Maurice Druon — Regii blestemati 7 — Cand un rege pierde Franta

Maurice Druon 


Maurice Druon 


Regii Blestemaţi 


Vol. 7 - Când Un Rege Pierde Franţa 


Când un rege pierde Franţa „Cel mai lung război al 
nostru, Războiul de o sută de ani, nu a fost decât o 
dezbatere judiciară, întreruptă de recurgerea la arme.” 

Paul Claudel. 

Introducere. 

Tragediile Istoriei îi dezvăluie pe oamenii de seamă; dar 
mediocrii sunt cei care le provoacă. 

La începutul secolului al XIV-lea, Franţa este regatul 
creştin cel mai puternic, cel mai populat, cel mai activ, cel 
mai bogat, cel ale cărui intervenţii au devenit de temut, 
arbitrajele respectate, protecţia căutată. Este limpede, 
aşadar, că pentru Europa începea un secol francez. 

Atunci, ce anume a făcut ca, peste patruzeci de ani, 
aceeaşi Franţă să fie strivită pe câmpurile de bătaie de 
către o naţiune de cinci ori mai puţin numeroasă, iar 
nobilimea să se dividă în partide potrivnice, burghezia să se 
revolte, poporul să cadă sub povara dărilor, provinciile să se 
desprindă unele de altele, cetele de soldaţi prădători să 
făptuiască omoruri şi tot soiul de ravagii autoritatea să fie 
terfelită, banul devalorizat, comerţul paralizat, mizeria şi 
nesiguranța pretutindeni instalate? Pentru ce asemenea 
prăbuşire? Ce anume a inversat destinul? 

Mediocritatea. Mediocritatea câtorva regi, vanitoasa lor 
infatuare, uşurătatea în afaceri, incapacitatea de a se 
înconjura de oameni valoroşi, nepăsarea, trufia şi neputinţa 
lor de a concepe planuri măreţe sau, măcar, de a le 
continua pe cele născute înaintea lor. 


Pe tărâm politic, nimic grandios nu poate fi săvârşit şi 
nimic nu dăinuie fără prezenţa unor oameni al căror geniu, 
caracter şi voinţă să inspire, să înmănuncheze şi să îndrume 
energiile unui popor. 

Totul se destramă de îndată ce la conducerea unui stat se 
perindă personaje insuficient dotate. Unitatea se dizolvă 
când măreţia se prăbuşeşte. 

Franţa este o idee logodită cu Istoria, o idee voluntară 
care, cu începere de la anul o mie, stăpâneşte asupra unei 
familii domnitoare şi care se transmite cu atâta cerbicie din 
tată în fiu, încât primogenitura în ramura primului născut 
devine grabnic o legitimitate suficientă. 

Norocul şi-a avut şi el partea lui, ca şi cum destinul ar fi 
vrut să favorizeze, printr-o dinastie robustă, națiunea care 
se năştea. De la alegerea celui dintâi Capet şi până la 
moartea lui Filip cel Frumos, doar unsprezece regi s-au 
succedat în trei veacuri şi un sfert, fiecare având un 
moştenitor de sex bărbătesc. 

Nu toţi suveranii aceştia au fost, fireşte, vulturi. Dar 
aproape întotdeauna unui incapabil sau unui nefericit i-a 
urmat, parei din graţie cerească, un monarh destoinic; mii 
un ministru mare a ştiut guverna în locul câte unui prinţ 
toarte slab. 

Mult prea tânăra Franţă fu cât pe ce să piară sub Filip 
întâiul, bărbat cu mărunte vicii şi vastă incompetenţă. A 
apărut alunei trupeşul Ludovic al VI-lea, neobositul, care 
găsind la venirea sa o putere ameninţată până la cinci leghe 
de Paris, a lăsat-o - la moartea sa - restaurată şi stăpâna 
până la Pirinei. Şovăielnicul, inconsecventul Ludovic al VII- 
lea angajează regatul în dezastruoase aventuri dincolo de 
ocean; dar abatele Suger menţine, în numele Rtonarhului, 
coeziunea şi activitatea ţării. 

Apoi, norocul Franţei, noroc repetat, a fost acela dea m 
ca, între sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul celui de al 
XIV-lea trei suverani geniali sau de excepţie, fiecare 
beneficiind de o durată destul de mare la tron - patruzeci şi 


trei, patruzeci şi unu şi douăzeci şi nouă ani de domnie; 
țelul ei principal a devenit astfel ireversibil. Trei bărbaţi 
mult diferiţi ca fire şi virtuţi, dar toţi trei aflaţi deasupra 
unor regi obişnuiţi. 

Filip August, făurarul Istoriei, începe, cu adevărat - în 
jurul şi dincolo de posesiunile regale - să pecetluiască 
Unitatea patriei. Ludovic cel Sfânt, smeritul, începe să 
statornicească, în jurul justiţiei regale, unitatea dreptului. 
Filip cel Frumos, chinuitor de înaltă spiţă, începe a impune, 
în jurul administraţiei regale, unitatea statală. Niciunul nu a 
vrut, în primul rând, să placă, ci să fie activ şi ulil. Fiecare s- 
a văzut silit să bea amara licoare a lipsei fie popularitate. 
Dar au fost mai regretaţi după moarte, decât ponegriţi, 
batjocoriţi ori urâţi în timpul vieţii. Iar vrerile lor începură a 
prinde viaţă. 

O patrie, o justiţie, un Stat: fundamentele definitive ale 
unei naţii: Mulțumită celor trei artizani supremi ai ideii 
franceze, Franţa ieşise din epoca virtualităţilor. Conştientă 
de sine, ea se afirmă în lumea occidentală ca o realitate 
indiscutabilă şi rapid preeminenta. 

Douăzeci şi două de milioane de locuitori, frontiere bine 
păzite, o armată foarte repede mobilizabilă, feudali 
menţinuţi în supunere, circumscripţii administrative destul 
de bine controlate, drumuri sigure, un comerţ activ... Ce 
altă ţară creştină putea, ' pe atunci, să se compare cu 
Franţa? Şi care, dintre toate, nu o invidiază? Poporul se 
plânge, desigur, că simte asupra sa o mână pe care o 
socoteşte mult prea fermă; dar şi mai mult se va căina când 
va cădea în mâini prea molatice ori prea violente. 

Cu moartea lui Filip cel Frumos apare dintr-o dată 
frângerea. Îndelunga norocire succesorală şi-a pierdut 
puterile. 

Cei trei fii ai Regelui de Fier defilează la tron fără urmaşi 
pe linie bărbătească. Am istorisit mai sus dramele trăite 
atunci de către Curtea Franţei în jurul unei coroane care a 
trecut şi răstrecut prin licitaţia ambițiilor. 


În paisprezece ani, patru regi au luat calea mormântului; 
iată o pricină de uluire pentru orice imaginaţie! Franţa nu 
era învățată să dea de atâtea ori fuga la Reims. Trunchiul 
arborelui capeţian este ca şi fulgerat. lar lunecarea 
coroanei în ramura Valois, ramură agitată, nu este deloc în 
măsură să aducă liniştire. Prinţi ostentativi, necugetaţi, de o 
trufie fără margini, împărţitori de gesturi dar lipsiţi de 
profunzime, toţi cei din neamul Valois îşi închipuie că este 
de-ajuns să surâdă pentru ca regatul să fie fericit. Înaintaşii 
lor îşi confundau propria persoană cu Franţa. Ei, confundă 
Franţa cu ideea pe care şi-o făuresc despre ei înşişi. După 
blestemul morţilor rapide, blestemul mediocrităţii. 

Cel dinţii Valois, Filip al VI-lea, poreclit „regele găsit”, 
altfel spus parvenitul, nu a ştiut să-şi asigure în zece ani 
puterea, de vreme ce la capătul acestui răstimp vărul său 
primar, Eduard al III-lea al Angliei, se hotărăşte să 
redeschidă dinastica ceartă; el se declară în drept regele 
Franţei, ceea ce îi îngăduie să susţină în Flandra, în 
Bretania, în Saintonge, în Aquitania oraşele şi seniorii care 
au a se plânge de domnia cea nouă. În faţa unui monarh 
mai iscusit, englezul ar fi continuat desigur să şovăie. 

Nici primejdiile nu a ştiut Filip de Valois să le respingă; 
flota sa avea să fie distrusă la Ecluse din vina unui amiral 
ales, pasă-mi-te, tocmai fiindcă nu avea habar de marină; el 
însuşi, regele, rătăceşte pe câmpii, în seara bătăliei de la 
Crecy, întrucât şi-a lăsat cavaleria să şarjeze peste propria 
infanterie. 

Când Filip cel Frumos instituia impozite care stârneau 
nemulțumiri, el o făcea pentru a trece Franţa în stare de 
apărare. Când Filip de Valois pune taxe încă şi mai împovă- 
rătoare, el o face pentru a-şi plăti înfrângerile. 

În ultimii cinci ani de domnie, cursul monezii avea să fie 
schimbat de o sută şaizeci de ori; banii pierdeau trei 
sferturi din valoare. Merindele, zadarnic impozate, ating 
preţuri ameţitoare. O inflaţie fără precedent iscă 
nemulţumirea oraşelor. 


Când aripile nenorocirii se rotesc pe deasupra ţării, totul 
are de suferit, iar calamităţile naturale se adaugă erorilor 
umane. 

Ciuma, marea ciumă, pornită din afundul Asiei, loveşte 
Franţa mai crud decât orice altă regiune din Europa. 
Străzile oraşelor sunt locuri de sfârşire, mahalalele 
adevărate osuare. Aici piere un sfert din populaţie, în alte 
părţi o treime. Sate întregi dispar, din ele nu se vor mai 
vedea, printre pârloage, decât cocioabe dărăpănate. 

Filip de Valois a avut un fiu pe care, din păcate, ciuma l-a 
ocolit. 

Câteva trepte doar îi mai rămăseseră Franţei pentru a 
cobori deplin în ruină şi deznădejde; va fi această opera lui 
Jean al II-lea, supranumit din greşeală cel Bun. 

Spiţa aceasta de oameni mediocri fu cât pe ce să 
îndepărteze, încă din Evul mediu, un sistem care încredința 
naturii producerea, în sânul aceleiaşi familii, a deţinătorului 
puterii suverane. Să fie oare popoarele mai adesea 
câştigătoare la loteria urnelor decât la cea a cromozomilor? 
Mulţimile, întrunirile, chiar şi colegiile restrânse nu se 
înşeală mai puţin decât natura; iar providenţa este, oricum, 
zgârcită cu măreţia. 

Partea întâi - Nenorocirile vin de departe. 

Capitolul I Cardinalul de Perigord îşi zicea că. 

Ar fi trebuit să fiu Papă. Cum să nu mă tot gândesc mereu- 
mereu la asta, când de trei ori până acum am ţinut în 
mâinile mele mitra papală; de trei ori! Iar când a fost vorba 
de Benoât al XII-lea, ori de Clement al VI-lea şi chiar de 
actualul nostru pontif, tot eu am fost cel care, până la urmă, 
am hotărât pe-al cui cap să fie aşezată mitra. Prietenul 
Petrarca îmi zice „făcător de Papi”... Nu-s prea bun 
„făcător”, de vreme ce nu pe capul meu am ştiut-o pune. În 
sfârşit, asta-i vrerea Domnului... Ciudat lucru un conclav! 
Cred că sunt singurul Cardinal în viaţă care a asistat la trei. 
Şi poate că-mi va fi dat să fiu de faţă şi la al patrulea, dacă 


Inocenţiu al VI-lea o fi chiar aşa de bolnav după cum se 
vaită... 

Oare ce acoperişuri să fie cele de colo? A, da, le recunosc, 
sunt ale mănăstirii Chancelade, în valea apei Beauronne... 
Prima dată eram prea tânăr, se-nţelege, treizeci şi trei de 
ani, vârsta lui Christos; lucru care se şoptea ici-colo prin 
Avignon, de îndată ce s-a ştiut că Jean al XXII-lea - 
Dumnezeule, păstrează-i sufletul în sfânta-ţi lumină, căci 
mi-a fost binefăcător - nu s-ar împotrivi. Dar cardinalii nu 
aveau să-l aleagă pe cel mai tinerel dintre fraţii lor; aşa şi 
trebuie, o pot mărturisi deschis, într-o asemenea funcţie 
trebuie să ai experienţa pe care am câştigat-o eu de-atunci 
încoace. Totuşi, aveam şi eu destulă, astfel încât să nu-mi 
umplu capul cu iluzii... Făcându-i cam mult pe italieni să 
murmure cum că niciodată, niciodată cardinalii francezi nu 
l-ar vota pe Jacques Fournier, am izbutit să-i fac să-l voteze, 
fiind astfel ales în unanimitate. „Aţi ales un prostălău, un 
măgar!” Acestea au fost cuvintele de mulţumire pe care ni 
le-a aruncat în faţă, imediat după ce a fost proclamat Papă. 
Îşi cunoştea mărginirea. Nu tocmai măgar; dar nici leu. Un 
bun general al Ordinului, care ştiuse destul de bine să se 
facă ascultat cât timp se aflase în fruntea călugărilor 
ordinului Sfântului Bruno. Dar de aici şi până la a conduce 
întreaga creştinătate... e prea tipicar, prea chiţibuşar, prea 
suspicios. Reformele sale au făcut mai mult rău decât bine. 
Numai că, avându-l pe el, eram siguri că Sfântul-Scaun nu 
avea să se reîntoarcă la Roma. Din punctul acesta de 
vedere, era zid, era stânca... şi ar fi fost esenţialul. 

A doua oară, la conclavul din 1342... ah, a doua oară toate 
şansele ar fi fost de partea mea, dacă... dacă Filip de Valois 
nu ar fi vrut ca alesul să fie cancelarul său, arhiepiscopul de 
Rouen. Noi, cei din Perigord, am fost întotdeauna supuşi 
coroanei Franţei. Şi-apoi, cum aş fi putut continua să fiu 
şeful partidei franceze, dacă m-aş fi apucat să mă opun 
regelui? De altfel Pierre Roger a fost un Papă mare, fără 
îndoială cel mai bun dintre cei pe care i-am slujit. Este 


suficient, pentru aceasta, să vezi ce a ajuns cetatea 
Avignon, palatul care a fost construit din porunca lui, 
afluenţa aceasta mare de literați, de savanţi şi de artişti... 
Apoi, a reuşit să cumpere Avignon-ul. Negocierea aceasta 
eu am făcut-o, cu regina Neapolelui; pot spune că este, într- 
adevăr, opera mea. Optzeci de mii de florini, o nimica toată, 
o pomană, ce mai... Regina Jeanne avea mai puţină nevoie 
de bani decât de indulgenţe pentru toate căsătoriile ei 
succesive, fără să-i mai pomenim şi pe amanți. 

Li s-au pus, fireşte, cailor mei de povară hamuri noi. 
Lectica mea nu este confortabilă. Aşa se întâmpla 
întotdeauna la început, de drum, aşa se întâmpla... Din clipa 
aceea vicarul Domnului a încetat de a fi ca un chiriaş, 
aşezat pe marginea marginilor unui tron nesigur. Şi ce 
Curte am avut, una care devenise pildă lumii întregi! Toţi 
regii dădeau buzna într-acolo. Ca să fii papă, nu-i destul să 
fii preot; trebuie să te pricepi, să fii şi prinţ. Clement al VI- 
lea a fost un mare om politic; îmi ascultă cu luare-aminte 
sfaturile. O, liga aceea navală care îi reunea pe latinii din 
răsărit, pe regele Ciprului, pe venețieni, pe cel din Ordinul 
ospitalierilor... Am curăţat arhipelagul Greciei de barbarii 
din nordul Africii care îl năpădiseră; şi puteam face mai 
mult. Pe urmă a fost războiul acela absurd dintre regii 
francezi şi englezi, încât mă şi întreb dacă o să se 
sfârşească vreodată, război care ne-a împiedicat să ne 
ducem proiectul până la capăt, adică să readucem biserica 
răsăriteană la sânul celei romane. După aceea a dat peste 
noi ciuma... apoi a murit Clement... 

A treia oară, la conclavul care a avut loc cu patru ani în 
urmă, mi-a fost piedică propria-mi obârşie. Eram un senior 
prea mare, pare-se şi tocmai avusesem unul de felul acesta. 
Eu, Helie de Talleyrand, căruia i se zice cardinal de 
Perigord... ar fi fost o adevărată insultă pentru săracii care 
m-ar fi ales! Există momente în care Biserica se vede 
cuprinsă de un neaşteptat acces de umilinţă, de micime. 
Lucru care nu-i foloseşte la nimic. Dacă ne-am da jos 


podoabele, dacă ne-am ascunde patrafirele, dacă am vinde 
anaforniţele de aur şi am oferi trupul Domnului într-o 
strachină de două parale, dacă ne-am îmbrăca precum 
vagabonzii, cât mai soios cu putinţă, nu am mai fi respectaţi 
de nimeni şi, în primul rând, de vagabonzi... Ei, fir-ar să fie, 
păi dacă ne-am face asemenea lor, pentru ce ne-ar mai 
aduce cinstire? Ba chiar am ajunge să nu ne mai respectăm 
nici noi... Când le vorbeşti despre asta habotnicilor într-ale 
umilinţei, te vira imediat cu nasul în Evanghelie, de parcă 
numai ei ar cunoaşte-o şi tot vorbesc despre ieslea dintre 
bou şi măgar, despre magherniţa dulgherului... Fiţi 
asemenea Domnului nostru Isus... Dar Domnul nostru Isus 
unde este el acum, vanitoşii mei clericuţi? Nu oare la 
dreapta Tatălui, contopit în marea sa putere? Nu este oare 
un Christ majestuos care tronează în lumina aştrilor şi în 
cânturile cerului? Oare nu este el mai-marele lumii, 
înconjurat de ostile serafimilor şi de preafericiţi? Cine vă dă 
dreptul să hotărâți ce anume imagine se cuvine să oferiţi 
credincioşilor, prin persoana dumneavoastră. 

— Imaginea scurtei sale existenţe pământene ori cea a 
unei eternităţi triumfătoare? 

Dacă trec prin vreo dioceză şi îl văd pe episcop cam prea 
înclinat să-l coboare pe Dumnezeu, îmbrăţişând idei cu totul 
noi, iată ce aş propovădui... Nu-i uşor să suporţi douăzeci 
de livre de aur ţesut şi mitra şi crosa, nu-i uşor să înduri 
asta în fiecare zi, mai cu seamă când o faci de treizeci de 
ani. Dar este o necesitate. 

Nu cu oţet atragi sufletele. Când un păduchios spune altor 
păduchioşi „fraţii mei”, asta nu are mare efect. Dacă le-o 
spune un rege, se schimbă treaba. A insufla oamenilor 
puţină stimă faţă de ei înşişi, iată cea dintâi caritate pe care 
o ignoră frăţiorii noştri clerici şi acoliţii lor. Tocmai fiindcă 
oamenii sunt săraci, suferinzi, păcătoşi şi mizerabili trebuie 
să le dai oarecare speranţă în lumea de apoi. Ei da, cu 
tămâie, cu aurării, cu muzică. Biserica trebuie să ofere 
credincioşilor viziunea unei împărăţii cereşti şi, orice preot, 


începând cu Papa şi cardinalii săi, trebuie să reflecte 
puţintel imaginea Pantocratorului... 

La urma urmei nu-i deloc rău că-mi vorbesc astfel mie 
însumi; găsesc argumente pentru viitoarele mele predici. 
Dar prefer să le găsesc în tovărăşia altora... Sper că Brunet 
nu a uitat să-mi pregătească hapurile. A, nu, iată-le. De 
altfel, nu uită niciodată... 

Eu, care nu sunt un mare teolog, precum cei care cam 
plouă de pretutindeni în vremurile noastre, dar care am 
sarcina de a ţine în bună ordine şi curăţie casa lui 
Dumnezeu, refuz să-mi simplific traiul, să renunţ la 
bunăstare; de altfel chiar Papa, care ştie cât de mult îmi 
datorează, nici nu se gândeşte să mă constrângă la 
asemenea lucru. Dacă are poftă să fie foarte modest pe 
tronul său, asta-l priveşte. Dar eu, care îi sunt ambasador, 
veghez în a-i păstra gloria sacerdotală. 

Ştiu că unii mă iau peste picior pentru lectica mea 
purpurie bătută în cuie aurite, pentru caii cu valtrapuri 
stacojii, pentru cei două sute de lăncieri din escorta mea, ca 
şi pentru cei trei lei de Perigord brodaţi pe stindardul şi pe 
livreaua sergenţilor mei. Dar din cauza aceasta, când intra 
într-un oraş, lumea toată mi se prosternează, îmi sărută 
poala mantiei şi îi silesc pe regi să îngenuncheze... întru 
gloria voastră, Seniore, întru gloria voastră. 

Numai că toate lucrurile acestea nu pluteau în atmosfera 
ultimului conclav şi m-au făcut să o simt prea bine. Voiau un 
om de rând, unul simplu, umil, dezbrăcat. Abia am reuşit să 
nu fie ales Jean Birel, un bărbat prea cuvios, desigur, prea 
Cuvios, dar care nu avea habar de treburile conducerii şi 
care s-ar fi dovedit un al doilea Pierre de Morone. Am ştiut 
arăta cu destulă elocinţă confraţilor mei din conclav cât de 
primejdioasă ar fi fost, în starea în care se găsea Europa, 
greşeala de a alege un alt Celestin al V-lea. Ei da, nu l-am 
menajat deloc pe Birel! L-am elogiat atât de tare, arătând 
că admirabilele sale virtuţi îl împiedicau să guverneze 
biserica, încât l-am strivit de-a dreptul. Şi am reuşit să fie 


proclamat Etienne Aubert, dintr-o obârşie săracă, din 
neamul Pompadourilor, a cărui carieră, destul de lipsită de 
strălucire, îi putea aduna pe toţi în jurul numelui său. 

Ni se spune mereu că Sfântul Duh ne luminează întru 
desemnarea celui mai bun dintre toţi; de fapt cel mai 
adesea noi votăm pentru a îndepărta râul. 

Mă decepţionează Sfântul nostru Părinte. Geme, şovăie, 
hotărăşte, se răzgândeşte. Altfel aş fi condus eu biserica! 
Şi-apoi ideea asta de a-l trimite cu mine pe cardinalul 
Capocci, ca şi cum ar fi fost nevoie de doi legaţi, ca şi cum 
nu aş fi putut fi în stare şi singur să duc. Lucrurile la bun 
sfârşit! Rezultatul? Ne certăm încă de la sosire, fiindcă îi 
arăt cât de prost este; atunci Capocci al meu o face pe 
ofensatul; se retrage; şi în timp ce alerg de la Breteuil la 
Montbazon, de la Montbazon la Poitiers, de la Poitiers la 
Bordeaux, de la Bordeaux la Perigueux, el nu face altceva 
decât să scrie, de la Paris, în toate părţile, ca să-mi dea 
peste cap negocierile. Sper să nu nimeresc din nou peste el 
la Metz, la împărat... 

Periguex, Perigord-ul meu... Dumnezeule, să le fi văzut 
oare pentru ultima dată? 

Mama era ca şi încredinţată că voi ajunge Papă. Nu o dată 
m-a făcut să înţeleg treaba asta. Este şi motivul pentru care 
m-a supus tonsurii la vârsta de şase ani şi a obţinut de la 
Clement al V-lea, care-i purta o prietenie mare şi frumoasă, 
să fiu înscris, ca şcolar papal, apt a primi drepturi 
ecleziastice. Ce vârstă aveam eu oare când m-a dus mama 
la el?... „Fie ca fiul dumneavoastră, doamnă Brunissande, 
pe care îl binecuvântam anume, să dovedească, în cariera 
ce i-aţi ales-o, virtuțile ce putem aştepta de la el, dată fiind 
spiţa din care se trage şi să se poată ridica. Grabnic spre 
cele mai înalte culmi ale sfintei noastre biserici...” Nu, nu 
aveam mai mult de şapte ani. M-a făcut canonic la Saint- 
Front; cea dintâi pelerină clericală. Sunt de-atunci aproape 
cincizeci de ani... Mama mă şi vedea Papă. Să fi fost doar vis 
născut din ambiţie maternă sau, într-adevăr, viziune 


profetică, aşa cum îi se întâmpla femeilor să aibă? Cred însă 
că, din păcate, nu voi fi Papă. 

Şi totuşi... totuşi, în zodia mea Jupiter se însoţeşte cu 
Soarele, în frumoasă culminare, semn de dominație şi de 
stăpânire în bună pace. Nici un alt cardinal nu are o situaţie 
astrologiei atât de frumoasă. Mult mai bună decât a lui 
Inocenţiu în ziua alegerii. Dar poftim... domneşte în bună 
pace, domneşte în bună pace; şi noi ne aflăm în război, în 
tulburare, furtună. Prea frumoşi sunt aştrii mei pentru 
asemenea timpuri. Cei ai lui Inocenţiu, care vestesc 
greutăţi, erori, înfrângeri s-ar fi potrivit mult mai bine cu 
perioada aceasta întunecată. Dumnezeu realizează o 
armonie între oameni şi momentele istorice respective, 
alegându-şi Papii care convin planurilor sale - cutare menit 
măreției şi gloriei, cutare umbrei şi prăbuşirii... 

Dacă nu aş fi urcat treptele bisericeşti, aşa după cum a 
vrut mama. Aş fi fost conte de Perigord, întrucât fratele 
meu cel mare s-a stins fără să aibă urmaşi exact în anul 
primului meu conclav, astfel că, nemaiputându-mi fi 
destinată, coroana a trecut la fratele mai mic, Roger- 
Bernard... Nici Papă, nici conte. Ce mai încolo şi încoace, 
trebuie să acceptăm locul în care ne aşază Providența şi 
apoi Să ne străduim a ne face cât mai bine datoria. 
Pesemne că mă voi rândui printre bărbaţii care au 
îndeplinit un rol mare şi au închipuit o figură importantă în 
secolul nostru, dar care vor fi daţi uitării de îndată ce vor fi 
dispărut. Memoria popoarelor este leneşă; nu reţine decât 
numele regilor... E voia ta, Doamne, voia ta... 

La urma urmei nu are nici un rostsă mă tot gândesc la 
lucrurile acestea pe care mi le-am repetat de. Sute şi sute 
de ori... Acum, sunt atât de mişcat mai cu seamă pentru că 
am revăzut locurile copilăriei, Perigueux-ul şi colegiul 
clerical de la Saint-Front şi pentru că din nou le-am părăsit. 
Să privim mai degrabă peisajul acesta pe care poate că-l 
văd pentru ultima oară. Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai 
prilejuit asemenea bucurie... 


Dar pentru ce mă duc ăştia atât de repede? Am şi trecut 
de Château-l'Evâque; urmează Bourdeilles, aşa că peste 
două ore am şi ajuns. În ziua plecării nu trebuie să 
zăboveşti decât foarte puţin. Luările de rămas-bun, ultimele 
jalbe ce ţi se aduc şi ultimele binecuvântări care ţi se cer, 
bagajul uitat... nu pleci niciodată la ora hotărâtă. Dar de 
data aceasta chiar că etapa a fost scurtă... 

Brunet! Hei, prietene Brunet! Du-te în faţă şi spune-le să 
mai încetinească puţin. Cine o ia aşa la goană? Să fie 
Cunhac sau La Rue? De ce să fiu scuturat atât de tare? Şi- 
apoi spune-i monseniorului Archambaud, nepotul meu, să 
coboare de pe cal şi să vină aici lângă mine, în lectică. Îţi 
mulţumesc, hai, du-te... 

La reîntoarcerea de la Avignon îl luasem cu mine pe 
nepotul meu Robert de Durazzo; s-a dovedit un foarte 
plăcut tovarăş de drum. Aceleaşi trăsături ale feţei, ca sora 
mea Agnes, ca mama noastră... De ce s-o fi dus la Poitiers, 
ca să moară acolo ucis de bădăranii ăia de englezi în bătălia 
regelui Franţei! O, dar nu-l dezaprob, chiar dacă de ochii 
lumii am făcut-o. Cine-ar fi crezut că regele Jean o să fie 
bătut măr! Si-a aliniat cei treizeci de mii de oameni 
împotriva a şase mii, iar seara s-a pomenit prizonier. Ce 
prinţ absurd şi nătâng! Când ar fi putut foarte bine să 
câştige fără luptă, dacă ar fi acceptat convenţia, pe care i- 
am prezentat-o ca pe un platou cu ofrande! 

Archambaud îmi apare a fi mai puţin vioi şi mai puţin 
sclipitor decât Robert. N-a cunoscut Italia - cea care dă 
aripi tinereţii. În fine, el o să fie conte pe P&rigord dacă 
Cerul o va voi. Faptul că mă însoţeşte în călătorie o să-l 
formeze pe tânărul ăsta. Are multe de învăţat de la mine... 
Nu-mi place să rămân singur după ce mi-am încheiat 
predicile. 

Capitolul II Cardinalul de Perigord vorbeşte. 

Nu că mi-ar fi greu să călăresc, Archambaud, sau că vârsta 
m-ar fi făcut neputincios pentru aceasta. Pot să bat de 
minune cele cincisprezece leghe călare, crede-mă şi cunosc 


pe foarte mulţi, mai tineri decât mine, pe care i-aş lăsa de 
căruţă, De altfel, după cum vezi, mă urmează întotdeauna, 
un cal de paradă, gata înhămat, pentru situaţia în care aş 
avea poftă sau chiar nevoia să-l încalec. Dar îmi dau prea 
bine seama că o zi întreagă petrecută în şa deschide mai 
degrabă pofta de mâncare decât mintea şi te îndeamnă să 
bei şi să mănânci mai mult decât ţi se cuvine, ca să rămâi cu 
capul limpede, aşa cum îmi trebuie mie când am a inspecta, 
a dirija sau a negocia încă de la sosirea mea undeva. 

Mulţi regi şi în primul rând cel al Franţei, şi-ar conduce 
mult mai bine statele, dacă şi-ar osteni mai puţin lalele şi 
mai mult creierul şi dacă nu s-ar încăpăţâna să trateze 
problemele cele mai de seamă la masă, la sfârşitul unui 
popas sau la întoarcerea de la vânătoare. [ine minte că nu 
te deplasezi deloc mai încet cu lectica, aşa cum fac eu, dacă 
solide făpturi de povară ţi-o duc şi dacă ai prudenţa să le 
schimbi des... Nu vrei o acadea, Archambaud? Le găseşti în 
cufăraşul ce-ţi este la îndemână... ei, bine, dă-mi şi mie 
una... 

Ştii câte zile mi-au trebuit ca să ajung de la Avignon la 
Breteuil, în Normandia, unde mu duceam să-l văd pe regele 
Jean, care organiza acolo un asediu absurd? Ia spune-mi!... 
Nu, nepoate, mai puţin, mult mai puţin. Am plecat la 21 
iunie, ziua solstițiului şi nici măcar la prima oră. Fiindcă ştii 
- sau mai degrabă nu ştii - cum are loc plecarea unui 
nunțiu, sau a doi, câţi eram în situaţia dată... Bunul obicei 
cere ca, după slujbă, tot colegiul cardinalilor să-i escorteze, 
cale de o leghe, pe cei care pleacă; Lume puzderie stă şi 
priveşte de o parte şi de alta a drumului. Şi trebuie mers în 
pas de procesiune, pentru a imprima demnitate cortegiului. 
Pe urmă se face o haltă, cardinalii se rânduiesc în ordinea 
priorităţilor, iar nunțiul acordă fiecăruia sărutul păcii. Toată 
ceremonia aceasta le depărtează mult de zorii zilei... 
Aşadar, am plecat la 21 iunie. Şi am ajuns la Breteuil la 9 
iulie. Optsprezece zile Nicola Capocci, confratele meu, era 
bolnav. Drept este că-l cam scuturasem pe 


multpreasimţitorul ăsta. Nicicândnd nu mai călătorise el 
aşa de iute. Dar la o săptămână după aceea, Sfântul-Părinte 
primea adusă de călăreţi, relatarea primei mele convorbiri 
cu regele. 

De data aceasta nu avem a ne grăbi atât de mult. Mai 
întâi, în această perioadă a anului, zilele sunt scurte, chiar 
dacă anotimpul ni se arată milostiv... Nu-mi amintesc ca 
noiembrie să fi fost vreodată în Perigord atât de blând ca 
ziua de astăzi. Ce lumină frumoasă! Dar se prea. Poate ca 
vremea să se strice, de îndată ce vom înainta spre 
miazănoapte. Am socotit că avem nevoie de o lună ca să 
ajungem la Metz de Crăciun, dac-o vrea Domnul. Nu, nu mă 
zoresc că vara trecută, de vreme ce în pofida strădaniilor 
mele războiul acesta tot a avut loc, iar regele Jean este 
prizonier. 

Cum de s-a putut întâmpla asemenea tărăşenie? O, nu eşti 
singurul care se miră, nepoate. Europa întreagă este uluită 
şi întoarce de luni şi luni, pe toate feţele, pricina, raţiunile... 
Nenorocirile regilor vin de departe şi adesea considerăm 
drept accident în viaţa lor ceea ce de fapt nu reprezintă 
decât fatalismul propriei lor naturi. Şi cu cât nenorocirile 
sunt mai mari, cu atât rădăcinile acestora sunt mai lungi. 

Treaba aceasta o ştiu amănunţit... trage puţin spre mine 
cuvertură... şi o aşteptam, îţi spun. Aşteptam ca o lovitură 
grea, o înjosire să-l lovească pe regele acesta şi, prin 
urmare, ţara. La Avignon suntem datori să cunoaştem tot 
ceea ce interesează o Curte sau alta - toate intrigile şi 
comploturile năboiesc spre noi. Nici o căsătorie nu este 
proiectată fără să fim avertizaţi, chiar înaintea 
logodnicilor... „în cazul în care doamna cutărei coroane ar 
putea fi acordată domnului unei anumite alte coroane, care 
îi este văr de-al doilea, oare Sfântul-Părinte ar binevoi să-i 
acorde dispensă...?”. Nici un tratat nu se negociază fără ca, 
dintr-o parte şi din alta, să nu ne fi fost trimişi, mai întâi, 
câţiva agenţi; nicio*crimă care să nu-şi ceară aici 


izbăvirea... Biserica furnizează regilor şi prinților cancelari 
şi un mare număr de legişti... 

De optsprezece ani Franţa şi Anglia se află în luptă 
deschisă. Cauza acesteia? Desigur, pretenţiile regelui 
Eduard la coroana Franţei! Acesta ar fi pretextul, un bun 
pretext juridic, sunt de acord, căci pe seama lui se pot duce 
dezbateri la nesfârşit; dar nu acesta e singurul şi 
adevăratul motiv. De când lumea, există hotare deloc bine 
definite între Guyenne şi comitatele învecinate, începând 
chiar cu al nostru, cu Perigord-ul, toate vizuinile acestea 
neclar înscrise, în care se încalcă tot soiul de drepturi 
feudale; există şi dificultăţile de înţelegere de la vasal la 
suzeran, când amândoi sunt regi; şi rivalităţile pe tărâm 
comercial, în primul rând pentru lâneturi şi ţesături, ceea 
ce a dus la ciorovăielile cu Flandra; şi sprijinul pe care, 
dintotdeauna, Franţa l-a acordat scoţienilor care înseamnă 
o necontenită primejdie pentru regele englez, pentru 
nordul ţării sale... Războiul nu a izbucnit din pricina unui 
singur temei, ci pentru zece care mocneau ca jarul sub 
cenuşă. lar pe deasupra, Robert de Artois, proscris şi cu 
onoarea pierdută, s-a dus în Anglia să sufle peste tăciuni. 
Papă era pe atunci Pietre Roger, adică Clement al IV-lea, 
care a făcut totul ca să împiedice izbucnirea scârbavnicului 
război. A propovăduit compromisul, concesiile bilaterale. A 
trimis şi el un emisar, care nu era altul decât actualul pontif, 
cardinalul Aubert. A vrut să reactualizeze proiectul unei 
cruciade la care să participe cei doi regi şi nobilimea lor. Ar 
fi fost un mijloc bun de a-i abate de la poftele lor războinice 
şi o speranţă privind reunificarea creştinătăţii... în loc de 
cruciadă, am avut bătălia de la Crecy. Tatăl tău a fost acolo; 
ai auzit de la el istorisirea acelui dezastru... 

Ehei, nepoate, vei vedea de-a lungul vieţii că nu e nici un 
merit să slujeşti din toată inima un rege bun; te îmbie să-ţi 
faci datoria, iar osteneala pe care ţi-o dai nu te costă fiindcă 
simţi că ea concură la binele suprem. Greu este să slujeşti 
bine un monarh prost... sau un Papă prost. Tare mai erau 


fericiţi oamenii din vremea primei mele tinereţi - îl slujeau 
pe Filip cel Frumos. A fi credincios acestor de Valois trufaşi 
cere un mare efort. Nu ascultă nici un sfat şi nu încep a 
vorbi cu judecată decât când sunt înfrânți şi huliţi. 

Abia după Crecy a acceptat Filip al VI-lea un armistițiu pe 
baza unor propuneri pregătite de mine. Destul de bună 
treabă, zic eu, de vreme ce armistițiul acesta a durat, una 
peste alta, în afară de câteva angajamente locale, de la 
1347 până la 1354. Şapte ani de pace relativă. Ar fi putut să 
fie aceasta o perioadă fericită. Dar poftim: în vremurile 
noastre blestemate, abia s-a sfârşit războiul că a început 
ciuma. 

Voi, cei din Perigord, aţi fost destul de cruţaţi... Ştiu, 
nepoate, ştiu că aţi plătit şi voi tribut flagelului; da, aţi avut 
partea voastră de orori. Dar nu v-aţi putea compara cu 
numeroasele oraşe înconjurate de sate foarte populate, ca 
Florenţa, Avignon sau Paris. Ştii că flagelul acesta a venit 
din China, prin India, ţara tătarilor şi Asia mică? S-a 
răspândit, pare-se, până în Arabia. Este o boală a paginilor 
trimisă Europei drept pedeapsă pentru preamultele ei 
păcate. De la Constantinopol şi de pe țărmurile Levantului, 
navele au transportat ciuma în arhipelagul grecesc, de 
unde a ajuns în porturile Italiei; a trecut, apoi, Alpii şi a 
venit să ne pustiiască înainte de a cotropi Anglia, Olanda, 
Danemarca şi de a-şi sfârşi călătoria în ţările nordului, în 
Norvegia, Islanda. Aţi avut aici, cumva, cele două forme de 
ciumă, cea care ucidea în trei zile, cu febră mare şi scuipări 
de sânge? Nefericiţii loviți de ea ziceau că îndură chinurile 
iadului... Apoi cealaltă formă, cu agonie mai lungă, de cinci- 
şase zile, tot cu febră şi cu băşicuţe la vintre şi subsuori? 

Şapte luni de-a rândul am îndurat asta în Avignon. Când 
ne culcăm seara, ne întrebam dacă o să ne mai sculăm a 
doua zi. În fiece dimineaţă ne pipăiam subsuorile şi 
încheietura pulpelor. La cel mai mic val de căldură pe care 
şi-l simțeau în trup, oamenii erau cuprinşi de spaime şi te 
priveau înnebuniţi. La fiecare respiraţie îţi spuneai că, 


poate, odată cu gura aceea de aer a pătruns şi răul. Nu te 
despărţeai de un prieten fără să nu gândeşti: „Lui o să-i 
vină rândul, mie sau amândurora?” 'Ţesătorii mureau în 
magherniţele lor în faţa războaielor oprite, giu-vaiergiii pe 
lângă creuzetele răcite, comercianții pe sub tejghele. Copiii 
îşi sfârşeau şi ei zilele pe patul de mizerie al mamei moarte. 
Şi duhoarea aceea, Archambaud, duhoarea din Avignon! 
Străzile erau pavate cu cadavre. 

Jumătate din populaţie a pierit atunci... Da, ai auzit bine. 
Din ianuarie până în aprilie 1348, şaizeci şi două de mii de 
morţi. Cimitirul cumpărat în grabă de către Papă s-a umplut 
într-o singură lună; unsprezece mii de trupuri a înghiţit. 
Oamenii mureau fără servitori în jurul lor şi erau îngropaţi 
fără preot. Fiul nu mai cuteza să-şi viziteze tatăl, nici acesta 
fiul. Şapte mii de case închise! Toţi cei care aveau 
posibilitatea se refugiau în conacele lor de la ţară. 

Clement al VI-lea, dimpreună cu câţiva cardinali printre 
care m-am numărat şi eu, a rămas în oraş. „Dacă Domnul 
ne vrea, ne va lua”. Şi a ţinut locului pe cei mai mulţi dintre 
cei patru sute de ofiţeri ai palatului pontifical; nu s-au 
dovedit prea mulţi cei care au dat ajutoare. Papa a plătit 
salarii tuturor medicilor şi învăţaţilor, a făcut lefegii din 
căruţaşi şi gropari, a poruncit să se distribuie hrană şi a 
prevăzut măsuri severe de combatere a contagiunii. Nimeni 
nu l-a învinuit atunci că ar fi cheltuit prea mult. I-a mustrat 
cu asprime pe călugării şi pe călugărițele care nu s-au 
arătat îndestul de milostivi cu bolnavii şi muribunzii... Mi-a 
fost dat să aud atunci destule spovedanii şi câinţi din partea 
unor bărbaţi puternici şi sus-puşi, chiar dintr-a unor 
slujitori ai bisericii, care veneau să-şi curețe sufletele de 
păcate, cerând iertare! Acelaşi lucru îl făceau şi mării 
bancheri lombarzi şi florentini, care se spovedeau 
clănţănind din clinti şi dezvăluindu-se dintr-o dată generoşi. 
Şi ibovnicele cardinalilor... ei, da... ei, da, nepoate; nu toţi 
au; unii însă... şi veneau frumoasele cucoane să-şi agaţe 
giuvaerurile de statuia Fecioarei! Îşi ţineau pe sub nas o 


batistă muiată în esențe aromitoare şi, înainte de a se 
întoarce acasă, îşi aruncau încălţările. Cei care învinuiesc 
Avignon-ul de a fi devenit un oraş al impietăţii, un fel de 
Babilon, nu l-au văzut în vremea ciumei. A fost atunci pioasă 
lumea, te încredinţez, nepoate! 

Ciudată fiinţă mai este omul! Oare nu când totul îi surâde, 
când se bucură de o sănătate înfloritoare, când îi prosperă 
afacerile, când nevasta îi dăruieşte copii, iar provincia sa 
trăieşte în pace, oare nu atunci ar trebui să-şi înalțe 
neîncetat cugetul întru slăvirea Domnului, spre a-i mulţumi 
pentru multele sale binefaceri? Aş, îl uită pe creator, se 
împăunează şi îi nesocoteşte poruncile. Dar de îndată ce îl 
loveşte năpasta şi se iveşte o calamitate, dă fuga la 
Dumnezeu. Şi se roagă şi se învinuieşte şi promite să se 
îndrepte... Cerul are aşadar tot dreptul să-l apese, de 
vreme ce se pare că aceasta ar fi singura posibilitate de a-l 
readuce pe calea cea bună... 

Nu eu mi-am ales situaţia în care mă aflu. Mama mi-a 
hotărât-o, poate ştii, pe când eram copil. Dacă m-am supus, 
este - cred - fiindcă dintotdeauna i-am fost recunoscător 
Domnului pentru toate cele primite şi mai întâi fiindcă 
trăiesc. Îmi amintesc cum, mic de tot fiind, în vechiul nostru 
castel de la Rolphie, în Perigueux, unde chiar dumneata te- 
ai născut, Archambaud, dar unde nu mai locuieşti de când 
tatăl dumitale a preferat, de vreo cincisprezece ani încoace, 
să stea la Montignac... îmi amintesc, da, că în castelul acela 
mare, aşezat într-o arenă de-a vechilor romani, mă 
minunam dintr-o dată că sunt viu într-o lume atât de vastă, 
mă minunam că respir, că pot contempla cerul; ţin minte că 
simţeam astfel mai ales în serile de vară, când lumina se 
prelungeşte şi când mă trimiteau la culcare înainte de 
asfinţit. Albinele zumzăiau în viţa ce se căţăra pe zid până 
sub camera mea, în timp ce umbrele serii umpleau încet- 
încet curtea ovală, pardosită cu pietre uriaşe; cerul nu era 
încă al nopţii şi păsările îl cutreierau şi cea dintâi stea îşi 
făcea loc printre vălurile norilor ce se păstrau trandafirii. 


Simţeam nevoia să mulţumesc cuiva, iar mama m-a făcut să 
înţeleg că Domnului se cuvenea să-i mulţumesc. De-atunci 
nu am mai uitat lucrul acesta. 

Chiar astăzi, de-a lungul drumului pe care îl străbatem, 
inima simte nevoia să mulţumească ades pentru vremea 
aceasta blândă, pentru pădurile roşcate prin care trecem, 
pentru câmpurile încă verzi, pentru slujitorii credincioşi 
care mă escortează, pentru caii noştri dolofani şi frumoşi 
care tropăie pe lângă lectică. Îmi place să privesc chipul 
oamenilor, mişcarea animalelor, toată această mare 
varietate care este opera infinită şi infinit de minunată a 
Domnului. 

Toţi doctorii noştri teologi care discută în săli închise şi se 
ciuruie cu vorbe goale şi se ocărăsc cât îi ţine gura şi se 
pisează aruncându-şi cuvinte născocite pentru a numi în alt 
fel ceea ce ştiam înaintea lor, toţi oamenii aceştia ar face 
mai bine să-şi însănătoşească mintea contemplând natura. 
Eu socot teologie cea primită drept învăţătură, extrasă de la 
părinţii bisericii; nu am de gând să caut alta... 

Ştii că aş fi putut fi Papă... da, nepoate. Unii mi-o spun, 
după cum tot ei susţin că aş mai putea fi şi acum, dacă 
Inocenţiu ar trăi mai puţin decât mine. Cum va voi Domnul. 
Nu mă plâng de ceea ce mi-a făcut. Îi mulţumesc că m-a pus 
acolo unde m-a pus, că m-a ţinut în viaţă până la vârsta pe 
care o am, vârsta la care puţini ajung... cincizeci şi cinci de 
ani, dragă nepoate... şi încă aşa de vioi. Este şi aceasta o 
binecuvântare a Domnului. Celor care nu m-au mai văzut de 
zece ani greu le vine a crede că m-am schimbat atât de 
puţin, că obrazul îmi este tot trandafiriu şi barba abia 
înspicată. 

Faptul că mi-aş fi putut sau nu aşeza mitra.pe creştet nu 
mă zgândăre, în fapt... ţi-o destăinui ca unei rude bune... 
decât când am sentimentul că aş fi putut acţiona mai bine 
decât cel care o poartă. Or, sentimentul acesta nu m-a 
încercat niciodată lângă Clement al VI-lea. El înţelesese 
prea bine că Papă trebuie să fie monarh peste monarhi, 


generalul de divizie al Domnului. Într-o zi, pe când Jean 
Birel ori un alt propovăduitor al renunţării îl mustra pentru 
că ar fi mult prea larg şi prea generos cu solicitanţii, ela 
răspuns: „Nimeni nu trebuie să plece nemulţumit de la 
prinţ”. Apoi, întorcându-se spre mine, a adăugat printre 
dinţi: „Predecesorii mei nu au ştiut să fie Papi”. Iar în timpul 
ciumei aceleia cumplite ne-a dovedit, într-adevăr, că este 
cel mai destoinic. Nu cred că aş fi putut face ca el. Cinstit să 
fiu şi mulţumesc Cerului că nu m-a desemnat să conduc 
creştinătatea suferindă într-o astfel de încercare. 

Nici o clipă nu a renunţat la măreţia sa; şi a dovedit din 
plin că este Sfântul-Părinte, părintele tuturor creştinilor şi 
chiar al celorlalţi, de vreme ce când popoarele s-au ridicat - 
cam peste tot, dar mai cu seamă în provinciile renane, la 
Maienza şi la Worms - împotriva iudeilor, acuzându-i că ei 
ar fi vinovaţi de blestematul flagel, el a condamnat soiul 
acesta de persecuții. Ba chiar a făcut mai mult: a hotărât 
să-i ia pe iudei sub protecţia sa, i-a excomunicat pe cei care 
îi prigoneau, a oferit năpăstuiţilor adăpost şi slujbe în 
statele sale unde - să o recunoaştem - ei au readus 
prosperitatea în doar câţiva ani. 

Dar de ce ţi-am vorbit, oare, atât de mult despre ciumă? A, 
da!... Din pricina marilor consecinţe pe care le-a avut 
asupra coroanei Franţei şi asupra lui Jean însuşi, într- 
adevăr, către sfârşitul epidemiei, în toamna lui 1349, trei 
regine una după alta sau mai degrabă două regine şi o 
prinţesă pe cale să devină... 

Ce-mi spuneai, Brunet? Vorbeşte mai tare! Ne apropiem 
de Bourdeilles?... A, da, vreau să privesc. Poziţia este 
fortificată într-adevăr, iar castelul bine aşezat pentru a 
stăpâni împrejurimile. 

lată aşadar, Archambaud, castelul pe care fratele meu cel 
Mic, tatăl tău, mi l-a lăsat drept mulţumire pentru că am 
eliberat Perigueux-ul. Căci, dacă nu am reuşit să-l scot pe 
regele Jean din mâinile englezilor, cel puţin am putut-o face 


cu oraşul nostru, redobândindu-ne în acelaşi timp 
autoritatea. 

Garnizoana engleză, îţi aminteşti, nu voia să plece. Dar 
lăncierii care mă însoțesc şi cu care se împăunează unii, s- 
au dovedit încă o dată foarte utili. A fost de-ajuns să apar cu 
ei, venind dinspre Bordeaux, pentru că englezii să-şi ia pe 
fugă catrafusele. Două sute de lăncieri şi un cardinal e. 
mult... Da, cea mai mare parte dintre slujitorii mei sunt 
instruiți într-ale armelor, ca şi secretarii mei, ca şi doctorii 
în drept care mă însoțesc. Şi credinciosul meu Brunet este 
cavaler; l-am înnobilat de curând. 

În fond, cedându-mi Bourdeilles-ul, fratele meu îşi 
întăreşte poziţia. Căci cu domeniul Auberoche de lângă 
Savignac şi cu oraşul fortificat Bonneval din apropiere de 
Thenon, pe oare le-am răscumpărat cu douăzeci de mii de 
florini, în urmă cu zece ani, de la regele Filip al VI-lea... zic 
eu răscumpărat, dar în realitate suma reprezenta, în parte, 
banii ce-i împrumutasem... şi cu mănăstirea fortificată 
Saint-Astier, al cărei abate sunt şi cu stăreţiile mele de la 
Fleix şi Saint-Martin-de-Bergerac, înseamnă la un loc şase 
puncte, la bună distanţă jur-împrejurul Perigord-ului, care 
depind de o înaltă autoritate bisericească, aproape ca şi 
când ar fi ţinute de însuşi Papa. Oricine s-ar feri să le atace. 
În felul acesta asigur pacea în comitat. 

Cunoşti Bourdeilles-ul, desigur; ai venit deseori pe-aici. Eu 
nu l-am mai vizitat de mult... Ia te uită, nici nu-mi mai 
reamintesc donjonul ăsta mare, octogonul. Ce mândru este! 
Acum e-al meu, dar numai pentru o noapte, cât să-l instalez 
pe guvernatorul ales de mine; nu ştiu când mă voi mai 
putea întoarce aici şi nu ştiu dacă o voi mai face... Am prea 
puţin timp liber. În sfârşit, să mulţumim Cerului pentru 
asemenea vreme bună. Sper că ni se va fi pregătit o cină 
straşnică... Oricum, chiar făcut cu lectica, drumul lung te 
înfometează. 

Capitolul III Moartea bate la toate porţile. 


Ştiam eu, nepoate, am spus eu că astăzi nu o să putem 
trece de Nontron. Şi încă nu o să ajungem acolo decât după 
asfinţit, pe noapte întunecoasă. La Rue îmi împuia capul 
cum că: „Monseniorul încetineşte... Monseniorul nu se va 
mulţumi cu o etapă de opt leghe...” Şi poftim, La Rue merge 
de parcă ar avea foc pe sub şa. Oricum, asta nu-i rău, căci 
în felul acesta escorta mea nu poate aţipi. Dar ştiam eu că 
nu o să putem ieşi din Bourdeilles înainte de amiază. Prea 
am avut multe de hotărât şi de făcut, prea multe semnături 
de împărţit. 

Îmi place Bourdeilles-ul, vezi tu... Sunt sigur că aici aş 
putea fi fericit, dacă Domnul mi-ar îngădui să şi stau în el, 
nu numai să-l stăpânesc. Cel care nu-i stăpân decât pe un 
singur bun, unul singur şi modest, profită de el din plin. Cel 
cu mai multe şi mai întinse nu se bucură de ele decât în 
gând. Pronia cumpăneşte totdeauna cele dăruite. 

Când te vei întoarce în Perigord, Archambaud, fă-mi 
plăcerea de a te duce la Bourdeilles să vezi dacă au fost 
bine drese acoperişurile, aşa după cum le-am poruncit eu 
adineauri. Şi-apoi, coşul sobei din camera mea scotea fum... 
Mare noroc că nu au distrus englezii Bourdeilles-ul. Ai 
văzut cum arată BrantOme, pe lângă care am trecut mai 
adineauri; ai văzut cum au părăduit un oraş atât de paşnic 
şi de frumos aşezat pe-un mal de râu. După câte mi s-a 
spus, prinţul de Galles a rămas aici peste noapte, la 9 
august. lar dimineaţa soldăţoii lui au dat foc la toate înainte 
de plecare. 

Dezaprob foarte tare felul acesta al lor de a distruge, arde, 
alunga ori ruina tot ce le iese în cale, obicei căruia parcă i 
se dedau din ce în ce mai tare. Mai înţeleg să se ucidă 
oamenii în războaie; dacă Domnul nu mi-ar fi arătat calea 
bisericii şi dacă ar fi trebuit să conduc în luptă baniere, nu 
aş fi cruțat pe nimeni. Jaful, mai treacă-meargă şi el, trebuie 
să laşi oarecare plăcere oamenilor cărora le ceri să 
obosească şi să-şi primejduiască viaţa. Dar să călăreşti aşa 
numai pentru a răspândi în popor mizeria, pentru a-i pârjoli 


aşezările şi recoltele, lăsându-l pradă foametei şi frigului, 
asta mă înfurie. Ştiu care le este ţinta: din provinciile 
ruinate regele nu mai poate percepe dări, aşa că numai 
pentru a-i slăbi puterea distrug ei bunurile supuşilor săi. 
Dar atunci mă întreb: dacă englezul pretinde că are 
drepturi asupra Franţei; de ce o pustieşte? Şi Cum îşi 
închipuie că, biruind-o prin tratate, după ce a biruit-o prin 
arme, ar mai putea, acţionând astfel, să fie tolerat în ţara 
aceasta? El seamănă ură. Îl lipseşte, desigur, de bani pe 
regele Franţei, dar îi furnizează suflete animate de mânie şi 
răzbunare. Ar mai putea găsi, ici-colo, seniori care să-i jure 
credinţă din interes, da, din aceştia regele Eduard va mai 
găsi; dar poporul i se va împotrivi pe veci, fiindcă purtările 
lui nu pot găsi iertare. Vezi, de pildă, ce se întâmpla chiar 
acum: oamenii de treabă nu-i poartă pică regelui Jean 
fiindcă s-a lăsat învins, ci îl căinează, îi zic Jean cel Viteaz 
sau Jean cel Bun în timp ce, de fapt, ar trebui să-l 
poreclească Jean Prostul sau Jean încăpăţânatul, sau Jean 
Nevolnicul. Şi o să mai vezi că vor şti să facă sacrificii 
băneşti ca să-i poată plăti răscumpărarea. 

Mă întrebi pentru ce îţi spuneam ieri că ciuma a avut 
asupra lui şi asupra soartei regatului un efect grav? Ei bine, 
dragă nepoate, pentru câteva morţi prost rânduite, 
moartea unor femei şi a nevestei sale în primul rând, 
Doamna Bonne de Luxemburg, înainte ca el să devină rege. 

Doamna de Luxemburg a fost răpusă de ciumă în 
septembrie 1349. Ar fi trebuit să fie regină şi ar fi fost chiar 
o regină bună. Era, după cum ştii, fiica regelui Boemiei s 
Ioan cel Orb, care iubea atât de mult Franţa, încât spunea 
că numai la Curtea acesteia se mai putea trăi într-un chip 
nobil. Regele acesta este un adevărat exemplu de 
cavalerism; dar pare puţintel cam nebun. Deşi nu se 
pricepea la războaie, şi-a legat calul de şaua celor doi 
călăreţi care îl încadrau, virându-se astfel toţi trei în 
vălmăşag. Au fost găsiţi morţi cu toţii şi încă legaţi unul de 
altul. Regele Boemiei purta trei pene de struţ albe la 


creasta coifului. Moartea sa nobilă l-a impresionat puternic 
pe tânărul prinţ de Galles... mergea pe şaisprezece ani; era 
prima sa luptă şi s-a comportat bine, chiar dacă regele 
Eduard a socotit că ar fi politic să exagereze întrucâtva 
meritul moştenitorului său în afacerea aceasta. Prinţul de 
Galles fu prin urmare atât de impresionat, încât îl rugă pe 
tatăl său să-l lase a purta de-aci. Înainte aceeaşi emblemă 
ca şi fostul i ge orb. De aceea vedem acum trei pene albe 
prinse de creasta coifului princiar. 

Dar ceea ce ni se părea mai important în legătură cu 
doamna Bonne era fratele său, Carol de Luxemburg, căruia 
Papa Clement al VI-lea şi cu mine îi favorizasem alegerea la 
coroana Sfântului Imperiu. Nu că ne-am fi gândit că o să 
avem niscaiva necazuri cu acest bădăran şiret ca un 
târgoveţ... o, nu avea nimic din tatăl său, vei vedea în nunul 
dar cum prevedeam că Franţa avea să treacă prin momente 
şi mai grele, ne-am gândit că o putem întări făcându-l pe 
viitorul rege cumnat al împăratului. Cu moartea surorii 
dispărea şi alianţa. Necazuri am avut cu Bula de Aur; dar 
sprijin Franţei el nu a dat şi de aceea mă duc la Metz. 

Regele Jean, care nu era pe atunci decât duce de 
Normandia, nu se arătă prea deznădăjduit de moartea 
Doamnei Bonne. Prea putină înţelegere fusese între ei şi 
deseori chiar certuri. Deşi era o femeie plăcută, care i-a 
făcut câte un copil în fiecare an, unsprezece cu totul, de 
când i s-a dat a înţelege regelui că era timpul să se apropie 
de soţia lui, monseniorul Jean înclina mai degrabă - în ce 
priveşte partea afectivă - spre un văr de-al său, mai mic cu 
opt ani şi destul de frumugşel, Carol de la Cerda, căruia i se 
mai zicea şi Domnul de Spania, pentru că aparţinea unei 
ramuri înlăturate de la tronul Castiliei. 

Imediat după înhumarea Doamnei Bonne, ducele Jean se 
retrase la Fontainebleau, în compania frumosului Carol de 
Spania, ca să scape de ciumă... O, nepoate, viciul acesta nu 
este prea rar. Nu-l înţeleg defel şi mă scoate din fire; este 
dintre acelea faţă de care nu dovedesc deloc indulgență. 


Dar trebuie să recunoaştem că este răspândit chiar şi în 
rândul regilor, cărora nu le face decât rău. De aşa ceva poţi 
să-ţi dai seama dacă te gândeşti la regele Eduard al II-lea al 
Angliei, tatăl actualului rege. Sodomia l-a costat şi tronul şi 
viaţa. Regele nostru Jean nu este până într-atât de pe faţă 
sodomit, are însă destule trăsături de acest fel, lucru 
dovedit mai cu seamă în funesta sa pasiune pentru vărul din 
Spania cu chip prea-graţios... 

Ce s-a întâmplat, Brunet? Pentru ce ne-am oprit? Unde am 
ajuns? La Quinsac. Nu era prevăzut... Ce mai vor şi ţărănoii 
ăştia? A, o binecuvântare! Să nu mi se oprească, pentru 
atâta lucru, cortegiul; ştii foarte bine că eu binecuvântez 
din mers... În nomine patris... lii... sancti... Hai, haideţi, 
oameni buni, sunteţi binecuvântaţi cu toţii, mergeţi în 
pace... Dacă ar trebui să stăm locului ori de câte ori mi se 
cer binecuvântări, am ajunge la Metz abia peste şase luni. 

Prin urmare, după cum îţi spuneam, în septembrie 1349 
Doamna Bonne moare, lăsându-l văduv pe moştenitorul 
tronului. În octombrie i-a venit rândul reginei de Navara, 
Doamnei Jeanne, de curând supranumită Jeanne cea Mică, 
fiica Margaretei de Burgundia şi - poate de sau poate nu -a 
lui Louis Hutin; cea care fusese înlăturată de la succesiunea 
la tronul Franţei, lăsând să apese asupra ei bănuiala că ar fi 
bastardă... ei da, copilul din Turnul Nesle... Răpusă şi ea de 
ciumă. Nici moartea ei nu a fost salutată cu îndelungi 
hohotiri de plâns. Era şase ani văduva vărului ei, 
monseniorul Filip d'Evreux, ucis undeva prin Castilia într-o 
luptă împotriva maurilor. Coroana Navarei le fusese lăsată 
de către Filip al VI-lea, la urcarea sa pe tron, pentru a 
preîntâmpina eventualele lor revendicări asupra celei 
franceze. Manevra a făcut parte din toate acele tratative 
care au asigurat dinastiei de Valois tronul. 

Nu am încuviinţat niciodată aranjamentul acesta navarez, 
care nu era bun nici în drept, nici în fapt. Dar încă nu 
aveam a spune vreun cuvânt. Abia fusesem numit episcop 
de Auxerre. Şi-apoi chiar dacă aş fi spus ceva... Tot nu ar fi 


avut nici o valoare. Navara venea dinspre mama lui Louis 
Hutin. Dacă Jeanne cea Mică nu ar fi fost fiica acestuia, ci a 
vreunui scutier oarecare, ea nu ar fi avut drepturi nici 
asupra Navarei, nici asupra Franţei. Aşadar, recunoscându- 
i-se dreptul la coroana uneia, i-ar fi fost recunoscut ipso 
facto şi dreptul asupra celeilalte - pentru ea şi urmaşii ei. 
Prea era limpede că fusese înlăturată de la tron nu atât 
pentru că i s-ar fi bănuit originea bastarda, cât pentru că 
era femeie, într-un timp în care dăinuia o născocită lege 
care dădea întâietate părţii bărbăteşti. 

În ce priveşte raţiunile de fapt... Filip cel Frumos nu ar ţi 
consimţit niciodată şi, pentru nimic în lume, ca regatul său 
să fie amputat de ceea ce i se adăugase. Nu-ţi consolidezi 
tronul tâindu-i un picior. Jeanne şi Filip de Navara 
dovediseră mult calm - ea, pentru că prea era fiica mamei, 
el, pentru că semăna cu tatăl său, Ludovic d'Evreux, om cu 
demnitate şi cugetat. Păreau mulţumiţi cu bogatul lor 
comitat normand şi cu micul regat din Pirinei; Lucrurile 
aveau să se schimbe datorită fiului lor Charles, un tânăr 
cam agitat pentru cei optsprezece ani ai săi, care arunca 
priviri răzbunătoare asupra trecutului familiei sale şi pline 
de ambiţie asupra propriului viitor. „Dacă bunică-mea nu ar 
fi fost o uşuratecă năbădăioasă, dacă mama s-ar fi născut 
bărbat... aş fi acum rege al Franţei.” Eu însumi l-am auzit 
vorbind astfel... Se cuvenea aşadar să i se dea atenţie 
Navarei care, prin aşezarea ei la sudul regatului, dobândea 
o importanţă cu atât mai mare cu cât englezii stăpâneau, în 
clipa aceea, toată Aquitania. Şi-atunci, ca întotdeauna în 
asemenea cazuri, hai să aranjăm o căsătorie. 

Ducele Jean s-ar fi lipsit uşor de o nouă însurătoare. Dar 
avea să fie rege, iar imaginea unui asemenea om se cerea 
cu soţie alaiuri; mai ales în cazul său. O soţie l-ar împiedica. 
A apăra mult pica făţiş la braţul Domnului de Spania. Pe de 
altă parte, cum să-l încânţi mai tare pe niciodată 
neastâmpăratul Carol d'Evreux-Navarre şi cum să-i legi mai 
bine mâinile, decât alegând-o pe viitoarea regină a Franţei 


chiar dintre surorile lui? Cea mai vârstnică, Blanche, avea 
şaisprezece ani. Foarte frumoasă şi mult dăruită cu haruri 
ale spiritului. Respectivul proiect a fost supus dezbaterilor, 
apoi au fost cerute Papei dispensele necesare; iar căsătoria 
ca şi anunţată, deşi fiecare se întreba atunci, în cumplita 
perioadă prin care se trecea, cine va mai trăi în săptămâna 
următoare. 

Căci moartea continua să bată la toate uşile. La începutul 
lui decembrie, ciuma o răpuse pe însăşi regina Franţei, pe 
Jeanne de Bourgogne cea şchioapă, regina cea rea. Doar 
buna-cuviinţă nu a îngăduit să se facă auzite strigăte de 
bucurie şi să se încingă hore în stradă. Era foarte urâtă de 
popor; cred că ţi-a spus tatăl tău lucrul acesta. Şterpelea 
sigiliul soţului, pentru a azvârli oameni în temnițe; turna 
otrăvuri în apă cu care se îmbăiau oaspeţii ce nu-i erau pe 
plac. Chiar un episcop a fost cât pe ce să dispară astfel... 
Uneori, regele o snopea în bătaie, dar fără să o poată 
îndrepta. Mă temeam tare de regină aceasta. Firea ei 
bănuitoare umplea Curtea cu duşmani închipuiţi. Era 
mereu cuprinsă de furii, mincinoasă, odioasă; o criminală. 
Moartea ei apăru ca o târzie justiţie cerească. De altfel, 
imediat după aceea, flagelul ciumei a început să dea înapoi, 
de parcă marea hecatombă, venită din depărtări, nu 
avusese altă ţintă decât să răpună, în sfârşit, o scorpie ca 
aceasta. 

Din toată suflarea Franţei, omul care a încercat cea mai 
mare uşurare a fost însuşi regele. La mai puţin de o lună, în 
gerul lunii ianuarie, se recăsători. Chiar văduv al unei femei 
unanim detestate, tot dovedea că nu prea ţine seamă de un 
anumit ritm al convenienţelor. Dar nu în graba aceasta 
dăinuia răul cel mai mare. Oare cu cine se recăsătorea? Cu 
logodnica fiului său, cu Blanche de Navara, tinerica de care 
s-a îndrăgostit nebuneşte de cum a văzut-o apărând la 
Curte. Oricât de indulgenţi s-ar arăta francezii faţă de 
zburdălniciile unora şi ale altora, nu le place deloc ca 
suveranul să aibă rătăciri de acest fel. 


Filip al VI-lea avea cu patruzeci de ani mai mult decât 
frumuseţea pe care i-o suflă, cu atâta brutalitate, 
moştenitorului său. Şi nici măcar nu putea să invoce - ca în 
cazul atâtor însoţiri princiare nepotrivite - vreun interes 
superior al imperiilor. Îşi încrusta în coroană un giuvaer de 
scandal, în timp ce succesorului său îi impunea pata 
ridicolului. O căsătorie celebrată în mare fugă, la Saint- 
Germain-en-Laye. Jean de Normandia nu a asistat la ea, 
fireşte. Nu avusese niciodată prea mare afecţiune pentru 
tatăl său, care îi răspundea, de altfel, cu aceeaşi monedă. 
Acum îl ura. 

lar moştenitorul tronului se recăsătorea la rându-i peste o 
lună. Dornic să şteargă ruşinea. O făcu pe fericitul cu 
Doamna de Boulogne, văduva ducelui de Burgundia. Chiar 
fratele meu, cardinalul Guyde Boulogne, a rânduit unirea 
aceasta, spre binele familiei sale şi al său personal. Din 
punctul de vedere al averii, Doamna de Boulogne era o 
partidă foarte bună, ceea ce ar fi trebuit să ducă la 
echilibrarea treburilor prinţului şi aşa fire cheltuitoare; dar 
lui nu-i folosi decât să-l împingă la o şi mai mare risipă. 

Noua ducesă de Normandia era mai vârstnică decât 
soacra ei; când apăreau împreună la recepţiile de la Curte, 
produceau un efect cu atât mai ciudat, cu cât în privinţa 
siluetei şi a chipului comparaţia nu era deloc în avantajul 
nurorii. Ducele Jean era înciudat; îşi vâră în cap ideea că 
nutrea puternică iubire pentru Doamna Blanehe de Navara 
care îi fusese într-un chip atât de josnic răpită şi trăia o 
adevărată tortură văzând-o lângă tatăl său, care nu mai 
înceta cu alinturile în văzul lumii. Toate acestea nu 
favorizau deloc nopţile ducelui Jean cu Doamna de 
Bouloghe, dimpotrivă, îl împingeau şi mai mult. Către 
Domnul de Spania. Risipa îi sluji de revanşă. Ai fi zis că voia 
să-şi recapete onoarea delapidând. 

De altfel, după atâtea luni de groază şi nenorocire trăite 
de oameni în timpul ciumei, se cheltuia pretutindeni 
nebuneşte. La Paris mai cu seamă. Iar în jurul Curţii, 


adevărată demenţă. Se pretindea că dezmăţul acesta într- 
ale luxului dădea de lucru oamenilor mărunți. Totuşi, un 
asemenea efect nu era vizibil în cocioabe şi chiţimii. Între 
prinții îndatoraţi şi poporul de rând căzut în mizerie, exista 
o treaptă profilului de care se bucurau marii negustori ca 
alde Marcel, de pildă, cu negoţul lor de postăvărie, 
mătăsuri şi alte marafele de podoabă; s-au îmbogăţit atunci 
de-a binelea. O modă extravagantă îşi croia lesne drumul. 
Iar ducele Jean, deşi avea treizeci şi unu de ani, arbora în 
compania Domnului de Spania tunici dantelate atât de 
şenile, încât li se vedeau şi fesele. Stârneau hazul celor pe 
lângă care treceau. 

Doamna Blanche de Navara devenise regină mai devreme 
decât se prevăzuse; a fost regentă mai puţin decât s-ar fi 
crezut. Filip de Valois scăpase din război, scăpase şi de 
ciumă; dar nu a rezistat iubirii. Cât îşi dusese traiul lângă 
urâcioasa lui şchioapă, se păstrase bărbat chipeş, puţintel 
cam gras, dar vânjos, sprinten la mers, bun mânuitor al 
armelor, călăreț iscusit, vânător fără odihnă. Şase luni de 
vitejii galante alături de frumoasă-i soaţă îl biruiră. Nu ieşea 
din pat decât cu dorinţa de a se întoarce în el cât mai 
repede. Obsesie, frenezie. Cerea medicilor amestecuri care 
să-l ferească de istovire în plăceri... Dar ce s-a întâmplat?... 
Te miră că... Nu ai de ce, nepoate... Chiar dacă biserica, sau 
poate tocmai pentru că biserica... trebuie să ştim lucrurile 
acestea, mai ales când este vorba de regi. 

Doamna Blanche suporta - conştientă, neliniştită şt 
măgulită - patima aceasta dovedită clipă de clipă. Regele se 
lăuda în public că ea obosea mai repede decât el. Dar peste 
puţină vreme slăbi şi nu mai arătă nici un interes pentru 
cele ale cârmuirii. Fiecare săptămâna îl împuţina cu un an. 
Îşi dădu duhul la 22 august 1350. la cincizeci şi şapte de 
ani, după douăzeci şi doi de ani de domnie. 

Sub nişte aparenţe splendide, suveranul acesta căruia i- 
am fost fidel - era regele Franţei, nu-i aşa, iar pe de altă 
parte nu puteam uita că el a cerut pentru mine pălăria de 


cardinal - se dovedise a fi un căpitan jalnic şi un om de 
finanţe şi mai jalnic. Pierduse Calais, pierduse Aquitania; 
lăsa Bretania în revoltă şi anumite locuri din regat nu prea 
bine apărate sau chiar pustiite. Pe deasupra, pierduse orice 
prestigiu. Dacă cel puţin ar fi cumpărat regiunea Dauphine! 
Nimeni nu poate fi ghinionist întruna. Eu am încheiat 
afacerea asta - e bine să o ştii - cu doi ani înainte de Crecy. 
Prinţul moştenitor Humbert era atât de îndatorat. Că nu 
mai ştia de la cine să împrumute ca să înapoieze nu ştiu 
cui... O să-ţi istorisesc treaba asta altă dată, cu amănunte, 
dacă te interesează şi cum m-am descurcat, făcându-l pe cel 
mai vârstnic fiu regesc al Franţei să poarte coroana 
Delfinului, aducând Viennois-ul în aria regatului... De aceea 
pot spune, fără să mă împăunez, că am slujit mai bine 
Franţa decât regele Filip al VI-lea, căci el nu s-a priceput 
decât să o micşoreze, în timp ce eu am mărit-o. 

Au şi trecut şase ani! Şase ani de când a murit regele Filip 
şi de când monseniorul duce Jean a devenit regele Jean al 
II-lea! Şase ani care au trecut atât de repede, încât tot la 
începutul domniei lui te-ai crede. Să fie legată impresia 
aceasta de faptul că noul nostru rege a făcut destul de 
puţine lucruri memorabile sau fiindcă odată cu 
îmbătrânirea ni se pare că timpul fuge mai repede? Când ai 
douăzeci de ani, fiecare lună, fiecare săptămână, îmbogăţite 
de noutăţi, par lungi... Ai să-ţi dai seama de asta, 
Archambaud, când vei avea vârsta mea, de o vei atinge, 
ceea ce îţi doresc din toată inima... Te întorci atunci şi îţi 
spui: „Cum, a şi trecut un an? Atât de repede!” Poate şi 
pentru că dăruim clipe multe amintirilor, retrăirii timpului 
trăit... 

Ia te uită, s-a lăsat înserarea. Ştiam eu că nu o să ajungem 
la Nontron decât în toiul nopţii. 

Brunet! Brunet!... Mâine trebuie să plecăm înainte de 
ivirea zorilor, căci avem de parcurs o etapă mare. 
Înhămarea cailor să se facă din timp şi fiecare să aibă 
asupra lui hrană, fiindcă nu o să avem deloc vreme de 


popas. Cine a plecat spre Limoges să-mi vestească sosirea? 
Armand de Guillermis; foarte bine... Aşa îmi trimit eu tinerii 
viitori cavaleri, pe rând, să vegheze asupra locuinţei şi 
pregătirilor de primire, cu o zi, două înainte; dar nu cu mai 
mult. Atât trebuie ca oamenii să dea zor şi nu destul pentru 
ca jălbuitorii din eparhie să aibă timp a mă copleşi cu 
jalbele lor... Cardinalul? A, nu am ştiut decât în ajun; din 
păcate, a şi plecat... Altfel, nepoate, aş fi un adevărat 
tribunal ambulant. 

Capitolul IV Cardinalul şi stelele. 

Ei, nepoate, văd că începe a-ţi place lectica mea şi micile 
mese care mi se servesc aici. Şi însoţitorilor mei şi 
însoţitorilor mei, desigur... Ia din carnea asta de rață 
păstrată în untură ce ne-a fost dăruită la Nontron. Este o 
specialitate a oraşului. Nu ştiu cum o fi reuşit maestrul 
nostru bucătar să ne-o păstreze călduţă... 

Brunet!... Brunet, să-i spui bucătarului şef cât de mult 
apreciez faptul că ţine puţin la cald mâncărurile pe care mi 
le pregăteşte. Pentru drum; e priceput... A, are cărbuni în 
căruţa lui... Nu, nu, deloc nu mă plâng că mi se servesc de 
două ori la rând aceleaşi feluri de mâncare, de vreme ce mi- 
au fost pe plac. Şi ştiu că aseară mi s-a părut savuroasă 
carnea asta păstrată în untură. Să-i mulţumim Domnului că 
ne-a dat-o din belşug. 

Vinul este, fireşte, cam acrişor şi apos. Nu-i el vinul de 
Sainte-Foy sau cel de Bergerac cu care eşti învăţat, 
Archambaud, ca să nu mai vorbim de cele de Saint-Emilion 
şi de Lussac, care sunt o adevărată sărbătoare dar care 
acum pleacă toate de la Libourne - sunt pline de ele 
vapoarele - spre Anglia... Francezii nu le mai pot simţi 
gustul... 

Nu-i aşa, Brunet, că vinul ăsta nu-i de schimbat pe un 
păhărel de Bergerac? Cavalerul Aymar Brunet este din 
Bergerac şi nimic nu poate fi bun decât numai ceea ce 
creşte la el acasă. Îl cam iau eu peste picior în privinţa 
asta... 


În dimineaţa aceasta mi-a ţinut companie dom Francesco 
Calvo, secretar papal. Voiam să-mi reamintească 
problemele ce-mi vor sta în faţă la Limoges. Vom zăbovi 
acolo două zile pline, poate chiar trei. Oricum, doar dacă nu 
sunt zorit de vreo urgenţă sau, de vreo nevoie anume, evit 
să călătoresc duminica. Doresc ca escorta mea să poată 
merge la biserică şi să se odihnească. 

O, nu-mi pot ascunde emoția care mă încearcă la gândul 
că voi revedea Limoges-ul! A fost primul meu episcopat. 
Aveam... aveam... eram mai tânăr decât eşti dumneata 
acum, Archambaud? Aveam douăzeci şi trei de ani. lar eu te 
tratez ca pe un copilandru! Asta e o meteahnă care vine o 
dată cu vârsta, adică să-i tratezi pe tineri ca şi cum ar mai fi 
copii, uitând cum am fost şi noi la aceeaşi vârstă. O să 
trebuiască să mă tragi de mânecă, nepoate, ori de câte ori 
mă vei vedea căzând în greşeala aceasta. Episcop... Întâia 
mea mitră! Tare mai eram mândru de ea! Cât pe ce să dau 
în păcatul trufiei. Se cam vorbea, desigur, că scaunul mi-l 
datoram unor protectori, că, aşa după cum primele venituri 
ecleziastice îmi fuseseră acordate de către Clement al V-lea 
pe baza marii prietenii ce o purta mamei mele, tot astfel 
Jean al XXII-lea îmi dăruise un episcopat, întrucât o 
dădusem pe ultima mea soră, pe mătuşa dumitale 
Aremburge, unuia dintre nepoţii săi, Jacques de La Vie. 
Drept să-ţi spun, era oarecum adevărat. Să fii nepot de 
Papă este, fireşte, o brodeală frumoasă, dar profitul ei nu 
durează decât dacă te însoţeşti cu vreo nobilime de înaltă 
spiţă ca a noastră... Unchiul dumitale La Vie a fost un om de 
ispravă. 

În ce mă priveşte, oricât aş fi fost eu de tinerel, cred că nu 
am lăsat în urmă amintirea unui episcop nevolnic. Când văd 
în juru-mi atâţia episcopi de dioceze încărunţiţi, cave nu 
ştiu să-şi ţină în frâu nici clerul, nici enoriaşii, care ne scot 
sufletul cu doleanţele şi judecăţile lor, îmi spun că m-am 
descurcat binişor şi chiar fără să-mi dau prea multă 
osteneală. Aveam vicari buni... mai toarnă-mi, te rog, puţin 


vin; să se ducă mai bine carnea... aveam, deci, vicari buni 
cărora le dădeam în grijă treburile administrative. 
Porunceam să nu fiu stânjenit decât pentru chestiuni grave, 
ceea ce m-a făcut şi mai respectat, ba chiar puţin de temut. 
În felul acesta am avut libertatea să-mi urmez studiile. 
Ajunsesem deja destul de învăţat într-ale canoanelor, ale 
dreptului bisericesc; am cerut şi obţinut să vină la reşedinţa 
mea şi alţi profesori buni care să mă desăvârşească în 
ştiinţa dreptului civil. Aceştia mi-au venit de la Toulouse, 
unde îmi luasem şi gradele, universitatea de acolo fiind la 
fel de bună ca şi cea din Paris şi tot atât de bogată în 
oameni de mare ştiinţă. Drept recunoştinţă, am hotărât - 
vreau să te avertizez de lucrul acesta, nepoate, de vreme ce 
tot s-a ivit prilejul, că am consemnat ideea în ultimele mele 
dorinţe, în cazul în care nu mi-aş putea duce la capăt 
gândul fiind încă în viaţă - am hotărât, deci, să fondez la 
Toulouse un colegiu pentru şcolarii săraci din Perigord... la 
cârpa asta, Archambaud şi şterge-ţi degetele... 

Tot la Limoges am început să studiez astrologia. Căci cele 
mai trebuitoare ştiinţe pentru cei chemaţi să guverneze 
sunt dreptul şi ştiinţa aştrilor; prima te iniţiază în legile 
care reglementează raporturile şi obligaţiile dintre oameni 
ori dintre aceştia şi regat sau biserică, iar a doua îţi dă 
cunoştinţe despre legile care dirijează raporturile dintre 
oameni şi providenţă. Dreptul şi astrologia; legile 
pământului, legile cerului. Din sfera lor nu se poate ieşi, iţi 
spun eu. Domnul îl aduce pe fiecare în lume la ceasul voit, 
iar ceasul acesta există în orologiul ceresc în care ne-a 
îngăduit, prin bunătatea lui, să citim. 

Ştiu că există creştini prostănaci, care îşi bat joc de 
astrologie, fiindcă în ştiinţa aceasta abundă, ce-i drept, 
şarlatanii şi negustorii de minciuni. Dar aşa ceva s-a 
întâmplat în toate timpurile, iar scripturile ne arată că 
romanii şi alte popoare antice îi denunţau pe falşii magi 
vânzători de preziceri şi pe proştii cititori de horoscoape; 
dar asta nu-i împiedica să-i caute pe bunii cititori în stele, 


care - adesea - îşi făceau meseria prin sanctuare. Nu 
fiindcă există preoţi simoniaci sau necumpătaţi trebuie 
închise toate bisericile. 

Sunt bucuros că te văd împărtăşindu-mi asemenea păreri. 
Este atitudinea umilă ce i se potriveşte creştinului în faţa 
poruncilor date de Domnul, creatorul tuturor lucrurilor şi 
care se află dincolo de stele... 

Ai dori să ştii... Dar cu plăcere, nepoate, pentru dumneata 
o voi face cu plăcere. Ştii ora la care te-ai născut?... Da, ar 
trebui să o cunoşti; trimite pe cineva la mama dumitale, 
spre a-ţi spune ceasul primului tău țipăt. Mamele sunt cele 
care ţin minte asemenea lucruri... 

În ce mă priveşte, nu am avut decâta mă lăuda că practic 
ştiinţa astrală. Acest lucru mi-a îngăduit să dau sfaturi 
folositoare prinților care voiau să-mi dea ascultare, dar şi să 
cunosc firea oamenilor din faţa mea şi să mă păzesc ele cei 
a căror soartă îmi era potrivnică. Astfel am ştiut 
dintotdeauna că trebuie să mă feresc de Capocci, întru totul 
adversar mie... Datorită aştrilor am reuşit să înfirip anumite 
negocieri şi să închei aranjamente favorabile, ca de pildă 
pentru sora mea de la Durazzo sau pentru însurătoarea lui 
Ludovic de Sicilia; iar beneficiarii recunoscători mi-au 
sporit averea. Ştiinţa aceasta mi-a adus preţioase servicii 
mai întâi şi mai întâi pe lângă Jean al XXII-lea, aibă-l 
Dumnezeu în pază; mi-a fost binefăcător... Căci acest Papă 
era el însuşi un mare alchimist şi astrolog. Făptui că mă 
dedam aceleiaşi arte şi nu fără succes, l-a făcut să-mi arate 
un prisos de simpatie şi să asculte dorinţa regelui Franţei 
de a mă numi cardinal la treizeci de ani, lucru puţin 
obişnuit. M-am dus aşadar la Avignon să-mi primesc pălăria. 
Ştii cum se desfăşoară asta, nu? 

Papa dă un banchet mare, la care sunt poftiţi toţi cardinalii 
întru intrarea celui nou în parohie. La sfârşitul mesei, Papa 
se aşază pe tronul său şi-i dă noului cardinal pălăria; acesta 
stă în genunchi şi îi sărută mai întâi picioarele, apoi gura. 
Eram mult prea tânăr pentru că Jean al XXII-lea - avea pe 


atunci optzeci şi şapte de ani - să mi se adreseze cu 
venerabilis frater; atunci mi-a zis dilectus filius. Şi, înainte 
de a mă invita să mă ridic, mi-a şoptit la ureche: „Ştii cât mă 
costă pălăria ta? Şase livre, şapte centime şi zece parale”. 
Era un fel al pontifului de a-ţi turti orgoliul - exact în clipa 
în care acesta te-ar fi putut copleşi - strecurându-ţi o ironie 
la adresa grandorilor. Este cea mai vie amintire din viaţa 
mea. Sfântul-Părinte, uscat şi încreţit sub boneta-i albă 
care-i strângea obrajii... Era într-un 14 iulie al lui 1331... 

Brunet! Opreşte lectica! Mă duc să-mi dezmorţesc puţin 
picioarele, dimpreună cu nepotul meu, în timp cetuosă 
aduni firimiturile. Drumul este neted, iar soarele ne 
răsplăteşte cu razele-i puţine. O să ne ajungi din urmă. 
Doar doisprezece oameni mă escortează; am nevoie de 
puţină linişte... Salut, Vigier... salut, Volnerio... salut, du 
Bousquet... Pacea Domnului să vă acopere pe toţi, bunii mei 
fii şi slujitori. 

Capitolul V Începuturile domniei acestui rege zis cel Bun. 

Zodia regelui Jean? O cunosc, desigur; nu o dată m-am 
aplecat asupra ei... Dacă am prevăzut? Bineînţeles că am 
prevăzut; de aceea m-am şi zbătut atât de tare să împiedic 
războiul acesta, fiindcă ştiam că o să-i aducă nenorocire - 
lui şi deci Franţei. Dar încearcă să lămureşti un om şi mai 
ales un rege, ai cărui aştri tocmai în această îi dezvăluie 
limitele: în ale înţelegerii şi raţiunii! 

Regele Jean al II-lea avea la naştere pe Saturn culminând 
în constelația Berbecelui, în mijlocul cerului. Funestă, 
configuraţie pentru un rege; este cea a suveranilor 
detronaţi, a domnilor cu viaţă scurtă sau pe care le încheie 
întâmplări tragice. Adaugă la aceasta o Lună care se înalţă 
în semnul Racului, el însuşi lunar, marcând astfel o fire 
extrem de feminină. În sfârşit, o grupare dificilă, în care 
întâlnim Soarele, pe Mercur şi pe Marte intim uniţi cu 
Taurul - şi nu ţi-am relevat decât trăsăturile cele mai 
evidente, cele care sar în ochii oricărui astrolog. lată, 
aşadar, un cer cam apăsător care alcătuieşte un om prost 


cumpănit şi destul de greoi în aparenţă, dar la care, deşi 
bărbat, tot ceea ce ar trebui să fie virilitate este ca şi 
castrat, inclusiv puterea de înţelegere; în acelaşi timp, un 
brutal, un violent, cotropit de vise şi spaime tainice, care îl 
împing la neaşteptate furii şi omucideri, incapabil să asculte 
o părere sau să se stăpânească şi ascunzându-şi slăbiciunile 
sub aparenţe ostentative; în fond, un prost, inversul unui 
învingător sau al unei firi în stare să cârmuiască. 

Se pare că există oameni pentru care înfrângerea 
înseamnă totul, că au pentru ea o secretă înclinaţie şi că nu 
au linişte până ce nu o întâlnesc. A fi înfrânți este un lucru 
care le place; amarul eşecului le este licoarea preferată, 
precum altora hidromelul victoriilor; aspiră la dependenţă 
şi nimic nu le place mai mult decât să se contemple într-o 
supunere impusă. Mare este nenorocirea când asemenea 
trăsături native se abat asupra unui rege. 

Cât timp a fost monsenior de Normandia şi a trăit în 
chinga unui tată pe care nu-liubea, Jean al II-lea părea un 
principe acceptabil, iar neştiutorii îşi închipuiră că avea să 
domnească bine. De. Altfel, atât popoarele, cât şi Curțile, 
mereu pradă iluziilor, aşteaptă întotdeauna de la un rege 
nou să fie mai bun decât înaintaşul său, de parcă noutatea 
ar cuprinde în sine cine ştie ce virtute miraculoasă. Abia se 
pomeni cu sceptrul în mină, că aştrii şi firea sa începură a-şi 
dezvălui nefericitele efecte. 

Nu era decât de zece zile rege, când Domnul de Spania a 
fost bătut pe mare în dreptul aşezării Winchelsea, în 
augustul lui 1350, de către regele Eduard al III-lea. Flota 
pe care Carol de Spania o comanda era castiliană, iar 
regele nostru Jean nu răspundea de expediţie. Totuşi, cum 
învingătorul era englez, iar învinsul foarte apropiatul 
prieten al regelui Franţei, însemna pentru acesta un 
început prost. 

Ungerea ca rege a avut loc la sfârşitul lui septembrie. 
Domnul de Spania se întorsese, iar la Reims lumea se purtă 


foarte frumos cu biruitul acesta, spre a-l consola pentru 
înfrângerea suferită. 

La jumătatea lui noiembrie, conetabilul Raoul de Brienne, 
conte d'Eu, intră în Franţa. Era de patru ani captivul 
regelui Eduard, dar un captiv destul de liber, lăsat la nevoie 
să circule între cele două ţări, căci era amestecat în 
negocierile ce se duceau pentru o pace generală în numele 
căreia şi noi lucrăm mult la Avignon. Eu însumi 
corespondam cu conetabilul. De data aceasta venea ca să 
adune preţul răscumpărării sale. Nu eu trebuie să-ţi spun 
că Raoul de Brienne era un personaj foarte înalt, puternic, 
de vază, altfel spus al doilea din regat, li urmase în funcţie 
tatălui său Raoul al V-lea, ucis într-un turnir. Era 
proprietarul unor vaste feude din Normandia, din Touraine, 
printre care Bourgueil şi Chinon, al altora din Bourgogne şi 
Artois. Poseda pământuri, momentan confiscate, în Anglia şi 
Irlanda; de asemenea în ţinutul Vaud. Era vărul prin alianţă 
al contelui Amedee de Savoie. Când un asemenea bărbat s- 
a aşezat de curând pe tron, îi arăţi anumită consideraţie; nu 
crezi, Archambaud? Ei bine, după ce i-a adresat în seara 
sosirii câteva mustrări furioase, dar nu prea limpezi, Jean al 
II-lea a poruncit pe loc să fie întemnițat. lar peste două zile, 
dimineaţa, i-a hotărât decapitarea, fără nici o judecată... 
Fără nici un temei mărturisit. Mai mult decât atât nu am 
putut afla în parohia noastră şi nici voi în Perigueux. Cu 
toate că ne-am străduit să elucidăm afacerea asta, crede- 
mă! Pentru a explica o astfel de execuţie pripită, regele 
Jean a afirmat că deţinea dovezi scrise privind trădarea 
conetabilului; dar niciodată nu le-a dezvăluit. Niciodată. 
Până şi Papei care îl încolţea, în propriul său interes, să-i 
aducă Faimoasele probe, până şi lui i s-a împotrivit cu o 
tăcere, încăpăţânată. 

Atunci, la toate Curțile Europei a început să se şuşotească 
să se facă presupuneri... S-a vorbit despre o corespondenţă 
amoroasă pe care conetabilul ar fi întreţinut-o cu Doamna 
Bonne de Luxemburg şi care, după moartea acesteia, ar fi 


căzut în mâinile regelui... A şi dumneata ai auzit palavrele 
astea!... Ciudată legătură, într-adevăr, căreia greu i-am 
putea descoperi latura păcătoasă, dacă ne gândim că ea era 
o femeie veşnic însărcinată, iar el de patru ani întemnițat! 
Poate că în scrisorile lui de Brienne se găseau lucruri 
neplăcute regelui spre citire; dar chiar aşa de-ar fi fost, 
acestea ar fi trebuit să privească mai degrabă propria sa 
conduită decât cea a primei soţii... Nu, nimic nu îndreptăţea 
execuţia aceasta, dacă nu doar firea pornită pe ură şi 
ucigaşă a noului rege, destul de asemănătoare cu a mamei 
sale, şchioapa cea rea. Adevăratul motiv a ieşit la iveală la 
puţină vreme după aceea, când funcţia de conetabil a fost 
încredinţată... ştii bine cui... ei, da! Domnului de Spania, cu 
o parte din bunurile defunctului, ale cărui întinse pământuri 
şi proprietăţi au fost împărţite, în întregime, celor din 
preajma regelui. Astfel, contele Jean d'Artois se alese cu o 
bucată bună, cu comitatul Eu. 

Asemenea acte mărinimoase creează mai puţini îndatoraţi 
decât duşmani. Monseniorul de Brienne era plin de 
rubedenii, prieteni, vasali, servitori, o întreagă clientelă 
legată de el şi care, curând, se preschimbă într-o reţea de 
nemulţumiţi. Pune-i la socoteală şi pe oamenii din anturajul 
regelui, care nu s-au ales cu nici o firimitură din toată 
moştenirea şi care au devenit pizmaşi, recalcitranţi... 

O, dar ce bine vedem de-aici Châlus-ul cu cele. Două 
castele ale sale. Cât de frumos se armonizează perechea 
aceea de donjoane înalte despărțite de firul unei ape! 
Ţinutul întreg este o desfătare pentru ochi, sub goana 
aceasta a norilor... 

La Rue! La Rue, nu mă înşel deloc, în faţa castelului din 
dreapta, pe colină, acolo a fost rănit grav Richard Inimă de 
Leu - o săgeată i-a răpit viaţa... Nu doar de azi, de ieri, s-au 
învăţat oamenii noştri să fie năpădiţi de englezi şi să se 
apere... 

Nu, La Rue, nu sunt câtuşi de puţin obosit; mă opresc 
numai pentru a contempla... Fireşte că pasul mi-e bun! O să 


mai merg puţin aşa, iar lectica o să mă ajungă din urmă. 
Nimic nu ne zoreşte. Dacă mi-aduc, bine aminte, de la 
Châlus până la Limoges sunt mai puţin de nouă leghe. Trei 
ore şi jumătate ne vor ajunge, chiar fără să forţăm caii... Fie 
patru ore! Lasă-mă să mă bucur de ultimele 1 zile frumoase 
dăruite de Domnul. Destul sta-voi ascuns după perdele, 
când se va porni ploaia... 

Îţi istoriseam aşadar, Archambaud, cum şi-a făcut regele 
Jean primul mănunchi de duşmani în chiar sânul regatului. 
A hotărât atunci să-şi creeze prieteni, oameni devotați, 
ataşaţi lui printr-o legătură nouă, meniţi să-l ajute în timp 
de război şi de pace şi să-i asigure gloria domniei. Pentru 
aceasta, încă din zorii anului următor, a instituit Ordinul 
Steaua, sortit să înalțe ordinul cavalerilor şi să dea o nouă 
strălucire coroanei. Această aşa-zisă noutate nu era chiar 
aşa de nouă, întrucât regele Eduard al Angliei instituise 
deja Ordinul Jaretierei. Dar regele Jean îşi bătea joc de 
ordinul acesta creat în jurul unui picior de femeie. „Steaua” 
avea să fie, mă rog, cu totul altceva. Poţi reţine o trăsătură 
constantă a regelui - nu ştie decât să copieze, dându-şi însă 
întotdeauna aere de inovator. 

Cinci sute de cavaleri, nu mai puţini, care trebuiau să jure 
pe Sfânta Scriptură că nu vor da înapoi nici măcar cu un 
pas în bătălie şi că nu se vor preda. Atâta măreție se 
cuvenea subliniată prin vădite semne exterioare. Jean al II- 
lea nu se zgârci în privinţa dărniciei, astfel că tezaurul său - 
care şi aşa nu era prea mare - începu a se scurge ca apă 
dintr-un butoi găurit. Pentru a crea un sediu Ordinului, a 
poruncit amenajarea casei de la Saint-Ouen, care de atunci 
nu se mai numi altfel decât Nobila Casă, plină toată de 
mobile minunate, sculptate şi ajurate, cu incrustaţii de 
fildeş şi de alte materiale preţioase. Nu am văzut Nobila 
Casă, dar mi-a fost descrisă. Pereţii sunt - sau mai bine zis 
erau - acoperiţi cu o pânză ţesută din aur şi argint ori cu 
catifea peste care fuseseră presărate stele şi flori de crin 
din aur. Regele dărui tuturor cavalerilor o tunică de mătase 


albă, o îmbrăcăminte ce se purta pe deasupra acesteia 
jumătate alb, jumătate rubiniu; o glugă tot de un roşu- 
închis, împodobită cu o închizătoare de aur în formă de 
stea. Cavalerii mai primiră şi câte un stindard alb brodat cu 
stele, precum şi un inel gros de aur şi email, pentru a 
demonstra că erau, cu toţii, ca şi logodiţi cu regele... ceea 
ce te făcea, într-un fel, să surâzi. Cinci sute de închizători, 
cinci sute de stindarde, cinci sute de inele; socoteşte puţin 
cită cheltuială! Se pare că însuşi regele a desenat şi pus în 
discuţie fiecare dintre piesele acestui echipament. Tare mai 
ţinea la Ordinul acesta al Stelei! Cu nişte aştri atât de 
răuvoitori că ai săi, mai bine şi-ar fi ales altă emblemă. 

O dată pe an, după o rânduială de el poruncită, cavalerii 
trebuiau să se reunească la un mare ospăț, în cadrul căruia 
fiecare era dator să-şi istorisească eroicele aventuri şi 
propriile fapte de arme săvârşite în răstimpul dat; doi 
grămătici trebuiau să le noteze, trecându-le în cronică. 
Masa Rotundă avea deci să reînvie, iar regele Jean să-l 
întreacă în renume pe regele Arthur din Bretania! Gândea 
la mari şi nelimpezi proiecte. Lumea începea să vorbească 
din nou de o cruciadă... 

Cea dintâi adunare a Stelei, stabilită pentru Ziua regilor 
din 1352, se dovedi cam dezamăgitoare. Viitorii viteji nu 
aveau de povestit măreţe fapte de arme. Nu avuseseră timp 
să le săvârşească. lenicerii spintecaţi în două, din creştet 
până la armătura şeii şi fecioarele scăpate din barbare 
temnițe aveau să fie lucruri petrecute într-un alt an. Cei doi 
grămătici tocmiţi să scrie cronica Ordinului nu trebuiră să 
folosească prea multă cerneală, doar dacă beţiile nu ar fi 
fost cumva socotite tot vitejii. Căci Nobila Casă devenise 
sălaşul celor mai mari chefuri pomenite în Franţa de la 
Dagobert încoace. Cavalerii aceia în alb şi purpuriu se 
dăruiră până într-atât ospeţelor, încât chiar înainte de 
servirea dulciurilor, ţipând, urlând, cântând, beţi turtă, 
nepărăsind masa decât pentru anume nevoinţă şi pentru a 
vărsa, reîntorcându-se apoi pentru a se înfrupta din nou din 


alte mâncăruri, luându-se cu foc la întrecere în golirea 
cupelor, nu li s-ar fi cuvenit decât cel mult titlul de cavaleri 
ai chiolhanelor. Frumoasa văsărie din aur, pentru ei 
migălită, fu deteriorată sau spartă; îşi aruncau peste mese 
farfuriile, asemenea unor ştrengari sau le spărgeau cu 
pumnul. Din mobila ajurată şi încrustată nu au mai rămas 
decât bucăţi. Beţia i-a făcut probabil pe unii să-şi închipuie 
că se şi aflau în război, căci pe loc se apucaseră să prade. 
Astfel, drapajul de aur şi argint de pe pereţi dispăru, furat. 

Dar iată că în aceeaşi zi în care englezii ocupară cetatea 
Guines, în urma unei trădări neîndoielnice, căpitanul sub a 
cărui comandă se afla fortăreaţa aceasta benchetuia la 
Saint-Ouen. 

Din toate acestea regele se alese cu mare înciudare şi 
începu a se complace în ideea că iniţiativele sale cele mai 
valoroase erau sortite eşecului numai datorită unui destin 
funest. 

La puţină vreme după aceea avu loc prima luptă la care 
cavalerii Stelei trebuiră să ia parte, nu într-un Orient al 
fanteziei, ci într-o parte a unei păduri din Bretania de Jos. 
Cincisprezece dintre ei, vrând a-şi dovedi puterea şi prin 
alte fapte de seamă decât cele ale ulciorului, îşi respectară 
jurământul de a nu bate în retragere; şi în loc să se 
desprindă la timp din vălmăşag, aşa cum ar fi făcut-o nişte 
oameni de bun simţ, ei se lăsară încercuiți de un adversar 
care prin numărul său mare nu le lăsa nici o şansă, nici cea 
mai palidă şansă. Niciunul dintre ei nu s-a mai întors să-şi 
istorisească vitejiile. Dar rudele cavalerilor morţi nu se 
feriră să spună că noul rege avea totuşi minte strâmbă dacă 
putuse impune căpitanilor săi de baniere un jurământ până 
într-atâta de smintit şi că, de-ar fi avut cu toţii de gând să şi- 
| ţină, el avea să se trezească foarte curând singur la 
consiliul sfetnicilor... 

Dar iată lectica mea... Nu cumva preferi, acum, să 
călăreşti?... Eu cred că o să trag un pui de somn, ca să fiu 
proaspăt la sosire... Dar acum înţelegi, Archambaud, pentru 


ce Ordinul Steaua nu a avut prea mare răsunet, pentru ce 
an de an se vorbeşte despre el tot mai puţin. 

Capitolul VI Începuturile domniei acestui rege zis cel Rău. 

Ai băgat de seamă, nepoate, că oriunde ne oprim, la 
Limoges, Nontron sau în altă parte, lumea ne întreabă ce 
veşti avem despre regele Navarei? De parcă prinţul acesta 
ar depinde soarta regatului! Într-adevăr, ciudată mai e 
situaţia în care ne aflăm. Regele Navarei se află prizonier 
întrun castel din Artois, prizonier al vărului său, regele 
Franţei. Regele Franţei este prizonier, într-o casă din 
Bordeaux, prizonier al vărului său, prinţul moştenitor al 
Angliei. Delfinul, moştenitor al Franţei, se zbate în palatul 
din Paris între burghezii săi agitaţi şi Statele sale Generale 
care îl critică. Dar toată lumea nu pare să se intereseze 
decât de regele Navarei. Ai auzit ce spunea însuşi 
episcopul: „Se vorbea cum că Delfinul ar fi bun prieten eu 
Monseniorul de Navara. Oare nu o să-l elibereze?” 
Dumnezeule sfinte, sper să nu o facă! S-a dovedit prudent 
luiarul neacţionând până acum. Mă nelinişteşte tentativa de 
evadare pusă la cale de către clanul navarez întru 
eliberarea căpeteniei lor. A eşuat; să ne felicităm. Dar sunt 
semne că o vor lua de la capăt. 

Da, da, am învăţat multe cât ne-am oprit la Limoges. Şi 
chiar am de gând să scriu Papei despre toate acestea, de 
îndată ce vom ajunge diseară la La Peruse. 

Dacă mare a fost prostia regelui Jean întemniţându-l pe 
Domnul de Navara, la fel de mare ar fi şi a Delfinului dacă l- 
ar scoate de acolo. Nu cunosc mai aprig certăreţ ca acest 
Carol zis cel Rău; tare bine au mai ştiut să-şi dea mâna 
regele Jean şi cu el întru aruncarea Franţei în nefericirea ei 
de astăzi. Ştii de când s-a ales cu porecla? Încă din primele 
sale zile de domnie. Repede şi-a mai câştigat-o! 

Mama lui, fiica lui Louis Hutin, a murit, după cum îţi 
istoriseam mai deunăzi, în toamna lui '49. În vara lui 1350, 
s-a dus să se încoroneze în capitală să, la Pampelune, unde 
nu mai pusese piciorul de când se născuse, la Evreux, deci 


de optsprezece ani. Vrând a se face cunoscut, şi-a străbătut 
Statele, ceea ce nu implica deloc drumuri prea lungi; apoi 
se duse să-şi viziteze vecinii şi rudele, cumnatul, contele de 
Foix şi de Bearn, cel căruia îi place să i se zică Phoebus şi 
pe celălalt cumnat al său, regele de Aragon, Pierre 
Ceremoniosul; de asemenea şi pe regele Castiliei. 

Dar iată că într-o bună zi, după ce se reîntorsese la 
Pampelune şi în timp ce trecea călare pe un pod, întâlni o 
delegaţie de nobili navarezi care veneau la el cu plângeri, 
întrucât îngăduise să le fie violate drepturile şi privilegiile. 
Şi cum nu voi să-i asculte, ceilalţi se cam încinseră; atunci, 
porunci soldaţilor săi să-i aresteze pe cei care strigau mai 
aproape de urechea lui şi pe loc ordonă să fie spânzurați de 
copacii din preajmă, zicând că de vrei să fii respectat 
trebuie să fii iute la osânda. 

Am observat că principii mult prea grăbiţi în a pedepsi se 
supun adesea unor porniri de teamă. Carol acesta nu face 
deloc excepţie, căci mai curajos cred că-i în vorbe decât în 
fapte. Brutala pedepsire prin spânzurătoare despre care îţi 
vorbesc şi care a îndoliat Navara, a făcut să fie supranumit 
curând de către supuşii săi el malo, adică cel Rău. De altfel, 
nu peste multă vreme, se depărta de regat, a cărui 
guvernare i-o încredința mezinului, său, Louis, care nu avea 
pe atunci decât cincisprezece ani; el a preferat să se 
întoarcă, pentru a se agita la Curtea Franţei în tovărăşia 
celuilalt frate al său, Filip. 

Ei bine, o să mă întrebi atunci cum de poate să fie atât de 
numeros şi de puternic partidul navarez. Dacă o parte din 
nobilimea Navarei se opune regelui său? lar eu u să-ţi 
răspund, nepoate, aşa: fiindcă partidul acesta este alcătuit 
mai cu seamă din cavaleri normanzi ai contelui d'Evreux. 
lar ceea ce îl face pe Carol de Navara atât de primejdios 
pentru coroana Franţei sunt nu atât posesiunile sale clin 
sudul regatului, ci acelea pe care le deţine sau le deţinea în 
apropiere de Paris, cum ar fi de pildă senioriile din Mantes, 


Pacy, Meulan sau Nonancourt, de care atârna accesul în 
capitală pentru un sfert din apusul ţării. 

Lucrul acesta regele Jean l-a înţeles bine sau a fost făcut 
să-l înţeleagă; astfel că, măcar o dată, a dat dovadă de bun 
simţ, înclinând spre înţelegere şi bună pace cu vărul său de 
Navara. Şi cum ar fi putut să şi-l apropie mai bine? Printr-o 
căsătorie. Şi ce căsătorie i s-ar fi putut care să-l lege de 
coroană la fel de tare ca aceea care vreme de şase luni 
făcuse din sora sa Blanche regina Franţei? Ei bine, 
căsătoria cu însăşi fiica mai mare a regelui, cu micuța 
Jeunne de Valois. Nu avea decât opt ani, dar era o partidă 
care merita să aştepţi până la înfruptarea deplină. De altfel, 
Carol de Navara nu ducea lipsă de o companie galantă care 
să-i secondeze răbdarea. Între altele, se vorbeşte despre o 
anumită domnişoară Gracieuse... da, acesta este numele ei, 
sau cel pe care îl mărturiseşte... Micuța Jeanne de Valois 
era văduvă, întrucât o mai măritaseră o dată la vârsta de 
trei ani cu o rudă a mamei sale pe care Cerul a avut grijă să 
o ia la sine curând. 

Am fost de acord la Avignon cu sus-numita logodnă care 
părea să asigure pacea. Căci contractul reglementa toate 
treburile dintre cele două ramuri ale familiei Franţei, 
începând cu acel comitat la Angouleme de atâta vreme 
făgăduit mamei lui Carol în schimbul renunţării sale la Brie 
şi la Champagne, apoi din nou schimbat pentru Pontoise şi 
Beaumont, dar fără să fi existat hotărâre judecătorească în 
acest sens. De data aceasta se revenea la acordul iniţial; 
Navara avea să primească Angoumois, precum şi mai multe 
fortărețe şi domenii care constituiau zestrea. Regele Jean 
ţinea să-şi arate autoritatea încăreându-şi viitorul ginere cu 
bunuri şi zicând de fiecare dată: „Vei avea aceasta, eu vreau 
astfel; îţi dăruiesc această, aşa am hotărât...” 

Navara glumea cu cei apropiaţi pe seama noilor sale 
legături cu regele Jean. „Eram veri din naştere; am fost pe 
punctul de a deveni cumnaţi; dar tatăl său, căsătorindu-se 
cu sora mea, m-am pomenit că-i sunt unchi; şi poftim că în 


prezent îi voi deveni ginere.” Dar în timp ce i se negocia 
contractul de căsătorie, el avea grijă să-şi facă parte şi încă 
una bună. Lui nu i se cerea de fapt nimic, doar un avans de 
bani: o sută de mii de scuzi, o datorie a regelui Jean faţă de 
nişte negustori din Paris şi pe care Carol ar binevoi să o 
plătească. Suma toată nu o avea nici el în bani peşin; i-a fost 
găsită însă la bancherii din Flandra cu care se înţelese să le 
lase zălog o parte din bijuteriile sale. Mai lesne putea face 
lucrul acesta ginerele regelui decât regele însuşi... 

Cu acest prilej mi se pare că a luat Navara legătură cu 
starostele Marcel... despre care de asemenea ar trebui să-i 
scriu Papei, întrucât prezentele uneltiri ale sale mă cam 
neliniştesc. Dar asta-i altă treabă... 

Cei o sută de mii de scuzi fură menţionaţi în contractul de 
căsătorie ca fiind daţi de Navara; urmau să-i fie vărsaţi 
neîntârziat şi pe fracțiuni. În afară de aceasta fu numit 
cavaler al Stelei şi chiar i se dădu speranţa că va ocupa 
funcţia de conetabil, deşi nu împlinise douăzeci de ani. 
Căsătoria fu oficiată cu mare pompă şi în mare veselie. 

Dar iată că frumoasa prietenie pe care şi-o arătau socrul şi 
ginerele se tulbură curând. Din a cui vină? Dintr-a celuilalt 
Carol, Domnul de Spania, chipeşul La Cerda, gelos prin 
însăşi forţa împrejurărilor de marea trecere a lui Navara, 
neliniştit văzând cât de sus urca astrul pe firmamentul 
Curţii. Carol de Navara are cusurul acela al multor tineri - 
cusur împotriva căruia te poftesc să lupţi, Archambaud - şi 
anume de a vorbi prea mult când soarta le surâde şi de a nu 
rezista tentaţiei de a mai scăpa şi vorbe răutăcioase. La 
Cerda avu grijă să-i aducă regelui Jean la cunoştinţă 
înţepăturile ginerelui, punând foc peste paie. „Vă cam ia în 
zeflemea, dragă sire; îşi îngăduie tot soiul de cuvinte. Nu 
puteţi tolera asemenea lezări ale majestăţii voastre şi, chiar 
dacă le toleraţi, eu - din dragoste pentru dumneavoastră - 
nu le pot îndura.” Şi tot aşa i-a strecurat otravă regelui În 
creier, zi de zi. Că Navara a zis una, că Navara a dres alta; 
că Navara dădea prea mult târcoale prinţului moştenitor; 


că Navara ţesea intrigi cu nu ştiu care ofiţer din Marele 
Consiliu. Nici că există om mai dispus ca regele Jean să-şi 
bage în cap, influenţat de altul, un gând vătămător, de care 
apoi să nu se mai poată descotorosi. Este, totodată, 
încrezător şi încăpățânat. Nimic mai uşor decât să-i 
născoceşti duşmani. 

Curând i-a fost luată lui Carol de Navara locotenenta din 
Languedoc. În profitul cui? Al lui Carol de Spania. Apoi 
funcţia de conetabil, vacantă după decapitarea lui Raoul de 
Brienne, i-a fost atribuită nu lui Carol de Navara, ci lui 
Carol de Spania. Din cei o sută de mii de scuzi pe care urma 
să-i primească înapoi, Navara nu văzu nici o leţcaie, în timp 
ce tot felul de daruri şi beneficii îl copleşeau pe amicul 
regelui. Şi în sfârşit, în sfârşit, comitatul de Angouleme fu 
dat, în pofida tuturor acordurilor, Domnului de Spania, 
Navara trebuind să se mulţumească din nou cu altă vagă 
promisiune. 

Atunci se înstăpâni între Carol cel Rău şi Carol de Spania 
mai întâi o răceală, apoi disprețul şi curând ura deschisă şi 
mărturisită. Domnului de Spania îi era acum foarte la 
îndemână să-i spună regelui: „Vedeţi câtă dreptate aveam, 
dragă Sire! Ginerele măriei voastre, ale cărui urzeli le-am 
dibuit, se ridică împotriva hotărârilor pe care le-aţi luat. Mă 
atacă, deoarece vede că vă slujesc cu prea mare credinţă”. 

Alteori se prefăcea că ar vrea să plece de la Curte, el care 
se afla în culmea favorurilor, dacă fraţii Navara aveau să 
continue a-l mai vorbi de rău. Se exprimă ca o ibovnică: 
„Pleca-voi undeva în pustie, departe de regatul măriei 
voastre, pentru a trăi acolo cu amintirea dragostei pe care 
mi-aţi arătat-o. Sau pentru a muri! Căci departe de măria 
voastră, sufletul îmi va părăsi trupul”. Ciudatul conetabil fu 
văzut chiar vărsând lacrimi! 

Şi cum regele Jean nu-l mai avea în cap decât pe spaniol, 
nu mai vedea decât prin ochii lui, a dovedit multă 
încăpățânare în a-şi face un duşman neîmpăcat din vărul 
ales drept ginere, anume pentru a-şi asigura un aliat. 


Ţi-am spus: nu s-ar putea găsi rege mai nerod ca ăsta, 
rege care să-şi facă sieşi chiar atâta rău... ceea ce nici n-ar 
fi un mare păcat dacă, în acelaşi timp, nu ar fi şi atât de 
dăunător regatului său. 

Gâlceava aceasta umplu Curtea de freamăt. Regina, mult 
delăsată, găsea alinare la Doamna de Spania... căci 
conetabilul era căsătorit - o legătură de ochii lumii - cu o 
verişoară de-a regelui, Doamna de Blois. 

Sfetnicii regelui, deşi pe faţă îşi adulau cu toţii stăpânul, 
erau împărţiţi în două tabere, după cum gândeau că ar fi 
bine să treacă de partea conetabilului sau a ginerelui. lar 
luptele acestea vătuite, care îi învrăjbeau, erau cu atât mai 
aprige cu cât regele, care ar vrea să dea impresia că 
rezolvă totul singur, a lăsat totdeauna pe seama anturajului 
dezlegarea celor mai serioase treburi. 

Vezi aşadar, dragă nepoate, că intrigi se ţes în jurul 
tuturor regilor. Dar nu se conspiră şi nu se complotează 
decât în jurul celor slabi, sau al celor pe care vreun viciu ori 
urma unei oarecare boli îi vlăguiesc. Tare aş mai fi vrut să 
văd pe cineva conspirând în jurul lui Filip cel Frumos! 
Nimeni nu s-ar fi gândit la aşa ceva, nimeni nu ar fi cutezat. 
Ceea ce nu înseamnă defel că regii puternici sunt scutiţi de 
comploturi; dar atunci intră în joc adevărații trădători. Pe 
când în preajma principilor slabi pare firesc să devină 
complotişti chiar oamenii cinstiţi. 

Cu o zi înainte de Crăciunul lui 1354, într-un palat din 
Paris, Carol de Spania şi Filip de Navara şi-au spus cuvinte 
şi insulte atât de grele, încât cel din urmă şi-a scos spada, 
astfel că de nu ar fi fost oprit la timp, l-ar fi lovit pe 
conetabil! Acesta se prefăcu a râde şi strigă către tânărul 
Navara Cum că mult mai puţin ameninţător s-ar fi arătat 
dacă nu. ar fi fost în jurul lui oameni care să-l oprească de 
la faptă. Filip nu este atât de iscusit, dar se arată mai 
înflăcărat în luptă decât fratele său mai vârstnic. Nu a putut 
fi scos din sală înainte de a fi strigat că se va răzbuna 
curând, înjosindu-l pe duşmanul familiei pentru ultragiul 


adus. Ceea ce şi săvârşi de altfel peste două săptămâni, în 
noaptea de sărbătoare a regilor magi. 

Domnul de Spania se ducea să o viziteze pe verişoară sa, 
pe contesa de Alencon. Se opri peste noapte la Laigle şi 
trase la un han al cărui nume nu ar putea fi dat uitării, 
hanul Scroafa-care-toarce. Prea sigur de respectul pe care 
funcţia sa şi prietenia regelui o inspirau - cel puţin aşa 
gândea el - îşi zicea că nu are a se teme de primejdii în timp 
ce străbate regatul, astfel că nu luase cu el decât o escortă 
mică. Dar orăşelul Liaigle este situat în comitatul Evreux 
doar la câteva leghe de oraşul în care fraţii d'Evreux- 
Navara trăiau în marele lor castel. Înştiinţaţi de trecerea pe 
acolo a conetabilului, ei îi pregătiră acestuia o capcană 
frumoasă. 

Către miezul nopţii, douăzeci de cavaleri normanzi, cu toţii 
seniori de temut: Graville, de Cleres, de Mainemares, de 
Morbecque, cavalerul d'Aunay... ei, da, descendentul unuia 
dintre îndrăgostiţii din Turnul Nesle; nici nu de mirare că 
putea fi regăsit în partidul Navara... în fine, îţi spun, vreo 
douăzeci cu nume bine cunoscute de vreme ce regele a fost 
nevoit să le dea după aceea, împotriva voinţei sale, scrisori 
de iertare... au ţâşnit în burgul acela, sub comanda lui Filip 
de Navara, au smuls din ţâţâni porţile hanului şi s-au 
năpustit în camera conetabilului. 

Regele de Navara nu se găsea printre ei. Pentru orice 
evantualitate, în cazul în care tărăşenia ar fi luat o 
întorsătură proastă, hotărâse să aştepte la marginea 
oraşului, lângă hambar, în tovărăşia unor ţine-cai. O, mi-l 
închipui pe-al meu Carol cel Rău, mic, vioi, înfăşurat în 
mantia sa ca fumul iadului, ţopăind în sus şi în jos pe 
pământul îngheţat bocnă, asemenea unui diavol care nici nu 
atinge pământul. Aşteaptă. Priveşte la cerul de iarnă. Frigul 
îl ciupeşte de degete. Sufletul i se răsuceşte de teamă şi ură 
totodată. Îşi încordează auzul. Şi din nou tropăie neliniştit. 

Apare atunci Jean de Fricamps, zis Friquet, guvernatorul 
oraşului Caen, consilierul său şi cel mai priceput montor de 


maşini care îl înştiinţează cu sufletul la gură: „S-a făcut, 
monseniore!” 

Apar îndată şi Graville, Mainemares, Morbecque, însuşi 
Filip de Navara şi toţi conjuraţii. Acolo, la han, chipeşul 
Carol de Spania pe care l-au scos de sub pat unde se 
refugiase, şi-a dat într-adevăr duhul. Tare urât l-au mai 
ciopârţit, chiar aşa prin veşmântu-i de noapte. Optzeci de 
râni i-au fost numărate pe trup, optzeci de lovituri de cuţit. 
Fiecare a ţinut să-şi înfigă vârful spadei de patru ori... lată 
aşadar, preacinstite nepoate, cum şi-a pierdut regele Jean 
pe bunul său prieten şi cum monseniorul de Navara a intrat 
în răzmeriţă... 

lar acum o să te rog să cedezi locul lui don Francesco 
Calvo, secretarul meu papal, cu care am a stat de vorbă 
înainte de a ajunge la popas. 

Capitolul VII Veşti din Paris. 

Întrucât, dragă don Calvo, tare ocupat voi fi când voi sosi 
la L.a Peruse, pentru a inspecta mănăstirea şi a constata 
dacă ea a fost într-adevăr atât de mult pustiită de către 
englezi încât să trebuiască să-i scutesc pe călugări, - vreme 
de un an, aşa cum mi-o cer - de a-mi mai vărsa beneficiile 
ce mi se cuvin ca stareţ, aş vrea să-ţi spun din capul locului 
ce anume trebuie să conţină scrisoarea mea către Sfântul- 
Părinte. Ți-aş fi recunoscător dacă mi-ai pregăti această 
scrisoare, de îndată ce vom ajunge acolo, folosind 
frumoasele cuvinte pe care le ştii bine ticlui. 

Trebuie să-i aducem la cunoştinţă anumite veşti din Paris, 
veşti pe care le-am aflat la Limoges şi care mă îngrijorează. 
În primul rând, maşinaţiile lui Etienne Marcel, starostele 

neguţătorilor din Paris. Aflu că omul acesta a hotărât, de o 
lună încoace, construirea unor fortificaţii şi săparea de 
şanţuri în jurul oraşului, dincolo de străvechea centură, de 
parcă s-ar pregăti să ţină piept unui asediu. Date fiind însă 
actualele tratative de pace, se pare că englezii nu manifestă 
deloc intenţia de a veni cu primejdie asupra Parisului şi nu-i 
înţeleg nicidecum grabă în a iniţia tot soiul de fortificaţii. 


Dar, în afară de aceasta, el şi-a organizat burghezii în 
corporaţii orăşeneşti pe care le înarmează şi le instruieşte 
cu ofiţeri de pază pe cartiere şi pe grupe, pentru a asigura 
executarea ordinelor, întocmai ca milițiile din Flandra care 
îşi guvernează singure cetăţile; el i-a impus Delfinului, 
locotenent regesc, să consimtă la constituirea acestei miliții, 
iar pe deasupra - în timp ce toate taxele şi birurile regeşti 
au devenit o ţintă generală de împotriviri şi doleanţe - ela 
stabilit, pentru a-şi echipa oamenii, un impozit pe băuturi, 
impozit pe care îl încasează direct. 

Acest jupân Marcel, care nu demult s-a îmbogăţit ca 
furnizor regal, dar care de patru ani a pierdut postul 
acesta, lucru care l-a înciudat peste măsură, pare că ar vrea 
să se bage în toate treburile regatului, mai cu seamă după 
dezastrul de la Poitiers. Nu i se pot încă desluşi prea bine 
planurile, în afară de cel de a se pretinde important; 
oricum, el nu păşeşte pe calea unei liniştiri aşa cum o 
doreşte Sfântul-Părinte. De aceea, pioasa mea îndatorire 
este de a-l sfătui pe Papă - în cazul în care i s-ar înfăţişa 
vreo cerere din partea aceluia - să se arate foarte reţinut, 
să nu dea nici un sprijin, nici chiar aparenţa vreunui sprijin, 
starostelui Parisului şi întreprinderilor sale. 

M-ai şi înţeles, don Calvo. Cardinalul Capocci se află la 
Paris. S-ar prea putea ca, necugetat cum este şi făcător de 
boacăne, să se creadă grozav legând iţe cu sus-amintitul 
staroste... Nu, nu mi s-a spus nimic precis; dar îmi spune 
mie nasul că al meu confrate nu ar pierde nici acum prilejul 
să se angajeze pe un drum întortocheat... 

În al doilea rând, vreau să-l invit pe suveranul pontif să 
ceară informaţii de la slujbaşii din Statele Generale ai limbii 
d'oil, care s-au ferecat la Paris la începutul acestei luni şi să 
răspândească lumina sfintei sale luări-aminte asupra 
ciudăţeniilor care au apărut pe-acolo. 

Regele Jean făgăduise că va convoca aceste State 
Generale în luna decembrie; dată fiind însă tulburarea, 
dezordinea şi deznădejdea în care s-a aflat ţara după 


înfrângerea de la Poitiers, Delfinul Charles a crezut că mai 
înţelept ar fi să grăbească evenimentul, să-l fixeze deci în 
Octombrie. În realitate, nu mai avea de ales - trebuia să-şi 
consolideze autoritatea mult scăzută în nenorocirea 
aceasta, tânăr cum este, cu o armată dezlânata în urma 
înfrângerilor şi cu un tezaur secătuit. 

Dar cei opt sute de deputaţi ai limbii d'oil, dintre care 
patru sute burghezi, nu luară deloc în discuţie punctele 
pentru care fuseseră invitaţi. 

Biserica are o îndelungată experienţă a conciliilor ce scapă 
din mâna celor care le-au convocat. Vreau să-i spun Papei 
că Statele acestea Generale se aseamănă întru tatu] cu un 
conciliu care se rătăceşte şi îşi arogă dreptul de a guverna 
autoritar, aplică de-a valma reforme dezordonate şi profită 
de slăbiciunea puterii supreme. 

În loc să se preocupe de eliberarea regelui Franţei, 
oamenii noştri din Paris s-au arătat dintr-o dată grijulii să o 
ceară pe cea a regelui de Navara, lucru care demonstrează 
limpede hramul purtat de cei care îi mână. 

Mai mult decât atât, cei opt sute au ales o comisie de 
optzeci care s-a apucat să lucreze în mare taină pentru a 
întocmi o listă lungă de dojeni în care puţine sunt lucrurile 
bune şi multe cele rele. Mai întâi, ei cer destituirea şi 
trimiterea în judecată a principalilor sfetnici ai regelui, pe 
care îi acuză de a fi delapidat ajutoarele băneşti, socotindu-i 
răspunzători de înfrângere... 

Trebuie totuşi să-ţi spun, Calvo - asta nu priveşte 
scrisoarea, dar vreau să-mi destăinui un gând - că dojenile 
nu sunt chiar întru totul nedrepte. Printre oamenii cărora 
regele Jean le-a încredinţat guvernarea, îi ştiu pe unii care 
nu fac două parale şi care sunt chiar nişte pramatii. Este 
firesc să te îmbogăţeşti într-o funcţie mare, altfel cine s-ar 
mai osteni, cine şi-ar mai asuma riscuri. Dar trebuie să te 
fereşti să treci peste limitele necinstei şi să-ţi faci treburile 
pe seama interesului public. Şi-apoi, înainte de toate, 


trebuie să fii capabil. Or, regele Jean fiind el însuşi prea 
puţin capabil, alege uşor oameni care nu sunt chiar deloc. 

Pornind de la aceasta, deputaţii s-au apucat să ceară 
lucruri ce întrec măsura. Ei pretind ca regele - sau, în 
prezent, locotenentul său, Delfinul - să nu mai guverneze 
decât prin consilierii desemnaţi de către cele trei State, 
patru prelați, doisprezece cavaleri, doisprezece burghezi. 
Consiliul acesta ar avea puterea de a face şi porunci totul - 
ca regele înainte - de a numi în toate funcţiile, de a reforma 
Camera de conturi şi toate companiile din regat, de a hotărî 
răscumpărarea prizonierilor şi multe, multe altele. În 
realitate nu este vorba de altceva decât de a-i răpi regelui 
atributele suveranităţii. 

Astfel, conducerea regatului nu ar mai fi exercitată de 
către omul uns pentru aceasta, potrivit religiei noastre; ea 
ar urma să fie încredinţată aşa-zisului Consiliu care nu s-ar 
sprijini decât pe o adunare guralivă şi nu ar acţiona decât 
dependent de aceasta. Câtă slăbiciune, cita învălmăşeală! 
Aceste pretinse reforme - mă înţelegi, Calvo de ce insist, 
căci nu se cade ca Sfântul-Părinte să poată spune cănua 
fost avertizat - aceste pretinse reforme, zic, sunt o ofensă 
adusă bunului simţ şi, în acelaşi timp, ele miros a erezie. 

Dar iată că - şi lucrul este regretabil - chiar oameni ai 
bisericii înclină în partea aceea, cum ar fi de pildă episcopul 
de Laon, Robert le Cog şi el ajuns în dizgraţia regelui şi, din 
această cauză, foarte legat de staroste. Este unul dintre cei 
mai vehemenţi. 

Sfântul-Părinte trebuie să înţeleagă foarte bine că 
îndărătul tuturor acestor manevre se află regele Navarei, 
care pare să conducă treburile din afundul temniţei sale şi 
care mai abitir ar înrăutăţi totul dacă le-ar modela în 
libertate. În marea sa înţelepciune, Sfântul-Părinte va socoti 
prin urmare că nu trebuie să intervină în nici un fel pentru 
eliberarea lui Carol cel Rău, vreau să spun a monseniorului 
de Navara, - ceea ce unele jalbe, venite din toate părţile, îi 
cer. 


În ce mă priveşte, uzând de prerogativele mele de emisar 
papal şi de nunțiu - mă asculţi, Calvo? - i-am poruncit 
episcopului de Limoges să facă parte din suita mea, pentru 
a se prezenta la Metz. Ne vom întâlni la Bourges. Şi am 
hotărât să fac acelaşi lucru cu toţi ceilalţi episcopi, de-a 
lungul, drumului ale cărui dioceze au fost jefuite şi 
devastate de către cavalcadele prinţului de Galles, astfel 
încât să aducă mărturie în faţa împăratului. Voi fi deci 
sprijinit în spusele mele, care vor dezvălui cât de 
dăunătoare este alianţa dintre regele navarez şi cel al 
Angliei... 

Dar ce ai de te uiţi numai afară, don Calvo?... A, ştiu, 
legănarea lecticei îţi întoarce stomacul pe dos! Eu sunt 
foarte obişnuit cu asta, aş putea chiar spune că îmi 
stimulează spiritul; şi văd că nici pe nepotul meu, seniorul 
de Perigord, care îmi ţine deseori companie de când am 
plecat, nu-l stânjeneşte... Da, într-adevăr, nu arăţi bine, 
deloc. Haide, coboară. Dar nu uita cele ce ţi-am spus, când 
îţi vei ascuţi penele de scris. 

Capitolul VIII Tratatul de la Mantes. 

Unde am ajuns? Am trecut oare de Mortemart?... Încă nu! 
Ei bine, mi se pare că am aţipit puţin... O, cât de tare se 
întunecă cerul şi cât de mult se scurtează zilele! Visam, 
nepoate, da, visam un prun înflorit, un prun mare, alb tot, 
rotund, plin de păsărele de parcă fiecare floare cânta. lar 
cerul era albastru ca şi covorul Fecioarei. O viziune 
angelică, un adevărat colţ de paradis. Ciudat lucru mai sunt 
visele! Ai băgat de seamă că în Evanghelii nu există deloc 
vise, în afară de cel al lui Iosif la începutul Evangheliei lui 
Matei? Este singurul. În timp ce în Vechiul Testament 
patriarhii au neîncetat vise, în cel Nou nu se visează defel. 
M-am întrebat deseori pentru ce, fără să pot găsi răspuns... 
Nu te-ai mirat niciodată de asta? Înseamnă că nu prea 
citeşti Sfintele Scripturi, Archambaud... Oricum, eu văd în 
treaba aceasta un subiect gras pentru savanții noştri 
doctori din Paris, sau din Oxford, un subiect de dispută, 


care să ne furnizeze tratate groase şi discursuri scrise într- 
o latinească atât de stufoasă, încât nimeni nu s-ar pricepe 
să desluşească o iotă. În orice caz, am fost bine inspirat 
făcând acest ocol prin La Peruse. I-ai văzut pe benedictinii 
aceia de treabă care voiau să tragă folos de pe urma 
cavalcadei engleze, ca să nu plătească beneficiile 
stareţului? O să dispun să li se dea o altă cruce de email şi 
cele trei potire de argint aurit pe care s-au grăbit să le 
ofere englezilor, pentru a scăpa de jaf; şi îşi vor solda 
anuităţile. 

Căutau, plini de bunăvoință, să se amestece cu oamenii de 
pe celălalt mal al râului Vienne. Unde soldaţii prădători ai 
prinţului de Galles devastaseră, jefuiseră, pârjoliseră totul, 
aşa cum am văzut azi-dimineaţă la Chirac sau la Saint- 
Maurice-deslLions. Şi mai cu seamă la mănăstirea Lesterps 
unde canonicii regulaţi s-au dovedit curajoşi. „Mănăstirea 
noastră este întărită, o vom apăra.” Şi s-au bătut canonicii 
aceştia, ca nişte bărbaţi buni şi bravi pe care nu-i sileşti. 
Unii au pierit în afacerea asta, comportându-se cu mult mai 
multă nobleţe decât au făcut-o la Poitiers anumiţi cavaleri 
pe care îi cunosc prea bine. 

Dacă toţi oamenii din Franţa ar dovedi un asemenea 
curaj... Mai mult chiar, canonicii aceştia de treabă s-au 
străduit, în mănăstirea lor scrumită, să ne ofere o cină atât 
de bogată şi de bine pregătită, încât mi-a venit somnul. Şi ai 
băgat de seamă sfânta veselie de pe chipul lor? „Fraţii 
noştri au fost ucişi? Sunt acum în pace; în marea sa 
bunătate, Domnul i-a luat la el... Ne-a lăsat pe pământ? 
Anume ca să putem săvârşi binefaceri... Mănăstirea noastră 
este pe jumătate distrusă? lată un prilej să o reclădim şi 
mai frumoasă...” 

Adevăraţii cucernici sunt voioşi, nepoate, aşa să ştii: Nu 
am încredere în cei ce ţin posturi mult prea severe, în cei cu 
mutre acre şi ochi apropiaţi unul de celălalt arun-când 
întruna priviri aprinse, de parcă numai către iad s-au tot 
uitat. Cei cărora Domnul le face suprema cinste de a-i 


chema la el simt ca un fel de îndatorire să se arate veseli; 
este aceasta, din partea lor, un fel de pildă şi de politeţe 
cuvenită celorlalţi muritori. 

După cum şi regii - de vreme ce Dumnezeu i-a ridicai 
deasupra tuturor celorlalţi oameni - sunt datori să arate 
necontenit stăpâni pe ei înşişi. Filip cel Frumos, care ei a 
prototipul adevăratei majestăţi, ştia să condamne fără să se 
înfurie; şi doliul îl purta fără să verse lacrimi. 

Cu prilejul asasinării Domnului de Spania, despre care ţi- 
am istorisit ieri, regele Jean a arătat - şi încă în chipul cel 
mai jalnic - că nu este în stare să-şi înfrângă simţirile. Nu 
milă trebuie să inspire un rege; mai bine să ni-l închipuim 
că nu-i în stare să simtă durere. Timp de patru zile regele 
nostru nu a putut rosti nici un cuvânt, nu a spus nici măcar 
dacă vrea să mănânce sau să bea. Rătăcea prin încăperi, cu 
ochii înroşiţi de lacrimi, fără să mai cunoască pe nimeni şi 
oprindu-se uneori, ca să izbucnească în plâns. Aşa, dintr-o 
dată. Zadarnic i s-ar fi vorbit despre cine ştie ce treburi. 
Dacă duşmanul i-ar fi năvălit în palat, l-ar fi lăsat să-l ia de 
mină. Nu a arătat nici pe sfert atâta tristeţe când a murit 
mama copiilor săi. Doamna de Luxemburg, ceea ce Delfinul 
Charles a şi subliniat. A fost chiar prima oară când a fost 
văzut exprimând dispreţ faţă de tatăl său şi chiar spunându- 
i că nu era decent să se lase astfel în voia durerii. Dar 
regele nu vedea, nu auzea. 

Nu a ieşit din starea aceasta de tristeţe decât pentru a 
urla. A urlat să i se înşeueze pe loc armăsarul, să fie 
adunată oastea; a urlat că o să alerge la Evreux pentru a 
face dreptate şi că toată lumea o să aibă a se teme... Cei din 
preajma sa îl readuseră anevoie la o stare de bun simţ, 
arătându-i că pentru a strânge oaste, chiar fără Chemarea 
sub arme a tuturor vasalilor, ar fi trebuit o lună încheiată; 
că, de-ar vrea să atace Evreux, ar învrăjbi Normandia; că, 
pe de altă parte, suspendarea ostilităţilor cu regele Angliei 
se apropia de sfârşit şi că de i-ar fi venit cumva acestuia din 


urmă gândul să profite de vălmăşag, ţara s-ar fi putut afla 
în primejdie. 

I s-a mai demonstrat încă o dată că, poate, dacă ar fi 
respectat contractul de căsătorie al fiicei sale şi dacă şi-ar fi 
respectat angajamentul de a înapoia oraşul Angouleme lui 
Carol de Navara, în loc să-l ofere în dar preascumpului său 
conetabil... 

Jean al II-lea deschidea larg braţele şi exclamă: „Ce sunt 
eu dacă nu pot nimic? Văd prea bine că niciunul dintre voi 
nu mă iubeşte şi că mi-am pierdut sprijinul”. În sfârşit, a 
rămas totuşi în palatul său, jurându-se pe Cei de Sus că nu 
va mai gusta nici o fericire până ce nu va fi răzbunat. 

Între timp, Carol cel Rău nu stătea cu mâinile în sân. Scria 
Papei, scria împăratului, scria tuturor principilor creştini, 
explicându-le că nu voise moartea lui Carol de Spania, ci 
numai să pună mâna pe el pentru toate relele şi ultragiile 
suferite din parte-i; că ordinele sale fuseseră înţelese 
anapoda, adică depăşite, dar că lua totul asupra sa, 
acoperind rubedeniile, prietenii şi servitorii care nu 
fuseseră mânaţi, în tumultul de la Laigle, decât de prea 
marele zel ce i-l dovedeau. 

Deşi montase capcană ca un ticălos ieşit la drumul mare, 
îşi punea, în felul acesta, mănuşi de cavaler. 

Şi, mai ales, îi scria ducelui de Lancaster, care se afla la 
Malines şi însuşi regelui Angliei. De conţinutul acestor 
scrisori am aflat când s-au încurcat lucrurile. Cel Rău nu 
păşea pe căi ocolite. „Dacă porunciţi căpeteniilor din 
Bretania să fie gata - de îndată ce voi trimite către ei 
armată - deci pregătiţi să intre în Normandia, o să le dau 
bună şi sigură intrare. Binevoieşte a şti, vere prea drag, că 
toţi nobilii din Normandia sunt alături de mine întru viaţă şi 
moarte.” Prin asasinarea Domnului de Spania, omul nostru 
se dovedise un rebel; acum înainta în trădare. Dar, în 
acelaşi timp, asmuţea asupra regelui Jean doamnele din 
Melun. 


Nu ştii cuii se spune astfel?... Ah, dariată că plouă. Era şi 
de aşteptat; ploaia asta se vestea încă de la plecare. Abia 
acum o să-mi binecuvântezi lectica, Archambaud; nu-i mai 
bine aşa, decât să simţi apa curgându-ţi pe după guler, pe 
sub tunica-ţi cutezătoare, iar noroiul să te umple până la 
brâu...? 

Cine sunt doamnele din Melun? Sunt cele două regine 
văduve şi Jeanne de Valois, nevestica lui Carol, care 
aşteaptă să fie nubilă. Toate trei trăiesc în castelul din 
Melun, denumit din această pricină castelul celor Trei 
Regine sau Curtea Văduvelor. 

Întâi şi întâi este Doamna Jeanne d'Evreux, văduva regelui 
Carol al IV-lea şi mătuşa regelui nostru cel Rău. Da, da încă 
mai trăieşte; nici nu-i chiar aşa de bătrână pe cât îi crede. 
Abia a împlinit cincizeci; are cu patru sau cinci ani mai 
puţin decât mine. De douăzeci şi opt de ani este văduvă, de 
douăzeci şi opt de ani umblă îmbrăcată în alb. Doar trei ani 
a împărţit tronul regesc. Dar continuă să aibă influenţă. 
Fiindcă este decana, ultima regină a celei dintâi ramuri 
capeţiene. Dacă din cele trei naşteri ale sale - trei fete 
dintre care una singură, ultima, trăieşte - ar fi avut un fiu, 
ar fi fost regină mamă şi regentă. Dina; Lia s-a stins în sânul 
ei. Când spune: „Monseniorul d'Evreux, tatăl meu... unchiul 
meu Filip cel Frumos... cumnatul meu Filip cel Lung...” 
toată lumea tace. Ea este supravieţuitoarea unei monarhii 
de necontestat şi dintr-o vreme în care Franţa era alt fel 
puternică, alt fel glorioasă, nu ca astăzi. Ea înseamnă un fel 
de cauţiune pentru nouă familie. Ei bine şi atunci există 
lucruri care nu se fac deloc, fiindcă doamna d'Evreux le-ar 
dezaproba. 

Mai mult decât atât, în jurul ei se spune: „Este o sfântă”. 
Trebuie să recunoaştem că nu-i nevoie de prea mult, când 
eşti regină, ca să fii privită drept sfânta de către o Curte 
mică şi trândavă, unde osanalele ţin loc de, ocupaţie. 
Doamna Jeanne d'Evreux se scoală înainte de ivirea zorilor; 
îşi aprinde singură luminarea pentru a nu-şi stânjeni 


slujitoarele. Apoi începe să citească în cartea ei de 
rugăciuni, cea mai mică din lume după cum se spune, un 
dar al soţului ei care o comandase unui artist desenator, 
Jean Pucelle. Se roagă mult şi face pomeni numeroase. 
Douăzeci şi opt de ani a tot repetat că nu are viitor, fiindcă 
nu a putut aduce pe lume un fiu. Văduvele trăiesc din idei 
fixe. Ar fi putut însemna mai mult în regat dacă inteligenţa 
i-ar fi fost pe măsura virtuţii. 

Apoi este Doamna Blanche, sora lui Carol de Navara, cea 
de a doua soţie a lui Filip al VI-lea, care nu a fost regină 
decât şase luni, doar cât să se obişnuiască să poarte o 
coroană. Are faima de a fi cea mai frumoasă femeie din 
regat. Am văzut-o de curând şi subscriu la judecata aceasta. 
Are douăzeci şi patru de ani acum şi de şase îşi tot pune 
întrebarea la ce-i slujesc pielea sa albă, ochii ca de email, 
trupul desăvârşit. Dacă natura i-ar fi hărăzit o înfăţişare 
mai puţin minunată, acum ar fi regină, de vreme ce fusese 
destinată regelui Jean! Tatăl nu a luat-o pentru sine decât 
fiindcă frumuseţea ei l-a fulgerat. 

După ce la numai o jumătate de an şi-a trecut bărbatul din 
pat în mormânt, ea a fost cerută în căsătorie de către 
regele Castiliei, don Pedro, pe care supuşii săi l-au 
supranumit cel Crud. A trimis următorul răspuns şi poate că 
s-a cam pripit: „O regină a Franţei nu se recăsătoreşte”. A 
fost mult lăudată pentru purtarea aceasta plină de măreție. 
Dar acum ea se întreabă dacă nu este prea mare sacrificiul 
făcut în numele gloriei trecute. Domeniul de la Melun este 
partea de avere ce i se cuvine din partea soţului decedat. Îl 
înfrumuseţează mult, dar zadarnic îşi schimbă de Crăciun şi 
Paşte covoarele şi tapetele din camera ei, că tot singură 
doarme. 

În sfârşit, mai este şi cealaltă Jeanne, fiica regelui Jean, a 
cărei căsătorie nu a avut drept rezultat decât grăbirea 
neînțelegerilor. Carol de Navara a încredinţat-o mătuşii şi 
surorii sale până la împlinirea vârstei măritişului. Fata asta 
e ca o calamitate mică, aşa cum poate fi o puştoaică de 


doisprezece ani, care îşi aminteşte că a rămas văduvă la 
şase ani şi care se ştie deja regină, fără să fi ajuns încă Bă 
ocupe locul respectiv. Nu are nimic altceva de făcut decât 
să aştepte să crească, dar aşteaptă cum nu se cade, 
împotrivindu-se la tot ceea ce i se porunceşte, cerând tot 
ceea ce i se refuză, exasperându-şi însoţitoarele şi 
făgăduindu-le mii de torturi în ziua în care va fi ajuns la 
pubertate. Doamna d'Evreux. Care nu se joacă deloc cu 
problemele de comportare, este adesea nevoită să-i ardă 
câte o palmă. 

Cele trei doamne ţin, la Melun şi la Meaux - Meausx este 
proprietatea după soţ a doamnei d'Evreux - o aşa-zisă 
Curte. Au un cancelar, un trezorier, un „maâtre d'hâtel”. 
Titluri foarte înalte pentru funcţii foarte reduse. Eşti uimit 
să găseşti acolo o sumă de oameni pe care îi credeai morţi, 
într-atât de mult au fost daţi uitării, nu însă şt de ei înşişi. 
Bătrâni servitori scăpaţi teferi din domniile precedente, 
bătrâni confesori ai unor regi defuncţi, secretari deținători 
ai unor taine bine vânturate, oameni care au părut 
puternici o clipă, fiindcă se aflau în preajma puterii, tropăie 
în propriile amintiri, dându-şi importanţă doar pentru că au 
luat parte la evenimente care nu mai au nici o importanţă. 
Când unul dintre ei începe cam aşa: „În ziua în care regele 
mi-a spus...” trebuie să ghiceşti despre ce suveran este 
vorba dintre cei şase care au ocupat tronul de la începutul 
veacului. lar spusele regelui sunt, îndeobşte cine ştie ce 
gravă şi memorabila confidenţă, cum ar fi: „Azi e vreme 
frumoasă. Gros-Pierre...” 

De aceea, când apare cine ştie ce daravelă, cum ar fi a 
regelui de Navara, Curtea Văduvelor - dintr-o dată smulsă 
viselor ei - socoteşte aceasta drept o întâmplare fericită. 
Toată lumea se tulbură, se pune în mişcare, se agită... Să nu 
uităm că, pentru cele trei regine, monseniorul de Navara 
ocupă, dintre vii, locul întâi în gândurile lor. El este nepotul 
preaiubit, fratele drag. Soţul adorat. Zadarnic le-ar spune 
cineva că în Navara este poreclit cel Rău! La urma urmelor 


face totul pentru a fi pe placul lor - le copleşeşte cu daruri, 
vine să le vadă foarte des... cel puţin în perioada de 
neîntemniţare... le distrează cu poveştile sale, le informează 
despre propriile răfuieli, le face, să se pasioneze pentru tot 
ceea ce întreprinde, fermecător cum se pricepe a fi, jucând 
rolul supusului faţă de mătuşă, al afectuosului faţă de soră, 
al îndrăgostitului faţă de fetiţa-nevastă, toate acestea dintr- 
un calcul judicios, spre a-i servi de piese în jocul său. 

După asasinarea conetabilului şi de îndată ce regele Jean 
s-a mai calmat puţin, ele au, venit împreună la Paris, la 
cererea monseniorului de Navara. 

Căzând la picioarele regelui, micuța Jeanne de Valois îi 
turui straşnic de bine lecţia de la alţii învățată: „Sire, tată al 
meu, nu se poate că soţul meu să fi săvârşit vreo trădare 
faţă de luminăţia-ta. Dacă nu s-a purtat cum trebuie, este 
fiindcă l-au înşelat, desigur, nişte iude. Din iubire pentru 
mine, te conjur să-l ierţi”. 

Doamna d'Evreux, peste măsură de mâhnită şi investită cu 
autoritatea pe care i-o confereau anii, spuse: „Sire şi văr al 
meu, cutez să te sfătuiesc - ca fiind cea mai în vârstă care a 
purtat coroană în regatul acesta - să te împaci cu nepotul 
meu. Dacă ţi-a greşit, a făcut-o întrucât vinovaţi faţă de el 
erau alţii care te slujesc, iar el a fost înclinat să-şi închipuie 
că voiai să-l dai pe mâna vrăjmaşilor săi. În ce îl priveşte 
însă, nutreşte faţă de tine numai gânduri bune şi o 
afecţiune loială. Rău v-aţi face amândurora dacă aţi 
continua să păşiţi pe calea discordiei...” 

Doamna Blanche nu a scos nici un cuvânt. L-a privit pe 
regele Jean şi atât. Ştie că el nu poate uita că trebuia să-i fie 
soţie. În faţa ei, bărbatul acesta înalt şi greoi, tăios în alte 
situaţii, devine şovăitor. Privirile sale se feresc de ale ei, 
vorba i se împleticeşte. Şi întotdeauna, în prezenţa ei, 
hotărăşte contrariul voinţei sale. 

Imediat după întrevederea aceasta, îi desemnă pe 
cardinalul Boulogne, Robert Le Coqg, episcop de Laon şi pe 
Robert de Lorris, Şambelanul său, să negocieze cu ginerele 


şi să facă pace cu el. Recomanda ca treaba să fie dusă 
repede la îndeplinire. Aşa s-a şi întâmplat, de vreme ce 
numai cu o săptămână înainte de sfârşitul lui februarie 
negociatorii celor două părţi au semnat înţelegerea, la 
Mantes. Din câte ţin eu minte, nu a existat vreodată tratat 
obţinut în mai mare grabă. 

Regele Jean îşi dezveli vârtos, cu prilejul acesta, 
ciudăţeniile de caracter şi inconsecvenţa în afaceri. Cu o 
lună înainte nu se gândea decât la întemnițarea şi uciderea 
monseniorului de Navara; acum, încuviinţa toate vrerile 
acestuia. Dacă cineva venea să-i spună că ginerele său ar 
dori să se facă stăpân pe Clos de Cotentin dimpreună cu 
Valognes, Coutances şi Carentan, el răspundea pe dată: 
„Daţi-i, daţi-i!” Poate şi vicecomitatele Pont-Audemer şi 
Orbec? „Daţi-i-le, repeta, de vreme ce vreţi să mă împac cu 
el.” Şi iată că astfel Carol cel Rău a primit şi marele comitat 
de Beaumont, cu domeniile feudale de la Breteuil şi 
Conches, care constituiseră cândva fieful contelui Robert 
d'Artois. Frumoasă revanşă, post mortem pentru Margareta 
de Burgundia; nepotul ei reluă bunurile bărbatului care o 
ruinase. Conte de Beaumont! Era în culmea fericirii tânărul 
Navara. El însuşi, prin acest tratat, nu ceda aproape nimic; 
dădea înapoi Pontoise, apoi confirma solemn că renunţa la 
Champagne, lucru statornicit de douăzeci şi cinci de ani şi 
mai bine. 

Despre asasinatul lui Carol de Spania nu avea să se mai 
vorbească. Nici o osândire nu a urmat, nici măcar a 
personajelor secundare şi nici acordare de satisfacţie. Toţi 
complicii Scroafei-care-toarce şi care de pe atunci nu mai 
şovăiră în a-şi spune deschis numele, primiră scrisori de 
iertare. 

Ah, tratatul acesta de la Mantes! Nu a înnobilat deloc 
chipul regelui Jean. „După ce îi este ucis conetabilul, 
cedează jumătate din Normandia. Dacă îi vor fi ucişi fratele 
sau fiul, va ceda Franţa toată.” Uite-aşa vorbea lumea. 


În ce-l priveşte pe micul rege de Navara, nu se arătase un 
nepriceput. Cu Beaumont, cu Manies şi Evreux pe 
deasupra, el putea izola Parisul de Bretania; cu Cotentin, el 
stăpânea drumurile directe ce duceau spre Anglia. 

De aceea, când a venit la Paris, pentru a-şi dobândi 
iertarea, el era cel care avea aerul să o acorde. 

Da. Ce spui, Brunet?... Vai-vai, ploaia asta! S-a udat de tot 
perdeaua... Ajungem la Bellac? Foarte bine. Aici, cel puţin, 
suntem asiguraţi de un culcuş confortabil şi nici că ar avea 
vreo scuză localnicii dacă nu ne-ar primi cu mare alai. 
Cavalcada engleză a curăţat Bellac-ul din ordinul Prințului 
de Galles, pentru că era o moştenire dinspre partea soţului, 
a contesei de Pembroke, care este o Châtilon-Lusignan. 
Sunt în stare războinicii de astfel de drăgălăşenii... 

Să-ţi închei, nepoate, povestea tratatului de la Mantes. 
Regele de Navara apăru, aşadar, la Paris, ca şi când ar fi 
câştigat bătălia, iar regele Jean ţinu, întru primirea lui, 
şedinţă cu Parlamentul, cele două regine văduve şezându-i 
alături. Un avocat al regelui îngenunche în faţa tronului... 
O, ce pline de măreție păreau toate acestea!... „Mult prea- 
temute stăpân, doamnele regine Jeanne şi Blanche au auzit 
că Domnul de Navara a căzut în dizgraţia măriei-voastre şi 
vă roagă să-l iertaţi...” 

Acestea fiind zise, noul conetabil Gauthier de Brienne, 
duce de Atena - da, un văr al lui Raoul, cealaltă ramură a 
Briennilor; de data aceasta, nu aleseseră un tinerel - îl luă 
pe Navara de mână... „Din prietenie pentru regine, regele 
vă iartă de bunăvoie şi din toată inima.” 

La care cardinalul de Boulogne avu sarcina să adauge cu 
glas bubuitor: „De aici înainte nimeni din spiţa regelui să nu 
mai cuteze a face la fel, căci fiu regesc de-ar fi, fot s-ar face 
dreptate”. 

Frumoasă dreptate într-adevăr, o dreptate de care fiecare 
râdea în barbă. În faţa întregii Curți socrul şi ginerele se 
îmbrăţişară. Urmarea o să ţi-o istorisesc mâine. 

Capitolul IX Cel Rău la Avignon. 


Ca să-ţi spun drept, nepoate, prefer bisericile de 
odinioară, cum ar fi cea din Dorat, pe unde am trecut acum, 
celor care ni se fac de o sută cincizeci sau două sute de ani 
încoace şi care sunt nişte cutezanţe în piatră, dar în care 
bezna este atât de adâncă, ornamentele atât de numeroase 
şi ades atât de înfricoşătoare, încât îţi simţi inima apăsată 
de o nelinişte, ca şi cum te-ai pomeni pierdut noaptea în 
inima unei păduri. Nu e prea bine văzută, ştiu, o părere că 
a mea, dar îmi aparţine şi mi-o păstrez. Poate că dăinuie 
fiindcă am crescut în vechiul nostru castel din Perigueux, 
înfipt pe un monument al Romei antice, foarte aproape de 
Saint-Front şi de Saint-Etienne şi că-mi place să regăsesc 
formele care mi le reamintesc, stâlpii aceştia frumoşi, simpli 
şi regulaţi, boltirile acestea înalte, mult rotunjite, sub care 
lumina se revarsă în voie. 

Vechii călugări se pricepeau să clădească sanctuare din 
acestea a căror piatră pare uşor aurită, într-atât de bogat 
pătrunde soarele în ele şi în care imnurile de sub bolțile 
înalte, închipuind acoperământul celest, se învolburează şi 
capătă minunata înaripare a glasurilor îngereşti din 
paradis. 

Din graţie divină, englezii, chiar dacă au jefuit ţinutul 
Dorat, nu au distrus îndestul această capodoperă între 
capodopere, astfel încât să fim nevoiţi a o reconstrui. Altfel 
pun rămăşag că arhitecţilor noştri din nord le-ar fi plăcut să 
înalțe cine ştie ce navă greoaie sprijinită pe labe de piatră, 
ca un animal fantastic şi în care, când pătrunzi, să-ţi vină a 
crede că lăcaşul Domnului este anticamera infernului. Ei ar 
fi înlocuit îngerul de alamă aurită din vârful fleşei, cel care a 
dat parohiei numele său, ei, da, lou dorat, cu un diavol 
rânjitor şi cu copite despicate. 

Infernul... Binefăcătorul meu, Jean al XXIII-lea, primul meu 
Papă, nu credea în infern sau mai degrabă propovăduia 
ideea că acesta este gol. Mergea cam prea departe, cred. 
Dacă oamenii nu s-ar teme de infern, cum s-ar mai putea 
scoate de lă ei obolul şi penitenţele întru răscumpărarea 


păcatelor? Fără infern, biserica şi-ar putea trage obloanele. 
Era această o ciudăţenie de bătrân măreț. Am fost nevoiţi 
să-i cerem, pe patul său de moarte, să-şi retracteze spusă. 
Eram şi eu de faţă... 

O, dar vremea se răceşte, se răceşte! Se simte bine că 
peste două zile intrăm în decembrie. Un frig din cele 
umede. Cum e mai rău. 

Brunet! Aymar Brunet, vezi, prietene, dacă nu găseşti în 
căruţa cu provizii o ulcică cu jar să mi-o pui în lectică. 
Blănurile nu-mi mai ajung şi, dacă o ţinem tot aşa, la Saint- 
Benoit-du-Sault o să-şi facă apariţia un cardinal tare 
zgribulit. Şi acolo, după câte mi s-a spus, a făcut ravagii 
englezul... Şi dacă nu-i destul jar în căruţa maistrului- 
bucătar, căci îmi trebuie mai mult decât ar fi nevoie pentru 
a ţine călduţă o tocană, să mi se caute în primul cătun prin 
care vom trece... Nu, n-am nevoie de don' Vigier. Lasă-l să- 
şi vadă de treabă. De cum îmi vine un medic la lectică, toată 
escorta îşi închipuie că am şi intrat în agonie. Mă simt 
minunat. Am însă nevoie de jar şi-atâta tot. 

Aşadar vrei să ştii, Archambaud, ce a urmat după tratatul 
de la Mantes despre care ţi-am istorisit ieri... Eşti un 
ascultător bun, nepoate şi este o adevărată plăcere pentru 
cineva să te instruiască, să-ţi spună ceea ce ştie. Vreau 
chiar să cred că-ţi vei întocmi şi ceva notițe scrise când vom 
ajunge la popas; nu-i aşa?... Bine, am gândit cum se cuvine. 
Doar seniorii din nord se arată mândri în a fi mai ignoranţi 
decât nişte măgari, de parcă a citi şi a scrie ar fi doar 
treabă de notar mărunt sau de om nevoiaş. Au nevoie de un 
slujitor, pentru a afla ce stă scris în cea mai neînsemnată 
hârtie ce li se trimite. Noi, cei din sudul regatului, care am 
avut mereu de-a face cu romanitatea, nu dispreţuim 
învăţătura. Lucrul acesta ne aduce întâietate în multe 
treburi. 

Prin urmare, notezi. Asta e foarte bine. Căci, în ce mă 
priveşte, nu voi putea lăsa mărturie despre ceea ce am 
văzut şi făcut. Toate scrisorile şi scrierile mele vor fi vărsate 


la registratură papalității pentru a nu mai ieşi de-acolo 
niciodată; asta-i rânduiala. Dar dumneata vei exista, 
Archambaud şi vei putea, cel puţin în privinţa afacerilor 
Franţei, să spui ceea ce ştii şi să-mi cinsteşti memoria dacă 
unii - cum nu mă îndoiesc că ar face-o un Capocci; o, de m- 
ar ţine Domnul pe pământ măcar o zi mai mult decât pe el - 
ar încerca să o întineze. 

Deci, curând după tratatul de la Mantes, cu prilejul căruia 
arătase o inexplicabilă generozitate faţă de ginerele său, 
regele Jean îi acuză pe negociatorii săi, pe Robert Le Cocg, 
Robert de Lorris şi chiar pe unchiul nevestei-sale, 
cardinalul de Boulogne, cum că s-ar fi lăsat cumpăraţi de 
Carol de Navara. 

Între noi fie spus, nu cred că era prea departe de adevăr. 
Robert Le Cocqg este un tânăr episcop ros de ambiţie care 
excelează în intrigi, se delectează cu ele, înțelegând foarte 
repede ce folos ar putea trage dintr-o apropiere de 
navarez, de a cărui parte a şi trecut de altfel, în chip 
deschis, după gâlceava sa cu regele. Robert de Lorris, 
şambelanul, este desigur devotat stăpânului său; dar el 
coboară dintr-o familie de bancheri în care niciunul nu a 
rezistat să nu vâre în buzunar, măcar în trecere, câţiva, 
pumni de galbeni. L-am cunoscut pe acest de Lorris când a 
venit la Avignon, în urmă cu vreo zece ani, ca să negocieze 
împrumutul de trei sute de mii de florini pe care regele 
Filip al V-lea i-a luat de la Papă de-atunci. În ce mă priveşte, 
mi-a mulţumit cinstit cu o mie de florini pentru faptul că l- 
am pus în contact cu bancherii lui Clement al VI-lea, 
Raimondi din Avignon şi Mattei din Florenţa; el şi-a luat însă 
o parte mult mai mare. Iar în privinţa lui Boulogne, cât ar fi 
el de rudă cu regele... 

Înţeleg foarte bine că este drept ca noi, cardinalii, să fim 
pe deplin răsplătiți pentru intervenţiile făcute în profitul 
principilor. Altfel nici nu am putea face faţă sarcinilor. Nu 
am ascuns niciodată şi chiar m-am simţit onorat că am 
primit douăzeci şi două de mii de florini de la sora mea de 


Durazzo pentru că m-am îngrijit, în urmă cu douăzeci de 
ani - au şi trecut douăzeci de ani! - de afacerile ei ducale 
foarte compromise. lar anul trecut mi s-a mulţumit cu cinci 
mii de florini pentru dispensa necesară căsătoriei lui 
Ludovic de Sicilia cu Constance d'Avignon. Dar niciodată nu 
am acceptat ceva decât de la cei care îşi încredinţau cauza 
talentului şi. Influenţei mele. Dezonoarea îşi face loc în clipa 
în care te laşi plătit de adversar. Şi sunt încredinţat că 
Boulogne nu a rezistat unei asemenea tentaţii. De-atunci, 
prietenia dintre el şi Jean al II-lea s-a răcit mult. 

După ce regele l-a ţinut o vreme la distanţă, Lorris i-a 
reintrat în graţii, aşa cum se întâmpla întotdeauna cu un 
Lorris. El s-a aruncat la picioarele monarhului în ultima 
vinere mare, a jurat că i-a fost cu desăvârşire loial şi a 
aruncat toate duplicităţile sau complezenţele pe spinarea 
lui Le Cocqg, care a rămas mai departe în vrajbă şi a fost 
alungat de la Curte. 

Este avantajos să-i dezavuezi pe negociatori. Îţi poate 
servi la neexecutarea tratatului. Lucru de care regele nu s- 
a ferit. Când i se arăta că şi-ar fi putut controla mai bine 
deputaţii şi să cedeze mai puţin decât cedase, el răspundea 
iritat: „A trata, a dezbate, a argumenta nu sunt nicidecum 
treburi pentru un cavaler”. A vrut să arate întotdeauna că 
dispreţuieşte negocierea şi diplomaţia, ceea ce îi permite 
să-şi renege obligaţiile. 

În fapt, el nu făcuse atâtea promisiuni decât pentru că 
avea de gând să nu şi le ţină. 

Dar, în aceeaşi perioadă, îşi copleşea ginerele cu mii de 
atenţii prefăcute, voind a-l avea neîncetat lângă el la Curte 
şi nu numai pe el, ci şi pe fratele său mai mic, Filip şi chiar 
pe mezinul Louis, pe care îl rechema cu insistenţă din 
Navara. Îşi zicea protector al celor trei fraţi şi îl îndemna pe 
Delfin să le arate prietenie. 

Cel Rău nu se supunea fără aroganță unor atât de excesive 
purtări prevenitoare, unei solicitudini de necrezut şi 
mergea până la a spune regelui în toiul mesei: 


„Recunoaşteţi că v-am făcut un bun serviciu, 
descotorosindu-vă de Carol de Spania care voia să ţină 
frâiele regatului. Nu spuneţi lucrul acesta dar eu v-am 
uşurat”. Îţi imaginezi cât de mult gusta regele Jean 
asemenea drăgălăşenii. 

Apoi, într-o zi de vară, pe când la palat se dădea o serbare, 
iar Carol de Navara se ducea acolo însoţit de fraţii săi, îl 
văzu pe cardinalul de Boulogne ieşindu-i grabnic în 
întâmpinare şi zicându-i: „Dacă ţineţi la viaţă, întoarceţi-vă 
din drum şi mergeţi acasă. Regele a hotărât să vă ucidă 
chiar în seara asta pe toţi trei în timpul serbării”. 

Nu era vorba de nici o bănuială şi nici doar de palide 
zvonuri. Regele Jean hotărâse acest lucru în chiar 
dimineaţa aceea, la Consiliul restrâns din care făcea parte 
şi Boulogne... „Am aşteptat pentru fapta aceasta ca fraţii 
cei trei să se afle împreună, căci vreau să fie ucişi odată, 
astfel încât să nu mai rămână vlăstar bărbătesc din această 
rea spiţă de oameni.” 

În ce mă priveşte, nu-l blamez pe Boulogne că le-a dat de 
ştire Navarilor, chiar dacă lucrul acesta putea adeveri că se 
vânduse lor. Căci un preot al sfintei biserici - care pe 
deasupra este şi membru al curiei pontificale, un frate al 
Papei întru Domnul - nu poate auzi cu sânge rece că se va 
săvârşi un omor întreit şi nu poate accepta ca acesta să aibă 
loc fără să fi încercat măcar ceva. Era ca şi cum, într-un 
anume fel, prin tăcere ar fi încuviinţat fapta. Pentru ce se 
apucase regele Jean să vorbească în faţa lui Boulogne? N- 
avea decât să-şi posteze sergenţii... Dar nu, dumnealui s”a 
crezut isteţ. Ah, ah, ah, când regele ăsta vrea s-o mai facă şi 
pe şiretul! Niciodată nu s-a priceput să mute o piesă pe 
tabla de şah. Îşi zicea, pesemne, că va putea spune fără ocol 
Papei, dacă acesta avea să-l dojenească pentru 
însângerarea palatului: „Dar „cardinalul dumneavoastră nu 
m-a dezaprobat”. Boulogne nu era un pui de potârniche 
abia ieşit din găoace, aşa încât să-l poţi vâri într-o asemenea 
belea, prin urmare, astfel înştiinţat, Carol de Navara se 


retrase în mare grabă spre casă, unde îşi pregăti escorta. 
Băgând de seamă că cei trei fraţi nu se ivesc la serbare, 
regele Jean trimise după ei cu aspră poruncă. Dar solul său 
nu primi drept răspuns decât vânturile cailor, căci în 
aceleaşi clipe fraţii Navara se îndreptau spre Normandia. 

Regele Jean îşi dezlănţui atunci apriga mânie, o mânie cu 
care îşi acoperea ciuda făcând-o pe ofensatul: „Vedeţi ce fiu 
nemernic, ce trădător care nu primeşte prietenia regelui 
său şi care, din proprie voinţă, îmi părăseşte Curtea! Are de 
ascuns, se vede treaba, urâte uneltiri”. 

Şi găsi astfel pretext pentru a proclama sus şi tare căel 
suspendă urmarea tratatului de la Mantes pe care de altfel 
nici nu începuse a-l pune în aplicare. 

Aflând acestea, Carol îl trimise înapoi pe fratele său Louis 
în Navara, iar pe fratele Filip în Cotentin spre a strânge 
oaste; nici el nu rămase la Evreux. 

Căci în aceeaşi vreme, Sfântul nostru Părinte, Papa 
Inocenţiu, hotărâse ţinerea unei conferinţe la Avignon - a 
treia, a patra sau, mai degrabă, aceeaşi mereu reîncepută - 
între trimişii regelui Franţei şi cei ai Angliei, spre a negocia 
nu un armistițiu reînnoit, ci o pace adevărată şi definitivă. 
Inocenţiu voia de data aceasta, aşa zicea el, să ducă la bun 
sfârşit opera predecesorului său şi se mândrea că va reuşi 
într-o chestiune în care Clement al VI-lea eşuase. Trufia, 
Archambaud, se cuibăreşte până şi în inima pontifilor... 

Cardinalul de Boulogne prezidase negocierile anterioare; 
Inocenţiu apela şi el la serviciile lui. Boulogne fusese 
întotdeauna suspectat, ca şi mine, de regele Eduard al 
Angliei care îl socotea mult prea aproape de interesele 
Franţei. lar după tratatul de la Mantes şi după fuga lui 
Carol cel Rău devenise suspect şi pentru regele Jean. Poate 
că din cauza aceasta Boulogne a condus întâlnirea mai bine 
decât s-ar fi crezut; nu avea de menajat pe nimeni. Se 
înţelese la fel de bine cu episcopii din Londra şi Norwich, 
mai cu seamă cu ducele de Lancaster, un bun războinic şi 


un senior adevărat. Eu însumi, într-ascuns, am pus umărul 
la treabă. O fi auzit de ăsta micul navarez... 

A, uite jarul! Brunet, lunecă ulcica la picioarele mele. Sper 
că-i închisă cum trebuie, să nu mă ardă. Da, aşa e bine. 

Prin urmare Carol de Navara trebuie să fi aflat că ne 
îndreptam spre pace, ceea ce desigur îi cam încurca 
afacerile, căci într-o bună zi de noiembrie - sunt de-atunci 
doi ani încheiaţi - iată-l apărând la Avignon, unde nimeni 
nu-i aştepta. Atunci l-am văzut eu pentru prima oară. 
Douăzeci şi patru de ani, dar nepărând mai mult de 
optsprezece, din pricina scurtimii sale, căci este într-adevăr 
foarte scund, cel mai scund dintre regii Europei; dar atât de 
bine legat, de drept, de sprinten şi vioi, încât nu-ţi mai vine 
a te gândi la cusurul acesta. Pe deasupra, un chip 
fermecător, neurâţit de un nas totuşi cam proeminent, ochi 
frumoşi de vulpe, încreţiţi în stea pe la colţuri, din cauza 
maliţiei. Înfăţişarea îi este atât de plăcută, purtările atât de 
politicoase şi de fireşti totodată, exprimarea atât de uşoară, 
de curgătoare şi de plină de neprevăzuturi, este atât de 
spontan în compliment, ştie să treacă pe loc de la gravitate 
la glumă şi de la veselie la o mare seriozitate, în sfârşit pare 
atât de dispus să arate oamenilor prietenie, încât înţelegem 
de ce femeile îi rezistă atât de puţin şi de ce pe bărbaţi îi 
îmbrobodeşte aşa de uşor. Nu, într-adevăr, nu am auzit să 
mai fi existat un vorbitor mai straşnic decât acest rege 
mititel! Ascultându-l, uiţi răutatea care se ascunde sub 
atâta bunăvoință, uiţi că s-a şi călit în stratageme, în 
minciună şi crimă. Are o spontaneitate care te face să-i ierţi 
secretele sale mârşavii. 

Când a apărut în Avignon, afacerea lui nu era dintre cele 
mai bune. Se găsea în stare de nesupunere faţă de regele 
Franţei care încerca să-i smulgă castelele şi îl jignise adânc 
pe regele Angliei semnând tratatul de la Mantes fără să-i 
dea de veste. „lată un om care mă cheamă în ajutorul său şi 
care îmi propune intrarea liberă în Normandia. Pun în 
mişcare pentru el trupele mele din Bretania. Pregătesc 


altele pentru debarcare; iar când, datorită sprijinului meu, 
a devenit destul de puternic spre a-şi intimida adversarul, 
tratează cu el fără să mă prevină... Acum să se adreseze cui 
îi place; să se adreseze Papei...” 

Ei bine, chiar la Papă venea acum Carol de Navara. Şi, 
după o săptămână, îi atrăsese pe toţi de partea sa. 

În prezenţa Sfântului-Părinte şi în faţa mai multor 
cardinali, printre care mă aflam şi eu, el jură că cel mai 
mult îşi doreşte să se împace cu regele Franţei, arătând 
înflăcărarea de care era nevoie pentru ca fiecare să-l 
creadă. Cu delegaţii lui Jean al II-lea, cancelarul Pierre de 
La Foret şi ducele de Bourbon, merge chiar mai departe, 
dându-le a înţelege că, drept preţ al unei prietenii pe care 
el ar vrea s-o reînnoiască, ar putea strânge oaste în Navara 
pentru a-i ataca pe englezi în Bretania sau pe propriile lor 
ţărmuri. Dar în zilele următoare, prefăcându-se a ieşi din 
oraş cu escorta sa, se înapoiază noaptea de mai multe ori şi 
pe ascuns, pentru a discuta cu durele de Lancaster şi cu 
emisarii englezi. Îşi adăpostea lainicele întâlniri când la 
Pierre Bertand, cardinalul de Arras, când la Guy de 
Boulogne însuşi. L-am şi mustrat, de altfel, mai târziu pe 
Boulogne care trăgea cam multă spuză pe turta sa. „Voiam 
să ştiu ce unelteau, mi-a răspuns el. Punându-le la dispoziţie 
propria-mi casă, iscoadele mele îi puteau auzi.” Dar 
iscoadele trebuie să fi fost tare surde, căci n-au ştiut nimic 
ori s-au prefăcut a nu şti. Dacă n-a făcut parte din complot, 
înseamnă că regele de Navara i-a jucat o festă bună. 

Eu am ştiut. Şi ţi-ar place să afli, nepoate, cum a făcut 
Navara ca să-l câştige pe Lancaster? Ei bine, i-a propus cu 
o semeţie fără seamâăn să-l recunoască pe regele Eduard al 
Angliei drept rege al Franţei. Nici mai mult nici mai puţin! 
Ba chiar au mers atât de departe cu treabă, încât au 
proiectat un tratat de bună alianţă. 

Punctul unu: aşadar Navara ar fi recunoscut în Eduard pe 
regele Franţei. Punctul doi: se învoiau să ducă împreună 
războiul împotriva regelui Jean. Punctul trei: Eduard 


recunoştea lui Carol de Navara ducatul de Normandia, 
Champagne, Brie, Chartres, precum şi locotenenta 
Languedocului, bineînţeles în plus faţă de regatul său 
Navara şi de comitatul d'Evreux. Altfel spus, îşi împărțeau 
Franţa. 'Te las să înţelegi singur restul. 

Cum am aflat eu de proiectul acesta? A, îţi pot spune că el 
a fost notat chiar de mâna episcopului de Londra care 
însoțea pe seniorul de Lancaster. Dar să nu mă întrebi cine 
mi-a spus aceasta ceva mai târziu. Aminteşte-ţi totuşi că 
sunt canonicul catedralei din York şi că, oricât de prost aş fi 
văzut dincolo de Canalul Mânecii, mi-am păstrat totuşi acolo 
câteva legături. 

Nu mai este deloc nevoie să te încredinţez că şi de-aş fi 
avut la început câteva şanse de a înainta pe drumul unei 
păci dintre Franţa şi Anglia, ele au fost total subminate de 
trecerea mititelului rege atât de vioi. 

Oare cum s-ar fi putut înţelege mai profund ambasadorii 
când fiecare dintre cele două părţi se credea încurajată în 
pornirea războiului de către făgăduielile monseniorului de 
Navara? Lui Bourbon îi spunea: „Vorbesc eu cu Lancaster, 
dar îl mint ca să te servesc”. Pe urmă venea şi îi şoptea lui 
Lancaster: „Bineînţeles că nu m-am întâlnit cu Bourbon 
decât pentru a-l înşela. Sunt omul dumitale”. Nemaipomenit 
era însă faptul că cei doi îl şi credeau. 

Până într-atât, încât după ce s-a îndepărtat de Avignon; 
pentru a merge în Pirinei, cele două părţi au fost convinse, 
având totuşi grijă să nu-şi dezvăluie gândul, că le plecase 
un prieten. 

Dar atmosfera de la Conferinţă începuse să se înăcrească; 
nimeni nu mai făcea nimănui concesii. lar oraşul căzu ca 
într-o amorţeală. Vreme de trei săptămâni, toată lumea se 
ocupase de Carol cel Rău. Papa însuşi se trezi din uimire, 
redevenind, o vreme, posac şi tânguitor; vrăjitorul cel rău îl 
amuzase... 

Ah, ia te uită, dar ce tare m-am încălzit! E rândul tău, 
nepoate; trage oala cu jar mai spre dumneata şi 


dezmorţeşte-te puţin. 

Capitolul X Anul cel rău. 

Bine grăieşti, Archambaud, foarte bine şi sunt de-o părere 
cu tine. Zece zile doar s-au scurs de când am plecat din 
Perigueux şi mi se pare că alergăm de-o lună. Călătoria 
parcă lungeşte timpul. Diseară ne culcăm la Châteauroux. 
Nu mă sfiesc să-ţi mărturisesc că nu m-ar supăra deloc să 
ajung mâine la Bourges, de-o vrea Domnul şi să mă 
odihnesc acolo cel puţin trei zile, poate chiar patru. Încep 
să mă cam plictisească mănăstirile acestea în care ni se 
serveşte o masă slabă şi abia reuşesc să-mi încălzească 
patul - şi toate astea pentru a-mi da a înţelege că războiul i- 
a secătuit. Să nu-şi închipuie călugăraşii ăştia că punându- 
mă la post şi făcându-mă să dorm în frig vor fi scutiţi de 
dări! Şi-apoi, oamenii din escortă au la rândul lor nevoie să 
se odihnească, să repare hamurile, să-şi usuce hainele. Căci 
ploaia asta nu-i de nici un ajutor. Auzindu-i pe discipolii mei 
cum strănută în jurul lecticei, pun rămăşag că mai toţi or 
să-şi petreacă timpul de şedere la Bourges doctoricindu-se 
cu scorţişoară, cuişoare şi vin fiert. În ce mă priveşte, nu-mi 
voi putea îngădui nici o pierdere de timp. O să am de citit 
corespondenţa din Avignon, de dictat răspunsuri... 

Poate că te miri, Archambaud, că-mi mai scapă uneori 
vorbe mai puţin îngăduitoare la adresa Sfântului-Părinte. 
Da, mă aprind repede şi îmi dezvălui prea făţiş 
nemulţumirile; asta fiindcă îmi dă destul de furcă. Dar am 
eu grijă, crede-mă, să-i arăt deschis prostiile pe care le 
face. Nu o dată mi s-a întâmplat să-i spun aşa: „Prea sfinte 
Părinte, fie ca Domnul să te lumineze în privinţa neroziei 
acum săvârşite”. 

O, dacă totuşi cardinalii francezi nu s-ar fi îndărătnicit 
dintr-o dată să ţină la ideea că un om de obârşia noastră nu 
se cade să... - umilinţa, trebuia să fii născut în umilinţă - şi 
că pe altă parte cardinalii italieni, Capocci şi alţii, s-ar fi 
încăpățânat mai puţin în privinţa reinstalării Sfântului- 


Scaun la Roma... Roma, Roma! Ei nu văd altceva decât 
statele lor din Italia; Capitoliul le ascunde chipul Domnului. 

Dar ceea ce mă face să turbez cel mai mult la Inocenţiu al 
nostru este politica pe care o duce faţă de împărat. Cu 
Pierre Roger, vreau să spun cu Clement al VI-lea, ne-am 
opintit şase ani pentru că împăratul să nu fie încoronat. Să 
fie ales, mă rog, treacă-meargă. Eram de acord să 
guverneze. Dar trebuia să se abţină de la ungere câtă 
vreme nu se supunea angajamentelor pe care noi voiam ca 
el să şi le ia. Ştiam eu prea bine că a doua zi după ungere 
împăratul ăsta avea să ne aducă dezamăgiri. 

Şi, peste toate, Aubert al nostru îşi pune tiara şi începe să 
îngâne: „Să conciliem, să conciliem”. Iar în primăvara 
anului trecut îşi atinge scopul. „Împăratul Carol al IV-lea va 
fi încoronat. Ordon!”, sfârşeşte el prin a-mi spune. Papa 
Inocenţiu este dintre suveranii aceia care îşi descoperă 
energia doar pentru a bate în retragere. Mişună în jurul 
nostru oameni dintr-aceştia. Îşi închipuia că a câştigat o 
mare victorie, doar fiindcă împăratul se angajase să nu 
pătrundă în Roma decât în dimineaţa încoronării, pentru a 
ieşi de acolo în aceeaşi seară şi că nu avea să doarmă în 
oraş: Aiurea! Fleacuri! Cardinalul Bertrand de Colombiers - 
vezi, numesc un francez; sunteţi, cred, satisfăcut - a fost 
trimis să aşeze pe fruntea nomadului coroana lui Carol cel 
Mare. Peste şase luni, în schimbul acestei bunăvoinţe, Carol 
al IV-lea ne răsplătea cu Bula de aur prin care papalitatea 
nu mai avea de-aici înainte nici glas, nici privire în alegerea 
unui împărat. 

De aici înainte, imperiul este desemnat între şapte electori 
germani care îşi vor reuni statele într-o confederație... care 
vor face adică din minunata lor anarhie o regulă continuă. 
În acelaşi timp însă nu s-a hotărât nimic în privinţa Italiei şi 
nimeni nu ştie, cu adevărat, prin cine şi cum se va exercita 
acolo puterea. Lucrul cel mai grav pe care Inocenţiu nu l-a 
văzut în această Bulă este faptul că ea desparte temporalul 
de spiritual, consfinţind independenţa naţiunilor faţă de 


papalitate. Aceasta înseamnă sfârşitul, dispariţia 
principiului monarhiei universale exercitate de către 
succesorul Sfântului Petru în numele Atotputernicului, îl 
trimitem înapoi pe Dumnezeu în cer şi facem ce vrem pe 
pământ. Numim asta „spirit modern” şi ne împăunăm. Eu îi 
zic - iartă-mă, nepoate - praf aruncat în ochi. 

Nu există spirit antic şi spirit modern. Există pur şi simplu 
de o parte spiritul, de cealaltă... prostia. Ce-a făcut al 
nostru Papă? A tunat, a fulgerat, a excomunicat? I-a trimis 
împăratului o scrisoare tare blândă şi amicală, plină de 
binecuvântările sale... O, nu! O, nu! Nu sunt eu cel care. i- 
am pregătit-o. Dar eu sunt cel care la Dieta din Metz va 
trebui să admită cu solemnitate publicarea acestei Bule 
care nu face altceva decât să renege puterea supremă a 
Sfântului Scaun şi care nu poate aduce Europei decât 
tulburări, dezordine şi necazuri. 

Straşnicul afront pe care va trebui să-l înghit este, pe 
deasupra şi acceptat de bunăvoie; căci acum, când 
Germania s-a depărtat de noi, trebuie să încercăm mai mult 
ca oricând să salvăm Franţa, altfel nu-i va mai rămâne chiar 
nimic lui Dumnezeu. Oh, cât de îndreptăţit va fi viitorul să 
blesteme acest an 1355! Şi încă nu i-am recoltat toate 
fructele spinoase. 

Şi ce făcea în timpul acesta navarezul? Ei bine, se afla în 
Navara, plin de încântare că la gâlcevile şi încurcăturile pe 
care ni le făcuse, iată că se mai adăugau şi cele; care ne 
veneau de la chestiunile imperiale. 

Mai întâi el aştepta să se înapoieze omul său, Friquet de 
Fricamps, plecat în Anglia cu ducele de Lancaster şi care 
avea să se întoarcă însoţit de un şambelan al acestuia, 
aducător al opiniilor regelui Eduard privind proiectul de 
tratat schiţat la Avignon. lar şambelanul se întorcea la 
Londra, însoţit de data aceasta de Colin Doublel, un scutier 
al lui Carol cel Rău, alt ucigaş al Domnului de Spania - care 
avea să prezinte observaţiile stăpânului său. 


Carol de Navara este opusul regelui Jean. Se pricepe mai 
bine decât un notar să dezbată fiecare articol, fiecare 
punct, fiecare virgulă dintr-un acord. Se pricepe să 
reamintească de una, să prevadă alta... Şi să se sprijine pe 
cutare tradiţie bine dovedită, căutând întotdeauna să-şi 
ajusteze puţintel obligaţiile proprii şi să le sporească pe 
cele ale părţii adverse... Apoi, încetinind rezolvarea 
problemelor sale cu englezul, găsea ceva timp şi pentru 
cele ale Franţei. 

Ar fi fost momentul, pentru regele Jean, să se arate 
generos. Dar omul acesta acţionează mereu în contratimp. 
Şi iată că făcând-o pe grozavul, se echipează de război şi, 
năpustindu-se spre Caen, porunceşte ocuparea tuturor 
castelelor normande ale ginerelui său, în afară de Evreux. 
Frumoasă campanie care, din lipsă de inamici, a fost mai 
ales o campanie a chiolhanurilor, necăjindu-i tare pe 
normanzi care îi vedeau pe arcaşii regelui jefuindu-le 
putinele cu sărături şi cămările. 

Între timp, navarezul mobiliza liniştit în Navara, iar 
cumnatul său, contele de Foix, Phoebus - despre ăsta o să-ţi 
vorbesc eu altă dată; nu-i deloc un senior oarecare - se 
ducea să pustiască puţin comitatul de Armagnac, spre; a-i 
aduce pagubă regelui Franţei. 

Aşteptând vara pentru a porni pe mare fără a risca prea 
mult, tânărul nostru Carol debarcă la Cherbourg, într-o 
frumoasă zi de august, cu două mii de oameni. 

Iar Jean al II-lea află cu uluire, în aceeaşi perioadă de 
timp, că prinţul de Galles - care în aprilie fusese făcut prinţ 
de Aquitania şi locotenent al regelui Angliei în Guyenne - 
ambarcase cinci mii de războinici pe navele sale, venind cu 
toate pânzele sus spre Bordeaux; şi unde mai pui că fusese 
nevoit să aştepte vânturi prielnice. Ce să zic, tare bine 
informat mai e regele Jean! Noi, cei din Avignon, vedeam 
pregătindu-se, pe mare, această frumoasă mişcare 
încrucişată al cărei scop era să cuprindă Franţa ca într-un 
cleşte. Mai mult decât atât, era anunţată şi iminenta sosire 


a însuşi regelui Eduard, care ar fi şi trebuit să se afle la 
Jersey, dacă furtuna nu l-ar fi silit să facă întoarsă cale spre 
Portsmoulh. Am putea spune că vântul şi nimic altceva a 
salvat Franţa în anul ce a trecut. 

Neputând să lupte pe trei fronturi deodată, regele Jean n- 
a ales niciunul. Se duce din nou la Caen, dar de data 
aceasta pentru a purta tratative. Îl însoțeau cei doi veri ai 
săi de Bourbone, Pierre şi Jacques, precum şi Robert de 
Lorris, reintrat în graţii după cum ţi-am spus. Dar Carol de 
Navara nu veni. Îi trimise pentru negocieri pe domnii de 
Lor şi de Couillarville, doi seniori de-ai săi. Regele Jean nu 
avu decât a se înapoia, lăsându-i în loc pe cei doi Bourboni 
şi instruindu-i doar să se grăbească întru găsirea unei căi 
de înţelegere. 

Acordul fu încheiat la Valognes în ziua de 10 septembrie. 
Carol de Navara regăsea în acest acord tot ceea ce îi fusese 
recunoscut prin tratatul de la Mantes şi chiar ceva mai 
mult. 

Iar peste două săptămâni, la Luvru, avu loc o nouă 
împăcare solemnă dintre socru şi ginere, bineînţeles în 
prezenţa reginelor văduve, a doamnei Jeanne şi a doamnei 
Blanche..., Sire, vărul meu, iată-l pe nepotul şi fratele tău, 
pe care te rugăm din dragoste pentru noi...” Şi îşi deschid 
braţele şi se sărută pe obraji cu dorinţa de a se muşca şi îşi 
jură iertare şi loială prietenie... 

Ah, uit un lucru nicidecum lipsit de importanţă: pentru a 
forma o escortă de onoare regelui Navarei, Jean al II-lea îi 
trimisese în întâmpinare pe fiul său, pe Delfinul Charles pe 
care îl numise mai înainte locotenent general în Normandia. 
De la Vaudreuil pe Eure, unde au stat mai întâi patru zile şi 
până la Paris cei doi cumnaţi au mers, aşadar, împreună. 
Era pentru prima oară că se vedeau unul cu altul atâtea zile 
de-a rândul, călărind, sporovăind, pierzându-şi vremea, 
cinând şi dormind laolaltă. Monsenior Delfinul este opusul 
navarezului: el înalt - celălalt scund, el fire înceată - celălalt 
vioi, el zgârcit în cuvinte - celălalt guraliv. În afară de 


aceasta, şase ani mai puţin şi nici un fel de precocitate în 
nimic. În plus, Delfinul este apăsat de o suferinţă, o 
adevărată infirmitate: mâna sa dreaptă se umflă şi devine 
violacee de îndată ce vrea să ridice o greutate ceva mai 
mare sau să strângă cu ea un obiect. Nu poate purta spadă. 
Tatăl şi mama sa l-au. Făcut prea devreme şi încă imediat 
după ce şi unul şi celălalt se ridicaseră abia după o boală; 
rodul a avut deci de suferit. 

Dar din toate acestea, nu trebuie să tragem încheierea, 
aşa cum o fac mult prea repede unii, începând cu însuşi 
regele Jean, cum că Delfinul este prost şi că nu va fi un rege 
bun. l-am studiat cu grijă zodia - 21 ianuarie 1338 - soarele 
este încă în Capricorn, chiar înainte de a intra în Vărsător... 
Cei născuţi în zodia Capricornului izbândesc târziu, dar 
izbândesc dacă sunt dăruiţi cu luminile spiritului. Plantele 
de iarnă se dezvoltă încet... Pe prinţul ăsta sunt gata să pun 
rămăşag mai tare decât pe mulţi alţii care ne oferă o 
înfăţişare mai bună. Dacă va străbate marile primejdii ce-l 
ameninţă în anii de-acum - a şi biruit unele, dar greul îi mai 
stă în faţă - va şti să se impună în cârmuire. Trebuie să 
recunoaştem însă că aspectul său exterior nu-i este deloc 
favorabil. 

Ah, iată că acum vântul începe să bată în rafale: 
Archambaud, desfă, te rog, cordelele de mătase care adună 
perdelele. Mai bine să continuăm a sporovăi în beznă decât 
să ne stropească ploaia. Şi-apoi, în felul acesta o să auzim 
mai puţin tropotul copitelor în fleşcăială de-afară; ne-a cam 
asurzit. Şi spune-i lui Brunet, diseară, să-mi îmbrace lectica 
în muşamale, să le vâre pe sub pânzele vopsite. Este 
puţintel, mai greu pentru căi, ştiu, dar o să-i schimbăm mai 
des... 

Prin urmare, îţi spuneam că îmi închipui foarte bine cum 
monseniorul de Navara, în timpul călătoriei de la Vaudreuil 
la Paris - Vaudreuil se găseşte într-unui dintre cele mai 
frumoase meleaguri ale Normandiei; regele Jean a vrut 
chiar să-l treacă în rândul reşedinţelor sale, se pare că ceea 


ce a poruncit el să se facă acolo este minunat; nu am văzut 
nimic, dar ştiu că totul a însemnat mulţi bani luaţi din 
vistierie; există pe ziduri imagini pictate cu aur curat - îmi 
închipui, zic, cât de tare s-o fi străduit monseniorul Carol de 
Navara, cu toată limbuţia şi uşurinţa lui de a contesta 
prietenia, să-l câştige pe Charles de Franţa. Tineretul îşi ia 
uşor modele. Iar pentru Delfin, mai vârstnicul acesta decât 
el cu şase ani, era un tovarăş nespus de plăcut - atât de 
mult călătorise, văzuse şi făcuse, ştia să-i istorisească taine 
diferite şi îl distra forfecându-i pe curteni şi spunându-i: 
„Tatăl vostru, regele nostru, v-a prezentat probabil un 
portret al meu mult diferit de ceea ce sunt în realitate... Să 
fim aliaţi, să fim prieteni, să fim într-adevăr fraţi cum şi 
suntem”. Delfinul, bucuros că se vede atât de apreciat de o 
rudă mai înaintată în viaţă decât el, deja domnitor şi atât de 
plăcut, fu prin urmare uşor cucerit. 

Apropierea aceasta dintre ei nu rămase fără urmări şi 
contribui serios la neînțelegerile şi la înfruntările care au 
survenit după aceea. 

Dar aud că escorta îşi strânge rândurile pentru defilare. 
Dă puţin la o parte perdeaua... Da, zăresc foburgurile. 
Intrăm în Châteauroux. Nu o să ne primească prea multă 
lume. Trebuie să fii sau un mare cucernic sau un mare 
curios ca să te laşi murat de ploaie doar pentru a vedea 
trecând lectica unui cardinal. 

Capitolul XI Regatul se fisurează. 

Drumurile acestea din Berry au avut dintotdeauna o faimă 
proastă. Dar văd că războiul nu le-a îmbunătăţit-o... Ei, 
Brunet, La Roue! Încetiniţi, pentru numele lui Dumnezeu! 
Ştiu că fiecare este grăbit să ajungă la Bourges. 

Dar ăsta nu-i un motiv să mă macin aici, în lada asta 
precum piperul. Opriţi, opriţi odată! Şi să se oprească cei 
din frunte. Bun... Nu este vina cailor mei. Este vina voastră, 
a tuturor care îi îmboldiţi de parcă aţi avea foc sub şei... 
Acum să pornim iarăşi şi fiţi, vă rog, cu băgare de seamă, 
păstraţi alura vrednică de un cardinal. Altfel, vă voi sili să- 


mi neteziţi drumul umplând făgaşurile din faţa mea. Diavolii 
ăştia ar fi în stare să-mi frângă oasele numai să se culce cu 
o oră mai devreme! În sfârşit, ploaia a încetat... la te uită, 
Archambaud, încă un cătun pârjolit Englezii au venit să se 
hârjonească până în foburgurile Bourges-ului pe care le-au 
incendiat şi chiar au trimis o unitate care s-a arătat sub 
zidurile Nevers-ului. Vezi dumneata, n-am nimic cu arcaşii 
din Ţara Galilor, cu spadasinii irlandezi şi cu altă 
pedestrime pe care prinţul de Galles o foloseşte întru 
asemenea treabă. Sunt doar nişte, sărmani momiţi de 
strălucirea banului. Sunt săraci, ignoranţi şi mereu 
bruftuluiţi. Sunt încredinţaţi că războiul înseamnă a jefui, a 
se îmbuiba şi a distruge. Ei îi văd pe oamenii din sate fugind 
din calea lor, cu braţele împovărate de copii şi urlând: 
„Englezii, englezii! Apără-ne, Doamne!” Straşnică ispravă 
pentru nişte nemernici să înfricoşeze alţi nemernici! Se 
simt foarte puternici. Mănâncă pasăre şi porc gras în 
fiecare zi; găuresc toate butoaiele ca să-şi stingă setea şi 
devastează înainte de plecare tot ce n-au putut bea sau 
mânca. După ce au şterpelit căi pentru remontă, sugrumă 
tot ce mugeşte sau behăie de-a lungul drumurilor sau în 
staule. Apoi, beţi turtă şt cu mâini mânjite aruncă, făcând 
haz, torţe peste căpiţe, peste hambare, peste tot ce poate 
lua foc. Mare bucurie pentru armata aceasta de golani şi de 
netrebnici să se supună unor asemenea ordine. Sunt ca 
nişte copii răi poftiţi să facă rele: 

Şi de fapt nu port pică acestor călăreţi englezi. La urma 
urmei sunt în afara ţării lor; au fost recrutaţi pentru război. 
Iar Prinţul Negru le dă pildă cum să jefuiască cerând să î se 
aducă cele mai frumoase obiecte din aur, fildeş şi argint, 
cele mai frumoase stofe, pentru a-şi umple căruțele sau 
pentru a-şi plăti gras căpitanii. A jefui pe nevinovaţi pentru 
a-şi răsplăti din plin prietenii, iată în ce stă măreţia acestui 
bărbat. 

Dar cei cărora eu le urez să piară de moarte grea şi Să se 
pârjolească în gheena cea veşnică - da, da, aşa creştin bun 


cum mă aflu - sunt cavalerii gasconi, aquitani, poatevini şi 
chiar câţiva dintre mărunţii noştri seniori din Perigord, care 
preferă să-l urmeze pe ducele englez decât pe regele lor 
francez şi care din plăcerea de a prăda sau dintr-un urât 
orgoliu, din pizmă de vecinătate sau fiindcă tăinuiesc în 
suflet cine ştie ce murdară împricinare, îşi tot pustiesc 
propria ţară. Da, pe aceia să nu-i ierte Dumnezeu, tare mult 
îl rog. 

Nu au drept justificare decât nerozia regelui Jean care nu 
le-a dovedit nicidecum că ar fi un om în stare să-i apere, 
ridicând întotdeauna prea târziu banierele la luptă şi 
trimiţându-i fără milă înspre partea din care duşmanii au 
plecat. Mare neorânduiala a mai îngăduit Domnul lăsând pe 
un atât de nevolnic principe să vadă lumina zilei! 

Oare de ce acceptase tratatul de la Valognes, despre care 
ţi-am vorbit ieri şi pentru ce schimbase, cu ginerele său de 
Navara, un nou şi apăsat sărut de ludă? Pentru că se temea 
de armata prinţului Eduard al Angliei care se îndrepta cu 
flota spre Bordeaux. Atunci, dreptatea cea dreaptă ar fi 
cerut ca el, luându-şi de grijă dinspre partea Normandiei, 
să dea fugă spre Aquitania. Nu trebuie să fii cardinal ca să 
te gândeşti la atâta lucru. Dar nu. Neajutoratul nostru rege 
pierde vremea, împărțind ordine mari pentru lucruri 
mărunte. Îl lasă pe prinţul de Galles să debarce pe Gironde 
şi să-şi facă o intrare triumfală în Bordeaux. Ştie, prin 
iscoade şi călători, că prinţul îşi adună trupele şi că le 
sporeşte cu toţi gasconii şi poatevinii pe care îţi spuneam 
adineauri cât de mult îi stimez. Totul îi demonstrează deci 
că se pregăteşte o expediţie grea. Un altul s-ar fi năpustit 
ca vulturul să-şi apere ţara şi supuşii. Dar această perlă a 
cavalerilor nici nu se clinteşte! 

Avea, ce-i drept, necazuri financiare în acel sfârşit de 
septembrie al anului trecut; chiar puţin mai multe că da 
obicei. Şi, în timp ce prinţul Eduard îşi echipa trupele, 
regele Jean anunţa că avea să amâne cu şase luni plata 
datoriilor sale şi soldele ofiţerilor. 


Deseori, când un rege nu mai are finanţe, îşi aruncă 
oamenii în luptă. „Fiţi învingători şi veţi fi bogaţi! Asiguraţi- 
vă prăzi, câştigaţi răscumpărări.” Regele Jean a preferat să 
se afunde în sărăcie, îngăduind englezului să ruineze, 
nestingherit, sudul regatului. 

Prielnică şi lesnicioasă a fost pentru. Regele Angliei 
cavalcada! Doar o singură lună i-a trebuit pentru a-şi 
conduce armata de pe malurile Garonnei până la Narbonne 
şi la marea sa, placându-i a băga groaza în Toulouse, dând 
foc Carcassonului, pustiind Beziers. Lăsa în urmă o dâră de 
teroare şi dobândea, cu prea puţină osteneală, un renume. 

Arta lui războinică e simplă. Perigord-ul nostru a resimţit-o 
chiar anul acesta; el atacă tot ce este lipsit de apărare. Mai 
întâi trimite o avangardă care să cerceteze drumul până 
departe şi să descopere satele sau castelele foarte bine 
apărate. Pe acelea le ocoleşte. Asupra celorlalte aruncă un 
corp mare de călăreţi şi de războinici care dau năvala peste 
sate într-un vuiet ca de sfârşitul lumii, risipindu-i pe 
locuitori, strivindu-i de pereţi pe cei care nu au putut fugi 
destul de repede, vârând în ţeapă sau ciomăgind tot ceea ce 
se oferă lănciilor şi măciucilor lor; apoi se răsfiră - în spic - 
spre cătunele, conacele sau mănăstirile învecinate. 

Vin în urma lor arcaşii, care pradă subzistenţa necesară 
oastei şi golesc casele înainte de a le da foc. După ei, 
postăvării şi ordonanţele care. Îndeasă prada în cărucioare 
şi desăvârşesc incendierile. 

Toată lumea bea până îşi stinge setea şi înaintează cu trei 
până la cinci leghe pe zi; dar teama pe care această armată 
o răspândeşte o ia cu mult înaintea ei. 

Scopul Prințului Negru? Ţi l-am spus: să şubrezească 
puterea regelui Franţei. Trebuie să convenim că ţinta a fost 
atinsă. 

Marii beneficiari sunt locuitorii din Bordeaux şi viticultorii; 
înţelegem atunci pentru ce i-au căutat atâta în coarne 
ducelui lor englez. În anii din urmă nu au avut parte decât 
de un lanţ de nenorociri: pustiirea adusă de război, viile 


vătămate de atâtea lupte, drumurile de negoţ devenite 
foarte nesigure, vânzările în pierdere şi peste toate ciuma 
cea. Mare pentru care a fost nevoie, spre asanarea oraşului, 
să fie ras un întreg cartier din Bordeaux. Şi iată că acum 
calamităţile războiului se abat asupra altora; ei bine, nici că 
le pasă. Fiecăruia îi vine rândul la necaz, nu-i aşa?! 

Imediat după debarcare, prinţul de Galles a bătut monedă 
şi a pus în circulaţie bani frumoşi de aur cu emblema 
crinului şi a leului - a leopardului cum vor să spună englezii 
- mult mai graşi şi mai grei decât cei ai Franţei, care poartă 
semnul mielului; leul a mâncat mielul, spun oamenii în 
glumă. Viile rodesc bine. Provincia este păzită, portul 
freamătă de viaţă - în câteva luni au pornit pe apă douăzeci 
de mii de butoaie de vin, aproape toate spre Anglia, astfel 
că, începând cu iarna trecută, burghezii din Bordeaux au 
feţe vesele şi pântece rotunde ca şi butoaiele lor. Nevestele 
acestora dau năvală la postăvari şi bijutieri. Oraşul trăieşte 
în sărbătoare şi fiecare nouă venire a prinţului, în această 
armură neagră pe care o îndrăgeşte şi care i-a adus 
poreclă, este salutată cu veselie publica. Toate burghezele 
se dau în vânt după el. Soldaţii, îmbogăţiţi după jafurile 
făcute, cheltuiesc fără socoteală. Căpitanii din Ţara Galilor 
şi din Cornouailles sunt în frunte; mulţi încornoraţi au 
apărut la Bordeaux în vremea aceea, căci avuţia nu 
încurajează virtutea! S-ar putea spune că de un an încoace 
Franţa are două capitale; este lucrul cel mai rău ce i se 
poate întâmpla unui regat. La Bordeaux, opulenţa şi 
puterea; la Paris, sărăcia şi slăbiciunea. Ce vrei? De la 
începutul domniei banii parizieni au avut a suferi de optzeci 
de ori! Da, Archambaud, de optzeci de ori! Livra bătută la 
Tours nu mai valorează decât a zecea parte din cât valora la 
înscăunarea regelui. Cum să conduci un stat cu asemenea 
finanţe? Când laşi să crească fără de măsură preţul tuturor 
grânelor şi când, în acelaşi timp, subţiezi monedă, trebuie 
să te aştepţi, oricum, la tulburări mari şi la cumplite 


necazuri. Pe acestea Franţa le cunoaşte; iar de tulburări 
acum începe să aibă parte. 

Oare ce-a făcut atât de mărginitul nostru rege iama 
trecută pentru a înlătura primejdiile pe care oricine le-ar fi 
văzut? Nemaiputând obţine deloc ajutoare de la ţinuturile 
unde se vorbeşte limba d'oc, după cavalcada engleză, a 
convocat Statele Generale ale ținuturilor cu limbă d'oil. 
Adunarea nu s-a desfăşurat întru satisfacția sa. 

Pentru a accepta ordonanţarea unei creşteri excepţionale 
cu opt bani la livră, la orice vânzare - ceea ce însemna un 
impozit greu pentru toate meşteşugurile şi negoţurile, 
precum şi un anumit impozit pus pe sare - deputaţii au 
cerut mită şi au emis pretenţii mari. Ei voiau ca încasările 
să fie efectuate de către perceptori speciali aleşi de ei - 
anume pentru că banii strânşi de pe urma acestor impozite 
să nu ajungă nici la rege, nici la ofiţerii din serviciul său... 
pentru ca nici o ridicare de noi ajutoare să nu se facă în 
cazul izbucnirii unui alt război, înainte ca ei să fi deliberat... 
şi mai ştiu eu câte altele. Cei din starea a treia erau foarte 
vehemenţi. Aveau pilda comunelor din Flandra, unde 
burghezii se guvernează singuri, sau a Parlamentului 
Angliei, care exercită asupra regelui o putere mai mare 
decât Statele Generale în Franţa. „Să facem că englezii, lor 
le reuşeşte!” Este acesta un cusur al francezilor, să caute - 
când se găsesc într-o dificultate politică - modele străine, în 
loc să aplice cu scrupuloasă exactitate legi proprii. Să nu ne 
mirăm că noua adunare a Statelor, pe care Delfinul a fost 
nevoit să o convoace mai devreme, a pornit-o rău, după cum 
îţi spuneam deunăzi. Starostele Marcel şi-a exersat gâtlejul 
încă de anul trecut... Pe don Calvo nu l-am mai luat de- 
atunci cu mine, nu-i prieşte lectica deloc. 

Dar, poate că o să mă întrebi ce făcea în vremea asta 
navarezul... Se străduia să-l convingă pe regele Eduard că 
nu-l înşelase când acceptase să trateze cu Jean al II-lea la 
Valognes, că îi purta aceleaşi sentimente, că nu se 
prefăcuse a se înţelege cu regele Franţei decât pentru a 


sluji şi mai bine interesele lor comune şi că timpul îi va 
dovedi acest lucru. Altfel spus, că aştepta prima ocazie să-l 
trădeze, între timp, lucra la consolidarea prieteniei sale cu 
Delfinul, prin tot felul de răsfăţuri, de linguşiri, de plăceri şi 
chiar prin mijlocirea femeilor. Căci cunosc domnişoare, 
printre care şi Gracieuse, despre care ţi-am mai vorbit, 
precum şi o anume Biette Cassinel, foarte devotate regelui 
de Navara; se spune despre ele că au ştiut să anime micile 
serbări ale celor doi cumnaţi. Devenind, aşadar, dascălul 
întru păcat al Delfinului, navarezul începu să-l asmută 
încetinel-încetinel împotriva tatălui. 

Îi arăta că regele Jean nu-l iubea deloc pe el, fiul cel mai 
mare. Lucru adevărat, de altfel. Că la urma urmei ar fi o 
operă pioasă să-l ajuţi pe Dumnezeu, nu până la a-î scurta 
regelui zilele, dar măcar până la a-l alunga de pe tron. „Ai 
fi, frăţioare. Un rege mult mai bun decât el. Nu aştepta să-ţi 
lase un regat gata prăbuşit.” Uşor cucereşti un tânăr cu 
asemenea cântare. „Ie asigur că noi doi am putea face 
treaba asta, dar trebuie să ne căutăm puncte de sprijin în 
Europa.” Şi iată că s-au dus la împăratul Carol al IV-lea, 
unchiul Delfinului, spre a-i cere sprijin şi trupe. Nici mai 
mult nici mai puţin. Oare cui i s-a năzărit să-l cheme pe 
străin pentru a pune rânduiala în treburile regatului şi a 
oferi împăratului - care şi aşa dă destul de furcă papalității 
- să arbitreze soarta Franţei? Poate că episcopului Le Cog, 
acest prelat incapabil pe care Navara îl readusese în 
anturajul Delfinului... Cert este că afacerea era bine ticluită 
şi dusă foarte departe...? 

Ce este? De ce ne oprim când eu n-am poruncit aşa ceva? 
A, nişte camioane încurcă drumul. Înseamnă că intrăm în 
foburguri. Faceţi loc, faceţi loc! Nu-mi plac opririle acestea 
neprevăzute. Nu ştii niciodată... Când totuşi se produc, 
vreau ca escorta să se strângă mai tare în jurul lecticei 
mele. Există şi camionagii cam prea îndrăzneţi, pe care 
sacrilegiul nu-i sperie şi pentru care un cardinal ar fi o 
pradă frumuşică... 


Prin urmare, călătoria celor doi Charles, cel al Franţei şi 
cel al Navarei. Fu hotărâtă în taină; şi acum chiar ştiu cine 
anume trebuia să facă parte din echipajul care urma să-i 
conducă la Metz: contele de Namur, contele Jean 
d'Harcourt, cel foarte gras, căruia avea să i se întâmple o 
mare nenorocire după cum o să-ţi şi istorisesc mai departe. 
De asemenea un Boulogne, Godefroy şi Gaucher de Lor: 
apoi, bineînţeles, seniorii de Graville, de Cleres şi d'Aunay, 
Maubue de Mainemares, Colin Doublel şi inevitabilul 
Friquet de Fricamps, adică toţi conjuraţii de la Scroafa- 
care-toarce; de asemenea - şi lucrul mi se pare foarte 
important, căci sunt convins că ei finanţau expediţia - Jean 
şi Guillaume Marcel, doi nepoți ai starostelui aflaţi în mare 
amiciţie cu regele Navarei care îi poftea la petrecerile sale. 
A complota cu un rege este un lucru care îi încântă 
totdeauna pe tinerii burghezi bogaţi! 

Plecarea era prevăzută pentru ziua Sfântului Ambrozie. 
Treizeci de navarezi trebuiau să-l aştepte pe Delfin la 
bariera Saint-Cloud, pe înserat, spre a-l conduce la Mantes, 
la vărul său, iar de-acolo, toate mărimile astea aveau să 
ajungă în imperiu. 

Şi pe urmă şi pe urmă... Totul nu poate fi întotdeauna 
potrivnic unui om sortit răului şi nici chiar cel mai 
prostănac dintre regi nu ajunge să piardă totul... În ajun, de 
ziua Sfântului Nicolae, Jean al II-lea al nostru află ce era de 
aflat. Îşi cheamă fiul, îl muştruluieşte serios, iar Delfinul, 
mărturisindu-i planul, înţelege dintr-o dată că s-a amăgit, 
făcând în acelaşi timp un rău şi ţării sale. 

De data aceasta, regele Jean, trebuie să o recunosc, se 
comportă cu mai multă înţelepciune ca de obicei. Nu-l 
mustră pe fiul său decât pentru faptul de a fi vrut să 
părăsească regatul fără îngăduinţa să, i se arată 
recunoscător pentru sinceritate, acordându-i pe loc iertare 
pentru greşeala făptuită şi, descoperind că moştenitorul 
său ştia să dovedească hotărâre, declară că vrea să-l 
asocieze şi mai mult la bunul mers al treburilor tronului, 


făcându-l duce de Normandia. Încredinţându-i acest ducat, 
plin de partizani ai familiilor Evreux-Navara, însemna că-l 
trimite negreşit într-o capcană. 

Monsenior Delfinul nu mai avea decât să-l prevină pe Cel 
Rău că reda libertatea tuturor celor amestecați în taina 
complotului lor. 

Îţi dai prea bine seama că afacerea asta nu sporea deloc 
afecțiunea tatălui faţă de fiu, chiar dacă înciudarea se 
ascundea sub darul acesta mărunt. Mai tare se răscocea 
însă ura regelui faţă de ginerele său; se învârtoşa precum 
un aluat de şase ori pus la foc. Să-i ucidă conetabilul, să 
aţâţe la răzmeriţă, să debarce trupe, să caute înţelegere cu 
duşmanul englez - şi nici măcar nu ştia până unde mersese! 
- în sfârşit să-i îndepărteze fiul, toate astea însemnau prea 
mult; regele Jean aştepta ceasul potrivit să i-o plătească 
navarezului cu vârf şi îndesat. 

Noi, cei care observasem lucrurile acestea din Avignon, ne 
îngrijoram tot mai mult şi simţeam că se vor ivi situaţii 
foarte grave: unele provincii desprinse, altele pustiite, o 
monedă nesigură, un tezaur golit, o datorie crescândă, 
deputaţi nemulţumiţi şi vehemenţi, vasali tot mai 
îndărătniciţi în conspiraţiile lor, un rege care nu mai este 
slujit decât de către sfetnicii săi cei mai apropiaţi şi, în 
sfârşit, colac peste pupăză, un moştenitor al tronului gata 
să ceară din nou ajutor străin împotriva propriei sale 
dinastii. l-am spus Papei: „Preasfinte părinte, Franţa se 
fisurează”. Nu greşeam. Doar asupra momentului m-am 
înşelat. 

Prevăzusem că vor trece doi ani până la prăbuşire. Nu a 
fost nevoie nici măcar de unul. Şi n-am văzut încă totul. Ce 
vrei? Când capul nu-i zdravăn, cum să fie mădularele? 
Acum trebuie să încercăm să relipim cât de cât cioburile, 
iar pentru asta iată-ne siliţi să recurgem la bunele servicii 
ale Germaniei, să acordăm dintr-o dată mai multă 
autoritate acestui împărat la a cărui aroganță am fi. Dorit 


mai degrabă să punem o botniţă. Recunoaşte că am de ce 
să mă înfurii! 

Du-te acum, Archambaud, reia-ţi calul şi treci în fruntea 
cortegiului. Vreau ca pentru intrarea în Bourges, chiar dacă 
oră este înaintată, să poată fi văzut fluturând steguleţul 
dumitale din Perigord alături de cel al Sfântului Scaun. Şi 
trage puţin perdelele lecticei mele, să pot împărţi 
binecuvântări. 

Partea a doua - Banchetul de la Rouen. 

Capitolul I Dispense şi beneficii. 

Monseniorul acesta de Bourges m-a cam scos din sărite în 
cele trei zile pe care le-am petrecut în palatul său. lată, 
aşadar, un prelat a cărui ospitalitate este cam de 
stânjenitoare, pentru cât se milogeşte! 'Tot timpul te trage 
de sutană ca să obţină ceva. Şi citi protejaţi, câţi clienţi are 
omul acesta cărora le-a făcut promisiuni şi pe care ţi-i 
aruncă în cârcă! „Pot prezenta sfintei voastre eminenţe un 
cleric de mare merit... Eminenţa voastră ar vrea oare să-şi 
coboare privirea binevoitoare asupra acestui canonic de-nu- 
ştiu-ce... Îndrăznesc să recomand bunătăţii eminenţei 
voastre...” Abia m-am stăpânit aseară să nu i-o întorc: „Du- 
te şi ia o curăţenie, episcoape şi binevoieşte să dai puţină 
pace eminenţei mele sfinte”. 

Te-am luat cu mine azi-dimineaţă, Calvo... începi să suporţi 
mai bine, sper, legănarea lecticei mele; de altfel voi fi scurt. 
Pentru a recapitula cu exactitate ceea ce i-am acordat şi 
nimic mai mult. Căci nu va evita, acum când ne stă în cale, 
să vină să te piseze cu pretinsele încuviinţări pe care le voi 
fi acordat tuturor cererilor sale. Mi-a şi spus: „Pentru 
dispensele mărunte, nu vreau să obosesc preasfânta 
dumneavoastră eminenţă; le voi înfăţişa lui don Francesco 
Calvo care este, fără îndoială, om cu ştiinţă multă sau lui 
jupân du Bousquet...” 

Până aici! Nu am luat cu mine un auditoriu pontifical, doi 
doctori, doi licenţiaţi în drept şi patru bacalaureaţi pentru a 
scoate din anonimat pe toţi fiii de preoţi care slujesc în 


această parohie sau se bucură aici de cine ştie ce avantaje. 
De altfel este minune totuşi că, după toate dispensele pe 
care sfântul meu protector, Papa loan al XXII-lea le-a 
acordat în timpul pontificatului său - aproape cinci mii, 
dintre care mai mult de jumătate bastarzilor unor preoţi, 
cerând penitenţă în bani, bineînţeles, ceea ce a contribuit 
mult la refacerea tezaurului Sfântului Scaun - astăzi reapar 
tot atâţia clerici care nu sunt altceva decât rodul păcatului. 

Ca legat al Papei am dreptul să dau în timpul misiunii mele 
zece dispense, nu mai mult. Două i le acord monseniorului 
de Bourges; este şi asta prea mult. Pentru serviciile de 
notar am dreptul să confer douăzeci şi cinci de dispense şi 
anume unor clerici care îmi vor fi adus servicii personale, 
nu unor oameni care s-au strecurat în hâr-tiile 
monseniorului de Bourges. O să-i dai una, alegându-l pe cel 
mai prost şi mai puţin meritoriu, ca să nu aibă de pe urma 
lui decât necazuri. Dacă cineva o să se mire cumva, îi vei 
răspunde: „A fost recomandat în mod expres de către 
Monsenior...” În ce priveşte beneficiile raportate la 
uzufructul abaţiilor, aceasta să fie treaba ecleziaştilor sau a 
laicilor, noi nu distribuim niciunul. „Monseniorul de Bourges 
cerea prea multe, Eminenţa sa nu a vrut să stârnească 
invidii.” Şi voi acorda una sau două monseniorului de 
Limoges, care s-a arătat mai discret. S-ar zice că am venit 
din Avignon doar pentru a răspândi favoruri şi profituri în 
jurul acestui monsenior de Bourges. 

Îi apreciez prea puţin pe oamenii care dau din coate 
făcând caz de numărul mare al acelor ce le sunt obligaţi şi 
se amăgeşte episcopul ăsta închipuindu-şi că o să vorbesc 
mai departe pentru pălăria sa de cardinal, şi-apoi l-am găsit 
cam prea indulgent faţă de „frăţiorii” lui întru credinţă care 
tot mişună pe culoarele palatului său. M-am văzut silit să-i 
reamintesc scrisoarea sfântului Părinte împotriva acestor 
franciscani rătăciţi - o ştiu cu atât mai bine, cu cât eu am 
fost cel care a redactat-o - care îşi arogă dreptul de a 
predica, îi încânta pe cei săraci cu duhul purtând veşmânt 


de prefăcută umilinţă şi întocmesc discursuri primejdioase 
împotriva credinţei şi a respectului datorat Sfântului Scaun. 
I-am reamintit că are datoria să îndrepte şi să pedepsească 
pe aceşti vătămători, potrivit canoanelor, implorând - la 
nevoie - braţul lumesc, aşa cum a făcut anul trecut 
Inocenţiu al VI-lea, dând voie să fie arşi Jean de Chastillon şi 
Frangois d'Arquate, care susțineau erezii... „Erezii, erezii... 
greşeli, desigur, dar trebuie să le înţelegi. Nu păcătuiesc 
chiar întru totul. Şi-apoi, timpurile se mai schimbă...” lată 
ce mi-a răspuns monseniorul de Bourges. Mie nu-mi plac 
deloc prelaţii aceştia care arată prea multă înţelegere faţă 
de predicatorii cei dăunători şi care, în loc să pună stavilă 
răului, vor să devină populari mergând încotro bate vântul. 

Ţi-aş fi recunoscător, don Calvo, dacă mi l-ai ţine puţin sub 
observaţie pe omul acesta în timpul călătoriei, spre a evita 
îndoctrinarea învăţăceilor mei; şi mai veghează să nu se 
apropie prea tare de monseniorul de Limoges sau de alţi 
episcopi care ni se vor alătura în drumul nostru. 

Fă în aşa fel încât să i se pară aspru drumul, cu toate că nu 
vom mai avea decât popasuri scurte, întrucât zilele se 
micşorează, iar frigul se înteţeşte. Între zece şi 
douăsprezece ore pentru o zi de drum, nu mai mult. Nu 
vreau să călătorim noaptea. De aceea, astăzi nu vom merge 
mai departe de Sancerre. Vom avea o seară prelungită. la 
seamă la vinul pe care îl bem. Are aromă de fructe şi lunecă 
uşor pe gâtlej, dar este mai tare decât s-ar crede. 
Înştiinţează-l de asta şi pe La Rue şi spune-i să-mi 
supravegheze escorta. Nu vreau beţivani sub livrea de 
Papă... Dar te văd pălind, Calvo. Este limpede că nu suporţi 
lectica... Nu... Coboară, coboară repede, te rog. 

Capitolul II Mânia regelui. 

Aşadar, aventura din Germania se încheiase brusc, 
lăsându-l pe navarez în grea înciudare. Reîntors la Evreux, 
are din nou grijă să se agite. Au trecut trei luni; suntem la 
finele lui martie, anul trecut... Da, al anului trecut, am spus 
bine... sau, dacă vrei, al anului acestuia... dar întrucât anul 


acesta Paştele a căzut la 24 aprilie, tot de anul trecut putem 
vorbi... 

Da, nepoate, ştiu... Este destul de prost obiceiul care vrea 
ca, în Franţa, deşi Anul nou se sărbătoreşte la întâi 
ianuarie, pentru registre, tratate şi toate cele câte trebuie 
rememorate, nu se începe numerotarea decât de la Paşte. 
Nerozia stă mai ales în aceea că, legând începutul anului de 
o sărbătoare deloc fixă, se creează astfel destulă 
neorânduială. Astfel că anumiţi ani au de două ori lună 
martie, în timp ce alţii n-o mai au pe aprilie... Fireşte că 
asemenea situaţie s-ar cădea schimbată, sunt de acord cu 
dumneata. 

Despre aşa ceva se vorbeşte demult, clar fără să se ia nici 
o hotărâre. Sfântul Părinte ar trebui să decidă odată pentru 
totdeauna, în humele întregii creştinătăţi. Şi crede-mă că 
încurcătura cea mai mare se petrece la noi, la Avignon; căci 
în Spania, ca şi în Germania, anul începe în ziua de Crăciun; 
la Veneţia, în ziua de 1 martie; în Anglia, la 25. Şiiată de ce, 
când mai multe state se prezintă, primăvara, să încheie un 
tratat, nu se ştie niciodată despre ce an este vorba. 
Închipuieşte-ţi, de pildă, că între Franţa şi Anglia s-ar fi 
semnat un tratat de armistițiu în zilele premergătoare 
Paştelui; regele Jean l-ar dată cu anul 1355, englezii cu 
1356. O, da, recunosc, este cea mai mare prostie; dar 
nimeni nu vrea să-şi revizuiască obiceiurile, până şi cele 
detestabile, ba chiar s-ar zice că notarii, ajutoarele de 
notari, magistraţii şi celelalte categorii de funcţionari din 
administraţie găsesc o adevărată plăcere în a se îngrădi în 
dificultăţi zăpăcitoare pentru omul de rând. 

lată-ne ajunşi acum cu istorisirea noastră la finele acelei 
luni de martie, în care regele Jean se arătă mânios tare... 
împotriva fiului său, fireşte. Între noi fie spus, pricini de 
neplăcere avea destule. În cadrul Statelor Generale din 
Normandia, convocate la Vaudreuil în prezenţa fiului său de 
curând numit duce, fuseseră rostite la adresa sa cuvinte 
grele, nemaiauzite vreodată până atunci, proferate chiar de 


către deputaţii nobilimii, montați de familiile Evreux- 
Navara. După câte mi s-a spus, mai violenţi au fost cei doi 
d'Harcourt - unchiul şi nepotul; iar nepotul, cel gras ca şi 
Jean, se înfuriase atât de tare, încât ajunsese să strige: „La 
naiba, ce om rău este regele ăsta; nu-i un rege bun şi mă 
voi feri de el”. Asemenea cuvinte au ajuns, îţi închipui prea 
bine şi la urechea lui Jean al II-lea. Apoi, la noile State 
Generale ale ținuturilor cu limbă d'oil, convocate după 
aceea, deputaţii de Normandia nu au venit. Au refuzat pur 
şi simplu să se prezinte. Nu mai voiau să se asocieze la 
ajutoare şi subvenţii, nici să le plătească. 

Adunarea a fost, de altfel, nevoită să constate că 
gabela(1) şi impunerea pe vânzări nu aduseseră sumele la 
care se aşteptaseră. Atunci a fost luată hotărârea să fie 
înlocuite cu un impozit perceput pe venitul net la sfârşitul 
de an la care ne găseam. 

Te las să-ţi dai singur seama cât de bună a fost măsura 
luată - să-i plăteşti regelui o parte din tot ceea ce ai primit, 
încasat sau câştigat de-a lungul anului şi adesea deja 
cheltuit... Nu, măsura nu a fost deloc aplicată în Perigord şi 
nici în ţinuturile cu limbă d'oc. Dar cunosc persoane de la 
noi care au trecut la englezi, pur şi simplu din teamă de a 
nu fi siliţi să i se supună. Impozitul acesta pe venitul net, 
adăugat scumpirii alimentelor, a stârnit răsculare în diverse 
locuri şi mai ales la Arras, unde oamenii de rând s-au 
răzvrătit; iar regele Jean a trebuit să-şi trimită conetabilul, 
cu mai multe companii de oşteni, pentru a-i aresta pe şefi... 
Fireşte că toate acestea numai temeiuri de bucurie nu erau. 
Dar oricât de mari ar fi necazurile unui rege, el trebuie să- 
şi ţină firea. Ceea ce nu a făcut în următoarea împrejurare. 

Se găsea la mănăstirea Beaupre-en-Beauvaisis, pentru 
botezul primului născut al monseniorului Jean d'Artois, 
conte d'Eu de când primise bunurile şi titlurile lui Raoul de 
Brienne, conetabilul decapitat... Da, este chiar fiul contelui 
Robert D'Artois, căruia de altfel îi şi seamănă foarte mult la 
înfăţişare. Când îl vezi, asemănarea te izbeşte, îţi vine a 


crede că-l ai în faţă pe tată la aceeaşi vârstă. Un uriaş, un 
turn umblător. Păr roşu, nas scurt, obraji acoperiţi cu păr 
ca de porc şi muşchi care îi unesc, otova, maxilarul cu 
umărul. Pentru remontă are nevoie de căi de povară, iar 
când, prins în luptă, atacă, ştie să facă breşe într-o armată. 
Dar aici se opreşte asemănarea. În privinţa minţii este 
contrariul. Tatăl era şiret, subtil, iute, răutăcios, chiar prea 
răutăcios. Ăstălalt are mintea ca un mortar de var foarte 
închegat. Contele Robert era cârcotaş complotist, şarlatan, 
sperjur, asasin. Contele Jean se vrea un model de onoare, 
de loialitate şi fidelitate, de parcă ar vrea să răscumpere 
greşelile paterne. Şi-a văzut tatăl decăzut şi alungat. El 
însuşi stătuse puţin la închisoare, în copilărie, împreună cu 
mama şi fraţii săi. Am impresia că tot nu s-a obişnuit cu 
iertarea primită şi cu recăpătarea avuţiei. Se uită la regele 
Jean ca la Mântuitor. Şi-apoi este uluit că are acelaşi 
prenume. „Vărul meu Jean... vărul meu Jean...” 

Una-două, vărul Jean. Cei de vârsta mea, care l-au 
cunoscut pe Robert d'Artois şi care au avut poate de suferit 
de pe urma acţiunilor sale. Încearcă lotuşi un anume regret 
privind la foarte palidă copie pe care el ne-a lăsat-o. Altă 
plămadă de om contele Artois, ce mai! A umplut perioada în 
care a trăit cu turbulenţa sa. Când şi-a dat. iii, iţul, s-ar fi zis 
că veacul întreg lunecă în tăcere. Până şi războiul părea să- 
şi mai fi stins din vuiet. Ce vârstă ar fi avut acum? Stai 
puţin, să vedem... Hm... în jur de şaptezeci. Ar fi putut să 
trăiască şi azi de nu l-ar fi răpus o săgeată rătăcită, în 
tabăra engleză, la asediul de la Vannes... Tot ce putem 
spune este că dovezile de loialitate, din ce în ce mai multe, 
ale fiului nu au adus coroanei mai mult bine decât actele de 
trădare ale tatălui. 

Căci Jean d'Artois a fost cel care, cu puţin înainte de botez, 
pentru a-i mulţumi parcă regelui pentru marea cinste a 
năşiei, i-a dezvăluit complotul de la Conches sau ceea ce 
credea el a fi un complot. 


Conches... da, ţi-am spus... este unul dintre castelele 
confiscate cândva de către Robert d'Artois şi pe care 
monseniorul de Navara l-a cerut pentru sine prin tratatul 
de la Valognes. Au rămas însă acolo câţiva slujitori bătrâni 
de-ai familiei Artois căreia îi sunt mai departe credincioşi. 

Astfel, Jean d'Artois putu şopti regelui - o şoaptă care se 
auzea până la celălalt capăt al circumscripţiei monarhice - 
cum că regele Navarei s-a întâlnit la Conches cu fratele său 
Filip, cu cei doi d'Harcourt, cu episcopul Le Cog, cu Friquet 
de Fricamps, cu mai mulţi seniori normanzi, vechi 
cunoştinţe, cu Guillaume Marcel sau Jean, în fine unul 
dintre nepoţii Marcel şi cu un senior care venea de la 
Pampelune, Miguel d'Espelette şi că ar fi complotat cu toţii 
să-l ia prin surprindere pe regele Jean, cu primul prilej în 
care acesta s-ar duce în Normandia şi să-l ucidă. Era, nu 
era adevărat? Îmi vine a crede că un sâmbure de adevăr 
dăinuia în toate astea şi că un gând tot avuseseră, chiar 
dacă nu puseseră conjuraţia pe picioare. Căci totul se 
potriveşte eu firea lui Carol cel Rău care, după ce ratase 
operaţia ce ar fi trebuit să decurgă cu anume măreție prin 
cererea de ajutor împăratului Germaniei, nu se da probabil 
în lături să o săvârşească în josnicie, repetând lovitura 
Scroafei-care-toarce. Va trebui să aşteptăm a ne vedea în 
faţa tribunalului ceresc pentru a cunoaşte adevărul- 
adevărat. 

Lucru sigur însă este că se discutase foarte mult la 
Conches, pentru a se şti dacă aveau să meargă la Rouen 
peste o săptămână, în marţea dinaintea postului mic, la 
ospăţul la care Delfinul, duce de Normandia, îi invitase pe 
cei mai de seamă cavaleri normanzi, pentru a încerca să se 
înţeleagă cu ei. Filip de Navara era de părere că ar trebui 
să refuze; Carol, dimpotrivă, era înclinat să accepte. 
Bătrânul Godefroy d'Harcourt, cel care şchioapătă, era 
împotrivă şi o spunea sus şi tare. De altfel, certat cândva cu 
fostul rege Filip al VI-lea, pentru o afacere de căsătorie din 
care avuseseră a suferi nişte iubiri ale sale, el nu se mai 


socotea dator cu nici o legătură de vasalitate faţă de 
coroană. „Regele meu este englezul”, îi plăcea să spună. 

Nepotul său, obezul conte Jean, pe care mireasma unui 
banchet l-ar fi dus până la celălalt capăt al regatului, ar fi 
vrut să meargă. În cele din urină, Carol de Navara spuse că 
fiecare nu avea decât a face după pofta inimii, că el însuşi 
avea să se ducă la Rouen cu ceilalţi doritori să meargă 
acolo, dar că în aceeaşi măsură îi aprobă pe oponenții care 
nu voiau să se înfăţişeze Delfinului şi că era chiar înţelept să 
existe şi unii mai retraşi, întrucât niciodată nu-i bine să-i 
vâri pe toţi în aceeaşi oală. 

I se mai aduse regelui la cunoştinţă încă o bănuială care 
putea veni în sprijinul ideii de complot. Că, ar fi spus Carol 
de Navara, dacă moare regele Jean, el dezvăluie pe loc 
tratatul încheiat cu regele Angliei prin care îl recunoştea 
rege al Franţei şi că el avea să se comporte în regat ea 
locotenent al acestuia. 

Regele Jean nu a cerut dovezi. Cea dinţii grijă a unui 
principe trebuie să fie aceea de a verifica Un denunţ - atât 
cel mai plauzibil, cât şi cel mai de necrezut. Dar regelui 
nostru îi lipseşte cu desăvârşire simţul prudenţei. Soarbe, 
ca pe nişte ouă proaspete, tot ceea ce-i hrăneşte nădufurile. 
O minte mai chibzuită ar fi ascultat, apoi ar fi căutat să 
adune informaţii şi mărturii în legătură cu tratatul acesta 
secret ce abia îi fusese dezvăluit. Iar dacă din această 
supoziţie ar fi ieşit adevărul, atunci s-ar fi putut declara 
foarte tare împotriva ginerelui său. 

Dar el, într-o clipită a şi pus temei pe cele auzite; foc şi 
pară, a intrat în biserică. Mi s-a spus că a avut o purtare 
ciudată, că nici nu auzea rugăciunile, că rostea alandala 
răspunsurile, că se uita la fiecare cu un aer furios şi că a 
aruncat peste patrafirul unui diacon jăratecul unei 
cădelniţe de care se izbise. Nu ştiu prea bine cum a fost 
botezat vlăstarul neamului Artois; dar cu un asemenea naş 
socot că va trebui reînnoit legământul creştinesc al 


micuţului acestuia, dacă vrem ca bunul Dumnezeu să-l aibă 
în pază. 

Imediat după încheierea ceremoniei s-a dezlănţuit 
uraganul. Nicicând nu mai auziseră călugării de la Beaupre 
atâtea cumplite înjurături, de parcă diavolul se aciuase în 
gâtlejul regelui. Plouă, dar nici că-i păsa regelui Jean. 
Vreme de un ceas întreg, în timp ce apa cinei fusese deja 
trâmbiţată, el se udă leoarcă tot bătând grădina călugărilor 
ale cărei băltoace le pritocea cu încălţările sale ciudate - o 
încălţăminte caraghioasă, cu vârfurile îndoite în sus, impuse 
modei de către preachipeşul Domn de Spania şi de către el 
însuşi, silindu-şi totodată întreaga suită - adică pe Nicolas 
Braque, administratorul palatului său, pe monseniorul de 
Lorris şi pe ceilalţi şambelani, pe mareşalul d'Audrehem şi 
pe mătăhălosul Jean d'Artois, uluit foarte şi ruşinat - să se 
ude ca el. S-au stricat atunci metri întregi de catifea, de 
broderii şi blănuri. 

„Nu mai există alt stăpân în Franţa în afară de mine, urla 
regele. Voi face în aşa fel încât să crape omul ăsta rău, 
pleava, viezurele ăsta putred care conspiră dimpreună cu 
toţi duşmanii mei dorindu-mi sfârşitul. Mă duc să-l ucid eu 
însumi. Cu mâinile mele o să-i smulg inima şi o să-i sfârtec 
în bucățele trupul putregăios, m-auziţi? În atâtea de multe 
bucățele, că destule fi-vor ca să atârne câte una la poarta 
fiecăruia dintre castelele pe care i le-am dăruit din 
slăbiciune. Şi să nu mai vină nimeni să-i ţină parte şi 
niciunul dintre voi să nu cuteze a-mi propovădui împăcarea. 
De altfel, pentru trădătorul ăsta nu va mai putea pleda 
nimeni, iar Blanche şi Jeanne vor vărsa zadarnic toate 
lacrimile din lume; se va şti că nu mai există alt stăpân în 
Franţa în afară de mine.” Şi se întorcea întruna la cuvintele, 
nu mai există alt stăpân în Franţa în afară de mine”, de 
parcă avea nevoie să se încredinţeze că el este regele. 

Se calmă doar pe jumătate ca să întrebe când avea să aibă 
loc banchetul acela pe care măgarul său de fiu îl oferea cu 
atâta curtoazie şarpelui său de ginere... „De ziua sfintei 


Irina, la 5 aprilie”... „La 5 aprilie, de ziua sfintei Irina”, a 
repetat el, ca şi cum anevoie îşi putea vâri în minte un lucru 
atât de simplu. O clipă şi-a scuturat capul, precum un cal, 
spre a-şi zvânta părul galben lipit de ploaie. „În ziua aceea 
voi merge să vânez la Gisors”, făcu el. 

Lumea se obişnuise cu toanele lui; fiecare îşi zicea că 
mânia regească se stinsese în cuvinte şi că lucrurile aveau 
să rămână la atât. Apoi urmă ceea ce se petrecu la 
banchetul de la Rouen... Da, însă nu ştii cum s-au întâmplat 
toate, cu de-amănuntul. O să ţi le istorisesc, dar mâine, căci 
astăzi orele sunt înaintate şi ne apropiem de clipa sosirii. 

Vezi, tot pălăvrăgind aşa, drumul pare mai scurt. În seara 
asta altă treabă nu avem decât să cinăm şi să ne culcăm. 
Mâine vom fi la Auxerre, unde voi avea veşti de la Avignon şi 
Paris. Ah, încă un cuvinţel, Archambaud. Fii circumspect cu 
monseniorul de Bourges care ne însoţeşte, dacă o să se ţină 
cumva de capul dumitale. Nu-mi place defel şi nu ştiu ce mă 
face să cred că omul ăsta întreţine relaţii de complicitate cu 
Capocci. Aruncă în discuţie, aşa că din întâmplare, numele 
ăsta, fără să dai semne că te-ar interesa şi îmi vei spune 
dacă ţi s-a părut ceva... 

Capitolul III Spre Rouen. 

Regele Jean s-a dus într-adevăr la Gisors, dar nu a stat 
acolo decât atât cât i-a trebuit ca să-şi ia o sută de suliţaşi 
din garnizoană. Apoi a plecat, ostentativ, pe şoseaua de la 
Chaumont şi Pontoise, astfel încât toată lumea să creadă că 
se întorcea la Paris. Îl avea cu sine pe cel de-ai doilea fiu al 
său, pe ducele d'Anjou şi pe fratele său, ducele d'Orleans, 
care s-ar zice că-i este fiu, căci monseniorul d'Orleans - are 
douăzeci de ani - numără cu şaptesprezece mai puţin decât 
regele şi numai doi îl despart de Delfin. 

Regele era escortat de către mareşalul d'Audrehem şi de 
către şambelanii săi secunzi, Jean d'Andrisel şi Guy de la 
Roche, deoarece cu câteva zile în urmă îi trimisese la Rouen 
pe Lorris şi pe Nicolas Rraque, sub pretextul că i-ar 


împrumuta Delfinului, spre a veghea la pregătirile 
banchetului. 

Oare cine se mai afla în spatele regelui? O, îşi constituise 
el bine trupa. Luase cu el pe fraţii d'Artois, adică pe Charles 
şi pe celălalt... „vărul meu Jean”... care-i călărea alături, 
depăşind cu un cap întreaga cavalcadă; îl mai avea cu el pe 
Louis d'Harcourt, aflat în zavistie cu fratele şi unchiul său 
Godefroy, ţinând din pricina această parte regelui. Nu ţi-i 
mai pomenesc pe scutierii de vânătoare şi pe vânătorii cu 
copoi, cum ar fi Corquilleray, Huet des Ventes şi alţi 
Maudetour. Pasă-mi-te că regele se ducea să vâneze şi voia 
să asigure toate aparențele acestei acţiuni; îşi călărea calul 
de vânătoare, un napolitan iute, brav şi vânjos la care ţine 
în chip deosebit. Nimeni nu s-ar fi putut mira că îl urmau 
sergenţi din garda personală, comandaţi de doi vlăjgani 
renumiţi pentru muşchii lor: Enguerrand Lalemant şi 
Perrinet Taurul; sunt în stare să-ţi răsucească un om doar 
luându-l de mână... Este bine ca un rege să aibă totdeauna 
în preajmă o gardă apropiată. Sfântul-Părinte o are pe a sa. 
Şi eu am oamenii mei de protecţie, care călăresc foarte 
aproape de lectica mea, după cum cred că ai văzut. Sunt 
atât de obişnuit cu ei, că sfârşesc prin a nu-i mai vedea; ei 
însă nu mă slăbesc din ochi. 

Ceea ce ar fi putut surprinde - dar pentru asta ar fi fost 
nevoie de ochi foarte bine deschişi - era faptul că valeţii, 
adică feciorii de casă, probabil 'Tassin şi Poupart Bărbierul, 
purtau atârnate de oblânc coiful, calota metalică, spada cea 
mare, întregul harnaşament de bătălie al regelui. Şi-apoi se 
mai afla cu el regele, desfrânaţilor, unul pe nume... 
Guillaume... Guillaume şi nu mai ştiu cum... care veghează 
nu numai la bună ordine în bordelurile din oraşele în care 
îşi are reşedinţă regele, ci este chiar însărcinat cu directă 
justiţie regească. De când se află la tron Jean al II-lea, în 
postul acesta este treabă şi mai multă. 

Dacă punem la socoteală scutierii ducilor, pajii, slujitorii 
tuturor seniorilor, precum şi suliţaşii luaţi la Gisors, 


ajungem la vreo două sute de călăreţi, dintre care mulţi 
înarmaţi cu lăncii - un echipaj cam prea mare doar pentru a 
dibui prin tufişuri căprioare. 

Regele luase direcţia Chaumont-en-Vexin, dar nimeni nu l- 
a văzut trecând prin burgul acesta. Trupa i se mistui pe 
drum. ca prin farmec. Tăiase câmpia, spre a urca apoi drept 
spre miazănoapte, către Gournay-en-Bray, unde nu zăbovi 
deloc, atâta doar cât să-l ia cu sine pe contele de 
Tancarville, unul dintre puţinii mari seniori normanzi care i- 
a rămas fidel, fiindcă se încolţeşte rău cu alde d'Harcourt. 
Un Tancarville uluit, căci îl aştepta acolo, înconjurat de 
douăzeci de călăreţi din baniera sa, pe mareşalul 
d'Audrehem şi nicidecum pe rege. 

„Fiul meu Delfinul nu te-a poftit mâine la Rouen, seniore 
conte? 

— Ba da, Sire, dar mesajul pe care l-am primit de la 
seniorul mareşal, care venea să inspecteze fortărețele 
acestui ţinut, m-a scutit să apar într-o societate în care 
multe ar fi fost pentru mine feţele neplăcute. 

— Ei, bine, te vei duce totuşi la Rouen, Iancarville şi o să-ţi 
arăt acum ce vom face acolo, , 

Acestea fiind zise, călărimea toată o porneşte spre 
miazăzi, odată cu lăsarea serii - un drumuleţ acolo, vreo 
trei-patru leghe, dar care se adăugau celor optsprezece 
parcurse de dimineaţă şi până atunci, pentru a se duce să 
doarmă într-un castel foarte lăturalnic, la marginea pădurii 
Lyons. 

Iscoadele regelui de Navara, dacă o fi avut din acestea şi 
pe acolo, i-ar fi putut spune cu greu pe unde alerga regele 
Franţei, pe un drum hârtopit şi ca să facă ce?... Regele a 
fost văzut plecând la vânătoare... regele inspectează 
fortărețele... 

Regele era în picioare înainte de zori, grăbit şi încordat, 
zorindu-şi oamenii şi deja în şa pentru a se năpusti, de data 
aceasta mult mai de-a dreptul, prin pădurea Lyons. Cei care 
voiau să îmbuce un coltuc de pâine şi o felie de slănină 


trebuiră să o facă doar cu o mână, cu frâiele adunate la 
îndoitura braţului, cu cealaltă ţinându-şi lancea, fără să se 
oprească din drum. 

Este deasă şi lungă pădurea Lyons; are peste şapte leghe 
şi, cu toate acestea, în două ore ai şi străbătut-o. Mareşalul 
d'Audrehem îşi zice că în ritmul ăsta vor ajunge fără 
îndoială mult prea devreme. Ar putea să se mai şi oprească 
o clipă, fie chiar şi numai pentru a lăsa caii să se uşureze. 
Fără a mai pune la socoteală că şi el... Chiar mareşalul mi-a 
povestit toate acestea... Aveam o nevoie care îmi săgeta 
măruntaiele, să mă ierte eminenţa voastră. Dar un mareşal 
de oaste nu se poate uşura stând în şa, aşa cum fac arcaşii 
de rând, când nevoia îi împunge şi ce dacă udă pielea şeii. 
Atunci i-am spus regelui: „Sire, la ce slujeşte să ne grăbim 
până într-atât, nu astfel putem zori soarele... Şi-apoi, caii au 
nevoie să facă apă”. lar regele mi-a răspuns: „lată 
scrisoarea pe care o voi scrie Papei, pentru a-i explica 
dreptatea pe care b fac şi ca să previn urâtele zvoane ce s- 
ar putea scoate pe seama aceasta... îndelungă vreme, 
Preasfinte Părinte, actele mele de bunătate şi învoielile pe 
caro le-am îngăduit din blândeţe creştinească acestei rude 
rele l-au încurajat la ticăloşii, astfel că din pricina lui s-au 
abătut asupra regatului necazuri şi blestemăţii, îmi 
pregătea o încercare şi mai cumplită vrând a-mi lua viaţa; şi 
pentru a preîntâmpina săvârşirea unei alte crime...” 

Şi-a pornit mai departe ca vântul, fără să mai ia seamă la 
nimic, a ieşit din pădurea Lyons, a străbătut o câmpie, 
pentru a intra apoi într-o altă pădure. Audrehem mi-a spus 
că nu l-a mai văzut niciodată cu asemenea expresie, avea o 
privire de nebun, iar bărbia-i greoaie tremura sub barba 
rară. 

Deodată, Tancarville dă pinteni calului şi ajunge în dreptul 
regelui, pentru a-l întreba, cu multă cuviinţă, dacă a hotărât 
să meargă la Ponţ-de-l'Arche. „Da' de unde, strigă regele, 
mă duc la Rouen! 


— Atunci, Sire, mă tem că nu aţi luat-o bine pe-aici. Ar fi 
trebuit să o tăiem spre dreapta, la ultima răspântie.” Iar 
regele îşi sili calul napolitan să se întoarcă şi să galopeze, în 
răspăr, de-a lungul coloanei, ordonând cu glas răsunător să 
fie urmat, ceea ce nu se săvârşi decât în mare neorânduială, 
dar tot fără de uşurarea rinichilor, întru marea suferinţă a 
mareşalului... 

Spune-mi, nepoate, nu simţi nici o schimbare în mersul 
nostru?... Ei bine, eu da. 

Brunet, hei, Brunet, opreşte! Unul dintre animalele mele 
de povară şchioapătă... Nu-mi spune: „Nu, monseniore”, ci 
uită-te. E cel din spate. Şi chiar mă gândesc că şchioapătă 
cu piciorul drept din faţă... Opreşte... Ei, ce se întâmplă?... 
A... îşi pierde potcoava? De la care picior?... Aşadar, cine 
avea dreptate? Şalele mele sunt mai treze decât ochii 
dumitale. 

Hai să coborâm, Archambaud. O să facem pe jos câţiva 
paşi, cât ni se schimbă caii... E răcoare, dar vremea nu-i 
urâta. Ce zărim de-aici? Ştii, Brunet? Saint-Amand-en- 
Puisaye... Tot aşa cred că a zărit şi regele Jean oraşul Rouen 
în dimineaţa zilei de 5 aprilie. 

Capitolul IV Banchetul. 

Nu cunoşti oraşul Rouen, Archambaud, prin urmare nici 
castelul Bouvreuil. O, este un castel impunător, cu şase- 
şapte turnuri aşezate în cerc, cu o curte mare, centrală. A 
fost clădit în urmă cu o sută cincizeci de ani de către regele 
Filip-August, pentru a ţine sub supraveghere oraşul şi 
portul şi pentru a domina cursul râului Sena aproape de 
vărsare... Rouen este un punct important, una dintre 
deschiderile regatului către Anglia, aşadar şi o închidere. 
Marea urcă până la podul său de piatră care leagă cele 
două părţi ale ducatului Normandiei. 

Donjonul nu se află în mijlocul castelului; este unul dintre 
turnuri, puţin mai înalt şi mai gros decât celelalte. Avem 
astfel de castele în Perigord, dar ele au îndeobşte mai multă 
fantezie în toată înfăţişarea lor. 


Floarea cavalerilor Normandiei se găsea întrunită acolo, în 
veşminte cât se poate de bogate. Şaizeci de seniori 
veniseră, fiecare cu cel puţin un scutier. Trâmbiţaşii abia 
vestiseră aducerea apei, când un scutier al seniorului 
Godefroy d'Harcourt, năduşit tot după un galop întins, veni 
să-l vestească pe contele Jean că unchiul său îl chemă în 
mare grabă şi că îl ruga să părăsească imediat Rouen-ul. 
Mesajul era imperios, de parcă seniorul Godefroy ar fi avut 
ştiinţă de un anume lucru. Jean d'Harcourt se supuse, 
strecurându-se afară; ajunsese deja la piciorul scării 
donjonului pe care aproape că-l umplea cu persoana să, 
într-atât era de gras, un adevărat poloboc, când dădu peste 
Robert de Lorris care îi tăie calea cu aerul cel mai 
binevoitor. „Senior conte, plecaţi, senior? Dar monseniorul 
Delfin nu vă aşteaptă decât pe dumneavoastră pentru a se 
aşeza la cină! Aveţi loc la stânga sa.” Necutezând a-l jigni 
pe Delfin, grasul d'Harcourt se resemnă şi îşi amâna 
plecarea. Avea să o facă după cină. Şi urcă din nou scara, 
fără prea multă părere de rău. Căci masa Delfinului era 
vestită; se ştia că la ea se aduc minunâţii; iar Jean 
d'Harcourt nu-şi câştigase osânza cu care era învelit doar 
sugând ierburi. 

Şi apoi, ce ospăț! Nu în van îl ajutase Nicolas Braque pe 
Delfin să-l pregătească. Cei care au fost acolo şi care au 
scăpat teferi nu l-au putut, da uitării. Şase mese rânduite în 
sala cea mare, rotundă. Pereţii erau acoperiţi cu adevărate 
tapiserii de verdeață, atât de proaspătă, încât ai fi zis că 
cinezi în mijlocul unei păduri. În preajma ferestrelor, 
pâlcuri de luminări, pentru a spori lumina care se strecură 
prin ferestrele oblice precum soarele printre ramuri. În 
spatele fiecărui mesean, câte un dregător însărcinat cu 
tăiatul cărnii - pentru seniorii cei mari, scutierul personal, 
pentru ceilalţi, câte unul din casa Delfinului. Se foloseau 
cuțite cu mâner de abanos, aurite şi emailate, având 
încrustate pe ele armele Franţei, anume rezervate pentru 


perioada postului. Este un obicei al Curţii să nu fie folosite 
cuţitele cu mânere de ivoriu decât cu începere de la Paşte. 

Ce-i drept, postul era respectat. Pateuri de peşte, tocană 
de peşte, crapi, ştiucă, lin, plătică, somn şi lupi de mare, 
mâncăruri cu ouă, găini, vânat cu pene; fuseseră golite 
eleşteele, curţile cu păsări, fuseseră scotocite râurile. Pajii 
de la bucătării, alcătuind un lanţ continuu pe scară, duceau 
platourile de argint ori de argint aurit pe care grataragiii, 
maiştrii bucătari şi pregătitorii de sosuri aşezaseră, 
potriviseră, asezonaseră mâncărurile pregătite la plitele din 
turnul bucătăriilor. Şase paharnici turnau vinurile de 
Beaune, de Meursault, d'Arbois şi de 'Touraine... Ah, văd eu 
că şi dumitale, Archambaud, povestirea mea îţi stârneşte 
poftă de mâncare! Sper să fim bine omeniţi când vom 
ajunge acum la Saint-Sauveur... 

Delfinul, la mijlocul mesei de onoare, îl avea pe Carol de 
Navara la dreapta şi pe Jean d'Harcourt la stingă. Era 
îmbrăcat într-un costum din postav de Bruxelles albastru cu 
vinişoare, iar pe cap purta o scufă din aceeaşi stofă, ornată 
cu broderii din perle dispuse în formă de frunziş. Nu ţi l-am 
descris niciodată pe monsenior Delfinul... Subţiratic, cu 
umeri laţi şi slabi, chip prelung, nas mare uşor arcuit spre 
mijloc, o privire despre care nu ai putea şti dacă este atentă 
ori visătoare, buza de sus subţire, cealaltă cărnoasă, bărbie 
adusă. 

Se spune că seamănă destul de bine - atât cât se poate şti 
- cu strămoşul său Ludovic cel Sfânt, care era, ca şi el, lung 
tare şi puţin adus de spate. În familia domnitoare a Franţei 
apare când şi când soiul acesta de bărbaţi foarte sanguini şi 
provocatori. 

Aprozii de la bucătărie veneau, cu pas greoi, înfăţişând, 
rând pe rând, mâncărurile; iar ei, Delfinul, indica masa 
către care trebuiau duse, onorând astfel pe fiecare dintre 
oaspeţii săi - pe contele d'Etampes, pe seniorul de la Ferţe, 
pe primarul Rouen-ului, însoţind cu un surâs şi multă 
demnitate curtenitoare gestul schiţat cu mâna, stânga 


întotdeauna. Căci ţi-am spus, îmi pare, că dreapta este 
umflată, roşie, îl doare; se serveşte de ea cât mai puţin. 
Abia de poate juca mingea o jumătate de oră, căci pe datăi 
se umflă. Asta-i mare beteşug pentru un prinţ... Nici tu 
vânătoare, nici tu război. Tatăl îl dispreţuieşte făţiş. Cât de 
mult îi pizmuia, probabil, bietul Delfin pe toţi seniorii aceia 
pe care îi trata - de Cleres, de Graville, du Bec Thomas, de 
Mainemares, de Bragquemont, de Sainte-Bemre sau 
d'Houdetot - cu toţii cavaleri puternici, siguri pe ei, 
gălăgioşi, mândri de faptele lor războinice, îl invidia 
pesemne chiar şi pe grasul d'Harcourt, al cărui chintal de 
grăsime nu-l împiedica să strunească un cal, nici să fie un 
temut luptător în turnire - dar mai cu seamă pe seniorul de 
Biville, un bărbat cu faimă, pe care lumea îl înconjoară de 
îndată ce apare în societate, rugându-l să-şi istorisească 
vestita-i faptă de arme... Da, da, acela este - vezi, ai auzit 
de numele lui - cel care, dintr-o singură lovitură de spadă, a 
spintecat un turc în două, sub ochii regelui Ciprului. La 
fiecare nouă povestire, mai creşte puţin lungimea 
spintecăturii. Până ce, într-o bună zi, va fi tăiat şi calul... 

Dar să mă întorc la Delfinul Charles. Ştie băiatul ăsta la ce 
anume îl obligă obârşia şi rangul; ştie pentru ce l-a adus 
Dumnezeu pe lume, locul menit de Providenţă, în capul 
scării omeneşti şi că, de nu-i va fi dat să moară înaintea 
tatălui, va fi rege. Ştie că în calitate de suveran va avea de 
guvernat regatul; ştie că va fi Franţa. Şi dacă în tainiţa 
sufletului se mâhneşte pentru că Domnul nu i-a dăruit, pe 
lângă marea sa îndatorire şi robusteţea care l-ar ajuta să şi- 
o îndeplinească bine, ştie că trebuie să suplinească 
neputinţele trupului prin bunăvoință, prin solicitudinea 
arătată celorlalţi, printr-o supraveghere a expresiilor feţei 
şi a cuvintelor, printr-un aer îndatoritor şi totodată 
exprimând siguranţă, care nu te lasă nicicum să ud cine 
este, alcătuindu-şi astfel un fel de majestate. Lucru deloc 
uşor când ai optsprezece ani şi abia ţi-au dat tu le iele în 
barbă! 


Să recunoaştem că s-a înhămat la toate acestea cam de 
timpuriu. Avea unsprezece ani când bunicul său, regele 
Filip al VI-lea, a reuşit în cele din urmă să răscumpere 
Dauphine-ul de la Humbert al II-lea de Vienne(2 7. Asta mai 
trecea puţin în uitare înfrângerea de la Crecy şi pierderea 
Calais-ului. 'Ţi-am spus ce de negocieri au urmat după 
aceea... Ah, credeam... Vrei poate să cunoşti şi detalii? 

Delfinul Humbert era, în aceeaşi măsură, plin de trufie şi 
de datorii. Dorea să vândă, dar să şi continue să guverneze 
o parte din cele cedate şi voia că statele sale să-i rămână 
apoi independente. Mai întâi se gândise să trateze cu 
contele de Provence, rege al Siciliei; dar prea urcase mult 
preţul. Atunci şi-a întors faţa către Franţa, moment în care 
am fost chemat eu, spre a mă ocupa de tratative. Într-o 
primă înţelegere el cedă coroana, dar numai după moarte - 
îşi pierduse unicul fiu - o parte cu bani peşin, o sută 
douăzeci de mii de florini, dacă nu te superi şi o parte sub 
forma unei pensii viagere. Ar fi putut trăi, astfel, liniştit. Dar 
în loc să-şi stingă datoriile, risipi tot ceea ce primise şi căută 
gloria în lupta cu turcii. Hărţuit de către creditori, se văzu 
silit să vândă ce-i mai rămăsese, adică drepturile viagere. 
Până la urmă acceptă şi asta, pentru două sute de mii de 
florini şi douăzeci şi patru de mii de livre rentă, dar nu fără 
a continua să o facă pe trufaşul. Din fericire pentru noi, nu 
mai avea prieteni. 

Eu sunt cel care - şi o spun cu modestie - am găsit soluţia 
menită a satisface atât onoarea lui Humbert cât şi cea a 
supuşilor săi. Titlul de Delfin al Viennois-ului nu avea să fie 
purtat de către regele Franţei, ci de mai vârstnicul 
nepoților lui Filip al VI-lea şi mai apoi de fiul cel mare. În 
felul acesta locuitorii din Dauphine, până atunci 
independenţi, rămâneau cu iluzia că-şi păstraseră un prinţ 
care nu domnea decât asupra lor. Este şi motivul pentru 
care tânărul Charles de Franţa avu de îndeplinit, în iarna 
lui 1349 şi în primăvara lui 1350 - după ce primi învestitura 
la Lyon - vizitarea noilor sale state. Cortegii, recepții, 


serbări. Nu avea, îţi repet, decât unsprezece ani. Dar cu 
uşurinţa aceea a copiilor de a intra în pielea unui personaj, 
el se obişnui să fie primit în oraşe cu urale, să treacă 
printre şiruri de oameni cu frunţile plecate, să se aşeze pe 
un tron în timp ce alţii se grăbeau să-i lunece pe sub 
picioare destule perniţe de mătase, ca să nu şadă ca atârnat 
în gol, să primească direct omagiul marilor seniori, să 
asculte cu un aer grav doleanţele oraşelor. Surprinsese prin 
demnitatea şi amabilitatea să, prin bunul simţ al 
întrebărilor pe care le punea. Oamenii se înduioşau când îl 
vedeau cât este de serios; ochii bătrânilor cavaleri şi ai 
soaţelor acestora se umpleau de lacrimi când regele-copil îi 
asigura de dragostea şi prietenia sa. Când îi lăuda pentru 
virtuțile lor şi le spunea că se bizuie pe fidelitatea pe care i- 
au jurat-o. Cea mai neînsemnată vorbă venită din partea 
unui prinţ devine obiectul unor nesfârşite comentarii prin 
care cel care a primit-o îşi dă importanţă. Dar mi-te de la un 
băiat atât de tânăr, de la o miniatură de prinţ - câte 
istorisiri emoţionate nu stârnea cea mai măruntă frază a sa! 
„La vârsta asta nu te poţi preface.” Ba da, se prefăcea şi 
chiar îi plăcea, că tuturor ştrengarilor, să se prefacă. Să 
arate, chipurile, interes fiecăruia, chiar dacă cel ce i se 
înfăţişa era saşiu sau ştirb, să simuleze mulţumirea faţă de 
darul ce i se oferea, chiar dacă mai primise patru de acelaşi 
fel, să o facă pe autoritarul când consiliul vreunui oraş 
venea să se plângă pentru cine ştie ce afacere de vamă sau 
litigiu comunal... „Vă veţi recăpăta dreptul, dacă s-a greşit. 
Vreau să se facă urgent o anchetă.” Înţelesese foarte 
repede că a ordona o anchetă, pe un ton hotărât, produce 
un efect mare, fără să te angajeze cu nimic. 

Încă nu ştia că sănătatea îi va fi atât de şubredă, deşi 
fusese bolnav câteva săptămâni, la Grenoble. Chiar în 
timpul acestei călătorii a aflat despre moartea mamei sale, 
apoi despre cea a bunicii şi curând după aceea despre 
recăsătorirea bunicului şi a tatălui său, una după alta, 
înainte de a fi fost anunţat că el însuşi avea să ia curând în 


căsătorie pe Jeanne de Bourbon, verişoara sa, de-o vârstă 
cu el. Ceea ce s-a şi săvârşit la Iain l|'Hermitage, în prag de 
aprilie eu mare pompă, cu multe feţe bisericeşti şi de-ale 
nobilimii... Nu s-au scurs de-atunci decât şase ani. 

Mare minune că nu i s-au sucit minţile, că nu şi le-a 
tulburat de atâta fast în sus şi în jos. Îşi dezvăluise doar 
înclinarea comună tuturor principilor din familia sa pentru 
cheltuială şi lux. Mână spartă. Cu dorinţa de a avea pe loc 
tot ceea ce îşi doreşte. O vreau pe asta, o vreau pe ailaltă. 
Pentru Delfin, ca pentru toţi ceilalţi din sorgintea sa, semnul 
puterii şi dovada - în propriii ochi - a majestăţii lor era să 
cumpere, să posede lucrurile cele mai frumoase, mai rare, 
mai ciudate şi mai cu seamă cele mai costisitoare - animale 
de menagerie, giuvaeruri somptuoase, cărţi împodobite cu 
miniaturi, să cheltuiască, să vieţuiască în camere cu pereţii 
acoperiţi de mătase şi aurită țesătură de Cipru, să-şi coasă 
pe veşminte averi de pietre scumpe, să strălucească... Era 
această o naivitate moştenită de la bunicul lor. Cel dinţii 
Charles, fratele lui Filip cel Frumos, împăratul titular al 
Constantinopolului. Bărzăunele acela mare care atât de 
mult s-a agitat şi a agitat Europa şi care, la un moment dat, 
s-a gândit chiar la imperiul german. Dacă a existat vreodată 
un mare cheltuitor, apoi el a fost acela... Au cu toţii treaba 
asta în sânge. Când în familia aceasta se comandă pantofi, 
este vorba de douăzeci şi patru, patruzeci sau cincizeci şi 
cinci de perechi odată - pentru rege, pentru Delfin, pentru 
monseniorul d'Orleans. Drept este că încălţările lor 
caraghioase cu vârful întors nu ţin la noroi; tocmai vârfurile 
acestea se deformează, broderiile îşi pierd strălucirea şi în 
trei zile se strică un lucru care a dat de furcă, cel puţin o 
lună, celor mai buni artizani din prăvălia lui Guillaume 
Loisel de la Paris. Ştiu asta, pentru că tot de acolo mi se 
aduc şi mie papucii roşii; dar mie îmi ajung opt perechi pe 
an. Şi, priveşte, nu sunt eu bine încălţat întotdeauna? 

Şi cum Curtea este aceea care dă tonul, seniorii şi 
burghezii se ruinează cu toţii cumpărându-şi pazmanterii, 


blănuri, giuvaericale, irosind bani din vanitate. Se iau la 
întrecere care mai de care. Imaginează-ţi că pentru a orna 
scufa pe care o purta Delfinul în ziua banchetului de la 
Rouen despre care vorbim acum, fusese folosită o 
marcă13) de perle mari şi încă una de mai mărunte, 
comandate la Belhommet Thurel în schimbul a trei sute sau 
trei sute douăzeci de scuzi! Te mai miră atunci că sipetele 
sunt goale, de vreme ce fiecare cheltuie mai mulţi bani 
decât i-au rămas? 

A, dar uite că mi se întoarce lectica. I-au schimbat caii. Să 
urcăm... 

În orice caz, există cineva care trage foloase de pe urma 
acestor dificultăţi financiare şi care îşi potriveşte bine 
afacerile pe seama penuriei casei de bani a regelui; este 
jupân Nicolas Brague, primul maâtre d'hotel, care este şi 
trezorierul şi guvernatorul banilor. A pus pe picioare o 
companie mică de bancă, ar trebui să spun o companie de 
formă, care răscumpără uneori la două treimi sau la 
jumătate, ba chiar la o treime datoriile regelui şi ale 
rubedeniilor acestuia. Mecanismul este simplu. Un furnizor 
al Curţii este arestat pentru că de doi ani şi mai bine nu d s- 
a mai dat nici un ban şi deci nu mai ştie cum să-şi plătească 
asociaţii sau să cumpere marfă. Atunci el vine la jupân 
Braque şi îi flutură pe sub nas conturile. Jupân Braque este 
un ins impozant - bărbat chipeş, întotdeauna corect 
îmbrăcat, nu vorbeşte niciodată mai mult decât se cuvine. 
Ştie să închidă oamenilor gura ca nimeni altul. Dacă 
vreunul vine la el cu o falcă în cer şi cu una în pământ, 
zicându-şi:”...de data asta o să-mi dea ascultare; am destule 
să-i spun şi o să i le zic pe faţă...”, se pomeneşte dintr-o 
dată că îngaimă şi se milogeşte. Jupân Braque revarsă 
asupră-i, ca o apă de burlan, câteva cuvinte reci şi aspre: 
„Preţurile dumitale sunt umflate ca întotdeauna când este 
vorba de lucrări făcute pentru rege... Clientela Curţii îţi 
prilejuieşte anumite practici care te fac să câştigi din gros... 
iar dacă regele nu poate plătit această se datoreşte faptului 


că întreg tezaurul său se duce. pe cheltuieli de război... ia- 
te de burghezi, precum face Marcel, care se împotrivesc să 
subscrie pentru ajutoare... Şi fiindcă te chinuieşti atât de 
mult, ca să-i furnizezi regelui cele trebuitoare, ei bine, îţi 
vom retrage comenzile...” Şi când doleantul este binişor 
pus la punct, foarte amarii şi tremurând tot, Braque îi 
spune: „Dar dacă eşti într-adevăr strâmtorat, o să încerc 
totuşi să-ţi vin în ajutor. Voi încerca să conving o companie 
de schimb, unde am câţiva prieteni, să-ţi reia creanţele. Voi 
încerca, îţi spun, ca ele să-ţi fie răscumpărate la patru 
şesimi; şi vei da chitanţă pentru totul. Compania va fi 
rambursată când Domnul va voi să umple din nou 
Tezaurul... dacă va mai voi-o vreodată. Dar nu mai spune 
asta nimănui, altfel m-aş pomeni la uşă cu nu ştiu câţi care 
mi-ar cere acelaşi lucru. Îţi fac o mare favoare.” 

După care, de cum reapar în casetă niscaiva bănuţi; 
Braque găseşte un prilej să-i şoptească regelui: „Sire, 
pentru onoarea şi renumele dumneavoastră nu voiam să 
mai las nerezolvată datoria aceasta presantă, Cu atât mai 
mult cu cât creditorii erau cam întărâtaţi şi amenințau că 
vor face scandal. Din dragoste pentru măria voastră am 
stins datoria cu propriii mei bănuţi.” Şi, din favoare 
prioritară, ajunge să primească totul înapoi. Pe de altă 
parte, tot el fiind cel care ordonă cheltuielile ce se fac la 
palat, are grijă să fie tămâiat cu plocoane frumoase la 
fiecare comandă. Suge la două oi, preacinstitul. 

În ziua banchetului, mult mai puţin se zorea să negocieze 
plata ajutoarelor refuzate de către Statele Normandiei 
decât să trateze cu primarul oraşului Rouen, cu Mustel, 
răscumpărarea creditorilor neguţătorilor rouenezi. 

Căci note de plată care datau de la ultima călătorie a 
regelui şi chiar dinainte, rămăseseră neplătite. În ce-l 
priveşte pe Delfin, de când devenise locotenent al regelui în 
Normandia, chiar înainte de a fi fost numit duce, comanda, 
comanda întruna, fără să-şi lichideze vreodată conturile. Iar 
jupân Braque se ocupa mai departe de traficul său obişnuit, 


asigurându-l pe primar că din prietenie pentru el şi din 
stimă pe care o nutrea faţă de oamenii de treabă din Rouen 
avea să le ciupească o treime din profituri. Ba chiar mai 
mult, căci urma să facă plata în monezi de argint(4) adică 
la o valoare foarte scăzută; şi prin cine? Prin el, care hotăra 
toate modificările... Să recunoaştem că ori de câte ori 
Statele Generale se plâng de marii ofiţeri regali, au şi de ce. 
Când mă gândesc că seniorul Enguerrand de Marigny a fost 
spânzurat nu demult, fiindcă i se împută - după zece ani - 
că a redus o dată moneda! Dar era un adevărat sfânt pe 
lângă supraintendenţii din zilele noastre! 


Şi oare ce mai era la Rouen care să merite a fi amintit, în 
afară de servitorii obişnuiţi şi de Mitton Nebunul, piticul 
Delfinului, care ţopăia printre mese, purtând şi el o scufă 
bătută în perle - perle pentru un pitic, te întreb şi eu să fie 
ăsta un chip înţelept de a cheltui banii pe care nu-i ai? 
Delfinul îl îmbracă în haine de postav dungat, anume ţesut 
la Gând... Dezaprob felul în care sunt folosiţi piticii. Sunt 
siliţi să facă pe bufonii, li se dă câte un picior în spate, toată 
lumea îi ia în râs. Sunt, la urma urmei, făpturi ale Domnului, 
deşi mai puţin izbutite. Un motiv în plus pentru a le arăta 
puţină milă. Se spune că în familii venirea Unui pitic este 
socotită o binecuvântare. „Ah, ce mic este! De n-ar mai 
creşte. O să-l putem vinde unui duce sau, poate, regelui...” 

Cred că ţi i-am pomenit pe oaspeţii cei mai de seamă, când 
i-am numit pe Friquet de Fricamps, pe Graville, pe 
Mainemares... Da, i-am înşirat pe toţi... şi, bineînţeles, pe 
cel mai important dintre toţi, regele Navarei. 

Delfinul îi dădea cea mai mare atenţie. Pentru grăsanul 
d'Harcourt nu avea de făcut prea mari eforturi. Acela nu 
stătea de vorbă decât cu felurile de mâncare şi zadarnic i s- 
ar fi vorbit în timp ce înghiţea cu nemiluita. 

Dar cei doi Charles, al Normandiei şi al Navarei, cei doi 
cumnaţi discutau întruna. Sau, mai degrabă, Navara era cel 
care vorbea. Nu se mai văzuseră de la „aventura” din 
Germania; şi era în firea navarezului să caute a recâştiga 
influenţă asupra tinerei sale rude, linguşind, manifestându- 
şi gălăgios prietenia, reîmprospătând vesele amintiri şi 
venind cu tot felul de snoave. 

În timp ce scutierul său, Colin Doublel, îi aşeza în faţă 
mâncărurile, Navara, fermecător şi numai zâmbet, vesel şi 
dezinvolt, nu înceta deloc cu:”...este sărbătorirea regăsirii 
noastre; îţi mulţumesc mult, Charles, că-mi îngădui să-ţi 
dovedesc ataşamentul ce ţi-l port; de când te-ai depărtat, 
mă plictisesc...”; apoi îi reamintea rafinatele petreceri din 
iarnă trecută şi plăcutele cuconiţe pentru care dădeau cu 
zarul - care cu blondă, care cu brună?”...Cassinel este 


acum gravidă şi nimeni nu se mai îndoieşte că tu eşti 
făptaşul...”, apoi trecea la dojeni afectuoase... „Ce te-ai mai 
apucat să-i spui tatălui tău toate planurile noastre!... Te-ai 
ales cu ducatul de Normandia, te-ai descurcat bine, 
recunosc. Dar cu mine, ai putea avea acum regatul 
întreg...” Pentru ca, la urmă, să-i strecoare obişnuitul 
refren: „Recunoaşte că ai fi un rege mult mai bun decât el!” 

Apoi se informa, fără să dea impresia că o face anume, ' 
când trebuia să se întâmple întâlnirea dintre Delfin şi 
regele Jean, dacă dată era cumva hotărâtă, dacă avea să 
aibă loc în Normandia... „Am auzit că a plecat la vânătoare 
spre Gisors.” 

Dar acum avea de-a face cu un Delfin mai rezervat, mai 
tăcut decât înainte. Binevoitor, desigur, dar circumspect şi 
dispus să nu răspundă la atâta curtenie decât prin surâsuri 
sau încuviinţări din cap. 

Deodată, un zgomot mare de văsărie acoperi glasurile 
comesenilor. Mitton Nebunul, care tocmai se străduia să-i 
maimuţărească pe meşterii bucătari prezentând o mierlă pe 
cel mai mare platou de argint pe care îl putuse găsi; Mitton 
scăpă din mâini platoul. Şi, cu gura larg deschisă, arăta 
spre uşă. 

Cavalerii normanzi, bine ameţiţi deja, drăguţii de ei, se 
înveseleau de năzbâtia pe care o socoteau şucară. Dar 
curând râsul le îngheţă pe buze. 

Căci în uşă apăruse brusc mareşalul d'Audrehem, înarmat, 
împungând aerul cu vârfui spadei sale din dreapta şi 
strigând cu glas de bătălie: „Niciunul dintre voi să nu 
cuteze a se clinti la cele ce va vedea, dacă nu vrea să piară 
de sabia aceasta”. 

A, dar mi s-a oprit lectica... Da, da, iată că am ajuns; nici 
na-mi dădeam seama. Îţi voi istorisi restul după cină. 

Capitolul V Arestarea. 

Mii de mulţumiri, dragă abate, îţi rămân obligat... Nu, 
nimic, nimic, te asigur, nu mai am nevoie de nimic... doar 
să-mi mai pună pe foc câteva buturugi... nepotul îmi va ţine 


de urât; am de vorbit cu d. Da. Abate dragă, noapte bună. 
Îţi mulţumesc pentru rugile pe care le vei înălța spre 
cinstirea Preasfântului-Părinte şi a umilei mele persoane... 
da, precum şi pentru întreaga, pioasa dumitale 
comunitate... Onoarea este de partea mea. Da, te 
binecuvântez; bunul Dumnezeu să te aibă în pază... 

Ufff! Dacă i-aş fi dat voie, ne-ar fi ţinut până la miezul 
nopţii abatele ăsta! S-o fi născut de ziua sfântului Bavard... 
15) 

Şi-acum, ia să vedem, unde rămăsesem? Nu vreau să te 
fac să aştepţi. A, da... la mareşalul cu spada ridicată... 

Iar în spatele mareşalului au răsărit vreo douăzeci de 
arcaşi care îi izbiră cu brutalitate, de perete, pe toţi 
paharnicii şi valeţii au apărut apoi Lalemant şi Perrinet le 
Buffle, iar imediat în urma lor chiar regele Jean al II-lea, 
înarmat până în dinţi, pe cap cu coif şi aruncând priviri de 
foc prin viziera ridicată. Îl urmau îndeaproape Chaillouel şi 
Crespi, alţi doi sergenţi din garda personală. 

„Gata, am căzut în capcană”, îşi spuse Carol de Navara. 

Escorta regală continua să se reverse prin uşa aceea, 
escortă în care apucase să recunoască pe câţiva dintre, cei 
mai aprigi duşmani ai săi, pe frăţii d'Artois, pe Tancarville.,. 

Regele se îndreptă neşovăielnic spre masa de onoare. 
Seniorii normanzi schiţară o mişcare slabă, vrând a-i face o 
reverență. Dintr-un singur gest al ambelor mâini, le impuse 
să rămână aşezaţi. 

Îl apucă pe ginere de gulerul Îmblănit al hainei, îi scutură, 
îl ridică, strigându-i din adâncurile coifului: „Trădător 
ticălos! Nu eşti vrednic să te aşezi lângă fiul meu. Pe 
sufletul tatălui meu, nu voi mai mânca şi nu voi mai bea cât 
vei fi în viaţă”. 

Văzându-şi stăpânul într-atât de muştruluit, scutierul lui 
Carol de Navara, Colin Doublel, fu cuprins de o pornire 
nebunească şi scoase un cuţit, vrând a-l lovi pe rege. Dar 
gestul şaru fu stăvilit de Perrinet le Buffle care îi răsuci 
braţul. 


Regele îl lăsă atunci pe Navara şi, pierzându-şi o clipă 
cumpătul, îl privi cu uimire pe scutierul acela de rând care 
îndrăznise să ridice mâna asupră-i. „Înşfăcaţi-l pe băiatul 
acesta şi, de asemenea, pe stăpânul său”, porunci el. 

Suita regelui se năpusti în faţă, dintr-o singură mişcare, 
avându-i în rândul dinţii pe fraţii d'Artois care îl încadrară 
pe Navara, strâmtorându-l ca pe un biet alun între: doi 
stelari, Cei înarmaţi încercuiseră întreaga sală; tapiseriile 
păreau înţesate de sulițe. Meşterii bucătari ar fi vrut parcă 
să intre în pereţi. Delfinul se ridicase şi spunea: „Sire, tată; 
Sire, tată...” 

Carol de Navara încercă, să se explice, să se apere. 
„Monseniore, dar nu înţeleg! Cine v-a informat atât de rău 
împotriva mea? Domnul să mă ajute, dar credeţi-mă, 
niciodată nu am nutrit gând trădător, nici împotriva măriei 
voastre, nici împotriva monseniorului ce vă este fiu! Dacă 
există în lumea asta cineva cane vrea să mă acuze, atunci să 
o facă în faţa pairilor măriei-voastre şi jur că mă voi 
disculpa şi că îl voi reduce la tăcere.” 

Până şi în împrejurarea aceasta atât de primejdioasă 
glasul îi era limpede, iar vorbirea curgătoare. Era într- 
adevăr foarte scund, foarte plăpând în mijlocul acelor 
războinici; dar îşi păstra siguranţa în pălăvrăgeală. 

„Sunt rege, monseniore, al unui regat mai mic decât al 
măriei-voastre, dar merit să fiu tratat ca un rege. 

— Eşti conte d'Evreux, eşti vasalul meu şi eşti trădător! 

— Sunt vărul măriei-voastre, sunt soţul Doamnei, fiica 
voastră şi nu am săvârşit nici o nelegiuire. Este adevărat că 
am mijlocit uciderea Domnului de Spania. Dar îmi era 
vrăjmaş şi mă jignise. Mi-am făcut penitenţa. Am încheiat 
pace între noi şi aţi acordat scrisori de iertare tuturor... 

— La închisoare, trădătorule! Destul te-ai lăfăit în 
minciuni. Haideţi, închideţi-l, amândoi să fie întemnițați! 
strigă regele arătând spre Navara şi spre scutierul său. Şi 
pe acela, adăugă el, desemnând cu mănuşa pe Friquet de 


Fricamps pe care tocmai atunci îl zărise şi despre care ştia 
că montase atentatul Scroafei-care-toarce. 

În timp ce sergenţii şi arcaşii îi târau pe cei trei bărbaţi 
spre o cameră învecinată, Delfinul se aruncă la picioarele 
regelui. Oricât de speriat ar fi fost în faţa mâniei tatălui, 
rămăsese totuşi destul de lucid pentru a-şi da seama de 
consecinţe; în privinţa lui cu deosebire. 

„Vai, sire, tată al meu, Domnul fie lăudat, mă dezonoratţi! 
Ce se va spune despre mine? I-am poftit pe regele de 
Navara şi pe baronii săi, la cină, iar măria-voastră îi trataţi 
astfel. Se va zice despre mine că i-am trădat. Vă implor, în 
numele lui Dumnezeu, să vă calmaţi şi să vă schimbaţi 
hotărârea. 

— Calmează-te, tu, Charles! Nu ştii ceea ce ştiu eu. Sunt 
trădători spurcaţi, iar nelegiuirile lor vor ieşi curând la 
iveală. Nu, nu ştii tot ceea ce ştiu eu.” 

Zicând acestea, Jean al II-lea apucă armele unui sergent şi 
îl lovi pe contele d'Harcourt cu atâta putere, încât oricare 
altul mai puţin gras decât el, s-ar fi pomenit cu umărul 
strivit. 

„Sus, trădătorule! Treci şi tu la închisoare. Prea isteţ ai fi 
dacă mi-ai scăpa!” 

Şi întrucât grăsanul d'Harcourt, năucit peste măsură, nu 
se ridica destul de repede, îl înşfacă de tunica albă pe care 
i-o sfâşie, dimpreună cu restul hainelor, până la cămaşă. 

Împins de arcaşi, Jean d'Harcourt, astfel jumulit, trecu 
prin faţa mezinului său Louis şi îi spuse ceva de neînțeles, 
dar ceva urât, vorbe cărora celălalt îi răspunse printr-un 
gest care putea însemna orice... nu am putut face nimic, 
sunt şambelan al regelui, tu singur ţi-ai făcut-o, noroc bun... 

„Sire, tată al meu, stăruia ducele de Normandia, nu faci 
bine că te porţi astfel cu vitejii aceştia...” 

Dar Jean al II-lea nu-l mai auzea. Schimba priviri cu 
Nicolas Braque şi cu Robert de Lorris care îi arătau, în 
tăcere, anumiţi meseni. „Şi ăsta să treacă la închisoare!... Şi 
cel de colo...” poruncea el, îmbrâncindu-l pe seniorul de 


Graville şi lovind cu pumnul pe Maubue de Mainemares, doi 
cavaleri care aveau amestecul lor în asasinarea lui Carol de 
Spania, dar care de doi ani primiseră scrisori de iertare 
semnate de însăşi mâna regelui. După cum bine vedeţi, 
toate acestea însemnau ură coaptă şi răscoaptă. 

Mitton Nebunul, cocoţat pe o bancă de piatră, în 
deschizătura unei ferestre, făcea stăpânului său semne 
arătând spre mâncărurile aşezate pe o măsuţă, apoi spre 
rege, agitându-şi degetele în dreptul gurii... să mănânce... 

„Nu vrei, tată, să ţi se servească de mâncare?” întrebă 
Delfinul. Ideea se dovedi fericită; în felul acesta nu mai era 
expediată în temnițe întreaga Normandie. 

„La naiba, sigur că da! Este adevărat că mi-e foame. Ştii, 
Charles, că sunt plecat de dincolo de pădurea Lyons şi că 
din zori tot alerg ca să-i pedepsesc pe răufăcătorii ăştia? Să 
fiu servit” 

Şi făcu un semn cu mâna, spre a i se desface chivără: 
Apăru cu părul lipit de cap şi cu faţa împurpurată; sudoarea 
i se prelingea în barbă. Aşezându-se pe locul fiului, dăduse 
uitării jurământul potrivit căruia nu avea să mănânce, nici 
să bea câtă vreme îi mai era în viaţă ginerele. 

În timp ce toată lumea se zorea să-i aşeze masa, să-i 
toarne vin, să-l facă a nu-şi pierde răbdarea, oferindu-i 
dintr-un pateu de ştiucă abia început, precum şi o lebădă 
rămasă intactă şi călduţă încă, se iscă printre prizonierii 
luaţi de acolo şi valeţii care din nou se năpusteau spre 
bucătării o neorânduială şi în sală şi pe scări; seniorii 
normanzi profitară de ea pentru a o şterge, ca de, pildă 
seniorul de Cleres care se număra şi el printre ucigaşii 
frumosului spaniol şi care scăpă ca prin urechile acului. 
Regele părea să nu mai vrea nici o arestare, arcaşii îi lăsau 
să treacă. 

Escorta crăpa şi ea de foame şi de sete. Jean d'Artois, 
Tancarville, sergenţii trăgeau mereu cu ochiul spre 
mâncăruri. Aşteptau un gest din partea regelui, un gest 
care să le îngăduie să se ospăteze. Şi cum gestul acesta nu 


se schiţa, mareşalul d'Audrehem apucă pulpa unui clapon 
uitată pe o masă şi începu să mănânce, în picioare. Louis 
d'Orl&ans făcu o mutră care exprima iritarea. Într-adevăr, 
prea puţin îi păsa fratelui său de cei care îl slujeau. Se 
aşeză în jilţul ocupat cu puţin înainte de către Navara, 
spunând: „Îmi fac o datorie din a vă ţine tovărăşie, fratele 
meu”. 

Atunci, cu un soi de blândeţe indiferentă, regele îşi invită 
rudele şi baronii să se aşeze. Şi pe dată se rânduiră cu toţii 
în jurul feţelor de masă pătate, spre a da gata rămăşiţele 
chiolhanului. De schimbarea blidelor de argint nu se mai 
sinchisi nimeni. Fiecare apucă din cele ce treceau pe lângă 
el, prăjitura cu lapte înainte de rața păstrată în untură, 
gâsca grasă înainte de supă de scoici. Se mâncau rămăşiţe 
de friptură rece. Arcagşii se îndopau cu felii de pâine sau 
dădeau fugă pe la bucătării să îmbuce câte ceva. Sergenţii 
dădeau pe gât paharele negolite şi lăsate pe mese. 

Regele îşi răscrăcărase pe sub masă picioarele vârâte în 
cizme şi stătea adâncit într-o visare brutală. Mânia nu i se 
domolise, părea chiar pe cale să se reaprindă o dată cu 
ghiftuiala. Ar fi trebuit să aibă, totuşi, motive de mulţumire. 
Se afla în rolul său de justiţiar, prea bunul rege! În sfârşit 
câştigase o victorie; avea acum la activul său o faptă de 
vitejie pe care grămăticii săi urmau să o consemneze 
pentru viitoarea adunare a Ordinului Steaua. „Cum i-a 
provocat regele Jean pe trădători, arestându-i la castelul 
Bouvreuil...” Deodată păru a se mira că nu-i mai vede pe 
cavalerii normanzi şi chiar se nelinişti. Nu avea încredere în 
ei. Dacă unelteau o revoltă, dacă ridicau oraşul şi-i liberau 
pe prizonieri?... îşi dezvăluia astfel toată firea, şiretul Mai 
întâi, împins de o furie îndelung rumegată, se năpustea cu 
capul înainte, fără să mai cugete; pe urmă îşi făcea tot soiul 
de închipuiri, mereu alăturea cu drumul, dar din care era 
greu de smuls. Acum vedea Rouen-ul în răzvrătire, aşa cum 
- cu o lună înainte - fusese oraşul Arras. Ceru să vină 
primarul. Dar ia-l de unde nu-i pe jupân Mustel. „Cum, era 


aici mai adineauri”, zicea Nicolas Braque. Primarul fu prins 
în curtea castelului. Apăru alb ca varul din cauza unei 
digestii întrerupte în faţa regelui ce se îmbuiba. Auzi cumi 
se porunceşte să închidă porţile oraşului şi să strige pe 
străzi ca fiecare să stea acasă. Nimeni, nici burghez, nici 
om de rând, nu avea voie să circule, pentru nici un fer de 
pricină. Stare de asediu, stingere în plină zi. Nici chiar o 
armată vrăjmaşă, ocupând oraşul, nu ar fi acţionat alt fel. 

Mustel avu curajul să se arate ofensat. Locuitorii Rouen- 
ului nu făcuseră nimic, nu meritau luarea unor asemenea 
măsuri... „Ba da, refuzaţi să vărsaţi ajutoarele, urmând 
înflăcăratele imbolduri ale acestor răufăcători pe care am 
venit să-i reduc la tăcere. Dar, jur pe sfântul Denis că n-or 
să vă mai îmboldească la rele.” 

Văzându-l pe primar cum se retrage, Delfinul gândi, pe 
semne cu tristeţe, că toate răbdătoarele sale eforturi de 
luni şi luni pentru a-şi atrage pe normanzi erau zădărnicite. 
Acum toată lumea avea să-i fie potrivnică - şi nobilimea şi 
burghezia. Cine să mai creadă, într-adevăr, că nu era 
complice în organizarea acestei curse? Urât rol îi mai dădea 
tatăl său. 

După aceea, regele ceru să fie chemat Guillaume... Ah, 
Guillaume şi mai cum... îmi scapă numele, deşi l-am ştiut... 
în sfârşit maimarele pedestraşilor. Şi fiecare înţelese că 
luase hotărârea neîntârziata de a-i executa imediat pe 
prizonieri. 

„Pentru cei care nu ştiu păzi tagma cavalerilor nu există 
nici un temei să li se păstreze viaţa, zicea regele. 

— Fireşte, vere Jean”, încuviinţa Jean d'Artois, acest 
monument de prostie. 

Dar te întreb, Archambaud; era acesta un gest cavaleresc 
să vii cu alai de mare bătălie pentru a pune mâna pe nişte 
oameni dezarmaţi, slujindu-te de fiul tău ca de o momeală? 
Avea, desigur, Navara destule ticăloşii la activul său; dar 
avea regele Jean, îndărătul unor aparenţe impunătoare, 
mai multă onoare în sufletul său? 


Capitolul VI Pregătirile. 

Guillaume la Cauche. Da, uite, mi-am amintit! Asta e 
humele pe care îl căutam; maimarele pedestraşilor... 
Curioasă funcţia asta a lui rezultată dintr-o instituţie de-a 
regelui Filip August. El organizase pentru garda sa 
personală un corp de sergenţi, toţi nişte uriaşi, cărora li se 
spunea ribaldi regis, adică pedestraşii regelui. Inversiune 
genetivală sau joc de cuvinte, căpetenia acestei gărzi a 
devenit rex ribaldorum. Cu numele, el îi comandă pe 
sergenţi, cum ar fi Perrinet Taurul şi alţii; el este acela care, 
seara, la ora cinei, dă ocol casei regale, ca să vadă dacă au 
ieşit toţi cei veniţi la Curte, dar care nu trebuie să rămână 
acolo şi peste noapte. El trebuie, însă, mai ales - aşa după 
cum cred că ţi-am spus - să supravegheze locurile dubioase 
din toate oraşele prin care se opreşte regele. Adică, el 
reglementează mai întâi şi inspectează casele de prostituție 
din Paris, deloc puţine la număr, fără a mai vorbi de 
uşuraticele care lucrează pe cont propriu în străzile ce le 
sunt rezervate. De asemenea, se ocupă de casele unde se 
practică jocurile de noroc. Toate locurile acestea urâte sunt 
cuibare unde pot fi cu uşurinţă depistaţi hoţii, borfaşii, 
şarlatanii şi ucigaşii plătiţi! Tot el trebuie să dibuie şi viciile 
unor oameni, uneori foarte de sus, cu mutrişoare cât se 
poate de onorabile. 

În felul acesta, regele pedestraşilor a devenit şeful unui soi 
de poliţie cu totul specială. Are iscoade aproape în tot locul. 
Ţine şi întreţine o întreagă pleavă de taverne care îi 
furnizează rapoarte şi indicaţii. Dacă vrei să urmăreşti un 
călător, să-i explorezi cufărul său să ştii cu cine se 
întâlneşte, nu ai decât să i te adresezi. Nu-i un om iubit, dar 
e temut. Îţi spun asta, ca să ştii când vei fi la Curte. Înţelept 
este să te ai bine cu el. 

Câştigă din gros, căci slujba lui e os cu măduvă. Să ţii sub 
veghere târfele. Să inspectezi locurile rău famate, toate 
astea îţi aduc un profit. În afară de salariul în bani şi de 
avantajele în natură de care se bucură în casa regelui, el 


încasează o redevenţă de două parale pe săptămână pentru 
toate casele-bordel şi de la toate femeile care ţin asemenea 
case. Frumos impozit, nu-i aşa? Iar încasarea lui îţi dă mai 
puţină bătaie de cap decât gabela. Totodată, el încasează 
câte cinci centime de la femeile adultere... în fine, de la cele 
descoperite ca atare. În acelaşi timp însă, tot el este cel 
care tocmeşte prostituate pentru Curte. Este deci plătit ca 
să stea cu ochii deschişi, dar adesea şi pentru a-i închide. 
Şi-apoi, el mai este omul care execută sentinţele regale sau 
pe cele ale tribunalului de mareşali când monarhul este 
plecat. El rânduieşte legea supliciilor; iar în cazul acesta, 
rămăşiţele, adică tot ceea ce au condamnaţii asupra lor în 
clipa arestării, i se cuvin. Şi cum, îndeobşte, nu criminalii 
mărunți stârnesc minia regească, ci tot oameni puternici şi 
bogaţi, veşmintele şi giuvaerurile adunate de la ei nu-s 
deloc o pradă oarecare. 

Ziua ospăţului de la Rouen a însemnat un adevărat chilipir. 
Cinci seniori dintr-o dată! Şi un rege de scos din belea! 
Nicicând maimarele pedestraşilor nu mai cunoscuse, de la 
Filip August încoace, asemenea baftă. Un prilej fără egal de 
a fi apreciat de către suveran. De aceea nici nu a pregetat. 
Un supliciu este un spectacol... A trebuit să găsească, 
adresându-se primarului, şase cotige, fiindcă regele ceruse 
câte una de fiecare condamnat. Astfel, cortegiul avea să fie 
mai lung. Aşteptau cotigele în curtea castelului, cu căi de 
povară, mari în copite, gata înhămaţi la ele. A trebuit, să 
găsească şi un călău... deoarece călăul oraşului nu era 
acolo sau niciunul nu era tocmit în momentul acela. 
Maimarele pedestrimii scosese din temniţă un ciudat om 
rău pe nume Betrouve, Pierre Betrouve... uite, vezi, numele 
ăsta mi-l amintesc, întreabă-mă de ce... un ins care avea 
patru omucideri pe conştiinţă, lucru bun pentru treabă ce 
avea să i se încredinţeze, în schimbul unei scrisori de 
iertare eliberată de rege. Scăpa ieftin Betrouve al nostru. 
Dacă ar fi existat Un călău în oraş... 


Trebuise să mai găsească şi un preot; marfă mai puţin rară 
şi nimeni nu se ostenise în a-l mai şi alege... primul călugăr 
capucin ieşit în cale, în mănăstirea cea mai apropiată, fu 
găsit buh. 

Cât au durat pregătirile acestea, regele Jean a ţinut sfat în 
sala banchetului, oarecum curățată... 

Hotărât lucru, vremea e ploioasă. Aşa o să ne ţină toată 
ziua. Ce-are a face! Avem blănuri bune, jăratec în ulcelele 
noastre de încălzit, hapuri, vin tonic care să ne întărească 
împotriva umezelii; avem cu ce ţine piept până la Auxerre; 
asta o să-mi reîmprospăteze amintirile... 

Aşadar, regele ţinea sfat, un sfat în care aproape numai el 
vorbea. Fratele său d'Orleans tăcea; fiul său d'Anjou, de 
asemenea. Audrehem era întunecat. Regele citea lesne pe 
chipurile sfetnicilor săi că până şi cei mai înverşunaţi în a-l 
trimite la pieire pe regele Navarei nu încuviinţau ca el să fie 
decapitat astfel, fără proces, în mare grabă. Asta reamintea 
prea uşor executarea lui Raoul de Brienne, fostul conetabil, 
hotărâtă în acelaşi fel, la o mânie, pentru motive niciodată 
limpezite şi care marcaseră urât începuturile domniei. 

Numai Robert de Lorris, primul şambelan, părea să-i 
secondeze pe suveran în vrerea sa de răzbunare imediată; 
dar o făcea mai mult din servilism decât din convingere. 
Câteva luni fusese în dizgrație întrucât, după părerea 
regelui, se cam dăduse de partea navarezilor când cu 
tratatul de la Mantes. Lorris trebuia, prin urmare, să-şi 
dovedească fidelitatea. 

Nicolas Braque, şiret şi pricepându-se în a-l manevra pe 
rege, căută să-i abată gândurile aducând vorba despre 
Friquet de Fricamps. Era de părere să fie lăsat în viaţă, 
provizoriu, spre a-i impune un interogatoriu. Fără îndoială 
că guvernatorul oraşului Caen, supus la cazne îndestul, 
avea a da la iveală secrete foarte interesante. Cum să 
cunoşti toată încrengătura conspirației dacă nu opreşti nici 
un prizonier? 

— Da. Bine gândit, spuse regele. Friquet să fie cruțat. 


Atunci, Audrehem deschise o fereastră şi strigă către 
maimarele pedestraşilor, care se găsea în curte: „Ajung 
cinci cotigi!”, întărindu-şi spusa printr-un gest, adică 
deschizând larg o mână: cinci. Astfel că una dintre cotige fu 
trimisă înapoi primarului. 

— Dacă înţelept este să-l mai ţinem pe Fricamps, ar fi şi 
mai bine să facem acelaşi lucru cu stăpânul său, interveni 
atunci Delfinul. 

După înfrângerea primelor clipe de tulburare, îşi reluase 
calmul şi aerul său cugetat. Propria onoare îi era angajată 
în afacerea asta. Căuta prin toate mijloacele să-şi salveze 
cumnatul. Spre învăţarea de minte a tuturor, Jean al II-lea îi 
ceruse lui Jean d'Artois să repete tot ceea ce ştia despre 
complot. Dar „vărul meu Jean” se arătă mai puţin sigur de 
sine în faţa consiliului decât în faţa regelui singur. Mai 
multă siguranţă ai când îi şopteşti cuiva o defăimare la 
ureche. Repetată cu glas tare, pentru zece persoane, îşi 
pierde parcă din putere. La urma urmei nu era vorba decât 
despre acel... se spune că... Un vechi slujitor văzuse... un 
altul auzise... 

Chiar dacă, în tainiţa sufletului, ducele de Normandia nu 
se putea împiedica să acorde credit acuzațiilor aduse, 
prezumţiile nu i se păreau îndestul de temeinice. 

„În ce-l priveşte pe nemernicul meu de ginere, cred că 
ştim destule, spuse regele. 

— Nu, tată, nu ştim nimic, răspunse Delfinul.” „Eşti oare 
atât de îngust la minte, Charles? se mânie regele. Nu ai 
auzit că ruda această infectă, animalul acesta dăunător, 
voia să ne vină de hac - întâi mie, pe urmă ţie? Căci şi pe 
tine avea gând să te ucidă. Crezi că după mine ai fi fost o 
piedică mare în cele ce-ar fi întreprins bunul tău frate care, 
nu demult, voise să te tragă cu el în Germania împotriva 
mea? La locul şi la tronul nostru râvneşte dumnealui, nici 
mai mult, nici mai puţin. Ori tot aşa de orbeşte ţii la el, încât 
nimic nu vrei să înţelegi?” 


Atunci, Delfinul, care între timp îşi recăpătase siguranţa 
de sine şi redevenea hotărât, spuse: „Am auzit prea bine, 
tată, dar nu există nici dovadă, nici mărturie. 

— Şi ce dovadă vrei, Charles? Cuvântul unui văr loial nu-ţi 
ajunge? Aştepţi să zaci, neputincios, în propriu-ţi sânge şi 
străpuns de sabie, că bietul meu Carol de Spania, pentru a 
avea dovadă?” 

Belfinul se îndărătnicea. „Există supoziţii foarte serioase, 
tată, nu zic nu; dar, deocamdată, nimic mai mult. Supoziţia 
nu înseamnă crimă. 

— Supoziţia înseamnă crimă pentru un rege care este 
dator să se păzească, spuse Jean al II-lea, roşu de mânie. 
Nu grăieşti ca un rege, Charles, ci ca un cărturar de 
universitate ghemuit îndărătul cărţilor sale groase. 

Dar tânărul Charles se ţinea tare. „Dacă regească-i datoria 
de a ne păzi, atunci să nu ne descăpăţânam între noi regii. 
Charles d'Evreux a fost uns pentru Navara. Îţi este ginere - 
trădător, desigur - dar ginere. Cine va mai respecta 
persoanele regeşti, dacă regii se trimit unul pe altul în 
mâinile călăului? 

— Nu avea decât să nu înceapă! strigă regele.” 

Atunci interveni, spre a-şi spune părerea, mareşalul 
d'Audrehem. „În situaţia dată, sire. Lumea ar putea spune 
că măria voastră păreţi a da tonul.” 

Un mareşal, dragă Archambaud, ca şi un conetabil, este o 
fiinţă greu de mânuit. Îl instalezi într-o anume funcţie şi, 
dintr-o dată, se foloseşte de ea pentru a ţi se aşeza 
împotrivă. Audrehem este un bătrân războinic... nu chiar 
atât de bătrân, de fapt; are mai puţini ani decât mine... în 
fine, este un om care s-a supus multă vreme în tăcere, care 
a văzut făptuindu-se destule nerozii, fără a putea spune un 
cuvânt. Aşa că voia să-şi scoată oarecum pârleala. 

„Măcar de-am fi prins toate vulpile cu aceeaşi capcană! 
continuă el. Dar Filip de Navara este liber, da şi tare 
înverşunat. Chiar dacă scapi de fratele mai mare, mezinul îl 
înlocuieşte; el va ridica la fel de bine gruparea sa împotriva 


noastră şi va şti să trateze tot atât de bine cu englezul, cu 
atât mai mult cu cât este mai straşnic călăreț şi mai vijelios 
în bătălie. 

Louis d'Orleans veni atunci în sprijinul Delfinului şi al 
mareşalului, arătând regelui că în tot timpul cât îl va ţine pe 
Navara în temniţă, înrâurirea lui asupra vasalilor se va 
menţine.” „Intentează.-i, sire, un proces îndelungat, scoate-i 
la lumină mişelia, trimite-l în judecata pairilor regatului; 
nimeni nu va mai putea tăgădui atunci sentinţa. Când tatăl 
vărului nostru Jean a săvârşit toate cele pe care le ştim, 
regele - tatăl nostru - nu a purces la altceva decât la o 
judecată publică şi solemnă. Iar când marele nostru unchi 
Filip cel Frumos a descoperit purtarea imorală a nurorilor 
sale, oricât de rapidă ar fi fost judecarea, ea s-a îndeplinit 
pe temeiul interogatoriului şi a fost pronunţată în mare 
audienţă.” 

Toate acestea nu se dovediră a fi deloc pe gustul regelui, 
care se înfurie din nou: „Cu straşnice şi avantajoase pilde 
îmi vii. Frate al meu! Marea judecată de la Maubuisson a 
adus dezonoare şi dezordine în familia regală. În ce-l 
priveşte pe Robert d'Artois, nu-i fie cu supărare vărului 
Jean, el ne-a adus războiul cu Anglia, tocmai fiindcă nu am 
făcut decât să-l îndepărtăm în loc să-l arestăm şi să-l 
ucidem”. 

Se pare că monseniorul d'Orleans care nu-l prea iubeşte 
pe mai vârstnicul său şi îi place să-i ţină piept, ar fi 
răspuns... am fost asigurat că lucrurile s-au spus întocmai... 
- „Sire, frate al meu, să mai fiu nevoit a reaminti aici că 
Maubuisson ne-a slujit îndestul? Fără abația Maubuisson, 
prefăcută în temniţă, unde bunicul nostru, un de Valois, 
Domnul aibă-l în pază, şi-a jucat rolul, nu mai încape nici o 
îndoială că vărul nostru de Navara s-ar afla în clipa aceasta 
pe tron în locul măriei tale. Cât priveşte războiul cu Anglia, 
contele Robert a avut poate un anume rol, dar nu i-a adus 
decât o lance, pe a sa. Or, războiul cu Anglia ţine de 
optsprezece ani...” 


Se zice că atacat astfel, brutal, regele se înmuie. 
Întorcându-se spre Delfin şi privindu-l cu asprime, spuse: 
„Adevărat este, da, optsprezece ani; chiar vârsta ta, 
Charles”, de parcă l-ar fi învinuit pentru asemenea 
coincidenţă. 

La care Audrehem mormăi: „Mai uşor ne-ar fi să-l scoatem 
pe englez din ţară dacă nu ne-am pierde mereu vremea 
bătându-ne între noi francezii”. 

O clipă, regele rămase ca şi mut, miniat peste măsură. 
Tare sigur trebuie să fii pe tine ca să te poţi menţine într-o 
anumită hotărâre când niciunul dintre cei care te slujesc nu 
îţi ţin parte. După un asemenea lucru poţi judeca un 
principe. Dar regele Jean nu este hotărât; este un 
încăpățânat. 

Nicolas Braque, care a învăţat în consilii arta de a trage 
foloase de pe urma tăcerilor, îi prilejui regelui o portiţă de 
scăpare, cruţându-i totodată orgoliul şi pornirea pizmaşă. 

„Sire, nu vi se pare că a muri dintr-o singură lovitură 
înseamnă a muri prea uşor? lată că se împlinesc doi ani de 
când monseniorul de Navara vă face să suferiţi. Şi atunci, 
merită să-i acordaţi atât de scurtă pedeapsă? Ţinut în 
temniţă, puteţi face în aşa fel încât să simtă că moare în 
fiecare zi. În afară de aceasta, pun rămăşag că partizanii săi 
nu se vor lăsa şi vor pune, la cale cine ştie ce tentativă de a- 
] scoate de acolo. În felul acesta îi veţi putea captura şi pe 
cei care, astăzi, au sfidat laţul ce le-a fost întins. Şi veţi avea 
bun pretext de a vă exercita justiţia în faţa unei rebeliuni 
atât de înrăite...” 

Regele acceptă sfatul, zicând că, într-adevăr, trădătorul 
ginere merita să sfârşească în chinuri mai prelungite. 
„Amân executarea lui. Sper să nu am a regreta. Dar, acum, 
grăbiţi pedepsirea celorlalţi. Destulă vorbărie, destulă 
vreme am pierdut!” Părea că se teme că nu cumva încă un 
cap să scape de pedeapsă. 

Audrehem îl strigă din nou, de la fereastră, pe maimarele 
pedestraşilor şi îi arătă patru degete. Şi întrucât nu era 


prea sigur că celălalt îl înţelese, trimise fuga la el un arcaş 
care să-i spună să mai renunţe la o cotigă. 

„Grăbiţi-vă! repeta regele. Descătuşaţi-i pe trădătorii 
aceia.” 

A descătuşa... cuvânt straniu, care îi poate pune în mirare 
pe cei ce nu-l cunosc îndeaproape pe ciudatul principe! 
Este obişnuita lui formulă când ordonă o execuţie. El nu 
spune: „Descătuşaţi-mă de trădătorii aceştia”, ceea ce ar 
avea un tâlc, ci, descătuşaţi-i pe trădătorii aceştia”... Ce 
înseamnă asta pentru el? Daţi-i pe mâna călăului? 
Descătuşaţi-i de viaţă? Ori nu-i decât o scăpare în care se 
îndărătniceşte, fiindcă la mânie mintea-i nelimpede nu mai 
alege cuvintele? 

Îţi istorisesc toate acestea, Archambaud, ca şi cum aş fi 
fost de faţă. Fiindcă toate mi-au fost relatate în iulie - la trei 
luni doar după întâmplare, când amintirea lor era încă 
proaspătă - de către Audrehem, de către monseniorul 
d'Orleans şi de către Delfin însuşi; de asemenea, de către 
Nicolas Braque. Fiecare îşi amintea, desigur, cele spuse de 
el însuşi. În felul acesta am reconstituit destul de exact, 
cred şi chiar amănunţit toată afacerea aceasta şi i-am scris 
despre ea Papei la urechile căruia ajunseseră versiuni mai 
scurte şi oarecum diferite. În asemenea treburi amănuntele 
prezintă mai mult interes decât ne-am putea închipui, 
pentru că ele ne dezvăluie caracterul oamenilor. Lorris şi 
Braque sunt amândoi setoşi de bani şi necinstiţi în 
crâncenia cu care îi adună; dar Lorris este un om mediocru, 
în timp ce Braque este un cap politic socotit... 

Plouă, plouă întruna... Pe unde am ajuns, Brunet? La 
Fontenoy... A, da... îmi amintesc; făcea parte din dioceza 
mea. S-a dat aici o bătălie vestită, care a avut urmări 
serioase pentru Franţa; Fontanetum, aşa i s-a spus la 
început. Prin anii 840 sau 841, Carol şi Ludovic Germanicul 
l-au înfrânt pe fratele lor Lothar, după care au semnat 
tratatul de la Verdun. De atunci s-a despărţit, pentru 
totdeauna regatul Franţei de imperiu... Cu ploaia asta nu 


mai vezi nimic afară. De altfel nici nu ai ce vedea. Când şi 
când, ţăranii găsesc, în timp ce ară, câte un mâner de 
spadă, câte un coif mâncat de rugină, vechi de cinci sute de 
ani... Să ne continuăm drumul, Brunet, să ni-l continuăm... 

Capitolul VII Câmpul iertării. 

Regele, din nou încoifat, era singur călare dimpreună cu 
mareşalul care nu-şi pusese pe cap decât o simplă 
apărătoare din zale. Doar nu avea să întâmpine atât de 
mari primejdii, încât să fie nevoie să-şi pună veşmânt de 
bătălie. Audrehem nu era dintre aceia care să manifeste 
ostentaţie războinică fără să fie nevoie. De-i plăcea regelui 
să-şi arboreze coiful cu coroană, pentru a asista la patru 
decapitări, asta era treaba lui. 

Tot restul celor care îl însoțeau, de la seniorul cel mai 
mare până la ultimul arcaş, avea să meargă pe jos până la 
locul supliciului, Regele hotărâse astfel, căci este omul care 
pierde multă vreme cu orânduirea de către el însuşi a 
parăzilor până în cele mai mici amănunte, placându-i a veni 
cu câte un detaliu nou, în loc să lase lucrurile să meargă pe 
făgaşul lor din totdeauna. 

Lângă el se găsea Guillaume... ei bine, nu, nu-i vorba de 
Guillaume la Cauche; am făcut confuzie. Guillaume ă la 
Cauche este doar valet; dar uite că li se aseamănă numele... 
la Gauche, le Gauche, la Tanche, la Planche... Nici nu ştiu 
dacă prenumele lui este Guillaume; de fapt asta nici nu are 
vreo importanţă... Prin urmare, lângă rege se aflau 
pedestraşi şi călăul improvizat, alb ca un nap de atâta 
şedere în temniţă, un slăbănog, mi s-a spus şi deloc aşa cum 
toată lumea s-ar fi aşteptat, adică un păcătos făptaş a patru 
crime; după ei venea capucinul care îşi tot frământă, după 
cum le este obiceiul, cingătoarea de cânepă. 

Condamnaţii ieşiră din donjon cu capul gol şi mâinile 
legate la spate. Contele d'Harcourt era primul, în 
îmbrăcămintea-i albă sfâşiată de către rege, ca şi cămaşa, la 
răscroială mânecii. Îşi arăta astfel umărul uriaş, trandafiriu 
ca şoriciul şi pieptul gras. Tocmai atunci terminaseră 


oamenii de ascuţit toporiştile, pe o piatră de moară, într-un 
ungher al curţii. 

Nimeni nu se uita la condamnaţi, nimeni nu îndrăznea să o 
facă. Fiecare aţintea cu privirea un petec de caldarâm sau 
de perete. Cine ar fi cutezat, sub ochiul regelui, să îndrepte 
spre cei patru care aveau să piară, fie şi o singură privire 
de prietenie sau chiar de compasiune? Până şi cei care se 
găseau mai în spate îşi ţineau capul plecat, de teamă că nu 
cumva cei de lângă ei să poată spune că au văzut pe faţa 
lor... Mulţi îl blamau pe rege. Dar de aici şipână laao 
arăta... Nu puţini erau cei care îl cunoşteau, pe contele 
d'Harcourt de multă vreme, vânaseră cu el, se întrecuseră 
în lance, cinaseră la masa lui întotdeauna copioasă, în 
momentul acela, niciunul nu părea să-şi mai amintească de 
toate acestea; acoperişurile castelului şi norii lui aprilie 
păreau a fi lucruri mult mai atrăgătoare. Astfel că Jean 
d'Harcourt nu găsea, oricât de mult şi-ar fi întors pleoapele 
plisate de grăsime în toate părţile, nici un chip de care să-şi 
agaţe nefericirea. Nici măcar de cel al fratelui, mai ales de 
cel al fratelui! Bine, bine, dar după ce mai vârstnicul va fi 
scurtat de cap, oare ce hotărâri va lua regele în privinţa 
titlurilor şi a bunurilor sale? 

În prima cotigă fu îndemnat să urce omul care, pentru o 
clipă, mai era contele d'Harcourt. Nu fără greutate. Un 
chintal şi jumătate şi, pe deasupra, mâinile legate. De patru 
sergenţi a fost nevoie ca să-l împingă, să-l salte. Pe fundul 
cotigii fuseseră aşternute paie; tot acolo se afla şi butucul. 

După ce Jean d'Harcourt fu urcat, el se întoarse aşa cum 
era, cu pieptul dezgolit, spre rege, de parcă ar fi vrut să-i 
vorbească. Regele, încremenit în şa, împlătoşat, încoronat 
cu oţel şi aur, regele justiţiar voia să arate limpede că orice 
viaţă din regat era supusă hotărârii sale şi că cel mai bogat 
senior al unei provincii putea, într-o singură clipă, să nu mai 
fie nimic dacă asta îi era vrerea. Şi d'Harcourt nu rosti nici 
un cuvânt. 


Seniorul de Graville fu urcat în cea de a doua căruţă, iar 
într-a treia fură împinşi împreună Maubue de Mainemares 
şi Colin Doublel, scutierul care îşi ridicase pumnalul asupra 
regelui. Acesta părea să spună fiecăruia dintre ei: 
„Aminteşte-ţi de uciderea Monseniorului de Spania, 
aminteşte-ţi de hanul Scroafei-care-toarce”. Căci întreaga 
asistenţă înţelegea un lucru; dacă nu pentru d'Harcourt, în 
orice caz pentru ceilalţi trei, doar răzbunarea era cea care 
comanda asemenea scurtă şi foarte strâmba dreptate. Să 
pedepseşti nişte oameni cărora le-ai acordat, public, 
graţierea... Ca să poţi acţiona în felul acesta trebuie să 
aduci învinuiri noi, întru totul evidente. Asemenea faptă ar 
fi meritat dojana Papei. Şi încă dintre cele măi severe, dacă 
Papa nu ar fi fost atât de slab... 

În donjon regele Navarei fusese împins, cu răutate, foarte 
aproape de o fereastră, astfel încât să nu piardă nimic din 
spectacol. 

Guillaume, dar nu la Cauche, se întoarce spre mareşalul 
de Audrehem... totul este gata. Mareşalul se întoarce spre 
rege... totul este gata. Regele face un gest cu mâna. Şi 
cortegiul porneşte. 

În frunte, o ceată de arcaşi, cu coifuri de fier şi vestă din 
piele, cu pas îngreunat de jambierele groase. După ei, 
mareşalul călare, vădit fără nici o plăcere. Şi din nou arcaşi. 
Apoi cele trei cotigi. lar la urmă regele pedestraşilor, 
slăbănogul călău şi soiosul capucin. 

La urmă, regele. Drept, pe calul său de luptă, flancat de 
sergenţii din garda personală şi, în sfârşit, o întreagă 
procesiune de seniori cu scufe sau pălării de vânătoare, în 
haine îmblănite sau tunică. 

Oraşul este tăcut şi pustiu. Locuitorii Rouen-ului s-au 
supus prudenţi ordinului de a se fereca în case. Dar 
capetele lor se adună îndărătul geamurilor groase şi verzui 
bombate ca nişte funduri de sticle; privirile lor se preling pe 
la deschizătura ferestrelor cadrilate cu plumb. Ei nu pot 
crede că în cotigă se află contele d'Harcourt, pe care 


adesea l-au văzut trecând pe străzile lor şi chiar în 
dimineaţa aceea, cu echipajul său minunat... Oricum, trupul 
său atât de împlinit li-l dezvăluie îndestul... „El este; ţi-am 
spus eu că-i el.” în privinţa regelui, al cărui coif ajunge 
aproape până la primul cât al caselor, nu au nici o îndoială. 
Le-a fost multă vreme duce... „El este, el... regele.” Dar nici 
că ar fi încercat spaimă mai mare dacă ar fi zărit, pe sub 
vizieră, un cap de mort. Erau nemulţumiţi locuitorii Rouen- 
ului, îngroziţi dar nemulţumiţi. Căci contele d'Harcourt îi 
sprijinise din totdeauna şi îl iubeau mult. Aşa că şopteau: 
„Nu, asta nu-i dreptate bună. Pe noi ne loveşte”. 

Cotigile se hurducăiau. Paiele lunecau pe sub picioarele 
condamnaților care cu greu îşi ţineau cumpătul. Mi s-a spus 
că, tot drumul, capul lui Jean d'Harcourt se răsturnase pe 
spate şi că părul i se depărtase de ceafă - toată numai cute. 
Oare la ce gândea un om ca el, care se îndrepta spre 
supliciu, privind cum se perindă bucăţi de cer printre 
acoperişurile caselor? Mereu mă întreb cam ce poate să 
treacă prin mintea condamnaților la moarte în ultimele lor 
clipe de viaţă... Să se fi mustrat oare pentru că nu admirase 
toate lucrurile frumoase pe care bunul Dumnezeu le oferă, 
zi de zi, privirii noastre? Ori se gândea la nerozia care ne 
împiedică să ne bucurăm de toate binefacerile sale? În ajun 
discutase despre impozit şi gabelă... Sau poate îşi spunea 
că în toată afacerea asta a lui era şi destulă neghiobie? Căci 
fusese prevenit, unchiul său Godefroy îi trimisese vorbă... 
„Înturnaţi-vă pe dată...” Simţise din vreme cursa Godefroy 
d'Harcourt... „Banchetul ăsta dinaintea postului miroase a 
capcană”... Dacă mesagerul ar fi ajuns puţin mai devreme, 
dacă la piciorul scării nu s-ar fi aflat Robert de Lorris... 
dacă... dacă... Dar nu destinul era vinovat, ci el însuşi. 
Destul ar fi fost să nu se ducă la întâlnirea cu Delfinul, 
destul ar fi fost să nu-şi caute singur temeiuri spre a ceda 
propriei sale lăcomii. „O să plec după banchet; e acelaşi 
lucru...” 


Vezi, Archambaud, cel mai adesea marile nenorociri vin pe 
capul oamenilor din lucruri mărunte, dintr-o judecată ori 
dintr-o hotărâre greşită, într-o împrejurare ce li se pare 
neînsemnată şi în care ei nu fac decât să-şi asculte firea... 
Aleg te miri ce şi gata catastrofa. 

O, cât ar vrea atunci să aibă dreptul să-şi revadă faptele! 
Să se întoarcă la răscrucea de la care au pornit-o prost! 
Jean d'Harcourt ar fi trebuit, atunci, să-l îmbrâncească pe 
Robert de Lorris, să-i strige: „Adio, seniore”, să-şi încalece 
trupeşul cal şi fireşte că altfel ar fi fost acuma toate. Şi-ar fi 
regăsit unchiul, castelul, nevasta, cei nouă copii şi toată 
viaţa s-ar fi putut făli că a ştiut să scape de urâta lovitură a 
regelui... Doar dacă, doar dacă nu ar fi fost cumva aceea zi 
cu semn şi, deci, întorcându-se şi-ar fi frânt gâtul lovindu-se 
de vreo creangă din pădure. Poţi şti voinţa Domnului?! Şi 
oricum nu trebuie să uităm - ceea ce dreptatea cea rea 
izbuteşte prin a şterge - că d'Harcourt complota cu 
adevărat împotriva coroanei. Ei bine, nu era ziua regelui 
Jean, iar Dumnezeu rezerva Franţei alte nenorociri al căror 
instrument avea să fie chiar regele. 

Cortegiul sui costişa care ducea spre spânzurătoare, dar 
se opri la jumătatea drumului, într-o piaţă mare, mărginită 
de case joase, unde în fiecare toamnă se ţine târgul de cai şi 
denumită Câmpul lertării. Da, acesta îi este numele, 
înarmaţii se aliniară la dreapta şi la stânga drumului care 
tăia piaţa, lăsând între rânduri spaţiul a trei lungimi de 
lăncii. 

Regele, tot călare, se ţinea în chiar mijlocul şoselei, la o 
aruncătură de piatră de butucul pe care sergenţii îl 
rostogoliseră din prima căruţă şi pentru care se căuta un 
loc mai drept. 

Mareşalul d'Audrehem cobori din şa, iar suita regală în 
care proeminente erau capetele celor doi fraţi d'Artois - 
oare ce gândeau ei? Vârstnicul era primul răspunzător de 
execuțiile acestea. O, nu gândeau nimic... „vărul meu Jean, 
vărul meu Jean”... Suita se rândui în jumătate de cerc. Cu 


toţii se uitară atent la Louis d'Harcourt în timp ce fratele 
său era ajutat să coboare; nici nu crâcni. 

Şi nici că se mai sfârşeau pregătirile privind această 
justiţie încropită în mijlocul unui câmp de târg. Şi mulţi 
erau ochii pânditori pe ia ferestrele din jurul pieţei. 

Delfinul-duce, cu capul plecat sub capişonul ţintat cu 
perle, bătea pasul pe loc, în compania tânărului său unchi 
d'Orleans; făcea câţiva paşi, se întorcea, iarăşi pleca, de 
parcă ar fi vrut să scape de o nelinişte. Şi, deodată, trupeşul 
conte d'Harcourt i se adresează, lui şi lui Audrehem, 
strigând din răsputeri: „Ah, sire duce şi dumneata 
drăguţule mareşal, ajutaţi-mă, pentru Dumnezeu, să-i 
vorbesc regelui; voi şti prea bine să mă disculp şi îi voi 
spune lucruri din care va trage folos - şi el şi regatul său.” 

Toţi cei care l-au auzit îşi amintesc că şi-au simţit inima 
sfâşiată la sunetul glasului acela - strigăt de ultimă 
deznădejde şi de blestem totodată. 

Dintr-o singură mişcare, ducele şi mareşalul se îndreaptă 
spre rege, care îl putuse auzi la fel de bine ea şi ei. Aproape 
că-i ating calul. „Sire tată, în numele Cerului, lasă-l să 
vorbească! 

— Da, sire, lasă-l să vorbească şi mai bine îţi va fi”, stărui 
mareşalul.” 

Dar acest Jean al II-lea este un imitator! În toate treburile 
privind cavalerii îl copiază pe bunicul său, Charles de Valois 
sau pe regele Arthur din legende. A aflat că Filip cel 
Frumos era neînduplecat ori de câte ori ordonă o execuţie. 
Aşa că el copiază, crede că îl copiază pe Regele de Fier. Dar 
Filip cel Frumos nu-şi punea coif când nu era nevoie. Şi nu 
osândea aiurea, întemeindu-şi dreptatea doar pe 
rumegarea tulbure a unei uri. 

„Eliberaţi-i pe trădătorii aceştia!” repetă Jean al II-lea prin 
deschizătura chiverei. 

O, ce mare trebuie să se simtă! Într-adevăr atotputernic! 
Regatul şi secolele îşi vor aminti de asprimea lui. Dar acum 
a pierdut, mai cu seamă, o frumoasă ocazie de a reflecta. 


„Fie! Să ne spovedim”, spune atunci contele d'Harcourt 
întorcându-se spre capuţinul cel soios. Iar regele strigă: 

— Nu, fără spovedanie pentru trădători! 

În asta nu mai copiază, ci inventează. Tratează crima 
drept... dar, de fapt, ce crimă? Crima de a fi bănuit, crima 
de a fi rostit cuvinte veninoase care au fost apoi repetate... 
să zicem crima de lesmajestate ca a ereticilor sau a 
recăzuţilor în erezie. Căci Jean al II-lea a fost uns, nu-i aşa? 
Tu es sacerdos în aeternum... Şi atunci el se socoate 
Dumnezeu în persoană şi hotărăşte locul sufletelor după 
moarte. Pentru asta, de asemenea, Sfântul-Părinte ar fi 
trebuit să-l mustre cu asprime. 

„Numai pe acela, pe scutier...”, adaugă el arătând spre 
Colin Doublel. 

Mai poţi înţelege ce se petrece într-un asemenea creier 
găurit ca o brânză? Pentru ce această discriminare? Pentru 
ce acordă dreptul la spovedanie scutierului care tăia carnea 
în farfuriile seniorilor şi care cutezase a ridica asupră-i 
cuțitul? Şi astăzi, cei ce au fost de faţă se întreabă, când 
vorbesc între ei despre ceasul acela cumplit, cărui fapt i se 
datorează această ciudăţenie a regelui? Voia oare să arate 
că gradul de vinovăţie într-o greşeală urmează ierarhia 
feudală, însemnând că scutierul care şi-a călcat jurământul 
este mai puţin vinovat decât cavalerul? Sau pentru că sabia 
cea scurtă ridicată spre pieptul lui l-a făcut să uite că 
Doublel se număra şi printre asasinii lui Carol de Spania, 
precum Mainemares şi Graville - acel Mainemares, un 
deşirat slăbănog care se zbate în legături şi îşi plimbă în jur 
privirile furioase şi Graville, care nu-şi poate face semnul 
crucii dar care, vizibil, murmură rugi... dacă Domnul vrea 
să-i audă câinţa, o să i-o audă şi fără intermediar. 

Capucinul, care începea să se întrebe ce căuta acolo, 
înşfacă repede sufletul ce i se dă şi şuşoteşte în latineşte la 
urechea lui Colin Doublel. 

Regele pedestraşilor îl împinge pe contele d'Harcourt în 
faţa butucului. 


— Îngenuncheaţi, sire. 

Mătăhălosul băi bat se moaie ca o vită. Îşi mişcă genunchii, 
pesemne că are sub ei niscaiva pietriş care îl supără. 
Regele pedestraşilor, trecându-i pe la spate, îl leagă la ochi 
prin surprindere, nemailăsându-l să vadă nodurile din 
butuc, ultimul lucru din lumea aceasta care i se va fi 
înfăţişat privirii. 

Mai degrabă celorlalţi ar fi trebuit să li se lege ochii, spre 
a-i scuti de spectacolul care avea să urmeze. 

Regele pedestraşilor... mi se pare totuşi ciudat că nu-mi 
mai amintesc numele lui; l-am văzut în mai multe păduri pe 
lângă rege; şi-i revăd limpede chipul, un ins bine legat, înalt 
şi viguros, cu barbă neagră, deasă... regele pedestraşilor 
luă între cele două mâini ale sale capul condamnatului, ca 
pe un obiect, pentru a-l aşeza aşa cum trebuia, dându-i la o 
parte părul, spre a-i degaja ceafa. 

Contele d'Harcourt îşi tot frământa genunchii din pricina 
pietrişului... 

— Haide, retează! făcu regele pedestraşilor. 

Şi văzu, toată lumea văzu tremurul călăului. Îşi tot 
cumpănea toporul cel mare, îşi tot muta mâinile pe coada 
acestuia, tot căuta distanţa cea mai potrivită faţă de butuc, 
îi era frică. O, mai sigur pe sine s-ar fi simţit cu un pumnal, 
undeva într-un ungher întunecat. Dar un topor, pentru un 
slăbănog ca acela şi încă în faţa regelui, a atâtor seniori şi a 
atâtor soldaţi! După mai multe luni de temniţă nu-şi mai 
simţea pe semne muşchii prea vânjoşi, chiar dacă i se 
dăduse înainte o supă bună şi un pahar de vin, pentru 
dobândire de puteri. Şi-apoi nu i se pusese glugă, cum se 
face de obicei, fiindcă nu avuseseră una la îndemână. Aşa că 
toată lumea avea să ştie de-aci înainte că el a fost călăul. Să 
îngrozeşti cu aşa ceva pe oricine, vorba ceea. Cine să ştie 
ce-i mai umbla prin cap şi ăluia, lui Betrouve, care avea să- 
şi recâştige libertatea săvârşind un act asemănător cu cel 
care îl aruncase chiar pe el în temniţă. Vedea capul pe care 
trebuia să-l taie pe locul unde ar fi trebuit să stea al lui, 


ceva mai târziu, dacă regele nu ar fi trecut prin Rouen. 
Poate că în sufletul acestui netrebnic sălăşluia mai multă 
milă, un mai profund sentiment de comuniune cu aproapele 
decât în cel al regelui. 

— Retează! fu nevoit să repete regele pedestraşilor. 

Betrouve îşi ridică toporul, nu drept deasupra capului său 
ca un călău, ci într-o parte, ca un pădurar gata să doboare 
un arbore şi lăsă unealta să cadă de la sine. Şi căzu prost. 

Există călăi care descăpăţânează scurt, dintr-o singură 
lovitură dată cum trebuie. Asta însă nu; o, nu! Contele 
d'Harcourt era probabil lovit de moarte, căci nu-şi mai 
frământa genunchii; dar ucis nu era, deoarece toporul îşi 
amortizase căderea în stratul de grăsime ce-i învelea ceafa. 

Călăul se văzu nevoit să o ia de la capăt. De data asta, a 
fost şi mai rău. Fierul nu intră decât într-o parte a gâtului. 
Sângele ţâşni printr-o rană mare, deschisă, care lăsa să se 
vadă cât de gros era stratul de grăsime galbenă. 

Betrouve se lupta eu toporul, tăişul i se înfipsese în lemnul 
butucului şi nu-l mai putea smulge de acolo. Sudoarea îi 
şiroia pe faţă. 

Regele pedestraşilor se întoarse spre rege, cu un aer de 
scuză, vrând parcă a spune: „Nu-i vina mea”. 

Betrouve se enervează, nu mai aude ce îi spun sergenţii, 
loveşte iarăşi; ai fi zis că fierul se adâncea într-un bulgăre 
de unt. Apoi iarăşi, iarăşi! Sângele curge şiroaie de pe 
butuc, ţâşneşte de sub tăişul toporului, constelează tunica 
sfâşiată a osânditului. Dintre cei de faţă unii întorc capul, 
îngreţoşaţi. Chipul Delfinului exprimă groază şi mânie; 
strânge pumnii şi asta îi învineţeşte mâna dreaptă. Louis 
d'Harcourt, alb ca varul se sileşte să stea în primele 
rânduri, în faţa acestei măcelăriri a fratelui său. Mareşalul 
se mută din loc, pentru a nu călca în rigolă de sânge care 
şerpuieşte spre el. 

În sfârşit, la cea de-a şasea reluare a gestului, capul cel 
mare al contelui d'Harcourt se desparte de trunchi şi, încins 
cu neagră legătură, se prăvăleşte la piciorul butucului. 


Regele sta neclintit. Contemplă, prin fereastra-i plumbuită, 
fără a arăta nici o urmă de stânjeneală, de dezgust ori 
tulburare, terciul acela însângerat între umerii mari, din 
chiar faţa lui şi capul însingurat, mânjit, căzut într-o 
băltoacă năclăită. Dacă ceva a răzbătut, totuşi, pe chipul 
său încadrat de metal, acela a fost un zâmbet. Un arcaş se 
prăbuşi într-un uruit de fiare. Abia atunci se hotări regele 
să-şi întoarcă privirile. Plăpândul oştean nu avea să-şi 
păstreze multă vreme locul în gardă. Perrinet Taurul se 
întinse ridicându-l în sus pe arcaş, apucându-l de vestă şi 
pălmuindu-l zdravăn. Dar, prin leşinul său, oşteanul cel 
plăpând aduse un folos. Lumea se dezmetici puţin; se auziră 
chiar câteva râsete sarcastice. 

Trei bărbaţi - cu mai puţini nu s-ar fi putut - traseră de- 
acolo trupul decapitatului. „La zvântare, la zvântare”, striga 
regele pedestraşilor. Să nu uităm că lui îi reveneau, de 
drept, hainele condamnatului. Destul că erau sfâşiate; dacă, 
pe deasupra, mai erau şi prea mânjite, nu avea să se aleagă 
cu mare lucru. Şi aşa avea acum doi condamnaţi mai puţin 
decât ştiuse la început... 

Apoi îşi îmboldea călăul, asudat tot şi abia mai suflând, cu 
sfaturi întocmai aşa cum ai face cu un luptător epuizat: 
„Ridici toporul drept în faţa ta şi nu-l priveşti, te uiţi doar 
unde trebuie să loveşti, la jumătatea gâtului. Şi... zbang!” 
S-au pornit apoi să aştearnă paie la piciorul butucului, ca să 
se zbicească locul şi să-l lege pe seniorul de Graville la ochi, 
un normand de treabă destul de plinuţ, să-l pună să 
îngenuncheze, să-i aşeze faţa în năclăială aceea de carne. 
„Retează!” Şi, miracol! Dintr-o singură lovitură Betrouve îl 
trunchiază; capul cade spre înainte, în timp ce trupul se 
rostogoleşte într-o parte, revărsând un val roşu în colbul 
drumului. Lumea simte parcă o uşurare. Puţin ar mai lipsi 
să-l şi felicite pe Betrouve care priveşte în jur, uluit, ai zice 
că se întreabă cum de-a izbutit. 

Vine rândul deşelatului Maubue de Mainemares, care M 
aruncă regelui o privire sfidătoare. „Ştie oricine, ştie 


oricine...”, exclamă el. Dar cum bărbosul îi stă în faţă şi îi 
pune la ochi legătura, vorba i se înăbuşă şi nimeni nu 
sesizează ce anume a vrut să spună. 

Mareşalul d'Audrehem se mută iarăşi din loc, pentru că 
sângele înaintează spre cizmele sale... „Retează!” Şi din 
nou o lovitură de topor, una singură, dată cu precizie. 
Ajunge. 

Trupul lui Mainemares e tras în spate, lângă ceilalţi doi. Li 
se dezleagă cadavrelor mâinile, spre a putea fi mai lesne 
apucate de cele patru membre, sunt balansate o clipă şi sus 
cu ele în prima cotigă care le duce până la locul 
spânzurătorii pentru a fi atârnate de racla cu oase. Acolo 
sunt despuiate. Regele pedestraşilor face semn să fie 
ridicate şi capetele. 

Sprijinindu-se în coada toporului, Betrouve îşi trage 
sufletul. Îl dor şalele; nu mai poate! Aproape că stârneşte 
mila. O, da, îşi va fi câştigat cu prisosinţă scrisorile de 
iertare! lar dacă până la sfârşitul zilelor sale va visa urât şi 
va ţipa în somn, să nu să mire nimeni. 

Colin Doublel, viteazul scutier, era nervos deşi iertat de 
pedeapsă. Avu o mişcare prin care voia să se desprindă din 
mâinile ce-l împingeau spre butuc; voia să meargă singur 
într-acolo. Dar legătura pentru ochi are tocmai rostul de a 
evita asemenea lucru, gesturile dezordonate ale osândiţilor. 

Totuşi nu l-au putut împiedica pe Doublel să ridice capul 
exact în clipa cea rea, astfel că Betrouve - de data aceasta, 
într-adevăr, nu mai era vina lui - îi despică ţeasta într-o 
parte. Haide, încă o lovitură. Gata, s-a făcut! 

Aveau, de-aci înainte, ce povesti locuitorii Rouen-ului aflaţi 
la ferestrele din jur, lucruri care urmau să fie iuta repetate 
din orăşel în orăşel până în străfundurile ducatului. lar 
lumea avea să vină de pretutindeni să contemple piaţa 
aceasta care sorbise atâta sânge. Să nu-ţi vină a crede că 
patru trupuri omeneşti pot conţine aşa de mult sânge, încât 
urma lui pe pământ să rămână aşa de mare. 


Regele Jean îşi privea supuşii cu o ciudată satisfacţie. S-ar 
fi zis că groaza pe care o inspira în clipa aceasta, până şi 
celor mai credincioşi slujitori ai săi, nu părea să-i displacă; 
era îndestul de mândru de sine. Îşi privea cu stăruinţă fiul 
mai vârstnic... „lată, băiete, cum trebuie să conduci când 
eşti rege...” 

Cine-ar fi îndrăznit să-i spună că greşise cedând firii sale 
răzbunătoare? Şi pentru el ziua aceea era ziua răspântiei. 
Un drum la stânga, altul la dreapta. O pornise pe cel prost, 
ca şi contele d'Harcourt când se aflase la piciorul scării. 
După şase ani de anevoioasă domnie, plină de tulburări, de 
greutăţi şi de încercări, el dădea regatului, foarte pregătit 
să-l urmeze, pilda urii şi a violenţei, în mai puţin de şase 
luni avea să coboare pe făgaşul adevăratelor nenorociri. Şi, 
odată cu el, Franţa. 

Partea a treia - Primăvara pierdută. 

Capitolul | Câinele şi puiul de vulpe. 

Sunt foarte mulţumit, într-adevăr foarte mulţumit, că am 
revăzut Auxerre. Nu mă gândeam că Domnul o să-mi mai 
dea bucuria aceasta, nici că o voi resimţi atât de puternic. 
Revederea locurilor care ţi-au adăpostit un moment al 
tinereţii este un lucru care te mişcă întotdeauna. Vei 
cunoaşte simţământul acesta; Archambaud, când ţi se vor 
aduna anii. Dacă se va întâmpla să treci prin Auxerre, când 
vei avea vârsta mea de-acum - fie ca Domnul să te ţină în 
viaţă până atunci - vei spune: „Am fost pe-aici cu unchiul 
meu cardinalul, episcop al acestui loc, a doua dioceză a sa, 
înainte de a primi pălăria de cardinal... îl însoţeam spre 
Metz, unde se ducea să-l vadă pe împărat...” 

Trei ani am avut aici reşedinţă, trei ani... O, să nu-ţi 
închipui cumva că plâng după timpul acela şi că mai tare 
iubeam viaţa când eram episcop de Auxerre decât acum. Ba 
chiar eram nerăbdător să plec de acolo, sincer îţi 
mărturisesc. Trăgeam cu ochiul spre Avignon, ştiind totuşi 
că eram încă prea tânăr; oricum, simţeam că Dumnezeu mă 
înzestrase cu caracterul şi cu harurile spirituale menite a-l 


sluji la curtea pontificală. Astfel că, pentru a mă învăţa cu 
răbdarea, am adâncit ştiinţa astrologiei: or, tocmai 
desăvârşirea mea într-aceasta ştiinţă l-a hotărât pe 
binefăcătorul meu Jean al XXIII-lea să-mi dăruiască pălăria 
de cardinal când nu aveam decât treizeci de ani. Dar asta ţi- 
am mai spus-o. Ce vrei, nepoate, când stai de vorbă cu un 
om care a trâit mult, trebuie să te obişnuieşti să auzi de mai 
multe ori aceleaşi lucruri. Nu că ne-ar fi mintea mai 
moleşită când suntem bătrâni, dar ne este plină de amintiri 
ce reapar în tot felul de împrejurări. Tinereţea îşi umple 
viitorul cu închipuiri; bătrâneţea reînvie trecutul cu ajutorul 
memoriei. Totul se cumpăneşte... Nu, păreri de rău nu am. 
Când fac o comparaţie între ceea ce am fost şi ceea ce sunt, 
nu am decât temeiuri de a-l lăuda pe Domnul şi deamă 
lăuda puţin şi pe mine, cu modestă cinste. Este pur şi 
simplu un timp care a curs din mâna cerească şi care nu va 
mai exista când voi înceta să mi-l reamintesc. În afară de 
ziua învierii, când cu toţii ne vom aduna trăirile. Dar asta 
îmi depăşeşte puterea de înţelegere. Cred în înviere, îi învăţ 
şi pe alţii să creadă în ea, dar nu încerc să mi-o conturez 
într-o imagine şi susţin că sunt mult prea trufaşi cei care 
pun la îndoială învierea... ba da, ba da, mult mai mulţi decât 
ai crede se îndoiesc de ea... pentru că nu sunt în stare să şi- 
o închipuie. Omul este asemenea orbului care ar nega 
lumina fiindcă nu o vede. Lumina rămâne, pentru orb, o 
taină mare! 

la te uită... da, aş putea ţine duminică, la Sens, o predică 
despre asta. Căci predica va trebui să o ţin eu. Doar sunt 
arhidiaconul catedralei. Acesta este şi motivul pentru care 
mi-am impus ocolul pe care îl fac. Mai scurt ar fi fost drumul 
dacă am fi luat-o prin Troyes, dar trebuie să controlez 
consiliul de canonici din Sens. 

Asta nu înseamnă că nu mi-ar fi plăcut să prelungesc puţin 
şederea la Auxerre. Prea au trecut repede două zile... 
Saint-Etienne, Saint-Germain, Saint-Eusebe - toate 
bisericile acestea frumoase în care am oficiat slujbe, 


căsătorii şi împărtăşanii... Ştii că Auxerre, Autissidurum, 
este una dintre cele mai vechi cetăţi creştine ale regatului, 
că a fost sediu episcopal cu două sute de ani înainte de 
Clovis care, de altfel, l-a pustiit aproape cât şi Atila şi că tot 
aici s-a ţinut, înainte de anul 600, un conciliu... Cea mai 
mare grijă a mea, cât am stat în fruntea acestei dioceze, a 
fost să verific şi să închei cu datoriile lăsate de către 
predecesorul meu, episcopul Pierre. Şi nu puteam să-i cer 
nimic; fusese numit cardinal! Da, da, un scaun bun care 
face anticameră la curia papală... Diversele mele beneficii, 
precum şi averea familiei noastre m-au ajutat să astup 
găurile. Succesorii mei au găsit deci o situaţie mai bună. lar 
cel de astăzi ne însoţeşte acum. Este un prelat foarte bun 
acest nou monsenior de Auxerre... Dar l-am trimis înapoi pe 
monseniorul de Eourges... la Bourges. larăşi venea să mă 
tragă de mâneca să-i dau şi un al treilea notar. 

Dar l-am pus repede la punct. l-am spus: „Monseniore; 
dacă ai nevoie de atâţia notari înseamnă că treburile 
dumitale episcopale sunt destul de încurcate. Te poftesc să 
te întorci acolo imediat, să ţi le descurci singur. Ai 
binecuvântarea mea”: Şi ne vom lipsi de slujba lui la Metz. 
Episcopul de Auxerre îl va înlocui cu succes... De altfel l-am 
şi avertizat pe Delfin. Călărețul pe care i l-am trimis ieri ar 
trebui să se întoarcă mâine, cel mai târziu poimâine. Vom 
avea, aşadar, veşti din Paris înainte de a pleca din Sens... 
Nu cedează el, Delfinul; în pofida tuturor manevrelor şi a 
presiunilor exercitate asupra lui, îl ţine pe regele Navarei în 
temniţă... 

Ce au făcut oamenii noştri din Franţa după afacerea de la 
Rouen? Mai întâi, regele a stat pe loc câteva zile j a locuit în 
donjonul Căldăraşului, în timp ce pe fiul său l-a trimis să 
locuiască într-un alt turn al castelului; pa Navara îl ţinea, de 
asemenea, în alt turn. Socotea că are a grăbi anumite 
treburi. În primul rând să-l supună pe Fricamps 
interogatoriului. „O să-l frece pe Fricamps”! spunea lumea. 
Distracţia asta a fost născocită, cred eu, da către Mitton 


Nebunul. Nu a fost nevoie de foc prea tare, nici de cleşti 
prea mari. De îndată ce Perrinet Taurul şi alţi patru 
sergenţi îl târâră într-o pivniţă, mânuind pa dinaintea 
ochilor lui câteva unelte, guvernatorul oraşului Caen a 
dovedit o bunăvoință extremă. A vorbit, a vorbit, a vorbit, 
răsturnând tot sacul, până la ultima firimitură. Cel puţin aşa 
s-ar părea. Dar cum să te mai îndoieşti că a spus absolut 
totul, când atât de tare îi clănţăneau dinţii, când atât de 
mult zel arăta întru dezvăluirea adevărului? 

Şi, de fapt, ce a mărturisit? Numele participanţilor la 
uciderea lui Carol de Spania? Erau demult cunoscute şi nu 
a mai adăugat nici un vinovat în afara celora care 
primiseră, după tratatul de la Mantes, scrisori de grațiere. 
Dar istorisirile lui au ţinut o dimineaţă întreagă. Să fi vorbit 
despre înțelegerile secrete, din Flandra şi Avignon, între 
Carol de Navara şi ducele de Lancaster? Nici o Curte din 
Europa nu le mai ignora; iar faptul că, poate chiar el, 
Fricamps, participase la ele, nu adăuga mare lucru 
conţinutului lor. Ori poate despre asistenţa în război pe 
care regele Angliei şi cel al Navarei şi-o făgăduiseră 
reciproc? Până şi oamenii mai puţin ascuţiţi la minte o 
bănuiseră, în vara precedentă, văzându-i debarcând, 
aproape în acelaşi timp, pe Carol cel Rău în Cotentin şi pe 
prinţul de Galles în Bordelais. A, desigur, exista tainicul 
tratat prin care Navara îl recunoştea pe regele Eduard 
drept rege al Franţei şi în care îşi împărțeau regatul! 
Fricamps mărturisi într-adevăr că fusese pregătit un 
asemenea acord, ceea ce întărea acuzaţiile aduse de Jean 
d'Artois. Dar tratatul nu fusese semnat; numai 
preliminariile lui. Când i se raportă această parte a 
depoziţiei lui Friquet, regele Jean strigă: „Irădătorul, 
trădătorul! N-aveam eu dreptate?” 

Delfinul îi atrase însă atenţia: „Iată, proiectul acesta a fost 
anterior tratatului de la Valognes, încheiat de Carol cu noi şi 
care zice exact contrariul. Cel pe care Carol l-a trădat este 
mai degrabă regele Angliei, nu dumneata”. 


Şi întrucât regele Jean urla cum că ginerele său trăda pe 
toată lumea, Delfinul îi răspunse: „Aşa este, tată şi încep a 
mă convinge. Dar ai greşi dacă l-ai acuza că a trădat anume 
ca să tragă un profit de pe urma ta”. 

În ce priveşte aventura din Germania, care nu fusese 
săvârşită de Navara şi de Delfin, Friquet de Fricamps nu 
mai contenea înşirând numele conjuraţilor, locul în care 
trebuiau să se întâlnească, cine vorbise cu cine, ce trebuia 
să facă unul sau altul... Dar pe toate acestea Delfinul i le 
spusese tatălui său. 

Un nou complot urzit de monseniorul de Navara, cu 
gândul de a-l prinde pe regele Franţei şi a-l ucide? A, hu! 
Friquet nu auzise despre aşa ceva nici un cuvinţel şi nu 
descoperise nici cel mai mărunt indiciu. Într-adevăr, contele 
d'Harcourt - bănuitul nu riscă nimic dacă dă vina pe un 
mort, lucrul este bine ştiut în justiţie - da, contele 
d'Harcourt părea tare mânios în ultima vreme şi chiar 
rostise vorbe amenințătoare; dar numai el şi pentru el. 

Cum să nu dai crezare unui om, îţi repet, atât de 
binevoitor cu anchetatorii, în stare să vorbească şase ore în 
şir, fără a lăsa secretarilor nici măcar timpul să-şi as-cută 
penele de scris? Mare coţcar Friquet ăsta, plămădit la 
şcoala stăpânului său, înecându-i pe cei din jur într-un 
potop de cuvinte şi făcând-o pe flecarul pentru a tăinui mai 
uşor cele ce voia să rămână neştiute! Oricum, pentru a i se 
putea folosi spusele într-un proces, interogatoriul său ar 
trebui reînceput la Paris, în faţa unei comisii de anchetă 
constituite aşa cum se cuvine, căci cea cu care avusese el 
treabă nu îndeplinea asemenea condiţie. În fapt, fusese 
aruncat un năvod mare, pentru a se scoate peşte puţin. 

În aceleaşi zile, regele Jean îşi vedea mai departe de 
ocuparea fortificațiilor şi a multor trădători şi îl trimitea pe 
vicontele său de Rouen, pe Thomas Coupeverge să pună 
mâna pe posesiunile familiei d'Harcourt, în timp ce 
mareşalul d'Audrehem primea poruncă să încercuiască 
Evreux-ul. Dar pretutindeni Coupeverge dădea peste 


stăpâni prea puţin binevoitori, astfel că arestările erau doar 
nominale. I-ar fi trebuit să poată lăsa câte o garnizoană în 
fiecare castel; dar nu luase cu sine destui oşteni. În schimb, 
trupul mare şi decapitat al lui Jean d'Harcourt na rămase 
multă vreme expus la spânzurătoarea din Rouen în cea de-a 
doua noapte, fu coborât în taină de către nişte normanzi de 
treabă care îl înhumară creştineşte, oferindu-şi în acelaşi 
timp distracţia de a-l sfida pe rege. 

În ce priveşte oraşul Evreusx, trebui să fie asediat. Dar nu 
constituia singurul fief al familiei Evreux-Navara. O tainică 
ameninţare se făcea simțită prin orăşele, de la Valognes la 
Meulan, de la Longueville la Conches, de la Pontoise la 
Coutances, iar de-a lungul drumurilor tufişurile fremătau. 

Regele Jean nu se simţea în siguranţă la Rouen. Venise cu 
o trupă destul de puternică spre a lua cu asalt un banchet, 
nu pentru a se împotrivi unei răscoale. Evită să iasă din 
castel. Slujitorii săi cei mai de credinţă, printre care şi Jean 
d'Artois însuşi, îl sfătuiau să se îndepărteze. Prezenţa lui 
stârnea mânie. 

Un rege care ajunge să se teamă de poporul său este o 
căpetenie jalnică a cărei domnie cade în primejdia de a fi 
scurtată. 

Jean al II-lea hotărî deci să se întoarcă la Paris; dar vru ca 
Delfinul să-l însoţească. „Nu vei putea face faţă. Charles, de 
va fi mişcare în ducatul tău.” Dar, mai ales, el se temea ca 
fiul său să nu se arate prea împăciuitor faţă de partidul 
navarez. 

Delfinul se supuse, cerând însă îngăduinţa de a călători pe 
calea apei. „Am obiceiul, tată, să o iau pe Sena, ca să ajung 
de la Rouen la Paris. Dacă aş face altfel, s-ar putea crede că 
dau bir cu fugiţii. În afară de aceasta, îndepărtându-ne 
încet, veştile ne vor ajunge mai uşor, iar dacă ele ar cere să 
mă reîntorc, mi-ar fi mult mai lesne.” 

lată-l aşadar pe rege ambarcat pe vasul cel mare, 
comandat anume pentru sine de către ducele de 
Normandia, căci, după cum ţi-am spus, nu-i place să 


călărească. O ambarcaţie mare cu fundul plat, înzorzonată 
cu podoabe şi aurită, arborând flamurile Normandiei şi ale 
Dauphine-ului şi care este pilotată cu ajutorul velelor şi al 
vâslelor. Cabina este amenajată ca o adevărată locuinţă, cu 
o cameră frumoasă, mobilată cu covoare şi cufere. 
Delfinului îi place să tăifăsuiască acolo cu sfetnicii săi, să 
joace şah sau cărţi (joc de dame), să contemple ţinutul 
francez care este bogat în frumuseți de-a lungul acestui 
mare râu. Dar regele fierbea, nu alta, de atâta încetineală. 
Ce idee neroadă să urmezi aşa toate cotiturile Senei, ceea 
ce lungeşte drumul de trei ori, când există alte drumuri 
care o taie mai drept! Nu se putea suferi în spaţiul acela 
Mic, pe care îl măsura în sus şi în jos dictând o scrisoare - 
una singură, mereu aceeaşi, neîncetat reluată şi refăcută. 
Şi să tot acosteze aşa, în fiece clipă, să calce prin mâlul 
debarcaderelor, să-şi şteargă jambierele prin iarba înflorită 
cu părăluţe, să ceară să-i fie adus calul, care îi urmă escorta 
de-a lungul taluzului, pentru a se duce să viziteze, fără nici 
o noimă, cine ştie ce castel zărit printre plopi. „Şi să fie 
copiată scrisoarea până mă întorc”, zicea. Adică scrisoarea 
către Papă, prin care încerca să explica cauzele şi motivele 
arestării regelui de Navara. Mai erau şi alte treburi în 
regat? Nu s-ar fi zis. În orice caz, niciuna care să fi făcut 
necesară prezenţa sa. Slabă încasare a ajutoarelor, 
necesitatea de a micşora din nou cursul monedei, taxa 
asupra postăvurilor care stârnea mânie în activitatea 
comercială, repararea fortăreţelor amenințate de englezi... 
Dar el dădea la o parte grijile. Doar avea un cancelar, un 
guvernator al Băncii, un şef al casei regale, un raportor la 
Consiliul de Stat şi preşedinţi în Parlament, care să se 
îngrijească de toate acestea... Să-şi vadă de treburi şi 
Nicolas Braque, care se înapoiase la Paris şi Simon de Bucy 
sau Robert de Lorris. Îşi vedeau, într-adevăr, de ele; adică 
îşi măreau avuţia pe seama cursului oscilant al monedei, de 
pe urma căruia trăgeau foloase, înăbuşind procesul 
neplăcut al cine ştie cărei rubedenii, favorizând câte un 


prieten, nemulţumind pe vecie cutare sau cutare companie 
comercială, oraş sau dioceză care nu aveau să i-o ierte 
regelui niciodată. 

Un suveran care aci veghează la toate, până la cele mai 
mărunte rânduieli în ceremonii, aci nu se mai sinchiseşte de 
nimic, nici chiar de cele mai importante treburi, nu este 
omul menit a-şi conduce poporul spre înalte destine. 

Corabia Delfinului se afla legată de mal la Pont-de-l'Arche, 
în cea de a doua zi, când regele îl văzu venind pe starostele 
neguţătorilor din Paris, pe jupân Etienne Marcel; călărea în 
fruntea unei companii alcătuită din cincizeci până la o sută 
de lăncieri, deasupra cărora flutura flamura roşie-albastră 
a oraşului. Burghezii aceştia erau mai bine echipați decât 
mulţi cavaleri. 

Regele nu cobori de pe navă şi nu-l invită pe şef să urce. 
Îşi vorbiră de la punte la mal, la fel de uluiţi amândoi că se 
găseau astfel faţă în faţă. Starostele nu se aştepta, era 
limpede, să-l întâlnească pe rege în locul acesta, iar regele 
se întreba ce căuta, oare, starostele în Normandia, însoţit 
de un asemenea echipaj. Fără îndoială că, pe dedesubt, 
mocnea vreo intrigă navareză. Să fi fost cumva o tentativă 
de a-l elibera pe Carol cel Rău? Cam repede, la numai o 
săptămână după arestare. În sfârşit, era posibil... Ori poate 
că starostele era şi el un pion în complotul denunţat de Jean 
d'Artois? Maşinaţia ar dobândi astfel veridicitate. 

„Am venit să vă salutăm, sire”, spuse starostele şi atât. 
Spre a nu-l lăsa să vorbească, fie şi puţin, regele îi răspunse 
pripit, pe un ton ameninţător, că fusese nevoit să-l aresteze 
pe regele Navarei împotriva căruia deţinea puternice 
acuzaţii şi că totul avea să fie dat în vileag şi clar explicat în 
scrisoarea pe care o trimitea Papei. Regele Jean adăugă că 
dorea, la înapoiere, să găsească oraşul Paris în bună ordine, 
în pace şi plin de elan în muncă... 

„lar acum, jupân staroste, poţi să te întorci acasă”, i-a spus 
regele. 


Drum lung pentru o spusă mică. Etienne Marcel se 
înturnă, iar smocul bărbii sale negre se mai înfoiase parcă. 
De cum văzu steagul Parisului îndepărtându-se printre 
sălcii, regele îşi chemă secretarul, pentru a modifica încă o 
dată scrisoarea către Papă... 

— Apropo, Brunet! Brunet! Cheamă-l pe don Calvo până la 
perdeluţa mea... da, fii bun... Şi, cum îţi spun, i-a dictat mai 
departe ceva care suna cam aşa: „Şi mai am dovadă sigură, 
Preasfinte-Părinte, că monseniorul rege de Navara a 
încercat să ridice împotriva mea pe negustorii din Paris, în 
bună înţelegere cu starostele lor, care a venit fără nici un 
ordin spre ţinutul normand, însoţit de atâţia oameni 
înarmaţi, că nici nu-i puteai număra, spre a-i ajuta pe 
netrebnicii din partidul navarez să-şi desăvârşească 
trădarea, prinzându-mă pe mine şi pe Delfin, fiul meu cel 
mare...” 

Gloata de călăreţi a lui Marcel avea, de altfel, să tot 
crească, clipă de clipă, în mintea regelui, alcătuindu-se 
curând din cinci sute de lăncieri. 

Apoi hotărî să se îndepărteze grabnic de la priponirea 
aceea la mal şi, scoţându-i pe Navara şi pe Fricamps din 
castelul Pont-de-l'Arche, porunci luntraşilor să o pornească 
spre Les Andelys. Căci regele Navarei îi urmă călare, popas 
de popas, înconjurat de o escortă densă de sergenţi, care se 
ţineau foarte aproape de el, având ordin să-l înjunghie dacă 
ar fi încercat să fugă ori dacă s-ar fi ivit vreo tentativă de 
eliberare a sa. Trebuia încontinuu, să fie văzut de pe navă. 
Seara era ferecat în turnul cel mai apropiat. A fost închis la 
Elbeuf, de asemenea la Pont-de-l'Arche. Urma să fie închis 
la Château-Gaillard... da, la Château-Gaillard, unde bunică- 
sa din Bourgundia îşi încheiase repede viaţa... cam pe la 
aceeaşi vârstă. 

Cum suportă monseniorul de Navara toate acestea? La 
drept vorbind, destul de rău. Probabil că acum s-a mai 
învăţat cu situaţia sa de captiv, mai cu seamă de când îl ştie 
şi pe regele Franţei prizonier al regelui Angliei, situaţie 


care îl face să nu se mai teamă pentru viaţa sa. Dar la 
început... 

Bine că ai venit, don Calvo. Aminteşte-mi dacă în 
evanghelia de duminică viitoare se află cuvântul „lumină” 
sau un altul pe aceeaşi idee... da, a doua duminică din 
Advent. Ar fi mirare să nu-l găseşti... sau poate în epistolă... 
Cea de duminica trecută, fireşte... Abjiciamus ergo opera 
tenebrarum, et induamur arma lucis... Să îndepărtăm 
aşadar faptele întunecate şi să ne înveşmântăm actele în 
lumină... Dar asta a fost chiar duminică trecută. Nici 
dumneata nu mai ştii. Nu-i nimica, o să-mi spui îndată; îţi 
rămân îndatorat... 

Un pui de vulpe prins în capcană, zbătându-se înnebunit în 
cuşcă, cu ochii aprinşi, cu botul parcă altul, cu trupul slăbit 
şi chiţăind, chiţăind - cam aşa arăta monseniorul de 
Navara. Dar trebuie să spun că se făcea absolut totul 
pentru a-l înfricoşa. 

Nicolas Braque obținuse amânarea execuţiei, zicând că 
regele Navarei trebuia să se simtă murind câte puţin în 
fiecare zi; sămânţa căzuse în pământ roditor. 

Nu numai că regele Jean poruncise ca el să fie închis 
anume în camera în care murise doamna Margareta de 
Burgundia, atrăgându-i-se bine atenţia asupra acestui 
lucru... „numai haită de câini a ticăloasei sale de bunici a 
dat naştere acestei rase; el este loaza unei loaze de târfă; 
să-şi vâre bine în cap că tot ca ea o să sfârşească...” dar în 
cele câteva zile în care l-a ţinut acolo i-a dat de ştire în mai 
multe rânduri, chiar şi noaptea, că sfârşitul îi este aproape. 

Carol de Navara vedea pătrunzând în tristul său lăcaş fie 
pe mai-marele pedestraşilor, fie Taurul ori alt sergent care 
îi spunea: „Pregătiţi-vă, monseniore. Regele a poruncit 
ridicarea eşafodului dumneavoastră în curtea castelului. 
Peste puţin, venim să vă luăm”. După câteva clipe apărea 
sergentul L.alemant, care îl găsea pe Navara gâfâind şi cu 
priviri îngrozite. „Regele a hotărât o amânare; mai devreme 
decât mâine nu veţi fi executat.” Atunci Navara îşi revenea 


şi se prâăbuşea pe un scăunel. Peste o oră, două se 
reîntorcea Perrinet Taurul. „Regele nu vă va decapita, 
monseniore. Nu... Vrea să fiţi spânzurat. A poruncit 
ridicarea spânzurătorii, „ Apoi, la ceasul vecerniilor, era 
rândul guvernatorului castelului, Gautier de Riveau. „Ai 
venit să mă iei, domnule guvernator...? 

— Nu, monseniore, am venit să vă aduc cina. 

— Spânzurătoarea este gata? 

— Ce spânzurătoare? Nu, monseniore, nu a fost pregătită 
nici o spânzurătoare. 

— Nici eşafod? 

— Nu, monseniore, hu am văzut aşa ceva.” 

De şase ori, până atunci, monseniorul de Navara fusese 
decapitat şi tot de atâtea ori spânzurat ori sfârtecat de 
patru cai. Cel mai cumplit a fost, cred, când într-o seară i s- 
a adus în cameră un sac de cânepă şi i s-a spus că noaptea o 
să fie vârât în el, pentru a fi aruncat apoi în Sena. În 
dimineaţa următoare mai-marele pedestraşilor a venit să ia 
sacul, l-a întors pe dos şi, văzând că monseniorul de Navara 
făcuse în el o gaură, a ieşit surâzând. 

Regele Jean cerea, neîntrerupt, să i se dea veşti despre 
prizonier. Asta îl făcea mai răbdător în timp ce i se şlefuia 
scrisoarea către Papă. Oare regele de Navara mânca? Nu, 
abia se atingea de mesele care i se aduceau şi, adesea, ele 
erau înapoiate aşa cum veniseră. Se temea, cu siguranţă, 
de otravă. „Va să zică slăbeşte? Bună treabă, bună treabă. 
Faceţi în aşa fel încât mâncărurile lui să fie amare şi rău 
mirositoare, să-şi închipuie că vrem să-l înveninăm”, zicea 
regele. Oare dormea? Prost. În timpul zilei era găsit uneori 
prăbuşit pe masă, cu capul pe braţe şi tresărind ca unul ce 
ar fi fost trezit din somn. Dar noaptea putea fi auzit 
mergând fără de istov, dând ocol camerei rotunde... „ca un 
pui de vulpe, sire, ca un pui de vulpe”, i se raporta regelui. 
Se temea, desigur, că cineva o să vină să-l gâtuie, aşa cum 
făcuseră cu bunica lui, în aceeaşi încăpere. În unele 
dimineţi se vedea că plânsese. „Bun, bun, zicea regele. Dar 


de vorbit.cu voi, vorbeşte?” O, fireşte că vorbea! Încerca să 
stea puţin de vorbă cu toţi cei care veneau la el. Şi încerca 
să abordeze pe fiecare, atacându-i punctul sensibil. Mai- 
marelui pedestraşilor, de pildă, îi făgăduia un munte de aur 
dacă-l ajuta să evadeze sau dacă se învoia să-i ducă doar 
câteva scrisori peste hotare. Sergentului Perrinet îi 
propunea să-l ia cu el şi să-l facă, în Evreux şi în Navara, 
căpetenie a pedestraşilor, căci băgase el de seamă că 
Taurul îl pizmuia pe celălalt. Cu guvernatorul fortăreței, pe 
care îl socotise un soldat loial, discuta despre nevinovăție şi 
nedreptate. „Nu ştiu ce învinuire mi se aduce, căci jur a nu 
fi nutrit nici un gând rău împotriva regelui, dragă părinte, 
jur că nu am întreprins nimic care să-i dăuneze. L-au înşelat 
asupră-mi oameni vicleni. Au vrut să nu mă mai vadă cu 
ochi buni; dar îndur orice caznă la care. Doreşte să mu 
supună, întrucât ştiu bine că nu vine cu adevărat de la el. 
Există anumite lucruri pe care i le-aş putea spune cu folos, 
întru bună lui ferire, anumite servicii pe care nu i le voi mai 
putea face dacă mă trimite la pieire. Mergeţi la el, seniore 
guvernator, mergeţi şi spuneţi-i că i-ar fi mare câştigul dacă 
ar vrea să-mi asculte spusele. lar dacă Domnul va voi să-mi 
recapăt bunurile, fiţi sigur că mă voi îngriji de ale 
dumneavoastră, căci văd că înţelegerea pe care mi-o arătaţi 
este pe măsura grijii ce o purtaţi stăpânului domniei 
voastre.” 

Bineînţeles, toate acestea erau raportate regelui care 
lătra: „Vedeţi mişelul! Vedeţi trădătorul!”' de parcă nu orice 
prizonier ar fi încercat dintotdeauna să-şi înduioşeze 
temnicerii ori să-i tocmească. Poate că sergenţii scoteau 
chiar prea mult în lumină ofertele regelui Navarei, pentru 
a-şi arăta îndestul de tare meritele. Regele Jean le azvârlea 
o pungă de galbeni, drept recunoştinţă pentru loialitatea 
lor. „În seara aceasta vă veţi preface că am poruncit să-i fie 
încălzită temniţa şi veţi da foc la paie şi lemne ude, 
înfundând coşul, astfel încât să se afume zdravăn!” 


Da, un pui de vulpe prins în laţ era micul rege de Navara. 
În schimb regele Franţei era asemenea unui dulău furios 
care dă târcoale cuştii, un dulău flocos, cu spinarea zbârlită, 
mârâind, urlând, arătându-şi colții, răscolind țarina fără să- 
şi poată atinge prada printre gratii. 

Toate acestea au mers astfel până către douăzeci aprilie 
când au apărut la Andelys doi călăreţi normanzi, destul de 
serios escortaţi, care arborau, la triunghiularul steguleţ de 
lance stemele de Navara şi Evreux. Aduceau regelui Jean o 
scrisoare de la Filip de Navara, datată din Conches. Foarte 
fermă scrisoarea. Filip se arăta peste măsură de mânios din 
pricina învinuirilor şi a insultelor ce i se aduceau seniorului 
şi fratelui său mai vârstnic... „pe care l-ai dus fără de 
judecată, fără drept ori temei. Dar află că nu ai deloc nevoie 
să te gândeşti la moştenirea lui sau la a noastră, pentru a-l 
face să moară prin cruzimea ta, căci nu vei avea parte 
niciodată de vreo palmă de pământ. De azi înainte noi te 
sfidăm, pe tine şi întreaga-ţi putere şi îţi vom declara război 
de moarte, un război aprig, cât mai aprig cu putinţă.” Chiar 
dacă nu acestea sunt întocmai cuvintele, oricum le-am 
respectat înţelesul. Chestiunile purtau amprenta durității; 
iar intenţia sfidării era limpede. Ceea ce făcea că scrisoarea 
să fie şi mai dură încă era faptul că ea se adresa „lui Jean de 
Valois, care semnează rege al Franţei...” 

Cei doi călăreţi salutară şi, fără multă vorbă, întoarseră 
caii şi se duseră aşa cum veniseră. 

Bineînţeles, regele nu a răspuns la scrisoare. Era de 
neprimit, prin însăşi adresarea de pe plic. Dar războiul 
fusese deci declarat, iar unul dintre marii vasali nu îl mâi 
recunoştea pe regele Jean drept suveran legitim. Ceea ce 
însemna că nu peste mult timp avea să-l recunoască pe 
englez. 

Toată lumea se aştepta ca după o jignire atât de mare să-l 
vadă pe rege înfuriindu-se cumplit. Dar îi surprinse pe cei 
din jur prin râsul în care izbucni. Un râs puţin cam silnic. Şi 
tatăl său râsese, cu mai multă poftă încă, în urmă cu 


douăzeci de ani, când episcopul Burghersh, cancelar al 
Angliei, îi adusese provocarea tânărului Eduard al III-lea... 

Regele Jean porunci că scrisoarea sa să fie expediată 
imediat Papei; da, aşa cum se găsea. Dar după atâtea 
schimbări, înţelesul ei nu mai era prea clar şi nu dovedea 
nimic. În acelaşi timp, porunci scoaterea din fortăreață a 
ginerelui său. „Îl voi întemniţa la Louvre.” Şi lăsându-l pe 
Delfin să urce Sena pe minunata-i corabie aurită, o porni în 
galop spre Paris. Unde nu făcu mare lucru, în timp ce clanul 
Navara se dovedea foarte activ. 

A, don Calvo, nici nu mi-am dat seama că te-ai întors... la 
spune-mi, ai găsit... în evanghelie... Isus le-a răspuns... oare 
ce? Mergeţi şi-i istorisiţi lui loan ceea ce aţi auzit şi văzut. 
Vorbeşte mai tare, don Calvo. Cu tropăitul ăsta al căilor... 
Orbii văd, ologii umblă... Da, da, acuma ştiu. E din sfântul 
Matei. Caeci vident, claudi ambulant, surdi audiunt, mortui 
resurgunt et caetera... Orbii văd. Nu-i prea mult, dar o să- 
mi ajungă. Totul este să-mi pot începe predică. Ştii cum 
lucrez eu. 

Capitolul II Națiunea Angliei. 

Îți spuneam mai adineauri, Archambaud, că partidul 
navarez se dovedea foarte activ. Chiar a doua zi după 
banchetul de la Rouen, fuseseră trimişi mesageri în toate 
direcţiile. Mai întâi la mătuşă şi soră, doamnele Jeanne şi 
Blanche; castelul reginelor vădane începu a fremăta că 
fabrica unui ţesător. Apoi la cumnatul Phoebus... O să 
trebuiască să-ţi vorbesc despre el; este un prinţ foarte 
original, dar deloc neglijabil. Şi cum Perigord-ul nostru este 
la urma urmei mai puţin depărtat de Bearn-ul său decât 
Parisul, nu ar fi rău ca într-o bună zi... Despre asta vom mai 
vorbi. După aceea Filip d'Evreux, care luase în mâinile sale 
chestiunea, substituindu-se bine fratelui său; expedie în 
Navara porunca de a aduna trupe şi de a le trece pe mare 
cât mai repede cu putinţă, în timp ce Godefroy d'Harcourt îi 
organiza pe oamenii din partida lor, în Normandia. Tot Filip 
trimise degrabă în Anglia pe seniorii de Morbecgue şi de 


Brevand, care participaseră la recentele negocieri, spre a 
cere ajutor. 

Regele Eduard îi primi cu inimă deschisă. „Apreciez 
loialitatea în acorduri, comportarea noastră trebuie să fie în 
armonie cu ceea ce rostim. Fără încredere între regii care 
fac alianţă, nimic nu poate fi dus la bun sfârşit. Anul trecut 
mi-am deschis porţile pentru vasalii monseniorului de 
Navara; am echipat trupe, care să treacă sub ordinele 
ducelui de Lancaster şi care le-au sprijinit pe ale sale, Eram 
foarte avansați în pregătirea unui tratat ce trebuia încheiat 
între noi; urma să ne înţelegem asupra unei alianţe veşnice 
şi să ne angajăm a nu hotări niciodată, unul fără celălalt, 
pace, armistițiu sau acord. Da îndată ce monseniorul de 
Navara a debarcat în Cotentin, el a acceptat să trateze cu 
regele Jean, i-a jurat dragoste adâncă şi i-a adus omagii. 
Dacă acum se află în temniţă, dacă socrul său l-a prins în 
plasă după trădare, nu a mea este vina. Şi înainte de a-i da 
ajutor, mi-ar place să ştiu dacă rudele mele d'Evreux nu. Vin 
la mine decât în clipe de deznădejde, spre a-şi îndrepta apoi 
spre alţii privirile, după de i-am scos din belea.” 

Totuşi, el luă anumite dispoziţii, îl chemă pe ducele de 
Lancaster şi rândui pregătirile pentru o nouă expediţie, în 
timp ce dădea instrucţiuni prinţului de Galles la Bordeaux. 
Şi întrucât aflase, prin trimişii navarezi, că Jean al II-lea îl 
amesteca în acuzaţiile aduse împotriva ginerelui său, el 
adresă scrisori Sfântului-Părinte, împăratului şi anumitor 
prinți creştini, scrisori în care nega orice înţelegere cu 
Carol de Navara, dar în care - pe de altă parte - îl blama 
foarte tare pe Jean al II-lea pentru lipsa lui de credinţă şi 
pentru purtările sale ce i-ar fi plăcut a nu le vedea niciodată 
la un rege, „întru onoarea cavalerilor”. 

Scrisoarea sa către Papă îi ceruse mai puţin timp decât 
cea a regelui Jean şi cu totul altfel era adusă din condei, 
crede-mă. 

Regele Eduard şi cu mine nu ne iubim deloc; mă socoate 
întotdeauna sprijinitor al intereselor Franţei, iar eu 


consider că respectă prea puţin întâietatea bisericii. Ori de 
câte ori ne-am văzut, ne-am ciocnit. Ar vrea să aibă un Papă 
englez sau - de preferat - deloc. Recunosc însă că pentru 
națiunea sa el este un prinţ excelent, abil, prudent când 
este nevoie, îndrăzneţ când poate. Anglia îi datorează 
foarte mult. Şi-apoi, cu toate că nu are decât patruzeci şi 
patru de ani, se bucură de respectul cu care este înconjurat 
un rege bătrân, când a fost un rege bun. Vârsta suveranilor 
nu se măsoară după data naşterii lor, ci după durata 
domniei. 

Din acest punct de vedere, regele Eduard ne apare ca un 
străbun printre toţi principii occidentului. Papa Inocenţiu 
nu este pontif suprem decât de patru ani; împăratul Carol, 
ales în urmă cu zece ani, a fost încoronat doar de doi. Jean 
de Valois abia şi-a celebrat - tristă celebrare în captivitate - 
cea de a şasea aniversare a ungerii sale. Eduard al III-lea 
însă îşi ocupă tronul de douăzeci şi nouă de ani, aproape 
treizeci. 

Este un bărbat cu o statură frumoasă şi cu multă 
prestanţă, destul de corpolent. Are păr lung şi blond, o 
barbă mătăsoasă îngrijită, ochi albaştri uşor bulbucaţi; un 
adevărat Capet. Seamănă foarte mult cu Filip cel Frumos, 
bunicul său, de la care a moştenit nu puţine calităţi. Păcat 
că sângele regilor noştri a dat un produs atât de bun în 
Anglia şi altul atât de jalnic în Franţa! Cu cât înaintează În 
virată devine mai tăcut, ca şi bunicul său. Ce vrei! De 
treizeci de ani îi vede pe oameni plecându-se în faţa lui. Ştie 
după mersul, după privirea, după tonul lor cât anume speră 
de la el, ce urmează să-i ceară, ce ambiţii îi frământa şi cât 
preţuiesc ei pentru Stat. Este concis în ordinele pe care le 
dă. După cum bine spune: „Cu cât rostim mai puţine 
cuvinte, cu atât ele nu sunt repetate de alţii şi nici 
răstălmăcite”. 

Se ştie aureolat, în ochii Europei, de o mare faimă. Bătălia 
de la Ecluse, asediul de la Calais, victoria de la Crecy... Este 
cel dintâi, de un secol şi mai bine, care a învins Franţa sau 


mai degrabă pe rivalul său francez de vreme ce nu a pornit 
acest război, zice el, decât pentru a-şi afirma drepturile la 
coroana lui Ludovic cel Sfânt. Dar şi pentru a pune mâna pe 
provincii prospere. 

Nu trece an să nu debarce trupe pe continent, când în 
Boulonnais, când în Bretania; sau să nu poruncească, aşa 
cum a făcut în ultimele două veri, o cavalcadă pornită din 
ducatul său Guyenne. 

Odinioară trecea el însuşi în fruntea armatelor sale; 
frumoasă reputaţie de războinic a ştiut să-şi câştige. Acum 
nu-şi mai însoţeşte trupele. Le-a orânduit căpetenii 
destoinice, călite de-a lungul campaniilor; dar eu gândesc 
că îşi datorează succesele mai cu seamă faptului că 
întreţine o armată permanentă alcătuită, în mare parte, din 
pedestraşi; o armată care, disponibilă în orice clipă, nu-l 
costă în cele din urmă mai mult decât ostile acelea greoaie 
pe care le mobilizezi cu mare cheltuială, apoi le desfiinţezi 
sau le rechemi, care nu se adună niciodată la timp, care 
sunt echipate la nimereală şi ale cărei părţi componente nu 
ştiu să se articuleze bine, pentru a executa în bătălie 
manevrele necesare. 

Sună foarte frumos când spui: „Patria este în primejdie. 
Regele ne cheamă. Să fim la datorie!” Cu ce? Cu bâte? Va 
veni vremea în care fiecare monarh îl va lua drept model pe 
cel al Angliei şi va face război cu oameni de meserie, plătiţi 
cu solde bune, care merg acolo unde li se porunceşte, fără 
să umble aiurea şi fără să crâcnească. 

Vezi dumneata, Archambaud, un regat nu are nevoie să fie 
nici foarte întins, nici cu populaţie numeroasă, pentru a 
deveni puternic. Trebuie doar să aibă un popor în stare de 
mândrie şi efort şi să fie destul de multă vreme cârmuit de 
către un şef priceput care să ştie să-i pună în faţă ambiţii 
mari. 

Dintr-o ţară care număra abia şase milioane de suflete, 
inclusiv Ţara Galilor, înainte de ciumă şi numai patru 
milioane după flagel, Eduard al III-lea a făcut o naţiune 


prosperă şi de temut care vorbeşte cu Franţa şi cu Imperiul 
de la egal la egal. Comerţul cu lâna, traficul pe mări, 
stăpânirea Irlandei, o bună exploatare a roditoarei 
Aquitanii, puterea regală pretutindeni exercitată şi 
pretutindeni respectată, o armată mereu bine pregătită şi 
mereu ocupată cu treburi - iată de ce este Anglia atât de 
puternică şi bogată. 

Însuşi regele posedă bunuri nenumărate; se spune că nu 
mai ştie de rosturile averii sale, dar eu sunt convins că ştie, 
altfel nu ar mai avea-o. A început-o în urmă cu treizeci de 
ani, când a găsit drept moştenire o vistierie golită şi datorii 
în toată Europa. Astăzi alţii vin să împrumute de la el. A 
reclădit palatul Windsor; a înfrumusețat Westminster-ul - 
mă rog, Westmoutiers, dacă vrei; tot ducându-mă pe acolo, 
am început a pronunţa englezeşte, căci, lucru curios, pe 
măsură ce englezii se străduiesc să ocupe Franţa, ei 
vorbesc din ce în ce mai mult limba lor saxonă, chiar şi la 
curte şi din ce în ce mai puţin franceza... în fiecare dintre 
reşedinţele sale, regele Eduard îngrămădeşte minunăţii. 
Cumpără mult de la negustorii lombarzi şi de la navigatorii 
ciprioţi, nu numai mirodenii orientale, ci şi tot felul de 
obiecte de artizanat, menite să devină modele în anumite 
ramuri ale industriei sale. 

Şi fiindcă a venit vorba de mirodenii, va trebui să-ţi 
vorbesc despre piper, nepoate. Bun plasament. Piperul nu 
se alterează; valoarea sa comercială a crescut întruna în 
ultimii ani şi totul te face să crezi că la fel va fi şi mai 
departe. Am piper în valoare de zece mii de florini într-un 
antrepozit din Montpellier; l-am luat cu preţul jumătate, din 
ceea ce îmi datora un negustor de acolo, Pierre de 
Rambert, care nu-şi putea lichida marfa în Cipru. Iar cum 
eu sunt canonic al Nicosiei - fără să mă fi dus încă acolo; o, 
da, fără să mă fi dus şi cât de mare este faima frumuseţii 
sale! 

— Mi-am putut aranja astfel treaba... Dar să revenim la 
senior Eduard. 


Nu-i vorbă goală când se spune că la el poţi vedea 
adevărata masă regească şi cine se aşază la ea pentru 
întâia oară îşi simte răsuflarea tăiată în faţa bogăției de aur 
ce i se desfăşoară în faţă. Un cerb de aur, aproape tot atât 
de mare cât unul adevărat, împodobeşte centrul mesei. 
Cupe, ceainice, platouri, linguri, cuțite, solniţe - totul este 
de aur. Maiştri bucătari aduc, la fiecare rând de mâncăruri, 
aur cât să poată fi bătută monedă pentru un comitat întreg. 
„Dacă, din întâmplare, ne-am afla în nevoie, am putea vinde 
toate acestea”, zice el. Dar în momentele de jenă financiară 
- ce vistierie nu le cunoaşte? 

— Eduard este întotdeauna sigur că găseşte credite, 
fiindcă toată lumea ştie ce bogății posedă. El însuşi nu 
apare în faţa supuşilor decât gătit într-un chip minunat, 
acoperit de blănuri scumpe şi de veşminte brodate, sclipitor 
de giuvaericale şi cu pinteni de aur. 

Chiar în această desfăşurare de splendori Dumnezeu nu 
este dat uitării. Singura capelă din Westminster este 
deservită de paisprezece vicari, cărora li se adaugă clericii 
corişti şi toţi slujitorii sacristiei. Pentru a juca un renghi 
Papei, despre care spune că se află sub papucul francezilor, 
el înmulţeşte funcţiile bisericeşti şi vrea ca acestea să fie 
încredințate doar englezilor, fără împărţire de beneficii cu 
Sfântul-Scaun, lucru care întotdeauna a iscat ciocniri între 
noi. 

Odată Domnul slujit, el se ocupă de familie. Eduard al III- 
lea are zece copii în viaţă. Cel mai vârstnic, prinţ de Galles 
şi duce de Aquitania, este, ceea ce ştii; are douăzeci şi şase 
de ani. Cel mai mic, contele de Buckingham, a fost înţărcat 
abia acum. 

Tuturor fiilor săi, Eduard le ridică palate impunătoare; 
fiicelor, le caută rostuiri înalte care să-i poată servi în 
planurile sale. 

Pun rămăşag că tare mult l-ar fi plictisit viaţa pe regele 
Eduard, dacă Providența nu l-ar fi rânduit pentru ceea cei 
se potriveşte cel mai bine: guvernarea. Da, prea puţin l-ar fi 


interesat să dureze, să îmbătrânească, să aştepte moartea, 
dacă nu ar fi avut de arbitrat patimile altora, arătându-le 
ţelurile care îi ajută să-şi uite de sine. Căci oamenii nu dau 
preţ şi cinstire vieţii decât dacă îşi încredinţează faptele şi 
gândurile unei acţiuni mari cu care să se poată contopi. 

Asta l-a şi inspirat să creeze la Calais Ordinul Jaretierei, un 
Ordin care prosperă şi după care sărmanul Jean al II-lea, cu 
Steaua lui, nu a reuşit să facă decât o copie, la început 
pompoasă, dar apoi tare jalnică... 

Aceleiaşi dorinţe de măreție îi răspunde regele Eduard 
când îşi urmează proiectul, încă nemărturisit dar vizibil, al 
realizării unei Europe engleze. Nu că ar vrea să aşeze 
occidentul direct sub mâna sa, nici că ar vrea să cucerească 
toate regatele şi să le aservească. Nu, el se gândeşte mai 
degrabă la o liberă grupare a regilor sau guvernelor în 
cuprinsul căreia să aibă întâietate şi putere de comandă; o 
antantă în care să domnească pacea şi în care să nu mai 
aibă a se teme dinspre partea Imperiului, dacă nu cumva l- 
ar şi îngloba. Şi nici să nu mai aibă a datora ceva Sfântului- 
Scaun; îl suspectez că nutreşte, în taină, asemenea gând... 
A şi izbutit, de altfel, cu Flandrele pe care le-a desprins de 
Franţa; intervine în treburile Spaniei; strecoară antene în 
Mediterana. A, dacă ar avea Franţa, îţi închipui ce-ar putea 
face începând chiar cu ea! De altfel, ideea lui nu este cu 
totul nouă. Regele Filip cel Frumos, bunicul său, avusese şi 
el un proiect de pace perpetuă menit să unească Europa. 

Lui Eduard îi place să vorbească franceza cu francezii, 
engleza cu englezii. Flamanzilor li sa poate adresa în limba 
lor, ceea ce îi măguleşte şi a făcut să dobândească de la ei 
anumite lucruri. Cu ceilalţi vorbeşte latina. 

Atunci, spune-mi, cum să nu te înţelegi şi cum să nu-i 
favorizezi unui rege atât de înzestrat, atât de capabil, pe 
care şi norocul îl însoţeşte, pretenţiile sale asupra Franţei? 
Pentru ce atâta strădanie ca să menţii pe tron un nătărău 
ca acesta - arogant, născut într-o zodie proastă - cu care 


ne-a ploconit Providența, pesemne întru punerea la 
încercare a regatului acestuia nenorocit? 

O, nepoate, antanta această frumoasă dintre regatele 
apusului o dorim mult, desigur, dar o dorim franceză, vreau 
să spun cu orientare şi preeminenţă franceză. Avem 
convingerea că Anglia, dacă ar deveni prea puternică, s-ar 
îndepărta foarte repede de legile bisericii. Franţa este 
regatul ales de Domnul. lar regele Jean nu va fi veşnic. 

Totodată înţelegi însă, Archambaud, pentru ce regele 
Eduard îl susţine cu atâta perseverenţă pe acest Carol cel 
Rău care l-a înşelat foarte mult. Fiindcă mica Navara şi 
marele comitat d'Evreux sunt piese de mutat nu numai în 
afacerea cu Franţa, dar şi în jocul de asamblare a regatelor, 
joc care îşi face drum în creierul său. Le trebuie şi regilor 
ceva la care să viseze! 

După ce şi-au încheiat misiunea oamenii noştri, adică 
Morbecque şi Brevand, a fost rândul monseniorului Filip 
d'Evreux-Navara, conte de Longueville, să vină în Anglia. 

Pe cât de loial este Filip de Navara - blond, talie frumoasă, 
fire semeaţă - pe atât este fratele său de viclean; şi atunci, 
din loialitate faţă de acest frate el îşi însuşeşte, convins, 
toate vicleniile lui. Nu are talentul de bun vorbitor al mai 
vârstnicului său, dar cucereşte prin căldura sufletului. El fu 
pe placul reginei Philippa, care mărturisi că semăna în 
toate cu soţul ei când avusese vârsta aceasta. Nici nu era de 
mirare, sunt veri de mai multe ori. 

Buna regină Philippa! Ca domnişoară era rotofeie şi 
trandafirie; promitea să devină grasă asemenea celor mai 
multe femei din Hainaut. S-a ţinut de făgăduială. 

Regele a iubit-o cu dragoste curată. Dar, cu vârsta, inima 
lui a mai avut şi alte porniri; rare, însă puternice. La un 
moment dat, a fost în cauză contesa de Salisbury, iar acum 
este Doamna Alice Perreres sau Perrieres, din suita reginei. 
Ca să-şi înece necazul, Philippa mănâncă şi se face din ce în 
ce mai grasă. 


Regina Isabelle? Da, da, trăieşte şi acum; cel puţin aşa ştiu 
că luna trecută mai trăia... La Castle Rising, un castel mare 
şi mohorât în care a ferecat-o fiul ei, după ce i-a trimis la 
moarte ibovnicul, pe lordul Mortimer, în urmă cu douăzeci 
şi opt de ani. Dacă ar fi lăsat-o liberă, i-ar fi pricinuit prea 
multe griji. Leoaica Franţei... Vine să o vadă o dată pe an, 
de Crăciun. De fapt, ea a fost pricina crizei dinastice, dând 
în vileag adulterul Margaretei de Burgundia şi aducând 
astfel bun temei pentru îndepărtarea de la succesiunea la 
tron a descendenţei lui Louis Hutin. Mărturiseşte că ai de 
ce râde când îi vezi, după patruzeci de ani, pe nepotul 
Margaretei de Buigundia şi pe fiul Isabellei făcând alianţă. 
O, cât trăieşti îţi este dat să vezi de toate! 

Ilată-l, aşadar, pe Filip de Navara la Windsor, repunând pe 
tapet tratatul acela întrerupt, ale cărui baze dintâi fuseseră 
puse în cadrul tratativelor de la Avignon. 'Tot secret 
rămânea tratatul. În formele lui de redactare pregătitoare, 
nu trebuiau să figureze în clar numele principilor 
semnatari. Regele Angliei este denumit vârstnicul, iar 
regele de Navara mezinul. De parcă asta ar fi fost de ajuns 
pentru a-i ascunde, de parcă însuşi cuprinsul notelor nu i-ar 
fi dezvăluit! Sunt acestea precauţii de cancelarie deloc 
amăgitoare pentru cei de care te temi. Când vrei ca o taină 
să fie păstrată, ei bine, nu trebuie să o scrii; atâta tot. 

Mezinul îl recunoştea pe vârstnic drept regele legitim al 
Franţei. Mereu-mereu acelaşi lucru; este începutul şi 
esenţialul; este cheia de boltă a acordului. Vârstnicul îi 
recunoaşte mezinului ducatul de Normandia, comitatele 
Champagne şi Bric, vicecomitatul Chartres şi întreg 
Languedoc-ul, dimpreună cu Toulouse, Bezicrs, Montpellier. 
Se pare că Eduard nu a cedat în privinţa comitatului 
Angouleme... probabil fiindcă este prea aproape de 
Guyenne; adică nu l-ar lăsa pe Navara - în cazul în care 
tratatul ar prinde viaţă, - deie Domnul - să se instaleze 
între Aquitania şi Poitou. În schimb, se pare că a dat 
Bigorre, ceea ce lui Phoebus - dacă a auzit - nu-i este 


desigur pe plac. După cum vezi, toate acestea la un loc 
alcătuiesc o bună bucată de Franţă, o foarte bună bucată. 
Şi te poate într-adevăr cuprinde mirarea când vezi că un 
om care pretinde să domnească în această parte a locului 
cedează totul unui singur vasal. Dar, pe de o parte, soiul 
acesta de vice-regalitate pe care i-o conferă lui Navara 
corespunde foarte bine ideii de nou imperiu la care visează; 
iar pe de alta, cu cât sporeşte posesiunile principelui care îl 
recunoaşte drept rege, cu atât lărgeşte baza teritorială a 
legitimităţii sale. În loc să se străduiască să câştige alianţe 
treptate şi bucată cu bucată, el poate susţine că este 
recunoscut de toate aceste provincii dintr-o singură dată. 

În ce priveşte restul - împărţirea cheltuielilor de război, 
angajamentul de a nu încheia armistiţii separate - cuprinde 
clauze obişnuite şi preluate din proiectul precedent. Dar 
alianţa este anunţată ca „alianţă perpetuă”. 

Nu am scăpat să-ţi spun că a existat şi un moment 
amuzant între Eduard şi Filip de Navara, întrucât acesta 
cerea să fie înscrisă în tratat vărsarea celor o sută de mii de 
scuzi, niciodată plătiţi, care figurau în contractul de 
căsătorie dintre Carol de Navara şi Jeanne de Valois. 

Regele Eduard se arătă mirat: „Pentru ce-aş plăti datoriile 
regelui Jean? 

— Pentru că îi ţii locul la tron; ca atare îi ţii locul şi în 
obligaţiile pe care le are.” Tânărul Filip nu era lipsit de 
tupeu. Numai la vârsta lui îndrăzneşti asemenea treburi. 
Răspunsul a stârnit râsul lui Eduard al III-lea, care nu prea 
râde. „Fie, a spus. Dar numai după ce voi fi fost uns la 
Reims. Nu înainte.” 

Şi Filip de Navara s-a întors în Normandia. Atât cât să 
aştearnă pe hârtie cele convenite, să discute articol cu 
articol, să transmită notele dintr-o parte în alta a Mânecii... 
„vârstnicul... mezinul” şi apoi grijile războiului, toate 
acestea au făcut ca tratatul, în continuare secret şi în 
continuare cunoscut - cel puţin de către cei interesaţi - să 
nu fie semnat în cele din urmă decât la începutul lui 


septembrie, la castelul Clarendon, în urmă cu trei luni, cu 
foarte puţin timp înainte de bătălia de la Portiera. Semnat 
de cine? De Filip de Navara care, în acest scop, a făcut o a 
doua călătorie în Anglia. 

Acum înţelegi, Archambaud, pentru ce Delfinul, care ai 
văzut cât de tare se opusese la arestarea regelui Navarei, îl 
ţinea cu atâta îndărătnicie în temniţă, deşi în calitatea sa de 
actual comandant al regatului nimic nu l-ar împiedica să-l 
elibereze, cum de altfel din atâtea părţi este îmboldit să o 
facă. Atâta vreme cât tratatul nu este semnat decât de către 
Filip de Navara, el poate fi socotit nul. Din clipa în care va fi 
ratificat de către Carol, alta va fi socoteala. 

La ora actuală, regele de Navara - întrucât regele Franţei 
îl ţine prizonier, în Picardia - nu ştie încă, este desigur 
singurul în situaţia aceasta, că l-a recunoscut pe regele 
Angliei drept rege al Franţei; dar recunoaşterea lui nu are 
nici o putere, de vreme ce nu o poate semna. 

lată o treabă care încâlceşte şi mai tare nodul de belele - 
în care nimeni nu mai ştie de nimeni - nod pe care vrem să-l 
descâlcim la Metz! Pun rămăşag că peste patruzeci de ani 
nimeni nu va mai înţelege nimic, în afară de dumneata, 
poate, sau de fiul dumitale, fiindcă îi vei fi istorisit totul... 

Capitolul III Papa şi omenirea. 

Nu-ţi spusesem eu că o să avem veşti, la Sens? Şi încă 
bune. Delfinul, lăsând baltă vijelioasele sale State Generale, 
în care Marcel cerea destituirea Marelui Consiliu şi în care 
episcopul Le Cog, în timp ce pledează pentru eliberarea lui 
Carol cel Rău îşi iese din fire şi pomeneşte despre 
înlăturarea regelui Jean - da, da, nepoate, la asta am ajuns 
- încât cel de lângă episcop a trebuit să-i strivească piciorul 
ca să-l facă să-şi revină şi să precizeze că nu Statele 
Generale au căderea să îndepărteze un rege, ei bine, 
Delfinul i-a tras pe toţi pe sfoară şi a plecat şi el ieri, luni, la 
Metz. Cu două mii de cai. A pretextat că anumite mesaje 
primite de la împărat îl obligă să se ducă la dieta sa, întru 
binele ţării. Da... mai cu seamă mesajul meu. M-a înţeles. În 


felul acesta, Statele Generale au rămas în vânt şi se vor 
dispersa, fără a fi putut ajunge la nici o concluzie. În cazul 
în care oraşul s-ar fi arătat prea turbulent, nu avea decât să 
se întoarcă cu trupele sale. Îl ţine sub ameninţare... 

Şi încă o veste bună: Capocci nu vine la Metz. Refuză să 
mă întâlnească. Fericit refuz. Greşeşte astfel faţă de 
Sfântul-Părihte, iar eu am scăpat de el. Îl trimit pe 
arhiepiscopul de Sens să-l escorteze pe Delfin, care este 
deja însoţit de arhiepiscopul cancelar Pierre de la Foret; 
asta înseamnă că are, spre a-l sfătui, doi oameni înţelepţi. În 
ce mă priveşte, am doisprezece prelați în suita mea. Ajunge. 
Cât nu a avut vreodată un alt emisar papal. Şi fără nici un 
Capocci. Într-adevăr, nu pot înţelege pentru ce Sfântul 
Părinte s-a îndărătnicit să mi-l asocieze şi de ce se 
îndărătniceşte în continuare să nu-l recheme. Mai întâi, 
dacă nu ar fi fost el, aş fi plecat mai devreme. Zău aşa, a 
fost o primăvară pierdută. 

De îndată ce aflarăm despre afacerea de la Rouen şi 
primirăm scrisorile de la regele Jean şi de la regele Eduard, 
de cum aflarăm că ducele de Lancaster pregătea o nouă 
expediţie, în timp ce oastea Franţei era convocată pentru 
întâi iunie, am bănuit că totul avea să meargă prost. I-am 
spus Sfântului-Părinte că trebuia trimis un emisar, lucru 
asupra căruia a căzut de acord. Se plângea de starea în 
care se afla creştinătatea. Eram gata să plec în cursul 
săptămânii. A fost nevoie de trei pentru redactarea 
instrucţiunilor, îi spuneam: „Dar ce instrucţiuni, 
sanctissimus pater? Nu aveţi decât să le recopiaţi pe cele 
primite de la predecesorul dumneavoastră, veneratul 
Clement al VI-lea, pentru o misiune cu totul asemănătoare, 
sunt de-atunci zece ani. Erau foarte bune. Instrucţiunile 
mele urmăresc să se acţioneze cu toată puterea pentru a 
împiedica pornirea generală a războiului. 

Poate că în adâncul inimii sale, fără să-şi dea seama, căci 
nu-i în stare, asta-i sigur, de vreun voit gând rău, nu dorea 
chiar foarte tare să izbândesc acolo unde el eşuase de 


curând, înainte de bătălia de la Crecy. De altfel o şi 
mărturisea: „M-a bruftuluit zdravăn Eduard al III-lea şi mă 
tem să nu se întâmple la fel. Este un om tare hotărât acest 
Eduard al III-lea; nu-l poţi minţi uşor. În plus, crede că toţi 
cardinalii francezi au împotriva lui o părere preconcepută. 
Voi trimite cu dumneata pe-al nostru venerabilis frater 
Capocci”. Aceasta îi era ideea. 

Venerabilis frater! Fiecare Papă trebuie să comită în 
timpul pontificatului său o greşeală, altfel ar fi Dumnezeu în 
persoană. Ei bine, eroarea lui Clement al VI-lea a fost de a-i 
da lui Capocci pălăria de cardinal. 

„Şi-apoi, mi-a spus Inocenţiu, dacă unul dintre voi doi se 
îmbolnăveşte... Ferească Domnul... celălalt ar putea 
continua misiunea.” Întrucât Sfântul nostru Părinte se 
simte, bietul, bolnav întruna, el îi vrea şi pe ceilalţi la fel şi 
chiar ar fi în stare să te supună miruirii din urmă la cel mai 
mic strănut. 

M-ai văzut cumva bolnav de când am pornit la drum, 
Archambaud? Dar lui Capocci zdruncinăturile îi frâng 
şalele; din două leghe în două leghe este nevoit să se 
oprească, spre a-şi deşerta băşica. Într-o zi năduşeşte din 
pricina febrei, în alta îl doare burta. A vrut să-mi ia medicul, 
pe jupân Vigier, care ştii şi dumneata că nu prea e copleşit 
de treburi, iar eu nici atât nu-l stânjenesc. După mine, 
doctorul cel mai bun este cel care, în fiecare dimineaţă, mă 
palpează, mă ascultă, îmi cercetează ochii şi limba, îmi 
examinează urină, nu-mi impune prea multe renunţări, îmi 
ia sânge doar o dată pe lună şi mă ţine bine, sănătos... Şi- 
apoi, în ce priveşte pregătirile, Capocci!... Este dintre 
oamenii care bagă fitile şi insistă să-i încarci cu misiuni şi 
care, de îndată ce le-au obţinut, nu mai încetează cu 
pretenţiile. Nu-i ajungea un secretar papal, îi trebuiau doi. 
Oare de ce anume, ne întrebăm, de vreme ce toate 
scrisorile pentru parohie, înainte de a ne fi despărţit, au 
fost dictate şi corectate de mine... Toate acestea au făcut să 
nu putem pleca decât la vremea solstițiului, la 21 iunie. 


Prea târziu. Nu poţi opri războaiele când ostile sunt în 
drum. Le stăvileşti în mintea regilor, doar când hotărârea 
este încă şovăitoare. Îţi spun eu, Archambaud, o primăvară 
pierdută, nu altceva. 

În ajunul plecării, Sfântul-Părinte m-a primit, singur. 
Regretă, poate, întrucâtva, că-mi impusese un tovarăş atât 
de nefolositor. M-am dus să-l văd la Villeneuve la reşedinţa 
lui. Căci refuză să locuiască în marele palat clădit de 
predecesorii săi. După părerea lui, acolo e prea mult lux şi 
pompă, prea numeros personalul. Inocenţiu a vrut să facă 
pe placul mulţimii, care îi reproşa papalității că trăieşte în 
prea mare fast. Mulțimea! Niscaiva zmângălitori de hârtie, 
probabil, pentru care fierea este cerneală naturală; niscaiva 
predicatori trimişi de diavol în biserică, pentru a semăna 
discordie. Celor dintâi li s-ar fi cuvenit şi ar fi fost de-ajuns, 
o excomunicare zdravănă; celorlalţi, vreun venit 
canonicesc, vreun beneficiu, însoţite de cine ştie ce 
prioritate, căci adesea veninul le este stimulat de invidie; 
ceea ce vor ei să îndrepte în lume este prea-puţinul loc pe 
care - după propria părere - îl ocupă în ea. Priveşte, de 
pildă, la Petrarca, despre care m-ai auzit vorbind deunăzi 
cu monseniorul din Auxerre. Este un om uricios din fire, dar 
foarte învăţat şi de o mare valoare, trebuie să o 
recunoaştem, foarte ascultat şi de o parte şi de cealaltă a 
Alpilor. A fost prietenul lui Dante Aligheri care l-a adus la 
Avignon; şi i-au fost încredințate anumite misiuni pe lângă 
principi. Ei bine, el scria că cetatea Avignon ar fi cloaca cea 
mai mare cu putinţă, că acolo prosperă toate viciile, că în ea 
mişună aventurierii, că acolo se vine pentru cumpărarea 
cardinalilor, că Papă ţine dugheană de eparhii şi mănăstiri, 
că prelaţii au ţiitoare, iar ţiitoarele lor, codoşi... ce mai, un 
nou Eabilon. 

Şi despre mine răspândea lucruri foarte răutăcioase. Dar 
fiindcă era om ce trebuia luat în consideraţie, m-am văzut 
cu el, l-am ascultat - ceea ce i-a dat satisfacţie - i-am 
aranjat ceva treburi (se vorbea că s-ar deda artelor oculte, 


magiei etc...), i-am redat unele beneficii ce-i fuseseră luate; 
am corespondat cu el, cerându-i să copieze pentru mine, în 
fiecare dintre scrisorile sale, câteva versuri ori maxime ale 
marilor poeţi din antichitate - pe care îi ştie atât de bine - 
spre a-mi împodobi predicile, întrucât eu, sunt foarte 
conştient de asta, am un stil de jurist; la un moment dat, 
chiar l-am propus pentru o funcţie de secretar papal şi 
perfectarea chestiunii nu a depins decât de el. Află că 
răspândeşte acum mult mai puţine răutăţi despre Curtea de 
la Avignon şi despre mine scrie chiar lucruri minunate. Sunt 
un adevărat astru pe cerul bisericii, o putere în spatele 
tronului papal; egalez sau depăşesc în cunoştinţe pe orice 
jurist al timpului nostru; am fost binecuvântat de natură şi 
rafinat de studiu; şi oricine poate recunoaşte în mine 
capacitatea de a vorbi despre orice lucru din univers, 
capacitate pe care Iulius Cezar o atribuia lui Plinius cel 
Bătrân. Da, nepoate - nici mai mult, nici mai puţin! Şi nu am 
redus câtuşi de puţin nici felul de trai, nici personalul casei, 
lucruri care nu demult îl stârniseră să scrie pamfletul... S-a 
întors în Italia prietenul meu Petrarca. Ceva, în fiinţa lui, îl 
face să nu poată sta locului nicăieri, precum amicul său 
Dante, după care s-a modelat chiar foarte mult. Şi-a 
născocit o iubire nemăsurată pentru o doamnă care nu i-a 
fost ibovnică şi care a murit. Din punctul acesta de vedere 
are partea lui de sublim... îl iubesc mult pe omul acesta rău. 
Îmi lipseşte. Dacă ar fi locuit în Avignon, ar fi stat acum, 
fără îndoială, în locul dumitale, căci l-aş fi luat cu mine... 

Dar să te iei după simţămintele mulţimii, ca bunul nostru 
Inocenţiu? Înseamnă a dovedi slăbiciune, a da apă la moară 
criticii şi a-ţi îndepărta pe mulţi dintre cei care te susțineau, 
fără a-ţi atrage totuşi nici un nemulţumit. 

Aşadar, pentru a oferi imaginea umilinţei, Sfântul nostru 
Părinte s-a dus să locuiască în micuțul său palat 
cardinalicesc, la Villeneuve, de cealaltă parte a Ronului. 
Oricum, chiar ducând un trai modest, aşezământul s-a 
dovedit într-adevăr prea mic. Atunci a fost nevoie de o 


lărgire a lui, pentru a-i putea adăposti pe oamenii 
indispensabili. Tot ce înseamnă secretariat funcţionează 
prost din lipsă de spaţiu; clericii schimbă neîncetat 
încăperile, pe măsură ce lucrările înaintează. Bulele papale 
sunt scrise în colb. Şi cum destule servicii au rămas în 
Avignon, neîncetat trebuie traversat fluviul, înfruntând 
vântul iabraş care suflă ades pe acolo şi care iarna te 
pătrunde până în măduva oaselor... Treburile întârzie, 
aşadar, toate... în afară de aceasta, întrucât a fost alesul 
preferat al lui Jean Birel, mai-marele călugărilor din Ordinul 
Sfântului Bruno, care se bucura de o reputaţie de sfinţenie 
desăvârşită - mă întreb, la urma urmei dacă am făcut bine 
că l-am îndepărtat; nu ar fi fost deloc mai neplăcut - 
Sfântul-Părinte a făcut jurământ că va ridica o mănăstire 
pentru acest Ordin. Ea se clădeşte în momentul de faţă 
între locuinţa pontificală şi un nou dispozitiv de apărare, 
fortul Saint-Andre, care tot acum se construieşte. Dar aici 
ofiţerii regelui sunt cei care ordonanţează lucrările. Astfel 
că, pentru moment, creştinătatea se găseşte comandată în 
mijlocul unui şantier. 

Sfântul-Pârinte m-a primit în Capela sa, de unde nu iese 
deloc, alăturată camerei mari destinată audienţelor - 
fiindcă, oricum, are nevoie de o sală de audienţe; şi-a dat el 
seama de asta - împodobită de un pictor venit de la Viterbo, 
unul Mateo Giova sau Giovanotto, Giovanelli, Giovanetti, mă 
rog, aşa ceva... este vopsită în albastru palid, ceea ce s-ar 
potrivi mai bine unei mănăstiri de călugăriţe; mie nu-mi 
place; nu are destul roşu, destul aur, Culorile vii nu costă 
mai scump decât celelalte... Şi ce zgomot, nepoate! Se pare 
că este locul cel mai calm din tot palatul, de aceea se 
retrage acolo Sfântul-Părinte! Fierăstraiele scrâşnesc în 
piatră, ciocanele zăngăne în ciocnirile lor cu dalta, scripeţii 
scârţâie, căruțele uruie, bârnele saltă, lucrătorii se strigă şi 
se ciorovăiesc... A trata subiecte grave într-un asemenea 
vacarm înseamnă a te găsi în purgatoriu. Înţeleg de ce 
suferă de cap Sfântul-Părinte! „Vezi prea bine, venerabile 


frate, îmi spune el, că trebuie să cheltuiesc bani mulţi şi că 
am mare bătaie de cap cu construirea în jurul meu a unor 
aparenţe de sărăcie. Şi-apoi, trebuie totuşi să întreţin 
palatul cel mare din faţă. Nu-l pot lăsa să cadă în 
paragină...” 

Mă înduioşează Papa Aubert, când îşi râde astfel de sine, 
cu tristeţe, părând a-şi recunoaşte greşelile, pentru a-mi 
face plăcere. 

Stătea aşezat pe un fotoliu prăpădit pe care nu l-aş fi 
acceptat nici în primul meu episcopat; ca de obicei, în tot 
timpul discuţiei, trupul îi era aplecat. Cum arată? Nas mare, 
coroiat, în prelungirea frunţii, nări de asemenea mari, 
sprincene mult arcuite, urechi mari al căror lob iese de sub 
boneta albă, colţurile gurii lăsate în jos în barba creaţă. 
Trup de altfel bine clădit şi de aceea ne miră sănătatea sa 
atât de şubredă. Un sculptor în piatră lucrează la dăltuirea 
imaginii sale, pentru piatra de mormânt cu gisant. Fiindcă 
nu vrea statuie în picioare, i se pare ostentativă... Dar 
acceptă să aibă un mormânt. 

Era într-o zi de văicăreală. A continuat: „Fiecare Papă 
trebuie să trăiască în felul său, fratele meu drag, pătimirea 
Domnului nostru Isus Christos. A mea stă în neizbânda a tot 
ceea ce întreprind. De când voinţa Cerului m-a înălţat pe 
cea mai înaltă treaptă a bisericii, mă simt cu mâinile ca şi 
legate. Oare ce am făcut, ce reuşită am avut în aceşti trei 
ani şi jumătate?” 

Voința Cerului, desigur, desigur; dar să recunoaştem că ea 
şi-a căutat cumva exprimarea prin modesta mea persoană. 
Ceea ce îmi îngăduie unele mici libertăţi cu Sfântul-Părinte. 
Există însă lucruri pe care; orice-ar fi, nu i le pot spune. Nu 
pot să-i spun, de pildă, că oamenii investiţi cu o autoritate 
supremă nu trebuie să caute a schimba prea mult lumea 
pentru a-şi justifica elevarea. 

Există în umilii cei mari o formă ascunsă de orgoliu, care 
este adesea şi cauza eşecurilor lor. 


Cunosc bine proiectele Papei Inocenţiu, înaltele sale 
întreprinderi. Sunt trei la număr şi ele se întrepătrund: cea 
mai ambițioasă - unirea bisericii latine cu cea grecească, 
sub autoritatea celei catolice, bineînţeles; o sudare între 
Orient şi Occident, restabilirea unităţii în lumea creştină. 
Este visul oricărui Papă de zece mii de ani încoace. Iar cu 
Clement al VI-lea împinsesem mult lucrurile, chiar mai 
departe decât fuseseră vreodată şi, în orice caz, decât sunt 
acum. Inocenţiu a reluat pe seama să proiectul, dar ca şi 
cum ideea i-ar fi venit lui, pentru întâia oară, prin luminarea 
Sfântului Duh. Să nu mai discutăm. 

Pentru a ajunge la aceasta - altă acţiune, deci, prealabilă 
celei dintâi: reinstalarea papalității la Roma, pentru că 
autoritatea Papei asupra creştinilor din Orient nu ar putea 
fi acceptată decât dacă este exprimată din înaltul tronului 
Sfântului Petru. Constantinopole, actualmente în decădere, 
s-ar putea înclina, fără a-şi pierde onoarea, în faţa Romei, 
dar nu în faţa Avignon-ului. În privinţa aceasta, o ştii prea 
bine, opinia îmi este cu totul diferită. Raționamentul ar fi 
bun, cu condiţia ca Papă să nu se expună el însuşi în a 
deveni şi mai slab la Roma decât este în Provence... 

Dar, pentru a intra la Roma trebuie mai întâi - acesta era 
cel de-al treilea ţel - să se împace cu împăratul. Ceea ce s-a 
avut în vedere cu prioritate. Să vedem în ce stadiu ne aflăm 
cu aceste frumoase proiecte... S-au grăbit, contrariu 
sfatului meu, să-l încoroneze pe împăratul Carol, ales de opt 
ani, pe care l-am avut în mână atâta timp cât îi ţineam 
foarte sus momeala ungerii sale. În prezent nu mai avem 
asupra lui nici o putere. Ne-a mulţumit prin Bula sa de aur, 
pe care a trebuit să o înghiţim, pierzându-ne autoritatea nu 
numai asupra chestiunilor privind alegerea în imperiu, dar 
şi asupra finanţelor bisericii în imperiu. Prin urmare, nu 
este o reconciliere, ci o capitulare. Fapt pentru care 
împăratul ne-a dat, cu generozitate, mâna liberă, în Italia, 
adică ne-a făcut hatârul de a ne îngădui să ne-o vârâm într- 
un cuib de viespi. 


În Italia Sfântul-Părinte l-a trimis pe cardinalul Alvarez 
d'Albornoz, care este mai mult căpitan decât cardinal, spre 
a pregăti întoarcerea la Roma. Albornoz a început prin a şi-l 
alătura pe Cola di Rienzi, care a dominat Roma la un 
moment dat. Născut într-o tavernă din Trastevere, era unul 
dintre acei oameni din popor cu chip de Cezar, cum se 
întâmpla să se ivească din când în când pe meleagurile 
acelea şi care îi cuceresc pe romani, reamintindu-le că 
strămoşii lor au poruncit cândva universului întreg. De 
altfel se şi dădea drept fiu de împărat, descoperind că ar fi 
un bastard de-al lui Henric al VII-lea de Luxemburg; dar a 
rămas singurul cu părerea aceasta. Îşi alesese titlul de 
tribun, purta togă de purpură şi locuia în Capitoliu, pe 
ruinele templului lui Jupiter. Prietenul meu Petrarca îl 
salută ca pe restauratorul anticelor măreţii ale Italiei. Ar fi 
putut fi un pion pe tabla noastră de şah, dar unul care ar fi 
trebuit împins cu discernământ şi nu mizând pe el tot jocul 
nostru. A fost asasinat, în urmă cu doi ani, de către un 
Colonna, pentru că Albornoz întârzia cu ajutorul făgăduit. 
Acum totul trebuie luat de la început; şi nicicând nu am fost 
mai departe de posibilitatea unei intrări în Roma, unde 
anarhia este şi mai mare decât în trecut. Roma - să visezi 
mereu la ea dar să nu te întorci acolo niciodată. 

Cât priveşte Constantinopole... O, cu vorbele stăm bine de 
tot. Împăratul Paleologu este gata să ne recunoască; şi-a 
luat acest angajament solemn; ar veni chiar să 
îngenuncheze înaintea noastră, de-ar putea ieşi din 
strâmtul lui imperiu. Nu pune decât o singură condiţie: să i 
se trimită o armată, pentru a putea scăpa de vrăjmaşi. În 
situaţia în care a ajuns, ar fi capabil să recunoască şi un 
preot, de ţară în schimbul a cinci sute de cavaleri şi a o mie 
de pedestraşi... 

A, va să zică şi dumneata te miri! Dacă unirea creştinilor, 
dacă unificarea bisericilor nu ţine decât de atâta lucru, de 
ce nu este trimisă pe marea grecească această mică 
armată? Ei bine, nu! Nu se poate, bunul meu Archambaud. 


Pentru că nu avem cu ce o echipă, nu putem plăti solde. 
Pentru că frumoasa noastră politică şi-a arătat roadele; 
spre a-i dezarma pe calomniatorii noştri, am hotărât să 
revenim la puritatea bisericii dintru începuturi... 

Care începuturi? Prea cutezător s-ar dovedi cel în stare să 
afirme că le cunoaşte cu adevărat! Puritate?! De cura au 
existat doisprezece apostoli, s-a şi ivit printre ei un 
trădător! 

Şi-atunci, li s-a suprimat unor abaţii uzufructul şi 
beneficiile care nu au a face cu izbăvirea sufletelor... „oile 
trebuie păstorite de un cioban, nu de un mercenar”... şi s-a 
poruncit îndepărtarea de cele sfinte a celor care adună 
bogății... „să devenim semenii sărmanilor”... şi au fost 
interzise orice tributuri provenite de la prostituate şi de la 
jocurile cu zaruri... da, am coborât până la asemenea 
detalii... ah! Fiindcă jocurile cu zaruri te împing la rostirea 
de blesteme; nici un ban necurat; să nu ne îngrăşăm de pe 
urma păcatului care, devenind mai ieftin, nu face decât să 
crească şi să se lăfăie. 

Rezultatul tuturor acestor reforme este că vistieriile sunt 
goale, căci banii curaţi nu curg decât sub forma unor firave 
râuleţe; nemulţumiţii s-au înzecit şi există totdeauna nişte 
iluminaţi care să predice cum că Papa este un eretic. 

Ei, dacă e-adevărat că infernul este pavat cu bune intenţii, 
dragul Sfânt-Părinte îşi va fi pardosit o bucată de drum 
bunişoară | „Venerabile frate, deschide-mi-te cu toate 
gândurile, nu-mi ascunde nimic, chiar dacă ai a-mi aduce 
dojeni.” 

Pot oare să-i spun că, de-ar citi cu puţin mai multă atenţie 
ceea ce Creatorul scrie pentru noi în ceruri, ar vedea că 
aştrii alcătuiesc conjuncturi proaste şi cadrane întristătoare 
aproape asupra tuturor tronurilor, inclusiv al său, cel pe 
care stă aşezat tocmai fiindcă respectiva configuraţie este 
nefastă? Căci bună de-ar fi fost, probabil că m-aş găsi în 
locul său... Pot oare să-i spun că, aflânduc-te într-o atât de 
jalnică poziţie siderală, nu-i deloc potrivit să te apuci de 


reînnoirea casei de jos până sus, că ar trebui doar să o 
menţii cât poţi mai bine, aşa cum ne-a fost încredinţată, că 
nu ajunge să vii din satul Pompadour în Linaousin, cu 
obiceiuri simple de ţăran, pentru a te face înţeles de regi şi 
a îndrepta nedreptăţile oamenilor?... Vremurile nenorocite 
de acum vor ca cele mai mari tronuri să nu fie stăpânite de 
oameni pe măsura misiunii lor. O, da, sarcina urmaşilor nu 
va fi deloc uşoară! 

Şi mi-a mai spus în acelaşi ajun de plecare: „Să fiu eu oare 
Papă care ar fi putut realiza unitatea creştinească şi care să 
nu fi reuşit? Aflu că regele Angliei strânge la Southampton 
cincizeci de nave pentru a trece pe continent aproape patru 
sute de călăreţi şi arcaşi dimpreună cu peste o mie de căi”. 
Cred şi eu că aflase; eu făcusem în aşa fel încât să-i parvină 
ştirea. „Este jumătate din cât mi-ar trebui pentru a-l 
mulţumi pe împăratul Paleologu. Nu ai putea cumva, cu 
ajutorul fratelui nostru cardinalul Capocci, despre care ştiu 
bine că nu are toate virtuțile dumitale şi ia care nu reuşesc 
să ţin cât ţin la dumneata...” - basme, basme bune de 
adormit copiii... - „dar care se bucură de trecere pe lângă 
regele Eduard, nu ai putea să-l convingi, în loc să recurgă la 
expediţia aceasta împotriva Franţei... Da, înţeleg foarte 
bine ce gândeşti... Şi regele Jean şi-a convocat oastea; dar 
el este sensibil la simţământul cavaleresc şi creştinesc de 
onoare. Ai putere asupra lui. Câtă glorie nu ar dobândi el 
dacă cei doi regi ar renunţa să se bată, pentru a trimite 
împreună forţele lor spre Constantinopole, astfel încât să 
poată împlini unirea în sânul unei singure biserici! Încearcă 
să le arăţi lucrul acesta, venerabile frate; arată-le că, în loc 
să-şi însângereze regatele, adunând suferinţe asupra 
popoarelor lor creştine, mai bine s-ar dovedi vrednici de cei 
viteji şi cucernici...” 

I-am răspuns: „Preasfinte-Părinte, ceea ce doriţi va fi cel 
mai lesne lucru din lume, de îndată ce vor fi fost îndeplinite 
două condiţii: în privinţa regelui Eduard, să fie recunoscut 
rege al Franţei şi uns la Reims; în privinţa regelui Jean, să 


renunţe regele Eduard la pretenţiile sale şi să-i prezinte 
omagiul. Odată acestea îndeplinite, nu mai văd alte 
obstacole... 

— Îţi râzi de mine, venerabile frate; nu ai credinţă. 

— Am credinţă, Preasfinte-Părinte, dar nu mă simt în stare 
a face soarele să strălucească în puterea nopţii. Acestea 
fiind spuse, cred din răsputeri că de vrea Domnul o minune, 
o va putea face fără noi”. 

Am tăcut apoi câteva clipe, fiindcă în curtea învecinată 
răsturnau o căruţă de moloz, iar o echipă de dulgheri se 
luaseră la harţă cu nişte cărăuşi. Papa îşi lăsase în jos nasul 
cel mare, nările pe potriva acestuia, barbă bogată. În sfârşit 
îmi spuse: „Obține cel puţin de la ei să semneze un nou 
armistițiu. Spune-le cât mai limpede că le interzic să reia 
ostilitățile. Dacă vreun prelat sau cleric se opune eforturilor 
dumitale întru pace, lipseşte-l de toate beneficiile sale 
eclesiastice. Şi reaminteşte-ţi că în cazul în care cei doi regi 
persistă în a se război, poţi merge până la excomunicare; 
stau scrise acestea în instrucţiunile dumitale. 
Excomunicarea şi interdicţia”. 

După această reamintire a împuternicirilor mele, aveam 
mare nevoie de binecuvântarea pe care mi-a dat-o. Căci mă 
vezi cumva, Archambaud, excomunicându-i pe regii Franţei 
şi Angliei în situaţia de-acum a Europei? Eduard şi-ar fi 
eliberat pe dată biserică de orice supunere faţă de Sfântul- 
Scaun, iar Jean şi-ar fi trimis conetabilul să asedieze 
Avignon-ul. Pe de altă parte, ce crezi că ar fi făcut, după 
părerea dumitale, Inocenţiu? Îţi spun eu. M-ar fi dezavuat şi 
ar fi anulat excomunicările. Toate astea nu erau decât 
vorbe. 

Aşadar, a doua zi am plecat. 

Cu trei zile înainte, în ziua de 18 iunie, trupele ducelui de 
Lancaster debarcaseră la Haga. 

Partea a patra - Vara dezastrelor. 

Capitolul I Cavalcada normandă. 


Nu totul poate fi întruna nefast. A, ţii minte, Archambaud, 
că era această una dintre sentinţele mele favorite... Ei da, 
ni se întâmpla ca în chiar toiul unor nenorociri, necazuri 
sau decepţii să fim răsplătiți cu un anumit bine care vine să 
ne întărească. Este destul să-l ştim preţui. Dumnezeu nu 
aşteaptă decât recunoştinţa noastră pentru a ne dovedi şi 
mai mult bunătatea sa. 

Vezi doar că după vara aceasta dezastruoasă pentru 
Franţa şi dezamăgitoare pentru misiunea mea - o 
mărturisesc - vezi doar cât de mult ne favorizează 
anotimpul şi vremea frumoasă de care ne bucurăm pentru a 
ne continua călătoria! Este o încurajare cerească. 

După ploile de care am avut parte în Berry, mă temeam să 
nu întâlnim - pe măsură ce înaintam spre nord vreme rea, 
vijelie şi frig. De aceea mă şi pregăteam să mă cuibăresc în 
lectica mea, să mă încotoşmănez în blănuri şi să am grijă a 
ne susţine cu vin cald. lată însă că, dimpotrivă, văzduhul s-a 
îmblânzit, soarele străluceşte, iar decembrie acesta arată 
ca o primăvară. În Provence se mai întâmplă să fie uneori 
aşa; dar nu mă aşteptam să văd câmpia însorită de atâta 
lumină, nici să fim întâmpinați la intrarea în Champagne de 
un aer atât de călduţ încât să asude caii pe sub valtrapuri. 

Mai puţin cald a fost, te asigur, când am ajuns la Breteuil 
în Normandia, la începutul lui iulie, ca să mă întâlnesc cu 
regele. 

Căci plecat din Avignon la 21 iunie, la 12 iulie eram... a, 
da, îţi aminteşti, ţi-am mai spus... iar Capocci era bolnav... 
exact... cred şi eu, în ritmul în care l-am dus... 

Ce făcea regele Jean la Breteuil? Asedia, asedia castelul, 
după o scurtă cavalcadă normandă care nu fusese deloc 
pentru el un triumf, asta-i tot ce se poate spune. 

Îți reamintesc că ducele de Lancaster debarcă în Cotentin 
la 18 iunie. Fii atent la date; au importanţă în împrejurarea 
dată... Aştrii? A, nu... Nu am studiat în mod deosebit aştrii 
din ziua aceea. Ceea ce voiam să spun este că în război 


timpul şi rapiditatea valorează, uneori, tot atât de mult cât 
efectivul trupelor. 

Peste trei zile va face joncțiune, la mănăstirea 
Montebourg, cu detaşamentele de pe continent - cu cel pe 
care Robert Knolles, un căpitan bun, îl aduce din Bretania şi 
cu cel organizat de Filip de Navara. Ce efective pot însuma 
cei trei? Filip de Navara şi Godefroy d'Harcourt nu au mai 
mult de o sută de cavaleri. Knolles vine cu cel mai puternic 
contingent: trei sute de militari, cinci sute de arcaşi, de 
altfel nu toţi englezi; printre ei există şi bretoni aduşi de 
Jean de Montfort, pretendent la ducat împotriva contelui de 
Blois, care este omul ramurii de Valois. În sfârşit, Lancaster 
numără abia o sută cincizeci de armuri şi două sute de 
arcaşi, dar are o puternică remontă16) de cai. 

Când regele Jean al II-lea află cifrele acestea, râse de 
tresaltă carnea pe el, de la pântece până la creştet. Oare 
gândeau că-l sperie cu asemenea jalnică armată? Dacă doar 
atâta putea strânge vărul său din Anglia, atunci nu prea 
avea de ce să se sperie. „Vezi, Charles, fiule, vezi că aveam 
dreptate, Audrehem, când nu mi-a fost teamă să-mi vâr 
ginerele în temniţă; da, mare dreptate aveam când îmi 
băteam joc de sfidările acestor mici navarezi, de vreme ce 
doar de aliaţi aşa de slabi îşi pot face rost.” 

Şi se împăuna cum că de la începutul lunii chemase oaste 
la Chartres. „Oare nu a fost asta o măsură bună de 
prevedere? Ce zici, Audrehem, ce zici Charles, fiule?” 
Vedeţi prea bine că ajungea doar convocarea vasalilor şi nu 
şi a natului întreg. N-au decât să dea năvală drăguţii de 
englezi, să se afunde cât mai departe pe pământul ţării. Ne 
vom năpusti asupra lor şi îi vom arunca în gura Senei. 

Mi s-a spus că rareori l-au văzut atât de vesel şi vreau să 
cred că aşa era. Căci acest veşnic învins iubeşte războiul; 
cel puţin în vis. Să plece, să împartă ordine înfipt în şaua 
armăsarului, să fie - în sfârşit! 

— Ascultat, căci în război oamenii sunt supuşi... măcar la 
plecare; să lase grijile finanţelor sau ale guvernării lui 


Nicolas Braque, lui Lorris, lui Bucy şi altora; să trăiască 
printre bărbaţi, fără femei prin preajmă; să se mişte, să se 
foiască neîncetat, să mănânce în şa, cu îmbucături mari, sau 
pe taluzul drumului, sub un copac încărcat de fructe mici, 
verzi, să primească raportul cercetaşilor, să rostească vorbe 
mari pe care fiecare se va duce apoi să le repete... „dacă 
dușmanului îi este sete, să-şi bea sângele”... să-şi 
odihnească mâna pe umărul câte unui arcaş care să 
roşească de plăcere... „nu eşti niciodată ostenit, 
Boucicaut... vajnica ta sabie pişcă bine, Coucy...!”. 

Şi, cu toate acestea, a câştigat el fie şi o singură victorie? 
Niciodată. La douăzeci şi doi de ani, numit de către tatăl 
său căpetenie războinică în Hainaut... a, ce frumos sună: 
căpetenie războinică!... s-a lăsat snopit în bătaie de englezi. 
La douăzeci şi cinci de ani, purtând un titlu încă şi mai 
frumos, de-ţi vine a crede că le născoceşte senior al 
izbânzii, a adus mari pagube populaţiei din Languedoc, fără 
să izbutească, în patru luni de asediu, să cucerească 
Aiguillon-ul, aflat la confluenţa râurilor Lot şi Garonne. Dar 
dacă stai să-l asculţi, toate luptele acestei au însemnat 
vitejii, oricât de trist le-ar fi fost sfârşitul. Nicicând nu şi-a 
dobândit vreun bărbat atâta siguranţă în experienţa 
înfrângerilor. 

De data aceasta îşi prelungea plăcerea. 

Doar cât s-a dus să ia de la Saint-Denis flamura, trecând 
negrăbit apoi la Chartres, că ducele de Lancaster, care o 
luase pe la sud de Caen, trecea râul Dives şi venea să 
doarmă la Lisieux. Amintirea cavalcadei lui Eduard al III- 
lea, în urmă cu zece ani şi mai ales jefuirea de la Caen nu se 
ştersese încă. Sute de burghezi ucişi pe străzi, patruzeci de 
mii de bucăţi de postav furate, toate obiectele preţioase 
luate pentru a fi duse dincolo de Canalul Mânecii şi 
incendierea oraşului evitată la timp... fireşte că populaţia 
normandă nu uitase nimic din toate acestea şi parcă ar fi 
arătat oarecare interes în a-i lăsa pe arcaşii englezi să 
treacă. Cu atât mai mult cu cât Filippe d'Evreux-Navara şi 


jupân Godefroy d'Harcourt spuneau deschis că englezii 
aceştia erau prieteni. Untul, laptele, brânzeturile se găseau 
din belşug, cidrul curgea gârlă; în păşunile acelea grase caii 
nu duceau lipsă de furaje. La urma urmei, să hrăneşti o mie 
de englezi, într-o seară, costa mai puţin decât să-i plăteşti 
regelui, pe un an întreg, gabela, fumăritul şi impozitul de 
opt dinari pe livra47) la mărfuri. 

La Chartres, Jean al II-lea găsi oastea mai puţin adunată şi 
mai puţin pregătită decât îşi închipuise. Conta pe o armată 
de patruzeci de mii de oameni. Abia de număra o treime. 
Dar nu era destul, nu era chiar prea mult faţă de adversarul 
pe care urma să-l înfrunte? „Ei, da, nu-i voi plăti pe cei care 
nu s-au prezentat; va fi şi acesta un avantaj. Dar vreau să li 
se dea mustrări.” 

Dar iată că în timp ce expedia mustrările... „când regele 
voieşte, cavalerul trebuie”... ducele de Lancaster ajunsese 
la Pont-Audemer, un fief al regelui Navarei. Eliberă un 
castel pe care o grupare franceză îl asedia zadarnic de mai 
multe săptămâni şi întărea puţin garnizoana navareză, 
căreia îi lăsa provizii pentru un an întreg; apoi, pornind 
spre sud, se ducea să jefuiască mănăstirea Bec-Hellouim. 

Exact timpul necesar, conetabilului, duce de Atena, pentru 
a pune puţină ordine în gloată de la Chartres - căci cei care 
se prezentaseră cam bătătoreau griul cel nou de vreo trei 
săptămâni, începând să se arate nerăbdători - şi, mai ales, 
să domolească discordia dintre cei doi mareşali, Audrehem 
şi Jean de Clermont, care se urau din răsputeri... în acelaşi 
timp însă ducele de Lancaster ajunsese în faţa castelului de 
Conches din care scosese pe toată lumea, în numele 
regelui. Apoi îi dădu foc. Astfel că amintirile lui Robert 
d'Artois şi cele mai recente ale lui Charles cel Rău se 
spulberară. Nu aduce noroc castelul acela... lar Lancaster 
se îndrepta spre Breteuil. În afară de Evreux, toate locurile 
pe care monarhul le voise cuprinde în fieful ginerelui său 
erau luate înapoi, unul câte unul. 


„Îi vom strivi pe răii aceia la Breteuil”, zise cu mândrie 
Jean al II-lea, când armata sa putu în sfârşit să se urnească. 
De la Chartres la Breteuil sunt şaptesprezece leghe. Regele 
vru ca ele să fie străbătute într-o singură etapă. Încă de la 
prânz se pare că începuseră să rămână ostaşi de căruţă. 
Când oamenii ajunseră, frânţi, la Breteuil, Lancaster nu se 
mai găsea acolo. Cucerise cetatea, luase garnizoana 
franceză şi instalase în locul ei o trupă de nădejde, 
comandată de un căpitan bavarez destoinic, Sancho Lopez, 
căruia de asemenea îi lăsa provizii pe un an. 

Mângâindu-se repede, regele Jean exclamă: „Îi facem noi 
praf la Verneuil, nu-i aşa, băieţi?” Delfinul nu îndrăznea să 
spună ceea ce mi-a mărturisit după aceea, anume că i se 
părea absurd să urmăreşti o mie de oameni cu aproape 
cincisprezece mii. Nu voia să pară mai puţin liniştit decât 
fraţii săi mai tineri care, cu toţii, se luau după tatăl lor şi o 
făceau pe înflăcăraţii, inclusiv mezinul Philippe, care nu are 
decât paisprezece ani. 

Verneuil, pe malul râului Avre, este una dintre porţile 
Normandiei. Cavalcada engleză trecuse pe acolo în ajun, 
asemenea unui torent pustiitor. Locuitorii văzură sosind 
armata franceză ca un fluviu în revărsare. 

Ştiind prea bine ce forţe se năpusteau spre el; Lancaster a 
avut grijă să nu se îndrepte spre Paris. Luând cu sine toată 
pradă bună strânsă în cale, precum şi u'n număr frumuşel 
de prizonieri, reluă, prudent, drumul spre vest... „La Aigle, 
la Aigle, au plecat spre Aigle”, dezvăluiră oamenii cei răi. 
Auzind acestea, regele Jean simţi asupră-i semnul ocrotirii 
divine. Înţelegi de ce... Nu, Archambaud, nu din cauza 
păsării... A, văd că acum îţi dai seama... Din cauza Scroafei- 
care-toarce... uciderea Domnului de Spania... Regele venea 
să pedepsească exact în locul în care fusese înfăptuită 
crima. Nu îngădui armatei sale să doarmă mai mult de 
patru ceasuri. La Aigle avea să-i întâlnească pe englezi şi pe 
navarezi, ceea ce însemna că sosea, în sfârşit, clipa 
răzbunării sale. 


Astfel, la nouă iulie, făcând haltă în faţa pragului Scroafei- 
care-toarce, nu avu decât timpul să-şi îndoaie genunchiera 
de fier - ciudat spectacol pentru o armată un rege rugându- 
se şi plângând în uşa unui han - că şi zări lăncierii lui 
Lancaster, la două leghe de Aigle, în marginea pădurii 
Tuboeuf... Când mi-au fost istorisite toate acestea, abia 
trecuseră trei zile. 

„Închideţi-vă coifurile, în linie de luptă!”, strigă regele. 

Atunci, conetabilul şi cei doi mareşali, căzând măcar o dată 
de acord, se împotriviră. „Sire, declară cu asprime 
Audrehem, întotdeauna m-ai văzut înflăcărat în a te sluji... 

— Şi pe mine la fel, spuse Clermont... —. dar ar fi curată 
nebunie să intrăm imediat în luptă. Nici un pas nu trebuie 
să mai ceri trupelor tale. De patru zile nu le-ai dat nici un 
răgaz, iar astăzi le-ai mânat cu o grabă mai mare ca 
oricând. Oamenii nici nu-şi mai pot trage sufletul, uită-te la 
ei; arcaşii au picioarele însângerate şi de nu ar avea suliţele 
care să-i susţină, s-ar prăbuşi în drum. 

— Of, pedestrimea asta care încetineşte mereu totul! zise 
Jean al II-lea iritat. „Nici călăreţii nu fac mai multe parale, i- 
o întoarse Audrehem. Unii cai au căpătat răni la greabăn 
din pricina poverii, alţii şchioapătă, de nu mai pot fi 
potcoviţi. Oamenii în armuri au fesele însângerate de atâta 
mers prin căldură. Nu mai aştepta nimic de la banierele 
tale, sire, înainte ca ele să se fi odihnit. 

— În afară de aceasta, sire, adăugă şi Clermont, trebuie să 
vedem şi în ce teritoriu urmează să atacăm. Avem în faţă o 
pădure deasă, în care s-a retras seniorul Lancaster. Îi va fi 
uşor să-şi scape oamenii în timp ce arcaşii noştri se vor 
împletici prin hăţişuri, iar lăncierii vor trage în trunchiurile 
arborilor.” 

Regele Jean avu un moment de foarte proastă dispoziţie - 
tună şr fulgeră împotriva oamenilor şi a împrejurărilor care 
se împotriveau voinţei sale. Apoi luă una dintre hotărârile 
acelea uimitoare, pentru care curtenii săi îl supranumesc 
cel Bun, special pentru ca linguşirea lor să-i fie repetată. 


Îi trimise pe cei doi primi scutieri, pe Pluyan du Val şi pe 
Jean de Corquilleray, la ducele de Lancaster, spre a-l 
provoca şi a-i cere să se lupte. Lancaster stătea într-un 
luminiş, cu arcaşii rânduiţi în linie în faţa lui, în timp ce 
cercetaşii observau pretutindeni armata franceză şi 
reperau căile de repliere. Ducele cu ochi albaştri văzu 
aşadar, sosind spre el, escortaţi de câţiva oameni de arme, 
pe cei doi scutieri regeşti care arborau la coada lănciilor 
steguleţe cu însemnul florilor de crin pe ele şi care suflau în 
trâmbiţe precum nişte crainici de turnir. Avându-i alături pe 
Filip de Navara, pe Jean de Montfort şi pe Godefroy 
d'Harcourt, el ascultă următorul discurs ţinut de Pluyan du 
Val. 

Regele Franţei sosea în fruntea unei armate imense, în 
timp ce ducele nu avea decât una mică. De aceea îi şi 
propunea zisului duce să se lupte a doua zi, cu acelaşi 
număr de cavaleri dintr-o parte şi din alta - o sută, ori 
cincizeci, ori chiar treizeci - într-un loc ce ar urma să fie 
stabilit şi potrivit tuturor regulilor onoarei. 

Lancaster primi politicos propunerile regelui „care îşi 
zicea al Franţei” şi care se făcuse vestit, pretutindeni, 
pentru cavaleria sa. Dădu asigurări că va analiza 
chestiunea dimpreună cu aliaţii săi, pe care îi arătă cu 
mâna, întrucât era prea serioasă astfel încât să poată 
decide singur. Din cuvintele acestea, cei doi scutieri 
înţeleseră că Lancaster avea să dea răspuns a doua zi. 

Având asigurarea aceasta, regele porunci să i se ridice 
cortul şi se cufundă în somn. lar noaptea francezilor fu cea 
a unei armate sforăitoare. 

Dimineaţa pădurea Tuboeuf era goală. Se vedeau nişte 
urme de trecere, dar nici picior de englez sau de navarez. 
Lancaster se retrăsese, prudent, spre Argentan. 

Regele Jean al II-lea îşi exprimă tot disprețul faţă de 
inamicii aceştia neleali, buni doar să prade când nu le 
stătea nimeni în cale, dar care o ştergeau de îndată ce li se 
propunea o luptă deschisă. „Noi purtăm Steaua în inimi, pe 


când Jarteaua le bate pulpele. Asta ne deosebeşte. Sunt 
cavaleri ai fugii.” 

Dar se gândi el oare să-i urmărească? Maregşalii propuseră 
să fie trimise pe drumul lui Lancaster banierele cele mai 
proaspete; spre surprinderea lor, Jean al II-lea respinse 
ideea. S-ar fi zis că socotea bătălia câştigată de vreme ce 
adversarul nu-i dăduse satisfacţie. 

Hotări deci să se întoarcă la Chartres, pentru a dizolva 
armata. În trecere avea să recucerească Breteuil. 

Audrehem îi arătă din nou că garnizoana lăsată la Breteuil 
de către Lancaster era numeroasă, bine comandată şi bine 
camuflată. „Cunosc locul, sire; nu poate fi cucerit uşor. 

— Atunci pentru ce ai noştri s-au lăsat scoşi de acolo? îi 
răspunse regele Jean. Voi conduce eu însumi asediul.” 

Acolo m-am întâlnit cu el, nepoate dragă, însoţit de 
Capocci, la 12 iulie. 

Capitolul Il Asediul de la Breteuil. 

Regele Jean ne-a primit în ţinută de luptă, de parcă urma 
să dea asaltul peste o jumătate de oră. Ne-a sărutat inelul, 
ne-a întrebat de Sfântul-Părinte şi, fără să asculte răspunsul 
puţin cam lung, amănunţit şi înflorit, în care Nicola Capocci 
se angajase, îmi spuse: „Monseniore de Perigord, ajungi 
tocmai la timp spre a asista la un asediu frumos. Ştiu cât 
curaj există în familia dumitale, că există în ea buni 
cunoscători ai artei războiului. Toţi cei din sorgintea 
dumitale au slujit cu cinste regatul şi dacă nu ai fi principe 
de biserică, ai fi negreşit mareşal în oastea mea. Pun 
rămăşag că îţi va plăcea tot ceea ce vei vedea”. 

Felul acesta de a nu mi se adresa decât mie şi încă pentru 
a mă complimenta asupra rubedeniilor, îi displăcu lui 
Capocci, care nu este de obârşie prea înaltă şi care crezu 
nimerit să spună că ne aflam acolo nu pentru a ne minuna 
de fapte vitejeşti, ci pentru a vorbi despre o pace 
creştinească. 

Mi-am dat imediat seama că nu o să fie înţelegere între 
colegul meu şi regele Franţei, mai cu seamă când acesta îl 


văzu pe nepotul meu Robert de Durazzo, căruia îi arătă 
multă prietenie, punându-i întrebări despre Curtea de la 
Neapole şi despre mătuşa sa, regina Jeanne. Trebuie să 
spun că era tare chipeş Robert al meu - o siluetă minunată, 
un obraz trandafiriu, păr mătăsos, o îngemănare de graţie 
şi forţă. Şi am văzut aprinzându-se în ochii regelui scânteia 
aceea care străluceşte de obicei în privirea bărbaţilor ori de 
câte ori trece pe lângă ei o femeie frumoasă. 

„Unde aveţi de gând să vă cartiruiţi?” a întrebat el. l-am 
răspuns că ne vom aciua într-o mănăstire învecinată. 

L-am privit cu atenţie şi l-am găsit destul de îmbătrânit, 
îngrăşat, îngreunat, cu bărbia mai atârnândă pe sub perii 
cam rari de un galben pişăcios. Şi îşi luase obiceiul să-şi tot 
clatine capul, de parcă cine ştie ce pilitură l-ar fi stânjenit în 
cămaşa-i de oţel, pe la gât şi umăr. 

Vru să ne arate tabăra, în care sosirea noastră stârnise 
oarecare agitaţie născută din curiozitate. „lată-l pe sfânta 
sa eminenţă monseniorul de Perigord care a venit să ne 
vadă”, zicea el seniorilor săi de baniere, de parcă venisem 
anume spre a-i aduce ajutor ceresc. Am împărţit 
binecuvântări. Nasul lui Capocci se lungea parcă tot mai 
mult. 

Regele ţinea nespus să-l cunosc pe şeful „maşinăriilor”, 
căruia părea să-i acorde mai multă importanţă decât 
maregşalilor şi conetabilului său. „Unde este Arhipăstorul?... 
Nu l-a văzut nimeni?... Bourbon, adu-l aici...” Şi mă tot 
întrebam pentru ce fusese poreclit astfel căpitanul care 
comanda maşinăriile, minele şi artileria cu pulbere. 

Straniu era omul acela care se îndrepta spre noi, cu 
picioarele sale lungi şi arcuite, vârâte în jambiere şi cuirase 
pentru coapse făcute din oţel; ai fi zis că păşeşte pe fulgere. 
Centura, foarte strânsă peste vesta de piele, îi dădea o 
înfăţişare de viespe. Mâinile mari, cu unghii negre şi le 
ţinea depărtate de trup, din cauza mânecarelor de metal 
care îi protejau braţele. O mutră cam dubioasă, uscată, cu 
pomeţi proeminenţi, cu ochi codaţi şi cu expresia 


zeflemitoare a insului mereu pus pe harţă. Şi pentru a pune 
vârf la toate, o pălărie de Montauban, cu boruri mari, toată 
din fier, mai ascuţită spre nas şi cu două fente spre a putea 
privi prin ele când îşi plecă fruntea. „Unde erai, 
arhipăstorule? Te căutam, spuse regele, precizând anume 
pentru mine: „Arnaud de Cervole, senior de Velines... 

— Arhipăstor, întru slujirea luminăţiei voastre, monseniore 
cardinal.”, adaugă celălalt pe un ton baţjocoritor care nu-mi 
plăcea defel. 

A... şi dintr-o dată îmi amintesc... Velines este de prin 
partea locurilor noastre, Archambaud... Fără îndoială, este 
aproape de Sainte-Foy-la-Grande, la marginea Perigord-ului 
şi a Guyennei. Şi omul fusese într-adevăr arhipăstor, fără 
latinească, nici tonsură, desigur, dar - oricum - arhipăstor. 
Şi de unde? Bineînţeles din Velines, micul său fief, a cărei 
parohie făcuse el ce făcuse ca să-i fie atribuită; în felul 
acesta încasa şi rentele senioriale şi veniturile eclesiastice. 
Pe el îl costa doar retribuirea - cu mai puţin, bineînţeles - a 
unui cleric adevărat, menit să asigure bunul mers al 
bisericii... până ce Papa Inocenţiu îi va suprima beneficiul, 
ca oricare uzufruct de acest fel, la începutul pontificatului. 
„Oile trebuie păstorite de un păstor...”; ştii, ce-ţi spuneam 
deunăzi. Aşa că s-a zis cu arhipăstoria din Velines! Îmi 
fusese dat să am idee de afacerea aceasta, între altele o 
sută de acelaşi soi şi ştiam că afurisitul ăsta de om nu prea 
avea la inimă Curtea de la Avignon. De data aceasta, 
trebuie să o spun, împărtăşeam deplin părerile Sfântului- 
Părinte. Şi îmi dădeam bine seama că acest Cervole nu avea 
- nici el - să-mi faciliteze treburile. 

„Şi Arhipăstorul mi-a făcut treabă frumoasă la Evreux, 
oraşul este din nou al nostru, îmi spuse regele, pentru a-şi 
pune în valoare artificierul. „Este chiar singurul oraş pe 
care i-aţi reluat de la navarez, sire”, îi răspunse Cervole cu 
un admirabil aplomb. „Acelaşi lucru îl vom face cu Breteuil. 
Vreau un asediu frumos, ca de pildă cel de la Aiguillon. 

— Numai că nu aţi cucerit niciodată Aiguillon-ul, sire.” 


Drace, mi-am zis atunci, omul nostru are poziţie solidă, 
altfel nu ar vorbi cu atâta francheţe. 

„Fiindcă, vai, nu mi s-a lăsat destul timp pentru asta”, 
observă cu tristeţe regele. 

Trebuia să fii arhipăstor - am început şi eu să-i zic aşa, ca 
toată lumea - trebuia să fii un om ca acela, pentru a 
murmura în faţa suveranului, bălăngănindu-ţi pălăria de 
fier: 

— Timp, timp... totuşi şase luni... 

Şi trebuia să fii regele Jean pentru a te încăpăţâna să crezi 
că asediul de la Aiguillon, pe care îl condusese în acelaşi an 
în care tatăl său fusese biruit la Crecy, reprezenta un model 
de artă militară. A fost o acţiune ruinătoare, nesfârşita: un 
pod, a cărui construire o poruncise pentru a se apropia de 
fortăreață, suferise şase distrugeri la rând - din partea 
asediatorilor —, tocmai fiindcă locul fusese ales greşit; 
maşini complicate ce trebuiseră urnite cu mare cheltuială şi 
la fel de mare încetineală, pornindu-se de la Toulouse... 
pentru un rezultat cu totul şi cu totul nul. 

Ei bine, pe o asemenea situaţie îşi întemeia regele Jean 
gloria; şi vorbea despre experienţă... într-adevăr, în 
înverşunarea sa de a-şi reglementa în faţa destinului toate 
simţămintele de ură, voia să se răzbune, după un răstimp 
de zece ani, cucerind Aiguillon-ul şi dovedind că metodele 
sale erau cele bune; voia să lase în memoria naţiunilor 
amintirea unui mare asediu. 

Acesta era motivul pentru care, neglijând urmărirea unui 
duşman pe care l-ar fi putut birui fără prea mare bătaie de 
cap, îşi înfipsese cortul în faţa Breteuil-ului. Mai mult decât 
atât, adresându-se arhipăstorului atât de versat în noile 
metode de distrugere prin praful de puşcă, ai fi putut crede 
că hotărâse minarea zidurilor castelului, aşa cum se 
procedase la Evreux. Dar nu. Ceea ce îi cerea el maistrului 
său întru maşinării războinice era să înalțe construcţii de 
asalt care să permită trecerea peste ziduri. lar mareşalii şi 
căpitanii ascultau, pătrunşi de respect, ordinele regelui şi 


se zoreau să le îndeplinească. Atâta timp cât un om 
comandă, chiar dacă este cel mai mare nerod, există destui 
care să creadă că el o face bine. 

În ce priveşte arhipăstorul... Am avut impresia că îşi bătea 
joc de toate. Regele voia rampe, schelării, turnuri de lemn 
pe roate; ei bine, i se construiau, cerându-se în consecinţă 
plată. Dacă aparatele de altădată, maşinăriile acelea 
existente înainte de armele de foc, nu aduceau rezultatul 
scontat, regele nu avea a se mustra decât.pe sine. lar 
arhipăstorul nu lăsa pe seama nimănui grijă de ai-o spune; 
avea asupra regelui Jean ascendentul acela pe care îl au 
câteodată cătanele asupra principilor şi nu se sfia să se 
folosească de el, de vreme ce vistiernicul îi plătise solda - lui 
şi tovarăşilor săi. 

Orăşelul normand se transformă într-un imens şantier. În 
jurul castelului se săpau linii de apărare. Pământul scos din 
şanţuri servea la ridicarea de platforme şi pante de asalt. 
Pretutindeni numai zgomot de lopeţi şi căruţe, scrâşnet de 
osii, şuierat de bice şi sudalme. Îmi venea să cred că m-am 
întors la Villeneuve. 

În pădurile învecinate răsunau loviturile de topoare. Unii 
săteni de prin împrejurimi îşi făceau treaba vânzând 
băutură. Alţii însă se pomeneau cu surpriză neplăcută de a 
vedea dintr-o dată şase hojmalăi dezbinându-le hambarul 
pentru a lua bârnele. „În serviciul regelui!” spuneau şi atât. 
Iar târnăcoapele muşcau din pereţii de chirpici frânghiile 
trăgeau de lemnul paiantelor şi, curând, totul st prăbuşea 
într-un trosnet uriaş. „Mai bine s-ar fi dus aiurea regele 
decât să ne trimită pe răufăcătorii ăştia care ne iau şi 
acoperişurile”, ziceau oamenii din popor. Începea să li se 
pară că regele de Navara era un stăpân mai bun şi că însăşi 
prezenţa englezilor era mai puţin apăsătoare decât cea a 
regelui Franţei. 

Am rămas aşadar la Breteuil o parte din iulie, spre ciuda 
lui Capocci care ar fi preferat să stea la Paris - şi eu aş fi 
preferat! 


— Şi care trimitea la Avignon mesaje pline de arţag prin 
care dădea a se înţelege, în chip veninos, că mai tare îmi 
plăcea să contemplu războiul decât să intervin pentru pace. 
Dar, te întreb, cum să intervii pentru pace dacă nu vorbind 
regelui şi unde i-aş fi putut vorbi dacă nu la asediul de care 
părea că nu vrea să st îndepărteze? 

Îşi petrecea zilele dând târcoale lucrărilor, în compania 
arhipăstorului; îşi irosea timpul verificând un unghi de atac 
sau îngrijorându-se pentru un parapet, dar mai ales privind 
la înălţarea turnului de lemn, imens şi pe roate, în care 
putea intra un număr mare de arcaşi, cu un întreg 
armament de arbalete şi suliţi, o maşinărie cum nu se mai 
văzuse alta din antichitate. Nu era destul să-i construieşti 
etajele; mai trebuiau găsite şi destule piei de vită spre a 
acoperi acest uriaş eşafod; apoi mai era nevoie şi de un 
drum tare şi neted pe care să poată fi împins Dar când avea 
să fie gata turnul, ce uimitoare lucruri se vor întâmpla! 

Regele mă poftea deseori la cină şi atunci puteam sta de 
vorbă cu el. „Pacea? îmi spunea el. Dar asta e şi dorinţa 
mea. Vezi, sunt pe cale să-mi dizolv oastea, păstrând pentru 
mine doar ce îmi trebuie pentru asediul acesta. Aşteaptă să 
cuceresc Breteuil-ul. Şi imediat după aceea voi încheia 
pace, pentru a fi pe placul Sfântului-Pârinte Să-mi aducă 
vrăjmaşii propunerile lor... 

— Sire, ziceam eu, trebuie să se ştie ce anume propuneri 
aţi fi gata să luaţi în seamă. 

— Pe cele nepotrivnice onoarei mele.” 

Nu era deloc uşoară sarcina mea! Eu am fost acela care, 
din păcate, a trebuit să-i aduc la cunoştinţă - căci eram mai 
bine informat decât el - că prinţul de Galles strângea trupe 
la Libourne şi la La Reole, pentru o nouă cavalcadă. 

„Şi-atunci îmi vorbeşti despre pace, monseniorule de 
Perigord? 

— "Tocmai de aceea, sire, spre a evita alte nenorociri... 

— De data aceasta nu voi permite ca prinţul Angliei să 
zburde în Languedoc, aşa cum a făcut anul trecut. Voi 


convoca oastea din nou, în ziua de 1 august, la Chartres.” 

Mă cam miram că îşi lăsa banierele să plece, pentru a le 
rechema peste o săptămână. Mi-am deschis inima cu 
discreţie ducelui de Atena, lui Audrehem, căci cu toţii 
veneau să mă vadă şi să mi se destăinuie. Nu, regele se 
îndărătnicea, dintr-un spirit de economie care nu i se 
potrivea, să trimită acasă întâi pe vasalii chemaţi cu o lună 
mai înainte, spre a-i rechema dimpreună cu tot natul. 
Cineva trebuie să-i fi spus - poate că Jean d'Artois ori cine 
ştie ce altă minte ascuţită - că în felul acesta ar scuti câteva 
zile de soldă. Dar ar fi avut o lună de întârziere faţă de 
prinţul de Galles. Ei, da! Trebuia să facă pace; şi cu cât 
aştepta mai mult, cu atât mai puţin avea să fie negociabilă 
întru satisfacția sa. 

L-am cunoscut apoi mai bine pe Arhipăstor şi trebuie să 
spun că persoana lui mă amuză. Perigord-ul mi-l apropia; a 
venit la mine să-mi ceară a-i înapoia beneficiul. Şi cu ce 
vocabular! „Inocenţiu acesta al dumitale... 

— Sfântul-Părinte, prietene, Sfântul-Părinte... îi ziceam eu. 

— Mă rog, Sfântul-Părinte, dacă vreţi, mi-a suprimat 
beneficiul, spre bunul mers al bisericii... în fine, asta mi-a 
spus episcopul. Şi ce? Îşi închipuie că nu era ordine în 
V6lines până la venirea lui? Îngrijirea sufletului, monseniore 
cardinal, gândeşti că nu o aplicăm? Nu a existat suflet de 
muribund care să nu fi trecut de pragul vieţii fără a fi primit 
cele sfinte. La cea mai mică îmbolnăvire îl trimiteam pe 
tonsurat. Dar împărtăşaniile se plătesc. Iar celor care îmi 
nesocoteau dreptatea le dădeam amendă. 

După aceea, la spovedanie; şi taxa de penitenţă. În 
privinţa adulterelor, acelaşi lucru. Ştiu eu cum trebuie 
cârmuiţi bunii creştini.” Eu îi spuneam: „Biserica a pierdut 
un arhipăstor, dar regele a câştigat un cavaler bun.” 

Căci Jean al II-lea îl numise cavaler cu un an în urmă. 

Nu chiar totul este rău în acest Cervole. Ori de câte ori 
vorbeşte despre malurile râului nostru Dordoghe, are 
accente duioase care te surprind. Ştie vorbi despre apă 


verde a marelui râu în care ni se oglindesc conacele, seara, 
printre plopi şi frasini; despre păşunile grase primăvara, 
despre căldura uscată a verilor care pârguieşte orzul 
galben; despre serile care aromesc a mentă; despre 
strugurii de septembrie când, copii fiind, muşcam din 
ciorchinii calzi... Dacă toţi bărbaţii Franţei şi-ar iubi 
pământul cum îl iubeşte bărbatul acesta, ţara ar fi mai bine 
apărată. 

Încep a înţelege temeiul favoarei de care se bucură. Mai 
întâi se dusese după rege în cavalcada de la Saintonge, în 
51, o escapadă mică, ce-i drept, dar care îi îngăduise lui 
Jean al II-lea să-şi închipuie că va fi un rege victorios. 
Arhipăstorul îi adusese trupă să, douăzeci de armuri şi 
şaizeci de sergenţi pedestraşi. Cum de putuse să-i adune, la 
Velines? Oricum, asta alcătuia o companie. O mie de scuzi 
de aur, reglementaţi de către vistiernicul războaielor, 
pentru serviciul de un ah... Aceasta îi permitea regelui să 
spună: „Suntem de multă vreme tovarăşi, nu-i aşa 
arhipăstorule?” 

Apoi servise sub ordinele Domnului de Spania şi, abil nu 
uita niciodată să reamintească lucrul acesta în faţa regelui. 
Ba chiar sub ordinele lui Carol de Spania, în campania din 
53, îi alungase pe englezi din propriul castei din Velines şi 
de pe pământurile învecinate - Mohtcarret, Montaigne, 
Montravel... Englezii ocupau Libourne unde mențineau o 
garnizoană mare de arcaşi. Dar el, Arnaud de Cervole, 
ocupa Sainte-Foy şi nu era dispus să lase pe nimeni să i-l 
ia... „Sunt împotriva Papei, fiindcă mi-a luat arhipăstoria; 
sunt împotriva englezului, fiindcă mi-a devastat castelul; 
sunt împotriva navarezului, fiindcă mi-a ucis conetabilul. O, 
de ce nu am fost eu la Aigle, lângă el ca să-l apăr...!”. Toate 
acestea erau un adevărat balsam pentru urechile regelui. 

În sfârşit, arhipăstorul excelează în mânuirea noilor 
maşinării de foc. Le iubeşte, le îmblânzeşte, îl distrează. 
Nimic nu-i place mai mult, mi-a spus el, decât să aprindă un 
fitil, după pregătiri subterane şi să vadă cum turnul unui 


castel se deschide asemenea unei flori, unui buchet, 
proiectând în văzduh oameni şi pietre, suliţaşi şi ţigle. Din 
această cauză este înconjurat, dacă nu de stimă, cel puţin 
de un anume respect; căci multora dintre cei mai curajoşi 
cavaleri le repugnă să se apropie.de aceste arme ale 
diavolului pe care el le mânuieşte parcă în joacă. Există 
asemenea oameni ori de câte ori apar noi mijloace de luptă, 
oameni care le ştiu imediat rostul şi îşi fac o reputaţie din 
ştiinţa de a le folosi. În timp ce oştenii de rând, astupându-şi 
urechile cu palmele, aleargă să se pună la adăpost şi chiar 
baronii şi mareşalii se dau îndărăt cu prudenţă, Cervole, în 
ai cărui ochi s-a aprins o luminiţă jucăuşă, priveşte cum se 
rostogolesc butoaiele cu praf de puşcă, împarte ordine 
precise, sare peste minele camuflate, se strecoară în 
şanţurile-tranşee târându-se pe mânecarele sale de fier, 
iese din nou, îşi aprinde liniştit amnarul, o porneşte încet 
spre un unghi mort sau la fel de încet se chirceşte pe după 
un ziduleţ, în timp ce văzduhul se umple de tunete, 
pământul se cutremură, zidurile se crapă. 

Asemenea treburi cer echipe solide. Cervole şi-a alcătuit-o 
pe a sa; nişte brute îndemânatice, amatori de masacrări, 
încântați că pot răspândi teroarea, că pot sfărâma, 
distruge. Îi plăteşte bine; căci riscul merită simbria. Şi 
umblă însoţit de cei doi locotenenţi ai săi pe care îţi vine a 
crede că i-a ales pentru numele lor: Gaston Paradă şi 
Bernard Trufaşul. Între noi fie spus, mai bine i-ar fi folosit 
regele Jean numai pe artificierii ăştia trei - Breteuil-ul ar fi 
căzut într-o săptămână. Dar nu! Voia neapărat turn pe 
roate. 

În timp ce turnul acela se înălța, don Sancho Lopez, 
navarezii şi englezii săi, închişi în castel, aveau emoţiile lor. 
Gărzile se schimbau la ore fixe, pe drumurile rondului. 
Asediaţii, bine aprovizionaţi cu hrană, păreau rotofei. Când 
şi când, trimiteau câte un stol de săgeți asupra terasierilor, 
dar cu măsură, pentru a nu-şi prăpădi muniţia de pomană. 
Tirurile acestea, care se produceau uneori la trecerea 


regelui, îi dădeau lui Cervole iluzia actului vitejesc... „Aţi 
văzut? Un adevărat stol de săgeți s-a îndreptat asupra lui şi 
nici că a crăchit şirele nostru; ah, ce rege de treabă...!” Iar 
întâmplările de acest fel îngăduie Arhi-păstorului, 
Trufaşului şi lui Paradă să strige: „Păziţi-vă, sire, sunteţi 
ţintă...!” alcătuind totodată, cu trupurile lor, un zid de 
apărare împotriva săgeţilor care cădeau în iarbă, ta 
picioarele lor. 

Nu mirosea prea bine Arhipăstorul. Drept este însă că 
toată lumea răspândea duhori, toată tabăra; Breteuil-ul era 
asediat mai cu seamă de asemenea duhori! Briza cărăuşea 
mirosuri de excremente, căci toţi oamenii aceia care săpau, 
cărau, mânuiau fierăstraie, băteau cuie se uşurau cât mai 
aproape de locul în care munceau. Nimeni nu se spăla, iar 
regele însuşi nu-şi mai lepăda cuirasa... 

Folosind cât mai multe parfumuri cu putinţă, am avut 
timpul să observ bine slăbiciunile regelui Jean. O, e chiar 
uluitoare. Atâta inconştienţă! 

Avea acolo doi cardinali trimişi de Sfântul-Părinte, spre a 
încerca o mare pace generală; primea curieri din partea 
tuturor principilor Europei care blamau comportarea sa 
faţă de regele Navarei şi îl sfătuiau să-i redea libertatea; 
afla că ajutoarele soseau greu pretutindeni şi că nu numai 
în Normandia, nu numai la Paris, dar în tot regatul starea 
morală î oamenilor era proastă, că erau gata de răzmeriţă; 
ştia mai ales că două armate engleze se pregăteau să-l 
înfrunte, cea a lui Lancaster în Cotentin, care primea 
întăriri şi cea din Aquitania... Dar pentru el nimic nu avea 
importanţă în afară de asedierea unei mici fortificaţii 
normande şi nimic nu-l putea smulge din gândul acesta. A 
te încăpăţâna să nu vezi decât un detaliu şi a pierde din 
vedere ansamblul este un viciu mare în comportamentul 
unui principe. 

Vreme de o lună încheiată, Jean al II-lea nu s-a dus decât o 
dată la Paris, patru zile şi atunci pentru a săvârşi prostia 
despre care îţi voi vorbi. Şi singurul decret pe care l-a datel 


însuşi, fără să mai apeleze la sfetnicii săi, a fost acela de a 
anunţa pe toate drumurile burgurilor şi circumscripţiilor 
judecătoreşti, la şase leghe jur împrejur de Breteuil, ca 
orice fel de zidari, dulgheri, fochişti, puitori de mine, 
săpători, tăietori de lemne sau alţi muncitori să i se 
înfăţişeze, fie zi, fie noapte, aducând cu ei instrumentele şi 
uneltele necesare meseriei lor, spre a lucra la piesele 
asediului. 

Numai privindu-şi marele turn mobil, acel foişor cum îi 
zicea el, se simţea plin de încântare. Trei caturi; fiecare 
platformă era destul de lată încât să poată cuprinde două. 
Sute de oameni pregătiţi să lupte. Asta însuma deci şase 
sute de oşteni în total, în stare să ocupe această maşină 
extraordinară, după ce vor fi fost aduse destule vreascuri şi 
fascine, după ce vor fi fost cărate destule pietre şi îndesat 
destul pământ pentru a-i croi drumul pe care să-şi poată 
rostogoli cele patru roţi imense. 

Regele Jean era atât de mândru de turnul său, că invitase 
şi pe alţii să asiste la montarea şi punerea lui în funcţiune. 
Astfel veniseră bastardul de Castilia, Henri de Trastamare, 
precum şi contele de Douglas. 

„Seniorul Eduard îl are pe navarezul său, eu îl am pe 
scoţianul meu”, zicea regele, răsfăţându-se. Cu deosebirea 
că Filip de Navara aducea englezilor jumătate din 
Normandia, în timp ce jupân Douglas nu aducea regelui 
Franţei altceva decât spada-i destoinică. 

Îl mai aud şi acum pe rege explicându-ne: „Vedeţi, seniorii 
mei: maşinăria asta poate fi împinsă spre metereze până la 
punctul dorit; ea stă înclinată peste ele, îngăduie 
asediatorilor să arunce tot soiul de săgeți de arbaletă şi 
proiectile, să atace chiar la înălţimea drumurilor pe care 
trece rondul. Pielea bătută în ţinte, care înveleşte turnul, 
are drept scop să amortizeze pătrunderea săgeţilor...” Şi 
eu care, mă tot sileam să-i vorbesc despre condiţiile de 
pace! 


Spaniolul şi scoţianul nu erau singurii care contemplau 
uriaşul turn de lemn. Oamenii seniorului Sancho Lopez îl 
priveau şi ei, cu prudenţă, căci Arhipăstorul montase alte 
maşini care stropeau copios garnizoană cu proiectile de 
piatră şi cu săgeți cu praf de puşcă. Castelul era, ca să 
zicem aşa, descăpăţânat. Dar oamenii lui Lopez nu păreau 
prea speriaţi. Îşi croiau orificii în propriile ziduri, la 
jumătate-înălţime. „Pentru a o putea şterge mai bine”, zicea 
regele. 

În sfârşit, veni şi ziua cea mare. Am fost şi eu acolo, retras 
puţin, pe o movilită, căci treaba mă interesa. Sfin-tul-Scaun 
are trupe şi oraşe pe care trebuie să ştim să le apărăm... 
Regele Jean al II-lea apare, cu chivără lui cu creastă în flori 
de aur. Cu spada-i sclipitoare dă semnalul atacului, în timp 
ce goarnele au prins glas. În vârful turnului învelit cu piele 
flutură stindardul cu flori de crin şi, mai jos, se văd 
steagurile trupelor care ocupă cele trei caturi. Un adevărat 
buchet de flancuri era turnul acela! Şi iată-l că se urneşte 
din loc. La el sunt înhămaţi oameni şi cai, în ciorchine, iar 
Arhipăstorul scandează opintirile cu glas ridicat... Mi s-a 
spus că au fost folosite frânghii de cânepa de o mie de livre. 
Maşinăria înaintează foarte încet, oscilând puţin, în timp ce 
lemnăria geme; dar a pornit. Uitându-te la el cum 
înaintează, clătinându-se uşor şi înţesat de stindarde, ai 
zice că este o navă care vine la abordaj... Şi, într-adevăr, 
abordează într-un mare tumult. Lupta a şi început pe 
crenele, la înălţimea celei de a treia platforme. Spadele se 
încrucişează, săgețile pornesc în zboruri strânse. Armata 
care împresoară castelul stă, întreagă, cu privirile înălțate 
şi cu răsuflarea tăiată. Frumoase fapte de arme se 
săvârşesc acolo sus. Regele, cu viziera întredeschisă, asistă, 
semeţ, la lupta aceasta care s-a încins în văzduh. 

Apoi, deodată, un vacarm uriaş aruncă trupele în uimire; 
un jet de fum învăluie banierele spre creştetul turnului 
mobil. 


Senior Lancaster lăsase guri de tun lui don Sancho Lopez, 
nefolosite încă de acesta. Şi iată că gurile acestea trag de la 
distanţă mică, prin orificiile croite în zid, în turnul rulant, 
găurind pieile de vită care îl îmbracă, secerând rândurile de 
oameni aflaţi pe platforme, frângând bucăţi de şarpantă. 

Balistele şi catapultele Arhipăstorului intră zadarnic în 
acţiune, ele nu pot împiedica pornirea unei a doua, apoi 
unei a treia salve. Turnul nu mai este lovit doar de ghiulele 
de fontă, dar şi de nişte oale în flăcări, un fel de proiectile 
incendiare. Oamenii cad urlând, ori dau buzna să coboare 
scările... Alţii se aruncă în gol, groaznic de arşi. Flăcările 
încep să ţâşnească din acoperişul preafrumoasei maşinării. 
Şi iată că, într-un pârâit infernal, catul cel mai de sus se 
prăbuşeşte strivindu-şi ocupanţii sub o vatră de jăratec... 
Nu am auzit în viaţa mea, dragă Archambaud, mai cumplit 
vaier de suferinţă. Şi încă nu eram chiar foarte aproape. 
Arcaşii s-au pomenit prinşi într-o încrengătura de bârne 
incandescente. Piepturile lor erau strivite, iar braţele şi 
picioarele li se pârjoleau. Arzând, pieile de bou răspândeau 
o duhoare cumplită. Turnul porni să se încline, să se încline 
şi când toată lumea credea că o să se prăbuşească, el 
încremeni, dar tot înclinat şi în flăcări. Apă multă s-a 
aruncat asupra lui, cât a fost cu putinţă. S-a încercat 
scoaterea trupurilor arse ori strivite; în timpul acesta, 
apărătorii castelului dănţuiau de bucurie pe ziduri strigând: 
„Sfântul Gheorghe loialitate! Navara loialitate!” 

În faţa dezastrului, regele Jean părea să caute în juru-i un 
vinovat, deşi altul decât el însuşi nu exista. Dar Arhipăstorul 
era de faţă, cu pălăria sa de fier, astfel că mânia cea mare 
ce-ar fi trebuit să izbucnească rămase în chivără regească. 
Căci Cervole era fără îndoială singurul om din toată armata 
în stare să-i spună regelui: „Vedeţi, sire, ce neghiobie aţi 
făcut. Vă sfătuisem să deschideţi mai degrabă mine decât să 
clădiţi asemenea eşafoduri uriaşe care nu-şi mai au rostul 
de aproape cincizeci de ani. Nu mai suntem în vremea 
Templierilor, iar Breteuil nu este un Ierusalim”. 


Regele întrebă doar atât: „Poate fi reparat turnul? 

— Nu, sire. 

— Atunci sfărâmaţi ce a mai rămas din el. Cu rămăşiţele 
acestea vor fi umplute şanţurile”. 

Am găsit că în seara aceea ar fi oportun să-i vorbesc serios 
despre iminenţa unui tratat de pace. Necazurile deschid de 
obicei urechile unui rege, îl îndrumă spre înţelegere şi 
înţelepciune. Groaznica întâmplare căreia îi fusesem 
martori îmi îngăduia să fac apel la sentimentele sale 
creştineşti. lar dacă ardoarea sa de cavaler era însetată de 
fapte vitejeşti, Papa îi oferea - lui şi principilor Europei - 
altele mult mai meritorii şi mai glorioase înspre 
Constantinopol. Dar m-a repezit, ceea ce îl umplu pe 
Capocci de satisfacţie. 

„Am în regat două cavalcade engleze care mă ameninţă şi 
trebuie să mă pregătesc a le înfrunta, nu pot să mai amin. 
În prezent, aceasta îmi este singură grijă. O să mai vorbim 
la Chartres, dacă nu vă este cu supărare.” 

Primejdiile pe care în ajun le ignoră i se păreau a fi, dintr-o 
dată, de primă urgenţă. 

Iar Breteuil? Oare ce avea să hotărască în privinţa lui? 
Pregătirea unui nou asalt ar fi cerut asediatorilor încă o 
lună. Cât priveşte asediaţii, chiar dacă nu-şi epuizaseră încă 
nici hrană, nici muniţiile, fuseseră tare greu încercaţi. 
Aveau răniţi, turnurile rămăseseră fără acoperişuri. Cineva 
pomeni despre negociere, despre nevoia de a oferi 
garnizoanei o predare onorabilă. Regele se întoarse spre 
mine: „Ei bine, monseniore cardinal...” 

Îmi venise rândul să-mi arăt semeţia. Venisem de la 
Avignon pentru a pregăti o pace generală şi nu pentru a-mi 
spune părerea în predarea cine ştie cărei fortărețe, îşi 
înţelese greşeala şi vru să arate că se ţine tare, venind cu o 
replică hazlie: „Dacă nu poate cardinalul, îl avem pe 
Arhipăstor”. 

Astfel că a doua zi, în timp ce turnul de lemn mai fumega, 
iar lucrătorii trecuseră din nou la treabă, dar de data 


aceasta pentru a îngropa morţii, seniorul nostru de Veline, 
vârât în jambierele sale de oţel şi precedat de goarne 
sunătoare, se duse să discute cu don Sancho Lopez. Multă 
vreme merseră prin faţa podului mobil al castelului, priviţi 
de soldaţii ambelor tabere. 

Şi unul şi celălalt erau oameni de meserie şi nu-şi puteau 
turna gogoşi... „Dar dacă v-aş fi atacat cu mine cu praf de 
puşcă, chiar sub zidurile dumneavoastră, seniore? 

— O, sire, cred că ne-aţi fi venit de hac. 

— Cât timp mai puteţi rezista?: 

— Mai puţin decât am dori-o, dar mai mult decât o speraţi. 
Avem suficientă apă, hrană, săgeți şi ghiulele.” 

Peste un ceas Arhipăstorul se înfăţişă regelui: „Don 
Sancho consimte a vă înapoia castelul, dacă îi asiguraţi 
libertatea de plecare şi dacă îi daţi bani. 

— Fie! Să i se dea şi să terminăm!” 

Peste două zile, oamenii garnizoanei ieşeau cu capul sus şi 
cu buzunarele pline, spre a se reîntâlni cu ducele de 
Lancaster. Regelui Jean îi revenea obligaţia de a repara 
Breţeuil-ul pe cheltuiala sa. Astfel se încheia asediul acesta 
pe care şi-l dorise memorabil. Şi încă a avut neobrăzarea să 
susţină că, fără turnul lui de asalt, s-ar fi ajuns mai greu la o 
învoială. 

Capitolul III Omagiul lui Phoebus. 

Vezi cum rămâne Troyes în urma noastră? Frumoasă 
cetate, nu-i aşa, nepoate? Mai cu seamă în dimineaţa 
aceasta luminată de atâta soare. Mare noroc pentru un oraş 
să dea naştere unui Papă. Căci toate palatele şi casele 
frumoase pe care le-ai văzut în jurul primăriei, precum şi 
biserica Saint-Urbain, care în arta nouă este un giuvaer cu 
abundența ei de vitralii, ca şi multe alte clădiri a căror 
întocmire ai admirat-o se datorează faptului că Urbain al IV- 
lea, care a ocupat tronul Sfântului Petru în urmă cu 
aproape un secol - şi doar pentru trei ani - a văzut lumina 
zilei la Troyes, într-o dugheană, în acelaşi loc pe care astăzi 
se înalţă biserica. Lucrul acesta i-a şi adus oraşului glorie şi 


un fel de avânt în prosperitate. O, de-ar fi avut şi dragul 
nostru Perigueux asemenea noroc!... în sfârşit, nu vreau să 
mai vorbesc despre asta, întrucât ai putea crede că altceva 
nu mai am în capul meu... 

Acum cunosc drumul Delfinului. Ne urmează. Mâine va fi 
la Troyes. Dar va ajunge la Metz luând-o prin Saint-Dizier şi 
Saint-Mihiel, în timp ce noi vom trece prin Châlons şi 
Verdun. Mai întâi, fiindcă am treabă la Verdun... sunt 
canonicul catedralei... apoi, nu vreau să se creadă că încerc 
să mă întâlnesc cu Delfinul. Dar aproape cum suntem unul 
de celălalt, vom putea schimba în orice clipă mesageri, în 
timpul zilei sau aproape; şi-apoi, legăturile noastre devin 
astfel mai lesnicioase şi mai rapide, cu Avignonul... 

Ce anume? Ce îţi făgăduisem că îţi voi istorisi şi am uitat? 
A... ce a făcut regele Jean la Paris, în cele patru zile cât a 
lipsit de la asediul din Breteuil...? 

Se ducea să primească omagiul lui Gaston Phoebus. Un 
succes, un triumf pentru regele Jean sau mai degrabă 
pentru cancelarul Pierre de la Foret, care pregătise treaba 
cu răbdare şi abilitate. Căci Phoebus este cumnatul regelui 
de Navara, iar domeniile lor se învecinează la poalele 
Pirineilor. Or, omagiul acesta era mereu amânat încă de la 
începutul domniei. A-l dobândi într-un moment în care 
Carol de Navara se găsea în temniţă, iată o situaţie care 
putea aduce mari schimbări, modificând totodată părerile 
mai multor Curți din Europa. 

Faima lui Phoebus a ajuns, bineînţeles, până la 
dumneata... O, el nu-i numai un as în vânătoarea cu copoi, 
dar şi un straşnic luptător cu lancea, un bun cititor, un 
vestit constructor şi un mare seducător. Aş zice: un mare 
prinţ a cărui mâhnire stă în aceea că nu stăpâneşte decât 
un stat foarte mic. Se spune că este cel mai chipeş bărbat al 
timpurilor noastre şi subscriu cu plăcere acestei păreri. 
Este foarte înalt şi atât de puternic, încât s-ar putea lupta 
cu un urs... la propriu, nepoate, cu un urs! De altfela şi 
făcut-o!... piciorul îi este croit frumos, şoldul îngust, umerii 


laţi, chipul luminos, dinţii foarte albi în deschiderea 
surâsului. Şi are, mai ales, părul acela bogat de un aur 
arămit, un păr strălucitor, ondulat, frumos rotunjit în 
dreptul gulerului, coroana aceea naturală, sclipitoare, care 
l-a făcut să ia soarele drept emblemă, precum şi porecla de 
Phoebus, şi-l scrie cu un F şi un €... Febus... fiindcă a 
trebuit să-l aleagă înainte de a şti puţină greacă. Nu poartă 
niciodată glugă, umblă cu capul gol precum vechii romani, 
ceea ce este unic în obiceiurile noastre. 

Am fost la el de curând. Căci a făcut ce a făcut pentru ca 
orice personaj de vază din lumea creştină să aibă a trece 
prin mica sa Curte de la Orthez, din care a reuşit să facă o 
mare Curte. În timp ce mă aflam acolo, am întâlnit un conte 
palatin, un prelat al regelui Eduard, un prim şambelan al 
regelui Castiliei, fără să-i mai pun la socoteală pe nişte 
medici renumiţi, un pictor celebru şi mari doctori în drept. 
Toată lumea aceasta era deosebit de frumos primită. 

După câte ştiu, doar regele Lusignan al Ciprului mai are o 
Curte atât de strălucitoare şi de influentă, pe un teritoriu 
aşa de restrâns; dar dispune, de pe urma comerţului, de o 
bogăţie mult mai mare. 

Phoebus are un fel plăcut şi rapid de a-ţi arăta ce anume îi 
aparţine: „lată câinii mei de haită... caii mei... metresa 
mea... bastarzii mei... Doamna de Foix este sănătoasă, 
Domnul fie lăudat. O veţi vedea diseară”. 

Seara, în galeria lungă pe care a deschis-o într-o aripă a 
castelului său şi de unde ţi se desfăşoară în faţa ochilor un 
peisaj muntos, întreaga curte se adună şi se preumblă, 
destul de multă vreme, în veşminte superbe, în timp ce o 
umbră albastră cade asupra Bearnului. Din loc în loc se văd 
coşuri imense care fumegă, iar între coşuri, zidul este 
acoperit de fresce reprezentând scene de vânătoare, opere 
ale unor artişti veniţi din Italia. Invitatul care nu şi-a adus 
toate bijuteriile sau cele mai alese rochii, închipuindu-şi că 
va petrece un sejur într-un mic castel de munte, nu face 
deloc impresie bună. Te avertizez, în cazul în care ţi s-ar 


întâmpla într-o bună zi să te duci acolo... Doamna Agnes de 
Foix care este o Navara, sora reginei Blanche şi aproape tot 
atât de frumoasă ca şi ea, este toată acoperită de aur şi 
perle. Vorbeşte puţin sau mai degrabă - aşa se bănuieşte - 
se teme să vorbească, li ascultă pe trubadurii care cântă 
Aqueres mountanes, compusă de soţul ei şi pe care 
bearnezii au plăcerea să o reia în cor. 

Phoebus trece de la un grup la altul, salută în dreapta şi în 
stânga, întâmpina un senior, complimentează un poet, se 
întreţine cu un ambasador, se informează din mers despre 
întâmplările din lume, aruncă o părere, dă câte un ordin cu 
glas scăzut şi guvernează discutând. Până ce douăsprezece 
făclii mari, purtate de către valeţi înveşmântaţi în livreaua 
casei, îl însoțesc dimpreună cu toţi oaspeţii săi până în sala 
supeului. Uneori nu se aşază la masă decât la miezul nopţii. 

Într-o seară l-am surprins suspinând - în timp ce stă 
sprijinit de o arcadă a galeriei deschise - în faţa râului său 
argintiu şi a orizontului cu munţi albaştri: „Prea mic prea 
Mic... S-ar zice, monseniore, că dând de-a dura zarurile 
Providența are maliţioasa plăcere de a le potrivi pe dos...” 

Tocmai vorbisem amândoi despre Franţa, despre regele ei 
şi am înţeles ce anume voise să-mi spună. Adesea un om 
mare nu primeşte spre a-l cârmui decât o bucată prea mică 
de pământ, în timp ce unuia slab îi. Pică un regat mare. Şi a 
adăugat: „Dar oricât de mic ar fi Bearnul meu, doresc să nu 
aparţină nimănui în afară de lui însuşi”. 

Scrisorile sale sunt o minunăţie. Nu uită niciodată să-şi 
treacă toate titlurile: „Noi, Gaston al III-lea. Conte de Foix, 
viconte de Bearn, viconte de Lautrec, de Marsan şi de 
Castillon...” şi mai ce încă... ah, da: „senior de Montesquieu 
şi de Montpezat...” apoi, apoi auzi puţin cura sună asta: 
„judecător de Andorre şi de Capsire...” şi semnează doar 
„Febus”... cu F-ul şi 6-ul său, fireşte, poate şi pentru a se 
deosebi de Apolo... întocmai ca pe castelele şi monumentele 
pe care le construieşte sau înfrumuseţează, unde vedem 
gravat sus, cu litere mari „Febus l-a făcut”. 


Există în personajul său destul exces, fireşte; dar să nu 
uităm că nu are decât douăzeci şi cinci de ani. A arătat până 
acum, pentru vârsta lui, suficientă pricepere şi curaj nu mai 
puţin; la Crecy a fost unul dintre cei mai viteji. Avea 
cincisprezece ani. A, uite că omiteam să-ţi spun, dacă nu 
cumva chiar ştii: este un strănepot de-al lui Robert d'Artois. 
Bunicul său s-a căsătorit cu Jeanne d'Artois, sora lui Robert, 
care imediat după văduvie a dovedit mult prea mare patimă 
pentru bărbaţi, ducând o viaţă scandaloasă şi pricinuind 
destule încurcături... ar mai putea fi şi-acum cauza altora... 
da, da, trăieşte încă; are puţin peste şaizeci de ani şi-i 
foarte sănătoasă... încât nepotul ei, Phoebus al nostru, a 
fost nevoit să o claustreze într-un turn al castelului de Foix, 
unde are el grijă să fie straşnic de bine păzită. E cam 
îngroşat sângele neamului d'Artois! 

lată deci omul pe care La Foret, arhiepiscop cancelar, îl 
face să-şi aducă omagiul, într-un moment în care totul 
devine potrivnic regelui Jean. O, nu te teme. Phoebus şi-a 
cântărit bine hotărârea şi nu acţionează - asta e sigur - 
decât pentru a ocroti independenţa micului său Bearn. 
Aquitania învecinându-se cu Navara şi el însuşi 
învecinându-se cu amândouă, alianţa lor, în prezent 
certificată, nu-i surâde nicidecum; situaţia aceasta îi 
primejduieşte greu scurtele frontiere. Ar vrea să se asigure 
mai tare din partea Languedoc-ului în privinţa căruia a avut 
destule de împărţit cu contele d'Arrnagnac, guvernator al 
regelui. Şi-atunci, mai bine să se apropie de Franţa, să 
termine cu vechea neînțelegere şi, în acest scop, să aducă 
omagiul cuvenit comitatului nostru de Foix. Bineînţeles că 
Phoebus va pleda pentru eliberarea cumnatului său 
Navara, suntem convinşi de asta, dar numai de formă, chiar 
numai de formă, de parcă acesta ar fi pretextul apropierii. 
Fin joc. Phoebus va putea oricum să-i spună lui Navara: „Nu 
mi-am prezentat omagiul decât în intenţia de a vă servi”. 

Într-o singură săptămână Phoebus cuceri Parisul. Venise 
cu o escortă numeroasă de gentilomi, cu mulţime de 


slujitori, cu douăzeci de care menite a-i transporta 
garderoba şi mobilierul, cu o haită de câini splendidă şi cu o 
parte din menajeria sa de animale sălbatice. Tot cortegiul 
acesta se întindea pe un sfert de leghe. Până şi cel mai 
neînsemnat valet era înveşmântat cum nu se poate mai 
frumos, arborând livreaua de Bearn; caii purtau valtrapuri 
de mătase, că ai mei. Mare cheltuială, desigur, dar făcută 
pentru a ului mulţimea. Şi Phoebus a reuşit. 

Seniorii cei mari îşi disputau onoarea de a-l primi. 'Iot ce 
însemna notorietate în oraş - oameni din Parlament sau de 
finanţe, universitari şi chiar feţe bisericeşti căutau câte un 
prilej spre a veni să-l salute în palatul pe care sora sa 
Blanche, regina văduvă, îl deschisese anume pentru timpul 
cât el avea să şadă în Paris. Femeile voiau să-l contemple, 
să-i audă glasul, să-i atingă mâna. Când în oraş, toţi gură- 
cască îl recunoşteau după aurul părului şi se îmbulzeau la 
uşile prăvăliilor cu argintărie sau postă varie în care intră. 
Lesne de recunoscut era şi scutierul care îl însoțea 
totdeauna, un uriaş pe nume Ernauton d'Espagne, poate 
vreun frate vitreg adulterin; tot aşa după cum erau 
recunoscuţi îndată cei doi câini pirineeni enormi, care îl 
urmau fără greş, ţinuţi în lesă de către un paj. Pe spinarea 
unuia dintre câini sta aşezată o maimuţică... în capitală se 
afla, aşadar, un senior de vază, neobişnuit, mai fastuos 
decât toţi fastuoşii. Şi toată lumea vorbea despre el. 

Îţi istorisesc toate acestea cu de-amănuntul; dar în acel 
iulie uricios, ne aflam pe scara dramelor; şi fiecare treaptă 
are însemnătatea ei. 

Vei avea de guvernat un comitat mare, Archambaud, în 
vremuri deloc mai uşoare decât acestea, aş putea pune 
rămăşag. Fiindcă nu te ridici în doar câţiva ani dintr-o 
asemenea decădere. 

Întipăreşte-ţi bine în minte un lucru: de îndată ce un 
principe este hărăzit cu un temperament mediocru sau 
vârsta ori vreo suferinţă l-au slăbit, el nu mai este în stare 
să menţină unitatea în rândul sfetnicilor săi. Anturajul lui se 


divide, căci fiecare ajunge să-şi însuşească firimiturile unei 
autorităţi care nu se mai poate exersa, sau se exersează 
prost în orice caz; fiecare vorbeşte în numele unui stăpân 
care nu mai comandă; fiecare clădeşte pentru sine, cu 
ochiul îndreptat spre viitor. Atunci se formează coteriile, 
după afinități de ambiţie sau temperament. Rivalităţile se 
ascut. De o parte se grupează cei loiali, de alta trădătorii, 
care se cred, în felul lor, loiali. 

Eu îi numesc trădători pe cei care trădează interesele 
superioare ale regatului. Adesea nici nu sunt în stare să le 
vadă; nu văd decât interesul persoanelor; or, îndeobşte, ei 
sunt cei care, din păcate, izbândesc. 

Două partide existau în jurul regelui Jean, aşa cum există 
astăzi în jurul Delfinului, de vreme ce oamenii sunt aceiaşi. 

De o parte, partidul cancelarului Pierre de La Forât, 
arhiepiscop de Rouen, secondat de Enguerrand du Petit- 
Cellier; sunt bărbaţi pe care îi socot cei mai pricepuţi şi cei 
mai grijulii faţă de bunul mers al regatului. De cealaltă 
parte, Nicolas Braque, Lorris şi, mai ales, mai ales, Simon 
de Bucy. 

Poate că îl vei vedea la Metz. O, fereşte-te totdeauna de el 
şi de oamenii care i se aseamănă... Un om cu cap prea mare 
pe un trup prea scund este deja un semn rău; semeţ ca un 
COCOŞ, destul de necioplit şi violent de îndată ce încetează a 
fi taciturn şi plin de o imensă trufie, ascunsă totuşi. 
Savurează puterea exercitată din umbră şi nimic nu-i place 
mai mult decât să-i umilească - dacă nu chiar să-i piardă - 
pe toţi cei care câştiga prea multă importanţă la Curte sau 
prea mare influenţă asupra prinţului. El îşi închipuie că a 
guverna înseamnă doar a umbla cu şiretlicuri, a minţi, a 
ţese intrigi. Nu are nici o idee mare, doar planuri mediocre, 
întotdeauna negre, pe care le urmăreşte însă cu multă 
încăpățânare. Mărunt notar al regelui Filip, s-a căţărat 
până în locul în care se află acum - prim preşedinte în 
Parlament şi membru în Marele Consiliu - dobândind 
reputaţie de credinţă, fiindcă este autoritar şi brutal. În 


timpul judecăților, omul acesta a fost văzut obligându-i pe 
reclamanţii nemulţumiţi să îngenunche în plin tribunal 
pentru a-i cere iertare ori trimițând la moarte douăzeci şi 
trei de burghezi din Rouen; dar tot atât de lesne acordă 
achitări arbitrare sau amina la nesfârşit afaceri grave, spre 
a-i putea ţine pe oameni la discreţia lui. Ştie să nu-şi 
neglijeze averea; a obţinut de la abatele de Saint-Germain- 
des-Pres concesiunea porţii Saint-Germain. Denumită apoi 
imediat poarta Bucy şi în felul acesta încasează vama 
pentru o bună parte din toate mărfurile care circulă orin 
Paris. 

De îndată ce La Fort pusese în discuţie omagiul lui 
Phoebus, Bucy îşi exprimase oponenta, arătându-se hotărât 
în a face să eşueze acordul. El este cel care a ieşit întru 
întâmpinarea regelui, care venea de la Breteuil, 
strecurându-i: „Phoebus vă sfidează în tot Parisul printr-o 
nemaipomenită etalare de bogăţie... Phoebus l-a primit în 
două rânduri pe starostele Marcel... Am o bănuială cum că 
Phoebus complotează cu nevastă-sa şi cu regina Blanche 
evadarea lui Carol cel Râu... lrebuie să-i cereţi lui Phoebus 
omagiul pentru Bearn... Phoebus vă ponegreşte... Fiţi cu 
băgare de seamă, căci primindu-l cu prea mare amabilitate 
pe Phoebus, l-aţi putea jigni pe contele d'Armagnac, de care 
aveţi mare nevoie în Languedoc. Cancelarul La Foret a 
crezut, fireşte, că face bine ceea ce face; dar La Foret este 
mult prea culant cu prietenii vrăjmaşilor măriei-tale... Şi- 
apoi, se poate să-ţi zici Phoebus?” Şi pentru a-l mohori şi 
mai tare pe rege, îi furniza o veste proastă. Friquet de 
Fricamps evadase din Châtelet, datorită ingeniozităţii a doi 
dintre servitorii săi. Navarezii sfidau aşadar puterea regală 
şi regăseau un om foarte priceput şi foarte primejdios... 

Toate acestea făcură ca la supeul oferit în ajunul primirii 
omagiului, regele Jean să se arate iritat şi agresiv, 
adresându-i-se lui Phoebus cu: „Seniore, vasal al meu” şi 
întrebându-l: „Au mai rămas ceva oameni în felul dumitale, 
în afară de cei care vă escortează acum în oraşul meu?” 


Şi i-a mai spus: „Aş vrea că trupele dumneavoastră să nu 
mai intre pe pământurile comandate de monseniorul 
d'Armagnac”. 

Foarte surprins, întrucât se înţelesese cu Pietre de La 
Foret ca aceste incidente să fie trecute cu vederea, Phoebus 
replică: „Banierele mele, sire vărul meu, nu ar fi pătruns în 
Armagnac, dacă nu ar fi avut de respins pe cele care au 
venit să mă atace. Dar de vreme ce aţi poruncit să înceteze 
incursiunile oamenilor care ţin, de monseniorul 
d'Armagnac, cavalerii mei vor sta cuminţi la frontierele lor”. 
Atunci, regele continuă: „Aş dori să stea ceva mai aproape 
de mine. Am convocat oaste la Chartres, pentru a porni 
împotriva englezilor. Sunt încredinţat că vă veţi uni cu ea la 
timp, dimpreună cu banierele din Foix şi Bearn. 

— Banierele din Foix, răspunse Phoebus, vor fi pe picior de 
luptă aşa cum se cuvine a face un vasal, de îndată ce vă voi 
fi prezentat omagiul, sire vărul meu. Laicele din Bearn vor 
urma şi ele, după voia mea”. 

Pentru o cină de împăcare, era nemaipomenit! 
Arhiepiscopul-cancelar, surprins şi nemulţumit, se străduia 
zadarnic să pună puţin balsam pe rană. Bucy arboră un 
chip impenetrabil. Dar în adâncul său, triumfa. Se simţea 
adevăratul stăpân. 

Numele regelui de Navara nici nu a fost măcar rostit, deşi 
se aflau de faţă regina Jeanne şi regina Blanche. 

În timp ce ieşeau din palat, Ernauton de Spania, scutierul 
cel uriaş, îi spuse contelui de Foix... nu mi-a fost urechea 
acolo, dar reproduc sensul celor ce mi-au fost raportate: „V- 
am admirat mult răbdarea. Să fiu în locul lui Phoebus, nu aş 
mai aştepta un nou ultragiu şi m-aş întoarce pe dată în 
Bearnul meu”. La aceasta, Phoebus a răspuns: „lar eu, să 
fiu în locul lui Ernauton, i-aş da exact acelaşi sfat lui 
Phoebus. Dar sunt Phoebus şi, înainte de toate, trebuie să 
am în vedere viitorul supuşilor mei. Nu vreau să fiu eu cel 
care rupe alianţa, să par cel vinovat. Voi epuiza, mai întâi, 
toate şansele unei bune înţelegeri - până la limitele onoarei. 


Dar mă tem că La Foret m-a vârât într-o capcană. Doar 
dacă nu cumva vreun anume fapt, neştiut nici de mine, nici 
de el, să-l fi întors pe rege cu spatele la noi. Vedea-vom 
mâine”. 

Iar a doua zi, după slujbă, Phoebus intră în marea sală a 
palatului. Şase scutieri ţineau trena mantiei sale şi, lucru 
rar, nu era eu capul gol; fiindcă purta coroană - aur peste 
aurul părului său. Încăperea era înţesată - şambelani, 
consilieri, prelați, capelani, personalităţi din Parlament şi 
ofiţeri superiori. Dar primul pe care îl zări Phoebus fu 
contele d'Armagnac, Jean de Forez, în picioare, foarte 
aproape de rege şi parcă sprijinindu-se de tron, iar pe chip 
cu o expresie de aroganță. De cealaltă parte, Bucy se 
prefăcea a-şi pune rânduiala în sulurile sale de pergament. 
Luă unul dintre ele şi citi, de parcă ar fi fost vorba de un 
decret obişnuit: „Regele Franţei, seniorul meu, vă primeşte 
pentru comitatul de Foix şi vicecomitatul de Bearn pe care 
le aveţi de la măria-sa şi deveniți omul său în calitate de 
conte de Foix şi viconte de Bearn, potrivit formelor 
întocmite între înaintaşii săi, regi ai Franţei şi ai senioriei 
voastre. Îngenuncheaţi”. 

Câteva clipe de tăcere. Apoi Phoebus răspunse cu glas 
nespus de ferm: „Nu pot”. 

Cei de faţă îşi arătară uimirea - sinceră la majoritatea, 
prefăcută la alţii, care păreau şi uşor amuzaţi. Un incident 
survine rar într-o ceremonie de omagiere. 

Phoebus repetă: „Nu pot”. Şi adăugă cu şi mai multă 
claritate: „Un genunchi mi se îndoaie: cel de Foix. Dar cel 
de Bearn nu se poate îndoi”. 

Atunci regele Jean grăi, dar în glasul lui se simţea mânia: 
„le primesc şi ca Foix şi ca Bearn”. Asistenţa fremăta de 
curiozitate. lar din dezbatere au rezultat cam acestea... 
Phoebus: „Sire, Bearnul este pământ alodialţ8), liber de 
orice servitute şi nu aveţi cum mă primi pentru ceva ce nu 
aparţine suzeranității voastre”. Regele: „Este minciună 
ceea ce invoci, un lucru care prea mulţi ani a fost pricină de 


neînţelegeri între părinţii dumitale şi ai mei”. Phoebus: 
„Este adevărat, sire şi nu va rămâne pricină de zavistie 
decât dacă o voiţi. Îţi sunt supus, fidel şi loial pentru Foix, 
fapt întotdeauna contestat de către străbunii mei, dar nu 
mă pot declara omul măriei-voastre, întrucât nu sunt decât 
al Domnului”. Apoi regele: „Eşti un vasal rău! Îţi croieşti 
drumuri viclene, pentru a te sustrage slujirii pe care mi-o 
datorezi. În anul ce a trecut nu i-ai adus banierele dumitale 
contelui d'Armagnac, locotenentul meu în Languedoc, pe 
care iată-l aici de faţă şi care, din pricina acestei lipse, nu a 
putut respinge cavalcada engleză!” Phoebus răspunse cu 
mândrie: „Dacă soarta Lahguedoc-ului nu depinde decât de 
ajutorul meu şi dacă seniorul d'Armagnac se dovedeşte 
neputincios în a sa păzi provincia aceasta, atunci nu lui 
trebuie să-i încredinţaţi locotenenţa, sire, ci mie”. 

Furia regelui crescuse, bărbia îi tremura. „Mă înfrunţi, 
fălosule senior, dar nu o vei mai face multă vreme. 
Îngenunchează! 

— Scoateţi Bearnul din omagiu şi pe loc pun genunchiul în 
pământ. 

— Îl vei pune în temniţă, trădător neruşinat! strigă regele. 
Arestaţi-l!” 

Piesa fusese bine montată, gândită, rânduită; cel puţin de 
către Bucy, care nu avu de făcut decât un gest pentru ca 
Perrinet Bivolul şi alţi şase sergenţi din gardă să şi răsară în 
jurul lui Phoebus. Ştiau dinainte că trebuie să-l ducă la 
Luvru. 

În aceeaşi zi, starostele Marcel pleca răspândind prin 
oraş: „Regele Jean mai avea să-şi facă un singur duşman; s- 
a îndeplinit şi asta. Dacă toţi pungaşii care îl înconjoară pe 
rege nu se clintesc din loc, curând nu va mai exista un 
singur om cinstit care să poată respira în afara temniţei”. 

Capitolul IV Tabăra de la Chartres. 

Să-ţi spun una bună de tot, cea mai bună dintre toate! Ştii 
ce mi-a scris Papa într-o scrisoare din 28 noiembrie, a cărei 
expediere a fost probabil puţin amânata, ori poate m-a 


căutat ştafeta pe unde nu eram, de vreme ce am primit-o 
abia aseară, la Arcis? Ghiceşte... Ei bine, Sfântul-Părinte 
deplânge neînţelegerea pe care am avu t-o cu Niccola 
Capocci, îmi reproşează „lipsa de bunăvoință dintre noi”. Aş 
vrea să ştiu cum i-aş putea arăta bunăvoință lui Capocci? 
Nu l-am mai revăzut de la Breteuil, unde a şters-o 
englezeşte, ca să meargă să se instaleze la Paris. Şi oare 
cine este vinovat de un asemenea dezacord dacă nu cel 
care a vrut cu orice chip să-mi asocieze acest prelat egoist, 
mărginit, grijuliu doar cu tabieturile sale şi ale cărui 
demersuri nu au altă ţintă decât de a le contracara pe ale 
mele? De pacea generală nici că-i pasă! Tot ceea ce îl 
interesează este că nu eu să fiu cel care izbuteşte să o 
încheie. Auzi, lipsă de bunăvoință; frumoasă treabă 1. 

Lipsă de bunăvoință... Am eu motivele mele să cred că 
acest Capocci unelteşte cu Simon de Bucy şică a avutun 
rol în întemnițarea lui Phoebus căruia, te asigur - da, o ştiai 
- i s-a dat drumul în august. Datorită cui? Mie; asta nu o 
mai ştiai... dar cu promisiunea că avea să ajungă în oastea 
regelui. 

În sfârşit, Sfântul-Părinte ţine să mă asigure că sunt lăudat 
pentru eforturile făcute şi că activităţile mele au nu numai 
încuviințarea sa, dar şi cea a întregului colegiu de cardinali. 
Nu cred că-i scrie şi celuilalt acelaşi lucru... Dar revine - 
cum o mai făcuse în octombrie - asupra sfatului său de a-l 
include pe Carol de Navara în pacea generală. Ghicesc cu 
uşurinţă cine îi suflă asemenea lucru. 

După evadarea lui Friquet de Fricamps regele Jean a 
hotărât să-l transfere pe ginerele său la Arleux, o fortăreață 
din Picardia înconjurată de oameni foarte devotați spiţei 
d'Artois. Se temea că nu cumva, aflându-se la Paris, Carol 
de Navara să beneficieze de prea multe înţelegeri secrete. 
Nu voia să-i lase - pe el şi pe Phoebus - în aceeaşi temniţă, 
nici chiar în acelaşi oraş... 

Apoi, încheind afacerea de la Breteuil aşa cum a încheiat - 
ţi-am istorisit ieri - s-a întors la Chartres. Îmi spusese: „O să 


vorbim la Chartres”. Ei bine, eu am fost acolo, în timp ce 
Capocci făcea pe vanitosul la Paris... 

Cam pe unde am ajuns? Brunet!... care-i numele oraşului 
ăstuia?... Dar Poivres, am trecut de el? Ah, nu! E mai 
înainte... Mi s-a spus că biserica de acolo merită să fie 
văzută. De altfel, toate bisericile acestea din Champagne 
sunt tare frumoase. Un ţinut al credinţei... 

O, nu regret deloc că am văzut tabăra de la Chartres şi 
tare mult aş fi vrut să o fi văzut şi dumneata... Ştiu; ai fost 
scutit de armată ca să-l poţi înlocui pe tatăl bolnav, spre a-i 
ţine pe englezi, cât de cât, departe de Perigord... Poate că 
asta te-a scăpat să nu zaci acum sub o lespede în 
mănăstirea din Poitiers. Parcă poţi şti? Providența este cea 
care hotărăşte. 

Aşa că, imaginează-ţi Chartres: şaizeci de mii de oameni, 
pe puţin, aflaţi în campament pe vastul şes peste care 
stăpânesc fleşele catedralei. Una dintre cele mai mari 
armate, dacă nu chiar cea mai mare, ce s-a reunit vreodată. 
Despărţită însă în două părţi foarte distincte. 

De o parte, aliniate în frumoase şiruri de sute şi sute, 
corturile de mătase sau pânză ale seniorilor căpetenii de 
paniere şi ale cavalerilor. Frământul oamenilor, al căilor, al 
căruţelor isca sub soare, cât vedeai cu ochii, o mare forfotă 
de culori şi sclipăt metalic; înspre partea aceasta veneau să- 
şi instaleze taberele portative neguţătorii de arme, de 
hamuri, de vin, de crăpelniţă, precum şi patronii ele 
bordeluri care aduceau căruţe cu fete, sub supravegherea 
regelui pedestraşilor... al cărui nume tot nu mi-l amintesc. 

Apoi, la o distanţă bună, bine despărțiți, ca în imaginile 
înfăţişând Judecata din urmă - de o parte paradisul, de alta 
infernul - pedestraşii răspândiţi peste grâul secerat şi 
neavând alt adăpost decât o pânză susţinută de un ţăruş, 
dacă bineînţeles le aveau cu ei; o plebe imensă răsfirată la 
întâmplare, obosită, murdară, pierzându-şi vremea, grupată 
pe regiuni şi care anevoie se supunea unor căpetenii 
improvizate. De altfel, nici nu avea la ce să se supună, nui 


se comandă nici un fel de manevră. Singura îndeletnicire a 
oamenilor acestora era să-şi caute hrană. Şmecherii se 
duceau să şterpelească de pe la cavaleri, alţii dădeau iama 
prin curţile de păsări ale cătunelor învecinate sau 
braconau. Pe după creasta fiecărui taluz puteai vedea câte 
trei sărăntoci, ghemuiţi pe vine, în jurul unui iepure pe cale 
de a se rumeni deasupra jarului. Îmbulzeli neaşteptate se 
produceau în jurul căruţelor care împărțeau pâine de orz, 
la ceasuri nu întotdeauna aceleaşi. Acelaşi era însă ceasul 
trecerii regelui, zilnic, printre şirurile de pedestraşi, îi 
inspecta pe ultimii sosiți - într-o zi pe cei din Beauvais, azi 
pe cei din Soissons, a treia venea rândul celor din Orleans şi 
Jargeau. 

Şi fii atent, era însoţit de cei patru fii ai săi, de frate, de 
conetabil, de cei doi mareşali, de Jean d'Artois, de 
Tancarville şi mai ştiu eu de cine... precum şi de o droaie de 
scutieri. 

O dată, care s-a dovedit a fi şi ultima, ai să vezi de ce... m-a 
invitat şi pe mine, de parcă mi-ar fi făcut cu asta vreo mare 
cinste. „Monseniore de Perigord, mâine vă rog să mă 
urmaţi, vă iau cu mine la trecerea în revistă.” Eu aşteptam, 
în continuare, să mă înţeleg cu el în privinţa unor propuneri 
fie şi vagi, menite a fi transmise englezilor, spre a putea 
începe cât de cât o negociere de pace. Propusesem ca 
amândoi regii să numească deputaţi care să întocmească 
lista tuturor litigiilor dintre cele două regate. Numai despre 
atât şi s-ar fi putut discuta vreme de patru ani. 

Sau căutam un alt făgaş de vorbă, cu totul diferit. Ne 
prefăceam a ignora litigiile şi angajam preliminarii privind 
pregătirile pentru o expediţie comună spre 
Constantinopole. Important era să începem a vorbi... 

M-am dus, aşadar, să-mi târâi mantia roşie prin vasta 
păducherniţă ce-şi făcuse tabără pe râul Beauce. Zic bine, 
să ştii: păducherniţă, căci la înapoiere Brunet a fost nevoit 
să mă despăducheze. Totuşi nu-i puteam respinge pe 
amărâţii aceia care veneau să-mi sărute poala mantiei! 


Duhorile erau şi mai grele decât la Breteuil. Cu o noapte 
înainte plouase zdravăn, iar pedestraşii dormiseră direct pe 
pământul îmbibat de apă. Zdrenţele de pe ei fumegau sub 
soarele dimineţii şi puţeau nu glumă. Arhipăstorul, care 
păşea în faţa regelui, se opri. Fără doar şi poate, important 
loc deţinea omul ăsta! Şi regele se opri, dimpreună cu toţi 
însoțitorii săi. 

„Sire, iată-i pe cei din detaşamentul de jandarmi din 
Bracieux aflat în circumscripţia seniorală Blois; au sosit ieri. 
Vai de ei!... Arhipăstorul arăta, în masa aceea a armatei, 
spre vreo patruzeci de zdrenţăroşi, înnoroiţi, hirsuţi... Nu 
se mai bărbieriseră de zece zile, de spălat să nu mai 
vorbim. Felurimea hainelor se contopea într-o culoare 
devenită cenugşie din pricina jegului şi a glodului. Unii aveau 
în picioare încălţăminte spartă; alţii îşi înfăşuraseră pulpele 
doar în fâşii de pânză proastă, iar alţii mergeau desculți. Se 
ridicau, se îndreptau de spate, pentru a arăta cât de cât mai 
bine; dar privirile lor erau neliniştite. Nici că s-ar fi aşteptat 
să-l vadă apărând în faţa lor chiar pe rege, înconjurat de 
escorta-i sclipitoare. lar amărâţii din Bracieux se îndesau 
unii într-alţii. Lamele curbe şi suliţele cu dinţi ale unor 
halebarde sau cângi se sumeţeau pe deasupra lor 
asemenea unor spini ieşind dintr-o legătură de vreascuri 
înnoroiate. 

„Sire, reluă Arhipăstorul, sunt treizeci şi nouă la număr, 
deşi ar fi trebuit să fie cincizeci. Opt au cângi, nouă sunt 
înzestrați cu o spadă, dintre care una foarte proastă. 

Unul singur posedă şi o spadă şi o cange. Unul are un 
topor, trei au bâte cu capăt de fier, iar un altul nu are drept 
armă decât un cuţit cu vârful ascuţit; ceilalţi, absolut 
NIMIC.” 

Aş fi avut poftă să râd dacă nu m-aş fi întrebat ce anume îl 
împingea pe rege să-şi piardă astfel timpul şi pe celal 
mareşalilor săi numărând nişte spade ruginite. Că voise a se 
arăta o dată, fie, mai mergea. Dar zilnic, dimineaţă de 


dimineaţă? Şi pentru ce oare mă pofitise la o atât de jalnică 
trecere în revistă? 

Am avut atunci surpriza să-l aud pe cel mai tânăr dintre fiii 
săi, pe Filip, exclamând cu tonul acela nefiresc al 
băieţandrilor când vor să pară maturi: „Fără îndoială că nu 
cu asemenea înrolați vom câştiga bătălii mari”. Nu are 
decât paisprezece ani; vocea în schimbare şi cam largă pe 
el cămaşa de zale. Tatăl său îl mângâie pe frunte, de parcă 
s-ar fi felicitat că dăduse viaţă unui războinic atât de isteţ. 
Apoi, adresându-se oamenilor din Bracieux, întrebă: „De ce 
nu sunteţi înarmaţi mai bine? Spuneţi, de ce? Astfel se 
prezintă cineva în oastea mea? Nu aţi primit anumite 
ordine de la căpetenia voastră?” 

Atunci, un vlăjgan mai puţin fricos decât ceilalţi, poate cel 
ce singur avea topor, făcu câţiva paşi înainte şi răspunse: 
„Sire, stăpâne, starostele ne-a poruncit să ne înarmăm 
fiecare după starea pe care o avem. Ne-am înzestrat şi noi 
cum am putut. Înseamnă că situaţia nu a permis celor care 
nu au nimic să se înfăţişeze alt fel”. 

Regele Jean se întoarse spre conetabil şi mareşali, 
arborând aerul acela al oamenilor mulţumiţi când, chiar 
fiind în detrimentul lor, starea de lucruri le dă dreptate. 
„Încă un staroste care nu şi-a făcut datoria... Trimiteţi-i 
acasă, ca pe cei din Saint-Fargeau, ca pe cei din Soissons. 
Vor plăti amendă. Lorris, notează...” 

Căci, aşa după cum mi-a explicat după aceea, cei care nu 
se prezentau la trecerea în revistă său veneau fără arme şi 
nu puteau lupta, erau buni să plătească o răscumpărare. 
„Amenzile acestea ale pedestraşilor mi-au adus banii 
trebuitori pentru a plăti solde cavalerilor mei.” 

Era această o idee frumoasă - strecurată, pesemne, de 
către Simon de Bucy - pe care şi-o însuşise. lată pentru ce îi 
chemase pe toţi vasalii, iată pentru ce număra, cu un soi de 
rapacitate, detaşamentele pe care le trimitea înapoi în 
vatră. „Ce folos am putea trage de pe urma acestei 
pedestrimi? Îmi mai spuse el. Din cauza trupelor ce 


mărşăluiau pe jos a fost bătut tatăl meu la Crecy. 
Pedestrimea încetineşte totul şi te împiedică să călăreşti 
cum se cuvine.” 

Şi cu toţii îi încuviinţau spusele în afară de Delfin - se cade 
să o spun - căruia părea să-i fluture pe vârful buzelor o 
reflecţie; dar şi-o păstră pentru sine. 

Oare de cealaltă parte a taberei, unde se aflau banierele, 
caii, armurile, totul mergea strună? În ciuda repetatelor 
convocări, în ciuda frumoaselor regulamente care* cereau 
căpitanilor de baniere să inspecteze de două ori pe lună, pe 
neaşteptate, armele şi caii, astfel încât să fie oricând gata să 
treacă la acţiune - regulamentele acestea interziceau 
schimbarea şefului sau retragerea fără aprobare, cu preţul 
„pierderii soldei şi cu riscul de a primi necruțătoare 
pedeapsă” —- în ciuda tuturor acestor lucruri o treime 
dintre cavaleri nu se prezentaseră la datorie. Alţii, 
constrânşi să amenajeze un drum sau să echipeze o 
companie de cel puţin douăzeci şi cinci de lăncieri, nu 
puteau prezenta decât zece. Cămăşile din zale erau rupte, 
chivărele de fier deformate, iar harnaşamentele prea. 
Uscate plesneau întruna... „Ei, seniore, cum să mai fac faţă? 
Nu am fost pus în drepturi de soldă şi cu greu îmi întreţin şi 
propria armură”... Năvală mare era la repotcovirea cailor. 
Unele căpetenii rătăceau prin tabără în căutarea trupei 
pierdute, iar cei rămaşi în urmă îşi căutau, mai mult sau mai 
puţin, comandanții. Se şterpelea, de la o trupă la alta, câte 
o bucată de lemn, câte un capăt de piele, sula sau ciocanul 
necesare. Maregşalii erau asaltaţi de reclamaţii, iar capul le 
vuia de, asprele cuvinte pe care şi le aruncau miniaţii 
seniori, căpetenii de baniere. Regele Jean nu voia să aibă 
habar de nimic. Număra pedestraşii buni de plătit 
răscumpărare... 

Tocmai se îndrepta spre gruparea celor din Saint-Aignan, 
spre a-i inspecta, când văzu şase războinici brăzdând în 
tropot mare tabăra, cu caii în spume, ei înşişi lucind de 
sudoare şi cu armura împrăfoşată. Unul dintre ei puse 


genunchiul jos, greoi şi ceru să vorbească pe dată 
conetabilului; apropiindu-se de acesta, îi spuse: „Sunt al 
seniorului Boucicaut, de la care vă aduc veşti”. 

Făcând un semn, ducele de Alena îl pofti pe mesager să 
raporteze regelui. Mesagerul schiţă încercarea de a pune 
genunchiul în pământ, dar piesele armurii îl stinghereau; 
regele îl scuti de orice ceremonie şi îl zori să vorbească. 

„Sire, seniorul de Boucicaut se află închis în Romorantin.” 

Romorantin! Escorta regală amuţi, pentru o clipă, de 
uimire şi lovită ca de un trăsnet. Romorantin - la numai 
treizeci de kilometri de Chartres, dincolo de Blois! Nimeni 
nu-şi închipuia că englezii s-ar fi putut afla atât de aproape. 

Pentru că, în timp ce se încheia asediul de la Breteuil, în 
timp ce Gaston Phoebus era trimis la închisoare, iar oştirea 
de vasali, tot satul se aduna încetinel la Chartres, prinţul de 
Galles - o ştii mai bine ca oricine, întrucât ocroteai 
Perigueux-ul - îşi pornise cavalcadă, începând cu Saint-Foy 
şi Bergerac, unde pătrunsese în teritoriul regesc şi o 
continuase către nord, pe drumul urmat de noi: Château- 
l'Ev&que, Brantme, Rochechouart, La P&ruse, devastând 
totul, după cum am văzut. Aflasem de înaintarea sa şi 
trebuie să mărturisesc că eram destul de uimit văzând că 
regele se complăcea să stea la Chartres, în timp ce 
principele Eduard pustia ţara. După ultimele ştiri primite, îl 
mai credeam pe acesta undeva între La Châtre şi Bourges. 
Gândeam că se va îndrepta spre Orleans; acolo, îşi zicea 
sigur pc sine, se vor lupta, tăind principelui calea spre 
Paris. În vederea acestui fapt şi inspirat de prudenţă, 
conetabilul trimisese o grupare de trei sute de lăncieri, sub 
comanda seniorilor de Boucicaut, de Craon şi de Caumont, 
spre a efectua o îndelungă recunoaştere de cealaltă parte a 
Loarei şi a-i aduce informaţii. Nu primise, de altfel, decât 
foarte puţine. Şi pe urmă, dintr-o dată, Romorantin! Prinţul 
de Galles îşi, schimbase aşadar direcţia luând-o spre vest... 

Regele îl îndemnă pe mesager să continue. 


„Mai întâi, sire, s-a întâmplat că seniorul de Chambly, pe 
care seniorul de Boucicaut îl numise să execute cercetarea, 
să fie prins înspre d'Aubigny-sur-Nere... 

— Ah! Oaie-Sură a fost prins...” zise regele, căci aşa era 
poreclit de Chambly. 

Mesagerul lui Boucicaut reluă: „Dar seniorul de Boucicaut 
nu a aflat la timp lucrul acesta şi de aceea am nimerit noi, 
dintr-o dată, în avangarda englezilor. I-am atacat cu atâta 
forţă, încât s-au retras imediat... 

— Ca de obicei, observă regele Jean. —... dar au coborât 
spre forţele lor de întărite, mult mai numeroase decât noi şi 
ne-au asaltat din toate părţile, astfel că seniorii de 
Boucicaut, de Craon şi de Caumont ne-au dus degrabă spre 
Romorantin, unde s-au închis, urmăriţi de toată armata 
prinţului Eduard care îşi începea asediul exact la ora la 
care m-a trimis seniorul de Boucicaut. lată, sire, ceea ce 
trebuie să vă spun”. 

Şi din nou se făcu linişte. Apoi mareşalul de Clermont avu 
un gest de mânie., De ce naiba s-a dat atacul? Nu asta am 
hotărât noi. 

— Îi dojeneşti pentru curajul lor? I-o întoarse mareşalul 
d'Audrehem. Au scos inamicul din poziţie şi l-au atacat cu 
impetuozitate. 

— Straşnic curaj, zise Clermont. Erau trei sute de lăncieri, 
zăresc douăzeci şi se năpustesc asupra lor fără să mai 
aştepte nici o clipă, închipuindu-şi că fac mare vitejie. Dar 
pe urmă au ţâşnit o mie şi iată-i ştergând-o la rândul lor, 
oploşindu-se la primul castel ieşit în cale. Acum nu ne mai 
slujesc la nimic. Ăsta nu-i curaj, e prostie.” 

Cei doi mareşali se luau la harţă ca de obicei, iar 
conetabilul îl lăsa să vorbească pentru că nu-i plăcea să se 
arate a fi de partea cuiva. Era un bărbat mai curajos 
trupeşte decât sufleteşte. Prefera să i se spună „de Atena” 
decât „de Brienne”, din cauza fostului conetabil, vărul său 
decapitat. Totuşi, Brienne era fieful său, în timp ce Atena nu 
era decât o veche amintire de familie, fără nici un temei 


real, în afară de o cruciadă... Sau poate că pur şi simplu 
devenise mai indiferent odată cu înaintarea în vârstă. 
Comandase multă vreme şi foarte bine, armatele regelui din 
Neapole. Regretă Italia, fiindcă îşi regreta tinereţea. 
Arhipăstorul, care sta mai deoparte, observa cu aer 
zeflemitor harţa mareşalilor. Regele fu cel care puse capăt 
discuţiei. 

„lar eu gândesc, zise el, că eşecul lor ne serveşte. Căci 
iată-l pe englez ţinut locului de un asediu. Şi acum ştim 
unde să-l găsim, câtă vreme este reţinut acolo.” Atunci se 
adresă conetabilului: „Gautier, porneşte oastea la drum, 
mâine în zori. Împarte-o în mai multe corpuri, care vor 
trece Loara în diverse puncte, acolo unde se găsesc poduri, 
pentru a nu ne încetini înaintarea, dar ţinând o strânsă 
legătură între ele, spre a le putea reuni în locul hotărât, 
dincolo de fluviu. În ce mă priveşte, voi trece la Blois. Şi ne 
vom duce să atacăm armata engleză pe la spate la 
Romorantin sau, dacă-i vine să plece de acolo, o să-i tăiem 
calea oriunde. Păziţi Loara până departe după Tours, până 
la Angers, pentru că niciodată ducele de Lancaster, care 
vine dinspre ţinutul normand, să nu se poată uni cu prinţul 
de Galles.” 

Uimea lumea acest Jean al II-lea! Dintr-o dată calm şi 
stăpân pe sine, iată-l împărțind ordine clare şi stabilind 
direcţii pentru armata sa, de parcă avea în faţă şi o vedea, 
întreaga Franţă. Să faci Loara inaccesibilă în partea 
dinspre Anjou, să treci în Touraine, să fii gata ori să cobori 
spre Berry, ori să tai drumul în Poitou şi Angoumois... apoi, 
la capătul tuturor acestor acţiuni, să te duci să recucereşti 
Bordeaux şi Aquitania... „Să ne caracterizeze 
promptitudinea, iar factorul surpriză să ne fie în avantaj.” 
Fiecare ins se împieptoşa, gata să treacă la fapte. Frumoasă 
cavalcadă se vestea... 

„Să fie trimisă acasă toată pedestrimea, mai ordonă Jean 
al II-lea. Să nu dăm de un alt Crecy. Chiar dacă nu punem la 


socoteală decât oştenii, tot vom fi de cinci ori mai numeroşi 
decât urâcioşii ăştia de englezi.” 

Astfel, pentru că în urmă cu zece ani arcaşii şi arbaletierii, 
nerânduiţi cum se cuvine, au stânjenit mişcarea cavaleriei şi 
au făcut să fie pierdută o luptă, regele Jean renunţa de data 
aceasta, cu desăvârşire, la infanterie. lar căpeteniile 
banierelor sale îl încuviinţau, căci cu toţii fuseseră la Crecy, 
cu toţii îi mai sufereau şi acum urmările. Marea lor grijă 
era, acum, să nu mai comită aceeaşi greşeală. 

Numai Delfinul cuteză î spune: „Va să zică, tată, nu vom 
avea deloc arcaşi...” 

Dar regele nici măcar nu se sinchisi să-i răspundă. lar 
Delfinul, care se afla aproape de mine, îmi spuse, ca şi cum 
ar fi cerut sprijin sau ca şi cum ar fi vrut să nu-l iau drept 
un prostănac: „Englezii îşi suie arcaşii pe cai. Dar nimeni nu 
ar aproba, la noi, să se dea cai unor oameni din popor”. 

Ia te uită, asta îmi reaminteşte... Brunet!... Dacă timpul se 
menţie şi mâine la fel de blând, voi petrece popasul, care va 
fi foarte scurt, pe calul meu de paradă. Trebuie să-mi vin 
puţin în fire înainte de a ajunge la Metz. Şi-apoi, vreau să 
arăt celor din Châlons, când intru în oraşul lor, că pot călări 
la fel de bine ca nebunul lor de episcop Chauveau... care 
încă nu a fost înlocuit. 

Capitolul V Prinţul de Aquitania. 

Mă găseşti tare furios, Archambaud, pentru capătul ăsta 
de drum care o să ne ducă până la Sainte-Menehould. 
Parcă-i un făcut să nu mă pot opri în nici un oraş măre fără 
să mi se dea o veste care să-mi pună sângele în fierbere. La 
Troyes, a fost scrisoarea Papei. La Châlons, corespondenţa 
din Paris. Şi ce am aflat? Că Delfinul, cu vreo cincisprezece 
zile înainte de a porni la drum, a semnat o dispoziţie pentru 
a schimba încă o dată cursul monedei, în sensul de a-i slăbi 
puterea, bineînţeles. Dar de teamă ca lucrul acesta să nu fie 
privit cu ochi răi - pentru a prevedea aşa ceva nu trebuia 
deloc să fii cine ştie ce mare ghicitor - a tot împins 
promulgarea legii până după plecarea sa, când avea să fie 


destul de departe, la cinci zile de drum, astfel că abia la 10 
ale lunii acesteia a fost publicată ordonanța. În fapt, s-a 
temut să ţină piept burghezilor săi şi de aceea s-a distanțat 
asemenea unui cerb. Într-adevăr, fuga este prea adesea 
singura lui scăpare! Nu ştiu cine i-o fi inspirat asemenea 
şiretlic deloc onorabil, poate Braque, poate Bucy; dar 
fructul unor asemenea îndemnuri a rodit repede. Starostele 
Marcel şi cel mai mare dintre negustori s-au dus mânioşi să 
îndruge verzi şi uscate ducelui de Anjou, pe care Delfinul îl 
instalase la Luvru. În locul său; iar cel de-al doilea fiu al 
regelui, care nu are decât optsprezece ani şi nu prea multă 
minte, s-a lăsat convins, pentru a evita răzmeriţa care îl 
primejduia şi a amânat aplicarea măsurii până la 
întoarcerea Delfinului. 

Însă, ori nu ar fi trebuit luată măsura, aş fi înclinat pentru 
asta, întrucât - încă o dată - ea nu înseamnă decât un 
expedient ieftin, ori ar fi trebuit luată şi impusă imediat. 
Tare întărit mai ajunge Delfinul nostru Charles în faţa 
unchiului său, împăratul - cu o capitală în care consiliul 
oraşului refuză să se supună ordonanţelor regale! 

Oare cine comandă astăzi în regatul Franţei? Suntem în 
drept să ne întrebăm. Faptul va avea, de ce să ne amăgim, 
urmări grave. Căci iată-l pe Marcel sigur de el, întrucât ştie 
că a putut face voinţa coroanei să se plece şi întrucât - prin 
forţa împrejurărilor - se simte susţinut de mulţimea 
burghezilor, de vreme ce le apără punga. Delfinul jucase un 
renghi bun Statelor sale Generale, lăsându-le descumpănite 
prin plecarea sa; cu lovitura aceasta pierde mult. 
Recunoaşte că este dezamăgitor, într-adevăr, să-ţi dai atâta 
osteneală alergând pe toate drumurile - cum fac eu de o 
jumătate de an - pentru a încerca să îmbunătăţeşti soarta 
unor prinți atât de îndărătnici în a-şi dăuna lor înşile! 

Adio Châlons... O, nu... O, nu! Nu vreau să am niciun 
amestec în numirea unui nou episcop. Contele-episcop de 
Châlons este unul dintre cei şase pairi eclesiaşti. Asta-i 
treaba regelui Jean sau a Delfinului. Să. O reglementeze, 


discret, cu Sfântul-Părinte... ori să i-o dea pe cap lui Niccola 
Capocci; măcar o dată să facă şi el ceva... 

Să nu-l ponegrim totuşi prea mult pe Delfin; nu-i vine uşor. 
Marele vinovat este regele Jean; şi nicicând fiul nu va putea 
comite atât de multe greşeli câte şi-a adunat în circa tatăl. 

Ca să-mi mai ies din mânie... sau, poale, ca să intru şi mai 
adânc în ea - mă ierte Domnul că păcătuiesc - o să-ţi 
istorisesc aventura regelui Jean. Şi vei vedea cum un rege 
pierde Franţa! 

După cum îţi spuneam, la Chartres redevenise stăpân pe 
sine. Încetase a mai vorbi despre treburile cavalerilor când 
ar fi trebuit să vadă de finanţe, ori să vadă de finanţe, când 
ar fi trebuit să se ocupe de război; încetase să se ţină de 
fleacuri într-un moment în care se afla în joc soarta 
regatului său. De data aceasta părea să iasă, în sfârşit, din 
lăuntricul său haos şi din funesta-i înclinare de a se afla 
mereu în contratimp; măcar o dată era şi el la unison cu 
clipa istoriei. Adoptase adevărate dispoziţii de campanie. Şi 
cum starea morală a unui şef este contagioasă, dispoziţiile 
acestea fură puse în practică întocmai şi cu rapiditate. 

Mai întâi, să le fie interzisă englezilor trecerea Loarei. 
Detaşamente puternice, comandate de către căpitani 
cărora ţinuturile acestea le erau bine cunoscute, fură 
trimise pentru a ţine în stăpânire toate podurile şi trecerile 
dintre Orleans şi Angers. Apoi, ordin către şefi de a păstra 
legătura cu vecinii lor şi de a trimite deseori mesaje armatei 
regelui. Cavalcada prinţului de Galles, care vine dinspre 
Sologne, să fie împiedicată cu orice preţ să facă joncțiune 
cu cea a ducelui de Lancaster care soseşte din Bretania. Vor 
fi bătute separat. Şi mai întâi prinţul de Galles. Împărţită în 
patru coloane, pentru a i se înlesni curgerea, armata va 
trece fluviul pe podurile de la Meung, de la Blois, de la 
Amboise şi de la Tours. Să fie evitate orice hărţuieli, orice 
intrări în luptă, indiferent de prilejurile ivite, înainte ca 
toate grupările de luptă să se fi adunat dincolo de Loara. 
Nici un fel de vitejii individuale, oricât de ademenitoare ar 


putea să pară. Vitejia cea mai mare va fi aceea de a-l strivi 
cu toţii, pe englez şi de a curăța regatul Franţei de mizeria 
şi ruşinea prea multă vreme îndurată. Acestea erau 
instrucţiunile pe care conetabilul duce de Atena le dădu 
căpeteniilor de baniere ce se reuniseră înainte de pornire. 
„Mergeţi, seniori şi fiecare să-şi facă datoria. Regele îşi ţine 
privirile aţintite asupra voastră.” 

Nori mari şi negri împovărau cerul, spintecaţi de fulgere; 
şi se sparseră dintr-o dată, într-un ropot de ploaie, în toate 
zilele acelea regiunile Vendomois şi Touraine fură bătute de 
ploi furtunoase, repezi, dar dese; ele pătrundeau prin 
cămăşile de zale, udau tunicile şi harnaşamentele, 
îngreunau tot ce era din pieţe. Ai fi zis că trăsnetul era 
atras de tot oţelul acela în defilare; trei oşteni care se 
adăpostiseră sub un copac mare fură loviți de trăsnet. Dar, 
în ansamblu, armata suporta bine intemperiile, ades 
îmbărbătată de uralele poporului. Căci atât burghezii din 
orăşele, cât şi sătenii erau foarte neliniştiţi de înaintarea 
prinţului de Aquitania despre care.se spuneau lucruri 
îngrozitoare. Defilarea aceasta de armuri grăbite, în şiruri 
de câte patru, le aducea anume linişte, de îndată ce 
înțelegeau că luptele nu aveau să se desfăşoare chiar prin 
partea locului. „Trăiască bunul nostru rege! Rupeţi-i în 
bătaie pe vrăjmaşii lui. Domnul să vă aibă în pază, seniori 
curajoşi!” Ceea ce voia, de fapt, să spună: „Domnul să ne 
aibă în pază, mulţumită vouă... dintre care mulţi veţi cădea 
morţi cine ştie pe unde... şi astfel să nu avem a ne vedea 
casele şi sărmanele noastre zdrenţe arse, turmele risipite, 
recoltele pierdute, fiicele batjocorite. Ferească-ne Domnul 
de războiul pe care o să-l faceţi în altă parte”. Şi nu se 
zgârceau cu vinul lor, un vin rece şi auriu. Îl ofereau 
cavalerilor care îl beau, ridicând cănile şi fără să-şi mai 
oprească din drum caii. 

Am văzut şi eu toate acestea, căci luasem hotărârea să-l 
urmez pe rege la Blois. El se grăbea să meargă la război, 
iar eu aveam misiunea să fac pace. Mă încăpăţânam. Aveam 


planul meu. Iar lectica mea înainta, în spatele grosului 
armatei, dar urmată de detaşamente care nu mai 
ajunseseră la timp în tabăra de la Chartres. Au mai sosit, 
câteva zile de-a rândul. Şi alţii, precum conții de Joigny, 
d'Auxerre şi Châtillon, trei băieţi de viaţă, care se duceau 
într-acolo fără a se grăbi, urmaţi de toţi lăncierii 
comitatelor lor, luând războiul dinspre latura sa veselă. 
„Oameni buni, aţi văzut cumva trecând armata regelui? 

— Armata? Am văzut-o alaltăieri, tare mulţi la număr, 
mulţi, nu glumă! Treaba a durat două ore şi mai bine. lar 
alţii au mai trecut chiar azi-dimineaţă. Dacă daţi de englez, 
nu-l cruţaţi... 

— Fără doar şi poate, oameni buni, fără doar şi poate. iar 
dacă punem mâna pe prinţul Eduard, nu o să uităm să vă 
trimitem o bucăţică din el.” 

O să mă întrebi ce făcea prinţul Eduard între timp... 
Fusese ţinut locului în faţa castelului Romorantin. Mai puţin 
decât crezuse regele Jean, dar destul totuşi pentru a-l lăsa 
să-şi desfăşoare manevra. Cinci zile - căci seniorii de 
Boucicaut, de Craon şi de Caumont se apăraseră cu 
înverşunare. Numai în ziua de 31 august au fost asaltaţi de 
duşman de trei ori şi tot de atâtea ori l-au respins. 
Fortăreaţa a căzut abia în ziua de 3 septembrie. Prinţul o 
incendie ca de obicei; dar a doua zi, duminică, a fost nevoit 
să-şi lase trupă să se odihnească. Arcaşii, care pierduseră 
mulţi dintr-ai lor, erau istoviţi. Fusese prima ciocnire mai 
serioasă de la începutul campaniei. Iar prinţul, mai puţin 
surâzător ca altădată, aflând de la iscoadele sale - căci avea 
întotdeauna asemenea minţi în avangardă - cum că regele 
Franţei se pregăteşte, dimpreună cu întreaga sa oaste, să 
coboare spre el, se întrebă dacă nu cumva greşise 
înverşunându-se să cucerească fortăreaţa şi dacă nu ar fi 
făcut mai bine să-i lase pe cei trei sute de lăncieri ai lui de 
Boucicaut închişi la Romorantin. 

Nu cunoaşte exact efectivul armatei lui Jean; dar o ştie mai 
puternică decât a sa, mult mai puternică, armata aceasta 


care se duce să caute trecerea pe patru poduri deodată... 
Dacă nu vrea să aibă a suferi de diferenţa aceasta, într- 
adevăr strivitoare, trebuie să înfăptuiască negreşit 
joncţiunea cu trupele ducelui de Lancaster. Gata cu 
agreabila cavalcadă, gata cu distracţia prilejuită de ţărănoii 
căutând adăpost prin păduri şi cu acoperişurile de 
mănăstire muşcate de flăcări. Seniorii săi de Chandos şi de 
Grailly, cei mai buni căpitani ai săi, nu sunt mai puţin 
neliniştiţi şi chiar ei - bătrâni cu experienţă, deprinşi cu 
hazardul războaielor - sunt cei care îl îndeamnă şase 
grăbească. El coboară valea râului Cher, traversând 
localităţile Saint-Aignan, Thesee, Montrichard fără a zăbovi 
prea mult cu jefuirea lor, fără a mai contempla râul cel 
frumos cu ape liniştite, nici insulele lui cu plopi străbătuţi 
de soare, nici costişele cretoase pe care se coc, la căldura 
soarelui, viitoarele culesuri de vie. Se îndreaptă spre apus, 
spre ajutoare şi întăriri. 

La 7 septembrie ajunge la Montlouis, unde află că o mare 
grupare de luptă, comandată de contele de Poitiers - cel de- 
al treilea fiu al regelui - şi mareşalul de Clermont se află la 
Tours. 

Atunci, şovăie. Patru zile aşteaptă pe înălțimile de la 
Montlouis, să vină Lancaster, după ce va fi trecut fluviul; 
aşteaptă în fapt, miracolul. lar dacă miracolul nu se 
produce, poziţia lui este, în orice caz, bună. Patru zile 
aşteaptă ca francezii, care ştiu prea bine unde se află el, să- 
l atace. Prinţul de Galles îşi zice că poate ţine piept şi chiar 
învinge corpul Poitiers-Clermont. Şi-a ales ca teren de luptă 
un loc brăzdat de foarte dese tufişuri spinoase. Pe arcaşi îi 
pune să consolideze liniile sale de apărare. El însuşi, 
precum şi maregşalii şi scutierii săi se instalează în nişte 
căsuțe din împrejurimi. 

Patru zile, dis-de-dimineaţă, scrutează orizontul în direcţia 
Tours. Revărsatul zorilor aşterne în imensa vale neguri 
aurii; fluviul, îngroşat de ploile din ultima vreme, 


rostogoleşte unde gălbui între maluri verzi. Arcaşii continuă 
să fasoneze taluzurile. 

Patru nopţi se întreabă prinţul, privind cerul, ce anume îi 
vor rezerva zorile următoare. Foarte frumoase au fost 
nopţile atunci, iar Jupiter strălucea nespus, întrecând în 
mărime toţi ceilalţi aştri. 

„Oare ce vor face francezii? Se întreba prinţul. Oare ce vor 
face?” 

Dar francezii, respectând de data aceasta ordinul ce le 
fusese dat, nu atacă. În ziua de 10 septembrie, regele Jean 
se află la Blois, dimpreună cu grupa sa de luptă. În ziua de 
11, se urneşte spre frumoasa cetate Amboise, aproape să 
atingă Montlouis. Adio întăriri, adio Lancaster; prinţul de 
Galles trebuie să se retragă spre Aquitania, cât mai repede 
cu putinţă, dacă vrea să nu se închidă capcana între Tours 
şi Amboise; nu poate înfrunta două grupări de luptă, în 
aceeaşi zi părăseşte Montlouis şi se duce să doarmă la 
Montbazon. 


Iar acolo, în dimineaţa de 12 septembrie, ce îi este dat să 
vadă? Două sute de lăncieri, precedaţi de o flamură alb- 
galbenă, iar în mijlocul lăncierilor o lectică mare, roşie din 
care iese un cardinal... l-am învăţat - ai văzut - pe sergenţi 
şi valeţi să îngenuncheze ori de câte ori cobor. Asta face 
totdeauna impresie asupra celor la care vin. Mulţi alţii 
îngenunchează şi ei îndată, închinându-se. Apariţia mea a 
stârnit emoție în tabăra engleză, te rog să mă crezi. 

De regele Jean mă despărţisem în ajun, la Amboise. Ştiam 
că nu avea să atace chiar imediat, dar că mult nu va mai 
întârzia să o facă. Astfel că intrăm în rol. Trecusem prin 
Blere. Unde am dormit foarte puţin. Avându-i la dreapta şi 
la stingă pe nepotul meu de Durazzo şi pe seniorul de 
Heredia şi urmat de prelaţii şi clericii mei, m-am îndreptat 
spre Prinţ şi i-am cerut să vorbim între patru ochi. 

Mi s-a părut grăbit, zicându-mi că peste o oră punea 
tabăra în mişcare. L-am asigurat că un moment tot mai 
avea la dispoziţie şi că puţinele mele cuvinte, care erau ale 
Papei, meritau ascultare. Aflând de la mine că nu avea să fie 
atacat în chiar ziua aceea, a înţeles că se poate bucura de 
un mic răgaz; dar în tot timpul cât am stat de vorbă, deşi 
voia să se arate stăpân pe sine, a continuat să manifeste 
nerăbdare, ceea ce mi s-a părut a fi un lucru bun. 

Este semeţ din fire prinţul, ca şi mine; asta nu ne-a prea 
înlesnit începutul convorbirii. Dar eu am de partea mea 
vârsta... care mă slujeşte... 

Bărbat chipeş, talie frumoasă... Chiar aşa, chiar aşa, este 
adevărat, nepoate, încă nu ţi l-am descris pe prinţul de 
Galles!... Are douăzeci şi şase de ani. De altfel, este vârsta 
întregii generaţii noi care poate deveni stăpână pe treburile 
statului. Regele de Navara are douăzeci şi cinci de ani, iar 
Phoebus tot pe atât; doar Delfinul este mai tânăr... Galles 
are un surâs plăcut pe care nici un dinte stricat nu-l 
sluţeşte încă. În ce priveşte partea de jos a feţei şi carnaţia, 
se aseamănă cu maică-sa, regina Philippa. Este vesel ca ea 
şi tot ca ea se va îngrăşa. Partea de sus a feţei o are mai 


degrabă de la străbunicul său, Filip cel Frumos. O frunte 
netedă, ochi albaştri, depărtaţi şi mari, de răceala fierului. 
Te priveşte ţintă, într-un fel care dezminte blândeţea 
surâsului. Cele două părţi ale figurii, atât de diferite ca 
expresie, sunt despărțite de mustăţi frumoase, blonde, 
tăiate după moda saxonă, care îi încadrează buza şi 
bărbia... Fondul firii sale este cea a unui dominator. Nu 
vede decât de la înălţimea calului care îl poartă. 

Îi cunoşti titlurile? Eduard de Woodstock, prinţ de Galles, 
prinţ de Aquitania, duce de Cornouailles, conte de Chester, 
senior de Biscaia... Doar Papa şi regii încoronați sunt 
persoane la care se uită ca la nişte superiori. Toate celelalte 
creaturi nu stau, în ochii lui, decât pe diferite trepte ale 
inferiorităţii. Are darul de a porunci, asta-i sigur, precum şi 
puterea de a dispreţui riscul. Şi este rezistent; în primejdie 
îşi păstrează mintea limpede. Fastuos în succes, îşi acoperă 
cu daruri amicii. 

A şi căpătat o poreclă - Prinţul Negru - pe care şi-o 
datorează armurii sale de oţel brunat, la care ţine mult şi 
care îi dă un aer semeţ, mai ales cu cele trei pene albe ale 
coifului, în mijlocul strălucitoarelor cămăşi de zale şi ale 
tunicilor militare multicolore aparţinând cavalerilor care îl 
înconjoară. A intrat în glorie de timpuriu. La Crecy - avea 
deci şaisprezece ani - tatăl său i-a încredinţat comanda unei 
grupări, cea a arcaşilor galezi, înconjurându-l, fireşte, de 
căpitani încercaţi care trebuiau să-l povăţuiască şi chiar să-l 
conducă. Or, gruparea aceasta a fost atât de aprig atacată 
de către cavalerii francezi, încât la un moment dat, 
socotindu-l pe prinţ în primejdie, cei care aveau sarcina să-l 
secundeze au trimis degrabă vorbă regelui, pentru a-i cere 
să vină în ajutorul fiului său. Regele Eduard al III-lea, care 
privea lupta de pe o colină unde se afla o moară, răspunse 
mesagerului: „Fiul meu este mort, doborât ori atât de rănit 
încât nu se poate ajuta singur? Nu?... Atunci întoarce-te la 
el sau la cei care te-au trimis şi spune-le să nu mă mai 
cheme în ajutor, orice i s-ar întâmpla, câtă vreme va fi în 


viaţă. Le ordon să lase copilul să-şi câştige pintenii; căci 
vreau, dacă Domnul a rânduit astfel, ca ziua să fie a lui şi 
onoarea să-i rămână”. 

lată deci tânărul în faţa căruia mă aflam pentru întâia 
oară. 

I-am spus că regele Franţei... „În faţa mea nu este rege al 
Franţei”, făcu prinţul. - „În faţa sfintei biserici” este rege 
uns şi încoronat”, i-am întors-o; îţi dai seama de tonul 
meu... i-am spus că, prin urmare, regele Franţei venea la el 
cu oastea sa care număra aproape treizeci de mii de 
oameni. Am forţat puţin nota; cu anume scop; şi pentru a fi 
crezut, am adăugat: „Alţii v-ar spune şaizeci de mii. Eu vă 
spun cifra adevărată. Fiindcă nu includ şi pedestrimea care 
a rămas în urmă”. M-am ferit să-i spun că fusese trimisă 
acasă: dar am avut impresia că era un lucru pe care îl ştia. 

Asta nu avea însă nici o importanţă; şaizeci sau treizeci, 
ori chiar douăzeci şi cinci, cifră care se apropia şi mai mult 
de adevăr - prinţul nu avea cu el decât şase mii de oameni, 
arcaşi, inclusiv postăvării. I-am explicat că astfel stând 
lucrurile, nu mai era vorba de vitejie, ci de număr. 

Mi-a spus atunci că avea să se unească, dintr-o clipă într- 
alta, cu armata lui Lancaster. l-am răspuns că doream din 
toată inima să se întâmple acest lucru, întru binele său. 

Şi-a dat seama că jucând cu mine cartea marei siguranţe 
de sine, nu-mi putea fi superior, astfel că, după un răstimp 
de tăcere, îmi spuse fără ocol că mă ştia mai apropiat de 
regele Jean - îi redă, acum titlul de rege - decât fusesem de 
tatăl său. „Nu sunt «aproape» decât de pacea dintre două 
regate, i-am răspuns şi pace am venit să vă propun.” 

Atunci a început să-mi arate, cu multă trufie, că în anul ce 
trecuse el a traversat întreg Languedocul, ducându-şi 
cavalerii până la marea latină, fără ca regele să-i poată ţine 
piept: că şi în anotimpul în care ne aflam abia în făptuise o 
cavalcadă de la Guyenne până la Loara; că Bretania se 
găsea că şi sub legea engleză; că o bună parte din 
Normandia, adusă de monseniorul Filip de Navara, era 


gata-gata să facă acelaşi lucru; că numeroşi seniori din 
Angoumois, din Poitou, din Saintonge şi chiar din Limousin 
îi erau aliaţi - a avut bunul simţ să nu pomenească de 
Perigord; şi, în acelaşi timp, se uita pe fereastră, vrând 
parcă să privească drumul soarelui pe cer - pentru ca în 
cele din urmă să mă întrebe totuşi: „După atâtea succese 
repurtate de armata noastră şi după toată autoritatea pe 
care o avem, de drept şi de fapt, în regatul Franţei, care 
sunt ofertele pe care ni le face regele Jean în legătură cu 
pacea?” 

O, dacă ar fi vrut regele să mă asculte la Breteuil, la 
Chartres... Ce puteam răspunde, pe ce puteam fi stăpân? I- 
am replicat prinţului că nu-i aduceam nici o ofertă din 
partea regelui Franţei, întrucât acesta - puternic cum era - 
nu se putea gândi la pace înainte de a repurta victoria pe 
care conta; dar că-i aduceam porunca Papei, care voia să 
încetăm a mai însângera ţările Apusului şi care îi rugă 
imperios pe regi am insistat eu - să se înţeleagă, pentru a 
sări în ajutorul fraţilor noştri de la Constantinopole. Şi l-am 
întrebat în ce condiţii Anglia... 

Tot la urcuşul soarelui se uita: apoi, întrerupând 
convorbirea, spuse: „latăl meu, regele, hotărăşte pacea, nu 
eu. Nu am primit de la el nici un ordin care să mă 
autorizeze să tratez”. După aceea mă rugă să binevoiesc a-l 
scuza pentru faptul că voia să o ia înaintea mea pe drum. 
Nu avea în cap decât un gând: să se distanţeze de armata 
urmăritoare. „Lăsaţi-mă să vă binecuvântez, monseniore, i- 
am spus. Şi vă voi sta pe-aproape, clacă veţi avea cumva 
nevoie de mine.” 

O să-mi spui, nepoate, că duceam prea puţin peşte în plasă 
întorcându-mă de la Montbazon în urma armatei engleze. 
Dar nu eram chiar atât de nemulţumit pe cât ţi-ar veni a 
crede. După cum cântăream eu situaţia, vârâsem cârligul în 
peşte şi îi lăsam aţa. Totul depindea de contra-curenţii 
râului. Dar trebuia să am grijă să nu mă depărtez de mal. 


Prinţul o pornise spre miazăzi, spre Chatellerault. 
Drumurile care străbăteau regiunile Touraine şi Poitou 
văzură trecând, în zilele acelea, ciudate cortegii. Mai întâi, 
armata prinţului de Galles - compactă, rapidă, şase mii de 
oameni. Necontenit în mare ordine, totuşi puţin gâfâind-o şi 
nemaipierzându-şi vremea cu incendierea hambarelor. Se 
pare mai degrabă că pământul arde pe sub copitele cailor 
lor. La o zi de marş distanţă, pornită pe urmele acestor 
oameni, armata formidabilă a regelui Jean, care a regrupat, 
după voia sa, toate banierele, sau aproape, douăzeci şi cinci 
de mii de oameni, dar pe care le zoreşte prea tare, le 
oboseşte şi care încep să se articuleze mai puţin bine, 
lăsând în urmă soldaţi sleiţi de puteri. 

Apoi, între englezi şi francezi, urmându-i pe cei dinţii, 
precedându-i pe ceilalţi, micul meu cortegiu, care pune un 
punct de purpură şi aur în câmpie. Un cardinal între două 
armate - aşa ceva nu s-a văzut prea des! Toate banierele se 
grăbesc să intre în luptă, iar eu, cu mica mea escortă, mă 
îndărătnicesc să cer pacea. Nepotul meu de Durazzo 
tropăie sâcâit; îl simt parcă ruşinat că însoţeşte pe cineva a 
cărui unică vitejie ar consta în a-i face pe ceilalţi să nu mai 
lupte. Şi ceilalţi cavaleri ai mei, Heredia, La Rue, toţi 
gândesc la fel. Durazzo îmi spune: „Lasă-l pe regele Jean 
să-i snopească pe englezi în bătaie şi să terminăm odată. De 
altfel, ce speri să împiedici?” 

În sinea mea sunt aproape de părerea lor, dar nu vreau să 
mă las bătut. Îmi dau prea bine seama că, ajungându-l din 
urmă pe regele Eduard - şi îl va ajunge - regele Jean o să-l 
strivească. Dacă nu în Poitou, atunci în Angoumois. 

Aparent, Jean ar putea fi învingătorul. Dar zilele acestea 
aştrii săi nu-i sunt favorabili; chiar deloc. Ştiu asta. Şi mă 
întreb cum, într-o situaţie care îl avantajează atât de tare, 
va avea de îndurat o situaţie totuşi funestă, îmi spun că, 
poate, se va angaja într-o bătălie victorioasă, dar că va fi 
ucis. Ori că vreo boală îl va lovi între timp... 


Pe aceleaşi drumuri înaintează şi cavalerii rămaşi în urmă, 
conții de Joigny, d'Auxerre şi de Châtillon, bunii fârtaţi, 
mereu voioşi şi negrăbiţi, dar umplând încetul cu încetul 
distanţarea lor cu grosul armatei franceze. „Oameni buni, l- 
aţi văzut cumva” pe rege?” Regele? A plecat dimineaţa de 
la Haga. Iar englezul? A dormit acolo în ajun... 

Jean al II-lea, de vreme ce merge pe urmele vărului său 
englez, este foarte bine informat asupra drumurilor pe care 
a pornit adversarul. Acesta, simțindu-se urmărit, se duce la 
Chatellerault, iar acolo, ca să-i fie mai uşor şi să degajeze 
podul, îşi pune convoiul personal să treacă râul Vienne 
noaptea, dimpreună cu toate căruțele care transportă 
mobilă, harnaşamente de paradă, ca şi toată pradă sa - 
mătăsuri, văsărie de argint, obiecte de fildeş, comori 
bisericeşti, pe care le-a şterpelit în timpul cavalcadei sale. 
Şi dă bice spre Poitiers. El însuşi, oştenii şi arcaşii săi, încă 
de cu zori, o iau pentru moment pe acelaşi drum; apoi, 
pentru mai multă prudentă. Îşi îndrumă oamenii pe 
scurtături. Şi-a făcut un calcul: să înconjoare pe la răsărit 
Poitiers-ul, unde regele va fi totuşi silit să-şi lase armata cea 
grea în repaus, fie şi numai pentru câteva ceasuri, 
sporindu-şi în felul acesta avansul. 

Dar ceea ce nu ştie el este că regele nu a luat-o pe drumul 
spre Chatellerault. Cu toţi cavalerii pe care îi duce în pas de 
vânătoare, s-a îndreptat spre Chauvigny şi mai la răsărit, 
pentru a încerca să-şi depăşească vrăjmaşul şi să-i taie 
retragerea. Merge în frunte. Drept în şa, cu bărbia înainte, 
fără să mai ia seamă la nimic, aşa cum s-a dus şi la 
banchetul de la Rouen. O etapă în plus, de douăsprezece 
leghe, fără oprire. 

Şi tot alergându-i pe urme, cei trei seniori burgunzi, 
Joigny, Auxerre şi Châtillon întrebau: „Regele...? 

— Spre Chauvigny. 

— Aşadar, spre Chauvigny!” Sunt mulţumiţi; au ajuns 
aproape de oaste; vor fi deci acolo când se va da strigătul 
de încolţire a duşmanului. ! 


Ajung, prin urmare, la Chauvigny, dominat de castelul său 
cel mare ce se găseşte într-un cot al râului Vienne. În seara 
care se lasă - o uriaşă grupare de trupe, o nemaipomenită 
încâlceală de căruţe şi de cuirase. Joigny, Auxerre şi Avallon 
ţin la tabieturile lor. Doar nu o să se avânte, după un drum 
greu, într-un asemenea talmeş-balmeş. La ce-ar sluji să ne 
grăbim? Să luăm întâi o cină bună, în timp ce pajii noştri 
vor ţesăla caii. După ce şi-au scos chivără şi şi-au desfăcut 
şireturile de la jambiere, iată-i întinzându-se, trosnindu-şi 
oasele, frecându-şi şalele şi pulpele; apoi s-au aşezat cu toţii 
la o masă, într-un han nu departe de râu. Scutierii lor, care 
le ştiu lăcomia, le-au găsit peşte - era într-o zi de vineri. 
Apoi, se duc să se culce - toate acestea mi-au fost istorisite 
cu de-amănuntul, după aceea - iar în dimineaţa următoare 
se trezesc târziu, într-un târg gol şi liniştit. „Oameni buni... 
regele?” Li se indică direcţia Poitiers... „Drumul cel mai 
scurt? 

— Prin Chaboterie.” 

Ilată-i, aşadar, pe Châtillon, pe Joigny şi Auxerre, 
dimpreună cu lăncierii lor, pornind-o întins prin câmpii cu 
iarbă-neagră. Frumoasă dimineaţă; soarele se strecoară 
printre crengi, dar fără să ardă prea tare. Trei leghe sunt 
străbătute cu uşurinţă. Vor ajunge la Poitiers în mai puţin 
de o jumătate de oră. Şi dintr-o dată, la încrucişarea a două 
poteci croite într-un hăţiş, dau cu nasul de cercetaşi 
englezi, vreo şaizeci la număr. lar ei sunt trei sute şi mai 
bine. Adevărată pomană! Să închidem deschizăturile 
coifurilor, să coborâm lănciile. Cercetaşii englezi, care de 
fapt sunt oameni din Hainaut comandaţi de seniorii 
Ghistelles şi d'Auberchicourt, fac cale-întoarsă şi o pornesc 
la galop. „Ah, laşii! Ah, fricoşii! După ei, după ei!” 

Urmărirea nu ţine mult, căci după ce au trecut de prima 
pădure, Joigny, Auxerre şi Châtillon nimeresc în grosul 
coloanei engleze care-i prinde ca într-un cerc. Vreme de 
câteva clipe, spadele şi lănciile se ciocnesc. Se bat bine 
burgunzii! Dar marele număr îi înăbuşă. „Daţi fuga la rege, 


LIA 


fuga la rege, dacă puteţi!” strigă Auxerre şi Joigny către 
scutierii lor, înainte de a fi daţi jos de pe cai şi a trebui să se 
predea. 

Regele Jean se şi află în foburgurile oraşului Poitiers când 
câţiva oameni de-ai contelui de Joigny, care putuseră scăpa 
dintr-o urmărire furibundă, veniră într-un suflet să-i 
istorisească tărăşenia. Îi felicită foarte tare. Era nespus de 
vesel. Pentru că pierduse trei mari baroni şi banierele lor? 
Nu, fireşte; dar, faţă de vestea cea bună, preţul nu era prea 
mare. Prinţul de Galles pe care îl mai credea în faţa lui era, 
de fapt, în spate. Deci reuşiseră: îi tăiase calea. Aşadar, 
cale-întoarsă spre Chaboterie. Conduceţi-mă, bravii mei! 
Uraaa... Uraaa... Bună zi pentru regele Jean! 

Ce făceam eu, nepoate? Ah, eu urmasem drumul dinspre 
Chatellerault. Soseam la Poitiers, pentru a trage la 
episcopat, unde, în timpul serii, mi s-au adus toate la 
cunoştinţă. 

Capitolul VI Demersurile cardinalului. 

Archambaud, să nu te miri că la Metz Delfinul i-a 
prezentat unchiului său, împăratul, omagiul. Ei bine, da, 
pentru regiunea Dauphine aflată în dependenţă imperială... 
L-am îndemnat chiar foarte tare să facă acest lucru; de 
altfel, este unul dintre pretextele călătoriei! Aceasta nu 
scade nicidecum prestigiul Franţei; dimpotrivă, îi stabileşte 
drepturi. Asupra regatului Arles, dacă acesta s-ar reface, 
cumva, de vreme ce odinioară el cuprindea şi ţinutul 
Viennois. Şi-apoi, un lucru ca acesta este şi o pildă bună 
pentru englezi, cărora li se arată, astfel, că un rege ori fiu 
de rege poate să consimtă la omagierea unui, alt suveran,. 
Fără să se înjosească nicidecum, când anumite părţi din 
statele sale au aparţinut celuilalt, adică suzeranului... 

Este pentru întâia oară când, de multă vreme, împăratul 
pare hotărât să încline puţin de partea Franţei. Căci până 
acum, deşi sora sa doamnă Bonne a fost prima soţie a 
regelui Jean, se apropiase mai degrabă de englezi. Oare nu 
el îl numise pe regele Eduard, care ştiuse să-i cânte în 


strună, vicar, imperial? Marile victorii ale Angliei şi 
decăderea Franţei i-au dat, pesemne, de gândit. Un imperiu 
englez, alături de imperiul său, nu-i surâdea absolut deloc. 
Aşa se întâmpla totdeauna cu principii germani: se străduie 
din răsputeri să coboare puterea Franţei, dar pe urmă. Îşi 
dau seama că din treaba aceasta nu au avut nimic de 
câştigat, ba chiar dimpotrivă... 

Te sfătuiesc să nu prea stărui asupra bătăliei de la Crecy, 
dacă va fi pomenită cumva, când ne vom afla în faţa 
împăratului. În orice caz să nu fii primul care îi rosteşte 
numele. Întrucât,. Spre deosebire de tatăl său, Jean cel Orb, 
împăratul - care pe atunci nu era încă împărat - nu prea a 
fost la înălţime... Ce să ne mai ascundem după deget, a luat- 
o la sănătoasa şi gata... Dar nici de Poitiers să nu vorbeşti 
prea mult, un nume pe care prin forţa lucrurilor toată 
lumea îl are în cap şi să nu crezi că ar fi necesar să 
preamăreşti curajul nefericit al cavalerilor francezi - asta 
din consideraţie pentru Delfin... deoarece nici el nu s-a 
distins prin vreun exces de vitejie. Este chiar unul dintre 
motivele pentru care destul de greu îşi impune autoritatea. 
Ei, da, nu o să fie o întrunire de eroi... în fine, Delfinul are 
scuze; şi chiar dacă nu este un războinic, el nu ar fi pierdut 
în nici un caz şansa pe care i-am oferit-o eu tatălui său... 

Dar să-ţi istorisesc mai departe cele. pe trecute la Poitiers; 
nimeni nu ţi le-ar putea spune mai bine şi vei înţelege de ce. 
Rămăsesem, aşadar, la o zi de sâmbătă seara, când cele 
două armate se ştiu foarte aproape una de cealaltă, cât pe 
ce să se atingă şi când prinţul de Galles înţelege că nu se 
mai poate mişca... 

Duminică, dis-de-dimineaţă, regele asistă la slujbă, în plin 
câmp. O slujbă de război. Cel care oficiază poartă mitră şi 
patrafir peste zale; este vorba de Regnault Chauveau, 
contele-episcop de Châlons, unul dintre prelaţii care mai 
degrabă ar fi trebuit să urmeze calea armelor decât cea a 
bisericii... 'le văd zâmbind, nepoate... da, îţi spui, probabil, 
că aparţin acestei specii; dar eu, cel puţin, am învăţat să mă 


înfrânez, de vreme ce Domnul mi-a arătat calea pe care se 
cuvine să păşesc. 

În ce-l priveşte pe Cheveau; armata aceea îngenuncheată 
în câmpul umezit de rouă, din faţa târgului Nouaille, îi oferă 
pe semne viziunea legiunilor celeste. Clopotele mănăstirii 
Mauperthuis îşi fac auzit dangătul în marea clopotniţă 
pătrată. Iar englezii, pe înălţime, ascunşi în spatele 
crângurilor, aud puternicul strigăt de Gloria slobozit de 
cavalerii Franţei. 

Regele se împărtăşeşte, înconjurat de cei patru fii ai săi şi 
de fratele său d'Orleans, cu toţii în alai de luptă. Maregşalii 
privesc cu anume dezorientare la tinerii prinți cărora au 
fost nevoiţi să le dea pe mâna comanda unor unităţi, cu 
toate că nu au încă nici un fel de experienţă războinică. Da, 
prinții aceştia sunt o grijă pentru ei. Nu au fost aduşi chiar 
copii? Micul Filip, fiul preferat al regelui şi vărul său 
Charles d'Alencon? Paisprezece treisprezece ani; ce 
pacoste cu asemenea cuirase pitice! Tânărul Filip va sta 
lângă tatăl său, care ţine să vegheze el însuşi asupra lui; iar 
Arhipăstorul a fost desemnat cu protecţia micuţului 
d'Alencon. 

Conetabilul a împărţit armata în trei grupări mari. Prima, 
alcătuită din treizeci şi două de baniere, se află sub ordinele 
ducelui d'Orleans. A doua, sub cele ale Delfinului, duce de 
Normandia, secundat de fraţii săi, Louis d'Anjou şi Jean de 
Berry. Dar, în realitate, comanda aparţine lui Jean de 
Landas, lui Thibaut de Vodenay şi seniorului de Saint- 
Venant, trei luptători care au sarcina să-l ţină sub 
observaţie pe moştenitorul tronului şi să-l îndrume. Regele 
avea să ia conducerea celei de-a treia grupări. 

Este urcat în şa, pe calul său de luptă alb. Dintr-o privire 
îşi îmbrăţişează armata şi se minunează că o vede atât de 
multă şi frumoasă. Ce de coifuri, ce de lăncii înfrăţite în 
şiruri lungi! Câţi cai vânjoşi care în legănarea capului îşi 
sună zăbalele. De şei atârna spadele, ghioagele, topoarele 
cu două tăişuri. Legate de lăncii se văd fluturând steguleţe 


triunghiulare şi banderole. În cât de multe culori sunt 
zugrăvite scuturile mari şi mici, câte nuanţe în broderiile de 
pe tunicile cavalerilor şi de pe valtrapurile cailor! Toate 
acestea scânteiau şi luceau în soarele dimineţii, acoperite 
parcă de o pulbere aurie. 

Atunci regele trece în faţă şi strigă: „Preavrednicii mei 
seniori, când eraţi cu toţii la Paris la Chartres, la Rouen sau 
la Orleans îi ameninţaţi pe englezi şi doreaţi să vă găsiţi 
încoifaţi în faţa lor; acuma sunteţi; vi-i arăt. De aceea, 
binevoiţi a le arăta la rându-vă virtuțile şi răzbunaţi 
necazurile şi supărările pe care ni le-au adus; căci îi vom 
bate negreşit!” Apoi, după unanim-puternicul răspuns al 
mulţimii: „Domnul fie cu noi. Aşa va fi!”, el aşteaptă. 
Aşteaptă, ca să dea ordinul de atac, întoarcerea lui 
Eustache de Ribemont, judecător-reprezentant regal al 
oraşelor Lille şi Douai, pe care l-a trimis în recunoaştere, cu 
un mic detaşament, ca să afle exact poziţia englezilor. 

Întreaga armată aşteaptă într-o profundă linişte. Grea 
clipă aceea în care urmează să ataci, iar ordinul întârzie. 
Întrucât, atunci, fiecare îşi spune: „Poate că astăzi o să-mi 
vină rândul şi mie... Poate că văd pământul pentru ultima 
oară”. lar sub apărătoarea de oţela bărbiei, un tremur 
uşor, al emoţiei care îi face pe toţi să-şi înghită lacrimile; şi 
fiecare îşi încredinţează Cerului sufletul, mai fierbinte decât 
în timpul slujbei. Jocul războiului devine, dintr-o dată, 
solemn şi îngrozitor. 

Seniorul Geoffroy de Charny ducea stindardul Franţei, pe 
care regele îi făcuse cinstea să i-l încredinţeze; şi mi s-a 
spus că era transfigurat. 

Ducele de Atena părea cel mai liniştit. Ştia din experienţă 
că, în mărfi, asigurase dinainte munca sa de conetabil. 
Imediat după începerea luptei, nu va mai vedea la o 
distanţă mai mare de două sute de paşi şi nici auzit nu va 
putea fi la mai mult de cincizeci; din diverse puncte ale 
câmpului de bătălie i se vor trimite scutieri care vor ajunge 
până la el sau nu; iar celor care vor ajunge le va striga un 


ordin care va fi sau nu executat. Faptul că avea să fie 
prezent, astfel încât oricine să-i poată transmite veşti, că 
făcea un gest său încuviinţa cu glas tare o măsură, dădea 
tuturor siguranţă. Putea fi vorba de luarea unei decizii într- 
un moment de cumpănă... Dar în învălmăşagul acela de 
lovituri şi strigăte, nu el ar mai fi cel care comandă cu 
adevărat, ci voinţa Domnului. Şi dat fiind numărul mare al 
francezilor, se părea că Domnul s-ar fi şi pronunţat. 

Regele Jean începu să manifeste iritare pentru că 
Eustache de Ribemont nu se mai întorcea. Să fi fost cumva 
prins, ca Auxerre şi Joigny cu o zi înainte? Înţelept ar fi să 
mai trimită pe cineva în recunoaştere. Dar regele Jean nu 
suportă aşteptarea. Este cuprins de acea mânioasă 
nerăbdare ce-l stăpâneşte ori de câte ori un anume 
eveniment nu se supune imediat voinţei sale, o nerăbdare 
care îl face neputincios în a mai judeca sănătos lucrurile. 
Este cât pe ce să dea ordinul de atac - la urma urmei, ce-o 
fi o fi - când iată că se întorc seniorul Ribemont cu 
cercetaşii săi. 

„Ei, Eustache, ce veşti? 

— Foarte bune, sire; veţi repurta, de va voi Cerul, 
frumoasă victorie asupra vrăjmaşilor măriei-voastre. 

— Câţi sunt? 

— Sire, i-am văzut şi cântărit. Estimăm că englezii ar 
putea fi cam aşa: două mii de oşteni, patru mii de arcaşi şi o 
mie cinci sute de pedestraşi.” 

Regele, pe calul său de luptă alb, surâde biruitor. 
Îmbrăţişează cu privirea cei douăzeci şi cinci de mii de 
oameni - sau aproape - rânduiţi în jurul său. „Şi cum este 
poziţia lor? 

— A, sire, ocupă un loc întărit. Putem fi ca şi siguri că nu 
vor putea să ofere alor noştri mai mult decât o bătălie şi 
aceea mică, dar s-au organizat bine.” 

Şi a urmat descrierea felului în care se instalaseră englezii 
pe înălţime, de o parte şi de alta a unui drum în urcuş, 
mărginit de tufe şi boschete în spatele cărora şi-au aliniat 


arcaşii. Pentru a-i ataca, alt drum decât acesta nu există, un 
drum pe care doar patru cai încap pe-un rând. În rest, 
numai vii şi păduri de pini, pe unde nu s-ar putea câălăii. 
Războinicii englezi îşi ţin caii de o parte, sunt jos, nu călări, 
în spatele arcaşilor care alcătuiesc astfel pentru ei un fel de 
gard de fier mobil. lar arcaşii aceştia nu vor fi prea uşor 
zdrobiţi. 

„Şi cum ne sfătuieşti, seniore Eustache, să ajungem 
acolo?” 

Toată armata avea privirile aţintite spre consfătuirea ce 
reunea în jurul regelui pe conetabil, mareşalii şi 
principalele căpetenii de baniere. Printre ei se afla şi 
contele de Douglas care nu-l mai părăsise pe rege de când 
plecaseră din Breteuil. Uneori există invitaţi care costă 
scump. 

Guillaume de Douglas spuse: „Noi, cei din Brabant, i-am 
bătut întotdeauna pe jos pe englezi...” Iar Ribemont întări şi 
el spusele acestea, pomenind despre corpurile de armată 
auxiliare flămânde. Şi iată cum, la ceasul în care trebuia 
angajată lupta, se făceau disertaţii de artă militară. 
Ribemont are de făcut o propunere cu privire la dispunerea 
trupelor pentru atac. Iar Guillaume de Douglas îl aprobă. Şi 
regele îi invită să se supună întocmai, de vreme ce 
Ribemont este singurul care a explorat terenul, iar Douglas 
este invitatul care atât de bine îi cunoaşte pe englezi. 

Deodată, se dă un ordin care este transmis şi repetat. „Jos 
de pe cai!” Cum?! După clipa aceea mare de încordare şi 
nelinişte, în care fiecare se pregătea lăuntric să înfrunte 
moartea, nu vor mai porni la luptă? Aripa dezamăgirii pare 
să fâlfâie deasupra tuturor. Ba da, ba da, lupta se va 
deschide, însă pe jos. Nu aveau să rămâie călări decăt trei 
sute de armuri, cu menirea de a croi - sub comanda celor 
doi mareşali - o breşă în liniile arcaşilor englezi. Şi, prin 
breşa aceasta, vor năboi pe dată oştenii, pentru a-i birui în 
lupte corp la corp pe oamenii prinţului de Galles. Caii vor fi 


ţinuţi deoparte, dar foarte aproape pentru urmărirea de 
după aceea. 

Audrehem şi Clermont trec în revistă linia întâi a 
banierelor, pentru a alege trei sute de cavaleri, dintre cei 
mai viguroşi, mai cutezători şi mai bine înarmaţi care să 
alcătuiască şarja. 

Nu par mulţumiţi mareşalii, fiindcă nici măcar nu li s-a 
cerut părerea. Clermont a încercat destul să i se dea 
ascultare, să se mai cugete puţin. Dar regele l-a repezit. 
„Senior Eustache a văzut, iar senior de Douglas ştie. Ce ne- 
ar putea aduce în plus vorbirea dumitale?” Astfel că planul 
cercetaşului şi cel al invitatului devin planul regelui. „Nu ar 
mai lipsi decât să-l numească pe Ribemont mareşal şi pe 
Douglas conetabil”, mormăie Audrehem. 

Toţi cei care nu fac parte din şarjă vor lupta pe jos... 
„Scoateţi-vă pintenii şi tăiaţi-vă lăncile până la lungimea de 
cinci picioare!” 

Iritare şi mârâit de nemulţumire în şirurile de luptători. 
Doar nu pentru aşa ceva veniseră. Atunci de ce se 
descotorosise de infanterie la Chartres, dacă acum trebuiau 
să-i facă treaba? Şi-apoi... să-şi scurteze lănciile... asta 
frângea inima cavalerilor. Mânere frumoase de frasin, 
anume alese pentru a fi ţinute orizontal, strâns lipite de 
scutul cel mic şi... înainte! Acum însă aveau să meargă la 
plimbare, îngreunaţi de fierărie, în mână cu nişte bețe. „Să 
nu uităm că la Crecy...” ziceau cei care voiau să-i dea. cu 
orice preţ, dreptate regelui. „Crecy, mereu-mereu Crecy”, 
răspundeau ceilalţi. 

Oamenii aceştia care cu o jumătate de oră mai devreme îşi 
simțeau sufletul. Înaripat de onoare, mormăiau acum 
asemenea unor ţărani care şi-au rupt osia de la căruţă. Dar 
regele însuşi, pentru a fi pildă, îşi trimisese albul său cal de 
luptă şi acum tropăia în iarbă, fără pinteni, trecându-şi 
armele dintr-o mână în alta. 

În chiar mijlocul acestei armate preocupate să-şi taie 
lănciile cu toporiştile de la şei, am dat eu năvală, sosind din 


Poitiers, acoperit de flamura Sfântului-Scaun şi escortat 
doar da cavalerii şi de cei mai buni învăţăcei ai mei, 
Guillermis, Cunhac, Elie d'Aimery, Helie de Raymond - cei 
cu care călătorim. Nici ei nu au uitat încă! i-au povestit... 
nu-i aşa? 

Cobor deci de pe cal, aruncându-i lui La Rue hăţurile; îmi 
pun iarăşi pe cap pălăria, care în goana calului îmi lunecase 
pe spate; Brunet îmi netezeşte sutană, înaintez spre rege 
cu mâinile împreunate. Îi spun încă de la bun început, cu 
fermitate şi respect în acelaşi timp: „Sire, vă rog şi vă 
implor, în numele credinţei, să amânaţi puţin lupta. O fac 
din ordinul şi voinţa Sfântului nostru Părinte. Veţi voi să mă 
ascultați?” 

Oricât ar fi fost de surprins, într-o clipă ca aceea, de o 
asemenea stingheritoare persoană bisericească, ce putea 
totuşi face regele Jean decât să-mi răspundă pe acelaşi ton 
ceremonios: „Cu plăcere, monseniore cardinal. Ce doriţi a- 
mi spune?” 

Am stat, o clipă, cu ochii ridicaţi la cer, ca şi cum i-aş fi 
cerut să mă inspire. Şi, într-adevăr, mă rugam; dar în 
acelaşi timp aşteptam ca ducele de Atena, mareşalii, ducele 
de Bourbon, episcopul Chauveau, în care gândeam că aş 
găsi un aliat, Jean de Landas, Saint-Venant, Tancarville şi 
alţi câţiva, printre care şi Arhipăstorul, să se apropie puţin. 
Întrucât acum nu mai era vorba de cuvinte rostite între 
patru ochi sau de o conversaţie purtată la o cină, ca la 
Breteuil sau Chartres. Voiam să fiu auzit nu numai de 
regele Franţei, ci şi de cei mai de seamă oameni ai ei, care 
să fie adevăraţi martori ai demersului meu. 

„Sire foarte drag, am reluat eu, ai în faţă toată floarea 
cavalerilor din regatul tău, în mare număr, împotriva unui 
pumn de oameni cât sunt englezii în raport cu voi toţi. Ei nu 
pot rezista forţei voastre; şi mai onorabil ar fi pentru măria- 
ta ca ei să se predea fără luptă, decât să primejduieşti toată 
această cavalerime, ducând la pieire buni creştini şi dintr-o 
parte şi din alta. Îţi spun aceasta din porunca Preasfântului 


nostru părinte Papa, care m-a trimis în calitate de nunțiu al 
său, investit cu toată autoritatea sa, spre a veni în ajutorul 
păcii, potrivit poruncii Domnului care o voieşte înstăpânită 
între toate popoarele creştine. De aceea te rog să îngădui, 
în numele Cerului, să alerg până la prinţul de Galles, spre a- 
i arăta în ce mare primejdie îl ţii şi să-l readuc la realitate.” 

Dacă regele Jean m-ar fi putut muşca, cred că ar fi făcut-o. 
Dar prezenţa unui cardinal pe un câmp de bătălie 
impresionează oricum. Ducele de Atena clătina din cap, iar 
mareşalul de Clermont şi monseniorul de Bourbon făceau la 
fel. Am adăugat: „Sire foarte drag, astăzi este duminică, 
ziua Domnului şi ai asistat la slujbă. Oare nu ai vrea să 
suspenzi lucrarea morţii într-o zi închinată Domnului? 
Aşteaptă, măcar, să-i vorbesc prinţului”. 

Regele Jean îşi privi, în jur, seniorii şi înţelese că el, regele- 
foarte-creştin, nu-mi putea nesocoti rugămintea. Dacă ar fi 
intervenit mai apoi cine ştie ce funestă întâmplare, cu toţii l- 
ar fi făcut răspunzător de ea, iar pedeapsa Domnului... 

„Fie, monseniore, îmi spuse. Binevoim a-ţi încuviinţa 
rugămintea dar întoarce-te degrabă.” 

M-a năpădit atunci un val de orgoliu... lerte-mă Cel de 
Sus... Am încercat supremaţia omului bisericii, al prinţului 
dumnezeiesc, asupra regilor trecători. De-aş fi fost conte de 
Perigord, în locul părintelui tău, nu aş fi fost nicicând 
învestit cu asemenea putere. Şi mi-am spus atunci că 
îndeplineam chemarea vieţii mele. 

Escortat de aceiaşi câţiva lăncieri ai mei, purtând semnul 
aceleiaşi flamuri a papalității, am ţâşnit pe drumul de urcuş, 
cel pe care îl desluşise Ribemont, în direcţia păduricii unde 
îşi făcuse tabără prinţul de Galles. 

„Prinţe, fiule...” căci, de data aceasta, când m-am aflat în 
faţa, lui, nu i-am mai spus „monseniore”, pentru a-l lăsa să- 
şi simtă şi mai tare slăbiciunea... „dacă ai fi putut cântări 
cum se cuvine puterea regelui Franţei, aşa cum am 
cântărit-o eu mai adineauri, m-ai lăsa să încerc încheierea 
unei convenţii între voi, să vă împac, dacă îmi este cu 


putinţă.” Şi i-am dezvăluit efectivul armatei franceze pe 
care o putusem contempla în faţa orăşelului Nouaille. 
„Priveşte bine unde vă aflaţi şi câţi sunteţi la număr... Crezi 
că vei putea rezista îndelungă vreme?” 

Ei da, mult nu ar fi putut rezista şi o ştia prea bine. 
Singurul său avantaj - terenul; poziţia aleasă era, într- 
adevăr, cea mai bună din câte s-ar fi putut găsi. Dar oamenii 
începeau să sufere de sete, căci apă nu exista pe dealul 
acela; ar fi trebuit adusă de la râu, de la Miosson care 
curgea în vale; dar râul era în mâna francezilor. Alimente 
nu aveau decât pentru o singură zi. Prinţul-pustiitor îşi 
pierduse frumosu-i surâs alb de sub mustăţile potrivite 
după moda saxonă! Dacă nu era cine era, în mijlocul 
cavalerilor săi, Chandos, Grailly, Warwick, Suffolk - care nu- 
Il slăbeau din priviri - ar fi căzut de acord asupra aceluiaşi 
lucru pe care şi ei îl gândeau şi anume că situaţia lor nu le 
îngăduia nici o speranţă. Numai un miracol... iar miracolul 
i-l aduceam, poate eu. Totuşi, din trufie, încercă să mai 
discute puţin: „V-am spus la Montbazon, monseniore de 
Perigord. Că nu am căderea să duc tratative fără ordinul 
regelui, tatăl meu... 

— Preafrumosule prinţ, deasupra poruncii regilor se află 
cea a Domnului. Nici tatăl dumitale, regele Eduard, pe 
tronul său din Londra, nici Dumnezeu pe cel ceresc, nu te- 
ar ierta dacă ai pierde viaţa atâtor oameni buni şi bravi pe 
care îi ai în grijă, atâta vreme cât poţi acţiona şi în alt fel. 
Accepţi să discut eu condiţiile în care ai putea, fără a-ţi 
pierde onoarea, să eviţi o luptă foarte crudă şi foarte 
îndoielnică?” 

Armură neagră şi sutană roşie faţă în faţă. Coiful cel cu 
trei pene albe interoga, parcă, pălăria mea roşie şi s-ar fi zis 
că-i numără ciucurii de mătase. În sfârşit, coiful schiţă un 
semn de încuviinţare. 

După ce am coborât într-o goană drumul lui Eustache, 
unde am zărit arcaşii englezi, rânduiţi în şiruri dese de 
după ţăruşii plantați în chip de gard, iată-mă din nou în faţa 


regelui Jean. Am picat în plină trăncăneală; şi am înţeles, 
după unele priviri care m-au întâmpinat, că nu toată lumea 
mă vorbise de bine. Arhipăstorul se legăna, deşirat, 
zeflemitor pe sub pălăria-i de Montauban. 

„Sire, am spus, i-am văzut într-adevăr pe englezi. Nu ai de 
ce te grăbi să-i înfrunţi şi nici de pierdut nu ai avea dacă te 
odihneşti puţin. Întrucât aşa cum se găsesc ei acum, nu pot 
fugi, nu-ţi pot scăpa. Cred că, într-adevăr, îi vei putea înhăţa 
fără luptă. De aceea te rog să le acorzi un răgaz până 
mâine la răsăritul soarelui.” 

Fără luptă... l-am văzut pe mai mulţi, cum ar fi contele 
Jean d'Artois, Douglas, însuşi Tancarville, care la cuvintele 
acestea crâcniră şi dădură din cap a nemulţumire. Aveau 
poftă să lupte. Am stăruit: „Sire, nu acorda nimic 
duşmanului, dacă asta ţi-e voia, dar acordă-i Domnului ziua 
sa”. 

Conetabilul şi mareşalul de Clermont înclinau pentru acest 
răgaz înaintea luptei... „Să vedem, Sire, ce propune 
englezul şi ce-i putem cere noi; nu pierdem nimic...” În 
schimb, Audrehem - o, numai pentru că Clermont avea o 
părere, iar el alta - spuse destul de tare, astfel încât să-l pot 
auzi: „Ne aflăm aici ca să luptăm sau ca să ascultăm 
predici?” Eustache de Ribemont, al cărui plan de luptă 
fusese adoptat de rege şi care ardea de nerăbdare să-l vadă 
aplicat, susţinea - şi numai din această cauză - angajarea în 
luptă imediată. 

Şi iată că, deodată, Cheveau, contele-episcop de Châlons, 
care purta coif în formă de mitră, vopsit în violet, începu să 
se agite, ba chiar să se înfurie. 

„Oare se cuvine, monseniore cardinal, ca biserica să-i lase 
pe jefuitori şi pe sperjuri să plece fără a fi pedepsiţi?” 
Atunci, eu mă supăr puţin: „Oare se cuvine, seniore episcop, 
ca un slujitor al bisericii să-i refuze Domnului răgazul? 
Binevoieşte să afli, de nu ştii, că am puterea să ridic atât 
încuviințarea de a oficia, cât şi beneficiile oricărui eclesiast 
care ar înclina să-mi zădărnicească eforturile pe care le fac 


pentru pace... Providența îi pedepseşte pe prezumţioşi, 
seniore. Lasă-i regelui onoarea să-şi arate măreţia, dacă 
vrea... Sire, ţii totul în mâinile tale; Domnul hotărăşte prin 
tine”. 

Lăuda îşi atinse ţinta. Regele mai tergiversă puţin, în timp 
ce eu continuam să pledez, condimentându-mi vorbirea cu 
măguliri cât Alpii de mari. Care alt principe, de la Ludovic 
cel Sfânt încoace mai dăduse un asemenea exemplu? 
Întreaga creştinătate avea să admire un gest de om viteaz, 
înfăţişându-se doar lui de-aci înainte, pentru a cere 
înţelepciunii sale arbitraj sau puterii sale ajutor! 

„Înălţaţi pavilionul, spuse regele către scutierii săi. Fie, 
monseniore cardinal; voi rămâne aici până mâine la 
răsăritul soarelui, din iubire pentru luminăţia voastră. 

— Din iubire pentru Domnul, sire; numai din iubire pentru 
Domnul.” 

Şi iarăşi am plecat. De şase ori într-o zi am făcut naveta, 
mergând să-i sugerez unuia condiţiile unui acord, apoi 
aducându-le la cunoştinţa celuilalt; şi ori de câte ori 
treceam printre gardurile vii de arcaşi din Ţara Galilor, cu 
vestoanele lor jumătate albe-jumătate verzi, îmi ziceam că 
de-ar fi greşit vreunul dintre ei să-mi trimită o ploaie de 
săgeți, tare bine m-ar mai fi... aranjat! 

În cortul său de pânză stacojie, regele Jean juca zaruri, ca 
să-şi mai treacă vremea. Jur împrejur, armata îşi punea 
întrebări. Se va da ori nu bătălia? Şi se purtau discuţii 
aprinse, până şi în faţa regelui. Printre ei se aflau şi 
înţelepţi şi fanfaroni şi timoraţi şi colerici... Fiecare se 
socotea dator să-şi dea cu părerea. În realitate, regele Jean 
era încă nehotărât. Nu cred să-şi fi pus, nici măcar o 
singură clipă, problema binelui general. Nu-şi punea decât 
problema gloriei personale pe care o confundă cu binele 
poporului său. După atâtea necazuri şi dezamăgiri, oare ce 
anume i-ar fi aureolat cel mai tare chipul? O victorie pe 
calea armelor sau una pe calea negocierilor? Căci gândul 


unei înfrângeri nu-l bătea nicidecum - nici pe el, nici pe 
sfetnicii săi. 

Oricum, ofertele pe: care i le prezentăm, după fiecare 
drum, nu erau deloc neglijabile. În primul rând, prinţul de 
Galles consimţea să dea înapoi toată pradă luată în timpul 
cavalcadei sale, precum şi foţi prizonierii, fără să ceară nici 
o răscumpărare. În al doilea rând, accepta să înapoieze 
toate oraşele fortificate şi toate castelele cucerite şi 
considera nule omagiile şi alianțele. La cea de a treia 
navetă, a fost vorba de o sumă în aur, drept despăgubire 
pentru ceea ce distrusese nu numai în timpul verii, dar şi cu 
un an înainte în ţinutul Languedoc-ului. Altfel spus, din cele 
două expediţii ale sale, prinţul Eduard nu rămânea cu nici 
un profit. 

Regele Jean cerea oare şi mai mult? Fie. Am obţinut de la 
prinţ să-şi retragă toate garnizoanele plasate în afara 
Aquitaniei - era acesta un succes, nu glumă - şi 
angajamentul de a nu mai trata niciodată, pe viitor, nici cu 
contele de Foix (trebuie să-ţi spun că Phoebus se afla în 
armata regelui, dar nu l-am văzut; se ţinea mult deoparte), 
nici cu vreo altă rudă a regelui, vizat fiind, desigur, Navara. 
Prinţul ceda multe; cât nu mi-aş fi putut închipui. Cu toate 
acestea, simţeam că în adâncul sufletului său nu credea că 
va fi scutit de luptă. 

Un armistițiu nu-ţi interzice să lucrezi. De aceea, în tot 
timpul zilei şi-a pus oamenii să-şi fortifice poziţia. Arcaşii 
căptuşeau gardurile vii cu ţăruşi ascuţiţi la ambele capete, 
spre a-şi făuri astfel un soi de garduri mobile de fier, 
garduri, de apărare. Doborau copaci şi îi aşezau apoi de-a 
curmezişul drumului pe care ar fi putut veni adversarul. 
Contele de Suffolk, mareşal al armatei, engleze, inspecta 
fiecare trupă, una după alta. Conţii de Warwick şi de 
Salisbury, sir d'Audley participau la întrevederile noastre şi 
mă escortau prin tabăra lor. 

Ziua se sfârşea când i-am adus regelui Jean o ultimă 
propunere care pornise chiar de la mine. Prinţul era gata să 


jure şi să semneze cum că, de-a lungul a şapte ani încheiaţi, 
nu avea să se mai înarmeze şi nici nu avea să întreprindă 
vreo acţiune împotriva regatului Franţei. Ne aflam, aşadar, 
chiar la hotarul unei păci generale. 

„O, îi ştim noi pe englezi, spuse episcopul Chauveau. Jură 
şi pe urmă îşi calcă vorba.” 

Am răspuns că mai greu le-ar fi să renege un angajament 
luat în faţa trimisului papal - urma să semnez şi eu 
convenţia. 

„Vă voi da răspuns în zorii zilei”, a spus regele. 

Şi m-am dus să mă odihnesc în mănăstirea Maupertuis. 
Nicicând nu mai călărisem atâta într-o singură zi, nicicând 
nu purtasem atâtea discuţii. Oricât de răzbit aş fi fost de 
oboseală, am închinat timp rugii, unei rugi fierbinţi. Am 
cerut să fiu trezit la revărsatul zorilor. Soarele începuse 
tocmai a se arăta, când din nou m-am prezentat în faţa 
regelui Jean. În zorii zilei, spusese el. Mai punctual ca mine 
nici că s-ar fi putut. Dar m-a cuprins îndată o impresie 
proastă. Ioată armata Franţei era pregătită pentru 
începerea bătăliei, în majoritate pedestră, în afara celor trei 
sute de oameni destinaţi şarjei şi care nu aşteptau decât 
semnalul de atac. 

„Monseniore cardinal, mi-a declarat atunci răspicat 
regele, nu voi accepta să renunţ la luptă decât dacă prinţul 
Eduard şi o sută dintre cavalerii săi, aleşi de mine, vor intra 
în temniţa mea. 

— Sire, condiţia este prea grea şi potrivnică onoarei; ea 
zădărniceşte toate tratativele noastre de ieri. Am ajuns să-l 
cunosc destul de bine pe prinţul de Galles, pentru a-mi da 
seama că nici nu o va lua în considerare. Nu este omul care 
să capituleze fără a lupta şi care să se predea în mâinile 
măriei-tale, dimpreună cu floarea cavaleriei engleze, chiar 
de-ar fi ziua aceasta ultimă din viaţa lui. Ai face-o, sire, sau 
vreun alt cavaler al Stelei, dacă. Aţi fi în locul lui? 

— Fireşte că nu! 


— Atunci, sire, stearpă îmi pare încercarea de a mă duce 
să-i cer un lucru doar pentru a-l vedea respins. 

— Monseniore cardinal, îţi sunt îndatorat pentru serviciile 
aduse; dar soarele a urcat sus pe cer. Binevoieşte a te 
retrage din tabără.” 

În spatele regelui, privindu-se prin deschizătura chiverei, 
schimbau surâsuri şi ocheade episcopul Chauveau, Jean 
d'Artois, Douglas Eustache de Ribemont, chiar şi Audrehem 
şi... bineînţeles, Arhipăstorul, mulţumiţi de înfrângerea 
mediatorului papal, de parcă i-ar fi venit de hac englezului. 

O clipă m-am gândit să spun că sunt învestit cu puterea de 
a excomunica, într-atât îmi sărise muştarul. Dar pentru ce? 
Care ar fi fost efectul? Francezii ar fi plecat oricum la atac 
şi nu aş fi făcut decât să pun şi mai tare în lumină neputinţa 
bisericii, Am adăugat doar atât: „Domnul va judeca, sire, 
care dintre voi doi se va fi arătat mai vrednic creştin”. 

Astfel că am urcat, pentru ultima oară, spre crânguri. 
Turbam, „N-au decât să crape toţi nebunii ăştia! Îmi ziceam 
galopând. Domnul nu va mai avea nevoie să-i trieze; buni 
sunt cu toţii numai de flăcările iadului.” 

Ajuns în faţa prinţului de Galles, i-am spus: „Fiule, fă ce 
poţi; va trebui să lupţi. Nu am putut găsi nici o cale de 
înţelegere cu regele Franţei. 

— A lupta este şi intenţia noastră, mi-a răspuns prinţul, 
Domnul să ne ajute!” 

Acestea fiind zise, am plecat, plin de amărăciune şi 
înciudare, spre Poitiers. Dar iată că acesta a fost şi 
momentul ales de nepotul meu Durazzo pentru a-mi spune: 
„le rog să mă eliberezi din funcţie, unchiule. Vreau să lupt. 

— Cu cine? Am strigat. 

— Alături de francezi, fireşte! 

— Găseşti că nu-s destul de numeroşi? 

— Unchiule, înţelege că bătălia se va da şi că nu este 
vrednic din partea unui cavaler să stea deoparte. Senior 
Heredia vă roagă acelaşi lucru...” 


Ar fi trebuit să-l dojenesc foarte tare, să-i spun că fusese 
numit de Sfântul-Scaun să mă escorteze îh misiunea mea de 
pace şi că, în loc de a fi privit ca un act de nobleţe, ralierea 
la unul dintre cele două partide ar putea trece drept o 
încălcare a datoriei. Ar fi trebuit să-i ordon, pur şi simplu să 
rămână... Dar eram obosit, iritat. Şi, într-un fel, îl 
înţelegeam. Îmi venea să iau şi eu o lance şi să ţintesc nu 
prea ştiu nici eu în cine... poate în episcopul de Chauveau... 
Atunci i-am strigat în obraz: „Duceţi-vă la dracu amândoi! 
Şi să vă fie de bine!” A fost ultimul cuvânt pe care i l-am 
spus nepotului meu Robert. Dar îmi fac reproşuri pentru 
acest cuvânt, chiar foarte mari... 

Capitolul VII Mâna providenţei. 

Anevoioasă treabă este să reconstitui o bătălie, când nu ai 
luat parte la ea şi chiar dacă ai luat.,. Mai cu seamă când că 
se desfăşoară atât de nelimpede, ca la Maupertuis... Mi-a 
fost istorisită la câteva ore după aceea, în fel şi chip, fiecare 
judecând-o din punctul său de vedere şi nesocotind 
important decât ceea ce el însuşi făcuse. Îndeosebi biruiţii, 
care nu ar fi fost niciodată în situaţia aceasta - ziceau ei - 
dacă cei din preajma lor nu ar fi greşit, iar aceştia spuneau 
acelaşi lucru. 

Ceea ce nu mai poate fi pus la îndoială este faptul că, 
imediat după plecarea mea din tabăra franceză, cei doi 
maregşali s-au luat la harţă. Conetabilul, duce de Atena, 
întrebându-l pe rege dacă binevoia a-i asculta sfatul, spuse 
cam aşa: „Sire, dacă într-adevăr vreţi să-i aveţi la mâna pe 
englezi, de ce nu-i lăsaţi să piară din lipsă de hrană? Căci 
poziţia lor este puternică, dar nu vor mai putea să şi-o 
apere când trupul le va fi slăbit. Sunt încercuiți de 
pretutindeni, iar dacă încearcă să treacă prin singură ieşire 
pe unde noi înşine îi putem sili a o face, îi vom strivi foarte 
lesne. De vreme ce am aşteptat o zi, de ce nu am putea 
aştepta încă două, trei, cu atât mai mult cu cât, clipă de 
clipă, efectivele noastre se măresc prin venirea 
întârziaţilor?” Iar mareşalul de Clermont îl sprijini pe dată: 


„Zice bine conetabilul. Puţină aşteptare ne-ar aduce mare 
câştig şi nimic de pierdut”. 

Atunci se înfurie mareşalul d'Audrehem. Tărăgănări peste 
tărăgănări! Trebuia să se fi terminat cu toate încă din ajun, 
seara. „lot amânând aşa, o să sfârşiţi prin a-i lăsa să vă 
scape, cum s-a mai întâmplat deseori. Priviţi-i, se agită. 
Coboară spre noi, pentru a se fortifica mai jos şi a-şi pregăti 
o nouă retragere. S-ar zice, Clermont, că nu te grăbeşti 
prea mult să te baţi şi că îţi pare rău să-i vezi pe englezi 
atât de aproape.” 

Gâlceava mareşalilor trebuia să izbucnească odată. Dar 
oare momentul ales era şi cel mai bun? Clermont nu era 
omul făcut să primească în faţă ocară atât de mare. Şi i-o 
întoarse, ca într-un joc cu mingea. „Nu ai să fii astăzi atât 
de cutezător încât botul calului tău să atingă crupa calului 
meu.” 

Zicând acestea, se alătură cavalerilor pe care trebuie să-i 
ducă la asalt, urcă în şa şi dă el însuşi ordin de atac. 
Audrehem îl imită îndată şi, înainte ca regele să fi scos o 
vorbă ori conetabilul să fi dat poruncă. lată atacul pornit, 
nu grupat cum se hotărâse, ci în două escadroane separate 
cărora mai puţin pare să le pese de frângerea inamicului 
cât de a se distanţa sau urmări. La rândul său, conetabilul 
îşi cere calul de luptă şi se avânta, încercând să-i stimuleze. 

Atunci regele ordonă banierelor să atace; astfel că toţi 
oştenii o pornesc pe jos, greoi, împovăraţi de cincizeci sau 
şaizeci de livre de fier purtate pe spinare şi încep a înainta 
pe câmpuri spre drumul în urcuş pe care s-a şi năpustit 
cavaleria. Cinci sute de paşi sunt de străbătut... 

Când prinţul, de Galles a văzut, de acolo de sus, şarja 
franceză urnindu-se, a strigat: „Falnicii mei seniori, suntem 
puţini la număr, dar nu vă înfricoşaţi. Nici virtutea, nici 
victoria nu aleg numărul, ci locul unde Domnul voieşte a le 
trimite. De vom fi zdrobiţi, nimeni nu ne va blama, iar dacă 
ziua fi-va a noastră, vom fi şi cei mai preamăriţi din lume”. 


Pământul se şi cutremura la poalele colinei; arcaşii englezi 
puseseră genunchiul în pământ, îndărătul ţăruşilor ascuţiţi. 
Şi cele dintâi săgeți începură a şuiera... 

Mareşalul de Clermont se repezi primul asupra banierei 
lui Salisbury, năpustindu-se în gardul viu pentru a-şi croi o 
breşă. O ploaie de săgeți i-a stăvilit atacul. Cumplită a fost - 
după spusele supravieţuitorilor - secerarea. Caii încă 
neloviţi sfârşeau prin a se trage singuri în ţepii ascuţiţi ai 
palisadei făurite de arcaşii galezi. Din spatele palisadei, 
postăvării şi plevuşcă ţâşneau cu căngile lor, aceste arme 
cumplite cu trei rosturi, a căror gheară îl apuca pe cavaler 
de cămaşa de zale şi uneori de carnea trupului, pentru a-l 
azvârli de pe cal... şi al căror vârf desfăcea cuirasa la 
subsuoară de îndată ce omul cădea la pământ şi a căror 
lamă curbă servea la spintecarea chiverei... Mareşalul de 
Clermont fu printre primii ucişi şi aproape că nimeni dintre 
ai săi nu putu ataca într-adevăr poziţia engleză. Toţi au fost 
înfrânți pe drumul acela de acces recomandat de Ribemont. 

În loc să sară în ajutorul lui Clermont, Audrehem voise să-l 
lase în urmă, luând-o pe firul apei Miosson, spre a-i 
înconjura pe englezi. Dar a nimerit peste trupele contelui 
de Warwick, ai cărui arcaşi nu i-au făcut mai bună primire. 
De altfel, foarte repede s-a aflat că Audrehem era rănit şi 
prizonier. Despre ducele de Atena nu se ştia nimic. 
Dispăruse în vălmăşag. În numai câteva clipe armata îşi 
pierduse cele trei căpetenii. Urât început. Dar asta nu 
însemna decât trei sute de oameni ucişi sau respinşi din 
douăzeci şi cinci de mii care înaintau pas cu pas. Regele 
urcase din nou în şa, pentru a domina câmpul acesta de 
armuri care păşea încet-încet. 

Atunci se născu o stranie tălăzuire. Supraviețuitorii din 
şarja Clermont, ţâşnind de-a valma dintre cele două garduri 
vii ucigătoare, purtaţi de cai înnebuniţi, ei înşişi ca scoşi din 
minţi şi neînstare să-i mai stăpânească, nimeriră în primul 
batalion, cel al ducelui d'Orleans, răsturnându-şi ca pe nişte 
piese de şah tovarăşii care veneau pe jos, iavaş-iavaş... O, 


prea mulţi nu au dat ei de-a rostogolul, poate doar vreo 
treizeci ori cincizeci, dar aceştia, în prăbuşirea lor, au mai 
tras după ei încă pe atâţia. 

Astfel se iscă, brusc, panică în baniera d'Orleans. Cei din 
primele rânduri, vrând să se ferească de lovituri, dau 
îndărăt în dezordine; cei din spate nu ştiu pentru ce se 
întâmpla asta, nici sub ce împinsoare şi, în felul acesta, 
deruta pune stăpânire - în doar câteva momente - pe un 
batalion de şase mii de oameni. Nu sunt obişnuiţi să lupte 
decât călări; pe jos nu o fac decât la loc închis, corp la corp. 
Dar acolo, greoi cum sunt, urnindu-se anevoie, cu vederea 
mult strâmtată din pricina coifului, se şi socot pierduţi, fără 
de scăpare. Şi cu toţii dau să fugă, deşi sunt încă departe de 
duşman. Nemaipomenit lucru o armată care se respinge 
singură! 

Trupele ducelui d'Orleans şi ducele însuşi cedară astfel un 
teren, nedisputat încă de nimeni, câteva batalioane 
căutându-şi refugiul în spatele grupării armate a regelui, 
dar cei mai mulţi alergând pe drum drept, dacă se poate 
spune alergând, dând caii pe mâna pajilor, când de fapt 
nimeni nu călca pe urmele acestor mândri bărbaţi, în afară 
de teama pe care singuri şi-o făceau. 

Unii dintre ei, cerând să fie urcați în şa pentru a o lua pe 
loc la sănătoasa, plecau îndoiţi peste spinarea cailor, 
precum nişte pături, fiindcă nu reuşiseră să se aşeze de-a 
călare. Şi duşi erau în afundul zărilor... Mâna Domnului era 
la mijloc - nu ne putem împiedica să o gândim, nu-i aşa, 
Archambaud?... Şi doar necredincioşii ar cuteza să surâdă. 

Gruparea armată a Delfinului se avântase la rândul ei... 
„Montjoie Saint-Denis...!”. şi neîntâmpinând nici 
respingere, nici contraatac, îşi urmă drumul. Primele 
rânduri, gâfâinde din cauza marşului, pătrunseră între 
aceleaşi garduri vii care se dovediseră atât de funeste lui 
Clermont, poticnindu-se de trupurile cailor şi ale oamenilor 
căzuţi acolo într-o clipită. Au fost întâmpinați de aceeaşi 
ploaie de săgeți trase dinapoia palisadelor. Se stârni mare 


vuiet de spade în ciocnire şi se auziră strigăte de furie ori 
durere. leşindul fiind foarte strâmt, prea puţini înfruntau 
direct bătălia, ceilalţi - înghesuiți în spatele acestora - nici 
nu se mai puteau mişca. Jean de Landas, Voudenay, 
Guichard se ţineau, după cum primiseră poruncă, în 
preajma Delfinului, care - ca şi fraţii săi de Poitiers şi de 
Barry - s-ar fi găsit în imposibilitatea de a se urni sau 
comanda vreo mişcare. Şi-apoi - o să mai spunem o dată - 
prin deschizăturile unor chivere, când nu eşti călare şi ai în 
faţă sute de cuirase, privirea îţi este mult îngustată. Delfinul 
nu zărea mai departe de baniera sa ţinută în frâu de 
cavalerul Tristan de Meignelay. Când cavalerii contelui de 
Warwick - cei care îl făcuseră prizonier pe Audrehem - se 
năpustiră călări în flancul grupării Delfinului, era prea 
târziu, nu se mai putea pregăti pentru susţinerea unui atac. 

Dar... lucru nemaipomenit, englezii, care cu atâta uşurinţă 
se luptau pe jos, câştigându-şi chiar faimă pentru acest 
lucru, urcaseră din nou în şa de cum au văzut că inamicul 
vine la atac fără cai. Deşi nu prea numeroşi, ei stârniră în 
gruparea Delfinului aceeaşi învălmăşeală, chiar mai mare, 
decât cea care se produsese de la sine printre oştenii 
ducelui d'Orleans. Cu şi mai multă zăpăceală încă. „Păziţi- 
vă, păziţi-vă”, li se strigă celor trei fii ai regelui. Cavalerii lui 
Warwick se îmbulzeau spre baniera Delfinului, care lăsase 
să-i cadă lancea cea scurtă şi se. Chinuia, împins de-ai săi, 
să-şi ţină spadă. 

Voudenay sau poate Guichard - prea bine nu se mai ştie - 
l-a apucat de braţ, urlând: „Urmaţi-ne, monseniore, trebuie 
să vă retrageţi!” Numai să şi poată... Delfinul îl văzu pe 
sărmanul Tristan de Meignelay în mare durere căzut la 
pământ - sângele îi ţâşnea din gătlej ca dintr-o oală spartă, 
peste stindardul cu armele Normandiei şi Dauphine-ului. 
Mă tem că asta i-a dat aripi să o şteargă. Landas şi 
Voudenay îi deschideau drum în rândurile lor. Cei doi fraţi 
ai săi îl urmau, zoriţi de Saint-Venant. 


Nu am avea nimic a spune că a vrut să iasă din impas şi 
nu-i putem decât lăuda pe cei care l-au ajutat să o facă. 
Primiseră misiunea să-l conducă şi să-l ocrotească. Aşa se şi 
cădea. Nu-i puteau lăsa pe fiii Franţei şi mai cu seamă pe 
primul, în mâinile duşmanului. Nu am avea nimic a spune că 
Delfinul s-a dus unde se aflau caii sau că i-a fost adus 
propriu] cal pe care a încălecat, după care şi tovarăşii săi 
au făcut la fel; şi asta e drept, de vreme ce cu toţii fuseseră 
hărţuiţi de oameni călări. 

Dar să-l vezi pe Delfin că nu se mai uită înapoi, că o ia la 
galop întins, părăsind câmpul de luptă, întocmai ca unchiul 
său d'Orleans cu puţin mai înainte, mi se pare a nu fi o 
conduită onorabilă. Ei da, ziua aceea nu a fost deloc 
favorabilă cavalerilor Stelei. 

Saint-Venant, vechi şi devotat slujitor al coroanei, va 
susţine totdeauna că ela fost cel care a hotărât 
îndepărtarea Delfinului, că îşi putuse dă repede seama de 
situaţia proastă în care se afla armata regelui, că 
moştenitorul tronului încredinţat pazei sale trebuia, salvat 
cu orice preţ şi că a fost chiar nevoit să stăruie mult şi 
aproape să-i ordone Delfinului să plece de-acolo - lucru pe 
care îl va susţine şi în faţa Delfinului însuşi... Bravul Saint- 
Venant! Alţii au, din păcate, limba mai puţin discretă. 

Oamenii din armata Delfinului, văzând că acesta se 
îndepărtează, nu mai statură mult pe gânduri şi, răzleţindu- 
se, o porniră şi ei în căutarea cailor, strigând retragere 
generală. 

Delfinul alergă preţ de o leghe bună. Atunci, socotindu-l în 
siguranţă, Voudenay, Landas şi Guichard îl vestiră că ei se 
duceau înapoi să se bată. Nu le-a răspuns. Şi-apoi, ce le-ar 
fi putut răspunde? „Vă duceţi să vă faceţi datoria, eu m-am 
îndepărtat de ea; vă firitisesc şi vă salut... Şi Saint-Venant 
ar fi vrut să se întoarcă pe câmpul de bătaie. Dar cineva 
trebuia să rămână cu Delfinul, iar ceilalţi îi impuseră acest 
lucru, el fiind totodată şi cel mai vârstnic, cel mai înţelept. 
Astfel, Saint-Venant, înconjurat de o escortă mică, ce spori 


totuşi repede cu toţi fugarii înnebuniţi pe care-i întâlnea, îl 
duse pe Delfin în castelul cel mare de la Chauvigny. lar 
după ce au ajuns acolo, se pare că şi-a scos cu mare 
greutate mănuşa, într-atât dotare i se umflase şi i se 
învineţise mâna dreaptă. Şi-atunci a fost văzut plângând. 

Capitolul VIII Gruparea de luptă a regelui. 

Mai rămânea gruparea regelui. Brunet, mai dă-ne puţin 
din vinul acela de Mosela... Cine? Arhipăstorul?... A, da, cel 
din Verdun! Îl voi vedea mâine; este timp destul. Ne aflăm 
aici pentru trei zile. Într-atât de devreme ara ajuns datorită 
primăverii acesteia prelungite care face că arborii să 
înmugurească acum, în decembrie... 

Da, mai rămăsese, regele Jean pe câmpul de la 
Maupertuis... Maupertuis... la te uită, nu mă gândisem la 
asta. Când repeţi nişte nume, nu le mai pătrunzi sensul... 
Proastă ieşire, proastă trecere... Nimeni nu ar trebui să 
lupte într-un loc cu un asemenea nume. 

Mai întâi, regele văzuse fugind în debandadă, chiar înainte 
de a-i întâmpina inamicul, banierele pe care le comanda 
fratele său. Apoi a văzut cum se destrămau şi dispăreau, 
abia angajate în luptă, banierele fiului său. Se înciudase, 
fireşte, dar fără să-şi închipuie că totul putea fi pierdut doar 
pentru atâta lucru. Numai gruparea lui depăşea cu mult 
numărul tuturor englezilor laolaltă. 

O căpetenie mai destoinică ar fi înţeles, fără îndoială, 
primejdia şi ar fi schimbat pe loc tactica. Dar regele Jean 
lăsă cavalerilor englezi tot timpul să repete şi pentru el, 
şarja care atât de bine le reuşise. S-au năpustit asupra lui, 
cu lănciile în jos şi i-au rupt linia de bătaie. 

Sărmanul Jean al II-lea! Tatăl său, regele Filip, fusese 
biruit la Crecy pentru că îşi lansase cavaleria odată cu 
pedestrimea, iar el se lăsa bătut măr, la Poitiers, exact 
pentru inversul acelei situaţii. 

„Ce trebuie să faci când înfrunţi oameni fără de onoare 
care folosesc întotdeauna alte arme decât ale tale?” Asta m- 
a întrebat mai apoi, când l-am revăzut. De vreme ce el 


înainta pe jos, englezii ar fi trebuit şi ei să descalece, dacă 
se numeau viteji. O, dar nu este singurul principe care îşi 
justifică eşecurile doar prin faptul că adversarul nu a 
binevoit să adopte regula jocului aleasă de el! 

Mi-a mai spus că toate acestea îl mâniaseră atât de - mult, 
încât i se părea că, trupeşte, se simte mai puternic. Povara 
armurii nu-l mai apăsa. Îşi frânsese el ghioaga, dar mai 
înainte venise de hac multor vrăjmaşi. De altfel mai tare îi 
plăcea să lovească decât să spintece; dar, întrucât nu-i 
rămăsese decât toporul cu două tăişuri, îl tot flutura pe 
acesta, îl rotea în toate părţile şi lovea cu el. Ai fi zis un 
tăietor de lemne smintit într-o pădure de oţel. Nimeni nu 
mai văzuse până atunci mai furioasă făptură pe-un câmp de 
bătaie. Nu mai simţea nimic - nici oboseală, nici groază, ci 
doar o turbare care îl orbea chiar mai tare decât sângele ce 
i se prelingea peste pleoapa stingă. 

Cu foarte puţin timp înainte fusese sigur că va câştiga; că 
este stăpân pe victorie. Şi iată că totul se prăbuşise. Din ce 
cauză? Dintr-a cui vină? Dintr-a lui Clermont şi a lui 
Audrehem, mareşalii aceştia proşti, care-au pornit la atac 
prea devreme, dintr-a conetabilului, un nătărău! Să crape, 
să crape cu toţii! În privinţa aceasta prea-bunul rege putea 
fi liniştit; dorinţa îi fusese împlinită. Ducele de Atena 
murise; curând avea să i se găsească, trupul spintecat de 
lovitura unei halebarde şi călcat în picioare de o şarjă. 
Mareşalul de Clermont murise şi el; atât de multe săgeți 
primise în trupul său, încât cadavrul i se asemăna cu o 
coadă de păun. Audrehem se afla prizonier, rănit la pulpă. 

Turbare şi furie. Totul este pierdut, dar regele Jean nu 
caută decât să ucidă, să ucidă. Tot ce-i iese în cale. Şi-apoi 
nu are decât să moară, cu inima făcută ţăndări! Albastra sa 
tunică de războinic, brodată cu crinii Franţei este, toată, 
sfâşiată. A văzut căzând flamura pe care bravul Geoffroy de 
Charny o strângea la piept; cinci postăvari se năpustiseră 
asupra lui; un soldăţoi din Ţara Galilor sau un ţopârlan 


irlandez, înar-mat cu un nu prea bun cuţit de măcelar, a 
luat cu el steagul Franţei. 

Regele îi cheamă pe ai săi. „Veniţi la mine, Artois, 
Bourbon!” Doar i se aflaseră prin preajmă nu cu mult timp 
înainte. Ei da, însă acum, fiul contelui Robert, denunţătorul 
regelui Navarei, uriaşul cu creier mic - „vărul meu Jean, 
vărul meu Jean” - este prizonier; de asemenea fratele său 
Charles d'Artois şi monseniorul de Bourbon, tatăl 
moştenitoarei tronului. 

„Veniţi la mine, Regnault, episcope! Fă-mă să-l aud pe 
Dumnezeu!” Dar dacă Regnault Chauveau îi vorbea în clipa 
aceea Domnului, o făcea faţă în faţă cu el. Trupul 
episcopului de Châlons zăcea undeva, ochii îi erau închişi 
sub mitra de fier. Nimeni nu-i mai răspundea regelui, în 
afară de un glas în schimbare, un glas care îi striga: „Iată, 
tată, păzeşte-te! La dreapta, tată, păzeşte-te!” 

Văzându-i pe Landas, pe Voudenay şi pe Guichard re- 
apărând în luptă, călări, regele trăi o clipă de speranţă. 
Oare fugarii se întorceau? Banierele prinților veneau în 
galop pentru a-l despresura? „Unde sunt fiii, mei? 

— La adăpost, sire!” 

Landas şi Voudenay porniseră la atac. Singuri. Mai târziu 
avea să afle regele că pieriseră tocmai pentru că se 
întorseseră să lupte - nu voiseră să fie socotiți laşi; o 
făcuseră după ce îi salvaseră pe prinții Franţei. Dintre toţi, 
unul singur îi rămâne regelui, cel mai tânăr, preferatul său, 
Filip, care continuă să-i strige ,: „La stânga, tată, păzeşte- 
te! Iată, tată, păzeşte-te la dreapta...” şi care - să o spunem 
deschis - mai mult îi încurcă decât îl ajută. Căci este prea 
grea spada înmâna copilului, pentru a putea deveni 
ofensivă, iar regele Jean trebuie când şi când să înlăture cu 
toporul său cel lung lama aceasta inutilă, spre a-i întâmpina 
pe asaltatori cu lovituri de stavilă. Dar cel puţin, micul Filip 
nu a dat bir cu fugiţii. 

Deodată, Jean al II-lea se vede înconjurat de zeci de 
vrăjmaşi, pe jos, atât de grăbiţi încât se stânjenesc unii pe 


LLA 


alţii. Îi aude strigând: „Este regele, este regele, pe el 

Iar în cercul acesta cumplit, nici o tunică de zale franceză. 
Pe spadele scurte, pe scuturi numai devize englezeşti sau 
gascone. „Predaţi-vă, predaţi-vă, altfel sunteţi un om mort! 1 
se strigă. 

Dar regele nebun nu aude nimic. Continuă să despice 
văzduhul cu toporul. Fiindcă a fost recunoscut, ceilalţi 
rămân la oarecare distanţă; ei drace, vor să-l prindă viu! lar 
el îşi tot vântura unealtă în dreapta şi în stânga, mai mult în 
dreapta, fiindcă ochiul stâng i s-a lipit de sânge... „Iată, 
păzeşte-te...” O lovitură îl atinge pe rege la umăr. Un 
cavaler uriaş străbate atunci vălmăşagul, croieşte o breşă în 
zidul de oţel, dă din coate şi ajunge în faţa gâfâindului rege 
care parcă râşneşte întruna aerul. Nu, nu este Jean 
d'Artois; ţi-am spus că era prizonier. Cu glas puternic, 
cavalerul strigă în franceză: „Sire, sire, predaţi-vă”. 

Atunci, regele Jean conteneşte să mai lovească în gol, îi 
aţinteşte cu privirea pe cei care îl împresoară, care îl închid 
ca într-un cerc şi răspunde cavalerului: „Cui să mă predau? 
Cui? Unde este vărul meu, prinţul de Galles”? Cu el voi să 
stau de vorbă. 

— Sire, nu este aici; dar vă puteţi preda mie şi vă voi 
conduce în faţa lui, răspunse uriaşul. 

— Cine eşti dumneata? 

— Sunt Denis de Morbecque, cavaler, dar de cinci ani în 
regatul Angliei, de vreme ce nu pot rămâne într-al măriei- 
tale”. 

Morbecque, condamnat pentru omucidere şi delict de 
război privat, fratele acelui Jean de Morbecque, care atât 
de bine lucrează pentru spiţa navareză, cel care a negociat 
tratatul dintre Filip d'Evreux şi Eduard al III-lea. Bine mai 
potrivea soarta lucrurile, strecurând mirodenii în 
nenorocire, pentru a o face şi mai amară. 

„Mă predau ţie”, zise regele. 

Îşi aruncă toporul în iarbă, îşi scoase mănuşa şi i-o dădu 
cavalerului. Apoi, ca şi încremenit o clipă, cu ochii închişi, 


lăsă înfrângerea să-i umple fiinţa. 

Dar iată că în juru-i vacarmul se porni iarăşi - era 
îmbrâncit, tras, scuturat, sufocat. Mulțimea de vlăjgani 
strigau într-un glas: „L-am prins, l-am prins, eu l-am prins!', 
Mai tare decât toţi, un gascon urla: „Al meu este. Am fost 
primul care l-am asaltat. lar dumneata, Morbecque, vii când 
treaba e făcută”. Morbecque însă răspunse: „Ce tot strigi 
acolo, Troy? Mie mi s-a predat, nu vouă”. 

Toate astea, pentru că prinderea regelui Franţei aducea 
câştig bun - şi ca onoare şi ca bani! Şi fiecare căuta să-l 
înşface, ca să-şi asigure dreptul. Apucat de braţ de către 
Bertrand de Troy, de guler de un altul, regele sfârşi prin a 
se răsturna cu armură cu tot. L-ar fi sfâşiat în bucăţi. 

„Seniori, seniori! strigă el, respectaţi curtoazia, conduceţi- 
mă, pe mine şi pe fiul meu, în faţa prinţului, vărul meu. Nu 
vă mai bateţi pentru mine. Sunt destul de puternic spre a 
vă face bogaţi pe toţi.” 

Dar ei nu mai auzeau nimic. Continuau să urle: „Eu l-am 
prins. Al meu este!” 

Şi se băteau între ei cavalerii aceştia, răguşind şi 
vânturându-şi ghearele de fier, se băteau pentru un rege, 
precum câinii pentru un os. 

Să trecem acum în tabăra prinţului de Galles. Destoinicul 
său căpitan, Jean Chandos, tocmai venise lângă el pe 
dâmbul care domina o mare parte a câmpului de bătaie; 
stăteau locului. Caii lor, cu nările însângerate, cu zăbalele 
înspumate de bale, erau lac de apă. Cei doi bărbaţi gâfâiau. 
„Ne auzeam unul pe altul trăgând cu sete aer în piept”, mi- 
a povestit Chandos. Faţa prinţului şiroia de sudoare, iar 
cămaşa-i de oţel, fixată de coif şi acoperindu-i capul şi 
umerii, se sălta la fiecare dintre respiraţiile acestea lacome. 

În faţa lor nu vedeai decât garduri vii bortite, arbuşti 
frânţi, vii pustiite. Pretutindeni cai şi oameni doborâţi. Ici un 
cal se chinuia să moară, frământându-şi copitele. Dincolo se 
târa un om în cuirasă. În altă parte, trei scutieri trăgeau 
sub un copac trupul unui cavaler muribund. Pretutindeni 


arcaşi din Ţara Galilor şi postăvari irlandezi despuiau 
cadavrele. Se mai auzea, pe ici, pe colo, zâăngănit de arme 
în luptă. Nişte cavaleri englezi treceau pe câmpie, 
încolţindu-l pe unul dintre ultimii francezi care încerca să se 
retragă. 

Chandos spuse: „Să-i mulţumim Domnului, ţi-a fost bună 
ziua, monseniore. Ei da, numai graţie lui Dumnezeu. Am 
biruit!” i-a răspuns prinţul. lar Chandos a continuat: „Cred 
că ar fi bine să te opreşti aici şi să-ţi înalţi flamura pe tufişul 
acesta mai înalt. În felul acesta ţi se vor aduna în jur şi 
oamenii, care acum sunt foarte răspândiţi. Şi chiar măria-ta 
vei putea să-ţi tragi puţin sufletul, căci te văd cam încins: 
Nu mai avem de urmărit pe nimeni. 

— La fel gândesc şi eu”, zise prinţul. 

Şi în timp ce flamura cu lei şi crini era înfiptă într-un 
boschet, iar trâmbiţaşii sunau din corn adunarea în jurul 
prinţului, Eduard ceru să i se scoată casca, îşi scutură părul 
bălai şi îşi şterse mustaţa leoarcă de sudoare. 

Ce zi! Trebuie să recunoaştem că făcuse eforturi mari 
galopând întruna pentru a trece de la o trupă la alta, 
încurajându-i pe arcaşi, îmbărbătându-i pe călăreţi, 
hotărând în ce locuri anume trebuiau trimise întăriri... în 
sfârşit, mai cu seamă Warwick şi Suffolk, mareşalii săi, erau 
cei care hotărau; oricum, se afla mereu lângă ei, pentru a le 
spune: „Aşa, faceţi foarte bine...” în fapt, nu luase singur 
decât o hotărâre, dar capitală, care îi îndreptăţea, cu 
adevărat, gloria acelei zile. Când a văzut debandada 
stârnita în baniera lui d'Orleans, datorată numai şi numai 
refluxului şarjei franceze, el a ordonat imediat urcarea în şa 
a unei părţi dintre oştenii săi, pentru a merge să producă 
acelaşi efect în gruparea ducelui de Normandia. El însuşi se 
vârâse în vălmăşagul acela de mai multe ori. Crease 
impresia că se afla peste tot. Şi fiecare dintre cei care i se 
alăturau, îi spuneau. „Ziua este a măriei-tale... Zi mare, pe 
care poporul nu o va uita. Ziua este a măriei-tale, ai făcut 
minuni.” 


Gentilomii săi din gardă se grăbiră să-i ridice cortul, pe loc 
şi să tragă mai în faţă căruţa, bine adăpostită până atunci, 
în care se aflau toate cele necesare servirii meselor - 
scaune, măsuţe, tacâmuri, vin de mai multe soiuri. 

Nu se putea hotări să descalece, de parcă victoria nu ar fi 
fost cu adevărat câştigată. 

„Unde este regele Franţei, l-aţi văzut?” îi întreba el pe 
scutierii săi. 

Era ca şi îmbătat de atâta luptă. Parcurgea dâmbul, gata 
pentru cine ştie ce bătălie supremă. 

Şi deodată zări, culcată în ierburi, o cuirasă nemişcată. 
Cavalerul era mort, părăsit de către scutierii săi, în afară de 
un servitor bătrân şi rănit, care se ascundea într-un desiş. 
Lângă cavaler, steguleţul său de lance: cu armele Franţei 
încrucişate. Prinţul ceru să i se scoată mortului casca. Ei da, 
Archambaud... gândeşti bine... era chiar nepotul meu, 
Robert de Durazzo. 

Nu-mi este ruşine de lacrimile mele... Onoarea lui l-a 
împins, fireşte, la o faptă pe care onoarea bisericii şi a mea 
ar fi trebuit totuşi să nu i-o îngăduie. Dar îl înţeleg. Şi-apoi, 
a fost viteaz... Nu-i zi să nu-l rog pe Domnul pentru iertarea 
sa. 

Prinţul ordonă scutierilor săi: „Aşezaţi-l pe cavalerul 
acesta pe o targă, duceţi-l la Poitiers şi înfăţişaţi-l în numele 
meu cardinalului de Perigord; spuneţi-i că îl salut”. 

În felul acesta am aflat că victoria era de partea englezilor. 
Şi dacă te gândeşti că, dimineaţa, prinţul era pregătit să 
trateze, să dea înapoi toate capturile, să încheie un 
armistițiu pe şapte ani! Mi-a reproşat-o îndestul a doua zi, 
când ne-am revăzut la Poitiers. Nu s-a sfiit câtuşi de puţin... 
Că am vrut să-i servesc pe francezi, că l-am înşelat în 
privinţa puterii lor, că am pus în balanţă toată greutatea 
bisericii, spre a-l face să accepte acordul. Nu i-am putut 
spune decât atât: „Preafrumosule prinţ, ai căutat până la 
sfârşit căile păcii, din dragoste pentru Domnul. Iar voinţa 
Domnului s-a arătat”. lată ce i-am spus... 


Dar pe dâmb ajunseseră între timp Warwick şi Suffolk, 
însoţiţi de lordul Cobham. „Aveţi veşti de la regele Jean? I-a 
întrebat prinţul.... 

— Noi. nu; dar credem că este mort ori prins, căci nu a 
plecat cu batalioanele sale.” 

Atunci prinţul le spuse: „Mergeţi, vă rog şi cercetaţi, spre 
a-mi spune adevărul. Găsiţi-l pe regele Jean”. 

Englezii se răspândiseră jur-împrejur pe o întindere de 
două leghe, urmărind adversari şi încăierându-se. Acum că 
erau învingători, fiecare căuta să se aleagă cu un profit. Ce 
naiba! Nu biruitorului i se cuvine să-şi însuşească tot ce 
aparţine unui cavaler prins? Adică armele, giuvaerurile... Şi 
erau gătiţi baronii regelui Jean. Mulţi aveau centuri de aur. 
Fără să mai vorbim de răscumpărări, fireşte, care aveau să 
fie puse în discuţie şi fixate potrivit cu rangul prizonierului. 
Francezii sunt destul de vanitoşi încât să fie lăsaţi singuri să 
fixeze preţul la care se apreciază. Se putea avea încredere 
în trufia lor. Aşa că... fiecare cu. Norocul lui! Cei, care 
avuseseră norocul să pună mâna pe Jean d'Artois sau pe 
contele de Vendome, sau pe contele de Tancarville erau 
îndreptăţiţi să se gândească la înălţarea de viitoare castele. 
Cei care nu înşfăcaseră decât un senioraş oarecare ori un 
învățăcel, nu aveau să-şi poată schimba decât mobila din 
sala mare şi să ofere niscaiva rochii doamnei lor. Apoi aveau 
să mai fie darurile prinţului pentru cele mai mari şi mai 
frumoase fapte de arme. 

„Oamenii noştri urmăresc rămăşiţele armatei până la 
porţile Poitiers-ului”, aduse vestea Jean de Grailly, senior de 
Buch. Un oştean din baniera sa, care se întorcea cu patru 
capturi serioase, neputând mână mai multe, spuse că mare 
măcel de omenire avea loc pe-acolo, întrucât burghezii din 
Poitiers îşi închiseseră porţile, iar în faţa acestora, pe şosea, 
lumea se omora groaznic; iar acum, francezii se predau de 
îndată ce zăreau în depărtare vreun englez. Arcaşi dintre 
cei mai de rând capturaseră câte cinci sau şase prizonieri. 
Nicicând nu se mai pomenise aşa ceva. 


„Dar regele Jean? întrebă prinţul. 

— Nu-i acolo, nu. Mi s-ar fi spus.” 

Apoi, la poalele colinei, Warwick şi Cobham apărură; 
mergeau pe jos, cu frâul calului pe braţ şi încercau să 
împace zeci de cavaleri şi scutieri care îi însoțeau. Oamenii 
aceştia se ciorovăiau în engleză, în franceză, în gasconă, 
mimând mişcările unui om care se luptă. În faţa lor, 
târşâindu-şi picioarele, păşea un bărbat istovit; se cam 
împleticea şi ţinea, cu mâna neînmănuşată, mâna unui copil 
în armură. Un tată şi un fiu care păşeau alături - amândoi 
aveau pe piept crini de mătase crestaţi. 

„Înapoi; să nu se apropie nimeni de rege dacă nu o vrea!” 
strigă Warwick celor ce se certau. 

Abia atunci Eduard de Galles, prinţ de Aquitania, duce de 
Cornouailles, cunoscu, înţelese, îmbrăţişa imensitatea 
victoriei sale. Regele, regele Jean, conducătorul celui mai 
numeros şi mai puternic regat din Europa... Bărbatul şi 
copilul veneau spre el încet de tot... A, ce clipă, care va 
rămâne pe vecie în memoria oamenilor!... Prinţul avu 
impresia că pământul întreg îl priveşte. 

Făcu gentilomilor săi un semn - voia să fie ajutat să 
descalece. Îşi simţea pulpele înţepenite, şalele de 
asemenea. 

Rămase în uşa cortului. Soarele, în asfinţire, străpungea 
păduricea cu raze de aur. Foarte miraţi ar fi fost toţi 
oamenii aceia dacă li s-ar fi spus că ora vecerniilor trecuse. 

Eduard întinse mâinile spre darul pe care i-l aduceau 
Warwick şi Cobham, darul Providenţei. Jean al Franţei, 
chiar şi astfel, încovoiat de un destin potrivnic, este mai 
înalt decât el. Regele răspunse gestului biruitorului - 
mâinile sale una doar înmănuşată, cealaltă goală, se 
îndreptară spre ale celuilalt. Şi au rămas astfel o clipă, nu 
îmbrăţişându-se, ci doar strângându-şi mâinile. Apoi 
Eduard avu un gest care merse la inima tuturor cavalerilor. 
Era fiu de rege; prizonierul său era un rege încoronat. 
Atunci, ţinându-l mai departe de mână, îşi aplecă mult capul 


şi schiţă o genuflexiune. Onoare vitejiei nefericite... Tot ceea 
ce înnobilează pe învinsul nostru ne înnobilează şi victoria. 
Oamenii aceia aspri simţiră cum îi îneacă emoția. 

„La loc, sire văr al meu, spuse Eduard poftindu-l pe regele 
Jean în cort. Lasă-mă să te servesc eu însumi cu vin şi 
mirodenii. Şi iartă-mă dacă te omenesc cu atât de puţin. 
Dar vom trece curând la masă.” 

Cei din jur dădeau zor să ridice un cort mare pe dâmb. 
Gentilomii prinţului îşi cunoşteau îndatoririle. Iar bucătarii 
au totdeauna ceva carne sau pateu în lăzile lor. Şi fiindcă 
mai lipseau una-alta, s-au dus să caute cele trebuitoare în 
cămara călugărilor de la Maupertuis. Prinţul mai spuse: 
„Rudele şi baronii măriei-tale vor avea plăcerea să-ţi stea 
alături. Voi pune să fie chemaţi. Şi îngăduie să ţi se panseze 
rana de la frunte, rană care grăieşte despre marele curaj al 
măriei-tale”. 

Capitolul IX Cina prinţului. 

Istorisindu-ţi toate cele de curând întâmplate - lucruri 
care aduc mare schimbare şi învârtejire în regat, tocmai 
aici, dintre atâtea alte locuri, tocmai la Verdun - îmi vine a 
cugeta la destinul naţiunilor... Pentru ce? Ei, nepoate, 
pentru că aici s-a născut regatul, pentru că ceea ce putem 
numi regatul Franţei s-a născut din tratatul semnat chiar 
aici după bătălia de la Fontenoy, pe atunci Fontanetum - 
ştii, pe unde am trecut - între cei trei fii ăi lui Ludovic cel 
Sfânt. Partea lui Carol cel Pleşuv a fost cam cu zgârcenie 
decupată din întreg, de altfel fără a se avea în vedere 
anumite realităţi ale solului. Alpii, Rinul ar fi trebuit să fie 
hotare naturale ale Franţei şi nu-i deloc firesc ca Verdun şi 
Metz să fie ţinuturi ale imperiului. Oare ce se va întâmpla 
mâine cu Franţa? Cum va fi ea hotărnicită? Poate că peste 
zece sau douăzeci de ani nici nu va mai exista o Franţa... 
întrebarea şi-o pun unii foarte serios. Ei văd o bucată mare 
engleză şi alta navareză întinzându-se de la o mare la altă 
mare, cu toată partea de Langue d'oc şi un regat Arles, 


reclădit în raportul de dependenţă faţă de imperiu, cu 
Burgundia în plus... Fiecare visează să sfârtece slăbiciunea. 
Dar, ca să fiu sincer, nu cred deloc în aşa ceva, deoarece 
atâta vreme cât eu şi alţi câţiva ca mine vom exista, biserica 
nu va îngădui o astfel de împărţire, de sfâşiere. Şi-apoi, în 
mintea poporului dăinuie mult prea puternic ideea unei 
Franţe' care a fost una şi mare. Francezii îşi vor da foarte 
repede seama că nu sunt nimic dacă nu mai fac parte din 
regat, dacă nu mai sunt reuniți într-un singur stat. Vor fi 
însă vaduri greu de trecut. Poate fi-veţi puşi, în faţa nevoii, 
să faceţi o alegere grea. Să alegi, Archambaud, să alegi 
totdeauna ceea ce poate sprijini regatul, chiar dacă este 
cârmuit de un rege slab - pentru că regele poate muri, 
poate fi alungat ori ţinut în captivitate, dar regatul durează. 
În seara bătăliei de la Poitiers, măreţia Franţei străbătea 
chiar în consideraţia cu care învingătorul - uluit de norocul 
său şi aproape nevenindu-i a crede în el - îl trata pe învins. 
Stranie reunire de comeseni, aceea de după bătălie, 
încropită în inima unei păduri din Poitou, între nişte pereţi 
de pânză roşie. La loc de cinste, luminaţi de făclii - regele 
Franţei, fiul său Filip, monseniorul Jacques de Bourbon, 
care devenea duce întrucât tatăl său fusese ucis în ziua 
aceea, contele Jean d'Artois, conții de Tancarville, 
d'Etampes, de Dammartin, precum şi seniorii de Joinville şi 
de Parthenay - serviţi cu toţii în tacâmuri de argint; iar la 
celelalte mese, răzleţiţi printre cavaleri englezi şi gasconi, 
cei mai puternici şi cei mai bogaţi dintre ceilalţi prizonieri. 
Prinţul de Galles se grăbea să se ridice pentru a-l servi el 
însuşi pe regele Franţei şi a-i turna vin din belşug. 
„Serveşte-te, sire, te rog. Să nu ai păreri de rău. Deoarece 
chiar dacă Domnul nu ţi-a împlinit vrerea, chiar dacă 
lucrurile ţi s-au întors împotrivă, ai câştigat astăzi un 
renume de vitejie, iar faptele-ţi înalte le-au depăşit pe cele 
mai înalte. Fără îndoială că monsenior tatăl meu te va trata 
cu toată cinstea şi te va înţelege cu atâta înţelepciune, încât 
veţi rămâne buni prieteni. În fapt toată lumea îţi recunoaşte 


aici preţul bravurii, căci în această privinţă i-ai întrecut pe 
toţi.” 

Tonul fusese dat. Regele Jean se destindea. Cu ochiul 
stâng atât de albastru, cu crestătură din fruntea-i joasă, 
răspundea politicos politeţelor gazdei sale. Era rege- 
cavaler şi numai astfel trebuia să apară în înfrângerea sa. 
La mesele celelalte, glasurile vibrau mai puternic. După ce 
se ciocniseră aspru în luptă, cu spada sau toporul, seniorii 
celor două tabere se asaltau acum cu firitiseli. 

Peripeţiile din timpul bătăliei erau comentate cu glas tare. 
Nu mai conteneau cu laudele la adresa curajului tânărului 
prinţ Filip care, după o zi atât de cumplită şi cu stomacul 
greu de atâta mâncare, se cam legăna pe scaun, lunecând 
în somnie. 

Şi începeau a se face socoteli. În afară de seniorii cei mari, 
de duci, conți şi viconţi - vreo douăzeci la număr - căci 
putuseră fi numărați, printre prizonieri, peste şaizeci de 
baroni şi căpitănaşi de baniere; simplii cavaleri, scutierii şi 
învăţăceii nici nu mai puteau fi numărați. Peste două mii, cu 
siguranţă; totalul nu avea să fie ştiut decât a doua zi... 

Morţii? Trebuiau estimaţi cam la acelaşi număr. Prinţul 
ordonă ca morţii ridicaţi de pe câmpul de luptă să fie duşi, 
încă din zori, la mănăstirea de călugări minoriţi din Poitiers, 
în frunte cu trupurile ducelui de Atena, al ducelui de 
Bourbon, al contelui-episcop de Châlons, spre a fi înhumați 
cu toată pompa şi onoarea meritată. Ce procesiune! 
Nicicând nu a văzut vreo mănăstire sosindu-i într-o singură 
zi atâţia oameni de vază şi atât de bogaţi. 

Ce pleaşcă, în slujbe şi daruri, avea să se abată asupra 
fraţilor minoriţi! Şi tot atâtea asupra fraţilor predicatori. 

Trebuie să-ţi precizez imediat că a fost necesară scoaterea 
pavajului din naosul şi încântă rezervată călugărilor a două 
mănăstiri, pentru a rândui dedesubt, în două etaje pe: 
Geoffroy de Charny, Rochechouart, Eustache de Ribemont, 
Dance de Melon, Jean de Montmorillon, Seguin de Cloux, La 
Fayette, La Rochedragon, La Rochefoucault, La Roche 


Pierre de Bras, Olivier de Saint-Georges, Imbert de Saint- 
Saturnin - şi tot ţi-aş mai putea înşira cu zecile. 

„Ştie cineva ce s-a întâmplat cu Arhipăstorul?” întrebă 
regele. 

Este rănit, prizonier al unui cavaler englez. Cât preţuia 
Arhipăstorul? Avea vreun castel mai mare, niscaiva 
pământuri? Învingătorul său cerca amănunte fără să se 
ruşineze. Nu. Nu avea. Doar un conac mic la Velines. Dar 
faptul că regele îl numise îi ridica preţul. 

„ÎL voi răscumpăra, spuse Jean al II-lea care, fără să ştie, 
deocamdată, cât avea să o coste pe Franţa persoana lui, 
începea să facă pe grandomanul. 

Atunci îi răspunse prinţul Eduard: „Din dragoste pentru 
măria-ta, sire vărul meu, îl voi răscumpăra eu însumi pe 
acest arhipăstor şi îi voi reda libertatea, dacă o doreşti”. 

La mesele celelalte glasurile se înviorau tot mai mult. 
Vinul, cărnăria, totul înghiţit cu lăcomie, li se urcase la cap 
acestor bărbaţi istoviţi, care de dimineaţă nu băgaseră 
nimic în gură. Adunarea lor avea ceva din mesele date la 
Curte după câte un mare turnir, dar şi ceva din atmosfera 
de la târgurile de vite. 

Morbecque şi Bertrand de Troy încă nu încheiaseră 
disputa în privinţa capturării regelui. „Eu sunt cel care l-am 
prins! 

— Nu-i adevărat; pusesem mâna pe el, dumneata m-ai dat 
la o parte! 

— Cuii-a dat mâănuşa?” 

Oricum, nu ei aveau să primească răscumpărarea - 
enormă, fără îndoială, ci regele Angliei. Capturarea unui 
rege i se cuvine doar regelui. Ceea ce îi interesa pe ei era 
să ştie cine avea să încaseze pensia pe care regele Eduard 
avea să o acorde negreşit. Te întrebi dacă nu le-ar fi fost de 
mai mare folos, dacă nu ca onoare, să captureze un baron 
bogat pe care apoi şi l-ar fi putui. Împărţi. Căci se făceau 
asemenea împărţeli, dacă se nimerea să fie doi sau trei pe 
acelaşi prizonier. Alteori se practica schimbul „Dă-mi-l pe 


seniorul de La Tour; îl cunosc, este rudă cu buna mea soaţă. 
Ţi-l dau în schimb pe Mauvinet. Ai de câştigat; este capul 
justiţiei din 'Touraine.” 

Şi, deodată, regele Jean izbi cu palma în masă. 

„Seniori, bunii mei seniori, nădăjduiesc că între voi şi cei 
care ne-au făcut prizonieri totul va decurge în deplină 
onoare şi nobleţe. Dumnezeu a vrut să fim învinşi, dar 
vedeţi bine de câtă atenţie suntem înconjurați. Să ne 
păstrăm onoarea de cavaleri. Nimeni să nu fugă sau să-şi 
încalce cumva jurământul, căci altfel îl voi da de ruşine în 
văzul tuturor.” 

S-ar fi zis că strivitul acesta comanda, că-şi recăpăta 
semeţia pentru a-şi invita baronii să fie corecţi în 
captivitate. 

Prinţul de Galles, care tocmai îi turna vin de Saint-Emilion, 
îi mulţumi. Regele Jean găsea că tânărul era foarte 
îndatoritor. Cât era de atent, ce maniere frumoase avea... 
Regelui Jean i-ar fi plăcut ca fiii săi să-i semene! apoi nu 
rezistă - de vină erau şi băutura şi oboseală... 

— Simţi nevoia să-l întrebe pe prinţ: „L-ai cunoscut cumva 
pe Domnul de Spania? 

— Nu, dragă sire; l-am înfruntat doar pe mare...” Era 
curtenitor prinţul; ar fi putut spune: „L-am biruit...” „Mi-a 
fost bun prieten, îmi reaminteşti chipul, silueta lui...” După 
aceea, pe neaşteptate şi cu răutate în glas: „Nu-mi cere să-i 
redau ginerelui meu de Navara libertatea; nu voi face 
aceasta în schimbul vieţii mele”. 

O clipă doar regele Jean al II-lea fusese, cu adevărat mare; 
doar o clipă şi anume în cea imediat următoare capturării 
sale. Dovedise atunci grandoarea nefericirii extreme. Dar 
iată că se întorcea la firea lui din totdeauna - purtări pe 
măsura imaginii exagerate pe care şi-o făurea despre sine, 
o judecată slabă, griji mărunte, patimi ruşinoase, porniri 
absurde şi simţăminte de ură îndârjite. 

Într-un fel, captivitatea nu avea să-i displacă, era o 
captivitate aurită, se înţelege, o captivitate regească. 


Acest fals glorios se contopise cu adevăratul său destin, 
care era al unui învins. Gata, pentru o vreme, cu grijile 
cârmuirii, cu lupta împotriva tuturor adversităţilor din 
regat, cu neplăcerea de a împărţi ordine ce nu sunt 
respectate. Acum, i se dădea pace; poate lua cerul drept 
mărturie, cerul acesta care i-a fost potrivnic, se poate 
învălui în nenorocul său, prefăcându-se a îndura cu nobleţe 
durerea unei soarte care îi convine foarte tare. Să-şi ia alţii 
asupra lor povara de a conduce un popor îndărătnic! Vedea- 
vom de se vor descurca mai bine... 

„Unde urmează să mă duci, vere? întrebă el. 

— La Bordeaux, dragă sire, unde îţi voi da palat frumos, 
toate cele trebuitoare şi serbări pentru a te bucura, până ce 
te vei înţelege cu tatăl meu. 

— Există oare vreo bucurie pentru un rege captiv?” 
răspunse Jean al II-lea, din nou preocupat doar de persoana 
să. 

O, de ce nu acceptase, în zorii acelei zile a bătăliei de la 
Poitiers, condiţiile pe care i le prezentasem? S-a mai văzut 
oare un astfel de rege, în situaţia de a câştiga o luptă 
dimineaţa, fără să aibă a-şi trage sabia din teacă, putându- 
şi restabili puterea peste un sfert din regatul său prin 
simpla punere a semnăturii şi sigiliului pe un tratat pe care 
inamicul său fugărit i-l oferă, s-a mai văzut un asemenea 
rege care să refuze toate acestea dimineaţa şi care în seara 
aceleiaşi zile să ajungă prizonier?! 

Un da în loc de un nu. Actul ireversibil. Ca şi cel al contelui 
d'Harcourt care s-a întors din drum, a urcat adică din nou 
scara de la Rouen, în loc să iasă din castel. Jean d'Harcourt 
şi-a lăsat acolo capul; de data aceasta, Franţa întreagă risca 
să cunoască o agonie. 

Lucrul cel mai uimitor - şi nedrept - este că regele acesta 
absurd, încăpățânat în a-şi pierde toate şansele, deloc iubit 
înainte de Poitiers, a devenit curând, pentru că era învins şi 
captiv, obiect de admiraţie, de milă şi dragoste din partea 


poporului său, a unei părţi din popor. Jean cel Viteaz, Jean 
cel Bun... 

Toate acestea au început încă de la cina prinţului. Deşi ar 
fi trebuit să reproşeze totul acestui rege care îi aruncase în 
nenorocire, baronii şi cavalerii prizonieri îi preamăreau 
curajul, mărinimia şi mai ştiu eu ce? Frumos mai simțeau şi 
mai arătau învinşii aceştia! Când se vor întoarce acasă, 
după ce familiile lor se vor fi stors de bani, storcându-i şi pe 
sărăntocii supuşi lor, pentru o putea plăti răscumpărarea, 
baronii şi cavalerii aceştia vor zice, fii sigur, cu trufie: „Nu 
aţi fost ca mine alături de regele nostru Jean...” Şi nici că se 
vor mai sătura povestind ziua aceea de la Poitiers! 

Delfinul, aflat la Chauvigny, unde lua masa în mare 
tristeţe, înconjurat doar de fraţii săi şi de câţiva slujitori, fu 
avertizat că tatăl său trăia, dar că era captiv. „V-a venit 
rândul să guvernaţi, monseniore”, i-a spus atunci Saint- 
Venant. 

Din câte ştiu, nu a mai existat în trecut vreun prinţ de 
optsprezece ani nevoit a lua cârma ţării într-o situaţie atât 
de jalnică. Un tată prizonier, o nobilime decăzută j>rin 
înfrângere, două armate vrăjmaşe cu tabără în ţară, căci 
Lancaster se află tot dincolo de Loara... mai multe provincii 
pustiite, lipsă de finanţe, sfetnici lacomi, în vrăjmăşie şi 
urâţi, un cumnat întemnițat, ai cărui partizani îşi ridică mai 
mult ca oricând capetele, o capitală fremătătoare împinsă 
spre răzmeriţă de către un pumn de burghezi ambiţioşi... 
Adaugă la toate acestea faptul că tânărul are o sănătate 
şubredă şi că purtarea sa în bătălie nu i-a înnobilat 
reputaţia. 

În aceeaşi seară, tot la Chauvigny, după ce luase 
hotărârea, să se întoarcă la Paris pe drumul cel mai scurt, 
Saint-Venant îl întrebă: „Ce calitate vor trebui să dea 
persoanei voastre, monseniore, cei care vor vorbi în numele 
ei?” La care Delfinul răspunse: „Calitatea pe care o am, 
Saint-Venant, cea desemnată de Domnul: locţiitor general al 
regatului”. Înţeleaptă i-a fost vorba... 


S-au scurs de atunci trei luni. Nimic nu este pierdut cu 
desăvârşire, dar nici semne de ameliorare nu sunt, 
dimpotrivă. Franţa se destramă. lar în mai puţin de o 
săptămână ne vom afla la Metz de unde nu prea văd, îţi 
mărturisesc, ce mare bine ar putea ieşi, poate doar pentru 
împărat, nici ce operă grozavă s-ar putea făuri între un 
locţiitor de regat, care însă nu este rege şi un legat 
pontifical, care însă nu este Papa. 

Ştii ce mi s-a spus acum? Că fiind dat anotimpul atât de 
frumos şi zilele atât de calde la Metz - unde sunt aşteptaţi 
mai mult de trei mii de prinți, de prelați şi de seniori - 
împăratul ar fi hotărât, de se va menţine vremea aceasta 
blândă, să dea ospăţul de Crăciun în aer liber, într-o 
grădină împrejmuită. 

Să iei cina afară de Crăciun, în Lorena, este şi acesta un 
lucru nemaivăzut! 


SFÂRŞIT 


11) Impozit pe sare. (N. 1.) 

12) Departament din vestul Franţei. (N. 1.) 

13) Măsură de greutate pentru cântărirea metalelor 
preţioase. (N. 1.) 

14) În text: „francs ă la chaise” = monedă veche franceză 
înfăţişându-l pe rege aşezat pe tron. (N. 1.) 

15) Bavard = guraliv în lb. franceză. (N. 1.) 

16) Serviciu militar însărcinat cu procurarea cailor pentru 
armată (N. 1.) 

17) Unitate de greutate din vechime, variind între 380- 
550 grame. (N. 1.) 

18) Proprietate seniorală (în Evul mediu). Proprietate 
funciară liberă, scutită de orice sarcini de vasalitate. (N. 1.)