Alexandre Dumas — Ludovic al XIV si secolul sau

Ludovic al XIV-lea 


ALEXANDRE DUMAS 


Prefaţă 

Au existat pe lume patru mari secole: al lui Pericle, al lui 
August, al luL Leon al X-lea şi al lui Ludovic al XIV-lea. 

Secolul lui Pericle i-a dat pe: Miltiade, Leonidas, Temistocle. 
Aristide, Pausanias, Alcibiade, Sofocle, Euripide, Fidias, 
Aristofan, Xeuxis, Parhasius, Socrate, Diogene, Herodot şi 
Xenofon. 

Secolul lui August pe Sylla, Cicero, Cezar, Lucretiu, Catul, 
Virgiliu, Horatiu, Properțiu, Ovidiu, Tibul şi Caton, Salustius, 
Cornelius Nepos, Diodor din Sicilia, Tit-Liviu, Dionis din 
Halicarnas şi Vitruviu. 

Secolul lui Leon al X-lea pe Guicciardini, Machiavelli, Paul 
Jove, Ariosto, Michelangelo, Rafael, Titian şi Galilei. 

Secolul lui Ludovic al XIV-lea, i-a dat pe: Richelieu, 
Montmorency, Mazarin,  Jean-Bart, Luxembourg, Conde, 
Turenne, Tourville, Catinat, Louvois, Villars, Corneille, 
Descartes, Mezeray, La Rochefoucauld, Bayle, Moliere, La 
Fontaine, Lebrun, Perrault, Girardon, Bossuet, Malle-Branche, 
Puget, Racine, Boileau, Lully, doamna de Savigne, Fontenelle, 
Fenelon, Jean-Baptiste Rousseau, Rollin, Chaulieu, Mignard şi 
Quinault. 

Am ales dintre aceste patru sccole - pentru a fi înfătişat 
cititorului - nu cutez să spun, pe cel mai nobil, mai frumos, mai 
măreț, ci pe cel mai apropiat de epoca noastră şi, prin urmare, 
pe cel care ni s-a părut a prezenta un mai mare interes pentru 
noi. 

S-a creat un nou fel de a scrie istoria; Memoriile particulare 
ne-au introdus în intimitatea zeilor monarhiei noastre, unde am 
văzut că aceşti zei, ca şi cei din antichitate, pe lângă măreția 
lor, aveau şi un mare număr de cusururi: sclipitori, când îi 
priveai de departe. Işi pierdeau o bună parte din această 
strălucire dacă izbuteai să te strecori în umbra proiectată de ei. 
In sfârşit, aidoma acelor judecători în fata cărora erau aduşi 


vechii faraoni după ce mureau - şi care după ce-i incununau cu 
jederă, şi-i deposedau de sceptrul şi de mantia lor regală, îi 
socoteau demni sau nedemni să fie îngropați - şi noi la rându- 
ne, în setea noastră de dreptate sau în mânia noastră, am smuls 
coroana, sceptrul şi mantia regilor morți, ba uneori chiar şi celor 
vii, şi am rostit în fața lor judecata irevocabilă a celor trei 
judecători din antichitate, care nu e alta decât judecata 
posterității. 

Poate că Ludovic al XIV-lea este singurul care ar fi scăpat de 
această judecată. Ridicat prea sus de miniştrii linguşitori, 
aruncat prea jos de plebea revoluționară, proclamat fără 
cusururi de unii, acuzat de a fi lipsit de orice virtute de alții, 
niciun rege n-a fost, după moartea sa, mai comentat decât 
acesta şi niciunul cred că n-a auzit - dacă mai putea auzi ceva 
în mormint, prăvălit în veşnicul somn al morții, după cea mai 
lungă domnie pe care a avut-o vreodată un rege - atâtea laude 
josnice şi atâtea calomnii infame. 

Ne propunem deci să realizăm nu un panegiric, nu un 
pamflet, ci un portret al acestui om, în toate epocile vieții sale, 
începând cu copilăria sa nefericită şi sfârșind cu bătrâneţea 
vrednică de milă, trecând prin toate etapele sale de bucurie şi 
durere, de dragoste şi ură, de slăbiciune şi de măreție care au 
plămădit această viaţă unică, atât în lumina cât şi în umbrele ei. 
Căci Ludovic al XIV-lea a fost un zeu pentru omenire, rege 
pentru Europa, erou pentru Franța, bărbat pentru iubitele sale; 
suntem siguri că din această încercare a noastră va ieşi mai 
adevărat, mai real, mai palpabil, mai uman, mai modelat, dacă 
ne putem exprima astfel, cum n-a fost niciodată, nici de istorie, 
nici pe pânză, nici în bronz. Şi poate că făcându-l om şi 
aducându-l printre oameni, va părea mai mare decât atunci 
când era asemuit cu un zeu şi aşezat printre zei. 

De altfel, a existat oare alai mai măreț decât cel care l-a 
escortat pe Ludovic al XIV-lea? Unde mai poți afla miniştri care 
să fie egali cu Richelieu, Mazarin, Colbert şi Louvois? Generali 
care să umbrească gloria unor Conde, Turenne, Luxembourg, 
Catinat, Berwick şi Villars? Marinari care să lupte şi cu Anglia, 
dar şi cu furia Oceanului, Cum au făcut Dugay-Trouin, Jean-Bart 
şi Tourville? Poeti care să vorbească limba lui Moliere, Corneille 
şi Racine, iubite ca La Valliere şi Fontanges, ca doamnele de 
Montespan şi de Maintenon? 


Ei bine, lipsurile copilului, iubirile tânărului, gloria eroului, 
orgoliul regelui, decăderea bătrinului, slăbiciunea talului, totul 
va ieşi la iveală în lucrarea noastră, care va avea în primul plan 
Luvrul, Saint-Germain şi Versailles, în planul al doilea Franţa, iar 
la orizont, Europa, căci povestea vieții lui Ludovic al XIV-lea nu e 
dintre cele în care urci de la popor la rege ci dintre cele unde 
cobori de la rege la popor. 

Să nu uităm aceste cuvinte solemne ale învingătorului 
Olandei, aflat la zenitul gloriei sale: „Statul sunt eu!“ 

Descrisă astfel în toate amănuntele sale, rezumată din când 
în când prin câte o largă privire de ansamblu, viața lui Ludovic 
al XIV-lea - cutezăm s-o spunem - se va bucura de toată 
seriozitatea istoriei de  capriciul romanului, de interesul 
Memoriilor. Aşa că nu mai şovăim - în pofida lucrărilor noastre 
anterioare, ba poate chiar tocmai din pricina acestor lucrări - să 
înfățişăm cu curaj publicului această carte a noastră, siguri de 
simpatia şi de sprijinul său. 

Alexandre Dumas 


Capitolul | 


Împrejurările cărora Ludovic al XIV-lea le datorează viaţa. 

— Ana de Austria anunță că e însărcinată. — Favoarea pe 
care o cere, cu acest prilej, regelui. 

— Privire retrospectivă. 

— Ludovic al XIII-lea. — Ana de Austria. — Maria de 
Medicis. — Cardinalul de Richelieu. — Doamna de Chevreuse. 

— Neinţelegeri între Ludovic al XII-lea şi Ana de Austria. 

— Cardinalul de Richelieu îndrăgostit de regină. 

În 5 decembrie 1637, regele Ludovic al XIII-lea se duse să 
facă o vizită domnişoarei de La Fayette, care, din cursul lunii 
martie a aceluiaşi an, se retrăsese la mănăstirea Buneivestiri, 
din strada Saint-Antoine, unde se călugărise luând numele de 
sora Angelique. Unul dintre prerogativele de care se bucurau 
regele, regina sau copiii Franţei, fiind dreptul de a intra în toate 
mănăstirile şi de a sta de vorbă nestingheriţi, cu călugărițele, 
vizitele regelui la fosta lui iubită nu întâmpinau nicio dificultate. 
De altfel, se ştie că iubitele lui Ludovic al XIII-lea nu-i erau decât 
prietene şi niciodată asiduităţile castului fiu al lui Henric al IV- 
lea şi ale castului tată al lui Ludovic al XIV-lea - monarhi prea 
puţin caşti amândoi - nu stricau în niciun fel reputaţia 
doamnelor cărora le erau adresate. 

Louise Motier de La Fayette, provenită dintr-o veche familie 
din Auvergne, intrase, la vârsta de şaptesprezece ani, în casa 
reginei Ana de Austria, în calitate de domniţă de onoare. Regele 
o remarcase încă din 1630 şi farmecele spiritului şi ale 
persoanei sale îl făcuseră să renunţe - dacă nu la castitate, cel 
puţin la răceala lui obişnuită; Bassompierre povesteşte că, 
trecând în acea epocă prin Lyon, unde se afla Ludovic al XII- 
lea, l-a găsit pe rege printre doamne, „îndrăgostit şi galant, 
conform obiceiului său”. 

Această favoare a domnişoarei de La Fayette a durat, fără 
niciun nor, atâta vreme cât a rămas departe de treburile 
politice. Dar părintele Joseph 


[Părintele Joseph, 1577—1638, supranumit  Eminenţă 
Cenuşie, spre deosebire de Richelieu, căruia i se spunea 
Eminența Roşie. Capucin francez, a fost multă vreme 
confidentul și consilierul lui Richelieu], 


care era rudă cu ea dinspre mamă, - Marie Molier de Saint- 
Roman - o convinsese să se vâre într-o intrigă împotriva 
cardinalului, căruia ambițiosul capucin voia să-i ia locul, aşa că 
toată liniştea şi toată fericirea fură pierdute atât pentru ea cât şi 
pentru regalul ei iubit. 

Conform obiceiului său, Richelieu nu atacă pe faţă dragostea 
lui Ludovic al XIII-lea pentru domnişoara de La Fayette; se folosi 
de intrigile atât de familiare acestui mare ministru, care şi-a 
irosit jumătate din viaţă în tot soiul de viclenii ce-i reuşeau cu 
atât mai sigur cu cât - fiind nedemne de un astfel de geniu - nu 
te aşteptai câtuşi de puţin la ele și îl determină deci, prin 
ameninţări, pe Boizenval - pe care Ludovic al XIII-lea îl făcuse 
din garderobier primul său camerist - să-şi trădeze stăpânul al 
cărui confident era. Mai întâi îl puse să falsifice mesajele 
verbale pe care cei doi iubiţi şi le trimeteau unul altuia. Apoi 
începu să-i aducă lui Richelieu scrisorile pe care şi le scriau şi 
care, în cabinetul său şi sub mâna dibace a secretarilor săi, 
plătiţi în acest scop, sufereau astfel de transformări încât 
epistolele celor doi iubiţi - plecate din mâinile lor, pline de 
cuvinte de dragoste - ajungeau înapoi doldora de învinuiri 
amare menite să ducă la o ruptură. Dar iată că o explicaţie între 
ei lămuri totul. 

Fu chemat Boizenval, care fu silit să-şi mărturisească 
trădarea și să povestească manevrele ministrului, şi abia atunci 
Ludovic al XIII-lea şi domnişoara de La Fayette aflară că purtau 
de multă vreme şi fără niciun dubiu povara urii cardinalului. 

Or, se ştia că această ură era un lucru cumplit, chiar şi 
pentru un rege. Buckingham, Chalais, Montmorency muriseră 
din pricina asta şi, după toate probabilitățile, aceeaşi soartă îl 
aştepta şi pe părintele Joseph. Domnişoara de La Fayette fugi 
înspâimântată la mănăstirea Buneivestiri; cu toate insistenţele 
depuse de Ludovic al XIII-lea. Nu voi să mai iasă de acolo şi, 
sub numele de sora Angelique, se călugări - unii zic că în 19, 
alţii în 24 mai - anul 1637. Dar deşi domnişoara de Hautfort, 
rechemată de Riehelieu din exil, începea să ia în inima regelui 
locul pe care-l ocupase domnişoara de La Fayette, Luddvic al 
XIII-lea păstrase relaţiile cu aceasta din urmă, relaţii care se 
pare că-i deveniseră necesare; deci, aşa cum am mai spus, 
plecat în taină din Grosbois, castelul unde locuia, venise să-i 


facă o vizită. Intrat în mănăstire la ceasul patru după-amiază, 
plecase pe la opt. Ce-or fi vorbit în acest interval de timp, n-a 
aflat nimeni niciodată; căci discuţia s-a purtat numai între ei 
doi, ca de altfel toate discuţiile de când domnişoara de La 
Fayette se retrăsese la mănăstire. leşind de acolo, regele li se 
păru foarte gânditor celor care-l însoțeau; afară izbucnise o 
furtună cumplită, cu ploaie şi grindină şi se făcuse un întuneric 
de nu vedeai la doi paşi; vizitiul îl întrebă pe rege dacă se 
întorcea la Grosbois. Ludovic al XIII-lea păru să se lupte ci te va 
clipe cu sine însuşi, apoi după un moment de tăcere, spuse: 

— Nu, mergem la Luvru! 

Trăsura o porni repede către palat, spre marea bucurie a 
celor care-l escortau, încântați că nu mai aveau de făcut patru 
leghe pe o vreme atât de câinească. 

Ajuns la Luvru, regele urcă în apartamentul reginei, care-l 
văzu intrând, mută de uimire; fiindcă de foarte multă vreme 
Ludovic al XIII-lea şi Ana de Austria se vedeau mai mult decât 
rar; regina se ridică şi-l salută plină de respect. Ludovic al XIII- 
lea se îndreptă spre ea, îi sărută mâna, cuprins de aceeaşi 
timiditate ca în faţa unei femei pe care o vedea pentru prima 
oară, şi, încurcat, rosti: 

— Doamnă, afară e o vreme atât de urâtă, încât nu mă mai 
pot întoarce la Grosbois. Vin deci să-ţi cer o masă pentru seara 
asta şi un adăpost pentru la noapte. 

— Va fi o mare cinste şi o mare bucurie pentru mine să ofer 
şi una şi alta majestăţii-voastre, răspunse regina; acum îi 
mulţumesc Domnului pentru această furtună pe care ne-a 
trimis-o şi care m-a speriat atât de tare mai adineauri. 

În timpul acelei nopţi de 5 decembrie 1637, regele împărţi nu 
numai cina, ci şi patul cu Ana de Austria; după care, a doua zi 
dimineaţa plecă la Grosbois. 

Oare numai întâmplarea să fi dus la această apropiere între 
rege şi regină, la această revenire a intimităţii dintre soţ şi 
soţie? Oare furtuna să-l fi speriat într-adevăr pe Ludovic al XIII- 
lea sau cedase insistentelor rugăminţi ale domnişoarei de La 
Fayette? Această ultimă supoziţie pare să fie cea mai 
adevărată. În ce ne priveşte, socotim şi noi că furtuna n-a fost 
decât un pretext. 

Orice-ar fi fost, noaptea aceea rămâne o noapte memorabilă 
pentru Franţa, ba chiar şi pentru Europa, a cărei faţă avea să se 


schimbe, căci după nouă luni veni pe lume Ludovic al XIV-lea. 

Regina băgă repede de seamă că era însărcinată; totuşi nu 
cuteză să spună nimănui nimic în primele patru luni, de teamă 
să nu se înşele; la începutul celei de a cincea, nu mai avu însă 
nicio îndoială: copilul mişcase. Era în 11 mai 1638. 

Chemă deci de îndată pe domnul de Chavigny, al cărui fel de 
a proceda îl elogiase întotdeauna. Domnul de Chavigny discută 
câteva minute cu regina, apoi ieşind din cabinetul ei, se 
îndreptă spre apartamentul regelui. O găsi pe majestatea-sa 
gata să plece la vânătoare. Zărindu-şi ministrul, Ludovic al XIII- 
lea se încruntă, crezând că acesta venise să-i vorbească despre 
administraţie sau despre politică, şi distracţia lui favorită, 
singura care-i plăcea în mod constant şi real, avea să-i fie 
amânată. 

— Ei bine, ce vrei? îl întrebă el pe Chavigny, făcând un gest 
de nerăbdare. Ce ai să-mi spui? Ştii, dacă vii să-mi vorbeşti 
despre probleme de stat, că ele nu mă privesc pe mine, ci pe 
cardinal. 

— Sire, spuse domnul de Chavigny, vin să vă cer să iertaţi un 
biet captiv. 

— Cere-i cardinalului,  cere-i cardinalului, domnule de 
Chavigny; poate că prizonierul e duşmanul eminenţei- sale, şi 
prin urmare şi al nostru. 

— Cel despre care e vorba nu e duşmanul nimănui, sire, e 
doar un servitor fidel al reginei, bănuit pe nedrept de trădare. 

— Ah, dacă ai venit ca să-mi vorbeşti din nou de Laporte, 
treaba asta nu mă priveşte, Chavigny, adresează-te domnului 
cardinal. Haideţi, domnilor, să plecăm! 

Şi făcu semn suitei sale să-l urmeze. 

— Totuşi, sire, spuse Chavigny, regina a socotit că datorită 
ştirii pe care v-o aduc, majestatea-voastră va binevoi să-i 
acorde această favoare pe care am cinstea s-o cer din partea sa 

— Şi ce veste îmi aduci? 

— Vestea că regina e însărcinată, răspunse Chavigny. 

— Regina însărcinată! Strigă regele, asta trebuie să se tragă 
din noaptea aceea de 5 decembrie! 

— Eu nu ştiu, sire, de când se trage, dar ceea ce ştiu e că 
Domnul s-a arătat milostiv cu regatul Franţei şi că a pus capăt 
unei situaţii care ne mâhnea foarte tare. k 

— Eşti sigur de ceea ce-mi spui, Chavigny? Intrebă regele. 


— Regina n-a vrut să spună nimic majestăţii-voastre până n- 
a fost sigură. Dar chiar astăzi a simţit augustul copil mişcându- 
se pentru prima oară în pântecele său şi, aşa cum i-aţi făgăduit, 
e cazul - m-a asigurat ea - să-i acordaţi favoarea pe care v-o 
cere, sire, adică să-l scoateţi de la Bastilia pe cel care-i ducea 
mantia, adică pe Laporte. 

— Bine, zise regele, vestea nu dăunează cu nimic vânătorii 
noastre; nu-i vorba decât de o mică intârziere, atâta tot; 
domnilor, duceţi-vă jos şi aşteptaţi-mă, fiindcă eu şi Chavigny o 
să trecem pe la regină. 

Curtenii îl însoţiră veseli, pe rege, până la apartamentul Anei 
de Austria, unde Ludovic al XIII-lea intră, iar ei îşi continuară 
drumul. 


Regele îl lăsă pe Chavigny în salonul reginei, iar el trecu în 
capelă; acolo nu se ştie ce-or fi vorbit între ei, căci la această 
discuţie n-a fost admisă o a treia persoană. Se ştie doar că 
după zece minute regele ieşi, cu chipul radios. 

— Chavigny, zise el, e adevărat. Facă Domnul să fie un 
Delfin. Ah, l-ai făcut pe frate-meu să turbeze! 

— Şi Laporte, sire? 

— Ai să-l scoţi mâine de la Bastilia, dar cu condiţia să se 
retragă imediat în Saumur. 

A doua zi, 12 mai, domnul Legras, secretarul reginei, se 
prezentă la Bastilia, însoţit de un comis din partea domnului de 
Chavigny, cu misiunea de a-l hotărî pe Laporte să semneze o 
făgăduială cum că se va retrage în Saumur. Laporte semnă şi, 
în dimineaţa zilei de 13 mai, fu pus în libertate. 

Astfel, prima mişcare pe care o făcu Ludovic al XIV-lea în 
pântecul mamei sale prilejui una din acele iertări pe care 
Ludovic al XIII-lea o acorda extrem de rar. Faptul era de bun 
augur. 

Vestea că regina era însărcinată se răspândi ca fulgerul în 
Franţa; oamenilor nici nu le venea să creadă; după douăzeci şi 
doi de ani de căsnicie stearpă, faptul era aproape un miracol. 
De altfel, cauzele neînțelegerilor şi discordiei dintre rege şi 
regină erau cunoscute. Dar nimeni nu mai cuteza să nutrească 
o speranţă care părea de multă vreme pierdută. 

Să aruncăm o privire în urmă, asupra cauzelor acestor 
disensiuni conjugale; ar fi pentru cititorii noştri un prilej de a 


face cunoştinţă cu personajele cele mai importante de la 
această Curte romantică, unde se reuniseră trei naţii - 
franceză, italiană şi spaniolă - ce păreau, la începutul domniei 
lui Ludovic al XIV-lea, a fi reprezentantele unei alte vârste şi ale 
unui alt secol. 

Regele Ludovic al XIII-lea, pe care l-am adus în scenă, şi care 
mergea atunci pe treizeci şi şapte de ani, era un prinţ mândru 
şi totodată timid, care avea curajul unui erou şi şovăiala unui 
copil; ştia să urască cu furie, dar nu iubea niciodată decât cu 
rezervă; era ascuns, pentru că trăise multă vreme alături de 
oameni pe care îi detesta, răbdător şi slab în aparenţă, dar 
violent prin vorbele sale de duh, crud cu desfătare şi 
rafinament, deşi tatăl său, Henric al IV-lea, făcuse totul, încă de 
pe când băiatul era mic, ca să-i înlăture această înclinare spre 
cruzime; îl şi bătuse, de două ori cu propria sa mână: prima 
oară, pentru că zdrobise între două pietre căpşorul unei 
vrăbiuţe; a doua oară pentru că, urând foarte tare un tânăr 
gentilom, ţinuse morţiş - ca să i se molcomească ura - să tragă 
cu un pistol fără gloanţe în acel tânăr; băiatul, prevenit 
dinainte, s-a prefăcut că pică mort, la pământ. Faptul acesta i-a 
pricinuit o bucurie atât de mare viitorului prieten al lui 
Montmorency şi Cinq-Mars, încât a început să ţopăie şi să bată 
din palme. În timpul acelor corecţii administrate de rege, se 
zice că regina Maria de Medicis începuse să strige foarte tare, 
dar bearnezul nu ţinuse seama de strigătele ei şi-i răspunsese 
cu aceste cuvinte profetice: 

— Doamnă, roagă-te lui Dumnezeu să trăiesc; căci, crede- 
mă, băiatul ăsta răutăcios o să-ţi facă multe neajunsuri când nu 
voi mai fi eu! 

Până la urmă copilul regal fu lăsat în părăsire: regina-mamă 
care - după spusele soţului ei - era „curajoasă, trufaşă, fermă, 
discretă, încăpăţânată, răzbunătoare şi neîncrezătoare”, voia să 
păstreze cât mai mult cu putinţă puterea regală, devenită 
pentru ea o necesitate. Drept urmare, în loc să-i dea fiului ei 
acea educaţie înaltă care să-l pregătească pentru tron, ea îl 
lăsă într-o totală ignoranță, în aşa fel încât educaţia lui nu 
ajunsese nici măcar la nivelul unui om de condiţie modestă. Tot 
timpul cu Concini și Galigai, pe care tânărul rege îi detesta, 
regina-mamă nu-l vedea decât atunci când venea cu vreo 
treabă la ea, şi în majoritatea acestor cazuri îl primea foarte 


rece. 

[Concino Concini, aventurier italian, excrcitând o mare 
influență asupra Mariei de Medicis, a fost făcut de aceasta 
marchiz d'Ancre şi mareşal al Franței. A pierit ucis de Ludovic al 
XIII-lea ca şi soția sa, Leonora Galigai, arsă pe rug ca vrăjitoare 
(n.tr.)] 


Într-o zi, se înlâmplă ca, intrând la mama sa, să calce pe labă 
un câine pe care Maria de Medicis îl iubea foarte mult. Câinele 
se întoarse şi-l muşcă. Tânărul prinţ, furios dia pricina durerii, îi 
arse un picior. Câinele fugi chelălăind; atunci regina-mamă luă 
potaia în braţe şi-o sărută plângând, fără să-i pese de rana 
fiului ei. Lovit în inimă de această dovadă de indiferenţă, regele 
ieşi imediat, spunându-i lui Luynes: 

— Vezi, Albert, mama îşi iubeşte mai mult câinele decât pe 
mine. 

Charles-Albert de Luynes, poate unicul favorit al lui Ludovic al 
XIII-lea - căci a murit fără să apuce să mai vadă prietenia 
regelui preschimbându-se în ură - fusese singurul tânăr căruia i 
se îngăduise să se apropie de prinţ. Se bucura de această 
favoare fiindcă era un om frivol şi ne- periculos. Intr-adevăr, 
cine-ar fi putut nutri vreo bănuială faţă de un personaj dintr-o 
familie mediocră, căruia i se contesta până şi titlul de gentilom 
cu care şi el şi cei doi fraţi ai săi se prezentaseră la Curte? Căci 
iată cam ce se povestea despre originea lui: 

Regele Francisc | avea printre muzicanţii din palatul său un 
cântăreţ din luth, un neamt pe nume Albert, care era la mare 
cinste datorită talentului şi spiritului său. Aşa că atunci când 
regele păşi pentru prima oară în Marsilia, îi acordă acestui 
Albert, om al bisericii, canonicatul care era vacant. Canonicul 
avea doi băieţi din flori; îl trimise pe cel mare la studii ca să-l 
facă om de ştiinţă, şi-l crescu pe cel mic ca să facă din el un 
războinic. Cel mare deveni medic, îşi luă numele de Luynes, 
după o căsuţă pe care o avea aproape de Mornas, o sluji pe 
regina de Navara până la moartea acesteia şi, făcând avere, 
vâri în afaceri vreo douăsprezece mii de scuzi. Cel mic deveni 
arcaşul regelui Carol al IX-lea, se luptă într-un turnir din 
pădurea Vincennes, în faţa întregii Curți şi-şi ucise adversarul; 
fapt care-i aduse o atât de mare faimă, incât domnul Donvule, 
guvernatorul din Languedoc, îl luă la el, îi dădu locotenenţa din 


Pont-Saint-Esprit, apoi îl făcu guvernator în Beaucaixe, unde şi 
muri lăsind trei fii şi patru fiice. Cei trei fii erau: Albert, Cadenet 
şi Brantes. Toţi trei i-au fost recomandaţi de La Varenne lui 
Bassompierre. La Varenne, după cum se ştie, era la Curtea lui 
Benric al IV-lea ceea ce avea să fie Lebel la Curtea lui Ludovic al 
XV-lea. Bassompierre, care se lăudase foarte tare cu amiciţia lui 
La Varenne când trăia răposatul rege, ţinu seama - lucru rar - 
de recomandarea unui om ce încetase să mai fie adulat. El il 
plasă deci pe Albert pe lângă rege, iar pe cei doi fraţi ai săi, la 
mareşalul de Souvre care-i dărui fiului său Courtanvaux. Albert 
fu binevenit şi se bucură repede de favoarea tânărului rege. 
Într-adevăr, Ludovic al XIII-lea, părăsit, fără niciun prieten, 
redus la societatea unui valet al cânilor şi a unui şoimar, n-avea 
altă distracţie decât o colivie mare, plină cu păsări, aşezată în 
grădină; n-avea altă plăcere decât să conducă el însuşi, cu 
biciul în mână, cotigele cu două roţi, în care căra nisip, ca să-şi 
construiască mici fortărețe; şi n-avea altă ocupaţie decât 
muzica pe care-o iubea cu pasiune şi câteva jocuri mecanice pe 
care le studia de unul singur. Tânărul rege fu cuprins de o 
bruscă şi puternică amiciţie faţă de Albert care, priceput în 
diverse exerciţii fizire, aduse multă însufleţire în viaţa de până 
atunci a regelui, atât de monotonă şi de mohorâtă Ceea ce-l 
apropiase mai ales pe rege de Albert era dibăcia acestuia de a 
prinde sfrâncioci, pe când Ludovic al XIll-lea şi el vânau 
păsărelele din grădinile Tuileries şi Luvru. Aşa că regele, fiind 
de bine de rău ocupat, regina mamă privi cu bucurie prietenia 
lui cu Luynes, care - credea ea - avea să abată gândurile fiului 
ei de la treburile statului. Tot cam în acea epocă, adică la 
începutul anului 1615, i se anunţă tânărului rege apropiata lui 
căsătorie cu infanta Ana de Austria, fiica lui Filip al Ill-lea şi a 
reginei Margareta. Ludovic al XIll-lea vădea prea puţină 
înclinaţie către plăceri. În acel an când s-a hotărât căsătoria lui, 
implinise paisprezece ani; şi deşi la vârsta asta tatăl său - mare 
iubăreţ - alerga de-acum prin păduri şi munţi - după cum ne-o 
spune el însuşi - vânând femeile şi fetele cu ardoarea acelui 
sânge impetuos care continuase să fiarbă şi sub pletele-i 
cărunte, tânârul rege fu preocupat de această căsătorie doar ca 
de o legătură sfântă şi indisolubilă; aşa că în loc să se lase târât 
de ardoarea şi de dorinţele vârstei el se purtă - cu acest prilej - 
cu neîncrederea şi amorul propriu al unui om care nu vrea să fie 


înşelat. Astfel, de îndată ce află, la Bordeaux, că soţia sa o 
pornise spre Bidassoa, unde trebuia să se facă schimbul de 
prințese - fiindcă în timp ce Ludovic al XIII-lea urma să se 
însoare cu Ana de Austria, Elisabeta a Franţei 


[E/isabeta a Franţei (1602—1644), fiica lui Heiric al IV-lea şi a 
Mariei de Medicis, şi deci sora lui l.udovic al XIII-lea s-a măritat 
ai Filip al IV-lea al Spaniei (fratele Anei de Austria); a fost mama 
Mariei-Tereza, soția lui Ludovic al XIV-lea (n.tr.).] 


urma să devină soţia infantelui Filip - il trimise pe Luynes 
înaintea lui, sub pretextul că-i înmânează o scrisoare, dar în 
realitate ca să afle din gura unui om în care avea încredere 
dacă tânăra era demnă de vilva făcută în jurul frumuseţii sale. 


Luynes îl lăsă deci pe rege la Bordeaux, unde venise cu toată 
Curtea şi, purtător al primului răvaş de amor scris de Ludovic al 
XIII-lea, ajunse în faţa cortegiului care-o aducea pe mica regină. 
Căci aşa era numită Ana de Austria, ca să poată fi deosebită de 
regina-mamă Maria de Medicis. Dincolo de Bayonne, Luynes o 
întâlni deci pe cea pe care venise s-o caute; cobori de pe cal, se 
apropie de litieră şi punând un genunchi pe pământ, zise: 

— Majestăţii-voastre, din partea regelui! Şi-i întinse 
scrisoarea. 

Ana de Austria o luă, rupse sigiliul şi citi cele ce urmează: 


Doamnă, neputând, aşa cam aş fi dorit, să fiu alături de 
dumneavoastră, când aţi intrat în regatul meu, ca să vă 
încredintez de puterea pe care o detin ca şi de întreaga mea 
dorință de a vă iubi şi sluji, îl trimit înaintea domniei-voastre pe 
Luynes, unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei, ca - în 
numele meu - să vă salute şi să vă spună că vă aştept cu 
nerăbdare. Vă rog deci să-l primiţi bine şi să credeți tot ce vă va 
spune din partea mea, cel mai iubit şi mai umil servitor al 
domniei-voastre 

Louis.“ 

Lectura odată terminată, infanta mulţumi cu graţie 
mesagerului, îi făcu semn să se urce pe cal şi să meargă alături 
de litiera ei şi intră astfel în oraş tot discutând cu el. A doua zi îl 
trimise înapoi cu acest răspuns pe care - din pricină că nu ştia 


prea bine franţuzeşte - fu nevoită să-l scrie în spaniolă: 


„Senor, mucho me he holgado con Luynes, con las buenos 
nuevas que me ha dado de la salud de V. M. Yo ruego por ella y 
muy deseosa de llegar donde puedra servir a mi madre. Yo şi 
me doy mucha priesa a caminer por la soledad que me haze y 
bezar aV.M.la mano, a quien Dios guarde como deseo. Bezo 
las manos d V. M. 

Ana“ 

” Sire, l-am văzut cu plăcere pe domnul de Luynes, care mi-a 
dat veşti bune despre sănătatea majestătii-voastre. Mă rog 
pentru ea şi sunt dornică să fac tot ceea ce m-a sfătuit mama; 
sunt nerăbdătoare să-mi isprăvesc călătoria şi să sărut mâna 
majestăţii-vosstre, rugându-l pe Domnul să vă aibă în paza sa. 
Sărut mâinile rr. Ajestâţii-vcastre. 

Ana.“ 

Luynes o porni în goană, căci avea să-i dea regelui veşti 
bune. Infanta era nespus de frumoasă; dar, am mai spus-o, 
Ludovic al XIII-lea era greu de mulţumit; fie din curiozitate, fie 
din neîncredere, voi să-şi judece logodnica cu propriii săi ochi. 
Plecă deci din Bordeaux, pe tăcute, călare, escortat doar de 
două sau trei persoane, intră într-o casă pe uşa din spate, se 
aşeză la una din ferestrele de la parter şi aşteptă. 

De îndată ce trăsura infantei ajunse în faţa casei cu pricina, 
ducele de Epernon, care-şi învățase bine lecţia, ieşi înainte să-i 
ureze bun venit. Ca să răspundă la această cinste, Ana de 
Austria, care-şi oprise trăsura, se apiccă mult peste portieră, 
aşa că regele putu s-o privească în voie. Urarea odată isprăvită, 
mica regină îşi continuă drumul, iar regele încântat că 
realitatea se potrivea atât de bine cu descrierea făcută de 
Luynes, urcă pe cal şi ajunse la Bordeaux cu mult înaintea 
infantei. 

Într-adevăr, dacă ar fi să dai crezare Memoriilor vremii, Ana 
de Austria avea cu ce satisface cele mai regale exigenţe: de o 
frumuseţe majestuoasă - de care s-a servit mai târziu ca să 
inspire simpatie şi respect nobilimii turbulente din jurul ei - 
viitoarea regină era înaltă, subţire, avea mâini nespus de albe 
şi de delicate, ochi verzi nespus de frumoşi, de o limpezime 
uluitoare, o gură mică şi roşie care părea un trandafir surâzător, 
plete lungi şi mătăsoase de acel blond-cenuşiu care dă o 


suavitate deosebită tenului. 

Căsătoria fu celebrată în 25 noiembrie 1615, în catedrala din 
Bordeaux, şi tinerii soţi, după banchetul de nuntă, fură conduşi 
în patul nupţial, fiecare de către dădaca lui. Rămaseră alături 
cinci minute, după care dădaca regelui îl dădu pe Ludovic jos 
din pat şi infanta rămase singură; căci se hotărâse ca nunta 
propriu-zisă să aibă loc abia peste doi ani, având în vedere 
extrema tinereţe a celor doi soţi care n-aveau împreună nici 
douăzeci ţi opt de ani. 

Întors la Paris, Ludovic al XIII-lea începu să se ocupe de 
certurile prinților de sânge, certuri iscate din pricina regenței 
Mariei de Medicis, după asasinarea lui Henric al IV-lea şi care, 
fie sub un pretext, fie sub altul, aprindeau în fiece clipă 
scânteia răscoalei în biata Franţă, încă răvășită de războaiele 
religioase. Apoi, după tratatul de la Loudun, regele trebui să se 
ocupe de înlăturarea mareșalului d'Ancre, pe care o puse la 
cale şi o duse la capăt intr-un fel ce amintea de fermitatea lui 
Ludovic al XI-lea, dar şi de prefăcătoria lui Carol al IX-lea; cu 
singura deosebire că primul, în asasinatele săvârşite, avusese 
în vedere nişte planuri politice de o anumită elevaţie, şi că cel 
de al doilea asculta orbeşte de poruncile mamei sale; lui 
Ludovic al XIII-lea îi revine deci în întregime răspunderea 
acestei fapte, ciudată chiar şi în secolul al XVII-lea. Se ştie că, 
pe podul Luvrului, Coneino Concini, mareşal d'Ancre, a fost 
asasinat la 26 aprilie 1617 iar Leonora Galigai, soţia sa, a fost 
arsă ca vrăjitoare, în iulie, anul următor. 

Cu acest prilej s-a verificat şi profeția pe care Henric al IV-lea 
o făcuse în legătură cu răutăciosul lui fiu. Maria de Medicis, 
privată de rangul şi de onorurile sale, a fost trimisă la Blois, mai 
curând ca prizonieră decât ca exilată. 

Totuşi, cu toate aceste dovezi de bărbăţie care izbucneau din 
când în când aidoma unor furtuni în viaţa lui Ludovic, Ana de 
Austria, moştenind caracterul ferm al rasei sale şi spiritul 
orgolios al naţiunii sale, nu se prea lăsa intimidată de rege. Aşa 
că din când în când nu se sfia deloc să-i râdă în nas bărbatului 
ei care - violent, dar slab - încrunta din sprâncene în faţa 
trufaşei spaniole, dar nu cuteza să-i spună nimic, cum va 
proceda de altfel, mai târziu şi cu Richelieu, faţă de care se 
comporta mal curând ca un copilandru prins cu mâţa-n sac 
decât ca un stăpin. 


Marea nenorocire a reginei, nenorocire din care s-a făcut o 
adevărată crimă, a fost faptul că n-a avut copii. Se presupune 
că dacă Ludovic al XIII-lea ar fi avut la douăzeci de ani acel 
urmaş pe care l-a avut atât de târziu, şi firea şi felul lui de a 
domni ar fi fost altele. Această sterpitudine l-a înăcrit pe rege, a 
îndepărtat-o pe regină de bărbatul ei, care era tot timpul 
preocupat, morocănos şi neincrezător, şi a deschis un câmp 
nespus de vast bârfelilor de tot felul care i-au otrăvit reginei 
toată viaţa. 

Zvonul acesta, că regina era stearpă - deşi tânără, frumoasă 
şi bine făcută - l-a împins pe Richelieu la una din cele mai 
ciudate şi mai cutezătoare fapte pe care un ministru a săvârşit- 
o vreodată în faţa unei regine şi un cardinal în faţa unei femei: 
i-a propus să devină amantul ei. 

Dar mai intâi, să zugrăvim, prin câteva trăsături, această 
măreaţă şi sumbră figură a cardinalului-duce, supranumit 
„Eminenţa roşie“, pentru a-l deosebi de părintele Joseph, 
confidentul său, căruia i se spunea „Eminenţa cenușie”. 

Armand-jean Duplessis avea în epoca în care ne aflăm, adică 
în 1623, treizeci şi opt de ani; era fiul lui Francois Duplessis, 
senior de Richelieu, cavaler al regelui, gentilom de neam ales şi 
cei care se îndoiesc de stirpea lui pot apela la Memoriile 
domnişoarei de Montpensier. Nu se poate contesta faptul că 
orgolioasa fiică a lui Gaston de Orleans, n-ar fi cunoscut 
nobilimea din vremea sa. 

La cinci ani şi-a pierdut tatăl care, murind, a lăsat în urmă-i 
trei băieţi şi două fete. El era cel mai mic dintre băieţi. Cel mai 
mare a îmbrăţişat cariera armelor şi a fost ucis; al doilea, ajuns 
episcop de Lugon, a renunţat la episcopie pentru a se face 
călugăr.  Armand-jean Duplessis, care era sortit hainei 
bisericeşti, a moştenit deci episcopia fratelui său. 

În 1607 a plecat la Roma ca să fie uns episcop. Pe atunci era 
papă Paul al V-lea. Sfântul Părinte l-a întrebat dacă avea vârsta 
prescrisă de canoane, adică douăzeci şi cinci de ani. El a 
răspuns că da, deşi n-avea decât douăzeci şi trei. După 
ceremonie, i-a mărturisit Papei minciuna. Papa l-a iertat, dar în 
aceeaşi seară, prezentându-l ambasadorului Franţei, 
Malaincourt, a spus: 

— lată un tânăr care va deveni un mare viclean! 

Întors în Franţa, proaspătul episcop de Lugon, începu să-l 


frecventeze pe avocatul Le Bouthellier, care era prieten cu 
Barlin, omul de încredere al reginei-mame. Acesta, uimit de 
inteligenţa episcopului şi presimţind că va face carieră, îl 
prezentă Leonorei Galigai; aceasta îi încredința unele mici 
probleme de stat, pe care Richelieu le îndeplini într-un chip 
atât de strălucit, încât Galigai îl prezentă reginei; convinsă 
foarte repede de meritele tânărlui episcop, regina îl numi, în 
1616, secretar de stat. 

La un an după această numire, avu loc povestea cu 
asasinarea mareşalului d'Ancre. Să arătăm, în legătură cu 
această asasinare, un fapt care zugrăveşte cum nu se poate 
mai bine firea celui despre care Papa Paul al V-lea spusese că 
va deveni un mare viclean. Il rugăm de asemenea pe cititor să- 
şi aducă aminte că cea care-l ajutase pe episcopul de Lugon să 
se ridice fusese Leonora Galigai, nevasta mareşalului d'Ancre. 

Tânărul secretar de stat locuia pe atunci la decanul din Lugon; 
în seara de dinaintea asasinatului, i s-au adus decanului câteva 
scrisori, cu rugămintea de a i le înmâna episcopului, spunându-i- 
se că una dintre ele cuprindea o veste extrem de importantă 
care nu suferea amânare. Deşi era unsprezece noaptea, decanul 
intră în odaia episcopului. Acesta se vârâse în pat şi se pregătea 
să adoarmă, dar, la rugămintea decanului, citi totuşi scrisorile. 
Una dintre ele era intr-adevăr foarte importantă şi nu suferea 
amânare ea cuprindea vestea că mareşalul d'Ancre va fi ucis a 
doua zi, la ora zece dimineaţa. Locul asasinatului, numele 
complicilor, mă rog, toate amănuntele erau atât de limpede 
arătate, încât nu te mai puteai îndoi că scrisoarea fusese 
întocmită de o persoană care cunoştea afacerea în amănunt. 

După ce citi această scrisoare, episcopul de Lugon căzu într-o 
meditaţie profundă. Apoi, în sfirşit, ridicând capul şi întorcându- 
se către decan, rosti: 

— Bine, nu-i nicio grabă. Noaptea e un sfetnic bun. 

După care se culcă liniştit. A doua zi nu ieşi din casă decât 
după ora unsprezece şi primul lucru pe care-l auzi fu moartea 
mareşalului. Cu trei zile mai înainte de această întâmplare, 
Richelieu îl trimisese pe Pontcourlay să-l asigure pe rege, că el, 
episcopul de Lugon, îi este devotat cu trup şi suflet. Dar în ciuda 
acestui demers, secretarul de stat, slujitor credincios al Mariei 
de Medieis, păru să fi căzut în dizgrație. Atunci îi ceru regelui 
îngăduinţa de a o urma pe regina-mamă, în exil, la Blois. Mulţi 


spuseră că era iubitul ei; mulţi, că era spionul ei; câţiva 
murmurară că era şi una şi alta; după toate probabilitățile, 
aceştia din urmă aveau dreptate. Dar nu după mult o părăsi şi 
pe regina-mamă, retrăgându-se la un schit pe care-l avea lângă 
Mirabeau, voind - zicea el - să se închidă împreună cu cărţile 
sale şi să se ocupe de combaterea ereziei. In vremea asta, 
exilul  reginei-mame se  preschimbase într-o adevărată 
închisoare; cei care-l înconjurau pe rege i-o înfăţişau pe Maria 
de Medicis ca pe cea mai crâncenă duşmană a sa şi Ludovic al 
XIII-lea se hotărî să n-o mai aducă niciodată la Curte. Maria de 
Medicis, văzând că fiul ei n-avea de gând s-o mai recheme, în 
noaptea de 22 februarie 1619, fugi din Blois. La puţină vreme 
după asta, domnul d'Alincourt, guvernatorul Lyonului, aflind că 
episcopul de Lugon o ştersese şi el din Avignon, unde se 
stabilise, fu sigur că se ducea să se întilnească cu regina-mamă; 
aşa că atunci când Richelieu ajunse la Vienne, în Dauphine, îl şi 
arestă. Dar spre marea surpriză a domnului d'Alincourt, 
episcopul scoase din buzunar un bilet de liberă trecere, semnat 
şi parafat de rege, în care se ordona tuturor guvernatorilor din 
provincie nu numai să-l lase să treacă, ci să-l şi ajute dacă ar fi 
avut nevoie. 

Domnul d'AUncourt nu se înşelase: Richelieu se ducea să se 
întâlnească cu regina-mamă, dar nu ca agent al Mariei de 
Medicis, ci ca agent al regelui. 

Prinții de singe, totdeauna gata să se răzvrătească împotriva 
regelui, se alăturară reginei-mame. Fuga Mariei de Medicis luă 
repede caracterul unei răscoale, care dovedea că Ludovic al 
XIII-lea avusese dreptate să se teamă de ea. Speriat, regele îşi 
adună în grabă armata. 

Incăierarea de pe podul Ce pe care o istoriseşte cu atâta 
vervă Bassompierre, şi în care regele însuşi îşi conducea 
soldaţii, puse capăt dintr-o dată răscoalei: „o hărţuială de două 
ceasuri - spune Duplessis Momay - a risipit cel mai mare partid 
care a existat în Franţa de multe secole încoace”. Regina-mamă 
trebui să se dea bătută. Apoi, când domnul de Sillery plecă la 
Roma ca ambasador, avu sarcina să-i ceară Papei Grigoro al 
XV-lea, care urmase după Papa Paul al V-lea, prima pălărie 
vacantă de cardinal pentru episcopul de Lugon - „cu scopul - se 
spunea în scrisoare - de a-i satisface rugămintea reginei-mame, 
cu care regele se înţelegea atât de bine și pe care voia s-o ştie 


mulţumită”. În urma acestei recomandări, Armand-Jean 
Duplessis obţinu pălăria roşie de cardinal, în 5 septembrie 1622 
şi, din acel moment, se numi cardinalul Richelieu. 

Şi iată că într-o seară - la mai puţin de trei luni de când 
fusese făcut cardinal, Richelieu se anunţă la tânăra regină, la 
ora la care doamnele de onoare se retrăseseră, ca să-i 
vorbească - chipurile - despre nişte afaceri de stat. Cardinalul 
nu era în sutană, ci în costum de cavaler. Ana de Austria îi făcu 
semn să se aşeze. Regina putea să aibă în acea epocă douăzeci 
sau douăzeci şi doi de ani, adică era în culmea frumuseţii sale. 
Richelieu era şi el un bărbat încă destul de tânăr, dacă se poate 
spune că un om ca el a fost vreodată tânăr. 

— Doamnă, începu el. l-am spus majestăţii-voastie că vreau 
să-i vorbesc despre afaceri de stat, dar ar fi trobuit să fiu sincer 
şi să-i mărturisesc că vreau să-i vorbesc despre propriile mele 
afaceri. 

— Domnule cardinal, ştiu că de multe ori - şi mai ales faţă de 
regina-mamă - v-aţi străduit să-mi apăraţi interesele şi vă 
mulţumesc. Ascult deci cu cea mai mare atenţie ceea ce-mi veţi 
spune. 

— Regele e bolnav, doamnă. 

— Ştiu, zise regina, dar nădăjduiesc că boala nu e gravă. 

— Pentru că medicii nu cutează să spună majestăţii- voastre 
ce gândesc. 

— Într-adevăr? întrebă regina, neliniştită. Şi ce gândesc? 

— Că majestatea-sa nu se va mai vindeca de boala de care 
suferă. 

Regina tresări şi-l privi fix pe cardinal: căci chiar dacă n-ar fi 
existat o prea mare simpatie între ea şi rege, moartea acestuia 
i-ar fi adus mari necazuri. 

— Bouvard a spus eminenţei-voastre că boala regelui e 
mortală? întrebă Ana de Austria străpungând cu privirea chipul 
impasibil al cardinalului. 

— Doamnă, nu vreau să vă sperii. Bouvard nu mi-a spus că 
moartea regelui ar fi iminentă, dar mi-a spus că boala de care 
suferă regele e mortală. 

Cardinalul rosti aceste cuvinte cu un asemenea accent de 
sinceritate, încât Ana de Austria începu să ofteze. 

Cardinalul, observând starea de spirit a reginei, continuă: 

— Majestatea-voastră s-a gândit la situaţia în care s-ar afla 


dacă regele s-ar prăpădi? 

Chipul Anei de Austria se întunecă şi mai tare. 

Această Curte, continuă cardinalul, unde majestatea-voastră 
este privită ca o străină, este plină numai de duşmani. 

— Ştiu, zise Ana de Austria. 

— Regina-mamă v-a dat destule dovezi de o inamiciţie care 
abia aşteaptă să izbucnească. 

— Da, mă detestă, dar de ce? 

— Sunteţi femeie şi puneţi o asemenea întrebare! Vă detestă 
pentru că sunteţi rivala ei la putere, pentru că ea nu poate fi 
rivala dumneavoastră în ceea ce priveşte tinereţea şi 
frumuseţea, pentru că dumneavoastră aveţi doar douăzeci şi 
doi de ani, iar ea patruzeci şi nouă. 

— Da, dar voi fi susţinută de ducele de Anjou. 

Richelieu surise. 

— De un copil de cincisprezece ani! Şi ce copil! V-aţi străduit 
vreodată să citiţi în inima lui laşă şi în mintea lui slabă unde 
eşuează orice dorinţă, orice ambiţie şi orice fărâmă de curaj? 
Renunţaţi la această prietenie neputincioasă, Doamnă, căci în 
momentul primejdiei ducele va uita de dumneavoastră. 

— Dar, domnule cardinal, n-aş putea oare conta pe 
dumneavoastră? 

— Da, doamnă, dacă nu voi fi şi eu târât în catastrofa care vă 
ameninţă; căci Gaston, care-i va urma la tron fratelui său, mă 
urăşte; căci Maria de Medicis, care-l iubeşte ca pe ochii din cap 
şi în mâinile căreia Gaston e ca ceara, nu-mi va ierta în vecii 
vecilor dovezile mele de simpatie faţă de dumneavoastră. Dacă 
regele moare fără să aibă urmaşi, suntem amindoi pierduţi; pe 
mine mă alungă din episcopia mea, iar pe dumneavoastră vă 
trimite îndărăt în Spania, unde vă aşteaptă mănăstirea. E o 
perspectivă cam tristă când ai tras nădejde la un regat sau 
dacă nu, măcar la o regență! 

— Domnule cardinal, şi soarta regilor ca şi cea a muritorilor 
de rând, e în mâinile Domnului! 

— Da, zise cardinalul surâzând, numai că Domnul a spus 
supuşilor săi: „Ajută-te şi cerul te va ajuta“. 

Regina aruncă din nou asupra cardinalului una din acele 
priviri limpezi şi pătrunzătoare, cum numai ea ştia să arunce. 

— Nuvă înţeleg... 

— Chiar vreţi să mă înţelegeţi? întrebă Richelieu. 


— Da, căci situaţia e gravă. 

— Vor fi lucruri dificile de spus... 

— Nu, căci ele se adresează cuiva care înţelege ce veţi spune 
chiar şi din jumătăţi de cuvinte. 

— Majestatea-voastră îmi îngăduie deci să vorbesc 7 

— Vă ascult, eminenţă. 

— Ei bine, în caz că regele moare, coroana nu trebuie să 
cadă în mâinile ducelui de Anjou, fiindcă în acest caz sceptrul 
va nimeri în mâinile Mariei de Medicis. 

— Şi ce e de făcut ca să împiedicăm acest lucru? 

— În momentul în care Ludovic al XIII-lea va muri, trebuie să 
anunţăm Franţei că are un moştenitor. 

— Dar, spuse regina roşind, eminenţa-voastră ştie foarte bine 
că, până în prezent, cerul n-a binecuvântat această legătură. 

— Majestatea-voastră crede că vina îi aparţine? 

O altă femeie decât Ana de Austria şi-ar fi plecat ochii şi ar fi 
roşit, fiindcă începuse să înţeleagă cam despre ce era vorba. 
Dar mândra prinţesă spaniolă, dimpotrivă, îşi aţinti şi mai 
intens privirea asupra cardinalului. Richelieu susţinu această 
privire cu surâsul jucătorului care riscă totul pe un zar. 

— Da, zise ea, înţeleg. Îmi oferiţi paisprezece ani de 
regalitate în schimbul câtorva nopţi de adulter. 

— În schimbul câtorva nopţi de dragoste, doamnă, zise 
cardinalul, renunțând la masca de om politic, pentru a şi-o pune 
pe cea de îndrăgostit; căci nu-i voi spune nimic nou majestăţii- 
voastre dacă îi voi mărturisi că o iubesc şi că trag nădejdea că 
voi fi răsplătit pentru această dragoste, sâat gata să risc tot... 

Cardinalul nu era încă, în acea epocă, omul de geniu şi 
ministrul inflexibil care se va dovedi mai târziu; căci în acest 
caz, cea care s-a dovedit atât de slabă în faţa lui Mazarin, poate 
că s-ar fi plecat şi în faţa lui Richelieu. Dar în acea epocă, 
repetăm, cardinalul era la începutul carierei sale şi nimeni nu 
putea întrevedea ce urma să-i aducă viitorul. Aşa că Ana de 
Austria privi cu dispreţ îndrăzneţele sale propuneri şi voi să 
vadă cam cât de departe mergea această dragoste a 
cardinalului. 

— Monseniore, zise ea, propunerea dumneavoastră e 
neobişnuită şi merită osteneala să reflectez asupra ei. Lăsați- 
mă să mă gândesc la noapte şi mâine toată ziua. 


— Şi, întrebă cardinalul foarte fericit, credeţi că mâine seară 
voi putea avea cinstea de a-mi depune din nou omagiile la 
picioarele majestăţii-voastre? 

— Miine seară o voi aştepta pe eminenţa voastră. 

— Şi cu ce sentimente îmi îngăduie majestatea-sa să plec 
acum? 

Trufaşa spaniolă îşi înfrânse orgoliul şi-i întinse mâna. 
Cardinalul i-o sărută pătimaş şi se retrase nebun de bucurie. 
Ana de Austria rămase o vreme gânditoare, cu sprincenele 
încruntate şi cu buzele strinse. Apoi, clătinând din cap ca şi 
cum ar fi luat o hotărâre, intră în odaia de culcare şi porunci ca 
a doua zi dis-de-dimineaţă să fie chemată doamna de 
Chevreuse. 

Această doamnă a jucat în farsa pusă la cale cardinalului un 
rol atât de important, încât nu putem să nu spunem câteva 
cuvinte despre ea. Doamna de Chevreuse, această fiinţă 
zăpăcită pe care Maria de Medicis o plasase pe lângă nora-sa, 
pentru a o îndepărta, încet, încet de rege și a o determina să se 
poarte cât mai uşuratic, doamna de Chevreuse, numită de 
obicei doamna conetabilă, pentru că fusese măritată prima oară 
cu Luynes, cel care se minjise cu sângele mareşalului d'Ancre, 
putea să aibă în acea epocă douăzeci şi trei sau douăzeci şi 
patru de ani. Era una dintre cele mai frumoase şi mai spirituale 
femei de la Curte, una dintre cele mai mari intrigante din 
vremea sa. La început, încercase să se apropie de rege, dar 
văzând că n-are nicio şansă să devină iubita acestuia, se hotări 
să devină prietena reginei, lucru mult mai lesne de înfăptuit. 
Ana de Austria, izolată şi spionată cum era, primi bucuroasă 
dovezile de prietenie ce i se arătau şi care aduceau totuşi un pic 
de veselie în viaţa mohorâtă pe care o ducea şi în singurătatea 
în care trăia. Aşa că cele două femei - Ana de Austria şi doamna 
de Chevreuse -  deveniră, în scurtă vreme, prietene 
nedespărţite. 

Cum primul ei bărbat murise la patruzeci şi trei de ani 
lăsându-i nu numai uriaşa sa avere, ci şi diamantele mareşalei 
d'Ancre, tânăra văduvă se mărită, după un an şi jumătate, cu 
domnul Claude de Lorena, duce de Chevreuse care avea tot 
patruzeci şi trei de ani, ca şi primul ei soţ, deci era aproape de 
două ori mai mare decât ea. 

Am spus că în seara în care cardinalul o vizitase pe Ana de 


Austria, aceasta poruncise ca dis-de-dimineaţă doamna de 
Chevreuse să poftească la ea. De îndată ce aceasta sosi, cele 
două femei se sfătuiră cum să-şi bată joc în mod crâncen de 
bietul cardinal. Se ştie ce farsă i-a jucat regina, cum l-a pus să 
se îmbrace în haine de bufon, cu clopoței la picioare şi cu 
castaniete în mâini şi cum l-a obligat să danseze o sarabandă 
îndrăcită, stârnind hohotele de râs ale doamnelor de onoare şi 
ale muzicanţilor ascunşi de regină după o draperie. Sărmani 
smintiţi care se jucau cu mânia cardinalului! E adevărat că 
această mânie încă nu le era cunoscută. Căci după moartea lui 
Bouteville, a lui Montmorency, a lui Chalais şi a lui Cinq-Mars, n- 
ar mai fi cutezat nimeni o astfel de glumă. 

În vreme ce regina şi doamnele de onoare râdeau de se 
prăpădeau, cardinalul, întors la el acasă, jură o ură de moarte 
reginei. Intr-adevăr, toate nădejdile pe care şi le făcuse în 
legătură cu această dragoste se prăbuşiseră. Dacă regele 
murea, Domnul! - adică Gaston de Orleans - duşmanul lui de 
moarte - tânăr, egoist, ambițios, avea să urmeze la tron şi 
soarta cardinalului era pecetluită. Perspectiva era cumplită 
pentru un om care făcuse atitea sacrificii ca să ajungă în funcţia 
pe care o deţinea. Dar cerul, care-şi are planurile sale, îl ajută 
pe rege să se însănătoşească. 


Capitolul II 
1624-125 
Misiunea contelui de Carlisle în Franța. 
— Sosirea ducelui de Buckingham. 
— Măreţia sa. 
— Istoria capătă forma unui roman. 
— Strădaniile lui Buckingham ca să placă reginei. 
— Cei şaptesprezece. 
— Buckingham la balul Curţii. 
— Aventura din grădină, la Amiens. 
— Despărțire. 
— O nouă vizită a lui Buckingham la regină. 
— Urmările scenei din grădina de la Amiens. 
„În 1624, Curtea Angliei trimise în calitate de ambasador 
extraordinar la Paris, pe contele de Carlisle; venea să-i ceară 
regelui Ludovic al XIII-lea mâna surorii sale, Henriette-Marie de 


l Titulatură dată fratelui regelui (n.tr.). 


France, pentru prinţul de Walles, fiul lui lacob I. Această cerere, 
despre care se tot vorbea de multă vreme fără ca totuşi să fi 
fost tratată pe căi diplomatice, fu acceptată de Curtea Franţei şi 
ambasadorul se reîntoarse în Anglia cu veşti bune. 

Contele de Carlisle venise însoţit de milordul Rich; acesta era 
unul dintre cei mai frumoşi seniori de la Curtea Angliei, deşi în 
Franţa frumuseţea lui păru cam fadă. Totuşi, cum era foarte 
bogat şi foarte elegant, făcu un mare efect asupra doamnelor 
care-o înconjurau pe Ana de Austria şi mai ales asupra doamnei 
de Chevreuse. Reîntors la Londra, milordul Rich îi povesti 
prietenului său, lordul Buckingham, tot ceea ce văzuse mai 
frumos şi mai deosebit la Luvru şi la Paris, susţinând că de fapt 
tot ceea ce văzuse mai frumos şi mai deosebit fusese regina 
Franţei. Cel căruia i se adresa, juca pe atunci, la Curtea regelui 
lacob |, rolul pe care-l vor juca mai târziu Lauzun, la Curtea lui 
Ludovic al XIV-lea, şi ducele de Richelieu la Curtea lui Ludovic al 
XV-lea. Numai că cerul, darnic cu favoritul majestăţii-sale 
britanice, pusese în capul ducelui de Buckingham un dram de 
nebunie în plus faţă de cât pusese în mintea celor doi emuli ai 
săi. 

Şi acum să ni se îngăduie câteva rânduri despre acest 
personaj pe care-l aducem în scenă... George Williers, duce de 
Buckingham, se născuse în 20 august 1592 şi prin urmare avea 
treizeci şi doi de ani. În Anglia era socotit cel mai strălucit 
cavaler care exista în Europa, titlu pe care i-l disputau „cei 
şaptesprezece seniori ai Franţei” [Astfel erau numiţi 
şaptesprezece dintre cei mai eleganti seniori de la Curtea lui 
Ludovic al XIII-lea (n.tr).] 

Nobleţea lui, după tată, era veche, după mamă ilustră. Trimis 
la Paris la optsprezece ani, adică în epoca în care se prăpădea 
Henric al IV-lea (Buckingham avea să moară exact ca şi el, 
optsprezece ani mai târziu), ducele s-a reîntors la Londra 
vorbind o franceză elegantă, călărind minunat, mânuind cu 
străşnicie armele şi dansând dumnezeieşte. lacob |, care nu 
putea să reziste farmecelor unui chip frumos şi ale unor 
veşminte elegante, porunci ca tânărul George să fie adus la 
Curte, şi-l făcu paharnicul său. In mai puţin de doi ani, noul 
favorit, după ce căpătase rând pe rând titlurile de cavaler, 
gentilom, viconte, marchiz de Buckingham, mare amiral, păzitor 
al celor cinci porţi, ajunse stăpânul absolut al tuturor onorurilor, 


darurilor, slujbelor şi veniturilor din trei regate. Ca să se impace 
cu tânărul prinţ de Walles, asupra căruia intr-o seară cutezase 
să ridice mina, i-a propus acestuia să meargă împreună cu el la 
Madrid ca s-o vadă pe infanta ce-i fusese destinată prinţului. 
Buckingham şi prinţul de Walles sosiră intr-adevăr la Madrid, 
şocând toate prejudecățile etichetei spaniole. Tratativele 
începute în cabinetul din Escurial fură rupte, aşa că începură 
altele cu Franţa; milordul Rich veni să-i spună, lui lacob ce 
făcuse şi ducele de Buckingham, ales să reprezinte Anglia, a 
fost trimis la Paris ca să ducă la bun sfârşit aceste tratative. 

Din acest ceas a început romanul despre care am vorbit mai 
înainte, roman care-şi continuă drumul dramatic şi pitoresc, 
atât de strâns legat de istorie încât o bună bucată de vreme n- 
a putut fi despărţit de ea. 

Buckingham veni deci la Paris; era, cum spun scriitorii 
contemporani cu el „cel mai perfect om de lume şi cu cea mai 
minunată înfăţişare ce se putea vedea ”. Îşi făcu deci apariţia la 
Curte, încărcat de atâtea daruri şi măreție, încât stâmi pe loc 
admiraţia norodului, dragostea doamnelor, gelozia soţilor şi 
mânia galanţilor. 

Ludovic al XIII-lea fu unul dintre acei soţi, iar Richelieu unul 
dintre acei galanţi. Astăzi suntem foarte departe de acele iubiri 
cavalereşti care n-aveau adesea drept răsplată, pentru nişte 
sacrificii uriaşe, decât o privire sau un cuvânt; pe atunci femeile 
erau iubite ca nişte regine, iar reginele ca nişte divinităţi. 
Ducele de Medina, nebun de dragoste pentru Elisabeta a 
Franţei, măritată cu Filip al IV-lea, în aceeaşi zi în care Ana de 
Austria se mărita cu Ludovic al XIII-lea, îşi arse, în toiul unei 
serbări, palatul, tablourile, tapiseriile, ruinându-se, numai ca s-o 
poată strânge o clipă în braţe pe regina Spaniei, pe care-o 
smulse din mijlocul flăcărilor şi la a cărei ureche îşi murmură, în 
timp ce-o scotea de acolo, iubirea-i pătimaşă. Buckingham o 
făcu şi mai de oaie. Nu-şi arse palatul, ci aprinse două mari 
regate, punind la bătaie viitorul Angliei, care în această luptă 
avea să piardă, mizând pe propria lui viaţă şi totul numai ca să 
rămână ambasador alături de Ana de Austria, în ciuda 
inflexibilei şi ameninţătoarei voințe a lui Richelieu. In aşteptarea 
acestui deznodământ tragic, încă ascuns în misterioasele 
profunzimi ale viitorului, Buckingham apăru deci la Curte ca 
ministru plenipotenţiar şi prima lui audienţă lăsă nişte amintiri 


de neuitat în ambele Curţii. Introdus în sala tronului, 
Buckingham, urmat de o suită numeroasă, înaintă spre rege şi 
regină, cărora trebuia să le înmâneze scrisorile de acreditare. 
Era îmbrăcat într-o tunică scurtă de satin alb, ţesută cu aur, 
peste care îşi aruncase o mantie de catifea de un gri deschis, 
brodată toată cu perle fine. Această culoare atât de periculoasă 
pentru tenul unui om de vârsta ducelui - am spus că în acea 
epocă putea să aibă treizeci şi doi de ani - ne dovedeşte ce 
strălucire avea chipul lui Buckingham, pentru că acea toaletă îi 
şedea - cum spun Memoriile vremii - „nespus de bine”. În 
curând toţi observară că perlele fuseseră cusute cu un fir de 
mătase atât de subţire, încât la cea mai mică mişcare se 
desprindeau şi cădeau. Această măreție, puţin cam brutală prin 
însăşi delicateţea ei, n-ar mai plăcea astăzi, dar pe atunci 
nimeni nu-şi făcea scrupule să accepte perlele pe care ducele le 
oferea în acest fel şi să se înghesuie să le adune de pe jos... 
Ducele o impresionă puternic pe tânăra regină foarte răsfăţată 
de darurile naturii, dar foarte puţin răsfăţată de cele ale soartei; 
căci Curtea Franţei o fi fost ea ca mai galantă din Europa, dar 
din păcate nu era şi cea maii bogată. Banii adunaţi cu atâta 
grijă de Henric al IV-lea, în ultimii zece ani ai vieţii sale, şi 
depozitaţi la Bastilia, fuseseră irosiţi în luptele dintre prinții de 
singe. Rezultă deci că economia era crincenă şi că augustele 
personaje a căror istorie o scriem, foarte stânjenite, deşi nu 
ajunsesen încă la acea treaptă a sărăciei la care vor ajunge mai 
târziu. Intr-adevăr, mai pe urmă, Ana de Austria, obligată să 
mănânce resturile de la masa curtenilor ei şi să-i conducă pe 
ambasadorii regelui Poloniei prin nişte apartamente 
neluminate, îşi amintea cu amărăciune de toată bogăţia risipită 
de Buckingham ca să obţină un suris, o privire binevoitoare, un 
gest aprobator, în vreme ce Mazarin - pe care-l preferase, îl 
susţinuse şi-l acoperise cu aur şi cu onorari - o lăsa să locuiască 
pe ea, orgolioasa fiică a Cezarilor, în nişte odăi dărăpănate, şi-i 
refuza lui Ludovic al XIV-lea, copil, cearşafuri noi, înlocuindu-le 
pe cele vechi cu altele şi mai vechi, care aveau asemenea 
găuri, încât se spune că Laporte, valetul lui Ludovic, îşi putea 
viri lesne picioarele prin ele. 

Ducele de Buckingham, expert în afaceri amoroase, nu 
contase numai pe înfăţişarea lui plăcută şi pe risipa de pietre 
preţioase ca să-şi atingă scopul pe lângă Ana de Austria. Sigur 


că ceea ce făcuse era mult, dar nu destul când iscai bănuielile 
unui rege şi ale unui cardinal. Buckingham, ştiind că avea 
duşmani puternici şi periculoşi se gândi să-şi facă un aliat sigur 
şi devotat. Se uită în jurul lui şi n-o văzu decât pe doamna de 
Chevreuse, singura în stare să ţină piept intrigilor de care era 
înconjurat. Doamna de Chevreuse, prietenă cu Ana de Austria, 
frumoasă, spirituală şi curajoasă, putea să-i fie de mare ajutor. 

Niște diamante de o sută de mii de livre, un împrumut de 
două mii de pistoli şi poate şi latura aventuroasă a acestei 
afaceri, o convinseră. Buckingham adopta un şiretlic vechi, dar 
excelent pentru că dăduse întotdeauna rezultate: se prefăcu 
îndrăgostit de doamna de Chevreuse. Dar cum posibilitatea 
unei întâlniri cu regina era foarte problematică, doamna de 
Chevreuse dădu o serbare somptuoasă în palatul ei. Regina 
acceptă invitaţia pe care i-o făcu favorita ei şi însuşi regele nu 
găsi niciun motiv ca să nu ia parte, în plus, îi dărui reginei - cu 
acest prilej - un nod de diamante pentru prins pe umăr, de care 
atârnau alte douăsprezece diamante. La rândul lui, ducele de 
Buckingham, care fusese de fapt iniţiatorul acelei serbări, 
născoci mijlocul de a fi tot timpul lângă regină, deghizat în 
diverse feluri: mai întâi ca grădinar, oferindu-i un buchet de 
flori, apoi ca ghicitor, pe urma ca dansator, ca rege oriental şi în 
sfirşit, la plecare ca servitor ţinându-i scara trăsurii. 

După câteva zile, zvonul acestor deghizări se răspindi în 
întreaga Curte; în plus, se află că ducele de Buckingham avea, 
în cabinetul lui de la ambasada engleză, un portret al reginei; 
că acel portret era aşezat sub un baldachin de catifea albastră 
împodobit cu pene albe şi roşii, şi că un alt portret al Anei de 
Austria, de astă dată o miniatură înconjurată de diamante, nu 
părăsea niciodată pieptul ducelui, unde atârna pe un lanţ de 
aur. Zelul lui fanatic pentru acea miniatură dovedea că-i fusese 
dată chiar de către regină şi cardinalul, de două ori gelos, 
petrecu - după aflarea acestei veşti - nişte nopţi foarte proaste. 

In toiul acestor întâmplări, lacob | muri în 8 aprilie 1625 şi 
Carol |, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, se urcă pe tron. 
Buckingham, aflând de această moarte neaşteptată, primi 
totodată şi porunca de a grăbi căsătoria. Asta nu-i mai conveni 
favoritului care voia să rămână cât mai multă vreme la Paris. 
Contase că va fi ajutat în acest proiect de dificultăţile pe care le 
făcea Papa ca să acorde dispensa. Dar cardinalul, care dorea 


tot atât de mult să-l îndepărteze pe Buckingham din Paris pe cât 
dorea acesta să rămână, îi scrise Papei că, dacă nu voia să-i 
trimeată aceasta dispensă, căsătoria avea să se facă şi fără 
aprobarea lui. 

Şi iată că dispensa sosi. La şase săptămâni după moartea 
regelui lacob, căsătoria era încheiată. Doamna de Chevreuse 
fu aleasă să-l reprezinte pe Carol |, cu care se înrudea prin 
Maria Stuart şi în 11 mai 1625 doamnei Henriette şi soţului ei 
provizoriu le fu dată binecuvântarea nupţială de către 
cardinalul de La Rochefoucauld, pe un podium ridicat în faţa 
portalului de la Notre-Dame. 

Carol | era grăbit să-şi vadă nevasta; aşa că imediat Curtea 
o porni la drum ca s-o conducă pe tânăra regină până la 
Amiens. În acest oraş, Buckingham izbuti s-o vadă din nou pe 
Ana de Austria. Faptul e consemnat sub titlul de „aventura din 
grădină, de către Laporte, domnişoara de Motteville şi 
Tallement des Reaux. 

Într-o seară, când regina „căreia îi plăcea să se plimbe târziu” 
spune cronica, îşi prelungise această plimbare prin grădină, avu 
una din acele aventuri care nu te fac să-ţi pierzi viaţa sau 
averea, dar care-ţi pătează, pentru totdeauna, reputaţia. 

Ducele de Buckingham se plimba deci cu regina prin grădină. 
La un moment dat, cei doi dispărură în dosul unui tufiş. Sigur că 
dispariţia asta n-a trecut neobservată. Cei din jur şi începuseră 
să schimbe surâsuri maliţioase şi priviri pline de înţelesuri, când 
iată că din tufişul cu pricina se auzi un țipăt. Putange, primul 
scutier al reginei, dădu fuga, cu sabia în mână şi-şi văzu 
stăpâna zbătându-se în braţele lui Buckingham. La rugămintea 
reginei, ducele - ca să n-o compromită - se retrase imediat. Era 
şi timpul, căci Curtea dădu năvală să vadă ce se întâmplase. 

— Nu-i nimic, zise regina celor din suita sa. Ducele de 
Buckingham m-a lăsat singură şi cum mi-a fost foarte frică pe 
întuneric, am scos acel țipăt ca să veniţi încoace. 

Se prefăcură cu toţii că înghit această poveste, dar adevărul 
transpiră. Laporte istoriseşte în scrierile sale că ducele voise s-o 
sărute pe regină, iar Tallement des Reaux - care n-o vedea cu 
ochi buni pe Ana de Austria - merge mult mai departe. 

Ajungând la Boulogne, Buckingham văzu marea atât de 
agitată şi de furtunoasă, încât îi fu peste putinţă să plece. 
Regina, aflind de această întirziere, îl trimise în grabă pe 


Laporte, cameristul ei, la Boulogne, sub pretextul de a-i aduce 
veşti de la doamnele Henriette şi de Chevreuse. Numai că 
misiunea fidelului ei servitor nu se mărginea doar la atât, 
fiindcă interesul reginei viza o cu totul altă persoană. 

Vremea proastă dură opt zile. În timpul acestor opt zile 
Laporte făcu de trei ori drumul de la Amiens la Boulogne. La 
întoarcerea din cea de a treia călătorie a sa, Laporte o informă 
pe regină că-l va vedea pe Buckingham chiar în acea seară. 
Ducele îi spusese lui Laporte că o scrisoare pe care-o primise 
de la Carol |, necesita o ultimă discuţie cu regina-mamă şi că, 
prin urmare, în trei ceasuri avea să fie la Amiens. Această 
întârziere de trei ceasuri era necesară ca să-i dea timp lui 
Laporte s-o prevină pe regină. Ducele o ruga, în numele iubirii 
sale, să aranjeze astfel lucrurile încât s-o găsească singură. 
Această rugăminte o emoţionă atât de tare pe Ana de Austria, 
încât aceasta hotărî să-i acorde întrevederea pe care o dorea; 
sub pretextul că doctorul trebuia să-i ia sânge, regina poftise 
pe toată lumea să se retragă; dar iată că Nogeil Beautru intră şi 
spuse cu glas tare că ducele de Buckingham şi milordul Rich 
tocmai soseau la regina-mamă. 

Această veste, anunţată în mod public, îi răsturna Anei de 
Austria toate planurile. Acum nu mai putea rămâne singură cu 
Buckingham fără să işte bănuieli. Îşi chemă totuşi medicul şi-l 
rugă să-i ia sânge, nădăjduind ca această treabă le va face pe 
doamnele din jurul ei să se retragă; dar, oricâte insistenţe 
depuse şi oricât îşi exprimă ea dorinţa de a se odihni, n-o putu 
îndepărta cu nici uu preţ pe contesa de Lannoy, pe care regina 
avea motive s-0 creadă vândută cardinalului. Aşa că, aşteptă 
într-o nelinişte crescândă, să vadă ce se va întâmpla. 

La ora zece fu anunţat ducele de Buckingham. Contesa de 
Lannoy tocmai deschisese gura ca să spună că regina nu putea 
fi văzută, când Ana de Austria, temându-se de vreo izbucnire 
nelalocul ei din partea ducelui, dădu poruncă să fie poftit. Nici 
nu isprăvise bine de transmis acest ordin, că ducele se şi 
năpusti în odaie. Regina stătea în pat, iar doamna de Lannoy la 
căpătâiul ei. Ducele rămase încremenit când văzu că regina nu 
era singură aşa cum se aşteptase; chipul îi era atât de schimbat, 
încât Anei de Austria îi fu milă de el şi-i spuse, în spaniolă, 
câteva cuvinte de consolare, explicându-i totodată că nu putuse 
rămâne singură şi că doamna de onoare adăstase în odaie 


aproape fără voia ei. Atunci ducele căzu în genunchi în faţa 
patului, sărutând cu atâta înflăcărare draperiile, încât doamna 
de Lannoy se văzu obligată şă-i spună că în Franţa nu-i obiceiul 
să te porţi astfel în faţa capetelor încoronate. 

— Ei, doamnă, îi răspunse atunci nerăbdător ducele, eu nu-s 
francez şi obiceiurile Franţei nu mă privesc; sunt ducele George- 
Villiers de Buckingham, trimisul regelui Angliei, şi ca atare 
reprezint eu însumi un cap încoronat. În această calitate nu 
există aici decât o singură persoană care are dreptul să-mi dea 
porunci şi această persoană e regina. 

Zicând acestea se întoarse spre Ana de Austria. 

— Da, doamnă, reluă el, aştept aceste ordine la picioarele 
voastre şi mă voi supune lor, v-o jur, cu condiţia să nu-mi 
porunciţi să nu vă mai iubesc. 

Regina, încurcată, nu răspunse nimic şi încercă în zadar să-şi 
încarce privirea de o mânie pe care n-o simţea. Această tăcere 
o indignă pe bătrâna doamnă care strigă: 

— Sfinte Dumnezeule! Cred că domnul n-a cutezat să-i spună 
majestăţii-sale c-o iubeşte! 

— Ba da! Strigă Buckingham, da, doamnă, vă iubesc sau mai 
curând vă ador, în felul în care muritorii îl adoră pe bunul 
Dumnezeu; da, vă iubesc şi voi repeta această mărturisire de 
dragoste în faţa lumii întregi, pentru că nu există putere, nici 
omenească, nici divină care să mă împiedice să vă iubesc. Şi 
acum, adăugă el ridicându-se, după ce v-am spus ceea ce 
aveam de spus, nu voi mai adăuga decât că de acum încolo 
scopul vieţii mele va fi să vă revăd, că mă voi folosi de orice 
mijloace şi că-mi voi ajunge acest scop cu toată împotrivirea 
cardinalului, a regelui şi a voastră înşivă, chiar dacă va trebui 
pentru asta să întorc cu susul în jos toată Europa! 

După care apucând mâna reginei şi acoperind-o de sărutări, 
se năpusti afară din odaie. 

De-abia se închise uşa în urma ducelui, că Ana de Austria 
pierzându-şi stăpânirea de sine, îşi vâri capul în perne şi începu 
să plângă în hohote, poruncindu-i doamnei de Lannoy să plece. 
Când se văzu singură, o chemă pe dona Estefania, în care avea 
deplină încredere, îi dădu o scrisoare şi o casetă şi-i porunci să i 
le ducă şi pe una şi pe cealaltă ducelui. Scrisoarea îl ruga pe 
Buckingham să plece, caseta conţinea bijuteria împodobită cu 
douăsprezece diamante pe care o primise de la rege, şi pe care 


o purtase la balul doamnei de Chevreuse. 

A doua zi, Ana de Austria îşi luă rămas bun de la 
Buckingham, în faţa întregii Curți şi acesta, satisfăcut cu 
dovada de dragoste pe care-o primise, se purtă cu toată 
circumspecţia pe care i-ar fi putut-o cere cea mai scrupuloasă 
etichetă. După trei zile marea se linişti şi-l sili pe duce să 
părăsească Franţa, lăsând în urmă reputaţia celui mai 
extravagant, dar şi a celui mai magnific senior pe care-l 
văzuseră francezii vreodată. 

În vremea asta, aventura de la Amiens începu să dea roade. 
Cardinalul, pus la curent, povesti totul regelui, izbutind să-l 
înfurie cumplit. Nimic mai ciudat decât această dibăcie a 
ministrului de a-şi strecura iubirea şi gelozia lui în inima 
stăpânului, sau mai curând a sclavului său; toată viaţa 
Richelieu s-a folosit de această manevră şi în asta a constat de 
fapt secretul puterii sale. Ludovic al XIII-lea care nu numai că n- 
o iubea pe regină, ci din motive pe care încă n-am apucat să le 
arătăm, chiar începuse s-o deteste - şi care era încurajat în 
această rea-voinţă atât de regina-mamă şi de acoliţii ei cât şi 
de manevrele zilnice ale ministrului său - se apucă să facă 
ordine printre servitorii reginei şi persecuția, care până atunci 
fusese camuflată, izbucni pe faţă. Doamna de Vernet fu 
concediată, iar Putange alungat. Ce păcat că nu era de fată și 
doamna de Chevreuse, care o însoţise la Londra pe regina 
Angliei! 

Toate imprudenţele Anei de Austria îi slujeau grozav reginei- 
mame în planurile ei. Prefăcându-se că vrea să-i apropie pe cei 
doi soţi, ea de fapt învenina şi mai mult lucrurile. 

Deci, furios la culme, Ludovic al XIII-lea îi azvârli în temniţă 
pe mai toţi servitorii reginei, până şi pe Laporte, sluga cea mai 
fidelă a ei. N-a lăsat-o lângă ea decât pe doamna de Boissiere, 
care era tot atât de crâncenă cum a fost mai târziu şi doamna 
de Navaille. Din acel moment regina fu deci - cum s-ar spune - 
păzită pe faţă. În afară de persecuția manifestată făţiş faţă de 
Ana de Austria, începu să se ţeasă în umbră şi o conspirație. 
Cardinalul fusese prevenit de doamna de Lannoy, spioana lui pe 
lângă regină, că aceasta nu mai avea bijuteria cu diamante pe 
care o primise de la rege şi că, după toate probabilitățile, acea 
bijuterie fusese dăruită de ea lui Buckingham, în noaptea când 
acesta venise din Boulogne. Richelieu scrise de îndată lady-ei 


Clarick, care fusese iubita lui Buckingham, oferindu-i cincizeci 
de mii de lire dacă izbutea să taie două din diamantele acelei 
bijuterii. După cincisprezece zile, Richelieu primi diamantele. La 
un mare bal unde se afla şi ducele, lady Clarick profitase de 
înghesuială şi-i tăiase cele două diamante fără ca acesta să 
bage de scamă. Cardinalul fu încântat: în sfirşit, se putea 
răzbuna. 

A doua zi, regele o anunţă pe regină că în curând va avea loc 
la Primărie o serbare dată de magistraţii municipali şi o ruga - 
pentru a face cinste magistraţilor şi lui însuşi - să-şi pună 
bijuteria cu diamante pe care i-o dăruise. 

Ana de Austria îi răspunse regelui, că-i va îndeplini dorinţa. 
Balul fusese fixat pentru a treia zi; răzbunarea cardinalului nu 
avea deci să întârzie prea mult. Cât despre regină, ea părea 
atât de liniştită, ca şi cum n-ar fi pândit-o nicio primejdie. 
Cardinalul nu deduse nimic din liniştea asta a ei care, credea el, 
nu era decât o mască cu ajutorul căreia incerca să-şi ascundă 
spaima. 

Sosi şi ceasul balului. La ora unsprezece fu anunţată regina. 
Cardinalul şi regele veniseră mai înainte. Toţi ochii se 
întoarseră spre ea şi mai ales, cum e lesne de înţeles, cei ai 
regelui şi ai cardinalului. Regina era neasemuit de trumoasă: se 
îmbrăcase în costum spaniol, din satin verde, brodat cu aur şi 
argint; mânecile largi erau prinse în nişte rubine mari; avea un 
guler plisat şi scrobit, care lăsa să i se vadă gâtul minunat de 
frumos; pe cap purta o boneţică de catifea verde cu o pană de 
bitlan, iar pe umăr îşi pusese bijuteria din care atâmau cele 
douăsprezece diamante. Regele se apropie sub pretextul că 
vrea s-o complimenteze pentru frumuseţea ei şi numără 
diamantele: nu lipsea niciunul. Cardinalul rămăsese uluit. Cele 
douăsprezece diamante se aflau pe umărul reginei şi totuşi, 
ţinea două din ele în mina lui crispată de furie. 

Şi iată şi dezlegarea enigmei. 

Întorcându-se de la bal şi dezbrăcându-se, Buckingham băgă 
de seamă sustragerea celor două diamante. Işi zise ca era 
probabil vorba de un furt ordinar; dar, gândindu-se mai bine, 
ghici repede că diamantele îi fuseseră furate cu o intenţie mult 
mai periculoasă; dădu deci ordin să se închidă toate porturile din 
Anglia şi interzise, sub pedeapsa cu moartea, proprietarilor de 
vase să ridice pânzele. În vreme ce oamenii se întrebau cu 


mirare şi aproape cu spaimă care să fie cauza acestei măsuri, 
giuvaergiul ducelui făcea în grabă două diamante aidoma cu 
cele care lipseau; în noaptea următoare o navă uşoară, singura 
care căpătă îngăduinţa să ridice pânzele, se îndrepta spre 
Calais; la douăsprezece ceasuri după plecarea navei, interdicţia 
din port fu ridicată. Rezultă deci că regina primise bijuteria cu 
douăsprezece ore înainte de rugămintea pe care i-o făcuse 
regele de a se împodobi cu ea la serbarea de la Primărie. De aici 
acea linişte pe care nu şi-o putea explica Richelieu 

Lovitura a fost cumplită pentru el; începând din acea clipă 
jură pieirea celor doi mistificatori. Vom vedea în ce fel i-a reuşit 
planul cu Buckingham. 

Am arătat că Maria de Medicis în veşnica şi lacoma ei nevoie 
de putere, îşi asumase sarcina de a semăna discordia între 
copiii ei, despărţindu-l astfel pe soţ de soţia lui. Dar cum ducele 
plecase şi afacerea cu diamantele dăduse greş, Ludovic al XIII- 
lea era cât se poate de liniştit în privinţa lui Buckingham. 
Regina-mamă se temu deci de o apropiere între cei doi soţi, 
apropiere care i-ar fi stricat planurile şi i-ar fi anihilat influenţa. 
Işi aruncă deci ochii asupra ducelui de Anjou, cel de al doilea fiu 
al ei, cu care se hotărî să-l facă din nou gelos pe gelosul 
Ludovic al XIII-lea. 

Din pricina nebuniilor lui Buckingham, regele uitase de 
bănuielile pe care le avea împotriva fratelui său, dar nu chiar de 
tot. Aşa că la primele vorbe care-i ajunseră la ureche despre 
apropierea dintre Gaston şi Ana de Austria, vechea plămadă 
care de multă vreme dospea în inima lui începu să se umfle din 
nou. Regina-mamă şi Richelieu se străduiră cât putură să 
sporească gelozia regelui. Acesta fu năpădit de zeci de 
rapoarte; în acele rapoarte se spunea că Ana de Austria, 
plictisită de faptul că n-avea copii, frumoasă, tânără şi cu sânge 
spaniol, negăsind ca răspuns la firea ei înflăcărată decât un 
bărbat rece şi melancolic, abia aştepta sfirşitul sclaviei care 
avea să vină odată cu moartea soţului ei şi că acesta - odată 
mort - ea avea să se mărite cu un om pe măsura gusturilor şi 
firii ei. Ludovic al XIII-lea începu să creadă că e înconjurat de 
conspiratori. Se arătă deci cum nu se poate mai dispus să 
pedepsească cum nu se poate mai crud. Nu lipsea decât un 
complot: şi iată că izbucni complotul lui Chalais. 


Capitolul Ili 
1626 

Domnul Chalais. 

— Firea sa. 

— Conspirația ducelui de Anjou dezvăluită de  Chalais, 
cardinalului. 

— Cardinalul și ducele de Anjou. 

— Proiect de căsătorie. 

— Arestarea, la Blois, a lui Cesar de Vendome şi a Marelui P rieur 
al Franței, fiii naturali al lai Henrii al IV-lea. 

— Contele de Rochefort. 

— Mănăstirea capucinilor din Bruxelles. 

— Complotul s-a copt. 

— Arestarea, procesul şi executarea lui Chalais. — Regina este 

adusă în plin consiliu. Răspunsul reginei. 
Chalais era un nobil de neam mare şi răspundea de garderoba 
regelui. Nepot al mareşalului de Montluc, care apărase cu atâta 
curaj oraşul Cambrai împotriva spaniolilor, Chalais se înrudea, 
după mamă, cu familia Bussi d'Arnboise. 

Era un tânăr frumos, de vreo treizeci de ani, foarte elegant şi 
foarte afemeiat, cam nechibzuit, teribil de ironic, imprudent şi 
înfumurat cum avea să fie şi Cinq-Mars mai târziu. Cu câtva 
timp în urmă avusese un duel care făcuse multă vilvă şi-i crease 
o anumită faimă în acea epocă în care mai pâlpâiau încă vechile 
tradiţii cavalereşti. 

Pe vremea aceea conspirația împotriva primului ministru era 
la modă, mai ales când acest prim-ministru se numea Richelieu 
şi deţinea întreaga putere de stat, regele nefiind în mâna lui 
decât o simplă unealtă pe care o manevra cum voia. Şi totuşi 
moda aceasta a conspirației nu devenise încă atât de 
periculoasă cum avea să devină mai târziu. Conspirația despre 
care ne pregătim să vorbim avea însă o valoare deosebită, 
pentru că în fruntea ei se afla însuşi Gaston de Anjou, fratele 
regelui. Alături de el se mai aflau alte două nume mari ale 
Franţei: Alexandre de Bourbon, Marele Prieur 

[De la latinescul prior - superior, aici are sensul de mai 
marele stareț al mănăstirilor franceze (n.tr.).] 
al Franţei şi ducele Cesar de Vendome, fiii naturali ai lui Henric 
al IV-lea şi deci fraţii vitregi ai lui Gaston. Acestor trei mari 
personaje li se mai alăturaseră, în afară de Chalais, alţi cinci sau 


şase tineri nobili, de mai mică importanţă, care făceau parte din 
Curtea ducelui de Anjou. Şi iată cum se gândiseră ei să 
procedeze: sub veşnicul pretext al sănătăţii sale şubrede, care-i 
adusese nenumărate servicii în tot cursul laborioasei sale 
activităţi, Richelieu se retrăsese la conacul lui din Fleury, de 
unde conducea cu mină de fier afacerile statului. Ducele de 
Anjou şi prietenii săi, prefăcându-se că vânează prin preajma 
conacului, urmau să se invite la masă la eminenţa-sa, iar odată 
intraţi în casă, să profite de primul moment prielnic şi să-i vină 
de hac cardinalului. Toate aceste comploturi, care astăzi ni se 
par imposibile, sau cel puţin ciudate, erau pe atunci foarte des 
folosite în mai toate ţările Europei. Visconti fusese asasinat 
astfel în domul din Milan, Giulio de Medicis fusese ucis în 
catedrala din Florenţa, Henric al III-lea, în palatul Saint-Germain, 
Henric al IV-lea pe strada Feronnerie, iar mareşalul d'Ancre pe 
podul Luvrului. Gaston nu făcea decât să imite exemplele 
înaintaşilor săi. Important era să reuşească; de pedeapsă nu se 
sinchisea, fiindcă augustul său frate, Ludovic al XIII-lea, cu greu 
îşi mai putea ascunde el însuşi ura înverşunată pe care o nutrea 
faţă de Richelieu. 


Totul era deci gata pentru a transpune în fapt acest plan, 
când iată că Chalais, poate din slăbiciune, poate pentru a-l 
atrage în acest complot şi pe comandorul de Valance, îi 
destăinui acestuia întreaga urzeală. 

Dar comandorul - fie că era omul cardinalului, fie că nu avea 
încredere în firea nestatornică a lui Gaston, fie - ceea ce era 
mai puţin probabil - că avea groază de un asasinat, nu numai 
că refuză să intre în complot, dar izbuti să-l convingă pe Chalais 
să-i dezvăluie cardinalului conspirația. 

Richelieu tocmai lucra în cabinetul său cu un anume 
Rochefort - om isteţ şi dibaci, devotat cu trup şi suflet 
cardinalului şi care avea obiceiul su-şi schimbe deseori vârsta, 
mutra, numele şi hainele, intrând în pielea celor mai diverse 
personaje şi învârtind, sub izbutitele sale deghizări, cele mai 
suspecte şi mai misterioase afaceri pentru eminenţa-sa - când 
se anunţă vizita lui Chalais şi a comandorului de Valance, 
Richelieu îi făcu semn lui Rochefort să treacă după o draperie, 
apoi spuse valetului să-i poftească pe cei doi. Chalais era 
speriat şi năucit: îşi dăduse seama că făcuse o mare greşeală 


intrând în acel complot, iar că acum o făcea şi pe a doua, 
dezvăluindu-i totul cardinalului. În această primă vizită vorbi 
numai comandorul. Cardinalul, aşezat în faţa mesei, cu bărbia 
sprijinită în mână, ascultă cu atenţie toată acea cabală ţesută 
împotriva sa fără să-i tresară nicio cută, ca şi cum întreaga 
conspirație ar fi fost îndreptată împotriva unei persoane străine. 
E adevărat că Richelieu avea acel curaj ieşit din comun, întâlnit 
la foarte puţini oameni de stat, de a brava, fără nicio tresărire, 
pumnalul asasinilor. După ce Valance isprăvi, cardinalul îi 
mulţumi călduros lui Chalais şi-l rugă stăruitor să mai vină pe la 
el. Acesta reveni. Cardinalul îi flutură prin faţa ochilor nişte 
făgăduieli îmbietoare, îi flată ambiția şi vanitatea şi scoase de 
la el până şi cele mai neînsemnate amănunte. Chalais îl rugă să 
nu-l dea de gol complicilor săi, iar Richelieu îi făgădui să 
păstreze secretul; îi era cu atât mai uşor să-şi ţină această 
făgăduială, cu cât capul ducelui de Anjou; cel al ducelui de 
Vendome ca şi al Marelui Prieur nu puteau în niciun caz să cadă 
pe eşafod. Imediat după discuţie, cardinalul se duse la rege 
căruia îi povesti totul; ceru apoi îngăduinţa de a fi indulgent cu 
căpeteniile acestui complot care deocamdată nu viza decât 
persoana sa, rezervindu-şi însă maximum de asprime pentru 
compoltiştii care ar fi cutezat să vizeze persoana regelui. 

Cu aceste cuvinte se aşezase prima scândură a eşafodului pe 
care i-l pregătea lui Chalais. Regele admiră mărinimia 
ministrului său, apoi îl întrebă ce avea totuşi de gând să facă 

— Sire, răspunse cardinalul, lăsaţi-mă să conduc eu afacerea 
până la capăt. Fiindcă n-am în jurul meu nici gărzi, nici oameni 
înarmaţi, singura favoare pe care vi-o cer e să-mi daţi câţiva din 
oamenii dumneavoastră. 

Regele îi dădu cardinalului şaizeci de cavaleri pe care acesta 
îi aduse cu sine la Fleury şi-i ascunse cu grijă în conac. Noaptea 
se scurse în linişte. Dar la ora patru dimineaţă, câteva slugi ale 
domnului duce de Anjou sosiră la Fleury. Anunţându-l pe 
cardinal că, după ce se va întoarce de la vânătoare, stăpânul lor 
se va opri la eminenţa-sa şi că, dorind să-l scutească de orice 
oboseală, le trimetea pe ele să-i pregătească masa. 

Cardinalul le răspunse că şi el şi castelul său se aflau la 
dispoziţia prinţului şi că puteau dispune cum voiau şi de unul şi 
de celălalt. După asta, se ridică imediat, ieşi pe ascuns din 
casă, se urcă în caleaşcă şi nu se opri decât la Fontainebleau, 


unde se afla Gaston. 

Cam pe la ora opt, acesta începu să se îmbrace pentru 
vânătoare; dar iată că uşa se deschise brusc şi în cameră intră 
eminenţa-sa. Gaston se tulbură foarte tare, ceea ce îi dovedi 
cardinalului că Chalais îi spusese adevărul. Apropiindu-se de el, 
Richelieu zise: 

— Să ştiţi, Domnule, că sunt foarte supărat pe 
dumneavoastră. 

— Pe mine? Întrebă Gaston speriat. Şi ce anume v-a făcut să 
vă supăraţi? 

— Faptul că n-aţi vrut să-mi faceţi onoarea de a vă pregăti eu 
prânzul, prilejuindu-mi astfel plăcerea de a vă primi cu tot 
fastul cuvenit. Trimiţându-vă slugile să vă pregătească masa, 
mi-aţi dat de înţeles că nu vreţi să fiţi stingherit de prezenţa 
mea, aşa că v-am pus casa la dispoziţie şi am plecat. 

Apoi, salutându-l foarte reverenţios pe duce, se întoarse cu 
spatele şi ieşi. 

Ducele, ghicind că afacerea fusese descoperită, pretexă 
brusc o indispoziţie şi contramanda vânătoarea. 

Mărinimia de care Richelieu dăduse dovadă în faţa regelui nu 
era decât iluzorie; cardinalul pricepuse că dacă nu distrugea 
acum toată acea clică a prinților coalizaţi împotriva lui, în care 
regina era pivotul, iar doamna de Chevreuse, unealta, mai 
devreme sau mai târziu viaţa avea să-i fie scurtată de un alt 
complot, mult mai bine urzit. Primul pas pe care-l făcu fu să-i 
dezbine pe complotişti, sigur că între timp va găsi mijlocul să-i 
doboare pe fiecare în parte. 

Din fericire pentru el, tocmai atunci Curtea era preocupată de 
însurătoarea Domnului. Ducele de Anjou - care toată viaţă lui n- 
a pierdut nicio clipă din ochi coroana Franţei, dar spre care n-a 
cutezat totuşi să întindă făţiş, mâna - dorea să se însoare cu 
vreo prinţesă străină, a cărei familie să-l sprijine şi în al cărei 
regat să se poată refugia în caz de nevoie. Richelieu, 
dimpotrivă, voia ca ducele de Anjou să se însoare cu 
domnişoara de Montpensier, fiica ducesei de Guise. Gaston se 
opunea nu pentru că prinţesa i-ar fi displăcut, dimpotrivă; ci 
pentru că-i aducea ca dotă doar o avere uriaşă, dar nicio 
posibilitate de a fi ajutat în realizarea ambiţioaselor sale planuri. 
Or, Gaston, mult prea slab ca să reziste singur, îşi chemase în 
ajutor prietenii, şi astfel se crease la Curte un partid ce se 


declarase net pentru o căsătorie cu o prinţesă străină. Şefii 
acestui partid erau regina-mamă, Ana de Austria, Marele Prieur 
al Franţei şi fratele său, Cesar de Vendome. 

Cardinalul îl atrăsese pe rege de partea sa, arătându-i 
inconvenientele de a-i facilita fratelui său retragerea într-o ţară 
străină aşa cum năzuiau Maria de Medicis şi Gaston. Spania, 
care o susţinea pe Ana de Austria, se amestecase prea mult în 
căsnicia ei şi cardinalul nu mai voia cu niciun preţ ca această 
tară să se amestece şi în relaţiile dintre rege şi fratele său. 
Regele se convinse deci că pentru binele statului şi siguranţa 
coroanei sale, ducele de Anjou trebuia să se însoare cu 
domnişoara de Montpensier. Eminenţa-sa îi arătă clar că Marele 
Prieur şi ducele de Vendome îi contracarau planurile. Auzind 
acest lucru, regele începu să-i privească pe cei doi prinți ca pe 
nişte duşmani personali; dar cum Ludovic al XIll-lea era un 
maestru în ale prefăcătoriei, nimeni nu observă ura care 
începuse să se strecoare în inima regelui. Din păcate, nu era 
chiar aşa de uşor să-i prindă pe cei doi fraţi în capcană, şi încă 
pe amindoi deodată. Ducele de Vendome, care era guvernator 
în Bretagne, putea să ridice drepturi suverane asupra acestei 
provincii, prin soţia sa, moştenitoarea casei de Luxembourg şi a 
casei de Penthiere. În plus, ducele se pregătea să-şi însoare fiul 
cu fata cea mai mare a ducelui de Retz, care avea şi el două 
mari proprietăţi în această provincie. Bretagne, această 
nestemată care fusese cu atâta greutate alipită la coroana 
Franţei, putea să alunece din nou din mâinile regelui. Cardinalul 
îi înfăţişă, rând pe rând, acestuia, toate neplăcerile, i-i arătă pe 
spanioli intrând în Franţa la chemarea reginei, pe austrieci 
îndreptându-se spre hotarele ţării la chemarea ducelui de Anjou 
şi Bretagne revoltându-se la primul semnal al lui Vendome. 
Trebuia deci, să prevină această catastrofă, prin arestarea celor 
doi fraţi. 

Cel care ştie să aştepte are întotdeauna câştig de cauză. 
Conjuraţia de la Fleury fiind dejucată şi constatând că 
Richelieu era mai puternic ca niciodată, iar în toată această 
afacere nu fuseseră rostite nici numele lui, nici cel al fratelui 
său, Marele Prieur îşi închipui că eminenţa-sa nu cunoştea 
numele celor care-i voiseră pieirea, începu deci să se dea bine 
pe lângă ministru, făcând pe devotatul şi pe smeritul. 
Cardinalul se purtă atât de blând şi de îndatoritor cu el încât 


Marele Prieur, lăsându-se înşelat de atitudinea lui, se hazardă 
să-i ceară comanda flotei. 

— În ce mă priveşte, răspunse mieros cardinalul, eu sunt gata 
să ţi-o dau. Nu eu sunt cel care mă voi împotrivi. 

— Dar cine va fi împotrivă? 
— Chiar regele. 

— Regele! Dar ce nemulţumire poate avea regele împotriva 
mea? 

— Niciuna. Vina o poartă fratele dumitale. Regele nu mai are 
încredere în domnul de Vendome; cred că e sfătuit de oameni 
prost intenţionaţi. 

— Monseniore, spuse Marele Prieur, nu socotiți c-ar trebui să-l 
aduc pe fratele meu în faţa regelui ca să se disculpe? 

— Cred că ăsta ar fi lucrul cel mai bun. Dar cum regele pleacă 
la Blois, n-are rost să mai veniţi amândoi la Paris, ci îndreptaţi- 
vă împreună către Blois. 

La câteva zile după sosirea regelui în acest oraş, îşi făcură 
apariţia şi cei doi fraţi. Cum e lesne de înţeles, amândoi fură 
arestaţi şi conduşi la castelul Amboise; ducesa de Vendome 
primi poruncă să se retragă de îndată la castelul Anet. In 
vremea asta, speriat de întorsătura pe care-o luaseră lucrurile, 
Chalais îl părăsi pe cardinal şi trecu din nou de partea ducelui 
de Anjou. Cu asta îşi semnă singur sentinţa de condamnare la 
moarte. Pe de altă parte, fratele regelui, speriat şi el de 
arestarea neaşteptata arestare a celor doi prinți, temându-se să 
nu le împărtăşească soarta, se gândi s-o şteargă din Franţa, aşa 
cum făceau mai toți prinții francezi rebeli, pentru ca să reapară 
mai târziu, după ce lucrurile se vor fi potolit şi nemulţumirile vor 
fi dispărut. Chalais se oferi să facă pe negociatorul cu câţiva 
dintre principii străini. Îi scrise deci marchizului de la Valette, 
care era stăpânul oraşului Metz, şi marchizului de Laisques, 
favoritul arhiducelui Spaniei, la Bruxelles. La Valette refuză să-l 
primească pe fratele regelui, nu pentru că n-ar fi vrut să-l 
supere pe Richelieu, ci pentru că n-avea niciun chef să se vâre 
într-o intrigă ce-ar fi putut duce la ruperea căsătoriei dintre 
duce şi dimnişoara de Montpensier, care-i era rudă foarte 
apropiată. Cât despre domnul de Laisques se va vedea imediat 
care a fost rezultatul negocierilor purtate cu el. Dar să începem 
cu începutul... 

Tocmai atunci, Louvigny, fiul cel mai mic al familiei de 


Grammont, îl rugă pe Chalais să-i fie martor într-un duel cu 
contele de Chandale. Din păcate, Louvigny îşi făcuse, în 
materie de dueluri, o reputaţie foarte proastă; cu câtva timp în 
urmă mai avusese un duel cu Hocquincourt, cel care a devenit 
mai târziu mareşal al Franţei, înainte de duel, Louvigny îi 
propusese lui Hocguincourt să-şi scoată amândoi pintenii, care, 
chipurile, i-ar fi stânjenit. Dar când Hocquincourt se aplecase să 
şi-i scoată, Louvigny, se apropiase de el şi, ca un laş, îi vârâse 
sabia în spinare. Hocquincourt s-a zbătut şase luni de zile între 
viaţă şi moarte. Or, Chalais, care se temea ca nu cumva şi de 
data asta Louvigny să facă vreo figură asemănătoare, refuză 
categoric să-i fie martor. „Acest tânăr răutăcios - spune 
Bassompierre - fu atât de şocat de refuzul lui Chalais, încât se 
duse glonţ la cardinal şi-i spuse acestuia tot ce ştia şi mai ales 
ce nu ştia în legătură cu Chalais. Ceea ce ştia Louvigny în 
legătură cu Chalais era că acesta scrisese - în numele ducelui 
de Anjou - domnilor de la Valette şi de Laisque; ceea ce nu ştia, 
şi nici nu era adevărat, ci scornise pur şi simplu din răutate, era 
că Chalais voia să-l ucidă pe rege cu concursul ducelui de | 
Anjou. Cardinalul îl rugă să aştearnă pe hârtie, cele spuse, şi să 
se iscălească. Louvigny se conformă. Impotriva lui La Valette, 
cardinalul nu avea niciun fel de dovezi, a în schimb, împotriva 
lui Laisques avea destule; marchizul de Laisques era - după 
cum am mai spus - favoritul arhiducelui Spaniei; arhiducele era 
favoritul regelui Spaniei, iar regele Spaniei, era - precum se 
ştie - fratele Anei de Austria, pe care cardinalul o ura de 
moarte şi pe care urmărea s-o compromită. Aşa că dezvăluirea 
lui Louvigny căzu cum nu se poate mai bine. Rochefort, acelaşi 
pe care l-am văzut cu câteva pagini în urmă dis- cutând cu 
Richelieu în clipa în care comandorul de Valance intrase 
împreună cu Chalais la el, primi poruncă să plece imediat la 
Bruxelles, deghizat în călugăr capucin; aici, uzând de toată 
dibăcia sa, trebuia să intre pe sub pielea marchizului de 
Laisques şi să-şi însuşească scrisorile pe care acesta urma săi 
le trimeată lui Chalais, cât şi pe cele pe care Chalais avea săi 
le trimeată marchizului. Rochefort se achită cum nu se poate 
mai bine de această sarcină. In plus, de comun acord cu 
Richelieu, contrafăcu ultima scrisoare a lui Chalais în aşa fel, 
încât să reiasă limpede din ea atât angajamentul acestuia de a- 
| ucide pe rege, cât şi dorinţa expresă şi foarte limpede 


formulată, a ducelui de Anjou, de a-i lua fratelui său atât tronul 
cât şi nevasta. Acest complot urma să explice de minune şi 
împotrivirea ducelui de Anjou de a se însura cu domnişoara de 
Montpensier. 

Când auzi de la cardinal ce anume i se pregătea, regele vru 
să-l aresteze imediat pe Chalais şi să-i aducă în faţa judecății 
pe fratele şi pe soţia sa. Dar Richelieu îl rugă să aştepte ca acel 
complot „să se coacă”. Ceea ce trebuia „să coacă“ acel 
complot era o ultimă scrisoare pe care Chalais i-o scrisese 
regelui Spaniei şi în care o presa pe majestatea-sa catolică să 
încheie un tratat cu prinţul de Anjou şi cu nobilimea din Franţa, 
sătulă până peste cap de hăţurile cu care o strunea cardinalul. 
Amintim că un tratat asemănător avea să ducă, peste 
paisprezece ani, la căderea altor două capete celebre: Cinq- 
Mars şi Thou. Şi iată că în vreme ce regele se afla la Nantes 
sosi şi răspunsul Spaniei. Acum, când „complotul era copt“, 
Richelieu nu mai avea ce să aştepte aşa că trecu imediat la 
acţiune, adică îl arestă pe Chalais sub învinuirea de a îi atentat 
la viaţa regelui. Regina, vârâtă şi ea până în gât în acest 
complot, prin intrigile murdare ale cardinalului, fu deocamdată 
acuzată că voise să-i aducă pe spanioli în Franţa. Gaston, 
îngrozit, voi să fugă din ţară, dar ne- având unde se duce, se 
mulţumi să tune şi să fulgere împotriva cardinalului. Doamna 
de Chevreuse, singura deocamdată care mai putea acţiona 
liber, începu să se agite în dreapta şi-n stânga, încercând să-l 
scape pe Chalais de la moarte. 

În timpul procesului care avu loc la Nantes, Chalais nu 
recunoscu niciuna din scrisorile contrafăcute de cardinal şi în 
care i se punea în cârcă intenţia de a-l ucide pe rege. Asta îl 
cam derută pe Richelieu, cu atât mai mult cu cât nici regele nu 
era prea convins că Chalais ar fi cutezat să atenteze la viaţa sa. 
Pe de altă parte, argumenta că fratele său nu voia s-o ia de 
nevastă pe domnişoara de Montpensier ca să se poată însura 
cu regina începu să se clatine şi el, mai ales când trei dintre 
persoanele cele mai apropiate lui Ludovic respinseră şi ele, cu 
hotărâre, proiectul unei asemenea căsătorii. Aceste persoane 
erau: Barradas, favoritul regelui, Tronson, secretarul de 
cabinet, şi Sauveterre, primul valet de cameră al majestăţii- 
sale. Ei îl făcură pe rege să priceapă că nu era deloc bine să 
însori un frate atât de rebel cu fata unei familii şi mai rebele 


cum era familia de Guise, care stătea veşnic cu ochii aţintiţi 
asupra coroanei Franţei; că dacă Gaston îşi contopea averea cu 
averea imensă a domnişoarei de Montpensier ar deveni mult 
mai bogat şi poate chiar mai puternic decât însuşi regele. 

Aceste argumente îl neliniştiră teribil pe Ludovic. Când 
cardinalul se afla lângă el şi-i împuia urechile cu argumentele 
sale, slabul şi şovăielnicul Ludovic îi dădea întrutotul dreptate 
acestuia. Când însă cardinalul pleca şi Ludovic rămânea cu cei 
trei prieteni ai săi, simţea cum ura acumulată de atâta vreme 
împotriva cardinalului îl sufocă, şi toate argumentele acestuia 
se prăbuşeau ca un castel de cărţi de joc. 

Într-o dimineaţă, iezuitul Suffren, duhovnicul reginei-mame, 
intrând neanunţat în odaia lui Ludovic, îl găsi pe acesta cu 
capul sprijinit în palme şi plingând. Când îl văzu pe duhovnic, 
regele se aruncă în braţele lui, strigând printre lacrimi: 

— Ah, părinte, sunt groaznic de nefericit! Mama mea, regina, 
n-a uitat povestea cu mareşalul d'Ancre şi cu doamna Galigai, 
care era favorita ei; ea l-a iubit întotdeauna pe Gaston mai mult 
decât pe mine şi de asta se grăbeşte atâta să-l însoare cu 
domnişoara de Montpensier! Sigur că s-au coalizat amâudoi 
împotriva mea! 

— Sire, răspunse duhovnicul, n-aveţi dreptate! Sunteţi primul 
în inima majestăţii-sale regina, după cum aţi fost şi primul în 
pântecele ei! 

Dar acest răspuns nu era în măsură să-l liniştească pe Ludovic 
care, trântindu-se în fotoliu începu din nou să se plingă şi să se 
lamenteze. 
lezuitul, ieşind de la rege, dădu fuga la cardinal. Acesta, 
înţelese că trebuia să acţioneze rapid ca să şi-l apropie din nou 
pe şovăielnicul Ludovic, gata întotdeauna să-i scape din mână 
din pricina exageratei sale slăbiciuni. Chiar în aceeaşi seară 
Richelieu îi făcu o vizită lui Chalais, la închisoare. După o 
jumătate de ceas, cardinalul ieşi din celulă şi deşi se făcuse 
destul de târziu, ceru să fie primit imediat de rege. Când se află 
în faţa acestuia, se înclini respectuos şi, fără să scoată o vorbă, 
îi întinse o hârtie împăturită în patru. Regele o luă, o desfăcu şi 
recunoscu scrisul lui Chalais: într-adevăr, era o mărturisire 
completă a acestuia în care Chalais recunoştea tot ce i se 
punea în cârcă, învinuindu-i de complicitate pe ducele de Anjou 
şi pe regină. În faţa acestei dovezi de necontestat, Ludovic păli. 


Speriat, se aruncă în braţele celui pe care-l ura; îl numi pe 
cardinal prietenul şi salvatorul său şi-i juiră recunoştinţă 
veşnică. 


A doua zi se răspândi zvonul că Chalais făcuse mărturisiri 
complete. Speriat de moarte, Gaston se pregăti din nou să 
fugă. Dar unde? La Valette refuzase să-l primească la Metz, iar 
cu Spania nu ajunsese la nicio înţelegere. Nu-i mai rămânea 
decât cetatea La Rochelle. Imbrăcându-se repede, intră cu 
noaptea în cap în odaia regelui, rugându-l să-l lase să plece la 
mare. Regele îi spuse că el îi îngăduie să plece, dar că trebuia 
să ceară şi aprobarea cardinalului. Gaston, înşelat de prefăcuta 
bunăvoință a fratelui său, socoti că Chalais îl cruţase şi nu-l 
amestecase în acel faimos complot: căpătând curaj, se îndreptă 
spre Beauregard, conacul unde plecase de cu noapte Richelieu. 
Cardinalul, care stătea la fereastră, îl zări şi ochii îi sticliră la fel 
ca ochii pisicii sale când vedea un şoarece. Căci şi el şi Mazarin 
aveau câte un animal preferat pe care-l iubeau şi-l răsfăţau în 
aceeaşi măsură în care-i urau şi-i dispreţuiau pe semenii lor. 
Richelieu adora pisicile, iar Mazarin se juca toată ziua cu o 
maimuţă. 

Richelieu ieşi înaintea prinţului şi-l pofti, plin de consideraţie, 
în cabinetul său. Gaston îi mărturisi dorinţa lui de a pleca la 
mare. 

— In ce fel ar dori alteţa-voastră să călătorească? 

— Fără niciun protocol. Ca un simplu particular. 

— N-aţi prefera să aşteptaţi până vă căsătoriţi şi să plecaţi în voiaj de 
nuntă? 

— Dacă voi aştepta până când voi fi soţul domnişoarei 
Montpensier, înseamnă că voi vedea foarte târziu marea, 
pentru că n-am de gând să mă însor prea curând. 

— Şi pentru ce, mă rog, alteţă? 

— Pentru că, răspunse tânărul prinţ, sufăr de o boală are nu-mi 
îngăduie să mă însor. 

— Fleacuri, răspunse cardinalul. Am eu un leac care vă vindecă 
în mod sigur. 

— Da? Şi în cât timp? 

— Păi, cam în zece minute... 

Gaston se uită lung la cardinal. Ministrul surise, unul din acele 
surâsuri veninoase care-l făcu pe prinţ să tremure. 


— Şi unde-i leacul acela? 

— Aici, spuse cardinalul scoțând din buzunar declaraţia lui 
Chalais. 

Ducele de Anjou cunoştea scrisul prietenului său. După ce citi 
acea declaraţie, deveni palid ca un mort; deşi nu era câtuşi de 
puţin vinovat, înţelese - din cele scrise acolo - că era pierdut. 

— Sunt gata să vă ascult, spuse el cu glas slab. Sunt de acord 
să mă însor cu domnişoara de Montpensier, nu înainte însă de a 
afla ce anume aveţi de gând cu mine. 

— Păi, în situaţia în care vă aflaţi, am să mă strădui, alteţă, s-o 
rog pe majestatea-sa să nu vă dea pe mâna tribunalului şi... 

— Cum? strigă ducele, credeţi că regele ar avea curajul să mă 
dea pe mâna tribunalului, pe mine, ducele de Anjou? 

— Fratele dumneavoastră mi-a mărturisit că da, răspunse calm, 
cardinalul, dar l-am determinat să renunţe la această hotărî pe 
care, deşi dreaptă, mi s-a părut totuşi puţin cam severă. Mai 
mult decât atât; dacă binevoiţi să acceptaţi propunerea noastră 
de căsătorie, am convins-o pe majestatea-sa să vă dăruiască 
ducatul de Orleans, ducatul de Chartres, comitatul de Blois şi 
poate şi senioria de Montargis, adică aproape un milion de livre 
venit pe an, care împreună cu ducatele de Montpensier, de 
Chatelirault şi de Saint-Fargeau pe care vi le va aduce ca dotă 
viitoarea dumneavoastră soţie, vă vor aduce un venit de-a 
dreptul fabulos. 

— Şi cu Chalais ce se va întâmpla? 

— Chalais va fi condamnat, fiindcă e vinovat. Dar... 

— Dar ce? întrebă repede ducele. 

— Dar regele are dreptul la grațiere, aşa că mai mult ca sigur 
că nu va lăsa pradă morţii pe unul dintre foştii săi prieteni. 

— Dacă mă asiguraţi că va trăi - zise Gaston, care de când 
auzise ce avere ar urma să primească, începuse să simtă o 
dragoste subită pentru domnişoara de Montpensier - sunt gata 
să mă însor. 

— Mă voi strădui din toate puterile, răspunse cardinalul, cu 
atât mai mult cu cât pe un om care ţi-a adus nişte servicii atât 
de mari cum mi-a adus mie domnul de Chalais, nu-l laşi să 
piară. Fiţi deci, domnule, liniştit, şi lăsaţi justiţia să-şi facă 
datoria. 

După această făgăduială, ducele de Anjou se retrase. 

In seara aceleiaşi zile, regele îl chemă la el. Tânărul prinţ 


intră, tremurând, în cabinetul lui Ludovic. Aici fi găsi, în afară de 
rege, pe regina-mamă, pe cancelar şi pe cardinal. Văzând cele 
patru chipuri care-l priveau cu severitate, fu sigur că avea să fie 
arestat. Dar nu fu vorba decât de o simplă semnătură pe o 
hârtie în care se consemna că primise mai multe bileţele de la 
cumnata sa în care-l ruga să nu se însoare cu domnişoara de 
Montpensier şi-i mai scria că abatele Scaglia, ambasadorul 
Savoiei, se vârâse şi el în această intrigă matrimonială. Despre 
Chalais niciun cuvânt. Gaston fu cum nu se poate mai fericit că 
scăpase atât de ieftin. După câteva zile fu din nou chemat, de 
data asta pentru celebrarea căsătoriei sale cu domnişoara de 
Montpensier, care sosise împreună cu mama ei, ducesa de 
Guise. Aceasta, deşi extrem de bogată, nu voi să-i dea 
deocamdată fiicei sale nimic altceva ca zestre, decât un 
diamant; e adevărat insă că acel diamant valora cam trei sute 
de mii de livre. Contractul, semnat imediat, fu urmat de o 
ceremonie nupţială atât de rece şi de sobră, încât parcă nici n- 
ar fi fost vorba de nunta unui prinţ. „Noul duce de Orleans - 
spune unul dintre cronicarii anonimi ai vremii - nu-şi făcuse nici 
măcar haine noi pentru, această ceremonie în care juca totuşi 
rolul principal. 

A doua zi după nuntă prinţul plecă la Chateaubriand, 
nevrând să mai rămână într-un oraş unde cel mai bun prieten 
al său urma să fie dat din nou pe mâna judecătorilor. 

In vremea asta sosi la Nantes doamna de Chalais-mama. Era 

una din acele femei care, deşi de neam mare, avea o inimă şi 
mai mare, cum am mai văzut apărind câte una în istoria 
secolelor trecute. Abia ajunsă la Nantes, ceru să fie primită de 
rege; acesta însă nu voi s-o vadă. În dimineaţa zilei de 18 
august apăru, în sfirşit hotărârea tribunalului concepută în 
aceşti termeni: 
„Camera de justiţie criminală, adunată la Nantes, în virtutea 
puterii acordată de rege, declară în procestul contelui de 
Chalais şi al complicilor săi, în urma interogatoriilor, 
informațiilor şi mărturisirilor inculpatului, că numitul conte se 
face vinovat de crimă de les-majestate faţă de şeful statului şi 
de tulburare a ordinii publice, motiv pentru care Camera îl 
condamnă pe numitul Chainlais la tăierea capului; trupul îi va fi 
despicat în patru, iar toate bunurile sale vor fi confiscate în 
favoarea regelui etc. 


Semnat - Malescot", 

Imediat ce se pronunţă sentinţa, mama condamnatului făcu o 
nouă încercare de a ajunge la rege. Nu izbuti nici de data asta, 
dar, după ce bătu la toate uşile şi se rugă de toţi curtenii sus- 
puşi, căpătă îngăduinţa să-i trimeată regelui o scrisoare. 

lată această scrisoare care ni se pare un model de demnitate 
şi de durere: 

Sire, 

Sunt de acord că cine vă jigneşte, merită odată cu pedeapsa 
dată de oameni şi pe cea a cerului. Dar dacă Domnul acordă 
iertarea celor care și-o cer plini de o căință fără margini, de ce 
n-ar putea face şi regele acest lucru? Din moment ce lacrimile 
oamenilor pot înduioşa până şi cerul, ale mele să nu aibă 
puterea de a vă stâmi mila? Pedeapsa ajută întotdeauna mai 
puțin decât iertarea; şi apoi e mult mai lăudabil să ierti decât să 
condamni. Sire, sunteţi regele şi stăpânul acestui nefericit 
prizonier. Cea mai de seamă însuşire a unui rege este 
îndurarea. Iertarea îi face până şi pe cei mai ticăloşi dintre 
oameni să devină buni. Sire, vă implor în genunchi să cruțați 
viața fiului meu şi să nu îngăduiţi ca cel pe care l-am crescut ca 
să vă slujească cu credință să fie ucis de cei pe care nu i-a slujit 
niciodată; cruțați-mi copilul pe care l-am crescut cu atâta 
dragoste şi nu-mi întunecați puținii ani pe care-i mai am de 
trăit; cruțați-mi durerea de a-mi vedea băiatul murind înaintea 
mea. Vai, sire, de ce n-a vrut Domnul să mi-l ia după ce l-am 
născut, de ce nu s-a prăpădit în urma rănilor primite la Saint- 
Jean, în toiul luptelor de la Montauban sau Montpellier sau de ce 
n-a fost ucis de mâna celui care ne-a căşunat atitea necazuri şi 
nenorociri? (Aluzie la Richelieu n.n.). Fie-vă milă de el, sire, căci 
încă de la opt ani l-am dăruit majestăţii-voastre ca să vă 
slujească cu credință. Fie-vă milă de el, majestate, fie-vă milă 
de lacrimile și de jalea unei mame nenorocite şi cruțați-i viața. 
Recunoştința mea ar fi fără margini, chiar dacă l-ați trimite să 
lupte în vreo armată străină, chiar dacă l-aţi arunca în temniţă 
până la sfârşitul zilelor sale. Eu şi toți ai mei vom lăuda toată 
viața mila ţi bunătatea majestăţii-voastre şi ne vom ruga 
cerului pentru sănătatea augustei voastre persoane. 

Cea mai umilă şi mai supusă slugă a majestății-voastre, 

De Montluc 
Se înţelege cu ce nerăbdare aştepta, biata mamă răspunsul 


la această scrisoare. Răspunsul sosi în aceeaşi zi, scris de la 
cap la coadă de mina regelui. Cei care vor să vadă, negru pe 
alb, logica opusă elocinţei, ura răspunzând durerii, n-au decât 
să citească accastă scrisoare pe care o reproducem în 
întregime: 
„Doamnei de Chalais 

Până şi Domnul, care n-a greşit niciodată, ar fi foarte 
nemulțumit dacă ar fi obligat să-i ierte pe toți cei vinovați. 
Atunci cei buni şi virtuoşi ar fi puşi laolaltă cu cei răi, care n-ar 
aiea decât să verse nişte lacrimi ca să fie iertati. Aflati, 
doamnă, că dacă bunul Dumnezeu m-a ales reprezentantul său 
pe pământ, mi-a încredinţat şi puterea de a citi în sufletele 
oamenilor. Dacă fiul dumneavoastră m-ar fi jignii numai pe 
mine prin această faptă nesăbuită a lui, aş fi fost în măsură să-l 
iert. Ştiţi că nu sunt un rege crud şi sever şi că mi-am deschis 
întotdeauna braţele față de toţi cei care, căindu-se din tot 
sufletul pentru greşelile săvârşite, au venit umili să-mi ceară 
iertare. Dar când îmi arunc privirea asupra milioanelor de 
oameni pe care-i am în grijă, îmi dau seama că cea mai mare 
datorie a mea este să-i feresc să păşească pe un drum greşit şi 
că, aidoma unui părinte drept şi înțelept, nu-i pot feri de rele, 
decât pedepsindu-i pe cei răi și nesupuşi şi dându-le astfel şi 
celor buni o pildă de cum trebuie să se poarte. Dacă nu i-aş 
pedepsi din când în când pe cei răi, coroana Franţei, care se 
odihneşte azi pe fruntea mea, ar ajunge un nimic în ochii 
oamenilor. Şi această puternică monarhie, atât de bine şi de 
fericit cirmuită şi păstrată de inaintaşii mei, ar fi sfâşiată în 
bucăți de uzurpatori. Când o mână sau un picior se 
cangrenează, chirurgul amputează fără milă membrul putred, 
ca nu cumva din cauza lui să se îmbolnăvească întregul trup. 
Fiți sigură că dacă iertarea îi îndreaptă pe ticăloşi, aşa cum 
spuneţi dumneavoastră, frica de torturi şi de moarte îi 
îndreaptă şi mai repede şi pentru totdeauna. Ridicaţi-vă deci 
din genunchi şi nu-mi mai cereți viața unuia care a vrut să mi-o 
răpească pe a mea. Fapta lui, doamnă, mă face să mă îndoiesc 
că l-ați crescut să mă slujească cu credinţă, din moment ce 
laptele pe care l-a supt a putut avea asupra lui un cfect atât de 
dăunător. Mă alătur întrutotul regretelor dumneavoastră de a 
nu se fi prăpădit la Saint-Jean sau la Montauban şi de a fi rămas 
să trăiască spre a atenta la viața regelui şi părintelui său. şi 


cum orice rău e adesea spre bine, mulțumesc cerului că s-a 
întâmplat aşa şi că mi-a oferit prilejul de a da poporului meu un 
exemplu care să fie învățătură de minte tuturor acelora care, în 
loc să-şi slujească cu supunere şi credință stăpânul, cutează să 
se ridice împotriva lui. Vedeti dar că-mi cereti în zadar îndurare 
pentru fiul dumneavoastră. Dacă această crimă a lui ar fi fost 
îndreptată - aşa cum am mai spus - numai asupra persoanei 
mele, poate că l-aş fi iertat, dar regii sunt persoane publice, lor 
nu le este îngăduită niciun fel de abatere care să le păteze 
memoria. Ca rege, n-aş putea suporta ca supuşii mei 
credincioşi să mă țină de rău că n-am pedepsit o astfel de faptă 
şi nici ca Cel de sus - care domneşte asupra regilor aşa cum 
regii domnesc asupra popoarelor - să mă judece, după ce nu 
voi mai fi, că am iertat un om ce s-a făcut vinovat de o 
asemene a crimă, numai fiindcă el şi mama sa au vărsat nişte 
lacrimi şi s-au căit. Aşa că, doamnă, nu-mi rămâne altceva de 
făcut decât să mă rog, impreună cu dumneavoastră, ca bunul 
Dumnezeu să fie cât mai iertător şi milostiv fată de sufletul 
celui ce s-a ridicat impotriva regelui şi stăpânului său; în ce mă 
priveşte, îl rog pe Domnul să vă dea putere să înduraţi această 
mare mihnire. 

Ludovic'? 


Această scrisoare nu-i mai lăsă doamnei de Chalais nicio 
nădejde. Mai rămânea cardinalul; dar doamna de Chalais ştia 
că ar fi fost de prisos să i se adreseze. Atunci biata femeie luă 
hotărârea supremă de a se adresa călăilor. Spunem „călăi, 
pentru că în acel moment, la Nantes existau doi: unul pe care-l 
adusese regele şi care era numit „călăul Curţii“, şi altul care 
era călăul oraşului Nantes. Adună tot aurul şi bijuteriile pe care 
le avea în casă, aşteptă să se înnopteze, apoi, înfăşurându-se 
într-un şal lung, se duse la cei doi călăi. Execuţia fusese fixată 
pentru a doua zi, la ora opt. Chalais negase tot ce scrisese în 
declaraţie, mărturisind că acele vorbe îi fuseseră dictate cuvânt 
cu cuvânt de eminenţa-sa, care-i făgăduise în schimb, 
libertatea; apoi ceruse să fie confruntat cu Louvigny, acuzatorul 
său. 

La ora şapte, Louvigny fu adus în celula lui Chalais și pus faţă în 
faţă cu acesta. Louvigny era palid ca un mort şi tremura ca 


2 


varga. Chalais, mândru şi dârz, îl rugă pe Louvigny, în numele 
Domnului. În faţa căruia avea să apară peste puţin, să 
mărturisească dacă el, Chalais, îi făcuse vreo confidentă în 
legătură cu asasinarea regelui sau cu însurătoarea domnului de 
Anjou cu regina. Louvigny făcu feţe, feţe, apoi tulburat peste 
măsură, mărturisi că, într-adevăr Chalais nu-i mărturisise 
niciodată astfel de lucruri. 

— Atunci cum de-ai aflat de complot? întrebă cancelarul. 

— Aflându-mă la o vânătoare, am auzit nişte oameni 
îmbrăcaţi în cenuşiu, pe care nu-i cunosc, spunând câtorva 
seniori de la Curte tot ceea ce i-am raportat eu eminenţei-sale, 
minţi el. 

Chalais surise dispreţuitor şi se întoarse spre cancelar: 

— Acum, domnule, zise el. Sunt gata să mor! 

Ora execuţiei se apropia. Dar iată că o întâmplare ciudată 
făcu pe toată lumea să creadă că această execuţie nu va mai 
avea loc: cei doi călăi, şi cel al Curţii şi cel din Nantes, 
dispăruseră fără urmă. Peste vreo două ceasuri se răspândi 
însă zvonul că judecătorii găsiseră totuşi un alt călău: era un 
condamnat la spânzurătoare, căruia i se acordase iertarea cu 
condiţia să-l ucidă pe Chalais. La ora zece grefierul veni să-l 
anunţe pe Chalais că nu mai avea de trăit decât câteva minute. 
Trebuie să fie groaznic când eşti tânăr, bogat, frumos şi de 
neam mare să mori victimă a unei trădări ticăloase. Auzind ce-i 
spunea grefierul, Chalais avu un moment de disperare, cu atât 
mai mult cu cât tocmai acum, în aceste clipe grele, îl părăsise 
toată lumea. Regina, compromisă ea însăşi, nu mai avusese 
curajul să intervină. Domnul se retrăsese la Châteaubriand şi 
nu mai dădu niciun semn de viaţă. Doamna de Chevreuse, 
după ce făcuse tot ce era omeneşte cu putinţă, se refugiase la 
prinţul de Guemene ca să nu vadă acel înfricoşător spectacol al 
morţii iubitului ei. Toată lumea părea să-l fi părăsit pe Chalais, 
când dintr-o dată iată că apăru mama sa. După ce încercase 
să-şi salveze fiul fără să izbutească, acum venea să-l ajute să 
treacă peste pragul greu al morţii. Doamna de Chalais era una 
din acele firi pline de devotament, dar şi de resemnare. Când o 
văzu, Chalais se aruncă în braţele ei şi plânse cu hohote. Apoi, 
ca şi cum fi sorbit puteri din trupul plăpând al mamei sale, îşi 
înălţă calm, îşi şterse ochii şi spuse hotârât: 

— Sunt gata! St mergem! 


Pe eşafod. Chalais îşi îmbrăţişă pentru ultima oară mama, 
apoi îşi puse capul pe butuc. 

După ce muri, mama sa căpătă îngăduinţa să-l îngroape; 
cardinalul era uneori foarte milostiv. Doamna de Chevreuse 
primi ordinul să rămână definitiv la Verger, unde se retrăsese. 
Gaston află de moartea lui Chalais la masa de joc; nepăsător, 
îşi continuă tihnit, partida. 

Regina fu somată să se prezinte în faţa consiliului, unde fu 
poftită să se aşeze nu pe un scaun, ci pe un taburet. După cei 
se relatară depoziţiile lui Chalais şi Louvigny i se reproşă că a 
vrut să-şi omoare bărbatul şi să se mărite cu cumnatul ei. Până 
atunci regina nu scosese o vorbă; dar la această ultimă 
acuzaţie se ridică în picioare şi, cu unul din acele surisuri pline 
de dispreţ, care-i erau atât de caracteristice frumoasei 
spaniole, spuse: 

— N-avea niciun rost să-mi omor bărbatul, căci n-aş fi 
câştigat nimic în plus! 

Acest răspuns îl înstrăină definitiv pe rege de soţia lui. 

Louvigny îşi primi şi el curând pedeapsa, căci după mai puţin 
de un an fu ucis într-un duel. 

Cât despre Rochefort, acesta se reîntoarse la Bruxelles, 
intrind din nou la mănăstire, fără să ştie nimeni nici până în 
ziua de azi ce parte de vină i-a revenit în moartea nefericitului 
Chalais. 


Capitolul IV 
1627 —1628 

Ce s-a intimplat cu duşmanii cardinalului. 

— Planurile politice şi amoroase ale lui Buckingham. 

— Situația critică a cetății La Rochelle. 

— Sfirşitul tragic al lui Buckingham. 

— Regretele reginei. 

Din pricina iubirii lui Buckingham, indiferența regelui pentru 
Ana de Austria se schimbase în răceală. Din pricina complotului 
lui Chalais, această răceală se schimbase în antipatie; în acest 
capitol vom vedea cum antipatia i s-a schimbat în ură. Începind 
din acel moment, cardinalul a devenit suveranul stăpânului său. 
Regalitatea pierise în ziua asasinării lui Henric al IV-lea şi n-avea 
să mai reapară decât la majoratul lui Ludovic al XIV-lea. 


Jumătate din secolul care s-a scurs între cele două evenimente 
a fost consacrat domniei unor favoriţi, dacă totuşi pot fi numiţi 
favoriţi Richelieu şi Mazarin, cei doi tirani ai poporului şi ai 
stăpânilor lor. 

Regina, datorită lui Laporte şi doamnei de Chevreuse - retrasă 
sau mai curând exilată în Lorena - păstrase legăturile epistolare 
cu ducele de Buckingham. Acesta îi cerea întruna lui Carol | 
îngăduinţa de a reveni la Paris, ca ambasador, îngăduinţă pe 
care regele Franţei sau mai curând cardinalul o refuza cu 
aceeaşi înverşunare cu care era cerută. Aşa că neputând veni ca 
prieten, Buckingham se hotărî să vină ca duşman. La Rochelle îi 
furniză - dacă nu cauza - cel puţin pretextul unui război. 
Buckingham, care dispunea de armata Angliei, nădăjduia să se 
coalizeze 
— Impotriva Franţei - cu Spania, Austria şi Lorena, convins că 
Franţa, oricât de puternică ar fi încercat s-o facă Richelieu, nu 
putea să reziste în faţa unei asemenea coaliţii. Atunci 
Buckingham avea să se prezinte ca negociator; sigur că va 
accepta pacea cu regele şi cardinalul, dar cu o singură condiţie: 
să revină la Paris ca ambasador. Urma deci ca din pricina iubirii 
dintre Ana de Austria şi Buckingham, şi mai ales din pricina 
geloziei cardinalului, întreaga Europă să fie zdruncinată iar 
Franţa să fie trecută prin foc şi sabie. Căci despre gelozia regelui 
nici nu putea fi vorba. Ludovic o detesta prea mult pe regină, 
mai ales după conspirația lui Chalais, ca să mai poată fi gelos pe 
ca. După cum se vede, din tot acest poem nu lipsea decât 
Homer ca să facă din Buckingham un Paris, din Ana de Austria o 
Elenă şi din asediul cetăţii La Rochelle, un război al Troiei. 

La Rochelle era una dintre cetăţile dăruite hughenoţilor de 
către Henric al IV-lea, ca urmare a edictului din Nantes. Or, 
acest oraş constituia pentru cardinal un prilej de spaimă 
continuă fiindcă era focarul insurecției, cuibul răzvrătiţilor, 
centrul discordiilor. 

Să vedem acum ce s-a întâmplat cu cei care participaseră la 
acea faimoasă conspirație pusă la cale de Chalais, ca să-l ucidă 
pe cardinal, şi la care luaseră parte câteva din vârfurile 
aristocrației franceze. Chalais - după cum se ştie - fusese ucis 
pe eşafod. Henri de Conde fusese închis la Vinceixnes şi, după 
acest eşec, n-a mai izbutit să se ridice. E adevărat că Franţa tot 
a ciştigat ceva din exilul lui, căci în cei trei ani de captivitate s- 


a împăcat cu nevastă-sa şi a făcut doi copii: pe Anne- 
Genevieve de Bourbon, cunoscută mai târziu sub numele de 
prinţesa de Longueville şi pe Ludovic al Il-lea de Bourbon, care 
a devenit mai târziu Marele Conde. Ducele de Vendome fusese 
arestat şi închis în castelul din Amboise. Contele de Soisson, 
denunţat cardinalului că l-ar fi ajutat cu bani şi arme pe ducele 
de Anjou, pretextând că nu se simţea bine, părăsi repede 
Parisul, trecu Alpii şi nu se opri decât la Torino. Ura 
cardinalului, neputincioasă daci împotriva persoanei sale, 
încercă să-i terfelească reputaţia. li scrise domnului de 
Bethune, ambasadorul Franţei în Italia, să aibă grijă ca titlul de 
alteţă să-i fie refuzat contelui de Soisson, la Curtea pontificală. 
Deci Henri de Conde fusese făcut inofensiv. Ducele de 
Vendome era prizonier la Vincennes. Contele de Soisson exilat 
în Italia. Gaston de Orleans era dezonorat. Singura care îi mai 
ţinea încă piept cardinalului era cetatea La Rochelle. Din 
păcate, unei cetăţi nu prea poţi să-i intentezi proces aşa cum îi 
poţi intenta unui om. E mult mai greu să razi un oraş de pe faţa 
pământului decât să tai un cap. Cardinalul abia aştepta deci 
ocazia de a pedepsi acest oraş, când iată că această ocazie i-o 
oferi chiar Buckingham. 

Buckingham, după cum am mai spus-o, voia război. Or, 
războiul nu era deloc greu de obţinut de la vechea noastră 
monarhie. Ministrul englez băgă mai întâi zăzanii între Carol | şi 
doamna Henriette, aşa cum făcuse Richelieu cu Ludovic al XIII- 
lea şi Ana de Austria. După care, în urma acestor zâzanii, 
regelui Angliei, neplăcându-i casa franceză a soţiei sale o 
trimise plocon, la Paris, aşa cum Ludovic al XIII-lea trimisese 
odinioară, la Madrid, toată casa spaniolă a Anei de Austria. Dar 
deşi această violare a uneia dintre principalele clauze ale 
contractului de căsătorie îl jignea foarte tare pe Ludovic, ea nui 
se păru totuşi suficientă pentru o ruptură. Buckingham, după 
ce aşteptă în zadar declaraţia de război, hotărî să uzeze de un 
alt mijloc. Îi sfătui pe câţiva dintre armatorii englezi să 
captureze navele negustorilor francezi pe care mai apoi le 
declară, printr-o hotărâre a amiralităţii, proprietatea statului 
englez. Infracţiunea era gravă, dar Richelieu n-avea ochi decât 
pentru La Rochelle. Voia, cum s-ar spune, să alerge după doi 
iepuri deodată, adică să pună capăt dintr-o singură lovitură şi 
războiului dinăuntru şi celui din afară. Plângerile Franţei în faţa 


lui Carol | n-au fost deci susţinute cu prea mare tărie, tocmai ca 
să-l convingă pe Buckingham să facă şi mai mult pentru a 
ajunge la ruptura dorită. Şi iată că ducele îl determină pe Carol 
să îmbrăţişeze cauza protestanților francezi şi să le dea 
acestora ajutoare. Rochellezii, asiguraţi deci de sprijinul Angliei, 
trimit la Buckingham pe ducele de Soubisse şi pe contele de 
Brancas; şi favoritul lui Carol, acordându-le mai mult decât 
veniseră aceştia să ceară, se aşază el însuşi în fruntea unei 
flote de o sută de corăbii şi se năpusteşte cu ea asupra insulei 
Re, pe care o cucereşte, cu excepţia citadelei Saint-Martin, 
apărată eroic de contele de Toiras cu o garnizoană de două 
sute cincizeci de oameni împotriva a douăzeci de mii de 
englezi. Şi iată-l pe Richelieu ajuns acolo unde voia. Intocmai ca 
un pescar care, aplecat pe mal, aşteaptă momentul prielnic să 
înşface peştele. Poate, în sfârşit, dintr-o singură aruncătură de 
năvod să-i prindă acum şi pe englezi şi pe rochellezi, duşmanii 
politici şi duşmanii credinţei. Intr-o clipă dădu ordinul ca toate 
trupele disponibile să se îndrepte spre La Rochelle. Regele pofti 
toată nobilimea în faţa cetăţii răzvrătite, anunțând că va 
conduce el însuşi asediul. 

De când cu blocada care împiedica orice convoi să intre în 
oraş, de când cu digul construit în radă care împiedica orice vas 
să pătrundă în port, cetatea încetase de a mai fi aprovizionată; 
neavând de nici unele, nu mai era susţinută decât de energia, 
prudenţa şi fermitatea primarului ei, Guiton, şi de pilda dată de 
ducesa de Rohan şi de fiica sa, care - de trei luni de zile - nu 
trăiau decât cu carne de cal şi cu cinci uncii de pâine pe zi. Dar 
restul populaţiei n-avea nici carne de cal şi nici cele două uncii şi 
jumătate de pâine pe zi. Cei slabi de înger se plângeau în gura 
mare. Regele, înştiinţat de ceea ce se petrecea în oraş, 
făgăduind marea cu sarea, aţâţa această discordie înăbuşită 
întruna, dar care izbucnea mereu. Magistraţii prezidialului* erau 
în ceartă cu primarul. Adunările ţinute se soldau mai 
întotdeauna cu conflicte; într-una din ele partizanii primarului şi 
consilierii prezidialului ajunseră să se ia la bătaie. 

La câteva zile după această scenă violentă - după care 
partizanii regelui îşi căutară refugiul în tabăra regală - două sau 
trei sute de bărbaţi şi tot atâtea femei, nemaiputând indura 
lipsurile cumplite la care erau supuşi, luară hotărârea să iasă 


3 Tribunal, instanţă din secolele XVI—XVIII (n.tr.). 


din oraş şi să se ducă să ceară de mâncare armatei regale. 
Asediaţii, bucuroşi că scapă de atâtea guri, le deschiseră porţile 
şi tot acel convoi amărât o porni spre tabără, cu mâinile 
împreunate a rugă, implorând mila regelui. Numai că ei făceau 
apel la o virtute prea puţin practicată de Ludovic al XIII-lea; 
acesta dădu imediat ordin ca bărbaţii să fie despuiaţi până la 
piele, iar femeile lăsate doar cu cămaşa pe ele; după care, 
soldaţii luară bicele şi-i fugăriră pe nenorociţi, ca pe o turmă de 
vite, spre cetatea de unde plecaseră şi care acum nu mai voia 
să le deschidă porţile. Trei zile rămaseră lângă ziduri, murind 
de frig, murind de foame, implorându-i rând pe rând când pe 
prieteni, când pe duşmani, până când, în sfârşit, cei mai 
sărmani, aşa cum se întâmplă de obicei, se milostiviră de ei. 
Porţile se deschiseră şi fugarilor le fu îngăduit să se întoarcă în 
cetate şi să împartă sărăcia cu cei pe care-i părăsiseră. 

O clipă s-a crezut că totul avea să se sfârşească: Ludovic al 
XIII-lea, aproape tot atât de sătul de acest asediu, ca şi 
asediaţii, l-a chemat într-o zi pe aghiotantul său - Breton - i-a 
poruncit să-şi îmbrace tunica cu flori de crin, să-şi pună toca pe 
cap, să ia sceptrul în mină şi, precedat de doi trompeţi, să se 
ducă şi să-i someze, după obicei, pe primar şi pe toţi cei care 
alcătuiau sfatul oraşului, să se predea. 

lată cum suna somaţia către primar: 

„Pe tine, Guiton, primar al oraşului La Rochelle, te somez în 
numele regelui, unicul suveran şi stăpân al meu şi al tău, să 
aduni imediat sfatul oraşului pentru ca fiecare să poată auzi din 
gura mea ceea ce am de spus din partea maiestății-sale“. 

Dacă primarul venea la poarta oraşului să audă această 
somaţie şi aduna statul oraşului, după cum suna porunca, 
Breton trebuia să se prezinte în faţa acestui sfat şi să citească 
cea de a doua somaţie: 

„Pe tine, Guiton, primar al oraşului La Rochelle, pe toți 
consilierii municipali, pe toți pairii cât şi pe toți cei care iau 
parte la cârmuirea oraşului, vă somez în numele regelui, unicul 
suveran al meu şi al vostru, să-i deschideţi porțile oraşului, şi 
să-i dati de îndată deplina ascultare pe care i-o datorați; în 
acest caz vă declar că vă va ierta crima de trădare şi de 
răzvrătire; dacă nu, dacă persistaţi în încăpăținarea voastră, 
refuzând mila unui prinț atât de mare, vă declar din partea sa, 
că nu mai aveti nimic de nădăjduit de la îndurarea sa şi că 


trebuie să vă aşteptaţi la dreapta pedeapsă pe care o meritați, 
la toate asprimile pe care un rege atât de mare poate și trebuie 
să le exercite asupra unor supuşi atât de răi.” 

Dar cu toate strădaniile depuse de aghiotant, cu toate 
sunetele ascuţite scoase de trimbiţaşii care-l însoțeau, nici 
primarul, nici altcineva nu veni să-l primească la porţile 
oraşului. Nici măcar sentinelele nu se deranjară să-i răspundă, 
aşa că Breton fu obligat să renunţe la cele două somaţii. Şi asta 
din pricină că, în culmea deznădejdii lor, asediaţii mai aveau 
totuşi o speranţă: speranţa consta în făgăduielile lui 
Buckingham, care erau într-adevăr cât pe-aci să se realizeze, 
dacă n-ar fi survenit unul din acele evenimente neaşteptate 
care răstoarnă toate combinaţiile omeneşti şi care distrug ori 
salvează pe neaşteptate statele. 

Buckingham îşi continua proiectul unei invazii în Franţa, cu 
toată ardoarea de care era capabil, în ciuda opoziţiei 
înverşunate pe care o ridicase în Anglia acest război împotriva 
Franţei; unii însă mai miloşi, când vedeau la ce cumplită 
deznădejde fuseseră aduşi fraţii lor protestanți din La Rochelle, 
doreau cu ardoare ca o lovitură viguroasă să pună capăt 
asediului regelui şi cardinalului. Buckingham însă, bătut în 
insula Re, intenţiona să încerce acea lovitură numai după ce 
toţi prinții din Ligă s-ar fi declarat de partea lui. Dar cum 
arestarea de către cardinal a trimisului său în Franţa, milordul 
Montaigu, îi speriase pe prinții din Ligă, Buckingham se văzu 
obligat să-şi recheme flota plecată în ajutorul oraşului La 
Rochelle. Această flotă reintră deci senină, în rada portului 
Portsmouth, fără să fi făcut nimic pentru asediați. 

Asta fiindcă, aşa cum am mai spus-o, Buckingham aştepta 
din zi în zi vestea că ducii de Lorena, de Savoia şi de Bavaria 
erau gata să intre în Franţa. Dar, la înapoierea acestei flote, 
iată că izbucni o mare răscoală. Poporul se năpusti în palatul lui 
Buckingham şi, negăsindu-l pe duce, îl strânse de gât pe 
medicul acestuia. A doua zi, Buckingham puse la vedere o 
placardă mare în care anunţa că rechemase flota ca să preia el 
însuşi comanda. Dar la această placardă i se răspunse printr-o 
alta, care conţinea aceste cuvinte amenințătoare: 

„Cine cârmuieşte regatul? Regele. Cine-l cârmuieşte pe rege? 
Ducele. Cine-l cârmuieşte pe duce? Diavolul. Ducele să bage de 
seamă, de nu, va avea şi el soarta medicului său!“ 


Buckingham nu se nelinişti din pricina acestei ameninţări, 
mai întâi pentru că era foarte curajos, apoi pentru că ea îi 
răsunase atât de des în ureche, încât ajunsese a se obişnui. 
Continuă deci pregătirile de război fără să ia nicio măsură în 
privinţa persoanei sale. În sfirşit, în 23 august, în clipa în care 
Buckingham - după ce-i primise în casa în care locuia la 
Portsmouth, pe ducele de Soubisse şi pe trimişii oraşului La 
Rochelle - ieşea din odaia sa, simţi brusc o durere groaznică în 
inimă, însoţită de o răceală ca de gheaţă. Zărind un om care 
fugea, îşi duse mina la piept şi simţi minerul unui cuţit pe care 
şi-l smulse din rană spunând: 

— Ah, ticălosul! M-a omorit! 

După care se prăvăli în braţele celor ce-l însoțeau şi muri 
fără să mai poată rosti vreun cuvânt. 

Jos, lângă el, se afla o pălărie; în fundul pălăriei fu găsită o 
hârtie pe care se putură citi aceste cuvinte: 

„Ducele de Buckingham era duşmanul ţării şi din pricina asta 
l-am ucis”. 

Atunci, de la toate ferestrele, se auziră strigăte: 

— Arestaţi-l pe ucigaş! Ucigaşul e cu capul gol! 

Pe stradă se afla o grămadă de lume care aştepta ieşirea 
ducelui şi, în mijlocul acelei mulţimi, zăriră într-adevâr un 
bărbat fără pălărie, foarte palid, dar care părea totuşi calm şi 
liniştit Se aruncară asupra lui, strigând: 

— lată-l pe ucigaşul ducelui! 

— Da, răspunse omul, eu l-am omorât! 

L-au arestat şi l-au dus în faţa judecătorilor. Acolo el 
mărturisi totul, susţinând că salvase regatul ucigându-l pe cel 
care-i dădea regelui sfaturi dezastruoase. Declară că nu 
avusese complici şi că nu nutrise niciun fel de ură personală 
împotriva ducelui. 

Se descoperi totuşi că acest om, care era locotenent, îi 
ceruse de două ori ducelui, care-l refuzase, gradul de căpitan. 
Omul se numea John Felton; muri cu îndrăzneala unui fanatic şi 
cu liniştea unui martir. 

Se înţelege ce răsunet avu o asemenea veste în Europa şi 
mai ales la Curtea Franţei. Când i se anunţă această moarte 
Anei de Austria, regina aproape că leşină, lăsând să-i scape 
aceste cuvinte imprudente: 

— Nu se poate! Abia am primit o scrisoare de la el! Dar în 


curând n-a mai existat nicio îndoială; Ludovic al XIII-lea, reîntors 
la Paris, i-a confirmat reginei această cumplită veste. Şi a făcut- 
o plin de fiere, fără ca măcar să-şi ascundă faţă de nevastă-sa 
bucuria pe care i-o pricinuia acest eveniment. 

La rândul ei, regina s-a purtat la fel de deschis: s-a închis în 
apartamentele sale, unde a plâns îndelung şi fără să se mai 
ascundă. Mai târziu, deşi timpul i-a potolit oarecum durerea, n-a 
izbutit să mai alunge din minte chipul frumosului şi nobilului 
duce, care riscase totul pentru ea şi despre care era convinsă - 
având în vedere bănuielile împotriva lui Richelieu şi Ludovic al 
XIII-lea - că plătise cu viaţa dragostea pe care i-o purtase. 

Capitolul V 
1629-1638 
Sfârşitul şi urmările războiului. 
— Zvonuri în legătură cu sarcina Anei de Austria. 
— Primul copil. 
— Naşterea lui Ludovic al XIV-lea. 
— Bucurie generală. 
— Horoscopul noului născut. 
— Darul Papei. 
— Cortegiul viitorului rege. 

Se cunoaşte rezultatul politic al acestui război. Oraşul La 
Rochelle, înfometat, din pricina unui dig construit de cardinal, 
fu silit să se predea şi capitulă la 28 octombrie 1628, după 
unsprezece luni de asediu. În ceea ce priveşte rezultatul 
particular, el a dus la ruptura definitivă dintre rege şi regină, 
ruptură care în următorii zece ani a fost şi mai mult înveninată 
de moartea lui Montmorency, de războiul cu Spania, din 1635, 
şi de relaţiile dintre Ana de Austria şi domnul de Mirabel, 
ambasadorul Spaniei. Amintim că victima acestor relaţii a fost 
Laporte, care se afla întemnițat la Bastilia când Chavigny 
venise să-i ceară regelui să-l ierte, vestindu-l că regina era 
însărcinată. 

Aşa cum am mai spus la începutul acestei povestiri, lumea 
s-a îndoit multă vreme în privinţa fericitei veşti şi când, în 
sfârşit, a fost confirmată, începură să circule mii de zvonuri 
ciudate despre acest copil aşteptat atâta vreme în zadar. 

Ştim foarte bine că aceste zvonuri nu sunt demne de 
istorie. Le relatăm totuşi, fără să le dăm crezare, doar ca să 
dovedim că n-am neglijat nimic în ceea ce priveşte studiul 


acestei epoci şi că am consultat, în egală măsură, şi paginile 
serioase ale lui Mezeray, Levassor şi Daniel, dar şi Memoriile 
picante ale lui Bassompierre, Tallemant des Reaux şi de 
Brienne; cu alte cuvinte şi arhivele bibliotecilor şi bârfele 
alcovurilor. 

Suntem astfel asiguraţi că regina ştia cât se poate de bine că 
nu ea era de vină că n-avea copii, fiindcă în 1636 mai fusese 
însărcinată o dată. Se spune că rodul acelei sarcini fusese 
tăinuit cu multă grijă şi poate că mai târziu el este acela care a 
apărut cu o mască de catifea pe obraz. 

Dispariţia primului copil, care conform aceloraşi zvonuri ar fi 
fost băiat, o făcuse pe regină să aibă nişte regrete cumplite, 
mai întâi ca mamă. Apoi ca regină. Sănătatea regelui se 
înrăutăţea din zi în zi şi majestatea-sa putea muri dintr-un 
moment în altul, lăsându-şi văduva expusă urii cardinalului. Or, 
Ana de Austria avea un exemplu de forţa malefică a acestei un 
chiar sub ochii ei. 

Regina Maria de Medicis, cutezând într-o zi să-l înfrunte făţiş 
pe cardinal, fusese exilată, deşi era mama regelui, fiind silită 
să ducă o viaţă plină de privaţiuni, printre străini. E adevărat că 
şi Richelieu părea condamnat; doctorii spuneau că nu mai avea 
mult de trăit. Dar eminenţa-sa o făcuse de atâtea ori pe 
bolnavul şi abuzase atât de des de acele false agonii încât 
acum nu-l mai credea nimeni. De altfel, chiar dacă Richelieu ar 
fi fost într-adevăr bolnav şi chiar dacă boala lui ar fi fost 
mortală, cine putea spune care dintre cei doi - el sau regele - 
aveau să ajungă mai repede la groapă? Dacă Richelieu îi 
supravieţuia doar şase luni regelui, regina era pierdută. Aşa că 
Ana de Austria, de îndată ce băgă de seamă că e din nou 
însărcinată, vru - se zice - să tragă foloase, făcindu-l pe rege 
să creadă că el e fericitul tată, iar dacă pruncul avea să fie 
băiat, să devină moştenitorul tronului. Scena petrecută la 
domnişoara de La Fayette, şi cu care am început această 
povestire, n-ar fi fost deci decât o scenă pregătită cu dibăcie, o 
comedie în care regele a jucat rolul soţului înşelat. 

Nişte indiscreţii verbale, ba unele chiar şi scrise ale lui 
Guitaut, căpitanul gărzilor reginei, iscaseră aceste zvonuri. 
Domnul Guitaut afirmase că lui Ludovic al XIII-lea nici prin cap 
nu-i trecuse să se ducă să mănânce şi să doarmă la Luvru în 
seara aceea de 5 decembrie, ci că regina fusese cea care 


trimisese de două ori după ilustrul ei soţ, la mănăstirea 
Bunăvestirii din Saint-Antoine; că până la urmă, Ludovic, 
plictisit de atâtea insistenţe, se lăsase înduplecat, mai ales de 
rugăminţile domnişoarei de La Fayette decât de cele ale 
reginei. Cât despre adevăratul tată al celor doi copii, îl vom 
vedea apărând mai târziu. 

Dar, repetăm, toate aceste afirmaţii nu-s decât simple 
zvonuri şi istoricul deşi le aminteşte, nu pune nicio bază pe ele. 

Un singur fapt era adevărat şi anume că regina era 
însărcinată şi că această sarcină bucura întreaga Franţă. 
Totuşi, în această bucurie se mai amesteca o ultimă teamă: ca 
nu cumva regina să nască o fată. În sfârşit, momentul atât de 
dorit sosi. În 4 septembrie 1638, la ora unsprezece seara, 
regina simţi primele dureri ale naşterii. Se afla la Saint- 
Germain-en-Laye, în pavilionul lui Henric al IV-lea, ale cărui 
ferestre dădeau spre Sena. 

Naşterea aceasta stârnise un atât de mare interes printre 
parizieni, încât mulţi dintre ei, care nu aveau unde sta la Saint- 
Germain, tocmiseră nişte mesageri pe care-i aşezaseră în 
diverse puncte pe drumul de la Saint-Germain la Paris, ca să 
capete, cât mai repede, veşti. Din nenorocire, podul de la 
Neuilly se rupsese şi în locul lui se afla un bac care venea 
foarte greu. Dar oamenii, lacomi să afle noutatea, devansară 
telegraful, plasând pe malul stâng al Senei câţiva bărbaţi care 
se schimbau din două în două ceasuri şi care aveau misiunea 
să anunţe, de pe un mal pe celălalt, cum stăteau lucrurile. 
Trebuiau să facă semne negative dacă regina nu născuse încă, 
să stea posomoriţi şi cu braţele încrucişate dacă regina ar fi 
născut o fată şi, în sfârşit, să-şi fluture pălăriile şi să scoată 
strigăte de bucurie dacă regina aducea pe lume un Delfin. 

Duminică, 5 septembrie, către ora cinci dimineaţa, durerile 
înteţindu-se, domnişoara de Filandre dădu fuga să-l anunţe pe 
rege, care nu dormise toată noaptea, că putea să vină. Imediat 
Ludovic al XIII-lea intră în odaia reginei, poruncind să fie 
chemaţi de îndată Gaston de Orleans sau Domnul cum i se mai 
spunea - singurul său frate - doamna prinţesă de Conde şi 
doamna contesă de Soissons. Când prinții sosiră şi fură 
introduşi în camera Anei de Austria, ceasul bătea orele şase. 
Contrar ceremonialului, care cerea ca odaia reginei să fie plină 
de lume, nu se aflau, impreună cu regele şi personajele pe care 


le-am amintit mai înainte, decât doamna de Vendome căreia 
regele îi îngăduise - ca o favoare personală - şi asiste la 
naştere. În plus, se mai aflau în odaia reginei doamna de 
Lansac - guvernanta copilului ce urma să se nască - doamnele 
de onoare de Senecey şi de Flotte, două cameriste, ale căror 
nume n-au fost consemnate în proce- sul-verbal, doica 
viitorului copil şi moaşa care se numea doamna Peronne. 

În acelaşi pavilion, în odaia vecină cu cea unde urma să 
nască regina, erau adunate: prinţesa de Guemene, ducele de 
la Tremouille şi de Bouillon, doamnele de Ville-aux-Cleres, de 
Mortemar, de Liancourt şi altele, episcopul de Metz, ducele de 
Vendome, ducii de Chevreuse şi de Montbazon, domnii de 
Souvre, de Mortemar, de Liancourt, de Ville-aux-Cleres, de 
Brion, de Chavigny, în sfârşit arhiepiscopii de Bourges, de 
Châlons şi du Mans şi principalii funcţionari ai casei regale. 

Ludovic al XIII-lea se plimba nerăbdător, dintr-o cameră într- 
alta. În sfârşit, la ora unsprezece şi jumătate dimineaţa, moaşa 
anunţă că regina născuse; apoi, după o clipă, în mijlocul tăcerii 
pline de nerăbdare, strigă: 

— Bucuraţi-vă, sire, nici de data asta regatul nu va cădea pe 
mâna unei femei! Majestatea-sa a născut un Delfin! 

Ludovic al XIII-lea luă pruncul din mâinile moaşei şi aşa cum 
era, se duse cu el la fereastră să-l arate, strigând: 

— Un fiu, domnilor, un fiu! 

Urmară imediat semnalele convenite, iar strigătele de 
bucurie fură atât de năvalnice, încât trecură peste Sena, de 
unde, graţie oamenilor postați pe drum, se prelungiră până la 
Paris. Regele, aducându-l pe Delfin în odaia soţiei sale, porunci 
să fie uns de episcopul de Meaux, primul său preot, în 
prezenţa prinților, a prinţeselor, a seniorilor, a doamnelor de la 
Curte şi a cancelarului. 

Serbările pe care regele le-a poruncit cu acest prilej, la Paris, 
întrec orice imaginaţie. Toate palatele nobilimii au fost 
iluminate cu făclii mari de ceară albă, care ardeau în nişte 
enorme candelabre de aramă. În plus, toate ferestrele erau 
împodobite cu felinare de hârtie colorată; nobilii îşi zugrăviseră 
pe ele însemnele, burghezii scriseseră o mulţime de cuvinte de 
circumstanţă. Clopotul cel mare de la palat sună toată ziua 
aceea şi a doua zi, ca şi clopotul de la Samaritaine: aceste 
două clopote nu sunau decât la naşterea unui fiu al Franţei, la 


naşterea sau la moartea unui rege. În tot restul acelei zile, ca 
şi a doua zi, Arsenalul şi Bastilia traseră cu tunul şi lansară 
focuri de artificii. În sfârşit, în aceeaşi seară, cum focul de 
artificii care trebuia tras de la Primărie nu putea fi gata decât a 
doua zi, fu aprins un rug uriaş, unde fiecare aduse câte o 
grămadă de lemne; se zice că flacăra acestui foc era atât de 
mare, încât pe celălalt mal al Senei se putea citi la fel de clar 
ca în toiul zilei. 

Pe toate străzile fuseseră întinse mese, unde te puteai aşeza 
să măninci în lege şi să bei un pahar cu vin în sănătatea 
regelui, a reginei şi a Delfinului. Ambasadorii, la rândul lor, 
rivalizau în sărbătorirea acestui eveniment. Ambasadorul 
Veneţiei atârnase la ferestrele palatului său ghirlande lungi de 
flori şi de fructe, minunat aranjate, în care se reflectau luminile 
felinarelor colorate şi ale făcliilor de ceară; un alt ambasador 
îşi trimisese muzicanţii intr-un car de triumf la care erau 
înhămaţi şase cai albi să străbată străzile Parisului şi să cânte 
cântece vesele. Ambasadorul Angliei poruncise să se tragă 
numeroase focuri de artificii şi să se împartă vin oricui voia. 

În timpul acestui fericit eveniment, cardinalul nu se afla la 
Paris, ci la Saint-Quentin, în Picardia. li scrise regelui, ca să-l 
felicite şi să-i spună să-i dea Delfinului numele de Teodosie - 
adică Darul lui Dumnezeu. Prin acelaşi curier, cardinalul o 
felicită şi pe regină; dar scrisoarea era scurtă şi rece. 

„Marile bucurii - spunea cardinalul în această scurtă epistolă 
- sunt mute.” 

Astrologul Campanella, adus de Richelieu la Paris, fu pus să-i 
facă de îndată horoscopul noului născut. 

” Acest copil, - spuse Campanella după ce cercetă pruncul, - 
va fi desfrânat ca Henric al IV-lea şi foarte mândru; va domni 
vreme îndelungată, cu destule greutăți, dar şi cu unele bucurii; 
sfirşitul îi va fi însă trist, căci va produce mari încurcături atât 
în religie cât şi în stat.” 

Dar, în acelaşi timp, un alt astrolog, de un cu totul alt gen, 
făcea şi el horoscopul pruncului. Ambasadorul Suediei, Grotius, 
îi scria lui Oxenstiern, la câteva zile după naşterea prinţului: 

„Delfinul a schimbat până acum de trei ori doica, căci nu 
numai că-i seacă acesteia sinul, dar i-l mai şi sfâşie. Vecinii 
Franței să ia aminte la o rapacitate atât de precoce” 

În 28 iulie, anul următor, vice-legatul din Avignon, Sforzza, 


nunțiul extraordinar al Papei, îi înmână reginei, la Saint- 
Germain, scutecele pe care sanctitatea-sa avea obiceiul să le 
trimită primilor născuţi ai coroanei Franţei, dovedind astfel că-i 
recunoştea pe aceşti prinți drept fiii mai mari ai Bisericii. 
Aceste scutece, strălucind de aur şi de argint, erau închise în 
două cutii mari de catifea roşie. 

Acum, să aruncăm o privire în jur, asupra Franţei, dar şi 
asupra Europei; să vedem ce suverani domneau atunci şi ce 
oameni se născuseră sau erau pe cale de a se naşte, meniţi să 
concureze la gloria acestui copil, care primise la naştere 
numele de „Darul lui Dumnezeu” şi care avea să-l capete, 
peste treizeci de ani, pe cel de Ludovic cel Mare. 

Să începem cu diferitele state ale Europei. 

In Austria domnea Ferdinand al III-lea. Născut în 1608 - ca şi 
Gaston de Orleans - Ferdinand, rege al Ungariei în 1625, al 
Boemiei în 1627 şi, în sfârşit, ales împărat în 1637, Ferdinand 
zic, stăpânea cel mai mare şi mai puternic imperiu din lume. 
Numai în Germania, şaizeci şi două de oraşe imperiale, şaizeci 
de suverani laici, patruzeci de prinți ecleziastici, nouă electori, 
printre care - se aflau şi trei sau patru regi, îl recunoscuseră 
ca suveran. În plus, fără a mai număra Spania, mai curând 
sclava decât aliata lui, mai stăpânea Ţările-de-Jos, Milanul, 
regatul Neapolului, Boemia şi Ungaria. 

Aşa că începând cu Carol Quintul, balanţa înclina spre 
Austria, care nu mai avea nicio altă contrapondere europeană. 
Şi tocmai pe această mare putere o atacase cu înverşunare 
Richelieu, fără să-i facă însă tot răul pe care i l-ar fi putut 
căşuna, fiind veşnic constrâns să-şi întoarcă privirea de la 
opera sa politică, la siguranţa propriei sale persoane. 

După Imperiu, în ordinea naţiunilor, urma Spania, cârmuită 
de ramura vârstnică a casei de Austria. Spania, pe care Carol 
Quintul o ridicase la rangul de mare naţiune şi pe care Filip al 
II-lea o menţinuse la înălţimea la care o ridicase tatăl său; 
Spania, ai căror regi se lăudau, graţie minelor din Mexic şi din 
Potosi, că e destul de bogată pentru a putea cumpăra tot 
pământul; ceea ce n-aveau de gând să facă - adăugau ei - din 
moment ce erau destul de puternici ca să-l cucerească. Filip al 
II-lea, purtase, de bine de rău, pe umerii săi, aidoma lui Atlas, 
această cumplită povară, lăsată de cei doi uriaşi din care se 
trăgea. Totuşi era uşor de prevăzut că această povară, mult 


prea grea pentru el, avea să-l zdrobească pe plăpândul urmaş 
al lui Filip al Ill-lea, care domnea atunci şi care pierduse 
Roussillonul din pricina slăbiciunii sale, Catalonia, din pricina 
tiraniei sale, iar acum pierdea şi Portugalia din pricina 
neglijenţei sale. ` 

Anglia ocapa locul al treilea. Incă din acea epocă, ea 
pretindea suveranitatea mărilor şi râvnea la poziția de 
mediatoare între alte state. Dar pentru a-şi împlini, în acel 
moment, acest destin măreț, i-ar fi trebuit un alt suveran decât 
slabul Carol | şi un popor mai puţin divizat decât era cel din 
cele trei regate. Singurul lucru pe care avea să-l săvârşească 
Anglia în această epocă, va fi acea răscoală, căreia îi va cădea 
victimă, şase ani mai târziu, însuşi regele ei. 

Pe urmă venea Portugalia, cucerită în 1580 de Filip al II-lea şi 
recucerită, în 1640, de ducele de Bragance; Portugalia, 
această veşnică duşmană a Spaniei, sătulă de a fi stat şaizeci 
de ani sub stăpinirea ei, ca un bulgăre inert sub gheara unui 
leu de marmoră; Portugalia, care în afară de statele din 
Europa, mai avea insulele Madera şi Azore, pieţele din Tanger, 
regatele Congo şi Angola, Etiopia, Guineea, o parte din India şi, 
la hotarul cu China, oraşul Macao. 

Apoi venea Olanda (ţară care merită o menţiune specială, 
căci vom avea foarte des de a face cu ea şi a cărei infrângere 
îi va aduce lui Ludovic al XIV-lea titlul de „cel Mare”). Olanda, 
alcătuită din şapte provincii, bogată în păşuni, dar săracă în 
grine, nesănătoasă, aproape în întregime inundată de marea 
de care n-o apărau decât digurile sale şi care, cu bălțile, 
canalele şi podurile ei, semăna cu o Veneţie a Nordului; 
Olanda, pe care o jumătate de secol de libertate şi de muncă o 
ridicase la nivelul naţiunilor de rangul al doilea şi care aspira - 
dacă n-o oprea nimeni din drumul ei - să ocupe locul intâi; 
Olanda, această Fenicie modernă, rivala Italiei În comerţ şi 
care-i ameninţa drumul spre Cap, mult mai scurt ca să ajungă 
în India decât oricare dintre cele trei drumuri de caravane care 
duceau la Alexandria, la Smirna şi la Constantinopol; rivala 
Angliei, în ceea ce privea flota, ai cărei corsari îşi spuneau 
„măturătorii mărilor”, şi care aveau drept pavilion o mătură, 
fără să le treacă prin cap că intr-o bună zi vor fi biciuiţi cu 
vergile smulse din acest pavilion; Olanda, din a cărei poziţie 
conducătorii ei au făcut o mare putere maritimă şi din ai cărei 


soldaţi, prinții de Orania - cei mai buni generali ai Europei, în 
acea epocă - au făcut o mare putere militară. 

Dincolo de Olanda începeau să se întrevadă, printre 
zăpezile lor, popoarele Nordului: Danemarca, Suedia, Polonia 
şi Rusia. Dar acele popoare, mereu în război unele cu altele, 
având de rezolvat problema supremaţiei polare, n-aveau 
vreme să se ocupe de chestiunile politice ale Europei centrale. 
Danemarca îl avea pe atunci pe Cristian al IV-lea; Suedia pe 
Gustav Vasa; Polonia însă era în aşteptarea lui Jan Sobieski, 
iar Rusia în aşteptarea lui Petru |. 

În cealaltă parte a continentului, în vreme ce statele din 
Nord se dezvoltau, cele din Sud decădeau. Veneţia, această 
regină a Mediteranei, pe care o invidiaseră cu o sută de ani 
mai înainte, toate celelalte regate, lovită în inimă de drumul 
deschis spre Cap, descoperit de Vasco da Gama, tremurând şi 
în faţa sultanului şi în faţa împăratului Austriei, abia izbutind 
să-şi apere pământurile, nu mai era decât fantoma a ceea ce 
fusese odinioară şi intra în acea epocă de decadenţă care a 
făcut din ea cea mai frumoasă şi mai poetică ruină care mai 
există şi azi. 

Florenţa era liniştită şi bogată, dar marii săi duci muriseră. 
Dintre urmaşii lui Tiberiu Toscanul, dintre nepoţii lui Giovannni 
delle Bandenere, nu mai rămăsese decât Ferdinand al II-lea. 
Florenţa avusese întotdeauna pretenţia de a fi numită „Atena 
ltaliei”; dar pretenţia ei se reducea doar la atât. Căci urmaşii 
marilor ei artişti nu erau mai grozavi decât ai marilor săi duci: 
poeţii, pictorii, sculptorii şi arhitecţii florentini erau tot atât de 
degeneraţi faţă de Dante, de Andrea del Sarto şi de 
Michelangelo pe cât erau de degeneraţi actualii ei duci faţă de 
Laurenţiu Magnificul sau de Cosimo cel Mare. 

Genova era la fel de slăbită ca şi sora şi rivala sa Veneţia: 
avusese oamenii ei mari, îndeplinise faptele măreţe pe care le 
avusese de îndeplinit: acum neputinciosul urmaş al lui Andrea 
Doria venise la Versailles să ceară iertare regelui, fiindcă 
îndrăznise să vândă praf de puşcă şi ghiulele algerienilor. 

Savoia nu mai conta, sfâşiată cum era de războiul civil: de 
altfel partidul ei predominant se arăta a fi cu totul de partea 
Franţei. 

Elveţia era - aşa cum este de altfel şi astăzi - doar o barieră 
naturală aşezată între Franţa şi ltalia; îşi vindea soldaţii 


prinţului care se dovedea a fi mai bogat ca să i-i plătească. 

lată care era starea Europei. Să vedem acum care era 
situaţia în Franţa. 

Franţa n-avea încă o poziţie însemnată printre statele lumii. 
Henric al IV-lea tocmai se pregătea să facă din ea cea dintâi 
naţiune europeană, dar pumnalul lui Ravaillac a pus capăt 
acestui plan. Richelieu făcuse să fie respectată. Dar cu 
excepţia Roussillonului şi a Cataloniei, nu cucerise aproape 
nimic. Câştigase bătălia de la Avein cu austriecii, dar o 
pierduse pe cea de la Corbie, cu spaniolii, iar avangarda 
duşmană înaintase până la Pontoise. Avea doar optzeci de mii 
de oameni sub arme; marina, inexistentă sub Henric al III-lea şi 
Henric al IV-lea, a fost înfiinţată abia sub Richelieu. Ludovic al 
XIII-lea n-avea decât patruzeci şi cinci de milioane de livre 
venit, ca să facă faţă tuturor cheltuielilor statului; şi, după 
asediul Metzului de către Carol Quintul, Franţa n-a mai văzut 
cincizeci de mii de soldaţi adunaţi sub un singur şef şi intr-un 
singur loc. Dar, ocupat să facă Franţa puternică în afară, să 
pună capăt revoluţiei dinlăuntru, să ruineze familiile princiare - 
care, alungate de coasa lui Ludovic al XI-lea, iscaseră acele 
nesfirşite războaie civile ce pârjoliseră statul încă de pe 
vremea lui Henric al II-lea - cardinalul nu mai avusese când se 
gândi la amănunte secundare care fac, dacă nu măreţia unui 
popor, cel puţin fericirea şi siguranţa cetăţenilor săi. Marile 
drumuri, părăsite de stat, abia dacă erau practicabile şi 
gemeau de tâlhari; străzile Parisului, strimte, prost pavate, 
pline de noroi şi de murdărie. Deveneau - începând de la ora 
zece seara - domeniul pungaşilor, al hoţilor şi al asasinilor, pe 
care nu-i stânjeneau câtuşi de puţin rarele felinare semănate 
cu zgârcenie prin oraş, după cum nu-i deranjau aproape 
niciodată cei patruzeci şi cinci de oameni din garda de noapte, 
prost plătiţi, cărora le era încredinţată paza Parisului. 

Spiritul general era înclinat spre revoltă. Prinții de singe se 
revoltau şi în curând vom vedea revoltându-se şi Parlamentul. 
O spoială de cavalerism barbar, dar avându-şi aerul său 
pitoresc, însufleţea nobilimea, gata în orice clipă să pună mâna 
pe sabie şi făcea din orice duel o mică luptă între patru, şase 
sau chiar opt persoane. Aceste încleştări, în ciuda edictelor, 
aveau loc pretutindeni: în Piaţa Regală, în dosul mănăstirilor 
Carme-Dechausse şi Pre-aux-Cleres. Dar în acest domeniu 


Richelieu şi adusese o mare reformă. Aflat între două secole - 
cel al lui Henric al IV-lea, pe care-l văzuse isprăvindu-se şi cel 
al lui Ludovic al XIV-lea pe care-l vedea începând - Richelieu, 
întocmai ca şi Tarquinius Superbus, doborâse capetele prea 
înalte; în epoca în care ne aflăm, nu mai rămăseseră din 
trecutul secol decât ducele de Angouleme, contele de 
Bassompierre şi domnul de Bellegarde; dar domnul de 
Bassompierre tocmai ieşise de la Bastilia, iar Angouleme, după 
ce petrecuse şi el patru sau cinci ani în acelaşi loc, sub regența 
Mariei de Medicis, fugise şi nu se mai întorsese sub 
ministeriatul cardinalului. 

În ceea ce priveşte gradul de prevedere la care ajunseseră 
tribunalele sau mai curând gradul de supunere oarbă în care se 
aflau, o dovedesc două procese: cel al Leonorei Galigai, arsă ca 
vrăjitoare în 1617 şi procesul lui Urban Grandier, ars ca vrăjitor 
în 1634. 

Literele rămăseseră şi ele mult în urmă. Italia deschisese un 
drum strălucit spiritului uman: Dante, Petrarca, Ariosto şi Tasso 
apăruseră unul după altul; Spenser, Sidney şi Shakespeare, le 
urmaseră în Anglia; Guilhem de Castro, Lope de Vega şi 
Calderon de la Barca, fără a-i mai pune la socoteală pe autorul 
sau pe autorii acelor romanceros, o adevărată Fliadă castiliană, 
înfloriseră sau înfloreau în Spania, în vreme ce, în Franţa, 
Malherbe şi Montaigne abia plămădeau limba pe care avea s-o 
vorbească Comeille. Pentru că stătuseră multă vreme în umbră, 
proza şi poezia franceză aveau să strălucească, în curând, şi cu 
atât mai puternic. Comeille, al cărui nume l-am şi rostit şi care 
în această epocă îşi şi jucase trei din capodoperele sale - Cidul, 
Cinna, Şi Polyeucte - avea atunci treizeci şi doi de ani; Rotrou 
avea douăzeci şi nouă; Benserade douăzeci şi şase, Moliere 
optsprezece, La Fontaine şaptesprezece, Pascal cincisprezece, 
Bossuet unsprezece, Racine abia se năştea.* 

în sfârşit, domnişoara de Scudery, care avea să des- chidă 
largi perspective influenţei femeilor în societatea modernă, 
avea treizeci şi unu de ani. 


Capitolul VI 


4 In realitate Benserade avea douăzeci şi cinci de ani, Pascal treisprezece, Moliere şaisprezece 
(n.tr.). 


1639-1643 
Naşterea ducelui de Anjou. 
— Observaţii curioase în legătură cu luna septembrie. 
— Favoarea făcută lui Cing-Mars. 
— Academia franceză. 
— Mirame. 
— Prima reprezentatie a acestei tragedii. 
— Fontrailles. 
— La Chesnaye. 
— Fabert. 
— Conspirația. 
— Călătoria regelui în sud. 
— Boala cardinalului. 
— Richelieu îi doboară pe conspiratori. 
— Ultimele clipe ale cardinalului. 
— O dublă apreciere asupra acestui ministru. 

Evenimentele de oarecare importanţa care s-au petrecut în 
primii doi sau trei ani de viaţă ai lui Ludovic al XIV-lea au fost: 
moartea părintelui Joseph, cu care ne-am întilnit la începutul 
acestei povestiri, favoarea crescândă de care începuse să se 
bucure Cinq-Mars, şi, în sfârşit, faptul că regina adusese pe 
lume un al doilea fiu, numit ducele de Anjou, născut în ziua de 
21 septembrie. 

In legătură cu această lună, trebuie remarcată ciudata ei 
influenţă în cuprinsul acelui secol. Cardinalul se născuse în 5 
septembrie 1585; regele, în 17 septembrie 1600; regina, în 22 
septembrie 1601; Delfinul, în 5 septembrie 1638, iar ducele de 
Anjou venise pe lume în ziua de 21 septembrie 1640; în sfârşit, 
în aceeaşi lună în care s-a născut, Ludovic al XIV-lea a şi murit 
în 1715. 

Cu acest prilej savanții se apucară să facă cercetări şi 
descoperiră, chipurile, că în luna septembrie fusese creată 
lumea, fapt care-l măguli grozav pe Ludovic al XIII-lea şi care 
deveni pentru el o nouă certitudine a prosperității viitoare a 
statului. 

In vremea asta, fără ca regina să depună vreo strădanie, 
relaţiile ei cu regele deveniră mai bune. In timp ce acesta, din 
ce în ce mai oprimat de cardinal, începuse să nutrească pentru 
el o ură surdă. Aşa, de pildă, toţi cei care-l înconjurau pe rege 
erau oamenii cardinalului: valeţi, gentilomi, favoriţi. Nu mai 


existau la această Curte numeroasă decât domnii de Treville, 
Des Essarts şi Guitaut care rămăseseră tari pe poziţie, primii 
doi fiind fideli regelui, iar ultimul reginei. 

Ludovic al XIII-lea se apropiase din nou de domnişoara de 
Hautefort, dar această legătură, oricât de castă ar fi fost, 
putea să aibă un rezultat funest pentru cardinal, din pricina 
prieteniei care exista între regină şi domnişoara ei de onoare. 
Richelieu o îndepărtă deci cum o îndepărtase şi pe domnişoara 
de La Fayette şi o înlocui cu un bărbat pe care putea conta. 
Acest bărbat era marchizul de Cinq-Mars pe care frumosul 
roman al lui Alfred de Vigny l-a făcut atât de cunoscut. 
Cardinalul observase că regelui îi plăcea să discute cu acest 
tânăr şi crezând că poate conta pe el, fiindcă mareşalul 
d'Effiat, tatăl lui Cinq-Mars, era unul dintre slujitorii săi 
credincioşi, dori să-l vadă ocupând pe lângă rege acelaşi loc 
pe care-l ocupase bietul Chalais, şi cum presupunea că 
sfârşitul avea să-i fie acelaşi, şi începuturile trebuiau să fie 
asemănătoare. 

Cinq-Mars fu deci vârât în sufletul lui Ludovic al XIII-lea nu în 
calitate de camerier, post pe care îl deţinea în acel moment 
marchizul de La Force, ci ca prim-scutier al regelui. Lui Cinq- 
Mars îi trebuise aproape un an şi jumătate până să se 
hotărască să accepte trista cinste ce i se făcea. Îşi aminti de 
Chalais, decapitat, de Barradas, aflat în exil, şi, tânăr, frumos, 
bogat, nu ţinea deloc să-şi rişte viaţa, vârându-se în acea 
prăpastie a favorurilor regale care-i înghiţea pe toţi. Dar 
cardinalul şi soarta sa îl minară într-acolo şi el nu putu opune 
nicio rezistenţă. In concluzie, niciodată vreo favoare n-a fost 
atât de mare, nici atât de reală. Regele îl numea de faţă cu toţi 
„Scumpul său prieten” şi nu putea sta nicio clipă fără el; când 
Cinq-Mars a plecat la asediul de la Arras, a trebuit să-i 
făgăduiască suveranului său că-i va scrie de două ori pe zi; 
cum într-o zi Ludovic al XIII-lea n-a primit nicio scrisoare de la 
el, regele şi-a petrecut seara plângând şi susţinând că Cinq- 
Mars fusese desigur ucis şi că nimic nu-l va consola vreodată 
de o asemenea pierdere. 

In vremea asta, cardinalul continua s-o urască din toată 
inima pe regină, iar cele două naşteri fericite nu făcuseră 
decât să dospească şi mai mult vechea plămadă a iubirii 
respinse. Aşa că eminenţa-sa, care-şi isprăvise de construit 


Palatul Cardinal, ţinea cu tot dinadinsul - inaugurindu-şi noua 
locuinţă - să se răzbune într-un mod răsunător pe regala lui 
rivală. 

Sunt cunoscute gusturile poetice ale cardinalului; el 
fondase, în 1635, Academia Franceză, pe care ministrul Saint- 
Germain o poreclise „colivia lui Psafon” iar academicienii, 
recunoscători, îl numiseră pe cardinal „zeu“, şi la „divina sa 
poruncă”, cenzurară Cidul. Mai mult decât atât; făcuseră 
portretul eminenţei-sale în mijlocul unui soare uriaş cu 
patruzeci de raze şi fiecare din aceste raze se isprăvea cu 
numele unui academician. 

Cardinalul susţinea, în gura mare, că nu preţuia şi nu iubea 
decât poezia; când se apuca să scrie versuri, nu mai acorda 
nimănui nicio audienţă. Într-o zi, în vreme ce discuta cu 
Desmarets, îl întrebă pe neaşteptate: 

— Ce crezi că-mi face cea mai mare plăcere, domnule? 

— După toate probabilitățile, monseniore, să vă preocupaţi 
de fericirea Franţei. 

— Te înşeli, replică Richelieu, îmi place să fac versuri. 

Asupra acestui punct, ca de altfel şi asupra celorlalte, 
cardinalul nu suferea să fie contrazis. Intr-o zi, domnul l'Etoile, 
cuteză - cât mai delicat cu putinţă - să-i arate că printre 
versurile pe care eminenţa-sa avusese bunăvoința să i le 
citească, exista unul care avea numai treisprezece picioare. 

— Ei, domnule, zise cardinalul, aşa îmi place mie, şi mi-l veţi 
aproba cu toţii fie că are un picior în plus sau în minus! 

Dar în ciuda prezicerii marelui ministru, cum versurile nu-s 
totuna cu legile, versul cu pricina nu fu acceptat. Asta nu l-a 
împiedicat pe cardinal să-şi isprăvească, de bine de rău, 
tragedia lui, Mirame, scrisă în colaborare cu Desmarets, 
confidentul său; alegând-o ca să-şi inaugureze sala de 
spectacole, îi invită pe rege, pe regină şi întreaga Curte să vină 
s-o asculte. Această sală îl costase trei sute de mii de scuzi; 
aşa că avea tot dreptul să-şi joace în ea piesele, Eminenţa-sa 
urmărea să aibă în acea seară două victorii: triumful răzbunării 
şi triumful poeziei. Piesa era plină de aluzii amare la adresa 
Anei de Austria şi, rând pe rând, fură scoase la iveală relaţiile 
ei cu Spania şi iubirea dintre ea şi Buckingham. Astfel, Mirame, 
după ce la început se acuzase de crimă contra statului, se 
învinuia acum de o alta, şi într-un moment de deznădejde, îi 


spunea confidentei sale: 

„Mă simt o criminală iubind acest bărbat... lubirea-i în pericol, 
îmi spune întregul Stat” i 

Asistenţa aplauda mai, mai să-şi rupă palmele. In vremea 
asta cardinalul aproape că-şi ieşise din fire de bucurie; se 
aplecase pe jumătate afară din lojă şi făcea semne cu mâna, 
când pentru a se aplauda, când pentru a impune tăcere ca să 
nu se piardă niciun cuvânt din paragrafele mai frumoase. Cât 
despre Aria de Austria, e lesne de închipuit cam în ce stare se 
afla. Piesa fusese dedicată regelui de către Desmarels, care-şi 
asumase şi răspunderea în această privinţă. Regele acceptase 
dedicaţia. Cu câteva zile în urmă însă, refuzase dedicaţia lui 
Polyeucte, de frică să nu fie cumva obligat să-i dea lui Comeille 
tot atât cât îi dăduse Mautauron pentru dedicaţia piesei Cinna, 
adică două sute de pistoli. Aşa că până la urmă Po/yeucte a 
fost dedicată reginei. 

Cinq-Mars asista şi el la reprezentaţie împreună cu 
Fontrailles în loja regelui, şi cum discutau întruna, nefiind 
atenţi la piesă, cardinalul îşi pierdu încrederea în primul şi jură 
răzbunare cruntă celuilalt. La câtăva vreme după asta, 
Fontrailles şi Ruvigny se aflau în anticamera cardinalului, la 
Rueil, unde acesta era aşteptat de nu ştiu ce ambasador. 
Richelieu ieşi ca să vină în întâmpinarea acelui ilustru 
personaj şi văzându-l pe Fontrailles, care pe lângă faptul că 
era foarte urât, mai era şi cocoşat, îi zise: 

— Dă-te la o parte, domnule de Fontrailles, acest 
ambasador n-a venit în Franţa ca să vadă monştri! 

Fontrailles scrâşni din dinţi şi se dădu înapoi fără să răspundă. 
În sinea lui însă îşi zise: „Ah. Ticălosule, mi-ai înfipt pumnalul 
drept în inimă; dar fii pe pace, ţi-l voi înfige şi eu de îndată ce 
voi putea!“ 

Din acel moment, Fontrailles nu mai avu decât o singură 
dorinţă: de a se răzbuna. Acele vorbe imprudenta pe care le 
rostise Richelieu dădură naştere, după un an, celui mai crâncen 
complot pe care l-a avut de înfruntat vreodată cardinalul. 

Fontrailles era foarte bun prieten cu Cinq-Mars; îl făcu deci să 
priceapă cât era de ruşinos pentru el să fie spionul cardinalului 
şi să-l trădeze astfel pe regele care-l 
copleşea cu binefaceri. Cinq-Mars nu-l iubea pe rege, ale cărui 
dovezi de prietenie le primea cu nelinişte, ba chiar cu silă; dar 


era ambițios şi apoi peste tot sufla vintul conspirației. Aşa că 
se lăsă antrenat în noua cabală. 

Favoritul, plictisit să mai ocupe un post de subaltern, îl ceru 
pe cel de mare scutier pe care - în ciuda opunerii lui Richelieu 
- regele i-l acordă. Dar înainte ca această numire să devină 
publică, Richelieu o şi aflase de la Chesnaye, primul valet de 
cameră al regelui, care era spionul eminenţei-sale. Richelieu 
voi să stăvilească această numire şi dădu fuga la Luvru ca să 
se plângă regelui. Ludovic al XIII-lea îl rugase pe Cinq-Mars să 
nu spună încă nimic despre noua numire de care nu ştia decât 
el şi Chesnaye. Cinq-Mars se jură pe toţi sfinţii că nu 
deschisese gura faţă de nimeni şi-l acuză pe Chesnavye, 
rugându-l pe rege să-l alunge. Regele, în acea epocă, nu-i 
refuza nimic favoritului său. Chesnaye. Alungat în mod ruşinos, 
se duse să se plângă cardinalului, care-şi putu da seama din 
acest fapt, de puterea favoritului asupra regelui. 

Cu toate astea Cinq-Mars era un favorit cam ciudat, veşnic în 
dispută cu stăpânul său: căci Cinq-Mars iubea tot ce ura 
Ludovic al XIII-lea - cu excepţia cardinalului - şi ura tot ceea 
ce-i plăcea regelui. 

Aşa după cum lesne se poate înţelege, Mirame n-o apropiase 
pe regină de cardinal. Sigură pe poziţie prin dubla ei 
maternitate, ea îl incurajă pe ducele de Orleans, acel veşnic 
conspirator care-şi trăda întotdeauna complicii, să mai facă o 
tentativă împotriva lui Richelieu. Or, aţâţat de Fontrailles, Cinq- 
Mars - ameţit de favoarea pe care i-o arăta Ludovic - fu gata 
să devină şeful unui complot la care era sigur că va lua parte 
însuşi regele. 

In vremea asta, cardinalul începu să grăbească războiul cu 
Spania. Catalonia ceruse să se alipească Franţei şi Richelieu îi 
răspunse lui Lavalle, trimisul domnului de 
Lamouthe Houdancourt, care venise să-i arate acestuia ce 
diligenţe depusese stăpânul său în Aragon şi Valencia: 

— Spune-i domnului de Lamothe Houdancourt că înainte de 
trei luni îl voi conduce eu însumi pe rege în Spania! 

In urma acestei făgăduieli pe care avea Intr-adevăr de gând 
să şi-o ţină cardinalul îl chemă, în august 1641, pe amiralul de 
Breze, anunţându-l să-şi înarmeze de îndată navele ce se aflau 
în portul Brest şi după ce va traversa strâmtoarea, să se 
plaseze în faţa Barcelonei, în vreme ce regele o va porni spre 


Perpignan. Or, cum cardinalul hotărâse această expediţie 
pentru sfârşitul lui ianuarie 1642, amiralul n-avea vreme de 
pierdut: făgădui deci că în opt zile va părăsi Parisul. După ce 
primise ordinele cardinalului, domnul de Breze trebuia să le 
primească şi pe cele ale regelui. Se înfăţişă deci la majestatea- 
sa şi, cum funcţia îi îngăduia să intre neanunţat, fu introdus 
imediat. Regele discuta cu Cinq-Mars în ambrazura unei 
ferestre şi discuţia era atât de aprinsă, încât niciunul nici 
celălalt nu observară prezenţa domnului de Breze. Aşa că 
acesta putu auzi, aproape fără să vrea, o parte din cele 
discutate. Cinq-Mars se dezlănţuise împotriva cardinalului, 
reproşându-i cele mai cumplite crime, fără ca regele să ia în 
vreun fel partea ministrului său. Breze nu ştia ce să facă; dar 
geniul cel bun îl ajută: se retrase în tăcere, ţinându-şi 
răsuflarea şi ieşi fără să fi fost văzut. Breze era unul dintre cei 
mai fideli supuşi ai cardinalului, dar, de asemenea, şi un om 
foarte cinstit. Să-l denunțe pe Cinq-Mars eminenţei-sale ar fi 
însemnat să fie un delator; să păstreze secretul, ar fi însemnat 
să nu fie un slujbaş devotat. Hotări deci ca la prima ocazie să-i 
caute ceartă lui Cinq-Mars şi să încerce să-l omoare în duel, 
ceea ce ar fi împăcat toate lucrurile. Dar întâmplarea potrivi în 
aşa fel treburile, încât patru sau cinci zile marele amiral să nu-l 
poată întâlni pe marele scutier. În sfârşit, în a şasea zi, cum 
Cinq-Mars îl însoțea pe rege la vânătoare, Breze îl găsi singur şi 
într-un loc prielnic. Se duse deci glonţ la el şi, sub un pretext 
oarecare, îi propuse să scoată sabia; domnul de Cinq-Mars, 
care era curajos, n-ar fi şovăit ai accepte această propunere, 
când iată că de undeva se ivi un câine. Breze crezu că dulăul 
era urmat de toată haita şi că după haită veneau şi vânătorii; 
dădu iute pinteni calului şi se îndepărtă amânând duelul pe 
altă dată. Timp de două zile, Breze căută inutil ocazia pe care- 
o pierduse. Săptămâna de răgaz pe care i-o ceruse 
cardinalului trecuse; trebuia să plece. Cardinalul reînnoi 
ordinul pe care i-l dăduse. Breze mai ceru două zile pentru 
echipajul său; în sfârşit, cum cele două zile trecură şi ele, şi 
cum domnul cardinal începuse să se uite urât la el, bietul om 
neştiind ce să facă, dădu fuga la domnul Des Noyers şi-i 
povesti tot. 

— Foarte bine, spuse Des Noyers, nu pleca nici azi, nici 
mâine. 


— Dar dacă domnul cardinal se supără pe mine că nu l-am 
ascultat? întrebă marele amiral. 

— Am eu grijă ca monseniorul să nu se supere. 

Asigurat astfel, domnul de Breze rămase. A doua zi 
eminenţa-sa întilnindu-l, îi spuse cu cel mai fermecător surâs al 
său: 

— Ai făcut bine că ai rămas o zi, două în plus, domnule mare 
amiral, şi mă bucur de această mică intârziere; acum însă poţi 
pleca la Brest; fii liniştit, nu-mi uit prietenii, dar nici duşmanii. 

Domnul de Breze plecă şi cardinalul îşi puse gărzile să-l 
spioneze îndeaproape pe Cinq-Mars, ale cărui mari favoruri 
începuseră să-l neliniştească 

În vremea asta, conspirația îşi urma cursul. Fontrailles, 
deghizat în călugăr capucin, plecase ca să ducă cu mâna lui 
regelui Spaniei un tratat de alianţă iscălit de Gaston de 
Oileans, de regină, de domnul de Bouillon şi de Cinq- Mars. 
Favoritul, mai trufaş şi mai insolent ca niciodată, se credea 
inatacabil în ceea ce privea prietenia regelui până când, într-o 
bună zi băgă de seamă că această prietenie scăzuse foarte 
mult şi iată şi cu ce prilej observă acest lucru. 

Abraham Fabert, viitorul mareşal al Franţei, era pe atunci 
căpitan al gărzilor şi destul de bine văzut de rege. Intr-o zi, 
Ludovic al XIII-lea, pe care-l apucau din când în când nişte un 
şi nişte copilării ciudate, îşi deschise inima faţă de Fabert şi 
începând să-i vorbească despre planul de asasinare al 
cardinalului, îl întrebă, pe ocolite, dacă el, Fabert, n-ar vrea să- 
şi asume această răspundere. La care se zice că Fabert 
clătinase din cap şi se mulţumise să spună: 

— Sire, eu nu sunt domnul de Vitry. 

— Dar cine eşti? îl întrebase regele. 

— Sire, sunt Abraham Fabert, sluga domniei-voastre, gata la 
orice în afară de asasinat. 

— Bine, răspunsese regele; voiam să te încerc, Fabert; văd 
că eşti un om cinstit şi-ţi mulţumesc; oamenii cinstiţi devin din 
zi în zi mai rari. 

Acelaşi Fabert, care băgase de seamă că răspunsul dat, 
oricât de cutezător a fost, nu l-a supărat pe rege, discuta într-o 
zi cu majestatea-sa despre asedii şi bătălii. Cinq- Mars, deşi 
tânăr, se contrazise de mai multe ori cu Fabert. Discuţia asta, 
în care orgoliul se înfrunta cu ştiinţa armelor, îl plictisi pe rege. 


— Ei, drăcie! îi zise el lui Cinq-Mars, dumneata care n-ai 
văzut încă nimic, n-ai dreptate să înfrunţi un om cu experienţă. 

— Sire, răspunse Cinq-Mars, uluit de a se simţi atacat tocmai 
din partea din care, dimpotrivă, nădăjduia ajutor, există unele 
lucruri pe care atunci când ai bun-simţ şi educaţie le ştii fără să 
le fi văzut. 

După care, salutându-l pe rege, se retrase; dar făcând acest 
lucru trecu pe lângă Fabert şi-i şopti: 

— Îţi mulţumesc domnule Fabert şi nu voi uita ceea ce-ţi 
datorez! 

Apoi ieşi. Regele îl văzuse apropiindu-se de căpitanul 
gărzilor, dar nu auzise ce-i spusese acestuia. 

— Fabert, întrebă el, ce ţi-a spus nebunul ăla? 

— Nimic, sire, răspunse căpitanul. 

— Mi s-a părut că aud nişte ameninţări... 

— Sire, nu se rostesc ameninţări în faţa majestăţii voastre. Şi 
apoi nici nu le-aş răbda. 

— Ei, Fabert, spuse regele după o clipă de tăcere, văd că 
trebuie să-ţi spun tot... 

— Mie, sire? 

— Da, fiindcă eşti un om de onoare. Ei bine, sunt sătul până 
peste cap de domnul Cinq-Mars. 

— De domnul Cinq-Mars? întrebă Fabert uluit peste măsură. 

— Da, de domnul Cinq-Mars, Fabert. Sunt şase luni de când 
ori de câte ori îl văd îmi vine să vărs... 

Fabert fu năucit şi de mărturisire şi de expresie. 

— Dar, sire, spuse el după o clipă, toată lumea crede că 
domnul Cinq-Mars se bucură de înalta favoare a majestăţii- 
voastre. 

— Da, continuă regele, da, fiindcă toţi îşi închipuie că după 
ce toată lumea se retrage, el rămâne să stea de vorbă cu 
mine; dar nici pomeneală de aşa ceva, Faber; în loc să discute 
cu mine, se vâră în camera de haine şi-l citeşte pe Ariosto... Ei 
bine, află că nu există om pe lume mai puţin amabil şi mai 
vicios ca el; este cel mai mare ingrat de pe pământ; m-a făcut 
de nenumărate ori să-l aştept ceasuri întregi în trăsură, în 
vreme ce dumnealui alerga după Marion de Lorme sau după 
nebuna de  Chaumerault. Mă ruinează, Fabert; pentru 
dezmăţurile lui nu-i ajunge nici venitul unui regat, şi, în clipa în 
care-ţi vorbesc, află că are trei sute de perechi de cizme... 


În aceeaşi zi Fabert îi dădu cardinalului raportul despre 
situaţia în care se afla Cinq-Mars. Lui Richelieu nu-i venea a 
crede; îl puse pe Fabert să repete de trei, patru ori această 
ieşire a majestăţii-sale, întrebând dacă erau chiar propriile sale 
cuvinte. Apoi, încrezându-se prea mult în cinstea lui Fabert 
pentru ca să mai pună la îndoială ceea ce-i spusese acesta, şi 
văzându-l pe Cinq-Mars - în ciuda lipsei de afecţiune a regelui - 
continuând să fie foarte calm şi foarte liniştit, nu se mai îndoi 
că marele scutier pusese la cale un complot; ministrul nu se 
înşela: Cinq- Mars, lipsit de afecțiunea regelui, se credea 
susţinut de regină şi de ducele de Orleans. De altfel tratatul 
ajunsese la Madrid şi Fontrailles se întorsese de acolo cu nişte 
făgăduieli nemaipomenite. 

La câteva zile după această revelaţie, domnul de Thou veni 
la Fabert, amicul său, şi voi să-l târască şi pe el în partidul lui 
Cinq-Mars. Dar încă de la primele cuvinte care-i ieşiră din gură, 
Fabert il opri: 

— Domnule, zise el. Ştiu despre domnul de Cinq-Mars o 
mulţime de lucruri pe care nu ţi le pot spune; aşa că te rog să 
nu-mi vorbeşti despre el. 

— Atunci, spuse de Thou, să vorbim despre altceva. 

— Cu plăcere, dar cu condiţia să nu fie vorba de lucruri care 
privesc statul, căci te previn că i le voi aduce la cunoştinţă 
domnului cardinal. 

— Dar pentru numele lui Dumnezeu! strigă atunci de Thou, 
ce ţi-a oferit eminenţa-sa ca să-i fii un atât de bun amic? Nu ti- 
a dat nici măcar slujba de căpitan al gărzilor pe care ţi-ai 
cumpărat-o singur. 

— Dar ţie, răspunse Fabert, nu ţi-e ruşine să te iei după un 
copil, care mai ieri, alaltăieri mai era încă paj? Bagă de seamă, 
de Thou, nu face prea multă cârdăşie cu el, pentru că te mână 
pe un drum prost. 

Şi fără să-i spună mai multe, Fabert îi întoarse spatele lui de 
Thou care, cu firea lui nehotărâtă, rămase perplex şi mai ales 
foarte mirat. 

Şi iată că veni şi clipa plecării: în 27 februarie 1642 regele 
părăsi palatul Saint-Germain: se întimplase exact cum îi 
spusese cardinalul domnului de Breze. La Lyon, regele se opri 
pentru un Te Deum în cinstea victoriei de la Kempen, pe care 
tocmai o repurtase contele de Guebriant asupra generalului 


Lamboy. leşind din biserică, unde slujise însuşi cardinalul, 
regele găsi o deputăţie a barcelonezilor, care-l pofteau să intre 
în oraşul lor. Lucrurile mergeau deci cum nu se poate mai bine: 
prin contele de Guebriant cardinalul îi bătuse pe austrieci; prin 
La Mothe Houdancourt supusese Spania. Regele şi cardinalul 
porniră deci la drum, spre Vienne, Valence, Nâmes, Montpellier 
şi Narbonne. La Narbonne, Fontrailles se alătură şi el Curţii. 
Aducea tratatul semnat de ducele de Olivares. Acest tratat îl 
bucură grozav pe Cinq-Mars, fiindcă el îi făgăduia lucruri mari: 
sănătatea regelui era atât de şubredă, incit acesta putea să 
moară dintr-un moment în altul. Or, în acest caz, Gaston de 
Orleans, fratele regelui, era obligat să împartă regența cu 
domnul de Cinq-Mars. Favoritul, spre marea nelinişte a 
cardinalului, avea deci de ce să fie atât de calm. La Narbonne. 
Richelieu avea ca scop al călătoriei, cucerirea oraşului 
Roussillon şi a Perpignanului asediat. 

Dar iată că bietului cardinal i se întimplă un lucru foarte 
neplăcut: pe obraz îi apăru un buboi; devorat de febră, zdrobit 
de durere, declară - cu tot curajul său - că nu putea merge 
mai departe. Regele mai rămase câteva zile la Narbonne. In 
nădejdea că lui Richelieu îi va fi mai bine: dar cum boala, 
dimpotrivă, i se înrăutăţi, regele se hotărî s-o pornească spre 
tabără unde şi ajunse nu peste mult. In vremen asta cardinalul 
rămăsese la Narbonne în prada celor mai cumplite dureri ale 
trupului şi celor mai apăsătoare nelinişti ale sufletului, îl lăsa 
pe Cinq-Mars, duşmanul său. Nestingherit, alături de rege. 
Bănuia că se urzeşte un complot grozav împotriva lui şi prin 
urmare împotriva Franţei şi tocmai în clipa în care avea nevoie 
de toată puterea, de toată agerimea, de tot geniul său, iată că 
febra îl ţintuia în fotoliu, departe de rege, departe de asediu şi 
departe de treburile statului. Ca o culme a ghinionului, medicii 
îl anunţară că aerul de mare îi era potrivnic şi că, atâta vreme 
cât va rămâne la Narbonne, starea i se va înrăutăţi. lată-l deci 
silit să părăsească acest oraş şi să se îndrepte spre Provence, 
într-o stare atât de disperată incit înainte de a pleca îşi chemă 
notarul şi-i dictă testamentul. 

In vreme ce cardinalul, purtat în litieră, se ducea să caute la 
Arles sau la Tarascon un aer mai blind, regele, pe umerii 
căruia cădea acum toată povara acestei îndrăzneţe 
întreprinderi, simţi că era mai presus de puterile lui să 


conducă şi războiul şi politica, adică şi asediul şi statul. Drept 
pentru care, crezind că-l mai găseşte pe cardinal la Narbonne, 
plecă în 10 iunie spre acest oraş. Il însoțeau cei mai apropiaţi 
curteni ai săi, printre care Cinq-Mars şi Fontrailles. Or, iată ce 
s-a petrecut în timp ce regele se întorcea la Narbonne, sau, 
cel puţin, ce povesteşte Charpentier, primul secretar al 
cardinalului. 

Richelieu, care se îndrepta spre Tarascon, se oprise la câteva 
leghe de acest oraş şi se odihnea într-un han de ţară, când un 
curier care venea din Spania şi care spunea că aduce veşti 
extrem de importante, ceru să-i vorbească. Charpentier îl 
introduse şi curierul îi înmână cardinalului o scrisoare. După ce 
citi această depeşă cardinalul deveni mai palid decât era şi fu 
cuprins de un tremur puternic. Porunci tuturor să iasă, cu 
excepţia lui Charpentier; după ce rămase singur cu el, îi spuse: 

— Adu-mi o ceaşcă cu supă, ca să-mi vin în fire! 

lar după ce i se aduse supa adăugă: 

— Incuie uşa cu zăvorul! 

Apoi reciti depeşa şi trecându-i-o lui Charpentier adăugă: 

— Citeşte-o şi fă nişte copii după ea! 

Ceea ce cardinalul îi înmânase lui Charpentier era tratatul cu 
Spania. Copiile odată făcute, eminenţa-sa il chemă pe 
Chavigny, acelaşi pe care l-am văzut în urmă cu trei ani 
anunţându-l pe rege că regina era însărcinată. 

— Chavigny, zise Richelieu, ia-l pe Des Noyers şi duceţi-vă 
împreună după rege, oriunde ar fi el. Inmânaţi-i copia acestui 
tratat. Regele vă va spune că e un fals dar n-are importanţă, 
insistaţi şi rugaţi-l să-l aresteze pe Cinq-Mars, spunindu-i că 
dacă depeşa asta minte, va avea tot timpul să-l elibereze, în 
vreme ce dacă duşmanul intră în Champagne şi ducele de 
Orleans ocupă Sedanul, va fi prea târziu pentru a mai putea 
îndrepta ceva. 

Chavigny luă hârtia pe care avea misiunea să i-o înmâneze 
regelui şi plecă imediat împreună cu domnul Des Noyers. 

Cei doi mesageri îl găsiră pe Ludovic al XIII-lea la Narbonne. 
Tocmai discuta cu curtenii săi, printre care se aflau Cinq-Mars 
şi Fontrailles, când iată că i se anunţară cei doi secretari de 
stat. Bănuind că vin din partea cardinalului îi primi imediat şi-i 
pofti să intre împreună cu el în cabinetul său. 

Fontrailles, deîndată ce auzi numele domnilor de Chavigny şi 


Des Noyers, avu o bănuială; când văzu că discuţia dintre rege şi 
cei doi se prelungeşte intr-un mod neliniştitor, îl trase pe Cinq- 
Mars într-un colţ şi-i spuse: 

— Domnule, părerea mea e că lucrurile merg prost şi că e 
timpul să ne retragem. 

— Fleacuri! zise Cinq-Mars. Eşti nebun, dragă Fontrailles. 

— Amice, îi răspunse acesta, când te-o scurta de cap, cum 
eşti destul de înalt, vei rămine tot frumos; eu însă sunt prea 
mărunt ca să-mi risc capul cu tot atâta nepăsare ca 
dumneata. Sluga dumitale! 

După care Fontrailles făcu o reverență şi o şterse. 

Aşa cum prevăzuse Richelieu, regele începu să vocifereze şi 
să se lamenteze, susţinând că nu se putea hotări să-l aresteze 
pe Cinq-Mars decât dacă avea o nouă dovadă şi că toate astea 
erau de fapt o conspirație pusă la cale împotriva acelui „biet 
diavol”. Chavigny se întoarse la cardinal şi, după câteva zile, 
se înapoie cu originalul tratatului. Când Chavigny intră, regeie 
stătea de vorbă cu Cinq-Mars. Secretarul, ca şi cum i-ar fi 
făcut o simplă vizită regelui, tot vorbind cu el, se apropie şi-l 
trase de mantie. Asta era un obicei al lui pe care-l practica ori 
de câte ori urma să-i spună regelui ceva deosebit. Imediat 
Ludovic al XIII-lea îl pofti pe Chavigny în cabinetul său. Cinq- 
Mars, neliniştit, voi să-l urmeze pe rege, dar Chavigny îi spuse 
pe un ton foarte autoritar şi semnificativ: 

— Domnule Cinq-Mars, am ceva de discutat cu majestatea- 
sa. 

Cinq-Mars se uită în ochii regelui şi surprinse una din acele 
priviri pline de cruzime pe care le avea uneori; înţelese că era 
pierdut. Se duse glonţ acasă, să-şi ia aurul pe care-l avea şi s-o 
şteargă. Dar nici n-apucă să intre bine în casă, că gărzile se şi 
înfiinţară la uşa de la intrare. Abia avu vreme să iasă printr-o 
portiţă de din dos, urmat de valetul său de cameră, Belet, care- 
| duse la iubita lui, îndrugându-i tatălui fetei o minciună 
oarecare pentru ca acesta să consimtă a ascunde în casa lui un 
gentilom pe care nu-l cunoştea. Seara, Cinq-Mars, îi spuse 
uneia din slugile sale să se ducă să vadă dacă nu cumva mai 
rămăsese deschisă vreuna din porţile oraşului ca să poată 
pleca din Narbonne. Fie de lene, fie de frică, sluga nu se duse 
nicăieri; după o vreme se întoarse şi-i spuse stăpânului că 
toate porţile oraşului fuseseră închise, ceea ce nu era adevărat, 


fiindcă tocmai în acea noapte una din porţi rămăsese deschisă 
ca să poată intra mareşalul de La Meilleraie, pe care-l aşteptau, 
dintr-o clipă într-alta. Cinq-Mars fu deci silit să rămână în 
Narbonne. A doua zi dimineaţă, burghezul la care stătea se 
duse la slujbă şi-l auzi pe crainic anunțând că cel care-l va 
preda pe Cinq-Mars va primi drept răsplată o sută de scuzi de 
aur, iar dacă nu-l va preda va fi condamnat la moarte. 

— la te uită, zise burghezul, n-o fi cumva gentilomul care se 
ascunde la noi? 

Şi apropiindu-se de crainic, îl rugă să-i dea semnalmentele 
celui căutat. Dându-şi seama că era intr-adevăr omul care se 
ascundea în casa lui, se duse să-l denunțe şi se întoarse acasă 
cu gărzile după el. 

Amănuntele procesului şi ale morţii lui Cinq-Mars sunt atât 
de cunoscute, încât nu le vom mai reproduce aici. Domnul de 
Thou, aşa cum îi spusese Fabert, o apucase pe un drum greşit; 
dar cel puţin îl parcurse cu nobleţe până la capăt şi vineri 12 
septembrie, se urcă pe acelaşi eşafod ca şi prietenul său Cinq- 
Mars, pe care nu voise nici să-l trădeze, nici să-l părăsească. 

Numai că Richelieu n-avea să supravieţuiască multa vreme 
acestui triumf. Intors la Paris, în acea faimoasă litieră a lui, 
purtat de douăzeci şi patru de oameni, porunci să fie dus la 
Rueil, unde începu să se simtă ceva mai bine; apoi îl chemă pe 
Juif, care-i deschise buboiul. Juif îi recomandă ce avea de făcut, 
dar în aceeaşi zi îi mărturisi academicianului Jacques Esprit că 
eminenţa-sa n-avea s-o mai ducă mult. O ceartă cu regele îi 
grăbi şi ea moartea. Cearta a izbucnit din pricina domnului de 
Treville, căpitanul muşchetarilor, şi a domnilor des Essarts, 
cumnatul acestuia, Tilladet şi La Sale pe care cardinalul îi 
socotea duşmani. Atâta îl sâcâise pe rege în legătură cu ei, 
incit ultimii trei fură - în 26 noiembrie - îndepărtați din slujbele 
lor; acum însă Ludovic al XIII-lea nu voia pentru nimic în lume 
să numească alte persoane în locul lor. Această rezistenţă îl 
exasperase pe cardinal, fiindcă îşi dădea seama că de îndată 
ce va muri, cei trei vor fi imediat repuşi în funcţiile lor. Atunci îl 
atacă pe domnul de Treville, pe care, până la urmă, regele 
trebui să-l scoată din slujbă, sfătuindu-l ca deocamdată să se 
ducă în Italia, de unde avea să-l cheme foarte curând înapoi la 
Curte. Treville plecă în 1 decembrie, iar regele le mărturisi 
domnilor de Chavigny şi Des Noyers că acceptase să-i 


îndepărteze pe patru dintre cei mai fideli slujitori ai săi, doar ca 
să scape de pisălogeala cardinalului şi ca să fie amândoi 
liniştiţi în puţinele zile pe care le mai aveau de trăit. 

Aceste cuvinte, pe care Chavigny şi Des Noyers i le 
raportară cardinalului, făcură o asemenea impresie asupra 
acestuia, încât simţi încă din 28 noiembrie o puternică durere 
în coastă. Această durere se înteţi atât de tare încât fu nevoit 
să recurgă grabnic la medici care-i luară de două ori sânge. In 
ciuda acestui tratament energic, starea lui deveni atât de 
alarmantă, încât mareşalii de Breze, de La Meilleraie şi 
doamna de Aiguillon, nepoata lui Richelieu. Trebuiră să 
doarmă la Palatul Cardinal. 

Luni 1 decembrie, ziua în care Treville fusese îndepărtat din 
slujbă, cardinalul se simţi puţin mai bine. Dar către ora trei 
după-amiază, febra crescu, însoţită fiind de hemoragii şi de o 
mare greutate în respiraţie. Noaptea următoare, rudele cele 
mai apropiate şi prietenii cei mai buni se adunară la Palatul 
Cardinal, căci deşi lui Richelieu i se mai luase de două ori 
sânge, boala nu i se ameliora deloc. Bouvard, primul medic al 
regelui, veghie toată noaptea la căpătâiul lui. Marţi dimineaţa 
urmă un mare consult de medici şi, în aceeaşi zi, pe la orele 
două, regele - care nu voia să dea impresia că poartă 
ranchiună unui muribund - veni să-i facă o vizită. Când 
Richelieu îl văzu apropiindu-se de patul său, se ridică uşor din 
perne. 

— Sire, şopti el, văd bine că trebuie să-mi iau rămas bun de 
la majestatea-voastră, dar mor cu satisfacția că v-am slujit cu 
credinţă, că las ţara pe cea mai înaltă culme şi pe toţi 
duşmanii ei, doborâţi. Drept mulţumire pentru serviciile aduse, 
o rog pe majestatea-voastră să aibă grijă de rudele mele. Las 
în urma mea câţiva oameni foarte capabili şi foarte dibaci în 
afacerile statului: aceştia sunt domnii Des Noyers, de 
Chavigny şi cardinalul Mazarin. 

— Fiţi liniştit, domnule cardinal, voi ţine seama cu sfinţenie 
de recomandările dumneavoastră, deşi nu cred să fac acest 
lucru chiar atât de curând, fiindcă nădăjduiesc că vă veţi 
însănătoşi. 

Apoi, sub pretextul că această lungă discuţie îl obosise pe 
bolnav, ieşi din odaie şi toţi observară - în vreme ce traversa 
galeria şi privea tablourile care aveau în curând să-i aparţină, 


fiindcă Richelieu lăsase prin testament Palatul Cardinal, 
Delfinului - toţi observară zic, cât era de bucuros şi cum 
izbucnise chiar de vreo două ori în hohote de râs, deşi era 
însoţit de doi dintre cei mai buni prieteni ai cardinalului, 
mareşalul de Breze şi contele de Harcourt, care-l conduseră 
până la Luvru; pe drum, le recomandă celor doi să nu-l 
părăsească pe cardinal până ce acesta nu-şi va da duhul. 

A doua zi, în 3 decembrie, medicii văzând că nu-l mai puteau 
ajuta pe bolnav, îl lăsară pe mina vracilor, care-i înrăutăţiră şi 
mai rău boala, încât, spre ora unsprezece, începu să circule 
zvonul că ministrul murise. La ora patru regele făcu o ultimă 
vizită la Palatul Cardinal, dar spre marea sa mirare şi probabil şi 
spre marea sa dezamăgire, îl găsi pe bolnav ceva mai bine. O 
pilulă pe care i-o dăduse un medic din Troyes, pe nume 
Lefevre, adusese această ameliorare. Majestatea-sa rămase 
cinci minute lângă Richelieu, străduindu-se s-o facă pe 
îndureratul şi arătându-se plin de regrete; după care se retrase, 
de data asta cu mai puţină bucurie decât penultima oară. 
Noaptea trecu în linişte. Pe la prinz, un gentilom trimis de 
regină să afle cum se mai simte ministrul, căpătă acest răspuns 
chiar din gura lui: 

— Rău, domnule, rău şi spune-i reginei că dacă s-a socotit 
nedreptăţită de mine, o rog cu umilinţă să mă ierte. 

Gentilomul se retrase, dar n-apucă să iasă bine din odaie că 
Richelieu se simţi cuprins de o atât de mare slăbiciune încât, 
întorcându-se către doamna de Aiguillon, îi şopti: 

— Nepoată, mă simt rău, mor, te rog, du-te... Nu vreau să 
mă vezi dându-mi sufletul... 

De-abia închise doamna de Aiguillon uşa, în urma ei, că 
Richelieu, sfârşit, îşi lăsă capul pe pernă şi-şi dădu sufletul. 

Astfel muri, la cincizeci şi opt de ani. In palatul pe care şi-l 
construise sub ochii regelui - dar care fusese grozav de 
încântat de această construcţie - Armand-jean Duplessis, 
cardinal de Richelieu. Ca despre toţi oamenii care au ţinut în 
mina lor un regat, există şi despre el două aprecieri: una a 
contemporanilor, cealaltă a posterităţii. lată pe prima, după 
care vom încerca s-o formulăm şi pe a doua: 

„Cardinalul - spune Montresor - era capabil de mult bine, dar 
şi de mult rău. Avea spirit, insă unul obişnuit, îi plăceau 
lucrurile frumoase, dar n-a ştiut niciodată să aprecieze cum se 


cuvine creațiile spiritului. Era cumplit de gelos pe toți cei care- 

i puteau ştirbi reputaţia. Pe oamenii mari, indiferent de 

profesia lor, i-a socotit întotdeauna duşmani şi toţi cei care l- 

au jignit i-au simţit asprimea răzbunării. Cei pe care nu i-a 

putut ucide, au trebuit să-şi petreacă viața în surghiun. In 

timpul cârmuirii lui au avut loc mai multe conspirații menite 
să-l distrugă; până şi regele a făcut parte din unele şi totuşi, 
norocul lui orb l-a ajutat să triumfe asupra duşmanilor, şi să-l 
aducă pe rege în pragul mormintului. În sfârşit, a fost văzut 

pe catafalc, plâns de câțiva, disprețuit de mulți şi privit de o 

atât de mare mulțime de gură-cască, încât o zi întreagă, abia 

dacă s-a mai putut intra în Palatul Cardinal. 

Acum iată şi aprecierea posterităţii: 

Cardinalul de Richelieu - aflat la distanță aproape egală de 
Ludovic al XI, al cărui scop a fost distrugerea feudalităţii şi de 
Convenţia Naţională, care urmărea să doboare aristocrația - 
pare să fi primit şi el din partea Providenţei o misiune la fel de 
sângeroasă. Marea seniorie, pusă pe goană de Ludovic al II-lea 
şi de Francisc |, a fost doborâtă aproape în întregime sub 
Richelieu, pregătind prin căderea ei, domnia calmă, unitară şi 
despotică a lui Ludovic al XIV-lea, care a căutat în van în jurul 
lui un mare senior, dar care n-a mai găsit decât nişte simpli 
curteni. Veşnicele răscoale, care tulburau de două secole 
Franța, dispărură aproape cu totul sub ministeriatul, sau mai 
bine-zis sub domnia lui Richelieu. Famila La de Guise, care 
întinsese mâna spre sceptrul lui Henric al III-lea, familia Conde, 
care pusese piciorul pe primele trepte ale tronului lui Henric al 
IV lea, Gaston de Orleans care-şi încercase pe frunte coroana 
lui Ludovic al XIII-lea, fuseseră cu toții, dacă nu distruşi, cel 
puțin făcati inofensivi. Toţi cei care s-au ridicat împotriva 
voinței de fier închisă în trupul şubred al cardinalului, au fost 
zdrobiți. 

Într-o zi, Ludovic al XIII-lea, convins de rugămintile mamei 
sale, făgădui geloasei şi răzbunătoarei florentine dizgratia 
acestui ministru. Tinu deci în acest scop sfat cu Marillac, cu 
ducele de Guise şi cu mareşalul de Bassompierre. Marillac 
propuse ca Richelieu să fie asasinat; ducele de Guise propuse 
exilul, iar Bassompierre închisoarea. Şi iată că fiecare dintre ei 
avu până la urmă soarta pe care voiseră să i-o pregătească 
ministrului: Bassompierre fu închis la Bastilia, ducele de Guise 


fu alungat din Franţa, capul lui Marillac căzu pe eşafod, iar 
regina Maria de Medicis, care ceruse să fie dizgrațiat, fu la 
rândul ei dizgraţiată şi-şi sfârşi zilele la Koln, într-o sărăcie 
lucie. Vă puteţi da lesne seama că toată această luptă 
Richelieu n-a dus-o pentru el, ci pentru Franța; duşmanii pe 
care-i combătea nu erau atât ai lui, cât ai ţării. Dacă s-a 
cramponat cu înverșunare de Ludovic al XIII-lea, dacă l-a silit să 
ducă o viaţă tristă, nefericită şi izolată, dacă l-a despuiat, rând 
pe rând, de prieteni, de iubite şi de familie, cum despoi un 
copac de frunze, de ramuri şi de scoarță, a făcut-o din pricină 
că prietenii, iubitele şi familia secătuiau seva regatului 
muribund, care avea nevoie de egoismul lui ca să nu piară. 
Fiindcă statul era destrămat de lupte interne, la care aveau să 
se adauge în curând şi cele externe. Toţi acei mari seniori pe 
care-i decima, toţi acei prinți de sânge pe care-i exila, îi 
chemau pe străini în Franța şi străinii dădeau fuga la această 
chemare, năpustindu-se din trei părți ale regatului: englezii, 
prin Guyenne, spaniolii, prin Roussillon, austriecii prin Artois. 
Richelieu îi respinse pe englezi, alungându-i din insula Re şi 
asediind oraşul La Rochelle; le veni de hac austriecilor, luându- 
le Bavaria, anulânau-le tratatul cu Danemarca şi semănând 
discordia în Liga catolicilor din Germania; învinse Spania, 
inființând în coasta ei acel regat al Portugaliei, din care Filip al 
II-lea făcuse o privincie a sa şi din care ducele de Bragance 
crease un stat. Mijloacele sale au fost şirete şi crude, dar 
rezutatul a fost măreț. Chalais a căzut, dar Chalais conspirase 
cu Spania şi cu Lorena; Montmorency a căzut, dar 
Montmorency intrase în Franţa cu armată străină; Cinq-Mars a 
căzut, dar Cing-Mars îl chemase pe străin în țară. Poate că fără 
toate aceste lupte, vastul său plan, reluat mai apoi de Ludovic 
al XIV-lea şi de Napoleon n-ar fi reuşit. Râvni la Ţările-de-Jos 
până la Anvers şi Malines; îşi munci creierul cum să răpească 
Spaniei, Franche-Comte;  recâştigă pentru Franța, oraşul 
Roussillon. Născut pentru a fi un simplu preot, a devenit doar 
prin forța geniului său nu numai un mare politician, dar şi un 
mare general, şi după ce La Rochelle a căzut datorită strategiei 
sale în fata căreia s-au plecat pe rând, Schomberg, mareşalul 
Bassompierre şi ducele de Angouleme, Richelieu i-a spus 
regelui: 

— Sire, nu sunt profet, dar o asigur pe majestalea-voastră că 


acum, dacă binevoiți să faceţi ce vă sfătuiesc eu, în luna mai 
veti pacifica Italia, în iulie îi veți supune pe hughenoții din 
Languedoc şi în august veți fi înapoi la Paris. 

Și fiecare din aceste profeții ale sale se îndeplini la locul şi la 
vremea cuvenită, în aşa măsură încât, începând din acel 
moment Ludovic al XIII-lea jură să-i urmeze întotdeauna 
sfaturile. În sfârşit, Richelieu a murit - cum spune Montesquieu 
- după ce l-a obligat pe rege să ocupe locul al doilea în tară, 
dar primul în Europa; după ce l-a înjosit, dar i-a făcut domnia 
ilustră; după ce, în sfârşit, i-a secerat pe răzvrătiți de la 
rădăcină, în aşa fel încât urmaşii celor care creaseră Liga n-au 
mai putut aprinde decât Fronda, după cum în urma domniei lui 
Napoleon, urmaşii răzvrătiţilor din Vandeea anului 1793 n-au 
mai putut isca decât neinsemnata răzmeriță din 1832. 


Capitolul VI 

Intrarea lui Mazarin în consiliu. 

— Favoarea făcută domnului Des Noyers. 

— Bassompierre iese de la Bastilia. 

— Rămăşițele reginei-mame. 

— Boala regelui. Declararea regenței. 

— Botezul Delfinului. 

— Ultimele clipe ale lui Ludovic al XIII-lea. 

— Moartea sa. 

— Aprecieri asupra acestui rege. 

— Avaritia, cruzimea, neseriozitatea lui. 

De îndată ce cardinalul muri, spre marea satisfacţie, a regelui, 
acesta, ca să-şi ţină şi cuvântul pe care i-l dăduse pe patul de 
moarte, dar şi pe cel pe care şi-l dăduse el însuşi, le înapoie lui 
Treville, Des Essart, Lasalle şi Tilladet brevetele de căpitani ai 
gărzii sale şi il introduse şi pe Mazarin în consiliu. 

La câteva zile după asta au fost eliberaţi din temniţa Bastiliei 
mareşalul de Vitry, contele de Cramail şi mareşalul de 
Bassompierre. Ultimul, care zăcuse acolo doisprezece ani, 
constată ce schimbări mari apăruseră în moda al cărei ilustru 
reprezentant fusese şi în Parisul unde pe vremuri numele lui 
era atât de popular. Intrând în Luvru, mărturisi că ceea ce-l 
mirase cel mai tare fusese faptul că ar fi putut veni de la 
Bastilia la palatul regal pe imperiala trăsurilor, atât de multe 


căleşti treceau pe stradă. Cât despre bărbaţi şi despre cai, 
declară că era cât pe-aci să nu-i mai recunoască, fiindcă 
bărbaţii nu mai purtau barbă, iar caii aveau cozile până la 
pământ. De altfel, Bassompierre rămăsese ceea ce fusese toată 
viaţa sa: un om loial, ironic şi spiritual; dar şi spiritul avea să se 
schimbe în curând, în Franţa, aşa cum se schimbaseră străzile 
şi chipurile. 

În vremea asta, la palatul regal se mai pregătea o 
reîntoarcere: cea a rămăşiţelor pământeşti ale Maiei de 
Medicis, victima urii cardinalului care avusese atâta putere 
asupra lui Ludovic al XIII-lea, încât îl împiedicase pe fiu să-şi 
ajute mama. Maria murise la Koln, în casa pictorului ei, Rubens, 
fără nicio îngrijire decât cea a unei biete guvernante, fără alţi 
bani decât cei pe care îi dădea din milă, Electorul. Or, ea lăsase 
cu limbă de moarte să fie dusă în mormântul regal din Saint- 
Denis. Dar acest lucru nu se putuse face, atâta vreme cât 
trăise Richelieu, aşa că fusese lăsată să putrezească în odaia în 
care murise. Acum, aducându-şi aminte de ceea ce uitase atâta 
vreme - şi anume că avusese o mamă - regele trimise pe unul 
din gentilomii săi să-i aducă rămăşiţele pământeşti în ţară. In 
sfârşit, după douăzeci de zile de drum, sicriul fu depus la Saint- 
Denis. 

Între timp, începură să se facă pregătiri mari pentru o nouă 
campanie, de care însă se îndoia toată lumea, fiindcă sănătatea 
regelui începuse să se clatine serios. Se părea că Richelieu, 
ministrul-suveran, care toată viaţa îl dominase, îl ura după sine 
până şi în moarte. Spre sfârşitul lui februarie, regele se 
îmbolnăvi grav, după toate probabilitățile de o gastro-enterită, 
de care păru oarecum vindecat, fiindcă în prima zi a lui aprilie, 
după o lună de zăcere, se sculase din pat şi se apucase să facă 
nişte caricaturi. În 2 aprilie se distră ca şi în ajun. În 3, se sculă 
din pat şi voi să facă o plimbare prin galerie; Souvre, primul său 
gentilom, şi Charost, al doilea căpitan al gărzilor, îl ajutară să 
meargă, în vreme ce valetul Dubois venea în urma lui cu un 
scaun, pe care regele se vedea silit, din zece în zece paşi, să se 
aşeze. Aceasta a fost ultima sa plimbare. S-a mai ridicat din 
când în când din pat, dar nu s-a mai îmbrăcat şi a dus-o aşa, 
slăbind din ce în ce, până la 19 aprilie, când - după o noapte 
foarte proastă - le-a spus celor care-l înconjurau: 

— Mă simt rău, văd că puterile încep să mă părăsească. M- 


am rugat Domnului astă-noapte să-mi scurteze boala! 

Luni, 20 aprilie o declară pe Ana de Austria regentă, în 
prezenţa ducelui de Orleans, a prinţului de Conde şi a tuturor 
mărimilor de la Curte. Regina stătea în genunchi, în faţa 
patului, şi tot timpul cât vorbi regele, Ana de Austria plânse. 

În 21, avu loc botezul Delfinului, care împlinise patru ani şi 
jumătate. Regele ceru să i se dea numele de Ludovic şi-i 
desemnă ca naş şi naşă pe cardinalul Mazarin şi principesa 
Charlott-Marguerite de Montmorency, mama Marelui Conde. 
Ceremonia avu loc în capela vechiului castel din Saint- 
Germain, în prezenţa reginei. Micul prinţ era îmbrăcat în nişte 
haine nemaipomenit de frumoase, trimise de sanctitatea sa 
Papa Urban. După ceremonie. Delfinul fu adus regelui, care voi 
să se convingă dacă i se urmaseră întocmai instrucţiunile. 

— Cum te cheamă, copile? II întrebă el. 

— Ludovic al XIV-lea. 

— Încă nu, fiule, încă nu, zise Ludovic; dar roagă-te 
Domnului ca acest lucru să se întâmple cât mai curând. 

Luni 11 mai, regele se afla într-o stare disperată; avea dureri 
cumplite şi nu mai putea mânca nimic. Miercuri 13, boala se 
înrăutăţi. A doua zi intră în agonie şi la ora două şi patruzeci şi 
cinci după-amiază se sfârşi; muri în 14 mai 1643 după treizeci 
şi trei de ani şi aproape un ceas de domnie. 

E mult mai uşor de făcut o apreciere asupra lui decât asupra 
cardinalului, pentru că în privinţa sa n-au existat păreri 
contradictorii şi judecata posterităţii nu s-a bătut cap în cap cu 
cea a contemporanilor. 

Ludovic al XIII-lea, căruia i s-a spus „cel Drept” - nu din 
pricină că ar fi fost astfel, ci fiindcă, după unii, se născuse sub 
semnul balanței, iar după alţii, avind un defect de vorbire, 
cardinalul se temuse să nu i se spună Ludovic cel Bâlbâit - 
Ludovic al XIII-lea deci, fusese, aşa cum s-a putut vedea, un 
prinţ amărât şi un rege destul de mediocru, deşi, ca toţi 
Burbonii, avea şi curaj şi spirit prompt; dar, ca toţi Burbonii, 
avea, de asemenea, acel cusur din care politica a făcut o 
virtute regală: ingratitudinea. In plus, era avar, crud şi neserios. 

Ne amintim că refuzase dedicaţia piesei Polyeucte, de 
teamă să nu fie obligat să-i dea ceva lui Comeille. După 

moartea lui Richelieu, tăie toate pensiile oamenilor de litere, 
chiar şi pe cele ale academicienilor, zicând: 


— Domnul cardinal a dat ortul popii; nu mai avem nevoie de 
toţi oamenii ăştia care nu erau buni decât să-i ridice osanale! 

Într-o zi, aflându-se la Saint-Germain, se apucă şi cerceteze 
situaţia financiară a casei sale şi tăie cu mâna lui de pe listă 
castronul cu lapte pe care-l bea în fiece dimineaţă 
generăleasa Coquet; apoi, văzându-l pe domnul de la Vrilliere 
tratându-se cam des cu biscuţi, îi zise: 

— Ei, La Vrilliere, după cât se pare îţi cam plac biscuiţi! 

Şi interzise şi biscuiţii lui La Vrilliere cum interzisese şi 
laptele generălesei. Asta în privinţa avariţiei. Am spus de 
asemenea că era crud. 

Debutul lui în cruzime a fost asasinarea mareşalului d'Ancre şi 
execuţia  Leonorei Galigai. Mai târziu, la asediul de la 
Montauban, se distrase, uitându-se la vreo douăzeci de 
hughenoți grav răniţi, care fuseseră trântiţi într-un şanţ, 
aşteptind în zadar să li se trimită un doctor. Bieţii oameni 
mureau de sete şi erau literalmente mâncaţi de muşte. Din 
pricina durerii se schimonoseau în fel şi chip. Regele nu numai 
că nu le dădu niciun ajutor, dar le interzise şi celorlalţi să le dea. 
Se uita cu o plăcere nespusă cum trăgeau să moară şi chemându-l 
pe domnul de la Roche-Guyon ca să se distreze şi el, îi spuse: 

— Conte, ia vino să vezi ce schimonoseli fac ăştia! 

Mai tirziu, domnul de la Roche-Guyon, aflându-se pe patul de 
moarte, regele trimise pe cineva să vadă cum se mai simte. 

— Rău, răspunse contele, şi chiar spune-i regelui că dacă 
vrea să se distreze să vină mai repede, fiindcă uite. încep să 
mă schimonosesc şi eu. 

Se ştie cât de mult a ţinut Ludovic al XIII-lea la Cinq- Mars. 
Nu numai că nu s-a gândit nicio clipă să-l ierte, dar în clipa 
morţii sale, s-a uitat la pendulă, şi-a scos ceasul din buzunar ca 
să şi-l potrivească şi a spus: 

— Ei, în momentul ăsta domnul de Cinq-Mars o să se 
schimonosească urât de tot! 

Asta a fost toată oraţia funebră pe care a obținut-o de la 
regele său acel tânăr frumos, pe care cu puţină vreme înainte 
suveranul păruse a-l îndrăgi grozav. 

Asta, în privinţa cruzimii. Dar am mai spus că era şi neserios. 

Ludovic al XIII-lea n-avea decât o singură plăcere reală: 
vânătoarea. Dar cum nu putea vâna în fiece zi, nici de 
dimineaţă până seara, trebuia să-şi ocupe vremea cu ceva. Or, 


cu firea lui melancolică şi plicticoasă, nu era chiar aşa uşor să 
se distreze. Ar fi greu de numărat toate meseriile pe care le-a 
încercat: a făcut năvoade, a turnat tunuri, a sculptat arbalete, 
a forjat archebuze, a făcut monezi. Domnul de Angouleme, fiul 
natural al lui Carol al IX-lea, care manifesta o înclinare vădită 
către acest ultim capriciu al regelui, îi spunea adesea: 

— Sire, ar trebui să ne asociem; eu v-aş împiedica să vă 
ruinaţi, arătându-vă cum să înlocuiţi aurul cu argintul, iar 
dumneavoastră aţi împiedica să fiu spânzurat. 

1S-a ocupat, de asemenea, de grădinărit şi, pricepându-se să 
recolteze mazărea înainte de vreme, îşi trimitea slujitorii s-o 
vândă la piaţă. 

[Pe vremea aceea mazărea, foarte rară, constituia un articol 

de mare lux şi costa foarte scump. Romanul comic vorbeşte 

de o mâncare de mazăre „care costase mai mult decât 
pămintul pe care s-ar fi cultivat o baniță. ” (n.tr.)] 

Unul dintre curtenii săi, pe nume Montauron, neştiind că 
mazărea venea din grădina lui, o cumpără pe un preţ foarte 
mare şi i-o trimise în dar, aşa că regele se alese şi cu mazărea 
şi cu banii. Şi nu numai că se pricepea să cultive mazăre, dar 
ştia s-o şi gătească. Deci, după ce fusese grădinar, regele 
deveni bucătar. O vreme avu pasiunea frigărilor, slujindu-se de 
baionetele pe care i le aducea scutierul său, Georges. 

Într-o zi îl apucă mania rasului. Îşi adună ofiţerii, le tăie 
bărbile şi nu le lăsă decât un mic smoc de păr pe bărbie care 
de atunci se numi „regalul”. 

Ultima lui ocupaţie a fost să facă rame împreună cu domnul 
Des Noyers; îşi petrecea, cu această treabă, ceasuri întregi, în 
timpul cărora lumea credea că regele şi ministrul lucrau pentru 
fericirea Franţei. 

Pe deasupra, se mai credea şi mare muzician. După ce muri 
cardinalul, îl chemă pe Miron, conetabilul său, şi-i ceru să scrie 
nişte versuri privitoare la acest eveniment. Miron îi aduse 
poezia următoare: 

„Se duse cardinalul. În groapă-a nimerit lăsându-şi 
numai neamul distrus şi cătrănit Căci toți ceilalți din 
juru-i - din câte am aflat — 

S-au bucurat al naibii că popa a crăpat... 

Preocupat să lase urmaşilor bani grei 

S-a pus pe jaf, pe daruri, pe nunți, pe tot ce vrei. 


Dar vremea lui apuse și totul s-a schimbat 
De când temutul popă, în fine, a crăpat..." 

Regelui îi plăcură grozav versurile şi compuse muzica. De 
data asta neseriozitatea era dublată de cruzime şi de 
ingratitudine. Când a murit, i s-a compus şi lui un epitaf care 
se încheia astfel: 

„Avu o sută de virtuți de slugă, niciuna 
însă de stăpân...“ 
Capitolul VIII 
1643-1644 
Marazin. 
— Originea sa. 
— Inceputurile sale. 
— Părerea lui Richelieu despre el. 
— Incercarea. 
— Prezicerea unui ambasador. 
— Partidele în care era împărțită Curtea. 
— Trei partide. 
— Cel mai cinstit om din regat. 
— Purtarea reginei. 
— Declaratia Parlamentului. 
— Rivalitățile izbucnesc. 
— Mazarin şi camerierul reginei. 

Intrăm într-o nouă perioadă dominată de un singur om. Aşa 
după cum Richelieu a domina-o pe cea precedentă. Dar, înainte 
de orice, să arătăm cine era acest om. 

Giulio Mazarini, căruia noi i-am francizat numele, 
preschimbându-i-l în Jules Mazarin, era fiul lui Pietro Mazarini, 
originar din Palermo şi al Ortensiei Bufalini, care se trăgea dintr- 
o familie destul de bună din Citta-di-Castello. Giulio, născut la 
Piscina, în Abruzzi, în 14 iulie 1602, a fost botezat în biserica 
sfintul Silvestru din Roma. 

În epoca în care ne aflăm avea patruzeci şi unu de ani. 
Începuturile lui Mazarin sunt obscure se zice că ar fi făcut studii 
la Roma, apoi că ar fi plecat în Spania cu abatele Colonna, unde 
ar fi urmat, vreme de trei ani, cursurile Universităţilor din Alcala 
şi Salamanca. Cert e că în 1622 era la Roma, fiindcă îl găsim 
jucând rolul lui Ignaţiu de Loyola, în piesa pe care iezuiţii o 
reprezentară cu prilejul sanctificării patronului lor. Rolul era de 
bun augur pentru un tânăr sortit diplomaţiei. Mazarin avea 


atunci vreo douăzeci de ani. În acea epocă intră în slujba 
cardinalului Bentivoglio. In ce calitate? Asta nu se mai ştie. 
Duşmanii săi au spus că în calitate de slugă. 


Oricum ar fi stat lucrurile, stăpânul său îşi dădu în curând 
seama de calităţile tânărului, fiindcă într-o bună zi îl duse pe 
Mazarin la cardinalul-nepot (aşa i se spunea cardinalului 
Barberino) spunându-i acestuia: 

— Monseniore, am mari obligații faţă de ilustra 
dumneavoastră familie, dar sunt sigur că mă achit de ele 
dându-vi-l pe acest tânăr. 

Barberino îl privi cu mirare pe cel care îi era recomandat într- 
un asemenea mod. 

— iți mulţumesc pentru dar, răspunse el, dar te rog să-mi 
spui şi mie cum se numeşte cel pe care mi-i recomanzi cu atâta 
căldură? 

— Giulio Mazarini, monseniore. 

— Dacă-i aşa de grozav cum spui, întrebă neîncrezătorul 
prelat, de ce nu l-ai păstrat dumneata şi de ce mi-l dai mie? 

— Vi-I dau pentru că eu nu sunt demn să-l păstrez. 

— Mă rog, fie, răspunse cardinalul-nepot; dar la ce anume se 
pricepe? 

— La toate, monseniore. 

— Dacă-i aşa cum spui, răspunse Barberino, poate că n-ar fi 
rău să-l trimitem în Lombardia cu cardinalul Ginetti. 

Această prezentare îi deschise lui Mazarin drumul onorurilor. 
La început fu pus să încheie unele mici tratative pe care le duse 
cu bine la capăt şi care-i facilitară drumul spre altele mai mari. 
În sfârşit, în 1629, când Ludovic al XIII-lea, forţind trecătoarea 
Suze, îl constrinse pe ducele de Savoia să se despartă de 
spanioli, cardinalul Sachetti, reprezentantul Papei la Torino, se 
întoarse la Roma şi-l lăsă în locul lui pe Mazarin cu titlul de 
internunţiu papal, ca depline puteri să trateze pacea. Noile 
treburi de care se ocupa tânărul diplomat il obligară să facă mai 
multe călătorii, dintre care una îi hotărî soarta. În 1630, venind 
la Lyon, fu prezentat lui Ludovic al XIII-lea - care se afla în acel 
oraş - şi după prezentare tânărul discută, preţ de două ceasuri, 
cu Richelieu; cardinalul fu atât de încântat de această discuţie 
în care şiretul italian îşi desfăşurase toată agerimea minţii, încât 
- când isprăvi - spuse: 


— Am discutat cu cel mai mare om pe care l-am întâlnit 
vreodată. 

Se înţelege că în clipa în care Richelieu îşi făcea o astfel de 
părere despre o persoană, acea persoană trebuia să intre în 
slujba lui. Aşa că Mazarin se înapoie în Italia cu totul devotat 
intereselor Franţei. Totuşi, cu toate eforturile lui, nu-i putu 
aduce acestei ţări, pacea. Spaniolii asediaseră oraşul Cazale, 
iar francezii săriseră în ajutorul asediaţilor. Mazarin, trecând de 
la o tabără la alta, izbuti să obţină mai întâi o încetare a 
ostilităţilor pe o durată de şase săptămâni; dar iată că acest 
răstimp trecu lără ca tentativele sale de pacificare să aibă 
succes. În clipa când cele două armate - aflate faţă în faţă - se 
pregăteau să reînceapă lupta, Mazarin mai face o ultimă 
încercare: se strecoară printre şirurile soldaţilor spanioli şi - cu 
eforturi nemaipomenite - izbuteşte să ajungă în tabăra 
adversă, la generalul Schomberg. Acesta însă, sigur de victorie, 
impune nişte condiţii de pace aproape de neacceptat. Mazarin 
nu se descurajează. Aleargă îndărăt la spanioli, se adresează 
generalului lor, îl convinge că armata lui e net inferioară şi că 
va pierde lupta şi izbuteşte să-i impună condiţiile cerute de 
mareşalul Schomberg: apoi se îndreaptă din nou către armata 
franceză, strigând din răsputeri: „Pace! Pace! Dar iată că o 
mână de soldaţi mai bătăioşi sunt gata să-i năruie bietului 
Mazarin victoria obţinută cu atâta trudă: susţinând sus şi tare 
că ei vor cu orioe preţ să se bată, belicoşii răcnesc: „Nu vrem 
niciun fel de pace!“ Și ca să-şi întărească spusele, trag nişte 
salve îndrăcite. Dar Mazarin nu se lasă câtuşi de puţin 
intimidat: trece, în galop, prin ploaia de gloanţe, strigând 
întruna: „Pace! Pace!“, ajunge la Schomberg care, uluit că i se 
acordă înainte de luptă ceea ce n-ar fi cutezat să ceară nici 
după victorie, acceptă tratatul de pace şi pune capăt războiului. 
După două ceasuri, preliminariile de pace - întărite în anul 
următor prin tratatul de la Cherasco - sunt semnate chiar pe 
câmpul de luptă. 

Vreţi să ştiţi ce părere avea despre Mazarin, în acea epocă, 
Sagredo, ambasadorul Veneţiei? lată un extras după una din 
scrisorile sale către dogele Veneţiei: 

„Giulio Mazarini, serenissime senior, este un bărbat plăcut şi 
bine făcut; e politicos, dibaci, impasibil, neobosit, prevăzător, 
secretos, ascuns, elocvent, convingător şi fecund în afacerile 


statului. Într-un cuvânt, posedă toate calităţile marilor 
diplomați; strădania lui de a încheia această pace a fost o 
adevărată lovitură de maestru; un om care apare într-un mod 
atât de strălucit pe scena lumii va face în viitor o impresie 
nemaipomenită. Cum e voinic, tânăr şi deosebit de robust, se 
va bucura multă vreme de onorurile care i se pregătesc şi cred 
că va ajunge departe. 

Venețienii erau mari profeţi în materie de diplomaţie, 
împreună cu florentinii, treceau drept cei mai abili în politică. 
Prezicerea ambasadorului se împlini în 1634. Richelieu, care-l 
voia pe Mazarin aproape de el, Îl numi vice-legat la Avignon. În 
1639 îl trimise în Savoia cu titlul de ambasador extraordinar; în 
sfârşit, în 16 decembrie 1641 îl numi episcop, iar în 25 februarie 
1642 primi din mâinile lui Ludovic al XIII-lea pălăria roşie de 
cardinal. 

Ne amintim, desigur că, Richelieu îi recomandase regelui, pe 
patul de moarte, trei oameni: Chavigny, Dea Noyers şi Mazarin. 
Dar, după cum am văzut, domnia lui Ludovic al XIII-lea fu 
scurtă. Cardinalul muri în 4 decembrie 1642; în 20 aprilie 1643, 
Ludovic al XIII-lea, aflat pe patul de moarte, îi institui reginei- 
regente un consiliu condus de prinţul de Conde, şi alcătuit din 
cardinalul Mazarin, cancelarul Seguier,  supraintendentul 
Boutillier şi secretarul de stat Chavigny. Ducele de Orleans - 
căruia Ludovic al XIII-lea îi iertase răzvrătirile, dar nu i le uitase 
- fusese numit locotenent-general al regelui minor, funcție ce 
se afla insă sub autoritatea regentei şi a consiliului. 

In acea epocă, Curtea era împărţită în două tabere: tabăra lui 
Vendome şi tabăra lui Meilleraye. Să spunem două cuvinte 
despre motivul care le dezbina şi ale cărui urmări le vom vedea 
răsfrângându-se asupra evenimentelor pe care ne pregătim să 
le istorisim. 

Domnul de Vendome fusese odinioară guvernator în Bretania. 
Frate-său, Marele Prieur, se dusese după el în această provincie 
şi amândoi fuseseră mai apoi arestaţi de Richelieu şi închişi la 
Vincennes. După care, cardinalul îi luase lui Vendome Bretania, 
lăsând-o moştenire - pe patul de moarte - lui Meilleraye. Or, 
familia de Vendome nu voia să cedeze nimănui acest teritoriu; 
ducele de Beaufort, tânăr, frumos, cutezător, înfumurat, foarte 
sigur de sprijinul reginei, declarase fără ocolişuri, că-şi va lua 
îndărăt, cu voie ori fără voie, ţinutul smuls tatălui său. Aşa că în 


vreme ce regele trăgea să moară, cele două tabere se şi 
strânseseră în jurul şefilor lor. Mareşalul de la Meilleraye îşi 
chemă repede toţi prietenii din Paris. Ducele de Beaufort îi 
chemă la rându-i, pe ai săi, iar Gaston - fratele regelui - adună 
în juru-i toţi slujitorii. Aceste trei partide - căci Domnul 
reprezentase întotdeauna un partid - aveau o atitudine atât de 
amenințătoare, încât regina, temându-se de o ciocnire între ele, 
îl pofti de îndată la ea pe ducele de Beaufort; spunându-i că el 
era „omul cel mai cinstit din regat“, îi încredința paza castelului 
unde se aflau Ludovic al XIV-lea şi micul duce de Anjou. In tot 
cursul acelei zile, domnul de Beaufort - în fruntea unei 
numeroase gărzi - fu deci protectorul copiilor Franţei. Această 
favoare - cum e lesne de înţeles - jigni cumplit două persoane: 
prima era ducele de Orleans, care - având în vedere firea lui 
duplicitară - ar fi trebuit să fie obişnuit cu această lipsă de 
încredere, iar cea de a doua, prinţul de Conde, care poate c-o 
merita tot atât cât şi Orleans. 

De îndată ce regele închise ochii, toţi îi întoarseră spatele. 
Prima care-l părăsi fu Ana de Austria; plecând din Château- 
Neuf, unde zăcea trupul bărbatului ei, se îndreptă spre 
Château-Vieux, aflat doar la trei sute de paşi de primul castel şi 
unde se aflau Delfinul şi fratele acestuia. Nici n-apucă bine să 
păşească în acest castel şi-i chemă pe ducele de Beaufort şi pe 
Gaston de Orleans, fratele regelui răposat. Prinţul de Conde voi 
să-l însoţească pe Gaston, dar Beaufort îi spuse că avea 
poruncă de la regină să nu dea voie nimănui să intre în afară 
de domnul duce de Orleans. 

— Foarte bine. Domnule, dar spune-i reginei că dacă voia să- 
mi transmită un asemenea ordin, trebuia s-o facă prin căpitanul 
gărzilor şi nu prin dumneata, care nu ai această cădere. 

— Domnule, răspunse Beaufort, fac ceea ce mi-a poruncit 
regina şi nimeni nu mă va putea împiedica să execut ceea ce 
m-a rugat ea. 

Prinţul fu foarte jignit de acest răspuns al domnului de 
Beaufort şi din acel moment între cei doi se iscă o ură care se 
înteţi cumplit mai pe urmă şi ale cărei efecte nu vom întârzia să 
le vedem. După discuţia cu cumnatul ei, regina se întoarse la 
Luvru şi toată Curtea se înapoie odată cu ea. După trei zile, 
regina îşi aranjase atât de bine treburile, încât toate poruncile 
date de rege, pe patul de moarte, erau nule şi neavenite. 


Parlamentul o declarase pe Ana de Austria regenta regatului: 

„de care urma să aibă grijă, ca și de educaţia tânărului rege, 
încredințindu-i-se toate treburile statului, în vreme ce ducele de 
Orleans, unchiul lui Ludovic al XIV-lea, va fi locotenentul 
general al tuturor provinciilor ţării, şi şeful Consiliului statului, 
sub directa autoritate a reginei. In lipsa lui, funcţia de şef al 
Consiliului îi revine prințului de Conde. 

Regina are deplină putere să aleagă pe cine vrea în Consiliu 
ca să delibereze asupra diverselor probleme ale statului, şi nu 
este obligată să se supună majorității voturilor." 

Acest ultim articol, după cum se vede, răsturna tot eşafodajul 
tutelei la care Ludovic al XIII-lea voise s-o supună pe regină şi în 
loc ca regina să fie la discreţia Consiliului, acum, dimpotrivă, 
Consiliul era la discreţia ei. 

Nici Mazarin, nici Chavigny nu asistară la această declaraţie; 
absenţa lor fiind remarcată, amindoi au început să fie priviţi ca 
nişte dizgraţiaţi. Şi iată că din cele trei persoane recomandate 
de Richelieu pe patul de moarte, Des Noyers se retrăsese încă 
înainte de moartea regelui, iar celelalte erau şi ele pe cale să 
dispară; odată cu ei, influenţa cardinalului care acţionase asupra 
lui Ludovic al XIII-lea, sclavul său, avea să se stingă sub Ana de 
Austria, duşmana sa. 

Siguri că Mazarin şi Chavigny urmau să cadă, toţi ceilalţi îşi 
revărsară din plin ura asupra lor, pregătindu-se să-i despoaie. 
Dar se cam grăbeau. Ana de Austria moştenise de la bărbatul ei 
prefăcătoria, această” virtute a regilor, urită, dar necesară“ - 
după cum spune doamna de Moitteville - pregătindu-le 
curtenilor ei o mare păcăleală. 

În ziua în care toată lumea îl credea pe Mazarin ocupat să-şi 
facă bagajele ca să se reîntoarcă în ltalia, acesta - calm şi 
liniştit - tocmai lua masa, împreună cu Chavigny - tovarăşul 
său de suferinţă - la comandorul Souvre. După-masă, cei doi 
buni prieteni - Mazarin şi Chavigny - care se zice că se juraseră 
să se ajute reciproc şi să nu se părăsească niciodată, nici la 
bine, nici la rău - se apucară să joace cărţi. În toiul jocului, fu 
anunţat Beringhen. Văzându-l pe primul camerier al reginei, 
Mazarin fu sigur că nu venea din proprie iniţiativă. 

Se sculă deci de la masă şi-l pofti într-o odaie învecinată. 

— Monseniore, zise Beringhen, vin să vă dau o veste bună. 

— Care? Întrebă Mazarin, cu: „vocea lui mătăsoasă şi cu 


surâsu-i rece”. 

— Vestea că regina e plină de bunăvoință în ce vă priveşte. 

— Şi cum se manifestă această bunăvoință, domnule de 
Beringhen? 

— Din discuţia pe care am surprins-o între regină şi domnul 
de Brienne, am aflat că Ana de Austria vrea să vă facă prim- 
ministru. 

Contrar aşteptării mesagerului, surâsul de pe buzele lui 
Mazarin se stinse; chipul îi deveni rece, iar privirea impasibilă, 
dar profundă, păru să scormone până-n străfundul inimii 
mesagerului. 

— Aha! Făcu el; zici că ai auzit acea discuţie? 

— Da, monseniore. 

— Şi ce zicea de Brienne? 

— Zicea că din moment ce trebuie numit un prim-ministru, 
cea mai bună alegere pe care ar putea-o face regina ar fi 
eminenţa-voastră, nu numai ca om priceput în toate afacerile 
statului, ci şi ca unul din cei mai devotați servitori... 

— Şi majestatea-sa ce-a zis? 

— Majestatea-sa se teme ca eminenţa-voastră să nu aibă alte 
angajamente. 

Mazarin surise. 

— Mulţumesc, domnule de Beringhen; când va fi cazul, îmi 
voi aduce aminte de faptul că mi-ai dat această veste bună... Şi 
dădu să iasă. 

— Asta-i tot ce binevoieşte eminenţa-voastră să-mi spună? 

— Păi, ce-ai vrea să-ţi spun? Mi-ai mărturisit că ai surprins o 
discuţie în care regina se arată plină de bune intenţii faţă de 
mine. Pentru asta n-am a-ţi mulţumi decât dumitale şi ţi-am 
mulţumit. 

Beringhen văzu că Mazarin - temindu-se să nu i se întindă 
vreo cursă - era hotărit să joace strâns; îşi dădu seama de 
favoarea de care şiretul italian avea să se bucure în curând, de 
faptul că a doua zi o liotă întreagă de curteni se vor năpusti să-l 
aduleze, aşa că dădu cărţile pe faţă: 

— Ascultaţi, monseniore, vreau să fiu sincer ca eminenţa- 
voastră... n-am venit aici din proprie iniţiativă. 

— A, da? Şi în numele cui ai venit? 

— În numele reginei. 

Ochii viitorului prim-ministru străluciră în mod ciudat. 


— Ei, asta-i cu totul altceva; vorbeşte, dragă domnule de 
Beringhen, vorbeşte... 

Beringhen îi mărturisi că nu auzise discuţia dintre regină şi 
domnul de Brienne, discuţie care avusese intr-adevăr loc, dar 
pe care i-o relatase însăşi majestatea-sa. 

— În cazul ăsta, zise Mazarin, regina e cea care te-a trimis 
încoace? 

— Ea însăşi, răspunse Beringhen. 

— Pe onoarea dumitale? 

— Pe onoarea mea de gentilom. Regina vrea să ştie dacă 
poate conta pe dumneavoastră şi dacă în cazul în care v-ar 
susţine aţi susţine-o şi dumneavoastră. 

Trecind într-o clipă de la totală neîncredere, la încredere 
deplină, Mazarin spuse: 

— Domnule de Beringhen, întoarce-te la regină şi spune-i că- 
mi pun - fără nicio condiţie - soarta în mâinile ei. Că renunţ la 
toate favorurile pe care le am de la raposatul rege; că-mi va fi 
greu să-i spun toate aceste lucruri prietenului meu Chavigny, 
dar că nădăjduiesc că majestatea-sa va ţine secretă această 
alianţă a noastră pe care eu mă angajez s-o respect cu 
sfinţenie. 

— Monseniore, zise Beringhen, eu n-am o prea bună ţinere 
de minte şi mi-e teamă că n-am să-i pot relata întocmai reginei 
cele spuse de dumneavoastră. Aşa că vă rog să scriţi aici tot 
ceea ce mi-aţi spus mai adineauri. 

Şi scoțând din buzunar o foaie de hârtie cerată şi un creion i 
le întinse lui Mazarin. Luat pe neaşteptate, acesta nu mai putu 
da înapoi. Luă hârtia şi creionul şi scrise: 

„Nu voi dori niciodată decât ceea ce doreşte şi regina; mă 
dezic, din toată inima, de toate avantajele oferite de raposatul 
rege şi renunţ la ele, fără nicio rezervă, în favoarea bunătății 
fără egal, a majestății-sale. 

Scris şi semnat de mâna mea, al majestăţii-sale cel mai umil, 
cel mai ascultător, cel mai fidel fi cel mai recunoscător supus. 
Jules, cardinal de Mazarin." 

Şi-i întinse hirtia lui Beringhen, care-o citi, dar care începu să 
clatine din cap. 

— Ce e? [i se pare că biletul nu spune tot ceea ce trebuia să 
spună? 

— Dimpotrivă, îl găsesc atât de bine întors din condei, încât 


şi eu şi regina am fi dat nu ştiu cât să fie scris cu cerneală şi nu 
cu creionul. Creionul, ştiţi şi dumneavoastră monseniore, se 
şterge repede. 

— Spune-i reginei că mai târziu îl voi scrie cu cerneală pe 
hârtie, pe pergament, pe oţel, pe ce-o vrea ea şi că dacă 
trebuie, îl voi semna cu sângele meu. 

— Adăugaţi toate astea în post-scriptum, monseniore, zise 
Beringhen; uitaţi-vă, mai aveţi loc. 

Şi cardinalul scrise post-scriptum-ul cerut de Beringhen care, 
nespus de fericit de succesul tratativelor sale, se înapoie la 
Luvru. Regina mai stătea încă de vorbă cu de Brienne când 
intră camerierul. Discret, de Brienne voi să se retragă, dar 
regina îl opri. După ce citi, nespus de bucuroasă, ceea ce 
scrisese cardinalul, îi dădu hirtia lui de Brienne s-o păstreze; 
acesta o închise într-o casetă de unde nu avea voie s-o scoată 
decât la cererea reginei, adică chiar în cursul acelei zile, după 
ce numirea cardinalului fu întărită de Parlament. După care 
hirtia îi fu înapoiată lui Mazarin împreună cu brevetul prin care 
Ana de Austria nu numai că-i înapoia cardinalului toate 
favorurile la care acesta renunţase de bună voie, dar îl mai 
numea şi prim-ministru. 

Şi iată astfel explicată - prin zvonurile din păcate confirmate 
de această purtare a reginei - miraculoasele naşteri ale lui 
Ludovic al XIV-lea şi ducelui de Anjou după douăzeci şi doi de 
ani de sterpitudine. Şi iată explicat poate şi misterul de mai 
târziu al „omului cu masca de fier”. 


Capitolul IX 
1643 —1644 

Ducele de Enghien. 

— Charlotte de Montmorency. 

— Ultima iubire a lui Henric al IV-lea. 

— Bătălia de la Rocroy. 

Toate aceste mari schimbări, oricât de importante ar fi fost, 
se săvârşiră doar în cinci zile. In a şasea, sosi vestea victoriei 
de la Rocroy. Să ni se îngăduie să spunem câteva cuvinte 
despre tânărul învingător care va juca un rol de seamă în 
afacerile publice şi private din timpul regenței. 

Ducele de Enghien - care avea să devină nu peste mult 


Marele Conde - era fiul lui Henric de Burbon, prinţ de Conde, 
căruia i se spunea Domnul Prinţ sau mai pe scurt, Prinţul; 
personaj mediocru. Prințului i se reproşau două lucruri: primul, 
că era foarte avar şi al doilea, că era prea puţin brav. La aceste 
două acuzaţii el răspundea întotdeauna că marchizul de 
Rostaing era şi mai avar şi că ducele de Vendome şi mai laş 
decât dânsul. Prinţul mai era acuzat şi de un alt cusur, destul 
de des întâlnit în acea epocă: deşi trecuseră zece ani de când 
se însurase cu frumoasa Charlotte de Montmorency, încă nu 
avea copiL Dar iată că, din fericire atât pentru el cât şi pentru 
Franţa, fu vârit în închisoarea din Vincennes. Soţia lui se duse 
după el şi, în timpul acestei recluziuni, s-au născut ducesa de 
Longueville şi ducele de Enghien. 

Charlotte de Montmorency, nevasta Prințului, era la 
cincisprezece ani de o frumuseţe atât de uluitoare, încât Henric 
al IV-lea se îndrăgosti nebuneşte de ea şi nu se ştie ce-ar fi fost 
în stare să facă dacă pumnalul lui Ravaillac nu i-ar fi curmat 
viaţa. Bassompierre, care era şi el îndrăgostit de ea, scrie în 
Memoriile sale: 

„Nu exista nimic mai frumos sub soare, nici mai perfect, nici 
mai plin de grație ca domnişoara de Montmorency“. 

Tânăra urma să se mărite cu acest nobil, dar Henric îl rugă cu 
lacrimi în ochi să renunţe la această căsătorie. Bietul rege, deşi 
avea atunci cincizeci şi cinci de ani, se îndrăgostise cu tot atâta 
patimă ca la douăzeci. Regina Maria de Medicis, geloasă ca 
toate italiencele, puse piciorul în prag şi-l obligă pe rege s-o 
lase pe fată să se mărite. Atunci Henric se hotări să i-o dea de 
nevastă prinţului de Conde, recunoscut pentru indiferența lui 
faţă de sexul slab. Prinţul fu de acord să se însoare, cu atât mai 
mult cu cât cheltuind nebuneşte, ajunsese în umilitoarea 
situaţie de a nu mai avea decât un venit de zece mii de livre. 
Or, conetabilul de Montmorency, măgulit de a se înrudi cu un 
prinţ de singe, făgădui să-i dea fetei sale o sută de mii de scuzi 
zestre, iar regele, la rândul său, să-i dăruiască tinerei mirese 
toate bunurile confiscate odinioară bătrânului duce de 
Montmorency. Această dotă princiară aduse familiei de Conde 
marile moşii din Chantilly, Montmorency, Ecouen şi Valery. 

lată însă că după nuntă, contrar aşteptărilor regelui, Prinţul 
devine brusc, gelos; îşi ferecă soţia, în casă şi o păzi cu atâta 
străşnicie, încât regele nu mai putu cu niciun chip s-o vadă. 


Izbuti totuşi să-i trimeată o scrisoare în care o implora ca în 
seara cutare să se arate la ferastră, cu o lumânare în mână ca 
să-i poată zări chipul. Charlotte se arătă şi se zice că ar fi fost 
atât de frumoasă, încât regele văzind-o fu cât pe-aci să leşine. 
Când Prinţul auzi de această nebunie a lui Henric, îşi luă 
nevasta şi o duse în castelul lui din Muret, aproape de Soissons. 
Deghizat în surugiu, cu un plasture pe ochi, Henric ajunse la 
Muret, unde - cocoţat pe capra unei trăsuri - îi aţinu calea 
tinerei prințese. Văzând că nu poate scăpa de insistenţele 
regelui său, Prinţul îşi luă nevasta şi plecă la Bruxelles. 
Marchizul de Coeuvres, amabasadorul Franţei în Ţările-de-Jos 
primi imediat poruncă s-o răpească pe frumoasa Charlotte şi s- 
o aducă la Paris. Prevenit la vreme, Prinţul fugi la Milan. La 
puţină vreme după asta, Henric al IV-lea murind asasinat, 
Prinţul se putu, în sfârşit, întoarce la Paris. Dar Maria de 
Medicis, care nu-l putea suferi, găsi repede un pretext ca să-l 
închidă în donjonul de la Vincennes, unde bietul Prinţ râmase 
trei ani încheiaţi. Spre marea mirare a întregii Curți, frumoasa 
Charlotte ceru să fie închisă împreună cu el. Din această 
căsătorie, atât de plină de peripeții, se iviră, după cum am mai 
spus, doamna de Longueviile şi ducele de Enghien. 

Tânărul prinţ era tot pe atât de viteaz pe cât de laş era tatăl 
său şi deşi n-avea decât douăzeci şi doi de ani când a luat parte 
la bătălia de la Rocroy, s-a acoperit de glorie. Sub ordinele sale 
au luptat atunci domnii de Gassion, de La Ferte-Senectere, de 
l'Hopital, d'Espenon şi Sirot. 

Gassion, ajuns mai târziu mareşal al Franţei, a fost, unul 
dintre cei mai bravi ofiţeri din câţi au existat. Cardinalul 
Richelieu îl poreclise Războinicul, iar generalul don Francesco de 
Mello, îi spunea mai poetic: Leul Franţei. 

La Ferte-Senectere era nepotul lui Franţois de Saint-Nectaire 
care apărase Metzul atacat de Carol Quintul. 

Mareşalul de L'Hopital era fratele domnului de Vitry care-l 
ucisese pe mareşalul d'Ancre şi despre care Lauziares spunea 
în gura mare: 

— De ce nu-mi daţi şi mie pe careva să-l asasinez mişeleşte 
ca să ajung mai apoi mareşal al Franţei, aşa cum a ajuns Vitry? 

D'Espenon şi Sirot erau nişte simpli soldaţi, dar care făcuseră 
din plin dovada bravurii lor. 

Armata duşmană, comandată de don Francesco de Mello - 


care-i avea sub ordinele sale pe generalul Beck şi pe contele de 
Fuentes - era alcătuită din douăzeci şi opt de mii de oameni. 
Ducele de Enghien avea sub ordinele sale doar cincisprezece mii 
de pedestraşi şi şapte mii de călăreţi. Cu două zile înainte de 
această luptă, primise - odată cu vestea morţii regelui - şi 
ordinul de a nu se angaja într-o bătălie decisivă. Dar tânărul 
general se sinchisi prea puţin de acest ordin. Francesco de Mello 
se lăudase că avea să cucerească oraşul Rocroy în trei zile şi că 
după opt zile avea să fie sub zidurile Parisului. Ducele de 
Enghien îi ieşi imediat înainte, ca să-i taie drumul. Rocroy era un 
oraş de câmpie, înconjurat de păduri şi de mlaştini, la care nu 
puteai ajunge decât sau pe nişte poteci lungi şi întortocheate, 
sau pe coasta Champagne, unde n-aveai de străbătut decât un 
sfert de leghe de pădure şi de hăţiş. În acea câmpie, tăiată de 
un râu, puteau să încapă două oşti de douăzeci până la treizeci 
de mii de oameni fiecare, cu condiţia să poţi ajunge acolo; căci 
don Francesco de Mello nu numai că-şi apăra cu străşnicie 
pozițile dar mai era şi stăpân pe toate cărările şi drumurile care 
duceau într-acolo. 

În ajunul bătăliei, prinţul de Enghien ţinu un consiliu de 
război. Mareşalul de la Ferte, mentorul prinţului, fu de părere - 
ca de altfel şi d'Espenon - să se trimeată doar nişte întăriri 
oraşului; dar Jean de Gassion şi Sirot opinară pentru ridicarea 
asediului, şi cum tânărul prinţ era şi el de aceeaşi părere, se 
hotărî să se forţeze trecerea prin defileul din Champagne. În 18 
mai, ducele de Enghien îşi împărţi oastea în: două linii de atac, 
o avangardă şi o rezervă. El preluă comanda primei linii, pe cea 
de a doua o încredinţă mareşalului de l'Hopital, avangarda lui 
Gassion, iar rezerva, lui Sirot. În zori, avangarda se îndreptă 
spre defileul pe care Gassion îl găsi aproape nepăzit, fiindcă 
don Francesco de Mello nu se aştepta câtuşi de puţin la o 
asemenea cutezanţă din partea francezilor. Defileul fu repede 
cucerit şi francezii coborâră în câmpie, unde ducele de Enghien 
îşi aranja soldaţii în linie de atac pe o colină, apărat în dreapta 
de păduri, în stânga de mlaştini, iar în spate de defileul prin 
care tocmai trecuse. In faţă se afla armata spaniolă, 
desfăşurată pe o ridicătură şi despărțită de armata franceză 
doar de o vâlcea care constituia un mare dezavantaj pentru cel 
ce ar fi atacat primul. Zărindu-i pe francezi, don Francesco de 
Mello, îi trimise ordin generalului Beck, sub comanda căruia se 


aflau şase mii de oameni aflaţi la distanţă de o zi de tabără, să-i 
vină grabnic în ajutor. Generalul spaniol îşi aranja oastea în 
aceeaşi ordine ca şi cea franceză; el luă comanda aripei drepte, 
pe cea din stânga i-o îneredinţă ducelui de Albuquerque, iar 
bătrânului general Fuentes îi dădu pe mină acea hârşită 
infanterie spaniolă, de reputaţie europeană şi care constituia 
rezerva sa. Contele de Fuentes, octogenar şi bolnav de gută, 
nemaiputându-se ţine în şa, era purtat într-o litieră. La ora şase 
seara, când armata franceză isprăvi aranjatul, începu o 
canonadă însufleţită, dar care era net în dezavantajul 
francezilor, întrucit artileria duşmană era mult mai numeroasă 
şi mai bine adăpostită decât cea franceză. Ducele de Enghien 
ordonă atunci să se abordeze linia de atac spaniolă; dar chiar în 
clipa în care soldaţii se pregăteau să pornească, un incident 
neprevăzut îi obligă să-şi îndrepte atenţia în altă parte. 

La Ferte-Senectere, care comanda aripa stingă, sub ordinele 
mareşalului l'Hopital, voi să profite de faptul că mareşalul 
fusese chemat de duce şi să culeagă el singur laurii eliberării 
oraşului Rocroy. Aşa că în loc să rămână la postul său şi să 
aştepte ordinele superiorilor săi, se aşeză în fruntea cavaleriei 
şi a celor cinci batalioane de infanterie, traversă mlaştina şi se 
îndreptă spre oraş, dezorganizând astfel aripa stingă şi 
expunând restul armatei franceze, atacului inamic. 

Don Francesco de Mello era un general mult prea abil ca să 
nu profite de această greşeală; porunci imediat aripii drepte să 
înainteze ca să-l despartă pe la Ferte-Senectere de restul 
armatei. Dar ducele de Enghien, care-i ghicise gândul, acoperi 
într-o clipă locul ce rămăsese gol aşa că armata lui don 
Francesco se ciocni de a sa. Totodată La Ferte primi ordinul să 
se întoarcă imediat şi să-şi ocupe locul pe care-l părăsise într- 
un mod atât de imprudent. La Ferte merita o pedeapsă severă; 
dar cum răul nu era chiar atât de mare pe cât ar fi putut să fie, 
scăpă cu o mustrare zdravănă şi, după ce-şi recunoscu 
greşeala şi mărturisi şi motivul pentru care o săvârşise, jură s-o 
repare a doua zi, fie chiar şi cu preţul vieţii sale. 

Ziua, fără să fi fost pustiitoare, fusese totuşi foarte 
obositoare; cele două oştiri rămăseseră în poziţia de la început 
ca să fie gata de luptă a doua zi. Fiecare dormi alături de 
armele sale; dimneaţă, când să înceapă lupta, ducele de 
Enghien care, ce e drept, se culcase foarte târziu, dormea tun. 


Cu chiu cu vai izbutiră să-l scoale. | se întâmplase şi lui ceea ce 
i se întâmplase şi lui Alexandru cel Mare, învingătorul de la 
Arbela şi cel de la Rocroy erau de altfel, în momentul celor două 
bătălii, cam de aceeaşi vârstă, iar la douăzeci şi ceva de ani, 
prima şi cea mai mare nevoie când eşti obosit e somnul. Prinţul 
se urcă pe cal; în poziţia celor două armate nu se operase nicio 
schimbare; i se aduse însă la cunoştinţă că, în timpul nopţii, don 
Francesco de Mello, ascunsese într-o pădure ce se întindea 
până la vâlceaua ce despărţea cele două armate, un corp deo 
mie de muşchetari. Prinţul îşi dădu seama că fuseseră aşezaţi 
acolo ca să-l prindă din flanc atunci când el va ataca. Hotări, 
deci, să-i distrugă fără intârziere. Se năpusti spre pădure şi, 
într-o clipă toţi acei muşchetari, răniţi, morţi, alungaţi, 
dispărură. După asta îi porunci lui Gassion să taie prin pădure, 
în fruntea infanteriei, în vreme ce el, în fruntea cavaleriei, 
încălzită de această primă victorie, urma să-i lovească din faţă 
pe cei pe care Gassion îi va lovi din flanc. Atacată urma să fie 
aripa stingă a duşmanului, condusă de ducele de Albuquerque, 
care habar n-avea despre distrugerea muşchetarilor din pădure. 

Şi iată-l pe prinţ atacându-l pe duşman din faţă în vreme ce 
Gassion îl prinse din flanc. Albuquerque trimise opt 
detaşamente ca să facă faţă acestuia din urmă, iar el, cu restul 
trupei, se pregăti să-l întâmpine pe prinţ. Atacul fu cum nu se 
poate mai violent, căci dintr-o parte, infanteria spaniolă era 
risipită şi pusă pe goană de cavaleria prinţului, iar din alta, 
cavaleria era respinsă cu putere de pedestraşii lui Gassion. 
Ducele de Albuquerque făcu tot ce putu ca să-şi adune soldaţii. 
Dar totul fu zadarnic; spaniolii, speriaţi, o luaseră la goană 
hăcuiţi de cavaleria prinţului, împuşcaţi de infanteria lui 
Gassion. 

În aripa dreaptă victoria era sigură; dar nu acelaşi lucru se 
petrecea şi în aripa stingă, unde, dimpotrivă, succesul înclina 
de partea spaniolilor. Mareşalul de L'Hopital îşi condusese 
cavaleria într-un asemenea galop, încât atunci când trebuiră 
să-l atace pe duşman, soldaţii abia îşi mai trăgeau sufletul. 
Francesco de Mello nu trebui să facă decât un singur pas 
înainte ca să-i respingă. După care, cavaleria se năpusti asupra 
infanteriei lui La Ferte, pe care-o risipi într-o clipă. Apoi, 
profitând de debandada creată, atacă din nou cu toată puterea 
şi La Ferte, grav rănit, căzu prizonier cu toată artileria sa. 


Mareşalul de l'Hopital, vrând să-i vină în ajutor, fu rănit de un 
glonte în braţ; din clipa aceea, ofiţerii francezi, care încă nu 
ştiau nimic de victoria ducelui de Enghien, socotiră bătălia ca şi 
pierdută şi-l rugară pe Sirot să se retragă. Dar acesta le 
răspunse: 

— Vă inşelaţi, domnilor, bătălia nu-i pierdută, pentru că 
duşmanul încă n-a avut de-a face cu Sirot şi cu tovarăşii săi. 

Aşa că în loc să bată în retragere, Sirot ordonă să se treacă la 
atac şi, cu rezerva sa, îl lovi pe Mello care, dintr-o dată, spre 
marea sa mirare, se văzu oprit de un zid ca de bronz. In acelaşi 
timp, prinţul - aflând despre dezastrul aripei stingi - se năpusti 
spre Mello şi-l atacă din spate. Strâns între două fronturi, 
generalul spaniol deveni victima îngâmfării sale. Atacat din faţă 
de Sirot, din spate de prinţ, care căzu asupra lui ca un fulger, 
din flanc de Gassion, fu silit nu numai să abandoneze prizonierii 
şi artileria franceză, ci să lase în mâinile duşmanului o bună 
parte dintr-a sa. Oştile sale dădură bir cu fugiţii, strecurându-se 
printre liniile franceze şi el însuşi, nemaiavând altceva de făcut, 
se văzu silit să le urmeze. 

Mai rămânea rezerva spaniolă, acea teribilă infanterie, 
alcătuită din şase mii de oameni şi optsprezece tunuri reunite 
într-o singură baterie. Această rezervă trebuia distrusă înainte 
ca Albuquerque să apuce să-şi adune aripa stingă, Mello, aripa 
dreaptă, iar generalul Beck să ajungă cu corpul lui de armată. 
Aşa că prinţul, în loc să-i urmărească pe fugari, îşi adună toate 
forţele împotriva acestei infanterii care, nemişcată, mohorâtă, 
ca un fel de redută vie, încă nu apucase să ia parte la luptă. 

Gassion, cu o parte din cavalerie, fu repede trimis să-l 
împiedice pe Beck să ajungă pe câmpul de luptă. Apoi, prinţul 
de Enghien cu restul oastei, cu spada în mână, mergând în 
prima linie, se prăvăli peste infanteria spaniolă. Generalul 
Fuentes îl lăsă pe prinţ să se apropie până la distanţa de 
cincizeci de paşi. Atunci, la un ordin al său, acea masă 
nemişcată se dădu în lături şi optsprezece guri de tun bubuiră 
deodată, făcând o spărtură înfricoşătoare în rândurile soldaţilor 
francezi, care se retraseră în dezordine. Dar, într-o clipă, la 
comanda prinţului, coloana de atac se refăcu şi inaintă pentru a 
doua oară, de data asta respinsă de un uragan de mitralii; de 
trei ori se retrase prinţul şi de trei ori se reîntoarse la atac. A 
treia oară începu lupta corp la corp. De data asta însă, lipsită de 


ajutorul artileriei sale, atacată din toate părţile, infanteria 
spaniolă, acea masă - până atunci atât de compactă - începu să 
se împartă, să se rupă, să se împrăştie şi să fugă, lăsând în 
urmă două mii de morţi şi, în mijlocul lor, pe bătrânul conte de 
Fuentes. 

În acel moment apăru şi Gassion. Generalul Beck nu-l mai 
aşteptase şi se retrăsese cu toată oastea sa. Lupta se isprăvise. 
Francezilor nu le mai rămânea decât să-şi numere morţii şi să- 
şi adune prizonierii. Victoria era deplină. Ducele îl îmbrăţişă pe 
Gassion, care-l secondase atât de bine, şi-i făgădui bastonul de 
mareşal. Duşmanul lăsase pe câmde luptă nouă mii de morți; 
şapte mii de spanioli căzuseră prizonieri, fuseseră capturate 
mai multe tunuri şi treizeci de steaguri. Don Francesco de Mello 
fusese prins dar izbutise să fugă, lăsând în mâinile celor care-l 
capturaseră bastonul de comandant; acest baston fu adus 
prinţului, chiar în clipa în care, călare pe cal şi cu pălăria în 
mână, se uita cu jale la trupul bătrânului conte de Fuentes, 
străpuns de unsprezece răni. După ce-l contemplă o vreme, 
prinţul spuse trist: 

— Dacă n-aş fi învins, aş fi vrut să mor într-un fel tot atât de 
glorios ca şi el! 

A doua zi, ducele de Enghien intră în oraşul Rocroy. Vestea 
acestui succes neaşteptat se răspândi pretutindeni, ajungând 
până la Paris. Întreaga ţară, salutând aurora noii domnii, era 
plină de bucurie şi de mândrie. Regina era aclamată peste tot 
pe unde apărea, iar cardinalul de Retz, acel veşnic nemulţumit, 
se dădu iar bine pe lângă ea zicându-şi că: 

„într-o asemenea epocă, nu-i şedea bine unui om cinstit să 
se pună rău cu Curtea“. 

Singuri prinții simţiră oarecare nemulţumire să-l vadă pe 
Mazarin cocoţat în înalta funcţie în care l-am văzut instalat de 
regentă. 


Capitolul X 
1643-1644 
Situația Anei de Austria. 
— Întoarcerea supuşilor ei. 
— Purtarea doamnei de Chevreuse. 
— Principesa de Conde. 
— Generozitatea lui Mazarin față de doamna de Chevreuse. 


— Doamna de Hautefort. 

— Nemulțumirea creşte. 

— Regele Halelor. 

— Partidul Importanților. 

— Două scrisori. 

— Cearta dintre doamna de Montbazon şi prințesa de Conde. 
— Dizgrația doamnei de Chevreuse. 
— Conspirația împotriva lui Mazarin. 
— Arestarea ducelui de Beaufort. 

— Fuga doamnei de Chevreuse. 

— Sfârşitul cabalei Importanților. 

Succedând la putere, regina Ana de Austria se văzu trecând 
brusc de la fosta ei stare de regină oprimată, la o putere 
aproape nelimitată. Cei care suferiseră alături de ea - şi 
numărul acestora era destul de mare - credeau că după ce-i 
împărtăşiseră dizgraţia, acum aveau dreptul să împartă cu ea 
puterea. Numai că această revenire a reginei alături de nişte 
prieteni credincioşi nu se mai putea face fără a stirni mari 
perturbări în politica de toate zilele, care nu se schimbă odată 
cu oamenii. Maşina guvernamentală montată de Richelieu 
continuase să meargă sub Ludovic al XIll-lea exact cum 
mersese şi sub cârmuirea cardinalului şi cum avea să meargă şi 
sub Ana de Austria. 

De altfel se ştie dintotdeauna că cei care ajung la putere 
datorită unui partid, primul lucru pe care-l fac când se văd sus, 
e să întoarcă spatele tocmai acestui partid. Aşa au făcut 
Octavian, Henric al IV-lea şi Ludovic-Filip. Ingratitudinea a 
devenit astfel o virtute regală. Numai că poziţia 
Anei de Austria nu era totuşi chiar cea a întemeietorilor de 
dinastii: Octavian pusese bazele monarhiei, Henric al IV-lea 
înlocuise o ramură pe cale de dispariţie, Ludovic-Filip se 
substituise ramurii vârstnice, uscată, dar încă vie. Ana de 
Austria venise la putere doar fiindcă era mama regelui: nu 
făcuse niciun efort ca să ajungă în vârful piramidei şi nimeni n- 
o ajutase în acest sens. Aşa că nu avea de răsplătit servicii 
deosebite, ci doar nişte mici devotamente. 

Doamna de Hautefort, exilată de cardinal, fu rechemată de 
Ana de Austria, dându-i-se slujba pe care-o avusese odinioară, 
adică de cameristă a reginei. Marchiza de Senecey, exilată ca şi 
doamna de Hautefort, fu rechemată ca şi ea şi făcută din nou 


doamnă de onoare. Laporte, camerierul Anei de Austria, care 
fusese închis din pricina ei şi apoi exilat în Saumur, fu rechemat 
şi numit primul valet al regelui. În sfârşit, doamna de 
Chevreuse, căreia Ludovic al XIII-lea îi interzisese cu străşnicie 
să mai pună piciorul în Franţa, fu înştiinţată că i se ridicase 
această interdicţie şi că se putea întoarce acasă. A existat deci 
- ca la începutul oricărei domnii - un moment în care toată 
lumea era mulţumită sau aproape, şi în care cei avizaţi încă nu 
se puteau pronunţa în privinţa viitorului. Deocamdată toţi ochii 
erau aţintiţi asupra doamnei de Chevreuse, căci dacă fosta 
favorită a reginei izbutea să se apropie din nou de stăpâna ei, 
multe lucruri puteau lua un cu totul alt curs. 

Favorita era aşteptată din zi în zi. Fusese, timp de douăzeci 
de ani, prietena intimă a Anei de Austria; jumătate din aceşti 
ani fusese persecutată din pricina ei: exilată. Proscrisă, 
alungată din Franţa, ameninţată cu închisoarea, fugise 
deghizată în bărbat, şi, aşa cum Hanibal îi căuta pretutindeni 
pe duşmanii imperiului roman, tot aşa îi căutase şi ea, în mai 
toate ţările Europei, pe duşmanii cardinalului. Ca tot ceea ce 
întreprindea doamna de Chevreuse, şi întoarcerea ei trebuia să 
facă vâlvă; plecase din Bruxelles cu douăzeci de trăsuri şi intră 
în Franţa cu un alai de regină. Amintindu-şi de influenţa pe 
care-o avusese odinioară asupra Anei de Austria, pe vremea 
iubirilor ei nefericite, se şi vedea împărțind cu aceasta regența. 
Dar cu trei zile înainte de a ajunge la Paris, îl întâlni în drum pe 
prinţul de Marcillac. 

— Regina, îi spuse el, a devenit serioasă şi cucernică, nu mai 
este cea pe care o ştiai dumneata. Gândeşte-te deci cum să te 
porţi faţă de ea. Să ştii că ţi-am ieşit înainte numai ca să-ţi dau 
acest sfat. 

— Foarte bine, răspunse doamna de Chevreuse surâzând ca 
o femeie foarte sigură de ea. 

După care îşi continuă drumul, fără să mai facă vreun popas; 
îşi luă, în trecere, bărbatul de la Senlis şi iat-o la Luvru. Regina 
o primi imediat şi păru nespus de bucuroasă c-o vede. Numai 
că primirea - din care răzbătea ceva rece şi ceremonios - era 
departe de cea ia care se aşteptase doamna de Chevreuse. Pe 
lângă faptul că devenise serioasă şi cucernică - aşa cum îi 
spusese prinţul de Marcillac - Ana de Austria o avea acum 
alături pe acea frumoasă Charlotte de Montmorency, vechea 


rivală a doamnei de Chevreuse; sigur că principesa nu 
devenise, cu vârsta, mai indulgentă, ci dimpotrivă, îi vârâse 
reginei în cap tot soiul de lucruri împotriva vechii sale prietene. 
Apoi, ca toţi exilaţii, doamna de Chevreuse nu ştiuse să meargă 
în pas cu vremea; credea că va găsi toate lucrurile, în Franţa, 
aşa cum le lăsase. Or, nu numai sentimentele particulare ale 
reginei se schimbaseră, ci şi cele politice, primele influențate 
de Mazarin, celelalte, de evenimente. Doamna de Chevreuse 
rămăsese la etapa simpatiei, poate puţin interesate, a reginei, 
pentru cumnatul ei şi la fidelitatea acesteia faţă de Spania, 
pentru care fusese gata, de mai multe ori, să-şi sacrifice patria 
adoptivă. Dar Ana de Austria nu mai era femeia stearpă şi 
persecutată, care se vâra în toate comploturile ducelui de 
Orleans; era mama regelui, regenta Franţei. Or, ca să fii o 
cumnată îngăduitoare ar fi trebuit să fii o mamă vitregă, iar ca 
să continui a te arăta binevoitoare faţă de Spania, ar fi trebuit 
să fii o regină ticăloasă. 

Doamna de Chevreuse nu-şi dădu seama de aceste lucruri şi 
se retrase foarte puţin satisfăcută de primirea care i se făcuse, 
nesesizând faptul că prin legăturile ei flamande, lorene şi 
spaniole, putea fi considerată oricând un duşman al statului. In 
aceeaşi zi în care fusese primită de regină, şi cam la două 
ceasuri după ce plecase de la ea, fu anunţată că domnul 
cardinal Mazarin venise să-i ceară favoarea unei întrevederi. 
Această veste îi dădu din nou curajul pierdut o clipă; dacă 
ministrul întindea el primul mina, însemna că ea nu-şi pierduse 
încă puterea. Dacă venea el la ea, însemna că avea nevoie de 
sprijinul ei. 

În readitate, vicleanul cardinal voia să afle cam în ce ape se 
scaldă. 

Dându-şi deci nişte aere de regină, doamna de Chevreuse îl 
pofti pe cardinal să intre. Acesta se înfăţişă respectuos, afabil, 
surâzător şi cu vorba mai mieroasă ca niciodată. Aflase de 
sosirea ei şi venea să-i prezinte omagile. In plus, ştiind că 
mandatele de plată soseau greu, neîndoindu-se că după o atât 
de lungă şi de costisitoare călătorie doamna de Chevreuse 
avea nevoie de bani, îi aducea cincizeci de mii de scuzi de aur, 
pe care-o ruga să-i accepte cu titlul de împrumut. 

O femeie mai abilă decât doamna de Chevreuse ar fi făcut 
pe timida şi pe modesta; ea, dimpotrivă, crezându-se o mare 


putere, începu să pună condiţii. Şiretul italian o lăsă să 
vorbească. Doamna de Chevreuse ceru să i se redea domnului 
de Vendome, Bretania. Mazarin îi răspunse că nu putea smulge 
această provincie mareşalului de La Meilleraye, în mâinile 
căruia o încredinţase Richelieu; dar că-i putea oferi domnului 
de Vendome amiralitatea, pe care i-o putea lua oricând 
domnului de Breze, mai puţin primejdios dacă-l nemulţumeai, 
decât domnul de La Meilleraye. Cum nu mai avu ce spune, 
doamna de Chevreuse înclină din cap în semn de mulţumire, 
după care ceru şi pentru ducele de Epemon funcţia de colonel 
general de infanterie şi provincia Guyenne. Funcţia era la 
dispoziţia lui Mazarin aşa că i-o dădu pe loc; cât despre 
Guyenne, o dăduse - din păcate - contelui de Harcourt; 
ministrul îi făgădui totuşi să facă tot ce-i va sta în putinţă ca să- 
| determine pe Harcourt să-şi dea cât mai repede demisia din 
funcţia de guvernator al acestei provincii. Încurajată de aceste 
două prime concesii, doamna de Chevreuse abordă problema 
cea mai importantă, şi anume să i se ia marele sigiliu 
cancelarului Seguier şi să fie dat marchizului de Châteauneuf. 
Dar aici se opri şi bunăvoința cardinalului, care se opunea din 
răsputeri ca domnul de Chateauneuf să fie reprimit la Curte. 
Făgădui totuşi, de formă, să vorbească cu regina, dar din clipa 
acea o socoti pe doamna de Chevreuse o viitoare inamică a sa. 
Câtăva vreme, doamna de Chevreuse se legănă cu ideea că 
Mazarin o privea cu bunăvoință; dar cum, lipsind atâta vreme, 
şi neavând habar de intimitatea dintre cardinal şi regină, 
începu să strecoare, în discuţiile cu Ana de Austria, câte o 
înţepătură la adresa cardinalului, regina deveni din ce în ce mai 
rece faţă de ea; cum, pe de altă parte, ducele de Vendome 
cerea în zadar să i se lase amiralităţii, pe care în sfârşit o 
căpătase, taxa de ancorare, care i se luase; cum contele de 
Harcourt nici nu voia să audă să-i cedeze domnului duce de 
Epemon, funcţia de guvernator în Guyenne; cum, în sfârşit, 
ministrul i-o spusese verde că cererea ei în legătură cu domnul 
de Châteauneuf nu poate fi satisfăcută, doamna de Chevreuse 
se plictisi de toate aceste făgăduieli, deşarte; se asigură deci 
de sprijinul ducelui de Beaufort şi, după ce se crezu destul de 
puternică pentru a deveni şefa unui partid, începu să se declare 
pe faţă împotriva cardinalului. 

Pe de altă parte, doamna de Hautefort - favorita pe care 


regina o iubise cel mai mult după doamna de Chevreuse - 
începu şi ea să blameze alegerea pe care o făcuse regina şi să-i 
spună cu glas tare oeea ce gândea despre Mazarin. In toiul 
acestor fapte sosi la Curte omul care credea că are dreptul să 
ceară şi el o favoare pentru primejdiile prin care trecuse: omul 
acesta era fostul prieten al lui Cinq-Mars, acel Fontrailles care 
alesese fuga sub pretext că ţinea prea mult la capul lui. Dar, 
contrar aşteptării sale, Fontrailles nu obţinu nimic altceva decât 
o primire foarte rece, şi asta din pricină că regina îşi aduse 
aminte că el fusese cel care semnase, la Madrid, acel faimos 
tratat ce-i întindea Spaniei, pe tavă, Franţa. Fontrailles contase 
pe influenţa ducelui de Orleans; dar ducele de Orleans, încă 
năucit de disputele cu Richelieu, se ţinea deoparte, împreună 
cu prietenul său, abatele de la Riviere. 

Pe de altă parte, doi oameni care jucaseră un mare rol sub 
domnia precedentă - Chavigny şi Boutillier - căzuseră brusc în 
dizgrație. 

Toţi aceşti nemulţumiţi se grupară în jurul ducelui de Beaufort 
care - din ziua în care regina îl proclamase „cel mai cinstit om 
din Franţa” şi-i încredinţase paza lui Ludovic al XIV-lea şi a 
fratelui său, se şi vedea luând locul prinţului de Conde. In plus, 
domnul de Beaufort era iubitul doamnei de Montbazon, mama 
vitregă a doamnei de Chevreuse, de fapt mult mai tânără şi mai 
frumoasă decât fata vitregă. 

Să spunem câteva cuvinte despre acest şef de partid care a 
avut un mare rol în Frondă şi care s-a bucurat de atâta 
popularitate, încât istoria l-a consemnat în paginile ei sub 
numele de „Regele Halelor”, poreclă dată de însuşi norodul 
Parisului. 

Francois de Vendome, duce de Beaufort, cel de al doilea fiu al 
lui Cezar de Vendome - fiul natural al lui Henric al IV-lea şi al 
Gabrielei d'Estrees - era pe atunci un bărbat tânăr şi frumos 
care, cu pletele lui bălaie şi netede, aducea mai curând a 
englez decât a francez. Curajos dincolo de orice expresie, 
întotdeauna gata de fapte cutezătoare, dar fără educaţie şi fără 
vorbe curtenitoare, el avea toate calităţile şi toate cusururile pe 
care nu le avea Gaston de Orleans; căci acesta din urmă, deşi 
foarte instruit şi vorbind cu eleganţă, se purta întotdeauna ca 
un laş. Aşa că pe seama acestor doi prinți, poporal născocise 
următoarele versuri: 


„Beaufort în bătălie tună Şi sigur că te temi de el. 
Dar mintea lui - când şi-o adună — 

E ca a unui bobocel. 

Beaufort - persoană cu renume — 

Ce-ntreg Parisu-a-nsuflețit Sortit e pentru spadă-n lume 
Și nicidecum pentru vorbit. 

Slujeşte Franța cu credință; 

Când se apropie de bară, 

Infrângă-şi orice elocință. 

Doar spada să şi-o tragă-afară. 

Gaston vorbeşte clar, frumos, 

Și fără vreo încurcătură. 

De ce Gaston nu-i curajos? 

De ce Beaufort nu-i bun de gură?“ 

Se întâmpla adesea ca în timpul unei discuţii, ducele de 
Beaufort să confunde un cuvânt cu altul; ceea ce schimba 
uneori cu totul sensul frazei. Spunea de pildă, că un oarecare 
căpătase „o confuzie” în loc de contuzie. Intr-o zi spuse despre 
doamna de Grignan, pe care-o văzuse în doliu: 

— Am văzut-o mai deunăzi pe doamna de Grignan... Avea un 
aer „lubric”... 

De fapt voise să spună lugubru. lar doamna, la rândul ei, ca 
să i-o plătească, zărind într-o zi un senior german, zise: 

— Seamănă ca două picături de apă cu ducele de Beaufort, 
cu singura deosebire că neamţul vorbeşte franţuzeşte mult mai 
bine decăt el. 

In fiece zi, partidul care-l recunoscuse, în mod tacit, pe 
domnul de Beaufort ca şef, şi care era alcătuit - zice cardinalul 
de Retz: 

„din patru sau cinci melancolici ce păreau că se gindesc 
aiurea”, se străduia să se întărească. Ducele de Beaufort nu 
precupeţea nimic ca să creeze impresia că e un mare as în 
materie de comploturi. 

„Se țineau şedinţe la ore nepotrivite - spune în continuare 
cardinalul de Retz - se dădeau intilniri fără motiv; până şi 
vânătorile erau misterioase” 

Aşa că poporul, aproape întotdeauna exact în aprecierile sale, 
numise această facțiune „Partidul Importanţilor”. Nu-i mai 
trebuia decât o ocazie acestui partid ca să dea cărţile pe faţă. Şi 
iată că printr-o întâmplare neaşteptată, această ocazie se ivi. 


Într-o zi, doamna de Montbazon, soţia lui Hercule de Rohan, 

duce de Montbazon, primi la ea o mulţime de persoane de 
seamă de la Curte; după ce plecară, o cameristă găsi, uitate în 
salon, două scrisorele pe care i le aduse stăpânei sale. Erau 
două bileţele dulci, nesemnate însă. Urând-o cumplit pe doamna 
de Longueville, doamna de Montbazon fu sigură că ele îi 
căzuseră din buzunar lui Coligny, care-i făcea curte rivalei sale. 
Doamna de Longueville, era fata principesei Charlotte de 
Montmorency şi era socotită drept cea mai frumoasă şi mai 
spirituală femeie din Franţa. 
Dar, cu toate calităţile ei - bogăţie, măreție, frumuseţe, spirit 
- ducesa de Longueville era nefericită, taică-său, prinţul de 
Montmorency, o silise să se mărite cu un bărbat bătrân, care - 
printr-un ciudat capriciu al soartei - era îndrăgostit lulea de 
doamna de Montbazon. Acuzaţia adusă de aceasta doamnei 
de Longueville - care pe lângă faptul că era nespus de 
frumoasă, mai era şi credincioasă bărbatului ei - stârni, cum, 
era şi firesc, mare vâlvă. Mama împricinatei - principesa de 
Montmorency - făcu din această treabă măruntă, un cap de 
ţară. Inlăcrimată, dădu fuga la regină şi se plânse că doamna 
de Montbazon, o calomniază pe fiică-sa. Regina n-o putea nici 
ea suferi pe doamna de Montbazon, din pricina lui Beaufort 
care era iubitul acesteia şi care începuse să-i cam dea de 
gândit în calitate de şef al Partidului Importanţilor. Regina o 
obligă deci pe doamna de Montbazon să-i ceară scuze 
doamnei de Longueville şi cum aceasta refuză, fu obligată să 
nu mai apară la Curte şi să se retragă într-una din casele pe 
care le avea la ţară. Foarte sensibil la acest exil, ducele de 
Beaufort începu să-i facă reginei asemenea mutre şi încă în 
public, de faţă cu toată lumea, încât până la urmă, regina 
porunci să fie arestat. 

In aceeaşi zi în care ducele de Beaufort era întemnițat în 
donjonul din Vinoennes, părinţii acestuia - deci domnul şi 
doamna de Vendome - şi fratele său, ducele de Mercoeur, om 
liniştit care nu se vârâse niciodată în niciun fel de intrigi, 
primiră porunca să părăsească Parisul. La rândul ei, doamna de 
Chevreuse care primise şi ea poruncă să se retragă în oraşul 
Tours, îşi luă fata şi o şterse în Anglia. 

Şi astfel se prăbuşi acea faimoasă cabală a Importanţilor 
care-şi văzu - doar în câteva zile - distruse speranţele, prin 


întemnițarea şefului ei şi prin împrăştierea celor care luaseră 
parte la ea. Mazarin rămase atotputernic asupra regelui, a 
reginei şi a Franţei. 


Capitolul XI 
1643—1644 

Curtea părăseşte Luvrul şi se mută în Palatul Regal. 

— Copilăria lui Ludovic al XIV-lea. 

— Educația regelui. 

— Lectiile valetului său. 

— Aversiunea regelui fată de Mazarin. 

— Trista stare a veşmintelor sale. 

— Avaritia ministrului cardinal. 

— Portretul lui Mazarin făcut de La Rochefoucauld. 

În 7 octombrie 1643, regina părăsi Luvrul împreună cu cei doi 
copii ai ei - regele şi ducele de Anjou - şi veni să locuiască în 
Palatul Cardinal; dar, la observaţia marchizului de Prouville, pe 
atunci mareşal al locuinţelor casei regale, că regele şi regina nu 
puteau locui într-una din casele supuşilor lor, denumirea de 
Palatul Cardinal fu înlocuită cu cea de Palatul Regal. Era o nouă 
ingratitudine faţă de memoria celui care dăruise palatul 
suveranului său... 

La origine, Palatul Cardinal fusese un palat oarecare, situat 
undeva la marginea Parisului, lângă zidul ce înconjura oraşul; 
fusese construit în 1629, pe locul fostelor palate de Rambouillet 
şi Mercoeur, cumpărate de cardinal şi, urmând soarta 
stăpânului, palatul crescuse odată cu el. Mai puternic decât 
regele, cardinalul voise să fie mai măreț decât suveranul său. 
Prin urmare, zidul care înconjura Parisul fusese doborât, şanţul 
umplut cu pământ. Şi grădina, degajată de tot oeea ce-o 
împiedica să capele o formă regulată, se întinse până către 
câmpurile peste care s-au construit mai târziu, străzile Neuve- 
des-Petits-Champs şi Vivienne. În plus, Richelieu mai construise 
şi strada care-i purta numele şi care ducea direct de la Palatul 
Cardinal la ferma sa din Grange-Bateliere, situată la poalele 
colinei Montmartre. Toate acele achiziţii, inclusiv palatul Sillery, 
cumpărat doar cu scopul de a fi dărâmat pentru a crea un 
amplu spaţiu liber în faţa palatului său, îl costaseră pe cardinal 
816 618 livre, sumă enormă pentru vremea aceea. 

Regele Ludovic al XIV-lea, pe atunci în vârstă de cinci ani, fu 


instalat în fosta odaie a lui Richelieu. Apartamentul lui era mic, 
dar comod, situat între Galeria oamenilor iluştri care ocupa 
aripa stângă a celei de a doua curţi şi galeria în care Philippe de 
Champagne, pictorul favorit al eminenţei-sale, pictase cele mai 
însemnate momente din viaţa cardinalului. 

Apartamentul reginei-regente era mult mai vast şi mai 
elegant. Nemulţumită cu ceea ce făcuse Richelieu, ea mai 
adăugase nişte ornamente, încredinţându-i sarcina 
înfrumuseţării interioarelor lui Jacques Le Mercier, arhitectul ei, 
şi lui Vouet, care se proclama el însuşi primul pictor din 

Simon Vouet (1590—1649), pictor şi gravor francez care a 
lucrat pentru Ludovic al XIII-lea şi pentru Richelieu, într-un 
stil decorativ foarte somptuos (n.tr.). 
Europa. Cabinetul reginei, care era socotit drept „minunea“ sau 
„Miracolul Parisului”, avea printre altele, un tablou de Leonardo 
da Vinci, înrudirea Fecioarei de Andrea del Sarto, o 
Andrea d'Agnolo di Francesco del Sarto (1486—1530), 
pictor florentin care a conjugat cu armonie. In lucrările 
sale, influența lui Rafael cu cea a lui Leonardo da Vinci 
(n.tr.). 
lucrare intitulată Enea sa/vânau-l pe Anchise, de Annibale 
Carraccio, un Sfânt loan călare pe un vultur de Rafael, două 
tablouri de Poussin şi Pe/erinii spre Emaus de Paolo Veronese. 
Acest cabinet fusese camera de lucru a cardinalului; dar regina 
îi mai adăugase o sală de baie, un oratoriu şi o galerie. Tot ceea 
ce gustul epocii putuse crea în materie de flori, de monograme 
şi de alegorii era semănat pe un fundal de aur în sala de baie. 
Oratoriul era împodobit cu tablouri de Philippe de Champagne, 
de Vouet şi de Sebastien Bourdon, 
Sebastien Bourdon (1616—1671) pictor francez care a 
zugrăvit mai ales scene de bătălie care înfăţişau faptele 
mai de seamă din viaţa Fecioarei; acest oratoriu era 
luminat de o singură fereastră, ale cărei ochiuri erau 
montate în argint. Cât despre galeria, plasată în locul cel 
mai retras - căreia Vouet îi pictase plafonul şi Mace îi 
lucrase parchetul - regenta o destinase şedinţelor de 
Consiliu; în această galerie au fost arestaţi în 1650 prinții 
de Conde, de Conti şi ducele de Longueville. 
Apartamentele reginei dădeau spre grădina care, în acea 
epocă, n-avea nici forma, nici aranjamentul pe care le are 


astăzi. În grădină exista o alee pentru plimbare, un manej 
şi două bazine; cel mai mare, numit „rondul de apă” era 
umbrit de arbuşti. Ludovic al XIV-lea, copil, căzuse într-o zi 
în bazinul mic din această grădină, numită „grădina 
prinților” şi fusese cât pe-aci să se înece. 

Mazarin venise şi el odată cu regina, să locuiască în Palatul 
Cardinal; apartamentul lui dădea spre strada Bons-Enfants; 
avea o sentinelă la uşă şi un corp de gardă, cum aveau de altfel 
toate celelalte intrări. 

În vremea asta, Ludovic al XIV-lea era crescut de mâinile unor 
femei pricepute, pe care urma să le părăsească la vârsta de 
şapte ani. Cardinalul era un fel de supraintendent al educaţiei 
sale, domnul de Villeroy un fel de director de studii, domnul de 
Beaumont, preceptorul său, iar Laporte - care ne-a lăsat despre 
copilăria acestui rege nişte memorii foarte curioase - era primul 
său valet de cameră. 

În afară de Gazeta Franței care înregistra faptele şi gesturile 
oficiale ale micului rege, primele informaţii despre ele ne sunt 
date de Louis-Henri de Lomenie, fiul acelui conte de Brienne, 
care urmase după Chavigny în funcţia de secretar de stat. 
Născut în 1636, el avea doar şapte ani când contele de Brienne, 
tatăl său, îl plasă lângă rege, în calitate de „copil de onoare”. 
Prezentarea se făcu în galeria Luvrului unde se aflau expuse 
portretele regilor Franţei. Doamna de la Salle, camerista 
reginei-regente, îi primi pe noii tovarăşi ai micului Ludovic 
bătând din tobă în fruntea companiei de copii de onoare care 
era destul de numeroasă. Doamna ţinea în mână o suliță, la 
şold avea o sabie, iar pe cap o pălărie bărbătească cu pene 
negre. Fiecărui copil i se făcu onoarea unei muschete pe care o 
primi ducându-şi mina la pălărie, fără însă să se descopere, căci 
acest lucru nu era îngăduit. Regelui îi plăcuse grozav să se 
joace cu armele încă de pe când era un ţânc; toate micile sale 
distracţii erau de natură războinică. Bătea tot timpul toba cu 
degetele, fie în fereastră, fie pe masă; de îndată ce degetele lui 
micuţe  putură să ţină beţişoarele, se aduse o tobă 
asemănătoare cu cea a elveţienilor, în care bătea întruna. 

La şapte ani, adică în 1645, Ludovic al XIV-lea fu luat din 
mâinile  dădacelor şi dat pe mâinile  preceptorului, 
subpreceptorului şi valeţilor de cameră. Schimbarea îl miră 
foarte tare pe micul rege, care-l ruga în van pe Laporte să-i 


spună poveştile pe care i le spuneau seara, la culcare, dădacele 
lui. Laporte o întrebă atunci pe regină dacă în locul poveştilor 
cu zâne n-ar fi mai bine să-i citească seara, copilului, câte ceva 
din vreo carte interesantă. Regina fu de acord şi Laporte îi ceru 
domnului de Beaumont, preceptorul regelui, /storia Franței de 
Mezeray, din care începu să-i citească în fiece seară lui Ludovic 
câte un capitol. Contrar tuturor aşteptărilor, regele prinse gust 
pentru o astfel de lectură, făgăduind cu glas tare să semene cu 
Carol cel Mare, Ludovic cel Sfânt sau cu Francisc | şi înfuriindu- 
se cumplit când i se spunea că va fi un al doilea Ludovic cel 
Leneş. 

Dar nu peste mult timp Laporte observă că aceste lecturi nu 
erau câtuşi de puţin pe gustul cardinalului. Surprinzându-l într-o 
seară pe Laporte citindu-i copilului din /storia Franței, ridică din 
umeri şi ieşi brusc fără să zică nimic. Dar a doua zi dimineaţă 
spuse de faţă cu toată lumea că din moment ce valetul îl învăţa 
pe rege istoria, probabil că preceptorul îl descălţa. 

Ori de câte ori Mazarin intra seara în odaia micului rege, 
acesta se prefăcea că doarme. Şi asta din pricina unei ciudate 
aversiuni pe care-o nutrea faţă de cardinal. Această aversiune 
nu se oprea numai la eminenţa-sa, ci se întindea şi asupra 
familiei acestuia. Aşa se face că dintre toţi copiii de onoare pe 
care-i avea, singurul pe care nu-l putea suferi era micul 
Mancini, nepotul cardinalului, un băiat bun şi de ispravă totuşi, 
care mai târziu a fost ucis în luptele de la poarta Saint-Antoine. 

Într-o zi, la Compiegne, văzându-l pe cardinal trecând cu 
suita sa pe una din terasele castelului, micul rege spuse destul 
de tare pentru ca domnul Deplessis să-l audă: 

— lacă-tă-l pe marele turc care se plimbă! 

Deplessis raportă aceste vorbe reginei care - certindu-l foarte 
aspru pe copil - se strădui în zadar să afle de la cine le auzise. 

În altă zi, auzind pe coridor zgomotul făcut de pintenii şi de 
săbiile oamenilor din suita cardinalului, Ludovic al XIV-lea 
spuse: 

— Domnul cardinal face atâta zgomot pe unde trece, încât 
crezi că are peste cinci sute de oameni în suita lui. 

Această aversiune nu era numai instinctivă; ea se datora şi 
totalei indiferenţe pe care o manifesta cardinalul faţă de micile 
distracţii ale copilului, dar mai ales faţă de strictul necesar în 
ceea ce privea nevoile zilnice. 


Aşa de pildă, legea prevedea să i se dea regelui, în fiece an, 
douăsprezece perechi de cearşafuri şi două haine de casă, una 
de vară şi alta de iarnă; dar Mazarin, nesinchisindu-se de 
această lege, care i se părea prea costisitoare, îi dădea regelui 
doar şase perechi de cearşafuri la trei ani odată; aşa că aceste 
cearşafuri ajungeau atât de rupte şi de flendurite, încât el intra 
cu picioarele prin găurile lor şi de cele mai multe ori era obligat 
să doarmă pe salteaua goală. Cât despre hainele de casă, în 
loc să-i dea două pe an, îi dădea una la doi ani, pe care micul 
rege o purta şi iarnă şi vară; era o haină de casă de catifea 
verde, dublată cu blană, care în cel de al doilea an nu-i mai 
ajungea nici până la genunchi. 

Intr-o zi regele voi să se ducă să se scalde la Conflins. 
Laporte dădu poruncile necesare şi ceru să vină o trăsură. Dar 
când dădu să se urce în ea, băgă de seamă că pielea portierei 
fusese furată şi că întreaga trăsură se afla într-o asemenea 
stare, încât oricât de scurt ar fi fost drumul, s-ar fi făcut bucăţi; 
atunci Laporte îi relată regelui în ce stare se afla trăsura şi-i 
spuse că era cu neputinţă să se ducă la Conflins aşa cum 
dorea, fiindcă dacă ar fi fost văzut într-o asemenea trăsură, 
până şi cei mai amăriţi burghezi ar fi râs de s-ar fi prăpădit. 
Regele, socotind exagerate cuvintele lui Laporte, voi să se 
convingă cu ochii lui de starea în care se afla trăsura; dar 
văzând puţinul respect de care se bucura din moment ce 
slujitorii lui putuseră crede că se va urca într-o astfel de droşcă, 
se înroşi de mânie şi chiar în aceeaşi seară se plinse amarnic în 
faţa reginei, a cardinalului şi a domnului de Maison, pe atunci 
supraintendent al finanţelor. În urma acestei plângeri, regele 
căpătă, în sfârşit, cinci trăsuri nou-nouţe. 

Această avariţie a lui Mazarin, despre care vom mai avea 
prilejul să vorbim pe parcursul povestirii, nu se extindea numai 
asupra regelui, ci asupra întregii Curți. De pildă, în timp ce 
regele - care aprobase construirea palatului Versailles - n-avea 
cearşafuri, haine de casă şi trăsuri, doamnele de onoare ale 
mamei sale nu aveau ce mânca la palat şi rămâneau adesea 
flămânde. După masa reginei, se  năpusteau asupra 
rămăşiţelor, slujindu-se în loc de tacâmuri, doar de şerveţele şi 
de bucăţi de pâine (Memoriile doamnei de Mottevi!le). 
Festinurile publice nu erau nici ele mai strălucite, căci avariţia 
sordidă a cardinalului îşi întindea pretutindeni gheara de 


harpie. În 1645, în ziua semnării contractului de căsătorie al 
principesei Maria de Gonzague, regina primindu-i la 
Fontainebleau pe ambasadorii Poloniei, trebui să le ofere o 
masă; dar chiar în seara aceea - spune doamna de Motteville - 
bucătarii se certaseră între ei, aşa încât primul fel de bucate 
lipsi. În plus, ordinele fuseseră atât de anapoda executate, încât 
atunci când acei străini bogaţi, care speriaseră Parisul cu luxul 
lor oriental, voiră să plece, trebuiră să meargă pe întuneric 
până la scara cea mare, fiindcă nimeni nu se gândise să 
aprindă nişte făclii. Regina, aflând de această crâncenă 
dezordine, făcu mare scandal. Într-adevăr, asemenea ignorări 
ale etichetei şi o astfel de sărăcie trebuiau să i să pară foarte 
ciudate unei prințese crescută în ceremonialul Curţii spaniole, 
alimentată de râurile de aur şi de pietre scumpe ce se revărsau 
spre ea din cele două Indii. 


Am insistat asupra acestor amănunte pentru că ele arată 
starea financiară a regatului şi moravurile Curţii, şi scot şi mai 
bine în evidenţă motivele urii pe care a nutrit-o încă din 
copilărie Ludovic al XIV-lea faţă de acea tiranie ministerială pe 
care tatăl său o acceptase, resemnat. 

Cât despre Mazarin, pe care-l vom vedea jucând rolul 
principal în perioada ce ne mai rămâne de parcurs până la 
majoratul regelui, vom transcrie aici portretul pe care i-l face 
contele de la Rochefoucauld şi vom lăsa evenimentele să-i 
aprecieze justeţea: 

„Era un om istet, insinuant și plin de şiretlicuri, avea un 
caracter suplu, ba am putea spune chiar că n-avea deloc şi că 
întruchipa - după nevoi - diverse personaje. Ştia să evite 
pretențiile celor care-i cereau javoruri, făcindu-i să tragă 
nădejde la altele şi mai mari. Avea vederi înguste chiar în 
proiectele mari şi - cu totul opus cardinalului de Richelieu, care 
avea un spirit cutezător şi o mină sfioasă, cardinalul Mazarin 
avea inima mult mai cutezătoare decât spiritul; îşi ascundea 
ambiția şi avariția sub o prefăcută modestie; declara că nu voia 
nimic pentru sine, că întreaga lui familie aflându-se în Italia, 
avea de gând să-i adopte pe toți slujitorii reginei şi, copleşindu-i 
cu averi, să-şi afle în asta măreţia şi siguranța 


Capitolul XII 


1644—1646 

Revolta lui Toise. 

— Apariţia jansenismului. 

— Prima reprezentaţie a piesei Rodogune. 

— A doua căsătorie a lui Gaston. 

— Nunta Mariei de Gonzagues. 

— Măreţia polonezilor. 

— Campania din Flandra. 

— Bassompierre; moartea; portretul său. 

Anul care se scursese şi în care începuse noua domnie fusese 
foarte bogat în evenimente: un rege mort, o mare victorie 
repurtată de primul dintre prinții de sânge, un nou ministru 
venit la putere, o răscoală potolită aproape imediat, un nepot al 
lui Henric al IV-lea arestat şi vârât în puşcărie, o întreagă 
facțiune risipită şi exilată, politica ţării menţinută pe linia pe 
care o aşezase Richelieu cu douăzeci de ani în urmă; în sfârşit, 
doi oameni importanţi, ridicaţi la rangul de mareşali ai Franţei: 
Turenne şi Gassion. Aşa că anii care urmează par să se 
odihnească, ghiftuiţi de atâta linişte şi bunăstare. 

În războaie, în noul an 1644, victoriile oscilează: Franţa 
câştigă un războiul cu imperialii, bătălia de la Friburg şi ia 
oraşul Granvelines; în schimb, pierde în Spania, bătălia de la 
Lerida. 

La Roma, papa Urban al VIll-lea moare şi Inocenţiu al X-lea îi 
ia locul; în sfârşit, regina Angliei, Henriette de France, după ce 
sora ei Elisabeta moare pe tronul Spaniei, îl părăseşte şi ea pe 
al ei, de altfel serios zguduit de revoluţia puritană, şi se 
refugiază în Franţa. 

Cele trei mari evenimente ale anului 1644 sunt: revolta lui 
Toise, apariţia jansenismului şi prima reprezentaţie a tragediei 
Rodogune. Să spunem câte un cuvânt despre fiecare dintre ele. 

„Poporul Parisului - scrie doamna de Motteville - s-a 
răsculat din pricina unor impozite pe care cârmuirea a 
voit să le pună pe case“. 

lată ce anume a dus la această revoltă. 

Vechile ordonanţe interziceau să se construiască case în 
foburgurile Parisului; dar se ştie cam cum respectă francezii 
atât vechile cât şi noile ordonanţe. Un mare număr de case fură 
deci ridicate pe terenurile prohibite şi Mazarin îi lăsă pe oameni 
să le construiască, râzând pe sub mustață; căci, dacă avea să-i 


strângă puţin cu uşa pentru contravenţia făptuită, urma să 
adune parale serioase. Şi iată că, nu după mult, în urma unei 
hotărâri date de consiliu, slujbaşii de la Châtelet primiră sarcina 
să măsoare, în fiecare foburg, noile construcţii înălțate; această 
măsurătoare duse la o mică răscoală populară, numită „revolta 
lui Toise“ şi care nu avu alte rezultate decât rechemarea 
imediată a reginei, din Rueil, unde se amuza de minune, 
precum şi sporirea nemulțumirii Parlamentului faţă de Curte. 

In ceea ce priveşte jansenismul, această credinţă care a 
făcut atâta vâlvă în Franţa şi care i-a tulburat atât de tare pe 
Ludovic al XIV-lea şi pe doamna de Maintenon, e nevoie să 
luăm lucrurile mai de departe pentru ca cititorul să-şi poată 
face o idee cât mai exactă despre această chestiune. 

Exista în Franţa un om foarte cunoscut pentru moravurile 
sale austere: acest om era abatele de Saint-Cyran. Richelieu, 
care îşi dădu seama ce foloase ar putea trage de pe urma unui 
astfel de om, îi oferi o episcopie, pe care însă abatele o refuză. 
Refuzul constitui pentru cardinal un motiv de mare mirare, 
căruia i se adăugă în curând şi unul de mare nemulţumire. 

Gaston, fratele lui Ludovic al XIII-lea, văduv după prima 
nevastă - fosta domnişoară de Montpensier - ce se prăpădise 
dând viaţă Marei Domnişoare pe care o vom vedea jucând în 
timpul Frondei un rol mult mai important decât tatăl ei - 
Gaston deci, se însurase a doua oară cu prinţesa de Lorena. 
Richelieu, declarându-se împotriva acestei căsătorii, vru s-o 
declare nulă. Intregul cler al Franţei, plecat voinţei sale, fu de 
acord cu el. Singurul care susţinu că era valabilă, fu abatele de 
Saint-Cyran. De data asta, paharul dăduse pe dinafară. 
Richelieu porunci imediat ca abatele - care nu voise nici să-i 
accepte binefacerile, nici să se supună voinţei sale - să fie luat 
pe sus şi închis la Vincennes. Arestarea avu loc în 14 mai 1638. 
Cu opt zile mai înainte, murise în Belgia unul dintre cei mai 
buni prieteni ai lui Saint-Cyran - Cornelius Jan- senius, episcop 
de Ypres. Acest prelat lăsase o carte, opera întregii sale vieţi, 
intitulată Augustinus. In acea epocă, subtilele discuţii teologice 
încă nu cedaseră locul discuţiilor mai prozaice ale politicii. 
Noua carte trata despre harul divin; or, despre acest lucru papa 
Urban al VIll-lea interzisese cu străşnicie să se vorbească. 
Lucrarea lui Jansenius fu deci interzisă. Dar, cum tocmai din 
pricina acestei interdicții ea se răspândi în întreaga Franţă, 


iezuiţii o atacară cu furie şi Saint-Cyran angajă un avocat s-o 
apere. Avocatul se numea Antoine Amaud şi era cel mai mic 
dintre cei douăzeci de copii ai bătrânului avocat Arnaud. De 
aici, şi apariţia jansenismului urmărit cu atâta patimă de iezuiţi 
nu pentru că lucrarea lui Jansenius ar fi atacat ordinul lor, ci 
pentru că-l avea ca şef pe abatele de Saint- Cyran, care-l 
combătuse pe iezuitul Garasse, şi ca apărător pe fiul avocatului 
Amaud, vechiul lor adversar. A 

Dar afacerea n-avea să rămână numai teologică. Intr-o bună 
dimineaţă, regina semnă un ordin prin care Antoine Arnaud era 
obligat să se ducă la Roma ca să dea socoteală Papei de 
purtarea sa. Acest ordin produse o tulburare cu atât mai mare, 
cu cât nimeni nu se aştepta la el. Arnaud, ca să nu plece, se 
ascunse, în vreme ce Sorbona, al cărei membru era, trimise 
nişte deputaţi la regină ca s-o roage să retragă ordinul cu 
pricina. Totodată Parlamentul, care pe zi ce trecea era tot mai 
nemulţumit şi tot mai predispus la revoltă, merse şi mai 
departe: el declară în faţa cancelarului că legile bisericii 
galicane nu îngăduiau ca un francez să fie judecat - pentru 
probleme ecleziastice - decât în Franţa şi că prin urmare 
Antoine Arnaud nu era câtuşi de puţin obligat să se supună 
ordinului reginei. 

De data asta afacerea începea să se încurce, căci din 
teologică devenise politică. Ana de Austria fu obligată să 
cedeze. Oamenii regelui declarară însă că regina nu putea 
retracta în mod public ordinul, pentru că o astfel de retractare 
ar fi fost împotriva demnităţii suverane, dar că accepta 
rugămintea Parlamentului în legătură cu problema şi persoana 
domnului Arnaud. De atunci, toţi cei care luaseră apărarea 
cărţii Augustinus, fură numiţi, jansenişti, după numele autorului 
acestei lucrări. Se ştie cum s-au dezvoltat principiile 
jansenismului printre solitarii de la Port-Royal. 

Cu Rodogune, una dintre capodoperele lui Corneille, se 
încheie anul 1644. Era - dacă e să ne luăm după cuvântul care 
precede această piesă - una dintre lucrările predilecte ale 
poetului. Acest cuvânt este de altfel destul de curios, din 
pricina naivei admiraţii pe care o arată autorul pentru această 
tragedie a sa. 

„Ea însumează - spune el - frumuseţea subiectului, noutatea 
ficţiunii, forta versurilor, uşurinţa expresiei, soliditatea 


raționamentului, căldura pasiunii, afecțiunea dragostei şi tot 
acest fericit ansamblu e construit intr-o astfel de manieră, încât 
creşte de la un act la altul: al doilea îl întrece pe primul, al 
treilea e cu mult deasupra celui de al doilea, iar ultimul e ca o 
culme a celorlalte trei. Acţiunea e amplă şi completă; subiectul 
e dintre cele mai ilustre din câte se pot imagina, iar unitatea de 
loc este exact aşa cum am indicat-o eu într-unul din discursurile 
mele despre teatru...” 

Cum criticii Frenon şi Geoffrai încă nu apăruseră pe vremea 
aceea, publicul a fost de aceeaşi părere cu Corneille. 

Anul 1645 începe cu arestarea preşedintelui Barillon şi cu 
bătălia de la Nordlingen, pe care au câştigat-o împreună ducele 
de Enghien şi mareşalul de Turenne. A urmat apoi nunta 
prinţesei Maria de Gonzague cu regele Poloniei, nuntă care a 
însufleţit grozav Parisul din pricina spectacolului deosebit pe 
care l-a oferit, căci în 29 octombrie a avut loc intrarea solemnă 
în Capitală, a trimişilor extraordinari al Poloniei. 

În întâmpinarea lor a fost trimis ducele de Elbeuf, în fruntea a 
doisprezece nobili de neam mare, împreună cu toate trăsurile 
regelui, ale cardinalului şi ale ducelui de Orleans. Cortegiul 
ambasadorilor Poloniei era precedat de o companie de gărzi 
pedestre. Îmbrăcate în roşu şi galben şi împodobite cu nasturi 
şi eghileţi. Gărzile erau comandate de trei ofiţeri, îmbrăcaţi în 
uniforme minunate şi urcați pe niște cai magnifici. Aceste 
uniforme erau alcătuite dintr-o vestă turcească foarte frumoasă 
şi dintr-o mantie largă, cu mâneci lungi, care atârna într-o 
parte. Atât vestele cât şi mantiile erau împodobite cu nasturi de 
rubine, cu agrafe de diamant şi cu broderii de perle. 

După această companie, veneau alte două, călare; 
cavaleriştii erau îmbrăcaţi la fel ca şi pedestrimea, cu singura 
deosebire că stofele hainelor erau mult mai scumpe, iar 
harnaşamentul cailor era acoperit cu pietre scumpe. 

După aceste două companii veneau academiştii (A nu se 
confunda cu academicienii; academiştii erau cam ceea ce sunt 
în zilele noastre conducătorii manejurilor (n. A)) francezi, 

„Care - spune doamna de Motteville - îi onorau pe străini, dar 
dezonorau Franța; căci caii lor, împodobiţi doar cu panglici şi 
pene, păreau cum nu se poate mai sărăcăcioşi şi mai amărâţi 
pe lângă bidiviii acoperiţi cu valtrapuri de brocard, doldora de 
pietre scumpe”. 


Trăsurile regelui nu făceau nici ele o impresie mai bună pe 
lângă cele ale ambasadorilor, care erau îmbrăcate în argint, pe 
când cele ale Franţei erau pur şi simplu din fier. 

După cele trei companii, urmau seniorii polonezi îmbrăcaţi în 
brocard de aur şi argint; stofele erau atât de frumoase şi de 
bogate, culorile atât de vii şi de strălucitoare, iar ploaia de 
diamante care şiroia pe ele, atât de uluitoare, încât doamnele 
de la Curte mărturisiră că nu mai văzuseră niciodată până 
atunci ceva mai frumos şi mai fastuos. Unele mai bătrâne 
comparau acest cortegiu cu cel al ducelui de Buckingham, dar 
cum trecuseră totuşi douăzeci de ani de atunci, prea puţină 
lume îşi mai aducea aminte de el. Cel mai grozav spectacol a 
fost când au apărut ambasadorii, conduşi de domnul de Berlize; 
episcopul de Varmie era îmbrăcat în odăjdii violete, cu un brâu 
lat de aur împodobit cu diamante; palatinul Poznaniei era 
înveşmântat în brocard de aur cu pietre scumpe; spada, 
pumnalul şi pintenii erau bătute în turcoaze, rubine şi 
diamante, iar calul său avea valtrapul, şaua şi potcoavele de 
aur. Cortegiul străbătu încet Parisul, prin mijlocul mulţimii de 
gură-cască, admirat de la ferestre de burghezii înstăriți şi din 
balconul Palatului Cardinal de familia regală. Tot timpul cât 
stătură la Paris, polonezii locuiră în palatul Vendome, care era 
gol fiindcă stăpânii săi fuseseră exilați. 

In noiembrie 1645 avu loc căsătoria; episcopul de Varmie 
celebră slujba, iar palatinul Poznaniei - Opalinski - se însură cu 
prinţesa în numele suveranului său. Zilele de 7 şi 8 noiembrie 
fură consacrate dansului şi spectacolelor; regele oferi două 
spectacole, cu nişte piese italieneşti. În aceeaşi sală pe care 
Richelieu o inaugurase cu tragedia lui, Mirame, după care avură 
loc două baluri. Regina se purtă foarte frumos cu prinţesa 
Maria, o trată ca pe fiica ei, şi-i constitui o dotă de şaptesute de 
mii de scuzi. Această generozitate e cu atât mai demnă de 
remarcat, cu cât a fost foarte aspru criticată de Mazarin care 
era, după cum se ştie, de o zgârcenie proverbială. De altfel, din 
pricina acestei zgârcenii ale sale, la banchetul dat în cinstea 
ambasadorilor polonezi a lipsit primul fel de mâncare, iar la 
plecare, aceştia au fost conduşi, aşa cum am mai spus, printr-o 
galerie neluminată, fiindcă lipseau luminările. 

Prinţesa Maria a fost dusă în Polonia de mareşala de 
Guebriant, căreia i se făcu această cinste pentru a o despăgubi 


într-un fel pentru moartea soţului ei, căzut în lupta de la 
Rottveil. 

Anul se isprăvi cu introducerea în Franţa a unui nou 
spectacol. Cardinalul Mazarin pofti întreaga Curte, în seara zilei 
de 14 decembrie 1645, în sala cea mare a palatului Petit 
Bourbon. Aici, nişte comedianţi veniţi din Italia, reprezentară în 
faţa regelui şi a reginei o dramă cântată, intitulată Webuna 
închipuită, cu nişte decoruri, maşinării, schimbări de decoruri şi 
balete foarte ingenioase, necunoscute până atunci în Franţa. 
Libretul era de Guido Strozzi, decorurile, maşinăriile şi 
schimbările de decor aparţineau lui Giacomo Torelli, iar baletul 
şi muzica lui Giovanni-Batista Balbi. 

Aceasta a fost prima operă jucată în Franţa. Cardinalul de 
Richelieu introdusese în Franţa comedia şi tragedia, Mazarin 
opera; deci fiecare pe potriva firii sale. 

Inceputurile anului 1646 au fost marcate de ceea ce s-a 
numit „prima campanie a regelui”. Franţa voia să-şi răzbune în 
Flandra câteva înfringeri suferite în Italia; îi acest sens, se ţinu 
la Liancourt un consiliu, unde ducele Gaston de Orleans, 
cardinalul Mazarin şi mareşalul Gassion hotăriră un plan de 
luptă; apoi, anunţară Curtea şi se îndrepte spre graniţa 
Picardiei. 

Ludovic al XIV-lea încă nu împlinise opt ani, aşa că regina, 
nevrând să-l scape din ochi, porunci ca oastea comandată de el 
să nu treacă mai departe de Amiens. În momentul în care 
armata părăsi acest loc ca să se ducă şi să asedieze oraşul 
Courtay, prima campanie a micului rege luă sfârşit şi foarte 
tânărul ostaş se înapoie la Paris, unde află că, între timp, oraşul 
Courtay fusese cucerit. 

La noua Curte a Franţei şi în noul secol care începuse, mai 
existau totuşi trei persoane ce reprezentau atât secolul ce 
trecuse cât şi vechea Curte ce dispăruse. Aceste persoane 
erau: ducele de Bellegarde, mareşalul de Bassompierre şi 
ducele de Angouleme. Primii doi au murit chiar în anul de care 
ne ocupăm, adică în 1645. 

In legătură cu ducele de Bellegarde, Racan îi pusese în cârcă 
trei lucruri, care de fapt nu erau adevărate; că era laş, galant şi 
liberal. În ce priveşte prima acuzaţie, răspunsul îl găsim în 
Memoriile ducelui de Angouleme, fiul natural al lui Carol al X- 
lea. Care spune în legătură cu bătălia de la Arques: 


„Printre cei care au dat dovadă de un curaj fără margini, 
trebuie amintit domnul de Bellegarde, mare scutier, a cărui 
bravură a fost însoţită de tot atâta modestie pe cât de amabil şi 
de îndatoritor e la Curte.“ 

Faptul că era socotit galant se datorează frumuseţii sale 
deosebite şi ascensiunii rapide la Curtea lui Henric al Ill-lea. Dar 
dacă sub Henric al III-lea a avut totuşi reputaţia de a nu fi deloc 
galant, sub Henric al IV-lea a căzut în cealaltă extremă; căci a 
fost pe faţă şi fără nicio jenă rivalul regelui la inima frumoasei 
Gabrielle d'Estrees. Deşi bătrân, ducele de Bellegarde i-a făcut 
o curte îndrăcită Anei de Austria, care avu o mare slăbiciune 
pentru el până în clipa în care apăru Buckingham. Gelos, 
cardinalul de Richelieu l-a exilat pe bietul domn de Bellegarde 
la Saint-Furgeau, unde a rămas aproape nouă ani. După 
moartea cardinalului, Bellegarde s-a întors la Paris, unde a 
murit în 13 iulie 1646, în vârstă de optzeci şi trei de ani. 

Mareşalul de Bassompierre, mai tânăr cu vreo treisprezece 
ani decât Bellegarde, era tipul perfect al gentilomului din 
secolul al XVI-lea. De altfel a şi fost pentru Hemic al IV-lea ceea 
ce a fost Luynes pentru Ludovic al XIII-lea. 

Franţois de Bassompierre s-a născut în 12 aprilie 1579, în 
Lorena, şi a fost unul dintre seniorii cei mai spirituali, mai 
galanţi şi mai generoşi din acea epocă. 

Henric al IV-lea, gelos pe el din pricină că-i făcea o curte cam 
prea stăruitoare Mariei de Medicis, îl trimise ambasador la 
Madrid. La înapoiere, ambasadorul povesti regelui său cum 
fusese obligat să-şi facă intrarea solemnă în capitala Spaniei pe 
un catâr pe care i-l trimisese însuşi regele. 

— Ha! Ha! rise Henric, trebuie să fi fost din cale afară de 
amuzant să vezi un măgar călare pe un catâr! 

— Foarte amuzant, sire, răspunse Bassompierre, fiindcă de 
fapt eu o reprezentam pe majestatea-voastră. 

In momentul în care ducele de Guise a intrat în partidul 
advers Curţii, ducele de Vendome i-a spus lui Bassompierre: 

— Sigur că vei trece de partea domnului de Guise, din 
moment ce eşti iubitul surorii sale! 

— Asta n-are nicio legătură, răspunse calm Bassompierre; am 
fost amantul tuturor mătuşilor dumnitale, dar ăsta nu-i un motiv 
ca să te agreez pe dumneata! 

Altădată, regina Maria de Medicis,  vorbindu-i lui 


Bassompierre despre Paris şi despre Saint-Germain, cele două 
localităţi care ei îi plăceau atât de mult, spuse: 

— Aceste două oraşe îmi sunt atât de dragi, încât aș vrea să 
pot sta cu un picior la Paris, iar cu celălalt la Saint-Germain. 

— În cazul ăsta eu, răspunse Bassompierre, aş vrea să stau la 
Nanterre. 

Se ştie că Nanterre se află aşezat la jumătatea drumului 
dintre Paris şi Saint-Germain. 

A doua zi după ce s-a întors de la Bastilia, Bassompierre s-a 
întâlnit cu contele de la Rochefoucauld, care-şi cănise barba şi 
părul. 

— Ei, drăcie! Zise contele care nu-l mai văzuse de mult pe 
Bassompierre; în sfârşit, iată-te: gros, chelbos, burdihos! 

— Mda, iată-te şi pe tine, răspunse Bassompierre: vopsit, 
veştejit, zugrăvit! 

Eliberat din închisoare, nu întârzie să-şi reia slujba de colonel 
al gărzii elveţiene. Continuase să rămână un om foarte plăcut, 
arăta încă bine, deşi avea acum şaizeci şi patru de ani şi, ca şi 
în zilele tinereţii sale, era plin de vorbe de duh. Cam în acea 
epocă, domnul de Marescot, trimis la Roma să solicite pentru 
domnul de Beauvois pălăria de cardinal, se întoarse la Paris fără 
să fi făcut vreo ispravă şi pe deasupra şi răcit cobză. Văzându-l, 
Bassompierre îi spuse de faţă cu toată Curtea: 

— Nu e de mirare că ai răcit astfel, din moment ce te-ai întors 
de la Roma fără pălărie! 

Deşi se bucura de o sănătate excelentă, după o masă luată la 
domnul Emery, Bassompierre se îmbolnăvi. La câteva zile, 
simțindu-se mai bine, se sculă din pat şi-şi văzu de treburi. A 
doua zi însă după ce se dăduse jos din pat îl găsiră mort. Fu 
înmormântat la casa lui din Chaillot. 

Dacă e să ne luăm după cele spuse de doamna de Motteville, 
se pare că moartea acestui om care a jucat un rol mare la 
începutul celui de al şaptesprezecelea secol, n-a produs niciun 
fel de vâlvă la Curte. Spiritul şi manierele sale deranjau 
tinerimea, care şi-l luase ca model pe zvăpăiatul duce de 
Enghien. 

lată ce ne spune în acest sens doamna de Motteville: 

„Acest senior, atât de apreciat de Henric al IV-lea, atât de 
răsfățat de Maria de Mediecis, atât de admirat şi de lăudat de 
toți în epoca tinereţii sale, n-a fost deloc regretat în epoca 


noastră. Bassompierre mai păstrase câteva rămăşiţe din 
trecuta lui frumusete; era atent, politicos, manierat. Dar tinerii 
nu-l puteau înghiţi; spuneau despre el că nu mai era la modă, 
că făcea prea multă paradă de istorioarele sale, că vorbea prea 
mult despre epoca în care trăise. Pe lângă aceste cusururi pe 
care i le scorniseră, cea mai mare crimă pe care i-o puneau în 
circă era faptul că trăia conform principiilor vechii Curti, unde 
politețea şi respectul fată de femei ocupau întotdeauna primul 
loc. Tinerii din ziua de azi socot, dimpotrivă, că e o ruşine să fii 
politicos, că avaritia şi grosolănia, precum şi ambiția 
nemăsurată sunt cele mai de seamă virtuți ale adevăraților 
seniori, lată de ce - spune în continuare doamna de Motteville - 
socot că rămăşiţele acestui brav mareşal de Bassompierre 
preţuiesc mai mult decât toată tinerimea şlefuită din zilele 
noastre. “ 

Tot cam în acea epocă s-a prăpădit şi Domnul Prinţ, dar 
despre el n-avem altceva de spus decât că era tatăl ducelui de 
Enghien care, începând din acel moment s-a numit la rândul lui 
prinţul de Conde sau, mai pe scurt Prinţul. 


Capitolul XIII 
1647 -1648 
Starea operațiunilor militare. 
— Calinul din țară. 
— Familia lui Mazarin. 
— Nepoatele şi nepoții săi. 
— Paul de Gondy. 
— Începuturile sale. 
— Duelurile. 
— Sentimentele lui Richelieu față de Gondy. 
— Călătoria în Italia. 
— Gondy prezentat lui Ludovic al XIII-lea. 
— Devine coadjutor al episcopiei Parisului. 
— Răzmeriţe din pricina impozitelor. 
— Noi edicte. 
— Rezistența se organizează. 
Timpul mergea înainte, războiul continua în afară, iar ura 
dintre regentă şi Parlament se ascuţea din ce în ce înlăuntrul 
ţării. Provinciile Unite se separaseră de Franţa, instigate de 


Spania, care profitase de nebunia prinţului de Orania ca să 
ajungă la acest rezultat. Prinţul de Conde îl înlocuise, în Spania, 
pe contele de Harcourt, dar bietul prinţ fusese respins în faţa 
Leridei; mareşalul de Gassion fusese şi el rănit în faţa Lensului 
şi murise din pricina acestor răni; în sfârşit, Neapole se 
răsculase sub comanda lui Mazaniello, un pescar din Amalfi, 
care după ce fusese un biet /azarone (om din clasa cea mai de 
jos a poporului - italiană) vreme de douăzeci şi cinci de ani, trei 
zile fu rege, douăzeci şi patru de ore nebun, apoi sfârşi asasinat 
mişeleşte de regalitate. Toţi prinții mărunți ai Italiei râvniră 
această coroană a Neapolului, care alunecase de pe capul 
lazaronului şi pe care se străduia din răsputeri s-o înşface 
domnul duce de Guise. Dar cum acesta era socotit un 
descreierat, nimeni nu dădu atenţie planurilor sale. Plecă deci 
spre Italia, dar abandonat de Mazarin, după două luni căzu în 
mâinile spaniolilor. 

În Franţa lucrurile păreau a fi cum nu se poate mai liniştite. 
Atât de liniştite încât Mazarin, care se şi vedea ancorat pentru 
totdeauna în această ţară, se hotărî să-şi cheme şi familia. Avea 
atunci şapte nepoate şi doi nepoți şi socotea să-i căpătuiască 
pe toţi, încuscrindu-se cu cele mai alese familii din Franţa. 
Nepoatele erau Laura şi Ana-Maria Martinozzi, fetele surorii sale 
Margareta, care se măritase cu contele Jerome Martinozzi; apoi 
Laura-Victoria, Olimpia, Maria, Hortensia şi Maria-Ana Mancini; 
cei doi nepoți erau tânărul Mancini, pe care Ludovic al XIV-lea, 
copil, nu-l putuse suferi şi Filip-lulian Mancini, care va moşteni o 
parte din averea cardinalului, între altele ducatul de Nevers. Cu 
condiţia să poarte numele de Mazarin. Toţi aceşti şapte copii 
erau ai celei de a doua surori a cardinalului, leronima Mazarini, 
măritată cu un baron din Roma, pe nume Mihail-Laurenţm 
Mancini. Acest senior avea nouă copii; dar noi nu-i vom aminti 
aici decât pe cei care vorjuca un rol în istoria de faţă. 

Ei, şi iată că în 11 septembrie 1647, trei din aceste nepoate 
şi unul din nepoți sosiră la Paris. Regina ţinu morţiş să-i vadă 
chiar în seara sosirii lor, aşa că cei patru copii fură aduşi la 
Palatul Regal. Mazarin, care o făcea pe indiferentul faţă de 
rudele sale, se duse să se culce. Lumea, curioasă, se strânsese 
buluc în jurul copiilor. Mareşalul de Villeroy, văzându-i pe 
curteni înghesuindu-se astfel, zise: 

— Hehei! lată nişte mici domnişoare care nu-s bogate, dar 


care în curând vor avea parale, castele, diamante, veselă de 
argint şi poate chiar şi nişte slujbe mari; cât despre băiat, aşa 
cum arată, s-ar putea, când va creşte mare, să nu-şi afle 
bucurie decât în pictură. 

Culmea e că această profeție a mareşalului de Villeroy se 
adeveri. Victoria Mancini se mărită cu ducele de Vendome, 
nepotul lui Henric al IV-lea, Olimpia îl luă de bărbat pe contele 
de Soisson; Maria - care fu cât pe-aci să devină regină a Franţei 
măritându-se cu Ludovic al XIV-lea - se căsători cu Laurenţiu 
de Colonna, conetabilul Neapolului; cât despre nepot, acesta 
avea să fie ucis în lupta de la bariera Saint-Antoine. 

Ceea ce n-a mai putut însă proroci mareşalul de Villeroy a 
fost faptul că Olimpia Mancini avea să-l nască pe acel faimos 
prinţ Eugen, care era cât pe-aci să ducă Franţa la pieire, iar 
Victoria Mancini avea să-l aducă pe lume pe acel faimos duce 
de Vendome, care a păstrat coroana Franţei pe fruntea lui 
Ludovic al XIV-lea, şi care a pus coroana Spaniei pe fruntea lui 
Filip al V-lea. 

Cam tot în acea vreme începu să se facă cunoscut un om 
care avea să joace un rol deosebit de important, şi al cărui 
portret îl vom schiţa după ce-l vom aduce în scenă: omul era 
coadjutorul episcopiei Parisului. 

Jean-Frangois-Paul de Gondy se născuse în 1613 şi provenea 
dintr-o veche familie italiană stabilită în Franţa; fiindcă avea doi 
fraţi mai mari, el fu sortit Bisericii şi primit canonic la Notre 
Dame de Paris în 31 decembrie 1627. Mai târziu i se dădu 
abația Buzay; dar cum acest nume se apropia de cel de buze 
tânărul îşi zise abatele de Retz. 

Această hotărâre a părinţilor săi îl făcu să turbeze pe bietul 
abate care, dimpotrivă, simţea o foarte mare înclinare către 
viaţa aventuroasă; nădăjduind deci că un duel de pomină va 
face să-i cadă mantia preoțească de pe umeii, îl rugă într-o 
bună zi pe fratele contesei de Maure, frate care se numea 
Attichi, să-l ia ca ajutor prima oară când va avea prilejul să-şi 
tragă spada. Or, cum acel senior îşi scotea foarte des spada din 
teacă, abatele de Gondy nu avu prea mult de aşteptat. Intr-o 
dimineaţă, Attichi veni la el şi-l rugă să-l desfidă, din partea sa, 
pe un oarecare Melbeville, colonel al gărzilor, care avea şi el un 
ajutor cu care urma să se bată abatele. Cei patru adversari se 
întâlniră deci în pădurea Vincennes unde se înfruntară şi cu 


spada şi cu pistolul. Abatele îl răni pe ajutorul colonelului, mai 
întâi la şold, cu sabia, apoi la braţ. Cu un glonte. Pe urmă se 
duseră împreună să-i despartă pe ceilalţi doi, care se răniseră 
şi ei unul pe celălalt. 

Duelul făcu vâlvă mare, dar nu produse efectul pe care-l 
aştepta bietul abate. Procurorul general începu o anchetă care 
fu întreruptă la cererea neamurilor, aşa că abatele rămase şi 
cu duelul şi cu sutana. 

Văzând că primul nu-i ieşise chiar atât de prost, abatele 
căută repede un al doilea. Abatele îi făcea curte doamnei de 
Chastelet, dar această doamnă fiind angajată faţă de domnul 
de Harcourt, îl dădu într-o bună zi pe foarte tânărul Gondy pe 
uşă afară. Neputând să se bată cu doamna, se agăţă de conte, 
căruia îi dădu întâlnire a doua zi în foburgul Saint-Marcel. 
Numai că în cea de a doua înfruntare, abatele fu mai puţin 
norocos decât în prima. După ce primi o lovitură zdravănă de 
sabie, care din fericire nu-l răni, fu trântit jos de adversarul 
său. De Harcourt era mai vârstnic şi mai viguros, aşa că după 
o vreme îi zise abatelui: 

— Hai să ne ridicăm. Eşti băiat simpatic, te stimez, şi zău 
dacă am vreun motiv să mă bat cu dumneata! 

Lucrurile se opriră aici şi cum era vorba de reputaţia 

doamnei de Chastelet, afacerea nu numai că nu făcu vâlvă, 
dar nici măcar nu răsuflă. Abatele rămase deci cu sutana şi cu 
două dueluri. 
Gondy făcu atunci câteva tentative pe lângă taică-său - 
bătrânul general de galere Filip-Emanuel de Gondy; dar cum 
acesta avea în vedere pentru fiul lui arhiepiscopia Parisului, nici 
măcar nu catadicsi să-l asculte; abatele se văzu deci nevoit să 
apeleze la sistemul obişnuit şi hotărî să facă rost de un nou 
duel. Îi căută fără niciun motiv ceartă domnului de Praslin. Îşi 
dădură de îndată întâlnire în pădurea Boulogne. Domnul de 
Praslin îl răni pe abate la gât, iar acesta îşi răni adversarul la 
braţ. Abatele îşi adusese şi câţiva martori, nădăjduind că 
afacerea va lua amploare. Dar cum nu poţi forţa soarta, toţi îşi 
ţinură cu străşnicie gura şi iată-l deci pe abate cu sutana şi cu 
trei dueluri. 


Văzând că nu poate scăpa cu niciun chip de popie, hotărî să- 
şi ia, în mod public, o iubită. Puse ochii pe nepoata unei 


vânzătoare de ace, o tânără de vreo paisprezece ani, de o 
frumuseţe uluitoare. Inchirie o căsuţă la Issy şi-o instala pe 
frumoasă acolo, împreună cu sora acesteia. Dar fata era exact 
opusul lui, adică în loc să râvnească la cele lumeşti, nu visa 
decât să se călugărească. La prima vizită pe care i-o făcu 
abatele, copila începu să plângă cu hohote, după care îi vorbi 
cu atâta modestie, bun simţ şi înţelepciune, încât tânărului i se 
făcu ruşine de fapta lui şi-o duse de îndată pe neiîntinata copilă 
acasă la mătuşă-sa. 

Din acea clipă, abatele înţelese că era condamnat să poarte 
pentru totdeauna sutana; se resemnă deci şi se gândi s-o 
poarte cu cât mai multă cinste. În acea vreme Retz, care avea 
vreo optsprezece ani, isprăvi de scris Conjuraţia lui Fiesco. 
Domnul de Lausiere, care i-o ceru s-o citească, i-o dădu lui 
Bois-Robert, care la rândul lui i-o inmână cardinalului de 
Richelieu. Acesta o citi pe nerăsuflate şi după ce-o isprăvi, le 
zise mareşalilor d'Estrees şi de Sennecterre: 

— lată un spirit primejdios! 

Abatele auzi, şi cum ştia că Richelieu n-are obiceiul să revină 
asupra primelor sale impresii, îi dădu dreptate, împrietenindu-se 
la toartă cu domnul conte de Soissons, duşmanul cardinalului. 

Antipatia lui Richelieu faţă de tânărul abate, îi determină pe 
părinţii săi să-l trimită în Italia. Gondy îşi începu călătoria cu 
Veneţia, dar nici n-apucă să pună bine piciorul în acest oraş, că 
se şi înamoră de una dintre cele mai frumoase şi mai nobile 
doamne, signora Vendramena. Dar cum aceasta era foarte 
anturată şi avea un soţ foarte gelos; domnul de Maie, 
ambasadorul Franţei la Veneţia, văzând că tânărul abate se afla 
în primejdia de a fi asasinat, îl scoase repede din cetate. Retz 
plecă la Roma; dar şi aici, de îndată ce ajunse, se luă la harţă 
cu prinţul de Schemberg, ambasadorul Austriei. 

După un an de şedere în Italia, abatele de Gondy se întoarse 
în Franţa, unde reluă legăturile de strânsă prietenie cu domnul 
de Soissons. Apoi, la puţină vreme după asta, începu să 
participe, foarte activ la organizarea unui complot împotriva 
cardinalului. Când complotul era de acum copt, iată că sosi 
vestea morţii contelui de Soissons, ucis mişeleşte de un glonte, 
chiar în ziua victoriei de la Margee. Unii ziceau că s-ar fi 
împuşcat din greşeală în timp ce-şi ridica viziera cu ţeava 
pistolului, dar cei mai mulţi nu se sfiiră să-l acuze de această 


crimă pe cardinal. Vestea morţii contelui făcu să se ducă de 
râpă complotul pus la cale cu atâta râvnă, iar abatele - care de 
data asta se vedea într-adevăr scăpat de sutană, se trezi legat 
de ea mai zdravăn ca niciodată. 

La moartea cardinalului de Richelieu, abatele de Gondy fu 
prezentat lui Ludovic al XIll-lea de către unchiul său, Jean- 
Francois de Gondy, arhiepiscop al Parisului. Regele îl primi atât 
de bine, încât abatele se simţi încurajat să-i ceară funcţia de 
coadjutor al arhiepiscopiei din Paris. Dar rugămintea nu-i fu 
îndeplinită decât după un an, în timpul regenței Anei de 
Austria. De îndată ce primi această funcţie, abatele de Gondy - 
parcă presimţind rolul pe care avea să-l joace în curând - 
începu să se facă popular prin nişte milostenii nemaivăzute. El 
însuşi povesteşte că din luna martie şi până în luna august, 
adică în decurs de numai patru luni, a cheltuit treizeci şi şase 
de mii de scuzi cu diverse milostenii. Domnul de Morangis 
atrase atenţia că asemenea cheltuieli nu erau câtuşi de puţin 
pe măsura averii sale. 

— Fleacuri! răspunsese proaspătul coadjutor, mi-am făcut 
bine socotelile. Şi apoi află că Cezar, la vârsta mea, cheltuia de 
şase ori mai mult decât mine. 

Presupunând că abatele de Gondy spunea adevărul, ar fi 
trebuit să aibă în acea epocă o avere de vreo opt milioane. 

Vorbele acestea îi fură relatate întocmai lui Mazarin şi nu 
contribuiră deloc la încălzirea relaţiilor dintre ei. 

lată deci cam în ce stare se aflau lucrurile la începutul lunii 
ianuarie 1648, când poporul Parisului se răzvrăti din pricina 
edictului tarifelor. Vreo şapte-opt sute de negustori trimiseră 
zece dintre ei, în deputăţie la Luxembourg la ducele de 
Orleans. Trimişii intrară fără nicio jenă în odaia ducelui şi-l 
rugară, să le facă dreptate, declarându-i că ştiindu-se susținuți 
de Parlament, nu vor răbda să fie ruinaţi nici de vechile 
impozite care creşteau fără încetare, nici de cele noi născocite 
zilnic. Ducele de Orleans, luat pe nepusă-masă, le făgădui să-i 
ajute încheind - după cum spune doamna de Motteville - cu 
cuvintele obişnuite ale prinților: 

— Vom vedea! 

A doua zi, rebelii se adunară din nou: se înfăţişară la palat, 
pe care-l invadară şi, găsindu-l acolo pe preşedintele de Thore, 
fiul lui Emery, supraintendentul finanţelor, începură să strige la 


el numindu-l „fiul tiranului”, înjurându-l şi ameninţându-l. Ajutat 
de câţiva prieteni, de Thore izbuti, cu chiu cu vai, să scape din 
mâinile lor. 

În ziua următoare fu rândul lui Mathieu Mole, pe care răsculații 
îl atacară - cum făcuseră în ajun cu de Thore - ameninţându-l 
că se var răzbuna crunt pe el. Dar acesta le răspunse că dacă 
nu se potolesc şi nu ascultă de porunca regelui, avea să ridice 
deîndată spânzurători în toate pieţele şi cei mai încrâncenaţi 
dintre ei vor atâma în ştreang; dar răzvrătiţii îi întoarseră vorba, 
spunându-i că dacă avea să ridice acele spânzurători, în ele nu 
vor atârna ei, judecătorii care, sclavi ai Curţii, nu voiau să le 
facă dreptate. 


lată însă că burghezilor răzvrătiți li se alăturară îi scurt timp 
şi raportorii din Consiliul Statului. Cum Mazarin, în zgârcenia sa, 
nu se gândea decât în ce fel să adune cât mai mulţi bani, 
indiferent de la cine şi prin ce mijloace, sporise cu încă 
doisprezece corpul raportorilor din Consiliu. Or, aceştia, care-şi 
cumpăraseră foarte scump funcţiile, pricepură că dacă li se mai 
adăugau încă doisprezece membri, preţul acestor funcţii avea 
să scadă şi atunci când vor vrea să le vândă nu vor mai căpăta 
pe ele atâta cât dăduseră. 

Drept urmare, refuzară să se mai ocupe de procesele 
particularilor, jurară între ei să nu rabde această sporire a 
funcţiilor, şi să reziste la toate persecuțiile Curţii, făgăduindu-şi 
unii altora că dacă vreunul îşi va pierde slujba ceilalţi să pună 
mână de la mână şi să i-o răscumpere. După care se duseră la 
cardinalul Mazarin şi unul dintre ei, pe nume Gomin, vorbi în 
numele celorlalţi, cu atâta îndrăzneală, încât ministrul rămase 
uluit. Chiar în aceea zi se ţinu, la regină, un consiliu. Fu chemat 
Emery. Poziţia supraintendentului finanţelor era cum nu se 
poate mai neplăcută: întreg poporul începuse să strige 
împotriva lui. Consiliul fu lung, tumultuos, dar nu se luă nicio 
hotărâre. 

Peste noapte, în diverse cartiere ale Parisului se auziri 
împuşcături. Cardinalul trimise pe careva să afle de unde 
veneau împuşcăturile şi ce semnificaţie aveau. Trimisul se 
întoarse şi spuse că burghezii îşi probau armele, hotărâți - dacă 
ministrul avea de gând să-i mai asuprească astfel - să facă şi ei 
ce făcuseră napolitanii. În acelaşi timp, nişte oameni ieşiţi nu se 


ştie de pe unde, alergau din casă în casă spunându-le 
burghezilor să-şi facă rezerve de praf de puşcă, de gloanţe şi de 
pâine. În aer plutea suflul răscoalei - lucru destul de ciudat în 
acea vreme când răzmeriţele erau rare - uşor de recunoscut de 
cei care-i mai adulmecaseră şi altădată. 

Aceste lucruri se petreceau în noaptea de vineri spre 
sâmbătă. Sâmbătă dimineaţă, regina se duse la slujbă la Notre 
Dame. Fu împresurată de vreo două sute de femei care strigau, 
cerându-i să anuleze edictul tarifelor. 

Trufaşă şi orgolioasă, regina porunci gărzilor să-i deschidă 
drum şi intră în biserică fără să dea vreo atenţie femeilor. 
După-masă, convocă din nou consiliul şi toţi, de comun acord, 
hotăriră să se ţină tari şi să nu facă nicio concesie poporului. 
Peste noapte, salvele se înteţiră. A doua zi, tulburările 
continuară. Străzile erau împânzite de soldaţi, fapt care înfurie 
şi mai tare mulţimea. Nu peste mult, starostele negustorilor 
[ Magistral, şeful administrației municipale a Parisului (n.tr.)] se 
înfăţişă la Palat şi spuse reginei şi cardinalului că dacă nu 
retrag armata, poporul Parisului avea să pună mâna pe arme. li 
trântiră starostelui o minciună, spunându-i că străzile fuseseră 
împânzite de soldaţi pentru că regele voise să se ducă la Notre 
Dame. Acum regele trebui musai să se ducă la Notre Dame, 
după care soldaţii fură retraşi. 

A doua zi, regele fu adus la Parlament. Avertizat din ajun de 
această vizită, cancelarul ţinu un discurs, în care începu să 
vorbească despre necesităţile statului, despre obligaţia pe care 
o avea norodul de a sprijini cheltuielile de război. 

Apoi luă cuvântul avocatul general Talon. Discursul lui fu cât 
se poate de vehement: o rugă pe regină să revoce edictul 
tarifelor, amintindu-i că domnea peste nişte oameni liberi şi nu 
peste nişte sclavi, şi că aceşti oameni, oprimaţi, ruinaţi, 
împovăraţi de biruri, nu mai aveau de dat decât sufletele lor, 
care nu puteau fi scoase la mezat de câtre oamenii regelui. 
Adăugă apoi că victoriile şi laurii cuceriţi în războaie umpleau, 
ce-i drept, oamenii de mândrie, dar că acestea nu puteau da 
norodului niciunul din cele două lucruri care le lipseau: pâinea 
şi straiele. 

Ca urmare a acestei şedinţe, regele mai propuse încă cinci 
sau şase edicte, mult mai ruinătoare decât cele vechi. 

A doua zi, cele două Camere, după ce examinară aceste 


edicte, trimiseră o deputăţie la regină ca s-o roage să le 
retragă. Dar Ana de Austria, furioasă la culme, îi întrebă cum 
de-şi îngăduiau să se atingă de nişte acte aprobate de rege. 
Parlamentul însă pretinse că avea acest drept şi că fusese 
instituit ca să apere poporul de pretenţiile exagerate ale Curţii. 
Regina se făcu foc şi le porunci ca toate acele edicte să fie 
aprobate de îndată şi fără niciun fel de modificare. 

În ziua următoare, regina îi primi pe raportorii consiliului, 
cărora le vorbi cu şi mai multă asprime decât deputaţilor 
Parlamentului, spunându-le că se înşelau dacă-şi închipuiau că 
pot îngrădi autoritatea regelui. 

— Am să vă arăt, continuă ea, că pot să desfiinţez orice 
funcţie şi ca dovadă, aflaţi că vă înlătur din slujbele voastre! 

Dar aceste vorbe, în loc să-i intimideze pe raportori, 
dimpotrivă, păru să le dea curaj. Unii primiră vestea râzând, alţii 
şuşotiră între ei, alţii îşi ridicară trufaşi fruntea; apoi se retraseră 
cu o reverență care nu făgăduia nimic bun. 

„Simţeau - spune doamna de Motteville - că în aer pluteau 
nori grei şi că vremea nu era prielnică deloc Curții.” 

A doua zi, în loc să-i facă reginei pe plac, ei se prezentară cu 
toţii în Parlament pentru a se opune la, aprobarea noilor edicte. 
Parisul era copt pentru răscoală. Nu-i mai. Lipsea decât şeful. 
Dar dacă vom privi spre Vincennes, îl vom vedea şi pe acesta 
apărând. 


Capitolul XIV 
1648 
Fuga lui Beaufort. 
— Reapare coadjutorul. 
— Victoria de la Lens. 
— Coadjutorul şi Mazarin. 
— Neliniştea poporului. 
— Arestarea lui Broussel. 
— Mişcări populare. 
— Purtarea coadjutorului. 
— Comedie politică. 
— Disimularea unora, groaza altora. 
— Minia reginei. 
— Misiunea coadjutorului. 
— Gondy îl salvează pe La Meilleraie. 


— Pericolul către care aleargă el însuşi. 

— O nouă vizită la Palatul Regal. 

— Răspunsul reginei - Coaajutorul în fața mulţimii. 
Ne amintim de arestarea ducelui de Beaufort care fusese închis 
în donjonul de la Vincennes. Stătea de cinci ani acolo, păzit cu 
străşnicie de Chavigny, duşmanul său personal, când iată că se 
răspândi zvonul că un astrolog, pe nume Goisel, prezisese că 
ziua de Rusalii nu-l va mai prinde pe duce la puşcărie. Acest 
zvon ajunse şi la urechile cardinalului, care începu să se 
neliniştească. Aşa că-l chemă de îndată la el pe ofiţerul de 
poliţie care-l păzea pe duce şi care se numea la Ramee, ca să 
audă cu urechile lui din gura acestui om dacă exista vreo 
posibilitate ca prizonierul să fugă din închisoare. La Ramee 
spuse că ducele era păzit zi şi noapte de un ofiţer şi de şapte 
soldaţi; că n-avea nicio slugă de-a lui pe lângă sine şi că 
Chavigny nu-l slăbea o clipă din ochi. Cardinalul se mai linişti, 
socotind că ducele nici dacă ar fi pasăre, şi încă una mititică, tot 
nu s-ar putea, strecura printre zăbrelele atât de apropiate ale 
ferestrei. Transformaseră odăiţa din donjon într-o adevărată 
colivie. 


În vremea asta, ducele de Beaufort, ca orice prizonier, nu se 
gândea la altceva decât cum să fugă. Neavând niciun servitor 
de-al său prin preajmă, încercă să cumpere gărzile; dar toate 
făgăduielile lui, oricât de măreţe se arătară, nu-i ispitiră pe 
soldaţi; atunci ducele puse ochii pe valetul lui La Ramee, valet 
care se numea Vaugrimont. Acesta se lăsă corupt, se prefăcu 
bolnav ca să poată ieşi din închisoare şi, înarmat cu un bileţel al 
ducelui către intendentul său, primi de la acesta suma cerută 
drept preţ al trădării. Imediat intendentul îi înştiinţă pe toţi 
prietenii ducelui că stăpânul său voia să fugă din temniţă şi că-i 
ruga să-l ajute. Prietenii îl cumpărară pe plăcintarul închisorii, 
care le făgădui să ascundă, în primul pateu făcut pentru masa 
ducelui, o frânghie şi două pumnale mici. 

Raportându-i toate aceste lucruri ducelui, valetul Vaugrimont 
îl puse să jure nu numai că-l va ajuta şi pe el să fugă, dar că îl 
va lăsa să treacă primul. In ajunul zilei de Rusalii, i se aduse 
ducelui pateul cu pricina; Beaufort însă, pretinzând că nu-i era 
foame, rugă garda să-i lase pateul în odaie. În toiul nopţii, 
ducele se sculă, tăie pateul, scoase ghemul de frânghie, cele 


două pumnale şi pe deasupra şi un căluş. A doua zi, ducele, 
prefăcându-se bolnav, rămase în pat; le dădu însă gărzilor o 
pungă cu bani ca să bea în sănătatea lui. Gărzile plecară, dar La 
Ramee, aducindu-şi aminte ce-i spusese Mazarin, rămase să-l 
păzească pe prizonier. Când se văzu singur cu ofiţerul, ducele îl 
rugă să-i aducă hainele şi să-l ajute să se îmbrace. În clipa în 
care isprăvi cu îmbrăcatul, Vaugrimont îi făcu un semn. Ducele 
înţelese că sosise momentul eliberării, îşi scoase pumnalul şi i-l 
puse în beregată ofițerului, ameninţându-l că dacă va scoate un 
cuvânt, îl va ucide fără milă. Valetul îi vâri repede căluşul în 
gură, apoi îl legă fedeleş cu nişte eşarfe de-ale ducelui şi-l trânti 
pe podea. După ce-i luară cheile, cei doi ieşiră din celulă şi 
ajunseră într-o galerie, ale cărei ferestre se deschideau către un 
şanţ împrejmuit cu verdeață. Legară repede funia de una din 
ferestre şi se pregătiră să coboare. Cum ducele se pregătea să 
coboare primul, valetul îl opri, spunându-i: 

— Ei, monseniore, cum ne-a fost înţelegerea? Dacă veţi fi 
prins, domnia-voastră veţi fi adus îndărăt în închisoare, în 
vreme ce pe mine mă vor spânzura. Lăsaţi-mă deci să trec 
primul, aşa cum ne-a fost învoiala! 

— Ai dreptate, zise ducele. Treci! 

Valetul nu aşteptă să i se spună de două ori; apucă cu 
nădejde frânghia şi se lăsă să alunece pe ea. Dar cum era gras 
şi solid, la vreo cinci, şase stânjeni, de pământ, frânghia se 
rupse şi sluga căzu grămadă drept în fundul şanţului. Ducele, 
mai subţire şi mai suplu, nu păţi nimic. În aceeaşi clipă, pe 
malul şanţului se iviră cinci sau şase oameni de-ai ducelui care- 
i scoaseră pe cei doi afară din şanţ, îi urcară pe cai şi se 
îndreptară cu toţii, în goană mare, către poarta din Nogent care 
era deschisă. Dincolo de poartă, îi aştepta un grup de cincizeci 
de călăreţi; ducele se avântă în mijlocul lor şi, fericit că 
scăpase, dispăru într-o clipă cu întreg cortegiul. 

Vestea avu la Curte efecte diferite. Regina nu păru prea 
neliniştită de această fugă, iar cardinalul râse, spunând că dacă 
ar fi fost în locul lui ar fi făcut la fel, numai că el n-ar fi aşteptat 
atâta. Adevărul e că ducele nu era o persoană de temut, 
neavând nici funcţie mare la Curte, nici bani mulţi. Pe de altă 
parte, în acel moment Curtea era preocupată de cu totul 
altceva. Fiica lui Gaston, fratele lui Ludovic al XIII-lea, 
domnişoara de Montpensier (numită mai pe scurt Domnişoara 


sau Marea Domnişoară (nitr.), se făcuse mare şi voia să se 
mărite. Primul care-i făcuse curte fusese prinţul de Walles, 
exilat în Franţa împreună cu mama sa, în vreme ce tatăl său, 
Carol |, îşi disputa tronul, Parlamentul, şi capul, cu Cromwell. 
Regina Angliei ar fi fost bucuroasă de o astfel de căsătorie, dar 
nu şi Mazarin. Treaba asta se petrecea prin 1646—1647, când 
treburile Angliei mergeau atât de prost, încât singura 
moştenire probabilă a prinţului de Galles s-ar fi rezumat doar la 
răzbunarea morţii tatălui său şi la recucerirea tronului. 
Proiectul acesta căzând, începu să circule zvonul că 
Domnişoara (aşa i se spunea fetei lui Gaston de Orleans) ar fi 
pe cale să se mărite cu împăratul Austriei, care rămăsese 
văduv. Domnişoara era ambițioasă, şi deşi împăratul era de 
două ori mai mare decât ea, se arătă mai mult decât încântată 
să-l ia de bărbat. Prinţul de Galles, care înţelese că împăratul, 
deşi bătrân şi urât, avea să-i fie preferat, se retrase, lăsând 
câmp liber ilustrului său rival. Asta voia şi Curtea Franţei: să 
scape de acest pretendent nedorit. Intre timp, cineva de la 
Curte lansă zvonul că Domnişoara fusese cerută în căsătorie de 
arhiducele Leopold-Wilhelm al Flandrei. Poate că arhiducele ar 
fi fost încântat de această căsătorie, dar - din păcate - nu era 
încântată fata, căreia i se trecuse prin faţa ochilor mirajul unei 
împărăţii şi care o ţinea una şi bună că ea nu-l vrea de bărbat 
decât pe împăratul Austriei. Dar tocmai când Domnişoara era 
mai îndârjită, căzu ca o bombă vestea că împăratul se însurase 
cu o arhiducesă din Tirol. 

lată însă că în vreme ce Mazarin şi regina erau preocupaţi de 
problema acestui măritiş, vine la palat coadjutorul şi-i anunţă 
pe cei doi că răzmeriţa ia amploare. Dar şi regina şi Mazarin nu 
dau prea mare importanţă nici acestui fapt şi nici 
coadjutorului, care începea să se bucure de o popularitate din 
ce în ce mai mare. E adevărat că persoana lui, la prima 
vedere, avea în ea ceva grotesc: Gondy era mic, slab, cu 
chipul măsliniu, şi nu ştia niciodată ce să facă cu mâinile; scria 
neciteţ, nu era în stare să tragă o linie ca lumea, şi pe 
deasupra mai era şi miop, încât nu vedea nici la patru paşi 
înaintea lui. Se spune că într-o zi, dându-şi întâlnire cu o rudă, 
la fel de mioapă şi ea, după ce se învârtiseră mai bine de un 
sfert de ceas prin preajma locului unde urmau să se 
întâlnească, fără să se vadă, se izbiseră unul de altul pe pragul 


aceleiaşi uşi pe care dădeau să intre... 

În vremea asta Parlamentul îşi continua deliberările; cei mai 
înverşunaţi împotriva Curţii erau consilierul Pierre Broussel, de 
la Marea Cameră şi Blancmesnil, preşedintele anchetelor, care 
pe măsură ce cădeau în dizgraţia Curţii, creşteau în ochii 
poporului. Numai că deocamdată între beligeranţi se 
înstăpânise un fel de armistițiu, căci ochii tuturor erau întorși 
către graniţă, unde prinţul de Enghien se lupta cu spaniolii. 
Dacă prinţul era înfrânt, Curtea - care avea mare nevoie de 
oameni şi de bani ca să continue războiul - era silită să se 
împace cu Parlamentul. Dacă prinţul ieşea învingător, atunci 
Curtea putea vorbi altfel cu Parlamentul. 

Deci şi o tabără şi cealaltă se aflau în această curioasă 
aşteptare; în 23 august 1648, sosi la Paris un om din Arras 
care spuse că bătălia avusese loc, dar că nu văzuse la graniţă 
nici picior de francez. Vestea umplu Curtea de bucurie, fiindcă 
daci prinţul ar fi fost înfrânt, graniţa trebuia să fie plină de 
fugari şi de răniţi. Ziua trecu fără alte ştiri; la miezul nopţii 
sosi, în sfârşit, contele de Chantillon, curierul extraordinar al 
prinţului de Enghien. Duşmanii fuseseră intr-adevăr înfrinţi; 
lăsând în urmă nouă mii de morţi, se retrăseseră într-o 
dezordine cumplită, părăsindu-şi toate căruțele cu arme şi cu 
bagaje şi o mare parte din artilerie. Armata franceză repurtase 
la Lens o victorie strălucită. 

A doua zi, în 24 august, coadjutorul se înfăţişă la Curte ca să 
vadă cu ochii lui cum se manifestau Mazarin şi regina. O găsi 
pe Ana de Austria nebună de bucurie; cardinalul, mai stăpân 
pe sine, izbuti, de bine de rău, să-şi ascundă satisfacția. 

— Domnule coadjutor, spuse el, sunt de două ori bucuros 
pentru vestea fericită pe care am primit-o: mai întâi, pentru 
binele general al Franţei, apoi pentru că acum putem să le 
arătăm domnilor din Parlament cum ne vom folosi de această 
victorie. 

Avea un accent atât de sincer, încât coadjutorul, oricât ar fi 
fost de obişnuit să nu se încreadă în vorbele cardinalului, de 
data asta îşi dădu seama că Mazarin spusese exact ceea ce 
gândea. 

In 26 august, sub pretextul că regele se duce la biserică, 
străzile fură din nou împânzite de soldaţi, care rămaseră la 
posturile lor şi după ce majestatea-sa se întorsese acasă. 


Oamenii se cam mirară de acest lucru şi, băânuitori din fire, 
începură să tragă cu urechea şi să deschidă bine ochii. Intr- 
adevăr, Comminges, unul dintre căpitanii gărzilor, primise 
ordin să-i aresteze de îndată pe preşedinţii Blancmesnil şi 
Novion şi pe consilierul Broussel. Comminges începu cu 
Broussel. 

— Se năpusti în casa acestuia şi, găsindu-l pe consilier la 
masă, în mijlocul familiei sale, zise: 

— Domnule, am poruncă să vă arestez; iată aici ordinul scris 
şi iscălit de rege. Aşa că vă rog să mă urmaţi fără întirziere. 

— Dar, domnule, întrebă Broussel, pentru ce crimă sunt 
arestat? 

— Un căpitan de gardă nu se amestecă în treburi care-i 
privesc numai pe judecători. Eu am doar ordin să vă arestez, 
aşa că vă arestez! 

Şi rostind aceste vorbe, îl înşfăcă zdravăn pe Broussel şi dădu 
să iasă cu el pe uşă. Dar chiar în clipa aceea o servitoare 
bătrână dădu fuga la fereastră, se aplecă spre stradă şi începu 
să strige cât o ţinea gura: 

— Ajutor! Săriţi! Îl arestează pe stăpânul meu! 

Femeia făcu un asemenea tărăboi, încât atunci când 
Comminges ajunse la trăsură, târându-şi prizonierul după el, se 
şi văzu înconjurat de vreo douăzeci de oameni care se 
pregăteau să taie hamurile şi să-l salveze pe consilier. 
Comminges ordonă oamenilor săi să-i ţină la distanţă, cu 
puştile, pe atacanţi, iar el se urcă repede, cu prizonierul, în 
trăsură, poruncind vizitiului să dea bice cailor. Dar după vreo 
douăzeci de paşi, când să dea colţul pe o altă stradă, găsiră 
lanţurile puse. Fură obligaţi să se întoarcă şi s-o ia pe alt drum. 
Pe vremea aceea poporul nu era chiar atât de obişnuit cu 
luptele de stradă şi apoi se temea grozav de soldaţi şi mai ales 
de gărzile regelui. Aşa că nu opuse o prea mare rezistenţă 
trecerii fugarilor, fapt care îngădui trăsurii să ajungă pe chei. 
lată însă că aici lupta începu să devină mai serioasă. Oamenii 
lui Broussel, aţâţaţi de bătrâna servitoare, se răspândiseră pe 
străzi, strigând întruna: „Ajutor!“ într-o clipă li se alăturară şi 
alţii, apoi când ceata se mai îngroşă, începură să arunce cu 
pietre în gărzi. Trăsura izbuti totuşi să se strecoare, dar, când 
să zică şi Comminges „Doamne-ajută”, trăsura, trecând peste 
un bolovan, se răsturnă. Aidoma unui stol de păsări, mulţimea 


se năpusti peste caleaşca răsturnată. O clipă, Comminges se 
crezu pierdut, dar zărind la câţiva paşi o companie de gardă, îi 
veni inima la loc. Agitându-şi sabia, începu să răcnească: 

— Companie, la mine! La arme! 

Recunoscând glasul şi uniforma şefului lor, soldații 
îndepărtară mulţimea din jurul trăsurii răsturnate. Dar în afara 
de faptul că o roată era ruptă, mai fuseseră tăiate şi hamurile 
cailor. Trăsura nu-şi mai putea, în niciun caz, continua drumul. 
Chiar în acel moment, Comminges zări o altă trăsură, ai cărei 
proprietari se opriseră ca să caşte gura la încăierarea de pe 
chei. Trimise repede un sergent şi zece oameni care-i dădu jos, 
fără multă vorbă, pe proprietari, şi-i aduseră ofițerului trăsura. 
Atunci, în faţa norodului care clocotea, Comminges îl scoase pe 
Broussel din trăsura răsturnată, îl vâri repede în cealaltă şi o 
porni în goană către Palatul Regal. In urma lui, trăsura părăsită 
fu făcută bucăţi de mulţime. Dar ca şi cum această arestare ar 
fi fost urmărită de o fatalitate, iată că pe strada Saint-Honore se 
rupse şi cea de a doua. Trăsura. Atunci norodul dădu din nou 
năvală şi se năpusti cu atâta furie asupra gărzilor, încât soldaţii 
fură nevoiţi să-i respingă cu săbiile şi cu patul puştii, rănind pe 
câţiva dintre ei. Sângele care curgea, în loc să-i sperie pe 
răzvrătiți, le spori furia. Sudalmele, ocările şi amenințările cu 
moartea, proferate de cei din stradă, scoaseră repede de prin 
case o sumedenie de oameni înarmaţi cu halebarde. Alţii, cu 
archebuze în mâini, se iviră pe la ferestre. Un glonte răni un 
soldat din gardă. Lucrurile începeau să se îngroaşe. În vreme ce 
Comminges stătea în cumpănă, neştiind ce să facă cu 
prizonierul, apăru o a treia trăsură, trimisă de Guitaut, unchiul 
său. Comminges se azvâri înăuntru, târându-l pe Broussel după 
sine. Caii, odihniţi ţi puternici, o luară la goană, ajunseră în 
dosul palatului Tuileries unde se afla un popas de poştă şi, în 
sfârşit, scăpat de mulţimea care se ţinea scai după el, 
Comminges se îndreptă spre Saint-Germain. In acelaşi timp, 
erau conduşi la închisoarea din Vincennes, Blancmesnil şi 
Novion. 


Zvonul încăierării pricinuite de arestarea lui „moş“ Broussel - 
cum îi spuneau toţi în vremea aceea - se râspândi în întreg 
Parisul. Poporul fu mai întâi consternat, apoi se înfurie. 
Răzvrătirea cuprinse stradă după stradă, ca o maree care urcă: 


oamenii alergau, strigau, înjurau, îşi închideau prăvăliile. Vecinii 
se întrebau unii pe alţii dacă au arme şi cei care aveau le 
dădeau şi celor care n-aveau, fie sulițe, fie halebarde, fie 
archebuze. 

Coadjutorul află vestea în timp ce lua masa cu trei canonici 
de la Notre Dame. Deşi nu se potrivea câtuşi de puţin cu ceea 
ce i se făgăduise în ajun la Curte, vestea aceasta nu-l afectă 
prea tare. leşi deci din casă în costumul pe care-l purtase la 
slubă, adică în stiharul lui alb şi cu pelerina episcopală. Ajuns în 
Piaţa Nouă, se văzu înconjurat de o mulţime imensă. Poporul îl 
recunoscuse şi striga, sau mai curând urla în jurul lui, cerându-l 
pe Broussel. Coadjutorul se cocoţă pe o bornă şi le spuse 
oamenilor că se va duce la Luvru şi-o va ruga pe regină să 
elibereze prizonierul. Pe Podul Nou îl găsi pe La Meilleraie, în 
fruntea gărzilor. Mareşalul, foarte îngrijorat, îi povesti în 
amănunt ce se petrecuse; coadjutorul îi răspunse că tocmai se 
ducea la Palat să vorbească cu regina. Mareşalul se oferi să-l 
însoţească, hotărât să-i arate lui Mazarin situaţia în care 
ajunseseră lucrurile. O porniră deci amândoi spre Palatul Regal, 
urmaţi de sute de bărbaţi şi femei care strigau fără încetare: 
„Broussel!” 

O găsiră pe regină în cabinetul cel mare, înconjurată de 
Mazarin, domnul de Longueville, mareşalul de Villeroy, abatele 
de la Riviere, Bautru, Nogent şi Guitaut, căpitanul gărzilor. 
Regina îl primi pe coadjutor nici rău, nici bine, fiindcă era prea 
mândră ca să se căiască de ceea ce făcuse; cât despre 
cardinal, acesta se prefăcu a fi uitat tot ceea ce discutaseră în 
ajun. 

— Doamnă, zise coadjutorul, vin - cum de altfel mi-e şi 
datoria - ca să primesc porunci de la domnia-voastră şi să 
contribui, atât cât îmi va sta în putere, la liniştea majestăţii- 
voastre. 

Regina făcu din cap un mic semn de aprobare; cum Nogent, 
la Riviere şi Bautru socoteau răzmeriţa un fleac, Ana de Austria 
nu socoti de cuviinţă să-i mulţumească lui Gondy pentru 
bunele sale intenţii. Dar iată că la imprudentele ironii ale 
curtenilor, care nu cunoşteau sau care se prefăceau că nu 
cunosc gravitatea situaţiei, răspunse mânios mareşalul de la 
Meilleraie. Acesta, care văzuse lucrurile de aproape şi care n- 
avea niciun motiv să ascundă adevărul, îl înfăţişă pe de-a- 


ntregul, asigurându-i pe cei de faţă că răzmeriţa era serioasă 
şi adăugind că putea să devină şi mai serioasă; coadjutorul 
întări şi el cele spuse de mareşal. Cardinalul surise 
neîncrezător, iar regina începu să strige: 

— Domnule coadjutor, e revoltător să-ţi închipui că parizienii 
noştri liniştiţi se pot răscula! Poveştile astea ridicole sunt 
scornite de cei care nu visează altceva decât revolte! Şi chiar 
dacă ar fi aşa, fii liniştit, autoritatea regelui va şti să facă 
ordine! 

Cardinalul, observând pe chipul coadjutorului ce efect 
avuseseră cuvintele nesăbuite ale Anei de Austria, zise la 
rindul său pe acel ton blând şi ipocrit, care-i era caracteristic: 

— Doamnă, facă cerul ca toată lumea să vorbească atât de 
sincer ca domnul coadjutor! Se teme pentru turma lui, se teme 
pentru autoritatea majestăţii-voastre. Sunt convins că pericolul 
nu-i chiar atât de mare cum şi-l imaginează el, dar sunt sigur 
că a văzut cu ochii lui ceea ce ne-a spus. 

Regina pricepând cam unde bătea Mazarin, îşi schimbă într-o 
clipă şi faţa şi tonul, îi mulţumi de mii de ori coadjutorului care, 
la rândul său, prefăcându-se că se lasă înşelat, se înclină plin 
de respect. Abatele de la Riviere, văzând acest lucru, îi şopti lui 
Bautru: 

— lată ce înseamnă să nu fii de-ai casei. Coadjutorul, care e 
totuşi un om isteţ, o ia în serios pe regină! 

Adevărul este că toţi cei aflaţi în acel moment în cabinet jucau 
teatru: regina o făcea pe blânda şi clocotea de furie; cardinalul o 
făcea pe omul sigur de el şi tremura până-n măduva oaselor; 
coadjutorul o făcea pe credulul şi nu era deloc; ducele de 
Orleans o făcea pe preocupatul şi era tot atât de nepăsător în 
această afacere ca şi în toate celelalte; domnul de Longueville o 
făcea pe îndureratul, dar în adâncul inimii nu mai putea de 
bucurie; mareşalul de Villeroy o făcea pe veselul, pentru ca 
după aceea să mărturisească, cu lacrimi în ochi, că ţara se afla 
pe marginea prăpastiei; în sfârşit Bautru şi Nogent se strimbau 
şi o imitau pe bătrâna slujnică a lui Broussel, ca să-i facă plăcere 
reginei, deşi ştiau foarte bine că, împotriva obiceiului care, pe 
scenă, cerea ca după o tragedie să urmeze o farsă, de data asta 
farsa putea să fie urmată de o tragedie. Singur abatele de la 
Riviere era convins că toată acea răzmeriţă nu era decât un foc 
de paie. Această disimulare avu efect până şi asupra 


mareşalului de la Meilleraie, care venise hotărât să spună 
adevărul, dar care văzând pe toate chipurile acea nepăsare 
reală ori simulată, se ruşină de teama încercată şi-şi arboră şi el 
o mutră semeaţă. Dar chiar în acel moment, uşa se deschise din 
nou şi locotenent-colonelul gărzilor veni să-i spună reginei că 
poporul devenea din ce în ce mai cutezător şi că ameninţa să-i 
pună pe goană pe soldaţi. Mareşalul de la Meilleraie, omul 
„plămădit din contraste” cum spune cardinalul de Retz în 
Memoriile sale, în loc să revină la prima sa părere şi să încerce 
să aplaneze lucrurile, ceru îngăduinţa să adune cele patru 
companii de gardă, să-i ia cu el pe toţi curtenii pe care-i va găsi 
prin anticamere şi pe toţi soldaţii pe care-i va întâlni pe drum şi 
să-i pună pe goană pe răzvrătiți. Regina - căreia îi plăceau 
întotdeauna mijloacele violente - se ralie la acest proiect. lată 
însă că uşa se deschise din nou şi cancelarul Seguier dădu 
buzna în cabinet; era atât de palid şi tremura atât de tare, încât 
regina nu se putu abţine să nu-l întrebe: 

— Ce mai este, domnule cancelar? Ce se mai întâmplă iarăşi? 

Oricât de puţin obişnuit ar fi fost cancelarul să rostească 
adevărul, de data asta groaza îl împinse să săvârşească acest 
sacrileigu: se apucă deci să povestească ceea ce văzuse, 
făcând lucrurile şi mai negre decât erau, căci el le văzuse cu 
ochii spaimei. N-apucară să-şi vină în fire după cele spuse de 
cancelar, că în cabinet intră domnul de Souterre. Tot atât de 
calm pe cât era de răvăşit cancelarul, Souterre îi asigură pe cei 
de faţă că mânia poporului începea să se potolească şi că nu va 
mai fi nevoie să iasă cu armata, aşa cum crezuse la început; 
dacă există puţină răbdare - totul se va aranja. Toată lumea 
răsuflă uşurată; dar iată că bătrânul Guitaut - care n-avea 
reputaţia unui om sclipitor de deştept, dar în care regina avea 
mare încredere, fiindcă era unul dintre cei mai fideli supuşi ai ei 
- luă cuvintul şi, cu o voce mai răguşită ca de obicei, declară că 
trebuia făcut totuşi ceva; că numai nişte smintiţi sau nişte 
oameni rău intenţionaţi se puteau, culca liniştiţi în starea în 
care ajunseseră lucrurile. 

— Atunci, zise Mazarin, care nu-l iubea, care-i părerea 
dumitale? 

— Părerea mea, domnule, răspunse Guitaut, este să-l dăm pe 
Broussel, viu sau mort, celor care-l cer! 

— Dumneata, domnule coadjutor, ce părere ai despre sfatul 


lui Guitaut? 

— Socot, domnule cardinal, că cele spuse de căpitanul 
gărzilor au o parte bună şi una rea: să-l dăm pe Broussel 
poporului, dar viu, nu mort. 

— Să-l dăm? Strigă regina înroşindu-se de furie, îndreptându- 
se către coadjutor. Decât să-l dăm ticăloşilor care-l cer, prefer 
să-l strâng de gât cu propriile mele mâini - şuieră ea, 
apucându-l pe coadjutor de gât - ca şi pe cei care... 

Văzându-i gestul imprudent, Mazarin îi şopti câteva cuvinte la 
ureche; într-o clipă regina îşi lăsă braţele în jos şi, cu surâsul pe 
buze, adăugă: 

— Sunt nebună să mă înfurii astfel! lartă-mă, domnule 
coadjutor! 

În acel moment intră în cabinet locotenentul Dreux d'Aubray; 
chipul, plin de sudoare, îi era de o paloare mortală. Incepu să 
istorisească aventurile prin care trecuse ca să ajungă de la el 
de acasă la Palatul Regal şi, reproducând fidel amenințările şi 
ocările cu care fusese împroşcat, îşi exprimă teama că până la 
sfârşitul zilei revolta va cuprinde întreg Parisul. Spaima este 
contagioasă; cea a locotenentului era atât de limpede 
exprimată prin paloarea, prin gesturile şi prin glasul lui 
tremurat, încât frica lui se transmise şi celorlalţi. Toată acea 
mulţime care se agita pe străzi nu mai păru nici cardinalului, 
nici reginei, o adunătură ridicolă, ci o masă amenințătoare. 
Mărturisiră că afacerea merita strădania de a fi discutată şi 
încropiră un fel de consiliu, în care fiecare fu obligat să-şi spună 
părerea. Mareşalul de Villeroy, la Meilleraie, coadjutorul şi 
Guitaut propuseră din nou ca Broussel să fie eliberat; Mazarin 
fu, în sfârşit, de acord, dar cum Broussel se afla închis la 
Vincennes, spuse că prizonierul nu putea fi eliberat decât a 
doua zi. Era limpede că voia să câştige timp: dacă răzmerita 
continua, avea să-l scoată pe Broussel din temniţă; dacă 
mulţimea se risipea, avea vreme să ia toate măsurile pentru a 
preîntâmpina un nou val de revoltă, uitând tot ceea ce 
făgăduise. Apoi întorcându-se spre coadjutor şi zâmbind 
mieros, cardinalul adăugă că nimeni nu era mai potrivit să ducă 
această veste poporului decât domnul de Gondy care, intr-un 
fel, era deputatul lui. Coadjutorul văzu capcana şi ceru în scris 
promisiunea că-l va elibera pe Broussel, oricât de impertinentă 
ar fi putut să pară o astfel de cerere. Dar la Meilleraie îl trase 


după sine, iar ceilalţi curteni îl împinseră afară, strigând că 
înscrisul era de prisos din moment ce avea cuvântul reginei. Nu 
asta era însă şi părerea coadjutorului, care-şi dădea seama că 
voiau să-l facă să-şi piardă popularitatea, obligându-l să 
făgăduiască poporului un lucru ce nu avea să se adeverească. 
Se întoarse să replice, dar regina şi intrase în odaia ei cenușie, 
iar Gaston, împingându-l încetişor spre uşă, îi spuse cu vocea 
lui cea mai mieroasă: 

— Du-te, domnule coadjutor, du-te şi salvează Statul! 

Gărzile, luându-l de braţ, îl scoaseră afară din palat, zicind la 
rându-le: 

— Numai dumneavoastră puteţi pune capăt răului, domnule 
coadjutor! Duceţi-vă! Duceţi-vă! 

Şi până să apuce să mai zică şi el ceva, coadjutorul se 
pomeni în stradă, cu stiharul şi pelerina lui popească în mijlocul 
mulţimii prin care se strădui să-şi croiască drum, împărțind 
binecuvântări în dreapta şi-n stânga. Numai că poporul aştepta 
cu totul altceva decât binecuvântările sale. Aşa că începu din 
nou să strige: „Broussel! Broussel! Să ni-l dea pe Broussel!“ 
Coadjutorul era însă hotărât să nu făgăduiască nimic, fiindcă 
ştia că n-avea ce făgădui; continuă deci binecuvântările, cu 
gesturi cât mai largi, când iată că mareşalul de la Meilleraie, în 
fruntea cavaleriei sale uşoare, se avântă cu sabia în mână, 
strigând: 

— Trăiască regele! Libertate lui Broussel! 

Dar cum mulţimea nu auzise decât primele două cuvinte pe 
care acesta le strigase, în loc să se liniştească se înfurie şi mai 
tare. Un hamal, cu o sabie în mână, se năpusti spre mareşal, 
dar acesta îl dobori cu un foc de pistol. Mulțimea, furioasă, 
incepu să strige: „La arme! La arme!“ Coadjutorul fu împins, 
sau mai bine-zis luat pe sus şi dus până la răscrucea din 
Trahoir, unde mareşalul de la Meilleraie se lupta cu un pâlc de 
burghezi ce-i baraseră drumul şi care la focurile cavaleriei 
uşoare răspundeau cu nişte salve îndrăcite. Crezând că şi unii şi 
alţii vor avea respect pentru haina lui preoțească. Gondy se vâri 
între ei, încercând să-i potolească; mareşalul, care începuse să 
nu se prea simtă la largul lui, mulţumi cerului pentru această 
intervenţie şi ordonă o clipă cavaleriştilor săi să înceteze focul. 
Burghezii, la rindul lor, încetară şi ei să mai tragă, dar 
continuară să păzească cu străşnicie răscrucea. lată însă că 


vreo treizeci de oameni care veneau dinspre strada Prouvaines, 
şi care nu ştiau nimic despre acest soi de armistițiu, se 
năpustiră cu halebardele şi cu muschetele; nezărindu-l pe 
coadjutor, sau prefăcându-se că nu-l văd, începură să tragă cu 
furie; îi zdrobiră, cu un glonte, braţul lui Fontrailles, aflat chiar 
lângă mareşal, îl răniră pe unul dintre pajii coadjutorului şi-i 
veniră de hac chiar bietului coadjutor, care căzu grămadă, lovit 
de o piatră, după ureche. In clipa în care dădea să se ridice într- 
un genunchi, băiatul unui spiţer, cel mai îndârjit din gloată, voi 
să-l lovească cu patul muschetei în cap, dar prelatul apucând 
arma, strigă: 

— Ah, nenorocitule, dacă te-ar vedea taică-tău! 

Tânărul crezu că cel pe care voise să-l omoare era prieten cu 
taică-său. Se uită deci cu atenţie la coadjutor şi observând abia 
atunci veşmintele preoţeşti ale acestuia, zise: 

— Vai de mine, nu cumva sunteţi coadjutorul? 

— Ba da, răspunse acesta, şi erai cât pe-aci să ucizi un 
prieten, crezând că ucizi un duşman! 

Tânărul, recunoscându-şi vina, îl ajută pe coadjutor să se 
ridice de jos şi începu să strige cât îl ţinea gura: 

— Trăiască coadjutorul! 

Strigătul trecu din gură în gură, lumea se înghesui în jurul 
prelatului, iar la Meilleraie, profitând de înghesuială, o şterse cu 
gardă cu tot, îndreptându-se în goană către Palatul Regal. 
Coadjutorul, văzându-se înconjurat de toată acea mulţime de 
oameni, care-l cereau întruna pe Broussel, spuse că nu apucase 
încă s-o vadă pe regină, şi că intenţiona să se ducă din nou la 
Palat. La aceste vorbe, mulţimea se mai potoli şi iată-l pe înaltul 
prelat îndreptându-se pentru a doua oară către reşedinţa 
regală, de data asta însă însoţit de mai bine de patruzeci de mii 
de oameni. La bariera Sergents dădu peste la Meilleraie care, 
mulţumindu-i că-l scăpase de la moarte, îl luă de mină şi-l 
conduse în odaia cenuşie unde se afla regina, spunându-i 
acesteia: 

— Doamnă, iată-l pe cel căruia îi datorez viaţa şi căreia 
majestatea-voastră îi datorează salvarea gărzilor şi poate chiar 
a Palatului Regal. 

Regina surise dispreţuitor. Nearătându-se câtuşi de puţin 
jignit de atitudinea reginei, coadjutorul spuse: 

— Doamnă, Parisul supus şi dezarmat, vine să se prosterne la 


picioarele domniei-voastre... 

— Nu iert acest oraş ticălos şi nesupus! strigă regina ai cărei 
obraji se învăpăiaseră; dar poţi să-mi spui şi mie, domnule 
coadjutor, cum de s-a îmblânzit atât de repede? 

La aceste vorbe, mareşalul de la Meilleraie, care nu se mai 
putu abtine, strigă: 

— Doamnă, fiindcă văd că toţi vă înşală, ei bine, îmi asum eu 
sarcina să vă spun adevărul: aflaţi că dacă nu-l eliberaţi chiar 
astăzi pe Broussel, mâine nu va mai rămine piatră pe piatră din 
acest oraş. 

Coadjutorul voi să întărească cele spuse de mareşal, dar 
regina, râzând dispreţuitor, îi închise gura, spunând: 

— Du-te să te odihneşti, domnule coadjutor, trebuie să fii 
obosit după ce te-ai agitat atâta astăzi! 

La un asemenea răspuns, nu mai era nimic de replicat. 
Coadjutorul ieşi, clocotind de furie şi jurând să se răzbune. La 
poartă, îl aştepta o mulţime uriaşă; această mulţime îl sili să se 
urce pe imperiala unei trăsuri şi să le spună ce făcuse la Palat. 
Coadjutorul ce putea să facă? Le spuse că regina era de acord 
să-l elibereze pe Broussel, cu condiţia ca ei să se liniştească şi 
să se ducă acasă. Cu două ceasuri în urmă această făgăduială 
nu i-ar fi mulţumit. Acum însă se înserase şi se apropia ora 
mesei. 

„Acest fapt - spune cardinalul de Retz în Memoriile sale - ar 
putea să pară ridicol; totuşi el este adevărat, fiindcă am 
observat că la Paris, în toiul tulburărilor populare, nici chiar cei 
mai înfierbântaţi nu vor să scape ora mesei” 

Datorită acestui fapt, mulţimea se risipi şi coadjutorul se 
putu întoarce liniştit acasă la el, unde se aşeză în pat poruncind 
să i se ia sânge ca să preîntâmpine urmările acelei lovituri de 
piatră 

Încă nu-l vom părăsi, fiindcă el va fi pivotul evenimentelor pe 
care ne pregătim să le istorisim. 


Capitolul XV 
1648 
Coadjutorul şi prietenii săi. 
— Temerile şi sfaturile lor. 
— Gindurile ambitioase ale lui Gondy. 


— Pregătirile războiului civil. 

— Poruncile coadjutorului. 

— Mişcarea populară. 

— Baricadele. 

— Planurile Curții. 

— Demersul Parlamentului pe lângă regină. 

— Parlamentul obține eliberarea lui Broussel. 

— Neliniştea Curții. 

— Triumful lui Broussel. 

— Hotărirea Parlamentului. 

— Înlăturarea baricadelor. 

Coadjutorul se întorsese deci la el acasă, nemulţumit şi 
suferind mai mult sufleteşte decât fiziceşte. Işi dăduse seama 
că fusese jucăria lui Mazarin şi a reginei şi că amândoi îl 
împinseseră cu capul înainte, cu intenţia fermă de a nu-şi ţine 
niciuna dintre făgăduielile făcute, prin gura lui, parizienilor. Or, 
dacă lucrurile stăteau astfel, coadjutorul pierdea, dintr-o dată, 
marea popularitate pe care şi-o câştigase cu atâta trudă şi cu 
atâţia bani. In timp ce reflecta la toate aceste lucruri, intră 
Montresor; Montresor, acel veşnic nemulţumit care conspirase 
cu Cinq- Mars împotriva lui Richelieu şi cu turbulentul coadjutor 
împotriva lui Mazarin. 

— Ei bine, amice, zise el, ai făcut azi o expediţie straşnică! 

— Cum adică? întrebă coadjutorul. 

— Păi ce crezi că ai câştigat cu cele două vizite pe care le-ai 
făcut la Palatul Regal? 

Am câştigat - răspunse coadjutorul înciudat de faptul că 
această întrebare a lui Montresor se potrivea întocmai cu cea 
pe care şi-o pusese şi el mai înainte - că m-am achitat faţă de 
regină, căreia îi datorez funcţia, de coadjutor. 

— Şi crezi că regina e mulţumită de dumneata? Spuse râzând 
ironic, Montresor. 

— Nădăjduiesc. 

— Ei bine, află că te înşeli, domnule, fiindcă regina le-a spus 
doamnelor de Navailles şi de Motteville că tot ceea ce ai făcut 
dumneata n-a fost decât o comedie menită să impresioneze 
poporul. 

Acest răspuns era într-o armonie atât de deplină cu tot ceea 
ce-i trecuse până atunci prin minte coadjutorului, încât deşi 
acesta clătină din cap în semn de îndoială, Montresor văzu 


limpede că vorbele sale îşi atinseseră ţinta. De altfel, iată că-i 
pică un ajutor: domnul de Laigues, căpitanul gărzilor ducelui de 
Orleans, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Gondy. 

— Ah, pici cum nu se poate mai bine, zise prelatul. Ştii ce-mi 
spunea mai adineauri Montresor? 

— Nu, răspunse de Laigues. 

— Îmi spunea că cei de la Curte şi-au bătut joc de mine şi 
pretindea că tot ce-am făcut eu în cursul acestei zile n-a fost 
decât o comedie menită să impresioneze poporul. 

— Ei bine, zise rece de Laigues, Montresor are dreptate. 

— Poţi să-mi faci unele precizări în acest sens? spuse 
coadjutorul care simţea că începe să se înfurie. 

— Mai adineauri am luat masa la regină, spuse Laigues. 

— Ei bine, ce-ai văzut şi ce-ai auzit acolo? 

— Am văzut nişte oameni peste poate de bucuroşi pentru că 
lucrurile ieşiseră mai bine decât nădăjduiau şi am auzit nişte 
glume foarte nesărate pe seama unui anumit prelat, care a 
încercat să răscoale poporul şi care neizbutind, a făcut-o pe 
rănitul, deşi nu era; care, plecând de acasă ca să fie aplaudat, 
ca într-o tragedie de Corneille, s-a întors fluierat ca într-o farsă 
de Bois-Robert. În sfârşit, acelaşi prelat despre care-ţi vorbesc a 
prilejuit o atât de mare risipă de cuvinte, încât timp de două 
ceasuri încheiate a fost expus ironiilor lui Bautru, bufoneriilor lui 
Nogent, hazului lui Riviere, falsei compasiuni a cardinalului şi 
hohotelor de râs ale reginei. 

— Dragul meu coadjutor, zise Montresor, n-ai citit cumva o 
anumită Conjuraţia lui Fiesco, pe care a scris-o, în urmă cu vreo 
cincisprezece ani, un oarecare abate de Gondy? 

— Ba da, Montresor, ba da, răspunse coadjutorul; doar ştii că 
Fiesco este eroul meu favorit; numai că Fiesco nu-şi datora titlul 
de conte de Lavagna dogelui împotriva căruia conspira. 

— Ei bine, zise Montresor, culcă-te pe recunoştinţa pe care i-o 
datorezi reginei şi mâine ai să te trezeşti la Bastilia. 

— Ce părere ai, Laigues? întrebă coadjutorul. 

— Sunt cu totul de părerea lui Montresor şi, dacă aş fi în locul 
dumitale, după tot ce-am văzut şi auzit, mi-aş lua tălpăşiţa şi 
asta nu mâine, nu la noapte, ci chiar în clipa asta. 

În acel moment uşa se deschise pentru a treia oară şi domnul 
de Argenteuil, care fusese odinioară primul gentilom al contelui 
de Soisson şi care-l cunoscuse pe abatele de Gondy la acest 


conte, intră foarte palid şi speriat. 

— Eşti pierdut, îi spuse el, mareșalul de la Meilleraie m-a 
trimis să-ţi spun că nu ştie ce diavol a pus stăpânire pe cei de la 
palat şi le-a vârât în cap ideea că dumneata ai răsculat norodul, 
aşa că încă în noaptea asta se vor lua măsuri foarte aspre în ce 
te priveşte. 

— Ce măsuri? întrebă coadjutorul. 

— Ascultă, zise Argenteuil, deocamdată nu e decât un zvon; 
dar zvonul acesta poate deveni realitate dintr-o clipă într-alta ai 
să fii arestat şi dus la Quimper-Corentin; Broussel va fi dus la 
Havre-de-Grace, iar în zori cancelarul va închide Parlamentul şi-i 
va porunci să se retragă la Montargis. 

— Ei bine, îl întrebară Montresor şi Laigues pe coadjutor, ce 
spui de asta? 

— Că norodul nu le va îngădui să facă aşa ceva. 

— Mda, mă rog, numai că norodul habar n-are de asta! 

— Cum adică? Nu mai umple străzile? 

— Nu. Şi tocmai pe acest lucru au contat cardinalul şi regina. 
Norodul, dragul meu coadjutor, s-a întors acasă. Mareşalul de la 
Meilleraie, trimis de Curte să vadă care mai e situaţia, s-a întors 
şi le-a spus celor de acolo că la ora asta, din toată acea 
mulţime care se agita pe străzi şi la răscruci, n-a mai rămas nici 
măcar o sută de oameni; că răzmeriţa s-a stins şi încă atât de 
deplin, încât dacă cineva ar veni în noaptea asta din Bretania 
sau din Languedoc, habar n-ar avea ce s-a petrecut în timpul 
zilei la Paris. 

Coadjutorul se uită la Montresor şi la Laigues care surideau. 

— Deci, dragă Argenteuil, zise coadjutorul, asta ţi-a zis 
mareşalul de la Meilleraie să-mi spui... 

— Da, să te gândeşti la siguranţa dumitale. 

— Ei bine, strigă Montresor, ce ţi-am spus eu? 

— Ascultaţi, zise coadjutorul, lăsaţi-mă singur un sfert de 
ceas şi în acest sfert de ceas am să vă arăt că pot inspira şi 
altceva decât milă. 

Cei trei trecură în odaia de alături şi-l lăsară singur. 
Coadjutorul ajunsese, în sfârşit, în acel moment la care râvnise 
toată viaţa şi anume să fie şeful unui partid. Or, în aşteptarea 
acestui moment, pregătise totul cu grijă, ca nu cumva soarta 
să-i joace vreun renglii şi să scape clipa mult râvnită. Îşi chemă 
deci valetul şi-l trimise grabnic cu o scrisoare la Miron, colonelul 


gărzii din Samt-Gerroain-rauxerrois. În acel moment, la 
catedrala Notre Dame sună miezul nopţii. 

Coadjutorul se duse la fereastră. Noaptea era senină. Pe 
străzile Parisului domnea liniştea. Cum sfertul de ceas trecuse, 
Montresor, Laigues şi Argenteuil intrară în odaie şi-l găsiră pe 
coadjutor uitându-se pe fereastră. 

— Ei bine, zise Argenteuil, sfertul de oră a trecut. 

— Da. Răspunse coadjutorul. 

— La ce te gândeşti? 

— Mă gândesc, răspunse coadjutorul închizând liniştit 
fereastra, că mâine la prânz voi fi stăpânul acestui oraş. 

Cei trei prieteni se uitară speriaţi unii la alţii, siguri că 
lovitura pe care-o primise abatele în cap, îi zdruncinase minţile. 
În acel moment, valetul intră în odaie împreună cu Miron. 
Coadjutorul îi dădu valetului o a doua scrisoare pentru un 
consilier de la Camera Conturilor, numit Lespinay şi care era 
căpitanul gărzii din Saint-Eustache. Acest Lespinay era o veche 
cunoştinţă a coadjutorului, căci conspiraseră împreună pe 
vremea contelui de Soissons. Valetul plecă să ducă cea de a 
doua scrisoare. 

Sigur că Miron fusese prevenit dinainte, fiindcă nu păru deloc 
mirat că era deranjat la o oră atât de înaintată. Coadjutorul îi 
povesti ce se petrecuse, apoi se retraseră amândoi într-un colţ 
ca să discute ce aveau de făcut. Pe urmă, Miron îşi luă rămas 
bun de la coadjutor şi de la prietenii acestuia şi plecă. Dar după 
câteva minute uşa se deschise din nou şi Miron reapăru, însoţit 
de un om din popor. Acest om era fratele bucătarului său. 
Intâlnindu-se cu Miron, îi povesti acestuia că, trecând prin faţa 
casei sale, văzuse postați acolo doi ofiţeri de-ai regelui. Cei doi 
ofiţeri erau locotenentul Rulentel şi Vannes, locotenent-colonelul 
gărzilor. Omul îi auzise pe cei doi discutind cum să intre în casa 
lui Miron şi cum să-l aresteze, luându-l prin surprindere, aşa cum 
îl luaseră şi pe Broussel. Omul, socotind că nu era vreme de 
pierdut, îi ieşise înainte lui Miron să-l prevină. Mai spuse că-i 
auzise pe cei doi discutând despre nişte soldaţi care trebuiau să 
păzească toate drumurile, începând de la Podul Nou şi până la 
Palatul Regal. 

— Ei bine, spuse coadjutorul, asta voiam să mai aflu: locurile 
unde vor fi aşezaţi soldaţii. Acum, când cunosc aceste locuri, fă 
aşa cum am discutat, dragă Miron, fără să mai pierzi nicio clipă. 


Miron se înclină şi ieşi. Coadjutorul începu să comande 
aidoma unui general. Rămas singur cu prietenii săi, îi întrebă 
dacă voiau să-l ajute. După câteva clipe de ezitare, aceştia 
acceptară. Montresor şi Laigues alergară să-şi adune prietenii. 
Argenteuil făgădui şi el să aducă vreo douăzeci de oameni. 
Hotărâră apoi unde să se posteze Montresor şi Laigues cu 
oamenii lor. Argenteuil îşi asumă sarcina să păzească poarta 
Nesle, căci omul care venise cu Miron mai spusese că-i auzise 
pe cei doi ofiţeri rostind de mai multe ori numele acestei porţi. 
În vremea asta Miron îşi aşeza oamenii exact în locurile unde 
urmau să fie aşezaţi a doua zi soldaţii regelui; după două 
ceasuri, mai bine de patru sute de oameni împânzeau tot 
drumul de la Podul Nou şi până la Palatul Regal, 

„tot atât de tăcuti - spune coadjutorul în Memoriile sale - şi 
tot atât de puțin emotionati, ca şi novicii de la Chartreux care-ar 
fi venit să se roage în acele locuri” 

în vremea asta, sosise şi Lespinay; acesta primi ordin ca la 
prima poruncă să fie gata să ridice, la bariera Sergents, o 
baricadă împotriva gărzilor regale; sigur că şi el fusese prevenit 
dinainte, fiindcă primi acest ordin ca şi cum ar fi fost lucrul cel 
mai firesc din lume, retrăgându-se fără să facă vreo observaţie, 
spunând doar că puteau conta pe el, fiindcă va fi tot timpul la 
postul său. Coadjutorul, după ce dădu toate aceste ordine, ca 
domnul duce de Enghien în ajunul bătăliei de la Rocroy, făcu 
ceea ce făcuse şi el, adică se duse să se culce. La ora şase 
dimineaţa, secretarul lui Miron îl sculă din somn ca să-i spună 
că soldaţii încă nu apăruseră, că nu văzuse decât nişte cavaleri 
care bătuseră o vreme străzile, după care se întorseseră în 
galop la Palatul Regal. La ora şapte, un al doilea mesager al lui 
Miron veni să-i spună coadjutorului că domnul cancelar Seguier 
se îndrepta, cu toată pompa, spre Palat. In acelaşi timp, un alt 
curier, trimis de Argenteuil, anunţa că două companii de gărzi 
elveţiene mărşăluiau spre poarta Nesle. După un sfert de ceas, 
vacarmul care se auzea până la arhiepiscopie, îl încredinţă pe 
coadjutor că ordinele sale erau îndeplinite întocmai. Montresor 
şi Laigues - care se aflau pe Podul Nou - ajutaţi de oamenii lui 
Miron, chemaseră tot norodul la arme. La rândul lui, Lespinay 
ocupase bariera Sergents, iar Argenteuil, care se bătuse cu 
elveţienii, omorâse vreo treizeci dintre ei, le luase drapelul şi 
pusese pe goană rămăşiţele celor două companii. După acest 


triplu atac, se înflăcără întreg Parisul. Răscoala se prelinse, 
aidoma unei dire de pulbere, din centrul oraşului către margini, 
până în cele mai îndepărtate cartiere. Toată lumea dădea acum 
năvală, până şi femeile şi copiii, fiecare înarmat cu ce avea la 
îndemână. Într-o clipă se ridicară peste o mie două sute de 
baricade. Cancelarul Seguier, împins de colo-colo, văzând 
norodul ţâşnind până şi de sub caldarâmul Parisului, 
nemaiputând ajunge la Palatul Regal, se opri la palatul d'O, 
aflat la capătul cheiului Augustinilor. Dar de-abia se închiseră 
porţile în urma sa, că poporul se năpusti cu atâta furie asupra 
lor, încât le dobori cât ai clipi din ochi. Cancelarul, împreună cu 
fratele său, episcopul de Meaux, izbutiră să se ascundă într-un 
mic cabinet, care avea o uşiţă secretă. Cu spaima în suflet, 
bietul cancelar căzu în genunchi aşteptând, din clipă în clipă să 
fie descoperit şi ucis. Dar spre norocul lui, nu fu descoperit. 
Mulțimea, ocupată să jefuiască palatul împodobit cu mobile şi 
tapiserii neasemuit de frumoase, ignoră micul cabinet unde se 
ascunsese cancelarul. 


În vremea asta, la regină se adunaseră toate principesele 
printre care se afla şi acea nefericită regină a Angliei, fugită 
dintr-un regat care se răsculase şi venită să ceară azil în altul, 
pe cale de a se răscula. Dar iată că în odaia plină de femei intră 
un om trimis în grabă de cancelarul Seguier, ca să-i anunţe pe 
regină şi pe cardinal de situaţia cumplită în care se găsea. 
Regina îl chemă imediat pe la Meilleraie şi-i porunci să-l ajute 
pe cancelar. Mareşalul îşi luă jandarmii şi soldaţii şi plecă. In 
vremea asta, regina îl descosea pe mesager. Cum acesta n- 
avea niciun motiv să îndulcească lucrurile, spuse adevărul gol- 
goluţ, şi anume că Parisul se răsculase, că străzile fuseseră 
închise cu lanţuri, că la fiece pas te izbeai de baricade şi că, 
cerându-l întruna pe Broussel, norodul striga fără încetare: 
„Trăiască coadjutorul!“ 

Regina, însoţită de omul trimis de cancelar, intră în cabinetul 
lui Mazarin, îi istorisi acestuia tot ce aflase, şi amândoi ajunseră 
la concluzia că trebuiau să trimită de îndată pe cineva la 
coadjutor. 

În vremea asta, mareşalul de la Meilleraie ajunse, cu chiu cu 
vai, la palatul d'O. O bătrână, singura care mai rămăsese în 
casă, îi conduse în cabinetul unde se afla ascuns cancelarul. 


Înconjurat de gărzi şi însoţit de la Meilleraie, cancelarul o porni 
spre Palatul Regal. Pe chei, o intâlniră pe ducesa de Sully, fata 
cancelarului, care aflând ce se petrecuse, venea cu trăsura să- 
şi ia tatăl. Cancelarul şi episcopul de Meaux se urcară repede în 
trăsură. Inconjurată de gărzile mareşalului, trăsura o porni spre 
Palat. Dar după ce trecură pe Podul Nou şi intrară în piaţa 
Dauphine, mulţimea masată în această piaţă începu să tragă în 
ei. Un ofiţer din suita regelui fu ucis pe loc, un altul din gardă şi 
câţiva soldaţi avură aceeaşi soartă. Ducesa de Sully, care se 
aruncase în faţa portierei, ca să-l apere cu trupul ei pe 
cancelar, fu rănită la braţ ci o un glonte rătăcit. În sfârşit, 
ajunseră la Palatul Regal. La vederea doamnei de Sully, rănită, 
a cancelarului aproape mort de frică şi a episcopului de Meaux, 
care tremura din toate mădularele, Curtea înţelese că de data 
asta treaba era serioasă şi că merita osteneala de a lua o 
hotărâre. Nu după mult sosi şi mesagerul pe care-l trimiseseră 
la coadjutor. Îl găsise pe domnul de Gondy la arhiepiscopie; 
numai că acesta declarase că nu mai avea nicio putere asupra 
poporului şi că nu putea decât să-şi exprime, faţă de regină şi 
de cardinal, regretul de a vedea în ce fel le sunt dispreţuite 
poruncile. Răspunsul era cusut cu aţă albă, fiindcă dimpotrivă, 
totul dovedea că domnul de Gondy era mai influent ca 
niciodată asupra Parisului. Chiar în acel moment, regina fu 
înştiinţată că Parlamentul, care se adunase cu noaptea în cap, 
se îndrepta spre Palat, după ce emisese un decret împotriva lui 
Comminges, locotenentul gărzilor reginei; acesta executase 
nişte arestări în ajun, iar decretul prevedea că pe viitor 
ofiţerilor le erau interzise astfel de fapte, ce urmau să fie 
pedepsite cu moartea. Deşi înfuriată la culme, regina n-avu 
încotro şi trebui să-l primească. După câteva momente, în 
cabinet îşi făcu apariţia o deputăţie, în fruntea căreia se aflau 
primul preşedinte şi preşedintele Mesme. Preşedintele vru să 
vorbească. Dar regina, ridicându-se şi îndreptându-se către el, 
glăsui: 

— Nu vi se pare ciudat şi ruşinos, domnule, că pe vremea 
soacră-mi, răposata regină Maria de Medieis, aţi asistat la 
arestarea şi la întemnițarea unui prinţ, fără să vă manifestaţi în 
niciun fel, iar acum, pentru ticălosul ăsta de Broussel, voi şi 
poporul vostru faceţi atâta tămbălău? Nu vă gândiţi că 
posteritatea va privi cu groază aceste tulburări, iar regele, fiul 


meu, vă va pedepsi amarnic într-o zi? 

Preşedintele o lăsă pe regină să isprăvească, iar după ce 
aceasta tăcu, zise: 

— Cutez, doamnă, să vă atrag atenţia că încă n-a sosit ceasul 
învinuirilor şi că starea în care se află poporul ar trebui să vă 
determine să vă gândiţi la un leac menit să-l potolească. In ce 
mă priveşte, adăugă el, socot că ar trebui să vă cruţaţi durerea 
de a vedea cum vi se ia prizonierul cu forţa, şi să-l eliberaţi de 
bunăvoie şi nesilită de nimeni. 

— Se poate ca dumeata să vezi lucrurile astfel, zise regina, 
numai că mie mi-e cu neputinţă să trec peste autoritatea regală 
şi să las nepedepsit un om care m-a atacat cu atâta violenţă. 

— Asta e ultimul dumneavoastră cuvânt? Refuzaţi deci în 
mod absolut ceea ce vi se cere? 

— Da, răspunse regina, atâta vreme cât acest lucru îmi va fi 
cerut aşa cum mi se cere. In ce mă priveşte, poate că aş fi 
dispusă să iert, dar dumneavoastră, domnilor, ştiţi mai bine 
decât oricine că regii sunt obligaţi la o anumită severitate 
pentru a izbuti să-şi ţină poporul în frâu. 

Şi cu aceste cuvinte, regina le întoarse spatele şi intră în 
cabinetul lui Mazarin. Preşedintele o rugă să se întoarcă şi să le 
mai acorde câteva minute de discuţie. Dar din cabinet nu mai 
ieşi regina, ci cancelarul Seguier, care spuse că dacă sunt 
dispuşi ca pe viitor să arate mai mult respect faţă de hotărârile 
regelui, regina va face şi ea tot ceea ce va putea. Preşedintele 
voi să ştie despre ce anume era vorba. Atunci cancelarul spuse 
că dacă Parlamentul s-ar angaja să nu se mai amestece în 
afacerile statului şi să nu mai controleze edictele, regina i-ar 
înapoia prizonierul. Parlamentarii se retraseră să delibereze 
asupra acestei propuneri. Dar odată în stradă, văzură că 
aclamaţiile care-i însoţiseră la sosire se transformaseră într-o 
tăcere morocănoasă. Ajunşi la cea de a doua baricadă, lumea 
începu să murmure şi să întrebe ce-i cu Broussel. La răscrucea 
Trahoir  murmurele se  transformaseră în strigăte de 
nemulţumire iar un hangiu, înaintind în fruntea a două sute de 
oameni, puse halebarda în pieptul primului preşedinte, strigând: 

— Aha, trădătorule, aşa ne aperi interesele? Intoarce-te 
imediat la palat şi dacă nu vrei să fii făcut una cu pământul, 
adu-ni-l pe Broussel sau pe Mazarin ca ostatec. 

La această ameninţare, cinci sau şase preşedinţi cu tocă de 


magistrați şi vreo douăzeci de consilieri se fofilară prin mulţime 
şi izbutiră să se facă nevăzuţi. Primul preşedinte nu se intimidă 
însă şi, adunându-i în juru-i pe cei pe care-i mai putu prinde, se 
îndreptă din nou către Palat. Curtea deja aflase despre cele 
întâmplate. De altfel, strigătele mulţimii răzbateau până în 
camera reginei. De data asta, parlamentarii o găsiră pe Ana de 
Austria mult mai dispusă să-i asculte. 

— Ei bine, domnilor, sfătuiţi-vă şi vedeţi ce-i de făcut 

Magistraţii se adunară în marea galerie şi deliberară. După un 
ceas, veniră din nou la regină şi-i spuseră că Parlamentul 
hotărâse să nu se mai adune până după Sfântul Martin. Era, 
după cum se vede, un armistițiu şi nu o pace. Regina păru să se 
mulţumească şi cu atât: porunci imediat, printr-o scrisoare, ca 
Broussel să fie elibera; şi una din caleştile regale să se după 
după el şi să-l aducă la Paris. De data asta Parlamentul ieşi din 
Palat tot atât de triumfător pe cât de umilită era regina. Ajunşi 
în stradă, magistraţii spuseră mulţimii că, în sfârşit, Broussel va 
fi eliberat; dar norodul, care se mai păcălise de câteva ori nu vru 
să-l creadă. Noroc că nepotul lui Broussel, care luase scrisoarea 
din mâinile reginei, le-o arătă, o deschise şi le-o citi, făgăduind 
ca a doua zi la ceasurile opt Broussel va îi la Paris. Dar cum 
norodul se temea să nu fie din nou înşelat, declară că va veghea 
toată noaptea şi că dacă a doua zi, la ceasurile zece, Broussel 
nu va fi în Paris, va da buzna în Palatul regal, îl va dărâma din 
temelii şi-l va spânzura pe Mazarin pe ruinele lui. 

În vremea asta, Curtea era din ce în ce mai neliniştită. 
Burghezii trăgeau întruna cu armele şi zgomotul împuşcaturilor 
răsuna în întreg Palatul. Revoltaţii erau atât de aproape de 
locuinţa regelui, încât sentinelele de gardă şi burghezii înarmaţi 
din strada Saint-Honore se aflau doar la zece paşi unii de alţii. 
Regina, cu toată tăria ei de caracter, nu putu închide ochii toată 
noaptea. Cum ameninţarea rostită de parizieni nu-i fusese 
ascunsă lui Mazarin, acesta, înfricoşat, îşi petrecu noaptea în 
cabinetul lui, îmbrăcat şi încălţat cu cizme de călărie, gata în 
orice clipă să se urce pe cal şi s-o şteargă. Vârâse un întreg 
corp de gardă în anticameră, un altul făcea de strajă la uşă, iar 
un regiment de cavalerie îl aştepta în pădurea Boulogne ca să-l 
escorteze în cazul în care avea să fie obligat să fugă din Paris. 

A doua zi, amenințările norodului se dublară. Când bătu ora 
nouă şi când văzură că prizonierul încă nu sosise, începură să 


strige atât de tare, încât regina şi Mazarin, speriaţi de moarte, 
începură a se pregăti de plecare. 

In sfârşit, la ora zece amenințările şi înjurăturile se 
preschimbară în urale şi în strigăte de triumf: apăruse Broussel. 
Purtat pe braţe, fu dus la Notre Dame, unde mulţimea înălţă un 
Te Deum în cinstea lui. Dar bietul consilier, ruşinat de zarva 
care se făcuse în jurul său, se strecură din biserică printr-o uşiţă 
dosnică şi nu se opri decât acasă la el, uluit de popularitatea de 
care se bucura şi de care habar n-avusese până atunci. 

In vremea asta, Parlamentul, stăpân pe situaţie, avându-i în 
mână pe rege, pe regină şi pe cardinal, se adună şi decretă 
următoarele: 

„Curtea şi Camerele din acest oraş ordonă, în legătură cu 
răzmerița de alaltăieri, de ieri şi de azi, ca toate lanțurile şi 
baricadele de pe străzi să fie înlăturate; oamenii să se ducă 
acasă şi să se apuce de treabă. 

Dat de Parlament în 28 august 1648“ 

După două ceasuri, baricadele erau înlăturate, lanţurile 
scoase, prăvăliile deschise şi Parisul, atât de liniştit, ca şi cum 
toată răzmeriţa aceea care-l întorsese pe dos timp de trei zile ar 
fi fost ceva de domeniul fanteziei. A doua zi, consilierul Barillon 
începu să cânte cupletul următor, pus pe o arie la moaă: 

„AI Frondei vânt în zori, suflâna, 

Pe Mazarini l-a-nspăimântat. 

Al Frondei vânt în zori suflind..." 

Cupletul avu un succes grozav; de atunci partizanii Curţii s- 
au numit mazarini sau mazarinişti, iar cei ai Parlamentului, 
frondeuri. Coadjutorul şi prietenii săi care, aşa cum am văzut, 
iscaseră răscoala, acceptară porecla şi-şi puseră la pălării nişte 
panglici care aveau forma unei praştii [Cuvântul la fronde 
înseamnă praştie; fronder înseamnă a trage cu praştia, iar în 
sens figurat: a înfrunta, a te opune, a te răzvrăti (n.tr.)l. 
Imediat după asta, pâinea, mănuşile, evantaiele, batistele, 
eşarfele, toate deveniră „a /a Fronde”. Acum revoluţia n-avea 
decât să înceapă, căci numele sub care avea să fie înscrisă în 
istorie fusese găsit. 


Capitolul XVI 
1648-1649 
Curtea se retrage la Rueil - Victoriile şi rana prințului de 


Conde. 

— Moţiune. Energică făcută Parlamentului. 

— Declarația reginei. 

— Influenţa lui Conde. 

— Curtea se întoarce la Paris. 

— Noi ostilități ale Parlamentului față de Mazarin. 

— Sfatul nefast al prințului de Conde. 

— Curtea îşi propune să se întoarcă la Saint-Germain. 

— Plecarea din Paris. 

— Groaza parizienilor. 

— Hotărârea Parlamentului. 

— Izbucneşte războiul civil. 

Toate aceste evenimente o făcuseră pe regină să nu mai 
suporte Parisul; aşa că se agăţă de prima ocazie ca să poată 
pleca din acest oraş. Pretextând că în Palatul Regal urma să se 
facă mare curăţenie, regina cu cei doi copii - regele şi micul 
duce de Anjou, care se îmbolnăvise de vărsat - şi cardinalul 
Mazarin, care încă nu-şi venise în fire de pe urma spaimei 
încercate, se retraseră la Rueil, palatul din Saint-Germain fiind 
ocupat de regina Angliei. 

In orice altă împrejurare, plecarea asta n-ar fi deranjat pe 
nimeni. Era în luna septembrie şi un rege, o regină şi un 
prinţişor bolnav pot simţi şi ei, ca orice muritor de rând, nevoia 
de-a petrece câteva zile la ţară. Acum însă plecarea asta 
semăna cu o fugă. Regele se urcase în trăsură la ora şase 
dimineaţa şi plecase împreună cu cardinalul. Regina, „ca mai 
vitează”, cum spune doamna de Motteville, se duse mai întâi să 
se spovedească la Cordelieri şi să-şi ia rămas bun de la 
călugărițele din Val-de-Grâce, după care plecă şi ea. Ducele de 
Orleans rămase să ţină piept Parlamentului, în cazul în care 
acesta ar fi ridicat noi dificultăţi. Acest prinţ, care se dăduse la 
fund atâta vreme, începea să reapară, timid, dar tenace şi 
ambițios, ca de obicei. Era locotenentul-general al regatului, şi 
prin urmare dispunea de oarecare autoritate. Prinţul de Conde 
îşi continua, la graniţă, şirul victoriilor. Dar după ce-l bătu pe 
duşman la Lens, fu rănit la un şold; era deci o ocazie bună ca 
Ana de Austria să-l recheme la Paris. Până să sosească el, 
regina, ca să-şi ia revanşa pentru acea zi a baricadelor şi pentru 
faptul că fusese obligată să elibereze nu numai pe Broussel, ci 
şi pe Blancmesnil şi Novion, îl exilă pe bătrânul marchiz de 


Châteauneuf şi-l arestă pe Chavigny - pe primul sub pretextul 
că luase parte la răzmeriţă, iar pe cel de al doilea pentru că 
instigase Parlamentul; în realitate însă din pricina urii crunte 
care izbucnise între ei şi Mazarin. 

Aceste două arestări erau marile noutăţi ale zilei, când iată 
că sosi la Paris prinţul de Conde. Parlamentul privea această 
sosire cu teamă. La douăzeci şi şapte de ani, Conde avea 
reputaţia de a fi cel mai mare general din Europa. In plus, avea 
un partid serios la Curte: se afla în fruntea facțiunii tinerilor 
sclivisiţi, a eleganţilor care, sub Ludovic al XIV-lea, luaseră locul 
„celor şaptesprezece gentilomi” de pe vremea lui Ludovic al 
XIII-lea; apoi, prinţul contribuise la arestarea ducelui de 
Beaufort, de care poporul era foarte ataşat. In sfârşit, prinţul de 
Conde era un curtean de nădejde, plin de hotărâre şi de spirit, 
cunoscând istoria, filosofia şi matematica, iar pe deasupra şi 
viteaz. 

Nici pe prinţul de Orleans nu-l prea bucură această sosire a 
lui Conde. După ce că-i era rival în politică, îi mai era rival şi în 
dragoste. 

Deci în 20 septembrie 1648 prinţul de Conde sosi la Paris. 
Trecuseră doar două zile de la arestarea lui Chavigny şi exilarea 
lui Châteauneuf. Găsi Parisul foarte însufleţit, iar Parlamentul 
gata să lupte ca să-l scoată din temniţă pe Chavigny, aşa cum îi 
scosese pe Broussel, Blancmesnil şi Novion. 

La două zile după această sosire, în vreme ce prinţul se afla la 
Rueil s-o salute pe regină, în Parlament avu loc una dintre cele 
mai furtunoase şedinţe. Preşedintele Viole, bun prieten cu 
Chavigny, vorbi despre arestarea acestuia, despre exilul 
marchizului de Châteauneuf, despre plecarea regelui şi despre 
reîntoarcerea prințului de Conde. Atunci preşedintele 
Blancmesnil strigă că toate aceste lucruri se întimplaseră numai 
din pricina veneticului de Mazarin şi că nenorocirile nu vor lua 
sfârşit decât atunci când se va aplica acestuia hotărârea dată în 
1617, după moartea mareşalului d'Ancre, hotărâre care 
interzicea străinilor să deţină slujbe, beneficii, onoruri, demnități 
sau funcţii în conducerea statului. Era cel mai direct atac 
împotriva cardinalului, care bineînţeles, ajunse imediat la 
urechile acestuia. Chiar a doua zi sosiră la Parlament două 
scrisori: una din partea ducelui de Orleans, cealaltă din partea 
prinţului de Conde: amândoi cereau ca Parlamentul, prin 


reprezentanţii săi, să poftească la Saint-Germain şi să stea de 
vorbă cu ei. Douăzeci şi unu de membri ai Parlamentului plecară 
deci la Saint-Germain, către care se îndreptară în grabă şi cei 
doi prinți. Rezultatul acestor discuţii fu o declaraţie semnată de 
regină, de cardinal, de Conde şi de Orleans, dată în ziua de 4 
octombrie şi concepută în aceşti termeni: 

„Niciun slujitor nu va putea fi destituit din funcţia sa printr-un 
simplu mandat de arestare; orice slujitor ore stat va fi deferit 
judecătorilor, potriviti rangului său, în decurs de douăzeci şi 
patru de ore; vor fi exceptați doar cei care nu pot aduce 
dovezile necesare, dar şi în acest caz, detenţia lor nu poate dura 
mai mult de șase luni.“ 

Declaraţia părea cu atât mai ciudată, cu cât fusese semnată 
de doi prinți, dintre care unul exilat de două sau trei ori (Gaston 
de Orleans) fără ca Parlamentul să se sesizeze de acest lucru, 
iar tatăl celuilalt (Conde) fusese trei ani la Vincennes, fără ea 
Parlamentul - care făcuse atâta tămbălău pentru arestarea lui 
Broussel şi a lui Blancmesnil şi care se pregătea să mai facă 
unul şi pentru Chătcauncuf şi Chavigny - să mişte măcar un 
deget. În urma acestei declaraţii, Chavigny fu pus în libertate, 
dar cu obligaţia de a se retrage pe moşiile sale. 

Această victorie convinse Parlamentul de puterea pe care-o 
avea, iar pe Mazarin de lipsa lui de putere, arătându-i-se cât se 
poate de clar că, în ciuda eforturilor depuse, de a prinde 
rădăcini în Franţa, i se putea aplica oricând edictul privitor la 
regimul străinilor. 

Cei doi prinți puternici de la Curte erau, după cum am mai 
spus, ducele de Orleans şi tânărul Conde. După cum e lesne de 
închipuit, Mazarin se apropie de cel de al doilea. Preferinţa 
aceasta se manifestă făţiş cu prilejul acordării unei pălării de 
cardinal pe care ducele de Orleans o ceruse pentru favoritul 
său La Kiviere, dar pe care Mazarin hotări să i-o dea lui Conde, 
pentru fratele său prinţul de Conti. Ducele de Orleans făcu 
mare tărăboi, strigă, se supără, ameninţă; toată lumea ştia insă 
că Gaston era mai primejdios faţă de prieteni şi nu faţă de 
duşmani. Alte două evenimente sporiră şi mai mult influenţa lui 
Conde la Curte: primul, fu reîntoarcerea regelui la Paris, în 
urma sfatului acestui prinţ; al doilea, încheierea păcii cu Austria 
în urma căreia Gazette de France anunţa că: 

„de acum încolo francezii îşi vor putea adăpa, liniştiţi, caii în 


Rin“. 
După cum se vede, încă de pe atunci Rinul constituia o mare 
problemă între Imperiu şi Franţa. 

Şi iată că sosi ziua Sfântului Martin şi Parlamentul îşi reluă în 
mod oficial, activitatea, mai înverşunat contra Curţii. Zilnic 
apărea câte un pamflet împotriva cardinalului. La început, 
ministrul a râs, dar când în locul cântecelelor şi al scrisorelelor, 
într-o bună zi a apărut o diatribă cumplită împotriva sa, nu i-a 
mai venit deloc a râde, ci dimpotrivă. Căci iată cam cum suna 
această diatribă: 

„E vorba de un sicilian, supus al regelui Spaniei, de origine 
foarte joasă; a fost valet la Roma, şi a slujit în locurile cele mai 
deşucheate,; s-a folosit de viclenii, de bufonerii de intrigi; a 
venit în Franța ca spion, şi, datorită influenței sale asupra 
reginei, s-a amestecat în toate lucrurile, spre marele scanaal al 
casei regale şi spre râsul naţiunilor străine. A dizgrațiat, alungat 
prinți, slujitori ai coroanei, parlamentari, mari seniori, în sfârşit, 
pe cei mai credincioşi slujitori ai regelui. S-a înconjurat de 
trădători, de delapidatori, de nelegiuiţi și de necredincioşi, și-a 
atribuit funcția de preceptor al regelui ca să-l crească aidoma 
lui. A corupt şi putinul care mai rămăsese din buna-credință şi 
din francheţea Curţii, obişnuind-o cu jocurile de cărți şi de 
noroc; a violat și a dat peste cap justiţia, a jefuit finanțele şi a 
mâncat pe trei ani înainte veniturile statului. A umplut 
temniţele cu douăzeci şi trei de mii de oameni, dintre care, într- 
un singur an, au murit cinci mii. Deşi înghite cam o sută 
douăzeci de milioane pe an, n-are bani să plătească nici 
pensiile, nici armata; a mâncat sume uriaşe impreună cu 
prietenii săi, dar cea mai mare parte din bani a transportat-o 
peste hotare, preschimbată în hârtii de schimb şi în pietre 
scumpe...” 

În orice altă vreme, acest pamflet n-ar fi stârnit cine ştie ce 
vâlvă; dar în acel moment cădea ca un plasture pe rănile 
poporului şi pe nemulţumirile Parlamentului. Curtea făcu 
cercetări temeinice ca să-l prindă pe făptaş, dar, vorba 
proverbului: „Prinde orbul, scoate-i ochii”. Situaţia însă nu mai 
putea continua astfel: trebuia, la urma urmei, să se ştie cine 
domnea în ţară: regele sau Parlamentul. Aşa că, întreaga Curte, 
în frunte cu regina cerură sfatul celui mai influent om din acea 
epocă: prinţul de Conde. Acesta hotărî ca regele să fie dus de 


îndată la Saint-Germain, iar capitala să fie înfometată, 
interzicându-se cu  străşnicie satelor din jur s-o mai 
aprovizioneze. Parizienii înfometați vor învinui Parlamentul, 
capul tuturor răutăţilor, iar acesta va veni umil să-şi ceară 
iertare şi să primească toate condiţiile Curţii. 

Cardinalului nu-i prea plăcu acest plan, dar din moment ce 
regina îl aprobase, îl aprobă şi el. Momentul plecării fu ales în 
noaptea de 5 spre 6 ianuarie. Cu câteva zile mai înainte de 
această dată, toate trupele de care dispunea prinţul de Conde 
fură masate în jurul Parisului: adică vreo şapte sau opt mii de 
oameni. 

Aceste mişcări începură să-i neliniştească pe parizieni care, 
fără să-şi dea încă seama despre ce era vorba, începură să 
simtă acel soi de nelinişte pe care în ajunul marilor evenimente 
o respiri odată cu aerul. 

Ziua de 5 ianuarie se scurse într-o nelinişte crescândă, dar 
fără niciun eveniment important. Spre seară, prinții şi miniştrii 
se duseră, ca de obicei, la regină, dar se retraseră foarte 
devreme. Rămasă singură, Ana de Austria luă un scaun şi 
începu să se uite la cei doi copii ai ei care se jucau. Doamna de 
la Tremouille se apropie încetişor de doamna de Motteville şi-i 
şopti: 

— Ai auzit ce zvon circulă? Cică la noapte regina pleacă... 

Dar oricât de încet şoptise ea aceste cuvinte, regina le auzi şi 
o rugă să le repete cu glas tare. După care Ana de Austria 
începu să râdă: 

— Ţara asta e nebună, zise ea; nu mai ştie ce să mai 
scornească... Adevărul e că vreau să petrec ziua de mâine la 
Val-de-Grăce. 

In sfârşit, la unsprezece, doamnele de onoare se retraseră şi 
uşile fură încuiate. Dar la câteva minute după plecarea lor, 
intrară Comminges şi Villcquier, cărora regina le dădu câteva 
porunci. La ora trei noaptea, cei doi copii ai Anei de Austria fură 
sculaţi, îmbrăcaţi şi vârâți intr-una din trăsurile care aşteptau la 
poarta grădinii. După câteva minute veni şi regina, urmată de 
Comminges, Guitaut şi Villegquier. Trăsurile plecară imediat şi nu 
se opriră decât la Cours, locul de întâlnire al întregii Curți. După 
puţin sosiră domnul şi doamna da Orleans, apoi Domnişoara, 
fiica lui Gaston, pe urmă prinții de Conde şi de Conti. Doamna 
de Longueville, sora lor, motivind că era însărcinată, nu venise. 


În câteva minute sosiseră la Cours douăzeci de trăsuri, care 
aduseseră peste o sută cincizeci de persoane; căci prietenii 
celor care plecaseră, înştiinţaţi în ultima clipă, nu voiseră nici ei 
să rămină în Parisul în care presupuneau că vor avea loc 
evenimente neplăcute. Regina, văzându-şi întreaga casă 
adunată, dădu ordin de plecare. Dar ajungtnd la Saint-Germain, 
începu harababura. În acea epocă în care încă nu fuseseră 
introduse luxul şi comodităţile de astăzi, mobilele se transportau 
de la un castel la altul şi palatul Saint-Germain, în care nu stătea 
nimeni iarna, n-avea nicio mobilă. De teama de a nu isca 
bănuieli, cardinalul nu cutezase să ceară să se mobileze această 
reşedinţă; nu izbutise să aducă decât două paturi, unul pentru 
rege şi celălalt pentru regină. Mai găsise, cu mare greutate, 
două paturi de campanie, unul pentru ducele de Anjou iar 
celălalt pentru ducele de Orleans. Ducesa de Orleans şi 
Domnişoara se culcară pe paie, 

„Dar - spune doamna de Motteville - mai rămăseseră o sută 
patruzeci sau o sută cincizeci de persoane care n-aveau unde 
dormi şi în curând paiele deveniră tot atât de preţioase ca fi 
aurul.” 

Spre ora cinci dimineaţa; vestea fugii reginei se răspândi în 
întreg Parisul, iscând o spaimă cumplită. La ora șase dimineaţa 
străzile erau ticsite de oameni. Curtenii care mai rămăseseră în 
oraş, încercară să fugă după regină, dar mulţimea închise 
porţile şi puse lanţurile pe străzi. 

În oraş, domneau confuzia şi ignoranţa. Se vorbea de asediu, 
de blocadă, de foamete, şi cum atunci când nu ştii despre ce e 
vorba, ţi-e teamă de orice, Parisul era speriat de moarte. lată 
însă că se răspândi zvonul că starostele negustorilor primise o 
scrisoare de la rege. Planul lui Conde începca să dea roade. In 
scrisoare se arăta că regele fusese nevoit să-şi părăsească 
oraşul din pricina Parlamentului, care atentase la autoritatea sa 
şi abuzase prea mult de bunăvoința sa. In ziua de 6 ianuarie, 
Lisle, căpitanul gărzilor, aduse din partea regelui o hotărâre 
care interzicea corpurilor legiuitoare de a-şi mai continua 
şedinţele, precum şi ordinul ca Parlamentul să se retragă la 
Montargis. Numai că Parlamentul refuză să ţină seama de 
acest ordin, susţinând că el nu venea din partea regelui ci a 
celor care-l înconjurau şi-i dădeau sfaturi proaste. In urma 
acestui răspuns, regina interzise satelor din jur să mai 


aprovizioneze Parisul cu pâine, came şi vin. Acum intenţia 
Curţii se văzu limpede: voia să înfometeze Parisul. Parlamentul 
hotărî să trimită o deputăţie care să discute cu regina. 
Deputăţia prni la drum, ajunse la Saint-Germain, dar regina n-o 
primi. Atunci Parlamentul dădu următoarea hotărâre: 

„Dat fiind că Mazarin este autorul tuturor tulburărilor din 
țară, Parlamentul l-a declarat şi îl declară perturbatorul liniştii 
publice, duşmanul regelui şi al Statului, şi-i pune în vedere să se 
retragă chiar azi de la Curte iar în opt zile să părăsească tora.“ 
Această hotărâre îi înveseli foarte tare pe curteni. Dar veselia le 
fu brusc curmată de trei veşti care ajunseră până la Saint- 
Germain: prima, că ducele de Elbeuf şi prinţul de Conti 
părăsiseră Curtea şi se îndreptau spre Paris; a doua, că ducele 
de Bouillon trecuse de partea Parlamentului, iar a treia că 
doamna de Longueville se dusese la Primărie, unde făgăduise 
poporului sprijinul bărbatului ei, ducele de Longueville şi al 
iubitului ei, prinţul de Marcillac, duce de La Rochefoucauld. 

Acum războiul civil era declarat nu numai între rege şi 
popor, ci şi între prinții de sânge. 


Capitolul XVII 
1649 

Un cuvânt despre ducele de Elbeuf, ducele de Bouillon, 
prințul de Conti, doamna de Longueville şi coadjutor. De ce 
erau ei nemulțumiți. 

— Intelegerea dintre Gondy şi doamna de Longueville. 

— Ovaționarea coadjutorului, pe Podul Non. 

— Vizita lui Brissac la Gonay. 

— Sosirea prințului de Conti - Neincrederea poporului în 
familia Conti. 

— Prinții la Parlament. 

— Lupta dintre Conti şi Elbeuf. 

— Intrigile coadjutorului. 

— Doamnele de Longueville şi de Bouillon la Primărie. 

— Conti este declarat generalisim al Parlamentului. 

Să spunem mai întâi câteva cuvinte despre aceşti şefi care 
trecuseră de partea poporului. 

Charles de Lorena, duce de Elbeuf, se însurase cu Henriette, 
fiica legitimă a lui Henric al IV-lea şi a Gabriellei d'Estres. Era un 
om destul de şters, cunoscut mai mult prin fratele său mai mic, 


ducele de Harcourt, decât prin el însuşi. Era nemulţumit pentru 
că era în firea casei de Lorena să fie nemulțumită; de altfel 
prinții din această casă erau prost văzuţi la Curte. 

Ducele de Bouillon avea o reputaţie mai bună decât ducele 
de Elbeuf, atât ca militar cât şi ca om politic. Pe vremea lui 
Ludovic al XIII-lea fusese compromis în complotul lui Cinq-Mars. 
Cum era prinţ suveran al Sedanului, scăpase cu faţa curată, 
cedând regelui acest oraş. Richelieu şi regele odată morţi, 
crezuse că-şi va recăpăta oraşul, dar regina nu mai vru să i-l 
dea înapoi. | se vorbise despre nişte bani în schimbul 
Sedanului, dar banii nu mai veniră şi el îşi dădu seama că 
fusese tras pe sfoară. Domnul de Bouillon avea deci motive 
serioase să fie nemulţumit. 

Prinţul de Conti era nemulţumit pentru că în acea epocă fiii 
cei mai mici erau întotdeauna nemulţumiţi. Apoi pentru că el 
era cocoşat şi fratele său bine făcut; în sfârşit, pentru că voiau 
să-l facă popă cu orice preţ, dăruindu-i până şi pălăria de 
cardinal, când el de fapt se prăpădea după fetrul cenuşiu cu 
pană albă, cum se purta pe acea vreme şi nu după tichia roşie 
făgăduită de frate-său. 

Doamna de Longueville era nemulțumită... Dar asta-i o treabă 
mai greu de povestit. 

Există uneori nişte cauze atât de ciudate care iscă 
nemulţumirea femeilor, încât Istoria - această mare mironosiţă 
care ca şi Adevărul, ar trebui să umble goală, dar care 
dimpotrivă, se înfăşoară în văluri ca o matroană romană - nu ne 
spune nimic despre ele. Atunci, dacă ţii cu tot dinadinsul să afli 
cauza unor astfel de nemulțumiri, eşti obligat să recurgi fie la 
Memoriile vremii, fie la bărfele iatacurilor. Să repetăm deci şi noi 
ce se spunea pe atunci despre cauzele nemulțumirii doamnei de 
Longueville. 

Doamna de Longueville era nemulțumită, se spune, pentru că 
ţinea foarte mult la fratele ei, prinţul de Conde, şi pentru că nu 
admitea ca acesta să facă curte nici unei femei. Când Conde se 
îndrăgosti de domnişoara de Vogean, soră-sa, neputându-i ierta 
această iubire, îşi revărsă toată dragostea asupra celuilalt frate 
al ei, prinţul de Conti. Dar cum o femeie nu se poate hrăni cu 
dragostea fraternă, şi-l luase ca amant pe prinţul de Marcillac - 
Franţois de La Roehefoucauld, autorul Maximelor. 

Domnul de Longueville, bărbat bătrân şi om de lume, era 


nemulţumit pentru că era nemulțumită nevastă-sa. 

Dar mai exista un om, despre care n-am mai vorbit de mult şi 
care era mai nemulţumit decât toţi cei pe care i-am enumerat 
până acum: coadjutorul. Într-adevăr, după acea faimoasă zi a 
baricadelor, importanţa sa scăzuse. Coadjutorul fusese chemat 
mai apoi la Curte, regina îl lăudase, cardinalul îl pupase pe 
amândoi obrajii; dar în dosul acestor măşti, coadjutorul le 
văzuse chipurile adevărate şi aceste chipuri nu făgăduiau nimic 
bun dacă roata avea să se întoarcă. Aşa că se trăsese oarecum 
deoparte, menţinându-şi totuşi influenţa asupra poporului, 
continuând să aibă relaţii de prietenie cu Parlamentul şi 
aşteptând desfăşurarea evenimentelor, sigur că aceste 
evenimente îl vor scoate din anonimat. 

Într-adevăr, în ziua în care regele fugise din Paris, coadjutorul 
fu sculat din somn la cinci dimineaţa de supra-intendentul 
reginei, mesagerul lui obişnuit. Acesta îi aducea o scrisoare 
scrisă de mâna Anei de Austria, prin care regina îl ruga să vină 
de urgenţă la Saint-Germain. Coadjutorul răspunse că se va 
supune de îndată ordinului. După o clipă, preşedintele 
Blancmesnil intră la coadjutor palid ca un mort. Venea să-i 
spună că circula zvonul cum că regele se îndrepta spre 
Parlament cu opt mii de călăreţi. Coadjutorul îl lămuri că 
departe de a se îndrepta spre Parlament cu opt mii de călăreţi, 
regele fugise cu toate gărzile sale. Blancmesnil plecă repede să 
ducă această veste Parlamentului, iar coadjutorul dădu fuga la 
palatul Conde, unde se afla doamna de Longueville. În urmă cu 
câteva zile, o găsise foarte pornită împotriva Curţii şi mai ales 
împotriva fratelui ei, Conde. O întrebase dacă avea vreo putere 
asupra celuilalt frate, Conti, şi ea răspunsese că acesta era ca 
ceara în mâinile ei. Coadjutorului îi convenea de minune. 
Scopul era. Să găsească pe cineva gata să se opună lui Conde. 
E adevărat că acest cineva era doar umbra unui şef de partid; 
dar cu atât mai bine pentru coadjutor, care-l putea manevra pe 
acest şef aşa cum voia el. O prevenise atunci pe doamna de 
Longueville să fie pregătită pentru orice, să-şi cheme bărbatul 
la Paris şi să nu părăsească oraşul sub niciun motiv. 

Când  coadjutorul intră în palatul Conde, doamna de 
Longueville tocmai era pe punctul să-l cheme la ea. Rămăsese 
în Paris aşa cum o sfătuise prelatul. Dar Conde i-l luase 
aproape cu forţa pe Conti. Era singură, căci domnul de la 


Rochefoucauld plecase să vadă dacă-l poate aduce înapoi pe 
Conti, iar domnul de Longueville plecase la guvrnământul lui 
din Normandia. Primise însă o scrisoare de la el în care-i 
spunea că în seara zilei de 6 ianuarie va fi la Paris. Doamna de 
Longueville era foarte neliniştită. Îl întrebă pe coadjutor ce se 
petrecea pe străzile pe care ea nu cuteza să se aventureze. 
Erau pline de lume şi de larmă; burghezii, cu de la ei putere, se 
făcuseră stăpâni pe poarta Saint-Honore. Coadjutorul îi 
propuse doamnei de Longueville ca, în afară de la 
Rochefoucauld, să-l trimită la Saint-Germain şi pe Saint-lbal, 
prietenul său, ca să încerce să-l aducă pe Conti la Paris. Dânsa 
se învoi, Saint-lbal se deghiză şi plecă. Coadjutorul ar fi putut 
face şi el la fel ca să ajungă la regină, după cum îi poruncise 
aceasta. Numai că el avea cu totul alte planuri. Voia să plece în 
mod ostentativ, ca să fie împiedicat de a ajunge acolo. Porunci 
deci să i se pună caii la trăsură, îşi luă rămas bun de la oamenii 
săi, în faţa uşii şi porunci cu glas tare vizitiului: 
— La Saint-Germain! 

Era mijlocul cel mai sigur de a nu mai putea ieşi din oraş. Într- 
adevăr, la capătul străzii Neuve-Notre-Dame, un negustor de 
lemne, pe nume Buisson, începu să asmuţă poporul, puse mâna 
pe trăsură, îl burduşi pe vizitiu şi declară că domnul coadjutor 
nu va ieşi din Paris. După care răsturnă trăsura şi-i scoase roţile. 
Femeile din Piaţa Nouă încropiră un fel de litieră în care îl 
aşezară pe coadjutor şi, spre marea sa bucurie, îl duseră astfel 
până acasă. El scrise imediat reginei şi cardinalului pentru a-şi 
exprima regretul de a nu-şi fi putut continua drumul. Dar 
niciunul, nici celălalt nu se lăsară înşelaţi de acest şiretlic şi ura 
lor împotriva turbulentului prelat spori şi mai tare. 

Trei zile trecură cu dusurile şi veniturile pe care le-am 
istorisit mai înainte. Nici la Rochefoucauld, nici Saint-lbal nu 
sosiseră încă la Paris, când iată că domnul de Longueville, 
aflând că întreaga Curte se retrăsese la Saint-Germain, 
întorsese trăsura, şi în loc să se îndrepte spre Paris, o pornise 
spre Saint-Germain. Ce planuri avea? Nu ştia nimeni. 
Coadjutorul era foarte încurcat. Garantase în faţa lui Bouillon 
pentru Conti şi Longueville; dar de la Conti n-avea nicio veste, 
iar cele pe care le avea despre Longueville erau cât se poate de 
proaste; şi iată că o împrejurare neprevăzută îi spori şi mai tare 
încurcătura în care se afla. In după-amiaza zilei de 9 ianuarie, 


domnul de Brissac veni să-i facă o vizită. Deşi era însurat cu 
una dintre verişoarele coadjutorului, se vedeau destul de rar. 
Prelatul îl întrebă ce anume îl adusese la el. 

— Pe legea mea, zise Brissac, am aflat azi-dimineaţă că 
facem parte din acelaşi partid, şi cum îmi eşti văr, vin să-ţi cer o 
slujbă în Parlament. 

— Vii din partea domnului de Longueville? 

— Nu, vin din partea mea. Am a mă plânge de mareşalul de la 
Meilleraie şi vreau să trec în partidul opus lui. 

— În acest caz, vino cu mine, zise coadjutorul, 

— Unde? 

— La Parlament. Uită-te pe fereastră şi vezi dacă bidiviii sunt 
înhămaţi la trăsură. 

Brissac se uită pe fereastră şi scoase o exclamaţie de uimire. 

— Ce e? întrebă coadjutorul. 

— Domnul de Elbeuf şi cei trei fii ai săi... 

— Elbeuf? Credeam că e la Saint-Germain. 

— Era, răspunse râzând Brissac, dar cum n-a avut ce mânca 
acolo, a venit să ia masa la Paris. 

— Vine încoace? 

— Urcă scara. 

Nicio altă vizită nu putea spori mai tare încurcătura 
coadjutorului. Nu cuteza să spună nimănui despre înţelegerea 
sa cu doamna de Longueville, ca nu cumva Conti să fie arestat 
la Saint-Germain; pe de altă parte, Bouillon declarase că nu va 
întreprinde nimic până nu-l va vedea pe Conti, iar mareşalul 
Houdancourt - până nu va discuta cu Longueville. Până atunci, 
Elbeuf, care se bucura şi el de simpatia poporului, avea toate 
şansele să fie ales şeful noului partid şi general al Parisului, 
stricându-i coadjutorului toate planurile. lată-l deci pe Elbeuf, 
însoţit de cei trei fii ai săi, intrând în odaia lui Gondy. Incepu să- 
i povestească acestuia că părăsise Curtea şi că venise la Paris 
ca să treacă de partea Parlamentului. După care îl întrebă cum 
socoate el că ar fi mai bine să procedeze. 

— Eu zic să aşteptaţi până mâine şi să vă oferiţi serviciile 
celor două Camere. 

— Bun, zise Elbeuf, voi face întocmai cum m-aţi sfătuit 

Şi se retrase urmat de cei trei fii ai săi. Nici n-apucară bine 
musafirii să iasă că prelatul, care surprinsese un surâs complice 
între tată şi fiii săi, porunci uneia din slugile sale să-i 


urmărească şi să-i spună unde s-au dus. Aşa cum presupusese 
coadjutorul, Elbeuf în loc să se ducă la Parlament, se dusese 
glonţ la Primărie. Deşi amândoi jucaseră teatru, nu izbutiseră 
să se înşele unul pe celălalt. Coadjutorul se puse deci pe 
treabă: erau necesare nişte intrigi, ori aici era în elementul său. 
Scrise de îndată lui Foumier, cu care era prieten, să nu-l 
primească pe Elbeul la Primărie; pe urmă le ceru preoţilor din 
Paris, care-i erau foarte devotați, să işte unele bănuieli 
împotriva lui Elbeuf printre enoriaşii din parohiile lor, 
amintindu-le că ducele era în stare să facă orice pentru bani şi 
rugmdu-i să-şi aducă aminte că acest om era cel mai bun 
prieten al abatelui de la Riviere, favoritul lui Gaston de Orleans. 
In sfârşit, pe la şapte seara coadjutorul ieşi din casă şi alergă el 
însuşi toată noaptea pe la toţi membrii Parlamentului pe care-i 
cunoştea ca să le vorbească despre domnul de Elbeuf: că nu 
era un om pe care să se poată pune bază, că jignise 
Parlamentul ducându-se mai întâi la Primărie să-şi ofere 
serviciile, în loc să vină a doua zi la ei, cum îl sfătuise 
coadjutorul şi aşa mai departe. Coadjutorul alergă astfel până 
pe la două dimineaţa, convins că nici Elbeuf nu stătea cu 
mâinile în sân. Zdrobit de oboseală, ajunse acasă şi se vâri în 
pat, hotărât ca a doua zi să se declare făţiş împotriva lui Elbeuf, 
când iată că cineva ciocăni la uşă. Trimiţindu-şi valetul să vadă 
cine venise, se trezi în odaie cu cavalerul de La Chaise, omul lui 
Longueville, care-i strigă: 

— Sculaţi-vă, domnule, şi îmbrăcaţi-vă! Prinţul de Conti şi 
domnul de Longueville sunt la poarta Saint- Honore, dar poporul 
susţine că au venit să predea regelui oraşul, şi nu vrea să-i lase 
să intre! 

Coadjutorul scoase un strigăt de bucurie şi sări ca ars din 
pat, căci vestea asta o aştepta de trei zile. In timp ce se 
îmbrăca, porunci să se înhame caii la trăsură. Apoi, luându-l pe 
La Chaise cu el, se duse glonţ la consilierul Broussel, pe care-l 
luă pe sus şi flancat astfel se îndreptă spre poarta Saint-Honore, 
unde-l aşteptau cei doi care, cu infinite greutăţi, izbutiseră să 
fugă din Saint-Germain. Abia atunci văzu Gondy cât de inspirat 
fusese când îl luase cu el pe bătrânul Broussel. Norodul se 
temea atât de tare de prinţul de Conde, încât toţi cei care 
aveau cât de cât legătură cu el îi inspirau aceeaşi teamă şi 
neîncredere. Coadjutorul şi Broussel garantară însă pentru cei 


doi, spunând poporului cu veniseră la Paris să-l apere, nu să-i 
trădeze. În sfârşit, lanţurile fură ridicate, Conti şi Longueville se 
urcară în trăsura coadjutorului şi toţi cinci, escortaţi de o 
mulţime uriaşă, se îndreptară spre casa lui Longueville. Între 
timp, se făcuse dimineaţă. Coadjutorul mai dădu o fugă până la 
Elbeuf, dar acesta şi plecase spre Parlament. Dându-şi seama 
că nu mai era vreme de pierdut, coadjutorul veni înapoi la 
palatul Conde şi-i sili pe Longueville şi Conti să plece şi ei de 
îndată la Parlament. Dar domnul de Conti era atât de zdrobit de 
drumul pe care-l făcuse, încât se şi vârâse în pat. Şi nu numai 
că se şi vârâse, dar şi adormise. Coadjutorului mai că-i veni să 
înnebunească de necaz. După ce se străduise atâta, după ce 
izbutise aşa de greu să-l aducă pe Conti la Paris, avea să piardă 
partida din pricina unui fleac. Între timp, unul din oamenii săi 
veni să-i spună că Elbeuf şi cei trei fii ai săi depuseseră 
jurământul de credinţă faţă de Parlament. Deci totul se dusese 
de râpă. Elbeuf, fiind primul prinţ de sânge care trecuse de 
partea poporului, urma să fie numit general al armatei Parisului. 
Oricare altul în afară de coadjutor ar fi abondonat partida. El 
însă n-o abandonă şi hotărî să depună şi Conti jurământul de 
credinţă în şedinţa care urma să aibă loc a doua zi. Între timp, 
cum norocul îi ajută întotdeauna pe cei cutezători, doamna de 
Lesdiguieres îi trimise o copie după un bilet pe care Elbeuf i-l 
expediase abatelui de la Riviere. Biletul valora milioane, căci 
iată ce cuprindea: 

„Spuneţți-i reginei şi domnului Gaston că afurisitul de 
coadjutor e pe cale de a pierde partida și că în două zile nu va 
mai avea nicio putere.” 

Coadjutorul citi acest bilet doamnei de Longueville şi lui 
Conti, apoi fugi să-l arate tuturor prietenilor săi; până seara, 
întreg Parisul ştia ce cuprindea acel bilet. Cum lesne vă puteţi 
închipui, coadjutorul mai puse şi el paie peste foc, şoptind ici şi 
colo că biletul cu pricina constituia cea mai grăitoare dovadă a 
faptului că Elbeuf era vindut Curţii. Pe la miezul nopţii, domnul 
de Longueville şi mareşalul de La Mothe Houdancourt veniră 
să-l ia pe coadjutor şi toţi trei se duseră la domnul de Bouillon, 
care stătea în pat, din pricina gutei. Împreună alcătuiră planul 
de bătaie pentru a doua zi. 

In 11 ianuarie, la zece dimineaţa, prinţul de Conti şi cumnatul 
său, domnul de Longueville, se îndreptară spre Parlament, unde 


prinţul îşi oferi şi el serviciile. Pe urmă, se urcă la tribună 
domnul de Longueville care, în calitate de guvernator al 
Normandiei, oferi oraşului Paris sprijinul şi ajutorul oraşelor 
Rouen, Caen şi Dieppe, iar Parlamentului sprijinul provinciei 
sale, adăugând că, spre a dovedi cât de serioasă era această 
ofertă, îşi lăsa nevasta însărcinată, ostatecă la Primărie. 
Această propunere, care dovedea totala bună-credinţă a celui 
care o făcuse, fu primită cu urale nesfârşite. Când aceste urale 
se isprăviră, la tribună urcă, susţinut de doi gentilomi, domnul 
de Bouillon, care spuse şi el Parlamentului că venea să-şi ofere 
serviciile şi că ar fi nespus de încântat să slujească sub 
comanda unui prinţ atât de însemnat cum era domnul de Conti. 
Bouillon era socotit drept cel mai mare căpitan al epocii. Curajul 
său era dincolo de orice discuţie, iar înţelepciunea îi era 
cunoscută de toţi. Discursul lui avu deci un mare efect. Ducele 
de Elbeuf socoti că e momentul să intervină. Îşi repetă discursul 
din ajun, susţinând că el fusese primul care depusese 
jurământul de credinţă faţă de Parlament şi că nu va renunţa la 
comandamentul Parisului decât odată cu viaţa. Dar în acea clipă 
coadjutorul dădu şi ultima lovitură pe care-o pregătise. 
Mareşalul de Houdancourt intră solemn şi spuse că şi el era 
gata să slujească sub ordinele prinţului de Conti. Mareşalul nu 
sclipea prin inteligenţă, dar era un militar cu faimă. Numele său 
se acoperise de glorie în războaie şi partidul de partea căruia ar 
fi trecut putea să se socoată norocos. Apariţia şi discursul lui 
înclinară serios balanţa în favoarea lui Conti. Preşedintele Mole, 
care ţinea cu Curtea, propuse ca şedinţa să fie amânată şi 
generalul Parisului să fie proclamat în şedinţa următoare. Dar 
preşedintele Coigneux, omul coadjutorului, nici nu vru să audă 
de aşa ceva. | se alăturară şi alte voci, aşa că Parlamentul fu 
obligat să înceapă dezbaterile. 

Coadjutorul socoti că nu mai avea ce face acolo, mai ales că 
prezenţa lui era mult mai necesară în altă parte. leşi deci 
repede, dădu fuga la doamna de Longueville, apoi la doamna 
de Bouillon, le urcă pe amândouă în trăsură şi le duse la 
Primărie. Cum zvonul ofertei făcută de domnul de Longueville 
se şi răspândise, cele două doamnt fură purtate în triumf; erau 
amândouă tinere, frumoase şi nespus de înduioşătoare ca 
mame. După ce urcară scara, doamna de Longueville, care era 
mai isteaţă, strigă: 


— Parizieni, domnii de Longueville şi de Bouillon vă 
încredinţează ceea ce au ei mai scump pe lume: nevestele şi 
copiii lor! 

Cuvintele îi fură primite cu urale nesfârşite. În acelaşi timp, 
de la una din ferestrele Primăriei, coadjutorul începu să arunce 
aur cu pumnii. Două mii de livre fură aruncate astfel norodului 
entuziasmat, care începu să strige numele prinţului de Conti. 
Domnul de Elbeuf îşi dădu seama că partida era pierdută. Dar 
ca să n-o piardă de tot, spuse că era gata să slujească şi el, ca 
şi ceilalţi, sub comande prinţului de Conti. Imediat, şi el, şi 
Bouillon, şi Houdancourt fură declaraţi generali, iar Conti numit 
generalisim al Parisului. Domnul de Elbeuf ceru şi obţinu 
cinstea de a soma Bastilia să se predea. Cum Bastilia n-avea 
nici cea mai mică intenţie să reziste, guvernatorul ei şi paznicii 
mazarinişti se predară imediat. În timp ce domnul de Elbeuf 
soma Bastilia, marchizii de Noirmoutier, la Boulaie şi domnul de 
Laigues, împreună cu cinci sute de călăreţi, se îndreptară spre 
Charenton unde fuseseră masate trupe regaliste şi mazariniste, 
care urmăreau să împiedice aprovizionarea Parisului cu 
alimente. Mazariniştii se străduiră să ţină piept celor cinci sute 
de călăreţi, dar nu izbutiră şi fură nevoiţi să părăsească satul. 
Pe la şapte seara, călăreţii, victorioşi, se îndreptară spre 
Primărie. Acolo o găsiră pe doamna de Longueville, mai 
frumoasă ca niciodată şi care trona ca o regină; marchizul de 
Noirmoutier o compară cu Galateea asediată de Lindamor. ŞI 
într-un fel avea dreptate: acum, adevărata Curte aici părea să 
fie, căci regele, regina, şi Mazarin, izolaţi cum erau, la Saint- 
Germain, locuiau într-un castel fără mobile, răbdau de foame şi 
dormeau pe paie. Cele două ducese, prinții de Conţi, de 
Longueville, de Bouillon şi coadjutorul alcătuiau o Curte 
exuberantă şi strălucitoare, cu totul opusă Curţii triste şi 
copleşite de lipsuri de la Saint-Germain. 

Poate că ne-am întins cam mult cu această mişcare 
populară, care pare puţin cam curioasă; dar şi noi am apucat să 
vedem Parisul revoltându-se, şi noi am aplaudat Curtea de 
moment, instalată la Primărie, şi tocmai de asta am ţinut atâta 
să zugrăvim acest tablou care, deşi vechi de două secole, pare 
totuşi nespus de viu şi de actual. 


Capitolul XVIII 


1649 

Conde se declară de partea Curții. 

— Sosirea ducelui de Beaufort la Paris. 

— Măsurile frondeurilar. 

— Sărăcia lucie a reginei Angliei. 

— Contele de Harcourt. 

— Misiunea care i se încredințează. 

— Succesele parizieniler. 

— Conde atacă şi recucereşte satul Charenton. 

— Demersurile paşnice ale Curţii. 

— Tratatul particular. 

— Sfârşitul primului act al războiului civil. 

— Revoluţia din Anglia. 

Când se auziră toate aceste veşti, frica fu mare la Saint- 
Germain, cu atât mai mare cu cât prinţul de Conde, aflându-se 
la Charenton, Curtea se temu să nu se alieze cu Conti şi cu 
doamna de Longueville. Dar Conde, înfrânt de Noirmoutier, se 
întoarse la Saint-Gerrnain mai furios ca niciodată. 

In toiul acestor evenimente iată că soseşte la Paris un alt 
competitor la funcţia de general: ducele de Beaufort. După 
evadarea de la Vinoennes, rătăcise prin Vendomois, iar acum 
venise şi el la Paris să se alăture prinților răzvrătiți. Sosirea lui 
produse o zarvă nemaipomenită în oraşul care-l adora. De altfel 
coadjutorul regizase într-un fel această zarvă, căci Beaufort îi 
trimisese vorbă prin Montresor, oferindu-se să-i fie aliat. 
Această alianţă semăna grozav cu cea dintre un copoi şi o 
vulpe: de o parte puterea, de cealaltă şiretenia. Coadjutorul, 
care observase că Bouillon îi era devotat lui Conti, iar 
Houdancourt lui Longueville, socotise că avea şi el nevoie de un 
general al lui şi acceptase bucuros oferta lui Beaufort. În ziua 
sosirii sale, coadjutorul se plimbă cu el pe străzile Parisului, iar 
plimbarea asta fu un adevărat triumf. Gondy îi rostea numele, îl 
arăta tuturor şi nu mai contenea să-l ridice în slăvi. Ajunşi pe 
străzile Saint-Tienis şi Saint-Martin, mulţimea imbulzindu-se, îl 
sili pe prinţ să coboare din trăsură. Femeile începură să-i pupe 
mina, iar precupeţele din hale manifestară un asemenea 
entuziasm, încât Beaufort trebui să se lase sărutat şi îmbrăţişat 
de zeci de femei. 

Când Curtea de la Saint-Germain auzi de acest triumf, îl 
porecli pe Beaufort, în derâdere „Regele Halelor”, poreclă cu 


care de altfel a şi rămas în istorie. 

In vremea asta Parisul începuse să se umple de prinți care 
veneau să se alăture norodului şi de seniori care veneau să se 
pună în slujba acestor prinți. Datorită măsurilor luate de 
Parlament, Parisul putea face acum faţă oricăror atacuri. 
Armata regală avea vreo şapte, opt mii de oameni adunaţi 
lângă Charenton; milițiile organizate ale Parisului se ridicau la 
mai bine de şaizeci de mii de oameni; în plus, toţi ţăranii din 
împrejurimi îşi aduseseră în capitală bucatele, fără a mai pune 
la socoteală convoaiele care se strecurau pe sub nasul armatei 
regale, aprovizionând din plin capitala. Pe deasupra, în urma 
executării hotărârii luate împotriva lui Mazarin, i se confiscaseră 
acestuia toate bunurile mobile şi imobile, veniturile şi 
beneficiile; ca să dovedească reginei că Parisul nu ducea lipsă 
de bani, Parlamentul dărui patruzeci de mii de livre reginei 
Angliei, care rămăsese singură la Luvru şi pe care de aproape 
şase luni Curtea o lăsase să moară de foame. Într-adevăr, cu 
câteva zile înaintea de plecarea Anei de Austria, coadjutorul îi 
făcuse o vizită reginei Angliei, iar aceasta îl poftise în odaia 
fiicei sale, care se afla culcată în pat. 

— Intră, domnule coadjutor; îi ţin companie fiicei mele, care 
e cam bolnavă şi care nu se poate da jos din pat din pricină că 
n-avem cu ce face focul! 

Această nepoată a lui Henric al IV-lea, această „sărmană 
Henriette”, cum îi spunea maică-sa, care nu se putea da jos din 
pat din pricina câtorva butuci de lemne refuzaţi de cardinal, 
avea să devină mai târziu soţia lui Filip de Anjou, fratele lui 
Ludovic al XIV-lea. 

După câteva lupte în care fu înfrântă, Curtea mai suferi un 
eşec şi în Normandia. Ea îl chemase în ajutor pe contele de 
Harcourt, fratele mai mic al ducelui de Elbeuf, poreclit „mezinul 
cu perla“, din pricina unei perle pe care o purta la o ureche. Era 
un general cu faimă, ce făcuse cu succes războaiele din Italia şi 
care-l înlocuise pe mareşalul Houdancourt în Spania. Contele de 
Harcourt primi deci misiunea să cucerească oraşul Rouen în 
numele regelui şi să-l înlocuiască pe domnul de Longueville din 
funcţia de guvernator al Normandiei. Dar Parlamentul din 
Rouen, urmând pilda Parlamentului din Paris, închise porţile 
oraşului în nasul lui Harcourt; şi cum contele venise fără bani şi 
cu armată puţină, doar cu nişte pârghii cu care să deschidă sau 


să sfărâme porţile oraşului, fu silit să se retragă. 

Toate aceste evenimente dădură curaj parizienilor asediați, 
care începură să iasă din oraş, cu steagurile desfăşurate. Pe 
aceste steaguri erau scrise cuvintele: „// căutăm pe rege”. 
Prima oară când ieşiră arborând această deviză ciudată dădură 
peste o turmă de porci pe care o aduseră triumfători în oraş. Nu 
e nevoie să vă mai spun ce ilaritate a stârnit în Paris această 
pradă capturată sub o astfel de deviză. 

Dar iată că în seara zilei de 7 februarie, Chaulieu, care 
comanda postul din Charenton, anunţă că ducele de Orleans se 
îndrepta spre el cu şapte sau opt mii de pedestraşi, cu patru mii 
de călăreţi şi cu tunuri. Trimiseră repede pe cineva să-l anunţe 
pe prinţul de Conti şi să-l întrebe ce era de făcut. Imediat, se 
tinu un mic consiliu la domnul de Bouillon; acesta, socotind că 
postul nu putea fi păstrat, fu de părere ca Chaulieu să-şi 
retragă de îndată oamenii, lăsând doar un mic post de apărare 
a podului. Dar domini de Elbeuf, care ţinea la Chaulieu şi care 
voia să-i dea prilejul să se distingă, fu de părere ca acesta să 
rămână pe loc. | se răspunse deci lui Chaulieu să reziste, 
făgăduindu-i-se că va fi ajutat de garnizoana din Paris. Deşi 
trupele începuseră să se înşiruie în poziţie de luptă încă de pe 
la unsprezece noaptea, bătălia nu începu decât în zori când 
Conde atacă Charentonul. Încă de la primele împuşcături 
ducele de Chatillon, nimerit de un glonte, se prăbuşi. Prinţul de 
Conde îi luă locul şi se năpusti, cu ardoarea lui obişnuită, spre 
fortificațiile apărate de Chaulieu pe care le cuceri cât ai bate 
din palme. Bietul Chaulieu, nimerit de un glonte, plăti cu viaţa 
actul nesăbuit al lui Elbeuf. 

Profitând de lupta care se dădea, Noirmoutier alcătui un 
detaşament de o mie de călăreţi şi se strecură pe nevăzute din 
Paris ca să iasă înainte convoiului cu alimente ce urma să vină 
din Etampes. Cum nu apăru nici în cea de a treia zi, în 10 
ianuarie Beaufort şi La Motte se duseră după el. Dar în câmpia 
Ville-Juif, dădură peste mareşalul de Grammont cu două mii de 
pedestraşi, cu gărzile elveţiene şi franceze şi cu două mii de 
călăreţi. Aceştia din urmă erau comandaţi de seniorul de 
Nerlieu. Când zări soldaţii lui Beaufort, Nerlieu se şi năpusti 
asupra lor. Dar chiar de la primele împuşcături Nerlieu căzu 
mort. Faptul nu-i împiedică pe ceilalţi să continuie lupta cu 
atâta înverşunare, încât Beaufort se trezi bătându-se în parte 


cu un oarecare Briolles, care-i smulse sabia din mână. Dar 
chiar în aceeaşi clipă La Motte îi veni în ajutor şi mazariniştii 
fură siliţi să dea înapoi. In acel moment apăru şi convoiul; 
mareşalul nu vru să-şi ducă până la capăt victoria, fugărindu-i 
pe mazarinişti, zicând că erau şi aşa destul de bătuţi din 
moment ce convoiul izbutise să intre în Paris. Intră într-adevăr 
escortat de aproape o sută de mii de oameni, care ieşiseră 
înarmaţi din oraş. 

În 12 ianuarie comandantul porţii Saint-Honore veni să 
înştiinţeze Parlamentul că un crainic, precedat de doi 
trimbiţaşi, cerea să intre în oraş. Crainicul aducea trei scrisori: 
una pentru Parlament, alta pentru prinţul de Conti, iar cea de a 
treia pentru Primărie. La această veste, în Parlament se iscă o 
mare agitaţie; dar, sfătuit de coadjutor, consilierul Broussel se 
ridică şi spuse că, aşa cum e obiceiul, nu se trimite crainic 
decât egalilor sau duşmanilor unui rege. Or Parlamentul nu era 
nici egalul, nici duşmanul regelui, aşa că nu-l putea primi pe 
crainic. Răspunsul lui Broussel fu răsplătit cu aplauze. Se hotări 
apoi ca Parlamentul să trimită o deputăţie la rege, pentru a 
afla ce propuneri voia să-i facă; îl trimiseră deci pe crainic să 
ceară un permis de liberă trecere pentru această deputăţie. A 
treia zi permisul sosi şi deputăţia plecă. Dar adevăratele 
demersuri de împăcare nu se făceau pe cale publică: în timp 
ce deputăţia se îndrepta spre Saint-Germain, domnul de 
Flamarens venise să-i facă o vizită prinţului de Marcillac care, 
rănit de un glonte într-una din lupte, începuse să se cam 
sature de acest război. Flamarens avea sarcină din partea 
abatelui de La Riviere să facă propuneri secrete şefilor 
rebelilor. Mai întâi i se oferi prinţului de Conţi intrarea în 
Consiliu şi o fortăreață în Champagne, cu condiţia să-i cedeze 
abatelui de la Riviere pălăria de cardinal. Domnului de 
Longueville, care urma să aducă ajutoare din Rouen oraşului 
Paris, i se propuse, în schimbul întârzierii acestor ajutoare, pe 
lângă guvernă- mintul lui din Normandia şi pe cel din Pont-de- 
l'Arche precum şi o slujbă la Curte. Domnului de Bouillon i se 
făgădui, în sfârşit, răscumpărarea Sedanului care se tărăgăna 
de atâta vreme. 

Toate aceste propuneri duseră la un fel de armistițiu, în 
timpul căruia urmau să fie aduse zilnic în Paris câte o sută de 
baniţe de grâu. După trei zile, deputaţii Parlamentului începură 


discuţiile cu regina. Dar în timpul acestor discuţii, Parlamentul 
primi două veşti importante! prima, că ducele de Longueville 
se îndrepta spre Paris cu zece mii de oameni pe care-i aducea 
din Rouen; iar a două, că domnul de Turenne trecuse de partea 
Parlamentului. Erau două veşti care valorau aur; scriseră 
imediat deputăţiei să se ţină tare. Dar deputaţii, văzându-i, pe 
de o parte pe ducele de Orleans exasperat şi pe prinţul de 
Conde ameninţător, pe de altă parte, poporul înverşunat şi 
Parlamentul hotărât să se menţină pe poziţie, iar peste toate 
aceste neajunsuri Spania gata să profite de războiul civil şi să 
se năpustească asupra Franţei, se hotărâră să-şi asume 
răspunderea unui tratat cu regele pe care-l şi semnară în 13 
martie 1649; tratatul cuprindea printre altele, următoarele 
puncte: 

1.Toate ostilitățile vor înceta de îndată şi dintr-o parte ţi din 
cealaltă; trecerile vor deveni libere, iar comerţul va fi 
restabilit. 

2. Toate hotărârile Parlamentului, luate după plecarea 
legelui din Paris, vor fi nule şi neavenite. 

3. Toţi soldaţii mobilizați de Parlament şi de oraşul Paris vor 
fi trimişi la vatră. 

4. Regele îşi va retrage trupele din jurul Parisului 

5. Parizienii vor depune armele. 

6. Particularilor le vor fi înapoiate bunurile, iar regelui i se 
vor reda Bastilia şi Arsenalul. 

7Prinţul de Conti şi toţi cei care au ridicat armele îşi vor 
păstra bunurile, funcţiile şi guvernămintele, dacă se vor 
declara de acord cu tratatul de faţă. 

8 Regele se va întoarce la Paris de îndată ce treburile 
Statului îi vor îngădui acest lucru, etc... 

Tratatul, citit în Parlament, făcu mare vâlvă. Dar cum nu se 
stipula nicăieri ce urma să se întimple cu generalii care 
luptaseră alături de norodul Parisului, se trimise repede o nouă 
deputăţie la regină pentru a fi reglementate şi interesele 
acestor generali: adică ale prinţului de Conti, de Elbeuf, de 
Bouillon, de Beaufort, de Longueville şi ale mareşalului de 
Houdancourt. Trebuia de asemenea făcut ceva şi pentru 
mareşalul de Tureime, care se decisese destul de târziu să 
treacă de partea Parlamentului, dar, care, în sfârşit, se 
decisese. 


Stipulaţiile fură discutate, anexate la tratatul general şi 
făcute publice: 

1.Prinţul de Conti avea să capete oraşul Damvilliers. 

2. Ducele de Elbeuf, plata sumelor datorate soţiei sale plus o 
rentă de o sută de mii de livre pentru fiul său cel mare. 

3.Ducele de Beaufort era din nou primit la Curte, iar cei care- 
| ajutaseră să evadeze din închisoare erau iertaţi; tatăl său, 
ducele de Vendome, urma să-şi primească din nou pensia 
precum şi o despăgubire pentru casele şi castelele dărâmate în 
Bretania. 

4. Ducelui de Bouillon urma să i se dea nişte domenii egale 
ca valoare cu estimarea ce urma să se facă oraşului Sedan, o 
despăgubire pentru nefolosinţa principatului său şi titlul de 
prinţ acordat lui şi celor din casa sa. 

5.Ducele de Longueville primea guvernământul din Pont-de- 
l'Arche. 

6.Mareşalul de Houdancourt primea două sute de mii de livre 
şi o slujbă la Curte. 

7. Armata din Germania urmând a fi desfiinţată, mareşalului 
de Turenne urma să-i fie încredinţată o altă slujbă, pe măsura 
stimei datorată persoanei sale. 

Astfel se isprăvi primul act al acestui război, unde fiecare 
cobori cu o treaptă în ceea ce privea demnitatea şi unde cel 
mai de seamă eveniment fu naşterea fiului doamnei de 
Longueville, regina neîncoronată de la Primărie, fiu care primi 
ciudatul nume de Charles-Paris-Orleans. 

In vremea asta, la numai şaptezeci de leghe de Paris, avea 
loc o altă revoluţie, dar mult mai serioasă. În 30 ianuarie 
1649, capul lui Carol Stuart, căzut pe eşafodul din White-Hall, 
era arătat poporului englez, de către călăul mascat al cărui 
nume nu s-a aflat niciodată. Vestea nu făcu prea mare vâlvă 
în Parisul ocupat în acea epocă cu scandalul celor nouă sute 
de pamflete împotriva Curţii, scrise în toiul acelui război civil. 
Dar dacă contemporanii n-au luat aminte la această execuţie, 
posteritatea în schimb şi-a însuşit-o pe deplin, căci peste o 
sută patruzeci şi patru de ani, Convenţia Naţională avea să 
dea replica Parlamentului englez, arătând la rândul ei, 
poporului francez, capul lui Ludovic lui XVI-lea. 

Capitolul XIX 


1649—1630 

Ducele de Orleans se întoarce la Paris. 

— Proiect de alianţă între casa Vendome şi Mazarin. 

— Plecarea reginei la Compiegne, împreună cu cei doi 
copii, cu Mazarin și Conde. 

— Starea de spirit a lui Conde. Cearta dintre el şi 
Mazarin. 

— Întoarcerea Curții la Paris. 

— Afacerea taburetelor. 

— Nemulțumirea şi răzbunarea lui Conde. 

— Întrevederea lui Gondy cu regina. 

— Vizita lui Conde la regină. 

— EI şi fratele său sunt arestați. 

În timp ce se petreceau aceste lucruri, regina - nu prea 
grăbită să se întoarcă la Paris unde ploua asupra ei şi a lui 
Mazarin cu cele mai indecente pamflete - continua să stea la 
Saint-Germain; din întreaga familie regală singur ducele de 
Orleans se reîntorsese în Capitală şi-şi ocupase reşedinţa 
obişnuită din palatul Luxembourg. Războiul civil se isprăvise, 
dar lucrurile rămăseseră aproape în aceeaşi stare. Ducele de 
Beaufort continua să rămână Regele Halelor. Coadjutorul, 
singurul care nu căpătase nimic dintre toţi cei stipulaţi cu atâta 
grijă în tratat, rămăsese omul cel mai popular din Paris. 
Doamna de Longueville îşi mutase Curtea, de la Primărie la ea 
acasă. Domnul de Conde, care se împăcase cu ea, venea din 
când în când s-o vadă şi de fiecare dată ea îşi recăpăta câte 
puţin din vechea influenţă pe care-o avusese odinioară asupra 
lui. Şi iată că dintr-o dată se răspândi zvonul că domnul de 
Vendome, care cu prilejul tratatului fusese rechemat din exil, 
se pregătea să definitiveze un proiect de alianţă între casa sa şi 
Mazarin. Se spunea că fiul lui cel mare, ducele de Mercoeur, 
urma să se însoare cu Victoria Mancini, cea mai mare dintre 
nepoatele cardinalului. În vremea asta, spaniolii, profitând de 
rechemarea trupelor la Paris îşi luară revanşa pentru 
înfrângerea suferită la Lens şi cuceriră Ypres şi Saint-Venant. 
Regina, speriată, îşi luă copiii şi plecă la Compiegne. Cardinalul 
şi prinţul de Conde se îndreptară spre La Fere, ca să treacă în 
revistă trupele ce urmau să se îndrepte spre Flandra. Dar 
sfaturile primite de Conde, la Paris de la sora sa, începură să 
dea roade. Prinţul, am mai spus-o, era inimos, curajos, dar 


schimbător şi lacom de glorie. La douăzeci şi şapte de ani 
cucerise titlul de mare căpitan. Râvnea să-l cucerească şi pe 
cel de mare om politic şi să-l înfrunte pe Mazarin. Doamna de 
Longueville îi arătase cât se poate de limpede în ce fel se 
folosise cardinalul de el. Toţi nobilii care luptaseră împotriva 
Curţii intraseră în grațiile ei. El, care slujise Curtea, nu căpătase 
nimic; în plus, mai pierduse şi pălăria de cardinal, pe care voise 
s-o dea fratelui său. Mai mult chiar, acest frate al său, cocoşat, 
molâu, ignorant şi în ale războiului şi în ale politicii, fusese 
numit - datorită numelui său - generalisim al oraşului Paris şi 
domnise o vreme, aidoma unui rege, în capitala Franţei. Cum s- 
ar fi comportat el dacă s-ar fi aflat în locul lui, el, soldatul şi 
omul de geniu! Ar fi domnit ca un rege şi poate că până la urmi 
ar fi izbutit chiar să pună mâna pe sceptru. Pe de altă parte, 
alianţa care se pregătea între Vendome şi Mazarin îl deranja 
foarte tare. Ducele de Beaufort, băiatul cel mic al lui Vendome, 
deşi mai puţin iscusit decât el în ale războiului, dar tot atât de 
viteaz şi de popular, râvnea să-i ia locul. Şi chiar dacă ar mai fi 
avut de înfruntat unele piedici în realizarea acestui scop, 
Victoria Mancini, viitoarea lui cumnată, avea să i le înlăture cu 
uşurinţă. Aşa că în timpul şederii sale la Compiegne, Conde fu 
într-o dispoziţie sufletească din cele mai negre. În La Fere, 
indispoziţia îi spori şi exigenţele marelui căpitan în privinţa 
armatei pe care-o inspecta îl supărară foarte tare pe Mazarin. 
Lui Conde îi sări ţandăra şi cum căuta cu luminarea un motiv ca 
s-o rupă cu Mazarin, se folosi de acest prilej şi se certă la cuțite 
cu el. Contele de Harcourt, fratele ducelui de Elbeuf, despre 
care am mai vorbit, fu numit imediat comandantul armatei din 
Flandra, în locul lui Conde. Prinţul se retrase la guvernământul 
său din Bourgogne, nemulţumit de toţi şi de toate, de oameni 
şi de lucruri. 


În vremea asta, cum demonstrațiile frondourilor împotriva 
lui Mazarin îi jigneau pe partizanii acestuia, mazariniştii 
hotărâră să riposteze. O mână de nobili, foarte ţanţoşi şi siguri 
de ei, începură să ia seara cu asalt aleile grădinii Tuileries, să-l 
laude în gura mare pe cardinal şi să-i facă, cum le venea la 
gură, pe toţi ce-i care-l ponegreau. Şi iată că ceata asta de 
tineri aiuriţi se întâlni, într-o seară, în grădina amintită, cu 
ducele de Beaufort. Cum ducele era singur, socoti înţelept să-i 


ocolească. A doua zi, întreg Parisul află că ducele, tremurând 
de frica mazariniştilor, nu avusese curajul să-i înfrunte şi 
fugise ca un laş. Beaufort nu zise nimic, dar seara, îşi luă cu ei 
vreo cincizeci de oameni, se duse la birtul Renard, foarte la 
modă pe acea vreme, unde auzise că se aflau nobilii bătăuşi, îi 
făcu de ocară de faţă cu toată lumea, îi ciomăgi zdravăn şi-i 
alungă din Paris. Această escapadă era cât pe-aci să ducă la 
ruperea proiectului de căsătorie dintre ducele de Mercoeur şi 
Victoria Mancini. Cardinalul, furios, de înfrângerea partizanilor 
săi, începu să strige cât îl ţinea gura că nu-şi va da nepoata 
după fratele unui zăpăcit pe care-l ura din toată inima. Culmea 
e că în această afacere pusă la cale între Mazarin şi Vendome, 
adică între sluga de odinioară a cardinalului Bentivoglio şi 
urmaşul lui Henric al IV-lea, Mazarin era cel care ameninţa că- 
şi va retrage cuvântul. 

In vremea asta, regina, deşi îl ura pe prinţul de Conde îşi 
dădu seama că încă nu era destul de puternică pentru a-şi 
permite luxul să se descotorosească de el. Îi trimise deci, în 
Bourgogne, o scrisoare plină de bunăvoință, în urma căreia 
prinţul părăsi Maconul, unde se retrăsese, şi se reîntoarse la 
Compiegne. Regina nu aştepta decât această întoarcere ca să- 
şi pregătească intrarea în Paris. Coadjutorul, socotind şi el 
necesară această întoarcere, plecă la Compiegne să discute cu 
regina. Ajungând acolo intră în palat, dar când să urce scara, 
cineva îi strecură un bileţel în care scria: 

„Dacă intraţi la regină, sunteți un om mort”. 

Coadjutorul vâri biletul în buzunar şi intră. Regina îl primi 
cum nu se poate mai bine şi insistă să discute şi cu Mazarin. 
Dar coadjutorul, care ţinea să-şi păstreze popularitatea de 
care se bucura faţă de parizieni, refuză. Regina se supără, dar 
coadjutorul îi răspunse că dacă s-ar împăca cu Mazarin şi-ar 
pierde într-o clipă toată influenţa pe care-o avea şi n-ar mai 
putea face nimic pentru cardinal. La câteva zile după această 
vizită, doamna de Chevreuse fu chemată la regină. După ea; 
porni spre Compiegne ducele de Conţi, sub pretextul că se 
duce să-şi vadă fratele, pe ducele de Conde. În aceeaşi zi, 
Curtea primi vestea că ducele de Harcourt forţase râul Escaut, 
între Bouchain şi Valenciennes, şi pusese pe goană un corp de 
armată spaniol de opt sute de călăreţi; sigur, nu era nici 
victoria de la Rocroy, nici cea de la Lens, dar, mă rog, era 


totuşi o victorie, şi regina hotărî să profite de ea şi să se 
întoarcă în Capitală. Această întoarcere avu loc în 18 ale lunii 
august, 1649, după o absenţă de şase luni. Seara, se dădu o 
mare petrecere la Palatul Regal. A doua zi, ai fi putut crede că 
regina nu lipsise nicio zi din Paris. Dar, cum bine vă puteţi da 
seama, toate aceste împăcări erau numai de suprafaţă; pe 
dedesubt erau pline de venin. Domnul de Conde era mai 
posomorit ca niciodată. Căsătoria domnului de Mercoeur cu 
Victoria Mancini, care, în sfârşit, se făcuse, îl înăcrise şi mai 
tare. Aflase că regina îl primise pe ducele de Beaufort, fratele 
lui Mercoeur, şi că discutase cu el pe ascuns. Vedea deci 
plouând cu favoruri ministeriale peste casa Vendome pe care- 
o ura, în timp ce el nu izbutise nici măcar să-l ajute pe 
cumnatul său, domnul de Longueville, să intre în posesia 
guvernământului din Pont-de-l'Arche care-i fusese făgăduit 
prin tratat. În sfârşit, într-o seară, venind să insiste din nou pe 
lângă Mazarin, acesta, contrar obiceiului său, îl repezi cu atâta 
grosolănie, încât Conde întrebă: 

— Eminenţa-voastră îmi declară război? 

— Nu-ţi declar. Dar dacă ţii neapărat să te războieşti cu 
mine, sunt gata. 

Conde îşi luă pălăria şi privindu-l pe cardinal, cu surâsul lui 
dispreţuitor, îi spuse: 

— Cu bine, Marte! 

Cuvintele fuseseră rostite atât de tare, încât se auziră până 
în anticameră. A doua zi, toată lumea nu-i mai spunea lui 
Mazarin decât Marte. 

De data asta Conde părea definitiv certat cu Mazaruc. Dar 
Gaston de Orleans, care ţinea morţiş să-i facă rost abatelui de 
la Riviere de pălăria de cardinal, încercă să-i împace. Conde 
se arătă gata să-i satisfacă dorinţa lui Gaston, cu condiţia ca 
doamnelor de Marcillac şi de Pons să li se acorde onoarea 
unor taburete la regină. Cererea i se păru atât de nesăbuită 
lui Gaston, încât o primi cu cel mai dispreţuitor zimbet cu 
putinţă. Deşi cititorilor noştri poate că li se pare cât se poate 
de simplă, ea stârni la Curte o adevărată revoluţie. Regulile 
etichetei precizau că n-aveau dreptul la taburet în odaia 
reginei decât femeile care se înrudeau cu casele regale, adică 
ducesele, soțiile de duci şi cele de pairi. Sora ducelui de 
Rohan, deşi fusese recunoscută oficial de către Henric al IV- 


lea ca fiind rudă cu el, iscase mari nemulțumiri la Curte când i 
se acordase dreptul la taburet. La rândul lui, Ludovic al XIII- 
lea acordase acest drept domnişoarelor din casa de Bouillon; 
dar acestea se trăgeau din neam de regi. În sfârşit, regina 
acordase şi ea acest drept contesei de Fleix, dar contesa era 
rudă cu Ana de Austria, după cum sora ducelui de Rohan era 
rudă cu Henric al IV-lea. Or, nevasta prinţului de Marcillac şi 
văduva domnului de Pons nu se trăgeau niciuna, nici cealaltă 
din neam de regi. Aşa că toată nobilimea se ridică împotriva 
acestei pretenţii, ceea ce o făcu pe regină să nu le acorde 
celor două favoarea cerută. Conde fierbea de mânie. Dar iată 
că i se ivi ocazia să se răzbune pentru afrontul îndurat. 
Ducele de Richelieu, nepotul cardinalului cu acelaşi nume, o 
iubea cu înfocare pe doamna de Pons şi voia s-o ia de 
nevastă. Or, Curtea nici nu voia să audă de această căsătorie; 
ducele de Richelieu era guvernator în Havre; doamna de Pons 
era cea mai bună prietenă a doamnei de Longueville, care - 
prin bărbatul ei - avea o mare influenţă în Normandia. Dacă |- 
ar fi atras de partea ei pe ducele de Richelieu, Normandia ar 
fi constituit un mare pericol ptntru regină. Conde îi căsători 
pe cei doi, împotriva Curţii. Această veste o lovi crunt pe 
regină, mai ales că prinţul de Conde începu şi se laude 
pretutindeni cu isprava făcută. Fără să-şi dea seama, îşi 
iscălise sentinţa de întemniţare. Într-adevăr furioasă la culme 
şi aţâţată de Mazarin, regina porunci ca prinții de Conde, de 
Conti şi de Longueville să fie arestaţi. Lucrul se execută de 
îndată şi cei trei fură conduşi, fără multe fasoane, la 
închisoarea din Vincennes 


Capitolul XX 

1650 
Doamna de Longueville în Normandia. 
— Ajunge în Olanaa. 
— Incercarea de fugă a doamnei de Bouillon. 
— Doamna de Conde la Bordeaux. 
— Purtarea lui Gaston. 
— Turennc tratează cu spaniolii. 
— Neliniştea Curtii care pleacă din nou la Compiegne. 
— Oraşul Bordeaux îi primeşte pe prinții nemultumiti. 
— Curtea porneşte împotriva acestui oraş. 


— Actul de cruzime al reginei. 

— Represaliile bordeleziior. 

— Sfirşilul războiului din sua. 

— Coadjutorul intră în partidul prinților. 

— Condiţiile acestei alianțe. 

— Campania lui Mazarin. 

— Sfirşitul prințesei de Conde, mama lui Conde, Conti şi a 
doamnei de Longue- villc. 

— Hotărirea Parlamentului. 

_ — Cardinalul se întoarce la Paris. 

In politica veacului de care ne ocupăm este demn de 
remarcat faptul că ori de câte ori este vorba de un rege, de un 
prinţ sau de un ministru, orice lucru perfid pe care-l săvârşesc 
li se iartă, orice faptă urâtă este uitată, orice obstacol întâlnit 
în cale este înlăturat, orice dificultate este îndepărtată, astfel 
încât în locul drumului povrnit şi bolovănos, li se înfăţişează o 
cale uşoară, pardosită cu zâmbete. E adevărat că la capătul 
acestei căi se mai află uneori câte o prăpastie. Miniştrii, mai 
dibaci, o evită; regii şi prinții se pare însă că ţin cu tot 
dinadinsul să nimerească drept în ea. Aşa s-a întâmplat şi cu 
prinţul de Conde. A salvat Franţa câştigând victoriile de la 
Rocroy, Nordlingen şi Lens; a apărat prestigiul regalității la 
Saint-Germain şi Charenton; i-a adus, în triumf, pe rege şi pe 
regină, la Paris; cardinalul îi era dator vândut pentru tot ceea 
ce făcuse pentru el; dar, ca să-şi recâştige popularitatea 
pierdută, Mazarin s-a hotărât să-l trădeze tocmai pe omul care- 
| ajutase cel mai mult; drept mulţumire pentru binele pe care. i- 
| făcuse, îl vârâse în temniţă. Gestul lui Mazarin ne face să ne 
dăm seama şi mai limpede de laşitatea şi de infamia acestui 
ministru. In sfârşit, izbutise să se debaraseze de cei trei prinți 
care-l stinghereau. Mai rămânea doamna de Longueville. 


La vestea arestării soţului şi celor doi fraţi, doamna de 
Longueville se retrase în Normandia, pe care socotea că putea 
conta. Dar regina plecă imediat la Rouen, cu cei doi fii ai ei. 
Normandia, care cu un an în urmă se ridicase până la ultimul 
om la glasul doamnei de Longueville, de data asta nu mai vru 
să mişte nici măcar un deget pentru ea. Speriată, doamna de 
Longueville părăsi Rouenul şi se refugie în Havre; conta pe 
ducele de Richelieu care fusese numit guvernator al acestui 


oraş. Dar ducele închise porţile cetăţii şi nici măcar nu vru sfi 
audă de ea. Atunci se refugie la Dieppe. Între timp, regina, 
care-l numise pe contele de Harcourt guvernator al 
Normandiei, trimise un regiment de soldaţi, comandat de 
Belliare, s-o prindă pe fugară şi s-o aducă în oraș. Când văzu 
trupele, doamna de Longueville, temându-se ca nu cumva 
guvernatorul oraşului s-o predea reginei, fugi pe o poartă 
dosnică, urmată de câteva din femeile care-o însoţiseră în 
Normandia şi de câţiva dintre gentilomii care-i rămăseseră 
credincioşi; după ce făcu mai bine de două leghe pe jos, ajunse 
în micul port din Pourville; aici văzu la mal o corabie care se 
pregătea de plecare şi se hotări să fugă cu ea. Dar mareea era 
atât de puternică, marea atât de zbuciumată, iar vântul sufla 
cu atâta furie, încât barcagii de pe țărm o sfătuiră să nu plece 
pe o astfel de vreme. Cum doamna de Longueville se temea 
de regină mai cumplit chiar decât de un uragan, porunci unui 
barcagiu s-o ducă totuşi pe vas; nu făcură însă nici douăzeci 
de metri și un val uriaş răsturnă barca. Doamna de Longueville 
căzu în apă şi ar fi pierit cu siguranţă, dacă barcagiul n-ar fi 
izbutit s-o prindă şi s-o aducă pe mal. Cum doamna de 
Longueville voia cu tot dinadinsul să ajungă la vas, gentilomii o 
sfătuiră să renunţe şi să nu ispitească soarta care totuşi fusese 
atât de binevoitoare cu ea şi o salvase de la moarte. Unul din 
bărbaţii din escortă făcu repede rost de nişte cai şi, încălecând 
în grabă cu toţii, merseră toată noaptea, de-a lungul coastei; 
dimineaţă ajunseră la o casă arătoasă. Era conacul unui senior 
din Caux, care-i primi cu multă bunăvoință, făgăduind să-i 
ascundă atâta cât va fi nevoie. Aici, doamna de Longueville 
află cu stupoare că nava pe care ţinuse cu atâta îndărătnicie 
să se imbarce aparţinea cardinalului Mazarin şi că, de îndată 
ce-ar fi pus piciorul pe punte, ar fi fost arestată şi predată 
acestuia. Peste câteva zile, inchirie un vas englezesc, părăsi 
Franţa şi ajunse cu bine în Olanda, unde fu primită ca o regină 
de prinţul de Orania şi de soţia acestuia. 

Campania din Normandia se terminase. Toţi căpitanii, toţi 
guvernatorii se grăbiră să depună jurământul de supunere în 
faţa reginei. Apoi Ana de Austria se îndreptă spre Bourgogne 
unde lucrurile se petrecură la fel ca în Normandia: adică toată 
lumea se supuse. Domnul de Vendome fu numit guvernator în 
acest ţinut, la fel cum fusese numit şi domnul de Harcourt în 


Normandia. Apoi regina şi cei doi fii ai săi se reîntoarseră la 
Paris. 

Înainte însă de a pleca din Capitală, regina poruncise ca 
doamna de Bouillon - al cărei bărbat izbutise să fugă imediat 
după întemnițarea celor trei prinți - să fie arestată. Aceasta fu 
cât pe-aci să scape, dar din nenorocire fata ei se îmbolnăvi de 
vărsat chiar în ziua plecării. Cum mama nu vru să se despartă 
de fiica bolnavă, fură prinse şi întemniţate amândouă la 
Bastilia. Soţia prinţului de Conde fu mai norocoasă. Auzind că 
va fi arestată, puse pe una din cameriste în pat, în locul ei, iar 
ea luându-şi fiul, pe ducele de Enghien, fugi la Montrand, iar de 
acolo la Bordeaux, oraş care-l simpatiza pe Conde şi care era 
foarte nemulţumit de guvernatorul său, ducele de Epernon, 
certat la cuțite cu Parlamentul din acest oraş şi cu magistraţii 
săi. Aflând această veste, regina il trimise pe mareşalul de la 
Meilleraie să supună oraşul şi s-o aducă pe doamna de Conde. 

În vreme ce doamna de Longueville fugea în Olanda, în 
vreme ce doamna de Bouillon era arestată iar doamna de 
Conde se refugia la Bordeaux, o altă femeie se pregătea s-o 
înfrunte pe regină: această femeie era prinţesa văduvă de 
Conde, mama celor doi prinți arestaţi în mod samavolnic, ducii 
de Conde şi de Conti. Doamna de Conde-mama se hotări să 
facă ceea ce nimeni nu cutezase până atunci: să roage 
Parlamentul să-i facă dreptate. În vreme ce regina se afla încă 
în Bourgogne, prinţesa-mamă veni în faţa consilierilor din 
Marea Cameră şi ceru ca fiii ei să fie judecaţi dacă erau 
vinovaţi, şi eliberaţi dacă erau nevinovaţi. 

Dar Gaston de Orleans, care ţinea locul reginei cât aceasta 
era plecată, porunci ca prinţesa-mamă să fie exilată la 
Bourges. Parlamentul, neputându-se opune hotărârii date de 
Gaston, o sfătui pe prinţesă să plece. Ea plecă intr-adevăr, dar, 
ajungând la Angerville, se îmbolnăvi grav din pricina oboselii şi 
a durerii şi fu obligată să-şi întrerupă călătoria. 

În vremea asta, doamna de Longueville se întâlnise cu 
nemulţumitul Turenne şi încheiaseră împreună un tratat cu 
spaniolii. Turenne îşi uni trupele cu cele ale arhiducelui 
Spaniei, şi, după ce-l asediară o vreme pe ducele ie Guise, în 
Picardia, se îndreptară spre Paris. Curtea, neliniştită, plecă la 
Compiegne, iar Mazarin se îndreptă spre Saint-Quentin să 
discute cu mareşalul Duplessis în ce fel să se opună armatelor 


lui Turenne. Dar n-apucă să ajungă bine în Saint-Quentin, că-l 
şi prinse din urmă vestea că lucrurile se încurcaseră rău de tot 
şi în Guyenne. Într-adevăr, soţia lui Conde, împreună cu prinţul 
de Marcillac, acum duce de la Rochefoucauld în urma morţii 
tatălui său, şi cu Bouillon, după ce-l atrăseseră de partea lor pe 
Turenne, se întorseseră în Guyenne, unde făcuseră apel la 
toată nobilimea din Auvergne şi Poitou să-i ajute, apel la care 
nobilimea răspunsese punându-le la dispoziţie o oaste de vreo 
două mii cinci sute de oameni. Intâlnirea cu această oaste fu 
fixată în oraşul Mauriac şi doamna prinţesă de Conde, 
purtându-şi băiatul ca pe un drapel, ajunse în acel loc în ziua 
de 14 mai 1649. De acolo se îndreptară cu toţii către 
Bordeaux, echipați ca de război, cu steagurile desfăşurate şi 
sunând din trâmbiţi. După câteva mici încăierări cu oamenii 
regelui, ajunseră cu bine la Coutras, unde aflară că oraşul 
Bordeaux era gata să-i primească, pe prinţesă şi pe fiul ei, cu 
condiţia ca escorta acestora, care li se păru cam prea 
numeroasă magistraţilor, să rămână dincolo de zidurile 
oraşului. Prinţesa primi şi intră în oraş în uralele mulţimii de 
bordelezi care veniseră s-o întâmpine. Curtea, foarte speriată 
de toate aceste evenimente, îi declară, pe doamna de Conde, 
pe ducele de Bouillon, pe vicontele de Turenne şi pe ducele de 
la Rochefoucauld, vinovaţi de crimă de les-majestate. În 
curând, veştile din sud deveniră din ce în ce mai alarmante. 
Prinţesa de Conde reedită la Bordeaux scenele de la Primăria 
Parisului, care avuseseră loc pe vremea doamnei de 
Longueville. Acum era rândul ei să fie regină în acest oraş, aşa 
cum fusese şi cumnata ei, cu un an în urmă, la Paris. Îi primi pe 
ambasadorii regelui Spaniei, discută cu ei, refuză să citească 
scrisorile mareşalului de la Meilleraie, scrise Parlamentului din 
Bordeaux prin intermediul Parlamentului din Paris, şi încredința 
ducilor de la Rochefoucauld şi de Bouillon posturile-cheie ale 
oraşului. Curtea, înfuriată, hotărî să pornească împotriva 
doamnei de Conde aşa cum pornise şi împotriva doamnei de 
Longueville. Gaston de Orleans fu numit locotenent general al 
regatului şi regele, regina şi Mazarin o porniră spre Bordeaux, 
destul de speriaţi şi uitându-se mai mult îndărătul decât 
înaintea lor. Deşi gazetele de la Curte anunţară că se îndreptau 
cu toată repeziciunea spre acest oraş, le trebui mai bine de o 
lună ca să ajungă de la Paris la liboume. Prima faptă a reginei, 


sosind în acest oraş, fu un act de mare cruzime, care se soldă 
cu nişte represalii la fel de crude. La două leghe de Bordeaux 
se afla o cetăţuie, pe jumătate castel, pe jumătate fortăreață, 
unde comanda un om pe nume Richon. Cum acel om nu vru să 
se supună reginei, aceasta ordonă ca cetăţuia să fie luată cu 
asalt, iar după ce fu luată, îl condamnă pe Richon la 
spânzurătoare. Drept represalii, bordelezii spânzurară şi ei un 
maior din regimentul lui Navailles, prizonier la Bordeaux. 
Acum, nimeni din acest oraş nu mai vru să se predea reginei. 
Ana de Austria, înfuriată, ordonă asediul. Dar acest mic război 
se sfirşi ca toate celelalte din această zbuciumată epocă. 
Regina se plictisi să mai asedieze oraşul, oraşul se plictisi să 
mai fie asediat de regină. După diverse tratative purtate ba de 
domnul de la Meilleraie, ba de La Rochefoucauld, cele două 
tabere se împăcară şi încheiară un tratat în care se prevedeau 
următoarele: 

1. Bordelezilor li se acorda amnistia totală. 

2. Prinţesa de Conde era liberă să se ducă la oricare din 

castelele ei. 

3. Ducii de Bouillon şi de La Rochefoucauld reintrau în grațiile 

Curţii, garantându-li-se viaţa şi bunurile. 

4. Ducele de Epemon era rechemat la Curte. 

În plus, doamna de Conde era obligată să părăsească imediat 
oraşul Bordeaux, ca să facă loc reginei, aceasta ţinând 
neapărat să fie la rindu-i stăpână, chiar şi numai douăzeci şi 
patru de ore în acest oraş rebel. Prinţesa nu mai aşteptă să fie 
poftită a doua oară; se îmbarcă imediat pe o mică galeră şi se 
îndreptă spre Coutras, unde căpătă îngăduinţa să rămână 
câteva zile. Regina cu cei doi copii ai ei, cu Mazarin, cu 
Domnişoara, fiica lui Gaston de Orleans, şi cu mareşalul de la 
Meilleraie, intrară în oraş. Dar în timp ce cardinalul repurta la 
Bordeaux acest succes neînsemnat, domnul de Turenne, care 
nu stătuse nici el cu mâinile în sân, mărşăluia spre Paris ca să-l 
elibereze din închisoare pe prinţul de Conde. Şi iată că într-o 
bună dimineaţă se răspândi zvonul că spaniolii se ăflau la 
Dammartin, adică la numai două leghe de Paris. Groaza fu atât 
de mare printre cei de la Curte, încât nu mai cutezară să-i lase 
pe cei trei prinți la închisoarea din Vincennes şi-i transportară, 
în mare grabă, la castelul Marcousis, aflat la şase leghe de 
Paris, dincolo de râurile Sena şi Marna, castel care aparţinea 


contelui de Entraignes. Mutarea odată isprăvită, lucrul cel mai 
important pentru Curte devenea, în acel moment, să facă rost 
de bani. După îndelungi deliberări parlamentare, se propuse o 
Cameră de Justiţie care să-i jupoaie pe bancheri, obligându-i să 
plătească pe un an înainte, darea anuală. Această măsură 
procură intr-adevăr statului ceva bani, la care mai contribui şi 
Gaston de Orleans cu şaizeci de mii de livre. Dar Parlamentul 
nu vru să contribuie cu nimic înainte de a afla din ce pricină se 
ajunsese într-o situaţie bănească atât de dezastruoasă. Or, 
cauza era Mazarin, acelaşi Mazarin care îi târâse pe rege, pe 
regină, Curtea şi armata la o sută cincizeci de leghe de Paris, ca 
să se războiască cu cine? Cu un oraş paşnic şi pe deasupra şi 
parlamentar. Căci între Parlamentele din cele două oraşe 
existau trainice legături de prietenie. Dovadă faptul că 
Parlamentul din Bordeaux înaintase o cerere Parlamentului din 
Paris prin care cerea eliberarea celor trei prinți întemnițați; 
Parlamentul din Paris luase imediat în consideraţie această 
cerere şi deliberase, cu toată opoziţia lui Gaston de Orleans, 
care numai la gândul că prinţul de Conde ar putea fi pus în 
libertate simţea cum moare de frică. 

In vremea asta, la Paris începuse să se constituie un partid 
alcătuit din toţi cei nemulţumiţi, adică din frondeurii care nu 
căpătaseră niciun beneficiu, şi din vechii mazarinişti care 
fuseseră traşi pe sfoară. Coadjutorul, pe care Mazarin îl jignise 
crunt de două sau trei ori, era sufletul acestui partid. Ducele de 
Beaufort, foarte satisfăcut de favorurile Curţii, nu voi să facă 
parte din noul partid. Dar iată că într-o noapte, trăsura îi fu 
atacată de o ceată de oameni înarmaţi, şi în încăierare, una 
dintre slugile ducelui fu ucisă. Era, fără îndoială, unul din acele 
atacuri banditeşti atât de frecvente în acea epocă, în care hoţii 
buzunăreau pe oricine. Dar poporul, care-l idolatriza pe 
Beaufort şi care nu încetase o dipă să-l urască pe Mazarin, puse 
fapta în cârca acestuia, strigând sus şi tare că ministrul voise 
să-l asasineze pe duce. Cum de data asta pentru o asemenea 
crimă versurile li se părură neputincioase, renunţară la ele şi 
apelară la pictură. La trei zile după această întâmplare, nu 
exista colţ de stradă, poteci sau răscruce unde Mazarin să nu 
atâme cu laţul de gât, într-o spânzurătoare mai lungă ori mai 
scurtă, după cât era de înverşunată ura celui care-l zugrăvise. 
Zidurile mai erau încă acoperite cu aceste picturi, când, în 15 


noiembrie 1650, Curtea se înapoie în Capitală. 

Nici nu ajunse bine Mazarin la Palat, că noul partid îi și puse 
în mână o cerere. După felul cum avea să răspundă la această 
cerere, tabăra adversă îşi putea da seama de intenţiile sale. În 
cerere se solicita pălăria de cardinal pentru coadjutor. Mazarin 
duse cererea reginei, iar aceasta o respinse, înfuriată. Ducele 
de Orleans, pe care teama îl făcea să vadă uneori mult mai 
departe decât ceilalţi, insistă pe lângă regină să nu respingă 
cererea. Regina se mai gândi, apoi spuse că va supune această 
cerere consiliului ei şi că va face aşa cum o va sfătui acesta. 
Era un alt mod de a refuza, fiindcă acest consiliu era alcătuit 
din contele Servien, secretarul de stat Letellier şi din noul 
cancelar, marchizul de  Châtcauneuf, toţi trei duşmani 
înverşunaţi ai coadjutorului. 

Coadjutorul avea mai multe motive să fie nemulţumit de 
Mazarin. Primul era că după decapitarea lui Carol |, regele 
Angliei, cardinalul îl primise foarte prost pe contele de 
Montrose care făcuse foarte multe lucruri bune în Scoţia, în 
favoarea Franţei. 

Al doilea, era refuzul unei amnistii pe care o ceruse 
coadjutorul în favoarea câtorva gentilomi întemnițați la 
începutul Frondei. 

Al treilea motiv de nemulţumire era refuzul pălăriei de 
cardinal, pe care Mazarin i-o făgăduise totuşi în urmă cu câteva 
luni. 

Această ultimă ofensă umplu paharul şi coadjutorul redeveni 
duşmanul neîmpăcat al cardinalului. Numai că această ură era 
acum mult mai amenințătoare şi mai înveninată. Or, 
coadjutorul nu era omul care să-şi rumege multă vreme ura 
fără să-şi lovească duşmanul. Se alătură deci partidului 
prinților. Şefii acestui partid erau trei femei. Totul este ciudat în 
această epocă în care, vreme de cinci sau şase ani, mersul 
firesc al lucrurilor pare răsturnat. Cele trei femei erau: doamna 
de Rhodes, văduva domnului de Rhodes şi fiica naturală a 
cardinalului Louis de Lorena; prinţesa Ana de Gonzague, care s- 
a dat vreme îndelungată drept soţia ducelui de Guise şi care 
până la urmă s-a hotărât să se mărite cu fratele electorului 
palatin Eduard de Bavaria, motiv pentru care acum i se spunea 
Prinţesa Palatină şi în sfârşit, domnişoara de Chevreuse. Gaston 
de Orleans aderase şi el la acest partid, dar numai ca să aibă o 


portiţă de scăpare atunci când Conde avea să iasă din 
închisoare. Prinţul acesta adera la toate comploturile şi le trăda 
pe toate; aşa că nu ştiai de ce anume să te minunezi mai mult: 
de uşurinţa cu care el accepta să facă parte din toate aceste 
cabale, ori de nechibzuinţa celor care-l rugau să participe la 
ele. 

Coadjutorul discută deci cu cele trei şefe de partid şi toţi 
patru ajunseră la concluzia că: 

1. Mazarin trebuia răsturnat; 

2. Prinții trebuiau să fie scoşi din închisoare; 

3. Coadjutorul să fie, în sfârşit, făcut cardinal; 

4. Domnişoara de Chevreuse să se mărite cu prinţul de Conti. 

Semnară cu toţii actul care conţinea aceste condiţii; dar, din 
păcate, actul n-avea nicio valoare dacă nu era semnat şi de 
Gaston de Orleans. Ca să poată pune mâna pe el, fură obligaţi 
să se lanseze într-o adevărată vinătoare: prinţul fu urmărit, 
rugat, sâcâit, strâns cu uşa. Până la urmă semnă. 

„Dar - spune domnişoara de Chevreuse - ca şi cum ar fi 
semnat un pact cu diavolul, speriat să nu fie cumva surprins de 
îngerul său păzitor” 

Cam tot pe atunci, cardinalul, de teamă ca nu cumva prinții 
întemnițați să evadeze, porunci să fie transferați de la 
Marcousis la Havre. De această treabă se ocupă domnul de 
Harcourt, noul guvernator al Normandiei. Cei trei îşi păstraseră 
firea până şi în închisoare: domnul de Conde făcea spirite şi 
cânta, domnul de Conti ofta şi se ruga, iar domnul de 
Longueville suferea şi se văita. În ziua în care porniră spre 
Havre, Conde compuse în cinstea şefului de escortă un cuplet 
pe care-l cântă cât ţinu drumul. lată-l: 

„Bondocul ăsta gras şi scurt 

Ce-a fost un nume în istorie, 

Acest brav conte de Harcourt 

Învăluit cândva în glorie, 

Care-a intrat ca un erou și în Cazai şi în Turin 

Acuma, vai! Acuma, vai! 

E portărel la Mazarin!“ 

Inchisoarea îi sporise grozav popularitatea lui Conde. 
Oamenii de litere îi înălţau osanale: Comeille, Sarrasin, Segrais, 
Scarron şi  domnişoara de Scudery îi aduceau elogii 
pretutindeni. La câteva zile după plecarea din Vincennes, 


domnişoara de Scudery, care venise intr-un fel de pelerinaj în 
fosta celulă a lui Conde, pelerinaj foarte la modă în acea vreme, 
văzind nişte flori pe care prinţul, ca să se distreze, le uda zilnic 
cu mina lui, scrise pe perete următorul catren: 

Aceste gingaşe garoafe stropite de-un războinic mare, 

Cu mâna ce-a ținut o spadă şi-a înstrunit un armăsar, 

Iti amintesc că şi Apolo a construit cândva altare 

Şi nu te miră că şi Marte poate să fie grădinar. 

In vremea asta, campania din Guyenne îi deschisese 
cardinalului apetitul pentru războaie. În loc să rămână la Paris, 
unde duşmanii lui îi făceau o atmosferă din cele mai proaste, el 
plecă în Champagne, unde mareşalul Duplessis se pregătea să 
cucerească Rethelul. Nici nu trecu bine de bariera Parisului că 
ostilitățile împotriva lui şi începură. Soţia lui Conde trimise 
repede Parlamentului o cerere, în care implora ca cei trei prinți 
să fie puşi în libertate, iar dacă nu, să fie măcar judecaţi şi 
aduşi de la Havre la Luvru. Tot atunci sosi la Paris vestea că 
prinţesa-mamă de Conde murise. Işi dăduse sfârşitul fără să 
mai apuce să-şi revadă fiii, iar cei care aveau interes să tragă 
foloase din această moarte lansară zvonul că prinţesa se 
prăpădise de jalea şi durerea pricinuite de întemnițarea fiilor ei. 
Parlamentul luă imediat în discuţie cererea doamnei de Conde, 
soţia prinţului, şi tocmai erau pe cale să-i dea satisfacţie, când 
iată că un curier aduse vestea cuceririi Rethdului şi a victoriei 
repurtată de mareşalul Duplessis asupra lui Turenne, care 
sosise prea târziu în ajutorul acestui oraş. Vestea contraria 
grozav noile planuri ale coadjutorului. Aşa că, chiar a doua zi 
după sosirea acestei veşti, se înfiinţa în faţa Parlamentului 
pentru a sprijini cererea doamnei de Conde, susţinând că 
trebuia să se profite de victoria de la frontieră pentru a se 
asigura liniştea în oraşul Paris. Parlamentarii căpătară din nou 
curaj şi, în 30 decembrie, se hotărî ca, după ce se va discuta şi 
cu regina arătându-i-se că cei trei prinți fuseseră închişi pe 
nedrept, aceştia să fie puşi de îndată în libertate. 

A doua zi, în 31 decembrie, cardinalul înștiințat de regină că, 
profitând de plecarea sa, partidele adverse unelteau împotrivă- 
i, se întoarse în Capitală. 

Cu această înapoiere a lui Mazarin la Paris se încheiară şi 
evenimentele atât de pline de neprevăzut ale acelui an, 1650, 
la sfârşitul căruia se stinse din viaţă şi ducele de Angouleme. 


Era unul dintre ultimii combatanți ai veacului al XVII-lea, aşa că 
socotim necesar să ne ocupăm puţin de el. 

Charles de Valois, duce de Angouleme, era fiul lui Carol al IX- 
lea şi al Mariei Touchet şi vreme de şaptezeci şi şapte de ani, a 
trăit sub cinci regi: Carol al IX-lea, Henric al Ill-lea, Henric al IV- 
lea, Ludovic al XIII-lea şi Ludovic al XIV-lea. 

La moartea sa, Carol al IX-lea l-a lăsat în grija lui Henric al II- 
lea. Acesta l-a iubit foarte mult şi ducele de Angouleme nu 
numai că a vegheat ultimele clipe ale tutorelui său, dar ne-a 
lăsat şi nişte Memorii foarte interesante, în care moartea 
acestui rege este descrisă până în cele mai mici amănunte. 

Pe patul de moarte, Caterina de Medicis, i-a dăruit comitatele 
Auvergne şi Lauraguais. Ducele a păstrat aceste două comitate 
până în clipa în care Margareta de Valois, prima nevastă a lui 
Henric al IV-lea, i le-a cerut regelui pentru Delfinul Ludovic al 
XIII-lea. 

În vremea asta Angouleme, zăcea la Bastilia pentru complotul 
pus la cale împotriva lui Henric al IV-lea, împreună cu Biron. În 
1603 ieşi în sfârşit, din temniţă, dar în 1604 nimeri din nou 
acolo, deoarece conspirase împotriva aceluiaşi rege împreună 
cu sora lui, marchiza de Vemeil. De data asta fu condamnat la 
decapitare; dar Henric al IV-lea preschimbă cruda pedeapsă în 
închisoare pe viaţă. lată însă că în 1616, ducele de Angouleme 
ieşi din nou din temniţă şi deveni, în 1619, colonel-general al 
cavaleriei franceze şi cavaler al ordinelor regelui; în 1628 era 
comandantul şef al armatei care asediase cetatea La Rochelle. 

Bastilia, pe care o frecventase în atâtea rânduri, îi inspirase 
ducelui un mare respect faţă de Richelieu. Cum devenise unul 
dintre cei mai zeloşi curteni ai acestuia, într-o zi Richelieu, 
dându-i să comande un corp de armată, i-a spus: 

— Domnule, regele îţi încredinţează comanda supremă a 
acestei armate, dar te roagă ca, atât cât este cu putinţa, să te 
abţii să-l furi. 

— Domnule, răspunsese ducele care era recunoscut pentru 
lăcomia lui de bani, ceea ce-mi cereţi e un lucru foarte dificil, 
dar, în sfârşit, voi face tot ce voi putea ca să nu-l nemulţumesc 
pe rege! 

In 1644, deci la virsta de şaptezeci şi unu de ani, deşi 
încovoiat şi doborit de gută, s-a însurat cu o fată de douăzeci, 
frumoasă, şi deşteaptă pe care o lăsat-o văduvă în 1650. 


Această văduvă, care a trăit până în 15 august 1725, constituie 
unicul exemplu, în istorie, al unei nurori care a murit la o sută 
cincizeci şi unu de ani după socrul ei. (Se ştie că regele Carol al 
IX-lea a murit în 1574). 

Să presupunem acum că ducele de Angouleme n-ar fi fost 
fiul natural al lui Carol al IX-lea, ci fiul lui legitim: nici Henric al 
lll-lea, nici Henric al IV-lea n-ar mai fi domnit. Ce s-ar fi 
intâmplat atunci cu Franţa? Ce schimbări ar fi adus în lume 
acest moştenitor direct al regilor din ramura Valois? Există 
genuni a căror adâncime te sperie şi pe care inteligenţa 
umană nu cutează să le sondeze... 


Capitolul XXI 
1651 

Intrigile lui Mazarin după înapoierea sa la Paris. 
— Refuzul Domnişoarei. 
— Fidelitatea lui Gaston. 
— Plângerile Parlamentului. 
— Discursul lui Gondy. 
— O nouă furtună amenință Curtea. 
— Ducele de Orleans şi Mazarin. 
— Măsurile luate de Gaston. 
— Izbucneşte furtuna împotriva cardinalului. 
— Plecarea lui Mazarin. 
— Sfatul coadjutorlui. 
— Nehotărirea Domnului. 
— Răscoala Parisului. 

— Po- porul la Palatul Regal. 

— Eliberarea celor trei prinți. 

— Împăcarea reginei cu Gondy. 

— înțelegeri. 

— Majoratul regelui. 

Ajuns la Paris, cardinalului nu-i trebuiră decât o discuţie cu 
regina şi o privire aruncată în jur ca să-şi dea seama cât de 
mult pierduse. Se simţi părăsit de toţi cei care-l ajutaseră 
odinioară. Socoti că cel mai important sprijin ce trebuia 
recucerit era cel al lui Gaston de Orleans. Aşa că primele sale 
demersuri fură îndreptate către unchiul regelui. Dar Gaston, pe 
lângă alte cusururi, îl avea şi pe cel al vicleniei. Ca să nu 


discute cu ministrul, o făcu când pe bolnavul, când pe 
bosumflatul, când pe nemulţumitul. Mazarin se văzu abligat să 
folosească alte mijloace. Apelă deci la domnişoara de Navailles, 
pe care o trimise la fiica lui Gaston să-i ofere, din partea lui, 
mâna lui Ludovic al XIV-lea, cu condiţia să-şi impiedice tatăl să 
intre în partidul prinților. 

Domnişoara de Orleans - căreia acum începuse să i se spună 
şi Marea Domnişoară spre a o doosobi de celelalte fete ale lui 
Gaston, avută din cea de a doua căsătorie a sa cu Margareta 
de Lorena - depunea nişte eforturi nemaipomenite ca să se 
mărite. Lucrul pare cu atât mai ciudat, cu cât Marea 
Domnişoară avea un chip plăcut, se trăgea din os de rege şi 
era putred de bogată. E adevărat că atunci când se născuse, 
un vraci îi prezisese că nu se va mărita niciodată. Oare această 
prezicere să fi influenţat asupra soartei sale, sau soarta dăduse 
câştig de cauză prezicerii? 

Dar fie că Domnişoara nu se increzu în făgăduiala făcută de 
Mazarin, nici în sinceritatea acestuia, fie că diferenţa prea 
mare de vârstă dintre ea şi Ludovic al XIV-lea o făcu să-şi dea 
seama de imposibilitatea unei asemenea căsătorii, deşi ar fi 
dat oricât să se mărite cu un rege, nu se lasă impresionată de 
propunere. Dimpotrivă, pufni în râs şi-i spuse domnişoarei de 
Navailles: 

— Sunt dezolată, dar şi eu şi tata ne-am dat cuvântul că vom 
intra în acest partid: acum nu mai putem da înapoi. 

— Ei, Doamne, răspunse domnişoara de Navailles, mai întâi 
măritaţi-vă cu regele şi după aceea n-aveţi decât să intraţi în 
ce partid doriţi! 

Dar sfatul n-avu nicio influenţă asupra Marei Domnişoare 
care scăpă şi de data asta ocazia de a-şi schimba coroana de 
prinţesă cu una de regină. 

Un asemenea refuz îl nelinişti foarte tare pe cardinal, îşi 
spuse că Gaston trebuia să fie vârât până în gât în politica 
noului partid din moment ce-şi permitea să refuze o asemenea 
propunere. 

Asta însă nu-l împiedică pe Mazarin să-l poftească pe Gaston 
la masă, împreună cu regele şi regina, crezând că doar, doar 
va izbuti să-l atragă de partea lui. Coadjutorul, ştiind cât de 
nestatornic era Gaston în prieteniile sale, socoti că nu mai era 
vreme de pierdut şi că Mazarin trebuia răsturnat cu orice preţ. 


Dar, în ciuda temerilor coadjutorului, Gaston se ţinu tare. 
Această inflexibilitate a Domnului timp de şase săptămini, fu 
poate cel mai mare miracol pe care-l săvârşise vreodată 
coadjutorul. Ceea ce pare mai ciudat în toată povestea asta, e 
că cei trei prinți, aflaţi la Havre, nu numai că erau la curent cu 
tot ceea ce se petrecea la Paris, dar conduceau ei înşişi 
răzmeriţa menită să le aducă eliberarea. Trimiteau şi primeau 
scrisori în nişte ludovici mari de aur, goi pe dinăuntru. În 4 
decembrie, în timp ce Parlamentul se afla în plină şedinţă, 
regina trimise pe careva să le spună parlamentarilor că 
aştepta o deputăţie a lor la Palatul Regal. Deputăţia plecă 
imediat. Primul preşedinte, care o conducea, luă cuvântul şi 
fără să mai aştepte ca regina să le spună de ce-i chemase, 
începu să se plângă, în numele întregului Parlament, că încă 
nu primiseră niciun răspuns la cererea pe care i-o trimiseseră 
în 30 octombrie. Regina răspunse că mareşalul de Grammont 
plecase la Havre ca să-i scoată pe cei trei prinți din închisoare, 
cu condiţia ca aceştia să-şi dea cuvântul că nu vor mai 
contribui în niciun fel la zdruncinarea statului. Cum răspunsul 
era cam evaziv deputaţii insistară ca regina să se pronunţe 
mai limpede. Dar ea, plictisită, îi trimise la ministrul justiţiei, 
care în loc să le răspundă la întrebare, se dezlănţui, ocărându-l 
pe coadjutor. Cum ministrul de justiţie, fiind răcit, răguşise şi 
vorbea cu oarecare dificultate, parlamentarii pretextând că nu 
înţeleg ce spune, îl rugară să pună totul pe hirtie. Ministrul fu 
de acord; trecu alături, în cabinetul reginei, şi după o vreme se 
întoarse cu o declaraţie scrisă de mina lui şi corectată de mâna 
reginei. lată ce se spunea, între altele în această declaraţie: 

„Că domnul coadjutor minţise (cuvântul era scris de mâna 
reginei); că era un spirit răutăcios şi periculos, care-i dădea 
domnului Gaston sfaturi nefaste; că urmărea să ducă statul la 
pierzanie, numai fiindcă i se refuzase pălăria de cardinal, că se 
lăudase în mod public cum că va pune foc în cele patru colțuri 
ale ţării şi că va păzi cu străşnicie acest foc, zdrobind cu mâna 
lui capul oricui s-ar apropia să-l stingă..." 

Citirea acestei declaraţii, în plin Parlament, produse, după 
cum vă puteţi lesne închipui, un mare efect. Era scânteia care 
mai lipsea butoiului cu pulbere şi lupta deveni acum o 
chestiune de viaţă şi de moarte între Mazarin şi Gondy. Acesta 
din urmă se năpusti la tribună, îmboldit de declaraţia cu pricina, 


întocmai ca un bidiviu de pinteni: 

— Domnilor, strigă el, dacă respectul pe care-l am faţă de 
dumneavoastră nu mi-ar închide gura, ar fi cazul să mă plâng 
că n-aţi condamnat ticăloşia acestei hârtii fără valoare care s-a 
citit aici; presupun însă că aţi socotii acest pamflet josnic - care 
nu-i altceva decât o izbucnire nesăbuită de ură a cardinalului - 
sub demnitatea mea şi a domniilor voastre. Aveţi dreptate, 
domnilor, şi eu nu voi răspunde invectivelor cardinalului decât 
printr-un citat din cei vechi: 

„In dificillimis Reipublicae temporibui urbem non deserui, în 

prosperis nâhil de publica re libavi, în disperatis nihil timui“. 

” Spre exemplu Republica, în acel moment, nu a oferit 

cetățenilor nici prosperitate nici disperare”. 

Cer iertare adunării, că - după aceste puţine cuvinte - mă 
văd silit să plec; mă voi întoarce însă. Părerea mea, domnilor, e 
să-l rugaţi pe rege să emită un ordin de eliberare al celor trei 
prinți şi o declaraţie de nevinovăție a acestora; apoi să-i cereţi 
să-i îndepărteze de îndată, din consiliu şi de lângă persona sa 
pe Mazarin. Sper că Parlamentul va rezolva chiar azi aceste 
treburi. 

Cuvântul  coadjutorului fu salutat cu vii aclamații şi 
propunerea sa, pusă la vot, fu aprobată în unanimitate. Regina, 
auzind de cele petrecute în Parlament, îi trimise vorbă lui 
Gaston că vrea să discute cu el. Dar Gaston se mai afla încă 
sub influenţa dominatoare a coadjutorului. 

li răspunse deci că n-avea ce discuta cu ea până ce Mazarin 
nu va fi alungat şi cei trei prinți scoşi din temniţă. De data asta 
furtuna începuse să bubuie peste tot: în familia regală în 
nobilime şi în popor. Totuşi regina nu se dădu bătută, răspunse 
că dorea mai mult decât oricine eliberarea prinților, dar că 
trebuia să ia unele măsuri pentru siguranţa statului; că, în 
privinţa cardinalului, îl va ţine în consiliu atât cât va socoti ea 
că e util, adăugind că nu era de competenţa Parlamentului să-i 
dicteze ei ce miniştri s-o slujească. 

In aceeaşi zi, Gaston se duse totuşi la Palatul Regal, spre 
consternarea prietenilor săi, care se temeau să nu-şi schimbe 
părerile. Dar alteţa-sa se afla într-o pasă buna, în care 
predominau curajul şi statornicia. Nu vru să audă nimic şi, 
pentru prima oară, avu tăria să-şi privească duşmanii politici - 
pe regină şi pe cardinal - drept în faţă. Mazarin se apucă să-i 


atace cu furie pe domnul de Beaufort şi pe coadjutor, care, în 
acel moment, erau cei mai apropiaţi sfătuitori ai Domnului. Il 
compară pe ducele de Beaufort cu Cromwell, pe coadjutor cu 
Fairfax şi Parlamentul cu Camera supremă care-l condamnase 
la moarte pe Carol |. Prinţul îl repezi, spunându-i că Beaufort şi 
coadjutorul erau prietenii săi şi că nu îngăduia nimănui să-i 
vorbească de rău; că, în ceea ce privea Parlamentul, acesta era 
primul şi cel mai mare corp legiuitor al ţării şi că în tot ceea ce 
făcuse procedase cum nu se poate mai just. După care, 
întorcându-i cardinalului spatele, se retrase. A doua zi, Gaston îi 
trimise la regină pe mareşalul de Villeroy şi pe secretarul de 
stat Letellier, cu poruncă să-i spună acesteia că el, Gaston, era 
foarte nemulţumit de cardinal; că acesta îi vorbise foarte 
obraznic în ajun; că o ruga să-l îndepărteze de îndată din 
consiliu, unde el nu-şi va mai relua locul câtă vreme Mazarin se 
mai afla acolo; în plus, îi trasă lui Villeroy sarcina să răspundă 
de persoana regelui, poruncindu-i totodată, în calitatea lui de 
locotenent-general al regalului, să nu asculte decât de ordinele 
sale. Secretarul de stat Letellier primi şi el poruncă să nu 
expedieze nicio scrisoare înainte de a i-o arăta prinţului. Gaston 
mai porunci, de asemenea, gărzilor oraşului să-şi pregătească 
armele şi să nu asculte decât de ordinele sale. După care, îl 
chemă pe coadjutor, îi povesti tot ce se întimplase şi-l trimise, a 
doua zi, la Parlament, în numele său. Coadjutorul istorisi pe 
larg, parlamentarilor, scena pe care-o avusese domnul de 
Orleans cu Mazarin, la Palatul Regal. În plus, relată adunării 
cuvintele injurioase rostite de Mazarin la adresa domnului de 
Beaufort, a sa şi a Parlamentului. Insulta - rostită de coadjutor 
pe un anumit ton - căpătă asemenea proporţii, încât ridică în 
picioare întreaga adunare. Urmă un moment de furie cumplită 
împotriva cardinalului şi din toate părţile incepu să plouă cu 
propuneri care de care mai năstruşnice. Un consilier pe nume 
Coulon ceru să se trimită pe loc o deputăţie la regină care s-o 
poftească să-l alunge pe cardinal. Preşedintele Viole propuse ca 
Mazarin să fie adus pe sus în faţa Parlamentului ca să dea 
socoteală de felul cum administrase bunurile statului şi să-şi 
ceară scuze, în mod public, de jignirile aduse. Unii cerură să fie 
arestat. Practic însă, nu se hotărî nimic şi şedinţa din ziua 
aceea se încheie cu strigătul de: „Jos Mazarin”, strigăt care se 
răspândi pe mai toate străzile oraşului. 


Regina nu se aşteptase la o asemenea furtună, care începu 
să zgâlţâie întreg Palatul. Câţiva ofiţeri îi propuseră lui Mazarin 
să se retragă în vreun loc mai întărit. Alţii propuseră să aducă 
nişte trupe în Paris şi să le cantoneze în jurul Palatului. În toiul 
acestor dezbateri, iată că sosi la Palat doamna de Chevreuse. 
Intrebată şi ea, ca toţi ceilalţi, ce părere are în legătură cu 
plecarea cardinalui, doamna de Chevreuse - una din cele mai 
înflăcărate adepte ale lui Gondy - spuse că ar fi bine ca domnul 
cardinal să plece o vreme din Paris, până ce va trece furtuna. În 
timpul acestei absente ea se va face luntre şi punte să-l împace 
cu domnul Gaston de Orleans. De îndată ce prinții vor ieşi din 
închisoare, ea îşi va asuma sarcina de a-l îmblânzi pe Gaston 
de Orleans, care-l va privi cu alţi ochi pe eminenţa-sa. 

Această părere - emisă de o femeie pe care-o credeau prietenă 
sinceră - avu câştig de cauză. Cardinalul hotărî să plece chiar în 
aceeaşi seară la Havre, ca să-i elibereze pe cei trei prinți. Nimeni nu 
fu prevenit de această fugă. La 6 februarie, seara, cardinalul veni ca 
de obicei, la regină, care discută cu el, îndelung, fără ca cineva să 
poată observa nici cea mai mică schimbare în glasul sau pe chipul 
celor doi. La ora zece, Mazarin o salută pe regină şi intră în 
apartamentul său. Acolo, îşi puse o haină de culoare roşie, strânsă pe 
corp, o pereche de pantaloni cenușii şi o pălărie cu pană; apoi 
plecând pe jos, din Palat, urmat doar de doi gentilomi, ajunse la 
poarta Richelieu unde-l aşteptau câţiva dintre oamenii săi, cu nişte 
cai gata înşeuaţi. După două ceasuri ajunse la Saint-Germain, unde 
urma să petreacă noaptea. 

Coadjutorul află vestea de la doamna de Guemenee. Dădu 
fuga la Gaston de Orleans pe care-l găsi înconjurat de curteni. 
Se bucurară cu toţii de ce auziră, dar bucuria le fu curmată 
brusc de un gând care-i trecuse prin cap coadjutorului: regina 
fusese mult prea calmă şi prea liniştită; nu cumva se pregătea 
să fugă şi ea după cardinal, luându-l cu sine şi pe rege? 
Singurul care nu se sinchisi de asemenea presupunere fu 
Gaston. Chiar dacă lucrurile s-ar fi întâmplat astfel, el n-avea 
decât de câştigat: regele şi regina odată plecaţi, el rămânea 
stăpânul absolut al Parisului şi poate, cine ştie, până la urmă al 
Franţei, realizându-şi astfel planul la care visa de-o viaţă. 

A treia zi după plecarea cardinalului, în momentul în care 
coadjutorul, vârât în pat, se pregătea să adoarmă, se trezi cu o 
slugă a lui Gaston care-i spuse că stăpânul său îl ruga să vină 


cât mai repede cu putinţă la Luxembourg. Coadjutorul sări din 
pat şi în timp ce se îmbrăca, un paj îi aduse un bileţel din 
partea domnişoarei de Chevreuse, în care aceasta nu spunea 
decât atât: 

„Vino repede la Luxembourg şi ia-ti nişte oameni să te 
păzească.“ 

Coadjutorul sări în trăsură, ajunse la palat şi intră repede în 
anticamera domnişoarei de Chevreuse, care-l aştepta stând pe 
un cufăr. 

— Ah, tu eşti? strigă ea văzându-l pe Gondy. Mama, care nu 
s-a simţit azi prea bine, şi n-a putut să iasă din casă, m-a trimis 
pe mine să-i spun Domnului că regina se pregăteşte să fugă din 
Paris. S-a culcat, dar o cameristă are poruncă s-o scoale şi se 
spune că s-ar fi culcat îmbrăcată şi încălţată. 

— Vestea asta provine dintr-o sursă sigură? 

— De la mareşalii d'Aumont şi d'Albret, răspunse domnişoara 
de Chevreuse. M-am dus deci repede la Domnul; l-am sculat din 
somn şi i-am spus despre ce e vorba. El a ascultat, iar primele 
cuvinte pe care le-a rostit au fost: „Chemaţi-l repede încoace pe 
coadjutor”. 

— Hai la el, spuse Gondy şi încă repede de tot, fiindcă dacă 
Domnul e şi de data asta tot atât de încet ca de obicei, regina 
ne scapă. 

Il găsiră pe Gaston tot în pat, alături de nevastă-sa. 

— Ah, dragă Gondy, strigă ducele de Orleans, ai avut 
dreptate! Acum ce-i de făcut? 

— Monseniore, nu ne rămâne altceva de făcut decât să luăm 
ca asalt porțile Parisului! 

Dar măsura era mult prea viguroasă pentru ca Domnul să fie 
în stare s-o transpună în fapt. Tot ceea ce putu obţine 
coadjutorul de la el fu făgăduiala că-l va trimite pe Souches, 
căpitanul gărzilor elvețiene, s-o roage pe regină să se mai 
gândească înainte de a face un asemenea pas. 

— Atâta va fi de ajuns, spuse Gaston. Când regina o să vadă 
că planul i-a fost descoperit, n-o să mai fugă. 

Coadjutorul se uită o clipă la el, apoi ieşi din odaie. 

Îi scrise imediat lui Beaufort rugându-l să vină la el. În 
vremea asta, domnişoara de Chevreuse îl scula din somn pe 
mareşalul de La Motte. După câteva clipe, alarma din palat 
trecu în stradă. Beaufort şi La Motte, călare pe cai, se năpustiră 


pe ulițele Parisului, strigând cât îi ţinea gura: „Sus! La arme! 
Regina vrea să fugă!“ Burghezii se adunară în grabă şi o porniră 
grămadă către Palatul Regal. Între timp, regina - prevenită de 
Gaston, prin Souches - îl dezbrăcă repede pe rege, care era 
îmbrăcat ca pentru drum, îi scoase ghetele şi-l vâri în pat, 
spunându-i să se prefacă adormit. Apoi se dezbrăcă şi ea şi se 
vâri în pat. După câteva minute, un ofiţer din gardă veni să-i 
spună că norodul Parisului, înfuriat de ideea unei a doua fugi a 
regelui său, ţinea morţiş să-l vadă. In acel moment, strigătele 
de afară se înteţiră; din zgomotul infernal pe care-l făcea 
mulţimea la porţile palatului, nu se putea distinge decât un 
singur cuvânt: „Regele! 

Ana de Austria luă, brusc, o hotărâre. 

— Coboară, domnule, îi spuse ea ofițerului, şi dă poruncă să 
se deschidă porţile palatului. Să vină toţi încoace să-l vadă pe 
rege! Ai însă grijă şi spune-le să nu facă zgomot, fiindcă regele 
doarme! 

Ofiţerul făcu ce i se spusese şi mulţimea năvăli în palat. 
Preveniţi să nu facă zgomot, oamenii vorbeau în şoaptă şi 
mergeau în vârful picioarelor; ajunşi în odaia micului rege, Ana 
de Austria dădu în lături perdelele de la pat şi toată grămadă 
aceea de oameni putură să-l vadă pe Ludovic dormind liniştit în 
aşternutul său. Procesiunea dură până pe la trei dimineaţa. 

In vremea asta, cardinalul se îndrepta spre Havre, tot 
trăgând nădejde că regina îl va ajunge din urmă. In 15 
februarie, sosi la Paris vestea că cei trei prinți fuseseră eliberaţi. 
Mazarin le deschisese cu mâna lui uşa temniţei, nădăjduind în 
felul acesta într-o împăcare cu Conde. Dar acesta, care ştia din 
scrisorile primite de la Paris, că Mazarin nu-i eliberase decât 
forţat de Parlament şi de Gaston de Orleans, îl privi de sus şi, ca 
să-i arate că nu era deloc grăbit să părăsească închisoarea, 
oferi un banchet în regulă, chiar în celula sa. 

În 16, întreg Parisul îi aştepta pe cei trei prinți. Gaston şi 
Beaufort le ieşi înainte cu trăsura, şi în strigătele unei mulţimi 
uriaşe, ajunseră în sfârşit la Palatul Regal. Conde intră în odaia 
reginei 


„unde se purtă - spune La Rochefoucauld în Memoriile sale - 
nu ca un om ce venise să ceară iertare, ci ca unul ce urma să 
acorde iertare”. 


În vremea asta, cardinalul, părăsind oraşul Havre, ajunse la 
graniţa de nord a ţării şi se retrase la Bruhl, un orăşel din 
electoratul Colonia. A doua zi, după ce Mazarin părăsise Parisul, 
Parlamentul redactă o declaraţie în care i se mulțumea reginei 
pentru că-l gonise pe cardinal şi în care i se punea în vedere să 
excludă din Consiliu 

„orice străin sau orice persoană legată prin jurământ fată de 
alți prinți şi nu față de rege“. 

Regina, se grăbi să accepte această declaraţie care-i 
interzicea şi coadjutorului - ca italian ce era - să facă vreodată 
parte din Consiliu sau să ajungă cardinal. La o lună după asta, 
preşedintele Viole veni să-l roage pe Gaston de Orleans să 
revoce hotărârea privitoare la căsătoria prinţului de Conti cu 
domnişoara de Chevreuse. Se vedea încă o dată cât de 
puternică era influenţa doamnei de Longueville asupra fratelui 
ei. Căci această doamnă se temea grozav ca nu cumva 
domnişoara de Chevreuse, odată măritată cu Conti, să facă din 
bărbatul ei sclavul supus al coadjutorului. Totodată i se 
retrăgea domnului de Châteauneuf funcţia de ministru de 
justiţie, funcţie ce i se încredința primului preşedinte Mole, 
duşman declarat al coadjutorului. Era limpede că domnul de 
Gondy, după ce depusese atâtea strădanii ca să aducă pacea în 
ţară, era ales să plătească oalele sparte. Dar coadjutorul nu era 
omul care să poată fi tras pe sfoară. Nu numai că-şi cunoştea 
puterea, dar şi-o mai şi exagera. Hotări deci să se retragă sub 
acoperişul episcopal şi să pedepsească astfel Curtea, prin 
absenţa sa. Se duse la Gaston şi-i spuse ca după ce avusese 
cinstea şi satisfacția de a-l ajuta în două treburi nespus de 
plăcute - adică alungarea cardinalului şi reîntoarcerea celor trei 
prinți care-i erau lui Gaston veri - cerea îngăduinţa de a se 
întoarce la preocupările sale; şi cum se apropia Săptămâna 
Mare, voia să se retragă la Notre-Dame, ca să se roage şi să se 
căiască. Oricât de tare ar fi ştiut Domnul să se prefacă, în ochii 
săi licări totuşi o sclipire de bucurie. Intr-adevăr, după victorie 
coadjutorul devenise un aliat stinjenitor. Aşa că Domnul îşi 
deschise larg braţele, apoi îl strânse la piept, jurându-i că nu-l 
va uita niciodată. leşind de la Gaston, coadjutorul le făcu o 
vizită celor trei prinți, de la care - zicea el - voia să-şi ia rămas 
bun. Erau cu toţii la palatul Conde împreună cu doamna de 
Longueville şi cu Prinţesa Palatină. Cele două doamne nu 


părură prea afectate de această retragere; singur Conde 
întrevăzu urmarea acestui: „pas de ballet”, cum spune 
coadjutorul în Memoriile sale, şi păru foarte surprins. 

Chiar în aceeaşi seară, Gondy se retrase la Notre-Dame, 
lăsând timpul şi două dintre cele mai puternice sentimente să-i 
deschidă larg poarta pe unde să reintre pe scena lumii: ura 
înverşunată a prinților faţă de Mazarin şi dragostea pătimaşă a 
reginei pentru acelaşi Mazarin. 

În vremea asta, coadjutorul părea să-şi fi luat în serios rolul, 
fiindcă nu se mai amesteca în nimic. Nu se ocupa decât de 
îndatoririle sale preoțești, nu discuta decât cu clerici şi canonici 
şi nu se ducea decât noaptea târziu, la iubita sa, domnişoara de 
Chevreuse. Scăpat de coadjutor, prinţul de Conde începu să-şi 
formuleze cererile şi să-şi precizeze poziţia. | se făgăduise 
guvernământul din Guyenne (care-i fusese luat ducelui de 
Epernon) şi locotenenta generală. Dar iată că pe lângă ceea cei 
se oferise, Conde mai pretindea şi guvernământul din Provence 
pentru fratele său, Conti. Or, cum prinţul de Conde mai avea în 
stăpânire oraşele Stenay, Bellegarde, Dijon şi Montrond ca şi 
Clermontul, în Argonne, dacă i s-ar fi acordat tot ce cerea, 
devenea aproape egal cu regele: asta însemna să-i oferi unui 
ambițios mijloacele de a susţine o luptă în care regele putea fi 
oricând învins. Din exilul lui, de unde coresponda totuşi cu 
regularitate cu regina, Mazarin se îngrozi de aceste cereri ale 
prinţului, care de altfel şi începuse să-şi înşface partea, fără a 
se mai sinchisi de foştii săi prieteni. Lucrurile se aflau deci în 
această stare, când într-o noapte, cam pe la ceasurile unu, 
vicontele de Antei, fratele mareşalului Duplessis, unul dintre cei 
mai intimi confidenţi ai reginei şi mai fideli servitori ai 
cardinalului, intră în odaia coadjutorului şi, aruncându-se în 
braţele acestuia strigă: 

— Salvaţi-l pe domnul cardinal! 

Coadjutorul îl privi uluit şi-l întrebă dacă nu cumva sa 
smintise. 

— Nu sunt nebun, răspunse Antei; de altfel afară, în trăsură, 
e cineva care poate să vă confirme că sunt în toate minţile! 

— Şi cine e persoana care-şi asumă o asemenea răspundere? 
Întrebă râzând, coadjutorul. 

— Fratele meu, mareşalul Duplessis. 

Coadjutorul începu să fie din ce în ce mai atent. 


— Ascultaţi, reluă Antei şi vă rog să cântăriţi fiecare vorbă a 
mea. Regina mi-a poruncit mai adineauri să vă spun că pune în 
mâinile dumneavoastră soarta ei, a regelui şi a ţării. 

După care Antei îi istorisi pe larg coadjutorului cum Mazarin îi 
scrisese reginei că dacă-i dă lui Conde pe lângă Guyenne, şi 
guvemământul din Provence, va fi trasa la răspundere de rege, 
care atunci când va fi mare o va învinui că i-a dus ţara de râpă. 
Coadjutorul asculta cu urechile pâlnie, când iată că în odaie 
intră mareşalul Duplessis care puse pe masă o scrisoare. 

— Poftim, Gondy, citeşte... 

Era scrisoarea lui Mazarin, în care cardinalul spunea printre 
altele: 

„Ştiţi, Doamnă, că cel mai cumplit duşman pe care-l am pe 
lumea asta e coadjutorul. Ei bine, prefer să discutati cu el 
condițiile puse de domnul de Conde. Faceți-l pe domnul de 
Gondy cardinal, dați-i postul meu de ministru, instalați-l, dacă 
vrea, chiar în propriul meu apartament. E adevărat că e mai 
apropiat de Gaston decât de dumneavoastră, dar asta n-are 
nicio importanță fiindcă Gaston nu vrea pieirea statului. In 
sfârşit, orice veți face, Doamnă, va fi de o sută de ori mai bine 
decât să-i acordati domnului de Conde ceea ce vă cere; căci 
dacă obține cele două provincii, nu-i mai râmâne altceva decât 
să se ducă şi să se încoroneze la Reims 

Din toate propunerile făcute, pe coadjutor nu-l ademenea nici 
funcţia de ministru, nici apartamentul lui Mazarin, singurul lucru 
pe care-l râvnea era pălăria de cardinal. Îi răspunse deci 
mareşalului că era oricând gata s-o slujească pe regină fără 
nicio răsplată, cu atât mai mult cu cât îi era silă - zicea el - să 
ocupe un loc care nici nu apucase să se răcească bine. 
Mareşalul îşi dădu seama că această „modestie” şi această 
„delicateţe veneau dintr-o prea mare siguranţă; adăugă deci că 
trebuia neapărat s-o vadă pe regină. Văzând că acesta se 
încăpăţina să tacă, mai scoase o scrisoare şi desfăcând-o, 
spuse: 

— Poftim, citeşte. Cred că recunoşti scrisul. Acum te mai 
îndoieşti? 

Coadjutorul o citi, după care se prefăcu a săruta cu profund 
respect, hârtia. Apoi, apropiindu-se de o luminare o arse cu 
grijă; strângând cenuşa, îl întrebă pe mareşal: 

— Când vrei să mergem la regină? 


Mareşalul Duplessis îl rugă să fie a doua zi, la miezul nopţii, la 
mănăstirea Saint-Honore. Într-adevăr, la ora fixată, Duplessis îl 
conduse pe coadjutor în oratoriul reginei. După vreo jumătate 
de ceas, Ana de Austria intră în oratoriu şi mareşalul îi lăsă pe 
cei doi, singuri. Din această întrevedere şi din alte două care 
mai urmară, rezultă o înţelegere scrisă între cardinalul Mazarin, 
coadjutorul Parisului, domnul de Châteauneuf - ministrul de 
justiţie - şi domnişoara de Chevreuse, înţelegere care cuprindea 
mai multe articole dintre care le menţionăm doar pe cele mai 
importante: 

1. Pentru a se bucura în continuare de încrederea poporului, 
coadjutorul va trebui să-l bârfească pe cardinal oriunde va vrea 
el, aşteptând momentul propice pentru a se declara de partea 
lui, fără niciun risc. 

2. Domnişoara de Chevreuse, ministrul de justiţie şi 
coadjutorul se vor strădui să-l rupă pe prinţul de Orleans de 
prinţul de Conde, şi să-l determine pe primul să treacă de 
partea cardinalului. 

3. Domnul de Châteauneuf va fi şi prim-ministru şi ministru 
de justiţie. 

4. Marchizul de Viewville va fi numit ministru de finanţe, 
plătindu-şi funcţia cu 400.000 de livre. 

5. Mazarin va obţine de la rege, pentru coadjutor, cardinalatul 
şi funcţia de ministru de stat. 

6. Domnul Mancini va primi ducatul de Nevers sau Rethelois 
şi guvemământul din Provence şi se va însura cu domnişoara de 
Chevreuse. 

7. Cardinalul îl va împiedica pe domnul de Beaufort să se 
bucure de încrederea regelui şi a reginei şi-l va trata ca pe unul 
din duşmanii săi. 

8. Coadjutorul îşi va da toată silinţa ca prinţul de Orleans să 
nu afle de existenţa acestei înţelegeri, nici de discuţiile care vor 
mai avea loc, etc., etc. 

Toate aceste lucruri se petreceau cu puţin înainte ca regele 
să devină major. In ziua de 5 septembrie 1651, domnul de 
Rhodez, marele maestru de ceremonii, înştiinţă Parlamentul că 
în 7 septembrie, regele va ţine o şedinţă la Palat, în care îşi va 
proclama majoratul. 

În dimineaţa zilei de 7 septembrie, întreaga Curte ieşi din 
Palatul regal, cu trâmbiţaşii în frunte; după o companie de 


cavalerie uşoară, după marele intendent, după două sute de 
seniori reprezentând nobilimea Franţei, după guvernatorii 
provinciilor, cavalerii diferitelor ordine, primii gentilomi ai 
Camerei, ofiţerii superiori ai casei regale, urmau cei şase 
trâmbiţaşi ai regelui, îmbrăcaţi în catifea albastră, urmaţi la 
rândul lor de şase crainici călare, înveşmântaţi în haine de 
catifea roşie, smălţate cu crini de aur şi cu caduceul în mină; 
după ei veneau mareşalii Franţei, călare pe nişte bidivii focoşi, 
învăluiţi în valtrapuri de aur şi de argint. În urma lor, singur, 
contele de Harcourt, marele scutier al Franţei, care ducea sabia 
regelui, aşezată pe o pernă de catifea albastră, presărată cu 
crini de aur şi de argint. Marele scutier purta o vestă scurtă, 
țesută din fir de aur şi argint şi nişte pantaloni scurţi şi bufanţi, 
plini de broderii de aur ca şi vesta; mergea călare pe un cal 
vânăt rotat, cu valtrapuri roşii împodobite cu pasmanterie de 
aur, lucrată în punct spaniol, având în loc de hăţuri două eşarfe 
de tafta neagră. 

Pajii şi valeţii, în număr foarte mare, îmbrăcaţi în roşu şi 
albastru şi împodobiţi cu pene de aceeaşi culoare, îl urmau pe 
conte pe jos. După care apăru, în sfârşit, regele. 

Tânărul Ludovic al XIV-lea era înveşmântat într-un costum 
atât de plin de broderii de aur, încât nu mai puteai distinge 
culoarea stofei. 

Majestatea-sa fu întimpinată la Saint-Chapelle de episcopul 
de Bayeux, îmbrăcat în haine episcopale; acesta îi ţinu un mic 
discurs, pe care regele îl ascultă cu multă atenţie; după care fu 
condus în cor de unde urmări slujba celebrată de un capelan. 

leşind de la Saint-Chapelle, regele se îndreptă spre 
Parlament unde luând cuvântul, spuse: 

— Domnilor, am venit în Parlamentul meu ca să vă spun că, 
urmând legile statului meu, vreau să cârmuiesc singur; 
nădăjduiesc că o voi face cu milă şi cu dreptate. Cancelarul 
meu vă va arăta pe larg intenţiile mele. 

Cancelarul, executind această poruncă, se lansă imediat într- 
un lung şi interminabil discurs, plin de laude la adresa regelui. 
După ce acesta isprăvi, regina, înclinindu-se uşor în faţa 
regelui, spuse: 

— Domnule, e al nouălea an de când, conform voinţei 
răposatului rege, mi-am asumat grija educării dumitale şi a 
cârmuirii statului; Domnul mi-a răsplătit strădaniile şi mi-a 


ajutat să te văd mare şi voinic, spre bucuria mea şi a tuturor 
supuşilor; acum, când legile ţării te cheamă să cârmuieşti 
această monarhie, îţi încredinţez cu satisfacţie puterea care mi- 
a fost încredinţată de răposatul rege şi nădăjduiesc, cu ajutorul 
Celui-de-Sus, să ai o domnie lungă şi fericită. 

La care regele răspunse: 

— Doamnă, îţi mulţumesc pentru grija cu care m-ai crescut şi 
mi-ai administrat regatul. Te rog să continui să-mi dai sfaturi şi 
doresc ca, după mine, domnia-ta să fii şeful consiliului meu. 

La aceste cuvinte, regina se ridică de la locul ei şi se apropie 
ca să-l salute pe rege. Dar acesta, coborând de pe tron, veni 
spre ea şi o îmbrăţişă; apoi fiecare reveni la locul său. Pe urmă, 
se apropie de rege domnul duce de Anjou, fratele său; 
îngenunchind, îi sărută mâna şi-i jură credinţă. După care se 
perindară prin faţa tronului toţi prinții, în frunte cu Gaston de 
Orleans. Unchiul regelui, apoi toţi ducii şi pairii, ecleziaştii, 
mareşalii Franţei şi ofiţerii Coroanei. Abia în acel moment toţi 
cei de observară că prinţul de Conde lipsea. Imediat începu 
circule zvonul că ar fi părăsit Parisul cu o seară înainte. Plecase 
ca să nu depună jurământul de credinţă în faţa regelui? In ciuda 
acestei absenţe, care insuflă Curţii o teamă vagă, întoarcerea 
majestăţii-sale la Palatul Cardinal n-a fost mai puţin fastuoasă. 

să profităm de acest răgaz pe care ni-l oferă istona ca să 
aruncăm o privire asupra societăţii franceze şi să vedem cam 
cum se prezenta ea spre mijlocul celui de al XVIl-lea secol. 


Capitolul XXII 
Cum era societatea în acea epocă. 
— Ce femei au avut influenţă asupra ei. 
— Marion Delorme. 
— Ninon de Lenclos. 
— Doamna de Choisy. 
— Domnişoara de Scudery. 
— Primele ei lucrări. 
— Cronicile de sâmbătă. 
— Marchiza de Rambouillet. 
— Camera albastră. 
Vom simboliza spiritul acestei epoci prin cinci femei de 
condiţii şi firi diferite. Căci fiecare din ele au influenţat într-un 


fel, societatea din epoca respectivă. Până atunci, femeile nu 
existau decât ca iubite, adică reduse la condiţia de sclave- 
regine. Aşa au fost şi Diana de Poitiers, şi doamna d'Etampes şi 
Gabrielle d'Estrees. Puterea lor se datora exclusiv frumuseţii: 
dacă-şi pierdeau influenţa asupra iubiţilor lor încoronați, îşi 
pierdeau şi influenţa asupra lumii. Secolul al XVII-lea vede însă 
născându-se altă putere: cea a spiritului. 

Cele cinci femei despre care vom vorbi, sunt: Marion 
Delorme, care reprezintă curtezana; Ninon de Lenclos, femeia 
galantă; doamna de Choisy, femeia de lume; domnişoara de 
Scudery, femeia de litere, şi doamna de Rambouillet, doamna 
din înalta societate. 

Marion Delorme, se născuse la Châlons-sur-Mame şi, în epoca 
frondelor, putea să aibă treizeci şi patru sau treizeci şi cinci de 
ani, vârstă la care se afla în culmea strălucirii şi frumuseţii sale. 
Fiică a unui om bogat, care-i dăduse o zestre de douăzeci şi 
cinci de mii de scuzi, s-ar fi putut mărita cu oricine. Dar ea a 
preferat o cu totul altă viaţă, în locul unei căsnicii nefericite 
cum erau mai toate în acea vreme. Trecând din amant în 
amant, s-a încurcat până la urmă cu unul dintre cei mai mari 
tâlhari ai epocii respective: domnul d'Emery, ministrul 
finanţelor. 

„Era - spune cardinalul de Retz - spiritul cel mai corupt al 
secolului său; tot timpul născocea noi biruri şi striga în plin 
consiliu că buna-credință nu era făcută decât pentru negustori.” 

Ar fi greu să faci, în trei rânduri un portret mai exact. Trimis 
în Languedoc ca intendent, i-a tăiat lui Montmorency pensia pe 
care i-o dăduse statul. Această faptă l-a determinat pe 
Montmorency să se răzvrătească împotriva Curţii, răzvrătire 
care s-a soldat cu moartea acestuia. De atunci prinţesa de 
Conde nu mai avea ochi să-l vadă pe d'Emery şi, socotindu-l 
principalul vinovat de asasinarea fratelui ei, îl ura de moarte. El 
nu-i dădea bani lui Marion, căci Marion nu primea bani. În 
schimb, îi aranja diverse afaceri din care se alegea cu sume 
considerabile. 

Cel de al doilea iubit mai important al lui Marion era Charles 
Duret, senior de Chevry, căruia i se spunea mai pe scurt, 
preşedintele Chevry. Era nepotul lui Duret, cel care fusese 
medicul lui Carol al IX-lea, Henric al Ill-lea şi al Mariei de 
Medicis şi care, închipuindu-şi că aerul Parisului era viciat, îşi 


crescuse unicul băiat pe care-l avusese după mai multe fete, 
sub un clopot de sticlă unde bietul copil murise. 

Preşedintele Chevry avea obiceiul să spună: 

— Dacă un om mă înşală o dată, fie blestemat! Dacă mă 
înşală de două ori, să fie blestemat el, dar şi eu. Dacă mă mai 
înşală şi a treia oară atunci să fiu blestemat numai eu, că prea 
am fost prost! 

Istoria nu ne spune dacă aplica această axiomă şi femeilor. 
Marion s-a stins din viaţă la vârsta de treizeci şi nouă de ani, 
când se zice că era mai frumoasă ca niciodată. 

Ninon era cu nouă ani mai mică decât Marion. Se numea 
Anne de Lenclos. Era fiica unui gentilom din Turenne, ataşat pe 
lângă domnul de Elbeuf. Când tatăl ei fu obligat să părăsească 
Franţa, fiindcă-l ucisese în duel pe baronul de Chabanas, Ninon 
era încă o copilă. În timpul absenței acestuia, fata crescu şi 
cum domnul de Lenclos era un filosof, micuța Anne privi viaţa 
cu aceiaşi ochi cu care o privise şi taică-său în tinereţe. Se 
remarcă prin firea ei veselă cât şi prin faptul că ştia să cânte 
admirabil din luth şi să danseze ca nimeni alta, sarabanda. Şi-a 
făcut prieteni şi amanți din oamenii cei mai influenţi ai vremii, 
avea o casă minunată, lachei în livrele somptuoase şi primea 
cea mai aleasă societate a Parisului. Cum Ninon a trăit optzeci 
şi cinci de ani, a apucat aproape toată domnia lui Ludovic al 
XIV-lea; a murit în anul 1705. 

Doamna de Choisy, una dintre femeile care au avut o mare 
influenţă asupra începuturilor societăţii modrne, era soţia 
domnului de Choisy, cancelarul ducelui de Orleans; era o 
doamnă foarte la modă, care plăcea tuturor şi mai ales 
domnului cardinal Mazarin. Saloanele sale erau locul de 
întâlnire al marilor personaje de la Curte. Domnişoara de 
Montpensier în Memoriile sale, doamna de Bregis în Portretele 
sale, Segrais în cartea sa Distracţiile principesei Aurelie, şi 
Saumise în Dicţionarul prețioaselor, îi aduc elogii strălucite. Se 
zice că într-o zi, ea i-ar fi spus lui Ludovic al XIV-lea, copil: 

— Sire, dacă vreţi să deveniți un rege mare, ascultaţi-l pe 
domnul Mazarin; dacă vreţi să deveniți un bărbat politicos şi 
manierat, atunci ascultaţi-mă pe mine! 

Ludovic al XIV-lea n-a uitat acest sfat şi ori de câte ori era 
complimentat pentru felul elegant în care vorbea, răspundea: 

— Nu-i de mirare, doar sunt elevul doamnei de Choisy, ea m- 


a învăţat să vorbesc atât de frumos. 

Doamna de Choisy era mama acelui abate de Choisy, care 
ne-a lăsat nişte Memorii interesante despre el însuşi, şi care şi- 
a petrecut jumătate din viaţă îmbrăcat femeieşte şi distrindu-se 
să işte pasiuni printre prietenii săi. Probabil că el i-a servit de 
model lui Faublas pentru eroul romanului său, Louvet. 

Femeie distinsă cum era, doamna de Choisy purta o strânsă 
corespondenţă cu regina Poloniei, Maria de Gonzague, cu 
faimoasa regină Cristina, a Suediei, şi cu multe principese din 
Germania. 

Madeleine de Scudery, ca şi celelalte femei despre care am 
vorbit, se născuse şi ea tot pe la începutul acelui secol. Era sora 
lui George de Scudery şi fiica unui căpitan sicilian care-şi găsise 
norocul pe lângă familia de Anjou. Deşi fratele şi sora au trăit 
alături timp de patruzeci şi şapte de ani, fără să se despartă 
unul de celălalt, noi îi vom despărţi ocupându-ne mai întâi de 
soră, apoi când vom vorbi despre începuturile teatrului, şi de 
frate. Domnişoara de Scudery era o persoană înaltă şi slabă, 
care avea un chip prelung şi negricios, ceea ce o făcuse pe 
doamna de Cornuel - zugrăvită de domnişoara de Scudery nu 
prea lăudabil într-unul din romanele sale - să spună că 
providenţa, ajutând-o pe Scudery să ajungă scriitoare, o făcuse 
să asude cu lacrimi de cerneală. 

Domnişoara de Scudery şi fratele ei fuseseră foarte 
persecutați de soartă. După ce rămăseseră săraci lipiţi, aflaseră 
că tatăl lor avea de primit de la cineva o datorie de zece mii de 
scuzi. Nu aveau altă dovadă despre această datorie decât 
mărturia unui prieten de-al lor, care fusese de faţă la acest 
împrumut. Dar iată că într-o zi, în vreme ce acest prieten se 
plimba la Tournelle, se iscă o mică vijelie şi un fulger, picat 
aproape din senin, îl trăsni tocmai pe prietenul lor. Aşa că 
pierdură într-o clipă cei zece mii de scuzi. Milostivindu-se de ei, 
doamna de Rambouillet ceru pentru Georges de Scudery 
guvernământul  Notre-Dame-de-la-Grande din Marsilia. Dar 
domnul de Brienne îi scrise acestei doamne că n-ar fi înţelept 
să-i ceară cardinalului acest guvemământ pentru un poet ce 
scrisese câteva piese pentru teatrul de la palatul Bourgogne, 
teatru care-l luase adesea peste picior pe domnul cardinal. Dar 
doamna de Rambourllet îi răspunse lui Brienne că şi Scipio 
Africanul scrisese în tinereţe piese de teatru şi că asta nu-l 


împiedicase să ajungă un mare general. Cum Brienne nu mai 
avu ce răspunde la această replică, îi dădu lui Scudery postul 
solicitat. Cei doi fraţi plecară deci la Marsilia şi aici domnişoara 
de Scudery scrise Discursurile femeilor ilustre şi Ilustrul Bassa. 
Deşi avea mult mai mult talent decât fratele ei, semnă aceste 
două cărţi ca şi primele sale romane Marele Cyrus şi Clelia cu 
numele fratelui său. Lucrările avură un sueces covârşitor. El s-a 
datorat mai ales unor portrete ale contemporanilor, care spre 
bucuria sau disperarea lor, se recunoscură în paginile acelor 
romane. Un negustor de pene ornamentale, care puse să i se 
scrie pe firmă „La marele Cyrus”, făcu avere. 

În vremea asta, Georges de Scudery, pierzindu-şi postul din 
Marsilia, se întoarse împreună cu sora sa la Paris, unde 
nobilimea, ca să nu fie zugrăvită în culori defavorabile în cărţile 
lor, începu să-i copleşească cu daruri: stareţa de la Trinite, sora 
doamnei de Chevreuse, le dărui un ceasornic bătut în pietre 
scumpe; doamna Duplessis-Guenegaud le dărui mobilă de preţ 
pentru o cameră; doamna de Longueville, un portret al ei cu o 
ramă bătută în diamante ce valora pe puţin o mie două sute de 
scuzi. În plus, cărţile începuseră şi ele să le aducă bani serioşi. 
Dar, sub pretextul că erau iscălite cu numele său, Georges puse 
mâna pe bani şi începu să cumpere bulbi de lalele. Din fericire 
pentru domnişoara de Scudery, Georges îl jigni, nu ştim cu ce, 
pe cardinal şi fu exilat în Normandia. Acest exil spori reputaţia 
domnişoarei care, de atunci, începu să primească la opt zile o 
dată oameni de spirit şi literați normanzi, ce-şi petreceau seara 
scriind versuri şi ocupându-se de literatură. Pelisson ne-a lăsat o 
culegere foarte interesantă intitulată Cronici de sâmbătă în care 
relatează tot ce se discuta şi se realiza în cadrul unor astfel de 
seri. 

Catherine de Vivonne, marchiză de Rambouillet, care fără să 
fi scris un singur rând s-a bucurat de faima uneia dintre cele mai 
ilustre femei de litere, era fiica lui Jean de Vivonne, marchiz de 
Pisani şi a Juliei Savelli, din Roma, provenind din ilustra familie 
Savelli care a dat creştinătăţii doi Papi: pe Honoriu al Iil-lea şi pe 
Honoriu al IV-lea. Mama sa, care o învățase să vorbească 
perfect italiana şi franceza, fusese foarte bine văzută la Curtea 
lui Henric al IV-lea. Măritată la doisprezece ani cu marchizul de 
Rambouillet, la douăzeci de ani nu mai vru să se ducă la Luvru, 
spunând că nu mai avea nimic de văzut acolo, decât felul cum 


se inghesuia nobilimea ca să fie poftită la rege. În 1606, 
marchizul de Rambouillet îşi vându vechiul său palat domnului 
Pierre Dufresne pentru 34.500 de livre turneze [monedă 
franceză veche, bătută la Tours (n.tr.)]; Dufresne, la rindul lui îl 
revindu cardinalului Richelieu. Care îl dărâmă şi-şi construi în 
locul lui faimosul Palat Cardinal. În 1615, marchiza de 
Rambouillet se hotărî, în sfârşit, să-şi clădească o nouă locuinţă, 
care avea să devină locul de întilnire a celor mai elevate spirite 
ale vremii, bucurându-se, cu timpul, de o reputaţie europeană. 
Mai întâi, dărâmă vechea casă a tatălui ei, aflată pe strada 
Saint-Thomas-du-Louvre, chiar pe locul unde s-a ridicat mai 
târziu Teatrul Vaudeville şi cum nu-i plăcu niciunul din planurile 
aduse de arhitecţi, declară că-şi va desena ea însăşi planul 
casei. Fu preocupată multă vreme de acest plan, până când într- 
o seară ceru veselă o bucată de hârtie. 

— Daţi-mi repede o hârtie, căci cred că am găsit ceea ce 
căutam! 

Şi cât ai clipi din ochi, schiţă interiorul şi exteriorul viitoarei 
sale case, cu atâta pricepere şi gust, încât Maria de Medicis - 
venită din ţara celor mai frumoase clădiri - atunci când îşi 
construi palatul Luxembourg îşi trimise meşterii la doamna de 
Rambouillet să-i viziteze casa şi să-i ceară sfatul. 

„Intr-adevăr - spune un cronicar din acea vreme - doamnei 
de Rambouillet i se datorează faptul că de atunci încoace 
meşterii n-au mai plasat scara drept în mijloc, ci au pus-o 
lateral, pentru ca odăile să poată da astfel dintr-una într-alta; 
ferestrele şi uşile, înalte şi largi, le-au aşezat fată în faţă; tot ea 
e cea care a poruncit să se zugrăvească fiecare odaie în altă 
culoare, nu numai în roşu şi cafeniu cum se zugrăviseră până 
atunci, ceea ce a făcut ca odaia ei să fie supranumită - 
«Camera albastră»." 

Aceasta este faimoasa Cameră albastră, despre care 
vorbeşte Voiture în operele sale şi care - spune Sauval, în 
Antichitățile Parisului: 

„era împodobită cu mobilă îmbrăcată în catifea albastră, cu 
cusături de aur şi argint. Acesta era locul unde Arthenice 
[Printre prețioasele Parisului, marchiza era cunoscută sub 
numele de Arthenice (n.a.)] îşi primea vizitele; ferestrele, înalte 
de jos şi până în tavan, o făceau să fie foarte veselă, 
luminoasă, îngăduind luminii şi aerului să pătrundă fără piedici 


înăuntru şi grădinii de afară să fie văzută în toată splendoarea 
ei. Căci doamna de Rambouillet poruncise să i se planteze sub 
ferestre o alee de sicomori, iar de jur împrejur să se semene 
grâu. Aşa că era singura din tot Parisul care se putea lăuda că 
de la fereastra ei priveşte cum se seceră grâul.“ 

După cum se vede, doamna de Rambouillet nu-şi căpătase 
pe degeaba reputaţia de femeie deşteaptă. Ca să-l poată citi 
pe Virgiliu în original se apucase să înveţe latina; mai târziu, a 
învăţat spaniola. Într-o epocă în care femeile abia dacă ştiau 
să scrie, doamna de Rambouillet aştemea pe hirtie nişte 
epistole mai mult decât încântătoare; în plus, mai era şi o 
femeie nemaipomenit de bună şi de milostivă, care-i ajuta pe 
săraci cât putea, fără ca aceştia să ştie de la cine la veneau 
darurile şi banii. Bătrâna marchiză de Rambouillet a murit în 
1665, dar faima palatului ei mai dăinuie şi astăzi. 


Capitolul XXIII 

Începuturile teatrului. 

— Palatul de Bourgogne. 

— Teatrul din Marais. 

— Starea precară a actorilor. 

— Gaultier Garguille. 

— Henri Legrand. 

— Gros-Guillaume. 

— Beaupre. 

— Montdory. 

— Familia Bejarl - Moliere. 

— Autorii dramatici. 

— Scudery. 

— Bois-Robert. 

— Scarron. 

— Kotrou. 

— Corneille. 

Am trecut în revistă cinci din femeile care au transformat 
societatea secolului al XVII-lea, înapoiată şi incultă, într-una din 
cele mai elegante şi mai spirituale din întreaga lume. Acum să 
trecem, aşa după cum am făgăduit, la situaţia teatrului, şi să 
completăm tabloul literar al acestei epoci cu portretele câtorva 
din acele genii ale timpului pe care epoca lor i-a plasat prea sus, 


iar posteritatea prea jos. 

Comedia n-a început să se bucure de atenţie decât pe 
vremea lui Riehelieu; până atunci, femeile nu se duceau la 
spectacole. Teatrul din palatul Bourgogne şi cel din cartierul 
Marais erau singurele existente în acea epocă. Comedianţii 
neavând costume, le închiriau de la hala de vechituri şi jucau 
cum dădea Dumnezeu. Primul care s-a bucurat de o oarecare 
reputaţie în Paris, a fost un anume Agnan. Apoi un altul, 
Valeran, om frumos, care era şi actor şi directorul trupei. 
Artiştii n-aveau salariu şi-şi împărțeau în fiece seară banii pe 
care îi strângea şeful lor, la intrare. Pe atunci, existau la Paris 
două trupe: una care juca la Palatul Bourgogne şi alta în 
Marais. Aceşti comedieni - relatează Memoriile timpului - erau 
aproape toţi nişte pungaşi, iar nevestele lor duceau o viaţă 
foarte liberă. Primul care a trăit mediu cu frica lui Dumnezeu a 
fost Hugues Gueru, zis şi Gaultier Garguille care a debutat cu 
trupa sa în Marais, în 1598. Scapin, celebru actor italian, 
pretindea că n-ar fi putut găsi în întreaga ltalie un actor ca 
Garguille. După el a urmat Henri Legrand; în comedie, îşi zicea 
Belleville, iar în farsă, Turlupin. Cariera dramatică a acestui 
artist a fost una dintre cele mai lungi pe care a cunoscut-o 
vreodată teatrul: a durat cincizeci şi cinci de ani. El a fost 
primul care a izbutit să aibă o cameră şi nişte mobilă care să-i 
aparţină. Până la el, actorii n-aveau nici loc, nici foc, dormeau 
pe unde se nimerea, pe sub poduri şi prin hambare, întocmai 
ca ţiganii nomazi ori ca cerşetorii. 

Cam odată cu Gaultier Garguille, Teatrul din Marais s-a mai 
îmbogăţit cu Robert Guerin, poreclit Gros-Guillaume, dar care 
mai apoi a trecut la Teatrul Bourgogne. Gros-Guillaume mai era 
poreclit şi Făinarul, pentru că nu purta ca ceilalţi, o mască pe 
faţă, ci se dădea din gros cu făină. 

lată cam care era situaţia teatrului francez când Richelieu a 
început să-şi întoarcă privirile spre el. În curând, l-a remarcat, la 
Bourgogne, pe Pierre-le-Messier, zis şi Bellerose, care a 
interpretat, în 1639, rolul lui Cinna. Alături de Bellerose, se mai 
aflau la acelaşi teatru actrițele Beaupre şi Valliote. 

Prima, juca în tragediile lui Corneille, deşi nu-l prea aprecia 
pe autorul Ciadului: 

— Corneille ne face mari greutăţi, spunea ea; avem aici piese 
de teatru care ne-au costat doar trei scuzi, le-am pregătit într-o 


singură noapte şi ne-au adus bani serioşi; piesele domnului 
Comeille ne costă foarte scump şi nu câştigăm mai nimic cu 
ele. 

Domnişoara Valliote era o tânără extrem de frumoasă, foarte 
bine făcută şi care a inspirat la vremea ei, mari pasiuni. Tot 
cam în acea vreme a început să apară şi Montdory; era fiul unui 
judecător din Thiers, în Auvergne. Tatăl său îl trimisese la Paris 
ca să facă practică la un procuror. Dar cum procurorului îi 
plăcea foarte mult teatrul, îşi trimitea învăţăcelul în fiece 
duminică să se amuze la diverse comedii. Numai că băiatul s-a 
amuzat atât de tare, încât până la urmă l-a părăsit pe procuror 
şi s-a făcut actor, ajungând cu timpul şeful unei trupe de 
comedianţi. În 1631, jucând în faţa cardinalului de La Vallette 
piesa Virginie de Mairet, înaltul prelat a fost atât de încântat de 
jocul lui Montdory, încât a poruncit să i se dea o pensie pe 
viaţă. Din ziua aceea, Montdory a început să se bucure de 
oarecare prestigiu; remarcat de cardinalul Richelieu, acesta a 
luat sub protecţia lui Teatrul din Marais, condus de Montdory. 
Dar în 1634, Ludovio al XIII-lea - care era tot timpul la cuțite cu 
Richelieu - îi luă lui Montdory câţiva din cei mai buni actori şi-i 
trecu la Teatrul Bourgogne. Atunci Montdory l-a angajat în trupa 
lui pe Baron şi a pus în scenă tragedia Marianne de Tristan 
Ermitul, care a avut un succes copleşitor; piesa aceasta s-a 
jucat mai bine de o sută de ani în Franţa şi succesul ei n-a fost 
egalat decât de Cidul lui Corneille. 


Tot în acea epocă, Madeleine Bejart, Jacques Bejart şi Moliere 
alcătuiră şi ei o trupă ambulantă pe care o numiră Teatrul 
llustru. Doamna Bejart se bucura de mare reputaţie. Cât despre 
Moliere, care abia părăsise băncile Sorbonei, era încă un 
necunoscut. Dădea sfaturi trupei, scria nişte comedioare lipsite 
de duh şi interpreta - cu oarecare succes - roluri de bufon. In 
20 februarie 1662 s-a însurat cu Armande-Gressinde-Elisabeth 
Bejart, sora  Madeleinei Bejart, de care fusese foarte 
îndrăgostit. 

Acum, să trecem de la teatru, la autorii care-l alimentau. 

Progresul teatrului francez, începând din momentul în care 
piesele încep să capete o formă, se împarte în trei perioade: 
prima, de la Etienne Jodelle la Robert Garnier, adică din 1521 
până în 1573; a doua, de la Robert Garnier la Alexandre Hardy, 


adică din 1573 până în 1630; şi a treia, de la Alexandre Hardy 
la Pierre Corneille, adică din 1630 până în 1670. 

Să aruncăm o privire asupra acestei ultime perioade, pentru 
a completa tabloul societăţii franceze de la jumătatea veacului 
al XVII-lea şi deci de la începutul domniei lui Ludovic al XIV-lea. 

Dramaturgii mai de seamă din această perioadă sunt: 
Georges de Scudery, Bois-Robert, Desmarets, La Calprenede, 
Mairet, Tristan Ermitul, Du Ryer, Pujet de la Serre, Colletet, 
Boyer, Scarron, Cyrano de Bergerac, Rotrou şi Corneille. Ne 
vom ocupa doar de cei mai importanţi dintre ei. 

L-am pomenit pe Georges de Scudery când am vorbit despre 
sora sa. Să spunem acum câteva cuvinte şi despre el. Chiar 
dacă n-a fost un scriitor de mâna întâi, a făcut totuşi multă 
vâlvă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ceea ce ne obligă 
să-i consacrăm totuşi câteva rânduri. 

Georges de Scudery avea douăzeci şi şapte sau douăzeci şi 
opt de ani când a scris, în 1629, prima sa tragicomedie, 
inspirată de romanul Astree şi intitulată Lydamon şi Lydias sau 
Asemănarea, urmată în 1631 de o alta, /nşe/ătorul pedepsit sau 
Istorie septentrională. Succesul celor două lucrări l-a făcut să se 
umfle atât de tare în pene încât, comandându-şi portretul, a 
pus să se scrie dedesubt aceste versuri: 

„Poet de frunte şi soldat, 

De lauri fi-va-ncununat. “ 

Un critic - căci au existat în toate timpurile - a şters cele 
două versuri, şi le-a pus în locul lor pe acestea: 

„E şi poet, e şi gascon, 

Va avea parte de baston” 

Vă puteţi închipui furia lui Scudery, dar cum criticul şi-a 
păstrat anonimatul, poetul a trebuit să înghită insulta, fără să 
se poată răzbuna. 

Intr-adevăr, Scudery avea pretenţia că mânuieşte spada tot 
atât de bine ca şi pana, mai ales dacă te iei după rândurile cu 
care îşi încheie prefața scrisă la Theophile: 

„Nu mi-e greu să strig sus şi tare că nici printre cei morți, nici 
printre cei vii n-a existat şi nu există nimeni care să se poată 
apropia de talentul acestui geniu viguros, şi dacă mai nimeresc 
uneori peste vreun extravagant care socoate că-i ofensez gloria 
efemeră, vreau ca acesta să ştie că geniul sunt eu şi că mă 
numesc de Scudery.” 


Is-a reproşat lui Scudery că la ordinul lui Richelieu ar fi 
criticat Cidul. Dar, după ce-i citeşti operele, îl ierţi. lţi dai seama 
că a criticat Cidul nu la cererea lui Richelieu, ci din proprie 
iniţiativă, fiindcă n-a priceput o iotă din ce era scris acolo. Asta 
nu l-a împiedicat să devină membru al Academiei. 

Cât despre Bois-Robert, de îndată ce-a murit Richelieu a vrut 
să se pună în slujba lui Mazarin, dar acesta nu l-a acceptat. 
Atunci, jurindu-i o ură de moarte cardinalului, a trecut în tabăra 
coadjutorului. Dar, având în vedere firea lui versatilă, nu s-a 
putut abţine să nu scrie nişte versuri ofensatoare împotriva 
acestuia şi a câtorva prieteni ai săi. Dintre cele mai 
reprezentative piese ale sale, amintim: Rivalii, Încoronarea lui 
Darie, Casta Didona, Necunoscuta, Generalii inamici. Niciuna 
dintre aceste lucrări n-are nici cea mai mică valoare. Bois- 
Robert a fost, de asemeni, membru al Academiei. 

Şi Colletet a fost. Colletet era fiul unui procuror de la Châtelet. 
S-a însurat foarte de tânăr cu servitoarea tatălui său care nu era 
nici bogată, nici frumoasă; se numea Marie Prunelle şi locuia la 
Rungis, un sătuc aflat la trei leghe de Paris. Într-o zi cineva îi 
spuse lui Colletet, reţinut în Capitală de preocupările sale 
poetice, că nevastă-sa trăgea să moară. Colletet plecă imediat 
la Rungis şi pe drum, ca să nu piardă vremea, compuse un 
epitaf pentru nevastă-sa pe care era sigur că o va găsi moartă. 
Din fericire, femeia se făcuse bine şi Colletet nu se sluji de acest 
epitaf decât peste şase ani. Rămas văduv, se însură din nou, de 
astădată cu servitoarea răposatei. Dar n-avu noroc nici de cea 
de a doua soţie a sa, care nu peste mult se îmbolnăvi şi muri. 
Rămas din nou văduv, se însură a treia oară şi cum se pare că 
se obişnuise cu servitoarele, de data asta o luă de nevastă pe 
servitoarea fratelui său. Cel puţin aceasta - se numea 
Claudinele Nain - era frumoasă şi isteaţă. După nuntă, Colletet 
se certă crâncen cu frate-său, pentru că acesta nu vru nici mort 
să-i spună „cumnată” fostei sale servitoare. 

Ca să i se ierte această căsătorie, Colletet voi să-şi 
imortalizeze nevasta, nu numai dedicându-i versurile sale, dar 
lăsind să se înţeleagă că ea însăşi scria versuri. Scrise astfel o 
mulţime de poezii pe care le semnă cu numele soţiei sale, 
arătându-le tuturor. |lmpinse atât de departe această 
complezenţă sau mai bine-zis această manie, încât atunci când 
se îmbolnăvi - boală din pricina căreia avea să şi moară - 


pregăti un adevărat stoc de poezii, pe care nevastă-sa trebuia 
să le publice, bineînţeles sub semnătura ei, după ce el avea să 
piară. 

Colletet era unul dintre cei cinci poeţi de care se slujea 
Mazarin ca să-i scrie tragediile. 

Tristan Ermitul, care pretindea că descinde din Pierre Ermitul, 
cel care predicase prima cruciadă, era autorul acelei faimoase 
tragedii, Marianne, despre care am vorbit mai înainte. Autorul 
ei, era, ca şi Scudery, un om de arme. La treisprezece ani 
fusese nevoit să fugă din Franţa pentru că ucisese un soldat din 
gardă. În afară de Marianne, Tristan Ermitul a mai scris: 
Prăbuşirea lui Phaeton, Nebunia  înțeleptului, Moartea lui 
Seneca, Nenorocirile servitorilor lui Constantin cel Mare şi în 
sfârşit, Osman, care s-a jucat după moartea sa. 

În ciuda succeselor sale în teatru, Tristan a trăit în lipsuri şi a 
murit în sărăcie, căci era mândru şi nu-i plăcea să linguşească 
pe nimeni. 

Un alt autor care s-a bucurat şi el de mare succes la epoca 
respectivă, a fost Pujet de la Serre, al cărui nume aproape că a 
dispărut cu desăvârşire sub colbul uitării, dar care în acea 
epocă a făcut mare vâlvă cu tragedia sa în proză Thomas 
Morus. A avut, într-adevăr, un atât de mare succes, încât la cea 
de a doua reprezentaţie uşile teatrului au fost smulse din 
ţâţâni, iar patru din uşierii care au încercat să ţină piept 
mulţimii au fost pur şi simplu călcaţi în picioare. Aşa că într-o zi, 
când cineva începu să laude Cidu/ în faţa lui Pujet, acesta spuse 
plin de trufie: 

— Voi recunoaşte că domnul Corneille este mai talentat 
decât mine, în ziua în care la una din piesele sale vor fi călcaţi 
în picioare, cinci uşieri. 

La Calprenede, care-şi semna romanele şi piesele cu numele 
de Gaultier de Coste, cavaler şi senior de Calprenede, Toulgon, 
Saint-Jean de Livet şi Vatimesnil, se născuse în castelul 
Toulgon, aproape de Sarlat. A debutat cu Moartea lui Mitridate, 
jucată în 1635, piesă care s-a bucurat de mare succes. 

În afară de romanele Casandra, Cleopatra, Faramond şi de 
tragedia  Mitridate,  Calprenede a mai scris piesele: 
Bradamante, loana a Angliei şi Contele de Essex care este de 
fapt cea mai bună dintre toate lucrările sale. 

Să trecem acum la Scarron, numit în acea epocă „micul 


Scarron“ sau „Scarron ologul“. 

Paul Scarron cunoscut mai mult prin soarta ciudată a nevestei 
sale decât datorită talentului său, era fiul unui consilier la 
Cameră, poreclit „Scarron apostolul”, pentru că cita tot timpul 
din învăţăturile apostolului Pavel. Băiatul era frumos, dansa 
minunat, avea o fire veselă, când dintr-o dată se abătu asupră-i 
nenorocirea care nu-i lăsară slobode decât degetele şi limba de 
care, în ciuda bolii sale, continua să se slujească cu dibăcie, 
ponegrindu-şi semenii. Cum de l-a lovit tocmai pe el această 
boală cumplită, nimeni nu ştia s-o spună. Unii presupuneau că 
paralizase din pricina unui drog pe care i-l dăduse un şarlatan, 
alţii că fugărit într-o noapte, în timpul unui bal mascat, la Mans, 
nu izbutise să scape de urmăritori decât aruncându-se în apele 
îngheţate ale râului Sarthe, alţii că ar fi fost trântit de cal. În 
ciuda acestei infirmităţi, Scarra era totuşi vesel, şi deşi purtat 
tot timpul pe un scaun, râdea şi glumea peste tot pe unde se 
ducea. Intr-o zi, abatele Giraut îşi puse în cap să-l însoare; îi 
prezentă câteva femei de condiţie bună, dar el nu alese pe 
niciuna. 

În vreme ce Scarron îşi rima butadele din Căpitanu fanfaron, 
în versuri de câte opt silabe, undeva, obscură și necunoscută, 
creştea cea care avea să-i devină soţie şi al cărei destin ciudat 
şi magnific îl vom urmări mai târziu. 

Scarron nu era numai autor de comedii (/ode/et şi 
Moştenitorul ridicol), nu era numai protejatul coadjutorului, 
căruia i-a dedicat Romanul comic, ci şi prietenul domnului de 
Villars, al domnului de Beuvron, al celor trei Willarceaux, ca şi 
al tuturor eleganţilor din Paris. 

Vom arăta mai ţârziu cum a murit Scarron, când vom vorbi 
despre văduva lui. 

Rotrou, deşi mai tânăr decât Corneille cu câţiva ani, i-o luase 
înainte acestuia atât în comedie cât şi în tragedie: în comedie, 
cu /nelul uitării, în tragi-comedie cu C/eagenor şi Doristee, iar 
în tragedie cu Hercule pe moarte. Aşa încât Corneille îi zicea 
adesea „maestre”. Ca să nu fie detronat, după reprezentaţia 
cu piesa Văduva, Rotrou s-a grăbit - un pic prea devreme, 
după părerea noastră - să-i cedeze tronul rivalului său, 
Corneille. 

Lucru curios: atât Comeille cât şi Rotrou veneau din 
Normandia, deci din nord, în vreme ce Scudery şi Calprenede 


veneau din sud. lată deci angajându-se lupta între limba celor 
din nord şi a celor din sud, în care avea să învingă pentru a 
doua oară limba celor din nord. 

Cât despre Corneille, chiar dacă n-ar fi să spunem despre el 
decât că a scris Cidul, Cinna şi Horaţiu şi încă ar fi un om fericit; 
aplaudat de întreg Parisul, a fost cenzurat de Academie; după 
ce l-a avut ca prieten pe Rotrou şi i-a făcut duşmani pe 
Calprenede, Bois-Robert şi Scudery. 

Cu prima perioadă teatrală se sfârşeşte şi literatura 
naţională; cu cea de a doua au fost introduse pe scena 
franceză, genul italian şi cel spaniol cărora, le vor urma în 
curând imitaţiile după greci şi latini. 


Capitolul XXIV 
1632 

Majoratul regelui. 

— Moşnegii. 

— Starea Franței înăuntru şi în afară. 

— Domnul. 

— Prințul de Conde. 

— Mazarin. 

— Coadjutorul. 

— Domnişoara. 

— Cardinalul intră în Franța. 

— Pe capul lui se pune preț. 

— Străbate liniştit Franţa şi vine la Poitiers ca să se alăture 
reginei. 

— Mareşalul de Turenne îşi oferă serviciile, regelui. 

— Curtea se îndreaptă spre Orleans. 

— Domnişoara cucereşte Orleansul. 

Ludovic al XIV-lea era major, ca şi Ludovic al XIII-lea, trecuse 
dintr-o dată de la o dependenţă totală la o autoritate absolută; 
dar, spre deosebire de tatăl său, care debutase printr-un act de 
voinţă şi care căzuse aproape imediat sub tutela lui Richelieu 
de care n-avea să se mai scuture niciodată, noul rege nu şi-a 
manifestat decât treptat personalitatea, ajungând mult mai 
târziu la acea voinţă care a constituit trăsătura caracteristică a 
domniei sale. Aşa că, deşi regele devenise major, tot Ana de 
Austria era cea care domnea, călăuzită de spiritul subtil al 
cardinalului, la fel de atotputernic asupra ei, ba poate chiar mai 


atotputernic acum, când era exilat, decât atunci când îşi avea 
apartamentul în Luvru sau în Palatul Regal. 

Consiliul fusese remaniat, cum se spune în zilele noastre: 
marchizul de Châteauneuf devenise prim-ministru; domnul de 
Mole redevenise ministru al justiţiei; în sfârşit, domnul de 
Vieuville, care cu douăzeci şi şapte de ani mai înainte 
deschisese uşa Consiliului cardinalului de Richelieu, fu numit 
ministru de finanţe. | se încredinţase această funcţie, nu atât 
pentru calităţile sale de „om al finanţelor”, cât mai ales pentru 
cele patru sute de mii de livre pe care le dăruise reginei. Cel 
mai tânăr dintre aceşti trei miniştri era domnul de Mole, care 
avea şaizeci şi şapte de ani. Aşa că membrilor Consiliului li se 
dădu porecla de „moşnegii”. 

Franţa era destul de liniştită în interior, deşi fiecare îşi dădea 
seama că liniştea asta nu era decât un scurt moment de răgaz, 
un fel de haltă între două războaie civile. Ţara îşi iubea regele, 
dar aşa cum iubeşti pe cineva necunoscut de care-ţi legi o 
nădejde. Nu avea încredere în regină, de ale cărei slăbiciuni şi 
violenţe se temea, şi-l ura pe cardinal, a cărui lăcomie şi avariţie 
o ruina; în sfârşit, nu-l ura, dar nici nu-l iubea pe domnul de 
Conde, care se comporta aidoma unei femei capricioase. Gaston 
de Orleans continua să-şi joace rolul de nemulţumit inactiv: cu 
cât îmbâtrânea, cu atât creştea în el convingerea neputinței 
sale care-l împiedicase toată viaţa să-şi realizeze planurile. Se 
certase şi cu Gondy şi cu Conde; nu avea încredere în 
Parlament, dar nici Parlamentul n-avea încredere în el. 
Încercase de vreo douăzeci de ori s-o mărite pe fiică-sa, Marea 
Domnişoară, cu Ludovic al XIV-lea, dar de îndată ce lucrurile 
păreau să avanseze, dădea înapoi ca şi cum s-ar fi temut de o 
astfel de încuscrire. Singurul lucru care se pare că rămăsese 
constant la acest om nestatornic era ura lui crâncenă împotriva 
lui Mazarin. Prinţul de Conde, după cum am mai spus, plecase 
din Paris în ajunul declarării majoratului lui Ludovic; se dusese la 
Trie unde se afla şi ducele de Longueville, pe care nădăjduia să-l 
târască din nou în vârtejul ambițiilor sale. Dar ducele de 
Longueville era bătrân, iar captivitatea îl îmbătrânise şi mai 
tare; aşa că refuză propunerea cumnatului său. Atunci Conde se 
îndreptă spre Essonnes, unde se aflau fratele său Conti, La 
Rochefoucauld şi Nemours; îi luă cu sine şi-şi continuă, 
împreună cu ei, drumul până la Bourges. Aici, un consilier din 


Parlamentul acestui oraş îl sfătui să stea liniştit în Guyenne, 
până când se vor aduna Statele Generale. Dar cum lucrul care-i 
repugna cel mai mult acestui prinţ turbulent era tocmai liniştea, 
îi râse în nas consilierului şi plecă la Montraud; lăsindu-i în acest 
oraş pe La Rochefoucauld şi pe Nemours, el se îndreptă, 
împreună cu Conti, spre Bordeaux. 

Dacă oraşul Bordeaux se răsculase pentru doamna de Conde 
şi pentru fiul acesteia, ducele de Enghien, adică pentru o 
femeie şi pentru un copil fără apărare, cu atât mai vârtos avea 
să-l apere pe Conde, care le aducea rebelilor faima lui de 
„primul căpitan al lumii“ şi garanţia victoriilor de odinioară. Aşa 
că, sub conducerea acestui prinţ, oraşului Bordeaux nu-i trebui 
prea mult ca să devină un nou focar al răzmeriţei, în Franţa. De 
îndată ce prinţul intră în acest oraş, veniră imediat să i se 
alăture: soţia şi fiul său, doamna de Longueville, contele 
Foucaut du Doignon, guvernator în Brouage - unde stăpânea 
întreaga coastă, de la cetatea La Rochelle şi până la Royan - 
bătrânul mareşal de La Force şi prietenii săi din Guyenne, 
ducele de Richelieu, prinţul de Tarente şi contele de Marchain, 
vice-rege în Catalonia. Între timp, Lenet, prietenul lui Conde, 
plecase la Madrid, ca să discute cu Curtea Spaniei. Poziţia lui 
Conde - ca rebel - era deci cum nu se poate mai bună. 

În vremea asta, Mazarin, împotriva căruia ura naţională se 
menținea la aceeaşi cotă, continua să stea la Bruel, dar având 
în vedere tratativele sale cu coadjutorul, şi mai ales afecțiunea 
statornică a Anei de Austria, îşi pregătise o mică armată cu 
care intenţiona să se întoarcă în Franţa, Pentru a-şi încropi 
această armată, cardinalul vânduse tot ce avea. Coadjutorul, 
deşi ocupat să-şi ţină făgăduielile pe care i le făcuse Anei de 
Austria, părea cu totul retras din afaceri. La câteva zile după 
majorat, regele îi înmânase, în mod public, actul prin care 
Franţa îl numea cardinal. Dar cum nu se încredea câtuşi de 
puţin în sinceritatea regală, trimise imediat un curier la Roma, 
să-i ceară Papei mult râvnita pălărie. Marea Domnişoară, căreia 
nu i se mai dădea prea multă atenţie de când regina nu mai 
avea ochi s-o vadă, continua să aştepte un soţ care nu mai 
venea. Fiindcă dorea din tot sufletul să se mărite cu Ludovic al 
XIV-lea şi să devină regină şi fiindcă observase că în acea 
epocă ciudată nu te puteai impune decât dacă inspirai teamă, 
se străduia să-i insufle lui taică-său curajul care-i lipsea. 


Acum, după ce i-am înfăţişat cititorului, teatrul şi actorii, să 
trecem la evenimente. 

Parisul aflase de isprăvile lui Conde la Bordeaux; aflase şi de 
primirea pe care i-o făcuseră acestuia Parlamentul şi nobilimea 
din acest oraş. Furioasă, regina hotări să se îndrepte cu armată 
spre Bordeaux şi să acţioneze împotriva lui Conde, aşa cum mai 
acţionase cu câteva luni în urmă în acelaşi oraş, împotriva 
nevestei acestuia. Se propuse ca Ana de Austria şi regele să se 
îndrepte spre Bordeaux pe acelaşi drum pe care mersese şi 
Conde, ca să mai şteargă astfel din impresia lăsată de acesta, 
pretutindeni pe unde trecuse. În 2 octombrie 1651, Ludovic - 
care plecase din Paris în 27 septembrie - porni din 
Fontainebleau spre Berry. Inceputul a fost de bun augur: oraşul 
Bourges şi-a deschis larg porţile în faţa lui; după şaptesprezece 
zile petrecute în acest oraş, Curtea s-a îndreptat spre Poitiers. 
Aici însă lucrurile n-au mai mers tot atât de bine şi armata 
regelui, condusă de ducele de Harcourt, a trebuit să înfrunte 
armata lui Conde, condusă de La Rochefoucauld şi Tarente. Dar 
iată că în toiul acestei lupte pică vestea că Mazarin pornise spre 
Franţa. După ce trecuse prin oraşele Huy, Dinant şi Bouillon, se 
oprise la Sedan, unde fusese cât se poate de bine primit de 
domnul Fabert; în fruntea unei armate de şase mii de oameni - 
toţi cu eşarfe verzi, culoarea casei sale - după ce se odihnise 
câteva zile la Sedan, trecuse râul Meuse şi acum străbătea 
ţinutul Champagne, escortat de doi generali ai Franţei: 
Hocquincourt şi Senectere. 

Vă daţi seama ce efect a avut această veste asupra 
Parisului: s-a uitat şi de războiul intern şi de cel extern, şi de 
partizanii lui Conde şi de spanioli, mă rog, s-a uitat de orice. 
Parlamentul s-a adunat imediat şi, deşi primise de la rege o 
scrisoare în care era poftit să nu-şi facă griji în legătură cu 
călătoria eminenţei-sale, magistraţii se pregătiră să ia măsuri 
împotriva exilatului care acuma devenise rebel. Declarară deci 
de îndată că din moment ce Mazarin şi acoliţii săi tulburaseră 
ordinea publică, urmau să suporte rigorile legii; biblioteca şi 
mobilele cardinalului trebuiau să fie vindute imediat iar din 
suma realizată să se ofere 150.000 de livre celui care-l va 
aduce pe cardinal la Paris, viu sau mort. În zadar a încercat 
Gondy să-i ia apărarea aliatului său. In furtuna cumplită care se 
dezlănţuise, nimeni nu l-a mai luat în seamă şi singurul lucru 


pe care l-a mai putut face, a fost să părăsească adunarea 
spunând că haina lui preoțească nu-i îngăduia să asiste la nişte 
deliberări în care era vorba de pedeapsa cu moartea. 

Cu câteva zile mai înainte, fuseseră luate măsuri 
asemănătoare şi în privinţa celor trei fraţi - Conde, Conti şi 
doamna de Longueville - precum şi a domnilor de Nemours şi 
de La Rochefoucauld. Dar declaraţia de condamnare la moarte a 
cardinalului făcuse lumea să uite de condamnarea la moarte a 
celor cinci prinți. Ura mulţimii şi înverşunarea Parlamentului 
împotriva cardinalului erau atât de mari, încât ai fi putut crede 
că Mazarin era unicul adversar ce trebuia doborât, unicul 
duşman ce trebuia răpus. Magnifica sa bibliotecă fu vândută la 
mezat şi împrăştiată, deşi unul dintre marii bibliofili ai epocii, 
Violette, vru s-o cumpere oferind 45.000 de livre. 

În vremea asta, cardinalul îşi continua nestingherit drumul. În 
30 ianuarie, deci la o lună după ce pusese piciorul pe pământul 
Franţei, fără să fi întâlnit, în ciuda protestelor vehemente ale 
Parlamentului, nici cea mai mică piedică, se îndreptă spre 
Poitiers, în trăsura regelui care-i ieşise el însuşi în întâmpinare. 

Vestea avu un mare răsunet la Paris. Dar cel mai jignit dintre 
toţi fu domnul duce de Orleans. Conde, aflând din Bordeaux de 
supărarea lui Gaston, vru să profite de ea şi să-l atragă de 
partea lui. Il trimise deci repede la Paris pe domnul de Fiesque, 
ca să-l determine pe Gaston să încheie un tratat de alianţă cu 
el; totodată Fiesque trebuia să-i înmâneze şi fiicei acestuia o 
scrisoare. 

Soţia lui Gaston încercă în fel şi chip să-şi împiedice bărbatul 
de a-şi pune semnătura pe acel tratat; dar ura pe care prinţul o 
nutrea faţă de cardinal fu mult mai puternică decât influenţa 
soţiei sale. Tratatul prevedea că ducele de Orleans îşi va uni 
trupele de care dispunea cu cele pe care domnul de Nemours le 
va aduce din Flandra şi că, începând din acel moment, va sluji - 
chiar pe faţă dacă va fi nevoie - cauza prinţului, împotriva 
cardinalului. De îndată ce isprăvi cu tatăl, contele de Fiesque 
trecu alături ca să discute cu fiica. Îi aducea - după cum am mai 
spus - o scrisoare din partea lui Conde. Scrisoarea o ruga pe 
Marea Domnişoară să aibă încredere „în tot ce vă va spune 
domnul de Fiesque, din partea mea“ şi o asigura de respectul şi 
de profunda simpatie pe care i le purta. Or, lucrul pe care urma 
să i-l spună Fiesque, Domnişoarei, era urarea lui Conde de ao 


vedea cât mai repede, regină a Franţei. Domnişoara primi 
această urare, care-i merse drept la inimă, cu cea mai mare 
satisfacţie, făgăduind la rândul ei să fie cu totul devotată 
intereselor domnului de Conde. 

Între timp, regele, care asediase oraşul Poitiers, izbutise să-l 
cucerească. Dar chiar a doua zi după această victorie, Curtea 
află cu stupoare despre ura crescândă a Parlamentului 
împotriva cardinalului şi mai ales despre tratatul încheiat între 
Conde şi Gaston. Aceste două veşti erau mai mult decât 
neliniştitoare: Parisul fusese lăsat la discreţia lui Gaston şi a 
Parlamentului. Deci Curtea trebuia să se întoarcă fără 
întârziere, în Capitală. Porniră, dar când regele ajunse la Blois, 
află că ducele de Nemours intrase în Franţa, în fruntea unei 
armate spaniole, că urma să-şi unească trupele cu cele ale 
ducelui de Beaufort şi că cei doi prinți se pregăteau să înfrunte 
împreună armata regală. Într-o asemenea împrejurare, trebuia 
aflat numaidecât către cine avea să încline capitala acelui ţinut 
răsculat, adică oraşul Orleans. Ludovic al XIV-lea nu era decât 
regele Franţei, în vreme ce Gaston era seniorul şi deci stăpânul 
absolut al Orleansului. lar Gaston - după cum am văzut - 
încheiase un tratat cu Conde. Conform obiceiului, regele trimise 
de îndată un crainic ca să întrebe autorităţile din Orleans de 
partea cui aveau de gând să treacă. Autorităţile răspunseră că 
vor urma întocmai porunca seniorului şi stăpânului lor. Acum 
regelui nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să-l întrebe 
chiar pe Gaston de partea cui era: a sa sau a prinților? Având 
însă în vedere firea nehotărâtă şi temătoare a acestui principe, 
lucrul se dovedi a fi din cale-afară de dificil. Gaston ar fi vrut ca 
autorităţile din Orleans să-şi asume singure răspunderea de a 
nu-i îngădui regelui să intre în oraş, fără a mai aştepta 
dispoziţiile lui. De altfel, Fiesque şi Grammont şi plecaseră la 
Orleans ca să sugereze edililor oraşului acest lucru. Numai că 
orleanezii răspunseră că ei nu se vor opune regelui dacă ducele 
de Orleans nu va fi alături de ei, să-i încurajeze. De data asta, 
Domnul nu mai putea da îndărăt. Prietenii săi, veniţi în grabă la 
palatul Luxembourg, încercară să-l determine să plece. După 
numeroase tergiversări, făgădui că va pleca în Duminica 
Floriilor. Domnişoara, care avea de gând să petreacă 
Săptămâna Mare la mănăstirea Carmelitelor din Saint-Denis, 
veni să-şi ia rămas bun de la taică-său şi-l găsi pe acesta într- 


una din acele stări de posomorală şi de proastă dispoziţie care-l 
cuprindeau ori de câte ori era obligat să ia o hotărâre. Se 
plânse amar de faptul că prietenii săi îl obligaseră să plece, 
susţinând că dacă avea să părăsească oraşul, totul avea să se 
ducă de râpă; apoi, adăugă, aşa cum făcea de obicei, că mai 
bine ar fi trăit la Blois, liniştit şi departe de treburile publice, că 
se săturase, până peste cap, de toate, şi că-i invidia din inimă 
pe toţi cei care nu erau obligaţi să se amestece în tot felul de 
istorii. Domnişoara, care era obişnuită cu astfel de lamentări în 
care Domnul îşi epuiza şi fărâma de energie pe care-o mai 
avea, înţelese că se pregătea să se fofileze şi de data asta - 
cum mai făcuse în atâtea alte rânduri. Nu se înşelase. Pe 
măsură ce se apropia ceasul plecării, Domnul era tot mai 
nervos şi mai nehotărât. Pe la opt seara, Domnişoara îl părăsi, 
după ce-şi epuizase toate posibilităţile de a-i insufla un pic de 
energie. 


leşind din apartamentul tatălui ei, se întâlni cu Chavigny, 
amicul de odinioară al cardinalului, şi care acum - după ce 
Mazarin îl trăsese pe sfoară - îl ura cu o înverşunare 
nemaipomenită. 

— Domnişoară, şopti el, vi se oferă cea mai bună ocazie să vă 
afirmaţi şi să-l îndatoraţi şi pe domnul de Orleans. 

— Care? întrebă Domnişoara. 

— Să vă duceţi la Orleans în locul lui. 

Domnişoara - care avea o fire tot atât de aventuroasă pe cât 
de fricos era taică-său - se gândise şi ea la acest lucru, dar nu 
cutezase să-l rostească. 

— M-aş duce cu plăcere; dacă-l convingeţi pe tata să mă 
lase, plec chiar în noaptea asta. 

— Bun, zise Chavigny, lăsaţi pe mine! 

Gaston nu numai că aprobă imediat plecarea fiicei sale, dar 
zise şi „Doamne-ajută“ că izbutise să iasă atât de bine din 
încurcătură. 

A doua zi, Domnişoara se duse să-şi ia rămas bun de la tatăl 
ei. 

— Du-te, fata mea, du-te! Îi spuse el cum nu se poate mai 
fericit. La Orleans ai să-l găseşti pe episcopul d'Eioene; 
sfătuieşle-te cu el în tot ce vei face. la de asemenea legătura 
cu Fiesque şi cu Grammont şi strădui-ţi-vă cu toţii să 


împiedicaţi cu orice preţ armata regelui să treacă dincolo de 
Loara. Asta-i tot ce am a-ţi spune. 

După ce Domnişoara ieşi din Chartres, escortată de 
paisprezece ofiţeri din gardă, se înlilni cu domnul de Beaufort, 
care nu numai că ţinuse s-o întâmpine, ci voia s-o conducă 
până la Orleans. La câteva leghe mai departe de Chartres, 
Domnişoara era aşteptată de domnul de Yalan, aghiotantul lui 
Gaston, care venise cu o escortă alcătuită din cinci sute de 
călăreţi. Ţinând morţiş să se erijeze în postură de general, 
Domnişoara se dădu jos din caleaşcă, se urcă pe un cal şi trecu 
în fruntea trupelor. La Toury, îl întâlni pe domnul de Nemours, 
căruia îi aduse la cunoştinţă ceea ce-i spusese tatăl ei: că 
armata regelui nu trebuia cu niciun preţ să treacă Loara. A 
doua zi, ea ajunse la Artenay, unde fu intimpinată de marchizul 
de Fiamarin care, cu tristeţe în glas, îi spuse că orleanezii nu 
voiau cu niciun preţ s-o primească în oraş; că fiind puşi între 
ciocan şi nicovală - adică între rege şi fata seniorului lor - o 
rugau pe aceasta să se oprească din drum şi să facă; pe 
bolnava; după două, trei zile, după ce regele va intra jîn oraş, o 
vor primi şi pe ea cu toată cinstea şi onorurile datorate. Dar 
Domnişoara ţinea să dovedească tuturor că, pe cât de 
şovăielnic era tatăl ei, pe atâta era ea de hotărâtă. Aşa că se 
urcă în caleaşcă, îşi lăsă armata în Artenay să n-o încurce pe 
drum şi să poată merge mai repede şi însoţită doar de câţiva 
ofiţeri o porni în goană spre Orleans. La o leghe de oraş fu 
întâmpinată de Pradine, unul din ofiţerii de gardă pe care ea ÎI 
trimisese cu o zi înainte să afle care era situaţia în oraş. Pradine 
fusese rugat de autorităţile din Orleans s-o implore pe 
Domnişoară să nu-şi continue drumul, pentru a nu fi obligate să 
închidă porţile. Ofiţerul adăugă că în clipa în care el ieşise din 
oraş pe una din porţi, la poarta din celălalt capăt al Orleansului 
aşteptau să intre ministrul de justiţie şi întreg Consiliul regelui. 
Dându-şi seama că nu mai era vreme de pierdut, Domnişoara 
se urcă din nou în caleaşcă şi la unsprezece dimineaţă ajunse 
în faţa porţii Banniere. Numai că poarta era încuiată şi 
baricadată. Bătu, strigă, dar degeaba: nimeni nu veni să-i 
deschidă. Neavând altceva mai bun de făcut, intră în hanul de 
peste drum. După trei ceasuri, ieşi din nou afară şi începu să se 
plimbe pe marginea şanţului care înconjura oraşul. Tot 
plimbându-se, ajunse pe malul riului, unde luntraşii - care la 


Orleans alcătuiau o corporație puternică - se oferiră s-o ajute. 
Ea acceptă şi, după ce le mulţumi, îi rugă s-o ducă cu barca 
până la poarta Faux. 

— Cu plăcere, spuse patronul unei bărci; dar nu-i nevoie să ne 
ducem tocmai acolo. Dacă alteţa-voastră ne îngăduie, mai bine 
o spargem pe asta de aici care e la doi paşi... 

Azvârlindu-le câţiva pumni cu bani, Domnişoara îi rugă să se 
grăbească. În sfârşit, după multă tevatură, două din scândurile 
groase ale porţii cedară. Domnişoara se strecură repede 
înăuntru şi, ovaţionată de mulţimea care se strânsese dincolo 
de poartă, fu aşezată pe un scaun şi dusă în triumf, la Primărie. 
După vreo cinci sute de paşi, sătulă de urale, declară că ştia să 
meargă foarte bine şi pe jos şi că dorea să-şi folosească 
picioarele cu care o înzestrase bunul Dumnezeu. Cortegiul se 
opri, iar doamnele de onoare profitară de acest popas ca s-o 
ajungă din urmă şi să i se alăture. În sunetele unor trâmbiţe şi 
în bubuitul câtorva tobe, Domnişoara se îndreptă spre palatul 
unde locuia ori de câte ori venea împreună cu Domnul. Dar la 
jumătatea drumului, se întâlni cu guvernatorul care, foarte 
încurcat, începu să bâlbâie un discurs. Domnişoara îi tăie 
repede vorba şi se îndreptă spre locuinţa ei. Nu după mult, i se 
înfăţişară toate mărimile oraşului; începând din acea clipă 
începu să dea diverse porunci, pe care nimeni nu cuteză să nu 
le execute. Intre altele, ordonă ca nici ministrul de justiţie, nici 
Consiliul regelui să nu fie primiţi în oraş. Către seară, primi o 
scrisoare de la domnul de Beaufort, care-i scria că nu putuse 
veni după ea la Orleans, fiindcă - vrând să pună mâna pe rege 
- el şi Nemours forţaseră malul Loarei, dar Turenne le stăvilise 
avintul, silindu-i să se retragă şi obligându-i să piardă un mare 
număr de oameni. 

Domnişoara, furioasă la culme de acest atac inutil şi 
nesăbuit, îi pofti imediat la ea, unde mai fuseseră chemaţi 
domnii de Fiesque, de Grammont şi primarul oraşului. Voia să 
afle încotro se îndrepta armata regelui. Domnul de Nemours fu 
de părere că tocmai se pregătea să treacă râul Blois, iar 
Beaufort susţinu sus şi tare că se îndrepta spre Monlargis. Deşi 
cumnaţi, cei doi nu se împăcau deloc şi se ciorovăiau întruna. 
Cum fiecare ţinea la părerea lui, Domnişoara socoti mult mai 
plauzibilă supoziţia lui Beaufort. Atât îi trebui domnului de 
Nemours care avea o fire foarte iritabilă şi nestăpânită. Uitând 


de respectul pe care-l datora Domnişoarei, începu să înjure în 
gura mare, după care afirmă că, decât să meargă împreună cu 
Beaufort spre Montargis, prefera să renunţe la tot şi să piardă 
până şi prietenia domnului de Orleans. 

— Domnule, îi replică Domnişoara, dacă asta este intenţia 
dumitale, te rog să-mi spui din vreme ca să ştiu, căci în situaţia 
în care ne aflăm e absolut necesar să-i deosebeşti pe prieteni 
de duşmani! 

În sfârşit, după multă tevatură, în care cei doi cumnaţi nu 
pregetară chiar să se şi pălmuiască unul pe celălalt, 
Domnişoara izbuti, de bine, de rău, să-i împace. În sâmbătă 
care urmă, ea primi de la tatăl ei un bilet, în care acesta îi 
mulțumea pentru că izbutise să-i salveze oraşul. 

„Poți să-ţi închipui cât m-am bucurat că mi-ai salvat oraşul și 
ai liniştit Parisul... Bucuria, e publică şi toată lumea spune că 
fapta dumitale e vrednică de nepoata marelui Henric al IV-lea. 
De-acum încolo te rog să-i pui pe secretarii dumitale să-mi 
scrie, din motivul pe care-l cunoşti”. 

Motivul era că Domnişoara scria atât de urât, încât tatăl ei nu 
izbutea decât cu mare greutate să-i descâlcească scrisul. 

Cam în aceeaşi vreme, adică în 11 sau 12 martie, domnul 
coadjutor primi vestea că fusese făcut cardinal: pălăria atât de 
mult râvnită, obiect al atâtor intrigi şi ranchiune, îi fusese, în 
sfârşit, acordată, în consistoriul din 18 februarie 1652. 


Capitolul XXV 
1632 

Prințul de Conde ia conducerea armatei rebele. 
— Starea armatei regale. 
— Sărăcie generală. 
— Reîntoarcerea Domnişoarei la Paris. 
— Se pregăteşte o luptă. 
— Domnul refuză să acționeze. 


— Îi dă puteri depline Domnişoarei. 

— Propunerile făcute consilierilor. 

— Lupta din foburgul Saint-Antoine. 

— Domnişoara trage cu tunul din Bastilia, în armata 
regelui. 

— Retragerea armatei regelui. 

— Domnişoara este lăudată la Luxembourg. 

În 2 aprilie, Domnişoara află o veste pe care o dorea atât de 
mult, încât aproape că se îndoi de ea: prinţul de Conde luase 
conducerea armatei. Vestea se confirmă chiar în aceeaşi zi, 
printr-o scrisoare, foarte curtenitoare, pe care i-o trimise Conde. 
În 3 aprilie, o nouă scrisoare o informă că prinţul bătuse şi 
împrăştiase armata regelui, îi pusese pe goană pe Hocquincourt 
şi pe Turenne, luase ca pradă peste trei mii de cai şi o mulţime 
de muniții. Într-adevăr, armata regală era în mare derută. 
Curtea se afla la Gien, înfometată şi amărită, căci toate oraşele 
prin care trecuse îşi închiseseră porţile, neviind s-o primească. 
Înfrângerea  mareşalului  Hocquincourt stârnise o panică 
nemaipomenită în statul major al armatei regale. Regina, 
speriată, dădu ordin de retragere. Cu mare greutate ajunseră la 
Saint-Fargeau atât de năuciţi, încât nu mai ştiau nici ce să facă, 
nici ce aveau de făcut. De la Saint-Fargeau, Curtea o porni spre 
Montereau, trecând rând pe rând prin Auxerre, Joigny şi Sens. In 
timpul acestei retrageri, care semăna mai mult cu o fugă, 
ordinele erau date atât de anapoda încât se bateau cap în cap. 
Se fura ca în codru şi nici chiar regele n-a fost scutit de unele 
acte de tâlhărie. Fratele contelui de Broglie i-a furat caii şi când 
domnul de Beringhen s-a dus să i-i ceară înapoi, domnul de 
Broglie i-a râs în nas şi l-a dat pe uşă afară. ` 

De la Montereau, Curtea s-a îndreptat spre Corbeil. In 
noaptea sosirii lor în acest sat, la Etampes a avut loc o luptă în 
care armata lui Conde a fost respinsă. A doua zi, regele s-a dus 
şi el la Etampes şi aici a luat pentru prima oară parte la o luptă 
adevărată. S-a purtat cu mult curaj, deşi mai multe ghiulele i-au 
trecut şuierând pe deasupra capului. 

Seara, toată lumea s-a înghesuit să-l felicite pentru curajul 
său. Atunci regele, întorcându-se spre Laporte, valetul lui, care 
nu-l părăsise nicio clipă în toiul luptei, l-a întrebat: 

— Dar, ţie, Laporte, ţi-a fost frică? 

— Sire, răspunse Laporte, când n-ai niciun sfanţ în buzunar, 


n-are de ce să-ţi fie frică. 

Regele începu să râdă, fiindcă şi el se afla în aceeaşi situaţie 
ca şi valetul său. Mazarin, nu numai că nu-i dădea niciun ban, 
dar de câteva ori i-i luase şi pe cei pe care i-i dădea din când în 
când ministrul finanţelor. Pentru un rege era un lucru cum nu 
se poate mai trist să vadă sărăcimea oraşelor, pe unde trecea, 
întinzând mâna şi cerându-i de pomană şi el să nu aibă nici 
măcar câţiva bănuţi în buzunar. Căci sărăcia norodului, în acea 
epocă, era înfricoşătoare. Peste tot pe unde poposea această 
Curte, ţăranii se rugau cu lacrimi în ochi s-o apere de jafurile 
armatei, care nu numai că le distrugeau ogoarele, dar le mai 
furau şi bruma de agoniseală de prin gospodării. Aşa că erau 
nevoiţi să-şi părăsească satele, târându-şi după ei vitele: 
acestea însă, neavând ce să mănânce, mureau repede de 
foame, soartă împărtăşită şi de stăpânii lor care, lipsiţi de 
hrană, de adăpost şi de haine, se îmbolnăveau de febră tifoidă 
şi piereau cu sutele. Şi poate că: spectacolul n-ar fi fost atât de 
înfricoşător, dacă ar fi murit numai bărbaţi. Dar când vedeai 
mamele, slabe ca nişte schelete, jelindu-şi copilaşii morţi, 
tabloul era pur şi simplu cutremurător. Intr-o zi, regele văzu o 
femeie cu trei copii culcată pe podul de la Melun; mama şi doi 
dintre copii muriseră, iar al treilea, care de-abia mai sufla, 
sugea la pieptul măicuţei sale moarte. Ceea ce pare de-a 
dreptul ciudat, e că - văzând aceste scene - regina se ruga 
Domnului să-i pedepsească pe ticăloşii care aduseseră norodul 
într-o asemenea stare, fără să se gândească nici măcar o clipă 
că ea era prima şi cea mai mare vinovată. 

În vremea asta, Domnişoara, nemaiavând nimic de făcut la 
Orleans, începuse să se plictisească, şi plictisindu-se o porni 
spre Paris. La Bourg-la-Reine se întâlni cu domnul de Conde, cu 
ducele de Beaufort, cu prinţul de Tarente şi cu domnul Rohan, 
pe care îi luă în trăsura ei şi-i aduse în Capitală. Aici, se părea 
că ciocnirea dintre trupele regelui şi armatele acestor prinți, în 
fruntea cărora se afla Conde, era iminentă. Regele plecase din 
Melun, trecuse în revistă, la Lagny, trupele pe care mareşalul 
Senectere le adusese din Lorena şi se îndreptase spre Saint- 
Denis. Intr-adevăr, se luase hotârârea să fie atacate trupele lui 
Conde, înşirate de-a lungul Senei, între Suresne şi Saint- Cloud. 
Conde, socotind că poziţia sa nu era avantajoasă, părăsi malul 
Senei şi se îndreptă spre Charenton. Dar cum Domnişoara va 


apărea foarte curând în scenă, suntem obligaţi să-l părăsim o 
vreme pe domnul de Conde şi să ne ocupăm din nou de ea. 

În ziua de 1 iulie 1652, cam pe la zece şi jumătate seara, 
Domnişoara auzi tobele bătând şi trompetele sunând. Alergă la 
fereastră, o deschise şi recunoscu trupele domnului de Conde. 
Rămase la fereastră până pe la miezul nopţii, gânditoare şi 
stăpânită de presimţirea că a doua zi avea să fie o zi mare 
pentru ea. 

După vreun ceas, se culcă. Dar la ora şase dimineaţa o 
treziră nişte bătăi puternice în uşă. Era contele de Fiesque. 
Fusese trimis de Conde la Gaston să-i spună acestuia că armata 
prinţului fusese atacată între Montmartre şi la Chapelle; că 
lucrurile se încurcaseră şi că ar fi bine să se urce pe cal şi să 
vină să vadă el însuşi care era situaţia; dar se întâmplase ce se 
intâmpla de obicei în astfel de situaţii: laşul Gaston refuzase să 
se scoale din pat, pretextând că nu se simţea bine. Atunci, 
Fiesque, disperat, venise la Domnişoara s-o roage, în numele 
domnului de Conde, să nu-l părăsească şi să-l ajute. 

Domnişoara fu cât se poate de încântată: gustase, la Orleans, 
din emoţiile războiului civil, succesul o ameţise, aşa că abia 
aştepta să intre din nou în pielea unei eroine. În plus, nevasta 
lui Conde era în acea epocă foarte bolnavă şi Domnişoara - în 
veşnica ei goană după un soţ - nutrea în străfundul inimii, dacă 
nu dorinţa, cel puţin nădejdea de a se mărita cu prinţul. 
Făgăduind deci domnului de Fiesque să facă tot ce-i va sta în 
putinţă, se dădu jos din pat, se îmbrăcă în grabă şi alergă la 
Luxembourg unde-l găsi pe Domnul, în capul scărilor. 

— Ah, Domnule, strigă ea, ceea ce văd mă umple de bucurie! 
Domnul de Fiesque mi-a spus că sunteţi bolnav, iar eu vă 
găsesc în picioare! 

— Domnul de Fiesque nu s-a înşelat, fata mea, zise Gaston. E 
adevărat, nu sunt chiar atât de bolnav încât să stau în pat, dar 
nici nu mă simt în stare să întreprind ceva. 

— Ar trebui totuşi să încercaţi să vă urcați pe cal; căci, dacă 
mi se îngăduie să dau tatălui meu un sfat, i-aş spune că întreg 
Parisul e cu ochii pe el şi că în afacerea despre care este vorba 
e în joc însăşi onoarea sa. 

— Fată dragă, zise prinţul, îți mulţumesc pentru sfat, dar mi- 
e cu neputinţă să îndeplinesc ceea ce-mi ceri; mă simt atât de 
slăbit, încât n-aş putea face nicio sută de paşi. 


— Atunci, Domnule, culcaţi-vă imediat; e mult mai bine ca 
lumea să ştie că nici măcar nu vă puteţi da jos din pat., 

Sfatul era bun, dar Gaston nu vru să-l urmeze. 

— Vai, Domnule, zise Domnişoara supărată, purtarea 
domniei voastre mi se pare atât de ciudată, încât mai că-mi 
vine să cred că aţi încheiat vreun tratat secret cu Mazarin. 

Prinţul nu răspunse nimic la această acuzaţie, ceea ce dovedi 
că Domnişoara putea să aibă dreptate. Între timp, domnii de 
Rohan şi de Chavigny izbutiră să-l convingă pe Gaston s-o 
trimită pe Domnişoara în locul lui la Primărie, aşa cum o 
trimisese şi la Orieans. Prinţul fu de acord şi-i înmână domnului 
de Rohan o scrisoare prin care o împuternicea pe fiica sa să 
discute - în numele său - cu primarii şi cu magistraţii 
municipali. Înarmată cu această scrisoare, Domnişoara se 
îndreptă spre Primărie. Străzile erau pline de trupe, burghezii 
se înarmaseră aproape toţi. La Primărie fu primită cu mult 
respect de mareşalul l'Hopital, care era şi guvernator al 
Parisului, şi de consilierul Lefevre, starostele negustorilor. Le 
spuse că Domnul, fiind bolnav, o trimisese pe ea în locul lui, 
după care îi rugă s-o urmeze în sala de şedinţe. După ce citiră 
scrisoarea lui Gaston, magistraţii întrebară: 

— Ei bine, ce anume doreşte alteţa-sa, domnul de Orleans? 

— Doreşte trei lucruri, răspunse cu voce fermă Domnişoara. 
Primul, ca toate cartierele oraşului să se înarmeze 

— Asta s-a şi făcut, răspunse mareşalul l'H6pital 

— Al doilea, să i se trimeată de îndată domnului de Conde 
două mii de oameni din gărzile civice. 

— Asta e mai greu, zise mareşalul. Nu poţi dispune de 
burghezi aşa cum dispui de trupele organizate. Dar, în sfârşit, îi 
vom trimite domnului de Conde două mii de oameni din trupele 
domnului de Orleans. 

— Şi al treilea, zise Domnişoara, care lăsase la urmă lucrul 
cel mai important, să se dea voie trupelor prinţului de Conde 
să intre în oraş pe poarta Saint-Honore sau Saint-Antoine. 

Această cerere, aşa cum de altfel gândise şi Domnişoara, era 
cea mai dificilă dintre toate. Auzind-o, mareşalul l'Hopital, 
starostele negustorilor şi ceilalţi consilieri municipali se uitară 
unii la alţii consternaţi. Dar Domnişoara, dându-şi seama de 
situaţia critică a lui Conde, trecu la atac. 

— Domnilor, zise ea, mi se pare că tatăl meu a făcut destule 


pentru oraşul Paris şi că ar fi cazul să i se arate puţină 
recunoştinţă. În afară de asta ar trebui să ştiţi că Mazarin se 
întoarce plin de cele mai rele intenţii şi că dacă prinţul de 
Conde va fi înfrânt, cei care l-au proscris şi au pus preţ pe 
capul lui nu vor scăpa nici în gaură de şoarece, iar Parisul va fi 
trecut prin foc şi spadă. Nu ţine decât de noi să evităm această 
nenorocire, căci nu i-am putea aduce regelui un mai mare 
serviciu decât păstrându-i intactă Capitala. 

— Dar, Domnişoară, gândiţi-vă că dacă trupele prinţului nu se 
apropiau de Capitală, n-ar fi venit încoace nici cele ale regelui. 

— Mă gândesc, domnule, răspunse prinţesa, că în vreme ce 
noi batem apa în piuă aici, domnul de Conde se află în mare 
pericol la periferiile oraşului şi că dacă va pieri din pricină că nu 
i-am dat ajutor, Parisul va fi veşnic îndurerat şi ruşinat. Puteţi 
să-l ajutaţi, domnilor, şi încă repede de tot. 

Vorbele Domnişoarei avură efect. Magistraţii se ridicară şi 
ieşiră ca să delibereze. Deliberarea fu lungă, dar când intrară 
înapoi în sală magistraţii declarară că sunt gata să-l ajute pe 
prinţ. Domnişoara îl trimise repede pe Jarze să-i spună lui 
Conde că trupele sale puteau intra în oraş şi pe marchizul de 
La Boulaie, să deschidă poarta Saint-Antoine trupelor care 
veneau din Poissy. 

În vremea asta, lupta continua la periferiile oraşului şi 
tunurile bubuiau surd. Domnişoara ţinu să se ducă într-acolo ca 
să vadă cu ochii ei cum stăteau lucrurile. 

leşi deci din Primărie şi se îndreptă spre cartierul Saint- 
Antoine. Piaţa Greve era plină de oameni care strigau că 
părăsindu-l şi nevoind să-l ajute, consilierii municipali îl 
trădaseră pe Conde. Un om se apropie de Domnişoara şi 
arătându-i-l pe mareşalul l'Hopital, care o însoțea, spuse: 

— Alteță, cum de suportaţi lângă dumneavoastră un 
mazarinist? Dacă vă supără cu ceva, n-aveţi să ne spuneţi 
decât un singur cuvânt şi s-a zis cu el! Il înecăm! 

— Dimpotrivă, zise prinţesa, n-am a mă plânge de nimic, 
fiindcă a făcut tot ce i-am poruncit eu să facă! 

— Foarte bine! Atunci să se care înapoi la Primărie şi să nu 
calce pe de lături! 

Mareşalul n-aşteptă să i se spună de două ori; se întoarse 
repede pe călcâie şi se înapoie la Primărie. Domnişoara îşi 
continuă drumul; ajungând în strada Tixerand, spectacolul care i 


se înfăţişă ochilor o năuci. Ducele de La Rochefoucauld fusese 
rănit la amândoi ochii; orb, cu chipul scăldat în sânge, era dus 
de o mână de fiul său, iar de cealaltă, de prietenul său Gourville. 
Mantia albă în care era învăluit fusese acoperită de pete mari de 
sânge. Fiul şi prietenul său plângeau în hohote, căci văzându-l 
intr-o asemenea stare erau convinşi că nu se va mai face bine 
niciodată. 

Deşi îngrozită, Domnişoara îşi continuă drumul. La intrarea în 
strada Saint-Antoine se întâlni cu tânărul Guitaut, fiul celui 
care-o slujea pe regină. Băiatul, palid ca un mort, mergea 
împleticindu-se, susţinut de doi soldaţi. 

— Ce ţi s-a întâmplat, dragă Guitaut? strigă prinţesa alergind 
spre el. 

— Un glonte, alteţă... murmură Guitaut. 

După o sută de paşi, întâlni pe Vallons, unul dintre ofiţerii 
care o însoţiseră la Orleans. Vallons primise un glonţ în şale şi 
cum era foarte gras, doi soldaţi se chinuiau în van să-l care de 
acolo. 

— Ah, spuse el zărind-o pe prinţesă, suntem pierduţi, alteţă! 

— Dimpotrivă, suntem salvaţi! Ne vin ajutoare! 

Domnişoara îşi croi drum spre poarta Saint-Antoine, printre 
răniții care zăceau peste tot. După ce află că domnul prinţ de 
Conde era sănătos şi că făcuse adevărate minuni de vitejie, se 
îndreptă spre locuinţa unui anume Lacrois, aflată la doi paşi de 
Bastilia. Dar n-apucă să intre bine în casă, şi iată că prinţul de 
Conde şi bătu la uşă. Auzise că Domnişoara venise pe câmpul 
de luptă şi alergase s-o salute şi să-i mulţumească pentru 
ajutorul pe care i-l dăduse. Conde era alb de praf din cap şi până 
în picioare, părul ud de transpiraţie i se lipise pe frunte, iar 
gulerul cămăşii îi era pătat de sânge. In plus, cuirasa era 
complet deformată de loviturile pe care le primise, iar sabia, 
plină de sânge, îi era ciobită şi fără teacă. 

— Ah, Domnişoară, strigă el, sunt disperat! Mi-am pierdut toţi 
prietenii: pe Nemours, pe La Rochefoucauld, pe Clinchamp; eu 
sunt singurul care n-am nici măcar o zgârifetură şi cerul mi-e 
martor că nu m-am cruțat deloc! 

— Linişteşte-te, domnule, zise Domnişoara. Clinchamp se află 
la doi paşi de aici, în grija unui doctor. La Rochefoucauld e într- 
adevăr grav rănit, dar medicii trag nădejde să se vindece, iar 
Nemours are o rană foarte uşoară. 


— Ah, Domnişoară, zise Conde deşi mi-aţi luat o piatră de pe 
inimă, durerea continuă să mă apese la fel de crâncen, din 
pricina tuturor celor care şi-au pierdut viaţa pentru certurile 
noastre prosteşti! 

Rostind aceste cuvinte, prinţul izbucni în plâns. Domnişoara îl 
lăsă să-şi exteriorizeze durerea, apoi după ce se mai linişti, îi 
spuse: 

— Domnule, n-ar fi mai bine să te întorci în oraş? 

— Nu, Domnişoară! Am impresia că grosul luptei s-a dat; eu 
însă nu-mi pot părăsi oamenii! Aveţi grijă să intre în oraş 
trupele care mi-au fost făgăduite iar dumneavoastră rămâneţi 
aici ca să ştiu unde vă pot găsi în caz de nevoie. Mă duc înapoi 
la ai mei, ca să nu se spună că am dat bir cu fugiţii din faţa 
mazariniştilor! 

Şi salutând-o pe Domnişoară, ieşi afară, se urcă pe cal şi 
dispăru. 

Gânditoare, Domnişoara se aşeză la fereastră. Dar, după o 
bucată de vreme, văzu că din nou încep să fie aduşi răniţi. 
Intrebând ce se întâmplă, i se spuse că lupta reîncepuse, mai 
înverşunată ca niciodată. Armata regală atacase la bariera 
Saint-Dcnis şi în foburgul Saint-Antoine. Domnişoara trimise 
repede patru sute de oameni pe bulevardul Saint-Antoine, 
patru sute de muşchetari la Arsenal şi un pâlc de cavalerie la 
Saint-Denis. Intr-adevăr, domnul de Turenne, cu unsprezece mii 
de oameni, îl atacase din nou pe domnul de Conde, care n-avea 
nici şase mii. Şi, în ciuda părerii prinţului, cum că grosul luptei 
se dăduse, bătălia reîncepu mult mai înverşunată decât prima 
oară. Conde, tot timpul în primele rânduri, îşi însufleţea 
oamenii şi se vâra unde era primejdia mai mare, cu atâta curaj 
şi dăruire de sine, încât până şi regaliştii fură impresionați. În 
vremea asta, Domnişoara dădu fuga la Bastilia şi condusă de 
guvernator - care era fiul lui Broussel - se urcă în turn. Cerând 
o lunetă, cercetă cu luare-aminte câmpul de luptă. Pe colina 
Charonne zări trăsurile şi litierele Curţii, spre Bagnolet văzu 
infanteria regală regrupându-se pentru un al treilea atac şi 
cavaleria îndreptându-se în goană spre foburgul Saint-Antoine. 
Trimise repede un curier la prinţul de Conde să-i spună ce 
văzuse. Acesta însă, prins între două focuri şi copleşit de 
numărul uriaş al regaliştilor, îşi dădu seama că nu mai avea 
nicio şansă şi că bătălia era pierdută. Dar chiar în clipa în care 


se pregătea să-şi adune oamenii şi să se retragă, răsună o 
bubuitură groaznică şi şiruri întregi din armata regală 
dispărură, nimicite de tăria exploziei. Ce se întâmplase? Vrând 
să vină cu orice preţ în ajutorul lui Conde, Domnişoara 
îndreptase tunul cel mare de la Bastilia spre armatele regale şi 
poruncise să se tragă. Într-adevăr, fapta ei curajoasă îl salvă pe 
prinţ. Armata regelui, care nu se aştepta totuşi la o astfel de 
demostraţie de inamiciţie din partea Parisului, se opri 
înfricoşată. Conde, profitând de acest moment de derută, îşi 
strinse repede oamenii şi se retrase în linişte; regina, care cu o 
clipă mai înainte fusese atât de sigură că va pune mâna pe 
Conde, încât trimisese şi trăsura să-l aducă, turba de furie. 
Când auzi că lovitura salvatoare se datorase fiicei lui Gaston, îi 
jură acesteia o ură veşnică. Pierderile armatei regale erau 
uriaşe, cu atât mai mult cu cât pieriseră foarte multe persoane 
ilustre. Printre ele se număra şi Paul Mancini, nepotul 
cardinalului, un tânăr frumos şi plin de har, în vârstă de numai 
şaisprezece ani. 

Seara, avu loc un mare banchet la Luxembourg, în timpul 
căruia Domnişoara fu din nou ridicată în slăvi, atât de Conde 
cât şi de toată nobilimea care se afla de faţă. 


Capitolul XXVI 
1652 

Adunarea de la Primărie. 

— Noi încurcături ale Domnului. 

— Proiectul de uniune. 

— Atacul de la Primărie. Noua misiune a Domnişoarei. 

— Curajul acestei prințese. 

— Sosirea ei la Primărie. 

— Îl salvează pe starostele negustorilor. 

— Curtea se retrage la Pontoise. 

— Declarația Parlamentului în favoarea Domnului. 

— Hotărirea Consiliului regal. 

Parisul era al prinţului de Conde deşi - lucru ciudat - îl 
cucerise printr-o retragere. Dar, după ce-l ocupase cu armata, 
Conde voia să-şi exercite puterea şi din punct de vedere 
administrativ; or, pentru a ajunge la acest lucru, domnii din 
conducerea oraşului trebuiau să renunţe la o parte din 


atribuţiile lor. Aşa că se hotărî de urgenţă o adunare la Primărie 
în care această cedare de drepturi sau cesiune - cum i s-a spus 
- să fie făcută sub titlul de „uniune”. Adunarea urma să aibă loc 
în ziua de 4 iulie. 

Ca să-şi recunoască soldaţii, prin mulţimea de oameni care 
năpădise străzile Parisului, Conde ordonase ca fiecare din ei să 
poarte un mănunchi de paie la pălărie. Poporul, crezând că 
acesta era un semn distinctiv al tuturor celor care ţineau cu 
prinţul, îl adoptă imediat. Aşa se face că în ziua adunării, toţi 
cei care erau întâlniți pe stradă, fără acest semn - bărbaţii îl 
purtau la pălărie, iar femeile pe umăr - erau imediat obligaţi să 
arboreze acest ciudat stindard. Până şi călugărițele fuseseră 
obligate să-l poarte, iar un frate carmelit care refuzase 
mănunchiul de paie, fu bătut atât de crâncen, încât fu cât pe- 
aci să-şi dea duhul. 

În ziua adunării, Gaston începu, ca ele obicei, să dea din colţ 
în colţ şi, în loc să ajungă la Primărie la ora două, când fusese 
fixată şedinţa, ajunse pe la patru. Prezenţa lui era însă absolut 
necesară, pentru că în această adunare Gaston trebuia declarat 
locotenent-general al statului cu puteri depline: 

„atâta vreme cât regele se afla prizonier în mâinile 
cardinalului ce fusese declarat duşman al țării şi perturbator al 
liniştii publice. Ă 

Formula, după cum vedeţi, era ingenioasă. In drum spre 
primărie, Domnul se intâlni cu fiică-sa, care purta şi ea la 
evantai un mănunchi de paie legat cu panglică albastră, 
culoarea casei de Orleans. Străzile erau atât de ticsite de lume, 
încât Gaston abia izbuti să-şi croiască drum până la Primărie. 
Partea proastă era că toată această mulţime de oameni tuna şi 
fulgera împotriva lui l'Hopital şi a starostelui negustorilor, 
făcându-i „trădători” şi „mazarinişti”, învinuiri extrem de grave 
în acea epocă. 

După ce, în sfârşit, Gaston se aşeză la locul său, şedinţa se 
deschise prin citirea unei scrisori trimisă de rege, în care acesta 
poruncea ca adunarea să se amine cu opt zile. Propunerea fu 
primită cu huiduieli şi strigăte de protest. Pe urmă, Gaston şi 
Conde mulţumiră mai marilor oraşului pentru ajutorul dat la 
poarta Saint-Antoine. Acum ar fi trebuit ca municipalităţile să 
propună acea uniune de care fusese vorba. Dar magistraţii nici 
nu crâcniră. Conde, supărat, se ridică şi, făcându-i lui Gaston 


semn să-l urmeze, ieşiră din Primărie pe uşa cea mare, care 
dădea în piaţa Greve. 

Cum şi Domnul şi prinţul erau foarte supăraţi, câţiva oameni 
îi întrebară pe ofiţerii din suită, ce se întâmplase. Aceştia le 
răspunseră că actul de uniune nu numai că nu fusese semnat, 
dar nici măcar nu fusese propus de magistraţii municipali. La 
această veste ce se răspândi într-o clipă, mulţimea, care şi aşa 
avea un dinte serios împotriva celor de la Primărie, fiindcă erau 
vânduți cardinalului, începu să se agite şi să strige cât o ţinea 
gura: „Uniunea! Uniunea!“. Peste puţin, aceste strigăte fură 
însoţite de o salvă de muschete care sparse câteva din 
ferestrele Primăriei. Auzind strigătele celor de afară şi văzând 
geamurile sparte de gloanţe, magistraţii - speriaţi de moarte - 
se aruncară la pământ, convinşi că le sosise sfârşitul. Dar iată 
că o nouă salvă, trasă de câţiva soldaţi ce se urcaseră pe 
acoperişul unei case de peste drum, de data asta nimeri din 
plin. Gemetele răniților începură să se amestece cu horcăitul 
muribunzilor şi cu ţipetele celor rămaşi în viaţă, care se 
năpustiră înnebuniţi spre uşi. Din nenorocire însă, poporul 
încuiase şi baricadase toate uşile. Mai mult decât atât; în faţa 
fiecăreia puseseră grămezi mari de vreascuri, cărora le dădură 
foc. Văzută de departe, primăria părea un rug uriaş. 

Între timp, Conde şi Gaston se întorseseră la Luxembourg, 
fără să aibă habar ce se petrecuse la Primărie după plecarea 
lor. Domnul intrase în odaia lui să-şi schimbe cămaşa, iar 
prinţul rămăsese în anticameră, unde se amuza citind în faţa 
doamnelor de Fiesque, de Villars, de Sully şi a Domnişoarei, o 
scrisoare trimisă de domnul de Turenne. Tocmai când se 
distrau mai copios, în anticameră dădu buzna un burghez care 
striga cu glas întretăiat: 

— Ajutor!... Arde Primăria... S-a tras cu muscheta... Au murit 
oameni... Dacă vezi ce-i acolo... te apucă jalea! 

Prinţul intră alături să-i ducă lui Gaston această veste. 

— Vere, zise Domnul, te rog du-te la Primărie şi fă ordine 
acolo! 

— Domnule, răspunse Conde, ştii bine că m-aş duce oriunde 
pentru dumneata. Dar de data asta aş vrea să fiu scutit. Tiimite-l 
pe domnul de Beaufort; este foarte cunoscut şi foarte iubit de 
popor şi se va descurca mult mai bine decât mine. 

Beaufort, rugat de Gaston să se ducă la Primărie, se pregăti 


să plece. În acel moment, intră în odaie Domnişoara; prinzând 
gustul politicii, se oferi să se ducă ea, susţinând că ar fi o ocazie 
cum nu se poate mai bună să scape de l'Hopital şi de starostele 
negustorilor; prefăcându-se că-i salvează din mâinile populaţiei, 
avea să-i oblige să-şi dea demisia. Gaston fu de acord. Dar abia 
ieşi Domnişoara din palatul Luxembourg, însoţită de gărzile 
tatălui ei şi ale lui Conde, că se şi împiedică de-un mort. Din 
păcate, acesta nu era decât începutul. La capătul străzii 
Gesvres, când să păşească pe podul Notre Dame, dădu peste 
consilierul Ferrand, ucis cu mai multe lovituri de pumnal. Ceva 
mai încolo, ucis în acelaşi chip, consilierul Miron. Pe urmă află că 
vicarul Saint-Jean izbutise să-l salveze pe preotul din Greve şi că 
amândoi se refugiaseră în biserică; dar mulţimea, dezlănţuită, îi 
ajunsese din urmă şi-i împuşcase în altar. Speriată, Domnişoara 
opri trăsura şi trimise câţiva mesageri la Primărie. Dar niciunul 
nu se mai întoarse. Atunci se gindi să trimită un trâmbiţaş. Cum 
nu găsiră însă nicăieri, se îndreptară spre palatul Nemours, 
socotind că acolo vor afla cu siguranţă unul. Pe drum, trăsura 
prinţesei se întâlni cu căruţa care transporta morţii de la 
Primărie. Şi cum tocmai atunci scosese capul pe fereastră, 
Domnişoara trebui să se tragă repede înapoi ca să nu fie lovită 
de picioarele celor morţi, aruncaţi claie peste grămadă în căruţa 
aceea ponosită. 

La palatul Nemours nu găsiră niciun trâmbiţaş. Domnişoara 
ceru veşti despre duce, care, după cum ne amintim, fusese 
rănit în foburgul Saint-Antoine şi se bucură mult aflând că era 
pe cale de vindecare. 

Amărâtă că nu putuse face nimic, se întoarse la Luxembourg. 
Dar Domnul care era foarte curajos când era vorba să scoată 
castanele din foc cu mâinile altuia - îi propuse să mai încerce o 
dată. Domnişoara fu de acord şi, deşi apropia miezul nopţii, se 
urcă din nou în trăsură și-o porni spre Primărie. De data asta. 
Străzile erau goale. Pe drum, se întâlni cu domnul de Beaufort şi 
amindoi intrară în Primăria cu grinzile arse şi cu pereţii afumaţi. 
Sala unde avusese loc şedinţa era pustie. În cabinetul alăturat 
dădură peste starostele negustorilor, care, speriat de moarte, 
ceru domnului de Beaufort să-l conducă acasă, prezentându-i 
totodată Domnişoarei demisia din funcţia pe care o deţinea. 
Domnişoara i-o acceptă, iar domnul de Beaufort îl însoţi pe 
bietul staroste până acasă. Cât mai colindară ei prin Primărie, 


tocmai bine începu să se crape de ziuă. Constatând să nu mai 
avea nimic de făcut acolo, Domnişoara se întoarse acasă şi se 
culcă. După-amiază, Broussel fu ales staroste al negustorilor şi, 
în noua sa calitate, veni să depună jurământul de credinţă în 
faţa lui Gaston de Orleans, cu aceeaşi ceremonie ca şi cum l-ar 
fi depus în faţa regelui. Aflind această veste, Curtea se retrase 
de la Saint-Denis la Pontoise. Ba, la un moment dat, s-a propus 
chiar ca regele să fie dus în Normandia; însă regina şi cardinalul 
au socotit că nicăieri n-ar fi mai bine apărat ca în mijlocul 
armatei sale, condusă de domnul de Turenne. In vremea asta, 
Parlamentul Parisului îşi începu dezbaterile. Gaston de Orleans 
fu numit locotenent-general al regatului, titlul pe care-l deținuse 
şi în timpul minorităţii regelui, cu şaptezeci şi patru de voturi 
contra şaizeci şi nouă. În declaraţia dată cu acest prilej se 
spunea: 

„Având în vedere că regele nu e liber, ci e prizonierul lui 
Mazarin, domnul duce Gaston de Orleans este rugat să 
primească funcția de  locotenent-general al regatului, 
străduindu-se, datorită acestei funcții, să-l elibereze pe rege şi 
să-l gonească pe cardinal din Franța. Domnul de Conde, care 
este numit comandantul suprem al armatei, va acționa, numai 
la ordinele locotenentului-general al Franţei.“ 

Prin această declaraţie, Gaston era învestit aproape cu puteri 
regale. 

— Acum, nu-i mai lipseşte, zisese în bătaie de joc consilierul 
Catinat, decât puterea de a vindeca de gâlci! 

Această declaraţie a Parlamentului a fost dată în 20 iulie; în 
31, Consiliul regal dădea şi el o declaraţie prin caro toate 
hotărârile Parlamentului erau considerate nule şi neavenite, 
fiindcă fuseseră smulse prin constrângere și muta Parlamentul 
din Paris în Pontoise, după cum odinioară Henric al Iil-lea îl 
mutase la Tours. 

Capitolul XXVII 
1652 

Dezbinare între prinți. 

— Urmarea certei dintre domnul de Nemours şi cumnatul 
său, ducele de Beaufort. 

— Conde este pălmuit. 

— Domnul îşi pierde unicul fiu. 

— O nouă opoziție a Parlamentului. 


— Mazarin pleacă a doua oară. 

— Regele se reîntoarce la Paris. 

— Încurcătura Domnişoarei. 

— Plecarea prinților; sunt învinuiți de crimă de 
lesmajestaie. 

— Rechemarea lui Mazarin. 

— Imprudența coadjutorului. 

— Curtea vrea să scape de el. 

— Arestarea cardinalului de Retz. 

— Sfârşitul celei de a doua Fronde. 

— Reîntoarcerea lui Mazarin. 

De-abia au cucerit prinții victoria politică pe care v-am 
istorisit-o, că au şi început să se certe între ei. Se hotărise ca, 
pe viitor, să existe un Consiliu mult mai categoric decât fusese 
înainte, şi cum toţi voiau să facă parte din acest Consiliu, prinții 
de sânge şi prinții străini au început să se certe pentru 
întâietate. De aici, neînţelegeri între ducele de Nemours care 
făcea parte din casa de Savoia şi ducele de Beaufort, care se 
trăgea din casa Franţei. Această ceartă a inspirat cu atât mai 
multe temeri prietenilor celor doi prinți, cu cât ea era o 
recrudescenţă a scenei de la Orleans, în care ne amintim că 
Beaufort se încăierase cu cumnatul său. Gaston şi Conde îl 
obligară pe Nemours să-şi dea cuvântul că timp de douăzeci şi 
patru de ore nu va întreprinde nimic împotriva lui Beaufort. 
Numai că ducele de Nemours, scandalagiu şi arţăgos cum era, 
nu-şi respectă cuvântul dat. Işi căută cumnatul, pe care-l găsi 
plimbându-se în grădina Tuileries împreună cu trei dintre 
prietenii săi, şi-i provocă pe toţi patru la duel. Beaufort, făcu tot 
ce putu ca să înlăture acest duel, dar Nemours, jignind în 
dreapta şi-n stânga, făcu dimpotrivă totul ca duelul să aibă loc. 
În ziua hotărâtă, Nemours, însoţit şi el de trei dintre prietenii 
săi care urmau să se bată cu cei trei prieteni ai lui Beaufort, fu 
atât de grăbit să încrucişeze spada cu cumnatul său, încât o 
scosese din teacă încă înainte de a ajunge la locul unde urma 
să aibă loc duelul. Mai mult decât atât; de teamă ca nu cumva 
spada să se rupă înainte de-a apuca să-şi doboare adversarul, 
adusese cu sine şi o pereche de pistoale, pe care le încărcase 
cu grijă, încă de cu seară. 


Beaufort mai încercă o dată să se împace cu Nemours. 


— Vai, cumnate, zise el, zău că e ruşinos să ne comportăm 
astfel! Hai să ne împăcăm şi să uităm tot ce ne-am spus! 

— Nu, ticălosule! strigă Nemours. Ne vom bate pe viaţă şi pe 
moarte! Ori te omor, ori mă omori! 

Şi, fără să-şi mai prevină adversarul, scoase pistolul şi trase. 
Glonţul îşi greşi ţinta şi Nemours, furios la culme, apucă spada 
şi se pregăti de atac. Beaufort, trase şi el, însă la nimereală, 
parcă ferindu-se să nu-şi rănească adversarul. Dar, ca un făcut, 
glonţul îl nimeri din plin pe ducele de Nemours, care, după ce 
oftă o dată, adânc, îşi dădu duhul. Intre timp cei trei martori ai 
lui Beaufort, care se băteau cu martorii lui Nemours, fură şi ei 
grav răniţi. Mai târziu, unul din ei s-a făcut bine, dar ceilalţi doi 
au murit. 

A doua zi, altă ceartă: de astă dată între prinţul de Parente, 
fiul ducelui de Tremouille şi contele de Rieux, fiul ducelui de 
Elbeul; şi tot din pricina întiietăţii. Conde, care se afla de faţă, îi 
luă apărarea ducelui de Tarente, care-i era rudă apropiată. In 
toiul discuţiei, contele de Rieux făcu un gest cam nelalocul lui 
pe care Conde îl socoti drept ofensă şi-i trase contelui o palmă. 
Rieux, înfuriat, ripostă trăgându-i şi el o palmă lui Conde. 
Prinţul, care nu era înarmat, înşfăcă spada baronului de 
Migenne şi se năpusti asupra contelui. Atunci domnul de Rohan 
se aruncă între ei şi-l scoase afară pe Rieux. Cei din jur izbutiră, 
cu mare greutate, să-l potolească pe Conde, care voia cu tot 
dinadinsul să-l omoare pe cutezătorul conte. 

La câteva zile după toate aceste divergențe mai muri şi 
unicul fiu al lui Gaston: era un băieţel de doi ani, cu chip frumos, 
dar care nici nu vorbea, nici nu putea merge. Domnul de 
Orleans, extrem de afectat de această moarte, îi ceru reginei 
voie să-şi îngroape băiatul la Saint-Denis; regina însă îl refuză, 
printr-o scrisoare foarte dură, în care îi spunea printre altele că 
această moarte era pedeapsa cerului pentru că Gaston 
cutezase să se răzvrătească împotriva ei şi a regelui. 

Am spus mai înainte că regele dăduse o hotărâre prin care 
poruncea Parlamentului să se mute la Pontoise. Supunerea sau 
refuzul erau la fel de neplăcute pentru onorabila instituţie, care 
izbuti şi de astă dată să iasă din încurcătură, răspunzând că ea 
nu se putea supune unui asemenea ordin câtă vreme Mazarin 
se afla în Franţa. Mai mult decât atât, Parlamentul dădu un 
ordin prin care interzicea membrilor săi să se îndepărteze de 


Paris, iar celor plecaţi le poruncea să se întoarcă de îndată în 
Capitală. 

Consiliul regelui, sătul până peste cap de toate acestt 
neînţelegeri, spuse că situaţia nu mai putea continua astfel. 
Mazarin se oferi el însuşi să se retragă şi această retragere îi fu 
acceptată imediat. În 12 august, regele aflat încă la Pontoise, 
semnă declaraţia de îndepărtare a cardinalului. Măsura era cum 
nu se poate mai binevenita pentru familia regală: afacerea de la 
Primărie, soldată cu moartea a patru consilieri, a doi magistrați 
municipali şi a treizeci de burghezi, indispusese foarte tare 
Parlamentul, care începuse să nu mai aibă încredere nici în 
Gaston, nici în Conde. Numirea lui Gaston ca locotenent-general 
al regatului se făcuse destul de greu, doar cu o majoritate de 
cinci voturi: şaizeci şi nouă fuseseră contra, şaptezeci şi patru, 
pentru. 

Plecarea lui Mazarin punea capăt tuturor tulburărilor şi 
neînțelegerilor. Declarația regelui, de îndepărtare a 
cardinalului, ajunse la Paris în 13 august şi avu efectul scontat. 
Gaston şi Conde declarară în Parlament că, din moment ce 
motivul principal al războiului civil fusese îndepărtat, ei erau 
gata să depună armele, cu condiţia ca regele să-şi retragă atât 
trupele din jurul Parisului, cât şi pe cele din Guyenne. 
Tratativele au fost lungi: prinții voiau garanţii, regele avea 
rezerve; prinții voiau ca totul să fie uitat, regele dimpotrivă, nu 
voia să uite nimic. Într-o astfel de situaţie s-a întâmplat ceea ce 
se întâmplă de obicei: adică toţi cei implicaţi în această treabă, 
dând impresia că apără cauza generală, şi-o apărau de fapt pe- 
a lor: Gaston, prin intermediul cardinalului de Retz; Conde, prin 
intermediul lui Chavigny. Dar niciunul, nici celălalt nu izbutiră: 
Domnul nu căpătă decât nişte răspunsuri foarte vagi, iar Conde 
fu obligat să părăsească Parisul. Beaufort şi Broussel îşi dădură 
amândoi demisia, primul din funcţia de guvernator al Parisului, 
cel de-al doilea din slujba de staroste al negustorilor. In 17 
octombrie, regele veni la Saint-Germain şi deputaţii oraşului 
dădură fuga şi-i readuseră la Primărie pe domnul de l'Hopital şi 
pe consilierul Lefevre, pe care-i reinstalară, cu mare pompă, în 
vechile lor funcţii, adică de guvernator al Parisului şi de 
staroste al negustorilor. Apoi anunţară că în trei zile regele se 
va înapoia în Capitală. În aceeaşi zi, Domnişoara, fiica lui 
Gaston, primi o scrisoare de la rege, în care acesta îi spunea 


că, reîntorcându-se la Paris şi neavând unde-l instala pe fratele 
său, ducele de Anjou, o ruga să elibereze imediat palatul 
Tuileries, pe care-l ocupa ea, pentru ca peste trei zile fratele 
său să se poată muta în el. Domnişoara, foarte supărată, alergă 
la Gaston de Orleans ca să-l întrebe unde credea el că s-ar 
putea instala. Acolo însă află vestea că şi taică-său primise 
ordin să elibereze de îndată palatul Luxembourg în care locuia. 

— Vai, Domnule, strigă ea de îndată ce-l văzu, e adevărat că 
aţi primit ordinul să plecaţi? 

— Adevărat sau nu, asta e treaba mea şi nu sunt obligat să-ţi 
dau socoteală dumitale! 

— Spuneţi-mi măcar ce ştiţi în legătură cu mine: e adevărat 
că sunt alungată? 

— După câte ai făcut, ce-ai vrea? Să fii îmbrăţişată? Asta o să 
te înveţe minte să nu te mai iei niciodată după sfaturile mele! 

Oiricât de bine l-ar fi cunoscut Domnişoara pe taică-său, 
acest răspuns o deconcertă totuşi. 

— Domnule, zise ea, zău dacă pricep ce vreţi să spuneţi! 
Când m-am dus la Orleans nu m-am dus din ordinul 
dumneavoastră? 

— Nu-i vorba de Orleans, ci de povestea aceea de la periferia 
Saint-Antoine, când ai tras cu tunul Bastiliei în armata regelui. 
Ai vrut s-o faci pe eroina, să te încununi cu laurii gloriei; acum, 
n-ai decât să te înveleşti cu aceşti lauri şi-o să vezi cât or să-ţi 
ţină de cald! 

— Bun! Şi eu unde o să stau? Îngăduiţi-mi măcar să locuiesc 
la palatul Conde, care acum e pustiu... 

— Aşa ceva nu-ţi pot îngădui! 

— Bine, atunci unde să mă duc? 

— Te priveşte! zise Domnul şi ieşi. 

Am istorisit acest mic incident ca să vă puteţi da seama şi 
mai bine de egoismul feroce al domnului Gaston de Orleans, 
care, după ce i-a părăsit rând pe rând, pe Chalais, pe 
Montmorency şi pe Cinq-Mars, acum îşi părăsea, fără mustrări 
de conştiinţă, propria-i fiică. 

A doua zi după intrarea sa în Capitală, regele dădu o 
declaraţie prin care îi ierta pe toţi cei care luptaseră împotriva 
lui afară de: ducii de Beaufort, de La Rochefoucauld şi de 
Rohan, de zece consilieri din Parlament şi de toţi slujitorii casei 
de Conde. 


Dintre evenimentele mai importante petrecute în timpul 
celui de-al doilea război civil, amintim: 

Arhiducele le smulsese francezilor oraşele Gravelines şi 
Dunkerque; Cromwell, fără nicio declaraţie de război, pusese 
mâna pe opt vase franceze; Franţa a pierdut oraşele Barcelona 
şi Casai, dintre care primul era cheia Spaniei, iar al doilea, 
cheia Italiei; Champagne şi Picardia fuseseră distruse în urma 
trecerii armatelor lorene şi spaniole chemate în ajutor de prinți; 
Berry, Nivemais, Saintange, Poitou, Perigord, Limousin, Anjou, 
Touraine, Beauce şi ţinutul Orleans erau ruinate de războaiele 
civile; iar pe deasupra, s-au mai putut vedea steagurile Spaniei 
fâlfâind pe Podul Nou. În faţa statuiei lui Henric al IV-lea şi 
eşarfele albastre şi bej, culorile caselor de Orleans şi de Conde. 

După ce regele s-a întors în Capitală, primul care a venit să-l 
felicite cu prilejul acestui eveniment a fost coadjutorul, acum 
mare cardinal de Retz. Ducele de Orleans, deşi a încercat să se 
dezvinovăţească şi să aducă dovezi despre „marea şi statornica 
sa fidelitate”, a fost obligat să se retragă la Blois. Domnişoara, 
după ce a rătăcit o bucată de vreme de la un castel la altul, s-a 
stabilit la  Saint-Fargsau. Ducele de Beaufort, ducesa de 
Montbazon şi ducesa de Châtillon părăsiseră Parisul. Ducele de 
La Rochefoucauld, grav rănit în lupta de la Saint-Antoine, a fost 
transportat la Bagneux, aproape vindecat de dubla lui pasiune: 
pentru războiul civil şi pentru doamna de Longueville. Doamna 
de Conde, prinţul de Conti şi doamna de Longueville 
rămăseseră la Bordeaux, nu însă cu titlul de stăpini ai acestui 
oraş, ci ca simpli oaspeţi. In sfârşit, ducele de Rohan, unul 
dintre cei mai fideli slujitori ai lui Conde, îşi aranjase atât de 
bine micile sale afaceri, încât la opt zile după reîntoarcerea 
regelui, acesta îi boteza băiatul. 


Singurul duşman care mai rămăsese era prinţul de Conde; 
dar oricât de cumplit ar fi fost el, îşi pierduse totuşi trei sferturi 
din putere. Aşa că în şedinţa din 13 noiembrie, regele dădu o 
hotărâre prin care îi declara pe prinţ şi pe toţi ai săi vinovaţi de 
crimă de les-majestate, perturbatori ai liniştii publice şi trădători 
de patrie. Parlamentul aprobă cu atâta docilitate această 
hotărâre, încât regele regretă că nu indusese în ea şi un 
paragraf care să menţioneze rechemarea lui Mazarin, deşi 
nimeni nu se mai îndoia că această rechemare va avea loc 


foarte curând. Într-adevăr, regina îl şi trimisese pe Fouquet cu 
misiunea de a-i spune lui Mazarin că la Paris lucrurile se 
liniştiseră şi că se putea întoarce oricând dorea. Lucrul ciudat e 
că acum Mazarin făcea mofturi şi nu mai voia să se întoarcă, 
pretextând că se simţea mult mai bine acolo unde se afla decât 
în mijlocul vieţii agitate de la Curte. Dar Fouquet insistă atât de 
mult, încât până la urmă Mazarin acceptă. 

— Bine, spuse el; vom pleca, de îndată ce voi primi o veste 
pe care o aştept cu multă nerăbdare! 

În vremea asta, la Paris se mai pregătea o ultimă măsură 
importantă. Am spus că Gondy, acum cardinal de Retz, fusese 
primul care-l felicitase pe rege pentru reîntoarcerea sa în 
Capitală. Regina îi mulţumise cu căldură pentru tot ce făcuse 
pentru ea şi, drept răsplată, îi propusese titlul de ambasador la 
Roma pe timp de trei ani, plata tuturor datoriilor şi un venit 
suficient de mare ca să reprezinte cu cinste ţara în capitala 
lumii creştine. Retz, înşelat de amabilitatea reginei şi crezându- 
se privit ca un prieten, se apucă să-i ceară perfidei Ana de 
Austria şi diverse favoruri pentru câţiva dintre amicii săi. Astfel, 
ceru un guvernământ pentru ducele de Brissac, o slujbă pentru 
contele de Montresor, o funcţie pentru domnul de Caumartin, 
un brevet de duce şi de pair pentru marchizul de Fosseuse, o 
sumă de bani pentru consilierul Joly şi, în sfârşit, cum spune el 
însuşi, „alte câteva fleacuri: abații, locuri şi demnități”. 

Era o mare imprudenţă să ceri ceva ca prieten când de data 
asta, contrar obiceiului, nici cei care erau ostili şi de care 
Curtea se temea nu primiseră nimic. Aşa că, începind din acel 
moment, regina - sau mai precis, Mazarin - luă hotărârea să se 
debaraseze de acest incomod personaj. De îndată ce Retz făcu 
o nouă vizită la Palatul Regal, fu arestat, urcat într-o trăsură şi 
condus, cu maximum de viteză, la Vincennes. 

Cu asta se sfârşi şi cea de a doua Frondă. Retz, care fusese 
primul ei şef, era ultima ei victimă. În primul act al acestei tragi- 
comedii avusese un rol de primă mărime, în al doilea, rolul lui 
fusese şters, lipsit de importanţă. Acest politician şiret, care a 
vrut să rivalizeze cu Mazarin, în fineţe, şi cu Richelieu, în 
îndrăzneală, s-a lăsat amăgit de cuvintele dulci ale unui rege 
încă copil; acest prelat galant, atât de dibaci în tot soiul de 
intrigi, s-a lăsat înşelat de cochetăriilc răsuflate ale unei regine 
bătrâne care-l ura; în sfârşit, acest observator atât de atent, ce 


asistase la arestarea unui prinţ - proclamat de regină „cel mai 
cinstit om din regat” - ce-l văzuse pe învingătorul de la Rocroy 
vârât în temniţă, după ce regina îl felicitase şi-i strinsese mâna, 
avusese slăbiciunea să creadă că nici Ana de Austria, nici 
Mazarin nu vor cuteza să atenteze la libertatea sa; încrederea 
asta prostească era mai mult decât orbire, era aproape o 
nebunie. 

Aceasta era vestea pe care-o aştepta Mazarin ca să se poată 
întoarce nestingherit la Paris. Regele li ieşi în cale mai bine de 
trei leghe şi-l luă în trăsura sa. Curtenii se duseră să-l aştepte 
tocmai la Dammartin. 

Seara, la Luvru, avu loc în cinstca sa un mare banchet şi un 
uriaş foc de artificii. Odată cu ultimele licăriri ale acestui foc se 
şterse şi amintirea lui Conde, a domnului de Beaufort şi a 
cardinalului de Retz, cei trei eroi ai Frondei, al căror curaj, 
popularitate şi influenţă fuseseră învinse prin laborioasa 
răbdare a lui Mazarin, demnul urmaş al profesorului său, 
cardinalul de Richelieu. 

În seara în care Mazarin se inapoie în Capitală, se inapoiară 
şi nepoatele sale. 

În timpul acelui an, 1652, atât de bogat în evenimente, muri 
ducele de Bouillon, care după ce se răzvrătise împotriva lui 
Mazarin, ajunsese unul dintre cei mai buni prieteni şi sfătuitori 
ai săi; muri bătrânul mareşal Caumont de la Force, care scăpase 
ca prin minune din acel cumplit masacru din noaptea Sfântului 
Bartolomeu şi, în sfârșit, muri acea încintâtoare domnişoară de 
Chevreuse, care-şi luase rămas bun de la viaţă exact la vreme 
pentru a nu mai apuca să vadă prăbuşirea cardinalului de Retz, 
omul pe care-l iubise cu patimă şi care fusese atât de ingrat faţă 
de ea. 

Tot în cursul acelui an 1652, poetul Scarron se însură, în luna 
iunie, cu domnişoara Frangoise d'Aubigne, nepoata lui Agrippa 
d'Aubigne, acel sever tovarăş al lui Henric al IV-lea, mult mai 
fidel decât regele său în prieteniile şi mai ales în credinţa sa. 


Capitolul XXVIII 
1653 
Primele măsuri ale lui Mazarin. 
— Împărțirea recompenselor. 


— Privire asupra societății pariziene în acea epocă. 

— Frangoise d'Aubigne. 

— Copilăria. 

— Sosirea la Paris. 

— Cunoştința cu Scarron. 

— Căsătoria. 

— Succesele sale în societate. 

— Doamna de Longueville se retrage la mănăstire. 

— Căsătoria prințului de Conti. 

— Condamnarea la moarte a lui Conde. 

— Vederile lui Mazarin în legătură cu Ludovic al XIV-lea. 

— Petreceri la Curte. 

— Ludovic este uns rege. 

— Prima sa campanie. 

— Moartea lui Broussel. 

După reîntoarcerea sa în Franţa, sigur că de data asta n-o va 
mai părăsi, prima grijă a lui Mazarin a fost să se ocupe de 
finanţele statului, care erau la pămint, şi de ale sale, care nu 
erau nici ele într-o situaţie mai bună. În locul ministrului de 
finanţe Vieuviile, care murise chiar în ziua în care fusese făcut 
duce, Mazarin numi doi: pe contele de Servien şi pe procurorul 
general Nicolas Fouquet, fratele abatelui Fouquet, prietenul bun 
al lui Mazarin, cel care venise să-l roage să se înapoieze în 
Franţa. Apoi începu să împartă la recompense în dreapta şi-n 
stânga, tuturor celor care, devotați cauzei regale, refuzaseră să 
pactizeze cu prinții. Ducele de Guise fu ales în Consiliul suprem 
împreună cu mareşalul de Turenne, care-l slujise pe Mazarin, şi 
cu mareşalul de Gramont, care-l slujise pe reg; secretarul de 
stat Letellier căpătă funcţia de trezorier, în locul lui Chavigny, 
iar contele de Palluau, care cucerise oraşele Montrond şi 
Miossens şi care-l condusese odinioară, la închisoarea din 
Vincennes, pe Conde, fu numit mareşal al Franţei. 

In Paris, totul era acum liniştit, atât de liniştit, încât, după ce 
se gândise la statornicirea averii sale, Mazarin, se putea gândi 
în voie şi la statornicirea familiei sale. În afara de cele trei 
nepoate despre care am vorbit, le mai aduse, de la Roma, şi pe 
cele două surori ale sale, amândouă văduve, împreună cu cele 
trei fete ale lor şi cu un fiu; a şaptea nepoată şi al treilea nepot 
rămăseseră în ltalia, gata să vină şi ei în Franţa la prima 
chemare a unchiului lor. 


Parisul începuse să aibă şi el o altă înfăţişare: căci societatea 
de pe vremea regenței şi a frondelor fusese fărâmiţată şi 
dispersată. Gaston de Orleans se afla la Blois; Domnişoara, 
stabilindu-se la Saint-Fargeau, luase cu ea multe din doamnele 
sale de onoare. Conde şi strălucitorul său stat-major de ofiţeri 
tineri şi de femei frumoase dispăruseră. Doamnele de Châtillon, 
de Rohan, de Montbazon şi de Beaufort plecaseră din Paris; toţi 
prietenii coadjutorului - ducele de Brissac, Châteaubriand, 
Renaul de Sevigne, Lameth, d'Argenteuil, Caumartin şi 
Hocqueville fuseseră exilați; ducele de La Rochefoucauld îşi 
isprăvea  convalescenţa la  Dampvilliers, domnişoara de 
Chevreuse murise; doamna de Chevreuse - mama - încerca să- 
şi spele păcatele, măritându-se; prinţesa de Conde şi doamna 
de Longueville se aflau la Bordeaux; domnul de Conti se 
retrăsese la moşia sa din Granges; Scudery şi sora sa erau în 
Normandia; doamna de Choisy îşi urmase bărbatul, la Blois; 
numai bietul olog Scarron rămăsese în Capitală și asta pentru 
simplul motiv că el nu putea fugi. 

La sfârşitul capitolului precedent am spus că se însurase. Să 
aruncăm deci o privire asupra soţiei sale, ale cărei saloane 
aveau să transforme societatea pariziană din a doua jumătate a 
secolului al XVII-lea. 

Frangoise d'Aubigne era nepoata lui Theodore Agrippa şi fata 
lui Constant d'Aubigne, baron de Surimeau. Baronul, care se 
însurase, fără consimţământul tatălui său, cu văduva Anne 
Marchand, surprinzându-şi nevasta în flagrant delict de adulter, 
îi ucisese şi pe ea şi pe iubitul ei, după care - foarte liniştit - se 
însurase a doua oară cu Jeanne de Cardillac, fiica 
guvernatorului din Château-Trompette. Această de a doua soţie 
îi dărui mai întâi un fiu, apoi o fiică, pe care o născu în 
închisoarea din Niort, unde soţul ei fusese întemnițat ca 
hughenot. Această fiică, născută intr-un mediu atât de sumbru, 
era Frangoise d'Aubigne, măritată prima oară cu poetul 
Scarron, iar a doua oară cu Ludovic al XIV-lea. 

La câteva luni după naşterea fetiţei, doamna de Villette, sora 
lui Constant d'Aubigne, îi făcu acestuia o vizită la puşcărie. 
Mişcată de sărăcia lucie în care trăiau cei doi soţi, luă fetiţa cu 
sine şi o duse la castelul ei din Murcey, unde o ţinu câţiva ani. 
Între timp, Constant d'Aubigne, obţinând să fie transferat la 
închisoarea din Château-Trompette, îşi ceru fata înapoi. In 1639, 


baronul ieşi, în sfârşit, din închisoare; dar nevoind să renunţe la 
calvinism, fu obligat să părăsească Franţa şi să se stabilească în 
Martinica. Pe vapor, mica Frangoise se îmbolnăvi, căzu în 
letargie şi medicii o declarară moartă. Tocmai se pregăteau s-o 
vâre într-un sac şi s-o arunce peste bord, când mamă-sa, 
aplecându-se peste ea ca s-o sărute pentru ultima oară, simţi o 
răsuflare uşoară pe buzele fetiţei. Nebună de bucurie, o luă în 
braţe şi-o duse în cabină, unde copila într-adevăr reveni la viaţă. 
După câţiva ani, afacerile domnului d'Aubigne, ajutat 
îndeaproape de soţia sa, începură să prospere. Dar, când să zică 
şi ei Doamne-ajută că scăpaseră deasupra nevoii, baronului îi 
veni idee a să-şi trimeată nevasta în Franţa ca să vadă dacă nu 
putea pune mâna pe o parte din averea sechestrată. In lipsa 
soţiei sale, bărbatul se apucă să joace cărţi şi pierdu tot ce 
agonisise. Sărăcia în care fură obligaţi să trăiască de acum 
înainte era atât de crâncenă, încât în 1645, când baronul 
d'Aubigne muri, soţia lui se văzu nevoită ca, în schimbul banilor 
de drum Împrumutați de la cămătar, să-şi lase amanet fetiţa. 
După câteva luni însă, cămătarul sătul s-o mai hrănească pe 
gratis pe Frangoise, îi luă bilet, o urcă într-un vapor şi-o trimise 
plocon maică-si, în Franţa. Fata îşi găsi mama în oraşul La 
Rochelle; cum sărăcia în care trăia biata baroană întrecea orice 
închipuire, cumnata ei se oferi pentru a doua oară să aibă grijă 
de fetiţă. De data asta, mama nu mai acceptă cu aceeaşi 
uşurinţă oferta doamnei de Villette, pentru că aceasta, fiind ca 
şi soţul ei, o calvinistă înfocată, putea să-i convertească fata la 
această religie, din pricina căreia suferise atâta. Şi chiar aşa se 
şi întimplă. Dar iată că doamna de Neuillant, naşa fetiţei, una 
dintre doamnele de onoare ale Anei de Austria, obţinu 
îngăduinţa de a o lua pe Frangoise la ea, unde făcu tot ce putu 
s-o convertească din nou la catolicism. Cea care avea să revoce 
într-o zi edictul din Nantes, începu prin a fi martira credinţei pe 
care mai târziu avea s-o persecute cu atâta străşnicie. Căci 
naşă-sa, văzând că n-o poate convinge cu vorbă bună să 
renunţe la calvinism, începu s-o trateze cu mare severitate: o 
obligă să facă lucrurile cele mai grele şi mai neplăcute, să 
măsoare porţia de ovăz la cai, să spele şi să cheme slugile ori de 
câte ori stăpâna avea nevoie de vreuna din ele, căci clopoţelul 
încă nu fusese inventat. Pe deasupra, doamna de Neuillant fiind 
foarte avară, o lăsa adesea să flămânzească şi să doarmă în 


frig. Într-o zi, biata fată fu cât pe-aci să moară asfixiată de rişte 
cărbuni pe care-i aprinsese în odaie, ca să se mai dezmorţească. 
Aflând de acest accident, mama ei, supărată, o luă de acolo şi-o 
internă la Mănăstirea Ursulinelor din Niort. Dar nici doamna de 
Villette, nici doamna de Neuillant nu vrură să-i plătească 
întreţinerea. În sfârşit, convinsă de insistenţele mamei sale şi 
doborită de lipsuri, tânăra Frangoise renunţă la calvinism şi 
deveni catolică. Drept răsplată, Ursulinele o ţinură la mănăstire 
un an; dar când văzură că niciuna din cele două rude bogate n- 
avea de gând să-i plătească întreţinerea, o dădură pe uşă afară. 
Biata copilă se întoarse lângă mama ei, tocmai la timp pentru a 
asista la ultimele ei clipe. Zdrobită de durere, fata nu ieşi trei 
luni de zile din cămăruţa unde se prăpădise biata ei măicuţă, 
plângând şi rugându-se cerului s-o ia cât mai repede şi pe ea, 
căci nu mai avea niciun sprijin pe pământ. Mişcată de atâta 
durere, disperare şi sărăcie, doamna de Neuillant o duse din nou 
la Ursuline, de data asta angajindu-se să-i plătească 
întreţinerea. Mai târziu, mutându-se la Paris, o luă cu dinsa. Aici 
Frangoise făcu într-o zi cunoştinţă cu doamna de la Mere, care 
se ataşă foarte repede de „mica indiană”, cum îi spunea ea. O 
învăţă manierele frumoase, îi arătă cum să se poarte în 
societate; dar tânăra Frangoise, deşi frumuşică şi deosebit de 
inteligentă, îi spuse acestei doamne că era atât de speriată de 
nenorocirile prin care trecuse, încât nu mai dorea nimic altceva 
decât să intre la mănăstire. O rugă deci să-i găsească, dacă 
poate, o inimă caritabilă care să-i plătească suma necesară 
modestului trusou de călugăriţă. Peste drum de doamna de 
Neuillant locuia Scarron. Deşi poet şi ca atare destul de 
strâmtorat, Scarron făcea totuşi din când în când multe fapte 
bune, pe care bogaţii nu sunt niciodată înclinați să le facă. Aşa 
că atunci când doamna de la Mere îi vorbi despre foarte tânăra 
Frangoise, poetul se arătă dispus să-şi desfacă băierile pungii şi 
s-o ajute. Când fata veni să-i mulţumească şi când poetul văzu 
cât era de tânără şi de cultivată, îi zise: 

— Domnişoară, m-am răzgândit! Nu-ţi mai dau bani să intri la 
mănăstire! 

Fata începu să plângă. 

— Stai, continuă Scarron, aşteaptă să auzi ce vreau să spun. 
Nu-ţi mai dau bani să te faci călugăriţă, pentru că vreau să te 
măriţi cu mine. Slugile mă supără şi eu nu pot să le 


muştruluiesc; prietenii uită să mai treacă pe la mine şi eu nu mă 
pot duce la ei; când slugile vor avea o stâpână tânără care să le 
poruncească, se vor cuminţi, iar când prietenii vor vedea că am 
o nevastă frumoasă, vor trece zilnic să mă vadă. Te las să te 
gândeşti opt zile la propunerea mea! 

Deşi olog, Scarron era totuşi un om foarte la modă; pe lângă 
faptul că era un poet apreciat, era bun şi vesel. Văzându-l mai 
des, domnişoara d'Aubigne se obişnui cu el, aşa că după opt 
zile îi spuse că primea să-l ia de bărbat. La câteva zile după ce 
se mărită, tânăra doamnă Scarron îi scrise fratelui ei: 

„M-am măritat cu un om pe oare-l iubesc prea puțin şi căruia 
nu-i voi putea fi niciodată nevastă, din pricina beteşugului său.“ 

Scarron nu se înşelase în aprecierile sale. Conduse de noua 
stăpână, slugile deveniră supuse şi ascultătoare; prietenii, 
atraşi de făptura ei, se înghesuiră din nou la uşa lui, aşa că nu 
peste mult timp casa lui Scarron deveni locul de întâlnire al 
oamenilor de spirit de la Curte şi din oraş. 

Numai că acest biet poet se cam compromisese în timpul 
Frondei; multe din piesele satirice care-l vizau pe cardinal 
fuseseră scrise de el; din nenorocire, Mazarin se reîntorsese în 
Franţa mai puternic ca niciodată, aşa că încântătoarea soţie a 
poetului - care primise sarcina să-i îmblânzească pe servitori şi 
să-i apropie pe prieteni - primi acum o alta cu mult mai dificilă: 
să-l împace pe poet cu Curtea şi deci cu Mazarin. Doamna 
Scarron era prietenă bună cu Ninon de Lenclos - curtezana - şi 
cu doamna de Sevigne - virtuoasa. Prin ele izbuti ca bărbatul ei 
să nu fie alungat şi să rămână în continuare la Paris. Ingăduinţa 
asta, odată căpătată, casa lui Scarron începu să fie vizitată de 
întreaga societate elegantă din Paris. De altfel, în Franţa era 
linişte. Mai stăruia o ameninţare dinspre Ţările-de-Jos, unde se 
refugiase Conde, dar acum nu mai avea cine să-l ajute fiindcă: 
domnul coadjutor era păzit straşnic de bine la Vincennes; 
doamna de Conde şi fiul ei se duseseră după prinţ, în Ţările-de- 
Jos; prinţul de Conti se retrăsese la Granges; iar doamna de 
Longueville se călugărise. 

Mazarin, liniştit în privinţa situaţiei dinlăuntrul ţării şi destul 
de liniştit şi în privinţa celei dinafară, începu să se ocupe foarte 
stăruitor de situaţia nepoatelor sale. Primul pe care puse ochii 
fu prinţul de Conti. Acesta acceptă propunerea cardinalului, cu 
condiţia să-l lase să aleagă pe cine-o vrea dintre cele şase 


nepoate ale cardinalului. Acesta consimţi şi prinţul o alese pe 
Anne-Marie Martinozzi, care fusese logodită cu ducele de 
Chandale, şi pe care acesta acum n-o mai voia de nevastă. 
După câteva zile avu loc, la Fontainebleau, nunta celor doi 
tineri. În timp ce Conti se însura cu nepoata cardinalului, 
Parlamentul vota legea prin care frate-său, prinţul de Conde, 
era condamnat la moarte pentru cirimă de les-majestate şi 
felonie. 

În vremea asta Mazarin, văzându-l pe rege crescând şi 
impunându-şi tot mai mult voinţa, socoti că a venit vremea să 
şi-l apropie, aşa cum cu ani în urmă şi-o apropiase pe mamă. 
De cincisprezece ani cardinalul domnea prin regină; acum 
venise vremea s-o abandoneze pe regină şi să domnească prin 
fiul ei. Regelui îi plăceau distracţiile; deşi Curtea era săracă, 
Mazarin făcut tot ce putu şi începu să organizeze, în cinstea 
tânărului rege, tot soiul de serbări: baluri, nunţi, dar mai ales 
reprezentații teatrale, pentru care Ludovic avea o adevărată 
slăbiciune, în plus, începuseră să-i placă grozav baletele. Cum 
palatul Petit-Bourbon se afla la doi paşi de Luvru, unde locuia 
regele, Mazarin îl alese ca loc al serbărilor şi reprezentaţiilor 
teatrale. Într-adevăr, aici s-au jucat acele faimoase balete 
regale care au făcut atâta vâlvă, executate de rege, de fratele 
său, ducele de Anjou, de seniorii de la Curte şi de doamnele de 
onoare din suita reginei. Benserade, atât la mare cinste în acea 
vreme, căpătă privilegiul exclusiv de a compune versurile 
acelor balete, şi dacă ele nu i-au sporit câtuşi de puţin 
reputaţia, i-au sporit în schimb în mod considerabil averea. In 
vremea asta, baletele îşi urmau cursul; se jucau în mod 
succesiv trei: Proverbe, Timpul şi Tetis şi Peleas. Primele două, 
care nu cereau decoruri şi costume deosebite, se jucau în sala 
gărzilor. Al treilea însă - pentru care fusese chemată trupa de 
comedianţi din Mantua - se juca la Petit-Bourbon. În acest 
balet, Ludovic apărea în cinci ipostaze diferite: Apolo, Mane, 
furie, driadă şi curtean. Avu un asemenea succes încât trebui 
să joace toată iarna, uneori chiar de trei ori pe săptămină. 
Toate serbările acestea costau enorm şi ţara era cum nu se 
poate mai săracă. Ne amintim că, după moartea lui Vievwville, 
Mazarin numise doi miniştri de finanţe: pe contele de Servien şi 
pe Fouquet. Aşa că, de îndată ce Mazarin rămase fără bani, se 
adresă celor doi miniştri Servien îl refuză net; era momentul pe 


care-l aştepta Fouquet, om abil, lacom de putere şi mai ales de 
bani. Ridicindu-se de la masă, îi spuse cardinalului că el i-ar 
putea face rost de bani, nu numai pentru serbările regelui şi 
pentru războaie, ci şi pentru încoronarea majestăţii sale. Lui 
Mazarin îi plăceau grozav oamenii curajoşi şi întreprinzători, mai 
ales când aceşti oameni se angajau să-l umple de bani. II lăsă 
deci pe Fouquet să se descurce cum va şti. După trei luni, 
intendentul finanţelor îşi ţinuse atât de bine făgăduiala, încât 
Mazarin îi încredinţă nu numai banii statului, ci şi pe ai săi. 

Şi iată că sosi şi momentul încoronării. Abia acum însă Curtea 
băgă de seamă, cu spaimă, că nu prea mai avea pe cine pofti la 
această măreaţă solemnitate. Ducele de Orleans, stabilit la 
Blois, refuzase să participe; Domnişoara, fiica lui, retrasă la 
Saint-Fargeau, răspunse că nu putea asista la o solemnitate la 
care nu participa şi tatăl ei; prinţul de Conde, cel condamnat la 
moarte, fugise; prinţul de Conti, ca să iasă din încurcătură, îşi 
luase rămas bun de la tinăra sa nevastă şi plecase la asediul de 
la Roussillon; coadjutorul era la închisoare; mii de francezi, din 
cele mai nobile case ale Franţei, îl urmaseră pe Conde în 
străinătate, alţii, rămaşi în ţară, se supăraseră cumplit pe rege 
că-l întemniţase pe coadjutor. Familiile Montmorency, Foix, la 
Tremouille, Coligny, „străluceau - cum s-a spus mai târziu - 
prin absenţa lor“. Totuşi ceremonia încoronării avu loc la Reims, 
ca de obicei. A doua zi, Ludovic părăsi oraşul şi se îndreptă, în 
fruntea armatei sale, spre oraşul Stenay, pe care ţinea morţiş 
să i-l ia lui Conde. În 28 iunie ajunse la Rethel, iar de acolo la 
Sedan. Toţi credeau că asediul oraşului Stenay va fi lung şi 
plicticos, fiindcă presupuneau că prinţul îl va apăra pe viaţă şi 
pe moarte; dar Conde îşi concentră toate forţele în apărarea 
Arrasului; Stenay fu deci repede cucerit şi această victorie i-a 
deschis regelui un apetit pentru asedii care l-a ţinut toată viaţa. 

După cucerirea acestui oraş, Ludovic hotărî să-i înfrunte pe 
spanioli. În acest scop, o parte din armată urma să se unească 
cu trupele lui Turenne, iar o alta să rămână cu regele şi să fie 
întărită de cele două corpuri de oaste aflate: unul sub 
conducerea  mareşalului de La Ferte, iar celălalt sub 
conducerea  mareşalului  Hocquincourt. Ambele armate îi 
înconjurară pe duşmani şi, în ziua Sfântului Ludovic - strămoşul 
regelui şi patronul Franţei - francezii îi zdrobiră pe spanioli şi-i 
puseră pe goană pe loreni, cu tot ajutorul dat acestora de 


prinţul de Conde. Toate bagajele şi tunurile duşmanilor căzură 
în mâna francezilor, ca şi oraşul Arras, în care Ludovic intră 
victorios câteva zile mai târziu. 

Întors la Paris, regele porunci să se facă o slujbă la Molie 
Dame în cinstea acestei victorii. 

A doua zi după această slujbă, murea, uitat de toţi, bătrinul 
consilier Broussel, meteorul care cu cinci sau şase ani mai 
înainte răspândise atâta strălucire şi făcuse atâta vâlvă. 


Capitolul XXIX 
1654 - 1656 

Gondy devine arhiepiscop al Parisului. 

— Opoziția Curții. 

— Oferte strălucite. 

— Refuzul lui Retz. 

— Ce anume îl determină să-şi dea demisia. 

— E transferat la castelul din Nantes. 

— Papa nu vrea să-i aprobe demisia. 

— Încurcătura lui Retz. 

— Fuga din închisoare. 

— Dragostea lui Ludovic pentru Olimpia Mancini. 

— Gondy ajunge la Roma. 

— Nunţi şi distracții la Curtea Regală - Regina Cristina, în 
Franța. 

— Portretul acestei regine făcut de ducele de Guise. 

— Moartea doamnelor de Mancini şi de Mercoeur. 

— Căsătoria Olimpiei Mancini. 

— Sfârşitul vieţii politice a lui Gaston de Orleans. 

În timp ce Ludovic al XIV-lea îşi îndeplinea primele îndatoriri 
ca rege şi obținea primele victorii ca soldat, în Franţa se 
petrecea un eveniment care aducea oarecum a eşec. 

Cardinalul de Retz, după cum am văzut, se afla întemnițat la 
Vincennes. Or, la câteva zile după arestarea sa, murind unchiul 
lui - arhiepiscopul Parisului - coadjutorul urma să-i succeadă în 
funcţie. Arhiepiscopul murise în 21 martie 1654, la ora patru 
dimineaţa. La ora cinci, domnul de Caumartin, care avea o 
procură a cardinalului de Retz, puse stăpânire pe arhiepiscopie. 
La cinci şi douăzeci de minute domnul Letellier se prezentă în 
acelaşi scop, cu o procură din partea regelui, dar venise prea 
târziu. Deşi închis, coadjutorul era totuşi de temut, păstrase 


legătura cu toată preoțimea din Paris care, la un simplu semn, 
putea răscula din nou poporul. În plus, Papa îi trimitea regelui 
scrisoare după scrisoare, prin care cerea punerea în libertate a 
coadjutorului. Pe de altă parte, un eveniment petrecut la 
Vincennes sporise compasiunea poporului faţă de coadjutor. Un 
canonic de la Notre Dame ceruse, din spirit de sacrificiu, să fie 
şi el întemnițat odată cu coadjutorul. Dar bietul canonic se 
dovedi a avea mai mult devotament şi abnegaţie decât putere 
fizică. Incepu să nu mai aibă poftă de mâncare, să slăbească, 
să devină tot mai trist; apoi se îmbolnăvi da friguri şi, într-un 
acces de febră, îşi tăie gâtul cu briciul. Zvonul acestei morţi se 
răspândi imediat în întreg Parisul. Poporul atribui această 
sinucidere  asprimilor închisorii şi mila lui pentru bietul 
coadjutor spori şi mai mult. 


Imediat după moartea arhiepiscopului Parisului, cei doi mari 
vicari ai lui Mazarin - Paul Chevalier şi Nicolas Ladvocat - se 
urcară în scaunul episcopal şi tunară şi fulgerară împotriva 
coadjutorului. Preoţimea Parisului se înfierbântă, oamenii lui 
Retz mai turnară şi ei gaz peste foc şi iată că clerul din Paris 
hotări să închidă toate bisericile din oraş. Era un soi de 
excomunicare în masă; cu atât mai primejdioasă, cu cât nu 
venea din partea şefului Bisericii, ci a Bisericii în general. 
Mazarin se sperie şi trecu la tratative: trebuia să obţină cu orice 
preţ demisia lui Retz din postul de arhiepiscop al Parisului. 
Încercă mai întâi cu ameninţări. În acest scop, îl trimise la 
Vincennes pe domnul de Navailles, căpitan al gărzilor, care se 
apucă să-i trântească bietului coadjutor nişte vorbe atât de 
deşucheate, de mai să juri că erau rostite de aga unor ieniceri 
şi nicidecum de un ofiţer în slujba unui rege cu frica lui 
Dumnezeu. Dar coadjutorul rămase rece la orice şi-i spuse 
domnului de Navailles că-i va da răspunsul în scris. Într-adevăr, 
în aceeaşi noapte scrise în mai multe exemplare a unei 
epistole; unul i-l trimise regelui, iar pe celelalte prietenilor săi, 
care le multiplicară şi ei şi le răspândiră în întreg Parisul. 
Refuzul coadjutorului, foarte bine chibzuit, produse un mare 
efect asupra locuitorilor Capitalei. Văzând că n-o scosese la 
capăt cu răul, Mazarin se gândi să-l ia cu binişorul. După 
Pradelle, care încercă să-l încânte cu tot soiul de făgăduieli în 
schimbul demisiei, îşi făcu apariţia preşedintele Bellievre. Din 


nefericire pentru Mazarin, Bellievre era un foarte bun prieten al 
coadjutorului şi-l detesta cumplit pe cardinal. 

După ce-l salută pe Gondy cu aceeaşi deferenţă ca şi cum 
acesta ar fi fost liber, Bellievre începu prin a spune: 

— Domnule de Gondy, sunt trimis de primul ministru ca să vă 
aduc la cunoştinţă că, în schimbul demisiei din arhiepiscopia 
Parisului, vi se oferă abaţiile Saint-Lucien din Beauvais, Saint- 
Medard din Soissons, Saint-Germain din Auxerre, Saint-Martin 
din Pontoise, Saint Aubin din Auge, din Barbeau şi din Ovian. 

Apoi, văzând că Gondy se uită la el mirat, Bellievre continuă: 

— Gata! Până acum ţi-am vorbit ca ambasador al 
cardinalului, dar începând din clipa asta am să-mi bat joc 
împreună cu dumneata de acest sicilian tont, care s-a găsit să 
mă trimeată tocmai pe mine să-ţi fac o astfel de propunere. 

— Pricep, zise coadjutorul, te gândeşti la siguranţa mea. 

— Chiar aşa! Asupra acestui lucru îţi va fi imposibil să te 
înţelegi cu Mazarin! 

— Mă rog, să vedem ce propune. 

— E gata să te scoată din puşcărie, cu condiţia să-i laşi în gaj 
doisprezece din cei mai buni prieteni ai dumitale. 

— l-a numit? 

— Da. Domnii de Retz, de Brissac, de Montresor, de 
Caumartin, de liccqueville... 

Coadjutorul făcu o mişcare. 

— Stai, lasă-mă să-ţi spun tot ce am de spus, fiindcă nu-mi 
închipui nicio secundă că ai fi în stare să accepţi asemenea 
propuneri. 

— Păi, atunci de ce-ai venit? întrebă coadjutorul. 

— Ca să-ţi aduc la cunoştinţă că prietenii dumitale au zis să 
te ţii tare, fiindcă până la urmă Curtea nu va avea încotro şi va 
trebui să te scoată din închisoare. In ce mă priveşte, vreau să-ţi 
spun că şi Mazarin şi prietenii dumitale se înşală. Mazarin se 
înşală, crezând că vei accepta imediat ce ţi-a propus; prietenii 
dumitale se înşală crezând că e de ajuns să te ţii tare. Poate că, 
până la urmă, Mazarin s-ar mulţumi cu demisia dumitale, dar 
regina nu va accepta niciodată ideea de a te scoate din 
puşcărie şi a te lăsa liber. Letellier a şi spus că probabil Mazarin 
s-a scrântit din moment ce se gândeşte să-ţi dea drumul; 
abatele Fouquet tună şi fulgeră, iar Servien se lamentează pe 
toate drumurile. Aşa că hai să tragem linie şi să adunăm: reiese 


că numai cardinalul e dispus să-ţi redea libertatea. Dar oare e 
intr-adevăr dispus? 

— Crezi că are de gând să mă otrăvească? 

— Nu, răspunse primul preşedinte. Mazarin nu e un om 
sângeros, în schimb prietenii lui sunt. 

— Ai aflat ceva? 

— Că Navailles îţi poartă sâmbetele. 

— În concluzie, ce mă sfătuieşti? Să-mi dau demisia? 

— Dumneata, cel mai bun cazuist din vremea noastră, ce-ai 
face cu o demisie dată în donjonul de la Vincennes? Ai fi 
încântat de ea? 

— Câtuşi de puţin. Tocmai de asta îmi cere şi Mazarin nişte 
gajuri. 

— Dar dacă aş izbuti să-l determin pe Mazarin să nu-ţi mai 
ceară aceste gajuri? 

— În acest caz, aş semna imediat afurisita aia de demisie! 

— Bun! Ţin-te tare şi nu accepta altceva decât o simplă 
demisie. 

Retz îşi dădu cuvântul că-i va urma întocmai sfatul. 

A doua zi Bellievre se întoarse cu răspunsul cardinalului. 
Mazarin - care se temea de răscoale şi de încăierări tocmai 
acum când se pregătea să-l atace pe Conde - acceptase, în 
schimbul celor şapte abaţii, demisia coadjutorului; dar, până 
când Papa avea să aprobe această demisie, Retz continuă să 
rămână prizonier, nu la Vincennes ci în castelul din Nantes, sub 
paza mareşalului de La Meilleraie. Despre garanţii nimeni nu 
mai suflase un cuvânt. Retz îşi dădu demisia din funcţia de 
arhiepiscop al Parisului şi fu dus, evident sub pază bună, la 
Nantes. Aici, deşi liber să primească musafiri, să discute şi să 
se distreze, nu putea părăsi sub niciun motiv castelul, iar odaia, 
a cărei uşă era veşnic încuiată, avea doar o singură fereastră, 
prevăzută cu nişte zăbrele groase cât mâna. Şi iată că vestea 
mult aşteptată de la Roma sosi: Papa refuzase să accepte 
demisia  coadjutorului, motivând că nu putea valida o 
asemenea hârtie smulsă cu forţa, între cei patru pereţi ai unei 
închisori. Acest refuz îl nelinişti foarte tare pe Retz; cum îl 
cunoştea bine pe mareşalul de La Meilleraie - curtean ipocrit, 
devotat cu trup şi suflet lui Mazarin - ştia că se putea aştepta 
din partea acestuia la tot ce era mai rău. Bănuielile îi fură 
confirmate de un bileţel scris de Montresor şi adus în mare 


taină de o doamnă din oraş, bileţel în care Montresor spunea 
doar atât: 

„încearcă să evadezi, fiindcă la sfârşitul lunii se pare că vei fi 
dus la închisoarea din Brest.” 

Retz se hotărî să profite cât mai repede de acest sfat. 
Singurul om în care putea avea încredere era preşedintele 
Bellievre. 

Îi mărturisi deci acestuia că se hotărâse să evadeze, 
rugându-l totodată să-i anunţe prietenii să fie pregătiţi pentru 
ziua de 8 august. Retz îşi făcuse un plan foarte ambițios, pe 
care abia aştepta să-l pună în aplicare, de îndată ce avea să 
scape din închisoare. Profitând de absenţa regelui şi a Curţii, 
plecaţi cu toţii să-l înfrunte pe Conde, Retz urmărea să pună 
mâna pe Capitală. Planul, oricât de îndrăzneţ ar fi părut la 
prima vedere, putea fi totuşi realizat, mai ales că şi 
preşedintele Bellievre se arătă întru totul de acord cu el. În 
ziua de 8 august, la cinci după-amiază, coadjutorul ieşi pe 
terasa din faţa odăii sale, să se plimbe ca de obicei. Tot ca de 
obicei, pe o altă terasă ieşi şi sentinela care nu-l pierdea nicio 
clipă din ochi. Făcând pe curiosul, Retz se aplecă peste 
balustradă şi se uită cu atenţie în jos. Piciorul terasei pe care 
se afla el era udat de apele Loarei; în râu se scăldau un 
călugăr şi doi novici; la câţiva paşi de ei, patru gentilomi se 
prefăceau că-şi adapă caii. Cum izbutise să ascundă o funie 
solidă în odaia lui, Retz intră repede în casă, luă funia şi ieşi 
din nou pe terasă. Dar chiar în acel moment, cei doi novici 
începură să ţipe. Ce se întâmplase? Călugărul, care nu ştia să 
înoate, se avântase la apă mai mare şi acum era pe cale să se 
înece. Socotind că întâmplarea îl slujea cum nu se poate mai 
bine, coadjutorul legă zdravăn funia de balustradă şi-şi dădu 
drumul în jos. Deşi sentinela căsca gura la călugăr, îl zări totuşi 
şi se pregăti să tragă. 

— Dacă tragi, am să poruncesc să te spânzure! strigă, 
coadjutorul. 

Sentinela crezu că prizonierul era înţeles cu domnul de La 
Meilleraie şi nu trase. Cardinalul ajunse cu bine jos, se îndreptă 
spre gentilomii care-şi adăpau caii, săriră cu toţii în şa şi o 
porniră într-un galop nebun. Între Nantes şi Paris existau 
patruzeci de popasuri de poştă, aşa că nădăjduiau să ajungă 
foarte repede în Capitală. Până una, alta trebuiau să apuce să 


iasă din Nantes, înainte ca mareşalul de La Meilleraie să prindă 
de veste că Retz fugise şi să dea poruncă să se închidă poarta 
oraşului. Coadjutorul avea unul dintre cei mai buni cai din lume, 
care costase o mie de scuzi. Dar cum drumul era plin de h. 
Irboape, trebuia totuşi să-şi menajeze calul. In centrul oraşului 
dădură peste două gărzi. Coadjutorul scoase pistolul ca să-l aibă 
la îndemână, dar iată că o rază de soare, reflectându-se în 
minerul de metal al armei, sperie calul, care-şi azvârii călăreţul 
cât colo. Coadjutorul căzu peste borna din faţa unei porţi şi-şi 
zdrobi umărul. Se ridică însă imediat şi sări înapoi în şa, 
continuându-şi drumul. Umărul începuse să-l doară atât de 
cumplit, încât din când în când se trăgea cu putere de păr, de 
frică să nu leşine. In sfârşit, ajunseră la primul popas de poştă, 
unde erau aşteptaţi de Brissac şi de cavalerul de Sevigne; de 
îndată ce puse piciorul pe bac, coadjutorul leşină. După ce 
traversă râul, îi fu cu neputinţă să se mai urce pe cal. Cei care-l 
însoțeau căutară disperaţi un loc unde să-l ascundă; dar nu 
găsiră nimic decât o claie de fân; îi vârâră repede în ea pe 
coadjutor şi pe unul din gentilomi, iar Brissac şi Sevigne se 
îndreptară spre Beaupreau ca să aducă ajutoare. Retz rămase 
ascuns în fân şapte ceasuri încheiate, suferind îngrozitor din 
cauza umărului rupt. Pe la nouă seara îl apucă febra şi, odată cu 
ea, setea. Dar gentilomul care-l însoțea nu cuteza să iasă, de 
frică să nu deranjeze paiele şi să dea astfel în vileag locul unde 
erau ascunşi. Aşa că trebuiră să aştepte, Retz, pradă durerilor, 
iar însoţitorul său pradă fricii, căci tot drumul fusese împânzit cu 
soldaţi care dădură de zece ori ocol clăii de fân, căutându-l pe 
coadjutor. In sfârşit, pe la două noaptea, un gentilom, însoţit de 
doi ţărani, îl luară pe rănit, îl aşezară pe o targă şi-l ascunseră 
într-o şură cu fân. Dar, de data asta, cum avea la îndemână şi 
un ulcior cu apă, ascunzătoarea i se păru grozavă coadjutorului. 
După vreo opt ceasuri, doamna şi domnul de Brissac, însoţiţi de 
douăzeci de călăreţi, îl luară şi-l duseră la Beaupreau. In vremea 
asta, domnul de Brissac strânsese vreo două sute de gentilomi, 
la care ducele de Retz, fratele coadjutorului, mai adăugase şi el 
vreo trei sute. Din păcate însă, rana de la umăr nu-i mai 
îngăduia  coadjutorului să-şi ducă la îndeplinire planul de 
cucerire a Parisului. Acest accident nenorocit dăduse peste cap 
totul. Aşa că bietul coadjutor fu obligat să se îndrepte spre 
Machecoul, unde fratele său urma să-l ascundă în castelul pe 


care-l stăpânea. Vestea fugii coadjutorului ajunse la Paris în 13 
august, şi la Arras, unde se afla Conde, în 18. In Capitală, 
spaima curtenilor mazarinişti fu mare. Servien şi Seguier tocmai 
se pregăteau s-o şteargă din oraş, când - spre norocul lor - 
aflară că Retz era rănit şi că în loc să se îndrepte spre Paris, se 
refugiase ia Machecoul. li scriseră de îndată regelui, care 
porunci ca fugarul să fie imediat arestat oriunde s-ar găsi. 

Ludovic se afla la începutul lungii sale vieţi şi soarele care 
avea să devină simbolul domniei sale (cu deviza „Nee pluribus 
impar'— superior tuturor, deasupra celorlalți oameni (lat.)) 
ieşea radios dintre norii ce-i întunecaseră copilăria. Era tânăr, 
frumos şi începea să fie sensibil la farmecele sexului slab. 
Prima fată pe care-i căzură ochii şi de care se îndrăgosti 
nebuneşte fu Olimpia Mancini, nepoata cardinalului. Când 
venise la Paris, Olimpia era o fetiţă slabă, urită, negricioasă, cu 
chipul prelung şi cu bărbia ascuţită. La optsprezece ani, se 
făcuse o frumuseţe. In scurtă vreme pasiunea regelui pentru 
tânăru siciliană atinse asemenea proporţii, încât Ana de Austria 
începu să se neliniştească. Stimulat de această primă iubire, 
Ludovic începu să devină din ce în ce mai voluntar şi mai 
stăpân pe sine. Şi iată o dovadă: Fouquet, ministrul obligat să 
scoată bani şi din piatră seacă pentru luxul exorbitant al regelui 
său, trimise Parlamentului câteva noi edicte, pe care acesta 
trebuia să le aprobe. Ca să fie sigur că vor fi aprobate, Ludovic 
luă şi el parte la şedinţa cu pricina. Edictele fură aprobate, dar 
după ce regele plecă, Parlamentul începu să discute, hotărând 
să revină asupra acelor legi păgubitoare şi să le respingă. 
Conde şi partizanii săi, adică vechii frondeuri de odinioară, 
tinură hangul Parlamentului, încercând să-l aţâţe. Parlamentarii 
începură să murmure şi, în câteva zile, murmurele lor se auziră 
până la Vincennes, unde regele se dusese să vâneze. Supărat, 
Ludovic porunci Parlamentului să se adune imediat. In ziua de 
10 aprilie, la ora nouă şi jumătate dimineaţa, magistraţii, în 
ţinută de mare gală, ca de obicei, îl văzură pe rege apărând; 
dar spre stupoarea lor, atât el cât şi suita erau îmbrăcaţi în 
costume de vânătoare, adică în haine roşii, strânse pe trup, 
cizme înalte în picioare şi pălării cenuşii pe cap. 

„In această ținută nemaipomenită - scrie marchizul de 
Montglat în Memoriile sale - regele se aşeză pe tron, cu 
ceremonialul obişnuit şi, cu biciul în mână, declară 


Parlamentului că dorea ca pe viitor edictele sale să fie aprobate 
şi nu comentate, amenințându-l că, în caz contrar, va fi obligat 
să ia măsuri.“ 

Aceste cuvinte puteau duce sau la o revoltă generală, sau la 
o supunere oarbă. Dar zilele revoltelor trecuseră, Parlamentul 
era şi el sătul şi obosit de războaiele civile, aşa că alese cea de 
a doua alternativă. Aceasta a fost ultima zvârcolire a Frondei. 
Coadjutorul şi-a dat şi el seama că partida era definitiv 
pierdută. După ce a mai stat o vreme la fratele său, în 
Machecoul, s-a îndreptat spre Bellisle. Dar, urmărit îndeaproape 
de mareşalul de La Meilleraie, s-a îmbarcat pe un vas şi a 
izbutit să pună piciorul în Spania. De acolo, s-a îndreptat spre 
Roma, ajungând tocmai la vreme ca să însoţească la groapă 
rămăşiţele Papei Inocenţiu al X-lea, protectorul său. 

După ce a tunat şi a fulgerat, Mazarin a fost obligat să se 
consoleze cu fuga coadjutorului. Ca să-şi mai uite necazul, şi-a 
mai măritat o nepoată, pe Laura Martinozzi, sora tinerei 
doamne de Conti. Pe aceasta i-a dat-o de nevastă fiului mai 
mare al ducelui de Modena. Se pare că Parisul n-a văzut 
niciodată mai multe nunţi ca în anul acela. Căci, după Laura 
Martinozzi s-a măritat domnişoara de Mortemart cu marchizul 
de Thianges, apoi una dintre fiicele lui Chavigny cu Lomenie de 
Brienne, fiul ministrului de Brienne. Un scriitor din acea vreme 
notează că în cursul acelui an ar fi avut loc la Curte o mie când 
sute de nunţi, deci cam câte trei, patru pe zi. Ca să se distreze, 
Ludovic al XIV-lea organiză în acea vară un carussel şi o 
splendidă cursă a inelelor, care aminteau de vechile obiceiuri 
ale înaintaşilor săi. În acest scop, Ludovic alcătui trei grupe de 
călăreţi, de câte opt persoane fiecare; prima era condusă de el, 
a doua de ducele de Guise, a treia de ducele de Candale. 
Culorile regelui erau roşu-stacojiu şi alb; ale ducelui de Guise, 
albastru şi alb, iar ale ducelui de Candale, verde şi alb. Cei trei 
şefi erau îmbrăcaţi în tunici scurte, romane şi cu căşti aurite pe 
cap. Caii aveau valtrapuri colorate şi erau împodobiţi cu valuri 
de panglici şi de pene. Cele trei grupe ieşiră toate odată în 
grădină, apoi, în cea mai perfectă ordine, defilară pe sub 
balcoanele Palatului Regal, în care erau aşezate doamnele de la 
Curte. Primul trecu grupul condus de rege. Acest grup era 
precedat de paisprezece paji îmbrăcaţi în straie roşii-stacojii şi 
argintii, care purtau lăncile şi scuturile cavalerilor. După ei, 


veneau şase trâmbiţaşi, apoi scutierul regelui. După scutier 
veneau alţi doisprezece paji, bogat împodobiţi cu pene şi cu 
panglici albe şi roşii, dintre care ultimii doi duceau unul, lancea, 
iar celălalt, scutul regelui. Apoi urma aghiotantul şi, în sfârşit, 
regele, în fruntea celor opt călăreţi în nişte veşminte 
nemaipomenit de frumoase. Pe urmă trecu grupul, îmbrăcat în 
alb şi albastru, al ducelui de Guise şi, în sfârşit, cei opt călăreţi, 
îmbrăcaţi în alb şi verde, ai ducelui de Candale, aplaudat şi el 
îndelung, mai ales pentru frumosul lui chip, înconjurat de bucle 
lungi şi blonde. Cred că vă puteţi da lesne seama că mai mult 
datorită complezenţei rivalilor decât dibăciei sale, regele a ieşit 
învingător şi a izbutit să ia inelul care atârna de prăjină. 

Această întrecere odată terminată, întreaga Curte a plecat 
să-şi petreacă vara la Compifegne. Acolo au aflat că regina 
Cristina, fiica lui Gustav-Adolf al Suediei, după ce se dusese la 
Roma unde trecuse la catolicism, venea să facă o vizită regelui 
Franţei. Ludovic îl trimise înaintea ei pe ducele de Guise şi, 
când toată lumea era mai curioasă să ştie cum arată această 
regină, despre care auziseră atâtea lucruri ciudate, iată că sosi 
o scrisoare a ducelui în care acesta, cu un uimitor spirit de 
observaţie, îi făcea portretul: 

,„ Regina nu-i înaltă, ci bondoacă şi cu şolduri late. Are mâini 
albe, dar mai curând de bărbat decât de femeie şi nişte umeri 
solizi, pe care şi-i ascunde sub un veşmânt din cale-afară de 
ciudat. Are o față lată, fără cusururi mari, nasul acvilin, gura 
destul de mare, dinţi albi şi nişte ochi mari. Foarte frumoşi şi 
plini de foc. Pe cap poartă o perucă la fel de ciudată ca şi 
hainele cu care e îmbrăcată, o perucă mai mult de bărbat decât 
de femeie, foarte lată şi lăsată mult pe frunte; peruca nu are 
aceeaşi culoare peste tot, iar în partea de jos este aproape 
blondă. Uneori, regina poartă pălărie. Hainele ei sunt lălăi, 
bluza, foarte dreaptă şi foarte strimtă, îi iese mereu în afară din 
fustă. Se pudrează din gros şi nu poartă mănuşi. Umblă 
încălțată ca un bărbat, are o voce groasă şi o face pe 
amazoana. E mândră şi trufaşă ca şi tatăl ei, e foarte 
politicoasă, vorbeşte opt limbi la perfectie, dintre care franceza 
tot atât de bine ca şi limba maternă. Ştie mai multe lucruri 
decât ştie toată Sorbona noastră la un loc, se pricepe grozav la 
pictură şi cunoaşte toate intrigile de la Curtea noastră mai bine 
decât mine. Mi s-a părut, pur fi simplu, extraordinara..." 


În sfârşit, în 8 septembrie 1656, după ce s-a oprit câteva zile 
la Essonne, ca să vadă o comedie, un balet şi un foc de artificii, 
regina Cristina a intrat în Paris, însoţită până la Palat de o 
mulţime de cască-gură. Memoriile vremii spun că străzile erau 
atât de înţesate de lume, încât intrată în Paris la ora două 
după-amiază, regina n-a putut ajunge la Luvru decât pe la nouă 
seara. Fu găzduită în apartamentul unde se afla acea magnifică 
tapiserie cu Scipio şi acel magnific pat de satin alb brodat cu 
aur, apartament pe care Richelieu i-l lăsase moştenire lui 
Ludovic al XIII-lea. Descrierea făcută de ducele de Guise se 
dovedi cum nu se poate mai exactă. Cristina nu era nici 
frumoasă, nici elegantă; în schimb era deosebit de instruită. 
Cunoştea nu numai genealogiile şi blazoanele celor mai ilustre 
familii din Franţa, ci şi diversele poveşti mai mult sau mai, 
puţin plăcute care circulau pe seama acestor familii. Cunoştea 
de asemenea numele şi lucrările cele mai importante ale celor 
mai de seamă pictori şi muzicieni de la Curtea Franţei. Ştia 
până şi obiectele de preţ aflate într-unele biserici şi mănăstiri, 
de care n-aveau habar nici preoţii care răspundeau de ele. 

Aşa, de pildă, la Sainte-Chapelle voi să vadă acea agată de 
mare preţ care exista intr-adevăr, dar de care nu se interesase 
nimeni niciodată. 

Înainte de a părăsi Franţa, regina Cristina mai făcu o vizită 
care scandaliză întreaga Curte. Moartă de curiozitate s-o 
cunoască pe faimoasa curtezană Ninon de Lenclos, regina o 
vizită, stătu la ea mai bine de două ceasuri şi se despărţiră ca 
cele mai bune prietene - spune doamna de Motteviile în 
Memoriile sale. Apoi: 

„„„ Această amazoană suedeză se urcă în caleaşca dată de 
rege şi, urmată de suita ei sărăcăcioasă, lipsită de strălucire, de 
fast, de măreție, de veselă de argint şi de haine pretentioase, 
părăsi Franța.” 

După plecarea ei, Mazarin avu durerea de a-şi pierde sora - 
pe doamna de Mancini - şi pe una din nepoate - doamna de 
Mercoeur. Soră-sa, care rămăsese văduvă şi care-şi pierduse 
unicul băiat - pe acel foarte delicat şi frumos Paul de Mancini - 
în luptele de la poarta Saint-Antoine, îşi dădu liniştită sufletul, 
după ce încredinţase lui Mazarin pe Maria şi Hortensia. 

Cât despre doamna de Mercoeur, aceasta se prăpădi la 
naştere, lăsând în leagăn pe micul duce de Vendome, care 


peste patruzeci de ani avea să-i salveze lui Ludovic al XIV-lea 
ţara şi coroana. 

Spre sfirşitul lunii decembrie a anului 1656, Olimpia, văzând 
că iubirea regelui n-avea să ia niciun fel de întorsătură serioasă 
pentru ea, se mărită cu prinţul Eugen, fiul prinţului Toma de 
Savoia, care-şi luă numele de contele de Soissons. Această 
nepoată a lui Mazarin avea să fie, după cum am mai spus, 
mama acelui faimos prinţ Eugen, care duse regatul lui Ludovic 
la doi paşi de prăpastie. Anul 1656 se sfârşi deci cu două morţi 
şi cu o nuntă, în timp ce se afla în Compiegne, regele primi o 
vizită neaşteptată: unchiul său Gaston de Orleans venit pe 
neaşteptate, să se împace cu Curtea. Bineînţeles că şi regele, şi 
regina, şi Mazarin îl primiră cum nu se poate mai bine, 
prefăcându-se că uitaseră toate neajunsurile şi laşităţile 
făptuite de acest prinţ. După câteva zile însă, Gaston, 
nesimţindu-se deloc bine la această nouă Curte a unui rege 
tânăr, îşi luă rămas bun de la toţi ai săi şi se întoarse la Blois, 
hotărât să nu mai plece niciodată de acolo. Gaston de Orleans 
era ultimul reprezentant al războiului civil din Franţa care 
venise să ceară iertare Curţii, pregătindu-i astfel drumul 
celuilalt mare răzvrătit - prinţul de Conde - ce avea în curând 
să-i urmeza exemplul. 


Capitolul XXX 
1656-1658 

Maria Mancini. 

— Proiecte de însurătoare. 

— Infanta Maria-Tereza. 

— Nădejdile lui Mazarin. 

— Opoziția Anei de Austria. 

— Trădarea şi moartea mareşalului Hocquincourt. 

— Boala regelui. 

— Căsătoria la Lyon. 

— Întrevederea dintre Curtea Franţei şi Curtea Savoiei. 

— Purtarea regelui Spaniei. 

Cardinalul Mazarin nu uitase rugămintea surorii sale, pe patul 
de moarte, privitoare la cele două fete ale acesteia, Hortensia 
şi Maria, cu atât mai mult cu cât trăgea nădejde să-l însoare pe 
rege cu una dintre ele. Prevăzătorul ministru era aproape sigur 


că lui Ludovic îi va plăcea Hortensia: dar spre marea sa mirare, 
cea care era cât pe-aci să ajungă regină a Franţei, fu Maria. Era 
sora mai mică a Olimpiei şi sora mai mare a Hortensiei; mai 
tânără cu vreo doi ani decât regele, Maria era mai mult urită 
decât frumoasă. E adevărat că, fiind înaltă şi subţire, într-o zi 
putea deveni foarte atrăgătoare; dar deocamdată părea atât de 
slabă, avea, braţele şi gâtul atât de subţiri, încât aproape că te 
cuprindea mila când o vedeai; deşi brună, din pricina slăbiciunii 
părea galbenă. Avea ochii, mari şi negri, gura - în care 
străluceau nişte dinţi ca perlele - prea mare, bărbia prea 
ascuţită. La început regele n-a dat nicio atenţie celor două 
nepoate ale cardinalului, cu atât mai mult cu cât în acea epocă 
se îndrăgostise de una dintre domnişoarele de onoare ale 
reginei - La Motte d'Argencourt. Cum domnişoara în chestiune 
nu era nici frumoasă, nici virtuoasă, regina puse piciorul în 
prag, o îndepărtă de la curte şi-l trimise pe rege o săptămână 
să vâneze la Vincennes. Când Ludovic se întoarse la Paris, 
Maria Mancini puse ochii pe el şi declară tuturor că-l iubea cu 
pasiune. La început, regele râse; apoi îi fu recunoscător tinerei 
pentru sentimentul pe care i-l purta şi pe care şi-l mărturisea cu 
glas tare; pe urmă, începu să stea de vorbă cu ea şi văzu că 
dacă natura fusese oarecum nedreaptă cu chipul ei, o 
înzestrase în schimb, regeşte, eu spirit. Deşi cardinalul era, în 
acea epocă, foarte preocupat de însurătoarea regelui, nu-şi 
descurajă nepoata, ci dimpotrivă, o sfătui să se apropie şi mai 
mult de tânărul şi înflăcăratul Ludovic. 

In ceea ce priveşte însurătoarea majestăţii-sale, Mazarin 
tatonase terenul în mai multe direcţii. Mai întâi, fusese avută în 
vedere fiica lui Gaston de Orleans, care ar fi dat oricât să 
devină regină a Franţei. Dar Domnişoara se vârâse în tot soiul 
de încurcături politice; mai mult decât atât, atunci când Ana de 
Austria o rugase s-o lase să treacă prin Orleans, trufaşa 
stăpână a acestui oraş, răspunsese: 

— Spuneţi-i reginei să mi-l dea de bărbat pe Ludovic şi-i pun 
la picioare întreg oraşul! 

La aceste vorbe, regina începuse să râdă în hohote după 
care răspunsese trufaşă emisarului: 

— Ei bine, în loc să trecem prin Orleans, vom trece pe lângă 
el! Regele nu-i de nasul Domnişoarei, deşi, fie vorba între noi, 
are un năsoi destul de mare! 


După ce domnul de Orleans s-a împăcat cu Curtea, s-a pus 
din nou problema însurătorii regelui, de data asta cu fata mai 
mică a lui Gaston. Dar Mazarin, care nu-l putuse suferi niciodată 
pe acest prinţ, se opuse cu străşnicie noului proiect de 
căsătorie. Pe urmă, câţiva o propuseră pe Henriette, fata reginei 
Angliei; dar biata copilă rămăsese fără ţară, căci tronul tatălui ei 
se preschimbase în eşafod. Cum Cromwell era încă foarte 
puternic în Anglia, Henriette n-avea şanse să-şi recapete prea 
curând regatul, aşa că şi propunerea aceasta căzu. Atunci 
cardinalul îşi îndreptă atenţia spre Portugalia. Din scrisorile lui 
Comminge, ambasadorul său în această ţară, află că regele 
Portugaliei avea o fată de măritat şi că regina se oferise chiar 
să-l răsplătească împărăteşte pe ambasador dacă izbutea s-o 
mărite pe fiică-sa cu Ludovic. Comminges trimise deci lui 
Mazarin portretul prinţesei Portugaliei. Dar iată că se răspândi 
zvonul că portretul era mult înfrumusețat şi că, dacă regele s-ar 
însura cu tânăra prinţesă, ar încerca o cruntă dezamăgire 
văzând originalul. Proiectul fu abandonat, iar Curtea începu să 
se ocupe foarte serios de Margareta de Savoia, nepoata reginei 
Angliei şi verişoara Henriettei. Dar cei care cunoşteau 
dedesubtul acestei afaceri, ştiau că toate aceste discuţii nu 
aveau alt scop decât să-l hotărască pe regele Spaniei să-şi dea 
fata după Ludovic. Ana de Austria şi Mazarin doriseră 
întotdeauna o alianţă cu Spania; numai că în calea acestei 
alianţe existase o mare piedică: infanta Maria-Tereza fusese, 
până nu demult, fiica unică şi deci moştenitoarea tronului 
Spaniei. In acea epocă era deci cu neputinţă ca viitoarea regină 
a Spaniei să se mărite cu un rege care domnea în altă ţară. Dar 
cum norocul părea să surâdă Franţei, iată că regina Spaniei 
născu un băiat. Infanta devenise o simplă prinţesă, deoarece - 
conform legilor ţării - moştenitorul tronului era acum fratele ei. 
Din ziua fericitei naşteri a acestui prinţ, ochii lui Mazarin nu mai 
părăsiseră Spania, sau mai curând Flandra şi Brabantul, pe care 
cardinalul ardea de nerăbdare să le alipească Franţei. 

larna aceea trecu în serbări şi petreceri, care de care mai 
pretențioasă şi mai costisitoare. In toiul acestor serbări Ludovic 
se îndrăgosti nebuneşte de nepoata cardinalului; stătea tot 
timpul lângă ea şi n-o părăsea o clipă clin ochi. Regina începu 
din nou să se neliniştească, şi asta cu atât mai mult, cu cât era 
sigură că Mazarin nutrea speranţa s-o mărite cu regele. Uitând 


legăturile ei cu cardinalul, cutezanţa acestuia o scoase din 
sărite pe trufaşa Ana de Austria. Temându-se de o căsătorie 
secretă, regina îi întrebă pe cei mai abili consilieri şi avocaţi 
dacă o astfel de căsătorie, încheiată fără consimţământul ei, ar 
fi valabilă. Până atunci nu suflase încă niciun cuvânt 
cardinalului în legătură cu aceste temeri ale sale. lată însă că, 
într-o seară, Mazarin vrând să sondeze terenul, începu să 
vorbească el primul, chipurile în glumă, despre pasiunea 
nepoatei sale pentru rege şi despre temerea ca nu cumva 
Ludovic să facă vreo nebunie şi s-o ia de nevastă. După ce-l 
ascultă în tăcere, regina răspunse cu o răceală care-l îngheţă pe 
cardinal: 

— Domnule, nu-l cred pe rege în stare de o asemenea 
laşitate. Dar dacă totuşi s-ar întâmpla aşa ceva, te avertizez că 
întreaga Franţă s-ar ridica împotriva lui şi a dumitale, şi că eu 
însămi, împreună cu cel de-al doilea fiu al meu, vom fi în 
fruntea acestei revolte! 

Dezumflat, Mazarin, renunțând la dorinţa de încuscrire cu 
Franţa, reîncepu tratativele cu Spania, continuându-le totodată 
şi pe cele cu casa de Savoia. Adevărul e că ambele căsătorii 
erau avantajoase: alianţa cu Savoia îngăduia Franţei să 
continuie războiul cu Spania; alianţa cu Spania aducea Franţei 
pacea. 

În primăvară, pregătirile de război reîncepură. De astă dată 
campania debută cu o trădare. Mareşalul de Hocquincourt, 
sedus de ochii frumoşi ai doamnei de Châtillon, tratase cu 
Conde şi se angajase să-i predea oraşul Peronne. 

Dar tratatul fu descoperit la vreme; mareşalul fugi la 
duşmani, însă în timpul atacului de la Dunkerque fu grav rănit 
şi, la puţină vreme după aceea, muri. 

A doua zi după Paşti, regele luă parte la atacul oraşului 
Hesdin, care se revoltase. Dar cum deocamdată nu avea şanse 
să ocupe acest oraş, îl lăsă şi se îndreptă spre Calais, de unde - 
ajutat de englezi - urmărea să pună mâna pe Dunkerque. De 
fapt Mazarin încheiase acea alianţă cu Cromwell numai ca să-i 
sperie pe spanioli. Dunkerque fu într-adevăr cucerit în ziua de 
14 iunie, dar bucuria prilejuită de acest eveniment fu 
întunecată de îmbolnăvirea regelui. În 22 iunie, pe trupul 
acestuia apăru o erupție ciudată, care începu să facă progrese 
atât de rapide, încât la un moment dat îi puse în primejdie 


viaţa. În sfârşit, după mai multe zile de zăcere, medicii putură 
anunţa că regele era în afară de orice pericol. De la 
Fontainebleau - unde fusese adus în timpul bolii - de îndată ce 
se făcu bine, Ludovic se îndreptă spre Paris. Aici nu stătu prea 
mult, fiindcă regina îl obligă să facă o călătorie la Lyon. Această 
călătorie avea un scop mărturisit şi unul nemărturisit. Scopul 
mărturisit era să-l prezinte pe rege prinţesei de Savoia, iar cel 
nemărturisit să-l determine pe regele Spaniei să-şi dea fata 
după Ludovic. Plecarea a fost fixată în 25 octombrie. 

În cele câteva luni care se scurseseră de la sosirea regelui în 
Capitală şi până la plecarea sa la Lyon, Curtea o ţinuse numai 
în serbări şi în petreceri. Moliere obținuse aprobarea să joace şi 
în Capitală. Piesele sale, pline de vervă şi umor, începură să 
atragă atenţia Curţii asupra lui, mai ales că micul Baptiste 
Poquelin tocmise, pentru aceste piese, nişte maşinişti italieni, 
care făceau adevărate minuni pe scenă. Parisul parcă se mai 
înfrumuseţase, numărul trăsurilor crescuse uimitor, iar 
iarmarocul din Saint-Laurent, acel bazar unde găseai tot ce 
voiai, strălucea în fiece noapte, iluminat de sute de făclii; în 
sfârşit, totul în Paris începuse să prevestească acea epocă 
strălucitoare care a inundat, ca un torent de lumină, perioada 
de mijloc a domniei lui Ludovic al XIV-lea. 

În 25 octombrie, Curtea Franţei plecă la Lyon, unde ajunse în 
23 noiembrie; în 28 a aceleiaşi luni sosi în oraş şi Curtea din 
Savoia. La vestea că prinţesele se apropiau, Mazarin le ieşi în 
întâmpinare cale de două leghe, ducele de Anjou, o leghe, iar 
regina şi regele doar o jumătate de leghe. Când trăsura ajunse 
la doi paşi de rege, se opri, iar prinţesa de Savoia, căreia i se 
mai spunea şi Doamna Regală, cobori împreună cu cele două 
fete ale sale; căci pe lângă Margareta, o luase cu sine şi pe fata 
cea mare, Luisa, care fusese măritată şi care acum era văduvă. 
Regele le salută pe toate trei şi o privi îndelung pe cea care 
urma să-i fie destinată; Ana de Austria îl trase deoparte şi-l 
întrebă cum îi place. 

— E drăguță, zise regele, şi lucru cu totul neobişnuit, 
seamănă leit cu portretele trimise. E puţin cam oacheşă, dar 
asta n-o împiedică să fie drăguță. 

În tot acest timp, Mazarin făcea tot ce putea ca vestea 
călătoriei lui Ludovic la Lyon să ajungă la Madrid şi să pătrundă 
în palatul Escurial. Şi ajunse. Când Filip al IV-lea auzi că Ludovic 


era pe cale să se însoare cu prinţesa de Savoia, începu să 
strige plin de mânie: 

— Esto no tuede ser, y no serra! (Acest lucru nu-i cu putință 
şi nici nu va fi vreodată)! 

— Chemându-l de îndată pe Antonio Pimentelli la el, îl 
trimise val-vârtej în Franţa, încât bietul ambasador, luat pe 
nepregătite, trebui să plece fără paşaport. Gonind ca un 
nebun, Pimentelli se îndreptă spre Lyon şi, în vreme ce regele, 
regina, cardinalul şi cele trei principese de Savoia intrau în 
oraş pe o poartă, el intra pe cealaltă; chiar în aceeaşi seară îi 
ceru o audienţă lui Mazarin. Când îl zări, cardinalul strigă: 

— Ori regele te-a alungat din Spania, ori vii să ne-o oferi pe 
infantă! 

— Vin să v-o ofer pe infantă, domnule, zise ambasadorul, şi 
iată aici scrisoarea prin care sunt împuternicit să discut cu 
dumneavoastră amănuntele acestei căsătorii. 

Nebun de bucurie, Mazarin dădu fuga la regină, pe care-o 
găsi singură, visătoare şi melancolică. 

— Veşti bune, doamnă, strigă el, veşti bune! 

— Ce anume? întrebă regina. Se va încheia pacea? 

— Mai mult, doamnă, mai mult, răspunse Mazarin, căci 
aduc majestăţii-voastre şi pacea şi pe infantă! 

Acest eveniment avu loc în 29 noiembrie şi cu această 
veste atât de îndelung aşteptată se încheie anul 1658. 


Copitolul XXXI 
1658—1659 
Renuntarea la proiectul de căsătorie cu prințesa de Savoia. 
— Bucuria regelui. 
— Reprezentația piesei Oedip. 
— La Fontaine. 
— Bossuet. 
— Racine. 
— Boilleau. 
— Planul unui tratat între Franta şi Spania. 
— Plecarea Mariei Mancini. 
— Curtea pleacă în sudul Franței. 
— Conferințele din Insula Fazanilor. 
— Tratatul Pirineilor. 
— Întoarcerea lui Conde. 


— Moartea lui Gaston de Orleans. 

— Sfârşitul ultimei Fronde. 

După cincisprezece zile Curtea se întoarse la Paris. Doamna 
Regală, căreia Ana de Austria îi mărturisise cinstit de ce anume 
venise Pimentelli, se înapoie în Savoia, cu făgăduiala formală că 
dacă regele n-o va lua totuşi de nevastă pe infantă, se va însura 
cu Margareta. 

Cât despre Ludovic, el n-a văzut în această răsturnare de 
planuri, decât întârzierea însurătorii sale, lucru ce l-a bucurat 
nespus, fiindcă se putea întoarce nestingherit la nepoata 
cardinalului. 

Tot cam pe atunci, bătrânul Coreille isprăvise piesa Oedip, 
care se reprezenta cu deosebit succes la Palatul Bourgogne în 
vreme ce Moliere se instalase împreună cu trupa sa - sub 
protecţia ducelui de Anjou - la palatul Petit-Bourbon. Tot în 
acea epocă începeau să se afirme doi oameni foarte diferiţi 
unul de călălalt: primul era Jean de La Fontaine, care venea din 
Château-Thierry, celălalt, Bossuet, care provenea din Metz. Mari 
nădejdi se puneau în acea vreme şi în alţi doi tineri, care se 
numeau, unul, Racine, iar celălalt Boileau. Tot pe atunci au 
apărut primele două părţi ale romanului Clelia de domnişoara 
de Scudery, care s-a bucurat de un succes răsunător. 

În vremea asta, don Antonio Pimentelli, ascuns în locuinţa lui 
Mazarin, pregătea împreună cu cardinalul clauzele tratatului 
menit să asigure pacea Europei; căci Franţa începuse, în sfârşit, 
să capete şi ea o anumită importanţă printre statele europene; 
dar cum tratatul trebuia neapărat să se încheie printr-o 
conferinţă între primii miniştri ai Spaniei şi ai Franţei, se hotărî 
ca această conferinţă - între Mazarin şi don Louis de Haro - să 
aibă loc la frontierele celor două ţări, urmând să se stabilească 
mai târziu dacă se vor întâlni pe pământ francez sau spaniol. 

Mai înainte însă de această conferinţă, Mazarin avea de 
rezolvat, o problemă personală. Ca să nu mai fie acuzat nici de 
Curte, nici de regină că vrea s-o vadă pe nepoată-sa pe tronul 
Franţei, se hotărî s-o despartă pe Maria de rege şi să smulgă 
din inima celor doi tineri, dacă nu dragostea, cel puţin nădejdea 
că vor fi vreodată unul al altuia. Poate că Mazarin s-ar fi făcut 
luntre şi punte s-o mărite pe Maria cu Ludovic, dacă la mâna 
regelui n-ar fi candidat decât două prințese mai sărăcuţe - 
prinţesa de Savoia şi prinţesa Portugaliei - care nu aduceau 


Franţei cine ştie ce avantaje. Când însă apăru Pimentelli cu 
oferta lui grandioasă şi îndelung visată de cardinal, acesta, 
întrevăzând uriaşele avantaje pe care le-ar avea Franţa în urma 
acestei căsătorii, renunţă la măruntele sale ambiţii personale şi 
făcu tot ce putu pentru transpunerea în fapt a acestui îmbietor 
proiect. Aşa că, înainte de a se duce la conferinţa cu ministrul 
spaniol, cardinalul o urcă pe tânăra şi disperata Maria, într-o 
caleaşcă, împreună cu cealaltă nepoată a sa, Hortensia, şi 
porunci ca amândouă să fie duse la Brouage. După asta, plecă 
şi el la conferinţă, însoţit de doi arhiepiscopi, patru episcopi, trei 
mareşali ai Franţei şi numeroşi seniori din cele mai nobile 
familii ale ţării. Conferinţa urma să aibă loc în Insula Fazanilor. 
În ziua în care Mazarin ajunse în Saint-Jean de Luz, Curtea 
părăsi palatul din Fontainebleau şi se îndreptă spre sud, ca să 
fie cât mai aproape de cardinal. 

Negocierile din Insula Fazanilor durară mult; mai întâi fu 
întoarsă pe toate feţele o problemă asupra căreia cei doi 
miniştri nu se puteau pune de acord: şi anume reintegrarea 
prinţului de Conde în toate funcţiile sale şi redobândirea 
bunurilor. Pe urmă, se discută îndelung asupra fiecărui oraş care 
trebuia anexat sau cedat. Mazarin, cu fineţea şi tenacitatea lui 
italienească, îi tinu piept cu o dârzenie nemaipomenită 
vajnicului don Louis de Haro şi, deşi îşi dădu seama că aceste 
discuţii epuizante îi ruinează sănătatea, nu se lăsă până nu duse 
cu bine la capăt acest tratat - numit mai târziu Tratatul Pirineilor 
- de o importanţă capitală pentru Franţa. 

Tratatul avea o sută douăzeci şi patru de articole prin care se 
stipula o pace fermă şi durabilă, o alianţă perpetuă, privilegii şi 
libertăţi comerciale egale. Franţa îşi păstra aproape toate 
oraşele cucerite în Ţările-de-Jos: Arras, Bapaume, Hesdin, 
Liliers, Bethune, Lens, comitatul Saint-Paul, Artois. 


În Flandra, căpăta oraşele: Gravelines, Bourbourg şi Saint- 
Venant; în Hainaut - Landrecies şi Quesnoi; în Luxembourg - 
Thionville, Montmedy, Dampvilliers, Yvoy, Chavancy şi Marville. 
În sfârşit, Spania, îi ceda oraşele Roussillon şi Conflins. La 
rândiil ei, Franţa, trebuia să cedeze: Ţărilor-de-jos - Ypres, 
Dixmude, Fumes, Merville, Menin, Comines, Bergnes şi Bassee; 
comitatului Bourgogne - Bleterans, Saint-Amour şi Joux; Italiei - 
Valencia şi Mortara; Spaniei - Roies, Trinite, Cadagnes, Bastida, 


Ripol şi comitatul Cerdagne. 

Cât despre prinţul de Conde, acesta, căindu-se de purtarea 
sa şi făgăduind să se supună şi să-l asculte pe rege, s-a hotărât 
ca, după ce-şi va dizolva armata, să se întoarcă în Franţa, unde 
urma să-şi recapete averea şi demnităţile. In sfârşit, garanţia 
înţelegerii şi a bunei amiciţii care trebuiau să se statornicească 
pe viitor între cele două state era infanta Maria-Tereza, fata 
regelui Spaniei. Tratatul, în două exemplare, a fost semnat de 
fiecare ministru, pe masa sa; contractul de căsătorie s-a 
semnat pe masa lui don Leruis de Haro, ca să i se facă miresei 
cinstea de a se fi măritat la ea acasă. Prin acest contract i se 
dădea infantei o zestre de cinci sute de mii de scuzi de aur, 
plătibilă în trei rate, în schimbul căreia Maria-Tereza renunţa la 
orice pretenţie asupra succesiunii la tron sau asupra vreunui 
bun al părinţilor sau al fratelui ei. Cununia a fost fixată pentru 
luna mai 1660. 

Retrasă la Toulouse, Curtea Franţei aştepta sfârşitul 
negocierilor. După trei luni de zile petrecute în Insula Fazanilor, 
Mazarin sosi şi el în acest oraş; era zdrobit de oboseală şi 
bolnav; căci, în ciuda gutei de care suferea, fusese obligat să 
lucreze cu ministrul spaniol câte zece-douăsprezece ore pe zi, 
într-un climat foarte puţin prielnic sănătăţii sale. După ce 
petrecu o săptămină la Toulouse, cardinalul, împreună cu 
regele şi cu regina, plecară la Aix. In ziua în care Curtea porni 
din Toulouse, prinţul de Conde părăsi şi el oraşul Bruxelles, 
împreună cu soţia, fiul şi fiica sa; la Coulommiers fu întâmpinat 
de sora sa, ducesa de Longueville. Aflând că frate-său ajunsese 
la Lambfese, prinţul de Conti îi ieşi şi el înainte, însoţit de 
mareşalul de Grammont, şi amândoi îl conduseră pe faimosul 
rebel la Aix, în faţa regelui. La câteva zile după înapoierea lui 
Conde, în 2 februarie 1660, muri la Blois Gaston de Orleans, în 
vârstă de şaizeci şi doi de ani. 

Pe parcursul acestei povestiri, am arătat în nenumărate 
rânduri ce fel de fire avusese Domnul; toţi cei care se 
încrezuseră în el sfârşiseră unii în exil, alţii în puşcărie, alţii în 
mormint. Moartea lui Gaston n-a făcut deloc zarvă şi n-a 
îndurerat pe nimeni. Fiică-sa - Marea Domnişoară - cu care era 
în proces, nu l-a regretat; regele, care vedea în el un rival la 
tron, l-a regretat şi mai puţin; nu l-au regretat nici chiar cei mai 
intimi prieteni ai săi, căci fiecare avea să-i reproşeze câte o 


laşitate sau câte o trădare. 

De altfel, Curtea era în acel moment cu ochii aţintiţi asupra 
tinerei infante a Spaniei. Fronda se sfârşise exact ca acele piese 
ale lui Moliere care începeau să fie foarte la modă, adică printr-o 
căsătorie. 

Ceea ce se petrecu de asemenea fără comentarii fu 
supunerea deplină în faţa regelui a prinţului de Conde, ultimul 
reprezentant al unor seniori turbulenţi şi rebel din Evul Mediu. 
Triumful lui Ludovic al XIV-lea asupra lui a fost triumful 
monarhiei absolute asupra feudalităţii. Nu s-au înfruntat doi 
oameni, ci două principii: unul dintre ele a fost înfrânt pentru 
totdeauna. 


Capitolul XXXII 
1660-1661 

Nunta regelui. 

— Portretul tinerei regine. 

— Reîntoarcerea fumiliei regale la Paris. 

— Restabilirea regalității în Anglia. 

— Boala lui Mazarin. 

— Regretele cardinalului. 

— Ultimele sale momente. 

— Moartea. 

— Testamentul lai Mazarin. 

— Aprecieri asupra acestui ministru. 

— Ambiţia şi avaritia sa. 

În 3 iunie 1660, don Louis de Haro se însură - în numele lui 
Ludovic al XIV-lea şi în prezenţa episcopului de Frejus - cu 
infanta Maria-Tereza, fiica regelui Filip al IV-lea al Spaniei. 
Căsătoria a avut loc în biserica din Fontarabie. Regele avea 
douăzeci şi doi de ani, soţia lui era mai mică decât el doar cu 
câteva luni. A doua zi după nuntă, regele Spaniei, Ana de 
Austria şi infanta se îndreptară spre Insula Fazanilor. Cu acest 
prilej, pavilionul în care discutaseră Mazarin şi don Louis de 
Haro, fusese împodobit cu un fast neînchipuit. Regina sosi 
prima, însoţită de două doamne de onoare şi de ducele de 
Anjou. Întrevederea dintre frate şi soră fu gravă şi demnă. Ana 
de Austria voi să-l sărute pe Filip; dar acesta se ţinu atât de 
ţeapăn, încât regina nu izbuti cu niciun chip să-l îmbrăţişeze; 


trecuseră mai bine de patruzeci şi cinci de ani de când fratele şi 
sora nu se mai văzuseră. 

Don Louis îi aduse un jilţ stăpânului său; doamna de Flex 
aduse şi ea unul reginei. Scaunele fură aşezate de o parte şi de 
alta a liniei trasă pe parchetul pavilionului şi care simboliza 
graniţa dintre cele două ţări. Infanta se aşeză pe două perne 
lângă tatăl ei. După câteva minute, Mazarin întrerupse banala 
discuţie dintre cei doi regi, anunţându-i că dincolo de uşă 

„aştepta cineva care dorea grozav ca uşa aceea să se 
întredeschidă”. 

Ana de Austria surise şi-l întrebă pe fratele ei: 

„dacă îngăduia celui de afară să calce legile de fier ale 
etichetei spaniole”. 

Regele făcu un semn din cap că îngăduia. Atunci Mazarin şi 
den Louis se duseră să deschidă uşa. In pragul pavilionului îşi 
făcu apariţia Ludovic al XIV-lea. Era mai înalt cu un cap decât 
cei doi miniştri, tânăr, frumos, elegant. După ce se uită bine la 
Maria-Tereza - pe care abia acum avea îngăduinţa s-o vadă - 
salută şi se retrase. 


— Lindo hiemo (Frumos ginere)! spuse Filip. 

— Sire, zise Ana de Austria, îmi dai voie s-o întreb pe nepoata 
mea dacă i-a plăcut tânărul? 

— Încă n-a sosit vremea! l-o curmă Filip. 

— Şi, mă rog, când va sosi această vreme? 

— Mai încolo... După ce vom ieşi din pavilion... 

Afară, mareşalul de Turenne îl iscodea pe Ludovic: 

— Ei bine, majestatea-voastră e mulţumită? 

— Foarte mulțumită! La început m-au speriat grozav 
pieptănătura aceea înfricoşătoare şi rochia nespus de ciudată, 
dar, după ce m-am uitat mai cu atenţie, am văzut că prinţesa e 
foarte frumoasă şi mi-am dat seama că nu-mi va fi deloc greu s- 
o iubesc. 

Într-adevăr, Maria-Tereza era micuță, dar bine făcută. La ea 
te izbeau mai ales ochii şi albeaţa tenului; ochii îi avea albaştri 
ca cerul, strălucitori şi nespus de blânzi; obrajii - puţin cam prea 
cărnoşi - erau albi şi plini de prospeţime; gura - deşi cam mare 
- era frumoasă şi roşie ca cireaşa; părul blond, de un blond 
argintiu, care se potrivea de minune cu tenul acela alb şi 
strălucitor. 


În 9 iunie, episcopul de Bayorme celebră şi el cununia, de 
astă dată după tipicul franțuzesc şi, în aceeaşi seară, tânăra 
regină părăsi apartamentul soacrei sale şi se mută în cel al 
regelui. Din acel moment, Ana de Austria căpătă titlul de regina- 
mamă. În 15 iunie, Curtea părăsi localitatea Saint-Jean-de-Luz şi 
se îndreptă spre Paris. 

In timpul pregătirilor acestei căsătorii, în Anglia avură loc mari 
schimbări. Cromwell murise în 13 septembrie 1658 iar în 19 mai 
1660, în vreme ce Curtea Franţei se afla la Saint-jean-de-Luz, 
fiul lui Carol | îşi recăpătă tronul. Era acel timid prinţ de Galles, 
care se îndrăgostise de Domnişoara şi pe care Gaston Îl 
refuzase, pentru că era sărac şi - după părerea sa - n-avea 
perspective să ajungă rege. Tot cam pe atunci începu să se 
înrăutăţească şi boala lui Mazarin. Zdrobit de oboseala 
acumulată în Insula Fazanilor, când ajunse la Sibourre boala îl 
trânti la pat. La Fontainebleau, unde fu adus în litieră, se 
declanşă un nou atac al gutei. Deşi grav bolnav, ajunse totuşi cu 
bine la Luvru, unde ţinu morţiş să dea o serbare în cinstea 
însurătorii regelui. Tocmai poruncise să se decoreze galeria 
portretelor cu nişte brocarturi de aur pe fonduri roşii şi verzi, 
când izbucni un incendiu. Focul distruse mai întâi tavanul pictat 
de Fremine, care-l înfăţişa pe Henric al IV-lea în chip de Zeus 
trăsnindu-i pe titani, apoi înghiţi, rând pe rând, toate portretele 
regilor aflate în acea galerie, pictate de Janet şi Porbus. Focul 
acesta i-a dat cardinalului o lovitură de moarte: căci n-a ars 
numai galeria portretelor, ci şi întregul său apartament, plin cu 
cele mai rare şi mai frumoase comori de artă. Mai mult mort 
decât viu, a fost dus de îndată la Palatul Mazarin, unde a fost 
chemat Guenaud, medicul său. După ce l-a consultat împreună 
cu alţi doisprezece confraţi ai săi, Guenaud s-a apropiat de 
cardinal şi i-a spus: 

— Monseniore, vreau să fiu sincer cu eminenţa-voastră... 
Putem să vă mai prelungim zilele, dar de vindecat nu vă mai 
putem vindeca. Aşa că pregătiţi-vă de marea încercare. Dacă 
vreunul din confrații mei vă va da speranţe, să ştiţi că vă minte! 

Cardinalul îl ascultă calm, apoi spuse; 

— Guenaud, din moment ce te-ai apucat să-mi spui adevărul, 
atunci te rog să fii bun şi spune-mi-l până la capăt... Cât crezi 
că mai am de trăit? 

— Cel mult două luni. 


— E deajuns, răspunse cardinalul. Vino să mă mai vezi din 
când în când, şi profită de timpul care mi-a mai rămas ca să-ţi 
rotunjeşti averea. Pentru că ai fost sincer cu mine, cere-mi ce 
vrei şi te voi ajuta. 

După această discuţie, Mazarin se închise în cabinetul său şi 
începu să se pregătească de moarte. 

Cu vreo şapte, opt zile înainte de a se sfirşi, îl apucă o toană 
ciudată: porunci să fie ras, să i se potrivească mustaţa, să fie 
dat cu pudră pe faţă şi cu roşu pe obraji. Apoi le spuse slugilor 
să-l urce în lectică şi să-l scoată la plimbare în grădină, deşi 
afară era încă destul de frig, fiind abia începutul lui martie. 
Primul om pe care-l întilni fu Conde. Prinţul rămase uluit când îl 
văzu dichisit astfel; apoi le spuse celor din preajma sa: 

— Ca un făţarnic a trăit, ca un făţarnic vrea să moară! 

După câţiva paşi, Mazarin se întâlni cu Nogent-Bautru, care 
apropiindu-se de el, îi spuse ironic: 

— Vai, ce bine arată eminenţa-voastră! Ar trebui să vă fardaţi 
mai des, zău aşa! 

Izbit drept în inimă de aceste vorbe răutăcioase, Mazarin 
porunci să fie dus imediat în casă şi aşezat în pat. Auzind că e 
pe ducă, regele veni să-l vadă şi să-i ceară ultimele sfaturi. 

— Sire, îi spuse Mazarin, aveţi grijă să vă respectaţi 
întotdeauna, şi atunci vă vor respecta şi ceilalţi; să nu vă mai 
luaţi un alt ministru, ci să vă folosiţi în orice treabă de domnul 
de Colbert, care este un om foarte deştept şi foarte devotat. 

Inainte de a muri, hotărî să-şi rostuiască şi ultimele două 
nepoate care-i mai rămăseseră nemăritate: pe cea mai mare, 
Maria Mancini - cea pe care-o iubise regele - o logodi cu don 
Lorenzo Colonna, conetabilul Neapolelui; pe cea mică, 
Hortensia, o logodi cu fiul mareşalului de La Meilleraie, care 
renunţă la numele său pentru a şi-l lua pe cel de duce de 
Mazarin. Această ultimă nepoată, pe care Mazarin o obligase să 
trăiască într-o sărăcie vecină cu mizeria, aproape că înnebuni 
de bucurie când - după logodnă - unchiul ei o pofti să treacă în 
cabinetul său şi să-şi vadă trusoul. În afară de trusou, se mai 
afla acolo un coş cu zece mii de pistoli de aur, adică mai bine 
de o sută de mii de livre. Chemându-şi imediat sora, începură 
să-şi îndese prin buzunarele rochiei pumni întregi de aur; apoi, 
cum pe fundul coşului mai rămăseseră vreo trei sute de 
ludovici, deschiseră ferestrele şi-i aruncară în curtea palatului, 


strigând cât le ţinea gura slugilor ce se repeziseră să adune 
banii: 

— Crepa adesso! Crepa adesso! (Acum n-are decât să 
crape!) 

Cardinalul auzi vorbele celor două nerecunoscătoare simţi un 
cuţit în inimă. Cu atât mai mult cu cât uriaşa sa bogăţie, de 
care-şi dădu seama abia acum, pe patul de moarte, începu să-l 
sperie până şi pe dânsul. Şi cardinalul Richelieu fusese bogat, 
dar el provenea dintr-o familie nobilă şi avută, aşa că averea sa 
nu mira pe nimeni. Mazarin însă, fiul unui pescar sărac lipit, fu 
aproape înfricoşat să afle că, în clipa morţii sale, avea de lăsat 
familiei mai bine de patruzeci de milioane de livre. Confesorul 
său, un biet călugăr teatin, speriat de cifra auzită, îl sfătui pe 
cardinal să restituie tot ceea ce agonisise pe căi necinstite. 

— Eşti nebun? strigase Mazarin. Apoi, luându-l gura pe 
dinainte, adăugă: In cazul ăsta ar trebui să restitui tot, până la 
ultimul bănuţ... Apoi, venindu-şi în fire, spuse: Să vină imediat 
domnul Colbert la mine! E om isteţ, o să găsească el un mijloc 
ca să mă scoată din încurcătură! 

Colbert era, precum se ştie, supusul credincios al cardinalului 
şi omul pe care acesta îl recomandase în chip stăruitor regelui. 
Când Colbert sosi, Mazarin îi mărturisi teama că averea sa fiind 
mult prea mare, putea fi confiscată de stat şi atunci toate 
rudele sale ar fi rămas pe drumuri. Colbert îl sfătui să doneze 
tot ce avea regelui, iar acesta, conform obiceiului, trebuia să 
refuze donația. După asta, putea face cu banii ce voia, căci 
nimeni nu mai avea dreptul să se amestece în averea lui. Lui 
Mazarin sfatul i se păru bun, aşa că în 3 martie 1661 făcu actul 
de donaţie, bineînţeles fără să arate la cât anume se ridica 
această avere. Dar iată că zilele începură să treacă şi regele nu 
dădea niciun semn de refuz. Mazarin, mai mult mort decât viu 
se lamenta ca un disperat, frângându-şi mâinile: 

— Vai, biata mea familie! Vai, bieţii mei nepoți! Vor rămâne 
muritori de foame! 

În sfârşit, după vreo şase zile, Colbert îi aduse la cunoştinţă 
cardinalului că regele refuzase donația,  îngăduindu-i 
muribundului să dispună cum voia de bunurile sale. Cardinalul, 
bucuros, îşi scoase de sub pernă testamentul şi i-l înmână lui 
Colbert. Dar chiar în clipa aceea cineva bătu la uşă. Valetul se 
duse să-i spună musafirului că monseniorul se simţea rău şi că 


nu primea pe nimeni. 

— Cine era? îl întreabă Mazarin pe valet când acesta se 
întoarse. 

— Domnul de Tubeuf, preşedintele Camerei Conturilor. 

— Nerodule, ce-ai făcut? strigă Mazarin. Îmi datora nişte bani 
şi poate că tocmai venise să mi-i aducă! Du-te repede după el 
şi cheamă-l îndărăt! 

Mazarin nu se înşelase; într-adevăr, domnul de Tubeuf venise 
să-i aducă cei o sută de pistoli pe care i-i datora. Seara, 
cardinalul simțindu-se rău, fu împărtăşit La ora două noaptea, 
abia mai suflând, întrebă cât e ceasul. Peste o jumătate de oră, 
îşi dădea sfârşitul. Era în 9 martie 1661 şi intrase în cel de al 
şaizeci şi doilea an al vieţii sale: trăise doar cu puţin mai mult 
decât Richelieu, după ce, timp de optsprezece ani, fusese tot 
atât de atotputernic ca şi el. 

Dimineaţa, regele îşi chemă dădaca şi-o trimise să vadă cum 
se mai simţea cardinalul 

— Majestate, monseniorul a murit, spuse aceasta întorcându- 
se. 

Ludovic îi chemă imediat pe Letellier, pe Fouquet şi pe Lionne 
şi le spuse: 

— Domnilor, v-am chemat să vă spun că dacă până acum 
răposatul cardinal s-a ocupat de treburile mele, din clipa asta 
mă voi ocupa singur de ele. Domniile voastre mă veţi ajuta doar 
cu sfatul şi numai atunci când vi-l voi cere. 

Averea lăsată de cardinal era imensă: conform testamentului, 
trecea de cincizeci de milioane de scuzi. Principalul său 
moştenitor era marchizul Armand-Charles de La Meilleraie, duce 
de Mazarin, căruia îi revenea tot ceea ce avea să rămână după 
plata unor legate speciale. Averea acestuia, după ce a fost 
degrevată de acele legate, s-a ridicat la mai bine de treizeci şi 
cinci de milioane de scuzi, adică o avere aproape regească. 
Prinţesa de Conti a primit două sute de mii de scuzi; celelalte 
patru nepoate ale sale - prinţesele de Modena, de Vendome, de 
Soissons şi conetabila de Colonna, fiecare câte două sute de mii 
de scuzi; nepotul său Mancini primi ducatul de Nevers, nouă 
sute de mii de livre, bani lichizi, rentele din Brouage, jumătate 
din mobilele sale din Paris şi toate bunurile din Roma; mareşalul 
de Grammont primi o sută de mii de livre; sora sa, doamna 
Martinozzi, optsprezece mii de livre pe lună, pensie viageră. 


Regele primea două cabinete mari, cu o mulţime de saloane, 
încă neterminate, regina-mamă, un diamant estimat la un 
milion de livre, regina-tânără, un buchet de diamante, fratele 
regelui, şaizeci de mărci de aur, o tapiserie foarte scumpă şi 
treizeci de smaralde. Lui don Louis de Haro, ministrul Spaniei, 
Mazarin îi dărui un minunat tablou de Tiţian, contelui de 
Fuensaldagne, un orologiu mare într-o cutie de aur, sanctităţii- 
sale Papa, şase sute de mii de livre destinate războiului cu 
turcii, iar săracilor, şase mii de livre. În sfârşit, Coroanei, 
optsprezece diamante mari, care de atunci s-au numit 
„mazarini” şi care au fost aşezate alături de cele cinci diamante 
Medi- cis, de cele patru diamante Valois, de cele şaisprezece 
Bourbon, de cele două Navarra şi de diamantele Richelieu. Dar 
nu numai aceste diamante au căpătat numele lui Mazarin. 
Cardinalul, l-a obligat pe marchizul de la Meilleraie să-i poarte 
numele, a dat, de asemenea, numele său palatului pe care l-a 
construit (Palatul Mazarin), apoi jocului de cărţi inventat de el şi 
pateului care-i plăcea la nebunie. 

După cum s-a putut vedea, dacă aţi urmărit cu oarecare 
atenţie această istorisire, ambiția şi avariţia erau pasiunile 
predominante ale cardinalului. Ca să-şi satisfacă ambiția, a 
trădat Franţa, ca să-şi satisfacă avariţia, a ruinat-o; şi cu toate 
astea, în ciuda acestor reproşuri meritate, niciun ministru 
străin, nici chiar unul francez n-au făcut ceea ce a făcut 
Mazarin pentru patria sa adoptivă. 

Am spus că a trădat Franţa. Şi iată cum: într-o zi Brienne, 
trimis să caute o hârtie în caseta cardinalului, a dat peste 
această înţelegere scrisă: 

„Prin acest act, regele Spaniei mi-a făgăduit să nu se opună 
la alegerea mea ca Papă, după moartea lui Alexandru al VII-lea, 
cu condiția ca eu să-l determin pe regele Franței să se 
mulțumească cu oraşul Avesne în loc de Cambrai, pe care-l voi 
obliga să-l restituie Spaniei". 

Din păcate, moartea nu i-a dat răgaz lui Mazarin să-şi pună în 
practică ambițiosul său plan; Alexandru al VIl-lea, care a fost 
ales Papă în 7 aprilie 1655, a murit abia în 2 mai 1667, adică la 
şase ani după cel care rivnea să-i ia locul. 

Cât despre avariţia cardinalului, ea a fost într-adevăr 
proverbială, şi ăsta a fost cel mai mare reproş pe care i l-au 
făcut şi prietenii şi duşmanii. A murit urât de toată lumea: de 


regină, care i-a reproşat ingratitudinea, de rege, care i-a 
reproşat avariţia, de popor, care i-a roproşat sărăcia şi ruina sa. 
Epigramele care l-au urmărit toată viaţa nu l-au cruțat nici după 
moarte. lată, de pildă, două dintre ele: 

„Cea de-a doua Eminenţă zace colo, în pământ... 

De a treia, ne păzească pe vecie Domnul sfint!“ 

„„ Ici zace cardinalul sub piatra de mormânt: 

De treci pe-aici fereşte-ți şi pungă şi veşmânt!“ 

Acum, să lăsăm deoparte încrâncenările epocii şi urile 
partidelor şi să-l judecăm pe Mazarin din punct de vedere al 
rezultatelor obţinute şi nu al metodelor folosite. Mazarin a 
continuat în afara graniţelor politica lui Henric al IV-lea, adică 
slăbirea casei de Austria. Pentru a ajunge la acest rezultat, orice 
mijloc i s-a părut bun: ateu în politică, materialist în afacerile de 
stat, el n-a nutrit nici ură, nici simpatie, nici antipatie, nici 
dragoste. Cine-i sprijinea planurile îi era aliat, cine nu, duşman. 
În ochii lui, mai presus de orice, mai presus chiar decât regele, a 
fost binele ţării. Cromwell putea să-l ajute la slăbirea casei de 
Austria, Cromwell putea să-i dea şase mii de oameni ca să 
recucerească oraşele Montmedy, Mardick şi Saint-Verant: 
încheie deci un tratat cu Cromwell. Ca preţ al acestei alianţe, 
Cromwell cere ca prinții englezi legitimi să fie alungaţi din 
Franţa. Mazarin îi alungă pe prinți şi n-o păstrează decât pe 
nepoata lui Henric al IV-lea. E avar cu oamenii, dar nu şi cu ţara. 
Când trebuie să-i cumpere pe duşmanii Franţei, aurul se revarsă 
în valuri, în timpul ministeriatului său, războiul a continuat cu 
râvnă în Ţările-de-Jos, în Italia şi în Catalonia. Dar în vreme ce 
generalii săi îi bat pe spanioli şi pe imperiali, agenţii săi duc 
tratative la Amsterdam, la Miinchen, la Madrid şi la Bruxelles; 
afacerile mari însă le discută personal; la conferințele din Insula 
Fazanilor, don Louis de Haro aduce cu sine şase din cele mai 
luminate capete ale Spaniei; Mazarin vine singur, face faţă 
tuturor, discută paragraf cu paragraf, frază cu frază, cuvânt cu 
cuvânt, un tratat cu o sută douăzeci şi patru de articole, luptă 
trei luni de zile cu cei mai mari politicieni ai epocii, ţine piept la 
douăzeci şi patru de întrevederi de câte cinci, şase ore fiecare şi 
asta unde? Pe o insulă unde te năuceşte zgomotul apelor şi 
unde te sufocă miasmele mlaştinilor. Aici, pe această insulă, 
semnează tratatul cel mai avantajos pe care l-a semnat 
vreodată Franţa, asigură pacea Europei, tulburată vreme de 


cincizeci de ani; şi, ca şi cum şi-ar fi pus tot sufletul şi toată 
vlaga trupului în acest tratat, vine să moară la Paris, chiar în 
clipa în care regele, în culmea bucuriei, anunţă că Franţa va fi în 
curând binecuvântată cu un moştenitor. 

Înlăuntrul ţării Mazarin continuă politica lui Richelieu, adică 
luptă din răsputeri pentru tripla prăbuşire a feudalităţii, a 
Bisericii şi a Parlamentului. Feudalitatea se prăbuşeşte în ziua 
în care atotputernicul senior, prinţul de Conde, cere iertare şi se 
supune regelui Franţei; Biserica îşi recunoaşte neputinta 
acceptând ca Retz să fie închis şi mai apoi exilat; iar 
Parlamentul zdrobit, risipit, umilit, este învins pentru totdeauna, 
în clipa în care regele, în costum de vânătoare, şi-a pus biciul 
pe grumazul său. Şi în spatele tuturor acestor succese stă el, 
Mazarin; Mazarin cel condamnat de două ori la moarte, Mazarin 
pe capul căruia s-a pus un preţ fabulos, Mazarin ale cărui 
bunuri au fost vândute la mezat, Mazarin proscrisul, insultatul, 
batjocoritul, care s-a întors să moară în Franţa, mai atotputernic 
ca niciodată, mai bogat decât regele, detestat - e adevărat - de 
popor, de familie şi de rege, dar care a dăruit Franţei pacea, 
familiei sale bogății colosale, lui Ludovic un regat solid şi 
puternic, din care orice opoziţie parlamentară, ecleziastică şi 
feudală fusese nimicită pentru totdeauna. 

Atunci de unde această ură, această reprobare generală 
împotriva lui? De ce geniul său este calomniat, capacitatea sa 
contestată, strălucitele sale rezultate negate de contemporanii 
săi? Secretul constă în aceste trei cuvinte: Mazarin era avar. 

Or, mâna care ţine sceptrul trebuie să fie întotdeauna larg 
deschisă: zeii nu trebuie să fie numai inimoşi ci şi darnici. 


Capitolul XXXIII 
1661 
Letellier. 
— Lyonne. 
— Fouquet - Firea lor. 
— Colbert şi comoara. 
— Ludovic al XIV-lea la douăzeci şi trei de ani. 
— Filip de Anjou, fratele său. 
— Retragerea Anei de Austria. 
— Regina-mamă a Angliei se întoarce în Franţa. 
— Căsătoria lui Filip de Anjou. 


— Portretul doamnei Henriette. 

— O zi din viața lui Ludovic al XIV-lea. 

— Domnişoara de La Valliere. 

— Serbarea de la Vaux. 

— Călătoria la Nantes. 

— Arestarea lui Fouquet. 

— Ura contra lui Colbert. 

Am arătat cum, imediat după moartea lui Mazarin, Ludovic al 
XIV-lea îi chemase pe Letellier, Lyonne şi Fouquet şi le 
declarase că de-acum încolo îşi va cârmui singur ţara. Să 
spunem câteva cuvinte despre aceşti trei slujitori ai răposatului 
cardinal, rezervându-ne dreptul ca despre Colbert - recomandat 
cu atâta căldură regelui - să vorbim ceva mai târziu. 

Michel Letellier, nepotul unui consilier de la Curtea 
impozitelor, era unul dintre acei oameni faţă de care natura se 
arată uneori mult prea darnică: Letellier era un bărbat înalt, 
frumos, cu un chip atrăgător, cu ochi limpezi şi strălucitori, cu 
un aer sincer şi deschis, care plăcea tuturor. Extrem de atent şi 
de politicos, era vesel şi uşor insinuant, îşi cântărea fiecare 
cuvânt şi dădea întotdeauna impresia că ar fi foarte abil şi 
ascuţit la minte, chiar dacă de cele mai multe ori nu era. 
Curajos şi foarte inteprinzător în treburile statului, cu neputinţă 
de abătut de la ideile sale - când îşi punea ceva în cap nu se 
lăsa până nu-şi realiza planul - Letellier era totuşi un timid şi nu 
dispreţuia niciodată un duşman, oricât de neînsemnat ar fi fost 
acela; iată pe scurt portretul modestului tată al orgoliosului 
Louvois. 

Hugues de Lyonne, gentilom din Dauphine, era net superior 
colegului săi Letellier; avea un foarte ascuţit simţ al afacerilor, 
era activ şi pătrunzător. Cardinalul Mazarin îl folosea adesea ca 
negociator în discuţiile diplomatice, unde căpătase o asemenea 
faimă, încât până şi italienii - a căror iscusinţă şi perfidie în 
afaceri era unanim recunoscută - se fereau de el; în rest, îi 
plăcea să trăiască bine, era risipitor, senzual, când de o lene 
uluitoare, când de o activitate fără egal, lăsându-se 
întotdeauna în voia capriciilor, contând doar pe el şi câştigând 
prin ascuţimea minţii tot ceea ce pierdea prin indolenţa 
trupului. lată deci cam cum arăta Lyonne, sau mai bine-zis cum 
ne-a fost el zugrăvit de către abatele de Choisy. 

Nicolas Fouquet - un personaj aparte în istorie, atât din 


pricina averii uriaşe cât şi a căderii sale neaşteptate - avea 
geniul afacerilor; financiar îndrăzneţ, s-a priceput întotdeauna 
să scoată bani şi din piatră seacă; jurist strălucit, obişnuit cu 
legile, inteligent, manierat, îi cam plăcea adesea să se îmbete 
cu apă chioară, închipuindu-şi că toţi cei cărora le făcuse 
cândva vreun serviciu îi erau prieteni statornici şi devotați. În 
rest, ştiind să asculte şi pricepându-se să răspundă - două 
calităţi rare ale unui ministru - îi făcea adesea fericiţi pe 
oamenii veniţi să-i solicite ajutorul, numai cu câteva vorbe 
calde şi cu miez, fără să fie nevoit să-şi mai deschidă punga. Îi 
plăcea viaţa, visa să ajungă prim-ministru şi muncea cu 
măsură, fără să renunţe la niciuna din distracţiile sale. Uneori 
se încuia în cabinetul său şi, în vreme ce toţi cei din jur îi 
lăudau râvna, el ieşea printr-o uşiţă dosnică şi alerga pe furiş 
într-o grădiniţă unde-l aşteptau tot soiul de femeiuşti. Generos 
cu oamenii de litere pe care-i preţuia şi-i răsplătea cu 
mărinimie, prieten cu Racine, La Fontaine şi Moliere, Mecena lui 
Lebilin şi Le Notre. Fouquet se lăuda adesea că el îl călăuzea pe 
tânărul rege în munca, în distracţiile şi-n iubirile sale; trei 
lucruri pe care - din nefericire pentru ambițiosul ministru - 
Ludovic înţelegea să şi le rezolve singur. 

Deci acestor trei oameni le spusese Ludovic - la câteva 
ceasuri după moartea cardinalului - cuvintele pa care le-am 
reprodus mai înainte. Letellier şi Lyonne se plecară imediat în 
faţa voinţei regale; Fouquet însă, surise: avea în mână 
finanţele, şi cum era obişnuit să-i ţină pe toţi în frâul lui de aur, 
era sigur că şi regele va nimeri curând în acest frâu. 

Sosind la Luvru, prima persoană pe care Ludovic o văzu în 
cabinetul său fu un tânăr cu obrajii scofâlciţi, cu ochii adinciţi în 
orbite, cu sprâncenele negre şi dese, cu un aer cam sălbatic şi 
nu prea plăcut. 

Tânărul, care aştepta de mai bine de două ceasuri să-i 
vorbească regelui, era Jean-Baptiste Colbert, cel care în ultima 
vreme se ocupase de afacerile băneşti ale cardinalului şi pe 
care acesta - murind - i-l recomandase cu atâta căldură lui 
Ludovic. Acum, venise să-i spună regelui că Mazarin ascunsese 
în diverse locuri vreo douăzeci de milioane de scuzi, bani lichizi; 
că nevorbind în testamentul său despre aceşti bani, Colbert 
înţelesese că fuseseră lăsaţi anume ca să umple lăzile goale ale 
regelui. Ludovic se uită la el uluit, apoi îl întrebă dacă era într- 


adevâr sigur de cele afirmate. Colbert îi spuse că da şi-i dădu 
dovezi. Nimic nu-i cădea mai bine lui Ludovic în acel moment 
decât descoperirea unei asemenea comori, căci ea însemna o 
totală independenţă faţă de Fouquet. Intr-adevăr, Colbert 
descoperise cinci milioane de scuzi la mareşalul Fabert, două la 
Brissac, şase la domnul de La Fere, cinci sau şase ascunse la 
Vincennes. Mai existaseră şi nişte sume considerabile pitite la 
Luvru, dar aici găsiseră toate ascunzătorile goale. Imediat, 
Colbert îşi aduse aminte că Bemouin îl părăsise pe Mazarin cu 
două ceasuri înainte ca acesta să moară şi că, în cele două 
ceasuri, avusese vreme berechet să fure banii şi să fugă cu ei. 
Dar chiar şi fără acei bani, Ludovic se trezi dintr-o dată cu o 
avere de optsprezece sau nouăsprezece milioane de scuzi, 
devenind unul dintre cei mai bogaţi regi din Europa, cu atât mai 
mult cu cât nimeni nu ştia încă nimic despre această avere. 

De îndată ce Ludovic intră în posesia banilor, primul lucru pe 
care-l făcu fu să-şi pună la punct toate problemele de etichetă, 
căci încă din acea epocă începuse să manifeste pentru 
persoana sa un respect care cu timpul avea să se transforme 
într-un adevărat cult. 

La cei douăzeci şi trei de ani ai săi, era într-adevăr - poate cu 
excepţia câtorva lacune în educaţia sa, neglijate dinadins de 
cardinal - un gentilom desăvârşit; bins făcut, purta, ca să fie mai 
înalt, nişte pantofi cu tocuri foarte mari; avea un păr frumos, pe 
care şi-l lăsa pe umeri, aidoma strămoşilor săi din veacuri mai 
îndepărtate; nasul îi era mare, dar frumos, gura roşie ca cireaşă, 
ochii albaştri aveau o privire pe care se străduia să şi-o fac 
maiestuoasă; vorbea tărăgănat, dar accentuat, fapt care dădea 
vorbei o gravitate nepotrivită pentru vârsta sa. Toate aceste 
caracteristici ieşeau cu atât mai mult în evidenţă, cu cât îl 
făceau să fie diametral opus fratelui săi. 

Ducele de Anjou era blând şi efeminat, tipul nobilului molatic, 
visător şi romantic, cum erau mai toţi pe vreme dinastiei Valois, 
seniori care se ilustraseră atât prin curaj şi bravură, cât şi prin 
vicii. Deşi blând din fire, îndura cu greu superioritatea 
manifestată de Ludovic faţă de toţi care-l înconjurau. Copii, cei 
doi prinți se înfruntaseră adesea; dar cu anii, mâna de fier a lui 
Ludovic îl înşfăcase zdravăn pe mezin şi-l silise să se plece în 
faţa voinţei sale. De altfel, regele procedase la fel şi cu mama 
sa, atât de puternică în primii ani ai regenței. 


La moartea cardinalului, Ana de Austria crezuse că sosise, în 
sfârşit, momentul să-şi recucerească puterea subminată o 
vreme de Mazarin; dar la primele veleităţi de stăpână, regele îi 
spuse şi ei ceea ce le spusese celor trei miniştri, şi anume că 
ţinea să domnească singur şi că nu admitea niciun fel de 
constrângere din partea nimăni. Regina-mamă încercă o 
decepţie cumplită, după care se retrase la Val-de-Grâce, unde 
începu să se ocupe de creşterea florilor. De altfel, era destul de 
bolnavă de boala de care avea să şi moară: cancer la sân. 

Cât despre tânăra regină, deşi era foarte frumoasă, regele n- 
a fost nici măcar o clipă îndrăgostit de ea. Sigur că o trata cu 
tot respectul cuvenit unei prințese şi unei regine, dar respectul 
acesta era puţin lucru pentru inim înflăcărată a unei tinere de 
douăzeci şi trei de ani. Biata regină îşi petrecea mai tot timpul 
vorbind cu regina-mamă despre flori. Serbările nu-i plăceau, 
fiindcă la acele serbări îşi vedea bărbatul: 

„gata să răscolească acel minunat buchet de roze ce se ridica 
în jurul ei, parcă anume ca să-l îndepărteze pe rege de soția 
lui”, după cum ne spune în Memoriile sale Bussy Rabutin. 

La Luvru, începea să se ridice o Curte nouă, care-o făcea din 
ce în ce mai geloasă pe Maria-Tereza. 

Incă de pe când trăia, cardinalul Mazarin definitivase proiectul 
de căsătorie între Filip de Anjou şi acea Henrietie a Angliei, pe 
care cardinalul o lăsase fără foc, la Luvru, şi căreia regele nu-i 
dăduse multă vreme nicio atenţie. Acum însă Henriette 
crescuse, avea şaptesprezece ani, iar soarta, se schimbase şi 
ea, căci între timp prinţesa săracă şi ocolită de toţi devenise 
sora regelui Angliei. Mama îşi luase fata cu ea şi plecase la 
Londra. Aici Henriette îl cunoscu pe ducele de Buckingham, fiul 
celui care fusese îndrăgostit nebuneşte, pe vremuri, de Ana de 
Austria. Şi iată că acest tânăr, ca un demn urmaş al tatălui său, 
se îndrăgosti la rându-i, nebuneşte, de tânăra Henriette. In 
vremea asta, regina-mamă a Angliei era zilnic rugată de Filip de 
Anjou, prin scrisori tot mai stăruitoare, să se întoarcă în Franţa 
şi să i-o dea mai repede pe Henriette de nevastă. Căci Filip, 
sătul până peste cap de tutela fratelui său, voia să se însoare şi 
să trăiască pe picioarele sale. Şi iată că regina se întoarse, cu 
fiieă-sa, dar şi cu tânărul Buckingham după ea. Filip îi ieşi în 
întâmptnare, însoţit de cel mai bun prieten al său, contele de 
Guiche. Contele era unul dintre cei mai frumoşi, mai bravi şi 


mai eleganţi seniori de la Curtea Franţei. Buckinghatn, nebun 
de gelozie, se dezlănţui împotriva acestui nobil, tot aşa cum se 
dezlănţuise pe vremuri şi taică-său, adică cu zarvă mare şi cu 
tămbălău, încât toată povestea ajunse umflată şi răstălmăcită 
la urechile viitorului mire. Cele două regine-mame - a Angliei şi 
a Franţei - izbutiră, cu mare greutate, să potolească scandalul, 
să-l trimeată pe Buckingham val-vârtej la Londra şi să-l însoare 
pe Filip cu năbădăioasa Henriette. Ludovic îi dădu drept dar de 
nuntă lui Filip ducatul de Orleans al răposatului său unchi, din 
care îşi păstră însă oraşele Blois şi Chambord. Începând din acel 
moment, Filip de Anjou căpătă numele de Domnul şi titlul de 
duce de Orleans. 

Prinţesa Angliei, care a jucat în primii ani ai grandorii lui 
Ludovic al XIV-lea un rol de seamă în viaţa sa, era demnă de 
această pasiune; înaltă şi subţire, avea un ten de o rară 
gingăşie, o piele albă ca laptele şi obraji ca trandafirii; ochii îi 
erau mici, dar nespus de blânzi şi de strălucitori, nasul frumos, 
gura şi mai frumoasă, iar dinţii, albi şi mărunți ca nişte perle. 
Doar chipul îi era puţin cam prelung, ceea ce poate că i-ar fi 
sporit frumuseţea, dacă pe atunci ar fi fost la modă melancolia. 
Foarte cochetă, se îmbrăca şi se coafa cu o eleganţă extremă. 
Care se potrivea de minune făpturii sale. 

Căsătoria avu loc în 31 martie 1661 la Palatul Piegal, de faţă 
fiind doar regele, cele două regine-mame, Domnişoara de 
Orleans şi prinţul de Conde. 

Cam tot în acea vreme, Ludovic impuse la Curte o etichetă, 
pe care avea s-o respecte cu stricteţe până la sfârşitul vieţii 
sale. Se scula întotdeauna la ora opt dimineaţă - deşi uneori i 
se întâmpla să se culce foarte târziu - părăsind patul reginei, 
făcea o scurtă rugăciune, apoi începea să se îmbrace. Pe urmă 
se instala în cabinetul său de lucru, unde n-avea voie să intre 
decât mareşalul de Villeroy; la ora zece se ducea la Consiliu 
unde stătea întotdeauna până la unu; după Consiliu se ducea la 
slujba religioasă. Timpul care-i rămânea de la ieşirea din capelă 
şi până la masă şi-l petrecea cu Curtea sau cu regina. După- 
masă, răminea încă un ceas sau două în sânul familiei. Apoi se 
ducea din nou să lucreze cu unul sau altul dintre miniştri săi, 
dădea audienţe şi-i asculta cu răbdare pe toţi cei care i se 
înfăţişau; în sfârşit, seara şi-o petrecea din nou în sânul familiei 
sau le însoțea pe regina tinără şi pe regina-mamă la vreo 


comedie, la repetiţia vreunei piese sau a vreunui balet. 

Pe la sfârşitul lui aprilie, Curtea plecă la Fontainebleau. 
Tânărul duce de Orleans devenise unul dintre cei mai supuşi şi 
mai credincioşi slujitori ai regelui. Dar şi regele avea o 
consideraţie deosebită pentru el şi-l ţinea în mare cinste. 
Trecuse cam o lună de când se aflau cu toţii la Fontainebleau, 
petrecându-şi vremea cu plimbări, cu baluri şi cu spectacole 
într-o caldă şi plăcută armonie, când iată că această armonie fu 
zguduită de o criză de gelozie a tinerei regine. Aruncându-se la 
picioarele soacrei sale, ea îi mărturisi acesteia, printre hohote 
nestăvilite de plâns, că bărbatul ei se îndrăgostise de nevasta 
fratelui său. Din păcate, regina-mamă nu auzea pentru întiia 
oară acest lucru. Cu câteva zile mai înainte venise să i se 
plângă fiul ei, Filip. De data asta lucrurile păreau mult mai 
încurcate, pentru că pe rege nu-l mai puteau expedia peste 
graniţă, aşa cum făcuseră cu ducele de Buckingham. Intr- 
adevăr, regele - aşa cum observaseră Maria-Tereza şi Filip, 
adică două dintre persoanele cele mai interesate să 
urmărească îndeaproape progresele acestei idile - se purta 
faţă de cumnata sa cu o complezenţă care începuse să cam 
bată la ochi. Căci toate serbările şi distracţiile puse la cale de 
Ludovic păreau a fi organizate numai în cinstea Henriettei. Cel 
mai intrigat dintre toţi părea însă Fouquet, care nu înţelegea de 
unde are regele atâţia bani de cheltuit şi cum de n-a apelat 
încă la el. De unde era să ştie bietul Fouquet că regele cheltuia 
cu amândouă mâinile milioanele lui Mazarin şi că nici nu visa să 
apeleze la el? 

În urma ieşirii furtunoase a Mariei-Tereza, Ana de Austria 
făgădui să vorbească cu cea de a doua noră a sa şi s-o 
determina să-şi vâre minţile în cap. Dar Henriette, sătulă de 
tutela maică-si, care o ţinuse foarte din scurt înainte de măritiş, 
nu voia cu niciun preţ să cadă acum sub tutela soacră-si. Aşa 
că atunci când aceasta începu s-o moralizeze, tânăra îi 
răspunse destul de înţepată; în plus, se împrieteni cu doamna 
de Soissons, pe care nici Ana de Austria, nici Maria-Tereza n-o 
puteau suferi. Lucrurile începeau deci să se învenineze, cu atât 
mai mult, cu cât între rege şi fratele său se strecurase o 
răceală care nu mai avea mult până să se transforme în ură. 
Lucrurile se îndreptau deci, cu paşi repezi, spre o ruptură din 
cele mai spectaculoase, când iată că doamnei de Soissons îi 


veni ideea să lanseze zvonul că regele ar fi îndrăgostit nu de 
cumnata sa, ci de una dintre domnişoarele ei de onoare, iubire 
necondamnabilă şi fără urmări, cu atât mai mult cu cât 
persoana care urma să fie folosită drept manta de vreme rea 
era o fiinţă ştearsă şi insignifiantă. Această fiinţă, numită 
Louise-Franşoise de la Valliere, era fiica marchizului de La 
Valliere, născută la Tours în 6 august 1644. Foarte tânără - nu 
împlinise încă şaptesprezece ani - avea părul bălai, ochii negri, 
gura puţin cam mare, dinţii cam prea laţi şi câteva urme de 
vărsat pe faţă. Nici umeri rotunzi, nici sâni frumoşi; braţele îi 
erau prea subţiri, şi pe deasupra mai şi şchiopăta. Altfel, 
generoasă şi sinceră şi fără adoratori. Aceasta era victima 
propusă a fi sacrificată pe altarul convenienţelor sociale, 
victima cu care voiau să abată bănuielile reginei tinere şi ale lui 
Filip de Orleans. Cea care propuse însă acest plan nu ştia un 
lucru: şi anume că tânăra, căreia Ludovic nu-i aruncase nici 
măcar în treacăt o privire, era îndrăgostită nebuneşte de rege. 
Când văzu că Ludovic începe să-i dea atenţie, bucuria fetei 
întrecu orice măsură. În această inimă tânără şi nevinovată 
exista atâta dragoste, graţie, naivitate şi încredere, încât, fără 
să-şi dea seama, regele începu să se simtă tot mai atras de ea, 
până când această atracţie se preschimbă într-o dragoste 
adevărată. Alături de ea se simţea mai timid, mai plin de teamă 
şi mai respectuos decât faţă de o regină. Se dau chiar şi unele 
exemple care par atât de nemaipomenite, încât - deşi relatate 
de memorialiştii vremii - mai că nu-ţi vine a le crede. Aşa, de 
pildă, se povesteşte, că în timpul unei furtuni, regele - care se 
refugiase împreună cu domnişoara de La Valliere sub un copac 
stufos - stătuse tot timpul cât ţinuse această furtună, adică 
aproape două ceasuri, cu capul descoperit şi cu pălăria în 
mână. Mai mult decât atât, se apucase să-i facă şi versuri. Nu 
se ştie cum ar fi evoluat această înclinare poetică, dacă n-ar fi 
fost oprită de un fapt destul de hazliu. Ludovic îşi găsea 
versurile nespus de frumoase şi probabil că tot aşa le găsea şi 
cea căreia îi erau adresate. Dar iată că într-o dimineaţă, după 
ce isprăvise de compus un nou madrigal, Ludovic îl opri pe 
mareşalul de Grammont. Care tocmai trecea, şi trăgându-l 
după el în ambrazura unei ferestre, îi spuse: 
— Mareşale, vreau să-ţi arăt nişte versuri... 
— Nişte versuri? Mie? se minună mareşalul. 


— Da, dumitale. Vreau să-mi spui cum ţi se par... 

— Citiţi-le, sire, zise mareşalul cu o expresie din cele mai 
plictisite. 

Regele se prefăcu a nu-i observa expresia şi începu să 
citească: 

„Cine să-mi ştie tainica iubire? 

Râd pe înfundate de tot ce se scorneşte, 

De tot ce se spune, de tot ce se şopteşte. 

Cine să-mi ştie tainica iubire 

Decât doar aceea ce-o pricinuieşte.” 

— Ptiu, drace, cine a putut face astfel de versuri? 

— i se par proaste, mareşale? 

— Îngrozitoare, sire. 

— Ei bine, mareşale, zise regele râzând, eu le-am făcut! Dar 
fii liniştit, sinceritatea dumitale m-a lecuit să mai scriu altele. 

Mareşalul se retrase consternat şi, lucru de necrezut, regele 
se ţinu de cuvânt. Ludovic al XIV-lea se întoarse deci la proză, 
dar nici proza nu era un lucru lesne de realizat. Intr-o zi, fiind 
extrem de ocupat, îl rugă pe secretarul său Dangeau să-i scrie 
el scrisoarea. Într-un ceas, secretarul îi înfăţişă o misivă atât de 
bine adusă din condei, încât din ziua aceea Dangeau îi scrise 
toate epistolele; biata La Valliere, care primea acum câte trei, 
patru scrisori pe zi, nu mai prididea să răspundă la toate. 
Atunci îi veni strălucita idee să apeleze la... Dangeau. 
Secretarul acceptă cu plăcere şi această rugăminte, şi din ziua 
aceea scria odată cu răvaşul de amor şi răspunsul. 

În vreme ce noua favorită se ridica, Fouquet începea să 
decadă. Pe lângă faptul că era plin de orgoliu, de ingâmfare şi 
de despotism, mai pusese ochii şi pe favorita regelui. Un om 
prudent s-ar fi dat deoparte. El, dimpotrivă, se apucă să-i ofere 
domnişoarei de La Valliere, prin intermediul doamnei Duplessis, 
douăzeci de mii de pistoli, adică aproape o jumătate de milion 
de livre, dacă consimţea să-i fie amantă. Zvonul ajunse la 
urechile regelui, care, furios la culme, jură să se răzbune. 

De altfel, nu numai regele avea a se plinge împotriva lui 
Fouquet. Domnul de Laigues, care se însurase cu vechea 
noastră cunoştinţă, doamna de Chevreuse, profund nemulţumit 
de Fouquet, o trimise pe nevastă-sa la regină, ca să se plângă 
împotriva ministrului. Acolo, doamna de Chevreuse îi găsi pe 
Colbert şi pe Letellier, care veniseră şi ei tot în acelaşi scop. De 


când rămăsese singurul stăpân al ţării, regele o refuza 
sistematic pe regina-mamă ori de câte ori aceasta venea să-i 
ceară ceva. Acum însă, când maică-sa veni să-l roage să-l 
aresteze pe Fouquet, regele se arătă încântat să-i satisfacă 
dorinţa. Cum însă ministrul avea prea mulţi prieteni la Paris, 
aranjară o călătorie la Nantes, cu scopul de a-l aresta pe 
ministru în acest oraş şi de a pune totodată mâna şi pe castelul 
Belle-Isle, pe care supraintendentul abia îl cumpărase. Dar iată 
că tocmai acum, când i se pregătea arestarea, Fouquet - 
împins de demonul trufiei sale prosteşti - socoti nimerit să dea 
o serbare la castelul lui din Vaux, ţinând cu tot dinadinsul să-l 
umilească pe rege, prin luxul exorbitant al acestei reşedinţe. 

Ludovic primi invitaţia şi în ziua de 17 august 1661 Curtea 
plecă la Vaux. Castelul lui Fouquet costase cincisprezece 
milioane de livre. Toată floarea nobilimii fusese chemată la 
această serbare, pe care La Fontaine a descris-o şi Benserade a 
cântat-o şi în cursul căreia s-a jucat un prolog de Pelisson şi o 
comedie de Moliere. Dacă în străfundul sufletului regele nu era 
încă hotărit să-l aresteze pe Fouquet, după ce-i vizită castelul se 
jură să-l aresteze, şi încă repede de tot. Cel care-şi luase ca 
deviză: „nec pluribus impar” (fără pereche), nu putea îndura ca 
un om cu un nume obscur să-l întreacă în bogăţie şi fast. 
Nimeni, în regatul său, nu trebuia să-l egaleze în lux, în glorie şi 
în dragoste: 

„căci după cum pe ceruri nu există decât un singur soare, tot 
la fel în Franţa nu putea exista decât un singur rege”. 

Pe la amiază, se dădură drumul fântânilor ţâşnitoare. Fouquet 
cumpărase şi dârâmase trei sate ca să poată aduce apa de la 
cinci leghe distanţă în acele splendide rezervoare de marmoră; 
fântânile acestea aproape că nici nu se cunoşteau în Franţa; aşa 
că toată lumea fu mai întâi uimită, apoi din uimire căzu în 
admiraţie, iar din admiraţie în entuziasm: era un pas în plus 
făcut de Fouquet către pierzanie. In sfârşit, se făcu seară. De 
îndată ce pe cer apăru prima stea, se auzi sunând un clopot: în 
acea clipă toate fântânile se opriră: tritonii, delfinii, divinităţile 
Olimpului, zeii mării, nimfele, driadele, animalele din fabule îşi 
încetară respiraţia zgomotoasă şi lichidă; pe urmă, fură coborâte 
încet din tavan nişte mese; o muzică discretă îi învălui pe 
meseni, şi începură să apară bucatele. Totul de un gust, de un 
rafinament şi de o bogăţie fără pereche. După masă, Ludovic 


dori să viziteze castelul. 

Văzu nişte tablouri uluitoare făcute de un pictor de care nu 
auzise, admiră grădinile, opera unui om care desena cu arbori şi 
flori şi al cărui nume nu-l cunoştea. 

— Cum se numeşte arhitectul dumitale? 

— Le Vau, sire. 

— Şi pictorul? 

— Lebrun, sire. [Charles Lebrun (sau Le Brun), (1619—1690), 
pictor francez. Protejatul lui Colbert şi al lui Ludovic al XIV-lea, a 
exercitat o influență considerabilă asupra artelor din epoca sa şi 
a prezidat decorarea palatului Versailles (n.tr.).] 

— Şi grădinarul? 

— Le Notre. [Andre Le Notre (1613—1700), celebru desenator 
francez de parcuri şi grădini, el este cel care a creat aşa-zisul 
„parc francez”, caracterizat prin perspective largi şi prin 
nenumărate fântâni arteziene (n.tr.).] 

Ludovic reţinu aceste nume şi-şi continuă drumul. Se gândea 
la Versailles şi la restaurarea acestui palat. 

La ora trei dimineaţă, petrecerea luă sfârşit. Fouquet, foarte 
curtenitor, îl conduse pe rege până la poartă. 

— Domnule, îi zise Ludovic luându-şi rămas bun de la el, de 
acum încolo nu voi mai cuteza să te primesc la mine. Cred că ar 
însemna să te găzduiesc mult prea prost. 

Apoi Ludovic se întoarse la Fontainebleu, ros de umilinţa pe 
care o îndurase din partea ministrului de finanţe, jurând în sinea 
lui să-i vină de hac. Dar ca să-l poţi aresta pe Fouquet ca pe un 
particular oarecare trebuia să-l determini să renunţe la funcţia 
pe care-o avea, de procuror general al Parlamentului. De-abia 
scăpaseră de acele nefaste războaie civile în care puterea 
Parlamentului făcuse tronul să se clatine serios. A intenta un 
proces unuia dintre cei mai de seamă magistrați ai acestui corp 
legiuitor, însemna să jigneşti întreaga adunare. Aşa că Ludovic 
recurse la un şiretlic. Cum se apropia numirea de cavaleri ai 
ordinului Saint-Esprit, îi spuse lui Fouquet că nu va mai numi 
cavaleri ai acestui ordin pe niciunul dintre curtenii care deţineau 
funcţii în justiţie, în armată, în Parlament sau în aparatul de 
stat, fie ei chiar şi miniştri. Ludovic făcea apel la orgoliul lui 
Fouquet; orgoliul învinse şi Fouquet, orbit, îşi vându imediat 
funcţia de procuror general, domnului de Harlay. Acum nu se 
mai punea decât problema acelei călătorii la Nantes ca Fouquet 


să fie arestat. Într-adevăr, la vreo două săptămâni după 
serbarea de la Vaux, adică în 29 august, regele plecă la Nantes. 
Cu o zi înainte, Brienne se întâlnise cu Fouquet, care începuse 
să fie uşor neliniştit. 

— De ce pleacă legele la Nantes? îl întrebase el pe secretar. 
N-ai idee, domnule de Brienne? 

— Câtuşi de puţin. 

Deşi bolnav de friguri, Fouquet se urcă totuşi în trăsură şi 
plecă la Nantes. Acolo află, în sfârşit, că regele pusese la cale o 
vânătoare. Se duse să-l vadă pe rege şi să-i prezinte omagiile, 
dar când ieşi de acolo, unul dintre prietenii săi, domnul de 
Feuillade, îi şopti: 

— Vezi că tu eşti vânatul. Se pregătesc să te aresteze! 

Fouquet nu-şi crezu urechilor. Dar cum totuşi avea şi el unele 
presimţiri, nu se mai urcă în trăsura sa, ci în caleaşca unor 
prieteni, pe care-i rugă să mâne cât pot de repede. Căpitanul 
gărzilor, care nu-l scăpase din ochi nicio clipă, urmări caleaşca, 
o ajunse, îl scoase pe Fouquet afară şi-l vâri imediat într-o 
trăsură cu gratii. În aceeaşi zi, Fouquet fu condus la închisoarea 
din Angers, iar Ludovic al XIV-lea se îndreptă liniştit şi fericit, 
spre Fontainebleau. Vânătoarea se terminase. 

Arestarea lui Fouquet făcu mare vâlvă, cu atât mai mult cu 
cât fiecare înţelese că nu era vorba numai de simpla ură a 
regelui faţă de un ministru ajuns pe cea mai înaltă treaptă a 
gloriei sale, nici de un om care avea să moară necunoscut în 
vreo celulă întunecoasă şi izolată; era vorba de fapt de ultima 
luptă dintre puterea administrativă şi cea regală; căderea lui 
Fouquet nu însemna căderea unui ministru, ci însăşi căderea 
ministerialismului. 

Capitolul XXXIV 
1661-1666 

Naşterea Delfinului. 

— Starea de spirit în acea epocă. 

— Construirea palatului Versailles. 

— Noii cavaleri ai ordinului Saint-Esprit. 

— Jacheta albastră. 

— Boala reginei-mame. 

— Sfirşitul Anei de Austria. 

— Aprecieri asupra firii şi purtării sale. 

În 1 noiembrie, la ora douăsprezece fără şapte minute, regina 


născu la Fontainebleau pe prinţul moştenitor. Ludovic al XIV-lea 
se afla într-una din cele mai bune perioade ale sale. Tratatul 
Pirineilor pusese capăt războaielor mari din afară; Mazarin, care- 
| tutelase, murise, Fouquet care voise să-l umilească, fusese 
închis, regina pe care n-o iubea, îi dăruise un fiu, domnişoara de 
La Valliere, pe care-o iubea, îl făcuse fericit. Aşa că fiind linişte 
şi bună pace, Ludovic se gândi să-şi mai înmulțească 
reşedinţele. Opoziția nobilimii, care, începând cu domnia lui 
Francisc al II-lea, îndoliase Franţa, fusese zdrobită; opoziţia 
Parlamentului, care încă de pe vremea lui Mathieu Mole 
răsculase Parisul, dispăruse; opoziția populară, care se 
manifesta când public, când pe tăcute, împotriva cârmuirii, se 
potolise. Singura care mai rămânea era opoziţia literelor. 
Existau pe atunci în Franţa, aşa cum există şi astăzi şi cum vor 
exista întotdeauna, două şcoli literare. Deosebirea dintre ele 
era, fireşte, de natură politică. Astfel, pe lângă vechea şcoală a 
Frondei, alcătuită din La Rochefoucauld, Bussy-Rabutin, 
Corneille şi La Fontaine, luase fiinţă şi o şcoală regalistă, din 
care făceau parte Benserade, Boileau şi Racine. 

La Rochefoucauld se opunea regimului prin Maximele sale, 
Bussy-Rabutin prin /storia amoroasă a galilor, Corneille prin 
tragediile sale, La Fontaine prin Fabule. 

Benserade, Boileau, Racine lăudau totul. Pe urmă mai exista 
şi doamna de Sevigne - aflată între cele două tabere - care-l 
admira pe Ludovic fără să-l iubească, şi care - necutezind să-şi 
arate făţiş antipatia faţă de noua Curte - îşi manifesta tot 
timpul simpatia faţă de cea veche. 

Cât despre războaiele religioase care aveau să izbucnească 
mai târziu, deocamdată încă nu-şi arătaseră colții, deşi 
calviniştii fuseseră deposedaţi, pe încetul, de aproape toate 
drepturile căpătate prin edictul din Nantes. După cucerirea 
cetăţii La Rochelle, li se interzisese categoric să mai aibă oraşe 
fortificate, castele sau armată. Deşi se părea că opoziţia 
acestora fusese înfrântă, ea totuşi exista, dar nu făţişă, ci 
ascunsă; se manifesta astfel o creştere îngrijorătoare a 
prozeliţilor, cărora li se adăugau multe alte secte religioase, 
având la bază doctrine asemănătoare cu cele ale religiei 
protestante. Deocamdată, protestantismul era aidoma unui 
uriaş vârât de viu în mormânt, dar care atunci când avea să 
răzbată la lumină, avea să zguduie din temelii întreaga Franţă. 


Aşa cum am mai spus, în ţară era linişte şi nimic nu-i tulbura 
lui Ludovic nici tihna, nici serbările date în acea epocă, în 
cinstea domnişoarei de La Valliere. Serbările acestea îşi aveau 
totuşi rostul lor, fiindcă prin ele regele urmărea un dublu scop: 
să-şi întărească regalitatea şi să doboare nobilimea. Intr- 
adevăr, ca să rivalizeze în lux cu regele, majoritatea 
gentilomilor îşi mâncau prosteşte averile, iar dacă n-aveau 
averi prea mari, se îndatorau; odată ruinaţi, erau în mâna 
regelui, iar acesta putea dispune de ei cum voia; pe de altă 
parte, un mare număr de străini bogaţi, care veneau la Paris 
atraşi de aceste serbări grandioase, erau jupuiţi fără milă de 
fisc; în sfârşit, datorită acestor serbări, Ludovic izbuti ca - 
încetul cu încetul - dintr-un simplu rege să devină un zeu. 

Tot în vremea asta începu să încolţească în mintea lui 
Ludovic ideea de a-şi face un palat mai frumos decât cel al lui 
Fouquet. După ce trecu în revistă toate castelele coroanei, 
gândindu-se care s-ar preta mai bine la o reşedinţă menită să 
facă cinste secolului său, se opri asupra castelului Versailles. 

Vechiul castel feudal de aici dispăruse încă de pe vremea lui 
Ludovic al XIII-lea, dar moara mai exista încă şi când acel rege 
trist şi posac întârzia uneori la vânătoare, 

„se culca - spune Saint-Simon - într-o colibă amărită de 
căruțaş sau în acea moară de vânt“. 

Până la urmă, Ludovic al XIII-lea, care-şi petrecea într-un chip 
atât de trist zilele, se sătură să-şi petreacă într-un chip şi mai 
trist nopţile; aşa că porunci să i se construiască în acest loc un 
pavilion de vânătoare, care a şi fost ridicat în 1624. Dar cum 
suita sa, neîncăpând în noua clădire, era obligată să doarmă tot 
în vechea moară, Ludovic luă hotărârea să transforme 
pavilionul într-un castel. În acest scop, cumpără de la Jean de 
Torcy un teren pe care familia acestui senior îl stăpinea de 
peste două secole, îl chemă pe arhitectul Lemereier şi-i porunci 
să ridice un castel: 

„Cu care - spune Bassompierre —s-ar fi mândrit niciun 
gentilom“ 
şi căruia Saint-Simon i-a zis în bătaie de joc „castelul din cărti 
de joc”. Dar Ludovic al XIll-lea era mult mai puţin pretenţios 
decât Bassompierre şi Saint-Simon; foarte mulţumit de castelul 
lui, şi-a petrecut aici iarna anului 1632, toată perioada 
carnavalului din 1633 şi toată toamna aceluiaşi an. După 


naşterea lui Delfinului, regele se întoarse la Versailles şi, în 
cinstea acestui eveniment, cumpără un teren alăturat, îl 
împrejmui cu un zid şi numi acest loc „Boschetul Delfinului . 
Acesta este terenul pe care se află astăzi faimoasa livadă a 
castanilor. 

In 1663, Ludovic al XIV-lea, hotărând să facă din acest castel 
modest o reşedinţă regală, i-a chemat pe Mansart [/u/es- 
Hardouin Mansart (1646—1708), primul arhitect al lui Ludovic al 
XIV-lea; a mărit palatul Versailles, a construit celebra Galerie a 
oglinzilor, a construit Domul şi Capela Invalizilor, Marele Trianon, 
Marly, Piața Vendome, etc. (n.tr.).] şi pe Lebrun: Mansard a făcut 
planurile, Lebrun desenele. Lucrările propriu-zise au început 
abia în 1664. Mansart i-a propus regelui să dărâme micul castel 
ridicat de Ludovic al XIII-lea, a cărui arhitectură meschină ar fi 
făcut notă discordantă cu eleganța noii reşedinţe. Dar fiul a 
respectat adăpostul unde tatăl său se refugia adesea ca să mai 
uite de grijile domniei şi unde petrecuse poate singurele ceasuri 
liniştite din viaţa sa; aşa că a poruncit arhitecţilor ea micul 
castel să fie inclus în marele palat de marmoră. 

Spre sfârşitul anului 1664 au început deci să se toarne 
fundaţiile unui uluitor monument de artă, care avea să înghită 
65.301.414 de livre. 

Aceasta a fost epoca cea mai strălucitoare a domniei lui 
Ludovic al XIV-lea. Tot din această epocă datează și planurile 
concepute de Colbert, în liniştea cabinetului său, întru gloria 
regatului. Finanţele au fost reorganizate astfel încât miniştrii 
să nu mai confunde buzunarul lor cu cel al statului, aşa cum 
făcuse până atunci Fouquet. Oamenii de artă au fost încurajați 
băneşte şi Ludovic al XIV-lea a scris de nenumărate ori, cu 
mâna sa, pe marginea ordonanţelor de plată, motivele acelor 
răsplăţi materiale. A luat astfel naştere o nouă societate care 
avea şi producă ceea ce s-a numit mai târziu „literatura 
marelui secol“. Moliere, Boileau, Racine, La Fontaine, Bossuet, 
a căror naştere am amintit-o când am vorbit despre naşterea 
lui Ludovic al XIV-lea, crescuseră odată cu regele; Corneille 
mai arunca, din când în când, câte una din aceie raze care-i 
luminaseră epoca. 

Profitând de zgârcenia cu care distribuise Mazarin ordinele 
regale, Ludovic - fără să violeze statutele - făcu dintr-o dată 
şaptezeci de cavaleri ai ordinului Saint-Esprit. În afară de 


această recompensă naţională, inaugurată de străbunicul său 
Henric al Ill-lea şi, menită să răsplătească nişte mari servicii 
publice, Ludovic al XIV-lea a mai creat una pe care o putea 
dărui sau retrage după bunul său plac şi care trebuia să 
răsplătească nişte servicii aduse persoanei sale sau să ilustreze 
unele preferinţe; recompensa aceasta consta în îngăduinţa de a 
purta o jachetă albastră identică cu jacheta regelui. Cum 
îngăduinţa aceasta se acorda printr-un brevet special, era 
foarte râvnită, pentru că numai cei care purtau jacheta albastră 
aveau dreptul să-l urmeze pe rege la vânătoare sau să-l 
însoţească la plimbare. Incepind din acest moment, favoriţii - 
mai fericiţi decât soldaţii - au o uniformă; Conde, învingătorul 
de la Rocroy, Lens şi Nordlingen, solicită şi el această favoare şi 
o obţine nu pentru că a câştigat trei mari victorii, ci pentru că |- 
a slujit umil la masă, pe rege, cu şervetul pe braţ, în timpul 
plimbării acestuia pe canalul de la Fontainebleau. 

Tot acum iau fiinţă şi manufacturile, care aveau şi adauge 
renumelui intelectual al Franţei şi unul comercial; din porturile 
ţării încep să iasă tot mai multe vase, spre mirarea vecinilor 
care nu cunoşteau aptitudinile de marinari ale francezilor. 

În timp ce unii arhitecţi încep construirea palatului de la 
Versaiiles, alţii isprăvesc de renovat Luvrul. 

Tot în această perioadă ia fiinţă o companie a Indiilor 
orientale. În sfârşit, miercuri 20 ianuarie 1666 moare regina- 
mamă, Ana de Austria, în urma unui cancer la sân. Regele a 
suportat această moarte aşa cum avea să le suporte mai târziu 
pe toate celelalte, adică cu o mare doză de egoism. De când 
scăpase de sub tutela mamei sale, o jignise adesea, căci nu 
suporta să i se mai facă niciun fel de observaţie. 

Ca orice om, Ana de Austria a avut şi calităţi şi defecte. A 
fost încăpăţânată în politică şi slabă în dragoste. După ce i-a 
rezistat lui Buckingham, cel mai frumos, cel mai elegant, cel 
mai nobil şi mai măreț senior din acea epocă, i-a cedat lui 
Mazarin, iar dacă e să ne luăm după cele spuse de Prinţesa 
Palatină, ar fi fost chiar şi măritată cu el. Dar cu toate acestea, 
inima de mamă a rămas constantă în dragostea pe care o 
nutrea fiilor ei şi mai ales lui Ludovic. A vegheat cu grijă asupra 
lui, l-a ferit de boli şi de primejdii. 

Când a murit, Ana de Austria avea şaizeci şi doi de ani, dar 
părea atât de tânără şi de frumoasă, încât cu greu i-ai fi putut 


da patruzeci. 


Capitolul XXXV 
1667-1669 

Urmările morții Anei de Austria. 

— Doamna de Montespan. 

— Firea noii favorite. 

— Pregătiri de război. 

— Campania din Flandra. 

— Şiretenia lui Ludovic. 

— Marea Domnişoară şi Lauznn. 

— Portretul lui Lauznn. —  Întemnițarea lui Lauznn la 
Bastilia. 

— Regele consimte la căsătoria lui Lauzun cu Marea 
Domnişoară. 

— Motivele care-l determină să-ți retragă coirtimțămintaL 

Moartea reginei-mame n-a produs nicio schimbare în treburile 
publice în care, de multă vreme, nu se mai amesteca; dar a 
lăsat un mare gol în jurul ei. Ana de Austria cunoştea bine 
întreaga Curte; ştia din ce familie provine şi cu cine se înrudeşte 
fiecare. Mândră ca o austriacă, politicoasă ca o franţuzoaică, 
ordonată ca o spaniolă, ea îi ţinea pe toţi la o anumită distanţă; 
ceea ce a regretat cel mai mult Ludovic - după moartea mamei 
sale - a fost ignorarea regulilor de etichetă, pe care răposata 
regină le respectase cu atâta stricteţe, încât făcuse din ele 
adevărate îndatoriri şi cărora regele s-a văzut nevoit să le 
confere putere de lege. 

Domnişoara de La Valliere continua să fie favorita. Dar cum îşi 
pierduse prospeţimea - de altfel singura sa frumuseţe - şi cum 
regele începuse să nu mai fie atât de îndrăgostit de ea, dând 
uneori semne vizibile de plictiseală, Curtea înţelese că domnia 
ei era pe sfirşite. Cea care îşi dădu cel mai bine seama de acest 
lucru fu doamna de Montespan, care se hotări să facă tot ce-i va 
sta în putinţă ca să-i ia locul. 

Frangoise-Athenaâse de Rochechouart de  Mortemar, 
marchiză de Montespan, se născuse în 1641 şi în 1663 se 
măritase cu Henri-Louis de Pardaillan de-Gondrin, marchiz de 
Montespan, care obținuse pentru sOţia lui, prin bunăvoința 
fratelui regelui, un loc de doamnă de onoare la palatul reginei 
Maria-Thereza. Superba frumuseţe a acestei femei, ca şi mintea 


ei ageră, fermecară repede pe toati lumea. Ca să fie remarcată 
de rege, se împrieteni cu domnişoara de La Vallifere, ţintâdu-se 
scai de ea şi însoţind-o pretutindeni. Mai mult decât atât, ţinu 
morţiş ca în Baletul Muzelor al lui Benserade, să joace rolul unei 
păstoriţe; cu acest prilej recită cu atâta căldură nişte versuri în 
care un trandafir îşi exprima dragostea înflăcărată pentru soare, 
încât Ludovic o remarcă imediat. De atunci, ori de câte ori o 
întâlnea la domnişoara de La Vallidre, se bucura aproape făţiş; şi 
ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: adică, pus în faţa 
celor două femei, dintre care una blândă, timidă şi devotată, 
cealaltă frumoasă, spirituală şi vicleană, iubirea sa începu să 
scadă pentru prima şi să crească vertiginos pentru a doua. Noile 
sale sentimente nu-l împiedicară însă pe rege să se pregătească 
în mod serios de război. De multă vreme pusese gând rău 
Spaniei şi de multă vreme căuta un pretext ca să rupă relaţiile 
cu această ţară. Şi iată că-l găsi: drepturile legitime ale soţiei 
sale, regina  Maria-Tereza, asupra unor oraşe spaniole. 
Inarmându-se cu legea care prevedea că vlăstarele din prima 
căsătorie moştenesc întotdeauna bunurile părinţilor, 
excluzându-i de la această moştenire pe copiii din cea de a doua 
căsătorie - or Maria-Tereza provenea din prima căsătorie a lui 
Filip al IV-lea cu Elisabeta a Franţei - Ludovic ceru regelui 
Spaniei să-i dea oraşele: Brabant, Haute-Gueldre, Mons, 
Luxembourg, Anvers, Cambrai, Molines şi Limbourg. În acest 
scop, Ludovic se alie cu Portugalia, duşmana dintotdeauna a 
Spaniei, şi cu Provinciile-Unite, care nu vedeau cu ochi buni o 
Spanie catolică şi puternică înfiptă în coasta lor. Marina franceză 
- care cu câţiva anl în urmă, făcuse rost cu mare greutate de 
şaisprezece nave de categoria a treia ca să-l ajute pe împăratul 
Austriei împotriva turcilor - avea acum douăzeci şi şase de nave 
mari, şase fregate uşoare, şase corăbii cu materii flamabile şi 
două tartane. Armata regelui număra 6 regimente de cavalerie 
străină cu 2 872 de oameni, 2 regimente de dragoni cu 958 de 
oami; 46 regimente de infanterie franceză cu un efectiv de 83 
157 de oameni şi, în sfârşit, 14 regimente de infanterie străină 
cu 36 256 de oameni. In total, 148 643 de oasni. Era cea mai 
mare armată pe care vreo putere europeană o ridicase vreodată 
de la Cruciade încoace. Noua armată a fost încredinţată şi unui 
ministru nou: Letellier. În timpul pregătirii acestei campanii, 
donna de Montespan a izbutit s-o înlăture, în sfârşit, pe Paliere şi 


să-i ia locul. Această nouă iubire a regelui a stârnit multe 
comentarii la Curte; dar o alta a produs şi mai are zarvă: 
dragostea pe care Marea Domnişoară o purta ducelui de Lauzun. 

Marea Domnişoară sau domnişoara de Montpeser, trufaşa 
nepoată a lui Henric al IV-lea, orgolioasa fică a lui Gaston, 
amazoana din oraşul Orleans, eroina de la foburgul Saint- 
Antoine, unica moştenitoare a tuturor averilor din Orleans, 
având o rentă de 700.000 de livre pe an, Marea Domnişoară 
care fusese vorba să se mărite cu prinți, cu regi, cu Împărați, se 
îndrăgostise de un gitilom oarecare şi ţinea morţiş să se mărite 
cu el. 

Să spunem câteva cuvinte despre cel pe care-l vrea. 

Antonin Nompar de Caumont, duce de Lauzun, se născuse în 
1632, deci era cu şase ani mai mare ca regel, la Paris venise 
sub numele de marchizul de Puyguilhn; 

„Era - după spusele lui Saint-Simon, care, după cum se ştie, 
n-avea obiceiul să-i măgulească pe cei cărora le făcea 
portretele - un bărbat scund şi blond, bine făcut, trufaş şi 
spiritual, plin de ambiţii, de capricii şi de fantezii; gelos pe toată 
lumea, veşnic nemulțumit, dorind intotdeauna ceva; trist, 
solitar şi sălbatic; ceea ce nu-l împiedica să fie nobil din fire, 
răutăcios şi şiret, crud şi veşnic pornit pe ceartă; dacă se 
nimerea să se împrietenească cu cineva, lucru foarte rar, era 
statornic în prietenie; rudă bună, amestedndu-se cu plăcere în 
toate certurile de familie, neindurător cu defectele altora, 
extrem de brav şi de curajos atunci când era cazul; curtean 
când ironic şi batjocoritor, când josnic până la slugărnicie; 
slujindu-se ca să-și ajungă țelurile, de intrigi şi de vicleşuguri; 
neîndurător cu miniştrii, temut de toţi, plin de idei neprevăzue 
cu neputinţă de realizat, dar care, prezentate de el, păreau 
lesne de înfăptuit şi foarte seducătoare” 

În 1658, a venit la Paris, din Gasconia, fără nicio leţcaie în 
buzunar, dar cu ferma convingere că va reuşi. Se înrudea de 
departe cu ducele de Grammont, aşa că se duse la el. Bătrânul 
mareşal era foarte bine văzut la Curte, atât de miniştri şi de 
Mazarin, cât şi de regina-mamă. Fiul său, contele de Guiche, 
despre care am mai vorbit, era în vremea aceea unul dintre cei 
mai frumoşi şi mai străluciți cavaleri de la Curte. El îl introduse 
pe marchizul de Puyguilhem la contesa de Soissons, unde-l 
cunoscu pe Ludovic. Tânărul plăcu atât de mult regelui, încât 


acesta îi încredinţă regimentul său de dragoni, numindu-l 
căpitan. La puţină vreme după asta, îl numi guvernator în 
Berry, apoi aghiotant, apoi înfiinţă pentru el funcţia de colonel- 
general de dragoni. Nu după mult, ducele de Mazarin, nepotul 
cardinalului, voi să-şi vândă funcţia de ministru al artileriei. 
Puyguilhem află, dădu fuga la rege şi-i ceru această funcţie. 
Regele, care nu-i putea refuza nimic favoritului său, i-o făgădui, 
cu condiţia să nu spună nimănui nimic până în clipa numirii. Lui 
Ludovic îi era frică să nu afle Louvois, ministrul de război, curo 
nu-l putea suferi pe Lauzun. Lucrurile merseseră bine până în 
ziua semnării decretului. Aşteptându-l pe rege, care se afla la 
consiliu, Puyguilhem se apucă să flecărească cu valetul Nyert; 
din una în alta, fiind de-acum sigur de numire, îi spuse lui Nyert 
ce anume aştepta el acolo. Nyert rămase încremenit. Uitându- 
se la ceas şi prefăcându-se că a uitat să îndeplinească o 
poruncă pe care i-o dăduse regele, ieşi val-vâriej din odaie, 
urcă treptele câte patru deodată şi se năpusti în cabinetul lui 
Louvois, spunindu-i acestuia că regele se pregătea să-l facă pe 
Lauzun ministru al artileriei. Louvois rămase stupefiat. O 
funcţie atât de înaltă, care ţinea de ministerul de război, dată 
unui om ca Lauzun, avea să aducă după sine o mulţime de 
neplăccri. Îl sărută pe amândoi obrajii pe Nyert, îl trimise să 
reia discuţia cu Lauzun de acolo de unde o lăsase, iar el înşfăcă 
prima hirtie care-i veni la mină ca să poată intra în sala de 
Consiliu. Regele, crezând că s-a întimplat ceva grav, se ridică 
şi-i ieşi înainte. Louvois îl trase după sine în ambrazura unei 
ferestre, îi spuse despre ce era vorba, exageră cusururile lui 
Lauzun şi declară că această numire va fi o sursă nesfârşită de 
certuri între el şi noul ministru al artileriei, certuri ce vor dăuna 
nu numai slujbei lui, ci şi liniştei majestăţii-sale, care va fi tot 
timpul luată drept arbitru. Regelui îi displăcu grozav indiscreţia 
comisă de Lauzun. Nu numai că nu-i semnă decretul de numire, 
dar până seara se prefăcu a nici nu-l vedea pe bietul marchiz. 
Înainte ca Ludovic să se ducă la culcare, Lauzun îşi luă inima în 
dinţi, se apropie de el şi-l întrebă dacă semnase decretul. Dar 
regele îi răspunse pe un ton sec: 

— Acest lucru încă nu e posibil... 

Era clar că intervenise ceva care-l făcuse să-şi schimbe 
hotărirea. Dar ce? Ros de supărare şi de curiozitate, se hotărî să 
se adreseze doamnei de Montespan, cu atât mai mult cu cât 


favorita avea unele obligaţii faţă de el. Căci înainte de rege, 
Lauzun fusese fericitul iubit al doamnei de Montespan. Când 
apăruse Ludovic, marchizul nu numai că se dăduse, 
complezent, la o parte, dar chiar se oferise să dea o mână de 
ajutor, înlăturând unele piedici din calea celor doi, cu o iscusinţă 
şi o migală ce nu meritau acum un asemenea refuz din partea 
regelui. 

Puyguilhem se adresă deci doamnei de Montespan. Aceasta îi 
făgădui marea cu sarea. Totuşi, în ciuda acestor făgăduieli, 
trecură opt zile, fără ca regele să fi revenit asupra hotăririi 
luate. Convins că doamna de Montespan îl minţea, se dădu bine 
pe; lângă camerista acesteia, care-l ascunse într-o după-amiază 
sub patul stăpânei sale. Regele obişnuia s-o viziteze pe doamna 
de Montespan cam pe la ora trei, aşa că la două şi jumătate 
Lauzun se şi afla la postul său. Printr-o fericită intâmplare, chiar 
în ziua aceea regele se apucă să-i istorisească iubitei sale tot ce 
se petrecuse cu marchizul de Puyguilhem. Aşa că acesta, din 
locul unde se pitise, află despre trădarea lui Nyert, despre 
împotrivirea lui Louvois şi mai ales despre puţinul zel depus de 
doamna de Montespan ca să-i apere interesele. O mişcare cât 
de mică l-ar fi pierdut pe Lauzun, care a stat pitit sub pat, 
aproape fără să răsufle, mai bine de două ceasuri. După ce 
Ludovic şi doamna de Montespan au ieşit din odaie, s-a retras şi 
el; peste vreun ceas a intrat din nou în anticamera favoritei, 
aşteptând-o să iasă, căci avea repetiţie la balet. Când a dat 
ochii cu ea, Lauzun a întâmpinat-o cu zâmbetul pe buze, i-a 
întins galant mina şi a întrebat-o dacă discutase cu regele. 
Favorita i-a răspuns că da şi i-a înşirat, dintr-o răsuflare, toate 
vorbele bune pe care chipurile, le spusese despre el. Lauzun a 
lăsat-o să-şi depene scornelile până la capăt, apoi aplecându-se 
spre ea, i-a şoptit: 

— Numai că toată povestea asta are un mic cusur... 


— Ce cusur? întrebă doamna de Montespan. 

— Că mai minţit de la un capăt la altul, ca o ticăloasă! 

Doamna de Montespan scoase un strigăt şi-şi smuci braţul. 
Dar Lauzun o ţinea zdravăn. 

— Stai un moment ca să-ţi dovedesc că am dreptate. 

Şi-i istorisi în amănunt tot ce se spusese şi se făcuse cu un 
ceas mai înainte în odaia cu pricina. Povestirea o înfricoşă atât 


de tare pe doamna de Montespan, încât, intrind în sala de balet, 
leşină. Regele, speriat, o luă repede în braţe, iar aceasta, 
venindu-şi în fire, îi istorisi totul Regele se înroşi de furie, dar nu- 
i spuse nimic lui Lauzun, ci continuă să-l ignore ca şi mai înainte. 
Numai că marchizul nu era omul care să bată în retragere. ÎI 
pândi pe Ludovic până ce-l găsi singur în cabinetul său, intră şi-i 
spuse fără nicio ceremonie: 

__— Sire. Am crezut că un gentilom e obligat să-şi ţină. 
Intotdeauna cuvintul şi că titlul de rege te obligă şi mai tare la 
acest lucru. Dar, după câte văd, m-am înşelat! 

— Ce vrei să spui, domnule? întrebă Ludovic 

— Vreau să spun că majestatea-voastră mi-a făgăduit funcţia 
de ministru al artileriei şi că nu s-a ţinut de cuvânt. 

— E adevărat, spuse regele, dar şi dumneata mi-ai făgăduit 
să păstrezi secret acest lucru şi nu l-ai păstrat. 

— Foarte bine, dacă aşa stau lucrurile, atunci nu-mi mai 
rămâne decât să-mi frâng spada, ca să nu mai simt vreodată 
dorinţa de a sluji un rege care-şi ia într-un fel atât de urât 
cuvântul înapoi! 

Şi traducindu-şi ameninţarea în fapt, îşi scoase într-adevăr 
spada, o frânse pe genunchi şi-o aruncă la picioarele regelui. 

Mânia învăpăie ca o flacără obrazul regelui. Fără să-şi dea 
seama, ridică bastonul pe care-l ţinea în mână asupra 
cutezătorului gentilom. Dar venindu-şi imediat în fire, aruncă 
bastonul pe fereastră, strigând: 

— Nu, domnule, n-am să te bat, ca să nu se spună vreodată 
că am ciomăgit un gentilom! 

A doua zi, Lauzun fu condus la Bastilia. În aceeaşi zi funcţia de 
ministru al artileriei fu dată lui Lude. Dar atât de puternică era 
influenţa lui Lauzun asupra regelui, încât acesta trimise, după 
câteva zile, pe unul dintre slujitorii săi să-i propună 
marchizului în schimbul funcţiei pe care nu i-o putuse da, locul 
de căpitan al gărzilor regelui, care rămăsese vacant. După ce 
se lăsă îndelung rugat, Lauzun primi, ieşi din temniţă şi se 
duse să-l salute pe rege şi să depună jurămintul în noua sa 
funcţie. După cincisprezece zile incidentul era uitat şi Lauzun 
obținea, în plus, compania celor o sută de gentilomi ai casei 
regale şi titlul de locotenent-general. Cu asta năbădăiosul 
gentilom o lua de la capăt cu excentrităţile, ajungind până 
acolo încât la un moment dat începu să vorbească nu numai 


despre dragostea pe care i-o nutrea Marea Domnişoară, ci şi 
despre dorinţa fierbinte a acesteia de a-l lua de bărbat. Treaba 
asta întrecea cu mult povestea cu artileria, şi totuşi spre 
uimirea întregii Curți, regele fu de acord ca acest modest 
gentilom, care se trăgea din mica nobilime gasconă, să se 
însoare cu Domnişoara şi să devină vărul lui. Căsătoria era pe 
punctul de a se încheia, când Lauzun, în ingâmfarea lui 
nesăbuită, făcu prostia s-o mai amâne, ca să facă livrele noi 
tuturor servitorilor săi. Această aminare i-a fost fatală. 
Supăraţi de impertinenţa acestui boernaş de ţară, prinţul de 
Conde şi Filip de Orleans insistară atât de mult pe lângă rege 
să renunţe la o astfel de înrudire, încât acesta îşi retrase 
cuvântul. Domnişoara începu să tune şi să fulgere, dar 
Lauzun, contrar tuturor aşteptărilor, nu se supără deloc. Vrem 
totuşi să-l informăm pe cititor că regele nu-şi dăduse 
consimţământul la o căsătorie atât de nepotrivită, nici din 
prietenie pentru Lauzun, nici din condescendenţă pentru 
verişoara sa. Nu, omul care afirmase într-o zi că: „Statul sunt 
eu!”, n-avea astfel de slăbiciuni; acel consimţămint, judecat în 
atâtea feluri de cei din jur, nu era altceva decât un calcul 
politic. Domnişoara era singura reprezentantă a vechii opoziții; 
era incărnarea Frondei dispărute, în noua societate care se 
ridicase. Măritată cu un prinţ de sânge, putea da trecutului o 
importanţă deosebită, care să se reflecte în viitor; măritată cu 
Lauzun, rămânea cea mai bogată moştenitoare din Franţa dar 
decădea din rangul ei de prinţesă, devenind nevasta unui 
simplu gentilom. Ceea ce regelui i-ar fi convenit de minune. 


Capitolul XXXVI 

1669 
Nemulțumirea lui Ludovic împotriva Provinciilor-Unite. 
— Proiectul de alianță al Franţei cu Anglia. 
— Doamna Henriette în postură de diplomat. 
— Succesul misiunii sale. 
— Nemulțumirea Domnului. 
— Nemulțumirea Doamnei față de soțul ei. 
— Cavalerul de Lorena. 
— Boala Hennettei, Moartea ei. 
— Crima este dată In vileag. 

Tratatul de la Aix-la-Chapelle apropiase Franţa de Olanda care 


urmărise cu destulă nelinişte progresele unui vecin atât de 
periculos cum era Ludovic al XIV-lea. Olanda avea într-adevăr 
motive să se neliniştească, fiindcă regele Franţei nu căuta decât 
un pretext ca s-o trateze drept duşmană pe vechea sa aliată. 
Pământul fertil al Olandei smuls dunelor şi bălților, marina ei 
formidabilă, care făcea să intre în porturile Indiei cam douăzeci 
de vase olandeze la un vas francez, arsenalele uriaşe ce se 
întindeau de la un capăt la celălalt al golfului Zuiderzee, toate 
acestea îl ispiteau atât de tare pe Ludovic, încât - avind în 
vedere firea sa lacomă - erau greu de presupus că va rezista 
unei astfel de tentaţii. Pe de altă parte, exagerindu-şi 
importanţa de simpli mediatori între Franţa şi Spania, olandezii 
se cam obrăzniciseră. Din cinci sau şase pamflete, apărute într-o 
lună, două sau trei erau în mod invariabil îndreptate împotriva 
Franţei. Intr-unul din acele pamflete se spunea, negru pe alb, că 
Europa îşi datora pacea Olandei şi că dacă olandezii nu i-ar fi 
venit în ajutor, grăbind semnarea tratatului de pace, Ludovic ar 
fi fost bătut măr de spanioli Mai mult decât atât, olandezii 
scoaseră o medalie, care înfăţişa un soare palid şi şters, 
deasupra căruia scria: „În conspectu meo stetit sol“ [Soarele a 
încremenit în fata mea (lat.)]. 

Insulta era cât se poate de directă. Toate aceste jigniri, în 
vremuri obişnuite, ar fi fost nişte fleacuri; dar în situaţia 
specială care se crease, ele nu mai erau fleacuri, ci dimpotrivă, 
însemnau foarte mult. Şi iată că războiul pe care Ludovic al XIV- 
lea îl declarase de multă vreme, în sinea sa, olandezilor, acum 
fu declarat aievea, în Consiliu. Prima grijă a Franţei, într-o 
asemenea situaţie, a fost să se asigure de neutralitatea Spaniei 
şi de ajutorul Angliei. Marchizul de Villars a fost repede trimis la 
Madrid ca să le arate spaniolilor că doborârea Provinciilor-Unite 
îi interesa şi pe ei tot atât de mult ca şi pe francezi, fiindcă 
olandezii erau şi duşmanii lor. Regelui Angliei i s-a trimis un 
ambasador mai deosebit: pe însăşi sora sa, Henriette de 
Orleans, soţia Domnului şi cumnata regelui. Ea era însoţită de o 
tânără încântătoare, numită domnişoara de Keroualbe- Louise- 
Renee de Panakoet - care primise instrucţiuni secrete şi căreia 
Ludovic al XIV-lea îi spunea în glumă „plenipotenţiara 
seducătoare”. Rolul era pe cât de important, pe atât de dificil: 
„plenipotenţiara” trebuia să-l smulgă pe regele Angliei de sub 
influenţa celor şapte iubite ale sale - contesa de Castelmaine, 


domnişoarele Stewart şi Welles, Nelly Gwvn, una dintr-e cele 
mai zvăpăiate curtezane din acea epocă, miss d'Avys, 
comediană celebră, dansatoarei Bell Urkay şi o maură numită 
Zinga - şi să-l binedispună în aşa fel, încât să uite de starea 
jalnică a finanţelor, de murmurele poporului şi de plângerile 
Parlamentului. Toate aceste intrigi politice, bineînţeles că erau 
manevrate din umbră de doamna Henriette, spre furia soţului ei 
care nu fusese de acord ca dânsa să plece în Anglia. Filip era cu 
atât mai furios pe nevastă-sa, eu cât înainte de a pleca la 
Londra, aceasta îl determinase pe Ludovic să-l exileze la Roma 
pe cavalerul de Lorena, cel mai bun prieten al lui Filip. Vom 
vedea mai târziu ce urmări catastrofale a avut această exilare 
asupra Henriettei. 

Negocierile celor două femei izbutiră cu mult mai bine decât 
se aşteptau ele: Carol al ll-lea o găsi pe domnişoara de 
Keroualbe nespus de îneântătoare; după ce Henriette îi dădu 
câteva milioane de livre şi-i făgădui că tinăra Keroualbe va 
rămâne la Londra, Carol fu de acord cu tot ce i se propusese. E 
adevărat că, pe de altă parte, şi el ura Olanda ai cărei calvinişti 
înflăcăraţi îi instigau mereu la revoltă pe protestanții din ţara 
sa. 

Domnişoara de Keroualbe rămase deci în Anglia, unde Carol 
al II-lea o făcu, în 1673, ducesă de Portsmouth; tot în acelaşi an, 
Ludovic îi dărui, pentru serviciile aduse, o mare moşie în 
Aubigny, aceeaşi pe care Carol al IX-lea i-o dăduse lui Jean 
Stuart, drept răsplată pentru serviciile aduse în războiul 
împotriva englezilor. Deşi serviciile domnişoarei de Keroualbe 
erau de cu totul altă natură, regele nu ezită să-i ofere aceeaşi 
răsplată. Urmarea strădaniilor „plenipotenţiarei seducătoare”, 
fu un tratat de alianţă între Franţa şi Anglia, oare cuprindea 
unsprezece articole; cel mai important dintre ele era articolul 
cinci, în care se prevedea că: 

„cei doi mari regi au hotărât să doboare Ţările- de-Jos, să 
năruie puterea unei naţiuni care dăduse dovadă, în nenumărate 
rânduri, de ingratitudine fată de cei ce o creaseră, şi care astăzi 
avea tupeul să se erijeze în postura de mediator şi de judecător 
între țările mari ale Europei; că rămâne pe deplin hotărit că cei 
doi regi - ai Angliei şi ai Franţei - îi vor declara război, luptând 
împotriva ei pe mare şi pe uscat şi că niciunul dintre ei nu va 
putea încheia un tratat de pace, de armistițiu sau de încetarea 


ostilităților, fără consimțământul celuilalt, etc.” 

Se înţelege cu ce onoruri a fost primită la Calais doamna 
Henriette, aducătoarea unor veşti atât de bune. De la Calais, 
dânsa porni spre Paris, de unde urma să se mai ducă o dată în 
Anglia. lată însă că înainte de a pleca la Londra, strigătul de 
groază scos de Bossuet răsună în întreaga Europă: 

— Doamna a murit! Doamna a murit! 

E lesne de înţeles ce consternare a produs această veste atât 
în Franţa, cât şi în Anglia. Dar să coborâm puţin pe firul acestei 
tragedii atât de neaşteptate şi de dureroase. 

Domnul era foarte gelos pe soţia sa. Rar s-a văzut ca doi fraţi 
să semene mai puţin la chip şi la suflet, ca Ludovic al XIV-lea şi 
fratele său. Regele era voinic, avea părul de un blond cenuşiu, 
un aer bărbătesc şi o înfăţişare trufaşă; Domnul era pirpiriu, 
avea părul şi sprâncenele negre, nasul prea mare, gura prea 
mică și dinţi urâţi. Nu-i plăcca nici să se urce pe cal, nici să se 
joace cu mingea, nici să mânuiască armele; soldaţii râdeau de 
el, spunând că se ferea mai curând de soare decât de praful de 
puşcă. Îi plăcea în schimb să se înzorzoneze, să se fardeze şi 
uneori să se deghizeze în femeie, dansând şi maimuţărindu-se 
în fel şi chip. N-avea iubite, în schimb avea prieteni: pe contele 
de Beuvron, pe marchizul de Effiat şi pe Filip de Lorena, cavaler 
de Malta, căruia i se spunea mai pe scurt, cavalerul de Lorena. 
Acesta din urmă era favoritul Domnului. Inciudat pe afecțiunea 
deosebită pe care Filip i-o arăta acestui cavaler, Doamna se 
plânse regelui, rugindu-l să-l îndepărteze de la Curte. Ludovic, 
sătul şi el de scandalurile şi de comportarea, urâtă a 
cavalerului, satisfăcu pe loc dorinţa cumnatei sale, poruncindu-i 
acestuia să părăsească Franţa. Filip, furios, vrând să se răzbune 
pe nevastă-sa că-i alungase favoritul, începu să-i facă scene de 
gelozie. 

Şi iată că la câteva zile după întoarcerea la Paris, Henriette 
muri, şi, după toate probabilitățile, otrăvită. Zvonul se răspândi 
cu iuţeala fulgerului şi cum vina cădea, cum era şi firesc, 
asupra Domnului, Ludovic ordonă o anchetă discretă. Primele 
cercetări dezvăluiră că, în seara zilei de 29 iunie, Doamna 
băuse înainte de a se culca, o ceaşcă cu cicoare; că din clipa 
aceea începuse să se simtă rău şi că din pricina acestui rău, în 
câteva zile murise. Cercetările odată extinse, Ludovic află că, în 
ziua morţii cumnatei sale, un băiat, intrând pe neaşteptate în 


anticamera Doamnei, îl găsise pe marchizul de Effiat scotocind 
într-un dulap. Întrebat ce făcea acolo, marchizul declară că-i 
fusese sete şi, ştiind că în acel dulap se afla un ulcior cu apă, 
voise să-şi potolească setea care-l chinuia. De la acelaşi băiat 
regele află că Purnon, majordomul Henriettei, n-ar fi fost chiar 
străin de această crimă. Regele trimise de îndată să-l aducă pe 
vinovat la el, şi ca să nu-l sperie, începu să-l chestioneze cu 
blândeţe. 

— Amice, îi zise el, ascultă-mă cu atenţie: dacă ai să-mi spui 
adevărul în legătură cu moartea cumnatei mele, îţi dau 
cuvântul meu de rege că te iert; dacă însă ai să mă minţi, nu 
mai ieşi viu de aici! 

— Sire, răspunse omul tremurând, sunt gata să vă răspund la 
orice m-aţi întreba. 

— Bine. Doamna a fost otrăvită? 

— Da, sire. 

— De cine? Întrebă regele. 

— De cavalerul de Lorena. 

— Cum se poate una ca asta? Cavalerul e la Roma! 

— A trimis otrava unor prieteni de aici. 

— Cui i-a trimis-o? 

— Marchizului de Effiat şi contelui de Beuvron. 

— Ce anume l-a împins la o astfel de crimă? 

— Faptul că domnul cavaler fusese exilat le strica celor trei 
toate socotelile; şi cum erau siguri că atâta vreme cât Doamna 
va trăi, cavalerul nu va fi rechemat la Curte, s-au gândit să 
scape de ea... 

— E adevărat că marchizul a fost prins de un băiat pe când 
scotocea în dulapul cumnatei mele? 

— Da, sire. 

— Cum se face că dacă cicoarea a fost otrăvită, n-au mai 
murit şi alte persoane? 

— Pentru că marchizul a frecat cu otravă doar marginea 
ceştii din care avea să bea Doamna... 

— Spune-mi, întrebă regele după o pauză, fratele meu are 
vreun amestec în crima asta? 

— Nu, sire, răspunse Pumon, niciunul dintre cei trei nu era 
atât de prost să-i spună ceva; el n-ar fi putut păstra acest 
secret şi atunci ei ar fi fost pierduţi. 

La acest răspuns, regele scoase un oftat adânc de uşurare. 


— Sper că mi-ai spus adevărul, zise regele. 

— Jur, sire, răspunse Purnon. 

Consolat cu moartea Doamnei şi liniştit că fratele său nu 
avea niciun amestec în această crimă, regele porunci ca 
majordomul să fie lăsat liber. Nu răzbună în niciun fel moartea 
acelei prințese fermecătoare, de care pe vremuri el însuşi 
fusese îndrăgostit, şi care adusese la Curte atâta exuberanţă şi 
veselie. Cu timpul, nu numai că-l iertă pe cavalerul de Lorena, 
dar chiar îi îngădui să se întoarcă la Curte. lar dacă e să-i dăm 
crezare lui Saint-Simon, cavalerul a mai fost şi copleșit cu 
favoruri. 


Capitolul XXXVII 
1670-1684 

Războiul împotriva Olandei. 

— Trecerea Rinului. 

— Moartea ducelui de Longueville. 

— Starea teatrului. 

— Pacea de la Nimegue, din 1678. 

— Privire retrospectivă. 

— Ludovic al XIV-lea și poeții. 

— Conspirația cavalerului de Roban. 

— Prințesa Palatini; portretul ei. 

— Firea şi purtarea ei la Curte. 

— Copiii naturali ai lui Ludovic al XIV-lea. 

— Doamna de Maintenon. 

— Părintele La Chaise. 

— Boala regelui. 

— Sfârşitul reginei Maria- Tereza. 

— Reintoarcerca Ini Lauzun. 

— Starea Frantei în această perioadă. 

Venise, în sfârşit, clipa în care Ludovic le putea declara 
război olandezilor. Aceştia asistaseră cu spaimă la uriaşele 
pregătiri despre care am vorbit. Ludovic al XIV-lea şi Louvois, 
ministrul său de război, desfăşuraseră o activitate fără egal ca 
să pregătească această campanie împotriva Olandei, la care 
toată nobilimea Franţei se oferise să ia parte. La fel ca pe 
vremea războaielor feudale, fiecare castel pusese la dispoziţia 
seniorului său, oamenii, caii şi armele necesare. Acum erau 


gata de luptă 118.000 de soldaţi şi o sută de guri de tun. În 
mijlocul trupelor franceze, puteau fi recunoscuţi, după 
costumele lor, 3.000 de catalani, purtându-şi în bandulieră 
mantiile vărgate, apoi două regimente savoaiarde - unul de 
infanterie şi altul de cavalerie; 6.000 de elveţieni, o mulţime de 
cavaleri mercenari din Germania şi Italia, rămăşiţe ale vechilor 
condotieri care-şi vindeau sângele oricui voia să-l cumpere, 
precum şi o mare mulţime de oameni din popor care - ştiind că 
Olanda era o ţară bogată, urmăreau să se înfrupte şi ei din 
bogata pradă de război. Această uriaşă armată avea în frunte 
pe Conde, Turenne, Luxembourg şi Vauban. Treizeci de vase de 
mare tonaj se alăturară flotei engleze, care număra o sută de 
corăbii şi care era comandată de ducele de York, fratele 
regelui. Toate aceste pregătiri de război înghiţiseră cincizeci de 
milioane de livre. Consternate, Provinciile-Unite îi scriseră lui 
Ludovic intrebându-l, umile, dacă nu cumva toată acea armată 
uriaşă fusese ridicată împotriva lor, arătându-se gata - în caz 
că-l supăraseră cu ceva - să-i ceară scuze şi să-i ofere orice 
despăgubire ar vrea. Ludovic le răspunse că nu era obligat să 
dea socoteală nimănui de faptele sale şi că-şi va folosi trupele 
aşa cum va crede el de cuviinţă. Din acest răspuns olandezii 
înţeleseră că ei erau cei vizaţi. Aşa că se apucară să 
încropească şi ei o armată şi să pună în fruntea ei un general. 
Abia reuşiră să adune 25.000 de oameni, în fruntea cărora îi 
puseră pe generalul german Wurtz şi pe marchizul de Montbas, 
iar ca general-şef îl aleseră pe prinţul de Orania. 

Wilhelm de Orania, această figură gravă şi sobră, era în acea 
epocă încă departe de cutezătorul care avea să-şi întindă mâna 
spre coroana Angliei și să-şi proiecteze umbra asupra tronului 
Franţei. 

Deocamdată la douăzeci şi doi de ani era slab şi deşirat, 
melancolic, taciturn şi rece ca şi strămoşul său; 

Fiind tânăr care nu luase încă parte la nicio bătălie şi la 
niciun asediu, aşa că nimeni nu putea şti dacă era un oştean 
viteaz şi un general abil. Cei care-l cunoşteau foarte bine 
spuneau că-i întreprinzător, ambițios şi pătrunzător, 
perseverent şi făcut pentru adversităţi, că nu-i plăceau nici 
distracţiile, nici femeile. Era, după cum se poate lesne vedea, 
opusul lui Ludovic al XIV-lea. 

Regele Franţei porni la luptă în fruntea casei sale militare şi a 


celor mai arătoase trupe însumând cam 30.000 de oameni, de 
care răspundea mareşalul de Turenne. Conde, cu o oaste tot 
atât de mare, porni şi el. Restul armatei, comandat de Chamilly 
şi Luxembourg, stătea gata să li se alăture în caz de nevoie. 
Hotărâră să asedieze patru oraşe olandeze deodată: Rhinberg, 
Orsoy, Vesel şi Burick. Regele în persoană asedie Rhinbergul. 
Oraşele căzură toate în aceeaşi zi. Intreaga Olandă aştepta cu 
groază să fie cucerită la fel, de îndată ce Ludovic avea să 
treacă Rinul. Prinţul de Orania, recunoscând imposibilitatea de 
a ţine piept armatelor franceze, începu să se retragă cu mica lui 
oaste spre celălalt mal al Rinului, ca să-l ţină totuşi o vreme în 
loc pe Ludovic. Regele însă ajunse la malul Rinului mult mai 
repede decât socotise Wiihelm de Orania; voia să-i ia prin 
surprindere pe olandezi, să taie orice legătură între oraşele 
Haga şi Amsterdam şi să-i determine pe prinţul de Orania şi pe 
generalul Wurtz să se predea. Cât despre marchizul de 
Montbas, acesta se retrăsese cu cele patru sau cinci regimente 
ale sale, susţinând că nu se putea bate cu o oaste condusă de 
un rege. Singurul care mai rămăsese să împiedice trecerea 
Rinului era Wurtz, cu patru regimente de cavalerie şi două de 
infanterie. 

Ludovic hotărâse la început ca trecerea să se facă pe un pod 
de vase; dar ţăranii din împrejurimi îl informaseră pe rege că 
apa scăzuse mult din pricina secetei şi că, în apropiere de 
turnul numit Toll-Huys ar exista un vad, pe unde se putea trece 
foarte uşor. Conde trimise repede un ofiţer să caute vadul; 
acesta se întoarse şi spuse că intr-adevăr vadul exista şi ca 
putea fi trecut cu piciorul, cu excepţia unei porţiuni de vreo 
douăzeci de paşi, unde şi caii şi oamenii erau nevoiţi să înoate. 
Bucuros, regele porunci ca a doua zi dimineaţă armata franceză 
să treacă Rinul. Tabăra se afla la şase leghe de fluviu. La 
unsprezece noaptea armata se îndreptă spre Rin ajungind la 
trei dimineaţă în faţa vadului. Ofiţerul care descoperise vadul 
trecu primul, urmat de regimentul de cuirasieri al lui Revel şi de 
câteva sute de gentilomi. Regele dădu să treacă şi el, dar 
Conde îl opri. Prinţul suferea de gută şi avea de gând să treacă 
dincolo cu barca; or, dacă regele trecea înot, era obligat să 
treacă şi el tot în acelaşi fel. Dacă regele ar fi cedat primului 
său imbold şi ar fi trecut odată cu trupele, s-ar fi acoperit de o 
glorie veşnică, iar ostaşii săi l-ar fi divinizat întocmai cum l-au 


divinizat perşii pe Alexandru în lupta de la Granicos. Dar 
Ludovic a cedat rugăminţilor lui Conde şi poate şi spiritului său 
de conservare, privându-se în felul acesta de nişte lauri pe care 
i-ar fi putut cuceri fără riscuri. În momentul în care barca în 
care se afla Conde părăsea malul, se auzi o voce strigând: 

— Staţi! Aşteptaţi-mă şi pe mine! Unchiule, dacă nu mă iei cu 
dumneata, trec singur înot! 

Conde se întoarse şi-l zări pe nepotul său, tânărul duce de 
Longueville, băiatul născut de sora sa în timpul primei Fronde 
din Paris. Auzind că armata regelui plecase fără el, băiatul - 
căci era încă foarte tânăr - o ţinuse într-o goană până la malul 
Rinului. Văzându-l cât era de obosit, Conde, de frică să nu se 
înece dacă ar fi trecut înot, îl lui în barcă. Dar din nefericire, pe 
celălalt mal, exact în locui în care acostaseră ei, îi aştepta un 
pâlc de olandezi. Tânărul Longueville, când îi văzu, se înfurie. 
Până să apuce unchi-său să-l oprească, scoase pistolul şi trase. 
Olandezii, care n-aveau de gând să-i atace, ripostară: câţiva 
oameni de-ai lui Conde căzură sub focul armelor, iar printre ei 
şi tânărul său nepot, cu pieptul ciuruit de gloanţe; astfel muri, 
în floarea vârstei, acest prinţ nefericit, frumos ca o fată, sfielnic 
şi cutezător. Năucit de durere, Conde sări din barcă pe țărm, 
dar chiar în acea clipă căpitanul olandez Ossembrock se 
apropie de el şi-i puse pistolul în piept. Conde îndepărtă repede 
teava armei cu mâna; dar glonţul, care de-acum pornise, îi 
zdrobi pumnul. Atunci francezii, înfuriaţi de moartea tânărului 
duce şi de rana prinţului, se năpustiră asupra olandezilor care 
începură să fugă încotro vedeau cu ochii. Moartea lui 
Longueville a fost foarte regretată de toată lumea. După ce s-a 
făcut inventarul hărtiilor tânărului duce, s-a găsit un testament, 
prin care lăsa moştenire cinci sute de mii de livre fiului său 
zămislit cu soţia mareşalului de La Ferte. Cum aceasta era de 
două ori mai în vârstă decât tânărul duce şi pe deasupra şi 
măritată, se înţelege că acel testament a stârnit mare vâlvă. 
Regele a pus însă hotărât piciorul în prag, l-a potolit pe mareşal 
şi a curmat pe loc toate clevetirile, poruncind recunoaşterea 
acelui copil şi pregătindu-şi astfel lui însuşi terenul pentru copiii 
din afara căsătoriei. În consecinţă, dădu poruncă Parlamentului 
să-l legitimeze imediat pe copilul ducelui, omiţându-se ca în 
actul de legitimare să fie pomenit numele mamei; lucrul acesta 
nu se mai făcuse niciodată şi deşi o astfel de poruncă era 


împotriva legilor statului, ea fu executată fără crâcnire de 
Parlament. 

Să-l lăsăm acum pe Ludovic să-şi continuie campania 
împotriva olandezilor, iar noi să vedem ce s-a mai petrecut în 
această perioadă la Paris. În capitală au fost reprezentate 
piesele: Mizantropul (vineri 4 iunie 1666), Attila (februarie 
1667), Andromaca (10 noiembrie 1667), Certăreții (noiembrie 
1667), Tartujfe (5 februarie 1669), Britannkus (15 decembrie 
1669) şi, în sfârşit, Baiazid. (5 ianuarie 1672). 

In 1662 domnişoara de La Valliere părăsise Curtea şi se 
retrăsese la Chaillot; dar Ludovic îl trimisese pe Colbert s-o 
aducă înapoi. După doi ani însă, nemaiputând îndura jignirile 
noii favorite şi indiferența celor care-o adulaseră odinioară, ea 
se retrase din nou, de astă dată la Mănăstirea Carmelitelor din 
foburgul Saint-Germain unde se călugări, sub numele de Louise 
de la Misericorde. 

Nu vom urmări fazele când pline de succes, când de 
insuccese ale acelui lung război din Flandra şi Germania, în care 
şi Conde şi Turenne au făcut cinste numelui lor, dar şi prinţul de 
Orania numelui său. Vom stărui doar asupra urmărilor. 

Ludovic al XIV-lea începuse războiul împotriva Olandei 
bazindu-se pe alianţa întregii Europe; dar încetul cu încetul 
suveranii aliaţi cu el, văzându-l la porţile Amsterdamului, 
începură să se teamă de marea sa putere. Prima care s-a rupt 
de el a fost Spania; pe urmă Austria care, înarmându-se, se 
pregăti chiar să-l înfrunte. Pe urmă se rupse şi Anglia care, 
după ce şi-a proclamat neutralitatea, s-a declarat duşmana 
Franţei. Războiul împotriva unei ţărişoare ca Olanda devenise 
acum un război european. Pornită să zdrobească o mică 
republică, Franţa nu numai că n-o zdrobise, dar îşi mai ridicase 
în cap alte trei state mari ale Europei. Singură Suedia îi 
rămăsese fidelă. Ludovic îşi dădu seama că dacă va trata cu 
toate ţările deodată, pretenţiile unora vor isca pretenţii şi mai 
mari din partea celorlalte şi că în felul acesta nu vor ajunge 
niciodată la o înţelegere. Recomandă deci plenipotenţiarilor săi 
să trateze separat cu fiecare ţară. Prima care se arălă gata să 
discute fu Olanda, cea care suferise cel mai mult de pe urma 
acestui război şi care era cea mai vlăguită. Totuşi nici ea nu 
discuta de pe poziţii net inferioare, pentru că între timp Wilhelm 
de Orania îşi câştigase în acest război un nume şi o reputaţie. În 


plus, se vorbea despre căsătoria lui cu fata cea mare a ducelui 
de York, fratele regelui Angliei. Cum pacea era deopotrivă de 
dorită şi la Haga şi la Versailles, a fost repede statornicită. 
Ludovic se angajă să dea înapoi Olandei toate oraşele pe care 
le cucerise; prinţul de Orania obținea restituirea tuturor 
bunurilor pe care le avea în Franţa, precum şi dreptul de 
moştenire asupra unor pământuri, în sfârşit, cheltuielile de 
război urmau să fie plătite de ambele ţări. După Olanda veni 
rândul Spaniei; dar pentru această ţară pacea a fost mai puţin 
avantajoasă decât pentru Olanda. Spania fu obligată să cedeze 
Franţei comitatul de Bourgogne şi oraşele: Valenciennes, 
Bouchain. Cambrai, Aire, Saint-Omer, Maubeuge, Dinant şi 
Charlemont. 

Tratatul cu împăratul Austriei a fost semnat ultimul. Ludovic 
înapoia Imperiului oraşul Philipsburg; împăratul ceda Franţei 
oraşul Friburg; în sfârşit, ducele de Lorena îşi putea reocupa 
ducatul afară de oraşul Nancy, care revenea domeniilor 
coroanei. Toate aceste tratate - semnate în 10 august 1678 cu 
Provinciile-Unite, în 17 septembrie a aceluiaşi an cu Carol al Il- 
lea şi în 5 februarie 1679 cu împăratul Austriei - au rămas 
cunoscute în istorie sub numele de Pacea de la Nimegue. 

In timpul acestui război s-au semnalat două mari catastrofe: 
o parte a Palatinatului a ars şi domnul de Teronne a fost rupt în 
două de o ghiulea. 

Să vedem acum ce se petrecuse la Paris în timp ce Ludovic 
se războise cu Olanda. Regele venise peste iarnă în Capitală şi 
doamna de Montespan, acum atotputernică, îşi făcuse o Curte a 
ei, alcătuită din cei mai mari poeţi şi artişti. La Fontaine îşi scria 
Fabulele care aveau să-l facă celebru; Boileau îl ridica în slăvi 
pe Ludovic; Moliere îşi juca Bolnavul închipuit; Racine - Baiazid, 
Mitridate, Ifigenia şi Fedra; iar Corneille, Pulcheria şi Surena. 

Tragediilor pe care le-am amintit şi care aveau privilegiul de a 
emoţiona inimile strămoşilor noştri li s-a adăugat una 
adevărată, care a produs o consternare adâncă nu numai în 
Paris, ci în întreaga Franţă. E vorba de execuţia cavalerului de 
Rohan. 

Cavalerul de Rohan era breton: avea 27 sau 28 de ani, şi fiind 
bine făcut avea mare succes la femei. Dar iată că dintr-o dată, 
cavalerul s-a supărat şi s-a retras de la Curte. Ochiul atent al 
Spaniei l-a urmărit până în castelul unde se retrăsese. În acea 


cpocă, în Franţa existau mari nemulțumiri din pricina 
impozitelor pe care le născocea zilnic Colbert. Gentilomii din 
Bretania şi din Guyenne, provincii care se socoteau de multă 
vreme independente, îşi păstraseră legăturile cu Spania, care 
nu-şi precupeţea aurul când era vorba de interesele ei. 

Acest aur îi fu oferit şi cavalerului de Rohan care, nemulţumit 
de Curtea Franţei şi lacom de onoruri, îl acceptă. Imediat 
cavalerului îi fu expediat un filosof, pe nume Affinius Van Enden, 
care să-l ajute să elaboreze şi să definitiveze un plan de 
instaurare a republicii în Franţa. Cavalerul era deci vinovat nu 
numai de crimă de înaltă trădare împotriva persoanei regelui, ci 
şi de atentare la forma de organizare a statului. Normandia 
trebuia să se răscoale, Olandei urmau să-i fie predate oraşele 
Havre şi Honfleur; spaniolii trebuiau să intre în provincia 
Guyenne încinsă încă de pe urma războaielor Frondei, plină de 
castelani care nu vedeau cu ochi buni atotputernicia regelui 
intinzindu-se peste senioriile lor feudale. 

Dar Ludovic al XIV-lea devenise as în arta diplomaţiei şi 
tragerii de limbă a ambasadorilor. Conjuraţia fu descoperită la 
vreme; nu mai avu loc decât o răscoală izolată în Bretania, 
provocată de impozitul pe tutun; cavalerul de Rohan fu arestat 
şi adus la Paris, judecat şi condamnat la moarte prin decapitare; 
Affinius Van Enden fu condamnat la spânzurătoare. Supliciul 
celor doi avu loc în piaţa Bastiliei. Moartea acestor doi oameni li 
s-a părut francezilor îngrozitoare, cu atât mai mult cu cât nu 
mai văzuseră aşa ceva de pe vremea lui Richelieu, adică de mai 
bine de treizeci de ani. 

Acum, să spunem câteva cuvinte despre Prinţesa Palatină cu 
care se însurase Filip de Orleans, după ce rămăsese văduv. Cea 
de a doua soţie a lui Filip, dacă e să te iei după portretul pe 
care şi-l face singură, era departe de a semăna cu prima. Dar 
mai bine s-o lăsăm pe ea să vorbească; această francheţe a 
femeilor faţă de ele însele e un caz atât de rar, încât merită să 
fie consemnat în paginile acestei cărţi: 

„M-am născut la Heidelberg, în 1652, în cea de a şaptea lună 
a anului. Trebuie să ştiţi că sunt urâtă; am trăsături neregulate, 
ochi mici, un nas scurt şi gros, buze lungi şi subțiri, obrajii 
căzuți şi o față lătăreață, sunt mică, bondoacă şi am picioare 
scurte, într-un cuvânt: sunt o pocitanie. Dacă n-aş fi avut suflet 
bun, nu m-ar fi suportat nimeni. Cred că nu veţi găsi pe tot 


pământul mâini mai urâte decât ale mele şi de câte ori regele 
îmi spune acest lucru, râd din toată inima fiindcă atunci când 
mi-am dat seama că n-am nici măcar o fărâmă de frumusețe, 
am luat hotărârea să râd prima de urâțenia mea. Aşa, mai am şi 
eu de ce râde...2 

E lesne de înţeles ce impresie a putut produce la Curtea 
Franţei - adică la o Curte unde trăiau cele mai frumoase femei 
din lume - o prinţesă ce recunoşte singură a fi o pocitanie. 
Domnul, căruia îi era indiferent cu cine se însoară, o primi cu 
silă, iar regele cu ezitare. Într-adevăr, pe lângă alte cusururi, 
cea de a doua Doamnă mai avea şi o comportare specific 
nemţească; spre deosebire de „preţioasele” care trândăveau în 
pat până către prânz, ea se scula dimineaţa cu noaptea în cap. 
Apoi mânca de una singură, doar câteva felii de pâine cu unt. 
Nu-i plăceau nici ceaiul, nici cafeaua, nici ciocolata, vărsa ori de 
câte ori era obligată să guste o lingură cu supă, îi plăcea la 
nebunie varza acră şi nu trăia decât cu jambon şi cârnaţi. 


Sosind la Saint-Germain, i se păru că a păşit într-o lume 
anapoda, cu atât mai mult cu cât habar n-avea de eticheta 
franceză. În primele zile după venirea ei la Curte, regele n-o 
slăbi o clipă din ochi; la recepții se aşeza lângă ea, şi ori de câte 
ori trebuia să se ridice ca să salute vreun prinţ sau vreun duce, 
regele îi dădea un ghiont. Doamna sărea ca arsă, îşi făcea 
reverenţa, apoi se aşeza la locul ei. Cu timpul, lumea de la Curte 
începu să se obişnuiască cu ea, afară de două persoane care n- 
o puteau suferi: doamna de Montespan, care în epoca în care ne 
aflăm (1630) începuse să cadă în dizgrație şi doamna de 
Maintenon, care începea să se afirme. Cu doamna de 
Montespan regele avusese şase copii, care - în pofida legilor 
franceze - fuseseră recunoscuţi toţi de către rege. Pe măsură ce 
dragostea regelui pentru copiii lui creştea, dragostea faţă de 
favorită scădea. Lucru firesc de altfel, pentru că doamna de 
Montespan avea acum aproape patruzeci de ani şi farmecele 
care-l încântaseră odinioară pe rege, pieriseră unul câte unul. 
Regele era încă tânăr, iar în jurul lui roiau, aidoma unor fluturi 
atraşi de lumină, o puzderie de tinere care râvneau să ia locul 
favoritei. 

După câteva iubiri trecătoare, dintre care amintim pe 
doamnele de Soubisse, de Loudre şi pe domnişoara de 


Fontanges, Ludovic se opri asupra celei care nu numai că va 
exercita o puternică influenţă asupra sa, dar îl va determina s-o 
ia şi de nevastă: doamna de Maintenon, fostă doamna Scarron. 

Rămasă văduvă şi pierzând - prin moartea reginei-mame - 
pensia pe care i-o fixase aceasta, doamna Scarron fu obligată 
să se mute într-o cămăruţă, situată la etajul al patrulea, unde se 
putea ajunge pe o scăriţă îngustă şi ponosită ca o scară de pod. 
Sfătuită de câţiva prieteni, văduva trimise regelui jalbe peste 
jalbe, în care cerea să i se dea o pensie ca să aibă din ce trăi. 
Cum Ludovic nu se grăbea să-i rezolve cererea, doamna 
Scarron apelă la doamna de Montespan, favorita regelui. 

— Ah, strigă regele când văzu hârtia, încă o cerere de la 
femeia aia? E a zecea pe care-o primesc! 

— Sire, răspunse doamna de Montespan, vă mărturisesc că 
sunt foarte mirată să aud că încă n-aţi făcut dreptate unei femei 
ale cărei rude s-au ruinat pentru majestatea-voastră. 

— Bine, din moment ce mă rogi dumneata... Dă încoace 
cererea aia! 

Şi luând hârtia, o semnă. Văduva Scarron avea de acum 
încolo din ce trăi. După ce doamna de Montespan il născu pe 
ducele de Maine, primul ei copil, îşi aduse aminte de protejata 
sa şi-i propuse postul de guvernantă. | se dădu o casă în Marais 
şi o leafă considerabilă. Pe măsură ce numărul copiilor sporea, 
leafa se mărea, dar odată cu ea şi îndatoririle guvernantei, căci 
nu era vorba de o educaţie obişnuită ci de una aproape regală. 
Cu timpul, între stăpină şi guvernantă începură să aibă loc 
discuţii destul de aprige pe tema educării acestor copii. Doamna 
Scarron voi să plece. Doamnei de Montespan îi era greu cu ea, 
dar şi mai greu fără ea. Văduva rămase, dar cu o condiţie: să-i 
educe pe copii aşa cum înţelegea ea şi să nu dea socoteală în 
privinţa acestei educaţii decât tatălui copiilor, adică regelui. 
Pretextind diverse lucruri legate de această educaţie, doamna 
Scarron începu să-i scrie lui Ludovic. Era epoca în care toate 
femeile scriau bine, dar - poate cu excepţia doamnei de 
Sevigne - doamna Scarron scria mai bine decât toate. Scrisorile 
guvernantei produseră asupra regelui o impresie deosebită, pe 
care prezenţa ei o accentuă şi mai mult. Singurul lucru care nu-i 
plăcea regelui era numele ei. Atunci, inteligenta şi spirituala 
guvernantă îşi luă numele de doamna de Surgeres. Dar cum 
doamna Scarron, care o făcea pe virtuoasa, avea prostul obicei 


de a da tuturor sfaturi, chiar atunci când nu i le cerea nimeni, 
într-o zi, doamna de Montmorency se prefăcu a-i greşi numele 
şi-i spuse doamna de Sug-gere (care sugerează, care dă 
sfaturi). Curtea se amuză copios pe seama acestei porecle; 
supărată, doamna Scarron, cum tocmai îşi cumpărase moşia de 
la Maintenon, îşi schimbă pentru a treia oară numele, de data 
asta zicându-şi doamna de Maintenon. Încetul cu încetul, 
guvernanta copiilor începu să capete asupra regelui o influenţă 
care întristă profund Curtea, cu atât mai mult cu cât acesteia 
veni să i se alăture în curând o alta: influenţa părintelui La 
Chaise. 

Să spunem câteva cuvinte despre acest iezuit, al cărui nume 
îl rostim acum pentru prima oară, şi care a avut o mare 
influenţă asupra epocii de care ne ocupăm. 

Părintele La Chaise era nepotul faimosului părinte Cotton 
confesorul lui Henric al IV-lea. Unchiul său dinspre tată, 
părintele d'Aix, îl făcuse iezuit; cu timpul ajunsese rectorul 
oraşelor Grenoble şi Lyon, apoi egumenul întregului ţinut. Era 
un gentilom ce se trăgea dintr-o familie de vază. Tatăl său 
slujise cu credinţă în Forez şi poate că s-ar fi îmbogăţit dacă n- 
ar fi avut o duzină de copii. Unul din aceşti copii - părintele La 
Chaise - ajunse scutierul arhiepiscopului de Lyon, iar un frate al 
său, egumen. Când iată că în 1675, scutierul fu chemat la Paris 
pentru a-l înlocui pe părintele Ferriez, confesorul regelui, 
părintele La Chaise - spune Saint-Simon - avea un spirit 
mediocru, dar în schimb era cinstit, drept, înţelept, blând şi 
modest, duşman neîmpăcat al delaţiunii şi al violenţei; avea 
onoare, probitate, omenie şi bunătate; era politicos, modest, ba 
chiar respectuos şi, lucru extraordinar, şi el şi fratele său 
păstraseră o vie recunoştinţă, ba chiar o anumită supunere faţă 
de familia de Villeroy pe care o slujiseră odinioară. Era un om cu 
totul dezinteresat. Sigur că au circulat şi pe seama lui destule 
răutăţi, dar austeritatea moravurilor sale a făcut ca ele să se 
risipească de la sine. 

Părintele La Chaise găsi în doamna de Maintenon un. Aliat 
cum nu se poate mai potrivit. Amândoi îşi puseră în gând să-l 
„salveze pe rege de la pierzanie“. Poate că n-ar fi reuşit totuşi 
să-şi atingă țelul propus, dacă o împrejurare neprevăzută n-ar fi 
venit în ajutorul lor. Regele, care fusese întotdeauna sănătos 
tun, făcu un buboi. Cazul era grav şi chirurgia, mult mai 


înapoiată decât în zilele noastre, nu-i dădu prea mari speranţe. 
Părintele La Chaise şi doamna de Maintenon în loc să-l 
liniştească, dimpotrivă, îl speriară şi mai tare, zugrăvindu-i-o 
mai ales, în culori din cele mai negre, pe biata doamnă de 
Montespan care, spuneau ei, „era îngerul lui negru ce-l 
împingea la păcat”., înfricoşat, regele o rugă pe „buna“ 
doamnă de Maintenon să-i comunice doamnei de Montespan nu 
numai că nu mai voia să aibă de a face cu ea, darcă nici măcar 
nu voia s-o mai vadă. Perfida doamnă de Maintenon se lăsă 
îndelung rugată pentru a accepta această însărcinare, 
susţinând că dacă regele avea de gând să se răzgândească, ea 
urma să plătească oalele sparte. In sfârşit, prefăcându-se că 
ezită şi făcând-o pe îndurerata, transmise favoritei rugămintea 
regelui. Lovitura dată doamnei de Montespan era mortală. 
Distrusă, favorita părăsi Parisul şi se închise în palatul din 
Rambouillet. 

Cam tot în acea vreme, Maria-Tereza se îmbolnăvi; făcu un 
abces la subţioară, care la început nu îngrijoră pe nimeni, dar 
care în câteva zile se agravă. Fagon, medicul ei, îi luă sânge şi-i 
dădu un vomitiv; doctorul Gervais, când văzu că regina se 
simte şi mai rău, îşi sfătui colegul să nu-i mai ia încă o dată 
sânge, susţinând că o nouă sângerare o va ucide. Şi aşa a şi 
fost: în ziua de 30 iulie 1683, la ora unsprezece dimineaţă, 
reginei i s-a luat din nou sânge. La ora trei după-amiază era 
moartă. Fusese o femeie de treabă, dar de o ignoranță crasă, 
ca mai toate spaniolele; credea orbeşte în tot ce-i spunea 
regele, fie că era bun sau rău. Avea dinţi negri şi stricaţi, fiindcă 
mânca tot timpul ciocolată, era scurtă şi groasă şi, ca şi 
mătuşă-sa Ana de Austria, minca mult şi des. Îi plăcea enorm 
jocul de cărţi, dar nu câştiga niciodată, fiindcă juca prost. Pe 
rege îl iubea cu patimă. Când se afla în aceeaşi odaie cu ea, nu- 
| slăbea o clipă din ochi, îl devora cu privirea şi se străduia să-i 
preîntâmpine cea mai mică dorinţă. Dacă regele îi surâdea sau 
îi adresa câteva vorbe era veselă toată ziua. Dacă îşi petrecea 
noaptea cu ea râdea bucuroasă şi, frecându-şi mâinile, 
povestea tuturor fericita întâmplare. Regele n-o iubea, dar o 
stima. Aşa că atunci când auzi de moartea ei fu sincer 
îndurerat. 

Cam tot în acea vreme reapăruse la Paris vechea noastră 
cunoştinţă, ducele de Lauzun, care petrecuse între timp ani 


îndelungaţi la închisoarea din Pignerol. După refuzul regelui de a 
i-o da de nevastă pe verişoara sa, domnişoara de Orleans, 
Lauzun o luase de la capăt cu sfidările şi aroganţele sale, uitând 
că-i avea ca duşmani pe Louvois şi pe doamna de Montespan, 
adică pe favorita care-i măgulea regelui orgoliul bărbătesc şi pe 
ministrul care-i măgulea ambiția de mare comandant de oști. 
Fiecare din cei doi începură să-i amintească zilnic lui Ludovic 
când de jignirea adusă favoritei, când de sabia ruptă şi aruncată 
la picioarele regelui, când de dijmuirea averii domnişoarei de 
Orleans, avere din care Lauzun se înfruptase serios sub 
pretextul că se va însura cu Domnişoara. Sătul el însuşi de 
ifosele şi de insolenţele lui Lauzun, regele porunci să fie arestat, 
fapt care se şi petrecu la sfirşitul anului 1671. Arestat de 
domnul d'Artagnan [Charles de Bate, conte d'Artagnan (1611— 
1673), gentilom gascon. Căpitan al muşchetarilor lui Ludovic al 
XIV-lea, apoi aghiotant, a fost ucis în asediul de la Maastricht. A 
devenit ce- lebru datorită romanelor” Cei trei muşchetari” şi” 
După douăzeci de ani” ale lui Al. Dumas (n.tr.)], căpitan- 
locotenent al primei companii de muşchetari ai regelui, Lauzun 
fu închis mai întâi la Pierre-Encis iar de acolo fu mutat la 
Pignerol. 

Lauzun avea patru surori care erau cu toatele foarte sărace. 
Cea mai mare, fostă dumnişoară de onoare a reginei-mame, se 
măritase în 1663 cu Nogent, camerierul Anei de Austria. 
Doamna de Nogent, care era cea mai descurcăreaţă dintre 
toate patru, se ocupă cu atâta grijă şi strădanie de averea 
fratelui ei, încât atunci când acesta ieşi din închisoare era mai 
bogat decât înainte. Domnişoara de Orleans, neconsolată de 
lunga şi aspra detenţie a iubitului ei, făcu tot ce putu ca să-i 
obţină eliberarea; perseverentă, atâta îl pisă pe rege la cap, 
încât acesta se învoi să-i dea drumul lui Lauzun, cu condiţia ca 
Domnişoara să-i cedeze fiului său şi al doamnei de Montespan - 
ducele de Mâine - comitatul Eu, ducatul Aumale şi principatul 
Dombes. Din păcate însă, primele două, împreună cu ducatul 
Saint-Fargeau şi cu frumoasa moşie Thiers din Auvergne îi 
fuseseră dăruite de Domnişoară lui Lauzun. Spolierea era atât 
de flagrantă şi mai ales atât de nedreaptă, încât oricât de mare 
ar fi fost dorinţa prinţesei de a-l revedea pe Lauzun, când auzi 
ce i se cere, aproape că fu gata să renunţe. Dar Louvois şi 
Colbert o asigurară că dacă nu-l determină pe Lauzun să 


cedeze păminturile cerute, se putea să nu-l mai vadă niciodată. 
În sfârşit, în 1679, Lauzun sătul de puşcărie, unde petrecuse 
aproape opt ani, cedă regelui moşiile cerute. La insistenţele 
iubitei sale, căpătă învoirea de a veni la Paris; era încă tânăr, 
mai ironic şi mai răutăcios ca niciodată şi, deşi fusese jecmănit 
fără ruşine de către rege, era totuşi bogat ca un prinţ. Dar cum 
Curtea Franţei nu-l mai interesa, ceru îngăduinţa să plece în 
Anglia, unde-l vom regăsi mai târziu. 

Epoca pe care am parcurs-o şi care s-a ocupat de anii 1670— 
1684, în timpul cărora Ludovic al XIV-lea a trecut de la vârsta 
de treizeci şi doi de ani la cea de patruzeci şi şase, este epoca 
cea mai frumoasă şi mai strălucitoare atât a domniei cât şi a 
vieţii sale. În timpul acestei epoci, regele a făcut din Franţa una 
dintre marile puteri maritime; i-a încredinţat lui Turenne, care s- 
a luptat cu austriecii, o armată de optzeci de mii de oameni; lui 
Conde, care l-a înfruntat pe prinţul de Orania, o armată de 
patruzeci de mii de oameni; a pus pentru a doua oară stăpânire 
pe Franche-Comte, iar după ce Turenne a fost ucis, l-a pus pe 
Conde să-l înfrunte pe Montecuculli; în sfârşit, prin pacea de la 
Nimegue, pe care a impus-o celor patru puteri duşmane, a 
obţinut numeroase beneficii, apărând în ochii vecinilor săi ca 
unul dintre cei mai puternici monarhi din Europa. După asta a 
început construirea portului Toulon, unde au fost adăpostite o 
sută de vase de război, unele având câte o sută de guri de tun 
şi deservite în total de peste şaizeci de mii de mateloţi. In 
sfârşit, o invenţie teribilă, pe care Ludovic o va încerca primul, îi 
va îngădui să bombardeze Algerul, oraşul care nu putea fi 
cucerit cu niciun chip. 

Să nu uităm, de asemenea, să mai consemnăm în această 
perioadă faptul că în august 1679 s-a stins din viaţă cardinalul 
de Retz, fostul coadjuloral Parisului, în jurul căruia s-a făcut 
atâta vâlvă în timpul Frondelor, şi care după douăzeci şi ceva 
de ani murise uitat de toată lumea. 


Capitolul XXXVIII 
1684-1683 
Războiul împotriva Algerului. 
— Inventarea bombelor explozive. 
— Petit-Renau. 


— Primul bombardament. 

— Tratatul de pace. 

— Moartea lui Colbert. 

— Ingroparea acestuia. 

— Războiul împotriva Genovei. 

— Al doilea bombardament. 

— Suspendarea ostilităților. 

— Ambasadorul genovez în fața lui Ludovic al XIV-lea. 

În vremea asta, se pregăteau două expediţii, menite să ridice 
pe cea mai înaltă culme gloria şi faima lui Ludovic al XIV-lea: 
una împotriva Algerului şi alta împotriva Genovei. Să le luăm în 
ordine cronologică şi să începem cu expediţia împotriva 
Algerului. lată mai întii motivele ei: în luna iunie 1681, nişte 
corsari tripolitani puseseră mâna pe câteva bastimente 
franceze, urmărindu-le până pe coasta Provencei. Corsarii se 
înşelaseră însă asupra epocii în care se aflau, fiindcă sub 
Ludovic al XIV-lea nu le mai erau îngăduite asemenea 
cutezanţe. Astfel, fără să-i fi dat careva vreun ordin şi acţionând 
din proprie inițiativă, Duquesne, pe atunci în vârstă de 
şaptezeci şi unu de ani, porni cu cele şapte vase ale sale în 
urmărirea corsarilor, îi ajunse aproape de insula Scio şi-i lovi cu 
atâta putere, încât aceştia, speriaţi, se refugiară în portul 
oraşului cu acclaşi nume, care aparţinea sultanului. Domnul de 
Saint-Aman, ofiţer al flotei franceze, fu expediat la paşa din Scio 
ca să-l poftească pe acesta să-i alunge pe corsari din port, 
spunându-i-se răspicat că dacă nu-i goneşte, flota franceză va 
dărima oraşul până la temelii. Paşa refuză să-şi abandoneze 
prietenii tripolitani. Atunci Duquesne ancoră la o lovitură de tun 
de zidurile oraşului şi începu o asemenea canonadă încât, după 
un sfert de ceas, paşa trimise un parlamentar ca să-i roage pe 
francezi să înceteze focul, arătând că e gata să discute cu 
Duquesne. Afacerea era tocmai pe cale de a se lichida, când 
Duquesne primi ordinul să se întoarcă imediat în Franţa şi să se 
pregătească pentru expediţia împotriva Algerului. Această 
expediţie fusese hotărâtă încă din 1670, epocă în care piraţii 
algerieni puseseră mâna pe câteva nave franceze. Deşi 
francezii le ceruseră stăruitor înapoi, aceştia refuzaseră să le 
dea. Acum, când Ludovic îşi organizase temeinic flota, supărat 
şi de furtul piraţilor tripolitani, se gândi că sosise, în sfârşit, 
momentul să-i pedepsească pe algerieni, în aşa fel încât 


această pedeapsă să le fie pildă tuturor celor care ar mai cuteza 
să-şi însuşească vase franceze. 

Adevărul e că Duquesne se gândise timp îndelungat cum să 
scape de aceşti pirați, un adevărat flagel al Mediteranei; 
scrisese, în acest sens, două memorii în care propunea - într- 
unul— să se închidă intrarea în portul Alger, aşa cum făcuse pe 
vremuri Richelieu cu portul oraşului La Rochelle, iar în celălalt, 
Algerul să fie atacat, ars şi distrus. Colbert citise şi răscitise 
cele două memorii, nehotărindu-se însă pe care din ele să-l 
adopte, când iată că o invenţie neaşteptată veni să ofere 
regelui un mijloc de răzbunare nu numai mult mai rapid, dar şi 
mult mai pe gustul său. Un bărbat de treizeci de ani inventase 
bombele explozive navale. De-acum Ludovic, întocmai ca şi 
Jupiter, putea azvârli oricând trăsnetul asupra muritorilor. 
Inventatorul acestei arme cumplite se numea Bernard Renau 
d'Elitagaray; se născuse în Beam în 1652 şi, din pricină că era 
foarte scund, i se spunea Petit-Renau. Tânărul era nu numai un 
bun matelot ci şi un foarte bun matematician. lute, la orice ora 
de acţiune, visător ca un poet, distrat ca un astronom, când 
studia o problemă devenea calm şi chibzuit ca un consilier 
bătrân. Crescut de domnul Colbert du Terron, intendentul 
oraşului La Rochelle, familiarizat deci din copilărie cu porturile 
şi cu marea, Renau îşi petrecuse tinereţea pe şantierele, în 
arsenalele şi în atelierele unde se construiau navele, însuşindu- 
şi astfel solide cunoştinţe în materie de marină. Renau, ca toţi 
oamenii de valoare care au ca profesori doar practica şi bunul 
simţ, fusese preocupat încă din copilărie de ideea unor inovaţii 
care să perfecţioneze marina; tocmai izbutise să definitiveze 
proiectul unei nave cu viteză şi cu manevre de două ori mai 
mari decât cele existente, când domnul du Terron îl recomandă 
vărului său; acesta, la rândul său, îl recomandă tânărului conte 
de Vermandois, fiul natural al lui Ludovic şi mare amiral al 
Franţei. Intr-o zi, când tocmai se discuta despre noua formă pe 
care s-o aibă vasele franceze, Renau vorbi cu atâta 
competenţă despre felul cum trebuia construită o navă, încât 
antrenat de întrebările celor din jur, trecând de la amănunte la 
ansamblu, propuse un sistem cu totul nou de construcţie. Acest 
sistem, care consta în a uşura pupa şi prora navelor şi a le 
degaja de enormele cetăţui din faţă şi din spate, era un lucru 
atât de simplu, încât toţi cei de faţă se mirară cum de nu le 


venise în minte şi lor. Dar, deşi sistemul a fost adoptat cu mare 
succes mai târziu, rutina, comoditatea şi invidia îi făcură pe 
marinarii închistaţi în vechile lor principii sa se opună la început 
proiectului, declarind că, teoretic, el era foarte frumos, dar că 
practic era cu neputinţă de realizat. Cel mai înverşunat dintre 
toţi fu bătrinul amiral Duquesne, care declară sus şi tare că 
vasele nu puteau renunţa la cele două cetăţui, din faţă şi din 
spate, fiindcă în caz de abordaj, echipajul se putea retrage în 
ele întocmai ca într-o fortăreață. 


— Fortăreţele, spuse Renau, sunt bune pe pământ, unde 
terenul e solid, şi nu pe mare unde puntea ţi se clatină sub 
picioare. Dumneavoastră consideraţi vasele nişte fortărețe şi 
de asta ele înaintează pe mare cu atâta greutate! 

Vorbele erau destul de cutezătoare pentru un bărbat încă 
tânăr şi care lua cuvântul pentru prima oară la un consiliu al 
marinei. La câtăva vreme după asta, în urma unei discuţii pe 
care o avu cu ministrul Colbert, Renau obţinu o primă victorie. 
Colbert auzise despre propunerile tânărului în legătură cu 
forma noilor vase şi, la un moment dat, îl întrebase foarte 
serios ce-ar face el dacă ar fi ministru al marinei. 

— Dacă aş fi ministru al marinei, primul lucru pe care l-aş 
face, răspunse el, ar fi să întemeiez o şcoală de construcţii 
navale. 

Intr-adevăr, până în acea epocă nu exista o şcoală pentru 
astfel de construcţii. In fiecare port se afla câte un meşter 
dulgher, care făcea corabia aşa cum apucase el din bătrâni; 
căpitanii şi inginerii n-aveau voie să asiste, fiindcă meşterul îşi 
păstra cu străşnicie secretul. Or, cum acele vase, cam şubrede 
îi creaseră adesea lui Colbert multe momente de panică, 
ministrul fu încântat de propunerea tinărului şi, după o lună, 
dădu o hotărâre prin care se puneau bazele primelor şcoli de 
construcţii navale în porturile Toulon, Rochefort şi Brest. 


În vremea asta, Renau era preocupat de una dintre cele mai 
mari invenţii ale epocii despre care nu vorbise încă nimănui: 
galiotele cu bombe explozive. Şi iată-ne în epoca în care 
Duquesne fu chemat de urgenţă de la Scio unde-i urmărea pe 
corsarii tripolitani, ca să ia parte la expediţia din Alger. În 
consiliul care avu loc cu acest prilej, se discutară în amănunt 


cele două propuneri ale lui Duquesne privitoare la nimicirea 
Algerului, arătându-se şi părţile lor bune, dar şi cele rele. Renau 
ascultă cu mare atenţie tot ce se spuse, fără să-şi dea nicio 
părere. Colbert, văzându-l că tace, se întoarse spre el şi-l 
întrebă: 

— Ei bine, Renau, ce ai de spus despre cele două propuneri? 

— Monseniore, răspunse tânărul, dacă aş fi eu şeful acestei 
expediţii, aş nimici Algerul cu bombe. 

Răspunsul avu acelaşi efect pe care l-a produs în 1804 
răspunsul lui Fulton care i-a spus lui Napoleon Bonaparte: 

— Sire, dacă aş fi în locul majestăţii-voastre, aş debarca în 
Anglia nu cu vaporul cu zbaturi ci cu vaporul cu aburi. 

Nimeni nu auzise de acele faimoase bombe inventate de 
Renau, aşa că tânărul fu întrebat despre ce anume era vorba. 
Atunci, cu simplitatea lui obişnuită, Renau explică limpede ce 
erau bombele, ce erau mortierele şi cum avea el de gând să 
plaseze acele mortiere pe galiotele sale, de unde urma să 
bombardeze Algerul. Proiectul era atât de măreț, încât ului pe 
toată lumea, dar tocmai din pricina acestei măreţii ale sale 
nimeni nu crezu că s-ar putea realiza vreodată. 

— Aveţi dreptate să nu mă credeţi, spuse Renau, fiindcă n-aţi 
văzut încă nicio probă cu această nouă armă. Când o s-o 
vedeţi, o să mă credeţi. 

Colbert avea un fiu numit de Seignelay. Era un om extrem de 
deştept şi foarte avid de lucruri noi; auzindu-l pe taică-său 
vorbind despre invenţia lui Renau, îşi determină părintele să 
aprobe construirea unei galiote în portul Havre, pentru ca 
tânărul inventator să-şi poată încerca bomba. Ministrul aprobă 
şi Renau, nebun de bucurie, plecă la Havre. Aici, porunci să se 
construiască, sub ochii lui, o corabie uşoară, pe care puse un 
tun de calibru mic, cu care făcu prima probă. Aceasta, reuşind 
cum nu se poate mai bine, Renau îi scrise lui Seignelay să vină 
la Havre şi, în prezenţa lui, mai făcu o a doua probă, care reuşi 
chiar mai bine decât prima. Auzind de acest rezultat nesperat, 
Colbert porunci imediat să se construiască încă două galiote la 
Havre şi alte două la Dunkerque. Dar celebritatea îi aduse 
tânărului inginer şi o mulţime de duşmani. Dacă nu mai puteau 
nega prima invenţie - cea a bombelor care fusese 
experimentată cu atâta succes - aceştia începură să strige că 
galiotele, fiind acum încărcate cu o greutate mult prea mare, 


nu vor mai putea pluti pe apă şi se vor scufunda. 

— Dacă ţineţi neapărat, le răspunse Renau, am să-mi aduc 
galiotele încărcate cu mortiere şi cu bombe de la Dunkerque, la 
Havre şi atunci o să vedem dacă pot pluti sau nu. 

— Foarte bine, spuse Colbert căruia îi plăcu grozav răspunsul 
tânărului, chiar aşa să şi faci! Asta va fi cea mai bună dovadă 
cu care vei închide gurile tuturor acestor răuvoitori! 

În primele zile ale lui decembric, cele două galiote din 
Dunkerque fură gata; Renau se aşeză la cârma uneia din ele, 
prietenul său Combes, la cârma celeilalte şi porniră la drum. 
Dar când ajunseră în Canalul Mânecii. Cerul se acoperi brusc de 
nori. Marea începu a se burzului și nu peste mult izbucni o 
furtună de toată frumuseţea, care ţinu nici mai mult nici mai 
puţin decât şaizeci de ceasuri. Toată lumea era convinsă că 
cele două galiote pieriseră de mult în valuri când, în seara celei 
de a treia zile, fură văzute intrând nevătămate în portul Havre. 
În faţa unei asemenea dovezi de necontestat adusă de Renau 
în privinţa trăiniciei navelor sale, nimeni nu mai putu spune 
nimic. Singura favoare pe care o ceru inginerul, fu să facă parte 
din expediţia împotriva Algerului. Colbert se grăbi să i-o acorde 
şi cele cinci galiote porniră la drum îndreptindu-se spre Toulon 
unde urmau să se întilnească cu flota condusă de Duquesne. 
Rezultatele acelui bombardament se cunosc. Baba-Hassan a 
cerut imediat încetarea ostilităţilor, dar tocmai când urma să 
aibă loc conferinţa de pace, guvernatorul a fost omorit de un 
anume Mezzo-Morte care, proclamindu-se guvernator în locul 
lui, declară că el voia să continuie lupta, deşi Algerul era pe 
jumătate distrus. Din nenorocire, vânturile puternice care suflă 
de obicei în luna septembrie, în aceste locuri, veniră în ajutorul 
piraţilor şi Duquesne fu obligat să plece fără să fi ajuns la 
niciun rezultat. Totuşi, în prima jumătate a lunii aprilie 1684, 
Ludovic izbuti să încheie pace cu aceşti pirați din Barbaria. Prin 
această pace algerienii se angajau: 

1. Să elibereze pe toţi francezii aflaţi în sclavie în regatul 
Alger, iar Franţa să-i elibereze pe toţi piraţii puşi la galere pe 
corăbiile franceze. 

2. Să nu se mai apropie decât la o distanţă de zece leghe de 
coastele franceze. 

3. Să ajute vasele franceze urmărite de duşmanii Franţei sau 
eşuate pe coastele Algerului, să nu ofere ajutor, nicio protecţie 


corsarilor din Barbaria, etc. 

Tratatul fu încheiat pe termen de o sută de ani. 

Astfel se sfârşi campania din Alger, care a costat Franţa 
douăzeci de milioane de livre. Auzind acest lucru, noul 
guvernator al Algerului îi spusese domnului de Tourville: 

— Dacă împăratul ăsta al vostru îmi dădea doar jumătate din 
banii ăştia, distrugeam cu mâna mea Algerul, fără să mai fie 
nevoie de atâta tevatură! 

Cam tot pe atunci, Colbert, în vârstă de şaizeci şi patru de 
ani, muri în casa lui din strada Neuve-des-Petits- Champs. Ura 
împotriva acestui ministru fusese mare. Ludovic al XIV-lea îl ura 
pentru că-l urau Louvois şi doamna de Maintenon, şi pentru că 
presimţea că va fi obligat să-l numească „cel mare“ sau 
„marele Colbert”, ceea ce nu-i convenea deloc; marii seniori îl 
urau pentru că ministrul fusese un nimeni care, cu timpul 
ajunsese: 

„cei mai puternic senior, mesir Jean-Baptiste Colbert, cavaler, 
marchiz de Chateau-Neu-sur-Cher, baron de Soeau şi Lignieres, 
consilier al regelui, comandor şi mare trezorier, ministru şi 
secretar de stat al marinei şi al comandamentelor majestății- 
sale, controlor general al finanțelor, supraintendent şi ordonator 
general al clădirilor“ 

Burghezii îl urau pentru că ordonase suspendarea rentelor de 
la primărie; în sfârşit, poporul îl ura pentru că era bogat şi 
puternic şi pentru că-l împovărase cu tot soiul de legi şi de 
edicte, care mai de care mai grele şi mai ruinătoare. 

Fiind atât de urât de toată lumea, regele nu cuteză să-i facă 
funeralii naţionale, ci porunci să fie îngropat noaptea, pe 
ascuns, în biserica Saint-Eustache. 

Lovit drept în inimă de purtarea crudă a lui Ludovic, care nu 
îngăduise fiului său să vină să-şi îmbrăţişeze tatăl aflat pe 
moarte, Colbert, în ultimele sale clipe, mărturisise celor din jur: 

— Bine că mor şi n-am să mai aud niciodată de acest rege 
nerecunoscător, pentru care am făcut mai mult decât pentru 
bunul Dumnezeu! 

Într-adevăr, ar fi greu să enumerăm aici tot ce a realizat 
Colbert pentru Ludovic; un singur calcul ne va ajuta să ne 
facem o idee despre imensa activitate depusă de acest 
ministru. În 1661, adică în anul în care a fost numit ministru, 
marina franceză avea: 


3 vase de rangul întâi cu 60 până la 70 de tunuri. 

8 vase de rangul doi cu 40 până la 50 de tunuri. 

7 vase de rangul trei cu 30 până la 40 de tunuri. 

3 vase de război pentru transportat armamentul. 

7 vase de pe care se aruncau torţe aprinse. 

In total 30 vase de război. 

In 6 septembrie 1683, adică în anul morţii sale, marina avea: 

12 vase de rangul întii cu 76 până la 120 de tunuri. 

20 de vase de rangul doi cu 64 până la 74 de tunuri. 

39 vase de rangul trei cu 50 până la 60 de tunuri. 

25 vase de rangul patru cu 40 până la 50 de tunuri. 

20 vase de rangul cinci cu 24 până la 30 de tunuri. 

25 de vase de rangul şase cu 6 până la 24 de tunuri. 

7 vase de aruncat torţe, de 100 până la 300 de tone. 

20 de vase de război de 80 până la 300 de tone. 

17 bărci lungi. 

În total 186 bastimente de război, fără a mai pune la 
socoteală cele 68 de bastimente aflate în construcţie, ceea ce 
făcea 254 de vase. 

Atâta vreme cât trăise Colbert, acest mare partizan al păcii, 
Louvois, rivalul şi mai ales duşmanul său, dorise cu ardoare 
războiul, întâi pentru că el potolea acea sete continuă de faimă 
a lui Ludovic al XIV-lea, apoi pentru că făcea ca el, Louvois, să 
fie absolut indispensabil stă- pânului său; dar Colbert odată 
mort, Louvois deveni supraintendent al clădirilor şi, în această 
calitate, începu să dorească la rândul lui pacea, socotind că 
regele va fi tot atât de avid de construcţii somptuoase, pe cât 
fusese de gloria câştigată în războaie. De data asta, cel care 
dori cu ardoare războaiele fu domnul de Seignelay, fiul lui 
Colbert; numit ministru al marinei, el schimbă teatrul 
operaţiunilor din Flandra şi Austria şi-l aduse în Mediterana şi 
pe Ocean. Tot el fu şi cel care organiză expediţia împotriva 
Genovei. Ludovic avea împotriva acestci cetăţi câteva motive 
serioase de nemulţumire şi anume: 

1. Că genovezii vânduseră pulbere şi arme algerienilor cu 

care Franţa era în război; 

2. Că refuzaseră trecerea prin Savoia a sării trimisă de 

Mantua în Franţa; 

3. Că ar fi rostit cuvinte injurioase la adresa lui Ludovic, etc. 

Flota care trebuia să răzbune onoarea regelui plecă din 


Toulon în 10 mai 1684 şi ajunse în faţa Genovei în 17 mai. 
Bineînţeles că fu pusă din nou în aplicare teribila invenţie a lui 
Renau: trei mii de bombe au fost aruncate asupra acelui superb 
oraş, toate periferiile arse şi cea mai mare parte a palatelor sale 
transformate în cenuşă. Pagubele pricinuite de acest 
bombardament au fost evaluate cam la o sută de milioane de 
livre. 

Seignelay, care a luat parte la acest atac, i-a adus la 
cunoştinţă dogelui că dacă n-avea de gând să-i dea satisfacţie 
regelui, urma să se întoarcă în anul următor şi să distrugă tot 
ce mai rămăsese. În februarie 1685, genovezii, speriaţi, au 
cerut pace. Primul articol al acestui tratat de pace prevedea 
următorul lucru: 

„Dogele şi patru senatori se vor afla în aprilie următor la 
Marsilia, de unde se vor îndrepta de îndată spre oraşul unde se 
va afla atunci majestatea-sa. Când vor fi admişi în audiență, 
îmbrăcați în hainele lor de ceremonie, dogele îşi va exprima, în 
numele republicii, extremul regret de a fi displăcut majestății- 
sale, alegând cuvintele cele mai pline de umilință şi de căință, 
dar şi cele mai respectuoase, încât majestatea-sa să simtă 
oarecare tragere de inimă în a ierta această republică, 
arătându-se, pe viitor, binevoitoare față de ea.” 

În virtutea acestui articol, dogele plecă din Genova în 29 
martie 1685, împreună cu patru senatori; în 18 aprilie ajunse la 
Paris, unde fu găzduit într-o casă din foburgul Saint-Germain şi 
unde aşteptă aproape o lună de zile până să fie primit în 
audienţă. 

1 În sfârşit, în 15 mai, fu anunţat să se prezinte la rege, care- 
| primi în noul palat din Versailles; acest palat era atât de 
frumos, încât lăsase cu mult în urmă toate celelalte reşedinţe 
regale. Pentru a ajunge la acest rezultat, regele făcuse aproape 
imposibilul: poruncise să se transporte copacii uriaşi din 
pădurile de la Fontainebleau, de la Marly şi de la Saint-Germain, 
în grădinile de la Versailles, să se aducă piatră pentru 
construcţie din creierul munţilor, marmură de cea mai bună 
calitate din Italia şi apă de la mari depărtări. Pe marginea 
aleilor de carpeni fură aşezate grupurile statuare executate de 
Coysevox!, Girardon?, Desjardins *şi Puget‘. Plafoanele pictate 
de Lebrun şi Mignard’ înfăţişau o întreagă lume mitologică, în 
care Ludovic poruncise să 


1 Antoine Coysevox (1640—1710), sculptor francez, născut la 
Lyon, autorul Cailor înaripați din Tuileries, al Nimfei cu scoica şi 
al mai multor busturi reprezentând celebrităţi ale vremii, ca de 
pildă, pe Marele Conde (n.tr.); 

2 Frangois Girardon (1628—1715), sculptor francez, 
reprezentant al clascismului fastuos de la Versailles. Printre 
cele mai de seamă lucrări ale sale se număr: Răpirea 
Proserpinei, Apollo slujit de nimfe, Pattas-Atena (n.tr.). 

3 Martin Van den Bogaert, zis Desjardins (1640—1694), 
sculptor francez de origine olandeză. A executat o serie de 
sculpturi celebre pentru palatul Versailles, dintre care amintim: 
Diana precum şi o minunată statuie ecvestră a lai Ludovic al 
XIV-lea, din care nu s-au mai păstrat decât basoreliefurile aflate 
acum la Luvru (n.tr.). 

4 Pierre Puget (1620—1G94), sculptor francez născut la 
Marsilia. Baroc şi realist, în contradicție cu arta oficială a vremii 
sale, este printre altele, autorul a clanțelor de la vechea 
Primărie din Toulon (n.tr.). 

5 Nicolas Mignard zis Mignard din Avignon (1606—1668), 
pictor francez care i-a făcut portretul lui Ludovic al XIV-lea. 
Fratele său Pierre, zis Romanul (1612—1695), după ce a 
decorat Domul din Val-de-Grâce, a devenit portretistul oficial al 
Curţii şi i-a succedat lui Lebrun In toate slujbele avute de acesta 
(n.tr.). 
fie inclusă şi familia sa. Doar capela nu era încă terminată. 
Regele îşi aşezase tronul la capătul galeriei, alături de Salonul 
Păcii. In ziua audienței, marele apartament şi galeria erau pline 
de curteni. Dogele sosi, urmat de cei patru senatori, şi fu primit 
de Ludovic, care de îndată ce-l zări îşi puse imediat pălăria pe 
cap; dogele şi-o puse şi el, apoi îşi rosti cu mare grijă discursul, 
în termenii specificaţi în tratatul de pace. 

Discursul, e adevărat, fu umil, dar cel care-l rosti fu mândru 
şi demn. După ce isprăvi, se descoperi şi odată cu el şi prinții 
din suita regelui. După-amiază dogele fu poftit la Delfinul 
Franţei şi la ceilalţi prinți. După câteva zile fu din nou poftit la 
Versailles, unde i se făcu cinstea de a asista la scularea 
regelui, la masa şi la balul dat de acesta. La plecare, i se dărui 
o splendidă cutie de aur, în care se afla portretul lui Ludovic 
precum şi câteva tapiserii de mare preţ de la Gobelins. După 
ce se văzură afară, senatorii genovezi, uluiţi de bogăţia pe 


care o con- templaseră, îl întrebară pe doge ce anume îl 
mirase cel mai mult la Versailles. 
— Faptul că m-am văzut acolo, le răspunse acesta. 


Capitolul XXXIX 

Privire asupra literaturii, ştiinţelor şi artelor frumoase în 
această epocă. 

— Moliere, La Fontaine, Bossuet, doamna de Sevigne, 
Fenelon, La Rochefoucauld, Pascal, Boileau, doamna de La 
Fayette, Saint-Sinion, Quinault, Lully. 

— Pictura, sculptura arhitectura. 

— Literatura şi ştiinţele în Anglia, Germania, Italia şi Spania 
- Progresul industriei franceze în această perioadă. 

— Înfrumuseţarea Parisului. 

— Progresul artei militare. 

— Marele Delfin şi fiii săi. 

— O zi din viața lui Ludovic al XIV-lea. 

— Eticheta Curţii sale. 

Să adăstăm un moment asupra culmii unde Ludovic urcase cu 
atâta greutate şi de pe care, în ciuda tacticei sale divinităţi - 
supus şi el slăbiciunilor omeneşti - va trebui în curând să 
coboare. 

Corneille murise şi odată cu el pierise şi ultimul reflex al 
literaturii spaniole în Franţa; sceptrul tragediei este preluat de 
Racine, adică de eleganța modernă şi de imitaţia greacă; 
bineînţeles că această imitație îşi pierde forma sa antică nu ca 
să ia o formă franceză ci ca să se plece în faţa gustului şi 
capriciilor lui Ludovic. 

Moliere, care n-a avut înaintaşi şi care nu va avea urmaşi, 
rămâne cel mai de seamă dramaturg al epocii, deşi Boileau nu 
pierde niciun prilej să-l defăimeze şi să-i conteste meritele. 
După Tartuffe şi Mizantropul, dă la iveală, acele admirabile 
farse, care au rămas, după mai bine de două secole, adevărate 
modele de bun-simţ şi veselie. 

La Fontaine, care face parte din curtea doamnei de 
Montespan, dă, din când în când, la iveală câte una din acele 
incomparabile fabule ale sale, căci, deşi inspirate de scrierile lui 
Esop şi Pilpay ele continuă să rămână adevărate capodopere 
de fineţe şi bonomie. 


Bossuet scrie /storia universală şi admirabilele sale Orații 
funebre. Prima o scrisese în 1667, la moartea reginei-mame, a 
doua în 1669, intitulată £/ogiul/ funebru adus reginei Angliei, 
privită ca o adevărată capodopera a genului până în 1670, 
când apăru cea închinată Henriettei, soţia lui Filip de Orleans. 

Bussy-Rabutin scrie /storia amoroasă a galilor - unul dintre 
cele mai curioase documente privind intrigile galante din acea 
epocă - pe care l-a scris în timp ce se afla la Bastilia. 

Doamna de Sevigne face risipă de Scrisorile sale. Adevărate 
modele de spirit, de limbă şi de lipsă de sensibilitate, dacă nu 
cumva luăm drept sensibilitate „sensibleriile” sale adresate 
doamnei de Grignan. Doamna de Coulanges nu se lasă nici ea 
mai prejos, şi scrie epistole tot atât de frumoase ca şi ale ei. 

Fenelon, discipolul şi prietenul lui Bossuet, care va deveni 
mai târziu rivalul şi apoi duşmanul său, îşi începe Aventurile lui 
Teleinaque. Dacă această carte a slujit, aşa cum s-a spus, la 
educarea ducelui de Bourgogne, atunci pare cel puţin ciudat să 
pui în mâna unui fiu al Franţei o carte care începe cu iubirea 
dintre Calipso şi Eucharis şi care se termină cu o critică 
vehementă a strămoşului micului duce, cu atât mai mult cu cât 
în triumfătorul şi orgoliosul Sesostris îl recunoaştem pe Ludovic 
al XIV-lea, iar în Protesilas, duşmanul neîmpăcat al marilor 
căpitani, pe Louvois care l-a persecutat pe Turenne şi l-a 
anihilat pe Conde. 

La Rochefoucauld, pe care l-am văzut mare frondeur şi mare 
îndrăgostit, încetează să mai fie îndrăgostit, dar continuă să 
rămână frondeur. Rănile primite din pricina doamnei de 
Longueville l-au făcut mizantrop, aşa că s-a apucat să-şi scrie 
renumitele Maxime. 

În 1656, Pascal dă la iveală Scrisorile provinciale, carte 
completată mai târziu de celebrul profesor de istorie Jules 
Michelet. Toată lumea ştie ce succes au avut aceste Provinciale; 
dar ceea ce nu ştie toată lumea e faptul că, într-o zi, episcopul 
de Lucon întrebându-l pe Bossuet ce lucrare i-ar fi plăcut să 
scrie, dacă nu le-ar fi scris pe al sale, acesta răspunsese: 

— Scrisorile provinciale 

Boileau, care încetase să mai scrie de când Ludovic încetase 
să mai lupte şi să mai învingă, nemaiavând de descris nici 
campania din Olanda, nici trecerea Rinului, se hotărî să dea la 
iveală Arta poetică, Satirele şi Lutrk. Doamna de La Fayette 


isprăveşte de scris /storia Doamnei Henriette a Angliei, doamna 
de Caylus, romanele sale, iar doamna de Deshoulilieres, /dilele. 

Fontenelle născoceşte Lumile [Titlul exact. Discuţii asupra 
pluralității lumilor, (n.tr.)] şi-şi plimbă cititorii prin ţara 
himerelor, pe unde după douăzeci de ani avea să se plimbe şi 
Descartes. 

Saint-Simon, aproape un copil, ia note după care va scrie mai 
târziu admirabilele sale Memorii. 

Pictura începuse să se afirme încă de pe vremea lui Ludovic 
al XIII-lea. Rubens, venind s-o picteze pe Maria de Medicis, îl 
admirase pe Poussin, iar Lebrun preţuia mai mult decât toţi 
pictorii pe care-i avea Italia în vremea aceea. 

Trebuie să spunem un cuvânt şi despre arhitecţi, deşi 
niciunul din arhitecţii noştri cu faimă nu se pot compara cu acei 
arhitecţi anonimi care au ridicat catedrala Notre Dame, 
catedralele din Reims, Rouen, Strasbourg, Beiuivais, Caudebec, 
bisericile şi primăriile presărate pretutindeni, pe pământul 
francez, şi care au înflorit ca o splendidă vegetaţie de piatră, 
începând din secolul al X-lea şi până în al XVI-lea. 

Dintre lucrările mai importante realizate în timpul domniei lui 
Ludovic, trebuie amintit faptul că în 1667 Coberi a pus bazele 
Academiei de Pictură din Roma, iar în 1671 ale Academiei de 
Arhitectură din Paris. 

Sculptura era mai privilegiată decât arhitectura; când Bernini 
a solicitat să vină în Franţa şi să construiască acea faimoasă 
colonadă a Luvrului, a ajuns la Toulon, primul lucru pe care l-a 
văzut în acest oraş a fost faţada primăriei, susţinută de două 
cariatide sculptate de Puget. S-a oprit în faţa lor şi, după ce le-a 
privit cu atenţie vreun sfert de ceas, a spus: 

— N-aveţi nevoie de artişti de la Roma când aveţi un, 
asemenea om în Franţa! 

Şi Bernini avea dreptate. Palatul de la Versailles a constituit 
el singur cea mai apreciată şcoală de sculptură din Franţa, unde 
marmora şi bronzul au înflorit sub dalta şi ciocanul lui Girardon 
mai repede decât copacii mângâiaţi de aripile moi ale ploii şi 
ale vintului. 

La rândul ei, Europa părea că vrea să se ia la întrecere cu 
Franţa. Lui Shakespeare, acel rege al dramei şi poeziei, mai 
mare decât toţi poeţii şi dramaturgii englezi la un loc, îi 
urmează Dryden, Milton şi Pope, adică elegia, epopeea şi 


filosofia. În afară de ei, Marsham studiază Egiptul, Hyde - 
Persia, Sale - Turcia; astronomul Halley, marinar pe unul din 
vasele regelui, fixează poziţia stelelor la Polul Nord şi determină 
variațiile busolei în diversele colţuri ale pământului, iar Newton 
descoperă, la douăzeci şi patru de ani, calculul infinitezimal. 

Dacă ne aruncăm privirea spre nord vedem că nici ţările de 
aici nu rămân mai prejos. Helvetius trimite din Danzig un 
raport în care este determinată poziţia exactă a lunii; Leibnitz, 
savant, jurisconsult, filosof, teolog şi poet îi dispută lui Newton 
uluitoarea sa descoperire, după cum Amerigo Vespucci îi 
dispută lui Columb descoperirea Americii. Până şi Holsteinul îl 
dă pe Mercator, precursorul lui Newton în geometrie. 

ltalia luptă din greu cu trecutul: nenorocirea ei consta în 
faptul de a fi avut un Dante şi un Petrarca, apoi pe Ariosto, 
Rafael, Michelangelo, Tasso, Galileo Galilei. Din pricina acestor 
titani, acum nu mai poate rosti decât cu umilinţă nişte nume 
ca: Chiabrena, Lappi, Felicaia, Cassini, Maffei, Bianchini. 

Spania, care nu mai are savanţi încă de pe vremea arabilor, 
care nu mai are poeţi de la Calderon de la Barca şi Lope de 
Vega, nici pictori de la Murillo şi Velasquez, nici regi de la Carol 
Quintul şi Filip al II-lea, începe să decadă şi Ludovic, care ştie 
de la nepoata sa Maria-Luiza cât de neputincios este Carol al 
II-lea, pregăteşte pentru unul din fiii săi tronul acestei ţări lipsit 
de moştenitori direcţi. 

Dar Franţa nu este superioară tuturor ţărilor din jur numai 
prin ştiinţă şi artă, ci şi prin industrie. Fiecare an al 
ministeriatului lui Colbert este marcat nu numai de câteva 
capodopere ale lui Corneille, Moliere sau Racine, de fondarea 
unei Academii, de inaugurarea unui teatru, ci şi de înfiinţarea 
unei noi manufacturi. Sub Henric al IV-lea şi Ludovic al XIII-lea 
nu existau alte pânzeturi fine decât cele aduse din Olanda şi 
Anglia; în 1669, în Franţa se pot număra 44.200 de meseriaşi, 
iar în 1680, Ludovic încurajează cu atâta râvnă manufacturile, 
alocând pentru fiecare breaslă câte două mii de livre, încât 
acum pânzeturile din Abbeville sunt cu mult mai frumoase 
decât cele aduse din străinătate. Mătăsurile urmează şi ele 
acelaşi drum. În sudul ţării sunt plantați duzi, şi iată că, în mai 
puţin de zece ani, mătasea făcută în Franţa aduce tării un 
venit de cincizeci de milioane de livre pe an. 

Covoarele se aduceau şi ele până atunci tot din străinătate, 


adică din Turcia şi din Persia. Începind din 1670, covoarele din 
Savonnerie le detronează pe cele orientale;. Cine citeşte 
vechile cronici din secolele XV şi XVI, vede cum ducii de 
Bourgogne dăruiesc prinților şi suveranilor Europei şi Asiei 
nişte magnifice covoare făcute în Flandra. Acum, Ludovic al 
XIV-lea posedă cele mai frumoase tapiserii din lume, 
provenind din vastele ateliere de la Gobelins unde trudesc 
peste opt sute de lucrători care pot reproduce în războiul de 
ţesut cele mai frumoase tablouri de Rafael sau Lebrun. Nici 
dantelele nu rămân în urma celor din Italia sau din Malines. In 
acest scop au fost aduse în Franţa treizeci de dantelărese din 
Veneţia şi două sute din Fâandra, cărora li s-au încredinţat ca 
să le înveţe meserie, o mie şase sute de ucenice. 

Încă din 1666 au început să se facă în Franţa oglinzi tot atât 
de frumoase ca şi cele din Veneţia; dar pe Ludovic nu-l 
interesează să realizeze un lucru pe care-l realizează şi vecinii 
săi, ci ţine cu tot dinadinsul să-i întreacă. Aşa se face că, după 
zece ani, oglinzile făcute în Franţa erau cele mai mari, cele 
mai frumoase şi cele mai pure din întreaga Europă. In fiece 
an, regele cumpără de un milion de livre obiecte de artă din 
întreaga lume, obiecte care constituie fondul Loteriei sale; 
această Loterie era un mijloc ingenios de a face daruri 
doamnelor de la Curtea sa. Spunem doamne, fiindcă începind 
din 1673 domnişoarele de onoare fuseseră înlăturate. La urma 
urmei nimeni nu ştia mai bine decât Ludovic cam ce fel de 
„domnişoare” erau acestea. Odată cu ele au dispărut şi 
aventurile galante şi mai ales scandalurile care se iscau zilnic 
din pricina lor. Doamnele de onoare aveau bărbaţi şi mai ales 
neamuri, care ştiau să le ţină bine în frâu. 

Când Ludovic al XIV-lea s-a înapoiat la Paris, după fuga sa la 
Saint-Germain şi după expediţia de la Bordeaux, regăsi intact 
Parisul lui Henric al IV-lea şi al lui Ludovic al XIII-lea, adică un 
oraş prost pavat, prost luminat, întreţinut de mântuială ziua şi 
păzit ca vai de lume noaptea. Boileuu arată într-una din 
satirele sale că era o adevărată cutezanţă să te plimbi pe 
stradă, vara, după ora nouă seara, iar iarna după ora şase. 
Ludovic porunci să se paveze şi să se curețe străzile. Să se 
aprindă cinci mii de felinare, să se repare vechile porţi ale 
Parisului şi să se construiască alte două; institui, de asemenea, 
un număr de gărzi pe jos şi călare şi numi un magistrat unic al 


poliţiei. 

Tot sub domnia acestui rege a fost creată şi armata, înainte 
de Ludovic al XIV-lea existau nişte oşti, dar nu existau ostaşi. In 
1667 au fost create primele herghelii de iepe menite să dea caii 
necesari cavaleriei, cai care lipsiseră întotdeauna Franţei; 
infanteria adoptă, ca armă principală, baioneta. Inainte de 
Ludovic al XIV-lea, artileria nu exista. Regele fondează în acest 
sens şcolile din Douai şi Strasbourg, creează un regiment de 
bombardieri - folosindu-se din plin de invenţia lui Renau, 
invenţie care va deveni cu timpul una dintre cele mai 
distrugătoare - şi un regiment de husari, constituie un corp de 
ingineri care - elevi ai lui Vauban - vor construi şi vor repara o 
sută cincizeci de oraşe fortificate şi instituie ordinul Saint-Louis, 
pentru care nu trebuie să faci dovadă că ai sânge albastru, ca 
pentru ordinele Saint-Esprit şi Saint-Michel. Astfel armata sa, 
care în 1672 uluieşte Europa prin numărul ei mare de soldaţi 
(180.000), ajunge, în numai doisprezece ani, la 450.000 de 
oameni. Aceste oşti sunt comandate, rând pe rând, de Conde, 
Turenne şi Luxembourg, care şi-au cucerit faima de mari 
generali. 

Am arătat mai înainte cât de puternică devenise flota 
comandată de Duquesne, Jean-Bart şi Tourville, flotă superioară 
altor ţări şi aproape egală cu flota Angliei. 

Acum, după ce am trecut în revistă poeţii, savanții, artiştii 
care au constituit gloria lui Ludovic al XIV-lea, și ne-am aruncat 
privirea asupra armatei, generalilor şi amiralilor care au 
constituit puterea acestui rege, să ne întoarcem ochii asupra 
celor meniţi să constituie fericirea lui, adică asupra copiilor. 

În epoca în care ne aflăm, adică spre sfârşitul anului 1684, 
Ludovic al XIV-lea are un fiu legitim numit Monseniorul Louis 
sau Marele Delfin; instruit de Bossuet, preceptorul său, îşi 
însuşise de la acest profesor câteva calităţi de prim rang care n- 
au putut totuşi precumpăni marea cantitate de cusururi 
moştenite de la strămoşii săi. Acest prinţ, care n-a urât 
niciodată pe nimeni, dar nici n-a iubit pe nimeni, era foarte 
răutăcios. Cea mai mare plăcere a sa era să-i necăjească pe cei 
din jur; în plus, avea o fire cum nu se poate mai sucită; când îl 
credeai mai bine dispus, tocmai atunci era mai supărat, iar când 
bănuiai că e întors pe dos, el era în cea mai bună dispoziţie. Era 
atât de ascuns, încât nimeni nu i-a putut dibui vreodată firea. 


Prinţesa Palatină, care a trăit douăzeci şi cinci de ani alături de 
el, mărturisea că nu mai văzuse un om mai ciudat şi mai ascuns 
ca Marele Delfin. Nu se putea spune despre el că ar fi avut 
spirit, dar nici că era prost; meritul său deosebit - dacă acest 
lucru poate fi un merit - consta în faptul că sesiza imediat nu 
numai ridicolul celor din jur, ci de multe ori chiar şi pe al său; 
deşi părea indiferent şi distrat, observa totul, după care 
povestea în amănunt faptele, ironizând şi luând peste picior pe 
toată lumea. Cea mai mare teamă a lui era să fie rege, nu 
pentru că n-ar fi fost în stare să cârmuiască o ţară ci pentru că 
trebuia să se împovăreze cu o serie de răspunderi. Intr-adevăr, 
Marele Delfin era de o lene fără pereche, din pricina căreia îşi 
neglija adesea chiar treburile cele mai importante. In locul 
sceptrului şi al co- roanci, prefera trândăveala. Îşi petrecea 
întreaga zi tolănit pe câte o canapea sau răsturnat în câte un 
fotoliu, lovindu-şi uşor cu o biciuşcă de care nu se despărţea 
niciodată, când un pantof, când pe celălalt. Nu l-a auzit nimeni 
exprimându-şi o părere, nici în artă, nici în literatură, nici în 
politică. Totuşi, când se nimerea să vorbească şi când era bine 
dispus, se exprima cu nobleţe şi eleganţă; alteori însă părea 
prostia personificată. Îi era groază de curteni şi de favoriţi - de 
altfel n-a avut niciodată vreun prieten - ceea ce nu-l împiedica 
să fie ahtiat după favoruri. Preocuparea lui de bază era 
strădania de a nu i se citi gândurile, iar când, din întâmplare, 
cineva izbutea totuşi să i le ghicească, aproape că turba de 
furie. Un respect prea mare îl deranja, lipsa de respect îl jignea. 
Râdea destul de des şi din toată inima. Faţă de rege era supus 
şi temător. Am spus că n-a urât şi n-a iubit niciodată pe nimeni, 
totuşi singura persoană pe care n-o putea suferi era doamna de 
Maintenon. 


În epoca în care ne aflăm, Marele Delfin era însurat cu Maria- 
Ana de Bavaria şi avea deocamdată doi băieţi: pe Ludovic, duce 
de Bourgogne care-l avu ca profesor pe Fenelon, şi pe Filip, 
duce de Anjou, care a devenit mai târziu rege al Spaniei. 
Deocamdată n-avem ce spune mai mult despre ei pentru că 
unul avea doi ani şi jumătate iar celălalt doar optsprezece luni. 

În afară de fiul său legitim şi de cei doi nepoți ai săi, Ludovic 
al XIV-lea, mai avea o mulţime de copii naturali, toţi recunoscuţi 
oficial de el; şi anume: domnişoara de Blois, fiica Louisei de La 


Valliere, care s-a măritat cu fiul prinţului de Conti; ducele de 
Maine, însurat cu Louise de Conde; domnişoara de Nantes, 
măritată cu ducele de Bourbon; a doua domnişoară de Blois, 
măritată cu ducele de Orleans şi contele de Toulouse, însurat cu 
domnişoara de Noailles. 

Să spunem câteva cuvinte şi despre copiii naturali ai lui 
Ludovic al XIV-lea, care s-au prăpădit: unul era băiatul 
domnişoarei de La Valliere, celălalt al doamnei de Montespan. 
Primul era contele de Vermandois, amiral al Franţei; al doilea, 
contele de Vexin, abate de Saint-Denis. Contele de Vermandois 
a murit la Courtray, iar moartea sa a lost atât de neaşteptată, 
încât a dat loc la tot soiul de bănuieli. Era politicos, bine făcut, 
arătos, deşi privea puţin saşiu. Insă era atât de destrăbălat la o 
vârstă la care alţi tineri abia ies din copilărie, încât speriase 
întreaga Curte şi-l mâniase atât de tare pe rege, încât acesta n- 
a mai vrut să-l vadă un an de zile. Vă închipuiţi cam de la ce 
vârstă trebuie să fi apucat pe un asemenea drum, dacă atunci 
când a murit abia împlinise şaisprezece ani. Contele de Vexin 
avea unsprezece ani când s-a prăpădit, dar spre deosebire de 
frate-său care a murit din pricina destrăbălării, acest copil a 
pierit din prea multă silinţă şi dragoste de carte, căci toată ziua 
nu făcea altceva decât să înveţe. 

Acum, împrumutând unele amănunte din Memoriile lui Saint- 
Simon şi din Ceremonialul regilor, să urmărim o zi din viaţa 
regelui Franţei. 

În jurul orei opt, în timp ce regele mai dormea încă, un ofiţer 
punea lemne pe foc în odaia lui, pajii întredeschideau încet 
ferestrele, luau gustarea [Gustarea aceasta se compunea dintr- 
o ceaşcă de supă, dintr-un pui la frigare, pâine, vin și apă 
(n.tr.)] pregătită pentru noapte, în cazul în care regelui i s-ar fi 
făcut foame, mortierul [Mortierul era un mic vas de argint, de 
forma unei piuliței care se umplea cu apă şi în apa asta plutea 
o luminare de ceară galbenă. Era de fapt, un fel de veioză, mult 
mal mare şi mai luxoasă decât veiozele obişnuite (n.tr.)] şi 
patul de veghe [Patul de veghe era patul în care dormea 
valetul de cameră (n.r.)]. 

După asta, primul valet de cameră, care dormise în odaia 
regelui şi care între timp se îmbrăcase, în anticamera, intra în 
odaie şi aştepta până ce pendula bătea opt şi jumătate. Apoi, 
înainte ca sunetul ei să se stingă, îl trezea pe rege. Imediat 


intrau primul chirurg, primul medic şi doica regelui; doica îl 
îmbrăţişa, cei doi îi făceau o scurtă frecţie, iar dacă era 
transpirat îl ajutau să-şi schimbe cămaşa. La nouă şi un sfert 
era chemat marele şamblean, iar în lipsa lui primul gentilom de 
cameră; odată cu ei intrau o droaie de curteni. Unul dintre ei se 
repezea şi dădea la o parte perdelele patului, iar un altul îi 
întindea agheasma aflata într-un agheasmatar, la capătul 
patului. Curtenii rămâneau o vreme în odaie şi profitau de 
acest răgaz pentru a-i cere regelui diverse favoruri. Când 
nimeni n-avea nimic de cerut, cel care adusese agheasma 
aducea şi cartea de rugăciuni, şi trecea, împreună cu regele, în 
cabinetul de alături. Rugăciunea odată terminată, regele îi 
chema în cabinet şi pe ceilalţi; apoi şambelanul îi aducea 
hainele; din două în două zile un bărbier venea să-l radă. Cum 
nu avea în odaie nicio măsuţă de toaletă, regelui i se întindea o 
oglindă. După asta Ludovic comunica celor de faţă ce urma să 
facă în ziua respectivă. Programul era respectat cu mare 
stricteţe şi numai în cazuri foarte grave era îngăduită abaterea 
de la el. Pe urmă, toată lumea se retrăgea şi nu mai rămâneau 
în odaia regelui decât copiii lui şi preceptorii acestora. In 
vremea asta, toată Curtea aştepta în galerie de artă; la Trianon 
şi la Meudon, în odăile din faţă; la Fontainebleau, în 
anticameră. După ce plecau copiii, urma perioada de 
„răstimp”. În acest „răstimp”, regele dădea audienţe; era 
momentul primirii miniştrilor străini, în prezenţa domnului de 
Torcy. Acestea erau aşa-numitele „audienţe secrete”, pentru a 
le deosebi de cele date, fără nicio ceremonie, în faţa patului, 
sau la ieşirea de la rugăciune, şi care se numeau „audienţe 
particulare”, sau de cele date cu multă ceremonie, 
ambasadorilor. 

Pe urmă regele se îndrepta spre capelă, unde muzicanţii săi 
cântau un menuet. Din odaie până la capelă, Ludovic chema pe 
câte cineva lângă el „pentru a-i adresa cuvântul“. Pe urmă, 
intra în galerie. Între timp, în odaia regelui se aduna consiliul. 
Cu asta, dimineaţa era ca şi terminată, pentru că de obicei 
consiliul ţinea până la douăsprezece jumătate sau unu. La ora 
unu urma masa. De obicei regele minca singur în camera sa, pe 
o masă patrată, vizavi de fereastra din mijloc; masa era mai 
mult sau mai puţin îmbelşugată, după cum poruncise el încă de 
cu seară; dar chiar şi în cazul unei mese „foarte modeste”, 


bucatele erau foarte copioase, căci regele mânca foarte mult. 
Masa odată pusă, intrau în odaie curtenii. Primul gentilom îl 
anunţa foarte pompos pe rege că e servit; regele se aşeza la 
masă şi marele şambelan începea să-l servească. Uneori, dar 
foarte rar, Marele Delfin şi copiii săi asistau la această masă, în 
picioare. Uneori Domnul îi întindea şervetul şi deşi fratele 
regelui, stătea şi el, ca toţi ceilalţi, în picioare. După ce-l 
servea, îndeplinind astfel oficiul de mare şambelan, regele 
catadicsea să-l întrebe dacă nu voia să stea jos. Domnul făcea, 
umil o reverență, după care Ludovic poruncea să i se aducă un 
scaun. Scaunul era de fapt un taburet, care era aşezat în 
spatele regelui. Domnul continua să stea în picioare, până când 
regele îi spunea a doua oară: 

— Aşază-te, frate! 

În sfârşit, Domnul se aşeza şi rămânea pironit pe taburet 
până la sfârşitul mesei, când se ridica şi-i întindea din nou 
şervetul, fratelui său. Nicio doamnă nu lua parte la această 
masă, afară de soţia mareşalului de La Mothe, care se bucura 
de acest privilegiu având în vedere că era guvernanta copiilor 
Franţei; dar şi ea era poftită foarte rar; de îndată însă ce 
apărea, i se aducea imediat un scaun, fiindcă era ducesă. 

Mesele de gală erau extrem de rare şi ele aveau loc de obicei 
la Fontainebleau, cu prilejul marilor sărbători. După ce se ridica 
de la masă, regele intra în cabinetul său. Curtenii aveau din 
nou prilejul să-i vorbească, dar numai câteva minute, după care 
toată lumea se retrăgea, afară de primul medic şi de valetul de 
cameră. Momentele care urmau erau din nou dăruite copiilor; 
dacă Marele Delfin nu apucase să-l vadă în cursul dimineţii, 
venea şi stătea puţin de vorbă cu regele. După ce copiii plecau, 
Ludovic dădea de mâncare câinilor şi se juca o vreme cu ei. 
Apoi îşi schimba hainele, în faţa unui mic număr de gentilomi, 
pe care-i poftise între timp şambelanul. După ce isprăvea de 
îmbrăcat, Ludovic ieşea pe uşa din spate, cobora o mică scară 
şi intra în Curtea de Marmoră, de unde se urca în caleaşca sa. 
Lui Ludovic nu numai că-i plăcea aerul curat, dar avea şi mare 
nevoie de el, fiindcă dacă stătea prea mult în casă începea să-l 
doară cumplit capul. Atribuia această indispoziţie parfumurilor 
violente pe care le folosea Ana de Austria; din pricina asta 
toată viaţa lui nu putuse suporta niciun alt miros decât cel al 
florilor de portocal. Curtenii sau persoanele care se apropiau de 


el se fereau ca de foc să se parfumeze. Această nevoie de aer 
curat îl călise straşnic pe rege, care nu mai era sensibil nici la 
frig nici la căldură, nici chiar la ploaie. Când se plimba prin 
grădinile de la Versailles sau de la Trianon, nimeni n-avea voie 
să-l însoţească; la Marly, dimpotrivă. Îl putea însoţi toată 
Curtea. Acest castel, unde Ludovic se retrăgea din când în când 
ca să mai scape de etichetă, mai avea şi alte avantaje: în 
primul rând că toţi curtenii puteau - în prezenţa regelui - să 
stea cu pălăriile pe cap; în al doilea rând, dacă erau invitaţi la 
vânătoare de cerbi, puteau să vâneze sau nu, puteau să se 
plimbe sau să doarmă, într-un cuvânt fiecare făcea ce poftea; 
majoritatea invitaţilor purtau acea faimoasă jachetă albastră 
despre care am mai vorbit şi care era cam de culoarea cerului, 
plină toată de galoane - unul de argint, două de aur - şi 
căptuşită cu mătase roşie. Dacă în pădure regele era ocupat cu 
vinatul cerbilor, în saloane juca tot soiul de jocuri printre care 
cel mai obişnuit era lansquenetul 

După ce se întorcea din nou la Versailles, îşi schimba hainele 
şi intra în cabinetul său unde răminea un ceas cu copiii; apoi se 
îndrepta spre apartamentul doamnei de Maintenon, trecând 
prin fostul apartament al doamnei de Montespan. La ora zece 
seara, regele se aşeza la masă. Cu un sfert de ceas mai înainte 
slujitorii care erau de serviciu în acea seară gustau pâinea, 
sarea, cercetau cu atenţie farfuriile, şervetele, furculiţa, lingura, 
cuțitul şi scobitoarea regelui. Carnea îi era adusă după un 
ceremonial fixat prin ordonanța din 7 ianuarie 1681, adică era 
întotdeauna precedată de două gărzi, de un uşier, de dregătorul 
care aducea pâinea, de controlorul general, de controlorul 
bucătăriei, de scutierul bucătăriei; toţi aceştia mai urmaţi de 
două gărzi care nu dădeau voie nimănui să se apropie de 
bucata de carne adusă regelui. Când îşi făceau apariţia toţi 
aceşti dregători, regele se aşeza la masă, în faţa „navei;” [Nava 
era un fel de vas de aur sau numai lăcuit, în care se afla 
şervetul regelui (n.tr.).] şi a „lacătului' [Lacătul era sipetul ce 
conținea furculita, cuțitul și lingura regelui (n.tr.)]; apoi se uita 
în jur, unde se aflau adunaţi grămadă toţi copiii şi nepoţii săi, 
toţi curtenii şi toate doamnele mai de vază. Pe urmă, poruncea 
tuturor să-şi ocupe locurile, cu excepţia a şase gentilomi care 
rămâneau în picioare, la capătul mesei, pentru a-l sluji. Când 
regele voia să bea, paharnicul striga: 


— De băut pentru rege! 

Şeful paharnicilor făcea o reverență şi aducea imediat o cupă 
de argint şi două carafe, apoi lua credinţa vinului. Abia după 
asta regele sorbea şi el din cupă. In tot timpul mesei muzicanţii 
regelui cântau, dar încet, în aşa fel încât cei de faţă să poată 
discuta între ei. După ce isprăvea de mâncat, regele se ridica 
de la masă și, odată cu el, toţi cei de faţă. Precedat de uşier şi 
de două dintre gărzi, străbatea salonul şi intra în odaia de 
culcare. Aici, se oprea câteva minute, rezemat cu spatele de 
balustrada patului, și făcea câteva reverenţe doamnelor; pe 
urmă, trecea în cabinet, unde intrau din nou copiii şi nepoţii 
săi. Regele se aşeza într-un fotoliu, Domnul, în altul, iar Marele 
Delfin şi toţi ceilalţi prinți stăteau în picioare. Numai prinţesele 
aveau voie să se aşeze pe nişte taburete. După moartea 
Marelui Delfin, locul acestuia a fost luat de Doamna, soţia sa. 
Doamnele de onoare ale prinţeselor aşteptau cu toatele într-un 
cabinet alăturat. Către miezul nopţii, regele se retrăgea şi 
retrăgindu-se îşi hrănea din nou câinii. Apoi trecea în odaia de 
culcare şi-şi făcea rugăciunea. Pe urmă, începea dezbrăcatul, în 
timpul căruia diverşi curteni veneau să discute cu el unele 
lucruri sau să-i ceară diverse favoruri. Tot acum se aducea în 
odaia regelui gustarea de noapte; fotoliul, halatul de casă şi 
papucii erau aşezaţi lângă sobă. Bărbierul pregătea toate cele 
necesare pentru toaleta de a doua zi, iar lângă fotoliu, pe o 
masă, era aşezat faimosul sfeşnic cu două luminări, după care 
se măsura adesea favoarea regală. Regele se îndrepta spre 
fotoliu, scoţindu-şi cordonul, cravata şi vesta, pe care i le 
dădea gentilomului ce le avea în grijă. Apoi se aşeza în fotoliu; 
atunci, unul dintre valeţii de cameră îi scotea jartierele, 
pantofii, ciorapii şi pantalonii. Imediat doi paji îi aduceau 
papucii. După asta, Delfinul se apropia şi-i întindea cămaşa de 
noapte, încălzită la sobă de un valet. Primul valet de cameră 
lua apoi sfeşnicul în mână; atunci regele numea pe seniorul 
care trebuia să-i lumineze drumul până la pat; apoi, această 
alegere odată făcută, uşierul striga: 

— Gata, domnilor, plecaţi! 

Şi toţi cei de faţă ieşeau din odaie. După asta regele indica 
valetului ce costume voia să poarte a doua zi; mai apoi, se băga 
în pat şi-i făcea semn medicului care se apropia de el şi-l 
cerceta cu atenţie. In acest timp, valetul de cameră aprindea 


luminarea din mortier. În sfârşit, ieşea şi medicul, urmat de toţi 
valeţii. Rămas singur, valetul de cameră trăgea draperiile 
patului regal, punea zăvorul la uşă şi se culca şi el pe patul de 
veghe, pus din timp în odaia regelui. 

În timpul campaniilor, eticheta se schimba. Numai consiliul se 
ţinea în mod invariabil la aceeaşi oră. La masă, regele nu 
mânca decât cu cei care aveau dreptul la această onoare. Cei 
care socoteau că au acest drept, veneau, fără jenă, să-i ceară 
această favoare şi dacă regele socotea că cererea era 
îndreptăţită, a doua zi spunea solicitantului: 

— Domnule, te poţi aşeza la masă! 

Invitaţia odată făcută era pe toată viaţa. Pentru a te putea 
bucura însă de această cinste, trebuia să fii un nobil de cea mai 
aleasă stirpe. Nici măcar marii generali n-aveau acest drept. 
Vauban s-a aşezat pentru prima oară la masa regelui după 
asediul de la Namur. Preoţii n-aveau voie să mănânce 
împreună cu regele. Nu era exceptat de la această regulă decât 
abatele de Grancey, care se expusese de nenumărate ori pe 
câmpul de luptă ca să-i spovedească pe muribunzi şi să 
încurajeze trupele. În timpul acestor mese, luate în tabără, 
toată lumea era obligată să stea cu pălăria pe cap, afară de 
rege care se aşeza la masă cu capul gol. Dacă regele se adresa 
vreunui curtean, acesta trebuia să-şi scoată imediat pălăria. 

După ce a trecut de treizeci şi cinci de ani, Ludovic a început 
să se îmbrace în culori închise; hainele, în diverse nuanţe de 
cafeniu, nu mai erau croite pe talie şi erau mai puţin 
împodobite cu broderii. Uneori se îmbrăca din cap până în 
picioare în catifea neagră, fără nicio allă podoabă decât câţiva 
nasturi de aur; avea însă întotdeauna, pe deasupra, o vestă cu 
broderii bogate, când roşie, când verde, când albastră. Nu mai 
purta inele, iar pietrele scumpe nu se mai vedeau decât la 
cataramele pantofilor, la jartiere şi la pălărie. Spre deosebire de 
înaintaşii săi, purta cordonul albastru de rege pe sub haină; cu 
excepţia nunţilor şi a sărbătorilor, când şi-l punea pe deasupra. 
Atunci, îşi punea chiar un cordon foarte lung şi încărcat cu 
pietre preţioase, care valorau cam opt sau zece milioane de 
livre. 

Această etichetă odată adoptată, ea a fost urmată fără 
abateri, toată viaţa, până în ziua în care Ludovic s-a îmbolnăvit 
şi a murit. 


Capitolul XL 
1685 - 1690 

Calviniştii şi catolicii. 

— Vexațiuni anterioare edictului de revocare. 

— Care a fost purtarea doamnă de Maintenon în aceste 
persecuții. 

— Revocarea edictului din Nantes. 

— Abatele de Chayla. 

— Cruzimile sale. 

— Proiect de căsătorie între Ludovic al XIV-lea şi doamna 
de Maintenon. 

— Rezistența Delfinului. 

— Firea acestui prinț. 

— Suirea pe tronul Angliei a lui lacob al II-lea. 

— Purtarea lui nechibzuită. 

— Prințul de Orania îl detronează pe socrul său. 

— lacob şi familia sa se refugiază în Franța. 

— Întoarcerea lui Lauzun. 

— Liga de la Augsburg. 

— Boala lui Ludovic al XIV-lea. 

— Fereastra palatului Trianon. 

Odată cu începutul anului 1685, doamna de Maintenon - 
noua favorită - şi-a pus în minte două lucruri importante: 
revocarea edictului din Nantes şi căsătoria ei cu regele. Cum 
primul de care s-a ocupat a fost edictul din Nantes, să ne 
ocupăm şi noi mai întâi de el. Acest act de revocare, dat la 
insistenţele doamnei de Maintenon şi ale părintelui La Chaise, 
părea totuşi să fi fost plănuit de multă vreme, căci el constituise 
o spaimă permanentă pentru Henric al IV-lea şi o dorinţă către 
care năzuise toată viaţa, Richelieu. Henric al IV-lea, prevăzând 
această revocare ce avea să aibă loc mai devreme sau mai 
târziu, adăugase la libertăţile religioase acordate calviniştilor şi 
un număr însemnat de cetăţi fortificate care, în caz de 
persecuție, să le poată sluji de adăpost. Dar duşmanii 
calviniştilor fuseseră isteţi: îi deposedaseră pe reformaţi mai 
întâi de cetăţile lor şi apoi revocaseră edictul. Într-adevăr, unul 
câte unul, le fuseseră luate protestanților toate oraşele întărite, 
aşa încât, în 1657, adică sub cardinalul Mazarin, în urma unei 


răscoale în Nimes, centrul permanent al luptelor religioase, 
persecuția ar fi fost gata să se dezlănţuie dacă nu intervenea 
Cromwell. 

„Am auzit - îi scrisese el lui Mazarin - că într-un oraş din 
Languedoc, numit Nimes, ar exista nişte răscoale și aş dori ca 
aceste răscoale să fie potolite fără vărsare de sânge şi cu cât 
mai multă blândeţțe. “ 

Din fericire pentru hughenoți, Mazarin avea în acel moment 
nevoie de Cromwell; aşa că amână pe mai târziu persecuțiile. In 
sud însă, aceste lupte religioase aveau de acum o adevărată 
tradiţie. Ele ţineau de mai bine de trei sute de ani pe acel 
nefericit pămint udat când de sânge de catolic, când de sânge 
hughenot. Dacă învingeau protestanții, răzbunarea era publică, 
brutală, furioasă; dacă învingeau catolicii, represaliile erau 
ascunse, ipocrite josnice. 

Învingători, protestanții dărâmau bisericile, preschimbau în 
cenuşă mănăstirile, le batjocoreau pe călugăriţe, îi alungau pe 
călugări, ardeau crucifixele, şi ţintuiau în cuie, pe cruce, 
cadavrele nelegiuiţilor spânzurați pe la răscruci. 

Învingători, catolicii îi puneau pe ealvinişti să plătească 
impozite grele, îi obligau la tot soiul de dări, în aşa fel încât 
după fiecare înfrângere se trezeau mai bogaţi decât după o 
victorie.  Protestanţii acționau pe faţă, dărâmau casele 
duşmanilor lor în sunetele trâmbiţilor, topeau clopotele 
bisericilor catolice în pieţe publice ca să facă din ele tunuri, se 
încălzeau arzând stranele popilor catolici, îşi afişau tezele pe 
uşile catedralelor şi preschimbau locurile sfinte în abatoare şi 
depozite de gunoaie. 

Catolicii preferau să acţioneze pe ascuns; tenebrele le erau 
complice, noaptea - ocrotitoarea lor; păşeau fără zgomot, 
intrau pe neaşteptate prin case, îşi plasau peste tot spionii 
iezuiţi şi cum aveau întotdeauna relaţii la Curte şi contau pe 
sprijinul regelui, îi denigrau pe protestanți şi-i puneau în cea 
mai defavorabilă lumină. 

Astfel, în 1630, adică doar la douăzeci de ani după moartea 
lui Henric al IV-lea, Consiliul din Châlon-sur-Saene a hotărât ca 
niciun protestant să nu mai fie admis la fabricarea produselor 
comerciale din oraş. 

În 1642, adică doar la şase luni după urcarea pe tron a lui 
Ludovic al XIV-lea, lenjeresele din Paris întocmesc un 


regulament în care declară că fetele şi nevestele hughenoţilor 
sunt nedemne de a practica această meserie. 

În 1654, adică la doi ani după majoratul său, Ludovic al XIV- 
lea porunceşte ca oraşul Nimes să suporte cheltuielile de 
întreţinere ale spitalului protestant, dar şi pe cele ale spitalului 
catolic, contribuind astfel cu o sumă de 4000 de livre pe an. In 
9 august 1654 o hotărâre a Consiliului prevede că staroştii 
artizanilor vor fi catolici; în 16 decembrie, o altă hotărâre 
interzice protestanților să trimeată deputăţii la rege; în sfârşit, 
în 20 decembrie, o hotărâre prevede că spitalele vor fi 
administrate numai de catolici. 

În 1662 li se interzice protestanților să-şi îngroape morţii 
ziua, fixând şi numărul rudelor care au voie să conducă mortul 
la groapă. 

În 1664, Parlamentul din Rouen interzice negustorilor de 
mărunţişuri să ia ucenici calvinişti. 

În 1665, această lege se extinde şi asupra aurarilor şi 
argintarilor. 

În 1666, o declaraţie dată de rege prevede că funcţiile de 
grefieri ai caselor consulare sau de secretari ai breslelor de 
ceasornicari, precum şi orice alte funcţii municipale să fie 
deţinute numai de catolici. 

În 1669, observându-se că protestanții încep a emigra, se 
votează un edict în care se prevede, printre altele, 
următoarele: 

” Având în vedere că mulţi dintre supuşii noştri au plecat în 
alte țări, interzicem cu străşnicie calviniştilor să mai plece fără 
îngăduința noastră, sub pedeapsa întemniţării şi a confiscării 
bunurilor şi poruncim celor care au plecat să se înapoieze de 
îndată în Franţa.“ 


În 1670, regele îi exclude pe medicii calvinişti din colegiul din 
Rouen; în 1680 apare o altă hotărâre a regelui, care interzice 
femeilor protestante să fie moaşe; în 1681, se hotărăşte ca 
protestanții care vor să treacă la catolicism să fie scutiţi, timp 
de doi ani, de impozite şi de incarti- ruirea ostaşilor; în sfârşit, 
în luna iulie a aceluiaşi an este închis Colegiul din Sedan, 
singurul care le mai rămăsese calviniştilor din întreaga ţară, 
pentru instruirea copiilor lor. 

În 1682, regele ordonă notarilor, procurorilor şi aprozilor 


calvinişti să-şi dea demisia din funcţiile lor, declarindu-i inapţi 
pentru aceste profesii. În 1684 consiliul statului extinde această 
hotărâre şi la titularii funcţiei de secretar al regelui; în sfârşit, în 
1685, starostele negustorilor din Paris porunceşte negustorilor 
calvinişti să-şi vândă privilegiile într-o lună de zile şi să 
isprăvească cu negustoria. 

După cum se vede, datorită tuturor acestor hotărâri, 
persecuțiile religioase şi sociale îl luau pe protestant încă din 
leagăn şi nu-l mai părăseau decât după ce era vârât în sicriu. 
Copil, nu mai are niciun colegiu unde să înveţe. Tânăr, nu poate 
îmbrăţişa nicio meserie, fiindcă n-are voie să fie nici portar, nici 
negustor de mărunţişuri, nici medic, nici avocat. Bărbat în toată 
firea, dacă a moştenit o brumă de avere de la părinţii săi, este 
obligat să întreţină cu ea spitalele şi colegiile catolicilor. Bătrin, 
agonia îi este tulburată, căci dacă moare în credinţa părinţilor 
săi, nu se poate odihni alături de ei, iar la groapă nu poate fi 
urmat decât de cel mult zece persoane şi înmormântat pe 
întuneric, ca un paria. 

In sfârşit, dacă în timpul vieţii cutează să părăsească 
pământul duşmănos al Franţei, unde nu se poate nici naşte, nici 
trăi, nici muri, este declarat rebel, bunurile li sunt confiscate, iar 
dacă duşmanii săi izbutesc să pună mâna pe el, atunci poate fi 
sigur că, în cel mai bun caz, îşi va petrece restul zilelor pe 
galere, laolaltă cu tâlharii şi ucigaşii. 

In 1682, Ludovic al XIV-lea, care se pregătea să revoce 
edictul din Nantes, il chemă din India pe abatele de Chayla şi-l 
trimise la Mende cu titlul de arhipreot şi de inspector al 
misiunilor religioase din Cevennes. Abatele era fiul mai mic al 
familiei de Langlade şi, în ciuda curajului de care dăduse 
dovadă în nenumărate rânduri, a fost obligat de ai săi să 
renunţe la cariera armelor şi să se facă preot. Dar cum acest 
tânăr înflăcărat râvnea să înfrunte pericole şi să doboare 
piedici, s-a gândit să se facă misionar şi să se ducă să impună 
religia catolică necredincioşilor de pe meleagurile îndepărtate 
ale Indoneziei. Tinărul misionar ajunse astfel la Pondichery 
chiar în momentul când regele Siamului ucisese în chinuri şi 
torturi cumplite mai mulţi misionari străini care, după părerea 
sa, exageraseră în privinţa zelului religios. Aşa stând lucrurile, 
misionarii francezi primiră poruncă să nu se avânte pe teritoriul 
acestui rege hain. Dar abatele de Chayla, care ardea de 


nerăbdare să-şi arate bravura, nu ţinu seamă de această 
interdicţie şi păși, cu curaj, peste graniţa regatului interzis. 
După trei luni, fu prins şi dus în faţa guvernatorului din Bankaa, 
unde fu pus să aleagă între renunţarea la religia sa şi tortura. 
Vajnicul misionar alese, cum lesne vă puteţi închipui, torturile. 
După ce a îndurat cele mai cumplite chinuri - mâini şi picioare 
zdrobite, pieptul brăzdat de arsuri, spatele insângerat de vergi 
şi de bice - a căzut într-un leşin adinc; călăii crezând că a 
murit, l-au legat de un copac şi l-au lăsat acolo ca să le fie 
învăţătură de minte tuturor celor care vor cuteza să mai 
nesocotească poruncile regelui lor. Seara, a dat peste el un biet 
paria, care l-a dus în coliba lui, l-a îngrijit şi l-a readus la viaţă. 

Ambasadorul Franţei, informat despre martiriul acestui preot, 
i-a cerut socoteală regelui Siamului de moartea misionarului. 
Regele, fericit că acesta scăpase cu viaţă, l-a trimis repede 
ambasadorului, mutilat - e adevărat - dar viu. 

Acesta este deci omul pe care Ludovic al XIV-lea - gândindu- 
se că revocarea edictului din Nantes va aduce după sine o serie 
de răscoale în sudul Franţei - l-a trimis la Mende cu titlul de 
arhipreot [Titlu dat preoților anumitor biserici catolice şi care le 
conferă un avantaj onorific asupra celorlalți preoți (n.tr.)] şi de 
inspector al misiunilor din Cevennes. Aici, din persecutat cum 
fusese, abatele deveni la rândul său persecutor. Insensibil la 
durerile altora, aşa cum fusese şi la ale sale, abatele nu numai 
că folosi toate torturile pe care le indurase el însuşi în Orient, 
dar inventă altele care - dacă e să ne luăm după Memoriile 
vremii - le întrecea cu mult în cruzime pe cele ale barbarilor 
printre care trăise. In scurt timp s-a făcut atât de temut şi de 
urât de  hughenoţii pe care îi chinuia intr-un mod 
inspăimântător, încât numai la simpla rostire a numelui său, 
aceştia tremurau din cap până în picioare şi-i treceau zece 
rinduri de sudori. 

In 18 octombrie 1685, regele semnă revocarea edictului din 
Nantes, adăugind - cu acest prilej - la deviza lui obişnuită - 
„Nec pluribus impar“ - încă una: „Lex no sub uno“, adică „Sub 
un singur cârmuitor, o singură lege“. 

Vom reveni mai târziu asupra urmărilor acestui edict când 
vom arăta în ce fel a trebuit să plătească Franţa oalele sparte. 

Această treabă odată terminată, doamna de Maintenon socoti 
că venise vremea să se gândească puţin şi la ea. După 


retragerea doamnei de Montespan, am spus că viaţa la Curte 
devenise cumplit de monotonă şi de plicticoasă. Doamna de 
Maintenon începuse să capete asupra regelui acel ascendent pe 
care-l va păstra până la sfirşitul vieţii acestuia. Poate că izbutise 
să-l capete datorită rezistenţei neobişnuite pe care Ludovic o 
întâmpinase din partea ei. Toate celelalte femei, la primul 
cuvânt mai tandru rostit de rege, cădeau, ca muştele, în braţele 
lui; pe când doamna de Maintenon nu răspundea la insistenţele 
acestuia decât cu cuvintele: 

„Mă tem de iad şi vreau să-mi salvez sufletul!“ 

Când observă că Ludovic îşi cam pierduse răbdarea îl făcu să 
intre în joc pe părintele La Chaise, complicele ei din umbră. 
Duhovnic al regelui, când acesta i se plânse de rezistenţa 
doamnei de Maintenon, La Chaise îl sfătui s-o ia de nevastă, 
cununându-se cu ea în taină. Ludovic şovăi. Atunci, doamna de 
Maintenon, făcind pe virtuoasa, îi mărturisi regelui că, întru-cât 
nici ea nu mai putea rezista ispitei, ca să nu păcătuiască fără 
voia ei, luase hotărârea de a se retrage la o mănăstire, unde 
avea să-şi petreacă restul vieţii rugându-se pentru salvarea 
sufletului augustului ei stăpân. Şi pentru că piesa fusese pusă în 
scenă după toate regulile artei, la câteva minute după ce ea 
ieşi, intră ducele de Maine, băiatul lui Ludovic şi al doamnei de 
Montespan, singurul om de la Curte care o iubea pe fosta lui 
guvernantă mai mult decât pe propria lui mamă. Plângând cu 
hohote, îl rugă pe Ludovic să nu-l despartă de cea care-l 
crescuse şi-l îngrijise, pe care-o iubea şi o venera atât de mult, 
încât socotea că n-ar putea trăi departe de ea. Rugăminţile 
tânărului prinţ mişcară cu atât mai mult inima tatălui, cu cât nici 
el nu credea că s-ar putea despărţi de doamna de Maintenon. 
Pe jumătate convins, regele voi totuşi să afle şi părerea lui 
Bossuet. Acesta se împăca foarte bine cu doamna de 
Maintenon, aşa că-l sfătui pe rege s-o ia de nevastă. Bucuria 
favoritei fu atât de mare încât, deşi extrem de ascunsă şi de 
prevăzătoare, mărturisi câtorva prieteni că în curând va fi 
regină. 

Unul dintre ei - nu s-a aflat niciodată care - dădu fuga să-l 
anunţe pe Marele Delfin. Acesta, ieşind pentru prima oară din 
apatia şi indolenţa sa, alergă la Versailles şi dădu buzna în 
odaia regelui, la o oră la care acesta nu obişnuia să-şi 
primească odraslele. Marele Delfin discută cu el mai întâi ca un 


fiu supus şi iubitor, apoi ca moştenitorul coroanei. Deşi nu prea 
obişnuit să întâlnească piedici în calea voinţei sale, cuvintele 
fiului său i se părură regelui atât de. Pline de bun-simt şi de 
judecată, încât făgădui să mai ceară părerea câtorva persoane. 
Marele Delfin, îi indică doi oameni socotiți a fi cei mai fideli şi 
mai devotați slujitori ai regelui - Fenelon şi Louvois. Fireşte că 
amândoi, mult mai puţin complezenţi decât părintele La Chaise 
şi Bossuet, fură împotriva acestei căsătorii, împotrivire care i-a 
făcut mai târziu să se căiască amar, căci Fenelon şi-a pierdut 
trecerea pe care o avea la Curte, iar Louvois, viața. Convins, 
Ludovic îi făgădui Delfinului că această căsătorie nu se va face. 
Mândru de promisiunea făcută, Marele Delfin plecă liniştit la 
Meudon. Dar după câteva săptămâni, mai precis în ianuarie 
1686 auzi că regele se însurase cu doamna de Maintenon. 
Ludovic mergea pe patruzeci şi opt de ani iar mireasa avea 
cincizeci şi unu. Din clipa aceea începură în familia regală acele 
disensiuni care au înstristat cumplit sfârşitul domniei lui 
Ludovic al XIV-lea. 

Marele Delfin s-a stabilit definitiv la Meudon. Pe la Versailles 
venea foarte rar şi niciodată nu înnopta acolo. Toate strădaniile 
regelui de a-l împăca cu mama sa vitregă au fost zadarnice. Se 
înţelege că doamna de Maintenon îi purta fiului ei vitreg o ură 
crâncenă, care îi era plătită cu aceeaşi monedă. Nu exista zi în 
care Curtea de la Meudon să nu dea la iveală câte un pamflet 
sau câte un sonet cum nu se poate mai jignitor. Regele, 
supărat, ceru să se facă o anchetă, dar când i se aduse la 
cunoştinţă că autorii erau proprii săi copii, ordonă imediat 
oprirea acelei anchete. În plus, mai apăru şi o scrisoare, care 
începu să circule pe sub mână la Curte, în care se combătea în 
termeni extrem de vehemenţi şi nu prea eleganţi revocarea 
edictului din Nantes. 

Să vedem acum ce fapte mai importante se petreceau la 
vecinii Franţei. 

În Anglia, murise Carol al II-lea (în 16 februarie 1685) şi se 
urcase pe tron lacob al II-lea, fratele său. Carol al II-lea avusese 
o domnie destul de liniştită, lucru ce se datorase mai ales 
totalei sale indiferenţe în materie de religie. lacob al Il-lea, 
dimpotrivă, era pornit pe convertiri. Dacă ar fi fost discipol al lui 
Mahomed sau al lui Confucius, sau chiar ateu, englezii - sătuli 
de revoluțiile care-i zguduiseră înainte de moartea lui Carol | şi 


după moartea lui Cromwell - l-ar fi lăsat în credinţa lui, cu 
condiţia ca şi el să-i lase într-a lor. Dar, încurajat de pilda lui 
Ludovic al XIV-lea şi presat de iezuiţi să le restabilească 
creditul, atât al lor cât şi al catolicismului, lacob al II-lea începu 
să acţioneze ca şi cum schimbarea pe care dorea s-o facă în 
folosul papalității s-ar fi şi realizat. Îl primi deci cu multe onoruri 
pe nunțiul papal la Curtea sa şi azvirli în închisoare şapte 
episcopi anglicani. În loc să acorde - la urcarea pe tron, aşa 
cum făcuse Carol al II-lea - noi privilegii oraşului Londra, el, 
dimpotrivă, anulă câteva din cele date de fratele său. 
Cardinalul, văzând cât de nesocotit se poartă regele, ceru Papei 
Inocenţiu al XI-lea să-l excomunice, ca pe unul care ducea de 
râpă şi fărâma de catolicism ce mai rămăsese în Anglia. In 
vremea asta, prinţul de Orania stătea cu ochii aţintiţi asupra 
tronului socrului său, căci lacob neavind băieţi, la moartea 
acestuia tronul urma să-i revină lui. Dar iată că dintr-o dată se 
răspândi zvonul că regina, care era însărcinată, născuse un 
băiat. Începând din această clipă toate nădejdile Stathouder- 
ului se năruiră. Cum însă Wilhelm nu era omul care să renunţe 
prea uşor la planurile sale, se hotări să ia cu forţa ceea ce nui 
se dădea de bunăvoie. In acest scop, îmbarcă pe corăbii cam 
cincisprezece mii de soldaţi şi lansă zvonul că această flotă se 
îndreaptă împotriva Franţei; faptul nu miră pe nimeni. Toată 
lumea ştia cât de tare se urau Stathouderul Olandei şi regele 
Franţei, mai ales de când Ludovic voise să-i dea nevastă pe una 
dintre fetele sale naturale. Wilhelm se supărase cumplit şi-i 
răspunsese lui Ludovic că: 

„Prinții de Orania erau obişnuiţi să se însoare cu fiicele celor 
mai mari regi ai Europei şi nu cu fetele lor din flori” 

Deşi mai bine de două sute de persoane ştiau precis încotro 
se îndreaptă flota Olandei, secretul fu păstrat cu străşnicie de 
toată lumea. Abia când flota începu să se apropie de coastele 
Angliei, lacob înţelese pe cine anume viza ea. Speriat, lacob le 
scrise imediat lui Ludovic şi împăratului Austriei. Dar împăratul 
răspunse foarte categoric: 

„Ji se întâmplă exact ceea ce ţi-am prezis.” 

Ludovic se grăbi să vină în ajutorul vecinului său. Dar tocmai 
când intenţiona să adune flota, primi vestea că regina Angliei şi 
prinţul de Galles sosiseră cu bine la Calais, conduşi de Lauzun. 
Într-adevăr, vicleanul curtean, care se refugiase la Curtea 


Angliei, câştigase prietenia lui lacob al Il-lea, aşa cum o 
câştigase odinioară şi pe cea a lui Ludovic al XIV-lea. Când 
lacob se văzu părăsit de împăratul Austriei şi urmărit cu furie de 
Wilhelm de Orania, îl rugă pe favoritul său - Lauzun - să-i ducă 
soţia şi copilul în Franţa şi să-i pună sub protecţia lui Ludovic. 
Acesta, manifestându-şi ura faţă de duşmanul comun şi 
simpatia faţă de regina Angliei, se văzu obligat să-şi arate 
recunoştinţa faţă de curteanul care o adusese pe regină în 
Franţa. Într-adevăr, ieşindu-le înainte până la Chatou, Ludovic 
se înclină în faţa lor spunând: 

— Deocamdată vă fac, doamnă, un serviciu neînsemnat, dar 
nădăjduiesc ca foarte curând să vă fac unul mult mai mare! 

Apoi se întoarse spre Lauzun şi-i întinse mâna, pe care acesta 
i-o sărută cu respect. Intrând în castelul Saint-Germain, care 
începând din acel moment deveni reşedinţa auguştilor exilați, 
regina Angliei fu înconjurată de toţi cei tare o slujiseră pe 
vremuri pe Maria-Tereza. În plus, găsi pe măsuţa ei de toaletă o 
pungă cu zece mii de ludovici. 

A treia zi sosi şi lacob al Angliei, căruia i se puse la dispoziţie 
un număr de slujitori egal cu cel al lui Ludovic şi i-se fixă o rentă 
de şase sute de mii de livre pe an. In plus, regele Franţei începu 
să se ocupe foarte serios de restabilirea lui pe tronul Angliei. 
Din nenorocire pentru lacob al Il-lea, chiar în toiul acestor 
pregătiri, Ludovic se îmbolnăvi grav. 

Deşi în virstă doar de patruzeci şi nouă de ani, regele Franţei 
începuse să dea semne de bătrâneţe. Avusese mai multe 
atacuri de gută, când iată că o boală mult mai serioasă îi sperie 
pe toţi cei din jur. Regele făcuse o fistulă. Răul părea cu atât 
mai grav, cu cât chirurgia era departe, în acea epocă, de a fi 
atât de avansată ca astăzi. Felix. Chirurgul regelui, cel mai 
dibaci din vremea aceea, se închise în spitalul Hotel-Dieu, şi 
timp de o lună de zile îşi exersă mâna pe toţi bolnavii de fistule. 
Când socoti că poate efectua cu succes operaţia îl anunţă pe 
rege. Culmea e că nimeni nu ştia că regele e bolnav, afară de 
patru persoane: doamna de Maintenon, Louvois, Marele Delfin 
şi chirurgul Felix. Şi nici nu era bine să se ştie, căci chiar în acel 
moment o nouă ligă europeană, Liga de la Augsburg, al cărei 
suflet era noul rege al Angliei, Wilhelm de Orania, acum 
Wilhelm al Ill-lea, se pregătea să-l atace pe Ludovic. Vestea că 
regele Franţei era bolnav putea să-i determine pe duşmanii săi 


să grăbească războiul. Aşa că, pentru a se ascunde această 
boala, soţia Delfinului primi poruncă să continue a da recepții, 
baluri şi serbări cum obişnuia să dea când regele era sănătos. 
Operația, făcută în prezenţa celor patru persoane pe care le-am 
pomenit, reuşi atât de bine, încât de îndată ce fu isprăvită, 
regele voi să se arate curtenilor. Franţa află deci despre 
vindecare odată cu boala şi cu pericolul prin care trecuse 
regele. 

În vremea asta, pacea poate că n-ar fi fost tulburată dacă nu 
s-ar fi petrecut un fapt ce dovedeşte de ce fleacuri poate 
depinde uneori liniştea statelor. 

După ce a terminat de construit palatul Versailles, Ludovic s- 
a apucat să renoveze palatul Trianon. Cum avea o pasiune 
deosebită pentru construcţii şi-i plăcea să se amestece şi să-şi 
dea părerea, intr-o zi i se păru că una dintre ferestrele acestui 
palat n-ar fi egală cu celelalte. Pretinse acest lucru faţă de 
Louvois, care - vrând să-şi apere demnitatea de mare intendent 
al clădirilor - pretinse dimpotrivă, că fereastra era egală cu 
celelalte. Le Notre, luat drept arbitru, se apucă să măsoare 
fereastra cu pricina. Rezultatul operaţiunii dovedi că regele 
avusese dreptate. Ludovic, care până atunci se abţinuse, îi 
spuse pe şleau intendentului că era sătul până în gât de 
încăpăţânările sale şi că mulțumea cerului pentru povestea cu 
fereastra, fiindcă, în sfârşit, putea să-i spună tot ce-i stătea pe 
limbă de atâta vreme. 

Cum scena se petrecuse de faţă cu Curtea şi cu toţi lucrătorii, 
Louvois se simţi cumplit de umilit şi întorcându-se acasă 
începuse să strige: 

— Dacă nu-i dau o ocupaţie acestui om care-şi vâră nasul 
peste tot, sunt pierdut! Şi cum numai un război l-ar putea abate 
de la afurisitele astea de construcţii, ei bine, pe toţi dracii, am 
să-i fac rost de acest război! 


Capitolul XLI 
1691—1695 
Războiul general. 
— Arde Palatinatul. 
— Luxembourg. 
— Delfinul. 
— Catinat. 


— Cucerirea oraşului Philipsburg. 

— Bătălii câştigate şi pierdute. 

— Urmarea războiului civil din Cevennes. 

— Sfârşitul cumplit al abatelui de Chayla. 

— Moartea prințului de Conde. 

— Lupta dintre doamna de Maintenon şi Louvois. 

— Regele şi ministrul. 

— Moartea lui Louvois. 

— Regina Spaniei moare otrăvită. 

Europa se văzu deci vârâtă într-un nou război general, pentru 
că o fereastră a Trianonului fusese mai mică decât celelalte şi 
pentru că regele avusese ghinionul să triumfe asupra ministrului 
său. Acest nou război avu ca rezultat: 

Două bătălii pe mare: una la Reveziers, ciştigată de Tourville, 
alta în oraşul La Hougue, ciştigată de amiralul Russell. 

Reluarea ostilităţilor din Italia şi câştigarea bătăliei de la 
Staffarde, în urma căreia italienii pierdură Savoia şi majoritatea 
oraşelor din Piemont; dar, datorită Austriei - care a contribuit cu 
patru mii de oameni, comandaţi de prinţul Eugen - ducele 
Aoaedeo a început acel război de guerilă la care se pretau atât 
de bine munţii, prăpăstiile şi hăţişurile ținutului său. Prinţul 
Eugen i-a obligat pe francezi să renunţe la asediul de la Coni, iar 
ducele Bavariei i-a obligat să treacă înapoi Alpii. 

In Spania, mareşalul de Noailles cucerise oraşul Urgel, care-i 
deschidea drum spre Aragon, iar contele d'Estrees bombardase 
Barcelona. 

Pe Rin, în lipsa lui Conde, mort cu câţiva ani în urmă şi a lui 
Crequi, mort cu un an în urmă, Henri de Durfort, mareşal de 
Duras, sluji direct sub ordinele lui Delfin, fiul lui Ludovic. Printre 
locotenenţii săi generali se mai aflau Catinat şi Vauban; acesta 
din urmă condusese asediul de la Philipsburg, unde Marele 
Delfin luase pentru prima oară parte la o bătălie. După luptă, 
regele îi spusese: 

— Fiule, când te-am văzut comandându-mi armatele, am 
jurat să-ţi dau prilejul să te remarci! Fă-o în aşa fel încât atunci 
când eu nu voi mai fi, Europa să nu observe că Ludovic a murit! 

Aşa se face că dacă Philipsburgul fusese luat în 
nouăsprezece zile, celelalte oraşe căzură numai după câteva: 
Manheim - în trei zile, Franckendall - în două, iar Spire, Worms 
şi Oppeinheim se predară numai la simpla apariţie a francezilor. 


În toiul acestui război, Louvois a dat ordinul ca Palatinatul să fie 
ars şi transformat în cenuşă. Luminat de flăcările acelui uriaş 
incendiu, Wilhelm de Orania, înscăunat pe tronul socrului său, 
trecu marea şi se năpusti asupra francezilor. Era un comandant 
de la care aveai ce învăţa - şi francezii au învăţat destule, din 
păcate însă, pe spinarea lor. Trebuia deci să i se opună un 
comandant pe măsura lui. Regele îl alese pe Luxembourg, 
căzut de vreo trei ani în dizgraţia lui Louvois, care-l ura pe 
acest mareşal, aşa cum îl urâse şi pe Turenne, aşa cum ura tot 
ce era mare şi puternic. 

Luxembourg debută în această campanie cu victoria de la 
Fleury, care-i aduse porecla de „tapiser al catedralei Notre- 
Dame“, fiindcă cele două sute de drapele şi stindarde 
duşmane, trimise regelui, fuseseră expuse în celebra catedrală. 
Tot în această campanie au mai avut loc asediile de la Mons şi 
Namur, comandate de însuşi Ludovic, precum şi cele două 
bătălii de la Steinkerque şi Nerwinde, unde ducele de Chartres 
fiul fratelui regelui - pe atunci în vârstă doar de cincisprezece 
ani - a făcut minuni de vitejie. 

Dar Franţa nu era zguduită de războaie numai în afară, ci era 
roasă de lupte şi pe dinăuntru. Revocarea edictului din Nantes 
începuse să dea roade; flăcările care mistuiseră Palatinatul se 
întinseseră până în Cevennes. Ne aducem aminte de acel popă 
crud, de acel misionar nemilos trimis la Mende ca inspector al 
misiunilor. Abatele de Chayla, fidel principiilor sale, aplicase 
legea  revocării edictului cu o asprime nemaivăzută. Îi 
despărţise pe copii de părinţii lor şi-i închisese în mănăstirile 
catolice unde - pentru a fi spălaţi de erezia părinţilor lor - erau 
supuşi la asemenea chinuri, încât mureau pe capete. Aplecindu- 
se peste patul micilor muribunzi, în loc să-i mângâie şi să-i 
liniştească, îi ocăra şi-i afurisea, proferând cele mai urite şi mai 
murdare cuvinte. 

De când abatele de Chayla era arhipreot în Cevennes, nu 
trecea zi în care să nu aibă loc câteva arestări, câteva 
schingiuiri sau câteva execuţii. La un moment dat, toţi cei care 
suferiseră sau care purtau doliu din pricina lui - şi numărul 
acestora era mare - se strânseră sub comanda unui fierar, pe 
nume Laporte, şi a unui oarecare Esprit Seguier şi o porniră 
spre schitul Montvert unde-şi avea arhipreotul reşedinţa. Toţi 
erau înarmaţi cu coase, halebarde, săbii; câţiva aveau pistoale 


şi puşti. 

Abatele se afla în oratoriu când - cu toată porunca pe care o 
dăduse să nu fie deranjat în timpul rugăciunii - un servitor 
speriat se năpusti înăuntru şi-i spuse că o ceată de protestanți 
coborau coasta muntelui. Abatele îşi zise că era probabil vorba 
de o mână de oameni, care veniseră să-i salveze pe cei şase 
prizonieri închişi de el în acel schit. Foarte calm, porunci 
comandantului gărzii să trimită câţiva soldaţi şi să-i împrăştie 
pe răzvrătiți. Comandantul, văzând numărul mare al rebelilor, 
socoti că în loc să-i atace el pe ei, ar fi mai cuminte să se apere 
pe sine. Porunci deci să se închidă porţile şi-şi aşeză soldaţii în 
dosul unei baricade ridicată în grabă sub bolta care ducea către 
apartamentele  arhipreotului. Nici nu isprăvi bine aceste 
pregătiri că poarta cea mare zbură în ţăndări, lovită din plin de 
o grindă groasă, de care rebelii se slujiră ca de un berbece. 
După care, se năpustiră în prima curte, unde începură să-i 
ceară pe prizonieri. Abatele ordonă soldaţilor să tragă. Un 
hughenot căzu mort, alţi doi fură grav răniţi. Înfuriaţi, 
asediatorii se năpustiră asupra baricadei pe care o înlăturară 
cât ai bate din palme. În fruntea lor se aflau Laporte şi Esprit 
Seguier, care aveau de răzbunat unul - moartea tatălui - 
celălalt - moartea fiului. Soldaţii se refugiară într-o sală joasă, 
situată sub odaia unde se afla abatele. Cum hughenoţii 
omoriseră doi dintre ei şi răniseră alţi cinci, comandantul luă 
hotărirea să-i elibereze pe cei şase prizonieri şi să-i predea 
rebelilor. Aceştia fură aduşi de îndată, cu picioarele virâte în 
butuci: erau trei copii şi trei fete tinere, care fuseseră prinşi în 
clipa când voiau să fugă din Franţa. Stâlciţi în bătaie, cu oasele 
aproape rupte, cei şase prizonieri nu se mai puteau ţine pe 
picioare. La vederea acelor copii schingiuiţi, plini de răni şi de 
sânge închegat, rebelii se aprinseră de furie. Răcnind: „Foc! 
Foc! Dădură într-adevăr foc la tot ce era în jur: bănci, scaune, 
mese, mobile înghesuite sub boltă; cât ai clipi, abația se 
transformă intr-un rug uriaş. Abatele de Chayla, văzând 
flăcările, sări pe fereastră; hughenoţii îl văzură şi răcnind cât îi 
ţinea gura: „Moarte arhipreotului! Moarte călăului!" se năpustiră 
asupra lui. 

— Mori, ticălosule! strigă Laporte izbindu-l cu pumnalul. Na! 
Asta-i pentru tata pe care l-ai ars de viu la Nimes! 

După care îi trecu pumnalul lui Esprit Seguier. 


— Na! strigă Seguier, asta-i pentru fiul meu pe care l-ai tras 
pe roată la Montpellier! 

Şi trecu pumnalul mai departe unui al treilea, care avea şi el 
de răzbunat pe cineva. Abatele primi astfel cincizeci şi două de 
lovituri de pumnal. 

După o asemenea răzbunare, se dezlănţui un măcel îi lege, 
care a făcut pereche cu cel din noaptea sfântului Bartholomeu. 
Nu vom urmări în amănunt acest crincen război civil, de altfel 
atât de cunoscut; vom aminti doar faptul că mai târziu, unul 
dintre şefii săi cei mai de temut faimosul Jean Cavalier, a avut 
curajul să apară chiar şi la Curtea Franţei. 

In timpul perioadei pe care am parcurs-o, au murit doi 
oameni de seamă care s-au remarcat în acest secol al XVII-lea; 
unul ca general, celălalt ca ministru. Primul era prinţul de 
Conde, cel de al doilea marchizul de Louvois. 

Marele Conde, pe care moartea l-a ocolit de atâtea ori pe 
câmpul de luptă, a murit în urma unei vizite pe care i-a făcut-o 
nepoatei sale, bolnavă de vărsat. Era ultimul reprezentant al 
acelei mari seniorii care urmase după vasalitate; era ultimul 
prinţ care cutezase să se ridice făţiş împotriva regelui său. 
Talentul său militar era mai curând instinctiv decât raţional, aşa 
cum am văzut la Turenne şi la Catinat şi cum vom vedea mai 
târziu la mareşalul de Saxa. De şapte sau opt ani, Conde trăia 
foarte departe de Curte. Oare să se fi depărtat de Ludovic 
pentru că măreţia acestuia îl deranja şi-l jignea? Sau Ludovic îl 
îndepărtase de lângă el pentru că nu putea admite să i se 
spună „Marele Conde“ unui om care fusese într-o vreme 
duşmanul său. Pe patul de moarte, totuşi, prinţul se întorsese 
către rege iar după moartea lui, regele se întorsese către prinţ. 
Muribundul i-a cerut lui Ludovic, printr-o scrisoare, 
reîntoarcerea la Curte a fratelui său, prinţul de Conti, dizgraţiat; 
dar când Ludovic a primit scrisoarea, Conde nu mai era. Atunci, 
se zice că regele ar fi spus, plin de amărăciune: 

— L-am pierdut pe cel mai bun căpitan al meu! 

Şi a acceptat pe loc ca prinţul de Conti să revină la Curte. 

Cât despre Louvois, moartea i-a fost înconjurată de mare 
mister. Am spus mai înainte că în lupta împotriva doamnei de 
Maintenon, Fenelon şi-a pierdut creditul de care se bucura, iar 
Louvois, viaţa. Să explicăm acest lucru. 

De îndată ce s-a măritat, situaţia doamnei de Maintenon s-a 


schimbat uluitor. Încă nu cuteza să poarte însemnele regale ale 
soţului ei care erau şi ale Franţei, dar le-a suprimat imediat pe 
cele ale răposatului Scarron, împreună cu insemnele văduwviei. 
La opt zile după măritiş, i-a fost dăruit un apartament la 
Versailles, la capătul scării celei mari, la acelaşi etaj cu 
apartamentul regelui, începând din ziua nunţii, în orice loc s-ar 
fi aflat, locuia întotdeauna alături de rege; mai mult decât atât: 
discuţiile, consiliile, sfaturile începură să se ţină cu regularitate 
în apartamentul ei. În timp ce regele şi miniştrii discutau, 
doamna de Maintenon citea sau lucra la gherghef. În felul 
acesta era la curent cu tot ce se punea la cale în sfatul ţării. 
Uneori se amesteca şi ea în discuţie, alteori însuşi regele îi 
cerea părerea. Atunci ea răspundea cu multă măsură, nu se 
interesa nici de lucrurile, nici de persoanele de care era vorba 
şi dădea impresia că nu se amestecă în nimic, deşi aranja 
întotdeauna lucrurile, mai dinainte, cu miniştrii. Cât despre 
relaţiile cu celelalte persoane de la Curte, singura la care se 
ducea uneori în vizită era regina Angliei; niciodată nu călcase 
pragul vreunei prințese de sânge şi cu atât mai mult al 
cumnatei sale, Prinţesa Palatină; dar nici aceste prințese nu 
veneau la ea. Alteori trimitea după câte una din fiicele regelui, 
pe care o certa zdravăn, cu sau fără vină, încât bietele fete 
ieşeau mai întotdeauna de la ea plângând în hohote. Singurul 
pe care-l iubea cu adevărat era ducele de Maine, care putea 
intra la ea oricând, fiind întotdeauna primit cu braţele deschise 
de fosta lui guvernantă. 

După ce s-a văzut măritată cu regele, doamna de Maintenon 
a început să insiste zilnic pe lângă augustul ei soţ să declare în 
mod public această căsătorie; şi ca să fie sigură că va izbuti să-l 
convingă, i-a luat ca aliaţi pe Bossuet şi pe ducele de Maine. 
Regele, strins cu uşa, a cedat în faţa rugăminţilor fiului şi a 
elocinţei preceptorului, făgăduindu-le că va face şi acest pas. 
Dar Louvois, care cheltuia cu poliţia lui secretă mai bine de o 
sută de mii de livre pe an, află şi de manevrele doamnei de 
Maintenon şi de făgăduiala pe care i-o făcuse regele. Furios, il 
chemă de îndată pe arhiepiscopul Parisului, domnul de Harlay, 
care fusese de faţă la căsătoria favoritei, şi împreună cu el se 
duseră la rege. Ludovic, care se pregătea să plece la plimbare, 
se opri mirat şi-l întrebă pe Louvois ce-l aducea la o oră la care 
nu avea obiceiul să-i facă vizite. 


— Ceva extrem de urgent şi de important, care nu trebuie 
spus decât numai majestăţii-voastre. 

Curtenii şi valeţii ieşiră imediat; dar lăsară uşile întredeschise 
nu numai ca să audă ce se discuta, dar ca să şi vadă ce anume 
se petrecea în cabinetul regelui. Louvois venise să-l roage pe 
rege să nu oficializeze căsătoria sa cu doamna de Maintenon. 
Regele, luat prin surprindere, incepu să se bâlbâie, să 
ocolească răspunsul, apoi ca să scape de ministru, făcu pe 
grăbitul şi se îndreptă spre uşă. Dar Louvois, aruncându-se în 
genunchi înaintea lui, îşi scoase de la brâu spada scurtă de care 
nu se despărţea niciodată şi dându-i-o regelui, spuse: 

— Sire, mai bine omoriţi-mă, ca să nu mai apuc ziua în care 
majestatea-voastră veţi declara oficială această căsătorie! 

Regele, furios, îi porunci lui Louvois să se dea la o parte şi să- 
| lase să treacă. Dar Louvois, în loc să-l asculte, îi imbrăţişă 
genunchii, îi vorbi despre nepotrivirea strigătoare la cer dintre 
stirpea sa regală şi cea din cale-afară de modestă a doamnei de 
Maintenon, despre deosebirea dintre prima sa soţie, de un 
neam atât de ales şi cea de a doua, de o condiţie atât de umilă, 
despre compătimirea ce s-ar fi citit nu numai în ochii poporului 
său, ci şi în ochii întregii Eorupe. Regele, ascultând cu atenţie 
cele spuse de ministrul său, socoti că avea dreptate şi-i făgădui 
să nu oficializeze niciodată această căsătorie atât de 
compromiţătoare. 

În vremea asta, doamna de Maintenon aştepta, plină de 
nerăbdare, să fie declarată regină a Franţei. După opt zile, 
văzând că regele n-avea de gând să traducă în fapt ceea ce-i 
făgăduise, cuteză să-i amintească de promisiunea pe care o 
făcuse lui Bossuet şi ducelui de Maine. Dar regele i-o reteză 
scurt, poftind-o să nu-i mai vorbească niciodată despre această 
afacere. Doamna de Maintenon, care-şi avea şi ea poliţia ei, 
cercetă, se informă şi află tot ce sa petrecuse între Ludovic şi 
Louvois. Cuprinsă de o ură fără margini, jură să se răzbune pe 
ministru şi să n-aibă linişte decât atunci când acesta va plăti cu 
viaţa răul pe care i-l făcuse. Şi iată că la puţină vreme după 
asta, Louvois poruncise ca Palatinatul să fie din nou trecut prin 
foc şi sabie. Actul acesta gratuit de cruzime îl indispusese 
foarte tare pe Ludovic, cu atât mai mult cu cât ministrul 
acţionase cu de la sine putere. Doamna de Maintenon, 
profitând de această nemulţumire a regelui faţă de ministrul 


său, începu să strecoare acestuia tot soiul de răutăţi pe seama 
lui L ouvois, astfel încât, încetul cu incetul, regele începu să nu-l 
mai poată suferi. 

În vremea asta, Louvois, felicitându-se că arsese Palatinatul, 
veni să-i propună regelui să ardă şi oraşul Treves, din care 
duşmanul făcuse o redută foarte periculoasă. De astă dată, 
Ludovic - în loc să-l aplaude - îl refuză categoric. Dar cum 
Louvois nu era omul care să bată în retragere, la consiliul de a 
doua zi, care avea loc de obicei la doamna de Maintenon, îi 
spuse regelui: 

— Sire, mi-am dat seama ieri că numai un scrupul de 
conştiinţă v-a impiedicat să-mi daţi dreptate în legătură cu 
arderea oraşului Treves; ca să nu aveţi mustrări de cuget, aflaţi 
că mi-am asumat singur răspunderea acestei fapte şi că am şi 
trimis un curier cu ordinul ca Treves să fie ars! 

Dar se pare că paharul răbdării regale se umpluse, ba 
începuse să mai dea şi pe dinafară, căci numai aşa se explică 
furia fără margini a lui Ludovic, de obicei calm şi stăpin pe sine. 
Apucind cleştele de la sobă, se repezi cu el asupra ministrului 
şi, mai mult ca sigur că l-ar fi ciomăgit zdravăn, dacă doamna 
de Maintenon nu s-ar fi aruncat între ei, strigând cu dojană în 
glas: 

— Vai, sire, ce faceţi? 

Louvois, profitind de intervenţia ei, se năpusti spre uşă. 
Atunci Ludovic strigă după el, furios: 

— Trimite imediat un alt curier ca să-l întoarcă din drum pe 
primul, altfel vei plăti cu capul nebunia pe care vrei s-o 
săvârşeşti! 

Louvois n-avu nevoie să mai trimită un al doilea curier, 
fiindcă primul aştepta la uşă rezultatul îndrăzneţei tentative a 
ministrului. 

O a doua întimplare, tot atât de supărătoare ca şi prima, îl 
determină pe Ludovic să se descotorosească de acest ministru 
incomod. Regele hotărâse ca la începutul lunii mai 1691 să 
cucerească oraşul Mons şi ţinea ca la asediul acestui oraş să ia 
neapărat parte şi doamnele de la Curte - evident, ca simple 
spectatoare - aşa cum mai asistaseră şi la asediul oraşului 
Namur. Dar Louvois se opuse cu străşnicie, declarând categoric 
că n-avea parale de risipit pentru astfel de fleacuri. Ludovic fu 
adânc jignit de faptul că i se refuza această plăcere, dar cum, 


într-adevăr, Louvois n-avea bani de risipit, cuceri oraşul Mons, 
lipsit de prezenţa agreabilă a doamnelor. 

Acum, înlăturarea lui Louvois părea inevitabilă. Dar iată că în 
16 iulie 1691, fără să fi fost o clipă bolnav, fără să fi suferit de 
ceva, Louvois muri pe neaşteptate, făcând să cadă baltă toate 
planurile de răzbunare ale lui Ludovic. Moartea aceasta 
năprasnică a iscat tot soiul de bănuieli, din păcate confirmate 
aproape imediat de autopsie, care a scos la iveală faptul că 
ministrul fusese otrăvit. Louvois bea foarte multă apă, şi ca s-o 
aibă la îndemină ori de câte ori il apuca setea, avea 
întotdeauna o cană mare, plină ochi, pe şemineul din cabinetul 
lui. Ancheta ordonată de rege descoperi că, mai înainte cu 
câteva minute ca Louvois să se ducă la consiliu, o slugă îşi 
făcuse de lucru în cabinetul lui, învârtindu-se pe lângă 
şemineu. În pragul plecării, Louvois băuse o cană zdravănă cu 
apă; în timpul consiliului se simţi dintr-o dată atât de rău, încât 
regele îl trimise repede acasă. Aici se aşeză în pat şi după un 
ceas era mort. Sluga fu imediat arestată, dar după patru zile 
procurorul primi ordin să-i dea drumul şi să stingă procesul. 

Moartea lui Louvois nu stârni prea mare vilvă, pentru că între 
timp o altă moarte, mult mai importantă şi mai dramatică, 
zgudui Curtea. Intr-o dimineaţă, după ce se sculă, regele spuse 
celor care-l înconjurau: 

— Domnilor, am aflat chiar acum că regina Spaniei a murit 
otrăvită! Otrava a fost pusă într-o turtă de anghilă; contesa de 
Pemitz şi cameristele Zapata şi Mina, care au mâncat resturile 
acelei turte, au murit în acelaşi chip ca şi stăpina lor. 

Această regină a Spaniei era Maria-Luiza de Orleans, fiica lui 
Filip şi a Henriettei, deci nepoata bună a lui Ludovic. Fusese 
otrăvită pentru că-i dezvăluise unchiului ei neputinţa de a avea 
urmaşi a regelui Spaniei, Carol al Il-lea, soţul ei. Ludovic, care 
se aşteptase la un astfel de asasinat, îi trimisese, cu mai multe 
săptămâni înainte, o contraotravă, dar - culmea ghinionului - 
această contraotravă ajunse la Madrid la două zile după 
moartea reginei. 


Capitolul XLII 
1696 - 1700 
Situaţia din Europa, spre sfârşilul războiului. 


— Tratatul cu Savoia. 

— Pacea de la Riswick. 

— Primul testament al regelui Spaniei. 

— Alegerea prințului de Conti ca rege al Poloniei. 
— Bătălia de la Zenta. 

— Pacea de la Karlowitz. 

— Potcovarul din Salons. 

— Contele d'Aubigne. 

— Tânără ducesă de Bourgogne. 

— Primirea ei în Franţa. 

— Sosirea la Montargis, la Fontainebleau şi la Versailles. 
— Celebrarea căsătoriei. 

— Portretul ducelui de Bourgogne. 

Şi acum, să spunem câteva cuvinte despre situaţia armatei 
franceze şi despre nevoia generală de pace care începea a se 
face din ce în ce mai simțită. 

Spre începutul anului 1696, Franţa avea pe câmpul de luptă 
patru oştiri: una, de optzeci de mii de oameni, în Flandra, sub 
conducerea lui Villeroi; alta, comandată de mareşalul de 
Choiseul, numărând patruzeci de mii de oameni, staţiona pe 
malurile Rinului; Catinat, cu treizeci şi cinci de mii de oameni, 
ţinea în şah Piemontul; ducele de Vendâme, era comandantul 
unei oştiri de patruzeci şi cinci de mii de oameni cu care tocmai 
cucerise Barcelona. 

Întreaga armată număra deci două sute de mii de oameni 
care, deşi slăbiţi după treizeci de ani de războaie, ţineau cu 
succes piept Ligii de la Augsburg. 

În vremea asta, aşa cum se întimplă după nişte războaie 
lungi, fiecare dintre popoarele participante simţea nevoia să-şi 
strângă acasă forţele risipite pe câmpurile de luptă, unde 
fusese vărsat atâta sânge. 

Wilhelm de Orania, după ce cucerise Anglia şi după ce 
anexase Irlanda, năzuia către acea linişte atât de necesară 
monarhilor aflaţi la început de drum. 

Împăratul Austriei voia să-şi recheme soldaţii din Italia, 
pentru a-i putea înfrunta pe turcii care declaraseră război 
Germaniei, Poloniei, Veneţiei şi Rusiei. 

Ducele de Savoia începuse să-şi dea seama că adevăratul 
său aliat era regele Franţei, cu care de altfel şi urmărea să se 
încuscrească. 


În sfârşit, Carol al II-lea al Spaniei, simțindu-se din zi în zi mai 
rău, avea nevoie de pace ca să-şi poată alege în linişte un 
moştenitor printre prinții Europei. 

Până şi Ludovic al XIV-lea, îmbătrânit, încurcat în tot soiul de 
datorii pe care nimeni nu se pricepea să le mai descurce de la 
moartea lui Colbert, mâhnit de disensiunile din familie, dorea 
cu ardoare pacea, sau dacă nu, măcar un răgaz care să-i 
îngăduie să pună pe tronul Spaniei pe unul dintre nepoţii săi. 

Primul care a cerut pacea a fost ducele de Savoia. Ludovic i-a 
desemnat ca negociatori pe contele de Tesse şi pe mareşalul 
de Catinat; în urma tratativelor dintre Franţa şi Savoia, ducele 
de Savoia îşi recăpăta ducatul şi mai primea şi nişte bani pe 
deasupra, cu condiţia să-şi mărite fata - pe foarte tânăra Marie- 
Adelaide - cu ducele de Bourgogne, nepotul regelui, posibilul 
moştenitor al tronului Franţei. Pretextând că se duc în pelerinaj 
la Papă, cei doi negociatori - contele de Tesse şi mareşalul de 
Catinat - plecară la Roma pentru ca tratatul încheiat cu Savoia 
să fie întărit şi de Vatican. Papa Inocenţiu al XII-lea era şi el cât 
se poate de interesat să scape ltalia de francezi, dar şi de 
austriecii care o ruinau în egală măsură. Aşa că în tratat ducele 
de Savoia stipulă - la cererea Papei - ca Austria să se retragă 
din Italia. Austria - fireşte '— se înfurie, dar Savoia se alie cu 
Franţa şi-n mai puţin de o lună, după ce fusese generalisimul 
împăratului Leopold, ducele de Savoia deveni generalisimul 
regelui Franţei. Această schimbare spectaculoasă îl determină 
pe împăratul Austriei să accepte tratativele. Olandezii care, la 
rândul lor, aveau mult de câştigat de pe urma păcii, propuseră 
ca ea să fie semnată în castelul din Riswick. Mediator fu numit 
Carol al XI-lea al Suediei, care muri în toiul conferinţei, lăsând 
tronul fiului său Carol al XII-lea; această moarte n-a amânat 
totuşi pacea, care a fost semnată în 20 septembrie 1697. 

Prin această pace, Ludovic înapoia Spaniei tot ceea ce-i luase 
în Pirinei şi în Flandra; împăratului Austriei îi înapoia oraşele 
Kelh, Philipsburg, Friburg şi Brisach. Fortificațiile din Huningue 
şi Neuf-Brisach urmau să fie dărâmate. Electorul de Treves îşi 
recăpăta oraşul. Palatinul - pământurile; ducele de Lorena - 
ducatul. Prinţul de Orania - care fusese până atunci socotit 
uzurpator şi tiran - fu recunoscut ca rege legitim al Angliei şi 
Ludovic se angajă să nu dea niciun ajutor duşmanilor săi. Or, 
duşmanii lui Wilhelm erau regele lacob şi fiul său, găzduiţi la 


Saint-Germain. 

În timpul ăsta, Carol al II-lea al Spaniei îşi lăsă coroana 
moştenire lui Leopold de Bavaria, prinţ care încă nu împlinise 
cinci ani, dar care se trăgea din Filip al IV-lea şi deci era nepotul 
lui Carol al II-lea. În momentul în care regele Spaniei îşi lăsa 
tronul unui prinţ, care avea de altfel să moară, polonezii aleseră 
şi ei pe tronul ţării lor un rege care insă nu avea să domnească 
nici măcar un ceas. Cardinalul de Polignac îndreptase această 
alegere către prinţul de Conti, cel care se distinsese la 
Steinkerque şi la Nerwinde. Din păcate, la două ceasuri după ce 
partidul majoritar îl alesese pe Conti, partidul minoritar îl alese 
la rândul lui pe August, elector de Saxa. August, în calitate de 
prinţ suveran, adunase de multă vreme bani grei pentru 
această ocazie şi stătea gata să intre cu armată în Polonia ca să 
reclame o coroană la care râvnea de atâta timp. Prinţul de 
Conti, dimpotrivă, n-avea alţi protectori decât numele său şi 
influenţa cardinalului de Polignac, n-avea altă armată decât trei 
sau patru gentilomi care-l însoțeau, n-avea alţi bani decât 
câteva scrisori de schimb. Sosind la Danzig, află că rivalul său 
tocmai fusese încoronat rege; neavând încotro, trebui să se 
întoarcă în Franţa fără un sfanţ în buzunare, căci scrisorile sale 
de schimb - neinspirind încredere nici unui bancher - nu 
putuseră fi onorate pe drum. 

În vremea asta, prinţul Eugen îi bătea pe turci la Zenta şi în 
vreme ce Occidentul semna pacea de la Riswick, Orientul o 
semna pe cea de la Carlowitz. Cheltuielile de război fură, 
bineînţeles, suportate de turci. In plus, aceştia trebuiră să 
cedeze venețienilor Marea, moscoviţilor - Azovul, polonezilor - 
Kameniţe, iar împăratului Austriei - Transilvania. 

După asta, popoarele lumii se priviră cu o mirare fără 
margini căci de la Neva la Tigru şi de la Bosfor la Gibraltar era 
pace. Doar pentru ţarul Petru şi pentru noul rege al Suediei - 
Carol al XII-lea - această pace n-avea să fie decât un armistițiu. 

Acum, să ne întoarcem la Versailles. 

Louvois murise şi această moarte reînsufleţise nădejdile 
doamnei de Maintenon că va fi proclamată regină. Ca să-şi 
ajungă mai repede scopul, de data asta recurse la un şiretiic, 
nădăjduind că regele, care respinsese sfaturile celor în viaţă, se 
va pleca în faţa unui glas venit, chipurile, de dincolo de 
mormint. 


Aşa se face că, într-o bună zi, un potcovar amărât din orăşelul 
Salons, din Provence, sosi la Versailles şi ceru stăruitor să 
vorbească cu regele. Dar domnul de Brissac, comandantul 
gărzilor, îl puse pe goană. Țăranul nu se lăsă şi, până la urmă, 
Ludovic porunci domnului de Pomponne să-l primească şi să 
afle ce voia. Potcovarul îi povesti acestuia cum într-o seară, în 
timp ce se întorcea acasă, a zărit sub un copac o lumină mare; 
în mijlocul acelei lumini se afla o femeie frumoasă, voinică şi 
bălaie, îmbrăcată în straie regeşti, care-i spusese: 

— Sunt regina Maria-Tereza; du-te şi-l caută pe rege, iar 
după ce-l vei găsi să-i repeţi cuvânt cu cuvânt ceea ce-ţi voi 
spune eu acum. Dacă regele se va îndoi că eşti trimis de mine, 
să-i spui un lucru pe care nu-l ştie nimeni în afară de el, şi 
atunci se va convinge că vii din partea mea. Taina pe care ţi-o 
voi împărtăşi acum n-ai voie s-o spui nimănui decât regelui. 
Dacă n-ai să duci la bun sfârşit ceea ce te-am rugat, vei muri! 

După care, năluca răposatei regine i-ar fi încredinţat 

potcovarului taina ce trebuia împărtăşită regelui. 
Oricât a insistat domnul de Pomponne, n-a putut scoate mai 
mult de la potcovar, care o ţinea una şi bună: că trebuie să 
vorbească cu regele. Domnul de Pomponne îi istorisi lui Ludovic 
ceea ce-i spusese potcovarul. Deosebit de curios, regele 
porunci ca acesta să fie adus în cabinetul lui. Discuţia dură mai 
bine de un ceas, iar după ce omul plecă, regele li se păru 
tuturor atât de căzut pe ginduri, încât domnul de Duras, unul 
dintre cei mai buni prieteni ai lui Ludovic, spuse râzând 
dispreţuitor: 

— Ori potcovarul ăsta e nebun, ori regele nostru nu-i nobil, 
dacă catadicseşte să stea de vorbă cu un astfel de om! 

Regele, auzindu-l, se întoarse şi-i răspunse: 

— Din păcate, domnule duce, omul nu-i nebun, fiindcă tot 
ceea ce mi-a spus este plin de judecată şi de bun-simţ. 

Aceste cuvinte fură rostite cu atâta gravitate, încât îi 
surprinseră pe cei de faţă; şi cum domnul de Duras îşi îngădui 
totuşi să spună că nu crede acest lucru, Ludovic adăugă: 

— Află, domnule, că omul ăsta mi-a vorbit despre un lucru 
care mi s-a întâmpla! în urmă cu douăzeci de ani, pe care nu-l 
ştie nimeni, fiindcă n-am vorbit nimănui despre el. 

Şi acum iată şi adevărul descoperit de cei care nu s-au lăsat 
induşi în eroare tot atât de uşor ca Ludovic de minciunile unui 


potcovar şmecher şi pus pe căpătuială. 

Doamna de Maintenon avea o foarte bună prietenă - o anume 
doamnă Armond, văduvă săracă şi slută care trăia la Marsilia; 
împreună cu ea ticluise această punere în scenă, ca să-l 
determine pe rege s-o proclame regină. Doamna Armond, care il 
cunoştea bine pe potcovarul ce urma să joace rolul principal în 
această afacere, il instrui pe acesta, povestindu-i şi întimplarea 
petrecută în urmă cu douăzeci de ani - pe care Ludovic i-o 
istorisise totuşi favoritei sale - după care il trimise la Versailles. 
Potcovarul, un tip de şarlatan cum găseai cu zecile pe vremea 
aceea, îşi jucă atât de bine rolul, încât se umplu de bani şi din 
partea favoritei şi din partea regelui. Secretul împărtăşit lui 
Ludovic era, fireşte, rugămintea Mariei-Tertza de a o proclama 
regină a Franţei pe doamna de Maintenon. Regele aproape că se 
şi hotărâse să facă acest lucru, când Fenelon şi Bossuet îi 
reamintiră de cuvântul dat răposatului Louvois. Aceasta a fost 
de altfel ultima încercare făcută de favorită de a fi proclamată 
regina Franţei. 

„Căci - spune Samt-Simon - şi-a dat, în sfârșit, seama că nu 
va avea sorți de izbândă şi atunci a preferat să-şi înăbuşe în 
sinea ei această dorință, ca nu cumva să-l supere pe rege cu 
insistențele şi să caşte astfel o prăpastie între ei. Regele îi fu 
recunoscător pentru această purtare plină de chibzuinţă şi-şi 
dublă afecțiunea, consideraţia şi încrederea în ea.“ 

Dar, deşi nevastă de rege, doamna de Maintenon nu era 
scutită de necazuri. Aceste necazuri îi erau pricinuita mai ales 
de fratele ei, contele d'Aubigne care - cu toate că nu fusese 
niciodată decât un modest căpitan de cavalerie - vorbea fără 
încetare despre meritele sale militare, susţinând sus şi tare că i 
se făcea o nedreptate cumplită câtă vreme nu i se inmâna 
bastonul de mareşal al Franţei. 

— E adevărat, adăuga el, că aş prefera echivalentul scestei 
funcţii în bani! 

Acest frate îi făcea surorii sale mii de reproşuri că nu-l făcuse 
duce, sau pair. Sau ministru în consiliul statului; se plângea 
peste tot că soră-sa nu făcuse nimic pentru el, deşi fusese 
guvernator în Belfort, apoi în Aignes-Mortes, apoi în provincia 
Berrg. Pe deasupra, era foarte îngâmfat, foarte egoist şi foarte 
destrăbălat. Alerga după toate fustele care-i ieşeau în cale, lua 
peste picior pe toată lumea, iar lui Ludovic nu voia să-i spună 


decât „cumnate”. Vă daţi seama cât de mult o stingherea pe 
doamna de Maintenon un om cu o asemenea fire şi cu purtări 
atât de neruşinate. Aşa că neavând încotro, luă hotărirea să se 
scuture de o asemenea povară. Singura metodă prin care putea 
să-l aducă la sentimente mai bune era să-l lase fără parale. Căci 
în ciuda ținuturilor pe care le avea în stăpinire şi a caselor pe 
care le poseda, era veşnic în căutare de bani, pe care-i risipea 
cu o uşurinţă neînchipuită. Cum rămânea fără bani, cum se 
întorcea la soră-sa cuminţit şi spăsit, ca un şcolar care a făcut o 
poznă şi care aşteaptă să fie iertat. Soră-sa îl punea atunci să 
jure că se va cuminţi, el făgăduia tot ce voia ea, înşfăca banii şi 
o lua de la capăt cu nesocotinţele. 

Dar iată că într-o zi, când veni din nou la soră-sa după bani, 
aceasta puse piciorul în prag şi-i spuse că nu va mai vedea un 
sfanţ de la ea dacă nu se va căi stind o lună de zile într-o 
mănăstire, unde să se roage şi să încerce să-şi spele măcar o 
parte din păcate. Strâns cu uşa, contele n-avu încotro şi intră 
pentru o lună la Saint-Sulpice, mai ales că doamna de 
Maintenon îi făgăduise, drept răsplată pentru căinţa lui, 
douăzeci şi cinci de mii de livre, în ziua când va ieşi din 
mănăstire. 

După ce trecu luna şi i se înmânară banii, se pregăti s-o 
şteargă din confreria de la Saint-Sulpice. Decanul însă, care 
primise anumite porunci de la doamna de Maintenon, îi dădu 
un însoțitor, cu porunca să se ţină după el, ca o umbră. Intr-o 
zi, contele exasperat, puse mâna pe bietul om şi-l bătu măr. 
Contele fu pedepsit de decanul mănăstirii să stea şase 
săptămini închis într-o chilie. După asta i se dădu un alt 
însoțitor şi la fiecare nouă ispravă iar era ferecat în chilie, aşa 
că bietul conte era mai mult închis decât liber, spre bucuria 
surorii sale, care începu să răsufle ceva mai uşurată. 

Acum să ne întoarcem la căsătoria pe care am pomenit-o mai 
înainte şi despre care n-am spus decât câteva cuvinte: căsătoria 
ducelui de Bourgogne cu mica prinţesă de Savoia. Imediat după 
încheierea tratatului de pace, ducele de Savoia îşi trimise fata, 
în vârstă de numai unsprezece ani, în Franţa. În 16 octombrie 
1696, mica prinţesă puse piciorul pe pâmântul francez şi fu 
condusă la locuinţa care i se rezervase. După trei zile, se 
despărţi de toată Curtea italiană care o condusese, afară de 
cameristă şi de medicul ei. Apoi fu luată în primire de Curtea 


franceză. Prin toate oraşele pe unde trecu fu ovaţionată ca o 
mică regină, slujită cu mult respect, mâncând singură, servită la 
masă de ducesa de Lude. 

Duminică 4 noiembrie 1696, regele, Marele Delfin şi Domnul 
se îndreptară spre Montargis spre a o întâmpina. La ora şase 
seara, regele o conduse în apartamentul pus la dispoziţia ei şi 
unde îi fură prezentaţi Marele Delfin, Domnul şi ducele de 
Chartre. Mica prinţesă, foarte vioaie, foarte politicoasă, fusese 
foarte bine instruită de tatăl ei, atât în privinţa regelui cât şi a 
tuturor persoanelor mai importante de la Curte. Se purtă deci 
aşa cum fusese învățată, şi regele fu mai mult decât încântat 
de manierele elegante şi pline de respect ale prinţesei, de 
vorba chibzuită, de spiritul şi de gingăşia ei. A doua zi, la ora 
cinci, ajunseră la Fontainebleau şi intrară în „Curtea calului 
alb“. Toată nobilimea era adunată la picioarele „Scării în 
potcoavă”. Regele o conduse pe mica prinţesă - pe care după 
expresia lui Saint-Simon „părea că o scosese din buzunarul 
jiletcii sale“ - până în apartamentul care-i fusese rezervat. Apoi 
Ludovic aduse la cunoştinţa celor de faţă că mica prinţesă se va 
numi, începând din acea clipă, doamna contesă de Bourgogne 
sau mai pe scurt, Prinţesa; că va mânca singură, servită la 
masă de ducesa de Lude; că nu va fi înconjurată decât de 
persoanele pe care i le va alege el; că Prinţesa făcea parte - de 
acum încolo - din familia regală, şi că ducele de Bourgogne o va 
putea vizita doar o dată la cincisprezece zile, iar fraţii săi o dată 
la o lună. 

În 8 noiembrie, Curtea sosi la Versailles. Prințesei i se dădu 
apartamentul răposatei Maria-Tereza. După opt zile, mica 
ducesă de Bourgogne îi fermecase pe toţi cu felul ei de a fi; 
regele căpătă o mare slăbiciune pentru ea, începu s-o iubească 
mai mult chiar decât dacă i-ar fi fost fiică şi-i spunea tot timpul 
„nepoată. Doamna de Maintenon o îndrăgi şi ea, mai ales că 
fetiţa avusese fericita inspiraţie de a-i spune „mătușă” şi de ao 
îmbrăţişa cu dragoste. 

În ziua când copila împlini doisprezece ani, se oficie căsătoria 
ei cu ducele de Bourgogne. Evenimentul se petrecu într-o 
sâmbătă, în ziua de 7 septembrie 1697. 

Cu câteva zile mai înainte, regele îşi exprimase dorinţa ca 
nunta să fie plină de măreție şi Curtea împodobită cu ce avea 
mai de preţ. El însuşi, care de multă vreme nu mai purta decât 


veşminte foarte simple şi în culori închise, porunci să i se facă, 
pentru această zi, un costum de culoare deschisă, împodobit de 
sus şi până jos cu aur şi cu pietre scumpe. Această dorinţă a 
regelui le-a stimulat în asemenea măsură pe doamnele de la 
Curte, încât aurul şi argintul nici n-au mai fost băgate în seamă. 
Acum, toate rochiile lor şiroiau de perle şi de diamante, de 
rubine şi de smaralde; luxul lor atinsese o asemenea culme, 
încât regele începu a se căi că-şi exprimase o dorinţă ce 
prilejuise nişte cheltuieli atât de nesăbuite, declarând că nu-şi 
închipuise că în Franţa ar putea să existe atâţia bărbaţi nebuni 
care să se lase ruinaţi de rochiile nevestelor lor. 

Deci, aşa cum am mai spus, în ziua de 7 septembrie 1697, la 
ora douăsprezece, avu loc logodna, iar la ora unu, cununia. 
Slujba fu făcută de cardinalul de Coislin. 

Seara, după banchet, o conduseră pe proaspăta căsătorită în 
apartamentul ei. După ce toţi bărbaţii fură poftiţi afară din 
odaie, regina Angliei îi aduse Prințesei cămaşa de noapte. 
Ducele de Bourgogne se dezbrăcă de faţă cu Ludovic - bunicul 
său - iar cămaşa de noapte li fu adusă de lacob al II-lea, regele 
Angliei. Apoi cei doi copii fură aşezaţi în pat, ducele în dreapta, 
Prinţesa în stânga. După asta, Ludovic şi Curtea sa se retraseră, 
iar în odaie rămaseră numai tatăl mirelui - adică Marele Delfin - 
doamnele de onoare ale Prințesei şi doamna de Lude. După un 
sfert de ceas, Marele Delfin îşi dădu băiatul jos din Pat, îi îngădui 
să-şi sărute soţia, apoi il trimise în apartamentul său. A doua zi, 
regele se supără foarte tare fiindcă nepotul său cutezase să-şi 
sărute nevasta, căci cei doi soţi, fiind prea tineri, căsătoria 
propriu-zisă urma să se consume ceva mai târziu. 

De altfel, biata Prinţesă nu fusese prea favorizată de soartă: 
micul duce era urât şi pe deasupra şi cocoşat. Crescut însă cu 
grijă de Fenelon, era foarte instruit şi foarte spiritual. In plus, 
era cucernic, blând şi milos. Când văzu că - în ciudia cusururilor 
sale - mica lui nevastă il iubeşte, dragostea lui se schimbă cu 
timpul într-o adevărată adoraţie. La câteva zile după nuntă, în 
timpul uneia dintre acele vizite îngăduite de rege, prinţesa îi 
mărturisi că un astrolog vestit îi prezisese că se va mărita cu un 
prinţ din casa regală a Franţei, dar că va muri la vârstă de 
douăzeci şi şapte de ani. 

— Dacă mi s-ar intâmpla o asemenea nenorocire, zise ea, cu 
cine te vei însura, domnule? 


— Nu te gândi la aşa ceva, răspunse ducele, căci dacă vei 
muri înaintea mea, după opt zile voi muri şi eu! 

Şi bietul duce se ţinu de cuvânt: ducesa - după cum vom 
vedea - muri în 12 februarie 1712, iar ducele în 18 ale aceleiaşi 
luni. 


Capitolul XLIII 
1700 —1701 

Noul testament al regelui Spaniei. 

— Sfatul papei Inocențiu al XII-lea. 

— Franţa este, în sfârşit, preferată Austria. 

— Moartea lui Carol al II-lea. 

— Deschiderea testamentului. 

— Purtarea lai Ludovic. 

— Ducele de Anjou este recunoscut rege al Spaniei. 

— O recepție la Meudon. 

— Sfirşitul lui Karine. 

— Cauza morții sale. 

— Naşterea lui Voltaire. 

Am văzut mai înainte că regele Carol al Il-lea alesese ca 
moştenitor al monarhiei sale pe prințul Leopold de Bavaria. De 
îndată ce acest testament a fost divulgat, cardinalul de Porto- 
Carrero l-a anunțat pe marchizul de Harcourt, ambasadorul 
Franței, care l-a trimis imediat la Paris pe domnul Ingleville cu 
această veste. Auzind-o, Ludovic al XIV-lea n-a părut nici 
surprins, nici nemulțumit. Dar nu acelaşi lucru se petrecu şi cu 
împăratul Austriei, care avu ghinionul şi durerea de a-l pierde 
pe tânărul prinţ de Bavaria; bietul copil murise - după toate 
probabilitățile - în acelaşi chip ca şi regina Spaniei, adică 
otrăvit. 

Tânărul prinţ murind, regele Carol al II-lea se văzu pus într-o 
mare încurcătură, fiindcă, obligat de sănătatea lui şubredă să 
facă de îndată o nouă propunere - nu ştia asupra cui să se 
fixeze. Porto-Carrero, consilierul său, îl sfătui să se pronunţe în 
favoarea lui Filip de Anjou, cel de al doilea fiu al Marelui Delfin 
şi deci nepotul lui Ludovic al XIV-lea. Cum lui Carol al II-lea nu-i 
surâdea această propunere, se hotărî să-l consulte pe Papa 
Inocenţiu al XII-lea. Îi scrise deci Papei o scrisoare lungă, în care 
îl ruga să-l sfătuiască ce să facă. Papa - care era şi el foarte 


bolnav, îi răspunse că singurii şi adevărații moştenitori ai 
tronului Spaniei nu erau şi nu puteau fi decât copiii Marelui 
Delfin; că prinții din casa de Austria n-aveau niciun drept la 
această moştenire şi că dacă voia într-adevăr să dea dovadă de 
înţelpciune şi de dreptate, nu mai trebuia să stea nicio clipă în 
cumpănă, ci să-l numească moştenitor pe Filip de Anjou. 

De îndată ce primi acest răspuns, Carol al II-lea trecu la 
întocmirea testamentului, pe care-l scrise, îl semnă şi-l parafă 
cu mâna lui, arzându-l pe cel făcut mai înainte în favoarea 
prinţului de Bavaria; se înţelege că toate aceste treburi se 
făcură în cel mai mare secret. Cel de al doilea testament fusese 
făcut la timp, pentru că la câteva zile după ce-l semnase, adică 
în 1 noiembrie 1700, regele muri. 

De îndată ce-şi dădu duhul, se puse problema deschiderii 
teştamentului. Secretul fusese păstrat cu atâta străşnicie, încât 
toată lumea aştepta cu răsuflarea tăiată să audă numele 
moştenitorului. Escurialul era plin de miniştri, de curteni şi mai 
ales de ambasadori, care trăgeau peste tot cu urechea doar, 
doar vor putea afla ceva înaintea celorlalţi. Domnul de Blecourt, 
însărcinatul cu afaceri al Franţei, stătea şi el ca toţi ceilalţi, în 
anticameră, alături de domnul de Harach, ambasadorul Austriei 
şi cât mai aproape de uşa cabinetului unde se citea 
testamentul, ca să afle printre primii, vestea. 

Cel dintâi care ieşi din cabinet fu domnul de Abrantes, era un 
om fin şi ironic, care nu-l putea suferi pe domnul de Harach, 
toată lumea se năpusti spre el să afle cine era moştenitorul. El 
însă, după ce-l căută cu ochii pe domnul de Harach, se îndreptă 
spre el şi, râzând fericit, i se adresă cu cuvintele: 

— Ah, domnule conte, ce bine-mi pare că vă văd! Bucuria 
mea este cu atât mai mare, cu cât... (aici făcu o pauză) cu cât 
am plăcerea să vă văd... (o nouă pauză) să vă văd pentru 
ultima oară şi să-mi iau adio şi de la dumneavoastră şi de la 
augusta casă de Austria! 

Apoi, lăsându-l pe contele de Harach cu gura căscată de 
uimire în urma unui asemenea „compliment, se întoarse spre 
ceilalţi curteni şi le spuse clar şi răspicat: 

— Domnilor, am plăcerea să vă anunţ că ducele de Anjou a 
fost ales rege al Spaniei! Trăiască regele Filip al V-lea! 

Şi, făcându-şi drum prin mulţimea uluită de o asemenea veste, 
dispăru. Domnul de Blecourt ieşi şi el şi se duse acasă ca să-i 


scrie lui Ludovic. În clipa când termină scrisoarea, un slujbaş de 
la Consiliu îi aduse o copie a testamentului, pe care-o puse 
alături de scrisoare. Marţi, 9 noiembrie 1700, scrisoarea ajunse 
în mâinile regelui. De îndată ce primi această veste, regele îşi 
pofti întreg consiliul în apartamentul doamnei de Maintenon. 
Consiliul dură de la trei până la şapte seara, iar după ce 
miniştrii plecară, regele mai lucră încă trei ceasuri cu domnii de 
Torcy şi de Barbezieux. A doua zi, avură loc alte două consilii, 
tot la doamna de Maintenon. Deşi discuţiile ţinuseră multe 
ceasuri, nu răsuflă nimic până duminică 14 noiembrie, când 
domnul de Torcy - după ce stătuse multă vreme de vorbă cu 
regele - îl anunţă pe ambasadorul Spaniei ca a doua zi seara să 
fie la Versailles. Luni 15 noiembrie, regele plecă în cursul 
dimineţii la Fontainbleau, iar la ora patru după-amiază se 
întoarse la Versailles. Seara îl primi pe ambasadorul Spaniei, cu 
care stătu îndelung de vorbă în cabinetul său, de unde 
ambasadorul se zice că ar fi ieşit lac de sudoare. In sfârşit, 
marţi, după ce se sculă, regele il pofti din nou pe ambasador în 
cabinetul său unde se afla şi ducele Anjou, pe care regele i-l 
prezentă, spunindu-i: 


— Domnule, iată-l pe ducele de Anjou, pe care de acum încolo 
îl vei saluta ca pe regele dumitale! 

Imediat după asta porunci să se deschidă ambele canaturi ale 
uşii şi, poftind înăuntru pe toată lumea care se afla afară, 
spuse, punând mina dreaptă pe creştetul nepotului său: 

— Domnilor, îl aveţi în faţa dumneavoastră pe regele Spaniei. 
Răposatul rege i-a recunoscut prin testau dreptul de a domni în 
această ţară. Asta a fost voinţa cerului, în faţa căruia mă plec 
cu bucurie şi cu smerenie. 

Apoi, întorcându-se către Filip, adăugă: 

— Să fii un rege bun şi să ţii cu poporul tău! Dar să-ţi aduci 
întotdeauna aminte că eşti francez şi să păstrezi legăturile cu 
ţara unde te-ai născut. În felul acesta îi faci fericiţi şi pe spanioli 
şi pe francezi şi ai să menţii pacea în Europa! 

În aceeaşi zi se hotărî ca în 1 decembrie regele Spaniei să 
plece la Madrid, însoţit până la frontieră de cei doi fraţi ai săi; 
domnul de Beawvilliers, preceptorul său, avea să fie şeful 
întregii suite ce trebuia să-l conducă pe tânărul rege: printi, 
curteni, gărzi, trupe, ofiţeri, slujitori și slugi; dacă preceptorul se 


îmbolnăvea sau murea se drum, urma să fie imediat înlocuit de 
domnul duce de Noailles, mareşal al Franţei. Se înmână apoi 
câte cincizeci de mii de livre fiecăruia dintre cei doi şefi, ca să 
aibă pentru cheltuielile călătoriei. 

Totul se petrecu aşa cum prevăzuse Ludovic, cu excepţia 
datei plecării, care fu amânată cu trei zile. 

Pe data de 2 decembrie, Filip se duse la Meudon să-și ia 
rămas bun de la tatăl său. Întreaga Curte a Delfinului fu 
anunţată să fie de faţă la această solemnitate. Doamna ducesă, 
sora vitregă a Marelui Delfin, la care acesta ţinea foarte mult, 
îşi convinse fratele ca la solemnitate să participe şi mama ei, 
doamna de Montespan. Delfinul consimţi bucuros, mai ales că 
prin această invitaţie putea împuşca doi iepuri dintr-o dată: să 
îndeplinească rugămintea surorii sale şi s-o înfurie pe doamna 
de Maintenon, care nu fusese niciodată invitată să treacă 
pragul palatului de la Meudon. 

Doamna de Montespan se retrăsese de multă vreme de la 
Curte, alungată - după cum se ştie - de propriul ei fiu, ducele 
de Maine, care-i spusese răspicat că prezenţa ei la Versailles 
constituia un afront adus doamnei de Maintenon. Plângând cu 
hohote, fosta favorită se retrăsese la mănăstirea Saint-Joseph, 
clădită de ea. 

În sfârşit, doamna de Montespan fu invitată la Meudon. 
Când fu anunţat regele, biata femeie - simțind cum i se moaie 
picioarele - voi să se retragă. Dar doamna de Montmorency, 
prietena ei, n-o lăsă să plece. 

— De ce te temi de rege, doamnă? spuse ea. Majestatea-sa 
va fi, dimpotrivă, încântat să te vadă! De altfel cred că i-ar 
plăcea şi lui să-i fie din când în când necredincios bătrinei sale 
favorite. În ce mă priveşte, află, doamnă, că amărăciunea pe 
care-o va încerca baborniţa de Maintenon, mă va face să 
întineresc cu zece ani. Dacă aş fi în locul dumitale, l-aş ruga pe 
rege să-mi încredinţeze slujba de supraintendentă pe lângă 
bătrâna lui nevastă! 

De-abia isprăvi doamna de Montmorency de spus aceste 
vorbe şi iată că regele îşi şi făcu apariţia. După ce-i adresă 
câteva cuvinte ambasadorului Spaniei, care-l însoțea pe ducele 
de Anjou, începu să facă înconjurul apartamentului, invitându-le 
pe doamne să se aşeze. După câteva cuvinte schimbate cu 
ducesa de Bourgone, apoi cu fiica sa, doamna ducesă, se opri în 


faţa doamnei de Montespan care, palidă şi tremurând, abia se 
ţinea să nu leşine. 

— Doamnă, îi spuse el după ce-o privi câteva clipe, eşti la fel 
de proaspătă şi de frumoasă ca şi odinioară. Nădâăjduiesc de 
asemenea că eşti şi fericită! 

— Sunt într-adevăr, sire, răspunse doamna de Montespan, 
pentru că am onoarea şi bucuria de a aduce un respectuos 
omagiu majestăţii-voastre. 

Regate îi luă mâna, i-o sărută, apoi trecu mai departe. Când 
ajunse destul de departe ca să n-o poată auzi, doamna de 
Bourgogne o întrebă pe doamna de Montespan de ce părăsise 
Curtea. 

— Vai, doamnă, nu eu am părăsit-o, ea m-a părăsit pe mine! 

Aceasta a fost ultima întâlnire a regelui cu doamna de 
Montespan. 

La scurt timp după asta, toate puterile Europei, în afară de 

Austria, îl recunoscură pe Filip, care fu proclamat rege al 
Spaniei în 24 noiembrie 1701. 
În timpul perioadei ce se scursese şi în care se petrecuseră 
evenimentele pe care le-am relatat, Racine - care Îi 
supravieţuise cu douăzeci şi şase de ani lui Moliere - muri şi el. 
După ce s-a bucurat multă vreme de favorurile regelui şi ale 
doamnei de Maintenon - pentru care a scris Aihalie şi Esther, a 
murit în plină dizgrație. Şi iată din ce cauză. Funcţia sa de 
istoriograf al regelui îi îngăduia să stea adesea de vorbă cu 
Ludovic şi cu noua lui nevastă. Într-o seară, în timp ce se afla în 
această augustă companie, după ce vorbiră despre teatru şi 
operă, discuţia alunecă asupra comediei. Regele, care nu mai 
participase de multă vreme la un spectacol, se informă ce piese 
se mai jucau, ce actori buni mai apăruseră, după care îl întrebă 
pe Racine de ce decăzuse comedia atât de mult. 


— Din cauză că nu mai avem piese noi, răspunse Racine, şi 
suntem nevoiţi să apelăm la dramaturgii de odinioară şi mai 
ales la Scarron, care a fost cel mai slab dintre toţi şi pe care 
niciun teatru nu mai vrea să-l pună în scenă şi niciun actor să-l 
mai joace! 

La aceste vorbe doamna de Maintenon roşi puternic, nu 
pentru că Racine atacase reputaţia literară a primului ei soţ ci 
pentru că după cincisprezece ani cineva cutezase să rostească 


acest nume în faţa celui de al doilea soţ. Răceala de gheaţă 
care urmă după aceste cuvinte il făcu pe bietul Racine - de 
altfel foarte distrat din fire - să-şi dea seama de gafa săvârşită. 
Urmă o tăcere penibilă, de câteva minute, după care regele il 
rugă pe Racine să plece, pretextind că avea de lucru. După 
asta, nici regele nici favorita nu numai că nu-l mai poftiră la ei, 
dar ori de câte ori se întâlneau cu el, se făceau că nu-l văd. Din 
acel moment, bietul Racine, care era foarte mândru de 
favorurile regale, se întristă. Deveni din ce în ce mai abătut, 
până când în 22 aprilie 1699 îşi dădu sufletul, lăsând cu limbă 
de moarte să fie îngropat la Port-Royal-des-Champs. 

Singurul care mai rămăsese în viaţă din acea pleiadă de 
scriitori ce se născuseră cam în aceeaşi vreme cu Ludovic, era 
Boileau Despreaux, fiindcă La Fontaine murise şi el în 13 aprilie 
1695. 

E adevărat însă că între timp se născuse - în 20 februarie 
1694 la Chatenay, lângă Paris - cel care avea să le ia locul şi să 
se urce pe cea mai înaltă culme a gloriei literare: Franţois-Marie 
Arouet zis Voltaire. 


Capitolul XLIV 
1701 —1705 
Barbezieux; portretul, firea, dezmăţurile şi moartea sa. 
— Chamillart, originea ciudată a averii sale. 
— Sfârşitul lui lacob al II-lea. 
— Ultimele sale clipe. 
— Aprecieri asupra acestui rege. 
— Declarația lui Ludovic al XIV-lea. 
— Purtarea lui Wilhelm al III-lea, regele Angliei. 
— Boala acestui prinț. 
— Firea sa. 
— Omul cu masca de fier. 
— Povestea lui. 
— Cercetările făcute în legătură cu el. 
— Presupunerea autorului. 
Anul 1701 începu cu moartea lui Louis-Frangois-Marie- 
Letellier, marchiz de Barbezieux, ministru de război al Franţei. 
Era, după cum se ştie, fiul lui Louvois; dar, spre deosebire de 
tatăl său, pe care noua favorită a regelui nu-l putea suferi, el se 
bucura din plin de simpatia acesteia, arătindu-i întotdeauna o 


consideraţie deosebită şi un respect fără margini. 

Barbezieux era un bărbat cu o înfăţişare trufaşă, cu o figură 
plăcută şi plin de spirit. Muncea cu o uşurinţă nemaipomenită şi 
rezolva toate problemele repede şi bine, după care se odihnea. 
Căci foarte preocupat de treburile sale personale, rezolva în 
două ceasuri lucruri pe care colegii săi nu izbuteau să le 
descurce nici într-o zi întreagă. Era tipul de om pe care-l 
simpatizezi la prima vedere; vorbea cu uşurinţă, dovedea 
maniere curtenitoare, exprimare aleasă şi totuşi firească; 
nimeni n-avea un aer mai semeţ şi nu se comporta cu mai 
multă trufie ca el, deşi noblețea sa nu era chiar atât de veche. 
Când îşi punea în cap să placă cuiva, devenea de-a dreptul 
încântător; când făcea un bine cuiva, il făcea într-un asemenea 
mod, încât persoana respectivă îi purta recunoştinţă veşnică; 
nimeni nu izbutea să pătrundă mai bine ca el miezul unei 
afaceri, să-şi însuşească toate amănuntele şi s-o rezolve mai 
repede şi mai mulţumitor. Numai că în afară de zilele lui vesele 
şi plăcute, Barbezieux, avea şi zilele lui negre. Atunci devenea 
de o trufie fără margini, cutezător, insolent, vindicativ, gata să 
jignească pe oricine. Ştia şi el cât de nesuferit era în acele zile, 
dar singur mărturisea că nu se putea stăpâni. Repezit şi dur din 
fire, în acele zile devenea brutal şi capabil de orice insultă, de 
orice act necugetat. Dacă trăgea prea mult la măsea, ceea cei 
se întâmpla destul de des, sau punea la cale vreo escapadă, 
ceea ce i se întâmpla şi mai des, îl anunţa pe rege că nu putea 
lucra, fiindcă nu se simţea bine. Ludovic nu se supăra, ştiindu-l 
atât de harnic şi de priceput, era sigur că-şi va recupera repede 
timpul pierdut şi, deşi nu se lăsa înşelat de această pretinsă 
boală, îi trecea cu vederea toate abaterile pentru uşurinţa şi 
competenţa cu care muncea. Cum era mai mult ca sigur că 
noua succesiune la tronul Spaniei avea să aducă după sine un 
lung şi crud război, Barbezieux lucrase pe rupte şi pusese la 
punct, împreună cu regele, câteva lucruri de mare importanţă 
pentru viitorul Franţei. După ce isprăvise, în loc să se 
odihnească, ceru cinci zile de concediu, se închise împreună cu 
câţiva prieteni în casa pe care-o avea, între Versailles şi 
Vaucresson, la capătul parcului Saint-Cloud, şi-i trase un 
chiolhan straşnic. După patru zile, când apăru la Versailles, 
începu să-l doară atât de tare gâtul, încât abia mai putea vorbi. 
La început nu dădu atenţie acestei boli, dar după două zile, 


simțindu-se rău, trimise după doctorul Fagot. Acesta, cu 
brutalitatea lui obişnuită, îi spuse că nu-i mai rămânea altceva 
de făcut decât să-şi scrie testamentul şi să se spovedească. 
Barbezieux primi vestea cu fruntea sus, îşi făcu testamentul şi 
muri la numai treizeci şi trei de ani, în mijlocul alor săi, în 
aceeaşi odaie în care murise şi tatăl său. 

De îndată ce regele află această veste, îl chemă imediat pe 
domnul de Chamillart, pe care cu opt zile mai înainte îl făcuse 
controlor general al finanţelor. De îndată ce acesta intră în 
cabinetul său, Ludovic îl anunţă că va prelua şi funcţia lui 
Barbezieux. Mirat de această nouă favoare care i se făcea, 
Chamillart voi să renunţe la funcţia primită cu o săptămână mai 
înainte, dar regele nu fu de acord şi-i răspunse că de mult 
urmărea să încredinţeze conducerea celor două ministere unei 
singure persoane, care să le conducă cu o mână fermă. În 
realitate, această mână fermă n-avea să fie a lui Chamillart, ci a 
lui. 

Într-adevăr, Chamillart avea de ce să se mire de norocul care 
dăduse peste el. 

Era un bărbat înalt, care mergea clătinându-se, şi a cărui 
mutră nu vădea nici bunătate, nici blindeţe, nici inteligenţă. 
Tatăl său, raportor la Consiliul statului, murise în 1675 la Caen. 
In anul următor, fiul său căpătă funcţia de consilier în 
Parlament. Cum era sârguincios, muncitor şi nu iubea decât 
societatea celor serioşi, reputaţia pe care şi-o făcu - de om 
priceput şi aşezat - îl ajută să treacă din cercul magistraţilor în 
cel al militarilor. Singura lui calitate, intr-adevăr surprinzătoare, 
consta în faptul că era un as al biliardului. Or, tocmai atunci 
regele prinsese gust de acest joc, şi iarna, aproape în fiecare 
seară, făcea nişte partide interminabile când cu domnul de 
Vendome, când cu mareşalul de Villeroi, când cu ducele de 
Grammont. Într-o zi, nu ştiu cine le vorbi celor trei de 
Chamillart. Aceştia, curioşi să-l vadă cum joacă, îl invitară să 
facă o partidă cu ei. Chamillart primi, îi bătu pe toţi trei, 
purtându-se atât de politicos şi de respectuos, încât deşi învinşi, 
adversarii fură încântați. Chiar în acecaşi seară îi vorbiră regelui 
despre el. Regele, din cale-afară de curios, îl rugă pe domnul de 
Vendome să-l poftească pe Chamillart la Versailles. 

Condus în sala de biliard, Chamillart începu prin câteva 
lovituri greşite; era un mod de a-şi arăta respectul faţă de rege, 


căruia îi plăcea să creadă că prezenţa sa îi intimida întotdeauna 
pe oameni. Dar încet, încet, Chamillart se prefăcu a se linişti şi 
făcu nişte carambolaje atât de iscusite şi de precise, nişte 
blocări atât de măiestrite, încât Ludovic rămase mut de 
admiraţie şi din ziua aceea il pofti la toate partidele de biliard. 
Odată admis, dificultatea era să se menţină; or, abia acum 
începu să-şi arate Chamillart adevărata sa iscusinţă. Deşi 
plăcuse şi regelui şi doamnei de Maintenon, continua să 
rămână la fel de modest şi de respectuos şi faţă de cei mari, şi 
faţă de cei de seama lui. Cu toate că era deseori invitat la 
Versailles, continua să trăiască alături de confrații lui, muncind 
cu seriozitate, fără să se îngâmfe şi fără să jignească pe 
nimeni. Nu după mult, regele îl făcu raportor la Consiliul 
statului şi-i dădu o locuinţă la Versailles, lucru nemaiîntâmplat 
încă unui om de condiţia lui. După trei ani, adică în 1689, 
regele îl numi intendentul oraşului Rouen. Atunci Chamillart, 
deşi funcţia era foarte mare, veni plângând să-l roage pe rege 
să nu-l îndepărteze de lângă sine. Mişcat, regele îi îngădui să 
vină de trei ori pe an la Versailles, unde să petreacă de fiecare 
dată câte şase săptămini. După trei ani de şedere la Rouen, 
regele îi încredința slujba de ministru al finanţelor, pe care o 
îndeplini până în epoca în care ne aflăm, jucând deseori biliard 
cu Ludovic, deşi acest joc nu prea mai era la modă. Am văzut 
cum - atunci când se aştepta mai puţin - fu numit în locul lui 
Barbezieux. 

Cam tot în vremea asta, lacob al II-lea - ca şi cum n-ar fi 
aşteptat decât ca Wilhelm să fie confirmat pe tronul Angliei, ca 
să moară - paraliză. Ludovic al XIV-lea făcu tot ce-i stătu în 
putinţă ca să-l salveze: îl trimise la băile de la Bourbon- 
Archambault, îi plăti cu largheţe toate cheltuielile de călătorie, 
dar după câteva săptămâni bolnavul se întoarse la Paris în 
aceeaşi stare. În 8 septembrie il cuprinse o asemenea 
slăbiciune, încât nimeni nu mai nădăjdui într-o vindecare, în 13, 
regele veni să-l vadă, dar lacob abia mai putu deschide ochii. 
Ludovic se apropie de patul său şi-i spuse că putea să moară 
liniştit, fiindcă îl va ajuta pe prinţul de Galles să-şi recâştige 
tronul. Toţi nobilii englezi care se aflau de faţă se aruncară în 
genunchi în faţa regelui Franţei şi-i mulţumiră cu lacrimi în ochi. 
Apoi Ludovic trecu alături, unde se afla ex-regina Angliei şi fiul 
ei, prinţul de Galles, şi făcu şi în faţa lor acelaşi legămint. În 16 


septembrie 1701, la ora trei după-amiază, lacob îşi dădu 
sufletul. În aceeaşi seară, trupul îi fu depus la benedictinii 
englezi din Paris, a căror mănăstire se afla pe strada Sfintul- 
lacob. Aici, sicriul fu închis într-o capelă unde urma să rămână 
până ce avea să poată fi transportat la Westminster. 

lacob al II-lea este exemplul cel mai concludent al regalității 
care se cramponează cu înverşunare de aşa-zisul drept divin, în 
virtutea căruia trebuie neapărat să domnească. Exilat la Saint- 
Germain, fără avere personală, fără armată, trăind din mila lui 
Ludovic al XIV-lea, lacob al II-lea n-a încetat nici măcar o clipă 
să se creadă singurul, unicul şi adevăratul rege al Angliei. 
Pentru el, Wilhelm de Orania - învingător - nu era decât un 
rebel, iar după ce a fost recunoscut rege - un uzurpator. Până în 
ultima clipă a vieţii sale, acest urmaş al Stuarţilor, alungat de pe 
tron, n-a avut decât un singur gând, o singură dorinţă: să-şi 
recapete tronul. 

Moartea socrului său îl găsi pe Wilhelm la reşedinţa sa din 
Loc, în Olanda. Tocmai se aşezase la masă, înconjurat de o 
mulţime de prinți germani, când i se aduse la cunoştinţă, odată 
cu moartea lui lacob, şi legământul făcut de Ludovic la patul 
muribundului, de a-l ajuta pe fiul acestuia să se aşeze pe tronul 
Angliei. Wilhelm se înroşi ca racul, îşi îndesă furios pălăria pe 
cap, apoi dădu imediat ordin ca Poussin, ambasadorul Franţei, 
să fie alungat din ţară. Pe urmă, cum lacob al II-lea era totuşi 
socrul său, porunci ca toată lumea să poarte doliu violet. Apoi 
se apucă să ducă la bun sfârşit acea formidabilă Ligă numită 
mai târziu Marea Alianţă; după ce-şi puse la punct treburile în 
Olanda, se întoarse în Anglia, ca să ceară bani Parlamentului. 
Dar de îndată ce ajunse la Londra, se îmbolnăvi; dându-şi 
seama de gravitatea bolii sale, se strădui o vreme să şi-o 
ascundă. Chiar şi atunci când abia mai putea răsufla şi când 
curtenii credeau în fiece clipă că are să se sufoce, Wilhelm 
continua sa lucreze în cabinetul lui, cu o dirzenie rar întâlnită şi 
o voinţă neînduplecată. În sfârşit, în 19 martie 1702, muri, în 
vârstă de cincizeci şi doi de ani, nelăsând în urma lui nici ua 


urmaş. 
Prinţesa Ana, cumnata lui - cea de a doua fiică a lui lacob, 
măritată cu prinţul George al Danemarcei - fu repede 


proclamată regină. 
Pentru că Wilhelm al III-lea a fost una dintre figurile marcante 


ale epocii sale, să încercăm a-i schiţa portretul. 

Wilhelm al Ill-lea a fost prototipul omului puternic şi 
inteligent; prinţ prin naştere, a ajuns general; odată general, nu 
i-a mai plăcut să fie un simplu prinţ şi a devenit rege; ca militar, 
a luptat cu succes împotriva lui Conde, Turenne şi Luxembourg; 
ca om politic, a luptat în mod constant împotriva lui Colbert, 
Louvois şi Ludovic al XIV-lea. Geniul său l-a ajutat să cucerească 
autoritatea supremă de Stathouder în Olanda, coroana Stuarţilor 
în Anglia şi să se impună întregii Europe. Viaţa lui n-a fost decât 
o luptă surdă şi tristă, dar laborioasă, din care poate că n-ar fi 
ieşit învingător, dacă n-ar fi fost un implacabil reprezentant al 
calvinismului. În sfârşit, Wilhelm al III-lea n-a fost atâta urmagul 
lui lacob al II-lea, cât mai curând continuatorul lui Cromwell. 

Aproape în aceeaşi vreme în care cei doi regi morţi erau 
consemnați de istorie, preotul bisericii Saint-Paul din Paris făcea 
în registrul său această simplă însemnare a morţii unuia dintre 
deţinuţii de la Bastilia: 

„în anul 1703, în 19 noiembrie, a murit la Bastilia Marchialy, a 
fost înmormântat în cimitirul Saint-Paul în 20 ale aceleiaşi luni, 
în prezența domnului Rosarger, maior, şi a domnului Reilhe, 
chirurgul Bastiliei, care au semnat şi actul de deces.” 

Acest Marchialy se zice că nu era altul decât acel faimos 
personaj cunoscut sub numele de Omul cu masca de fier, de 
care s-a ocupat foarte puţin epoca lui Ludovic, dar în jurul 
căruia s-a făcut multă zarvă mai târziu. Primul care a dat 
alarma în legătură cu acest personaj a fost Voltaire. Să spunem 
şi noi, la rândul nostru, câteva cuvinte despre el. 

Să începem cu nişte lucruri pozitive, adică cu cifrele şi datele 
pe care ni le dă istoria; după certitudini, vom veni cu ipotezele. 

Omul cu masca de fier a apărut la Pignerol între 2 martie 
1680 şi 1 septembrie 1681, fără să se poată arăta cu precizie 
nici ziua, nici luna când a fost adus aici. Imediat, domnul de 
Saint-Mars, guvernatorul acestei fortărețe, fiind numit 
guvernator la Exilles, l-a luat pe prizonier cu sine; în 1687, Saint- 
Mars devenind guvernatorul insulei Sainte-Marguerite, l-a târât 
din nou pe captiv după el. Se mai păstrează şi azi o scrisoare a 
acestui guvernator adresată lui Louvois, în care se spune printre 
altele: 

„Am dat asemenea ordine în ce priveşte paza prizonierului 
meu, încât sunt gata să-mi asum orice răspundere în legătură cu 


siguranţa sa...“ 

Domnul de Saint-Mars, aşa cum arată acest fragment de 
scrisoare pe care-l înfăţişăm cititorilor noştri, dădea într-adevăr 
o atenţie cu totul deosebită pazei acestui prizonier. Ca să fie 
cât mai sigur că n-o să-i scape, pusese să se construiască o 
odaie specială, care n-avea decât o singură fereastră ce dădea 
spre mare, prevăzută cu două rinduri de gratii groase şi situată 
la o înălţime de vreo cincisprezece picioare. Domnul de Saint- 
Mars intra foarte rar în celula prizonierului său, fiindcă de câte 
ori intra, era obligat să închidă uşa în urma lui şi-i era frică să 
nu tragă careva cu urechea la ce se discuta înăuntru, în ultima 
vreme luase obiceiul să rămână în prag fiindcă aşa putea 
vedea orice persoană care se ivea la un capăt sau la celălalt al 
coridorului. 

Într-o zi, pe când discuta astfel cu prizonierul, fiul unuia 
dintre prietenii săi, căutându-l pe guvernator prin toată 
clădirea, ca să-i ceară o barcă, îl zări stând în pragul acelei 
odăi. Cum discuţia era foarte însufleţită, guvernatorul nu-l văzu 
şi nu-l auzi pe băiat decât atunci când fu la doi paşi de el. 
Saint-Mars trânti cu putere uşa şi, palid ca un mort, îl întrebă 
pe băiat ce anume auzise din discuţie. Acesta îi demonstră că, 
din locul unde se afla, i-ai fi fost cu neputinţă să audă ceva. 
Abia atunci îşi veni şi guvernatorul în fire. Dar chiar în aceeaşi 
zi îl pofti pe băiat să plece acasă, scriindu-le părinţilor şi din ce 
pricină fusese obligat să-l trimeată atât de repede la ai săi şi 
încheind astfel: 

„Putin a lipsit ca această întimptare să-l coste viaţa pe fiul 
vostru. Mă grăbesc să vi-l trimit acasă, de teamă să nu facă 
vreo nouă imprudență”. 

Se înţelege că pe cât de straşnic îl păzea domnul de Saint- 
Mars pe captiv, tot pe-atât de mult dorea acesta să scape din 
temniţă. Dintre tentativele încercate, două ne-au fost transmise 
în toate amănuntele. 

Într-o zi, Omul cu masca de fier scrise cu un cui câteva 
rânduri pe dosul unei farfurii de argint, în care avea obiceiul să 
mănânce, şi-o aruncă, printre gratiile ferestrei. Un pescar, 
găsind farfuria pe mal şi socotind că nu putea proveni decât din 
argintăria de la castel, o aduse guvernatorului, care 
examinând-o cu atenţie, citi cu groază rindurile scrise pa ea. 

— Ai citit ce scrie aici? îl întrebă guvernatorul pe pescar. 


— Nu ştiu să citesc, răspunse acesta. 

— A mai văzut şi altcineva farfuria asta? 

— Nimeni. Cum am găsit-o am şi adus-o excelenţei-voastre, 
ascunzând-o sub vestă de teamă să nu cumva să fiu învinuit că 
am furat-o. 

Saint-Mars rămase o clipă pe gânduri, apoi spuse: 

— Du-te, omule, şi mulţumeşte lui Dumnezeu că nu ştii să 
citeşti! 

A doua întâmplare l-a avut ca erou pe un biet ucenic al unui 
felcer. În timp ce se scălda, băiatul văzu plutind la doi paşi de el 
o cămaşă albă, din pinză foarte fină, pe care prizonierul - cu 
ajutorul unui os de pui muiat într-un amestec de clei, funingine 
şi apă - îşi scrisese povestea. Bietul ucenic aduse cămaşa, 
guvernatorului. Guvernatorul îi puse aceeaşi întrebare pe care 
i-o pusese şi pescarului. Ucenirul ştia să citească. Domnul de 
Saint-Mars nu spuse nimic şi-l trimise pe băiat acasă; dar a 
doua zi dimineaţa ucenicul fu găsit mort în patul său. 

În 1698, domnul de Saint-Mars primi ordinul de a-şi transfera 
prizonierul la Bastilia. Se înţelege că, pentru această călătorie 
de două sute patruzeci de leghe, precauţiile fură dublate. Omul 
cu masca de fier fu vărât într-o litieră precedată de trăsura 
domnului de Saint-Mars şi înconjurată de o mulţime de călăreţi 
care, la cea mai mică încercare a prizonierului de a fugi, aveau 
ordinul să tragă. Trecând pe lângă una dintre moşiile sale 
numită Palteau, guvernatorul făcu un popas de o zi şi o noapte. 
Masa li se servi într-o sală scundă, ale cărei ferestre dădeau în 
curte. Prin acele ferestre, câteva slugi îi zăriră pe guvernator şi 
pe captiv. Numai că acesta din urmi fusese aşezat cu spatele 
spre fereastră. Era un bărbit înalt, îmbrăcat în cafeniu, iar pe 
fată avea o mască, de sub care scăpaseră câteva şuviţe de păr 
alb. Domnul de Saint-Mars, care stătea în faţa lui, avea - deo 
parte şi de alta a farfuriei - câte un pistol încărcat. Îi servea un 
singur valet, care închidea imediat uşa după el ori de câte ori 
intra sau ieşea din odaie. Noaptea, guvernatorul porunci să-i fie 
pus un pat în odaia prizonierului, pat pe care şi-l aşeză de-a 
curmezişul uşii. În sfârşit, călătorii ajunseră, în 18 septembrie 
1698, la Bastilia. Omul cu masca de fier fu imediat condus într- 
o odaie din turnul Basimiere. De îndată ce se întunecă, domnul 
Dujonca, pe atunci guvernator al Bastiliei, îl mută în cea de a 
treia odaie din turnul Bertaudiere 


„care odaie - spune domnul Dujonca în Jurnalul său - fusese 
mobilată cu tot confortul, ba chiar cu oarecare lux”. 

Masa i-o servea chiar guvernatorul în persoană, care - după 
ce captivul mânca - aduna cu grijă toată vesela. Prizonierul 
rămase închis aici până în 19 noiembrie 1703, dată la care, 
după cum am văzut, s-a săvârşit din viaţă. La ziua însemnată 
cu această dată, în Jurnalul domnului Dujonca se pot citi 
următoarele: 

„Prizonierul necunoscut care purta tot timpul pe față o 
mască de catifea neagră (dar, ne întrebăm noi, dacă purta tot 
timpul o mască de catifea de ce i se spusese Omul cu masca 
de fier?) venind ieri de la slujbă nu s-a simţit prea bine. Astăzi, 
la ora zece seara, fără să fi fost grav bolnav, a fost găsit mort 
în patul său. Va fi inmormântat mâine, marti 20 noiembrie, la 
ora patru după-amiază, în cimitirul Saint-Paul din parohia 
noastră. Înmormântarea sa a costat patruzeci de livre.” 

Dar ceea ce nu mai spune nici Jurnalul de la Bastilia, nici 
registrul bisericii Saint-Paul e faptul că precauţiile care au fost 
luate faţă de acest prizonier în tot timpul vieţii sale au 
continuat şi după moarte. Chipul i-a fost desfigurat cu vitriol, ca 
în caz de dezgropare să nu-l mai poată recunoaşte nimeni, cu 
atât mai mult cu cât s-a spus că semăna ca două picături de 
apă cu regele. Mobilele i-au fost arse, podeaua desfăcută, toate 
colţişoarele scotocite şi răs-scotocite; pereţii au fost văruiţi din 
nou, tavanul cercetat cu grijă ca nu cumva prizonierul să fi 
ascuns pe undeva vreun bileţel în care să fi arătat cine era în 
realitate. 

Când, în 14 iulie 1789 Bastilia a capitulat în faţa tunurilor 
revoluţiei, prima grijă a învingătorilor a fost să-i salveze pe cei 
în viaţă. N-au mai găsit în sinistra fortăreață decât opt 
prizonieri, căci toţi ceilalţi fuseseră transportaţi pe ascuns în 
celelalte închisori de stat. Apoi, după interesul pentru cei vii, a 
urmat curiozitatea pentru cei morţi. 

Printre umbrele care s-au ridicat dintre ruinele fumegânde 
ale Bastiliei, cea mai mare, cea mai sumbră, a fost năluca 
Omului cu masca de fier. Curioşii au dat fuga în turnul 
Bertaudiere, unde se ştia că stătuse timp de cinci ani 
misteriosul captiv. Dar toate cercetările au fost zadarnice. Până 
şi din registrul închisorii, foaia care purta data de 19 noiembrie 
1703, data morţi prizonierului, fusese ruptă. 


Napoleon se strădui şi el să dezlege secretul Omului cu 
masca de fier, dar toate cercetările s-au soldat cu acelaşi eşec 
ca şi cele întreprinse în 1789. 

Din lipsă de dovezi, oamenii au început să se lanseze în tot 
soiul de presupuneri. 

Richelieu pretindea că Omul cu masca de fier era fratele 
geamăn al lui Ludovic al XIV-lea. Noi, departe de a avea 
pretenţia că am elucidat acest mister, presupunem că în 
realitate era vorba de primul copil din flori al Anei de Austria 
şi al lui Mazarin, a cărui naştere - cine ştie din ce motive - nu 
putuse fi declarată. 


Capitolul XLV 
1705 - 1709 

Puterile Europei se declară impotriva lui Ludovic al XIV-lea. 

— Marea Alianţă. 

— Duşmanii şi aliații Franţei. 

— Boala Marelui Delfin. 

— Sfârşitul Domnului, fratele regelui. 

— Firea acestuia. 

— Privire asupra operațiilor de război. 

— Villeroi. 

— Vendome, portretul său. 

— Jean Cavalier. 

— Vizita sa la Versailles. 

— Sfirşitul războiului civil din Cevennes. 

— Ultimele clipe ale doamnei de Montespan. 

— Foametea din 1710. 

— Zeciuiala. 

— Sfârşitul părintelui la Chaise. 

— Le Tellier, succesorul său. 

— Nenorocirile Franţei. 

Urcarea lui Filip al V-lea pe tronul Spaniei a fost una dintre 
cele mai mari catastrofe, care a rupt, într-un ceas, echilibrul 
unei bune părţi din omenire. Europa era demult convinsă că 
Ludovic al XIV-lea se străduia să ducă la bun sfârşit ceea ce nu 
izbutise să desăvârşească regele Carol Quintul, adică acea 
monarhie universală, visată de Alexandru cel Mare în Orient şi 
de Carol cel Mare în Occident. Unirea Franţei cu Spania, care se 
făcuse - după spusele lui Ludovic al XIV-lea - „ştergând Pirineii 


de pe harta lumii”, speriase de moarte puterile europene, care- 
şi dădură seama că regele Franţei avea acum toate şansele să 
reuşească în acel faimos proiect de monarhie universală. Când 
Carol Quintul voia să-i pedepsească pe gantezii revoltați sau să 
ţină un consiliu la Koln ori la Ratisbonne, era obligat să-l roage 
pe duşmanul său, Francisc |, să-l lase să treacă prin ţinuturile 
sale sau să se urce într-una din galerele sale cu sute de vâslaşi, 
lăsându-se în voia capriciilor Mediteranei, care-l mai făcuse o 
dată să eşueze pe coastele Algerului. 


Ludovic al XIV-lea dimpotrivă, având acum Spania aliată sau 
mai bine-zis vasală, putea ajunge oricind - prin Ţările-de-Jos - în 
Germania; prin Gibraltar - în Africa; prin Neapole şi Sicilia - în 
Orient; şi toate astea fără a mai pune la socoteală cele două 
Americi, acea Lume Nouă descoperită după Indii, din care se 
revărsau bogății fără seamăn. lată de ce duşmanul înverşunat 
al lui Ludovic, Wilhelm al Ill-lea, aţitind pe toată lumea 
împotriva Franţei, iniţiase înainte de a muri acea Ligă numită 
Marea Alianţă. Scopul acestei Alianțe era să pună pe tronul 
Spaniei pe arhiducele Carol, fiul împăratului, sau - dacă nu 
izbuteau să-l înlăture pe Filip al V-lea - cel puţin să instituie, în 
jurul Franţei şi Spaniei, un fel de cordon militar, care să nu 
poată fi niciodată trecut de ambiţioşii regi ai celor două ţări. 

Drept urmare, Olanda, această mică republică de negustori, 
în urmă cu treizeci de ani, ocupată în mai puţin de două luni de 
către Ludovic al XIV-lea, se angajă să înarmeze împotriva 
învingătorului de odinioară, acum bătrân şi obosit, două sute de 
mii de ostaşi, fie în garnizoane, fie în tabere. La rândul său, 
Anglia făgădu-i patruzeci de mii de ostaşi, fără a mai pune la 
socoteală flota; contrar obiceiului regilor care nu-şi prea ţin 
cuvântul, în anul următor Anglia puse la dispoziţia Marei Alianțe 
cincizeci de mii de ostaşi, iar mai târziu, aproape două sute de 
mii de mateloţi. În sfârşit, Austria, cea mai interesată în reuşita 
acestei Ligi, trebuia să înarmeze nouăzeci de mii de oameni. 

Aliaţii Franţei erau: Portugalia, care urmărea să se separe de 
Spania; ducele de Savoia, care-i ceruse regelui Franţei să-i 
mărească pensia de la cincizeci de mii de scuzi la două sute de 
mii şi care, veşnic nemulţumit, mai ceruse pe deasupra şi 
oraşul Mantua precum şi o parte din ţinutul Milanului; şi în 
sfârşit, regele Suediei, Carol al XII-lea, căruia ţarul Petru | îi 


dădea prea mult de furcă pentru a mai avea răgazul să se 
amestece în această nemulţumire generală. 

In afară de aceşti trei aliaţi, Franţa mai conta pe ajutorul 
nobilei case de Bavaria, adică a lui Maximilian- Emanuel. 

În toiul acestor pregătiri de război, două întâmplări tragice 
tulburaseră palatul Versailles; boala Marelui Delfin şi moartea 
fratelui regelui. 

Sâmbătă 19 martie 1701, înainte de Duminica Floriilor, 
regele auzi din camera sa nişte strigăte de ajutor şi imediat îi 
chemă pe medicii săi Fagon şi Felix; peste câteva secunde, 
cineva veni să-i spună că Marele Delfin se simţea foarte rău. 
După ce mâncase la prânz, la Meudon, seara venise la 
Versailles să ia masa cu tatăl său. Mare mâncău, ca toţi cei din 
familia sa, înfulecase de unul singur un calcan cât toate zilele. 
Fără să dea nici cel mai mic semn de indispoziţie, după masă 
intrase în odaia lui, pregătindu-se de culcare. Dar dintr-o dată 
îşi pierdu cunoştinţa şi căzu jos leşinat. Atunci valeţii şi cei 
câţiva curteni care se aflau în jurul lui începură să strige, 
trimiţind imediat după medici. Când Ludovic intră în odaia 
Marelui Delfin, îşi găsi fiul pe jumătate despuiat, târât de colo 
colo prin odaie, de câţiva servitori, ca să-l trezească din leşin. 
Cu chiu, cu vai, îşi reveni, dar atacul fusese atât de puternic, 
încât prinţul nu-i mai recunoscu nici pe rege, nici pe medici, 
nici pe cei din jur. Imediat doctorul Felix, îi luă sânge şi-i dădu 
un vomitiv. Cele două leacuri îşi făcură efectul, şi la ora două 
dimineaţa Marele Delfin era în afară de orice pericol. Aflând 
această veste, regele, care până atunci plânsese cu hohote, se 
duse să se culce, dând poruncă să fie imediat sculat dacă fiul 
său s-ar mai simţi rău. La ora cinci, Marele Delfin adormi şi a 
doua zi nu mai avea nimic. 

Domnul, mai puţin norocos decât nepotul său, muri în urma 
unui atac asemănător, în 8 iunie 1701. 

De câtăva vreme. Domnul nu se mai înţelegea cu regele, din 
pricina ieşirilor nelalocul lor ale ducelui de Chartres, fiul 
prinţului. Ducele de Chartres se căsătorise, cu mulţi ani în urmă 
cu domnişoara de Blois, fiica lui Ludovic al XIV-lea şi a doamnei 
de Montespan. Această căsătorie mirase, la vremea respectivă, 
pe toată lumea, căci ducele de Chartres era nepotul regelui şi 
strănepotul lui Ludovic al XIll-lea. Se zice chiar că Prinţesa 
Palatină, cea de a doua soţie a fratelui regelui, mândră de 


noblețea sa ca şi de cele treizeci şi două de generaţii de 
strămoşi al căror blazon nu fusese mânjit de nicio pată, primi 
vestea acestei căsătorii ca şi cum ar fi căpătat o palmă pe 
obraz. De altfel, această căsătorie silită n-a fost fericită. După 
câtva timp, prinţul se îndepărtă de soţia sa, arătând că nu se 
mai putea apropia de o femeie care trăgea atât de zdravăn la 
măsea cum făcea doamna ducesă. 

Saint-Simon ne arată că ducesa de Chartres era din cale- 
afară de grasă. Aceste cusururi ale nurorii sale şi mai ales felul 
în care-i fusese impusă această căsătorie, îl făcuseră pe 
Domnul foarte indulgent faţă de greşelile fiului său. Părăsindu- 
şi nevasta, prinţul se încurcă în tot soiul de aventuri, care-i 
displăcură foarte tare lui Ludovic, acum când îmbătrânise şi 
când era tutelat de acel popă cu fustă care se numea doamna 
de Maintenon. Ultima aventură puse însă capac la toate 
celelalte: prinţul de Chartres se îndrăgosti puternic de foarte 
tânără Sery de la Boissiere, domnişoară de onoare a Doamnei 
Palatine, cu care avu un copil - pe cavalerul de Orleans - ajuns 
mai târziu Marele Prieur al Franţei. 

Ludovic al XIV-lea socoti că venise vremea să pună lucrurile 
la punct şi când Domnul veni să ia masa cu el, il copleşi cu 
reproşuri pentru purtarea dezmăţată a fiului său. Acesta, fiind 
într-o proastă dispoziţie, îi ripostă destul de înţepat că părinţii 
care duseseră ei înşişi o viaţă destul de zgomotoasă în tinereţea 
lor nu mai aveau dreptul să-şi dojenească fiii. Regele, înghițind 
afrontul, il rugă pe frate-său să-i spună nepotului ca măcar să 
aibă bunul simţ să-şi cruţe nevasta şi să nu se mai arate cu 
amanta în lume. lritat la culme, Domnul îi ripostă lui Ludovic că 
era persoana cea mai puţin indicată să-i dea astfel de lecţii 
fiului său, el care - pe vremea răposatei Maria-Tereza - se 
plimbase în trăsura nevesti-si cu amândouă iubitele deodată, 
adică cu domnişoara de La Valliere şi cu doamna de Montespan. 
Regele se înfurie şi cei doi începură să se certe în gura mare. 
Scena se petrecea într-un cabinet care n-avea uşi ci numai nişte 
draperii, aşa că toţi valeţii şi curtenii din anticameră fură 
martori la acest scandal de pomină. Poate că cearta s-ar fi 
încins şi mai tare, dacă valetul n-ar fi anunţat că masa era 
servită. Ludovic - pe care niciun lucru de pe lume nu-l putea 
determina să încalce eticheta - ieşi din cabinet şi se îndreptă 
spre sufragerie. Domnul, care-l urmă, avea faţa atât de încinsă, 


ochii atât de învăpăiaţi de mânie, încât câteva persoane 
spuseră în şoaptă că ar trebui să i se ia sânge. Masa decurse ca 
de obicei. Domnul, deşi furios, înfulecă zdravăn. După masă, îşi 
conduse nora la Saint-Germain, ca să facă o vizită reginei 
Angliei, apoi se întoarse cu ea la Saint-Cloud. Seara, la masă, în 
timp ce turna vin doamnei de Bouillon, bâlbâi ceva apoi scăpă 
cupa din mână şi căzu în braţele domnului de Chartres, care se 
afla lângă el. Toată lumea începu să strige, să se agite, căci toţi 
văzură că era vorba de un atac de apoplexie. II duseră repede 
în apartamentul său, îl scuturară ca să-şi vină în fire. Îi luară 
sânge de vreo două, trei ori, dar totul fu zadarnic. Careva 
trimise repede un servitor la rege să-i spună că Domnul trăgea 
să moară. Dar regele, care alerga la frate-său pentru orice 
fleac, chiar şi când era vorba de o zgirietură, de data asta, ca 
un făcut, nu se grăbi de loc. Abia peste vreun ceas şi jumătate 
binevoi să se urce în trăsură şi să plece. Când văzu starea în 
care se afla fratele său, regele izbucni în plâns. Căci Domnul, 
Delfinul şi copiii săi din flori erau singurele fiinţe pe care le 
iubea cu adevărat. Şi apoi frate-său nu era decât cu doi ani mai 
mic decât el, şi moartea acestuia îl făcea să se gândească la 
faptul că nici a lui nu era prea departe. Regele îşi petrecu 
noaptea la Saint-Cloud. A doua zi, cum starea bolnavului păru şi 
mai disperată, ducele de Chartres se aruncă la picioarele lui 
Ludovic şi plângând cu hohote, spuse: 

— Ce am să mă fac dacă-l pierd pe tata? Căci dumneavoastră 
nu mă puteţi suferi! 

La aceste vorbe, regele il ridică de jos, îl sărută şi-i făgădui 
să-l iubească întocmai ca pe copilul lui. 

Ludovic se ţinu de cuvânt. De îndată ce Domnul se prăpădi, 
fiul său moşteni toată averea şi toate titlurile acestuia. În plus - 
lucru nemaivăzut încă până atunci la un prinţ - i se dădu o 
gardă de elveţieni, un cancelar şi un procuror general ca să-i 
apere interesele; căpătă titlul de duce de Orleans, primi 
regimentele pe care le avusese tatăl său precum şi câteva 
companii de jandarmi şi de cavalerie uşoară. 

Inmormântarea Domnului se făcu cu un fast nemaipomenit, 
iar regele ţinu doliu după el şase luni. Pierzându-l pe Domnul, 
Curtea pierdea şi ultima rămăşiţă de viaţă plăcută şi de 
distracţii, căci el îşi păstrase înclinarea către amuzamente, la 
care fratele său renunţase de mult, devenind cucernic. Învăţase 


de la mama sa, Ana de Austria, arta de a ţine o Curte în aşa fel 
încât fiecare să se bucure de deplină libertate, fără ca totuşi 
respectul şi demnitatea să aibă de suferit. După ce am văzut 
părţile bune ale Domnului, acum să le vedem şi pe cele rele. 

Fratele regelui nu era nici prea spiritual, nici prea instruit, nici 
prea citit. Singurul lucru pe care-l ştia la perfecţie era istoria 
alianțelor matrimoniale şi arborele genealogic al caselor 
nobiliare din Franţa. Avea o fire slabă, era superficial şi 
neserios. Niciun prinţ n-a fost mai tutelat, mai disprețuit şi mai 
dus de nas de favoriţii săi aşa cum a fost el. Pisălog şi indiscret, 
ca şi femeile în mijlocul cărora îi plăcea să-şi petreacă vremea, 
pălăvrăgind, iscând bârfe şi discuţii în mica lui Curte; simțind o 
plăcere deosebită să-i facă pe oameni să se certe între ei 
pentru ca apoi să se amuze copios cu vorbele pe care aceştia şi 
le aruncau unii, altora. Domnul avea toate cusururile femeilor 
care se răzbunau pentru concurenţa ce le-o făcea bârfindu-l şi 
discreditindu-l în ochii tuturor. 

Să ne întoarcem acum la războiul care se pregătea. 
Mareşalul de Boufflers, care comanda armata din Flandra, veni 
la Bruxelles, ca să se pună de acord cu Electorul. Secretul 
acestei discuţii fu păstrat cu străşnicie, mişcările trupelor se 
făcură cu atâta grijă şi într-o ordine atât de desăvirşită, încât - 
în ziua hotărâtă - treizeci de mii de soldaţi francezi, comandaţi 
de domnul de Puysegur, îşi făcură apariţia în faţa principalelor 
oraşe din Ţărilc-de-Jos, în momentul în care acestea tocmai îşi 
deschideau porţile; francezii puseră stăpânire pe ele cât ai clipi, 
fără să fi tras nici măcar un singur glonte. Garnizoanele se 
predară imediat; cum erau alcătuite numai din olandezi, aceştia 
fură trimişi, de îndată, cu arme şi bagaje, în oraşul Haga, în 
nădejdea că acest act de generozitate al francezilor va 
determina Provinciile-Unite să se rupă de Marea Alianţă. 

O altă armată, comandată de mareşalul Catinat, trecu Alpii şi 
se stabili la Cremona, pivotul viitoarelor operaţii militare 
franceze. Doi din generalii duşmani primiră sarcina - unul în 
Anglia şi altul în Italia - de a opri marşul francezilor; cei doi 
generali erau: englezul Churchill, conte şi mai târziu duce de 
Mariborough, proclamat în 1702 general al trupelor engleze şi 
olandeze şi prinţul Eugen, despre care am mai vorbit, dar 
despre care abia acum vom da unele amănunte. Fiu al contelui 
Je Soissons şi al Olimpiei Mancini, nepoata lui Mazarin, băiatul, 


sortit de la început Bisericii, aruncase cât colo haina preoțească 
şi se dusese să-i înfrunte pe turci. La reîntoarcerea din acea 
cruciadă în care se făcuse remarcat, îi ceru lui Ludovic comanda 
unui regiment, dar acesta îl refuză. Atunci îi scrise regelui o 
scrisoare în care îi spuse că, jignit de acest refuz, va intra în 
slujba împăratului Austriei. Ludovic se amuză copios citind 
această scrisoare, pe care o socoti ca pe o impertinenţă a unui 
tânăr fără minte. Mai târziu însă avea să se căiască enorm că 
refuzase să şi-l apropie, deoarece tânărul avea să-i căşuneze 
destule necazuri. 

Generalul Mariborough, care a pricinuit şi el mult rău Franţei, 
şi pe care francezii aveau să se răzbune făcindu-i un cintec nu 
prea cuviincios, era pe atunci mâna dreaptă a reginei Angliei, 
pe de o parte fiindcă izbutise să se facă indispensabil, iar pe de 
alta datorită puternicei influenţe pe care soţia sa, lady 
Mariborough. O avea asupra reginei. Numai că pe general nu-l 
interesau atât favorurile regale, cât sprijinul Parlamentului, fără 
de care nici regina nu putea face nimic. Atunci, ca să-şi asigure 
acest sprijin, îşi mărită fata cu Godolphin- marele trezorier. 
Discipol al lui Turenne, sub comanda căruia luptase ca voluntar 
în tinereţe, tot atât de mare politician ca şi Wilhelm de Orania, 
contele de Mariborough era, dintre toţi generalii epocii, cel mai 
calm în momentele de mare tensiune şi cel mai sigur pe el în 
momentele de mare primejdie. Soldat neobosit în timpul 
luptelor, negociator dibaci în perioadele de linişte, bătea adesea 
drumurile Germaniei ca să provoace resentimente faţă de 
Franţa ori ca să-i trezească acestei ţări interesul pentru vreo 
acţiune pe care-o avea el în vedere. Mareşalul de Boufflers, aşa 
cum am mai spus, comanda trupele franceze, avându-l sub 
ordinele sale pe ducele de Bourgogne. Dar, chiar de la începutul 
acestei campanii, soarta fu de partea contelui de Mariborough 
şi, după mai multe eşecuri succesive, ducele de Bourgogne fu 
rechemat de rege care nu voia să-şi expună nepotul. Boufflers 
continuă să lupte cu generalul englez, dar fără să mai poată 
prelua ofensiva; Mariborough continuă să înainteze, fără să-şi 
piardă nici măcar o clipă superioritatea şi cuceri unul după altul 
oraşele Venloo, Ruremonde şi Liege. 

Prinţul Eugen, pe atunci în vârstă de treizeci şi şapte de ani, 
deci în toată puterea maturității şi a geniului său militar, cobori 
în Italia, prin Veneţia, cu treizeci de mii de austrieci şi germani, 


unde acţiona fără să fie deranjat de nimeni. 

Cei doi generali aveau un mare avantaj asupra generalilor 
francezi, în sensul că se puteau mişca liberi şi nestingheriţi, în 
vreme ce Catinat şi Boufflers trebuiau să urmeze întocmai 
instrucţiunile date de Ludovic care avea pretenţia de a fi unul 
dintre cei mai mari generali ai epocii sale, după cum era 
convins că era şi cel mai mare politician al lumii, pretenţii care- 
| făcuseră să nu ţină seama nici de sfaturile lui Turenne şi 
Conde, nici de cele ale lui Colbert şi Louvois. 

Catinat nu fu nici el mai norocos ca Boufflers în înfruntarea 
sa cu prinţul Eugen. Căci generalul austriac, luând cu asalt 
postul din Capri, puse stăpinire pe tot teritoriul ce se întindea 
între Adige şi Adda, pătrunse în Jressan şi-l sili pe Catinat să se 
retragă până dincolo de Oglio. Ludovic socoti că venise 
momentul să se folosească de talentele favoritului său Villeroi, 
şi-l trimise în Italia ca şef al lui Catinat. Mareşalul duce de 
Villeroi, care venise să-i comande învingătorului de la Staffarde 
şi de la Marsailles, era fiul bătrânului duce de Villeroi, fostul 
preceptor al lui Ludovic al XIV-lea, crescut alături de rege, 
luase parte la toate războaiele şi mai ales la toate distracţiile 
regelui. Se bucura de reputaţia de a fi un om foarte curajos şi 
foarte cinstit. Era bun, sincer şi plin de mărinimie, dar aceste 
calităţi nu erau suficiente pentru un om trimis să lupte cu unul 
dintre cei mai mari generali ai epocii. Villeroi debută deci 
printr-un eşec: încercând să-l atace pe prinţul Eugen la postul 
din Chiari, fu bătut şi luat prizonier cu o parte a statului său 
major. Cum toţi curtenii il duşmăneau pentru simpatia 
deosebită pe care i-o arăta regele, atacurile care urmară 
împotriva lui fură atât de violente, încât însuşi Ludovic se văzu 
obligat să intervină, spunându-le curtenilor săi pe şleau: 

— V-aţi pornit cu toţii împotriva lui pentru că ştiţi că este 
favoritul meu! 

Cum armata din ltalia nu putea rămâne fără şef, Ludovic il 
trimise acolo pe domnul de Vendome. 

Louis-Joseph, duce de Vendome, era strănepotul lui Henric al 
IV-lea şi fiul ducelui de Mercoeur şi al Laurei Mancini. Nu prea 
înalt, bondoc, dar solid construit, era sprinten şi isteţ; înainte de 
accidentul care-l va desfigura, cum vom vedea îndată, avea un 
chip mândru şi plăcut, o ţinută plină de eleganţă şi de nobleţe, 
vorbea cu uşurinţă, era spiritual şi deştept, avea multă 


cutezanţă şi curaj. Curtean înnăscut, a ştiut să profite până şi 
de cusururile regelui său. Politicos, de o politeţe bine chibzuită, 
insolent atunci când socotea că trebuie să fie, familiar şi 
popular cu soldaţii şi cu oamenii de rând, ascundea sub această 
familiaritate un orgoliu fără pereche. Pe măsură te creştea în 
rang, sporeau orgoliul, trufia şi încăpăţânarea sa. Mai târziu, 
ajunse să nu mai suporte lângă el pe nimeni care l-ar fi putut 
contrazice şi se înconjură numai de valeţi care-i ascultau 
orbeşte ordinele. Insă cusurul cel mai mare al domnului de 
Vendome - de care Saint-Simon se mira foarte tare că regele i-l 
trece cu vederea - era lenea. De vreo zece ori, puţin a lipsit să 
nu fie luat pe sus de duşman, cu pat cu tot, pentru că ţinuse 
morţiş să locuiască într-o casă extrem de confortabilă, dar 
departe de tabără. Din cauza lenii sale a pierdut bătălii şi a 
lăsat să-i scape multe avantaje atunci când ieşea învingător. 
Rar izbutea să se scoale înainte de patru după-amiază. Din 
pricină că se dădea jos din pat atât de târziu, nu mai avea 
vreme suficientă să se ocupe de toaleta sa, aşa că era din cale- 
afară de murdar. Cu timpul, această murdărie devenind o a 
doua natură a sa, ajunsese chiar să se laude cu ea. 

„Patul lui - spunea Saint-Simon - era plin de câni care 
dormeau laolaltă cu el şi de cățele care-şi fătau puii peste 
aşternuturile stăpânului.“ 

Susţinea că de fapt oamenii erau nişte fiinţe tot atât de 
murdare ca şi animalele şi că numai o falsă pudoare îi 
împiedica să mărturisească acest lucru. Doamna ducesă, sora 
vitregă a Marelui Delfin, care nu-l putea suferi, spunea adesea 
că dacă sirenele erau pe jumătate femei şi pe jumătate peşti, 
domnul de Vendome era pe jumătate bărbat şi pe jumătate 
scaun găurit, fiindcă avea prostul obicei de a-şi petrece ceasuri 
în şir pe un astfel de scaun. 

Domnul de Vendome putea să aibă în epoca pe care o 
descriem, vreo patruzeci de ani şi se remarcase ca un bun 
militar. In 1695, când comandase armata din Catalonia, unde-l 
înlocuise pe domnul de Noailles. În această campanie, îl 
prinsese pe Ostarric, bătuse cavaleria spaniolă şi intrase în 
Barcelona, după ce acordase acestui oraş o capitulare 
onorabilă. Numit vice-rege, lăsase totul baltă şi se înapoiase 
grabnic la Paris din motive de sănătate. Intrat pe mâinile 
chirurgilor săi, scăpase doar cu o jumătate de nas şi cu vreo 


şapte sau opt dinţi scoşi. Pocit în felul acesta şi nemaiputând 
suporta compătimirea celor din jur, ceru să i se dea un post cât 
mai departe de Curte. | se încredinţă postul de general al 
armatei din Italia, inmânându-i-se totodată patruzeci de mii de 
ludovici. Jacques-Fitz-James, fiul natural al lui lacob al II-lea şi al 
Arabellei Churchill, sora contelui de Mariborough, cunoscut sub 
numele de ducele de Berwick, naturalizat francez, a fost trimis 
în Spania, în locul lui Vendome. 

Să-i lăsăm pe Berwick în faţa portughezilor care între timp 
rupseseră alianţa cu Franţa, pe Vendome în faţa austriecilor 
din Italia şi pe Villars în faţa englezilor, triplă luptă care se va 
solda cu victoriile de la Friedlingen, Hochstet, Cassano şi 
Almanza şi cu înfrângerile de la Blenheim. Ramilliers şi 
Malplaguet, iar noi să ne întoarcem la Versailles. 

Înainte de a se duce la armata lui din Flandra, Viilars 
aproape că izbutise să potolească răscoala din Cevennes. Unul 
dintre principalii şefi ai răsculaților, Jean Cavaliers, despre care 
am mai vorbit, se înţelesese cu Villars că, dacă va pune capăt 
răscoalei, va căpăta drept răsplată un regiment şi gradul de 
colonel. Cavaliers era un om foarte tânăr, de vreo douăzeci şi 
şapte de ani, deosebit de bine făcut şi de frumos: avea o faţă 
delicată înconjurată de bucle blonde şi nişte ochi neasemuit de 
frumoşi. Doi ani de lupte îndârjite făcuseră din el un adevărat 
cavaler, cu o ţinută ţanţoşă şi elegantă. Toată lumea se îmbulzi 
să-l vadă pe cevenezul care-i dăduse atâta bătaie de cap 
regelui. Ludovic însă nu-i iertă cutezanţa de a-i fi instigat pe 
cevenezi la revoltă. Nu numai că nu-i acordă gradul şi 
regimentul făgăduit, dar când dădu cu ochii de el, spuse cu 
glas tare ca să-l compromită: 

— Aha, dumnealui e fostul brutar din Anduze, nu-i aşa? 

Apoi, îi întoarse dispreţuitor spatele. In aceeaşi seară, furios, 
Cavaliers plecă spre Dinan; de acolo, traversând munţii Belliard, 
îşi părăsi patria nerecunoscătoare şi poposi la Lausanne. După o 
vreme, plecă în Anglia, unde datorită curaiului şi vitejiei sale, 
căpătă în scurtă vreme şi gradul de colonel şi regimentul pe 
care le râvnise atâta în Franţa. Norocul îi surise şi, la bătălia de 
la Almanza, unde regimentul comandat de el urma să înfrunte 
un regiment francez, se luptă cu atâta furie şi sete de 
răzbunare, încât - după spusele mareşalului Berwick - distruse 
în întregime regimentul francez, provocându-i lui Ludovic o 


pierdere considerabilă. Cavaliers, care scăpase teafăr din acest 
măcel, fu numit, de câtre regina Angliei, ofiţer-general şi 
guvernator al insulei Wight. 

In anul în care se isprăvi răscoala din Cevennes muri doamna 
de Montespan. Conform dorinţei sale trupul trebuia să-i fie 
îngropat la Poitiers, alături de neamurile sale, iar inima şi 
măruntaiele, la schitul Saint-Menoux. În sfârşit, după multe 
certuri între rude, trupul fu dus la Poitiers, iar inima şi 
măruntaiele, închise bine într-o lădiţă, au fost încredințate unui 
ţăran, ca să le ducă la schitul Saint-Menoux. Pe drum, ţăranul, 
care habar n-avea ce cară în spinare, mort de curiozitate să afle 
ce era în ladă, se opri şi o descuie. Crezând că cineva voise să-i 
joace un renghi, aruncă întreg conţinutul lădiţei în şanţul de 
lângă drum. Câţiva porci, care se tăvăleau în şanţ se năpustiră 
şi înfulecară cu lăcomie ofranda ţăranului. Intâmplarea este atât 
de grăitoare încât, după părerea noastră, nu mai are nevoie de 
niciun comentariu. 

Cum nenorocirile păreau să se ţină lanţ în Franţa la sfârşitul 
domniei lui Ludovic al XIV-lea, în afară de război se mai abătu 
asupra ţării şi o foamete cumplită, cunoscută în istorie sub 
numele de „foametea din 1710“. Măslinii, cea mai importantă 
sursă de hrană din sudul ţării, se uscară; în restul ţării, pomii 
nu mai rodiră, iar recolta era total compromisă. Cum în Franţa 
nu existau magazine care să aprovizioneze populaţia, s-a 
încercat să se aducă grâu din Levant, dar griul odată încărcat 
pe corăbii, a fost capturat, cu vase cu tot, de flota engleză. 
Soldaţii francezi crăpau de foame în timp ce olandezii, care 
avuseseră o recoltă extraordinară, aprovizionau din belşug, cu 
grâu şi furaje, la preţuri derizorii, armatele duşmane. Disperat, 
Ludovic porunci ca toată vesela lui de aur şi de argint să fie 
topită şi preschimbată în bani. Cancelarul se supără foarte 
tare, arătându-i regelui că gestul era aproape gratuit, întrucit 
banii realizaţi în acest mod erau ridicol de puţini; pe deasupra, 
mai dăduse şi apă la moară duşmanilor, care aflară astfel în 
ce situaţie jalnică se afla Franţa. Într-adevăr, poporul începuse 
să sufere crâncen de foame şi cum de la foame se trag 
întotdeauna multe nenorociri şi necazuri, începură să apară 
pretutindeni afişe şi pancarde injurioase la adresa regelui. 
Disperaţi, neştiind cum să iasă dintr-o situaţie atât de grea, 
miniştrii îl sfătuiră pe rege să instituie zeciuiala, prin care 


fiecare cetăţean trebuia să dea statului a zecea parte din 
venitul său. Ludovic stătu multă vreme în cumpănă dacă să 
aprobe sau nu acest nou impozit. Dar duhovnicul său, Le 
Tellier - care luase locul părintelui La Chaise, mort în 20 
ianuarie 1709, în vârstă de optzeci de ani - un om lipsit de 
scrupule, prefăcut şi linguşitor - îl sfătui să aprobe, fără 
mustrări de conştiinţă, noul impozit. Cum foametea luase o 
amploare nemaiîntâlnită - până şi doamna de Maintenon 
ajunsese să mănânce turte de ovăz - regele îşi călcă, în 
sfârşit, pe mândrie şi-i rugă pe olandezii, atât de dispreţuiţi 
odinioară, să facă pace cu el şi să-i vândă grânele de care 
avea atâta nevoie. Hotărârea aceasta îi fusese impusă, pe de 
altă parte, şi de înfringerile succesive de la Blenheim, 
Ramilliers, Torino şi Malplaqguct. Bătălia de la Blenheim l-a 
costat pe regele Franţei întregul ţinut de la Rin, iar pe prinţul 
Bavariei, aliatul Franţei, toate statele lui. După înfrângerea de 
la Ramilliers, Franţa a pierdut întreaga Flandră, iar oștile ei, 
crunt bătute au fost puse pe goană şi nu s-au mai oprit decât 
la porţile oraşului Lille. In urma luptei de la Torino, regele 
Franţei a pierdut toate posesiunile din Italia. În sfârşit, 
dezastrul de la Malplaqguet a obligat armata franceză să se 
retragă de pe malurile Sambrei până dincolo de Valenciennes. 


Această ultimă bătălie a fost cea mai crâncenă din toate 
câte s-au dat sub domnia lui Ludovic; în toiul ei s-au tras - 
lucru nemaiauzit până atunci - unsprezece mii de ghiulele, 
fiind consemnată în istorie drept una dintre cele mai 
singeroase din întreg secolul al XVII-lea. 

Capitolul XLVI 
1109 —1711 

Boala ducesei de Bourgogne. 

— Copiii doamnei de Bourgogne. 

— Operaţiuni militare. 

— Villeroi în Flandra. 

— Înfrângerea de la Ramilliers. 

— Ducele de Orleans în Italia. 

— Deruta de la Torino. 

— Ducele de Orleans în Spania. 

— Scrupulele ciudate ale lui Ludovic. 

— Afacerea de la Lerida. 


— Intrigi impotriva ducelui de Orleans. 

— Situaţia critică a lui Filip al V-lea. 

— Arhiducele Carol cucereşte Madridul. 

— Propunerile pline de umilință ale lui Ludovic al XIV-lea. 

— Asprimea duşmanilor săi. 

— Vendome chemat în Spania. 

În toiul tuturor acestor amărăciuni, singurul lucru care mai 
înveselea Curtea era gentileţea şi vioiciunea tinerei doamne de 
Bourgogne, care continua să exercite aceeaşi influenţă asupra 
regelui şi asupra doamnei de Maintenon. Dar, după moartea 
Domnului pe care ea îl iubise foarte mult, ducesa - spre 
disperarea lui Ludovic - păru o bucată de vreme foarte abătută. 
Apoi într-o zi, după ce se scăldase într-o apă cam rece, se 
îmbolnăvi. Cum treaba asta se întâmpla în luna august, când 
toată Curtea trebuia să plece la Marly, regele se simţi foarte 
încurcat, pentru că nu voia nici să-şi intârzie plecarea, nici s-o 
luse pe bolnavă singură la Versailles. Biata ducesă, ca să nu-l 
supere pe rege, porni la drum aşa bolnavă cum era. In sfârşit, 
la Marly, datorită luărilor de sânge şi vomitivelor - aproape 
singurele leacuri pe care le cunoştea medicina în secolul al 
XVII-lea - doamna de Bourgogne se simţi ceva mai bine. Dar 
imediat după asta, ducesa, care mai avea doi băieţi, rămase 
însărcinată. Vestea, în loc să-l bucure pe Ludovic, dimpotrivă, il 
supără. El voia ca tânăra ducesă să-l însoţească peste tot pe 
unde pleca, şi, în situaţia în oare se afla ea, lucrul devenea 
dificil, dacă nu chiar imposibil. Pe vremuri, regele avusese 
obiceiul să le ia peste tot, după el, pe iubitele sale însărcinate 
sau care de-abia născuseră. Aşa că în loc s-o lase pe ducesă 
liniştită, la Marly, o aduse cu sine la Versailles. Dar după câteva 
zile, din pricina oboselii, doamna de Bourgogne pierdu copilul. 
Când auzi această veste, regele - în loc să se întristeze - 
replicase cu un cinism care-i uluise pe toţi cei din jur: 

— Slavă Domnului că a scăpat! Nu-mi făcea nicio plăcere să 
fiu incomodat în călătorie de tot felul de doctori şi de moaşe. 
Acum, n-am decât să mă duc oriunde am chef, fără să mai fiu 
cicălit de nimeni! 

Curtenii tăcură mile, lăsindu-şi, jenaţi, ochii în jos, foarte prost 
impresionați de egoismul regelui. 

În vreme ce toate aceste întâmplări pe care le-am istorisit îşi 
urmau cursul şi în vreme ce ducele de Vendome - în ciuda lenii 


şi a nepăsării sale - restabilea lucrurile în Italia, Villeroi - pe 
care prinţul Eugen, ca să scape de boacănele sale, îl trimisese 
înapoi, lipsindu-se până şi de răscumpărare - preluase 
comanda celor optzeci de mii de oameni rămaşi în Flandra, 
făgăduind să repare, prin nişte victorii strălucite, ceea ce el 
numise ghinionul său, dar ceea ce istoria numise greşelile sale. 
Această încăpățânare a regelui, de a împinge înainte un favorit 
fără niciun fel de merite, a fost reprobată de toată lumea, deci, 
pe faţă toţi l-au complimentat. Inainte de a pleca în tabără, 
curtenii se grăbiră să-l felicite pe general, convinşi însă în sinea 
lor că o asemenea alegere nu putea să ducă la nimic bun. Doar 
mareşalul Duras, căruia Villeroi îi reproşase că nu-şi alăturase 
şi el felicitările lângă cele ale celorlalţi, avusese curajul să-i 
spună: 

— Complimentele mele, domnule mareşal, nu diferă de ale 
celorlalţi, numai că eu le păstrez pentru când vă veţi întoarce. 

Şi iată că previziunile sale nu întirziară să se realizeze. La 
Blenheim, unde lupta a durat opt ceasuri încheiate, au murit 
cinci mii de oameni; la Ramilliers, armata franceză n-a putut 
rezista nici patruzeci de minute, timp în care Villars a pierdut 
douăzeci de mii de soldaţi. 

În urma bătăliei de la Blenheim, Franţa a pierdut Bavaria şi 
oraşul Colonia; în urma bătăliei de la Ramilliers, a pierdut 
întreaga Flandră. Mariborough, făcut duce după ultimele sale 
victorii, intră triumfător în Anvers, Bruxelles, Ostende şi Menin. 
Villeroi tăcu mâlc cinci zile, fără a cuteza să-i scrie regelui de 
nouă ispravă făcuse, deşi vestea ajunsese de mult la Versailles. 
Ludovic nu mai avu curajul să-i lase armata pe mână şi-l chemă 
înapoi. Toată lumea ceru ca în locul lui să fie numit Vendome, 
singurul în stare să repare dezastrele din Flandra. 

Vendome era intr-adevăr, în acea epocă, generalul cel mai 
popular şi până şi cei de la Luvru fredonau cupletele pe care le 
cânta în cinstea lui norodul de pe ulițele Parisului. 

Ducele de Orleans a fost deci trimis în Italia ca să-l înlocuiască 
pe Vendome. Dar cum a pus piciorul dincolo de Alpi au şi 
început necazurile. Ajuns în tabăra de la Torino, ducele a 
constatat că-i avea ca locotenenţi generali pe ducele de 
Feuillade, unul dintre oamenii cei mai străluciți şi mai plăcuţi de 
la Curte - cel care îi ridicase lui Ludovic al XIV-lea o statuie în 
piaţa Victoriilor, pe propria sa cheltuială - şi pe mareşalul de 


Marsin, cel care pierduse bătălia de la Blenheim; iar ca duşmani 
îi avea pe temutul prinţ Eugen, şi pe ducele de Savoia; ultimul 
după ce fusese multă vreme aliatul Franţei, acum uitase că se 
înrudea cu Ludovic şi trecuse, ca un trădător, de partea 
împăratului Austriei. Ducele de Orleans, dându-şi seama că va fi 
în curând atacat şi că va pierde toate avantajele obţinute de 
Vendome în Italia, adună imediat consiliul de război; acesta se 
compunea din mareşalul Marsin, din ducele de La Feuillade, din 
Allergotti şi din Saint-Fremont. După ce le expuse cât se poate 
de clar situaţia, încheie propunind să preia el ofensiva şi să-l 
atace pe duşman. Planul era atât de limpede şi prezenta 
asemenea avantaje, încât fiecare socoti că, intr-adevăr, singurul 
lucru care se impunea era ofensiva. Dar Marsin se opuse. 
Intrebat de ce nu era de acord cu planul ducelui, mareşalul 
scoase din buzunar un ordin semnat de rege, prin care Ludovic 
poruncea tuturor generalilor, inclusiv prinţului de Orleans ca, în 
cazul în care vor vrea să acţioneze împotriva duşmanului să ţină 
seamă de părerea lui Marsin: iar Marsin declară că el nu era de 
acord cu ofensiva, ci că dimpotrivă, ţinea foarte mult ca armata 
să rămână liniştită pe poziţiile sale. 

Indignat că fusese pus sub comanda unui simplu mareşal, 
ducele de Orleans nu avu încotro şi aşteptă ca prinţul Eugen să-l 
atace. După două ore de luptă, acesta îl obligă să iasă din liniile 
sale de apărare. Armata se risipi şi toate bagajele, proviziile, 
muniţiile şi lăzile militare căzură în mâna duşmanului. Ducele de 
Orleans şi mareşalul Marsin fură amândoi răniţi. Un chirurg îi 
tăie mareşalului piciorul zdrobit, dar la câteva ore după operaţie 
acesta muri, apucând totuşi să-i mărturisească ducelui de 
Orleans că regele îl pusese să jure că nu va ataca el primul, ci 
că va aştepta să fie atacat. 

Din pricina acestui ordin neghiob, două mii de oameni au fost 
ucişi, iar şaizeci de mii, împrăştiaţi; fugarii n-au mai fost decât 
cu greu prinşi şi readuşi la oaste, iar Franţa a pierdut, în câteva 
luni: Milanul, Mantua, Piemontul şi la urmă şi regatul Neapolului. 

După reîntoarcerea sa la Paris, ducelui de Orleans i s-a 
încredinţat comandamentul din Spania, cu depline puteri de 
general pe care dacă le-ar fi avut şi la Torino mai mult ca sigur 
că n-ar fi eşuat în Italia. Înainte de a pleca în Spania, ducele îşi 
alcătui cu foarte mare grijă, Consiliul de război, alegând numai 
oameni de mare curaj şi pe care era sigur că se poate baza. La 


plecare, regele vru să vadă şi el lista persoanelor pe care ducele 
urma să le ia cu sine. Când citi pe această listă numele 
domnului de Fontpertuis, regele strigă: 

— Cum, nepoate, îl iei cu tine pe fiul unei femei care l-a iubit 
pe domnul Arnauld şi care a alergat, în văzul lumii, după el? Pe 
domnul de Fontpertuis, un jansenist înfocat? 

— Pe legea mea, sire, răspunse ducele, nu iau apărarea 
mamei sale, dar ca să spuneţi că Fontpertuis e jansenist când el 
e ateu sadea, zău că mi se pare nedrept! 

— Pe cuvântul dumitale, domnule, că e ateu? 

— Pe cuvântul meu, sire. 

— Atunci poţi să-l iei în Spania, zise liniştit regele. 

Din aceste câteva replici se poate vedea limpede în ce stare 
îl adusese doamna de Maintenon pe Ludovic, dacă acesta 
ajunsese, în acea epocă de exaltare mistică, să prefere un ateu 
unui jansenist. 

Ducele de Orleans plecă deci în Spania cu cine vru el şi acolo 
se inlilni cu ducele de Berwick care - cu câteva zile mai înainte 
- câştigase bătălia de la Almanza, învingându-l pe Galloway. 
Indată ce ajunse, ducele asedie Lerida, oare trecea drept o 
cetate de necucerit, şi care fu luată după un asediu de numai 
şase zile. Imediat după asta, ducele voi să cucerească oraşul 
Tortose; dar, fiindcă se apropia iarna, fu nevoit să amine 
campania până spre primăvară. Se întoarse deci la Versailles, 
unde fu primit în chip strălucit de rege, care-i spuse: 

— E o mare glorie pentru dumneata, nepoate, că ai reuşit 
acolo unde până şi prinţul de Conde a dat greş. 

Intr-adevăr, nu numai prinţul de Conde, ci şi contele de 
Harcourt fusese obligat să renunţe la asediul Leridei. 

In anul următor, ducele se reîntoarse în Spania; dar în aceasta 
ţară domnea acum o asemenea sărăcie, încât consilierii 
Aragonului, nefiind plătiţi de o bună bucată de vreme, 
înaintaseră o jalbă majestăţii-sale catolice Filip al V-lea, în care îl 
rugau să le îngăduie să ceară de pomană la drumul mare. 
Trebuia găsit imediat un mijloc de a scoate ţara din acest impas. 
Treaba asta îi luă ducelui o bună bucată de vreme. Cum la Paris 
avea o droaie de duşmani, printre care familia de Conde - căreia 
îi ajunsese la ureche cele spuse de rege în legătură cu bătălia 
de la Lerida - şi mai ales pe doamna de Maintenon, care nu 
pierdea nici cel mai mic prilej ca să-l denigreze în ochii regelui, 


aceştia răspindiră zvonul că ducele de Orleans întrerupsese 
războiul fiindcă se îndrăgostise de regina Spaniei. Zvonurile 
ajunseră la urechile ducelui care - ştiind de unde proveneau - îşi 
spori ura împotriva celor din casa Conde şi mai ales împotriva 
doamnei de Maintenon, cu care se războia de mai bine de zece 
ani. Aceasta avea în Spania o bună prietenă - pe doamna de 
Ursins - care avea mare influenţă la Escurial - dirijând 
războaiele şi finanţele - aşa cum făcea şi doamna de Maintenon 
la Versailles. Gurile rele le şi spuneau, de altfel, nevestei lui 
Ludovic - „doamna căpitan“, iar doamnei de Ursins - „doamna 
locotenent”. Cei doi „ofiţeri cu fustă“ unindu-şi forţele, îl 
determinară pe Ludovic să-l recheme pe ducele de Orleans în 
Franţa. Numai că în clipa în care ducele părăsi Madridul, 
afacerile Spaniei se încurcară atât de mult, încât nimeni nu le 
mai putu descurca. Portugalia rupsese alianţa cu Franţa şi 
trecuse de partea Angliei; o armată anglo-portugheză începu să 
înainteze în Estramadura, iar arhiducele Carol, recunoscut de 
Marea Alianţă ca rege al Spaniei şi ca stăpân al Aragonului, 
Valenciei, Cartaginei şi a unei părţi din provincia Grenada, 
începu să recruteze soldaţi din Catalonia, ajutat în această 
treabă de milordul Galloway, care comanda armata anglo- 
portugheză. Speriat, Filip al V-lea părăsi Madridul şi se retrase în 
Pampelune. Situaţia părea atât de disperată, încât Vauban îi 
propuse lui Filip să plece în America. Filip s-ar fi dus cu dragă 
inimă oriunde, numai ca să scape de necazurile din Spania. 
Soţia lui, şi mai speriată decât el, îşi trimise în Franţa toate 
bijuteriile şi pietrele scumpe, printre care şi faimoasa perlă 
numită „La Perigrine” care valora numai ea un milion de livre. În 
vremea asta armata duşmană se îndreptă nestingherită spre 
Madrid şi intră ca la ea acasă în această capitală, fără ca cineva 
să încerce s-o oprească. Dar iată că în oraşul invadat de 
duşmani se întâmplă un lucru care-l făcu pe arhiducele Carol să 
înţeleagă ce puţine şanse avea de a domni în Spania şi cât de 
popular era, dimpotrivă, Filip al V-lea; toată nobilimea, toţi 
granzii de Spania, toţi burghezii bogaţi îşi dăruiră aurăria şi 
argintăria pentru plata trupelor; preoţii nu numai că îi puseră pe 
enoriaşii lor să jure credinţă lui Filip, dar îşi despuiară bisericile 
de odoare şi de vasele sacre, dăruindu-le armatei lui Filip; se 
zice că până şi curtezanele îşi aduseră umilul lor obol la 
eliberarea patriei: răspândindu-se printre soldaţii austrieci, îi 


uciseră pe capete, făcând să piară mai mulţi - spun Memori/e 
vremii - decât ar fi pierit în cea mai crâncenă bătălie. 

Cum situaţia lui Filip părea disperată, granzii Spaniei il 
sfătuiră pe ducele de Orleans să profite de faptul că regele 
părăsise Madridul şi să pună el mâna pe coroana Spaniei, în 
calitate de nepot al Anei de Austria, bunica sa. Prinţul primi cu 
bucurie această propunere, cu condiţia ca Filip să plece în Indii. 
Trebuind să se întoarcă la Versailles, prinţul de Orleans 
încredinţă această afacere ofiţerilor săi Flotte şi Renaud; dar 
aceştia, purtându-se în chip nechibzuit şi flecărind în dreapta şi 
în stingă, dezvăluiră micul complot, care ajunse foarte repede 
la urechile doamnei de Ursini; doamna de Maintenon, 
înştiinţată imediat, avu grijă să umfle de aşa manieră lucrurile, 
încât regele Franţei să nu mai aibă niciun fel de îngăduinţă faţă 
de nepotul său. Acuzaţia era atât de gravă, încât atunci când 
regele se convinse că era adevărată, porunci cancelarului 
Pontchartrain să-l aresteze pe prinţ şi să-i intenteze proces. Dar 
cancelarul, dându-şi seama că regele acţiona atât de drastic 
numai din pricina doamnei de Maintenon, îi spuse lui Ludovic că 
domnul duce de Orleans nu putea fi urmărit şi condamnat în 
Franţa pentru o crimă pe care o săvârşise în altă ţară. 

Dacă prinţul s-a făcut vinovat de ceva în Spania, atunci 
Spania trebuie să-l judece! Fiind nevinovat faţă de coroana 
Franţei pentru nimic în lume nu poate fi urmărit în ţara sa 
natală, fiind vorba de un delict săvârşit pe alte meleaguri. 

La această observaţie a domnului de Pontchartram, afacerea 
fu abandonată. 

Nici lui Vendome lucrurile nu-i mergeau mai strălucit în 
Flandra. După o încăierare mai serioasă, în care urmărise să-l ia 
prizonier pe Maribourough, dar în care îl luase captiv pe 
prietenul acestuia - Cadogan - generalul recăzuse în lenea lui 
obişnuită şi-l lăsase pe duşman să-i ia toate oraşele din Flandra 
care-i erau mai la îndemână. 

Acesta a fost momentul culminant al celei mai dezastruoase 
etape din domnia lui Ludovic al XIV-lea. În Franţa era o sărăcie 
cumplită, iar banii lipseau cu desăvârşire. Umilindu-se în faţa 
bancherului Samuel Bernard, poftindu-l la Versailles şi 
ploconindu-se în faţa lui mai ceva ca în faţa unui cap încoronat, 
Ludovic izbuti să-i smulgă câteva milioane de livre. Apoi încercă 
să trateze din nou cu duşmanii săi cu care încercase de altfel să 


trateze și mai înainte. După înfrângerile de la Blenheim, 
Ramilliers şi Torino se oferise să-i cedeze arhiducelui Carol 
coroana Spaniei şi ţinuturile din Lumea Nouă, cu condiţia ca 
regatul Neapolului şi al Siciliei şi posesiunile spaniole din Italia şi 
din Sardinia să-i rămână lui Filip al V-lea. După dezastrele din 
1707 şi 1708 îşi reînnoise propunerile, oferind în plus Milanul şi 
porturile Toscanei. In sfârşit, în primele luni ale anului 1709, 
Ludovic declară că era gata să renunţe la întregul regat spaniol, 
la porturile Toscanei, la Milan, la Ţărilc-de-Jos, la insulele şi la 
continentul american, nedorind să păstreze pentru sine decât 
regatul Neapolului, Sicilia şi Sardinia, dar dând de înţeles că, la 
nevoie, era gata să renunţe şi la acestea din urmă. Apoi, ca să-i 
determine pe olandezi să medieze această pace, le propuse să 
le dea patru locuri mari de păşune, să le înapoieze oraşele 
Strasbourg şi Brissac, să renunţe la suveranitatea asupra 
Alsaciei - nepăstrând din ea decât prefectura - să distrugă toate 
forturile şi întăriturile franceze începând din Bale şi până în 
Philipsburg, să închidă portul din Dunkerque şi să cedeze 
Statelor Generale oraşele Lille, Tournai, Menin, Ypres, Conde, 
Furnes şi Maubeuge. Şi asta încă nu era tot, plenipotenţiarii 
francezi merseră până acolo încât făgăduiră că dacă Filip al V- 
lea nu accepta de bunăvoie să părăsească tronul Spaniei, regele 
avea să pună la dispoziţie până şi banii necesari armatelor care 
trebuiau să se ducă şi să-l detroneze. Dar, cum în clipa în care 
Ludovic făcea aceste propuneri, aliaţii cucereau oraşele Douai şi 
Bethune, iar generalul german Guy de Staremberg repurta 
asupra trupelor lui Filip victoria de la Saragossa, i se ceru 
regelui Franţei ca, în schimbul păcii pe care o solicita, să-şi 
alunge singur nepotul din Spania şi asta cu propria sa armată. 
Se zice că atunci când auzise ce i se cerea, bătrinul rege ar fi 
strigat: 

— Din moment ce trebuie să continui acest război, prefer să-l 
duc împotriva duşmanilor ţării şi nu împotriva copiilor mei! 

Dar dacă refuzase să-l atace pe Filip al V-lea, nu mai putea 
nici să-l susţină, fiindcă între timp fusese obligat să-şi retragă 
trei sferturi din trupele pe care le avea în Spania, ca să poată 
opune o mai mare rezistenţă în Savoia, pe Rin şi mai ales în 
Flandra. 

Văzându-se abandonat de armata franceză, consiliul regelui 
Spaniei ceru lui Ludovic ca să le trimeată măcar un general, 


dacă altceva n-avea ce trimite. Acest general fu Vendome care, 
după campania dezastruoasă din Flandra, se retrăsese în 
castelul d'Anet. 


Capitolul XLVII 
1711 - 1715 

Succesul lui vendome în Spania. 

— Căderea lui Mariborough. 

— Paharul cu apă. 

— Moartea împăratului Iosif | - Dezastre în familia lui 
Ludovic. 

— Boala şi moartea Marelui Delfin. 

— Boala ducesei de Bourgogne. 

— Moartea sa; portretul său. 

— Boala şi moartea ducelui de Bretagne, cel de al treilea 
Delfin. 

— Boala şi moartea ducelui de Berry. 

— Sfârşitul ducelui de Vendome. 

— Victoria de la Denain. 

— Pacea de la Utrecht. 

Necazurile par să aibă şi ele o culme a lor dincolo de care - 
dacă ai apucat să treci - lucrurile se întorc în bine; Ludovic 
trecuse peste această culme, iar cel care dădu semnalul 
reîntoarcerii unei epoci mai fericite fu Vendome. De îndată ce- 
şi făcu apariţia în Spania, aureolat de succesele din Italia, 
spaniolii îşi regăsiră pe loc curajul, înainte de a veni el nu mai 
existau nici bani, nici entuziasm şi nici soldaţi. Cum sosi 
Vendome în Spania, toţi se grăbiră să-i pună la dispoziţie tot ce 
aveau şi, aşa cum pe vremuri Bertrand Dugueselin se zice că 
scosese o armată din pământ, lovind cu piciorul în glia ţării, tot 
aşa şi Vendome se trezi dintr-o dată în fruntea foştilor ostaşi 
scăpaţi din bătălia de la Saragossa, cărora li se alăturară zece 
mii de recruți; cu ei, ducele îi urmări neobosit pe duşmanii care 
simţiră, în sfârşit, că sunase şi ceasul înfrângerii lor; apoi îl 
aduse înapoi, la Madrid, pe Filip, îl reinstală în palatul Escurial, 
îl izgoni pe duşman din Spania şi-l împinse spre graniţele 
Portugaliei; urmărindu-l pas cu pas, trecu râul Tago, îl luă 
prizonier pe generalul Stanhope cu cei cinci mii de englezi ai 
lui, ajunse la Staremberg şi dădu bătălia de la Villaviciosa, unde 


repurtă o victorie atât de strălucită, de deplină şi de decisivă, 
încât ridică din nou moralul Franţei abătute şi al Spaniei 
îngenuncheate, puse capăt disperării şi reaşeză pentru 
totdeauna dubla coroană a Spaniei şi a Indiei pe capul lui Filip 
al V-lea. 


Lui Vendome nu i-au trebuit decât patru luni ca să ducă cu 
bine la capăt această campanie extraordinară, care nu şi-a mai 
aflat pereche în istorie decât în incredibilele campanii ale lui 
Napoleon. 

Imediat după acest măreț eveniment, în Franţa se răspândi 
vestea dizgraţierii ducelui şi ducesei de Mariborough. Vestea 
era cu atât mai uluitoare, cu cât toată lumea ştia că ducesa de 
Mariborough o guverna pe regină, iar bărbatul ei guverna 
statul; căci prin Gondolphin, soţul uneia dintre fiicele sale, 
ducele ţinea în mână finanţele; prin secretarul Sunderland, alt 
ginere al său, ţinea în mână consiliul; toată casa reginei era 
sub dominaţia nevestei sale; toată armata, pe care o manevra 
cum voia, era la dispoziţia lui. Deşi lăsase întreaga avere celor 
patru copii ai săi, ducelui îi mai rămânea totuşi o rentă anuală 
de un milion cinci sute de mii de livre. Şi toată această situaţie 
strălucită, tot acest edificiu clădit cu atâta trudă se prăbuşise, 
pentru că lady Mariborough vărsase intenţionat un pahar cu 
apă pe rochia rivalei sale - milady Marsham - care începuse să- 
i ia locul pe lângă regina Ana. Acest gest necugetat duse la o 
ceartă zdravănă între ducesă şi regină, ceartă în urma căreia 
ducesa fu obligată să se retragă pe moşiile sale. După asta, 
regina îi scoase din slujbă pe Sunderland şi pe Gondolphin, iar 
la urmă şi pe generalul Mariborough. La câteva zile după 
această spectaculoasă destituire, adică spre sfirşitul lunii 
ianuarie 1711, un preot necunoscut - un oarecare abate 
Gauthier - care fusese odinioară strângător de milostenii la 
mareşalul de Tallard, ambasadorul Franţei în Anglia pe vremea 
lui Wilhelm al III-lea - sosi la Versailles şi ducându-se întins la 
marchizul de Torcy, îl întrebă fără niciun fel de introducere: 

— Vreti pace, domnule? Vă ofer mijloacele de a o impune! 

Marchizul de Torcy se holbă la el crezând că avea de-a face 
cu un nebun. Dar abatele îi istorisi pe îndelete toată povestea 
cu dizgraţia lui Mariborough; marchizul de Torcy pricepu 
imediat că, din ură faţă de Mariborough, noul ministru va fi cât 


se poate de bucuros să încheie pacea cu Franţa. În acelaşi timp, 
Ludovic mai primi o veste pe cât de neaşteptată, pe atât de 
bună: împăratul losif murise, lăsând coroana Austriei, imperiul 
german şi pretenţiile sale asupra tronului Spaniei şi Americii, 
fratelui său Carol, proclamat împărat. 

Dar ca şi cum soarta ar fi urmărit să se despăgubească 
pentru bucuriile dăruite lui Ludovic pe tărim politic, începu să-l 
copleşească cu nenorociri personale: în 14 aprilie 1711 muri 
unicul său fiu legitim, Marele Delfin; în 12 februarie 1712, se 
prăpădi ducesa de Bourgogne; o săptâmină mai târziu, în 18 
februarie, se stinse ducele de Bourgogne; în sfârşit, după trei 
săptămini, cel mai mare dintre cei doi băieţi ai ducelui, îl urmă 
pe tatăl său în mormânt. Nu mai rămăsese din această veche 
ramură şi din această triplă generaţie decât cel de al doilea 
băiat al ducelui de Bourgogne, un copil slab şi pipernicit care în 
1715 avea să devină rege cunoscut în istorie sub numele de 
Ludovic al XV-lea. Să spunem câteva cuvinte despre aceste 
morţi atât de apropiate unele de altele şi care au produs o 
asemenea impresie, încât toată lumea a fost convinsă că n-au 
fost câtuşi de puţin naturale. 

Să începem cu Marele Delfin care, în acea epocă, era în 
vârstă de cincizeci de ani. 

In 1711, a doua zi după Paşti, Marele Delfin plecă la Meudon. 
Pe drum se întâlni cu un preot care se ducea să împărtăşească 
un bolnav de vărsat, aflat pe moarte. Delfinul avusese vărsat 
când fusese mic, dar într-o formă extrem de uşoară. Boala asta 
făcuse o asemenea impresie asupra lui, încât avea o groază 
continuă de ea. Când auzi că preotul se ducea să 
împărtăşească un om ce se prăpădea de o asemenea boală, 
simţi un junghi în inimă. Ajungând la Meudon, îi mărturisi 
medicului său Boudin că n-ar fi de mirare să se îmbolnăvească 
şi el de vărsat. Joi 11 aprilie se sculă la ora obişnuită. In ziua 
aceea plănuise să meargă la o vânătoare de lupi. Dar, după ce 
se îmbrăcă, se simţi dintr-o dată atât de slăbit, încât căzu sleit 
de puteri, pe un scaun. Doctorul îl sili să se vâre în pat şi îndată 
ce se culcă se dezlănţui şi febra. Regele, înştiinţat imediat, 
crezu că e vorba de o indispoziţie. Ducele şi ducesa de 
Bourgogne, care se aflau la Meudon şi care putură vedea cu 
ochii lor cât de gravă era boala, nu se mai duseră la masă la 
rege şi nu-l mai părăsiră pe bolnav, îngrâjindu-l cu o dragoste şi 


o abnegaţie rar întâlnite, până în ultima clipă a vieţii sale. Când 
regele auzi că fiul său era serios bolnav se urcă imediat în 
trăsură şi veni la Meudon. Aici, interzise cu străşnicie celor care 
nu avuseseră vărsat - şi mai ales copiilor - să intre în odaia 
bolnavului. Boala se dezlănţui cu furie, dar bolnavul izbuti să 
depăşească punctul ei culminant. După câteva zile începu să se 
simtă mai bine şi toată lumea îl crezu salvat. Dar iată că boala îl 
întoarse şi Delfinul începu din nou să se simtă rău. În după- 
amiaza zilei de 14 aprilie Fagot, năpustindu-se în odaia lui 
Ludovic, strigă speriat: 

— Sire, nu mai e nicio speranţă! Marele Delfin va muri! 

Când auzi această veste, regelui i se muiară picioarele şi 
căzu grămadă pe un scaun. Apoi se ridică şi se îndreptă către 
apartamentul fiului său. La uşă o găsi-pe doamna de Conti, care 
nu-l lăsă să intre înăuntru. Zdrobit, Ludovic cuprins de o nouă 
slăbiciune, se prăvăli pe canapeaua de lângă uşă. Doamna de 
Maintenon veni după el să-l aducă la Versailles, dar regele, 
plângând cu hohote, declară că nu se va urni de acolo până ce 
fiul său nu-şi va afla liniştea. După un ceas, Fagot îl anunţă pe 
rege că totul se sfârşise. Abia atunci doamna de Maintenon, 
ducele, ducesa de Bourgogne şi doamna de Conti izbutiră să-l 
smulgă pe rege de acolo şi să-l determine să plece la Versailles. 

Marele Delfin, fiul lui Ludovic şi al reginei Maria-Tereza, era 
un bărbat destul de inalt şi foarte gras; cu toate acestea, avea o 
înfăţişare distinsă, care nu era nici aspră, nici trufaşă. Era foarte 
blond, avea chipul bronzat şi ar fi fost aproape frumos, dacă în 
copilărie, prinţul de Conti, jucându-se cu el, nu i-ar fi zdrobit 
nasul. Avea nişte picioare lungi şi frumoase, dar cu talpa atât 
de mică şi de delicată, încât era obligat să meargă foarte încet 
de frică să nu cadă; pe cal, avea o înfăţişare măreaţă, dar din 
păcate era lipsit de îndrăzneală şi de curaj. Deşi era foarte 
lacom, după indigestia din pricina căreia era să moară, nu mai 
mânca decât o dată pe zi. 

In ce priveşte firea acestui prinţ, era mai mult decât comună; 
bunul simţ, manierele elegante, măreţia le dobândise prin 
educaţie; încăpățânat peste măsură, viaţa sa nu fusese decât o 
urzeală de flecuşteţe plănuite şi realizate cu grija şi interesul cu 
care un om deştept ar fi combinat nişte lucruri grandioase. 
Blând din lene şi nu din bunătate, ar fi fost un om aspru şi dur 
dacă violenţa n-ar fi iscat în el un sentiment care-i era foarte 


neplăcut. Apropiat de subalternii şi slugile sale, le punea adesea 
unele întrebări foarte amănunțite în legătură cu viaţa lor, dar 
numai din complezenţă sau din pură curiozitate. Total insensibil 
la mizeria şi la durerile celor din jur, tăcut uneori până la 
muţenie, nu vorbea şi nu se amesteca niciodată în treburile 
statului. După ce rămăsese văduv, îşi găsise o ibovnică, pe 
domnişoara Choin, o femeie cu mult bun simţ, cu care până la 
urmă se însurase în secret, aşa cum făcuse şi tatăl său cu 
doamna de Maintenon. 

După moartea Marelui Delfin, fiul său. Ducele de Bourgogne, 
fu declarat imediat Delfinul Franţei. 

Vineri, 5 februarie 1712, ducele de Noailles îi dărui doamnei 
ducese de Bourgogne o cutie plină cu tutun spaniol, al cărui 
miros îi plăcea în mod deosebit acestei tinere doamne. Ducesa 
puse cutia pe o masă din cabinetul ei, unde nu intra nimeni 
niciodată, iar ea se duse în vizită la rege. Pe la cinci, intrând în 
cabinet, mirosi de câteva ori tutunul din cutie. Simţi imediat un 
frison puternic, apoi o slăbiciune; după două ceasuri, începând 
să aibă febră, se vâri în pat. A doua zi, în 6 februarie, deşi se 
simţise toată noaptea foarte rău, se dădu jos din pat şi-şi 
petrecu ziua ca de obicei. Duminică 7 februarie, pe la ora şase 
seara, fu apucată de o durere de cap atât de crâncenă, încât 
nu-l putu primi în vizită nici chiar pe regele care venise s-o 
vadă. Durerea deveni din ce în ce mai insuportabilă, nu cedă la 
niciun leac şi dură fără încetare până vineri 12 februarie. Boala 
aceasta atât de neaşteptată şi de ciudată alarmă pe toată 
lumea. Era epoca morţilor subite şi oamenii, speriaţi, 
începuseră a presupune că toate aceste nenorociri aveau cu 
totul alte cauze decât cele fireşti. Vineri, după ce se vârâse în 
pat, doamna ducesă rugase să i se aducă ceea cutie cu tutun 
spaniol, care se afla pe măsuţa din cabinetul ei. Dar doamna 
trimeasă după cutie se întoarse şi spuse că pe măsuţa din 
cabinet nu exista nicio cutie cu tutun. Incepind din acel 
moment, toată lumea intră la bănuieli; casa fu răscolită de sus 
şi până jos, dar cutia nu mai fu găsită. În noaptea de 11 
februarie, ducesa căzu într-un soi de somnolenţă ciudată, din 
care nu ieşea decât ca să se vaite de cumplita durere de cap. 
Pe piele îi apăruseră nişte pete roşii, aşa cum apar la pojar. 
Medicii hotărâră să-i ia sânge înainte de-ai creşte febra şi, 
bineînţeles, să-i dea un vomitiv. Dar niciunul din cele două 


leacuri n-avu vreun efect. Ziua trecu în nişte chinuri cumplite 
pentru biata bolnavă, care în sfârşit, odată cu căderea nopţii, îşi 
dădu ultimul suspin. 

Doamna ducesă de Bourgogne nu era o femeie frumoasă: 
avea fruntea prea bombată, obrajii îi atârnau, buzele erau prea 
groase, dinţii rari şi stricaţi, gâtul prea lung şi cu un început de 
guşă; în schimb pielea ei era de o albeaţă şi de o frăgezime 
deosebită, ochii de o frumuseţe neasemuită, părul, genele şi 
sprincenele negre ca smoala; poseda de asemenea o privire 
foarte expresivă, un suris fermecător, era înaltă, subţire şi bine 
făcută şi avea - cum spunea Virgiliu - un mers de zeiţă. In afară 
de aceste haruri, era plină de graţie, simplă şi naturală, când 
plină de candoare, când plină de vervă şi de spirit. 

Doamna ducesă a fost foarte regretată de Curte şi mai ales 
de bărbatul ei, care nu se putea deloc consola cu această 
pierdere. Cum apartamentul ducelui se afla chiar deasupra celui 
în care murise soţia sa, fapt ce-l tulbura foarte tare, regele 
hotărî să fie mutat într-un apartament din Marly. În 13 
februarie, ducele de Bourgogne se urcă în trăsură şi sosi la 
Marly atât de obosit şi de distrus sufleteşte, încât de îndată se şi 
vâri în pat. Regele, care nu-l mai văzuse de două zile, veni să-i 
facă o vizită şi se sperie când surprinse privirea fixă şi disperată 
a nepotului său. Chipul alb ca marmora începuse să bată în 
verde, din pricina acelei palori cadaverice. A doua zi, duminică 
14 februarie. Delfinul începu să se simtă rău şi-i mărturisi 
doctorului Boudin că nu credea că se va mai face bine. Răul 
spori fără încetare până miercuri 17, când ducele începu să se 
vaite de nişte dureri cumplite de stomac. Durerile deveniră atât 
de violente, încât bolnavul, cu toate leacurile care i se dădură, 
nu le mai putu suporta și joi, 18 februarie, muri, cu câteva luni 
înainte de a împlini 30 de ani. 

Ducele de Bourgogne nu era un bărbat înalt. Chipul îi era 
prelung şi brun, ochii deosebit de frumoşi, privirea inteligentă, 
când blânda, când pătrunzătoare. Şi cam asta era tot ce avea 
mai frumos, căci partea de jos a feţei era ascuţită ca la 
cocoşaţi; nasul îi era peste măsură de lung, buzele şi gura îi 
erau frumoase numai când tăcea. De îndată ce începea să 
vorbească, falca de sus cădea de aşa manieră peste cea de jos, 
încât îl făcea pur şi simplu dizgraţios. Fiindcă era cocoşat şi 
adus de un umăr, ca să-şi corecteze cât de cât ţinuta, începu să 


calce într-un chip nefiresc, aşa încât, cu timpul, bietul duce 
deveni şi şchiop. 

Acest tânăr prinţ, la început moştenitorul sigur, apoi 
prezumtiv al coroanei, avusese în tinereţe o fire care-i făcea să 
tremure pe toţi cei din jur. Aspru şi mânios, lăsându-se adesea 
pradă furiei, nesuportind nici cea mai mică împotrivire din 
partea nimănui, încăpățânat din cale-afară, pătimaş în 
sentimente, plăcându-i grozav să mănânce, să bea şi să 
meargă la vânătoare, iubind cu înflăcărare muzica, uneori crud, 
barbar şi nemilos cu cusururile altora, ducele de Bourgogne îşi 
privea semenii - din vârful Olimpului patern - ca pe nişte biete 
fiinţe de rând, cu care el, zeul, n-avea niciun fel de asemănare. 

Ducele de Beavwvilliers, preceptorul său, simţi chiar în ziua în 
care îl luă în primire din mâna dădacelor, că se înhăma la o 
treabă nespus de grea. Ajutat de Fenelon, de Fleury şi de 
valetul Moreau, începu să combată unul câte unul aceste 
cusururi ale prinţului. 

„Cu ajutorul cerului - spune Saint-Simon - îşi îndeplini cu 
succes greaua misiune şi, la douăzeci de ani, ducele de 
Bourgogne ieşise din prăpastia, doldora de cusururi, a 
tinereții, blând, uman, chibzuit, răbdător, modest, sever cu 
sine însuşi, milostiv şi compătimitor fată de altii.” 

Domnul de Bourgogne a lăsat nişte Maxime foarte înaintate, 
atât pentru vârsta sa cât şi pentru epoca în care a trăit. lată 
câteva din ele: 

„Regii sunt făcuți pentru supuşi, nu supuşii pentru regi; 
trebuie să pedepsească cu dreptate, fiind ei sunt de fapt 
păzitorii legilor; să acorde recompanse, pentru că aceste 
recompense nu sunt altceva decât achitarea unor datorii pe 
care le au față de supușii lor”. 

Într-o zi, ducele dori să-şi cumpere o mobilă care-i plăcuse 
foarte mult, dar părându-i-se foarte scumpă, renunţă. Un 
curtean încercă să-l convingă, totuşi, să şi-o cumpere. 

— Nu. Domnule, îi răspunse prinţul, poporul nu poate 
dobândi strictul necesar decât atunci când prinții renunţă la 
lucrurile de prisos! 

După moartea ducelui de Bourgogne titlul de Delfin reveni 
fiului său mai mare, ducele de Bretagne. Dar se pare că acest 
titlu purta ghinion. Duminică 6 martie, cei doi băieţi ai ducelui, 
adică noul Delfin şi fratele său, ducele de Anjou, se îmbolnăviră. 


Regele ordonă imediat să fie amindoi botezați cu numele de 
Ludovic. Cel mare avea cinci ani, cel mic doi. Peste două zile 
băiatul cel mare muri şi fu dus la Saint-Denis, cu acelaşi car 
funebru cu care fuseseră duşi cu trei săptămâni mai înainte 
mama şi tatăl său. 

Micul duce de Anjou, viitorul Ludovic al XV-lea, scăpă. Ducesa 
de Ventadour îl luă sub aripa ei ocrotitoare şi, ajutată de 
femeile din casa sa, sfidind toate amenințările şi interdicțiile 
medicilor, nu dădu voie, cu niciun chip, nici să i se dea copilului 
leacuri, nici să i se ia sânge. In plus, cum începuse să circule 
zvonul că ducele şi ducesa muriseră otrăviţi, îşi procură un 
antidot bun pentru orice fel de otravă, din care începu să-i dea 
zilnic, câte puţin, micului prinţ, călindu-l. 

După moartea micului duce de Bretagne, Ludovic al XIV-lea 
îşi puse toate nădejdile în ducele de Berry, cel de al treilea şi 
ultimul dintre băieţii Marelui Delfin. Dar şi acest ultim sprijin 
avea să se ducă. În 4 mai 1714, la ora patru dimineaţa, după ce 
se chinui patru zile, ducele de Berry muri la douăzeci şi opt de 
ani, de o boală care prezenta simptome întru totul 
asemănătoare cu cele ale fratelui şi cumnatei sale, adică prinţul 
şi prinţesa de Bourgogne. Era cel mai frumos şi mai plăcut 
dintre toţi copiii Marelui Delfin. Era foarte inteligent, dar fiindcă 
nu-i plăcuse cartea era şi foarte ignorant, căci în afară de scris 
şi de citit nu mai ştia nimic altceva. Mai târziu. Când îşi dădu 
seama de această imensă lacună din educaţia sa, deveni de o 
timiditate exagerată, necutezind să mai deschidă gura în faţa 
persoanelor pe care nu le cunoştea, de teamă să nu spună vreo 
prostie. Se însurase cu fata mai mare a ducelui de Orleans, pe 
care o vom vedea jucând, în timpul regenței, un rol destul de 
important. 

Înainte de moartea acestui prinţ, Franţa a mai avut de 
deplâns o pierdere care a stârnit tot atâta jale ca şi cea a 
prinților de sânge: în 11 iunie 1712 a murit, într-un târg din 
Catalonia, situat pe malul mării, unde venise să mănânce peşte 
după pofta inimii, generalul duce de Vendome. După o lună 
petrecută în acel târg, se simţi dintr-o dată foarte rău. Chirurgul 
său crezând, la început, că era vorba de o simplă indispoziţie, 
datorată meselor prea îmbelşugate, îl puse pe bolnav la o dietă 
foarte severă. Dar răul spori şi boala începu să se manifeste 
atât de ciudat, încât în acea epocă în care otrăvurile erau la 


modă, nimeni nu se mai îndoi că bietul duce fusese otrăvit. 
Atunci, toţi cei care-l înconjurau dădură bir cu fugiţii şi-l lăsară 
pe mâna slugilor. Acestea, de îndată ce se văzură singure, 
înşfăcară tot ce găsiră prin dulapuri şi când nu mai avură ce 
fura, îi luară învelitoarea şi-i traseră salteaua de lână de sub el, 
în ciuda rugăminţilor muribundului, care-i implora cu lacrimi în 
ochi să nu-l lase să moară ca pe un câine doar pe mindirul de 
paie. 

Când s-a prăpădit, ducele avea cincizeci şi opt de ani. 

După atâtea nenorociri şi necazuri, cerul dărui în sfârşit, 
regelui Franţei şi o bucurie: victoria de la Denain, din 25 iulie 
1712, care aduse după sine pacea de la Utrecht. 

Şi iată acum ce a câştigat fiecare dintre statele beligerante în 
urma acestei păci semnată în 1713, după ce Filip al V-lea a 
făgăduit că va renunţa pentru totdeauna la coroana Franţei şi 
după ce Ludovic al XIV-lea a jurat că strănepotul său Ludovic - 
viitorul Ludovic al XV-lea - nu va râvni niciodată coroana 
Spaniei. 

Ducelui de Savoia căruia i se recunoştea, în sfârşit, titlul de 
rege după care tânjise atâta, i se dădea în Mediterană - Sicilia, 
iar pe continent - Fenestrelles, Exilles şi valea Pragelas; i se 
restituia, de asemenea, oraşul Nisa şi tot ceea ce i se luase în 
timpul războiului; în plus, era declarat moştenitor al coroanei 
Spaniei, în cazul în care Filip al V-lea ar fi murit fără să lase 
moştenitori. 

Olanda izbuti să obţină acea „barieră a cetăților” la care 
râvnise atâta împotriva năvălitorilor francezi, adică o serie de 
mici cetăţi olandeze în Ţările-de-Jos spaniole. In plus, căpăta 
aceleaşi avantaje comerciale ca şi Anglia în coloniile spaniole. 
Era de la sine înţeles că Franţa nu putea fi în niciun caz tratată 
ca naţiune privilegiată în statele regelui Filip al V-lea şi, desigur, 
comerţul ei nu putea sta pe picior de egalitate cu comerţul 
Provinciilor Unite. 

Împăratului i se oferi supremaţia în opt provincii şi jumătate 
din Flandra spaniolă; i se asigurară regatele Neapolelui şi 
Sardiniei, tot ceea ce posedase mai înainte în Lombardia, 
precum şi patru porturi pe coastele Toscanei. Cum oferta nu 
satisfăcu pretenţiile împăratului, războiul cu Germania urma să 
continue. 

Anglia obţinu ca portul Dunkerque să fie blocat, rămânând 


totodată stăpâna Gibraltarului şi a insulei Minorca, pe care le 
inşfăcase în timpul războiului. Franţa trebuia să-i cedeze, în 
America, golful Hudson, insula Terra-Nova şi Acadia; în plus, 
Ludovic al XIV-lea făgădui englezilor să elibereze din închisori 
pe toţi hughenoți. 

Electorul din Brandenburg obţinu titlul de rege al Prusiei şi 
cedarea oraşului Haute-Gueldre, a principatului Neuchatel şi a 
altor câtorva posesiuni. 

Portugalia căpătă şi ea câteva ţinuturi pe malurile 
Amazoanelor. 

Cât despre Franţa, i se inapoie oraşele: Lille, Orchie, Aires, 
Saint-Venant şi Bethune; regele Prusiei trebuia să-i cedeze 
principatul de Orania şi cele două seniorii - Chalon şi Chatel- 
Belin - din Bourgogne. 

Ca să recupereze pierderea portului Dunkerque, Ludovic 
porunci să se mai lărgească puţin canalul Mardick. Contele de 
Stairs, pe atunci ambasador la Paris, veni repede la Versailles 
să protesteze. 

— Domnule, îi răspunse Ludovic, am fost întotdeauna stăpân 
la mine acasă, ba uneori chiar şi la alţii. Cred că nu-i nevoie să- 
ţi mai aduc aminte! 

Mareşalul Villars şi prinţul Eugen avură gloria de a 
reglementa, la Rastadt, interesele suveranilor lor. După un 
compliment pe care prinţul Eugen i-l făcu mareşalului, acesta îi 
răspunse: 

— Domnule, noi nu suntem duşmani! Adevăraţii dumitale 
duşmani sunt la Viena, iar ai mei la Versailles! 

Discuţiile fură lungi şi furtunoase. Se mai vede şi azi pe uşa 
cabinetului unde s-au desfăşurat aceste discuţii, urma unei 
călimări grele, pe care Villars a aruncat-o într-un moment de 
furie. În urma acestui tratat, Ludovic păstra oraşele Strasbourg 
şi Landan, Huningue pe care mai înainte propusese să-l 
dărâme, dreptul de supremație în Alsacia, pe care o scăpase de 
două ori din mână şi restabilirea în statele lor a electorilor de 
Bavaria şi de Colonia. 

Împăratul obținea regatele Neapolului şi Sardiniei şi ducatul 
Milanului. 

După această pace, Ludovic îşi aruncă uşurat privirea asupra 
Europei: Europa era liniştită. Atunci privi în urma sa, numără cei 
şaptezeci şi şase de ani de viaţă şi cei şaizeci şi unu de domnie 


şi văzând că depăşise - ca rege - limitele regalității şi ca om 
limitele vieţii, nu se mai gândi decât la moarte. 


Capitolul XLVIII 


Bătrânețea lui Ludovic al XIV-lea. 

— Tristeţea sa. 

— Curtea se împarte în două partide. 

— Calomnia împotriva ducelui de Orleans. 

— Cauzele şi urmările acestei calomnii. 

— Purtarea regelui în această împrejurare. 

— Predilecția pentru partidul prinților bastarzi. 

— Protestele. 

— Ducele de Maine este copleşit de favoruri. 

— Testamentul smuls lui Ludovic al XIV-lea. 

— O eclipsă. 

— O ultimă trecere în revistă a casei regelui. 

— Boala lui Ludovic al XIV-lea. 

— Discutia regelui cu ducele de Orleans. 

— Ultimele recomandări ale lui Ludovic al XIV-lea. 

— Ultimele sale clipe. 

— Sfârşitul. 

Într-adevăr, Ludovic al XIV-lea era bătrân. Trecuse multă 
vreme de când pe acest cap mândru şi trufaş fusese aşezată 
acea coroană atât de glorioasă şi totuşi atât de apăsătoare. 
Trist şi morocănos, devenise - după spusele doamnei de 
Maintenon - „omul cel mai plicticos din Franța“. Rupând-o cu 
eticheta, căpătase obiceiuri bătrâneşti: se scula târziu, primea 
lume şi mânca în pat, iar odată sculat, rămânea ceasuri în şir 
între pernele de catifea ale marelui său fotoliu. În zadar îi 
spuneau toţi că avea nevoie de mişcare, că somnolenţa asta nu 
era bună; în zadar medicii îi aduceau aminte de petele violacee 
pe care le avea pe picioare şi-i recomandau să meargă mult pe 
jos; el le dădea dreptate la toţi, dar n-avea curajul să lupte 
împotriva acelei slăbiciuni aproape octogenare, şi singurul 
exerciţiu pe care accepta să-l facă era să se lase plimbat prin 
magnificele grădini ale palatului Versailles, acum triste ca şi 
regele lor. De altfel, avea de ce să fie trist căci, profitând de 
bătrâneţea sa, Curtea se împărţisem două tabere: una era 
tabăra prinților de sânge, din care făceau parte familiile de 


Orleans, de Conde, de Conti, într-un cuvânt toţi cei care, 
trăgându-se din os de rege, proveneau din căsătorii legitime; 
aceştia îşi afişau cu mindrie pe frontoanele palatelor şi pe uşile 
trăsurilor blazoanele princiare moştenite din tată în fiu; ducii şi 
pairii făceau cauză comună cu ei, căci aveau aceleaşi un şi 
aceleaşi interese. 


Cealaltă tabără era cea a bastarzilor, recunoscuţi în mod 
oficial de rege, şi care era alcătuită din ducele de Maine, din 
contele de Toulouse, din ceilalţi copii naturali ai lui Ludovic şi 
din doamna de Maintenon, care nu pierduse nici acum, la 
bătrâneţe, nădejdea că va fi recunoscută regină a Franţei. 
Primul partid avea de partea lui, legea, al doilea, intriga. 

Prima lovitură pe care o dădu partidul bastarzilor celui al 
prinților legitimi fu acuzaţia de otrăvire adusă ducelui de 
Orleans. Scopul principal al acestei calomnii era să-l înlăture pe 
prinţ de la regența care-i revenea de drept şi în locul lui să fie 
numit ducele de Maine. 

Părintele Tellier, care ştia cât de mult îi ura prinţul de Orleans 
pe cei de teapa sa, intră în partidul bastarzilor. Şi în vreme ce 
prinţul era acuzat, în gura mare, pe stradă, şi la palat, el îi 
strecura în urechea lui Ludovic tot soiul de minciuni, spunind că 
nepotul său lucra mână în mână cu chimistul Hubert nu pentru 
simpla lui plăcere sau în scopul ştiinţei, ci împins de criminala 
ambiţie de a-şi înlătura rivalii şi de a ajunge pe tronul Franţei. 

Improşcat cu noroi, ducele de Orleans îl rugă pe rege ori să-i 
facă pe calomniatori să tacă, ori să-i îngăduie să se ducă direct 
la Bastilia şi să stea acolo până va fi judecat. Regele îl primi cu 
o mutră sumbră şi misterioasă şi când dacele îşi repetă dorinţa 
de a se duce la Bastilia, acesta li spuse: 

— Nu vreau scandal, şi-ţi interzic să-l faci! 

— Dar de ce să nu mă duc la Bastilia? 

— Dacă te duci la Bastilia, te voi lăsa să putrezeşti acolo! 

— Dar sire, insistă ducele, judecaţi-l cel puţin pe Hubert ca să 
se vadă că e nevinovat! 

Regele ridică din umeri şi ieşi fără să-i răspundă. 

Ducele de Orleans se întoarse acasă şi povesti nevestei sale 
şi celorlalţi prinți cum îl primise regele. Era o lovitură dată 
întregii ramure legitime. Doamna ducesă de Orleans, deşi 
bastardă, propuse ca toată familia să se ducă la rege şi să-l 


roage să le facă dreptate. Domnul de Pont- chartrain, aflând de 
demersul pe care-l pregăteau prinții, îl rugă pe ducele de 
Orleans să nu intreprindă nimic şisă-l lase mai întâi pe el să 
vorbească cu majestatea-sa. Ducele fu de acord şi, lăsindu-l pe 
Pontchartrain să vorbească cu regele şi să facă pe 
intermediarul, se întoarse cu toţi ai săi la Saint-Cloud. Cortegiul 
care-l însoțea pe viitorul regent al Franţei, acuzat de otrăvirea 
rudelor sale, era atât de numeros, de impunător, de nobil şi de 
demn, încât, impresionată, mulţimea de gură-cască de pe uliţe 
nu mai cuteză să scoată nici măcar un singur strigăt de acuzare 
sau de ameninţare. Domnul de Pontchartrain îşi ţinu cuvântul şi 
regele recunoscu cu glas tare nevinovăția nepotului său, care-i 
era totodată şi ginere. Dar cum neîncrederea apucase să se 
strecoare în inima lui Ludovic, acesta începu să ia partea 
partidului bastarzilor. Regele dăduse încă din 1673 ducelui de 
Maine şi contelui de Lautrec, singurii care mai rămăseseră în 
viaţă dintre băieţii lui naturali, numele de Burboni, deşi fuseseră 
născuţi în perioada în care doamna de Montespan mai era încă 
măritată cu soţul ei, iar regele era însurat cu Maria-Tereza. În 
1680, regele, prin nişte scrisori oficiale, le-a dat posibilitatea 
acestor doi copii ai săi să succeadă unul altuia, urmând 
întocmai ordinea succesiunilor legitime; în 1694, regele a 
acordat ducelui de Maine şi contelui de Toulouse rangul imediat 
următor după prinții de sânge şi precăderea asupra prinților 
francezi care aveau pământuri şi slujbe dincolo de graniţele 
ţării; prin edictul înregistrat în 2 august 1714, regele a dat 
dreptul la coroană celor doi prinți bastarzi cât şi urmaşilor lor, în 
dauna prinților de sânge; în sfârşit, în 23 mai 1715, deci după 
discuţia cu Pontchartrain, Ludovic al XIV-lea declară oficial că 
prinții bastarzi deveneau egali în rang cu prinții de sânge. 

Curtenii, uluiţi de această favoare fără precedent, se 
înghesuiră în jurul lor ca să-i felicite. Contele de Toulouse, care 
era un om cu mult bun simţ şi deloc ambițios, spuse doar atât: 

— Lucrul e mult prea frumos ca să dureze şi ca să ne ajute 
să mai avem prieteni. 

Academicianul Valaincourt, cel mai bun prieten al contelui, 
fu singurul care cuteză să-şi exprime îngrijorarea. 

— Monseniore, iată o coroană de trandafiri pe care mă tem să 
n-o văd preschimbată în cunună de spini după ce florile se vor 
usca. 


Dar iată că doi oameni avură curajul să protesteze făţiş 
împotriva acestei hotărâri a regelui: Aguesseau, strigând sus şi 
tare că edictul contravenea legilor şi moravurilor Franţei şi 
susţinind că Parlamentul se  dezonorase votându-l; şi 
Pontchartrain, care procedă şi mai drastic, în calitate de 
cancelar, îi spuse regelui că n-avea voie să dispună de coroana 
care, conform legilor ţării, aparţinea urmaşilor legitimi; apoi, 
înapoindu-i lui Ludovic marele sigiliu, adăugă că era gata să-şi 
sacrifice viaţa pentru regele său, dar nu şi numele şi onoarea. 
Ludovic insistă ca Pontchartrain să ia înapoi marele sigiliu; dar 
cum acesta refuză cu îndărătnicie, Ludovic i-l încredinţă lui 
Voisin, sluga preaplecată a doamnei de Maintenon, care în 
urmă cu şase ani luase locul domnului de Chamillart căzut nu în 
dizgraţia regelui, ci a favoritei. 

Acum, ducele de Maine bucurându-se de favoarea regelui şi 
de ocrotirea doamnei de Maintenon, nu mai avea de râvnit 
decât un singur lucru: ca regele să facă un testament prin care 
să-l înlăture de la regență pe domnul de Orleans. Cancelarul 
Voisin se arătă gata să-l sprijine, dar cum să rostească în faţa 
celui care se crezuse ani în şir, nemuritor, cuvântul 
„testament”? Presat, pe de o parte de favorită, pe de alta de 
ducele de Mâine, cuteză să deschidă discuţia în faţa regelui; dar 
neavând curajul să pronunţe cuvântul „testament, îi vorbi lui 
Ludovic despre „necesitatea de a-şi transmite voința“. Dar 
chiar şi la aceste cuvinte, oricât de măsurate părură ele, regele 
tresări puternic şi, întorcându-se spre cancelar, spuse că legea 
îi dă dreptul ducelui de Orleans la regență şi eu nu vreau ca 
testamentul meu să aibă soarta pe care l-a avut cel al tatălui 
meu. Atâta timp cât trăim putem face tot ce poftim; după 
moarte, nu mai suntem decât nişte simpli particulari! 

Atunci, începură acele persecuții josnice şi urâte care 
întristară atâta ultimele zile ale lui Ludovic al XIV-lea. Când 
bastarzii văzură că nici rugăminţile duhovnicului, nici sfaturile 
cancelarului, nici pisălogeala favoritei nu dau rezultate, 
hotărâră să-l lipsească pe rege de orice fel de distracţii, şi să-l 
lase pradă singurătăţii şi bătrâneţii sale înaintate. Când 
bătrânul, copleşit de gânduri din ce m ce mai negre, se ducea 
să stea de vorbă cu femeia pe care o făcuse regină ori cu 
bastarzii pe care-i făcuse prinți, aceştia se fereau din calea lui 
sau, dacă binevoiau să rămână, atunci făceau pe supăraţii şi 


abia dacă deschideau gura. Scârbit de acest război surd, regele 
se declară învins şi acceptă să treacă printre furcile caudine ale 
văduvei Scarron şi ale copiilor din flori ai doamnei de 
Montespan. 

In sfârşit, testamentul odată smuls, regele le spuse 
persecutorilor săi: 

— L-am făcut, pentru că m-aţi obligat să-l fac. Dar mă tem c- 
o să vă fie de tot atât puţin folos cât a fost şi cel pe care l-a 
lăsat tatăl meu. 

Testamentul - încredințat primului preşedinte al 
Parlamentului şi procurorului general fu vârât într-o adincitură 
din zidul unul turn al palatului, pus sub un grilaj deţ fier şi 
ferecat cu trei lacăte. 

Atunci doamna de Maintenon şi prinții bastarzi, răsuflând 
uşuraţi, socotiră că regele merită o mică distracţie şi-l primiră, 
în sfârşit, pe Mehmet-Risa-Beg, ambasadorul Persiei, care 
aştepta cam de multişor să-l vadă pe rege. Cu acest prilej, se 
reprezentară la Versailles ultimele comedii pe care Ludovic a 
mai apucat să le vadă. După plecarea ambasadorului, Curtea a 
recăzut în tristeţea şi plictiseala de mai înainte. 

In 3 mai 1715, regele se sculă cu noaptea în cap ca să 
urmărească o eclipsă de soare, care se anunţa foarte 
spectaculoasă. Într-adevăr, timp de cincisprezece minute, 
pământul fu învăluit în întuneric, iar temperatura scobori brusc 
cu două grade sub zero. Cum Cassini adusese La Marly toate 
instrumentele necesare, regele putu urmări eclipsa în toate 
detaliile ei; spre seară, Ludovic se simţi atât de istovit, încât 
abia se mai putea ţine pe picioare. Invitat să cineze la ducesa 
de Berry, pe la jumătatea mesei se ridică şi plecă. Ajuns în 
apartamentul său, se vâri repede în pat. Într-o clipă, zvonul că 
regele era grav bolnav se răspândi peste tot, iar ambasadorii 
străini îşi anunţară suveranii - unii - că şi murise, alţii - că era 
pe moarte. Ludovic află, şi cum zvonul că ar fi pe moarte i se 
păru o insultă adusă regalității sale nepieritoare, hotărî să se 
dea jos din pat şi să-şi viziteze palatul de la Marly. Vizita avu loc 
în 20 iunie. Pentru ultima oară companiile de jandarmi şi de 
cavalerie uşoară se înşiruiră în toată splendoarea şi măreţia lor 
în faţa terasei de la Marly, unde îl văzură pe rege îmbrăcat într- 
un costum bogat la fel ca pe vremea când era tânăr şi plin de 
neastâmpăr, ţinându-se drept şi ţanţoş în ciuda anilor ce-l 


împovărau. Ajuns pe ultima treaptă a peronului, se săltă cu 
oarecare dificultate în şa şi rămase patru ceasuri călare, 
lăsându-i uluiţi pe ambasadorii care trimiseseră suveranilor lor 
vestea că regele Franţei murise. 

În ajunul zilei sfârșitului lui Ludovic, regele părăsi palatul 
Marly şi se întoarse la Versailles. In acea zi, regele dădea 
întotdeauna un mare banchet. Dar după obrazul scofilcit şi tras 
şi după paloarea chipului său, îţi puteai da lesne seama că 
strădaniile pe care le depusese trei luni de zile ca să 
dovedească lumii că trăia se apropiau de sfârşit. După banchet 
se simţi din nou rău şi făcu brusc febră. A doua zi - ziua 
numelui său - se simţi ceva mai bine. Spre prânz, cei douăzeci 
şi patru de violonişti ai săi, tocmai se pregăteau să-şi înceapă 
concertul festiv, când iată că draperiile de la odaia regelui fură 
date deoparte şi câţiva curteni speriaţi îi poftiră pe violonişti să 
iasă şi-i chemară repede pe medici. Aceştia găsiră pulsul 
regelui atât de slab, încât trimiseră, la rândul lor, după 
duhovnic. După ce se împărtăşi, regele bău un pahar mare cu 
apă ca să-şi mai vină în fire. Apoi îl chemă pe mareşalul de 
Villeroi, căruia îi spuse: 

— Mareşale. Sunt pe moarte; după ce nu voi mai fi, să-l 
conduci pe noul dumitale rege la Vincennes şi să execuţi 
întocmai poruncile pe care ţi le-am dat. 

Apoi, după ce Villeroi plecă, îl chemă pe ducele de Orleans. 
După ce prinţul se apropie de pat, Ludovic făcu semn celor din 
jur să se îndepărteze ca să nu audă nimeni ce urmau să 
discute. Mai târziu, ducele pretinse că regele îi arătase o 
dragoste şi o preţuire deosebite, destăinuindu-i că-i întărise prin 
testament, toate drepturile pe care le avea ca prinţ legitim. Mai 
mult decât atât, pretindea chiar că regele i-ar fi spus, înainte de 
a-şi lua rămas bun de la el: 

— Nepoate, dacă Delfinul moare, tu vei fi rege, căci coroana 
îţi aparţine pe drept. Am luat măsurile pe care le-am socotit 
mai înțelepte; dar cum nu poţi prevedea chiar totul, dacă ţi se 
va părea că ceva nu merge, să faci cum socoţi tu că e mai bine. 

Nimeni nu crezu însă că regele ar fi cutezat să rostească 
asemenea minciuni imediat după împărtăşanie. 

De îndată ce ducele de Orleans ieşi, fu chemat ducele de 
Maine, apoi contele de Toulouse; regele vorbi cu ei vreun sfert 
de ceas. După asta intrară medicii, ca să-i bandajeze piciorul 


cangrenat, iar când isprăviră, traseră draperiile patului, 
lăsându-l pe Ludovic să se odihnească. 

Luni 26 august, regele mâncă în pat de faţă cu toţi Curtenii 
care intraseră şi vadă cum se mai simte. După ce isprăvi, le 
făcu tuturor semn să se apropie, apoi le spuse: 

— Domnilor, vă cer iertare pentru exemplele proaste pe care 
vi le-am dat. Vă mulţumesc pentru felul în care m-aţi slujit, ca şi 
pentru ataşamentul şi fidelitatea de care aţi dat dovadă. Vă cer 
să depuneţi aceleaşi strădanii şi sa fiţi la fel de credincioşi şi 
faţă de strănepotul meu. Adio, domnilor! Simt că mă înduioşez 
şi că vă înduioşez, aşa că vă cer iertare. Trag nădejde că din 
când în când vă veţi mai aduce aminte de mine. 

Apoi îl chemă pe mareşalul de Villeroi ca să-l anunţe că-l 
numise preceptorul micului Delfin. Pe urmă o chemă pe doamna 
de Villeroi ca să-l aducă pe copilul ce urma să-i ia locul şi care 
era atunci în vârstă de cinci ani. Când copilul fu adus, regele - 
făcându-i semn să se apropie de pat - îi spuse: 

— Dragul meu băiat, eşti pe cale de a deveni rege; nu mă 
imita în slăbiciunea pe care am avut-o eu pentru construcţii, nici 
în înclinarea pentru războaie. Încearcă să trăieşti în pace cu 
vecinii. Dă-i lui Dumnezeu ceea ce i se cuvine, străduieşte-te să 
uşurezi viaţa norodului - lucru pe care eu mă căiesc amarnic că 
nu l-am făcut - şi nu uita niciodată recunoştinţa pe care i-o 
datorezi doamnei de Ventadour, cea care te-a salvat de la 
moarte şi te-a crescut. 

Apoi, după ce-l sărută şi-l îmbrăţişă pe micul prinţ, adăugă: 

— Scumpul meu copil, te binecuvântez din toată inima! 

A doua zi, regele împreună cu doamna de Maintenon şi cu 
Voisin - noul cancelar - triară şi arseră o mulţime de hârtii. 
Seara, Ludovic îl chemă pe fostul păstrător al sigiliului, domnul 
de Pontchartrain, căruia îi porunci ca imediat după moartea sa, 
inima să-i fie trimisă la Biserica lezuiţilor, unde se afla şi inima 
tatălui său. 


Miercuri, 28, îşi luă rămas bun de la doamna de Maintenon, 
într-un fel care-i displăcu total favoritei. 

— Doamnă, îi spuse Ludovic, singurul lucru care mă 
consolează în clipa morţii e faptul că ne vom revedea foarte 
curând! 

Doamna de Maintenon nu răspunse, dar după câteva clipe se 


ridică şi ieşi, spunând: 

— Ba să mă ferească Domnul de o asemenea întilnire! Omul 
ăsta nu s-a iubit niciodată decât pe el! 

Bois-le-Duc, spiţerul regelui, care se afla în dosul uşii, auzi 
aceste vorbe şi le spuse, la rândul său, celorlalţi. 

În 29 august, regele se simţi ceva mai bine; dar în 30 fu din 
nou cuprins de o mare slăbiciune. Văzând starea în care se afla, 
doamna de Maintenon intră repede în apartamentul ei, dar 
domnul de Cavoie se luă imediat după ea. Favorita tocmai 
înşfăca nişte hârtii şi o casetă grea şi se pregătea s-o şteargă. 
Dar domnul de Cavoie se opuse cu străşnicie, spunându-i că 
domnul de Orleans îi poruncise să nu dea voie nimănui să se 
atingă de vreo hârtie. 

— Dar cel puţin îmi veţi îngădui să dispun cum cred de 
cuviinţă de mobilele mele! Spuse ea foarte ofensată. 

— Sigur, doamnă, cu excepţia celor care aparţin coroanei. 

— Ordinele astea pe care mi le dai, domnule, sunt cam 
îndrăzneţe; vezi că regele n-a murit încă şi s-ar putea să te 
căieşti amarnic că le-ai executat! Ripostă favorita. 

— Dacă regele se mai face bine, doamnă, trag nădejde că-şi 
va da, în sfârşit, seama cine sunt adevărații săi prieteni şi se va 
purta ca atare - apoi adăugă - dacă vreţi să mai intraţi la rege, 
să ştiţi că intraţi numai în calitate de ţiitoare, dacă nu vreţi să 
mai intraţi, am ordin să vă însoțesc imediat la Saint-Cyr. 

Fără să răspundă nimic, doamna de Maintenon îşi împărţi 
mobilele servitorilor ei şi plecă, însoţită de Cavoie. Superioara o 
primi mai mult cu răceală decât tu respect şi apropiindu-se de 
Cavoie îl întrebă: 

— Domnule, oare nu ne compromitem primind-o aici pe 
doamna de Maintenon fără îngăduinţa domnului de Orleans? 

— Doamnă, răspunse Cavoie indignat de atâta ingratitudine, 
aţi uitat că doamna de Maintenon este fondatoarea acestui 
institut? 

A doua zi, în 31 august, regele nu-şi mai veni decât de puţine 
ori în fire. Cangrena înainta văzând cu ochii şi de la genunchi 
trecu la coapsă. Către ora unsprezece se simţi atât de rău, încât 
preoţii care se aflau de faţă începură să rostească rugăciunile 
pentru morţi. După ce rugăciunile fură isprăvite, regele mai 
deschise o dată ochii şi, recunoscindu-l pe cardinalul de Rohan, 
repetă de mai multe ori: 


— Nune et în hora mortis [Acum şi în ceasul morții (lat.) 
(n.tr.)] 

Apoi şopti îndurerat: 

” Doamne, fie-ți milă de mine şi scapă-mă!” 

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a mai rostit. 
Duminică 1 septembrie 1715, la ora opt şi un sfert dimineaţa, 
cu patru zile înainte de a împlini şaptezeci şi şapte de ani, şi-a 
dat sfirşitul în cel de al şaizeci şi doilea an de domnie. 

Niciodată Europa n-a mai văzut o domnie atât de lungă şi 
niciun rege atât de bătrin. 

După ce i-a făcut autopsia. Marechal, primul său chirurg, i-a 
găsit toate organele atât de sănătoase, încât a declarat că dacă 
nu se prăpădea din pricina acelei cangrene, ar mai fi trăit vreme 
îndelungată. Un lucru care i-a mirat pe toţi a fost faptul că 
stomacul şi intestinele regelui erau de două ori mai mari decât 
ale celorlalţi oameni, ceea ce a explicat teribila sa poftă de 
mâncare şi faptul că după acele mese copioase nu se simţea 
niciodată rău. Măruntaiele au fost duse la Notre-Dame, inima la 
lezuiţi, iar trupul i-a fost înmormântat la Saint-Denis. 

Astfel s-a sfârşit - nu spunem unul dintre cei mai mari oameni 
- dar în mod sigur unul dintre cei mai mari regi din câţi au 
existat.