Max Gallo — [Ludovic XIV] 01 Regele soare

ROMAN ISTORIC 


LUDOVIC AL XIV-LEA 
Regele Soare 
x 


MAX GALLO 


38 
[a 2 
m 
m 
= 
m 
O 
Era 
< 
a 
O 
O 
m 


AS 
-euU 


MAX GALLO 


LUDOVIC AL XIV-LEA 


Regele Soare 
VOLUMUL 1 


Traducere din limba franceză de 
IRINA-MARGARETA NISTOR 


CUPRINS 


Prolog Ludovic cel dăruit de Dumnezeu 
PARTEA ÎNTÂI 1638-1652 
Capitolul 1 

Capitolul 2 

Capitolul 3 

Capitolul 4 

Capitolul 5 

Capitolul 6 

Capitolul 7 

Capitolul 8 

PARTEA A DOUA 1652-1661 
Capitolul 9 

Capitolul 10 

Capitolul 11 

Capitolul 12 

Capitolul 13 

Capitolul 14 

Capitolul 15 

Capitolul 16 

Capitolul 17 

Capitolul 18 

Capitolul 19 

Capitolul 20 

Capitolul 21 

Capitolul 22 

PARTEA A TREIA 1661-1666 
Capitolul 23 

Capitolul 24 

Capitolul 25 

Capitolul 26 

Capitolul 27 

Capitolul 28 

Capitolul 29 

Capitolul 30 


Capitolul 31 
Capitolul 32 
PARTEA A PATRA 1666-1678 
Capitolul 33 
Capitolul 34 
Capitolul 35 
Capitolul 36 
Capitolul 37 
Capitolul 38 
Capitolul 39 
Capitolul 40 
Capitolul 41 
Capitolul 42 
Capitolul 43 
Capitolul 44 
Capitolul 45 
Capitolul 46 
Capitolul 47 
Capitolul 48 
Capitolul 49 
Capitolul 50 
Capitolul 51 
Capitolul 52 
Capitolul 53 
Capitolul 54 
Capitolul 55 
PARTEA A CINCEA 1678-1682 
Capitolul 56 
Capitolul 57 
Capitolul 58 
Capitolul 59 
Capitolul 60 
Capitolul 61 
Capitolul 62 
Capitolul 63 
Cronologia domniei lui Ludovic al XIV-lea 


Te voi învăţa, fiule, o modalitate avantajoasă de a profita de 
tot ce vor spune curtenii linguşitori: astfel vei reuşi să te 
analizezi în taină în aşa fel încât să crezi mai degrabă în ce-ţi 
dă ghes inima, decât în laudele lor deşănțate... 


Proiectele mele şi motivele lor ţi le voi explica fără 
ascunzişuri exact în cazurile în care bunele mele intenţii n-au 
fast prea fericite, convins că este vorba de o meschinărie care 
se înşală amarnic, tocmai pentru că vrea să nu se înșele 
niciodată. 


Ludovic al XIV-lea 
Memorii pentru instruirea 
prințului moştenitor 


Prolog 
Ludovic cel dăruit de Dumnezeu 


Stătea în picioare în faţa patului mamei sale. 

Ştia că va muri. 

Ar fi vrut să rămână impasibil, pentru că era rege, fiind deja 
numit Ludovic cel Mare. 

Simţea că este urmărit din priviri. N-ar fi trebuit să dea 
semne de slăbiciune. 

Deveni rigid. Îşi încrucişă braţele. Ridică demn capul, 
încleştând fălcile. 

Domina de la înălţimea sa mulţimea de curteni care se 
înghesuiau în încăperea palatului Luvru, unde fusese adusă 
regina mamă. 

Făcu un pas. Ar fi vrut să se apropie de ea s-o vadă, s-o mai 
audă. 


Îi auzi şoapta: 

— Vai, Sire, câtă durere ţi-am stârnit. Primeşte-o pentru a-mi 
răscumpăra păcatele. 

Se aplecă spre ea, recunoscând în ochii săi privirea cea de 
altădată, din vremea când era puternica şi radioasa Ana de 
Austria, regina, mândru că îi este fiu, că este admirat, că îi 
aducea bucurie, fiind fericit să se plece în faţa ei şi apoi să le 
salute printr-o clătinare uşoară a capului pe doamnele de 
companie cu părul numai bucle, ce odihneau pe umerii lor goi. 

Oare ce s-a întâmplat cu această mamă, cu această regină, 
cu neînfricata şi hotărâta Ana de Austria, care fugea în miez de 
noapte de revolta marii nobilimi, luptându-se din răsputeri 
pentru puterea regală? 


Vedea acum mâinile acelea, cândva atât de fine, acum 
umflate şi deformate. Pielea de pe braţe era marmorată, carnea 
de pe trup mâncată de cangrene. 

Medicii şi chirurgii îi curăţaseră abcesele şi tumorile, care în 
ultimele zile se înmulţiseră. I-au străpuns sânii, strecurându-i 


acolo bucățele de carne, ca să aibă cu ce se hrăni oribilul 
cancer, şi astfel să nu-i mai devoreze trupul. Au turnat peste 
plăgile deschise apă de var pentru a le curăța, pentru a arde 
impurităţile şi miasmele - sau cel puţin aşa au zis. Au pansat 
pieptul şi umerii cu tifoane pe care umorile dezgustătoare le-au 
îmbibat şi le-au îngălbenit. 

Ana de Austria avu totuşi forţa să mai schiţeze un zâmbet şi 
să spună: 

— A, iată-l pe rege. 

Apoi încercând în zadar să ridice mâna adăugă: 

— Hai, fiule, du-te să cinezi. 

El ezită. Medicii îl asigurară că moartea a dat înapoi, întrucât 
tratamentul avusese efect. In fiecare dimineaţă şi seară erau 
tăiate cu briciul părţile intrate în descompunere. Regina va 
supravieţui şi, cu voia Domnului, va înfrânge boala. 

Ludovic ieşi din încăpere urmat de mulţimea care flecărea. 

Dintr-o dată se opri, nu-i ieşea din minte trupul învineţit al 
mamei sale. 

Duhoarea îngrozitoare a cărnii purulente ajunsese până în 
anticameră. Se opri. O auzi pe verişoara sa, la Grande 
Mademoiselle, spunând cu o voce foarte ascuţită: 

— E un asemenea miros, încât nu poţi cina după ce ai văzut 
cum e pansată. 

El o măsură din cap până în picioare, iar ea îşi înclină uşor 
ceafa. Apoi se întoarse în dormitor. 


E miez de noapte, 20 ianuarie 1666. 

Se apropie din nou de pat. Era speriat. Au fost de ajuns doar 
câteva minute şi chipul Anei de Austria, ocolit până atunci de 
boală, să devină un bulgăre vineţiu, cu trăsături şterse şi ochii 
duşi în fundul capului. Părul îi era răvăşit şi lipsit de strălucire. 
Pielea capului se zărea printre şuviţe. 

Ludovic îşi muşcă buzele ca să nu ţipe. Simţi că îi vine să 
plângă. El, Ludovic cel Mare; el, Regele Soare. Nu trebuia să-şi 
arate disperarea. Emoţia profundă care îl cuprinsese şi îi dădea 
fiori. 

Erau cu toţii acolo. Îl pândeau. Îl studiau. Se temea să nu 


cadă din picioare. Căută ceva de care să se sprijine, întinse 
mâinile în spate şi se agăţă de marginea unei mese din argint 
masiv. 

Închise ochii şi începu să se roage. 

Cineva strigă: 

— Regina moare! 

I se păru că recunoaşte vocea lui Monsieur, fratele său mai 
mic, Filip, duce d'Orleans, care se afla şi el la căpătâiul mamei 
lor. 

Ludovic ar fi vrut să mai facă un pas, dar vederea i se tulbură 
şi se clătină. Vocile şi şoaptele se estompară. Se repeta întruna 
lângă el: „Regele, regele cade”. 

Încercă să se redreseze când nişte mâini îi veniră în ajutor. 


Era acel copil de cinci ani care păşea pe 14 mai 1643 către 
sicriul tatălui său. 

O voce strigă: „Regele a murit! Trăiască regele!”. 

Lumea se înclină în faţa lui, Ludovic al XIV-lea, fiul lui 
Ludovic al XIII-lea şi al Anei de Austria. 

Iar astăzi, moare ea. 

Nu deschide ochii. Se lasă scos din cameră. Tot ceea cea 
învăţat de la părinţii lui i se iveşte în minte. 

Primul său valet, Nyert, cel care avusese în grijă garderoba 
lui Ludovic al XIII-lea, îi povestise, în frânturi, cum părinţii lui 
se căsătoriseră la treisprezece ani, în 1615, obligaţi fiind să-şi 
consume mariajul. Vreme de peste douăzeci de ani Ana de 
Austria a fost socotită stearpă şi chiar se şoptea cum că 
Ludovic al XIII-lea i-ar fi preferat pe tinerii săi favoriţi, 
aristocrați eleganţi şi frumoşi, acoperiţi cu dantele şi răsplătiți 
cu titluri nobiliare şi daruri. 

Mai apoi, într-o noapte, la sfârşitul anului 1637, când 
ghicitorii şi astrologii au anunţat că se va naşte în sfârşit un 
copil în cuplul regal, Ludovic al XIII-lea a venit la palatul Luvru, 
unde locuia Ana de Austria, împreună cu doamnele de 
companie. 

Era pe 5 decembrie. Ludovic al XIII-lea a petrecut mai multe 
ore la mănăstirea Sainte-Marie de la Visitation, din strada 


Saint-Antoine, stând de vorbă printre zăbrele cu Louise 
Angelique de La Fayette, una dintre femeile pe care declara că 
le-ar iubi, deşi se bănuia că se folosea de ea doar ca paravan 
pentru a-şi ascunde amorurile homosexuale „viciul său 
italienesc” şi a se rezuma doar la un duel galant şi anodin. 
Louise Angelique se izolase de lume, obosită de aceste jocuri 
copilăreşti şi ambigue, şi-l poftise pe Ludovic al XIII-lea să se 
reîntoarcă la soţia sa şi să-şi îndeplinească datoria conjugală de 
rege. li promisese să se roage pentru ca această noapte de 5 
decembrie 1637 să fie una fecundă. 

Ludovic al XIII-lea a ezitat. Ar fi vrut să meargă la castelul 
Saint-Maur, dar, când a plecat de la mănăstire, s-a dezlănţuit o 
furtună, care a transformat drumurile în puhoaie de apă. Saint- 
Maur era departe. Castelul era gol, mobila în ploaie. Căpitanul 
gărzilor a insistat să rămână la Paris, să meargă la Luvru, unde 
în alcovurile reginei trosnea un foc zdravăn. Ludovic al XIII-lea 
a cedat în sfârşit. A mers să cineze la Luvru. 


Vreme de câteva ore a fost uitată amintirea îngrozitoare a 
nopţii nunţii, când doi copii neîndemânatici au fost căsătoriţi şi 
împinşi într-un fapt. 

Uitate au fost şi umilinţele una după cealaltă. 

Cea a lui Ludovic al XIII-lea, când a aflat că soţia sa l-a lăsat 
pe ambasadorul Angliei, ducele de Buckingham, să-i fure 
câteva sărutări, ca mai apoi aceeaşi regină a Franţei, Ana de 
Austria, o habsburgă, să întreţină, în vreme ce Franţa se 
opunea Spaniei, o corespondenţă cu duşmanii regatului. 
Umilinţă. Trădare. 

Şi cea când Ana de Austria a fost demascată de către 
Richelieu, constrânsă să-şi formuleze în scris mărturisirile, să-şi 
recunoască vinovăția, fiind astfel ameninţată cu repudierea, 
obligată să se lase la bunul plac al cardinalului, al acestui 
bărbat mereu mânios, care se juca mai degrabă cu ea, părând 
totuşi destul de sensibil la farmecele ei. 

Uitaţi au fost pentru o noapte şi cei douăzeci de ani de 
neînțelegere, de gelozie şi de ciudă, de neputinţă şi de 
infertilitate. 


leşind de la Luvru, în acea dimineaţă de 6 decembrie 1637, 
atunci când furtuna încetase, Ludovic al XII-lea făcu un 
legământ, închinându-i regatul Franţei Sfintei Fecioare, iar 
câteva săptămâni mai târziu, în februarie 1637, s-a aflat că Ana 
de Austria în sfârşit purta în pântecele sale un copil! 

Domnul şi Sfânta Fecioară fie lăudaţi! Copilul se născu către 
ora 11.00, pe 5 septembrie 1638, la Chateau Neuf de Saint- 
Germain, în vreme ce în toate încăperile, de cum au început 
durerile facerii, au pornit şi rugăciunile care au durat mai mult 
de-o zi. 

În sfârşit un strigăt, după care o doamnă de onoare a reginei, 
Doamna de Seneşay, se năpusti la regele care o aştepta. 

— Este un prinţ moştenitor, anunţă ea. 

Ludovic al XIII-lea îngenunche şi vestea se răspândi în castel. 
Mesagerii se grăbiră spre Paris, dar nu putură să traverseze 
Sena, căci podul Neuilly fusese luat de ape. Începură să facă 
semn cu pălăriile şi să strige: „S-a născut un prinţ moştenitor!”. 
Alţi mesageri anunţară în tot oraşul. Clopotele de la Notre- 
Dame se auziră într-un Te Deum. De bucurie, s-au încins focuri, 
s-a dansat şi s-a băut. S-a mulţumit Domnului şi Sfintei 
Fecioare. S-au purtat în procesiuni moaştele sfinte de la o 
biserică la alta. S-au luminat răspântiile, în miezul de noapte, 
încă blândă, a începutului de septembrie. 

Acest copil era un semn al bunăvoinţei Domnului. 

— Dumnezeu vi l-a dăruit, l-a dăruit lumii pentru fapte mari, 
îi spuse Richelieu regelui. 

Şi Ludovic al XIV-lea îşi amintea că doicile, doamnele de 
companie ale reginei, toate femeile care îl înconjuraseră cu 
grija lor îl numeau „copilul minunii dumnezeieşti”. Ludovic cel 
dăruit de Dumnezeu. 


lar acum, în zorii lui 20 ianuarie 1666, se îndreaptă spre 
patul în care odihneşte mama sa, în aceeaşi încăpere a 
palatului Luvru, unde cu douăzeci şi opt de ani mai înainte, la 5 
decembrie 1637, fusese conceput şi îl vede pe Filip, duce 
d'Orleans, susţinut de tinerele sale favorite, pudrat şi garnisit 


cu panglici. 

Se apropie, medicii îl opresc. 

— A murit? întreabă el. 

— Da, Sire. 

Se aude plânsul cu sughiţuri al lui Filip, gemetele şi vorbele 
pe care le repetă fratele său: „Oare acolo este regina, mama 
mea?”. 

El este rege, Ludovic cel Mare, nu poate plânge. Nu se cade. 

Şi totuşi, apleacă uşor capul şi lacrimile îi cuprind chipul. 

Rămâne acolo îndelung, nemişcat, înconjurat de o mulţime 
de curteni. 

Unul dintre ei şopteşte: 

— A fost una dintre cele mai mari regine ale noastre. 

Ludovic cel Mare stă din nou drept, nu mai plânge şi spune 
cu buzele strânse şi un glas dispreţuitor: 

— Nu. Unul dintre cei mai mari regi. 

Iese fără grabă din încăpere. 


Ar vrea să plece cât mai departe de Paris, să se ducă la 
Chateau Neuf de Saint-Germain, să revadă locurile unde, cu 
douăzeci şi opt de ani în urmă, îi dăduse viaţă mama sa. 

Va medita de unul singur. 

A descoperit că şi atunci când un prinţ trebuie să-şi 
cenzureze, spre binele imperiului său, toate gesturile sale şi să- 
şi stăpânească emoţiile, există totuşi momente în care această 
regulă nu se poate aplica. 

„Natura stabilise primele legăminte care mă făceau să fiu o 
singură fiinţă cu regina, cu mama mea, avea el să scrie. Dar 
legăturile din inima mea, cele ce ţin de suflet, se rup mult mai 
dureros decât cele de sânge... Obiceiul de a sta mereu cu ea, de 
a fi la aceeaşi masă, stăruința cu care o vedeam de mai multe 
ori pe zi, în ciuda treburilor de stat, nu era o lege pe care să mi- 
o fi impus din datorie faţă de ţară, ci plăcerea pe care o 
resimţeam în compania €i...”. 

Era singur. 

Işi amintea de rigoarea cu care mama sa, această prinţesă, 
această regină, a ştiut să-şi poarte coroana, „în acele vremuri 


n Ji 


în care nu putea să intervină” şi felul în care i-a lăsat 
autoritatea suverană spre a fi rege pe de-a-ntregul. Nu a avut 
niciodată a se teme de ea ori de ambiția sa. A vrut ca încă de la 
naşterea lui, duminică 5 septembrie 1638, la Chateau Neuf de 
Saint-Germain unde se întorsese acum, în ianuarie 1666, să fie 
el, copilul miracolului dumnezeiesc, el, Ludovic cel dăruit de 
Dumnezeu, Regele Soare, Ludovic cel Mare. 


PARTEA ÎNTÂI 
1638-1652 


Capitolul 1 


Nou-născutul, viitorul regatului Franţei, se află pe mâinile 
femeilor. 

Mama sa, cu părul strălucitor, fluturându-i despletit pe 
umeri, îl ţine strâns la pieptul său, urmând să-l prezinte 
episcopului de Meaux, care îi va da primul botez. 

Copilul scoate un țipăt şi deschide gura strâmbându-se. 
Femeile încep să râdă. Una dintre ele, mai mititică şi mai 
zdravănă, se apropie, având bluza desfăcută. Este Doamna de 
La Giraudiere, doica, înconjurată de Doamna de Lansac, 
guvernanta şi de Doamna de Seneşay, doamna de onoare a 
reginei, şi alte câteva, care se apleacă pentru a privi acest copil 
robust, care caută cu guriţa sfârcul pe care îl înşfacă lacom. 
Doamna de La Giraudiere râde lăsându-şi capul pe spate, ceea 
ce face ca sânii să-i ţâşnească în afară. 

Apoi duce pruncul în apartamentul care i-a fost pregătit. 

Încăperea în care se va odihni este o cameră imensă, cu trei 
ferestre. E împodobită cu o pânză de damasc înflorată. O 
balustradă desparte restul încăperii de locul unde se află 
leagănul şi o masă acoperită cu perne. Acolo se află altarul 
unde este pus Ludovic Dieudonne, cel dăruit de Dumnezeu, în 
faţa căruia toată lumea face plecăciuni. 

Deocamdată nu e decât un bebeluş, născut de abia două zile, 
care în acea zi de 7 septembrie 1638, la ora patru, culcat pe 
pernuţa lui albă, acordă prima sa audienţă. Delegaţia 
Parlamentului din Paris, magistraţii de la diverse curţi vin să-l 
salute, ies din încăpere mergând cu spatele, îi felicită pe 
Ludovic al XIII-lea şi pe cardinalul de Richelieu care stă foarte 
aproape de el, dar puţin retras. Regele tresare atunci când 
aude glasul ascuţit al copilului. Uşile se închid, iar regele îşi 
pleacă din nou capul, redevenind acel bătrân inexpresiv, 
costeliv şi morocănos. 

Ezită. Se îndreaptă spre dormitorul soţiei sale. Silueta Anei 
de Austria abia se ghiceşte, în vreme ce este coafată, îmbrăcată 
şi parfumată. În cele din urmă apare, încă palidă, dar frumoasă, 


strălucitoare, aruncându-i cu greu o privire soţului ei şi 
ignorându-l pe bărbatul în roşu, cardinalul care a umilit-o şi 
care acum nu o scapă din ochi, când intră în camera fiului ei 
căruia i se aud iar ţipetele. 


E un copil nesăţios. Doicile aveau sânii plini de vânătăi, 
sfârcurile fiind muşcate de dinţii lui ascuţiţi, care crescuseră 
foarte repede. Femeile se schimbau una după alta. 

— Le maltratează mameloanele, se repeta întruna în tot 
castelul. 

Zvonul se răspândeşte. Doicile îl evită, rănite, îngrozite. A 
terminat şapte dintre ele în şase luni. 

Ambasadorii transmit veştile. Unul dintre ei scrie: „Vecinii 
Franţei ar trebui să se teamă de o voracitate atât de precoce.” 

Dar Ana de Austria nu se mai satură să-şi privească fiul cum 
suge, creşte, devine durduliu şi începe să facă primii paşi. 

Îi mulţumeşte Domnului că i-a dăruit, după patru avorturi 
nedorite, acest copil care se agaţă de fustele doicilor ca să le 
oblige să se aplece şi să-l hrănească. 

Regina îşi consultă astrologii şi ghicitorii, care îi alcătuiesc 
hărţi astrale cu destinul acestui copil, rod al unei minuni. 

Ea ascultă, citeşte şi reciteşte de zor prezicerile de bine care 
anunţă un viitor solar pentru acest Ludovic, născut într-o zi de 
duminică, ziua soarelui. 

„Prinţul moştenitor va lumina şi va încălzi regatul Franţei 
precum soarele, aducându-i fericire; va răspândi lumină şi 
căldură chiar şi asupra prietenilor Franţei.” 

Se apleacă înspre el, iar acesta se lipeşte de ea, în momentul 
în care intră sumbrul Ludovic al XIII-lea, părintele posac, tras 
la faţă, care se nelinişteşte, se enervează când îşi vede fiul care 
refuză să se apropie de el, refugiindu-se în fustele mamei sau 
ascunzându-se pe după guvernante, doici şi doamne de onoare. 

— Sunt tare nemulţumit de fiul meu, bodogăni el. Este 
îndărătnic. Nu sunt deloc dispus să-i suport mofturile. De 
îndată ce mă vede urlă ca din gură de şarpe de parcă l-ar fi 
văzut pe diavol şi strigă după maică-sa. Femeile astea multe, 
care roiesc în jurul lui, îl strică. Trebuie luat de lângă regină 


cât se poate de repede. 

Copilul nu se lasă. Se cuibăreşte lângă maică-sa, care îl aşază 
într-o trăsurică spre a face încet-încet o plimbare în parcul 
castelului. 

La întoarcere sunt surprinşi că Ludovic al XIII-lea le iese 
înainte părând foarte ameninţător. Femeile îl iau pe prinţul 
moştenitor. Ludovic al XIII-lea îşi urmează soţia în alcovul ei. 
Câteva luni mai târziu, pe 21 septembrie 1640, se va naşte un 
al doilea fiu, Filip. Acesta va rămâne însă întotdeauna „cel 
mic”, mereu supus lui Ludovic cel Mare, pe care mama sa îl va 
copleşi cu tandreţea şi îl va îmbrăca în fetiţă, pentru că nu 
trebuia să existe decât un prinţ moştenitor, un singur delfin al 
Franţei, un singur rege, întrucât ea ştia prea bine cât de 
invidioşi şi periculoşi sunt fraţii suveranilor. 


Ea înţelege dezamăgirea lui Gaston d'Orleans, fratele lui 
Ludovic al XIII-lea. Câtă vreme regele nu a avut niciun fiu, el 
era succesorul desemnat. Şi iată că acum a mai coborât două 
ranguri, chiar în momentul în care Richelieu murea - la 4 
decembrie 1642 - şi când s-ar fi putut apropia din nou de tronul 
pe care nu-l mai păzea cu străşnicie omul roşu. Cu atât mai 
mult cu cât Ludovic al XIII-lea căzuse la pat, iar trupul său 
descărnat era scuturat de friguri, chircindu-se de atâtea 
vărsături, care îl goleau pe dinăuntru, totul prevestindu-i 
moartea, căci ochii suveranului deveniseră deja sticloşi arătând 
încă o dată că era deja epuizat şi îşi dorea cu ardoare să 
părăsească viaţa asta. 

Din când în când, Ludovic al XIII-lea îşi recăpăta vitalitatea. 
Se ridica şi se îndrepta către acest fiu şi mama sa. Nu mai 
îngăduia refuzurile şi capriciile delfinului. Copilul trebuia să 
îngenuncheze şi să-i ceară iertare regelui, tatăl său. Şi Ludovic 
al XIII-lea ameninţa din nou să-i despartă pe fii, pe Ludovic şi 
pe Filip, de mama lor. Apoi trupul regelui se prăbuşea, 
începeau vărsăturile, colicele îl vlăguiau, fiind condus înapoi în 
patul său. 

E luna aprilie 1643. Cardinalul, un bărbat palid la faţă, cu 
mâinile împreunate ca pentru rugăciune, purtând nişte mănuşi 


cenuşii şi având o mustață fină, care îi sublinia zâmbetul blând, 
un chip binevoitor, care aproape că mângâia din priviri, tocmai 
se înclina în faţa Anei de Austria şi a fiului său. El este 
succesorul lui Richelieu pe lângă rege. Când îşi repetă numele, 
Giulio Mazarini, îl rosteşte cu o voce cântată. Regele doreşte ca 
oamenii să vină în dormitorul său, spune el. 

Toată lumea îl urmează pe Mazarin. 

Ludovic al XIII-lea, cu chipul acoperit de plăgi galbene şi de 
pustule, pe care pudra nu mai reuşeşte să le ascundă, anunţă 
cu o voce domoală că moartea se apropie şi că a decis să 
constituie un Consiliu suprem de regență din care să facă parte 
fratele său Gaston d'Orleans, Mazarin, prinţul de Conde şi 
cancelarul Seguier. 

Copilul de cinci ani ascultă. Ridicând uşor capul, zăreşte 
chipul mamei sale, care are buzele strânse şi căreia îi tremură 
bărbia. Îl apucă de mână strângându-i-o tare. Copilul se uită 
atent la Gaston d'Orleans, unchiul său, care îi zâmbeşte cu un 
chip înfloritor. Copilul se încordează, răspunzând astfel la 
strânsoarea mâinii mamei sale. Îşi dă seama că este umilit, că 
se doreşte să i se ia totul. 

Aude în anticamera regelui şoapte care spun că acest 
Consiliu suprem de regență a fost de fapt constituit spre a-i 
interzice să domnească. Regina se teme de ambițiile lui Gaston 
d'Orleans. Vrea să fie întărită paza din jurul apartamentelor 
sale şi ale fiilor ei, să fie supravegheate împrejurimile şi porţile 
castelului. _ 

De fapt mama şi fii săi sunt înconjurați. În chiar această zi de 
21 aprilie 1643, regele a hotărât să fie botezat copilul şi 
declarat moştenitorul Franţei. 

Intr-un pas solemn, pe sub bolți, pătrund în capela castelului 
Saint-Germain magistraţii, Gaston d'Orleans, şi regele şovăitor, 
apoi naşul, cardinalul de Mazarin, şi naşa, Charlotte de 
Montmorency, prinţesă de Conde, fosta amantă - probabil 
ultima - a lui Henric al IV-lea. 

Copilul stă drept, cu o expresie gravă, în vreme ce în jurul lui 
toată lumea se roagă. Il observă pe tatăl său care se ridică, se 
apropie şi îi şopteşte: „Fiul meu, în curând te vei numi Ludovic 


al XIV-lea, pentru că aşa este voia Domnului”. 


Şi într-adevăr nu au mai trecut decât câteva săptămâni până 
ce viaţa l-a părăsit pe Ludovic al XIII-lea, după o agonie cumplit 
de dureroasă. 

Copilul de cinci ani, pudrat, îmbrăcat în haine de mătase 
violet, cu dantele albe şi negre în jurul gâtului şi încheieturilor 
mâinilor, păşeşte, la 14 mai 1643, către sicriul în care zace 
tatăl său, în vreme ce se strigă, iar ecoul de pe culoarele 
castelului repetă: „Regele a murit! Trăiască regele!” 


Capitolul 2 


Nu va uita niciodată acele zile de mai ale anului 1643. 

Vede, trecându-i prin faţa ochilor, acei bărbaţi împopoţonaţi 
şi plini de decoraţii, duci, prinți, parlamentari, în robe şi 
capişoane stacojii, mantale de catifea brodate cu fir de aur, şi 
acele femei îmbrăcate cu rochii pestriţe, cea mai frumoasă 
dintre toate fiind mama sa, regenta, Ana de Austria. 

Lumea face plecăciune în faţa lui şi apoi se îndreaptă în 
grabă spre mama sa. 

Ghiceşte deja taberele care se formează, mai întâi cea a lui 
Gaston d'Orleans, unchiul său, a cărui fiică de şaisprezece ani, 
la Grande Mademoiselle, se apropie, îl măsoară, îi zâmbeşte 
face o uşoară reverență, dar privirea îi este plină de venin. lată 
că se apropie şi cei din familia Conde, prinţul şi prinţesa, 
această Charlotte de Montmorency, care îi este naşă, şi fratele 
lor, prinţul de  Conţi; celălalt, ducele d'Enghien, este 
comandantul oştilor aflate la Rocroi, care se pregătesc să-i 
atace pe spanioli. Ultimii care se prezintă în faţa mamei sale 
sunt cei din familia Vendome, ducele de Beaufort şi ducele de 
Mercoeur, fiii lui Gabrielle d'Estrees, amanta lui Henric al IV- 
lea. Lor le zâmbeşte Ana de Austria pentru că sunt cei mai 
vulnerabili. L-a ales pe ducele de Beaufort să comande cavalerii 
care escortează cortegiul regal, în drumul său de la castelul 
Saint-Germain la Luvru, în inima capitalei, pe care copilul nu o 
cunoaşte încă. 

Stă aşezat drept în trăsură, la care sunt înhămaţi caii negri, 
alături de mama sa şi înconjurați de o escortă călare. Încetul cu 
încetul, mama sa, care părea puţin cam îngrijorată şi îi 
strângea cu putere mâna, începu să se liniştească. Primele 
urale „Trăiască regele!” s-au auzit înainte să fi intrat măcar în 
Paris. 

Nu mai văzuse o asemenea mulţime. Descoperi astfel 
poporul, adunat pe marginea drumului şi mai apoi pe străzi, 
pentru a-l aclama. Femei cu copii, bărbaţi care îşi flutură 
pălăriile, clopote care bat, în vreme ce cortegiul se apropie de 


palat, iar cavalerii din escortă par nişte ziduri mişcătoare, roşu 
cu auriu, străjuind de-o parte şi de cealaltă a trăsurii. 

Apoi încăperile cele mari de la Luvru, de unde se vede fluviul 
şi se zăresc cartierele foarte vii. 

Clopotele bat în continuare salutând intrarea regelui în 
capitala sa. 


Noaptea e scurtă. 

Pe 18 mai, femeile îl îmbracă pe copil într-o robă violet, 
trecându-i pe piept o banderolă mare, aurie, lăsându-l să se 
întâlnească după aceea cu ducele de Joyeuse, marele şambelan, 
şi contele de Charost, căpitanul gărzilor. 

Ei îl vor însoţi la Parlament. 

Mama sa îi explică pe îndelete ce înseamnă o judecată 
supravegheată de un rege şi ce trebuie el să spună. Repetă 
fraza pentru a o învăţa pe de rost: „Domnilor, mă aflu aici spre 
a dovedi buna mea credinţă faţă de Parlament. Domnul 
cancelar va spune restul.” 

Ludovic se străduieşte să pronunţe distinct aceste cuvinte 
misterioase, căci ştie că de ele depinde soarta mamei sale şi 
implicit şi a lui. 

Vor fi primele sale cuvinte rostite ca rege. 

Intră în sala cea mare a Parlamentului şi îi vede pe 
preşedinţi, pe parlamentari, pe bărbaţii aceia îmbrăcaţi în roşu 
şi negru, ţinându-şi cu mâinile mantiile de magistrați, cu 
chipurile austere, studiindu-l atent cât timp urcă cele trei 
trepte care duc la tron, lăsându-se apoi ridicat de ducele de 
Joyeuse şi de contele de Charost. 

Ascultă  saluturile preşedinţilor diverselor camere ale 
Parlamentului, şi apoi se apropie de el mama sa împreună cu 
Doamna de Lansac. Îl ridică în braţe şi îl prezintă spre a fi 
admirat de parlamentari. El rămâne impasibil. Îşi aminteşte de 
cuvintele pe care le-a învăţat. Le spune cu toată forţa de care 
se simte în stare. Nu e decât un copil de cinci anişori. 

Mama lui îl strânge la piept atunci când ia cuvântul 
cancelarul Seguier. 

Şi Ludovic o priveşte atent pe Ana de Austria, în vreme ce 


nişte bărbaţi foarte serioşi aprobă plecând capul. Ea 
străluceşte de fericire. Este regenta care domneşte singură, 
fără acest Consiliu suprem în care Ludovic al XIII-lea a vrut să 
o închidă şi pe care Parlamentul, la solicitarea Anei de Austria 
şi a fiului său, tocmai l-a abolit. 

Mama îl sărută, iar femeile din jurul său, aflate prin diverse 
încăperi ale Luvrului, râd fericite şi o felicită pe regină. 

Ludovic se joacă împreună cu un copil al unei jupânese, o 
fetiţă pe nume Marie, pe care o ascultă supus. 

Ana de Austria o dă afară. El este regele. 

A doua zi, după judecata supravegheată de rege, pe 19 mai 
1643, Ludovic este îmbrăcat în veşminte negre, împodobite cu 
dantele albe şi fireturi de aur şi dus la abația Saint-Denis. 

Păşeşte alături de mama lui, în naos. În spatele lor, purtând 
lumânări de care atârnă monede de aur, vin prinții familiei 
regale, care se apropie de sicriul regelui. Preoţii monarhului, 
preoţii de la Saint-Denis se îmbrâncesc ca să înşface lumânările 
cu monede de aur, în vreme ce rugăciunile abia se mai aud, 
estompate de atâta zarvă. 

Sicriul este dus în criptă. 

Mulțimea de episcopi, prinți, duci, călugări şi, ceva mai 
încolo poporul, aude crainicul cum strigă din nou: 

— Regele a murit, rugaţi-vă pentru sufletul lui! Trăiască 
regele al paisprezecelea ca nume, din voia Domnului, regele 
Franţei şi-al Navarrei, domnul şi stăpânul meu! 

Este felicitat, se zvoneşte că promite să fie un rege bun. 
Lumea face o plecăciune în faţa mamei lui. 

Ea îl ia de mână. El o simte fericită. Este regina, stăpâna 
puterii. 

El este fiul ei care îi dă această putere pentru că este rege. 


Capitolul 3 


Este încă un copil şi deja rege. 

Străbate cu un pas solemn culoarele palatului în fruntea unui 
grup de copii, înarmaţi cu spade, sulițe şi muschete în 
miniatură. Se defilează, se fac exerciţii militare sub ordinele 
unei „conducătoare de oşti”, Doamna de La Salle, jupâneasa 
reginei. Adesea apărea şi Ana de Austria pentru a-l contempla 
pe acest fiu care se juca deja de-a războinicul. li porunceşte să 
se apropie, se miră de cum e îmbrăcat, într-o vestă scurtă cu 
mâneci, dintr-o pânză albă simplă, nedublată, şi cu dantelă din 
aţă albă. Oare aşa se înveşmântează un rege? 

— Eu aşa vreau, zice el. 

Era încăpățânat. Atunci când se afla la frontieră, în compania 
mamei sale, între Amiens şi Armentieres, când începuseră 
luptele între francezi şi spanioli, refuzase să se îmbrace într-un 
costum cu fireturi din aur şi împodobit cu pietre scumpe, spre 
a-şi face remarcată intrarea în Amiens. 

— Am să vă arăt eu, spuse Ana de Austria, că n-aveţi niciun 
strop de putere în vreme ce eu am! N-aţi mai încasat-o cam de 
mult. Am să vă demonstrez că se poate aplica o corecție la fel 
de bine la Amiens ca şi la Paris. 

Se uită în jurul ei. Guvernatorul regelui se afla în apropiere, 
nimeni altul decât mareşalul de Villeroy. Mai erau şi preceptorii 
regelui, Perefixe, care avea misiunea de a-l învăţa istoria şi 
artele frumoase, precum şi cei care îl învățau pe copil desenul, 
spaniola, italiana, să scrie şi să socotească ori să călărească, 
muzica, dansul şi arta războiului şi a armelor. Iar copilul, chiar 
dacă îi place să cânte la lăută şi la chitară, şi se iniţiază în 
limba latină, preferă vânătoarea, călăritul şi jocurile de război. 

Curtea părăsi Luvrul la 7 octombrie 1643, mutându-se la 
Palais-Cardinal, care în curând se va numi Palais-Royal, aici 
construindu-se în grădină forturi în miniatură pentru regele 
căruia îi plăcea să se joace cu soldăţeii din argint, cu tunurile 
din aramă şi aur. Ludovic conducea atacul în vreme ce se 
trăgea în gol. 


Majordomul Dubois şi primul valet al Maiestăţii Sale, La 
Porte, supraveghează aceste jocuri războinice. 

Tot lor li se adresează şi Ana de Austria. 

— Nu vreau să faceţi tot ce vă porunceşte regele, spune ea. 
Când vă solicită ceva cu tărie duceţi-vă la Domnul mareşal De 
Villeroy şi, dacă guvernatorul consideră că se cade, faceţi-o, 
dacă nu, nu. 

Ea grăi cu o voce puternică şi aspră care nu se potrivea cu 
blândeţea şi tandreţea ei obişnuită. 

— Mamă, vă cer iertare, şi vă promit să nu mai am altă voinţă 
decât pe a voastră. 

La Porte îl conduce pe Ludovic în camera lui, una foarte 
austeră de altfel. 

„Obiceiul este ca, în fiecare an, regelui să i se dea 
douăsprezece aşternuturi de pat şi două halate de casă, spune 
La Porte. Şi totuşi am văzut că nu s-au folosit decât şase 
aşternuturi, vreme de trei ani întregi, şi un halat de casă din 
catifea verde dublat cu blană de jder, folosit fie vară fie iarnă, 
astfel încât în ultimul an nu-i mai ajungea decât până la 
jumătatea gambelor, iar aşternuturile erau atât de uzate încât 
de câteva ori l-am văzut pe rege trecându-şi picioarele prin 
găurile din ele.” 


La 15 martie 1646, Ana de Austria i-a încredinţat cardinalului 
Mazarin misiunea de a fi „ministru de finanţe în guvern şi 
supraveghetor al conduitei regelui”. Mazarin, avar şi avid, 
supraveghează cheltuielile şi-şi impune reginei, încetul cu 
încetul, punctul său de vedere. 

Ludovic îi vede în fiecare seară aşezaţi unul lângă celălalt, 
vorbind pe  şoptite, într-o încăpere situată la capătul 
apartamentelor reginei, toate uşile fiind însă lăsate deschise, 
astfel încât curtenii să-i poate vedea fără să-i audă. 

Ludovic îl priveşte atent pe acest cardinal înalt, cu voce 
blândă, cu o privire stinsă, care pare că o subjugă pe mama lui 
şi că-i face curte, însoţind-o în plimbări, solicitându-i câte o 
favoare, şi de îndată ce se îndepărtează, răspândind zvonuri 
despre legăturile pe care eminenţa italiană le întreţine cu 


regina, sau criticându-i zgârcenia, orgoliul, slăbiciunea pentru 
opera italiană, postavurile, tablourile, bijuteriile şi statuile. 

Ludovic i se supune, ascultă cu atenţie lecţiile pe care i le dă 
cardinalul în fiecare zi, lăsându-l să participe şi la Consiliul pe 
care îl prezidează. L-a auzit cum i-a răspuns lui Perefixe când i 
s-a plâns că regele „nu e prea studios”: 

— Nu vă frământaţi prea tare, bazaţi-vă pe mine: şi aşa ştie 
prea multe, căci atunci când vine la Consiliu, îmi pune sute de 
întrebări despre discuţia în chestiune. 

Ludovic are încredere în acest bărbat, pe care mama lui îl 
priveşte cu multă îngăduinţă şi tandreţe. Această complicitate, 
această legătură îl linişteşte şi îl enervează în acelaşi timp. 

Nu se poate împiedica să nu aibă capricii în faţa acestei 
Eminenţe căreia îi place fastul, care populează apartamentele 
regale cu opere de artă şi cu cărţi vechi şi ale cărui cufere sunt 
doldora de galbeni. 

Il vede cum trece pe terasa castelului Compiegne, unde se 
află Curtea. Curtenii îl urmează pe cardinal smeriţi, de parcă 
acest italian, Giulio Mazarini, ar fi suveranul. 

— Iată-l şi pe Marele Vizir cum trece el aşa, o trânteşte 
Ludovic. 

De îndată însă regretă vorbele spuse şi se îngrijorează. Ştie 
că a fost auzit şi că i se va transmite cardinalului şi, mai ales 
Anei de Austria, iar mama lui se va simţi jignită. 

În acelaşi timp se revoltă. Uneori are impresia că Mazarin şi- 
ar dori ca el să rămână veşnic un copil, pentru a putea domni 
mai bine. Dar regele sunt eu. Şi nu se linişteşte decât atunci 
când Mazarin face o plecăciune în faţa lui, rugându-l să-l 
felicite pe ducele d'Enghien care, la 19 mai 1643, i-a învins pe 
spanioli la Rocroi, iar care acum a ieşit din nou învingător 
împotriva Imperialilor, la Nordlingen. 

Ludovic se ridică pe vârful picioarelor pentru a-l îmbrăţişa pe 
ducele d'Enghien, despre care se spune că va deveni Marele 
Conde, cel mai talentat conducător de oşti din regat, cel puţin 
egal cu mareşalul de Turenne. 

Regele, înfăşurat cu o eşarfă din mătase albă, cu franjuri din 
aur, care contrastează cu veşmintele sale albastre, ţinând 


bărbia şi pieptul sus, trece în revistă, păşind înaintea ofiţerilor, 
regimentul său de gărzi elveţiene, aliniate în Bois de Boulogne. 

In faţa Parlamentului elveţienii formează împreună cu gărzile 
de corp un zid de onoare, în acea zi de 7 septembrie 1645, 
atunci când însoţit de mama sa, va conduce o judecată. 

Păşeşte cât mai aproape de Ana de Austria, căreia îi inspiră 
parfumul dulceag întrezărind printre vălurile negre acel chip cu 
trăsături regulate, care îl emoţionează de fiecare dată. 

Se lasă ridicat de marele şambelan, care îl aşază peste 
mulţimea de perne albastre, cu flori de crin, cusute cu fir de 
aur. Trebuie să vorbească în faţa cancelarului şi a 
preşedintelui, pentru a le cere parlamentarilor să se supună şi 
să accepte noile impozite, în schimbul renunţării la o taxă 
supranumită a stânjenului, pe care Mazarin a decretat-o şi care 
a stârnit răzmeriţă, mişcări de revoltă şi de rezistenţă şi căreia 
şi Parlamentul îi dăduse votul. 

Acum trebuia să se plece să accepte un compromis. 

Regele-copil se ridică şi recită cuvintele învățate, 
pronunţându-le mult mai clar, fără a mai ezita, ca la prima 
judecată, cea pe care a prezidat-o pe 18 mai 1643. 

Au trecut doi ani. Acum, la vârsta de şapte ani, este 
momentul ca femeile din preajma lui să se retragă lăsând locul 
guvernatorului Villeroy şi, mai presus de el, supraveghetorului, 
cardinalul Mazarin. 

Când regele a terminat de repetat: „Domnilor parlamentari, 
mă aflu aici ca să vă vorbesc despre treburile mele, cancelarul 
meu vă va transmite care este voia mea”, s-au auzit ropote de 
aplauze. 

Ludovic respiră prin toți porii aceste tămâieri ale supunerii, 
ale respectului şi adulării. Îşi priveşte mama, care îi stă alături, 
dar ceva mai jos decât el. 

El este regele, Ludovic cel Mare. 

Să fii rege înseamnă glorie, dar şi umilinţă, ceea ce Perefixe, 
preceptorul său, preot şi în curând episcop de Rodez, îi 
reaminteşte. În timpul procesiunii, în joia mare a anului 1645, 
Ludovic se duce la biserica Saint-Eustache, parohia sa, unde se 
apleacă să spele picioarele a doisprezece copii săraci, el regele. 


Este îndatorirea sa de dreptate şi caritate. 

Întors la palat, copilul îi cere lui La Porte, aşa cum o face 
deseori, să vină să se întindă alături de el ca să-i citească 
pasaje din Istoria Sfântă şi din Istoria Franţei. 

El vrea ca La Porte să-i mai vorbească despre regele David 
sau despre acel rege al Franţei care a plecat în cruciadă şi care 
a fost un rege drept şi-un sfânt şi pe care îl chema tot Ludovic, 
Ludovic al IX-lea, Ludovic cel Sfânt, strămoşul meu. 

Uneori noaptea, Ludovic se trezeşte şi se duce să se culce 
lângă La Porte, regăsindu-şi astfel somnul. Dimineaţa se află 
din nou în patul său. Îl aduce înapoi primul valet, în timp ce el 
doarme. 

Îl ascultă pe La Porte, al cărui devotament îl cunoaşte, căci a 
slujit-o cu credinţă pe Ana de Austria, suportând presiunile 
oamenilor lui Richelieu, refuzând să dezvăluie, chiar şi sub 
ameninţarea torturii, secretele pe care le deţinea şi care ar fi 
putut să furnizeze acuzatorilor reginei pretexte, argumente şi 
poate chiar şi probe. 

Acum La Porte este îngrijorat de influenţa lui Mazarin, acest 
nou cardinal, lăsat moştenire de către Richelieu lui Ludovic al 
XIII-lea, un italian rapace şi înşelător, care este naşul lui 
Ludovic şi care reuşeşte să adoarmă vigilenţa reginei printr-o 
puzderie de complimente, daruri şi priviri languroase. Intre 
timp îşi umple cuferele, jefuieşte Franţa, o omoară cu 
impozitele, pătează reputaţia reginei, despre care se spune că 
ar cădea pradă farmecelor italianului, neimaginându-şi câte 
bârfe şi bănuieli otrăvite circulă la Curte. 

La Porte nu îndrăzneşte să-i mărturisească asta lui Ludovic. 
Dar tăcerile sale, oftaturile şi sfaturile îl tulbură pe copil. 

„Există spioni în jurul Maiestăţi Sale”, îi şopteşte La Porte. 

El adaugă că unii vor să-l menţină pe rege într-o ignoranță 
totală, să-l împiedice să întâlnească oameni în stare să-i insufle 
convingeri de calitate şi că de aceea sunt îndepărtați 
preceptorii de valoare şi sunt scoase din biblioteca regelui 
cărţile bune! 

Regele tace şi La Porte adaugă: „Ştiu că Maiestatea Voastră 
este inteligentă, că vede şi aude totul, şi de asta se şi tem.” 


Aceşti „ei” nu mai era nevoie ca La Porte să-i numească, erau 
reprezentaţi de cardinalul Mazarin şi de acoliţii săi. 

Ludovic întoarce capul; nu vrea să-l mai asculte pe La Porte. 
Cum ar putea fi el împotriva cardinalului, când mama sa l-a pus 
să-l supravegheze, l-a numit ministru de stat, principalul 
membru al Consiliului, sfetnicul său, confidentul şi călăuza 
fiului ei? 


Ludovic nu se poate supăra pe ea. Este mama lui pură şi 
plină de tandreţe. Ghiceşte Iară a putea să exprime ceea ce Ana 
de Austria resimte pentru Mazarin şi i-a mărturisit contesei de 
Brienne: 

„Îţi mărturisesc că-l iubesc, pot să spun chiar cu tandreţe, 
dar afecțiunea pe care i-o port nu ajunge să fie dragoste sau, 
dacă s-a întâmplat, a fost fără voia mea, simţurile nefiind 
părtaşe. Doar sufletul meu este fermecat de frumuseţea lui 
sufletească. E oare o crimă? Nu e nevoie să mă linguşeşti şi fii 
sigură că dacă în această iubire se strecoară umbra unui păcat, 
renunţ de pe acum în faţa Domnului şi în faţa sfinţilor ale căror 
moaşte odihnesc în această capelă.” 

Ludovic acceptă această favoare, această afecţiune, această 
atracţie. O simte împărtăşită de cardinal, care îi scrie Anei de 
Austria: 

„Suntem legaţi prin acele fire pe care aţi fost de acord, 
Doamnă, şi nu doar o dată, că n-ar putea fi rupte nici de timp, 
nici de toate eforturile ce s-au făcut în această încercare.” 


Mama sa şi cardinalul îi par de nedespărţit, fiindu-i alături 
atunci când l-a cuprins brusc febra, în acea zi de luni, 11 
noiembrie 1647, când durerile s-au lăsat pe şira spinării 
cuprinzându-i rinichii şi când medicii aplecaţi asupra lui 
rosteau: „o variolă uşoară”, cuvinte pe care le auzea pentru 
prima dată. 

Mama lui nu-i pare îngrijorată, se apleacă deasupra patului, 
îi mângâie obrajii fierbinţi şi îi şopteşte că s-ar putea să-şi 
piardă un pic din frumuseţe. Dar regii sunt iubiţi chiar dacă au 
pielea mâncată de boală. 


Prezenţa şi calmul ei îl liniştesc. 

Medicii însă insistă să îi pună lipitori şi să-i administreze 
purgative. Febra e tot mai mare. Leşină. I se pare că în jurul lui 
toată lumea intră în panică, îşi pierde cunoştinţa chiar şi mama 
lui. I se ia sânge. Febra îi pune stăpânire pe cap. Îl aude pe 
cardinal cum îi şopteşte Anei de Austria că unchiul său, Gaston 
d'Orleans, benchetuieşte în palatul Luxemburg, căci dacă ar 
surveni moartea lui Ludovic al XIV-lea, va fi de ajuns să scape 
de fratele acestuia, Filip, ca el, Gaston, să ajungă în sfârşit pe 
tron. 

Ludovic deschide ochii, trupul îi este acoperit de pustule. I se 
aduce un pahar de calomel şi de siminichie. Se supune. Bea. 
Suportă sângerările, inciziile şi spălăturile. Soarta lui e în 
mâinile Domnului şi se lasă în grija acestor medici, care se 
ceartă între ei, unii propunând o nouă sângerare, ceilalţi o 
spălătură, „care fac să iasă umorile care fermentează în vintre 
şi mai ales în stomac.” 

Varsă. Îi pare că zăreşte din nou culorile mobilei şi 
contururile încăperii. Se ridică un pic. Medicii îl felicită. A 
scăpat de o moarte aproape sigură, spun ei. Laudă curajul, 
siguranţa de sine, hotărârea şi măreţia acestui copil. 

Ludovic îşi priveşte mama. În timpul acestor două săptămâni 
de boală nu l-a părăsit nicio clipă, în vreme ce Palais-Royal s-a 
golit de curtenii speriaţi, să nu se molipsească. 

Îi este recunoscător cardinalului care a rămas lângă regină, 
nelipsind decât „ca să dea ordine în privinţa celor mai 
importante afaceri de Stat”. 


Ludovic i-a văzut cu ochii împăienjeniţi de boală pe Ana de 
Austria şi pe Mazarin, umăr la umăr, aplecaţi deasupra patului. 

Nu-i va despărţi. Nu va uita această primă întâlnire cu 
moartea. Nu i-a fost frică. 

El este regele. 


Capitolul 4 


Ludovic se apropie de oglindă. _ 

Se uită la pielea de pe chipul său. Îşi mângâie cu vârful 
degetelor obrajii şi fruntea. Atinge uşor pustulele, cicatricele, 
coşurile, încă purulente, urmele acestei variole uşoare căreia i- 
a venit de hac. 

Face un pas înapoi. 

Ar fi putut să moară. Chiar dacă eşti rege, boala tot te atacă, 
te trânteşte la pat, te slăbeşte şi te lasă cu plăgi pe faţă. 

Trebuie să fii mereu pregătit, pentru că viaţa e ca un război. 
Duşmanii te pândesc. 

Bănuia el. Îi vede ivindu-se în fiecare zi, fiind tot mai 
numeroşi. Ameninţă. Ţipă. Insultă. 


Sâmbătă, 11 ianuarie 1648, o auzi pe mama sa cum povestea, 
cu o voce ascuţită şi tremurată de furie şi nelinişte, afrontul ce 
i se făcuse şi primejdiile prin care trecuse. Câteva sute de 
femei o înconjurară şi o urmară până în naosul de la Notre- 
Dame, unde se dusese să asculte slujba. 

Ana de Austria îşi duse mâinile la urechi de parcă dorea să 
oprească ţipetele care răsunaseră cândva în catedrală. 

Se indignează. 

Parlamentarii refuză să se supună, stârnesc poporul, vor ca 
întreg Parisul să se revolte, acest oraş care e un enorm vulcan 
de peste patru sute de mii de locuitori, vor ca regele să cedeze 
în faţa tulburărilor şi să-şi retragă proiectele cu noile impozite. 

Ana de Austria se întoarce către Mazarin. Oare e de ajuns ca 
două sute douăzeci de parlamentari, adepţii unuia dintre 
consilierii de la Cameră, bătrânul Broussel, să-l facă pe rege să 
se încline? 


Ludovic îşi aminteşte de ceea ce îi repeta majordomul său La 
Porte: 

— Omagiul este pentru regi. Ei fac ce le place... Dumnezeu v- 
a ales. V-a dat această prestanţă maiestuoasă, acest aer şi 


această poziţie aproape divine, această înălţime şi frumuseţe, 
demne de imperiul lumii, căci toate acestea atrag priviri şi 
respectul tuturor celor care îl văd pe Maiestatea Voastră. 

Ludovic tace şi îşi şopteşte mai mult pentru sine: 

— Trebuie deci să-mi amintesc mereu că sunt rege. 

Dar asta înseamnă şi o ameninţare permanentă. 

Când participa, la Notre-Dame, în duminica din 12 ianuarie, 
la o slujbă de mulţumire adusă Domnului, pentru că l-a ocrotit 
pe timpul bolii, îngăduindu-i să o învingă, a auzit pe străzile din 
jurul catedralei ţipetele mulţimii, pe care escorta gărzilor 
elveţiene o ţinuse la distanţă. 

În nopţile următoare l-au trezit focurile de muschetă de pe 
lângă Palais-Royal. S-a ridicat, s-a dus să se culce în patul 
majordomului său şi La Porte l-a liniştit. 

Nu e decât un copil care încă nu a împlinit zece ani, dar ştie 
că toţi ochii sunt aţintiţi asupra sa. Şi mai ştie că, doar atunci 
când se retrage în camera lui şi nu există alt martor în afară de 
La Porte, îşi poate permite să spună ce simte. 

Dar de îndată ce este expus privirilor celorlalţi, trebuie să 
rămână impasibil, tăcut, mirat că-i poate subjuga el, copilul. Să 
rămână astfel nemişcat fără să-şi arate plictiseala sau 
nerăbdarea, vreme de şase ore, cât a durat spectacolul Orfeu, 
prima operă jucată în Franţa, la iniţiativa lui Mazarin. 

Acestui italian, acestui cardinal, acestui Mare Vizir, trebuie 
să i se accepte în egală măsură autoritatea şi sfaturile, pentru 
că aşa vrea regina mamă, şi să i se dea impresia că el este 
rege, că deţine puterea şi că va fi într-o bună zi stăpân. 

Atunci când Mazarin aşteaptă în dormitorul lui Ludovic, spre 
a-l saluta înainte de culcare, fierbe de nerăbdare pentru că au 
descoperit şi curtenii că regele poate rămâne cât vrea pe 
scaunul lui găurit de toaletă, fără a ieşi de acolo, în vreme ce 
Mazarin, atotputernicul va trebui să plece, umilit. 

O foarte bună lecţie dată Marelui Vizir. 

Numai că Mazarin e cel care domneşte, pe el îl ascultă Ana 
de Austria, el spune Parlamentului şi Camerei precum şi celor 
cinci completuri de anchetă, celor două Curți de Casaţie şi 
preşedinţilor lor, consilierilor, Broussel, Potier de Blancmesnil, 


că este atotputernic, că populaţia Parisului îl urmează, că se 
află în centrul oraşului ca într-o fortăreață, cu străzi ca nişte 
adevărate furnicare, gălăgioase, în jurul palatului său. 

Trebuie deci suportat procurorul din Parlament, Omer Talon, 
care îşi ţine pledoaria cu nuanţe de rechizitoriu. 


Pe 15 ianuarie 1648, încă marcat de boală, Ludovic stă pe 
pernele albastre cu flori de crin şi-l aude pe Omer Talon cum 
spune: 

— Sire, sunteţi Domnul nostru Suveran. 

Dar mai apoi Talon adaugă: 

— E important întru gloria voastră să fim liberi şi nu sclavi. 
Să fii regele Franţei înseamnă să domneşti peste oameni 
curajoşi, peste suflete libere, nu peste nişte ocnaşi... 

Ludovic întoarce capul aproape imperceptibil. 

După chip ghiceşte mânia din sufletul mamei sale. Lângă ea, 
ceva mai în spate, cardinalul Mazarin cu ochii pe jumătate 
închişi, rămâne impasibil. Şi totuşi împotriva lui se răzvrăteşte 
Parlamentul, ostil la ideea noilor impozite pe care a decis 
Mazarin să le pună. 

Banii lipsesc, iar războiul contra Spaniei trebuie finanţat. 
Ţăranii strânşi cu uşa, flămânzi, s-au revoltat în mai multe 
provincii. În Rouergue, în Aquitania, în Bretania, a fost nevoie 
să intervină armata, care i-a hăituit pe ţăranii răsculați ca pe 
nişte sălbăticiuni. Căpeteniile lor au fost condamnate la galere. 
Şi totuşi n-au venit bani de nicăieri. 

Ludovic a înţeles de mult ce însemnau oftaturile valetului său 
La Porte, privirile în tavan, acuzaţiile mute contra lui Mazarin, 
care îşi umplea cuferele din banii regatului. 

Dar ce poţi face câtă vreme nu eşti decât un copil? Să 
îmbătrâneşti! Să ai răbdare! Să-l laşi pe acest cardinal rapace 
să-şi ia cei o sută de ludovici care i-au fost încredinţaţi de 
Ministrul de Finanţe. Să dormi în aşternuturi găurite, să 
descoperi că pielea de pe portierele caleştii este complet uzată, 
astfel că picioarele erau lăsate în voia ploii, a noroiului, iar 
atunci când deveneai sătul de toate aceste meschinării să te 
plângi reginei şi celui care supraveghează Finanţele şi 


Eminenţei Sale care se înclină mucalit, promiţându-i Maiestăţii 
Sale, că i se vor da cinci căleşti noi... 

Ludovic se uită iar spre Omer Talon. Procurorul îşi continuă 
mustrările şi predica. Oare e o judecată prezidată de rege, 
atunci când Parlamentul devine acuzator în loc să se închine în 
faţa Maiestăţii Sale? 

— Sire, spuse Omer Talon, de zece ani viaţa la ţară e în 
paragină, ţăranii sunt nevoiţi să doarmă în paie, şi-au vândut 
mobila ca să plătească impozitele, pe care nu le pot achita 
altfel. Pentru a menţine luxul din Paris, milioane de suflete 
nevinovate n-au încotro şi trăiesc cu apă şi pâine. Doar sufletul 
nu şi l-au vândut încă, şi asta pentru că nu l-au scos la mezat... 

Oare e cu putinţă să tolerezi un asemenea discurs? Să 
accepţi ca diversele camere ale Parlamentului să se 
întrunească şi, printr-o hotărâre comună, să creeze acea 
Cameră Sfântul Ludovic spre a-şi prezenta doleanţele? Vor să 
facă asemeni Parlamentului englez, să-l îngenuncheze pe rege? 

Ludovic îşi dă seama de indignarea din glas a mamei sale. 

— Ce mai e şi cu republica asta într-o monarhie? întreabă ea 
furioasă. 


Stă pe lângă ea prin saloane, printre doamnele din suită, ale 
căror rochii îl ating în treacăt. 

Jupânesele sunt cele mai îndrăzneţe. Se apleacă şi le simte 
sânii peste faţă. Doamna de Beauvais, întâia jupâneasă, cu 
forme generoase şi zâmbetul pe buze, atrăgătoare, deşi cam 
chioară, îşi lasă mâinile să-i alunece ca din întâmplare peste 
trupul lui Ludovic. 

Se îndepărtează repede când se apropie Ana de Austria şi 
exultă anunțând că un locuitor din Arras tocmai a sosit, 
aducând vestea unei mari victorii a ducelui d'Enghien, devenit 
prinţ de Conde, împotriva spaniolilor, la Lens. 

Trebuie profitat de această victorie. Ludovic iese în faţă. Ar 
vrea să aibă şi el un cuvânt de spus. 

Şopteşte: „Domnii din Parlament se vor supăra la aflarea 
acestei veşti.” Mama îl strânge la pieptul ei, trimiţându-l apoi la 
locul lui, căci se apropie Mazarin, care o preia pe regină. Oare 


ce se pune la cale? 


E duminică, 26 august 1648. 

Ludovic se află în primul rând, din dreptul altarului, în corul 
de la Notre-Dame, în vreme ce clopotele intonează un Te Deum 
spre a sărbători victoria de la Lens. Apoi, dintr-o dată, când 
cortegiul tocmai ieşea din naos, se aud muschetele şi ţipetele. 

Escorta din gărzile elveţiene şi cele franceze se apropie. 
Trebuie să se reîntoarcă degrabă la palat. 

Ludovic îi aude pe ofiţeri când anunţă că au început să se 
ridice baricade în străduţele din jurul Luvrului, în centrul 
Parisului, în Ile de la Cite, de când s-a aflat că a fost arestat 
consilierul Broussel şi preşedintele Camerei, Blancmesnil. 

Deci asta deciseseră Eminenţa Sa şi Ana de Austria: să 
profite de Te Deum, de victoria lui Conde la Lens, ca să-i ridice 
pe cei doi parlamentari. Operaţiunea însă a fost prost condusă, 
populaţia a aflat şi chiar a încercat să se opună arestării lui 
Broussel. 

Ludovic nu mai are timp pentru jocurile de război, cărora le 
acorda atâta atenţie de obicei. Lupta e deja pe străzile 
Parisului, unde au apărut zeci de baricade, se spune chiar că ar 
fi vreo şase sute. 

Gărzile elveţiene şi-au instalat cartierul general în grădinile 
palatului, pentru că Palais-Royal nu avea şanţuri, deci putea fi 
atacat, invadat. 

Mulțimea l-a înconjurat. Ludovic aude ţipete, cântece şi 
glume deocheate. 

„Azi dimineaţă s-a pornit un vânt de răzvrătire şi cred că 
nemulţumirile se îndreaptă spre Mazarin”. 

Ludovic observă totul, atent, în linişte. Are impresia că este 
din nou cuprins de o boală, de care nu poate scăpa decât dacă 
are încredere în el, sfidându-i pe toţi: pe unchiul său Gaston 
d'Orleans, pe verişoara sa la Grande Mademoiselle, pe Paul de 
Gondi, prelatul ajutor al arhiepiscopului de Paris, care vine 
adesea la palat şi vorbeşte îndelung cu Ana de Austria, 
sfătuind-o în şoaptă, şi pleacă repede la apariţia lui Mazarin. Ar 
mai fi şi prinţul de Conţi - fratele lui Conde -, ducele de 


Longueville, toţi aceşti oameni mari care se înclină ceremonios. 

Ludovic vrea să nu lase nimic să i se citească pe chip. Simte 
în spatele acestor reverenţe jubilarea, nesaţul prinților care 
visează să preia puterea, care speră ca revolta din Paris şi 
rebeliunea parlamentarilor să le permită să-şi satisfacă ambiția. 


Se simte atât de singur în acest palat asediat de mulţime. Îi 
vede pe magistraţii din Parlament cum se apropie într-o lungă 
procesiune de hermină şi purpură. Ei vin să ceară, în 
aclamaţiile răzvrătiţilor, eliberarea consilierului Broussel şi a 
preşedintelui Blancmesnil. 

O aude pe mama lui strigând: 

„L-aş strânge de gât cu mâinile mele pe Broussel.” 

Apoi Mazarin o conduce pe Ana de Austria, în vreme ce se 
aud din nou salvele de muschete şi ţipetele tot mai ascuţite, 
care încercuiesc palatul. Mulțimea tocmai a aflat că regina 
refuză să-i elibereze pe consilier şi pe preşedintele 
Parlamentului. Ea îi atacă pe magistraţii care se întorc cu 
coada între picioare. 

În curând se aud însă strigăte de bucurie, aclamații. Regina a 
cedat. Broussel şi Blancmesnil sunt eliberaţi. Ludovic resimte 
această concesie ca pe o nedreptate. Oare mama sa nu-l mai 
dojeneşte, nu-l mai ameninţă cu bătaia, nu-l mai pedepseşte 
când se revoltă împotriva autorităţii ei şi dă dovadă de 
impertinenţă? Şi totuşi el este regele. Şi iată că ea se pleacă în 
faţa acestor răzvrătiți care au insultat-o, au sfidat-o, al căror 
chip plin de ură l-a văzut, ale căror ţipete le-a auzit şi care nu 
mai conteneau cu insultele la adresa lui Mazarin. 


Să-ţi spunem drept Mazarin, 

oasele ţi le vom împrăştia, 

canalie, de tine om scăpa, 

sângele-ţi va curge gârlă pe caldarâm. 

Vei rămâne fără bărbăţie pe acest tărâm, 

căci ţi-o vom pune în protap. 

In capitala Galiei, n-ai a căuta, să-ți intre în cap. 

O să ajungă jucăria slugarnicilor, ca să-ţi venim de hac. 


Nu-i decât un copil, dar strânge tare pumnii. Nu va îngădui 
niciodată să fie tratat astfel. Un rege nu capitulează. Regele îşi 
impune autoritatea. Regele pedepseşte. Îl priveşte cu 
compasiune şi dispreţ pe fratele său Filip când, îmbolnăvindu- 
se şi el de variolă, se văicăreşte şi se smiorcăie. Unul ca el nu 
va fi niciodată rege. 

Ana de Austria profită de starea sănătăţii sale ca să 
părăsească Parisul, pe 13 septembrie. 

Se bate în retragere deci. Curtea se instalează la palatul din 
Rueil. 

Ludovic se plictiseşte din pricina ploilor de septembrie şi 
octombrie care împânzesc orizontul şi a cețurilor care se 
coboară asupra Senei. 

Ludovic se mută dintr-o încăpere în alta. E tot mai puţină 
mobilă. În şemineu, lemnele ude mai mult afumă decât ard, 
umezeala se îmbibă în aşternuturile găurite. 

Unui rege îi poate fi frig şi poate trăi zile lipsite de glorie. 
Poate fi constrâns să părăsească până la urmă capitala şi să 
cedeze Parlamentului, răzvrătiţilor, dacă vrea să se mai 
întoarcă, pe 31 octombrie 1648. 

Dar acesta nu este un comportament regal. 


Capitolul 5 


Ludovic este indignat, umilit. _ 

Simte că Parisul, acest oraş zgomotos a rămas răzvrătit. In 
jurul Palatului Regal, aproape în fiecare zi oamenii se adună să 
protesteze. Nu poate merge la catedrala Notre-Dame decât 
protejat de o escortă serioasă. Mulțimea vociferează sau îi 
întoarce spatele. Zăreşte grupurile de parlamentari care 
străbat cu multă aroganță încăperile palatului. Regina e 
constrânsă să-i asculte. În jurul ei prinții cu sânge nobil, ducii, 
o privesc cu compătimire. Pe Mazarin îl ignoră sau îşi arată 
disprețul faţă de el. 

Oare asta înseamnă să fii rege? 

Ludovic îşi aminteşte de familia regală din care provine şi al 
cărei descendent este. Pentru regii trândavi nu are decât 
dispreţ, ca şi pentru acei suverani leneşi şi prea supuşi care s- 
au lăsat dominați de primarii Palatului, sau pentru cei care au 
căzut pradă uneltirilor mai marilor, sau au fost nevoiţi să fugă 
atunci când li s-au revoltat supuşii. 

Are impresia că trăieşte clipe foarte sumbre şi că va trebui să 
înfrunte „tulburări îngrozitoare”. 

În noaptea de 5 spre 6 ianuarie 1649, se trezi brusc. 
Mareşalul de Villeroy îl scutura de zor. Valetul, La Porte, îl 
ajută să se îmbrace. 

Iar trebuie să fugă. Se iese din palat prin uşiţa care dă spre 
grădini. Slujitorii luminează drumul cu torţe. Ludovic îl ia de 
mână pe fratele său. Încearcă să-l liniştească pe Filip. Sunt 
aşteptaţi de trei căleşti, pe o noapte rece ca gheaţa. Se 
ghemuiesc acolo. Ana de Austria dă semnalul de plecare, se 
porneşte în fuga cailor, se străbate un Paris adormit, pustiu şi 
în plină beznă. 

Dincolo de porţile oraşului în lumina palidă, Ludovic abia 
ghiceşte reflexele metalice ale căştilor, ale armurilor şi ale 
armelor soldaţilor. Sunt cei ai lui Conde, ai cărui călăreţi vor 
însoţi cele trei trăsuri, până la palatul Saint-Germain. 

Clădirile vechiului castel sunt goale. Pentru prima dată în 


noaptea aceea, Ludovic dârdâie de frig. Torţele luminează nişte 
ziduri pline de crăpături, iar pe parchet se aruncă o claie de 
paie, pentru apropiații care i-au însoţit pe regină şi Mazarin. 

Paturile de campanie sunt rezervate Anei de Austria, fiilor ei 
şi Eminenţei Sale. 

Ludovic nu reuşeşte să adoarmă. 

Vântul se strecoară prin ferestrele cu geamuri sparte, acea 
umezeală rece ca gheaţa nu mai dispare din încăperile 
încălzite. 

Dimineaţa nici vorbă de haine curate, şi doar câteva slugi. Şi 
frigul acela care intră în oase. 

Se merge la slujbă, apoi se ascultă poveştile celor care, tot 
mai numeroşi, au părăsit şi ei Parisul unde domnesc 
parlamentarii răzvrătiți şi mulţimea răsculaților. 

Ei povestesc cum trăsurile cu bagajele regelui au fost oprite 
şi jefuite, iar porţile Parisului sunt bine păzite. Trupele lui 
Conde, formate din mercenari germani, au început să 
înconjoare oraşul, pustiind câmpurile şi satele. 

Până la urmă Parisul va trebui să cedeze. 

Nu sunt destule trupe şi nici bani. Ludovic află că mama sa 
trebuie să pună zălog bijuteriile Coroanei, să-şi vândă cerceii 
cu diamante. 

Oare e cu putinţă una ca asta? 

Ar vrea să-i înfrângă pe aceşti rebeli care atentează la 
puterea regelui şi îi întinează gloria. 

Astfel, dacă pedestraşii germani şi ceilalţi mercenari ai lui 
Conde fac masacre şi jafuri, aruncându-şi prizonierii în Sena, 
rece ca gheaţa, dacă înfometează Parisul, ale cărui străzi sunt 
înghiţite de apă sau dacă se moare de foame, ce mai contează! 
E o pedeapsă necesară. Şi asta nu împiedică în niciun fel 
compasiunea pentru cerşetorii care se adună pe străzile din 
Saint-Germain, în jurul bisericii şi castelului, milogindu-se să li 
se dea cât să aibă din ce supravieţui. 

Un rege trebuie să-şi pedepsească supuşii răzvrătiți şi să 
încerce să le aline nefericirea. 

Se spune că Parisul e flămând. Mercenarii lui Conde sunt 
neîndurători, pârjolind recoltele, jefuind şi siluind. Dar oare 


răzvrătiţii nu-şi merită soarta, ba chiar şi parlamentarii care 
continuă să se opună autorităţii regale? 

Ludovic îşi vede mama cum plânge de mânie, umilită şi 
neputincioasă. 

I se povesteşte că la Paris există scriitori plătiţi să o insulte, 
susţinând că ar fi amanta lui Mazarin. 


Poporule, poti fi sigur că a fost a lui. 
A individului. 

Ce ne-a încălecat 

şi în Italia n-a mai plecat. 


lată ce se putea citi, ce se auzea, care erau pamfletele, 
rândurile răuvoitoare, mazarinadele care îl dădeau în vileag pe 
Eminenţa Sa: „un tiran, un perfid, un escroc, un circar, un 
măscărici şi un pungaş italian.” 

Locuinţa îi este devastată, i se fură cărţile preţioase şi se 
scrie: 


Dă socoteală la Vatican, neapărat, 
scoate-ți mobila la mezat, 

tapiseriile ce ni le-ai furat, 

şi multele nestemate ce ni le-ai luat. 
Cele două sute de halate, 

preaplinul de mosc şi parfumuri delicate, 
veşmintele mai vechi şi mai noi. 

Palatu-ţi preafrumos şi cai de la noi. 
Căci este numai vina ta, şi nu mai pot, 
dispari cu izmenele tale cu rahat cu tot! 


Ludovic se miră şi se indignează că Mazarin, deşi insultat, o 
îndeamnă pe regina mamă să fie cumpătată şi apoi anunţă că a 
început să negocieze cu duşmanii. Ea protestează, plânge de 
mânie. Ludovic o strânge în braţe ca şi cum ar încerca să o facă 
să înţeleagă că nu trebuie cu niciun preţ să cedeze pretențiilor 
celor din Parlament. 

Mazarin se apropie şi îi pune mâna pe umăr lui Ludovic. 


Vorbeşte cu o voce joasă. A aflat că în urmă cu zece zile, la 9 
februarie, Carol I, regele Angliei, a fost decapitat prin 
hotărârea luată de Parlamentul lui Cromwell. 

Ludovic simte cum mama lui începe să tremure. Jupânesele 
ţipă îngrozite. Trebuie prevenită Henrieta a Franţei, soţia lui 
Carol I şi sora lui Ludovic al XIII-lea, care s-a refugiat în 
Franţa, împreună cu fiica sa Henrieta a Angliei şi cei doi fii, 
prinţul de Wales şi ducele de York. 

— Plec la Rueil, să mă întâlnesc cu parlamentarii, spune în 
şoaptă Mazarin. Şi să fac pace cu ei. 

Ludovic e la fel de mânios şi umilit ca mama sa. Trebuie să 
accepte condiţiile parlamentarilor, aceşti răzvrătiți, şi să le 
ofere granzilor şi mai multe privilegii, să le dea titluri de 
nobleţe, bani, posturi de guvernatori ai provinciilor şi să-şi 
arate recunoştinţa faţă de Conde. Mercenarii germani au salvat 
de fapt monarhia şi i-au constrâns pe parlamentari să accepte 
negocierile, populaţia asediată a Parisului, chinuită de foamete, 
dorind să se cadă la pace. 


În sfârşit, pe acel 19 august 1649, pe o căldură de foc se va 
putea reveni la Paris. Ludovic priveşte totul, încercând să 
rămână impasibil, spre a nu i se ghici disprețul şi totodată, 
satisfacția pe care o încearcă văzând cum s-a adunat poporul 
de-o parte şi de alta a drumului ce ducea la Palat. 

Se strigă de zor „Trăiască Regele!”, sunt aclamaţi şi regina şi 
Mazarin, căruia îi doriseră să fie spânzurat şi pe care îl 
împroşcaseră cu insulte dintre cele mai ordinare, iar acum 
cunoştea un fel de triumf. 

Se înaintează cu greu pentru că mulţimea este foarte 
numeroasă, înconjoară caleştile, şi-şi manifestă entuziasmul. 

Deci ăsta e poporul! Întâi ameninţă apoi adulează, mereu 
schimbător şi primejdios. 

Se merge la Notre-Dame pentru un Te Deum. Ludovic 
zăreşte chipurile femeilor: mahalagioaice, târgoveţe, care se 
adună în jurul caleştii trag de uşi şi încearcă să-l atingă cu 
mâinile lor pe rege. Strigă din răsputeri că e frumos, zbiară 
„trăiască Ludovic!” şi smulg bucăţi din veşmintele lui de 


mătase. 

Ludovic suportă, încercând să pară încremenit ca o statuie. 

Un rege nu trebuie să arate niciodată ceea ce simte: dispreţ, 
repulsie, dezgust şi chiar teamă. 

Dar şi certitudinea că este altfel decât cei care strigă, care îl 
aclamă după ce s-au răzvrătit împotriva puterii regale. 

Un rege nu se poate destăinui nimănui şi nici nu poate avea 
încredere în nimeni. 

Cel ce domneşte este singur. 


Se va convinge de asta când, pe 5 septembrie 1649, va cobori 
din caleaşca sa în faţa bisericii Saint-Eustache, unde i se va da 
prima comuniune. Parcă nici nu vede mulţimea care îl 
ovaţionează. E înconjurat de gărzile elveţiene care bat toba, 
mergând înaintea cortegiului tot drumul. 

Intră în biserică, indiferent la aclamaţiile mulţimii şi la 
saluturile reci ale parlamentarilor. 

Un rege nu poate comunica decât cu Dumnezeu. 


Capitolul 6 


Ludovic îngenunchează şi se roagă. 

Dimineaţa şi seara simte nevoia să se adreseze lui Dumnezeu 
şi Fecioarei Maria şi să meargă zilnic la slujbă. 

li şopteşte duhovnicului său, părintele Paulin, cele câteva 
greşeli ce i-au fost reproşate de către regină sau de 
guvernatorul ce se ocupă de educaţia sa, mareşalul Villeroy, şi 
pentru care de altfel a fost pedepsit. 

S-a bătut în dormitor cu fratele său Filip. S-au scuipat 
reciproc. Au făcut pipi în pat şi apoi s-au încăierat, mareşalului 
fiindu-i foarte greu să-i despartă. 

Părintele Paulin îi cere să spună după el câteva rugăciuni şi 
apoi îl iartă de păcate. 

Ludovic lasă capul în jos. 

Regele, oricât de mare ar fi el, trebuie să recunoască 
supremaţia lui Dumnezeu, Domnul Atotputernic, şi să-i asculte 
pe cei care vorbesc în numele Lui. 

Ludovic are încredere în părintele Paulin, un iezuit cu chip 
osos, cu degete lungi şi subţiri, dar cu o voce caldă şi gravă. 

Ludovic ştie că părintele Paulin îi este fidel cardinalului 
Mazarin şi nu ascunde lucrul acesta, şoptindu-i chiar că-i va 
spune Eminenţei Sale cât de credincios este regele, cât de 
ascultător în faţa Domnului şi a reginei, sufletul cel mai sincer 
din toată ţara. 

Apoi părintele Paulin îl însoţeşte pe Ludovic până la ieşirea 
din capelă, face o plecăciune şi Ludovic se întoarce la profesorii 
şi maeştrii săi de arme, preceptorii de balet şi muzică. 

Frânge lăncii, dansează, traduce din Comentariile lui Cezar, 
prânzeşte şi cinează, supează cu poftă, înconjurat de un grup 
de tineri violonişti care îl distrează. 

Uneori vânează în jurul Parisului sau se face că atacă 
fortăreaţa care a cerut să fie construită în grădinile de la 
Palais-Royal. 

E foarte sârguincios în tot ceea ce face. 

Un rege nu poate trata nimic superficial. El cere chiar şi de 


la tovarăşii dejoacă respect şi supunere. Toţi trebuie să-l 
asculte, şi mai cu seamă fratele său mai mic, Monsieur, care 
uneori se răzvrăteşte şi trebuie pedepsit pentru a i se aminti că 
nu este decât un supus al regelui, chiar dacă cel dintâi. 

Un rege nu recunoaşte decât un singur stăpân, pe 
Dumnezeu. 


Când Ludovic iese din biserică, după ce asistă la slujbă sau 
după spovedania în faţa părintelui Paulin, se simte şi mai 
puternic, plin de nerăbdare. 

Ar fi vrut să-i poată înfrunta încă de pe acum, când nu avea 
decât doisprezece ani, pe unchiul său, ducele d'Orleans, pe 
granzi, asemeni prinţului de Conde şi fratelui acestuia, prinţul 
de Conţi, sau ducele de Longueville, care s-a căsătorit cu sora 
lui Conde şi a lui Conţi. Ludovic i-a surprins vorbind pe mama 
sa şi pe Mazarin despre complotul acestora. 

Căpitanul gărzilor, Guitaut, la porunca Anei de Austria, a 
început să facă şi mai multe ronduri. 

Ludovic a trebuit să părăsească grădinile şi să-l urmeze pe 
căpitanul care îl păzea. Regina se teme să nu se întâmple ce? 
Cine o preocupă? Gaston d'Orleans, Conde, Conţi, Longueville? 
Se gândeşte să nu fie răpit regele, aşa cum se pare că se 
pregăteşte asasinarea lui Mazarin şi poate chiar şi a reginei? 


Pe 19 ianuarie 1650, Ludovic o vede pe mama sa apropiindu- 
se, îl ia de mână şi, urmată de câteva dintre gărzile elveţiene, îl 
trage repede, tocmai în capătul apartamentelor sale, la capelă. 

Ludovic se miră de toate precauţiile pe care ea le ia atunci 
când pune gărzile la uşă şi are grijă să fie bine închisă. Apoi îl 
pune pe Ludovic să îngenuncheze lângă ea. Îi întinde mâna. 
Stau în faţa altarului, în semiîntuneric. 

A luat o hotărâre foarte serioasă, îi spune ea, şi vrea să-l 
prevină pe fiul său, regele. 

Ludovic o priveşte. Parcă nicicând nu i s-a părut mai 
frumoasă. Ochii au reflexe verzui. Are o piele albă ca mătasea. 
Nişte mâini fine şi lungi. O iubeşte. O respectă. 

li şopteşte că a poruncit arestarea prinţului de Conde, 


prinţului de Conţi şi a ducelui de Longueville. Tot ea a poruncit 
să fie ridicate şi soțiile acestora. Aceşti granzi care o ameninţă 
trebuie zdrobiţi pentru că vor să-l lase pe rege fără putere încă 
înainte de a deveni major, peste un an şi jumătate. 


Ludovic o admiră. Se roagă. 

les din capelă. Căpitanul gărzilor îi aşteaptă şi anunţă 
arestarea celor doi prinți şi a ducelui, care vor fi închişi la 
castelul Vincennes şi apoi departe de Paris, mai mult ca sigur la 
Havre. 

— Frumoasă captură, şopteşte Mazarin. Am prins un leu, un 
maimuţoi şi un vulpoi. Dar va izbucni o luptă crâncenă în toate 
provinciile. 

Treaba asta trebuia însă făcută. 

Ludovic nu-şi arată bucuria pe care o resimte când părăseşte 
Parisul, unde se sărbătoreşte la aflarea veştii arestării prinților 
şi unde se strigă „Trăiască regina! Trăiască regele!” 

Adepții prinților însă au pornit la luptă cu arma în mână, iar 
un rege trebuie să se bată pentru gloria sa, pentru puterea sa şi 
pentru a-i constrânge să se supună pe cei ce se răzvrătesc. 

Lui Ludovic îi place să călătorească împreună cu această 
mică armată, care alcătuieşte escorta caleştilor sale şi în care 
se află regina şi câţiva curteni, cărora li se alătură uneori şi 
Mazarin. 

Regele descoperă viaţa la ţară în Franţa, îşi descoperă 
regatul, ţăranii care se pleacă în faţa sa, poporul. Le vede 
zdrenţele, cocioabele, sărăcia. 

Aici este Normandia, unde încearcă să reziste ducesa de 
Longueville. Se intră în Rouen pe o ploaie fină de februarie, în 
1650. Casele din piatră cenuşie seamănă a palate, dar şi a 
fortărețe totodată. Mulțimea e prezentă şi-l întâmpină. 

Este regatul său şi unul dintre marile lui oraşe. 

Apoi se află regiunile Champagne şi Burgundia. 

Priveşte îndelung. Este rege peste aceste păduri, sate, oraşe 
şi mănăstiri. 

Le porunceşte soldaţilor să asedieze oraşul Bellegarde 
(Seurre). E deja aprilie, dar aversele de ploaie torențială nu dau 


pace câmpului de luptă al armatei regale. Se trage cu tunul din 
oraş spre cortegiul regelui. 

Ludovic nici măcar nu tresare. 

Curtenii, ofiţerii şi soldaţii îl privesc atent. Este un rege bun 
pentru războaie. Soldaţii strigă „trăiască regele!” şi de pe 
zidurile ce înconjoară Bellegarde li se răspunde la fel. 
Comandantul din partea locului îşi cere iertare că a tras cu 
tunul. Nu ştia că e regele acolo. Îi va preda spada sa şi, 
împreună cu soldaţii săi, se va alătura regelui. 

Ludovic n-a mai trăit emoţii şi bucurii atât de puternice. 

Războiul încoronează gloria unui rege. Presimţise asta pe 
vremea când se juca în grădinile de la Palais-Royal şi-şi trecea 
în revistă gărzile elveţiene. Acum o trăieşte cu adevărat, 
călărind printre soldaţii săi, descoperind răniţi şi infirmi, care, 
suferinzi şi nefericiţi, urmează oastea. 

Este emoţionat, dar nu trebuie să-şi arate sentimentele. 

În Aquitania, în timp ce se îndrepta spre Bordeaux, care se 
afla încă în mâinile rebelilor, a întâlnit sărăcia vieţii la ţară, i-a 
văzut pe ţărani în zdrenţe, pământii, nemaiavând nici măcar 
puterea să întindă mâinile, căci erau sleiţi de foame. 

Seara intră în nişte case de chirpici, cu zidurile fisurate. 
Doarme pe un pat de campanie şi uneori pe paie. Nici urmă de 
lux, o austeritate totală, o viaţă cumpătată şi aspră precum cea 
pe care o trăieşte populaţia atât de diferită, dar pretutindeni 
săracă, din provinciile regatului. 

Unii se răzvrătesc din nou sau ţin piept armatei regale. 
Bordeaux este un oraş închis. Ducele de Bouillon, comandantul 
oraşului, dă poruncă să fie spânzurat un căpitan al armatei 
regale, ca represalii, chiar la zidurile cetăţii. 

Armata regală nu capitulează. Işi va instala tabăra sub aceste 
ziduri, în căldura umedă a lunii august. 

Ludovic contemplă acest oraş care îl sfidează. Nu trebuie să i 
se citească mânia pe chip. Plânge. 

— Nu voi fi mereu copil, spuse el. Şi netrebnicii ăştia din 
Bordeaux n-or să mai facă ei multă vreme legea, o să-i 
pedepsesc aşa cum merită. 

Îşi reproşează însă că şi-a manifestat emoția, mânia şi 


neputinţa. Trebuie să învingă, căci trupele spaniole au pătruns 
în regat şi se apropie de Reims. Dar şi pentru că sărăcia macină 
regatul ca o ciumă, făcând ravagii pretutindeni. 

Ţăranii mor de foame, copiii sunt nişte biete schelete. 
Epidemiile se răspândesc odată cu foametea, revoltele de 
disperare izbucnesc ici şi colo, ţăranii desculți se răscoală. 

Trebuie aranjat ca să se termine cât mai repede cu Fronda 
prinților, până ce nu va fi vlăguită întreaga ţară. Mazarin se 
comportă la fel ca în cazul Frondei parlamentarilor. Oraşul 
Bordeaux îşi deschide porţile. 


Ludovic priveşte mulţimea adunată să-l vadă cum debarcă pe 
unul dintre cheiurile fluviul Garonne. Nu manifestă niciun fel 
de entuziasm. Este o mulţime cenuşie, asemeni cerului din acel 
1 octombrie 1650. Nici urmă de festivități, este doar o primire 
meschină, total neprietenoasă. 

Ludovic se grăbeşte să plece din acest oraş, să termine cu 
călăritul de toamnă, prin ceaţă şi ploaie. Sărăcia amestecată cu 
umezeala şi frigul e parcă şi mai mare. 

Se întoarce în sfârşit la Paris. 

Însă străzile capitalei, pline de refugiaţi alungaţi din 
regiunile din est, de trupele spaniole care înaintează, sunt la fel 
de îngrozitoare precum cărările de ţară şi hămesiţii de acolo. 

Încăperile din Palais-Royal sunt reci ca gheaţa. Regina e 
bolnavă, Ludovic îngenunchează lângă ea şi se roagă pentru 
regat, pentru el. 


Capitolul 7 


Ludovic, care nu mai este un copil, o zăreşte în 
semiîntunericul saloanelor din apartamentele mamei sale, pe 
Doamna de Beauvais, doamna de onoare a Anei de Austria, 
având o privire insistentă şi mâini care adesea l-au atins în 
treacăt, însoţite de gesturi şi oftaturi echivoce. 

Se apropie, iar întunericul face să nu-i poată fi prea bine 
desluşite trăsăturile şi ridurile celor patruzeci de ani. Regele 
uită că e chioară şi că i se spune adesea „bătrâna Circe”, 
vrăjitoarea care transforma bărbaţii în purceluşi, dar îi va veni 
de hac mai ceva ca Ulise. 

Regele stă nemişcat. 

Chioara e acolo, lipită de el, şchiopătând lasciv, îmbătându-l 
cu parfumul şi foşnetul rochii sale, atât de bogate. 

Il prinde de talie şi îl strânge la piept. El îşi vâră capul între 
sânii ei, care tresaltă. li şopteşte că e sclava lui. Că îl va face să 
descopere ce înseamnă să fii bărbat. Va fi cel mai măreț dintre 
toţi. Femeile vor îngenunchea în faţa lui. Toate îl vor iubi. Să o 
lase doar să-i arate calea. Apoi, îşi strecoară mâinile pe sub 
vesta lui de mătase. 

Nu va mai fi niciodată un copil. 

Când ajunge din nou în acea aripă a palatului unde se află 
dormitorul lui, are impresia că trupul său s-a desprins din 
chingile ce îl ţineau legat. Il împinge cu dispreţ pe fratele său 
Filip, iar acesta, în loc să se arunce asupra lui, cum făcea de 
obicei, se îndepărtează bodogănind, dar se supune. 

Ceva s-a schimbat. Peste câteva luni, în septembrie, când în 
faţa Parlamentului îşi va sărbători majoratul, va fi stăpân, va fi 
în sfârşit rege. Dar trebuie să treacă întâi aceste prime luni ale 
anului 1651 când este încă supus, încercând să se desprindă zi 
de zi de acest al treisprezecelea an care încearcă să-l 
întemniţeze. 

Când va împlini treisprezece ani va domni. 

Deja este privit altfel. Toţi cei care vor să ştirbească puterea 
regală conspiră, fie că sunt prinți sau parlamentari. Ei îşi unesc 


forţele, revoltele. Cer eliberarea prinților Conde, Conţi şi 
Longueville care sunt încă în închisoare. Vor să acţioneze rapid, 
înaintea majoratului regelui. Cel mai intrigant, cel mai ambițios 
este Gaston d'Orleans, unchiul cel invidios, care aci îţi promite 
sprijinul său fidel, aci trece în tabăra cealaltă, de partea 
prinților, câteva ore mai târziu. 


Ludovic stă în picioare lângă patul mamei sale. E şi mai 
palidă ca de obicei, dar şi mai frumoasă. Nu se mai dă jos din 
pat şi nu mai scapă de această boală, care face ca trăsăturile ei 
să fie tot mai fine, dar şi obrajii mai veştejiţi. Trebuie să-l 
primească pe preşedintele Parlamentului, Mole, care împreună 
cu Gaston d'Orleans pretinde - îndrăzneşte să folosească acest 
cuvânt - să fie eliberaţi prinții întemnițați pentru că, spune el, 
arestarea lor este o încălcare a legii. El doreşte ca regina să 
convoace Adunarea Regatului. 

Le aminteşte de sărăcia de la ţară, de epidemii, de miile de 
ţărani care nu se mai hrănesc decât cu iarbă şi mor de foame. 
Ludovic strânge pumnii, dar nu lasă să i se citească mânia pe 
chip. 

După plecarea preşedintelui Mole, îi zice: 

— Doamnă, dacă nu m-aş fi temut că v-aş fi putut supăra, de 
trei ori i-aş fi poruncit să tacă şi să plece. 

Ea ridică mâna cu un gest obosit. li zâmbeşte. „Dispunem de 
atât de puţine trupe”, îi spune ea. Şi mai adăugă că toţi 
duşmanii regelui doresc plecarea Eminenţei Sale. 

Ludovic a auzit strigătele mulţimii: 

— Afară cu Mazarin! Moarte pungaşului italian! N-are ce 
căuta Mazarin în patul reginei! 

Şi Gaston d'Orleans a cerut de mai multe ori plecarea 
cardinalului. Ludovic se indignează. Toţi duşmanii lui şi ai 
mamei sale îl urăsc pe Mazarin. Cardinalul trebuie deci apărat. 
Ludovic îi admiră alura, stăpânirea de sine, flerul şi spiritul viu, 
dar şi armonia trăsăturilor. 

Mazarin îi citise cu vocea lui cântată depeşa ambasadorului 
Veneţiei, adresată dogelui Republicii. 

Mazarin făcuse o plecăciune, zâmbind. Veţi putea afla tot ce 


scriu ambasadorii, îi mărturisi el, cel al Veneţiei fiind 
ambasadorul cel mai atent şi cel mai informat din Paris. 

— lată ce scrie despre Maiestatea Voastră. 

Mazarin citeşte: 

„Maiestatea Sa Ludovic al XIV-lea are o fire veselă şi un 
spirit viu care dovedesc mari virtuţi. E robust şi cu flăcări în 
priviri. Ştie că e rege şi vrea să fie tratat ca un rege. Când 
ambasadorii se întreţin cu regina sau cu ducele d'Orleans, nu 
ascultă deloc. Dar când i se adresează lui, este extrem de atent 
şi-şi repetă spusele acestora. Promite să fie un rege măreț.” 

Mazarin adaugă: 

— Ambasadorul mai precizează, „dacă va trăi şi va fi educat 
cum se cuvine”. 

Ludovic întoarce capul. Peste câteva luni va fi major. Nu i se 
vor mai da lecţii. 

leşind din apartamentele sale, îl întâlneşte pe Gaston 
d'Orleans care se întorcea, fără îndoială, dintr-una din vizitele 
sale la regină, în care o sfătuia că trebuie să-i elibereze pe 
Conde, Conţi şi Longueville şi să-l concedieze pe cardinalul 
italian. 

Ludovic îl măsoară din cap până în picioare. 

— Unchiule, îi spune el, ar trebui să-mi daţi o declaraţie în 
scris dacă vreţi să rămâneţi în tabăra mea sau în cea a prinţului 
de Conde. 

Ce satisfacţie să-l vezi pe Gaston d'Orleans, atotputernicul, 
tulburându-se, protestând şi garantând că este cel mai devotat 
aliat al Maiestăţii Sale. 

— Bunul meu unchi, continuă Ludovic, de vreme ce vreţi să 
rămâneţi în tabăra mea, faceţi în aşa fel încât să n-am de ce să 
mă îndoiesc. 

Şi se îndepărtează. Este mulţumit. 

În aceeaşi seară, valetul său personal, La Porte, îl asigură că 
merge vorba printre apropiații lui Gaston d'Orleans că „faptele 
şi raţionamentul regelui sunt asemeni celor ale unui bărbat de 
douăzeci şi cinci de ani!”. 


Abia peste şase luni avea să împlinească vârsta majoratului, 


treisprezece ani. 

Deocamdată nu poate decât să suporte, să se îngrijoreze, să- 
şi ascundă mânia şi să pară puternic, rămânând impasibil. 

Trebuie însă să tacă atunci când delegaţiile parlamentare se 
perindă una după alta, solicitând eliberarea prinților 
întemnițați şi pretinzând alungarea lui Mazarin. 

În jurul Palatului, strigătele sunt tot mai puternice: „Moarte 
pungaşului italian!”. 

Străzile nu mai sunt sigure. Ludovic este mânios foc că nu 
poate părăsi grădinile din Palais-Royal, nici măcar sub escortă. 
işi dă seama că Gaston d'Orleans pare să fi devenit cel mai 
puternic bărbat din tot regatul, bizuindu-se pe parlamentari, 
obţinând de la regină eliberarea lui Conde, a lui Conţi şi a 
ducelui de Longueville şi, mai ales, plecarea lui Mazarin. 

Ludovic, furios, duce un război copilăresc în grădini, în 
compania partenerilor săi dejoacă obişnuiţi, Brienne şi Paul 
Mancini, nepotul lui Mazarin. Organizează atacul furibund 
împotriva cetăţii în miniatură. Trage cu tunul, foloseşte praful 
de puşcă pentru explozii. Apoi se întoarce în Palat şi o aude pe 
mama sa cum îi mărturiseşte uneia dintre prietene, Doamnei de 
Motteville: 

— Eu îl apăr pe cardinal, cu toate acestea vor să mi-l ia pe 
acest ministru, spune ea. Are intenţii foarte bune în slujba 
regelui şi a mea. S-a descurcat glorios în toate lucrurile ce i s- 
au dat de făcut. Dar a fost trădat de cei cărora le-a forţat mâna. 

Repetă că trebuie să îl apere şi, brusc, cu o voce mult mai 
slăbită adaugă: 

— Aş vrea să fie mereu noapte, căci, deşi nu pot dormi, îmi 
sunt atât de dragi liniştea şi singurătatea, pentru că, peste zi, 
nu-i văd decât pe cei care mă trădează. 

Ludovic nu mai poate îndura suferinţa mamei sale, umilinţele 
şi trădările pe care trebuie să le accepte, pentru că ducele 
Gaston d'Orleans, prinții de Conde şi de Conţi, ducele de 
Longueville sunt de acum înainte cei mai puternici. Mazarin e 
în exil în Germania. 

Şi trebuie să îndure. 

Şi iată-l pe prinţul de Conde liber, sfidător, care se prezintă 


în compania lui Gaston d'Orleans în alcovul reginei. 

Trebuie să se prefacă. Ludovic se apropie de Conde. Oare nu 
e vărul său? îl sărută. Îi vorbeşte despre victoriile sale care l-au 
transformat în grandele Conde. Prinţul se umflă în pene. 

Când nu poţi strivi, trebuie să tratezi cu şiretenie şi să 
reuşeşti să tragi pe sfoară. 

Ludovic învaţă ceva în fiecare clipă în acest Palais-Royal al 
cărui prizonier a ajuns. 


Într-o noapte, La Porte îl trezeşte şi îi şopteşte că va veni 
comandantul gărzilor elveţiene ale ducelui d'Orleans, căpitanul 
des Souches, care va intra în dormitorul său ca să se asigure de 
prezenţa regelui în palat. Ar trebui să se prefacă adormit, îl 
sfătuieşte acesta. 

Ludovic închide ochii. Aude paşii şi şuşotelile. Apoi se 
îndepărtează şi aude apropiindu-se alt rând de paşi. Mulțimea 
înconjoară Palais-Royal spre a se asigura la rândul său că 
regele n-a fugit din Paris. 

Ludovic nu mişcă. Rămâne cu ochii închişi. Face eforturi să 
respire normal, să-şi stăpânească greaţa născută din umilinţă, 
mânia şi chiar furia şi să suporte duhorile acelea dulcege, de 
sudoare şi de jeg care au pus stăpânire pe încăpere. 

Simte răsuflarea grea a oamenilor din popor, care se apleacă 
deasupra sa spre a-l măsura mai bine din priviri. 

Şi-i imaginează traşi la faţă, cu pielea vineţie. 

Îşi jură atunci, când trupul său pare că se odihneşte liniştit şi 
că a adormit, că niciodată, dar niciodată în viaţa lui ce va să 
vie, n-o să mai accepte una ca asta. 

Orice, dar nu umilinţa şi înjosirea regelui. 

În cele din urmă, aceşti calici, aceşti ţărănoi, poporul ăsta şi 
cei ce profită de ei au ieşit din camera regelui de la Palais- 
Royal. Dar Ludovic ştie că nu va uita niciodată această noapte 
când i s-a violat intimitatea şi s-a simţit mai neputincios ca 
niciodată. 

Şi granzii, ducele d'Orleans, prinții Conde şi Conţi, precum şi 
prinţul de Gondi, care va deveni curând cardinalul de Retz, 
sunt direct vinovaţi, mai periculoşi decât poporul-pe care o 


companie de gărzi elveţiene sau o ceată de călăreţi ar putea cu 
uşurinţă să-i stăpânească. Dar granzii, mai ales Conde, au 
armata lor, oamenii lor. Tocmai orgoliul şi puterea acestor 
granzi a vrut să le înfrângă Mazarin, după exemplul mai 
marelui Richelieu. Va trebui ca el, regele, să le continue 
încercarea. 

Nu se poate abtine. E copleşit de emoție atunci când află 
despre scrisoarea pe care Mazarin i-a trimis-o din exil reginei. 

„Spre binele regelui şi al dumneavoastră, doamnă, ar trebui 
ca retragerea mea să fie urmată de plecarea din regat, îi scrie 
Mazarin Anei de Austria. Subscriu cu un profund respect 
acestor sentimente, opiniei  Maiestăţii Voastre, ale cărei 
porunci şi legi vor fi mereu singura rânduială după care îmi voi 
călăuzi viaţa... 

Aş prefera mai degrabă să satisfac patima duşmanilor mei, 
decât să fac ceva ce ar putea aduce neajunsuri Statului sau ar 
displăcea  Maiestăţii Voastre. Sentimentele mele sunt 
statornice... Mă rog lui Dumnezeu, Doamnă, ca niciodată cele 
ce mi s-au întâmplat să nu-mi schimbe pasiunea neştirbită ce o 
voi păstra până la moarte întru prosperitatea Maiestăţilor 
Voastre, spre mărirea Statului, spre a reuşi astfel, cât de 
curând, să pun capăt acestei neorânduieli...”. 

Ludovic se abţine cu greu să nu plângă în hohote. 

O vede pe mama lui cum se apropie şi îl mângâie pe obraz. 

— Ei bine, fiule, dacă nu vom reuşi să-l aducem înapoi cât de 
curând pe Domnul cardinal care ne-a fost atât de credincios, 
şopti ea, oare nu l-aţi putea rechema odată cu majoratul? 


Acea lună, septembrie, a majoratului său i se părea însă atât 
de departe. În fiecare zi suporta umilinţele granzilor, mai întâi 
ale prinţului de Conde şi, în spatele acestuia, ale lui Gaston 
d'Orleans, care umblă adesea mascat. 

Pe 31 iulie, Ludovic este în caleaşca sa, care merge pe 
malurile Senei pe caldarâmul dinspre Cours-la-Reine. Aude un 
ropot de cai. Vede venindu-i în întâmpinare o trăsură cu valeţii 
în livrea ai prinţului de Conde. Acesta, conform etichetei, ar 
trebui să se oprească şi să-l salute pe rege. Dar el trece mai 


departe spre a-şi arăta încă o dată disprețul. Ludovic are 
impresia că a fost parcă pălmuit în public de Conde. 

Întors la Palais-Royal, ar fi vrut, aşa cum se obişnuieşte şi 
spre a uita umilinţa suferită, să se plimbe călare în compania 
verişoarei sale, la Grande Mademoiselle, fiica lui Gaston 
d'Orleans şi a uneia dintre doamnele sale de companie, 
Doamna de Frontenac, a cărei frumuseţe şi haz tineresc îl 
seduc. 

Dar mareşalul de Villeroy, făcând o plecăciune, îl anunţă că 
Maiestatea Sa regina i-a interzis aceste plimbări. 

Ludovic se înfurie. E gata să dea câte o sută de galbeni 
săracilor de fiecare dată când merge să se plimbe. 

Regina refuză iar. De teamă, probabil, să nu cadă pradă 
farmecelor Doamnei de Frontenac. 

Ludovic merge la mama sa. O sfidează din priviri, aşa cum n- 
a făcut-o niciodată. 

— Când voi fi stăpân, spune el răspicat, am să merg unde 
vreau. Şi curând voi fi. 

Ea îl priveşte înmărmurită şi apoi începe să plângă. 

Şi-ar fi dorit să rămână total nepăsător, dar brusc îl podidesc 
şi pe el lacrimile, hohotele îl sufocă. Se înclină în faţa mamei 
sale, o ia de mână şi îi cere iertare. 

Nu se poate arăta împotriva ei, atunci când atâţia duşmani 
dau năvală şi e constrânsă să accepte ca Parlamentul să-i 
graţieze pe toţi cei care s-au răzvrătit împotriva ei şi să 
proclame surghiunul pentru totdeauna al lui Mazarin. 

Şi locuitorii Parisului încuviinţează. Pe străzi se poate auzi: 

„Pentru că prin farmece şi vrăjitorii de tot felul a reuşit să o 
facă pe regină să i se supună; 

Pentru că a încălcat obiceiurile Franţei şi a nesocotit toate 
legile dumnezeieşti şi omeneşti; 

Pentru că a fost recunoscut ca autorul războaielor civile din 
Franţa, din ultimii doi ani; 

Pentru că a pus dări supuşilor regelui şi a extorcat în mod 
tiranic sume imense de la ei; 

Mazarin a fost condamnat la spânzurătoare şi sugrumare de 
către călău, dar cum încă nu a putut fi prins şi învăţat minte 


fizic, portretul lui a fost atârnat la stâlpul infamiei...”. 


Câteva zile mai târziu, Ludovic vede cum acest popor care 
visează să-i vină de hac lui Mazarin se îndreaptă acum spre 
Palais-Royal din Ile de la Cite spre a contempla cortegiul regal 
ce se îndreaptă spre Parlament. 

Ludovic îi aude pe aceşti coate goale, ce seamănă cu cei care 
au intrat bănuitori în dormitorul său, strigând aşa cum n-au mai 
făcut-o niciodată, cu atâta entuziasm „Trăiască regele!”. Unii s- 
au căţărat în copaci, alţii s-au îngrămădit pe la ferestre. 

Ludovic priveşte drept înainte, ţinând strâns frâul calului 
său, acoperit cu o pânză brodată cu crini. El merge în urma 
marelui scutier al Franţei, contele de Harcourt, care duce sabia 
regală. 


În acea zi de 7 septembrie 1651, soarele face să strălucească 
armele şi podoabele soldaţilor din cavaleria uşoară, ale 
scutierilor, ale gărzilor elveţiene, ale livrelelor valeţilor. Sunt 
vreo câteva sute de bărbaţi care înaintează fără grabă, 
aclamaţi, îndreptându-se spre Parlament, escortându-i pe 
prinți, duci şi pe guvernatorii provinciilor. 

Ludovic aude uralele, vede aurul, albastrul şi negrul 
catifelelor şi al gătelilor. Este regele Franţei, în sfârşit major. 

Intră la Parlament. 

Prinţul de Conţi se apropie pentru a-i înmâna o scrisoare de 
la fratele său, prinţul de Conde, care nu asistă la ceremonie. 
Nu o va lua, ca semn de dispreţ pentru această absenţă 
insolentă, dovadă a gravelor ostilităţi ce vor urma, ci face un 
semn cu bărbia ca misiva să-i fie dată mareşalului de Villeroy. 

Ludovic avansează. E îmbrăcat în mătase acoperită de 
broderii. 

Îşi aminteşte de procesele pe care le-a prezidat. Acum poate 
vorbi mai tare, ca rege major şi nu ca un copil care-şi repetă 
lecţia. 

— Domnilor, spune el, am venit în Parlamentul nou ca să vă 
spun că, respectând legea în Statul meu, vreau ca de acum 
înainte să preiau guvernul şi administraţia. Sper ca Dumnezeu, 


în marea lui bunătate, să mă ajute s-o fac cu milă şi dreptate. 
Domnul cancelar vă va explica mai pe larg intenţiile mele. 

Abia de-l ascultă pe cancelarul Seguier. 

N-are decât să vorbească. De mâine voi forma guvernul după 
bunul meu plac şi îi voi lua Ministerul de Finanţe. 

Regina se îndreaptă spre Ludovic. E emoţionat când o aude, 
dar trebuie să pară impasibil şi, totuşi, fiecare vorbă pe care o 
spune ea îl mişcă: 

— Iată al nouălea an când, prin voia defunctului rege, prea 
onoratul meu Stăpân, m-am ocupat de educaţia voastră şi de 
guvernul Statului vostru. Dumnezeu, prin marea sa mărinimie 
mi-a binecuvântat faptele şi a ocrotit persoana voastră, care îmi 
este atât de dragă şi de prețioasă, ca şi pe toţi supuşii. Acum, 
când legea regatului vă cheamă să domniţi în această 
monarhie, cu mare mulţumire vă predau puterea ce mi-a fost 
încredinţată de guvern. Sper ca Bunul Dumnezeu, în marea sa 
mărinimie, să vă ajute cu spiritul Său, dându-vă putere şi 
prudenţă pentru o domnie fericită. 

Ludovic se ridică. Se teme că nu va putea vorbi, pentru că 
simte cum i s-a strâns gâtul. 

Spune cu o voce greu de auzit: 

— Doamnă, vă mulţumesc pentru grija ce mi-aţi purtat, 
pentru educaţia mea şi pentru administrarea regatului meu. 
Rogu-vă să îmi daţi şi de acum înainte sfaturile cele bune. 
Doresc ca după mine să fiţi cea mai importantă voce din 
consiliul meu. 

Dar de acum înainte el este rege. Stăpânul tuturor puterilor, 
chiar dacă îşi doreşte ca mama lui să prezideze de fapt în 
continuare guvernul. 

— N-am a mă teme de ambiția ei, şopteşte el. 

Ştie că are nevoie de ea ca să facă faţă Frondei - o adevărată 
luptă crâncenă - condusă de prinţul de Conde. Provinciile se 
revoltă din nou. Oraşul Bordeaux se închide în răzvrătirea sa. 

Trebuie înfrântă această rebeliune a prinților, căci în spatele 
lui Conde se află Gaston d'Orleans, ambiguu şi ipocrit, Conti, 
ducele de Longueville şi cardinalul de Rets, prinţ de Gondi. 
Ludovic trebuie să demonstreze că-şi exercită puterea de rege 


împotriva tuturor celor care îl sfidează şi au în prezenţa sa o 
purtare nepotrivită, în timpul unui bal, fratele său, Filip, se 
împiedică şi o pălmuieşte pe fiica Doamnei de Beauvais, 
„chioara”, iniţiatoarea, care a îndrăznit să izbucnească în râs. 

— Să fie biciuit! porunceşte Ludovic. 

N-a mai contat mirarea şi indignarea pe care le-a provocat-o 
această poruncă. A repetat-o. 

— Să fie biciuit. 

Ar fi vrut să îl poată pedepsi la fel şi pe Conde. 

Pune un preţ pe capul rebelilor şi al acelor care îi urmează. 
Între ei se manifestă deschis acum Gaston d'Orleans şi mulţi 
nobili care îşi adună trupe şi se aliază cu unchiul regelui. Oare 
nu e şi el de sânge regal? Nu mai e o Frondă, e un război civil. 

Ludovic îşi ascultă mama. 

— În aceste clipe în care trăim un război civil, spune ea, nu 
există nimic mai rău de atât. Vreau ca el să se întoarcă. 

Ludovic pleacă uşor capul. Ştie că dacă s-ar întoarce 
Mazarin, el ar fi cel care ar guverna. 

Dar să fii rege înseamnă să accepţi ceea ce trebuie pentru a 
salva regatul. Adică puterea regelui. 

Şi Ludovic ştie că are nevoie de Mazarin. 


Capitolul 8 


Ludovic e foarte emoţionat. Nici n-ar fi crezut că poate fi 
stăpânit de sentimente atât de puternice la vederea 
cardinalului Mazarin, care se îndreaptă spre el. 

Îi vine să i se arunce în braţe acestui bărbat înalt, cu un chip 
ce dovedeşte totodată blândeţe şi vioiciune. Retrăieşte emoţiile, 
dar şi supunerea din copilărie, atunci când Mazarin se ocupa de 
educaţia sa şi domnea alături de mama lui. El era Marele Vizir 
împotriva căruia Ludovic putea să se răzvrătească, să se 
înfurie, dar până la urmă trebuia să i se supună şi chiar să 
accepte cu plăcere această tutelă respectuoasă şi categorică, 
urmându-i sfaturile spre a-şi mulţumi mama. La câţiva paşi, în 
spatele lui Mazarin, în această sală rece ca gheaţa, din castelul 
Gien, din ţinutul Loarei, ţinut înecat în ceaţă, în această zi de 
ianuarie 1652, puţin înainte de a se întuneca de tot, se afla un 
bărbat cu un chip foarte aspru, cu ochii în fundul capului şi 
sprâncene foarte groase, palid la faţă. 

Ludovic îl recunoaşte pe Colbert, care i-a mai adus de câteva 
ori misive de la Mazarin, cea din urmă anunțând că, în sfârşit, 
eminenţa sa soseşte la Poitiers şi mai apoi la Gien. Ludovic l-a 
privit mai întâi cu dispreţ şi teamă, apoi a început să aibă 
încredere în acest bărbat, altfel decât în ceilalţi, fără însă a fi 
slugarnic sau supus, rămânând totodată demn. Mazarin îl 
concediază cu un gest pe Colbert, iar Ludovic face un pas către 
cardinal. Prezenţa sa îl linişteşte. Dar el este rege, conducător 
de oşti şi nu mai e doar un adolescent de paisprezece ani. 

Ludovic ar fi vrut să povestească atacul pe care l-a condus 
împotriva trupelor lui Conde şi cum i-a dat afară pe 
parlamentarii care i-au amintit că Mazarin e surghiunit pe veci 
din regatul Franţei. 

Ei i-au povestit cum oamenii cardinalului, mai precis Colbert 
şi unul şi mai rapace, Fouchet, au scos regatul la mezat, 
umplând cu aur cuferele Eminenţei Sale, stăpânul lor, vânzând 
certificate de  înnobilare, împrumutând cu camătă mare, 
organizând tot felul de afaceri şi vânzări, din care s-au 


îmbogăţit de zor. 

Dar ţara este vlăguită. Cerşetorii sunt cu miile şi au împânzit 
străzile Parisului. Ţăranii, jefuiţi de trupele lui Conde şi de cele 
ale aliatului său, ducele de Lorena, nu-şi mai pot cultiva 
pământurile. Nu mai au ce secera. 

Regele ştie că la Paris mulţimea sărăntocilor a atacat şi a 
răsturnat trăsurile oamenilor cumsecade, le-au jefuit casele şi 
aceşti coate goale au strigat: „Fără rege, fără prinţ!” Trăiască 
libertatea!”? Oare nu aşa a izbucnit revoluţia şi în regatul 
Angliei, iar regele şi-a pierdut capul sub barda călăului? 
Trebuie, au spus din parlamentarii, ca Mazarin să nu fie primit 
înapoi, pentru că poporul îl urăşte şi îl dispreţuieşte. Trebuie, 
aşa cum s-a promis, să fie surghiunit pe veci. 

Dar Ludovic l-a întrerupt pe preşedintele Parlamentului şi a 
izbucnit într-o poruncă, de parcă i s-ar fi adresat unei slugi: 
„Domnilor, retrageţi-vă, plecaţi!”. 

Nu-i spune, însă, asta lui Mazarin. Lasă capul în jos. E fericit 
că Mazarin îl strânge după umeri. Simte pe gât mâna lui 
mângâietoare. E ca paralizat de acest glas. 

Mazarin îi reproşează că şi-a expus viaţa salvelor de 
muschetă ale mercenarilor lui Conde. Sigur că prestigiul său în 
faţa soldaţilor din Turenne, care-l servesc pe rege, este acum 
mult mai mare. 

Ludovic se cutremură. Îi pare că acele clipe pe care le-a trăit 
în fruntea trupelor sale sunt cele mai intense din viaţa lui. 
Soldaţii l-au întâmpinat ridicând armele şi strigând: „Trăiască 
regele! La luptă, la luptă!”. 

Ludovic ar fi vrut să se lase pradă acestei amintiri, să evoce 
ce a simţit şi să-şi exprime dorinţa de a duce până la capăt 
lupta împotriva lui Conde şi a ducelui de Lorena, ale căror 
trupe jefuiesc ţara, torturează, siluiesc şi distrug doar din 
plăcere. 

Mazarin îl ia pe Ludovic de după umeri şi îi şopteşte că un 
rege mare nu-şi poate pune viaţa în primejdie în faţa a ceea ce 
nu e altceva decât o rebeliune a câtorva prinți. El nu trebuie să 
conducă armata în luptele din războiul civil. Nimeni nu pune la 
îndoială curajul său, dar trebuie să-i dispreţuiască pe Conde, 


Conţi, pe ducele de Longueville şi pe cel de Lorena, pe 
cardinalul de Rets, care stăpâneşte Parisul sau chiar şi pe 
Mademoiselle, verişoara lui Ludovic, care a pus stăpânire pe 
Orleans şi acum se află la Paris. 

— Această frondă a prinților va fi înăbugşită, îi spune în şoaptă 
Mazarin. 

Regele trebuie să fie mai presus de toate aceste frământări. 

Ludovic tace. Se va supune. Nu va conduce armata. Mazarin 
va duce războiul. Va învinge prin arme şi negocieri diplomatice. 

Trebuie, deci, să se supună încă o dată şi Ludovic este în 
egală măsură fericit că e dominat de acest bărbat care-l 
fascinează şi pe care mama sa nu mai pridideşte să-l laude şi 
să-l iubească, dar e şi trist şi iritat. 

Cum ar mai putea să se mulţumească doar cu jocurile de 
război, când a înfruntat deja ghiulelele şi muschetele? Oare nu 
trebuie să fie decât un dansator grațios şi sprinten, un rege al 
baletelor ce se organizează în castele, acolo unde războiul 
cuprinde întreaga Curte, în regiunile Loarei din jurul Parisului? 


E deja luna iulie 1652. Trupele lui Conde s-au refugiat la 
Paris. În capitală se moare de foame. Locuitorii care reuşesc să 
fugă pentru a se alătura regelui, la Saint-Germain, la Pontoise, 
la Saint-Denis, povestesc că Parisul e lăsat pradă jafurilor, 
netrebnicilor, că oameni cumsecade sunt masacrați, Conde 
domneşte prin teroarea pe care o inspiră soldaţii săi şi 
măcelurile pe care le comit. 

Regele e aşteptat. 

Ludovic încearcă să-şi stăpânească bucuria. Mazarin îl invită 
să meargă cu el pe înălțimile din Charonne. De acolo se văd 
luptele ce se dau, mahalaua Saint-Antoine, trupele regale din 
Turenne şi cele din Conde. Rebelii sunt încolţiţi la porţile 
închise ale oraşului. 

Va fi de ajuns un atac al cavaleriei regale pentru a fi 
exterminați. Şi dintr-o dată o salvă de tunuri dinspre Bastilia 
împrăştie armata regală. Porţile Parisului se deschid şi soldaţii 
lui Conde pot să dea năvală în capitală. 

Ludovic este devastat, dar apoi se indignează. Află că propria 


sa verişoară, Mademoiselle, fiica lui Gaston d'Orleans, care a 
cucerit Bastilia, a dat ordinul să se deschidă focul şi i-a salvat 
pe Conde şi pe mercenarii săi. Regele se miră de calmul lui 
Mazarin. 

În fiecare clipă, acest bărbat care guvernează şi care 
reprezintă o frustrare pentru Ludovic, îl învaţă cum să 
reacționeze. 

Întâi trebuie să aştepte spre a-i lăsa pe soldaţii lui Conde şi 
pe sărăntocii din capitală să jefuiască la drumul mare, să 
măcelărească, astfel încât la 4 iulie mai multe zeci de persoane 
să se adune la primărie. Parlamentarii, burghezii n-au încotro 
decât să revină la rege. 

— Va fi de ajuns, explică Mazarin, să nu mai existe niciun 
motiv de a se opune regelui. 

Ludovic îi strânge mâinile lui Mazarin. A redevenit copilul 
care se teme să nu-l piardă pe bărbatul care îl protejează, pe 
tutorele pe care îl iubeşte şi a cărui inteligenţă, stăpânire de 
sine şi blândeţe, dar şi al cărui zâmbet şi mâini îl liniştesc. 

Când, în acea zi de 18 august, Mazarin anunţă că pleacă, 
Ludovic se lasă pradă sentimentelor şi plânge în hohote. Îşi 
mărturiseşte astfel iubirea pentru acest bărbat, legăturile 
profunde care îl leagă de el încă din copilărie. 

Dar acum e rege, e major. 

E bărbat şi ştie ce înseamnă şi o femeie, dar şi războiul, însă 
nu se poate sustrage plăcerii intense şi ambigue a supunerii. 

Şi Mazarin pleacă. Armatele prinților se împrăştie. 

Conde cucereşte Flandra, unde preia trupele spaniole, al 
căror comandant devine, lăsând Parisul înfometat, prădat, 
străbătut de bande de cerşetori şi de tâlhari, sperând în 
reîntoarcerea la ordine, ceea ce nu poate veni decât din partea 
regelui. 


Ilată-l intrând în Paris în acea seară de 21 octombrie 1652. 

Ludovic priveşte în jurul său şi chiar când trece prin poarta 
Saint-Honore, îi zăreşte pe cei ce duc torţele. 

Flăcările luminează chipurile acestei mulţimi care se 
înghesuie până la palatul Luvru, unde Ludovic a decis să se 


instaleze. 

Acest palat aproape că n-are mobilă. E rece şi auster. Vântul 
bate prin culoarele şi prin încăperile cele mari de parcă ar fi în 
aer liber. Dar există un şanţ adânc care protejează palatul de 
răzvrătiți. De Paris trebuie întotdeauna să te temi. 

Dar unde sunt rebelii? 

Ludovic nu vede decât entuziasm şi devotament pe chipurile 
lor. Nu-i aude decât strigând „Trăiască regele!”, aclamații care 
însoțesc cortegiul regal de la poarta Saint-Honore până la 
Luvru. 

Acum poate domni, poate convoca, în galeria cea mare a 
Luvrului, o judecată pentru magistrați, obligându-i să accepte 
fără să crâcnească condamnarea la moarte a lui Conde, exilul 
lui Gaston d'Orleans şi al Mademoisellei, fiica sa, al 
parlamentarilor care au condus revolta. 

Regele priveşte acele trupuri înveşmântate în straie roşii, cu 
hermină, cum se înclină şi promit să nu se mai amestece în 
afacerile Statului şi să nu se mai alieze cu granzii. 

Şi Ludovic le citeşte parlamentarilor, rar, scrisoarea pe care 
tocmai a trimis-o cardinalului Mazarin, prin care îi dă poruncă 
să se întoarcă la Paris, pentru a-l sluji pe rege şi deci regatul. 

Tac cu toţii. Se supun. 

Ludovic se retrage. 

Vrea să-şi ducă răzbunarea până la capăt, îşi aminteşte de 
acea noapte din februarie 1651, când a trebuit să accepte să fie 
văzut şi țintuit din priviri de acea mulţime de coate-goale, care 
bântuia prin camera sa, iar el se prefăcea că doarme. 

Şi prinţul de Gondi, devenit cardinal de Retz, este unul dintre 
cei care avuseseră ideea acestei umiliri şi frici totodată. 
Ludovic îl convoacă pe căpitanul gărzilor, cerându-i să scrie: 

„Am poruncit executarea prezentului ordin. Cardinalul de 
Retz va fi ridicat, va fi arestat mort sau viu, chiar dacă se va 
opune.” 

Dar era necesară puţină viclenie; trebuia aşteptat ca Retz să 
vină la palatul Luvru pe 19 decembrie 1652, pentru a-şi 
prezenta omagiile sale regelui şi reginei mame. 

Ce satisfacţie de a-l trage pe sfoară pe acest duşman. 


Ludovic îl întâmpină pe cardinal. Trebuie să vorbească cu el, 
să-i zâmbească, să nu-i trezească suspiciuni, să procedeze aşa 
cum ar fi făcut-o cardinalul Mazarin, cum trebuie să o facă un 
rege. 

Ludovic se desparte în sfârşit de Retz şi aşteaptă, rugându-se 
în capelă, să vină căpitanul gărzilor şi să-l anunţe că a fost 
arestat cardinalul de Retz, că n-a opus nicio rezistenţă, atât a 
fost de surprins. 

S-a terminat cu „cumplitele răzmeriţe”, cu Frondele. Ludovic 
se roagă. 

Prima îndatorire a unui rege este să menţină ordinea în 
regatul său. 


PARIEA A DOUA 
1652-1661 


Capitolul 9 


Nu trebuie să-şi arate disprețul pe care îl poartă oamenilor. 

li vede cum intră cocoşaţi în încăperea reginei, unde el stă în 
picioare lângă patul mamei sale. 

li recunoaşte pe consilierii din Parlament, pe marchizi şi pe 
conți, pe preoţii iezuiţi şi pe episcopi. 

Toţi aceştia ceruseră surghiunirea pentru totdeauna a 
cardinalului Mazarin. Râseseră când citiseră aceste versuri pe 
care se prea poate să le fi scris chiar ei: 


Ha! Ha! Ha! Te-am prins Mazarin, 

spirit malefic al Franţei, în van 

ai făcut sute de răutăți, 

cardinal ce nici să te rogi nu poți, 
neruşinat întru toate, 

gata oricând să spinteci de moarte 
asemeni unui cuţit de măcelar, 

având grijă să nu se vadă nimic, mai rar! 
Mereu escamotând totul, zadarnic dar. 


Unul dintre ei, un parlamentar chiar spusese: „Mazarin este 
cea mai mare lepădătură a secolului!” 

La 3 februarie 1653 iată-l prezent, foarte servil. Era 
împreună cu cei care s-au dus să-l întâmpine pe Eminenţa Sa la 
poarta Saint-Denis. Mazarin a fost condus până la Luvru şi 
poporul a aclamat cortegiul. 

Acum se grăbeau să-i spună cardinalului: 

„Eminenţa Voastră, nu există nimeni în Franţa mai devotat 
decât mine intereselor regelui şi ale Eminenţei Voastre, sunt în 
stare de orice pentru a demonstra asta şi când veţi binevoi, 
faceţi-mi plăcerea să-mi porunciţi ceva.” 

Aşa sunt oamenii, indiferent că sunt din popor, de la Curte, ai 
Bisericii sau din Parlament. 


Ludovic închide pe jumătate ochii. 


Abia de este salutat, regina este aproape ignorată, dar în faţa 
Eminenţei Sale lumea se înclină până la pământ. N 

Ludovic îl observă tulburat, ori de câte ori îi iese în cale. Il 
admiră. Îl iubeşte, suferă că-i este astfel supus, dar ştie că 
trebuie să accepte această dominație. Mazarin este cel mai 
şiret, cel mai devotat monarhiei. 

Îl aude făcând anunţul cum că, în zilele ce urmează, va 
chema la Primărie, pentru plata rentelor datorate regelui: 

Şi, toate acele spinări îndoite tresaltă de plăcere. Unul dintre 
edilii Parisului răspunde că oraşul va oferi în onoarea 
Eminenţei Sale un mare banchet în care cardinalul va putea 
măsura ataşamentul poporului. 

Cum să te opui unui asemenea ministru? 

Ludovic se pleacă, acceptă să se lase condus şi să aştepte 
momentul în care destinul îi va permite în sfârşit să preia într- 
adevăr hăţurile şi să conducă după bunul său plac regatul. 

Pentru moment trebuie să înveţe. Îl vede pe Mazarin cum 
aruncă de la fereastra Primăriei bani poporului care îl aclamă. 
lată cum se cuceresc oamenii. 

Ludovic se află de mai multe ori pe zi în preajma cardinalului 
şi, uneori, îşi muşcă buzele de dezamăgire şi mânie, gândindu- 
se că este tratat de cardinal doar puţin mai bine decât milogii 
sau linguşitorii care aşteaptă să fie primiţi la el. 

Apoi acest sentiment se risipeşte. 

Mazarin se îndreaptă spre el, blând şi tandru, luându-l de 
mâini şi invitându-l să se aşeze alături de el, pentru a cerceta 
împreună depeşele trimise Consiliul restrâns, care în curând va 
deveni Consiliul Suprem şi în care nu se vor mai afla decât 
principalii miniştri, împreună cu regina şi cu Mazarin. 

Ludovic este aşezat între ei. Adesea îl doboară plictiseala. Şi 
atunci se ridică, întredeschide uşa, uneori iese pentru a se 
întâlni cu tovarăşii săi de vânătoare sau de dans. 

După aceea revine în sala de Consiliu. Nu va fi unul dintre 
acei regi leneşi, pe care i-a disprețuit din totdeauna. El vrea să 
ştie. Vrea să tranşeze. Observă şi judecă oamenii pe care i-a 
avansat Mazarin, cum ar fi acest Le Tellier, însărcinat de 
război, despre care se spune că îşi educă foarte aspru cel de-al 


treilea fiu, Fransois-Michel, şi mai ales pe ministrul de Finanţe, 
Nicolas Fouquet, a cărui eleganţă şi inteligenţă se impun 
adesea. 

Mazarin îl laudă. Fouquet găseşte bani pentru regat. Se 
spune chiar că uneori este constrâns să-l roage pe cardinal să 
intervină pe lângă cămătari, din pricina cărora vistieria regală 
ar fi în faliment. 

Ludovic ascultă, îl urmăreşte atent pe Mazarin, care a numit 
alături de Nicolas Fouquet, un al doilea ministru, Servien. 
Pentru că oamenii, chiar şi cei mai buni trebuie să se simtă 
ameninţaţi de un rival. 

Cei doi miniştri trebuie să-l supravegheze pe Colbert, acest 
individ cenuşiu, care nu asistă la Consiliu, dar pe care Ludovic 
îl vede mereu la câţiva paşi de Mazarin. Se spune despre el că 
i-ar umple cuferele Eminenţei Sale, jonglând cu aurul, 
mirodeniile şi zahărul, că i-ar fi organizat o flotă de negoţ 
cardinalului, alcătuită din vapoare cu pirați şi că ar fi fost mai 
marele comerţului cu sclavi, între coastele Africii, Nantes şi 
Antile, dând postavuri în schimbul abanosului, carne vie şi 
zahăr la troc. 


Ludovic a asistat la jocul acestor oameni, a ascultat citirea 
depeşelor către Consiliu, a simţit tensiunea dintre miniştri, 
aceşti indivizi mereu la pândă. A remarcat privirile languroase 
pe care i le aruncă Mazarin reginei şi cele la fel de tandre ale 
acesteia pentru ministrul său, pe care îl primeşte adesea între 
patru ochi, ceea ce-i trezeşte nelinişti lui Ludovic. Acum ar vrea 
să fie el stăpân, să decidă. Ii pare că a înţeles cum trebuie 
conduşi oamenii. 

A ghicit ceea ce duhovnicul său, părintele Paulin, îi şoptea lui 
Mazarin, imaginându-şi că nu-l vede şi nu-l aude nimeni. 

— Regele, spuse cu glas stins Paulin, crede în înţelepciune şi 
prefăcătorie. 

Ludovic preţuieşte judecata duhovnicului său. 

In faţa oamenilor aşa cum sunt ei, aşa cum a învăţat să-i 
cunoască în timpul cumplitelor răzmeriţe, al Frondelor în care 
până şi cei mai apropiaţi, prinți cu sânge regal, au trădat şi ei, 


ce altă purtare ar mai fi posibilă? 

Trebuie înfrânți, trebuie stat la pândă, să nu ţi se ghicească 
intenţiile. Să fii temut. 

Numai aşa poţi fi un rege mare. 

Ludovic îşi încearcă puterile. 

Trece printre curteni fără a părea că-i vede, ori c-ar fi auzit 
vorbele ce i se spun. 

Se bucură de neliniştea pe care adesea o zăreşte în privirile 
lui Mazarin. Printr-o simplă mişcare neaşteptată, Ludovic le 
aminteşte că poate înceta să mai accepte tutela cardinalului şi 
a reginei, că este rege, centrul puterii, fără de care totul se 
poate duce de râpă. 

Trebuie ca fiecare, de la cel mai umil supus al regatului, până 
la miniştri, să ţină minte asta. 

Ludovic n-o uită niciodată. Trebuie să le demonstreze tuturor 
că-i asemeni soarelui, izvorul de lumină care face să 
strălucească întreg universul. 

Are abia cincisprezece ani. 


Capitolul 10 


Ludovic se îndreaptă spre scenă. 

Şoaptele de admiraţie, apoi ovaţiile care-i însoțesc primii paşi 
de dans, îl fac să simtă că pluteşte. 

El ştie că e cel mai frumos şi că, în jurul lui, ceilalţi dansatori 
ai acestui Balet regal al noptii dispar, pentru că după Nopțile şi 
Orele, momentele în care apar Piticii şi Vrăjitoarele, Vârcolacii 
care evocă Luna şi Stelele, Vânătorii, Păstorii şi Păstoriţele, el 
este cel care întruchipează Soarele. 

A vegheat la fiecare amănunt în parte al acestui balet scris 
de Issac de Benserade. El a vrut ca Lully, muzicianul italian, să 
compună o parte dintre partituri şi a decis să-l numească în 
fruntea celor douăzeci şi patru de viori ale regelui, declarându-l 
compozitorul de muzică instrumentală al regelui. 

Ludovic a repetat zi de zi figurile de dans pe care trebuie să 
le interpreteze. Vrea să fie prezent de mai multe ori în balet, 
sub diverse apariţii, cea a lui Proteu care-şi schimbă 
înfăţişarea, cea a unui îndrăgostit speriat, dar acestea nu sunt 
decât roluri secundare, care anunţă venirea Soarelui. El va fi 
Soarele. 

A ales cu grijă fiecare detaliu de costum, în parte. Trebuie ca 
şuviţele de păr împletite să-i stea împrejurul capului asemeni 
razelor. Ciorapii strânşi pe picior sunt brodaţi, iar tunica până 
sub genunchi şi încălţările cu toc înalt sunt bătute în pietre 
scumpe. 

Trebuie să uimească, asemeni celui mai important dintre 
aştri, ca toţi spectatorii să ştie că el este Regele Soare, cu care 
nimeni nu se poate compara şi căruia nici cei mai mari nu-i pot 
umbri lumina. 

Baletul este o reprezentare a lumii, dansul imită mişcările 
aştrilor şi, dacă Dumnezeu este cel mai mare maestru al 
baletului, Ludovic vrea ca regele să fie figura centrală. 


Începe ultima scenă a spectacolului. Luminile inundă sala. 
Ludovic îl vede pe Filip, fratele său mai mic, făcând câţiva 


paşi de dans. Monsieur este Luceafărul de dimineaţă care 
anunţă sosirea astrului regal. El declamă: 


De cum se iveşte acest mărit rege, 

nobila limpezime a Nopţii se drege. 

Cei ce triumfau în a sa absenţă 

nu mai îndrăznesc în a sa prezenţă: 

toate aceste flăcări trecătoare se sting un pic, 
Soarele ce îmi urmează, este tânărul Ludovic. 


Lui Ludovic îi place să danseze, să audă ovaţiile, să citească 
admiraţia în privirea femeilor, dorinţa lor de a fi plăcute şi de a 
i se supune. Se bucură să-i vadă pe bărbaţii care se uită pe 
furiş plecându-şi capul de teamă să nu li se ghicească 
sentimentele ce le nutresc sau poate chiar invidia. 

El este Soarele rege. 

Vrea să i se deschidă uşile sălii de la Petit-Bourbon pentru ca 
poporul să-l poată vedea, iar el va dansa acest balet încă de 
patru ori, pentru că spectatorii se înghesuie, aplaudă, iar el nu 
se mai satură să danseze, să apară, el, acest rege tânăr, 
strălucind de frumuseţe, zvelt şi elegant, aureolat de sclipirea 
aurului şi a pietrelor preţioase care îi înstelează costumul. 

Când iese din scenă, una dintre dansatoare, o păstoriţă, se 
apropie de el atingându-l uşor. 

E de ajuns să o prindă de încheietura mâinii şi să o tragă 
înspre el, spre a o conduce apoi în apartamentele regale, pe 
care a început să le amenajeze Mazarin, la etajul întâi din 
Luvru. Valeţii deschid uşile, se dau la o parte şi le închid. 

Ludovic rămâne singur cu această tânără ce i se dăruieşte, 
plină de admiraţie. 

Doamna de Beauvais, chioara, şchioapa, cea care l-a iniţiat, 
nu mai e nici măcar o amintire. 

Ludovic se iubeşte cu păstoriţa şi ştie că ar putea să profite 
după bunul său plac de toate aceste femei care îl admiră. 

El este Soarele. El este Cezar victorios. 


La 4 iulie 1653 merge la Primărie, acolo unde, cu un an mai 


înainte sărăntocii plătiţi de Conde au măcelărit şi au prădat, şi 
unde spre a-l slăvi, magistraţii Franţei au înălţat o statuie din 
marmură albă reprezentându-l ca pe un Cezar. 

Inarmat cu o suliță, îmbrăcat în armură, cu cască pe cap, 
striveşte cu piciorul, asemeni Sfântului Arhanghel Mihail, un 
războinic învins. 

Dar el vrea să fie mai mult decât un Cezar. Nu va cădea 
pradă unui complot. Va domni prin forţă şi iscusinţă, stârnind 
admiraţie, dominându-şi supuşii, înrobindu-i cu ajutorul lui 
Dumnezeu. 

Merge la catedrala Notre-Dame, unde ascultă slujba şi apoi 
în sala cea mare de la Primărie asistă la o reprezentaţie cu 
Cidul. 

Stă singur pe scenă, simte că este privit mai mult decât 
actorii. Dar oare să fii rege nu înseamnă să fii actorul suprem, 
stăpânul tuturor spectacolelor? 

Ştie că nu poate ieşi niciodată din scenă. 

Nu e nicio clipă scăpat din ochi, când străbate culoarele 
Luvrului sau când îl ascultă pe părintele Paulin, care-l anunţă 
că papa Inocenţiu al X-lea a trimis o bulă prin care condamnă 
credinţele anumitor creştini şi felul cum sunt ele expuse în 
cartea Augustinus. 

N-o va citi. Dă poruncă în regat şi cere supunere absolută. Şi 
dacă ceea ce se spune în această carte e considerat de papă ca 
erezie, impietate, blasfemie sau injurie, creştinii respectivi 
trebuie să fie condamnaţi. 

Dă poruncă astfel ca bula papală să fie anunţată în tot 
regatul, să afle toţi episcopii. 

A suportat Fronda. Nu mai vrea răzmeriţe. 

Dar nu este încă stăpân. Este Soarele şi Cezar, dar 
instigatorul este Mazarin. Şi Ludovic continuă să îndure, 
fascinat şi enervat, supus, dar hotărât să arate că, în ciuda 
acestei supuneri, el este regele. 

Vrea să ajungă în fruntea armatei pe care o conduce 
Turenne, în Picardia, spre a face faţă trupelor spaniole, aflate 
sub comanda prinţului de Conde, care în fiecare clipă îl 
reneagă şi mai tare pe rege. 


Acest trădător a obţinut capitularea de la Rocroi. 

Ludovic se află acolo străbătând călare frontul unde sunt 
trupele. Războiul este tot o piesă de teatru în care trebuie să 
apară, să fie un actor care se expune, care nu tremură la 
salvele de muschetă şi nici când cad ghiulele. 

Ludovic este prezent la asediul de la Mouzon şi mai apoi la 
cel de la Sainte-Menehould. El obţine capitularea rebelilor. În 
Burgundia, ca şi în Aquitania, Bellegarde şi Bordeaux i se 
deschid larg porţile. 

Dar regatul este vlăguit. Cerşetorii sunt lepra vieţii de la ţară 
şi de la oraş. Numai la Paris sunt şaizeci de mii. Cuferele de 
bani ale regatului sunt goale, în ciuda iscusinţei ministrului 
Nicolas Fouquet. 

Ludovic este sigur că va primi împrumuturi, dacă va restabili 
ordinea în regat şi supuşii i se vor alătura. 

Şi pentru asta trebuie să fie văzut, admirat. Să fie în centrul 
atenţiei spectacolului de balet, Soarele strălucitor, tânăr, 
seducător şi maiestuos. 

Dar trebuie să ştie şi să pedepsească. 


La 21 decembrie 1653, Ludovic merge la Parlament. 

El declară cu o voce puternică că vrea să reafirme în mod 
solemn condamnarea la moarte a „Jupânului Louis de Bourbon, 
prinţ de Conde, care s-a făcut vinovat de delicte de 
lezmaiestate, fiind decăzut din numele de Bourbon, din 
calitatea de prim-prinţ de sânge şi din toate prerogativele ce-i 
reveneau prin naştere.” 

Soarele îi pârjoleşte pe cei care refuză supremaţia sa. 


Capitolul 11 


Ludovic îşi ridică braţele în faţa oglinzii. 

Spune în şoaptă versurile pe care le-a citit pe frontispiciul 
unui text ce i-a fost remis şi care evocă destinul lui Clovis şi al 
Franţei creştine. 


Pretutindeni în univers 

vedea-vom răspândindu-se gloria prinţului ce este 
asemenea lui Clovis în acest vers, 

Ludovic va săvârşi şi va rămâne în istorie, vă dau de veste. 


Face un pas într-o parte. 

Vrea să-şi vadă profilul, să-şi judece veşmintele ce le va purta 
în ziua în care va fi uns rege la Reims, duminică 7 iunie, 1654. 

Croitorii italieni, plini de zel, roiesc în jurul lui şi-l ajută să-şi 
scoată roba din pânză argintată, care-i acoperă tunica din satin 
purpuriu şi cămaşa albă. 

Mâinile croitorilor se agită cu o uşurinţă şi o rapiditate 
uimitoare. Adaugă şireturi de aur. Fac despicături în veşminte 
pentru ca episcopul, în timpul ceremoniei de la catedrală, să 
poate unge trupul regelui de şapte ori cu untdelemn sfinţit, din 
cel ce se află în sfântul vas, ce va fi purtat de o porumbiţă în 
biserica Saint-Remi din Reims, unde s-a păstrat de când a fost 
uns rege Clovis. 

Ludovic îşi lasă braţele jos. În câteva săptămâni va fi precum 
Clovis, primul rege al Franţei, „unsul Domnului”. Se gândeşte 
întruna la această clipă când se va uni cu Dumnezeu şi cu 
regatul, cu Biserica şi cu poporul. 

Se aşază. 

Croitorii îi pun pe cap toca de catifea neagră împodobită cu o 
pană albă de egretă şi înnobilată cu un şir de diamante, pe care 
o va purta înainte de a primi coroana lui Carol cel Mare şi de a 
ţine sceptrul şi mâna justiţiei. 

Dintr-o dată devine nerăbdător şi se ridică brusc. Are 
impresia că timpul stă în loc. 


lese din apartamentele sale, se linişteşte şi străbate cu un 
pas alene culoarele. Lumea se înclină în faţa lui şi se dă de-o 
parte. Intră la mama sa. Rămâne lângă ea. Ştie că-l aşteaptă, ca 
în fiecare zi, pe cardinal, care locuieşte sub acoperiş, chiar 
deasupra, de unde poate accede la apartamentele Anei de 
Austria pe o scară mai ferită. 

Când îşi imaginează aceasta, Ludovic nu se poate abţine să 
nu-i poarte pică acestui bărbat curtenitor, seducător şi puternic 
care hotărăşte tot, care şi-a adus din Italia o mulţime de 
nepoate şi nepoți pe care îi găzduieşte în aripa Lescot a 
palatului Luvru, nu departe de propriul său apartament. 

Oare câţi sunt în această familie Mazarin, despre care se 
şopteşte că s-ar fi aruncat cu lăcomie asupra regatului ca 
asupra unei comori pe care să şi-o împartă, sub cârja 
episcopală a ministrului şi cardinalului pungaş? 

Ludovic ştie că lumea continuă să-l urască pe Mazarin, chiar 
dacă nu i-o arată în faţă. La Curte se râde pe la spate şi toată 
lumea îşi bate joc de nepoatele sale, pe care vrea să le mărite. 
Una dintre ele, Anne-Marie Martinozzi, s-a căsătorit deja cu 
prinţul de Conţi, însuşi fratele lui Conde! O alta a devenit Laure 
de Mercoeur, soţia ducelui, şi, în cele din urmă, fermecătoarea 
Olympe şi Maria şi Hortense Mancini abia de au fost văzute, 
dar sunt şi ele, deşi încă extrem de tinere, în căutare de soţi cu 
titluri de nobleţe. Mai este şi nepotul, Filip Mancini, pe care 
Ludovic îl stimează. 

Ludovic îl invită în apartamentele sale, ca de altfel şi pe 
Laure, Olympe sau Anne-Marie. Se joacă cărţi, se dansează, se 
fac spectacole de teatru. Se recită versuri. 

Ludovic se ridică şi spune că va fi Apollo în noul balet Nunta 
lui Peleu cu Thetis, compusă de Lully şi scrisă de Issac 
Benserade. 

Ludovic declamă: 


Am învins pitonul ce pustia, 

cu nimic nu e mai prejos 

cumplitul şarpe pe care Infernul şi Fronda 
l-au inzestrat cu un venin primejdios! 


Revolta nu-mi va mai putea veni de hac, 
să-l ucid mi-a fost cu mult mai pe plac 
decât să alerg după Dafne şi apoi să zac. 


Este aplaudat. Nepoatele lui Mazarin sunt pe gustul său. 

Se apropie de Laure de Mercoeur. Se spune că deja aşteaptă 
un copil, dar nu s-a împlinit încă şi este poate chiar mai 
seducătoare decât sora sa Olympe. 

Ezită pe cine să aleagă. Şi de fapt de ce ar trebui să aleagă? 
Simte că ar devora femei precum cărnurile, dulciurile, fructele. 
Are impresia că nimic nu l-ar putea sătura. Vrea ca noaptea să 
aibă la îndemână în dormitorul său mai multe de-ale gurii, 
pâine, brioşe, carne, pentru a-şi putea potoli foamea în caz că l- 
ar trezi. 

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu femeile. 

El este Apollo. Strălucire, glorie şi frumuseţe. Le seduce pe 
Laure şi pe Olympe şi mama sa se îngrijorează, iar cardinalul îl 
condamnă pentru fapta sa. Un rege al Franţei nu se căsătoreşte 
cu o Mancini. 

Ludovic se încăpăţânează puţin, după care o descoperă în 
suita mamei sale pe Domnişoara de La Motte d'Argencourt, o 
tânără blondă, a cărei blândeţe pasivă îl ademeneşte. li face 
confidenţe în şoaptă la ureche şi într-o bună zi Mazarin i le 
reproduce cu un zâmbet plin de satisfacţie. Domnişoara îi 
povestea mamei sale, care mergea fuga la Eminenta Sa, pentru 
a-i spune că regele e sătul de tutela reginei şi a ministrului său 
şi că n-o va mai suporta. 

— Vedeţi Maiestate câte născoceşte lumea, spune Mazarin, 
pentru a slăbi cârmuirea regatului? 

Ludovic se îndepărtează. N-o va mai vedea pe această 
Domnişoară d' Argencourt, care va dispărea, retrasă într-o 
mănăstire. 

Un rege nu trebuie niciodată să se dezvăluie. Pentru el 
tăcerea şi tainele trebuie să fie lege. 


Capitolul 12 


În sfârşit este duminică 7 iunie 1654, ziua încoronării. 

Ludovic păşeşte fără să se grăbească în mijlocul cortegiului, 
care, din palatul episcopal, unde a petrecut noaptea, se 
îndreaptă spre catedrala din Reims. 

Priveşte în jurul său heralzii din provinciile Franţei, 
gentilomii şi, în faţa lui, mareşalul d’ Estrees, care duce sabia 
fără teacă, albastrul uniformelor, aurul din florile de crin, 
strălucirea tunicilor din zale, ce deveneau un curcubeu de 
culori pestriţe. Şi tobele, cornii, viorile, trompetele care 
ritmează acest balet, al cărui actor maiestuos este chiar el, fără 
de care nimic nu există. 

Se îndreaptă spre naos trecând printre cele două rânduri de 
gărzi elveţiene. 

Descoperă tapiseriile care îl împodobesc şi tronul acoperit de 
un baldachin din catifea brodată cu crini cusuţi cu fir de aur. 

Va îngenunchea pe scăunelul de rugăciune aflat în strană. 

În amvoane o zăreşte pe mama sa însoţită de văduva lui 
Carol I, Henrieta a Franţei, şi de fiica sa Henrieta a Angliei. 
Singur pe o bancă aşezat în faţa şirurilor de musafiri, îl vede pe 
Mazarin, strălucind, căci el organizase întreaga scenă, acest 
balet ritual care avea să dureze şase ore. 

Ludovic se aşază. Poartă pe cap coroana lui Carol cel Mare. 
Sărută spada împăratului. Episcopul îi strecoară inelul pe al 
patrulea deget al mâinii drepte. 

Apoi Ludovic se ridică, îl ascultă pe episcop cum citeşte 
textele predicilor pe care trebuie să le ţină regele. 

Frazele în latină îi răsună în cap. Are impresia că repetând 
aceste cuvinte devine un altul. Apoi spune cu o voce pe care ar 
dori-o puternică, dar nu este decât una strangulată: 

— Jur să asigur, atât cât se poate, cu sprijinul Domnului, şi 
aşa cum se cade pentru un rege în regatul său, apărarea 
fiecărui episcop şi a eparhiei ce-i este încredinţată. 

Cu mâna întinsă deasupra Evangheliilor, promite pace, 
dreptate şi milă acestui popor căruia îi este suveran. „Promit că 


acest popor creştin va putea păstra mereu, sub autoritatea 
noastră, adevărata pace a Bisericii Domnului... Jur să extermin 
de pe pământurile care sunt în jurisdicţia mea orice erezie dată 
în vileag de Biserică”. 

Ridică apoi glasul care răsună sub bolțile naosului: 

— Prin jurământ sfânt întăresc toate aceste promisiuni, 
Dumnezeu să mă ajute şi Sfintele Evanghelii. 

Este binecuvântat. Este uns de şapte ori cu untdelemnul 
sfânt din vasul sacru. Cu mâna dreaptă ia sceptrul şi cu stânga 
mâna justiţiei. 

Apoi slujba, spovedania, împărtăşania. A uitat de trecerea 
timpului, cuprins de emoția acestei ceremonii, care va face din 
el intermediarul dintre poporul al cărui suveran este şi 
Dumnezeu. 

Acesta din urmă îi va da puterea să judece şi să vindece. 

Ludovic se îndreaptă spre uşa catedralei care în sfârşit se 
deschide. 

Vede luându-şi zborul zeci de păsări, cărora li s-a dat drumul. 
Multimea adunată şi ţinută la distanţă până atunci, îl salută 
prin strigăte de bucurie, care se înteţesc atunci când îl vede pe 
rege. 

Regele se opreşte o clipă. 

Vede toate aceste chipuri îndreptate spre el, mâinile care se 
agită, strigătele „Trăiască regele!”. 

Clopotele bat cu sârg. 

Filip Mancini poartă trena mantiei regale, brodate cu flăcări 
de argint. 

Mâine va merge la biserica Saint-Remi. Poimâine va atinge 
scrofulele a sute de bolnavi adunaţi la un loc. Ii va binecuvânta 
cu semnul crucii făcut pe fruntea fiecărui bolnav şi va spune: 
„unde pune regele mâna, Dumnezeu vindecă!”. 

Va face minuni, mai presus de ceilalţi oameni, dar, asemeni 
fiecăruia dintre aceştia, se va afla în mâinile Domnului. 


Acest balet sfânt se încheie. Trebuie să plece din Reims, să 
iasă din scenă, dar începe un alt spectacol, în care are din nou 
rolul principal. 


Curtea se instalează la Sedan, dar în fiecare zi trebuie să 
călărească până la Stenay, o fortăreață stăpânită de trupele 
spaniole ale lui Conde. Căci acest trădător îşi continuă războiul, 
iar în regat lipsesc banii pentru a-l înfrunta. 

Ludovic îl ascultă pe Mazarin când îl anunţă că l-a însărcinat 
pe Nicolas Fouquet să facă faţă nevoilor regatului, căci vistieria 
era goală. Trebuia apelat la bancheri şi la „afacerile lor 
excepţionale”. El insistă: cheltuielile cresc pentru război, 
pentru vasele de luptă, galerele, artileria, fortificațiile, 
ambasadorii, gărzile elveţiene, spectacolele, baletele regelui, 
lucrările de amenajare şi înfrumusețare a Luvrului, cheltuielile 
pe mobilă şi veselă. 

Ludovic întoarce capul. N-au cum să lipsească banii. Nu este 
el regele care tocmai a fost încoronat? Mazarin şi Fouquet n-au 
decât să găsească alte resurse „excepţionale”... 

Se îndepărtează de Mazarin, se alătură trupelor şi sare în şa. 
Ştie că rezistă până la opt ore acolo, călare. I s-a întâmplat la 
Arras, când Turenne i-a înfrânt şi i-a alungat pe spaniolii lui 
Conde care asediaseră oraşul. 

La Arras victorie ca la Stenay! Ludovic merge călare, 
aclamat de soldaţi. Ghiulele cad. Sunt morţi şi răniţi. Unul 
dintre ei se apropie ţinându-şi mâna smulsă, pe care i-o arată 
regelui, glorios, fericit, spune el, că a pierdut-o în slujba 
suveranului său. 

— Să i se dăruiască, acestui soldat, zece pistoli, şopteşte 
Ludovic. 

Apoi pleacă. Regele merită sacrificii. Nu numai că este 
întruchiparea întregii seminţii ce a domnit în Franţa de la 
Clovis încoace, dar este şi alesul Domnului. 

N-a obţinut el victoria de la Arras, chiar de sfântul Ludovic, 
la 25 august? 

Nu e oare un semn? 


Îi priveşte cu dispreţ pe cei care, pentru că urmează să aibă 
loc o eclipsă de soare, susţin că ea prevesteşte sfârşitul lumii în 
1656! 

Oare Dumnezeu vrea ca domnia să fie întreruptă, când încă 


Mazarin este cel care conduce şi când trebuie să i se supună, 
aşteptând să moară ca în sfârşit să ia el hăţurile în mână? 

Dintr-o dată se întunecă, se aşterne liniştea şi se face frig. 
Eclipsa se desfăşoară aşa cum se prevăzuse. Ludovic se 
îndoieşte pentru o clipă, dar apoi se face din nou lumină, 
aproape odată cu momentul în care se încălzeşte şi păsările 
reîncep să ciripească. N-a apucat să se îngrijoreze. Se 
îndreaptă spre tinerele care îl aşteaptă pentru a-l saluta, pe 
culoarele Luvrului. 

Cine poate umbri gloria lui Apollo, a regelui Soare? 


Capitolul 13 


A împlinit şaptesprezece ani. 

Îi place să se oglindească în ochii femeilor. 

Intră în alcovul mamei sale ca să supeze. Surprinde 
conversațiile domnişoarelor de onoare, care poate că anume 
vorbesc prea tare ca să audă el ce zic ele, că este „mândru şi 
plăcut, cu aerul său superior şi orgolios, nelipsindu-i însă pe 
chip un acel ceva de o mare blândeţe şi măreție.” Fetele râd. 
Se prefac că nu l-au văzut apropiindu-se. Una dintre ele adaugă 
„are cel mai frumos păr din lume ca nuanţă şi onduleuri.” Toate 
încuviinţează, rochiile lor foşnesc uşor şi o alta spune: 

„Are picioare frumoase şi o poziţie impecabilă, e întru totul 
cel mai frumos bărbat şi cel mai bine făcut din tot regatul, şi cu 
siguranţă şi din altele.” lar o voce tremurândă, ascuţită, 
conchide: „dansează divin”. 

Fetele pleacă, pentru că va cina singur cu mama sa regina, 
dar ştie că-l aşteaptă în saloanele vecine şi se duce la ele de 
îndată ce poate. 

Acolo se află aşezate în cerc, nepoatele Eminenţei Sale, 
tinerele Mancini şi Martinozzi, cele despre care se spune 
printre curteni: 


Mancini şi Martinozzi, n-aţi uitat! 
Sunt numai bune de măritat! 


Dar nu contează. De altfel, o parte sunt deja măritate, una cu 
prinţul de Conţi, alta cu ducele de Mercoeur, dar cine ar 
îndrăzni să-l împiedice pe rege să le seducă pe Anne-Marie sau 
pe Laure, să călărească împreună în lungile vânători sau să o 
socotească picantă pe Olympe şi să o aleagă ca parteneră, la 
fiecare dans în parte. 

Le surâde astfel tuturor tinerelor, Maria Mancini, Hortense 
sora sa, care tocmai ce a sosit din Italia, de la Roma sau de la 
Modena. 

Se aşază alături de ele. Îi place freamătul trupurilor lor şi al 


mătăsurilor ce le poartă. 

Cu un gest scurt invită cele douăzeci şi patru de viori dirijate 
de Lully, florentinul, să înceapă să cânte. 

Regele se ridică. Dansează, uneori împreună cu Olympe, 
alteori de unul singur, repetând figurile din Baletul Plăcerilor şi 
Deliciilor de la Oraş şi de la Ţară. El întruchipează geniul 
dansului. Şi se spune: 


Faceţi loc pentru un semizeu ce triumfă azi, 

ce providenţă! 

Farmecele sale etalate vor fi scoase în evidenţă, 
dar să nu ne înşelăm: e bine ca cel 

ce nu se crede în ritm să fie prudent; 

vai de cel ce nu dansează ardent 

în cadență cu el. 


Ludovic nu se mai satură să danseze, să fie aplaudat, să se 
simtă privit, admirat şi respectat cu supunere. Dar acceptă şi 
faptul că Issac de Benserade a scris: 


E o poruncă: vârsta fragedă, printre lucrurile ştiute, 
este că se simte atrasă de lucrurile plăcute. 

Nu vrea decât să râdă, 

dar nu vă lăsaţi dus de val, rogu-vă, 

ocoliți dezmățul, sire - 

căci poate fi confundat cu slăbiciunea, din nefericire. 
Nu există nici cenzor, nici regent 

ce să nu fie de-ajuns de indulgent 

în faţa dorințelor unei tinereţi extreme 

ce să vă infrumuseţeze inima, fără a vă teme. 

A găsi şi-o scuză, eventual, 

pentru un amor fatal. 


Dar nici nu trebuie exagerat prea tare 
şi zburat din floare în floare, 

fără a vă opri un pic 

şi a profita, vă zic, 


de o blondă ori de o brună 
nu-i întotdeauna a bună. 


Ludovic preţui această impertinenţă, această libertate în ton 
care se îmbină cu admiraţia, respectul şi supunerea. Dar 
nimeni şi nimic nu-i vor putea interzice să treacă de la o blondă 
la o brună. 

Se reaşază în cercul de femei, lângă Olympe, care se apleacă 
spre el lăsând să i se întrevadă sânii ce încep să-i crească. O ia 
de mână, dar ea se trage înapoi. De săptămâni întregi se 
fereşte, refuzând să fie doar amantă, lăsând locul uneia sau 
alteia dintre domnişoarele de onoare. 

Ludovic nu are obiceiul să silească femeile. 

Se depărtează puţin de Olympe şi cere să fie început un 
subiect de roman. Cineva propune primele fraze, schiţează o 
poveste, o întâmplare, pe care o continuă vecina sa şi, uneori, 
una dintre tinerele care frecventează salonul Domnişoarei de 
Scudery, din strada Beauce, parohia Saint-Nicolas-des-Champs, 
care obişnuieşte să împrumute din romanele Domnişoarei de 
Scudery, fie că e vorba de Cirus cel Mare sau Clelia, şi le 
rescrie. 

E aproape de miezul nopţii. 

Regele îi spune noapte bună reginei, şi se duce în dormitorul 
său cel mare. 

Curtenii săi cei mai apropiaţi îl aşteaptă. 

Se roagă, apoi se dezbracă, vorbindu-le pe un ton familiar. 

Intră în alcov în locul cel mai retras unde se află patul şi 
scaunul găurit. Se aşază, reţinându-i pe gentilomi, ce au drept 
să-l urmeze până în această ultimă încăpere, cea mai 
întunecoasă. 

În sfârşit, un valet îi leagă scufia regelui în care îşi strânge 
părul său lung. Ludovic se culcă. În timp ce adoarme, îi aude pe 
gentilomi cum se retrag, şoptind între ei. 

Aceeaşi rumoare îl va trezi a doua zi dimineaţă, în alcov. 

Intinde mâna şi-şi ia mătăniile, face slujba pentru Sfântul 
Duh. lată-l pe Hardouin de Beaumont de Perefixe, preceptorul 
său, care vine şi începe lecţia, punându-l să studieze sfânta 


Scriptură sau istoria Franţei. 

Asta durează. I se face din nou somn. Trebuie să se scoale. 
Cei doi valeţi de peste zi şi uşierul intră în acel moment în 
alcov. 

Ludovic se aşază pe scaunul găurit şi rămâne acolo vreo 
jumătate de oră. 

Ascultă clevetelile prinților şi ale nobililor care îl aşteaptă în 
încăperea cea mare. i 

Îşi pune halatul. Se deschid uşile alcovului. Îi salută pe 
curteni. Se vorbeşte despre vânătoare, în vreme ce, stând jos, 
Ludovic se spală pe mâini, pe gură şi pe faţă. I se scoate scufia. 
Vine momentul rugăciunii. Îngenunchează în dreptul patului 
din încăperea cea mare, împreună cu preoţii săi, care îl imită. 
Uşierul veghează să fie linişte. 

Ludovic se reaşază. 

Ştie că va fi pieptănat, că i se va da lenjeria de corp, 
încălţările şi o cămaşă scurtă din olandă. 

Îi place această repetiţie zilnică a aceloraşi gesturi. 

Se va duce în cămăruţa sa din spatele anticamerei, unde face 
mişcare. Sare de pe o şa, din ce în ce mai de sus, căzând la loc 
uşor şi încercând să-şi dovedească supleţea trupului, ca mai 
apoi să exerseze mânuirea armelor, a suliţei şi a spadei. In 
sfârşit, întors în alcov, dansează. 

Este îmbrăcat. Mănâncă fructe, pâine, cărnuri. 

Şi iese apoi din încăpere. 


Vizită la domnul cardinal de Mazarin. 

Îl ascultă pe Eminenta Sa, care îl pune la curent cu treburile 
regatului, şi uneori pe câte un secretar de Stat, care vine să 
prezinte un raport despre o chestiune urgentă. 

Ludovic e foarte atent, încuviinţează. 

Michel Le Tellier, secretar de stat la Ministerul de Război, e 
îngrijorat: nu sunt bani pentru solde, spune el. Cum să mai 
continue războiul contra Spaniei? Cu o voce umilă Tellier 
solicită şi dreptul la moştenirea funcţiei sale de către cel de-al 
treilea fiu al său, Frangois-Michel. 

Ludovic îl pândeşte pe Mazarin care îi sugerează să accepte, 


iar pentru obţinerea banilor să fie impozitate actele timbrate 
necesare în notariate sau la crearea de slujbe. Ar fi o sursă 
importantă de venituri. 

Cum să nu ia în seamă propunerile cardinalului? Şi când 
anunţă semnarea unui tratat cu Republica Angliei lui Cromwell, 
acest ucigaş de regi, i se explică faptul că există o clauză 
secretă care prevede alungarea din regat a Henrietei a Franţei 
- sora lui Ludovic al XIII-lea 

— Văduva regelui Angliei şi a fiicei sale, Henrieta a Angliei, 
împreună cu fiii săi, care s-au refugiat aici, după executarea lui 
Carol I. 

Trebuie din nou să încuviinţeze, pentru că Mazarin îi 
demonstrează că este în interesul regatului şi al războiului 
contra Spaniei, care a refuzat Pacea din Westfalia, tratatele de 
la Miinster, semnate deja de şapte ani. 

O aspră şi lungă lecţie cotidiană, o nouă ucenicie despre ceea 
ce înseamnă bărbaţii şi Statele. Durează peste o oră şi jumătate 
şi se simte descătuşat când în sfârşit se încheie. 

Ludovic pleacă din apartamentul Eminenţei Sale, coboară un 
etaj, o salută pe regină şi apoi se duce lângă bătrânul Luvru, la 
hotelul Bourbon, ca să călărească, până când soseşte şi regina. 
O însoţeşte în capelă şi ascultă slujba, în genunchi, alături de 
ea. N 

Se întoarce apoi împreună cu ea. Îi place, pentru că în acest 
fel o poate vedea de mai multe ori pe zi. 

Urcă în dormitorul cel mare şi se schimbă. Sunt veşminte 
simple şi largi, cizme înalte de vânătoare sau alte haine mai 
scrobite, pentru cina de fiecare zi cu regina şi audienţele pe 
care le acordă ambasadorilor după această masă. Îi ascultă. Li 
întreabă. 

A trecut deja după-amiaza. Se grăbeşte să se plimbe pe 
malurile Senei, mergând cu calul la pas pe caldarâm, îi place să 
le răspundă celor care îl salută. 

Se întoarce după aceea la Luvru unde adesea, de mai multe 
ori pe săptămână, se ţine Consiliul pe care îl prezidează 
împreună cu regina şi Eminenţa Sa. 

Urmează teatrul. 


Se duce în sala gărzilor, unde a fost amenajată o scenă şi au 
fost aşezate nişte scaune. Se joacă o tragedie, Nicomede a lui 
Corneille, autorul Cidului, de care îşi aminteşte Ludovic. O dată 
terminată reprezentaţia, conducătorul trupei de actori se 
apropie. 

Îi propune să joace o farsă, Doctorul îndrăgostit. Ludovic 
acceptă şi, după primele replici, râsetele se dezlănţuie. Se 
aplaudă, iar regele, dând uşor din cap, îl salută pe acest actor, 
pe Moliere, care l-a distrat pe cinste. 

Ludovic se retrage însoţit de mama sa, cu care va supa. 

Dar, ca în fiecare seară, se va duce să se privească în ochii 
femeilor. 


Capitolul 14 


Ludovic ştie să seducă. Dansează. Tinerele se topesc după el 
şi îi cad în braţe. Işi bate joc de acest Isaac de Benserade, care 
i-a găsit o rimă: 


Oare cum de a ajuns un monarh atât de mare, 
un om de o asemenea destrăbălare? 


El ştie că viaţa nu înseamnă numai Plăceri şi Delicii, că 
trebuie să-i înfrunte pe parlamentarii care refuză edictele, 
impunând o taxă pe actele timbrate. 

A fost nevoit să-l asculte pe Bignon, avocatul Parlamentului 
din Paris, cum îl ameninţă pe Eminenţa Sa Mazarin, fără prea 
multe menajamente, afirmând: 

— Cel care a îndrăznit să îngăduie amestecul în sanctuarul 
justiţiei, vrând să impună un drept ruşinos şi nemaiauzit asupra 
actelor legitime şi imperios necesare siguranţei publice, este 
demn de pedeapsa capitală. 

Ludovic simte cum îl cuprinde mânia. Oare acest Parlament 
vrea să renască vremurile Frondei? 

N-are decât dispreţ pentru Bignon, care-l linguşeşte, 
încercând să-i dezbine pe el şi pe Mazarin. Îl aude spunând: 

— Franţa spera ca Maiestatea Sa să ia exemplu de la 
străbunul său, acest monarh măreț şi fără de pereche, Henric 
al IV-lea, astfel încât, într-o bună zi, să se ocupe de treburile 
Statului şi să lecuiască, prin blândeţea sa, toate relele, şi astfel 
numele său şi a sa domnie să fie în veci venerate, în întreg 
imperiul. 

Se simte umilit şi jignit de aceste apropouri, prin care i se 
aminteşte că nu guvernează încă şi îi este supus lui Mazarin. Îşi 
vor da seama că nu ştie să acţioneze de unul singur. 


Pe 13 aprilie, în timp ce vâna în pădurea Vincennes, află că 
Parlamentul s-a întrunit din nou. 
li convoacă pe căpitanii gărzilor, pentru a-i avertiza pe 


parlamentari că va prezida o judecată. 

Şi pleacă fără a se schimba de hainele de vânătoare, cu 
cizme butucănoase, cu o haină foarte strânsă pe corp şi cu o 
pălărie gri. Vrea să impună înregistrarea acestor edicte pe 
hârtie timbrată. Parlamentul trebuie să i se supună. 

Înainte de a intra în sala cea mare, se duce să se roage la 
Sainte-Chapelle, aşa cum e obiceiul, fiind urmat de marele 
maestru de ceremonii, de cancelar, de prinți şi de duci. 

Vrea ca parlamentarii să înţeleagă că regele nu mai este un 
copil, asemeni celui împotriva căruia s-au răzvrătit, ci un 
suveran, încoronat la Reims, întruchipând voia Domnului şi 
regatul. 

Îi priveşte dispreţuitor şi sever. 

Se aşază. Vorbeşte cu un glas puternic şi aspru. 

— Domnilor, toată lumea ştie că întrunirile voastre au întețit 
tulburările din Statul meu şi, mai ales, se cunoaşte câte 
nenorociri au adus după sine. Am aflat că intenţionaţi să 
continuaţi, sub pretext că aţi delibera asupra edictelor care au 
fost citite şi publicate în prezenţa mea. Am venit anume aici 
pentru a vă interzice această continuare. Vreau ca edictele să 
fie executate. Domnule preşedinte, vă interzic să mai consimţiţi 
la vreo întrunire, ori ca vreunul dintre dumneavoastră să mai 
solicite aşa ceva. 

Satisfacţia este intensă. Are impresia că sângele îi este mai 
fierbinte şi trupul mai nervos. 

Pleacă din Parlament şi intră în Luvru. 

Îşi imaginează că parlamentarii se vor opune şi că Mazarin, 
şiretul, va negocia cu ei, îi va corupe pe câţiva, poate chiar va 
retrage o parte dintre edicte. Dar vrea să-şi facă auzită vocea, 
fără să pună în discuţie privilegiile Parlamentului, să 
pedepsească aspru, dacă va fi cazul, să trimită un consilier la 
Bastilia şi să mai exileze vreo câţiva. 

Să fii rege nu înseamnă să accepţi ca supuşii să se 
răzvrătească, indiferent că este vorba de parlamentari, de 
coate goale sau de prinți. 


Şi, dacă va trebui să se bată, să se războiască, de ce n-ar 


face-o? 

Îi plac cavalcadele militare. 

Împreună cu armata ajunge în Ţările de Jos spaniole. Rămâne 
vreme de cincisprezece ore în şa. 

În Hainaut este asediat oraşul Landrecies, care e obligat să 
capituleze. Apoi sunt învinşi spaniolii la Conde-sur-Escaut, 
oraşul prinţului trădător. 

Ludovic nu se mai desparte de Turenne, căruia îi admiră 
inteligenţa şi curajul. Se felicită că a semnat acea scrisoare, cu 
patru ani mai înainte, prin care s-a făcut distincţia între 
mareşal şi răzvrătiți. 

„Vă scuz pentru tot ce aţi făcut, a încuviinţat el, vreau să uit 
tot, cu condiţia să-i părăsiţi pe loc pe cei cărora v-aţi alăturat... 
Doresc să vă văd la Curtea mea, spre a vă dovedi că n-am 
niciun fel de resentimente faţă de ceea ce aţi întreprins 
împotriva mea.” 

Atunci a învăţat că un rege trebuie să ştie să ierte, dar şi să 
îşi arate disprețul când e cazul. 

Când i se spune că trădătorul Conde, sub pretext că în vinele 
sale curge acelaşi sânge francez, le-a trimis trupelor regale 
stindardele cu flori de crin, luate de spaniolii pe care îi 
comanda, Ludovic îi răspunde: 

— E atât de rar să vezi nişte spanioli care îi bat pe francezi, 
aşa încât e păcat să le stricăm plăcerea de a avea nişte dovezi. 

Conde trebuie să înveţe şi să nu uite că un rege al Franţei nu 
se află la cheremul nimănui. 


Capitolul 15 


S-a întors victorios şi mândru din acest război, care nu se 
mai termina, împotriva Spaniei. 

În salonul de la Luvru, femeile îl înconjoară, în vreme ce se 
pregătesc să danseze. Simte un fel de beţie, provocată de 
privirile lor admirative. 

Nu trebuie să lase să se întrevadă nimic, dar Olympe 
Mancini, care este deja măritată, este tot mai seducătoare. 
Pare dispusă, acum că este deja soţia contelui de Soissons, să 
nu-i mai pese de virtutea ce-ar fi trebuit apărată. 

O descoperă şi pe tânăra aceea foarte subţire, Henrieta a 
Angliei, pe care vor să o mărite cu Monsieur. Îl atrage. Nu lasă 
privirea în jos când Ludovic o priveşte intens. 

Toate femeile sunt gata să i se dăruiască, chiar şi această 
copilă brunetă, Maria Mancini, una din nepoatele Eminenţei 
Sale, care îi înfruntă privirea, părând să facă o invitaţie. 


Ludovic se aşază la masa lui Mazarin, care, ca în fiecare 
seară, joacă cărţi. Ludovic le ia pe ale sale, măreşte miza şi, în 
câteva ore, sute de ludovici de aur şi de pistoli trec de la unul la 
altul. Datoriile unora sporesc, iar alţii scapă de ruină. 

Ludovic se ridică. Vrea să mai danseze. Simte o energie şi o 
dorinţă inepuizabile. 

Şi totuşi, de câteva luni, suferă, simte fierbinţeli ale 
membrului purulent. Să fie oare ceva moştenit de la bătrâna 
chioară, Catherine de Beauvais, cea care l-a iniţiat, sau de la 
una dintre acele femei, călărite preţ de o noapte şi uitate 
asemeni unui cal pe care-l închiriezi pentru o plimbare ori 
pentru o cursă? 

Dar depăşeşte durerea, se lasă îngrijit fără să crâcnească, 
deşi alifiile nu numai că nu îi domolesc fierbinţeala ce îi 
devorează capătul membrului, ci par că înteţesc totul. 

Nu trebuie să-i dea atenţie, trebuie să trăiască de parcă 
suferinţa nici n-ar exista! 

Dansează Baletul curtoaziei timpului, compus în întregime de 


Lully şi, purtat de viorile florentinului, uită complet de durere. 
Dansul, cântatul, călăritul, admiraţia celorlalţi, dorinţa lor, 
iubirea sunt adevăratele remedii. 


Trebuie să acţioneze deci, să plece uneori din Luvru, fără 
niciun însoțitor, să meargă la târgurile care înfloresc prin Paris 
şi să descopere mulţimea de cerşetori, de netrebnici cu sabie şi 
pălărie, de-ai zice că sunt gentilomi din înalta nobilime. 

Chipul le este răvăşit, ar trebui dat un edict care să-i 
condamne! Să fie închişi. Pângăresc regatul. Trăiesc în păcat, 
mulţi dintre copiii lor nu sunt botezați, n-au habar de religie, 
dispreţuiesc tot ce-i sfânt şi se dedau la tot felul de vicii. Atrag 
blestemul Domnului. 

Aprobă stipulaţiile din edictul care va interzice vagabondajul 
şi cerşetoria, trimiţându-i în închisorile de la Pitie, Salpetriere, 
Bicetre, Savonnerie, care vor deveni un fel de spital pentru 
cerşetorii Parisului. 

Regatul trebuie să fie în ordine şi este datoria regelui să 
vegheze ca supuşii săi să nu se răzvrătească, să nu creeze 
tulburări. 

Îşi aminteşte de tulburările îngrozitoare din timpul Frondei. 

Îşi ascultă duhovnicul care-i vorbeşte despre acea gâlceavă 
care îi învrăjbeşte pe creştini, pe cei care spun că se conduc 
după operele unui oarecare Jansenius - „condamnat de papă, 
sire, ştiţi” - şi care se încăpăţânează în erezia lor, strângându- 
se în jurul abației Port-Royal des Champs. Aceşti. Jansenişti” 
tulbură ordinea, îi critică pe iezuiţi, mult prea îngăduitori spre 
a-i băga în seamă. Ludovic este iritat. E oare nevoie de această 
gâlceavă? Îi pune întrebări părintelui Paulin, cere să i se 
citească din Scrisorile Provinciale, despre care toată lumea 
vorbeşte, ale unui oarecare Blaise Pascal, care îşi bate joc de 
iezuiţi. 

Sunt acuzaţi că acceptă totul, atâta vreme cât intenţia actului 
comis - chiar dacă este condamnat de Biserică 

— Nu este una rea. 

„Ei mulţumesc lumea permiţând nişte fapte şi respectă 
Evanghelia purificând intenţiile.” 


Pe Ludovic nu-l interesează această gâlceavă. Se teme de 
jansenişti, de miracolul prin care a fost scăpată de boală o 
nepoată de-a lui Pascal şi de admiraţia exagerată a prinților şi 
ducilor pentru acest Amauld d'Andilly care locuieşte în abația 
Port-Royal des Champs, devenită un fel de loc de pelerinaj. 

Se provoacă reciproc cu această mişcare, care-i antrenează 
pe cei ce au fost aproape nişte răzvrătiți, mai precis pe prinţul 
Conti. 

Ar trebui să acţioneze, să condamne, dar Eminenţa Sa 
tergiversează, porunceşte închiderea şcolilor create pentru 
educarea copiilor jansenişti, dar nu merge mai departe, deşi ar 
trebui să aplice foarte riguros bula pontificală, care îi 
stigmatizează pe eretici. 

Dar Eminenţa Sa este cea care guvernează preferând 
întotdeauna negocierea şi nu înfruntarea deschisă, aşa cum ar 
fi vrut să semneze un acord cu Spania, pentru că războiul costă 
prea mult, vistieria e goală, iar o înfrângere îi urmează 
întotdeauna unei victorii. Turenne este învins la Valenciennes şi 
iese învingător la Capelle, dar oare ce va fi mâine? 

Ludovic înghite această lecţie de prudenţă. 

Vine din Țările de Jos spaniole. A călărit prin teritoriile 
cucerite, fericit să se afle în fruntea trupelor armate, să 
străbată satele în care populaţia, supusă şi speriată, jură 
credinţă faţă de regele Franţei. 

Trebuie să-l asculte şi pe Nicolas Fouquet, ministrul de 
Finanţe, care, cu eleganța unui mare domn, anunţă că 
bancherii se eschivează, refuză să-l împrumute pe rege. A 
trebuit să ceară un împrumut personal membrilor Consiliului 
Superior. 

Lui Ludovic nu-i place orgoliul nemăsurat al acestui bărbat. I 
s-a spus că Nicolas Fouquet, ca de altfel şi Colbert, omul 
Eminenţei Sale, îşi iau partea lor din împrumuturile pe care le 
obţin şi din impozitele pe care le adună. Nicolas Fouquet l-a 
trimis pe fratele lui la Roma, pentru ca acest abate să cumpere 
sculpturi, tapiserii şi picturi, care vor decora reşedinţele 
ministrului de Finanţe, la Vaux, Belle-Isle, Saint-Mande. 

Dar cum să reacționeze? 


Şi Fouquet e omul lui Mazarin. 

Şi atunci mai bine să cânte, să danseze, să se bucure de 
iubire. 

Ludovic se îmbracă în haine romane, cu torsul prins într-o 
platoşă din aur şi argint, şi se încaieră, în grădinile de la Palais- 
Royal şi pe străzile Parisului, vreme de mai multe zile 
participând la cavalcadă şi la concursul inelelor, înconjurat de 
toate tinerele curtezane. 

Ca deviză ce le-a fost dată lui şi cavalerilor ce îl însoțesc şi cu 
care face echipă, a ales, Ne piu ne par, „nu există altul mai 
măreț şi nici asemănător”. 

Se pare că este exact ceea ce îi spune, în felul său, şi regina 
Christina a Suediei, fiica măreţului rege Gustav Adolf, care a 
domnit zece ani şi apoi a abdicat, sosită la Paris, la 8 
septembrie din acest an 1656. 

Ludovic este surprins. Christina părea murdară, cu mâinile ei 
dubioase, cu părul nepieptănat, cu o haină strânsă pe corp şi cu 
cizmele bărbăteşti, cu apucături de soldat, care, punându-şi 
picioarele pe fotolii, declara: 

— Pe cuvântul meu că m-aş regula în fiecare zi şi mi-ar 
plăcea de fiecare dată... 

Ludovic se face că n-aude, dar ea continuă, spunându-i că 
este „înalt, bine făcut şi frumos”, dar că este „de-o prudenţă 
care îi întrece vârsta”. Timid? întreabă ea. Nu se îndoieşte că 
este viteaz - şi zâmbeşte - „şi dacă se apucă de treburi 
serioase, cu siguranţă că este un mare domn”. 

Apoi se apleacă şi îi şopteşte: 

— În locul vostru, m-aş căsători cu femeia iubită. 


Capitolul 16 


Are nouăsprezece ani. 

Să iubească o femeie, să o ia de soţie? 

De ce ar asculta sfaturile Christinei, regina Suediei? 

Trece de la un trup la altul după bunul plac, la întâmplare, 
din obişnuinţă, după fantezia sa. 

Pe un culoar din Luvru, întâlneşte în cale o slujnică şi se 
simte tulburat şi atras de pieptul şi talia ei. N-are de făcut 
decât un simplu gest, iar ea aproape că a şi leşinat, e doar 
regele cel tânăr. Ştie asta. O ia cu blândeţe, o copleşeşte cu o 
ultimă mângâiere, cu un dar, şi apoi se îndepărtează. 

În fiecare zi îi mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a dăruit această 
viaţă plină de surprize, de emoţii, de putere şi de plăceri. 


Se aşază, în acea zi de 5 ianuarie 1657, în naosul bisericii 
iezuiţilor, din strada Saint-Antoine. 

În onoarea sa, în jurul bisericii au fost aprinse peste patru 
mii de făclii. Altarul este luminat de zeci de lumânări. Tot felul 
de maşinării ajută să ajungi până la episcopul care oficiază 
ostiile ritualice. Apoi, sub bolți, mii de voci intonează, 
acompaniate de orgile şi viorile regelui, cântările sfinte. 

Slujba este un spectacol care-l încântă. Viaţa e o scenă, în 
care el este principalul actor. 

Se întoarce. În spatele lui stau regina mamă, Eminenta Sa, 
prinții şi ducii şi, puţin mai de-o parte, fratele său, Filip, care 
trebuie să se facă iertat pentru năzbâtiile sale. Merge din bal în 
bal, cu perucă blondă, îmbrăcat în femeie, înconjurat de nobili 
tineri, care se clatină pe încălţările lor cu tocuri înalte, 
parfumaţi ca nişte târfe, miorlăindu-se ca fetele tinere şi 
tulburate. 

Ludovic se ridică, slujba s-a sfârşit. Episcopul îl urmează în 
naos, înaintând Iară grabă, spre uşile bisericii, acum deschise. 
Mulțimea adunată strigă „Trăiască regele!” 

Lui Ludovic îi place viaţa aceasta, muzica şi cântările, 
luminile, trupurile ce se închină de-o parte şi de alta a aleii. 


Le măsoară pe femeile care întârzie să-şi plece privirea. În 
micul grup al nepoatelor Eminenţei Sale, nu-şi poate lua ochii 
de la cea mai tânără, Maria Mancini, căreia până atunci nu i-a 
dat nicio atenţie, milostivind-o doar cu câteva cuvinte, atunci 
când a fost dusă în mormânt mama sa, Geronima Mancini, sora 
lui Mazarin. Cardinalul a vrut funeralii regale, douăzeci de 
căleşti care să urmeze sicriul, iar sicriul pus într-o trăsură trasă 
de şase cai. 

I-a atras întâi atenţia chipul Mariei Mancini şi apoi silueta pe 
care doar a ghicit-o, foarte fină sub vălurile de doliu şi atât de 
diferită de trupurile cu forme generoase, cu pielea lăptoasă. 
Cineva a şoptit în preajma lui că această tânără nepoată a 
Eminenţei Sale ar fi picantă şi spirituală, iar apoi a ironizat-o 
spunând că arată ca o cârciumăreasă, dar acestea sunt de 
obicei amuzante, nu-i aşa? 

Drept urmare, Ludovic i-a spus câteva vorbe micuţei brunete. 

O reîntâlneşte în lumina aurie a făcliilor şi a lumânărilor, 
care o fac mai frumoasă decât te-ai fi aşteptat. Trece mai 
departe, dar rămâne ispita, căreia nu-i cade pradă şi nu se 
întoarce. Doreşte să o revadă şi îl surprinde această senzaţie de 
regret şi de nerăbdare care îl cuprinde. 

Trebuie neapărat să o revadă. 


E iritat atunci când, la Luvru, mama sa şi mai apoi Eminenţa 
Sa evocă momentul, ce nu mai poate fi amânat prea mult, când 
va trebui să se căsătorească, ceea ce atunci când eşti regele 
Franţei, presupune o lungă negociere, pentru că este un act 
conceput în interesul regatului. 

„Dacă aş fi în locul vostru, m-aş căsători cu femeia iubită”, îi 
spusese Christina a Suediei. Dar ce valoare are sfatul unei 
regine decăzute şi fanteziste, cu maniere şi duhori de soldat, 
care la fiecare cuvânt stârneşte un scandal? E acuzată chiar că 
l-ar fi asasinat - probabil chiar cu mâna ei - pe guvernatorul din 
casa ei regală, contele Monaldeschi, care a fost găsit cu capul 
zdrobit în dormitorul ocupat de ea, la castelul Fontainebleau. 

De fapt ce înseamnă să iubeşti? 

El doreşte trupul unei femei, poate fi tulburat sau captivat de 


vorbele ei, încântat de frumuseţea ei, de eleganta ei, îmbătat de 
parfumul pielii sale, dar să iubeşti, oare ce înseamnă? 

Il ascultă pe Eminenţa Sa făcându-i portretul prinţesei 
Margareta, fiica ducesei de Savoia, sora lui Ludovic al XIII-lea. 
Pentru regatul Franţei ar putea fi o căsătorie fructuoasă, 
permiţând unificarea ținutului Savoia cu regatul. 

Ludovic nu răspunde, Eminenţa Sa insistă. 

Apoi vine rândul reginei mame să o prezinte pe infanta 
Maria-Tereza a Austriei, fiica lui Filip al IV-lea, regele Spaniei, 
fratele reginei. Ar fi căsătoria dintre cele mai grandioase 
dinastii ale lumii şi încheierea unei alianţe care ar pune capăt 
acestui război interminabil între regatul Franţei şi cel al 
Spaniei. 

Mazarin a mărturisit că l-a trimis la Madrid pe Hugues de 
Lionne, pentru a începe negocierile, dar spaniolii se eschivează. 

Atunci, de ce nu Margareta de Savoia? 

Intre timp războiul continuă. 

Se duce împotriva englezilor lui Cromwell, iar Ludovic 
sesizează la Curte rezervele granzilor. Ar fi cu putinţă o alianţă 
cu Cromwell, regicidul, ereticul, duşmanul Bisericii catolice? 

Se şuşoteşte că Ludovic ar trebui să se opună acestei politici, 
să-l oblige pe Mazarin să rupă tratatele semnate cu această 
Anglie republicană. I se vorbeşte despre Henrieta a Franţei, 
verişoara sa, exilată împreună cu mama sa şi fraţii ei la Paris. 

El ezită. Este sensibil la frumuseţea Henrietei, dar şi la 
vorbele duhovnicilor săi, care resping această alianţă engleză. 

Apoi când tocmai se pregăteşte să-l ignore pe Mazarin, 
acesta îi dezvăluie că există pretutindeni în regat grupuri care 
formează aşa numita Compagnie du Saint-Sacrement, un partid 
bigot, ai cărui membri au făcut parte din Frondă, şi că ar trebui 
să se teamă de acesta pentru că printre ei se numără prinţul de 
Conţi şi un tânăr predicator, Bossuet. Pretinde chiar că 
Monsieur, fratele regelui, ar fi fost ispitit să se alăture mişcării. 
Acest partid bigot îşi întinde tentaculele pretutindeni, de la 
Spitalul general din Paris şi până la Consiliul Suprem. 

Apoi, Colbert, devotatul ministru al lui Mazarin, aflat şi în 
anturajul lui Nicolas Fouquet, adaugă că ar mai fi habotnicii. 


Ludovic tace. Nu va contesta alianţa cu Cromwell. Nu-i place 
Nicolas Fouquet, despre care se zvoneşte că ar fi început la 
Vaux-le-Vicomte construirea unui imens castel, în stil mare, 
folosind cei mai buni arhitecţi, grădinari şi pictori, precum Le 
Vau, Le Notre şi Le Brun. Se mai spune chiar că vrea să fie 
întruchipat precum Apollo sau Hercule, asemeni unui rege! 

Şi el este cel care are pe mână Finanţele, care în fiecare 
Consiliu declară că nu mai poate asigura cheltuielile de război, 
dar care îşi ia partea lui din toate împrumuturile pe care le 
negociază, sporindu-şi patrimoniul, imaginându-şi că s-ar putea 
compara cu un suveran! 

Acest Fouquet nu este decât un om al banului, un 
parlamentar, care finanţează războiul şi se îmbogăţeşte din 
asta, fără ca să-l facă vreodată. 


Ludovic este iritat de acest bărbat elegant şi frumos, pe care 
nu-l vede la Peronne şi nici la Metz, când Curtea părăseşte 
Parisul spre a se apropia de liniile de luptă. 

Ludovic abandonează saloanele cu bucurie. Merge la 
Montmedy, oraşul care se află în mâinile spaniolilor şi pe care 
trupele lui Turenne îl asediază. 

Îi place, mai mult ca niciodată, aerul plin de mirosuri picante, 
de praf de puşcă, soldaţii care îl aclamă, care-i elogiază vitejia 
atunci când aproape în fiecare zi se lasă în bătaia focului 
duşmanului, în tranşee, în ciuda reproşurilor anturajului său 
care se teme să nu fie lovit de vreo ghiulea sau de vreun foc de 
muschetă. 

Vrea să rămână printre soldaţi, în ciuda contraatacurilor, 
asediilor şi a pierderilor pe care le provoacă la fiecare ieşire a 
lor. 

Însă Ludovic este convins că e invulnerabil, păşind în tranşee 
printre răniţi şi morţi, vreo patru mii la număr, pare-se fără să 
simtă vreo emoție. 

Nu părăseşte Montmedy decât a doua zi, după ce oraşul este 
cucerit, la 6 august 1657. 

Merge călare până la Sedan, unde ştie că se află Ana de 
Austria şi Curtea. 


Savurează trecerea de la violenţa de război la graţia politeţii 
Curţii regale. 

Este din nou îmbrăcat ca un rege în război, împopoţonat, 
noroit. Mama sa, înconjurată de femei, îl întâmpină. 

— lată o domnişoară pe care v-o prezint şi care e supărată că 
a fost rea, începe ea. Pe viitor va fi foarte cuminte. 

Ludovic îi zâmbeşte verişoarei sale, la Grande Mademoiselle, 
care a tras cu tunul din Bastilia împotriva trupelor regale, deci 
nu este decât o răzvrătită care s-a pocăit. 

— Îi cer iertare, spune Mademoiselle, ar trebui să o fac în 
genunchi. 

Ludovic face un gest spre a o împiedica. 

— Ar trebui şi eu să îngenunchez când vă aud vorbind astfel, 
spune el. 

— De fapt, din pricina nefericirii mele, datoria mi-a cerut să 
mă comport în acel fel, care i-a displăcut Maiestăţii Voastre, 
continuă Mademoiselle. O rog să uite şi să creadă că nimic nu- 
mi doresc cu mai mare patimă decât să se ivească ocazia să fac 
pentru Maiestatea Voastră la fel de multe câte am făcut 
împotriva Sa. 

El o linişteşte. Un rege trebuie să-i ierte pe cei care îi fac 
jurământ de credinţă. 

— Sunt încredinţat de ceea ce-mi spuneţi, continuă el, să nu 
mai vorbim despre trecut. 

Apoi se întoarce către gărzile de corp. 

— Nimic nu-i mai frumos decât aceste două escadroane 
albastre, spune el. O să le vedeţi, vă vor escorta. Regret că nu 
vă pot da nişte muşchetari, care stau de pază aici. 

Refuză ca ea să-l însoţească până la caleaşcă, dar mai 
zăboveşte ca să-i povestească despre bătăliile la care a luat 
deja parte. 

— Regele, bunicul vostru, nu a fost la luptă atât de tânăr, 
spune Mademoiselle. 

— Totuşi a făcut mai multe decât mine. Până acum nu m-au 
lăsat să merg atât de în faţă pe cât aş fi vrut. 

Pentru un moment tace şi apoi adaugă: 

— Pe viitor sper să merit să se vorbească despre mine. 


Capitolul 17 


Ludovic este încă în umbră. 

Dansatorii pe care i-a ales împreună cu Lully se învârtesc 
deja în toate direcţiile pe scenă, acompaniaţi de viorile regelui. 

Ludovic a refuzat ca în acest balet regal, Alcibiade, să apară 
granzii, prinții şi ducii, ba chiar şi fratele său Filip, care l-a 
acompaniat în celelalte coregrafii. 

Îl zăreşte pe fratele său, aşezat în primul rând, pudrat, cu 
părul negru, ondulat. Filip se apleacă în dreapta şi-i şopteşte 
câteva cuvinte amantului său, contele de Guiche apoi se 
întoarce spre Doamna de Choisy sau Doamna de Fiennes, două 
intrigante, care-l acoperă cu linguşeli şi-i împărtăşesc toate 
zvonurile. 

Trebuie înfruntaţi hrăpăreţii ăştia guralivi. 

Ludovic nu regretă că l-a hărțuit pe fratele său, care 
pretindea că se îndoapă în zilele de post, iar când Filip i-a 
aruncat „o farfurie în nas”, Ludovic s-a aprins, ameninţându-l 
că-l va alunga în şuturi. Filip s-a îmbufnat ca o muiere, 
închizându-se în camera sa. Regina şi Eminenţa Sa Mazarin l- 
au obligat să se împace. Dar Filip nu va mai dansa. 

Pe scenă nu trebuie să fie decât regele, ca să se ştie că el 
este în centrul regatului, chiar dacă nu poate încă să guverneze 
şi continuă să se supună cardinalului şi reginei. 

Ludovic bate din picior. Îşi pierde răbdarea. Vrea să fie văzut 
singur în mijlocul acestor dansatori profesionişti, care sunt 
plătiţi şi care, prin piruetele, tumbele şi arabescurile lor, nu fac 
decât să iasă şi mai mult în evidenţă maiestatea sa. 

Înaintează în sfârşit spre lumina marilor candelabre. 

Îi place să audă acel murmur admirativ, care încetul cu 
încetul se substituie muzicii. 

Are douăzeci de ani. 

Dansează. Vrea să fie stăpân în spectacolul de balet, aşa cum 
va stăpâni în viitor regatul. 


Dar începe să-şi pună întrebări. 


Ţăranii se revoltă în Normandia, Saintonge, Auvergne, 
Beauce, Sologne. Sunt cu miile, înarmaţi cu coase şi maiuri. 
Răsculaţii de pe Loara ameninţă cu topoare şi căngi. Toţi 
„negustorii de saboţi” din Sologne, marinarii, protestează 
împotriva cursului forţat al monedei din aramă, care şi-a 
pierdut valoarea. Jefuiesc, spun că sunt strânşi de gât, că sunt 
lipsiţi de a treia parte din veniturile lor. Se zice că le-ar fi fost 
trimise întăriri, patru mii de cavalerişti din partea lui Conde. 
Oare în acest regat nu va fi ordine niciodată? 

Ludovic ascultă predica din postul Paştelui, spusă de un 
călugăr capucin la Luvru. Are o voce tremurătoare, plină de 
indignare şi de emoție, de parcă dintr-odată predicatorul şi-ar 
da seama de acuzaţiile pe care le formulează. Totuşi continuă. 

— Este o ruşine, spune el. Poporului i-a ajuns cuțitul la os ca 
Maiestăţii Voastre să-i meargă afacerile înfloritor, întru gloria 
Maiestăţii Voastre şi sprijinul coroanei. Printre suspine şi 
lacrimi, constată că tot avutul lor ajunge pe mâini străine, care 
îşi însuşesc întregile finanţe ale Statului vostru. 

Ludovic îl observă pe Nicolas Fouquet, strălucind de 
înfumurare şi despre care se spune că transformă în cetate 
fortificată Belle-Isle, pe care tocmai a cumpărat-o. Se 
înconjoară de un cor de lăudători, precum fabulistul La 
Fontaine, comediantul Moliere şi dramaturgul Pierre Corneille. 
Primul său comis, Pellisson, pune pe picioare o afacere 
comercială care vinde regatului rival, Spania, pânze albe, 
tesute în Normandia. 

Un rege nu poate tolera să se nască o asemenea putere care 
să sporească gloria şi averea unui om ce şi-a ales ca simboluri 
heraldice veverița între labele unui leu şi care scrie sub 
tablourile cu Apollo sau Hercule, Quo non ascendant, „Până 
unde nu voi reuşi să mă înalt?” 

Poate fi aceasta deviza unui ministru de finanţe, a unui supus 
al regelui Franţei? 

Ludovic se întristează. I se şopteşte că la fel de hrăpăreţ ca 
Nicolas Fouquet este şi Colbert, care strânge averi pentru 
stăpânul său, cardinalul Mazarin. 

Ludovic nu-l scapă din ochi pe eminenta sa la Consiliu, seara 


la masa de joc sau când face conversaţie cu nepoatele acestuia. 

Ludovic se apropie. Le cunoaşte pe Olympe şi pe Laure. Dar 
îl atrage Maria Mancini. S-a făcut şi mai frumoasă. Nu mai lasă 
privirea în jos. Chipul ei cu trăsături neregulate îi zâmbeşte. 
Lui Ludovic îi place s-o asculte când vorbeşte. Recită, într-o 
italiană încântătoare, lungi pasaje din Divina Comedie, apoi 
traduce cu o voce captivantă, în care i se simte accentul, 
descoperindu-l astfel pe Dante. 1-1 povesteşte şi pe Cirus cel 
Mare, al Domnişoarei de Scudery. 

Când îşi ridică faţa spre el, este tulburat de coama bogată, de 
culoarea abanosului. Pentru prima dată parcă simte o şi mai 
mare plăcere să asculte o femeie, nu doar s-o vadă. 

Când nu este lângă el, îi lipseşte. Nu se poate împiedica să 
nu-i spună eminenţei sale: 

— Doamne, cât spirit are nepoata voastră! 

Cardinalul se preface mirat şi îi spune că are mai multe 
nepoate. 

Ludovic îi şopteşte numele, Maria. 


Nu o uită nici când călăreşte în Flandra, între dunele de nisip 
şi Dunkerque, între Calais şi Mardyck. 

Se simte plictisit. Se miră că nu mai are acea bucurie de a 
trăi, pe care a simtit-o pe alte câmpuri de luptă, când se arunca 
în fruntea gărzilor sale de corp şi a muşchetarilor sau când 
intra în oraşele cucerite de Turenne. 

În aparenţă, totuşi, totul părea că o ia iar de la capăt. 

Spaniolii capitulează la Dunkerque. Ludovic intră în oraş. 
Este întâmpinat în biserică de toţi credincioşii din oraş, cărora 
trebuie să li se adreseze. Îi pare că nu va fi niciodată în stare să 
vorbească. Capul îi este strâns ca de o coroană a suferinţei, de 
parcă spinii i-ar pătrunde în tâmple, înfigându-se în fruntea lui. 
Închide ochii. Încearcă să stea drept. Reuşeşte să pronunţe 
câteva cuvinte. Apoi simte că se sufocă. li este greață. Nu-i 
răspunde lui Turenne care îl anunţă că Dunkerque, conform 
tratatelor de alianţă, va fi predat englezilor. 

O deceptie în plus. 

Simte că o să se prăbuşească şi că febra îl va dobori. Trebuie 


totuşi să anunţe schimbarea, să călărească sub acest soare 
plumburiu, pe o ceaţă dezgustătoare, care duhneşte a mocirlă 
şi a hoit intrat în putrefacție. Se apleacă spre grumazul calului 
său. Se clatină, căldura îl doboară. Simte că îi pocneşte capul 
din cauza migrenei. Ghiceşte că i se pun întrebări, că lumea se 
îngrijorează. Se îndreaptă în şa, tăgăduieşte totul, trage 
hăţurile calului în momentul în care ar trebui să se scufunde în 
mlaştină, în apa aceea cenuşie, care îi ajunge până la pieptul 
calului. 

Soseşte în sfârşit la Mardyck. Ludovic nu mai reuşeşte să se 
ţină drept şi se întinde pe cal. Nu vrea să-şi piardă cunoştinţa. 
Este regele Franţei. Dar un văl negru îi înfăşoară capul. Nu mai 
aude decât nişte bătăi rapide, care îi taie respiraţia, îi ard 
inima, în vreme ce trupul său febril este cuprins de sudori reci. 


Cât timp să fi trecut oare? 

Deschide ochii. Vede nişte bărbaţi în negru, cu nişte bonete 
pătrăţoase pe cap, medicii aplecaţi asupra lui. 

I se şopteşte că este la Calais, unde a fost transportat, că are 
febră foarte mare, că i s-au pus lipitori, că i-au fost 
administrate purgative şi că vor trebui s-o ia de la capăt. Il 
recunoaşte pe doctorul mamei sale, Guenaut, şi pe al său, 
Vallot. Devine subiectul conversaţiei lor în şoaptă. I se dau din 
nou purgative şi i se pun lipitori. Varsă. Urinează. Are impresia 
că trupul i-a fost aruncat pe un rug. Flăcările îi devorează 
pielea, îi ard capul şi stomacul. 

Distinge nişte băşici, nişte plăgi roşii pe antebraţ, pe pulpe, 
pe coapse. 

Nu se poate abţine să nu se schimonosească şi să nu-i scape 
nişte fraze. Delirează. Are convulsii şi apoi cade din nou 
epuizat. 

Îi aude pe doctori care spun că i-au dat purgative de 
douăzeci şi două de ori şi că i s-au pus de vreo zece ori lipitori. 
Este victima, spun ei, a unei febre cu erupție şi s-ar putea să 
moară. 

Vede cum se apropie preotul cu împărtăşania de moarte 
şoptind rugăciunile pentru cei intraţi deja în agonie. Il aude 


când îi spune că lumea se roagă în toate bisericile din regat şi 
că cele din Paris sunt pline de supuşi ai regelui care speră 
graţia divină. 

El rămâne calm. Dacă aşa vrea Dumnezeu, să-i ia viaţa. Se 
uită în jurul său. Niciun prinţ, niciun duce în încăpere, toţi au 
fugit de la căpătâiul său, poate de teama bolii sau pentru că şi-l 
imaginează condamnat şi trebuie să-i facă deja curte lui 
Monsieur, fratelui regelui, pe care fiecare puseu de febră al 
fratelui mai mare îl apropie şi mai mult de tron. 

Ludovic ridică mâna, îi cere Eminenţei Sale să se apropie. 
Mazarin se aşază lângă capul patului şi se apleacă. 

— Sunteţi un bărbat ferm şi cel mai bun prieten pe care îl 
am, şopteşte Ludovic. De aceea vă rog să mă anunţaţi când voi 
ajunge la capăt. 

Se simte liniştit când Mazarin îi strânge pumnul şi îi 
răspunde că va trăi. 

Medicii se apropie şi îi arată un pahar în care au amestecat 
antimoniu, un ceai de plante purgativ şi vin vomitiv. Bea uşor, 
sprijinindu-se în coate. 


Varsă în mai multe rânduri, sacadat, şi, din această pricină, 
în gură şi pe buze îi rămâne un gust amar. 

Medicii se apleacă, îi examinează vărsătura „de consistenţă 
apoasă, verzuie şi un pic galbenă”, spun ei. 

O zăreşte pe mama sa, care îi dă la o parte pe doctori şi 
întinde mâna ca să-l mângâie pe frunte. Îi şopteşte că va 
învinge boala, căci de vreme ce a vărsat, e salvat, pentru că va 
da afară toate umorile. Ludovic tuşeşte. Varsă iar, „fiere 
galbenă, ca mierea, mucozităţi maronii, putrede”. 

Simte ca şi cum întreg trupul i-ar fi fost bătut şi frânt şi că nu 
va mai fi în stare să se ridice, să meargă, să danseze. 

I se spune în şoaptă că de cincisprezece zile a căzut la pat, 
dar că nu mai este în pericol de moarte. 

I se pun lipitori, i se administrează iar purgative, dar poate 
să ţină ochii deschişi, ca şi cum coroana aceea a durerii şi-ar 
mai fi dat drumul puţin. Le poate pune întrebări lui La Porte şi 
lui Dubois, principalii săi valeţi, care nu l-au părăsit nicio clipă. 


Se grăbesc să-i spună tot, asemeni linguşitorilor care s-au 
adunat în jurul lui Monsieur. Intrigantele, Doamna de Choisy şi 
Doamna de Fiennes, s-au bucurat de moartea anunţată a 
regelui, dându-se deja drept favoritele viitorului suveran, 
regele Filip. Au sperat decesul regelui, bântuind prin jurul 
încăperii sale. Doamna de Fiennes a fost chiar surprinsă la uşă, 
trăgând cu urechea, încercând să afle ce se întâmpla înăuntru. 

Ludovic închide ochii, dar nu o mai face din oboseală, sau din 
pricina bolii, care l-ar îndemna să se închidă în sine, ci din 
dorinţa de a se concentra, de a trage concluzia că regele n-are 
decât rivali şi că trebuie să nu aibă încredere în nimeni, nici 
măcar în fratele său, acest Filip, cu bucle negre, cu ochii 
fardaţi, pudrat şi parfumat, cu apucături de femeie, dar a cărui 
ambiţie şi invidie cu siguranţă că îl macină, iar anturajul, 
amanţii şi amantele îl îmbată cu complimentele lor, cu propriile 
lor ambiţii. 

Nu-i va uita pe aceşti lupi şi pe aceste lupoaice mereu la 
pândă, şi nici pe această Maria Mancini, despre care i s-a spus 
că „s-a omorât plângând”, rugându-se pentru însănătoşirea 
suveranului său, rămânând singură, în vreme ce toate celelalte 
au fugit la Compiegne, spre a-l curta pe Filip, pe Monsieur, pe 
fratele regelui. 

Nu va uita. 

Poţi muri la douăzeci de ani, chiar dacă eşti regele Franţei. 
Dar Dumnezeu a vrut ca el să supravieţuiască. Poate că această 
boală, această aripă a morţii care l-a atins, n-a fost decât o 
lecţie pentru a-l învăţa că singurătatea este soarta regilor şi că 
războiul împotriva spaniolilor ar trebui să înceteze, că a venit 
timpul să facă pace. 


Ludovic se ridică. Merge. I-au revenit puterile. Îi pare chiar 
că este mai robust şi că poate citi în sufletul celorlalţi. 

Se întâlneşte cu fratele lui şi-l priveşte cu ironie. 

— Dacă ar fi trebuit să ajungeţi rege, aţi fi fost destul de 
jenat, îi spuse el. 

Înşiră numele Doamnei de Choisy, al Doamnei de Fiennes, al 
contelui de Guiche. Amante, favorite şi amant: oare cine ar fi 


putut să devină apropiatul viitorului rege? 

Îl lasă pe Filip să strige cu disperare că el nu şi-a dorit 
niciodată moartea regelui. 

— Cred şi eu, spune Ludovic. 

Se îndepărtează. Vrea să o revadă pe Maria Mancini, care a 
plâns şi s-a rugat atunci când nu mai era decât un oma cărui 
moarte era aşteptată şi sperată. 


Capitolul 18 


Trăieşte. 

Ludovic n-a simţit niciodată o asemenea bucurie, de a merge 
călare alături de o femeie, această Maria Mancini, o iscusită 
călăreaţă, care galopează alături de el, în vreme ce caleştile 
merg ceva mai încet, pe drumurile din Burgundia, în călătoria 
lor spre Lyon, cu întreaga Curte, spre a le întâlni pe prinţesa 
Margareta de Savoia şi pe mama sa, pentru a încheia, poate, o 
căsătorie, între regele Franţei şi prinţesă. 

Râde. E felul lui de a-i răspunde Mariei Mancini care se arată 
pentru câteva clipe geloasă, după care iese iar la iveală 
inteligenţa ei sclipitoare. 

Seara, Ludovic este şăgalnic. O enervează pe regina mamă. 
Pentru el totul nu este decât plăcere şi bucurie. Ca şi cum după 
boală şi moartea pe lângă care a trecut, ar vrea să se bucure de 
fiecare clipă. 

— Nu este oare adevărat, spune el, că cei de la casa regală a 
Austriei nu erau decât conți de Habsburg, când noi eram deja 
regi ai Franţei? 

Mama sa, Ana de Austria, sora regelui Spaniei, Filip al IV-lea, 
îi apără pe Carol Quintul şi pe habsburgi, deoarece preferă o 
căsătorie spaniolă, cu infanta Maria-lereza, nepoata sa, uneia 
cu casa de Savoia. 

— Dacă ar fi să ne certăm, regele Spaniei şi cu mine, l-aş 
determina să se dea bătut, replică Ludovic. Ce m-aş bucura, 
dacă ar vrea să se bată cu mine, ca să încheiem acest război, 
doar între noi doi! Dar n-o să fie în stare să o facă! Cei din 
seminţia lui nu se bat niciodată. Carol Quintul n-a vrut să o facă 
împotriva lui Francisc I, deşi l-a provocat stăruitor. 

— Aceste vorbe nu îmi plac, răspunde mama sa. 

Ludovic face o plecăciune batjocoritor. 


O altă viaţă. Oare să se însoare cu prinţesa Margareta de 
Savoia şi să continue să petreacă ore întregi în compania 
Mariei Mancini? De ce nu? 


Ea totuşi se sfieşte de fiecare dată când o atinge în treacăt, 
dar el îi îndrăgeşte tot mai mult vocea, spiritul. 

Dansează cu ea, în acele încăperi întunecoase ale primăriei 
din Lyon. Ea cântă, povesteşte. Dă vieţii culori pe care Ludovic 
nici nu le bănuia. 

Îl ascultă distrat pe Mazarin, care îi vorbeşte despre 
alegerile noului împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune 
Germană, Leopold I, şi despre constituirea ligii Rinului, 
compusă din prinți favorabili Franţei. Căci trebuie, continuă 
Mazarin, ţinut cont de schimbările care se petrec. Cromwell 
tocmai a murit. Oare care este viitorul Angliei? Ar trebui 
încheiată pacea cu Spania şi pentru aceasta, căsătoria cu 
infanta Maria-Tereza... 

— Margareta de Savoia sau Maria-Tereza a Spaniei, şopteşte 
Ludovic. 

Are douăzeci de ani. Are chef să se căsătorească. 


Merge călare ca să iasă în întâmpinarea cortegiului ducesei 
şi prinţesei de Savoia, care se îndreaptă spre Lyon. Vede mai 
întâi catârii încărcaţi cu bagaje, apoi gărzile cu căşti negre cu 
auriu, care înconjoară caleaşca ducesei de Savoia şi a fiicei 
sale. 

Vrea să o vadă. Caleaşca se opreşte. O măsoară din cap până 
în picioare pe prinţesă, se aşază lângă ea în caleaşcă, 
străbătând astfel drumul până la Lyon. 

— E mică, i se destăinuieşte în aceeaşi seară Anei de Austria. 
Dar are talia cea mai groasă din lume. Seamănă foarte bine cu 
portretele sale. Are un ten puţin creol, dar îi vine bine. Are ochi 
frumoşi, îmi place şi mi se pare pe gustul meu. 

De ce nu Margareta de Savoia ca soţie? 

Dansează cu ea, în timpul marelui bal, dat în onoarea sa. 
Apoi se întâlneşte cu Maria Mancini. Sunt găzduiţi de-o parte şi 
de cealaltă a pieţei Bellecour. El în somptuosul palat al 
bancherului italian Mascarani. Se întâlnesc acolo, apoi merg 
agale unul lângă celălalt, o parte din noapte, străbătând de la 
un cap la altul piaţa plină de polei. 

— Nu vă cuprinde ruşinea că se încearcă să vi se dea o soţie 


atât de urâtă? întreabă Maria Mancini. 

Ea alunecă şi se agaţă de braţul lui. El e emoţionat şi 
zâmbeşte. Maria se îndepărtează, se opreşte. Pe această lună 
plină de decembrie, cu gulerul de blană care îi ascunde pe 
jumătate chipul Mariei, Ludovic nu vede decât ochii strălucitori 
şi buclele negre, care cad pe umerii tinerii femei. 

— Slută, continuă Maria, şi cocoşată. 

Insistă, repetă cuvântul. Să fie el oare singurul, se miră ea, 
tocmai el regele Franţei, viitorul soţ, care să nu-şi dea seama 
de diformităţile prinţesei de Savoia? 

E ispitit să-i împărtăşească Mariei Mancini ceea ce tocmai 
aflase. Că a sosit la Lyon, deghizat în cerşetor, un trimis al 
regelui Spaniei, secretarul de Stat al Afacerilor Externe, 
Antonio Pimentel. L-a recunoscut Colbert. S-a întâlnit cu 
Eminenţa Sa, Mazarin. A venit să propună în numele 
suveranului său, Filip al IV-lea, un tratat de pace între Franţa şi 
Spania, după mai mult de două decenii de război, oferindu-i 
regelui Franţei mâna infantei Spaniei, Maria-Tereza, nepoata 
Anei de Austria. 

Dar Ludovic se desparte de Maria Mancini, fără să mai 
adauge că iar dispun alţii de viitorul său. 

Il irită această idee. 

Dimineaţă, merge la Margareta de Savoia, dar i se interzice 
să intre în acele încăperi întunecoase, unde este găzduită 
prinţesa. Îl bântuie vorbele Mariei Mancini, „slută şi cocoşată”. 
Îi dă de-o parte pe servitori şi o zăreşte pe Margareta de Savoia 
în neglijeu. Îi vede diformitatea. Face o plecăciune şi iese. 

Îi poartă pică lui Mazarin şi reginei mame. Se comportă cu el 
de parcă n-ar fi regele Franţei. 

Nu se va căsători cu această savoiardă. Cât despre infanta 
Spaniei... De ce nu Maria Mancini? 


Se joacă puţin cu ideea în sine. Nu-i el regele Franţei, 
stăpânul? 

Traversează piaţa Bellecour. Aude vocea Mariei Mancini. Ea 
cântă, se îndreaptă spre el de îndată ce îl zăreşte. li place 
zâmbetul ei. li îndrăgeşte entuziasmul. 


O ia cu el. Vor alerga în galop toată dimineaţa. Uneori ea o ia 
înainte şi el nu se mai satură să-i admire silueta înveşmântată 
într-o haină de catifea neagră, strânsă pe corp şi împodobită cu 
blană, cu penele de la pălăriuţa ei căzându-i până pe umeri. 
Este veselă şi rebelă. 

De ce nu Maria Mancini? 

Îşi imaginează argumentele Anei de Austria. Ştie că mama sa 
întotdeauna a fost în favoarea căsătoriei spaniole. În ceea ce-l 
priveşte pe Mazarin, cum să-i afle reacţia? Este un bărbat care 
ştie să cedeze, să se eschiveze, în caz că cineva i se opune. 

Ludovic îşi aminteşte de Frondă. 

Află că Mazarin deja le-a concediat pe savoiarde, copleşindu- 
le cu cadouri şi promisiuni. Deci, cardinalul, cum de altfel a mai 
lăsat să se înţeleagă, a ales pacea cu Spania. Căsătoria 
savoiardă nu a fost decât o momeală, pentru a-i atrage pe 
spanioli. Dar pe mine vor să mă căsătorească. Pe mine, regele. 


Are douăzeci de ani. 

O vede îndreptându-se spre el, în sala de bal, pe Maria 
Mancini, mândră şi frumoasă, strălucitoare, purtând panglici şi 
smaralde. Această apariţie îl încântă şi îl ameţeşte. 

Ce contează gândurile şi manevrele reginei mame şi ale lui 
Mazarin? El este rege şi, în seara asta, această tânără care îi 
zâmbeşte îl copleşeşte. 

Se îndreaptă spre ea. Nu se mai gândeşte decât la ea. 

— Regina mea, şopteşte el, acest veşmânt vă vine de minune. 


Capitolul 19 


Nu se mai desparte de Maria Mancini. 

Dansează, călăreşte, râde cu ea. Nu se mai satură să o 
asculte. Oare asta înseamnă să iubeşti? 

Şi vor să-l lipsească de ea? 

Refuză să se supună Anei de Austria. Mama lui ridică tonul. 
El bate din picior. Sunt rege. Ea plânge, se aprinde. Ar vrea să 
strige e viața mea şi să repete nu sunt eu regele? Dar nu 
îndrăzneşte. Ar trebui să-i întoarcă spatele şi să-i spună că de 
acum înainte este unicul stăpân al deciziilor sale. Dar mama sa 
plânge. Şi simte că o să plângă şi el. 

Se lasă dus, departe de suită, de doamnele de onoare, care 
asistă la scenă. A rămas singur cu mama sa într-una dintre băi. 
Ea îi repetă că însurătoarea cu infanta Maria-lereza este 
singura demnă de el şi singura care va permite să se instaureze 
pacea între cele două monarhii catolice, spre binele 
amândurora şi pentru pacea în lume. 

Ludovic, Regele Foarte Creştin, ar putea să uite jurămintele 
de când a fost încoronat la Reims? Ştie el că întreg regatul 
speră la această căsătorie, despre care se spune că „va pune 
capăt războiului, iar infanta Spaniei va fi o regină a păcii”? 

Oare el Ludovic poate să nu ia în seamă dorinţele supuşilor şi 
ale Sfintei Biserici? 

A primit azi dimineaţă o scrisoare de la un tânăr predicator, 
Bossuet. El îi scrie: „Doamnă, victoriile măritului nostru rege 
fac coroana şi mai strălucitoare şi, dincolo de aceste victorii, în 
întreaga Franţă nu se mai vorbeşte decât de ardoarea creştină 
cu care Maiestatea Voastră se străduieşte ca pacea să se 
pogoare pe pământ.” 

Aceasta este miza, spune ea. 

Se simte strivit sub o imensă greutate care îl sufocă. 


Încearcă să o uite pe Maria Mancini. Pare să-l preocupe 
această ceartă voalată, de-a dreptul ură, despre care întreaga 
Curte vorbeşte pe la colţuri, personajele care se înfruntă fiind 


ministrul Nicolas Fouquet rămas singur stăpân peste Finanţe, 
după moartea ministrului adjunct Abel Servien, şi Colbert, omul 
lui Mazarin. 

„E o chestiune publică şi cunoscută de toată lumea, repetă 
Colbert, faptul că ministrul s-a căpătuit şi i-a căpătuit şi pe alţii, 
şi nu doar pe fraţii săi, rudele şi prietenii vechi ori comisii care 
l-au abordat, dar şi pe toate persoanele influente din regat care 
au vrut să-l cucerească fie spre a se păstra în funcţie, fie spre a 
ajunge şi mai sus.” 

Ludovic ascultă. I se spune că Fouquet organizează nişte 
recepții fastuoase în castelul său Vaux-le-Vicomte, ale cărui 
lucrări tocmai se terminaseră. Moliere dă acolo spectacole de 
comedie. El, care a fost primit la palatul Petit-Bourbon 
împreună cu trupa sa şi care tocmai a interpretat la Curte o 
piesă foarte amuzantă, Prețioasele ridicole, nu a rezistat ispitei 
puterii lui Nicolas Fouquet. E lăudată mărinimia ministrului, 
frumuseţea grădinilor sale, splendoarea unei fântâni care îl 
întruchipează pe Neptun. 

Ludovic o uită pentru câteva clipe pe Maria Mancini şi brusc, 
se aprinde şi se întreabă cum poate fi el stăpânul dacă îngăduie 
să i se impună o soţie pe care n-o vrea? 

El apără suveranitatea şi libertatea regelui, refuzând cu 
încăpățânare căsătoria spaniolă. 

Îi ţine piept lui Mazarin. Nu lasă privirea în jos. Îi spune că e 
dispus să se lipsească de serviciile lui, căci poate, şi trebuie, să 
guverneze după pofta sa, nu după cea a prim-ministrului - şi, 
adaugă el în şoaptă, chiar dacă i-a fost devotat regatului şi şi-a 
servit cum se cuvine suveranul. 

Mazarin anunţă cu o voce calmă că tratativele cu Spania sunt 
pe cale să reuşească. S-a semnat între cele două armate un 
armistițiu care a fost respectat. 

Oare nu este în interesul regatului? 

Preliminariile tratatului sunt pe cale de-a fi redactate. 
Regatul Franţei va câştiga numeroase oraşe din Flandra. 
Alsacia, Franche-Comte şi chiar şi Lorena, deşi nu sunt 
cucerite, sunt dominate şi se vor coace asemeni unor fructe 
care vor cădea neîndoios în mâinile francezilor. 


Oare nu aşa se măsoară gloria unui rege? 

Mazarin tace îndelung, şi apoi adaugă că s-a prevăzut 
căsătoria regelui cu infanta Spaniei, Maria-Tereza, în schimbul 
unei plăţi către Maiestatea Sa Foarte Creştină, regele Franţei, 
a cinci sute de mii de scuzi de aur, infanta renunțând la orice 
drepturi de succesiune la tron după regele Spaniei, Filip al IV- 
lea. 

— Şi dacă Spania nu poate plăti „suma”... şopti Mazarin, 
infanta, odată ajunsă regină a Franţei, va moşteni. 

Apoi preciză că tratativele vor continua la frontieră, între 
cele două regate, în insula Faisans, în mijlocul fluviului 
Bidassoa. Acolo va trebui să-l întâlnească pe prim-ministrul, 
Luis de Haro, pentru a încheia şi a semna tratatul care va pune 
capăt războiului început, după cum ştie prea bine Ludovic, în 
1635. Şi Prinţul Conde va trebui să-şi recunoască greşelile şi 
să-l implore pe rege să le uite. 

Astfel se vor stinge şi ultimele scântei ale Frondei, iar regele 
Franţei va fi recunoscut drept Ludovic cel Mare. 

Curtea, adaugă Mazarin, va trebui să părăsească Parisul 
pentru a ajunge la Bordeaux, la Toulouse şi la frontiera 
spaniolă, în luna august. Regele va vizita astfel provinciile din 
sud, însoţit de regină şi va putea semna tratatul şi... 

Urmează o tăcere a lui Mazarin, care spune apoi cu jumătate 
de glas: 

— ... contractul de căsătorie. 

Ludovic nu vrea să se supună. Continuă să se vadă cu Maria 
Mancini. Ea este libertatea lui. I se pare imposibil să trăiască 
departe de ea şi, totuşi, află că Mazarin decide să-şi 
îndepărteze nepoatele de la Curte. Maria pleacă însoţită de 
surorile sale, Hortense şi Marianne. Pleacă la Fontainebleau, 
apoi la La Rochelle unde este guvernator Mazarin. 

Ce-i de făcut? 

Ludovic intră la mama lui şi-o trage de-o parte. 

Aude din nou care-i sunt îndatoririle de rege. El o imploră să 
înţeleagă. Dar îl cuprinde disperarea. Se teme că nu-i va 
rezista. 

Vrea să o vadă pe Maria înainte de a pleca. Plânge. Are 


impresia din nou că trece pe lângă moarte, ca atunci când a 
fost bolnav. I se pare că nu are destulă putere ca să-şi impună 
voinţa. Vrea în acelaşi timp să fie un rege mare care să aducă 
teritorii şi pace în regat. 

O apucă de mâini pe Maria Mancini şi o strânge tare. 

Ea nu plânge, dar îşi muşcă buzele. Şopteşte: 

— Plângeţi şi sunteţi stăpânul. Sunteţi rege şi eu plec! 

El încă se zbate. Îi scrie Mariei scrisoare după scrisoare, ea 
răspunzându-i prin lungi misive. El nu vrea să renunţe. 

Dar Mazarin este deja în insula de pe Bidassoa. Şi el scrie. 

„Vă conjur să vă străduiţi să vă stăpâniţi pasiunile, repetă 
Mazarin. Dumnezeu i-a pus pe regi ca să vegheze la binele, 
siguranţa şi odihna supuşilor săi, nu ca să sacrifice acest bine 
pasiunilor personale.” 

Căci dacă o fac, Providența divină îi părăseşte şi îi 
pedepseşte. 

„Istoria este plină de revoluţii şi de deznădejde, pe care regii, 
uitându-şi îndatoririle şi jurămintele lor, le-au atras asupra 
propriei lor persoane, dar şi asupra Statelor lor.” 

Încetul cu încetul cedează. Continuă să-i scrie Mariei, în 
acelaşi timp fiindu-i transmise scrisorile pe care ea i le 
adresează. Dar trebuie să părăsească Parisul, împreună cu 
regina mamă, la sfârşitul lui august. Nu vrea să recunoască că 
e deja învins, că a renunţat. Cere să fie lăsat să o vadă pe 
Maria. 

În sfârşit, Ana de Austria cedează şi el se duce într-un suflet 
spre locul de întâlnire la Saint-Jean-d'Angely. 

Când caleştile surorilor Mancini apar, el se apropie, o ia de-o 
parte pe Maria şi îi strânge mâinile. Are un sentiment ciudat că 
scapă de tristeţe, dar că se înfundă tot mai tare, căci ştie că va 
merge mai departe la Bordeaux, Toulouse şi Bidassoa, că va 
semna acel tratat, contractul de căsătorie, şi are impresia că şi 
Maria ştie, că nu-şi mai face niciun fel de iluzii, pentru că şi ea 
s-a lăsat pradă voinţei unchiului său. 

Ea vorbeşte puţin. Merg alături atingându-şi uşor mâinile şi 
umerii. Guvernanta Mariei Mancini, Doamna de Venelle, care 
spionează pentru cardinal, nu-i scapă din ochi. Şi Olympe, una 


dintre nepoatele Eminenţei Sale, devenită contesă de Soissons, 
şi care se dăruise deja regelui, este şi ea acolo, parcă vrând să 
dea de ştire că e gata, fără ambiţii matrimoniale, să se 
dăruiască din nou lui Ludovic, când în sfârşit acesta va fi 
renunţat la Maria. 

S-a întâmplat. 

I se citesc admonestările lui Mazarin. 

„Aţi reînceput să-i scrieţi în fiecare zi, nu scrisori, ci volume 
întregi, dându-i socoteală de cele mai mărunte lucruri ce se 
petrec, îl mustră Mazarin. Folosiţi toate căile cu putinţă, spre a 
vă clădi pasiunea, deşi sunteţi în ajun de a vă căsători...” 

Trebuie citită şi această scrisoare, care lui Ludovic i se pare 
că-l mânjeşte. Mazarin îşi zdrobeşte nepoata. 

„Are o ambiţie nemăsurată, mereu se pune de-a curmezişul şi 
e pătimaşă, dispreţuieşte pe toată lumea, se comportă fără nici 
cea mai mică reţinere şi nu se dă în lături de la excentricităţi. 
Ştiţi la fel de bine ca şi mine că are o mie de defecte şi nicio 
calitate care s-o facă demnă de onoarea de a o trata cu 
bunăvoința voastră.” 

Ludovic aruncă scrisoarea ca mai apoi s-o ridice din nou. 

„Spuneţi-mi, continuă Mazarin, ce rol pretinde să joace după 
ce vă veţi căsători? Şi-a uitat într-atât îndatorirea, încât să 
creadă că aş putea fi atât de necinstit sau de-a dreptul infam, 
încât să mi se pară firesc să facă o meserie care ar dezonora- 
0?” 

Ludovic se înfierbântă. Să înceteze Eminenţa Sa cu atacurile, 
ţipă el. 

Dar misiva lui Mazarin conţine şi scrisoarea de demisie a 
cardinalului şi articolele tratatului şi contractului de căsătorie. 

Ludovic înclină capul pentru o clipă, apoi, cu buzele strânse, 
îl ridică la loc. 

Cei douăzeci de ani ai săi au trecut. Moartea şi iubirea îi par 
undeva departe. Să vină vremurile puterii şi gloriei. 


Capitolul 20 


Vrea să fie, va fi, este Ludovic cel Mare. 

Vrea să se ştie că nu va mai accepta decât ca toată lumea săi 
se supună. 

Vede îndreptându-se spre el, în sala cea mare a primăriei din 
Toulouse, un bărbat semeţ, îmbrăcat în negru, care păşeşte 
încet, parcă regretând şi ezitând, iar mai apoi îngenunchează. 

Este pastorul Eustache, reprezentantul Bisericilor reformate, 
ai căror delegaţi se reunesc în sinod aici la Toulouse. Pastorul 
ar fi vrut să îi ţină o predică Regelui Foarte Creştin, acolo, în 
picioare, faţă în faţă, ca şi cum n-ar fi sau n-ar trebui să fie mai 
întâi de toate un supus absolut. În cele din urmă a trebuit să 
accepte să îngenuncheze în faţa regelui. 

Ludovic nu-l priveşte. Nu vrea să-l asculte atunci când 
pastorul grăieşte cu o voce sufocată de umilinţă şi de ciudă. 

Acest pastor nu e decât un supus eretic. 

Îşi termină predica. 

— Vă voi menţine în edictele mele, spune Ludovic cu o voce 
dispreţuitoare. 

Trebuie ca aceşti „calvinişti”, aceşti „urât-mirositori ai 
credinţei” să ştie că nu există loc în regat decât pentru cei 
supuşi. 

Trebuie s-o afle cu toţii. Indiferent că se cheamă protestanți, 
jansenişti sau habotnici, adunaţi în La Compagnie du Saint- 
Sacrement. 

Ludovic le va spune reprezentanţilor Bisericii din regat că 
trebuie nimiciţi janseniştii, trei motive obligându-l să o facă, 
„conştiinţa, onoarea şi binele regatului”. 

Şi să se termine cu întrunirile sub paravanul pietăţii şi al 
credinţei. 

„Unitate, concordie, supunere”: acestea sunt principiile 
regatului Franţei. 

Va putea ierta, dar va trebui mai întâi să i se ceară aceasta. 


Îl ascultă pe prinţul de Conde, venit la Aix-en-Provence, unde 


se află Curtea, în acea zi de 25 ianuarie 1660. 

Conform termenilor tratatului supranumit al Pirineilor, 
semnat între Spania şi regatul Franţei, trădarea lui Conde şi 
păcatele sale sunt şterse, dar trebuie să îngenuncheze în faţa 
regelui, în prezenţa Curţii, şi să se căineze. 

După o lungă tăcere, Ludovic îl pofteşte cu un gest scurt pe 
Conde să se ridice. 

— Stimate Văr, spune Ludovic, aţi adus şi mari servicii 
coroanei mele astfel încât nu-mi pot aminti de un rău care să 
nu vă fi dăunat decât dumneavoastră. 

Apoi îi întoarce spatele lui Conde. 


S-a terminat odată pentru totdeauna cu frondele. 

În vreme ce Curtea se pregăteşte să plece de la Aix ca să-şi 
continue periplul în provinciile din sud, spre a arăta că regele 
face ordine de la Bordeaux la Montpellier, de la Auch la 
Beaucaire, de la Toulouse la Marsilia, soseşte un mesaj de la 
Blois care anunţă că Gaston d'Orleans, unchiul regelui, fratele 
lui Ludovic al XIII-lea, şi el participant la Frondă, tocmai a 
murit. 

Dumnezeu face ordine la el în regat. 

Filip, fratele lui Ludovic, devine duce d' Orleans. 

Ludovic se apropie de la Grande Mademoiselle, verişoara sa, 
şi ea participantă la Frondă, dar de acum înainte supusă întru 
totul. 

Ludovic îi prezintă condoleanţe fiicei lui Gaston d'Orleans. 
Încercând să vorbească pe un ton egal, fără să se întrezărească 
vreun sentiment, spune: 

— Mâine vă veţi vedea cu fratele meu Filip, cu simbolurile 
heraldice d' Orleans. Cred că a fost încântat de moartea tatălui 
vostru, căci va avea plăcerea să poarte aceste însemne. Mă 
bucur că tatăl vostru era mai bătrân ca mine, altfel fratele meu 
şi-ar fi dorit moartea mea ca să-mi preia blazonul. 

Se întoarce spre Filip. 

— Vă veţi căsători cu prinţesa Angliei, îi spune el, pentru că 
nimeni nu o vrea. 

Filip tace. Este siderat. 


Toţi rebelii trebuie să se teamă de pedeapsa regală. 

Ludovic află că la Marsilia a fost denigrat trimisul regelui. 

Dă ordin ca trupele să ocupe oraşul. 

Să-i fie dărâmate în parte zidurile! Apoi va intra în oraş, în 
fruntea muşchetarilor, străbătând această breşă pentru a se 
vedea mai bine că Marsilia este tratată ca un oraş duşman şi 
cucerit. De temut. Cele două forturi regale Saint-Nicolas şi 
Saint-Jean, construite pentru aceasta vor sta de strajă. 

A devenit regele care ştie să pedepsească amarnic. 

Şi simte că-i privit cu alţi ochi. 

Este cel mai mare rege din lume, cel care se va căsători 
peste câteva săptămâni cu infanta Spaniei, cu Maria-Tereza, 
moştenitoarea regelui Filip al IV-lea. Dacă monarhia spaniolă 
nu poate onora contractul de căsătorie depunând cei cinci sute 
de mii de scuzi de aur promişi „prin intermediul cărora” Maria- 
Tereza va renunţa la succesiune, atunci regatul Franţei va 
căpăta drepturi depline asupra celui al Spaniei. 

Şi el este regele Franţei. 

li place să călărească în fruntea celor trei sute de 
muşchetari. Loveşte din pinteni, din şaua lui, ameţit de aerul 
puternic, de zgomotul cailor în galop. Îşi cabrează calul. Dă 
ordine. Să se formeze escadroane. Comandă exerciţiile militare. 

Apoi se întoarce, în sudori, dar cu trupul sprinten. 

Valeţii se agită în jurul său, este pregătit pentru a fi 
îmbrăcat. 

Se întâlneşte cu Olympe, contesă de Soissons, una dintre 
nepoatele lui Mazarin. Merge să supeze, să danseze, să joace 
cărţi cu ea. 

Nu se mai vorbeşte despre Maria Mancini. Este o chestiune 
încheiată. 

A ars scrisorile pe care ea i le-a trimis. Şi i-a cerut Mariei să 
facă la fel cu cele pe care i le-a adresat el. 

Vrea să uite, ca şi cum ar fi fost o boală care pentru un timp 
l-a trântit la pat. 

Vrea ca această pasiune care l-a înfierbântat să dispară. 

Olympe este o tânără veselă şi îngăduitoare. Nu mai are 


nevoie, nu mai vrea, una dintre prețioasele cum era Maria 
Mancini şi râde când asistă la reprezentaţia trupei lui Moliere. 
Oare de Maria Mancini îşi bate joc? Să fie ea una dintre 
prețioasele ridicole? Are un moment de proastă dispoziţie, de 
parcă l-ar fi cuprins un rug aprins, când află că Maria s-a 
îndrăgostit de ducele de Lorena, cu care ar dori să se 
căsătorească repede. 

E oare cu putinţă să-l fi uitat într-atât? Tocmai pe el? 

Dar nu poate dezvălui nimănui sentimentele sale. A exagerat 
atunci când l-a cuprins pasiunea pentru Maria, iubire pătimaşă 
ce l-a chinuit şi pentru care s-a aprins prea tare. A fost văzut 
plângând, el, regele Franţei! 

L-a urmărit atent pe Eminenta Sa, i-a ascultat lecţiile acestui 
personaj atât de iscusit. Trebuie să păstreze secretul, să fie în 
stare să-şi ascundă gândurile şi intenţiile. Nu trebuie să se 
plângă. Ştie asta prea bine. 

Îl priveşte pe Mazarin. 

Bărbatul e tras la faţă şi merge cu greu. Se pudrează, se 
fardează ca să ascundă ravagiile pe care le-au făcut bolile care- 
i devorează plămânii şi rinichii. Vrea să predea puterea, să 
meargă până la capăt, să-şi organizeze succesiunea, să se 
bucure de acest triumf dublu, Tratatul Pirineilor şi căsătoria 
spaniolă. Dar deja moartea s-a strecurat înlăuntrul său. 

Ludovic abia îşi poate ascunde dezgustul pe care-l simte 
când se apropie de Eminenţa Sa, într-atât de pestilenţială îi 
este respiraţia lui Mazarin. Cardinalul suge întruna pastile. [i 
oferă una lui Ludovic şi îi şopteşte: 

— Iată ce e omul, Sire, am dinţi frumoşi şi mănânc puţin, dar 
ventriculul îmi este cangrenat şi aceasta va fi cauza morţii mele 
în viitorul apropiat. 

Ludovic resimte o emoție puternică. Tresare. Când va 
dispărea Eminenţa Sa, va fi în sfârşit singurul stăpân al 
regatului. Trebuie să se gândească la asta, să viseze, dar să 
afişeze o indiferenţă totală, să ascundă, aşa cum încearcă s-o 
facă, dar cu fiecare zi care trece îi este tot mai greu chiar şi 
Eminenţei Sale. 

Mazarin vrea să dea iluzia că va trăi mult şi va ţine strâns 


hăţurile regatului. Vrea să asiste la căsătoria Mariei-Tereza cu 
Ludovic în acele prime zile ale lui iunie 1660. Şi apoi, la 
intrarea suveranilor în Paris, la sfârşitul lui august. 


Ludovic ar fi vrut să fi trecut deja aceste săptămâni. 
Călăreşte adesea pe malul fluviului Bidassoa. Ceremoniile cu 
ocazia căsătoriei trebuie să se desfăşoare la Saint-Jean-de-Luz. 
Dar mai înainte trebuie să-l întâlnească pe Filip al IV-lea în 
Insula Faisans, să-i descopere pe aceşti nobili spanioli, 
slăbănogi şi austeri în vestele lor scurte cu mâneci din postav 
negru. Pe 3 iunie se celebrează o căsătorie prin procură la 
Fontarabie. 

Ludovic, asemeni tuturor tinerilor de la Curte, este îmbrăcat 
în mătăsuri viu colorate, în brocarturi, cu panglici multe şi 
pălării cu pene. 


E mândru să fie un astfel de rege care călăreşte în fruntea 
unui alai strălucitor. Uniformele cavaleriei uşoare şi ale 
muşchetarilor, albastre sau roşii, contrastează cu negrul 
spaniolilor. 

E nerăbdător s-o descopere pe această Maria-Tereza, pentru 
că nu a văzut decât nişte portrete destul de vagi ale ei. 

În sfârşit o descoperă, mică şi grasă, cu ochi albaştri, cu 
buzele cam groase, dar foarte roşii, cu pielea lăptoasă. Părul 
este blond cenuşiu. Pare blândă şi are o privire inexpresivă. 
Zâmbeşte şi îi vede dinţii negri care par în totalitate stricaţi. 

Este foarte emoţionată că şi-a părăsit tatăl, pe Filip al IV-lea. 
Îngenunchează de trei ori în faţa lui. Ludovic nu-şi poate lua 
ochii de la ea. Deci aceasta va fi soţia lui. Brusc îşi aminteşte de 
Maria Mancini, bruneta picantă. Încearcă să o alunge din gând, 
să pară mulţumit când mama lui îl întreabă ce părere are 
despre Maria-Tereza, a cărei mătuşă este. 

Nu trebuie să-şi arate deloc sentimentele. 

Miercuri, 9 iunie, intră în biserica Saint-Jean-de-Luz. 

Este regele cel mai puternic din Europa. 

Se îndreaptă spre altar cu trupul strâns în straiele negre, 
acoperite de pietre preţioase şi dantele, lângă el păşind Maria- 


Tereza, într-o rochie albastră, brodată cu crini de aur. 

Ingenunchează în faţa altarului. 

Ceva mai târziu încearcă să-i vorbească Mariei-Tereza. Dar 
ea nu ştie franceza, iar el poate pronunţa doar câteva cuvinte în 
spaniolă. 

Intră în dormitor şi însăşi Ana de Austria dă la o parte 
perdelele patului, înainte de a se retrage. 

Ludovic se apropie de Maria-Tereza. El e cel care ştie. 

Îşi va face datoria de bărbat şi de rege. 


A doua zi deja cinează singur. 

Câteva zile mai târziu, când cortegiul regal se întoarce la 
Paris, el îl părăseşte şi se îndreaptă spre La Rochelle, apoi, 
abandonându-şi câţiva apropiaţi care l-au însoţit, porneşte în 
goana calului, străbătând ţinutul, spre castelul Brouage, izolat 
şi pierdut, acolo unde locuieşte Maria Mancini. 

Vrea s-o vadă ca într-un ultim acces de febră, o ultimă 
sângerare înainte de vindecarea definitivă. 

Nu-şi poate stăpâni lacrimile în dormitorul în care rămâne 
singur cu ea întreaga noapte. 

În timp ce se îndepărtează în zori, ştie deja că nu va mai avea 
pentru ea de acum înainte decât o privire indiferentă. 


Capitolul 21 


Nu poate şi nu vrea să distingă niciun chip. 

Nu vede decât mulţimea supuşilor, adunaţi cu zecile de mii, 
de-a lungul străzilor Parisului, în acea zi de 26 august 1660. 
Intră în capitală împreună cu regina. 

S-a împodobit cât a putut pentru acest balet fastuos pe care 
îl va oferi poporului. Poartă sabia, veşmintele sale sunt din 
mătase cu fir de argint, bătute în pietre preţioase şi aur. Penele 
pălăriei sale sunt cu diamante. Si regina e acoperită de 
panglici, dantele, aur, argint şi diamante. 

Se aşază pe tronul aurit, pus pe un piedestal în centrul unei 
pieţe, dincolo de ziduri. Regina stă şi ea lângă el, precum şi 
cancelarul Seguier. Apoi avansează urcând uşor treptele 
acestei scene improvizate, toţi cei care prin funcţiile sau 
titlurile lor formează sufletul regatului său. Toţi se înclină. Jură 
credinţă în faţa suveranului. Promit să i se supună. Preoţi, 
parlamentari, negustori, doctori în teologie, în drept, în 
medicină, profesori şi magistrați, delegaţi şi judecători. 
Vorbesc în genunchi. Oferă cheile oraşului. Şi sigiliile Statului. 

În sfârşit se poate pleca din această piață a tronului, pentru a 
se îndrepta către mahalaua Saint Antoine şi a ajunge la Luvru. 

Ludovic e călare pe un cal murg, îmbrăcat în aur şi pietre 
preţioase. Ştie că în spatele lui vin călare prinții cu sânge 
albastru şi printre ei Conde, pocăitul, iertatul. 

Regina este într-o trăsură descoperită, trasă de şase cai. Pare 
acoperită întru totul în aur şi diamante, mătăsuri şi brocarturi. 

Se trece pe sub arcurile de triumf din tablă şi lemn, fațadele 
sunt decorate cu tapiserii. La fiecare fereastră se înghesuie 
spectatorii. Alaiul e urmat de mulţime, care formează un fel de 
gard viu până la Luvru. 

Oare ce rege pe lumea asta ar mai putea cunoaşte o 
asemenea apoteoză? Vede pictat pe un portic un soare a cărui 
lumină de aur împrăştie norii. 

Este regele soare. 

Clopotele şi tunul îi însoțesc intrarea. 


Se cântă versuri din Corneille, care îi aduc un omagiu 
reginei. 


Prea mult am jinduit şi am dorit, 

regina mea, să vii intru plăcerea-mi negreşit, 
prin strălucirea prezenţei tale, 

vino să ne faci fericiţi, rogu-te tare. 

Sub augustele tale legi, 

primeşte inimile Franţei întregi 

şi cea a celui mai măreț rege al nostru. 


Ridică privirea. Soarele îl orbeşte. Nu mai vede, pe strada 
Saint Antoine, ferestrele acelui hotel ce i-a fost dăruit Doamnei 
de Beauvais, Cateau Chioara, de către Ana de Austria, poate 
tocmai pentru a-i mulţumi pentru că ea i-a iniţiat pe Ludovic, 
Mazarin, Henrieta a Angliei şi Maria Mancini. La etajul al 
doilea al hotelului, tânăra care se apleacă peste fereastră se 
numeşte Françoise d'Aubigne, soţia lui Scarron, un scriitor 
diform, paralizat, care şi-a oferit o frumoasă însoţitoare, dar de 
condiţie proastă, săracă, căreia i-a oferit un adăpost şi un blid 
de mâncare, dar şi intrarea în lume ca guvernantă a uneia 
dintre doamnele importante care au onoarea să fie la Curte. 

Privirea lui Ludovic trece peste aceste chipuri. 

Nu e impresionat decât de cel al Eminenţei Sale, foarte 
scofâlcit, plin de pudră şi machiat, încercând să ascundă 
urmele profunde ale bolii. 


Mazarin vrea şi el să sărbătorească intrarea regelui şi a 
reginei Maria-lereza. Această pace, această căsătorie sunt 
opera sa. 

Primeşte la el la palat. Nu se poate ridica din fotoliul său, 
unde, fardat puternic, îi întâmpină pe rege şi pe regină, pe 
prinți şi pe toţi cei care speră să obţină o favoare, o parte din 
moştenirea sa, o funcţie. 

Ludovic se apropie. Vrea să fie cât mai indiferent şi totuşi 
chipul acesta pământiu îl înduioşează. 

Este omul care l-a călăuzit, l-a instruit în ale politicii şi care 


în continuare, în fiecare zi, petrece câteva ore împreună cu el, 
spre a-l sfătui, spre a-i explica starea finanţelor, rolul 
indispensabil al lui Nicolas Fouquet, dar şi al lui Colbert, 
Michel Le Tellier şi al fiului său, care trage sfori să obţină titlul 
de marchiz şi, astfel, să poarte numele de Louvois. 

Ludovic se apleacă. Mazarin, care mestecă pastile, îi 
împărtăşeşte faptul că, pe 23 septembrie, va fi hirotonisit preot. 
Căci moartea se apropie, adaugă el cu privirea fixă. 

Ludovic se dă înapoi. Halena lui Mazarin este insuportabilă. 
De parcă toate cărnurile bolnave ar duhni a putregai. 


Ludovic părăseşte palatul Eminenţei Sale, unde, în jurul unui 
om care este în pragul agoniei, se adună comori peste comori: 
tablouri, sculpturi, cărţi de preţ. 

„Italienii vin aici săraci lipiţi şi slăbănogi, ca să se 
îmbogăţească”, se şopteşte la Curte. 

Şi totuşi, Ludovic este convins că Mazarin, chiar dacă a jefuit 
Statul şi a acumulat cea mai mare avere a Europei, 
îmbogăţindu-i pe toţi ai săi, a adus servicii mari regatului. 

Dar moartea se apropie. 

Ludovic ştie asta. i 

Străbate alene sălile Luvrului. În curând va fi singurul stăpân 
al regatului. 

Evită să meargă în apartamentele Mariei-Tereza. Este cea 
mai grozavă femeie din lume şi cea mai virtuoasă, dar deja îl 
plictiseşte. 

Nu vrea să-i mai vadă dinții ăia nenorociţi, negri şi stricati. 
Ciuguleşte întruna, înghiţituri mici, de parcă ar fi un canar. A 
descoperit că-i place să joace cărţi mai mult decât s-ar cuveni, 
dar nu câştigă niciodată, pentru că se pare că n-a înţeles 
regulile jocului. Şi atunci el o cinsteşte când trebuie, ca să 
asigure urmaşi regelui. 

Aceasta e mai degrabă o datorie a regelui, decât o plăcere 
bărbătească. 

Preferă să meargă la comedianţii italieni, care aşteaptă să se 
termine lucrările la teatrul ce se clădeşte în Tuileries. Ei fac o 
coregrafie pe care îşi propun s-o numească Baletul regal al 


nerăbdării. 

E adevărat că este nerăbdător să domnească singur. 

Se mai linişteşte galopând până în Fontainebleau. Străbate 
încăperile castelului, se uită cum pictează Charles Le Brun, 
care termină un tablou fascinant, pe care îl va intitula: Reginele 
Persiei la picioarele lui Alexandru. 

Ludovic visează în faţa acestor trupuri cărnoase şi supuse. 


Capitolul 22 


Are douăzeci şi trei de ani. 

Zi de zi îndrăgeşte şi mai tare trupurile femeilor. 

Observă pe marginea drumului care duce de la 
Fontainebleau la Paris, o ţărăncuţă cu braţele goale şi cu 
gulerul bluzei răvăşit. Opreşte caleaşca. Se dă jos şi se apropie. 

Doar e regele. 

Toate i se supun, iar el le doreşte pe toate: ţărănci şi fiice de 
grădinar, slujnice, doamne de onoare ale reginei mame sau cele 
din alaiul Mariei-Tereza. 

Pioasa infantă a Spaniei i-a şoptit că e deja însărcinată. S-a 
simţit încântat şi măgulit. Dar pielea albă a Mariei-Tereza, 
chipul său prelung, obrajii puţin cam bucălaţi şi dinţii ştirbi şi 
negri nu sunt de ajuns ca să-l păstreze şi să-i ofere plăcere. 

Preferă să-şi găsească prin vreun ungher de-al Luvrului o 
servitoare cu forme planturoase, pe care o copleşeşte cu o 
scurtă îmbrăţişare şi un pumn de galbeni. 

Nu-i displace că femeile de la Curte şoptesc cu tulburare că 
este „galant, dar că adesea din curtenitor devine destrăbălat”. 

Dumnezeu nu interzice unui rege să se bucure de femeile pe 
care le-a creat, de jocurile pe care le îngăduie. 

Ludovic merge în sala cea mare de la Palais-Royal, unde 
tocmai şi-a instalat trupa Moliere. E sedus de către actriţe, care 
sunt îndrăzneţe, râd tot timpul şi sunt desfrânate. li place 
comedia. Are mai mult ca oricând chef să danseze. 

Cere ca lucrările, începute în mica galerie a Luvrului, pentru 
a se putea ţine spectacolul Baletul regal al nerăbdării pe 9 
februarie 1661, spectacol pe care vrea să-l dea în onoarea 
Mariei-Tereza, să fie terminate cât mai curând. Primul etaj al 
palatului este decorat în întregime. 

Şi, dintr-o dată, în noaptea de 6 februarie, aude nişte ţipete. 
Valeţii intră în dormitorul său. Incendiul face ravagii în galeria 
în care lucrau muncitorii zi şi noapte şi unde probabil că, pe 
acel frig cumplit, făcuseră un foc să se încălzească. 


Se duce la faţa locului. 

Grinzile, parchetul şi pereţii despărțitori sunt calcinaţi. 

În licăririle flăcărilor pe care servitorii încearcă să le stingă, 
îl zăreşte pe Eminenţa Sa. Când îl vede, simte o emotie pe care 
nu şi-o poate stăpâni. 

Mazarin a slăbit şi mai tare. Are o culoare pământie. 

În ciuda părului ondulat cu fierul, mustaţa lui lăcuită pare 
lipită pe piele. Fondul de ten nu mai reuşeşte să-i ascundă nici 
ridurile, nici paloarea. 

Mazarin, omul pe care l-a cuprins deja moartea, bântuie 
absent, şopteşte că incendiul este un semn că va muri curând. 

Medicii l-au sfătuit să plece de la Luvru şi să se instaleze în 
castelul Vincennes, lângă pădure. Aerul este curat, ar putea 
eventual să mai supravieţuiască acolo două luni, cât să pună 
ordine în treburile regatului, să-şi redacteze testamentul şi să- 
şi aleagă moştenitorii. 

Va pleca mâine la Vincennes, spune Mazarin. Şi se 
îndepărtează clătinându-se pe picioare. Pe sub halatul său 
căptuşit i se văd picioarele scheletice, pline de plăgi roşii şi 
galbene, lăsând în urma sa o duhoare de putreziciune. 

Ludovic îl urmăreşte din priviri. 

În sufletul său se amestecă tristeţea ce-l face să i se umple 
ochii de lacrimi şi un fel de bucurie amestecată cu nerăbdare. 

În sfârşit va domni. 

Nu-l va înlocui pe Mazarin. la o hotărâre: după el nu mai 
vrea alt prim-ministru. Titlul în sine va fi abolit pentru 
totdeauna în Franţa, căci nimic nu este mai nedemn decât să ai 
de o parte toate funcţiile şi de cealaltă doar numele regelui. 

El va decide tot. 

El va acţiona în interesul regatului şi după bunul său plac. 

El va da poruncă, în vreme ce Mazarin părăseşte Luvrul, să 
se meargă într-una dintre sălile neatinse de incendiu şi să se 
dea spectacolul Baletul regal al nerăbdării. Vrea să-l danseze 
de mai multe ori. 

Eminenţa Sa e în agonie, dar regele trăieşte. 


Şi totuşi, cum să-l uite pe cel care i-a fost naş, tutore, mai 


mult decât un tată, omul pe care l-a văzut atât de aproape de 
mama sa, care acum moare? 

Cum să nu-l mai asculte când cere ca regele să vină la 
Vincennes, la acel sfârşit de februarie 1661? 

Ludovic e surprins de şirul de căleşti care umplu curtea 
palatului, care au invadat aleile şi terenurile din jur. Culoarele, 
încăperile palatului, sunt pline de milogi care speră o favoare, o 
parte din moştenire. 

Se ştie că averea lui Mazarin e enormă, că se măsoară în 
milioane de livre, domenii şi apanaje. El deţine creanţele 
prinților cu sânge albastru, ba chiar şi ale Trezoreriei regale şi 
ale regelui! 

Acest om extrem de bogat, deţinând fără îndoială cea mai 
mare avere a Europei, nu mai e decât un trup suferind, care a 
intrat în putrefacție, cu crustele sale purulente care-i acoperă 
braţele şi picioarele. E incapabil să se mai mişte şi vorbeşte cu 
greu. 

Spune că vrea să-i lase moştenire întreaga avere regelui, ca 
acesta să dispună de ea după bunul său plac, să vegheze 
asupra intereselor familiei cardinalului, de care regele este atât 
de apropiat. 

Ludovic înţelege sensul acestei solicitări: să fie recunoscută 
prin această propunere şireată şi aparent dezinteresată averea 
imensă, spre a nu fi confiscată, contestată şi fărâmiţată de 
îndată ce cardinalul va muri. I-o dă regelui pentru ca acesta să 
i-o returneze şi, printr-un simplu joc al semnăturilor, să devină 
legală. 

Ludovic ezită. Se încuie în Luvru. E tentat să-l înşele pe 
Mazarin, să accepte această moştenire, să se comporte ca şi 
cum ar crede în sinceritatea acestui dar şi să-l prindă pe 
Mazarin în propria sa capcană. 

Dar poate el să uite ce-i datorează acestui om care l-a iubit şi 
l-a învăţat cum să conducă treburile statului? Şi el îl iubea pe 
Mazarin. 

Anunţă că renunţă să fie legatarul universal aşa cum îl lăsase 
cardinalul. N 

E ultima bucurie a cardinalului. Imparte. Conferă. O mărită 


pe nepoata sa Hortense cu Armând de La Porte de Meilleraye, 
un bogat descendent al lui Richelieu. Dar nu poate nici măcar 
să asiste la ceremonia care se desfăşoară în capela palatului 
Mazarin, situată lângă Luvru. In timpul banchetului care 
urmează, Ludovic o zăreşte pe Maria Mancini, pe care Mazarin 
a logodit-o cu prinţul Collonna, dar căsătoria întârzie. 

Ludovic întoarce capul. 

Îl cuprinde emoția şi amintirile îi revin. 


Merge la castelul Vincennes. Intră în încăperea lui Mazarin şi 
când îl vede pe acest om în care moartea deja şi-a înfipt 
ghearele, nu-şi poate stăpâni plânsul cu sughiţuri. 

__E cald în acest dormitor unde atmosfera este dezgustătoare. 
In spatele uşilor, se aude freamătul mulţimii care se înghesuie. 
Ludovic se străduieşte să-şi regăsească indiferența. 

Se apropie de Mazarin, în ciuda duhorii pe care o împrăştie 
trupul său. 

— Vă datorez tot, Sire, şopteşte Mazarin, dar sper să mă 
răscumpăr într-o oarecare măsură, dăruindu-vi-l pe Colbert. 
Trebuie să vă folosiţi de el, este o persoană foarte fidelă. Este 
în stare de orice şi gata să rezolve problemele statului ca pe 
propria sa casă. 

Mazarin vorbeşte despre Le Tellier şi despre fiul său Louvois, 
de Nicolas Fouquet, care cunoaşte totul despre finanţe, despre 
Hugues de Lionne, însărcinatul cu afacerile străine. 

— Sunt nişte slujitori utili, adaugă el. 

Apoi îi cade uşor capul, închide ochii, vrea să vină Claude 
Joly, parohul de la Saint-Nicolas des-Champs, şi părintele 
Bissaro, duhovnicul său, şi să rămână singur cu ei. 

Ludovic iese din încăpere şi, în ciuda mulţimii care îl priveşte 
atent, care îl sufocă, vrea să rămână la uşă şi să privească 
printr-o crăpătură. 

Il vede pe Mazarin cum ia crucifixul pe care i-l dă părintele 
Joly şi sărută trupul Domnului. 

Ludovic îşi croieşte drum printre milogii atât de lacomi şi 
plini de nerăbdare încât nu se dau la o parte de îndată. 
Ludovic, ca şi mama sa care a venit după el, sunt îmbrânciţi. 


Trebuie ca valeţii şi muşchetarii să-i ocrotească pe rege şi pe 
regină împingându-i pe hrăpăreţi. 


În primele zile ale lui martie, pentru că moartea se apropie, 
mulţimea e şi mai numeroasă în castelul Vincennes. 

Ludovic se hotărăşte să locuiască şi el acolo. 

Îl vede pe parohul Joly care i-a adus ultima împărtăşanie lui 
Mazarin. Se spune că Eminenţa Sa ar fi şoptit, cel puţin aşa 
spune preotul, „Vorbeşte-mi mereu despre Dumnezeu”. De mai 
multe ori şi-a cerut iertare pentru păcatele sale. 

Ludovic nu-şi poate stăpâni emoția. Porunceşte să fie spuse 
rugăciunile de patruzeci de zile în toate bisericile din Paris, aşa 
cum se face pentru prinții cu sânge albastru. Ar fi vrut să asiste 
la Sfântul Maslu, care are loc pe 7 martie. Parohul, Claude Joly, 
şi duhovnicul, părintele Bissaro îl sfătuiesc să nu o facă. 

Simte că nu poate pleca de acolo. Rămâne după uşă. Plânge. 

A fost iubit de omul ăsta şi l-a iubit şi el. 


E tulburat când, pe 9 martie 1661, la două noaptea, este 
trezit şi i se spune în şoaptă că Eminenţa Sa a plecat în ceruri. 
Mazarin a murit spunând: „Ah! Sfântă Fecioară, ai milă de mine 
şi primeşte-mi sufletul.” 

Ludovic se ridică fără să facă zgomot. Regina, care dormea 
alături de el, nu se trezeşte. Ludovic o urmează pe doica lui de 
odinioară, care tocmai venise să-l anunţe. Intră în încăperea 
funerară. 

Priveşte chipul acela pământiu şi trupul înţepenit. Ar trebui 
să nu plângă, dar lacrimile îi curg şiroaie. Pleacă uşor capul ca 
să nu-l vadă mareşalii Villeroy, Gramont şi Noailles care sunt 
chiar lângă el, şi gărzile cardinalului, care formează un gard 
viu pe culoarele şi sălile castelului. 

Se întâlneşte cu nepoatele şi nepotul, Hortense, Maria şi 
Filip. 

Nu vrea să îşi arate deloc emoția şi nu schimbă priviri cu 
Maria. Doar e rege. 

Ceva mai târziu i s-a spus că Filip Mancini i-ar fi zis Mariei: 
„Pure e crepatu” „În sfârşit a crăpat”. 


Ludovic se întoarce la Luvru. 
Află că la anunţarea morţii Eminenţei Sale pe străzi s-a 
cântat: 


Aici în pământ zace Mazarin, 

cel mai abil decât Tabarin; 

A înşelat o Franţă întreagă, 

şi-a veşnicit destinul, dragă, 

prin felul său de a domina finanţele, luându-și partea 
ar fi putut să păcălească până şi moartea. 

În sfârşit, dacă totul e adevărat, 

zgârcenia a avut de câştigat, 

căci mai presus de acest hrăpăreț 

nimic nu era mai de preț. 

Și, de nu-şi vindea sufletul diavolului, 
şi-ar fi pus pofta-n cui, 

dar aşa n-a mai dat niciodată nimic nimănui. 


Cu un gest larg le porunci nobililor care l-au urmat să-l lase 
singur. 

Vrea să le ascundă neliniştea care l-a cuprins dintr-o dată. 

Aceste cântece de stradă, „mazarinadele”, această ură care 
nu respectă nici moartea, toate îi amintesc de vremurile 
îngrozitoare din timpul Frondei. Cel ce domneşte trebuie să fie 
în stare să înfrunte violenţa, răzmeriţele şi lipsa de 
recunoştinţă a oamenilor. 

Acum, că Eminenta Sa a dispărut, e rândul lui să guverneze. 

Doreşte acest lucru de atâta vreme. 

Şi trebuie ca, de mâine, să înţeleagă cu toţii că de acum 
înainte el este unicul stăpân al acestui regat. 

Şi. „având în vedere starea de lucruri şi oamenii fiind aşa 
cum sunt”, puţină severitate reprezintă de fapt o formă de 
mare blândeţe pe care i-o aplică poporului său. 

„Căci de îndată ce un rege se destinde cât de cât în privinţa 
poruncilor sale, autoritatea dispare şi, odată cu ea şi pacea.” 


PARTEA A TREIA 
1661-1666 


Capitolul 23 


Ludovic merge înainte. 

A convocat Consiliul regelui pentru 10 martie 1661, la ora 
şapte, la castelul Vincennes. 

Vocea nu i-a tremurat când i-a spus mamei sale că nu vrea ca 
ea să-i mai stea alături. Şi, când a aflat că ea s-a adresat unui 
secretar de stat, i-a spus pe un ton foarte dur: 

— Doamnă, nu mai faceţi aşa ceva fără să vorbiţi cu mine, 
mai întâi. 

El n-a plecat privirea, când ea i-a răspuns că este „extrem de 
îndurerată”. 

Ar fi vrut să-şi împărtăşească dezamăgirea doamnelor ei de 
companie, să plângă, să spună că fiul ei, regele, 
nerecunoscătorul a umilit-o. 

Astfel se va şti exact ce vrea el. 

Se opreşte în faţa unui ofiţer, pe al cărui chip se citeşte 
tristeţea, dar şi deznădejdea. Se află pe coridorul ce duce la 
sala de Consiliu din castel. 

— Consolează-te, îi spune Ludovic, slujeşte-mă bine şi ţi-ai 
găsit adevăratul stăpân. 

Îi priveşte pe soldaţii din jurul lui, pe acei nobili. Trebuie să 
ştie cu toţii. 

S-a născut rege ca să fie rege. 

Toată noaptea a meditat la ceea ce înseamnă asta. 

„Toţi ochii sunt pe rege, lui i se adresează toate urările. Doar 
el primeşte omagiile, este singura întruchipare a tuturor 
speranţelor. Nu se mai aşteaptă nimic, nu se mai face nimic 
fără el. Regele care s-a născut pentru a deţine şi a porunci nu 
trebuie să se supună decât lui Dumnezeu... Voia regelui este 
aceea ca orice supus să-l asculte fără să clipească. Nu există 
sentinţă mai susţinută de creştinism decât supunerea umilă a 
celor de rând faţă de cel ce le este mai presus.” 

Foarte devreme în acea dimineaţă, i-a dictat secretarului său 
aceste câteva rânduri, iar apoi ceea ce, cu câteva zile înainte să 
moară, i-a spus în şoaptă, Eminenţa Sa fiind vorba despre 


testamentul său politic. Trebuiau păstrate drepturile Bisericii şi 
ale nobilimii, trebuia vegheat la cele ale magistraturii, 
împiedicându-i pe parlamentari şi pe judecători să se 
emancipeze, şi, în sfârşit, trebuia scăpat poporul de poverile 
adesea prea grele. 

Adesea s-a întrerupt emoţionat de gândurile care-i zburau la 
Mazarin, supraviețuind morţii sale. 

„Trebuie să am mare grijă, dictă el, ca fiecare să fie convins 
că eu sunt stăpânul, că nu va exista milă decât din partea mea 
şi să nu le-o acord decât celor care o merită prin serviciile 
făcute, prin capacitatea lor şi prin ataşamentul doar către 
persoana mea...” 

Intră în sala de Consiliu. 

Işi scoate pălăria, măsurându-i rând pe rând pe cei opt 
bărbaţi care se află în faţa sa. 

Toţi îl studiază atent: cancelarul Seguier, ministrul Fouquet, 
Hugues de Lionne, Michel Le Tellier, La Vrilliere, Duplessis- 
Guenegaud, Lomenie de Brienne şi fiul său. Ludovic le ghiceşte 
curiozitatea plină de nerăbdare. 

Işi pune pălăria înapoi pe cap şi rămâne în picioare în faţa 
tronului său. 

— Domnilor, grăieşte el, v-am adunat pentru a vă spune că 
până acum am lăsat ca treburile statului să fie conduse de 
răposatul Domn cardinal. E timpul să le conduc eu însumi 
acum. O să mă ajutaţi cu sfaturile voastre când o să vi le cer. 

Continuă răspicat: 

— Nu sigilaţi nimic, nu semnaţi nimic, nici măcar o grațiere 
cât de mică ori vreun paşaport fără porunca mea. 

Il fixează pe Fouquet: 

— Şi dumneavoastră, domnule ministru, v-am explicat vrerile 
mele, aşa încât vă rog să vă folosiţi de Colbert, pe care mi l-a 
recomandat răposatul Domn cardinal. 

Tace şi nu-l scapă din priviri pe Nicolas Fouquet. 

Acesta, al cărui blazon este veverița şi ambiția nemărginită, 
care vrea să acceadă mereu mai sus, trebuie stăpânit, slăbit, 
frânt. Armele lui Colbert sunt din aur şi cu o năpârcă 
albăstruie. Şarpele ar trebui să-i vină de hac veveriţei. 


Continuă să tacă şi are o mare satisfacţie când simte 
neliniştea care-i cuprinde pe aceşti bărbaţi. 

Nu fac parte din înalta nobilime. Vor fi nevoiţi să-l servească 
pe rege şi poporul va înţelege că autoritatea nu mai este 
împărţită cu aceştia, miniştrii fiind doar nişte servitori, întru 
totul dependenţi. 

Este în continuare cu ochii pe Nicolas Fouquet. 

Îi va cere lui Colbert să precizeze starea finanţelor, să facă 
inventarul averii lui Mazarin, care este estimată la treizeci şi 
două de milioane de livre, dintre care opt milioane şapte sute 
de mii în bani lichizi. 

Îl va judeca pe Colbert şi va măsura fidelitatea sa pornind de 
la aceste prime fapte. Este supranumit „Nordul” sau „Omul de 
marmură”. Trebuie să fie şi un şarpe veninos, omorându-i pe 
toţi cei care îl ameninţă pe rege sau îi batjocoresc gloria. 

— Aspectul teatrului se schimbă, continuă Ludovic. Voi avea 
alte principii în a-mi conduce Statul, în a-mi administra 
finanţele şi în negocierile din afara graniţelor, decât răposatul 
Domn cardinal. 

Face un pas înapoi. 

— Acum ştiţi voinţa mea. De acum înainte, domnilor, vă 
rămâne s-o puneţi în practică. 


Se îndreaptă spre el, deja supuşi. 

lată-l pe Nicolas Fouquet, care recunoaşte că într-adevăr au 
existat nereguli în finanţe, că adesea a fost nevoit să nu 
respecte regulile, pentru că au existat urgenţe. Războiul 
împotriva Spaniei devora aurul. 

Ludovic tace. 

Îşi aminteşte de frazele din raportul pe care Colbert i l-a 
predat deja. 

„Fouquet a vrut să-şi pună oamenii săi în toate punctele 
cheie ale Curţii şi ale magistraturii, scrie Colbert, iar ceea ce 
nu a fost ocupat de aceştia s-a dat contra cost, din tot ceea cea 
fost de vândut. 

Are pretutindeni acoliţi. Face parte din partidul bigot, s-ar 
putea să conspire împreună cu cei de la Compagnie du Saint- 


Sacrement pe care Mazarin l-a dizolvat, dar care a supravieţuit 
în taină. Plăteşte până şi întreţinerea reginei mame şi a tuturor 
celor care îl abordează pe rege, femei sau duhovnici. A 
fortificat Belle-Isle, dispune acum acolo de o garnizoană, de 
patru sute de tunuri, de flotă. Armele şi muniţiile şi le cumpără 
din Olanda. Şi Fouquet încearcă să-l numească pe unul dintre 
apropiații săi amiral al galerelor din Marea Mediterană. 

Fouquet, între altele este în fruntea celui mai mare partid al 
bancherilor. El întreţine scriitori, pictori şi femei. Se spune 
chiar că, temându-se acum câţiva ani să nu cadă în dizgrație, ar 
fi pregătit împotriva lui Mazarin un plan de acţiune, o frondă, 
gata să răscoale provinciile împotriva Eminenţei Sale. 

Acum se căieşte, promite să administreze finanţele cât se 
poate de bine în favoarea regelui şi să încheie cu neregulile. 

Fouquet trebuie ascultat liniştit. 

Fouquet vorbeşte despre castelul său Vaux-le-Vicomte, pe 
care îl pune la dispoziţia regelui. Doreşte ca peste câteva luni, 
când totul va fi gata, să-l primească acolo pe Maiestatea Sa, 
căruia să-i ceară încă o dată iertare. 

Trebuie să-l ierte. 

Un rege nu loveşte decât atunci când e sigur că poate 
învinge. 

Şi vremea aceea încă n-a sosit. Trebuie să-i spună lui 
Fouquet că are întreaga încredere a regelui. 

Ludovic nu trebuie să uite această lecţie pe care a învăţat-o 
de la Eminenţa Sa, cardinalul Mazarin: un rege trebuie 
întotdeauna să ştie să se prefacă şi să fie viclean. 


Capitolul 24 


Ludovic domneşte. 

Are impresia că i-au fost de ajuns câteva zile din acel martie 
1661, pentru ca fiecare să înţeleagă că el hotărăşte absolut tot. 

L-a măsurat din cap până în picioare pe arhiepiscopul de 
Rouen, preşedintele Adunării clericilor, care l-a întrebat cui 
trebuie să i se adreseze pentru toate problemele ecleziastice. 
Ludovic, luându-şi o mimică şi mai dispreţuitoare i-a răspuns: 

— Mie, domnule arhiepiscop. 

Ştie că nu trebuie să arate nici cea mai mică slăbiciune ori 
ezitare. Pe de altă parte, îşi cunoaşte limitele. Aşa încât se 
încuie în camera sa. Studiază dosarele pe care i le-au dat 
Colbert, Le Tellier şi Fouquet. Citeşte lucrările în care se 
vorbeşte despre Îndatoririle unui suveran sau Arta de a domni, 
ori cartea lui Machiavelli pe care i-a dat-o Mazarin. 

El trebuie să fie Principele. 

Trebuie să surprindă şi să fascineze, să fie temut şi adulat. 

Trebuie să ştie să flateze şi să umilească, să pedepsească şi 
să graţieze. Şi nu trebuie niciodată să uite că fiecare faptă, 
fiecare vorbă trebuie atent gândită. 

Îi spune fratelui său Filip, duce d’ Orleans, pe care a vrut să-l 
însoare cu Henrieta a Angliei, sora regelui Carol al II-lea: 

— Frate dragă, te vei căsători cu toate oasele Sfinților- 
Inocenţi. 

Trebuie ca Dumnealui să ştie că îi este sortit să-l asculte, că 
este dominat şi că nu se mai teme de el, deci i se poate spune 
ce gândeşte despre el, i se poate arăta disprețul pe care-l 
stârneşte când e văzut aşa parfumat, plin de panglici, de inele 
şi de coliere, cârlionţat şi pudrat ca o femeie, clătinându-se pe 
tocurile înalte. 

Acum îl poate ridiculiza pentru drăguţii săi, pentru amantul 
său, pentru frumosul conte de Guiche şi chiar, în văzul tuturor, 
imediat după căsătoria lui Filip cu Henrieta a Angliei, să 
înceapă să o curteze pe aceasta. 


E primăvară. 

Ludovic a vrut să-şi instaleze Curtea la castelul 
Fontainebleau. Zilele sunt mai lungi. E frumos afară. Se 
călăreşte. Se merge pe malul Senei. Se face baie acolo. Femeile 
se întorc în căleşti la castel. 

Ludovic merge călare agale, uneori înconjurat de muşchetarii 
săi. Vânează. Se organizează baluri câmpeneşti. Dansează pe 
muzica viorilor. 

Cască la ideea de a merge la Maria-Tereza, pe care o va găsi 
precis în genunchi, spunându-şi rugăciunile, mergând sau 
întorcându-se de la slujba la care asistă de trei ori pe zi. Pioasa 
şi sfânta sa soţie, dar atât de plicticoasă, pasivă, îngreunată 
după prima sarcină, care ronţăie la nesfârşit ciocolata pe care o 
primeşte din Spania. 

Există la Curte atâtea femei elegante, cu pălării mari cu 
pene, ce sunt o dovadă a fanteziei lor, a îndrăznelii şi a unei 
libertăţi provocatoare. 

E surprins, atras de Madame, tânăra soţie a lui Filip. Cum a 
putut el până acum s-o ignore pe femeia aceasta înaltă şi 
osoasă - chiar puţin cocoşată - o tânără de şaptesprezece ani 
cu atât de mult farmec? Henrieta este veselă, zâmbitoare, bună 
dansatoare şi călăreaţă, face baie în Sena în fiecare zi şi-şi 
arată deja disprețul nemărginit pentru Monsieur, acest Filip, 
adeptul „viciului italian” şi pe care îl însoţeşte întotdeauna 
contele de Guiche. De ce i-ar păsa de el? 

Ludovic dansează cu ea, o însoţeşte pe malul Senei, o invită 
să se piardă alături de el în partidele sale de călărie, la 
vânătorile din pădurea Fontainebleau. 

Niciodată după pasiunea pentru Maria Mancini n-a mai simţit 
ceva atât de puternic. Henrieta este veselă, plină de vioiciune, 
poate prea cochetă, dar asta îi dă un farmec în plus. Simte faţă 
de ea o atracţie plină de bucurie. 

Il surprinde când regina mamă îi spune că Monsieur s-a 
plâns de această legătură în văzul lumii dintre soţia sa şi fratele 
lui. 

Şi Maria-Tereza, care multă vreme n-a văzut nimic, a fost şi 
ea prevenită şi s-a dus să se văicărească la Ana de Austria, 


însoţită fiind de duhovnicii săi. Şi Bousset începe să predice la 
Curte condamnarea desfrâului, considerat sacrilegiu. 

Ludovic însă este gata să-şi impună alegerea. i 

Un rege n-are de dat socoteală decât în fața lui Dumnezeu. In 
ceea ce-o priveşte pe regină, ea nu este decât întâia supusă şi, 
în această calitate, dar şi ca soţie, trebuie să i se supună. Sigur 
că trebuie cinstită, ceea ce şi face, dar trebuie să o şi 
constrângă. Continuă deci să o invite pe Henrieta la plimbările 
sale nocturne din care nu se mai întorc decât în zori. 

Şi Monsieur se indignează acum, o asediază pe mama sa şi o 
pofteşte să se adreseze ambasadorului Angliei ca să fie anunţat 
regele Carol al II-lea, pentru ca acesta să-i amintească surorii 
sale ce îndatoriri are. 

Ludovic ezită. 

A vrut această căsătorie între Henrieta şi Filip ca să-l lege pe 
Carol al II-lea de Franţa şi să-i împiedice pe spanioli să-l facă 
dependent de interesele lor. 

Ludovic nu poate uita raţiunile alegerii sale. 

E suficient să ne ascundem, spune Henrieta. Va alege dintre 
doamnele sale de onoare o tânără, pe care regele să se prefacă 
a o iubi, şi, astfel Filip şi Curtea vor fi păcăliţi. 

E un joc nou, palpitant, ca o comedie, o intrigă de roman. 

Şi iat-o pe tânăra aleasă. 

Ludovic se înclină în faţa doamnei de companie a Henrietei, 
Louise de La Baulme Le Blanc de La Valliere. Are 
şaptesprezece ani, roşeşte de timiditate ca o năroadă. Pare 
lipsită de strălucire. Şchiopătează. 

Ludovic o priveşte. Tulburarea şi naivitatea Louisei de La 
Valliere îl atrag. li descoperă ochii limpezi, părul blond cenuşiu, 
trupul firav şi, când îi şopteşte că e pe gustul lui, îi răspunde 
într-un elan de sinceritate că-l iubeşte de când l-a văzut şi că e 
gata să i se dăruiască întreaga viaţă. 

Ludovic e tulburat. 

Nu-şi mai dă seama dacă e doar o joacă sau dacă e deja o 
iubire născândă pentru Louise de La Valliere. Este un altfel de 
sentiment decât cel simţit pentru Maria Mancini sau Henrieta a 
Angliei. 


Fata asta tânără este fără niciun fel de artificii. Îl 
emoţionează. Iubirea pe care i-o poartă şi căreia începe să-i 
răspundă îl transfigurează. E radioasă, frumoasă. 

Ar vrea să ascundă această iubire care abia se naşte, s-o 
păstreze. i 

O ia pe Louise în plimbările sale prin pădure. li surprinde o 
ploaie cu furtună şi sunt nevoiţi să rămână îndelung refugiaţi 
sub un copac şi să se reîntoarcă la castel în toiul nopţii, cu 
hainele ude şi părul lipit de faţă. 

Încă se ascund, dar la Curte deja se zvoneşte această veste: 
regele are o amantă. 

O ascultă pe Louise de La Valliere cum îi povesteşte că i se 
dau târcoale, ba chiar că Nicolas Fouquet i-a promis douăzeci 
de mii de galbeni în semn de prietenie. 

Ludovic se indignează. 

El ştie că Fouquet seduce şi corupe. Dar încă n-a sosit timpul 
să-l lovească. Trebuie să se pregătească, să-l convoace pe 
Colbert, să aleagă locul şi momentul în care va putea fi arestat, 
fără a putea face apel la partizanii săi. Şi pentru aceasta va 
trebui să-l îndemne să renunţe la funcţia de procuror general al 
Parlamentului din Paris. Câtă vreme va rămâne aşa, este apărat 
de semenii săi. 

Nu trebuie să-i trezească suspiciuni. Trebuie ca Fouquet să 
creadă că regelui nu-i place decât să iubească şi să danseze. 

Ludovic îl vede pe Fouquet în primul rând al curtenilor care 
aplaudă uvertura la Baletul anotimpurilor, care se 
interpretează în faţa castelului. 

Ludovic intră în scenă, în compania Louisei de La Valliere şi 
a Henrietei, care pare să-şi accepte nefericirea. Şi Monsieur 
dansează lângă contele de Guiche. 

Ludovic îl urmăreşte atent pe Fouquet. 

Pe lângă bucuria de a dansa între cele două tinere, pe lângă 
satisfacția pe care o are când simte admiraţia tuturor curtenilor 
adunaţi, se adaugă şi plăcerea de a-şi ascunde intenţiile. 

Să te poţi bucura de toate acestea, asta înseamnă să fii rege. 


Capitolul 25 


Un rege mare trebuie să înveţe să savureze răbdarea. 

Ludovic ar fi vrut să îl doboare pe acest Nicolas Fouquet, ale 
cărui vanitate şi pretenţii nu numai că-l iritau, ci îl şi 
scandalizau. 

Oare câte mii de livre au fost înghiţite de înfrumusețarea, 
veşnic neterminată, a castelului Vaux-le-Vicomte? 

Ludovic ştie din ce-i şopteşte mama lui, dar şi din ce îi spun 
ceilalţi. 

— Regelui, a spus ea, îi place să fie bogat şi îi displac cei care 
sunt mai bogaţi decât el, făcând lucruri pe care el n-ar şti cum 
să le facă. 

Ea nu înţelege că este vorba despre gloria şi puterea regelui 
Franţei, nu despre bogăţie. 

Ludovic îl convoacă pe Colbert. Acest bărbat auster şi ascuns 
a măsurat exact provocarea pe care i-o lansează neîncetat 
Nicolas Fouquet. În fiecare zi aduce noi dovezi ale 
imprudenţelor ministrului. 

Ludovic îl ascultă. 

Poate să-i încredinţeze pregătirea arestării lui Fouquet. 
Trebuie mai întâi, insistă Colbert, ca ministrul Finanţelor să-şi 
vândă funcţia de procuror general al Parlamentului din Paris. 
Colbert se angajează să-l convingă. 

La începutul lunii august, s-a făcut. Fouquet a decis chiar să-i 
dea regelui suma pe care a primit-o de la cel care i-a cumpărat 
funcţia, Achille de Harlay. 

— Totul merge bine, şopteşte Ludovic, Fouquet a început să 
se încurce în propriile minciuni. 

Colbert poate să conceapă planul arestării. 

Vom pregăti, îi spune Colbert, câteva zile mai târziu, o 
caleaşcă înconjurată cu un grilaj. Muşchetarii îl vor aresta pe 
ministru şi-l vor escorta până la închisoare. Alţii vor pune 
sigiliu pe toate proprietăţile sale, care vor fi percheziţionate. 

Mai trebuie fixate doar locul şi momentul. 

Să fie oare la Vaux, unde Fouquet a invitat toată Curtea şi pe 


rege la o mare sărbătoare, pe 17 august? 
Ar trebui să accepte, ar fi ocazia ideală. 


Ludovic părăseşte castelul Fontainebleau la începutul după- 
amiezii, în caleaşca sa trasă de şase cai albi. Işi priveşte 
muşchetarii şi gărzile de corp care împrejmuiesc caleaşca 
regală, cele ale prinților cu sânge albastru, dar şi pe cele ale 
curtenilor din alaiul său. Ludovic ezită, apoi îi împărtăşeşte 
mamei sale intenţia sa. 

Ea îl previne. 

— Vai fiule, o asemenea faptă nu vă onorează. Bietul om se 
ruinează ca să nu vă lipsească nimic, iar Domnia voastră îl 
arestează în propria casă? 

Ludovic face un gest care-i trădează enervarea, apoi înţelege 
motivațiile reginei mame. 

Un rege mare trebuie să ştie să aibă răbdare. 

Ludovic e surprins de această sărbătoare atât de generoasă. 
El nicicând n-a dat una la fel de grandioasă. 

Străbate grădinile, încăperile mari pline de statui, 
împodobite cu tapiserii şi tablouri, Fouquet fiindu-i alături şi 
şoptindu-i că este gata să-i ofere regelui castelul. Ministrul a 
expus pe căminul din sufragerie un portret al regelui, pictat de 
Charles Le Brun. A pregătit un apartament luxos pentru 
Maiestatea Sa. I-a cerut lui Vatel, cel mai mare bucătar al 
vremii, să conceapă şi să servească un banchet somptuos 
pentru cei trei mii de invitaţi. 

În parc, îi arată vegetaţia luxuriantă, fântânile, apele care 
ţâşnesc din stâncile care brusc se deschid. 

Ludovic nu mai e în stare să vorbească, într-atât l-a cuprins 
mânia. 

Se aşază. 

Vede cum iese dintr-o cochilie mare de melc marin, printre 
arteziene, domnişoara Bejart, din trupa lui Moliere. Acesta a 
scris o comedie balet, Facheux, şi domnişoara Bejart recită: 


Dacă Ludovic porunceste, 
copacii vor vorbi mai ceva ca în poveste, 


stăpâne al tronurilor! Divinităţi mici, 
Ludovic v-o cere, veniți nimfe, aici. 


Siluete, nimfe, fauni, satiri ies de prin boschete şi dansează 
pe muzica lui Lully. 
Domnişoara Bejart continuă: 


Pentru a zări pe frumosul cer, pe cel mai mare rege al 
universului, 

vin spre voi muritori din peştera mea adâncă, în ritmul 
versului. 


Se îndreaptă spre rege. 


L-am văzut: 

tânăr, victorios, înțelept, viteaz, august, 
domnind peste Stat şi ale sale dorințe, 

robust, punând la un loc treburile nobile de făcut 
şi cele mai nobile plăceri, de petrecut. 


Ludovic rămâne indiferent. Are impresia că trupul său s-a 
transformat într-o stană de piatră. 

Nici nu zâmbeşte la spectacolul cu Facheux (Supărător). Nu 
face decât să-i ironizeze pe curteni. Mare imprudenţă din 
partea lui Fouquet. 

Nu ridică niciun pic capul ca să se uite la focul de artificii 
care cuprinde întreg castelul şi dealurile din jur. Se retrage. Nu 
va dormi la castel. 

Se urcă în caleaşca sa. Dintr-o dată, din turnuleţul de 
deasupra cupolei, ţâşnesc nişte artificii multicolore. 

Dă semnalul de plecare, îi şopteşte mamei sale: 

— Doamnă, oare vom reuşi să-i facem să ne dea înapoi tot ce 
ne-au furat? 

E timpul să acţioneze. 

Nu suportă să se mai spună în dreapta şi în stânga aşa cum 
scrie fabulistul acela, La Fontaine: 


Toată strădania la Vaux pentru a regelui plăcere - 
muzică, arteziene, străluciri şi stele, după a sa vrere. 


Fouquet l-a sfidat şi l-a umilit, pe el, L.udovic cel Mare. 

Îl primeşte pe Colbert. Fouquet va fi arestat la Nantes, unde 
se ţin serbările Bretaniei, pe care le prezidează regele. 

Charles d'Artagnan, locotenentul muşchetarilor, un fidel al 
lui Mazarin se va ocupa de arestare. Fouquet va fi apoi condus 
la castelul Angers, escortat de o sută de muşchetari. 
Chestiunea ar trebui încheiată fără prea mare greutate. Vor fi 
ridicaţi şi complicii lui Fouquet şi se va cere renunţarea la 
proprietatea Belle-Isle. 

Ludovic vrea ca această arestare să aibă loc pe 5 septembrie, 
de ziua lui. Apoi funcţia de ministru al finanţelor va dispărea şi 
va fi înlocuită cu Consiliul regal al finanţelor. 

Populaţia regatului va înţelege atunci că regele este într- 
adevăr stăpânul. 

Ludovic trăieşte aceste evenimente într-o stare de 
beatitudine, pe care însă n-o lasă să se întrevadă. 

Simte nevoia să facă însă confidenţe. Ia pana, în ziua de 5 
septembrie. Împlineşte douăzeci şi trei de ani. 

„Lăsasem să se înţeleagă că în acea dimineaţă voiam să merg 
la vânătoare şi, sub acest pretext, mi-au fost pregătite caleştile, 
iar muşchetarii erau deja călare. 

Azi dimineaţă, ministrul a venit să lucreze cu mine, ca de 
obicei, şi l-am întreţinut într-un fel sau altul, făcându-mă că aş 
căuta nişte acte, până ce l-am zărit pe fereastra biroului meu 
pe d'Artagnan, în curtea palatului, şi atunci l-am lăsat să plece 
pe ministru...” 

Se întrerupe şi-şi rememorează acea dimineaţă. 

„Ştiţi că de mult îmi stătea pe suflet, continuă el. Le-am 
declarat că nu mai vreau un ministru, ci să mă ocup chiar eu de 
finanţe, împreună cu câteva persoane de încredere care să 
acţioneze la porunca mea... Am gustat deja din plăcerea de a 
mă ocupa chiar eu de finanţe şi am descoperit, în puţinul timp 
acordat în această după-amiază, chestiuni importante la care 
nu mă pricepeam de fel, aşa încât puteţi fi siguri că voi 


continua.” 

Se gândeşte la paloarea, la frica pe care a citit-o pe chipul 
unuia dintre miniştrii săi. Adaugă: 

„Au existat printre ei şi unii neîncrezători, dar am avut grijă 
să înţeleagă că nu sunt aşa de neştiutor pe cât şi-au imaginat şi 
că ar fi mai bine să treacă de partea mea.” 


Capitolul 26 


Acum, el este în toate şi pretutindeni, regele Ludovic cel 
Mare. 

Îi priveşte pe miniştri. 

Ei sunt în picioare. El stă jos. L-a ales pe cel care-i va rămâne 
alături după ce se va termina şedinţa de Consiliu de Stat, acest 
înalt Consiliu, care se reuneşte miercurea, joia şi duminica în 
fiecare săptămână, iar lunea o dată la două săptămâni. 

Îi observă atent pe Le Tellier şi pe fiul său Louvois, pe 
Hugues de Lionne şi pe Colbert. Aşteaptă. Speră. Nu 
îndrăznesc să ridice privirea. Ştiu că cel care va fi ales poate la 
fel de bine să nu mai fie peste câteva săptămâni. Favorurile 
regelui sunt schimbătoare. El scoate în evidenţă după bunul 
său plac. 

Aşa trebuie guvernat. 

Trebuie zdrobit orgoliul granzilor. Trebuie să înţeleagă că nu 
se află în plină lumină decât pentru că sunt binecuvântaţi de 
razele Regelui Soare. Şi asta este valabil pentru toţi cei care se 
află în înaltul Consiliu sau în cel al Diplomaţiei, în Consiliul 
regal sau în Consiliul privat. Şi secretarii de Stat trebuie 
suspendaţi după voia regelui. 

Trebuie să păstreze secretul până când face anunţul. 

Nu-şi poate îngădui să îşi arate ezitările sau îndoielile. Se 
află în mijlocul scenei. Viaţa lui este un spectacol, el fiind 
unicul actor pe care supuşii nu-l scapă din ochi. 

Curtenii sunt prezenţi când se îmbracă, la doar câteva clipe 
după ce se trezeşte. Ei asistă la prânzul său, la cină şi la supeul 
său, dar şi când se culcă. Îi primeşte şezând pe scaunul găurit. 

Miniştrii îi prezintă rapoartele, secretarii de Stat depeşele. 
Regina şi prinții cu sânge albastru îi stau alături în timpul 
slujbei. 

Pe Ludovic nu-l deranjează repetarea zilnică a aceloraşi 
lucruri. Poate oricând, dacă are chef, să rămână singur. El este 
stăpânul ceasurilor. El dispune de oamenii pe care i-a ales şi 
care sunt gata mereu să-l servească. 


În unele zile părăseşte castelul Fontainebleau, unde Curtea 
continuă să îşi aibă reşedinţa, şi călăreşte cu frâul liber, urmat 
de o companie de muşchetari. Merge până la Vincennes, apoi 
se duce la Paris şi la Saint-Cloud. 

Intră regeşte în castelul lui Filip. Monsieur îi oferă o 
splendidă şi imensă trataţie. Henrieta, soţia sa, e puţin 
bosumflată, e geloasă pe Domnişoara de La Valliere. 

Rămâne indiferent, în ciuda reproşurilor voalate. Se urcă iar 
pe cal, merge la Versailles, la micul pavilion de vânătoare, cu 
vreo douăzeci de dormitoare şi unul comun construit din 
porunca tatălui său. De câte ori intră acolo, Ludovic e cuprins 
de o puternică emoție. Îşi aminteşte de acest bărbat, de rege, 
de tatăl său pe care l-a cunoscut atât de puţin. 

Apoi, la căderea nopţii, după ce a schimbat pentru a treia 
oară calul, se întoarce la Fontainebleau: 


Cum n-am minţit niciodată, Cel de Sus mi-e chezaş 
peste o sută douăsprezece mii de paşi, 

socotind câte trei mii per leghe, 

ceea ce nu mi se pare rău, în stare de veghe 

mai ales pentru un rege... 


Rânduri scrise de un gazetar de altădată, pe care Ludovic îl 
citeşte cu plăcere. Cine poate fi un călăreț mai bun şi mai 
rezistent ca el? 

A doua zi, Ludovic va vâna toată ziua în pădurea 
Fontainebleau, însoţit de Louise de La Valliere. 

li place că este o mare pricepută în ale vânătorii şi că pletele 
blonde despletite îi cad pe umeri. 

Adesea vine în pavilionul de vânătoare de la Versailles. 

S-a pus masa. Viorile cântă, începe balul. Nu participă decât 
vreo câţiva curteni privilegiați. S-au schimbat de hainele de 
vânătoare, s-au împopoţonat cu panglici, cu gulere de dantelă, 
în tonuri pastel, iar veşmintele sunt din satin şi mătase. 

Valeţii aţâţă focul în cămine şi aşază candelabrele cele mari. 

Ludovic îl aude pe un curtean care şopteşte: „lată regatul 
iubirilor” şi care declamă câteva rânduri dintr-un roman al 


Domnişoarei de Scudery. 

Ludovic o duce pe Louise de La Valliere într-unul dintre 
dormitoare. Era fecioară, a trebuit să o brutalizeze, îi place că 
se joacă de-a tânăra speriată. Abia a împlinit optsprezece ani. 
Are faţă de el porniri de adolescentă, o spontaneitate care îl 
încântă şi o timiditate pe măsură. 


Se reîntorc la castelul Fontainebleau. 

Ludovic se izolează. Vrea să studieze nişte dosare, să 
citească nişte proiecte de scrisori pregătite de Colbert. 

Ezită să semneze cererile de împrumuturi pentru bancherii 
care l-au ajutat pe Nicolas Fouquet să găsească bani, dar şi să 
deturneze averile, care au servit la construirea şi decorarea 
castelului Vaux-le-Vicomte. 

Ludovic îl cheamă pe Colbert. Vrea ca tot ce îi aparţine lui 
Fouquet- statui, covoare, mobile, tablouri să fie confiscate şi 
duse în castelele regelui. În ceea ce-i priveşte pe artişti, Le 
Brun, Le Vau, Le Notre, să fie de acum înainte doar în serviciul 
regelui. 

Şi, fireşte, să se pună stăpânire pe banii lichizi şi pe rente. 

Colbert se înclină. Se va executa. Ludovic îi apreciază 
inteligenţa şi servilitatea, dar şi „năpârca”. 

Colbert i-a dat garanţii. A recuperat milioanele de livre pe 
care Mazarin le păstra în bani lichizi şi care n-au căzut astfel în 
pungile moştenitorilor cardinalului. 

Omul ăsta este devotat, abil şi prudent. 

Ludovic reia scrisoarea pe care a redactat-o Colbert. Ea îi 
este destinată bancherului Hervart: 

„Răposatul domn cardinal m-a asigurat în ultimele sale zile 
de viaţă că voi găsi întotdeauna în punga voastră un sprijin de 
două-trei milioane de livre, de fiecare dată când prin 
îndatoririle mele va trebui să fac nişte schimbări în 
administrarea finanţelor. În momentul de faţă, cum am fost 
obligat să-l arestez pe ministru, mă simt nevoit să vă scriu 
aceste rânduri spre a vă spune că vă rog să-mi faceţi plăcerea 
să-mi pregătiţi, personal sau prin intermediul prietenilor, cea 
mai mare sumă posibilă...” 


Semnează şi apoi citeşte a doua scrisoare, pe care i-o 
prezintă Colbert. Ea se adresează unuia dintre moştenitorii lui 
Mazarin: 

„Voi avea nevoie de două milioane de livre pe care v-aţi oferit 
să mi le împrumutaţi. Mă grăbesc să trimit această scrisoare 
pentru a-mi face plăcerea de a da ordin celor care se ocupă cu 
afacerile voastre, să-mi încredinţeze această sumă, de care mă 
voi folosi şi să-mi asculte porunca...” 

Nu se îndoieşte nicio clipă că s-ar putea să nu primească 
aceşti bani. Tocmai a primit o donaţie de trei milioane de livre, 
din partea Bretaniei. 

Cine poate rezista voinţei unui rege? 

El îi spune lui Colbert: 

— Regele îşi rezervă întreaga şi absoluta împărţeală a 
finanţelor. 

Vrea să-i pedepsească pe cei care au creat în avantajul lor 
dezordini în economisiri. Trebuie, spune el, să se constituie o 
Cameră de justiţie, care să-l judece mai întâi pe Nicolas 
Fouquet şi apoi pe acei bancheri care l-au ajutat. 

Să fie căutaţi vinovaţii abuzurilor şi malversaţiunilor, şi asta 
încă de la 1635! 

Îl împuterniceşte pe Colbert să-i numească pe magistraţii 
care vor ancheta şi vor condamna. Trebuie îndepărtați cei care 
ezită, care invocă lipsa de probe. 

Judecătorii trebuie să-i spună adevărul regelui. Nu trebuie să 
ia în calcul argumentele lui Fouquet sau ale prietenilor săi, ale 
habotnicilor, ale literaţilor, cum ar fi Doamna de Sevigne, 
Domnişoara de Scudery, La Fontaine, care au rămas fideli celui 
care i-a măgulit, i-a cinstit şi i-a plătit. 

Justiţia trebuie să fie cea a regelui. 

Cei puternici trebuie pedepsiţi şi, astfel, supuşii vor înţelege 
că trebuie să fie umili şi total obedienţi. 

A venit vremea să fie restabilită ordinea în regat. 

Ludovic îi spune lui Colbert: 

— Îmi arunc privirea înspre diversele colţuri ale Statului, şi 
nu este una indiferentă şi observ că dezordinea domneşte 
pretutindeni. 


Acolo, lângă Joigny, sătenii jefuiesc navele cu sare, care urcă 
râul spre a ajunge în Burgundia. În regiunea Montauban, 
populaţia refuză să plătească birul, acest lucru răspândindu-se 
şi în Auvergne şi Aunis. 

Ludovic citeşte rapoartele miniştrilor, care semnalează 
răzvrătiri la Dieppe, în Picardia, în Roussillon, la Metz şi la La 
Rochelle. 

În acest oraş din urmă, a fost jupuit de viu un fermier care 
aduna impozite. În Boulonnais s-au constat întruniri de câte 
şase mii de oameni, înarmaţi, furioşi şi care refuză să plătească 
impozitele. Trebuie trimise trupe! 

Cere să i se aducă la cunoştinţă faptele acestora. 

Nu vrea să se vadă nimic din ceea ce simte, atunci când este 
informat că treizeci şi şase de trupe i-au împrăştiat pe rebeli, 
dintre care câteva sute au fost ucişi sau răniţi, patru sute luaţi 
prizonieri şi trimişi la galere şi vreo doisprezece spânzurați sau 
traşi pe roată. 

Este de datoria regelui să procedeze astfel. El este 
locotenentul Domnului pe pământ. Şi de aceea dreptul regelui 
este mai mare decât al tuturor celorlalţi. 


Uneori, când tocmai iese de la Consiliu şi străbate culoarele 
castelului Fontainebleau, îşi pune multe întrebări. 

Intră în teatrul unde trupa lui Moliere se pregăteşte să 
interpreteze cea mai recentă piesă a comediantului, intitulată 
Școala bărbaților, care deja a stârnit comentarii şi zâmbete, 
pentru că iubirea şi adulterul soţilor îi distrează foarte tare pe 
cei de la Curte. 

Ludovic se gândeşte în asemenea clipe la ţăranii răzvrătiți, 
chinuiţi sau trimişi la galere. 

A fost tentat să-i graţieze dar, în numele raţiunii, şi-a stăpânit 
această ispită. 

Trebuie să pedepsească pentru ca să fie ordine. El este 
regele. Dumnezeu l-a ales. Nu are a-i da socoteală decât Lui. 

Râde la Şcoala bărbaților, care îl îmbufnează pe Filip d 
Orleans. Monsieur probabil că a aflat că soţia sa, Henrieta, îl 
înşală cu contele de Guiche, de care el este îndrăgostit şi care, 


dedându-se viciului italian, nu înseamnă că iubeşte mai puţin 
femeile, seducându-le prin frumuseţea şi eleganța sa. 

Ludovic se bucură de legătura cumnatei sale. Astfel n-o să-l 
mai pândească din gelozie şi n-o să-i mai reproşeze că a 
părăsit-o pentru Louise de La Valliere. 

Nu se mai satură de femeia asta tânără. Devine nerăbdător 
când supeurile cu regina se prelungesc şi întârzie astfel clipa în 
care se va duce la ea. 


Într-o seară, pe la ora unsprezece, îl vede apropiindu-se pe 
contele de Brienne, secretar de Stat pentru Afacerile străine. 
Acesta din urmă se opreşte, cu un chip grav, ezită dacă să 
vorbească sau nu, dacă să-i tulbure supeul. 

— Ce mai e nou, Brienne? 

A sosit un curier din partea ambasadorului Franţei la Londra, 
domnul d'Estrade. E nevoit să-i poruncească secretarului de 
Stat să nu mai aştepte până după supeu şi să povestească ce s- 
a întâmplat. 

Ludovic se înfurie când află că ambasadorul Spaniei, 
Watteville, a vrut, în timpul audienței la curtea regală engleză, 
să i-o ia înainte reprezentantului francez, imobilizându-i 
caleaşca. Servitorii spaniolului, luntraşi de pe Tamisa, şi un 
foarte mare număr de canalii i-au atacat pe francezi, impunând 
prezenţa spaniolului. 

Ludovic se ridică. Este atât de enervat, încât se loveşte de 
masă, pe care e cât pe-aci s-o dărâme. 

Mama sa încearcă să-l ţină pe loc şi-l pofteşte să termine mai 
întâi supeul. 

— Am supat, doamnă, şi voi desluşi povestea asta; în caz 
contrar voi declara război regelui Spaniei. 

Il ia pe Brienne, fără a-şi privi mama care plânge, şi-i 
şopteşte că regele Spaniei este fratele ei. 

— Nu puneţi capăt păcii pe care am plătit-o cu atâtea lacrimi, 
spune ea. 

Ludovic se repede: 

— Lăsaţi-mă, doamnă. Vor să stârnească vrajba între mine şi 
regele Angliei. Mâncaţi mai departe şi mie păstraţi-mi doar 


câteva fructe. 

Nu poate accepta ca ambasadorul care îl reprezintă să fie 
umilit. Greşesc amarnic cei care îşi imaginează că n-a fost 
vorba decât de o ceremonie. Poporul peste care domneşte 
regele nu poate pătrunde până la miezul problemei, el judecă 
după ceea ce vede şi, cel mai adesea, după prezenţe şi rang îşi 
măsoară respectul şi supunerea. 

Trebuie să fie Ludovic cel Mare care nu trebuie nici 
confundat, nici comparat cu alţii, nici depăşit. Şi asta nu se 
poate face nedreptăţind reprezentanţii Statului şi nesocotind 
însemnele de superioritate netă prin care se distinge. 

Vrea scuze oficiale şi solemne din partea Spaniei! 

Să fie rechemaţi ambasadorii Franţei de la Madrid şi de la 
Londra şi să fie expulzat din Paris cel al Spaniei. 

Are sentimentul că această mânie, aceste decizii şi toate cele 
pe care a fost nevoit să le ia după moartea lui Mazarin i-au dat 
o forţă şi o împlinire de care era străin. 

Îi pare că doar prin voinţa sa ar putea îngrădi puterea care 
rămâne totuşi în mâinile lui Dumnezeu. Dar este sigur de 
bunăvoința divină din care se desprinde energia sa. 

Nicicând nu a avut o asemenea poftă de mâncare, devorează 
încă de dimineaţă carne, peşte, fructe. 

Vânează şi călăreşte ore întregi fără să simtă oboseala, după 
care se îmbracă în veşmintele sale de mătase cu multe panglici, 
dansează cu supleţe şi eleganţă. 

Îi place atât de mult această distracţie, încât decide să 
creeze o Academie regală de dans şi îl numeşte pe Lully 
ministru al muzicii regelui. 

În piruetele sale o antrenează şi pe Louise de La Valliere, 
care este partenera sa în baletele pe care le dansează în faţa 
curţii. Îndrăgeşte acest trup tânăr pe care-l strânge în braţe, 
câteodată de mai multe ori pe zi, şi nu rămâne insensibil nici la 
vreuna dintre doamnele de onoare ale reginei sau la Madame, 
Henrieta, soţia fratelui său. 

Plăcerea pe care şi-o îngăduie nu-l face însă să neglijeze 
vreodată prezidarea consiliilor cu o autoritate care impune 
tuturor. 


Studiază singur rapoartele sau primeşte între patru ochi pe 
ministrul care vrea să îi prezinte vreun caz special. Ascultă, 
regele e cel care decide. În ziua de consiliu, aceste întâlniri 
între patru ochi se fac „în comun” consacrând mai multe ore 
lucrării sale de rege, examinării încasărilor şi cheltuielilor 
Statului său, prezentate direct de cei pe care îi numeşte în 
funcţii importante, având grijă, însă, să păstreze secretele 
afacerii sale. Intotdeauna el este cel care tranşează net. 

Este sigur că „nimeni nu o poate face mai bine decât el, căci 
decizia are nevoie de o gândire de stăpân şi fără îndoială că 
este mult mai uşor să faci ceea ce eşti, decât să imiţi ceea ce nu 
eşti”. 


Nicicând nu s-a simţit într-atât regele Franţei, Ludovic cel 
Mare, ca atunci când, în noaptea de 1 noiembrie a anului 1661, 
când avea douăzeci şi trei de ani, medicii au venit să-l anunţe 
că pentru regina Maria-Tereza au început durerile facerii. 

Vrea să fie un fiu. 

Rămâne lângă regină, care urlă din pricina unor dureri 
îngrozitoare, dar şi a unei naşteri nesfârşite. 

Ludovic se duce la capelă ca să se roage şi să se 
împărtăşească. 

La prânz, se naşte prinţul moştenitor Ludovic al Franţei. 

Ludovic simte o bucurie intensă şi o mare mândrie. 

Naşterea acestui fiu e ca o dovadă în plus că el este rege. Va 
pleca în pelerinaj la Chartres pentru a sărbători unificarea 
regatului Franţei, a regelui său şi a Bisericii Domnului. 

E fericit cum n-a mai fost niciodată. 

Va împărtăşi această bucurie, această siguranţă care îl 
stăpâneşte, cu Louise de La Valliere. 

Un rege nu are de dat socoteală decât în faţa lui Dumnezeu. 


Capitolul 27 


Brusc, Ludovic se îngrijorează, se întristează. Reciteşte 
Solicitarea săracilor din Paris care tocmai i-a fost adresată. 

„Sire, săracii din Paris sunt foarte numeroşi şi în mare 
nevoie. Ei îl roagă pe Maiestatea Voastră să aibă milă de ei. 
Sărăcia lor a devenit insuportabilă. Au trecut prin multe 
nenorociri înainte de a se adresa Maiestăţii Voastre. Operele de 
caritate de la parohii, Sire, nu le mai sunt de ajutor pentru că e 
plin de bolnavi, de invalizi şi de orfani. În spitale sunt atât de 
mulţi, încât nu mai pot primi pe nimeni... Şi atunci unde să se 
ducă săracii din Paris? Sunt condamnaţi să moară de foame...”. 
În aproape toate rapoartele trimise de miniştri, Ludovic citeşte 
aceleaşi cuvinte. 

În Touraine, în Normandia, în ţinuturile din Blois, în 
Boulonnais este foamete. Mai întâi o căldură cumplită şi apoi 
ploi torențiale care au devastat recoltele. Preţul grâului a 
crescut ameţitor. Țăranii se hrănesc cu iarbă şi îşi împart cu 
lupii cadavrele animalelor. Epidemiile însoțesc foamea. 

Un medic scrie: „Am aflat că la Cheverny un copil şi-ar fi 
mâncat mâinile”. 

Şi ţăranii flămânzi refuză să plătească impozitele. Revolta 
celor supranumiţi „Haplea”, adună vreo şase mii de oameni în 
Boulonnais. Patru sute sunt ucişi. Sunt spânzurați. Sunt traşi pe 
roată. Cu sutele sunt condamnaţi la galeră. Ludovic îşi pune 
întrebări. 

De ce aceste calamităţi? 

Şi dacă fericirea pe care o trăieşte, plăcerea pe care o simte 
când dansează, satisfacția pe care i-o aduce trupul Louisei de 
La Valliere sunt considerate de Dumnezeu prea mari, 
condamnându-l? 

Dumnezeu îndurerează poate regatul pentru a-şi avertiza 
regele. Pentru a-i tempera binele cu răul, pentru a echilibra 
măreţele şi fericitele speranţe de viitor cu nefericirea prezentă? 

Şi totuşi Ludovic nu uită. Un rege trebuie să se gândească la 
binele supușilor săi mai mult decât la al său. 


Aceşti supuşi fac parte din el. „Sunt capul unui trup ale cărui 
membre sunt ei”. 

Dacă cangrena, foametea şi sărăcia distrug părţi din trup, 
atunci şi capul va fi bolnav. 

Dă poruncă să fie cumpărat grâu din Bretania, din Aquitania, 
din acele provincii pe care intemperiile le-au ocolit. 

— E un lucru care îmi stă pe suflet, spune el. Vreau să fiu 
ascultat fără tăgadă sau întârziere. 

Îi cere lui Colbert un edict prin care să oblige fiecare oraş 
mai mic sau mai mare din regat să facă un spital pentru săraci, 
bolnavi şi orfani. 

Dar nimic nu ajută. Foametea şi bolile se agravează. 

Colbert, cu jumătate de gură, spune că pretutindeni săracii 
îşi spun păsurile şi clevetesc, epidemiile ameninţă întreg Statul 
şi riscă să se întindă şi la cei din lumea bună. 

— Toate acestea duc întreaga Franţă la o tristeţe apăsătoare 
greu de exprimat, conchide Colbert. 

Oare ce doreşte Dumnezeu? întreabă în şoaptă Ludovic. 

Ludovic îl priveşte cum se îndreaptă spre scaunul său, în 
capela palatului Luvru, pe Bossuet, acest predicator cu faţă 
pământie, cu privire febrilă, despre care se spune că ar face 
parte dintre habotnici. 

Trebuie să rămână indiferent şi să suporte lecţia pe care i-o 
dă acest om al Domnului, cu o voce puternică şi cu mâna 
întinsă. 

„Ca să evitaţi strigătele de reproş pe care vi le vor adresa 
săracii, ascultați tipetele de sărăcie, Sire... începe Bossuet. 
Dumnezeu pare să se fi îmbunat redând liniştea poporului tău, 
dar păcatele noastre i-au stârnit din nou mânia. Ne-a dat pacea 
şi tot El a izbucnit războiul. A trimis împotriva noastră ca să ne 
pedepsească nerecunoştinţa, boala, moartea, sărăcia lucie, 
intemperii uluitoare, dereglări în natura care pare să ne 
amenințe printr-o succesiune funestă, dacă nu-i vom domoli 
furia”. 

Ludovic ar vrea să fie ca o stană de piatră. El este regele. 
Cunoaşte nefericirea supuşilor săi. 

„Chiar şi în provinciile îndepărtate, continuă Bossuet, chiar şi 


în acest oraş, în mijlocul atâtor plăceri şi atâtor excese, o 
mulţime de familii mor de foame şi de disperare... Vai, ce 
calamitate! Ce vremuri! Oare ce bucurii am mai putea avea? 
Oare nu ni se pare că în fiecare clipă toţi aceşti dezmoşteniţi ai 
sorții, pe care îi auzim de pretutindeni, ne reproşează în faţa lui 
Dumnezeu şi a oamenilor, ceea ce ne dăruim numai simţurilor 
noastre, curiozităţii noastre, luxului nostru...” 

Oare ce vrea acest preot exaltat? Mă condamnă pentru felul 
în care trăiesc? Pentru ceea ce are un rege dreptul să trăiască? 

„Dacă nu ne ajutăm aproapele după puterile noastre, 
continuă Bossuet, ne facem vinovaţi de moartea sa şi vom da 
socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru sângele său, pentru 
sufletul său, pentru toate excesele la care îl împing foametea şi 
disperarea...” 

Oare ar trebui să lăsăm dezordinea şi răzmeriţele să distrugă 
regatul? 

„Sire, asta este tot ce-i poate spune un supus Maiestăţii 
Voastre. Restul rămâne de zis lui Dumnezeu...” 


Capitolul 28 


Ludovic nu mai vrea să asculte predica. 

Dumnezeu este singurul care poate judeca faptele regilor. 

Lor nu le rămâne decât să acţioneze. 

Dumnezeu le-a pus în frunte şi pe chip un semn al divinității. 
Ei sunt zei în carne şi oase, din ţărână şi praf, ei mor ca 
oamenii, dar autoritatea lor nu moare niciodată. 

lată ceea ce nu trebuie să uite niciodată. 

Ludovic îl convoacă pe Colbert şi îi poruncește. 

Să vină pe mare de la Gdansk şi din alte ţări străine cel mai 
frumos grâu cu putinţă. Aceste cumpărături să se facă din 
economiile mele şi cea mai mare parte să fie distribuită 
săracilor din cele mai cunoscute oraşe ca Rouen, Paris, Tours şi 
altele. La ţară, unde împărţirea grâului nu se poate face de 
îndată, să se dea bani. 

la pana. Vrea să scrie cu mâna lui inspectorilor regali şi 
guvernatorilor de provincii, preşedinţilor parlamentelor 
regionale. 

Colbert aşteaptă misivele, le ia şi face o plecăciune. 

— Aş vrea, spune Ludovic, să acţionez ca un adevărat cap de 
familie, care aduce proviziile în casă şi împarte în mod egal 
hrana copiilor şi servitorilor. 

Şi acum vrea să rămână singur, ca să studieze depeşele pe 
care i le-au trimis Colbert, alţi miniştri şi secretari de Stat. 

Munca nu-i sperie decât pe cei cu suflete slabe. 

Şi de îndată ce există un proiect avantajos şi drept, a nu-l 
executa este un semn de slăbiciune. A vrut să obţină o 
reparaţie pentru injuriile aduse ambasadorului Franţei, de 
către ambasadorul Spaniei la Londra. 

S-a făcut. La Luvru, contele Fuentes a făcut o plecăciune şi-a 
prezentat scuzele în faţa ambasadorilor întregii Europe. 

Amintindu-şi doar de aceste lucruri, Ludovic simte o 
satisfacţie enormă. 

„Nu ştiu dacă, de la începutul monarhiei, îşi spune el, să se fi 
întâmplat ceva mai glorios întru numele ei, căci dacă regii şi 


suveranii pe care strămoşii noştri i-au văzut cândva la 
picioarele lor domneau peste principate mărunte, acum este un 
fel de omagiu care nu lasă nicio umbră de îndoială duşmanilor 
noştri, chiar dacă regatul nostru nu este chiar primul din lumea 
creştină.” 

Citeşte scrisorile oficiale trimise de ducele de Crequi, 
ambasadorul Franţei la Roma. 

Se indignează. Corsicanii din garda pontificală au atacat 
sediul ambasadei, palatul Farnese, au tras cu muscheta în 
caleaşca soţiei ambasadorului şi au ucis un paj francez. 

Papa trebuie să se scuze ca oricare alt suveran şi, în caz că 
refuză, să fie trimise trupe, care să pună stăpânire pe 
principatul pontifical Avignon, ca să nu fie lăsată nepedepsită o 
asemenea insultă. 


Asta înseamnă să fii rege. 

Să decizi. 

Această misiune, această funcţie pe care i-a dat-o Dumnezeu 
îl face pe Ludovic să se înflăcăreze. 

„Sunt cu ochii deschişi pe întreaga Terră; aflu în fiecare clipă 
veşti din toate provinciile şi de la toate popoarele, taina tuturor 
Curţilor, capriciile şi slăbiciunile tuturor prinților şi ale 
miniştrilor străini. Sunt informat de o multitudine de lucruri 
despre care se crede că n-aş şti. Mă strecor printre supuşii mei, 
şi descopăr ce vor să ascundă cu cea mai mare grijă; cunosc 
vederile cele mai nebănuite ale curtenilor mei, interesele cele 
mai obscure, care ajung la mine prin interesele contrarii.” 

Ştie ce se ascunde în spatele nostru, în intimitatea 
gândurilor. 

l-a spus asta şi lui Colbert. Vrea să fie sigur că oamenii 
ascultă, deschid corespondenţa şi înainte de toate pe cea a 
curtenilor, a granzilor, spre a-i aduce la cunoştinţă ce au auzit, 
ce au citit. 

Regele care vrea să fie ascultat şi să domnească bine, trebuie 
să ştie tot, să nu existe pentru el secrete în întreg regatul. De 
asemenea trebuie menţinută şi sporită măreţia regelui. 

Să fie acordate favoruri artiştilor, sculptorilor, pictorilor, 


muzicienilor şi chiar şi actorilor francezi şi străini, pentru a-l 
proslăvi pe Ludovic cel Mare. Să fie bătute medalii, să fie 
tesute tapiserii în Atelierele regale Gobelins, pe care tocmai le- 
a creat Colbert, să se înceapă lucrările în pavilionul de 
vânătoare al lui Ludovic al XIII-lea, de la Versailles. 

Nimic nu-i prea frumos când este vorba de rege. 

Ludovic păşeşte în sala palatului Tuileries, unde străluceşte 
aurul coloanelor. 

A vrut să se construiască un teatru pentru operă, primul din 
Franţa. 

Şi acum continuă să apară pe scenă, să danseze balet, 
înconjurat de prinți, de Louise de La Valliere, ba chiar şi de 
regina Maria-Tereza. Se recită: 


Om să fie? E fără de slăbiciuni? 
Dumnezeu să fie? Dar este muritor. 
Dacă e prea mult să-i zicem Dumnezeu, 
e prea puțin să-i spunem om, de zor. 


El este regele, Hercule şi Apollo. 

Trebuie ca poporul să vadă asta. 

Porunceşte ca pe 5 şi 6 iunie 1662 să aibă loc în spaţiul ce se 
întinde între Luvru şi Tuileries, o paradă de cavalerie - un car 
alegoric al soarelui. Pune să se înalțe tribune pentru câteva mii 
de spectatori. 

Va conduce, îmbrăcat în împărat roman, primul cadril. 
Celelalte vor fi ale prinților cu sânge albastru, Monsieur, ducele 
d' Orleans. 

Vrea să fie scris pe scutul său deviza Nec pluribus impar, să 
se ştie astfel că se proclamă Soare, superior tuturor celorlalţi, 
cel mai nobil dintre astre, cel ce aduce fără încetare viaţă, 
bucurie şi fapte. 

Soarele este cea mai frumoasă imagine a unui mare monarh. 

Ilată-l în picioare, cu trupul strâns într-o platoşă de aur, de 
argint şi cu rubine, un Imperator strălucitor. 

Este Regele Soare. 

Cine poate ţine piept strălucirii sale? 


Curtenii fac plecăciuni şi tremură în faţa lui. 

Il primeşte pe contele de Brienne care îşi cere scuze, cu 
lacrimi în ochi, că s-a apropiat de Domnişoara de La Valliere, 
propunându-i să fie pictată de către artistul Lefebvre, asemeni 
Mariei Magdalena sau Dianei, şi abia mai apoi aflând că este 
iubită de rege, aleasă de el. 

— Lasă aici portretul său, spune Ludovic, şi îmi vei face o 
mare plăcere. 

— Vai stăpâne, şopteşte Brienne, n-am să-i mai vorbesc în 
viaţa mea, căci sunt disperat de ceea ce s-a întâmplat. Iertare 
pentru această greşeală nevinovată, doar din priviri, la care 
inima mea nu a luat parte şi sper să nu vă mai amintiţi vreodată 
ce am făcut. 

Brienne plânge. 

Aceasta îmi este puterea, aceasta îmi este autoritatea 
morală. 

Brienne trebuie iertat. 

— Să nu mai discutăm, spune Ludovic. 

După care plecă, în vreme ce semiîntunericul pune stăpânire 
pe palat, ajungând în celălalt capăt din Tuileries, unde încă mai 
locuieşte Louise de La Valliere, în continuare doamnă de 
companie a Henrietei, suportând crizele de gelozie ale acesteia, 
dar şi curiozitatea agresivă a altor doamne. 

Trebuie să o smulgă de acolo şi să o ducă în apartamentele 
care vor demonstra că este, în ochii tuturor amanta regelui şi 
că deţine astfel un prim rang. 

Deja se poate aşeza lângă el, în sala de teatru de la Tuileries, 
unde trupa lui Moliere joacă Scoala Femeilor. 

El nu râde. Nu aplaudă. 

Dar este acolo şi, asemeni Soarelui, luminează totul în jurul 
său. 


Capitolul 29 


Ludovic ştie că nu există soare care să strălucească şi să 
dureze fără să fie hrănit, asemeni unui rug, pentru ca să fie 
mereu sclipitor. 

Il convoacă pe Colbert. 

Vrea ca la Luvru, la Versailles, arhitecţii şi pictorii, Le Vau şi 
Le Brun, grădinarii, Le Notre, să se apuce de treabă, să 
decoreze aici, la Luvru, galeriile, iar dincolo să transforme 
pavilionul de vânătoare al lui Ludovic al XIII-lea, să se creeze o 
seră de portocali. 

Trebuie ca palatul regelui Ludovic cel Mare să uluiască, să 
arate  supuşilor, ambasadorilor tuturor ţărilor străine, 
supremaţia, puterea şi gloria Regelui Foarte Creştin. 

Trebuie ca granzii, prinții cu sânge albastru, ducii, conții, 
această nobilime care-şi imaginează că mai poate să fie rebelă 
ca pe vremea feudalilor, să ştie că nu există decât în lumina 
regală şi în serviciul regelui. 

Ludovic îl simte reticent pe Colbert şi asta îl irită. Trebuie ca 
acest ministru să se supună şi să înţeleagă că aceste lucrări, 
înfrumusețarea şi construirea palatelor, nu se fac doar pentru 
a-i fi pe plac şi a-l distra pe rege, ci că sunt modalităţi de a-i 
spori gloria. 

— Când cer, spune Ludovic, mi se pare că asta înseamnă 
vreau, voi avea sau că diferenţa este atât de mică, încât nici nu 
se observă. j 

Colbert face o plecăciune. Incep lucrările. Colbert în sfârşit 
îşi dă seama şi recunoaşte că: „nimic nu scoate în evidență mai 
bine măreţia şi spiritul prinților decât clădirile. Posteritatea 
măsoară măreţia după una dintre superbele construcţii pe care 
le-au înălţat în timpul vieţii lor.” 


Ludovic se duce la Versailles. 

Străbate noile construcţii care, cu fațadele lor mari şi albe, 
par că îmbracă pavilionul de vânătoare. 

Trebuie să se adune aici Curtea, spre a descoperi că începe 


să fie clădit acest nou palat. 

Ludovic îşi imaginează natura împădurită şi uneori plină de 
mlaştini transformându-se într-o grădină care va demonstra că 
nimic nu stă în calea voinţei Regelui Soare. 

Se străduieşte să pară nepăsător la complimentele ce i se fac 
de către curtenii adunaţi în castel. 

În încăperile cele mari e frig, dar acolo vrea el să danseze, cu 
Louise de La Valliere, Baletul Artelor, apoi Nunţțile satului, şi 
tot aici asistă la spectacolele cu noile piese ale lui Moliere, pe 
care autorul le-a numit Improvizație la Versailles sau Critica 
Școlii Femeilor. 

Este mulţumit de aceste prime sărbători de la Versailles, de 
îndrăzneala lui Moliere, care nu ezită să-i biciuiască prin 
cuvinte pe curtezani, să-şi bată joc de critici şi să recunoască 
măreţia regelui. 

Moliere nu trebuie sa fie singurul care să-l laude pe monarh. 

Ludovic îi cere lui Colbert să-i adune pe scriitori, cum ar fi 
Charles Perrault şi Jean Chapelain, pe pictori, pe teologi şi pe 
istorici. Vor forma o Academie a însemnărilor, destinată să 
sărbătorească prin lucrările lor măreţia regelui şi gloria sa. 
Trebuie pictate tablouri, bătute medalii care să amintească de 
faptele regelui, pe care să le cânte şi să le dea strălucirea pe 
care o merită. 

Trebuie sprijinită gloria, întreţinut focul Soarelui. 

Ludovic îi primeşte pe aceşti academicieni care se întrunesc 
de două ori pe săptămână în jurul lui Colbert. 

— Puteţi domnilor, spune el, să judecaţi stima ce v-o port, 
pentru că vă încredinţez tot ce îmi este mai scump pe lumea 
asta, gloria mea. 

Nu va îngădui nimic din ce ar putea să i-o întineze. 

Poate fi uneori doar atitudinea unui prinţ ori a unei prințese 
cu sânge albastru care îşi arogă dreptul de a acţiona după 
bunul plac. 

Ludovic nu poate accepta să-i fie contestate poruncile ori să 
nu existe supunere în faţa autorităţii sale. 

Îi cere verişoarei sale, la Grande Mademoiselle, care a fost 
deja iertată deşi s-a răzvrătit şi a poruncit să se tragă cu tunul 


din Bastilia în trupele regale, să i se alăture. 

O priveşte cum se apropie, cu mersul său de femeie mândră 
şi uscată, care a visat o vreme să-i fie soţie, să devină regina 
Franţei, deşi este cu unsprezece ani mai mare decât el. 

Poveste veche, dar Mademoiselle îl refuză pe soţul pe care i 
l-a destinat Ludovic, pe regele Portugaliei, Alfons al VI-lea, sub 
pretext că este pipernicit şi imbecil. 

Crede oare el, regele Franţei, că se poate dezinteresa de 
căsătoria unei femei a cărei avuţie este imensă, iar pământurile 
atât de întinse în regat încât ea este o adevărată putere? 

— Vă voi căsători acolo unde îmi va fi util, spune Ludovic, 
concediind-o şi dându-i să înţeleagă că o va exila, departe de 
Curte, în castelul său Saint-Fargeau. 


Nu trebuie să cedeze nimic, niciodată. 

Trebuie să obţină de la papă scuze oficiale pentru agresiunea 
comisă împotriva ambasadei Franţei la Roma şi să ceară 
imperativ să se înalțe în acest oraş o piramidă, care să 
amintească întâmplarea şi scuzele papale către regele Franţei. 

Să cumpere de la englezi Dunkerque şi să pătrundă acolo 
pentru a demonstra voinţa regelui Franţei de a fi stăpân pe 
întregul său teritoriu. 11 va constrânge pe ducele de Lorena să 
cedeze oraşul Marsal, aşa cum este prevăzut în tratate. Să facă 
să fie cunoscute tuturor supuşilor regatului victoriile sale, 
poruncind ca întru amintirea acestor fapte glorioase să se facă 
tablouri, tapiserii şi medalii. 

Vrea ca regele să fie înfăţişat la Dunkerque, în Lorena, în 
fruntea trupelor, primind în picioare scuzele ambasadorului 
Spaniei şi mai apoi ale trimisului papal, nunțiul Chigi. 

Această glorie făcută cunoscută este mijlocul prin care poate 
tine supuşii regatului uniţi, fără a se mai răzvrăti pe ici pe colo, 
ca în Chalosse, unde refuză să plătească impozitul pe sare şi 
trebuie ca guvernatorul provinciei să le înăbuşe revolta, să 
ucidă, să condamne la galere câteva sute de ţărani, mereu 
îndărătnici atunci când vine vorba să îşi dea obolul. 

E de acord atunci când Colbert vrea să le ceară tuturor 
guvernatorilor provinciilor să facă o anchetă pentru a stabili 


exact în ce constă comerţul şi bogăţia sa, dar şi atelierele spre 
a evalua nivelul impozitelor. 

Regatul şi supuşii sunt trupul regelui şi, când trupul e 
bolnav, şi regele e suferind. 


E constrâns să nu mai călărească, să renunţe la vânătoare, să 
rămână în încăperile castelului Versailles, care încă nu au fost 
desăvârşite. 

Trebuie să accepte durerile de stomac, migrenele, greţurile, 
acea senzaţie că trupul de obicei suplu şi uşor a devenit o masă 
a cărei greutate îl paralizează. 

Ludovic rămâne îndelung pe scaunul lui găurit, primeşte 
câţiva gentilomi, dar are grijă să nu arate că suferă şi că Îi 
curge sudoarea pe frunte. 

E nerăbdător să-şi regăsească vigoarea, spre a o revedea pe 
Louise de La Valliere. 

În sfârşit, poale părăsi Versailles-ul unde boala l-a făcut 
prizonier vreme de mai multe săptămâni. 

De abia aşteaptă să o revadă pe Louise în căsuţa cu un 
singur etaj, din grădina Palatului Regal. Colbert a amenajat-o şi 
a instalat-o acolo pe tânără, găsindu-i servitori discreţi, care s-o 
ocrotească şi care să-i dea de ştire de toanele de fiecare zi ale 
Louisei. 

Ea, ca întotdeauna, este profund tulburată, căci nu poate 
alege între iubirea sa şi teama de pedeapsa lui Dumnezeu. Ea e 
amanta, o înşală pe regină, are o legătură ascunsă cu regele, de 
care ştiu toţi curtenii, dar care trebuie totuşi tăinuită. 

Ludovic îşi manifestă prietenia şi îi acordă atenţie şi 
tandreţe, dansează cu ea, care, în coregrafia baletelor, este 
femeia iubită, suverana. Dar el impune tăcere absolută, nu se 
întâlneşte cu Louise decât pe ascuns şi se constrânge să 
împartă nopţile cu regina. 

Adesea Louise l-a ameninţat că va rupe legătura şi se va 
retrage într-o mănăstire. A mai fugit odată de la Curte, el fiind 
nevoit să meargă într-un suflet până la mănăstirea Visitation de 
Chaillot, unde, după ce a călărit de unul singur, a găsit-o 
întinsă pe jos în oratoriu, plângând cu sughiţuri. A trebuit s-o 


liniştească, s-o strângă în braţe, să o smulgă temerilor ei şi 
mănăstirii. 

La sfârşitul anului 1663, este neliniştit şi emoţionat. Colbert 
tocmai l-a anunţat că Louise de La Valliere este însărcinată. 
Ludovic ştie bine dictonul care se potriveşte deopotrivă 
prinţeselor şi ţărăncilor: „Femeia grea e cu un picior în 
groapă.” 

Va trebui să ascundă această naştere, pentru că doamnele de 
companie ale reginei şi curtenii o pândesc, o supraveghează pe 
Louise de La Valliere. 

Colbert a luat toate măsurile necesare ca noul născut să-i fie 
luat mamei de îndată şi, încredinţat unui cuplu de foşti servitori 
ai ministrului. 

La 18 decembrie, Ludovic se afla la căpătâiul Louisei de La 
Valliere, al cărei chip este deja schimonosit de efort şi durere. 

Ludovic ar fi vrut să rămână lângă ea, dar trebuie să se 
întoarcă la palat. Ştie că Louise de La Valliere a decis, ca să 
spulbere orice bănuială, ca de îndată ce va fi născut, să vină la 
Curte, ca de obicei, şi să-şi îndeplinească obligaţiile. 

Chirurgul Boucher îl linişteşte pe Ludovic. Au început 
durerile. Naşterea se va produce în câteva ore. 

Şi Ludovic pleacă. 

A doua zi dimineaţă, un sol îi aduce vestea. S-a născut un 
băiat. E voinic. Mama e deja pe picioare. 

Ludovic îi mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a dat bucuria unui 
al doilea copil. 

E un bastard, dar este fiul regelui. 


Capitolul 30 


Ludovic are douăzeci şi şapte de ani. _ 

Este singur în apartamentele sale de la Luvru. În faţa lui, pe 
masă, este o foaie de hârtie pe care una dintre iscoadele lui 
Colbert a transcris versurile ironice şi care se recită pe la 
Curte. 

Le citeşte. E cuprins de mâhnire şi de furie, şi încearcă să se 
stăpânească. Dar aceste vorbe pline de răutate şi de invidie îl 
lovesc chiar în momentul în care a aflat că fiul său, născut de 
Louise de La Valliere, bastardul său regal, este cuprins deja de 
boală şi că moartea sa se apropie, deşi abia s-a născut. 

Şi Louise este bătaia de joc a tuturor. 


Poţi fi şi şchioapă, de ai doar cincisprezece ani, 
nu tu glas şi minte nici atât 

Dumnezeu ştie din ce părinți 

devine altă fată în anticameră, 

Copii pe legea mea! Întâiul amant îl vei avea 

şi La Valliere este dovada că e chiar aşa. 


Iscoada a mai spus că se pare că autoarea acestei mârşăvii se 
numeşte Athenais de Montespan. Ea provine dintr-o familie de 
vechi nobili francezi, rudă cu Bourbonii şi cu Rochechouart de 
Mortemart. Măritată de un an cu un nobil gascon, tânăra cu 
părul blond este o dansatoare desăvârşită şi a interpretat 
câteva momente din baletele jucate la Versailles. Este una 
dintre doamnele de companie ale Henrietei - soţia lui Filip, 
duce d'Orleans - care formează ceea ce la Curte se numeşte 
„Grădina” de unde se vor culege cele mai frumoase flori. 

Ludovic nu va fi întru nimic oprit s-o facă. Dar iscoada 
adaugă că această grădină, care adună cele mai frumoase fete 
din Franţa, este un cuib de intrigante. Ele nu se mulţumesc 
doar să-şi bată joc de Louise de La Valliere. 

Contele de Guiche, amantul ducelui d'Orleans şi în acelaşi 
timp şi al lui Madame, soţia acestuia, i-ar fi făcut să parvină 


reginei Maria-Tereza o scrisoare în care e dezvăluită legătura 
dintre Louise de La Valliere şi Maiestatea Sa. Din fericire, 
misiva a fost interceptată de un servitor al reginei. 

Sora lui Athenais de Montespan, Gabrielle de Rochechouart 
de Mortemart, marchiză de Thianges, este o protejată - dacă nu 
cumva chiar şi mai mult de atât - al lui Filip d'Orleans. 
Marchizul de Vivonne, fratele lui Athenais şi al marchizei de 
Thianges, este un apropiat al lui Mademoiselle, verişoara 
regelui şi a fratelui său, Filip d'Orleans. Olympe, nepoata lui 
Mazarin, devenită contesă de Soissons, este cea mai înfocată în 
a calomnia orice, neconsolată că nu se numără printre favorite 
şi nu este amanta regelui. 

În acest mediu în care iau naştere toate zvonurile, fiecare stă 
la pândă, se teme de capcane, de intrigi şi chiar şi de otrăvuri. 

Ludovic îşi aminteşte de groaza Louisei de La Valliere care-i 
povestea cum a fost trezită în toiul nopţii de zgomotul unei 
ferestre prin care cineva încerca să intre. Şi-a chemat servitorii 
care au descoperit o scară din frânghie prinsă pe faţadă. Oare 
să fi vrut cineva să o ucidă? 

Să-l iubeşti pe rege şi să fii iubită de el e periculos. Ludovic 
ştie asta. Îi cere lui Colbert să supravegheze casa Louisei. Le 
porunceşte servitorilor să guste bucatele înainte de a le servi 
stăpânei lor. 


Ludovic se ridică, se duce la fereastră. 

E indignat, dar nu e surprins. Îşi aminteşte de Frondă, de 
conspirații, de trădări, de primejdii. 

Oare de asta nu simte nicio teamă? Se lasă în voia Domnului. 

A învăţat însă că trebuie să-şi impună voinţa tuturor, să 
treacă la fapte, să combată, să pedepsească, să-i condamne pe 
unii la surghiun şi pe alţii la galere, iar pe cei mai rebeli la 
moarte. 

E datoria lui de rege. 

Simte ca pe o sfidare verdictul pronunţat de Curtea de 
Justiţie, după mai mult de trei ani de anchete, împotriva lui 
Nicolas Fouquet. 

Magistraţii şi, mai ales, întâiul dintre ei, Olivier Lefevre 


d'Ormesson, au refuzat să îl pedepsească cu moartea pe acest 
ministru care a jonglat cu finanţele regatului şi care şi-a 
asigurat o poziţie forte în Belle-Isle. Au pretins că n-au destule 
dovezi pentru pedeapsa capitală. S-au mulţumit deci cu 
surghiunul. 

Ludovic îl chestionează pe Colbert, mai palid şi mai sumbru 
ca de obicei. 

L-a numit pe Colbert ministru şi ordonator al Clădirilor 
regelui. El are încredere în această „năpârcă veninoasă”, care 
ştie să păstreze un secret, care a ales cu grijă magistraţii care 
ar fi trebuit să-l condamne pe Fouquet la moarte, care l-a 
strecurat printre ei pe cancelarul Seguier, un curtean mereu 
preocupat să placă, să servească. 

Dar toţi aceştia s-au sustras, fără îndoială, influenţaţi de 
partidul bigot, de populaţia Parisului, care, pe măsură ce 
timpul trecea, îi ţinea partea ministrului, pentru a se răzvrăti 
astfel împotriva puterii regale. 

Pentru a zdrobi această mişcare, pentru a fi clar că nu te poţi 
opune regelui, că trebuie să-l slujeşti, a exilat câţiva magistrati, 
le-a interzis să le lase moştenire poziţia lor fiilor, iar în ceea ce- 
l priveşte pe Lefevre d'Ormesson, nu va fi nici consilier de stat, 
nici ministru vreodată! Să se retragă pe proprietăţile sale ca să 
se facă uitat. 

N-ai voie să îndrăzneşti să-l sfidezi pe rege. 

Ludovic şopteşte: 

— Dacă Fouquet ar fi fost condamnat la moarte, l-aş fi lăsat 
să piară. 

Dar acum, este imposibil ca Fouquet să mai fie executat. Şi 
totuşi trebuie mers dincolo de sentinţa pronunţată. 

Când eşti rege, trebuie să ştii să pedepseşti, în numele a 
ceea ce crezi că este drept şi bine pentru regat. Doar regele 
poate judeca de fapt. 

Apropiaţii lui Fouquet să fie exilați, declară Ludovic. 

După un moment de tăcere, adaugă că vrea ca Fouquet să fie 
condamnat la închisoare pe viaţă în temniţa Pignerol. Să-i fie 
interzis ministrului să mai comunice cu careva, să n-aibă 
dreptul la spovedanie decât foarte rar, căci ar putea să-şi 


influenţeze duhovnicul, să şi-l facă un adevărat complice, să-şi 
pregătească evadarea, mai ales că Pignerol se află aproape de 
regatul Piemontului. 

Ludovic repetă: 

— Îi comut pedeapsa în închisoare pe viaţă. 


Un rege trebuie să fie ferm în regatul său, căci zilnic apar pe 
ici pe colo supuşi care se răzvrătesc. 

Aceste fronde trebuie înăbugşite în faşă. 

Îi spune asta şi arhiepiscopului de Paris, Hardouin de 
Perefixe, care întârzie să-i pedepsească aşa cum se cuvine pe 
acei catolici care se declară jansenişti. 

— Sunt convins, spuse Ludovic foarte apăsat, că e o nouă 
erezie care se înfiripă în regat. Trebuie îndreptată această 
poveste, împrăştiate călugărițele care, în mănăstirea lor din 
Port-Royal, se încăpăţânează să adune în jurul lor personalităţi 
de la Curte. Oare nu se spune că sora lui Conde, ducesa de 
Longueville, le ocroteşte? Că unii parlamentari şi chiar şi unii 
episcopi sunt receptivi la propunerile pe care papa le-a 
condamnat şi pe care iezuiţii le combat? 

Ludovic insistă. Totul pare o Frondă. Nu vrea să mai treacă 
prin acele vremuri foarte tulburi. 

Nu mai este copilul fără de putere, ci Ludovic cel Mare. 

Cine se mai îndoieşte oare că n-ar fi Regele Soare? 

Citeşte şi  reciteşte portretul pe care i-l schiţează 
ambasadorul Veneţiei la Paris, Alvise Grimani. Un om al lui 
Colbert şi-a procurat o copie a corespondenţei veneţianului. 

Ludovic savurează frazele şi trăieşte un sentiment de 
mulţumire şi de linişte, ca şi cum sufletul şi trupul său ar fi 
cuprinse de o împlinire absolută. 

„Regele Franţei s-a născut în vreme de război, scrie 
ambasadorul. A fost hrănit în mijlocul armatei, crescut în 
victorii... Este viguros, înalt, o prezenţă maiestuoasă; chipul 
său este deschis şi impunător în acelaşi timp, felul său de a se 
purta e curtenitor şi serios, este un temperament sangvin, dar 
nu prea aprins... Tratează pe fiecare în mod egal după calităţi; 
nu se dovedeşte a fi părtinitor faţă de nimeni şi nimeni nu poate 


să se prevaleze de asta; nu îngăduie să se glumească cu el şi 
nici nu glumeşte cu alţii. Nu vorbeşte prolix, ci măsurat, 
folosind termenii cei mai potriviţi... Nu se lasă pradă mâniei.” 

Lui Ludovic îi place acest portret. Aşa a vrut să fie. Şia 
reuşit. 

„Înclinaţiile regelui şi felul în care-şi petrece vremea, 
continuă ambasadorul, dintotdeauna au însemnat arme, 
vânătoare, dans şi cai. În privinţa afacerilor statului, nu s-a 
aplecat asupra lor până la moartea răposatului cardinal. Dar 
atunci, de îndată ce şi-a asumat guvernarea, a arătat Franţei şi 
lumii întregi că era altfel decât probabil că şi-au imaginat...” 

Şi asta îi convine lui Ludovic. 

Se gândeşte cu mândrie la prinții germani, care se 
îngrijorează pentru că, la solicitarea electorului de Mayence, 
Franţa a trimis şase mii de soldaţi ca să înăbuşe o rebeliune 
protestantă la Erfurt. Şi încă şase mii de oameni ca să lupte 
împotriva turcilor, alături de trupele creştine adunate de 
împăratul Leopold I şi comandate de generalul Montecuccoli. În 
câmpia Ungariei la Saint-Gotthard, francezii contelui de 
Coligny au decis victoria! 

lată de ce e în stare armata regelui Franţei! Flota sa 
bombardează Algerul şi Tunisul, iar trupele sale ocupă Djidjelli, 
lovindu-i astfel pe barbari până în străfundurile lor. 

Trebuie să se ştie bine. 

Trebuie ca Le Brun, pe care tocmai l-a numit prim pictor al 
Maiestăţii Sale, să amintească în pânzele sale faptele de vitejie 
şi gloria regelui. 

La fel să facă şi scriitorii, şi savanții, să-şi exprime 
recunoştinţa faţă de cel care le recunoaşte meritele. 

Ludovic îi cere lui Colbert să îi adune pe toţi în marea galerie 
de la Luvru. Vrea să fie de faţă atunci când i se va da fiecăruia 
o punguţă de piele brodată, care să conţină pensia oferită de 
Ludovic cel Mare: patru mii de livre lui Eudes de Mezeray, 
istoriograf al Franţei, două mii de livre lui Corneille, şase sute 
lui Racine, două mii lui Boileau, o mie lui Moliere. 


Ludovic îl priveşte atent pe Moliere. 


Îl apreciază pe acest actor şi autor unic. A acceptat chiar să 
fie naşul fiului său. Şi ştie că la curte a stârnit mirare că el, 
regele, i-a acordat această favoare unui saltimbanc. 

Dar nu contează toate aceste comentarii. Aşa vrea Ludovic 
cel Mare. 

El hotărăşte ca Moliere şi trupa sa să participe la distracţia 
care, mai multe zile din această lună mai a anului 1664, va 
transforma pavilionul de vânătoare şi grădinile de la Versailles 
într-un mare loc de sărbătoare. Vor asista la Plăcerile insulei 
vrăjite. 

Ludovic veghează la fiecare amănunt în parte din acest 
măreț spectacol, care trebuie să încânte Curtea, să-i uluiască 
pe ambasadori şi să le dovedească tuturor că regele Franţei 
este cel mai sclipitor dintre monarhi. 

Acolo trupa lui Moliere va juca Prințesa din Elide, Pisălogii, 
Căsătorie fără voie, o comedie balet în care regele a mai 
dansat, şi această piesă ciudată, pe care la lectură Ludovic a 
găsit-o că foarte amuzantă, care se numeşte Ipocritul şi căreia 
Moliere vrea să-i spună Tartuffe. 

Întreg spectacolul va fi inspirat de o operă a lui Aristotel, 
Orlando furioso - Roland furieux. 

Miercuri, 7 mai, au început Plăcerile insulei fermecate. 

Pavilionul de vânătoare şi grădinile concepute de Le Notre 
servesc ca decor acestor balete, acestor parade, acestor 
turnire, acestor jocuri şi acestor reprezentații care se succed. 

Regele apare călare, înveşmântat şi înarmat ca un războinic 
grec, cu un cal de luptă, într-un valtrap din aur, argint şi pietre 
preţioase. 

Când se lasă noaptea după întrecerea cu inelul, mii de 
lumânări, sute de făclii luminează clădirile, răsadurile de flori, 
şi boschetele. 

Urmează somptuosul supeu, servit de o armată de valeţi în 
uniforme strălucitoare. 

Ludovic este creatorul, actorul, spectatorul de divertisment. 
Oare ce rege l-ar fi putut concepe? 

În fiecare zi este câte un spectacol şi mai uluitor, alternând 
baletul, cu o paradă a viorilor, cavalcadele, întrecerile cu 


capete (atunci când, în plin galop, călăreţul trebuie să taie cu 
lancea un cap de turc, de maur sau de gorgonă). 

Regele iese învingător din această încercare, purtând pe 
scutul său deviza Nec cesso nec erro, „Nici nu mă opresc, nici 
nu mă rătăcesc.” 

Granzii care îl însoțesc, fie că sunt prinți de sânge albastru, 
fie duci sau conți, arborează devize ce amintesc că sunt supuşii 
regelui. Una dintre ele sună aşa: „Nu lupt decât pentru un 
singur astru”. Un altul: „E o fericire să fii pârjolit de un 
asemenea foc”. Şi ultima: „Strălucirea îi vine din supunere”. 


Ludovic contemplă zilele de sărbătoare care se succed, 
granzii care recunosc că este Soarele căruia îi datorează 
strălucirea. 

E mulţumit. Vrea ca regatul, Curtea, să fie după chipul şi 
asemănarea acestei sărbători în care a dansat cu trupul său 
suplu şi sprinten, în care, înveşmântat în haine cu fir de aur şi 
argint, a defilat, a călărit, a câştigat victorii în turnire şi a 
adunat în jurul său toţi granzii din regat. A zărit în privirea 
femeilor aşteptarea. Dar n-a fost curtenitor decât cu Louise de 
La Valliere, având grijă să nu le rănească nici pe mama sa, nici 
pe soţia sa. 

Şi totuşi, în timpul reprezentaţiei cu Tartuffe, a auzit 
comentarii. Reginei mame nu i-a plăcut piesa şi habotnicii, fără 
să îndrăznească să comenteze, şi-au manifestat prin gesturi 
dezaprobarea. După care s-au dus repede la capelă. 

S-a dus acolo şi Ludovic, dar nu s-a spovedit. 

Este adulter. Nu vrea să-şi mărturisească păcatul. 

El nu e Tartuffe. Nu e un ipocrit. 


Capitolul 31 


Ludovic stă în primul rând în sala de teatru de la Palais- 
Royal. 

Moliere merge până la capătul scenei, costumat în don Juan, 
cu o voce răguşită. li spune valetului său Sganarelle: 

„Ipocrizia este un viciu la modă şi toate viciile la modă trec 
drept virtuţi... Profesiunea de ipocrit are nişte avantaje 
grozave... Cunosc atâţia care, prin această stratagemă, au 
îmbrăcat abil rătăcirile din tinereţe şi şi-au făcut un scut din 
haina bisericească, iar sub acest veşmânt respectat li s-a 
îngăduit să fie cei mai răi oameni din lume...” 

Ludovic putea cita mii de nume, cel al marchizului de Vardes, 
amantul contesei de Soissons, această Olympe Mancini despre 
care se zvoneşte că merge mascată în noul cartier Bonne- 
Nouvelle la vrăjitoare, ghicitoare în cărţi, astrologi, s-ar putea 
chiar şi la specialiste în otrăvuri, pentru a-i face farmece 
Louisei de La Valliere, şi care ştie să se folosească de stele şi 
de leacuri ca să recucerească iubirea regelui. 

Ludovic nici nu vrea să ştie amănunte despre aceste intrigi. 
L-a exilat pe contele de Guiche, un alt ipocrit, amantul 
Henrietei d'Orleans şi a alungat-o de la Curte pe Olympe 
Mancini, contesă de Soissons. 

Îl apără pe Moliere, pe care habotnicii şi bigoţii îl acuză de 
impietate şi chiar de ateism. Ludovic confirmă că vrea ca 
Moliere să fie în fruntea trupei comedianţilor regelui. El vrea 
ca acest actor să denunțe păcatele curtenilor, să-şi bată joc de 
medicii incapabili. Şi Ludovic vrea să se danseze comedia balet 
Amorul medic, care îi biciuieşte şi îi ridiculizează. 


Nu trebuie însă să dea impresia că acceptă don Juan-ul şi că 
ar fi gata să se aşeze la masa „Banchetului de piatră” cu statuia 
Comandorului. 

Un rege trebuie să păstreze măsura. Faptele sale sunt atent 
observate de toţi supuşii. 

Trebuie să evite orice provocare şi de aceea veghează zi şi 


noapte ca să-i aducă un omagiu reginei. Îi suportă pe bufoni, pe 
pitici, pe nebunii pe care Maria-Tereza îi strigă: „Sufleţelul 
meu”, „Dragul de tine”, „Fiul meu”! 

Acceptă ca zeci de căţeluşi plini de funde să vină să 
schelălăie, cerşind resturile de la masă. Costă patru mii de 
scuzi pe an! 

După supeu, o conduce pe Maria-Tereza la masa ei de joc. 

Aparenţele sunt salvate. Nu mai e vorba de ipocrizie ca la 
Tartuffe sau don Juan, ci de respect datorat soţiei sale. 

Dacă Maria-Tereza se îmbufnează şi vrea să-i impună ruptura 
cu Louise de La Valliere, ei bine trebuie să afle că o va ignora, 
că se va sfârşi cu curtoazia între ei, cu dineurile şi supeurile. 
Nu-i va mai acorda nici măcar o privire. Ştie că ea va ceda, că 
va accepta că iubeşte în altă parte şi se va mulţumi cu 
deferenţa şi atenţia lui. 

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu regina mamă, care şi ea vrea 
să înceteze a o mai iubi pe Louise de La Valliere. 

Oare nu-şi mai aminteşte de zvonurile care circulau pe 
socoteala ei, de legăturile cu ducele de Buckingham şi chiar şi 
cu cardinalul Mazarin! Aşa încât Ana de Austria degeaba 
ameninţă că se retrage la mănăstirea Val-de-Grace, el nu va 
renunţa. 

— De ce ar trebui, Doamnă, să credem tot ce se spune, i-o 
trânteşte el. Nu mi-aş fi putut imagina că îmi veţi predica din 
Evanghelie. Şi totuşi, cum nu am comentat gesturile altora, 
firesc mi se pare să se întâmple şi în cazul meu la fel. 

Ludovic vrea să-şi reafirme iubirea ce i-o poartă, cea de fiu 
atent. Mai ales că paloarea chipului Anei de Austria şi noile 
riduri ce-o brăzdează, durerile la sân de care se tot plânge, 
dispoziţia sumbră după moartea fratelui ei, Filip al IV-lea al 
Spaniei, toate acestea îl fac pe Ludovic să îşi dea seama că e 
vorba de o boală. 

Ana de Austria n-a spus ea oare la aflarea morţii lui Filip: 

— Îl voi urma curând. 

Ludovic este impresionat, dar nu-i cedează mamei sale. 


O vede în fiecare zi pe Louise de La Valliere. lar a rămas 


însărcinată şi va urma o naştere grea. Ludovic simte o cumplită 
durere faţă de moartea copilului, care va muri mai repede 
decât primul născut. 

Zvonurile, mulţumită lui Colbert, care a vegheat la toată 
povestea asta, au fost mai puţine şi s-au stins rapid, căci Louise 
a revenit la Curte chiar în ziua în care a născut, clătinându-se 
pe picioare, dar reuşind să danseze, cu un zâmbet pe buze. 

li este foarte recunoscător pentru atâta voinţă, pentru 
această mândrie, dar nu poate să ajungă dependent de ea. 

Se depărtează de ea, îi întinde braţul uneia dintre 
domnişoarele de onoare ale Mariei-Tereza, a cărei privire, ale 
cărei suspine şi zâmbete dezvăluie că îşi doreşte să-i cedeze 
regelui. 

El nu e don Juan, dar de ce şi pentru cine ar refuza această 
plăcere ce i se oferă? 

O acceptă şi, vreme de câteva nopţi, se duce la această 
tânără blondă, Anne-Lucie, care îşi abandonează trupul generos 
în braţele lui. 

Mai apoi este avertizat că tânăra, care-i adresează scrisori 
înflăcărate ce-i sunt scrise de alţii, nu e decât o unealtă pentru 
a-l îndepărta de Louise de La Valliere. Trebuie mereu să fie 
foarte prudent. 

Un rege care-şi oferă inima trebuie să rămână stăpânul 
absolut al spiritului său, mărturiseşte el. 

Într-o zi de martie 1665, pe când îl numea pe Colbert 
ministru general al Comerţului, gândindu-se să-l desemneze şi 
inspector general al Finanţelor, pentru a-i recunoaşte meritele 
acestui om în stare să creeze companii de comerţ, filaturi şi să 
favorizeze instalarea în Franţa a olandezului Van Robais, 
fabricant de aşternuturi, Ludovic le spuse lui Colbert, 
mareşalilor Villeroy şi de Gramont, lui Lionne şi lui Le Tellier: 

— Sunteţi prietenii mei, cei în care am cea mai mare 
încredere. Femeile au mare putere asupra celor de vârsta mea. 
Vă poruncesc ca, dacă observați că o femeie, indiferent cine ar 
fi, mă domină cât de puţin, să mă preveniţi. Nu-mi trebuie 
decât douăzeci şi patru de ore ca să scap de ea şi să vă dau 
satisfacţie. 


Treburile regatului sunt treburi de bărbaţi. 

Ele nu pot fi reglate decât de rege, în timpul consiliului de 
miniştri, care-l înconjoară. 

El îi spune: 

— De îndată ce îi îngăduiţi unei femei să vă vorbească despre 
lucruri importante, e imposibil să nu vă găsiţi pieirea. 

Cum ne-am putea încrede în nişte „preţioase ridicole”, de 
care Moliere a avut atâta dreptate să-şi bată joc? 

Ce-ar putea ele să spună despre finanţe şi despre economiile 
Statului, în care Colbert încearcă să pună ordine trecând în 
Marele Catastif „starea reală” a încasărilor şi a cheltuielilor de 
anul trecut? 

El ştie că trebuie impusă pretutindeni această ordine, după 
cei patru ani în care a domnit. Provincii precum Auvergne, 
scapă Justiţiei regale. Nobilii se folosesc de teroare în avantajul 
lor, furând şi violând, terorizându-i pe ţărani. 

Ludovic porunceşte ca nişte magistrați parizieni să meargă în 
Auvergne şi, pe tot parcursul „Zilelor celor Mari”, să 
pedepsească, fără a se lăsa influenţaţi de originea nobilă sau 
sărmană a vinovaţilor. 

Trebuie ca muntele să fie curăţat de o infinitate de dezordini 
şi crime atroce, pentru a face să domnească din nou dreptatea 
şi, prin intermediul ei, Statul. 

Parisul nu trebuie să mai fie un cuib de hoţi şi de asasini. 

Tocmai a fost ucis general locotenentul Tardieu şi soţia 
acestuia, pentru a fi jefuiţi. 

Seara este imposibil de ieşit din casă fără a-ţi risca viaţa. 
Ziua te înnămoleşti în noroi, căci străzile nu sunt pavate, iar 
lacheii care şi-au îngăduit să poarte spadă s-au unit între ei şi 
fac legea, îmbrâncind, jefuind, bătând şi uneori chiar 
omorându-i pe cei care li se opun. 

Toate acestea trebuie schimbate. Il însărcinează pe Colbert 
să studieze măsurile necesare. 


Ludovic vrea să se încheie cât mai curând extinderea şi 
înfrumusețarea Luvrului. 
Să se apeleze la sculptorul şi arhitectul italian Bernini, spre 


a-i da Luvrului măreţia de altă dată, una demnă de palatul celui 
mai mare rege din Europa. Ludovic îi pozează lui Bernini, care 
îi sculptează bustul. 

Curtenii se ţin la distanţă, formând un grup care şuşoteşte. 

Din această mulţime care comentează se detaşează un 
bărbat. Este Racine, scriitorul care spre marele regret al lui 
Moliere îşi dă ultima piesă, Alexandru cel Mare, actorilor de la 
Burgundia, şi nu trupei lui Moliere de la Palais-Royal. 

Racine face o plecăciune şi începe să citească dedicaţia 
piesei sale. 

„Povestea, spune el cu un glas puternic, e plină de tineri 
cuceritori şi nu-i de mirare să-l vezi pe unul dintre ei învingător 
în bătălii, ba chiar cum dă foc întregului pământ. Dar 
Maiestatea Voastră îmi va îngădui să-i spun că istoria n-a mai 
cunoscut un rege care, la vârsta lui Alexandru, să se comporte 
ca Augustus şi care, lară să se îndepărteze din mijlocul 
regatului său, să-şi împrăştie lumina până la capătul lumii.” 


Capitolul 32 


Lui Ludovic îi e frig. 

În aceste prime zile de ianuarie ale anului 1666, cu toate 
trunchiurile de copaci care ard în şemineurile înalte, palatul 
Luvru nu reuşeşte să se încălzească. 

Înăuntrul său este un aer îngheţat. 

Traversează saloanele. Curtenii fac plecăciuni, adresează cu 
voce scăzută un compliment, cer o favoare, întind câte o jalbă 
pe care vor să i-o dea regelui în mână, aduc câte o laudă, cu o 
voce tremurătoare. 

Regele ascultă aceste şoapte. 

Nu-l miră emoția care-i cuprinde pe oamenii iluştri şi în 
vârstă, când i se adresează răspunzându-i: „Mă supun, Sire.” 

Dar mai ştie că nu trebuie uitat că modestia şi umilinţa sunt 
virtuţi regale, ba chiar că-i sunt mai utile decât celorlalţi 
oameni, tocmai pentru că este suveranul lor. 

Şi că este muritor ca ei. 

Intră în iatacul mamei sale, unde în jurul patului reginei se 
înghesuie o mulţime de prințese şi de ducese. De mai multe zile 
e în agonie, măcinată de acea boală care-i devorează sânii, 
subsuorii, umerii. Umorile maligne îi umflă mâinile pe care le 
avea atât de fine, dar şi chipul şi gâtul. 

Ludovic îşi vede fratele, pe Filip, îngenuncheat lângă pat, 
sărutându-i tălpile mamei sale şi plângând cu sughiţuri. 

Preoţii aduc mirul. 

— Ridicaţi bine colţurile scufiei, spune Ana de Austria, de 
teamă să nu se atingă mirul, căci ar mirosi urât. 

Ludovic simte că leşină, că se prăvăleşte. 

Este ţinut. Este dus departe de pat într-o cămăruţă. E stropit 
pe faţă cu apă rece. Este descheiat la vestă. 

Îşi revine. Tremură. Îi vede pe toţi cei care intră şi ies din 
cameră, merg până la marginea patului şi se aplecă până ce 
ating chipul reginei mame. 

Ar vrea să se apropie. E oprit. Medicul, Seguin, îi aduce o 
ceaşcă de supă Anei de Austria. 


O bea cu nesaţ. 

Oare moartea se îndepărtează de ea? 

— Doamnă, mai uşor, spune Seguin. 

— Mi se pare bună, trebuie să te menţii pe cât poţi. 

Ludovic iese din iatac. Se duce în apartamentele sale. 

E somnolent, anchilozat de frig. 

Işi aminteşte de balurile pe care Filip d'Orleans le dădea la 
Saint-Cloud, pentru a sărbători începutul de an. Durau mai 
multe zile şi petrecerile erau somptuoase. 

Ludovic a dansat cu Louise de La Valliere şi cu doamnele de 
onoare ale Mariei-Tereza. 

Regina a refuzat să părăsească Luvrul, având în vedere doliul 
după fratele ei, regele Spaniei. Ludovic, pentru că ţinea să 
participe la festivități, trebuia să aleagă haine violet pentru a 
arăta că se alătură doliului soţiei sale şi că nu uitase de mama 
lui bolnavă. 

Ludovic se supusese acestei exigenţe, dar ceruse valeţilor să 
prindă pe veşminte perle mari şi diamante. 

A dansat vesel, a remarcat-o din nou pe Athenais de 
Rochechouart de Mortemart, marchiză de Montespan, o blondă 
impunătoare cu forme rotunde, cu o privire sfidătoare şi ale 
cărei jocuri de cuvinte, replici inteligente şi frumuseţe o făceau 
să fie mereu înconjurată de o mulţime de bărbaţi care râdeau la 
replicile ei. Pe lângă ea, Louise de La Valliere i-a părut dintr-o 
dată lui Ludovic o femeie retrasă, blândă şi liniştitoare, dar tare 
ştearsă! 

A simţit că-i este ciudă şi şi-a întors privirile de la Athenais 
de Montespan. Femeia asta încerca să-l atragă. I-ar fi fost uşor 
să-l cucerească. Avea impresia că o cunoaşte deja intim, pentru 
că obținuse favorurile surorii lui Athenais, Gabrielle de 
Rochechouart de Mortemart, marchiză de Thianges. Şi fără 
îndoială că-şi făcuseră confidente. Cine ştie dacă nu cumva şi 
naiva de Louise de La Valliere, nu şi-a povestit şi ea iubirile? 

Ludovic avea impresia că Athenais de Montespan încerca să 
ţeasă în jurul lui o pânză în care să-l facă prizonier. O întâlnea 
tot mai des, ca doamnă de onoare a Mariei-Tereza. Dădea peste 
ea scara în anticamera soţiei lui. 


Dar era prietenă şi cu Louise de La Valliere, regăsind-o 
deseori şi în apartamentul amantei sale. Sora ei, marchiza de 
Thianges, îi vorbea despre ea. Athenais de Montespan devenise 
una dintre apropiatele lui Filip d'Orleans, care sigur că nu era 
înnebunit după femei, dar îi plăcea compania celor care îl 
amuzau. 

Ludovic şi-a pierdut răbdarea şi i-a reproşat fratelui său că se 
vede prea des cu marchiza de Montespan. 

— E spirituală, mă amuză, avea să răspundă Filip. 

Ducele d'Orleans s-a arătat uimit de spusele regelui şi l-a 
întrebat dacă vrea să onoreze frumuseţea ieşită din comun a lui 
Athenais de Montespan, care era limpede că spera să vină 
această clipă. 

— Îşi dă toată silinţa, dar eu nu vreau, a şoptit Ludovic. 

Şi totuşi gândul la această femeie, fără îndoială una dintre 
cele mai frumoase, dacă nu cumva chiar cea mai frumoasă pe 
care a văzut-o vreodată, nu i-a mai dat pace. 

Îl bântuie chiar şi în noaptea aceea de 20 ianuarie 1666, 
atunci când, aflându-se singur în apartamentele sale, aţipise. 

Frigul îl trezeşte. Se duce la capelă ca să asculte slujba de la 
ora şase. Brusc, clopotul cel mare de la Notre-Dame, răsună cu 
o bătaie surdă. 

Ludovic tremură, străbate saloanele şi se apropie de iatacul 
mamei sale, unde îi vine în întâmpinare verişoara lui, 
Mademoiselle. Ea îi şopteşte: 

— Se pare că regina a murit. 

Un țipăt. Filip se prăbuşeşte. 

Ludovic intră în încăpere. 

— A murit? 

— Da, Sire. 

Cum să nu plângă în faţa trupului înnegrit, umflat, al celei 
care i-a dat viaţă şi pe care tocmai a răpit-o moartea? 


Preoţii au dat deja năvală în iatac, dar şi o mulţime de ofiţeri 
care au dreptul să rămână pe lângă trupurile neînsufleţite ale 
casei regale. 

Pe coridoare şi în saloane se pun perdelele negre de doliu. 


Ludovic ar fi vrut să rămână impasibil, dar emoția îl cuprinde 
şi îl copleşeşte. 

Şi totuşi trebuie să poruncească funeraliile, să hotărască 
ducerea inimii mamei sale, conform dorințelor ei, la Val-de- 
Grace, capela care fusese construită la ordinele sale. 

Mademoiselle întreabă: 

— Dacă se ivesc dispute între caleştile prinţeselor şi 
duceselor, ce trebuie să fac? 

— Aşa cum se obişnuieşte. 

— Sire, nu s-a decis nimic limpede, ar fi mai bine să nu aibă 
întâietate niciunele, nici altele... 

El încuviinţează. 

Trebuie să vadă ce-i de făcut pentru că e cam îngustă ieşirea 
din iatacul reginei mame, pentru sicriul tras cu frânghii. Apoi 
coşciugul se pune pe un car alegoric. Cortegiul înaintează pe 
un frig de crapă pietrele. 

Slujba de înmormântare, la Notre-Dame, la Saint-Denis, este 
interminabilă. Ludovic priveşte sicriul pe care Mademoiselle şi- 
a sprijinit capul şi a adormit! 

Trebuie să asculte discursul funebru al episcopului: 
„Dumnezeu dorea să facă din inimi nepreţuite o inimă de 
mamă, o inimă de fiu. Ana de Austria era de o tandreţe fără de 
pereche. La rândul său, Ludovic o respecta şi o iubea ca nimeni 
altul.” 

Ludovic se lasă pradă emoţiei, durerii. Mama lui i-a fost 
întotdeauna alături. li datorează faptul că a putut domni, 
imediat după moartea cardinalului Mazarin. 

Recunoaşterea binelui făcut este una dintre calităţile 
indispensabile ale sufletelor din familiile nobile. 


Acum a rămas cu adevărat singur. Are douăzeci şi şapte de 
ani. 

Mama lui nu-l va mai dojeni, nu-l va mai pofti să rupă 
legătura cu una sau cu alta, nu-i va mai predica să nu intre în 
război şi să-şi respecte originea spaniolă. 

Ce-i drept că, în ultimii cinci ani, nimeni şi nimic, nici măcar 
regina mamă, nu l-a împiedicat să facă totul după pofta inimii şi 


să iubească după bunul plac. 

Dar privirea Anei de Austria îl urmărea, împreună cu 
suspinele sale, cu lacrimile sale, cu sfaturile sale, cu 
rugăminţile sale, cu amenințările că se va retrage la mănăstire, 
toate acestea cântărind mult în gesturile lui. 

Ana de Austria s-a coalizat adesea cu soţia lui, regina Maria- 
Tereza, cu mătuşa şi nepoata, ambele spaniole. 

S-a terminat cu asta. 

Maria-lereza, fără sprijinul Anei de Austria nu va mai avea 
nicio influenţă. 

O va impune la Curte pe amanta sa, pe care va decide să o 
arate tuturor. 

Iar în Europa va duce politica pe care o doreşte. 


Mai întâi va pleca de la Luvru. Nu mai suportă să vadă 
locurile în care a murit mama sa. Va părăsi Parisul. 

Avea să locuiască vreo câteva zile la Versailles, în pavilionul 
de vânătoare al tatălui său. 

Dar locul este incomod, clădirile prea mici. Va cere să se facă 
noi lucrări şi, până atunci, va locui la castelul Saint-Germain, 
unde s-a născut. 

Începe o nouă epocă. 


PARTEA A PATRA 
1666-1678 


Capitolul 33 


Ludovic poartă încă doliu. 

Dar pe ţesăturile violet a cerut să i se coasă funde în culori 
vii şi multe dantele. A vrut să aibă şi mai multe perle şi 
diamante, transformându-şi guleraşul într-o parură 
strălucitoare. 

Păşeşte uşor. 

A convocat curtea la castelul Fontainebleau. _ 

O zăreşte în primul rând pe Louise de La Valliere. li pare 
cenuşie la faţă, înconjurată fiind de toate acele femei care îi 
sunt rivale. 

Athenais de Montespan şi sora sa marchiza de Thianges, 
blonde şi provocatoare, dar şi alte doamne de onoare ale 
reginei se înghesuie în jurul Louisei, gata să i se dăruiască. 

Regina este absentă. Maria-Tereza a preferat să rămână în 
camera ei, căci se simte prea grea din pricina unei viitoare 
naşteri. 

Cu un semn, Ludovic cere viorilor regelui aflate pe o estradă 
în picioare, să înceapă să cânte. 

Încă de la primele note, simte cum renaşte bucuria şi o 
energie pe care ar vrea să le ascundă. 

Dar dorinţa e prea puternică. li întinde mâna Louisei de La 
Valliere, privind-o pe Athenais de Montespan, care nu lasă 
privirea în jos. E tulburat şi enervat în egală măsură de asta. 

Dacă ar ceda acestui impuls care pune stăpânire pe el, ar 
apuca-o de braţ pe tânără şi ar trage-o spre el. 

Dar balul îl va deschide cu Louise de La Valliere. Este primul 
de la moartea Anei de Austria. A decis ca de acum înainte, 
respectând-o în continuare pe regină, să-şi afişeze totuşi 
preferinţele pentru cutare sau cutare femeie, care îi va primi 
favorurile. 

Chiar şi dansând nu-şi poate lua ochii de la Athenais de 
Rochechouart de Mortemart, marchiză de Montespan. 

La fiecare dans, Louise de La Valliere se clatină pe picioare 
ca şi cum ar şchiopăta şi mai tare ca de obicei. 


Ludovic simte cum se încordează şi cum se mişcă fără graţie 
şi bucurie, că nu mai e strălucitoare, aşa cum s-ar fi cuvenit 
pentru că a fost aleasă de rege. Ar fi trebuit să fie cea mai 
frumoasă, cea mai sclipitoare dintre femei, pentru că îi este cea 
mai apropiată Regelui Soare, care o luminează după ce a 
remarcat-o mai presus decât toate celelalte. 

Dar are impresia că îşi micşorează propria glorie, în loc să 
ştie să aţâţe focul. 

Încetul cu încetul pune stăpânire pe el un gând care-l 
întristează şi-l bucură în acelaşi timp. 

Louise de La Valliere aparţine de acum înainte acelui trecut 
care a fost pecetluit odată cu moartea Anei de Austria. 

Ludovic vrea să se ştie că-şi va conduce altfel regatul de 
acum înainte. 

L-a păstrat pe Colbert, poruncindu-i să ardă socotelile 
secrete ale cardinalului Mazarin. Asta în ceea ce priveşte 
trecutul. 

l-a ordonat lui Hugues de Lionne să înştiinţeze Anglia că 
regatul Franţei a decis să sprijine Olanda, deci să se alăture 
războiului pe care aceasta l-a declarat Londrei. Şi mai vrea ca, 
fără întârziere, să fie trimişi şase mii de militari împotriva 
cavalerilor mercenari şi pedestraşilor germani, pe care 
episcopul de Munster, von Galen, i-a împrumutat de la englezi 
ca să atace pe uscat Provinciile Unite. 

Trebuie ca Regele Angliei, Carol al II-lea, să înţeleagă că 
Ludovic cel Mare nu mai este împiedicat în voinţa sa războinică 
de prudenţa exagerată a mamei sale. 

Acum că a murit, ea, spaniola, vrea să fie pregătit de război 
cu Spania, care, de la moartea lui Filip al IV-lea nu mai este 
guvernată decât de o regentă şi un copilaş de cinci ani. 

Nu trebuie uitat că Franţa are drepturi de succesiune în 
Spania, pentru că Madridul nu a plătit niciodată dota de cinci 
sute de mii de scuzi de aur avută în vedere la căsătoria Mariei 
Tereza cu Regele Franţei. 

Ludovic îi tot repetă asta lui Hugues de Lionne, lui Colbert, 
lui Louvois care, împreună cu tatăl său, Le Tellier, se ocupă de 
armată şi deci de război. 


Nu va renunţa la această moştenire spaniolă la care ar avea 
dreptul. El ştie bine că la Madrid nu e nimeni dispus să accepte 
clauzele tratatului de căsătorie. Se doreşte ca proprietăţile 
spaniole să cadă în mâinile surorii mai mici a Mariei Tereza, 
lipsind-o astfel pe regina Franţei. 

Inacceptabil, spune apăsat Ludovic. 

Vrea să fie create noi regimente, să fie înrolați mercenari 
elveţieni, să fie construite câteva sute de tunuri, să se creeze o 
rezervă de muniții, de arme şi de uniforme. 

Va trece trupele în revistă, vor face manevre. 

Călăreşte, înconjurat de prinți şi de femei tinere, prin 
preajma palatului Fontainebleau şi are chef să conducă, să 
organizeze bătălii simulate, ceea ce i-ar aduce o plăcere 
copleşitoare. Pentru un rege războiul este meseria lui. 

Asediază oraşul Moret, ca să le arate doamnelor ce-l însoțesc 
cum se cucereşte un loc. 

Cere să se pună la dispoziţia trupelor corturi de toate 
culorile şi, din vârful unui deal, admiră încântat spectacolul 
acestui câmp militar pestriţ. 

E un fel de balet de război în forma sa cea mai marţială şi 
regală, o coregrafie pe care vrea să o creeze chiar el, s-o 
rânduiască şi s-o joace. 

Galopează pe un cal alb. 

Se simte încântat de admiraţia acestor tinere care, cu cizme 
în picioare, călăresc alături de el. 

Să vină odată războiul pentru a le arăta tuturor supuşilor, 
suveranilor şi femeilor curajul şi virtuțile de războinic ale 
Regelui Soare. 

Va fi Apollo şi Marte. 


E nerăbdător să acţioneze, dar vrea să pregătească metodic 
acest război pentru care deja e foarte hotărât. li pare că în 
jurul lui şi în regat certurile, spiritele rebele, rivalităţile sunt 
nişte obstacole pentru punerea în practică a politicii sale. 
Există janseniştii, care s-au bucurat de moartea Anei de 
Austria,  socotind-o o pedeapsă cerească. Trebuie să-i 
întemniţeze! 


Apoi sunt Colbert şi Louvois care intră în conflict invidiindu- 
se unul pe celălalt. 

Ludovic este surprins de violenţa spuselor lui Colbert care 
declară: Sire, în privinţa convocării trupelor şi a marşurilor lor, 
nu credeam că o chestiune atât de importantă îi va fi 
încredinţată unui tânăr de douăzeci şi patru de ani, fără 
experienţă în materie, foarte impulsiv şi care crede că poate să 
ruineze regatul şi vrea s-o facă doar pentru că eu vreau să-l 
salvez. 

Ludovic este iritat de aceste conflicte care nu mai încetează 
să mai apară între apropiații săi şi, în acelaşi timp, vrea să 
folosească această dezbinare şi să-i asmuţă între ei pentru că 
numai aşa se poate domni. 

La 4 iunie în anul 1666, asistă la prima reprezentaţie cu 
Mizantropul, îl aplaudă pe Moliere pentru că a ştiut să schiţeze 
acest tablou foarte exact al relaţiilor dintre oameni. 

Şi atunci când a gândit că un rege nu poate deveni nici 
Tartuffe, nici Don Juan, i s-a părut că ar putea fi mizantrop, 
văzându-i pe oameni din poziţia sa superioară, analizându-i 
atent şi constatând că sunt servili şi laşi. 

Şi mai există acele femei care încearcă să-l seducă şi sunt în 
stare de orice ca să reuşească asta şi să scape de rivalele lor. 
Se spune că ar merge la specialiste în otrăvuri, la ghicitoare 
sau la astrologi, cu nume precum Catherine Monvoisin, căreia i 
se mai spune celebra Voisin. Această femeie înconjurată de un 
preot, de câţiva tâlhari, hoţi şi alchimişti, creează leacuri care 
ar trebui să îl facă pe celălalt să se îndrăgostească şi otrăvuri 
ca să scape de soţi, persoane care încurcă şi amante. 

Celebra Voisin oficia slujbe satanice, în care erau sacrificați 
nou-născuţi. 

Iscoadele îi povestesc toate aceste lucruri lui Ludovic. 

Cum să nu devină mizantrop? Cum să nu se teamă de toţi? 

Şi, mai ales, niciodată să nu-şi arate sentimentele. 


Şi totuşi nu poate ascunde faptul că este din ce în ce mai 
puţin atras de Louise de La Valliere, din nou însărcinată, al 
cărui travaliu pe 2 octombrie, la castelul Vincennes, unde se 


află şi Curtea, va trebui să fie la fel de ascuns ca şi 
precedentele. 

Şi apoi, cu acelaşi curaj, cu aceeaşi grijă de a salva 
aparențele, Louise de La Valliere, clătinându-se pe picioare, 
iese din încăpere şi se alătură curtenilor împopoţonată şi 
pudrată, făcând mari eforturi să zâmbească. 

Ludovic n-a vrut să asiste la această scenă pe care a văzut-o 
după fiecare naştere! 

Louise a născut de trei ori: doi copii au murit! Ultima 
născută, căreia i-a dat numele de Marie-Anne, pare a fi 
sănătoasă. 

Totuşi, lui Ludovic i se pare o repetare a trecutului de care 
vrea să se desprindă. 

Se gândeşte la Athenais de Montespan, dar acum pentru că 
şi-a manifestat interesul, ea se eschivează, ca şi cum dintr- 
odată s-ar teme de iubirea regelui. 

I se aduc la cunoştinţă lui Ludovic zvonurile care circulă 
printre curteni. Se comentează că nu mai merge la Louise de 
La Valliere ca să se întâlnească cu Athenais de Montespan, a 
cărei prietenă este. Aceasta aflându-se mereu pe lângă ea, de 
câte ori apare acolo şi Ludovic. 

„Regele visează puţin la doamna de Montespan, mărturiseşte 
ducele d'Enghien şi, ca să spun drept, l-ar merita, căci nu 
găseşti mai mult spirit şi mai multă frumuseţe ca la ea, dar n- 
am observat nimic în acest sens”. 

Se pare că Athenais ar fi spus: 

— Să mă ferească Dumnezeu să ajung amanta regelui. Căci 
dacă aş fi, m-aş ruşina în faţa reginei! 

Ludovic nu prea crede în sinceritatea acestor vorbe. Doar 
această  eschivare  neaşteptată şi neîndoielnic această 
duplicitate îl atrag. 

Decide să organizeze nişte sărbători fastuoase la care să 
participe întreaga Curte, la Castelul Saint-Germain-en-Laye, în 
acel decembrie 1666, după un an atât de important pentru el ca 
cel în care a murit Mazarin, acum cinci ani. 

Se va vedea acolo cu Athenais de Montespan şi va dansa cu 
toate femeile „din grădină”, doamnele de onoare ale reginei, 


Baletul Muzelor. Astfel va veni vremea s-o aleagă dintre ele pe 
cea care îi va lua locul L.ouisei de La Valliere. 


Capitolul 34 


Ludovic se află în faţa oglinzii. 

Îi îndepărtează cu un gest scurt al mâinii pe valeţii care se 
agită în jurul său. 

Face un pas înainte. Se cambrează. 

Îşi netezeşte cu vârful degetelor mustaţa fină, care îi va 
umbri de acum înainte buza şi ale cărei capete le lipeşte cu 
puţină ceară. 

Vrea să fie cel mai războinic dintre ofiţerii acestei armate de 
şaptezeci şi două de mii de oameni, francezi şi mercenari 
elveţieni şi loreni, în fruntea cărora se va afla pentru a-i 
conduce în Țările de Jos spaniole, în Brabant şi poate mai târziu 
şi în Franche-Comte. Le-a transmis tuturor monarhilor şi 
prinților din Europa acest Tratat al drepturilor reginei asupra 
diverselor State ale monarhiei Spaniei. 

Trebuie să se ştie că vrea să-şi preia partea de moştenire de 
la regele Spaniei, la care are dreptul în virtutea tratatului de 
căsătorie al Mariei Tereza cu el, precum şi al unui drept de 
întâietate la moştenire, care se acordă copiilor dintr-o primă 
căsătorie, proprietatea bunurilor părintești. 

Este timpul să înceteze să mai fie doar ceea ce gazetele din 
Ţările de Jos Spaniole, din Brabant, din Provinciile Unite şi din 
Franche-Comte numesc „regele paradelor militare”, şi să 
devină „regele războiului”. 

Este pregătit. 

A văzut prezentându-se la Curte gentilomii veniţi din întreg 
regatul, implorându-l să-i permită să înroleze pe socoteala lor 
noi recruți, noi companii militare sau să reînsufleţească vechile 
trupe. 

În acel moment şi-a dat seama exact că sufletul 
îndeletnicirilor regale este războiul, dacă doreşte să fie un 
mare monarh. 

Tot ceea ce întreprinsese până atunci avea să însemne foarte 
puţin pe lângă renumele pe care şi-l va câştiga prin război, prin 
cucerirea oraşelor şi provinciilor cu arma în mână. 


L-a preocupat totuşi şi prosperitatea regatului, favorizând 
crearea companiilor comerciale şi a întreprinderilor 
manufacturiere. 

A vrut ca vizitând-o pe cea de la Gobelins să arate câtă 
importanţă dă acestei îndeletniciri. 

A protejat regatul dublând plata taxelor pentru mărfurile 
străine, ceea ce i-a mâniat pe englezi şi pe olandezi, despre 
care a aflat că s-au coalizat cu Suedia pentru a forma o triplă 
alianţă împotriva lui. 

N-a luat în seamă amenințările lor, i-a aprobat lui Colbert să 
pună pe picioare o Companie în Indiile Orientale, creând 
anume pentru asta portul Lorient, aşa cum îl deschisese în 
Mediterana pe cel de la Sete. Au început lucrările pentru un 
canal important care leagă cele două mări din port până la 
Toulouse. 

Toate acestea erau necesare spre binele regatului şi ale 
supuşilor săi. 

Era preocupat, însă, ca în regat să domnească dreptatea şi 
siguranţa. A promulgat Codul lui Ludovic, în care erau adunate 
principalele legi şi regulamente de procedură. A vrut ca oraşele 
să înceteze să mai fie locuri periculoase, înglodate în noroi. 

A numit la Paris un locotenent general al poliţiei, pe Gabriel 
Nicolas de La Reynie, care dispunea de putere în toate 
direcţiile, ordine publică, curăţenia străzilor sau tipărirea 
pamfletelor, supravegherea şi spionajul de pretutindeni. In 
acest scop, La Reynie va folosi iscoade de pe stradă, „cârtiţele”, 
care vor bântui prin toate mediile, raportând ce au aflat şi ce 
au auzit, aflând astfel că doamnele de la Curte merg tot mai des 
la ghicitoarea Voisin şi că o parte dintre ele participă la slujbele 
satanice, trupul lor dezgolit fiind transformat în altar pentru 
nişte preoţi deveniți susţinători şi adulatori ai diavolului. 

Ludovic a dorit ca La Reynie să-l ţină mereu la curent despre 
ceea ce se pune la cale în lumea interlopă sau în parlamentul 
parizian. Locotenentul poliţiei nu ezită când e vorba de arestări 
ori de solicitarea unor ordine emise de regele Franţei ca 
suspectul, vinovatul, să fie închis la Bastilia. 

Criminalii, hoţii, asasinii, răufăcătorii trebuie mereu traşi pe 


roată sau spânzurați. Au fost plasate trupe la fiecare întretăiere 
de drumuri ca să se poată circula bine pe străzi, noaptea 
întreagă, fără să te temi că ai putea fi jefuit sau înjunghiat. lar 
străzile trebuie să înceteze să mai fie transformate într-un fel 
de pârâuri prin care se scurg toate gunoaiele. Ele vor fi pavate 
şi luminate. Palatul Luvru, împreună cu Colonada construită de 
Charles Perrault trebuie să devină o nestemată maiestuoasă a 
unei capitale demne de regatul Franţei şi de regele său. 


Dar toate acestea nu ajung pentru a aduce renumele unui 
suveran, căci fără de glorie, nu poate fi un rege măreț. 

Ludovic îi mărturiseşte lui Colbert, în privinţa căruia 
ghiceşte uneori că ar fi preocupat de războiul ce va să fie: 

— Prinții, spune Ludovic, trebuie să aibă ca întâietate să 
cerceteze atent ce anume le-ar putea aduce sau i-ar putea lipsi 
de aplauzele mulţimii. 

După care continuă cu un ton mai puternic: 

— Regii care sunt născuţi ca să posede tot şi să poruncească 
tuturor nu trebuie să se ruşineze vreodată să-şi cucerească 
renumele: este un bun pe care trebuie să şi-l dorească 
neîntrerupt cu nesaţ, pentru că doar el reuşeşte mai bine decât 
toate celelalte să ne ajute în reuşita scopurilor noastre. 
Reputația de multe ori face mai mult decât cele mai destoinice 
armate. 

Ludovic trece în revistă trupele pentru ultima dată înainte de 
plecarea lor către frontiera cu Flandra. Vrea să fie însoţit de 
întreaga Curte, pentru că prinții şi doamnele trebuie să-l vadă 
călare, expunându-se asediilor oraşelor pe care va trebui să le 
cucerească. 

Ştie prea bine: „Toți cuceritorii au progresat mai mult prin 
numele lor decât prin spadă. De mii de ori, simpla lor prezenţă 
a reuşit să doboare fără de efort meterezele ce au rezistat 
atâtor trupe la un loc”. 

Preia conducerea trupelor. Străbate tranşeele săpate în jurul 
oraşelor care refuză ca să se predea. Vizitează bivuacurile 
soldaţilor. li fac plăcere ovaţiile lor. El ştie că aceşti oameni 
respectă în el regele care se expune ghiulelelor şi salvelor de 


muschete duşmane, care a văzut moartea în preajma lui atunci 
când i-a pierit unul dintre slujitori, şi că ghiulelele şi schijele au 
trecut pe lângă tocul cizmei sale, care i-a fost smulsă şi nici nu 
a schiţat vreo teamă cât de mică. 

Intră însoţit de regină la Douai şi apoi la Tournai. 

Îi încurajează pe ofiţeri şi pe soldaţi în timpul asediului de la 
Lille. Când este implorat ca să nu mai rămână sub schimbul de 
focuri cu duşmanul, el răspunde: 

— Pentru că vreţi să mă păstrez pentru voi şi eu vreau să vă 
păstraţi pentru mine. 

Se întoarce spre fratele său Filip d'Orleans care de mai multe 
zile participă la asediu, trăind în tranşee. 

Şi i-o trânteşte scurt: 

— Ce naiba, frăţioare, te sfătuiesc să te odihneşti. Ai mare 
nevoie. 

Gloria, primejdia sunt înainte de toate pentru rege. 


Şi oraşele Charleroi, Argentieres, Courtrai, Tournai, Douai, 
Audenarde, Lille capitulează unul după celălalt. 

Împăratul Sfântului Imperiu Romano-Germanic recunoaşte la 
19 ianuarie 1668, printr-un tratat secret, că la moartea regelui 
Spaniei Carol al II-lea, Maria-Tereza, regina Franţei, va primi 
Ţările de Jos, Franche-Comte, Navara, Neapole şi Sicilia, 
împăratul păstrându-şi Spania, Indiile şi Milano. 

Regatul Franţei se măreşte, spune Ludovic. 

Puțin îi pasă că în pamflete este acuzat că ar vrea o 
„monarhie universală”, că ceea ce face este un act de tâlhărie, 
o piraterie, un atentat nedrept. 

„Am putea spune că Regele Foarte Creştin nu se comportă în 
asemenea momente ca un suveran”, notează scriitorii aflaţi în 
solda Provinciilor Unite ale Angliei şi ale Suediei, puterile 
ostile. 

— N-am chef să fiu luat în răspăr, răspunde Ludovic. 

A intrat în al treizecilea an de viaţă. Vrea faimă. 

Vrea măreţia regatului. 

Vrea glorie şi să-şi satisfacă plăcerile. 


Capitolul 35 


Ludovic priveşte trupele care defilează şi apoi tinerele femei 
cu rochii ample de mătase. Se grăbesc în corturile cele mari, pe 
care le-a ridicat pe un loc mai înalt care domină câmpul unde 
îşi au soldaţii bivuacurile. 

În jurul reginei Maria-Tereza, umflată la faţă, cu pielea prea 
roşie, cu trăsături grosolane, doamnele de onoare devin o 
corolă fermecătoare. 

Nu-şi poate lua ochii de la Athenais de Montespan, care se 
află în mijlocul unor curtezane care râd la replicile sale 
spirituale. Ludovic se îndreaptă spre ea. Plăcerea e să te poţi 
bucura de război şi de dragoste. De aceea a convocat Curtea, 
pentru ca între două vizite în tranşee, după ce a inspirat 
mirosul de praf de puşcă, să regăsească parfumul femeilor şi 
frumuseţea lor. O vrea pe această femeie, pe Athenais de 
Montespan, care după ce l-a sfidat, s-a eschivat. Şi totuşi prin 
miile de priviri aruncate, a făcut-o să înţeleagă care îi sunt 
intenţiile, cât de arzătoare îi este dorinţa. 

Ştie cu siguranţă ce se aşteaptă de la ea. Precis a ghicit că a 
ales-o. 

Pe Domnişoara de La Valliere o face ducesă şi îi cumpără 
teren şi castelul Vaujours, după care îi recunoaşte fiica, pe 
Marie-Anne, devenită Domnişoară de Blois. Louise de La 
Valliere este din nou însărcinată şi, dacă acest copil ce se va 
naşte va trăi şi va fi băiat, îl va recunoaşte şi pe el şi îl va face 
conte de Vermandois. 

Copiii regelui încetează să mai fie bastarzi de îndată ce 
suveranul recunoaşte că sunt sânge din sângele lui. 

— E drept să asiguri această onoare copiilor încă de la 
naştere spune el. 

Dar totodată arată că Louise de La Valliere a încetat să mai 
fie favorita sa, amanta oficială şi distincţia pe care i-o acordă 
arată întregii Curți că nu mai este decât o amintire, o relaţie 
încheiată, cauterizată printr-un titlu de ducesă şi prin 
recunoaşterea copiilor. Trebuie şi ea să-l înţeleagă şi să nu 


încerce să se împace, să-l seducă, să-i ceară să-i dea atenţie, 
dacă nu cumva chiar dragoste. 

Ludovic nu vrea. 

Să plece de la Curte, să se mărite sau să se retragă la 
mănăstire, dar să n-o mai vadă. 

Egoismul regelui e o necesitate. 

Trebuie să fie liber ca Athenais de Montespan să devină 
amanta lui oficială. 

Nu o va invita deci pe Louise de La Valliere la Curte. Şi totuşi 
este acolo, bosumflată, printre femeile care o ţin la distanţă. 

Nu a acceptat să fie îndepărtată. Şi-a înhămat caii la trăsură 
şi a mers după curteni; zărind apoi cortul regelui, a ieşit din 
lungul cortegiu şi a traversat lanurile de grâu, poruncind 
vizitiului să biciuiască bine caii, să meargă în galop, pentru a 
sosi prima şi a fi lângă el, căci cine ar fi îndrăznit să se 
amestece? 

A cerut ca trăsura ei să se oprească la câţiva paşi de rege. El 
nu vrea să-şi arate surprinderea şi plictiseala. Îl cuprinde însă 
furia. Cineva a îndrăznit să nu i se supună. I se impune o relaţie 
care pentru el nu mai există. 

li spune doar atât, cu un aer glacial: 

— Cum, doamnă, înaintea reginei? 

Apoi se întoarce şi se îndepărtează fără grabă. 

Trece printre femei şi îi atinge uşor mâna lui Athenais de 
Montespan. 

O recunoaşte pe Fransoise d'Aubigne, văduva scriitorului 
Scarron, căreia în sfârşit i-a acordat o pensie, pentru că este 
prietenă cu Athenais de Montespan şi pentru că aceasta a 
pledat de mai multe ori pentru cea pe care o numeşte 
„prietena” ei. 

I-a cedat ca să-i facă pe plac lui Athenais. 

Se întoarce, se apropie de Louise de La Valliere. Este ducesă, 
se poate aşeza la masa regală şi poate urca în caleaşca reginei. 
__Uzanţele trebuie respectate. Deşi îl irită situaţia, se amuză. 
În aceeaşi caleaşcă se află soţia sa Maria-lereza, amanta 
Louise de La Valliere şi această Athenais de Montespan, pe 
care o va cuceri în această seară. Doreşte ca asta să se 


întâmple când Curtea va fi ajuns la Avesnes. Athenais, ca şi 
regele, va locui pe proprietăţile uneia dintre prietenele sale, 
Julie de Montausier. 

În faţa fiecărei încăperi stă de pază o santinelă. Nu vrea să 
existe vreun soldat în faţa dormitorului lui Athenais. Aceasta va 
fi noaptea victoriei lui. 

Se îmbracă în livreaua unuia dintre servitorii Doamnei de 
Montausier. Se strecoară în camera lui Athenais. Ea tocmai 
face baie şi este uimit de frumuseţea acestei tinere înfăşurate 
într-un prosop mare. 

O fixează atent. Nu din poziţia unui servitor, ci din cea a unui 
rege. 

Brusc ea începe să râdă şi această veselie ironică îl încântă. 
El face un pas şi ea lasă să-i cadă prosopul. In noaptea aceea 
descoperă libertatea unei femei fără prejudecăţi sau timidităţi. 

Athenais de Montespan apreciază plăcerea şi ştie să o ofere. 


Capitolul 36 


Ludovic o priveşte pe Athenais de Montespan. 

Ea înaintează spre el, cu acea frumuseţe maiestuoasă a unei 
tinere de douăzeci şi şase de ani. E îndrăgostit de fiecare gest 
al ei, de părul său blond, de graţia cu care îşi ţine capul, de 
râsul ei şi de replicile prompte. 

Îl încântă. N-a trăit niciodată o asemenea împlinire şi bucurie 
în acelaşi timp. 

Are treizeci de ani şi i se pare că Athenais este femeia demnă 
de el, pe care în sfârşit a găsit-o. Ea este o Rochechouart de 
Mortemart, marchiză de Montespan. Pretinde chiar că străbunii 
ei s-ar trage din regii Franţei. 

Ludovic are impresia că este echivalentul feminin al propriei 
lui măreţii. Ea îi transmite acea glorie din care el îşi ia lumina. 
Îl orbeşte. 

La Louise de La Valliere nici măcar nu se mai poate uita. Şi 
totuşi, acceptând să rămână pe lângă el, poate servi drept 
amăgeală, pentru a înşela Curtea sau pentru ca măcar să 
păstreze aparențele. 

A decis ca Athenais de Montespan să locuiască alături de 
Louise de La Valliere, la castelul Saint-Germain, în 
apartamentul doamnelor. Când merge la ea, străbate saloanele 
şi încăperile Louisei de La Valliere. 

Ea se plânge. Plânge. Îi reproşează această umilinţă şi 
iubirea ce i-o poartă lui Athenais. 

Trebuie să-i impună ce-i convine. 

— Nu trebuie să-mi ceri nimic, spune el. Trebuie să te 
mulţumeşti cu tot ce fac pentru tine, fără să ceri ceva în plus, 
pentru că nu-mi place să fiu constrâns. 

Se îndreaptă spre apartamentul lui Athenais. 

— Doresc să locuieşti cu Doamna de Montespan, adaugă el. 
Dacă vei da dovada celei mai mici nesupuneri faţă de această 
doamnă, mă vei obliga să iau alte măsuri. 

Este foarte iritat de lamentaţiile Louisei, de rugăminţile ei, 
de suspinele ei. N-o făcuse ducesă, nu-i recunoscuse copiii, nu-i 


îndeplinise favorurile faţă de rude şi prieteni? 

Nu trebuie să mai ceară şi altceva. El este regele, liber să 
iubească pe cine pofteşte. 

De ce oare nu se mulţumeşte cu onoarea de a locui lângă el, 
în castelul Saint-Germain, de a sta în stânga lui, semn că este 
în continuare amanta oficială? 

Această aparenţă ar trebui să-i fie de ajuns. 

E totuşi tulburat când în timpul primei reprezentații a noii 
piese a lui Racine, Andromaca, o aude pe actriţa care o 
interpretează pe Hermiona, spunându-i cu o voce îndurerată lui 
Pirus, regele care o părăseşte: 


Vai Doamne, dacă trebuie şi ceru-i mânios, 

lasă pentru alţi ochi gloria, de a vă plăcea, voios 
consimt să încheiați şi imnul. Dar măcar 

nu-mi obligaţi ochii să fie martori, iar 

s-ar putea să vă vorbesc pentru ultima dată, 
amânaţi cu o zi, de mâine veţi fi stăpân, 

pe lumea toată. 


Cu siguranţă că asta simte şi Louise de La Valliere. Dar un 
rege nu se supune legii pasiunilor înflăcărate. Trebuie să fie 
stăpân pe el şi pe sentimentele sale. Iar cei care se lasă pradă 
emoţiilor sunt oameni de nimic. 

Hotărăşte să fie arestat şi mai apoi să fie surghiunit soţul lui 
Athenais, marchizul de Montespan, care a venit la castelul 
Saint-Germain şi a atacat-o violent pe Julie de Montausier, 
prietena lui Athenais, cerându-i socoteală şi acuzând-o că a 
sprijinit întâlnirile dintre Athenais şi rege, în timpul războiului 
din Flandra, tratând-o drept „codoaşă ordinară”. 

Apoi s-a reîntors acoperindu-şi nevasta cu injurii, pe urmă 
începând s-o bată cu bastonul lui. 

Acest smintit să rămână exilat în provincia sa! Nici că-mi 
pasă că şi-a declarat nevasta moartă, organizând chiar şi 
funeralii, purtând doliu după ea! Cine-i va da atenţie oare la 
Curte? 

Pasiunea înnebuneşte şi Ludovic nu vrea decât plăcere. 


Nu se mai satură de ceea ce-i oferă Athenais de Montespan. 

Rămâne la ea până noaptea târziu, neîntorcându-se la Maria- 
Tereza decât atunci când se luminează de ziuă. 

Dar are grijă, în ciuda dorinţei care-l cuprinde s-o revadă pe 
Athenais la orice oră din zi şi din noapte, să nu-şi neglijeze 
îndatoririle de rege. 

Nu trebuie să se lase întemnițat în braţele unei femei, chiar 
dacă este frumoasă precum Athenais. Femeile sunt podoabe, 
ele înveselesc viaţa, dar trebuie să te păzeşti de ele. 

Le-a spus lui Colbert şi lui Louvois, împreună cu care 
pregăteşte o campanie militară fulgerătoare în Franche-Comte: 

— Femeile sunt pline de elocvenţă atunci când vorbesc, 
stăruitoare când se roagă, înverşunate în sentimente, toate 
acestea nebizuindu-se decât pe antipatia pe care o au faţă de 
cineva, pe scopul în sine de a o lua înaintea altcuiva sau pe o 
promisiune pe care au făcut-o cu mare uşurinţă. Secretul nu e 
niciodată în siguranţă când e vorba de-o femeie; căci dacă le 
lipseşte lumina pot pur şi simplu să descopere ceea ce trebuia 
mai bine ascuns; şi dacă au şi minte vor ţese mereu intrigi şi 
legături tainice. 

Iscoade aflate în serviciul lui Louvois nu i-au spus că 
doamnele de la Curte, poate chiar Athenais de Montespan în 
persoană sau una dintre doamnele de companie, Domnişoara 
des Oullets, au intrat în legătură cu ghicitoare, vrăjitoare, 
astrologi, magiciene, care ştiu să pregătească filtre ale 
dragostei şi otrăvuri? Şi că mergeau la celebra Voisin, cea mai 
cunoscută dintre ele, ca să-şi procure leacuri de tot felul? 

Ludovic îl ascultă pe Louvois, fără să pară că-l aude. Se simte 
foarte sigur pe el, prin iubirea ce i-o inspiră lui Athenais de 
Montespan, şi Louisei de La Valliere şi atâtor altor femei. 

Vremurile însă nu sunt propice intrigilor şi plăcerilor de 
alcov. 

Vrea să cucerească Franche-Comte ca să aibă un zălog 
teritorial şi ca să constrângă Spania să-i cedeze părţile 
importante din Flandra. 


La 2 februarie 1668, dimineaţă, după slujbă, părăseşte 


castelul Saint-Germain ca să se alăture armatei care s-a 
adunat, din ordinele prinţului de Conde, în Burgundia. 

E o vreme îngrozitoare, e frig, plouă, e ger, ninge. Dar în 
jurul caleştii sale îi vede pe muşchetari, iar în partea cealaltă 
pe nobilii care au părăsit curtea pentru a-l urma. 

Cum ar fi putut să reziste cei din Franche-Comte în faţa 
acestei armate de aproape douăzeci de mii de oameni? 

Besançon şi Salins cad fără luptă. Ludovic este în fruntea 
asediului de la Dole, o cetate înzestrată cu şapte bastioane 
mari. Vrea să vadă cu ochii lui fortificațiile şi vreme de o zi şi 
jumătate, călăreşte de-a lungul zidurilor oraşului, pe lângă 
pietrele din care au fost înălțate. 

Dă primele atacuri şi oraşul capitulează imediat. 

Porţile se deschid la 14 februarie 1668. Intră în Dole şi se 
duce direct la catedrală, unde episcopul va sluji un Te Deum în 
onoarea sa. 

Gray predă la rândul său cheile oraşului. Cine poate rezista 
în faţa lui Ludovic cel Mare? 

Ascultă complimentele celor din Franche-Comte, care se 
înclină în faţa lui şi spun: 


Dole n-a îndurat decât un atac, 

Gray s-a predat fără de atac, 

lui Joux şi Saint-Agnes fără de tunuri le-a fost pe plac, 
au cedat: aţi putea oare spune că nu? 

Francezii ne-au cucerit fără de război, ce atu. 


E suficient să arăţi şi să învârteşti spada, pentru a face 
naţiuni întregi să se plece în faţa regelui Franţei. 

Ludovic rămâne doar pentru câteva zile pe teritoriile 
cucerite. 

Pentru cei de neam nobil care l-au urmat şi pentru a le 
îndulci puţin stricteţea unei perioade dificile, Ludovic dă 
banchete somptuoase la care primeşte ofiţeri şi curteni. 

Ascultă, sensibil la recunoştinţa acestor oameni care pot, mai 
uşor decât la recepţiile din saloanele de la Luvru sau Saint- 
Germain, să se apropie de el, să-i facă multe complimente şi să- 


şi prezinte doleanţele. 

Ludovic e atent, dar rămâne mereu vigilent, având grijă să 
nu-şi arate sentimentele. E deja obişnuit cu ceea ce numeşte 
„strategiile maliţioase, omeneşti”. 

Cu curtenii - ca de altfel şi cu naţiunile - regele trebuie să fie 
în stare, „pentru a fi dibaci şi bine deservit”, să se arate 
generos, curtenitor şi gata să se târguiască, fără a renunţa 
vreodată la autoritatea şi la puterea sa. 

Ludovic a vrut să se graveze pe nenumăratele tunuri deviza 
Ultima ratio regiuni, „ultimul argument al regilor”. 

Dar nu trebuie folosit decât cu bună credinţă atunci când de 
şarja artileriei depind cucerirea şi gloria. 

Franche-Comte a căzut integral, fără mari bătălii. Şi totuşi 
gloria regelui a sporit şi mai tare. 

A venit vremea negocierilor. 

Le porunceşte lui Hugues de Lionne, lui Le Tellier, lui 
Louvois să încerce o pace provizorie cu Spania. I se va restitui 
Franche-Comte, zălogul în schimbul renunţării la cetăţile 
Flandrei: Lille,  Armentieres, Courtrai, Toumai, Douai, 
Audenarde. 


După plecarea sa de la Saint-Germain n-au trecut decât 
douăzeci de zile, dar de-abia aşteaptă s-o reîntâlnească pe 
Athenais de Montespan. 

Îşi dă seama totuşi că ofiţerii care terminaseră campania 
militară sunt dezamăgiţi de această pace - semnată la Aix-la- 
Chapelle - prin care li se ia Besanson sau Dole, oraşe pe care 
aceştia le cuceriseră. 

Trebuie ca celor mai importanţi dintre ei, prinților şi 
miniştrilor, lui Conde, lui Louvois şi lui Colbert, să le dea să 
înţeleagă scopurile sale, pentru a nu-şi imagina că vrea să facă 
pace doar ca să se întoarcă mai curând la femeile şi baletele de 
la Curte. 

— Nu voi ocoli ocazia de a o rupe cu Spania atunci când o voi 
vrea, spune el. Franche-Comte pe care o dau înapoi poate 
ajunge în aşa hal încât să pot redeveni stăpân de-ndată; noile 
mele cuceriri, bine consolidate, îmi vor deschide o cale sigură 


în restul Ţărilor de Jos; pacea îmi va da răgazul să-mi întăresc 
finanţele zi de zi, dar şi să-mi sporesc flota şi spionii, precum şi 
tot ce poate să-i fie de folos unui prinţ conştiincios, într-un Stat 
puternic şi bogat; în sfârşit, în întreaga Europă, voi fi cel mai 
prețuit şi mai în măsură să capăt de la fiecare stat în parte ceea 
ce ar conveni scopurilor mele, atunci când vor vedea că n-am 
niciun adversar pe măsură, în caz că nu se vor coaliza 
împotriva mea. 


Şi acum, odată explicată şi semnată pacea, poate să danseze. 


Capitolul 37 


Vrea să unifice într-un măreț divertisment regal bucuria 
războiului victorios şi cea a iubirii triumfătoare. 

Ar vrea ca la Versailles, unde Le Notre a imaginat şi a pus în 
ordine grădinile şi a creat labirinturi întregi, unde au fost 
înălțate fântâni şi create jocuri de apă, unde în sfârşit a 
transformat pavilionul de vânătoare al tatălui său într-un castel 
şi unde imensele alei lasă loc plimbărilor fastuoase călare sau 
pe jos, ar vrea deci ca aici să se sărbătorească regeşte 
cucerirea oraşelor, a cetăților Flandrei şi, de un an încoace: 
Athenais de Montespan. 

A vrut ca cei trei mii de invitaţi, întreaga Curte, să fie uimită 
în acea zi de 18 iulie 1668. Vrea, pentru că n-au avut carnaval 
în februarie din pricina campaniei din Franche-Comte, să-i 
copleşească. 

Trebuie ca fiecare invitat în parte, fie el prinţ sau marchiz să 
fie în asemenea măsură sedus încât să nu mai viseze altceva 
decât să fie din nou invitat de rege la una dintre serbările sale, 
iar cea mai mare nenorocire care să i se poată întâmpla unui 
om de lume să fie refuzul de a mai fi primit la Curte şi 
ignorarea lui de către rege. 

Ludovic vrea ca ambasadorii altor puteri să poată măsura 
dărnicia şi grandoarea sărbătorilor unicului Rege Soare. 

Trebuie ca fiecare dintre ei să-i scrie suveranului său: 

„Există mult eroism în toate faptele lui Ludovic cel Mare. 
Până şi în privinţa plăcerilor a scos la iveală o grandoare mai 
presus de tot ceea ce s-a văzut vreodată până acum.” 

Cere să fie deschise porţile castelului, pentru ca doamnele să 
se poată odihni acolo şi fiecare invitat să-şi tragă sufletul. Mai 
apoi, spre şase seara, când soarele va fi dispărut de pe cer şi 
căldura se va fi potolit, să-i poftească la o plimbare în grădină. 

Într-unul dintre boschete, se va servi o gustare somptuoasă. 
În treizeci şi şase de coşuri se înalţă piramide de portocale din 
Portugalia şi alte fructe de tot felul. 

Un teatru cu pereţii din frunze, acoperiţi cu tapiserii, a fost 


construit în aşa fel încât în el să încapă cinci sute de spectatori. 

Ludovic se aşază în primul rând, între regină şi Louise de La 
Valliere. Nu se întoarce, dar simte că Athenais de Montespan 
este aşezată în spatele lui. i 

În curând va dansa cu ea şi se vor întâlni la noapte. Îi 
recunoaşte râsul atunci când începe spectacolul cu comedia lui 
Moliere: George Dandin sau Soţul confundat. 

„Ah! O domnişoară nu-i treabă uşoară, e chiar ciudată şi 
căsătoria e o lecţie grăitoare, să nu uitaţi vreodată...” spune 
George Dandin în hohotul de râsete. 

Apoi piesa se întrerupe lăsând loc unui intermezzo şi 
baletelor din Sărbătorile iubirii şi ale lui Bachus, pe muzica lui 
Lully. 

Ludovic se ridică şi se îndreaptă spre o sală mare, 
octogonală, unde este servit supeul celor patruzeci şi opt de 
femei de rang înalt, care au privilegiul să cineze cu regele. 

Regele este în fruntea acestui supeu, fiind înconjurat de 
ambasadori. 

Mulțimea de invitaţi se împrăştie prin grădini unde sunt 
bufete pline de cărnuri reci şi fructe zaharisite, frumos 
aranjate. Urmează balul luminat de sute de lumânări, ca mai 
apoi întreg castelul să fie cuprins de un imens foc de artificii. 


Ludovic se aşază în faţa unei stânci din care ţâşnesc cascade 
şi apoi se îndreaptă către una dintre încăperile din castel, în 
care se ţine un alt bal la lumina aurie a candelabrelor de 
cristal. În sfârşit o ia de mână pe Athenais de Montespan, cea 
pentru care dăduse această petrecere spre a marca faptul că 
acum îi aparţine. 


Când, a doua zi străbate în caleaşcă aleile parcului, aude 
nişte ţipete ascuţite. Se apleacă. Vede o femeie care se repede 
şi se apropie tot mai tare de portieră. Are părul cărunt şi chipul 
încremenit într-o grimasă. Gesticulează în vreme ce valeţii şi 
muşchetarii o smulg de lângă caleaşcă. Arată o jalbă pe care 
vrea să i-o dea regelui. Apoi, deodată, îi împinge pe cei care 
încercau să o ţină cu forţa. 


Caleaşca s-a oprit. 

Ludovic aude cuvintele pe care le zbiară femeia: 

— Rege masochist, tiranule, rege dedat târfelor. 

E oare cu putinţă să i se aducă asemenea injurii, tocmai lui, 
Ludovic cel Mare? 

— Da, tiranule, da, rege dedat târfelor, zbiară ea. 

În sfârşit e oprită să mai strige. 

Ludovic vrea să afle cine e. 

Se zbate din nou şi spune că fiul ei a murit muncind la 
maşinăriile de la Versailles. 

Asta n-o scuză. Nu se insultă un rege. 

Să fie judecată pe loc şi să fie pedepsită. 

„A fost condamnată la biciuire, spune un martor, şi dusă la 
Petites Maisons - un spital situat la Paris, între străzile Chaise 
şi Sevres, unde sunt închişi „excentricii”. A fost biciuită de 
călăul de la Saint-Germain, cu o rigoare absolută, şi femeia n-a 
mai suflat un cuvânt, îndurând suferinţa asemeni martirilor, din 
iubire pentru Dumnezeu.” 


Capitolul 38 


Ludovic este în picioare cu faţa spre altar şi cu capul plecat. 

Preotul oficiază slujba, ridică ostia şi îl invocă pe Sfântul 
Duh. Capela de la Luvru este cuprinsă de rugăciunile spuse în 
şoaptă. 

Ludovic stă nemişcat. Numai în faţa lui Dumnezeu se apleacă 
astfel. 

Dumnezeu este suveranul lui Ludovic cel Mare. Şi Ludovic 
acceptă asta. 

În fiecare dimineaţă şi uneori şi pentru a doua oară, peste zi, 
asistă la slujbă. Ileşind din capelă, îi spune lui Colbert care îl 
însoţeşte, puţin mai în urmă: 

— Nu sunt decât soldatul Domnului. Aş fi lipsit nu numai de 
recunoştinţă şi de dreptate, ci şi de prudenţă şi bun simţ dacă 
nu L-aş venera pe Cel care stăpâneşte Universul. 

Se opreşte şi îl priveşte insistent pe Colbert. Tocmai l-a 
numit secretar de Stat peste Comandamente, Finanţe şi 
Marină. Astfel l-a transformat pe acest punct cardinal, pe acest 
„Nord”, pe această „năpârcă veninoasă”, în omul cel mai 
puternic din Consiliu. El a ştiut că, încă de a doua zi după 
numire, toţi prinții şi ducii, toţi curtenii, toţi milogii, doamnele 
cele mai de viţă nobilă îl vor înconjura, felicitându-l şi flatându- 
l. Au mers cu toţii la colegiul din Clermont, unde fiul lui Colbert 
fusese acceptat ca doctor. Pentru câteva ore palatul Luvru a 
fost părăsit, ca şi cum Secretarul de Stat ar fi fost mai 
important decât regele. 

Ludovic se uită fix la Colbert, obligându-l să-şi plece privirea. 
Ştie bine care sunt calităţile lui, care de acum înainte, cu noile 
funcţii, va trebui să organizeze Statul. El poate în egală măsură 
să creeze fabrici manufacturiere, să dea un edict pentru pânze 
şi aşternuturi sau să promulge ordonanţe importante la justiţie, 
acelea care veghează la păstrarea masivelor forestiere ale 
regatului, sau un edict care decretează că orice ofiţer de 
marină va trebui să fie numit doar de rege. 

I-a dat putere absolută lui Colbert. Dar Secretarul de Stat nu 


trebuie să uite niciodată că nu este decât un umil servitor, ce 
poate fi disprețuit, pedepsit şi concediat, în caz că nu-şi 
îndeplineşte misiunea. 

— Supunerea regelui faţă de Dumnezeu, reia Ludovic, este 
regula şi exemplul a ceea ce ni se datorează. 

Ludovic se îndepărtează, dar, când ajunge la capătul 
culoarului, se întoarce şi îl zăreşte pe Colbert care stă încă 
îndoit de spate, aşteptând să se îndrepte abia după ce Ludovic 
nu se mai vede. 

E foarte bine aşa. 

Umilinţa şi supunerea faţă de rege nu sunt decât 
recunoaşterea voii Domnului, care impune respect ierarhic. 

Astfel Ludovic porunceşte ca în toate provinciile din regat, să 
fie verificate titlurile de nobleţe. 

Nu va mai fi de ajuns să „trăieşti nobil” ca să fii recunoscut 
ca gentilom. Va trebui ca toţi cei care se pretind nobili să arate 
nişte acte juridice, certificate de căsătorie, de proprietate a 
pământurilor şi să fie nobili cel puţin de patru generaţii. Ceilalţi 
vor redeveni oameni de rând şi vor fi nevoiţi să plătească 
impozite. Statul are nevoie de această extindere pentru a-şi 
umple la loc vistieria. Pentru că sunt enorme cheltuielile. 

Ludovic vrea ca lucrările de la Versailles să se facă mai 
rapid, ca planurile arhitectului Le Vau să vizeze acoperirea 
pavilionului de vânătoare al lui Ludovic al XIII-lea, să se 
construiască vaste clădiri, un castel nou, toate cât mai curând. 

Pretutindeni marmură, coloane, sculpturi, fântâni, astfel 
încât cine vede palatul să spună: este al Regelui Soare şi e fără 
de pereche. Nec pluribus impar. 

Pentru asta trebuie adunaţi peste treizeci de mii de lucrători, 
iar pentru acest an 1669, şase sute şaptezeci şi şase de mii de 
livre, ceea ce înseamnă de două ori mai mult decât în anul 
precedent. Colbert, când începe să se sape Marele Canal, 
anunţă că în anii următori vor trebui triplate sau chiar socotite 
de patru ori mai multe cheltuieli. 

Gloria însă nu admite socoteli meschine, de cămătar. 

Regele nu poate fi un Harpagon, ca avarul pe care Moliere l- 
a transformat în personaj principal al ultimei sale piese. 


Ludovic n-a putut rămâne nepăsător, dând tonul la râsete, 
spre disperarea bietului om care-şi căuta de zor „caseta”. 


Ludovic îl admiră foarte mult pe acest actor şi trupa sa. Îi 
place privirea implacabilă a lui Moliere, care le smulge măştile 
ipocriţilor, ironizează ridicolul medicilor, ifosele preţioaselor şi 
orgoliul auster al mizantropului. 

Ludovic este mulţumit de respectul şi umilinţa pe care le 
manifestă Moliere faţă de el. 

Ca şi Colbert, Moliere îşi coboară privirea în prezenţa 
regelui, şi Ludovic a asistat de mai multe ori la spectacolul cu 
piesa Amfitrion, în care Moliere consolează un soţ încornorat 
de regele său: 


Să împarţi cu Jupiter 

nu-i deloc dezonorant, pe cer; 

nu poate fi decât glorios, pentru ei 
să fii rivalul suveranului ales de zei. 


Ar fi bine ca marchizul de Montespan să mediteze în exil la 
aceste versuri şi să devină mai înţelept. 


Şi totuşi Ludovic e îngrijorat. Athenais de Montespan e mai 
puţin veselă şi tenul ei şi-a pierdut strălucirea. Răsuflă greu. A 
şi slăbit, ca şi cum acum când toată lumea ghiceşte sau ştie că 
este amanta regelui, în loc să se bucure de glorie, e cuprinsă de 
ruşine. 

Ludovic o întreabă şi dintr-o dată, Athenais izbucneşte în 
lacrimi. E prima dată când plânge în faţa lui şi îşi încrucişează 
mâinile pe pântec. A rămas grea şi aşteaptă un copil al regelui. 

Ludovic pentru o clipă încremeneşte. Athenais e măritată. 
Marchizul de Montespan poate revendica paternitatea. Iar 
Biserica nu va putea decât să condamne acest dublu adulter, 
care în ochii săi este un sacrilegiu. 

Ludovic încearcă să se liniştească singur. 

Biserica n-are decât să se laude cu el. 

Printr-o declaraţie regală care cuprinde treizeci şi nouă de 


articole, el restrânge libertățile  hughenoţilor, aceşti 
„calvinişti”. A acceptat, urmând sfaturile Bisericii să dea 
drumul janseniştilor din închisoarea Bastilia şi să încuviinţeze 
pacea pe care Biserica a vrut s-o încheie cu ei. 

A trimis patru mii de oameni şi peste zece vase de luptă 
pentru a încerca să-i oprească pe turci, care de douăzeci şi trei 
de ani asediază în Creta oraşul Candie! Ca să le facă pe plac 
habotnicilor, a acceptat interzicerea spectacolelor cu Tartuffe. 

Oare era îndeajuns pentru a obţine iertarea Bisericii? 

Ludovic îi strânge mâinile lui Athenais de Montespan. O 
linişteşte. 

In ochii celor de la Curte, tot Louise de La Valliere este 
amanta oficială. Va fi de ajuns să ascundă sarcina şi naşterea. 
Copilul abia născut va fi dus, ascuns. Athenais se linişteşte. A 
recăpătat chiar şi culoare în obraji. Îi spune că va încredința 
copilul prietenei sale Frangoise d'Aubigne, văduva lui Scarron, 
o femeie credincioasă, devotată şi discretă, care va fi 
guvernanta ideală a copiilor regelui. 

Athenais închide ochii. 

— În caz că mai apar şi alţii, şopteşte ea. 

Ea cere să fie introdusă la Curte Françoise Scarron. Tânăra 
văduvă salută grațios, îşi împreunează mâinile când Athenais îi 
spune că va veghea asupra copiilor regelui. Nu mai pridideşte 
cu mulţumirile, reafirmându-şi devotamentul. 

Are o voce blândă, pătrunzătoare, e sfioasă şi de-o frumuseţe 
specială, care provine din originea sa creolă. 

Ludovic îşi aminteşte că-i acordase deja, la rugămintea lui 
Athenais de Montespan, o pensie de văduvă, deşi defunctul ei 
soţ fusese fără îndoială, în timpul Frondei, autorul neîndurător 
al mazarinadelor şi poate chiar şi al pamfletelor împotriva 
monarhiei şi a reginei. 

Regele îi spune că poate pleca şi o priveşte cum se 
îndepărtează. E atâta demnitate în mersul acestei femei, e 
aproape maiestuos. 

Se întoarce spre Athenais de Montespan, care e frumoasă şi 
atrăgătoare. E dispus, pentru ea, să înfrunte zvonurile şi 
intrigile de la Curte şi, în acelaşi timp, şi condamnările 


Bisericii. 

Trebuie mai întâi cu orice preţ să ascundă această sarcină şi 
să se gândească la un loc unde să se petreacă naşterea. Din 
nou apelează la Colbert, care închiriază o căsuţă pe strada 
Echelle, pe lângă Tuileries. Athenais se va duce acolo de îndată 
ce vor începe primele dureri. Chirurgul nu trebuie să cunoască 
identitatea ei. Va fi mascată. Şi de îndată ce copilul va veni pe 
lume, o doamnă de companie a lui Athenais, Domnişoara des 
Eillets, îl va duce pe copil lui Françoise d'Aubigne, văduva lui 
Scarron. 

De aici încolo va trebui ca Athenais de Montespan să-şi ţină 
rangul în continuare, ca nimeni să nu bănuiască ceva şi să nu-i 
dea de ştire marchizului de Montespan. Ludovic a pus să fie 
supravegheat, Colbert  reproducându-i toate spusele 
marchizului, precum şi pe cele ale curtenilor, pe care-i ascultă 
o mulţime de valeţi, care îi supraveghează din ordinul 
Secretarului de Stat. 

Regele trebuie să ştie tot. 

Cele patru gărzi de corp care o ocrotesc pe Athenais de 
Montespan sunt şi iscoade. Ei îi spun că marchiza a stârnit 
mirare şi invidie când a apărut îmbrăcată într-o rochie nouă, pe 
care a creat-o chiar ea, „o rochie evazată”, atât de largă încât 
să-i ascundă rotunjimea pântecului, sub valuri de muselină de 
mătase. Toate doamnele de la Curte au vrut s-o imite şi doar 
câteva guri rele au supranumit rochia „inocentă” sugerând 
tocmai că a fost concepută ca să ascundă dovada păcatului, 
acest dublu adulter, pe care nimeni nu-l ignoră, deşi toată 
lumea tace. 

Pentru că aparențele sunt salvate. 


Chirurgul Clement nu-şi imaginează că bărbatul care-l 
întâmpină în penumbră în acea casă din strada Echelle, unde a 
fost adus legat la ochi, este chiar regele. Şi că el, Ludovic cel 
Mare îi serveşte cina pe care a cerut-o înainte să se apuce de 
treabă mamoşul. Ludovic a avut grijă să nu i se vadă chipul, 
nici lui, nici lui Athenais. Odată treaba terminată, chirurgul 
este din nou legat la ochi, şi e condus afară din casă, urcat într- 


o caleaşcă şi lăsat undeva departe de strada Echelle. 

În privinţa copilului, este o fetiţă, Louise-Frangoise, pe care 
conform înţelegerii, Domnişoara des Eillets o va duce de acolo. 

A doua zi Athenais de Montespan apare la Curte. 

Nu schiţează decât câţiva paşi de dans, în vreme ce Ludovic, 
la Tuileries, participă la Baletul Florei. 

Nu mai are niciun pic de chef, nu mai e ca atunci când era pe 
scenă interpretul principal al coregrafiilor lui Lully. 

li pare că, la treizeci şi unu de ani, demnitatea sa, măreţia sa 
de Rege Soare, de rege al războiului, de suveran care ştie că în 
curând va trebui să le-o plătească olandezilor care s-au aliat cu 
Anglia şi Suedia, nu-i mai îngăduie să se acopere de panglici şi 
dantele şi să danseze asemeni unui actor. El preferă baletul 
trupelor pe câmpul de luptă, în locul celor imaginate de Lully! 

Trebuie să-şi facă bine cunoscute puterea şi rangul. 

Şi toţi, chiar şi cei mai apropiaţi, trebuie să ştie că ele 
stăpânul. 

Il ascultă pe Filip d'Orleans, fratele său, cu sânge albastru, 
cum solicită pentru Madame, soţia sa, Henrieta, dreptul de a se 
aşeza pe un scaun cu spătar în prezenţa reginei. 

Ludovic refuză. Acest lucru este îngăduit doar nepoților şi 
nepoatelor Franţei. 

Trebuie de asemenea să nu-i acorde lui Filip guvernarea din 
Languedoc pe care i-o solicită. 

Ludovic resimte o prietenie faţă de Filip. Nu se teme de acest 
bărbat care îşi pune cercei în urechi, îşi lipeşte mustăţi, se 
travesteşte, se aşază printre femei şi e îndrăgostit nebuneşte 
de cavalerul de Lorena, bastard al casei de Guise, un frumos 
intrigant, pervers şi seducător. 

Dar oricât de călită ar fi inima lui Filip, nu dai guvernarea 
unei provincii, unui prinţ de viţă nobilă. Cine ştie ce ambiţii îi 
stârneşte? 

Ludovic îi spune Domnului de Valence, pe care Filip l-a 
însărcinat să-i prezinte solicitarea sa regelui. 

— Spune-i fratelui meu că prinților cu sânge albastru nu le 
stă bine decât la Curte, în Franţa, zice Ludovic, şi că în privinţa 
guvernării în Languedoc, îl rog să-şi amintească faptul că ne- 


am înţeles, el şi cu mine, că nu va exista niciodată altă 
guvernare. 

Ludovic nu vrea să dea atenţie îmbufnărilor şi acceselor de 
furie ale fratelui său, care pleacă de la Curte şi se duce pe 
proprietatea sa Villers-Cotterets, vexat, pentru că a aflat că 
Ludovic i-a încredinţat o misiune soţiei sale Henrieta, la Curtea 
regelui Angliei, Carol al II-lea, fratele ei, ca să îl despartă de 
olandezi şi suedezi. Dar trebuie să fie foarte aspru în privinţa 
amantului său, cavalerul de Lorena, pentru că Filip a început 
deja să se gândească la răzbunare şi poate chiar la un complot. 

Ludovic hotărăşte să îl exileze pe cavalerul de Lorena la 
celălalt capăt al regatului, la Montpellier. Il priveşte cu dispreţ 
şi compasiune pe fratele său, venit în lacrimi să-i implore 
iertarea cavalerului de Lorena. Filip îngenunchează şi plânge în 
hohote. 

Ludovic se apleacă. 

— Păstrează-ţi sângele rece, frate, spune el. 

Un rege nu cedează. 


Capitolul 39 


Se întoarce de la vânătoare. 

Este istovit, dar fericit. 

li e dragă această clipă când, după mai multe ore de călărit 
prin pădure, din zorii zilei până la ora prânzului, pătrunde în 
curtea castelului Chambord, unde sunt deja adunaţi vânătorii 
însoţiţi de copoi, gonaşi, slugi, escorte şi haite de câini. 

Ludovic mai rămâne puţin în şa, contemplând mistreţii şi 
cerbii aliniaţi în faţa intrării în castel. Sare de pe cal, se 
apropie, păşeşte uşor în faţa vânatului mort. Are un sentiment 
de împlinire. 

Totul trebuie să cedeze în faţa regelui Ludovic cel Mare. El 
îşi impune voinţa şi fiarelor sălbatice, suveranilor altor 
popoare, supuşilor săi, prinților de sânge albastru, naturii, 
femeilor. 

La un semn servitorii dispar. Se duce în apartamentele sale, 
apoi, fără să-şi fi scos cuirasele pentru coapse, murdare de 
noroi, şi hainele şifonate, străbate saloanele şi dormitorul 
Louisei de La Valliere. 

E acolo şi se apropie de el, supusă, implorându-l să-i arunce o 
privire, să-i spună o vorbă. 

Ea însă ştie că nu mai e decât un „paravan”, un „pretext” 
cum se spune la Curte, unde nimeni nu mai ignoră faptul că 
este ţinută numai ca să păstreze aparențele, să ascundă dublul 
adulter, legătura regelui cu Athenais de Montespan. 

Louise suspină, plânge, dar se supune. A devenit un fel de 
doamnă de companie a lui Athenais, o piaptănă, o ajută să-şi 
aleagă rochiile, să se îmbrace, părând că resimte o plăcere 
dureroasă faţă de caznele la care e supusă, încercând poate să 
se pedepsească. 

Ludovic stă jos. Aşteaptă ca valetul său să-i scoată cizmele, 
îşi va schimba hainele, se va pieptăna, se va parfuma şi se va 
îndrepta spre apartamentele lui Athenais, lăsându-i uneori în 
grijă Louisei de La Valliere câinele său, un prepelicar, de care 
trebuie să se ocupe cât se iubeşte regele. 


Uneori Ludovic se întoarce şi o priveşte cu un amestec de 
dispreţ şi milă. Nu simte niciun fel de remuşcări. Nu i-a dat 
titlul de ducesă? Copiii n-au fost recunoscuţi? N-a îmbogăţit-o? 
Nu continuă să se aşeze lângă el, la petreceri? 

Dar ea reprezintă trecutul. 


Pentru Athenais trebuie să se construiască un palat la 
Versailles, în care să dispună de un apartament de douăzeci de 
încăperi, în vreme ce regina nu are decât unsprezece! 

La Clagny - nu departe de Versailles - îi porunceşte lui 
Hardouin-Mansart să înalțe un adevărat palat, care se va numi 
„Vila Venus”. 

Nimic nu poate fi prea mare, prea frumos pentru cea pe care 
e de ajuns s-o vadă ca să se simtă copleşit! 

Să meargă cu o trăsură cu şase cai, să aibă cât mai mulţi 
servitori, peste douăzeci de cameriste şi doamne de onoare. Nu 
vrea să citească rapoartele iscoadelor, care pretind că Athenais 
s-ar fi dus de mai multe ori la femeia aceea (al cărei nume 
apare mereu), celebra Voisin, ghicitoarea, chiromanta, 
vrăjitoarea. Şi nici că s-ar fi lăsat pradă incantaţiilor şi 
practicilor satanice, slujbelor interzise, dezgolindu-se în faţa 
unui preot nelegiuit care ţinea o slujbă pentru necuratul, trupul 
lui Athenais ţinând loc de altar. 

Ludovic îşi aminteşte. Acuzaţia nu este una nouă! Dar îi este 
repetată cu jumătate de gură. 

Refuză să-şi piardă vremea cu asemenea lucruri. 

Nu se simte în pericol. Chiar are impresia că, imaginându-şi 
intrigile şi invidiile care se ţes în jurul lui, precum şi colcăiala 
de patimi, totul devine o mare satisfacţie. Şerpii care se 
încolăcesc la picioarele sale sunt încă o dovadă a măreției sale 
inaccesibile, a puterii sale, la care numai Dumnezeu poate 
ajunge, pe care doar el o poate slăbi sau frânge. 

Dar încă n-a venit vremea. 


Merge la Versailles. Noile clădiri apar ca din pământ. 
Se întâlneşte cu Charles Perrault care face o plecăciune şi 
spune: 


— Sire, munca de o zi este pe măsura celei a naturii, căreia îi 
ia pentru asta două sau trei secole... 
Apoi Perrault îi întinde o jalbă pe care a scris câteva versuri: 


Nu este un palat, este un oraş întreg, vădit 

splendid în măreţia sa, superb prin ce-i clădit. 

Nu, e mai degrabă o lume, în care din măritul univers 
Se adună diverse minuni, în vers. 


Îl primeşte pe Charles Le Brun, îl ascultă prezentând planul 
şi felul cum vor fi decorate apartamentele. 

Va fi o succesiune de şapte saloane, care să evoce caruselul 
celor şapte planete ale sistemului solar. Ludovic vrea tablouri 
cu lason, Cirus, Cezar, Ptolemeu, Alexandru. Trebuie ca aurul 
şi marmura să rivalizeze ca frumuseţe şi strălucire. 

Devine nerăbdător, în ciuda zecilor de mii de lucrători la 
terasamente, tâmplari, zidari, grădinari; totuşi vor mai fi 
necesari câţiva ani până să se termine lucrările. 

Trebuie ca voinţa sa de a înfrumuseţa regatul să fie 
recunoscută de toţi. Parisul trebuie mărit. Trebuie dărâmate 
fortificațiile pentru ca oraşul să nu se sufoce şi mai tare între 
aceste ziduri. Va fi un oraş deschis, chiar dacă îi displace lui 
Vauban, care se teme ca nu cumva într-o zi duşmanul să nu se 
apropie prea tare şi să nu-l bombardeze. Dar regatul se apără 
la frontiere şi îi porunceşte lui Vauban să întărească oraşele ca 
să nu ajungă să fie în pericol. 

La Paris doar Palatul Invalizilor, cel al soldaţilor răniţi sau 
bătrâni, trebuie să mai amintească de război. În rest să se facă 
bulevarde, Champs-Elysees, să fie lărgite străzile. Locotenentul 
general al poliţiei, Gabriel Nicolas de La Reynie, să instaureze 
ordinea, să supravegheze totul, să-i dea în vileag pe vrăjitori, 
pe cei care fac horoscoape, cei care pregătesc otrăvuri şi tot 
felul de alţi alchimişti, preoţi deveniți discipoli ai Satanei, care 
pretind că prin prafurile şi amestecurile lor, prin ceremoniile 
satanice, prin slujbele interzise, prin experienţele lor chimice, 
pot transforma orice metal nepreţios în aur, putând să schimbe 
un domn frumos şi indiferent într-un amant supus, un rival sau 


o rivală, ori un soţ bătrân în cadavru şi, dacă trebuie, chiar să 
sacrifice nou născuţi, pentru că fără sângele acestora planurile 
lor nu pot fi o reuşită. 

Ludovic se duce la şantierul Palatului Invalizilor şi, aşteptând 
să se încheie construcţiile la Versailles, adesea locuieşte la 
Chambord, nu departe de pădurile de vânătoare. 

Apoi revine la Luvru sau la castelul Saint-Germain. Refuză ca 
de acum înainte să mai urce pe scenă, să mai fie Apollo în 
baletele ale căror muzică şi coregrafie îi plac în continuare. Ar 
trebui însă ca în acest rol să atingă perfecțiunea, ceea ce ar 
presupune - după cum recunoaşte de altfel - „o atenţie şi o 
grijă pe care nu le-am putea avea cu adevărat, decât neglijând 
ceva mult mai de preţ”. 

Este regele Franţei. Şi cum scrie Racine, în Britannicus, nu 
poate fi un Nero. 


Cel ce excelează conducând un car de luptă 

în a sa carieră şi îşi dispută premii nedemne 

de ale sale mâini, în orice manieră, 

dându-se în spectacol în faţa romanilor, 

la premieră venind să-şi împrumute vocea unui teatru, 
la frontieră. 


Nu va mai fi niciodată actor. 

Se mulţumeşte să-l laude pe Moliere, să râdă la Burghezul 
gentilom, de Monsieur Jourdain, cel ridicol, apreciind portretul 
celui nobil, al lui Dorante, cel cumpătat, care nu e nici 
Mizantrop nici Tartuffe, ci un nobil savant, curtenitor, demn şi 
conştient de îndatoririle sale. 

Aşa trebuie să fie un rege, preocupat de măreţia regatului 
său, să întărească Marina şi Armata, să înfrumuseţeze oraşele, 
să aibă grijă să existe pentru soldaţii răniţi acel Palat al 
Invalizilor, să dea lege pentru Justiţie, să recunoască talentul 
lui Moliere şi al lui Racine şi, în ciuda habotnicilor, să 
încuviinţeze reprezentațiile cu Tartuffe. 

Dar atunci când se ridică împotriva sa rebelii, asemeni 
ţăranilor din Vivarais, de teama noilor impozite, devastând 


Aubenas, masacrând în stânga şi în dreapta, trebuie să 
pedepsească şi să trimită şase mii de soldaţi ca să înăbuşe 
răzmeriţa lor. Câteva sute de ţărani vor fi traşi pe roată de vii 
sau spânzurați şi alţii condamnaţi la galere. Sate întregi vor fi 
incendiate şi locuitorii înjunghiaţi în burtă. Cel care a fost în 
fruntea acestor răzvrătiți, un ofiţer, pe numele său Antoine Du 
Roure va fi tras pe roată la Aubenas şi apoi sfârtecat, membrele 
sale fiind expuse la porţile oraşului. 

Aşa trebuie să se comporte un rege spre binele regalului său. 


Consideră că frumusețea  strălucitoarei  Athenais de 
Montespan contribuie la gloria sa şi, deci, la cea a regatului. 

O vede apropiindu-se pe marchiza de Montespan, în rochia 
aceea „auriu pe auriu”, unde fiecare fir este din metal preţios, 
până şi dantela este din aur, şi nici că s-a mai văzut o parură 
mai frumoasă şi mai strălucitoare, asemeni unui soare, care-i 
sporeşte şi mai mult frumuseţea lui Athenais. 

Această rochie de aur, „evazată”, ascunde o nouă sarcină. 
Când copilul se va naşte, la castelul Saint-Germain, unde este 
adunată întreaga Curte, va trebui ca unul dintre confidenţii lui 
Athenais şi prieten al regelui, contele de Lauzun să ia imediat 
nou născutul, să străbată apartamentele reginei şi să-l 
încredinţeze lui Françoise, văduva lui Scarron, care va veghea 
asupra lui, pentru că este guvernanta copiilor născuţi şi care se 
vor mai naşte ai lui Athenais şi ai regelui. 

Prima născută s-a stins, dar acest al doilea copil, pe care 
regele îl recunoaşte, făcându-l duce de Maine, pare viguros. 

Regele ar vrea ca acesta să trăiască. Este ataşat de orice 
copil născut din seminţia sa. Are datoria să-i recunoască şi să-i 
ocrotească, să-i sprijine. N 

Mai ales că Athenais îi este foarte dragă. Îşi revine rapid 
după sarcină şi Ludovic decide că trebuie să-l însoțească, 
împreună cu o mare parte din Curte, în această Flandră 
cucerită, căreia vrea să-i inspecteze cetățile. Căci într-o zi, 
pornind din aceste oraşe, va trebui să declare război Olandei, 
care continuă cu încăpățânare să se opună politicii Franţei. 

Pentru acest periplu, care va ţine de la Landrecies la Lille, de 


la Arras la Douai şi Toumai, din Quesnoy la Audenarde şi 
Courtrai, a ales o caleaşcă mare în care voieşte să i se alăture 
regina Maria-lereza, Louise de La Valliere, şi Doamna de 
Montespan. Stă singur pe banchetă cu faţa spre cele trei femei. 
Nu le priveşte, preferând să se uite de-o parte şi de alta a 
caleştii la muşchetarii care călăresc sub o aversă de ploaie care 
îneacă tot peisajul, transformând drumurile mai mari sau mai 
mici în adevărate puhoaie de apă. 

Nu se poate ajunge până la Landrecies. Se împotmolesc, se 
afundă într-un pământ noroios. Se refugiază într-o casă de ţară, 
unde după o cină frugală, se înghesuie claie peste grămadă pe 
nişte saltele de paie. S-a uitat de etichetă, de ceremonialul 
mersului la culcare. Se înghesuie, pentru că focul în unica vatră 
din casă mai degrabă afumă încăperea decât o încălzeşte. 
Singură regina are la dispoziţie un pat. 

Ludovic stă culcat între Henrieta soţia fratelui său şi la 
Grande Mademoiselle - verişoara lui primară. Aceasta din urmă 
îi şopteşte că îl iubeşte pe contele de Lauzun, că ar vrea să se 
mărite cu acest seducător, despre care se ştie că are 
nenumărate amante. Oare nu s-a pretins la Curte că ar fi fost 
chiar şi amantul lui Athenais de Montespan? 

Verişoara insistă, pentru că ar vrea ca regele să încuviinţeze 
căsătoria cu Lauzun. 

Regele se crispează. Ea, nepoata lui Ludovic al XIII-lea, 
femeia cea mai înstărită din Franţa? Cum să accepte o 
asemenea căsătorie? 

Preferă să nu-i răspundă şi, ridicându-se într-un cot, la 
lumina celor câtorva lumânări din încăpere, abia le poate 
distinge pe celelalte femei, Louise de La Valliere, Athenais, 
ducesa de Crequi - cumnata lui La Valliere -, şi o tânără 
slujnică a reginei. 

Aproape de el aude respiraţia sacadată a Henrietei. Cândva 
fusese atras de această tânără ale cărei frumuseţe şi 
inteligenţă l-au sedus. Tocmai s-a întors de la Londra, unde şi-a 
îndeplinit misiunea pe care i-o încredinţase, convingându-şi 
fratele, pe Carol al II-lea, regele Angliei, să se apropie de 
Franţa, să semneze un tratat prin care să rupă alianţa Londrei 


cu Olanda. 

Această reuşită însă l-a iritat pe soţul ei, Filip d'Orleans, care 
o hărţuieşte fără încetare. 

În penumbră, Henrieta pare foarte trasă la faţă, marcată 
parcă de o mare suferinţă. 

Ludovic îşi aminteşte că atunci când a văzut-o într-o zi la 
Versailles, regina i-a şoptit: „Madame arată ca o moartă 
îmbrăcată, care s-a dat cu ruj.” 

Ludovic se cutremură şi se îndepărtează de Henrieta. 


Capitolul 40 


S-a reîntors la Versailles. 

Traversează alene saloanele castelului unde se pune 
marmura. E înconjurat de curteni, apoi se aşază cu toţii la 
mesele de joc pe care le-au pregătit valeţii. 

Este orbit de frumuseţea lui Athenais de Montespan, care se 
aşază la cea mai mare dintre mese, punându-şi în faţa sa 
grămezi de monede de aur ca mai apoi să înceapă să amestece 
cărţile. O observă la câţiva paşi pe ducesa d'Orleans, în 
picioare, alături de soţul ei. Filip, din când în când, o priveşte 
pe Henrieta dispreţuitor, chiar cu ură, în vreme ce ea este 
întruchiparea graţiei şi a blândeţii. 

Ludovic se îndreaptă spre ea. 

Vrea să-i spună din nou că şi-a îndeplinit cu mare talent 
misiunea şi că tratatul de la Dover semnat între Anglia şi 
Franţa, pe care ea l-a negociat, a schimbat datele problemei. 
Olanda e slăbită. Armata lui Louvois se adună şi în curând va 
număra douăzeci de mii de oameni şi astfel va putea peste 
câteva luni să le dea acestor germanici lecţia pe care o merită. 

Henrieta face o plecăciune. li este întru totul devotată 
regelui, îi şopteşte ea. 

Filip, cu un ton tăios, anunţă că se vor retrage, că vor pleca 
mâine, 24 iunie, la castelul Saint-Cloud. 

Ludovic se îndepărtează. 

Nu poate uita noaptea petrecută cu Henrieta, în acea casă 
din Flandra, în câmpia noroioasă, înecată de ploaie şi urmele 
morţii care-i brăzdau obrajii acestei femei de numai douăzeci şi 
şase de ani, pe care cândva Ludovic o dorise, ba chiar o iubise. 

Ludovic ar fi vrut să nu-şi mai amintească de asta. 

Vânează. Trece în revistă trupele. 

Merge de mai multe ori pe zi în apartamentele lui Athenais 
de Montespan. Râde de ironiile ei împotriva lui Lauzun, a cărui 
prietenă se consideră totuşi, dar care cu mare îndemânare a 
reuşit s-o cucerească pe Mademoiselle, şi visează la averea 
imensă a verişoarei primare a regelui. 


Trebuie distruse ambițiile acestui seducător rapace, şopteşte 
Ludovic. Va porunci arestarea sa şi încarcerarea lui în 
fortăreaţa Pignerol. Lauzun va putea să converseze acolo cu 
Nicolas Fouquet, care, în continuare, se plictiseşte tot acolo. 

Nu te poţi opune voinţei regelui şi Mademoiselle o va afla pe 
propria ei piele, chiar dacă cel pedepsit va fi Lauzun. 

Dar ieşind din dormitorul lui Athenais şi ignorând suspinele 
Louisei de La Valliere, Ludovic rămâne îngândurat. 

În acea duminică de 29 iunie 1670, contele d'Agen, sosind de 
la castelul Saint-Cloud, povesteşte că ducesa d'Orleans, după 
ce a băut un pahar de apă cu cicoare a strigat strângându-se cu 
ambele mâini de talie: „Doamne ce durere îngrozitoare!” A fost 
luată în braţe, dezbrăcată şi culcată. Dar i-a fost tot mai rău şi 
spunea într-una că o să moară curând. A cerut să se uite cineva 
la apa pe care a băut-o. Era otravă, repeta ea. Fusese otrăvită 
şi o simţea prea bine. Cere să i se dea pe loc un antidot. 

Ludovic solicită să i se dea veşti în continuare, se învârteşte 
dintr-o cameră într-alta, aşteaptă curierii şi se căzneşte să nu 
se vadă cât este de îngrijorat. 

Moartea, otrava. 

Soseşte un curier şi povesteşte că Madame a strigat: 

— Dacă n-aş fi creştină m-aş omori, atât sunt de cumplite 
durerile. Nu trebuie să doreşti răul nimănui, dar aş vrea să mai 
simtă cineva ceea ce simt eu acum, pentru a şti cum sunt 
aceste dureri. 

Ludovic doreşte să o vadă. 

Pleacă de la Versailles la Saint-Cloud. 

Îi întreabă pe medici. Ei răspund toţi în acelaşi timp, 
sporovăiesc, spun că-i fără de speranţe, că având în vedere că 
s-a răcit şi pulsul este tot mai slab acesta este semn de 
cangrenă, că ar trebui să primească un reprezentant al 
Bisericii. Aceşti doctori au luat-o razna. Se contrazic între ei, 
sunt incapabili să găsească nişte leacuri ori să-i administreze 
nişte emetice ca să o ajute pe ducesa d'Orleans să verse. 

Ludovic se apropie de ea. 

E albă ca varul. Ochii îi sunt încercănaţi. 

Vrea s-o liniştească. Henrieta abia de mai mişcă degetele şi îi 


şopteşte că regele va pierde cea mai devotată supusă. Nu i-a 
fost niciodată frică de moarte, dar se teme că va pierde 
bunăvoința regelui. 

El ar fi vrut să-şi stăpânească emoția. Şi dintr-o dată a 
început să plângă, cu capul plecat, scuturându-se de atâtea 
hohote. Ea îl roagă să nu mai plângă. O înduioşează, adaugă ea, 
şi acum are nevoie de multă tărie. 

Ea încearcă să se ridice puţin, dar nu reuşeşte, şi îi spune că 
mâine, prima veste pe care o va primi, va fi cea a morţii ei. 

El ştie că are dreptate. 

Dar această moarte îl tulbură enorm. 

Se răspândeşte zvonul că Henrieta a fost otrăvită, că e 
răzbunarea soţului ei, că e o conjurație a ibovnicilor lui şi, mai 
presus de toate, a cavalerului de Lorena, care, alungat de la 
Curte se gândeşte că nu s-ar mai putea întoarce decât dacă 
moare Henrieta. Atunci va domni absolut asupra trupului şi 
sufletului lui Filip d'Orleans. E de asemenea pomenit numele 
cavalerului d'Effiat, un alt adept al „viciului italian”, amantul 
cavalerului de Lorena şi fără îndoială şi al ducelui d'Orleans. 

Trebuie să încerce să pună capăt acestor zvonuri, şi să-l 
liniştească şi pe Carol al Il-lea, fratele Henrietei, care, îl 
convoacă la Londra pe ambasadorul Franţei şi pare convins că 
sora lui a fost otrăvită. 

Ludovic porunceşte o autopsie a Henrietei, ducesă d'Orleans 
şi îi permite ambasadorului Angliei să asiste la ea. 

Medicii nu descoperă nici urmă de otravă. 

Bănuielile însă rămân. 


Are impresia că ea se îndreaptă spre el. 

E aşezat în primul rând în bazilica Saint-Denis, iar predica lui 
Bossuet dă deoparte strălucirea falsă a veşmintelor, lăsând să 
se vadă trupul aruncat în adâncuri, acolo unde nu mai au 
importanţă nici prinții, nici regii. 

„Oh, noapte cumplită, oh, noapte îngrozitoare, în care s-a 
auzit deodată un tunet al acestei veşti uluitoare:, Madame a 
murit’, strigă Bossuet. Oare cine nu a suferit de această 
lovitură? 


Regele va plânge, prinţul va fi întristat, iar braţele oamenilor 
vor cădea într-un gest de durere şi de disperare... Madame s-a 
dus de dimineaţă până seara, asemeni ierbii de pe câmpuri. 
Dimineaţa era înfloritoare, şi câtă graţie, ştiţi prea bine, iar 
seara am văzut-o deja secată de puteri.” 

Ludovic priveşte spre altar, acolo unde se slujeşte puterea 
Domnului. Cel ce dă poruncă de viaţă şi de moarte. 

Bossuet continuă. 

„O ilustră prinţesă, spune el, nu poate fi decât un exemplu, 
cel mai măreț cu putinţă şi cel mai în stare să-i convingă pe 
ambiţioşi că nu se pot distinge nici prin naştere, nici prin 
măreție, nici prin spirit...” Bossuet îşi trage sufletul. Se 
apleacă. 

Ludovic are impresia că predicatorul i se adresează mai întâi 
lui, Regelui Soare. 

„Moartea care ne face pe toţi egali, continuă Bossuet, îi 
domină pe ambiţioşii de pretutindeni cu o asemenea forţă, cu o 
mână sigură şi suverană, încât doboară şi capetele cele mai 
respectate.” 

Ludovic nu pleacă privirea. 


Capitolul 41 


Înainte să părăsească bazilica Saint-Denis, Ludovic priveşte 
îndelung mormântul Henrietei. 

Ştie că rezultatele autopsiei lui Madame nu au convins. 
Iscoadele care-i ascultă pe curteni culeg zvonurile, deschid 
scrisorile, ajung până şi la secretele din  depeşele 
ambasadorilor, pretutindeni se spune în continuare că Henrieta 
a fost otrăvită. 

Se susţine chiar şi că Louise de La Valliere a fost victima 
unei asemenea licori. 

Ludovic a crezut că Louise este pe moarte, buimăcită de o 
febră cumplită, apărută din senin. 

Odată în plus, medicii au fost neputincioşi, au încercat cu 
purgative, sângerări, susţinând că fie va trăi, fie va muri în 
câteva ore. 

Apoi Louise a adormit, febra a cedat şi Ludovic a auzit-o cum 
se roagă lui Dumnezeu: „Trebuie să nu uit niciodată spectacolul 
agoniei mele şi dreptăţii Tale, Doamne.” Trebuie să fie 
pedepsită, adaugă ea, pentru adulterul în care s-a complăcut. 

Ludovic se îndepărtează. Oare care să fi fost vina Henrietei? 
Viaţa ei era un obstacol în faţa ambițiilor şi intrigilor 
ibovnicilor, amanţii lui Filip d'Orleans, care vor să se folosească 
de înclinațiile Domnului, de viciul său italian, ca să adune averi, 
titluri de nobleţe şi putere. 

Şi dacă Monsieur fusese sufletul acestei crime? Dacă o 
poruncise, din gelozie şi ură faţă de soţia sa? 

Această întrebare îl bântuia pe Ludovic. 

Vrea să ştie. 

Cere să fie sesizat valetul lui Madame, Claude Bonneau de 
Pumon. Vrea să-i pună nişte întrebări. : 

Il vede cum se apropie palid şi tremurând. Il va strivi cu 
autoritatea lui, îl va face să se teamă de supliciul roții şi, în 
acelaşi timp îi va promite iertarea dacă va mărturisi. 

— Madame n-a fost otrăvită? întreabă el. 

Omul se bâlbâie: 


— Ba da, Sire. 

— Cine a otrăvit-o şi cum a făcut-o? 

Omul ezită şi apoi spune că otrava a fost trimisă de cavalerul 
de Lorena şi că în ceaşca lui Madame a pus-o cavalerul d'Effiat. 

— Şi fratele meu, întreabă Ludovic, a ştiut? 

— Nu, Sire, niciunul dintre noi trei n-a fost atât de nebun să 
i-o spună. El nu ştie să ţină un secret. Ne-ar fi pierdut pe toţi. 

Ludovic se întoarce şi şopteşte: 

— E tot ceea ce voiam să ştiu. 

Îi era insuportabil gândul că propriul frate ar fi fost capabil 
să dorească şi să pună la cale otrăvirea soţiei sale. 

Nu-l va pedepsi pe valet. Va trebui să se aştearnă o pecete a 
tăcerii. 

Din acea clipă, având în vedere că Filip nu-i răspunzător de 
această moarte, poate să se gândească să-l recăsătorească pe 
fratele său, în interesul regatului. 

Se îndreaptă spre verişoara sa, Mademoiselle. Nu e 
frumoasă. Are cu treisprezece ani mai mult decât Monsieur, 
visează în continuare la Lauzun, dar este extraordinar de 
bogată. 

— Verişoară, spune el, iată un loc liber, îl vrei? 

O vede pe Mademoiselle cum păleşte, începe să tremure şi 
şopteşte: 

— Sire, sunteţi stăpân şi voinţa mea nu poate fi alta decât a 
voastră. 

Dar a doua zi a părăsit Curtea, spre a se îndrepta, pe apă, 
către Forges. Ludovic află că ibovnicii lui Filip ar fi foarte 
încântați de această căsătorie, pentru că ar putea să profite de 
averea Mademoisellei. 

Deci e mai bine să renunţe şi să se gândească la altă partidă, 
poate la Charlotte de Bavaria, căreia i se mai spune şi Liselotte 
la Curtea tatălui său, electorul Palatin. 

De ce nu? Un abil contract de căsătorie i-ar da nişte drepturi 
la succesiune electorului Palatin şi i-ar permite regelui Franţei 
- cum o face şi în Spania - să revendice moştenirea, în cazul în 
care zestrea iniţială nu este plătită. 

Ludovic îi porunceşte noului Secretar de Stat de la Afaceri 


Externe, lui Pomponne, să înceapă negocierile cu electorul 
Palatin. Va trebui ca fiica sa să se convertească la religia 
catolică. 

Ludovic priveşte portretul Palatinei. 

E o femeie de nouăsprezece ani, deja zdravănă, cu o gură 
mare şi lată la faţă, care pare că are vârful nasului şi obrajii 
mâncaţi de vărsat de vânt. Este urâtă, dar la urma urmelor 
Filip va observa măcar asta? 

Nu e preocupat decât de acest viciu italian, care îl 
devorează. 

Şi în plus este „un bărbat mărunţel, burtos, încălţat cu 
pantofi înalţi, mereu împodobit ca o femeie, plin de inele, 
brățări şi pietre preţioase, cu o perucă lungă, neagră şi 
pudrată, cu panglici peste tot şi dat cu tot soiul de parfumuri. E 
acuzat chiar că se şi rujează un pic. Nasul e foarte lung, gura şi 
ochii sunt frumoşi, faţa plină, dar foarte lungă.” 

De ce nu l-ar uni spre binele regatului, pe acest frate, cu 
Liselotte Palatina? 

Ludovic este sigur că ducele d'Orleans va accepta această 
căsătorie. Cine ar îndrăzni să se opună lui Ludovic cel Mare? 


Ludovic are impresia că oamenii şi lucrurile nu pot decât să 
se supună voinţei sale. 

Vede cum din pământ la Versailles s-a înălţat un oraş nou, pe 
care l-a dorit şi care va completa castelul, ale cărui 
transformări le urmăreşte zi de zi. Construcţia scării celei mari 
a început, spun Ambasadorii. 

Labirintul care şerpuieşte în grădini, conceput de Le Notre, e 
deja atât de întins încât poţi să bântui îndelung fără a găsi 
vreuna dintre ieşiri. Acolo se va încheia şi Marele Canal. 

Ludovic ar fi dorit deja să poată locui în permanenţă în acest 
castel de la Versailles, a cărui ordine, măreție şi materiale sunt 
după chipul suveranităţii solare pe care vrea s-o reprezinte. 

Deocamdată însă trebuie să stea la Tuileries, la Saint- 
Germain, sau la Chambord. De fiecare dată când pleacă de la 
Versailles, simte nerăbdarea care-l cuprinde, ca şi cum departe 
de castelul său de predilecție, nu se mai simte în voie. 


Vrea serbări, spectacole şi balete care să-l distreze. Îi place 
cel al lui Lully, Psyche, la care asistă la 17 ianuarie 1671, în 
sala maşinilor din palatul Tuileries. N-a văzut nimic mai bine 
interpretat până atunci, de-a dreptul magnific, cu decoruri care 
se schimbau neîntrerupt şi cu trei sute de muzicanți, care 
acompaniau dansatorii. Ultima scenă îl surprinde şi îl încântă 
având trei sute de persoane suspendate în aer, în vreme ce o 
măreaţă simfonie este interpretată de lăute, clavecine, oboaie, 
flaute, trompete şi cimbale. Părăseşte palatul Tuileries cu acel 
sentiment de împlinire, pe care îl nutreşte de fiecare dată când 
lumea îi redă imaginea puterii şi gloriei sale. 

E totuşi însă iritat, câteva zile mai târziu, la balul de Lăsata 
Secului, tot la Tuileries, unde nimeni nu dansează pentru că 
sunt aşteptate în zadar Louise de La Valliere şi marchiza 
Athenais de Montespan. 

Află că Louise a fugit la mănăstirea Sfânta Maria la Chaillot, 
unde a decis să se retragă, pentru a nu mai fi supusă 
dispreţului şi umilinţelor regelui şi ale lui Athenais de 
Montespan. 

Ludovic pleacă de la Tuileries. Se duce la Versailles în 
compania lui Mademoiselle şi a lui Athenais. 

Dacă Louise de La Valliere vrea să se retragă la mănăstire, n- 
are decât! Şi dintr-o dată, în caleaşcă, faţă în faţă cu cele două 
femei, nu-şi poate stăpâni lacrimile. 

Se simte ca un copil căruia i s-a luat una dintre jucării. Nu 
poate accepta ca, împotriva dorinţei sale, Louise de La Valliere 
să trăiască departe de el, îndurerându-l atâta şi înciudându-l. 

Athenais şi Mademoiselle plâng şi ele. 

Ajuns la Versailles, Ludovic porunceşte să plece mesageri la 
mănăstirea Sfânta Maria şi să-i transmită Louisei dorinţa 
regelui. 

Pleacă în goana mare şi se întorc după ce s-au confruntat cu 
refuzul şi lacrimile Louisei. 

Ludovic nu poate accepta să piardă. 

Îl convoacă pe Colbert. El trebuie să reuşească. Nu-i 
răspunde când Colbert îi şopteşte că s-ar putea să fie constrâns 
să recurgă la forţă, lată că Louise se întoarce, i-a cedat lui 


Colbert. Ludovic este atât de tulburat încât nici măcar nu se 
mai gândeşte să-şi ascundă emoția în faţa curtenilor care îl 
urmăresc atent, întrebându-se dacă nu cumva regele s-a 
reîndrăgostit de fosta lui amantă. Ei îşi imaginează că va fi mai 
presus de Athenais de Montespan. Ludovic le priveşte pe cele 
două femei. Sunt bunurile sale. Nu vrea s-o piardă nici pe una, 
nici pe cealaltă. Louise face parte din trecutul său, Athenais 
este încântarea simţurilor sale, şi o plăcere pentru ochii lui. 

De ce ar trebui să se lipsească de această bucurie, de 
prezenţa reginei sau chiar de a uneia dintre tinerele slujitoare 
ale lui Athenais sau ale Mariei-lereza, pe care le onorează 
uneori, atunci când Athenais naşte. 

El este regele. 


Brusc se auziră ţipete, plânsete, regina se îndreaptă spre el 
cu chipul în lacrimi. Fiul lor, ducele d'Anjou, care avea doar trei 
ani, a murit. 

Ludovic simte cum trupul îi este cuprins de sudori reci. 
Tremură. Îşi aminteşte de predica de la Saint-Denis: „moartea îi 
face pe toţi să fie la fel” spusese Bossuet. 

Ea e din nou acolo, foarte aproape. Piticul, bufonul reginei, a 
dat buzna în camera lui Mademoiselle şi a strigat cu o voce 
ascuţită: 

— O să muriţi şi voi ceilalţi granzi, ca toată lumea, ca 
nepoţelul vostru, micul duce, care tocmai a murit. 

Ludovic se duce în apartamentele sale. 

Din rapoartele iscoadelor află că poporul socoteşte această 
moarte o pedeapsă dreaptă pentru purtarea regelui, pentru 
dezmăţul de aur şi plăcerile în care se lăfăiesc granzii 
regatului. 

Ludovic închide ochii. Oare Dumnezeu îl pedepseşte? 


Capitolul 42 


Ludovic se roagă. 

Se gândeşte la toţi copiii săi, cei ai Mariei-Tereza, cei născuţi 
ai Louisei de La Valliere sau ai lui Athenais de Montespan, care 
n-au trăit decât câteva zile sau câteva luni, care au fost legitimi 
sau bastarzi, pe care i-a iubit pe toţi şi la a căror moarte a 
suferit. 

Şi acum ducele d'Anjou. 

Îngenunchează în capela din Tuileries. Îl roagă pe Dumnezeu 
să-l ocrotească pe prinţul moştenitor, întâiul născut, cel căruia i 
se spune Monseniorul şi care tocmai a împlinit zece ani. 

Monseniorul va primi moştenirea monarhiei, dacă Dumnezeu 
îl ţine în viaţă. 

De câţiva ani deja, în fiecare săptămână, Ludovic scrie, 
dictează, Memoriile pentru instruirea prințului moştenitor. 
Vrea ca acest text să fie prezentat acum Academiei şi scriitorul 
Pellisson, care a contribuit la redactarea sa, să explice că 
regele a vrut „să transmită secretele regalității şi lecţiile veşnic 
valabile, care trebuie evitate sau urmate.” 

Astfel Memoriile pentru instruirea prințului moştenitor vor 
deveni un monument al patrimoniului regal, un palat de cuvinte 
şi gânduri, pe care şi-l poate însuşi şi înfrumuseţa, aşa cum a 
făcut-o şi el, Ludovic, cu pavilionul de vânătoare al tatălui său, 
care a devenit o nestemată în jurul căreia, la Versailles, i se 
alătură alte diamante şi mai mari şi mai strălucitoare. 

Il convoacă pe Monsenior. Acest fiu de zece ani îi seamănă. 
Este însoţit de preceptorul său, ducele de Montausier, care a 
fost protestant şi care este tăios ca un mizantrop. Unii chiar 
sunt convinşi că Moliere la el s-a gândit când l-a creat pe 
personajul lui Alceste. 

Ludovic îi dă Monseniorului volumul de Memorii. 

— Fiul meu, spune el, există multe motive, toate la fel de 
importante, care m-au determinat să-ţi las Memoriile domniei 
mele şi ale principalelor mele fapte, reuşind să le scriu printre 
numeroasele îndatoriri importante pe care le am. 


Între 1661 şi 1668 a ţinut un jurnal al deciziilor sale, din care 
reiese gândirea sa de circumstanţă şi prin care a vrut să 
sublinieze principiile care l-au călăuzit. 

— N-am crezut niciodată că regii, reia el, ar putea fi lipsiţi de 
obligaţia obişnuită a tuturor taţilor de a-şi pregăti copiii prin 
propriul exemplu şi prin sfaturi, manifestând aceeaşi tandreţe 
paternă. Dimpotrivă, mi se pare că aşa cum suntem noi, de 
rang înalt, este chiar o îndatorire publică, pe lângă cea 
personală. 

Acum Monseniorul are zece ani. Ludovic vrea ca el să 
citească aceste memorii. I-a spus lui Bossuet că a desemnat un 
preceptor prinţului moştenitor şi că acesta a promis să înceapă 
de îndată studiul Memoriilor pentru instruirea prințului 
moştenitor şi să lămurească prin exemplul regelui această 
Istorie universală, această Politică ieşită din vorbele Sfintei 
Scripturi, pe care trebuie să şi-o însuşească Monseniorul. 

Ludovic îl ascultă pe Bossuet şi îşi aminteşte că a scris în 
Memorii, pentru anul 1668: „ştim că nu vom putea face totul, 
dar trebuie să dăm poruncă în aşa fel încât totul să fie făcut şi 
această poruncă să depindă mai ales de alegerea celor pe care 
îi păstorim... şi suveranul, pentru a fi dibaci şi bine slujit, este 
obligat să-i cunoască pe toţi cei care îi pot fi la vedere...” 

Se apropie de fiul său. 

— Ştiu bine, fiule, spune el, că toate aceste observaţii sunt 
poate cam scrupuloase... Dar dacă într-o bună zi, aşa cum sper, 
vei avea nobila ambiţie de a te face remarcat, şi vei voi să eviţi 
nu numai ruşinea de a fi guvernat, ci şi aceea de a fi bănuit, nu 
va trebui decât să respecţi întru totul principiile pe care ţi le 
dau aici şi pe care le vei găsi mereu în această lucrare... 

Are sentimentul că şi-a îndeplinit poate una dintre cele mai 
importante misiuni. 

„Există suverani care îşi dau osteneala să lase fiului lor un 
gând profund asupra felului de a guverna. Dar există totodată 
foarte puţini care îşi îndeplinesc până la capăt această 
îndatorire.” 

l-a spus fiului său: „Dacă vei voi să trăieşti ca un prinţ 
oarecare, lăsându-te condus în loc să-i conduci pe alţii, nu vei 


mai avea nevoie de aceste lecţii.” 
Dar fiul lui Ludovic cel Mare nu poate fi un prinţ oarecare. 


Pentru că şi-a îndeplinit îndatoririle faţă de supuşi şi le-a 
pregătit şi viitorul, nu-i mai pasă că apare înconjurat de soţia sa 
regina şi de femeile lui, Louise de La Valliere şi Athenais de 
Montespan. 

Nicicând vreuna dintre ele nu i-a influenţat deciziile de rege, 
stăpân peste regatul său. 

Are sentimentul că de acum înainte poate să proclame că aşa 
va trăi. 

O ia de braţ pe Athenais de Montespan şi merge cu ea la 
castelul Chantilly, unde prinţul de Conde îi primeşte şi le oferă 
bucatele extraordinare create de Vatel, maestrul bucătar, cel 
mai talentat din lume. 

Este căutat Vatel, pentru ca regele să-l felicite. A dispărut, şi 
apoi se află că în camera sa, Vatel a încercat de trei ori să se 
arunce în propria-i spadă pentru a se sinucide, pentru că 
peştele proaspăt de mare, ales pentru supeul regelui, nu a sosit 
la timp. _ 

Ludovic pleacă. Ín fiecare clipă, chiar şi în toiul unei 
petreceri, moartea se strecoară în trup şi în minte, pândeşte şi 
loveşte. 

De aceea trebuie să se grăbească în tot ceea ce face. 

Cere ca să se oficieze cât mai curând căsătoria dintre 
Monsieur şi Liselotte Palatina, pentru că este un element în 
plus pentru a încercui Olanda, pe care va trebui în curând s-o 
strângă de gât. 

Imediat după celebrarea căsătoriei, merge la castelul Villers- 
Cotterets unde s-au reunit soţii. 

O descoperă pe această Liselotte, plină de viaţă şi, probabil, 
aşa cum spune chiar ea: „pătrată ca un cub”, adăugând 
„întotdeauna am fost urâtă, am gura prea mare şi dinţii 
stricaţi”, dar este foarte spirituală, are privirea ageră, 
stăpâneşte bine limba franceză, în vreme ce regina n-o vorbeşte 
decât întinând-o cu spaniola. Şi apoi Liselotte dansează bine. 

Vrea să o ajute să ia „aerul Franţei”. O primeşte la castelul 


Saint-Germain şi îi şopteşte, când o conduce la regină: 

— Nu vă temeţi Doamnă, cu siguranţă că ei îi este şi mai 
teamă. 

Mai apoi, în timpul prezentării curtenilor, se aşază lângă 
Liselotte şi, cu un cot zdravăn, îi face semn să se ridice când 
intră în încăpere un prinţ sau un duce. 

O vede în fiecare zi, pe parcursul acelei săptămâni de 
festivități care se succed şi care în fiecare seară se încheie cu 
un nou balet. 

O studiază atent. Femeia aceasta, cu un profil greoi, cu 
obrajii şi nasul ciupite de vărsat, îi place. Ea nu încearcă, fără 
îndoială pentru că nici nu ar putea, să seducă prin armele 
frumuseţii. N-are de partea ei decât inteligenţa, spontaneitatea, 
sinceritatea. Îi oferă trei casete ce conţin treizeci de mii de 
pistoli, adică trei sute treizeci de mii de livre, echivalentul a 
jumătate din veniturile anuale de pe urma impozitului Palatin. 
Apoi îi acordă şi o rentă anuală de două sute cincizeci şi două 
de mii de livre. 

Face o plecăciune în faţa lui, puţin cam neîndemânatică. El 
vrea să-i vorbească. Probabil că deja a aflat zvonul despre 
otrăvirea Henrietei, prima soţie a lui Monsieur. 

O asigură că Monsieur nu are niciun amestec în această 
poveste. Şi că el este mult prea cinstit ca să o căsătorească 
astfel, dacă fratele lui ar fi fost capabil de o asemenea crimă. 
După care încheie spunând că nu trebuie să vorbească despre 
asta şi nici să nu se mai gândească. 

În privinţa vinovaţilor, ibovnicilor lui Monsieur, cel mai 
frumos şi mai pervers, dar şi cel mai abil, este cavalerul de 
Lorena, care a dat de ştire că dacă va fi rechemat din exil, se va 
pune la dispoziţia regelui, adică îl va supraveghea pe Monsieur, 
în privinţa căruia Ludovic se teme uneori că-şi doreşte prea 
multă independenţă. Ori aşa ceva nu se poate. Acest frate 
trebuie să fie supus. Şi cavalerul de Lorena poate fi un aliat. 

Ludovic îl primeşte pe fratele său. Căsătoria nu l-a schimbat 
deloc. Este în continuare îmbrăcat după fantezii femeieşti şi se 
clatină pe nişte pantofi înalţi ca nişte papainoage. E pudrat, are 
buzele vopsite, e dat cu roşu în obraji şi hainele de mătase îi 


sunt bătute în pietre scumpe multicolore. 

Se smiorcăie. Descrie soarta nefericitului cavaler de Lorena, 
care este încă în exil. 

— Tot te mai gândeşti la cavalerul de Lorena? întreabă 
Ludovic. Îţi mai pasă? Ai vrea să ţi-l aducă cineva înapoi? 

Monsieur se bâlbâie. 

— Ar fi cea mai puternică plăcere pe care aş putea să o 
cunosc în viaţa mea, spune el. 

Regele se apleacă. 

— Ei bine, am să-ţi fac acest dar! Curierul a plecat deja de 
două zile. Se va reîntoarce, ţi-l dau înapoi şi vreau să-ţi rămână 
această obligaţie pentru tot restul vieţii, să-l iubeşti de dragul 
meu. Mai mult decât atât, îl voi face ofiţer în armata mea. 

Filip se aruncă la picioarele regelui, îi sărută genunchii şi 
mâna şi îi mulţumeşte cu o voce întreruptă de sughiţuri de 
plâns. 

Ludovic îi pune mâna pe umăr. 

— Frate, spune el, nu aşa trebuie să se sărute fraţii. 

Filip se ridică. Ludovic îl îmbrăţişează. 

El este stăpânul. 


Capitolul 43 


Ludovic stă pe un tron aurit, aşezat în mijlocul unui podium 
înălţat într-unul dintre cele mai mari saloane de la Luvru. 

Filip d'Orleans şi soţia sa, Liselotte Palatina, se află în primul 
rând al mulţimii de curteni, care se înghesuie, încercând să-i 
prindă privirea pentru a le auzi laudele, spuse în şoaptă. 

În fundul încăperii, în penumbră, îi zăreşte pe membrii 
Academiei franceze care-şi exprimă recunoştinţa faţă de rege, 
protector al Academiei şi care va găzdui colecţiile şi reuniunile 
lor în palatul Luvru. Şi pe Lully, căruia îi acordă privilegiul să 
conducă Academia regală de muzică şi care deja s-a plecat în 
faţa lui umil şi supus. 

Oare asta să fie gloria? 

Ludovic îşi simte trupul greu, plictisul îi împovărează umerii, 
dar nu se poate ridica. Va trebui să-i asculte pe edilii Parisului, 
care îi vor mulţumi pentru ordinea care domneşte în oraş, 
pentru construirea porţii Saint-Denis, pentru lucrările care fac 
ca în toate cartierele să ţâşnească fântâni şi apă vie, această 
binefacere de la Ludovic cel Mare. 

Oare nu asta înseamnă glorie? 

Ludovic scrutează chipurile. Cunoaşte viciile fiecăruia, 
bărbat sau femeie, până şi gândurile lor. Iscoadele îi reproduc 
vorbele lor, conţinutul scrisorilor. Ştie ce se cântă la Paris, cu 
un aer batjocoritor la adresa lui: 


Tinerii de la Curtea voastră, Sire, 

îşi fac de cap cu trupul lor, la nemurire 

şi rând pe rând se regalează 

cu plăcerile din Italia, pe care şi le etalează. 
Altădată, aşa ceva ar fi dus la tăvălug, 

ar fi însemnat arderea pe rug, 

dar au un stăpân mult prea blând, 

pe părintele de pe Tron contând. 


Ludovic ţine mult la acest iezuit, duhovnicul său. Dar ce să 


facă, oare, cu acest „viciu italian” atât de răspândit? 

Ludovic îşi aminteşte de Mazarin, despre care Scarron, soţul 
defunct al lui Françoise d'Aubigne, devenită guvernantă cu 
pensie a copiilor lui cu Athenais de Montespan, spunea: 


Sergent cu nuia al Sodomei, fârtatul 
exploatând, însă, tot regatul, 

un individ fără de pereche, dar împerecheat, 
unul în cel mai înalt grad, îmbucat, 
împerecheat cu capra şi cu băieții, 
împerecheat în fel şi chip, cu drumeții. 


Ludovic a găsit, după moartea mamei sale, într-o casetă ce se 
afla la capul Anei de Austriei, o scrisoare, pe care a citit-o, cu 
un sentiment de stânjeneală şi emoție, în care îşi înăbuşea 
amintirile. 

Valetul său Pierre de La Porte îi scria Anei de Austria: 


„O informez pe Maiestatea Voastră că la Melun, în 1652, de 
Sânziene, Regele care cina la Domnul Cardinal mi-a poruncit ca 
să-i pregătesc baia spre ora 6, în râu, ceea ce am şi făcut. 
Regele atunci când a sosit acolo mi s-a părut mai trist şi mai 
mâhnit ca de obicei şi, când îl dezbrăcam, ofensa adusă 
persoanei sale păru mai vizibilă”. 

Nu vrea să se preocupe de ceea ce s-a întâmplat. Se 
petrecuse oricum acum douăzeci de ani. 

Intrase în cel de-al treizeci şi patrulea an al vieţii sale. E 
timpul să scape de aceste palate, de aceste amintiri, iar gloria 
sa să-i facă nu doar pe curteni să se plece, ci şi pe fratele său 
de sânge albastru. 

Parcă îl vede pe Filip, actor, dansator, cântând alături de el 
pe scenă acum zece ani: 


Eram un băiat tare frumuşel, 

arătam impecabil, tras prin inel, 
asemeni celor din neam regal, 

care stau pe lângă coroane, fără egal, 


şi tot iubind, dincolo de orice prag, 
frumosul sex care-mi este atât de drag 
şi îmbrăcându-mă cum mă imbrac, 

în sfârşit am devenit fetiță, ce să fac? 


Ludovic se ridică. i 

El nu este din rasa fetițelor, ci din cea a regilor. li plac 
femeile şi nu ibovnicii, frumoşii amanti. 

Vrea supunere şi nu numai a curtenilor şi a supuşilor, dar şi a 
popoarelor impertinente. 

Pe regi îi cinsteşti şi ei fac doar ce le este pe plac. Vrea ca 
acest an, 1672, cel al celor treizeci şi patru de ani ai săi, să fie 
marcat de victoria armată. 

Războiul este sursa cea mai importantă de victorie a unui 
rege. 


Capitolul 44 


Îşi cunoaşte duşmanul, „negustorii de brânzeturi, pescuitorii 
de heringi”, aceşti olandezi care trăiesc într-o republică şi 
pretind că se pot guverna singuri. Sunt eretici şi tipăresc 
pamflete, poeme satirice prin care-şi bat joc de regele Franţei. 
Îi ştie cu pânzele, aşternuturile, mirodeniile din Indiile lor, 
grâul şi orzul pe care-l cumpără din ţările de pe malurile baltice 
şi cărbunii din Polonia, ştie şi despre navele comerciale care 
fac concurenţă fabricilor de manufacturi şi firmelor de negoţ, 
ba chiar şi flotei create de Colbert. 

În zece rânduri, Ludovic l-a auzit pe inspectorul general al 
finanţelor repetând că această republică a Provinciilor Unite, 
cea mai puternică de la Imperiul Roman încoace, trebuie 
atacată cu un război al tarifelor, pentru a proteja mărfurile şi 
comerţul din regatul Franţei. 

Trebuia de asemenea să înceapă „un război al banilor” 
contra Statelor Europei, supuse tutelei bancherilor şi 
negustorilor olandezi”. 

Îl ascultă pe Louvois, pe care tocmai l-a numit ministru de 
Stat, membru al înaltului Consiliu, şi care îl asigură că va putea 
să adune peste o sută douăzeci de mii de oameni şi cincizeci de 
vase de război, iar cu această armată, cea mai puternică din 
câte a cunoscut vreun popor vreodată, ar putea doar în câteva 
zile să învingă Provinciile Unite. 

Pomponne, secretarul de Stat la Afaceri Externe, socoteşte 
că se poate conta pe o alianţă cu englezii, iar episcopii catolici 
germani de la Koln şi Munster doresc, asemeni Papei, să vadă 
învinsă şi convertită această republică protestantă. 


Ludovic încuviinţează spusele miniştrilor. El doreşte acest 
război din toate motivele, dar mai înainte de toate pentru că 
olandezii vor să-i întineze gloria, refuzând să recunoască 
puterea şi autoritatea sa. 

L-a văzut pe ambasadorul Van Beuningen cum nu şi-a scos 
pălăria în faţa lui şi l-a auzit răspunzându-i cu dispreţ şi ironie. 


— Îmi vorbeşti cu trufie, domnule ambasador, a spus 
Ludovic. Un rege mai puţin cumpătat ca mine ar fi poruncit să 
fii aruncat de la ferestrele Luvrului. 

Van Beuningen nu şi-a schimbat atitudinea, continuând să-şi 
afişeze aroganta. 

— Câtă obrăznicie pe acest berar, i-a şoptit Ludovic lui 
Brienne. 

— Mi-a venit să-i arunc pălăria la picioarele voastre, Sire. 

— N-ar fi fost bine, dar mi-ar plăcea mai devreme sau mai 
târziu şi nu numai cu a lui, ci şi cu a stăpânilor săi. 

Cum să tolereze atâta lipsă de respect? Ludovic învârteşte pe 
degete moneda de aur olandeză, pe care este gravată deviza 
Stat sol şi silueta unui olandez al cărui chip seamănă cu cel al 
lui Van Beuningen care, asemenea lui Iosua, a oprit soarele în 
loc. 

Trebuie pedepsit acest popor eretic şi înfumurat, trebuie 
zdrobit acest popor care vrea să se ia la întrecere cu al său. 


Alegerea e făcută. 

Respinge cu mare dispreţ demersurile şeful guvernului 
olandez, Jean de Witt, care se îngrijorează de pregătirile 
militare din cetăţile franceze aflate în Flandra. 

„Suntem gata să facem tot ceea ce putem ca s-o convingem 
pe Maiestatea Voastră de reverenţa noastră în semn de 
preţuire şi respect, care se cuvin persoanei sale şi înaltei sale 
funcţii”, scrie de Witt. 

Ce-şi imaginează aceşti negustori eretici? Că sunt de ajuns 
câteva fraze ca să spele onoarea şi ca el să uite de interesele 
regatului? 

— Îmi voi folosi trupele aşa cum o cere funcţia mea în Stat, 
pentru că nu trebuie să dau socoteală nimănui, spune Ludovic. 

Când află că aliatul englez, Carol al II-lea, a atacat cu flota sa 
vasele comerciale olandeze, pline cu mărfuri din Orient, este 
iritat că l-a lăsat pe regele Angliei să preia iniţiativa. 

Acesta este războiul său. 

Îi convoacă imediat pe Colbert şi pe Louvois şi porunceşte ca 
la 6 aprilie 1672 să fie deschise ostilitățile şi ca vestitorul 


regelui, Charles Canto, să anunţe, cu „goarna şi prin viu grai”, 
că „Maiestatea Sa a decis să înceapă războiul contra aşa-ziselor 
State ale Provinciilor Unite, pe mare şi pe uscat, în consecinţă 
Maiestatea Sa porunceşte tuturor supuşilor săi să se 
năpustească asupra olandezilor”... 

La sfârşitul lunii aprilie părăseşte castelul Saint Germain, 
pornind în fruntea trupelor sale. Călăreşte şi când se întoarce şi 
observă trupele sale de câteva zeci de mii de oameni, simte o 
asemenea bucurie, un sentiment de o asemenea putere, încât 
trebuie să se stăpânească spre a nu o porni în galop, de parcă 
ar fi fost la o vânătoare pe urmele unui cerb sau ale unui 
mistreţ. 

Este în sfârşit acest rege al războiului care îi porunceşte 
prinţului de Conde, dar şi lui Turenne şi mareşalului de 
Luxemburg. 

— Mi s-a părut mai profitabil pentru scopurile mele, le spune 
el, să nu mă mulţumesc doar cu atacul de la Maestricht. E mai 
puţin obişnuit întru gloria mea să atac dintr-odată patru cetăţi 
de pe Rin: Orsoy, Rheinberg, Wesel şi Buderick. 

Oraşele şi provinciile cad, soldaţii olandezi se predau. Ce mai 
contează că Provinciile Unite, comandate de Ruyter, câştigă o 
victorie împotriva celor ale lui Duquesne şi a contelui d'Estrees. 
Singurele bătălii care contează sunt cele la care participă 
regele. 

El vrea ca pretutindeni în regat clopotele care anunţă slujbe 
de Te Deum să fie o preamărire a victoriei regelui. Trebuie ca 
tablourile, tapiseriile şi gravurile, pamfletele să-i aducă un 
omagiu regelui, să fie prezentat înconjurat de căpeteniile lui de 
armată conducându-şi armatele pe braţul Rinului la vadul 
Tolhuyes. 

Trebuie să se cânte: 


Am trecut Rinul cu domnul de Turenne. 
Trebuie ca Academia de sculptură şi pictură să transforme 


acest episod glorios într-un subiect pentru concursurile sale. 
Ludovic are impresia că este creatorul unei imense regii care 


îi aminteşte de momentele în care, împreună cu Lully şi actorii 
lui Moliere, dansatorii şi pictorii, pregăteau câte o mare 
sărbătoare la Versailles la Saint-Germain. 

Dar adevărata reprezentaţie regală o reprezintă războiul şi 
victoria. 

E mulţumit să citească poemul lui Boileau care sărbătoreşte 
trecerea Rinului. 


Mărşăluiesc spre fluviul unde însuşi Ludovic 
este deja gata să străbată, să instruiască, 

să dispună şi să poruncească 

prin ordinul său, Gramont este primul în valuri 
înaintând susținut de privirile eroului, 

spre maluri bidiviul său spumegând şi 
purtându-şi stăpânul neînfricat, 

înotând mândru de mâna ce-l mână, neîncetat... 


Îi trimite la plimbare cu dispreţ pe primarii care vin vrednici 
de milă să-i predea cheile oraşelor Amheim, Nimwegen şi 
Utrecht. 

Intră în acest oraş şi vrea să i se cânte un Te Deum după ce a 
purificat biserica de duhoarea de erezie. Sunt puse pe foc 
amvonul şi băncile. Un episcop numit de papă soseşte şi el, iar 
preoţii şi călugării care îl însoțesc pot în sfârşit să îşi ţină 
slujba. 

Este Regele Foarte Creştin care triumfă împotriva unei ţări 
eretice, necredincioasă până şi în principiile politice. Regele 
Franţei îi răzbună pe toţii regii. 

Va părăsi Utrechtul în acea lună iulie 1672. 

Are impresia că războiul este câştigat şi că se va termina în 
câteva săptămâni. 

Nerăbdător deja ca să ajungă la Curte şi la doamna de 
Montespan, ascultă fără să dea prea mare atenţie. Turenne, 
Luxemburg, Conde, iscoadele îi spun că la Muyden olandezii au 
deschis ecluzele Zuyderzee, că Amsterdam, marele oraş de 
două sute cincizeci de mii de locuitori, cel mai bogat dintre 
toate, a devenit un fel de insulă în jurul căruia navighează 


navele olandeze. 

Şeful guvernului olandez, Jean de Witt, şi fratele sau 
Comelis, acuzaţi de trădare, au fost măcelăriți de mulţime, 
membrele fiindu-le smulse într-un moment de furie populară. 
Wilhelm de Orania a fost desemnat guvernator, conducător 
militar, căpitan şi amiral pe viaţă al Republicii. Intre altele, 
Frederic-Wilhelm de Hohenzollem, elector al Brandeburgului, 
s-a aliat cu Provinciile Unite şi mai multe mii de soldaţi 
germani au intrat în ţară. 

Ludovic priveşte cu reproş pe căpeteniile armatelor sale: 
oare asta ar putea schimba soarta războiului? 

Toţi protestează. Mareşalul de Luxemburg face un pas 
înainte şi anunţă va face toate eforturile ca să câştige victoria 
înaintea venirii iernii. Ludovic pretinde asta cu orice preţ. Apoi 
se grăbeşte şi ajunge în mare grabă la Versailles, merge la 
castelul  Genitoy, unde, de câteva săptămâni, locuiesc, 
supravegheați de Françoise d'Aubigne, văduva lui Scarron, cu 
copiii, rod al iubirii sale cu Athenais de Montespan. 

O va revedea cu nesaţul unui adevărat învingător. La braţul 
ei va traversa saloanele castelului Saint-Germain. Curtenii îl 
laudă pentru victoria lui. Se recită versuri din Pierre Corneille, 
„Întru gloria lui Ludovic, Marele Cuceritor al Olandei”. 

E fericit. 


Odată cu venirea toamnei şi a iernii, îl cuprinde îngrijorarea. 

În Înaltul Consiliu, bănuieşte ostilitatea ce i-o poartă Le 
Tellier - atât tatăl cât şi fiul său, Louvois, - inspectorului 
general al Finanţelor, Colbert, care îl susţine pe fratele său, 
Charles Colbert, marchiz de Croissy, ce ar putea intra în 
consiliu pentru a-l înlocui pe Secretarul de Stat de la Afacerile 
Externe. 

Ludovic îi ascultă şi pe unii şi pe alţii. Se hrăneşte din 
această controversă, dar ar vrea ca aceste rivalități să nu 
dăuneze exerciţiului puterii şi să nu dea naştere la zvonuri. 
Oare nu s-a pretins că fostul Secretar de Stat Hugues de 
Lionne a fost otrăvit? 

Îl întreabă pe Louvois şi apoi pe Colbert despre situaţia din 


Olanda. 

Află că soldaţii mareşalului de Luxemburg nu pot înainta în 
provinciile înghiţite de ape, că se află în ţară, că olandezii 
rezistă, că un îngheţ a îngăduit soldaţilor să avanseze, dar 
gheaţa s-a topit rapid şi s-au înecat cu sutele. 

Ludovic a aflat de la iscoadele lui Colbert ceea ce nu spune 
Louvois. 

Soldaţii mareşalului de Luxemburg dau foc satelor, jefuiesc şi 
violează. Au nimicit locuitorii din târgurile Swammerdam şi 
Bodegrave. Aceste omoruri, aceste furturi stârnesc ură şi 
nelinişte la popoarele Europei. Lumea se teme de regele 
Franței, se pun la cale comploturi împotriva lui. 

Colbert adaugă şi faptul că finanțele regatului au de suferit 
din greu de pe urma războiului, căruia ar trebui să i se pună 
capăt sau măcar să i se poruncească lui Louvois să nu-l mai 
preocupe soarta olandezilor „buna sau proasta lor dispoziţie” şi 
să fie temperati. 

Ludovic îl convoacă pe Louvois. Vrea ca să se dea noi 
dispoziţii mareşalului de Luxemburg. 

Le dictează, le reciteşte. 

„Regele a fost surprins să vadă că ţara este încă jefuită şi 
expusă violenţelor soldaţilor. Ştii prea bine că acesta este un 
mod de a distruge trupele şi ţara. Maiestatea Sa m-a 
împuternicit să-ţi spun că doreşte să îndrepţi situaţia prin orice 
mijloace, în aşa fel încât ţăranii să fie la fel de liniştiţi dacă îşi 
plătesc taxele, ca pe vremea olandezilor”. 

Ludovic este neliniştit. 

Pomponne, cu o voce nesigură, îl înştiinţează că Spania şi 
împăratul Sfântului Imperiu Romano-Germanic, Leopold I, s-au 
aliat cu Wilhelm de Orania, că trupele acestuia au cucerit 
oraşul Charleroi şi pătrund mai departe în Franţa, sperând să 
se alăture soldaţilor lui Frederic-Wilhelm de Hohenzollern, 
electorul Brandeburgului. 

Ludovic se înfurie cumplit. Nu va accepta niciodată 
înfrângerea. Preia comanda trupelor pe care le poate aduna şi 
se îndreaptă spre Saint-Quentin şi Compiegne, asediate de 
soldaţii lui Wilhelm de Orania. 


Este iarnă, e frig, soarele nu străluceşte. 


Capitolul 45 


Îi displace acest anotimp ploios şi cenuşiu. 

Se mută dintr-un palat în altul, de la Saint-Germain la Luvru 
şi Chambord. Curtea îl urmează. Athenais de Montespan i se 
dăruieşte în fiecare noapte şi este mereu uimit de frumuseţea 
ei de aur, de acest trup splendid în care dorinţa sa se stinge şi 
renaşte. Şi totuşi simte, în aceste prime luni ale lui 1673, o 
„nelinişte plină de furie”. 

Sigur că trupele lui Wilhelm de Orania au fost nevoite să 
ridice asediul la Saint-Quentin şi la Compiegne. Şi în Westfalia, 
Turenne a forţat trupele electorului de Brandeburg, Frederic- 
Wilhelm de Hohenzollem şi pe cele ale împăratului german să 
se retragă. Frederic-Wilhelm a trimis chiar mesageri care să 
deschidă negocierile de pace. Dacă i se vor plăti câteva mii de 
livre, este gata să se retragă. 

Dar Ludovic are impresia că războiul se împotmoleşte, gloria 
refuză să-l încununeze. 

Colbert vorbeşte despre finanţe. Vistieria este goală, în 
provincii banii au dispărut. Nu se mai plăteşte, totul e la 
schimb, trocul a înlocuit comerţul. Încasările regatului sunt 
insuficiente pentru a acoperi cheltuielile de război, soldele ce 
trebuie plătite, tunurile ce trebuie cumpărate. Apar noi 
duşmani: regentul Spaniei, ducele de Lorena se alătură 
olandezilor şi Imperialilor. Anglia se gândeşte să rupă alianţa 
cu Franţa. 

O iarnă de gheaţă. Ludovic are impresia că moartea bântuie 
în încăperile palatului, că focul din cămine nu mai reuşeşte să 
încălzească. 

O primeşte pe tânăra actriţă Armande Bejart, pe care a 
văzut-o pe scenă alături de Moliere. 

Ea îngenunchează. Imploră. Moliere a murit, şopteşte ea. 
Gura i s-a umplut de sânge, la ultima scenă din Bolnavul 
închipuit jucat la Palais-Royal. Preoţii de la biserica Saint- 
Eustache au refuzat să îi dea ultima împărtăşanie. Acum îi este 
refuzată o înmormântare religioasă. 


— Sire, este Moliere al vostru, şopteşte ea. 

El ezită, apoi îi promite că îi va sprijini rugămintea în faţa 
Monseniorului Arhiepiscop de Paris. 

Câteva zile mai târziu, află că Moliere a fost îngropat 
noaptea, în prezenţa a doar câteva sute de persoane, la lumina 
făcliilor. 


Nu vrea ca gândul său să se oprească la aceste imagini ale 
morţii. Şi totuşi ele se ivesc din toate părţile. 

Soldaţii măcelăriți în Olanda îşi iubesc Westfalia. Mareşalul 
de Luxemburg se felicită că a dat foc satelor, castelelor şi celor 
ce se ascundeau acolo. Iscoadele îi povestesc că în întreaga 
Europă pamfletele şi gravurile care îl înfăţişează pe regele 
Franţei ca pe un adevărat căpcăun sunt tot mai numeroase. 
Ura se răspândeşte mai iute ca incendiile şi măcelurile 
săvârşite de trupele militare. 

Ludovic descoperă că într-o scrisoare către Louvois, Vauban 
scrie: „Regele ar trebui să se gândească mai degrabă să-şi 
transforme ţara într-o pajişte pătrată”. 

Oare ar trebui să înceteze să viseze la a-şi spori regatul, să 
se închidă în spatele oraşelor fortificate? 

Nu poate, nu vrea să decidă una ca asta. Trebuie să îi 
pedepsească pe cei care l-au sfidat, pe cei care n-au vrut să-i 
recunoască supremaţia. 

Să vină odată primăvara, ca să pornească din nou în fruntea 
trupelor şi să regăsească drumul spre victoriile răsunătoare. 

Dar iarna nu se mai termină. Banii lipsesc din ce în ce mai 
tare, trebuie să fie adunate impozitele. 

Se prezintă în faţa Parlamentului, cu spada în mână, 
înconjurat de gărzile de corp. Cere ca biserica să-i plătească 
impozitele episcopatelor neocupate. 

Mai are nevoie de bani pentru a pregăti ofensivele de 
primăvară, pentru a continua lucrările la Versailles. Pentru 
canalizările necesare fântânilor s-au dus peste şapte milioane 
de livre! 

Dar ce contează. Gloria nu se măsoară prin costurile de 
război ori prin cele ale edificiilor. 


Dacă trebuie cincizeci de cai la Versailles pentru a ridica apa 
astfel încât un jet puternic să ţâşnească dintr-un teren plat, şi 
asta să se petreacă în faţa apartamentului regelui, trebuie să se 
găsească cu orice preţ tot ceea ce este nevoie! 

Nu vrea să cunoască aceste amănunte, ce se ascunde în 
spatele decorului. 

Şi totuşi, trebuie să-l primească pe locotenentul general al 
poliţiei, Gabriel Nicolas de La Reynie, cel ce ştie ce se ţese în 
spatele fațadelor respectabile şi nobile şi care a străbătut 
drumul sinuos descoperind tainele ce merg de la palate până la 
drojdia societăţii. 

— Omorurile au şi ele moda lor asemenea veşmintelor, 
începe prin a spune La Reynie. 

Subliniază că preoţii care le primesc pe doamnele de la curte 
spre a se spovedi spun, fără a dezvălui identitatea 
credincioaselor lor, că multe dintre ele îşi mărturisesc dorinţa 
de a-şi otrăvi soţul, amantul, tatăl sau o rivală. Unele chiar au 
săvârşit asemenea crime cu arsenic şi vitriol, distrugând 
organele interne, făcând ca ficatul şi intestinele să ulcereze, 
fără a se putea însă dovedi otrăvirea. Aceste doamne mai întâi 
consultă astrologi şi ghicitoare în cărţi. Doar spunea La 
Fontaine: 


Cum de se pierdea vreo batistuţă ori de apărea 
vreun amant, ori un soţ ce trăia 

după bunul plac al soţiei sale, garant, 

o mamă nesuferită ori o nevastă geloasă, 

se mergea fuguţa la ghicitoarea cea oneroasă 
pentru a auzi ce le-ar fi fost mai pe plac. 


Adesea se cereau băuturi magice, prafuri, preparate ale 
alchimiştilor, otrăvuri făcute din broaşte râioase, şerpi striviţi, 
arsenic, opium, cucută, neghină. 

Ludovic ascultă cu atenţie. 

Işi aminteşte de zvonurile ce au însoţit agonia Henrietei 
d'Orleans, apoi bănuielile la moartea lui Hugues de Lionne, 
soţia fiind cea acuzată că l-ar fi otrăvit. Acum câteva săptămâni, 


dispărea subit contele de Soisson şi din nou era bănuită soţia 
acestuia. 

Dar nu erau decât zvonuri, ipoteze dezminţite de autopsii. 
Sau uneori locotenentul general al poliţiei aducea probe. Astfel, 
marchiza Brinvilliers, născută Maria-Magdalena d'Aubray, şi-a 
otrăvit cei doi fraţi, unul dintre ei locotenent civil şi celălalt 
consilier la Parlament, şi şi-a omorât şi tatăl, consilier de Stat. 
Complicele său, după ce i-au fost zdrobite picioarele în 
aparatele de tortură, a recunoscut şi a fost tras pe roată. În 
ceea ce o priveşte pe marchiză, a fost condamnată la moarte în 
contumacie, pentru că a reuşit să fugă în Anglia sau poate chiar 
în Țările de Jos. 

Ludovic întoarce capul. Nu vrea să-l mai audă pe Gabriel 
Nicolas de La Reynie. Să lăsăm războiul şi gloria armelor să 
împrăştie duhorile otrăvite. 


Capitolul 46 


În sfârşit, se află printre soldaţi. 

Îi plac uralele acestora, atunci când trece în revistă 
tranşeele, urcă pe parapete, fără să se teamă de focurile de 
muschetă, de tirurile de tunuri ale olandezilor, care atacă din 
fortificațiile de la Maastricht, de îndată ce observă cortegiul 
său de muşchetari, de gărzi de corp, de ofiţeri, precum 
Turenne, Conde, Luxemburg. Şi acel Vauban cu care îi place să 
se întreţină şi care are patima asediilor de război. 

Şi fortăreaţa Maastricht, cu cele trei rânduri de bastioane, de 
metereze şi de redute, ce par de necucerit. 

Dar tocmai pentru că încă din secolul al XVI-lea această 
enclavă olandeză înfiptă ca un pinten între ţinutul Liege şi 
Juliers n-a fost niciodată cucerită, trebuie neapărat să cadă în 
mâinile lui Ludovic cel Mare. 

Din zori şi până în noapte, Ludovic străbate tranşeele, 
ordonă atacuri şi adesea se află în fruntea lor, în ciuda 
reticenţelor înalţilor ofiţeri. Un rege al Franţei nu trebuie să se 
expună în felul acesta, spun ei. 

El nu răspunde, se avântă. Vrea să fie văzut de toată lumea. 

Se întoarce ca să se asigure că pictorul Charles Le Brun este 
acolo la câţiva paşi, creionând pe carnetele sale, aşa cum i-a 
cerut lui Colbert să-l însoţească. 

Vremea în acea perioadă din an este splendidă. Exploziile 
minelor care surpă bucăţi din metereze şi înconjoară 
fortărețele cu norişori albi, împrăştiaţi de vânt, fac loc curând 
unui cer imaculat al unei primăveri minunate... 

Îşi doreşte cu orice preţ această victorie. Cei şapte mii de 
asediați rezistă, dar ce pot face împotriva a peste cincizeci de 
tunuri care trag fără întrerupere şi a treizeci de mii de oameni, 
în fruntea cărora se află cel mai mare dintre regi? Căci, de 
acum înainte, el hotărăşte. 

A ales Maastricht pentru că, odată ce va cădea, toate 
popoarele Europei se vor mira profund. Îl ascultă pe Vauban, 
dar el comandă. El numără morţii. Aduce un ultim salut 


rămăşiţelor pământeşti ale unuia dintre muşchetarii săi, 
D'Artagnan, în care avea toată încrederea şi pe care l-a ucis o 
ghiulea olandeză. 

Mort întru gloria regelui său. 

Ludovic porneşte de îndată un nou atac. 

Va fi ceva cu adevărat frumos de văzut, îi spune el pictorului 
Charles Le Brun. 

Într-adevăr, după treisprezece zile, timp în care Vauban n-a 
apucat să pună toate minele ca să arunce în aer fortificațiile, 
Maastricht capitulează. 

Ludovic intră în oraş, atunci când deja clopotele bat un Te 
Deum şi când se amestecă în acelaşi timp tobele şi sunetele 
stridente ale fluierelor. 

Vrea ca în toate bisericile din regat să fie sărbătorită victoria 
sa. Gravorii, poeţii, pictorii să redea episoade din acest asediu, 
înfăţişându-l pe rege călare în fruntea trupelor armate, viteaz şi 
glorios. 

Acum poate pleca din Maastricht, ca să se întoarcă la 
Tournai, unde se află Curtea şi doamnele sale care-l aşteaptă 
acolo. 


Sunt acolo, Athenais de Montespan, Louise de La Valliere, şi 
Maria-Tereza. Au venit în aceeaşi caleaşcă. Pentru că aşa a vrut 
el. 

Află că Athenais de Montespan a născut, în fortăreaţa 
Tournai, la 1 iunie, o fetiţă, Louise-Franqoise, pe care are de 
gând s-o recunoască, asemeni tuturor copiilor din seminţia sa, 
şi care se va numi Domnişoara de Nantes. 

A fost deja lăsată în grijă lui Françoise d'Aubigne, văduva lui 
Scarron, al cărei comportament îl tulbură şi îl enervează. 

Françoise îl priveşte cu un fel de admiraţie compătimitoare, 
de parcă ar fi vrut să-l seducă, ca oricare altă femeie, dar şi să-l 
avertizeze asemeni unui duhovnic, însă tocmai acest amestec, 
această sfidare pe care i-o adresează, această rezervă şi 
această provocare îl irită. 

Dar ea este iubită, chiar adorată, de copiii ce-i sunt lăsaţi în 
grijă. Este înduioşat de afecțiunea pe care pare că i-o poartă 


ducelui de Maine, primului fiu pe care l-a avut cu Athenais de 
Montespan. 

El o studiază atent şi ghiceşte că vrea să-i dea de înţeles că e 
mai mult decât o guvernantă, mai mult decât o mamă, că 
Athenais de Montespan - pe care o slujeşte şi căreia îi este 
fidelă - se dezinteresează de copiii regelui şi nu îi urmează 
sfaturile pline de experienţă. 

Oare are dreptate? 

Hotărăşte că Frangoise d'Aubigne şi copiii - ducele de Maine, 
Domnişoara de Nantes, bastarzii recunoscuţi - vor locui 
împreună cu ea, la castelul Saint-Germain. 

Se gândeşte la întoarcere, la serbările pe care le va da 
pentru a celebra victoriile sale, dar trebuie mai întâi să facă 
faţă acestei mari alianţe de la Haga, pe care olandezii au pus-o 
la cale împreună cu spaniolii, cu ducele de Lorena şi cu 
împăratul german. 

Se află în fruntea regimentelor la intrarea în Alsacia, îi scrie 
lui Colbert: 

„Cred că n-ai să te superi să afli că în Selestat şi Colmar au 
intrat trupele mele şi că de mâine se va îndrepta tunul spre 
Brisach, pentru a le şterge de pe faţa pământului.” 

Vrea într-adevăr să nimicească fortificațiile acestor oraşe, să 
pedepsească populaţia care, asemenea celor din Colmar, s-a 
declarat împotriva trupelor franceze. 

Alsacia trebuie dominată şi chiar într-o bună zi anexată, 
pentru a extinde regatul până la Strasbourg. 

În acelaşi timp se gândeşte la plăcerea pe care o va resimţi, 
odată întors la castelele sale de la Versailles şi Saint-Germain, 
la grădinile lui, de unde vrea să ţâşnească noi fântâni. 

Atunci când primeşte o scrisoare de la Colbert, în care este 
prezentat stadiul lucrărilor, răspunde imediat: 

„Tot ceea ce îmi spui în scrisoare despre Versailles şi Saint- 
Germain îmi face mare plăcere. Fă în aşa fel încât să nu 
lipsească nimic, mai ales în privinţa fastului, odată cu sosirea 
mea. Nu cred că asta va fi prea curând, dar trebuie gândit din 
vreme... Dacă pompa cea nouă ar putea să însemne un jet de 
apă de cincizeci de centimetri, ar fi admirabil!” 


Îşi imaginează plimbările prin grădini cu Athenais, balurile şi 
focurile de artificii. 

Dar şi intrigile. 

La Tournai, a trebuit să îndure suspinele reginei, care se 
mira că nu ajungea în patul conjugal decât în zori. A răspuns 
tăcând. Putea oare să-i spună că mergea la Athenais de 
Montespan, în iatacul ei din fortăreață? 

A trebuit, de asemenea, s-o înfrunte din nou pe Louise de La 
Valliere, care anunţa iar că vrea să se retragă definitiv la o 
mănăstire de carmelite. 

Şi de ce nu? 

Dar ea vrea să-şi organizeze plecarea, să vegheze asupra 
bunurilor pe care urmează să le lase diverşilor membri ai 
familiei sale, formulându-şi ultimele rugăminţi, pentru a 
favoriza pe unul dintre apropiații săi. Va trebui să se gândească 
la toate acestea. 

Dar şi la felul în care va trăi la Saint-Germain şi în curând, 
cât mai curând, la Versailles. 

„Ar trebui, îi scrie el lui Colbert, să fie deschisă uşa care dă 
din micul meu apartament, spre locul unde se află Doamna de 
Montespan, şi să comunice şi cu sala gărzilor apartamentului 
celui mare, astfel încât să se poată trece pe acolo. 


De asemenea va trebui deschisă uşa de la apartamentul meu 
cel mic spre cel mare, care se află în cămăruţa unde mă retrag 
uneori în timpul Consiliilor...” 

Vrea să fie aureolat de gloria militară, să domnească în regat 
şi să se bucure de plăcerea pe care o oferă frumuseţea 
castelelor, serbărilor şi femeilor. 

Vrea totul. 


Capitolul 47 


Stă singur, aşezat drept, cu palmele sprijinite de masa de 
marmură, uitându-se la foile pe care tocmai i le-a înmânat 
Louvois. 

Ludovic le face să alunece uşor, rotindu-le cu vârful 
degetelor. 

Citeşte câte o frază la întâmplare, dintr-o scrisoare sau alta. 
Trebuie să ştie totul despre supuşii săi şi mai ales despre cei 
care, prin rang şi avere, pot să ajungă în fruntea unei Fronde. 

De câte ori întâlneşte în calea sa pe unul dintre granzii care 
fac o plecăciune, îşi aminteşte cum s-au ridicat, când unul când 
altul, împotriva armatei regelui, s-au războit cu cardinalul de 
Mazarin şi cu regina Ana de Austria, visând să îl pună sub 
tutelă pe rege. 

Cum ar putea să uite toate astea? 

Trebuie să înăbuşe conspiraţiile înainte să apuce să se 
răspândească. De aceea i-a poruncit lui Louvois să intre în 
posesia corespondenţei, dacă este nevoie să rupă sigiliile, chiar 
când este vorba de scrisorile oficiale ale ambasadorilor. 

Ştie că oamenii Secretarului de Stat al Ministerului de 
Război, adesea deghizați în tâlhari, atacă poştalioanele şi pun 
stăpânire pe sacii cu corespondenţă şi, după ce descifrează şi 
copiază scrisorile, refac sigiliile şi expediază misivele. 

Nu contează că toată lumea ştie la Curte că poate fi citit de 
către „cabinetul negru” şi transmis regelui tot ce s-a scris. 
Dorinţa de a se destăinui este mai puternică. Odată ce încep să 
scrie, uită să mai fie prudenţi. 

Ludovic citeşte adesea cu nesaţ scrisorile Elisabethei- 
Charlotte, care în fiecare zi, trimite câteva pagini diverşilor 
membri ai familiei sale. Are o mare afecţiune pentru durdulia 
Liselotte, care ajunge la un compromis cu soţul său, deşi Filip 
d'Orleans este „împătimit al păcatului filosofic”, înconjurat de 
ibovnici, adepţi ai „viciului italian”. El a reuşit totuşi să o lase 
grea pe Liselotte şi ea a dat naştere unui băieţel, Alexandre 
Louis, duce de Valois. Ludovic a ţinut să participe la botez şi 


apoi s-a dus la toate serbările care au celebrat evenimentul. 
Impărtăşeşte cu această Palatină gustul pentru teatru, balurile 
mascate, focurile de artificii, opera. li este dragă această 
veselie sănătoasă şi rezistenţa ei fizică. Poate călări o zi 
întreagă, furată şi ea de plăcerea de a vâna. 

Ludovic se delectează citind, surprins de ceea ce află din 
scrisorile trimise de ea, pe care le parcurge integral, 
descoperind adevărata amploare, datorită ei. 

„Cel care voia să-i deteste pe toţi cei care iubesc băieţii ar 
putea adăuga pe lista sa încă şase persoane, de aici de la Curte, 
scrie Palatina. Sunt de tot felul. Există dintre cei care urăsc 
femeile mai mult decât moartea şi nu iubesc decât bărbaţii. 
Alţii iubesc şi bărbaţii şi femeile. Alţii iubesc doar copiii de zece 
sau unsprezece ani, unii tineri de şaptesprezece până la 
douăzeci şi cinci de ani, şi aceştia sunt cei mai numeroşi. Mai 
există şi alţi dezmăţaţi care nu iubesc nici bărbaţii, nici femeile, 
şi care se distrează singuri, dar care sunt mai puţini numeroşi. 
De asemenea şi cei care se desfrânează cu tot ce le vine la 
îndemână, animale şi oameni...” 

Resimte un dispreţ amestecat cu dezgust pentru adepţii 
Sodomei, printre care şi propriul său frate, care, trebuie să 
accepte, s-a dovedit îndrăzneţ şi curajos în război, aruncându- 
se primul în luptă, cu bastonul de comandant în mână, în 
fruntea companiei de jandarmi, reuşind să cucerească oraşul 
olandez Zutphen. 

Filip este de o vitejie înnăscută. Pare că nu-i pasă de moarte, 
deşi are un aer foarte feminin şi Ludovic îl surprinde mereu 
când se fardează! 

Dar cum şi de ce să împiedice asta? 

Trebuie pur şi simplu să pedepsească viciul italian când îi 
corupe pe bărbaţi într-atât încât să uite de misiunea lor. 

Astfel Ludovic află că Lully, ministrul Muzicii, care trebuie să 
compună partitura pentru libretele scrise de Quinault, un autor 
prolix, îşi abandonează îndatorirea, pentru că înnebuneşte după 
un ibovnic pe nume Brunet, care îl joacă aşa cum vrea el. 

Să fie ridicat acest Brunet! Să fie închis la Saint-Lazare unde 
călugării să-l biciuiască de două ori pe zi! 


Ludovic află în rapoartele spionilor lui Louvois că la Paris, 
lumea îşi bate joc de ministrul Muzicii: 


Domnul Lully este mâhnit 
să-l vadă pe Brunet biciuit, 
e gelos pe călugări, 

vezi bine 

că pot profita de fundul lui 
m-aţi auzit prea bine... 


Nu contează versificatorii. Lully e pus înapoi la treabă, opera 
balet Alceste se conturează şi Ludovic vrea să fie prezentată 
când se va întoarce victorios de la război. 


Războiul a reizbucnit într-o nouă iarnă ploioasă şi vântoasă. 

Ludovic se încinge la luptă. Prinții germani şi chiar şi 
episcopii de Koln şi de Munster, toţi cei care i-au fost aliaţi îl 
părăsesc, iar dieta de la Ratisbonne aruncă Sfântul Imperiu 
Romano-Germanic în război împotriva Franţei. 

Ludovic este în egală măsură furios şi mândru. Toate 
regatele, cel al Angliei şi al Spaniei, Republica Provinciilor 
Unite şi Sfântul Imperiu, precum şi noul Elector de 
Brandenburg,  Frederic-Wilhelm de  Hohenzollem, sunt 
împotriva lui. Pentru că el este Regele Foarte Creştin, cel 
invidiat şi temut. Ludovic cel Mare, Regele Soare, suveranul 
celui mai mare dintre regate. 

Dă ordine. Nu vrea să păstreze decât câteva dintre oraşele 
din Flandra, ca de exemplu Nimwegen şi Maestricht. Celelalte 
să fie părăsite, inclusiv Utrecht. Vrea să continue războiul în 
regiunea spaniolă Franche-Comte. 

În luna mai, părăseşte castelul Saint-Germain, însoţit de 
Curte. 

Vrea ca doamnele să fie prezente acolo, spre a-l întâmpina 
seara ca să supeze în cortul cel mare, în acorduri de viori. 

Îşi petrece nopţile cu Athenais de Montespan şi în zori intră 
în cortul reginei Maria-Tereza. _ 

Dar peste zi este regele războiului. Insoţit de Vauban, se 


îndreaptă, înconjurat de muşchetarii săi, către Besançon, către 
Dole, care sunt asediate de trupele sale. Oraşele se predau, 
primul la 15 mai 1674, celălalt la 7 iunie. O victorie uşoară, 
chiar dacă morţii se numără deja cu sutele şi doamnele de la 
Curte, cărora vrea să le arate fortificațiile de la Besançon şi 
Dole, povestindu-le despre asediu, întorc capul, îngrozite să 
vadă aceşti răniţi de care se pare că nimănui nu-i pasă. 

Dar seara, viorile cântă în cortul regelui, însoţind cina şi 
neîntrerupându-se decât la citirea unei scrisori a lui Colbert, 
rămas la Paris. 

„Tocmai când tremuram aicea Sire, în prag de atac al 
citadelei Besanson, am primit fericita şi plăcuta veste a 
cuceririi sale. Şi Cezar a reuşit să o supună, gloria sa fiind apoi 
amintită în lucrările lui. Puterea întregii Casei Regale a Austriei 
s-a străduit vreme de şapte ani să o facă de necucerit şi iată că 
Maiestatea Voastră reuşeşte s-o câştige. 

Trebuie, Sire, să rămânem muţi de admiraţie, să-i mulţumim 
în fiecare zi lui Dumnezeu că ne-a făcut să ne naştem sub 
domnia unui rege asemeni Maiestăţii Voastre.” 

Trebuie ca această victorie să fie sărbătorită prin festivități 
de neuitat. 


Se instalează la Versailles în luna iulie a anului 1674. 

Vrea ca grădina de marmură să se transforme într-o scenă de 
teatru şi ca pe canalul, în sfârşit terminat, să plutească 
gondolele oferite de Republica Venețiană, nopţile fiind luminate 
de lampioane în strălucirea focurilor de artificii şi a sutelor de 
lumânări aşezate pe o coloană înălţată în această grădină de 
marmură. 

Vrea şase zile de distracţii, care vor avea loc între 4 iulie şi 
31 august. 

Pe 4 iulie, stă jos între regină şi Athenais de Montespan, în 
această grădină de marmură unde se desfăşoară Alceste, opera 
balet pentru care îi felicită din priviri pe Lully şi Quinault. 

Este mulţumit că pe parcursul spectacolului e prezentat ca 
Neptun, Marte, Apollo, Pluton, Hercule, regele triumfător, 
acompaniat de cor şi dansatori. 


Tobele şi trompetele, marşurile militare, amintesc că acest 
divertisment este în onoarea cuceririi rapide şi glorioase a 
regiunii Franche-Comte. 

Ludovic este prezent în fiecare dintre acele zile, râzând cu 
poftă la Bolnavul închipuit scris de Moliere care, între timp, a 
murit. În amintirea actorului pe care-l protejase, priveşte în 
jurul lui. Oare nimeni nu va scăpa de moarte? Când îl va ajunge 
şi pe el? 

Alungă acest gând. Asistă la spectacolul cu Ifigenia, ţinut la 
Orangerie, şi îl felicită pe Racine pentru opera sa. 

Preferă însă în locul acestor spectacole transformarea prin 
lampioane, lumânări şi focuri de artificii a grădinilor şi 
palatelor, pentru că această privelişte îmbracă natura şi o 
transformă într-o feerie. 

La 31 august, se îmbarcă pe unul dintre vasele ce vor porni 
pe canal, în noaptea iluminată astfel. Totul a devenit decor. 
Gondolele urmează corabia regală, navigând odată cu 
ambarcaţiunea pe care se află viorile regelui. 

Ludovic stă pe un tron aflat la pupa corăbiei sale. 

Priveşte pânzele care din loc în loc împodobesc malurile 
canalului şi pe care au fost pictaţi zeii Olimpului. 

Versailles-ul este Olimpul său. 

Deja a trecut vremea serbărilor. Ludovic părăseşte castelul 
încă neterminat. Se întoarce la Saint-Germain şi merge la 
Luvru. Primeşte scrisori oficiale de la Conde şi de la Turenne. 

Unul dintre ei s-a luptat cu trupele lui Wilhelm de Orania, 
lângă Charleroi, la Seneffe, şi lupta a fost atât de sângeroasă 
încât niciuna dintre armate, cea franceză de patruzeci şi cinci 
de mii de oameni şi cea olandeză de şaizeci de mii, n-a ocupat 
zona, ambele fiind mult prea înspăimântate de masacrarea 
miilor de soldaţi. Astfel, fiecare tabără poate declara că a 
câştigat victoria. 

Trebuie proclamată, sărbătorită printr-un Te Deum, felicitat 
Conde, căruia i-au fost ucişi trei cai la rând, în timp ce se afla la 
conducerea atacului. 

Trebuie de asemenea felicitat Turenne, care a reuşit în 
Alsacia să ţină piept Imperialilor şi să invadeze Palatinatul. 


Ludovic ghiceşte, văzând chipul întristat al Elisabethei- 
Charlotte, că aceasta a aflat că ţara ei a fost pustiită şi că 
Turenne, ca să se răzbune pe ţăranii care i-au atacat şi i-au 
omorât pe soldaţii izolaţi, a dat poruncă să fie arse douăzeci şi 
două de sate, locuitorii să fie măcelăriți şi recoltele să fie 
distruse. 

Dar Electorul Palatin, tatăl Elisabethei-Charlotte, a avut o 
atitudine ambiguă. Este atras de alianţa cu prinții germani 
împotriva Franţei, deci împotriva fiicei sale. 

În vreme ce Liselotte este mâhnită, nefericită şi le poartă 
pică lui Louvois şi Turenne, nu trebuie însă, să lase să se 
observe aceasta de către regele Franţei. 

Singura lui preocupare trebuie să fie în interesul gloriei sale 
şi a regatului. 


Acesta poate oricând cădea pradă unei conspirații. 

Ludovic se uită spre hârtiile pe care Louvois i le-a pus pe 
masa de marmură. 

În ele e pus la îndoială descendentul uneia dintre cele mai 
nobile familii ale Franţei: Rohan. Ludovic îşi aminteşte de 
tânărul cavaler Rohan, căruia îi acordase succesiunea 
strămoşilor săi în funcţia de mare vânător cu copoi. 

Dar Rohan îl supărase amarnic. Se spunea la Curte că era 
„bărbatul cel mai bine făcut al vremurilor sale şi cu cel mai 
mare succes la femei”. 

Oare nu regele trebuia să-i eclipseze pe toţi ceilalţi? 

Cavalerul sedusese cele mai frumoase femei de la Curte, 
chiar şi pe marchiza de 'Thianges, însăşi sora lui Athenais de 
Montespan. Aceasta din urmă, râzând, a lăsat să se înţeleagă 
că Rohan i-a făcut şi ei curte, dar că fireşte ea i-a rezistat şi nu 
s-a predat în ciuda asediului. 

Cum ar putea să uite o asemenea impertinenţă? 

Şi iată că la sfârşitul anului 1674 numele lui se află alături de 
cel al unui flamand, Van den Enden, şi al unui ofiţer, Gilles de 
Latreaumont. Conjuraţia a fost pusă pe picioare de acesta din 
urmă. Se vor răzvrăti Normandia, Bretania şi Aquitania, 
provincii copleşite de impozite. Urma să fie răpit Monseniorul, 


prinţul moştenitor, care se aventurează deseori în pădurile 
Normandiei ca să vâneze în compania unui singur rândaş. Ceva 
mai târziu ar fi putut fi răpit însuşi regele. 

Prin Van den Enden s-a luat legătura cu olandezii, care au 
promis să trimită un vas în Normandia şi chiar să-şi debarce 
trupele ca să-i ajute pe conspiratori. După răpirea prinţului 
moştenitor, acesta urma să fie dus la bordul corabiei olandeze. 

Un martor a descoperit întâmplător conspirația şi i-a dat de 
ştire lui Louvois. Latreaumont a murit în timpul arestării. Van 
den Enden şi Rohan aşteaptă să fie executaţi. 

Ludovic frunzăreşte hârtiile pe care i le-a înmânat Louvois. 
Conspiratorii intenționau nu numai să stârnească revolte în 
provincii, dar şi să înfiinţeze o republică în care nobilimea să 
apere interesele celor mai sărmani dintre supuşi. 

O nebunie. O crimă de lezmaiestate. 

Van den Enden trebuie spânzurat, dar oare să-l graţieze pe 
Rohan? 

Ludovic ezită. Cavalerul întrupează nobilimea franceză cea 
mai pură. Asta nu l-a împiedicat însă să pună la cale un război 
civil şi să se gândească să ridice mâna împotriva prinţului 
moştenitor şi a regelui. 

Ludovic aşteaptă. Speră ca cineva să îndrăznească să-i ceară 
graţierea lui Rohan. 

Dar toţi apropiații cavalerului tac. 

Doar Louvois repetă întruna: „Sire, trebuie dat un exemplu.” 

Ludovic lasă să fie înălţat eşafodul în faţa Bastiliei. Părintele 
Bourdaloue, predicatorul Curţii, îl va însoţi pe cavalerul de 
Rohan până la butuc. 

La 27 noiembrie, securea călăului îi taie gâtul lui Rohan. 


Vrea să uite. 

Se duce la copiii lui. Acolo se întâlneşte cu Françoise 
d'Aubigne. Văduva lui Scarron, ca de obicei, îl laudă pe ducele 
de Maine, copilul pe care îl preferă şi îi aduce un elogiu şi 
Domnişoarei de Nantes. Copiii par să o iubească şi, alături de 
ei, în compania acestei femei atât de blânde, Ludovic se 
domoleşte. 


E chiar dezamăgit când vine Athenais de Montespan. 
Vioiciunea amantei sale, spiritul său, ironiile, până şi 
frumuseţea ei i se par dintr-o dată asemeni unui alcool prea 
tare, care îi tulbură simţurile şi sufletul. Are nevoie şi de linişte. 
Când Athenais de Montespan îl lasă din nou singur cu 
Françoise Scarron şi cu copiii, are un sentiment de linişte. 

Se apropie de Françoise Scarron, vrând să-i mângâie umerii 
şi părul. li propune să petreacă împreună după medianoche, 
spunându-i că s-ar bucura să o aibă la masa sa, la această cină 
copioasă, ce se ia după zilele de post. Ea acceptă lăsând ochii 
în jos, dar îi spune că se va sfătui mai întâi cu abatele Gobelin, 
sfetnicul conştiinţei sale. 

Această femeie îl atrage prin prudenţa sa, prin măsură şi 
încăpăţânarea, dar şi cu arta de a spune fără exagerări ce vrea, 
acest mod de a se pune în cea mai bună lumină. El ghiceşte 
toate acestea. Poate că nu este decât o şiretenie, dar lângă ea 
îşi găseşte liniştea. Când Athenais de Montespan pledează 
pentru Françoise, spunând că i-ar trebui un teren, un titlu de 
nobleţe, ca să se simtă în sfârşit protejată şi detaşată de 
trecutul său, decide pe loc să-i dăruiască o sută de mii de livre 
lui Françoise Scarron, chiar dacă se preface pentru o vreme că 
refuză, ca nu cumva Athenais de Montespan, a cărei gelozie o 
cunoaşte prea bine, să nu ghicească faptul că Françoise i se 
pare atrăgătoare şi îndatoritoare. 

În sfârşit, îi acordă această donaţie lui Françoise Scarron şi 
se bucură să afle că de îndată a cumpărat un teren frumos, 
nobil, care valorează între zece şi unsprezece mii de livre rentă. 
Este vorba despre domeniul marchizului de Maintenon. 

Iat-o deci pe Françoise d'Aubigne, văduva lui Scarron, 
marchiză de Maintenon. Când o reîntâlneşte la sfârşitul lunii 
decembrie 1674, îi poate spune Doamna de Maintenon. 

O vede îmbujorându-se de plăcere, făcându-i o reverență 
plină de recunoştinţă. 


Capitolul 48 


O părăseşte cu regret pe Doamna de Maintenon. 

Se întoarce. Vede cum desface braţele, se apleacă, îi 
îmbrăţişează pe copii, luându-i de după umeri, într-un gest 
grațios şi înduioşător. Ducele de Maine şi Domnişoara de 
Nantes zâmbesc şi se lipesc de ea. 

Ludovic se îndepărtează, iese din apartamentele rezervate 
copiilor şi guvernantei lor, din castelul Saint-Germain. 

Femeia asta îl linişteşte şi îl înduioşează. Pentru copii este 
mai bună şi mai atentă decât propria lor mamă, marchiza de 
Montespan. 

Athenais este înainte de toate o femeie căreia îi place să 
petreacă, e spirituală şi cu poftă de viaţă, de o frumuseţe 
răpitoare. 

Uneori îl plictiseşte, dar nu se gândeşte să se despartă de ea. 

Ar fi vrut de altfel să le păstreze în jurul lui pe toate cele care 
l-au iubit. Şi nu înţelege, se miră de faptul că se necăjesc, că 
sunt geloase, deşi el le-a copleşit cu dragostea sa. 

Astfel a fost emoţionat până la lacrimi când Louise de La 
Valliere a venit sa-şi ia rămas bun, pentru că, aşa cum doreşte 
de multă vreme, se retrage într-o mănăstire de carmelite, 
Incarnation, strada Saint-Jacques şi se va numi de acum înainte 
Louise de la Misericorde. 

A vrut să-i ceară iertare reginei. Maria-Tereza a strâns-o la 
pieptul său. 

Ia cina la Athenais de Montespan, asistă la o ultimă slujbă, 
împreună cu întreaga Curte, în capela castelului Versailles, 
după care se urcă în caleaşca sa. 

Şi Ludovic nu-şi poate reţine lacrimile. O parte din viaţa lui 
dispare. El vrea mereu să adauge, nu să scadă. 

Poate face oricând dragoste cu marchiza de Thianges, sora 
lui Athenais de Montespan. 

Ştie că în curând, când va vrea, Doamna de Maintenon se va 
lăsa luată în braţe, este tentat s-o sărute, să-i asculte suspinele, 
remuşcările, răsuflarea întretăiată. 


Seduce câte o tânără însoţitoare de-a reginei sau de-a lui 
Athenais. Uneori are impresia că aceasta din urmă le alege 
frumoase şi cuceritoare, spre a i le dărui. Şi el îi este 
recunoscător. 

Vrea s-o copleşească cu daruri, pentru că nicicând nu este 
mai agreabilă, mai doritoare să-i facă pe plac, mai devotată în 
a-i satisface capriciile, ca atunci când primeşte o casetă de 
bijuterii sau când obţine pentru castelul pe care regele i l-a 
oferit la Clagny, noi amenajări, tablouri, statui, o livadă de 
portocali sau chiar şi o fermă, la capătul imensei grădini, 
pentru că uneori lui Athenais îi place să se joace de-a păstoriţa 
şi chiar de-a ţărăncuţa. 

A citit într-una dintre scrisorile sustrase şi copiate de 
oamenii „cabinetului negru” că la Curte i se mai spune şi 
Athenais Quanto. Marchiza de Sevigne a poreclit-o astfel în 
nenumărate misive. 

A ezitat dacă să înţeleagă că ar fi vorba chiar despre 
Athenais, Doamna „Cât”. A zâmbit: Quanto. E adevărat că-i 
place să joace şi un joc de cărţi italienesc guantova şi că 
aproape în fiecare seară el îşi deschide punga cu bani pentru a 
putea să-i plătească datoriile. 

Pentru fratele ei, ducele de Vivonne, a obţinut titlul de 
nobleţe şi avantajele căpitanului general al galerelor. Marchizul 
de Thianges a fost ridicat la gradul de locotenent al cavaleriei 
regale, pentru a-i răsplăti îngăduinţa. Şi, în seara aceea, 
marchiza de Thianges a fost cum nu se poate mai afectuoasă. 
Ultima dintre surorile Rochechouart de Mortemart, Maria- 
Magdalena, poate cea mai frumoasă dintre cele trei, este 
stareță de Fontevrault. 

Un rege mare trebuie să fie generos cu cele şi cei care îl 
servesc. Familia Rochechouart de Mortemart îi este devotată. 
Aşa încât trebuie satisfăcute dorințele lui Athenais de 
Montespan. 

Îi scrie lui Colbert să-i pregătească pentru ea o casetă care 
să conțină bijuterii pe care să le poată folosi după bunul plac. 

„În casetă va fi un colier de perle care vreau să fie frumos, 
două perechi de cercei de preţ, una cu diamante, care vreau să 


fie frumoase, şi una cu toate pietrele preţioase; o cutie bătută 
în diamante şi o alta în pietre preţioase care să se asorteze; 
trebuie să fie pietre de toate culorile, pentru a le putea 
schimba; încă o pereche de cercei de preţ şi unii cu perle. De 
asemenea patruzeci şi opt de perechi de butoni, cărora să le 
poată schimba piatra din mijloc; totul din diamante mici care să 
se potrivească...” 

Ştie că lui Athenais îi plac bijuteriile şi doreşte să fie cât mai 
precis în explicaţii, ca să o poată mulţumi. 

Merge de mai multe ori cu ea la Clagny, pentru a 
supraveghea lucrările unui tânăr arhitect, Hardouin-Mansart, 
care înfrumuseţează castelul lui Athenais. Grădina va fi 
proiectată de Le Notre. 

Ludovic îi spune lui Colbert: 

— Doamna de Montespan doreşte foarte mult ca grădina să 
poată fi plantată în această toamnă. Fă toate cele necesare ca 
să aibă această satisfacţie. 

Vrea să vadă personal livada de portocali, care deocamdată 
se află în ghivece mari, trandafirii, iasomia, garoafele şi 
păduricea întunecată, lăsată de Le Notre ca să adauge un strop 
de mister într-o ordine perfectă. 

Merge la ferma care a costat două mii de scuzi şi se bucură 
de entuziasmul lui Athenais care admiră turturelele şi scroafele 
mari şi curate, vacile pline de lapte şi oile cu blană creaţă. 

E drept că totul a fost foarte scump: 23738 livre pentru pomii 
fructiferi. 

— Cheltuiala este exagerată, îi spune lui Colbert, şi ştiu că 
spre a-mi fi pe plac nimic nu-ţi este imposibil. 


De asemenea Colbert trebuie să găsească resurse 
„extraordinare” ca să finanţeze războiul care nu se mai 
termină. Trebuie înarmate regimentele lui Turenne, care în 
Alsacia urmăresc trupele imperiale şi sunt victorioase la 
Turckheim, iar apoi trec Rinul. 

O glorie măreaţă, care nu se poate obţine însă decât dacă 
vistieria este plină. 

Este de acord să fie reintroduse taxele pe hârtia timbrată, 


aşa cum propune Colbert şi să existe mai multă rigoare în plata 
tuturor impozitelor. 

Nobilii fac la fel deoarece preţul merindelor creşte, 
cheltuielile lor sporesc, sunt nevoiţi să adune trupe cu care să 
participe la războiul regelui, să apară la Curte, să fie văzuţi în 
castele, în acelaşi timp dorind şi ei să dea petreceri precum 
cele de la Saint-Germain sau Versailles. 

Pe masa de marmură Ludovic vede cum se adună cererile: 

„Intreg poporul din pricina sărăciei şi a nevoilor îl roagă pe 
Maiestatea Sa să-l privească mai cu milă şi să-i aducă alinare.” 

Citeşte o scrisoare pe care i-o adresează Bossuet şi care-l 
evocă pe: 

„[...] Henric al IV-lea, strămoşul vostru, care prin bunătatea 
sa ingenioasă şi perseverentă a căutat remedii pentru relele 
Statului şi a găsit mijlocul de a face poporul mai fericit spre a-şi 
trăi şi a-şi mărturisi bucuria.” 

Toate bune şi frumoase, dar importantă este ordinea! Cu 
miile, ţăranii bretoni, „bonetele roşii”, pustiesc şi pârjolesc 
castelele, refuză să se supună guvernatorului de Bretania, 
ducele de Chaulnes. 

Formează o armată de peste douăzeci de mii de oameni, 
conduşi de un notar, Sebastien le Balp. 

Se reped cu secerile, furcile şi cuţitele. Jefuiesc. Răsculaţii 
străbat străzile din Rennes şi se leagă şi de ducesa de 
Chaulnes. 

Dintre rapoartele trimise de iscoadele lui Louvois, Ludovic le 
citeşte doar pe cele care arată că în Germania şi în Provinciile 
Unite există o mare satisfacţie faţă de această revoltă bretonă. 
Se gândesc să trimită trupe care să susţină „bonetele roşii”. O 
flotă olandeză ar trebui să debarce trimişii lui Wilhelm de 
Orania la Quimperle, pentru a le propune arme şi o alianţă 
ţăranilor revoltați. 

Nu există decât o singură alternativă, cea propusă de 
Louvois şi pe care o dictează răspicat Ludovic: 

— Revolta trebuie înăbugşită în sânge. 

Trupele intră la Rennes, cu fitilul puştilor aprins. Urmează 
arestări. Măceluri. Violuri. Condamnări la trasul pe roată, la 


spânzurătoare, la galere. Ţăranii îngenunchează, spun într-una 
„mea culpa”, imploră milă şi iertare. 

Soldaţii se pripăşesc pe la oameni, îi aruncă pe geam pe cei 
care li se opun, fură, necinstesc, sparg, siluiesc, lovesc şi ucid. 

Rebelii care strigau prin oraşe şi prin satele bretoane „Torr e 
benn”, „Sparge-i capul”, se supun. Şi craniile acestor 
„torrebeni” sunt zdrobite. 

„Au devenit atât de docili după ce au fost spânzurați şi traşi 
pe roată atâţia” citeşte Ludovic într-unul dintre rapoarte. Şi 
ducele de Chaulnes adaugă: 

„Nici nu am cuvinte să vă spun Sire ce ravagii fac trupele. 
Provincia este tratată ca o ţară duşmană. Copacii au început să 
se plece pe marginea drumului spre Quimperle, din pricina 
poverii pe care trebuie s-o ducă.” 

Păsările ciugulesc ochii spânzuraţilor. 

Dar supuşii au învăţat să dea ascultare şi nu vor mai formula 
în scris „codul ţăranilor”, în care se cere să fie şterse 
impozitele, poruncind să fie alungaţi „cei ce percep gabela, 
impozitul pe sare, precum şi copiii acestora”, trăgându-se în ei 
mai ceva ca în câinii turbaţi! 

Regele şi miniştrii săi decid de ce are nevoie regatul. 

Şi, pentru că ţăranii îşi cer iertare, pentru că au fost traşi pe 
roată cu sutele, pentru că întreaga Bretanie este împânzită de 
spânzurători, a venit vremea clemenţei. 

Ludovic hotărăşte să-i amnistieze pe rebeli, în afară de 
căpetenii. 

În schimb, impozitul va fi perceput pretutindeni şi cine 
încearcă să nu-l plătească va fi pedepsit cu tragerea pe roată, 
stâlpul infamiei sau galera. 

Impozitul este o datorie faţă de rege şi cine se opune comite 
o crimă de lezmajestate. 


Capitolul 49 


Se află în capela castelului Saint-Germain. 

Îl ascultă pe predicator. Acest preot să fie într-adevăr cel ce 
poate interpreta voia Domnului? 

Ştie acest om al Bisericii că pare a le da dreptate „bonetelor 
roşii”, din Bretania, atunci când spune: 

„Bogaţilor, purtaţi povara celor săraci, ajutaţi-i cu cele 
necesare spre a putea să facă faţă greutăților sub care gem?” 

Oare să nu ştie acest prelat, acest Bossuet, că preoţii s-au 
alăturat deja ţăranilor revoltați? Că s-a năvălit în episcopii şi 
mănăstiri! Şi că probabil vreo câţiva preoţi şi notari au întocmit 
„codul ţăranilor” în care era condamnată, cum o face şi 
Bossuet, această „ciudată inegalitate”. 

Ludovic, nemişcat, cu ochii aţintiţi asupra predicatorului se 
întreabă. 

Bossuet mai spune: 

— De ce oare acest om atât de norocos şi înavuţit să trăiască 
în abundență, putând să-şi satisfacă până şi cele mai 
neimportante dorinţe, în vreme ce săracul, tot un om ca şi el, să 
nu-şi poată întreţine nici măcar biata familie, cuprinsă de 
foamete? 

Oare aceste vorbe otrăvite nu sunt sămânţa revoltei? 

Şi totuşi sunt vorbele Bisericii, gânduri ale reprezentanţilor 
Domnului, care confirmă scrisorile descifrate în cabinetul 
negru, în care se scrie: 

„Există zece sau douăsprezece mii de oameni pregătiţi de 
război în Bretania şi care trăiesc de parcă ar fi încă dincolo de 
Rin. Suntem cu toţii ruinaţi.” 

Aceste rânduri sunt scrise de marchiza de Sevigne. Ludovic 
simte că-l cuprinde îndoiala. Are impresia că este hărțuit, 
asediat de preoţi, de duhovnici, de predicatori, de formatorii de 
conştiinţă, de habotnici. 

Unul dintre ei este părintele Mascaron, care, în loc să-i 
mulţumească lui Dumnezeu pentru victoriile lui Turenne în 
Alsacia şi pe Rin sau să-l slăvească pe Domnul că l-a ocrotit şi a 


condus armatele regelui la victorie, în Flandra, la Dinan la Huy 
şi la Limbourg, a strigat: 

„Eroul nu e decât un hoţ care, în fruntea unei armate, face 
ceea ce pungaşii reuşesc singuri.” 

Ludovic are impresia că asemenea remarci prevestesc şi 
atrag nenorociri. 

Iat-o şi pe cea dintâi. 

O ghiulea îl seceră la Salzbach, pe malul drept al Rinului, pe 
Domnul de Turenne. 

Pedeapsă divină? 

„L-am pierdut pe părintele patriei”, spune Ludovic intrând în 
salonul castelului de la Versailles, unde se pun mesele pentru 
cină. 

Vrea, spune el, ca Turenne să fie îngropat asemeni 
conetabilului Guesclin, în bazilica Saint-Denis, alături de regii 
pe care i-au slujit amândoi. 

Se află în primul rând la funeraliile maiestuoase. Tobele sunt 
îmbrăcate în pânză şi soldaţii cu arma răsturnată plâng. 
Monumentul funerar este un turn, în mijlocul căruia este aşezat 
sicriul lui Turenne. Asupra lui veghează statuile care reprezintă 
calităţile şi faptele eroilor, smerenia, credinţa faţă de rege şi 
faptele militare vitejeşti. 

Ludovic se pleacă în faţa sicriului celui care l-a slujit atât de 
bine şi i-a făcut gloria şi mai strălucitoare. 

Şi atunci, de ce aceste vorbe ale predicatorilor, aceste 
condamnări ale faptelor regelui, pe care alţii le laudă? 

Uneori ar fi vrut să strige ca Surena, generalul roman, căruia 
îi dă glas Corneille: „Adevărata mea crimă este gloria mea!” 

Are impresia că toată lumea încearcă să-l constrângă, să-l 
îngrădească, să-l facă să renunţe la dorinţele sale, la plăcerile 
sale, la gloria sa. 


O vede apropiindu-se, mânioasă şi cu braţele ridicate, cu 
vocea ascuţită, pe Athenais de Montespan, care se indignează 
şi povesteşte că preotul de la Versailles, părintele Lecuyer, a 
refuzat, după ce s-a spovedit, să-i dea iertarea de păcate 
spunându-i: „Nu cumva este chiar Doamna de Montespan care 


scandalizează întreaga Franţă”?” 

Omul Bisericii a adăugat, înainte de a ieşi din confesional: 

— Haideţi doamnă, încetaţi cu scandalurile şi apoi veniţi să 
vă aruncaţi la picioarele trimişilor lui Iisus Hristos! 

E oare cu putinţă? Oare aşa spun regulile bisericeşti? 

E posibil să refuzi iertarea chiar şi unei păcătoase? 

Ludovic încearcă s-o liniştească, s-o potolească pe Athenais. 
Dar se simte la rândul său neliniştit, tulburat. 

Il întreabă pe Bossuet. 

Ştie că prelatul e de partea habotnicilor şi un prieten al 
Doamnei de Maintenon. Dar este un bărbat foarte credincios şi 
spune întotdeauna ceea ce crede că este legea Domnului. 

Şi iată că ţine o predică despre adulter, condamnând acest 
act care întinează trupul. 

Ludovic se străduieşte să pară nepăsător, dar fiecare cuvânt 
rostit de Bossuet îl nelinişteşte şi îl răneşte. 

— Nu vă cer Sire, adaugă Bossuet, să stingeţi pe loc o flacără 
atât de puternică, pentru că ar însemna să vă cer imposibilul, 
dar încercaţi Sire încetul cu încetul, să o mai stingeţi şi, mai 
ales să n-o stârniţi. 

Oare va trebui într-o bună zi să renunţe la Athenais? 
Tremură de emoție la acest gând. Află că Athenais, după ţipete, 
lacrimi şi confruntările cu Bossuet, a părăsit Versailles şi s-a 
refugiat la castelul său de la Clagny. 

Descoperă, în scrisorile confiscate de oamenii lui Louvois, că 
spectatorii avizi, curtenii, descriu şi comentează astfel scenele: 

„Regele şi Doamna de Montespan, care se iubesc mai mult 
decât viaţa însăşi, s-au despărţit din motive religioase. Se 
spune că marchiza se va întoarce la Curte, dar nu va mai fi 
găzduită la castel şi nu-l va mai vedea pe rege decât la regină.” 

Dar Ludovic vrea s-o vadă. 

Merge la castelul Clagny. Intră în încăperea cu geamuri 
multe, sub privirea curtenilor celor mai pioşi, care trebuie să 
vegheze asupra întâlnirii astfel încât mâinile şi trupurile să nu 
se atingă. 

Ludovic este emoţionat până la lacrimi şi foarte încordat. 

Trebuie să plece în fruntea trupelor în Flandra şi suferă că 


nu poate să le ceară doamnelor să-l însoţească, aşa cum se 
întâmpla de obicei. 

S-a sfătuit cu Bossuet. 

Înţelege că acesta vrea s-o îndepărteze pentru totdeauna pe 
Athenais. 

— Gândiţi-vă Sire, spune Bossuet, că nu veţi putea să vă 
convertiți cu adevărat dacă nu vă veţi strădui nu numai să 
scăpaţi de păcatul ce-l purtaţi în suflet, ci şi de cauza lui. 

Ludovic nu răspunde. Nu vrea să se despartă de Athenais. 

Şi dacă Dumnezeu pedepseşte regatul pentru abaterile 
regelui? insistă Bossuet. 

— Marea promisiune pe care maiestatea Voastră a făcut-o, 
cum că ar vrea să-şi schimbe viaţa, reia Bossuet, le-a trezit 
speranţa şi i-a consolat pe supuşi. Sunt convinşi că, Maiestatea 
Voastră dăruindu-se lui Dumnezeu, veţi fi mai grijuliu ca 
niciodată cu obligaţiile stricte care vă impun să vegheaţi asupra 
sărăciei lor şi de aici aşteaptă o alinare a nevoilor ce îi 
copleşesc. 

Pentru a-l nimici pe duşmanul olandez, pentru a asigura 
prosperitatea supuşilor din regat, oare trebuie să se lipsească 
de Athenais de Montespan? 

De când s-a despărţit de ea, îi lipseşte şi mai tare. 

Războiul în sine, asedierea oraşelor olandeze, cavalcadele 
periculoase pe sub zidurile oraşelor nu reuşeau să îi ia gândul 
de la ea. 

Vrea ca în fiecare zi un mesager să-i aducă veşti de la 
Versailles şi mai ales de la castelul Clagny. 

Află că regina şi toate doamnele de la Curte s-au dus la 
castelul lui Athenais de Montespan. Că toţi cei care au văzut-o 
au spus că nicicând n-a fost mai înfloritoare, mai sigură pe ea şi 
mai frumoasă. 

Se tot repetă că, de vreme ce cei doi amanți s-au despărţit şi 
au decis să nu mai păcătuiască, de ce nu s-ar mai vedea? De ce 
să fie îndepărtată de la Curte Athenais de Montespan? 

„Prin naştere şi prin titlul său de nobleţe, se cuvine să se afle 
acolo, căci poate trăi la fel de creştineşte ca oriunde în altă 
parte”, afirmă curtenii. 


E nerăbdător s-o revadă. 

Se gândeşte să-i respecte dorinţa şi îi spune duhovnicului 
său, părintele La Chaise, că „nu va mai face decât ceea ce se 
cade”. Dar oare ceea ce se cade pentru un rege nu este chiar 
bunul său plac? 


Capitolul 50 


Încearcă din răsputeri să reziste nevoii de a o revedea pe 
Athenais de Montespan. 

Vrea să se convingă că Bossuet şi habotnicii au avut motive 
să-l avertizeze împotriva dorinţei de adulter, care atrage după 
sine mânia Domnului asupra regatului. 

E foarte sensibil la confidenţele Doamnei de Maintenon. 

Ea şuşoteşte spunând că trebuie să plece de la Curte, pentru 
că ducele de Maine, „fiul Maiestăţii Voastre, copilul mult iubit” 
este bolnav şi vrea să-l ducă la Bareges, în Pirinei, ca să se 
refacă. Îl invocă pe Dumnezeu Atotputernicul. Apoi, când să se 
retragă, ca o confesiune de la sine înţeleasă, adaugă: 

— Doamna de Montespan şi cu mine am fost viu comentate şi 
cum sunt ca întotdeauna ţinta principală, am plâns tare mult... 
Vă mărturisesc, Sire, că mi-ar fi greu să rămân într-un loc în 
care să fiu tratată astfel zilnic şi mi-ar fi mult mai bine să-mi 
regăsesc libertatea. De mii de ori mi-am dorit să mă 
călugăresc... Nu văd de ce voia Domnului este să sufăr eu din 
cauza Doamnei de Montespan. Nu e în stare să poarte o 
prietenie şi eu nu pot aşa; când vede că sunt altfel, mă urăşte 
pentru faptul că nu sunt ca ea. 

Ludovic ascultă. 

Ea nu vrea decât binele copiilor regelui, ducele de Maine, şi 
Domnişoara de Nantes, şi oare ce s-ar alege de ei dacă i-ar 
abandona şi Dumnezeu nu i-ar mai ocroti, pentru că sunt 
dovada vie a unui dublu adulter? 

Se teme de asta. 

O linişteşte pe Doamna de Maintenon. O va împiedica pe 
Doamna de Montespan să-i mai facă vreun rău, s-o persecute. 

E de ajuns să treacă însă doar câteva zile ca să descopere că 
situaţia s-a răsturnat şi că, după întoarcerea Doamnei de 
Maintenon de la Bareges, cu ducele de Maine vindecat, 
înfloritor de sănătos, să se descopere la Curte că a câştigat o 
victorie în faţa Doamnei de Montespan. 

Citeşte în scrisorile interceptate, care-i dezvăluie sufletul 


curtenilor, că în mod sigur: „Doamna de Maintenon a triumfat 
în faţa lui Quanto. Totul pare a-i sta la picioare, toate slujnicele 
vecinei sale au devenit ale ei. Una îi ţine oala cu mâncare 
aşezată pe genunchi, în faţa ei, alta îi aduce mănuşile, încă una 
o ajută înainte de culcare. Nu salută pe nimeni şi cred că, în 
sufletul ei, se amuză copios de această dependenţă”. 

El n-ar fi vrut una ca asta. Toate aceste trăncăneli îl 
îndeamnă s-o ia de la capăt cu Athenais. 

Dar se teme de răzbunarea Domnului. 


A mers la bazilica Saint-Denis, la funeraliile ducelui de 
Valois, fiul lui Filip d'Orleans şi al Palatinei. 

Pe cât părea de indiferent Monsieur, fardat ca de obicei, pe 
atât de afectată era Elisabeth-Charlotte. 

Se apropie de ea: 

— Nu cred, şopteşte ea, că se poate muri de supărare, pentru 
că atunci n-aş mai fi aici. Suferinţa mea nu poate fi descrisă în 
cuvinte. Dacă Dumnezeu Atotputernicul nu ocroteşte mai 
presus de orice copilul pe care-l port acum în pântece, îmi voi 
schimba părerea într-una foarte rea despre viaţa şi sănătatea 
lui, căci nu e cu putinţă să nu fi simţit şi el măcar un strop din 
suferinţa mea interioară. 

Rămăşiţele pământeşti ale ducelui de Valois sunt duse la 
Grands-Augustins, iar inima la Val-de-Grace. 

Cum să nu te temi de Dumnezeu? 

Şi cum să nu cazi pradă ispitei? 

Ludovic trece de la o slujnică la alta, cu amoruri trecătoare 
care-l lasă indiferent. 

Acest gol, această frustrare pe care o resimte, încearcă să le 
copleşească înfulecând feluri de mâncare dintre cele mai 
diverse, de parcă ar fi vrut să-şi înăbuşe dorinţele în bucate. 

Mănâncă însă fără a putea vreodată să-şi potolească foamea. 

Vrea să i se aducă în dormitor o gustare, în caz că i se face 
foame peste noapte, iar aceasta să cuprindă trei bucăţi de 
pâine, trei feluri de carne, două sticle de vin şi o carafă cu apă. 

Se ridică adesea, devorează totul şi cere să i se aducă alte 
feluri sau îşi înmoaie biscuiţii în vinul de Burgundia care este 


preferatul său. 

Aruncă bucățele de carne celor şapte sau opt câini de 
vânătoare, care dorm în apartamentele sale şi pe care adoră să- 
i hrănească. Aşteaptă cu nerăbdare, după ce a călătorit adesea 
aproape întreaga dimineaţă, momentul în care se va aşeza la 
masă ca să cineze. Înfulecă lacom patru farfurii de supă. Se 
repede pe fazan, potârniche sau oaie cu usturoi, gustă din 
şunca însoţită de salată cu ouă fierte, tari, urmează prăjiturile 
şi fructele. Speră să aibă parte de un supeu la fel de copios, 
adesea urmat de masa de la miezul nopţii, unde se mănâncă de 
dulce, după zilele de post. 

Vrea să-şi înfigă degetele în felurile de mâncare, să devoreze 
hrana cu lăcomie, spre a-şi linişti trupul şi sufletul într-un fel de 
toropeală. 

Se ridică de la masă îngreunat şi face câţiva paşi fie de la 
Saint-Germain, fie de la Versailles, merge până la sera unde 
cresc pomi fructiferi exotici sau admiră claponii, alegând 
uneori câte unul pentru cină. 

Apoi se întoarce uşor, grăbit doar de nevoia de a-şi goli 
stomacul. Încearcă de mai multe ori pe zi, adesea în zadar, şi se 
simte greoi, încărcat, rămânând preţ de mai mult de o oră pe 
scaunul găurit. 


Vrea să se poată bucura de aceste plăceri gurmande şi atunci 
când se află în Flandra, când asediază în faţa lui Conde, 
călărind pe parapetul tranşeelor, înconjurat de Compania de 
Grenadieri călare, recent creată şi care este formată din cei 
mai buni soldaţi, aleşi din fiecare regiment. 

Îl irită prezenţa fratelui său alături de el. 

Filip d'Orleans a pornit la atac de multe ori nepăsându-i de 
pericol, ceea ce i-a adus uralele trupei militare. A cucerit oraşul 
Bouchain şi s-a strigat: „Trăiască regele şi Monsieur care a 
câştigat bătălia!” 

Ludovic are impresia că fratele său îi ştirbeşte, îi răpeşte din 
gloria care nu aparţine decât regelui. 

Filip să se întoarcă la Saint-Cloud! Să fie alături de soţia sa 
pentru că Palatina este grea şi în curând trebuie să nască. 


Războiul şi victoria aparţin exclusiv regelui. 
Ludovic cere sfatul ofiţerilor şi lui Louvois, dar el şi numai el 
este cel care decide cine merită laurii gloriei. 


Coroana de lauri pare foarte la îndemână. 

Armata lui Wilhelm de Orania, mai puţin numeroasă, este la 
capătul câmpiei Heurtebise. Oare trebuie atacat frontal sau 
dimpotrivă, trebuie evitată bătălia? 

Ludovic este călare. Merge la trap înconjurat de ofiţerii 
superiori, de Louvois, de militari, toţi călare. 

— Domnilor, aştept părerea voastră, ce ar trebui să facem? 

Louvois strânge frâiele calului care se cabrează. 

— Fără bătălie Sire, spune el. 

De îndată, toţi ofiţerii superiori îl încuviinţează, în afară de 
nepotul lui Turenne, mareşalul de Lorges. 

— Bătălia trebuie dată, repetă Lorges. Wilhelm de Orania 
este vulnerabil. 

Ludovic se uită cu asprime şi la unii şi la alţii. 

Opinia lui Lorges este singurul ecou al gândurilor sale. 

Intoarce calul care tropăie cu picioarele din faţă şi apoi 
revine spre ofiţerii superiori. 

— Imi sacrific propriile dorinţe pentru ceea ce este spre 
binele Statului, spune el. 

Bombăne. 

Să fii rege nu înseamnă să renunti la ceea ce îţi doreşti. Ci să 
alegi între plăceri. 

Părăseşte armata, se întoarce la castelul Saint-Germain. I s-a 
spus că Athenais este mai înfloritoare şi mai frumoasă ca 
niciodată, parcă mai tânără, de când trăieşte departe de Curte, 
lipsită de dragoste, de parcă şi-ar fi regăsit graţia neprihănirii. 
In sfârşit, apare la intrarea în salonul cel mare al castelului, 
unde este adunată întreaga Curte, iar el dintr-o dată se repede 
alergând către ea, gata s-o strângă în braţe, renunțând însă în 
ultimul moment, pentru că un rege trebuie să fie în stare să se 
stăpânească. Dar spune cu voce tare ca să-l audă toată lumea 
că va merge cu Doamna Marchiză de Montespan la Versailles, 
şi că mai apoi va merge în vizită la castelul ei de la Clagny. 


Habothnicii se lamentează! 

Să li se ceară doamnelor neprihănite să vegheze la Versailles 
şi la Clagny, astfel încât regele şi Doamna de Montespan să nu 
aibă decât întâlniri de prietenie neîntinată. 

Ce importanţă are! 

Nu vrea să se mai mulţumească doar cu aceste întâlniri 
politicoase. 

La Clagny, îi dau lacrimile când se află în faţa lui Athenais de 
Montespan. 

Şi ea plânge. 

El îi şopteşte că-i nebun, că o iubeşte. 

O ia de mână. Amândoi, după o reverență în faţa 
neprihănitelor însoţitoare, se retrag în apartamentele lui 
Athenais. 


În sfârşit este din nou lângă acel trup, care i se lasă pradă, şi 
fericirea este regăsită. Simte cum îşi regăseşte forţele. 

Are sentimentul că penitenţa, constrângerea, renunţarea la 
plăcere pe care i le-au recomandat habotnicii şi pe care le-a 
acceptat, l-au lăsat Iară putere. 

Cum ar putea Dumnezeu să-şi dorească ca Regele Foarte 
Creştin să nu mai fie atât de măreț pe cât ar putea şi pe cât 
trebuie să fie? 

Un rege trebuie să fie un bărbat satisfăcut, dacă vrea să 
domnească aşa cum se cuvine în regatul său. 


Capitolul 51 


Este mai împlinit ca niciodată. 

Străbate alături de Athenais de Montespan încăperile 
castelului de la Versailles care se extinde încetul cu încetul şi 
ajunge la apartamentele lui Athenais de la castelul din Clagny. 

De trei ori pe săptămână îşi adună curtenii cu ocazia a ceea 
ce se numeşte la Curte „apartamentul”. 

Incepând cu ora trei după-amiaza, curtenii se preumblă prin 
cele şapte încăperi imense ale apartamentelor regelui. 

Are impresia că până şi Curtea este în ton cu dispoziţia sa 
extrem de veselă. O vede pe Doamna de Maintenon conversând 
amabil cu Doamna de Thianges şi apoi zâmbeşte la jocurile de 
cuvinte foarte spirituale ale lui Athenais de Montespan. 

Trece printre mesele de joc care au fost instalate acolo. 

O zăreşte pe regină pasionată ca întotdeauna de jocul de 
cărţi şi pierzând sume importante, pentru că nici măcar nu 
cunoaşte regulile. La o altă masă se află Athenais, care joacă şi 
ea la rândul său, fără prea mult noroc. 

Regina scoate bani din casetă. Dar el este cel care îi va plăti 
datoriile celei supranumite amanta domnitoare. 

Uneori lipseşte, se retrage în anticameră şi citeşte acolo 
câteva scrisori lăsate pe masa de marmură, dictând 
răspunsurile. Este pentru continuarea tratativelor începute la 
Nimwegen, care poate că vor duce la pacea cu Provinciile 
Unite, Spania şi electorii germani. 

Primeşte o lungă scrisoare oficială de la amiralul Duquesne 
care povesteşte bătăliile pe care le-a câştigat în marea Siciliei, 
împotriva spaniolilor şi olandezilor. 

„De-acum înainte Sire, această mare vă aparţine”, scrie el. 

Ludovic are un sentiment de împlinire. Dumnezeu veghează 
asupra sa şi asupra regatului. Habotnicii se înşală în privinţa 
intenţiilor Atotputernicului. 

Ludovic se întoarce în salonul cel mare. 

Aici se joacă în draci. Dar el o invită pe Athenais să-l 
însoţească, să urce cu el în caleaşcă împreună cu Monsieur, 


Ducele d'Orleans şi Doamna de Thianges. 

Întreaga Curte îi urmează, trăsurile formând un lung alai ce 
parcurge grădinile Versaillesului până la canal. Se îmbarcă pe 
gondole şi vase, viorile dau strălucire plimbării şi se revine la 
castel. Se joacă partide de cărţi sau se asistă la spectacole 
înainte de a se aşeza la masă, la cina copioasă de la miezul 
nopţii: medianoche. 

Apoi Ludovic merge în apartamentele sale şi de acolo în cele 
ale lui Athenais. Ceva mai târziu, se va duce să se culce alături 
de regină. 


Are impresia că dorinţa sa e nelimitată, tot aşa cum pofta lui 
de mâncare este fără de sfârşit. 

Devorează felurile de mâncare şi femeile. 

Ştie, din scrisorile interceptate, că la Curte se spune că „se 
simte parfum de carne tânără în ţara lui Quanto E adevărat că 
Athenais de Montespan, acum când domneşte din nou, e 
înconjurată de tinere: Marie Elisabeth de Ludres, Domnişoara 
des Eillets, Domnişoara de Grancey, prinţesa de Soubise şi 
prinţesa Catherine Charlotte de Monaco, administrator al Casei 
Doamnei şi care i-a propus acesteia să o iniţieze în plăcerile 
insulei Lesbos, dar Palatina o refuzase. 

Cum să nu fii tentat, când este de ajuns un semn, ca toate 
aceste tinere frumuseți să-ţi cadă la picioare? 

Ludovic le ia şi le devorează, chiar dacă se teme de 
confidenţele lor care îi sunt mai apoi povestite. 

Una dintre ele, prinţesa de Monaco, a spus că „puterea lui e 
mare, dar sceptrul îi este mic”. 

O alta - prinţesa de Soubise -, după spusele lui Athenais, 
este „un măr frumos pe dinafară, dar putred pe dinăuntru”. 

O aude pe Athenais. Vorbeşte pe un ton glumeţ, dar îşi 
distruge toate rivalele. Îşi bate joc de Doamna de Ludres, al 
cărei trup s-ar fi umplut de pecingine. 

Măsoară gelozia şi temerile amantei domnitoare. Şi asta nu-i 
displace. Gloria unui rege ţine şi de frumuseţea, noblețea, 
spiritul şi tinereţea, dar şi de gelozia femeilor pe care le 
cucereşte. 


Nu este el, oare, egalul lui Apollo, Regele Soare? Nu e deloc 
nemulţumit atunci când află de la iscoadele locotenentului 
general al poliţiei că prin Paris s-au răspândit aceste versuri: 


La Valliere era mai talpa ţării, că fiecare 
Montespan e sânge albastru, din fire, 

iar Ludres vine de la mănăstire. 

Toate trei nu-s decât pentru unul singur, 

cel mai puternic dintre toți, desigur, 

care vrea să adune şi toate Statele la un loc pe loc. 


Când o vede, însă, îndreptându-se spre el pe Athenais de 
Montespan într-unul din acele dezabieuri, din ţesături 
transparente împodobite cu volane plisate din dantelă, modă pe 
care ea a lansat-o, este măgulit de prezenţa sa. lar când 
îmbracă rochia cusută toată în aur îl orbeşte cu frumuseţea ei. 

Athenais de Montespan este cea mai solară, cea mai 
strălucitoare dintre femeile din regat. 


Capitolul 52 


Şi dacă şi Athenais de Montespan este o ameninţare? 

Singur, sprijinindu-se în coate pe masa de marmură, vrea să 
alunge acest gând. Dar acesta revine chinuindu-l şi mai mult. 

Athenais în rochia ei de aur străluceşte asemeni unei 
nestemate montate într-o stofă divină. 

Dar nu vrea să fie orbit şi implicat în certurile dintre 
Athenais şi Doamna de Maintenon. 

Adesea una o covârşeşte pe cealaltă. Doamna de Maintenon 
dă să se înţeleagă că se gândeşte să plece de la Curte ca să 
scape de răzbunătoarea Athenais, geloasă pentru că regele îi 
acordă prea multă atenţie guvernantei copiilor lui. 

Ludovic suspină. Frunzăreşte scrisorile, rapoartele, pe care 
Louvois, Colbert sau locotenentul general al poliţiei La Reynie i 
le înmânează, ca să fie bine informat. 

A existat o scrisoare oficială de la abatele Gobelin, 
duhovnicul Doamnei de Maintenon, care o sfătuieşte să rămână 
la Curte, pe lângă rege: 

„Nu daţi atenţie la ceea ce v-ar putea contraria, scrie 
abatele, uitaţi ce vă tulbură odihna, căutaţi-L pe Dumnezeu în 
tot ceea ce faceţi, dar în numele Domnului nu plecaţi sub niciun 
pretext. Cramponaţi-vă”. 

Ludovic reciteşte. 

Are impresia că din nou vor să-i pună tot felul de piedici şi că 
Doamna de Maintenon, buna, blânda este unealta habotnicilor, 
scandalizaţi, cum zic ei, că regele profită de toate femeile, de 
îndată ce ele i se dăruiesc şi dau impresia că ar fi îndrăgostite! 

Ludovic se simte ostenit. 

Trebuie să suporte şi capriciile lui Athenais, brusc violentă şi 
stridentă, geloasă pe vreuna dintre fetele tinere pe care ea i le 
prezintă şi i le oferă. Apoi o cuprind remuşcările, se închide în 
ea, temându-se că poate fi întrecută, anunţă că e din nou 
însărcinată, dezvăluindu-şi firea iute cu strâmbături, încetând 
să mai fie femeia zâmbitoare şi suverană. 

Scenele astea îl plictisesc pe Ludovic. 


Se întoarce cu spatele şi se îndepărtează. Simte cum îl 
cuprinde un dispreţ amestecat cu indiferenţă. Îşi dă seama că 
într-o bună zi n-o va mai iubi pe Athenais de Montespan şi asta 
îl linişteşte şi îl întristează. 

În acel moment Athenais, ca şi cum ar şti ce simte, încetează 
să mai facă reproşuri. Redevine seducătoare, strălucitoare, 
provocatoare şi supusă. Este gata să îl ajute să descopere 
frumuseţea uneia dintre însoţitoarele ei sau îl incită să cedeze 
la şireteniile graţioasei roşcate, prinţesa de Soubise. 

Fireşte, el cedează. 

Un trup tânăr şi o noutate nu se refuză. Dar, când o 
regăseşte pe Athenais de Montespan, îi pare un fruct savuros, 
dar puţin trecut deja şi este amuzat şi enervat totodată când 
află că se fac cântecele prin Paris, despre Louise de la Valliere 
şi Athenais bătându-şi joc de ele: 


Una şchiopătează şi merge în baston, ca vai de sine 
Cealaltă este zdravănă şi sură, 

Una-i slabă pe măsură, 

Iar ailaltă crapă de prea mult bine. 


Dar La Valliere a devenit carmelită şi nu mai este decât 
călugăriţa Louise de La Misericorde. 

Nu şi-o poate imagina pe Athenais de Montespan părăsind 
Curtea fără luptă. Nu are slăbiciunile lui Louise de La Valliere, 
este o Rochechouart de Mortemart. 

Ar fi, oare, capabilă, într-un moment în care s-ar amesteca 
furia şi disperarea, orgoliul rănit şi decepţia să-i administreze 
băuturi magice, tot felul de amestecuri, otrăvuri despre care se 
spune că doamnele din înalta societate le folosesc cu amanţii, 
atunci când vor să-i împiedice să le părăsească? 

Refuză să conceapă aşa ceva. 

Şi totuşi începe să citească cu o curiozitate îngrijorătoare 
zecile de foi legate cu un şiret negru. 

Îşi aminteşte de marchiza de Brinvilliers, care a fost găsită 
vinovată de otrăvirea tatălui şi fraţilor săi, şi care, condamnată 
la moarte fiind, a reuşit să fugă acum trei ani în Anglia, iar mai 


apoi în Țările de Jos. 

Dar oamenii lui Louvois au reuşit în timpul unor operaţiuni 
militare, pe care le desfăşurau pe lângă Liege, să pătrundă în 
oraş şi să o ridice pe Doamna de Brinvilliers din mănăstirea 
unde se ascunsese şi să o bage într-o trăsură bine păzită, care a 
dus-o până la Paris, unde a fost închisă în temniţa de la 
Chatelet. 

Pe drum a încercat să se sinucidă, vrând să se tragă în ţeapă, 
să înghită ace sau cioburi. Apoi, odată întemniţată a refuzat să- 
şi mărturisească numeroasele crime şi doar un om al Domnului, 
părintele Edmond Pirot a convins-o să-şi recunoască vina. 

Ludovic citeşte fascinat această mărturisire. 


Marchiza de Brinvilliers recunoaşte că şi-a omorât tatăl şi 
fraţii şi a încercat s-o otrăvească şi pe sora ei. Ea îşi demască şi 
complicii, descrie otrăvurile pe care le pregăteau şi pe care ea 
le-a folosit. 

Făcuseră un amestec în care puseseră arsenic, vitriol şi venin 
de şarpe şi broască râioasă. După ce a început să recunoască, a 
mai declarat: 

Jumătate din lumea bună deţine aşa ceva. Dacă aş vrea să 
vorbesc până la capăt le-aş aduce pieirea. După aceste cuvinte, 
Ludovic face o lungă pauză în lectura sa. 

Îşi aminteşte de zvonurile despre otrăviri, care au circulat de 
mai multe ori, stârnind multă agitaţie la Curte. 

La fiecare moarte, la fiecare boală, s-a spus că victima a fost 
otrăvită. Că autopsiile n-au găsit urme şi s-a răspuns că 
otrăvurile ard carnea asemeni bolilor şi nu li se mai poate 
demonstra prezenţa. 

Aşa se pare că a murit Henrieta, prima soţie a lui Monsieur, 
asasinată fără îndoială de ibovnicii ducelui d'Orleans. 

S-a zvonit că cele mai ilustre doamne merg la ghicitoare, la 
acele femei diabolice care sunt în cârdăşie cu alchimiştii. Că 
acolo li se ghiceşte viitorul sau că asistă la slujbe sataniste şi 
comandă băuturi magice ca să stârnească iubirea vreunui 
bărbat pe care doresc să-l seducă sau li se pregătesc altele 
pentru a scăpa de cei care le deranjează sau de rivale. 


Ludovic începe să citească. 

Mărturisirile Doamnei de Brinvilliers întăresc aceste zvonuri, 
în care nu a crezut până acum. 

Dacă o fi oare şi el supus unor asemenea manevre de către 
femei? A 

Oare a încercat vreuna să îl facă s-o iubească? Să-l reţină? In 
acelaşi timp, îi pare că Dumnezeu îl ocroteşte şi n-ar putea lăsa 
să se săvârşească vreun delict împotriva sa. El este regele. Cele 
ce otrăvesc sunt arestate, pedepsite. 

Marchiza de Brinvilliers a fost supusă chinului cu apa, iar 
mai apoi, desculţă şi îmbrăcată doar într-o cămaşă de pânză, cu 
părul despletit, cu ştreangul în jurul gâtului, purtând în mână o 
torţă grea, a fost condusă într-o căruţă pe două roţi până în 
piaţa din faţa catedralei Notre-Dame. 

Acolo a îngenuncheat cerând iertare lui Dumnezeu şi regelui. 
Apoi a fost dusă în piaţa Greve. Mulțimea s-a înghesuit s-o 
vadă. Călăul a ridicat barda şi i-a tăiat capul. 

Într-o scrisoare a Doamnei de Sevigne, interceptată, copiată 
şi adăugată celorlalte hârtii, Ludovic citeşte: 

„În sfârşit, s-a întâmplat, Brinvilliers este în aer: bietul său 
trup firav a fost aruncat, după execuţie, pe un rug enorm, iar 
cenuşa ei a fost împrăştiată de vânt. Astfel încât o vom respira, 
iar prin comuniunea spiritelor mărunte, ne va veni şi nouă 
cheful să otrăvim, ca mai apoi să ne cuprindă mirarea.” 

Ludovic se cutremură. Îşi aminteşte că într-una dintre 
scrisorile sale, Elisabeth-Charlotte, această Palatină a cărei 
sinceritate brutală o apreciază din plin, scria: „Marchiza de 
Montespan este întruchiparea diavolului.” 


Capitolul 53 


Se îndreaptă de spate. 

Împinge cu o mişcare bruscă scrisorile copiate şi rapoartele 
poliţiei. 

Îşi cheamă câinii. 

Va merge la vânătoare, va călări, va fugări un cerb şi un 
mistreţ. 

Vrea să uite de cenuşa împrăştiată a marchizei de Brinvilliers 
şi de zvonurile prin care doamnele de la Curte sunt bănuite că 
ar pune la cale otrăviri, una dintre ameninţări fiind chiar 
Athenais de Montespan. 

El nu este un muritor oarecare, pentru care o băutură 
magică ar fi de ajuns ca să-i stârnească iubirea pentru o femeie. 

Cine ar îndrăzni să umble cu asemenea vrăjitorii, cu slujbe 
satanice, cu droguri şi otrăvuri? 

El nu este un muritor oarecare, ci Regele Foarte Creştin al 
regatului Franţei, pe care îl respectă toţi, de care se tem şi pe 
care îl admiră, ale cărui flote şi armate au cunoscut numai 
victorii peste tot. 

Navele olandeze ard în mijlocul Mării Siciliei sau în insula 
Tabago. Au fost cucerite Valanciennes, Cambrai şi Saint-Omer. 

Îşi aminteşte de mulţimea care l-a întâmpinat respectuoasă şi 
temătoare când, înconjurat de ofiţerii săi superiori, escortat de 
muşchetari şi grenadieri, a intrat în Cambrai. Episcopul 
oraşului îl aştepta în piaţa din faţa catedralei, unde în onoarea 
sa a fost celebrat pentru victorie un Te Deum. 

Şi la muntele Cassel, armata sa a înfrânt-o pe cea a lui 
Wilhelm de Orania. Propriul său frate a condus atacurile 
succesive, pline de curaj şi de victorii. Din nou s-a strigat: 
„Trăiască regele şi Monsieur care a câştigat bătălia!” Prea de 
tot. Şi-a trimis fratele la ibovnicii lui şi la Elisabeth-Charlotte, 
Palatina. 

Toţi trebuie să-şi amintească: nu poate exista în regat o 
glorie mai mare decât cea a regelui. Se duce la Versailles. Vrea 
ca acolo gloria sa, întâietatea sa, să rămână înscrise în clădiri, 


tablouri, sculpturi, natură, asemeni grădinilor, care trebuie să 
se supună poruncii regale. 

Trebuie ca, de la răsăritul până la apusul soarelui, de la 
bazinul lui Apollo la grota lui Thetis, totul să amintească, să 
ilustreze şi să preamărească ziua, grandoarea regelui. 

Trebuie să-i fie cântate victoriile şi cei precum Boileau şi 
Racine să devină istoriografii regelui. Toţi, Charles Perrault, Le 
Brun, proclamă că: „Ludovic al XIV-lea Augustul a eclipsat 
întreg secolul.” 

E mulţumit să citească în Panegiricul regelui asupra 
campaniei din Flandra în anul 1677, că abia de se pomeneşte 
despre Monsieur, întreaga glorie fiindu-i atribuită regelui „care 
trebuie să fie pus mai presus de toţi marii eroi ai antichităţii”... 
„Ludovic este măreț pentru că are ceea ce nu au toţi la un loc. 
Ludovic seamănă tuturor granzilor, dar niciunul dintre granzi 
nu-i seamănă, pentru că el nu-şi seamănă decât sieşi.” 

Vizitează şantierele de la Versailles, vrea să fie aduşi şi mai 
mulţi muncitori, peste treizeci de mii. Trebuie asanate bălțile şi 
trebuie îmblânzită această natură ostilă. N 

Il numeşte pe arhitectul Hardouin-Mansart şeful lucrărilor. li 
spune lui Charles Perrault ce aşteaptă de la pictori şi poetul îi 
rezumă spusele adresându-se astfel lui Le Brun: 


Fără a ne întoarce în secolul lui Alexandru, 

pe altă cale, pentru a-ţi da avânt mâinilor tale, 

faptele lui Ludovic fără a le schimba, căci sunt ale sale 
şi aşa cum le văd a fi sortite 

vor da naştere unor frumuseți neasemuite. 


Vrea ca Versailles să devină locul cel mai admirat de către 
toate popoarele. 

„Cum această Casă reprezintă azi desfătarea celui mai mare 
rege de pe pământ, să fie mereu vizitată de toţi locuitorii 
Franţei, iar străinii şi cei ce nu pot avea plăcerea de a o vedea 
să audă măcar povestite minunăţiile sale... Trebuie făcută o 
descriere, chiar dacă sumară, care să poată da o idee despre 
această agreabilă şedere şi celor care sunt departe.” 


Vrea să locuiască aici în tot acest an 1677, chiar dacă 
lucrările nu sunt încă încheiate şi instalarea întregii Curți în 
clădirile respective nu poate avea încă loc, ştiind că s-ar putea 
să mai fie nevoie de încă vreo câţiva ani înainte ca Versailles să 
ajungă unica sa reşedinţă. 

Şi apoi, castelul lui Athenais de Montespan, cel de la Clagny, 
nu-i departe de Versailles, putând merge după ea, descoperind- 
o în rochiile sale opulente din mătase cu fir de aur, şi în 
maiestuozitatea trupului său care, după recenta sarcină, este şi 
mai înfloritor. 

Îi este dragă această generozitate a cărnii, formele împlinite, 
în care dorinţa sa se domoleşte, după ce l-a stârnit, cucerind 
trupurile nervoase ale tinerelor, care se numesc prinţesa de 
Soubise sau Doamna de Ludres. 

S-a folosit de Doamna de Ludres când, în ultimele două zile 
de sarcină, Athenais de Montespan s-a retras în castelul 
Maintenon, la marchiză. 

S-a bucurat de această împăcare. 

lată ce voia! Ca în jurul lui să se adune regina, soţia sa, 
amanta domnitoare şi, în funcţie de rangul ocupat, în picioare 
sau aşezate pe taburete, femeile pe care le avusese câteva 
nopţi. Şi bastarzii lui ar trebui şi ei să poată lua loc lângă el, tot 
în funcţie de rang, în urma copiilor legitimi, dar nu aruncaţi în 
uitare sau ruşine. 

Sunt cu toţii copii ai regelui. 

Aflase că, la castelul Maintenon, Athenais născuse o fetiţă, 
Domnişoara de Blois. Dar Doamna de Maintenon refuzase să se 
ocupe de ea şi Doamna Colbert împreună cu Doamna de Jussat 
au preluat copila şi se vor îngriji şi de ceilalţi care precis că se 
vor mai naşte, în caz că Athenais de Montespan va rămâne 
amanta domnitoare. 


E fericit că ea a revenit la Versailles. 

S-a săturat deja de Doamna de Ludres, care şi-a închipuit că 
fiind cu Ludovic de câteva ori, îi va putea lua locul lui Athenais 
de Montespan. 

Nu şi-a imaginat că marchizele de Montespan şi Maintenon s- 


ar putea coaliza împotriva ei, deşi erau rivale între ele, 
devenind aliate pentru a o îndepărta pe Doamna de Ludres. 

Nu i-a plăcut că această femeie a încercat să se impună şi în 
ceea ce o priveşte, toate celelalte doamne o tratau cu 
deferenţă, imaginându-şi că aşa se cuvine, de vreme ce regele, 
credeau ele, o alesese. 

Regele le-a văzut cum se ridicau de îndată ce intra Doamna 
de Ludres şi chiar şi în prezenţa reginei, nu se aşezau decât la 
porunca ei. Ce credea oare această înfumurată? Că-i poate fi 
forţată mâna regelui? Că se poate impune dacă el n-o vrea? 

De îndată ce o zăreşte pe Athenais de Montespan, se 
îndreaptă spre ea şi o ia de mână. 

Ar dori ca prin acest gest să înţeleagă toată lumea că şi-a 
păstrat locul şi că Doamna de Ludres nu mai reprezintă nimic. 

Trece pe lângă ea fără ca măcar s-o privească. Ştie că în 
jurul tinerei se va face repede un gol, că odată ce regele a 
respins-o ea nu mai există, nemairămânându-i decât să-i 
suporte umilinţele lui Athenais de Montespan, care cu 
siguranţă că n-o va menaja. Nu se miră când primeşte, câteva 
săptămâni mai târziu, vestea că Doamna de Ludres a părăsit 
poziţia pe care o avusese pe lângă Elisabeth-Charlotte. Deci nu 
mai este administrator al Curţii Doamnei. 

Mai trec câteva săptămâni şi citeşte scrisoarea Doamnei de 
Ludres, care cere permisiunea de a se retrage la mănăstirea 
catolică din foburgul Saint-Germain. 

— Cum, se miră el, încă nu-i acolo? 

E de acord, dând din cap cu mult dispreţ. 

De ce s-ar teme de femei? 

Cine ar îndrăzni, în acest regat, să se ridice împotriva lui sau 
să-l rivalizeze? 

Vremea Frondei şi a lui Nicolas Fouquet a trecut. 

Ştie, dar totuşi vrea să se asigure, atunci când străbate în 
caleaşcă drumurile care duc la castelul Sceaux, reşedinţa lui 
Colbert, ministrul său de Finanţe. 

Îşi aminteşte că în 1661, Fouquet predecesorul lui Colbert, îl 
invitase la castelul Vaux şi atunci toate drumurile erau pline de 
trăsuri sosite din provinciile Franţei şi chiar din Europa 


întreagă. Considerase măreţia şi strălucirea lui Fouquet ca pe o 
impertinenţă şi o sfidare. 

Nimic din toate acestea în iulie 1677. 

Descoperă de-o parte şi de alta a grilajelor castelului două 
grupuri statuare ale lui Coysevox, care reprezintă virtuțile lui 
Colbert: un licorn iese prin horn şi întrupează puritatea; un 
buldog sfâşie un lup, simbolizând fidelitatea. Deasupra 
grilajelor, o năpârcă ţine o ramură de măslin şi deasupra ei 
deviza Perite et Recte, „Iscusit şi Bine”. li place rezerva lui 
Colbert şi felul cum se înclină când regele îl felicită pentru 
curăţenia din apartamentele sale. Apoi se merge în sera de 
portocali unde se dă o reprezentaţie cu cea mai recentă piesă a 
lui Racine, Fedra. Ludovic se simte ca la el acasă. 

La supeu o invită pe regină să se aşeze lângă el şi, cu un 
simplu gest, hotărăşte ca la stânga lui să vină Doamna Colbert 
şi cele trei fiice ale sale, iar de partea cealaltă Doamna de 
Montespan şi fiica lor, Domnişoara de Blois. 

Aici face ce îi place. 

Nu se simte nici sfidat, nici ameninţat de Colbert, în acest 
regat nu va mai exista niciodată un Nicolas Fouquet. 

Când se ridică, un foc de artificii luminează cerul, în vreme 
ce în toate satele din jur se trage cu pocnitori. 

Brusc, de sub copacii luminaţi, încep să danseze ţăranii 
chemaţi de Colbert să-l aclame. 

Ludovic se întoarce spre Colbert. 

Ministrul îi mulţumeşte că prin prezenţa sa a onorat această 
sărbătoare şi i-a dat strălucire. 

Ludovic rămâne indiferent. 

E ordinea firească a lucrurilor. Gloria regelui dă strălucire 
oamenilor şi faptelor acestora. Întâiul dintre miniştri nu este 
decât un slujitor, pe care regele îl poate concedia după pofta 
inimii. 

Miniştrii şi amantele sunt tratate deopotrivă. 


Capitolul 54 


Ludovic citeşte. 

Are impresia că romanul povesteşte viaţa lui. 

De la primele pagini îi stârneşte interesul, deşi nu avusese 
intenţia să frunzărească o carte, un roman cu titlu feminin, 
Prinţesa de Cleves. 

Ludovic cel Mare îşi poate pierde vremea cu asemenea 
preţiozităţi? 

L-a intrigat o notă a lui Gabriel Nicolas de La Reynie. 

Are încredere în locotenentul general al poliţiei ale cărui 
iscoade bântuie fără odihnă toate mediile pariziene, de la 
drojdia societăţii până la Parlament, din saloane până în 
prăvălii. 

La Reynie susţine că autorul romanului e fără îndoială o 
doamnă din lumea bună, care primeşte în salonul său, din 
strada Vaugirard, spirite alese, Doamna de Sevigne, ducele de 
La Rochefoucauld. E născută Marie-Madeleine Pioche de la 
Vergne şi este soţia contelui de La Fayette. A fost prietena 
primei doamne, Henrieta a Angliei. Este una dintre acele femei 
savante de care a râs întreaga Curte când Moliere le-a pus în 
scenă. 

Ludovic a dat de-o parte cartea Doamnei de La Fayette, apoi 
cu un gest indiferent a redeschis-o totuşi. Şi a citit: 

„A apărut atunci la Curte o frumuseţe care a atras toate 
privirile şi care pare-se era una perfectă, pentru că a stârnit 
admiraţie acolo unde lumea era obişnuită cu persoanele 
frumoase.” 

Se gândeşte la ceea ce a simţit, o atracţie fulgerătoare ca o 
renaştere a unei dorinţe juvenile, dintre care rareori i se mai 
întâmplă să trăiască. E o tânără, o fecioară roşcată, pe care 
Palatina a numit-o printre doamnele sale de onoare, şi ea a fost 
cea care a reaprins focul. El ştie că Elisabeth-Charlotte, ca şi 
Athenais de Montespan, este destul de şireată ca să-l poată 
atrage pe rege lângă ea, momindu-l cu carne tânără, de o 
frumuseţe necunoscută încă. 


A întrebat-o pe Palatină, care a râs însă, şoptind că această 
Marie-Angelique de Fontanges este o naivă, s-ar putea chiar să 
fie prostuţă ca un animăluţ, dar frumoasă ca un înger. 

— Imaginaţi-vă, Sire, că a visat că se afla singură pe munte şi 
brusc a fost cuprinsă de o lumină strălucitoare care s-a 
transformat pe loc în beznă. S-a trezit tresărind. S-a sfătuit cu 
duhovnicul ei. „Aveţi grijă, i-a spus el, muntele este Curtea 
unde veţi avea parte de o mare strălucire. Dar va fi de scurtă 
durată şi de îl veţi părăsi pe Dumnezeu, vă va părăsi şi El şi veţi 
cădea în întunericul cel veşnic...” 

Ludovic nu şi-a mai putut lua ochii de la această frumoasă 
roşcată. 

A revăzut-o la vânătoarea la care a fost invitat de Palatină. 
Probabil că nu poate fi o simplă întâmplare. În caz că nu cumva 
ducele de La Rochefoucauld, marele vânător cu copoi nu a ales- 
o anume pentru a o oferi regelui ca pe un vânat de preţ. 

Ludovic este vânător. Palatina spune despre el că are „ochi 
de vulpoi”. Într-o noapte pleacă de la castelul Saint-Germain, 
unde locuieşte din nou împreună cu Curtea sa. 

Nu s-a dus nici la Athenais, nici la regină. Vânează o nouă 
pradă, graţioasă. 

Călăreşte în galop, înconjurat de câţiva jandarmi şi 
muşchetari. Sare din şa în faţă la Palais-Royal, reşedinţa 
fratelui său şi a Palatinei. Este anunţată o doamnă de onoare. 
Deschide o uşă şi-l călăuzeşte pe rege până în dormitorul lui 
Marie-Angelique de Fontanges. 

Ludovic nu mai are de făcut decât câţiva paşi. Ghiceşte că 
acest moment este aşteptat de mult. 

Ea i se dăruieşte. 

Când pleacă în zori se simte întinerit, năvalnic, ca la primele 
sale vânători. 

Dar vrea să păstreze secretul, ca să nu aibă de înfruntat 
gelozia şi mânia lui Quanto. 

Doamna de Montespan poate fi mai turbată ca o lupoaică. 

Totuşi este gata să-şi asume acest risc, căci zvonurile se 
răspândesc rapid. 

Ambiţia şi intrigile amoroase sunt sufletul Curţii. Ele privesc 


în egală măsură bărbaţii şi femeile. 

Există atâtea interese şi urzeli diferite, în care doamnele au 
un rol important, iubirea fiind mereu amestecată cu afacerile şi 
afacerile cu iubirea. 

Acolo nimeni nu este nici liniştit, nici indiferent. Toţi se 
gândesc cum să se ridice, să servească sau să dăuneze. In 
diversele intrigi se ceartă unii cu alţii. Invidia şi concurenţa îi 
devorează. 

Nu trebuie să te încrezi în aparenţe, nu sunt aproape 
niciodată adevărate. 

Cine este tras pe sfoară? 

Citeşte cele câteva pagini scrise de un oarecare italian, Primi 
Visconti, un obişnuit al Curţii, poate chiar o iscoadă a prinților 
de la Milano, cu care se spune că ar fi înrudit. 

Louvois şi Gabriel Nicolas de La Reynie îl supraveghează, 
chiar dacă este prietenul tuturor celor din lumea bună. 

Acest Primi Visconti ştie să observe atent. Citindu-l, Ludovic 
ezită între mânie şi dorinţa de a-l aresta şi a-l închide la Bastilia 
pe acest bărbat mereu la pândă - sau de a-i acorda o pensie 
pentru descrierea sa mult prea exactă şi pe care, după părerea 
sa, ar trebui s-o citească toţi cei care doresc să cunoască viaţa 
la Curte, prin prisma acestui memorialist care contribuie astfel 
la gloria regelui. 

„Regele trăia cu favoritele sale, scrie Primi Visconti, fiecare 
separat ca într-o familie legitimă. Regina le primea nu numai pe 
ele, ci şi pe copiii naturali, ca şi cum ar fi fost o îndatorire ce 
trebuie respectată, pentru că era conform cu rangul şi voinţa 
regelui. 

Când asistă la slujba de la Saint-Germain, marchiza de 
Montespan şi Domnişoara de Fontanges se aşază chiar sub 
ochii regelui. Doamna de Montespan cu copiii ei în amvonul din 
stânga, vizavi de toată lumea şi cealaltă în dreapta, în vreme ce 
la Versailles, Doamna de Montespan era de partea Evangheliei 
şi Domnişoara de Fontanges pe băncile mai ridicate din dreptul 
Epistolelor. 

Ele se roagă, cu mătăniile sau cartea de rugăciuni în mână, 
ridicând privirea în extaz ca nişte sfinte. 


De fapt, Curtea e cea mai frumoasă comedie din lume.” 


Capitolul 55 


Lui Ludovic îi place această comedie care este Curtea. 
Actorii sunt la dispoziţia sa, el îi regizează, el concepe baletul, 
în funcţie de etichetă şi decor. 

Şi vrea ca, atunci când părăseşte, la începutul lunii ianuarie 
1678, castelul Saint-Germain, ca să pornească în fruntea 
armatei spre a conduce campania rituală din Flandra, Curtea, 
regina şi amantele sale să-l însoţească. 

Este din nou iarnă şi trebuie să fie ultima campanie militară. 
Doreşte victoria pentru a impune în Provinciile Unite, în 
Spania, în faţa prinților germani, pacea, la care se lucrează de 
ani de zile, de către diplomaţi, sub autoritatea nunţiului 
apostolic. Trebuie să încheie rapid până ce nu se reface o 
alianţă războinică şi anti-franceză între Olanda şi Anglia, 
pentru că acest Wilhelm de Orania, nobil mărunt din Breda, 
adept al viciului italian, a reuşit să se căsătorească cu Mary, 
fata cea mare a ducelui de York, care poate deveni regina 
Angliei în caz că rămâne fără moştenitor, Carol al II-lea. 

Ludovic vrea să cucerească Gand şi Ypres, să aibă astfel de 
victorii, încât Provinciile Unite să fie constrânse să semneze 
pacea care se pregăteşte la Nimwegen. 

Vrea ca, înainte să înceapă asediul acestor fortărețe, să-şi 
treacă în revistă trupele. 

O priveşte pe Athenais de Montespan. O găseşte înfloritoare. 
Trebuie s-o vadă şi soldaţii şi o pofteşte să i se alăture. 

Mercenarii germani o aclamă pe marchiză strigând: 

„Koenig Hure! E târfa regelui!” 

Războiul e un teatru. 

— Cum ţi s-a părut trecerea în revistă, doamnă? întreabă el 
la cină. 

Athenais îşi lasă capul pe spate şi formele ei se împlinesc pe 
sub rochie. 

— De-o frumuseţe desăvârşită, Sire. Doar că germanii îmi par 
cam naivi, să le spună lucrurilor pe nume. 

Ludovic râde. Mortemart este spirituală, aceasta fiind una 


dintre armele ei de seducţie, pe care n-o are niciuna dintre 
celelalte femei pe care le-a cunoscut îndeaproape şi mai cu 
seamă această Marie-Angelique de Fontanges, despre care ştie 
că la Curte se spune că e proastă bâtă. 

Nu se gândeşte s-o schimbe pe una cu cealaltă. Continuă să 
ascundă legătura cu Domnişoara de Fontanges, convins că 
probabil taina s-a aflat, aşa cum i s-a confirmat din scrierile lui 
Primi Visconti. 

De altfel, Athenais de Montespan a fost înştiinţată. 

Ţipă înainte să facă pe indiferenta, ca mai apoi s-o cuprindă 
iar mânia. Probabil că a aflat că Marie-Angelique de Fontanges 
locuieşte într-un apartament izolat din castelul Saint-Germain. 

El o întrerupe. 

— Nu mă mai sâcâi, că m-am săturat. 


Sub zidurile din Gand, Athenais pare că şi-a regăsit liniştea. 

Războiul, cu vacarmul său, cu morţii şi gloria, o ţin departe 
de zvonuri. 

Ludovic intră în oraş şi cere ca soldaţii învinşi să defileze în 
faţa lui. Apoi acelaşi lucru la Ypres, care cade, la fel ca şi 
celelalte cetăţi. 

Wilhelm de Orania dă o ultimă bătălie la Mons, în vreme ce 
diplomaţii au încheiat deja la Nimwegen pacea mult aşteptată. 

Ludovic dă înapoi Maastricht şi Gand, plus Courtrai, 
Audenarde şi Charleroy. Dar păstrează Franche-Comte şi 
câteva cetăţi din Flandra, care formează o linie continuă mai 
uşor de apărat. Valenciennes şi Cambrai, Maubeuge, Saint- 
Omer, Ypres, devin franceze. 

Pictorii Van der Meulen şi Charles Le Brun, pe care i-a vrut 
în suita sa la Curte şi în armată, îi prezintă primele schiţe. 
Tablourile ce se vor naşte vor ilustra bolta galeriei din sala 
oglinzilor de la Versailles. 

Trebuie ca toţi cei care vizitează castelul şi toţi supuşii 
regatului să ştie că Ludovic cel Mare a triumfat, că este 
stăpânul Europei şi că doar de el depinde să aleagă între a-i 
înrobi pe oameni sau a le aduce pacea. 

În fiecare parohie este celebrat câte un Te Deum. 


Academicienii şi istoriografii trebuie să-l preamărească pe 
rege. 

„Totul a cedat, totul s-a predat în faţa armelor sale de 
neînvins. Ca şi cum cerul n-ar fi îngăduit să se unească atâtea 
puteri împotriva puterii sale şi chiar s-ar fi străduit să-l facă să 
triumfe în toate colţurile universului.” 

lată o predică-a academicianului Fransois Charpentier - care 
îi convine. 

Îl priveşte pe Colbert. 

Ministrul general al Finanţelor este şi mai sumbru ca de 
obicei. Trebuie să adune sumele cheltuite, să regrete cedările 
din cadrul tratatului de la Nimwegen şi tarifele vamale care 
protejau manufacturile regale de concurenţa olandeză. 

Probabil că se teme că firmele de negoţ şi chiar şi cei care se 
ocupă cu comerţul de sclavi din Senegal şi până în Antile nu se 
vor mai putea dezvolta, din pricina unei concurenţe puternice a 
Angliei şi Olandei, devenite aliate. 

Colbert întâmpină cu răceală totul. 

Ludovic, printr-un gest, îi interzice să vorbească. 

Nu vrea să audă lamentaţiile ministrului. Le ghiceşte. 
Vistieria este goală. Impozitele sunt prea grele, ţăranii şi micii 
negustori sunt hăituiţi, neputând să le plătească, preferând 
uneori să se spânzure după ce şi-au ucis apropiații! 

Ludovic a citit asta în rapoartele iscoadelor, ce i-au fost 
prezentate. 

Dar se poate spera la prosperitatea supuşilor, pentru că se 
ştie că gloria unui rege nu se măsoară asemeni unei pânze, ci 
asemeni grânelor! 

Un rege trebuie să vrea ca regatul Franţei să fie cel mai 
puternic din Europa. Şi a devenit, dar acum trebuie ocrotit. 

Ludovic îl numeşte comisar cu fortificațiile pe Vauban. Îşi dă 
acordul ca de-a lungul frontierelor, pe vârfurile stâncoase ale 
Pirineilor şi Alpilor, în insule şi în porturi, să se înalțe fortărețe 
care să facă inviolabile „domeniile particulare”. 

Îi sunt prezentate planurile acestor cetăţi care vor constitui 
un „cordon de fier” în jurul regatului. 

Unele îi poartă numele: Fort-Louis sau Mont-Louis. 


Nici măcar cel dintâi dintre militari nu-şi poate imagina ce 
simte un rege când gloria îl ridică deasupra suveranilor de 
rând! 

Un ministru, chiar şi Colbert sau Louvois, nu este decât 
administratorul unui domeniu care nu-i aparţine. Să se supună 
şi să-i dea regelui totul pentru glorie. 

Ludovic ştie că trebuie să vegheze asupra ei, ca şi cum ar fi 
bunul cel mai de preţ al unui suveran. 

În timpul acestei ultime campanii militare, i-a interzis fratelui 
său să mai conducă vreun atac. A vrut ca Filip d'Orleans să nu 
mai fie decât un spectator, iar acum, sub o ploaie cumplită, la 
12 octombrie 1678, Ludovic vizitează, puţin invidios, noul 
castel al lui Filip, de la Saint-Cloud. 

Nu poate să nu recunoască graţia picturilor lui Pierre 
Mignard. Admiră felul cum se succed încăperile, salonul lui 
Marte, galeria lui Apollo, salonul Dianei, decorate de acest 
artist. 

Se întoarce spre Elisabeth-Charlotte. 

— Aş vrea foarte mult, doamnă, spune el, ca picturile din 
galeria mea de la Versailles să fie deopotrivă de frumoase ca 
acestea. N 

Nu vrea să-i lase lui Filip monopolul acestui pictor. Il invită 
pe Mignard la Versailles, ca să picteze apartamentul prințului 
moştenitor. 

Îi reproşează lui Colbert că l-a îndepărtat pe Mignard de la 
lucrările pentru Versailles. Un rege nu trebuie să-şi părăsească 
niciodată gloria sau să o împartă. 

De aceea Ludovic vrea să adune în jurul său, în aceste 
castele, pe toţi cei care, de viţă nobilă fiind, pot aduce şi mai 
multă strălucire. 

Trebuie să fie acolo în aceste ultime zile ale anului 1678, 
aşezaţi la mesele de joc, din saloanele castelului de la Saint- 
Germain, şi în curând în cele de la Versailles. 

De vreme ce se află aici dispuşi să arunce cu zecile de mii de 
livre, să se ruineze - chiar şi Filip trebuie să lase zălog pietrele 
sale preţioase după ce a pierdut tot, la câteva partide de cărţi -, 
înseamnă că îi sunt supuşi. 


Ludovic rămâne pentru o clipă în picioare lângă masa la care 
joacă Doamna de Montespan. 

Este în continuare maiestuoasă, numai că formele sale, după 
ultima naştere, a unui fiu recunoscut sub numele de contele de 
Toulouse, s-au îngreunat. S-a umflat la faţă. Şi-a pierdut graţia. 
Adesea o cuprinde mânia. Este poruncitoare, aspră şi lipsită de 
respect faţă de regină. A trebuit să-i amintească de mai multe 
ori că-i datorează respect Mariei-Tereza. 

— Nu uita, doamnă, că îţi este stăpână. 

Dar Athenais de Montespan este o Rochechouart de 
Mortemart, pe care n-o impresionează niciun titlu de nobleţe. 

Ludovic o priveşte. În trei partide pierde şapte sute de mii de 
livre. Se întoarce către el sfidându-l din priviri, ştiind prea bine 
că-i va plăti datoriile. Vrea să recâştige suma pierdută printr-o 
miză de cinci sute de mii de livre. Şi câştigă. Se ridică greoaie 
şi clătinându-se pe picioare. 

Se aşază la masă pentru supeu, înfulecând cantităţi mari de 
cărnuri şi dulciuri. 

Pentru prima dată, observând-o atent, are un sentiment de 
plictiseală absolută, aproape de repulsie. 

Ludovic se îndepărtează. Marie-Angelique de Fontanges 
trebuie că-l aşteaptă în apartamentele sale retrase din castel. 

Se îndreaptă într-acolo alene. 

În acel an 1678, care tocmai se încheie, a împlinit patruzeci 
de ani. Chiar şi pentru un rege viaţa trece. 


PARIEA A CINCEA 
1678-1682 


Capitolul 56 


Are deci peste patruzeci de ani. 

Încearcă să nu se gândească la această graniţă a vieţii sale, 
pe care tocmai a trecut-o. 

Şi totuşi îl cuprinde nerăbdarea, ca şi cum ar simţi că timpul 
ar putea să nu-i fie îndeajuns. 

Străbate, urmat de Colbert, de arhitecţi şi de câţiva curteni, 
şantierele castelului de la Versailles. 

Vrea să se construiască de îndată grajduri mici şi mari. Peste 
câteva luni, spune el, vrea să se instaleze definitiv la Versailles, 
împreună cu întreaga Curte. Totul trebuie deci să fie gata 
pentru a primi în saloane, la banchete şi recepții, mai multe mii 
de invitaţi, dintre care mulţi vor locui permanent la castel sau 
în împrejurimi. 

Il conduce pe arhitectul Hardouin-Mansart, arătându-i la 
două leghe de Versailles o ridicătură înconjurată de păduri. 
Vrea ca aici, în locul care se numeşte Marly, să se înalte un 
castel unde să poată locui, cu apropiații şi curtenii aleşi de el, 
departe de lumea care va da buzna la Versailles. 

Patruzeci de ani, pentru un bărbat ca el, asupra căruia 
veghează Domnul, nu reprezintă decât mijlocul vieţii şi nu 
începutul apusului. 

Se asigură de asta în fiecare zi. 

Vânează cerbul, mistrețul şi femeile cu o energie care nu 
simte că i-ar fi scăzut. 

În fiecare noapte intră în dormitorul Mariei-Angelique de 
Fontanges. Se apropie de ea cu o dorinţă nestăvilită şi o 
călăreşte cu ardoarea primelor nopţi. 

Şi totuşi, uneori cu un fel de mirare constată că, după ce face 
dragoste, îl doboară o oboseală care nu-l mai cuprinsese, 
împovărându-i umerii şi ceafa. 

Lasă capul în jos, închide ochii, moţăie în fotoliul din faţa 
căminului. O aude pe Marie-Angelique de Fontanges cum cântă 
în timp ce el respiră cu greu, suspină, chinuit, plictisit, chipul 
îmbujorându-i-se brusc, din pricina unui bufeu. 


Rămâne aşa, aşteptând să vină zorii, incapabil să-şi adune 
puterile ca să-şi revină, să plece din dormitor şi să ajungă 
înapoi la el în apartamente sau la regină. 

În sfârşit se ridică. 


Nu se mai duce la Athenais de Montespan. 

De altfel, la mânie a părăsit castelul Saint-Germain şi a 
plecat la Paris, ca să îşi manifeste indignarea faţă de „marele 
păcat comis de rege” care a înşelat-o şi a umilit-o cu vulgara 
asta de Fontanges, care nu e decât un animăluţ de coteţ. 

Poate că Athenais a sperat că el o să vină s-o implore să se 
întoarcă la castel, pentru a fi nestemata cea mai strălucitoare 
de la Curte. 

Dar el nu face niciun fel de demers. Acest trup greoi nu-l mai 
atrage. N-o respinge. Are locul ei în primul rând, în capelă, la 
masă, în caleaşca sa, dar va trebui s-o accepte pe regină, pe 
Marie-Angelique de Fontanges şi pe Doamna de Maintenon. 

Vrea ca Athenais să înţeleagă că, dacă n-o mai doreşte - sau 
oricum prea puţin -, îşi manifestă în continuare respectul faţă 
de ea. 

li dictează lui Colbert decizia pe care tocmai a luat-o. 

„Regele, pentru a-şi demonstra stima şi consideraţia pe care i 
le poartă Doamnei de Montespan, acordându-i rangul prin care 
se distinge de celelalte doamne de la Curte, Maiestatea Sa vrea 
ca ea să se bucure pe perioada vieţii sale de aceleaşi onoruri şi 
prerogative, poziţii sociale şi prezenţe, precum şi alte avantaje 
pe care le au ducesele.” 

Se amărăşte atunci când, în loc să-şi manifeste recunoştinţa 
faţă de acest gest evident de bunăvoință, se confruntă cu mânia 
lui Athenais, cu ciuda, ba chiar şi cu actele sale de violenţă. 

Nu va primi rangul de ducesă, ţipă ea. Marie-Angelique de 
Fontanges îl va obţine asemeni Louisei de La Valliere, care şi 
ea l-a avut! Ea este o Rochechouart de Mortemart, nu i-a dăruit 
ea, oare, şase copii regelui? 

E măritată; îl pune el pe Colbert să-i răspundă. Trebuia, oare, 
să-l facă pe Montespan duce şi să provoace un nou scandal? 

Din nou protestează pe lângă el. 


Detestă tipetele. Îi spune: 

— Regelui nu-i place ceea ce face prea mult zgomot. 
Apoi adaugă: 

— Ţi-am mai spus, doamnă, nu vreau să fiu deranjat. 


Are atâtea treburi de orânduit în Consiliile sale, încât nu vrea 
ca aceste certuri femeieşti să-i întunece minţile, asemeni 
norilor pe un cer senin. 

Trebuie să-i reunească pe Louvois şi Colbert, care fiecare în 
parte doreşte să mai ia din influenţa celuilalt. 

Adesea fac front comun ca să îndepărteze pe câte cineva din 
Consiliu, dintre cei care nu aparţin taberelor lor rivale. 

A consimţit, la cererea lui Louvois, la retragerea lui 
Pomponne din Secretariatul de Stat al Afacerilor Externe. A 
numit însă în locul lui pe însuşi fratele lui Colbert, Colbert de 
Croissy, şi astfel a mai domolit influenţa lui Louvois. 

Să conduci ca rege înseamnă să echilibrezi toate celelalte 
puteri, cele ale miniştrilor, ale granzilor, ale supuşilor care vor 
să se regrupeze. 

— Regele, spune el, nu doreşte alieri. 

Indiferent că-i vorba de protestanți sau de jansenişti, refuză 
ca pastorii sau domnii din Port-Royal să-şi adune în jurul lor 
adepţii. 

Autoritatea regală trebuie să împiedice aceste întruniri ale 
credincioşilor, ale ereticilor sau ale celor marginalizaţi de 
Biserică. 

De asemenea, trebuie să le interzică nobililor să se mai bată 
în duel. Singura gâlceavă care merită este cea pe care o decide 
regele. 

Mai precis, are nevoie de gentilomi ca să străbată pe 
frontiera de Nord şi cea de Est, „dependinţele”, oraşele anexate 
de regat în virtutea tratatului de la Nimwegen. 

Trebuie ca aceşti oameni ai regelui, în sate, în castele, să 
găsească actele care dovedesc că locurile respective aparţin 
oraşelor, că sunt „dependinţe” şi în consecinţă trebuie 
„reunificate” cu oraşele cucerite. 

lată o mare afacere, care ar trebui să permită, de la Dole, 


Besanson, Brisach, Metz, Toul şi până la Verdun, o „politică 
unionistă” care, fără război, va permite regatului să se întindă 
şi mai mult, să cucerească, printr-un joc al drepturilor, Lorena 


şi Alsacia, pe care de îndată Vauban le va fortifica. 


Se gândeşte la toate acestea moţăind în dormitorul lui Marie- 
Angelique de Fontanges a cărei tinereţe agresivă îl agasează. 
Nu este decât o femeie bună la pat. 

Preferă s-o părăsească şi să revină la liniştita Doamnă de 

Maintenon. 
_ I se aşază alături, ea îi respectă tăcerea. El aţipeşte, liniştit. 
İşi poate lăsa trupul să se destindă, fără chef, obosit, vlăguit 
chiar. Când redeschide ochii, Doamna de Maintenon îi vorbeşte 
despre copiii regelui, crescuţi de ea. Îl invocă pe Dumnezeu. li 
vorbeşte în şoaptă. 

Este atât de calmă în glas încât are impresia că este cuprins 
de o blândeţe călduţă. 

Ea şopteşte, complice, că a sfătuit-o pe Doamna de 
Montespan - „pentru ca Dumnezeu să-i ierte dublul adulter 
săvârşit” - să-şi întoarcă faţa spre Dumnezeul Atotputernic şi 
să-şi mărturisească păcatele. Femeie măritată în faţa 
Domnului, fapta ei este o nelegiuire. 

Ludovic ascultă. 

A observat că Athenais de Montespan pare să se fi calmat. 

Marie-Angeligue de Fontanges i-a mărturisit cu mare 
bucurie, plină de naivitate, că Doamna de Montespan a 
acceptat-o în cercul ei de prietene, dându-i sfaturi şi ajutând-o 
să-şi aleagă toaletele. 

Marie-Angeliqgue vrea să-şi manifeste recunoştinţa faţă de 
această mare doamnă, mai în vârstă decât ea, oferindu-i 
bijuteriile la care ţine atât de mult. 

Ludovic deschide caseta. Doreşte ca între aceste femei să fie 
cea mai bună înţelegere cu putinţă. Vrea să poată obţine, de la 
fiecare, ceea ce are mai de preţ şi ceea ce-i place lui. 

De la Domnişoara de Fontanges, patima tinerească de 
roşcată. De la Athenais de Montespan, spiritul sclipitor şi acea 
alură maiestuoasă care continuă să-l impresioneze. 


Şi de la regină? Ea este regina şi îi este de ajuns. 


În ceea ce o priveşte pe Doamna de Maintenon, ea este 
întruchiparea modestiei pioase, o prezenţă  liniştitoare, 
îngăduinţa binevoitoare a unui duhovnic, care este şi femeie cu 
un trup copt şi pufos, la care îi sunt dragi suspinele şi clipele de 
abandon. 

Nu o respinge pe niciuna dintre ele. 

Dar nici ele nu-i pot cere nimic. 

Regele nu dă decât ceea ce voieşte el. 


Capitolul 57 


Ludovic şopteşte: 

— Femeile astea, cum e posibil? 

Locotenentul general al poliţiei, Gabriel Nicolas de La 
Reynie, pare că nu l-a auzit. 

Stă în picioare la câţiva paşi, de partea cealaltă a mesei de 
marmură la care stă aşezat Ludovic. 

La fiecare cuvânt pe care îl rosteşte La Reynie, Ludovic are 
impresia că un lanţ gros îl strânge de gât, că abia mai poate 
respira, că-i sunt striviţi umerii şi ceafa. 

Repetă şi mai în şoaptă: 

— Femeile astea, cum e posibil? 

Se gândeşte la Athenais de Montespan şi la una dintre cele 
din suita ei, Domnişoara des Oullets, de care-şi aminteşte că ar 
fi pretins că a purtat în pântece o fiică ce îi aparţine lui, dar pe 
care el a refuzat s-o recunoască. 

Gabriel Nicolas de La Reynie nu le-a pomenit numele, dar la 
moartea lui Madame, a Henrietei a Angliei, s-a vorbit de o 
otrăvire şi au fost acuzaţi ibovnicii Domnului, precizându-se că 
Athenais de Montespan şi Domnişoara des Oullets au mers la o 
fostă moaşă, la cea care dădea în cărţi, la o astroloagă, o 
alchimistă pe nume Catherine Deshayes, soţia lui Monvoisin, 
supranumită celebra Voisin, care locuia în cartierele situate în 
jurul lui Notre-Dame de Bonne-Nouvelle, care avea drept 
complici nişte abaţi, deveniți uneltele diavolului, care otrăveau, 
pregătindu-şi licorile în pivnițe, în magherniţe şi în barăci de 
prin fundul grădinilor. S-a spus că în ceremoniile lor foloseau 
sânge de fetus sau de nou născuţi, măcelăriți, arşi şi rămăşiţele 
pământeşti îngropate în locuri secrete. 

A fost deja uluit că marchiza de Brinvilliers a susţinut că 
doamnele din lumea bună foloseau ca şi ea otrăvuri, dar a 
refuzat să le dea numele. 

Locotenentul general al poliţiei spune că ducesa de Foix şi 
ducesa de Bouillon, nepoata lui Mazarin, şi contesa de 
Soissons... 


Ludovic ridică mâna şi îl întrerupe pe La Reynie şi îl pune să 
repete acest nume care este al lui Olympe Mancini, 
administrator al Casei Reginei. A cunoscut-o foarte bine şi mult 
înaintea Domnişoarei des Oullets. Lasă privirea în jos şi îi cere 
lui Reynie să continue: 

— ... mareşalul de Luxemburg ar fi chiar şi el implicat, 
asemeni acestor doamne, într-o poveste cu otrăvuri. 

Să fie oare cu putinţă? 

La Reynie precizează că printre oamenii sus puşi, obişnuiţi ai 
Curţii şi apropiaţi ai regelui, se face negoţ cu licori magice de 
iubire, cu substanțe miraculoase care redau vigoarea 
moşnegilor, care leagă pe bărbat de amanta sa, ori pe un tânăr 
iubit de femeia pe care ar fi vrut s-o părăsească. 

— Viaţa bărbatului este practic un negoţ, spune La Reynie. 
Se foloseşte otrava când sunt încurcături de familie, pentru a 
nu împărţi averea ori a nu se lăsa spoliaţi. 

A cerut să fie arestată celebra Voisin, precum şi complicii săi, 
un oarecare Le Sage, preoţi, abaţi, Guibourg, Cotton şi 
Marielle, adepţi ai slujbelor satanice, ce se ţin pe trupuri goale 
de femei care acceptă acest lucru, pentru a li se împlini 
dorinţele. 

Celebra Voisin a menţionat şi alte nume, cel al văduvei 
preşedintelui Parlamentului, al cărui deces, din acel moment a 
devenit suspect. 

Ludovic tace, nu mai ascultă. Are impresia că acest cerc 
malefic îl sugrumă. 

Mulţi regi din acest regat au fost ucişi cu pumnalul şi, dacă 
acum e vremea otrăvii? 

Se ridică. 

— Să se facă lumină, spune el, şi justiţia să-i pedepsească pe 
toţi vinovatii, indiferent cine ar fi ei. 

Vrea, adaugă el, să fie judecaţi aceşti criminali, de un 
tribunal extraordinar. Acesta îşi va avea sediul la Arsenal. Un 
magistrat, Louis Boucherat, îl va prezida, La Reynie se va 
ocupa şi el, precum şi un consilier de Stat, pentru a 
instrumenta cazurile. 

— Nimic nu trebuie să vă stea în cale, spune el. 


Curând după aceea, îl primeşte pe mareşalul de Luxemburg, 
care îşi susţine cu ardoare nevinovăția, însă suveranul îl 
întrerupe şi i se adresează cu o voce tăioasă: 

— Dacă eşti nevinovat n-ai decât să te bagi singur în 
puşcărie. Am numit cei mai buni judecători care să cerceteze 
asemenea cazuri şi le dau mână liberă. 

Curând după aceea, îl primeşte pe Louvois, care îl umileşte 
pe mareşal, acuzându-l că a cerut maeştrilor întru ale 
otrăvurilor moartea soţiei sale, apoi pe cea a mareşalului de 
Crequi, şi a comandat vrăji, s-ar putea chiar şi slujbe sataniste, 
pentru ca fiica sa să se mărite cu fiul lui Louvois! Mareşalul se 
pare că a semnat un pact cu Satana. 

La Reynie mai adaugă faptul că şi Racine e bănuit că ar fi 
otrăvit-o pe Domnişoara Du Parc, pe care i-a luat-o lui Moliere, 
făcându-şi-o amantă. 

Ludovic se lasă pe mâna justiţiei, a acestui tribunal 
extraordinar, care în doar câteva săptămâni a arestat peste 
două sute de persoane şi care a fost supranumit „Tribunalul 
Inchiziției”. 

— Nimeni nu trebuie cruțat, spune Ludovic. 

Dar cum s-o aresteze, s-o condamne pe Olympe Mancini, 
contesa de Soissons, care i-a fost atât de apropiată. 

Mai ales că-l bănuieşte pe Louvois că profită de aceste 
acuzaţii ca să scape de duşmanii sau de rivalii săi. 

Este şi cazul mareşalului de Luxemburg, soldat victorios, a 
cărui glorie o umbreşte pe a lui Louvois. La fel şi cu Olympe, 
contesă de Soissons, care a refuzat să-şi mărite fata cu fiul lui 
Louvois. 


E sătul. Aerul îi pare otrăvit. Respiră cu greu. Trebuie să 
decidă. 

Trebuie să-i spună lui Olympe să părăsească regatul pentru 
că, în caz contrar, va fi arestată. li cumpără chiar şi poziția de 
administrator a reginei. I-o va da lui Athenais de Montespan, 
care poate că astfel se va mai domoli. 

La urma urmelor, celebra Voisin şi complicii ei, chiar şi cu 
picioarele zdrobite în instrumentele de tortură, nu i-au pomenit 


numele. 

Află că vinovăția mareşalului de Luxemburg n-a fost 
dovedită. Oare nu cumva povestea a fost exagerată din ambiția 
de răzbunare şi ranchiuna lui Louvois? 

Şi totuşi există vinovaţi, femeia asta, celebra Voisin, complicii 
ei, preoţii rătăciţi, expertele în avorturi, cei care dau în cărţi, 
cei care pregătesc otrăvurile, cele o sută de persoane pe care 
Tribunalul Inchiziției le găseşte vinovate, dintre care treizeci şi 
şase sunt condamnate la moarte. 

Printre acestea se numără celebra Voisin, care este dusă pe 
22 februarie 1680 în piaţa Greve, unde va fi arsă de vie, 
asemeni unei vrăjitoare şi care refuză duhovnicul şi crucifixul. 

Ludovic se cutremură. 

Oare ce ascund perucile astea creţe ale curtenilor, care se 
pleacă în faţa lui? 

Ce pasiuni clocotesc în inimile femeilor care i se dăruiesc? 

Când Racine însuşi, maestru al tragediei, istoriograf al 
regelui, e bănuit c-ar putea fi şi el printre cei ce otrăvesc, ce să 
mai crezi despre ceilalţi? 

Oare ce regat se ascunde în spatele fațadelor de la 
Versailles? 

Ce păduri dese, întunecoase şi crude se află dincolo de 
grădinile impecabile ale lui Le Notre? 


Capitolul 58 


Îl vede apropiindu-se pe Gabriel Nicolas de La Reynie şi 
brusc i se usucă gâtul, simte că o povară îi zdrobeşte umerii şi 
îi cuprinde pieptul. 

Deci nu s-a terminat. 

Cenuşa împrăştiată a celebrei Voisin, ca şi cea de acum patru 
ani, din 1676, a marchizei de Brinvilliers, continuă să 
otrăvească aerul castelului Saint-Germain, unde îl primeşte pe 
locotenentul general al poliţiei. 

Cel care, la început, pare că ar ezita, se hotărăşte mai apoi 
să vorbească, ţinând privirea în pământ, ca un animal hăituit 
care nu vede altă ieşire decât să meargă mai departe, chiar 
dacă ştie că va cădea într-o capcană. 

La Reynie spune că celebra Voisin are o fiică, Marie- 
Marguerite, încarcerată, care, aflând de execuţia mamei sale, a 
început să vorbească. Complicii celebrei Voisin, abatele 
Guibourg, abatele Marielle şi o altă expertă în otrăviri, 
vrăjitoarea Francoise Filastre, i-au confirmat spusele. 

La Reynie face o pauză şi ridică puţin capul. 

— Vreau să ştiu tot, spune Ludovic. 

La Reynie continuă, cu o voce neutră, uneori cu respiraţia 
întretăiată. 

Vorbeşte mai întâi de Domnişoara des Eillets. 

— Toţi au pomenit-o, spune el. Era în slujba Doamnei de 
Montespan. 

Ezită. 

— Toţi au recunoscut-o atunci când ministrul Louvois şi cu 
mine i-am confruntat între ei. 

Face o pauză şi apoi continuă: 

— Spun că au văzut-o adesea pe Domnişoara des Eillets la 
celebra Voisin. Venea să ia prafuri albe şi negre pentru stăpâna 
sa. Dar Domnişoara des Eillets s-a jurat că toţi minţeau şi că n- 
au văzut-o de fapt niciodată. 

Pe cine să creadă? 

Poate că vor, pomenindu-le pe aceste doamne din anturajul 


regelui, să-şi prelungească viaţa. 

Ludovic e tentat să nu-l mai asculte pe La Reynie, dar pe de 
altă parte vrea să afle totul. 

— Şi ei ce-au zis? 

— Doamna de Montespan voia prafuri de iubire, şopteşte La 
Reynie. Apoi s-a gândit să-i dea Maiestăţii Sale, prin 
intermediul celebrei Voisin, o petiție îmbibată în otravă. Dar 
experta în otrăvuri, care a venit pe coridorul castelului Saint- 
Germain, nu a reuşit. Gărzile au îndepărtat-o. Atunci Doamna 
de Montespan a vrut să o otrăvească pe Domnişoara de 
Fontanges cu mănuşi şi stofe înmuiate în otravă. 

La Reynie tace. 

Ludovic încetează să-l mai întrebe. 

Oare Athenais să fi vrut să-l ucidă în acest mod atât de 
riscant după ce a petrecut nopţi întregi alături de ea şi ar fi fost 
de ajuns să toarne otrava într-una dintre băuturile pe care i le 
oferea? 

De ce toată această maşinaţie nesigură, cu petiția adusă 
regelui de o necunoscută, celebra Voisin, care avea puţine 
şanse să treacă dincolo de mulţimea de pe coridoarele 
castelului, pentru a-şi atinge scopul? 

Se îndoieşte. Ar putea fi o manevră a lui Louvois ca s-o 
îndepărteze pe Athenais. 

— Şi mai ce?... spune Ludovic cu o voce aproape 
imperceptibilă. 

— Abatele Guibourg pretinde că... 

Trebuie să asculte. Să şi-o imagineze pe Athenais de 
Montespan în voaluri, dar cu trupul dezgolit, servind de altar 
unui preot satanic. Trebuie să ştie că vrăjitoarea Francoise 
Filastre, ucigaşă de copii, a asistat la aceste ceremonii, fiind în 
slujba Doamnei de Montespan. 

— Totul este mărturisit în scris, şopteşte La Reynie. 

Ludovic îşi aminteşte de momentele de oboseală profundă, 
de lingori, de tulburările de vedere pe care le avea uneori, după 
ce se iubea cu Athenais de Montespan. 

Să fi fost oare acesta efectul „prafurilor de iubire” pe care le 
folosea ca să-şi atingă dorinţele? 


Ce era de făcut? 

Va fi înştiinţat Tribunalul Inchiziției. 

El va lua cunoştinţă şi va dezbate aceste mărturii, care s-ar 
putea să nu fie decât nişte minciuni. Oare adevărul va ieşi la 
iveală din scandalul acestor deliberări? 

Trebuie să tranşeze problema rapid. 

Vrea să cunoască părerea lui Colbert, a lui Louvois, a lui La 
Reynie şi a lui Louis Boucherat. A 

În prima zi îl ascultă pe Louvois. În următoarele trei zile, pe 
ceilalţi participanţi la acest comitet, cu care discută câte patru 
ore, de fiecare dată. 

Louvois doreşte să continue ancheta. La Reynie şi Boucherat 
vorbesc puţin. Colbert e sceptic. Acuzaţiile împotriva Doamnei 
de Montespan, spune el, nu stau în picioare la o examinare 
atentă. Marchiza ar fi avut atâtea ocazii să-l otrăvească pe 
rege! Şi cum să-ţi imaginezi o femeie atât de pioasă oferindu-şi 
trupul pentru o slujbă satanică? 

La Reynie propune să se scoată din dosar tot ceea ce este 
referitor la Doamna de Montespan, iar Tribunalul Inchiziției să 
îi judece doar pe acuzaţii vinovaţi de crime dovedite. 

In privinţa acuzatorilor marchizei de Montespan, s-au emis 
ordine scrise sigilate, din partea regelui Franţei, prin care 
deveneau deţinuţi uitaţi în carcerele cele mai sumbre, din 
fortărețele îndepărtate. 

Ludovic încuviinţează. 

Cere să se păstreze secretul absolut. 

El însuşi decide să se supună acestei dorinţe. 

Dar nu vrea să-i întâlnească privirea lui Athenais de 
Montespan atunci când îi iese în cale. 


Capitolul 59 


O priveşte pe Doamna de Montespan cum se îndepărtează. 

Vine, cu o voce furioasă şi indignată, să-i reproşeze că a 
putut crede toate calomniile răspândite împotriva ei, de către 
cei care o invidiază şi visează s-o îndepărteze de rege. 

A ascultat-o, în picioare, uitându-se în ochii ei în acel 
apartament în care s-au iubit de atâtea ori. 

Ea a început să ţipe. 

Cum a putut, a repetat ea, în loc să îndepărteze aceste 
bănuieli, aceste mărturisiri inventate, să le citească, să le 
asculte. De ce n-a dat în vileag manevrele lui Louvois, marele ei 
duşman? 

Nu i-a răspuns lui Athenais de Montespan. N-a făcut gestul 
pe care îl aştepta ea atât, apropiindu-se de Ludovic. 

El s-a îndepărtat de ea, ca şi cum s-ar fi temut să nu se 
arunce asupra lui şi să nu-l înjunghie. 

Ea a ghicit motivele pentru care a făcut un pas înapoi. 

A avut un zâmbet dispreţuitor. Apoi i-a întors spatele şi a 
ieşit din încăpere. 

A urmărit-o din priviri. 

În ciuda rochiei foarte ample, nu mai putea ascunde faptul 
că, aşa cum îi şoptise Doamna de Maintenon, „se îngrăşase cu 
vreo treizeci de centimetri în talie”. Nu mai era decât o siluetă 
greoaie, capabilă încă să dea iluzii, să danseze cu graţie, aşa 
cum o făcuse la venirea lui Marie Anne Charlotte de Bavaria, 
care avea să devină soţia prinţului moştenitor. Dar nu fusese 
decât un moment trecător, ca şi amintirea a ceea ce era ea 
cândva. 

O vedea ca pe o femeie urâţică, pe care cele nouă sarcini au 
schimonosit-o şi despre care Primi Visconti scrisese - şi ce 
umilinţă să citească aceste rânduri - că-i văzuse piciorul 
Doamnei de Montespan, care era mai gros decât torsul său. 

„Trebuie să mărturisesc că am slăbit foarte tare” adăugase 
Primi Visconti, ca să sublinieze cu umor enormitatea a ceea ce 
ar fi văzut şi descris. 


Ludovic nu vrea s-o mai privească. : 

Nu poate uita acuzaţiile cu care a fost copleşită Athenais. În 
plus, să descopere în fiecare zi, sub farduri, volane, mătăsuri şi 
brocarturi ţesute cu fir de aur, un trup care se lasă şi o piele 
care se zbârceşte îl face să sufere teribil. 

Ca şi cum Athenais de Montespan i-ar fi adus în faţa ochilor 
lucrurile de care se temea cel mai tare pentru el însuşi. 

Pentru că simte că muşchii i se lasă. Burta i s-a umflat şi mai 
tare. Şi când o vede, la supeu, pe Athenais de Montespan 
înfulecând cărnuri şi fructe zaharisite, bând şi cerând ca 
paharul ei să fie mereu plin cu vin, încearcă să reziste foamei şi 
setei ce-l cuprind. 

Reuşeşte să evite această beţie. Dar foamea îl chinuieşte. 
Mănâncă întruna. În scaunul său, s-a găsit un vierme enorm, 
viu, ale cărui resturi cu siguranţă se încolăcesc încă în viscerele 
regelui şi, aşa cum spun medicii, acest vierme este cauza unei 
pofte de mâncare nepotolite. 

Când este ascultat, când este cercetat atent, încearcă să uite 
de trupul său, să devină doar o masă de carne insensibilă, 
pentru că un rege nu trebuie să-şi manifeste durerea. 

Totuşi ea există, îi roade pântecul, anusul, când adesea se 
aşază, şi de zece ori pe zi, pe scaunul găurit. 

Durerea nu-l mai lasă, este ascuţită şi urcă până în fălci. 

Dinţii i se rup. Chirurgii îşi strecoară instrumentele de fier în 
gura lui, smulg rădăcinile, colții de măsele stricate, îi crestează 
gingiile. 

Nu ţipă de durere. 

Aşa se cuvine pentru un rege. 

Dar are pentru prima dată în viaţă impresia că energia sa şi 
puterile îl lasă şi că trecerea timpului a început să-l roadă. 

Fără îndoială că asta înseamnă să ai peste patruzeci de ani, 
moment în care îşi căsătoreşte fiul, pe Monseniorul, Delfinul, 
prinţul moştenitor, cu această tânără Marie Anne Charlotte de 
Bavaria, dizgraţioasă, dar care trebuie slăvită ca viitoare regină 
a Franţei. 

Banchetele se succed, la Villers-Cotterets, unde Curtea o 
întâmpină pe Marie Anne; la Chalons, unde Monseniorul o ia de 


nevastă; la castelul Saint-Germain, la cel de la Saint-Cloud, 
unde regele, apoi Monsieur şi Mademoiselle - Filip d'Orleans şi 
Palatina - o primesc ca gazde. 

Ludovic, cu ochii întredeschişi, nemişcat, urmăreşte atent 
baletul Curţii, în jurul soţiei prinţului moştenitor. 

O priveşte, în trecere, pe Athenais de Montespan, care se 
străduieşte să pară uşurică, dezinvoltă şi veselă. 

Dar nu mai este decât o umbră a trecutului care dispare în 
negura timpului. 

O vede pe Marie-Angelique de Fontanges, care păşeşte 
ezitând, cu chipul plin de pete roşii şi trăsăturile lăsate. 

Oare ce se întâmplase cu tânăra care în urmă cu câteva luni 
îl făcea să exclame: „Slăvit fie Dumnezeu, frumoasă creatură!” 
Ea purta părul despletit, buclele curgându-i pe umeri, şi toată 
Curtea voise să se pieptene „precum Fontanges”! 

Alături de ea simţise că îi renaşte dorinţa şi nu ezitase chiar 
să înghită prafurile acelea albe, pe care i le procurase valetul 
său şi care îi readuseseră vigoarea din tinereţe. 

A fost fericit când La Fontaine, acest poet care refuzase să 
devină curtean şi îi fusese fidel lui Fouquet, a scris aceste 
rânduri, sedus de Marie-Angelique: 


Fermecător obiect, demn dar al Cerului şi nu numai 
al lui, frumuseţea voastră vine direct din mâna 
Domnului. 


Oare ce-a mai rămas din acest farmec divin? 

Marie-Angeliqgue de Fontanges are faţa umflată, diformă, 
pătată. 

Este victima unor hemoragii ca urmare a unei sarcini, copilul 
însă născându-se mort. Nu-şi mai revine, are mereu febră, este 
buimacă, încercând să-şi apere poziţia. 

Nu mai poate, nu mai vrea s-o vadă. 

Acest chip, acest trup, pe care le-a ştiut atât de frumoase, 
acum îl sperie. A făcut ceea ce a spus: Marie-Angelique este 
ducesă, cu o pensie de optzeci de mii de livre. Sora ei a obţinut 
să ajungă stareță de Chelles. 


Nu poate da mai mult. 

Şi este fericit să afle că Marie-Angelique de Fontanges se va 
retrage la abația Chelles, alături de sora ei. Aceasta nu va mai 
urma Curtea, care urma să fie condusă în Flandra, pentru a 
vizita în zilele de vară, între 13 iulie şi 31 august 1680, 
fortărețele devenite franceze în urma tratatului de la 
Nimwegen. 

Se călătoreşte pe perioade scurte de la Calais la Dunkerque, 
de la Lille la Valenciennes, de la Cambrai la Maubeuge. 

Seara, supeul, în reşedinţa cea mai mare din oraşul vizitat. 
Se aşază cel mai adesea lângă Doamna de Maintenon. 

Îşi găseşte liniştea datorită comportamentului rezervat al 
acestei doamne, cu trupul rotunjor. Are pielea roz a unei femei 
coapte, sănătoase, şi asta îl calmează, în vreme ce trupurile 
Doamnei de Montespan şi al lui Marie-Angelique de Fontanges 
îl neliniştesc. 

A numit-o - şi a remarcat surprinderea Curţii - pe Doamna de 
Maintenon a doua doamnă de onoare a soţiei prinţului 
moştenitor. 

A vrut să sublinieze astfel că nu mai este o doamnă ca 
oricare alta, ci aşa cum imediat au poreclit-o curtenii „Doamna 
de Maintenant (Acum)”. 

La Saint-Germain a profitat de o vizită zilnică pe care a decis 
să o facă soţiei prinţului moştenitor, ca să petreacă mai multe 
ore cu cea de-a doua doamnă de companie, care locuia pe lângă 
soţia Monseniorului. 

Doamna de Maintenon vorbeşte calm şi blând. Nu are 
izbucnirile, obiceiurile şi ieşirile provocatoare ale lui Athenais 
de Montespan şi nici remarcile prosteşti ale lui Marie- 
Angelique de Fontanges. 

Are impresia că alături de ea descoperă ce înseamnă 
prietenia şi conversaţia lipsită de constrângeri şi şicane. 

I se pare că această relaţie corespunde perioadei de viaţă în 
care se află. Ştie că la Curte Doamna de Maintenon este deja 
înconjurată de multă amabilitate. 

Se fac plecăciuni în faţa ei, este solicitată. 

Ludovic o priveşte atent. Ea continuă să se poarte cu 


modestie. Nu încearcă nici să uimească, nici să strălucească, 
nici să seducă. Nu se aşază seara la mesele de joc. Nu bea ca 
Athenais de Montespan. 

Inspiră respect. Nu va fi niciodată tratată cu aceeaşi cruzime 
ca Marie-Angeliqgue de Fontanges, despre care se spune că „a 
fost rănită în timpul îndatoririlor şi acum a rămas 
neputincioasă” şi de aceea a fost alungată ca o slujnică. 

Ludovic nu tolerează ca Doamna de Maintenon să fie atacată 
sau luată peste picior. Este o femeie demnă şi trebuie tratată ca 
atare. De altfel, nu are din impertinenţa şi uneori chiar din 
impietăţile lui Athenais de Montespan, care a îndrăznit să 
spună despre duhovnicul regelui: „Acest părinte La Chaise 
(scaun) nu-i decât un scaun fără gaură”. 

Cum de nu înţelege Athenais că, atunci când suferinţa începe 
să muşte din trup şi adesea îl sfârtecă, îţi doreşti să te apropii 
de religie? Doamna de Maintenon vorbeşte despre îndatoririle 
către Dumnezeu, despre respectul faţă de preoţi. 

Ea cheamă la rugăciune şi la mărturisirea păcatelor. 

Chiar şi regele, după ce a trecut de jumătatea vieţii sale, are 
nevoie să audă asta. 


Capitolul 60 


Socoteşte că a venit vremea să se spovedească, să se 
împărtăşească. 

Nu vrea să se mai mulţumească doar de Paşte, neglijând tot 
restul anului respectarea regulilor Bisericii Domnului. 

Admiră pietatea, supunerea faţă de Dumnezeu a Doamnei de 
Maintenon. Deseori, i se întâmplă să spună rugăciuni cu 
mătănii, când se află împreună cu ea, sau chiar să se amestece 
printre credincioşii veniţi să venereze euharistia. 

Observă mirarea celor din jur, când le spune că vrea să Îi 
arate papei Inocenţiu al XI-lea că este Regele Foarte Creştin, 
suveranul celei mai mari Bisericii, al regatului Sfântului Martin, 
al lui Clovis şi al lui Ludovic cel Sfânt. 

Suferă că n-a reuşit să alunge din regat ereticii unei religii 
pretins reformate. Protestanţii continuă să se adune în jurul 
acelor pastori! Îi ascultă pe Le Tellier şi pe Louvois, care susţin 
că sunt multe convertiri şi că hughenoţii, atunci când sunt 
obligaţi să găzduiască soldaţii din cavalerie, preferă să-şi 
abandoneze falsa religie, atraşi de scutirea de impozite 
acordată convertiţilor. 

Ludovic vrea să meargă şi mai departe. 

Trebuie, spune el, interzise căsătoriile între catolici şi 
protestanți. Il miră tăcerea papei. Ca şi cum Inocenţiu al XI-lea 
n-ar înţelege spiritul de cruciat al regelui Franţei, continuând 
să-i reproşeze faptul că aplică „regala” care-i permite 
suveranului să încaseze profiturile episcopiilor vacante, să 
desemneze episcopi sau stareţe, să apere puterile pământeşti 
ale regelui. 

Asupra acestui punct nu cedează. 

A pus pe masa de marmură o nouă scrisoare a lui Colbert, 
respectuoasă, dar enervantă, care revine asupra cheltuielilor şi 
a dificultății de a obţine fonduri din „afaceri extraordinare”. La 
urma urmelor regala este una şi Inocenţiu al XI-lea ar trebui să 
înţeleagă că un Rege Foarte Creştin, dacă vrea să-şi conducă 
regatul pe drumul cel drept, are nevoie de bani şi că are voie 


să-i ia de acolo de unde îi găseşte, inclusiv din episcopatele 
vacante! 

Continuă să citească scrisoarea inspectorului general al 
Finanţelor. 

„În privinţa finanţelor, deşi nu este treaba mea, scrie 
Colbert, îl implor doar pe Maiestatea Voastră să-mi îngăduie să- 
i spun că în vreme de război ori de pace nu a consultat 
niciodată starea finanţelor pentru rezolvarea cheltuielilor, ceea 
ce este extraordinar ca abordare.” Ludovic lasă jos scrisoarea. 

Cum poate Colbert să-l compare cu alţi suverani? 

El este Ludovic cel Mare, extraordinarul, şi felul său de a 
domni este deci tot unul extraordinar! 

„Cheltuielile au depăşit cu mult încasările, continuă Colbert, 
şi poate că asta Îl va determina pe Maiestatea Voastră să 
modereze şi să reducă mare parte din cheltuielile excesive, 
pentru a exista un oarecare echilibru între încasări şi 
cheltuieli.” 

Oare Colbert îşi imaginează măcar care sunt nevoile, 
obligaţiile şi îndatoririle unui rege al Franţei, Regelui Soare? 

„Ştiu prea bine, Sire, că nu sunt personajul cel mai agreabil 
în acest moment, încheie Colbert, dar în serviciul Maiestăţii 
Voastre funcţiile sunt diferite; unele nu presupun decât 
cheltuieli; cea cu care mă onorează Maiestatea Voastră, din 
nefericire nu aduce nimic plăcut...” 

Fără îndoială că la Louvois face aluzie Colbert. 

Trebuie să-i răspundă. 

„Bine faci că încerci să stabileşti cum stau lucrurile şi sper ca 
în curând să le vii de hac...” 

Doar ăsta este rolul inspectorului de la Finanţe! Colbert ar fi 
bine să nu uite care a fost soarta lui Fouquet, care de curând a 
murit în fortăreaţa Pignerol. Colbert ar trebui să stabilească o 
regulă generală în privinţa impozitelor pe grâne, dar să nu se 
amestece în ceea ce nu-l priveşte. 

După părerea lui Ludovic, Colbert are mereu rezerve, nu 
numai asupra amplorii cheltuielilor, dar şi asupra măsurilor 
luate împotriva protestanților. El pretinde că hughenoţii sunt 
meşteşugari pricepuţi în ale postavurilor, tapiţeri neîntrecuţi, 


bancheri pricepuţi, manufacturieri, negustori şi că, deci, este în 
interesul regatului să nu fie prigoniţi, ci toleraţi. 

Cum de nu înţelege că este intolerabil ca nişte supuşi, 
indiferent de funcţiile pe care le ocupă şi bogăţia ce o aduc, să 
se lepede de religia suveranului, a Regelui Foarte Creştin? 

De ce se opune el astfel regelui, lui Louvois, lui Le Tellier? Şi 
de ce, conform rapoartelor lui Louvois, este dintre cei tot mai 
puţin numeroşi care o susţin pe Doamna de Montespan, o 
ocrotesc şi pledează în favoarea ei? 

Ar fi bine să-şi amintească de soarta lui Nicolas Fouquet! 

Un ministru, inspector general al Finanţelor, trebuie să 
găsească bani doar pentru regele lui, pentru că nu este decât 
un umil servitor. 

Se porneşte şi mai tare împotriva lui Colbert, atunci când află 
că fiul inspectorului general al Finanţelor, cavalerul Colbert, 
aflat în compania altor tineri, ducele de La Ferte şi marchizul 
de Biran, au încercat să sodomizeze, într-un bordel din strada 
Ours, un adolescent amărât, un negustor de napolitane şi, cum 
acesta a refuzat să se supună, i-au tăiat testiculele cu o lovitură 
de spadă, lăsându-l acolo sângerând! 

Il convoacă pe Louvois, pentru a-l însărcina să transmită, din 
partea sa, toate mustrările cuvenite unei asemenea fapte. Ca 
nişte tineri din familii nobile, destrăbălaţi şi beţi să abandoneze 
astfel un om pe care l-au rănit, după ce au vrut să-l posede ca 
pe o fată, este inacceptabil. 

Ludovic ezită. 

Aceşti tineri merită condamnarea la moarte. Apoi ascultă 
implorările taţilor. 

Decide: să fie alungaţi de la Curte cavalerul Colbert, 
marchizul de Biran şi ducele de La Ferte. 

Câteva zile mai târziu află cum Colbert şi-a bătut fiul cu 
lopata! 

Foarte bine! 

Dar răul era mult mai profund decât îşi putea el imagina. 

Citeşte cu dezgust rapoartele lui Louvois. 

„Tinerii au împins dezmăţul până la oribile excese şi Curtea a 
devenit o mică Sodomă!” 


Au organizat o confrerie a adepților viciului italian. 

Între cămaşă şi maiou poartă o cruce pe care se află gravat 
un bărbat care calcă în picioare o femeie, aşa cum călca Sfântul 
Mihail diavolul. 

În bordelurile pariziene organizează orgii în care se 
sodomizează, iar fetele sunt supuse la tot felul de acte de 
violenţă şi perversiuni! 

Ludovic este îngrozit când află că ducele de Vermandois, fiul 
de paisprezece ani, născut din iubirile sale cu Domnişoara de 
La Valliere, a intrat într-o confrerie şi a fost supus iniţierii şi 
sodomizării de către marii maeştri ai confreriei. 

Fiul lui! 

Simte un mare dezgust, ca şi cum în el s-ar stârni amintiri 
cumplite şi neclare din copilăria sa. Nu era oare el singur o 
victimă fără apărare, în încăperea cardinalului Mazarin, naşul 
său, când a simţit lipindu-se de trupul lui cel al bărbatului pe 
care-l admira şi îl iubea? A fost oare pângărit şi de aceea toată 
viaţa i-a disprețuit pe cei care asemeni propriului său frate, 
Filip, s-au dedat viciului italian? 

Şi acum este rândul fiului său să aleagă dezmăţul sau poate 
că a fost pervertit de ibovnicii lui Filip d'Orleans. 

Nu vrea să mai ştie de acest fiu, de acest bastard. Dar mai 
întâi vrea ca acesta să afle disprețul ce i-l poartă, să-i cunoască 
mânia şi furia fără margini. 

Contele de Vermandois se află în faţa lui. Mărturiseşte tot. 
Cere iertare. Să fie bătut fără milă! Să fie prigonit! Să nu se 
mai arate niciodată la Curte. 

Mai târziu, când va afla că, la şaisprezece ani, contele de 
Vermandois a murit sărac şi alcoolic, nici măcar nu va tresări. 

I se spune că în mănăstirea sa de carmelite, Louise de La 
Valliere, devenită maica Louise de la Misericorde, a plâns puţin 
şi apoi a şoptit: „Am plâns deja prea mult moartea unui fiu 
căruia încă n-am apucat să-i plâng destul naşterea!” 

Ludovic se roagă. Numără mătăniile. 

Poate că au dreptate cei care spun că pe cer a apărut o 
cometă care anunţă sfârşitul lumii, vremea judecății de apoi. 


Capitolul 61 


Să fie oare teama de a-i displăcea lui Dumnezeu? 

La începutul anului 1681, nu mai are chef să danseze. 

A fost chiar tentat să rămână cu Doamna de Maintenon, când 
aceasta a refuzat să asiste la baletul Triumful dragostei, care a 
fost jucat în timpul carnavalului, în cea mai mare dintre sălile 
castelului Saint-Germain. 

A lăsat capul în jos ca să se facă iertată pentru acest refuz şi 
apoi, în şoaptă, a spus că ar rămâne în camera ei singură, 
pentru că toată lumea va fi la balet, dar că ea preferă să se 
odihnească şi să aibă vreme să se roage lui Dumnezeu. 

Ludovic trebuie să fie prezent. Şi totuşi se simte plictisit. 

Fără chef, vede cum urcă pe scenă fiul său, Monseniorul 
Delfin, şi tânăra sa soţie Marie Anne Charlotte de Bavaria. 

Îşi aminteşte de bucuria pe care o resimțea cândva să facă 
piruete printre balerini şi să fie în acelaşi timp Apollo şi Jupiter. 
A trăit asta. Dar fiul lui este mult prea neîndemânatic ca să fie 
Bachus. Nu este decât un curtean al zeului! 

Ludovic nu se emoţionează decât în momentul în care intră 
în scenă, înconjurată de balerine şi balerini, fiica sa, 
Domnişoara de Nantes, care este întruchiparea tinereţii, cu 
spontaneitatea celor şapte ani ai săi. 

Se întoarce şi întâlneşte privirea lui Athenais de Montespan. 
Ea îi zâmbeşte, mândră că este mama acestei copile care 
dansează cu graţie, face o reverență şi întreaga Curte o 
aplaudă. 

Îi evită privirea. Nu vrea ca Athenais să-şi imagineze că ar 
putea renaşte între ei acea legătură care fusese cândva atât de 
fericită. 

Nu o mai iubeşte. Nu vrea să danseze cu ea, seara, la balul 
mascat care încheie carnavalul. 

E neliniştit, ca şi cum aceste banchete somptuoase nu s-ar 
mai potrivi cu vremurile care vin şi cu dispoziţia lui. 


Şi totuşi, pe bună dreptate, ştie că nicicând gloria sa n-a fost 


mai strălucitoare. 

Regatul se extinde, prin toate aceste „unificări” care 
anexează oraşe şi teritorii. 

Tocmai i-a poruncit lui Louvois să pornească cei treizeci de 
mii de soldaţi care vor încercui Strasbourg-ul, oraş liber, pe 
care vrea să-l „alipească” Lorenei şi Alsaciei. Va fi cumpărat 
consimţământul edililor, vor fi ameninţaţi să predea oraşul 
soldaţilor, în caz că nu-şi va deschide porţile şi nu-l va 
întâmpina pe rege printr-un Te Deum, care va readuce 
Strasbourg-ul la adevărata sa religie, pentru că între timp a 
căzut pradă hughenoţilor, lui Luther, care nu e cu nimic mai 
bun decât Calvin. 

Asta în privinţa Rinului. 

Dă de asemenea poruncă să fie „alipită” regatului cetatea 
Casai, care comandă valea Po. I se va plăti ducelui de Mantua, 
căruia îi aparţine. Louvois trebuie să negocieze, iar contele 
Mattioli, care-l reprezintă pe ducele de Mantua şi care încearcă 
să-l tragă pe sfoară pe regele Franţei, stabilind noi legături cu 
Spania, să fie ridicat, chiar la Mantua, şi întemnițat, condamnat 
la închisoare pe viaţă, pentru că a îndrăznit să joace dublu 
împotriva lui Ludovic cel Mare. Să nu cunoască nimeni 
identitatea acestui deţinut cu mască de catifea şi să zacă în 
fortăreaţa din insulele Lerins şi mai apoi la Bastilia. 

lată ce te poate costa dacă te pui cu regele Franţei care face 
legea în întreaga Europă, de la Rin la Po. 

„Aceste întâmplări să fie un exemplu şi să dea de gândit 
întregii Europe, care va şti că trebuie să se supună, de la 
primele somaţii, dorințelor Maiestăţii Sale, Regele Soare!” 

Ludovic ascultă aceste proslăviri. 

Vrea gloria şi puterea, dar e ca şi cum trupul său, adesea plin 
de durere şi din care pare că s-ar fi topit bucuria de a exista, 
care pentru atâta vreme l-a stăpânit şi l-a făcut să dorească 
toate femeile şi să le aibă aproape pe toate, se împuţinase 
nelăsând în urmă decât încăpăţânarea de a persevera şi nevoia 
de a trăi. 

Are impresia chiar că moartea, asemeni unei ape negre şi 
amenințătoare, se îndreaptă spre el. 


A fost emoţionat de graţia Domnişoarei de Nantes. A fost 
impresionat până la suferinţă profundă, de moartea 
Domnişoarei de Tours, care nu era decât cu câteva luni mai 
mare decât sora ei. 

Athenais de Montespan, pe care a văzut-o atât de radioasă 
când asista la figurile de balet ale Domnişoarei de Nantes, este 
copleşită, împovărată şi îmbătrânită, o mamă lovită, după 
moartea fiicei sale. 

O aude cum spune cu o voce sfârşită pe care n-a mai întâlnit- 
o, că va face o lungă călătorie, că va pleca de la Curte câteva 
săptămâni, „în speranţa că se va mai linişti tristeţea şi 
tulburarea profundă, care nu-mi mai dau pace după pierderea 
pe care tocmai am suferit-o”. 

Ludovic o ascultă. O priveşte intens şi încearcă să pară 
indiferent. 

Nu reuşeşte să scape de bănuielile care plutesc asupra ei. E 
convins că i-a administrat prafuri de iubire ca să-i stârnească 
dorinţa şi să-i aţâţe patima. Dar n-a vrut să-l omoare, nu poate 
nici măcar să conceapă aşa ceva. Ea i-a purtat în pântece nouă 
dintre copiii lui şi el i-a recunoscut pe toţi cei care au 
supravieţuit. 

Ludovic lasă privirea în jos. 

Ce poate gândi oare Dumnezeu despre aceste roade ale unui 
dublu adulter? 

Şi sunt şi cei patru bastarzi născuţi de Louise de La Valliere. 
Şi un altul al Domnişoarei des Oullets, din alaiul lui Athenais de 
Montespan, atât de compromisă de celebra Voisin. 

Marie-Angelique de Fontanges a fost şi ea grea cu un copil 
de-al lui. 

Şi acum se chinuieşte în pragul morţii. Nu vrea s-o vadă la 
abația Port-Royal, unde din trupul ei frumos, cel puţin aşa i se 
spune, n-a mai rămas decât o carne învineţită şi purulentă. 

Vrea ca de trei ori pe săptămână ducii de Noailles şi de La 
Feuillade să-i aducă veşti. 

Când îl anunţă că nu mai are decât câteva ore de trăit, se 
duce s-o vadă. Nu se poate împiedica să nu plângă în faţa 
acestei tinere, care nu mai este decât o suferinţă cumplită şi a 


cărei gură s-a umplut de puroi. Pleacă foarte tulburat. 

Este uluit când află că se şuşoteşte pe la Curte şi la Paris că 
Marie-Angelique de Fontanges a fost otrăvită de Athenais de 
Montespan care, din gelozie, ar fi tocmit un lacheu să-i toarne o 
licoare ucigaşă în lapte. 


Ludovic nu poate să creadă şi, totuşi, aceste calomnii se 
răspândesc şi îl tulbură. 

Citeşte ceea ce se scrie despre asta: „Tainele iubirilor 
ducesei de Fontanges şi amănunte despre otrăvirea şi moartea 
sa”. 

Cere ca trupul neînsufleţit al lui Marie-Angelique să fie supus 
autopsiei. 

Vrea să fie primul care citeşte rapoartele medicilor. 
Descoperă că de fapt „cauza morţii doamnei este exclusiv 
datorată putrezirii totale a lobilor drepţi din plămâni, care s-a 
produs din pricina alterării prin uscare a ficatului său, care a 
produs o mare cantitate de sânge biliar înţepător la miros, care 
a dus la modificările ulterioare”. 

Medicii nu pomenesc nicio clipă că ar fi vorba de otravă, deşi 
zvonurile susţin că ea ar fi alterat toate organele. 

Acum poate fi înhumat trupul lui Marie-Angelique de 
Fontanges în abația Port-Royal. Ludovic nu asistă la funeralii, 
la îngroparea inimii lui Marie-Angelique în abația Chelles, unde 
este stareță sora ei, Catherine. 

Ştie că într-o scurtă predică, părintele Saint-Severin a spus: 

— Această inimă a fost a Domnului la început şi apoi a lumii. 
Dumnezeu şi-a luat în sfârşit înapoi ceea ce l-a aparţinut, 
pentru ceea ce a ocrotit, dar acestei inimi nu i-a fost uşor să se 
desprindă de trup. 

Răceala şi scurtimea acestei predici, îl şochează. E mai 
degrabă sensibil la nişte poezioare care se cântă mereu prin 
Paris: 


Cândva, la Curte, eram egală 
amantei regelui meu, devenindu-i rivală. 
Nicicând n-a durat aşa puţin o soartă atât de minunată, 


nicicând n-a fost mai curând curmată. 
Ah, cât de mică e distanţa, de un cuvânt 
de la măreție la mormânt. 


Capitolul 62 


Se gândeşte fără încetare la mormintele în care zac atâtea 
trupuri tinere, uneori ale copiilor abia născuţi, şi unde a fost 
îngropat şi cel al lui Marie-Angelique de Fontanges. 

Ştie că trupul său îl chinuie tot mai mult, simțindu-se 
îngreunat, că este timpul să se gândească deja la salvarea 
sufletului său. 

Ascultă rugăciunile Doamnei de Maintenon şi sfaturile lui 
Bossuet, pe care l-a numit episcop de Meaux. Bossuet 
pomeneşte cu fervoare de o Biserică unită, de providenţă. 

— Astfel Dumnezeu domneşte asupra tuturor popoarelor... 
spune el. Cei care sunt la putere trebuie să ştie că sunt supuşi 
unei forţe superioare. Dumnezeu ţine de acolo de sus, din 
Ceruri, frâiele tuturor regatelor... 


Ce să facă pentru a-l. servi mai bine, decât să adune toţi 
supuşii în sânul Bisericii? 

Să-i convertească pe hughenoți, dar aceştia se 
încăpăţânează. Să-l asculte pe Louvois, care evocă măsurile 
luate de administratorul de la Poitou, Rene de Marillac, prin 
care convertiţii nu mai sunt obligaţi să găzduiască soldaţii din 
cavalerie, iar aceştia se instalează la protestanții îndărătnici, 
spre a le face în ciudă. 

Aceste „misiuni armate” incită miile de hughenoți să se 
convertească. 

Ludovic acceptă propunerea lui Louvois, care susţine o 
extindere în toate provinciile a misiunilor armate, fiind de la 
sine înţeles că asasinatul şi violul vor fi aspru pedepsite. 

Louvois protestează. Soldaţii de cavalerie pot fi neciopliţi, 
spune el, dar sunt drepţi. Sunt misionarii armatelor dreptei 
credinţe. 

Doamna de Maintenon se îngrijorează pentru copiii 
hughenoţilor, pe care părinţii îi obligă la o falsă religie. Oare nu 
este datoria regelui să-i scape de greşeală, de păcat, de 
blasfemie, de erezie? 


O operă pioasă. 

Pe 17 iunie 1681 dă un edict regal, prin care copiii 
protestanților nu vor mai putea părăsi regatul şi se pot converti 
liber, începând de la frageda vârstă de şapte ani, fără 
încuviințarea părinţilor. 

Este datoria sa de Rege Foarte Creştin să acţioneze astfel. 

Hughenoţii trebuie să simtă că le fuge pământul de sub 
picioare şi că nu-şi vor mai găsi liniştea, decât dacă se 
convertesc. Altfel vor fi nevoiţi să îi suporte pe soldaţii de 
cavalerie sau să părăsească regatul. 

Louvois propune să fie închisă academia din Sedan, unde 
predau Pierre Bayle şi Jurieu, doi oameni de litere protestanți, 
care se cred cunoscători în ale teologiei şi filosofiei. 

Nu contează că ambii pleacă la Rotterdam, unde Bayle, puţin 
după sosirea sa acolo, dă lecţii de filosofie. 

Regatul este astfel mai puternic, epurat de necredincioşi! 


Nu vrea să-l mai asculte pe Colbert, ambiguu în privinţa 
religiei, repetând la nesfârşit că hughenoţii sunt aducători de 
avuţii. 

Dumnezeu, asemeni oricărui suveran, nu contează în ochii 
unui inspector general al Finanţelor. 

Dar Colbert insistă ca regele să-l primească la Curte pe 
Henri de Massue, marchiz de Ruvigny, deputat general al 
Bisericilor reformate. 

Ludovic întâi ezită, însă Colbert îi evocă pe marii slujitori ai 
monarhiei, toţi hughenoți, care nu s-au implicat în Frondă sau 
care, asemeni lui Turennne sau amiralului Duquesne, unul 
convertit, celălalt nu, au fost soldaţi exemplari. Se hotărăşte şi 
îl primeşte, curtenitor, pe marchizul de Ruvigny. 

Gentilomul este bătrân.  Povesteşte despre emoția 
protestanților, care-şi văd răpiți copiii spre a fi convertiti, 
despre familiile distruse, poate că eretice, dar respectabile, 
orbite poate, dar creştine. 

Dintr-o dată vocea marchizului de Ruvigny începe să 
tremure.  Ruvigny evocă furturile, violurile, crimele, 
distrugerile, jignirile, umilinţele pe care le suportă din partea 


soldaţilor de cavalerie din „misiunile armate”. Militarii nu 
respectă nici bătrânii, nici copiii, nici femeile, nici bunurile. 
Ludovic ascultă atent. 

Louvois pretinsese că ofiţerii de cavalerie, dragonii, se 
comportaseră cum se cuvine. 

Îl priveşte atent pe marchizul de Ruvigny. Crede în spusele 
lui. Va opri aceste abuzuri de putere. Va retrage dragonii din 
Poitou şi îl va înlocui pe guvernatorul Rene de Marillac. 

Marchizul de Ruvigny mulţumeşte, dar, spune el, persecuțiile 
vor continua sau vor renaşte şi atunci cine va putea să mai 
oprească reînceperea războaielor religioase sau exodul 
hughenoţilor, care vor fi pentru regatul Franţei, la care ţin toţi 
protestanții, o adevărată vărsare de sânge ucigătoare? 

Ludovic îl priveşte pe Ruvigny din cap până în picioare. 

— Mă supun unei îndatoriri sfinte, atunci când fac tot ce-mi 
stă în putinţă ca să convertesc supușii rătăciţi şi ca să-i scap de 
erezie, spune el. 

Face o pauză, ridică braţele şi reia. 

— Dacă va fi nevoie ca să reuşesc, aş fi gata ca mâna mea 
dreaptă s-o taie pe cea stângă, şi aş face-o fără nicio ezitare. 

Chipul marchizului de Ruvigny păli brusc. Bătrânul plecă 
mergând cu spatele, cu ochii în pământ. 

Ludovic rămâne pentru o clipă nesigur pe el şi apoi îşi 
aminteşte de spusele Doamnei de Maintenon, vorbe care îi 
fuseseră reproduse. 

— Dacă Dumnezeu îl va ocroti pe rege, în douăzeci de ani nu 
va mai exista niciun hughenot. 

La ce glorie mai mare ar putea spera? 


Capitolul 63 


Se întreabă şi se miră. 

Oare nu-i mai păsa de glorie? A 

O priveşte indiferent pe tânăra care stă jos în faţa lui. Incă de 
la începutul supeului copios, de la miezul nopţii, aflat în 
intimitatea apartamentelor sale, se plictiseşte. 

Şi totuşi această Domnişoară de Ore ar trebui să-l atragă. 
Are forme generoase, e spontană şi de o naivitate de fecioară. 
Dar este fardată, împopoţonată ca o desfrânată şi, prin 
atitudinea ei, prin tăcerile, timidităţile şi zâmbetele sale, îi dă 
de înţeles că este pregătită şi că aşteaptă. 

Ar fi de ajuns ca el să se ridice, să se apropie, pentru ca ea să 
se minuneze şi să se dăruiască. 

Dar el nu se mişcă, neliniştit de această plictiseală care pune 
stăpânire asupra sa, când de fapt ar trebui să profite de această 
fată, aşa cum a făcut-o cu toate celelalte femei de până atunci, 
fie că erau frumoase, fie că păreau că-l iubesc. 

Dar nu mai simte nimic, poate doar un fel de dezgust. 

Nimic nu este neaşteptat în această seară. Athenais de 
Montespan este cea care, perversă şi dibace, pusese la cale 
supeul şi întâlnirea. 

De când a îndepărtat-o, nu mai poate folosi leacuri magice ca 
să-i stârnească pofta de iubire! Şi atunci îşi îndreaptă prada 
spre el. Nu de mult, i-a prezentat-o pe propria sa nepoată, 
ducesa de Nevers, care abia împlinise şaisprezece ani. 

Şi-a amintit că a iubit-o cândva pe mama acestei căprioare, 
marchiza de Thianges, sora lui Athenais. 

Şi-a întors privirea plecând de lângă ducesa de Nevers, 
pregătită de altfel pentru sacrificiu. 

Athenais de Montespan n-a renunţat. I-a vorbit cu un glas 
mieros de una dintre noile sale fete din suita ei, Domnişoara 
d'Ore, care nu trăia, spusese ea, decât cu speranţa de a se face 
remarcată, dorită de rege. 

— Fecioară şi deja femeie împlinită, a şoptit ea. 

S-a lăsat ispitit. 


A acceptat să supeze la miezul nopţii, din obişnuinţă, 
consecvent cu sine şi cu trecutul său de cuceritor, doar că nu 
simte decât o oboseală ameţitoare care-i cuprinde întregul 
trup, atunci când Domnişoara d'Ore, cu gura întredeschisă, nu-l 
mai scapă din ochi. 

Îşi aminteşte cum, acum mai puţin de doi ani, i se 
aprinseseră călcâiele după Marie-Angelique de Fontanges, 
care-i fusese şi ea oferită. Simţise iar ca în anii de tinereţe, 
acea dorinţă vie, plăcerea vânătorului care îşi vrea trofeul. 

Dar Marie-Angelique de Fontanges murise, vânătă toată, cu 
gura plină de puroi! 

Oare asta l-a făcut să se schimbe, sau suspinele şi 
rugăciunile Doamnei de Maintenon? 

Ea i-a spus pe un ton distant: 

— E adevărat Sire, că o cunoaşteţi deja pe Domnişoara 
d'Ore. Aţi cinat împreună copios la miezul nopţii. Se spune că 
ar avea o soră şi mai frumoasă ca ea. Dar nu este treaba mea. 

Simte că Doamna de Maintenon nu se lasă niciodată pradă 
mâniei. Vorbeşte ca un duhovnic şi îl atrage din ce în ce mai 
mult. 

Nu mai contează cercul de habotnice din jurul ei, fiecare îşi 
aduce obolul, pe care marchiza de Maintenon îl împarte în 
fiecare lună celor săraci. 

Ea îl linişteşte. 

Ea nu este una dintre acele tinere fecioare sau care doar se 
prefac a fi, care se trec în câteva săptămâni şi mor, stârnind 
gelozie şi căzând poate pradă otrăvurilor rivalelor. 

Acum are nevoie de o femeie liniştită, de preoţi, de călugăriţe 
şi de doamne care se ocupă de opere de caritate, nu de târfele 
de la Curte. Poate că focul arzător al tinereţii odată stins nu-i 
mai lasă regelui decât gloria, măreţia, mila, ordinea şi virtutea. 

Are patruzeci şi patru de ani în 1682 şi asta îşi doreşte acum. 


Vrea ca de acum înainte să-şi îndeplinească meseria de rege 
astfel. 

Mai întâi de toate să-şi apere suveranitatea, chiar şi 
împotriva puterii papale. 


Un rege este supusul Domnului şi nu al papei. 

Convoacă o Adunare extraordinară a clerului. 

Îi încredinţează lui Bossuet redactarea unei declaraţii cu 
patru puncte. 

„Regii şi suveranii nu sunt supuşi niciunei puteri ecleziastice, 
din porunca Domnului, pentru treburile pământeşti.” Nu există 
infailibilitate pontificală, sinodul este mai presus de papă. 

Procurorul general al Parisului, care înregistrează declaraţia 
adaugă: 

„Biserica n-are nicio putere directă sau indirectă asupra 
vieţii pământeşti a prinților.” 

Ludovic e mulţumit. 

Episcopii francezi sunt mai întâi de toate supuşi ai regelui: 

„Biserica galică se conduce după propriile sale legi; ea îşi 
păstrează drepturile inalienabile.” 

În ceea ce priveşte regatul, totul trebuie să se supună 
regelui. 

Nu vor mai exista vagabonzi care să bântuie pe drumuri şi să 
se adăpostească pe unde au chef. 

Ludovic dictează: 

„Se dă poruncă agenţilor regali, reprezentanţilor justiţiei, 
locotenenţilor lor, precum şi ofiţerilor de jandarmi, să-i 
aresteze pe toţi cei care-şi spun ţigani sau egipteni, împreună 
cu nevestele lor, copiii, şi toţi cei care îi însoțesc; bărbaţii să fie 
legaţi cu lanţuri de ocnaşi pentru a fi duşi la galere, unde să fie 
condamnaţi pe viaţă; în privinţa femeilor şi fiicelor poruncesc 
să fie rase mai întâi, de vor fi găsite că duc o viaţă boemă, şi să 
fie duşi în spitalele cele mai apropiate copiii care nu sunt în 
stare încă să tragă la galere, spre a fi hrăniţi şi crescuţi 
asemeni celorlalţi copii care se află închişi acolo.” 

Regatul trebuie curăţat şi trebuie făcut în aşa fel încât 
fiecare supus să-şi respecte jurământul de fidelitate faţă de 
rege. 

Trebuie să continue restrângerea ereziei hughenote, care nu 
este decât o răzvrătire. 

Le interzice protestanților să se mai întrunească şi în altă 
parte în afară de templele lor şi atunci doar în prezenţa 


pastorului. 

„Misiunile armate” trebuie să continue. Hughenoţilor nu li se 
va oferi altă alternativă decât convertirea. De acum înainte, va 
trebui o încuviinţare regală pentru a putea părăsi regatul. 

Hughenoţii otrăvesc sufletele şi trebuie prigoniţi asemeni 
ghicitoarelor, vrăjitoarelor, magicienilor, alchimiştilor şi altor 
corupători de trupuri. 

Este convins că astfel pregăteşte o nouă perioadă a domniei 
sale, în care gloria şi măreţia trebuie să se nască din virtute. 

S-a terminat cu vremea otrăvirilor şi a dezmăţului! 

Tinerii domni, ibovnicii lui Monsieur, cei care l-au corupt pe 
bietul conte de Vermandois, să nu-şi mai dea ifose pline de 
insolenţă la Curte. 

Ştie că Filip d'Orleans va continua să practice viciul italian, 
dar „confreriile” trebuie descurajate, spre a nu mai captura şi 
seduce cei mai frumoşi şi mai nobili tineri. 

Nu se zvoneşte oare că însuşi prinţul moştenitor s-ar fi lăsat 
pervertit? 

Ludovic îşi urmăreşte atent fiul. 

A vrut ca Monseniorul, care va domni peste regat, să înveţe 
să conducă. Pentru el a scris Memoriile spre a-l învăţa această 
artă grea. 

Numai că Delfinul cu trupul greoi, obez, nu pare interesat 
decât de vânătoarea de lupi, cuceririle uşoare şi ospeţele 
savuroase. N 

Acest fiu legitim îl dezamăgeşte. Îl place în schimb pe ducele 
de Maine, bastardul său, fiul pe care l-a avut cu Doamna de 
Montespan şi asupra căruia a vegheat Doamna de Maintenon. 

L-a recunoscut. Ar vrea să-l facă un bărbat cu avere. 

Ar fi de ajuns ca Mademoiselle să-i lase moştenire o parte din 
domeniile sale şi din imensa ei avere. Cum este îndrăgostită de 
contele de Lauzun, încă în închisoare, i se va promite că va fi 
eliberat bătrânul impertinent, marele seducător, dacă ea va 
renunţa la o parte din avere, în favoarea ducelui de Maine. 


Pune astfel ordine în regat şi în jurul lui. 
Nu-i mai rămâne decât să renunţe la castele, la palate, Saint- 


Germain, Fontainebleau, Tuileries, Luvru, care sunt ca un fel 
de veşminte de piatră, din prima perioadă a domniei sale. 

Acolo a benchetuit! A domnit, a dansat şi a sedus. Mergea de 
la unul la celălalt în cortegiile sale de căleşti împopoţonate. 

S-a terminat. 

Versailles, pe care el l-a creat, este încă în lucrări. Marly şi le 
Grand Commun abia au început să se înalțe. Pretutindeni moloz 
şi decoraţiuni exterioare neterminate. 

Dar aici vrea să trăiască de acum înainte şi să-şi adune 
Curtea pentru vremurile cele noi. 

De zece ani visează la asta. Acum, în sfârşit, a venit 
momentul. Acest palat va fi tronul gloriei sale, al măreției sale, 
castelul ordinii şi virtuţii. 

Miercuri 6 mai 1682, se instalează în caleaşca sa roşie, trasă 
de şase cai murgi. In urma sa este caleaşca reginei Maria- 
Tereza, trasă de şase cai albi. Trăsura Doamnei de Maintenon 
şi a Doamnei de Montespan le urmează împreună cu cele ale 
curtenilor. 

Îi priveşte pe muşchetarii şi jandarmii care călăresc în jurul 
caleştii sale. 

La Versailles, gărzile franceze şi elveţiene prezintă armele, 
salutând astfel, în vreme ce tobele răsună împreună cu sunetele 
stridente ale fluierelor. 

Muncitorii, servitorimea, mulţimea venită la Versailles şi, 
ceva mai încolo, miile de oameni de pe şantierele castelului, îl 
aclamă. 

Coboară din caleaşcă. 

Priveşte clădirile impunătoare. 

Iată palatul său, inima regatului. 

Nu se mai satură să străbată coridoarele unde muncitorii 
lucrează de zor. 

Se opreşte în faţa statuilor şi a fântânilor, se plimbă prin 
clădiri, se opreşte ceva mai multă vreme în Sera de Portocali. 

Acest palat, încă neterminat, îl linişteşte. Ca şi cum ar avea 
în faţa ochilor, în jurul său, ceea ce secole de-a rândul îşi vor 
aminti din domnia lui. Se va şti ce a fost el. 

Şi, când pe 5 august 1682, pe o căldură toridă, pe soţia 


prinţului moştenitor, Marie Anne Charlote de Bavaria, o iau 
durerile facerii, curtenii, dar şi mulţimea se adună, aşteptând 
venirea primului copil care dovedeşte că Delfinul e o bună 
seminţie şi dinastia merge mai departe, pe Ludovic îl cuprinde 
o bucurie imensă. 

După treizeci de ore de dureri, iată-l pe noul născut, un fiu, 
care va fi duce de Burgundia. 

Ludovic anunţă, cu o voce puternică, naşterea moştenitorului 
băiat al Marelui Delfin al Franţei. 

E o bucurie generală. Mulțimea se repede spre 
apartamentele regelui. Se uită de etichetă. 

Este luat de mână. Este sărutat. 

Este smuls parchetul din sala oglinzilor, ca să se aprindă 
focuri. 

În flăcări sunt aruncate lectici, veşminte şi lambriuri. 

— Să fie lăsaţi în pace, o să punem alt parchet, spune el 
râzând. 

Intră în dormitorul soţiei prinţului moştenitor. 

Simte că se sufocă, printre ambasadorii care conform regulii 
au asistat la naşterea regală. 

Soţia prinţului moştenitor e întinsă pe o piele de oaie care a 
fost de curând jupuită. Se apleacă spre tânăra mamă. 

Nu-i vede decât dinţii stricaţi, nasul enorm, petele de pe 
obraji şi mâinile de servitoare. 

A avut dreptate să o respecte pe această tânără şi să uite de 
urâţenia ei. 

Ludovic se întoarce şi mulţimea se dă la o parte. Se apropie 
de leagănul unde doarme nepotul său. 

Apoi ridicând capul, zăreşte focurile de bucurie ale căror 
făclii pâlpâie şi în jurul cărora mulţimea dansează. 

Este din nou luat de mână, sărutat. 

Râde. 

Este regele care nu moare. 


Cronologia domniei lui Ludovic al XIV-lea 


1638 - Naşterea lui Ludovic cel dăruit de Dumnezeu, viitor 
Ludovic al XIV-lea. 

1642 - Moartea lui Richelieu. Mazarin intră în Consiliul 
regelui. 

1643 - Moartea lui Ludovic al XIII-lea. Urmează la tron 
Ludovic al XIV-lea şi începe regența Anei de Austria, mama sa. 
Bătălia de la Rocroi. 

1648 - Inceputul Frondei. Fronda parlamentară până în 
1649, apoi Fronda prinților până în 1653. 

1654 - Ungerea lui Ludovic al XIV-lea la Reims. Fouquet este 
numit ministru de Finanţe. 

1656 - Publicarea cărţii lui Blaise Pascal, Provincialele, 
imediat pus la index. 

1659 - Tratatul Pirineilor, care pune capăt războiului cu 
Spania. 

1660 - Căsătoria lui Ludovic al XIV-lea cu Maria-lereza a 
Austriei. 

1661 - Moartea lui Mazarin. Începutul domniei personale a 
lui Ludovic al XIV-lea. Arestarea lui Fouquet. 

1662 - Colbert este numit inspector general al Finanţelor. 

1663 - Prima reprezentaţie cu Improvizaţie la Versailles de 
Moliere. 

1666 - Moartea Anei de Austria, mama lui Ludovic al XIV-lea. 
Fondarea Academiei de Ştiinţe. 

1667 - Războiul de întâietate. Ludovic al XIV-lea, după 
moartea regelui Spaniei, revendică Ţările de Jos spaniole. 
Louise de La Valliere intră în dizgrație. Doamna de Montespan 
devine favorita regelui. Colbert intră în Academia franceză. 

1668 - Ținuturile Aix-la-Chapelle, Charleroi, Douai şi 
Tournai, între altele, sunt anexate. 

1670 - Moliere prezintă regelui Burghezul gentilom. 
Publicarea Cugetărilor de Blaise Pascal. Începutul războiului cu 
Olanda (care va dura până în 1678). 

1671 - Fondarea Academiei de arhitectură. Văduv de un an, 


după moartea Henrietei a Angliei, Monsieur, fratele regelui, se 
recăsătoreşte cu Prinţesa Palatina (Elisabeth-Charlotte de 
Bavaria). 

1672 - Fondarea Academiei de Muzică. Reîncepe războiul cu 
Spania şi conflictul devine unul european. 

1673 - Începutul Afacerii otrăvurilor (până în 1679). Moartea 
lui Moliere. 

1675 - Bătălia de la Turckheim. Moartea lui Turenne. 
Victoriile navale ale lui Duquesne. Părintele La Chaise devine 
duhovnicul lui Ludovic al XIV-lea. 

1676 - Execuţia marchizei de Brinvilliers, care a avut ideea 
Afacerii otrăvurilor. 

1678 - Tratatul de la Nimwegen. Anexarea teritoriilor 
Franche-Comte, Valenciennes, Cambrai şi Maubeuge. Vauban 
este numit comisar al Fortificaţiilor. 

1680 - Regele este sedus de Doamna de Maintenon. 
Fondarea Comediei Franceze. 

1681 - Bossuet devine episcop de Meaux. 

1682 - Ludovic al XIV-lea se instalează la Versailles. 

1683 - Moartea reginei Maria-Tereza. Ludovic al XIV-lea se 
căsătoreşte în secret cu Doamna de Maintenon, care îşi 
sporeşte influenţa. Moartea lui Colbert. 

1685 -  Revocarea Edictului de la Nantes. Ordonanța 
comercială sau Codul Negru, care stabileşte drepturile şi 
îndatoririle proprietarilor de sclavi şi care reprezintă o 
recunoaştere juridică a sclaviei. 

1687 - Formarea Ligii de la Augsbourg împotriva lui Ludovic 
al XIV-lea. Ludovic al XIV-lea este operat cu bine de o fistulă 
anală. Moartea Grandelui de Conde. 

1688 - Războiul Ligii de la Augsbourg (până în 1697). 

1689 - Fenelon este numit perceptor al ducelui de 
Burgundia, fiul Prințului Moştenitor. 

1690 - Este cucerită Savia. Moartea lui Louvois. Publicarea 
Basmelor lui Charles Perrault. 

1691 - Funcţiile de primar şi de consilieri municipali devin 
venale şi ereditare, ceea ce presupune intrarea unor sume de 
bani în vistieria Statului. 


1692 - Publicarea Fabulelor lui La Fontaine. 

1693 - Publicarea Dicţionarului Academiei franceze. 
Înnobilarea corsarului Jean Bart. 

1697 - Tratatul de la Ryswick, care pune capăt războiului 
Ligii de la Augsbourg. 

1698 - Moartea lui Carol al II-lea al Spaniei. Prin testament 
el l-a desemnat pe nepotul lui Ludovic al XIV-lea, Filip d'Anjou, 
ca succesor la tronul Spaniei. 

1700 - Tratatul de împărțire între Franța şi Anglia a 
succesiunii la Tronul Spaniei. 

1701 - Începutul războiului de succesiune la tronul Spaniei 
(până în 1713). Moartea lui Monsieur, fratele lui Ludovic al 
XIV-lea. 

1702 - Începutul războiului Cămăşarilor (care a durat până 
în 1705); revolta protestanților împotriva puterii regale. 

1707 - Moartea lui Vauban. 

1708 - Distrugerea lui Port-Royal de Champs şi împrăştierea 
călugărițelor. 

1709 - Foamete şi răzmeriţe. Ludovic al XIV-lea le explică 
supuşilor săi politica sa. 

1710 - Naşterea viitorului Ludovic al XV-lea. 

1711 - Moartea Prințului Moştenitor. 

1712 - Moartea ducelui de Burgundia, al celui de-al treilea 
moştenitor la tron, şi a ducesei. 

1713 - Pacea de la Utrecht care pune capăt războiului de 
succesiune la Tronul Spaniei. 

1714 - Pierderea ținuturilor Terra Nova şi a Acadiei. Moartea 
ducelui de Berry. 

1715 - Moartea lui Ludovic al XIV-lea. Regența lui Filip 
d'Orleans.