Alexandre Dumas — Ludovic Al XV-lea Si Curtea Sa

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


LUDOVIC AL XV-LEA şi 
CURIEA SA 


Capitolul 1 

— Înmormântarea regelui. 

— Doamna de Maintenon. 

— Prinții legitimi. 

— Ducele d'Orleans. 

— Portretele ducelui şi ai ducesei du Mâine. 

— Contele de Toulouse. 

— Filip d'Orleans şi ducesa d'Orleans. 

— Copiii legitimi şi bastarzii ducelui d'Orleans. 


La 9 septembrie 1715, către ora şapte seara, un car 
funerar urmat de câteva trăsuri de doliu ieşiră în linişte! n 
curtea palatului Versailles, străbătură pădurea Baugne, 
ajunseră în câmpia Saint-Denis pe drumuri lătulni'ce şi 
intrară în curtea vechii biserici a lui Dagobert, lucind un 
mort care venea să-şi ocupe locul alături de predecesorul 
său, mirat, desigur, de o atât de lungă aş-ptare: aproape 
şaptezeci şi trei de ani. Tul, care la -dul său avea să-şi 
aştepte urmaşul v ir' de cinci- i nouă de ani, era Ludovic al 
XIV-lea: * ce înmorrea unuia dintre cei rnai mari regi 
Franţei s-a aproape pe ascuns şi pe drumuri f. ie? De ce 
nenea lipsă de pompă regală? De ce drumul în către ultimul 
lăcaş? Pentru că majsstatea mortului, una dintre cele mai 
puternice majcstăţi atunci când * trăia, acum nu-l mai 
puten apăra pe Ludovic al XIV-lea de invective. Într-adevăr, 
când s-a făspândit veste” morţii regelui, Parisul a tresărit 


de bucurie, simțind cum se rupe greul jug al unei atât de 
lungi şi apăsătoare domnii. Poporul, atâta vreme nefericit, 
oprimat, ruinat, disprețuit, dacă nu cumva chiar urât, 
poporul bătu din palme, dansă, cântă şi aprinse focuri pe 
străzi. Locotenentul Poliţiei, domnul d'Argenşon, care 
făcuse eforturi zadarnice pentrtf a se opune acelui torent 
de impietate, declară până li urmă că el nu mai răspunde de 
nimic dacă au de gând să treacă cu cortegiul mortuar prin 
centrul Parisului. Îţi de ce cortegiul trecuse - în dvumul iui 
noptatec şi mis| tprios - prin locurile despre care am vorbit. 
Cu toatiff acestea, poporului nu i-a scăpat acea scenă. Avid şi 
de alt fel de spectacole decât procesiunile religioase, 
norodul jurase să nu-i scape acea înmormântare... Şi cum 
Saint-Denis era capătul unde urma să se oprească, 
inevitabil, cortegiul, neştiind ziua în care Ludovic.ai XIV-lea 
avea să fie dus la ultimul său lăcaş, parizienii au început sa 
se aşeze, încă din 6 septembrie, pe câmpia ce despărţea 
Parisul de Saint-Denis. Pe la ora zece, cortegiul îşi făcu 
apariţia. Lucru ciudat: nici un prinţ de sânge, niciunul 
dintre prinții legitimi, niciunul dintre pairii numiţi de acel 
rege, niciunul dintre curtenii care, din generaţie în 
generaţie, stătuseră la taifas în anticamere, aşteptând 
scularea regelui, niciunul dintre acei aaraeni nu petreceau 
pe bietul mort izolat, ce părea mai curând târât în ciae ştie 
ce loc necunoscut decât condus către un mormânt regal. 
Singurul om tânăr care însoțea mortul era ducele de 
Conde, nepotul marelui Conde, un bărbat de douăzeci şi 
trei de ani. O făcuse din pietate? Sau pentru a se asigura că 
uşa cavoului avea să se închidă definitiv în urma bă-trânului 
rege? Poporul, care aştepta de-a lungul drumuiui, poporul 
care, strâns ca la iarmaroc sau ca la târg, îşi amenajase 
dughene cu mâncare şi băutură, distracţii, scrâncioburi, 
cântăreţi, popor'ul care când vedea o anumită pompă sau, 
în lipsa unei pompe, o durere sinceră şi adevărată nu s-ar fi 
abținut să plângă, poporul deci, văzând modestul cortegiu, 
înţelese că cei de la Curte îl lăsaseră în seama lui, ca să-i 


facă o plăcere şi ca să se răzbune, insultându-l pentru 
opresiunea îndurată. La porţile bisericii Saint-Denis, 
tumultul care însoţise cortegiul tot drumul spori. Unii s-au 
repezit să răstoarne carul funebru, alţii au vrut să rupă în 
bucăţi şi sicriul, şi mortul, încât, la un moment dat, trupa 
care-l însoțea a fost nevoită să intervină. Dar un bărbat ieşi 
în faţa trăsurilor ce alcătuiau cortegiul şi strigă: 

— Nu credeam că ziua carnavalului o ! să fie în 
septembrie! 

Un altul împinse doi parizieni beţi-criţă care se rostogoliră 
într-un şanţ plin cu noroi şi se îndepărtă strigând: 

— Broscoilor, asta o să vă înveţe minte să mai orăcăiţi când 
apune soarele! 

Într-adevăr, mulţimea cânta, dar pe un asemena ton că 
aducea mai mult cu un vuiet. Mortul, vârât în biserică, tot n- 
a scăpat de ocările norodului; căci a doua zi, pe zidurile 
bisericii se putea citi: „La Saini-Denis, ca şi-n palat, Tot fără 
inimă-ai intrat”,. 

Efigiile regelui nu puteau nici ele scăpa de injurii; statuile 
de piatră sau de marmoră au fost mutilate; pe statuia de 
bronz din Piaţa Victoriei, asupra căreia nici dinţii, nici 
unghiile nu avuseseră nici o putere, apăruse inscripţia: 
„Tiran de bronz, întotdeauna ai fost astfel.', Satumaliile 
durară până a doua zi dimineaţă. 

Să lăsăm poporul să-şi strige imprecaţiile împotriva 
regelui mort sau mai curând împotriva monarhiei, iar noi să 
vedem ce lăsase Ludovic al XIV-lea în urma sa. 

Trei puteri distincte, dintre care două strâns legate; cele 
trei puteri erau: doamna de Maintenon, care din ibovnică 
devenise soţia lui Ludovic al XTV-lcu, domnii ău Mâine şi de 
Toulouse, recunoscuţi de: şi deveniți prinți legitimi, şi 
domnul duce d'Orleans,! Tenitor legitim al tronului în caz de 
stingere a ramur. Ustnice, reprezentată de tânărul Ludovic 
al XV-lea.; înepotul lui Ludovic al XIV-lea, cel de-al doilea fiu 
al ducelui de Eourgogne, născut la Fontainebleau la 15 
februarie 1710 şi ultimul urmaş al acelei bogate 


descendenţe pe care regele, îngrozit, o văzuse stingându-se 
sub ochi? Săi. 

Cele două puteri aliate, având acelaşi scop, erau doamna 
de Maintenon şi prinții deveniți legitimi. Scopul era de a-i 
determina pe toţi prinții de sânge să se supună domnului du 
Mâine, pentru ca doamna de Maintenon să continue a 
exercita, sub regența elevului ei favorit, influenţa pe care 
Ludovic al XIV-lea îi îngăduise să şi-o exercite în treburile 
politice şi religioase în ultimii ani ai domniei sale. 

Scopul domnului duce d'Orleans era, dimpotrivă, de a 
susţine prerogativele sângelui. 

— Regal, de a cere odată cu r<; r</-nţa şi educarea 
viitorului rege. Având grijă ca, până].; majoratul său, 
tânărul prinţ să fie sănătos şi întreg Ia nvntp, dezminţind 
calomniile răspândite pe seama lui, a JrV-r şi a nepotului 
său în epoca morţii Marelui Delfin. 

Cauza domnului duce d'Orleans era cauza întregii no-b: mi 
franceze, care se socotea insultată de privilegiile t pe care 
Ludovic a! IV-lea le acordase prinților ba”i. 

— Ii'zr, recuiioscuţi c? F ri ca prinți Itvrâtlmi, cărora le 
îngăduii-e sa treacă înait; ducilor şi pairilor şi csre urmau sa 
fie chemaţi la î în cazul în care ramura vârstnică s-ar fi 
stins. Ast. în acest cav, domnul du Muiie. Copil din flori, avea 
în'âietatea fată de domnul duce d'Qrleans, moştenitor 
legitim în ordinea succesiunii obişnuite. 

Sa '„uncm eiteva cuvinte deppre personajele alr căror: mv 
am pomenit să arătăm ce pretenţii av-; 3 hă: d» - -Mim 
scopurile, în cartea Ludovic al XI.i 

„„.„Ol. 1: t. ara spus despre Fram.'. Oise d'Aubigne 'iai.Ui 
re spus. l-am ui'mărit soarta ciudata; i iţt. FE: ipână Ia 
închisoarea din Niorţ, de la plecarea i; şi până la intrarea la 
Saint-Cyr, în 1715. Tot ce; Ifii'“a n-ar fi decât o repetare a 
ceea ce am mai povestit cum ducele du Mâine, născut la 31 
raar-r'irn-it Bemrbo-n, la fel ca şi fratele său, născut ut în 
rândul prinților de sânge în 1694 şi în ii să urmeze la tron 
în lipsa unui prinţ de nnase complet partida mamei sale 


vitrege, iiU Maintenon. Să nu vă miraţi de această inatii' 
ducele du Mâine nu avea nici o însuşire ddevâra;:”: era gata 
să sacrifice intereselor sale până şi aparenţa ivirilor pe care 
se pi'efăcea că le are. Să căutăm porţi.l ducelui du Mâine 
în scrierile lui Saint-Simon. M. o! E., pictor” al secolului al 
optsprezecelea: Domnul duce du Mâine avea spirit nu ca un 
înger, ci ca un diavol, cu care semăna în privinţa răutăţii, a 
sufletului său negru şi a inimii sale prefăcute. Se însurase, 
la 19 martie, cu Anne-Louise-Benedicte de Bourbon, 
nepoata marelui Conde. Orice altă femeie ar fi încercai; să 
potolească acest caracter nestăpânit; dar orgolioasa prin-ţt- 
să tindea, dimpotrivă, să sporească ambiția soţului ei. Cu tot 
atâta spirit eât şi ducele. Louise de Bourbon n>t- î n-cp 
cu el.; ] «*wiSi8” 

Domnul du Mâine avea un “v,-&?fnri 


N 


Ţ- „; îibrip” Doamna du Mâine era ae-n «rtP de a fi 
frumoasa, ara ţiea «pitica». ADia uat* Dicioare”. 

IIIII său, era onoarea, vuiu”a? * iae curj * 
fratele său mai mare, 

; =i”<. R-ortolui însă |. Dacă nu avea tot „Z"IZii *-,„s 
tvoVmri la care se pricepea Dine.» cu domnişoara Mărie de 
Noames, ae _ «ucistoria nu s-a ocupati” *-” 

— Vom ocupa mai mult decât istoria. 

Li ni i do «Hisoar «» e nit mai apoi regent. 

Ducele auneaiis, 

P ai n-ica, doua ia ” augu&lL Ciu uitat au La patruzeci şi 
unu de ani, cât număra când începem 

— F îr soarele nanei şi ai spaniei, o nzionomie atrăgătoare 
deşi se una pu” in cruciş, era ae ţane mijlocie, ome-iacut 
aar cam „rotofei. Avea replici prompte, potrivite şi vesele, 
iRârmulirii sau finant. Pior. Tnatp artplp îi pran familiare: | 
era un bun pictor, un bun muzician, un excelent chimist, 

| deosebită. Moştenise din plin, da la tatăl său Domnul, 
Id'Orleans avea doar şaptesprezece ani când regele 1-a înia 
n-a tost îericită. UplcA rlucplp se insurasp în silă rlnm- 


vervă cât 


mşoara ae ciois se marixase iar a să-i moeasca. Isa socol 
h'nrHnt Dnamna ă ri'Oi-lonria prn înaltă Har [prestanţă. 
Avea gâtul, pieptul, ochii şi braţele admirabile, | 11 o gură 
d. estul de frumoasă, dinţi albi, dar cam hmgi, | obrajii prea 
laţi “i căluţi, pe care şi-i farda peste măsură. * N-avea 
sprincene aproape deloc, doar două dungi roşii şi udte, deşi 
avea gene frumoase şi un păr castaniu bogat, îi tremura 
capul întocmai ca la femeile bătrâne. Cusur ct cure» 
rămăsese. În urma vărsatului de care suferise. Fărl fă fie 
cocoşată, avea totuşi o parte a trupului mai dez”j voltată ca 
cealaltă; era îngrozitor de leneşă, stând ma VIlt în pat sau pe 
şezi ă şi neavând alţi îumas-i 

„Inge, du -i piin. S îi d mâncmd aproape întotdeaut peţi 
decât pe Louisc-Adelaâc de Sxorce, nepoata doamne; re 
verişoară primară cu I. Rina d'<,,. S îi d e soţului motive să 
se plângă c cmc sa, pentru că de la o vreme începuse a-l 

V. cu altă bunăvoiniă pe cavalerul de R.oye, mai tj. pj de la 
Rochefoucauld. Ceea ce n-a îrnplet-o. vu259? Coarne 
bărbatului ei, răzbunându-se în i ac iitru că nu o adora şi 
diviniza după c'e-ii-se t;, de a-l lua de bărbat. Din această 
căsătorie i ata. E mergea şchiopătând, s-au născut totuşi 
sap i: un băiat şi şase fete. Băiatul era Louis d'Orlear 1 şase 
fete erau: prima, Marie-Louise, s-a măritat (inul duce de 
Berry şi' după trei ani a rămas văduvi ua, Louâse-Adelaide 
de Chartres. Avea să devină st, da Chelles: a treia, 
Charlotte-Aglae de Valois, s * itat cu duc de Modena; a 
patra, Louise-Elisabc-lăritată cu dbn Luis, prinţul Asturit o- 
Elisabeth-Charlotte, contesă de Bea 1721 cu cel de-al doilea 
fiu al rege [, a Şitsea. Louise-Diane, avea să devi Conţi. În 
plus, ducele a mai avut şi . vi şi o fată. Unul singur a fost 
recuru numii cavalerul d'Orleans, a ajuns general elita ii şi 
j. lui doi 1 roi O' 

C< >xsr „ite e 

Şo. 

„.TtS. 

I.păcîn Sărid' 


Fo! Ui în K'ur al Franţei; era fiul domnişoa a devenit, apoi 
contesă d'Argenton.:'* >s-t: abatele de Saint-Albin, fiul 
Fioia Operă, *i o faâă făcută <? U domni jiiiţă! Comedia 
Franceză. V rincipajii noştri actori au fost trecuţi. A cortina 
şi să-i vedem pe fiecare juctiistă mare comedie care s-a 
numit lu ţa. 

Capitolul H Saloanele domnului duce d'Orleans în timpul 
ultimelor trei zile ale bolii lui Ludovic al XIV-1 ea. 

— Prinţul de Conţi şi soţia sa, fosta domnişoară de Conde. 

— Mama sa, fosta domnişoară de Bâois. 

— Pregătirile ducelui d'Orleans pentru şedinţa 
Parlamentului. 

— Prima cuvântare a lui Ludovic al XV-lea. 

— Reorganizarea guvernului. 

— Onorurile aduse lui Ludovic al XIV-lea în străinătate. 

În ultimele trei zile ale bolii regelui, saloanele domnului 
duce d'Orleans se goleau şi se umpleau după cum ilustrul 
bolnav se simţea mai bine sau mai rău. În afară de moartea 
regelui, discuţiile din acel salon se purtau în jurul ultimei 
excentricităţi a prinţului de Conţi, care se însurase cu o 
prinţesă de Conde. Monseniorul Louis-Ar-mand, prinţ de 
Conţi, era o fiinţă ciudată,; atât fizic, cât? 1 moral, iar 
trăsnăile lui, cum am spune noi astăzi, când amuzaţi, când 
speriau Curtea. Monseniorul era un om foarte scund care, 
chiar dacă avea un chip mai acătării, avea un trup oribil; 
părea tot timpul distrat. 

— Ceea ce-l făcea să aibă url aer rătăcit care, după ce-l 
„cunoşteai mai bine, te făcea să te simţi în totală 
nesiguranţă. Soţia sa era o persoană încântătoare şi 
deosebit de frumoasă. Prinţul de Conţi nu iubise niciodată 
pe nimeni în afară d «propria mamă, fosta domnişoară de 
Bâois, fiica domnişoarei de la Valliere, şi căreia i se spunea 
Marea prin-l ţesă de Conţi. Şi totuşi mama şi fiul se certau 
tot timpul! Într-un moment de furie, Marea prinţesă hotărî 
să-şi construiască o casă cât mai departe de palatul fiului ei 
şi-i chemă pe meşteri; dar abia pusese temelia casei, că se 


împacă cu „maimuţoiul”, cum îi spunea ea fiului ei, şi 
meşterii trebuiră să plece. Numai că vremea frumoasă ţinea 
puţin în palatul de Conţi. Între mamă şi fiu avu loc o nbuă 
ceartă şi iar fură chemaţi meşterii, La un moment dat, 
treaba asta devenise o obişnuinţă. Era de ajuns să faci o 
vizită pe şantierul noii locuinţe ca să-ţi dai seama în ce 
relaţii erau mama şi fiul. Dacă acea construcţie avansa, 
însemna că cei doi se aveau ca mâţa cu clinele; dacă noua 
construcţie era abandonată, era limpede că mama. Şi fiul o 
duceau ca doi porumbei. 

În afară de alte cusururi, prinţul de Conţi a“vea unul 
foarte grav, care ar fi ameninţat însăşi perpetuarea familiei 
Conde-Conti daca n-ar fi fost decât el cel care s o asigure, 
cusur asupra căruia nu mai e nevoie să insistăm, dar care 
nu-l împiedica totuşi să fie gelos pe nevastă-sa şi în acelaşi 
timp să bântuie p. rin cele mai deocheate locuri. 

U A doua zi după moartea regelui avu loc şedinţa 
Parlamentului ce urma să hotărască validitatea 
testamentului lui Ludovic al XIV-lea. Primul preşedinte, 
domnul de Me? Mes, era sluga doamnei de Maintenon, aşa 
că el ieşea din discuţie. Despre domnul de Guiche se spunea 
că ar fi fest foarte ataşat copiilor din flori ai regelui. Domnul 
de Gv; che era însă colonelul gărzilor franceze, deci un om i 
irtant, aşa că primi şase sute de mii de livre ca să r. mdă de 
fidelitatea oamenilor săi. Soldaţii din garda f: eză trebuiau 
să ocupe pe tăcute palatul, în vreme ce oiiţerii, îmbrăcaţi 
civil, urmau să se răspândească printre curteni. Preşedinţii 
Maison şi Peletier erau de partea ducelui d'Orleans; prinţul 
chiar le spunea „porumbeii mei particulari”. D'Aguesseau îi 
era şi el devotat. Joly de Fleur îi făgăduise să fie c r-artea 
sa. Tinerii consilieri nu ezitau niciunul între d uia de 
Maintenon şi ducele d'Orleans. 

Mai rămâneau ducii şi pairii, ce trebuiau ispitiţi de 
prerogativul ce urma să le fie definitiv acordat dacă se 
abţineau să voteze atunci când preşedintele avea să le 
ceară acest lucru. Între timp, Spania începuse a ameninţa 


Franţa din pricina vechii ranchiune pe care regele Spaniei 
i-o purta ducelui d'Orleans, fiindcă -acesta cam cochetase 
cu nevastă-sa. Spania presa Franţa, prin prinţul de 
Cellamare, să nu-l recunoască pentru nimic în lume, ca 
regent, pe ducele” d'Orleans. Dar lordul Stairs se 
angajase, în numele Angliei, să-l susţină pe duce, şi 
ambasadorul Angliei ceru să apară în tribuna 
Parlamentului, alături de abatele Dubois. Lordul Stairs se 
bucurase de multă stimă la Curtea răposatului rege şi 
datora această stimă unei trăsături de caracter pe care vom 
dezvălui-o imediat. Într-o zi i se spuse lui Ludovic al XIV-lea 
că lordul Stairs era - dintre toţi membrii corpului diplosca | 
în ca rea Δatic -'e e -'e * Şi”a cel!'. Nai bir><-c-: pftelor - 
l'e. 

— BI: -wa. R * -“oltrac (- * -; r;<.lon rst; regelui. 
Ludovic, a s aştepta umil, cu primai şi să se tale: 

— Urcă-te în trăsură, domnule Lordul Stairs trecu imediat 
pn: >&'. 

Primul în trăsură. 

— Lumea are dreptate, domni pus Eşti într-adevăr omul 
care ştii: -: «e > -ci rin. Ţeie capetelor încoronate. 

Lordul Stairs ştia într-adevăr asculte regilor şi să execute 
ordinele c”i aai nea; neauzite, mai ciudate, fără să facă nici 
o îvri începând din clipa aceea, lordul a devenit îr. Omul cel 
mai conştiincios, cel mai supus. Şi din Europa. Povestirile 
acestea ne îndepărtea regență, dar dacă ne gândirn bine, 
toată istoria regent e alcătuită de fapt dintr-o culegere de 
astfel de povesti Tot agitându-se în dreapta şi în stânga. ba 
cumpăn du-l pe domnul de Guiche, ba strângând mina 
lordului Stairs, ba repezindu-l pe prinţul de” Con! Sau 
mângâindu-i pe domnii d'Aguesseau şi de Joly, ba căutânda- 
1 din ochi pe prinţul de Fronsac sau schimbând în 
şoaptă” câteva eu-!' 'te cu domnul de Saint-Simon, ducele 
d”Orieans îşi luă le măsurile pentru a doua zi. Ducele 
petrecu o parte... Noapte în cabinetul său, împreună cu 
cardinalul de dUes. Acelaşi care primise sarcina să ducă 


inima real la iezuiţi şi care le spusese înmânându-le-o: cu 
vin-t; laie, m >, Aşa i: * i rege; politii: uneori < d>. 

— Sk 

— Dragii mei, va aduc inima călui care v-a onorat în; >d 
cri':;';:!”' cu prietenia şi cu încrederea sa. A cărui oarU» 
puicii s-o deplângeţi pentru că v-a iubit mult, Isprăvind şi cu 
domnul cardinal, toate măsurile pentru dona zi fuseseră 
luate. Şi iată că sosi şi ziua multaştep-ă, care-l găsi pe 
domnul duce d'Orleans gata pregătit îtru lupta ce urma să 
aibă loc. 

La ora opt dimineaţa. Parlamentul era adunat sub şedinţia 
lui Jean-Antoine de Mesmes. S-a dat citire isorii cu pecete 
prin care se anunţa în mod oficial moar-regelui. Apoi ducele 
d'Orleans a fost poftit în sala Cu re onnt-urile datorate unui 
fiu al Franţei. După un mi-a! T şi ducele du Mâine urmat de 
fratele său. Conui.se. Ducele d'Orleans a străbătut sala şi s- 
a- <e pe scaunul plasat cu o treaptă mai sus lcelui de 
Bourbon. Intrând, lordul Stairs 1-a -ect pe duce, care 1-a 
zărit în penumbră pe s. După cum se vede, fiecare era la 
postul cepu cu discursul domnului prim-preşedinte. Cunosc 
amănuntele acelei memorabile şedinţe în care ost năruit, 
doar în câteva ceasuri, întreg edificiul con-uit de domna de 
Maintenon, de părintele Le Tellier şi prinții bastarzi, edificiu 
ridicat cu atâta migală, răbdare trudă, vreme de zece ani. 
Aşa cum prevăzuse Ludovic XIV-lea, testamentul şi codicilul 
au fost anihilate. 

— Suntem atotputernici atât cât trăim, le spusese ma-e 
rege; morţi, valorăm mai puţin decât nişte simpli râiculari! 

Autoritate politică, autoritate militară, totul a fost în-e 
dinţat ducelui d'Orleans. El, care trebuia să fie doar 
şedinţele comisiei de regență, a fost numit regent. Co-lada 
trupelor casei regale, care urma să fie încredinţată rnnului 
du Mâine, a fost dată lui Filip al II-lea d'Orutaiiţele D:i. 
Bătăii leans; domnul dtt Maâne trebuia să dispună de slu. 
Jbe, de beneficii, de sarcini de stat; ei bine, cel care avea 
drept: să formeze aşa cum înţelegea el Consiliul de stat ţi 


orice alte consilii ar mai fi găsit de cuviinţă să înfiinţeze, 
aceia a fost ducele d'Orltians. Domnul du Mâine a păstrat 
doar supraintendenţa educaţiei viitorului rege. Cât despre 
domnul duce de Bourbon, care nu trebuia să fie admis în 
Consiliul de regență decât la vârsta de douăzeci şi patru de 
ani, domnul d'Orleans a cerut admiterea sa imediată şi a 
obținut-o pe loc. Singurele articole menținute din testament 
au fost cele prin care domnul de Villeroy. Fusese. Numit 
preceptor al regelui Ludovic al XV-lea, iar ducesa de 
Ventadour, guvernanta sa. 

Nici nu s-a răspândit bine această primă hotări”- * 
Parlamentului, că parizienii au şi sărit în sus de bucv. 
Ducele d”Or! Eans însemna pentru ei viitorul, deci, e ranţa; 
ducele du Mâine însemna trecutul, adică doar. de 
Maintenon, abatele Le Tellie'r, deci dezastrele războiului de 
succesiune, foametea, tristeţea; trecutul murise, viitorul era 
viu. 

O a doua hotărâre a Parlamentului a confirmat-o pe prima. 
La cea de-a doua şedinţă a asistat, în braţele guvernantei 
sale, şi foarte tânărul rege, care a rostit o „cu-vântare” de 
două rânduri: 

— Domnilor, a spus el cu glasul său cristalin de copil, am 
venit aici ca să vă asigur de dragostea mea. Cancelarul meu 
vă va spune ce anume doresc. 

Acestea au fost primele, cuvinte cu caracter p6litic pe care 
le-a rostit majestatea-sa. A fost imediat răsplătit cu 
bomboane de către guvernantă. Una dintre particularităţile 
acelei şedinţe, spune domnul de Levy, preşedintele Curţii cu 
Juri, în Jurnalul istoric al domniei regelui Ludovic al XV-lea, 
a fost faptul că ducesa de Ventadour a fost de faţă, aşezată 
la picioarele tronului majestăţii-sale; avantaj pe care nici o 
altă femeie înaintea ei'nu-l mai avusese vreodată şi de care 
ar fi fost lipsită dacă ar fi existat o regină regentă care să-şi 
ducă ea însăşi fiul la acea şedinţă. 

Cea de-a doua hotărâre a Parlamentului odată pronunţată, 
prinților bastarzi nu le mai rămânea nici o speranţă. 


Domnul de Toulouse, fără ambiţii, ce întoarse să vâneze în 
pădurea din Rambouillet, unde soi ia iuij fără ambiţii ca şi 
el, îl primi cu surâsul pe buze. Domnul du Mâine, slab ca 
întotdeauna şi ruşinat de propria-i slăbiciune, se întoarse 
„la Sceaux pentru a-şi isprăvi traducerea din Lucrețiu. 

— Domnule, îi spusese nevastă-sa văzându-l, datorită 
laşităţii dumitale, domnul duce d'Orleans este stăpânul 
țarii, iar dumneata, cu Lucrețiu al dumitale, n-ai să fii primit 
nici măcar la Academie! 

Domnul duce d'Orleans, după ce a primit felicitările 
prietenilor, a dat fuga până la Saint-Cyr să-i facă o vizită 
bătrânei sale duşmance, doamna de Maintenon, care 1-a 
primit cu o prefăcută umilinţă. Ducele venise s-o anunţe că 
va continua să-i dea pensia pe care i-o fixase răposatul rege 
şi, în timp ce ea îi mulțumea, el răspunse: 

— Nu-mi fac decât datoria! Şi o voi face din stimă pentru 
Ludovic al XIV-lea! 

A doua zi după această vizită, doamna de Maintenon îi 
scria doamnei de Caylus: „Aş vrea din toată iv. Ima, ca 
situaţia ăurnitale să fie tot atât de bună ca şi a mea. Am 
părăsit Curtea pe care n-o iubesc şi mă simt cât se poate de 
bine. În acest loc unde m-am retras”. A fost unul dintre 
ultimele suspine care s-au mai auzit de la Saint-Cyr. 

În vremea asta, domnul duce d'Orleans îşi 6rganizase 
Consiliul de regență care rămăsese aşa cum dorise 
râexupre-e rir: pre 

; marinei prett ps 'dat 

— Pi -latită.: te, 

„.„Lut i. rar n. tul avea 

.;: în timpul ase de partea u de drumuri posatul re;? C-l- 
în a de 'Consiliul do rc-Mntă. 

Încă şase ( "ii; *'< a! Afaceril,» r cxu dat de mo;! Ut > un 
con-i'uu dv rir: dat de mo: iul un-consiliu oc fin zidat du d.:.. 
> di <>n consiliu; i zidat de mtov;i! Ulr: i. vsiitu ci de 
ducele d'An']n;] * *: —>-' de cardinalul de Noaiih -ilii ducele 
a început să-şi ţi...;:,: Iă; la persoanele care ajung la pute; 


'ar! Dreptul de mustrare, drept eare-i fu” i domniei lui 
Ludovic al XIY-lea. Doi care-l părăsise pe domnul du îvâL; 
îne şi ducelui d'Orleans, a fost numit mate m; şi poduri al 
regatului, funcţie creată special pentru el şi care avea să 
dispară odată cu el. Joly do Fleury şi Agues-seau intrară în 
consiliul de conştiinţă. Marchizul de Ruffe, locotenent- 
general al armatelor regelui, a fost numit sub-preceptor al 
majestâţii-sale, marchizul d'A:;:'cld - membru în consiliul de 
război şi controlor general al fortificațiilor, marchizul de 
Simiane - numit locou-nont-general al regelui în Provence, 
abatele de Fleury, 'autorul Istoriei ecleziastice - duhovnic al 
regelui. Această ultimă numire. Deşi o sinecură (fiindcă 
augustul penitent nu avea decât cinei ani şi încă nu 
începuse a păcătui), n-a fost mai puţin semnificativă, 
deoarece încă de pe vremea iui Henric; a1. IV-lea acest loc 
era întotdeauna ocupat de un iezuit. Părintele Le Tellier. 
Văzându-se fără funcţie. 1-a întivbat pe regent ce-i mai 
rămâne de făcut. * 

— Asta nu mu priveşte pe mine! Întreabă-i pe superiorii 
dumitale. I-a răspuns ducele. 

Cât. Despre porunca dată de Ludovic al XIV-lea pe patul de 
moarte, de a-l duce pe tânărul rege la Vinccmits. 

— Rul era mult mai curat, regentul în loc să ce -acest lucru 
un inconvenient, a văzut, dimpotr înlesnire, pentru că 
Vincennes era mult mai apro; de Paris decât Versailles, iar 
Parisul era centrul afaceri şi mai ales al distracţiilor sale. 
Totuşi doctorii Curţii, r < motive de comoditate personală, 
declarară că şi aerul la Versailles era foarte curat; atunci 
regentul îi adună . * medicii din Paris şi la ceru şi lor sfatul; 
aceştia, probabil tot din comoditate, se pronunţară pentru 
Vincennes. Prin urmare, tânărul rege a fost condus în 
donjonul de la Vincennes. 

Curţile străine îl răzbunară pe Ludovic al XIV-lea pentru 
insultele aduse ledului său de către nerecunoscătorul norod 
al Parisului. La Viena, împăratul ţinu doliu ca după propriul 
său părinte, iar distracţiile din timpul Carnavalului au fost 


interzise, deşi Carnavalul era abia peste patru luni. La 
Constantinopole s-a celebrat un mare serviciu funebru, iar 
contele des Alleurs, ambasadorul Franţei la Poarta 
Otomană, a cerut şi a obţinut o audienţă la Marele Sultan 
pentru a-i aduce la cunoştinţă moartea lui Ludovic al XIV- 
lea. Sultanul 1-a primit imediat şi vi-zk-ul i-a spus: 

— Aţi pierdut un mare rege, iar noi un mare prieten şi un 
bun aliat. 

În timp ce străinătatea îi aducea lui Ludovic al XIV-lea 
aceste onoruri, Argensson veni să-i spună regentului ca 
parizienii îl socoteau pe Ludovic falit. 

— Ei bine, întrebă regentul. 

— Cum crezi că putem remedia acest lucru? 

— Eu zic, răspunse locotenentul Poliţiei, să-i arestăm pe 
cei care răspândesc astfel de zvonuri. 

— N-ai priceput nimic, zise regentul. Trebuie/să plătim 
imediat toate datoriile defunctului şi în felul acesta 
închidem gura tuturor! 

Capitolul ffl Regentul şi familia sa. 

— Doamna ducesă de Berry. 

— Domnişoara de Chartres. 

— Dom-' nişoara de Valois. 

— Ludovic d'Orleans, duce de Chartes. 

— Tinerele franţuzoaice. 

În primele două capitole am schiţat portretele 
principalelor personaje Care fac tranziţia dintre cele două 
epoci bine distincte, una numită „secolul lui Ludovic al XIV- 
lea”, cealaltă „regenţa”. Am arătat cine era ducele du 
Mâine, contele de Toulouse. Am schiţat silueta lui Fi-lip al II- 
lea d'Orleans; am spus câteva cuvinte despre cea de-a doua 
domnişoară de Blois, soţia lui. Dar n-am vorbit deloc de 
restul familiei sale. Adică de Doamna, cea de-a doua soţie a 
Domnului şi mama regentului, de doamna de Berry, fiica 
mai mare a lui Filip d'Orleans, de domnişoara Louise- 
Adelaâde de Chartres, şi de domnişoara Charlotte-Aglae de 
Valois, toate trei fiicele regentului. Celelalte trei fiice - una 


măritată cu prinţul Asturiei, a doua, logodită cu infantele 
don Carlos, şi a treia, care a devenit soţia prinţului de Conţi 
- n-au nici o importanţă politică şi nici reputaţie 
scandaloasă. Aşa că nu ne vom ocupa de-cât de persoanele 
de care avem novoie în povestirea noastră. 

Terenul politic odată curăţat de dubla hotărâre'a 
Parlamentului, doamna de Maintenon plecată la Saint-Cyr, 
domnii du Mâine şi de Toulouse retraşi - unul la Sceaux, 
celălalt la Rambouillet, părintele Le 'Tellier exilat la Fleche, 
regele mort şi îngropat la Saint-Denis, noul rege instalat la 
Vince'imes, toate aceste evenimente ne îngăduie să 
înlocuim zidurile groase ridicate de cardinalul de Riche-lieu 
în jurul Palatului Regal, cu nişte pereţi de sticla. 

În ordinea vârstei şi a importanţei, prima pe listă era 
Doamna, pe care fiul ei p iubea cu atâta tandreţe, o asculta 
cu atâta răbdare şi o supăra atât de des. 

Charlotte-Elisabeth de Bavaria fusese cea de-a doua soţie 
a Domnului, urmând după frumoasa şi cocheta Hen-riette a 
Angliei, moartă în 1670, după toate probabilitățile otrăvită 
de cavalerul de Lorena şi de marchizul d'Ef-fiat. Noua 
Doamnă se născuse la Heidelberg, pe 7 iulie 1652, la şapte 
luni şi nu la nouă. S-o lăsăm pe prinţesă să-şi facă singură 
portretul. 

„Trebuie să mărturisesc că sunt îngrozitor de urâtă, ceea 
ce, sincer vorbind, nu mă deranjează prea mult. Am ochii 
foarte mici, nasul scurt şi gros, gura mare cu buze drepte, 
obrajii „cărnoşi îmi atârnă şi am o faţă lătăreaţă. Sunt 
scundă şi bondoacă. Pentru a şti dacă am spirit ar trebui să 
mi se uite cineva în ochi cu microscopul, altfel n-ar putea 
să-şi dea seama. Probabil că nu veţi găsi nicăieri, pe 
pământ, mâini mai urâte ca ale mele. În copilărie, îmi 
plăceau mai mult spadele şi puştile decât păpuşile. Am dorit 
atât de mult să fiu băiat, încât lucrul acesta era cât pe-aci să 
mă coste viaţa. Cineva istorisise odată că Mărie Germain, 
tot sărind mereu, se preschimbase din fată în băiat. Am 


făcut în copilăria mea asemenea sărituri ca să devin băiat, 
Incit e o adevărată minune că nu mi-am frânt gâtul.” 

Elisabeth-Charlotte era într-adevăr foarte urâtă, dar fiind 
prinţesă, toată lumea era sigură că se va găsi cineva s-o ia 
de nevastă. De altfel, în ciuda urâţeniei sale, inspirase o 
adevărată pasiune. Ciudatul îndrăgostit era marchizul 
Frederik de Bade-Durlach. Făcu tot ce putu ca ţe? Sa să-l 

: &, dar. H: > 

—".-;-r-ţin. 

Înd unp it şi eiucbt.: pentr.; igalâ c: tis; şii >i era 'tinăr şi 
Bietului mai”- -şi revină din s-a însurat cu cmz i-a pricina 
a;» v prinţesa c!. 

— Ol. -' r. ut orice nădejde c.: Prinţesa Palatină. D 
Marchizul de Burlac deiic-Casimir, duce, postit de o altă 
femeie, iar acea a Marianne, fiica ducelui Urli eh de rinţii 
ducelui Curlandei puseseră latină şi. Refuzând să-şi dea 
consi dorită de fiu, îi cer ură ace; berg, în nădejdea că prin 
prinţ în mrejele sale. Delpar toarse val-vârtej îndărăt şi 
preferind să fie ucis deci pocitanie de femeie. 

Prinţul Casimir încă pa: 

— Mea. Prin lumr a Palatină încă mai râdea de rr.;) rer; ia 
pe ea re <; tendentutui ei, când iată că mesagerii lui si XIV- 
lea veniră s-o ceară de soţie pentru; <. 

Domnul. Ce motive va fi avut marele rege? A acea alianţă, 
e greu de explicat. Prin căsătoria Sui eu iuea lui Filip al IV- 
lea, Ludovic pusese un picior în Spania: prin căsătoria 
doamnei Henritlle cu Domnul, pusese celălalt picior în 
Anglia. Prin alianţa cu penultimul elector din ramura 
palatină, punea acum piciorul şi în Germania. 

Nimic mai trist pentru Charkitte decât această căsătorie. 
Căci înlocuia o prinţesă care murise de o moarte violentă şi 
se mărita cu un prinţ ale cărui înclinări du- 

; e părinţi, după ce a pior-vv lea că «,„vi'r>ri vreodată cu: 
uiiain au vrut. -! * „-Curlandei. Du'-. 

— Ia sa Ch; îct-.! Să plece irne> i se însoare c se: răn Prii 
Pe faci lua date erau cunoscute; în sfârşit, avea să apară în 


mijlc unde - aşa cum spune ea însăşi - falsttaf r. icpt spirit, 
iar sinceritatea drept prostie. Aşa - strivi cât putu. Dar în 
faţa raţiunii de stat nu- |. Clecât să te supui. 

Isă la Saint-Germain, i se păru că picase din nori. [tenia ei, 
îl impresiona în mod cu totul neplăcut unul. Văzând-o, 
Domnul o luă la goană aşa cum şi ducele Curlandei. Ludovic 
al XIV-lea. Care n-o de nevastă, a fost deosebit de amabil cu 
Doamna: a venit s-o ia ca s-o conducă la regină, spunându-i: 

— Linişteşie-ie, cumnată! Regina se teme mult n. mult de 
dumneata decât te temi dumneata de ea! 

În t (1 ceremoniilor, o aşeză lingă el, făcându-i ser, * +.” ri 
trebuia să se ridice sau să se aşeze. Dom' 

A un băiat din prima s? Căsătorie, dar Ludtr voia neap;” 
'să aibă unul din cea de-a âi Cum cu hu ic al XIV-lea nu era 
de £“uu-ini de căsn silnică. Domnul îi avu pi -! G74 şi; 
Eiisabeth-Charlolte rA'Orle-h ce-şi. Plini această indii: * e, 
D.e; i; i: >ă acccpu.l să doarmă fiecare ral. Lîiiiâri,.; ni 
rugămintea din toată inim.; ntri; * ia nl'.'i'.' incjinare către 
căsătorie. În toiu! Aces'e. Plări.! > «ffim inspiră o prietenie, 
ciudată prin îi ca <A. prinţesei de Monaco - Catherine- 
Charl? Irnmont. Cred că vă daţi seama cum a primit D<- 
rigorismul ei german, acele avansuri, aâit de pir,. Vite cu 
răceala şi indiferența ei. Biata doamnă de *e ) a rămas 
neconsolată. Ţi, în disperarea ei, i-a py->. Nţesei: 

— Dar din ca eşti făcută, doamnă, încât poţi rămâne 
insensibilă atât la dragostea bărbaţilor, cât şi. la prietenia 
femeilor? 

Doamna de Fienne, soţia scutierului Doamnei, avea mult 
spifit, era ironică, avea Umba ascuţită şi nu cruța pe nimeni, 
nici pe rege, nici pe Domnul şi cu atât mai puţin pe 
Doamna. Dar Doamna, luând-o într-o zi de mână şi ducând- 
o într-un colţ al odăii, îi spusa: 

— Doamnă, eşti spirituală şi drăguță. Numai că ai un fel de 
a vorbi cu care eu, venită din Germania, nu sunt obişnuită. 
Şi cum mă supăr şi mă înroşesc de îndată ce-şi bate cineva 
joc de mine, vreau să-ţi dau un mic sfat. Dacă ai de gând să 


mă scuteşti de ironiile dumitale, vom fi foarte bune 
prietene; dacă mă vei trata ca pe ceilalţi, mă voi plânge 
soţului dumitale, iar dacă el nu te va potoli, am să-l alung 
de la Curte! 

Doamna de Fienne îşi dădu imediat seama cât era de 
primejdios să glumeşti pe seama unei astfel de femei şi-şi 
ţinu limba. Astfel rămase în relaţii bune cu prinţesa, spre 
marea mirare a întregii Curți, ba chiar şi a regelui, care se 
întreba cum de doamna de Fienne, care lua peste picior pe 
toată lumea, nu scotea o vorbă tocmai despre Doamna. 

Vă daţi seama că, datorită rigidităţii moravurilor bunicii 
sale, doamna de Berry era pentru aceasta cam ceea ce 
trebuie să fi fost Iulia pentru August. 

Doamna de Berry era fiica mai mare a ducelui d'Or-leans; 
la vârsta de şapte ani contractă o boală pe care toţi medicii 
o socotiră mortală, aşa că nu se mai ocupară de ea. Atunci 
ducele duse fetiţa, cu pat cu tot, la el în odaie, o îngriji cum 
se pricepu şi o făcu bine. Marie-ţouise d'Or-leans deveni 
fiica cea mai iubită a tatălui ei, pe care regele o mărită cu 
ducele de Berry. Dar de-abia căsătorită, doamna de Barry 
se îr lrăgosti de cavalerul La Haye care, din paj al regelui, 
devenise scutierul soţului ei. „Era - spune Saint-Simon - un 
bărbat înalt şi'slab, cu o mutră nătân”“ă şi îngâmfată, cam 
prostănac, dar foarte de treabă. Doamna îi propuse să fugă 
cu ea şi s-o ducă în Olanda. Dar propunerea îl sperie atât de 
tare pe La Haye, încât se rftise şi-i spuse totul ducejui 
d'Orleans. Trebui ca tatăl să iacă uz de drepturile lui de 
părinte pentru ca fata să priceapă care era diferenţa între a 
fi o prinţesă de sânge regal, în Franţa, şi iubita unui mărunt 
gentilom în Olanda, în sfârşit, ducesa de Berry îşi veni în 
fire şi neplăcuta întâmplare fu uitată. 

Doamna de Berry fusese o femeie foarte bine făcută 
înainte ca excesele să-i strice talia şi frumoasă înainte ca 
pielea să-i fie acoperită de nişte pete roşii. Era lipsită de 
graţie şi avea o privire de-a dreptul neruşinată. La fel ca 
tatăl şi ca mama sa, poseda o mare uşurinţă de a vorbi, 


spunân. D ce avea de spus cu o claritate, o precizie, o 
întorsătură a frazelor şi o justeţe care surprindeau ori de 
câte ori o auzeai vorbind. Timidă pe de o parte, mai ales 
când era vorba de fleacuri, iar pe.de altă parte de o 
îndrăzneală care te speria, trufaşă jiana la nebunie, 
dezmăţată până la cinism, era, în afară de avariţie - spune 
Saint-Simon - întruchiparea tuturor viciilor, cu atât mai 
periculoasă cu cât nu mai era o alta ca ea, cu mai multă 
artă în a se exprima şi mai multă isteţime.” 

Sora doamnei ducese de Berry, cea de-a doua fiică a 
domnului duce d'Orleans, domnişoara Louise-Adelaâde de 
Chartres, era cea mai frumoasă dintre toate surorile sale. 
Avea un ten superb, o piele minunată, un trup frumos, ochi 
şi mai frumoşi, mâini delicate, dinţi ca perlele, obrajii albi- 
trandafirii. Dansa bine, cânta bine, avea o voce frumoasă şi 
se pricepea la muzică. Avea doar un mic cusur. Când 
vorbea, se bâibâia puţin. De alllel, având gusturi cam 
bărbăteşti, plăcându-i spadele, puştile, pistoalele, clinii şi 
caii, umblând cu praful de puşcă la fel ca un soldat de 
artilerie, punând la cale focuri de artificii pe care, le trăgea 
ea singură, nefiindu-i frică de nimic, dispreţuia toaletele, 
bijuteriile, florile şi în general toate fleacurile care plac atât 
de mult femeilor. Era ajutorul de chimist, de mecanic şi de 
chirurg al tatălui ei. 

Soră-sa, domnişoara de Valois, nu era atât de frumoasa ca 
ea. Avea totuşi şi ea un minunat păr auriu, dinţi foart” albi, 
pielea, tenul şi ochii frumoşi. Dar toate aceste dăruise 
pierdeau din pricina unui nas prea mare şi a unui dinţi 
încălecat şi mult ieşit în afară, care-i strica tot fasonu; ori de 
câte ori râdea. Era bondoacă şi cu gâtul prea scuri Mergea 
ca o femeie bătrână, deşi nu avea decât cincisprezece ani. 
Doamna ducesă d'Oiieans avea obiceiul să spună 

— Cred că aş fi fost cea mai leneşă 'femeie de pe pă-mtp. T 
dacă n-aş fi avut-o pe fiica mea Charlotte-Aglai, care e cu 
mult mai leneşă decât mine! 


Ceilalţi copii erau încă prea mici ca să ne ocupăm de ei. 
Ludovic d'Orleans, duce de Chartres, născut la 2 sep 
tembrie 1705, nu avea decât treisprezece ani şi făgăduiţi să 
fi 142 14j911o e un prinţ rece, evlavios şi insignifiant, aşa 
cum a ş> fost dealtfel, ca şi cum cele trei surori ale sale şi- 
ar fi însuşit tot sângele familiilor d'Orleans şi de Mortemar 
Alte două fete, Louise-Elisabeth, domnişoară de Mo» ' 
pensier, care avea să se mărite cu prinţul Asturiei, se nă 
cuse. la 11 decembrie 1709, iar domnişoara de Beaujoiu; la 
18 decembrie 1714. 

Despre ultima fiică a domnului duce d'Qrleans, <> 

I nu se născuse. 

Capitolul IV Miniştrii şi consilierii din vremea regenţri. 
—"”Domnii de Villeroy, de Vili ars, d'Uxellos... D'Harcourt, de 
Tallard, ducele de Noailles, domnul do Torcy. Abatele 
Dubois. 

Fiu al preceptorului fostului rege, el însuşi acum prt - 

Lor al noului rege, mareşalul de Villeroy era un băi -înalt, 
cu un chip plăcut, făcut parcă să conducă mai (nd un bal, să 
fie arbitru în întrecerile din arenă sau interpreteze, la 
Operă, roluri de regi şi de eroi. Puter-şi viguros, neţinând 
scama nici de oboseală, nici de tiie de veghe, petrecându-şi 
zilele, uneori chiar şi nop-; pe cal, măreț în tot ceea ce 
făcea, nobil chiar şi în > mai mici gesturi, având înfăţişarea 
şi limbajul unui 

_bat care a trăit multă vreme la Curte, era curajos până 

: Kces: dar şi modest şi umil atunci când socotea el că <v 
cazul să se plece în faţa lui Ludovic al XIV-lea s<v: oamnei 
de Maintenun. Ca generaseră foarte slab pi it; în luptă nu 
făcea nici două parale. Fenquieres sp i. -u despre el şi 
despre Vaudemont, în legătură cu lu; v., de la Namur: 

— Se pare că domnii de Villeroy şi de Vaudemonl îşi 
dispută între ei... Cinstea” de a şti cine a săvârşit mai multe 
greşeli. 

Totuşi, domnul de Villeroy îl întrecea pe domnul de 
Vaudemont. Spectator impasibil la splendida apărare a 


domnului de Bouffâers, generalul nu a scos sabia din teacă 
o lună încheiată, deşi nu avea de făcut decât o singură 
mişcare pentru a săvârşi acest lucru. 

În timpul luptei următoare, generalul găsi mijlocul de a se 
face nevăzut, deşi era comandantul-şef al armatei din 
Ţările-de-Jos. Pacea de la Riswick îi dărui generalului 
odihna atât de râvnită, dar războiul de succesiune îl obligă 
să plece din nou la luptă. Se duse în Italia doar pen-“tru a-i 
sili pe prinţul de Savoia şi pe Catinat să-l atace pe prinţul 
Eugen, la Chiari. Dar lupta a fost pierdută şi Catinat, rănit. 
După trei luni, îi lăsă pe duşmani să ia Cremona şi se predă 
şi el odată cu ea. Prinţul Eugen îl înapoie Franţei pe Villeroy 
fără nici o răscumpărare, socotind că-i făcea destul rău 
trimiţându-i-l acasă. Într-adevăr, Ludovic al XIV-lea, care se 
încăpăţâna să-l susţină pe cel căruia îi spunea „favoritul” 
său, îi încredința comanda armatei din Italia. Urmarea 
acestei slăbiciuni a fost cumplita înfrângere de la Ramillies; 
douăzeci de mii de oameni ucişi sau luaţi prizonieri; toată 
artileria şi toate drapelele rămase pe câmpul de luptă, 
douăsprezece locuri întărite ale Brabantului şi ale Franţei 
părăsite de armata franceză şi luate în stăpânire de inamic 
explicară, în sfâr-şât, generozitatea de care dăduse dovadă 
prinţul Eugen necerând niciun” ban răscumpărare şi 
trimiţându-l acasă pe generalul de Villeroy, generozitate pe 
care atunci nimeni nu şi-a putut-o explica. 

Aflând despre înfrângerea de la Ramillies, Ludovic al XâV- 
lea se făcu foc. Dar doamna de Maintenon, care-l susţinea 
pe domnul de Villeroy, îi spuse: 

— Sire, mai există şi pedepse ale Domnului! 

— Vai, dqgamnă, treizeci de batalioane prizoniere de- 
război! Sacrificiul e prea mare! 

Totuşi doamna de Maintenon îl potoli încet-încet pt rege şi 
Ludovic al XIV-lea îşi iertă favoritul. 

Încăpăţânându-se până la capăt, regele muri numindu-i pe 
Villeroy preceptorul tânărului Ludovic al XV-lea. 


Mareşalul ds Villars, care venea imediat după mareşalul de 
Villeroy, era nepotul unui grefier din Condrieux. Tatăl *ău 
era omul cu cea mai frumoasă înfăţişare (unii spuneau 
„chiar că din întreaga Franţă); era foarte viteaz şi foarte 
priceput în mânuirea armelor. Slujind de martor într-un 
duel pe care ducele de Nemours 1-a avut cu domnul de 
Beaufort, s-a acoperit de glorie şi s-a bucurat de un bun' 
renume. Căci după ce ducele de Nemours î fost ucis, 
martorul 1-a provocat la duel pe domnul de Beaufort şi 1-a 
doborât rănindu-1. Vestea acestei fapte s-a răspândit 
imediat şi prinţul de Conţi 1-a luat sub aripa sa. Şi l-a luat 
atât de bine, încât atunci când domnul cardinal Mazarin s-a 
gân-dit să i-o dea prinţului de nevastă pe nepoata sa, s-a 
slujit de Villars ca reprezentant al său, fapt care 1-a situat 
printre nişte oameni ce erau cu mult deasupra sa, dar 
printre care nu s-ar amestecat niciodată, rămânând 
întotdeauna gaiant şi discret, pentrucă frumuseţea sa 
deosebită îi deschidea uşa tuturor doamnelor din lumea 
mare. În epoca în care văduva lui Scarron fusese săracă, el 
a ajutat-o cât a putut. Doamna de Maintenon, care nu-şi 
uita niciodată prietenii, îşi aduse aminte de Villars şi, ajunsă 
favorita lui Ludovic al XIV-lea, avu grijă să-i asigure un viitor 
fru-” moş fiului lui Villars. 

Cel de-al doilea mareşal de Villars, fiul primului, adică cel 
de care ne ocupăm noi acum, spre deosebire de Villeroy, 
avusese şansa să salveze la Denain Franţa pe care Villeroy o 
distrusese la Ramillies. Sigur că această victorie nu se 
datora atât geniului său militar, cât mai mult hazardului. 
Dar Viilars nu plecă urechea la bârfele celor din jur. Avea 
destul spirit pentru a impune celor proşti prin încrederea 
pe care o avea în el însuşi; era ajutat şi de o mare uşurinţă 
de a vorbi curgător şi mai ales convingător, neuitând nici- 
Odată să facă referiri la sine, să se laude'“eă prevăzuse 
totul şi consultase pe toată lumea. După bătălia de la 
Hochstett fusese făcut duce, după cea de la Malpkquii. 


— Î devenise pa; fapt care ulmi pe toată lumea, fiind; >4v 
doua butâlu fuseseră de fapt doua înfrângeri. 

Mareşalul Villar* era un bărbat ir brunei. R? 

Îmbătrânind - se îngvăşase; fără sa pară îmi: cb. 

Ani, avea o fire veselă, deschisă, uneori cam zvâ De o 
ambiţie nemăsurată, avea o părere foarte bu K'e sine pe 
care izbutise să i-o insufle şi regelui. Se de vervă, de o 
îndrăzneală fără pereche, era gata; iă, cu tupeu, orice sau 
să treacă peste orice; Villai i-; o fanfaronadă şi mai ales de o 
avariţie care întreceam; ice limita şi care nu l-au părăsit 
niciodată. Nevastă-sa st iza - atunci când binevoia să se 
scuze - pentru mi ei aventuri, dând vina pe bărbatul ei care 
o neglija, susurând că, în armată, căpătase unele obiceiuri 
care pe vremea aceea erau foarte rare. Doamna îşi alegea 
cu multa grijă iubiții, alergând după ducele d'Orleans, după 
contele de 'Toulouse, ba chiar şi după Richelieu. Mareşalul 
râdea de acuzaţiile aduse de nevastă-sa şi puţin îi păsa de 
zvăpăi”-lile ei. 

Mareşalul d'Uxelles, al cărui nume fusese de Ble, îşi datora 
întreaga-sa avere alianţei cu Beringen, scutierul re-gvnei- 
mame, despre care am vorbit pe larg în cartea Ludo-vic al 
XIV-lea şi secolul său. Beringen şi soţia sa erau foarte iubiţi 
de domnişoara de Choin, care se măritase cu Marele Delfin 
tot aşa cum doamna de Maintenon se căsătorise cu Ludovic 
al XIV-lea. Domnul d'Uxelles, care nu era încă mareşal, dar 
dorea grozav să devină, începu a-l linguşi indirect pe 
monseniorul Delfin: de două sau aş trei ori pe săptămână 
aducea el însuşi, într-o batistă brodată, câteva capete de 
iepure pentru căţeluşa soţiei Delfinului, căţeluşă care, mai 
mofturoasă şi mai arţăgoasă eh ia* decât stăpână-sa, nu 
voia să mănânce altceva deeit capete de iepuriDe îndată ce 
Delfinul muri, domnul d'Uxelles nu-i mai aduse căţeluşei 
fostei domnişoare de Choine nici un cap de iepure. Ba mai 
mult decât atât. Dud cineva îi vorbea despre acest lucru, 
susţinea că nu auzise niciodată nici de domnişoara de 
Choine şi nici de căţeluşa acesteia. 


Era un bărbat înalt şi gras, cu obrajii mari, umflaţi şi 
atacați de cuperoză, care mergea încet, târându-şi paşii si, 
deşi era un om destul de plăcut, părea cam distant din 
pricina sprâncenelor foarte groase pe deasupra ochilor 
mici, dar foarte vioi şi cărora nu ie scăpa nimic. Când îl 
vedeai prima oară, părea un negustor de vite dini' -: - 
iarmaroc; era totuşi un om cu gusturi alese în pri 
mâncărurilor, cam lacom şi dezmăţat în sensul amintit să se 
ascundă; înconjurat tot timpul de ofiţeri tin* supli, îl plăcea 
să domine şi să se impună fără prea menajamente. 

Cât despre domnul de Tallard, acesta era cu toţi gen de 
om. Contele d'Harcourt şi el erau singurii o, puteau disputa 
inteligenţa, fineţea, intrigile, dorinţa îneânta pe toată lumea 
şi de a se afirma în armată. A doi erau extrem de harnici şi 
munceau cu mait: uşur Niciunul, nici celălalt n-au făcut nici 
măcar un singut fără un scop precis şi folositor. Amândoi 
erau la fel de biţioşi, amândoi doreau să reuşească 
indiferent prin c mijloace; amândoi erau tot timptâl 
poâitiooşi, afabili şt accesibili, amândoi erau pur şi simplu 
adoi de generalii lor, amândoi erau când pe câmpul de iup 
cină în ambasade. D'Harcourt, mai băţos pentru că susţinut 
de doamna de Maintenon; Tallard, mai supmiu pi pentru că 
nu putea avansa decât prin p. iile me ajutat do: -mamasa, 
sora primului r de Vilk doamnă? Lumea mare. C-e-şi 
împins'. Uj. Î. în<: - mic. pe <: măririlor. Cu ft:'. Ic. Tallai-c. 
UUeai- +3 — Ludovic: a! Xv-lea ere; avea o privire plină 
de foc şi isteaţă, în care mocnea o in/idie pe care ştia să şi-o 
ascundă cu dibăcie. Slab şi bronzat, avea mult spirit şi 
graţie, dar —- cum spune Saint-Simon - „veşnic bântuit de 
draci din pricina ambiţiei sale”. ' 

Cât despre contele d'Harcourt, pentru a-i isprăvi şi lui 
portretul, era un bărbat cu o minte scăpărătoare, dar, ca şi 
Tallard, de o ambiţie fără margini, o trufie, un dispreţ [aţă 
de ceilalţi, un spirit de dominație, insuportabil, un limbaj de 
duzină. Gras, scund, de o urâţenie care la început te 
surprindea, dar cu nişte ochi deosebit de vioi, cu o privire 


pătrunzătoare, trufaşă şi totuşi blâridă. Era atât de 
spiritual, încât aproape că nu observai cit era de urât. In 
plus, şchiopăta foarte tare, fiindcă, la atacul 
Luxembourgului, îşi rupsese osul şoldului căzând de pe cal 
într-o groapă. Trăgea tot atât d. e mult tabac pe nas ca şi 
mareşalul d'Uxelles; dar, deşi el era parcă mai puţin 
murdar decât ultimul - regele observase odată că era plin 
de pete galbene de sus şi până jos - încetă brusc să mai 
prizeze tabac. Unii spun că din pricina că se lăsase brusc de 
tutun făcuse acea apoplexie care-l dăduse gata. 

Ducele cu Noailles era menit să ajungă foarte sus. Înalt, 
dar îndesat, cu un rriers greoi, purta un costum uni, o 
simplă uniformă de ofiţer. Nimeni nu avea mai mult spirit ca 
mareşalul de Noailles, mai multă artă şi supleţe în a-şi pune 
de acord spiritul ascuţit eu al altora şi a-i convinge, când 
socotea el de cuviinţă, că nutrea aceleaşi dorinţe ca şi ei. 
Blând, grațios, afabil, nu lăsa niciodată impresia că eineva l- 
ar deranja. Amuzant, ştia o mulţime de glume plăcute şi 
fine, din i acelea care nu jignesc niciodată pe nimeni. 
Musafir plăcut, bun muzician, totdeauna bine dispus, având 
darul de a vorbi cu uşurinţă, putea discuta şi o ai întreagă 
fără a spune lucruri importante. Cam atât pentru cel care 
stătea alături de domnul de Noailles o clipa, un ceas o zi. 
Dar pentru cel care era obligat să lupte împotriva lui, 
lucrurile stăteau cu totul altfel. 'Tot acel spirit, acea artă, 
acea plasă fină de capcane, de prietenie, de stimă, de 
încredere ascundeau o prăpastie adâncă. Falsitate perfidie 
înnăscută, obişnuit să-şi bată joc de orice, un suflet atât de 
negru încât părea fără suflet, un dispreţ total faţă de orice 
virtute, o ipocrizie fără margini; acesta era adevăratul de 
Noailles; de îndată ce era descoperit, se replia ca un şarpe, 
ascunzându-şi mânia faţă de prietenii cărora le mărturisea 
că nu avea motive să se plângă, ba dimpotrivă, că le este 
foarte obligat. 

Celor amintiţi până acum, li se adăuga domnul de Torcy. 


Domnul de Pomponne, îi facilitase adesea! lu, dându-i să 
ducă diverse depeşe. Nădăjrege se va, obişnui astfe! 

— Adevăr, pentru că tot vă;! | pe 

„Di. 

Tatăl său vil' intrarea în C Duia că rap< 

S-a obişnuit ieşind, într-o r. > i-a spus să stea lot mână 
acolo, în epoca în care ne ai avea aproape patruzeci de ani 
şi vr Europei. Era un om înţelept; insa 1 iubit de toată lumea 
şi în speciei! De După toţi.< unul dintre. Care-i recom 
silierul no. 

— Plăcea să o. v şi nu se pir e. Rouiile de Ccuni, domnul de 
ao:ui 

— Dot urma consilier de încredere egentului. Om <' oarte 
spiritual: năsură, era deşt: figura lui.; -l intrând şi un şi să 
ră-ul de 'Torcy ioate Curțile i de măsurat, v. millcde Condray, 
uc-jlui de Noailles, 'jbri de einuit. Con-oarte citit. Dar îi ai; 
pi*ia La standul de la nimic. Într-o/i. Ia plin G>; Hi! Iu, de 
mai 

— S-ar nul ii... Puica, 

Exprimindu-s îi spuse: Coudray, uii. E cu libertalea 
obişnuită, colo o sticlă... Poate te p deauna plina cu ap㔺i 
nu cu rachiu domnule duce, dar din păcate e In totrv”ie 
d'Orleans avu». _.-*-— „—<”teri: pe mareşam w...>. —.,! 
„In=*=">” ne ducele ae wj; - 

— U;,„, i H'Arcv; dar toţi pauu >nv—- 

— T.*Va Jucărea prinţului sa *=. —-'T,„,„” s» «it-ia. ir-or. 
*'r .—» e > mari merite. Dar se pare c «ol «j-- —” nnrta 
ghinion, um- ” emul fu cuprins de nişte coliciioane P--'-"": 
* „na 

— Qaint-Laurent angajase - ca să-i copieze 

; ntât: itp scrib. 

Toie” Dubois, fiul unui t“hu”: ” li:o0"'<-l 

Unii preiinut. - «».1 -:'9 -»'„<e » să-l boteze şi taică-său, 

e. *i,vii-na împărtăşanie. In sctiuuu n» *. , „ WmtA. Unde 
capătă '”- „'..."* lirapau şi învățase puţina iu,.,. C!... «. - 
«a+"ră cu camensia w-”- 


—> rtVxii-cfaRo să se însoare şi. Pnuimu *.» - «cui zestre, 
a fost trimis m v-, - „l”*”” Du”ă 

— ] „o ri” nărtiră, soţul pentru a se ocupa de educarea 

— =j-+* Ca să urezinte Duca iată ca a w Dubois care, prm 


«-»;» -” Doamna. Pţw „*"r> —',-i «+» il 'fiind ->ă nevoie ut 
W I- 

...1], 1 OI Ouvta S» P” sLIS“"'Hnd” regelui îi 
venUdeea” ”"-”, |Aş| prinţ cu domni*'» *- —,--".-(- 


jIUHHii ţgg/fi ttstră decât ceva care să fie pe măsura sa. O 
roe deci no j Hpte cererea, apoi îi întoarse snatnip şi nn-i 
mai wnrW pioaau». « mu auii ce vrea juudois, uoamna se 
îngriei. 

I «-n anuntp că sp însnară Dnamna/lună/- «-l «miH» ă de 
bucurie, îi spuse: * yFiule, nu doresc nimic ne lumea asta 
< Wât hinolo sa ie rog să-ţi aai cuvinlul de onoare că ai s-o 
res-ţii uauu cuvintui ae onoare. M bine, spuse pungaşul ăla 
de Dubois, cel mai mare ticălos din câţi sunt Iintrând în 
cabinetul său. Drima Dersoană putui iu cnjcutrie uuoois. 
“înea m muia numirile de conuri d e stat pe care le puse 
sub ochii regentului. 

Ume, unjtis «riiore i îca regelui, i-am cerut maiestăţii-sale 
titlul rfp nmaţi, monseniore! 37 

Li U A Regentul luă pana şi semnă. Apoi, aruncându-i 
hârtia lui Dubois, îi spuse: 

— 'Ţiae, pungaşule, şi şterge-o până nu te ciomăgesc! 

lată cum a ajuns Dubois consilier de stat. Abatele Dubois 
era un om slab şi plăpând, purta o perucă blondă, ssmăna 
cu o nevăstuică, era spiritual şi avea - după cum spune 
Saint-Simon - toate viciile. Zeiţele sale erau: avariţia, 
ambiția, destrăbălarea. Mijloacele de care se folosea: 
linguşirea şi slugărnicia. „Calităţile” sale: impietatea, 
părerea că cinstea şi onestitatea sunt nişte himere'. Excela 
în intrigi josnice, dar totdeauna cu un scop precis: 
parvenirea. Minciuna era adânc înrădăcinată în el, aşa încât 
ajunsese s-o confunde cu adevărul; când era sincer, se 
ruşina. Ar fi vorbit cu multă uşurinţă dacă în dorinţa lui de 


a-i auzi pe ceilalţi, şi mai ales de a le 1 - «-ni vorbelor, nu s- 
ar fi obişnuit să se bubâie, 

—! «'-vvtat. şi ma în dorinţa mi ut u._ pS ceilalţi, şi mm aiv. 
U_ pătrunde sensul vorbelor, nu s-ar fi obişnuit să se 
bâlbâie, devenind, în afacerile importante, de nesuportat şi 
mai ales de neînțeles. Fără atâtea ocolişuri şi bâlbâieli; 
discuţia cu el „-xe --1"ntă Era s!',„ —n 'i“ci-ni de citit, 
cunoştea devenind, în atacerne “LL de neînțeles. Fără 
atâtea ocolişuri şi bâlbâieli; cusi uv «* ”. ar fi fost plăcută. 
Era spiritual, destul de citit, cunoştea istorie şi literatură; 
era obişnuit cu lumea, se vâra îi sufletul oamenilor şi ţinea 
să fie plăcut. Dar lucrul cel mai urât la el era falsitatea care- 
i ţâşnea prin toţi porii; era răutăcios doar când credea el de 
cuviinţă. Trădător şi ingrat din fire, lipsit de orice ruşine, 
dorea tot ce vedea şi ar fi vrut să-i despoaie pe toţi ca să se 
îmbogăţească el. Inconsecvent, pătimaş, dezmăţat, 
nerecunoscător, până la a-şi dispreţui în mod public 
stăpânul, ocupându-se de afacerile statului numai în scopul 
îmbogăţirii sale, în dorinţa de a-şi spori autoritatea, puterea 
şi măreţia, Dubois deveni cu timpul de o avariţie crmcenă, 
tiran şi răzbunător. lată cum l-au văzut contemporanii săi. 
Posteritatea, ra-tificând aproape toate aceste aprecieri, a 
mai adăugat c singură trăsătură: că era un om de geniu | 
Capitolul V Întoarcerea regelui la Tuileries. 

— Situaţia finanţelor. 

— Se iau măsuri pentru a face faţă situaţiei de moment. 

— Law; sosirea lui la Paris; viaţa lui. 

— Crearea Băncii de Conturi. 

— Dubois/pleacă în Anglia. 

— Iacob al III-lea şi fuga sa. 

— Douglas. 

— Doamna de l'Hopital, 

Acum, când cea mai mare parte a personajelor ce urmează 
să joace un rol în timpul regenței ducelui d'Oi leans şi în 
timpul primilor ani ai domniei lui Ludovic al XV-lea au fost 
prezentate cititorilor, să continuăm şirul evenimentelor. 


La 2 ianuarie 1716 regele se întoarse la Tuileries, după ce 
stătuse patru luni la Vincennes. Vă amintiţi că, în ziua în 
care Ludovic al XIV-lea fusese depus la Saint-Denis, domnul 
d'Argensson spusese despre răposatul rege că era falit. 
Într-adevăr, finanţele „tării erau într-o stare deplorabilă. De 
aproape patruzeci de ani nu se auzea decât corul jalnic al 
sărăciei, plin de vaietele poporului, cor în care miniştrii 
dădeau tind pe rând câte un lamentabil recital. În 1681 
Colbert spusese: „Aşa n-o mai pot duce!” Şi, într-adevăr, 
nemaiputând s-o ducă astfel, bietul om muri. În 1693, 
ducele de Bourgogne ceru un raport intendenţilor, dar 
aceştia îi răspunseră că Franţa începuse să se depopuleze 
din pricina mizeriei, că o treime din norod pierise şi că- 
ţăranii nu mai aveau nimic prin case. Mai să juri că era un 
oftat de agonie. Ei bina, în 1707, Le Normand de Bois- 
guilbert, vorbind despre anul 1698 ca despre un an bun şi 
rodnic, spunea; 

— Ehei, pi» vremea aceea oamenii încă mai aveau ulei în 
lampă. Astăzi fotul s-a isprăvit! Astăzi urmează răâuiala 
între cei care plătesc şi cei care nu fac altceva decât sa 
adune b; mii! 

Dar arhiepiscopul de Cambrai, preceptorul strănepotului 
lui Ludovic al XIV-lea, ce spunea? 

— Poporul nu mai trăieşte omeneşte! Nu ne mai putem 
îngădui să contăm pe răbdarea lui Vechea maşinărie se va 
i'ace praf la prima lovitura! Am ajuns la capătul puterilor, 
iar cârmuirea închide ochii şi se face că nu vede nimic. 

De aceea la moartea lui Ludovic al XIV-lea toţi se 
bucuraseră, iar unii ii declaraseră falit ', când se prăpădise, 
lăsaseo datorie de doua miliarde şi jumătate. 

— Aflaţi că o asemenea datorie mă revoltă pină şi pe mine, 
spusese ducele d'Orleans. Poporul are dreptate, e sătul de a 
VA ta suferinţă !. 

Într-adevăr, poporul era îngrozitor de -nefericit. Încă din 
1(598 nu mai avea nimic de vândut din casă. Tslu-i mai 
rămăsese decât ce mai avea pe lingă casă, adică vitele; dar 


nu mai avea nici vite şi deci nici îngrăşăminte pentru pă- 
mânt. Aşadar, odată cu poporul suferea şi pământul, obligat 
să postească. Pământul, maică bună şi darnică, rauve» de 
foame împreună cu copiii sui. Noroc că vechile legi apărau 
panca pe ceva sacru, altfel poate că ţăranii ar fi rămas şi 
Fâvă el. 

La moartea regelui, în afară de cele două miliarde şi 
jumătate datorii, mai exista - m cheltuielile curente - un 
deficit de şaptezeci şi şapte de milioane. In plus, fusese 
mâneat şi o parte din bugetul pe anul 1717. Ultimul 
controlor general, Desmarets. Făcuse adevărate minuni: 
(Jarpvă-pastia financiară devenise abis; nu mai existau 
mijloace-să-l umpli. Primul lucru pe care trebuia să-l aibă 
în vedere noua eârmuive eva să facă faţă nevoilor pecuniare 
şi să vâre puţin aur în marea maşinărie politică. S-au 
suprimat deci u nvâHime de slujbe piâvilegiate şi ridicole, li 
s-au retras intendenţilor şi fermierilor generali o parte din 
venituri şi c. 

— Ordonat verificarea tuturor conturilor cu care antre-oi- 
enorii lacomi făcuseră tot soiul de matrapazlâcuri. La 4 
octombrie, intendenţilor din provincie li s-a trimis 
următoarea circulară:; Nici o pedeapsă nu e prea mare 
pentru cei care se ov>'n la uşurarea vieţii poporului. Se va 
armân deci cu mare grijă ca toi* controlorii să-şi facă 
datoria cit mai conştiincios, nă nv li se ia birnicilor nici caii, 
nici boli cars-i ahnă Ui muncă, nici paturile în care dorm, 
hainele şi uneltele de luat', cu ajutorul cărora meseriaşii îşi 
câştigă traiul”. 

În plus. se cereau date exacte pentru reaşezarea birurilor 
într-un mod cât rnai echitabil. S-au acordat remize ri> 
peste trei milioane patru sute de mii de livre asupra 
yechieiii şi capitaţiei din 1716 şi s-a interzis înfiinţarea 
oricărui impozit dacă nu era ordonat de stat printr-o 
hoiărâre anume. Primul mijloc folosit pentru a face faţă 
deficitului din vechiul regim şi reducerii birurilor din noul 
regim a fost o reformă monetară. Cârmuirea a declarat la 1 


ianuarie 1718 că un ludovic de aur va valora douăzeci de 
livre în loc de paisprezece, un scud, cinci livre în loc de trei 
şi jumătate, un scud de aur, şaisprezece livre, iar unul de 
argint, patru livre. Beneficiul a fost de yaptezeci şi două de 
milioane. Apoi a urmat edictul privind perceptorii: „La 12 
mai - spune preşedintele de Levi- a avut loc r> şedinţa în 
care s-a hotărât depistarea şi pedepsirea tuturor celor care 
săvârşeau abuzuri în finanţe. N-a fost pedepsit nimeni, dar 
acest edict a adus ţării o mulţime de bani.” Lucrul curios e 
să urmăreşti listele încasatorilor, să vţrsi de unde 
proveneau acei oameni şi. Unde ajunseseră. Astfel, a existat 
un oarecare Ferbet care a încasat nouă sute de mii de livre; 
un altul, Francois Aubert. Un vechi [II Liii! 
Ar. Il” +iilifiŞfer. Milion ODt Sllte Se nili. VjrUUiciUiâiS; 

iiiiâvau *-*vj4b:"*"*>»; „ un milion uei sute 

=: >atru suie de mii, Ducuauilour, care pesle zece <ui 


ANA 


ac mu k'„” ociw n» »— = — 

Cnr-nri rif> mii! S!Hi”!F-'U;i:! LU'aii-l”1 

Juferele repciui noţn erau jeiuiu ia nuuuiim uca”i,„, <);i 
fmoreuna easeaii iiuhucul ut- «uiuc... 5.-»-sţ. =. Rrir-! Î 
tiţie, s-a ocupat în mod special cu îcl răraa «iriiil Pijaraueux 
le recunoscu, dar după asta Chefuri şi dezmăţuri, „fătfă să 
se frmdş? Asc-ă, - 

KJl luUlii UuUui*u luUlii. UuUuixul Se hâjrura în rrmri 
ripncohif H «nnâân ari. F-errppI. Orii condamnat! Erau 
dyp. I In T3USCă”"= 

Mijloacele despre care am vorbit, rsutirs m vi uii om cure 
avea să aibă n ăldovic al XIV-lea, cară s-ar fi folosit bucuros 
ele baronie. Nu se ntia exsrr. C-îti nni ar-o f£-; ”"” tivoiei, 
un sistem de finanţe pe care acesta, dună, -*]ipar MI! R.1-+ 
„ivi J_]_t_* 

Catolic. Dai <? A ce era un impediment pentru Ludovic al 
XIV-I!'-: era şi pentru Filip d'Orleans. Regentul îl primi j. 
ascultă expunerea sistemului său, văzu un om i ugăduia să 
micşoreze impozitele şi să sporească irurile: regentul avea 


unul din acele spirite aventu; c care caută necunoscutul, 
care doresc imposibilul. P fctul era extraordinar, îndrăzneţ 
şi prin urmare a să placă prinţului, care-l adoptă. Acel 
proiect avea do... Puncte distincte: 1. Crearea unei Bănci de 
Conturi. 

2. Formarea unei Companii de Comerţ menite să pună în 
valoai e tarile care posedau bogății imense. 

La 2 februarie 1717 s-a anunţat, printr-un edict, 
înfiinţarea unei Bănci Generale pentru întreg regatul, sub 
conducerea lui „Law şi Compania”. În plus. Law a fost numit 
directorul Companiei de Comerţ, zisă- „Compania din 
Occident”, care trebuia să facă legătura cu Compania 
Mississippi. Această companie avea în proprietatea sa 
Senegalul şi privilegiul exclusiv al comerţului cu China. Să 
urmărim cele două instituţii în mărirea şi decăderea lor. Cit 
despre Law. Să-i facem portretul în câteva cuvinte: în epoca 
în care ne aflăm, era un bărbat între patruzeci şi cinci şi 
cincizeci de ani, înalt, cu un chip plăcut şi placid, care 
vorbea destul de bine franceza pentru a lămuri clar, în 
limba ţării, problemele obscure ale sistemului său. Ca toţi 
oamenii de geniu, pentru care viaţa e o luptă veşnică, îi 
păsa prea pui în de duşmanii pe care îi avea, cotfiparân-du-i 
cu muştele care ţi se aşază pe faţă şi pe care le alungi cu 
mina. 

În vremea asta regentul, profitând de simpatia ce i-o arăta 
Anglia, îl trimisese pe Dubois la Londra ca să încheie 
tratatul triplei alianţe. Această înţelegere avea să fie ruptă 
de fuga lui lacob al IH-lea care, părăsind ducatul 

* iar, a trecui, prin Paris şi s-a dus în Bretagne ca să ac 
îmbarce pe o corabie. Fuga pretendentului la tronul Angliei 
a iy. O; -: tmare zarvă. Ludovic al XIV-lea îi susţinuse 
întotdeium;”: pe faţă. pe Stuarţi, nutrind. Speranţa că într-o 
bună y. li:' ajuta să se urce pe tron. Dar odată cu moarU;<; 
* ui polili.cn «e schimbase şi regentul, căruia viitorul p. să-i 
rezerve soarta lui Wilhelm de Oramă. Văzuse în...; iia aliata 
lui firească şi în Spania, duşmana sa. Îneâ de pe vremea lui 


Ludovic al XIV-lea, Boâinbroke şi ducele de Ormond 
veniseră să facă act de supunere în i'r. la lui lacub al Ill-lea. 
Care locuia pe atunci la Saint-Germain. Cei doi şefi ai 
partidului tory. Proscrişi de Anglia, propuseră o debarcare 
în Scoţia. Contele de Marr făgădui insurecția a trei regate 
ţi. Într-adevăr, la 20 septembrie 1715 ridicase, la Carlsi. 
Uwn. În fruntea a trei sute dintre vasalii săi. Stindardul 
r<v>al al! Ui lacob al Ill-lea al Angliei. 'Ut era şi fncob al 
VDl-lea al Scoției. Cu neputinţă c «.; tânărul prinţ să-i lase 
pe credincioşii săi scoțieni s oară pentru el fără să-i susţină 
cu prezenţa sa. Hotări uluv să se ai'âe în fruntea lor şi, aşa 
cum am mai spus. ] - j Barul şi trecu prin Franţa. Milordul 
Stairs ştia de;<: i plecare. Conta să împiedice sosirea 
prinţului în Sc. lik! Pe două căi: prima - să-l roage pe 
regent, în virttiien bunelorl relaţii care existau între el şi 
regel;? Angliei. >ă-l aresteze pe pretendent când va trece 
prin Frania. Recentul, pus la curent de lordul Stairs, dădu 
ordin domnului de Contades, maior în garda sa, să plece 
imediat ia C! Iâtp. Au-Thierry şi să-i arestexe pe lacob al Ill- 
lea cinci va trece prin Franţa; dar domnul de Contades era 
un senior mult prea inteligent ca să nu înţeleagă că regv- 
niul nu-l putea aresta pe lacob a] Ill-lea; o privive. 
Schimbată cu regentul i-a fost de-ajuns. Plecă în noaptea de 
$ noiembrie pe o poartă a castelului Thierryf chiar în clipa 
în care' pretendentul ieşea pe cealaltă. In dimineaţa zilei de 
10 noiembrie, pretendentul ajunse la Paris, intră într-o 
căsuţă pe care domnul de Lauzun o avea în Chaillot, o văzu 
pe regină, mama sa, şi chiar în aceeaşi seară o porni la 
drum spre Orleans, în trăsura de poştă a domnului de Torcy. 
Al doilea mijloc al domnului Stairs de a-l împiedica pe 
pretendent să ajungă în Bretagne era să-l ucidă şi asupra 
acestui mijloc se opri când băgă de seamă abila „nedibăcie” 
a domnului de Contades. Avea la Paris pe un oarecare 
colonel Douglas, care comandase un regiment de irlandezi 
aflaţi în solda Franţei şi care îusese reformat; era un bărbat 
politicos, bucurându-se de faima unui mare curaj, dar 


despre care se ştia că este sărac lipit. Lordui Stairs îl chemă 
la Londra, îşi deschise sufletul şi-i propuse să scape Anglia, 
de acel Stuart care venea pentru a doua oară să ceară 
tronul părinţilor săi. Ce i-o fi făgăduit Stairs lui Douglas? În 
ce condiţii se va fi încheiat acei pact regicid? Nimeni nu 
ştie. 'Douglas-acceptă cumplita misiune, luă cu el doi 
oameni siguri şi bine'ânarmaţi şi se duse să-i aştepte pe 
prinţ pe drumul pe care urma să-l străbată. La Nonancourt, 
Douglas se opri, se dădu jos de pe cal, mâncu ceva, se 
informă în mod amănunţit de o mică trăsură &? Poştă, pe 
care o descrise şi, cum i se spuse că încă nu trecuse, izbucni 
în invective „ şi ameninţări, spunând că fusese înşelat. Chiar 
în acel moment sosi un călăreț plin de glod şi de sudoare. 
Călărețul îl luă po Douglas deoparte şi-i vorbi în şoaptă. 
Sigur că-l anunţase că pierduse urma prinţului, căci mânia 
lui Dougila: - spori. 

Stăpânul popasului de poştă, un oarecare VHopital, lipsea, 
dar soţia lui se afla acasă; era o femeie cinstită şi de treabă, 
isteaţa şi curajoasă. Îşi dădu imediat seama că Douglas era 
englez sau scoţian, şi-şi mai dădu seama că trebuie să fie 
vorba de ceva în legătură cu pretendentul la tronul Angliei, 
că acei bărbaţi îi puseseră gând rău şi se hotărî să-l 
salveze. Ca atare, făcu totul ca Douglas şi cei doi acoliţi ai. 
Săi să fie mulţumiţi, făgădui să le dea cât mai târziu cu 
putinţă cai celor care vor veni cu trăsura, iar pe ei să-i 
anunţe de îndată ce aceştia vor sosi. Neîncrezător, Douglas 
îi lăsă pe cei doi oameni ai săi la han, iar el se duse să 
aştepte trăsura. Biata femeie le dădu de rnâncare celor doi 
şi-i pofti să se odihnească. Între timp, trăsura întârziind, 
Douglas se întoarse şi el la han. Doamna l'Hopital îi dădu şi 
lui să mănânce şi să bea, apoi îl convinse şi pe el să se 
odihnească, după ce îi făgădui că-1 va lăsa în faţa hanului 
pe servitorul ei să-l anunţe când va sosi trăsura de poştă. 
Ostenit de drumul făcut, îngreunat de mâncarea bună şi de 
băutura şi mai bună oferite de hangiţă, Douglas se lăsă 
convins să intre şi el într-o odaie şi să se culce, după ce 


puse însă la uşă, în locul servitorului de la han, pe unul 
dintre oamenii lui. După ca gazda îl conduse în odaia cea 
mai retrasă, ieşi repede pe portiţa din spate, dădu fuga la 
una dintre prietenele sale care stătea pe o străduţă 
alăturată, îi istorisi ce se întâmplase şi ce bănuieli avea şi o 
rugă să-l primească la ea pe călătorul ce urma să vină; apoi 
dădu fuga la o rudă care era preot şi o rugă să-i împrumute, 
pentru două-trei zile, hainele sale preoţeşti. Pe urmă se 
întoarse la han, intră pe ascuns în casă, dosi veşmântul 
preoţesc, după care veni la uşa din, faţă, unde-l găsi pe 
slujitorul lui Douglas stând de pază. Bună de gură, îl 
convinse să bea un pahar de vin cu servitorul ei, 
făgăduindu-i să vegheze ea în locul lui. Servitorul hangiţei, 
prevenit de stăpână, îl îmbată criţă pe omul lui Douglas, 
până ce acesta căzu sub masă. După vreun sfert de ceas se 
auzi venind şi trăsura de poştă. Doamna L'Hopital îi ieşi 
înainte, o mână i; > străduţă 'lăturalnica. U conduse pe 
tânărul călător la etena ei şi acolo, arimcându-se la 
picioarele lui lacob Sll-lea, ii imploră să aibă încredere în 
ea; altfel era + rdut. Apoi îi povesti ce se întâmplase şi după 
ce regele îmbrăcă în veşmintele preotului, deghizându-se 
cum + '= mai bine. se instala în acea casă unde nimeni nu-i 
nici o atenţie. După aceea, hangiţa se duse la jude-şi-i 
mărturisi bănuielile care o frământau. Judecă-il aresta 
imediat pe Douglas, pe slujitorul care dor-cât şi pe cel beat 
criţă. Apoi trimise pe cineva la ui de Iorcy ca să-i spună ce 
se întâmplase. Vremea asta, la han era zarvă mare. 
Douglas: î lucrează la ambasada Angliei şi ca este inviol i se 
ceru dovada că într-adevăr lucrează acolo, ui; să pre2inte 
nici un fel de act. După o discuţie în-igată, atât el, cât şi cei 
doi slujitori ai săi fură con.-: la închisoare. Ce s-a întâmplat 
cu Douglas după ce >t arestat, nu se mai ştie. Lacob al III- 
lea a stat trei ascuns la Nonancourt, la prietena doamnei 
L.'Hopital.: plecând deghizat în preot,. I-a dat hangiţei o 
scrv-e către mama sa. Ajunse cu-bine în Bretagne, se îm-lă 
pe un vas şi sosi, fără nici un incident, în Scoţia îndul lui, 


lordul Stăirs se plânse regentului de felul: fusese tratat 
Douglas. Dar regentul îi spuse deschis: ste un asasin şi-l 
rugă să-şi vadă de treabă”, ca să nu L. nevoit să-i dea în 
vileag toată mârşăvia. Regina Angliei, impresionată de cele 
auzite, o chemă pe doamna L'Hopital la Saint-Germain, îi 
mulţumi şi-i, dărui un portret al ei, pe deplin convinsă că-şi 
făcuse cu prisosinţă datoria, Doamna L'Hopital a murit la 
adânci bătrâneţe, ca a popasului de poştă din Nonancourt, 

Capitolul VI Luxembourg. 

— Gărzile doamnei ducese de Berry. 

— Domnul de Lauzun şi nepotul său. - - Viaţa lui Filip al H- 
lea din clipa în care a' devenit regent. 

— Doamnele d'Averne. de Să-bran. de Phalaris. de Para 
bere. 

— Brâncaş, Broglie, Canillac, Noce, Ravannes, Brissac. 

— Mesele de la Palatul Regal. 

— O privire asupra literaturii în epocă. 

— Scriitorii. 

— Fontenetle, Le Sage, Destouches. Voltaire. 

— Ludovic al XV-lea. 

În vreme ce tânărul -invs de la Vincennes Ia Tuileries, 
creştea sub şi horea doamnei de Venudour, în vreme ce înc; 
de biruri erau. Pedepsii) fără cruţare, în vreme o Law 
punea bazele sistemului său financiar, în vreme ce Dubois 
aştepta, la Londra, sem-' narea tratatului triplei alianţe şi, 
în sfârşit. În vr e «: Iacob al Hl-lea, scăpat din capcana de la 
Nonanc. S<-străduia să cucerească tripla coroană a 
părinţilor risul îşi revenea de pe urma încercărilor prin care 
Ducele d'Orleans, scăpat de munca grea la care supus, 
intră în ritmul lui normal de viaţă, iar > ducesă de Berry, 
fiica sa cea mare. se azvârli distracţii nemaipomenite, tn 
urma unor discuţii le avusese cu mama sa, dorind să se 
simtă liberă: mai fie tot timpul controlată de Prinţesa 
Palatină. pe ducele d'Orleans să-i dea voie să se mute la 
Luxembourg, dorinţă pe care ducele i-o îndeplini i Dar nici 
nu apucă bine să se mute în noua locuinţa >. L. ceru ducelui 


să-i dea o companie de gardă. Lucrul cel mai dificil pentru 
doamna ducesă de Berry a fost alegerea celor ce urmau să 
facă parte din acea companie şi mai ales a căpitanului, a 
locotenentului şi a stegarului. Căpitan a fost numit cavalerul 
de Roye, marchiz de La Roche-foucauld, iar stegar, 
cavalerul de Courtaumer. Mai rămăsese locul 
locotenentului. Într-o dimineaţă, doamna de Pons, 
camerista doamnei ducese de Berry, în timp ce-şi ajuta 
stăpâna să se îmbrace, îi ceru postul de locotenent în garda 
sa pentru domnul de Riom. 

— Cine-i acest domn de Riom? Întrebă prinţesa, stră- 
duindu-rse să-şi aducă aminte ce persoană putea purta 
acest nume. 

— Doamnă ducesă, e un băiat foarte bun, fiul cel mai mic 
al familiei d'Aydie, băiatul surorii doamnei de Biron şi prin 
urmare nepotul domnului de Lauzun. 

— Ştii că nu asta mă interesează, draga mea, ci să aibă o 
figură agreabilă. 

— Sunt, obligată să mărturisesc alteţei-voastre că domnul 
de Ricm nu e ceea ce se numeşte un băiat frumos; ceea ce 
pot să vă spun e că tânărul e un om pe care puteţi conta. 

— Foarte bine, Pons, cheamă-l pe tânăr să-l vedem! 
Doamna de Pons se grăbi să-i scrie vărului ei care, la rândul 
său, se grăbi să vină. Doamna de Pons făcuse* bine că nu 
lăudase chipul vărului ei. „Era - spune Saint-Si-mon - un 
băiat scund, bondoc, bucălat şi palid.” Singurul lucru 
frumos pe care-l avea erau dinţii. Era un băiat blând, 
respectuos, politicos şi cinstit, care nu-şi închipuise 
niciodată că ar putea stârni o pasiune; când a băgat de 
seamă că prinţesa avea o slăbiciune pentru el, a fost atât de 
copleşit de fericire, încât a dat fuga la unchiul său, „ domnul 
de Lauzun; ducele s-a gândit puţin, apoi, sim-ţtndu-se 
reîntinerit prin fiul surorii sale, i-a spus: 

— Vrei să-ţi dau un sfat? 

— Da, unchiule! 

— Ei bine, fă şi tu ce am făcut eu! 


— Ce anume să fac? 

— Trebuie să fii suplu, complezent, respectuos atâta timp 
cât nu eşti încă favoritul prinţesei; dar, de îndată ce vei fi, 
trebuie să-ţi schimbi tonul, manierele, să ma-nifeşti voinţă 
întocmai ca un stăpân şi toane întocmai ca o femeie. 

Riom se înclină în faţa vechii experienţe şi se retrase. 

În timpul primului an al regenței, adică în timpul epocii de 
care ne ocupăm acum, ducele d'Orleans, clocotind de 
energie, avea ore fixe pentru orice iei de, activitate. 
Începea să lucreze singur, în pat, înainte de a se îmbrăca. 
Vedea lumea care venise la scularea sa, etichetă foarte 
scurtă, dar care tot îl făcea să piardă vreme pentru că era 
precedată şi urmată de o mulţime de audienţe. Apoi urmau, 
pe rinei, şefii de consilii, cu care lucra până la două; atunci. 
În loc să ia masa la care renunţase, cerea doar o ceaşcă de 
ciocolată. Apoi îl lua în primire domnul de Vril-liere; apoi Le 
Blanc, apoi cei care veneau să-i vorbească despre Bulă, 
despre care vom vorbi şi noi în curând şi căreia i se spunea 
Constituţie; urma apoi domnul de 'Torcy, cu care desfăcea 
scrisorile şi căruia ii dădea el însuşi alte scrisori ce trebuiau 
trimise imediat; pe urmă ven”a domnul de Villeroy, aşa, ca 
să stafle şi el în treabă, apoi, o * dată pe săptămână, 
miniştrii străini. Şi uite aşa se făcea ora şaplt? Sau opt 
seara. Duminica şi în zilele de sărbătoare, ducele d'Orleans 
asculta slujba în capela lui parlirulară. După ciocolată, o 
jumătate de oră era acordată Prințesei Palatine când 
aceasta locuia la Palatul Regal, adică iarna, fiindcă vara şi-o 
petrecea la Saint-Clond. 

Uneori dimineaţa. Înainte de lucru, şi uneori seara, după 
ce isprăvea lucrul, ducele d'Orleans se ducea la rege. 
Atunci era sărbătoare pentru Ludovic al XV-lea, căci 
regentul îi aducea aproape întotdeauna câte o jucărit; în- 
cântătoare sau îi povestea ceva amuzant. F<x>a ce-l făeea 
să aştepte, cu mare nerăbdare, următoarea vizită. De altfel, 
prinţul nu pleca niciodată de la rege L-r; i să-itaeă o 
mulţime de reverenţe şi să-i dea dovadă de mare swcl Când 


nu avea Consil!'. U. ziua se termina pentru re; -iii t-a cinci 
după-amiaza şi. Începând din acel moment, rvj mai era 
vorba de afaceri de stat, ci de dus la Operă sau la ţară şi de 
luat masa fie la Luxembourg. Fie la Palatul Regal. Ne 
referim la acele vestite itu. - despre e, i: > s-au spus atâtea 
şi despre care vom spune şi: -—->i eâu-vă cuvinte după ce 
vom vorbi despre oaspeţii care cei, pe care el îi numea...de: 
njHţ; iţi*p croni<; a. vremii şi transmisă patentaţi agorimii 
ilustrului ei naş. Lir. Eori. Când duis. Venea şi abatele Dab 
«>, 

— Fiul meu, spunea Prhursa Palatină, seamănă eu regele 
David: are şi inimă, şi nrinle. E muzician, e “cund, curajos 
şi-i plac femeile! 

Pe atunci, favorita principală era doamne, de Pirabeve... 
Ceea ce nu-l împiedica pe c! Uce! O d'Ork'. -: -îs: -a n-â'aib. 
I legături concomitent, dar îni. R-un mod rn. Pu', uar-jiduv. 
cu doamna d'Averne. cu doamna de Sabrun “icu d; -=: de 
Phaâaris. 

L>amna d'Averne era soţia unu] hy. 

— Ou nent din.'; >';”. Sa. Se cunoscuscTila o serbare dată 
d-e «”.; nma d'iv... -; Vs. 

U ticip: iu de obi-cclă preluată de vii răcind cinste 
„inăâateu. Îi îngăTânăra era adorabilă, toată numai graţii, 
cu un minur-păr blond, moale şi uşor ca o spumă, pielea de 
un t strălucitor, o talie atât de îngustă încât o puteai strân 
cu o jartieră, o voce dulce şi tandră pe care un uşor -cent 
provensal o făcea şi mai plăcută; faţa tânără şi n bilă 
devenea îneântătoare când se însufleţea, când ochii albaştri 
se voalau uşor şi când gura roşie şi umedă If să se întrevadă 
două şiruri de dinţi albi şi strălucitori ca perlele. Vă puteţi 
face o idee despre cum arăta doamna d'Averne dacă veţi 
privi câteva portrete ale ei pictate de Greuze. 

Doamna de Sabran., deşi foarte tânără. Avea deja o 
reputaţie de femeie cam „zburdalnică”; se măritase de 
timpuriu cu un bărbat de neam mare. Dar care era sărac 
lipit; o astfel de căsătorie îi înlesnea o mare libertate de 


acţiune, de altfel exact ceea ce voia şi doamna în cauză. Era 
o femeie îneântătoare, de o frumuseţe desăvârşită, cu un 
aer firesc totuşi şi maniere simple. Insinuantă, spirituală şi 
puţin cam dezmăţată, părea făcută anume ca să-i placă 
regentului. Acesta îl numi pe bărbatul ei maâtre-d'hotel la 
Palatul Regal, cu o rentă de două mii de scuzi, bani care, 
socotea doamna de Sabran, i se cuveneau. 

Doamna de Phalaris făcea parte din lumea mare, era 
serioasă, plină de aluniţe false, împodobită cu mănunchiuri 
de pene, foarte mândră de trecerea ei la Curte, o 
mironosiţă care rostea cu glas tare principii în care nu 
credea nimeni şi pe care numai ea se prefăcea că le crede, 

Cât despre doamna de Parabere, favorita pe care prinţul o 
numea „corbul meu negru”, era micuță, graţioasă, zveltă, 
îndrăzneață şi promptă în replici; bea şi mânca zdravăn şi 
pentru toate aceste calităţi, ca şi pentra alteia pe care nu 
socotim că e cazul să le amintim aici, pusese stăpânire pe 
inima prinţului. Totuşi, toate aceste femei nu aveau o 
iniluenţă deplină asupra ducelui d'Orleans, care nici nu se 
ruina pentru ele şi nici râu le îngăduia să se amestece în 
treburile statului. Îritr-o zi, doamna de Parabere insistă ca 
ducele să-i destăinuie nu ştiu ce plan politic. Acesta o luă de 
mână-şi ducând-o în faţa oglinzii îi spuse: ' 

— Doamnă, spune-mi şi mie dacă cu o mutrişoară nostimă 
ca asta poţi discuta despre politică! 

„Dezmăţaţii” ducelui erau mai ales domnul de Bran-cas, 
marchizul de Canillac, ducele de Broglie şi contele de Noce. 
Ducele de Brâncaş era un epicufean care îşi înfrumuseţa 
viaţa fără să accepte niciuna dintre îndatoririle ce i-ar fi 
deranjat egoismul sau dintre plictiselile care l-ar fi putut 
smulge din lenea sa. Dacă regentul deschidea gura ca să-i 
facă o confidenţă, el îi răspundea: 

— Stt, monseniore, eu n-am fost în stare niciodată să-mi 
păstrez propriile secrete, darămite pe-ale altora! 

După râţiva ani de astfel de viaţă, pe Brâncaş îl cu- 
prinseră brusc remuşcările, deveni evlavios, se retrase la 


abația Bec -şi-i scrise ducelui d'Orleans, invitându-l să se 
retragă din lume, ca şi el, rugându-se şi făcând penitenţe. 
Brâncaş era unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi de la Curte. 
După Brâncaş venea Canillac. Acesta era căpitanul unei 
companii de muşchetari ai regelui. Avea o figură plăcută, o 
fire agreabilă şi era foarte curtenitor. Povestea cu o 
uşurinţă plină de graţie. Muşcând zdravăn din bucate cu 
minunaţii lui dinţi albi, îi plăcea să sfâşie tot; pătimaş în 
dragoste, afecta o rigiditate austeră pe seama căreia 
glumea adesea el însuşi. În momentul în care Banca 
Occidentului începu a se împotmoli, Canillac îi zise luj Law: 

— Domnule, şi eu emit hârtii pe care nu le plătesc! Văd că 
dumneata rni-ai furat sistemul! 

Ducele de Broglie semăna şi cu o cucuvea, dar şi cu o 
maimuţă. Mare jucător de cărţi, mare desfrânat, plin cie 
datorii, îşi petrecea viaţa prin tripouri, fapt care, în timpul 
zilei, îl făcea să fie foarte trist. Seara însă era alt om; plin de 
vervă, vorbele sale erau plăcute întocmai ca spuma 
lichiorului pe care-l dădea pe gât atât de des şi de repede, 
încât îl invidiau chiar şi cei mai aprigi băutori. 

Crescut împreună cu regentul de către tatăl său care le 
fusese su-bpreceptor, Noce era un bărbat înalt, brunet sau, 
mai curând, cum spunea Prinţesa Palatină, era verde, negru 
şi galben. Avea maniere frumoase, era foarte impertinent şi 
plin de spirit, împroşcând în dreapta şi în stânga cu ironii. 
Regentul nu ieşea noaptea decât cu el. Noce era un fel de 
Giafar al acelui nou Harun-al-Raşid. 

Ceilalţi musafiri erau, de obicei, Ravennes” care a lăsat 
nişte Memorii foarte curioase despre mesele regentului, şi 
Cosse de J3rissac, cavaletde Malta. Cu aceşti barba” şi cu 
femeile pe care le-am enumerat, la caic se mai adăuga 
uneori zvăpăiata ducesă de Berry, regentul se în-închidea în 
sufragerie de îndată ce bătea ora zece. Odaia uşile închise, 
Parisul putea să ardă, Franţa să se scufunde. Lumea să se 
prăbuşească, slugilor Ile era cu desăvârşire interzis să-i 
deranjeze. Ceea ce se petrecea la acele mosc sigur câănu e 


greu de imaginat, clnd e vorba de nişte oameni puternici, 
bogaţi şi beţi cviţă. Viaţa pe care o ducea regentul era atât 
de alandala, încât Chirac, primul său medic, ori de câte ori 
era chemat să-l vadă, striga: 

— Oh, Doamne, precis că are un atac de apoplexie î După 
mari eforturi, medicul izbuti să-l convingă p>< 

Regent să renunţe la acele mese copioase şi să se 
mulţumească doar cu o ceaşca de ciocolată. Dar în acea 
ceaşcă regentul punea atâta ambră, încât, în loc să-i facă 
bine, îi făcea chiar mai rău decât copioasele ospeţe: 

— Ducele d'Or-ieans credea ca ambra e un puternic 
ai'rodisiac. 

Şi acum sa ne aruncam privirea asupra literaturii vremii. 
Cu excepţia lui Chaulieu şi FonLene!] <>. S-ei doi decani ai 
literaturii, toată pleiada străâucitofuv a lui Ludovic al XIV- 
lea dispăruse. Corneilie, care fu-vse decanul Academiei 
Franceze, murise în 1684: RoM-ou în 1691, Moliere în 
1675, Racine în 1699. La Fontaine în 1G95, Regnard în 
1709, iar Boileau în 1711. 

Literatura secolului al XVIII-lea, mai mult literatură 
filosofică decât beletristică, abia se născuse sau uraia să se 
nască. Jean-Jacques Rousseau. Care văzuse lumina zilei în 
1712, era încă un copil; Voltaire, născut în 1G94, scria 
primele sale versuri; Marivaux, născut în 1633, avea să dea 
prima sa comedie abia în 1721. Crebillon-fiul, născut în 
1707. Avea zece ani. Piron, născut în 1689. Aven să vină la 
Paris abia în 1719; Montesquieu, născut în 1080, consilier 
în 1714, preşedintele Parlamentului din Bordeaux, avea să- 
şi publice prima lucrare, Scrisori persan*, abia în 1720. 
Toată literatura stătea deci pe umerii lui Chaulieu, cnfe 
avea şaptezeci şi şapte de ani. F «ntf>r>elkcare avea 
cincizeci Si nouă. Le Sage, care aven patruzeci şi opt. 
Crebillon, care avea patruzeci. Şi trei, Destouches, care 
avea treizeci şi şapte, Marivaux, care avea douăzeci şi opt şi 
Voltaire, care încă nu împlinise douăzeci. 


Septuagenarul Chaulieu văzuse cksifi,:; ur: ndu-fte sub 
ochii săi aproape tot secolul al XVil-îea. li tnnsurase măreţia 
şi mizeria, splendorile şi dezastrele; aproape orb, păstrase 
totuşi o notă de veselie, mai multa încredere decât toţi aştrii 
caro urmau să apară. Chaulieu, cu un pu-ior în groapă, 
râdea cu un râs mult mai destins decât imami Avouetl. 
Fontenelle, care avea să trăiască 13 sulă de am, era 
personificarea egoismului, o fantomă vj<: > care tm; ca 
dânti-un secol în altul fără să se gândească la altceva decii 
la sine. Oro de spirit, scriitor, filosof panteist, Fontenelk se 
iăuda că nu râsese şi nu plânsese niciodată. Vv. nu avusese 
nici o iubită şi nici un prieten. Vreţi să vă faceţi o idw exactă 
cam ce fel de om era Fontcnelle? Ascultaţi. 

Într-o zi, Fontenelie a intrat într-un restaurant vo unul 
dintre compatrioţii săi. Amândoi au cerut doar sparanghel: 
Fontenelâe cu ulei, celălalt cu sos. Porții pe carje-au plătit 
dinainte. În, timp ce băiatul pk-ca să adu;'; bucatele, 
invitatul lui Fontenelie muri pe loc, lovit ck-apâoplexie. 

Fontenelie îl scutură, îi luă pulsul. Şi, după ce se convinse 
că omul murise, porunci ca mortul să fie du? 

— D acolo, iar băiatului care ii servea îi spuse: 

— Să aduci amânduuă porţiile de sparanghel, cu ul”i! 

O singură întâmplare face adesea mai mult deeât < 
autobiografie. 

Le Sage, aşa cum am mai spus, dăduse Ia iveală, în 1707, 
romanul Diavolul şchiop, iar în 1715 publicase prima parte 
din Gil Blas. 

Crebillon sosise după marii maeştri: Corneille, Rolruj. 
Racine. Avusese o rămăşiţă de inspiraţie trafjică, dar puvi 
puţină artă în a compune ai, mai ales, iipsă de stil. Ar «l 
Catilina al iui 1-a revoltat atât de tare pe Voltaire, ir. cir 
acesta n-a avut linişte până n-a scris o carte ca lumea 
despre Catilina. Crebillon îşi definea singur genul d<- a 
scrie, drept... Un gen teribil”. După reprezentarea pitv-fj 
Asiree a fost întrebat de ce o pornise pe această c”t. 

1 Voita i re. 


— N-am avut de ales, a răspuns Crebillon. Corneille şi-a 
ales cerul, Racine, pămâritul, aşa că mie nu mi-a rămas 
decât infernul. 

După ce, în 1711, s-a aflat în culmea gloriei, Crebillon a 
început să decadă, ba chiar să alunece rapid după acel 
Xerxes, scris în 1714; în sfârşit, cu Semiramis a intrat 
definitiv în uitare. 

Destouches debutase cu o tragedie, Macchabees, din care 
istoria dramatică n-a mai păstrat nici măcar un rând. In 
1710 a pus în scenă Curiosul impertinent, iar în 1713, 
Nehotantul. Marivaux, am mai spus-o, nu scrisese încă 
nimic. Voltaive, care avea să fie poetul epocii prin tragedia 
Oedâp, nu era cunoscut încă decât prin Am văzut, care 
făcuse să îie închis la Bastilia. 

În vremea asta, regele creştea sub ochii atenţi ai doamnei 
de Ventadour, care încerca să-l educe cât mai regeşte cu 
putinţă, dar nu prea izbutea. Într-o* zi, i-a fost prezentat 
regelui domnul de Coislin, episcop al oraşului Metz, al cărui 
chip nu. Era chiar culmea frumuseţii. După ce se uită atent 
la el, Ludovic al XV-lea îi strigă: 

— Vai, cât eşti de urât! 

— Într-adevăr, răspunse prelatul întorcându-i spatele, Iar 
dumneata eşti un băiat prost educat 1 

Şi ieşi fără să-l mai salute pe rege. Majestatea-sa se 
supără, dar doamna de Vnnladour interveni şi-i spuse că 
dacă la alt copil vorbele 'acelea ar fi fost socotite drept o 
naivitate, rostite de gura unui rege ele constituiau o grava 
nepolitcţe. 

Bărbat. Ludovic al XV-lea, este cât se poate de corect. 
Caracterizat prin aceste trăsături ale lui Ludovic al XV-lea 
copil. 

Capitolul VII Lordul Stairs. 

— Dubois în Anglia. 

— Tratatul triplei alianţe. 

— Regele e încredinţat ducelui d'Orleans. 

— Domnul de Richelieu. 


— Domnişoara de Charolais. 

— Balurile de la Operă. 

— "Ţarul Petru cel Mare la Paris. 

— Afacerea cu prinții recunoscuţi de Ludovic al XIV-lea. 

— Domnul d'Argensson, cancelar. 

Am asistat la prima dorinţă de alianţă dintre lordul Stairs 
şi abatele Dubois, când amândoi se arătaseră în aceeaşi 
tribună, la faimoasa şedinţă a Parlamentului care i-a 
încredinţat regența lui Filip al Il-lea, duce d'Orleans. Cu mai 
bine de un an înaintea morţii răposatului rege, lordul Stairs 
se afla în Franţa; fără să fie ambasador, fără să aibă vreo 
misiune specială, el reprezenta interesele regelui George 1. 
Avea hârtiile de numire în buzunar, semnate în alb. Nu 
ţinea decât de el să-şi aleagă momentul în care slujba lui să 
devină oficială. Era un foarte modest gentilom scoţian, înalt, 
slab, încă tânăr, cu un cap trufaş, cu privirea mândră. Era 
foarte activ, întreprinzător, îndrăzneţ, curajos din fire şi din 
principiu. Inteligent, spiritual şf” dibaci, cunoştea toate 
secretele, dar pe chipul lui nu se putea citi' niciodată nimic; 
sesiza toate gesturile şi toate felurile în care te exprimai, 
interpretându-ţi fără greş limbajul. Sub pretextul că-i 
plăcea să se distreze, dădea banchete unde le oferea 
musafirilor vin până ee-i îmbăta, fără ca el să se ameţească 
vreodată. Credincios lui Marlborough, de care era profund 
ataşat, nu uita eă ducele îl smulsese din anonimat, 
încredinţându-i un regiment şi rugându-l să facă ordine în 
Scoţia. Un asemenea om trebuia să se înţeleagă de minune 
cu Dubois De altfel, interesele politice ale regelui Angliei şi 
ale regentului erau aceleaşi. Wilhelm murise în 1702, 
lăsând tronull fiicei sale Ana, moartă şi ea în 1712, fără să 
lase urmaşi, dar chemându-l încă din 1704 pe George, 
electorul Hanovrei, să-i urmeze la tron. Fiecare dintre cei 
doi avea câte un duşman periculos: George 1 pe Iacob al 
III-lea, pretendent la tronul Angliei; regentul, în caz că 
Ludovic al XV-lea ar fi murit, pe Filip al V-lea al Spaniei, 
pretendent la tronul Franţei. Era deci firesc ca regentul 


să-l ajute pe George I împotriva lui Iacob al Ill-lea, pentru 
ca şi George [, la rândul lui, să-1 ajute împotriva lui Filip al 
V-lea. Numai că această nouă combinaţie răsturna toate 
planurile politice ale lui Ludovic al XIV-lea, care-şi făcuse 
din Spania o aliată şi din Anglia, o duşmana. Călătoria lui 
Dubois avea deci drept scop strângerea relaţiilor dintre 
regent şi George I. Negocierile duse de Dubois se soldară 
cu tratatul semnat la Haga, între Franţa şi Anglia, şi care 
primi numele de tratatul triplei alianţe pentru că aderaseră 
la el şi Provinciile-Unite. Tratatul stipula că Iacob al III-lea 
va părăsi Franţa, că Dunkerque şi Mardick vor fi dărâmate, 
că niciunul dintre contractanţi nu va oferi azil persoanelor 
declarate rebele de către cele două părţi contractante; în 
plus, îşi făgăduiau în mod reciproc să menţină dispoziţiile 
tratatului de la Utrecht, care asigura succesiunea casei de 
Hanovra la coroana Angliei şi îl îndepărta pe Filip al V-lea 
de la coroana Franţei. Dubois se întoarse triumfător la Paris 
* unde află că domnul cancelar Voisin' murise, că în locul 
lux fusese numit cancelar domnul d'Aguesseau şi că regele 
fusese dat în, grija ducelui d'Orleans. La 15 februarie, 
Ludovic al XV-lea fusese încredinţat de către doamna de 
Ventadour regentului, care îi prezentă regelui pe domnul 
de Villero'y şi pe abatele de Fleury, episcop de Frejus, 

„_să nu-i confundăm cu autorul Istoriei ecleziastice - şi 
care era nu numai preceptorul, ci şi duhovnicul regelui. 

Încheind cu Anglia tratatul triplei alianţe ca o precauţie 
împotriva Spaniei, ducele cTOrleans ii nea totuşi să fi» în 
bune relaţii cu această putere: a”; ieâ ia 26 ianuarie 1717 
îl trimise pe ducele de Râebeln u să înmâr. Eze Cordonul 
Albastru prinţului Asturiei şi să aranjeze cu Fiâip ai V-lea 
căsătoria prinţului cu una dint.ro fiicele sale. 

Ducele de Richeiieu, al cărui nume. L-am mai rosti', merită 
mai mult ca oricare altul o menţiune aparte. Născut în 
timpul domniei lui Ludovic al XâV-iea, avea să trăiască şi 
sub domnia lui Ludovic al XV-lea. Murind în 1788, cu un an 
înainte de cucerirea Bastiliei, deci cu im an înainte de 


lovitura care a izbit monarhia drept în inimă. Născut în If. 
F'î. Ducele de Richeiieu avea alunei douăzeci şi unu de; Cu 
o figură plăcută. >i o înfăţişare elegantă, îşi cucerii puhiţia 
de a fi unul dintre cei mai spirituali bărbaţi ai.: il O aventură 
când era încă foarte tânăr, o aventură la virata de 
cincisprezece ani cu doamna ducesă de Bcvurgogne, ii 
scosese din anonimat pe tânărul nepot al cardinalului de 
Richeiieu: băiatul fusese găsi! Ascuns sub patul ducesei, tot 
a.? A cum Chatelard fusese surprins sub patul Măriei 
Stuart. Numai că aventura lui se isprăvise într-un mod mai 
puţin trafjie. Chatelard î”i lăsase capul pe butuc; tânărul de 
Riehelieu petrecuse paisprezece luni în vestita închisoare a 
BastilieL, Slujise.sub mareşalul de Viilars, fusese alătuii de el 
la Denairs şi se bucurase de dublul privilegiu de a fi iubit, în 
egală măsură, şi de Viilars şi de soţia. Sa. Abia ie-pit din 
Bastilia, domnişoara de Chai'olais, sera domnului duce de 
Bour-bon, se îndrăgosti nebuneşte de el. Şi fiindcă veni 
vorba despre ea, să ne ocupăm puţin de această 
domnişoară de Charoiais. Era frumoasă, graţ» aşa şi cu o 
vădită înclinare către dragoste. Această înclinare se 
manifestase şi la ea, ca şi la domnul de Richelieu, înainte de 
cincisprezece ani. La vârsta de douăzeci şi unu de ani, 
domnişoara de Cfiarolais avusese aproape tot atâţi iubiţi 
câte iubite avusese şi domnul de Richelieu. Poate că ceea ce 
îl determinase pe regent să-l închidă pe ducele de 
Richelieu pentru a doua oară în Bastilia fusese duelul său 
cu domnul de Gace. De altfel, noi bănuim că ceea ce-l 
făcuse pe regent să-i trimită prinţului Asturiei Cordonul 
Albastru nu fusese atât dorinţa lui de a se avea bine cu 
Spania, cât nevoia de a restabili, în propria sa casă, liniştea 
tulburată de tânărul duce. Pentru că domnişoara de Valois, 
fiica regentului, se simţi brusc cuprinsă de o dragoste la fel 
de năvalnică faţă de domnul de Richelieu ca şi verişoara ei, 
domnişoara de Charolais. Cerem iertare cititorilor noştri că 
avem obiceiul să zugrăvim epocile nu ca istoricii, ci ca 
analiştii, adică nu ca Tacit, ci ca Suetoniu; nu după modelul 


domnului d'Anquetil ci aşa cum descrie faptele ducele de 
Saint-Simon, 

Ne-am întristat în timpul ultimilor ani ai domniei Iul 
Ludovic al XIV-lea. Să ne îngăduiţi să fim zurbagii, 
zgomotoşi şi chiar neeuviincioşi în această epocă necuviin 
cioasă, zgomotoasă şi zurbagie. După părerea noastră, 
istoria este o oglindă peste care istoricul nu are dreptul să 
tragă nici un văl. 

Să revenim deci la iubirea domnişoarei de Valois. 

Domnişoara de Valois nu “-< i posibilitatea să-l vad; itot 
atât de des pe domnul de iii. 

— HeHeu cum îl vedea verişoara de Charolais, care locn: a 
la parterul orădinii a cărui cheie o avea ducele. Domnişoara 
de Valois era păzită cu străşnicie, mai ales de tatăl ei; era 
păr. Ilă atât de sever, ineât într-o zi, la balul Operei, în timp 
ce domnul de Mauconseil, prietenul ducelui de Richeliou, 
îmbrăcat într-un domino ce semăna cu al său, discuta cu 
prinţesa, regentul care aflase despre dragostea celor doi 
tineri, trecu pe lână fiica sa şi adresându-se lui 
Mauconseil, pe care-l luă drept ducele de Richelieu, îi 
spuse: 

_ Mască, bagă bine de seamă ce vrei să faci dacă nu vrei să 
te trezeşti pentru a treia oară la Bastilia! 

Speriat, Mauconseil îşi scoase imediat masca pentru ca 
regentul să vadă că se înşelase. 

— Te rog să-i repeţi prietenului dumitale ceea ce ţi-am 
spus din greşeală, domnule de Mauconseil, zise posomorit 
ducele. 

Amenințarea nu-l sperie câtuşi de puţin > pe domnul. de 
Richelieu, care se deghiza în femeie şi ajunse până în odaia, 
prinţesei. Regentul află totuşi de această încălcare a 
poruncii sale. Dar din dragoste pentru iubitul ei şi de teama 
ca ameninţarea cu Bastilia să nu fie pusă în practică, 
domnişoara de Valois îi furniza domnului de Richelieu nişte 
arme imbatabile împotriva tatălui ei. Neavând încotro, 
regentul îşi ascunse mânia şi-i încredința ducelui de 


Richeiieu o misiune în Spania. lată cum a ajuns ducele să 
ducă acel Cordon Albastru prinţului Asturiei. 

Am mai vorbit de câteva ori despre balurile del la Operă. 
Într-adevăr, în epoca aceea ele fuseseră inventate de către 
cavalerul de Bouillon, care avusese primul ideea de a ridica 
parchetul la nivelul scenei şi de a face din sala de Operă un 
mare salon de bal. Regentul fusese atât de mulţumit de 
acest lucru, încât îi acordă domnului de Bouillon o pensie de 
şase mii de livre. Se ştie că Opera se afla, în acea vreme, în 
Palatul Regal. 

Cam tot atunci se auzi despre apropiata sosire la Paris a 
ţarului Petru I. Parizienii mureau de curiozitate să-l vadă 
pe acest rege al Nordului, care devenise dulgher la 
Saardam, care se întorsese la Petersburg ca să potolească 
revolta streliţilor şi care-l zdrobise la Poltava pe Carol XH- 
leaal Suediei, Leul Nordului. De multă vreme ru I dorea să 
vadă Franţa; ii mărtu i-isi.se această dotă lui Ludovic al XIV- 
lea în ultimii săi ani de domnie. R regde, doborât de 
infirmităţile vârslei. Ruinat de razul de succesiune, ruşinat 
de' a nu-şi mai put «a etala tul din primii ani ai domniei, 
regele - cit mai poli->s cu putinţă - îl determinase pe ţar să 
renunţe la. Uectul sa>. I. Dar la începutul anului 1717, 
ţarul hotăii -şi pur. I în aplicare planul. Prinţul Kurakin, 
ambasa-rul sau. Îi împărtăşi regentului doi'inţa stăpânului 
său a vizita Franţa şi, de teamă să nu fie din nou amânat, 
spuse lui Filip d'Orleans că ţarul şi pornise la drum -gentul 
nu mai putu să se scUze, aşa cum făcuse Lude-c al XIV-lea, 
şi trimise la Dunkerque, ca să-l - aştepte; echipajul regelui, 
pe marchizul de Nesle şi pe genti-mul său, Libois. Mareşalul 
de 'lesse ii ieşi înainte |; -i ieaumont şi-l conduse la Paris, 
unde sosi în ziua de 7 mal Ţarul era înalt, bine făcut, dar 
slab. Avea un chip brun şi foarte expresiv, ochii mari şi 
strălucitori, privirex pătrunzătoare, uneori chiar încruntată; 
dar, de obicei chipul îi era destins şi surâzător; mişcările îi 
erau bruşi* şi precipitate, caracterul impetuos, pasiunile 
violente, obişnuinţa despotismului făcea ca dorinţele, 


capriciile s. i se succeadă foarte repede; nu suporta nici un 
fel de eon trazicere; uneori, obosit de afluenţa de vizite, îi 
conced; pe toţi doar cu un cuvânt sau cu un gest, sau îşi 
lăsa mu safirii în odaie, iar el pleca să vadă ctteceya care-l 
interesa, Dacă trăsurile nu erau gata, se urca în prima care- 
i ieşea în cale, chiar dacă era o trăsură de piaţă. Într-o zi, 
negăsind alta, o luă pe a mareşalului de Matignon, care 
venise să-l vadă, şi plecă să se plimbe în Bois de Boulogne 
Mareşalul de Tesse şi gărzile sale alergau disperaţi dup ii 
el. Până la urmă se hotărâră să-i ţină la dispoziţie trăsun 
SPECIAL IMAGE-image004. Jpg-REPLACE ME Cu cai gata 
înhămaţi, fapt care rezolvă problema plimbărilor sale 
neaşteptate. Totuşi, cu alte ocazii dovedi că este la curent 
cu eticheta. Astfel, oricât de nerăbdător ar fi fost să viziteze 
Parisul, declară că nu va mai pleca nicăieri până ce nu va 
primi vizita regentului. Or, cum nu voiau să-l ţină prizonier 
în casă, chiar a treia zi după sosirea sa la Paris, regentul îi 
făcu o vizită. De îndată ce ducele d'Orleans fu anunţat, ţarul 
ieşi din cabinetul său în întâmpinarea acestuia, îl îmbrăţişa, 
apoi, arătându-i cu mâna uşa cabinetului, se întoarse 
imediat şi, trecând primul, intră urmat de regent şi de 
prinţul Kurakin. Cum fuseseră pregătite două fotolii, ţarul 
luă loc într-unui, regentul în celălalt. Prinţul Kurakin, care 
le servea de interpret, rămase în picioare. După o jumătate 
de oră de discuţie, ţarul se ridică; regentul se retrase 
făcând o profundă reverență, la care ţarul îi răspunse 
printr-o înclinare din cap. A doua zi, regele făcu şi el o vizită 
lui Petru Î. Auzind zgomotul trăsurii, ţarul ieşi până în 
curte, îl primi pe rege când acesta cobori din trăsură şi 
amândoi merseră alături până în cabinetul lui Petru ÎI, unde 
acesta îi oferi lui Ludovic un fotoliu. După ce se aşezară 
amândoi, ţarul se ridică, îl luă pe rege în braţe, îl sărută de 
mai multe ori, cu ochii plini de duioşie, cu multă dragoste şi 
bucurie. Regele, care nu avea decât şapte ani şi câteva luni, 
nu s-a mirat câtuşi de puţin. I-a făcut ţarului un compliment 
şi s-a lăsat cu plăcere mângâiat şi sărutat de acesta. leşind 


din cabinet, cei doi regi păstrară acelaşi ceremonial ca şi la 
sosire, ţarul ţinându-l pe Ludovic de mână până la trăsură 
şi punându-l pe picior de egalitate cu el. A doua zi, ţarul îi 
întoarse regelui vizita; sigur că la coborârea din trăsură ar 
fi trebuit să fie întâmpinat de rege, dar zărindu-l pe 
Ludovic în vestibulul palatului Tuileries, ţarul sări din 
trăsură, îl luă pe micul rege în braţe şi urcară astfel scara 
până în apartamentul lui LuŞ - Luaovje al XV-lea d'ovic. 
Acolo, totul se petrecu la fel ca şi în a) un, cu excepţia 
faptului că Ludovic îl ţinu tot timpul de mână pe ţar. 

Sosind la Luvru, ţarul a fost găzduit în apartamentul 
reginei, splendid mobilat şi luminat ca ziua. Dar pări-du*- 
i-se mult prea frumos, s-a urcat în trăsură şi a cerut să fie 
găzduit la o casă particulară. A fost dus la Palatul 
Lesdiguieres, aproape de Arsenal, unde i s-a pus la 
dispoziţie un apartament la fel de frumos şi de bogat ca şi 
cel al reginei, de la Luvru. Contrariat de a fi atât de bine 
găzduit, şi-a scos din furgonul care venea după trăsura sa 
un pat de campanie, pe care şi l-a aşezat într-o odaie unde 
se ţineau hainele. Varton, unul dintre valeţii regelui, primise 
sarcina de a avea pregătită, în fiece zi, dimineaţa şi seara, 
câte o masă pentru patruzeci de curteni ruşi, fără a le mai 
pune la socoteală pe a doua, pentru ofiţeri şi pe a treia 
pentru servitori. 

După ce 1-a vizitat pe rege, ţarul a plecat imediat la Paris, 
intrând în toate prăvăliile, stând de vorbă cu muncitorii şi 
cu lumea pe care o întâlnea în drum, vizâtmd Observatorul, 
Gobelins, Grădina botanică, Domul Invalizilor, Cabinetul de 
mecanică, Galeria planurilor, privind cu dispreţ diamantele 
Coroanei, dar pierzând un ceas întreg ca să stea de vorbă 
cu dulgherii care construiau un pod. Cit despre costumul 
său, era dintre cele mai simple; îmbrăcase o cazacă largă 
de postav gros, strânsă cu o centură lată de care atârna o 
sabie; pe cap avea o perucă rotundă, nepudrată, care nu 
depăşea gulerul, iar sub haină, o cămaşă fără manşete. 
Sosind la Paris, îşi comandase o perucă. Peruchierul îi 


adusese una la modă, adică lungă şi cârlionţată. Ţarul nici 
măcar nu se deranja să-i spună că nu o asemenea perucă 
voise el; puse mâna pe foarfece şi o scurtă atât cât socoti de 
cuviinţă. În toiul plimbărilor, pe ţar îl cuprinse dorinţa de a 
vizita mânaş” tirea Saint-Cyr. Vizită toate clasele elevelor şi 
ceru lămuriri; apoi dori s-o vadă pe doamna de Maintenon. 
Urcă în odaia ei şi, fără să fie stânjenit de protestele slugilor 
care-i spuseră că stăpâna lor se află în pat, trase draperiile 
de la ferestre, apoi perdelele de la pat; o privi plin de 
curiozitate pe doamna de Maintenon şi, după cinci minute, 
ieşi fără să-i fi adresat nici un cuvânt. Apoi ykită Sorbona şi, 
văzând mormântul cardinalului de Richelieu, sărută chipul 
de piatră al ministrului lui Ludovic al XHI-lea, strigând: 

— Aş da jumătate din imperiul meu unui om ca elcasămă 
ajute să guvernez cealaltă jumătate! 

Apoi s-a dus la Monetăria statului. După ce a examinat 
structura şi felul cum funcționau balanţele, i-a rugat pe 
muncitori să-i bată o monedă. Aceştia i-au făcut-o şi i-au 
înmânat-o; era o medalie cu efigia sa şi cu inscripţia: 
„Petrus-Alexeevici, Țar, Mag. Rus. Imp.” Pe partea cealaltă 
scria: „Vireş acquirit eundo 1”. Această atenţie 1-a mişcat 
profund. Nu văzuse niciodată o medalie atât de frumos 
lucrată ca aceea, şi nici o efigie care să-i semene atât de 
bine. 

În prima lună, întreg Parisul nu se ocupă decât de vizita 
ţarului, în a doua lună se ocupă mai puţin, iar în a treia, deşi 
toată lumea îl vedea, nimeni nu-i mai dădu nici o atenţie. În 
20 iunie plecă la băile de la Spa. 

În vremea asta, marele proces care dezbinase nobilimea 
Franţei continua. Testamentul lui Ludovic al XIV-lea fusese 
călcat în picioare, dar nu şi edictul din 5 mai 1694, care le 
dăduse dreptul prinților recunoscuţi ca legitimi de către 
Ludovic al XIV-lea să treacă imediat după prinții de sânge, 
înaintea pairilor; rămăsese în picioare şi edictul din 1714 
prin care se declara că, în caz de stingere a 1 Călătorind 
capeţi puteri (lat.) (n. t.). 


Prinţilor de slnge din casa de Bourbon, domnii du Mâine şi 
de Toulouse aveau dreptul, atât ei, cât şi copiii lor legitimi, 
să utmeze la tron. Aceste două edicte apăsau toată, 
nobilimea Franţei. Pairii şi prinții de sânge prezentară o 
cerere. Respectiva cerere prezenta o mare ciudăţenie, şi 
anume aceea că, în opoziţie cu maxima rostită de Ludovic al 
XIV-lea cum că „coroana Franţei neţinând decât de 
Dumnezeu”, numai El putea s-o transmită cui voia, prinții 
de sânge susțineau că acea maximă „răpea naţiunii dreptul 
ei cel mai sacru, care consta în a alege ea însăşi un rege, în 
cazul în care prinții de sânge ar muri”. lată deci sufragiul 
universal revendicat de însăşi nobilime, prin glasul prinților 
de sânge, în cererea lor din 22 august 1716, Răspunsul la 
această cerere a fost edictul din 2 iulie 1717, care-l revoca 
pe cel din iulie 1714, şi declaraţia din 1715, care-i lipsea pe 
prinții naturali de dreptul de a se numi „prinți de sânge”, 
dar le păstra toate onorurile de care se bucuraseră până 
atunci în Parlament, inclusiv acela de a trece înaintea 
pairilor. Fără această ultimă prerogativă, prinții naturali ar 
fi fost despuiaţi de toate onorurile cu care-i copleşise 
slăbiciunea unui rege bolnav şi bătrân. În timp ce se judeca 
acest mare proces, se ivi un conflict mai puţin grav, dar care 
- la fel ca şi celălalt - «nu putea fi judecat decât de Consiliul 
de regență. 

La câteva zile după ce micul rege trecuse în mâinile celor 
care urmau să-l educe, Ludovic al XV-lea vru să se ducă la 
târgul din Saint-Germain care urma să se deschidă în 
curând. La început, toată lumea a crezut că nimic nu este 
mai uşor decât să i se înlesnească acea distracţie, Dar când 
să se urce în trăsura regelui, domnii du Mânuşi de Villeroy 
începură să se certe în privinţa locului pe care trebuia să-l 
ocupe fiecare dintre ei, Domnul de Villeroy, ca preceptor al 
regelui, susţinea că nu este obligat să să-şi cedeze locul 
decât unui prinţ de sânge. Sigur că discuţia n-a putut fi 
limpezită pe loc. Regele s-a întors, piân-gând, în 


apartamentul său şi nu s-a mai putut duce la târgul din 
Saint-Germain. 

În vremea asta, vederea regentului slăbise atât de tare 
îneât se văzu ameninţat de orbire; imediat începu să circule 
zvonul că, în cazul în care nu va mai vedea, regența va fi 
încredinţată ducelui de Bourbon. Dar daca regentul era 
aproape orb, asta nu însemna că era şi surd. Auzise 
şoptindu-se în jurul său cum că ar fi vorba să fie numit 
regent, în locul lui, ducele de Bourbon, urmărise cu atenţie 
pe toată lumea şi, tot cercetând, ajunse la concluzia că cei 
care scorniseră zvonul erau cancelarul d'Aguesseau şi 
cardinalul de Noailles. Mânios, regentul se hotări să-i 
pedepsească fără întârziere. În timp ce discuta într-o zi cu 
domnul de Noailles, preşedintele consiliului finanţelor, şi cu 
domnii Portail şi Fourqueux, membri ai Parlamentului, 
prinţul se plânse de lipsa de bunăvoință a cardinalului în 
ceea ce privea dorinţele sale, îneât le spuse celor de faţă că 
se gândea să-l schimbe din funcţie. Domnul de Noailles luă 
cu atâta căldură apărarea cardinalului, ca şi cum ar fi fost 
vorba chiar despre el. Cei doi consilieri tăcură, nădăjduind 
fiecare în sinea lui că dacă domnul cardinal va fi schimbat 
din funcţie, ar putea fi ales în locul lui. Tocmai când 
ajunseră cu discuţia aici, uşierul, deschizând ambele 
canaturi ale uşii, onoare care îi miră foarte tare pe cei de 
faţă, îl anunţă pe domnul d'Argensson, locotenentul Poliţiei. 
Dar regentul le lămuri pe loc enigma. 

— Domnilor, le zise el, vi-l prezint pe noul cancelar! 

Şi scoțând din buzunar numirea lui Argensson şi marele 
sigiliu, i le înmână acestuia. 

„T — DuPă tot ceea ce s-a petrecut, spuse domnul de 
Woaillcs, năucit, mi se pare că nu-mi mai rămâne altceva de 
făcut decât să mă retrag! Fiindcă văd că am nefericirea de 
a fi în plină dizgrație 1 

— Exact, domnule, îi răspunse regentul. Şi ducele de 
Noailles se retrase. Întorcându-se către cei doi consilieri, 
regentul le spuse, arătându-l pe Argensson: 


— Domnilor, vi-l prezint nu numai pe noul cancelar, 

Ci şi pe şeful comisiei de finanţe 1 

Cei doi consilieri se înclinară şi ieşiră, ca să nu fie obligaţi 
să-1 felicite pe domnul d'Argensson. Cât despre cardinalul 
de Noailles, el mai rămase o vreme în fruntea consiliului de 
conştiinţă. Dar nu peste mult timp a fost înlocuit cu doi 
dintre şefii partidului molinist, cardinalii de Rohan şi de 
Bissy. 

Puțin înaintea acestei mici intrigi de cabinet, ducele 
d'Orleans avusese el însuşi o discuţie destul de curioasă 
privind importanţa onorurilor pe care le-am văzut căzând în 
desuetudine. În 1716, ducele d'Orleans nu asistase la 
procesiunea care avusese loc în ziua Adormirii Maicii 
Domnului. Dar Saint-Simon reproşându-i că dă un rău 
exemplu supuşilor săi, ducele făgădui să asiste în anul 
următor. Apropiindu-se ziua procesiunii, ducele întrebă 
Parlamentul ce loc va ocupa în procesiune, având în vedere 
că-l reprezenta pe rege la acea ceremonie. Ca să răspundă 
la întrebare, Parlamentul se adună de două ori, apoi, după 
îndelungi dezbateri, îi trimise vorbă regentului că locul său, 
conform obiceiului, era între cei doi preşedinţi. Auzind 
acest răspuns, ducele d'Qr”eans trimise domnilor din 
Parlament o scrisoare prin care tânărul Ludovic al XV-lea 
declara că dorise din tot sufletul să ia parte la procesiune 
pentru a da exemplu poporului său, dar cum căldura 
excesivă îi putea face rău, îl rugase pe ducele d'Orleans să 
se ducă el la procesiune, în locul său, pentru a implora cerul 
să fie milostiv cu regatul său; şi 

*lO Că poruncea ca regentul să fie primit aşa cum ar fi fost 
primit el însuşi, întrucât regentul îl reprezenta pe el. Prin 
urmare, alteţa-sa regaâă, domnul duce d'Orleans, naerse la 
acea procesiune, singur, înaintea primului preşedinte al 
Parlamentului. 

Capitolul Vffl lubitele lui d'Argensson. 

— Mustrările Parlamentului. 

— Exilul. 


— Dubois la Londra. 

— Intrigi diplomatice. 

— Diamantul. 

— Încheierea tratatului. 

— Alberoni şi ducele de Ven-dome. 

— Prinţesa des Ursins. 

— Complotul. 

— Arestarea lui Porto-Carrero. 

— Trimiterea lui Cellamare în Franţa. 

— Prezenţa de spirit a lui Richelieu. 

— Întemniţarea conspiratorilor. —; Moartea lui Carol al 
XH-lea. 

În epoca în care am ajuns, adică la începutul anului 1718, 
domnul d'Argensson, noul cancelar, avea în jur de şaizeci de 
ani şi fusese locotenentul Poliţiei încă din 1697, adică de 
aproape douăzeci şi unu de ani. Era un bărbat înalt şi atât 
de brunet sau mai curând cu pielea atât de tuciurie, încât 
atunci când lua. El cuvântul ca magistrat, acuzatul îngheţa 
de spaimă; altfel, era un excelent locotenent de poliţie, 
cunoştea moravurile, virtuțile şi viciile parizienilor, care se 
temeau de el ca de foc, deşi se folosea în mod foarte discret 
de informaţiile agenţilor săi, mai ales faţă de persoanele din 
înalta societate. 

Acest om atât de mândru, dur şi aprig era, în particu* 

— 1 dintre orietenii cei mai siguri, unul dintre oa- 

— ”svViatii cu care puteai în plus, putea sa awiuv. 

— Să-1 coste vreun ban, le îmbogăţeau pe camgemyv... 

Asemenea vizită o cunoscu pe stareţa mănăstirii Made- 
leine-du-Tresnel. Stareţa era încă tânără şi frumoasă. Avea 
nişte ochi deosebit de strălucitori, o piele catifelată, chip 
foarte plăcut şi un trup extrem de ademenitor, După o 
săptămână, locotenentul Poliţiei era primit cât mai amical 
cu putinţă de frumoasa stareță de la Madeleine-du-Tresnel. 
După trei luni, stareţa era atât de sigură că4 va lega de ea 
pentru toată viaţa pe locotenentul Poliţiei, îneât porunci să 
se construiască, în mănăstire, o capelă în cinstea sfântului 


Marc. Or, sâântul Marc era patronul lui d'Argensson, care 
fusese botezat de dogele Veneţiei, în capela aceea stareţa 
porunci să se înalțe o urnă, în cave urma să fie depusă 
inima iubitului ei. 

Cele două atenţii atât de delicate îl mişcară profund pe 
domul d'Argensson, îneât îşi construi o casă lângă mii -”- 
„=""a Ră doarmă în fiece seară, după ce-ş* în lingouri de 
argint ce urmau să fie convertite în monede de câte 
cincizeci şi cinci de livre. Totodată, Compania Occidentului 
îşi începu operaţiunile trimițând în Luisiana şase vase 
încărcate cu bărbaţi, femei şi mărfuri. S Spre sfârşitul lui 
mai, regentul a dat un edict, în numele regelui, potrivit 
căruia monezile urmau să fie topite. Edictul n-a mai fost 
prezentat în Parlament, ci înregistrat doar de Monetăria 
statului. Supărat, Parlamentul s-a ridicat imediat împotriva 
acestui edict, şi la 20 iunie, a votat o hotărâre prin care se 
arăta că regele trebuia mustrat nu numai pentru faptul că 
edictul nu fusese trecut prin Parlament, ci şi pentru 
urmările lui. În toiul acelor disensiuni, ducele d'Orleans se 
lăsă de mai multe ori pradă furiei. Într-o zi, obosit de atâta 
încetineală şi rea-voinţă, îi răspunse magistratului care-l 
tot mustra în nu-mele” Parlamentului: 

— la mai du-te-n... Mă-tii! 

— Alteţa-voastră porunceşte să înregistrez şi acest 
răspuns? Întrebă magistratul, înclinându-se. 

Prinţul îşi veni imediat în fire, ceea ce nu-l împiedică să 
adune Consiliul şi să-l determine să adopte o hotărâre care 
să caseze hotărârea Parlamentului, poruncind ca edictul să 
fie executat aşa cum fusese formulat şi înregistrat. Urmară 
alte mustrări din partea Parlamentului, coroborate cu cele 
ale Camerei de conturi şi ale Curţii cu Juri. Conflictul” duse 
la o şedinţă a Consiliului; membrii Parlamentului se 
îndreptară spre Palatul Regal, străbătând Parisul îmbrăcaţi 
în robe roşii. Dar în loc să impresioneze populaţia, au fost 
tot timpul urmaţi de o ceată de vreo sută de haimanale care 
strigau cât îi ţinea gura: - 


— Jos cu slugile în livrele roşii! 

_ Intre timp, Dubois s-a întors de la Londra cu noutatea ca 
şi împăratul Prusiei voia să participe la tratat, astfel încât 
tratatul triplei alianţe devenea tratatul cvadruplei alianţe. 
Ca să-i forţeze mâna regelui Angliei, Dubois venise la Paris 
cu 0 serie de note preţioase furnizate de lordul Stairs, 
desigur privind persoanele ce aveau influenţă asupra 
regelui George. Dintre toate acele persoane, cea mai 
importantă era iubita regelui, ducesa de Kendal. Motiv 
pentru care Dubois se întoarse la Londra încărcat cu stofe, 
mătăsuri şi rochii de toate felurile, după ultima modă, cu 
parfumuri, pudre etc.; după o săptămână, ducesa de Kendal 
era ataşată, cu trup şi suflet, Franţei. Kămânea Pitt, primul 
ministru al Angliei, strănepotul, nepotul şi fiul acelor Pitt 
care, vreme de câteva generaţii, so aflaseră în fruntea 
politicii engleze, Pitt care se opunea cu înverşunare la 
alianţa Angliei cu Franţa. Informân-du-se în ce chip l-ar 
putea îmblânzi pe neîmblânzitul cm politic, Dubois află că 
Pitt avea un diamant uriaş pe care voia să-l vândă şi pe 
care cersa două milioane. Dubois, care avea un credit 
nelimitat, cumpără diamantul şi-l trimise ducelui de 
Orleans, scriindu-i: „Vă trimit un dia-viant pe care sigur că-l 
veţi boteza cu numele dumneavoastră; el precede cu câteva 
zile un tratat căruia poa că-i voi da numele meu”. Într- 
adevăr, la 2 august se încheia tratatul între împăratul 
Prusiei, regele Angliei şi regele Franţei; cea de-a patra 
putere, Olanda, aderă la tratat abia în 15 februarie 1719. 
Prin acel tratat, împăl ralul consimţea în sfârşit să renunţe, 
atât el, cât şi urmaşii | săi, la toate titlurile şi drepturile 
asupra Sşaniei, deter-) minându-l pe regele Spaniei să 
renunţe la rândul lui la] toate drepturile şi pretenţiile 
asupra statelor sale din Italia şi din Ţările-de-]Jos, la 
marchizatul de Final, ca şi la dreptul de reversiune pe care 
şi-l rezervase asupra regatului Siciliei. In schimb i se 
acorda tot ce dorea privind eventualele succesiuni ale 
ducatelor de Parma şi de Toscana. În sfârşit, prin acest 


tratat s-a făcut o derogare (je la tratatul din Utrecht, prin 
care Sicilia fusese dată prinţului de Savoia. În urma noului 
tratat, prinţul trebui să dea Sicilia împăratului Prusiei, 
acesta determinând Spania să-i cedeze prinţului de Savoia 
insula şi regatul Sardiniei pe care Spania şi le însuşise cu 
un an în urmă. La 15 noiembrie, ducele de Savoia îşi dădu 
adeziunea la tratatul cvadruplei alianţe şi acceptă Sardinia 
în locul Siciliei. 

Toate acele schimbări se făcură în detrimentul regelui 
Spaniei care, cu ochii veşnic aţintiţi asupra tronului Franţei, 
aştepta ca tânărul Ludovic să-şi dea duhul, iar el să pună 
mina pe moştenirea bunicului său. 

Într-adevăr, nu numai că Ludovic al XV-lea era un copil 
foarte plăpând. Dar toţi cei care iscaseră zvonul că prinții 
de sânge de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea fuseseră 
otrăviţi, începură să-i prezică şi foarte tânărului rege o 
soartă asemănătoare. Am văzut că Ludovic fusese luat de la 
dădacele sale şi încredinţat regentului, rămânând astfel pe 
mâinile' acestuia. Ca şi cum ar fi vrut să dea dreptate 
calomniatorilor, copilul se îmbolnăvi şi, cum medicul ii dădu 
un leac ca să verse, imediat se răspândi zvonul că „nu 
scăpase decât datorită faptului că i se dăduse la timp un 
vomitiv”. 

Parizienii au fost atât de neliniştiţi, încât un burghez 
oarecare a plecat la Viena, unde avea un prieten puternic la 
Curte. Scopul călătoriei era să-l roage pe Carol al VI-lea să 
facă o incursiune de ameninţare la hotarele Franţei, 
transmițând duşmanilor acesteia că dacă regele s-ar 
prăpădi, ar însemna că nu a murit de moarte bună, ceea ce 
ar constitui un casus belii. Ceea ce pare curios e că, după o 
negociere de câteva săptămâni, împăratul trimise 
înwssmsm mele său. Uornumv. €.,_ 

Scaunul său cu gaură pe care îşi petrecuse j... «. 

Viaţă. La început, desigur, lucrul i se păru ciudat 
episcopului, apoi, neavând încotro, îi prezentă domnului dt 


Vendome scrisorile de acreditare ale stăpânului său Acesta, 
aşezat pe „tron”, le luă cu toată seriozitatea. Apo. 

Episcopul îl întrebă pe domnul de Vendome cum se simte. 

— Nu prea grozav, răspunse acesta. 

—> într-adevăr, replică episcopul, mi se pare că sunteţi 
cam încins la faţă. 

— Fleacuri, răspusese Vendome, aşa-i lata mea D; < dacă 
mi-ai vedea c..., ar fi cu totul altceva 1 Şi pentru ca 
ambasadorul să nu aibă cursiva vreo îndoială, se întoarse şi- 
1 lăsă să se convingă cu ochii lui *: > ceea ce spusese. 

— Monseniore, răspunsese episcopul ridieându-se, se: 
pare că eu nu sunt omul potrivit ca să trateze cu dumnea- * 
voastră. Dar am să vă trimit pe unul dintre vicarii mei, ' 

Care se va descurca mult mai bine! _ 

Spunând acestea, episcopul se retrase. Vicarul pe care 
avea de gând să-l trimită prinţului de Vendome era 
Alberoni. 

Născut în coliba unui pădurar, cât fusese copil, Albe-roni 
trăsese clopotul la biserică. Pe urmă deveni un fel de 
paracliser, ajutându-l pe preot. Avea în el cede bufon şi 
râdea din cel mai mic lucru. Într-o zi, ducele de parnia îl 
auzi râzând cu atâta poftă, îacât bietul prinţ, care râdea 
doar din când în când, îl chemă pe tânărul paracliser care-i 
istorisi nu ştiu ce întâmplare caraghioasă; prinţul se trezi 
râzând în hohote. Văzând că-l face să râdă. Prinţul îl luă în 
capela sa particulară mai curând ca bufon decât ca 
paracliser. Dar, cu timpul, observă că bufonul său are spirit, 
ba chiar mai mult decât spirit şi că cel pe care-l luase doar 
ca să-l amuze poate să-i fie de mare ajutor în politică. 
Prinţul abia aştepta să i se ivească o ocazie ca să vadă de ce 
este în stare Alberoni, când iată că episcopul se întoarse din 
misiune povestindu-i prinţului ce i se în-tâmplase şi 
rugându-l să-l trimită, în locul său, pe Alberoni. Prinţul nici 
nu dorea altceva. Şi iată că Alberoni primi poruncă să se 
ducă la nepâtul lui Henric al IV-lea cu misiunea ce-i fusese 
încredinţată episcopului. Şi Alberoni plecă. Îl găsi pe 


domnul de Vendome gata să se aşeze la masă. Alberoni îşi 
dădu seama de situaţie; Vendome era mare mâncău, aşa 
cum erau toţi Bourbonii. În loc să vorbească, Alberoni îi 
ceru îngăduinţa să-l lase să pregătească două feluri de 
bucate aşa cum ştia el. Apoi cobori la bucătărie şi după un 
sfert de ceas se întoarse ţinând într-o mână un castron cu 
supă cu brânză, iar în cealaltă - o farfurie cu macaroane. 
Domnul de Vendome gustă supa şi o găsi atât de bună, îhcât 
ţinu ca Alberoni să ia masa împreună cu el. Gustând şi 
macaroanele, admiraţia lui Vendome pentru Alberoni 
crescu la culme. Abia atunci ataca şi Aâberoni problema 
pentru care venise. Alteţa-sa fu cu atât „mai îneântată de 
Alberoni cu cât cele mai mari genii diplomatice nu 
avuseseră niciodată vreo influenţă 

SPECIAL IMAGE-image006. Jpg-REPLACE ME Asupra lui. 
Alboroni se întoarse la ducele de Parma cu fericita veste că 
domnul de Vendome îi acordase tot ce-i ceruse. 

Părăsindu-l pe domnul de Vendome, Alberoni avusese 
grijă să nu-i dea bucătarului acestuia reţetele celor dpuă 
feluri de bucate. Aşa că, după opt zile, ducele de Venefene îl 
întrebă pe prinţ, printr-un curier, dacă nu mai are ceva de 
tratat cu el. Prinţul se gândi şi-l trimise din nou pe Aiberoni 
la domnul de Vendome. Alberoni îşi dădu imediat seama că 
în toată treaba asta era-în joc viitorul său, îl convinse deci 
pe ducele de Parma că nu i-ar putea fi util decât dacă ar sta 
în preajma ducelui de Vendome, iar pe domnul de Vendome 
că nu se va mai putea lipsi de „supa cu brânză şi de 
macaroanele pregătite de el. Aşa că domnul de Vendome îl 
luă pe Alberoni în slujba sa, îi încredința afacerile cele mai 
secrete, iar când trecu în Spania îl luă cu sine. 

În Spania, Alberoni intră în legătură cu doamna des 
Ursins, iubita lui Filip al V-lea, aşa că atunci când prixiţul de 
Vendome muri la Fignaros, în 1712, ea îi oferi acaeaşi slujbă 
pe care o avusese şi la domnul de Vendome. Pentru 
Alberoni, asta însemna un lucru nemaipomenit, pentru că 
doamna des Ursins era adevărata regină a Spaniei. Totuşi, 


doamna des Ursins începuse a îmbătrâni, ceea ce era o 
adevărată crimă în ochii lui Filip al V-lea. Aşa că % în 1714, 
atunci când muri prima lui soţie, ELisabeta de j Savoia, 
doamna des Ursins se gândi să-l însoare pe rege] cu o 
prinţesă care, dacă i-ar fi datorat ei coroana, i-ar fi j fost 
nespus de devotată. Atunci Alberoni interveni şi o propuse 
pe fiica fostului său stăpân, ducele de Parma, în-fâţişându-i- 
o ca pe o copilă blândă şi fără voinţă, din care ea ar fi putut 
face orice ar fi dorit şi care n-ar fi cerut altceva decât să fie 
regină. Prinţesa des Ursins crezu îa vorbele lui Alberoni, 
căsătoria fu hotărâtă şi tânăra prinţesă părăsi Italia 
îndreptându-se către Spania. 

Aflând de apropiata ei sosire, prinţesa des Ursins ţinu s-o 
fcitâmpine. Dar tânăra regină, pe care favorita trăgea 
nădejde s-o manevreze după placul ei, doar cât o zări pe 
doamna des Ursins şi dădu imediat poruncă gărzilor s=o 
aresteze. Aşa că prinţesa se trezi azvârlită într-o trăsură, în 
rochie subţire de gală, cu umerii goi, fără mantie, pe un Mg 
de? Ase grade, şi dusă mai întâi la Burgos, apoi în Franţa, 
unde ajunse după ce fusese nevoită să împrumute cincizeci 
de pistoli de la slugile sale. 

A doua zi după nuntă, regele Spaniei îl anunţă pe Alberoni 
că 1-a făcut prim-ministru. Or, ajuns prim-mi-nistru. 
Alberoni visa să-l vadă pe Filip al V-lea rege al Franţei. 

Regele George al Angliei îl prevenise de mai multe ari pe 
regent că se ţesea ceva împotriva lui. Regentul pusese 
scrisoarea sub ochii lui d'Argensson, dar, cu toată abilitatea 
lui, fostului locotenent al poliţiei i se păru că treaba ţinea 
mai mult de ficţiune decât de realitate. Momentul fusese 
bine ales: popularitatea regentului începuse să scadă în 
rândurile burgheziei revoltate de orgiile de la Palatul Regal; 
în rândurile Parlamentului căruia regentul îi retrăsese 
dreptul de mustrare şi pe care-l exilase la Pontoise; în 
rândurile aristocrației care, văzând tendinţa regentului de 
a concentra întreaga putere în mâna sa, simţea că influenţa 
ei era pe ducă. În plus, regentul rupsese relaţiile şi cu 


partidul jansenist şi toţi doctorii din vechiul Port-Royal 
începuseră a ridica glasul împotriva lui. 

La rândul ei, doamna du Mâine, exilată la Sceaux, îşi 
făcuse o adevărată Curte alcătuită din poeţi, publicişti şi 
savanţi care, în acea epocă de satire şi pamflete, aveau o 
putere foarte mare asupra publicului. În fruntea acelei 
opoziții se afla poetul Chancel de Lagrange, numit astăzi 
Lâgrange Chancel. 

Lagrange Chancel era cunoscut prin câteva succese 
mărunte în teatru: Oreste şi Pilade, Amasis, Alcesta, 
Presupusa nebunie etc. 'Toate aceste piese fuseseră sau 
nişte căderi, sau nişte succese mediocre. Dar pe acele 
vremuri de mediocritate, îl făcuseră pe Lagrange cunoscut. 
La rândul lui, Voltaire scrisese piesa Oedip, de fapt o 
răzbunare împotriva regentului, căci scrisese Oedip câţ 
fusese închis în Bastilia. Analele incestuoase ale regelui 
teban erau o satiră la viaţa pe care o ducea regentul. 
Numai că Voltaire făcuse mai mult decât atât: îşi pusese 
tragedia sub protecţia ducesei d'Orleans, care-i acceptase 
dedicaţia, iar în dedicație Voltaire spunea clar că scrisese 
piesa Oedip anume pentru ea şi că o punea sub protecţk» ei 
ca pe o slabă încercare a penei sale. Încercarea era într- 
adevăr slabă, dar critica se arătă foarte îngăduitoare- 
pentru că piesa slujea de minune momentului respectiv. Aşa 
ca Oedip a fost jucat, fără întrerupere, de patruzeci şi cinci 
de ori. Regentul se prefăcu a nu vedea nimic jignitor pentru 
el în Oedip şi după prima reprezentaţie n trimise autorului 
o sumă destul de mare.l| 

— Domnule, îi zise Voltaire celui care-i înmânase banii, j 
spuneţi-i alteţei-sale că-imulţumesc pentru că se îngrij je. 
Şte de hrana mea, dar că-l rog să nu se mai îngrijească! Şi 
de locuinţa mea! 4 

Ei, şi tocmai în toiul acelor preocupări ale lui Albe-roni, 
doamna du Mâine şi Cellamare, ambasadorul Spaniei la 
Paris, puseră la cale un plan. Era exact ceea ce visa şi 
Alberoni: adică să-1 fure pe Filip d'Orleans şi” să-l închidă 


în citadela din Toledo sau în cea din Tarragone., Odată 
scăpat de regent, l-ar fi pus în locul lui pe domnul du Mâine, 
ar fi scos Franţa din cvadrupla alianţă, l-ar fi trimis pe lacob 
al III-lca cu o flotă puternică pe coastele Angliei şi ar fi atras 
de partea lui Prusia, Suedia şi Rusia, cu care ar fi semnat 
un tratat de alianţă; Prusia şi-ar fi luat îndărăt Neapole şi 
Sicilia. Apoi Alberoni ar fi reunit Ţările-de-]Jos cu Franţa, ar 
fi dat Sardinia ducelui de Să-voia, Commachio - Papei şi 
Mantua - venețienilor. In felul acesta, el devenea sufletul 
marii ligi a Sudului şi a Occidentului, împotriva ligii 
Nordului şi a Orientului. Şi dacă Ludovic al XV-lea ar fi 
murit, ceea ce nu era o problemă pentru el, Filip al V-lea 
devenea stăpân peste o jumătate din omenire. Oricum, 
planul era plin de măreție, mai ales dacă te gândeai că 
fusese ticluit de un om care ştia să facă macaroane. 

Dar, ca de obicei, o buturugă mică făcu să se răstoarne 
întreg acest car gigantic. Buturuga? Un slujbaş amărât de 
la Biblioteca Parisului şi patroana unei taverne. Sluj-bajul se 
numea Jean Buvat, iar cumătră - Fillon. Amân-doi se 
prezentară aproape în acelaşi timp la Dubois. 

lată ce i se întâmplase lui Jean Buvat. Amărâtul de slujbaş, 
căruia administraţia Bibliotecii - din lipsă de bani - nu-i 
plătise leafa pe cinci sau şase luni, ca să poată trăi, începu a 
copia acte pentru un oarecare prinţ de Listhnay, dar care, 
în realitate, era valetul prinţului de Cellamare. Pe Buvat nu- 
1 interesa niciodată ce anume trebuia să transcrie, dar iată 
că într-o zi o notă uitată în mod imprudent printre hârtiile 
pe care trebuia să 13 copieze îi atrase atenţia. lată, acea 
notă luată din arhivele Ministerului Afacerilor Externe: 
„Confidenţial. Pentru excelența sa monseniorul Alberoni, în 
persoană. Cel mai important lucru e să vă asiguraţi de 
locurile învecinate din Pirinei şi de seniorii care-şi au 
reşedinţa în acele cantoane.”, 

Până aici, Buvat nu pricepuse mare lucru. Dar pe măsură 
ce copia textul, începu a-l şi citi.,„...Atrageţi de partea 
dumneavoastră garnizoana din Bayonne condusă de...” 


începând din acest moment, lucrul i se păru atât de serios 
lui Buvat, încât, oprindu-se din scris, citi cu mare atenţie 
preţiosul document. 

„Marchizul de T. este preceptorul lui D. Intenţiile acestui 
senior slnt cunoscute. Când se va fi hatărât, va trebui să-i 
triplaţi suma pentru a atrage nobilimea, căreia să-i împartă 
gratificaţii. In Normandia, Carentan este un post important; 
vorbiţi cu guvernatorul acelui oraş, la fel ca şi cu marchizul 
de l. Mergeţi şi mai departe şi asiguraţi ofiţerilor săi 
recompensele pe care le vor. Acţionaţi la fel în toate 
provinciile...11 

Acum. Buvat nu mai avea nici o îndoiala că nimerise peste 
o vastă conspirație. Continuă deci să citească: „Pentru 
aceste cheltuieli vă trebuie cel puţin trei suie de mii de livre 
pentru prima lună, iar mai târziu, doar clie o sută de mii, 
dar plătiţi cu regularitate”. 

Cela o sută de mii de livre plătite cu regualritate făcură să- 
i lase gura apă bietului Buvat; căci el nu avea decât nouă 
sute de livre pe an şi nici pe acelea nu i le plăteau cu lunile. 
Aşa că-şi reluă cu şi mai multă ardoare lectura, „Această 
cheltuială sigur că va înceta odată ce se ti a instaura pacea, 
Până atunci însă, trebuie să corupem cel puţin juviătate din 
armata ducelui d'Orleans. În asia constă toată izbânda 
noastră şi această treabă se face numai cu bani. E necesară 
o gratificaţie de o sută de mii de livre pentru fiecare 
batalion şi pentru fiecare escadron. Douăzeci de batalioane 
înseamnă două milioane. Cu aceşti bani puteţi alcătui o 
armată sigură, gata s-o distrugă pe cea duşmană. 

Strângeţi o sumă pentru o armată de nouăzeci de mii de 
oameni fermi, bine pregătiţi, disciplinaţi. Aceşti, bani, ajunşi 
în Franţa la sfârşitul lui mai sau începutul lui iunie 'vor 
trebui să fie repartizaţi imediat capitalelor din provincii, ca, 
de pildă, Nantes, Bayonne etc. Să nu-i daţi voie 
ambasadorului Franţei să plece din Spania”. 

Buvat a copiat conştiincios această hârtie, aşa cum le-a 
cooiat şi pe celelalte. Ba a copiat-o chiar mult mai 


conştiincios, fiindcă a făcut două copii după ea: una pe care 
a remis-o prinţului de Listhnay şi cealaltă pe care a păstrat- 
o pentru sine. leşind de la Listhnay, a dat fu” a la Dubois, 
căruia i-a înmânat copia păstrată pentru sine. A doua zi, 
Dubois a primit o altă vizită, tot atât de importantă ca şi cea 
a lui Buvat: vizita coanei Fiââon. Buvat venise să dea la 
iveală mesajul; Fillon venise să-l demaşte pe mesager. Căci 
iată ce se petrecuse în ajun în casa ei. 

Unul dintre secretarii prinţului de Cellamare avea 
întâlnire, la ora opt seara, cu una dintre pensionarele 
„onorabilei” cucoane. Dar în loc să vină la opt, ela venit la 
miezul nopţii. Sigur că această întârziere dusese la o 
explicaţie între cei doi iubiţi. 

Secretarul se scuzase spunându-i fetei că abatele Porto- 
Carrero, plecând în Spania şi trebuind să ducă într-acolo 
nişte hârtii foarte importante, fusese silit de către prinţul de 
Cellamare să lucreze până la unsprezece şi jumătate 
noaptea. Coanei Fillon i se păruse cam misterioasă acea 
explicaţie, drept pentru care venise să i-o aducă la 
cunoştinţă domnului Dubois. Acestuia treaba i se păru şi 
mai ciudată, întrucât hârtiile pe care le copiase 

SPECIAL IMAGE-image008. Jpg-REPLACE_ ME Buvat 
trebuiau încredințate lui Porto-Carrero. Acesta era un tânăr 
abate, nepotul cardinalului cu acelaşi nume. '[i-nărul nu se 
preocupa câtuşi de puţin de politică, aşa că habar n-avea de 
importanţa hârtiilor pe care le ducea în Spania. În plus, mai 
avea şi douăsprezece ore avans faţă de Dubois. Acesta 
trimise cei mai rapizi curieri după el; dar Porto-Carrero 
alerga, aproape tot atât de repede ca şi curierii lui Dubois şi 
poate că ar fi ajuns în Spania dacă, la Poitieres, trăsura lui 
de poştă nu s-ar fi răsturnat la trecerea printr-un vad. De 
obicei, în astfel de situaţii vizitiul se ocupă mai întâi de 
călător şi abia după aceea de bagajele sale. Dar cu Porto- 
Carrero lucrurile se pe-trecură exact pe dos, fiindcă el nu 
se preocupă decât de valiza lui, aruncându-se după ea în 
apă, fără să-i pese că tifecuse dincolo de vad. Faptul dădu 


de gândit vizitiului. La popasul de poştă următor, împărtăşi 
autorităţilor bănuielile sale. Cum tot ceea ce venea sau 
pleca în Spania': mirosea a conspirație, ca să fie mai siguri, 
îl puseră la popreală pe Porto-Carrero. Aşa că atunci când 
sosiră şi curierii lui Dubois, îl găsiră pe tânăr arestat. După 
ce puseră mâna pe el, curierii trimiseră imediat valiza 
acestuia lui Dubois, care o primi joi, 8 decembrie, exact în 
clipa în care regentul se pregătea să se ducă la Operă. Aşa 
că Dubois nu-i mai putu spune nimic despre valiză. După 
spectacol, regentul comandase un mic supeu; or, nici la 
masă nu putea fi abordat. Dubois avu deci vreme până a 
doua zi la prânz să aranjeze lucrurile aşa cum ştia el. Am 
spus că până a doua zi la prânz, căci ori de câte ori regentul 
lua parte la unul din acele supeuri despre care am mai 
vorbit, aburii vinului i se urcau atât de tare la cap, încât 
înainte de prânz nu era în stare să discute despre politică. 
Dubois înhăţase „afacerea conspirației” cu o grabă de 
nedeseris şi, cum avea şi el prietenii şi duşmanii săi, arse 
sau ascunse o parte din scrisori, dând pe mâna regentului 
numai pe vinovaţii de care avea interesul să scape. ' în 
vremea asta, prinţul de Cellamare aflase printr-un curier 
particular de arestarea lui Porto-Carrero; dar cum nu putea 
bănui că secretul său fusese descoperit, s-a prezentat în 
dimineaţa zilei de 9 decembrie la domnul Le Blanc, secretar 
de stat la Ministerul de Război, ca să ceară punerea în 
libertate a mesagerului său ce călătorea cu un paşaport 
spaniol sau cel puţin înapoierea scrisorilor pe care trebuia 
să le ducă în Spania. Prevenit de Dubois, Le Blanc îi 
răspunse prinţului că, nu numai că mesagerul său nu va fi 
eliberat, că scrisorile nu-i vor fi înapoiate, dar că primise 
ordinul să-l ducă pe prinţ la el acasă şi să pună mâna pe 
toate hârtiile pe care le va găsi în cabinetul său. Prinţul de 
Cellamare încercă să se prevaleze de dreptul său de 
ambasador. Dar între timp îşi făcu apariţia Dubois şi, la 
invitaţia prasantă a acestuia, Cellamare nu avu încotro şi se 
întoai'se la palatul său însoţit de Le Blanc şi de Dubois. 


Când ajunse, văzu că ambasada şi fusese ocupată de un 
detaşament de muşchetari. Cei doi miniştri cercetară 
hârtiile prinţului şi puseră pe ele sigiliul regelui Franţei şi 
pecetea ambasadei spaniole. 

În timpul acestei vizite, Le Blanc - pe care prinţul îl trata 
cu multă politeţe, în vreme ce faţă de Dubois afişa un 
dispreţ vădit - Le Blanc, deci, puse mâna pe o casetă 
sculptată de Boule, plină cu scrisori. Prinţul dădu să i-o 
smulă din mână. 

— Domnule Le Blanc, zise el, scrisorile astea nu ţin de 
resortul dumneavoastră! Caseta pe care aţi luat-o e plină cu 
scrisori de dragoste! Daţi-i-o abatelui! 

Seara, conţinutul valizei, sau mai eurâad ceea ce mai 
lăsase Dubois în valiză, a fost citit în Consiliu. S-a văzut 
astfel că principalii vinovaţi erau prinţul de Cellamare, 
ducele şi ducesa du Mâine, ducele de Richelieu, marchizul 
de Pompadour, contele d'Aydie, Foucault de Magny, un 
oarecare abate Brigaut şi cavalerul du Mesnil. Cavalerul 
fusese arestat pe 9, dar apucase să-şi ardă toate hârtiile 
compromiţătoare. Regentul regretă enorm că nu găsise 
nimic la el, pentru că domnul du Mesnil era unui dintre 
prietenii intimi ai doamnei du Mâine, fiind amantul 
domnişoarei de Launay, cea mai bună prietenă şi confidentă 
a ducesei du Mâine. Abatele Brigaut, după trei sau patru 
zile de căutări, a fost prins la Montargis, adus la Paris şi 
azvârlit în Bastilia. Foucault de Magny a izbutit să se 
salveze. Era un soi de nebun - zice Duclos - care toată viaţa 
lui n-a făcut decât un singur lucru înţelept: să fugă la 
vreme. Cavalerul d'Aydie, vărul şi cumnatul lui Riom, se afla 
într-o casă unde fusese invitat la masă şi unde urmărea o 
partidă de şah, când află că prinţul de Cellamare fusese 
arestat. Foarte atent la această veste, domnul d'Aydie 
profită de momentul în care. Musafirii, poftiţi la masă, se 
îndreptară spre sufragerie, rămasa mai în urmă şi ieşi din 
casă. Odată afară, se duse la el acasă, trimise să i se aducă 
o trăsură de poştă, îşi luă cu sine cele necesare şi o şterse 


englezeşte. Marchizul de Pompadour a fost arestat la el 
acasă, în dimineaţa zilei de 10 mai. Era tatăl frumoasei 
doamne de Courcillon şi străbunicul prinţesei de Rohan. 
Când soldaţii veniră să-l aresteze pe domnul de Richelieu, 
acesta era încă în pat. Auzi zgomot în salon, dar nu mai avu 
vreme nici măcar să întrebe ce se petreee, fiindcă 
Duchevron se şi afla în odaia sa, împreună cu treizeci de 
arcaşi. Ducele primise cu o ră înainte o scrisoare de la 
Alberoni pe care o vârâse Sub pernă. Scrisoarea, din cale- 
afară de compromiţătoare, f ar fi pierdut pe duce dacă ar fi 
fost găsită. Păstrându-şi sângele rece şi sărind Jos din pat) 
ducele spuse: 

— Domnilor, sunt gata să vă urinez! Dar mai întâi daţi-mi 
voie să mă uşurez în oala asta de noapte! 

Spunând aceste cuvinte, se aplecă să ia oala de noapte de 
sub pat şi în timp ce gărzile se întoarseră cu spatele, el 
înşfacă scrisoarea de sub pernă, o făcu cocoloş şi-o înghiţi 
fără ca cineva să bage de seamă. Domnul duce du Mâine a 
fost arestat la Sceaux de către Billarderie, locotenent al 
gărzilor, condus la castelul din Doullens, în Picardia, şi lăsat 
în paza lui Flavacourt, brigadierul muschetarifor. Ducele 
d'Ancenis, căpitanul gărzilor, a arestat-o pe ducesa du 
Mâine într-o casă de pe strada Saint-Honore pe care şi-o 
cumpărase ca să fie mai aproape de Palatul Tui-leries. 
Ducele d'Ancenis o conduse la Lyon, de unde un locotenent 
şi un stegar al gărzilor o transportară într-un castel din 
Dijon. 

După vizita făcută acasă de Le Blanc şi Dubois, prinţul de 
Cellamare a fost trimis imediat înapoi în Spania. A 
protestat, a invocat dreptul lui de ambasador. Dar i s-a' 
răspuns că ambasadorii care conspiră împotriva Franţei 
pierd acest drept. Aşa că a plecat din Paris însoţit de Du- 
bois şi de doi căpitani de cavalerie; apoi s-au oprit cu toţii la 
Blois, aşteptând sosirea domnului de Saint-Aignan, 
ambasadorul Franţei la Madrid; după sosirea acestuia, 
Cellamare a fost lăsat să-şi continue drumul spre Spania. 


Anul 1718 s-a încheiat cu vestea morţii lui Carol al XU-lea 
al Suedier eare, vreme de zece ani, speriase Europa eu 
nebuniile sale cavalereşti. Nu peste mult s-a răs-pindit 
zvonul că un ofiţer pe care-l persecutase acest prinţ cu 
raiatea zdruncinată l-ar fi împuşcat în cap» 

SPECIAL IMAGE-image010. Jpg-REPLACE ME Capitolul 
Avantajele Franţei. 

Franţa 5L. Spân* *]. -» W Iltmm”l” ” W cs-du-Cal. 

RiMoa Franţei ta Spania. 

Sardiniei acw Siciliei. 

VI xpuse la rândul său. Motivele carePia, arătă pro 
tratatelor cu Mjorcs la Londra şi la Viena pentru a reda 
Sicilia împăratului, privind, astfel coroana Spaniei de 
drepturile de moştenire stipulate în alte tratate. 

Şi cum, dacă te luai după aceste manifesta, fiecare dintre 
cele două puteri avea dreptate, apelară la un arbitru, 
invocându-l într-un astfel de caz pe zeul războiului. 

La 10 martie, trupele franceze comandate de generalul 
Berwick îşi întinseră tabăra între Bayonne şi Saint-Jean- 
pied-de-Port, gata să înceapă ostilitățile împotriva Spaniei.' 

La 15 martie, lacob al IH-lea sosi în Spania, dispus să facă, 
ajutat de cabinetul din Madrid, o nouă încercare asupra 
coastelor Angliei, urmărind să pună la cale o diversiune 
care să împiedice acea putere de a-l ajuta pe împărat. La 
21 aprilie, marchizul de Silly trecu în Bidassoa şi cuceri 
castelul Behobie. Pe 27, Filip al V-lea, care se ho-: târâse s-o 
părăsească pe tânăra regină pentru a prelua ei însuşi 
comanda armatei, publică o declaraţie în care spunea că 
prietenia sa faţă de regele Franţei şi zelul său faţă de 
națiunea franceză l-au' determinat să preia el însuşi 
comanda trupelor, pentru a feri poporul de opresiune. 

Filip al V-lea crezu că în urma acelei declaraţii va vedea 
întreaga Franţă ridicându-se la luptă şi o parte a armatelor 
ei trecând în rândurile armatei spaniole. Dar Franţa aveli 
altceva de făcut decât să se ocupe de proclamația regelui 


Filip al V-lea; ea se ocupa de captivitatea ducelui de 
Richelieu. 

La 28 martie 1719, ducele de Richelieu fusese arestat în 
odaia sa de culcare, aşa cum am mai spus, şi dus la Bastilia. 
Regentul, care de multă vreme nu-l putea suferi pe duce, 
spusese că, chiar dacă acesta ar avea patru capete, i le-ar 
tăia pe toate numai ca să scape de el. Dar cum nu se putu 
dovedi cu nimic că ducele ar fi făcut parte din conspirație, 
regentul lansă zvonul că-l arestase pe „omul cel mai la 
modă din Paris” dintr-un motiv cu totul personal Oricare ar 
fi fost motivul acelei arestări, faptul a constituit un mare 
eveniment pentru femei, cărora li se părea eă ducele de 
Richelieu le aparţine. Luându-li-l pe duce, reigen-tul le lua 
ceva care era al lor. Ai fi zis că marile sa&âne din Paris, 
începând cu cele de la Curte şi sfârşind eu eele ale 
burgheziei, trăind datorită ducelui, trăgeau să moară de 
când acesta fusese întemnițat. 

Odată cu „omul cel mai la modă din Paris”, o altă persoană 
împărțea cu el, în acel moment, privilegiul de a preocupa în 
mod deosebit Capitala. Persoana era doamna ducesă de 
Berry, despre care se spunea că nu voise să facă nici un 
demers în favoarea întemniţatului, fostul ei amant. Şi asta 
din pricină ca era geloasă pe sora ei, doamna d,; Valois. In 
Săptămâna Mare, doamna de Berry, cate e: a însărcinată, 
se retrăsese ca de obicei la mănăstirea Filles-du-Calvaixe, 
într-un apartament pe care-l ocupa ori de cile ori o apucau 
crizele de evlavie. Apartamentul se teducr a de fapt la o 
simplă chilie, unde ducesa trăia ca o călugări. Ă oarecare, 
culcându-se pe un pat tare ca piatra şi rugâiidu-se în 
genunchi, pe dalele umede, neacceptând nici pern$. 

— Nici covoraş. Când călugărițele o vedeau pe regala 
penitentă plângând şi rugându-se cu atâta ardoare, nu-şi 
puteau explica ce are, pentru că bârfele lumii din afara 
mănăstirii nu ajungeau niciodată până la ele; aşa că nu 
aveau de undei să ştie ceea ce pretindeau unii, şi anume că 


păcatele biblicei: Maria-Magdalena erau un fleac pe lângă 
păcatele acestei noi Maria-Magdalena. * 

De data asta, ducesa a fost şi mai severă cu ea deeât de 
obicei. Era obsedată de o profeție care o impresionase 
profund, înainte de a se retrage la mănăstire, prinţesa - 
deghizată ca să n-o recunoască nimeni - se dusese la o 
ţigancă ghicitoare, renumită în epoca aceea, şi care, diapa 
ce-i întinsese palma, îi spusese *. 

— Naşterea dumitale va fi plină de primejdii; dar dacă capi 
cu viaţă, vei trăi vreme îndelungată! 

Ţeastă profeție o impresionase cu atât mai mult pe rintesă, 
cu cât ea coincidea cu alta care-i fusese făcută în tnereţe & 
*n care * se Prevest*se c& nu va aPUca să împlinească 
douăzeci şi cinci de ani. 

Cu toate precauţiile pe care şi le-a luat tânăra femeie, 
hazardul sau fatalitatea au dat dreptate prezicerilor. În luna 
a opta a sarcinei, doamna de Berry a căzut şi, din pricina 
acelei căzături, fătul a murit. Chiar în ziua în care a căzut, a 
fost cuprinsă de fierbinţeală; noaptea a născut Un prime 
mort. După câteva zile s-a simţit atât de rău, încât zvonul 
morţii sale apropiate s-a şi răspândit la Paris. Aflată la un 
pas de moarte, doamna ducesă de Berry a fost abandonată 
de medicii care nu mai aveau ce-i face. Vrând totuşi să mai 
încerce şi cu mijloace empirice, cum se vorbea foarte mult 
de elixirul lui Garus, foarte la modă pe-atunci, regentul 1-a 
chemat imediat pe acel Garus. După ce a examinat-o pe 
prinţesă, omul a găsit-o într-o stare atât de gravă, încât n-a 
vrut să-şi asume nici o răspundere. Cum nu mai exista nici o 
speranţă, în ciuda mâniei doctorului Chirac, regentul a 
hotărât să încerce elixirul lui Garus. El însă i-a spus din 
capul locului că, dacă-i va da elixirul, fie că se va vindeca, fie 
că va muri, nimeni nu va mai avea voie să se ocupe deea. A 
cerut ca împreună cu el să stea şi două infirmiere, care să-l 
înlocuiască atunci când se va odihni. Leacul reuşi dincolo de 
orice nădejde; de îndată ce-l luă, prinţesa se simţi mult mai 
bine. O vreme, se temură - aşa cum păţiseră şi cu Ludovic 


al XIV-lea - ca acea uşurare să nu fie doar de moment. Dar 
seara, ducesa se simţi şi mai bine, iar la douăzeci şi patru 
de ore după ce-i administrase leacul, Garus socoti că putea 
garanta vindecarea prinţesei. Numai că Garus uitase de 
doctorul Chirac. Acesta, furios din cale-afară să vadă că un 
şarlatan reuşise acolo unde medicina lui dăduse greş, ştiind 
că Ga-rus interzisese, cu stricteţe, prinţesei să ia vreun alt 
medicament atâta vreme cât îi administra el elixirul, şi mai 
ales vreun purgativ, îi dădu acesteia să bea un purgativ 
puternic. Pândise momentul când Garus se odihnea, iar cele 
doua infirmiere, ştiind că medicul se avea bine cu ducele 
d'Gr-leans, nu cutezară să zică nimic. Prinţesa, pe jumătate 
adormită, bău ce-i dădu doctorul, apoi acesta, luând ci, sine 
şi paharul, se făcu nevăzut. 

După cinci minute, prinţesa se ridică şi, scoțând nişte 
strigăte înfricoşătoare, spuse că fusese otrăvită. Auzind 
strigătele, Garus se trezi şi întrebă ce se întâmplase. I s< 
spuse. Furios, alergă în salon unde ducele şi ducesa d'Or- 
leans aşteptau efectul binefăcător al leacului şi, strigând î 
gura mare, îl denunţă pe Chirac. Cei doi părinţi se năpu tiră 
în odaia bolnavei care, în numai zece minute, rec: zuse în 
starea disperată de la început. Dar iată că în ac moment îşi 
făcu apariţia şi doctorul Chirac care, plin ti neruşinare şi 
răutate, se lăudă cu fapta pe care o săvârşis<. Apoi, făcând 
o reverență în bătaie de joc, îi dori însănătoşire grabnică 
doamnei prințese şi dispăru. După'două zii... Ducesa muri 
fără să mai apuce să-şi recapete cunoştânţx în timpul 
agoniei fiicei sale, ducele d'Orleans rama v vreme 
îndelungată la căpătâiul ei. Dar smuls de acolo d către 
ducele de Saint-Smion, se lăsă dus într-un mic cabinet şi 
sprijinindu-se de prichiciul ferestrei plânse vreis- 
îndelungată. Durerea lui era atât de profundă, suspine! 
atât de violente, îneât o vreme cei din jur s «temură să m; 
se sufoce sau să nu aibă un atac de apoplexie. Abia dupăi ce 
fiica sa, pe care o iubse nespus de mult, se stinse dig viaţă, 
cuteză şi ducele să se îndrepte către Palatul Regali 


rugându-l pe Saint-Simon să aibă grijă de toate cele ne 
cesare” înmormântării. Amănuntele autopsiei rămaseră 
secrete. Ducesa a fost înmormântată fără pompă, iar inima 
i-; fost dusă la Val-de-Grâee. Regele a purtat doliu şase săp- 
tămâni, iar Curtea, trei luni. 

Ducesa de. Bcrry lăsase în urma ei o fiică. Într-o zi, un 
necunoscut se prezentă la mănăstirea Hospitalieres din 
foburgul Saint-Marceau şi o rugă pe stareță să primească în 
mănăstire o fetiţă de vreo doi ani, împreună cu guvernanta, 
preţul pensiunii odată stabilit, necunoscutul plăti pe cinci 
ani înainte. Apoi se duse şi aduse fetiţa, însoţită de 
guvernantă. Trăsura cu care veniseră era plină de baloturi 
în care se aflau pânză subţire de lenjerie, dantele scumpe şi 
stofe pentru rochii. În plus, mai găsiră şi un mic serviciu de 
masă din argint masiv. 

La câtăva vreme după moartea ducesei de Berry, 
domnişoara de Chartres, devenită stareță la mănăstirea 
Chel-les, ceru copila ca fiind nepoata sa; abia atunci se află 
şi taina naşterii ei. După douăzeci sau douăzeci şi cinci de 
ani, Du'clos spunea că o văzuse pe tânăra aceea într-o 
mănăstire din Pontoise. 

Cam odată cu prinţesa de Berry, mai precis la 21 iulie 
1719, mai muriră două persoane care, cu zece ani mai 
înainte, ar fi făcut să vuiască întreaga Europă. 

Prima dintre aceste persoane a fost doamna de Main- 
tenon care, după ce s-a prăpădit Ludovic al XIV-lea, s-a 
stabilit la Saint-Cyr. Locuia acolo, înconjurată de un fel de 
etichetă de regină-văduvă. Când regina Angliei s-a dus 
odată să ia masa împreună cu ea, fiecare din ele stătea pe 
câte un fotoliu asemănător. Au fost servite de tinerele eleve 
ale şcolii şi totul s-a desfăşurat între ele pe picior de 
egalitate. 

Singurul care se ducea cu regularitate s-o vadă era 
domnul du Mâine, pe care ea îl primea întotdeauna cu o 
dragoste de mamă. Când află de arestarea lui, se îmbolnăvi 
Şi după trei luni de febră şi de zăcut, muri într-o sâmbăta, 


în ziua de 15 aprilie 1719, în vârstă de optzeci şi trei de 
aniSPECIAL IMAGE-image012. Jpg-REPLACE ME Cealaltă 
moarte, tot atât de importantă într-o altă epocă, dar total 
ignorată în epoca în care ne aflăm, a fost a abatelui Le 
Tellier, duhovnicul lui Ludovic al XIV-lea, care a murit la 2 
septembrie 1719. 

În vremea asta, războiul cu Spania continua; la 16 iunie, 
Franţa cucerise Fontarabie, iar pe 11 august, San- 
Sebastian. 

În sfârşit, în cursul ultimei luni a acelui an, cavaâerui de 
Givry, cu o sută de oameni aflaţi pe o escadră engleză, a 
luat prin surprindere oraşul Centena şi a ars acolo tstei 
vase spaniole, în vreme ce mareşalul de Berwick intra în 
Catalonia şi cucerea oraşul Urgel cu castel cu tot. 

I Capitolul % 

Domnişoara de Uhartres. 

— Rricina retragerii sale - Law. 

— Ducele de Bourbon. —- Riehelieu iese din închisoare. 

— Gentilomii bretoni. 

— Concentrarea puterii în mâinile ducelui d'Orleans. 

— Alberonl. 

— Kegina spaniei. 

— Laura Piseatori. 

— Dizgraţierea lui Alberoni. —; Exilul. 

— Pacea generală. 

— Montesquiou. 

— Pontcalec, Montlnuiş. Ţalhouet şi Couedic. 

— Ciumă la Marsilia. 

Cu câtva timp înainte ca moartea să-i răpească regentului 
o fiică, Biserica îi răpise alta. Cum în legătură cu 
domnişoara de Chartres începuseră a circula aceleaşi fcârfe 
ca şi pe seama doamnei de Berry şi a domnişoarei de Va- 
lois, şi anume că ar fi trecut, toate, prin patul ducelui 
d'Orleans, domnişoara de Chartres se călugări. Motivul 
adevărat nu 1-a aflat nimeni. În Memoriile sale, Prinţesa 
Palatină mărturiseşte că nici ea nu ştie motivul care a 


determinat-o pe domnişoara de Chartres să se 
călugărească. Trecuse aproape un an de când domnişoara 
de Chartres se călugărise, când iată că îa Î4 septembrie 
1719 a fost numită stareţ”. Locul de stareță îa Cheiles 
lusese cumpărat de că-jtre regent de îa domnişoara de 
Villars, sora mareşalului. 

— O rentă viageră de douăsprezece mii de livre pe an. Y - 
spune Saint-Simon - o streţă ciudată: când aus-ţeră până la 
exces, când neavând dintr-o călugăriţă nimic dtceva decât 
veşmintele. Bună muziciană şi directoare, bun rhârarg şi 
teolog şi toate astea pe ţopăite, veşnic de'zgus-%ta şi sătulă 
până peste cap de diversele situaţii.” în vreme ce doamna 
de Berry se prăpădea, în vreme ce amnişoara de Chartres 
ajungea stareță, schimbându-şi nuiele princiar cu umilul 
nume de sora Bathilde, averea lui, aw atinsese apogeul. 
Întreg Parisul se ducea zilnic în jtrada yuincampoix ca să 
caşte gura la metamorfozele sociale ce se operau acolo. 
Într-adevăr, toate marile averi jseseră atinse, zguduite, 
năruite sau sporite în urma ace-tulburări ciudate care 
pusese stăpânire pe întreaga franţă: Veneau oameni din 
provincie, din Anglia, ba r-hia. 

— Din America pentru a urmări jocul ciudat al acţiunilor 
lare năruiau şi creau averi peste noapte. Din 3 ianuarie , 
până la 1 aprilie, în virtutea edictelor regale, Law emi-ise 
aCyiuni în vaioarc de şaptezeci şi două milioane de rânci. 
Era cu neputinţă ca regentul să refuze controlul finanţelor, 
unui om atât de popular. Singura cauză c? Re-l mai 'fVpea 
pe regent era faptul că acesta nu era catolic. Law îşi abjură 
credinţa şi deveni catolic. Abjurarea lui Law îi aduse 
abatelui de Tencin slujba.de ambasador, la Roma. Numai că 
norii care începuseră a se aduna dea-; supra capului său 
aveau să se reverse într-o zi peste el, în” tr-o ploaie cu 
grindină şi trăsnete. ' 

Totul a început de la o hotărâre a Consiliului prin care se 
interzicea orice plată mai mare de şase sute de livre în 
monede de argint. După câteva luni, o nouă hotărâre 


decreta că asemenea plăţi nu se pot face, cu bani lichizi, , 
peste suma de zece livre de argint şi de trei sute de livre de 
aur. În sfârşit, un ultim decret interzicea, sub pedeapsa de a 
fi amendat, să ai în casă mai mult de cinci sute de livre de 
argint; interdicţia privea pe toată lumea, fără nici o 
excepţie, inclusiv pe preoţi şi aşezările mănăstireşti. O 
treime din suma găsită la contravenienţi urma să fie dată 
delatorilor. În acelaşi timp, toate monezile de argint au fost 
convertite în turtii, sporind valoarea acţiunilor dublei Bănci; 
dacă ar fi să-l credem pe Necker, în răspunsul pe care i l-a 
dat abatelui Morellet în 1767, valoarea acţiunilor ar fi urcat 
până la şase miliarde. 

Cât despre L.aw, acesta îşi schimbă monezile de argir-pe 
care le avea nu cumpărând acţiuni, ci terenuri. L început a 
cumpărat de la contele d'Evreux, contra sumi de. Un milion 
opt sute de mii de livre, comitatul de Tancai viile, în 
Normandia; prinţului de Carignan i-a oferit u milion patru 
sute de mii de livre pentru Palatul Soisson Marchizei de 
Beuvron i-a dat cinci sute de mii de livre pe; tru moşia sa 
din Lillebonne, iar ducelui de Savoia, un m Hon şapte sute 
de mii de livre pentru marchizâtul <» Rosny. 

Regentul, dimpotrivă, n-a profitat de banii lui, ci i schimbat 
în acţiuni, dăruindu-le şi pe acelea în felul urmă tor: un 
milion spitalului L.'Hotel-Dieu, un milion Ospi-ciului general 
şi un milion pentru „Copiii găsiţi”. Un milion şi jumătate de 
livre a dat închisorilor pentru datornici, în sfârşit, marchizul 
de Noce, contele de la Mothe şi contele de Roye au primit 
fiecare din mâna sa câte o gratifica-ţie de cincizeci de mii 
de livre. 

Ducele de Bourbon nu i-a urmat exemplul; câştigând sume 
imense, a reconstruit palatul Chantilly şi a cumpărat toate 
proprietăţile şi bunurile pe care le-a aflat în jurul său. Cum 
îi plăceau animalele sălbatice, şi-a făcut o menajerie cu mult 
mai frumoasă decât a regelui; îi plăceau de asemenea caii 
de curse şi a cumpărat din Anglia o sută cincizeci de bidivii 
focoşi, care au costat cam o mie cinci sute - o mie opt sute 


de livre unul. Pentru o singură serbare pe care a dat-o în 
cinstea regentului şi a sărmanei ducese de Berry, serbare 
care a durat cinci zile şi cinci nopţi, a cheltuit aproape două 
milioane. 

În vremea aceasta, toată conspirația ambasadorului Cel- 
lamare începuse a fi dată uitării sau aproape. Regentul, aşa 
cum am mai spus, îl trimisese pe ambasador în Spania după 
ce se întorsese acasă ambasadorul Franţei, domnul 
Lagrange-Chancei, autorul Filipicelor, pe care-l întrebase 
dacă este pe deplin convins, în sinea lui, despre tot ce 
scrisese acolo pe seama lui, adică a regentului. 

— Da, monseniore, îi răspunsese poetul, înfruntându-i 
privirea. 

— Asta e cât se poate de bine pentru dumneata, pentru că 
dacă ai fi scris asemenea infamii fără să fii pe deplin convins 
că ai dreptate, aş fi poruncit să fii spânzurat. 

După care îl trimise în insula Sfânta Margareta, unde 
rămase trei sau patru luni. Cum însă în acest interval de 
timp duşmanii regentului răspândiseră zvonul că acesta îl 
otrăvise pe fostul ambasador al Franţei în Spania, regentul 
socoti că cel mai bun mijloc de a dezminţi noua calom- 97 iţ 
- maovie ai xv-iea nb era să-l cheme îndărăt, la Paris, pe 
Chancel, care sosi mai plin de ură şi de fiere ca niciodată, 

Cât despre ducele de Richelieu, în timp ce se afla în turnul 
Bastiliei, se îmbolnăvi. 1 se explică regentului că dacă 
întemniţatul ar avea ghinionul să moară în închisoare, un 
val de blesteme şi. de ocări s-ar ridica împotriva lui, 
pătându-i, pe nedrept, memoria. Mişcat, ducele îi îngădui 
lui Richelieu să părăsească închisoarea, cu condiţia ca 
domnul cardinal de Noailles şi soacra sa, ducesa de 
Riehelieu, să se ducă să-l scoată din temniţă şi să aibă grijă 
de el la Conflans până când va fi în stare să se ducă la 
castelul de Richelieu, unde trebuia să rămmă până la noi 
ordine. Richelieu ieşi deci din puşcărie pe 30 august 1719, 
se duse la Conflans al cărui zid îl sări după opt zile şi, 
tocmai când se pregătea să fugă, căpătă îngăduinţa să vină 


la Saint-Germanin. După trei luni îi făcu regentului o vizită 
de împăcare. Regentul, care nu era ranchiunos şi nu ura pe 
nimeni, îi întinse mâna, apoi îl îmbrăţişa. 

Ducele şi ducesa du Mâine fuseseră conduşi - dacă vă mai 
amintiţi - unul la castelul Dourlands, cealaltă, în citadela din 
Dijon. Amândoi au ieşit din închisoare înainte de sfârşitul 
anului şi l-au dezarmat pe regent, ducele negând totul, 
ducesa făcând o mărturisire completă. Amândoi s-au regăsit 
la Sceaux cu marchizul de Pompadour, cu contele de Laval, 
cu Malezieux şi cu domnişoara de Launay care, ieşiţi din 
închisoare înaintea lor, îi aşteptau pentru a relua 
încântătoarele serbări pe care Chaulieu, biet orb ce nu 
putea să le vadă, le numise „nopţile albe din Sceaux”. 

Cât despre cardinalul de Polignac, el nu fusese arestat, 
regentul mulţumindu-se să-l exileze la abația din Anchin. 

Aşa că Parisul a fost foarte mirat să afle, prin septembrie, 
de arestarea a patru gentilomi bretoni care ar fi avut 
legătură cu conspirația prinţului de Cellamare* 

În timpul acelui an cât şi în anul precedent, în politica 
internă avusese loc o mare schimbare. La început, regența 
se sprijinise pe nobilime şi pe Parlament. Dar imediat 
regentul băgă de seamă că redându-i Parlamentului dreptul 
de mustrare şi consiliilor nou create - ptitere, începuseră a 
se crea încurcături. Aşa că, încetul cu încetul, retrase 
Parlamentului dreptul de mustrare şi în locul consiliilor 
puse secretari de stat. Regentul urmărea ca întreaga 
putere să fie concentrată în mina lui; aşa că la 31 
decembrie 1719, în loc de şaptezeci de miniştri ce alcătuiau 
diferitele consilii ale regenței, rămaseră numai Dubois, 
ministru al afacerilor externe, Le Blanc, ministru de război, 
Argensson, cancelar şi ministru al justiţiei, şi Law, ministrul 
finanţelor. 'Toţi patru erau devotați, cu trup şi suflet, 
regentului. 

Aşa cum am văzut mai înainte, primale zile ale războiului 
nu-i fuseseră favorabile lui Filip al V-lea. Armata franceză 
trecuse Bidassoa, luase î'ontarabie şi San-Sebastian, arsese 


trei vase în portul Centena, cucerise oraşul şi castelul 
Urgel, iar citadela din Messina căzuse în mâinile 
imperialilor şi ale englezilor; toate acestea i-au dat de 
gândit regelui Spaniei. Tot reflectând, a ajuns la concluzia 
că nenumăratele necazuri se datorau ambiţiei lui Alberoni, 
care se vârâse în marile afaceri ale Europei. În plus, 
cardinalul se opunea cu străşnicie pătrunderii vreunui 
cetăţean al Par-mei la Curtea regelui Spaniei, fie că se 
temea ca nu cumva, careva să dea în vileag originea lui 
umilă, fie să nu exercite vreo influenţă nefastă asupra 
reginei, influenţă pe care şi-o ro. /ervase exclusiv persoanei 
sale. Cu toate acestea, n-a putut-o împiedica pe tânăra 
regină s-o cheme lângă sine pe doica ei, o ţărancă din 
împrejurimile Parmei şi care se numea Laura Pişcători. 
Când regina Spaniei dorea ceva, avea la dispoziţie mijloace 
cu care Alberoni nu putea lupta. 

Filip al V-lea, încă tânăr, înflăcărat ca şi Ludovic al XIV-lea, 
avea nevoie zilnic de dragoste, numai că evlavia lii! 

Pi” rnlori sosi deci la MarâHrl şi r-foirm n numi imediat 
assajeta ei, aaica prima sa cameristă. De inaata v- „*. —? - 
——o0-. 

— 0-. —. <->" Tayi îv>ri! ÎN! In ÎTQniVaţ! Î31.»?7! N 
«! 1 jn!. L Cilr»1S31!14i”tt/'el e T"'£> ÎS Ş”!*11VVI i 
i-i,%pi'/-» „iu=Lil SŢ-SŢITOT-lî-i 1 15 fT- 
IEI OT 11 TOTH SIL LII L TI4. 41, i]. |UH 
UUUIL Ui'U U5; UuiC U UUIiiJU Uiii UiâiiaiUi iaţu UC sici. 

Dubois îşi avea spionii lui la toate Curțile Europei şi t_ 
Lea, Sera le la, 0 e re . 


ceoceD. ds minune îa astfel de intri&i, ii oferi I/aurei un 
milion dacă izbutea s-o facă pe regină să se certe eu carsale 
catolice, ma ca In loc sa iuga sau sa se batct. Hoiiiri bu IUL 
nillilt Snanipi finvu nn nrmărico minlotmil rlirm”  |lnt I>iT, 1 
u tiauiii” iitjci amie; sigur ca avea ae gina sa nimmeze acea 
u frv-» -inl Qr>e > >;o0; der -Tov. «le: rl- 

Şeful Gărzilor îl sili ns Alhprnrii s3 


Dubois fusese înştiinţat chiar înaintea regentului de de 
Marcieu, earc-i cunospus.fi ne Alhprnni |” Parm. Q oa să-i 


iasă înainte la frontieră. Sub pretextul că aduce ono- 

Se Ra „n SI 

Î; 3 lr'âifatl f1i”>7 QHl-lirs] £3i slifntrf De îndată ce 
cardinalul a fost îmbarcat la Antibes, un alt mare eveniment 
a îndreptat privirea Europei către cealaltă extremitate a 
Franţei. 

Am mai spus că statele din Bretania, în loc să acorde 
regelui darul lor aşa cum era obiceiul, răspunseseră că na 
vor face acest lucru decât după ce vor fi văzut şi examinat 
conturile. In clipa în care mareşalul de Montesquiou, 
guvernatorul provinciei, auzi acel răspuns, ocupă oraşele 
Renncs, Vannes, Redon şi Nantes, interzicând gentilomilor 
bretoni să se adune fără aprobarea regelui. Or, după cum 
se ştie, gentilomii bretoni au constituit întotdeauna o rasă 
aparte de oameni, aspră, primitivă, sălbatecă; în vreme ce 
restul nobilimii franceze se gălbejise sub soarele palid de la 
Versailles, nobilimea bretonă rămăsese viguroasă, fermă şi 
cu chipul alb şi curat, ferit de umbra mo-ntimentelor 
druidice şi a pădurilor seculare. Mândra nobilime breonă 
nu suportă deci ca drepturile ei să fie încălcate. Vechi 
prieteni ai Spaniei în perioada când monarhia catolică era 
duşmana Franţei, bretonii luară partea lui Filip al V-lea 
împotriva regentului, trimițând o deputăţie la Madrid. 

Domnul de Melac-Hervieux, şeful delegaţiei, primise 
sarcina de a discuta cu Filip al V-lea în numele nobilimii 
bretone. Filip al V-lea răspunse prin următoarea scrisoare 
din 22 iunie 1719, trimisă din San-Sebastian: „Domnul de 
Melac-Hervieux mi-a aăus nişte propuneri ăln partea 
nobilimi din Bretagne, interesând cele două Coroane. 
Asigur nobilimea, în ce mă priveşte, că sunt întru-totul de 
partea ei şi că o voi susţine din toate puterile, tn-cântat să 
pot da dovadă de stima pe care o port supuşilor nepotului 
meu, căruia nu-i doresc ăecât bine şi glorie”. 


Hotărârea pe care o luase nobilimea bretonă şi pe care 
ţinuse să i-o comunice şi lui Filip al V-lea consta în dorinţa ei 
de a se despărţi de Franţa. Procedura era simplă: 

SPECIAL IMAGE-image014. Jpg-REPLACE_ ME Statele se 
adunau şi, susţinând că privilegiile provinciei fuseseră 
încălcate, se declarau independente. Două femei 
impulsionaseră acest plan, vechiul vis al lui Morbihan şi al 
lui Finistere, şi anume castelanele din Kankan şi din 
Bonnamour. Şi tot o femeie, doamna d'Egoulas, şi-a trădat 
patria, căci 1-a ţinut la curent pe Le Blanc cu tot ce se 
petrecea în Bretania. Şi când spunem Le Blanc, spunem de 
fapt Dubois. Domnul de Montesquiou primi poruncă să se 
pregătească. Era exact omul care le trebuia pentru a 
reprima o rebeliune, chiar dacă ea avea loc în Bretania, 
ţinut al unor veşnice răscoale şi al unor represalii 
imposibile. 

Pierre d'Artagnan de Montesquiou, mareşal al Franţei, se 
trăgea din vechea familie de Montesquiou, urmaşă a regelui 
Clovis, cum spune într-una din însemnările sale sieurrul de 
Montesquiou, devenit duce de Athenes. Slujind în armată de 
peste o jumătate de secol, mareşalul avea o inimă de bronz 
şi un braţ de fier. 

La vestea revoltei, ceru imediat trupe: i se trimiseră 
vestiţii dragoni care înecaseră în sânge răscoalele din Ce- 
vennes. Lupta a durat trei luni, dar după acest interval de 
timp Bretania era îngenuncheată: trei sau patru sute de 
ţărani şi o duzină de gentilomi au fost luaţi prizonieri. 
Dintre captivi, patru au fost sacrificați pe eşafod: Pont- 
calec, Montlouis, 'Talhouet şi Couedic. Hotărârea a fost 
pronunţată de Camera Regală din Nantes. In 26 martie, la 
ora zece seara - era o noapte furtunoasă - eşafodul, 
îmbrăcat în întregime în negru, a fost ridicat în piaţa 
publică din Nantes. Poporul, îngrozit, nu putea crede că 
cete patru capete vor cădea, cum nu putea crede că s-ar 
putea prăbuşi vreodată vechile lor monumente druidice. 


La zece şi jumătate noaptea, piaţa a fost brusc luminată. 
Cincizeci de soldaţi purtând mari torţe de răşină luminau 
de jur împrejur eşafodul. Imediat apărură şi cei patru 
condamnaţi: erau patru bărbaţi tineri, care aveau toţi 
împreună o sută patruzeci de ani. Erau calmi, blânzi» dar 
hotărâți. Totuşi, când li s-au tăiat frumoasele lor plete, acel 
vechi semn al libertăţii france care se păstrase încă în 
Bretania, cei patru condamnaţi tresăriră. Montlouis, cel mai 
tânăr dintre toţi, vărsă o lacrimă. Îl rugă, în şoaptă, pe 
călău, să-i dea mamei sale acea coamă ca de leu. La miezul 
nopții, toţi patru primiră surâzând sărutul morţii. Mulţi 
dintre răsculați rămaseră în închisoare; alţii evadară şi 
fugiră în Spania; cei cărora li se tăiaseră capetele dormeau 
somnul de veci în mormintele familiilor lor. 

În vremea asta avu loc căderea, prevestită de atâta vreme, 
a sistemului financiar al lui Law. Acţiunile Sudului, 
Senegalului şi acţiunile Mississippi, urcaseră de la cinci sute 
de livre la paisprezece, cincisprezece mii. Toată lumea 
înţelese că mai mult de atât nu mai puteau să urce, că nu se 
puteau menţine prea multă vreme la un nivel atât de ridicat 
şi că deci în curând aveau să scadă. Vă mai aduceţi aminte 
de edictul dat în cursul anului 1719, care ordona tuturor 
celor care deţin mai mult de cinci sute de livre în numerar, 
să depună restul la Bancă pentru a fi schimbat în acţiuni. 
Edictul fusese dat, dar mai nimeni nu-l executase. Statul 
contase, când dăduse acel edict, pe un miliard în numerar; 
dar vărsămintele abia dacă ajunseră la douăzeci de 
milioane. Din clipa aceea, monedele de argint nu numai că 
nu mai egalau acţiunile emise, ci, dimpotrivă, acţiunile 
depăşeau cu două treimi acoperirea lor în aur şi argint. În 
sfârşit, la 21 august, ziua fatală, apăru un edict prin care se 
reduse numărul acţiunilor Companiei. Această reducere 
trebuia să aibă loc treptat, lună de lună, până la 1 ianuarie 
1721, epocă în care acţiunile ar fi scăzut la jumătate din 
valoarea pe care o avu-> seseră în ziua publicării edictului. 
Începând din acel moment, sistemul lui Law s-a dus de 


râpă. Când în 22 august s-a dat un nou edict cace-l revoca 
pe cel din ajun, acţiunile au început să scadă vertiginos, 
mult mai repede decât urcaseră. Vă daţi seama ce 
consternare au produs cele două edicte la Paris. Primul 
discredita acţiunile, al doilea menținea în circulaţie hârtii 
discreditate. 

Toate averile au fost crunt lovite. Afară poate de câţiva 
oameni cu cap, care şi-au îngropat banii de aur prin pivnițe. 
Valoarea fictivă a hârtiei-monedă ajuâisese, datorită urcării 
acţiunilor, până la şase miliarde. Dar cifra reaJă nu urcase 
decât până la două miliarde şase sute de milioane, întregul 
edificiu financiar a fost zguduit ca de un cutremur de 
pământ. Stupefacţia oamenilor s-a transformat în mi-nie, 
pentru că aproape toţi îşi pierduseră banii. Peste tot s-au 
afişat placarde sediţioase, iar Parisul a fost la un pas de 
răscoală. 

Ducele d'Orleans, cu acel curaj nebun eare-l caracteriza 
şi de care dăduse de atâtea ori dovadă pe câmpul de luptă, 
în viaţa publică şi în viaţa particulară, rase de toate acele 
răzmeriţe populare care-l speriaseră de moarte pe Law. 
Refugiat; în Palatul Regal, Law se grăbi să-şi dea demisia 
din funcţia de ministru al finanţelor. Ţinea morţiş să fugă şi, 
părăsind Franţa, să dispară de pe firmamentul politic şi 
financiar. Regentul, care se amuza de spaimele lui, îi dădu o 
gardă puternică ce trebuia să-l apere de furia poporului, 
dar totodată să-l şi păzească bine ca nu cumva să fugă. 

În sfârşit, la 10 decembrie, după ce a luat parte la toate 
operaţiunile financiare care au avut loc din luna mai şi până 
spre sfârşitul anului, Law. A părăsit teatrul acţiunilor şi s-a 
refugiat la una dintre moşiile lui, aflată la vreo patru leghe 
de Paris. Dar părându-i-se că nu se află în siguranţă în acel 
soi de exil, după ce a părăsit Parisul, Law a vrut să 
părăsească şi Franţa. Din păcate, la Valenciennes îi aştepta 
o nouă spaimă. Guvernatorul provinciei, fiul ministrului de 
justiţie, domnul d'Argensson, puse să fie arestat, îl reţinu 


patruzeci şi opt de ore şi nu-i dădu drumul decât după ce 
primi un ordin din partea regentului. 

Din Valendennes, Law se duse la Bruxelles, iar de acolo, la 
Veneţia, unde a şi murit. Lăsase la Paris datorii enorme, pe 
care le-a plătit soţia sa. 

În timpul primei perioade a anului s-au petrecut unele 
evenimente pe care le-am lăsat deoparte până ce am 
isprăvit cu căderea lui Law şi a sistemului său financiar. 

De îndată ce s-a încheiat pacea între Franţa şi Spania, în 
urma dizgraţierii lui Alberoni, domnul de Maulevrier, numit 
ambasador la Madrid de către Ludovic al XV-lea, s-a 
îndreptat către capitala Spaniei, ducând Cordonul Albastru 
ultimului infante şi fiind autorizat să negocieze o dublă 
căsătorie: a lui Ludovic al XV-lea cu infanta şi a domnişoarei 
de Montpensier, fiica regentului, cu prinţul Asturiei. 

La 18 februarie, tânărul Ludovic a intrat în Consiliul de 
regență. Prima şedinţă 1-a plictisit groaznic. Când a ieşit de 
acolo, i-a declarat preceptorului său, domnul de Fleury, că 
nu se va mai duce niciodată la vreun consiliu. 

— Băgaţi de seamă, sire, i-a zis preceptorul, dacă nu vreţi 
să vă obişnuiţi cu treburile publice, veţi rămâne un ignorant 
şi dacă veţi avea un Delfin mai instruit decât 
dumneavoastră, s-ar putea să vă ia locul, iar dumneavoastră 
să vă dea doar o pensie! 

— Pensia va fi mare? Întrebă Ludovic. 

În sfârşit, într-o frumoasă zi de mai, santinela din No-tre- 
Dame-de-la-Garde a semnalat o navă ce purta numele de 
„Grand-Saint-Antoine”, Plecase din Sidon la 31 ianuarie şi 
avea nevoie de hrană. Căci la Cagliari, vrând să-şi facă 
provizie de apă şi să cumpere unele alimente, fusese 
primită cu focuri de tun de câtre guvernatorul insule” care 
visase într-o noapte că ciuma se abătuse peste întreaga 
Sardinie şi decimase populaţia. E adevărat că pe navă 
muriseră doi oameni, iar când vasul ajunsese la No-tre- 
Dame-de-la-Garde, murise şi al treilea. Nava intră în 
carantină la Pomegue. A treia zi, chirurgul care-i îngrijise 


pe marinarii bolnavi se îmbolnăvi el însuşi şi muri. Zvonul 
despre acea moarte ciudată înfcepu a se răspândi în oraş şi 
a inspira o spaimă vagă, când unul dintre chirurgi declară 
că îngrijise un marinar care prezenta toate simptomele 
ciumei. Seara, marinarul muri. Ciuma pătrunsese în 
Marsilia. În 16 august muriră şapte sute de persoane; doi 
medici au fost trimişi - din ordinul regentului - ca să vadă 
ce era cu acest flagel care, ajungând până la Aix, putea într- 
o bună zi să ajungă şi până la Paris. Cei doi medici trimişi la 
moarte erau doctorii Lemoine şi Bailiy. Dar marsiliezii au 
păstrat în inima lor numele unui alt ota care i-a scăpat de 
ciumă: numele cavalerului Rose. În mijlocul bolnavilor, într- 
o zi când patru mii de persoane au murit ca lovite de 
trăsnet, cavalerul calm, cu bastonul de comandant în mână, 
a poruncit unor condamnaţi la galere, din Alger şi Tunis, cu 
chipurile arse de soare şi raşi în cap, să care morţii, 
împărțind primejdiile cu acei oameni care de fapt nici nu 
mai erau socotiți oameni. I-au sărit în ajutor o mulţime de 
călugări capucini, care i-au îngrijit pe bolnavi şi au îngropat 
morţii. Când a izbucnit molima, existaseră. În Marsilia două 
sute şaptezeci de călugări capucini; când flagelul a trecut, 
mai rămăseseră doar trei. Ceva asemănător s-a mai 
petrecut doar In timpul bătăliei de la Eylau. Napoleon i-a 
dat colonelului unui regiment care făcuse minuni de vitejie 
douăsprezece eruci ale Legiunii de Onoare ea să le împartă 
celor mai bravi. 

— Ei bine, întrebă Napoleon, ce este? 

— Sire, răspunse colonelul, majestatea-voastră mi-a dat 
douăsprezece decoraţii, dar din întreg regimentul n-au mai 
rămas decât şase oameni! 

IOT Capitolul XI Călătoria domnişoarei de Valois. 

— Interzicerea relativă a Bulei Unigenitus. 

— Ce era cu această Bulă. 

— Dubois arhiepiscop. 

— Misiunea domnului de Breteuil. 


Chiar în momentul în care izbucnise ciuma, frumoasa 
Charlotts Aglae, care avusese privilegiul de a i-l răpi pe 
domnul de Richelieu domnişoarei de Charolais şi pe tatăl ei, 
domnişoarei de Berry (cum spuneau gurile rele), trecea 
prin Marsilia îndreptându-se către statele viitorului ei. Soţ, 
domnul duce de Modena. Nu fusese deloc uşor s-o, 
determine pe tânăra prinţesă să se mărite. Aşa cum am mai 
pomenit, ea îl adora pe domnul de Richelieu. Acesta era şi 
motivul pentru care regentul dorea s-o vadă măritată cât 
mai departe de Franţa. La început se gândise s-o mărite cu 
prinţul de Piemont. Dar Doamna, bunica domnişoarei de 
Valois, care era foarte bună prietenă cu regina Siciliei şi cu 
care coresponda destul de des, i-a scris acesteia, spunându- 
i, printre altele: „Ţin prea mult la dura” neaţa ca să-ţi fac un 
astfel de cadou”. 

Deci primul proiect de căsătorie eşua, spre marea bucurie 
a domnişoarei de Valois, spre marea mâhnire a mamei sale 
care visase tot timpul la această căsătorie şi spre marea 
satisfacţie a lufDubois care, ştiind că regatul jSiciliei urma 
să-i fie luat Sardiniei, nu era prea încântat de această 
căsătorie. Imediat, regentul şi Dubois îşi îndreptară privirile 
către Curtea din Modena. Curierul sosi la 28 noiembrie 
1719 şi anunţă că ducele, doar ce văzuse portretul prinţesei 
şi se şi îndrăgostise de ea. Înainte de a pleca, domnişoara 
de Valois dori s-o vadă pe sora ei, prinţesa de, 

Chartres. Devenită stareță la Chelles. Prinţesa Palatină 
făcu tot ce putu pentru a împiedica o asemenea vizită, 
spunându-i prinţesei că în mănăstire bântuia pojarul şi că 
risca să se îmbolnăvească şi ea. 

— Cu atât mai bine, răspunsese domnişoara de Valois; asta 
şi vreau! 

Într-adevăv, domnişoara de Valois se îmbolnăvi de pojar şi 
îi fu foarte rău. Dar oricât de rău s-av fi simţit, bi-necuvânta 
boala care-i întârziase măritişul. În sfârşit. Sosi şi ziua în 
care trebui totuşi să plece. Ducele de Modena se duse 
incognito la Genova. În acest oraş urmau să se în-tâlnească 


cei doi logodnici. Numai că domnişoara de Valois se oprea 
pe unde putea. Din Lyon se duse să viziteze Provența, 
Toulon. Sainte-Beaume. Biata prinţesă voia să vadă orice în 
afară de bărbatul ei. Se mişcă cu atâta încetineală în timpul 
acelei călătorii, încât logodnicul se plânse că aştepta de 
prea nuiltă vreme. Regentul se supără şi ordonă fiicei sale 
să plece fără întârziere la Genova. Domnişoara de Valois se 
îmbarcă la Antibes. Imediat ce tinerii se văzură, se plăcură 
şi domnişoara de Valois le scrise părinţilor, anunţându-i că 
ducele arăta mult mai bine decât se aştepta şi că nădăjduia 
că se va obişnui destul de repede cu el, deşi exista o mare 
deosebire între ceea ce părăsise domnişoara de Valois şi 
ceea ce se dusese să caute, „M-am măritat, spunea 
domnişoara de Valois, cu unul dintre cei mai neînsemnaţi 
prinți, care are cele mai mici state. Patru din statele lui abia 
dacă fac cit cea mai mică provincie a noastră. Nici jocuri, 
nici distracţii, fiindcă nu are bani. Ce diferenţă, 
Dumnezeule, între acest loc sărman şi trist şi locul bogat pe 
care l-am părăsit.', 

În vreme ce domnişoara de Valois încerca să se 
obişnuiască cu bărbatul ei, regele semnă o declaraţie care 
făcu vâlvă, declaraţie prin care se interzicea să se mai 
vorbească, să se mai susţină sau să se mai discute despre 
Bula Unigenitus. Am mai vorbit despre această Bulă. Să 
spunem în câteva cuvinte ce era cu ea; explicaţia nu va fi 
deloc amuzantă, de aceea am tot amânat-o. Acum, fiindcă 
nu mai putem da înapoi, e momentul să isprăvim cu ea. 

Bula Unigenitus data de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea. 
Era opera Papei Clement al XI-lea, care o dăduse în 1706; 
prin ea se pronunţa supremaţia Papei asupra tuturor 
episcopilor, supremație fondată pe faptul că Papa cobora 
direct din Isus Cristos, şi ca atare toţi ceilalţi prelați 
trebuiau să-l recunoască drept suveran pontif. Acea Bulă 
fusese dată mai ales împotriva unei cărţi publicate cu un an 
sau doi mai înainte, care carte - intitulată Reflecţii morale 


asupra Noului Testament - afirma că episcopii se trăgeau 
din Isus Cristos. 

Domnul de Noailles împreună cu opt episcopi jansenişti şi 
prieteni ai părintelui Quesnel atacară Bula, decla-rând că, 
potrivit conţinutului foarte clar al Evangheliei, episcopii îşi 
datorau autoritatea nu suveranului pontif, ci lui Isus 
Hristos. Asta se întâmpla în epoca în care cei din jur nu mai 
ştiau cum să-l mai amuze pe Ludovic al XIV-lea; şi atunci s- 
au gândit să-l amuze cu cearta asta. În curând, întreaga 
Franţă s-a împărţit între jansenişti şi mo-linişti. Cuvântul 
„iezuit” s-a transformat în „molinist”. În momentul în care 
regele se afla pe moarte, îi veniră în minte persecuțiile pe 
care le înduraseră janseniştii. Aşa că refuză să dea 
cardinalului de Bissy o nouă declaraţie împotriva 
jansenismului. 

— Am făcut tot ce mi-a stat în putere, a zis regele, ca să vă 
împac, dar n-am izbutit. Am să-l rog pe Cel-4eSus să vă 
împace el! 

Cu puţin timp înainte de moarte, Ludovic al XIV-lea 
încredința întreaga afacere Papei, eerându-i să dea o ho- 
tărâre prin care să condamne cit mai sever propunerile 
părintelui Quesnel, susţinute de domnul de Noailles. 
Totodată» regele îl asigură pe Papă de întreaga supunere a 
clerului francez. Papa lansă hotărârea cerută; dar, departe 
de a găsi în clerul francez acea supunere oarbă despre care 
îi vorbise Ludovic al XIV-lea, Clement al XI-lea se lovi de o 
opoziţie înverşunată, opoziţie care venea - din nefericire 
pentru Papă şi pentru rege - din partea celor mai de seamă 
oameni, cunoscuţi prin virtuțile şi prin ştiinţa lor. Regele 
muri, aşa cum am mai spus, fără ca această problemă 
religioasă să fi fost rezolvată. Regența vru să termine cât 
mai repede cu ea. Adepții doamnei du Mâine, ducele de 
Villeroy, Bessons, Bisşy, chiar şi Dubois, care visa să ajungă 
cardinal, se declarară de partea Papei. Sor-bona şi patru 
dintre episcopi, văzând libertăţile Bisericii galicane 
amenințate, cerură un conciliu general. Acesta a fost 


momentul în care ducele d'Orleans a interzis să se mai 
vorbească sau să se mai scrie ceva despre Bula Uni-genitus. 
Dar iată că brusc, în toiul acestui scandal religios, izbucni 
un scandal şi mai mare, de cu totul altă natură. 

Dubois, care viza cardinalatul, îl trimisese pe domnul ele 
Tencin la Roma pentru a-i netezi calea. Încă din anul 17Â8 
pretendentul la Coroana Angliei, exilat la Roma, unde 
murea de foame, îi oferise lui Dubois pălăria de cardinal 
dacă izbutea să-l determine pe regele Angliei să-i plătească 
pensia pe care regentul îl rugase să i-o dea. Dar Dubois 
înţelese că a primi pălăria de cardinal din mâna 
pretendentului Iacob al III-lea însamna a se discredita în 
ochii regelui George al Angliei. Aşa că-l refuză pe Iacob, 
păstrând scrisoarea pentru a-i servi la nevoie. Între timp” 
arhiepiscopia din Cambrai rămase liberă prin moartea Mi 
cardinalului de la Tremouille. Această arhiepiscopie aducea 
un venit de o sută cincizeci de mii de livre pe an şi, în plus, 
era o treaptă sigură de pe care se putea ajunge la purpura 
de cardinal. Dubois socoti că venise momentul să se 
folosească de scrisoarea pe care o primise de la pretendent. 
I-o trimise deci lui Nericault-Destouches, însărcinatul cu 
afaceri al Franţei, în Anglia, rugându-l să-i înmâneze acea 
scrisoare regelui George şi s-o roage pe ma-” jestatea-sa 
să-l recomande ducelui d'Orleans, pe el, Dubois, autorul 
tratatului cvadruplei alianţe, ca arhiepiscop la Cambrai. 
Destouches se duse în audienţă la regele George, îi dădu 
scrisoarea pretendentului şi-i spuse ce anume dorea 
Dubois. Regele George începu să râdă. 

— Sire, spuse Destouches, îmi dau seama la fel ca şi 
majestatea-voastră, de ciudăţenia unei astfel de cereri, dar 
e de mare interes pentru mine ca ea să fie rezolvată în mod 
favorabil. Dacă reuşesc, voi fi un om bogat, dacă dau greş, 
sunt un om pierdut! 

— Dar, răspunse regele George, cum naiba vrei, omule, ca 
un rege protestant să se amestece într-o arhiepiscopie a 


Franţei? Regentul va râde cu lacrimi de recomandarea 
mea, apoi o va arunca la coşul cu hârtii! 

— Îngăduiţi-mi, sire... Regentul va râde, e adevărat, dar îi 
va acorda lui Dubois arhiepiscopia, în primul rând din « 
respect pentru majestatea-voastră, apoi pentru că acest 
lucru i se va părea cu putinţă şi-i va face plăcere să-l 
îndeplinească. 

— Dumitale ţi-ar face plăcere? Întrebă regele»: 

— Da, sire! !. 

— Bine! Atunci fie! + Şi semnă cererea pe care, pentru 
orice eventualitate, 

Destouches o pregătise şi care, chiar în aceeaşi zi, i-a şi 
fost trimisă regentului. 

SPECIAL IMAGE-image016. Jpg-REPLACE_ ME A doua zi, 
Dubois se prezentă surâzător la scularea lui Filip d'Orleans. 

R- Ce te face să fii atât de încântat? Îl întrebă regentul. 

— Un vis plăcut pe care l-am avut, monseniore. 

— Şi ce-ai visat? 

— Am visat că mi-aţi dăruit arhiepiscopia din Cambrai, 
care a rămas vacantă. 

— Ei drăcie, zise regentul, întorcându-i spatele. Văd, 
abate, că ai început să ai vise de-a dreptul ridicole. 

— Şi de ce nu m-aţi face arhiepiscop, monseniore? 

— Deci îmi ceri în mod serios acest lucru? 

— Cât se poate de serios, monseniore. 

— Ei bine, Dubois, n-ai visat noaptea trecută, ci visezi 
acum! 

Şi din nou îi întoarse spatele. Dubois se miră, făcu uneâe 
cercetări şi află că cererea lui întârziase pe drum şi că nu 
sosise decât în seara zilei în care avusese discuţia cu 
regentul, i A doua zi, Dubois se prezentă din nou la scularea 
ducelui şi-l întrebă direct: 

— Spuneţi-mi, monseniore, la ce concluzie aţi ajuns în 
legătură cu arhiepiscopia pe care v-am cerut-o? 

— Ascultă, îi răspunse regentul, m-ai mirat foarte mult 
când mi-ai cerut-o. Ei bine, eu vreau să te fac să te miri şi 


mai mult, aşa că ţi-o acord! 

Dubois îngenunche şi sărută mâna regentului. Primind 
acea slujbă, Dubois începu să fie frământat de un lucru: şi 
anume că era însurat. A-l ruga pe Clement al XI-lea să-i 
acorde divorţul, când mai târziu urma să-i ceară pălăria 
roşie de cardinal, însemna să complice şi mai mult lucrurile. 
Aşa că se gândi că cel mai simplu ar fi să facă să dispară 
orice urmă a căsătoriei sale. Apela, în acest scop, la bunul 
său prieten, domnul de Breteuil, intendentul oraşului 
Limoges. Domnul de Breteuil, încântat sări facă un serviciu 
unui om de care depindea soarta sa, primi de la Dubois 
toate informaţiile de care avea nevoie, numele soţiei, al 
satului unde se însurase în tinereţe, anul, luna şi ziua eând 
avusese loe căsătoria. Fără să mai piardă vreme, domnul de 
Breteuil se urcă în trăsură şi porni chiar în aceeaşi seară în 
satul cu pricina; găsi parohia şi un alt preot în locul celui 
care of iciase, cu ani în urmă, căsătoria) lui Dubois. 
Cerându-i găzduire, sigur că preotul se simţi onorat să-l 
primească în casa lui pe intendentul provinciei. Urmă o 
masă pe care intendentul o găsi excelentă, iar vinurile 
gazdei sale i se părură minunate. După nenumărate libaţii, 
mai ales din partea preotului, care se pricepea atât de bine 
la treaba asta încât la desert începuse a vedea dublu, 
demnul de Breteuil îi spuse preotului că, deşi era canvins. 
Că registrele parohiei erauân perfectă, ordine, ar dori 
totuşi să le vadă. Preotul îi aduse imediat registrele, şi 
domnul de Breteuil începu a le cercetaatent, tot tur-nându-i 
gazdei în pahar până ce acesta, beat-turtă, adormi buştean. 
Atunci intendentul căută liniştit în registrul care-l interesa, 
găsi şi pagina şi actul, pe care le rupse atent şi le vâri în 
buzunar. Apoi, cum afară începuse a se lumina de ziuă, 
intendentul chemă servitoarea, îi dădu câţiva ludovici, o 
rugă să-i mulţumească gazdei pentru ospeţie, ' îi spuse că 
totul era în ordine şi, luându-şi ziua bună, “plecă. Acum 
Dubois avea. Aetui de căsătorie de la biserică, dar îi mai 
trebuia contractul civil de la notar. Tot intendentul primi 


sarcina să. Rezolve şi această» treabă. Notarul care 
încheiase contractul murise de dt>uăzeei: de ani. Stând de 
cu succesorul său, intendentul îl puse să aleagă latre 
cincizeci de mii de livre şi închisoarea pe viaţă. Notarul, 
fără să şovăie, îi aduse imediat contractul de căsătorie al lui 
Dubois, precum şi actul de stare civilă. Cele două hârtii au 
fost imediat trimise lui Dubois, carele-a distrus ca şi pe 
primele. În sfârşit, pentru a-l linişti pe deplin pe noul 
arhiepiscop, intendentul trimise s-o aducă pe doamna 
Dubois şi, folosind aceeaşi metodă (ca şi cu notarul, o puse 
să aleagă între cincizeci de mii de livre sau închisoarea pe 
viaţă. Femeia luă. Banii şi făgădui să-şi ţină gura şi pe viitor, 
tot la fel cum şi-o ţinuse şi în trecut. Totul fusese deci 
aranjat cum nu se poate mai bine, în modul cel mai „cinstit” 
din lume, cum avea să spună mai târziu Yoltaire. Acum 
Dubois aştepta să fie numit arhiepiscop în Cambrai. Pentru 
aceasta, trebuia să se adreseze mai întâi cardinalului de 
Noailles. Dar fără trufie, afectare sau scandal, cardinalul, 
sub pretextul că nu este preot, refuză categorie să-l 
numească arhiepiscop, rezistând atât în faţa făgăduielilor, 
cât şi a amenințărilor. Dubois se adresă alunei domnului de 
Besons, fratele mareşalului care fusese transferat din 
arhiepiscopia din Bordeaux în cea din Rouen. Acesta căpătă 
în sfârşit, de la cardinalul de Noailles, aprobarea de a face 
toate cele necesare pentru ca domnul Dubois să fie 
hirotonisit preot, la vicariatul din Pontoise care ţinea de 
Rouen. Sub pretextul unor afaceri importante, Dubois dădu 
fuga la Pontoise unde trecu, în timpul unei singure slujbe, 
prin toate cinurile preoţeşti: sub-diacon, diacon şi preot. 
După care fu numit arhiepiscop în Cambrai. Cu acest prilej, 
regentul îi dărui un inel care valora peste o sută de mii de 
livre. Apoi îl numi plenipotenţiar la Congresul din Cambrai, 
împreună cu domnii de Morviile şi. de Saint-Contest. 

Capitolul XII Situaţia finanţelor Franţei după prăbuşirea 
sistemului lui Law. 

— Camera de Justiţie. 


— Vânzarea bunurilor lui Law. 

— Dizgraţierea şi moartea lui Argensson. 

— Dubois ajunge cardinal. 

— Boala regelui. 

— Helvetius. 

— Primele tentative de inoculare împotriva vărsatului. 

— Făgăduieli de căsătorie între Ludovic al XV-lea şi infanta 
Spaniei şi între domnişoara de Mont-pensier şi prinţul 
Asturiei. 

— Domnul de Saint-Simon, ambasador în Spania. 

— Cartouche. 

— Moartea lui. 

Sistemul lui Law prăbuşindu-se şi ministrul dând bir cu 
fugiţii, regentul se strădui să aducă finanţele ţării în starea 
în care fuseseră înainte de apariţia lui Law. Primul lucru pe 
care l-a făcut a fost să creeze o Cameră de Justiţie, 
însărcinată cu o treabă asemănătoare cu a perceptorilor de 
la începutul regenței. Camera trebuia să facă investigaţii în 
legătură cu cinci sau şase milioane de acţiuni, despre care 
se spunea că fuseseră emise fără autorizaţie regală. Până 
ce avea să înceapă această nouă Cameră să funcţioneze, 
poporului îi fu oferită o primă satisfacţie: mobilele lui Law 
au fost vândute la licitaţie, iar moşiile confiscate. Avusese 
paisprezece şi foarte mari. În '26 ianuarie 1721 apăru o 
hotărâre prin care se ordona să fie ştampilate toate hârtiile 
de Bancă emise în decurs de un an. Cei care deţineau astfel 
de hârtii erau obligaţi să declare de când le aveau şi cu cât 
le cumpăraseră. Cu acest prilej se făcură nişte descoperiri 
de-a dreptul înfricoşa- 4* 

SPECIAL IMAGE-image01 8. Jpg-REPLACE ME oare: 
averea domnului Le Blanc ajunsese să fie de douăzeci şi 
şapte de milioane de franci, averea domnului de la Faye - 
de optsprezece milioane, a domnului de Farges - de 
douăzeci de milioane, a domnului de Verrne - de douăzeci şi 
opt de milioane, iar a domnului de Chaumont - de o sulă 
douăzeci şi şapte de milioane. Au fost urmăriţi, cu această 


ocazie, oameni de stat importanţi, ca domnul Le Blanc, 
contele şi cavalerul de Belle-Isle, fiul şi nepotul lui Fouquet, 
precum şi un oarecare sieur Moreau de Se-chslles. În plus, 
domnul d'Argensson şi-a pierdut locul de cancelar şi de 
ministru al justiţiei, loc care i-a fost dat lui d'Aguesseau, un 
om foarte iubit de popor. E adevărat că a fost dizgraţiat cu 
multe menajamente: i s-a dat voie să păstreze titlul de 
cancelar, să ia parte la şedinţele Consiliului de regență ori 
de câte ori ar dori, rămânând prietenul şi consilierul 
ducelui d'Orleans. Dar oricâtă grijă au avut să îndulcească 
situaţia fostului cancelar, era vorba totuşi de o dizgraţiere. 
D'Argensson a fost profund afectat, încât s-a îmbolnăvit, a 
zăcut un an şi a murit la 8 aprilie 1721. 

Moartea Papei Clement al XI-lea, cel care dăduse Bula 
Unigenitus, precedase doar cu câteva zile moartea lui 
d'Argensson. 

La 18 mai, cardinalul Conţi a fost ales Papă sub numele de 
Inocentul al XIII-lea. 

Moartea lui Clement al XI-lea a pus capăt urmăririi lui 
Alberoni căruia - la cererea regelui şi a reginei Spaniei - 
voia să-i ia pălăria de cardinal. Se şi instituise un tribunal al 
cardinalilor care să judece această afacere. Dar tribunalul, 
îmbrăţişând cauza împricinatului, tărăgănase lucrurile, 
nădăjduind că Papa Clement, care avea douăzeci de ani de 
pontificat, va muri într-o bună zi; se în-tâmplă exact cum 
prevăzuse tribunalul şi Alberoni se trezi scăpat de un 
proces al cărui rezultat era aşteptat cu mare nerăbdare de 
trei dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai săi: regele şi 
regina Spaniei şi Papa Clement al XI-lea. Mai mult decât 
atât, Alberoni a fost invitat de cei care tvebuiau să-l judece 
să ia parte la alegerea noului Papă, având în vedere că era 
şi că rămăsese cardinal şi că absenţa lui putea isca 
proteste, ba chiar putea invalida numirea viitorului Papă. 
Franţa dorea din tot sufletul să fie ales cardinalul Conţi. 
Dubois nu avea de gând să se oprească la arhiepiscopia din 
Cambrai. Lui îi trebuia pălăria de cardinal, iar mai târziu, 


dacă se va putea, tiara de Papă. Doi slujitori de-ai săi se 
duseră deci la Roma să-i obţină această pălărie: unul era 
iezuitul Laffitteau, episcop de Sisteron, iar ce” lălăit, 
abatele de 'Tencin. Dar, cu toate insistenţele lor, în- 
timpinară o tenace opoziţie din partea lui Clement al XI-lea. 
Atunci Dubois îi propuse cardinalului de Rohan să se ocupe 
el de numirea lui în cardinalat, oferindu-i în schimb primul 
loc de ministru care ar fi devenit vacant. Cardinalul de 
Rohan plecă la Roma, dar iată că între timp Clement al XI- 
lea muri. Misiunea cardinalului de Rohan a fost totuşi 
menţinută; numai că şi-a dublat importanţa, întrucât 
cardinalul de Rohan trebuia să-l facă Papă pe Conţi şi 
cardinal pe Dubois. Cardinalul de Rohan se bucura de 
foarte mare trecere la Roma. Fiecare cardinal avea dreptul 
să ia cu sine un om în conclav. Cardinalul de Rohan îl luă 
alături pe abatele de Tencin; cei doi, înainte de a se închide 
în conclav, încheiară un fel de tratat en Conţi. Acesta avea 
să fie ales Papă graţie influenţei Franţei, iar el, de îndată ce 
va ocupa scaunul pontifical, îl va numi cardinal pe Dubois. 
Tratatul odată încheiat, cei trei se închiseră în sala 
conclavului. Laffitteau rămase afară ca să primească 
scrisorile lui Dubois. Se cunoaşte rigoarea 11 Tivităţii faţă 
de toţi cei închişi în conclav. Dar a<5eastă rigoare se 
îmblânzi brusc în faţa milioanelor aduse de cardinalul de 
Rohan din partea Franţei. La 5 mai, iezuitul Laffitteau îi 
scrise lui Dubois că, în ciuda interdicţiei de a pătrunde în 
conclav, el intra în fiece noapte cu o cheie falsă şi ajungea 
până la cardinalul de Rohan şi la abatele de Tencin deşi, 
pentru aceasta, trecea printre cinci rânduri de gărzi. 

La 8 mai, Conţi a fost ales Papă şi s-a impus sub numele de 
Inocenţiu al XIII-lea. Odată cu această alegere se terminase 
şi procesul lui Alberoni. Inocenţiu al XÂII-lea nu avea nici un 
motiv să-l urmărească pe Alberoni. Acesta, în loc să fie 
despuiat de purpura de cardinal şi să îndure exilul, ceea ce 
probabil i s-ar fi întâmplat dacă ar mai fi trăit Clement al XI- 
lea, închirie la Roma un palat magnific, se instala în el cu 


mare cheltuială şi cu o măreție de nedescris datorită 
milioanelor pe care le pusese bine în timpul cât fusese 
ministru al lui Filip al V-lea. La Roma, i-a văzut murind, unul 
după altul, pe cardinalul del Giu-dice şi pe prinţesa des 
Ursins, duşmanii săi. Numit legat papal în Ferrara, Alberoni 
muri, onorat cu acest titlu, la vârsta de nouăzeci sau 
nouăzeci şi doi de ani. 

Dar să revenim la cardinalul de Conţi, adică la noul Papă. 
Avea şaizeci şi şase de ani şi paisprezece ani de car-dinalat. 
Fusese nunțiu papal în Elveţia, în Spania şi în Portugalia. Se 
trăgea dintr-una din cele patru mari familii ale Romei, care 
erau: Colonna, Ursins, Savelli şi Conţi. Era un om blând, 
bun, timid, care-şi iubea mult familia din care provenea. 
Ales Papă, trebuia să-şi ţină cuvântul fată de Dubois. Dar 
cum meritele acestuia i se părură insuficiente pentru a fi 
numit cardinal, proaspăt alesul Papă începu să tergiverseze 
numirea lui Dubois. Lupta a fost lungă şi strânsă; a durat 
din 18 mai până în 16 iulie, dar abatele de Tencin i-a forţat 
Papei mina cu tratatul încheiat mai înainte de a fi fost ales 
pontif. O bibliotecă de douăsprezece mii de scuzi, pe care 
Papa o dorea şi care i-a fost oferită în numele lui Dubois, a 
înlăturat şi ultimele piedici. La 16 iulie, spre marele scandal 
al creştinătăţii, Dubois a fost numit cardinal. Dar toate 
ranchiunele, răutăţile şi poreclele privitoare la noul 
cardinal se potoliră datorită unui eveniment neaşteptat, 
care repuse brusc pe tapet toate vechile calomnii 
răspândite odinioară pe seama regentului. 

La 31 iulie, regele, care se culcase sănătos, se trezi cu o 
puternică durere de cap şi de gât. Urmă un frison şi, către 
ora trei după-amiază, durerile crescând, copilul - care se 
sculase la ora două - fu obligat să se vâre la loc în pat. 
Noaptea a fost foarte rea: la ceasurile două ale dimineţii, 
durerile deveniseră atât de mari, îneât consternarea se 
răspândi în întreg palatul şi din palat, în întreg oraşul. 

Spre pvânz, domnul de Saint-Simon, care putea intra 
oricând în palat, se îndreptă către odaia regelui, care însă 


era goală. Într-un colţ îl văzu pe domnul duce d'Orleans, 
stând singur, pe un scaun, şi nespus de trist. 

În acel moment, Boulduc, unul dintre farmaciştii regelui, 
intră cu o băutură; doamna de la Ferţe, sora doamnei 
ducese de Ventadour, guvernanta regelui, îl urma pe 
farmacist. Zărindu-l pe duce, guvernanta strigă: j. 

— Vai, domnule duce, regele a fost otrăvit! ', - Taci, 
doamnă! Spuse ducele de Saint-Simon, în-dreptându-se 
către ea. Ceea ce afirmi dumneata e îngrozitor! Aşa că te 
rog să taci! 

Şi cum în momentul acela Saint-Simon se dădu mai la o 
parte, guvernanta amuţi văzându-l pe regent. Regentul 
ridică din umeri şi schimbă o privire cu Saint-Simon şi cu 
Boulduc. A treia li. Mintea tânărului rege începu să o ia 
razna, iar medicii şi-o pierdură pe a lor. Helvetius, cel mai 
tânăr dintre toţi, care avea să devină medicul reginei şi 
care a fost tatăl faimosului Helvetius de mai târziu. Propuse 
să i se ia sânge de la picior. Dar medicii protestară, iar 
Marechal, chirurgul regelui, declară că dacă ar mai rămâne 
o singură lanţetă în Franţa, ar rupe-o pentru ca regelui să 
nu î se ia sânge. Regentul, ducele de Villeroy, doamna de 
Ventadour şi sora ei, doamna ducesă de la Ferţe, de faţă la 
consultaţia doctorilor, în disperare de cauză trimiseră să fie 
aduşi alţi patru mari doctori din Paris: Doumolin, Silva, 
Camille şi Falconnet. După ce discutară câteva minute, toţi 
patru fură de aceeaşi părere cu Helvetius, Dar medicii 
regelui se împotrivită. 

— Domnilor, îi întrebă atunci Helvetius, răspundeţi cu 
capul de viaţa regelui dacă nu i se ia sânge? 

— Nu! Strigară medicii regelui. Nu ne putem asuma o 
asemenea răspundere. 

— Ei bine, zise Helvetius, eu răspund cu capul că dacă îi 
iau sânge se va face bine! 

Şi celebrul medic vorbi cu atâta convingere. Încât regentul 
îi spuse: 

— Foarte bine, domnule, ia-i sânge! 


Ceilalţi medici se retraseră. Rămas singur. Helvetius îi luă 
sânge regelui. După un ceas, febra scăzu. Seara, primejdia 
fusese înlăturată, iar a treia. Zi regele se ridică din pat. 

Parisul, care se întristase foarte tare auzind că micul 
monarh este bolnav, după ce înălţă un le-Deum la Notre- 
Dame, sărbători cu mare bucurie vindecarea regelui, în 
balcon, împreună cu Villeroy, micul rege privea cum se 
distrau parizienii. 

În-S 

— Sire, îi spuse Villeroy elevului său, toată această 
mulţime care vă aclamă vă aparţine! E a dumneavoastră şi 
puteţi face cu ea ce doriţi! 

Din păcate, cuvintele imprudente ale preceptorului său s- 
au întipărit mult prea bine în mintea tânărului rege. Căci 
Ludovic a izbutit să determine acelaşi popor, care strigase 
în 1721 „Trăiască regele 1”, să strige peste şaizeci şi opt de 
ani „Jos regele!” în vremea aceasta începuse a se 
experimenta pe condamnaţii la moarte inoculările cu vaccin 
împotriva vărsatului. Au fost inoculaţi cinci condamnaţi şi 
toţi cinci au scăpat cu viaţă. 

Tot atunci, domnul de Maulevrier a trimis, la Madrid, 
Cordonul Albastru ultimului infante al Spaniei şi a în- ” 
ceput negocierea căsătoriei regelui cu infanta şi a domnii 
şoarei de Montpensier, fiica regentului, cu prinţul Astu-c 
riei. La 14 septembrie totul fusese de-acum hotărât; Filiţj£ 
al V-lea îi trimise o scrisoare lui Ludovic al XV-lea prin” care 
îl anunţa că majestatea-sa catolică nu numai că este de 
acord cu o asemenea alianţă, dar că este chiar din cale- 
afară de bucuros. Mai rămânea ca cineva să-l anunţe şi pe 
Ludovic al XV-lea, care habar n-avea ce se pusese la cale în 
numele lui şi care, deşi nu avea decât unsprezece ani, poate 
că nu era câtuşi de puţin dispus să se însoare cu o prinţesă 
de trei ani. Regentul trebuia ca, atunci când avea să 
vorbească cu regele, să-1 îndepărteze pe domnul de 
Villeroy, duşmanul său neîmpăcat, care în mod sigur i-ar fi 
insuflat elevului său aversiune faţă de mica infantă. Aşa că 


regentul avu grijă să-şi facă mai întâi doi aliaţi din 
supraintendentul educaţiei regelui şi din preceptorul său, 
domnul de Fleury. Supraintendentul se arătă încântat de 
proiectul regentului, dar Fleury fu mai rece. Avu obiecţii în 
ceea ce privea vârsta infantei, care făcea din acea căsătorie 
un act derizoriu. Totuşi, spuse că nu credea că regele se va 
opune, făgădui să fie de faţă când i se va face acea 
propunere majestăţii-sale şi se angaja să facă uz de toată 
influenţa lui asupra tânărului Ludovic pentru a-l determina 
să fie de acord cu propunerea regentului. Comunicarea a 
fost amânată pe a doua zi. La ora stabilită, regentul s-a 
prezentat la rege; dar în anticameră, prima lui grijă a fost 
să întrebe dacă domnul de Fleury era acolo. Contrar 
făgăduielii, domnul de Fleury lipsea. Regentul trimise să-l 
caute, hotărât să nu intre la rege decât după ce va fi sosit şi 
preceptorul. După câteva minute, îl văzu venind în goană ca 
un om care, luându-se cu treburile, întârziase şi acum se 
grăbea să repare greşeala. Regentul intră împreună cu 
domnul de Fleury şi-i găsi la rege pe supraintendent, pe 
domnul de Villeroy şi pe cardinalul Dubois. Atunci regentul, 
surâzând plin de graţie, îi anunţă regelui marea veste, 
lăudând avantajele unei astfel de alianţe şi rugându-l pe 
Ludovic să-şi dea consimţământul. Dar regele, surprins, 
tăcu; inima i se. Strânse şi ochii i se umplură de lacrimi. 
Regentul îl privi fix pe domnul de Fleury, care-şi dădu 
seama că totul depindea de el. Episcopul îşi ţinu făgăduiala 
şi insistă, alături de regent, asupra necesităţii ca regele să 
respecte angajamentul pe care ducele d'Orleans îl luase în 
numele său. Dar nici o insistenţă nu-l putu scoate pe rege 
din muţenie. Episcopul de Frejus, adică domnul de Fleury, 
preceptorul său, îi vorbi o vreme în şoaptă, spunându-i că 
nu putea să apară în Consiliul regal şi să declare că nu este 
de acord cu regentul. Regele continuă să tacă şi să rămână 
nemişcat. Totuşi, până la urmă, făcu o mişcare, un semn în 
urma căruia domnul de Fleury declară: 


— Monseniore, majestatea-sa va veni la Consiliu. Numai că 
are nevoie de puţin timp ca să-şi vină în fire! 

Regentul se înclină, răspunse că era la dispoziţia regelui şi 
le făcu semn celor de faţă să-l urmeze. În odaie nu rămase 
cu regele decât domnul de Fleury. Într-adevăr, după o 
jumătate de ceas, regele intră în sala de consiliu şi, după ce 
i se citi scrisoarea” lui Filip al V-lea, declari că-şi dă „cu 
plăcere consimţământul la acea căsătorie”*, Totodată, 
aproba căsătoria domnişoarei de Montpensier cu prinţul 
Asturiei. Duşmanii cei mai înverşunaţi ai regentului fură 
năuciţi de această lovitură neaşteptată; Printr-o manevră 
politică deosebit de abilă, ducele d'Or-leans nu numai că 
devenea aliatul celui al căiaii cap î ceruse cu un an mai 
înainte, dar fiica sa punea piciorul' pe treptele 'tronului 
Spaniei. 

Odată dubla căsătorie aprobată de către rege, domnul de 
Saint-Simon a fost trimis ambasador în Spania pentru a o 
cere, în mod oficial, de soţie pe mica infantă. Doamna de 
Ventadour a fost numită guvernanta ei şi a primit sarcina să 
se ducă s-o ia de la Madrid şi s-o aducă la Curtea Franţei. În 
sfârşit, ducele de Ossuna şi marchizul de la Fare se întâlniră 
la Bayonne, primul pentru a prezenta complimentele lui 
Filip al V-lea către Ludovic al XV-lea, iar celălalt, spre a 
transmite lui Filip al V-lea complimentele lui Ludovic al XV- 
lea. 

În timp ce aristocrația era preocupată de aceste 
evenimente, poporul şi burghezia îşi aveau şi ele 
spectacolul lor: în Piaţa Greve era tras pe roată tâlharul 
Cartouche. Închis la început la Châtelet, apoi transferat la 
Concier-gerie, Cartouche a fost judecat Şi condamnat la 26 
noiembrie 1721. În 27, i s-a aplicat prima pedeapsă, 
tragerea pe roată, pe care a îndurat-o fără a-şi divulga 
complicii. Pe 28, a fost urcat pe eşafod. Ajuns la Piaţa Greve, 
Cartouche, care nu făcuse nici o mărturisire, tot trăgând 
nădejde că va fi salvat de complica săi, privi cu atenţie în 
jur, doar-doar îl va zări pe vreunul dintre ei. Dar văzând 


numai eşafodul şi mulţimea necunoscuta care căsca gura la 
el, lacomă de senzaţii tari, Cartouchesspuse: 

— Vreau să fac unele mărturisiri! 

L-au lăsat imediat jos de pe eşafod şi î-au dus repede la 
Primăria Parisului; acolo, în afară de mărturisirea crimelor 
sale despre care până atunci nu suflase un cuvânt, ' 
Cartouche a denunţat trei sute şaptezeci de persoane, 
dintre care o sută treizeci şi patru de femei. Cum Cartouche 
dăduse şi adresele sau locurile unde se ascundeau complicii 
săi, aceştia au fost arestaţi imediat, aproape toţi. Când i-a 
văzut adunaţi în jurul lui, palizi şi rugători, Cartouche le-a 
spus: 

— Ascultă-mă tu, cutare, şi tu, cutare... V-am îmbogăţit şi 
v-am apărat atâta vreme cât am fost liber... După care m-au 
prins şi m-au întemnițat, m-au tras pe roată, făcându-mă să 
îndur chinuri cumplite. Dar, potrivit vechiului nostru 
jurământ, n-am suflat o vorbă despre niciunul dintre voi. M- 
am urcat pe eşafod, încrezându-mă în fă-găduiala voastră 
că mă veţi salva. Voi aţi dat însă bir cu fugiţii când aţi auzit 
de arestarea mea şi în ziua execuţiei m-aţi părăsit. Mai mult 
decât atât, am aflat că unul dintre voi m-a vândut... Atunci 
m-am răzbunat şi v-am denunţat şi eu. Aşa că acum suntem 
chit. Cât despre cei care ar fi putut să mă ajute din punct de 
vedere material, i-am iertat şi nu i-am mai denunţat. 
Fiindcă sunt sigur că aceia mă vor răzbuna cu prisosinţă! 

Cum se făcuse târziu, Cartouche a fost dus la închisoare. A 
doua zi a fost rupt în bucăţi, până când călăului, făcându-i- 
se milă de chinurile lui, 1-a strâns de gât cu o frânghie. 

Cu acest eveniment s-a încheiat şi anul 1721!': Capitolul 
XIII Schimb de prinţese.; - Duhovnicii. 

— Intrarea cardinalilor de Rohan şi Dubois în Consiliul 
Regal. 

— Regele părăseşte Parisul şi se mută la Versailles. 

— Dubois, prim-ministru. 

— Dubois şi mareşalul de Villeroy. 

— Arestarea mareşalului. 


— Fuga şi întoarcerea episcopului, de Frejus, adică a lui 
Fleury, preceptorul regelui. 

— Dubois academician. 

— Moartea lui Marlborough. 

— Moartea Prințesei Palatine. 

— Cutremurul de pământ din Portugalia. 

Anul 1722 a fost inaugurat prin schimbul celor două 
prințese, viitoarele soţii - una a regelui şi cealaltă a 
prinţului Asturiei; schimbul s-a făcut în Insula Fazanilor, 
situată pe râul Bidassoa care desparte cele două regate. Pe 
aceeaşi insulă avusese loc, în 1659, conferinţa dintre 
cardinalul Mazarin şi don Luis de Hâro, prim-miniştrii 
Franţei şi ai Spaniei, cei ce încheiaseră pacea din Pirinei şi- 
1 însuraseră pe Ludovic al XIV-lea cu infanta Maria-Tereza. 

Schimbul a avut loc la 9 ianuarie şi în aceeaşi zi prinţesele 
o porniră la drum: domnişoara de Montpensier spre 
Madrid, iar mica infantă spre Paris. 

Ajungând la Paris, domnul duce de Ossuna a fost numit 
cavaler al Ordinului Saint-Esprit, iar domnul de Saint- 
Simon a primit din mâna lui Filip al V-lea două coliere ale 
Lânii de Aur, unul pentru el, iar celălalt pentru unul dintre 
fiii săi, la alegere. 

Chiar în acel moment, la Curtea Franţei a început să se 
discute despre Un lucru deosebit de important. Părintele 
d'Aubanton, duhovnicul lui Filip al V-lea, obținuse de la rege 
nu numai ca mica infantă să aibă un duhovnic iezuit, dar 
primise încuviințarea să-i ceară domnului de Saint-Simon ca 
şi regele Ludovic al XV-lea să aibă tot un duhovnic iezuit. 
Domnul de Saint-Simon nu vru să-şi ia nici un fel de 
angajament, dar îi scrisese regentului, care-l consultă pe 
Dubois, deoarece propunerea aceasta îl privea pe noul 
cardinal. Dubois 1-a, determinat pe abatele de Fleury să se 
retragă şi abatele s-a retras. Apoi i l-au propus regelui pe 
părintele de Linieres, care era duhovnicul Doamnei. 
Propunerea s-a izbit însă de trei opozanți: cardinalul de 
Noailles, mareşalul de Villeroy şi episcopul de Frejus, adică 


domnul de Fleury. Cardinalul de Noailles, fără să propună 
pe nimeni, respinse categoric ideea unui duhovnic iezuit. 
Domnul de Villeroy propuse trei persoane: pe decanul de la 
Notre-Dame, pe Benoit, preotul de la Saint-Germain-en- 
Laye, şi pe abatele de Vaurouy, care tocmai refuzase 
episcopia din Perpignan, Episcopul de Frejus propuse două 
persoane: pe Paulet, superiorul seminarului de la Bons- 
Enfants, şi pe Cham-pigny, trezorierul de la Sainte- 
Chapelle. Dar Dubois avu ultimul cuvânt şi conştiinţa 
tânărului rege fiind încredinţată lui Liniere, iezuiţii 
triumfară din nou. Sigur că domnii de Noailles, de Villeroy 
şi de Frejus se simţiră profund jigniţi de puţina atenţie 
acordată părerii lor. Se ştie că regentul era certat cu 
Parlamentul. Acum îşi pusese în cap şi Consiliul de regență. 
Abia atunci observară cu toţii către ce anume tindea Dubois 
şi-şi dădură seama că, fie din convingere, fie din 
indiferenţă, domnul d'Orleans îi încuraja ambiția. Deşi 
cardinal, Dubois nu avea acces în Consiliul de regență din 
pricină că era de obârşie joasă, deci nu era nobil. Atunci 
Dubois se gândi să-1 vâre în Consiliu pe cardinalul de 
Rohan, după care să se strecoare şi el. Cardinalul de Rohan 
este cel care, după moartea lui Clement al XI-lea şi alegerea 
lui Conţi ca Papă, plecase la Roma. Cardinalul de Rohan, 
căruia Dubois îi făgăduise un minister, întors la Paris şi 
intrat în Consiliul Regal la propunerea lui Dubois, începu să 
întrevadă, din locul unde ajunsese, şi postul de ministru. Şi 
iată că se întâmplă exact ce prevăzuse Dubois. Cardinalul 
de Rohan, intrat în Consiliu, îl trase după sine şi pe Dubois. 
Odată ajuns în Consiliul Regal, Dubois propuse ca regele să 
se mute dir Paris la Versailles pentru ca încet, încet să se 
izoleze d curtenii care dădeau toată ziua năvală la uşa lui. 
Aşa t regele a fost mutat la Versailles. După aceea, Dubois 
început să-l preseze zilnic pe regent, cerându-i postul t' 
prim-ministru. Dar regentul nici nu voia să audă. Cântre 
timp treburile statului începuseră a se înmulţi şi deveni tot 
mai dificile, cum mulţi dintre curteni râvne postul de prim- 


ministru, asaltându-1 pe regent cu rugănr ţile lor, plictisit, 
ducele d'Orleans se plânse fostului; educator. Dubois, care 
abia aştepta acest moment, îi i punse regentului: 

— Monseniore, maşina guvernamentală nu poate fui ţiona 
cum trebuie decât atunci când toate resorturile ei şi: ţinute 
în aceeaşi mină. Chiar şi republicile n-ar fi durat mai mult 
de trei luni dacă voinţele tuturor nu s-ar fi unii. Într-o 
singură voinţă. Este necesar deci ca întreaga putere să se 
afle sau în mâna dumneavoastră, sau în mâna mea. Pentru 
că, fiind sluga cea mai credincioasă a domniei-voas-tre, aş fi 
doar reprezentantul voinţei monseniorului., Nu-miţi-mă 
prim-ministru, altfel regența se du «e de râpă. 

— Bine, replică ducele, dar nu ai şi aşa destulă putere r 

— Nu, răspunse cardinalul. Vreau un titlu, monseniore; 
fără titlu nu am nici o autoritate. Dacă n-ai titlu, toţi îţi râd 
în nas; cum ai un titlu, toţi ţi se supun fără să crâcnească. 
Titlul înseamnă consacrarea puterii. Puterea fără titlu e o 
uzurpare! 

Dar la toate aceste argumente ale cardinalului, duceăs 
d'Orleans răspundea sau cu o glumă, sau cu vreun cântec 
deşucheat. Atunci Dubois se gândi să roage pe cineva să 
intervină pentru el. Puse ochii pe Laffitteau, care-i era 
foarte devotat, pe care îl făcuse între timp episcop de 
Sisteron şi care tocmai venise de la Roma. Laffitteau era un 
coţcar înrăit, un beţivan dezmăţat, un popă complet lipsit 
de credinţă, ca şi Dubois, şi în plus un scandalagiu 1 fără 
pereche. Dar tocmai de asta avea Dubois încredere ţ. în el; 
fiind singurul care-l putea susţine, Laffitteau avea 

„„.„Tot interesul să-l ajute pe Dubois să urce cât mai sus. 
Ve- 

* nind de. la Roma, Laffitteau urma să fie primit în 
audienţă ţde către regent. In acea audienţă, Laffitteau 
trebuia să-i 

“vorbească ducelui d'Orleans despre marea consideraţie 
de care se bucura Dubois la Roma şi să-i strecoare ducelui 
două cuvinte prin care să-i arate cât de mult ar câştiga 


Trânta dacă Dubois ar fi prim-ministru. Dar încă de la ';) 
rimele cuvinte pe care se hazarda episcopul de Sisteron să 
le rostească, regentul îl întrerupse. 

— Ce mama dracului mai vrea şi cardinalul ăsta? Strigă el. 
Are mult mai multă autoritate decât un prim-ministru şi tot 
nu e mulţumit! Dacă-l numesc şi prim-ministru, atunci ce-o 
să facă? 

— Monseniore, se va bucura, răspunse episcopul. 

— Cât timp? Doctorul meu, care 1-a văzut, mi-a spus că nu 
mai are de trăit nici şase luni. 

— Chiar aşa? Întrebă Laffitteau. 

— Ei drăcie, dacă nu mă crezi, du-te şi intxeabă-l pa 
doctor! 

— Ei. Monseniore, dacă aşastau lucrurile, răspunse 
Laffitteau, vă sfătuiesc să-l numiţi prim-ministru, şi asta cât 
mai repede! 

— Ludovic al XV-lea 

— Păi de ce? 

— Pentru că, monseniore, ne apropiem de majoratul 
segelui, nu-i aşa? Sigur că vă veţi bucura de toată încre- 
tterea majestăţii-sale. 

— Nădăjduiesc, răspunse regentul. 

— Regele vă e dator pentru toate serviciile pe Gare i le-aţi 
adus, e dator însuşirilor deosebite pe care le-aţi pus în 
slujba sa, dar nuveţi mai avea nici un fel de autoritate. Un 
prinţ atât de mare ca dumneavoastră are îatot-deauna 
duşmani care-l invidiază; ei vor încerca să vă îndepărteze 
de rege. Cei care sunt foarte aproape de majes-tatea-sa, să 
ştiţi că nu sunt şi cei mai ataşaţi... La sfârşitul regenței, n-o 
să puteţi fi numit prim-ministru, pentru că aşa ceva nu s-a 
mai întâmplat şi, ca atare, nu se poate. Atunci numiţi încă 
de pe acum pe altcineva. Cardinalu] Dubois poate fi prim- 
ministru, aşa cum au fost şi cardinalii de Richelieu şi 
Mazarin; după ce va muri el, veţi putea să-i luaţi locul într-o 
funcţie care n-a fost creată pentru dumneavoastră şi cu 
care lumea va fi de-acum obişnuită, aşa încât veţi da 


impresia că o primiţi din modestie şi din ataşament faţă de 
rege, dar de fapt veţi avea în mână toată puterea. 

Ducele d'Orleans se gândi, sfatul iezuitului i se păru bun şi 
Dubois fu numit prim-ministru. 

Seara avu loc im mare banchet la Palatul Regal. Se vorbi, 
cum era şi firesc, despre noua numire a lui Dubois şi ducele 
d'Orleans luă apărarea fostului său preceptor, spunând că 
un bărbat înzestrat cu. O asemenea minte poate ajunge 
orice. 

— Monseniore, zise Noce, aţi făcut din el secretar de stat, 
ambasador, arhiepiscop, cardinal, iar acum prim-ministru. 
Dar sunt ferm convins că nu veţi putea face niciodată din 
Dubois un om cinstit! 

A doua zi, Noce a fost exilat. 

Aţi văzut de altfel că, de mai bine de un an, toată politica 
internă a regentului tindea către concentrarea puterii în 
mâna sa şi către înăbuşirea opoziţiei publice şi particulare. 
Consiliile se opuseseră şi fuseseră desfiinţate; Parlamentul 
se opusese şi fusese exilat la Pontoise. Domnul d'Argensson 
se opusese şi fusese dizgraţiat. Domnul de Noce se opusese 
şi fusese obligat să părăsească Parisul. Mai rămăsese 
mareşalul de Villeroy, care nu numai că se opunea, dar mai 
era şi insolent. Înainte de a lua măsuri severe împotriva lui, 
Dub'ois încercă să-l ia cu binişorul. Aşa cum procedase cu 
regele, cu Doamna şi cu prinții, încercă şi cu el: adică să fie 
modest şi umil. Dar cu cât era Dubois mai umil, cu. Atât 
devenea Villeroy mai trufaş şi mai orgolios. Atunci Dubois 
apelă la cardinalul de Bissy, prietenul mareşalului, rugându- 
1 să-i spună acestuia să se stăpânească şi să încerce să 
rămână în relaţii bune cu el. Cardinalul de Bissy, care-l 
văzuse pe confratele său, cardinalul de Rohan, intrând în 
Consiliul regal numai pentru bunele oficii aduse lui Dubois, 
nici nu dorea altceva decât să fie pe placul cardinalului, 
nădăjduind să intre şi el pe aceeaşi uşă pe care intrase şi 
cardinalul de Rohan. Îşi asumă deci sarcina să-i transmită 
mareşalului rugămintea lui Dubois. Bissy îl convinse pe 


Villeroy că admiraţia lui Dubois faţă de el era sinceră, fapt 
care-i îngădui lui Villeroy să-i tăgăduiască lui Bissy că va 
încerca să -fie mai apropiat de Dubois. Bissy dădu fuga la 
primul ministru să-i spună ce făcuse, apoi se duse înapoi la 
Villeroy să-1 întrebe în ce zi şi la ce oră ar fi dispus 
mareşalul să primească respectuoasele omagii ale lui 
Dubois. Fie că mareşalul nu vru să-l primească pe Dubois 
la el acasă, fie că vru să facă pe galantul, îi trimise vorbă lui 
Dubois să-l aştepte la el. Bissy îi spuse lui Dubois să facă tot 
posibilul şi să accepte vizita lui Villeroy a doua zi, adică 
odată cu primirea ambasadorilor. A doua zi, în timp ! ee 
Dubois stătea de vorbă cu ambasadorul Rusiei şi salonul era 
plin de cei mai. de seamă miniştri străini, a fost anunţată 
vizita domnului mareşal de Villeroy. Nu se obişnuia ca 
audienţele să fie întrerupte. Totuşi, lacheii, care primiseră 
ordin, se daseră să-l anunţe irnediat pe domnul Cubois. 
Dar mareşalul se împotrivi şi aşteptă în salon, la rând ca 
toată lumea. 

Reeonducându-l pe ambasadorul Rusiei, Dubois îl zări s, 
pe mareşal; atunci, uitând de toţi ceilalţi, se năpusti spre U 
el, se înclină în faţa lui întocmai ca în faţa unui rege şi-l &* 
pofti imediat în cabinet. Acolo, Dubois se pierdu în mulţu-' 
miri pentru onoarea pe care i-o făcuse mareşalul. Acesta ' îl 
lăsă să vorbească, arborând un aer mândru, schiţând un 
surâs, clipind din ochi sau dând din cap. După ee Dubois ' 
se linişti, mareşalul - pe tonul lui doctoral care-i era ' 
caracteristic - îi dădu câteva sfaturi apoi, lăsându-se târit; 
de elocinţă, trecu de la sfaturi la admonestări şi de la f 
admonestări la reproşuri. Dubois era ca un şarpe. Ştia să * 
se târască, dar cu condiţia să nu-l calce nimeni pe coadă;; 
La primul contact cu piciorul care, profitând de umilinţa « 
lui, ar fi vrut să-l zdrobească, se ridica gata de atac. Vă-: « 
zând ce întorsătură luaseră lucrurile, cardinalul de Bissy, 
vru să intervină, dar era prea târziu. Mânia care pusese 
stăpânire pe inima domnului mareşal i se urcase la cap „şi 
nu-i mai îngădui să judece. Începu să bată din picior” să 


pufnească, să strige, să se înroşească; Dubois, dimpo-r 
trivă, pălise şi se retrăsese în sine întocmai ca o felina' gata 
să se năpustească. După o vreme, năucit de propriile: sale 
răcnete, mareşalul, nemaiputându-se stăpâni, trecu la 
ameninţări şi strigă: 

— Da, domnule, unul dintre noi doi trebuie să cadă şi. 
Dacă vrei să-mi asculţi un ultim sfat, arestează-roă! 

Cardinalul de Bissy văzu ochii lui Dubois strălucind. 
Dându-şi seama că lucrurile ajunseseră prea departe, îl 
apucă pe maregşal de braţ şi-l trase cu forţa după sine. 

— Numai că mareşalul nu era omul care să se retragă în 
linişte; ieşind afară din cabinet, continuă să strige, să înjure 
şi să-l amenințe pe Dubois. Audienţele au fost suspendate. 
Furios, bâlbâindu-se de furie şi abia mai respi-rând, Dubois 
dădu buzna în cabinetul regentului. Urmând sfatul 
mareşalului, venise să-i propună acestuia să-l aresteze pe 
Villeroy. Regentul nu avea nici un motiv să-l susţină pe 
mareşal, care era unul dintre cei mai înverşunaţi 
calomniatori ai săi. De câte ori micul rege nu se simţea 
bine, mareşalul începea să strige: „Otravă! Regentul i-a dat 
otravă!” Dar cum ducele d'Orleans ştia să se stăpi-nească, îi 
spuse lui Dubois că arestarea va avea loc de îndată ce 
mareşalul îl va jigni pe regent. Pentru orice eventualitate, 
trimiseră să-l cheme pe domnul de Saint-Simon „pentru a 
pregăti - cum spune el însuşi - capcana în care urma să 
cadă Villeroy”. Ducele de Saint-Simon fu întru totul de 
părerea regentului şi-şi spuse că - având în vedere 
insolenţa mareşalului - acesta nu va întârzia să-şi dea în 
petec. Dar, ca să fie mai siguri, pregătiră ei înşişi capcana. 
La primul Consiliu ce urma să aibă loc, ducele d'Orleans 
trebuia să-i şoptească regelui ceva la ureche. Mareşalul, 
curios din fire, sigur că se va vâri între ei, ca să audă ce 
vorbesc. Atunci regentul trebuia să-l poftească pe rege în 
cabinetul său; cum domnul de Villeroy avea să se ţină, în 
mod sigur, după ei, regentul trebuia să-i închidă uşa în nas, 
spunându-i că are ceva de vorbit cu regele doar între patru 


ochi. Atunci Villeroy, nestăpânit cum era, avea să trântească 
el ceva jignitor la adresa regentului. 

Lucrurile se petrecură exact aşa cum prevăzuse domnul 
de Saint-Simon: mareşalul dorind să audă ce-i spunea 
regentul lui Ludovic, vru să vină după ei în cabinetul 
regentului; atunci regentul îi spuse mareşalului că are ceva 
de discutat cu regele şi anume fără martori; la care ViEeroy 
răspunse că majestatea-sa nu trebuie şi nu poate să aibă 
secrete faţă de preceptorul său. 

— Ascultă, domnule mareşal, îi spuse regentul, întor- 
eându-se cu faţa către el, să ştii că nu eşti buricul pămân- 
tului şi că numai prezenţa regelui mă opreşte să nu te 
tratez aşa cum meriţi! 

După care regentul, luându-l pe rege de mână, intră * în 
cabinet. Mareşalul dădu fuga după regent, ca să-şi ceară 
scuze; dar ducele, cu un gest, îl făcu să priceapă că nu va 
accepta nici un fel de scuze. Socotind că mersese cam 
departe cu insolenţa, a doua zi mareşalul veni din nou la 
regent să-şi ceară scuze. Gătit cu superba lui sabie pe care 
n-o părăsea niciodată, mareşalul străbătu curtea, îndrep-” 
tându-se către ducele d'Orleans. 

— Unde este regentul? Îl întrebă pe uşier. 

— Lucrează, domnule mareşal, răspunse uşierul. 

— Trebuie neapărat să-l văd, aşa că te rog să mă anunţi! '. 


Şi o porni arogant spre uşă, sigur că se va deschide 
dinaintea sa. Uşa se deschise într-adevăr, dar cel care-i 
primi fu domnul Fare, căpitanul gărzilor regentului, care, 
îndreptându-se către el, îi ceru sabia. În acelaşi timp, Le 
Blanc îi prezentă ordinul de arestare semnat de rege, în 
vreme ce contele d'Artagnan, căpitanul muşchetarilor în 
gri, împinse spre el o lectică bine acoperită, care aştepta 
într-un colţ, gata pregătită. Cu dosul mâinii, mus'chetarul îl 
împinse în lectică, trase draperiile peste el, apoi le porunci 
câtorva oameni să-l scoată din palat printr-o uşă dosnică ce 
dădea în grădină. La piciorul scării ce ducea în sera de 
portocali aştepta o trăsură, înconjurată de douăzeci de 
muşchetari. Urcat imediat în trăsură, mareşalul a fost 
condus la moşia lui din Villeroy, aflată la zece leghe de Paris. 
Mai rămânea să i se spună şi regelui de arestarea lui 
Villeroy. Ludovic, ca toţi copiii răsfăţaţi, îi iubea mult pe toţi 
cei eare-l1 Jăudau şi nimeni nu-l lăuda mai abitir decât 
Villeroy. Aşa că de îndată ce auzi că mareşalul fusese 
arestat, fără a dori să asculte şi motivele pentru care îl 
arestaseră, începu să plângă. Regentul încercă să-l 
consoleze, dar la tot ce-i spunea el, regele plân-gea şi mai 
tare. Văzând cât este de încăpățânat, regentul îl salută şi se 
retrase. Regele a fost trist toată ziua. Dar a doua zi, altă 
surpriză neplăcută: nu-l văzu nici pe domnul de Fleury. 
Întrebând unde este, i se răspunse că nu sa află la Versailles 
şi că nimeni nu ştie unde se dusese. Ce se întâmplase? 
Villeroy şi Fleury, cei doi preceptori ai regelui, făcuseră un 
fel de pact potrivit căruia, în cazul în care unul dintre ei ar 
ii fost arestat, celălalt să se exileze de bunăvoie, chiar în 
aceeaşi zi. Villeroy izbutise în asemenea măsură să-l 
convingă pe rege că nu este înconjurat decât de duşmani şi 
de otrăvitori şi că nu-şi datorează viaţa decât preocupărilor 
asidue ale celor doi preceptori ai săi, încât tânăi'ul Ludovic, 
văzându-se despărţit de amân-doi deodată, se simţi cuprins 
de o adevărată disperare. Regentul, neştiind despre ce 
estevorba, se simţi foarte încurcat, Dubois deduse că Fleury 


se retrăsese la Trappe, când iată că cineva veni şi spuse că 
se dusese la Bâville, la preşedintele de Lamoignon. De 
îndată ce regentul află de ce se retrăsese domnul ele 
Fleury, dădu fuga la rege să-i spună că încă în cursul 
aceleiaşi zile, preceptorul său va fi la Versailles. Curierul 
care trebuia să plece la Trappe, fiind gata de drum, 
schimbă direcţia şi o luă spre Bâville şi, aşa cum făgăduise 
regentul, regele îl văzu pe Fleury chiar în acea zi. Domnul 
de Fleury îşi călcase jurământul faţă de Villeroy, dar nu din 
vina lui. El plecase de la Ver-sailles chiar în ziua în care 
fusese arestat mareşalul de Villeroy; dar din moment ce 
regele îi poruncise să vină, el nu putea să nu se supună 
poruncii. Prima sa datorie era să se supună ordinelor 
regelui său şi el se supusese. Începând din acel moment, 
«regentul înţelese că domnul de Fleury reprezenta o 
putere. Ii explică îndelung motivul care-l determinase să-l 
aresteze pe mareşalul de Villeroy şi” până la urmă domnul 
de Fleury fu de acord cu el. In realitate, era încântat că 
scăpase de un om care-l jignise de multe ori cu insolenţa şi 
cu orgoliul lui nemăsurat. În consecinţă, îşi asumă 
răspunderea să H recomande şi să i-l prezinte el însuşi 
regelui pe domnul de CRarost, căruia regentul îi 
încredinţase locul pe care-l avusese mareşalul. Cât despre 
ducele d'Orleans, părându-i-se că domnul de Villeroy se află 
cam prea aproape de Paris, porunci să fie dus şi închis la 
Lyon. 

Dubois nu numai că ajunsese prim-ministrudar se văzu 
scăpat de doi dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai săi: 
Noce şi Villeroy. Academia profită de această circumstanţă 
pentru a-l numi membru pe Dubois. în vremea aceasta, 
unul dintre oamenii care făcuseră mult rău Franţei, pe 
vremea lui Ludovic a] XTV-lea, murise la Windsor. E vorba 
de John. Churchill, duce de Marlborough. 

Şi iată că la 25 octombrie avu loc sărbătorirea majoratului 
regelui. Cei şase pairi laici ai Franţei care trebuiau să fie de 
faţă au fost reprezentaţi de şase prinți de sâhge, ceea ce nu 


se mai întâmplase niciodată: ducele d'Orleans îl reprezenta 
pe ducele de Bourgogne, ducele de Chartres ţinu locul 
ducelui Normandiei, ducele de Bourbon îl reprezenta pe 
ducele Acvitaniei, contele de Charolais pe contele de 
Toulouse, contele de Clermont pe contele da Fandre, iar 
prinţul de Conţi ţinu locul contelui de Cham-pagne. 
Mareşalul de Villars 1-a reprezentat pe conetabilul, Franţei, 
iar prinţul de Rohan pe marele maestru de ceremonii al 
regelui. După ce i s-a pus regelui coroana pe cap, acesta a 
scos-o şi a pus-o alături, pe perna de catifea. Cineva i-a spus 
că încălca „ceremonialul, dar regele i-a răspuns că puţin îi 
păsa de ceremonial. 

După ce s-a întors de la Reims, regele a rămas o vreme la 
Villers-Cottereţs, unde ducele d'Orleans a dat nişte serbări 
magnifice în cinstea lui. De acolo, a plecat la Chantilly, la 
ducele de Bourbon, care a cheltuit un mjlion ca să-l 
primească. Văzând tot acel lux, Camillac spusese: 

— Se vede limpede că fluviul Mississippi a trecut pe aici! L 
în timpul şederii la Villers-Cotterets şi la Chantilly, regele a 
prins gustul vânătorii, plăcere care mai târziu avea să se 
transforme într-o adevărată patimă. 

Întoreându-se la Paris, regentul i-a trimis în Spania pe 
doamna ducesă de Duras şi pe cavalerul d'Orleans ca s-o 
însoţească pe doamna ducesă de Beaujolais, fiica sa, al 
cărei contract de căsătorie cu infantele don Carlos fusese 
semnat la 26 noiembrie. Dar această căsătorie n-a mai avut 
loc. La opt zile după semnarea contractului, a murit 
Prinţesa Palatină, mama regentului. Toate spectacolele şi 
serbările s-au suspendat timp de opt zile, iar doliul a ţinut 
patru luni. 

Acest eveniment, împreună cu cutremurul de pământ din 
Portugalia, care i-a inspirat o tragedie lui Andre, au fost 
evenimentele cu care s-a încheiat anul 1722. 

1 Aluzie la acţiunile Mississippi ale lui Law (n. t). 

Capitolul XIV Majoratul regelui. 

— Doamna de Prie. 


— Doamna de Pleneuf. 

— Domnul de Prie, amba-!' saclor la 'Toririo. 

— Întoarcerea sa. 

— Dizgra-ţierea lui Le Blanc şi a lui Belle-Isle. 

— Boala lui Dubois şi moartea sa. 

— Moartea regentului. 

— Concluzii. 

Anul 1723 a început cu majoratul regelui. La 16 februarie, 
Ludovic al XV-lea păşise în cel de-al paisprezecelea an al 
său. Chiar în dimineaţa acelei zile, ducele d'Orleans a fost 
de faţă la scularea lui, 1-a salutat cu tot respectul cuvenit şi 
1-a întrebat dacă are de dat vreo poruncă în legătură cu 
cârmuirea statului. Lia 22 februarie a avut loc un Consiliu în 
care regele a fost declarat major şi anunţat că, după legile 
ţării, de-acum încolo putea să ia parte la cârmuirea Franţei. 
Întorcându-se către ducele d'Orleans, regele i-a mulţumit 
pentru strădania de a fi vegheat asupra ţării, 1-a rugat sa 
aibă şi mai departe grijă de Franţa şi 1-a confirmat pe 
Dubois în funcţia de prim-ministru. 'Tot în acel Consiliu trei 
duci au fost făcuţi pairi: Biron, Levis şi La Valliere. Ducele 
d'Orleans făcuse un mare act de dreptate restituind familiei 
Biron duca-tul-pairie ce-i fusese confiscat lui Charles de 
Biron, vinovat de crimă de lesmajestate. Acum îi era 
înapoiat urmaşului său, nevinovat. În legătură cu acest 
lucru i s-au făcut ducelui d'Orleans unele observaţii, dar el 
a răspuns: 

— O familie care şi-a pierdut avutul, din pricina unor 
greşeli, şi le poate recăpăta prin serviciile pe care le-a adus 
țarii. 

Cam în acea epocă se situează şi dizgraţierea lui L «Blanc 
şi a contelui de Belle-Isle, fapt ce semnalează în-eeputurile 
influenţei doamnei de Prie. 

Doamna de Prie era fiica lui Berthelot de Pleneuf, un bogat 
financiar, unul dintre primii slujbaşi ai cancelarului Voisin; 
strânsese o avere imensă, avea o casă deosebit de 
frumoasă, căreia soţia sa ii făcea onorurile cu multă graţie 


şi spirit. Dintre toţi copiii ei, doamna de Pleneuf avea o 
deosebită slăbiciune pentru micuța Agnes, cea care avea să 
fie mai târziu doamna de Prie. Dar pe măsură ce copila 
creştea, pe măsură ce, crescând, se făcea tot mai frumoasă 
şi plăcea tot mai mult celor din jur, în aceeaşi măsură 
începu să-i displacă mamei sale; după o bucată de vreme, 
profunda dragoste a mamei se transformă în ură, în ura 
unei femei f» ta de o altă femeie, în care nu mai vedea o 
fiică, ci o rivală. Aşa că doamna de Pleneuf s-a hotărât s-o 
mărite cât mai repede, ca să scape de ea. Se prezentară, 
cum era şi firesc, mai mulţi tineri, între care şi marchizul de 
Prie. Marchizul se trăgea dintr-o familie foarte bună. E 
adevărat că nu avea avere şi că pacea pusese capăt carierei 
sale de ofiţer. Dar avere avea familia Pleneuf şi, în loc să-şi 
continue cariera de ofiţer, putea deveni ambasador. 
Afacerea a fost încheiată şi căsătoria făcută/Doamna de 
Prie, prezentată regelui, şi-a dezvăluit toată isteţimea 
spiritului; când voia să dea gata pe cineva, nimeni nu-i 
putea rezista, aşa că domnul de Prie a fost numit 
ambasador la Torino. Acolo, doamna de Prie a trăit numai în 
lumea mare şi a dobândit acele maniere pline de graţie şi 
de încântare care au făcut din ea una dintre femeile cele 
mai primejdioase, dar în acelaşi timp şi cele mai distinse din 
epoca de care ne ocupăm, în 1719, doamna de Prie se 
întorsese la Paris; era atunci o femeie desăvârşită atât ca 
graţie, cât şi ca frumuseţe. Avea o figură încântătoare, era 
foarte isteaţă şi plină de spirit, ambițioasă, îndrăzneață, 
într-un cuvânt, uluitoare. Ducele de Bourbon, văzând-o, se 
îndrăgosti nebuneşte de ea. Doamna de Prie îşi dădu 
imediat seama de importanţa acestei cuceriri şi n-o lăsă să 
treneze prea mult. La început, legătura lor a fost ascunsă 
de ochii lumii. Aveau o căsuţă în strada Sainte-Appoline, cu 
un budoar roz-gri, şi o trăsură care-i aştepta afară. Domnul 
de Bourbon se arătă grozav de gelos, ca un îndrăgostit în 
luna de miere, când observă că domnul d'Alincouri, fiul 
mareşalului de Villeroy, începuse să-i facă curte iubitei sale. 


Femeile care au în ele o scânteie de geniu, aşa cum avea 
doamna de Prie, nu fac nimic fără un scop precis. Marchiza 
socoti deci că venise momentul să se plângă de Le Blanc şi 
de contele de Balle-lIsle, nepotul lui Fouquet. Ca să-i vină de 
hac lui Le Blanc, doamna de Prie se agăţă de falimentul lui 
Jonchere, trezorier general în timpul războiului, şi care 
fusese întemnițat în Bastilia. Şi cum Jonchere era omul de 
casă al lui Le Blanc, marchiza îl acuză pe ministru că-şi 
vârâse mâinile până la coate în banii mânuiţi de Jonchere, 
obligându-l astfel pe acesta să dea faliment. Împins de 
marchiza de Prie, ducele de Bourbon se adresă ducelui 
d'Orleans, cerând să se facă lumină în această gravă 
infracţiune. Ducele d'Orleans îl trimise la Dubois. Dubois n- 
avea nici un motiv să-l susţină pe Le Blanc, care nu era 
omul lui. El avea obligaţii faţă de Breteuil, cel care ştiuse, 
cu atâta dibăcie, să sustragă certificatul de căsătorie din 
registrul parohial, făcând dintr-un abate însurat un 
celibatar. Le Blanc şi Belle-lIsle fură deci trimişi la 
închisoare, iar postul de ministru de război a fost dat 
imediat lui Breteuil. 

Această afacere odată isprăvită, spre satisfacția doamnei 
de Prie şi a domnului duce de Bourbon, Dubois se ocupă de 
prezidarea adunării clerului, care nu se mai reunise din 
1715. Aceasta a fost „ultima mare onoare care a încoronat 
ciudata viaţă a lui Dubois. Prezicerea doctorului, care nu-i 
mai dăduse primului-ministru decât şase luni de trăit, era 
pe punctul de a se adeveri. Cu câteva zile în urmă, Dubois 
încă se mai îndoia că ar fi bolnav. Dar acum plecase de la 
Versailles la Meudon sub pretextul de a-l duce pe rege să 
mai stea şi acolo; în realitate, voia să scurteze la jumătate 
drumul pe care-l 'avea mereu de făcut. Bolnav de multă 
vreme de o ulceraţie la vezică, nu mai putea suporta 
zguduiala trăsurii, nici măcar pe cea mult mai atenuată a 
unei lectici. 

Sâmbătă, 7 august, i-a fost atât de rău, încât medicii au 
declarat că trebuie să suporte imediat o operaţie foarte 


grea şi foarte dureroasă, dar pe. Care dacă nu o face, va 
muri probabil peste trei sau patru zile. Aşa că-l pofiiră să 
vină la Versailles cât mai repede, ca să-l poată opera. 
Dubois se înfurie şi-i trimise pe medici la plimbare. Operația 
avu totuşi loc a doua zi, la ora cinci. Exact la douăzeci şi v 
patru de ore după operaţie, Dubois muri bleste-mând 
şiânjurându-i pe doctori. De altfel, era şi vremea. Îşi 
isprăvise opera, iar acum le stătea tuturor ca o piatră de 
moară după gât, mai ales regentului. În ziua operaţiei 
fusese îngrozitor de cald, iar spre seară izbucni o furtună 
puternică. Tunetul bubui înfricoşător şi fulgerele spintecară 
văzduhul. 

— Ha, ha, făcu regentul, frecându-şi bucuros mâi-niâe, 
nădâăjduiesc că va fi o furtună pe cinste, care-l va lua cu ea 
şi pe caraghiosul ăla bătrân! 

De îndată ce Dubois îşi dădu sufletul, regentul îi scrise lui 
la Noce, exilat de Dubois: „Vipera a murit, veninul a 
îngheţat. Te aştept astă-seară la Palatul Regal”. Aceasta a 
fost toată oraţia funebră în cirtstea pri-muhri-ministru. 

MI Ii Totu... I. nici ducele d'Orâeans. Nu avea -să 
supravieţuiască prea mult ceiui de la care îşi luase adio într- 
un mod atât de nesăbuit. Dealtfel şi sarcina lui se încheiase. 
Moartea lui Dubois, care trebuia să fie pentru el un fel de 
învăţătură de minte, n-a fost decâf un prilej de a se deda la 
tot falul de excese de care nu se mai putea dezbăra. Totuşi 
moartea îi dăduse până atunci câteva semne care ar fi 
trebuit să-i dea de gândit: avea dureri de cap, amețeli, stări 
de năuceală şi era foarte roşu la faţă. Docr torul îl 
admonesta zilnic şi tot zilnic ducele d'Orâeans îi răspundea: 

— Dragul meu, nu moare de apopltxie unul care vrea! 
Asta-i moartea cea mai scurtă şi cea mai uşoară. 

În fiece zi doctorul se ruga de el să-1 lase să-i ia sânge şi în 
fiece zi ducele d'Orâeans îl amâna pe a doua zi. 

În sfârşit, joi dimineaţă, 2 decembrie, medicul se ţinu atâta 
de capul lui, încât regentul, ca să scape de el, îi spuse să 
vină luni şi să-i ia sânge. 


În ziua aceea lucrase în cabinetul regelui. Întorcân-du-se 
în cabinetul său, o găsi pe doamna de Phalaris, care-l 
aştepta în uşă. Vederea ei păru să-i facă plăcere; 

— Intră, îi spuse. Îmi simt capul greu şi poate că mă 
destind dacă ai să-mi povesteşti ceva mai vesel. 

Intrară amândoi în cabinet şi se aşezară-alături, pe o 
canapea, în faţa focului. Dar dintr-o dată, doamna de 
Phalaris, care povestea ceva, îl simţi pe duce lăsânc” u-se 
greu peste ea, ca un om care a leşinat. Ridicându-se 
imediat, văzu că ducele îşi pierduse cunoştinţa, dar de fapt 
omul era mort. Murise aşa cum îşi dorise întotdeauna: 
repede şi uşor. O moarte la fel de uşoară ca şi viaţa lui, răpit 
în vreme ce aţipise. O gartetă oarecare anunţă că regentul 
murise în braţele duhovnicului său. Ducele era în vârstă de 
patruzeci şi nouă de ani, trei luni şi douăzeci şi nouă de zile. 

Să aruncăm acum „o privire îndărăt şi să spunem câteva 
cuvinte despre perioada care a trecut şi despre oamenii 
care au jucat un rol în acest timp. 

Societatea trecuse printr-o mare transformare după 
moartea lui Ludovic al XIV-lea, dar această transformare 
începuse de fapt a se face simțită încă de la începutul 
secolului al XVIII-lea. Evenimentele, mai puternice decât 
oamenii, zdrobiseră puterea politică a bătrânului Ludovic al 
XIV-lea. Carol-cel-Mare, pe patul de moarte, plânsese cu 
gândul la viitoarele invazii ale barbarilor care aveau să-i 
distrugă opera întregii sale vieţi. Ludovic al XIV-lea ar fi 
trebuit să plângă privind transformarea societăţii ce avea 
să ducă de râpă opera întregii sale domnii. Scopul dădmniei 
lui Ludovic al XIV-lea fusese puterea unică, autoritatea 
regală. El spusese: Statul sunt eu!” Ar fi putut să spună 
acelaşi lucru şi despre societate: Societatea sunt eu!” Dar 
aşa cum regele se plictisise să-i mai îndure tutela, tot aşa şi 
societatea se plictisise să-i mai ur-' rneze exemplul. Regele 
scăpase de influenţa ei datorită slăbiciunii sale; societatea 
scăpase de tirania regelui datorită morţii'sale. In ultimii ani 
ai domniei lui Ludovic al XIV-lea se ridicase o nouă 


generaţie care, părăsind obiceiurile secolului al XVII-lea, le 
inaugurase pe cele ale secolului al XVIII-lea. Ducele de 
Richelieu a fost eroul noii generaţii; ducele d'Orleans - 
apostolul ei. Ludovic al XV-lea - zeul ei; Noce, Canillac, 
Brâncaş, Fargy, Ravannes - modelele ei. 

Secolul al XVII-lea este secolul construcţiei labori-iase a 
autorităţii politice şi religioase; Henric al IV-lea s-a folosit în 
acest scop de mintea lui ageră; Richelieu, de geniul său, iar 
Ludovic al XIV-lea de voinţa sa. 

Secolul al XVIII-lea înseamnă distrugerea acestui 
principiu, înseamnă căderea tronului, profanarea altarului. 

În secolul al XVIITlea trăiseră Corneille, Racine, Mo-liere, 
Montesquieu, Bossuet, Fenelon, Fougquet, Louvois, Colbert. 

În secolul al XVIII-lea au existat Voltaire, Rousseau, 
Grimm, d'Alembert, Beaumarchais, Crebillon-fiul, marchizul 
de Sade, Law, Maurepas şi Calonne. Secolul al XVIII-lea a 
fost pregătit de edictul din-Nantes, de înfiinţarea şcolilor 
din Geneva, Olanda, Anglia, de prezenţa lui Newton, ca şi a 
doamnei marchize de Maintenon, a lui Leibnitz, ca şi a 
părintelui Le 'Tellier. De ce dintre toţi urmaşii lui Ludovic al 
XIV-lea n-a rămas decât Ludovic al XV-lea? Pentru că noii 
societăţi care era coruptă „îi trebuia un rege corupt pentru 
ca şi regele şi societatea să cadă în aceeaşi prăpastie. Aţi 
văzut cum 1-a pregătit Filip d'Orleans pe Ludovic al XV-lea. 
Credeţi că Richelieu 1-a pregătit mai bine pe Ludovic al XIV- 
ka? Nu. Ducele d'Orleans era spiritual, necredincios, 
dezmăţat; nu avea nici un fel de sentimente, nu respecta 
nici o legătură de familie. Avusese îndatorirea să-l ţină în 
viaţă pe Ludovic al XV-lea, să-l ajute să se vindece de toate 
bolile pe care le fac îndeobşte copiii şi să-l protejeze pentru 
că era”un băieţaş foarte plăpând. A avut într-adevăr mare 
grijă de el, şi când copilul a ajuns un tânăr fi*umos şi 
viguros, regentul a murit, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât 
acest lucru ca să moară. A murit aşa cum a trăit, fără să se 
căiască de greşelile pe care le-a făcut. 


Cu toate cusururile sale, ducele d'Orleans a fost un mare 
senior, şi istoria, uitând de destrăbălările şi chefurile 
prinţului, de slăbiciunile omului, îl va înfăţişa întotdeauna 
veghind cu o mână întinsă peste leagănul regelui, deşi a 
fost acuzat de nenumărate ori, pe nedrept, că a vrut să-l 
otrăvească pentru a-i lua locul. 

„„„Şi acum să vedem ce se va întâmpla cu acest copil, pe 
care glasul norodului său îl şi botezase Ludovic-cel-lubit. 

LUDOVIC AL XV-LEA ŞI CURTEA SA Capitolul I Un cuvânt 
care ne va aminti de tânărul rege. 

— Ce s-a petrecut la moartea domnului duce d'Orleanş. 

— Cum a fost numit prim-ministru ' domnul duce de 
Bourbon. 

— Originea sa. 

— Portretul fizic şi moral. 

— Doamna ducesă, mama domnului duce. 

— Prinții. 

— Domnul de Charolais. 

— Regele. „- Eticheta lui Ludoic al XV-lea. 

— Zvonuri jignitoare la adresa regelui. 

— Sufletul lui Duchaffour. 

Sâmbătă, 15 februarie 1710, Ludovic al XIV-lea a. fost 
trezit la ora şapte dimineaţa, deci cu o oră mai devreme ca 
de obicei, pentru că pe doamna ducesă de Bour-gogne o 
apucaseră durerile facerii. Regele se îmbrăcă înrj grabă şi 
se duse lângă ea. Dar de data aceasta Ludovic al XIV-lea nu 
mai aşteptă sau, mai bine zis, avu foarte puţin de aşteptat. 

La ora opt, trei minute şi trei secunde, ducesa de 
Bourgogne aduse pe lume un băiat care primi numele de 
ducele d'Anjou. Cardinalul de Janson îl unse cu mir pe noul 
născut. Apoi pruncul fu aşezat pe genunchii doamnei de 
Ventadour, aflată într-o lectică. Domnul de Bouf-flers şi opt 
soldaţi escortară lectica. La prânz. Domnul de La Vrilliere îi 
aduse pruncului Cordonul Albastra, iar în cursul zilei toată 
Curtea veni să-l admire. 


Acest copil, care abia văzuse lumina zilei, avea un frate 
mai mare ce purta titlul de Delfin; aşa cum am mai spus-o, 
pruncul primise titlul de duce d'Anjou. 

La 6-martie 1711, cei doi copii se îmbolnăviră de pojar. 
Cum micii prinți nu fuseseră”decât unşi cu mir, Ludovic al 
XIV-lea porunci să fie botezați imediat. Doamna de 
Ventadour primi ordin să ia drept naşi şi naşe pe primele 
persoane pe care le va întâlni. Amândoi copiii trebuiau să 
primească numele de Ludovic. Doamna de Ventadour îl 
„boteză, împreună, cu contele de La Motte, pe micul Delfin. 
Ducele d'Anjou avu drept naş pe marchizul de Brie, iar 
drept naşă, pe doamna de la Ferţe. La 8 martie, cel mai 
mare dintre cei doi copii muri. Atunci, ducele d'Anjou luă 
locul fratelui său şi primi, la rândul lui, titlul de Delfin. 

Am văzut cum Ludovic al XV-lea a fost adus la Vin-cennes, 
la moartea regelui Ludovic al XIV-lea; apoi l-am văzut 
întorcându-se la Paris pentru a lua parte la şedinţa 
Parlamentului care anula testamentul bunicului său, nu- 
mindu-l regent pe ducele d'Orleans. Am vorbit despre 
principiile pe care i le insuflase domnul de Villeroy, 
preceptorul său, despre prietenia lui faţă de celălalt 
preceptor, domnul de Fleury, despre antipatia sa faţă de 
domnul Dubois; am vorbit despre temerile Franţei şi despre 
neliniştea domnului d'Orleans când o nouă boală 1-a adus 
pe Delfin la un pas de moarte. În sfârşit, am povestit cum. 
Datorită fermităţii lui Helvetius, viaţa i-a fost salvată. Am 
asistat pe urmă la declararea majoratului său, apoi la 
încoronare, la numirea domnului duce d'Orâeans ca prim- 
ministru, după moartea lui Dubois. În sfârşit, la moartea 
ducelui d'Orleans lovit de apoplexie, La Vrillierc. Fiul lui 
Châteauneuf, secretar de stat sub Ludovic ai A.iv-iea, 
acelaşi care o scandalizase atâta pe domnişoara de Mailly - 
devenită soţia sa - când aceasta a aflat că se măritase doar 
cu un mic burghez, dar care ajunsese secretar al Gonsiliului 
de regență, când regența avu un consiliu; La Vrilliere, deci, 
a fost primul avertizat de moartea ducelui d'Orleans. A dat 


fuga mai întâi la rege, apoi la domnul de Fleury şi, în sfârşit, 
la domnul duce de Bourbon; gândindu-se că acest prinţ ar 
putea deveni prim-ministru, s-a grăbit să-i întocmească 
numirea după modelul numirii ducelui d'Orleans. 

Domnul de Fleury ar fi putut pune mâna încă de atunci pe 
această funcţie, mai ales că prietenii l-au sfătuit să facă 
acest Lucru şi poate că şi el se gândise la aşa ceva. Dar nu 
exista om cu mai multă răbdare şi mai plin de ambiţie ca 
domnul de Fleury, două calităţi destul de rare şi care fac 
atât de dificilă înlăturarea oamenilor care ie posedă. De 
altfel, de Fleury se mulțumea, cu realitate; puterii, lăsând 
altora aparențele, lucru încă şi mai ra decât celelalte. Nu 
socoti deci că trebuie să-şi manifest atât de curând dorinţa, 
pe care şi-o realiză de altminter mai târziu, şi se declară 
primul de partea ducelui ci Bourbon, a cărui incapacitate o 
cunoştea prea bine Moartea prinţului d'Orleans, odată 
devenită publică, toi curtenii se duseră la rege, precedaţi 
de ducele de Boui bon. Ludovic al XV-lea era foarte trist; 
după ochii li înroşiţi şi umezi, se vedea că văr şase foarte 
multe te erimi. Abia se închisese uşa în urma ducelui şi a 
curte nilor, că domnul de Fleury îi spuse cu glas tar regeli 
că, după marea pierdere pe care o suferise în persoar 
ducelui d'Orleans, al cărui elogiu îl făcu în două cuvinte, 
majestatea-sa nu putea face altceva mai bun decât să-l 
roage pe ducele de Bourbon, aflat de faţă, să-şi asume 
povara tuturor afacerilor de stat şi să primească funcţia de 
prim-ministru, liberă prin moartea ducelui d'Orleans. 

Regele îl privi în ochi pe domnul de Fleury, ca să-şi dea 
seama de sinceritatea propunerii. Apoi, observându-i 
privirea deschisă, consimţi la acea numire printr-un semn 
din cap. Ducele de Bourbon îi mulţumi pe loc. Cât despre La 
Vrilliere, în culmea bucuriei pentru prompta reuşită în 
această mare afacere, scoase imediat din buzunar 
jurământul primului-ministru, copiat după cel al* ducelui 
d'Orleans, şi-i propuse cu glas tare domnului de Fleury ca 
ducele de Bourbon să-l depună imediat. Domnul de Fleury 


îi spuse regelui că lucrul i se părea firesc, aşa că ducele de 
Bourbon se conformă. Odată jurământul depus, domnul 
duce de Bourbon ieşi din cabinet; curtenii îl ur-nforă şi, la 
un ceas după moartea ducelui d'Orleans, _ deci înainte ca 
fiul său - care se afla la Paris - să fi fost înştiinţat de 
moartea tatălui, totul se isprăvise. 

Acum să consacram câteva rânduri prinţului căruia La 
Vrilliere şi Fleury, episcop de Frejus, îi încredinţaseră atât 
de repede slujba răposatului duce d'Orleans. Ducele de 
Bourbon era fiul lui Ludovic de Bourbon-Conde, al cărui 
tată primise, în 1660, de la Ludovic al XIV-lea, ducatul de 
Bourbon în schimbul ducatului d'Albret. Mama sa era 
spirituala domnişoară de Nantes, fiica lui Ludovic al XIV-lea 
şi a doamnei de Montespan, care moştenise agerimea 
familiei de Montemart. Am mai vorbit despre cântecele 
uimitoare pe care le improviza. Domnul duce de Bourbon 
avea deci în epoca în care ne aflăm treizeci şi unu de ani 
bătuţi pe muche. Erau înalt, slab ca o aşchie, aveal 
spinarea încovoiată ca un cocoşat, picioarele lungi şi subţiri 
ca de barză, obrajii scofâlciţi, buzele groase şi bărbia 
ascuţită într-un mod atât de ciudat, încât ai fi crezut - 
spunea maică-sa - că natura îi croise acea bărbie ca să fie 
înhăţat de ea. Or, cum există un proverb care spune că 
„Tăul aduce după sine rău”, domnul duce de Bourbon, care 
avea, după cum am văzut, un chip foarte urât, mai suferise 
şi un accident. Într-o iarnă fusese invitat de domnul Delfin şi 
de domnul de Berry să vâaeze îznpreună cu ei. Treaba se 
întâmpla într-o luni, 30 ianuarie, când afară era un ger 
straşnic. Întâmplarea făcuse ca domnul de Berry să se afle 
la un capăt al unei bălți - destul de lungă şi îngheţată bocnă 
- în vreme ce domnul duce se afla la celălalt capăt. Ivindu- 
se vâna-tul, domnul de Berry trase, glontele ricoşa pe 
gheaţă şi-i crăpă un ochi ducelui 4e Bourbon. Ducele privi 
lucrurile cu destulă îngăduinţă, dar domnul de Berry nu-şi 
iertă niciodată acea nenorocire involuntară şi-şi reproşa 
acest lucru toată viaţa. Asta în ceea ce priveşte fizicul 


domnului duce. În ceea ce priveşte felul său de a fi, domnul 
de Bourbon era un om politicos, îi plăcea să trăiască bine, 
era trufaş, bun politician, dar mărginit, nccultivat şi foarte 
avar. Câştigase., făcând afaceri împreună cu mama sa, mai 
bine de două sute cincizeci de milioane. Într-o zi, arătând 
un teanc de acţiuni Mississippi lui Brâncaş, a cărui 
cupiditate credea că o aţâţă astfel, acesta îi răspunse: ' 

— Monseniore, una singură dintre hârtiile 
bunicului/dumneavoastră ar fi Valorat mai mult decât toate 
aceste acţiuni la un loc. 

Bunicul ducelui fusese marele Conde. 

Domnul duce avea o inimă foarte înflăcărată. Fusese 
îndrăgostit nebuneşte de doamna de Nesle, care-l înlocuise 
cu prinţul de Soubisse; domnul de Bourbon îusese disperat. 
Zvonul despre disperarea lui ajunsese la urechile noului 
amant. 

— De ce dracu se mai plânge domnul de Bourbon, spusese 
prinţul de Soubisse, din moment ce i-am îngăduit doamnei 
de Nesle să se ducă la el oricând vrea? Fiecăruia după 
rangul lui! 

I Această cinste nu-l consolă câtuşi de puţin pe domnul 
duce, care avu nevoie de toată dragostea doamnei de Prie 
pentru a-l face să uite iubirea pe care i-o inspirase doamna 
de Nesle. Ducele de Bourbon fusese însurat cu de-ă sila de 
Ludovic al XIV-lea. Într-o zi, regele prescri-seşe însă 
căsătoria ducelui de Bourbon cu fosta domnişoară de Conti 
şi a domnului de Conti cu fata mai mare a doamnei ducese. 
Cele două mame se optuseră cu străşnicie. Dar, se. Ştie, 
atunci când Ludovic al XIV-lea voia cevS, apoi nimeni nu mai 
putea schimba nimic. Doamna prinţesă de Conti şi doamna 
ducesă de Bourbon îşi plecară capetele în. Faţa voinţei 
regelui. Totuşi maiestatea sa se uşura de cinci sute de mii 
de livre, dând câte o sută cincizeci de mii de livre fiecărui 
prinţ, şi câte o sută de mii de livre fiecărei prințese. Dacă 
cele douăprinţese-mame, înainte de căsătoria copiilor lor, se 
urau, acum nu se mai puteau suferi. Câteva cântece ale 


doamnei ducese, ca răspuns la unele insulte ale doamnei 
prințese de Conti, înteţiră această ură. Intre timp, din 
pricina acestor cântece batjocoritoare, Comminges o părăsi 
pe doamna de Conti, care-1 înlocui cu Clermont. În general, 
doamna ducesă era cunoscută prin verva sa, vervă care 
făcea bucuria lui Ludovic al XIV-lea, dar care-i îngrozea pe 
toţi cei care-l înconjurau pe rege, căci fiecare curtean îşi 
avea cântecelul/său: Dangeau, domnul de Beauvais, până şi 
doamna de Montespan. Prinţesa Palatină pretindea că 
ducesa de Bourbon nu este fiica lui Ludovic al XIV-lea, ci a 
domnului de Charolais şi susţinea că ştie în mod sigur acest 
lucru de la un brigadier din-gardă, pe nume Bet-tendorf 
care, fiind de serviciu la Versailles, îl văzuse pe domnul de 
Charolais intrând la doamna de Montespan. Intrat seara, 
domnul de Charolais nu ieşise decât dimineaţa şi, exact 
după nouă luni, spunea Prinţesa Palatină, doamna de 
Montespan ar fi născut-o pe doamna ducesă. 

În concluzie, în epoca în care ne aflăm, iată cam cum 
stăteau lucrurile cu iubirile prinţeselor. Ducesa de Bourbon, 
dispreţuită de soţul ei, care trăia în văzul lumii cu doamna 
de Prie, se consola la rândul ei cu Duchayla. Prinţesa de 
Conţi, fiica regelui, deşi destul de evlavioasă, trăia,.cu 
nepotul ei, domnul de La Valliere. În ciuda amenințărilor şi 
a geloziei soţului, prinţesa-tânără de Conţi îşi împărțea 
dragostea între La Fare şi Clermont. Domnişoara de 
Charolais îl urmase pe ducele de Riche-lieu până şi la 
Bastilia. Domnişoara de Clermont era iftbita ducelui de 
Melun; domnişoara de la Roche-sur-Yon avea o mare 
slăbiciune pentru domnul de Marton. În sfârşit, doamna du 
Mâine, de când cu conspirația lui Cel-lamare, îl onora cu 
favorurile sale pe frumosul cardinal de Polignac. 

Acum, înainte de a ne lăsa târâţi de mersul evenimentelor, 
un ultim cuvânt despre prinți, cu scopul ca cititorii noştri să 
fie cât de cât informaţi despre scandaloasa cronică a anului 
de graţie 1724 în care ne pregătim să păşim. 


Despre domnul duce de Bourbon am spus cam tot ceea ce 
aveam de spus, cel puţin în ceea ce priveşte trecutul. 

La începutul cărţii noastre intitulată Regența, am 
consacrat mai multe pagini prinţului de Conţi. Aşa că acum 
nu ne vom mai ocupa decât de faimosul conte de Charolais, 
care poruncise ca unul dintre valeţi să fie înjunghiat pentru 
că soţia -sa nu voise să i-l dea lui şi care obişnuia să-i ucidă 
pe coşari cu archebuza pentru a-şi satisface plăcerea de a-i 
vedea cum cad din vârful acoperişului. Se ştie ce a rostit 
Ludovic al XV-lea despre o „glumă” de acest gen: 

— Te mai iert şi de data asta, domnule, îi spusese el 
contelui de Charolais, dar îţi dau cuvântul meu de rege că 
cel care te va ucide nu va păţi nimic! 

La ultima lui faptă rea, domnul de Charolais avusese drept 
complice chiar pe ducele care tocmai fusese numit prim- 
ministru. Victima fusese o femeie încântătoare, doamna de 
Saint-Sulpice. Într-o seară, la un banchet deşănţat la care 
ea acceptase să ia parte, cei doi o îmbătaseră; şi pentru ca 
să nu lipsească nimic petrecerii, aprinseseră un foc de 
artificii în cămin, din pricina căruia biata femeie. Avusese 
mult de suferit, fiind cât pe-aci să ardă de vie. 

Cât despre tânărul rege, care între*timp ajunsese 3a 
majorat, părea a se îndoi că el este regele Franţei. Era 
timid până la stângăcie şi rezervat până la nepoliteţe; 
singurul lucru pe care se părea că-l iubeşte cu patimă era 
vânătoarea. Când mergea la vânătoare, seara aveau loc 
mese la care luau parte nu toţi vânătorii, ci numai invitaţii 
trecuţi pe listă. Listele se citeau după ce se întorcea regele, 
în faţa tuturor curtenilor. Cei care erau invitaţi rămâneau, 
ceilalţi se retrăgeau. Ăsta era unul dintre capriciile lui 
Ludovic al XV-lea, de a-i lăsa pe oameni să stea ca pe ghimpi 
cât mai mult cu putinţă şi de a se bucura de nerăbdarea şi 
de perplexitatea lor. 

La eticheta pe care o moştenise de la străbunul său, 
Ludovic al XIV-lea, regele mai adăugase şi distincţia 
diferitelor intrări în apartamentele sale. Existau astfel 


„intrări familiare”, „marile intrări”, „primele intrări” şi 
„intrările în 'cameră”. Printre cei care aveau dreptul la 
„intrări familiare”, putând ajunge până la patul regelui cât 
acesta încă mai era treaz, se numărau toţi prinții de sânge, 
episcopul de Frejus, adică domnul de Flcury, dubele de 
Charost, doamna de Ventadour şi doica regelui. Primii 
gentilomi aveau. Acces la „intrările în cameră”, când regele 
binevoia să se scoale. La „primele intrări*' erau admişi 
curtenii jdoar pentru a-l complimenta pe rege, după ce 
acesta, odată sculat, se îmbrăca în haina, de casă. Apoi 
veneau alţi curteni care se prezentau tot la... Intrările în 
cameră”, când regele, aşezat în fotoliu, se afla în faţa 
oglinzii. Seara, la culcarea regelui, diferitele intrări erau 
egale în prerogative; doar că cei „intraţi în cameră” 
trebuiau, să iasă când se spunea cu glas tare: -„Ireceţi, 
domnilor!” Atunci regele dădea sfeşnicul unuia i dintre cei 
care ieşeau din cameră. Faptul constituia o mare h favoare 
şi cel care căpătase sfeşnicul alerga a doua zi dimineaţă 
prin tot oraşul, strigând cât 11 ţinea gura: „Ştiţi că regele 
mi-a dat să-i ţin sfeşnicul?” Această favoare, care revenea 
din ce în ce mai des frumosului L.a Tremouille, dădu loc 
unor cleveteli care căpătară o anumită consistenţă datorită 
timidităţii regelui faţă de femei. „La Curte - scrie domnul de 
Villars în Memoriile sale - nu e vorba decât de vânătoara, 
de jocuri şi de amabilităţi; aventuri prea puţine sau deloc, 
regele neîntorcând încă după nimeni frumoşii şi tinerii săi 
ochi; doamnele sunt toate gata să-i cadă în braţe, dar 
regele încă n-are ochi pentru ele.” Acele zvonuri ajunseră 
până la domnul de. Fleury care, pentru a salva reputaţia 
elevului său, puse să fie urmăriţi cei bănuiţi că s-ar deda 
unui astfel de viciu către care se spunea că şi regele ar 
avea unele înclinări. Avu loc” un proces public şi vinovatul, 
un oarecare Duchauffour, fu condamnat să fie ars în Piaţa 
Greve. Se făcu multă zarvă în legătură cu arestarea şi cu 
pedepsirea vinovatului. Poliţaii spuseră, cu glas tare, despre 
ce anume era vorba. Ca să pună capăt unui scandal, 


trebuiau cu orice preţ să iste altul. Cei care” strigau peste 
tot despre ce era vorba intrară până şi în curţile palatelor; 
au intrat şi în palatul doamnei de Conde. 

— Mamă, o întrebase fiică-sa, ce crimă a făptuit omul pe 
care-l vor arde în Piaţa Greve? 

— Domnişoară, îi răspunsese prinţesa, se pare că a făcut 
bani falşi... 

Chiar în seara execuţiei, regele se plânse de o mâncă-rime 
persistentă într-un loc unde eticheta nu-i îngăduia să se 
scarpine în faţa lumii; hotărî să-1 întrebe pe medi-ciri său 
ce putea să însemne acest lucru. 

— Sire, îi răspunse prinţul de Conţi, e sufletul acelui 
sărman Duchauffour care vă cere să vă rugaţi pentru el... 

Capitolul II Curtea Spaniei. 

— Filip al V-lea abdică în favoarea fiului său. 

— Boala lui Ludovic al XV-lea. 

— Hotărârea pe care o ia domnul duce de Bourbon de a-l 
însura. 

— Peţirea infantei. 

— Doamna de Prie. 

— Influenţa ei. 

— Măria Leczinska. 

— Căsătoria regelui. 

— Mica intrigă a domnului de Bourbon şi a doamnei de 
Prie împotriva domnului de Fleury. 

— Căderea domnului de Bourbon şi a doamnei de Prie. 

— Doamna de Prie trimisă în exil, unde şi moare. 

În timp ce la Curtea Franţei lumea se distra din ce în ce 
mai bine, la Curtea Spaniei toţi mureau de plictiseală. 

Filip al V-lea, acel rege căruia - după spusele lui Al-beroni 
- nu-i trebuia decât un scaun de rugăciune şi o femeie, 
sfârşise prin a se plictisi şi de scaun, şi de soţia sa, care-l 
mai lega oarecum de lume. Sumbru, taciturn, făcând, drept 
orice distracţie, câteva vizite la mormintele din Escurial, 
tindea - tocmai el, care costase Franţa douăzeci şi cinci de 
ani de războaie pentru a-l menţine pe tron - câtre calmul, 


odihna şi rugăciunile din mănăstire. In sfârşit, la 15 
ianuarie 1724, cedând atracției către viaţa monahală care-l 
preocupa de mai multă vreme, se resemna să renunţe la 
coroană în favoarea fiului său, don Luis, prinţ al Asturiei, iar 
el se retrase în palatul său din Saint-lldefonse', monument 
sobru care nu avea nimic de invidiat nici de către cea mai 
severă mănăstire. 

În vreme ce Filip al V-lea se retrăsese vremelnic din lume, 
Papa Inocenţiu al XIII-lea o părăsea pentru totdeauna, după 
trei ani de pontificat. Fusese un om de treabă şi plin de 
curaj, dar, din păcate, tot timpul tulburat de simonia de 
care se făcuse vinovat încă din momentul urcării sale pe 
Sfinxul Scaun. E adevărat că, pentru „a-şi ispăşi greşeala de 
a fi acordat pălăria, de cardinal lui Dubois, o refuzase în 
mod constant demnului său elev, Tencin. Dar această 
reparaţie faţă de morala creştină nu-i liniştise conştiinţa şi 
era foarte frământat de gândul că el, care deschisese altora 
porţile cerului, poate că avea să rămână, trist, la poarta 
raiului. 

La 28 mai fu ales Papă, în locul lui, Vincent-Marie Or-sini, 
care se impuse sub numele de Benedict al XIII-lea. 

Cu zece zile mai înainte, vestita Ecaterina, orfana pe care 
un pastor luteran o crescuse din milă, cea pe care 
Şeremetiev o luase prizonieră cucerind Marienburgul, acea 
soţie a unui soldat suedez dispărut fără a se mai şti 
vreodată ce s-a întâmplat cu el, acea sclavă a favoritulu 
Mencikov, ibovnică a lui Petru I pe care l-am văzut/spn 
sfârşitul regenței, vizitând Parisul, fusese încoronată 
împărăteasă a întregii Prusii. 

Cam acestea au fost principalele evenimente ale Europei, 
când regele Ludovic al XV-lea, care avea o sănătate foarte 
şubredă, se îmbolnăvi pentru a doua oră. Ca şi prima oară, 
boala prezentă simptome grave încă de la început, făcu 
progrese rapide, dar cedă după ce i se luă sânge de două 
ori. Timp de trei zile toată lumea se temu pentru viaţa lui. 
Dar omul care trecuse prin cele mai cumplite spaime, în 


timpul acestei boli, fusese domnul duce de Bourbon; n4 
pentru că s-ar fi temut să nu fie acuzat că l-ar fi otrăvit pe 
rege şi, prin uijmare, să-şi vadă onoarea pierind odată cu 
regele: nu! Se temea că dacă regele ar fi pieiit, ar fi 
dispărut şi puterea lui şi domnul duce ţinea morţiş să fie 
prim-ministru. 

Astfel,. Într-o noapte - ducele dormea într-o cameră aflată 
sub odaia regelui - într-o noapte deci, când ducelui i se 
păru că aude la majestatea-sa mai mult zgomot şi mişcare 
ca de obicei, se ridică şi porni repede, în haină de casă, spre 
apartamentul regelui. La acea apariţie, uimirea lui 
Marechal, primul chirurg, care dormea în anticameră, a 
fost nemăsurată. Ridicându-se,. A alergat înaintea prinţului, 
întrebându-1 de ce s-a speriat astfel. Dar n-a putut scoate 
de la el decât nişte cuvinte întretăiate, asemănătoare cu 
cele care ies din gura unui nebun: „Am auzit nişte 
zgomote... Regelui îi e cumva mai rău? Ce se va întâmpla cu 
mine? * ' striga ducele scos din fire. Cu chiu-cu vai, 
Marechal izbuti să-l liniştească. Din vorbele lui fără şir, 
doctorul înţelesese totuşi, la un moment dat, foarte clar o 
frază: „Ca să pot fi în continuare prim-ministru, de îndată 
ce regele se va însănătoşi, îl voi însura! Asta e lucrul cel mai 
bun!” într-adevăr, vă amintiţi că viitoarea soţie. A lui 
Ludovic al XV-lea avea doar opt ani, fapt care întârzia 
căsătoria regelui cu cel puţin şase ani, aşa că regele nu 
putea să aibă un copil decât peste şapte sau opt ani. Or, în 
cazul că regele ar fi murit, trebuia neapărat să rămână un 
Delfin, pentru ca nu cumva coroana să revină ducelui 
d'Orieans şi ducele de Bourbon să fie astfel obligat să 
părăsească puterea. Aşa că trimiterea infantei îndărăt, în 
Spania, a şi fost hotărâtă în mintea primului-ministru şi la 5 
aprilie 1725 această mare hotărâre a fost pusă în practică. 
Infanta 1-a găsit pe Filip al V-lea pe tronul pe care-l 
părăsise o vreme, dar pe care moartea fiului său, survenită 
cu opt luni în urmă, îl silise să-l ia din nou în stăpânire. Or, 
cum măritişul infantei cu Ludovic al XV-lea fusese unul 


dintre cele mai râvnite visuri ale lui Filip al V-lea, acesta 
socoti trimiterea fiicei sale îndărăt drept o mare insultă, aşa 
că le trimise şi el înapoi, în Franţa, pe regina-văduvă, soţia 
răposatului prinţ Luis, împreună cu domnişoara de 
Beaujolais, sora ei, care trebuia să se mărite cu fiul său, 
infantele don Carlos. Dar '£ faptul că ducele o trimisese pe 
fiica sa îndărăt şi că-l dezlegase pe rege de cuvântul dat nu 
însemna nimic; copila; de opt ani trebuia neapărat înlocuită 
cu o tânără, aşa că primul-ministru îşi aruncă ochii mai întâi 
asupra Franţei, apoi asupra Europei, 'pentru a găsi o 
prinţesă care să poată deveni foarte repede seţia regelui. 
Domnul ds Bourbon puse mai întâi ochii pe domnişoara de 
Verman-dois, sora lui. Astfel, ar fi devenit cumnat cu regele 
şi, în caz de regență, ambiția sa ar fi găsit în văduva regelu 
un nou sprijin. Domnul duce o consultă deci pe”oamnc de 
Prie fără de care nu făcea nimic important şi doamna de 
Prie se arătă a fi de acord cu el, optând pentru dom nişoara 
de Vermandois. Am mai vorbit despre influenb doamnei de 
Prie asupra ducelui. Acum vom spune cum a ajuns să aibăo 
astfel de influenţă. 

La începutul secolului de care ne ocupăm, la poalele 
Aleilor exista un han. Hanul aparţinea unui om numit Paris 
şi celor patru băieţi ai săi, voinici şi bine făcuţi, oare-i 
serveau pe cei în trecere pe acolo. În 1710, un intendent, 
căutând o potecă prin munţi pe unde să poată trece carele 
cu hrană în Italia, ca să le ducă ostaşilor ducelui de 
Vendome ce aveau mare nevoie de eie, poposi la hangiul 
Paris şi-i mărturisi gazdei sale încurcătura în care se afla. 
Acesta se oferi să-l ajute punându-i la dispoziţie pe cei 
patru fii ai săi care cunoşteau toate trecă-torile din Alpi. 
Datorită lor, intendentul ajunse într-adevăr cu bine la 
destinaţie. Cei patru munteni sosiră fără nici un incident la 
armata din Italia, împreună cu convoiul, cu care prilej au 
fost prezentaţi domnului de Vendome care i-a angajat pe 
toţi patru la aprovizionare. Din acel moment, tinerii 
începură să facă avere. Întâmplarea a făcut ca, în afară de 


protecţia domnului de Vendome, hangiul să se bucure şi de 
protecţia doamnei ducese de Bourgogne* Una dintre 
cameristele prinţesei se oprise, bolnavă, la hanul din munţi, 
unde a fost îngrijită cum nu se poate mai bine. Ajungându-şi 
din urmă stăpâna, la Paris, i-a povestit cu cită solicitudine 
fusese îngrijită. De atunci, ducesa de Bourgagne deveni, la 
rândul ei, protectoarea fraţilor Paris. În 1722, cei patru 
băieţi aveau de-acum o avere destul de frumoasă pentru ca 
cel mai mare să-şi permită să devină unul dintre paznicii 
tezau-“ rului regal. Doamna de Prie, prevăzând că ducele 
de Bourbon va ajunge prim-ministru, pusese ochii pe fraţii 
Paris pe care-i văzuse cât erau de descurcăreţi, ambiţioşi şi 
dornici să parvină indiferent prin ce mijloace. Aşa că de 
îndată ce ducele i-a luat locul domnului d'Orleans, ea s-a 
sfătuit cu cei patru fraţi Paris pe care i-a prezentat şi 
primului-ministru. Domnul duce avea şi aşa o părere 
deosebită despie iubita lui care - după cum am mai spus - 
era o femeie cu un spirit elevat. Cei patru fraţi Paris 
izbutiră să schimbe stima pe care ducele o avea pentru 
doamna de Prie într-o profundă admiraţie. Aşa că fiecare 
plan, înainte de a fi prezentat prinţului, era discutat în 
amănunt cu ea; tinerii aveau întotdeauna grijă să-i lase 
doamnei câteva modificări de făcut pentru' a-i da ducelui 
iluzia înaltei sale capacităţi, precum şi impresia că lor le 
scăpaseră acele amănunte. Cei patru fraţi aveau grijă să-i 
spună dinainte protectoarei lor despre ce anume era vorba; 
apoi lăudau toţi, în gura mare, geniul înnăscut al doamnei 
de Prie, făcând-din ea o adevărată femeie politică; după 
aceea lăudau fericirea pe care o avea domnul duce de a fi 
sfătuit de o asemenea Egerie. Domnul duce, la rândul său, 
se felicita de a fi găsit la iubita sa o inteligenţă pe care n-ar 
fi bănuit s-o mai aibă vreo altă femeie. Aşa ajunsese doamna 
de Prie să exercite enorma ei influenţă asupra ducelui de 
Bourbon. 

Consultată deci, aşa cum am mai spus, în legătură cu 
măritişul surorii domnului duce, doamna de Prie hotări ca 


domnişoara de Vermandois să fie regină a Franţei. 
Declarându-se de partea domnişoarei de Vermandois, 
doamna de Prie trăgea nădejde că o astfel de regină nu-i va 
refuza niciodată nimic. Dar, la prima întrevedere pe care 
marchiza o avu cu prinţesa, observă că nu avea asupra 
surorii nici măcar a zecea parte din influenţa pe care o avea 
asupra fratelui acesteia. Aşa că o părăsi, 'ju-rându-se că 
domnişoara de Vermandois nu vai ajunge niciodată fegina 
Franţei. Treaba asta nu era deloc grea pentru doamna de 
Prie. Îi atrase atenţia domnului duce asupra unui lucru pe 
care, îi mărturisi ea, nu-l observase la început: şi anume că, 
măritându-şi sora cu regele, ar fi depins cu totul numai de 
sora şi de mama sa. 

De altfel, firea dominatoare a celor două femei era 
binecunoscută prinţului. Aşa că doamnei de Prie nu i-a fost 
deloc greu să-l determine pe prinţ să renunţe la ilustra 
alianţă, indiferent câtă onoare i-ar fi adus. O clipă, ochii 
primului-ministru se întoarseră spre Rusia. La primul zvon 
al trimiterii infantei în Spania, prinţul Kurakin şi trimisese 
vestea țarinei, care se urcase pe tron în locul soţului ei, 
mort aşa cum mor şi țarii. 

La 8 februarie 1725, țarina propuse ca fiica sa Elisa-beta 
s-o înlocuiască pe infantă; dar cum domnul duce de 
Bourbon ceru în schimb să fie numit rege al Poloniei după 
moartea regelui August, tratativele eşuară. Atunci doamna 
de Prie puse ochii pe Măria Leczinska, fata lui Stanislas 
Leczirisky, rege al Poloniei, detronat şi retras la 
Wissembourg în Alsacia. Cum de-i venise în minte marchizei 
de Priede a-1 însura pe Ludovic al XV-lea cu fata unui rege 
proscris? Veţi afla imediat. 

Cu aproape un an înaintea epocii în care am ajuns, domnul 
duce d'Orleahs se însurase cu principesa de Baden; 
reprezentantul său în toate negocierile care precedaseră 
această căsătorie, şi care duraseră destul de mult, fusese 
contele d'Argensson, cel de-al doilea fiu al domnului 
d'Argensson. La Strasbourg, contele d'Argensson îi văzuse 


pe fostul rege Stanislas şi pe fiica acestuia şi, în-torcându-se 
la Versailles, îi adusese mari elogii tinerei prințese, al cărei 
nume ieşi astfel la iveală în toiul importantelor evenimente 
care preocupau Curtea Franţei. Tocmai atunci sosi la 
Versailles contele d'Estrees. Tână-rul era ofiţer într-unui din 
regimentele care fuseseră trimise la Wissembourg, pentru 
a-l saluta pe regele Stanislas. De origine nobilă, deosebit 
de arătos şi plin de curaj, contele îi plăcuse prinţesei, care îi 
vorbi despre el tatălui său, lăsând să se înţeleagă cum că ar 
fi dispusă să-i primească 

— Ludovic al XV-lea favorabil omagiile. Atunci regele 
Stanislas, la prima ocazie care i se oferi, îl luase deoparte 
pe contele d'Estrees şi-i spusese că, datorită averii uriaşe 
care-urma să-i revină, într-o zi, din Polonia, ar putea trage 
nădejde să-şi mărite fata cu vreun rege, dar cum el vrea 
înainte de orice fericirea copilei pe care o adoră, va 
consimţi să se mărite cu contele dacă acesta va putea 
adăuga la numele lui ilustru şi vreun rang mare, ca de pildă 
cel de duce sau de pair. Confesiunea tatălui celei pe care o 
iubea, aproape necutezând să-şi mărturisească nici lui 
însuşi acea dragoste, îl copleşi de bucurie pe contele 
d'Estrees. Plecă în aceeaşi zi la Paris, se înfăţişă regentului, 
îi expuse situaţia, îi spuse ce condiţie i se pusese pentru a 
se însura cu cea pe care o iubea şi-l imploră să-i acorde un 
titlu. Dar regentul nu putea să sufere familia d'Estrees; aşa. 
Că respinse! cererea contelui, spunându-i că eamul lui nu 
era destul de ales pentru ca el să se poată, sura cu fata unui 
suveran, chiar dacă acel suveran îşi, tora coroana 
alegerilor, şi chiar dacă la acea orâ”fu-: se detronat. '. 

Tânărul colonel tocmai ieşise disperat de la regent, nd 
intră ducele de Bo. Urbon. Regentul, care nu re- 

: za pe nimeni, era încă foarte încurcat din pricina că u 
acceptase să-l ajute pe d'Estrees. Aşa că îi vorbi pri- 

„.„„Lului-ministru despre fata regelui Stanislas, 
propunânrlu-i-oivii de soţie, întrucât soţia domnului de - 
Bourbon se prăpădise la 21 martie 1720, Primul-ministru îi 


răspunse regentului că ar fi bine să mai aştepte ca să vadă 
ce întorsătură vor lua afacerile regelui Stanislas. De fapt, 
ievărata cauză a refuzului său era dragostea lui pentru 
oamna de Prie. Am văzut cum această doamnă mai întâi 
susţinut-o, apoi a respins-o pe domnişoara de Verman- (. 
Ois, ferm hotărâtă ca, atâta timp cât îi va sta în putere, să-l 
facă pe rege să se însoare cu o prinţesă care, datorându-i ei 
acest noroc, să-i fie recunoscătoare toată viaţa. Fiica 
regelui Stanislas era într-o astfel de situaţie; aşa că doamna 
de Prie o propuse primului-ministru pe Măria Leczinska; la 
rândul lui, el o propuse Consiliului, iar Consiliul o propuse 
lui Ludovic al XV-lea. Într-adevăr, era greu să întâlneşti un 
rege într-o situaţie mai modestă decât cea în care se afla 
Stanislas. Scăpat, împreună cu soţia şi fiica sa, de 
urmăritorii regelui August, fusese proscris, iar un decret al 
Dietei poloneze pusese un mare premiu pe capul său. Se 
refugiase în Suedia, în Turcia, apoi la Deux-Ponts. 

În sfârşit, după ce Carol al VH-lea, ultimul său sprijin, 
muri, Stanislas - tot timpul ameninţat, fără bani, fără ajutor, 
fără nici o nădejde - îi vorbi despre situaţia. Lui nefericită 
ducelui d'Orleans, regentul Franţei, care, plin de 
compasiune, îi îngăduise să se retragă înlr-un sat aproape 
de Landau. Aflând că - chiar sub protecţia Franţei - era 
ameninţat cu răpirea, se retrase la Wis- sembourg, într-o 
veche comanderie * ale cărei ziduri erau pe jumătate 
ruinate. Tocmai începuse să se bucure de oarecare tihnă în 
acel loc, când domnul Sum veni să se plângă, în numele 
regelui August, de ospitalitatea acordată de Franţa 
suveranului detronat. 

— Domnule, îi răspunsese regentul, spune-i stăpânu-lui 
dumitale că Franţa a oferit întotdeauna* adăpost regilor 
nefericiţi. 

Aici ajunseseră lucrurile când, într-o dimineaţă, primind o 
scrisoare din partea ducelui de Bourbon, primul-ministru al 
Franţei, fostul rege află o bucurie neaşteptată care-l 


copleşi. Dădu buzna în odaia soţiei şi a fiicei sale, spunându- 
le: 

— Să îngenunchem şi să mulţumim Domnului! 

1 Domeniu aparţinând unui ordin militar sau religios (n.t.). 

Favorabil omagiile. Atunci regele Stanislas, la prima ocazie 
care i se oferi, îl luase deoparte pe contele d'Estrees şi-i 
spusese că, datorită averii uriaşe care-urma să-i revină, 
într-o zi, din Polonia, ar putea trage nădejde să-şi mărite 
fata cu vreun rege, dar cum el vrea înainte de orice 
fericirea copilei pe care o adoră, va consimţi să se mărite cu 
contele dacă acesta va putea adăuga la numele lui ilustru şi 
vreun rang mare, ca de pildă cel de duce sau de pair. 
Confesiunea tatălui celei pe care o iubea, aproape 
necutezând să-şi mărturisească nici lui însuşi acea 
dragoste, îl copleşi de bucurie pe contele d'Estrees. Plecă în 
aceeaşi zi la Paris, se înfăţişă regentului, îi expuse situaţia, îi 
spuse ce condiţie i se pusese pentru î se însura cu cea pe 
care o iubea şi-l imploră să-i acorde un titlu. Dar regentul 
nu putea să sufere familia d'Es-* tre.es; aşa, că respinse - 
cererea contelui, spunându-i că neamul lui nu era destul de 
ales pentru ca el să se poată însura cu fata unui suveran, 
chiar dacă acel suveran îşi dora coroana alegerilor, şi chiar 
dacă la acea oră*fu-; se detronat. — 

Tânărul colonel tocmai ieşise disperat de la regent, nd 
intră ducele de Bo. Urbon. Regentul, care nu reza pe 
nimeni, era încă foarte încurcat din pricina că i acceptase 
să-l ajute pe d'Estrees. Aşa că îi vorbi „pri-: iului-ministru 
despre fata regelui Stanislas, propunân-ciu-i-olui de soţie, 
întrucât soţia domnului de -Bourbon s.” prăpădise la 21 
martie 1720, Primul-ministru îi răspunse regentului că ar fi 
bine să mai aştepte ca să' vadă ce în-trtrsătură vor lua 
afacerile regelui Stanislas. De fapt, levărata cauză a 
refuzului său era dragostea lui pentru namna de Prie. Am 
văzut cum această doamnă mai întâi susţinut-o, apoi a 
respins-o pe domnişoara de Verman-rlois, ferm hotărâtă ca, 
atâta timp cât îi va sta în putere, să-l facă pe rege să se 


însoare cu o prinţesă care, datorându-i ei acest noroc, să-i 
fie recunoscătoare toată viaţa. Fiica regelui Stanislas era 
într-o astfel de situaţie; aşa că doamna de Prie o propuse 
primului-ministru pe Măria Leczinska; la rândul lui, el o 
propuse Consiliului, iar Consiliul o propuse lui Ludovic al 
XV-lea. Într-adevăr, era greu să întâlneşti un rege într-o 
situaţie mai modestă decât cea în care se afla Stanislas. 
Scăpat, împreună cu soţia şi fiica sa, de urmăritorii regelui 
August, fusese proscris, iar un decret al Dietei poloneze 
pusese un mare premiu pe capul său. Se refugiase în 
Suedia, în Turcia, apoi la Deux-Ponts. 

În sfârşit, după ce Carol al VH-lea, ultimul său sprijin, 
muri, Stanislas - tot timpul ameninţat, fără bani, fără ajutor, 
fără nici o nădejde - îi vorbi despre situaţia lui nefericită 
ducelui d'Orleans, regentul Franţei, care, plin de 
compasiune, îi îngăduise să se retragă într-un sat aproape 
de Landau. Aflând că - chiar sub protecţia Franţei - era 
ameninţat cu răpirea, se retrase la Wis-sembourg, într-o 
veche comanderie | ale cărei ziduri erau pe jumătate 
ruinate. Tocmai începuse să se bucure de oarecare tihnă în 
acel loc, când domnul Sum veni să se plângă, în numele 
regelui August, de ospitalitatea acordată de Franţa 
suveranului detronat. 

— Domnule, îi răspunsese regentul, spune-i stăpânu-lui 
dumitale că Franţa a oferit întotdeauna* adăpost regilor 
nefericiţi. 

Aici ajunseseră lucrurile când, într-o dimineaţă, primind o 
scrisoare din partea ducelui de Bourbon, primul-ministru al 
Franţei, fostul rege află o bucurie neaşteptată care-l 
copleşi. Dădu buzna în odaia soţiei şi a fiicei sale, spunându- 
le: 

— Să îngenunchem şi să mulţumim Domnului | 

1 Domeniu aparţinând unui ordin milita* sau religios (n.t.). 

— Oh, tată, „strigă prinţesa Măria, nu cumva cerui ţi-a 
redat tronul Poloniei? 


— Nu, fata mea! A făcut mai mult decât atât, zise fostul 
rege al Poloniei. Te-a făcut pe tine regină a Franţei! 

Amândouă părţile erau grăbite să încheie această 
căsătorie. La opt zile după ce primise scrisoarea, regele 
Sta-nislas, soţia şi fiica lui se aflau la Strasbourg, unde 
urma să se facă cererea oficială în căsătorie de către 
trimişii regelui: ducele d'Antin şi marchizul de Beauveau. 
Ducele d'An'. M era un om plin de tact şi totuşi în discursul 
său a scăpat o ciudată greşeală. 

— Sire, spusese el, domnul duce de Bourbon s-a gân «dit 
mai întâi la una dintre surorile sale; dar necăutând decât 
virtute, a pus ochii pe prinţesa Măria, fiica dumneavoastră. 

' Din nefericire pentru bietul ambasador, domnişoara de 
Clermont, una dintre surorile domnului duce, numită 
supraintendenta Casei reginei, a fost de faţă la acel 
„compliment”. 

— Ajga va să zică, spusese ea destul de tare ca să fie 
auzită, d'Antin ne socotea pe mine şi pe surorile mele nişte 
târf e! 

După cincisprezece zile, Măria Leezinska sosea la Fon- 
tainebleau şi pe 4 septembrie cardinalul de Rohan îi dădu 
binecuvântarea nupţială, făcând-o regina Franţei. Domnul 
duce de Richelieu nu putu să asiste la căsătorie: începâud 
din 8 iulie fusese numit ambasador la Viena. < 

Am vorbit, la timpul potrivit, despre procesul lui Le Blanc, 
al cavalerului şi al contelui de Belle-Isâe; instanţa nu găsi 
însă nimic întemeiat împotriva lor, aşa că cei doi fură 
eliberaţi din închisorile Bastilia şi Vincenncs, vnde fuseseră 
întemnițați. Aceasta a fost prima lovitură tâată puterii 
primului-minfstru şi influentei marchizei de Prie. 

Nu peste mult, asupra lor începură să planeze acuzaţii 
grave. 

Anul 1725 fusese un an prost. In cele mai frumoase zile ale 
primăverii şi mai ales ale verii, soarele abia dacă se arătase; 
pământul era mocirlos din pricina ploilor care căzuseră fără 
încetare şi, prin urmare, grânele, înecate în apă, nu 


putuseră să se coacă. Recoltele fiind amenințate, lumea se 
temea de foamete. Teama făcu să crească preţul griului şi al 
fainei şi - lucru nemaiauzit încă - pâinea ajunsese să coste 
nouă bânuţi livra. Atunci norodul o acuză pe faţă pe doamna 
de Prie de a fi monopolizat grânele. Din fericire, se 
înşelaseră asupra rezultatului recoltei; timpul se făcu 
frumos, soarele reapăru şi usca pământul; recolta a fost 
îmbelşugată şi griul, deşi îmbibat de apă, se făcu atât de 
mult, încât preţul lui scăzu uimitor. O-dată cu perspectiva 
foametei, norii se adunaseră; dar venirea zilelor frumoase 
risipi furtuna. Primul-ministru scăpă deci din acest prim 
pericol care-i ameninţase averea. Ducele de Bourbon avea 
totuşi să cadă de la putere şi aceasta i-o va datora 
apucătoarei şi lacomei doamne de Prie. Marchiza nu se 
înşelase când îi dăduse coroana sărmanei Măria Leczinska. 
Ea aflase în tânăra regină o inimă dreaptă şi 
recunoscătoare, atât de recunoscătoare încât, trecând 
peste etichetă, regina o primea în mod familiar pe 
marchiză, deşi nu era decât fiica domnului de Pleneuf şi 
amanta primului-ministru. 

Este adevărat că pentru a i se diminua necuviinţa sau mai 
curând pentru a o face publică, i se dăduse o funcţie la 
Curte. Contând pe această protecţie, doamna de Prie crezu 
că poate să rişte o mică lovitură de stat. 

Ura ei împotriva domnului de Fleury data încă de pe 
vremea când ducele de Bourbon fusese numit prim-mi- 
nistru. Aşteptând beneficiile pe care, sub diferite pretexte, 
urma să le smulgă Franţei, doamna de Prie pusese deo- 

— Oh, tată, „strigă prinţesa Măria, nu cumva cerul ţi-a 
redat tronul Poloniei? 

— Nu, fata mea! A făcut mai mult decât atât, zise fostul 
rege al Poloniei. Te-a făcut pe tine regină a Franţei! 

Amândouă părţile erau grăbite să încheie această 
căsătorie. La opt zile după ce primise scrisoarea, regele 
Sta-nislas, soţia şi fiica lui se aflau la Strasbourg, unde 
urma sa se facă cererea oficială în căsătorie de către 


trimişii re-jj. l'iui: ducele d'Antin şi marchizul de Beauveau. 
Ducele d'An'.'n era un om plin de tact şi totuşi în discursul 
său a scăpat o ciudată greşeală. 

— Sire, spusese el, domnul duce de Bourbon s-a gân-dit 
mai întâi la una dintre surorile sale; dar necăutând decât 
virtute, a pus ochii pe prinţesa Măria, fiica dumneavoastră. 

' Din nefericire pentru bietul ambasador, domnişoara de 
Clermont, una dintre surorile domnului duce, numită 
supraintendenta Casei reginei, a fost de faţă la acel 
„compliment”. 

— Aja va să zică, spusese ea destul de tare ca să fie auzită, 
d'Antin ne socotea pe mine şi pe surorile mele nişte târfc! 

După cincisprezece zile, Măria Leczinska sosea la Fon- 
tainebleau şi pe 4 septembrie cardinalul de Rohan îi dădu 
binecuvântarea nupţială, făcând-o regina Franţei. Donmul 
duce de Richelieu nu putu să asiste la căsătorie: începtod 
din 8 iulie fusese numit ambasador la Viena. * 

Am vorbit, la timpul potrivit, despre procesul lui Le Blanc, 
al cavalerului şi al contelui de Belie-Isle; instaaţa nu găsi 
însă nimic întemeiat împotriva lor, aşa că cei doi fură 
eliberaţi din închisorile Bastilia şi Vincenncs, unde fuseseră 
întemnițați. Aceasta a fost prima lovitură <lată puterii 
primului-minfstru şi influentei marchizei de Prâe. 

IU Nu peste mult, asupra lor începură să planeze acuzaţii 
grave. 

Anul 1725 fusese un an prost. In cele mai frumoase zile ale 
primăverii şi mai ales ale verii, soarele abia dacă se arătase; 
pământul era mocirlos din pricina ploilor care căzuseră fără 
încetare şi, prin urmare, grânele, înecate în apă nu 
putuseră să se coacă. Recoltele fiind amenințate, lumea se 
temea de foamete. Teama făcu să crească preţul griului şi al 
fainei şi - lucru nemaiauzit încă - pâinea aiunsese să coste 
nouă băânuţi livra. Atunci norodul o acuză pe faţă pe doamna 
de Prie de a fi monopolizat grânele. Din fericire, se 
înşelaseră asupra rezultatului recoltei * timpul se făcu 
frumos, soarele reapăru şi usca pământul; recolta a fost 


îmbelşugată şi griul, deşi îmbibat de apă, se făcu atât de 
mult, încât preţul lui scăzu uimitor. O-daţă cu perspectiva 
foametei, norii.se adunaseră; dar venirea zilelor frumoase 
risipi furtuna. Primul-ministru scăpă deci din acest prim 
pericol care-i ameninţase averea. Ducele de Bourbon avea 
totuşi să cadă de la putere şi aceasta i-o va datora 
apucătoarei şi lacomei doamne de Prie. Marchiza nu se 
-înşelase când îi dăduse coroana sărmanei Măria Leczinska. 
Ea aflase în tânăra regină o inimă dreaptă şi 
recunoscătoare, atât de recunoscătoare încât, trecând 
peste etichetă, regina o primea în mod familiar pe 
marchiză, deşi nu era decât fiica domnului de Pleneuf şi 
amanta primului-ministru. 

Este adevărat că pentru a i se diminua necuviinţa sau mai 
curând pentru a o face publică, i se dăduse o funcţie la 
Curte. Contând pe această protecţie, doamna de Prie crezu 
că poate să rişte o mică lovitură de stat. 

Ura ei împotriva domnului de Fleury data încă de pe 
vremea când ducele de Bourbon fusese numit prim-mi- 
nistru. Aşteptând beneficiile pe care, sub diferite pretexte, 
urma să le smulgă Franţei, doamna de Prie pusese 
deocamdată mâna pe o subvenție de patruzeci de mii de. 
Lire sterline pe care Anglia i-o dăduse lui Dubois pentru ca 
el să-i fie favorabil; cum această subvenție era cerută în 
numele domnului duce de Bourbon, cum domnul de Fleury 
era mult mai avid de putere decât de argint episcopul o lăsă 
pe marchiză să încaseze banii, dar întoarr foaia când 
doamna de Prie vru să pună mâna şi pe lista ti beneficii. 
Domnul de Flăury, episcop de Frejus, îl lu. Deoparte pe 
domnul duce de Bourbon şi în mod foarte ci cernic şi foarte 
respectuos, dar cu multă fermitate, îl făc să înţeleagă cum 
că, obligat să se supună unor îndeletr.: eiri materiale, 
conştiinţa nu-i îngăduia să le abandone pe cele spirituale; 
adăugă chiar că acest lucru ar fi conşi.'; tuit o uşurare 
pentru domnul prinţ şi aşa zdrobit de at taa sarcini îneât se 
clătina sub povara lor; or, afaceri Bisericii fiind foarte 


numeroase şi foarte complicate, ni mai o singură persoană 
se putea ocupa de ele. 

Domnul duce înţelese perfect importanţa renunţai care i 
se cerea; dar nu cuteză să-l nemulţumească 1 episcopul, de 
Frejus, aşa că îl lăsă pe preceptorul rege 1:; ă se ocupe de 
această parte a treburilor statului. Începil din acel 
moment, miniştrii îşi revizuiră poziţia faţă s domnul de 
Frejus, care devenise colegul invizibil, dar real domnului 
duce de Bourbon. Aşa că, înainte de a duce la rege, miniştrii 
erau nelipsiţi de la preceptor pe tru'a-i duce în taină mapa 
iar el, tot în taină - după a era adusă mapa - lua cunoştinţă 
de conţinut şi-i îndrurr în demersul pe care urmau să-l 
facă, asumându-şi sarci: de a-l determina pe rege să-l 
aprobe, Deci domnul îHeury era în realitate, după cum se 
vede, mai mult de prim-ministru, pentru că, el dirijând totul, 
domnul Bourbon nu făcea de fapt decât să se supună. 
Doamna Prie s-a înfuriat grozav văzând că lista de beneficii 
scăpa din mână; totuşi, înţelese de la început că. Singui... 

Şi izolată cum era, trebuia să aibă răbdare şi să alăture 
puterii ducelui de Bourbon o altă putere, cel puţin tot atât 
de mare. Cu această intenţie s-a străduit ea s-o facă pe 
Măria Leczinska regina Franţei. Căci exista mult interes în 
inima acestei femei care încă nu împlinise douăzeci şi cinci 
de ani. Atingându-şi scopul pe care-l urmărise, sigură de 
prietenia reginei faţă de ea şi de indiferența regelui faţă de 
afaceri, doamna de Prie se gândi că dacă l-ar putea 
îndepărta pe episcopul de Frejus din slujbă, ar pune mâna 
pe întreaga putere. 

Urmând exemplul regentului, domnul de Bourbon se 
ducea zilnic să lucreze cu, regele sau, mai curând, să 
lucreze în prezenţa regelui. Or, episcopul de Frejus asista 
întotdeauna la acest gen de lucrări, ceea ce îl deranja nu 
atât pe domnul duce, care începuse a se obişnui cu orice, ci 
pe doamna de Prie. Expeditiva doamnă găsi numaidecât un 
mijloc de a se debarasa de acest martor incomod, con- 
vingându-l pe rege ca şedinţele de lucru să aibă loc la soţia 


sa, aşa cum făcea şi Ludovic al XIV-lea, care-şi ţinea 
şedinţele de lucru la doamna de Maintenon. Preceptorul, 
neavând lecţii de dat soţului, ci doar 'talarului prinţ, nu 
avea de ce să-l mai urmeze şi la regină, iar acolo ea, 
doamna de Prie, îl va înlocui pe domnul de Fleury. Planul 
odată stabilit, punerea în practică nu se lăsă mult aşteptată. 
La prima ocazie când domnul de Bourbon îl văzu pe rege, îl 
rugă să-şi ţină şedinţele de lucru la regină. Regele acceptă 
şi domnul de Bourbon o anunţă pe majesta-tea-sa să se 
îndrepte către noul loc unde urmau să se în-tâlnească. 
Domnul de Fleury, care habar n-avea de toată această 
maşinaţie, se îndreptă - la ora obişnuită - spre cabinetul 
regelui. Acesta se afla încă acolo, dar după zece minute se 
ridică şi trecu la regină; episcopul, fără să se neliniştească 
de această plecare, aşteptă câtva timp; apoi, văzând că nici 
domnul duce nu apare la ora obişnuită, se întrebă ce se 
întâmplase, se informă şi află că regele lucra, împreună cu 
primul-ministru, în odaia reginei. Se întoarse imediat la el 
şi-i scrise elevului său o scrisoare plină de mâhnire, dar 
tandră şi afectuoasă, în care îl anunţa că se retrage de la 
Curte şi că se duce să-şi sfâr-şească zilele aeolo unde avea 
să se retragă. Kiort, primul valet de cameră, primi sarcina 
să ducă scrisoarea regelui. După zece minute, domnul de 
Fleury plecă la Issy, trăgând la o casă a călugărilor 
sulpicieni, unde se ducea, uneori să se odihnească. 

leşind din şedinţă, regele intră la preceptor destul de 
neliniştit de felul cum se petrecuseră lucrurile cu domnul 
de Fleury. Dar în loc de episcop, găsi doar scrisoarea 
acestuia. Retragerea îi mai reuşise o dată episcopului de 
Fre-jus şi succesul ei îi demonstrase că mijlocul era bun. 
Ludovic al XV-lea fu la fel de necăjit şi de data asta ca şi 
prima oară. Plânse şi, pentru a-şi ascunde lacrimile ţi rnâh- 
nirea faţă de ochii celorlalţi, se vâri în şifonier. Dar Niorţ, 
care sigur că primise unele instrucţiuni alergii la ducele de 
Mortemart, primul gentilom al regelui, să-i spună ce se 
întâmplase. După zece minute, ducele de Mortemart era la 


Ludovic al XV-lea. Regele era tot în şifoniw şi con» continua 
să plângă. 

— Vai, sire, zise Mortemart, cer iertare majestăţii-voastre, 
d&r nu concep ca un rege sa pâmgă; o intrigă h& 
îndepărtat de lingă dumneavoastră pe domnul de Frejus. N- 
aveţi decât -să spuneţi foarte simplu: „Vreau să-l văd pe 
domnul de Frejus”, şi să trimiteţi săi cheme? 

— Dar pe cine să trimit? Cine va cuteza să-şi asume 
sarcina de a îndeplini această poruncă fără a se certa eu 
primul-ministru? 

— Cine va euteza? Eu, sire! Scrieţi două râachiri şi i 
vedea! 

— Atunci du-te, Mortemart. Tot ce vei face va fi bine dacă 
vei izbuti să-l aduci înapoi pe domnul de Frejus. 

Mortemart nu aşteptă ca regele să-i spună de doua ori 
acest lucru. Sigur pe punerile sale, se duse direct la pri- 
mul-ministru căruia îi spuse ce anume dorea regele, dar nu- 
i vorbi ca despre o dorinţă, ci ca despre o porunca. Ducele 
de Bourbon încercă, la început, să se opună, dar Mortemart 
îşi dădu seama că dacă nu-i înfrânge rezistenţa, este 
pierdut. Ceru deci, în numele regelui, ca un curier special 
să plece înaintea lui la Issy, să-l caute pe domnul de Frejus, 
şi. Nu ieşi de la primul-ministru decât după ce văzu curierul 
îndepărtându-se în galop. 

De îndată ce Mortemart îl părăsi., domnul duce o chemă 
pe doamna de Prie şi-i adună şi pe cei patru fraţi Paris. 
Treaba era serioasă. Unul dintre fraţii Paris propuse să-l 
răpească pe episcop pe drumul dintre Issy şi Versailles şi 
să-l ducă undeva, în vreo provincie „îndepărtată, unde o 
scrisoare cu pecete să-l facă să creadă că fusese exilat. 
Când regele avea să întrebe unde e, avea să i se răspundă 
că episcopul refuzase să vină. Apoi vor face uz de toate 
drăgălăşeniile pe lingă regină, vor pune la cale mari vi- 
nători şi vor inventa, dacă va fi posibil, noi jocuri care să-l 
distreze pe rege. Iar tânărul îl va uita pe bătrânul său 
profesor dacă acssta va lipsi prea mult. Planul era 


îndrăzneţ, dar tocmai datorită îndrăznelii sale putea să 
reuşească. Din nefericire, curierul ajunse mult mai repede 
decât prevăzuseră ei, preceptorul, ia rândul său, nu se lăsă 
rugat, ci plecă imediat, aşa îneât episcopul de Frejus şi 
ajunsese la rege când cei şase încă mai discutau, căutând 
cei mai bun mijloc prin care să-l împiedice pe bătrân să se 
mai întoarcă Ia Curte. În timpul acestei retrageri de o 
jmnătafe de zi la Issy, Horace Walpolc, care, din 25 mai 
IT24, locuia la Paraş în calitate de ambasador al Angliei, a 
fost singurul rute a venit să-l vadă pe episcopul de FvisM9 
jus. Cum a aflat de plecarea lui, cum a venit să-şi manifeste, 
prietenia, Domnul de Frejus n-a uitat niciodată această 
vizită. 

Reîntors la Versailles, lupta dintre el şi primul-mi-nistru a 
reînceput; dar, diplomat, ducele de Bourbon îl copleşea pe 
prelat cu atenţii, iar doamna de Prie îi urma exemplul. 
Atunci episcopul hotări, în taină, înlăturarea domnului de 
Bourbon. Deşi se simțeau ameninţaţi, nic* ducele, nici 
doamna de Prie nu credeau că vor cădea atât de curând. 
Episcopul de Frejus continua să-i aducă pri-mului-ministru 
toate onorurile datorate rangului său. Cât despre doamna 
de Prie, o vedea tot atât cât şi mai înainte, părând că nu se 
ocupă câtuşi de puţin de ea şi că nu-i păstrează nici un fel 
de resentiment. La 11 iunie regele trebuia să plece la 
Rambouilâet, iar prim-ministrul urma să vină după el. 
Regele plecă primul, recomandându-i ducelui de Bourbon 
să nu se lase prea mult aşteptat. Veţi vedeacă Ludovic al XV- 
lea nu şi-a jucat deloc rău micul său rol. Tocmai când 
domnul duce se pregătea să plece, un căpitan de gardă a 
intrat la el şi, în numele regelui, i-a poruncit să se retragă la 
Chantilly şi să rămână acolo până ce majestatea-sa va 
binevoi să-i spună când să revină. Cât despre doamna de 
Prie, o scrisoare cu pecete o exila pe pământurile sale din 
Courbe-Epine. Sărmana dizgraţiată crezu la început că este 
vorba de un necaz trecător, de un nor care, avea să treacă 
şi care întunecase doar pe moment lumina soarelui; chemă 


deci pe unul dintre iubiții ei, al cărui nume istoria îl trece 
sub tăcere, desigur ca să-şi ia rămas-bun, ceea ce nu mai 
putea face cu domnul duce de Bourbon. Acel rămas-bun a 
fost cum nu se poate mai tandru, au mărturisit vecinii 
iniţiaţi în acest secret intim datorită faptului că doamna de 
Prie, desigur, din cale-afară de preocupată de ceea ce 
făcea, uitase să tragă draperiile de la ferestrele 
dormitorului. Plecă deci surâzând şi făgăduind prietenilor 
săi să se întoarcă foarte repede, fiindcă într-adevăr nu 
credea că exilul ei va fi prea lung. Dar odată ajunsă la moşia 
sa, nădejdea i se nărui, căci află că fusese scoasă din slujbă 
şi că locul ei de doamnă de onoare! a Curte fusese dat 
doamnei d'Halaincourt. Abia atunci îşi dădu seama că 
fusese alungată de la Versailles, unde nu avea să mai apară 
niciodată. A încercat totuşi să lupte contra mâhnirii care o 
rodea, distrându-se. Pofti lume la Courbe-Epine, puse să se 
joace o corriedie, juca ea însăşi şi recită pe dinafară trei 
sute de versuri - spune marchizul d'Argensson - Cu atâta 
simţire şi bucurie ca şi când ar fi fost nespus de fericită. 
Dar, în ciuda a orice, mâhnirea o cuprinse cu atâta 
tenacitate, încăpăţânate şi violenţă, incit începu să 
slăbească văzând cu ochii, fără ca medicii să găsească o altă 
pricină a bolii decât nervii şi tulburarea lor. Atunci îşi dădu 
seama că totul se sfârşise pentru ca fiindcă, după favoruri,. 
Acum o părăsea şi frumuseţea. Hotări deci să se otrăvească 
şi. Fixă dinainte ziua şi ora la care avea să moară, decisă să 
nu schimbe pentru nimic înjume această hotărâre. Îşi 
anunţă deci moartea ca pe o profeție, spunând că în cutare 
zi şi la cutare ceas ea va înceta să mai trăiască. Dar, după 
cum vă puteţi da lesne seama, nimeni nu vru să creadă în 
cuvintele celei pe care o porecliseră „noua Casandră”. 
Doamna de Prie trăia pe atunci cu un tânăr plin de inimă şi 
de spirit, care avea un chip îneântător şi se numea domnul 
d'Amfreville. Şi lui, ca şi altora, doamna de Prie le spusese 
că va muri în cutare zi şi la cutare oră. Cu două zile înainte 
de momentul fatal, ea i-a făcut cadou un diamant care 


valora aproape o sută de ludovici; totodată, 1-a rugat să 
ducă la Rouen, unei persoane al cărei nume l-a pus să' jure 
că nu-l va divulga niciodată, nişte diamante ce valorau mai 
bine de cincizeci de mii de scuzi. Când tânărul s-a înapoiat 
din acea misiune, doamna de Prie nu mai exista: murise în 
ziua şi la ora pe care le anunţase. Cercetându-i-se trupul, 
nimeni n-a avut nici o îndoială în privinţa morţii. Luase 
otravă şi se pare că avusese nişte dureri atât de mari, încât 
picioarele i se răsuciseră. Ne-a rămas de la ea un portret în- 
cântător, pictat de Valor şi gravat de Chereaud-tânărul. 
Pictorul a înfăţişat-o ţinând pe deget un canar pe care îl 
învăţa să cânte. 

Cât despre domnul de Prie, acesta a dat întotdeauna 
impresia că habar n-are despre relaţiile soţiei sale cu 
ducele de Bourbon, relaţii de pe urma cărora el nu s-a ales. 
cu nimic. Când nevastă-sa a fost exilată odată cu primul- 
ministru, începu a-şi opri amicii ca să le spună: 

— Doamna de Prie e compromisă din pricina dizgra-ţierii 
ducelui. Ce mama dracului, vin eu şi vă întreb, poate exista 
între nevastă-mea şi ducele de Bourbon? 

Totuşi, oricât de mare i-ar fi fost ignoranţa sau insolenţa, 
bietul marchiz a fost într-o zi silit să priceapă, împotriva 
voinţei sale, că i se întâmplase un lucru ce lovea în onoarea 
lui conjugală. Aflându-se odată în camera regelui, sprijinit 
cu spatele de o masă, s-a apropiat prea mult cu peruca de o 
luminare; cum stătea în faţa unei oglinzi, a observat imediat 
că peruca i-a luat foc. A smuls-o de pe cap, a trântit-o jos, a 
stins-o cu piciorul, apoi şi-a pus-o la loc, pe cap. Totuşi, 
oricât de puţin păr arsese, în odaie se răspândise un miros 
puternic de ars. Or, chiar în acel moment intră şi regele. , 

— Oh, făcu el, ce miroase aici atât de urât, domnilor? 
Seamănă cu mirosul de coarne arse! 

Oricât ar fi vrut să fie de serioşi, curtenii nu rezistară la gq 
asemenea remarcă şi izbucniră într-un râs cu hohote. Bietul 
marchiz nu putu scăpa de jignitoarea ilaritate decât fugind 
de-i sfMiau călcâiele. 


Capitolul IU Episcopul de Frejus, ministru de stat. 

— Linişte generală în Europa. 

— Decese. 

— Marele Prieur de Vendome. 

— Voltaire şi domnul de Eohan. 

— Chabot. 

— Doctorul Issez. 

Cardinalul Masarin, murind, îl sfătuise pe Ludovic al XIV- 
lea să nu mai aibă niciodată prim-ministru. Fără îndoială că 
domnul de Fleury era de aceeaşi părere cu Ma-zarin, căci, 
deşi i-ar fi fost uşor, după întâmplarea pe car am povestit- 
0, să obţină numirea în locul ducelui de Bour-bon, se 
mulţumi să intre în Consiliu doar cu titlul de ministru de 
stat. Cu venirea domnului de Fleury la putere începe pentru 
Franţa, ba chiar şi pentru Europa o perioadă de pace care 
aduce mai puţin cu calmul şi mai mult cu atonia; căci 
istoricii au început să înregistreze o serie de fapte fără 
importanţă care par să întrerupă viaţa naţiunilor. E vorba 
de un cutremur de pământ la Palermo, de un incendiu în 
pădurea de la Fontainebleau, de o au-roră boreală la Paris 
şi de ciuma de la Constantinopol; urmară apoi decesele: 
ducesa d'Orleans, prinţesă de Ba-den-Baden, muri la 
naştere, în vârslă de douăzeci şi unu. de ani; Sophie- 
Dorothee, singura fiică a lui Georg-Wil-helm, duce de 
Brunswick-Zell, regina Marii Britanii, muri la castelul din 
Ahen. Ducele de Parma - Francesco Far-nese - muri fără 
copii, în vârslă de patruzeci şi nouă de ' ani; îi urmă fratele 
său, Ludovic-Armand de Bourbpn, prinţ de Conţi, de care 
nc-sm ocupat de mai multe ori ptnă acum şi care muri în 
vârstă de treizeci şi unu de ani. În sfârşit, domnul de 
Vendome, Mare Prieur al Franţei, rouri în vârstă de 
şaptezeci şi unu de ani. 

M Să spunem câteva cuvinte despre acesta din urmă, cel 
cu care se stingea neamul lui Cezar de Vendome, fiul 
natural al lui Henric al IV-lea şi al Gabrielei d'Estrâes, 
ducesă de Beaufort. Marele Prieur era frate cu vestitul 


duce de Vendome, care-şi arăta atât de uşor faţa 
duşmanilor săi şi fundul, prietenilor. Luptase prima oară 
împotriva turcilor, la Candia, sub comanda unchiului său, 
eroul din timpul regenței Annei de Austria, „regele halelor” 
din timpul Frondelor, care a izbutit să fugă din închisoarea 
Vincennes pentru a face acea expediţie inutilă la Djidjelli şi 
a se duce apoi să moară, într-un mod atât de misterios, la 
Candia. Marele Prieur nu avea decât şaptesprezece ani 
<Snd se întorsese din acea cruciadă; apoi se distinsese în 
cucerirea Olandei, fusese rănit în bătălia de la Marsilia şi 
făcut locotenent-general în 1693; slujise împreună cu 
fratele său - uneori chiar sub comanda acestuia, dar numai 
până în 1705 —, frate care era tot atât de viteaz ca şi el, dar 
mai puţin leneş şi poate mai libertin. Într-adevăr, o femeie 
1-a împiedicat să ia parte la lupta de la Cassano, greşeală 
care i-a adus dizgraţierea regelui; atunci s-a retras la 
Roma. Apoi şi-a petrecut câţiva ani călătorind. Regele, 
furios de nepăsarea lui, 1-a ameninţat că-i retrage 
beneficiile. Imediat, Marele Prieur i le-a trimis îndărăt, 
nepăstrându-şi decât o pensie modestă. Luat prizonier de 
imperiali în timp ce traversa munţii Grisons, n-a izbutit să 
ajungă în Franţa decât în 1712, adică în anul în care fratele 
său murea de indigestie la Vignaros, în Spania. În urma 
acestei morţi, Marele Prieur a rămas ultimul vlăstar din 
familia de Vendome, pe care fratele său, ilustrul duce, nu se 
preocupase niciodată s-o perpetueze. In ceea ce-l privea, 
intrase încă din tinereţe în ordinul Maltei şi prin urmare nu 
putea avea copii. In 1715 a fost numit generalisim al 
ordinului, cu misiunea de a se duce să apere Malta 
ameninţată de un asediu al turcilor. Dar Marele Prieur făcu 
o călătorie inutilă. Malta nu a fost. Asediată şi el s-a întors 
să-şi ducă mai departe, în linişte, viaţa pe care o dusese în 
îneântăţoareasa retragere din Temple. Acolo trăia în 
mijlocul oamenilor de litere din care îşi făcuse societatea sa 
obişnuită. Chaulieu şi Lafare erau oaspeţii săi zilnici; 


Voltaire îi spunea, alteţă-autor-de-cântece” şi la una din 
serate i-au scăpat aceste frumoase cuvinte: 

— Suntem toţi prinți sau toţi poeţi? 

Marele-Prieur a murit în mijlocul „templierilor” săi, cum le 
spunea” el prietenilor, la 24 ianuarie 1727. 

Şi' pentru că tot am rostit numele lui Voltaire, să spu-ncm 
de ce a părăsitFranţa şi a început-să călătorească prin 
Anglia. 

Am vorbit despre felul familiar în care era primit de 
Marele Prieur de Vendorne; la fel era primit şi de domnul 
de Conţi, şi de ducele de Sully, şi de mulţi alţii. Luând masa 
odată la ducele de Sully, Voltaire se certase aprig cu ducele 
de Rohan, fapt care 1-a silit să părăsească Franţa. La aceea 
masă, domnul de Rohan rostise o părere pe care. Voltaire o 
combătuse cu libertatea lui obişnuită; mirat de a fi astfel 
contrazis de un oarecare, pe care nu-l cunoştea câtuşi de 
puţin şi care nu era din lumea lui, domnul de Rohan 
întrebă, pe un ton insolent, cine era cel care vorbea cu. 
Atâta trufie. 

— Un tânăr, răspunsese poetul, al cărui nume este cel 
dintâi din familia sa, în vreme ce al dumitale este ultimul! 

În ziua aceea, afacerea s-a oprit aici. Dar după opt zile, 
cum Voltaire lua din nou masa la ducele de Sully, cineva 
veni să-i spună că un oarecare îl chema la poartă pentru o 
afacere importantă. Vojtaire cobori. La poartă găsi, într- 
adevăr, o trăsură a cărei portieră era deschisă şi cu scăriţa 
coborâtă. Tocmai se pregătea să urce în trăsură, când un 
bărbat care se afla înăuntru îl apucă de guler, 
împiedicându-l să se apere, în vreme ce un altul îl ciomăgi 
zdravăn cu un baston. În vremea asta, domnul de Rohan- 
Chabot, care se afla la patru paşi de acolo, le strigă 
oamenilor săi: 

— Nu uitaţi că dânsul e Voltaire; să nu-1 loviţi în cap, că 
poate mai dă la iveală ceva bun! 

Bătaia a durat până ce domnul de Rohan a zis: 

— Gata! Destul! Socot că-i ajunge! 


Furios, Voltaire a urcat din nou la domnul da Sully, 
rugându-l să-l ajute să se răzbune pentru jignirea care-l 
viza, într-un fel, şi pe el, fiindcă Voltaire fusese oaspetele lui 
când încasase ciomăgeala. Dar domnul de Sully a refuzat. 
Voltaire s-a răzbunat pe el ştergând din lucrarea sa 
Henriada numele strămoşului acestuia. Aflând de 
întâmplare, care se petrecuse în 1725, domnul de Conţi a 
spus: 

— lată nişte lovituri de baston primite din plin, dar date 
prost! > 

Totuşi Voltaire se hotări să se răzbune. Se închise trei luni 
de zile în casă, timp în care învăţă engleza şi scrima; scrima 
ca să se poată bate cu domnul de Rohan, engleza, ca să 
poată trăi în Anglia după ce s-ar fi bătut. După trei luni 
trimise să-l cheme pe cavalerul de Rohan-Chabot în nişte 
termeni care nu-i îngăduiau acestuia să refuze. Lupta fu 
acceptată şi martorii hotărâră ziua întâlnirii. Dar între timp, 
familia de Rohan făcu demersuri pe lângă ducele de 
Bourbon, cerând întemnițarea lui Voltaire. La început, 
acesta refuză; dar solicitanţii reveniră, arătându-i ducelui 
de Bourbon un pamflet al lui Voltaire în care acesta îl ataca 
atât pe el, cât şi pe doamna de Prie. Arestat, Vol-taire a fost 
dus pentru a doua oară la Bastilia, unde a rămas şase luni. 
In ziua în care a fost eliberat, a primit ordinul de a părăsi 
Franţa. 

Voltaire se afla deci în Anglia în acea epocă, în car? teatrul 
părea tot atât de adormit ca şi politica, tot atât de lipsit de 
conţinut ca şi evenimentele. De altfel, lumea pariziană se 
ocupa pe atunci de două evenimente destul de ciudate, care 
se petrecuseră unul la Paris, altul la Vil-lers-Cotterets. Să 
începem cu cel de la Paris; fiecăruia după rangul lui. 

Doctorul Issez, decanul Facultăţii de medicină, a primit 
într-o zi un bilet prin care era invitat să vină la ora şase 
seara în strada Pot-de-Fer, aproape de Luxembourg. Pe la 
mijlocul străzii a văzut un om care i-a făcut semn cum că. El 
era cel caxe-l aştepta. Doctorul a coborât din trăsură şi 1-a 


urmat vreo zece paşi. Omul a bătut la o uşă care s-a deschis 
imediat. Necunoscutul i-a făcut semn doctorului să treacă - 
primul. Doctorul a trecut, dar cum a păşit peste prag, uşa s- 
a închis în uYma lui. Doctorul s-a uitat după cel care-l 
adusese, dar omul rămăsese afară. Aceste maniere ciudate 
i-au'pricinuit desigur o oarecare mirare. Dariată că a 
apărut un portar care i-a spus: 

— Urcaţi, domnule, sunteţi aşteptat! 

Issez urcă. Ajuns la primul etaj, văzu în faţa lui o uşă. 
Doctorul o deschise şi se trezi într-o anticameră toată 
tapetată în alb. încă nu-şi revenise din uimirea pe care i-o 
pricinuise acea ciudată tapiserie făcută din cea mai fină 
stofă de lână, că un valet îmbrăcat în alb, cu peruca pudrată 
cu alb, cu o pungă albă şi cu două şervete în mână, îi spuse 
că trebuia să-l lase să-i şteargă bine pantofii. Issez îi spuse 
că precauţia era inutilă fiindcă venise cu trăsura şi că nu 
avusese când să se murdărească. Dar lacheul, neţinând 
seama de observaţia lui, îi spuse că în palat era mult prea 
curat pentru a nu uza de acea precauţie, aşa că se aşeză în 
genunchi în faţa doctorului şi-i şterse cu grijă pantofii. După 
ce isprăvi, lacheul deschise o uşă şi-l pofti pe doctor să 
intre într-o a doua cameră, Ia fel de albă ca şi prima. Un alt 
lacheu, îmbrăcat la fel ca şi primul, cu perucă' pudrată cu 
alb, îl aştepta pe doctor. Îl luă în primire de la primul lacheu 
şi-l conduse într-o a treia cameră, la fel de albă ca şi 
celelalte şi unde totul era alb: patul, fotoliile, scaunele, 
canapelele, mesele, ba chiar şi podeaua; aproape de foc, 
întinsă pe un şezlong, şedea o persoană cu o bonetă de 
noapte albă, cu o haină albă de casă şi cu chipul acoperit de 
o mască albă. Văzându-l pe doctor, persoana îi făcu semn 
lacheului să se retragă. Acesta ieşi imediat. 

— Doctore, îi spuse persoana în alb lui Issez, te previn că 
am pe dracul în mine... Apoi tăcu. 

Atuncilsşez puse câteva întrebări ca să afle cum pusese 
dracul stăpânire pe ea. Dar la toate întrebările doctorului 
persoana rămase mută şi, ca şi când ar fi fost şi surdă, fără 


să-i mai acorde nici un fel de atenţie vizitatorului, îşi puse 
şi-şi scoase şase perechi de mănuşi albe care se aflau pe o 
măsuţă, lingă ea. Ciudăţenia situaţiei începu să acţioneze 
asupra sistemului nervos al doctoru-lui. Gel mai neînsemnat 
rău care i se putea întâmnla era să rămână închis cu 
nebunul sau nebuna. Spaima începu deci să pună stăpânire 
pe el şi această spaimă spori când, aruneându-şi ochii în jur, 
văzu odaia împodobită cu puşti şi pistoale care, deşi vopsite 
în alb, rămâneau totuşi nişte arme de foc. Impresia produsă 
de această remarcă se dovedi atât de puternică, îneât îl 
obligă pe doctor să se aşeze ca să nu cadă grămadă. In 
sfârşit, făcând un efort şi adre-iându-se persoanei cu mască 
albă, doctorul spuse: 

_ Aştept să-mi explicaţi ce am de făcut, şi vă rog cât mai 
repede, având în vedere că timpul meu aparţine bolnavilor. 

— Ce importanţă are timpul dumitale din moment ce vei fi 
plătit? 

Cum doctorul nu mai avu ce răspunde, tăcu şi rămase să 
aştepte, la bunul plac al măştii albe. Se mai scurse astfel 
încă un sfert de ceas în cea mai deplină tăcere. Apoi 
fantoma trase de un cordon alb; se auz; o sonerie şi cei doi 
lachei, înveşmântaţi în alb, îşi făcură apariţia. 

— Bandaje! Le spuse lacheilor masca albă. 

— E vorba deci să vă iau sânge? Întrebă doctorul. 

— Da. Îmi vei lua cinci litri de sânge! Uluirea lui Issez 
spori. 

— Cine v-a spus că trebuie să vi se ia atâta sânge? Întrebă 
doctorul. 

— Eu! Şi apucă-te de treabă! 

Cei doi lachei se aflau acolo; deci nu putea să nu facă ei 
se spusese. Isscz îşi scoase trusa şi se pregăti să; alisfacă 
ciudata fantezie a persoanei mascate. Cum mâna i tremura 
prea tare, se hotări să-i ia sânge de la picior şi nu de la braţ, 
fiindcă la picior treaba era mai uşoară. Cei doi valeţi 
aduseră cele necesare pentru mica operaţie. Masca albă îşi 
scoase o pereche de ciorapi albi, de o mare fineţe, apoi încă 


una, apoi oa treia, şi tot aşa mereu până ia a şasea 
pereche. Ultima acoperea cel mai fin şi mai frumos picior şi 
văxându-l, doctorul îşi dădu seama că avea de-a face cu o 
femeie. Vru să facă o ultimă observaţie, dar masca albă îi 
întinse piciorul spunându-i: —* Ia-mi sânfie! 

Laba piciorului era tot atât de fină, de delicată, de 
aristocratică precum era şi piciorul. Doctorul începu a-i lua 
sânge. Dar la cea de-a doua eprubetă, masca albă se simţi 
rău. Issez vru să profite de ocazie pentru a-i scoate masca, 
pretextând că are nevoie de aer, dar lacheii se opu-seră. O 
întinseră pe bolnavă jos şi - în timp ce era leşinată - 
doctorul îi bandajă piciorul. Dar după câteva minute masca 
albă îşi veni în simţiri şi porunci să i se încălzească patul, 
ceea ce valeţii făcură imediat. Pe urmă, femeia se culcă, iar 
valeţii se retraseră. 

Issez se duse lingă şemineu pentru a-şi curăța lanţeta fera 
cu totul absorbit de această treabă când o văzu, în oglindă, 
pe femeia în văluri albe care, sărind într-un picior, ajunse la 
doi paşi de el. De data asta doctorul crezu într-adevăr că 
avea de-a face cu diavolul-şi dădu să fugă. Bar masca albă 
nu venise să-l urmărească, ci să ia de pe masă cinci scuzi 
pe care i-i oferi înirebându-1 dacă este mulţumit. Issez, 
care abia aştepta s-o şteargă, răspunse că este cât se poate 
de mulţumit. 

— Dacă-i aşa, atunci cară-te! 

Doctorul nici nu aştepta altceva. Îşi luă picioarele la 
spinare şi dispăru cât ai bate din palme. În camera de 
alături îi găsi pe cei doi lachei care îi luminară drumul şi 
care apoi, râzând, dădură să se întoarcă în casă. Issez, 
ajuns la capătul răbdării şi cum se temea mult mai puţin do 
lachei decât de fantome, îi întrebă ce înseamnă toată 
această comedie. * 

— Domnule, zise unul dintre lachei, aveţi a vă de ceva? 

— Nu, dar... Dădu să zică doctorul. 

— Aţi fost bine plătit? 

— Da. 


— V-a căşunat cineva vreun rău? 

— Nu. 

— Ei bine, atunci duce-ţi-vă şi nu spuneţi nimic nimănui 
din moment ce nu aveţi nimic de spus. 

Apoi răzgândindu-se, cei doi lachei îl conduseră până la 
uşa trăsurii, ca să nu se spună că ar fi fost lipsiţi de politeţe 
faţă de el. Lui Issez îi era de-ajuns pentru seara aceea. Ceru 
să fie condus acasă la el, hotărât să nu spună nimănui cei 
se întâmplase. Dar a doua zi se duse să se informeze cum se 
simte persoana căreia el îi luase sânge în ajun. Atunci 
povesti întâmplarea, care se răspândi imediat, în întreg 
Parisul, iscând presupuneri şi făcând mare vâlvă. 

| A doua întâmplare a avut un sfârşit tragic şi regele a fost 
obligat să intervină. Un gentilom călătorea împreună cu 
valetul său' prin pădurea Villers-Cotterets, când dintr-o 
dată, la o cotitură a drumului, a fost oprit de un tânăr care, 
cu o pereche de pistoale în mâini, 1-a ameninţat că-i zboară 
creierii dacă nu-i dă imediat toţi banii şi bijuteriile pe care 
le are asupra sa. Gentilomul i-a dat punga unde avea 
cincizeci de ludovici, ceasul care era din aur, cu un lanţ gros 
şi cu două capace groase tot de aur. Socotea că-i dăduse 
hoţului tot ce avea. Dar tâlharul îi mai luă şi cei doi cai, 
lăsându-1 să-şi continue călătoria pe jos sau să se întoarcă 
în oraşul pe care-l părăsise cu cel puţin un ceas şi jumătate 
în urmă. Gentilomul şi valetul său se consultară, şi stăpânul 
îşi aduse aminte că undeva, pe aproape, avea un prieten 
care locuia într-un mic castel. Prietenul era un foarte 
curajos ofiţer, alături de care luptase în ultimele războaie 
duse de Ludovic al XIV-lea. Se orienta şi, după un sfert de 
leghe de drum, găsi casa pe care o căuta. Primirea a fost 
deosebit de cordială. Gentilomul i-a povestit gazdei ce i se 
întâmplase şi, aşa cum se şi aştepta, vechiul său tovarăş de 
arme i-a oferit bani şi cai de drum, dar mai întâi 1-a poftit la 
masă. În clipa în care cei doi prieteni dădeau să se aşeze la 
masă, a intrat în sufragerie un tânăr. Gentilomul şi-a 
înăbuşit un strigăt de uimire, căci tânărul care intrase era 


chiar tâlharul din pădure. Dar 'gentilomul a fost şi mai uimit 
când gazda, prezentându-i-l, i-a spus că este fiul său. 
Tânărul nu păru să4 recunoască pe gentilom; îl salută cu 
politeţe, se aşeză la masă şi mâncă cu poftă. Imediat ce 
isprăvi masa, gentilomul ceru să se retragă în odaia sa. 
Prietenul său îl conduse, iar lacheul rămase lângă el sub 
pretext că vrea să-l ajute să se dezţ-j brace. De îndată ce 
ae văzură singuri, lacheul îi spuse-stăpânului său:; 

— Vai, domnule, am nimerit într-o capcană! Fiul stăpânului 
casei e cel care ne-a prădat; am recunoscut caii noştri. În 
grajd! |- '-[! 

Dar în primirea pe care i-o făcuse stăpânul casei existase. 
O-cordialitate sinceră, iar tonul său fusese atât de loial, 
încât era cu neputinţă să se fi prefăcut. Aşa că nu mai şovăi 
şi, îndreptându-se eătre camera prietenului, său, p. e care-l 
găsi culcat şi aproape adormit, îl trezi şi-i spuse că tânărjul 
care-l prădase cu patru ceasuri mai înainte nu era altul 
decât fiul său, că şovăise mult dacă să-i spună sau nu acest 
lucru atât de cumplit, dar că - în adâncul sufletului, în 
conştiinţa sa - socotise că era de datoria lui să-i 
împărtăşească un asemenea secret care, într-o zi sau alta, i- 
ar fi fost dezvăluit, dar într”un mod mult mai brutaj, de 
către justiţie. După cum lesne vă puteţi da seama,. 
Deznădejdea tatălui a fost atât de mare, încât a leşinat. Dar 
venindu-şi repede în fire, cuprins de mânie, ş-a dat jo*ş din 
pat şi a urcat în odaia fiului său, unde acesta dormeşţ sau se 
prefăcea că doarme. Pe masă se aflau punga, ceasul şi 
lanţul de aur ale prietenului său; iar alături de pungă şi de 
ceas, pistoalele cu care-l ameninţase. Văzân-du-şi tatăl 
punând mâna pe obiectele pe care le-am descris, fiul 
înţelese că acesta ştia totul şi vru să fugă. Dar în momentul 
în care fiul sări jos din pat, tatăl apucă unul din pistoale şi 
când tânărul trecu prin faţa lui, îndreptân-du-se spre uşă, 
trase în el. Lovit de moarte, fiul scoase un strigăt, căzu şi îşi 
dădu duhul. 


A doua zi gentilomul de la ţară porni spre Versailles, unde 
veni şi istorisi totul regelui. Fără să şovăie nici o clipă, 
regele îl iertă. 

Dar evenimentul de care Capitala a început să se ocupe în 
curând a fost moartea diaconului Paris şi „minunile” care se 
întâmpâau la mormântul lui. 

Francois Paris era un diacon sărman, fiul unui consilier din 
Parlamentul Parisului, care se născuse la 30 iunie 1690. Ca 
şi sfântul Augustin, o începuse destul de prost. Încredinţat 
de mama sa, femeie pioasă, unor călugări ai congregaţiei 
Saint-Genevieve, începu prin a se strădui să nu mai înveţe 
nimic; apoi, instigat de prietenii săi, încercă într-o seară să 
dea foc colegiului cu ajutorul unui morman de substanţe 
inflamabile pe care le adunase în acest scop. Deşi planul n-a 
mai fost realizat, diaconul Paris şi 1-a reproşat toată viaţa. 
Şi, poate că acest lucru să fi fost pricina austerităţii în care 
a trăit. Chemat acasă, încredinţat unui institutor care-i era 
simpatic, tânărui a prins gust de învăţătură şi a recâştigat 
timpul pierdut. Studiile umaniste şi filosofia odată 
terminate, s-a retras la călugării benedictini din Saint- 
Germain-des-Pres ale căror exerciţii solitare şi pioase 
râvnea să le urmeze. De acolo a intrat la seminarul din 
Saint-Magloire, unde a îneeput să înveţe ebraica şi greaca 
veche, dorind să citească toate cărţile sfinţilor în original. In 
momentele sale de răgaz învăţa catehismul, cumpărând 
dinpropriii bănuţi cărţile necesare educaţiei creştineşti a 
copiilor. Aşa că tatăl său, care a murit în 1714, socotindu-l 
nebun, nu i-a lăsat decât un sfert din moştenire. Dar acest 
necaz n-a fost singurul pe care bietul călugăe 1-a avut de 
îndurat. Law 1-a silit să primească, în hârtii, banii moşteniţi, 
din care nu s-a ales decât cu jumătate. Dar toate acele 
necazuri financiare nu l-au împiedicat pe Paris să se ocupe 
de teologie. Pe vremea aceea exista o dispută serioasă în 
legătură cu Bula Unigenitus. Cu înflăcărarea care-i 
caracteriza. Convingerile religioase. Paris a înfierat Bula. 
Atunci l-au propus pentru un curs la Saint-Come. Dar ca să 


ajungă acolo trebuia să-şi calce pe conştiinţă şi să semneze 
un. Formular care i se cerea. A refuzat, mulţumindu-se cu 
titlul de diacon care-i fusese acordat cu doi ani mai înainte. 
Atunci s-a hotărât să se retragă şi să pună bazele unui nou 
Port-Royal, dacă lucrul ar fi fost cu putinţă. Prin urmare, a 
început să caute un loc foarte retras, lucru destul de greu 
de găsit prin împrejurimile Parisului. A vizitat Mont-Va- 
lerien, Trappe, un schit aproape de Melun şi a sfârşit prin a 
se retrage într-o căsuţă pe care cineva o mai arată încă şi 
astăzi, cam pe unde începe foburgul Saint-Marceau. Acolo 
şi-a stabilit el Port-Royal-ui său, reunind în jurul lui o 
mulţime de ecleziastici mult mai săraci decât el, pe care îi 
hrănea din resturile averii sale, în vreme ce el nu trăia 
decât din propria muncă. Avusese întotdeauna o sănătate 
şubredă şi munca neîntreruptă însoţită de posturi îl 
distrusese. Era convins că suferă pentru trupul lui Cris-tos, 
pe care-l socotea ultragiat de Bula Unigenitus. Din-tr-un 
exces de umilinţă şi socotindu-se nedemn de a priasi 
împărtăşania, stătu o dată doi ani fără să ec împart&şeasei. 
În sfârşit, epuizat din pricina austerităţilor la care se 
supusese, se îmbolnăvi, primi ultima împărtăşanie din m! I- 
nile părintelui din Saint-Medard şi muri la 1 mai 1727, în 
vârstă doar de treizeci şi şapte de ani. Dar reputaţia 
sfinţeniei diaconului Paris era mare. De multă vreme nu mai 
avuseseră loc miracole şi după ce trecură cele patru zile 
cuvenite, Biserica socoti că unele minuni ar fi cât se poate 
de binevenite. Aşa că la patru zile *după înmormântarea 
diaconului Paris, miracolele începură să curgă la raormm- 
tul său. Primul a fost un oarecare Leroy care a sosit infirm 
în cimitirul din Saint-Medard, unde fusese îngropat 
preafericitul Paris, şi care a plecat zdravăn, pe picioareio 
sale, lăsându-şi cârjele pe mormântul sfântuiui. Acel 
mormânt. Alcătuit diritr-o piatră mare şi înaltă do un picior, 
era teatrul obişnuit al pioaselor demonstraţii alo 
adoratorilor răposatului diacon. De dimineaţă până seara, 
piatra tombală era asediată de o mulţime de zdrenţăroşi 


care se reînnoia întruna şi care venea chiar şi de la 
douăzeci de leghe distanţă, s-o vadă. S-o pipăie, s-o sărute. 
Bolnavii se culcau pe ea şi se simțeau cuprinşi imediat de o 
arulaţie nervoasă care degenera adesea în convulsii. De aici 
şi numele de... Convuisionari',, dat de către popor adepților 
diaconului Paris. Unii re răsuceau şi se rostogol; r/iu parcă 
ar fi fost epileptici. Alţii se agitau, se mişcau, |>pn; au şi 
tropăiau ca şi cei despre care se spunea odin';: ă că erau 
atinşi de boLua numită... Jocul lui Saint Guyl'. Fireşte că 
femeile fuseseră cele care puseseră primele la câe aceste 
ciudate «OBâedu ce se jucau fără întrerupere, cu: cinci ani 
şi jumătate, în incinta micului: cimitir din Seiiit-Mecb-rd. 
Exista-? Eră la înt-rput şase sau opt fete isterhe, pe care un 
preot din Truveri, pr nume Vaillani le aţiţav” prin predicile 
sale mistice. Wu trecuseră nici p<u-u luni, ce). -“a-nunHţii 
„connumărnu şase s; >i» > de pcrs-viiie, bărbaţi şi femei. 
Odată un miracol realizat, alte zece, alte douăzeci aveau loc 
pe aceeaşi scenă, în faţa unui public gata să creadă fără să 
treacă nimic prin prisma raţiunii. Sigur că fiecare miracol 
isca strigăte de uimire şi de entuziasm, care aruncau 
sămânţa credinţei în inimile novicilor. Şchiopii mergeau, 
orbii vedeau, surzii auzeau, muribunzii se însănătoşeau şi 
existau întotdeauna, la faţa locului, cel puţin douăzeci de 
martori avocaţi şi medici, gata să încheie proces-verbal 
pentru fiecare minune atât de bine regizată. Printre aceşti 
martori plătiţi se afla şi un consilier din Parlamentul 
Parisului, Louis Baple Carre de Montgeron, care avea să-şi 
consacre viaţa glorificării miracolelor preafericitului diacon. 
Printre corifeii activi ai sectei convulsionărilor se afla şi un 
ilustru tactician, un ofiţer cu experienţă, cavalerul de 
Foiard, savantul comentator al lui Polybe.- 

Curiozitatea parizienilor'fiind aţâţată în cel mai înalt grad, 
aceştia au dat năvală în cimitirul din Saint-Medard, care era 
mult prea mic pentru a-i cuprinde şi pe actori, şi pe 
spectatori. De altfel credinţa începuse a face progrese 
uluitoare: se vindeau o mulţime de cruci, de medalii, de 


scapularii, care fuseseră binecuvântate la mormântul 
diaconului. Se vindeau de asemenea mii de gravuri şi de 
cărticele janseniste care răspândeau până în cele mai 
îndepărtate provincii cultul diaconului Paris, odată cu 
doctrinele janseniste. 

În curând secta convulsionărilor se organiză şi luă 
proporţii neliniştitoare pentru Biserică şi mai ales pentru 
stat. Preotul Vaillant, ai cărui discipoli se intitulară ei înşişi 
„vaillantişti”, pretinse că era profetul Ilie în persoană, 
coborât special din cer; locotenentul Jean-Au-gustin 
Housset. se dădu, fireşte, drept profetul Elizeu şi avu la 
rândul lui discipoli care se numiră „elizeeni” sau 

SPECIAL IMAGE-image020. Jpg-REPLACE ME 

„augustinieni”. Un al treilea şef de sectă, Alexandre Dar- 
naud, se făcu şi el profet şi declarăsus şi tare că el este 
lona. Cei trei profeţi au fost închişi, rând pe rând, la Bas- 
tilia, unde primul a rămas douăzeci şi doi de ani, şi de unde 
a fost mutat, înainte de a muri, în donjonul închisorii din 
Viacennes. Dar lecţiile lor dăduseră roade şi prozeliţii con- 
tkiuară extravaganţele; augustinienii, mai ales, depăşiră 
toate limitele nebuniei religioase. Făceau procesiuni 
nocturne, cu frânghii de gât şi cu torţe în mână, se pretau 
la cele mai ciudate dezmăţuri, îndurau martiriul pe pământ 
pentru a* se bucura, mai târziu, de împărăţia cerurilor. 
Con-vulsionarii îşi ziceau „fraţi” şi „surori', şi comunicau, 
intre ei printr-un limbaj aparte, care avea semne şi 
obiceiuri secrete. Fondul bănesc, reînnoit mereu de mâini 
necunoscute, era la dispoziţia tuturor credincioşilor. Aceştia 
îşi. Împărţeau sarcinile în timpul ceremonialului 
convulsiilor; „discernanţii” erau profeţii, clarvăzătorii; ei 
aveau misiunea de a anunţa pedepsele Providenţei în stilul 
Apocalipsului. „Figuriştii” reprezentau prin panto-mimă 
scene din patimile lui Cristos şi din chinurile sfinţilor. 
„Ajutătorii” le dădeau cQnvulsionarilor „marile” şi „micile 
ajutoare”. „Marile ajutoare” sau „ajutoarele ucigaşe” 
constau în a-l lovi cu putere pe penitent, a-l biciui peste 


picioare, a-l chinui în toate -felurile; „micile ajutoare” 
constau în a-l proteja împotriva şocurilor prea puternice şi 
a-i supraveghea modestia veşmintelor. De fapt, cauzele 
originii convulsiilor erau isteria, prefăcătoria, imitaţia şi 
viclenia ce se propagau întocmai ca o epidemie şi care 
durară timp de patru ani, tolerate de poliţia ce le-a îngăduit 
să se arate ziua-n amiaza mare, în cimitirul din Saint- 
Medard. Nu încetară, dar îşi schimbară caracterul de 
îndată ce arhiepiscopul de Vintimille, interzicând cultul 
diaconului Paris, închise cimitirul din Saint-Medard prin 
ordonanța din 7 ianuarie 1731, când convulsionării de 
profesie fură închişi. Adepții cultului preafericitului Paris se 
refugiară în pivnițele şi podurile din cartierul Saint-Me- 
dard. Atunci dovezile de credinţă ale adepților deveniră 
cumplite, groaznice, hidoase; convulsionării începură să 
experimenteze, pe propria lor piele, patimile lui Cristos: 
unii erau ţintuiţi pe cruce, altora li se înfigea câte o 'suliţă 
în coastă, altora li se punea pe frunte câte o cunună de 
spini, alţii erau biciuiţi până la sânge. Domnul Carre de 
Montgeron scrise despre aceste miracole un volum gros, 
împodobit cu gravuri, intitulat Adevărul despre miracolele 
săvârşite datorită preafericitului diacon Paris, pe care îl 
închină regelui, ducelui d'Orleans şi multor altor somităţi de 
la Curte. In noaptea următoare a fost arestat şi închis la 
Bastilia. Mai târziu l-au exilat la Avignon, unde a continuat 
să culeagă şi să înregistreze faptele con-vulsionarilor, 
publicând un al doilea volum în 1741, apoi un altreilea în 
1748. Moartea nu i-a mai lăsat răgazul să-l publice şi pe al 
patrulea. Dar atât cât a trăit, n-a încetat, în zelul lui fanatic, 
să-i încurajeze pe ipocriţii de convul-sionari. Cu zelul lui 
păcătos şi prefăcut, Carre de Montgeron n-a reînviat care 
mai târziu sub trăsăturile marchizului de Sade? 

Adunările convulsionărilor continuară în ciuda 
ordonanţelor regelui şi ale Parlamentului, în ciuda 
cercetărilor persistente şi perseverente ale poliţiei, conduse 
de He-rault, inflexibilul şi formidabilul agent al iezuiţilor* 


Persecuţia întreținea însă focul în loc să-1 stingă. Se făcură 
percheziţii'ân toate casele, se răspândiră peste tot spioni, 
fură plătiţi denunţătorii, familii întregi au fost întemniţate 
ca suspecte, dar zilnic lumea afla că o „evlavioasă” se lăsase 
crucificată cu bucurie, că „marile” şi „micile ajutoare” 
făcuseră minuni asupra unei inimi împietrite, că diaconul 
Paris vindecase un om ce nu mai putea fi vindecat, că 
ridicase în picioare un om paralizat, că dăruise auzul unui 
surd şi vederea unui orb. Mare era bucuria janseniştilor şi 
tot pe atât de mare indignarea iezuiţilor. Janseniştii şi 
convulsionării aveau un ziar oficial intitulat Noutăţi 
ecleziastice, care apărea în fiecare săptămână şi care lovea 
în Bula Unigenitus. Numai Cel-de-Sus ştie cât s-au chinuit 
iezuiţii să suprime acel ziar, redactat de şeful janseniştilor şi 
al convulsionărilor, dar n-au putut descoperi niciodată locul 
unde se tipărea. 

În vremea asta, regele - Ia fel ca şi diaconul Paris - făcuse 
şi el o minune: regina era însărcinată şi Franţa aştepta cu 
nerăbdare un moştenitor. Numai că, de data asta, poporul 
s-a înşelat: regina n-a născut un băiat, ci a născut două 
gemene. O asemenea fecunditate dădu tuturor speranţe 
pentru viitor. Totuşi regele s-a hotărât să ceară şi ajutorul 
Domnului: la 8 decembrie 1728 s-a dus, împreună cu 
regina, şi s-au împărtăşit în mod public. După nouă luni, 
regina a adus pe lume un băiat. A jubilat de bucurie nu 
numai toată Franţa, ci toată Europa, căreia pruncul regal îi 
aducea pacea. Curtea a asistat la un Te Deuni în catedrala 
Notre-Dame, apoi regele şi prinții au luat parte la marele 
banchet de la Primărie. S-a bătut o medalie pe care erau 
înfăţişaţi regele şi regina, iar pe partea cealaltă, un glob 
ţinândn-l iB braţe pe Delfin; dedesubt erau scrise 
cuvintele; „Vota orbis” (Dorinţa Universului). 

Când regina Franţei rămăsese însărcinată prima oară, 
Ecaterina I, împărăteasa Rusiei, murea la San-Petersburg, 
iar New-ton era înnooni&ijatat la Westminster. 

— «im Capitolul IV Întoarcerea ducelui de Richelieu. 


— Moartea doamnei de Nesle, a mareşalului d'Uxelles, a 
ducelui de Villeroy şi a Adriennei Lecou-vreur. 

— Amănunte asupra acestei ultime morţi. 

— Revolta din Corsica. 

— Naşterea ducelui d'Anjou. - „Noutăţi ecleziastice”. 

— Arestarea celor trei redactori. 

— Abdicarea lui Vic-tor-Amedeu în favoarea fiului său. 

— Povestea doamnei de Verrue. 

— Victor-Amedeu conspiră pentru a-şi recuceri tronul. 

— E arestat şi închis în castelul Rivoli. 

— Regele Prusiei porunceşte să fie arestat fiul său. 

— Ducele d'Or-leans se retrage din afaceri. 

— Regele devine grădinar. 

La începutul anului 1729 a fost semnalat un eveniment de 
care Parisul avea mare nevoie pentru a ieşi din toropeala în 
care căzuse. Domnul duce de Richelieu s-a întors din 
ambasada lui de la Viena. În urmă cu trei luni, ca răsplată a 
marilor servicii pe care ducele le adusese regelui, pe lingă 
împărat, i se îngăduise să poarte cordonul ordinului Saint- 
Esprit. La 1 ianuarie, regele i-a înmânat şi placa de aur. Cu 
excepţia acestei reveniri, singurele evenimente mai 
importante continuă să fie, în această perioadă, morţile şi 
naşterile. , 

Murind doamna marchiză de Nesle, fiica ei cea mare, 
contesa de Mailly, pe care o vom vedea în curând jucând un 
rol important, este numită doamnă de onoare la Curte, în 
locul mamei sale. Tot acum mor mareşalii d'Uxelles şi de 
Villeroy şi domnişoara Adrienne Lecouvreur. Primele Hf. 

Trei decese n-au făcut cine ştie ce vâlvă: doamna de Nesle 
era bolnavă de multă. Vreme, domnul d'Uxelles avea 
şaptezeci şi nouă de ani, iar domnul de Villeroy, şaptezeci şi 
şase sau şaptezeci şi şapte. Dar domnişoara Lecouvreur era 
în toată splendoarea tinereţii, frumuseţii şi talentului ei, şi 
apoi mai erau şi împrejurările ciudate în care murise. lată, 
de pildă, cam ce se povestea în epoca aceea. Dar înainte de 


a vorbi despre moartea ei, să spunem mai întâi câteva 
cuvinte despre viaţa ei. 

Adrienne Lecouvreur era fiica unui pălărier sărman din 
Fismes, în Champagne; venise şi se stabilise la Paris, într-o 
casă care se învecina cu „Iheâtre-Francais” şi această 
vecinătate îi dădu foarte tinerei Adrienne idee& de a se 
apuca de teatru, idee pe care o şi realiză, debutând la 14 
martie 1717, în rolul lui Monime, apoi în rolul Elec-trei şi al 
Berehicei. La o lună după debut era numită artistă de către 
rege, atât pentru roluri de comedie, citaşi de tragedie. 
Cariera sa dramatică durase treisprezece ani, care 
trecuseră plini de succese tot mai mari şi tot mai încurajate 
de aplauzele nestăvilite ale publicului. Mai mult scundă, ştia 
atât de bine cum să se. Comporte pe scenă, îneât părea 
întotdeauna cu'un cap mai înaltă ca celelalte femei; 
ajunsese chiar să se spună despre ea că este o regină 
rătăcită printre actriţe. Rolurile sale obişnuite, pe care le 
interpreta cu o vădită superioritate, erau: locasta, Atha-lie, 
Zenobia, Hermiona, Roxana, Pauline, Emilie, Ma-rianne, 
Cornelia şi Fedra. Una dintre aventurile tinerei, Adrienne 
făcuse mare vâlvă în lumea mare. Când, la 28 iunie 1726 
contele de Saxa, iubitul ei, fusese ales în unanimitate duce 
al Curlandei, pentru a-l ajuta să-şi cucerească ducatul pe 
care i-l disputau Polonia şi Rusia, ea îşi amanetase vesela 
de argint pentru suma de patruzeci de mii de livre. Contele 
de Saxa, care şi-a adunat atunci toţi banii pe care-i avea, 
care a împrumutat şi de pe la prieteni, nu numai că a primit 
ajutorul tinerei, dar a mai şi povestit în casele celor mai 
mari familii de cât devotament-fusese în stare iubita sa. Din 
nefericire pentru Adrienne, contele n-a izbutit să-şi ia în 
stăpânire ducatul. Silit să părăsească pământul Curlandei, 
în 1727 contele de Saxa s-a întors la 

„„„Paris şi, nemaifiind duce, a intrat în relaţii cu o prinţesă 
al cărei principat, destul”de efemer, s-a dovedit a fi totuşi 
mai durabil decât al său. Până acum v-am expus faptele aşa 
cum s-au desfăşurat. Acum să vedem şi complicațiile. Cu o 


lună sau două înainte de moartea domnişoarei Le couvreur, 
Louise-Henriette-Francoise de Lorraine, cei de-a patra 
nevastă a lui Emmanuel-Iheodore de la Toi: d'Auvergne, 
duce de Bouillon, se îndrăgosti de contele de Saxa. Ducesa 
de Bouillon, pe atunci în vârstă de douăzec' şi trei de ani, 
era o femeie violentă, care se mânia repede capricioasă şi 
din cale-afară de uşuratică. Cronica scandaloasă a Parisului 
pretindea că nu avea nici o măsură şi că trecea lesne de la 
prinți la actori. 

Ducesa deci, aşa cum am mai spus, se îndrăgostise de 
contele de Saxa. Dar acesta, nu se ştie de ce, făcu pe 
Hippolyte şi nu vru să dea curs acelui capriciu; nu pentru că 
i-ar fi fost din cale-afară de fidel frumoasei Adrienne. 

— Ci mai mult din ambiția de a nu-i face pe plac prinţesei 
de Bouillon. O femeie respinsă caută întotdeauna motivul 
eşecului; căutându-l, ducesa a crezut că descoperă că 
explicaţia ar constitui-o angajamentul pe care ducele de 
Saxa şi-l luase faţă de Adrienne de a nu mai avea o altă 
iubită. Văzu deci în Adrienne obstacolul care-l împiedica pe 
contele de Saxa de a veni la ea şi hotări să se răzbune, 
înlătu-rându-şi rivala. 

Nu vom face decât să repetăm zvonurile care au circulat 
în epoca aceea, nu în calitate de acuzatori publici, ci ca 
simpli povestitori. Din tainele Bastiliei semnalează printre 
persoanele încarcerate în 1730 pe sieurul abate Bouvet 
„pentru afacerea cu ducesa de Bouillon şi cu co-mediana” 
Adrienne Lecouvreur”. lată de ce a fost întemnițat abatele 
Bouvet. Am luat toate aceste amănunte din-tr-o scrisoare pe 
care i-a citit-o domnişoara Ai'sse doamnei de Calandrine. 
Scrisoarea purta data de „martie, 1730”. Noutăţile pe care 
le conţinea erau deci foarte proaspete, ' pentru că 
domnişoara Lecouvreur a murit pe 20 martie 1730. 

Hotărâtă să suprime obstacolul care-i stătea în cale, e 
ducesa de Bouillon a poruncit să i se facă o cutioară cu 
pastile otrăvite. Apoi, cum trebuia să găsească un mijloc ca 
acele pastile să ajungă la domnişoara Lecouvreur, a pus 


ochii pe un călugăr tânăr care avea reputaţia că pic” tează 
foarte frumos, pentru a face din el instrumentul răzbunării 
sale. Abatele era sărac şi într-o zi, în timp ce se plimba prin 
grădina Tuileries fără să ştie ce va mânca, a fost abordat de 
doi oameni care, după ce-au discutat cu el vreme 
îndelungată, i-au propus şi mijlocul de a ieşi din mizerie; şi 
anume, să ajungă, datorită talentului său de pictor, până la 
Adrienne Lecouvreur şi sa o facă într-un fel să înghită 
câteva dirr pastilele otrăvite. Bietul abate a refuzat, s-a 
apărat împotriva insistențelor devenite tot mai presante, a 
obiectat împotriva crimei; dar cei doi oameni i-au răspuns 
că, din moment ce aflase despre ce este vorba, nu mâi 
putea să dea îndărăt şi că, dacă nu executa întocmai cea ce 
i se poruncise să facă, era un om mort. Speriat, abatele a 
făgăduit că va face tot ce i se ceruse. Atunci cei doi l-au dus 
la doamna de Bouillon care i-a repetat făgăduiala că-l va 
ajuta, dar şi ameninţarea că-l va ucide dacă nu-şi va 
respecta cuvântul, după care i-a dat cutioara cu pastile. 
Abatele i-a făgăduit că în opt zile planul va fi executat. A 
doua zi, domnişoara Lecouvreur a primit o scrisoare 
anonimă în care era rugată să vină sin- 

— Ludovic ai XV-lea gura sau însoţită de o persoană în 
care avea cea mai deplină încredere, în grădina 
Luxembourg. Lângă al cincilea copac de pe cutare alee va 
găsi un bărbat care avea să-i comunice. Nişte lucruri de o 
importanţă capitală. Cum scrisoarea sosise sau mai curâiid 
ajunsese - căci domnişoara Lecouvreur ieşise dis-de- 
dimineaţă împreună cu un prieten şi cu cea mai bună amică 
a ei, domnişoara Lamothe - chiar la ora la care îi fusese 
fixată mtâinirea, ea se urca repede într-o trăsură, împreună 
cu cei doi prieteni care o însoțeau şi porunci vizitiului s-o 
ducă la Luxembourg, Odată în grădină, găsi aleea indicată 
şi Ungă cel de-al cincilea copac îl văzu pe abatele Bouvet 
care, ieşindu-i înainte, îi istorisi cumplita sarcină ce i se 
încredinţase, declarând că el nu era în stare de o astfel de 
crimă, dar adăugind că dacă n-o săvârşea avea să fie ucis el 


însuşi Adrienne îi mulţumi tânărului şi-i spuse că, după 
părerea ei, din moment ce alesese. Latura onorabilă a 
acelui lucru, trebuie să-l ducă până la capăt şi să meargă 
împreună cu ea, chiar atunci, la locotenentul de poliţie. 
Abatele îi răspunse că avusese chiar de la început această 
intenţie, dar că-i fusese frică de duşmanii săi. Din moment 
însă ce ea it sfătuia să facă ceea ce intenţionase şi el încă de 
la început, era gata să-i urmeze sfatul. Profitând de 
bunăvoința omului, Adrienne îl pofti în trăsură şi-l duse la 
domnul Herault, pe atunci locotenentul poliţiei. Fata îi 
istorisi de ce veniseră. Domnul Herault îl întrebă pe abate 
dacă avea pastilele la el. Drept răspuns, abatele scoase 
cutioara din buzunar şi i-o întinse locotenentului de poliţie.4 
Herault chemă un câine vagabond şi-i dădu una dintre 
pastile» într-un sfert de ceas câinele îşi dădu duhul. 

— Care dintre cele două doamne de Bouillon ţi-a dat 
aceste pastile? Întrebă locotenentul de poliţie. 

— E vorba de ducesă, răspunse abatele. 

— Faptul nu mă miră... Când ţi-a făcut această propunere? 
Întrebă domnul Herault. 

— Alaltăieri. 

— Unde? 

— La Tuileries. I- Prin cine? 

— Prin doi oameni pe care nu-i cunosc. 

— Şi ţi-au spus că vorbesc în numele ducesei de Bouil-Icn? 

— Au făcut mai mult decât atât: m-au dus direct la ea.” 

— Şi ducesa ţi-a confirmat ceea ce ţi-au spus cei doi 
oameni? 

— Punct cu punct. 

— Ai curajul să susţii acest lucru? 

— Întemniţaţi-mă şi confruntaţi-mă cu ducesa de Bouillon. 

Locotenentul de poliţie se gândi o clipă. 

— Nu, zise el, vom avea vreme să ajungem şi acolo. Apoi, 
cerându-i adresa, 1-a trimis acasă, spunându-i domnişoarei 
Lecouvreur fraza sacramentală a tuturor ofiţerilor de 
poliţie, trecuţi, prezenţi şi viitori: 


— Fiţi liniştită, domnişoară, vom veghea asupra 
dumneavoastră. 

De îndată ce domnişoara Lecouvreur şi abatele Bouvet 
plecară, locotenentul de poliţie îi istorisi cardinalului de 
Bouillon toată tărăşenia. Furios, cardinalul insistă, la 
început, să fie dat totul în vileag. Dar prietenii şi mai ales 
neamurile au fost de părere să ascundă această 
scandaloasă afacere. După o vreme însă, nu se ştie nici cum 
şi nici prin cine, afacerea deveni publică şi făcu o zarvă 
nemaipomenită. Cumnatul doamnei de Bouillon vorbi cu 
fratele său şi-i spuse că trebuia s-o determine pe nevastă-sa 

SPECIAL IMAGE-image022. Jpg-REPLACE ME 


iiitu 
SPECIAL IMAGE-image024. Jpg-REPLACE ME linu,„,„, 
Z „i „*.-- .T]ninantă vânniinup Adri- 


_„t./“ ri. "3 omăva ierta că apar astfel în sală, puducui 
nu măvai-v.lw. "O-v--s-.”,., £,supărşicaovoi 
aişiepiu ia î*....R*.”-.- 

K';i! Uâ'i] eu lIOrmin;: n;isns!'!":', asta nu mai are nici o 
importanţă. Fapt e că doamna de Mailly era femeia care 
convenea şi regelui şi planurilor', domnului de Fleury. 

Doamna în cauză se născuse în 1710 şi prin urmare era,;; 
de vârsta regelui. Avea o anumită decenţă la care n-ar fi 
(renunţat decât într-o situaţie deosebit de importantă; vo-<, 
' cea îi era puţin cam aspră, dar de îndată ce vorbea despre 
ţ dragoste, glasul i se îndulcea. Avea nişte ochi foarte marirj 
şi frumoşi, plini de foc şi strălucitori; era brunetă, cu un > 
chip prelung, o frunte frumoasă, dar obraji cam teşiţi, € 
Asta pentru rege. Blândă, rezervată, timidă, fără 'ambiţii;! 
Nepricepându-se la treburile de stat, era o fire liniştită, d> 
prietenă sigură, incapabilă de înşelăciune, 
compătimitoare” * dreaptă, duşmana oricărei intrigi. Asta 
pentru domnul dos» Fleury. De altfel, viitorul a confirmat 
părerea pe care mi+ nistrul şi-o făcuse despre ea. lubita 
regelui, ea nu 1-“jr iubit decât pe el, care 1 se părea a fi cei 
mai amabil şi cel mai frumos bărbat atât de la Curte, cit şi 


din regatul său, Mulţumindu-se să-l iubească în taină, n-a 
încercat niciodată să se folosească de. Puterea pe care o 
avea asupra lui; niciodată, tot timpul cât i-a fost iubită, n-a 
încercat să ceară vreo favoare pentru ea sau pentru rudele 
ei, primind de la el doar câteva daruri neînsemnate, pe care 
un burghez s-ar fi ruşinat să le ofere iubitei sale, 
îndatorându-se pentru toaletele care erau întotdeauna 
ieşite din comun; plătind din banii ei cheltuielile micilor 
distracţii la care lua parte şi regele; atât de puţin 
pretențioasă în privinţa mobilelor, încât în 1741, adică la 
nouă ani după ce devenise iubita regelui, ea nu avea nici 
sfeşnice, nici jetoane de argint pentru a-l primi pe regalul 
ei iubit când acesta venea să joace cărţi la ea; în astfel de 
împrejurări, era nevoită să se ducă să împrumute de pe la 
vecini. 

Două persoane au făcut mare zarvă „din pricina legăturii 
ei cu regele: domnul de Mail'y şi domnul de Nesâe, adică 
soţul şi tatăl. Soţul a primit poruncă să pună capăt oricărei 
legături cu soţia sa; tatăl, ale cărui afaceri mergeau foarte 
prost, a tăcut mâlc după ce a primit cinci sute de mii de 
livre. Omul făcuse un târg straşnic cu onoarea familiei de 
Nesle, 

Cu puţină vreme înaintea evenimentelor despre care v-am 
vorbit, adică la 21 ianuarie 1732, s-a semnat la Ver-sailles 
contractul de căsătorie al domnişoarei de Chartres cu 
domnul prinţ de Conţi, care au fost cununaţi a doua zi de 
către cardinalul de Rohan. Prinţul de Conţi era fiul 
vestitului prinţ de Conţi despre care am mai vorbit şi care, 
murind în 1727, lăsase ca moştenitor al titlurilor, al 
bunurilor şi al numelui său pe contele de Marche. După 
câteva zile, mama prinţului de Conţi - Marie-Therese de 
Bour-bon - care se certa periodic cu fiul ei, continuând să-şi 
construiască palatul în timpul acestor dispute - muri la 
rândul ei, în vârstă de şaptezeci de ani. Nuvnele de. Conţi 
nu-l mai purtau acum decât prinţul care tocmai se însurase 
şi un unchi al acestuia, Mare Prieur, om de spirit, despre 


care am pomenit când am vorbit de moartea lui Du- 
chauffour. În plus, era un prinţ viteaz, amabil, curajos până 
la exces, mândru de rangul său şi risipitor ca orice 
nechibzuit. 

Într-o zi, scutierul veni să-i spună că nu mai există fân în 
grajd. Furios de o asemenea delăsare, prinţul îşi chemă 
intendentul care se scuză dând vina pe trezorier, fiindcă nu 
voise să-i dea bani ca să cumpere fân. Prinţul îl chemă pe 
trezorier care se scuză, la rându-i, spunând că nu mai avea 
un sfanţ în lăzi şi că furnizorul nu mai voia s: Vi dea furaje 
pe datorie. Cum cazul era grav, pentru prima oară în viaţa 
lui prinţul se văzu nevoit să reflecteze. După o vreme, 
întrebă: 

— Cine ne mai poate da pe datorie? 

— Nimeni, cu excepţia hangiului. 

— Foarte bine, zise prinţul, atunci daţi cailor mei pui fripţi. 

La 2 iunie, tânărul duce de Chartres a fost botezat de naşii 
săi, regele şi regina, şi numit Ludovic-Filip. Acest prinţ a 
fost tatăl lui Filip-Egalite şi bunicul lui Ludovic-Filip, care s- 
a însurat cu doamna de Montcsson. 

Vă amintiţi că, anticipând din punct de vedere cronologic, 
am pomenit în capitolul precedent despre îrtchiderea 
cimitirului Saint-Medard şi am vorbit despre tulburările pe 
care le-au iscat miracolele diaconului Paris. Anul 1732 a fost 
foarte agitat din pricina disensiunilor religioase. Diaconului 
Paris sau mai curând „sfântului” Paris, care era jansenist, 
iezuiţii i-au opus şi ei nu numai un „stânt”, ci şi o. sfântă”, 
care au făcut aproape tot atâta vâlvă ca şi Paris.: s'fântul” 
Luis de Gonzague şi „sfânta” Măria Alacoque. Luis de 
Gonzague era unul dintre acei oameni predestinaţi sa 
reuşească în viaţă: un adevărat „sfânt” venerat de femei şi 
de iezuiţi, tânăr şi încântător. Paj la Curtea regelui Filip al 
H-lea, vizitase Curtea marilor duci de Toscana. Cum gustase 
din toate plăcerile acestei lumi, nu peste mult s-a săturat de 
ele până peste cap. Atunci s-a împrietenii, cu Francois de 
Sales, s-a apucat să mediteze asupra adevărului şi să se 


roage Domnului, în timp ce alţi tineri de vârsta lui erau 
ocupați cu dragostea, cu serenadele, aler-gând după 
aventuri galante. Ignaţiu de Loyola era pentru el cea mai 
bună pildă. Provenind ca şi el dintr-o familie de neam marc, 
cavaler tânăr şi frumos, nu începuse - ca şi el - prin a se 
înfrunta cu lancea pentru ochii negri care străluceau sub 
mantilele frumoaselor din Valladolid şi din Madrid? Ca şi 
Ignaţiu de Loyola, într-o bună zi şi-a sfâşiat veşmintele de 
mătase şi de aur, a renunţat la cursele de tauri din Sevilla şi 
din Burgos şi a plecat la Roma pentru a-şi face noviciatul; 
acolo, Papa Sixt al V-lea 1-a bine-cuvântat şi 1-a pus să aibă 
grijă de oameni. În vremea aceea, o molimă decima Europa. 
Gonzague intră prin spitale, se puse în slujba celor sărmani 
şi bolnavi şi muri în 1591, în vârstă doar de douăzeci şi trei 
de ani. Trecut în rândul preafericiţilor de către Papa 
Grigore, a fost sanctificat de către Bonifaciu al XIII-lea. De 
atunci, în toate bisericile iezuiţilor, laus de Gonzague şi-a 
avut capela lui, unde credincioşii i-au putut adora chipul de 
arhanghel luminat de mii de luminări. 

Sfânta Măria Alacoque - trebuie să recunoaştem - era mai 
puţin înclinată către poezie decât Luis de Gonzague. Ba, 
dimpotrivă, a fost luată chiar peste picior. Mai întâi, că biata 
femeie sanctificată sub numele de Măria se numea 
Margareta. S-a născut la 22 iulie 1647 la Lautecourt, care 
ţinea de biserica din Autun, şi a murit la 16 octombrie 1899. 
Apoi, încă de la vârsta de trei ani, spune istoricul ei, 
manifesta o mare aversiune faţă de păcat. A publicat o 
lucrare mistică intitulată Credinţă faţă de inima lui Cristos, 
care a prilejuit apariţia sărbătorii Sacre-Coeur. A fost 
trecută în rândurile sfinţilor de către Languet, episcop de 
Sois-sons. De aici i s-au tras şi necazurile; iată de pildă, una 
dintre epigramele care au circulat în epoca aceea: „Sigur 
că domnul de Soissons s Îşi baie joc * 

Cu Măria lui, Alacoque. 

EI ne vinde ca pe bârfe > 

Vorbele-i curate ' 


Ce sunt ale unei iârfe Din locuri râu famate.', în ciuda 
acestei epigrame şi a multor altora, Măria Ala-' coque a fost 
totuşi în mare -vogă. Luis de Gonzague fusese -expresia 
dragostei faţă de semenii săi; Măria Alacoque a” fost 
expresia dragostei iată de Dumnezeu. ( 

Chiar în acel moment, întâmplarea a dăruit janseniştilor o 
armă cumplită împotriva iezuiţilor. Sper că vă mai, aduceţi 
aminte de procesul părintelui Girard şi al femeii” Codiere, 
proces întru totul asemănător cu acuzaţiile pussf. În cârca 
„vrăjitoarelor” din Evul Mediu. F Părintele Girard era un 
bărbat de cincizeci şi doi d* ani, frumos încă pentru vârsta 
lui, plin de elocinţă, onc-; tuos şi care practica acel gen de 
predică senzuală ce aparw ţinea şcolii iezuite. Familia sa 
era de neam mare î» < Franche-Comte. După ce a trecut 
prin Provența, a fost tri*' mis la Aix în 1718 şi, după zece 
ani, la Toulon. Aici a cunoscut-o pe Catherine Codiere, care 
avea optsprezece ani; era frumoasă ca un înger, vioaie şi 
înflăcărată aşa cum sunt toate provensalele. Onorurile 
aduse Măriei Alacoque tul-burând-o puternic, fata a căzut 
în extaz, prefăcându-se că vorbeşte cu Domnul şi că discută 
cu Cristos. Din moment ce ea ţinu cu tot dinadinsul să aibă 
viziuni, le avu şi le împărtăşi duhovnicului ei, părintele 
Girard. Era epoca în care fiecare confesor voia să-şi aibă 
sfânta lui: părintele Girard socoti că şi-o găsise pe a sa. 
Crezu sau se prefăcu a crede în viziunile fetei, încurajând-o 
în nebunia ei. Fata petrecu postul Paştelui. Din 1730 fără să 
mănânce nimic, cel puţin nu în mod făţiş. La sfârşitul 
postului, părea atât de slăbită, încât nu s-a mai putut da jos 
din pat. Într-o asemenea stare de nălucire, sigur că viziunile 
i se înteţiră, în sfârşit, într-o dimineaţă, părintele Girard o 
găsi cu chipul mânjtt de sânge. Speriat de ceea ce vedea, 
preotul o întrebă ce se întâmplase; ea îi răspunse că 
sângele provenea dintr-o rană pe care i-o făcuse un înger în 
coastă. Părintele se îndoi de cele auzite. Dar fata, pe un ton 
nevinovat, îl rugă să închidă uşa, apoi îl pofiti, ca şi pe Toma- 
ne-credinciosul, să vadă rana cu ochii săi şi s-o atingă cu 


mâinile sale. Bietul iezuit se crezu în stare să lupte 
împotriva ispitei. Aşa că închise uşa şi privi. Ce s-a petrecut 
în timpul acelui tete-ă-tete şi ce fel de extaze au urmat după 
el, asta numai tribunalul din Aix a putut judeca. Fiindcă 
părintele Girard a fost acuzat de seducţie, de incest 
spiritual, de magie neagră şi de vrăjitorie. Şi totuşi, la 10 
octombrie 1731, o hotărâre a Curţii cu Juri 1-a achitat pe 
sărmanul Girard, dar numai cu un vot în plus: din douăzeci 
şi cinci de juraţi, doisprezece îl condamnaseră să fie ars pe 
rug. Ca de obicei, epigramele începură să curgă; iată mai 
ales una care a făcut înconjurul oraşului şi care dovedeşte 
umorul epocii respective: „Părintele Girară, cu-a sa 
scânteie, Dinlr-o fecioară a făcut femeie; Dar Parlamentu-o 
face şi mai lată Căci din femeie a schimbat-o-n fată.”. 

Toate certurile dintre jansenişti şi molinişti, unde 
inviolabilitatea sufletului era mereu pusă pe tapet sub vălul 
rezistenţei religioase, duseră la o adevărată rezistenţă 
politică. Domnul de Fleury hotărî deci să pună capăt acestei 
schizme, care nu preocupase deloc un prim-ministru, prinţ 
de sânge, dar care avea să preocupe enorm un ministru-! 
cardinal. Numai că domnul de Fleury nu era omul care să ia 
una din acele hotărâri gen Ludovic al XIV-lea sau gen' 
Richelieu. El era sulpician, deci duşman al janseniştilor, dar 
moderat şi incapabil de mari persecuții. Aşa că a ho-tărât să 
aibă loc o adunare a clerului şi un conciliu. Adunarea aceea, 
organizată fără aprobarea pontificatului roman, avea ca 
scop reuniunea oamenilor celor mai distinşi ai 
episcopatului, urmărind ca aceştia să examineze starea 
Bisericii şi să ia o hotărâre privind o carte pe care tocmai o 
publicase Jean Soanem, episcop de Sens, duşmanul 
înverşunat al Bulei Unigenitus. Conciliul a fost condus de 
episcopul Embrun, care nu era altul decât vechea noastră 
cunoştinţă, domnul de Tencin. Cartea a fost examinată cu 
cea mai mare atenţie şi episcopii au declarat, aproape în 
unanimitate, că ea conţine doctrine contrare devoţiunii şi 
supunerii pe care episcopatul le datora Papei. 


Dar janseniştii au fost acuzaţi că ar fi corupt coneiliul 
condus de Embrun, aşa cum au acuzat şi iezuiţii 
Parlamentul din Aix. Lucrul cel mai rău a fost că janseniştii - 
pe care î-am văzut opunând pretutindeni o rezistenţă 
organizată —, simțindu-se puternici, au trecut din defensivă 
îa atac. Întreg Parlamentul era jansenist. Aşa că regele 1-a 
chemat de îndată la Rambouillet. Acolo a declarat, cu toată 
majestatea, că nu mai îngăduie nici un fel de rezistenţă şi că 
doreşte ca porunca să-i fie executată. Primul preşedinte a 
încercat să vorbească, dar regele i-a închis gura, strigând: 

— 'Te poftesc să taci! 

Înainte de sfârşitul şedinţei, aceste patru versuri şi, fă- 
cuseră înconjurul Parlamentului: „Timid, tâmpit şi- 
ncrâncenat, Louis nicicând n-a cuvântat. Acum vorbeşte 
fără rost... 

— E un timid? 

— Nu, e un prost...”. 

Preşedintele tăcu şi Parlamentul îi imită exemplul. Dar 
odată ajuns la Paris, întregul corp legiuitor protestă nu 
numai împotriva Bulei Unigenitus, ci şi împotriva felului 
cum decursese şedinţa de la Rambouillet. Numai că, între 
timp, lista rebelilor fusese trimisă locotenentului Poliţiei, 
domnul Horault, şi cei mai recalcitranţi dintre parlamentari 
fură exilați la Bourges, la Reims, la Rambouiilet, la Poitiers, 
ba chiar şi pe insula Oleron. 

Restul anului a trecut fără nici un alt eveniment deosebit, 
în afară de reprezentarea piesei Zaâre, în luna decembrie, 
piesă care s-a bucurat de un imens succes. 

— Ludovic al XV-ioa Capitolul VI Moartea lui Frederic- 
August al Poloniei. —; Declaraţia Dietei privind condiţiile 
alegerii. 

— Regele Ludovic al XV-lea îl susţine pe Stanislas. 

— Țarina şi imperiul ţin cu prinţuLAugust, fiul răposatului 
rege. 

— Plecarea lui Stanislas. 

— Deghizarea şi călătoria sa. 


— Stanislas este ales rege. 

— O armată rusă se îndreaptă spre Varşovia. 

— Stanislas se retrage la Danzig. 

— Asediul Danzigului. 

— Interesul Franţei de a avea în nord o putere împotriva 
Rusiei. 

— Expediția domnului de Plelo. 

— Fuga regelui Stanislas. 

— Război împotriva imperiului. 

— Pianul de luptă al armatelor franceze. 

— Berwicfc şi Villars. 

— Coatele de Belle-Istej ducele d<.< Noailles, cavalerul 
d'Asfeld, contele de Saxa, rv gele Carol. 

— Bătălia de la Guastaâla. 

— Cucerirea'Neapolelui şi a Siciliei de către don Car-los. 

— Starea armatei franceze la sfârşitul anului 1735. 

— Pacea de la Viena. 

— Remaniere ev 

* ropeană. 

— Căsătoria ducelui de Richelieu. 

— Naşterea ducelui de Fronsac. 

— Alzire, F>H risipitor, Legatul, Falsele confidenţe, 

După o lungă perioadă de pace. lată că se petrecu un 
lucru ce ameninţa echilibrul Europei. La 1 februarie muri la 
Varşovia regele Poloniei, Frederic-August, în vârstă de 
şaizeci şi doi de ani. Fiul său, prinţ regal şi elector de Saxa, 
trebuia să-i urmeze la tron de drept; dar nu se putea urca 
pe tronul Poloniei, întrucât regele trebuia ales. Acest prinţ - 
Fvederic-August al II-lea - era cel care-l detrope Stanislas, 
socrul lui Ludovic al XV-lea. La 3 mai se adună Dieta care, 
după ce delibera îndelung, hotări că: 1. Numai nobilii 
polonezi au dreptul să participe la 2. Pentru a te bucura de 
acest drept nu este de-ajuns» ftj nobil polonez, ci să te tragi 
din tată şi mamă catolici. „ 3. Numai Primatul îl poate alege 
pe rege, toţi ceilalţi fiind declaraţi duşmani ai patriei. În 
sfârşit, alegerea trebuia să aibă loc în ziua de 25 august. 


Încă din 17 martie, regele Ludovic al XV-lea le declarase 
tuturor ambasadorilor străini acreditaţi la Curtea Franţei 
că nu va îngădui ca vreo putere să se opună libertăţii 
alegerilor. Ceea ce prilej uise această declaraţie fusese 
demersul făcut de Primat şi de nobilii polonezi pe lângă 
Stajiislas, demers care urmărea să ofere coroana Poloniei 
tatălui reginei Franţei. Dar auzind propunerea, Stanislas 
clătinase din cap şi spusese: 

— Îi cunosc eu pe polonezi! Mă vor alege, dar nu mă vor 
susţine! 

— Ei să te aleagă, că de susţinut te voi susţine eu, îi 
răspunsese Ludovic al XV-lea. * 

Bazându-se pe această făgăduială a ginerelui său, 
Stanislas primi propunerea ce-i fusese făcută şi declară că 
va lua parte la alegeri. Contracandidatul era prinţul regal şi 
elector de Saxa, fiul regelui care murise. Văzând că Franţa 
trecuse de partea lui Stanislas, Rusia şi Austria trecură de 
partea prinţului August. Rusia trimise o flotă în Marea 
Baltică, iar Austria dădu ordin ca lui Stanislas să nu i se 
îngăduie să treacă pe pământul ei. 

La 20 august, adică cu cinci zile înainte de ziua fixată 
pentru alegeri, cavalerul de Thiange, care semăna cu 
regele Stanislas, accentua şi mai mult această asemănare, 
punându-şi o perucă întocmai ca a regelui şi îmbrăcându-se 
cu hainele cu care acesta se îmbrăca de obicei. Schimbarea 
de nume şi de vestimentaţie avu loc la Berny, aproape de 
Paris, unde Stanislas se dusese plecând de la palatul Vei- 
sailles. La Berny, adevăratul şi presupusul rege se 
despărţiră. Thiange, luat drept Stanislas, o porni spre Bre- 
tania şi ajunse la Brest, unde se îmbarcă în mod public. În 
ziua de 26 august, la ora zece seara, în bubuitul artileriei 
din port. Cât despre Stanislas, acesta urma să ajungă la 
Varşovia pe pământ şi nu pe mare, însoţit doar de cavalerul 
d'Andelot. În acest scop. Regele îşi pusese o perucă scurtă, 
ţ neagră şi se îmbrăcase în nişte veşminte cenuşii, cât mai - 
simple cu putinţă. Cavalerul d'Andelot se îmbrăcase ceva 


mai elegant, căci el trebuia să treacă drept stăpânul, în - 
vreme ce regele juca rolul unui simplu om de încredere. 
Amândoi se urcară într-o trăsură aflată într-o stare jaî- « 
nică şi plină de noroi şi, cu nişte cai de poştă, ajunseră la ' 
Metz. Dar oricât de sărăcăcioasă şi de stricată ar fi fosl ' 
trăsura, ejra totuşi o trăsură franceză care, în Germania, 
putea să iste bănuieli chiar în primul oraş al imperiului. 
Cavalerul d'Andelot îşi dădu imediat seama că era cu 
neputinţă să meargă mai departe cu trăsura cu care 
veniseră, îşi rugă deci gazda să se informeze dacă, în oraş, 
nu avea ' careva vreo trăsură de vmzare. Gazda căută, 
descoperi r una şi cavalerul îşi trimise tovarăşul de drum ca 
s-o cerceteze, spunându-i că dacă vehicolul era acceptabil, 
să-l cumpere. Regele cumpără trăsura, plăti banii pe loc, 
apoi o porniră mai departe la drum. Până la porţile 
Berlinului, lucrurile merseră de minune; dar la poarta 
capiUilei Prusiei, cei doi fură supuşi unui lung 
interogatoriu, di'i care cavalerul - care se. Dădu drept 
negustor - şi omul'-* său de încredere ieşiră cu faţa curat',. 

La Frankfurt-pe-Oder îl găsiră pe nepotul marchizului de 
Monti, ambasadorul Franţei, Urcară în trăsura acestuia, 
unde, pentru a-i deruta pe spioni, regele se aşeza pn locul 
destinat slugilor. În sfârşit, îa 3 septembrie, Stanislas intră 
în Varşovia. 

Alegerile care trebuiau să aibă loc la 25 august fuseseră 
amânate pentru 11 septembrie. Stanislas sosise deci la timp 
pentru a se arăta poporului şi a lupta ca să-şi recapete 
tronul. 

La 10 septembrie se urcă pe un cal şi străbătu Varşovia în 
lung şi în lat, în larma aclamaţiilor generale. Pe 11, 
întrunind toate sufragiile” fu ales rege. Prinţul Wiezno-” 
vick, cancelarul Lituaniei, a fost singurul care a protestat 
împotriva alegerii, retrăgându-se din adunare şi stârnind 
unele discuţii. Primatul l-ar fi putut proclama pe Stanislas 
rege chiar în aceeaşi zi, dar trăgea nădejde să-l aducă 
îndărăt pe cancelarul Lituaniei, care persista în hotărârea 


lui, ceea ce a făcut ca Stanislas să fie proclamat rege abia a 
treia zi. Numai că, din păcate, s-a întâmplat exact ceea ce 
prevăzuse socrul lui Ludovic. O armată rusă s-a îndreptat 
spre Varşovia pentru a anula alegerea. Sutele de mii de 
polonezi care se adunaseră pentru a-l proclama pe 
Stanislas rege s-au retras în provinciile lor. Armata 
poloneză era slabă şi dezorganizată, iar ajutorul făgăduit de 
Ludovic al XV-lea nu mai sosea. Partizanii lui Stanislas îl 
sfătuiră să se ţină totuşi tare, spunându-i că pentru a reuşi 
nu este nevoie decât de un singur lucru: şi anume să 
câştige timp. Îşi aruncară ochii asupra diferitelor locuri 
întărite care puteau să-i ofere regelui un azil şi alegerea lor 
se opri asupra oraşului Danzig, cetate liberă, cârmuindu-se 
singură, fără amestecul regelui Poloniei. 

La 1 octombrie, regele Stanislas îşi făcu intrarea în Danzig 
însoţit de Primat, de ambasadorul Franţei şi de contele 
Poniatovski, urmat de câţiva seniori polonezi. 

În vremea asta, ruşii intrară în Polonia, ajungând chiar 
până în apropierea oraşului Praga; comandate de generalul 
de Lacy, ostile ruseşti cerură, în numele țarinei, alegerea 
prinţului August ca rege ai Poloniei, fapt care a ţsi fost 
îndeplinit. Vestea acestei alegeri nu 1-a mirat pe Sta-nâslas. 

— Eu v-am spus de la început că se va întâmpla aşa, a 
murmurat el ridicând din umeri; dar şi noul rege va simţi în 
curând, fidelitatea” celor care l-au ales! 

Apoi le spuse locuitorilor Danzigului că în curârtd avea să 
plece din oraşul lor, nevrând să le aducă vreun necaz. Dar 
aceştia se opuseră la plecarea regelui. Atunci armata rusă 
se îndreptă spre Danzig şi la 20 februarie 1734 începu 
asediul oraşului. 

În afara problemelor personale, în epoca respectivă se-ş, 
mat dezbătea o mare problemă europeana. Regele Stanis- 
las reprezenta poporul polone?: Prinţul August reprezenta' 
influenţa rusă şi germană. Numirea prinţului August în-U. 
Semna, practic, dezmembrarea Poloniei. Franţa nu se arunţ 
case cu capul înainte şi fără să se gândeaseă temeinic 


dacă-? Să-1 susţină'sau nu pe Stanislas. Având în vedere 
interesele r sale comune cu Spania. Franţa urmărea să 
anihileze pu-!' «terea Austriei în Italia. Aşa că trebuia cu 
orice preţ şaH pună un stăvilar în faţa puterii ruse. Acest 
stăvilar îl alea->', tuiau Suedia, Prusia şi Polonia. Suedia şi 
Prusia făgădui-', (seră să rămână neutre. Stanislas, rege al 
Poloniei, ar fir '> continuat politica lui Carol al IX-lea şi 
Ludovic al XIV-lea; t, ' politica lui Carol al IX-lea, cel care 
susţinuse alegerea lui < Henrie al Ill-lea; politica lui 
Ludovic al XIV-lea, care sus-;'-ţinuse alegerea prinţului de 
Conţi. Stanislas, la Varşovia, 1! ar fi supravegheat totodată 
şi Petersburgul şi Viena. lată dhr ce considerente 
antrenaseră Franţa în acest război, bine intenţionat, dar 
prost apărat. Prost apărat mai ales de, « +! Care avea 
principalul interes să-l susţină, adică de re-ix'Ae Stanisias. 
Căci dacă s-ar fi aşezat în fruntea armatei, * |? A 
dezorganizată cum era, chemându-i pe polonezi să lupte în 
numele naţiunii lor, Stanislas ar: fi putut să strângăi laolaltă 
cincizeci de mii de oameni. Cu aceşti cincizeci de mii de 
oameni ar fi putut să ţină piept ruşilor, să păstreze Varşovia, 
să aştepte ajutorul Franţei şi; chiar dacă ar fi căzut, cel 
puţin.ar fi căzut luptând. 

Dar Stanislas avea mai bine de cincizeci de ani şi nu fusese 
niciodată un om energic. Îşi învălui deci slăbiciunea în 
mantia filantropiei şi declară că nu râvneşte să pună mâna 
pe o coroană cu preţul vieţii supuşilor săi. Acesta era 
răspunsul unui popă, nu al unui soldat. Aşa că Stanislas s-a 
retras - după cum am mai spus - la Danzig, aştep-lând 
ajutorul' Franţei. 

Contele de Munich i se alătură domnului de Lacy, adu- 
eându-i o oaste de zece mii de oameni, apoi prelua comanda 
asediului.'Danzigul fu înconjurat şi bombardamentul 
începu. Nu peste mult începu să-şi arate colții şi foametea. ' 
Dar Franţa făgăduise să-i dea ajutor şi încă nu căpătase 
obiceiul să nu se ţină de cuvânt. Aşa că asediaţii aşteptară 
cu încredere acel ajutor. În sfârşit, drapelul Franţei se ivi în 


zare. Dar toate bateriile de coastă erau în «iâna ruşilor. 
Domnul de La Motte, care comanda flota, nu cuteză s-o 
expună unei distrugeri aproape sigure. Cum prevăzuseră 
acest caz, flota trebuia să se oprească la Copenhaga, iar 
domnul de La Motte să discute ce ar fi de făcut împreuna cu 
domnul de Plelo, ambasadorul Franţei în Danemarca. 
Louis-Robert-Hyppolyte de Brehan, conte de Plelo, făcea 
parte din acea frumoasă şi nobilă rasă bretonă care nu şi-a 
precupeţit niciodată onoarea. Era un bărbat destul de. 
Tânăr, de treizeci şi patru de ani, poet, savant şi diplomat 
totodată, care-şi tipărise cercetările astronomice într-o 
culegere de scrieri a Academiei Regale de Ştiinţe, iar 
poeziile, în volumul intitulat Portofelul unui om degust. 
Domnul de La Motte, comandantul escadrei, îi comunică 
ambasadorului instrucţiunile pe care le primise din partea 
domnilor de Fleury, şi de Maurepas. Ambasadorul îşi dădu 
seama că, dacă voia să păsUezc Oarragul, trebuia să 
găsească un mijloc de a introduce în oraş un prim ajutor, 
care ar fi trebuit să fie urmat imediat de un al doilea. Dacă 
Darrzigul ar fi fost cucerit, el nu mai trebuia să se ocupe 
decât de un singur lucru, şi anume de salvarea regelui 
Stanislas. Or, cum Danzigul nu fusese cucerit, ambasadorul 
trebuia să găsească un mijloc de a introduce un prim ajutor 
în oraş. Ajutorul era alcătuit dintr-o mie cinci sute de 
oameni. Cu aceşti o mie cinci sute de oameni trebuia să 
atace patruzeci de mii şi să-şi croiască drum printre ei. 
Dacă citiţi cu atenţie istoria războaielor franceze, veţi 
vedea cât de uşor încolţeşte imposibilul în mintea unui 
francez. Văzând care este situaţia, domnul de La Motte 
dădu înapoi. Dar domnul de Pleio luă totul asupra lui, 
declarând că îşi va asuma personal sarcina de a conduce 
trupele franceze şi de a supraveghea debarcarea. Domnul 
de La Motte îşi declină orice/răspundere, dând vina pe 
ambasador, şi porunci flotei să7 se îndrepte spre Dan-? Ig. 
Flota trecu prin focul duşmanului şi intră în rada oraşului 
Danzig. Domnul de Plelo debarcă, atacă armata rusă şi căzu 


străpuns de gloanţe. Prevăzuse acest dezno-dământ; dar, în 
numele onoarei franceze, socotise că era de datoria lui să 
încerce imposibilul. 

După moartea domnului de Plelo, flota se retrase în ordine 
şi reveni la Copenhaga. Ca în toate eşecurile sale militare, 
Franţa avusese şi de data aceasta o latură plină de 
strălucire, care a făcut ca o înfrângere să fie egală cu o 
victorie. 

Chiar în momentul în care flota reintra în portul 
Copenhaga, sosirea celui de-ai doilea ajutor făcu posibilă 
strângerea laolaltă a celor două mii de oameni ai conților de 
Flandra şi d'Artois. Ofiţerilor adunaţi în consiliu de război 
nu li s-a ascuns adevărata situaţie” în ceea ce priveşte 
oraşul Danzig, pentru ca să poată hotări singuri ce este de 
făcut. Toţi declarară că două mii de francezi nu pot da 
îndărăt din faţa duşmanului, oricât de numeros ar fi acesta; 
dacă flota nu putea trece, aveau să intre în oraş cu ajutorul 
muschetelor. De altfel, aveau o misiune sacră de îndeplinit: 
trebuiau să salveze cu orice preţ capul regelui Stanislas. 
Aşa că flota franceză reapăru la gurile Vistulei. Dar, de data 
asta, lucru de necrezut, ea trecu prin focul încrucişat al. 
Bateriilor şi, în aclamaţiile oraşului, intră cu pânzele 
ridicate în portul Danzig. Acum nu mai era vorba să ţină 
piept ruşilor, ci să-l salveze pe Stanislas, pe al cărui cap se 
pusese un preţ uriaş. Regele era hotărât să rămână la 
Danzig şi să împărtăşească soarta apărătorilor săi, când 
află pe neaşteptate că fortul Wcchelmund capitulase. 
Această capitulare obligă oraşul să se gândească la sine 
însuşi şi regele a fost primul care şi-a dat cuvântul că va 
pieri laolaltă cu el. Îngropat sub zidurile Danzigu-lui. Acum 
Stanislas nu se mai putea gândi să scape din-” tr-un oraş 
încercuit de armata moscovită şi invadat de inamic pe o 
distanţă de trei leghe de jur împrejur. In atare situaţie, 
fiecare concepu un plan de evadare pentru Stanislas. 
Doamna contesă Ozapska, palatină a Pomeraniei, care 
vorbea germana tot atât de bine ca şi limb-a maternă, 


având mare încredere într-un om pe care-l pusese de mai 
multe ori la încercare şi care cunoştea ţinutul ca în palmă, 
” se oferi să împartă cu regele riscurile călătoriei, 
deghizân-du-se în ţărancă şi spunând că Stanislas este 
bărbatul ei. Dar mai fusese propusă şi o altă soluţie: şi 
anume ca Stanislas să se aşeze în fruntea a o sută de 
oameni hotă-râţi, care să facă o breşă în rândurile 
duşmanilor. Dificultatea nu consta în a-i găsi pe cei o sută 
de oameni, căci se prezentară câteva mii; dar cum să 
încerci o asemenea acţiune înti'-o ţară invadată de duşman? 
Aşa că proiectul căzu de la sine. Marchizul de Monti, 
ambasadorul Franţei, a propus însă un altreilea plan, şi 
acesta li s-a părut tuturor cel mai bun. Şi anume ca 
Stanislas să părăsească oraşul Danzig împreună cu doi sau 
trei oameni siguri, ' deghizați în ţărani. Pentru a pune în 
practică acest plan,. Stanislas s-a dus la ambasador 
duminică 27 iunie, sub pretextul că vrea să petreacă acolo o 
noapte liniştită, departe de ghiulelele care începuseră să 
cadă în cartierul în care, locuia; dar odată ajuns acolo, unul 
din acele fleacuri eare*; | pun aproape întotdeauna beţe în 
roate planurilor mari,; * făcându-le să dea greş, duse la 
eşec şi planul regelui Po-|| loniei. Marchizul de Monti îşi 
procurase un costum de ţă-t ran cu toate cele de trebuinţă: 
o haină veche, o cămaşă” grosolană de pânză, o bonetă 
dintre cele mai simple, unr băț bros şi. Lustruit, un brâu de 
piele; din păcate îi lipseam cizmele; dacă i-ai fi dat regelui o 
pereche de cizme noi, primul om care s-ar fi uitat la el le-ar 
fi observat pe loc* Ambasadorul examinase cu atenţie toate 
picioarele care se perindaseră prin faţa lui vreme de două 
zile, urmărind să facă o alegere cit mai judicioasă; până la 
urmă, sccoti că unul dintre ofiţerii din garnizoana lui era 
singurul care poseda cizmele ce-i trebuiau. Dar ce motiv să 
invoce c «ţ să-i ceară ofițerului cizmele? Era o treabă în faţa 
căreia diplomaţia marchizului de Monti, oricât de abil ar fi 
fostţ el, dădu înapoi; prefera să-l corupă pe servitorul 
ofițerului, care fură cizmele stăpânului şi i le aduse 


ambasadorului. Dar dacă domnul de Monti observase 
gradul de uzură al cizmelor, din păcate nu fusese atent şi la 
mărimea lor; ofiţerul avea piciorul mic, regele avea piciorul 
mare, aşa că atunci când Stanislas vru să-şi pună cizmele 
ofițerului, îi fu cu neputinţă să le încalţe. În disperare de 
cauză, domnul de Monti porunci să-i fie aduse toate cizmele 
vechi aflate în casă şi iată că cele care aparținuseră 
valetului său i se potriviră regelui. Bietul ambasador se 
du> — şese să caute aiurea ceea ce avea la îndemână, mai 
punândţ, la cale şi un furt, când cizmele de cartavea nevoie 
se găseau în propria casă. 

Complet deghizat, având asupra lui două sute de ducați, 
regele părăsi casa ambasadorului; în colţul străzii se în-tâlni 
cu generalul Steinflicht, care-l aştepta, deghizat în ţăran ca 
şi el. Amândoi se duseră să-l ia pe maior, un suedez care-şi 
asumase sarcina să asigure ieşirea regelui din oraş. Găsind 
un loc propice pe unde să fugă. Maiorul îi aştepta. Undeva, 
la picioarele zidului de apărare, se aflau (rase la mal două 
bărci mici, fără catarg, în care trebuiaii să se găsească trei 
oameni de încredere ce cunoşteau bine împrejurimile şi 
care se angajaseră să-i ducă pe fugar până la Marâemverd 
ler, localitate ce aparţinea Prusiei. Numai că în loc de trei 
oameni găsiră patru. Dar cum nu era momentul de pus 
întrebări, regele acceptă acel surplus de escortă. 
Nemaiavând nevoie de maior, Stanislas îl trimise îndărăt, 
iar el se urcă în barcă împreună cu generalul Slein-flicht. 
Începură a vâsli, în nădejdea că vor ajunge la Vistula, că în 
zori se vor afla pe celălalt mal al fluviului, deci dincolo de 
locul invadat de duşman. Dar după un sfert de leghe, 
întâlnind o cabană situată drept în mijlocul mlaştinilor, cei 
care-l însoțeau pe rege declarară că pentru ziua aceea 
merseseră destul; că mai aveau încă drum lung de făcui, că 
se întunecase prea tare pentru a mai încerca să treacă râui 
şi că trebuiau să rămână acolo tot restul nopţii, precum şi 
ziua -următoare. Regele, neavând ce face, trebui să ce-]'-o. 
Cobori deci din barcă şi. Intră în casă. După aceacu; primă 


înfruntare pe care o avu cu escorta sa, Sta-nislas.; Mcă o 
privire investigatoare asupra celor care 0 alcătuiau. Şeful 
era un bărbat la treizeci sau treizeci şi cinci de ani, luându- 
şi un aer de mare autoritate asupra celorlalţi doi ori de câte 
ori le prezenta câte unul din planurile sale extravagante, ca 
să nu zic smintite,. Întruchipa perfect ignoranţa, prostia şi 
încăpăţânarea. Ceilalţi-doi erau un fel de vagabonzi, pe 
jumătate soldaţi, pe jumătate ţigani, mai bine zis un fel de 
şnapani. Cunoşteau într-adevăr ţinutul şi, în plus, aveau un 
instinct deosebit, întocmai ca al animalelor, de a găsi 
drumul bun, instinct care te coboară, oarecum, în rândul 
dobitoacelor. Cel de-al patrulea om din escortă, cel pe care 
regele nu se aştepta să-l găsească acolo, nu avea nici o 
legătură cu ceilalţi trei. Era un negustor falit care fugea de 
creditori şi voia să ajungă în Prusia, profitând de pregătirile 
ce fuseseră făcute pentru Stanislas. Aceste descoperiri nu 
avură deloc darul de a-l linişti pe rege. Intră deci cu inima 
strânsă în colibă şi se culcă pe o bancă de lemn unde, cu 
capul sprijinit de umărul negustorului falit, aşteptă să se 
facă ziuă. În zori, Stanislas ieşi din colibă şi văzu că se afla 
doar la o jumătate de leghe de Danzig, pe care duşmanii 
continuau să-l bombardeze. Îşi petrecu ziua plin de 
nerăbdare,. Dorind să se întunece cât mai repede. Din 
fericire, coliba în care se afla era atât de prăpădită şi de 
izolată, incit nu-l deranja nimeni. Când se înnopta, porniră 
la drum; numai că, pe măsură ce înaintau, drumul devenea 
tot mai anevoios. La un moment dat ajunseră în mijlocul 
unei adevărate păduri de trestii, printre care trebuiră să-şi 
facă loc nu numai rupându-le, ci chiar zdrobindu-le cu 
fundul bărcii. Din păcate, în liniştea deplină a nopţii, 
această operaţie făcea un zgomot supărător, care putea fi 
auzit şi, în plus, mai lăsa şi o urmă clară care ar fi uşurat 
enorm sarcina urmăritorilor dacă ar fi vrut să se ia după 
fugari. Din când în când, trebuiau să coboare din barca 
împotmolită în trestii, s-o smulgă cu greu de-acolo şi s-o 
împingă cu mâinile până unde dădeau din nou de apă. Spre 


miezul nopţii ajunseră la marginea unui râu despre care 
crezură că este Vistula. Imediat, cei din escortă ţinură sfat 
la malul apei, sfat la care nu fură admişi nici regele, nici 
generalul Steinflicht. Regele profită de acest moment, 
rugându-i pc general să ia el cei două sute de ducați de aur 
a căror greutate îl incomoda. Dar generalul îi spuse că s-ar 
putea ca, din cine ştie ce motiv, să fie despărțiți şi că atunci 
lipsa acelor bani i-ar îi putut căşuna mari necazuri regelui. 
Cum regele insista,. Generalul acceptă cu chiu-cu vai, să ia 
o sută de ducați. Lăsându-i cealaltă sută lui Stanislas. Nu 
după mult veniră şi cei din escortă: şeful lor le spuse lui 
Stanislas şi generalului că le este peste putinţă să-şi dea 
seama în ce loc anume se află, că generalul, negustorul şi 
şeful escortei aveau s-o ia pe jos, de-a lungul râului, în 
vreme ce regele şi ceilalţi doi vor apuca în aceeaşi direcţie, 
dar prin mlaştină. Se întâmplase deci” exact cum prevăzuse 
Steinflicht. Regele şi generalul tre-buiră să se despartă. 
Călăuzele pretindeau că o apucaseră într-o direcţie greşită: 
că nu se aflau pe malul Vistulei, ci pe malul râului Nering. 
După o sută de paşi, cele două mici grupuri se pierdură din 
vedere; în fiece moment, regele întreba de Steinflicht şi în 
fiece moment însoțitorii săi îi răspundeau: 

— Fiţi liniştit, e în mâini bune! 

Între timp începu a se lumina de ziuă; cum nu mai era 
timp de pierdut, trebuiau să caute un loc unde să petreacă 
ziua şi să aştepte venirea nopţii. Cele două călăuze, 
orientându-se, îşi dădură seama că prin împrejurimi trebuia 
să se afle o cabană a unui ţăran pe care-l cunoşteau; 
ajungând la cabană, îl întrebară pe ţăran: 

— Aveţi moscoviți în casă? 

— Acuma nu, răspunse ţăranul, dar dacă aveţi treabă cil 
ei, vin aici zilnic. 

Între timp, Stanislas se şi hotărâse: mai bine să se ascundă 
în cabană decât să rămână în mijlocul mlaştinii. Cei doi foşti 
oşteni îl urcară pe rege într-un poU strimt, aflat deasupra 
sălii principale, îi puseră la dispoziţie un maldăr de paie şi-l 


poftiră să se odihnească, în vreme ce unul dintre ei avea să 
stea de pază jos, iar celălalt va porni în căutarea 
generalului despre care regele se interesa întruna. 
Trecuseră două nopţi de când Stanislas nu închisese ochii, 
aşa că încercă să se' odihnească; dar cizmele pline de apă şi 
de noroi, despărţirea de general, planul vădit al călăuzelor 
de a-1 îndepărta de drumul pe care se hotări-seră la 
început să-l urmeze, primejdiile care-l pândeau în « 
cabana în care, după spusele stăpânilor ei, moscoviţii 
veneau de douăzeci de ori pe zi, toate ideile cumplite care 
trec prin mintea unui om aflat într-o astfel de situaţie îi 
alungară somnul. Neputând deci să doarmă, regele se sculă 
şi, vârându-şi capul prin lucarna aflată în pod, văzu un 
ofiţer rus care se plimba la o sută de paşi de cabană şi doi 
soldaţi ruşi care-şi păşteau caii. Cei trei oameni, aflaţi ] 
departe pe câmp, i se părură regelui a fi trei santinele „t 
puse acolo ca să-l pândească, aşteptând desigur întăriri; 
ideea prinse imediat rădăcini în mintea bietului om când 
văzu doisprezece cazaci călare, gonind ca vântul şi îndrep- 
tându-se către cabană. Schimbarea decorului, atât de 
liniştit până atunci, 1-a obligat pe rege să se retragă de la 
fereastră şi să se arunce pe grămada de paie, aşteptând 
evenimentele. După cinci minute, cazacii au intrat în sala 
cea mare. După alte cinci, Stanislas a auzit trosnind, sub 
pasul cuiva, scara ce urca la pod. Se aştepta să vadă apă- 
rând o mutră bărboasă şi amenințătoare şi, când colo, se 
trezi nas în nas cu gazda, care fusese trimisă de cei doi 
oameni din escorta sa să-i spună ca nu cumva să eo-boare 
din pod. Vă puteţi lesne închipui că regele nu avea câtuşi de 
puţin o astfel de intenţie. Cazacii nu-l căutau pe el, ci 
veniseră să mănânce, asta era tot. Dar, deşi scăpase de 
cazaci, regele nu putu scăpa şi de gazda sa. Curiozitatea 
acelei femei odată trezită din pricina grijii cu care se 
ascundea călătorul, cât şi din pricina atenţiei pe care o 
manifestau faţă de el cei doi oameni din escortă, ea ţinu 
morţiş să afle cine este acel înalt personaj cate se teme atât 


de tare de cazaci şi pe care aveau cinstea să-l primească în 
cabana ei. 

Stanislas ieşi cu greu din această încercare; inventă un 
adevărat roman pe care gazda îl crezu sau se prefăcu a-1 
crede. Când se întunecă, sătul până în gât de podul acela 
prăpădit, Stanislas cobori ca să stea de vorbă cu cei doi 
oameni ai săi. Aceştia îi spuseră că generalul Steinflicht se 
afla doar la un sfert de leghe de acolo şi că-şi propusese 
să-l ajungă din urmă pe rege, în cursul nopţii, la un cot al 
Vistulci unde se înţeleseseră ei şi unde se va afla o luntre 
gata să-i treacă pe malul celălalt. Numai că ei se îndoiau că 
vor putea face acest lucru, fiindcă vântul sufla foarte tare şi 
era cu neputinţă să traversezi un tiu atât de lat pe o astfel 
de vreme şi cu o luntre atât de mică. Regele nu numai că nu 
avea încredere în cinstea acelor oameni care, petrecându-şi 
toată ziua cu soldaţii ruşi, ar fi putut să-l predea oricând 
acestora, dar se temea parca şi mai muli de ignoranţa lor. 
Înt. Unecându-se, porni la drum, sigur că nu avea să încapă 
pe rnâna ruşilor, dar foarte no; i-niştit de cunoştinţele 
„geograf ice ale călăuzelor sau- [, a: > sfert de leghe de 
cabana unde îşi petrecuse ziua. Îrebin; *. se dea jos din 
barcă, având în vedere că bălţile.se. 

— Isprăviseră, începură deci să meargă pe jos, printr-o 
moe: >r': i iu care, în fiece moment, unul dintre cei trei cală 
(ori Mira în nămol până la brâu şi trebuia imediat scos 
afarâi cuceilalţi doi ca să nu se scufunde până la gât. In 
sfârşii. După patru sau cinci ceasuri de mers, şi-au dat 
seama c; = au ajuns pe malul Vistulei. Unul dintre cei doi 
oamrni îl rugă pe rege să rămână o vreme cu tovarăşul său, 
ce; U-c-buând să se ducă şi să caute luntrea. După un sfert 
de ceas se întoarse şi spuse că luntrea nu mai era la locul 
convenit şi că probabil fusese luată de moscoviți, Trebuiră 
să se-înapoieze în mlaştini ca să caute un loc unde să 
petreacă ziua; zărind o colibă, se îndreptară către ea. Dar 
abia apucară să treacă pragul acelei case sărmane, că slă- 
pânul ei, întovcându-se şi dând cu ochii de rege, strigă: 


— Vai, Doamne, cine e omul ăsta? 

— Ei drăcie, răspunse unul din cei care-l însoțeau pe 
Stanislas, e tovarăşul nostru, cine să fie? 

— Omul ăsta, zise ţăranul scoţându-şi boneta şi încli- 
nându-se, este regele Stanislas! 

Nu mai era vreme de şovăit. 

— Da, prietene, zise regele întinzându-i mina, da, e-regele 
Stanislas, fugarul care are încredere în dumneata şi care 
vine să-ţi ceară un adăpost şi mijlocul de a ajunge pe 
celălalt mal al Vistulei. 

Această mărturisire obţinu un succes deplin. Mândru de 
încrederea regelui, ţăranul nu mai avu decât o dorinţă; 
aceea de a-i fi de folos. Îi făgădui regelui să-l ajute să 
treacă Vistula şi, chiar în aceeaşi clipă trecu la acţiune. 

În timp ce acel om de treabă era ocupat să caute o 
ambarcaţiune, şi un loc prielnic de trecere, regele îl zări pe 
şeful celor două călăuze, de care se despărţise de treizeci şi 
şase de ore şi care se îndrepta grăbit spre colibă, li aşteptă 
în prag şi-l întrebă ce se întâmplase cu generalul 
Steinflicht. Şeful îi istorisi cum că, în ajun, în timp ce-l 
aştepta pe rege, împreună cu generalul şi cu negustorul 
falit, la locul convenit, văzuseră alergând spre ei o ceată de' 
cazaci; atunci fiecare o luase la goană care-în-cotro. Când 
întorsese capul, nu-i mai văzuse nici pe general, nici pe 
negustorul falit şi habar n-avea ce se întâmplase cu ei. 
Orice reproş ar fi fost de prisos. Aşa că regele tăcu şi 
aşteptă. Către ora cinci seara îl văzu pe stăpânul colibei 
întorcându-se; acesta îl anunţă că găsise o luntre la un 
pescar unde locuiau doi moscoviți; că era de părere să 
aştepte câteva zile înainte de a încerca să treacă râul şi asta 
din pricina numărului mare de cazaci răspândiţi prin 
împrejurimi, unii pentru a strânge nutreţ pentru cai, alţii 
porniţi pe urmele regelui, a cărui fugă fusese între timp 
descoperită. Regele ţinu sfat cu oamenii săi şi cu ţăranul şi 
hotărâră să petreacă atât noaptea, cât şi ziua următoare în 
casa în care se afla. Noaptea i s-a părut regelui] ungă, iar 


ziua şi mai lungă. A doua zi, către ora cinci, ezitările 
începură. Regele înţelese că avea nevoie de un ajutor 
puternic care să-i urnească din loc pe cei patru. Porunci 
deci să se aducă un clondir zdravăn cu rachiu, din cave-i 
pofti - atât pe ţăran, cât şi pe cei trei însoțitori ai săi - să 
bea în sănătatea sa. Când clondirul se goli, cei patru oameni 
erau gata să treacă pentru el şi prin apă, şi prin foc. Regele 
profită de dispoziţia aceea, sporită şi de vestea bună că cei 
doi soldaţi ruşi nu se mai aflau la pescar şi că o barcă îl 
aştepta la malul râului. Regele şi gazda sa se urcară fiecare 
pe câte un cal. Țăranul o luă cu vreo cincizeci de paşi 
înainte, iar ceilalţi trei oameni veneau pe jos, în spatele lor. 
La fiecare pas întâlneau gropi pline cu noroi pe care calul 
regelui le ocolea sau, dimpotrivă, se înfunda în ele până la 
burtă. În toate părţile ardeau focurile diverselor tabere 
improvizate, presărate pe toată eâmpia. Dar lumina acelor 
focuri care nu lumina decât un cerc de pământ aveapentru 
rege un dublu avantaj: îi dezvăluia duşmanul şi îi arăta 
unde începe întunericul pe unde trebuia să meargă pentru 
a nu fi văzut. lată însă că gazda, care mergea înainte, se 
opri brusc, apoi se întoarse pentru a-i spune regelui că-i 
este teamă ca nu cumva trecerea pe care o credea liberă să 
fie păzită, că deocamdată să stea pe loc şi să aştepte. 
Regele se opri; ţăranul o luă înainte şi, după un sfert de oră, 
se întoarse şi le spuse că trecerea era într-adevăr păzită; 
toţi fură consternaţi şi hotărâră să se întoarcă. Dar regele 
se opuse cu străşnicie şi ţăranul, văzând că regele nu voia 
cu nici un preţ să se întoarcă, se oferi să încerce să 
găsească o altă trecere, nepăzită. Şeful escortei şi cei doi 
subalterni, cărora aburii rachiului li se risipiseră, nici nu 
voiră să audă de aşa ceva. Atunci regele spuse că se vede 
obligat să se dispenseze de serviciile lor, că erau liberi şi se 
puteau duce unde voiau. Auzind acest lucru, cei trei 
găligani începură să se jelească şi să se vaite ca nişte 
muieri, plângându-se că regele îi ducea la moarte sigură. In 
timpul acesta sosi şi ţăranul care le spuse că găsise alt loc 


de trecere. Regele porni la drum şi, într-adevăr, după o 
jumătate de oră ieşiră la şoseaua principală fără să se 
întâlnească cu nimeni. 

La o sută de paşi de acolo, îşi lăsară caii, trebuind să facă 
un sfert de leghe pe jos. După ce străbătură acel sfert de 
leghe, ţăranul o porni din nou în recunoaştere. Ceilalţi se 
ascunseră într-un tufiş, aşteptându-1. Nu peste mult se auzi 
zgomotul unor rame de barcă. Pescarul apăru şi fugarii se 
îmbarcară. Când< ajunseră aproape de malul celălalt, 
regele îl luă pe ţăran deoparte şi, scoţmd din buzunar uri 
pumn din du ca ţii care-l incomodau atât de tare şi din - 
care. Din fericire, Steinflicht nuji luase decât jumătate, î* 
puse ui mina acelui om de treabă; clătinând din cap, acest;: 
începu prin a refuza orice răsplată şi sfârşi. la rugăm în ţile 
insistente ale regelui, prin î accepta doar doi ducați, pe 
cart-i luă cu respect din augusta mână întinsă spre el. Asia 
a fost lot ceea ce a consimţit să primească. 

Odată pe celălalt mal al Vistulei, regele nu mai avu nevoie 
de el. Țăranul, după ce-i sărută cu respect pulpana haiâtfi 
sale modeste, se urcă în barca pescarului şi o porni indă. 1, 
i.''*'i< o sută de paşi de Vistula se zărea un sat mare. 
Regele ajunse acolo în zori. Socotind că nu mai aveau de ce 
se teme, cei trei oameni din escortă se trântiră pe un pai 
din prima casă care le ieşi în cale, mfundându-se în saltelele 
şi pernele de puf de unde nimeni nu-i mai putu smulge. 
Regele îşi dădu imediat seama că, pentru a găsi un nou 
mijloc de transport, nu trebuia să se mai bazeze decât pe el 
singur. Trezi deci gazda - un ţăran - şi-l rugă să-i caute o 
trăsură, indiferent de care şi indiferent cât ar costa. Comise 
însă imprudenţa de a-i da banii înainte; ţăranul se întoarse 
beat mort. Totuşi avusese bunul simţ de a îndeplini, într-un 
fel, comisionul încredinţat. Adusese cu sine un om care voia 
să închirieze o căruţă plină cu mărfuri, cu condiţia ca cel 
care o închiria să-i vândă mărfurile. Regele se oferi să i le 
cumpere el; eva-Juându-le la douăzeci şi cinci de ducați, 
regele se trezi în posesia tuturor sorturilor de pânză de 


Saxa. Cum târgul fusese încheiat în grabă mare, în plină 
stradă, sub ochii trecătorilor, pusese pe gânduri unele 
persoane care-l văzuseră pe rege plătind atâţia bani peşin 
negustorului. Trebuia deci să plece fără să mai piardă timp, 
când unul dintre însoțitori, văzând uşurinţa cu care regele 
îşi risipea banii, ieşi din casa în care se odihnise un ceas sau 
două şi începu să-i înşire regelui, în gura mare, toate 
serviciile pe care i le adusese, împreună cu tovarăşii săi, 
cerând să fie plătiţi imediat; preţul era foarte pipărat, dar 
regele nu se târgui, fiindcă erau în joc libertatea şi viaţa lui. 
Intre timp, spre surprinderea lui, şeful celor două călăuze 
ieşi din casă, îi spuse omului său că e beat, apoi, întorcându- 
se spre adunătura de gură-cască, rosti: 

— Să nu oredeţi nici un cuvâni din ce-a spus caraghiosul 
ăsta! Când se îmbată, îşi ia tovarăşii de afaceri drept mari 
seniori şi le cere bani pentru nişte servicii pe care nici n-a 
visat să le aducă î Apoi, luându-l pe beţivan de braţ, îl vâri 
în casă, în râsetele şi huiduielile celor de faţă. Acum, într- 
adevăr, nu mai era timp de pierdut. Regele le spuse celor 
doi oameni să se ducă la ambasadorul Franţei ca să-i 
răsplătească, îl urcă lângă sine pe şef şi-i încredința hăţurile 
cailor şi căruţa cu tot ce era în ea. leşiră din sat fără să se 
intereseze de drum, fiindcă nu voiau, în cazul în care ar fi 
fost urmăriţi, să se ştie încotro o apucaseră. Regele se 
orienta cum putu şi, pentru că trebuiau să treacă râul 
Nogat, încercă să ajungă în locul în care acel râu se 
despărţea de Vistula, lăsând în stânga oraşul Marienburg, 
unde se afla garnizoana duşmană. 

Străbătură deci cu căruţa mai multe sate locuite de saxoni 
sau de moscoviți, care îi lăsară să treacă nestin-gheriţi. Pe 
la opt seara ajunseră la malul unui râu. Pr țărm se afla o 
crâşmă, iar la câţiva paşi de ea, o barcă vechi-şi 
neacoperită. Călăuza strigă bucuroasă că ajunseseră lt> 
râul Nogat şi că cerul le scosese în cale barca aceea cu carv 
să traverseze râul. Omul începuse să împingă barca în apă. 
Clnd regele, mai prevăzător decât el, întrebă un ţăran afla“, 


pe aproape ce râu este acela. Râul era Vistula; Nogat ui era 
la o leghe şi jumătate mai depai'te. Dacă regele nu s-el fi 
informat, s-ar fi trezit pe malul opus al Vistulei, cel pe care 
se străduise atâta să-l părăsească. 

Era greu să ajungi la locul dorit cu căruţa: de altfel, caii 
erau istoviţi după goana la care fuseseră supuşi. Aşa că 
regele intră în crâşmă, se dădu drept un măcelar din 
Marienburg care doreşte să treacă râul Nogat pentru a 
seduce să cumpere nişte vite şi ceru, dacă era cu putinţă, să 
i se facă rost de o barcă. Gazda clătină din cap şi îi spuse 
regelui că toate ambarcaţiunile, chiar şi cele mai' mici, 
fuseseră luate de către ruşi şi duse la Marienburg Deci încă 
o piedică, tocmai în clipa în care se credea salvat. Regele 
petrecu noaptea într-un pod, o noapte,„de insomnie ca toate 
cele care trecuseră de când plecase din Danzig. Într-o 
singură noapte dormise şi el ca lumea: r cea petrecută la 
ţăranul care-l recunoscuse. În zori, regel * se urcă din nou 
în căruţă şi o porni la drum pe şosea1., care mergea paralel 
cu râul: după două ceasuri de m<-; -ajunseră într-un gat. 
Regele se dădu jos din căruţă, int: ' într-o casă şi, ca şi 1/i 
ajun, Ic spuse gazdelor că este un măcelar din Marienburg 
care vrea să cumpere nişte vite, dar că pentru asta trebuie 
să treacă neapărat râul Nogat. 

— Păi treaba asta cade cum nu se poate mai bine, zise 
nevasta gazdei, şi nici măcar n-ai nevoie să mai traversezi 
râul. Am eu vite de vânzare şi cum nu mă lăcomesc la bani 
mulţi, sunt sigură că ne vom înţelege! 

— Lucrul e cu neputinţă, răspunse regele, având în vedere 
că banii trebuie sări iau de la unul care stă dincolo de râu. 
Sigur că dacă pun mâna pe bani, nu zic că nu putem i'ace 
târgul cu vitele. Dar lucrul cel mai important pentru mine în 
acest moment este - după cum vezi - să pun mâna pe bani. 

— Şi cum ai să treci dincolo, pentru că în momentul de faţă 
nu există pe aici nici măcar o bărcuţă? 

— Fleacuri! Răspunse regele nepăsător. Ceva îmi spune că 
chiar dumneata ai să-mi faci rost de o barcă. 


— Ei, făcu femeia, îmi dau seama că eşti un om de treabă 
şi că ai mare nevoie să treci dincolo. Ei bine, am să ţi-l dau 
pe băiatul meu. Pe malul celălalt, are un prieten care. E 
pescar şi care are o bărcuţă trasă lângă casă. La un semnal 
al lui, va veni să te ia şi Domnul să te scoată din încurcătura 
în care văd că te afli. 

Regele îi mulţumi călduros femeii. Oare şi ea să-l fi 
recunoscut? N-a aflat niciodată acest lucru; ureându-se cu 
fiul ei în căruţă, regele ajunse pe malul râului Nogat. 
Tânărul se dădu jos şi şuieră zdravăn. Pescarul ieşi imediat 
din casă, se urcă în mica sa ambarcaţiune şi veni spre ei. 
Regele cobori în barcă împreună cu călăuza, lăsându-i 
băiatului căruţa încărcată cu pânzeturi. Când ajunse pe 
celălalt mal, Stanislas ridică ochii şi mâinile spre cer: era 
salvat, li dădu deci drumul şi celui de-al treilea om din 
escorta sa, după ce-i înmână o scrisoare către domnul de 
Monti. Ambasadorul Franţei, în care îl ruga pe acesta să le 
dea celor trei oameni banii făgăduiţi, având în vedere. Că el 
ajunsese sănătos şi teafăr pe celălalt mal al râului Nogat. 
Apoi, îndreptându-se către satul Bialagora, regele îşi 
cumpără o altă căruţă cu doi cai. În aceeaşi seară, Sta- 
nislas - acum în afară de orice pericol - sosi în „echipajul” 
acela, în oraşvil Marienwerder. 

Cit despre francezii rămaşi la Danzig, datorită curajului 
lor, în ziua în care oraşul totuşi s-a predat, atât ruşii, cit şi 
austriecii au dat ordin ca ei să nu fie socotiți prizonieri de 
război, ci doar nişte simpli străini. Fie din admiraţie pentru 
curajul lor nebunesc, fie că nici țarina şt nici împăratul 
Austriei nu voiau să rupă relaţiile cu cabinetul de la 
Versailles, cei doi făcură chiar risipă de atenţie faţa de 
ofiţeri, trimițând fiecăruia dintre ei câte o uniformă din cel 
mai fin postav rusesc, gata lucrată şi brodată cu fireturi. 

Astfel s-a sfârşit expediţia atât de nefericită a regelui 
Stanislas Leczinski. Stanislas Poniatowski i-a dat ultima 
lovitură, trecând de partea Ecaterinei, țarina Rusiei, şi 
ureându-se, după treizeci de ani, pe tronul Poloniei, Numai 


că tunurile din Danzig au dat foc întregii Europe. Ruşii şi 
austriecii aduseseră un afront Franţei. Nu.se putea * *- 
ajunge până la ruşii retraşi dincolo de Volga şi Niemen, dar 
puteai lovi Austria, prin Italia şi Germania. Spania se alie cu 
Franţa. Orice*-urmă de resentiment dintre Filip al V-lea şi 
Ludovic al XIV-lea dispăru. Naşterea a doi prinți asigurase 
continuitatea la tron a familiei d'Orleans şi răpise nepotului 
lui Ludovic al XY-lea orice râădejde că va putea domni 
cândva peste cele două regate reunite. De altfel. Spania, ca 
şi Franţa, dorea, prăbuşirea Austriei. Nu aşi ea de 
recuperat, din Italia, Neapole şi Parma? Şi, iată şi planul de 
luptă pe care l-au hotărî! Cele două aliate. O armată urma 
să treacă prin Lorena şi prin Trois-Eveches ca să asedieze 
Philipsburg, acea cheiel a Germaniei. Philipsburgul odată 
cucerit, vor pătrunde în inima Suabiei, iar de acolo, prin 
Germania, se vor întâlni în Polonia. O altă armată avea să 
treacă Alpii cu ajutorul pie-montezilor, aliaţii Franţei, de 
unde se vaândrepta către Milano; în timp ce armata 
franceză avea să mărşăluiască de la vest la est, o armată 
spaniolă, atacând Italia din cealaltă parte, va debarca la 
Neapole şi va mărşălui de la est la vest. Cei doi generali-şefi 
ai celor două” armate erau: ducele de Berwick, în fruntea 
armatei care trebuia să ajungă în Germania, şi mareşalul de 
Villars, în fruntea armatei care trebuia să plece în Italia. 
Ducele de Berwick - Jacques Fitz-James - era fiul natural 
al lui Iacob al II-lea al Angliei şi al Arabellei Churchill, sora 
ducelui de Marlborough; se născuse la 21 august 1670; 
fusese trimis „în Franţa la vârsta de şapte” ani, crescut de 
Juilly, la Plessis şi la Fleche; primele studii militare şi le 
făcuse în Ungaria; în 1703 devenise cetăţean francez. 
Luptase în Spania în 1704 şi fusese făcut mareşal al Franţei 
în 1706. Se bătuse deci, rând pe rând, în Spania, în Flandra 
şi pe Rin. Pacea îl lăsase la vatră în 1719, războiul îl 
adusese iar în fruntea armatei, în 1734. Avea deci şaizeci şi 
patru de ani. Era un bărbat neobosit, întreprinzător şi 
rece.'Cât despre mareşalul de Villars ştim că, în epoca de 


care ne ocupăm, avea peste optzeci de ani. In ciuda vârstei 
înaintate, rămăsese acelaşi om activ şi cei optzeci şi ceva de 
ani nu-i stinseseră nici orgoliul înflăcărat şi nici nu-i 
potoliseră firea uşuratică. 

GenerahT care urmau să slujească sub ducele de Ber-wick 
erau: Charles-Louis-Auguste Fouquet, conte de Bel-le-Isle, 
nepotul lui Fouquet, faimosul supraintendent al finanţelor, 
despre a'cărui avere uriaşă şi dizgraţiere v-ara vorbit în 
volumul Ludovic al XIV-lea şi secolul său. Şi el îndurase 
capriciile soartei, cu care familia sa părea obişnuită. Numit 
general în timpul regenței, se luptase în Spall IIM Nia, 
iscând un fel de război de familie. Dizgraţiat de Le Blanc, 
ajunsese la Bastilia de unde nu ieşise decât pentru a fi exilat 
pe moşia sa. În sfârşit, în 1732 fusese făcut lo-cotenent- 
general şi piomovat în fruntea unuia dintre cele patru 
corpuri de armată înfiinţate în acelaşi an. 

Adrien-Maurice de Noailles se născuse în 1670. L-am 
întâlnit de mai multe ori sub numele de Ayen, pe care-l 
purtase în tinereţe. Fusese stegar în regimentul de 
cavalerie al mareşalului de Noailles, câştigase o bătălie în 
1693, condusese, ca ajutor de comandant, o brigadă de 
cavalerie în 1695; fusese făcut brigadier al armatelor 
regelui în 1702. Apoi mareşal în 1704 şi, foarte curând 
după asta, lo-cotencnt-general. 

Claude-Francois Bidal, cavaler d'Asfeld, fusese la început 
aghiotant într-un regiment de dragoni, apoi brigadier al 
armatelor regelui în 1694, mareşal în 1702 şi loco-tenent- 
generalân 1704. 

În sfârşit, Mauriciu de Saxa, om tânăr, în vârstă de treizeci 
şi opt de ani, despre care am mai vorbit când v-am istorisit 
felul în care a murit Adrienne Lecouvreur. Bas>-tard, ca şi 
Dunois şi Berwick, era fiul lui August al II-lea, elector de 
Saxa şi rege al Poloniei - care tocmai murise - şi al Aurorei 
de Konigsmark; la doisprezece ani, în bătălia de la Toufnai, 
calul fusese ucis sub el, iar pălăria găurită de un glonte; la 
vârsta de treisprezece ani luase parte la lupta de la 


Malplaquet, unde dăduse dovadă de sângele rece al unui 
bărbat în toată firea, având în vedere că a fost vorba de cel 
mai înfricoşător măcel pe care îl menţionează analele 
vremii. În sfârşit, la şaisprezece ani, atacat pe neaşteptate 
în satul Traknitz, s-a apărat - în fruntea unui pâlc de oşteni 
- cu atâta energie, încât toţi istoricii l-au comparat cu Carol 
al VH-lea în atacul de la Bender. Începând de atunci, 
contele de Saxa s-a aflat pretutindeni unde a avut ocazia să 
tragă spada: la Stralsund, 

Bcwad, la Miltau; în sfârşit, izbucnind războiul 
împoAustriei, contele de Saxa a Cost trimis în calitate de trl 
şaj să conducă armata Rinului. Împreună cu el. Mai îotau 
încă cinci prinți de sânge: contele de Charolais. 

— Ntul de Conţi, prinţul de Dombes, contele d'Eu şi 
contele de Clertnont. 

Generalii care urmau să slujească sub ordinele lui de 
Vllars erau: regele Carol-Emmanuel, născut la Torino 1 ' 27 
aprilie 1701, recunoscut rege al Sardiniei şi duce al Savoiei 
după abdicarea tatălui său, Victor-Amedeu al II-lea. 

Francois, duce de Broglie, născul în 11 ianuarie 1671, 
stegarul regimentului de cuirasieri în 1687, căpitan în 
1690, aghiotant în 1704, inspector general de cavalerie în 
1707 şi“în sfârşit, locotenent-general în 1710. 

Urma Frangois de Franquetot, duce de Coigny, care, 
născut la 16 martie 1670, îşi cucerise gradele unul câte 
unul, începând de la cel de stegar şi ajungând până la cel 
de locotenent-general. 

Cei doi generali imperiali erau: prinţul Eugene, gene-ralul- 
şef al armatei germane, şi generalul de Mercy, şeful armatei 
duşmane din Italia. 

Pe faimosul prinţ Eugene îl cunoaştem: e învingătorul de la 
Zante, Hochstadt, Audenarde, Malplaguet şi Pe-terwardein, 
fiul contelui de Soissons şi al Olimpiei Mancini. 

Cât despre Ferdinand-Charles de Mercy, născut în 1666, 
voluntar la apărarea Vienei asediată de turci, locotenent 
într-un regiment de cuirasieri, apoi maior, feld-maior 


general şi, în sfârşit, în 1719, comandant general în Sicilia, 
era, în ciuda celor şaizeci şi opt de ani ai săi, un general- 
surpriză... Care apărea pe neaşteptate şi efectua marşuri şi 
contramarşuri neobişnuit de rapide. Sigur'că n-o să 
urmărim această dublă invazie în toate amănuntele sale. 
Vom semnala doar evenimentele mai importante şi vom 
consemna rezultatele. * 

SPECIAL IMAGE-image028. Jpg-REPLACE ME În nord, 
Lorena fu invadată pe neaşteptate. Ducatul de Bar primi 
oastea în garnizoană. Oraşul Philippsburg fu asediat; 
mareşalul de Berwick muri ucis de o ghiulea care-; 
străpunse pieptul. Atacul a fost apoi continuat de Asfeld, de 
Noailles şi mai ales de Belle-Isle. După treizeci şi două de 
zile petrecute în tranşee'neacoperite, oraşul a fost cucerit 
sub privirile prinţului Eugene. 

În sud, armata franco-piemonteză străbătu râul Pad şi 
porni înainte cu curaj, fără a întâlni alte piedici decât 
orgoliul şi proasta dispoziţie a lui Villars, tot timpul în 
contradicţie cu îndrăzneala mişcărilor şi cu fermitatea hotă- 
rârilor regelurCarol-Emmanuel. Noroc că generalul a făcut 
febră, s-a îmbolnăvit şi a murit. Astfel, cele două armate 
franceze au pierdut încă de la început şi aproape în acelaşi 
timp pe doi din generalii săi şefi, generali pe care douăzeci 
de ani de pace i-au îmbătrânit cât patruzeci de ani de 
războaie, care nu mai erau la curent cu noua tactică şi 
strategie ce înlocuise învechitele teorii militare. Moartea lui 
Berwick şi a lui Villars a dat posibilitatea să se remarce atât 
cavalerul de Folard, cât şi contele de Saxa. Conducerea 
armatei din Italia a revenit deci la Bro-glie şi ku Coigny, iar 
cea a armatei din nord lui Asfeld şi Noailles. 

În concluzie, duşmanul a bătut iute în retragere până la 
Parma. Abia acolo, venindu-şi în fire şi găsind un loc 
propice, s-a hotărât să-i aştepte pe franeezi. Şi nu numai că 
t-a aşteptat, dar de la retragere a trecut la ofensivă, s-a 
desfăşurat într-o ordine perfectă şi a atacat în coloane 
strânse şi cu un număr copleşitor” de ostaşi, determinând 


retragerea regimentelor conduse de Berry şi de Auvergne 
care, din retragere, s-a transformat în derută, Dar iată că, 
pe neaşteptate, un glonte îl străpunse pe contele de Mercy 
care căzu mort. Vestea a trecut din gură în gură în rân- 
durile imperialilor, determinându-i să se oprească. Profi- ' d 
cu o admirabilă perspicacitate de acest moment de tin- 
ă'ială, Coligny ordonă un atac al regimentelor, în co-f'âne 
strânse, după metoda cavalerului de Folard. Aşa că 
Imperialii care atacau se treziră, la rândul lor, atacați. Re- 
nentele franceze au făcut o breşă imensă drept în mijlocul 
armatei lor. Imperialii s-au împrăştiat, apoi au luat-o la 
goană, lăsând pe câmpul de luptă opt mii de morţi. * f) Upă 
nouăsprezece zile află şi Ludovic al XV-lea des-' cucerirea 
oraşului Philippsburg şi despre bătălia din parma. D'Asfeld, 
de Noailles, de Broglie şi de Coigny au fost făcuţi mareşali 
ai Franţei. 

Am văzut ce s-a petrecut la Philippsburg şi în Patina. 
Acum' să vedem ce se petrecea în Neapole. 

Infantele don Carlos debarcase acolo la 29 martie; oraşul 
Neapole i-a deschis larg porţile fără să depună nici o 
rezistenţă. La 10 mai a intrat în capitală şi, cesionai' al 
tuturor drepturilor tatălui său asupra regatului celor două 
Sicilii, primi - în numele acestuia - omagiul tufuri mărimilor 
statului. 

Pe 25 ale aceleiaşi luni, imperialii comandaţi de gen; ralul 
Visconti au fost siliţi să se retragă la Bitonto, La S; t iunie, o 
escadră alcătuită din douăzeci şi cinci de galere, jumătate 
franceze, jumătate spaniole, au adus noului re;:» v< o 
întărire de optsprezece batalioane şi două mii cinci sute de 
călăreţi, cu care don Carlos a început asediu! Cetăţi> Faete 
care s-a predat la 6 august. Optsprezece mii de o. meni au 
trecut apoi strâmtoarea pentru a obliga Sicilia: -; * se 
supună lui don Carlos. Doar Capua, iar în Sicilia -Messina şi 
Siracuza erau singurele care mai ţineau cu imperialii. In 
cinci luni de zile întreg teritoriul celor două Sicilii a fost în 


mâinile spaniolilor şi împăratul a pierdut regatul Neapole 
pentru că s-a încăpățânat să înscăuneze un rege în Polonia. 

I La sfârşitul lui iunie 1735, spaniolii au făcut joneţju_ nea 
cu francezii şi piemontezii. Imperialii au fost aproape în 
întregime alungaţi din Lombardia, francezii pun; mâna pe 
partea superioară şi inferioară a ținutului tua. Oraşul 
Mantua i-a rămas împăratului. 

În Germania, francezii au ajuns până la porţile şu lui 
Maienţa şi, cu toate că prinţul Eugene şi-a întins ta bara 
între Heidelberg şi Brucksall, francezii au dat i9m” prin tot 
Palatinatul. 

În urma celor două campanii, din 1734 şi 1735. Nu s-a ales 
cu foloase decât Franţa. La 3 octombrie au înc<? Put 
negocierile pentru pace. 

1. Regele Stanislas trebuia să renunţe la tronul Poloniei, 
fiind totuşi considerat rege, păstrându-şi toate onorurile şi 
toate titlurile. Avea să fie pus imediat în posesia ducatului 
de Bar, iar mai apoi a marelui ducat de Toscana, după ce 
acesta avea să fie smuls casei de Lorena. Cele două ducate, 
de Lorena şi de Bar reveneau Franţei după moartea regelui 
Stanislas. Numai cu aceste condiţii, regele August urma să 
fie recunoscut rege al Poloniei şi mare duce al Lituaniei. 

2. Marele ducat al Toscanei urma să aparţină casei de 
Lorena numai după moartea proprietarului său. Toate 
puterile îi vor garanta succesiunea şi, până avea loc acel 
eveniment, Franţa avea dreptul să încaseze veniturile din 
Lorena. 

3. Regatele Neapole şi Sicilia îi reveneau ludon Car-îos, 
care era recunoscut acolo ca rege. 

4. Regele Sardiniei avea de ales între Novarais şi Tor- 
tonais sau între 'Tortonais şi Vigevanasque. 

5. Toate celelalte state care aparținuseră împăratului 
Austriei trebuiau să-i fie restituite. Ducatele de Parma şi de 
Riacezza. Urmau să-i fie cedate; trebuiau să-i fie restituite 
armatei franceze cuceririle din Germania. 


6 Regele trebuia să-i garanteze'âmpăratului pragmatica 
anctiune din 1713. 

7 în sfârşit, aveau sa fie numiţi nişte comisari şi din-O 
parte, şi dintr-altă. Care să reglementeze hotarele Alsaciei. 
Şi ale 'Ţărilor-de-Jos. 

La 5 noiembrie 1735 a fost publicată încetarea ostili-ftilor 
în Germania, iar pe 15 ale aceleiaşi luni, în Italia Acest 
tratat a primit numele de tratatul de la Viena. Astfel Franţa 
a rămas cu Lorena, cu regatul piemontez care avea să se 
mărească mai târziu şi cu Genova, şi a sporit cu două 
provincii. 

Regatele Neapolelui şi al Siciliei, cucerite de ramura 
cadetă a Bourbonilor din Spania, se află şi acum i în mâi- 
nile regelui Ferdinand, urmaşul acestei ramuri. In pofida 
revoltei din Florenţa, marele duce de Toscana, reprezen- 
tând familia de Lorena, şi-a luat în stăpânire statele. 

În sfârşit, ducatele de Parma şi de Piacenzza nu au scăpat 
din mâna împăratului Austriei decât după moartea marii 
ducese Maria-Luiza. 

E adevărat că vom asista, înainte de zece ani, la sfâr-şitul 
acestei puteri peninsulare, ale cărei începuturi nu le-am 
văzut. 

Toată onoarea celor două campanii a revenit Franţei. De 
altfel, în decursul anilor 1734, 1735 şi 1736; toate privirile 
au fost îndreptate către armata franceză, care a adus tot 
greul războiului. 

În timpul acesta, domnul de Richelieu s-a însurat cu 
prinţesa Elisabeth-Sophie de Lorena, fiica prinţului de 
Guise, care, după nouă Juni de la căsătorie, i-a dăruit un 
moştenitor numit ducele de Fronsac. Ducele de Belle-lIsle a 
fost numit cavaler al ordinului Saint-Esprit; regele i-a 1 
Adică în timpul când Dumas a scris cartea (n. t). 

Făcut mareşali ai Franţei pe marchizul de Puysegur şi pc, 
prinţul de Tingry. 

Vechea noastră cunoştinţă, prinţesa Charlotte-Aglae de 
Valois, moştenitoarea Modenei, s-a întors la Paris. La vârsta 


de şase ani şi jumătate, Delfinul a trecut din mâinUe 
dădacelor în cele ale preceptorilor săi. În sfârşit, regina a 
născut o nouă prinţesă. 

În timpul celor trei ani de lupte, Voltaire s-a ocupat numai 
de teatru, punând în scenă Alzira şi Fiul risipitor, iar 
Marivaux, Legatul şi Falsele confidenţe. 

Capitolul împăratul ia în stăpânire ducatele de Parma şi de 
Piacenzza. 

— Societatea întâmă a regelui. 

— Lemoine, Pigalle şi Boucher înfrumuseţează castelul de 
Choisi, cumpărat de rege. 

— Dizgraţiefea domnului de Chauvelis. 

— Domnul de Maurepas. 

— Surorile doamnei de Mai-lly. 

— Doamnele de Vintimille şi de Lauraguais. 

— Funcţia de gentilom a domnului de La Tre-mouille. 

— Moartea doamnei de Vintimille. 

Anii care au urmat după semnarea păcii au fost folosiţi de 
diferitele puteri interesate pentru a aplica întocmai 
articolele tratatului de la Viena. Astfel, la 16 aprilie ntele de 
Traum a luat în stăpânire, în numele împăra-Mui, ducatul 
de Bar şi ducatul de Lorenă. La 9 iulie, raston, marele duce 
de Toscana, care părea grăbit să re-V jropăratului ducatul 
său, s-a stins din viaţă în vârstă de şaizeci şi şase de ani. 
Acesta era ultimul din familia de Medici, familie care a 
domnit două sute treizeci şi şapte de ani. De îndată ce a 
aflat de această moarte, prinţul de Craon a depus 
Jurământul în faţa senatorilor, pentru a lua în stăpânire 
ducatul de Lorena. La 3 februarie şi la 21 aprilie 1739, 
regele Sardiniei, regii Spaniei şi ai Celor Două Sicilii au 
semnat tratatul de La Viena. 

În sfârşit, în ziua de 1 iunie pacea a fost declarată şi la 
Paris. In vremea aceasta, ceea ce mai rămăsese din Curtea 
lui Ludovic al XIV-lea dispăruse şi începuse să se constituie 
noua Curte a lui Ludovic al XV-lea. 


Ducele de Berwick murise la vârsta de şaizeci şi ceva de 
ani, mareşalul de Villars la optzeci şi ceva; ducele du Mâine 
moare şi el, la şaizeci şi şase de ani; apoi mai mor: 
cardinalul de Bissy la vârsta de optzeci şi unu de ani. 
Contele de Toulouse la şaizeci şi patru de ani, mareşalul d' 
Estrees la şaptezeci şi şase de ani, mareşalul de Roqgue- 
laure la optzeci şi doi de ani, prinţesa de Conţi la şaptezeci 
şi doi, iar Samuel Bernard la optzeci şi şase de ani. 

Nu mai rămâne, dintre cei vechi, decât cardinalul de 
Fleury, însă şi el va muri în curând. 

În jurul tânărului rege, în vârsta de douăzeci şi şapte sau 
douăzeci şi opt de ani, se înghesuie noua generaţie dintre 
care cel mai în vârstă e ducele de Richelieu. Numai că 
ducele era un om fără vârstă. Fusese diplomat şi 
ambasador, era musafir nelipsit de la masa regelui, 
tovarăşul său de vânătoare, sfătuitor în ale dragostei, 
profesor în arta războaielor; el dă tonul acelui tineret 
zvăpăiat care-l are pe Marivaux ca poet, pe Watteiu ca 
pictor, pe Crebillon-fiul ca romancier. 

IO 

CoooooîQe 

După ducele de Richelieu vine la rând frumosul La 
Tremouille, a cărui intimitate, cam prea tandră, cu regele, a 
dus la arderea pe rug a lui Douchauffour. În timpul 
ultimului război, căzând de pe cal în vreme ce se afla în 
fruntea escadronului, La Tremouille n-a fost preocupat 
decât de un singur lucru: să-şi ascundă chipul în mâini, ca 
nu cumva să fie desfigurat. 

Contele d'Ayen făcea parte din ambiţioasa familie de 
Noailles care, prin doamna de Maintenon, aproape că se 
înrudise cu Ludovic al XIV-lea, ca şi familia de Morte-mart, 
prin doamna de Montespan; apoi mai erau marchizul de 
Souvre, crescut laolaltă eu regele şi care în timpul bolii 
acestuia 1-a îngrijit cu dragostea şi devotamentul unui 
frate, marchizul de Gesvres, marchizul de Coigny, ducele de 
Nivernois, marchizul d'Antin. 'Toţi aceşti seniori tineri care 


luaseră parte la asediul de la Philippsburg, care-i 
învinseseră pe austrieci în Parma şi Guastalla se străduiseră 
- cu pălăria în mână, cu manşetele plisate, cu epoleţii 
împletiţi impecabil pe umeri, fără să-şi mototolească nici 
măcar un colţ al costisitoarelor lor veşminte - să câştige 
bătălia de la Fontenoy cu englezii. Pentru toată această 
lume -spirituală, ironică şi dornică de distracţii, palatul 
Versailles, cu apartamentele sale mari, cu lungile galerii, cu 
parcul străbătut de alei drepte, nu era ceea ce le trebuia 
lor. Pentru banchetele lor restrânse aveau nevoie de 
apartamente mai mici, de saloane fără etichetă, “unde se 
puteau întinde pe perne de satin şi admira în oglinzi, 
vorbând unul cu altul fără să fie nevoie să strige ca să se 
poată auzi. Atunci Ludovic al XV-lea a cumpărat castelul 
Choisy de la domnul de La Valliere; Choisy va fi Marly-ul lui 
Ludovic al XV-lea. Imediat, Lemoine, Coysevox, Pigalle. 
Boucher se puseră pe treabă; unii au tăiat marmora, alţii au 
renovat acoperişul. Apoi, pe aleile grădinii s-a ivit o întreagă 
societate de nimfe, naiade, păstori şi păstoriţe cu cununi de 
flori şi panglici pe părul pudrat Şi pentru că servitorii îi 
stânjeneau, renunţară la ei. Loriot, mecanic dibaci, a 
inventat acele mese numite “ervantes” sau „ojfidemes”, 
care dispăreau în podele, ducând cu ele lista cu vinurile, 
mâncărurile şi fructele alese de musafiri, şi reapăreau 
încărcate cu toate cele poruncite, pentru a dispărea şi a 
apărea din nou. 

Toată acea Curte tânără, dornică de distracţii, dornică să 
se afirme în războaie, dar mai ahtiată după dragoste decât 
după onoare, era - după cum lesne vă puteţi da seama - 
duşmana neîmpăcată a bătrânului cardinal. Ba unii chiar au 
încercat o tentativă de genul celei care eşuase pe vremea 
doamnei de Prie şi a ducelui de Bourbon. Conspiratorii ei- 
au, de data asta, doamna de Mailly, sultana 
atotstăpânitoare, La Tremouille şi de Gesvres, care 
urmăreau să-l înlocuiască pe cardinalul de Fleury cu 
domnul de Chauvelin. Cardinalul află totul. Din nefericire 


pentru conspiratori, domnul de Chauvelin tocmai atunci 
săvârşi o mare greşeală. Omul fusese ministru de externe în 
timpul ultimului război şi, pe drept sau pe nedrept, se 
răspândise zvonul că primise de la austrieci sume 
considerabile pentru ca Savoia să fie cât mai prost tratată; 
şi într-adevăr, drept răsplată pentru ajutorul dat, Carol- 
Emmanuel nu primise decât două mici provincii. Cardinalul 
culese toate acele zvonuri şi făcu din ele un adevărat act de 
acuzare pe care-l prezentă în Consiliul regelui, îl discredita 
pe Chauvelin şi obţinu dizgraţierea lui. La 10 ianuarie, 
domnul de Maurepas intră la domnul de Chauvelin şi-j 
remise următoarea scrisoare din partea cardinalului de 
Fleury: v 11) - Ludovic A XV-jes „Prietenia pe care am 
nutrit-o pentru dumneata, dom-nule, m-a împiedicat să-ţi 
dau lovitura de graţie pe care onoarea, conştiinţa, 
probitatea şi binele statului mă obligi să ţi-o dau acum. 

Cardinalul de Fleury.” în acelaşi timp, domnul de Jumilhac 
aştepta la uşă cu ordinul de a-l conduce pe demnul de 
Chauvelin la Gros-bois. Domnul de 'Chauvelin dt>borât, 
cardinalul se întoarse împotriva lui La Tremouille şi a lui de 
Gesvres. Regele vru să-i susţină pe cei doi prieteni ai săi, 
dar până îa m-rnă trebui să cedeze îa faţa cardinalului. 
Fleury ceru să fie exilați şi cei doi conspiratori fură exilați. 

Bătrânul cancelar î'Agnesseana deveni şi ministru aii 
justiţiei; domnul Amtifet, ministrul finanţelor, a fost numit 
secretar de stat -al afacerilor externe, iar domnul de 
Maurepas a ajuns mfeâsferu. Singura pe care cardinalul nu 
s-“a răzbunat a fost doamna de MaiHy; şi asta pentru că 
domnul de Fleury, prirâidu-1 bine pe rege, şi-a dat seama 
că în curând Ludovic al. XV-lea avea să-l răzbune el însuşi 
pentru tot. 

Într-iadevăr, Ludovic a] XV-lea, deşi în vârstă doar de 
treizeci de ani, şi devorase o porţie zdravănă din plăcerile 
vieţii. Era sătul de vânătoare, de banchete, de jocuri de 
noroc, plictisindu-se în mijlocul acelei Curți spirituale, 
elegante, senzuale, parfumate. Ludovic al XV-lea era trist şi 


începuse a vorbi despre moarte, de care totuşi se temea. 
Un singur lucru ptttea să-l reînsufleţească pe rege: o nouă 
iubită, căci îe doamna de Mailly se săturase. Printre cele 
patru surori ale acestei doamne exista una care nu avea 
decât m singură dorinţă, cam ciiiadată, e adevărat, dar, mă 
rag, asta era rioriaţa ei: să împartă favorurile regelui ca 
«ora ei, pentru ca mai apoi, treptat, să pună stăpânire pe 
inima, apoi pe mintea lai, să-l dea jos 

%fc* la putere pe primul său ministru şi să guverneze ea 
TTranta. Această soră, care nu era încă măritată, era 
domnişoara de Nesle; tocmai împlinise douăzeci şi trei de 
ani % locuia la abația din Port-Royal. Şi culmea e că nici 
măcar nu era frumoasă. Ştia că regelui nu-i plac femeile 
urâte, dar ea avea o imaginaţie bogată, o fire aventuroasă şi 
îndrăzneață şi, dorind să placă, ajunsese să fie aproape 
sigură că va plăcea. Aşa că-i scrise unei călugăriţe, prietenă 
cu ea, numită doamna de Dray: fi voi trimite surorii mele, 
doamna de Mailly, scri-mare după scrisoare. E bună şi mă 
va lua la ea; mă voi face iubită de rege, ti voi izgoni pe 
Fleury şi voi cârmui Franţa”. 

La început, lucrurile se petrecuseră aşa cum dome 
domnişoara de Nesle, care îşi puse toate bateriile în poziţie 
de tragere. Ludovic al XV-lea, care la treizeci de ani se 
plictisea aşa cum se plictisise Ludovic al XIV-lea la şaptezeci, 
începu a se distra ascultând vorbele pline de duh ale noii 
venite. lar când doamna de Mailly observă care erau 
planurile surorii sale, era de-acum prea târziu ca să mai 
poată întreprinde ceva. În disperare de cauză, doamna de 
Mailly, în loc să lupte împotriva soră-sii, luă hotă-Fârea să-i 
înlesnească idila cu regele. Îl iubea atât de mult pe Ludovic, 
încât prefera să se mulţumească doar cu jumătate din 
dragostea lui decât să-l piardă de tot. Doamna de Mailly 
nădăjduia de altfel că această concesie nu va fi ştirbită de 
nimeni. Numai că nu acesta era şi gândul domnişoarei de 
Nesle. Procedă astfel încât regele să facă unele confidenţe 
câtorva dintre curtenii săi; aşa că, după trei luni, secretul 


bietei doamne de Mailly a fost cunoscut de întreaga Curte. 
Numai că lucrul odată cunoscut, se putea problema 
măritişului domnişoarei de Nesle. Regele turna copii cu 
nemiluita şi un astfel de accident întâmplat unei tinere 
nemăritate ar fi fost cât se poate de supărător. Noii favorite 
î» -a căutat deci repede-un soţ. Curtea şi-a aruncat ochii 
asupra domnului de Vin- timille, strănepotul 
arhiepiscopului Parisului, acelaşi care jucase un rol 
important în afacerea corivulsionarilor din cimitirul Saint- 
Medard. Unchiul voia să facă din el car, dinal. Dar cum în 
această funcţie tocmai fusese numit domnul de 'Tencin, 
domnul de Vintimille nu mai avea nici o şansă. 1 s-au 
făgăduit deci două sute de mii de livre dotă, un loc de 
doamnă de onoare la palat pentru viitoarea sa soţie, şase 
mii de livre pensie şi o locuinţă la Ver-sailles. In legătură cu 
cardinalatul nu i s-a mai dat nici o nădejde, ba mai mult 
decât atât, arhiepiscopul şi-a cununat el însuşi nepotul. Dar 
nu era de-ajuns sa i se dea domnişoarei de Nesle un soţ de 
paie; chiar în aceeaşi seară trebuia să i se ofere regelui 
plăcerea de a-1 înlocui, Şi iată cum s-au rezolvat lucrurile. 
Domnişoara, prinţesă cu care te puteai lesne înţelege, îşi 
puse palatul său, Madrid, la dispoziţia celor doi soţi. La 
rândul lui, regele se duse să ia masa de seară la castelul La 
Muette, împreună cu domnişoara de Clermont şi cu 
doamnele de Charolais şi de Talleyrand. Apoi, când regele a 
presupus că festinul de nuntă se isprăvise, a propus să facă 
o vizită la castelul Madrid. S-a urcat în trăsură şi a ajuns la 
palat. Totul s-a petrecut în cea mai desăvârşită înţelegere. 
Regele a stat acolo până la miezul nopţii, jucând cavagnola; 
la un moment dat, când cineva a spus că ar fi cazul să-i lase 
pe tinerii căsătoriţi să se culce, regele a declarat că vrea să 
fie binevoitor până la capăt. Prin urmare, i-a însoţit pe cei 
doi soţi în dormitor şi i-a înmânat el însuşi cămaşa-de 
noapte lui Vintimille, ceea ce era cea mai mare onoare pe 
care i-o putea face regele. Începând din acest moment, 
lucrurile nu mai sunt clare. Un bărhat a plecat să doarmă în 


castelul La Muette. Dar doamna mareşală d' Estrees, care a 
părăsit în aceeaşi seară Palatul Madrid şi s-a dus să doarmă 
la Bagatelle, doamna de Ruffee, care a plecat şi a şi s-a dus 
la Paris' Pretind că nu regele ar fi fost cel are a plecat şi 
Vintimille cel care a rămas, ci invers, că ci a rămas şi 
Vintimille a plecat. Orice s-ar fi întâmd illdiie a regele a 
asistat a doua zi la toaleta doamnei de Vin-fmUle Şi, după 
gustarea de dimineaţă, tânăra căsătorită „a prezentat 
regelui întreaga familie de Vintimille. În-“pând din acel 
moment, întreaga familie s-a bucurat de ea mai mare 
favoare. Tot atunci i-au fost prezentate regelui celelalte trei 
surori ale doamnelor de MaiUy şi de Vintimille; doamna de 
Lauraguais, doamna de la Tour-nelle şi doamna de 
Flavacourt. 

Doamna de Vintimille şi-a urmărit cu tenacitate scopul, 
ajutată de sora ei mai mare care i-a slujit planurile. Doamna 
de Vintimille a pus într-adevăr stăpânire pe mintea şi pe 
inima regelui, făcându-l să uite că aleasa ini-ţxiii sale are 
gâtul prea lung, talia prea groasă, mersul cam greoi; regele 
era în sfârşit al ei, şi aşa cum îi scrisese prietenei sale, 
călugăriţa de la Port-Royal, era de acum în măsură să lupte 
împotriva cardinalului şi să înceapă a cârmui Franţa. 

Între timp a survenit un eveniment care a dovedit 
fiecăruia măsura puterii sale. Frumosul duce de la Tre- 
mouille a murit de vărsat. Ducele păşise pe drumul cel 
drept, încercând să uite greşelile pe care le săvârşise în 
tinereţe. Se purtase în mod desăvârşit în perioada dizgra- 
ţierii şi, sacrificat de rege în favoarea bătrânului cardinal, 
îşi luase rămas bun de la Ludovic al XV-lea, spunându-i în fa 
(ă: 

— Sire, nu mai sunteţi demn să fiţi prietenul meu! 

Şi-a păstrat doar funcţia de gentilom al Camerei. Se 
însurase şi-şi adora soţia. Se înţeleseseră că dacă vreunul 
dintre ei s-ar îmbolnăvi de vărsat, să se separe până ce se 
va vindeca, pentru că niciunul dintre ei nu suferise de 
această boală. Doamna de La Tremouille se îmbolnăvi 


prima, dar cum nu ştia care erau simptomele loolii, nu-”j 
anunţă soţul, iar mai târziu, când doctorul îl preveni despre 
pericolul care-l păştea, ţinu totuşi să rămână lângă soţia lui 
şi s-o îngrijească. Prinţesa se vindecă, dar ducele se 
îmbolnăvi şi muri. 

Toate femeile din Paris au purtat doliu după el. Ducele, 
socotit drept un soţ-model, a fost cât pe-aci să fie trecut în 
rândul sfinţilor pentru devotamentul său conjugal. Ba chiar 
s-a pus problema să i se ridice xin templu. Murind, ducele 
de La Tremouille lăsa în urma lui o fată mai măricică şi un 
băieţel de patru ani. Ducii d' Aumont de Gesvres şi de 
Mortemart, cu care La Tremouille fusese coleg, ca gentilom 
al Camerei, cerură pentrxi băiat beneficiile funcţiei tatălui 
său. Dar doamnele de Mailly şi de Vintimille solicitară 
această funcţie pentru ducele de Lu-xembourg. Cardinalul 
de Fleury o dorea pentru nepotul său. Bătrânul ministru 
folosise mijloace ocolite, după cum îi era obiceiul. Venind la 
rege, îi spusese: 

— Sire, toţi prietenii mei mă presează să cer funcţia lui La 
Tremouille pentru nepotul meu. Dar el e şi aşa atât de 
copleşit de favoruri, încât, în loc să vă recomand pe careva 
din familia mea, aşa cum mă îndeamnă toţi să fac, vin să vă 
cer funcţia lui La Tremouille pentr-u fiul său. 

— Aveţi dreptate, domnule cardinal, răspunsese regele; eu 
însumi m-am gândit la nepotul dt xm. Neavoastră, dar am 
socotit că o asemenea onoare l-ar face să aibă prea mulţi 
duşmani şi i-ar face mai mult rău decât bine. 

Cardinalul rămase uluit, fiindcă nu se aştepta la un 
asemenea răspuns. Atunci înţelese că treb mia să lupte; 
avea împotriva lui pe cele două iubite ale regelui. Numai că 
de data asta nu mai era vorba de două femei pe care le 
putea învrăjbi prin gelozie, ci, dimpoti-ivă, de două surori 
care depăşiseră de mult gelozia şi cară tm i mai aveau 
acelaşi ţel: să-l păstreze pe rege, doar pentru ele, ce 
fiecare se străduise zadarnic să-l păstreze doar “ntru sine. 
Nemaicutezând să ceară slujba pentru nepotul său, 


cardinalul se încăpăţână s-o ceară pentru copilul 
răposatului duce, spunându-i regelui că-i dăduse cuvân-tul 
doamnei de La Tremouille şi că, din moment ce nu-şi nutea 
ţine acest cuvânt, prefera să-şi dea demisia, fiindcă vedea 
bine că regele nu mai avea nevoie de el. De altfel, adăugase 
cardinalul, vârsta înaintată impunea unele menajamente, 
iar sănătatea lui avea nevoie de odihnă. După care, 
cardinalul - conform obiceiului, se retrase la Issy. Fleu'ry 
ştia că puterea sa cea mai mare era absenţa. Cardinalul 
odată retras, doamnele de Mailly şi de Vintimille continuară 
să-l susţină, în faţa regelui, pe ducele de Lu-xembourg. 
Doamna de La Tremouille, secondată de cei trei gentilomi ai 
Camerei, îl susţinea, în gura mare, pe fiul ei. Nepotul 
cardinalului nu mai avea pe nimeni care să-l susţină. 

Primul sentiment pe care-l încercă Ludovic al XV-lea fu un 
fel de răzvrătire împotriva cardinalului. Supunân-du-se 
primului impuls, luă pana şi-i scrise că ar fi disperat să-i 
ceară să lucreze peste puterile lui, pricinuindu-i vreun 
necaz; apoi adăugă cum că, dacă sănătate* îl îndemna 
categoric să se retragă, el îi va îngădui acest lucru. Apoi, 
scrisoarea odată isprăvită, regele o vâri în buzunar, 
făgăduindu-şi s-o trimită cât mai repede. 

În vremea aceasta, cardinalul făcu unele demersuri pe 
lângă doamna de Vintimille. Doamna în cauză reflectă un 
moment; aducându-şi aminte de slăbiciunea regelui, gân- 
dindu-se că ea avea doar douăzeci şi patru de ani, iar 
cardinalul se apropia de nouăzeci, îşi zise că ar fi mai bine 
să amine lucrurile şi să aştepte moartea cardinalului care, 
oricum, nu putea întârzia prea mult. Or, cum de la o vreme 
regele rezerva câte o noapte fiecăreia dintre cele două 
surori şi cum noaptea care urma era rezervată doamnei de 
Mailly, doamna de Vintimille dădu fuga la soră-sa. 

— Surioară, nu avem de pierdut nici un moment ca să 
revenim în privinţa cardinalului; poate că dacă ne-am da 
silinţa am triumfa asupra lui, dar, mai devreme sau mai 
târziu, va reveni la putere şi ne va alunga. În noap. Lea asta 


e rândul tău să-l primeşti pe rege la tine. Fă deci în aşa fel 
încât mâine dimineaţă nepotul cardinalului să fie numit 
gentilom al Camerei. 

Din păcate, doamna de Mailly nu era genul de femeie 
făcută pentru astfel de intrigi. lubindu-l pe rege doar 
pentru el însuşi, aşa cum faimoasa La Valliere îl iubise pe 
Ludovic al XIV-lea, ea nu cerea decât un lucru: să nu se 
amestece în politică. Aşa că după ce i-a făgăduit surorii sale 
să facă aşa cum îi spusese, înnoptându-se, nu-şi mai ţinu 
promisiunea. Se îmbrăcă mai frumos ca de obicei, 
împodobindu-şi părul cu flori şi cu diamante. Ludovic nu 
văzu în acele flori şi în acele diamante decât un act de 
cochetărie în folosul iubirii şi nicidecum al politicii, După o 
vreme, doamna de Mailly adormi fără să-i fi pomenit regelui 
nici de băiatul lui La Tremouille, nici de ducele de 
Luxembourg, nici de nepotul cardinalului. Dar regele, 
tulburat, nu putu adormi. Parcă se auzea bombă-nitul 
fostului său profesor; vedea toată acea muncă titanică de 
corespondenţă cu Europa, de care el nu se preocupase 
niciodată, căzând în sarcina sa; intuia ambițiile princiare 
împotriva cărora ar fi fost obligat să lupte dacă bătrânul 
ministru n-ar mai fi fost acolo. Stătea” deci în pat, cu capul 
sprijinit în mână şi admira chipul şi mai ales pletele iubitei 
sale, unde bobocii de trandafir, în culorile cele mai 
armonioase, se amestecau cu pudra şi diamantele care 
străluceau printre flori ca nişte picături de rouă. Prin gura 
întredeschisă frumoasa adormită respira uşor şi regulat. 
Regele o trezi. Primul lucru care o izbi! 2doamna de Mailly 
când deschise ochii fu chipul me-Uvcolic al lui Ludovic al 
XV-lea. 

— Vai, Doamne! Strigă ea. Dar ce are niajestateavoastră? ' 
Regele oftă. . Draga mea, zise el, sunt foarte necâjit. 

— De ce, sire? 

— Din pricina a tot ceea ce ce se petrece. 

Doamna de Mailly îşi aminti brusc de făgăduiala pe care i- 
o făcuse peste zi surorii sale. Având în vedere că regele 


fusese cel care deschisese discuţia, cuteză să întrebe: 

— Dar ce se petrece atât de grav, sire? 

— Ştii foarte bine, răutăcioaso, răspunse regele, pentru că 
şi tu eşti una dintre persoanele care mă necăjesc. 

— Eu, sire? Strigă doamna de Mailly. 

— Da, dumneata! In orice caz, continuă regele oftând, 
iată-ne în sfârşit scăpaţi de cel care ne incomoda. 

— Cine ne incomoda? 

— Cardinalul. 

— Dumneavoastră, sire, scăpat de cardinal? Vai, Doamne! 
Şi, făcând pe speriata, doamna de Mailly se ridică din pat. 

— Da, zise regele; oricum, scrisoarea e scrisă. 

— Ce scrisoare, sire? 

— Scrisoarea prin care îl concediez. 

— Da, dar sper că nu i-aţi trimis-o, nu-i aşa, sire? Întrebă 
doamna de Mailly. 

— Nu, pentru că se află pe şemineu. 

Şi rostind aceste cuvinte, regele o privi cu un aer aproape 
rugător pe doamna de Mailly. 

SPECIAL IMAGE-image030. Jpg-REPLACE ME 

— Sire, toată lumea ştie că dumneavoastră Sunteţi stă- 
pânul. Prin urmare, maiestatea-voastră nu are de dat 
socoteală nimănui. 

Zicând acestea, doamna de Mailly puse un picior pe 
parchet. 

— Unde te duci? O întrebă regele. 

— Domnul de Fleury este un ministru minunat, căruia Cel- 
de-Sus să-i dea cât mai multe zile >de trăit fiindcă aceste 
zile pot fi folositoare atât Franţei, cât şi regelui ei. 

— Asta e şi părerea dumitale, nu-i aşa, draga mea? Zise 
regele. 

— E o părere atât de nestrămutată, încât... 

— Ei, Doamne! Strigă regele. Ce-ai făcut? Mi-ai aruncat în 
foc scrisoarea către cardinal? 

— Da, sire! lată o pană, cerneală şi hârtie şi apuca-ţi-vă să- 
i scrieţi alta! 


— Cum? locmai dumneata mă sfătuieşti să fac acest lucru? 
Şi ce anume să-i scriu? 

— Că-1l numiţi pe nepotul lui în funcţia de prim-gen-tilom... 

Chipul regelui străluci de bucurie. 

— Dar ce va spune doamna de La Tremouille? Ce vor 
epune ceilalţi gentilomi? 

— Nu ştiu ce vor spune... Dar tuturor le veţi răspunde că 
sora mea şi cu mine suntem de partea domnului, de Lu- 
xembourg şi că, dovadă că sunteţi rege, e faptul că ne-aţi 
respins cererile, şi a mea, şi a surorii mele, aşa cum le-&$ 
respins şi pe ale celorlalţi. lar noi două, ca să dăm şi mai 
multă greutate vorbelor dumneavoastră, vom... 

— Ei bine, ce veţi faee 1 

— Vom face pe supăratele. 

— Veţi face pe supăratele? 

— În timpul zile, se-nţelege. Hai, sire, iată pana, cerneala 
şi hârtia... Apucaţi-vă de scris! 

— Oh, strigă regele, aruncându-se la picioarele doamnei 
de Maiâly, eşti o femeie adorabilă! 

Şi scrise o scrisoare nu cardinalului, ci nepotului acestuia, 
scrisoare prin care îl anunţa că fusese numit în funcţia, de 
gentilom al Camerei, cu o indemnizaţie de patru sute de mii 
de livre. A doua zi dimineaţă, primind această scrisoare, 
domnul de Fleury-tânărul, care nu se mai aştepta la nimic, 
dădu fuga la unchiul său, la Issy, îi arătă scrisoarea regelui 
şi-l rugă să se ducă şi să-i mulţumească majestăţii-sale. Dar 
cardinalul, care ţinea întotdeauna ca, ori de câte ori familia 
sa era copleşită de vreo onoare, să lase impresia că el 
forţase mâna regelui, îi răspunse nepotului: 

— Îţi interzic să spui ceva cuiva până ce n. u-l văd pe rege 
şi nu-l determin să revoce ordinul! 

— Dar, răspunse ducele de Fleury, eu i-am şi răspuns 
personal regelui pentru a-i mulţumi! 

— Şi pentru a accepta, nu-i aşa? Strigă cardinalul pe un 
ton care-l înşelă până şi pe nepotul lui. 


— Sigur că pentru a accepta, răspunse ducele; aş fi fost un 
mare ingrat să refuz o favoare râvnită de miilea persoane. 

— Bun, zise cardinalul Oftââid adine, iată-mă şi 
compromis faţă de domnii prinți. 

Şi ridieându-şi ochii şi mâinile spre cer, porunci să tragă 
trăsura la scară pentru a pleca la Paria. 

2fI Când îl văzu pe ministru, Ludovic al XV-lea îi istorisi 
totul, în amănunt. Şi cum regele nu voia - slab din fire cum 
era - să dea impresia că cedase în urma amenințării 
cardinalului că se va exila, îi spuse acestuia că datora 
numirea nepotului său la Cameră insistențelor doamnelor 
de Mailly şi de Vintimille. Cardinalul se arătă plin de 
recunoştinţă faţă de cele două surori; dar în adâncul 
sufletului se simţi cumplit de umilit la gândul că meritele 
sale personale coborâseră până într-atât, încât fusese 
nevoie să fie susţinut de cele două iubite ale regelui ca să 
obţină o slujbă pentru nepotul său. Şi acum să istorisim 
faptele fără comentarii. 

Numirea tânărului Fleury avusese loc în cursul lunii iunie 
a anului 1741. La 8 august, doamnă de Vintimille fu 
cuprinsă brusc de febră. Era însărcinată în luna a opta. 
Silită să se înapoieze la Paris, regele o lăsă pe doamna de 
Vintimille la Choisy, împreună cu sora sa, doamna de Mailly, 
şi cu doamnele lor de companie. Exista un obicei, sau mai 
curând o lege, care interzicea soţilor să-şi însoţească 
nevestele când regele le aducea la Choisy. Era cam ciudat, 
dar aşa stăteau lucrurile. E adevărat că, în lipsa domnului 
de Vintimille, domnii de Grammont, de Coigny, d'Ayen şi cei 
doi fraţi Meuse, care alcătuiau Curtea intimă a regelui, se 
aflau acolo pentru a le ţine tovărăşie celor două doamne. 

Doamnei de Vintimille i se luă sânge de două ori. Boala 
păru să-l facă pe rege să se îndrăgostească şi mai puternic 
de doamna de Vintimille. În ajunul naşterii intră în odaia ei, 
unde rămase până la două din noapte. La ora nouă 
dimineaţa, doamna de Vintimille născu un băiat frumos şi 
zdravăn, pe care regele îl luă în braţe, după care îl aşeză pe 


o pernă de catifea roşie. După ce-l sărută şi-l admiră, puse 
să fie uns cu mir şi botezat cu numele de Ludovic, nume pe 
care, mai târziu, prietenii săi i-l schimbară în cel de 
Jumătate-de-Ludovic. Regele era atât de fericit, încât dori 
să ia masa împreună cu doamna de Vin-timille. La masă au 
fost invitaţi ducii d'Ayen, de Viile-roy şi unul din cei doi fraţi 
Meuse, cel care eua prietenul şi confidentul său. Seara îi 
primi la doamna de Vintimille nu numai pe arhiepiscopul 
Parisului, ci şi pe domnul de Vintimille, împreună cu tatăl 
acestuia. Domnul de Vintimille fusese poftit să vină să-şi 
vadă nevasta şi... „fiul”. Doamna de Vintimille născuse atât 
de uşor, încât la o oră după naştere părea complet 
restabilită. Dar la 9 septembrie, fără ca cineva să poată 
prezice tristul eveniment, fu aoucată brusc de nişte dureri 
de pântece atât de violente, încât nu mai chemară doctorul, 
ci duhovnicul. Regele, la rândul lui, trimise să-i aducă, în 
grabă mare, pe cei doi medici ai săi, Silva şi Senac. Dar 
niciunul, nici altul nu ajunseră la vreme. Femeia muri în 
braţele duhovnicului ei, fără să mai apuce să fie 
împărtăşită. În discuţia de o jumătate de ceas pe care 
doamna de Vintimille o avu cu duhovnicul, îl rugă pe acesta 
să-i transmită surorii sale, doamna de Mail]Jy, ultimele sale 
dorinţe. 

Duhovnicul se grăbi' deci să îndeplinească această ultimă 
rugăminte a penitentei sale, când el însuşi, intrând la 
doamna de Mailly, pică mort, fără să mai aibă timp să 
rostească un singur cuvânt. 

Această veste îl zgudui atât de tare pe Ludovic al XV-lea, 
încât căzu la pat, nemaivoind sa primească pe nimeni. 
Regina vru să-l vadă, dar consemnul n-a fost ridicat decât 
pentru contele de Noailles. În ce-o priveşte pe doamna de 
Mally, ea n-a părăsit odaia şi - plânsă şi pe jumătate 
despuiată - a venit şi s-a vârât în pat, lângă doamna d' 
Estrees. Încuindu-se în camera sa, regele n-a If dat decât o 
singură poruncă, şi anume să i se facă portretul doamnei de 
Vintimille, moartă. Imediat s-a şi răspân-dit zvonul că 


femeia ar fi fost otrăvită şi, cum zvonurile au devenit din ce 
în ce mai insistente, regele a poruncit să i se facă. Autopsia. 
N-a transpirat însă nimic din procesul verbal încheiat după 
efectuarea autopsiei; dar faptul că, deşi murise de patru 
ceasuri, femeia răspândea - după ce-o deschiseseră - o 
miasmă fetidă, era cât se poate de elocvent. Pus într-o 
magazie, trupul doamnei de Vintimille a rămas acolo mai 
bine de trei ceasuri, expus curiozităţii trecătorilor. 

Ciudate soarta, moartea, autopsia şi expunerea trupului 
acelei femei care, cu o zi înainte, împodobită cu dantele, cu 
flori şi cu diamante, le făcuse geloase pe toate doamnele de 
la Curte! Regele era distrus. Doamna de Maiâly, care era 
bună şi îşi iubise sora din tet sufletul, i-o cerea înapoi 
cerului, plângând şi jelindu-se în gura mare. Una dintre 
surorile sale, cea mai tânără dintre toate, doamna de 
Lauraguais, dădu fuga s-o mângâie şi s-o consoleze. 
Doamna de Mailly, care credea că regele n-o iubea decât 
pentru doamna de Vintimille, se temu ca nu cumva s-o 
alunge. Dar nu se întâmplă astfel; dimpotrivă, regele îşi 
concentra asupra ei toată afecțiunea, îi dădu, la Meuse, un 
apartament situat chiar deasupra apartamentului său, dar 
cu condiţia să nu dispună decât de anticameră şi de 
sufragerie; în realitate, doamna de Mailly dispunea aproape 
de tot apartamentul. 

După opt zile, doamna de Mailly se instalase în acel 
apartament împreună cu sora ei, doamna de Lauraguais, Şi 
nu mai ţinea decât de rege ca să bage de seamă că biata 
doamnă de Vintimille se prăpădise. Numai că regele 
deocamdată nu-şi putea smulge din minte amintirea acelei 
înfricoşătoare nenorociri. 

Capitolul VUI Moartea doamnei de Mazarin. 

— Doamnele de La Tournelle şi de Flavacourt. 

— Alungarea lor din Palatul Mazarin. 

— Hotărârea doamnei de Flavacourt. 

— Lectica. 

— Domnul de Gesvres. 


— Regele dă un apartament doamnei de Flavacourt. 

— E căutată doamna de La Tournelle. 

— Doamna de Flavacourt respinge avansurile regelui. 

— Intrigă împotriva domnului d'Agenois. 

— Doamna de La Iournelle capitulează. 

— Dizgraţierea doamnei de Mailly. 

— Ultimele clipe ale domnului de Fleury. 

La 12 septembrie 1742 muri doamna de Mazarin, burtica 
domnitoarelor de Nesle. Dintre cele cinci surori, prima, 
doamna de Mailly, devenise iubita regelui încă din 1732. Oa 
de-a doua, doamna de Vintimille, murise după cum am 
văzut. Despre cea de-a treia, doamna de Laura-guais, se 
zicea că o înlocuise pe doamna de Vintimille. Mai 
rămăseseră doamnele de La 'Iournelle şi de Flavacourt, 
care încă nu fuseseră prezentate la Curte fiindcă locuiau cu 
bunica lor, doamna de Mazarin. Dar când doamna de 
Mazarin muri, domnul de Maurepas, împms de nevastă-sa, 
în calitatea lui de moştenitor al doamnei de Mazarin, le 
ouse în vodere celor două sudori să Prăsească imediat 
Palatul Mazarin. Doamna de La Tournelle era văduvă; soţul 
doamnei de Flavacourt se afla la oaste. Aşa că cele două 
femei se treziră fără nici un sprijin. Primind acea înştiinţare 
din partea domnului de Mau-repas, doamna de La Tournelle 
-începu să se lamenteze în gura mare. În schimb, doamna 
de Flavacourt se mulţumi doar să răspundă: 

— Sunt tânără, nu mai am nici mamă, nici tată, bărbatul 
meu lipseşte, iar neamurile m-au abandonat. Nădăjduiesc 
însă că cerul nu mă va abandona! 

Rostind aceste cuvinte, doamna de Flavacourt chemă o 
lectică, se urcă în ea, porunci să fie dusă la Versailles şi de 
îndată ce ajunse în Curtea miniştrilor porunci să fie lăsată 
jos, apoi le spuse oamenilor să ia hulubele şi să plece. Trecu 
o mulţime de lume fără să ia în seamă acel fotoliu aşezat în 
Curtea miniştrilor. Unii se mirară, dar nu cutezară s-o 
întrebe pe cea care se instalase comod, ce anume făcea 


acolo. Dar iată că trecând ducele de Gesvres, opri trăsura 
şi, deschizând portiera, strigă uluit: 

— Ei, doamnă de Flavaco<urt, prin ce întâmplare te afli 
aici? Ai aflat că bunica dumitale a murit? 

— lar dumneata, domnule duce, răspunse doamna de 
Flavacourt, ai aflat că domnul de Maurepas şi soţia lui ne-au 
alungat din casă, pe sora mea şi pe mine, ca pe nişte 
otrepe? Sora mea, doamna de La Tournelle, nu ştiu încotro 
s-a îndreptat; eu, una, m-am încredinţat Providenţei! 

Uluit de ceea ce auzise, domnul de Gesvres o salută pe 
doamna de Flavacourt, rugând-o să aştepte câteva 
momente cu răbdare, şi alergă la rege, pe care îl conduse la 
o fereastră şi-i arătă, în Curtea miniştrilor, fotoliul aoela 
solitar. 

— Ei bine, întrebă regele, ce-mi arăţi acolo? 

— Majestatea-sa vede fotoliul acela acoperit? 

— Sigur că-l văd. 

— În el se află doamna de Flavacourt. 

— Doamna de Flavacourt, singură în lectica aceea?! 

— Cât se poate de singură, sire! 

. Dar cine a adus-o acolo? 

_ Spiritul ei ingenios. 

— Explică-te, duce... 

__Ei bine, sire, alungată din casă de domnul de Mau- 
Repas, a socotit că nu are altă scăpare decât să se pună sub 
aripa'ocrotitoare a Providenţei şi a... 

__Şia mai cui? 

„A majestăţii-voastre, sire! 

Ludovic al XV-lea începu să râdă. 

„_ Du-te după ea, zise regele. Să i se dea imediat q odaie 
la Versailles, iar cineva să se ducă după sora ei, doamna de 
La Tournelle. 

Regele nu trebui să-i spună de două ori acest lucru 
domnului de Gesvres. Omul cobori scările în goană, o luă de 
mână pe doamna de Flavacourt şi urcă, împreună cu ea, la 
rege. Ludovic al XV-lea îi dădu vechiul apartament al 


doamnei de Mailly, apartament aflat în aripa nouă, şi-i 
făgădui un loc de doamnă de onoare la regină. Cât despre 
doamna de La Tournelle, acesteia i se dădu fostul 
apartament al domnului de Vaureal, episcop de Rennes. 

Doamnele de Flavacourt şi de La 'Tournelle erau cele mai 
frumoase dintre cele cinci surori. Sigur că regele n-a rămas 
nesimţitor la frumuseţea lor. Cum se pare că avea o 
slăbiciune pentru domnişoarele de Nesle, începu a le face 
curte celor două surori pe care asprimea domnulus de 
Maurepas şi a soţiei sale i le făcuse cadou. La rândui lor, 
doamna şi domnul de Maurepas, văzând atenţia pe care 
regele o acorda ambelor surori, hotărâră să se apropie din 
nou de ele; dar reuşiră numai faţă de doamna de 
Flavacourt, o femeie cu suflet bun, cu un spirit îneântă-tor, 
cu o inimă care nu purta ranchiună nimănui; aceasta le 
declară celor doi soţi că îi iartă, cu condiţia să nu mai 
încerce nici un demers pe lângă ea. Cu totul altfel se purtă 
însă doamna de La Tournelle, care s-a jurat să le păstreze o 
ură veşnică. 


În concluzie, în momentul în care regele şi-a îndreptat 
privirea către doamnele de Flavacourt şi de La Tournelle, 
iată care era situaţia celor două femei; soţul doamnei de 
Flavacourt, după cum v-am mai spus, se afla la oaste. Era 
totuşi foarte iubit de soţia sa, care încă de la început i-a dat 
regelui de înţeles că nu-şi va înşela bărbatul nici măcar cu 
majestatea-sa. Doamna de La Tournelle era văduvă, dar în 
acel moment er, a încurcată cu domnul d! Age-nois, fiul 
ducelui d'Aiguillon, nepotul domnului de Richelieu. Aşa că 
regele se văzu nevoit să se adreseze domnului de Richelieu 
care, în calitatea lui de unchi mai bă-trân, avea o influenţă 
mult mai mare asupra tânărului conte. Dar ducele se gândi 
că, în loc să folosească metoda convingerii, ar fi mult mai 
nimerit să facă uz de şiretenie. Expedie deci tânărului conte 
o tânără doamnă de la Curte cu misiunea de a-i suci capul. 
În vremea aceasta, doamna de La Tournelle, retrasă la 
Versailles, nu vedea decât persoanele pe care regele îi 
îngăduia să le vadă, iar contele d'Agenois, cum era şi firesc, 
nu se afla printre eâe. Numai că doamna de La 'Iournelle 
rezistă curţii lui Ludovic al XV-lea, mărturisindu-i că-şi 
îndrăgea prea mult iubitul, de a cărui fidelitate era sigură. 
Atunci intră în scenă domnul de Richelieu. Sirena pe care i- 
o trimisese nepotului său făcea zilnic progrese în inima 
conte- -lui. pe care singurătatea îl dezola. Doamna lipsind o 
vreme, cei doi îşi făgăduiră să-şi scrie şi-şi scriseră. 
Scrisorile contelui d'Agenois au fost trimise de către 
doamnă lui Richelieu; acesta le expedie regelui, iar regele 
le înmână doamnei de La Tournelle. În ciuda acestor dovezi 
scrise, doamna de La 'Tournelle se ţinu La început tare, 
pretin-zând că cineva imitase scrisul iubitului ei. Dar cum 
scris<*file începură a deveni din ce în ce mai tandre şi 
dovezile de necredinţă ale iubitului atât de elocvente, 
doamna de La Tournelle hotări să se răzbune pentru 
necredinţa lui. Or, în acest caz nu exista decât un singur fel 
de răzbunare: legea talionului. Oprindu-se la acest gen de 
răzbunare, doamna de La 'Tournelle îi făgădui regelui să-l 


ia drept complice. Dar cu o condiţie. Doamna de La 
Tournelle o ura pe sora ei, doamna de Mailly. De altfel, ea 
era mult prea mândră pentru a accepta partajul tolerat de 
doamnele de Vintimille şi de Mailly. Ceru deci ca doamna de 
Mailly să fie dizgraţiată. Regele, care n-o mai iubea pe 
doamna de Mailly, îi făgădui doamnei de La Tournelle tot ce 
pofti. Sigur că Ludovic al XV-lea nu s-a prea simţit în apele 
lui când a trebuit să semneze acea dizgraţiere şi când 
doamna de Mailly, ţinându-i calea, 1-a întrebat de ce anume 
se răcise atât de tare de ea. Dar regele era crud cu femeile 
pe care nu le mai iubea. Profi-tând de situaţie, îi răspunse 
doamnei de Mally că, într-adevăr, se răcise de ea, că nu ştia 
să se ascundă, că n-o mai iubea şi că, nemaiiubind-o, nu 
putea simula o dragoste care încetase să mai existe. Auzind 
aceste cuvinte, doamna de Mailly izbucni în hohote de plâns 
şi se prăbuşi la picioarele regelui. Odată mărturisirile 
pornite, doamna de Mailly află din gura regalului său iubit 
nu numai că n-o mai iubea, dar că trebuia să se retragă 
pentru a face loc rivalei sale. Atunci doamna de Mailly îl 
rugă pe rege s-o lase să joace alături de doamna de La 
Tournelle acelaşi rol pe care-l jucase alături de celelalte 
două surori ale sale, doamnele de Vintimille şi de 
Lauraguais. Implacabil însă, regele îi acordă două zile ca să 
se retragă. Atât şi nimic mai mult. Alungarea era cu atât 
mai crudă cu cât doamna de Mailly, care nu mai avea nici 
tată, nici mamă, nici soţ, nu ştia încotro să se îndrepte 
plecând de la Ver-sailles. Ea îi spuse toate acestea regelui, 
dar trăsura cu care trebuia să plece o aştepta la poartă, la 
ora anunţată! Noroc că doamna contesă de Toulouse, cu 
care rămăsese bună prietenă, o luă la ea, în vreme ce 
doamna de La Tournelle, poftită la Choisy, urma să ia, în 
mod public, locul surorii sale. Călătoria ei avu loc la 22 
noiembrie. Regele, întinzându-i mâna doamnei de La 
Tournelle, urcă în caleaşca împreună cu domnişoara de la 
Roche-sur-Yon, cu doamnele de Flavacourt, de Chevreuse, 
cu domnul de Vil-ieroy şi cu prinţul de Soubisse. Dar iată că, 


ajunsă la Choisy, doamnei de La Tournelle îi iu” ruşine s-o 
înlocuiască pe sora ei atât de repede şi într-un mod atât de 
public. Masa odată terminată, cum” regele o sorbea din 
ochi pe noua sa iubită, aceasta se apropie de doamna de 
Chevreuse şi-i spuse: 

— Draga mea, mi s-a dat o cameră prea mare şi mi-e frică 
singură în ea; dumneata eşti cunoscută pentru curajul 
dumitale; dă-mi mie odaia în care stai şi ia dumneata odaia 
mea. 

Dar doamna de Chevreuse, temându-se ca nu cumva să-l 
supere pe rege, nu primi. 

— Draga mea, îi răspunse doamna de Chevreuse, la Choisy 
nu sunt la mine acasă, ci la majestatea-sa, aşa că nu pot 
face nimic decât din porunca, şi cu asentimentul regelui. 

Doamna de La Iournelle a fost silită sa-şi păstreze camera. 
Dar cum i-a fost ruşine să devină atât de repede iubita 
regelui, s-a baricadat în odaie şi, cu toate plimbările 
nocturne ale regelui, cu toate bătăile lui repetare în uşă, ea 
nu l-a poftit înăuntru. Calculată sau reală, apărarea a durat 
aproape o lună; fiindcă abia la 10 decembrie lumea a băgat 
de seamă că în sfârşit neîndurătoarea uşă s-a. Deschis. A 
doua zi, făcând patul doamnei de La Tournelle, cameristele 
au găsit tabachera regelui, pe care majestatea-sa o uitase 
sub pernă. 

Această veste, reprezentarea piesei Mahomed şi o trăsură 
pe care o inventase domnul de Ricbelieu au fost faptele cu 
care s-a încheiat ultima lună a anului 1742. 

Supărat că trebuia să părăsească viaţa de la Curte pentru 
a prezida Statele Generale în Languedoc, domnul de 
Kichelieu declarase că se va duce, dar că va dormi liniştit 
până la Lyon, unde era obligat să se oprească. Ca să-şi ţină 
făgăduiala, inventă o trăsură lungă de şase picioare, moale 
pe dinăuntru, aşezată pe un resort dublu şi având în ea un 
pat confortabil. In seara zilei de 13 decembrie, trăsura fu 
adusă în curtea palatului Versailles, unde toată lumea 
cobori s-o vadă. La ora nouă, ducele de Richelieu porunci să 


i se facă patul din trăsură, se dezbrăcă doar pe jumătate în 
faţa doamnelor, îşi luă rămas bun de la spectatori, îi strigă 
vizitiului: „La Lyon!”, îi spuse valetului său de camera: „Să 
mă trezeşti când vom ajunge acolo!”, îşi trase boneta de 
noapte peste urechi şi se culcă. 

Cit despre doamna de Mailly, după ce stătu o vreme la 
contesa de Toulouse, plecă la Valliere, la arhiepiscopul de 
Vintimille, căruia îi mărturisi că ar dori să se retragă la o 
mănăstire. Dar prelatul îi spuse că tăcerea şi modestia erau 
cu mult mai potrivite unei femei de rangul ei, ale cărei 
penitenţe ar fi putut să iste nemulțumiri. Doamna de Mailly 
îşi însuşi sfatul, retrăgându-se fără zarvă din societate. Trăi 
îmbrăcată foarte modest, ducând o viaţă foarte austeră, 
îndurând cu pioasă resemnare nu numai necazul care o 
lovise, ci şi injuriile celor din preajmă. 

Mişcat de resemnarea doamnei de Mailly, după ce 
interzisese celor din anturajul său să vorbească despre ea, 
regele îi făcu o rentă de treizeci de mii de franci, îi dărui un 
palat pe strada Saint-Ihomas-du-Louvre şi porunci să-i fie 
plătite toate datoriile, care se ridicau la mai bine de şapte 
sute de mii de livre. 

În timp ce doamna de Mailly se pocăia astfel pentru 
păcatele tinereţii, protectorul ei, domnul de Fleury, cel 
care-şi dăduse primul seama că nu era o intrigantă, ci o 
iubită fără ambiţii, se pregătea să-l despovăreze pe rege de 
tutela sa. De altfel, de câtăva vreme, această tutelă, salutată 
la început cu bucurie de toată lumea, începuse a deveni 
apăsătoare atât pentru rege, cât şi pentru Franţa. 
Cardinalul care, la început, pusese mâna pe putere cu 
oarecare ezitare, sfârşise prin a se crampona de ea, trăind 
tot timpul cu teama de a nu o pierde. Dizgraţierea domnilor 
de Chauvelle şi de La Tremouille îi înteţiră spaima. Dar, 
încetul cu încetul, cardinalul - cu riscul de a uzurpa 
autoritatea regală - se obişnui să-i uzurpe prerogativele. Îşi 
fixase o oră de culcare cu lume de faţă, care era de un 
ridicol desăvârşit. În fiecare seară, gentilomi, oameni de 


rând sau care nu aveau ce face aşteptau la uşa lui ora 
culcării. Cardinalul intra în cabinetul său, ap<5i uşile se 
deschideau larg, pentru ca spectatorii să poată asista la 
toate pregătirile lui pentru noapte. I se întindea cămaşa de 
noapte, apoi o haină de casă destul de ponosită, i se 
pieptănau pletele albite de vreme. După aceasta, în toiul 
celei mai depline tăceri, începea să vorbească despre 
întâmplările da peste zi, pigmentate cu glume mai bune sau 
mai proaste, care dovedeau un spirit destul de puţin elevat, 
dar pe care curtenitoarea asistenţă le aplauda întotdeauna. 
Ludovic al XV-lea privea toate acestea cu neplăcere, dar cu 
răbdare. Avea firea acelor moştenitori pioşi care-şi plătiseră 
tributul aşteptând moartea câte unui bătrân. 

Regina se afla la cuțite cu cardinalul care o lăsa mereu 
fără bani şi nu era câtuşi de puţin sensibil la dorinţele ei. 
Într-o zi, trecând peste sila de a-i cere ceva, yrând totuşi să 
obţină o companie pentru un ofiţer pe care-l proteja, se 
adresă mai întâi domnului d'Angervillt- 6rs, ministru de 
război, care o trimise la Flo>jry. Dar cardinalul, după 
obiceiul lui, o primi cu atât'de puţină bunăvoință, încât 
regina se adresă direct regelui. 

— Vai, doamnă, îi răspunsese regele, de ce nu faci ea 
mine? Eu nu cer niciodată nimic acestor oameni! 

Într-adevăr, regele se socotea un prinţ de sânge diz- 
grațiat; neavând credit la Curte şi simțindu-se adesea 
dezorientat, într-o bună zi îşi exprimă dorinţa de a lucra o 
tapiserie. Domnul de Gesvres trimise imediat pe cineva la 
Paris şi, după două ceasuri, omul se şi înapoie cu diverse 
sculuri de lână şi cu acele necesare acestui meşteşug. 
Regele se apucă de lucru şi, fiind foarte grăbit să facă o 
astfel de treabă, cusu patru funduri de scaune într-o zi. 
Ceea ce-l făcu pe domnul de Gesvres să spună: 

— Sire, străbunicul dumneavoastră, Ludovic al XIV-lea, nu 
cosea niciodată mai mult de două. Dumneavoastră aţi lucrat 
patru, aşa că băgaţi de seamă! 


În acea vreme, deşi Europa şi Franţa se aflau în deplină 
pace, deşi nu exista nici un motiv de nemulţumire, lumea 
murea de plictiseală! Ai fi zis că întreaga Franţă era 
octogenară, la fel ca şi ministrul ei, domnul de Fleury. 
Ținuturile Mâine, Angoumois, Poitou, Peri-gord, Orleanais şi 
Berry, adică ţinuturile cele mai bogate ale Franţei, erau 
atinse de un fel de febră lentă care le măcina. Această febră 
erau impozitele, impozitele care le smulgeau din vine aurul 
cel mai curat, aurul, acel sânge al noroadelor pe care-l 
beau regii. Până şi Normandia, cel aaai bogat şi mai paşnic 
ţinut, nu mai putu îndura tratamentul la care era supusă. 
Marii proprietari ajunseseră să-şi lucreze pământul cu 
valeţii. Domnul Turgot, primarul ținutului, a fost primul 
care a tras semnalul de alarmă, plângându-se de situaţia 
dezastruoasă a Normandiel., Domnul de Harlay, intendentul 
Parisului, a fost obligat 

SPECIAL IMAGE-image032. Jpg-REPLACE ME 

"ji MiitiSiiilnd-o oe masa reaelui, îi spuse 
acestuiatâi >/Hi». 

K «- sire, iată cu ce se maueac suuufii vujui i 

— Mnn Viicd”riisnirsuri cn-ozav de îndrăzneţe atât la 
scularea 'regelui, i; n şi ici xuctsa icgmci. Uuuuni. «» e 
i”, uk”v că acolo domneau foametea şi mortalitatea, că 
oamenii «ov. * 1-njo” „i- +r-FSt-S olortoro Tmi- 
irocinrintă rpjrina îi oferi o sută de ludovici pentru cei 
săraci. Dar episcopul' reiuza: ale regelui se vor fi epuizat, 
atunci majestatea-voastră va putea să-i ajute pe săracii mei, 
aaca va mai avea pe în timpul uneia dintre acele retrageri 
ale cardinalului ]» tţ>1 „, „, 1, «n, tmnnin Jiinânrin. Do 
03 _ifană n irWUra a Ihsv. S-a 

fl pui Ul11U.I1 

1UA £]*- bU În toiui acestor veşu care ta” uaiura puia ia 
arătând lucrurue m aaevarata lor îumuia, sosi şi mai oaie şi 
faptul că de un în vremea aceasta mnrânH |mnSrafni/” «. «o 
„iLirr i.__ începu a se raspmai zvonul despre un război 
european, 1f» snilRf> ni naitrita+n * 


— Liniştiţi-vă, noi oricum nu mai putem lupta, întrul râf. 
FYant. A nir mai aro V»> 3i*V>a+] Ilnr anilnr mizeriei, mai 
mulţi oameni decât oieriseră î”"'thXl uiur ause ae îjuaovic al 
XIV-lea. 

Începu să se subrezpasră ntâfAo rono“n spune că se afla 
la un pas de moarte. Nici el nu-şi mai slăbiciunea, se 
crampona încă de putere. În fiece zi minisue stat ia 
ministerul de 

impresioneze prea tare oe stănânul lor irans, ianuarie 
car<unaSPECIAL IMAGE-image034. Jpg-REPLACE ME 
MII lul se simţi atât de slăbit, încât îşi dădu în sfârşit seama 
că-i sunase şi lui ceasul. În timpul acestor trei zile, regele îl 
vizită de două ori, ultima oară aducându-l cu sine şi pe 
Delfin, pe care-l ţinu cât mai departe de patul 
muribundului. 

— Lăsaţi-! Să se apropie, îi spuse cardinalul; e bine ] 1 

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a mai rostit. A 
murit la 29 ianuarie 1743, în” vârstă de optzeci şi nouă de 
ani. Oraţia lui funebră a constat într-o epigramă „Franţa e 
bolnavă de peste două sute de ani - se spunea; trei medici 
îmbrăcaţi în roşu * au încercat, rând pe rând, s-o vindece: 
BAcheUeu i-a luat sânge, Mazarin i-a dat purgative, iar 
Fleury a pus-o la regim, 11 

Odată cu domnul de Fleury s-au mai prăpădit câteva 
persoane importante. A murit regele Prusiei, iar fiul său, 
Carol-Frederic, cel căruia tatăl voise să-i taie capul, t-a 
UXiUuO iCi uUu.] —1 UiiOliUiijr, îiiiliiliV_JuvUiS-iâiiiti ' i 
]_” Si bon, succesorul ducelui d'Orleans în funcţia de prim- 
mi-nistru şi iubitul doamnei de Prie. La Guadalahara, în 
Spa-” nia, a murit regina Ana de Neuburg. Văduva lui 
Caro] al II-lea. La Bruxelles, unde se retrăsese de aproape 
treizeci de ani, a murit Jean-Baptiste Rousseau, La moşia 
sa, a murit cardinalul de Polignac. La Luxembourg, a murit 
regina-văduvă a Spaniei, Louise-Elisabeth d'Or-icaris. lot 
îtuiici a murit şi iioilin, autorul sceiEi is vechi, care niijnspse 
profesor de elocinţă la Colegiul *Hi. În sfârBit 1? Viena Ri-? 


> d? A sşfâr” iţul ÎTnriărat.fi al VI-lea şi această moarte 
avea să pună în primejdia pacea Europei. 

1 Aluzie la veşsnfnia! 3? Oşu deeârsliaai (n. t). 

SPECIAL IMAGE-image036. Jpg-REPLACE ME Ăla 

SPECIAL IMAGE-image038. Jpg-REPLACE ME Capitolul 
IX Ludovic al XV-lea declară că vrea să domnească singur. 

— Ultimele onoruri aduse lui *ieury. 

— Portretul regelui. 

— Seniorii şi doamnele. 

— Condiţiile puse regelui de către doamna de La 
Tournelle. 

— Situaţia în Europa. 

— Izbucnirea războiului - Maria-le-reza. 

— Frederic al II-lea. 

— Electorul de Ba-varia. 

— Maurieiu de Saxa. 

— Italia. 

— Spaniolii. 

— Englezii. 

De îndată ce domnul de Fâeury închise oohf! T”sj'”. *, -» 
[1 XV-lea, la fel ca şi străbunicul său Ludovic al'xIV-lf>a-— 
a3Ciară că doreşte să domnească singur. Într-adevăr, dom-a 
lui Ludovic al XV-lea n-a început în realitate decât lupă 
moartea cardinalului de Fleury. 

Mai întii, regele şi-a îndeplinit îndatoririle faţă de imistrul 
mort, poruncind să se celebreze o slujbă solemnă r «otre- 
Dame şi ordonând să i se facă o capelă în biserica iin t-Lou 
is-d u-Louvre. 

ÎvCgeie Franţei Împlinise treizeci şi trei de ani. Avea o 
sare nobilă, un chip cu trăsături frumoase şi era de o 
extremă politeţe; rar ieşea din gura lui vreun cuvin* aspru, 
era drept şi plin de tact, cunoştea destul de bina O” rnPâlil 
hl fiiTir? S! O-sc--ţ-Ha-f> 99. j- Pi -=-Sae 

Tr —y pg <y«-i- 4-Olii —licijca vuruciu iUiUcuui 
Cjânn+nl * r'nn->nv*;iJ-tu.-a-. 
— Uu Uţ; y. [; 4C, aiiigtruiesc> pei SI tos. 


Ânbogăţese, iar nobilii mă despoaie.” Qtoââe ac» ste?» 
avea o fire apatică; nu făcea rău nimănui, dar le îngăduia 
ttora să-l săvârşească. Şi nu pentru că n-ar fi fost în stare i 
priceapă despre ce e vorba, ci pentru că nu avea pute-sa 
necesară să reprime răul Aşa că după moartea 
cardiSPECIAL IMAGE-image040. Jpg-REPLACE ME Am 
iluxi. Ojjuo, 

Regele, preiumd conducerea statului, nu-şi asuma obligaţii 
ae/iumoni, ae uontaut şi ae iticneneu, regele vuiiLuiua t>a 
ac ucupe ue tctpiaeiiiifc; stue şi iuui.it lumea li imita, atât 
femei, cât şi bărbaţi. 

Wunti, ue v -utu uicti», ue ia n. ucne-surSi Hf» 

Ai (înomna 1l Ut! 

Se arătă a fi împotriva doamnei de La Tournelle sau poate 
îl CTMinni ÎtiKH”t *. Y” ii; Până la urmă, aşa cum am mai 
spus, doamna de La Tour- 

*> *vV'V. Uu xtătf,<. TI. LiJLiiyi. 1.7]. itţiUl, UCU. UUpct 
VA 

Rezistentă, la fel ca şi guvernatorii cetăților întărite de v, u 
uj «h: Rang. 

Şi cuvenite acestui să-şi îndeplinească îndatoririle pe care 
le are. 

Nm povestit cum a iost îndeplinită prima condiţie de 
namt np strada fiaint rPV>nmac <-lii Tnmn>o în privinţa 
celorlalte două articole, iată decretul Hat ae rege: 
„juuaovic, prin graţia lui Dumnezeu etc, etc de a conferi: 
titluri de onoare şi demnități fiind 

* y* twwii' U nwaou a vcriişu-di a AVictricuii.lt; UG INeSIC 
din Prlr mai mari familii rlin r-orra+nl nr.c. +» n,? «. 

Ită cu familia noastră şi cu cele mai vechi familii din nări şi 
înspmnato cor-irir>îi P/M-no” oi *" “or. +v. «e >», u-is-şi ă-i 
dăruim, prin brevetul din 20 octombrie 1743, ducatul-3i] ” 
ducat. Situat în Berry, pe care-l avem de la dragul şi unu i-a 
îust trimis aoamnei ae Lia iourneile rif» 

Mii j4 « 


Tusese învins: doamna de La Tournelle era ducesă, 
favoUltima condiţie a doamnei de La Iournelle, care cerea 
ea regele să se afle în fruntea armatelor sale, s-a dovedit a 
fi destul de întemeiată. Căci moartea lui Carol al VI-lea, aşa 
cum am mai spus, a pus în pericol pacea Europei. În 
virtutea drepturilor sale, Maria-lereza - mare ducesă de 
Toscana, fiica cea mare a răposatului rege - fusese 
recunoscută de către toată nobilimea, armata şi 
magistratura, drept moştenitoare şi suverană a tuturor 
statelor pe care le deținuse tatăl ei. Acum să arătăm, în 
câteva cuvinte, situaţia din Europa la moartea lui Carol al 
VI-lea. 

Îndelungatul ministeriat al cardinalului de Fleury fusese o 
continuă luptă pentru menţinerea păcii. Războiul eu Italia şi 
cu Germania îl scosese o clipă pe abilul Fleury din 
îndeletnicirile sale paşnice; dar de îndată ce i s-a Oferit 
posibilitatea, cardinalul a pus capăt acelui război, încheiat 
definitiv prin tratatul de la Viena. Casa de Austria era 
hărţuită de turci. Cardinalul, preocupat de situaţia 
împăratului, şi-a trimis ambasadorul - pe marchizul de 
Villeneuve - să determine înalta Poartă să încheie pace cu 
Imperiul prin tratatul din 1739. Genova era împărţita în mai 
multe facţiuni; cardinalul şi-a trimis trupele în Corsica 
pentru a înăbuşi o insurecție care ar fi complicat situaţia 
Genovei. Toate ţările - şi Spania, şi Marea Britanie - priviră 
Franţa ca pe o mamă care îşi asumase sarcina de a menţine 
pacea între fiii ei, adică printre regii Europei. Din păcate, 
printre toate acele capete încoronate exista unul veşnic 
nesupus: acesta era Frederic al II-lea, care se urcase pe 
tronul tatălui său, moştenind odată cu acel tron douăzeci de 
milioane de scuzi şi optzeci de mii de soldaţi de o 
desăvârşită disciplină, 

Un simplu ordin al regelui ar fi fost de-ajuns pentru ca 
armata aceea - e adevărat, nu prea mare, dar foarte bine 
instruită şi dotată —să se pună în mişcare şi să se. 


Întindă mai mult decât îi era îngăduit. In detrimentul cui? 
Evident, al Austriei. În privinţa asta, Frederic avea sloi aliaţi 
de nădejde: Spania şi Franţa. 

Spania îi şi luase Austriei, în războiul din 1732, regatul 
Neapolelui şi de câte ori i se ivea prilejul, nu se' dădea 
înapoi, să-i mai înşface, ba din dreapta, ba din stânga, câte 
p bucăţică de provincie sau câte o prerogativă onorificâCât 
priveşte Franţa, se ştie că Austria era vecnea ei duşmană. 
Politica lui Henric al IV-lea, a lui Richelieu şi a lui Ludovic al 
XV-lea nu urmărise decât să-i slăbească forţele. Încet, încet, 
Franţa îi răpise orice posibilitate de a mai deveni vreodată o 
putere maritimă şi o surghiunise îa fundul Germaniei, în aşa 
fel încât, în ultimul război. Spania şi luase Neapolul, iar 
Franţa pusese mina pe Lorena. Sigur, interesele Franţei şi 
ale Spaniei nu coincideau cu cele ale Angliei. Alianţa 
Franţei cu Anglia a fost întotdeauna scurtă şi agitată. 
Predestinată a fi o mare putere maritimă şi continentală, 
Franţa era tot timpul invidiată de Anglia. Numai interesele 
de familie mai puteau să-i apropie pe cârmuitori; niciodată 
interesele popoarelor. Cât despre Spania, Anglia era de 
câtăva vreme tn război cu ea. Să vedem din ce pricină 
izbucnise acest război. 

Prin tratatele din Utrecht şi din Sevilla, englezii puteau 
trimite în fiece an un vas de cel mult cinci sute de tone, 
încărcat cu mărfuri, în posesiunile Spaniei din America. Dar 
de îndată ce acel vas ancora în port, nu mai era o navă de 
transport, ci un antrepozit. Pe măsură ce se golea în 
coloniile respective, alte vase mici veneau pe ascuns şi-i 
aduceau noi mărfuri. Aşa că spaniolii nu apucau să vadă 
aproape niciodată inepuizabilul sfârşit al încărcăturii, care 
ameninţa ca întreg comerţul spaniol să treacă în mâna 
englezilor. Atunci marina spaniolă s-a hotărât să treacă la 
un război înverşunat împotriva contrabandiştilor. Un mic 
vas englez a fost prins în flagraat delict; vasul era comandat 
de un englez pe nume Jen-kins. Căpitanul spaniol a pus 
întregul echipaj în lanţuri şi i-a tăiat patronului nasul şi 


urechile. Întors în Anglia, Jenkins a apărut astfel mutilat în 
faţa Parlamentului. Toată lumea a amuţit de indignare, apoi 
norodul a strigat că fapta cerea răzbunare. Întrebat, 
Jenkins răspunse simplu, povestind amănunte cu privire la 
confiscarea vasului şi la chinurile sale, apoi adăugă: 

— Când mi-au tăiat nasul şi urechile, m-au ameninţat cu 
moartea pe care o aşteptam cu resemnare, încredinţân-âu'- 
mi sufletul Celui-de-Sus şi răzbunarea mea actului 
dumneavoastră de dreptate. 

De data asta Parlamentul răspunse strigătelor de protest 
ale norodului şi declară război Spaniei, 

lată deci care era situaţia puterilor Europeicând Maria- 
Tereza a fost proclamată împărăteasă a Austriei. Tânăra 
împărăteasă avea atunci douăzeci şi trei de ani, un chip 
frumos şi o ţinută impunătoare. Îşi păstrase tot calmul cu 
care era înzestrată, deşi simţea că Europa, amenințătoare, 
era gata s-o despoaie de drepturi. Într-adevăr, Spania se' 
pregătea de război împotriva posesiunilor ei din Italia. 
Regele Sardiniei sorbea din ochi Mila-nul. Frederic se 
fortificase în Silezia. Franţa o pornise cu armata spre 
Flandra şi de acolo către Rin. De data asta, deşi domnul de 
Flcury prelinsese că nu are oameni, domnul de Belle-Isle îl 
silise să ia parte la război. Contele de Belle-Isle, susţinut în 
mod constant de cavalerul de<Belle-Isle, bărbat tot atâl de 
remarcabil ca şi el, alcătui în câteva nopţi un pâan 
diplomatic şi militar de cea mai înaltă clasă. Consiliul ţinu 
zece şedinţe ca să-l examineze şi, cu toată opoziţia tăcută a 
domnului de Fleury, planurile fură aprobate. Cardinalul, 
văzând că toată lumea înclina către război, nu numai că se 
raiie celorlalţi, dar vru să conducă chiar el bătălia. Contele 
de Belle-lIsle ceru o sută de mii de oameni. Auzind această 
cifră, Fleury îi făcu greutăţi. O sută de mii de ostaşi aveau 
să-i mănânce într-un singur an economiile pe zece ani. 
Atunci domnul de Belle-Isle prezentă regelui o listă în care 
o mie cinci sute de gentilomi între şaptesp/ezece şi treizeci 
de ani cereau să intre în armată şi să-şi pună viaţa şi banii 


în slujba patriei. Puteau deci, numai cu ajutorul nobilimii, să 
arunce în lupta de pe malurile Rinului o sută cincizeci de 
mii de oameni. Regele sprijini ideea contelui de Belle-Isle. 
Participarea la acest război însemna pentru Franţa să-şi 
mărească hotarul până la malul Rinului. Fleury încă mai 
şovăia, dar regele declară că se angajase faţă de regele 
Prusiei şi faţă de electorul Bavariei. Aşa că domnul de Belle- 
Isle primi imediat ordinul să se ducă la Berlin şi la 
Munchen. A fost deosebit de bine primit atât de către 
electorul Carol-Albert, cât şi de către regele Frederic. 
Regele Prusiei avea cincizeci de mii de oameni în Silezia; 
electorul Bavariei avea treizeci de mii pe Inn şi la Dunăre. 
Mai cerea patruzeci de mii de francezi, făgăduind să pună 
mâna pe coroana imperială şi, o dată împărat, ar fi lăsat 
Franţei malul stâng al Rinului. Cât despre Maria-lereza, ea 
urma să rămână regină a Ungariei. Electorul Carol-Albert 
primi cei patruzeci de mii de oameni şi fu numit generalisim 
al armatelojr franceze, bavareze şi saxone. O a doua 
armată, de patruzeci de mii de oameni, sub ordinele 
mareşalului de Mailâebois, se concentra în West-falia 
pentru a-i ţine în loc pe cei din Hanovra şi Brunswick şi a 
supraveghea Olanda şi Ţările-de-]Jos, care aparţineau 
austriecilor. Aşa încât, la 18 mai 1741, Maria-Tereza îi 
scrise soacrei sale, ducesa de Lorena, următoarele: „Nu 
ştiu dacă-mi va mai rămlne măcar un oraş unde să pot 
dormi”. Înconjurată de asemenea primejdii, Maria-Tereza 
făcu apel la unguri. Cu pruncul în braţe, se ]9 - Ludovic al 
XV-Lca drei al II-lea, care data din 1222. lată care era acest 
jurăâne&dui atât vouă. Cât şi urmaşilor voştri. În virtutea 
iagaauiein pe care nu-a vi lat-uc-o, sa va apuravi iai- « <*i. 
i avu un larcr răsunet în Eurooa. Îmnărăteasa Rusiei, 
tânără şi frumoasă, se declară de partea Mariei-Tereza, 
tânăra şi frumoasă ca şi ea. În Anglia, Walpole, aliatul 
cardinaluciuşnianui rranţei. ]juccsa uc aaraiXLisuatuare-ci 
avevit moiiu-iu generale din Olanda îi oferiră un împrumut 
de trei miliMaresaâtil de Broglie, care comanda armata din 


Boemia, avea suo oruineie saie pe mauiu-m uc “aa, “.C 
u. iiuu. Gin., Boufflers, Tesse, Clermont, pe ducele de Biron 
şi, în sfârBagă bine de seama ce-ţi spun, n zise ei 
araunApropiindu-te de zid, cineva va striga întââa oară: ţ | , 
* „290 1 | oara. Iu sa iaci muc. munci va trage în cine. uar 

|H” - Apoi vei trage tu şi-l vei împuşca pe cel cu parola. 

Attai*i. X vputta oa-y* viu cwli* 1-> ]1l--11 

Sergentul plecă şi totul se petrecu exact aşa cum suu-sese 
Unevert care, după cum făgăduise, veni prompt în ajutorul 
sergentului. Odată cucerită, Praga deveni cenvaiurniucii, 
aics unpcuat, în i/icuct uni n d.iii; Riiurl, a 91. ni ijuamo, u- 
a ctj uiia yi.ua ia v icnet. 

Îndreptat către mănăstirea Melk. Dar iată că Maria-Tereza 
gele Prusiei. 
o recunoştea pe Maria-Tereza ca împărăteasă a Austriei, 
uuuai luptct 91 a. uuua/ix uavaicui au iu» i nAQf” nnantp 
oliafni înv -PQ<; Crjl1 cî *nyTi*in” 1 

Aâlându-se acum în mâinile imperialilor, orice retragere 
era de acţiune, cu geniul războiului, aşa cum „strămoşul 
său 

SPECIAL IMAGE-image042. Jpg-REPLACE ME 
SPECIAL IMAGE-image044. Jpg-REPLACE_ ME Avusese 
gemui imantelor, rarasit ae saxoni şi ae prusiene marţialul 
cu Biotţlio s<1 îidu'plă m lj “pit* FE aga, 
undtSPECIAL IMAGE-image046. Jpg-REPLACE_ ME Ca 
Anunţând că toţi cei iUi C”nini] „r'. 1] generai Orz. Y uhujhi 
it r. ă i-ai uuuai puâlcicg 11 ,„?L/1U1JIi-KI£ nrin pa. 
Nu nutut sa comunice cu maresaiui ae Ivâareşaiui ds iseiie- 
isie a orcioiiăt eVâcuâfcă oraşului f*ragă., 2S2 

SPECIAL IMAGE-image048. Jpg-REPLACE_ ME Unde a mai 
rămas totuşi uhevert cu o oaste de patru mii de oarnnni. 
După douăsprezece zile de marş * susţinut B"M'*V.Kn't, 
i, fs, i în'*lnit c” ma trilul dt M «ur, boi 71 'ij... > <,„R,... Lit 


ft> p,., „rrtll r], Ci, fi) i sai, pemru care aveau să obţină o 
capitulare pâină-”'" >'t,i”)r]nlii, etm.îulii”” 

Se ana comandorul scrisorile care-i fuseseră înmlnate 
erau sisilate şi suaui italiei şi Dze cea mai strictă 
neutralitate. Trupele spaniole su uinniu «hs iii Tocmai în 
acest moment, cardinalul de JIleurv s-a 2ăse afle în fruntea 
armatelor sale, 

SPECIAL IMAGE-image050. Jpg-REPLACE ME Capitolul X 
Regele vrea să meargă la oaste. 

— Mâurepas, Richelieu şi doamna de Châteauroux îl 
îndeamnă să se ducă. 

— Plecarea regelui. 

— Doamna de Châteauroux rămâne la Paris. 

— Plecarea doamnei de Châteauroux şi a surorii sale, 
doamna de Lauraguais. 

— Prezenţa lor nedorită la atacul de la Ypres. 

— Prinţul Carol trece Rinul. 

— Regele la Metz. 

— Boala regelui. 

— Contele de Clermont. 

— Domnul de Richelieu şi Ludovic al XV-lea. 

— Triumful duşmanilor ducesei care e îndepărtată de la 
Curte împreună cu sora sa - Regina. 

— Delfinul - Domnul de Châtillon este dizgraţiat. 

O dublă intrigă 1-a determinat pe rege să se aşeze m 
fruntea armatei sale, şi anume: domnul de Mâurepas voia 
să-l despartă de noua sa iubită, iar domnul de Richelieu se 
certa cu el, din pricina acestui lucru, chiar de faţă cu 
Ludovic. Cât despre doamna de Châteauroux, ea se 
sprijinea pe făgăduiala ducelui de Richelieu că, într-un fel 
sau altul, tot se va duce după rege, la oaste, şi că-l va 
determina să-l ia pe duce alături pentru a comanda 
armata, în acest timp, patru armate aşteptau gata de 
plecare: una în Provence, două în Flandra şi una pe malul 
Rinului. Prima era comandată de prinţul de Conţi, a doua de 
mareşalul de Noailles, a treia de mareşalul de Saxa, iar a 


patra de mareşalul de Cogny. Flota franceză, comandată de 
amiralul Court, tocmai învinsese, la 22 februarie 1744, flota 
engleză în faţa oraşului Toulon. Era ua început bun, cu atât 
mai mult cu cât Franţa nu avea decât douăzeci şi şase de 
vase, în vreme ce englezii aveau patruzeci. 

La 2 mai, regele luă masa de seară, cu mare pompă, 
împreună cu regina. Masa se isprăvi fără ca el să fi adus 
vorba de vreo călătorie. După masă, regele intră în 
apartamentul reginei şi discută cu ea diverse lucruri lipsite 
de importanţă. leşind de la regină, regele porunci să i se 
facă patul. Apoi intră în odaia lui, dând impresia că s-a dus 
să se culce. Dar îşi schimbă doar hainele, îl îmbrăţişa cu 
dragoste pe Delfin, scrise patru rânduri reginei, în care îi 
spunea că este nevoit s-o lase din pricina prea marilor 
cheltuieli necesare în cazul în care l-ar însoţi, apoi le trimise 
pe doamna de Châtearousx şi pe sora ei, doamna de 
Lauraguais în casa de la ţară a lui Pâris-Duvernoy; pe urmă 
îl luă cu sine pe părintele Perusseau, duhovnicul său, şi se 
urcă în trăsură împreună cu primul său scutier, cu ducele 
d'Ayen şi cu Meuse. Episcopul de Soissons şi marchizul de 
Verneuil, cu toate cele necesare scrisului, îl urmară într-o 
altă trăsură. La rândul lui, domnul de Maurepas plecă în 
Provence, unde urma să viziteze porturile; cardinalul de 
Tencin plecă la Lyon. În sf îrşit, Orzy, Saint-Florentin şi 
Richelieu rămaseră la Paris, ca să vadă de treburile statului. 
Regele plecă la 3 mai 1744. 

Deşi sigură că va avea să-l întâlnească pe rege, doamna 
de Châteauroux, când îl văzu plecând, se cam nelinişti. 
Auzise rostindu-se de două sau de trei ori, d 'aţă cu ea, un 
nume care o făcu să presimtă că-i va adumbri dragostea. 
Era vorba de doamna d'Etioles, cea care avea să joace, mai 
târziu, un rol foarte mare la Curtea Franţei, sub numele de 
marchiza de Pompadour. Circula zvonul că doamna 
d'Etioles este îndrăgostită de rege. Luase parte la o 
vânătoare regală în pădurea Senart, unde apăruse într-un 
echipaj strălucitor, purtând două costume atât de cochete, 


încât în timpul mesei nu se vorbi decât despre ea. Într-o zi, 
ducesa de Chevreuse săvârşi imprudenţa de a vorbi despre 
foarte tânără doamnă d'fitioles în faţa regelui, dar doamna 
de Châteauroux o calcă pe picior cu atâta furie, încât biata 
femeie leşină de durere. A doua zi, doamna de Châteauroux 
se duse s-o vadă pe doamna de Chevreuse, căreia îi spuse: 

— Bine, dar dumneata nu ştii că duşmanii mei încearcă să 
i-o vâre regelui în pat pe doamna d'Etioles, dar că încă n-au 
descoperit mijlocul prin care să săvârşească acest lucru? 

De fapt, această temere a doamnei de Châteauroux explica 
dorinţa stipulată de ea în contract ca, în caz de război, 
regele să se afle în fruntea oastei. 

La 12 mai regele sosi la Lille. Pe.15, îşi trecu în revistă 
trupele. În 17, începu asediul oraşului Menin. La 7 iunie, 
regele intră învingător în Menin. Pe 8, doamnele de 
Châteaurousx şi de Lauraguais plecară în toiul nopţii din 
casa lui Pâris-Duvernoy şi se îndreptară spre Lille. Pe 17, 
regele asedie oraşul Ypres. Între timp, doamnele de 
Châteaurousx şi de Lauraguais ajunseră în tabăra regelui, 
unde făcură o foarte proastă impresie. După cucerirea 
oraşului Ypres, regele se văzu nevoit, oricât de mult l-ar fi 
costat acest lucru, să le trimită pe cele două doamne la 
Dunkerque. Soldaţii nu le spuneau decât „târfele regelui” şi 
peste tot pe unde poposiră, cântecele deşucheate ale 
acestora răsunau pe sub ferestrele lor, până şi în prezenţa 
regelui. La Dunkerque, unde regele se reîntâlni cu cele 
două surori, află că prinţul Carol trecuse Rinul pe 13 iulie; 
atunci Ludovic hotări să se ducă personal să ajute Alsacia. 
Doamnele de Châteauroux şi de Lauraguais îl urmară. 
Contele de Suze primi poruncă să aibă grijă de cele două 
femei pe tot parcursul drumului, asigurându-le locuinţe 
care să comunice cu apartamentele regelui şi având grijă ca 
odaia ducesei să fie tot timpul alături de odaia regelui. 

Ludovic urma să ajungă la Metz. Şi aici, ca şi în alte oraşe, 
contele de Suze s-a ocupat atât de locuinţa lui Ludovic, cât 
şi de a iubitei sale. Apartamentul favoritei a fost pregătit în 


abația Saint-Arnault, pe care episcopul Marsi-liei, care era 
şi stareţul abației, o închiriase de la primul preşedinte. Dar 
cum apartamentul ducesei se afla prea departe de celal 
regelui, se apucară să facă la repezeală o galerie acoperită, 
care ducea din abație direct în apartamentul regelui, 
pretextând că Ludovic voia să meargă pe jos din 
apartamentul său la biserică. Dar poporul, care n-a înghiţit 
pretextul şi care n-a fost de acord nici cu cele patru străzi 
închise cu lanţuri pe care nu se mai putea circula, a fost 
foarte scandalizat de prostul exemplu pe care-l dădea 
regele supuşilor săi din provincie. 

Între timp, Ludovic, care era foarte obosit, de când 
plecase din Paris, ajungând la Metz se simţi rău. Cum îl 
durea foarte tare capul, i se luă imediat sânge. Treaba asta 
se întâmpla în 8 august; pe 9, Cassera, doctorul din Metz, 
văzând că boala se agravează, declară că el nu răspunde de 
viaţa regelui dacă nu va fi îngrijit cum trebuie şi dacă, mai 
ales, nu va fi lăsat să stea liniştit. Imediat, din porunca 
ducelui de Richelieu, toate uşile au fost închise şi regele a 
rămas în grija domnului duce de Richelieu, a doamnei de 
Châteaurousx şi a doamnei de L.auraguais. Curtea se împărţi 
pe loc în trei grupe: grupul miniştrilor, grupul prinților şi 
grupul ducelui de Richelieu şi al favoritei regelui. 

Grupul miniştrilor care avea aceleaşi interese ca şi cel al 
prinților îl avea ca şef pe Maurepas. Grupul prinşilor era 
alcătuit din domnii: de Chartres, de Bouillon, de La 
Rochefoucauld, de Villeroy, de Fitz-James, episcopul de 

SPECIAL IMAGE-image052. Jpg-REPLACE ME 

— e ÎS | X*., s=. i. ],„L + oâlo-> «*wir» e 

I-i (H|! >rirrt. Ii. Adunați la domnul de Maurepas, erau 
notariţi sa ajungă pina ia rege, uumereui, iu ce picy, şi» ţ» 
9%», *e «, —- oi. Ivxro'no rlnamna rfp Châteauroux şi ne 
sora acesteia. Cele noua QOcuiuie şi uucuc uc mi-ucucu 
> ic» t «e - —-- 11UUcli m oa ic yina *i”. "> 
“in Sj-...» -=- - gelui într-un fel de front întărit ce urma 
să reziste vreme 


——s,, F-xX- «,; n 0; v”]” 4 oS T>n iiorf-o năâf» at*>1o 
r>ina rÂBfl acestei n-o va alunga de lângă el. 

După cum vedeţi, pentru toţi aceşti prinți. 

— Miniştri,. 1, —+4, -> “o” imHorâ Rmonra nroblemă 
care-i frămâiita era dacă favorita va rămâne sau nu la 
Curte. Doar poporul, acei popor llliutueciuiia aut uc uuu, «. 
Ui» *v,» ""- mare, era neliniştit de boala regelui şi se ruga 
Demnului r>K».4” fo to met să-mi răamm?”. 1 cinstit: în 
<fezul în care reaeie va cere sa uc auavivn, ut t-av. -» *-?2% - 
«-r-r-r» eu va ireDui s» piei; situaţie! 

—: o: es. -: e l*<>e! 


— Xmu, gmaeşte-te şi hotărăşte-te. Continuă t, „**.,„*"I- 
*-*» oa F>ik-'- ui mare taina, “unaca, pricepL. Cumplit 
pentru rege decât pentru 'mine! «-e 

— R,, „4i:<. 1 3-VT”=j» —*"oocau» aiii” «nul şovaiaia 
iui. 

— Doamnă, eu nu pot şti dinainte ce va vrea să-mi 
legăturile dumneavoastră cu rppplfl 

— Oaca dumneata crezi, părinte, că relaţiile mele cu j»> - - 
- = x, 9. V, Siit> Soo» n. iii viii. Yi uaua vrei ărturiSiri. Ei 
binf». Sunt erata eă_ «măH-nvicoor. «x -”s „01, i «jo «» 
"iu ues. Li, atxi, am pacaiun zunic, am 0Oiş- 

san Ada d coli cică jubăzaă In e RED, Aa 

Părânt. Pip PprilCJOOIl ca cimfi mnmv An î-n, t4-<.. 

Pui miniştrilor şi cel al prinților ceruseră clar ca doamna 
de Châteauroux să fie alungată dară tp”plp <wo să» ce un 
augustin, care sigur că va influenta Durtarea recheâieu. 

|; vi..e_1.,%', pf ki, Te ke ,*” „.*” ateauroux 
favoarea de a nleca dn Ta r. tii*tp «Sr* srt> «rr» -»* 

SPECIAL IMAGE-image054. Jpg-REPLACE ME 

SPECIAL IMAGE-image056. Jpg-REPLACE ME 

— Cu cât era mai presat, cu atât duhovnicul se încăpăţâna 
să nu scoată o vorbă. 

— Ei, zise ducele cu acele gesturi largi care nu-i 
aparţineau decât lui, văd eu bine că nu prea eşti sensibil la 
frumuseţea femeilor. Dar, zise el luându-] de după gât, fă 


acest lucru de hatârul meu, care i-am iubit întotdeauna pe 
iezuiţi. 

Părintele Perusseau rămase inflexibil. Atunci doamna de 
Châteauroux se apropie şi-l mângâie pe obraz cu mâi-nile 
ei încântătoare. 

— Părinte Perusseau, îi spuse ea cu glasul cel mai dulce şi 
mai calin, îţi jur că, dacă vrei să eviţi un scandal, mă voi 
retrage din odaia regelui chiar în timpul bolii sale. Nu voi 
mai veni la Curte decât ca prietenă şi nu ca iubita a sa. Mai 
mult decât atât, mă voi spovedi, iar dumneata vei fi 
duhovnicul meu. 

Oferta era dintre cele mai ispititoare; totuşi ea nu izbuti 
să-l seducă pe părintele Perusseau. Care-i lăsă şi pe favorit 
şi pe favorită în cea mai deplină incertitudine. Prinții şi 
miniştrii aşteptau şi ei o soluţie, cu tot atâta nelinişte ca şi 
doamna de Châteauroux, ca şi domnul de Ri-chelieu. Într- 
adevăr, dacă regele murea, Curtea, devotată Delfinului şi 
reginei, obținea o victorie deplină. Favorita avea să fie 
izgonită, favoritul dizgraţiat. Dacă regele se însănătoşea 
fără să se spovedească, domnul de Richelieu şi doamna de 
Châteauroux deveneau mai puternici ca niciodată. Ţinând 
deci un consiliu, prinții hotărâră să dea o lovitură: în ciuda 
oricăror piedici, contele de Clermont trebuia să ajungă în 
odaia regelui. 

Pentru a înţelege mai bine situaţia privilegiată a domnului 
de Richelieu, trebuie să ştiţi că el era primul gentilom al 
camerei regale şi că privilegiul primului gentilom era de a fi 
stăpân absolut peste camera regelui, puţind închide uşa în 
nas cui îi convenea lui. lar Richelieu uzase din plin de acest 
privilegiu chiar de când se îmbolnăvise regele. 

La 12 august contele de Clermont se prezentă deci la u. şa 
regelui bolnav. Şi acum iată şi progresele pe care le făcuse 
boala conform buletinului medical. 

Pe 8 august regele nu se simţise bine şi i se luase imediat 
sânge. În 9, i se dăduse un purgativ. In 10, i se luase sânge 
de la picior; seara se simţise bine. In 11, purgativ, seara, 


sânge din picior; în 12, se simţise mai bine, era. Liniştit, 
spunând că-l mai durea foarte puţin capul; seara, în 
schimb, a fost foarte agitat. Aşa că domnul conte de 
Clermont nimeri un moment bun când bătu la uşa regelui 
său. Dar, ca de obicei, domnul de Richelieu nu vru să-l lase 
să intre. Cu o lovitură de pumn, contele deschise cele două 
canaturi ale uşii. Domnul de Richelieu insistă şi, vrând săi 
se aşeze în cale, prinţul îl dădu la o parte. 

— De când are dreptul un „valet” să-i împiedice pe prinții 
de sânge să-l vadă pe regele Franţei? Apoi, îna-intând 
către patul regelui, spuse: Sire, nu pot crede că majestatea- 
voastră are de gând să-i lipsească pe prinții de acelaşi 
sânge cu dumneavoastră de dorinţa de a afla cum vă simţiţi. 
Nu vrem să vă inoportunăm cu prezenţa noastră, dar 
dorim, din dragostea pe care v-o purtăm, să avem libertatea 
de a intra câteva momente în odaia aceasta. Şi pentru a vă 
dovedi că nu am nici un alt scop, sire, vă rog să-mi îngăduiţi 
să mă retrag. 

Se pregăti să se retragă, dar regele, întinzând mâna spre 
el, îi zise: 

— Nu, Clermont, rămâi! 

Era un prim succes. Clermont îl întrebă pe rege dacă n-ar 
vrea să asculte o slujbă chiar în odaia sa. Regele spuse că i- 
ar face plăcere şi atunci intră şi episcopul de Soissons. 
Doamna de Châteauroux şi Richelieu, dio cabânetul de 
alături, unde se retrăseseră, vedeau cum duşmanul 
cucereşte locul palmă cu palmă. Domnul de Soissoris, 
apropiindu-se de patul regelui, cuteză să-1 întrebe: 

— Sire, n-aţi dori să vă spovediţi? 

— Ei, zise regele, încă n-a sosit vremea. Domnul de 
Soissons insistă. 

— Nu, răspunse regele, mă doare prea tare capul şi am 
prea multe lucruri de spus ca să mă pot spovedi astă-seară. 

— Dar, răspunse episcopul, încercând să insiste, ma- 
jestatea-sa poate să înceapă astăzi şi să termine mâine. 


Regele clătină din cap. Văzând că în ziua aceea nu putuse 
obţine mai nimic de la bolnav, se retrase. 

Imediat ce episcopul se retrase împreună cu domnul de 
Clermont, îşi făcu apariţia doamna de Chateauroux. Pentru 
a combate influenţa prinților asupra regelui, ea începu să-l 
mângâie pe rege ca de obicei. Dar acesta o respinse cu 
blândeţe. 

— Nu, nu, prinţesă zise el, acum cred că nu facem bine! 
Destul, ajunge! Apoi, în timp ce doamna de Chateauroux se 
pregătea să-l sărute, el adăugă: Poate ar trebui să ne 
despărţim! 

— Foarte bine, zise înţepată doamna de Chateauroux Şi se 
retrase. A doua zi, La Peyronie veni de la Paris la domnul de 
Bouillon ca să-i spună că regele nu mai avea de trăit decât 
două zile, că era cazul să se spovedească Si că era de 
datoria lui, în calitate de mare şambelan, să-l anunţe că în 
sfârşit sosise şi ceasul mărturisirilor, Domnul de Bouillon, 
care îşi dădea seama de toată latura neplăcută a acestei 
răspunderi, îl chemă pe domnul do Champcenetz şi-i 
porunci să-i aducă la cunoştinţă regelui 1 Astfel o aliata 
regele în intimitate pe doamna pe Château seox (n.t.). 

Cefe spuse de medic Champoenetz se supuse, se apropie 
<je patul lui Ludovic al XV-lea şi-i mărturisi cit de tragjcj 
era situaţia. 

— Nici nu cer altceva! Numai că la Peyronie se fa-sală; n-a 
venit încă vremea spovedaniei! 

Dar, ca şi cum Cel-de-Sus ar fi vrut să-l contrazică, abia 
rosti aceste cuvinte, că se şi simţi cumplit de rău, şoptind cu 
glasul unui muribund: 

— Părintele Perusseau! Să vină repede părintele Pe- 
russeau! 

Apoi leşină. 

Părintele Perusseau, care se afla alături, sosi imediat. 
Când regele îşi veni în fire, Perusseau îl chemă pe ducele de 
Bouillon. 


— Bouillon, îi spuse regele, reia-ţj atribuţiile; n-ai să mai 
întâmpini greutăţi din partea nimănui. Îi sacrific pe favorit 
şi pe favorită pe altarul Bisericii. 

Apoi uşa se închise şi regele rămase singur cu duhovnicul 
său. Triumful domnului de Soissons era deplin. Cu ochii 
strălucind de bucurie, dădu fuga în cabinetul unde se aflau 
doamna de Châteaurousx şi sora acesteia şi le spuse: 

— Doamnelor, regele vă porunceşte să vă retrageţi imediat 
de la Curte. 

Apoi, întorcându-se către cei din suita sa, adăugă: 

— Să se dărâme de îndată galeria care duce din abație în 
apartamentul regelui, ca poporul să afle că s-a pus astfel 
capăt unui mare scandal! 

Cele două femei, consternate, îşi plecară capetele. Atunci 
ieşi din umbră domnul de Richeâieu. 

— Doamnelor, le spuse el în faţa episcopului de Soissons, 
dacă aveţi curajul să rămâneţi şi să înfruntaţi ordinele 
obţinute de la rege într-un moment de slăbiciune al 
acestuia, sunt gata să iau totul asupra mea. 

Dar episcopul se supără cumplit şi, dând năvală în odaia 
regelui, strigă cât îl ţinu gura: 

— Sire, legile Bisericii şi sfintele noastre canoane ne 
interzic să vă dăm ultima împărtăşanie cât timp ibovnica se 
mai află încă aici! Aşa că vă rog să binevoiţi a porunci să 
plece! Fiindcă, sire, veţi muri, aşa că nu mai aveţi timp de 
pierdut! 

Regele tremura numai la gândul morţii. Auzind strigătele 
şi amenințările domnului de Soissons, fu de acord cu tot 
ceea ce-i cerea acesta. Cele două femei au fost nu date 
afară din casă, ci pur şi simplu izgonite şi huiduite de 
mulţimea din stradă. Alergând la grajdurile regelui, nu 
găsiră nici un slujitor care să vrea să le dea o trăsură 
pentru a părăsi oraşul. Numai domnul de Belle-Isle le oferi 
braţul şi le dădu o trăsură; el ştia ce înseamnă diz-graţierea 
şi mai ales cât preţuieşte o mână întinsă într-un asemenea 
moment. Doamnele de Bellefonds, de Rubem-pre şi de 


Roure au fost singurele care le-au însoţit pe cele două 
fugare care, înjurate ca la uşa cortului şi blestemate de 
norod, au ajuns cu chiu-cu vai la o casă de ţară aflată la 
câteva leghe de Metz; dar şi pe aceasta au găsit-o cu mare 
greutate, fiindcă proprietarii le izgoneau ca pe nişte 
ciumate. Cele două femei odată alungate, galeria dări-mată 
şi scandalul potolit, episcopul de Soissons îngădui regelui să 
se împărtăşească. Dar triumful domnului de Soissons încă 
nu era deplin. Doamna de Châteauroux fusese 
supraintendenta casei Delfinului; slujba i-a fost retrasă; cele 
două proscrise se aflau doar la trei leghe de Curte; prelatul 
ceru să se îndepărteze la cincizeci de leghe; spovedania 
regelui fusese făcută în taină; episcopul ceru o spovedanie 
publică. 

— Ăsta o să ne omoare stăpânul, murmurară valeţii. 

— De ce nu i-o fi cerând domnul de Fitz-James şi tronul? 
Întrebă Lebel cu glas tare, 

Dar toate aceste cuvinte nu făcură decât să-l ambiţioneze 
şi mai mult pe prelat. În momentul în care începu să-l ungă 
cu sfântul mir, domnul de Soissons spuse: 

— Domnilor prinți de sânge şi dumneavoastră, mari 
sfetnici ai regatului, regele ne-a însărcinat - pe domnul 
episcop de Metz şi pe mine - să vă spunem cu glas tare că 
se căieşte sincer pentru scandalul pe care 1-a iscat la Curte 
şi în ţară, trăind cu doamna de Châteauroux. Că cere 
iertare Domnului şi că, aflând că ducesa se află doar la trei 
leghe depărtare de el, îi porunceşte să pună între ea şi 
Curte o distanţă de cincizeci de leghe; de asemenea, 
majestatea-sa i-a luat funcţia de supraintendentă a casei 
Delfinului. 

Deci, pentru grupul domnului de Richelieu şi al favoritei, 
totul se sfârşise. Grupul prinților triumfase, prelaţii la fel, 
iar ultimii se foloseau de victorie cu acea cruzime şi cu acel 
rafinament specific doar persecuțiilor ecleziastice. 

În vremea aceasta, regele se simţea din ce în ce mai rău. 
Retragerea miniştrilor şi a curtenilor, gest cât se poate de 


elocvent, vestea moartea sa apropiată. La 15 august, la ora 
şase dimineaţa, au fost chemaţi în grabă prinții ca să asiste 
la slujba care se face celor aflaţi pe moarte. De la ora şase 
dimineaţa până la prânz regele a căzut într-un fel de leşin. 
Argensson a poruncit să se împacheteze hâr-tiile de 
valoare; ducele de Chartres şi-a înhămat caii la trăsură ca 
să se înapoieze la oastea aflată pe malul Rinului. Doctorii s- 
au retras şi regele - între viaţă şi moarte - a fost lăsat pe 
mâna vracilor. Unul dintre ei, al cărui nume nu se cunoaşte, 
i-a dat să bea un purgativ foarte puternic. Acea doză de cal 
1-a făcut să dea afară tot răul din el şi imediat s-a şi simţit 
mai bine. 

În vremea asta, fugarele se grăbeau să ajungă la Paris. 
Nevasta unui consilier, confundată cu una dintre ele, a fost 
insultată în mod public. Ca să nu fie atacate, cele 

SPECIAL IMAGE-image058. Jpg-REPLACE ME Aa 91 nu 
ic-a te aii I În fldaia Ini rpf» *» 1p îl oViPmn fSrs în0oQ+a «-a 
rÂnMnn Lmmouiin, aupa care curtea trimisese câţiva 
curieri. Când ooincivuiui ca inca nu intrase în 
convalescenţa. Adia ia ii uunuai uutiuiui 11 anuii”a ea era 
sigur ae insanaioşii'e. Regina, care în seara zilei de 9 
august aflase că soţul disperări fără margini, olânsea 
întruna, tăvălindu-se oe jos şi rugind Cerul să-l vindece pe 
rege şi s-o lovească se Roerie. Sărmana reeină îşi dădpa 
spsma rlp toată acelei femei. La fiecare uşă deschisă 
tresărea şi pălea, la cunoştinţă că i se îngăduia să se ducă 
până la LuneTIU-: ” 

Ciul, vcuiac o-u nu piecase urecnea ia propunerua b-u ia 
uu ea. Xiuna kKraţaerea ceior aoua vinovate sa se rastrinca 
şi asuora su-roru nevinovate. La cioissons, regina găsi 
câteva scrisoritlaal«.A -“.” 

Trezise, îi spuse:» *, uuimi”uia aai, uuauuia: 11 cer 
iertare pentru pe care ţi-am Drovorat-n Rnimp mă iprti? 

V-um regina, piingind în hohote, nu-i putu răspunde, 

Biata femeie, neavând puterea să-i răspundă, făcu un 
semn afirmativ cu canul. Anoi mai hinp rl*> un wa 


«rSregeie u spuse părintelui Perusseau să se apropie, ca să 
ue martor ia împăcarea conjugala. 

Miseră îngăduinţa să vină decât până la Châlons. 
TrecuDelfinului. Continuă drumul în vretnp fp Ta rânrlni *>i 
ooamna ae iaiiara, inamta cu mceie regelui, care erau 
foarte necăjite văzându-se despărțite de tatăl lor. Mai ales 
certa pe preceptorul acestuia, umui îşi ceru scuze că-i tatea 
firească a unui moştenitor care doreşte să ştie când după 
boală căzuse într-o tristeţe profundă; fiind veşnic 

SPECIAL IMAGE-image060. Jpg-REPLACE ME 
SPECIAL IMAGE-image062. Jpg-REPLACE ME Lieu. 
Acesta, la rândui iui, se tot intern» ae timrml la el. Atunci 
Richelieu îşi luă inima în dinţi şi-i trimise regeiui scune 
rexauui 

— C ocjn. U» 

Fi nimeni, nici oe prinții de sânge, nici pe prelați, nici pe 
curteni. Informările au fost bine nfimifo * Rirhplipii a înţeles 
că usa reeelui îi este deschisă ni n hiipnrie dp nedescris. 
Din clipa aceea, regele începu să se schimbe. Regina îşi 
văzu bărbatul indepăr-tinau-se tot mai mun. Ue ca,iuiui 
ojuuui jju. Uuu *>* u>,„- «r fi Hin raip-afară de bucuroasă 
să-l însoţească, i, uaovic tăcu mâlc. Plângând, regina plecă 
la Luneviiie. Uuceie ae 1 CIItIIAt t vărsat. Doamna ducesă 
de Chartres şi ducesa de Conţi dedispoziţie, iar uneori o 
mlnie cumplita. 

Nici. 1 ]]_ «9.10. Al 

Lt.nl S_1 Hicniin;! Nu nrhit. Ă nici măcar un ziinuet. T «ra a 
ui ue plecă de la Luneviiie uitând să-şi ia ramas-Dun ae u* şi 
o cocaraa. Începând din acel moment, drapoziţia pierdută. 
La Friburg, unde avea loc asediul, reitvauuicl uţ: Scrisori 
care nu cruţau deloc prestigiul favoritei. Înfuriat, 

TH trimise» rlti” oitii oi rlunnKnt A” r>V, M-; il «., „ îcare- 
1 îndepărta oe Châtillnn dp la Oirfp Hainn iio”s niciodată 
pentru ceea ce făcuse. După un an, îmbolnăvin-—.v. fii-”v, 
uutuc ue v. iiinuiun oDţinu - aupa multe înae I“ieuviile; dar 


LLA 


nu i se mai înffădui niciodată să mm» P10!”1? 1 în Vşvis. In 
august, ducele fiind nevoit să se ducă I prin Paris. 

Marca 00 mâjitii» >o r>& «o t-viniM A Uoc, iui prin 
uoamna ae rompaaour, vv. *"v.v, «uuicvac peste teea ce se 
petrecuse în irecuţ, 

Putea conta ne hiinâtato» i-oooliii lată deci cum era 
Ludovic al XV-lea. 

SPECIAL IMAGE-image064. Jpg-REPLACE ME Capitolul 
XI Capitularea de la Friburg. 

— Înapoierea regelui la Paris. 

— Doamna de Cbâteauroux îi scrise lui Richeâieu. 

— Culcarea reginei. 

— Plimbarea nocturnă a lui Ludovic al XV-lea. 

— Regele se întâlneşte cu doamna de Château-roux. 

— Dizgraţierea duşmanilor ducesei. —“. Boala acesteia. 

La 1 noiembrie Friburgul a capitulat; regele a semnat 
actul de capitulare şi, lăsându-i pe generali să ia în stă- 
pânirs oraşul, el a plecat la Paris în 8 ale aceleiaşi luni, 
dorind să i se facă o primire triumfală. Campania din 1742, 
1743 şi 1744 nu fusese fericită. Retragerea lui Belle-Isle, 
oricât ar fi fost de abilă, descurajă pe toată lumea. 
Maillebois, bolnav, lăsase totul pe seama ajutorului său; 
Segur, stăpân pe nordul Austriei, îşi retrăsese armatele de- 
acolo; Broglie fugise în Bavaria. Împăratul pierduse nu 
numai statele pe care i le făgăduise Franţa, ci şi o parte 
dintr-ale sale, ajungând astfel de râsul întregii Europe. 
Garnizoana din Egra, ultimul loc întărit care mai rămăsese 
Franţei în acest război, fusese luată prizonieră. Din pricina 
unei greşeli a nepotului său Grammont, du-ceie de Noailles 
îl lăsase pe regele George al II-lea să scape viu şi nevătămat 
în bătălia din Dettingen. După aproape doi ani de război, 
Franţa începuse a se retrage de peste tot, iar insolentul 
Mentzel trecea deseori graniţa, amenințând că va veni să le 
taie urechile parizienilor. Norodul nu auzea vorbindu-se 
decât despre retragere şi nu vedea decât trupe înfrânte. 
Nu mai avea încredere nici în miniştri, nici în generali. Nu 


mai avea încredere decât în rege, dar iată că şi regele se 
îmbolnăvise şi încă atât de grav, încât fusese cât pe-aci să 
moară. Din fericire, se făcuse bine, iar acum parizienii, 
care-şi puseseră toate speranţele în el, se pregăteau să-i 
facă o primire triumfală... Şi i-o făcură într-adevăr, ieşind cu 
toţii în stradă, şi stri-gând cât îi ţinea gura: „Irăiască 
Ludovic-cel-lubit!” Doamna de Châteauroux ieşi şi ea din 
palatul ei, dar ascunsă sub văluri, ca să n-o recunoască 
nimeni; căci regele încă nu răspunsese la scrisorile pe care 
i le trimisese şi nici nu-i mulţumise pentru cocardă, aşa 
încât, cu toate asigurările lui Richelieu, doamna nu ştia încă 
nimic despre intenţiile fostului ei iubit. Intrigată, îi scrise lui 
Richelieu, care se afla atunci la Montpellier: „Regele a venit 
la Paris şi nu vă pot reda bucuria cu care a fost primit. Ori- 
clt de nedrepţi s-au arătat faţă de mine, nu mă pot abţine 
să-i iubesc pe parizieni pentru dragostea lor faţă de rege, l- 
au zis «Ludovic-cel-lubit» şi acest titlu şterge orice 
nedreptate a lor faţă de mine. Oare credeţi că mă iubeşte? 
Nu mai pot rezista dorinţei de a-l vedea. M-am îmbrăcat în 
aşa fel încât să nu mă recunoască nimeni şi împreună cu 
domnişoara Hebert i-am ieşit şi noi în cale. L-am văzut: 
părea vesel şi înduioşat, ceea ce dovedeşte că încă mai e în 
stare de sentimente tandre. Trăsura mergea atât de încet, 
încât am avut răgazul să-l privesc pe îndelete. Nu vă pot 
spune ce simţeam în sufletul meu! Lumea mă înghesuia, mă 
strivea, încât la un moment dat m-am gânăit dacă a rritd. 
Tat să ies din casă pentru un bărbat care mă tratase cu a. 
tifi lipsă de omenie. Târâtă de strigătele de bucurie ale >v. 
i; îi; ii; tii, de laudele care i se aduceau, la un moment dat 
nu Tu-am mai gândit la mine. Dariată că o voce amintind de 
persoana mea, printr-un epitet dintre cele mai injurioase, 
m-a făcut să-mi vin în fire.” într-adevăr, un oarecare, 
recunoscând-o pe doamna de Châteauroux, a făcut-o târfă 
şi a scuipat-o în ochi. 

Regele se înapoiase la Paris pe 13 noiembrie. In aceeaşi 
seară, în vreme ce perechea regală ee culcase, fiecare în 


apartamentul său din Tuileries, la uşa care despărţea 
dormitorul regelui de cel al reginei se auzi un ciocănit slab. 
Cameristele o treziră repede pe regină şi-i spuseră că 
aveau impresia că majestatea-sa dorea să intre în odaia 
soţiei. Dar regina le răspunse cu tristeţe: 

— Vă înşelaţi, dragele mele. Culcaţi-vă şi dormiţi î Dar abia 
se vârâră femeile în pat şi iar se auzi ciocănind la uşă. De 
data asta se duseră să deschidă uşa, dar nu văzură pe 
nimeni de partea cealaltă. Atunci, una dintre ele se apropie 
de uşa odăii regelui, dar slujitorii acestuia îi spuseră că 
majestatea-sa se culcase şi că nu-şi manifestase în nici un 
fel dorinţa de a-şi petrece noaptea în odaia soţiei sale. Într- 
adevăr, regele nu-şi manifestase dorinţa de a se duce la 
regină, dar nici în patul său nu se afla. Dimpotrivă, se 
sculase şi, ieşind din palatul Tuileries, trecuse pe Podul 
Regal şi poruncise să fie condus incognito la doamna de 
Châteauroux, care locuia pe strada Bac, aproape de 
biserica iacobinilor. Voia neapărat s-o vadă, să afle cum o 
putea determina să se înapoieze la Curte şi să-şi ceară 
scuze pentru toate cele întâmplate la Metz. Cu zece minute 
înainte de a-i fi anunţat regele, când încă se mai îndoia că 
va reveni, doamna de Châteauroux ar fi fost din cale-afară 
de bucuroasă să se întoarcă la Versailles fără nici o condiţie. 
Acum însă, când regele venise după ea, îşi regăsi toată 
mândria şi-i vorbi nu ca o exilată, ci ca o iubită: 4 

— Sire, zise ea, vă mulţumesc că nu m-aţi trimis să 
putrezesc în cine ştie ce închisqare; sunt mulţumită că mă 
bucur de libertate şi, odată cu ea, de toate satisfacţiile unei 
vieţi retrase. Prefer să rămân aşa şi să nu mă mai întorc la 
Curte. Fiindcă nu mă voi înapoia decât în nişte pondiţii pe 
care majestatea-voastră nu le va accepta. 

— Ascultă, prinţesă, îi răspunse regele, te rog să uiţi tot 
ceea ce s-a petrecut la Metz şi să te întorci la Curte ca şi 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ocupă-ţi apartamentul din 
Versailles chiar în noaptea asta şi, odată cu locuinţa, te rog 
reia şi funcţia de supraintendentă a casei Delfinului. 


Doamna de Châteauroux ceru să fie îndepărtați prinții de 
sânge, dar regele îi răspunse că-i pedepsise destul închi- 
zându-le uşa în nas şi că, în legătură cu prinții, era obligat 
să renunţe la orice fel de răzbunare. Doamna de 
Châteauroux îi ceru atunci să-i alunge de la Curte pe 
domnul şi pe doamna de Maurepas. Dar regele îi răspunse 
că domnul de Maurepas - cu care rezolva în zece minute 
ceea ce nu rezolva cu alţii într-o zi întreagă - îi era mult 
prea util pentru a-l alunga. Dar măcar n-ar putea să-l 
determine să-i ceară scuze? Asta da, domnul de Maurepas îi 
va cere scuze doamnei de Châteauroux după ce aceasta îi 
va indica în ce fel să fie exprimate acele scuze. Apoi ducesa 
îi mai ceru regelui ca ducele de Châtillon, domnul de 
Bouillon, episcopul de Soissons, părintele Perusseau, La 
Rochefou-cauld şi Balleroy să fie exilați. 

— Ah, în legătură cu aceştia, fă ce vrei cu ei. le anunţ însă 
că Châtillon a şi fost izgonit. 

După aceea totul a fost uitat atât de deplin, încât a doua zi, 
când regele părăsi în sfârşit strada Bac, doamna de 
Châteauroux avea febră şi o cumplită durere de cap. 

Pe 20 noiembrie, Châtillon primi ordinul să părăsească 
Parisul fără să vadă pe nimeni. Cât despre La Rochefou- 
eauld, acesta primi din partea regelui - prin domnul de 
Maurepas - o scrisoare prin care era poftit ca, până la noi 
ordine, să rămână la moşia sa. Domnul de Bouillon era 
rugat să se retragă în ducatul d'Albret, unde i se indică 
drept locuinţă o magherniţă în care nu mai stătuse nimeni 
de mai bine de două sute de ani. În privinţa lui Perusseau, 
regele vru să-l pedepsească la fel cum o pedepsise şi el pe 
sărmana ducesă. De faţă cu el, regele, prefăcân-du-se că 
nici nu-l vede, trimise pe cineva să-l caute pe stareţul 
noviciatului iezuiţilor şi discută îndelung cu el. Apoi, tot 
trimițând din când în când să-l caute pe stareţul acela, nu 
vorbi o lună încheiată cu duhovnicul său, care se crezu 
dizgraţiat şi pe care o bună parte dintre penitenţii săi îl 
părăsiră. În sfârşit, după o lună, regelui i se făcu milă de el 


şi-i spuse că reintrase în grațiile sale. Domnul de Soissons a 
fost exilat la dioceza sa, nu printr-o scrisoare, ci verbal. 
Balleroy primi ordin să se întoarcă în Normandia. Domnul 
de Maurepas, care după ce executase toate aceste mici 
răzbunării, simţi că-i vine şi lui rândul 5 primi poruncă să se 
ducă la doamna de Châteauroux să-şi ceară scuze şi s-o 
invite să poftească la Versailles. 

— Ce trebuie să-i spun doamnei de Châteauroux, sire? 

— Ai totul scris aici, domnule, răspunse regele. Domnul de 
Maurepas luă discursul şi se duse acasă le doamna de 
Châteauroux. Dar portarul, prevenit, spuse că ducesa nu 
era acasă. Domnul de Maurepas ceru atunci să stea de 
vorbă cu doamna de Lauraguais; dar căpătă acelaşi 
răspuns. Numai după ce spuse că venea din partea regelui 
fu lăsat să intre. Doamna de Châteauroux se afla în pat 
Regele, după cum am mai spus, o lăsase istovită şi nu se 
simţea deloc bine. 

— Doamnă, spuse domnul de Maurepas intrând, regek m-a 
trimis să vă spun că nu ştie nimic din ceea ce vi s-a 
întâmplat în timpul bolii sale. Majestatea-sa are faţă de 
dumneavoastră aceeaşi stimă şi aceeaşi consideraţie; aşa că 
vă roagă să vă întoarceţi la Curte să vă reluaţi locul, 
împreună cu sora dumneavoastrăi doamna de Lauraguais. 

— Domnule, răspunse ducesa, am fost tot timpul convinsă 
că regele n-a ştiut nimic din ceea ce mi s-a întâmplat; de 
asemenea, n-am încetat nici o clipă să ara faţă de 
majestatea-sa acelaşi respect şi acelaşi ataşament. Sfat 
necăjită că nu ra-am putut duce chiar în dimineaţa asta să-i 
mulţumesc regelui; dar mă voi duce sâmbătă, când mai 
mult ca sigur mă voi simţi bine. 

Maurepas se apropie de pat, dorind să-i sărute mina 
ducesei. Aceasta i-o întinse, spunându-i: 

— Într-adevăr, gestul acesta nu te costă nimic din moment 
ce tot nu te vede nimeni. 

După ce-i sărută mâna, domnul de Maurepas se retrase 
spunând: 


— Deci pe sâmbătă.,; lar ducesa repetă: 

— Da, pe sâmbătă... 

Dar sărmana femeie făgăduise fără să ţină seama şi de Cel 
care ţine viaţa noastră în mâinile Sale. Căci sâmbătă, când 
trebuia să se ducă la Curte, se simţi mult mai rău ca înainte. 
Urmară unsprezece zile de pierdere şi de revenire a 
cunoştinţei; în delirul ei striga că fusese otrăvită şi otrava îi 
fusese dată de către domnul de Maurepas. Într-un moment 
de luciditate, se spovedi duhovnicului ei, părintele Legaut, 
care spuse tuturor că nu văzuse în viaţa lui o fiinţă atât de 
resemnată în faţa morţii ca ducesa. 

În timpul bolii, bietei ducese i se luă de nouă ori sânge, 
când din braţ, când din picior. Dar boala se înrăutăţea din 
ce în ce. Ori de câte ori delira, spunea că fusese otrăvită de 
către domnul de Maurepas. Muri la 8 decembrie în nişte 
chinuri groaznice; făcându-i-se autopsia, nu se descoperi 
nici o urmă de otravă. La 10 decembrie 1744, ducesa a fost 
îngropată în capela Saint-Michel din Saint-Sulpice. 

Chiar în ziua aceea se împlineau doi ani de când 
cameristele găsiseră tabacherea regelui sub pema 
sărmanei ducese. Regele, foarte mâhnit din pricina acestei 
morţi, s-a dus la vânătoare ca să-şi mal uite durerea. La 8 
decembrie, n-a putut sta în Consiliu până la sfârşit şi, 
nevrând să vadă 31S Pe nimeni, s-a închis în palatul 
Trianon, împreună cu doamnele de Boufflers, de Modene şi 
de Bellefonds, ca să poată plânge în voie. Regina îndrăzni 
să-i scrie soţului ei, dorind să vină şi să-i aline durerea, dar 
regele îi răspunse prin valetul său, Lebel, că nu se vor 
vedea decât la Ver-sailles. 

Capitolul XH Însurătoarea Delfinului. 

— Se căsătoreşte cu fata lui Filip al V-lea al Spaniei. 

— Temerile domnului de Richelieu după moartea ducesei 
de Châteauroux. 

— Tăcerea regelui. 

— Ducele rămâne în grațiile suveranului său. 

— Doamna de Flavacourt. 


— Serbările date de oraşul Paris. 

— Balul, vânătoarea, deghizările. 

— Talentele doamnei d'fitioles. 

— Masa din sea*a zilei de 22 aprilie. 

— Reluarea ostilităţilor. 

— Englezii şi olandezii. 

— Mauriciu de Saxa. 

— Bătălia de la Fontenoy. 

Anul 1745 începu cu însurătoarea Delfinului, care o luă de 
soţie pe infanta Maria-lereza-Antoaneta-Rafaela. Fiica lui 
Filip al V-lea al Spaniei şi a Elisabetei Farnese. 

Întreg Parisul petrecu, afară de rege, care era încă 
profund întristat de moartea doamnei de Châteauroux, 
resimţind şi mai puternic plictiseala care-l rodea şi care se 
accentuase în urma dispariţiei frumoasei ducese. Poate că 
regele n-ar fi luat parte la nici o distracţie dacă între timp 
nu s-ar fi înapoiat din Languedoc ducele de Riche-lieu şi nu 
l-ar mai fi înveselit puţin. Ducele, nu numai că regreta 
profund moartea ducesei, dar era chiar speriat de această 
nenorocire. Prietenă intimă a sa, doamna de Chă-teauroux, 
femeie pe cuvântul căreia un bun amic putea conta, 
păstrase în mapa ei particulară toate scrisorile pe care i le 
trimisese ducele, scrisori în care domnul de Ri-chelieu îi 
dăduse o mulţime de sfaturi cu privire la rege. Iar sfaturile 
sigur că nu se refereau la calităţile, ci la slăbiciunile regelui, 
de care frumoasa favorită fusese sfătuită să profite. Dacă, 
din întâmplare, scrisorile cădeau în mâna regelui, care nu 
fusese câtuşi de puţin menajat, domnul de Richeiieu risca 
să-şi piardă postul. Ducele trebuie să fi fost foarte speriat, 
din moment ce —atunci când se anunţase moartea doamnei 
de Châteaurousx - căzuse în genunchi, strigând într-un elan 
plin de evlavie, dar mai ales de egoism: 

— Doamne, fă ca regele să nu găsească mapa cu scrisorile 
ducesei! 

Regele n-o găsi sau se prefăcu faţă de el că n-o găsise. Aşa 
că domnul de Richeiieu, neauzind vorbindu-se despre acea 


mapă şi văzând că nu-i soseşte nici o scrisoare cu pecete 
din partea stăpânului său, se linişti şi se întoarse la Paris, 
unde Ludovic - mult prea obişnuit cu prezenţa lui - îl primi 
cu braţele deschise. Se înţelege de la sine că prima grijă a 
lui Richeiieu - văzându-l pe rege atât de trist şi de 
însingurat - a fost să-i caute o companie plăcută. Întâi şi-a 
încercat norocul pe lângă doamna de Flavacourt; cum toate 
cele patru surori ale sale fuseseră iubitele regelui, i se 
părea firesc ca şi cea d «-a cincea să aibă aceeaşi soartă. Se 
duse deci să-i facă o vizită fruSPECIAL IMAGE-image066. 
Jpg-REPLACE_ ME 

'Sa familia pi sA datină -nosturi mari? În schimbul favorii- 
liiui sciic, puica uuymc uulc. ]J-/ai uian-iiiz-a 11 ţsiivj. ]jc 
uu”r:m-j. -a. ? Xsi * -JIl-j« ” 

— In iocui tuturor acestor favoruri prefer stima 
contemporanilor mei, 

Lăsând-o în Diata Domnului, Richelieu se îndreptă cte 
Mortemari, aeci era irumoasa şi spirituala, udt tu luam 
irumuse”-'a şi imuiigmiivu ei, iiiciixin”a nu avu >ui. >jco ui 
m,le]-*,„4.'].]e* ” maiplictisit. Ducele încercă 
să-l ducă la serbările caro 1.! j.- : ; ij. „iu: :a NA 
«U8 «:1. 

Princiare. Seâii breslelor se uniseră şi înălţau săli de ba? 

CinCL într-LIII ÎUC, Uiliu m unui, aai-ciii 111 iiaja 
vciiuyiiic: mâine în Piaţa Victoriilor. Fiecare staroste îşi 
aducea lulimonada aprindeau lignene uriaşe cu puncn. 

Rează în trandafiriu în amurg. 

31S Cu o veselie şi un antren m> ran> FE, „wi: —_ Y* 16”. 
Smirlrr* r. — «>» 2» ',„ «* nanon şi nici la Chnfer. 

Ceea ce asteDta inima ini rfQ”"M. -.,%.".—"i,a 
era vorDa de un bal mascat în Piaţa Griws Şal XV-lea. 
GaUand tradusese O roiesTw”a' j Montesquieu publicase 
Sori-vnri r, Fox, TU-VIL; : I”ixic ub num, sultane, 
odalisce, când iată rS rfin 

|şi o tolbă cu săgeți pe umăr. DRzvăhiinHTi «,„K,. TtL Tţ, >- 
JL). *—"W IT. „'„* uc icij,.». Siuna era mascata şi Ilin 


N 


sia 


lata fi. a AAN AN AN AN A 


Jur, regele lăi 

It”ui, 1, vuiumu, aezvaim nişte dinţi ca perlele. Încă nu 
apucase să-şi scoată masca de pe obraz. R& r «oio QM, ”,:, 

” oi ttiiunrioaneior sale. Necunoscuta era aoamnei de 
Chevreuse. Femeile au uneori as i vorbit; nu era nici o fată 
din nonnr. 

SPECIAL IMAGE-image068. Jpg-REPLACE ME 
SPECIAL IMAGE-image070. Jpg-REPLACE ME C-a măritat 
m domnul I”enormand d'Etioles. Unul din* 

Cel mai UUgtn.l «mweii-gciiciou. Nveo uuwutu şi v» « 
M”YTr* rwicaio înoântătnarp ci «S f! Pspnp7p np rarton 
teluri pline de prospeţime, li plăceau vânătoarea, mstraede 

atâta vreme domnul de Richelieu şi care acum venise ă «p 
nfprp rppphii. Ministrul a araniat imediat ca Binet. Rudă cu 
doamna d'Etioles şi valetul Demnului, a fost cel care a 
înlesnit întrevederea cuntre cei aoi. Masa a dp Rio. Hplieu şi 
de Luxemboure. Tactul desăvârşit al curteaâiuiui, ccii c nu-x 
u auaoc vâitnarp favorită: ra atare, a fost foarte rece cu ea, 
insensibil la marea ei trumuseţe, cuspreţumau-i mintea 
aeeră şi isteţimea, fapt pe care doamna d fiioles nu i l-a Ini 
fum în pnlmpa rlâcr» pr5T» ii tmicjo eo oo nmnoro -» -ivi” 
eterni i-au ascuns toate armele; m marea sa durere, i-m 
otua aujj.ci oaie u ouioutuc ţi î-ct îugcit jjc uuimiui ue 
1UU11” 

Ce a citit-o cu muita atenţie, 1-a înapoiat-o spumncm-i: — 
uoamna, aveţi un oaroat aeoseoit ae cinstit! Situaţia 
doamnei d'Etioles a fost precizată chiar de 3a masa ae 
seară ia care asistaseră domnii de Luxembours şi de 
Kichelieu, regele ii şi scrisese optzeci de scrisori 
pe'liacrofio oi fir |” Ctl. VUVLQ Al II J]I 1111CItCit.b]. Viii 
ICiC Pe 15 septembrie 1745. la ora şase seara, doamna 
d'Etioles a fost prezentată la Curte de câtre prinţesa de 
debutat, ca şi doamna de Châteaurouzx, prin a-l determina 
IAIIX atCl la *-Wllt a îngăduit Frantpi s-o rpennoasră rirpnt 
în urf>mo XIV-iea. Îmnotriva căreia Innta anim |, nriovir al 


les, care-şi iubea în mod deosebit soţia, se afla la moşia | şi 
împotriva căreia aveau să lupte Republica şi Imperiul 

SPECIAL IMAGE-image072. Jpg-REPLACE_ ME Ultl 
lioiiuvia, oiv-uuuiiv. „< —"*"T 0+,,4-,„t„«nm” io râSrincw>ră 
ci plp rirmă7pH şi şase de batalioane şi patruzeci de 
escadroane; în sfârşit, Austria inrnisese opt tsi; ciuj. Uct.ne 
uc tavoxcuc Lişuciici yi <->» '"—- on «rio n-n+vani Ho 
mii Hp nampni. Armată care creştea întruna, urmând a 
ajunge la o sută douăzeci de mii de nr4-nr, i Ilh”oio rio 
PnmVipHanrl îi r-nmanda t>e enslezi, pe „s, +"f/“qg nutn 
ncintru a mmp np oicioare o armată onorabilă. Cei doi mari 
şi buni organizatori francezi nu se aflau, din păcate, în ţara: 
ţrmnşi ca xiegucia” ii m umi. |], 

"*10] în A noi ia S-a strârrs totuşi o armată de o sută şase 
batalioane, şaptezeci şi' două de escadroane complete şi 
şapiet>pie/. T; t; e (. Uu”uiin „ «',-"Ț „X- -. - - căpătat 
numele de „armata Flandrei”, a fost pusă sub nuns scurt * 
«, -[<6-% «>» 

— Liu-i vuiua oct, «,-” «i e -. „- —J-"fc> —-—”- 

Ţ>a intr-aaevar a ajuus., mai îaun mwi uetu torită poziţiei 
armatei franceze, duşmanul era obligat ori SU. EtUctlUl.cl 
uc ouiuoa muci uun. Liv/j 

+ *>% = 

O oactoi frnnnP7/P n dpsfăsnrarp np cel nnt.iin trei sferturi 
leghe. Astfel dispusa, armata se sprijinea în areapta Antoing 
mai ales fusese fortificat şi înconjurat ae trunchiuri de 
copaci. Mai mult, o Daterie ae şase tunuri, aşezată dincolo 
de Escaut, ţinea în frâu orice oaste duşmană oraşul Antoing 
de Feronne. în ce priveşte extrema dreaptă a pădurii din 
Barry, aceasta era apărată de doua Irtv cn oc î>- 
irvmirMo/zi'Tci mi r» olo rlir» caf Or mim Antnânff y”t) 
putea fi atacat decât dinspre câmpia oin jferonne, prin orice 
parte ar îi încercat duşmanul sa înainteze, s-ar n nice. În 
plus, în caz de înfrângere, mareşalul de Saxa aşemaţi de 
oastea franceza ce se putea rexrage şi ea. 

Antnâncf , suu cuuuucci e<* uucuui uc 


SPECIAL IMAGE-image074. Jpg-REPLACE ME 
SPECIAL IMAGE-image076. Jpg-REPLACE ME 
SPECIAL IMAGE-image078. Jpg-REPLACE ME 

**. «A” în „rv>o”oeoli» | Ao Sava pnrp riin nnnmcfl sai 
sri 

Rămăsese culcat. Ttomav, aupa cum am mai spus, ue muiv- 
|, 
ii. Ic; m uuuiiui giuu, tv-i. «i. «ţ, x.y V>—--t,,. 

— -j. R= «n, ar.; n] 4* 1 îw» «*iv-krââr» ” oo oeâcfr* la 
hă-*-* talie. Totuşi, cum trăgea mare nădejde în victoria de 
Si 

— xi. 11 _ Wtritţpii.li IC uiucucic 91 o“im<> 
i/iovun*i WoW — 

Care participaseră înşişi regii Franţei. Ludovic aminti itţc 
aililiau”! „, «„>e i vii. 9.» e 4)...» 9... 

Si J-> SE e 

J3CfcU Şlta) U. C ACT “CtbtAlAU- “*Vifo - fexi- —- «» -» 
- (- —V-0-(j”,» rhr. _«r>t cfânf nifi un rAtjp al FErnnt. Fii 
nu cucerise o vie*; td” H răsunătoare asupra englezilor. La 
ora unsprezece, |par ora patru regele se trezi şi se duse el 
însuşi să-l trezească 

_„ J-=1.—]> AnAnnnxnn *v <iv>iet-» MII Ao fQ” Hr»! 
TW rarP-1 t. rî*- 

T «r”>. oMitIl îi trancmioo rprspliii ră totul PStp 
DrefIâtlt şi Că poate să vină. Regele, care dormise la 
(Jalonne, plecă îmSPECIAL IMAGE-image080. Jpg- 
REPLACE _ ME Era disDusă: «itfel: Păzeau în snatplp 
nărlurii din Barrv. Mna la Cauvin: întreaga cavaler ie ocupa, 
în spate, un iront egal cu cel al mi antenei. 

O azvârlitură de băţ de tunurile duşmanilor, pentru a] e — 
i j. - -jut „1.1 j...„-%T-: n, tif, pi pe. T 

Dreanta. Ducele de' Grammont. Nenotul mareşalului de 
Noailles, se afla călare,.la un pas îndărătul unchiului său. 

Salul de Noailles să se înaooieze la t3ost. Acesta, 
întoreânau-se către nepotul sau, u zise: 


— Nrimniilp rip Grammont. Locul' dumitale este lâneă 
Tinmnnl rlo IMnaillpc înf>Arră să-i vină în aiutor. Clar 
tOÂUI era de prisos. Moartea îşi şi începuse tristul ei 
seceriş. 

Nrintr-n rannnaHă ă. Dar. Foarte ret>ede. Ostaşii 

SPECIAL IMAGE-image082. Jpg-REPLACE ME L 

SPECIAL IMAGE-image084. Jpg-REPLACE ME 
SPECIAL IMAGE-image086. Jpg-REPLACE MEA 1 _ ',„»,; 
Pxnniif tri ric n al+3 tului Antoing. IN-au mai rama» m 
oameni, uââl g, ” 

[i îs<5n! T fyhsprvând că francezii îşi datorau avantaiul 
locului mcruiaşau ai aunara j. vji, „*” - Cumberlana oraona 
unui maiur-genci ai, iw” '„6”*”jj să pună stăpânire pe 
pădurea din Barry şi să cucerească un r>n treagă, bătu în 
retragere şi veni L. li. A Riin i-v'ifi î» T4J îi e iţ”i ţlllhirti 
H i jr” IZjuj. 

Şaso tunuri în fruntea şi în centrul coloanei pe care o 

?! 1 şase părţile franceze şi elveţiene nu se dădură nici ia 
numai ue”n uuţmaiiui.  jv-*--j e! 

SPECIAL IMAGE-image088. Jpg-REPLACE ME Strie*i ni 
scurt: Făpn şi pi nat.ru rjasi înainte şi răsr>uns<= 

Şi-şi puse pe cap pălăria pe care până atunci o ţinuse în 
mină. 

Cu trei sute optzeci ae somaţi, coioneiui ei ofiţeri şi două 
suie şaptezeci şi cinci de soldaţi elveţieni pnslp7 <înrpnii să 
înainifize în nas alergător, Keginieiitul regal acoperi 
retragerea garzuor, cartr-şj. Ss. T uxa” La i muurile în 
spatele acestuia, şi veni apoi în ajutorul rrgirnenea făcea 
praf tot ce fetStt» fti «stol Armata franceză intră 

SPECIAL IMAGE-image090. Jpg-REPLACE ME 
SPECIAL IMAGE-image092. Jpg-REPLACE ME Pvar P'; Fc 
Pe--MV. 

: î, X mai poarte ciur 1 apoi, pentru că ii puterile lui. Du,; 
xoy care, nemaâav. Pentru ca să nu v-m jiul îl trimise pe 
şfăcă un scut mic pe care-l: aceia i se păru prea greul 
trecuse de bateriile din ghiulele, trăgeau cu praf de aliaţii 


că nu mai au proiectile. Rchizul de Meuse la rege ca jună 
acestuia să u-<că podul îndărăt. Domnul de 11 găsi pe 
rege. Imobilizat în mijlocul fugarilor. Sunt sigur că 
mareşalul va face tot ce va putea, t'-j. lis; - regele. Aşa că 
deocamdată răinân aici! 

Coloana duşmană continua să înainteze. La ur. Momeai; 
dat, fugarii îl despărţiră pe rege de fiul său. Contele d'Ache. 
Îl-imploră ! p.' Ludovic să plece. Cum domnul d'Ache fusese 
rănit la picior de un glonte, leşină de du-rei. - * ui faţa 
regelui. 

— Cura e cu putinţă ca astfel de trupe să nu fie vic-' -se? 
Întrebă Mauriciu de Saxa, văzându-i pe domnul.; aerchy şi 
regimentul său de soldaţi atacând coloana za cu baionetele. 
Coloana ajunsese la şase sute de paşi îe, eare-i declarase 
ducelui d'Karcourt că este hotă-moară acolo unde se află. În 
acel moment apăru ds Richelieu, aghiotantul lui Ludovic al 
XV-lea. 

— Ce se întâmpla? Întrebă ducele de Noailles. Şi ce veşti 
ne aduci? 

— Aduc vestea că, dacă vrem, putem câştiga bătălia, zise 
ducele; însuşi duşmanul este mirat de victoria lui! Nu ştie 
dacă trebuie să mai meargă înainte, fiindcă nu este susţinut 
de cavalerie. Dacă dăm ordin unei baterii să-i iasă în faţă, 
dacă redutele din pădurea Barry şi din satul Fontenoy, care 
acum au ghiulele din belşug, îşi dublează focul şi dacă ne 
năpustim cu toţii asupra lui, ii zdrobim! 

To-de-e: ă: rl di... 

— Foarte bine, zise regele. Domnule de Richcliea, preia 
comanda oamenilor mei şi dă-le exemplu! 

Domnul de Richeiieu porni în galop. Domnul de P; -quiguv 
dădu peste patru tunuri pe care le aduse alor sil domnul 
duce de Chaulnes îşi adună imediat cavalei; * uşoară, 
domnul de Soubisse îşi adună jandarmii, domnul de Grille 
îşi strânse grenadierii-călare, domnul de Juni ii-hac, 
muşchetarii; domnul de Biron păstră satul Antoing ajutat de 
regimentul din Piemont. Coloana ajunsese doar la o sută de 


paşi de bateria adusă acolo datorită domnului de Richeiieu. 
Brusc, ea se demască şi deschise focul odată cu tunurile din 
Fontenoy şi Barry; infanteria franceză, regimentul regelui, 
jandarmii şi carabinierii atacară coloana. O clipă, victoria a 
fost îndoielnică; uriaşa coloană făcu faţă tuturor. Dar iată că 
apăru regimentul din Nor-mandia. În curând, coloana aceea 
care semăna cu un şarpe uriaş fu ruptă în trei şi începu să 
dea înapoi. Atunci francezii îşi recăpătară curajul; armata 
voia să se răzbune pentru cele opt ore de retragere. 
Coloana, zdrobită, îşi transformă retragerea în derută. 
Duşmanii erau ucişi sau luaţi prizonieri. Niciunul din cei 
cincisprezece sau optsprezece mii de oameni n-ar fi scăpat 
dacă n-ar fi fost susținuți de cavalerie. Ludovic al XV-lea se 
năpustise cu calul în galop, alergând din regiment în 
regiment. Acolo unde cu un sfert de ceas mai înainte se 
auzeau doar urlete de furie şi gâfâitul celor pe moarte, 
acum nu mai răsunau decât strigăte de victorie. Soldaţii îşi 
aruncau pălăriile m aer; drapelele, ciuruite de gloanţe, se 
înclinau; răniții ia-cercau să le salute cu mâna; era un fel de 
delir generai Mareşalul de Saxa alunecă de pe cal şi căzu la 
picioarele regelui. 

— Sire, spuse el, acum pot să mor! Nu doream să mai 
trăiesc decât ca să vă văd victorios! 

Regele îl ridică pe mareşal de jos şi-l îmbrăţişa în văzul 
întregii armate. 

Bătălia de la Fontenoy deschise drumul unui şir întreg de 
victorii care puseră capăt războiului prin pacea de la Aix-la- 
Chapelle. La 23 mai regele cuceri oraşul Iournay şi, după 
zece zile, citadela. La 18 iulie, contele de Leuwendahl luă 
oraşul Gând prin escaladă. La 22 iulie, oraşul Bruges 
deschise porţile marchizului de Souvre. La 1 august, regele 
puse stăpânire pe Audenarde; Ter-monde se predă ducelui 
d'Harcourt; Ostende şi Nieuport se predară contelui de 
Leuwendahl, iar Alost, marchizului de Clermont-Gallerande. 

Prin cucerirea acestui oraş, campania din 1745 a luat 
sfârşit; cea din 1746 a început la 20 februarie prin 


supunerea oraşului Bruxelles, unde regele a intrat în ziua 
de 4 mai. În fruntea armatei sale., regele s-a îndreptat apoi 
spre Leuvain, Lierre, Arschot, lţerenthals şi fortul Sfeinte- 
Marguerite, care s-au predat fără nici o rezisten|ă. La 20 
mai a fost cucerit oraşul Anvers, în 30, citadela. La 20 iulie- 
s-a predat şi oraşul Mans; la 2 august, Cnârleroi, iar la 19 
septembrie, Namur. În sfârşit, pentru a încheia campania 
din 1746 printr-o faptă răsunătoare, mareşalul de Saxa a 
câştigat la 11 octombrie bătălia de la RaucFeusx, a ucis 
douăsprezece mii de duşmani, a luat trei mii de prizonieri, 
iar el n-a pierdut decât o mie o sută de oameni. 

Campania din 1747 a început prin intrarea trupelor 
franceze în Zelande şi prin cucerirea forturilor *din l'Ecluze 
şi Dislendick de către contele Leuwendahl. La 24 aprilie, 
forturile din Perle şi din Liekenshalk au fost cucerite de 
către domnul de Con. Tades. La 1 mai domnul de 
Montmorin a cucerit fortul Philippine, iar la 15 septembrie 
contele de Leuwendahl a luat oraşul Berg-op-Zoom, care 
era de necucerit. 

je sfârşât, la 13 aprilie 1748 a fost asediat oraşul Maes- 
tricfr” care s-a predai la 4 mai. Se spune că regele l-ar fi 
întrebat mai înainte pe mareşalul de Saxa: 

— De ce aliaţii, dacă au fost învinşi, nu încheie pace, 
mareşale? 

— Sire, mai există Maestricht! 

Într-adevăr, de îndată ce oraşul Maestricht a fost cu- 

* rit de către francezi, ostilitățile din Italia, dintre ducele 
Richelieu şi contele de Brown. au încetat imediat. Re- 

— Ta Ungariei, regele Spaniei şi republica Genova au ierat 
la preliminariile de pace purtate după căderea ora- lui 
Maestricht între regele Franţei, Anglia şi Olanda, care au 
dus la tratatul de la Aix-la-Chapelle, semnat la 1B octombrie 
1748. Şi iată şi schimbările pe care acest tratat le-a adus în 
echilibrul european: Don Carlos a primit confirmarea 
regatului Celor Două Sicilii; ducele de Modena, care se 
însurase cu domnişoara de Valois, fiica regentului, a intrat 


în posesia statelor sale; în sfârşit, infantele don Philippe a 
obţinut ducatele de Parma, de Piacenzza şi de Guastalla. 
Regele Prusiei, care declanşase războiul, s-a ales cu cele 
mai multe avantaje: a păstrat Silezia pe care o cucerise şi s- 
a trezit din-tr-odată, prin această sporire a teritoriului, cât 
şi prin severele economii făcute de tatăl său, Frederic I, în 
fruntea unei naţiuni puternice. În sfârşit, ducele de Savoia, 
drept preţ al alianţei sale cu împărăteasa, a obţinut o parte 
din ţinutul Milan. După cum vedeţi, marchizul de 
Saint-”Severin, trimisul Franţei la Congresul de la Aix-la- 
Chapelle, urmase întocmai instrucţiunile stăpânului său, 
căci Ludovic al XV-lea nu voia să se târguxască precum un 
negustor, ci să se poarte ca un rege. 

Capitolul XIII Expediția lui Carol-Eduard în Scoţia. 

— Cei şapte oameni ai lui Moidart. 

— Victoria de la Prestor Pans şi de la Falkick. 

— Deruta lui > Cuâloden. 

— Fuga pretendentului. 

— Flora MacDonald. 

— Prinţul şi briganzii. 

— Devotamentul lui Roderic MackKensie. Carol-Eduard 
izbuteşte să ajungă în Franţa, de imde este expulzat. 

— Se refugiază la Roma. 

— Legătura lui cu doamna contesă de Albany. 

— Ultimii ani ai vieţii sale. 

— Contele de Bonneval, caa-lerul de Belle-Isle, 
monseniorul de Vintimiile. 

În vremea aceasta avuseseră loc: expediţia prinţului Carol- 
Eduard în Scoţia; moartea regelui Filip al V-lea al Spaniei, 
la Buen-Retiro; moartea contelui de Bonneval la 
Cojistantinopol; mpartea cavalerului de Beâle-Isle, căzut la 
atacul de la Exiles; moartea domului de Vintimiile, 
arhiepiscop al Parisului. 

Expediția prinţului Carol-Eduard în Scoţia fusese 
încurajată de Franţa, căci era o puternică diversiune ce-l 
ispitea grozav pe Ludovic al XV-lea. Pretendentul, plecat din 


Nantes pe vasul, L.a Doutelle” ajunse spre sfârşitul lui 
august în insula Barra, una dintre insulele Noilor He-bride. 
De acolo, fără alt sprijin decât numele său, fără alt steag 
decât o bucată de pânză adusă din Franţa, fără altă oştire 
decât şapte ofiţeri, fără alt armament decât nouă sute de 
puşti, el a trecut în Scoţia, unde a debarcat la 25 iulie 1745, 
în Moidart. Cei şapte ofiţeri care-l însoțeau merită să fie 
trecuţi în istorie, căci amintirea pe care posteritatea o 
acordă marilor devotamente este adesea singura! * « 
ispâată. Cei şapte oameni erau: marchizul de Tuliibaro! 
Proscris pentru că luase parte la insurecția din 1715: 
Thomas Sheridan, fostul preceptor al prinţului; si. M 
Macdonald, ofiţer în slujba Spaniei; sir Francis S dând, 
gentilom englez; Kelly, implicat în afacerea cunoscută sub 
numele de „complotul episcopului Rochester”; Aeneas 
Macdonald, bancher din Paris, şi Buchanan, care primise 
sarcina din partea cardinalului de Tencin de a-i duce 
prinţului Carol, la Roma, invitaţia să se întoarcă în Franţa, 
în clipa debarcării li se mai alătură un al optulea slujitor, 
care se numea tot Macdonald, numai că acesta era tatăl 
celebrului mareşal francez Macdonald. Unul dintre cei 
şapte gentilomi care l-au însoţit pe prinţul Carol şi pe care 
noi îi vom numi, cei şapte bărbaţi din Moidart” ne-a lăsat o 
descriere naivă, dar încântătoare a acelei debarcări. 

Se cunoaşte succesul debarcării nebuneşti a prinţului 
Carol-Eduard, care avea să reuşească tocmai datorită 
nebuniei sale. Înconjurat de cei şapte bărbaţi din Moidart, 
secondat de lordul Lovat şi de o sută de luptători scoțieni 
din clanul Crants de Glenmoriston, după ce a ars şia 
distrus tot ceea ce-l deranja în drumul său, a străbătut 
„Scara D.ia”, a cucerit fortul Williams, a luat prin 
surprindere oraşul Perth, a intrat în Edimburg, s-a 
îndreptat către Prestor Pans, unde sir John Cowe adunase o 
oaste, a pus acea oaste pe goană, a pătruns în Anglia cu 
şase mii de infanterişti şi cu două sute şaizeci de călăreţi, a 
pus mâna pe Carlisle, s-a îndreptat către inima regatului, a 


străbătut oraşul Manchester şi a ajuns la Derby, unde a 
constatat că se afla doar la treizeci de mile de Londra. 1 se 
făgăduiseră mari manifestații de simpatie în cinstea sa. Dar 
iată că acele manifestații nu mai avură loc. Oricum, el conta 
şi pe oameni, şi pe bani, dar oamenii nu se mai angajară în 
slujba lui; mai mult, chiar propriii săi soldaţi începură să 
murmure. Având o voinţă de fier, le ţinu piept soldaţilor, 
îndemnându-i să se îndrepte spre Londra. Până la urmă, 
dându-şi seama de imposibilitatea de a merge mai departe, 
se întoarse şi o porni spre Scoţia, ajunse, trecu prin 
Dumphryes şi Glasgow, primi câteva întăriri franceze şi 
scoțiene şi începu asediul oraşului Stir-ling, unde generalul 
Lawlay avu răgazul să adune o oaste. Carol renunţă la 
asediu, ieşi în întâmpinarea duşmanului, se întâlni cu el la 
Falkirk şi smulse un ultim surâs norocului. Apoi, aflând de 
sosirea ducelui de Cumberland şi a armatei sale, se retrase 
la Invemess şi, din ce în ce roai înghesuit de trupele regale, 
se văzu silit să accepte bătăHa de la Culloden. Se ştie care a 
fost rezultatul acelei băfcăâH: din cei cinci mii de oameni 
care alcătuiau oastea pretendentului la tron, aproape o mie 
cinci sute au fost ucişi. Carol a părăsit câmpul de luptă cu 
un număr destul de mare de călăreţi. Dar dându-şi seama 
că totul.se sfirşâse pentru el, încet-încet, s-a debarasat de 
toată suita aceea. Pe capul lui se pusese un premiu de 
treizeci de mii de Bre sterline, aşa că nu prea mai avea 
încredere în oamenii din preajma sa. Amintirea lui Carol] 
vândut de scoțieni lui Cromwell îi venea mereu în minte. 
Atunci începu fuga aceea urmărită pas cu pas de către John 
Hume în cartea sa Istoria rebeliunii şi de către James 
Roswel, în Călătorie în insulele de vest ale Scoției. Fuga lui 
Carol face oarecum pereche eu fuga regelui Stanislas din 
Polonia. 

De pe câmpul de luptă, gonind fără oprire, prinţul a ajuns 
la Gortuleg, care aparţinea lordului Lovat. Fie, că se afla 
încă prea aproape de armata engleză, fie că fidelitatea 
gazdei sale i s-a părut cam dubioasă, Carol s-a grăbit să 


ajungă la castelul din Inverrary, unde a sosit mort de foame 
şi unde a înfulecat pe loc doi somoni pe care tocmai îi 
prinsese un pescar. Castelul a fost aspru pedepsit pentru 
ospitalitatea de o zi dată fugarului: a fost prădat de soldaţii 
englezi, iar cei doi castani seculari care-i umbreau intrarea 
au fost aruncaţi în aer cu praf de puşcă. Unui a fost distrus, 
celălalt a continuat să trăiască. O jumălate din el a înfrunzit 
atât cât a mai supravieţuit şi famâiia Stuarţilor. Cât despre 
argintăria de la castel, o parte a fost lăsată soldaţilor, iar 
cealaltă parte a fost to-prtă şi s-a făcut din ea o cupă carea 
aparţinut vreme îndelungată lui sir Adolphe Ougthon, 
comandantul-şef al Scoției. 

EMn Inverrary, Carol a trecut în Long Island, unde 
nădăjduia să găsească un vas francez. Dar totul, până şi 
elementele dezlănţuite ale naturii, se arăta a fi împotriva 
prinţului. Furtuna îl izgoni pe fugar din insulă în insulă. In 
sfârşit, ajunse în South-Uist, unde a fost primit de 
Clanranald, unul dintre cei şapte bărbaţi din Moidart; 1-a 
găzduit, în creierii munţilor, un tăietor de copaci pe nume 
Corradale. Dar chiar şi acolo a observat că nu prea era în 
siguranţă. Generalul Campbell debarcase la South-Uist, se 
raiiase cu Macdonald de Skye şi Macleods de Macleod, 
duşmanii prinţului, şi în fruntea a două mii de soldaţi 
începuseră să-l caute cu înfrigurare. Atunci o femeie 
curajoasă şi întreprinzătoare alcătui un plan de reuşita 
căruia se îndoiră până şi bărbaţii cei mai curajoşi şi 
întreprinzători. Femeia era Flora Macdonald, rudă cu 
familia Clanranald unde se afla în vizită, în South-Uist, în 
epoca despre care vorbim; socrul ei, după cum o arată şi 
numele, era membru al clanului lui sir Alexander 
Macdonald, prin urmare duşmanul prinţului. În plus, el 
comanda miliția în locul soţului ei, Macdonald, care se afla 
atunci îtt South-Uist. În ciuda dispoziţiilor ostile ale socrului 
sau, Flora n-a stat o clipă la şovăială. Şi-a procurat un 
paşaport pentru ea, pentru un slujitor şi o tânără servantă, 
ca s-o ajute la diverse treburi. Tânăra figura în paşaport sub 


numele de Betty Burke. Această, Betty Burke era, în 
realitai-1. Prinţui Curol-Eduard. Sub acest nume şi deghizat 
în femeie, Carol a ajuns la Kiibrido, în insula Skye. Acolo 
însă se afla încă în ţinutul supus autorităţii lui Macdonaâd. 
Flora şi-a dublat curajul şi isteţimea. Totuşi, fiind prea slabă 
pentru a-şi putea duce singură la bun sfârşit planul, s-a 
hotărât să-şi mai ia un ajutor; iar acest aujtor era însăşi 
soţia lui sir Alexandri Macdonaâd, lady Marguerite 
Macdoriald. Când lady Mar. despre fapta nurorii sale, mai 
întâi s-a îngic ei generoasă a făcut-o să uite de spaimă. f. 

Ri. Te a aflat Dar inima ei lipsea, dar casa era plină de 
soldaţi englezi. L-a dd pe prinţ în grija lui Macdonaâd de 
Kingsbourg, intendentul lui sir Alexander, iar Flora a fost 
cea care l-a condus pe Carol-Eduard până la Kingsbo-arg şi 
l-a depus, viu şi nevătămat, în mâinile intendentului. 

Atunci a început pentru bietul Carol-Eduard o altă serie de 
aventuri: din Kângsbourg a trecut în Rasa, dân-du-se drept 
servitorul călăuzei sale. Din Rasa a ajuns în ţinutul lordului 
Mackinnon. Dar, cu toate eforturile acestuia, a fost obligat 
să se întoarcă din nou în Scoţia, unde a debarcat pe malul 
lacului Nevis. Acolo, primejdiile care-l păşteau pe prinţ 
sporiră, căci un mare număr de soldaţi străbăteau 
districtul. Prinţul şi călăuzele sale se văzură deci strânşi 
într-o reţea de santinele care se încrucişau unele cu altele, 
răpindu-i orice posibilitate de a mai înainta spre centrul 
Scoției. În sfârşit, după două zile în care n-a cutezat să 
aprindă un foc ca să-şi facă o fiertură,<s-a hotărât să 
încerce să treacă printre două posturi duşmane. Timp de un 
ceas, prinţul şi însoțitorii săi au fost obligaţi să se târască 
întocmai ca nişte năpărci, printr-un defileu îngust şi 
întunecos; apoi, după altă oră de mers pe furiş, au băgat de 
seamă că abia trecuseră de prima/iinie. Trăind cu ceea ce 
găsea pe drum şi rămânând uneori câte douăzeci şi patru 
de ore fără hrană, fără foc, fără adăpost, cu veşmintele în 
zdrenţe, nefericitul prinţ ajunse, în sfârşit, în munţii Strath- 
Glass, împreună cu ultimul tovarăş care-i mai rămăsese. 


Neştimd ce să facă şi încotro să se mai îndrepte, se vâri 
într-o grotă ce servea de adăpost unor tâl-hari, în număr de 
şapte. Din fericire, aproape toţi erau vechi partizani ai 
prinţului. Când îl recunoscură, îngenun-cheară în faţa lui. 
Abia acolo îşi găsi nefericitul prinţ un pic de odihnă. Căci 
nici un rege, nici un şef de clan, nici un proprietar de castel 
n-a fost slujit cu mai mult zel şi cu mai mult respect decât a 
fost slujit Carol-Eduard de către cei şapte tâlhari. Prințului 
îi lipseau două lucruri de care avea mare nevoie: haine şi 
veşti. Punând mâna pe servitorul unui ofiţer care se 
îndrepta spre fortul Auguste eu bagajele stăpânului său, 
tâlharţi ii luară acestuia baloturile şi se înapoiară în grabă. 
Acum prinţul făcuse rost de haine, dar avea tot atâta nevoie 
de veşti. Atunci unul dintre tââhari, deghizându-se, 
pătrunse în fortul Auguste; acolo căpăta informaţii precise 
asupra mişcărilor de trupe şi, pentru &-i potoli prinţului 
foamea, îi aduse la întoarcere o pâine mare de grâu curat. 

Carol-Eduard rămase cu tâlharii trei săptămâni. Când iată 
că prinţului i se ivi posibilitatea unui drum mai puţin 
primejdios. Fiul unui bijutier din Edimburg, pe nume 
Roderic Mackensie, care fusese ofiţer în armata lui Carol- 
Eduard şi care cunoştea toate primejdiile ce-l pândeau pe 
prinţ, se ascunsese în Glenmoriston. Era un tânăr de vârsta 
şi de înălţimea prinţului şi, printr-o ciudată coincidenţă, 
semăna cu Carol-Eduard ca două picături de apă. Câţiva 
soldaţi, descoperindu-1 într-o zi pe MackKensie, îl şi înşfă- 
eară. Atunci tânărului îi veni în minte o idee de un 
devotament sublim: după ce se apără cu înverşunare, îşi 
dezgoli pieptul, strigându-le soldaţilor: 

— Ticăloşilor, vă ucideţi prinţul! 

Auzind aceste cuvinte, soldaţii au fost convinşi că puseseră 
mâna pe Carol-Eduard, al cărui cap valora treizeci de mii 
de lire sterline. Falsul prinţ a fost ucis fără multă vorbă; 
apoi capul, odată tăiat, a fost trimis la Londra. Trecu o lună 
până să se descopere adevărul, o lună în care prinţul, fiind 
socotit mort, n-a mai fost urmărit. Carol-Eduard profită de 


acest răgaz şi, luându-şi rămas-bun de la tâlharii care-l 
ascunseseră, plecă pentru a se întâlni la Badenoch cu doi 
dintre prietenii săi: Cluny şi Lochiel. In sfârşit, la 18 
septembrie 1746 Carol-Eduard află că două fregate 
franceze sosiseră la Lochlannagh cu scopul de a-i lua la 
bord pe el şi pe tovarăşii săi. Pe 20, prinţul şi Lo-chiel se 
îmbarcară pe una din fregate, precedaţi de o sută de 
susţinători care se refugiaseră pe bord. La 29 septembrie, 
prinţul izbuti să debarce aproape de Moiiaix, în Bretagne. 
Trecuseră treisprezece luni de la plecarea lui din Franţa şi 
din aceste treisprezece luni, cinci se luptase tot timpul cu 
moartea. Unul dintre tâlharii care-l urmaseră pe prinţ 
până la Badenoch a fost prins mai târziu şi spânzurat 
fiindcă furase o vacă. Acel om, care furase o vacă de 
cincisprezece franci, nu se gândise nici măcar o clipă la cele 
treizeci de mii de lire sterline, preţul trădării. 

Întors în Franţa, Carol-Eduard a fost izgonit prin tratatul 
de la Aix-la-Chapelle. Arestat în timp ce se ducea la Operă, a 
fost închis la Vincennes, poate chiar în aceeaşi celulă unde, 
cincizeci de ani mai târziu, avea să fie închis ducele 
d'Enghien. Fugind de la Vincennes, a izbutit <să ajungă la 
Roma, unde s-a îndrăgostit de contesa de Al-bany, mult mai 
celebră prin iubirea ei faţă de poetul Alfieri decât prin 
legătura cu penultimul descendent al Stuarţilor. Carol- 
Eduard îndurase mult prea multe necazuri ca să nu simtă 
nevoia să le uite. Oare din pricina aceasta sau poate pentru 
că acest cusur era caracteristic familiei Stuart, prinţul căzu, 
la bătrâneţe. În patima beţiei? A murit la Florenţa, la 31 
ianuarie 17/88. 

Se pare că luna ianuarie a fost întotdeauna fatală atât 
Stuarţilor, cât şi Bourbonilor. Căci ultimul Stuart, cardinalul 
de York, a murit la Roma, în 1808. Cei doi fraţi se odihnesc 
la Roma, în acelaşi mormânt. 

Moartea lui Filip al V-lea, regele Spaniei, n-a produs nici o 
schimbare în Europa. l-a urmat la tron fiul său prinţul 
Asturiei, sub numele de Ferdinand al VI-lea. 


Cât despre moartea contelui de Bonneval, ea a fost pe 
măsura vieţii sale atât de aventuroase, încât poate constitui 
un întreg roman. 

Născut la 14 iunie 1675, crescut la colegiul iezuiţilor, 
intrat în marină la vârsta de doisprezece ani, Claude- 
Alexandre, conte de Bonneval, a fost trimis acasă de către 
marchizul de Seignelay, ministrul marinei care, treeând în 
revistă gărzile marinăreşti, a văzut printre ele un copil. 

— Nuizgoneşti din armată oameni cu numele de Bonneval, 
domnule ministru, i-a spus băiatul plin de mândrie. 

Ministrul, văzând cu cine are de-a face, i-a răspuns: 

— Ba da, domnule, îi izgoneşti când sunt simple gărzi 
marinăreşti, ca să faci din ei ofiţeri de vas! 

Luptele de la Dieppe şi Cadix au dovedit că nici contele şi 
nici ministrul nu se înşelaseră. Părăsind marina, contele şi-a 
cumpărat, în 1698, o slujbă în regimentul de gardă. În 1704 
obţinu conducerea regimentului de infanterie din Tour; dar 
în 1704, certându-se cu domnul de Chamillard, ceru un 
concediu ducelui de Vendome şi-şi petrecu iarna din 1705- 
1706 călătorind prin Italia, unde se împrieteni cu marchizul 
de Langallerie, care trecuse din slujba Franţei în aceea a 
Imperiului. Bonneval a ezitat multă vreme dacă să-i urmeze 
sau nu exemplul. Dar prinţul Eugene, care-l remarcase în 
rândurile armatei r. ! i Firile acestor prințese erau foarte 
diferite, iar unele de-a dreptul ciudate. Henriette era bună, 
cu judecată, nepătimaşă, timidă şi înţeleaptă. Îi plăcea în 
mod deosebit spcietatea doamnei de Ventadour, care se 
apropia de suta de ani şi care îi povestea toate întâmplările 
de la Curtea lui Ludovic al XIV-lea. 

Doamna Adelaâde, dimpotrivă, avea o fire foarte ho-tărâtă; 
semăna cu un băieţoi, cânta la vioară, mergea călare şi 
iubea vânătoarea. Spunea întotdeauna că i-ar fi plăcut să fie 
bărbat ca să poată lua parte la război. Încă de mică, zicea 
adesea: 

— Nu ştiu de ce toţi doresc atât de mult un duce d'An-jou! 
N-au decât să mă facă pe mine duce d'Anpu şi vor vedea de 


ce sunt în stare! 

La paisprezece ani, jucând cavagnola cu regina, izbuti să-i 
fure paisprezece ludovici de aur. A doua zi istorisi tuturor 
acest lucru, rugând să i se deschidă poarta şi să fie lăsată să 
se ducă să-şi cumpere un echipaj de luptă. 

— Şi unde vrei să te duci, prinţesă? O întrebă una dintre 
însoţitoarele sale. 

— Unde vreau? Ei bine, vreau să mă aşez în fruntea 
armatelor tatei. Am să-l bat pe duşman şi am să-l aduc pe 
regele Angliei prizonier la Versailles! 

— Şi cum ai să realizezi singură un astfel de plan? 

— Nu sunt singură! Am găsit un aliat, un tânăr căruia i-am 
găsit un loc la Curte şi care mi-a promis că ving cu mine! 

Tânărul aliat al Adelaâdei era un puştan de cincisprezece 
ani pe care-l tot văzuse prin pădurea din Lagny, iar locul pe 
care-l obținuse pentru el la Curte era de paznic al 
măgarilor prinţesei. 

I Reţinută cu forţa într-un apartament, Doamna. D4 lai'de 
găsise un alt mijloc de a-i distruge pe englezi, în aceeaşi 
seară îşi expuse planul câtorva persoane d” la Curte. 

— Am să-i chem, zise ea, rând pe rând, pe prinții englezi 
să se culce cu mine. Sigur că se vor simţi foarte onoraţi de o 
asemenea cinste, iar după ce vor adormi, îi voi ucide! 

Doamna Vietoire, care avea înclinări mult mai blânde, era 
o tânără deosebit de frumoasă, cu un ten brun, cu nişte ochi 
mari şi încântători, semănând şi cu regele, şi cu Delfinul, şi 
cu doamna infantă. Regele o iubea cel mai mult dintre toate 
fiicele sale. Doamna Sophie, care venea ime-dat după 
Vietoire, era foarte albă, cu părul foarte negru, semănând 
leit cu regele în partea de sus a feţei. Doamna Louise, 
ultima, era foarte scundă; în schimb, era foarte veselă şi 
plină de viaţă şi nu dădea în nici un chip de bănuit că într-o 
bună zi va ajunge călugăriţă. 

Doamna infantă a murit în 1759, Anne în 1752, iar Ade- 
laide, Victorie şi Sophie au rămas nemăritate. Acestea sunt 


cel trei prințese cărora tatăl lor le spunea, înţ intimitate, 
Lupoaica, Molâia şi Cioara. 

Toată acea Curte a regelui, a reginei şi a Delfinului era 
supusă, când locuia la Versailles, unei etichete năucitoare. 
lată de ce regelui îi plăcea atât de mult să stea la Choisy, iar 
reginei la Trianon. 

Unul dintre lucrurile cele mai serioase ale acestei etichete 
era „gustatul bucatelor”. Existau, în 1750, cinci gentilomi 
slujind la fiecare masă şi gustând absolut tot ce se aducea 
de mâncare: apă, vin, friptură, pâine, fructe, dulciuri etc. La 
Choisy nu exista acest obicei. Acolo masa ieşea gata 
pregătită printr-o gaură făcută în parchet, iar serviciul era 
executat de paji. 

Un alt obicei păstrat cu tot atâta străşnicie ca şi,. Gustatul 
bucatelor” era cel al, intrărilor”. Uşa principală era 
rezervată gentilomilor. Cel caic era socotit, *un om 
obişnuit”, fie că era vorba de Chevert sau de Voltaire, era 
obligat să intre pe uşile mici. Vom vedea totuşi că Voltaire a 
intrat pe uşa cea mare. Repartizarea funcţiilor, care făcea 
ca nimeni să nu îndeplinească decât ceea ce-i impunea cu 
stricteţe statutul funcţiei sale, crea uneori situaţii ciudate. 
Astfel, într-o zi, regina plimbându-se prin camera ei de 
onoare, zări puţin praf pe pat şii-l arătă doamnei de Luy- 
nes. Aceasta trimise să-l caute pe valetul de cameră al 
reginei ca să-i arate el praful valetului de cameră al regelui. 
Numai că valetul de cameră al regelui pretinse că praful 
nu-l privea pe el; valeţii-tapiţeri ai regelui se ocupau de 
patul obişnuit al reginei, dar ei nu se puteau atinge de patul 
de onoare al reginei când ea nu dormea acolo. Or, cum ea 
nu se mai culca într-adevăr acolo, ştersul prafului era 
treaba slujitorilor care aveau grijă de mobile. Şi aşa trecură 
două luni fără a se descoperi cine ixves obligaţia să şteargă 
praful în odaia aceea. După două luni, regina îl şterse ea 
însăşi cu un pămătuf de pene. 

Astfel de neajunsuri o urmăreau pe regină până şi la 
Trianon, unde se ducea uneori să ia masa de seară 


împreună cu doamnele ei de onoare. Într-o zi avu loc o 
ceartă zdravănă între fructăreasă şi administratorul 
castelului, ceartă care, vreme de doi ani, o împiedică pe 
regină să mai ia masa de seară acolo. Fructăreasă 
pretindea că era sarcina ei să furnizeze luminările; 
administratorul, la rândul său, susţinea că acest drept era 
al lui. Aşteptând să se rezolve conflictul, regina - ca să nu 
jignească pe nimeni - nu se mai duse la Trianon decât în 
timpul zilei, renunțând o bucată de vreme să mai cineze 
acolo. 

De altfel, nimic mai trist decât acel sărman apartament al 
reginei. Din societatea ei obişnuită făceau parte cardinalul, 
ducesa de Luynes, preşedintele Henault şi părintele GriiTet. 
La regină, nici un fel de etichetă. Toată lumea stătea pe 
scaune şi cum discuţia era în general foarte puţin 
însufleţită, jumătate din cei de faţă doi'meau, iar cealaltă 
jumătate îi privea pe primii cum dorm. Cel mai tăcut şi mai 
somnoros din toată adunarea era ducele de Luynes, deşi 
regina îl poreclise domnul Tintamarre *. 

Regele, în schimb, ducea cu totul altă viaţă. Pe măsura ce 
înainta în vârstă, înclinările sale erotice erau tot mai 
accentuate. Nu trecea zi în care să nu se aşeze la masa de 
joc şi regele juca, nu glumă, ori pierzând, ori câştigând 
seară de seară, trei sau patru mii de ludovici. Când câştiga. 
Punea banii în caseta lui secretă; când pierdea, banii erau 
luaţi din vistieria statului. Această înclinare către jocurile de 
noroc l-a dus, mai târziu, de la masa verde la speculaţiile 
comerciale. Jocul odată isprăvit, toată lumea se aşeza la 
cină. Regelui, care era mare băutor, îi plăcea îndeosebi 
şampania. Ameţit bine, rămânea pe mâna doamnei de Pom- 
padour, care făcea din el ce poftea. 

Regele avea un excelent bucătar, care învățase toate 
regulile artei sale nu numai din cele mai bune cărţi de 
gastronomie, de la cei mai buni maeştri bucătari, ci şi de la 
cei mai experimentați medici; ştia să prepare bucate 
datorită cărora regele putea să-şi prelungească nopţile de 


zbenguială, lucru în care ducele d'Orleans fusese un 
adevărat as. Nu de puţine ori, în timpul Carnavalului, 
regele, 

* iZarvă. 

Prinții şi favoritele lor se duceau la baluri mascate sau se 
distrau pe străzile Parisului. 

Cit despre Delfin, în vârstă de douăzeci şi unu de ani, după 
cum am mai spus, fusese crescut într-un mediu plin de 
adulaţii, care uneori frizau ridicolul. Ca şi sfânta Ala-coque, 
despre care se zicea că încă de la frageda vârstă de trei ani 
manifestase o groază vădită faţă de păcat, şi Delfinul dădea 
celor din jur aceleaşi speranţe încă de la vfesta de şase ani. 
Tânărul prinţ, pe care domnul de ChâfSlon, preceptorul 
său, era obligat, îa marile ceremonii, să-l slujească în 
genunchi, îi spuse într-o zi acestuia: 

— De ce nu mă serveşti tot timpul astfel? 

Până şi pedepsele erau făcute de aşa manieră ca să-i 
sporească şi mai mult orgoliul. Aşa că, până la vârstă de 
doisprezece ani, tânărul prinţ a fost una dintre cele mai 
dezagreabile fiinţe. După această vârstă, începu să fie mai 
cu judecată şi să dea dovadă de mai multă voinţă. Cum era 
deranjat de o umflătură pe care o avea pe obrazul drept, 
toată lumea a fost de părere că trebuia să-i fie scoasă. 
Doctorul la Peyronie i-a făcut o incizie din mijlocul obrazului 
până la bărbie. Regelui - care se afla de faţă - i s-a făcut rău 
şi i s-a dat şi respire nişte săruri; dar Delfinul a rămas 
imperturbabil şi a suportat opesaţia fără un vaiet, fără un 
scâncet. După câteva zile, dentistul său 1-a prevenit pe 
domnul de Châtillon că trebuia neapărat să-i scoată 
prinţului o măsea din partea unde fusese operat. Prinţul a 
cerut un timp de gândire, apoi, dușă ce s-a hotărât, 1-a 
chemat pe dentist să-i scoată măseaua, în-durând extracția 
fără să clipească. 

După alte câteva zile i-âu mai scos o măsea, apoi şi pe cea 
de-a treia şi Delfinul a îndurat durerea cu aceeaşi 
impasibilitate. Într-o zi, cardinalul de Fleury, discutând cu el 


în glumă, aşa cum discutase şi cu Ludovic al XV-lea pe 
vremea când era copil, i-a spus: 

— Oare pot eonta, monseniore, pe această prietenie pe 
care mi-o dovediţi astăzi? Fiindcă după câte ştiu eu 
prietenia prinților nu e de lungă durată. 

— Totuşi, i-a răspuns Delfinul întorcându-se spre el, aţi 
izbutit vsă ocupați un loc destul de bun în inima regelui, aşa 
că nu prea văd de ce vă plângeţi. 

Când s-a pus problema să-l însoare cu infanta Maria- 
Tereza a Spaniei, Delfinul avea doar paisprezece ani şi nu 
cunoscuse încă niqi o femeie. Tot timpul nu vorbea decât 
despre plimbările şi călătoriile pe care avea de gând să le 
facă împreună cu viitoarea Delfină. 

— Bine, îi spuse doamna Adelaâde, dar vorbeşte-ne şi 
despre viitoarea ta soţie; laudă-i tenul frumos, pielea albă, 
ţinuta nobilă. Am auzit că are părul roşu... 

— Mi s-a spus că are un caracter frumos, răspunse 
Delfinul, şi asta îmi ajunge! 

Delfinului îi plăcea foarte mult vânătoarea, dar cum 
avusese ghinionul să-l ucidă, la o partidă de vânătoare, pe 
domnul de Chambon, n-a mai practicat niciodată acest gen 
de distracţie. Când i-ă murit bărbatul, soţia domnului de 
Chambon aştepta un copil. Delfinul i 1-a botezat şi în timpul 
botezului se pare că n-a ţinut seamă de nu ştiu care 
ceremonial. Cineva i-a atras imediat atenţia: 

— Monseniore, nu se obişnuieşte astfel! 

— Mi se pare, i-a răspuns cu amărăciune Delfinul, că nu se 
obişnuieşte nici să ucizi tatăl unui copil şi soţul unei femei 
care a devenit mamă! 

Însurat de cinci ani, Delfinul trăise tot timpul alături de 
soţia sa. De fapt, doamna de Pompadour se temea mult mai 
tare de Delfin decât de regină. 

Aşa cum am mai spus, doamna de Pompadour fusese 
prezentată în 1745 la Curte şi, cum nu putuse apărea cu 
numele de doamna Lenormand d'Etioles, avea motive să se 
lepede de acel nume pe care-l făcuse de râs. Atunci îl rugă 


pe rege să facă şi pentru ea ceea ce făcuse pentru doamna 
de Châteauroux. Regele consimţi şi-i dărui rţxar-chizatul de 
Pompadour. Familia de Pompadour, care-şi avea rădăcinile 
undeva, prin secolul al XH-lea, se stinsese în 1722, odată cu 
persoana marchizului de Pompadour, care jucase nu ştiu ce 
rol în conspirația lui Cellamare. Doamna de Pompadour nu-i 
pusese regelui condiţii înainte, aşa cum o făcuse ducesa de 
Châteauroux. În schimb, i le puse după. Primul lucru pe 
care 1-a făcut a fost să-1 îndepărteze de la Curte pe domnul 
de Orzy, controlor general care-l persecutase odinioară pe 
tatăl ei, domnul de Poisson. Orzy, scos din slujbă, se retrase 
la Bercy, unde i se alăturară toţi oamenii cinstiţi. În locul lui 
a fost numit domnul de Machault, om cinstit şi inteligent, 
care a izbutit să salveze ţara de foametea din 1749, 
cumpărând grâu din Barbaria. 

Dacă doamna de Pompadour avea puterea de a destitui 
demnitarii din funcţie, n-o avea şi pe aceea de a numi în 
slujbe înalte pe cine ar fi vrut ea. Ca s-o împace, regele i-a 
dăruit funcţia de director general al construcţiilor, funcţie 
pe care ea a dăruit-o fratelui ei, care a primit şi titlul de 
marchiz de Vandiere. În ceea ce priveşte averea personală 
a marchizei, iată în ce fel a devenit ea bogată. 

La şase luni după ce regele i-a declarat că o iubeşte, a 
primit o rentă de o sută zece mii de livre, o locuinţă la 
Curte, câte una în palatele regale şi marchizatu.1 de 
padour. 

În 1746 a cumpărat de la fermierul general Roussel o 
moşie în Selie, dând pe ea cincizeci de mii de livre, şi a 
mai'cheltuit şaizeci de mii de livre cumpărând şi un mic 
castel. In acelaşi an, regele i-a dăruit şapte sute cincizeci de 
mii de livre ca să-şi cumpere domeniul şi castelul din Crecy. 
Apoi i-a mai dăruit şi slujba de trezorier al grajdurilor 
regale, care valora cinci sute de mii de livre, ca s-o vândă 
cui va vrea ea. În sfârşit, în acelaşi an i-a mai dat o slujbă, 
valorând cinci sute de mii de livre, s-o vândă în profitul ei. 
Deci aproape două milioane daţi favoritei într-un singur an. 


La 1 ianuarie 1747, Ludovic al XV-lea i-a dat, ca dar de Anul 
Nou, nişte tăblițe de aur, cu armele Franţei făcute din 
diamante în mijloc, iar pe margini bătute tot în diamante. În 
ele se afla şi o hârtie de cinci sute de mii de livre, plătibilă la 
purtător. La 3 martie, fratele ei, marchizul de Vandieres, a 
obţinut de la rege căpitănia din Grenelle şi o sută de mii de 
livre cu care să-şi plătească brevetul. În 1749, doamna de 
Pompadour i-a cerut regelui un palat la Fontainebleau; 
regele i-a dat trei sute de mii de livre să şi-l cumpere, în 
acelaşi an i-a cerut regelui castelul d'Aulnoy pentru a-şi 
spori distracţiile din Crecy. Regele i 1-a dăruit, adăugind şi 
patru sute de mii de livre. În 1750 marchiza a dorit să 
cumpere reşedinţa Brimborian, mai sus de Bellevue. Regele 
i-a cumpărat-o, dând pe ea şase sute de mii de livre. În 
1751, doamna de Pompadour s-a gândit că venise vremea 
să facă ceva şi pentru tatăl ei; regele a cumpărat moşia 
Marigny, pe care a oferit-o domnului -Poisson. În 1752, 
doamna de Pompadour a dorit moşia din Saint-Remy, vecină 
cu cea din Crecy. Nu costa decât douăsprezece mii de livre, 
aşa că regele - ruşinat să-i facă un cadou atât de mic-a 
mai adăugat trei sute de mii de livre pentru un palat la 
Com-piegne. In 1753, marchizei i-a plăcut superbul palat al 
domnului d'Evreux. Vorbindu-i lui Ludovic despre el, acesta 
i-a dat imediat cinci sute de mii de livre ca să şi-l cumpere. 
Dar îndată ce a pus piciorul în acel palat, doamna de 
Pompadour nu 1-a mai găsit pe gustul ei, aşa că a mai risipit 
încă cinci sute de mii de livre ca să-l reamenajeze. De data 
asta parizienii n-au mai tăcut. Şi-au manifestat făţiş mânia 
împotriva curtezanei, acoperind zidurile palatului cu fel de 
fel de injurii şi, cum pentru a-şi lărgi grădina, aceasta a luat 
şi o bucată din drumul public (astăzi Champs-Elysees), 
norodul s-a adunat, i-a înjurat pe lucrători şi i-a pus pe 
goană cu pietre. 

Cam în vrem&a aceea marchiza a încercat să cumpere de 
la regele Prusiei principatul de Neuchâtel. In caz de 
ruptură cu regalul ei iubit, sau dacă acesta s-ar fi prăpădit, 


marchiza ar fi vrut să aibă în străinătate un loc unde! să fie 
ferită de duşmanii pe care şi-i făcuse în Franţa şi unde să 
poată trăi liniştită nu numai din averea ştiută de toţi, ci şi 
din cea ştiută doar de ea şi depusă la Băncile din Genova, 
Veneţia, Londra şi Amsterdam. Dar tratativele ei cu regele 
Prusiei n-au dus la nici un rezultat. 

De o parte din această avere regală, cu care marchiza nu 
mai ştia ce să facă, profitară artiştii. Toate acele palate 
trebuiau împodobite, reproducând în toate felurile, fie 
chipul, fie capriciile favoritei. Artele sunt singura nobleţe 
pentru care nu există om de rând. Vernet, Latour, Pigalie 
deveniră oaspeţi obişnuiţi la masa marchizei. Arta a intrat, 
datorită doamnei de Pompadour, în viaţa de *toate zilele, s-a 
transformat pentru a fi nu numai plăcută, ci şi utilă. A 
coborât până la cele mai mici detalii ale mobilierului. Toate 
fleacurile cu care se înconjoară o femeie au devenit obiecte 
de artă; până şi astăzi femeile la modă iau sub aripa lor 
protectoare pe artiştii care execută asemenea fleacuri 
costisitoare, aşa cum & făcut la vremea ei marchiza de 
Pompadour. 

În concluzie, trebuie să mărturisim că niciodată cochetăria 
amănuntelor n-a mers atât de departe ca pe vremea 
doamnei de Pompadour, când arta încerca în permanenţă 
să se substituie naturii. Strălucitoarea minune a firii care 
sunt Morile a fost imitată şi reprodusă într-o sută de feluri, 
fie cu acul, fie cu pensula, fie din porțelan. Într-o zi, doamna 
de Pompadour îl primi pe Ludovic al XV-lea în minunatul 
castel din Bellevue care înghiţise milioane. Era în toiul 
ieţnii, ba chiar al unei ierni foarte aspre. Marchiza, îl 
conduse pe rege într-un apartament care dădea într-o seră 
imensă, plină cu cele mai proaspete şi mai diverse flori. 
Trandafiri, crini şi garoafe se înălţau de pretutindeni, 
umplând sera cu miresmele lor delicate. Regele o rugă pe 
gazdă să-i facă şi lui un buchet ca să-l ducă la Ver-sailles. 

— Poftiţi să le culegeţi singur, ' sire, îi zise favorita cu cel 
mai fermecător surâs al ei, luându-l pe rege de braţ. Poftiţi! 


Regele intră în seră, dar* abia când vru să rupă o floare îşi 
dădu seama cât de mult se înşelase. Căci toate acele 
splendori erau făcute din cel mai fin porțelan de Saxa şi 
stropite cu esențe dintre cele mai rare. Regele rămase mut 
de încântare şi de admiraţie. 

Cu toate acestea, Ludovic al XV-lea avea dese accese de 
tristeţe, de profundă melancolie, momente de silă, pe care 
nu şi le putea înfrânge în nici un fel. Ca să-1 distreze, 
doamna de Pompadour n-a făcut apel, ca doamna de Main- 
tenen, la slujbe şi la preoţi, ci la reprezentații teatrale şi la 
poeţi: Dufresney, Marivaux şi Collet erau regii acelui teatru 
care, la fel ca şi mobila epocii, putea fi numit „teatrul 
Pompadour”. Sub Ludovic al XIV-lea. Moliere. Fusese valet, 
sub Ludovic al XV-lea, Voltairc era gentilom. 

La spectacolele acelea, prilej de nenumărate intrigi, asista 
un foarte mic număr de spectatori: regele, regina, Delfinul, 
prinţesele Adelaâde, Victoire, Sophie, Louise, prinţul 'de 
Turenne, ducii de Chartres şi d'Ayen, domnul de Richelieu, 
marchizul de Villeroy, domnii de Coigny, de Croissy, de 
Querchy, mareşalul de Saxa şi încă vreo câţiva nobili. Actor 
erau contele de Maillebois, d'Ayen, de Meuse, de Croissy, de 
Voyen, de Duras, d'Amboise, de Clermont, de Villeroy; 
actrițele erau doamnele de Pompadour, de Brâncaş, de Pons 
şi de Sassenage. Astfel, în 1747 s-a jucat Tartuffe, dar 
aproape în secret, ca să nu afle Delfinul, prinţesele şi 
regina. În 1749 s-a jucat piesa Căsătoria încheiată şi 
desfăcută de Dufresny, contele de Maillebois având un 
succes enorm în rolul preşedintelui. In 1752 s-a jucat Venus 
şi Adonis, balet erotic. Cuvintele erau ale lui Collet, iar 
muzica de Mondonville. Cavalerul de Clermont juca rolul lui 
Marte, doamna de Pompadour pe cel al lui Venus, vicontele 
de Chabot era Adonis, iar doamna de Brâncaş - Diana. 

Mulţi dintre acei domni şi acele doamne îşi creară 
reputaţia de mari artişti. 

În 1748 s-a construit o sală specială pentru distracţiile lui 
Ludovic al XV-lea şi mai ales ale doamnei de Pompadour. 


lpar în vremea asta, poporul, de care uitase toată l”mea, , 
începu să murmure; acel murmur s-a transformat mai apoi 
în primele tunete care au bubuit în timpul furtunii din 1793. 
De acum, intrăm în perioada decadenţei monarhice, pe acel 
versant al secolului al XVII-lea pe care vom aluneca foarte 
repede, pentru că panta este foarte înclinată. 1 Capitolul XV 
Încurcături financiare. 

— Domnul de Mau-repas este înlocuit cu domnul de 
Bouille. 

— Plângerile nobilimii, ale clerului şi ale statelor din 
provincii. 

— Exilul gentilomilor. 

— Nemulţumirile poporului. 

— Ordinele împotriva cerşetorilor şi vagabonzilor. 

— Răzmeriţa. 

— Planul de fortificare a Parisului. - „Drumul revoltei. 

— Domnul de Charolais. 

— Măritişul doamnei de Boufflers cu domnul de Luxem- 
bourg. 

— Nobilimea militară. 

— Moartea lui Mauriciu de Saxa. 

— Înfiinţarea Şcolii Militare. 

— Naşterea ducelui de Bourgogne. 

— Marchizul de Marigny. 

Certurile dintre cei mai buni prieteni, dintre soţ şi soţie 
sau dintre doi iubiţi izbucnesc adesea din lipsa banilor, iar 
discordia dintre popor şi rege se iscă rareori din altă 
pricină. Când am vorbit despre regență, am amintit de 
lipsurile pe care le îndura Franţa. După toate smintelile lui 
Ludovic al XV-lea, situaţia s-a înrăutățit şi mai mult, miniştrii 
fiind primii care şi-au dat seama că filonul de aur se 
isprăvise din mina secătuită. In urma ultimului război s-a 
văzut clar în ce situaţie jalnică se afla marina, atât de 
înfloritoare pe vremea lui Colbert, atât de neglijată de 
Fleury. [apul ispăşitor a fost de data aceasta domnul de 
Maurepas, care de fapt se făcuse vinovat de un catren 


îndrăzneţ la adresa favoritei. Obligat să părăsească 
Ministerul Marinei, a fost înlocuit cu domnul de Bouille, jn 
vreme ce curajosul Orry, ce-i smulsese lui Fleury, ban cu 
ban, douăsprezece mii de livre. Pentru ca regina să-şi poată 

— Ludovic al XV-! Ea plăti datoriile, care oferise regelui 
optzeci de milioane la începutul campaniei din Franţa aflată 
la capătul puterilor, stoarsă până la sânge de lacoma 
doamnă de Pompadour, acel curajos Orry a fost înlocuit de 
domnul Machault d'Ar-iiouville. Odată în fruntea 
ministerului, domnul Machault s-a izbit de aceleaşi greutăţi 
ca şi domnul de Orry. Ba chiar greutăţile erau acum şi mai 
mari, fiindcă resursele scăzuseră şi mai mult; trebuiau 
acoperite imediat datoriile* de stat şi stins deficitul. Numai 
că poporul ajunsese la sapi' de lemn şi niciunul dintre 
mijloacele folosite până atundfc nu mai putea pune ordine 
în finanţele ţării. Atunci Ma-chauit luă hotărârea să apeleze 
la cler, la nobilime şi la statele din provincie, ale căror 
bogății erau necunoscute. Aceste categorii sociale îşi 
păstraseră vechiul drept de a-şi fixa singure impozitele şi de 
a nu-i plăti regelui decât - sub formă de dar - o sumă pe 
care aveau de asemenea privilegiul s-o stabilească. 

Încă de la începuturile monarhiei franceze se hotărâse că 
regii nu sunt stăpâni absoluţi şi că, în materie des bani, 
națiunea nu le datorează decât atât cât socoate ea de 
cuviinţă. Numai că în acea epocă națiunea nu era 
reprezentată decât de nobilime şi de cler, precum şi de 
statele din provincie; norodul nu conta, deşi pe umerii lui 
apăsau toate greutăţile ţării. Încălcarea acestui vechi 
principiu a fost de fapt scânteia revoluţiei din 1789. Deci în 
asemenea grele împrejurări, domnul de Machault a trimis 
să fie înregistrat faimosul edict numit „edictul celei de-a 
douăzecea părţi”. Cu acest edict dăduse greş şi domnul de 
Calonne şi alţii, ajungând până la urmă să fie exilați. 
Parlamentul n-a vrut pentru nimic în lume să primească 
acesfi edict, pe care l-au propus trei dintre preşedinţii săi, 
apc” lând la rege. Acesta, drept, răspuns, a dat ordin 


Parlamen*-tukti să înregistreze edictul chiar a doua zi. 
Parlamentull obosise să mai lupte cu regele. Exilat de 
Ludovic al XIV-lea, exilat de regent, puţin îi mai păsa dacă 
avea să fie exilat şi de Ludovic al XV-lea. Singurul lucru pe 
care 1-a făcut a fost să-l trimită pe primul preşedinte la 
rege, ca să-l. Roage să aibă milă de poporul său. Dacă 
totuşi regele ţinea cu tot dinadinsul ca edictul să fie 
înregistrat, ei se vor spăla pe mâini, ca Pilat din Pont, şi-l 
vor înregistra. Regele s-a ţinut tare şi Parlamentul a 
înregistrat edictul. Odată Înregistrat, regele a cerut 
supuşilor săi un împrumut de cincizeci de milioane de livre. 
Parlamentul a încercat din nou să discute cu el, daiL.udovic 
nu i-a mai primit pe reprezentanţii săi. 

Când aceştia s-au înfăţişat, regele le-a spus sec: 

— Domnilor, socot că aţi întârziat cam mult să vă supuneţi 
poruncii mele şi vă previn că. cu cit tergiversaţi mai mult 
lucrurile, cu atâta mă supăraţi mai tare î Totuşi, ceva mai 
curajos de data asta, Parlamentul a obiectat că nu ştie cum 
să împace această sporire a datoriei de stat cu edictul celei 
de-a douăzecea părţi, destinat să stingă datoria. Dar regele, 
înconjurat de tot Consiliul safu, le răspunse de sus şi pe un 
ton de adâncă nemulţumire: 

— Domnilor, socot că ara dat dovadă de destulă răbdare! 
Doresc ca mâine să am banii! 

Deconcertat de acest răspuns, Parlamentul 1-a rugat pe 
rege să le dea măcar un răgaz de douăzeci de zile. Dar 
regele, din ce în ce mai supărat, le-a răspuns: 

— Domnilor, mă mir foarte tare că nu vreţi să vă supuneţi! 
Vă poruncesc ca edictul meu să fie înregistrat mâine 
dimineaţă şi să am imediat banii! Puteţi pleca! 

Parlamentul, neavând încotro, înregistra edictul regelui. 
De data asta, cele două edicte nemulţumiră pe toată lumea. 
Edictul celei de-a douăzecea părţi nemulţumi nobilimea, 
clerul şi statele din provincie. Edictul regelui, prin care 
acesta cerea împrumut de la poporul său cinciTI 11 Ti 
11TYIÂÂ1 


Că erau grevaţi de un nou tribut, dar nefîacinau-i ei cauou 
IUait; nuci ic ciau ouuhk, 

Surprâtiă tuturor'ifeteeoriilor sociale împotriva Curţii. 

CttlA 

le le: 

Comisarii regelui transmiseră acestora porunca regala: 

— Ryyi” iiyn f>s „n iiifrii a «spitiănător sp netrecuse în 
Bre-tagne şi pe vremea regentului. După această deliberare 
mai avuta ioc îne ci uuuuuuu, “iirrji-ilo r-n ta nnrunna ant. 
nritară a regelui, chiar cu riscul ae a se iai; e supunere, 
toate trei auunaiue, ut*ci, uy «uu* ca nu «w ua Declaraţia 
celei de-a douăzecea părţi fiind semnată de n4-r>4, ii A» - 
+r.; o Monitorii snuspră la încenut că se vor Suforma de 
dar. Dar Curtea le răspunde că iBij. - */mi «totog nart>» np 
rarp urmau s-o clătească. Drent punuiu taie ui. |, cci 
pv>iwm i ll -ll O W>.>. 

Uliii aceit; ueuiaiayu. Uc uuiluc iuu, uzia<. «? *.*w. V>i» 
—), 

— >=: HoV;: -t? ]”. R-: e: din T; anp'ilPfior kp arătară a fi 
ci mai Riiriără toare, juinuv-a jluv. Uii. Uhi uni ciutctsia 
pruvjuwt: cer ura ca Oră Or fum Îk» apalo incffnritiiârti mi 
fai'o vorba de darul obişnuit, ci de cea de-a douăzecea 
parte 

—, I-» îr* mi fi imn ei rârnn+i ivi c+ “i-r | i“ finnt” fn 
r-oi *-l“ir> «* 

Douăzecea parte din averile lor şi La Rochefoucauâd, pre- 
il adunării, dpriară ră st. Alpip nu tinmai că nn vnian voiau 
să dea nici măcar darul Jor, potrivit vechiului obicei. De 
data asta nu mai era vorba de un refuz, ci de o stidare. 

Suedoc şi să discute cu cei de acolo. Sounându-le că - în 
loasă în anarpntă. Nn pra rituri dp nut.in în rpalitatp. Rl» - 
tele am L, anguedoc erau departe de a ti atât de 
periculoase ca cele din Bretagne, unde toţi gentilomii aveau 
dreptul potriva aespousraţ|$ui regai şjp, 
alcătuiau ” 'putpffgflp care; Cu totul altfel se petreceau 
lucrurile în liâriguedoc. 


! Era uşor să-i sunună sau să-i coruoă. Cei de la Curte i 
357 tratară deci cu fiecare în parte şi nu le mai îngăduiră 
nobililor să se adune decât cu condiţia să ceară iertare 
regelui pentru nesupunere. La 3 septembrie 1757, 
majoritatea statelor din Languedoc veniră la Versailles şi-i 
declarară regelui că „se căiau de a fi avut nefericirea să nu- 
i facă pe plac”. 

Cât despre statele din Bretagne, ele se ţinură tari pe 
poziţie, refuzând să dea regelui a douăzecea parte din 
bunurile lor. Curtea, uluită de această rezistenţă, îi trimise 
în exil pe cei care se arătaseră cei mai înverşunaţi. 

Dar clerul îi făcu regelui cele mai mari încurcături. Abia s- 
a publicat edictul, şi episcopii care se aflau la Paris s-au 
adunat cu zarvă mare la arhiepiscopie, mult mai periculoşi 
prin protestele lor decât magistratura sau statele, pentru 
că puneau interesele Domnului înaintea intereselor lor; 
deci, atacându-le privilegiile, ei pretindeau că le atacă pe 
cele ale Bisericii. Clerul s-a constituit aşadar într-un fel de 
uniune secretă, trăgându-l de partea lor şi pe Delfin, aliat 
devotat, pe care socoteau că pot conta fie chiar şi pentru o 
ligă împotriva tatălui său, regele. 

Cum între timp domnul de Bellefonds, arhiepiscopul 
Parisului, murise, în locul lui a fost numit domnul Cris-tophe 
de Beaumont. Ajuns la Paris, noul arhiepiscop, deşi 
nemaipomenit de ambițios, vrând să dea impresia că fusese 
silit să primească acest post, se aruncă la picioarele regelui 
şi în loc să-i mulţumească pentru favoarea pe care i-o 
făcuse, ceru să fie scutit de o povară atât de grea cum era 
arhiepiscopia Parisului, unde ar fi fost obligat săâ* lupte 
împotriva unei erezii atât de periculoase ca jansenismul 
Regele îl ridică de jos şi-i făgădui tot sprijinul. Era exact 
ceea ce voiau şi iezuiţii, care simțeau nevoia să fie protejaţi 
de autoritatea regală împotriva urii norodului. Din acest 
punct de vedere, domnul de Beaumont nu se dezminţi. 
Galant şi viclean în timpul studiilor, blând şi linişlit în timpul 
şederii la Bayonne şi Vienne, ajuns la Paris deveni, brusc, 


dur şi inflexibil, străduindu-se să convingă iumea că ambiția 
lui nemăsurată era de fapt zelul cu care apăra credinţa. De- 
abia instalat la arhiepiscopie, începu să iacă pe marele 
inchizitor al Franţei, infiltrându-şi poliţia ecleziastică până 
şi în locurile rău famate, amesteeându-se în orice, dorind să 
ştie totul, protejându-şi prozeliţii şi persecutându-şi 
duşmanii. Fără merite deosebite, şi-a croit o cale măreaţă 
pe drumul Bisericii; lipsit de capacitate, se bucura de o 
influenţă deosebită; lipsit de talent, izbutise să se facă 
necesar şi temut. Pe lângă cusururile pe care le-am 
pomenit, domnul de Beaumont avea totuşi şi unele însuşiri 
demne de semnalat. 

În timp ce înaltul cler al Franţei ducea un trai al cărui fast 
rivaliza cu cel al marilor seniori ai ţării, făcând, ca şi ei, 
datorii pe care nu le mai plătea niciodată, domnul de 
Beaumont, dimpotrivă, era o pildă vie de decenţă, ordine şi 
rânduială. Nu cheltuia nici o treime din venitul său, restul 
dându-1 săracilor, de care totuşi nu era iubit; milosteniile 
sale treceau adesea graniţele Franţei, ajungând până la 
săracii din Irlanda. Foarte ferm în ce priveşte păstrarea 
privilegiilor castelor favorizate de soartă, mândru până la 
insolenţă de vechimea nobleţei sale, a cheltuit o sută de mii 
de scuzi pentru a dovedi, într-o antologie în două volume, 
că se trage dintr-o mare familie şi dintr-o casă seniorială 
foarte veche. Aşa că de îndată ce-a apărut edictul celei de-a 
douăzecea părţi, a chemat la arhiepiscopie - el, care privea 
bunurile ecleziastice şi dijma ca pe unul din mijloacele 
menite să menţină puterea Bisericii - a chemat deci la 
arhiepiscopie cincisprezece sau şaisprezece dintre episcopii 
aflaţi la Paris, pentru a se pune de acord cu ei; şi cum 
interesul lui era şi al lor, notărâră în unanimitate că întreg 
clerul Franţei va încerca să-şi păstreze prerogativele de a 
oferi daruri regelui şi de a nu acci'p oentru nimic în lume să 
plătească impozite. Hotărârea lă luată la arhiepiscopia 
Parisului, în adunarea prez. laiă de domnul Cristophe de 
Beaumont, a fost trimisă tuturor episcopilor din regat, cave 


refuzară categoric să se supună ordinelor domnului de 
Machault. 

Regele era un om slab din fire, atât de slab încât totul în. 
Jurul lui începuse să se duca de râpă. Pentru a complica 
situaţia de la Curte, domnul de Beaumont avu ideea _ să mai 
dezbată şi o problemă religioasă, pe lângă cele băneşti şi 
civile. Descoperise că fostul şef al janseniştilor, faimosul 
cardinal de Noailles; ceruse odinioară certificate de 
confesiune înainte ca preoţii să dea împărtăşania şi mirul 
celor aflaţi pe moarte. Atunci domnul de Beaumont se grăbi 
- el, arhiepiscop molinist - să pretindă aceleaşi certificate 
ca şi fostul cardinal jansenist, mai ales că ni- 'ai nu-i putea 
lua în nume de rău acest lucru. Curtea, potriva căreia el 
reacţiona cu dibăcie, se văzu obligată -l susţină în aceasta 
lupta religioasă, ca să nu fie aban-l nată de Biserică. Dar 
cum regele voise să rămână neu-: î, domnul de Beaumont se 
sprijini pe Delfin, de al cărui &jUtor era sigur. Aşa că 
arhiepiscopul, fără să mai aştepte, trecu la acţiune. Primul 
căruia i* sa refuză împărtăşania, neavând certificat de 
spovedanie, a fost un consilier din Châtelet. Războiul dintre 
Curte şi Biserică fusese deci declarat. Cine nu avea un 
certificat de spovedanie nu putea fi împărtăşit şi, dacă 
murea neîmpărtăşit, nu putea fi nici îngropat creştineşte. 
Refuzul împărtăşaniei se întinse repede şi în provincii, iar 
de acolo, în sate. Arhiepiscopii din Sens şi din Tours, 
episcopii îin Amiens, Lan-gres şi Troyes au fost printre 
primii care s-au conformat ordinului arhiepiscopului din 
Paris. Norodul începu să protesteze în gura mare, spunând 
că, după ce că nu are ce mânca, este veşnic neîndreptăţit şi 
persecutat, acum nu raai poate fi nici îngropat creştineşte. 
Filosofii începură să râdă de domnul de Beaumont şi să-şi 
bată joc de el arin tot soiul de pamflete jignitoare. Poporului 
nu-i mai l îmânea altceva decât ori să ia în serios refuzul 
împărtăşaniei, ori să râdă. Dacă-1 lua în serios, se clătina 
monarhia, dacă nu-l lua, se clătina Biserica. Şi iată că exact 
în toiul acestor neplăcute divergențe, domnul Berryer, noul 


prefect al Poliţiei, publică nişte ordonanţe care is-cară 
grave tulburări în Paris. Domnul Berryer, sluga supusă a 
doamnei de Pompadour, pus de ea în slujba de Locotenent 
al Poliţiei, îi era desigur profund devotat. Domnul Berryer 
dăduse câteva ordonanţe bune, dar caracterul lui inflexibil 
şi manierele brutale făcuseră să fie urât de popor. Aceste 
ordonanţe, dinlte care prima fusese dată în S iunie 1747, 
reînnoiau interzicerea tipăriturilor şi răspân-direa cărţilor 
contrare religie; şi bunelor moravuri. O altă ordonanţă, din 
9 mai 1749, se referea la doicile de la ţară care veneau 
după slujbe la Paris; alta, din 8 noiembrie 1750, avea în 
vedere curăţenia străzilor; cea din 16 ianuarie 1701 se 
referea la saltimbanci, iar cea din 6 ianuarie 1753 privea 
comportarea călăreţilor prin Paris. Printre toate actele 
ordonanţe exisia una, extrem de severă, împotriva 
vagabonzilor şi a cerşetorilor. 

Am arătat ce fierbere iscase refuzul împărtăşaniei, deşi 
această măsură nu prea lovea-în popor, fiindcă poporul nu 
intra citaşi da puţin în toate acele probleme privind jan- 
enismul şi molinismul, probleme care se reduceau aproape 
întotdeauna doar la vorbe. Poporul simţea totuşi că la ba?: a 
acelor dispute exista un fel de profanare a celor sfinte, 
fiindcă nu socotea firesc ca unui om aflat pe moarte să i se 
refuze împărtăşania. Oricum, cu treaba aceasta o mai 
scoteau ei la capăt, dar iată că una din ordonanţele lui 
Berryer lovea direct în sărăcime: ordonanța împotriva 
cerşetorilor şi a vagabonzilor, care era din cale-afară de 
aspră. Cerşetorii şi vagabonzii erau ridicaţi imediat, pe 
unde erau dibuiţi, şi făcuţi, ca în Anglia, marinajsi sau 
coloni, după sistemul lui Law, care populase astfel Canada şi 
Luisiana. Sigur că mai existau şi abateri de la ordonanţă, 
cum se întâmplase, de pildă, cu acea doamnă Con&iau care- 
şi declarase bărbatul vagabond ca să poată rănttne cu 
amantul. Întâmplarea iscă multă zarvă şi-l înveseli pe 
Ludovic al XV-lea, când iată că se petrecu o întâmplare mult 
mai gravă, la care Curtea trebui să intervină. 


În mai 1750, un agent de poliţie fură un copil, urmărind să 
obţină de la maică-sa o răscumpărare foarte mare. Mama, 
crezând că-şi pierduse copilul, făcu să i se audă gemetele 
de durere până în mahalaua Saint-Antoine; la asemenea 
vaiete, norodul se adună numaidecât, mamele încercând s-o 
consoleze pe mama disperată; zvonul se răs-pândi şi în alte 
cartiere, unde mai fuseseră furaţi şi alţi copii, care nu mai 
apăruseră însă. Dar iată. Că în toiul zarvei, al vaietelor şi al 
lacrimilor, cineva lansă zvonul cum că medicii îi 
prescriseseră regelui nişte băi de sânge pentru a-şi restabili 
sănătatea şubrezită de prea multe dezmăţuri. Astfel de 
zvonuri nu sunt niciodată cântărite prea mult. Chiar în clipa 
în care se discuta acest lucu, un agent de poliţie înşfacă de 
sub nasul oamenilor un copil care cerşea. Copilul începu să 
ţipe, mama să strige după ajutor. Lumea dădu năvală, îl 
prinseră pe agent şi-l strân-seră de gât, apoi gloata 
furioasă şi amenințătoare pătrunse în foburguri şi năvăli în 
masă la uşa palatului lui Berryer, cerând să li se facă 
dreptate pentru copiii furaţi şi ucişi. Avertizat la vreme, 
Berryer fugi din palat, prin grădină. Norodul vru să 
escaladeze zidurile şi să dărâme palatul, când iată că 
porţile se deschiseră de la sine. Unii spuneau că din ordinul 
unui slujbaş al poliţiei, alţii, că poliţia voia să-i atragă într-o 
cursă pe cei care ar fi intrat în curtea palatului, iar alţii 
susțineau sus şi tare cum că palatul poliţiei ar fi fost minat. 
În urma acestor zvonuri, gloata se retrase. Dar nu peste 
mult timp, mai multe detaşamente ale Casei regale, gărzile 
franceze şi gărzile elveţiene, cu puştile pregătite, cu 
muschetele gata de tras, cu săbiile scoase din teacă, sosiră 
la faţa locului. Poporul o luă la goaaă şi se întoarse în 
mahalalele sale, dar răzbunarea îl urmări pretutindeni. 
Câţiva bărbaţi care li se părură mai îndâriţi fură prinşi şi 
spânzurați; o mulţime de oameni au fost întemnițați. Cum 
totuşi răpirea copiilor fusese un fapt real, Parlamentul, care 
nu se mai avea bine cu regele, vru să ştie ce anume se 
întâmplase şi, printr-o hotărâre din 25 mai 1750, ordonă 


„să fie de îndată informat cine anume scornise acele 
zvonuri alarmante care duseseră la răzmeriţă şi, de 
asemenea, cine răpise copiii şi dacă într-adevăr ii răpise”. 

În vremea aceasta, răzmeriţa - care durase trei zile - îl 
speriase foarte tare pe rege. Teama se manifestă mai întâi 
printr-o reorganizare completă a pazei, care până atunci se 
reducea doar la o companie de burghezi sau de meseriaşi, 
fără uniformă, ce-şi făceau de bine-de rău datoria în 
virtutea unei vechi cutume feudale. Printr-o hotărâre a 
Consiliului au fost deci înfiinţate zece companii de soldaţi 
pedeştri, îmbrăcaţi în uniforme, şi două companii călare. 
Cele douăsprezece companii, comandate de un locotenent- 
general, aveau sarcina să vegheze la liniştea Parisului şi la 
supunerea oraşului în faţa hotărârilor regelui, în plus, 
domnul d'Argensson alcătui, cu ajutorul domnului de 
Leuwendahl, un plan de fortificaţii şi de cazărmi de jur 
împrejurul Parisului. Bastilia a fost reînar-mată, garnizoana 
ei întărită avea acum opt sute de soldaţi, iar tunurile, 
dispuse în două direcţii opuse, îşi încrueişau tirul cu cele de 
la Vineennes, dominând mahalalele Saint-Antoine şi Saint- 
Marcel. Dar cum înspre Poarta Saint-Ho-nore nu exista 
nimic care să oprească răzmeriţa, s-a ajiop, -» tat un sistem 
de cazarmament care avea menirea să slujească şi de 
fortăreață, şi de adăpost. Astfel au fost aşezate în locul 
acela trei cazărmi: prima, plasată în spatele Şcolii Militare, 
pe drumul spre Sevres şi Vaugirard, era destinată gărzilor 
franceze; a doua, ridicată în Rueil pe drumul dintre 
Versailles şi Saint-Germain, era pentru gărzile elveţiene; 
cea de-a treia, construită la Courbevoie şi hărăzită celui de- 
al doilea regiment al gărzilor, urma să domine Sena, partea 
de jos a Neuilly-ului şi să stăvilească orice mulţime care s-ar 
li îndreptat spre Versailles. 

Anul 1750 parcă prevestea anul 1789. In plus, începând 
din acea epocă, regele renunţă la orice legătură dintre ei şi 
Capitală pe care o iubise atât; o rupse deci cu Parisul care, 
cu cinci ani mai înainte, îl primise ca pe un triumfător, 


acoperindu-i calea cu flori; o rupse cu Parisul, odinioară 
oraşul bucuriei, al distracţiei şi al serbărilor, cu Parisul 
devenit între timp un oraş al insultelor şi al amenințărilor. 
Şi ca să le arate parizienilor că nu mai are nimic comun cu 
ei şi că nu mai voia să treacă prin oraş atunci când se ducea 
la Compiegne sau la Fontainebleau, porunci să se facă acel 
drum lat care leagă Bois de Bou-iogne cu Saint-Denis şi 
care s-a numit multă vreme „Drumul revoltei”. 

Acum să vedem de unde se iscase povestea aceea 
îngrozitoare cu copiii răpiți şi cu băile de sânge ale regelui. 
În 1749 venise la Paris un han tătar, adică un fel de prinţ. 
Acesta era un bărbat de treizeci-treizeci şi cinci de ani, un 

adevărat colos, putred de bogat; sosise cu o“ uită 
numeroasă, alcătuită din peste o sută de neamuri, prieteni 
şi slugi. Deosebit de frumos la chip, îmbrăcat în nişte 
veşminte de o mare bogăţie, prinţul s-a bucurat repede, la 
Paris, de o reputaţie rar întâlnită; spunem la Paris şi nu la 
Versailles, fiindcă prinţul tătar, fiind dizgraţiat de Ivan al VI- 
lea, sigur că nu putea fi primit la Curte. Dar iui puţin i-a 
păsat de Curtea franceză, din moment ce la Paris se afla 
într-o bună companie şi se distra nemaipomenit de bine. 
După opt sau zece luni de şedere în Capitală, se răspândi 
bru3C zvonul că prinţul tătar se îmbolnăvise de una din 
acele boli rare şi de nevindecat cum ar fi, de pildă, lepra 
sau elefantiazisul. Medicii consultaţi declarară că boala era 
extrem de rară şi, ceea ce era mai trist, nevindecabilă. 
Prietenii săi erau disperaţi, dar el, luându-şi rămas-bun de 
la ei, declară că boala lui nu este decât un fleac, o pecingine 
inofensivă, al cărei leac îl cunoaşte şi că peste şase luni se 
va înapoia pe deplin vindecat. După. Care tătarul plecă. 
Medicii n-au vrut să-l contrazică, dar, după ce l-au văzut 
plecat, le-au spus prietenilor săi că puteau să poarte doliu 
după el, fiindcă n-aveau să-l mai vadă niciodată. Trecu un 
an, timp suficient ca toată lumea să-l uite, când iată că se 
răspândi zvonul că tătarul se întorsese la Paris, pe deplin 
vindecat, mai tânăr şi mai frumos ca niciodată. Medicii 


protestară, susţinând vehement că era un alt prinţ; dar 
prietenii şi neamurile, şi mai ales femeile îl recunoscură 
imediat pe-tătarul plecat cu un an în urmă. Doctorii francezi 
trebuiră să accepte faptul că prinţul trăieşte şi că urmase 
pobabil un tratament necunoscut, încă în Europa, singurul 
care putuse face o asemenea minune. Dar ce tratament era 
acela care nu numai că-l vindecase, dar îi redase totodată 
frumuseţea şi vigoarea pierdute? Toată lumea îl trase de 
limbă, toţi încercară să afle cum se făcuse bine, dar 
degeaba: prinţul nu suflă nimănui nici un cuvânt despre 
misteriosul tratament. Nimeni n-a fost însă atât de insistent 
ca domnul conte de Charolais care, atins şi el de un fel de 
pecingine ciudată, era ameninţat să piară. Contele insistă 
atât de mult pe lingă prinţ, încât acesta, deşi foarte bun 
prieten cu el, nevrând să-i spună ce tratament urmase, îi 
propuse să scrie în ţara lui şi să-l cheme la Paris pe medicul 
mongol care-l îngrijise. Contele de Charolais fu de acord şi, 
după două luni, îşi făcu apariţia în palatul său savantul 
Aben-Hakib. Contele văzu intrând în odaie un bătrân cu 
barbă albă ce părea să fie trecut de o sută de ani, darcu o 
privire deosebit de pătrunzătoare. Şi iată şi tratamentul pe 
care se pare căi l-a aplicat medicul mongol. Domnul de 
Charolais trebuia ca, timp de două luni, să rupă orice relaţii 
cu iubitele sale, să se hrănească numai cu peşte, legume şi 
aluaturi uşoare, să nu bea decât sirop de migdale şi 
limonada şi să locuiască în aşa fel, încât să nu stea nimeni 
nici la etajul de deasupra lui, nici la etajul de sub el. Odaia 
sa trebuia să aibă trei uşi şi trei ferestre: una spre răsărit, 
una spre apus, iar a treia spre nord. Nu avea voie să intre 
în camera aceea decât seara, ca să se culce. 

În plus, în fiecare vineri trebuia să i se ia câte unsprezece 
uncii de sânge; apoi, cu ajutorul unui aparat special, să i se 
introducă imediat alte unsprezece uncii de sânge scos din 
trupul unui băiat care să nu fi împlinit încă paisprezece ani; 
în sfârşit, în ultima vineri a fiecărei luni, să se scalde într-o 
baie care să fie plină cu sânge de taur (trei sferturi) şi cu 


sânge de om (un sfert). După acest tratament, care urma să 
dureze două luni, contele de Charolais trebuia să se 
vindece. 

E de prisos să vă mai spun că tocmai în timpul acestor 
două luni dispăruseră cei câţiva copii din Paris, fapt ce 
dusese la răzmeriţa despre care am vorbit. După spusele 
cronicarului de la care am luat aceste amănunte, Ludovic al 
XV-lea, acuzat de o crimă de care fusese învinuit şuLu-dovic 
al XI-lea, obligase poliţia să dea de capătul firului din 
pricina căruia se răspândise asemenea zvon infricoşă-tor, şi 
poliţia îl informase că vinovatul era un prinţ din familia 
regală. Deşi contele de Charolais e unul dintre oamenii 
greu de calomniat, noi nu-l vom acuza niciodată fără 
dovezi, chiar dacă există o scrisoare în care el relatează 
toate aceste lucruri, cerându-şi iertare pentru crimele 
făptuite, scrisoare care nu e scrisă de el şi care e redactată 
în nişte termeni ce nu se potrivesc câtuşi de puţin cu 
limbajul ales al unui prinţ. Dar, falsă sau adevărată, această 
scrisoare găsită în arhivele poliţiei este totuşi un lucru 
demn de recunoscut; dacă e reală, ea arată până unde 
poate ajtinge răutatea şi egoismul celor care se bucură de 
impunitate; falsă, ea arată până unde poate merge ura 
celor sărmani, ură care, în 1793, a făcut să se reverse 
paharul suferințelor îndurate şi să le taie capul regilor şi 
prinților ce-i asupriseră, nepedepsiţi, atâta vreme. 

Un alt eveniment petrecut la Curte în epoca aceea a fost 
căsătoria neaşteptată a doamnei ducese de Boufflers cu 
ducele de Luxembourg, 

La 28 iunie, Ludovic al XV-lea se afla la Bellevue, la 
doamna de Pompadour, când ducele de Luxembourg a venit 
să-l roage să-i iscălească un contract ce conţinea clauzele 
căsătoriei sale cu doamna de Boufflers. 

Văduvă de trei ani, doamna de Boufflers fusese prezentată 
la Curte în 1734; era doamna de onoare a reginei pe 
vremea când regele tocmai îşi părăsise soţia. Amabilă, 
seducătoare, plină de graţie, îşi făcu repede loc în 


societatea distinsă de la Choisy. Şi iată şi cum se hotărâse, 
doar cu o zi înainte, această căsătorie. 

Sătulă de văduvie, doamna de Boufflers îi spusese 
domnului de Luxembourg, cu care trăia de multă vreme: 

— Dragă domnule mareşal, astă-noapte mi-a trecut prin 
cap o idee. 

— Ce idee” doamnă ducesă? 

RCă trebuie să mă iei de nevastă. 

Nană mă faci rinamna maresalieu te iac capnan ai M 
gărzilor. __ _/..,. „.»;j„h 7, "732 Pânrl facpm contractul 
de căsătorie? 

— Voi veni uisetiici ici uuihhv.ch. M, ti*ţ>*. -—<"-' o» -- 

JIU rui meu. 

— Deci ne vedem diseară. 

| Acesta era comraciui pe căit; buuuvii. ci.» v,v*.V.V,„>, 
rugai să-i semnt-ice, cut-d ce. Ji utu uiic”. 

Ăifunrtdo răDitan al cărzilor, rămasă vacantă prin i ui 
muat na uuniiiuiui u xiaiv-wm <. 

„a 1 noiemDiie, ie” eie puse u «uac unti jkjwh. 1j. * » _“.» 
_„l] ceicarc-l „slujiseră în calitate de căpitani şi ai car->r 
laţi 1. lii cin i, m; ”; fiicoooi'3 ci oio (*niitin rănitani. 

Mi issinmormimare ca uuamuiui ue luiamc. I“gt” * <jh. 
[og 

IiyrOpilL. ia OLlctt. UUUJ. ]5, icu. Uiuimuiu. „e. 

Palie a Drimit sarcina sa execute sji a exetumi jiiunuiutn- 
tul învingătorului de la *'ontenoy şi nocroux. N 

SPECIAL IMAGE-image094. Jpg-REPLACE ME I.N 15 
srntemhrip d mna riolfâr» s îl v» x «* de Bourgogne. în 
cinstea acestei naşteri, regele trimise t-'VL*- — — —- —-* 
«v*1-* * „” io, va oa mai itc, iu rtrtncfi VIQni COCO Cilfo 
Aeș$ -fniri- T?Ir<«* er, 1 îi. JP j.... .J de ooaranaae 
rompaaour, care a măritat în aceesi zi îoaie iei-eie imune ue 
pe moşnie saie, etectuindu-se astfel, în total, peste şapte 
sute de căsătorii. Văzând aceasta, dom- 

——-jr- = —- wv «. "v, mUi uni picctjma rtgfiui ţ>i ui 


—, = — m ve P-* Al”- “a, uotici ceiiu vin. ML.'ci 
naşterii doa. Nnei Delfine s-au pffrtuat r>u tntui în. - <-; 

” căsătorii. Preşedintele de Levy, autorul Jurnalului istoric 
căsătorii aii dat „Franfpi în ntucl-wo”r. Rr. ini ”;,;,. 

îm = «mii de cetăţeni. 

Ia tj.t; oiuaiie i <o”, auceie a urieans a murit la Samte- 
Genevieve, unde se retrăsese de câţiva ani, după ce a ars 
pentru a race ain spania marea putere care rma şi rip 
Piarpn”f) T, q 93 fphruari» 17fâ5 mut-i lo vâr>_itisuu un ai 
aouea prinv, care primi numele ae ducele IM Moartea lui 
Montesquiou, a domnului de Leuwendhal şi a prinţului de 
Dombes sunt singurele evenimente mai importante din 
restul anului 1755. 

Anul 1756 este plin mai ales de întâmplările războiului din 
Canada. 

În rest, în cursul acestor şase ani, puterea doamnei de 
Pompadour, în loc să scadă, a crescut. În afară de lăcomia ei 
pentru bani şi proprietăţi, se pare că favorita avea şi mari 
calităţi, şi mai ales acele sentimente generoase şi artistice 
care-i lipseau complet regelui. Când regele a cedat, în mod 
laş, în faţa Angliei, făgăduind să-l trimită pe pretendentul 
Carol-Eduard în exil, când, supunându-se poruncii 
cabinetului din Londra, 1-a arestat în plină stradă şi 1-a dus 
la graniţa Franţei, unde tânărul şi-a arătat mumie învineţite 
de frânghia cu care fusese legat, ea s-a opus din toate 
puterile atât arestării, cât şi exilului tânărului Carol- 
Eduard. Şi-a pus la bătaie toată averea şi nu s-a sfiit să-i 
declare regelui, în faţă, ceea ce toată Europa i-a spus după 
ce doamna de Pompadour a izbutit să-l scape pe Carol- 
Eduard: 

— Sire, ceea ce aţi făcut este o laşitate! 

După ce l-a ajutat pe acel nefericit, doamna de 
Pompadour şi-a întors privirea către arte. Datorită ei 
Voltaire a fost primit la Curte, unde a obţinut funcţia de 
gentilom, pe care a vândut-o apoi cu şase sute de mii de 
livre. Datorită ei, el s-a menţinut, cu toate necuviinţele şi 


familiarităţile sale. Din când în când era obligat să fugă şi să 
se ascundă fie la doamna de Châtelet, fie la doamna du 
Mâine. Dar cum trecea furtuna, la primul surâs al regelui, 
doamna de Pompadour îl rechema pe fugarul care venea 
timid, făcea câteva versuri în cinstea regelui pe care-l 
detesta şi a favoritei pe care o dispreţuia, dădea o 
reprezentaţie cu piesa Semiramida care nu plăcea, o 
ştergea englezeşte în Prusia, apoi se întorcea şi punea în 
scenă Cdtilina şi, mereu avid de faimă sau mai curând de 
zarvă în jurul numelui său, îi spunea lui d'Alembert, 
arătându-se pe sine: 

__ Uite, îl vezi pe omul acesta? Are glorie de un milion şi 
vrea” să mai aibă încă de un bănuţ! 

Arta a fos5 un izvor nesecat pentru doamna de Pom- 
padour pentru a-şi păstra puterea asupra lui Ludovic al XV- 
lea, care se plictisea din ce în ce mai tare, căci regele era 
atins de singura boală care nu are leac: dezamăgirea. lată 
portretul lui Ludovic al XV-lea, în picioare, făcut de Vanloo 
în epoca în care ne aflăm: regele pare încă tânăr,. Dar, 
ajuns la două treimi din viaţă, pe ici-pe colo răzbate 
bătrâneţea care-l aşteaptă. Fruntea o are încă, dacă nu 
prea lată, cel puţin nobilă. Ochii, deşi albaştri şi foarte 
limpezi, sub pleoapele vineţii, sunt uşor adânciţi sub 
sprâncenele frumoase; nasul acvilin, caracteristic 
Bourbonilor, gura fină şi spirituală, caracteristică tuturor 
prinților din casa de Savoia. Ei bine, dacă veţi privi cu 
atenţie fruntea, ochii, gura, expresia pe care a izbutit s-o 
prindă pictorul pe chipul său, vă veţi da seama că regele 
era sătul de tot şi de toate. Nu mai lipseşte decât o cupă 
goală aşezată la picioarele acestui portret, pentru a fi 
Dezamăgirea personificată. Un astfel de rege trebuia 
distrat cu orice preţ. Pentru el, deci, Palatul Bellevue a fost 
transformat într-un palat de vis. 

— Vreau aici grădinile Alcinei descrise de Ariosto, i-a spus 
doamna de Pompadour lui Boucher, dându-i banii necesari, 
marmora şi porfirul. 


Lemoine a tăiat piatra şi Lemoine şi Boucher au făcut din 
ele palatul unei zâne. Ei bine, când regele a văzut ce a 
putut face ea ca să-i placă, a surâs, i-a oferit un taburet, a 
aşezat-o lângă regină şi le-a pus pe fiicele sale s-o sărute pe 
frunte. Ea, fiica lui Poisson, care fusese pe vre-rnuri 
condamnat la spânzurătoare fiindcă furase o vacă şi care 
într-o seară, când era cu chef, le-a spus curtenilor ce-l 
înconjurau: 

— Ştiţi de ce-mi vine să râd? De bogăţia şi de toate 
minunăţiile care ne înconjoară! Un străin care ar intra aici 
ar crede că a nimerit la masa unor prinți şi, dumneata, 
domnule de Montmartel, eşti fiul unui crâşmar; dumneata, 
domnule de Lavalette, eşti fiul unui negustor de vinuri: tu, 
Bouret, fiul unui lacheu, iar eu, pe legea mea, toată lumea 
ştie al cui fiu sunt! 

Şi budovic al XV-loa a uitat de etichetă nu numai pentru 
doamna de Pompadour, ci şi pentru fratele ei, marchizul de 
Vandiere, pe care toată lumea îl lua peste pidor, zicânuu-i 
„marchizul de alaltăieri” |; regele i-a schimbat numele, ca 
să nu mai fie luat în râs, numindu-l marchizul de Marigny. 
Şi pentru ca încântătorul său cumnat să aibă aerul unui 
marchiz adevărat, 1-a făcut secretar al unui Ordin. Acum 
purta un minunat cordon albastru care-l scutea de orice 
alte dovezi ale nobleţii sale. Tânărul se ocupase 
îndeaproape de desen, de geometrie, de arhitectură. La 
nouăsprezece ani era supraintendentul construcţiilor. Ei 
bine, la vârsta la care un altul nu s-ar fi gândit decât să se 
distreze, el a înţeles că trebuia să merite acest lucru. A 
plecat deci în Italia, împreună cu Soufflot, Cochin şi Leblmc, 
a stat acolo doi ani şi când s-a întors, chiar dacă nu era un 
artist de mâna întâi, era cel puţin un specialist de prim 
ordin în materie de artă. Ele cel care a înfiinţat Şcoala de 
arhitectură din Roma. A isprăvit de construit Luvrul, a 
aranjat biblioteca şi a găsit loc în acest palat 1 Joc de 
cuvinte: de Vandidre şi de Vavant hler (de alaltăieri) se 
pronunţă a franceză aproape la fel (n. t). 


Pentru colecţia de medalii şi muzeul de antichităţi. A vrut 
mai ale? Ca în acel palat să locuiască artiştii. Dacă sora sa 
ar mai fi trăit, ar fi făcut multe lucruri bune. El e cel care a 
ous bazele expoziţiei publice de tablouri în marea galerie a 
Luvrului; a strâns laolaltă marea colecţie de lucrări a lui 
Rubens; a cumpărat, pentru o pensie de zece mii de livre Pe 
an' semeţul lui Picot, care consta în a trece o pânză pictată 
şi deteriorată pe o pânză nouă, fără a primejdui în nici un 
fel vechea pictură. Astfel a salvat de la distrugere 
capodopere ale lui Andrea del Sarto şi pe Sjân-tul Mihail al 
lui Rafael. 

În vremea asta, sora sa, doamna de Pompadour se ocupa, 
e adevărat, de lucruri mai puţin onorabile. Biata femeie 
înţelesese că misiunea - privită de doamna de Maintenon ca 
imposibilă - de a distra un om lipsit de simţul umorului 
merita cu prisosinţă o indulgență pontificală. Aşa că, în lipsă 
de altceva, a inventat Parc-aux-Cerfs, Era -pentru prima 
oară când o favorită a avut ideea de a-i dărui un serai 
regalului ei iubit. Inteligenta ducesă îşi dăduse seama că 
regele era omul obişnuinţei şi că variaţia era o distracţie 
fără urmări nefaste pentru ea. Ce era acel Parc-aux-Cei-fs? 
Un harem din Bagdad sau din Samar-kand, de unde fiecare 
sclavă era imediat alungată după ce? E culcase o dată cu 
stăpânul ei. Cele care nu rămâneau însărcinate primeau o 
dotă datorită căreia se măritau cu vreun burghez sau cu 
stăpânul vreunei ferme; cele care rămâneau însărcinate, îşi 
vedeau pruncul ajuns mai târ-ziu în cler sau în armată. 
Puțin o interesau deci pe doamna de Pompadour toate acele 
sclave de moment, atâta timp cât ea era sultana favorită sau 
mai bine zis Şherezada, obligată ca prin mintea, prin arta, 
prin poveştile ei să-l distreze pe sulfcan vreme de o mie şi 
una de nopți. 

Capitolul XVI Anglia şi Franţa, ruptura dintre ele. 

— Washington. 

— Atacarea vaselor franceze de către vasele engleze. 

— Declaraţia de război. 


— Planurile Angliei. 

— Cucerirea insulei Minorca de către Richelieu. 

— Maria-lereza şi doamna de Pompadour. 

— Tratatul dintre Anglia şi Prusia. 

— Alianţa Franţei cu Austria. 

În ziua în care scriem aceste rânduri s-au împlinit o sută 
de ani de când Anglia şi Franţa, cele două rivale de la Crecy, 
Poitiers şi Azincourt, se pregăteau să treacă peste Ocean 
lupta continentală pe care o purtau de cinci secole şi pe 
care am văzut-o isprăvindu-se în 1745, prin bătălia de la 
Fontenoy. Să ne aruncăm acum ochii pe harta lumii din anul 
1750 şi să vedem care mai erau marile puteri. 

Anglia, în urmă cu o sută de ani, nu poseda decât cinci 
localităţi în India: Bombay, Bejnapur, Madras, Calcutta şi 
Chandernagor. În America de Nord nu avea decât Terra- 
Nova şi acea fâşie de litoral care se întinde ca un franj, din 
Arcadia până în Florida. Singura ei posesiune în Bahamas, 
erau insulele Lucayes; în Micile-Antile, Barbuda; în golful 
american, Jamaica. În sfârşit, Anglia nu avea în Oceanul 
echinocţial decât insula Sfânta Elena, de tristă amintire. 

Franţa, dimpotrivă, avea dubla supremație continentală şi 
colonială. Poseda toată acea linie de fortărețe construite de 
Vaubana care era cheia 'Tărilor-de-Jos şi care se uumuea ae 
La iramausours ama; a uuriKC-rciue: ArmaâOit: deţinea 
aproape în întregime An tilde. Coloniile sale din Arcadia, din 
Canada şi din Luisiana se întindeau zi de zi tot mai mult. În 
aceste colonii existau oraşele: Quebec, Montreal, Mobile şi 
Noul-Orleans; forturile din Fontenai, din Saint-Charles, din 
Pierre şi Maurepas se înălţau deasupra lacurilor din 
Canada. Fortul Reginei domina râul Assiniboins. În Africa, 
avea Senegalul, Goreea şi insula Madagascar de unde se 
putea ajunge în India; de aici domina Insulele France, 
Bourbon, Bainte-Marie şi Rodri-gue. Şi acum să vedem care 
au fost cauzele rupturii dintre Franţa şi Anglia. 

Anglia, prin tratatul de la Utrecht, primise o porţiune din 
Arcadia. Limitele pământurilor cedate Angliei şi cele ale 


pământurilor rămase Franţei nu erau bine determinate, aşa 
că rămăsese între ele o bucată de teren a nimănui. Pe acest 
teren, care aparţinea de fapt Franţei, englezii construiseră 
„Fortul Necesităţii”', unde aduseseră o garnizoană destul 
de puternică, a cărei comandă o încredinţaseră maiorului 
Washington. Comandantul trupelor franceze de pe râul 
Ohio, domnul de Contrecoeur, îi ordonă într-o zi domnului 
ele Jumorville, unul dintre ofiţerii săi, să se ducă la Fortul 
Necesit; V ii şi s$ ducă o scrisoare comandantului englez, 
prin care comandantul francez îl ruga pe maiorul 
Washington să nu tulbure printr-o posesiune ilegală pacea 
care domnea între cele două ţări şi să se retragă pe 
porţiunea de pământ englez. Domnul de Jumonville luă 
treizeci de oameni şi porni la drum. Dar la o mică distanţă 
de fort, izbucni o salvă de împuşcături şi domnul de 
Jumonville băgă de seamă că era complet înconjurat. Atunci 

SPECIAL IMAGE-image096. Jpg-REPLACE ME 

= 

Salva de împuşcături, care-l ucise atât pe el, cit şi pe opt 
dintre soldaţii săi, ceilalţi douăzeci şi doi fiind făcuţi 
prizonieri. După câteva zile, unul dintre ei, un canadian, a 
izbutit să scape, ducând comandantului său vestea acestei 
violări a drepturilor Franţei. 

În vreme ce canadianul aducea vestea comandantului 
Contrecoour, maiorul Washington dădea ordine ca în vre-ie 
de război şi, în fruntea a patru sute de oameni, se> 
îndreptă către avanposturile franceze. Dar abia apucă să 
fac doiiă. Trei leghe, că şi sosi înştiinţarea că o oaste nu-mc- 
V'I.- Isă se îndrepta spre el ca să răzbune moartea lui 
Jui'noiivilltşi a oamenilor săi. Într-adevăr, domnul de Vil- 
liers, fratele victimei, primise de la comandant ordinul de” 
a-i pedepsi pe ucigaşii fratelui său şi de a aduce îndărăt P- 
izonierii. 

— Maiorul Washington se retrase repede în fort.! Şi-i 
aşteptă pe francezi. Atunci domnul de Villiers începu 
asediul şi, după câteva asalturi energice, Washington a 


trebuit să se predea. Capitulând, englezii au fost obligaţi să 
se -retragădin acel teritoriu, cu arme şi bagaje. Washington 
s-a angajat să înapoieze francezilor pe cei douăzeci şi unu 
de prizonieri care fuseseră trimişi la Boston; dar, lucru 
ciudat, din douăzeci şi unu de oameni n-au mai venit înapoi 
decât şapte şi nimeni nu a mai ştiut ce s-a întâm- ' plat cu 
ceilalţi paisprezece. Asasinatul avusese loc la-24 mai 1754 
şi cucerirea fortului la 3 iulie a aceluiaşi an. Franţa reclamă 
faptul cabinetului din Londra, dar, ca întotdeauna, cabinetul 
dădu un răspuns evaziv. Apoi, din- «tr-odată, fără nici o 
declaraţie de război, precipitând dez-nodământul unei 
situaţii neclare, englezii făcură, pe mare, ceea ce făcuse 
Frederic pe continent. Parisul află cu stu-» poare că nişte 
vase comerciale, ba chiar şi unele vase da, război fuseseră 
capturate de escadrele britanice. La 3 iu-»; nie 1755, 
amiralul Boscawcn, aflat în fruntea unei escadre britanice 
alcătuită din treizeci de vase de război, în-tâlni vasele 
franceze Alcide şi Crinul, se apropie de ele în mod amical, 
apoi brusc le învălui, atacându-le. Alcide era comandat de 
domnul Moquart, Crinul - de domnul de Lorgeril. Cele două 
vase făceau parte din escadra domnului Dubois de La 
Motte. Pretextul atacului a fost pretenţia domnului 
Boscawen, pe care cei doi căpitani nu voiseră să i-o 
satisfacă, de a saluta drapelul englez. Deşi s-au apărat 
eroic, cele două vase au fost capturate de englezi. După 
câteva zile, vasul Speranţa, navigând sub pavilion alb, a fost 
prins la rândul lui. Domnul de Douville, care-l comanda, s-a 
luptat ca un leu; dus la Londra, a declarat că nu se 
socoteşte prizonierul unei naţiuni civilizate, ci scavul unei 
bande de pirați. 

În timp ce francezii tot mai trăgeau nădejde că până la 
urmă conflictul va fi aplanat, la Versailles sosi vestea că, în 
luna care trecuse, englezii le luaseră francezilor o mulţime 
de vase: cinci încărcate cu două mii de negri, douăzeci şi 
şase cu mărfuri şi provizii din insulele franceze, unul care 
se îndrepta spre Crimeea, două ale Companiei Indiilor - 


unul care se ducea în Senegal şi altul care venea de acolo - 
două baleniere care veneau de la pescuit, douăzeci şi două 
de vase având la bord provizii aduse din Canada, douăzeci 
şr şapte de vase făcând negoţ atât în colonii, cât şi pe 
coasta franceză, şaizeci şi şase de bărci din Terra-Nova; în 
total, englezii luaseră Franţei, într-o singură lună, aproape 
trei sute de ambarcaţiuni. În urma acestei crâncebe 
piraterii, zece mii de marinari fuseseră luaţi prizonieri şi 
duşi în Anglia. Secretar de, stat al Afacerilor Externe la 
Londra era pe atunci Henri Fox, mai târziu lord Hollând, 
duşmanul personal al Franţei, al căFrânta rp înarma în 
mnr) niihlip. Ră nrmJăt.pa mari escadre'-şi ca transporta 
necontenit trupe m uanaeta; ca în acesse, 

R? 

— RtOT> rio în+civacoia calo oi oo Qr+inrtolo îi-» nnnrl |- 
ir» fprât a păşiră aemnitaiea tarn saie. Acesx răspuns 
msuiem, er utiiiat, ue u uuici şi mai lasuieiad, în care ruA 
ceieţi ta. livua franceză să fie imediat dezarmată şi 
fortificațiile din DunFranţei, dar şi pe cele comerciale, 
conţinând mărfuri ce 


ie „1 domnul de SI poa, ambasadorul Franţei, 
părăsi Sb puf 4,t „>, j„«t-” 
Deau orin data x>e care o Dubai că. În timp ce jii ni Lduid 
I 
M 
- ;<>18 o flonorniuliii 'R>» n>rtrlr» r>lr ora că oo rninS 
wiâi-», „<fortul juuquesne, sa urce pe nuviui umo pina ce 
avea să SC JIU”'„1-”! H>*-» >> >. W* „y, v-m uviunt» * 
„"'„o| Sti” li tunari. După ce se întâlneau, trebuiau să 
Rebloneze îmL]i. WW4%v>, «. = «. * > wow = <0.W.Y -. 
*j111E1” ile << H?f£jl 
Frederic, pe lacul Champlain, pe râul Richelieu, iar în 
priifinfnt-Jpan I Din fericire, acest plan uriaş căzu în mâinile 
francezi-|k>r. Escadra domnului Dubois de La Motte, cel 


căruia ii iuleu trupele sale. Băştinaşii, care-i urau pe 
englezi, făgălauira iranceznor sa ie aea şi ei ajuiur. Uin 
Dieskau. Abia aiuns. După ce bătuse o oaste alcătuită din 1 
aaica unui ainire cei mai vne. li generau ai arnicuei u «u- 
iceze. Via” a î-a tosţ scurta, aar piuia ae suaiuune ţi giui «=. 

| AER e a A INI MEI ti E 

— S 1%». 

Âne ascuns, de la vecinii lor. În America. Englezii posedau 
I 379 "lil HilV'Ull 

8S j-!' «,„+ ->i,„mmanei w Insula sp. numea Minorca. 
Dacă f*> luau tîviinorca, irancezu ie tăiau c1l"1"”1,. "”;”*-; 
r.„ stoirant ci «snrp Tţ. Qlia. Porct iLicil LIiiC iLtatuiu *, «-* 
*“-rt' tul din Mahon, unul dintre cele mai frumoase am 
auropa, intrare „ar Vi fost păzită de francezi. Dacă” ranţa i 
„Mp, «sv 

— R->c TIinr>rv*a „lua ci îvâahonul. AuOI Uuuâ b « 1”1 
tnt pp «r fi renit francezii în solful Mexic. 

E adevărat că fortul Saint-Phiiippe era de necucerit; în 
schimb, fortul Kicheiieu putea ri ocupai, m acest awy, iii]. 

i AER ai iti Mai MO 
ap, e i c _oŢi Hat mnr”iypri dp mii de ludovici. 
Oarneni din Hyeres sub ordinele domnului de 
Galissonnniere şi douăsprezece vase ue mue. Ntcuima ii o- 
"xy, «7,9 -v y. ootsorezece vase de transport. Din păcate, 
se pare că fortul Raint-PhiliDDe. 

— E: „,„nnm'4 

Inrlp să ctăsphti nişte scări atât ae tinaeni numai cioare 
tăiate în grami. 

Înalte? 

SPECIAL IMAGE-image098. Jpg-REPLACE ME Resalul i-a 
dat lui Galissonniere o mie de oametikK ca să-şi noantea de 
27 SDre 28 iunie, trei din pplp rinri forturi pn. Gieze urna 
cucerite, câţiva aeputaţi i-au aaus m 26, la' trs Hi 29 aug'ist, 
toate forturile engleze se predaseră şi domnul de Fronsae. 
Fiul mareşalului de Richelieu. A olecat îa Comrâo T? 
Îr>Vlolâc*n nil moi niron “r» Şir>ri- în A/Tinr% <«fvrt nu 


putea pleca de acolo fără aprobarea regelui. Din ia v -ui te 
iiuuiaL.amai inuiţi uuşinam uecu prieteni, când, yrind să-şi 
mărite tata - Alexandrine - cu ducele ae tronsac, ntu 
mareşarmui, auceie o reiuzase. VorbmSPECIAL IMAGE- 
image100. Jpg-REPLACE ME Îi răspunsese că ar fi onorat 
de o asemenea alianţă, dar că nanontrn n r>iit<=a r> 
ănăta un pnnrpHin riP rarp certificatelor medicale - 
Ludovic nu i-a mai putut refuza. 

—% 1 = —o- 

SPECIAL IMAGE-image102. Jpg-REPLACE ME 

SPECIAL IMAGE-image104. Jpg-REPLACE ME 
SPECIAL IMAGE-image106. Jpg-REPLACE ME 

— Ah, iată-te, domnule duce, i-a spus. Ei bine, cum ţi se 
par smochinele din Minorca? Se spune că ar fi foarte bune. 

După care i-a întors spatele. În momentul plecării ducelui 
de Richelieu, Franţa încă mai pendula între o alianţă 
continentală sau cu Frederic sau cu Maria-lereza. După 
înapoierea lui Richelieu, aproape că se hotărâse să se alieze 
cu Austria. Deşi fiul său avea onoarea, după cum am mai 
spus, de a se trage din casa de Lorena, domnul de Richelieu 
era împotriva unei alianţe cu Austria. Toţi oamenii de seamă 
din ultimul secol susțineau micşorarea puterii imperiale. 
Henric al IV-lea, cardinalul de Richelieu şi Ludovic al XIV-lea 
urmăriseră acelaşi lucru. În momentul în care cuțitul 
ucigaşului Ra-vaillac dădea peste cap expediţia la Julliers, 
Henric al IV-lea tocmai isprăvise, împreună cu Sully, un plan 
uriaş, în care expediţia la Julliers nu eră decât începutul. 
Planul acela urma să schimbe faţa Europei, care trebuia să 
devină, sub numele de Confederaţia creştină, a 
confederație universală. lacobinii din 1793 şi montaniarzii 
din 1848 s-au gândit şi ei la acest proiect al lui Henric al IV- 
lea care, odată ce-ar fi ajuns la Viena, cucerind Austria, ar fi 
pornit într-o cruciadă împotriva turcilor, alungându-i din 
Europa. Apoi ar fi înfiinţat o Confederație creştină, alcătuită 
doar din cinci state, unde urmau să intre şase monarhii 
ereditare, cinci monarhii elective, patru republici. Cele şase 


monarhii ereditare erau: Danemarca, Suedia, Anglia, 
Franţa, Spania şi Lombardia. Ultima, ridicată la rangul de 
regat sub ducele de Savoia, urma să fie alcătuită din Savoia, 
Montfferat, ţinutul Milanului şi Mantua. Cele cinci monarhii 
elective erau: Roma, îmbogăţită cu Neapole şi Calabria; 
imperiul germanic; Boemia, căreia urmau să-i fie alipite 
Lisace, Silezia şi Moravia; Polonia, îmbogăţită cu cuceririle 
din Rusia; Ungaria, mărită cu o parte din Austria, cu Tirolul, 
Carintia şi cuceririle smulse de”a turci. Cele patru 
republici erau: republica italiană, alcătuită din tot nordul 
Italiei aflat între regatul Lombar-diei, statul papal şi 
Veneţia; republica Veneţiei, sporită cu Sicâlia; republica 
Elveţiei mărită cu Franche-Comte; şi. În sfârşit, republica 
Belgiei. Toate acele state urmau să aibă un Consiliu Suprem 
ce trebuia să menţină pacea universală, să prevină 
certurile, să se pronunţe în privinţa neînțelegerilor, să 
apere frontierele, să îndrepte atacul împotriva celui ce ar fi 
fost socotit duşman comun; în sfârşit, să vegheze la 
siguranţa, la binele şi la prosperitatea acelei armonii 
generale. Nefericitul de Ravaillac habar n-a-vea ce dragoste 
profundă faţă de oameni se ascundea în inima acelui rege 
pe care o străpunsese - în colţul străzii Ferronnerie - în 14 
mai 1610. Ei bine, planul lui Henric al IV-leaT de diminuare 
a puterii austriece, reluat de cardinalul de Richelieu şi de 
Ludovic al XIV-lea, şi cât pe-aci să fie realizat, eşuase sub 
domnia lui Ludovic al XV-lea din pricina doamnei de 
Pompadour. Casa de Austria, obscură şi aproape 
necunoscută în urmă cu trei secole şi jumătate, nu se 
ridicase sub Carol-Quintul decât luptând continuu împotriva 
tuturor principiilor de libertate. In lupta aceea pierduse 
Elveţia, Olanda, Spania şi Neapole; dar îi mai rămăsese 
Ungaria, Boemia, Brabantul şi Toscana. Dominația ei se 
întindea din Turcia până la Philipps-burg şi de la Ocean 
până la Mediterană. Era departe de ceea ce posedase în 
urmă cu două sute de ani, dar rămânea totuşi cu încă foarte 
mult. O clipă, în 1738, întreg acest imperiu al Austriei 


fusese redus doar la Ungaria, iar Germania răsuflase 
uşurată. Maria-Tereza îl văzuse pră-buşindu-se şi-şi dăduse 
imediat seama că nu va putea păstra acea mare putere 
decât cu ajutorul Franţei. Dar cum putea ea să învingă 
părerile politice ale unor oameni cum fuseseră Henric al IV- 
lea, cardinalul de Richelieu şi Ludovic al XIV-lea? Cum putea 
să-i învingă pe Ludovic al XV-lea, pe Delfin, pe miniştri şi 
întreaga Franţă, care erau împotriva ei? Cu cine să se 
alieze ea în această luptă? Cu doamna de Pompadour. Dar 
această femeie de condiţie modestă, fericită că apucase să 
se mărite foarte de tânără cu un înalt funcţionar, putea fi 
aliata Mariei-Tereza, fiica şi urmaşa unor împărați? Nimic 
mai uimitor decâtpolitica ale cărei interese nivelează 
condiţiile sociale. Dacă doamna de Pompadour urcase până 
la Ludovic al XV-lea, apoi Maria-lereza trebuia să coboare 
până la doamna de Pompadour. Dar cum? După o îndelungă 
chibzuinţă, îi scrise acelei femei numind-o „verişoară”. O 
alianţă a Franţei cu Austria era atât de ciudată, de 
neaşteptată şi de puţin probabilă, încât atunci când domnul 
de Kaunitz, ministrul austriac la Aix-la-Chapelle, îi spuse 
pentru prima oară domnului de Saint-Severin că doamna de 
Pompadour îl trimisese, în 1747, în acel oraş pentru a 
încheia pace indiferent cu ce preţ, domnul de Saint-Severin 
refuză să-l asculte. Dar la prima confidenţă pe care Maria- 
Tereza i-o făcu „ve-rişoarei” sale în legătură cu acel proiect 
de alianţă, doamna de Pompadour, mai puţin iscusită în 
politică decât/Henric al IV-lea, cardinalul de Richelieu şi 
Ludovic al XIV-lea, încântată de a fi numită „verişoară” de 
către Maria-lereza, ea, care fusese numită „coana Jupon” 
de către Frederic, făcu tot ce putu pentru a ajunge la acea 
alianţă. Şi ce credeţi că făcu? Un fleac pentru favorită: îi 
înlocui pe toţi miniştrii bătrâni, adepţi ai lui Henric al IV-lea, 
Rirţ, u 1 Ludovic al XÂViea, cu miniştri tineri, devotați gi. I-; 
-i: de Paulmy, de Rouille, de Moras, d< B'-rrgt-r. 

Cel mai de temut dintre toţi era domni:! De Maurepas, 
care avea convingerea că Austria este inamica cea mai 


aprigă a Franţei. Domnul de Maurepas era amu-z-mt, iar 
regele îl iubea. Văzându-se zilnic cu el, avea o mare 
influenţă asupra lui Ludovic. În plus. Delfinul H iubea 
enorm, iar Delfinul - după cum ştia toată lurnea - era 
duşmanul neîmpăcat al Austriei. Domnul de Maurepas să- 
virşi însă imprudenţa de a scrie o epigramă la adresa 
favoritei şi regele îl exila. Domnul d'Argensson fusese şi el 
exilat, iar domnul de Machault fusese invitat să-şi dea 
demisia, în afară de opoziţia pe care domnul d'Argensson i- 
o putea face favoritei, de ce îl ura aceasta atât de mult? 
Pentru că, într-o zi, un prieten al doamnei de Pompadour 
intră la ministru, îşi aruncă ochii pe o hârtie pe care scria 
ceva şi văzu că este vorba de o caricatură care tocmai 
apăruse. Caricatura îi înfăţişa pe domnul d'Argensson într-o 
trăsură, pe Machault pe capră în chip de vizitiu, iar pe 
„rege, la spatele trăsurii, în chip de lacheu. Scrisoarea 
începea cu următoarele rânduri: „Lacheul meu binevoieşte 
să-mi trimită, în sfârşit, vizitiul”. Într-adevăr, în. Aceeaşi 
dimineaţă regele îi scrisese lui Machault, cerând să-i 
predea portofoliul. „Prietenul” domnului d'Argensson îi 
spuse doamnei de Pompadour ce văzuse, iar aceasta îi 
spuse regelui care. Foarte supărat, îi scrise domnului 
d'Argensson, exilându-l. 

Domnii de Paulmy şi de Moras îi înlocuiseră deci pe 
Argensson şi pe Machault, iar abatele de Bernis fusese 
introdus în Consiliul de stat. Era un om de treabă şi cinstit, 
căruia îi plăcea să scrie versuri, simțind o mult maipi 
ternică înclinare către cele lumegşti decât către sacri»; Cum 
Bayer, profesorul Delfinului, îl ura, făcând lot 

— Ludovic: al XV-lea putea pentru a-3 îndeţâărta, Bemis se 
hotări să treacă de 'partea ăoamnei de Pompadour. Un om 
care se pricepea să scrie versuri destul de frumoase putea 
fi şi un bun politician, aşa că în iulie 1757, doamna de 
Pompadour îl înlocui pe comnul de Rouiile, la Ministerul de 
Externe, cu abatele de Bernls. 


Alianţa cu Maria-Tereza se înnoda deci încet şi în umbră. 
Gei trei complici erau: domnul de Naramberg, ministrul 
reginei Ungariei, abatele de Bernis şi doamna de Pom- 
padour. lată şi ce anume propunea Maria-lereza.-: 
împărăteasa era dispusă să dea Ţăriie-de-]Jos ducelui de 
Parma, despărţind astfel Anr: -i de Olanda prir/r-un prinţ 
din casa de Bourbon. Luxer/; 

: Franţa urma. 

— Rată ţară liber] IşLige Pornera., şea cu Franţa a “i, cum 
Fran'! Încă nu fuse. 

Au,onia“ u-ă.Airap. 

U nu maina să fie:”. la urma? Să se itracl răz-pe rgul şi 
GibralU;: ex-fMons;:!' coi ia ei, er: iar:? Marcr; i A-”, ia. Ruşi; 
afla în război cu Anglii leelarat, liga marilor pute 'r. Ent 
urma să slăbească puterea maritimă a Angliei, are Austria 
declara că nu se va mai alia niciodată. Planul era vast şi 
îndrăzneţ. Ludovic al XV-lea nu vedea, ca Maria-lereza, 
chiar atât de departe şi nici nu viza atât de sus. Maria- 
Tereza, rugându-l pe Ludovic să-şi prezinte şi el planul, 
acesta apeiă la domnul de Bernis, care propuse doar atât: 
„Garanţia sigură a Austriei şi Prusiei, exceptând Anglia”. 

Abia atunci se află că, încă de la începutul arfului 1750, 
exista un tratat între Anglia şi Prusia. Aceasta din urmă a 
fost deci exclusă din plan, care se simplifica şi mai mult, 
mărginindu-se doar la un rând”: „Garanţia sigură a Austriei 
şi Ungariei”!. Tratatul a fost semnat la 9 mai 1756, între 
Franţa şi Austria. 

Capitolul XVH Consiliul. 

— Com: ivi episcopului „—! ilarii clerului. 

— Uşt? 

— DeniVa cot v”'ilo 

— Scrisori ins... itoai Pompaclour. 

— Amen 

— Arestarea lui Dami ris. 

— Supliciul. 


WI 


— Dizgr gensson şi de Machault. Îl înlocuieşte pe domnul 
lui Fontenelle. 

Mixtă. 

— Condamna- Deschiderea adu-contelui de Provence. 

— Teama de tulburări. 1 adresa doamnei de ri la adresa 
regelui. S. 

— Damiens la Pa-aţierea domnilor d'Ar- Domnul de RouillS 
de Bernis. 

— Moartea În tot acest timp, certurile religioase şi politice 
iscate de impozitul celei de-a douăzecea părţi îşi urmau 
cursul. Parlamentul îl acuzase pe preotul Saint-Etienne-du- 
Mont că nu-şi respectă îndatoririle, dar regele casase 
decretul de acuzare printr-o hotărâre a Consiliului. 
Parlamentul nu s-a dat bătut: la 18 aprilie 1752, a-dato 
hotărâre sub formă de regulament privind interzicerea de a 
refuza, în mod public, împărtăşania, sub pretextul 
neprezentării certificatului de spovedanie sau de 
neacceptare a Bulei Unige-nilus. Regele stabili o comisie 
alcătuită jumătate din cler şi jumătate din magistratură. 
Biserica era reprezentată de cardinalii de La 
Rochefoucauld şi de Soubisse, de arhiepiscopul oraşului 
Rouen şi episcopul de Lyon. Magistratura era reprezentată 
de domnii: de Trudaine, de la Granville şi d'Auriac, 
consilieri de stat, şi domnul Joly de Fleury, vechi procuror al 
Parlamentului. 

În 1753, comisia a început să „lucreze”, adică-să nu facă 
nimic. Aşa că cearta se învenina din ce în ce. Îa 18 ianuarie, 
Parlamentului i se aduce la cunoştinţă refuzul preoţilor de a 
le împărtăşi pe călugărițele din Saint-Loup, din L.'Hotel- 
Dieu şi din alte locuri. În 23, Parlamentul îl amendează pe 
episcopul d'Orleans cu şase mii de livre, plătibile imediat. În 
24. O hotărâre a Consiliului casează ho-tărârea 
Parlamentului. Parlamentul se hotărăşte să-i adreseze 
mustrări regelui. Pe 4 mai, mustrările sunt înmânate în 
scris, regelui, care refuză să le primească şi ordonă 
înregistrarea scrisorilor sale trimise Parlamentului la 22 


februarie, în 7 mai, Parlamentul răspunde că dacă se 
supune poruncii regelui înseamnă să nu-şi îndeplinească, 
datoria şi să-şi calce jurământul. Atunci preşedinţii şi consi-* 
lierii sunt exilați, iar patru dintre ei arestaţi şi întemni-» ' 
taţi. Marea Cameră este mutată la Pontoise. 

Parlamentele din Aix. Din Toulouse şi din Rouen ur-] 
maseră exemplul celui din Paris. Parlamentul din Rouen» 
mai ales, trecuse de partea episcopului d'Evreux. 

„e ocedura părându-se prea aspră Curţii, aceasta o ca-fie 
la 1 august. Apoi, ca să nu mairămână nici o urmă, n hizul 
de Fougeres se duce, din ordinul regelui, la Rn. ren.: 
registrul Parlamentului şi taie şi şterge totul în pi >. [a 
magistraţilor. 


— Î-i pese de poruncile regale. Parlamentul din Renn. O 
alătură şi el celorlalte. În 19 august 1754, dă o hoţi* r:<> 
prin care-l condamnă pe episcopul din Vannes la şase mii 
de livre, plătibile imediat, pentru refuzul de a oficia, o slujbă 
întru odihni sufletului preotului din Kar-n.'if, afrăgindu-i 
atenţia că, dacă în opt zile nu va oficia atva slujbă, va fi 
tratat ca unul care nu respectă îegiâe ţării şi ca instigator la 
schismă. 

La 4 septembrie, regele suspendă Camera regală pe care 
o înființase pentru a judeca în lipsa Parlamentului şi repune 
în funcţiile sale Parlamentul Parisului, care se decide să 
înregistreze hotărârea din 2 septembrie, ce impunea o 
tăcere absolută asupra dispui? Lor religioase. În 2 ianuarie 
1755, regele îl exilează pe episcopul de Troyes, care 
refuzase să dea nu ştiu cui împărtăşania, trimiţându4 ia, 
Mery-sur-Seine. În 23 mai, Adunarea călugărilor au-gustini 
îi dă regelui şaisplezece milioane de franci. Ea se încheie cil 
o scrisoare-circulară trimisă tuturor arhiepiscopilor şi 
episcopilor din regat, în care sunt expuse sentimentele 
prelaţilor din adunare în privinţa respectului datorat Bulei 
Unigenilus. Parlamentul socoate această scrisoare drept o 
infracţiune care loveşte în declaraţia din 2 septembrie prin 


care se ordonase să nu se mai discute nimic cu privire la 
Bula. 

La 17 noiembrie 1755, se naşte contele de Provence, cel 
care va fi mai târziu Ludovic al XVIII-lea. Pe 13 iunie i756 se 
naşte domnul duce de Bourbon, tatăl acelui duce d'Enghien 
împuşcat la Vincennes, duce de Bourbon pe care-l vom 
vedea mai târziu spânzurat de spanioli de una din ferestrele 
castelului din Chantilly. 

La 21, august, regele ţine un consiliu la Versailles şi cere 
să i se înregistreze trei declaraţii: prima, privind stabilirea 
unui nou edict ce viza a douăzecea parte din avere, 
asemănător întru totul cu cel din 1749: a doua, privind 
plata, vreme de zece ani, a unei zecimi din avere şi * treia, 
pnvmo. Ctreptul de aintra în oraşul Paris. 

La 23 decembrie are loc, în sfârşit, o şedinţă în care regele 
obligă Parlamentul să publice şi să înregistreze, în prezenţa 
sa, următoarele: 1, O declaraţie prin care reînnoieşte 
ordinul privind tăcerea asupra Bulei Unigenilus, 
menţionând că refuzul împărtăşaniei va fi judecat de 
judecătorii regelui; în plus, ordonă o amnistie generală 
pentru trecut. 

2. Un edict privind desfiinţarea a doua “vLre cele cinci 
Camere de anchete. 

3. O declaraţie privind reglementarea disciplinei 
Parlamentului. 

În aceeaşi zi, preşedinţii şi consilierii de la anchete şi 
câţiva consilieri din Marea Cameră, crezând că prin aceste 
trei declaraţii li se schimbase funcţia, şi-au dat demisia din 
slujbă. Ultima declaraţie, punea capăt certurilor, dar nu 
înăbuşea uva poporului. 1o-:? Te acele refuzuri de a-i 
împărtăşi ' i îngropa oe oameni, * !: e acele hotărâri ale 
Pariam* lui, toate acele contraărâri ale Consiliului, exilul c! 
Terilor ş «i al preşedin',.; din Parlament, lipsa de drep e, 
impozitele at? T de a? Şi de grele, toate vesteau o aprigă 
furtună, stâmind valurile norodului care de şase ani, de 
când încetase să-l mai vadă pe rege şi care nu-i mai auzea 


vorbind, în numele său, decât pe perceptori şi pe aprozi, 
încetase să-l mai iubească; apoi începuse să-l urască. În 
ultimii doi sau trei ani ai acestei perioade, rapoartele 
locotenentului de poliţie erau tot mai sumbre şi mai 
amenințătoare. Acesta nu-i ascundea deloc regelui 
amenințările pe care le auzea zilnic proferate la adresa lui. 
La rândul ei, marchiza de Pompadour primea'zeci de 
scrisori insultătoare. 

În aer se profila pumnalul lui Macbeth. 

La 5 ianuarie 1757, Ludovic al XV-lea, care în după-amiaza 
aceea se dusese la Trâanon ca să-şi vadă fiicele, tocmai se 
pregătea să se întoarcă. Pe la ora cinci, ieşind din 
apartamentul lor împreună cu Delfinul şi cu o parte a Curţii, 
se îndreptă spre scara la piciorul căreia îl aştepta trăsura. 
Intre timp se întunecase şi se făcuse frig; fiecare se înfăşură 
în redingota lui; regele avea două, dintre care cea de 
deasupra de blană. Dar când să pună piciorul pe scara 
trăsurii, un om se năpusti din întuneric, iar re? E! E strigă: 

i 

— Oh, mi-a tras un pumn zdravăn! 

Dar trecându-şi mina peste vestă, văzu că e plină de 
sânge. 

— Sunt rănit! Spuse el. 

Întorcându-se, văzu lingă el un bărbat cu pălăria pe cap. 

— Asta-i' omul care m-a lovit! Strigă Ludovic. Aresta-ţi-l, 
dar să nu-i faceţi nici un rău! 

Unul dintre valeţii regelui se năpusti asupra omului şi puse 
mâna pe el. Înşfăcat de gărzi, omul fu dus în sala acestora şi 
scotocit. Avea încă asupra lui arma cu care îl lovise pe rege. 
Era un cuţit cu două lame, una de formă obişnuită, cealaltă 
semănând cu lama unui briceag. Lama aceasta mai avea pe 
ea cinci picături de sânge. Deci cu aceasta din urmă îl lovise 
pe rege. Dar avusese şi timpul, şi prezenţa de spirit s-o 
ştergă de haină. În plus, avea asupra lui treizeci şi şapte de 
ludovici de aur, câteva monede de argint şi o carte intitulată 
Instrucţiuni şi rugăciuni creştine. N-a încercat nici să fugă, 


nici să-şi ascundă numele. A declarat că se numeşte 
Francois Damiens. Avea acelaşi pronume ca şi Ravaillac. 
Apoi, cuprins parcă de re-muşcări, strigă: 

— Fiţi cu ochii în patru asupra domnului Delfin! Să nu iasă 
astăzi din casă! 

Aceste vorbe îi făcu pe toţi cei din jur să creadă că 
Damiens avea complici. Bănuiala spori când una dintre 
gărzile de la uşă veni să spună că - cu vreun sfert de ceas 
înaintea atentatului - auzise pe un oarecare întrebân-du-l 
pe Damiens: „Eşti gata?” La care Damiens răspunsese:' 
„Da, îl aştept!” Dar oricât îl chinuiră pe Damiens, arzân- 

— RL. n,irr, ior., srincăoătre Leclerc ou otumu m 
udintre locotenenţii viuiilli4$ss*ti-*jiii 1”t' 1-”' —r=: _ m, 
„i, r no bucătar, valet în vroo douăzeci Qe vat, e,u”".U.g 
tusfoe mv-i”u e * «- „0 j.”, o" Awvi i” fiihii Unii 05” E 
Lamentări pretindeau”că-l auziseră de câteva ori prolerM s 

—*ani., 5 k,„aj”. W,v, "* rto Pomnartour. Pe 3 ianuarie» |] 
TIV V,„c. Of,„ă, „t nlimhându-se prin locurile ceis 
singuratice. Pe 5, s-a plimbat prin faţa “sieiuuu, «ff. | fost. 


Arestate odată cu uamiens j? lcuna”? *—.-—.--"-” îlce 
regele a rost ranu, s-amw” «*.«.- 
"ss i ni nu <, toomt. Ra nu cumva cuțitul | să fi fost 


otrăvit. I-a fost atât de teama, mcit i-a « 

poe „TW <," =a-i încredinţeze puterea şi a | „.*'].'.',li „- 
"t,4” „nortam fălit şi suflet îndârjit., Uamlpnc: «p nare că 
n-a iacul inanui» ui» «, ” «- aceste mărturisiri 
comproiimeau ijci””. V «. ?- nrtică să i se araa re l-a 
îniunchiat pe rege, apoi să fie rupt în bucăţi. | 

Relar de stat al Minisţp-miliii Aa p”k. 

— VI —<j!- 

— ]'-"”- ttyu.tL: uu fJi mul. Ijlirţn CCtre le noii: *:! e 
iprejurările prezentp mn oiihnn mi-a,.» >- fi,, -lL— ss 
YO Na O O tj, *rc, 7], tu ut. - -mt-iusiru ai manni'. |. fin- 

o *"-<*u, v> <A,, jjiuu-tj. L.u iiliml. Uaea cm 
să-mi ceri vreo favoare pentru copiii dumitale, poţi s-o ţnr/? 
/ginilitiliii” Po” “x "4 j”-t- i-i . Kipar ţieri? Nimeni nu ştia. 


A TM 


=, 3 0, -[e ez, 


Poate pentru că cei'doi n” nfcfri şi pem.ru ca JL]jamiens 
manifestase o ] TI Tina ca rana regelui era mult mai 
uuciuuu-se sa întrebe cum se mai simţea majestatea-sa, 
treia demisie a fost cerută de rege, cam tot în acea vreme. 

»)*3 mnto Ho Ra'nic ” a nu uitam m toiul acestor 
înjâmnlăr-j că/. R.r, o «w, r, «» ? neaiuijt? 

— Ontoneu. E, de<: anul oamenilor de litere din «f-Ji=, -1. 
A 

£ 

C-r] 

e =.lioecii* 

Ac-'m Frania nu mai putea. Să dea înapoi. Angajamentele 
«e ».E fe-â e! Saxa;ii'ală de Austria o obligau să acţionez 
“.'şac. 

— A a ndicui imediat o oaste de o sută de mii de oameni. A 
prevenit Provinciile-Unite să-şi păstreze r. euti-aliUilea dacă 
vor ca graniţa Olandei să nu fie violată. Apoi a împărţit 
armata în trei; o parte i-a fost încredinţată lui Charles de 
Rohan, prinţ de Soubisse, a doua parte, lui Victor-Francois, 
duce de Broglie, fiul bătri-nului m-ii.' -1 eu acelaşi nume, iar 
a treia parte i-a dat-o lui Ives-Ftv. Îs Desmartes, conte de 
Maillebois. Nu'erau chiar ce a <. R fi trebuit, pentru a lupta 
cu un om de talia lui F; ic al Prusiei; dar mareşalul de Saxa 
murise, ma:; v,.: în de Leuwendahl murise, domnul de Belle- 
Isle era bâum *i pe deasupra şi bun prieten cu regele 
Prusiei. Ducele de Richelieu, care tocmai cucerise Ma- 
honul, avea curajul loviturilor neaşteptate şi nu chibzuiala 
geniilor militare, care ştiu că alcătuiască, punct cu punct, 
un plan de luptă. Richelieu era un colonel de muşchetari, nu 
un general de armată. Dar, în lipsă de altceva, regele a fost 
obligat să se mulţumească cu ce avea. La rândul lor. Armata 
Austriei cu care Franţa se aliase şi armata Rusiei care 
trecuse şi ca de partea Franţei nu aveau nici ele generali 
sau mareşali cărora să le încredinţezi, cu ochii închişi, 
conducerea luptei. Prinţul Eugene dispăruse, iar 
feldmareşalul Daun îl înlocuise pe Piccolomini. Şcoala 


germană succedase deci şcolii savoiarde şi italiene. În 
concluzie, o oaste mediocră, deşi îşi cucerise un frumos 
renume în războiul împotriva turcilor, dar care nu avea, ca 
oaste de muia întâi, decât grenadierii unguri, infanteria 
boemiană, croații, husarii şi pandurii, adică tot ceea ce nu 
era austriac. 

Ruşii înaintară cu optzeci de mii de oameni comandaţi de 
mareşalul conte Apraxin, care luase parte, sub mareşalul 
Munich, la luptele împotriva turcilor. Armata rusă, înfijnfată 
de ţarul Petru I, era un fel de imensa maşină impasibilă, pe 
care un conducător bun putea întotdeauna cuota, <a, fnu 
înainta şi nu se retrăgea decât la ordinul şefilor, cure. 
Distrugea tot şi care nu putea fi învinsă. Saxa avea.; >a cum 
am mai spus, treizeci şi cinci de mii de oameni. Dar aceşti 
treizeci şi cinci de mii de oameni fuseseră, încă de La 
începutul războiului, înconjurați, despuiaţi, dezarmaţi. Deci 
avangarda coaliţiei dispăruse, lăsân-du-i liber lui Frederic 
drumul spre Elba, unde putea opera după bunul său plac, 
punând mâna pe poziţiile strategice de la Pyrna, Dresda şi 
Leipzig. 

La rândul ei. Suedia tocmai publicase un manifest prin 
care' anunţa că. În calitate de garant al tratatului din 
Westfalia, nu putea să nu intre cu trupele pe domeniul 
regelui Prusiei şi în ducatul Pomei'aniei, pentru a răzbuna 
constituţiile statelor violate şi pentru a-1 sili pe Frederic să 
le dea cuvenitele satisfacţii. Regele Suediei înarmase şi el o 
oaste de treizeci de mii de oameni care să intre în 
Pomerania, toţi ostaşi bătrâni, cu multă experienţă, 
obişnuiţi cu disciplina lui Gustav-Adolf şi Carol al XII-lea. 
Astfel, împotriva sa şi a celor optzeci de mii de ostaşi ai săi, 
regele Prusiei văzu ridieându-se o sută optzeci de mii de 
soldaţi francezi, împărţiţi în trei armate: armata din 
Hanovra pornind drept către posesiunile engleze de pe 
continent, armata din Westfalia amenințând Prusia din flanc 
şi armata din Silezia care urma să lupte alături de austrieci, 
în Silezia şi în Saxa. Optzeci de mii de ostaşi ruşi de elită 


urmau să atace Prusia dinspre Nord. O sută patruzeci de 
mii de austrieci şi treizeci de mii de suedezi, adică în total 
patru sute treizeci de mii de oameni. Dar eu toate acestea, 
toată lumea era convinsă că Frederic putea - cu geniul lui şi 
cu armata sa atât de bine strunită din punct de vedere 
tactic - nu numai să reziste duşmanului, ci să-l şi învingă. 
Vollaire de altfel - francez răutăcios, dar, din păcate, bun r- 
iofet - i-a şi trimis lui Fre-denc o scrisoare în nc <fti. E 
adevărat că Frederic îl avea ca aliat„pe cumplitul > de 
Cumberland care, după! ce pierduse bătălia de la I; -; oy.se 
dusese, întocmai ca Anteu, să-şi recapete forţele atingând 
pământul natal. Acolo a zdrobit ca pe un pahar familia 
Stuart. După plecarea lui Carol-Eduard, îngenunchease 
Scoţia, dar într-un mod atât de aspru, încât atunci când a 
ajuns pe continent nu i s-a mai spus decât,; Măcelarul”. 
Armata sa era alcătuită din soldaţi din Hanovra şi Hessa, 
cincisprezece sau douăzeci de mii de oameni cel mult. După 
cum vedeţi, nici Neapole, nici Spania nu s-au amestecat în 
treaba asta, pentru că nu erau câtuşi de puţin interesate de 
cearta maritimădintre Franţa şi Anglia. 

Dar în afară de aceste două puteri, aproape întreaga 
omenire se afla în război, pentru că unii şi începuseră să se 
bată în Saint-Laurent, în golful Mexic, în Madagascar, în 
India şi în Senegal şi acum se pregăteau să se încaiere pe 
malurile Elbei, ale Rinului şi ale Meusei. 

Ostilitățile începură la 6 aprilie 1757, când prinţul de 
Soubisse. A trimis un detaşament de trupe austriece, să 
pună mâna pe Cleves. Pe 8, un alt detaşament cuceri oraşul 
We-sel. În opt zile, statele Cleves şi Gueldres, cu excepţia 
oraşului Gueldres, au fost ocupate. Asediat, oraşul Gueldres 
s-a predat şi el peste câteva zile. La 23 august, trupele 
prusiene care apărau ducatul, silite să se retragă la 
Lipstadt, au fost obligate să-l părăsească şi s-au dus la 
Bilefeld, alăturându-se trupelor hanovriene şi celor din 
Hessa, comandate de ducele de Cumberland. 


În vremea aceasta, mareşalul d'Estrees a ajuns la We-sel şi 
a preluat conducerea armatei. Primele operaţiuni militare 
ale mareşalului îl vizară pe ducele de Cumberland, care îşi 
avea tabăra la Bilefeld. Marşurile şi contra- 

„„„Şurile mareşalului francez 1Î neliniştiră atât de tare pe 
lez „'„4, c: rezând că fusese încercuit, trecu râul Wesel tru 
iară electoratul Hanovra, dar se văzu silit să accepte i: î='; 
a Hastembek, în urma căreia trebui să le cede:;: „or oraşul, 
electoratul de Hanovra şi statele din EL. <. La 28 iulie, 
mareşalul d'Estrees a cucerit oraşul m, uncie a găsit şaizeci 
şi trei de tunuri şi unde s-a, i armata dinWestfalia, condusă 
de ducele de Ridipar între ti: ducele de Cumberland 
începuse să se retragă. Man îl d'Estrees şi-a lăsat o vreme 
armata să-şi tragă sui'âct apoi. A pornit în urmărirea 
ducelui, 1-a împins în ăw 1 Werden, a intrat, pe 28 august, 
în acest ducat, fugă îu-i întruna pe soldaţii din Hanovra şi 
din Hessa, a cucerit oraşul Bremen, 1-a obligat pe duşman 
să se retragă lingă Stade şi 1-a împins către mare. Acolo se 
afla însă ducele de Richeâieu, care-i putea îneca şi pe 
ducele englez şi armata lui, făcând să dispară în apă 
douăzeci şi cinci de mii de oameni; atunci generalul englez, 
nemaiavând încotro, a fost obligat să semneze, la 10 
septembrie, convenţia de la Closter-Seven, prin care ducele 
de Cumberland se angaja să-şi trimită trupele auxiliare să 
teacă Elba, împreună cu o parte din armata sa pe care n-o 
putea încartirui nici în oraşul Stade şi nici în împrejurimi, şi 
să lase trupelor franceze oraşele Bremen şi Ver-den până la 
încheierea păcii. 

Despre asemenea acte de bravură, istoria ezită să emită 
judecăţi de valoare, dar poporul nu ezită, aşa că Pavilionul 
pe care 1-a ridicat în colţul străzii Choiseul şi pentru care a 
cheltuit două milioane de franci a fost numit „Pavilionul 
Hanovrei”. În urma convenției de la Closter-Seven, Franţa 
urma să rămână stăpână absolută pe toate statele regelui 
Angliei din Germania, ca şi pe cele ale aliaţilor, lui, dând 
astfel acestei ţări. Posibilitatea de a uce războiul în ducatul 


de Magdeburg. De asemenea, cu. Fată victoria de la Praga. 
Din 6 mai, asupra austriecilor omandaţi de prinţul Carol de 
Lorena şi de mareşalul Daun, regele Prusiei şi-a dat seama 
de situaţia precară în. Care se afla şi i-a scris regelui 
Angliei: „Sire, am aflat că e vorba de un tratat de 
neutralitate privind electoratul Hanovrei. Oare majesiatea- 
voastră să fie chiar atât de lipsită de fermitate şi de 
constanţă incit 9ă se lase doborâta de ghinion? Vă rog să fiţi 
foarte atenţia ce vreţi să faceţi, pentru că loviţi direct în 
mine. Vă mărturisesc că n-aş fi renunţat niciodată la alianţa 
cu Franţa, dacă nu m-aţi fi îneântat cu făgăduielile 
dumneavoastră. Vă rog să nu mă lăsaţi în mod laş la rnina 
duşmanilor, după ce aţi aruncat în capul meu toate puterile 
Europei. Socot că majestatea-voastră îşi va aduce aminte de 
angajamentele pe care şi le-a luat faţă de miri” nu mai 
departe decât'luna trecută şi că nu va trece la nici un fel de 
tratative până nu va, discuta cu mine”. 

Într-adevăr, situaţia lui Frederic era gravă. După ce 
câştigase bătălia de la Praga din 6 mai, o pierduse la 18 
iunie pe cea de la Chozemitz, fapt care-l silise să renunţe, 
în 20, la asediul oraşului Praga. Profitând de ocazie, prinţul 
de Lorena făcuse o breşă în ariergarda prusiana şi ucisese 
două mii de soldaţi. Pe tot parcursul drumului, Frederic mai 
fusese hărțuit şi de husarii austrieci, haită întotdeauna gata 
să muşte duşmanul ce se retrăgea. În sfârşit, prinţul Carol 
de Lorena şi mareşalul Daun. Unin-du-şi forţele, după două 
luni evacuară Boemia, în “vreme ce armata rusă, după ce 
luase în 5 iulie oraşul Memel, intra în Prusia ducală: armata 
prinţului de Soubisse se îndrepta spre Saxa, iar suedezii se 
pregăteau să atace Po-merania. Înfrângerea ducelui de 
Cumberland fusese deci ultima lovitură dată nădejdilor lui 
Frederic. Aşa că, după ce. I scrise rogc-lui Angliei, îi.'trimise 
o scrisoarea şi jluce-lui do Kiciu'liou: Simt, domnule duce, 
că n-aţi fost pus în postul în care tm 'aflaţi ca să negociaţi. 
Totuşi, sunt ferm convins că nepotul marelui cardinal de 
Richelieu a fost făcut să semneze şi tratate, nu numai să 


câştige bătălii. Mă adresez dumneavoastră datorită stimei 
pe care v-o porh E vorba de un fleac, domnule; să încheiaţi 
pace! Nu ştiu ce instrucţiuni aţi primit de la Ludovic al XV- 
lea, dar dacă regele dumneavoastră doreşte pacificarea 
Germaniei, sunt gata să vi-l trimit pe Delehelet, în care 
puteţi avea deplină încredere. Cel căruia i s-au ridicat statui 
la Genova, cel care a cucerit insula Minorca în ciuda 
uriaşelor obstacole puse în cale, cel care este pe punctul de 
a supune partea de jos a Saxei n-ar putea face nimic mai 
glorios decât să redea Europei pacea. Activaţi în acest sens, 
domnule, şi vă rog să fiţi convins că nimeni nu vă va datora 
mai multă recunoştinţă decât fidelul dumneavoastră 
prieten, 

Frederic.” 

Domnul duce de Richelieu i-a răspuns: „Sire, poate că m- 
aş simţi mult mai onorai să negociez decât să lupt cu un 
erou ca dumneavoastră. Cred de altfel că l-aş servi pe 
stăpânul meu, regele, într-un mod pe care. L-ar prefera 
luptelor dacă aş putea contribui în vreun fel la o pace 
generală. 

Dar o asigur pe majestatea-voastră că n-am primit nici o 
instrucţiune în acest sens. Voi trimite imediat un curier ca 
să-l înştiinţez pe stăpânul meu de propunerea pe care 
majestatea-sa a binevoit s-o facă. Preţuiesc cum se cuvine 
cuvintele măgulitoare, rostite la adresa mea de un rege 
admirat de întreaga Europă; aş vrea să pot fi devin ds b 
iatea r>oa<sira, şlujindii-vă în marea operă pe care o do -ji 
la care socotiți că aş putea contribui şi eu. Aş vrea d ales să 
vă dovedesc profundul respect cu care etc, eic, „Richelieu.” 

Dar toate aceste încercări erau.' narte de a-1 linişti pe 
Frederic. Regele Angliei nu-i răsp: se, iar răspunsul lui 
Richelieu era evaziv. Înainte ca i -acţiunile pe care le 
aştepta domnul de Richelieu să zr -:; că de la Versailles, în 
jurul lui Frederic cercul se strânscse atât de tare, încât îl 
sufoca. La fel ca şi pe lia'nnibal la Zama, ca şi pe Caton la 
Ulique, începuse să-l frământe şi pe el gânclui sinuciderii. 


Ca şi Hamlet, începuse a vorbi despre viaţă şi despre 
moarte, dar iată că Voltaire îl smulse din acest sumbru 
monolog; „Sire, vreţi să muriţi! Nu vorbesc de groaza pe 
care mi-o inspiră acest gând. Vă rog să vă gândiţi că, de pe 
treapta cea mai înaltă pe care vă aflaţi, nu puteţi cunoaşte 
părerile oamenilor. Regelui n-am ce-i spune. Dar ca mare 
filosof de sunteţi, nu vedeţi decât exemplele oamenilor de 
seamă ai antichităţii. Vă place gloria şi vă gândiţi să muriţi 
într-un fel pe care ceilalţi oameni nu l-ar alege şi la care 
niciunul dintre suveranii Europei nu s-a mai gândit. de la 
căderea Imperiului roman încoace. 

Adaug că nimeni nu vă va privi ca pe un martir al libertăţii. 
Să privim lucrurile în faţă, sire: ştiţi pâte Curți au privit 
intrarea dumneavoastră în Saxa ca pe o infracţiune? Ce voi 
spune acestor Curți? Că aţi plătit cu viaţa această invazie. 
Ei şi? Cel pe care l-am socotit un Solo-mon al Nordului 
trebuia să gândească mai înţelept. Un om care nu e decât 
rege, sigur că e profund nefericit când pierde nişte state; 
dar un -filozof poate trece peste acest lucru. Fără să mă 
amc-'c. C în nici un fel în politică, nu pot crede că nu v-a 
rămas datul pentru a fi socotit şi de-acum încol'] un suveran 
de seamă. Credeţi-mă, sire, etc, etc. 

Voltaire” 

lată ce judecată sănătoasă avoa Voltaire. Dar ceea ce 1-a 
determinat mai ales pe Frederic să trăiască au fost 
manevrele greşite pe care le-a făcut domnul de Soubisse. 
Închis ca într-un cerc care se făcea din ce în ce mai mic, 
Frederic îşi dădu brusc seama că armata aflată sub ordinele 
prinţului de Soubisse era alcătuită din soldaţi aduşi din 
diverse provincii ale Germaniei: Wurtemberg, Bavaria, 
Baden; că soldaţii francezi îi priveau de sus pe aliaţii lor şi 
că aliaţii îi detestau pe francezi; că prinţul de Soubisse era 
gelos pe prinţul de Saxa-Hildburghausen; că primul avea 
şaizeci de mii de oameni, dar amestecați; că el avea doar 
treizeci şi cinci de mii, dar foarte uniţi şi foarte energici. 
Deci printr-o asemenea armată amestecată, el, Frederic, şi- 


ar putea deschide drum. Bătălia pe care urma s-o dea 
«avea să se numească lupta de la Rosbach şi, la fel ca la 
Maâplaquet, Ramillies, Hochstett, se va număra printre 
marile înfrângeri ale Franţei. Curtea petrecea când primi 
vestea înfrângerii de la Rosbach; şi petrecea fiindcă Del-fina 
tocmai îl adusese pe lume pe contele d'Artois. Aceşti doi 
prinți fuseseră născuţi sub auspicii nefaste. Ducele de 
Berry, care avea să devină regele Ludovic al XVi-lea, văzuse 
lumina zilei în toiul certurilor din Parlament şi al 
răzmeriţelor populare care, peste patruzeci de ani, aveau 
să se schimbe în Revoluţie. Contele d'Artois, care avea să 
devină Carol al X-lea, se născuse în ajunul unei mari 
înfrângeri. 

Prinţul de Soubisse se comportase ca un soldat deose-bit 
de curajos, dar ca un general foarte slab. Rămas singur pe 
câmpul de luptă, pornise de trei ori cu sabia în mâna la 
atac. După ce încercase zadarnic o retragere ruşinoasă, 
lăsase lucrurile în voia soartei şi retragerea se 
transformase în derută. 

Începând din acel moment, regele Prusiei nu-i mai vorbi 
despre pace lui Richelieu şi nici despre sinucidere lui 
Voltaire. De altfel, intre timp îi şi venise un ajutor 
neaşteptat: regele George al Angliei nu-i răspunsese, dar 
refuzase să ratifice convenţia de la Closter-Seven, semnată 
între ducele de Richelieu şi ducele de Cumberland. Aşa că 
hanovrienii puseseră mâna pe arme şi intraseră în luptă. 
Richelieu, dându-şi seama de greşeala pe care o făcuse, ii 
scrise imediat lui Frederic, dar acum era prea târ-ziu. După 
numeroase înfrângeri pe uscat şi pe mare, la 3 noiembrie 
1762 ostilitățile încetară şi se semnă, în sfâr-şit, pacea de la 
Fontainebleau, între Franţa, Anglia, Spania şi Portugalia, o 
pace ruşinoasă pentru Franţa, în care aceasta ceda Angliei: 
Acadia, Canada, insula Cap-Bre-ton, toate celelalte insule şi 
coaste din golful şi fluviul Saint-Laurent; o mie cinci sute de 
localităţi -dintr-o simplă trăsătură de pană. 


Anglia îi ceda Franţei insulele Saint-Pierre şi Mique-lon. 
Mississippi avea să slujească drept graniţă intre două ţări 
din America, cu excepţia oraşului La Noifivelle-Or-leans. In 
plus. Regele Angliei îi mai dădu regelui Franţei Belle-Isie, 
Martinica, Guadelupa, Marie-Galante şi Deşi-tude, în starea 
în care aceste insule se aflau înainte dt* cucerire. În Indiile 
Orientale, Anglia a restituit Franţei toate forturile pe care 
aceasta din urmă le avea acolo în 1759. Fn”ula Minorca şi 
fortul Saint-Philippe au (<>< înapoiate Angliei. Franţa. A 
fost de asemenea obligai? Vstt-toate ţinuturile care 
aparținuseră electorul limovrei, precum şi altor prinți ai 
imperiului. Angli: tuitSPamei insula Cuba cu oraşul Havana, 
iar mio'ii au cedat englezilor Florida, fortul Sfântul- 
Augustin şi golful Pensacola. 

De la acest tratat datează decăderea Franţei şi înflorirea 
Angliei. Căci ultima va poseda în urma acestui război, în 
Europa: Helgoland. În Asia, oraşul Aden, poartă a Mării 
Roşii aşa cum e Gibraltarul poartă a Mediteranei în Marea 
Indiilor, insula Ceylon, peninsula Hindustan, Nepalul, 
Lahore, Sind, Belucistan şi Kabul. În golful Bengal, insulele 
Singapore, Sinaag şi Sumatra, o sută cincizeci de mii de 
leghe de teritoriu cu o sută cincizeci de milioane de oameni. 
În Oceania, jumătate din Australia, Van Diemen, Noua 
Zeelandă, Norfolk, Hawai şi protectoratul general al 
Polineziei. În Africa, Bathurst, insulele Leon, Sierra-Leone, 
o porţiune din coasta Guineii, Fernando-Po, insulele 
Ascenssion şi Sfânta Elena, Colonia Capului, portul Natal, 
insulele Mauriciu, Rodrig, Seichelles şi So-cotora. În 
America: Terra-Nova până la gurile fluviului Mackensie, 
Canada, aproape toate insulele Antile, Tri-nite, o parte din 
Guyana, insulele Malvine, Belize şi Ber-mude. Acum avea, 
după cum vedeţi, în dulapul Amiralității cheile Indiei, 
Oceaniei şi Mediteranei. Şi asta încă nu era totul: prin titlul 
său de protectoare a Insulelor lo- niene, şi-a aruncat 
ancora, la ieşirea din Adriatică, şi în Marea Egee; a pus un 
picior pe pământul vechilor epiroţi şi al modernilor 


albanezi. Când Irlanda a refuzat să-i mai dea ţăranii, Scoţia 
muntenii, când pieţele de sclavi ale prinților germani s-au 
închis pentru ea, Anglia şi-a recruţat soldaţii dintre 
războinicii vechiului Epir şi a cului Peloponez; şi-a pregătit 
o esc?'1”*. În Corfiv c, câteva zile, putea ajunge în Dardane 
avea o arrr Cefalonia care, într-o săptămână, pi fi în vârf, 
musului; iar de acolo putea să-şi îi iă influent, îa R”s: a; nu-i 
trebuiau decât câteva nave înarmate c. distrugă activitatea 
comercială a austriecilor. Alianţa, Maria-lereza a aruncat 
Franţa în războiul cu Canada. 

În timpul acestui război, Austria cheltuise trei sute de 
milioane, Franţa şapte sute, Anglia şase sute, Prusia m-tru 
sute, Rusia trei sute cincizeci, Saxa optsprezece; în total, 
două miliarde şase sute de milioane. În plus, rmiri-seră: în 
Franţa, două şute cincizeci de mii de oameni. În Prusia 
două sute de mii, în Rusia o sută douăzeci de răii, în Anglia, 
şaizeci de mii, în Germania treizeci de mii, 

Războiul din 1741, care durase nouă ani şi începv.se din 
pricină că Frederic voia să-i ia Mariei-lereza Silezia. 

— Costase de două ori mai mulţi bani şi de două ori mai 
multe vieţi. Astfel, Italia, Germania, 'Ţările-de-Jos, Canada, 
India, Europa, America, Asia se strânseseră degât între ele 
vreme de şaisprezece ani, pentru că exista în Germania un 
om numit Frederic care voisa să aibă Silezia şi, în Austria, 
o-femeie numită Maria-lereza, care nu voise să i-o dea; 
pentru că în Franţa se aflase un rege slab, care se lăsase 
târât în cearta lor şi, în sfârşit, pentru că pe lângă acel rege 
exista o oarecare doamnă de Pompadour, care se înţelesese 
cu Maria-lereza pentru că îi spusese, verişoară”, o doamnă 
de Pompadour ce-i făgăduise o pălărie de cardinal abatelui 
de Bernis şi un ducat-pairie unui om ce se numea contele 
de Stainville. 

lată ce s-a petrecut în Franţa în timpul acelui război care 
luase minţile a trei sferturi din omenire. 

Capitolul XIX Domnul de Berms. 

— Doamna de Pompa-dour e nemulțumită. 


— Purtarea domnului de Stainville. 

— Choiseul şi cardinalul de Bernis. 

— Domnul de Choiseul e făcut duce. 

— Domnul de Bernis este exilat. 

— Doamna de Pom-padour la regină. 

— Sciziunea dintre iezuiţi. 

— Exilul Delfinului -la Meudon. 

— Petru al III-lea. 

— Caterina a li-a. 

Abatele de Bernis, care negociase şi încheiase cu ministrul 
austriac - în budoarul doamnei de Pompadour - trsiatul din 
1 mai 1756, fusese numit ambasador la Viena pe 11 
ianuarie 1757, pentru a cimenta acel tratat; apoi, faptul 
odată îndeplinit, se întorsese la Paris, fusese admis în 
Consiliu la 2 ianuarie 1757 şi propulsat ministru al 
Afacerilor Externe în iunie. Răsplata pentru tratatul din 
1756 avea să fie pălăria roşie de cardinal, care nu era greu 
de obţinut pentru două ţări catolice cum erau Franţa şi 
Austria, în plus, abatele de Bernis, deşi duşman al iezuiţilor 
şi foarte puţin filosof, nu fusese deloc străin de înflăcărarea 
veneţianului Benzzonico, cel care, ajungând la pontificat, s- 
a impus sub numele de Papa Clement al XIII-lea. 

După ce fusese numit' ministru al Afacerilor străine în 
1757, Bernis fusese propus la 2 februarie 1758 comandor 
al ordinului Saint-Esprit, iar la sfârşitul aceluiaşi an primise 
pălăria de cardinal. 

Pentru a face faţă tuturor acelor demnități, precum şi 
titlului de conte pe care i-l dăduse regele, noului cardinal îi 
trebuia avere. Aşa că regele îi fixă o pensie din caseta sa 
personală, îi dărui un apartament la Luvru şi un 

| 

Pi 

I:1ili.1' 

I I Loc în conducerea bisericească din Lyon; în 1755ii 
dărui abația Saint-Arntult, în 1753, ahaţia Saint-Medard din 
Soissons, în 1757 îl făcu prieur la Charite, iar în 1758 îi 


dărui Trois-Fontaines. Dar odată conte, ministru, cardinal şi 
om bogat, abatele observă că alianţa cu Austria era un 
lucru fatal şi că acel război ce durase atâţia ani era ruinător 
nu numai pentru Franţa, ci şi pentru popularitatea lui. 
Încercă deci să ajungă, cu orice preţ, la pace, chiar dacă 
pentru asta ar fi trebuit să renunţe la alianţa cu Austria. 
Dar nu acesta era şi punctul de vedere al doamnei ds; 
Pompadour; din clipa în care n-a mai văzut în cardinal 
primul ei slujitor, a şi început să se gândească în ce fel să se 
descotorosească de el. Ambasadorul Franţei la Viena era 
domnul de Stainville-Choiseul, fiul domnului de Stain-ville, 
trimisul marelui duce al Toscanei. Slujise în armata 
domnului de Noailles, unde îndeplinise funcţia de ajutor de 
maior general al infanteriei. Era un om cu un chip deloc 
plăcut, dar foarte spiritual, de o ambiţie nemăsurată şi cu 
un caracter destul de îndrăzneţ pentru a-şi concretiza 
ambițiile. Se prefădu rigid în problemele de politică şi 
diplomaţie, şi părea mai dornic să inspire teamă decât 
stimă. Abatele de Bernis i se adresă pentru a încerca să 
instaureze pacea, abdicând de la primele sale principii. 
Domnul de Choiseul nu şovăi o secundă între cardinal şi 
doamna de Pompadour, cu care coresponda direct. L, e 
trimise deci şi ei şi Mariei-lereza depeşele cardinalului, 
înfăţişându-i pe ministrul de externe al Franţei ca pe un om 
periculos şi descurajant, deci ca pe un om ce trebuia 
alungat din locul pe care-l ocupa. Maria-Tereza, aflând un 
atât de bun austriac în domnul de Choiseul, nu şovăi să-i 
făgăduiască lui postul de ministru de externe al Franţei în 
locul cardinalului, a cărui izgonire şi fusese hotărâtă la 
Viena, înain chiar ca Ludovic al XV-lea să se convingă de 
faptul că ministrul său îi zdruncinase încrederea. Om cu 
mult spirit, cardinalul de Bcrnis îşi dădu seama că nu putea 
ţine piept favoritei, Mariei-Iereza şi domnului de Choi-seul. 
Aşa că îşi înainta demisia, propunându-l în locul său pe 
domnul de Choiseul. Demisia i-a fost acceptată, iar domnul 
de Choiseul a fost chemat de la Viena şi făcut duce, aşa cum 


fusese făcut mai înainte cardinal domnul <îe Bernis. Auzind 
acest lucru, Frederic al Prusiei spusese: 

— L-au făcut pe abatele de Bernis cardinal pentru că a 
săvârşit o greşeală, iar când a vrut s-o dreagă, l-au dat 
afară din funcţia de ministru! 

Dar numai atât nu era de-ajuns, pentru că domnul cardinal 
rămăsese în consiliu, unde continua să susţină pacea, 
singura în stare să smulgă Franţa din situaţia în care se 
afla; atunci Maria-lereza a continuat să protesteze 
împotriva lui. Ducele de Choiseul şi doamna de Pom-padour 
i-au pregătit o scrisoare de trimitere în exil pe care i-au 
pus-o pe masă regelui, care a şi semnat-o. Scăpând de 
cardinal, domnul de Choiseul, ministru de externe, deveni 
pair. Îşi pâăti datoriile, se îmbogăţi, îşi chivernisi familia şi o 
pricopsi pe doamna de Pompadour cu principatul de 
Neuchâtel spre care privea mereu cu jind şi în care dorea 
să se retragă în cazul în care regele s-ar fi prăpădit şi s-ar fi 
urcat pe tron Delfinul. 

Biata femeie, în vârstă de treizeci şi opt de ani, nu se 
îndoia câtuşi de puţin că regele va muri înaintea ei. Numai 
că în epoca lui Ludovic al XV-lea, mai toate iubitele acestuia 
mureau tinere. 

Cardinalul de Bernis odată alungat, domnul de Choi-seul, 
loren de origine, fiul unui tată care fusese ambasador al 
împăratului şi care ţinea din tot sufletul cu Austria, domnul 
de Choiseul, deci, rămase la Curtea Franţei. Ajuns la 
putere, înţelese că trebuia - aşa cum alesese între Delfin şi 
doamna de Pompadour - să aleagă' între iezuiţi şi 
Parlament. Între favorită şi Delfin, domnul de Choiseul o 
alesese pe favorită. Dacă voia să fie consecvent, trebuia să 
opteze pentru Parlament împotriva iezuiţilor. 

Să explicăm prin ce împrejurare ajunsese doamna de 
Pompadour să urască acest ordin. În 1745 fusese 
prezentată la Curte; devenită marchiză, dori, în 1746, să 
devină doamnă de onoare a reginei. Dar lucrul era deosebit 
de dificil. Totuşi, regina era atât de bună, atât de supusă 


capriciilor soţului ei, încât îi spuse doamnei de Luynes, care 
îşi asumase sarcina să ducă la capăt această treabă, că ea 
ar primi-o cu plăcere, dar că, din păcate, numărul 
doamnelor sale de onoare este fix. 

— Ei bine, răspunsese doamna de Pompadour, spune-i că 
m-aş simţi foarte onorată dacă m-ar primi chiar şi ca 
doamnă de onoare... Supranumerar. 

— Da, răspunse doamna de Luynes, numai că doamnele de 
onoare ale reginei trebuie să ţină seama de anumite reguli. 

— Şi care sunt acele reguli? 

— Păi toate doamnele de onoare se spovedesc şi ţin 
sărbătorile Paştelui, regulă păstrată cu stricteţe şi în casa 
doamnei Delfine. / 

— Dar, zise doamna de Pompadour, şi eu ţin Pastele! 

— Regina e convinsă că-l ţineţi, răspunse doamna de 
Luynes, dar cum publicul nu e deloc convins, ar fi necesar 
ca acest lucru să-l creadă şi el. Atunci regina v-ar da 
bucuroasă consimţământul. 

_rLocul de doamnă de onoare mult coclt o spovedanie şi o 
doamna ue Pompadour. 

Numai că doamna de ono? 1 Veiia'd cşe spovedi şi 
împărţi... Asta era o adevărată r „. Liţii se împărţiră în re 
voiau s-o suovc. 

“inei preţuieşte inai da! Răspunsese verdin | do ye ea 
prine timp nici 

:; ii iezuiţi - O abatele c! 

1 nici cu fii rămâne la | suită, nici împ... 

Nare greşeală. 

„„„uluiţilor. Cum a cerească pentru acest a tabere: unii mai 
încă şi s-o împărtăşească: ara ii.ci o condiţie, şi alţii - de 
care, neputând s-o sufere nici jrnis, nu erau de acord nici cu 
Lia ei; aşa că hotărâră ca atâta i ca iubită a r<: 'ii, să nu fie 
aşită. Adoptând. De-a doua soluţie, iezuiţii hotărâră să nu 
mişte un d<. Pentru salvarea sufletului favoritei. De aici şi 
ura doa. Anei de Pompadour împotriva iezuiţilor. În 1755, 
văzându-şi puterea bine consolidată, hotărî, împreună cu 


abatele de Bernis, să pună pa goană acest ordin. De îndată 
ce favorita a luat această hotărâre, iezuiţii - care-şi aveau 
peste tot spionii lor - au şi fost înştiinţaţi. Până atunci, 
spovedită sau nu, regina a fost obligată să cedeze şi, la 
ordinul lui Ludovic al XV-lea, doamna de Pompadour a fost 
primită, pe 8 ianuarie 1756, ca doamnă de onoare la Curtea 
reginei. Una dintre condiţiile acestei primiri a fost ca, după 
instalare, să fie sărutată de Delfin; obligat de tatăl său, 
Delfinul o sărută pe favorită, dar, întorcându-se cu spatele, 
scosese limba. Un suflet „milostiv”', care văzuse într-o 
oglindă gestul Delfinului, se duse imediat să-i spună 
doamnei de Pompadour; aceasta se plânse pe loc regelui de 
ofensa adusă, convingându-l că jignind-o pe iubita sa îl 
jignea de fapt pe el. Foarte supărat, regele ordonă 
Delfinului să se retragă la Meudon şi să rămână acolo. 
Regina şi miniştrii încercară să-l înduplece pe rege, dar 
acesta rămase inflexibil. Vestea acelui exil şi a motivului 
care-l pricinuise ajunse la urechile parizienilor; 
Paiiamentul nu aştepta decât o ocazie pentru a face să se 
audă unul dintre acele tunete care trezeau întotdeauna 
norodul, oricât de adormit ar fi fost. Domnul de Maupeou 
veni la rege şi-i vorbi despre exilul Delfinului care nu-i mai 
aparţinea lui, ca tată, ci ţării, fiindcă într-o zi avea să fie 
regele Franţei. Ludovic consimţi ca fiul său să se întoarcă la 
Curte, cu condiţia să-i ceară scuze doamnei de Pompa-dour. 
Delfinul îşi ceru scuze pentru că scosese limba, dar de 
atunci deveni duşmanul neîmpăcat al favoritei. 

lată de ce domnul de Choiseul, trecând de partea favoritei, 
se declară împotriva Delfinului şi luând partea 
Parlamentului, declară război iezuiţilor. 

În vremea aceasta, domnul de Choiseul înţelese că, în 
lupta pe care o avea de dus împotriva primului prinţ al casei 
regale, împotriva moştenitorului coroanei, nu era de-aj uns 
să-i aibă de partea sa pe rege, pe doamna de Pompadour şi 
pe Maria-Tereza, ci că trebuia să-şi aibă alături întreaga 
familie, toate neamurile aflate în slujbe mari, pentru ca cea 


mai mică atingere a autorităţii sale să-i fie imediat adusă la 
cunoştinţă. 

Începu prin a o pune la curent cu planurile sale cele mai 
secrete pe sora sa, o femeie foarte isteaţă şi înclinată către 
intrigă. Beatrix, contesă de Choiseul-Stainville, era 
evlavioasă ca şi doamna de Tencin şi tot ca şi ea îşi iubea 
fratele cu o dragoste oarbă. Contesa a fost deci chemată la 
Paris, unde au încercat mai întâi s-o mărite - fără a-reuşi 
însă - cu prinţul de Beaufremont, dar la puţină vreme după 
aceea contesa se mărită cu ducele de Gram-mont, care 
consimţi s-o ia de nevastă cu condiţia ca domnul de 
Choiseul să-l ajute să-şi recapete averea ce-i fusese <>onf 
iscată. Începând de atunci, doamna de Grammont avu o 
Curte a ci. Destul de mare pentru a o pune pe favorită pe 
gânduri. Ducele de Choiseul ministru, contesa de Choi-ss'uî 
ducesă de Grammont, toţi cei din familia ministrului 
începură a veni de la ţară la Paris. Era de-ajuns să poarte 
acest nume şi imediat căpătau o slujbă la Curte. Mai întâi, 
ducele de Choiseul. Făcut pair în 1758, a pus în locul său. (e 
a ambasador la Viena, o rudă, contele de Choiseul. În 1759, 
Leopold-Charies de Choiseul-Stainville a fost numit 
arhiepiscop de Alby. Până ce avea să intre în posesia 
arhiepiscopiei din. Cambrai care-i fusese făgăduită. In 
1760, contele de Choiseul, jasadorul din Viena, a fost făcut 
cavaler al Ordinului A, iar o doamnă de Choiseul, călugăriţă 
la Remirema fost numită stareță la Saint-Pierre din Metz. 
Odaia cavaler al Ordinului Regal, contele de Choiseul, 
ambasador la Viena şi locotenent-general în Austria, şi-a 
părăsit ambasada şi a intrat ca locotenent-general în 
armata franceză. După câtva timp, ducele de Choiseul. 
Devenit el însuşi guvernator al provinciei Tou-raine, a luat. 
Şi slujba de supraintendent general al poştelor şi a unit 
Ministerul Afacerilor Externe cu Ministerul de Ră/bfi. 
Profitând de împrejurare, 1-a făcut pe domnul de Ch>i-eul- 
Beaupre aghiotant, iar pe domnul de Choiseul ck ia Beau 
mc - care era sublocotenent în armata scoțiană - colonel în 


regimentul de dragoni din Aubigne. Pe contele de Stainville- 
1-a numit inspector general al infanteriei. 

După ce acţionase în domeniul ecleziastic, în diplomaţie şi 
în armată, domnul de Choiseul îşi îndreptă privirea către 
ministere. Contele de Choiseul, ambasadorul din Viena, 
cavaler ai Ordinului Regal şi fostul locotenent-general în 
armata austriacă, este numit, în mai 1761, ministru 
plenipotenţiar la Congresul din Augsburg. La 13 octom-l1l 
— ,>yto= VO *-ci'Ta. Ci'. —< f*î —i icliHllltt natori de 
provincii, brigadieri, locotecnenţi-generali, agh 1 itinii-fli vi-Q 
awontaf nir”i un fpl Hp favnrilVl * PVa Un Ch seul care se 
numea Choiseul-Romanet, pentru că se căsăiSf CU IliCcl 
XUi +, pic CUintcCIC +Vi. Cli. CiW]J. Vunom Pt, — - "Si 
«O, il 1 „TL-Pi-Siil» ii înv fA+în co ri- CD pi fnQ Vreme - 
deştul de-scurta ae aitiei - mciia regeiui. Acest i” noiseui 
rexraciar, auceie ii uumse ia vre rentă când fusese 
numit'ministru, se însurase la 14 dei 5 


A a -elii-o Mess u De faot ji aceasia putere, ae am, itusia se 
întindea de la Kiav 1... j. 

Nisoi. JNu.i că ea nu s-a oorit aici. Ha Wyv. - «-. « VW” ilA 
WU”"L"1- 1111 pAbo, Estonia, Livonia. Risa. Rrvpl şin nr 

= ia Keimtini; “ui-ianaa şi samogiţia; de la polonezi: Li- 
ania, Volhinia, o parte din Galiţia, Mohilev. Vitebsk. 

Pr>nstrân «p np arpast. A să înoheip nacfi. ImDârâteasa 
Hilisa-beta, murind, n lasă tronul iui fetru ai in-iea, care era 
e ia americani: insulele Aleutine şi partea 

| sute de leghe şi număra şaptezeci de milioane de 
locuitori. 

]. ni ai iiuuu tu aciv aiui l“ciiuiuj. Ui, i.f. 

Caoitoâul XX Afacerea expulzării iezuiţilor. 

— 'Temerii doamnei de Pompadour şi ale domnului dt 
Choiseul. 

— Filosofii. 


— Parlamentul. 

— Temerile lui Ludovic al XV-lea. 

— Lucrările filo-'ilor. 

— Cărţi -arse de mâna călăului. 

— Ezi-ile lui Ludovic al XV-lea. 

— Holărârea paria -: ntelor din provincie. 

— Izgonirea iezuiţilor. —* spune Voltaire. 

— Publicaţii literare. 

— Decese. 

— Doamna de Pompadour. 

Familia de Choiseul chivernisită, tratatul de la Paris * 
semnat, Maria-lereza mulţumită sau aproape mulţumită, 
doamna de Pompadour, Choiseul şi filosofii avură răgazul să 
se ocupe de afacerea care-i preocupa de atâta vreme: 
izgonirea iezuiţilor. Lăsându-i pe aceştia să-l domine pe 
Delfin, doamna de Pompadour şi ducele de Choiseul ar fi 
fost pierduţi dacă ar fi murit regele, pe atunci în vârstă de 
cincizeci şi trei de ani. La rândul lor, filosofii erau şi ei 
duşmanii declaraţi ai iezuiţilor. Voltaire (deşi crescut de un 
iezuit), d'Alembert. Diderot şi regele Frederic îi urmăreau 
fără cruţare, iar Frederic regreta amarnic că nu-i izgonise 
mai demult din statele sale. Parlamentele nu-i iubeau nici 
ele mai mult decât filosofii. La rândul lui, poporul, care 
atribuise religiei asasinarea lui Henric al IV-lea, atentatul 
împotriva lui Ludovic al XV-lea şi refuzul preoţilor de a-i 
înmormânta pe oameni cu slujbă religioasă, refuz care 
scandaliza Parisul de peste zece ani, nu era dispus pentru 
nimic în lume să-i susţină pe iezuiţi. Cele două mari opoziții 
la proiectul de desființare al acestui ordin religios puteau 
veni - una din partea lui Ludovic al XV-4ea, cealaltă din 
partea Romei, guvernată în între-eime de iezuiţi, sub Papa 
„Clement al XIII-lea. În ceea ce-l privea pe Ludovic, el nu 
era nici pentru, nici contra iezuiţilor ' „ era doar teamă de 
ei şi atât. Atunci cei din jur i-au amintit cum se purtaseră 
iezuiţii cu el în timpul bolii, la Metz; după aceea i-au vorbit 
despre influenţa lor asupra Delfinului, încercând să-l 


îndepărteze pe tânărul prinţ de tatăl său, îndemnându-l s-o 
dispreţuiască tot timpul pe doamna de Pompadour' şi 
sporindu-i necontenit acest sentiment de antipatie. Poate că 
şi atentatul din 1757 fusese urzit în taină tot de iezuiţi. 
Văzând că regele încă stă în cumpănă, dorind mai curând 
să rămână neutru decât să se amestece, lumea a început să- 
i incite pe filosofi să-i atace pe iezuiţi. Şi deşi i se arătă lui 
Ludovic câte blestemăţii săvârşiseră iezuiţii, ceea ce pur şi 
simplu îl îngrozi, preferă să nu se amestece în treaba asta, 
lăsându-i pe doamna de Pompadour şi pe ducele de 
Choiseul să acţioneze. Boucher, faimosul jansenist al acelor 
vremuri, avocatul Pinot şi Lepage, prietenul domnului prinţ 
de Conţi, publicară unii pamflete, alţii fapte concrete, 
urmărind să pregătească lumea în legătură cu izgonirea 
iezuiţilor. În sfârşit. Bettin şi Berrier au fost agenţii doamnei 
de Pompadour, alături de Parlamentul din Paris şi de 
parlamentele din provincie. Lucrurile fiind deci pregătite, 
se aştepta doar un moment potrivit pentru a se trece.la 
fapte. De multă vreme toată lumea ştia că iezuiţii fac în 
India un comerţ scandalos. Dar creditul de care se bucurau 
atât de mare, îneât înăbuşi reclamaţiile şi plângerile. 
lezuiţi, părintele Lavalette şi părintele Sacy, fuseseră * -'aţi 
faliţi, pe 19 noiembrie 1759, pentru trei milioane o iranci. 
Ducele de Choiseul redeschise procesul şi prin 27 Ludovic 
al xv-l «a hotărârea din 8 mai 1761 declară toţi iezuiţii din 
Franţa care se ocupau cu comerţul solidari cu cei doi faliţi. 
Creanţele îi făcură pe iezuiţi să protesteze vehement şi abia 
acum îşi dădură ei seama citi duşmani aveau în Franţa. 

După ce-i atacase pe iezuiţi în afacerile lor băneşti, 
ministrul îi atacă şi în felul cum erau constituiți. 


Ordinul fusese întemeiat de Ignaţiu de Loyola, nobil 
spaniol născut în 1491 şi care, atins de o boală gravă, î cuse 
legământ în 1534 că, dacă se va însănătoşi, va renur la 
toate bunurile sale pământeşti şi se va dedica converi' 
necredincioşilor. Însânătoşindu-se, Loyela puse bâzo.; 
acestui ordin la Paris, apoi se duse la Roma pentru a primi 
aprobarea Papei Paul al III-lea, în 1540, fiind ales şeful 
iezuiţilor în 1541. Noul ordin religios 2-a răspândic repede 
nu numai în Italia şi Franţa, ci în toată Europa, în Ilil'ia, în 
Asia, în întreaga lume. Stabiliţi în Franţa în 1551 sub regele 
Henric al II-lea, li s-a încredinţat educaţia tânărului rege. 
Izgoniţi din Franţa în 1596, au fost rechemaţi în 1603 de 
către regele Henric al IV-lea. De atunci căpătaseră o mare 
influenţă, de care i-am văzu't bucurân-du-se sub domnia lui 
Ludovic al XIV-lea, sub Regenţă şi sub Ludovic al XV-lea. 
Examinarea constituirii ordinului lor îi sperie foarte tare pe 
iezuiţi, pentru că ştiau că la constituirea lui stătea de fapt 
arbitrariul. Această constituire, discutată exact în momentul 
în care filosofia începuse să ia un mare avânt, nu putea să le 
fie decât fatală. Aşa că Delfinul, arhiepiscopul Parisului şi 
domnul de la Vauguyon, care-i protejau pe iezuiţii din 
Franţa, îl implorară pe rege să nu accepte examinarea, în 
mod public. A constituirii ordinului. Tulburat, Ludovic 
ordonă Consiâiului să se ocupe de acest lucru. Dar 
Parlamentul susţinut c* «domnul de Choiseul, văzând că 
ancheta îi declară abuzive toate bulele papale şi, neputând 
examina consti-i tuirea iezuiţilor, le cercetă lucrările. Aceste 
lucrări erau atât de pline de îndemnuri regicide, încât 
Parlamentul porunci să fie arse de mina călăului. Începând 
din acea clipă. Ludovic al XV-lea nu mai văzu în iezuiţi decât 
nişte ticăloşi care nu numai că puneau la cale asasinate, ci 
le şi săvârşeau. F Cit priveşte fondul afacerii, Parlamentul 
recunoscu faptul că iezuiţii nu erau decât toleraţi în Franţa, 
că nici yn act legal nu consfințea stabilirea lor acolo. Cum 
Ludovic al XV-lea vorbise despre iezuiţi în Consiliu, 
Parlamentul, văzând că afacerea îi alunecă din mină, lansa, 


după o şedinţă do cincisprezece ore, un apel în cartvorbea 
de abuz. Doar treisprezece magistrați avură curajul să-i 
susţină pe iezuiţi. 

În vremea ace; sta. Regele intuia că a distruge ordinul 
iezuitiu. R. ponegri! Ck> Parlament, dto filosofi şi de 
curteni, dar susţinut de Delfin. Însemna să dea o lovitură 
cumplită religiei şi, prin urmare, monarhiei. Îi era totuşi 
greu să-şi explice acel smiiment care-l chinuia ca un fel de 
presimţire. Ca toate firile, slabe, trimise la Roma o scrisoare 
conducătorului ordinului, pentru a-l întreba dacă e de 
acord cu unele modifeări. Dar acesta îi răspunse cu 
resemnarea şi fermitatea vechilor martiri: „Sini ut sunt, aut 
rum Ssini” (să fie ceea ce sunt, sau să nu mai fie). 

Conducătorul iezuiţilor prefera ca întreg edificiul să se 
prăbuşească, „ decât să se clintească o singură piatră din 
el. Şi edificiul se prăbuşi. La 6 august 17fi2, Parlamentul 
dădu o hotărâre prin care desfiinţa ordinul ie-— 

SPECIAL IMAGE-image108. Jpg-REPLACE ME Suiţilor, le 
interzicea acestora. Să mai poarte veşmântul caracteristic, 
să mai aibă şefi de care să asculte, să poarte corespondentă 
cu ei. Direct sau indirect: Ic interzicea să mai oficieze 
slujbe, laice sau bisericeşti, să mai aibă bani, beneficii, 
pensii. Această hotărâre a slujit de model tuturor 
parlamentelor din provincii care i-au expulzat, rând pa 
rând, pe iezuiţi de pe păinânt. Urile lor. 

Apoi hutărârea din 9 martie 1764 i-a izgonit din Franţa pe 
toţi iezuiţii care au refuzat să depună jurământul prescris în 
hotărâre. În st'ârşit, un edict al regelui, din noiembrie 
1764. A desfiinţat ordinul iezuiţilor. Si iată că nu numai 
parlamentele din provincie l-au imitat pe cel din Paris, ci şi 
parlamentele din Spania. Ne. Apole şi Parma, care au imitat 
Franţa. 

— Foarte. Bine, spusese Voi tai re cu risul lui maliţios, 
acum, după ce aţi alungat vulpile, trebuie să alungaţi şi 
lupii. 

Dar lupii au fost alungaţi abia în 1789. 


În perioada despre, care ne-am ocupat, Jean-Jacques 
Rousseau a publicat: Noua Heloiză, Emile şi Contractul 
social, lucrări care, la apariţia lor, au fost departe de a 
produce impresia pe care au produs-o mai târziu. Nona 
Heloiză, a apărut în 1759, Emile. Şi Contractai social, în 
1762. În'momentul publicării acestei ultime cărţi, Voltaire 
scria: „Contractul social sau nexocial nu se remarcă decâi 
prin câieva injurii adresate în mod grosolan regelui de dure 
cetăţeanul din burgul Genevei şi prin patru pagini insipide 
împotriva religuri creştine; cele patru pagini sini însă din 
Bayle. Orgoliosul Jean-Jacgnes se află la Amsterdam, unde 
se face mai mult caz de o încărcătură de piper de pe o navă 
decât pe paradoxurile sale”, 

—: n tot în epoca aceea Diderot şi-a reprezentat pe see 
Fwl natural şi a publicat: Bijuterii indiscrete, Juc- qu.es 
Fatalistul şi Călugăriţa. Baronul d'Holbach a dat la ireală 
Scrisori către Eugenia, şi Sistemul naturii, Helvetius, cartea 
sa Despre spirit, apoi, o serie de oanieni obscuri au publicat 
lucrări submediocre: Cumătrul M-atlueu. Bu-aul simţ ai 
abatelui Meslier, Ther&se filosoafa, literatură 4e budoar ce 
coboară apoi până la lupanar, şi care începe cu Crebillon şi 
se termină cu marchizul de Sade, 

Paralel cu corupţia care se instala în societate, moartea 
făcea ravagii la Curte. Frumoasa Doamnă Regală care se 
măritase cu infantele-duce de Parma părăsise Italia ca să 
vină să-şi vadă fratele la Versailles, Ludovic al XV-lea nu 
cutezase să facă cu copiii săi experienţa pe car-e o făcuse 
ducele d'Orleans cu ai lui. Tocmai atunci vărsatul bântuia cu 
furie. Tânăra prinţesă se îmbolnăvi şi în mai puţin de opt 
zile muri, cu faţa sfâşiată de unghiile eu care încercase să 
se scarpine. 

În 5 martie 1760 muri doamna de Conde, veche şi bună 
prietenă a regelui, care fusese pictată cu patruzeci de ani 
mai înainte, gonind la vânătoare alături de Ludovic ai XIV- 
lea, pieptănată ca Diana, zeiţa vmătorii, şi stând pe un cal 
alezan. 


La 23 iulie, cel care plăti tributul morţii fu domnul de 
Gharolais, dar pe el regele nu l-a regretat. 

Pe 22 martie 1761 a murit ducele de Bourgogne. Se pare 
că acest nume le-a fost fatal Delfinilor cafe 1-ajţ purtat. E 
vorba de ducele de Bourgogne, un băieţaş de zeocel ani, 
care a murit lăsându-şi fratele, ducele de Berry, să moară 
pe eşafod. Era un copil fermecător, foarte iuMt şi foarte 
iubitor. Jucându-se cu unul dintre prietenii săi, împins de 
acesta, căzu şi se lovi. Nevrând să spună nimic de teama ca 
cel care-l împinsese să nu fie pedepsit, făcu o infecţie şi 
muri. Pierderea a fost crudă pentru Ludovic al XV-lea, căci 
regele îl iubea aşa cum toţi bunicii îşi iubesc nepoţii. Tocmai 
când Lv. Dovic credea că plătise destul tribut morţii, cineva 
veni să-i spună că dpamna de Pompadour este pe moarte. 
Pentru că singura ei dorinţă - ba aş zice mai curând, chiar 
obligaţie - era să-i placă regelui, favorita îi ascunse 
acestuia, cât putuse, suferinţele sale. De ce anume suferea 
doamna de Pompadour? Să fi fost una din acele boli 
femeieşti, dureroase şi necruțătoare? Să fi fost otrăvită, aşa 
cum crezuse doamna de Château-roux şi cum credea şi ea? 

lată ce se povesteşte sau mai curând ce a povestit ea 
însăşi: Bertin, sluga credincioasă a doamnei de Pompadour, 
era ministrul finanţelor, iar domnul de Choiseul, ahtiat după 
putere, voia să adauge şi finanţele la ministerele pe care le 
acaparase. De altfel, finanţele erau într-o dezordine 
nemaipomenită şi la 1 decembrie Parlamentul alcătui o 
comisie care să propună o reformă. Doamna de Pompadour 
îşi aminti atunci de ceea ce-i spusese cardinalul de Bernis, 
mai exact, într-o anumită epocă, acesta îi ex-pusese nişte 
planuri foarte bune. 1 se păru, mai ales, că doamna de 
Grammont venea mult prea des pe la Curte, că fratele ei se 
străduia s-o vâre, cu orice preţ, în patul regelui; îşi dădu 
seama de primejdia care o păştea dacă l-ar mai fi lăsat pe 
domnul de Choiseul în fruntea guvernului. Discută deci în 
secret cu cardinalul de Bernis pe care-l trimise să stea de 
vorbă cu regele şi, după cea de-a treia întrevedere a 


acestuia cu majestatea-sa, soarta domnului de Choiseul 
fusese pecetluită. Ministrul află de toată combinaţia urzită 
împotriva lui şi a doua zi iată că doamna de Pompadour se 
îmbolnăvi. Noi nu-l vom învinui pe domnul de Choiseul de 
boala doamnei de Pompadour, după cum nu-l vom învinui 
nici pe domnul de Maurepas de moartea doamnei de 
Châteauroux. Ori de câte ori cineva de la Curte murea pe 
neaşteptate, imediat începea să circule zvonul că fusese 
otrăvit. Orice-ar fi fost, fapt e că 'doamna de Pompadour 
simţi nişte dureri suspecte în timp ce se afla la Choisy, 
dureri care la început i s-au părut suportabile, dar care în 
curând deveniră. Ucigătoare. A fost dusă imediat la 
Versailles. Ludovic al XV-lea văzu, fără nici o emoție, cum se 
înrăutăţea boala marchizei. Sentimentele pe care le 
avusese pentru ea, şi care din dorinţă se transformaseră în 
obişnuinţă, păreau să fi suferit o nouă transformare, 
rezumându-se doar la convenienţă. Regele a fost atent faţă 
de bolnavă aşa cum ar fi fost atent faţă de o prietenă. 
Ducele de Fleury venea zilnic să-i spună cum se mai simte. 
Pe 15 aprilie 1764 intră ca de obicei, dar nu-i mai spuse 
nimic regelui, fiindcă doamna de Pompadour murise. Leşul 
favoritei a fost pus pe o năsălie purtată de doi oameni. La 
trecerea micului cortegiu, regele ieşi la fereastră. Chiar 
atunci începu să plouă, Seoţând mâna pe geam, regele zise: 

— Biata marchiză! Credeam că va avea parte de vreme 
frumoasă pe ultimul ei drum! 

Doamna de Pompadour a fost înmormâmală lu mănăstirea 
Capucinilor din Paris, în capela familiei de Cregqui. Capela 
pe care o cumpărase cu un an înainte de a fi îngropată 
acolo. 

Capitolul XXI Delfinul. 

— Ultimele sale clipe. 

— Delfin». 

— Domnul de Choiseul şi temerije safe. 

— Făgăduielile lui Ludovic al XV-lea. 

— Delfina 11 favorizează pe domnul d'Aiguilâon. 


— Ceaşca de ciocolata din 1 februarie. 

— Delfina îi spune regelui ea a fost otrăvită. 

— Moartea DelfâR «. 

— Tulburarea lui Ludovic al XV-lea. 

— Apropierea Jui de regina. 

— Stanislas moaie ars. 

— Lorena e alipită Franţei. 

— Moartea reginei. 

— Domnii de Choiseul şi d'AiguiăUm. 

Moartea doamnei de Pompadour nu i-a afectat de puţin pe 
Ludovic al XV-lea. Când te obişnuieşti prea mult cu un jug. 
Există momente când acest jug te apasă. Ludovic al XV-lea 
răsuflă uşurat fiindcă îşi recăpătase libertatea. De altfel de 
eâtăva vreme doamna de Pompadour începuse să se 
amestece cam prea mult, în politică şi în religie, fapt care 
nu-i convenea deloc lui Ludovic al XV-lea. În politică, îl 
obligase să se aliere cu Austria pe care el n-o putea suferi, 
iar în religie, îi izgonise pe iezuiţi, care lui îi fuseseră 
simpatici. Şi apoi, doamna de Pompadour. Mereu certată cu 
Delfinul şi cu prinţesele, fiicele sale, era un veşnic motiv de 
discuţie şi de nemulţumire în familia sa. Sigur că moartea ei 
îl priva îe nişte obişnuinţe plăcute, dar pe de altă parte îl 
scutea de necazuri şi tulburări, redându-i liniştea 
sufletească ce-i ev» din ce în ce mai necesară. Dacă stăm să 
ne gândim bine, se pare că Ludovic era chiar mulţumit că 
scăpase de favorita care-i făcuse o droaie de încurcături. 

Din nenorocire, moartea, udata ajunsă la Curtea Franţei, 
nu mai voia să plece atât de repede. Mai avea de făcut 
victime, şi încă dintre cele mai ilustre. 

La sfârşitul anului 1760, Delfinul începu să nu se mai si. M 
(ă în apele lui. Prietenii săi intimi - domnii de Riche-lieu, de 
Muy, de Vauguyon - aflară din gura lui cum ea presimte că 
va muri. Celor străini şi curtenilor, Delfinul le spuse că 
răcise în timpul unei călătorii la Compiegne şi că de atunci îl 
durea pieptul din ce în ce mai tare. Dar prietenilor devotați 
şi credincioşi le mărturisi că este sigur că a fost otrăvit. La 


începutul lunii decembrie se simţi rău. Şi, după o noapte 
groaznică, trimise după medic. Cum intră, medicul îi luă 
pulsul, dar se pare că simpto-rnele erau foarte grave, 
pentru că bietul doctor tresări. Obt-ervându-i spaima, 
Delfinul îl apucă de braţ şi-i spuse încet: 

— Dragă La Breville, să nu speriem pe nimeni! 

Şi-1 trase pe medic în odaia de alături, pentru a as-nde, 
atât eât îi mai stătea în putere, celor din jur grăita tea bolii. 
Începând din acel moment, Delfinul nu mai u nici o 
speranţă, iar cei care-] înconjurau se pregătiră să-l 
îngroape. 

Delfinul se însurase prima oară cu o tânără prinţesă 
spaniolă, un adevărat trandafir din Sevilla. al cărei chip îi 
rămăsese multă vreme întipărit în suflet, chiar după ce se 
însurase a doua oară: Cea de-a doua căsătorie adusese în 
braţele prinţului, în locul brunei M.nria-Tere/a. o tânără 
blondă din Saxa care trebui să dea dovn-Oă de multă 
dragoste, de multă blândeţe şi de mult devcirmient, pentru 
ca să poată ocupa în inima printuini locul ['rimei soţii. Vă- 
zânclu-sc în progul morţii, Doi:?': ''m”iv <; instii toate 
calităţile soţiei sule. Un adevăr 'ing”rc l-a vegheat zi şi 
noapte, tot timpul apleca' <-ir iui, arneste-cându-şi. 
Proaspăta ei răsuflare. -; r? Isii!'. |; (. -* fierbinte a 
Sbânavului. Nevrând să lase pe nimeni să-i ia locul, Del-fâjia 
- cu toate rugăminţile bărbatului ei - nu se dezligi o clipă de 
la căpătâiul acestuia. Doar pentru ea şi pentru <Stiva din 
membrii familiei sale Delfinul regreta că moare. 

În ceea ce-l priveşte pe Ludovic al XV-lea, rămăsese 
aceiaşi; n-ai fi spus că era vorba de fiul său care se 
prăpădea, de moştenitorul Coroanei Franţei, ci de un străin 
sau de o rudă oarecare. Se uita la fiul său, în agonie, cu 
ochii uscați, cu chipul rece, cu inima de piatră. Prin uşa 
“redeschisă, urmărea indiferent 'agonia fiului său, şe uita 
la pregătirile ce se făceau pentru înmormântare şi, CUtn se 
afla la Fontainebleau, le spuse curtenilor că de îh-<tetă ce 
totul seva isprăvi, să fie pregătite trăsurile pentru a se 


putea întoarce imediat la Versailles. Din patul său, 
nefericitul prinţ vedea şi auzea tot: pachete aruncate în 
otffte, pe fereastră, cufere scoase în grabă, pe uşă, trăsuri 
c*e «e încărcau, cai pregătiţi de plecare. 

— Ah, dragă La Breville, spuse cu tristeţe Delfinul 
ofteSdicului său, trebuie să mă grăbesc să mor, fiindcă văd 
că încurc pe toată lumea care e grăbită să plece! 

Fie de oboseală, fie că şi fusese atinsă de boala care îjpea 
în curând s-o doboare, arsă de febră, Delfina se re-î*ăsese 
la ea în odaie, şi asta chiar în noaptea dinaintea porţii 
bărbatului ei. Delfinul se stinse la 20 decembrie LÂGS. 

Regele a fost totuşi mai impresionat de moartea Delfi-oplui 
decât s-ar fi crezut. La cinci minute după ce fiul său şi-<a 
dat duhul, nepotul lui a intrat în odaia regelui, anunţat ie 
majordom: * 

— Sire, domnul Delfin! 

— Biata Franţă! A strigat Ludovic. Un rege de cincizeci şi 
cinci de ani şi un Delfin de unsprezece! 

Aproape în acelaşi timp a intrat în odaia regelui şi tânăra 
văduvă, plângând cu hohote, implorându-l s-o ocrotească şi 
să-i fie protector. Îi spuse că dorea să-şi creastă singură 
copiii, dându-i-se funcţia de supraintendentă, păs-trându-şi 
rangul la Curte şi apropiindu-se cât mai mult de rege. Biata 
femeie! Era atât de neliniştită din pricina viitorului, când 
viitorul îi rezervase un loc în mormânt, alături de soţul ei! 
Regele se retrase imediat la Choisy, unde petrecu opt zile 
departe de orice fel de ceremonial. 

În vremea aceasta, norodul era din cale-afară de mâh-nit 
de moartea Delfinului. Trecătorii se opreau pe Podul Nfoai 
şi îngenurxcheau în faţa statuii lui Henric al IV-lea. Simţeau 
vălul de doliu al văduvei şi al orfanilor întinzân-du-se peste 
întreaga Franţă. Trupul Delfinului a fost dus ia Sens, uncie 
se odihneşte în subterana catedralei, iar mima la Sâint- 
Denis. 

Regele îi făgăduise Delfinei să-i îndeplinească orice 
rugăminte. Numai că domnului de Choiseul nu-i convenea 


eâtuşi de puţin ca Delfina să se apropie prea mult de rege şi 
să-l 'influenţeze în vreun. Fel. Prinţesa era saxonă şi. ca 
toate prinţesele germane, primise o educaţie deosebit de 
aleasă. Vorbea mai multe limbi străine, printre care şi 
latina. Dacă Ludovic al XV-lea murea, ea ar fi fost chemată 
la regență. Or, casa de Saxa cunoştea perfect interesele 
Germaniei din care făcea şi ea parte. Saxa ştia mai bine 
decât oricine cât pierduse Franţa din pricina alianţei cu 
Austria. Pentru el era deci foarte important s-o împiedice pe 
prinţesă să se apropie prea mult de rege. Mai întâi, pentru 
a pune o piedică încalea acestei apropieri, apartamentul 
cerut de Delfină, şi care se afla alături de cel al regelui, a 
fost declarat de nelocuit de către Gabriel, arhitectul 
domnului de Choiseul. Regele vru să vadă cu ochii lui cum 
stăteau lucrurile şi într-adevăr văzu câteva grinzi nu prea 
solide, aşa că în loc de locuinţa mare pe care o ceruse, îi 
dădu prinţesei câteva apartamente miei. După puţin timp, 
Delfina ceru o slujbă pentru un favorit ai răposatului ei soţ; 
dar ducele de Choiseul, care voia ca toate favorurile să 
pornească de la «1 şi care, mai ales, nu voia să dea nici un 
fel de slujbe favoriţilor Delfinei, declară şi semnă în numele 
regelui că toate funcţiile nou create se cumpărau. 

Laverdy, prietenul domnului de Choiseul, lucra pe atunci la 
finanţe. Fixă pentru slujba aceea o taxă de o sută cincizeci 
de mii de livre, pentru ca protejatul doamnei Delfine, care 
era sărac, să n-o poată cumpăra. Dar doamna Delfină 
obţinu de la rege făgăduiala că-i va da protejatului ei slujba 
pe gratis, ceea ce-l făcu pe domnul de Choiseul s-o urască 
şi mai mult. Ministrul făcu tot ce putu pentru a-l determina 
pe rege să-şi retragă cuvântul dat. Dar. Contrar obiceiului 
său, regele se ţinu tare pe poziţie. Spunem „contrar 
obiceiului său” pentru că foarte rar se întâmpla ca Ludovic 
al XV-lea să se ţină de cu-vânt atunci când făgăduia ceva. Şi 
iată unul din zecile de exemple. Ludovic avea o droaie de 
valeţi care îngrijeau de ceasuri. Se înrădăcinase obiceiul ca 
celui mai bătrân dintre ei să i se dea o pensie de şase sute 


de livre. Murind decanul de vârstă al acelor valeţi regele îi 
spuse celui care rămăsese în locul său, un oarecare 
Pelletier: 

— Dragă Pelletier, vei avea o pensie de şase sute de livre! 

,„ Valetul, cunoscând năravurile lui Ludovic, se duse la 
superiorul lui, primul gentilom al camerei regelui şi-i spuse 
că majestatea-sa îi făgăduise o pensie de şase sute de livre. 
Primul gentilom îi scrise ministrului Airjolot, care-i răspunse 
că-i va duce regelui cererea şi că după ce acesta o va 
semna, el îi va expedia brevetul. Avându-i de partea lui pe 
primul gentilom, pe ministrul Amelot şi pe rege, Pelletier îşi 
închipuia că şi pusese mâna pe pensie. Dar se înşela 
amarnic, fiindcă uitase să mai apeleze şi la domnul 
Lechevin, primul funcţionar al Casei Regale, aşa ca brevetul 
n-a fost exprdial. A trecut un an fără ca sărmanul Pelletier 
să vadă sosind vreun ban din pensia făgăduită. S-a dus din 
nou la primul gentilom al camerei regelui, care gentilom i-a 
scris din nou ministrului Amelot care, d? Data asta. Având 
probabil motivele sale, n-a mai cutezat. Să troacă peste 
primul funcţionar al Casei Regale. Treaba a mai durat încă 
un an şi când bietul Pelletier tocmai îşi luase nădejdea de la 
acea pensie. Leehevin 1-a chemat la el şi, după ce 1-a 
muştruluit zdravăn că nu cunoaşte ierarhia puterii, i-a dat 
în sfârşit brevetul, după douăzeci şi şapte de luni după ce 
regele ii făgăduise pensia. 

Dar să ne întoarcem la sărmana Delfină care, în timpul 
bolii soţului ei, fusese avertizată de câteva leşinuri că şi 
propria sănătate lăsa de dorit. În curând slăbi atât de tare 
şi starea ei li se păru atât de gravă medicilor, încât nu-i mai 
dădură să bea decât lapte; regimul păru să aducă o 
oarecare ameliorare a bolii. Cum între timp Detfina începu 
să-şi mai vină în fire, în ianuarie 1766 medicii declarară că 
este salvată. Din nenorocire - spune cronica ce înregistra 
pieirea reginelor ce mureau tinere - din nenorocire. Delfina 
ţinu să se vâre în. Politică. Îl susţinu pe ducele d”Aiguillon 
despre care îi vorbi de mai multe ori regelui şi cu multă 


insistenţă. Propunea un nou ministeriat condus de ducele 
d'Aiguillon, de domnul de Muy. de episcopul de Verdun şi de 
preşedintele Nicolai. Dacă e să dăm crezare aceleiaşi 
cronici, o simplă ceaşcă de ciocolată nărui tot acel plan. 
Prinţesa bău ceaşca de ciocolată la 1 februarie 1767. În 
aceeaşi zi ea îi spuse regelui că fusese otrăvită. În zadar 
doamna Adelaide i-a dat trei doze din vestita contraotravă 
despre care am mai vorbit şi pe care doamna de Verue o 
adusese din Savoia; prinţesa a murit vineri 13 februarie în 
vârstă de treizeci şi cinci de ani. 

Ceea ce spusese doamna Delfină înainte de a muri avu un 
ecou nemaipomenit la Versailles. De-abia apucă prinţesa să 
închidă ochii, că episcopul de Verdun, domnul de Muy, 
ducesa de Doumont, mareşalul de Richelieu, domnul de la 
Vauguyon au fost convinşi că fusese otrăvită. Acuzaţia a fost 
atât de categorică, încât autopsia s-a făcut în prezenţa a 
paisprezece medici care au declarat că n-au găsit nici o 
urmă de otravă în trupul defunctei. 

Toate acele morţi succesive, toate acele acuzaţii de 
otrăvire sporiră tristeţea regelui. Cei din jur au observat că 
începuse să se apropie de soţia lui, care era o femeie 
deosebit de înţeleaptă şi de evlavioasă. 

— Regina se cufundase ea însăşi într-o tristeţe adâncă, 
fiindcă îl pierduse într-un accident pe tatăl ei, regele 
Stanislas. Spre sfârşitul lunii februarie, bătrânul adormise 
într-un fotoliu, lingă sobă; hainele i-au luat foc şi l-au ars 
îngrozitor. A murit pe 23 februarie 1766, în vârstă de 
optzeci şi opt de ani; după moartea lui, Lorena a revenit 
Franţei. Fiica sa nu i-a supravieţuit decât doi ani; după o 
boală lungă şi crudă, s-a prăpădit la 24 iunie 1768. 
Sărmană prinţesă care nu mai era, de douăzeci şi cinci de 
ani, decât umbra reginei franţei, care le văzuse pe iubitele 
soţului ei luându-i locul în pat şi pe tron şi care dispăruse, la 
rândul ei, întocmai ca o umbră! 

Spaima care se răspândise la Versailles după moartea 
Delfinului, fiul lui Ludovic al XIV-lea, a ducelui de 


Bourgogne, a doamnei ducese de Bourgogne, a ducelui de 
Berry şi a ducelui de Bretagne, reapăruse în acelaşi loc şi în 
aceeaşi familie după o jumătate de secol. 'ântr-adevăr, 
moartea lovi crud şi repede în prinții de la Curtea Ffanţei: 
infanta, ducesă de Parma, ducesa d'Otieans, prinţesa de 
Conde, Delfinul Franţei, fiul său cel nwre - ducele de 
Bourgogne —, Dclfina, contesa de Toulouse, regele 
Stanislas şi regina. În toiul atât or nenorociri, pe doamna 
Louise o cuprinse spaima: fugind de la Versailles, se refugie 
la Carmelite, se călugări şi nu se mai preocupă decât de 
cele bisericeşti. 

Acuzaţiile de otrăvire au continuat; toată Franţa vorbea 
despre acest lucru. Cardinalul de Luynes, Nicolal, de Muy, 
ducele d'Aiguillon, mareşalul de Richelieu, arhiepiscopul 
Parisului, toţi seniorii, toţi prelaţii care făceau parte din 
partidul Delfinului, toţi cei care aşteptau o domnie onestă şi 
paternă după domnia despotică şi împrăştiată sub care 
trăiau de mai bine ds cincizeci de ani, toate glasurile 
interesate de viaţa celor care tocmai muriseră stricau sus şi 
tare că toate acele morţi n-au fost fireşti şi îl Livinuiau 
deschis pe demnul de Choiseul. Ba au făcut chiar mai mult: 
au indicat mâna cu care lovise demnul de Choiseul: un 
oarecare medic de copii, pe nume Lieutand, a fost acuzat de 
a fi pregătit otrava cu care fuseseră omo-rlţi atâţia 
nevinovaţi. Drept orice răspuns” doctorul se mulţumi să 
pună la începutul cărţii sale Medicina practică, gravura ce 
înfăţişa moartea lui Alexandru cel Mare. În gravura aceea, 
învingătorul de la Porus se afla între me-d'ci şi delatorii săi 
şi, în loc să sus fină că fusese otrăvit, el dădea pe gât cupa 
în care i se spusese că i s-ar fi pus otravă. În concluzie, 
adevărată sau nu, acea acuzare avu un răsunet teribil. Din 
pricina acelei acuzaţii, ura cumplită a ducelui de Berry 
împotriva aceluiaşi duce de Choiseul. 

Ludovic al XVI-lea, inimă slabă care nu ştia ce e ranchiuna, 
1-a urât din instinct pe domnul de Choiseul, tre-murând ori 


de câte ori îl zărea, fără ca măcar să ascundă faptul că 
vedea în el pe ucigaşul tatălui său. 

Regele, mai libertin şi mai evlavios pe măsură ce îm- 
bătrânea, păru un moment să se întoarcă spre cele sfinte. 
Testamentul şi-i făcuse imediat după moartea fiului său. 
Începând din acel moment, Curtea se împărţi în două 
partide. În fruntea primului se afla ducele d'Aiguillon, rY» 
„H>4 oo afla ri<->mniii Ao r'Vmicpui rarp avpa de nartea 
lui * pe împărăteasa iviaria-j. Erezii, ranamciuui, j<uu><» 
*19» ut t[”w. *" Ann mni +î» iiii no firrlo nioâtl GrUDrat în 
hfl * lanţă a făcut să încline talerul către domnul 
d'Aiguuion.!' vvn i Ripsnrfi doamna de Pomoadour. 

— Con- * tele de L, any-ioiienaai, originea şi avaiisarca. Sa. 

— Este numit guvernator în India. 

— Dei 
SPECIAL IMAGE-image110. Jpg-REPLACE ME Miiy. 

— Uoamna ce neuze şi domnişoara Am lăsat la urmă un 
eveniment care a produs tstm- 

— L-] ]- Plaiikit fnoaort fr* r*lo*Ylar» f 1%, -* filf-1/“ LT *. 
£$ cal XV-lea nu era un om crud. Doar se mânia iute si' [tat. 
Un ae cne ori, în ceiiurne ain rariamem, avusese | 

— Mă strădui să Dotnlesc mânia regelui. Căci dacă o gură 
dată va apuca să verse sângele cuiva, apoi nu se mai ot>ri! 

Îi câifA nu mai fii «pcp folosit Hp trpi”ppi şi «antp rip ani 
f*st un conte şi se numea Thomas-Arthur de Lally-lo-<aai, 
nume irumos, care răsunase pun ae aevoiamenţ ră lriftiian 
la WinHsnr sau la Snint-fţprmain înră rip vremea când 
Stuarţii locuiseră în Franţa, contele Tho- 

„..S5—"i”H' LIU Ut: i-lctll” - XUiCILlUai UCVCIILIC 11C111V- 
C”.L ţţţu”» lia intrat în slujba regelui şi a fost dus de 
către tatăl ar înct numii înlnnol al 

„„Xliziu, m îi'tu, ici vuawi utc ucuct-i r» r» cc*cii 
tnilorfranf» P7P Hin Tnriiâî Lally era curajos şi instruit. 
Ajunsese în locurile acelea vechi, însufleţit de ura sângelui 
englez care-i curgea în vine şi de ambiția fraixceză a faimei 
sale. Debutul a fost o adevărală victorie. După treizeci şi opt 


de zile de la sosirea lui nu mai rămăsese nici o uniformă 
roşie pe toată coasta Corom aridei. Cucerirea oraşelor 
Gondebur şi Saint-David îl ameţi. Vru să meargă mai 
departe, în ciuda anotimpului nefavorabil, a lipsei de hrană, 
a împotrivirii generalilor săi. Forţa lui era temeritatea. Se 
înerezu înl ea şi se îndreptă spre Tanjapour. Englezii îl 
lăsară să înainteze, apoi-veniră după el, îl luară prizonier pe 
unul dintre locotenenţi în bătălia de la Orixa şi cuceriră 
oraşul Masulipat-nam. In'vremea aceasta, Lally 
împresurase oraşul Madras şi trecuse la asalt. Dar, din 
păcate, trupele lipsite de strictul necesar nu mai fuseseră 
plătite de mult. Aşa că, de voie-de nevoie, generalii trebuiră 
să-i lase pe soldaţi să prade templele şi să-şi însuşească 
rupiile indiene. Casele-particulare, clădirile publice, 
templele au fost prădate fără milă. S-au săvârşit crime 
jalnice; dar şi soldaţii dedaţi la jaf şi la desfrâu, şi ofiţerii 
săraci şi îmbogăţiţi peste noapte îşi ţinură gura. Dar 
francezii cuceriseră doar oraşul Madras. Forturile 
rămăseseră în mâna englezilor. Por- „ind să se sape tranşee, 
Lally împinse viguros atacul spr -: rtul Saint-George. li 
lipseau însă mijloacele nece-estui atac. Lally, care credea că 
datorită voinţei şi sa ent.; 1:; i sale putea să mute şi munţii, 
în loc să. Aplice metoda convingerii, folosi violenţa. Încet- 
încet, francezii se saturară să mai fie comandaţi de acel 
irlandez trufaş. Mercenarii - care-alcătuiau jumătate din 
armato franceză - acceptară propunerile englezilor şi 
trecură în slujba duşmanului. Aşa că la o lună după ce 
ocupase oraşui Madras, Lally, furios că nu-l mai poate 
păstra, renunţă la asediul fortului Saint-George şi începu să 
se retragă spre Pondichery pe care-l găsi lipsit 4e orice 
urmă de hrană, de oameni şi de bani. Mai mult decât atât, 
până şi propriile sale resurse au fost în curând spulberate 
de revolta soldaţilor care, neprimind altă soldă decât ceea 
ce apucaseră să jefuiască din Madras, îşi cerură drepturile, 
adică leafa lor pe şase luni. Chiar şi în faţa revoltei 
soldaţilor, Lally continuă să fie la fel de trufaş şi violent. In 


toiul acestor frecuşuri, englezii blocară Pondichery, 
refuzând unui general irlandez o capitulare pe care poate 
că ar fi acordat-o unui general francez. Odată stăpâni pe 
oraş, se răzbunară pentru toate represaliile din Madras. 
Lally, luat prizonier, împreună cu tot statul său maj; r. a fost 
trimis la Londra. 

Se înţelege consternarea pe care a produs-o la Paris o 
înfrângere atât de copleşitoare. Capitala posesiunilor 
franceze fusese cucerită de englezi, guvernatorul şi statul 
său major fuseseră luaţi prizonieri! Era de necrezut că, 
după atâtea victorii, putea să urmeze o înfrângere atât de 
bruscă şi dezastruoasă. Lally avea foarte mulţi duşmani la 
Curtea din Versailles. Necazul generalului irlandez le dădu 
acestora apă la moară, li puseră la îndoială nu numai 
capacitatea de guvernator şi „curajul, dar chiar şi 
probitatea. După ei, eşecul acelei expediţii se datora 
delapidării banilor statului, din care pricină nu putuseră să 
fie plătite trupele. 

De la Londra, unde se afla, Lally-Iolondal air/. 1 toate aee! 
E acuzaţii. Orgoliul sau nu putu îndura o: s * rnc'iKVi 
nedreptate, d-iw să fie lăsat să plece în Fi-aaţa; v euvint de 
onoare. Rugămintea i-a fost îndeplinită. A venit Iu Paris 
erezând că ura şi calomniile se vor prăbuşi în faţa privirii 
sale leonine. Dar. Ea general de armata, abia acum băgă de 
scamă eă-l lăsase pe duşman să pună mina pe cele mai 
bune poziţii ale ținuturilor cucerite de fran- «ezi. Atunci 
Lally. Socotindu-se vinovat, îi ceru regelui „favoarea” de a fi 
închis la Bastilia, „favoare” care i-a fost acordată imediat, 
fiind întemnițat pe 1 noiembrie 1762. 

Încă din 3 august 176*2, regelui îi fusese adresata o 
cerere semnată de guvernământul şi de consiliul superior 
din Pondichery. Cerere în care se spunea că „fiind jigniţi 
până la exces în onoarea şi în reputaţia noastră de 
imputările domnului de Lally. O rugăm pe maiestatea sa să 
nefacă dreptate”. Această cerere a fost sprijinită de un 
memoriu ce urmărea să dovedească cum că nefericita 


colonie,. Din India fusese zdrobită de la început şi până la 
sfârşit de autoritatea unui stăpân despotic, care nu 
cunoştea regulile onoarei. Ale prudenţei şi chiar ale 
omeniei: ca domnul conte de Lally era singurul vinovat de 
felul cum administrase colonia franceză din India, fapt 
dovedit de veniturile uriaşe aduse de pământurile şi de 
bunurile pe care le poseda acolo; că era vinovat de 
pierderea oraşului Pondichery, pentru că oraşul nu se 
predase decât din lipsă de hrană şi că numai contele avea 
posbilitatea să i-o procure cu banii cu care-şi cumpărase 
grânele. Pământurile care produceau acele grâne. Fructe şi 
alte bunuri. 

Dacă Lally ar fi fo? T judecat de un consiliu de ră/. Boi,r: u 
siguranţă că ar fi fost achitat. Dar cum mai tofi voiau să 
scape de el, procesul a fost dat pe mâna Camerelor reunite 
ale Parlamentului. Am spus că mai toţi voiau moartea lui 
Lally. Şi iată de ce: 1. Pentru a da străinătăţii impresia că 
irlandezul trădase Franţa. 

2. Spre a răzbuna o veche ură care exista între domnul de 
Choiseul şi domnul de Lally-Iollendal, numit guvernator în 
India peste capul ministrului. 

3. Pentru a-l duce la pieire, odată cu domnul de Lally, şi pe 
domnul de Saint-Priest, ruda sa, intendent în Lan-guedoc şi 
desemnat de partidul Delfinului să facă parte din ministerul 
care, mai devreme sau mai târziu, avea să scape de domnul 
de Choiseul. 

De altfel, exista şi un antecedent: englezii deschiseseră 
primii drumul spre eşafod şi nobililor, tăindu-i capul 
amiralului Bing. Raportul acestei mari dezbateri fusese 
încredinţat domnului Pasquier, consilier în marea Cameră, 
care se ocupase şi de procesul lui Damiens. 

La început i-a fost uşor lui Lally să se înşele asupra soartei 
ce-i. Fusese rezervată. Bastilia îşi îmblânzi - în ceea ce-l 
privea - rigorile: putea să se plimbe, să primească oaspeţi. 
Ba obţinu chiar îngăduinţa de a avea lângă el un secretar. 


Din păcate, captivitatea nu îmblânzise caracterul violent şi 
irascibil al prizonierului. Dimpotrivă, parcă devenise şi mai 
nestăpânit. Nefericitul secretar care, din devotament, 
acceptase să fie închis împreună cu stăpânul său, a fost 
prost răsplătit pentru fidelitatea lui. Mâniile prizonierului 
începuseră să-i tulbure mintea. Se întrista, deveni tăcut şi 
neliniştit. Într-o seară, văzând o slugă cum azvârâea în 
curtea interioară un lighean plin cu sânge, provenit de la 
cei care nu se simțeau bine şi li se lua sânge, bietul 
secretar, speriat de moarte, crezând că sângele acela era 
rezultatul vreunui supliciu secret, îşi pierdu minţile şi 
începu să strige: 

— Eu n-am făcut nimic! Nu sunt vinovat! Nimeni nu poate 
să-mi taie capul pentru crime pe care nu le-am săvârşit! 
Daţi-mi drumul! Vreau să ies de aici! 

Din nefericire pentru bietul secretar, orice slujitor intrat în 
Bastilia nu putea iaşi decât odată cu stăpânul său, fie că 
acesta era dus la moarte sau eliberat. Aşa că libertatea pe 
care o ceru secretarul nu-i fu acordată. Boala i se înrăutăţi; 
zi şi noapte nu vedea în faţa ochilor decât eşafodul. Cei din 
Bastilia au hotărât să-1 transfere la Cha-renton. Omul a fost 
mutat, iar Lally a rămas singur. În vremea aceasta, procesul 
guvernatorului îşi urma cursul”, dar încet. Martorii cei mai 
eficienţi se aflau la Madras ş|- la Pondichery, adică la patru 
mii — de leghe distanţă â4: Franţa. Aşa că procesul începu 
abia pe 6 iulie 1763. Deş| stătuse un an în închisoare, Lally 
nu-şi pierduse liniştea. Ştia că Choiseul îl ura şi nu se îndoia 
de asprimea Parlamentului. Dar la neliniştile exprimate de 
prietenii săi, răspundea imperturbabil: 

— Regele va face dreptate) 

Dezbaterile începură, dar cu o parţialitate revoltătoare. 
De altfel însuşi acuzatul învenina lucrurile, sporind vira şi 
duşmănia prin vigoarea răspunsurilor şi prin acuzaţiile sale, 
devenind de cele mai multe ori, din acuzat, acuzator. 
Şedinţele erau din ce în ce mai greu de suportat şi întor- 
cându-se de la tribunal la închisoare, Lally observa că este 


supravegheat cu mult mai multă atenţie pe zi cţ trecea. Din 
când în când se simţea apăsat de nişte presentimente 
sumbre. Într-o zi, în vreme ce bărbierul îi rotunjea barba 
care-i crescuse - şi asta ca de obicei, în faţa temnicerului - 
Lally se distra luându-i bărbierului un brici. Isprâ-yindu-şi 
treaba, bărbierul văzând că-i dispăruse briciul, U Ceru 
înapoi, dar Lally refuză să i-1 dea. Ordinele fiind foarte 
stricte, temnicerul chemă paza, care trase imediat clopotul. 
În câteva minute, coridorul se umplu de soldaţi care 
începură să-l amenințe pe Lally. Generalul, văzând gloata 
aceea care făcea atâta hărmălaie pentru un fleac, îi dădu 
bărbierului briciul îndărăt. Era însă atât de încrezător în 
clemenţa regelui, încât zarva pricinuită de un amărât de 
brici nu-i deschise câtuşi de puţin ochii şi nu-l puse deloc 
pe gfnduri. Într-o zi, totuşi, un cuvânt scăpat de un maior 
pătrunse ca un fulger în mintea aceea atât de exagerat de 
încrezătoare. Trăsura care-l ducea pe Lally la tribunal era 
întotdeauna însoţită de o escortă numeroasă; în plus, de 
fiecare dată un maior lua loc lângă el, pe canapea, într- 
odimineaţă, o ceată mare de oameni se adună în jurul 
trăsurii; Lally voi să se aplece în afară ca să vadă ce se 
întâmpiă. Dar maiorul, care se arătase tot timpul foarte 
binevoitor faţă de el, îi spuse: 

— Bagă de seamă, generale! Am ordin să te împuşc la cei 
mai mic semn pe care-l vei face norodului sau la cea mai 
mică dovadă de interes ce ţi se va arăta! Lally se aşeză 
gânditor pe pernele trăsurii. Dar asta n-a fost tot. Într-una 
din şedinţele tribunalului, preşedintele completului de 
judecată, observând cit de îng'imfat este acuzatul din 
pricina uniformei de general, i-a poruncit maiorului de la 
Bastilia să-i smulgă epoleţii, cordonul albastru şi decoraţiile. 
Rugat să şi le scoată singur, Lally i-a răspuns arogant 
maiorului cum că el singur nu şi le va scoate niciodată şi că 
n-are decât să i le smulgă. Ordinul era ordin şi maiorul 
trebuia să-l execute. Dar abia după ce gărzile îl doborâră 
pe prizonier şi-l ţinură zdravăn izbutiră să-i smulgă epoleţii 


şi decoraţiile. Toate răutăţile şi persecuțiile acelea inutile 
trebuiau să-i deschidă ochii Jui Lally şi totuşi el încă nu 
putea crede că va fi condamnat la moarte. Dar la 6 martie 
1766 a fost foarte dezamăgit. Hotărârea completului de 
judecată îl condamna pţ-conte la moarte pentru că „trădase 
interesele stalului, ale regelui şi ale Companiilor din India, 
precum şi pentru abuz de putere atât faţă de supuşii 
regelui, eât şi faţă de străini”. Pedeapsa era tăierea capului 
şi urma să aibă loc foarte repede. În Piaţa Greve. 

În şedinţa aceea, au/. Indu-şi osânda, Lally i-a făcut p< 
judecători călăi şi asasini. Preotul de la Sainte-Chapelâo s-a 
apropiat de el, însă Lally 1-a împins eât colo. 

— Dar lasă-mă, domnule, în pace mă'eai/ece minute, să mă 
pot gândi în linişte! 

Apoi se aşeză într-un colţ şi începu să se gândească; după 
acest interval de timp, maiorul - foarte emoţionat - veni 
să-l ia. Şi să-l ducă la Bastiâia. Amintindu-şi de eâte ori 
fusese grosolan şi brutal fai. Ă de maiorul oare s<» arătase 
tot timpul blând şi respectuos faţă de ei. Laily îi spuse: 

— Domnule, te rog să-mi ierţi toate» vio! En:<vle! Sunt un 
soldat bătrân, obişnuit să mă supun doar regelui. Şi firea 
mea nestăpânită mă face să mă port mult mai asprii deeâi 
vreau eu! 

— În faţa unei nenorociri ca a dumneavoastră, domnule, 
răspunse maiorul, nu-mi voi aduce niciodată aminte decât 
de respectul pe care vi-l datorez. 

Abia ajuns în celulă, cineva îl întrebă dacă vrea să-l 
primească pe duhovnic. 

— Nu, răspunse Lally, mă simt foarte obosit şi a-> dori să 
mă odihnesc. 

Gărzile îl lăsară singur şi Lally adormi imediat. Ince-pând 
din acel moment, niciunul dintre prietenii, dintre 
cunoştinţele sau dintre ncarnui îâe sale nu mai putu ajunge 
la el. Când se tvc;'. [, i se spuse eă preşedintele Pasquâer 
vrea să-i vorbească. 

— Să intre, răspunse Lally. 


Privirea îi era atât de erâneenă şi de pătrunzătoare, mcât 
preşedintele, nematavând curajul să inti-e, se opri în praş*. 
— Domnule, îi spuse el, regele este atât de milostiv încât, 

dacă dai dovadă de supunere şi de câinţă, e dispus să te 
ierte: aşa ca mărturiseşte-ţi crimele şi denunţă-ţi complicii î 

— Crimele mele? Urla Lally. Cum. Încă nu le-ai descoperii 
din moment ce vii să mă rogi să ţi le mărturisesc? Cât 
despre complici, fiind nevinovat, află că n-am avut niciunul! 
Şi acum ia aminte ce-ţi spun: demersul tău, ticuâosule, mă 
insultă! Eşti ultimul căruia i-am mai îngăduit să-mi 
vorbească de iertare! Şterge-o, caraghio-sule. Şi să nu te 
mai prind că mă deranjezi! 

— Dar. Domnule, zise Pasquier, gândeşte-te... Nu te lăsa 
pradă mâniei... 

— Ah. Ştii doar că-mi urci sângele în cap, netrebnicule 
care ai hă! Al atâta apă în piuă despre mâniile mele şi car» 
nu te-ai k”.nipmă nu m-ai condamnat la moarte! Fi' s 
sâncjele meu să cadă asupra ta şi să te urmărească t «viaţa! 

Şi cum Lally iăeu un pas spre el, Pasquier, spi- - Strigă 
imediat gărzile. 

— Să-i puneţi un căluş, le spuse soldaţilor. L-a insultat pe 
rege! 

Auzind o ase nionea minciună, Lally voi să se repeadă 
asupra lui, dar yâvxi]e ii împiedicară; apoi, aseultind de 
ordinul preşedintelui, ti astupară gura bătrânuâui general 
cu un căluş. Poporul află de această nouă ticăloşie şi de 
atunci toată lumea nu-i mai spuse lui Pasquier decât 
Pasquier-Căluş. Mânios, Pasquier grăbi execuţia. În clipa în 
care capul condamnatului căzu, se auzi un lung strigăt de 
durere al unui copil. Era tânărul Trophime., fiul natural al 
generalului, care aflase abia atunci cine-i era tată şi ce 
nenorocire i se întâmpiase. Copilul de atunci a devenit mai 
târziu contele de Lally-Tollendal, pe care am avut onoarea 
să-l cunosc personal. Se ştie că acest fiu pios n-a avut altă 
grijă decât să reabiliteze onoarea tatălui său, lucru pe care 
1-a obţinut abia în 1778. In 1780, a fost deputat în Statele 


Generale şi s-a distins printre oratorii de dreapta. În 1790, 
a emigrat, s-a înapoiat în 1792, a fost arestat, a izbutit să 
scape, s-a întors în Franţa în 1801, a intrat în Camera 
pairilor în 1815, iar în 18616 la Academie, 

Prietenii nefericitului Lally au făcut tot ceea ce au putut pe 
lingă Ludovic al XV-lea pentru a obţine o comutare a 
pedepsei. Doamna de Heuze s-a aruncat la picioarele 
regelui; domnişoara de Dillon, ruda lui. 

— N-a putut ajunge până la rege, dar i-a scris implorându- 
1 să asculte depoziţiile domnilor de Montmorency şi de 
Crillon, judecători cinstiţi când era vorba de curaj şi de 
onoare, pe care tribunalul refuzase să-i asculte. Totul a fost 
însă zadarnic. Regele a rămas inflexibil. 

Mai târziu, Ludovic al XV-lea s-a căit de asprimea lui, care 
friza cruzimea. Copilul celui ucis a fost încredinţat 
domnişoarei de Dillon, cu scrisori cu pecete care arătau al 
cui fiu este. Apoi, după îndoieli urmară remuşcările şi, într-o 
zi, curtenii l-au auzit pe Ludovic al XV-lea'spunân-du-i 
domnului de Choiseul: 

— Din fericire, nu eu sunt cel care voi răspunde de sângele 
lui Lally, ci dumneata, care m-ai înşelat! 

Contele de Lally-Iollendal, ultimul din familia hu, a murit 
în 1820. 

Capitolul XXIII Genova şi Corsica. 

— Tratatul de la Com-piegne. 

— Lupta contra Franţei. 

— Domnul de Chauvelin în Corsica. 

— Naşterea lui Napoleon Bonaparte la Ajaccio. 

— Doamna du Barry. 

— Domnul de Lauzun, îndepărtarea şi întoarcerea 
acestuia. 

— Pactul dintre Lauzun şi domnişoara Lange. 

— Domnul de Choiseul şi domnişoara Lange. 

— Domnii de Richelieu şi d'Aigui-llon. 

— Domnişoara Lange care îi place regelui şi pe care 
acesta o mărită cu domnul du Barry. 


— Prezentarea ei la Curte. 

— Regele Danemarcei la Paris. 

— Negocieri privind căsătoria Delfinului. 

— Casa de Austria. 

— Maria-Antga-neta; educaţia arhiducesei. 

— Sosirea Delfinei în Franţa. 

În timpul evenimentelor pe care le-am povestit, petrecute 
la Paris şi la Versailles, într-o insulă din Mediterana avea loc 
o schimbare a dominaţiei, schimbare ce urma să aibă, în 
viitor, o ciudată influenţă atât asupra Franţei, cit şi asupra 
Europei. La 7 august 1764, republica Genova, ebosită de 
lupta pe care o purta de două sute de ani împotriva 
Corsicei, se adresă Franţei cerându-i ajutorul şi semnând 
cu ea tratatul de la Compiegne, tratat prin care Ludovic al 
XV-lea se angaja să ţină o garnizoana vreme de patru ani, în 
Ajaccio, Cal vi, Alga joia şi Saint-Florent. Comanda acelei 
expediţii a fost încredinţată contelui de Marboeuf; trupele 
franceze au debarcat în Corsica în decembrie 1764. 

Eroul Corsicei era Pascal Paoli; de zece ani lupta împotriva 
Genovei pentru libertatea patriei sale. Văzân-du-i pe 
francezi sosind, îşi dădu seama că aceştia sunt ucigaşii 
independenţei corsicane. Îi scrise de îndată domnului de 
Choiseul şi, în vreme ce corespondenţa stabilită între el şi 
primul-ministru îi lăsa o oarecare nădejde generalului Paoli, 
Ludovic al XV-lea semnă cu Genova tratatul din 15 ianuarie 
1768 prin care se stabileau principiile alipirii Corsicei la 
Franţa. Paoli încercă să lupte împotriva acelui tratat, dar 
când văzu că toate strădaniile sunt zadarnice, se pregăti să 
continue împotriva Franţei lupta pe care atât el, cât şi tatăl 
său o duseseră, cu atâta glorie, împotriva Genovei. La 
început, soarta păru să surâdă acelui înverşunat apărător al 
libertăţii ţării sale. Ludovic al XV-lea îl trimisese în Corsica 
pe vechiul său prieten Chauvelin, curtean abil, dar general 
lipsit de experienţă care, prezentându-se în faţa 
duşmanului în linii prea întinse, a fost bătut de o armată de 
trei ori mai mică decât a sa. Tabăra franceză din San- 


Nicolao a fost luată cu asalt, iar Borgo - cucerit chiar sub 
ochii generalului Chauvelin. Spaima atinsese o asemenea 
culme în rândurile francezilor, încât cincizeci de corsicani 
bătură opt companii de grenadieri. Nu mai era vreme de 
pierdut. Ludovic al XV-lea îl rechemă pe domnul de 
Chauvelin şi-l înlocui cu domnul conte de Vaux care, în 
fruntea a douăzeci şi două de mii de oameni, prinseră 
Corsica între două focuri şi la 9 mai 1769 îi zdrobi pe 
corsicani în lupta de la Ponte-Nuovo. Această bătălie făcu să 
se prăbuşească toate nădejdile generalului Paoli, care se 
îmbarcă în grabă şi plecă la Livorno. De acolo trecu în 
Anglia, împreună cu fratele şi cu nepotul său. Din acel 
moment, insula aparţinu Franţei. La trei luni după fuga lui 
Paoli, adică la 15 august 1769, se năştea la Ajaccio un copil 
numit Napoleon Bona-parte care, datorită tratatului din 15 
ianuarie 1768, era r Cetăţean francez. Pate de asemenea 
ciudat faptul că «expediţie în Corsica va aduce în faţa 
cititorilor o tern complet necunoscută în ianuarie 1769, dar 
care avea toi să joace, în următorii cinci ani. Un rol foarte 
mai> Curtea Franţei. E vorba de contesa du Barry care, în 
«<x,„epocă, nu se numea încă du Barry. Dar nici Jeanne Vau- 
bernier, ci domnişoara Lange. Ce legătură are domnişoara 
Lange cu expediţia din Corsica? Ne-o spune domnul de 
Lauzun. 

Lauzun avea pe atunci douăzeci şi unu de ani; era 
aghiotantul domnului de Chauvelin şi iubitul faimoasei 
principese Czartoriska ce luase parte, alături de el, 
îmbrăcată bărbăteşte, ia campania din Corsica. La balul 
Ope-ivi. Principesa cunoscuse un încântător domino eare-şi 
spusese numele. Şi adresa: dominoul era contele Jean du 
Barry. Acea adresă dată tinerilor şi zvăpăiaţilor seniori intra 
în calculele domnului conte du Barry căruia îi plăcea să se 
înconjoare de o societate plăcută şi să joace cărţi. Prea 
puţin curios pentru a se interesa ce fac celelalte femei, prea 
puţin gelos pentru a se nelinişti din pricina iubitei sale. Căci 
avea şi el o iubită - pe domnişoara Lange - pe du Barry nu- 


1 interesa decât jocul de cărţi şi, mai mult ca sigur, el este 
cel care a lansat zicala:. Când n-ai noroc în dragoste, ai 
noroc la cărţi”. 

De îndată ce Lauzun veni la contele du Barry băgă de 
seamă că se afla în cel mai autentic tripou; dar proasta 
companie nu-i speria câtuşi de puţin pe tinerii seniori de la 
Curtea lui Ludovic al XV-lea şi, în vreme ce unul dintre 
prietenii săi răspundea sâcâielilor domnişoarei Lange, el 
ţinea piept, cu cărţile în mină, contelui du Barry, care juca 
în halat de casă şi cu pălăria pe cap; pălăria aceea, oricât ar 
fi fost de nepotrivită faţă de nişte nobili ca Lauzun sau Fitz- 
James, era de fapt un soi de suport pentru două mere 

SPECIAL IMAGE-image112. Jpg-REPLACE ME Coapte pe 
care contele le aplica din când în când pe ochi, din motive 
de sănătate. Poate din pricina celor două mere coapte, 
poate din pricină că-şi adusese aminte de prinţesa lui 
poloneză, Lauzun nu-i lua contelui iubita. Dar asta Lauzun 
nu ne-o mai spune. Ceea ce ne spune însă e că, doar cu 
câteva zile înainte ca el să plece, domnişoara căreia nu-i 
dăduse atenţie fusese prezentată regelui şi ca produsese o 
puternică impresie asupra acestuia. Presimţind probabil ce 
avea să urmeze, Lauzun nu plecă din Paris până nu-şi luă 
bun-rămas de la fata care-l primse cu atâta drăgălăşenie şi 
care, tot aşteptând să-i facă curte, se dăruise, din 
plictiseală, prietenului său Fitz-James. O găsi mai drăguță şi 
mai surâzătoare ca niciodată; apoi îi spuse fără ocolişuri că 
nu-l uitase. 

— Ei bine, te rog să-ţi aduc aminte, îi răspunse el zâm- 
bind, că dacă vreodată ai să ajungi iubita regelui, eu vreau 
să comand o armată. 

— Văd că nu eşti prea ambițios, răspunsese ea. Dacă voi 
ajunge iubita regelui, află că am să te fac prim-ministru!; 

— Fleacuri! Şi cu de Choiseul ce faci? 

— Pe de Choiseul n-am ochi să-l văd, răspunse 
domnişoara Lange. 


Lange era o fată cu inimă bună şi Lauzun, spre deosebire 
de Choiseul, nu râseso şi nici n-o dispreţuise pentru merele 
coapte de pe pălăria dădmnului du B.'trry. Aşa că tânărul 
plecă la oaste ducând cu sine fă” ădumia tinerei Lange că 
dacă vreodată va ajunge iubita regolui, nu-l va uila. 

Acum să explicăm cititorilor cum do izbuii-<» domnişoara 
Lange să-l vadă pe reţe, în ciuda scrupulelor egoiste ale 
domnului de Choiseul. S-o luiirn deci cu începutul. 

Lebel, valetul de cameră al regelui, răspundea printre 
altele şi de acel serai al lui Ludovic din Farc-aux-Cerfs, 
tolerat cu atâta înţelepciune de către doamna de Pompa- 
dour. Eticheta cerea ca regele să nu se atingă de nici un fel 
de mâncare decât după ce toate bucatele erau încercate în 
faţa sa. Din dragoste pentru rege, multă vreme bucatele 
fuseseră gustate de către domnul de Richelieu, Cu timpul 
însă, ajuns ia o vârstă la care o sinecură i se părea 
preferabilă unui loc activ la Curte, îl rugase pe Lebel să-i 
preia funcţia, la care el era silit să renunţe. L. «bel o văzu 
deci pe domnişoara Lange, fu încântat de strălucitoarea ei 
frumuseţe şi-i dădu ducelui de Richelieu un raport atât de 
amănunţit despre comoara pe care - întâmpiător pusese 
mina, încât ducele ţinu neapărat să se convingă cu ochii săi 
că Lebel nu exagerase lucrurile. Domnul de Richelieu o 
văzu şi se arătă deosebit de mulţumit. Se duse imediat la 
ducele d'Aiguillon şi scriseră împreună o hârtie p<-: * > 
care se angajau ca, dacă fata îi va plăcea regelui, s-o obi să 
le accepte condiţiile. Mai întâi, însă, ea trebuia să le vc ască 
în mod sincer despre trecutul ei, pentru ca'cei doi,. 

— Teni s-o poată apăra dacă cineva ar fi vorbit-o de rău 
sau ar fi calomniat-o. Frumoasa „Maria-Magdalena” nu-şi 
ascunse niciunul dintre păcate. Se născuse la Vaucouleurs, 
patria Jeannei d'Arc, în 1744; avea deci douăzeci şi patru 
de ani; era fata unei bucătărese făcută cu un călugăr. La 
început se numise Jeanne Vaubernier şi, sub acest nume, îşi 
începuse ucenicia la o croitoreasă. Din atelier, intrase într-o 
casă mult mai puţin onorabilă, dar mult mai cunoscută, la 


coana Gourdan. Acolo îşi părăsi numele şi-l luă pe cel de 
Langon. Într-o seară, contele Jean du Barry, pe jumătate 
beat, o 'ântâlni în colţul unei străzi, urcă în odaia ei şi a 
doua zi o duse la el acasă. Apoi, într-un moment de jenă 
financiară, o vându lui Radix de Sainte-Foix, şef de birou la 
Ministerul Afacerilor Externe, care mai târziu o aduse 
îndărăt contelui du Barry; de data asta, con tele o puse să-i 
racoleze clienţi pentru tripoul lui, dându-) numele de 
Lange. Aşa o cunoscuseră Lauzun şi Lebel. O asemenea 
mărturisire dădu de gândit. Şi Lebel şi ducelt d'Aiguillon se 
speriară la început de asemenea antecedente. Numai 
Richelieu se ţinu tare şi declară că talentele pe care le 
căpătase într-o viaţă atât de aventuroasă şi de agitată vor fi 
pe placul regelui, care îmbătrânise vizibil. Richelieu o sfătui 
deci pe Jeanne să procedeze cu totul altfel decât toate 
celelalte femei care se bucuraseră de favorurile regale, 
adică în loc să facă pe novicea ca ele, dimpotrivă, să-i arate 
tot ce ştie. 

Richelieu se dovedi a fi un bun psiholog; lucrurile luară 
exact întorsătura pe care o prevăzuse el, ba chiar mai mult. 
În braţele domnişoarei Lange, regele îşi aminti de tinereţe 
şi, nu peste mult timp, toată Curtea putu să se convingă de 
puterea pe care domnişoara Lange o avea asupra lui. 
Totuşi, tinerei îi trebuia un nume. Prea multe persoane o 
cunoscuseră sub cel de Jeanne Vaubernier, domnişoara 
Lancon sau domnişoara Lange, pentru ca să mai poată 
păstra vreunul dintre el6, Jean avea un frate care se numea 
Guillaume du Barry; tânărul a fost chemat la Curte şi 
însurat cu Jeanne Vaubernier; în schimbul numelui, i s-a dat 
o sută de mii de livre, apoiî s-a făcut vânt în provincie. 
Contesa du Barry a fost prezentată la Curte ca şi doamna 
d'fâtioles, marchiză de Pompadour. Abia * atunci îşi dădu 
seama domnul de Choiseul ce greşeală făcuse nedându-i 
atenţie la vremea cuvenită. 

În acea epocă, regele Danemareei'armnţâ că va face o 
vizită la Paris. Christian al VH-lea era un prinţ tânăr şi 


frumos, aşa că sosirea lui iscă o vie emoție la Curte, în Paris 
şi mai ales în teatre. Când s-a aflat în ce palat va locui, 
casele învecinate au fost năpădite de cele mai fru-moâ*6 
femei “in ParisUnele s-au înţeles chiar cu valeţii, care le-au 
pus portretele în dormitorul şi în cabinetul de toaletă al 
regelui. Domnişoara Grandi de la Operă le-o luă fosă înainte 
şi-i trimisa regelui portretul ei,. În costumul lui Venus, 
cerându-i frumosului Paris să-i arunce l Regele 
Danemarcei veni într-adevăr la Paris, dar nu dori să-i vadă 
decât pe enciclopedişti, lăsându-le pe doamne profund 
dezamăgite. 

În vremea aceasta, domnul de Choiseul se ocupa deo 
afaftere ce trebuia să anihileze influenţa doamnei du Barry: 
căsăioria Delfinului cu o arhiducesă austriacă. Neamul 
imperial era bogat în prințese. Într-o vreme se vorbea chiar 
de o nouă căsătorie a regelui, dar Ludovic se simţea prea 
bătrân pentru a se mai însura. Aşa că, în locul regelui, 
ministrul hotărî să-l însoare pe Delfin. Domnul de Breteufl 
primi însărcinarea să caute printre tinerele arhiducese pe 
cea care s-ar fi potrivit cel mai bine Coroanei franceze. La 
Palatul Versailles se mai poate vedea şi astăzi tabloul care a 
fost făcut cu 'acel prilej, tablou care o înfăţişa pe Maria- 
Tereza la Schonbrunn. Ilustra împărăteasă, încă destul de 
tânără şi de înfloritoare, se afla în mijlocul unui grup de 
fetişcane; printre acele tinere se' afla una cu părul de un 
blond-cenuşiu, cu ochi frumoşi, albaştri, cu pielea mată, dar 
având totuşi o anume strălucire, cu acea gură specifică 
ramurii austriece, provenind din amestecul sângelui familiei 
de Lorena cu familia de Castilia; fetiţa era Maria-Antoaneta, 
pe atunci în vârstă de treisprezece ani. 

Marie-Antoinette-]Josephine-Jeanne de Austria (pe numele 
ei devenit francez) se născuse la Viena pe 2 noiembrie 
1755. Cu doi ani înainte de a părăsi palatul Schoa- 

— Ludovic al XV-lea bruna, Maria-Antoaneta ştia că fusese 
sortită tronuli, Franţei. Domnul de Choiseul i-l alesese ca 
preceptor pe abalele de Vermont, aşa incit fata vorbea 


perfect franceza şi tot cu aceeaşi uşurinţă, engleza, italiana 
şi latina. Educaţia tinerei arhiducese era în aceeaşi măsură 
de îngrijită şi de serioasă în ceea ce priveşte artele şi 
filezofia; Grardei îi fusese profesor de dans, Gluck îi dăduse 
lecţii de muzică, făcând din ea o entuziastă adeptă a acestei 
arte. În sfârşit, se pricepea să deseneze cu mult talent şi 
îndemânare. 

De latura politică a educaţiei sale nu se ocupase nimeni, 
aşa că Maria-Antoaneta, devenită franţuzoaică prin maniere 
şi educaţie, hotărâse ca în adâncul inimii ei să ră-mină 
austriacă. Măritişul ei stabilit cu doi ani în urmă. Prinţul de 
Lorena a primit însărcinarea să se ducă la Viena şi să ceară, 
în mod oficial, mâna Mariei-Antoaneta pentru Delfin, mină 
care bineînţeles că i-a fost imediat acordată înlreaga 
Europă tresări auzind această veste, ce părea sa 
consolideze pentru multă vreme alianţa auslro-îranceză şi 
care schimba întreaga politică a Nordului. Cât despre- 
Franţa, începu a se pregăti pentru magnificele serbări car< 
însoțesc de obicei căsătoriile regilor. Cu acest prilej apăr,; 
unul dintre primele pamflete cu caracter economic, inti 
lulat: Ideea unui cetăţean privind serbările publice cari 
urmează să aibă loc la Paris şi la Curie cu prilejul căsăto riei 
Delfinului. Aceste serbări, spunea autorul articolului urmau 
să coste Franţa douăzeci de milioane de franc; „Propun - 
spunea în continuare cel ce scrisese articolul -să nu se mai 
facă nici o serbare şi cele douăzeci de milt oane de franci să 
fie scăzute din impozitele anuale şi nu ales din birurile pe 
care'le plătim. Aşa că în loc ca tri% davii de la Curte să se 
amuze cu astfel de fleacuri, m< bine să le bucure sufletele 
plugarilor, muncitorilor şi tv turor celor care trudesc din 
greu şi care aiunci vor strigi cu mult mai multă bucurie şi 
din toată inima: «Trăiască Ludovic-cel-lubit! « > Acest gen 
ic «serbare», cu totul nouă; l-ar acoperi pe rege de o glorie 
adevărată şi de o durată mult mai îndelungată decât tot 
fastul şi. Toată pompa acelor serbări efemere, şi istoria ar 
consemna acest lucru cu mult mai multă bunăvoință decât 


amănuntele frivole ale unor petreceri făcute din banii 
poporului şi care se bat cap în cap cu adevărata bunătate 
pe care un rege trebuie să o aibă pentru poporul său.” 

Pamfletul a fost atribuit lui Jean-Jacques Rousseau. Cred 
că vă daţi seama că regele nu s-a apucat să urmeze sfatul 
autorului pamfletului. Pe vremea aceea, regii şi reginele nu 
se osteneau să răspundă ei înşişi unui oarecare. 

Deci tânăra prinţesă plecă, având scrise pe hârtie toate 
recomandările mamei sale şi toate numele persoanelor în 
care putea avea încredere, plină de bucurie că vine în 
Franţa, plină de nădejde pentru viitor, plină de încredere în 
ceea ce privea prezentul. Totuşi, încă de la început a avut 
parcă un fel de presimţire: în prima casă în care a poposit 
după ce a pus piciorul pe pământul francez, a văzut o 
tapiserie reprezentând Masacrul inocenților, unde zăceau 
împrăştiate atâtea cadavre şi unde fusese vărsat atâta 
sânge, unde chipurile ucigaşilor erau atât de înverşunate şi 
atât de veridice, încât prinţesa ceru imediat o altă cameră, 
neavând curajul să doarmă acolo. Ajungând la Compiegne, 
conformându-se regulilor şi etichetei, Maria-Antoaneta se 
aruncă la picioarele regelui Ludovic al XV-lea, care o ridică 
de jos, o sărută pe amândoi obrajii, apoi, până la bi- 
necuvântarea conjugală, o conduse la Muette unde i-a fost 
prezentată contesa du Barry. Spre marea disperare a 
domnului de Choiseul, Maria-Antoaneta se înţelese perfect 
cu favorita regelui. 

La Versailles, toţi curtenii îşi puseseră hainele de brocart 
brodate cu aur, când iată că o nouă prevestire o ur-jnări pe 
Delfină chiar în clipa în care trecu pragul palatului. O 
furtună violentă se abătu asupra Versailles-ului şi un tunet 
puternic şi prelung păru să învăluie întreg orizontul în 
zgomotul său asurzitor. Maria-Antoaneta se uită speriată la 
mareşalul de Riehelieu care se afla lângă ea. 

— Tristă prevestire, spuse acesta clătmând din cap. 

Max-eşalul fusese de la început împotriva acestei alianţe 
cu Austria. A doua zi Delfina veni la Paria şi spectacolul care 


o aştepta o linişti în privinţa prevestirilor din ajun. Întreg 
Parisul ieşise în stradă ca s-o întâmpine. Delfina străbătu 
Capitala ameţită de fericire. 

— Aveţi în jurul dumneavoastră, doamnă, două sute de mii 
de oameni care vă iubesc. 

Dar odată cu bucuria, îşi ridica chipul negru şi prevestirea. 
După fiecare serbare, moartea îşi lua dijma. În ziua aceea, 
Ludovic al XV-lea comandase un foc de artificii care costase 
şaizeci de mii de livre. Tocmai începuse atunci construirea 
străzii Royale-Saint-Honore şi a foburgului cu acelaşi nume. 
Tunul care urma să lanseze acel spendid buchet de artificii 
fusese aşezat la capătul acelei străzi. Când se auzi 
bubuitura şi ghiuleaua explodă, lumea se sperie atât de 
tare, neştiind ce se întâmplase, îneât, vrând să fugă, 
oamenii se calcară pur şi simplu în picioare. Unii fura 
striviţi de ziduri, alţii se înăbuşiră din pricina mulţimii 
prăvălite peste ei. Poliţia anunţă că muriseră două sute de 
oameni. Dar parizienii vorbeau pe şoptite că fuseseră 
aruncate în Sena peste o mie două sute de cavadre. 

Era cea de-a treia prevestire în mai puţin de o lună şi, 
chipă cum veţi vedea, nu şi cea mai cumplită. Oricum, tn- 
tâmplarea făcu o profundă impresie asupra ” Delfinului. 
Tocmai primise cei două mii de scuzi pe care regele i-i dă- 
(fea în fiece lună. Trimise imediat banii domnului de Sar-! - 
nea, cu următorul. Bilet: „Am aflat de nenorocirea întâm-: 
-ata cit prilejul însurătorii nude şi sint adânc tulburat. ' 
'ri'i-nci am primit bunii pe are regele mi-i ăă în fiece luni 
pentru nevoile mele personale. Nu dispun decât ăn aceşti 
bani pe care ţi-i trimit cu dragă inimă ca să-t ajuţi pe eei 
nefericiţi. Am, domnule, multă stimă pentru ăunineata. 

Ludov! 

— C -August Versailles, 1 iunie 1770” 

Cu toate aceste necazuri, Delfina produsese asupra 
tuturor o puternică impresie. lată portretul pe care i-l face 
ziarul Nouvelles î la main: „Doamna Delfina, foarte înaltă 
pentru vârsta ei şi foarte subţire, fără a fi însă un schelet, e 


aşa cum trebuie să fie o tânără încă nevârstnică. E foarte 
frumos alcătuită, foarte bine proporţionată, cu mâini 
delicate şi picioare lungi şi cu părul bălai. Probabil că mai 
lâr-ziu părul se va mai închide la culoare. Chipul îi este oval, 
dar uşor alungit. Are sprâncene subţiri, frumos arcuite, 
ochii albaştri şi e plină de vioiciune şi de spirit. Are nasul 
acvilin, gura mică, buza senzuale, mai ales cea inferioară. 
Tenul e de o albeaţă strălucitoare, iar obrajii rumeni, înclt 
se poate dispensa de farduri. Are un mers mândru, de 
arhiducesă, dar trufia îi e temperată de blândeţe şi e cu 
neputinţă, contemplând această prinţesă, să nu simţi faţă 
de ea un soi de respect amestecat cu tandreţe”. 

Sigur că acea tânără frumuseţe îl linişti imediat pe Ludevic 
al XV-lea. Nu prea era el convins de virilitatea neperului 
său, ducele de Berry, adică Delfinul, care nu-şi manifestase 
niciodată nici cea mai rrtică dorinţă de a se apropia de vreo 
femeie. Aşa că, în ajunul nunţii, regele îl chemă la el pe 
domnul de Vauguyon, preceptorul Delfinului, şi-l întrebă 
dacă educaţia lui Ludovic-August era completă şi dacă 
tânărul ştia ce are de făcut un bărbat care urma să se 
însoare a doua zi... Domnul de la Vauguyon, care nu 
socotise că în îndatoririle sale de preceptor intrau şi astfel 
de treburi, îl privi foarte mirat pe rege, bâlbâi ceva şi sfârşi 
prin a mărturisi că nu-i suflase un cuvânt Delfinului despre 
asemenea lucruri, pe care regele ar fi dorit ca nepotul său 
să le ştie. Atunci regele, văzând că domnul de Vauguyon ar 
fi un prost povăţuitor în privinţa sfaturilor conjugale, îl rugă 
să lipească, pe ambii pereţi ai. Coridorului care ducea în 
odaia Delfinului, gravurile din Modernul Aretin, pe care 
abatele Dulaurens le publicase în 1763 şi care nu lăsau 
nimic nelămurit în privinţa punctelor celor mai obscure ale 
ştiinţei în care domnul de Vauguyon se dovedise un atât de 
slab profesor. Apoi. Îi porunci valetului de cameră al 
Delfinului să-i recomande stăpânului său să privească - la 
lumina sfeşnicului - cu foarte mare atenţie toate acele 
desene prinse pe pereţi. Lucrul s-a făcut întocmai cum a 


poruncit regele, dar, în ciuda acestei precauţii, a doua zi 
dimineaţă s-a răspândit un zvon cam ciudat, care 1-a 
determinat pe Ludovic să spună: 

— Într-adevăr, dacă nora mea nu s-ar fi dovedit a fi o 
femeie atât de cinstită, aş spune că bietul băiat nu e nepotul 
meu '.; Să nu uităm să mai consemnăm aici discuţia 
serioasă iscată la balul de la Curte. Chiar în seara acelei 
căsătorii care avusese un atât de ciudat rezultat, prinții din 
casa de Lorena şi chiar şi simplii lor colaterali, ca de pildă 
prinţul de Lambesc, avură pretenţia să urmeze imediat 
după prinții de sânge regal şi înaintea pairilor Franţei. 
Pentru a da dovadă de curtoazie faţă de Măria-lereza, care- 
i ceruse această favoare faţă de prinții şi de prinţesele 
kirudite cu ea, regele consimţi să-i nedreptăţească pe pairi. 
Dar îşi atrase un val de proteste din partea ducilor şi 
pairilor, în frunte cu domnul de Broglie, episcop şi conte de 
Noyon Şi iată că, în ciuda rugăminţilor regelui de a-i face şi 
Iu: acea favoare doar cu prilejul respectiv, ducii şi pairi; 
Franţei se abţinură şi nu se duseră la bal. 

Capitolul XXIV Maria-Antoaneta, rivala doamnei du Barry. 

— Coaforul Leonard. 

— Căsătoria ducelui d'Or-leans cu doamna de Montesson. 

— Ducele d'Ai-guillon îi bate pe englezi la Saint-Cast. 

— Intrigi. 

— Influenţa doamnei du Barry. 

— Coaliția împotriva domnului de Choiseul. 

— Portretul lui Carol I. - „Verişoara” doamnei du Barry. 

— Favorita şi portocalele. 

— Exilul domnilor de Grammont şi de Praslin. 

— Portretul domnului de Choiseul făcut de Ludovic al XVI- 
lea. 

O vreme ochii tuturor au fost îndreptaţi către Franţa şi 
către doamna Delfină, interesându-se de tot ce făcea şi ce 
spunea. Dar Maria-Antoaneta era o fiinţă foarte deschisă, 
lesne de judecat, aşa încât foarte repede toată lumea ştiu 
cam la ce se putea aştepta de la ea. Cum Ludovic al XVI-lea 


păru să fi avut încă din primele zile sau, mai bine zis, încă 
din primele nopţi mari neplăceri, ca s-o facă să le uite îi 
îngădui să-şi dea frâu liber capriciilor şi fanteziilor. Maria- 
Anloaneta fusese crescută la Schonbrunn cu toată 
libertatea specific nemţească. Aşa încât supunerea la 
ceremonialul francez era pentru ea cea mai grea corvoadă. 
Doamna de Noailles, care primise sarcina s-o aducă pe 
prinţesă la ordine ori de câte ori aceasta nu respecta 
ceremonialul, fusese poreclită de tânăra Delfină „Doamna- 
Eti-ehetă” şi aşa i-a rămas numele. În concluzie, Maria- 
Antoaneta înţelese că, pentru a se distra după pofta inimii, 
trebuia mai întâi să se facă iubită de către bătrânul rege; 
or, lucrul era destul de uşor de realizat. Prinţesa îl avu pe 
rege la picioare, atacându-l în punctul său cel mai sensibil, 
ţi anume fiind deosebit ele atentă eu doamna du Barry 

— Ce funcţie ocupă doamna du Barry la Curte? O 
întrebase într-o zi prinţesa pe doamna de Noailies. 

— Păi, răspunsese aceasta destul de încurcată, are sar- 
cinasă-l distreze pe rege şi să-i placă acestuia. 

— In acest caz, răspunsese prinţesa, anunţ-o” pe doamna 
du Barry că va avea în mine o rivală, 

Adevărul e că într-adevăr Maria-Antoaneta îi place;: mult 
regelui şi-l distra de minune. Frumoasă, tânără, no bilă, 
plină de vioiciune spirituală, hotărâtă, abia îşi făcu apariţia 
la Curte, că şi aduse cu sine un aer proaspăt, d tinereţe şi 
libertate eare-1 distra grozav pe Ludovic ai XV-lea. Era, 
pentru bătrânul rege, ceea ce fusese prinţesa de 
Bourgogne pentru Ludovic al XIV-lea. Aşa că bunicul începu 
a-şi idolatriza nepoata care venea, dimineaţa sau seara, în 
cămaşă de noapte, fără nici un respect faţă de etichetă, să-l 
vadă şi să-l sărute pe frunte. 

Mai ales grădinile din Trianon erau teatrul tuturor 
zburdălniciilor sale. Prinții şi prinţesele tinere organizau 
acolo curse pe măgari, sfidându-1l pe anglomanul duce de 
Chartres care organiza curse de cai pur-sânge aduşi de la 


Londra. La una din aceste curse, Maria-Antoaneta căzu. 
Ciad vrură s-o ajute să se ridice, ea răspunse: 

— Nu! Dueeţi-vă şi chemaţi-o încoace pe Doamna- 
Etichetă! Ea o să vă spună în amănunt ce prevede 
ceremonialul pentru a ridica de jos o Delâină care a căzut 
de pe măgar! 

Cuvintele erau cu atât mai nostime cu cât doatnna Det-iină 
căzuse în cel mai indiscret mod din lume. Dar cum era mult 
prea frumoasă şi mult prea bine făcută, nu avea nici un 
motiv să fie supărată din pricina acelui neînsemnat 
accident. Când domnul conte d'Artois, în lipsa fratelui său 
Delfinul. Îi făcuse complimente, prinţesa îi răspunsese; 

— Ei, drăcie, când te urci pe un măgar, trebuie să mai şi 
cazi, dragă cumnate! 

Maria-Antoaneta era foarte cochetă şi toaleta ei ocupa o 
mare parte din zi. Cum avea un pur minunat, făcu din 
pieptănătură o adevărată artă. Primul coafor căruia îi 
încredința pletele fu un oarecare Larseneur. Multă vreme 
femeile au fost coafate de femei; Maria-Antoaneta a fost 
însă cea care a adus coafura la modă, iar mai târziu, Leo- 
nard şi-a câştigat o adevărată celebritate. E adevărat că şi 
multă imaginaţie, dar şi talent pentru a se pune la mintea 
prinţesei. El e cel care a inventat acele pieptănături 
fantastice care au năucit Parisul vreme de cinci sau şase 
ani: pieptănătură-arici, pieptănătură-grădină, pieptănă- 
tură-munte sau pădure, pieptănătură englezească, 
ilustrând flecare numele pe care îl purta. 

După bătălia susţinută de domnul de La Clochetterie, 
femeile începură să poarte câte o fregată în vârful capului. 
Ceea ce le făcu pe doamne să-l numească pe Leonard 
„academicianul coafurii”. În acelaşi timp, domnişoara Bertin 
se intitula „ministrul modei”. 

În 1817 sau 1818, cineva mi l-a arătat pe Leonard care 
trăia încă. Era inspectorul general al pompelor funebre, ' 
slujbă ce-i fusese acordată” în momentul în care solicitase 
un serviciu la Opera Comică. 


O vreme, atenţia Curţii a fost distrasă de la năzbâtiiâe 
Delfinei de pregătirile care începuseră să se facă pentru 
nunta ducelui d'Orâeans cu doamna de Montesson, o 
femeie îneântătoare cu care ducele trăia de mai multă 
vreme, unii spuneau că marital, alţii, dimpotrivă, în chip 
platonic. Dorinţa de a avea pe cineva care să-l sprijine pe 
lângă rege îl determinase pe ducele d'Orâeans să se 
apropie de doamna du Earry; fiindcă pe ea conta el ca să 
poată obţine de la Ludovic al XV-lca îngăduinţa de a face 
acea mezalianţă. 

Vorbindu-i deci despre acest plan favoritei, aceasta îi 
răspunsese pe un ton care-i era caracteristic: 

— Hai, tăicuţule, însoară-te şi vedem noi după aia ce-o mai 
fi! 

În urma acestei făgăduieli, „tăicuţul” se însurase. 
Căsătoria avu loc în taină, la Villers-Cotterets, unde ducele 
d'Orleans adunase toată Curtea, care nu ştia sau care se 
prefăcea că nu ştie care este scopul acelei reuniuni. În 
dimineaţa zilei fixate pentru căsătorie şi aşteptată cu atâta 
nerăbdare de duce, domnul d'Orleans a pus el însuşi la. 
Punct toate distracţiile de peste zi pentru oaspeţii săi: 
partide de vânătoare, plimbări în caleaşca etc, etc, apoi s-a 
urcat în trăsură ca să vină la Paris pentru binecuvân-tarea 
nupţială. Punând piciorul pe treapta trăsurii, a spus câtorva 
dintre prietenii săi intimi: 

— Cu bine, domnilor! Mă aflu într-un moment de mare 
fericire, întunecată doar de faptul că nu e cunoscută. Am să 
mă înapoiez târziu, dar n-am să mă întorc singur, ci 
împreună cu acea care va împărţi cu voi ataşamentul pe 
care-l manifestaţi faţă de mine şi faţă de interesele mele! 

Într-adevăr, seara, la ora şase, o trăsură s-a oprit sub 
marea arcadă a vestibulului. Din ea a coborât ducele 
d'Orleans, care a intrat în salon ţinând-o de mină pe 
doamna de Montesson. Imediat, marchizul de Valenc. Ay, cel 
mai apropiat prieten al prinţului, a înaintat către doamna 
de Montesson şi a salutat-o ca pe o alteţă regală, exemplu 


ce a fost urmat de întreaga societate. Sosi şi momentul 
culcării. Domnul de Valencay, care i-a prezentat ducelui 
cămaşa de noapte, a observat că, după regulile celei mai 
stricte curtoazii matrimoniale, ducele se răsese peste tot. 
Ludovic al XV-lea, neavând încotro, a recunoscut acea 
căsătorie, dar a refuzat categoric să-i dea titlul de alteţă 
regală doamnei de Montesson. 

În vremea aceasta, lupta dintre domnii de Choiseul şi 
d'Aiguillon continua. Să spunem câteva cuvinte despre Ar- 
mand-Vi? Inerod-Duplessis, duce d'Aiguillon, care a jucat un 
rol atât de mare în timpul ultimilor ani ai domniei lui 
Ludovic al XV-lea şi al cărui fiu a avut un rol atât de trist în 
timpul primilor ani ai Revoluţiei din 1739. 

Ducele d'Aiguillon se născuse în 17210. Venise de tânăr la 
Curte, unde fusese prezentat sub numele de ducele 
d'Agenois. Era acelaşi duce d'Agenois de care fusese 
îndrăgostită pe vremuri doamna de Châteaurousx şi care 
leşinase, de faţă cu regele aflând că fusese rănit în lupta de 
la Château-Dauphin, unde regele îl trimisese ca să fie cât 
mai departe de ea. Să ne aducem aminte că doamna de 
Châteauroux, spre deosebire de doamna de Pompadour, era 
antiaustriacă. Ducele d'Aiguillon îi împărtăşise întru totul 
părerile, care erau aceleaşi ca şi ale unchiului său, domnul 
de Richelieu. Aşa că ducele trecuse, în mod firesc, de partea 
Delfinului, războindu-se cu domnul de Choiseul şi cu 
Parlamentul. Când Parlamentul din Bretagne a început să 
se răzvrătească împotriva regelui, rezistând edictelor sale, 
ducele d'Aiguillon, comandant militar al provinciei, a dat 
dovadă de multă asprime şi hotărâre, fapt ce i-a făcut pe 
bretonii înclinați către libertate şi independenţă să se 
îndepărteze de el şi să-1 judece foarte aspru. Când în 1758 
englezii se aventurară până pe coastele ținutului Bretagne, 
ducele d'Aiguillon îi bătu la Saint-Cast şi-i sili să se urce în 
corăbiile cu care veniseră şi să se înapoieze în Anglia. Dar 
bretonii îl învinuiră că nu participase prea mult la victorie 


şi-l acuzară că atât timp cât durase bătălia ar fi stat ascuns 
într-o moară. 

— Domnul d'Aiguillon s-a acoperit de glorie în lupta de la 
Saint-Cast, spusese careva în faţa domnului de Cha-lotais. 

— Vrei să spui de făină, răspunsese procurorul general al 
Parlamentului din Bretagrse. 

Vorbele acestea nedrepte îl necăjiră foarte tare pe domnul 
d'Aiguillon care se aprinse şi mai tare. Atunci bretonii se 
înverşunară împotriva lui şi-l acuzară de infidelitate, 
cerând să fie dizgraţiat şi făcând astfel jocul dGrnnu-lui de 
Choiseul, care simţea instinctiv nevoia să-l zdrobească pa 
ducele d'Aiguillon, pretându-se la orice pentru a-şi ajunge 
scopul. Silit să lupte atât împotriva primului-ministru, cit şi 
împotriva Parlamentului, ducele a uzat de toate mijloacele 
şi 1-a acuzat, la rândul lui, pe Chalotais de un complot ce 
urmărea să răstoarne monarhia. Întemniţat, Chalotais a 
devenit idolul Parlamentului. Răzmeriţa a început să ia 
amploare în Bretagne; ducele d'Aiguillon a instituit un 
simulacru de Parlament care a fost huiduit, în sfârşit, 
plictisită, cârmuirea 1-a înlocuit pe ducele d'Aiguillon din 
Bretagne cu ducele de Duras. Înlocuirea - un eşec pentru 
duce - a sporit forţele Parlamentului, care şi-a reînnoit 
plângerile împotriva ducelui d'Aiguillon, cerând să fie 
judecat. Dar Parlamentul Parisului s-a opus. Atunci ducele 
d'Aiguillon şi unchiul său, ducele de Riche-lieu, dându-și 
seama că aveau mare nevoie să fie sprijiniți de rege, au 
apelat la doamna du Barry. Veţi vedea că intriga a reuşit de 
minune. Prin doamna du Bârry, domnul d'Aiguillon a obţinut 
de la rege un ordin care suprima procedura; la rândul său, 
Parlamentul a promulgat un decret prin care ducele 
d'Aiguillon era învinuit de un fapt ce-i păta onoarea şi-i 
suspenda titlul de pair până la judecată. Drept răspuns la 
acest decret, reg-ele a ţinut un consiliu la Versailles, unde 
domnul d'Aiguillon a fost poftit să ia loc printre pairii 
Franţei. 


Aici ajunseseră lucrurile cu ducele d'Aigiullon când 
domnul de Maupeou-fiul, care se afla în fruntea 
Parlamentului din Paris, nemulţumit de funcţia pe care o 
avea, dori o slujbă mult mai înaltă,. Şi anume pe aceea de 
cancelar al Franţei. Pentru ca sigiliul de cancelar să nu-i 
scape, U făgădui domnului de Choiseul tot sprijinul 
împotriva ducelui cl'Aiguiiiori; ducele d'Aiguillon îi făgădui 
tot sprijinul împotriva domnului de Choiseul, şi, susţinut de 
cele două partide adverse, deveni cancelar al Franţei în 
urma demisiei tatălui său. Era un bărbat de cincizeci şi şase 
de ani, de talie mijlocie, pe care duşmanii îl socoteau 
cumplit de urât, deşi avea nişte ochi deosebit de frumoşi, 
plini de inteligenţă şi focoşi. Avea un aer sever şi un 
temperament coleric, ceea ce-l făcea să aibă un ten galben- 
verzui din pricina căruia mareşalul de Brissac îi spunea,. 
Preşedintele Portocală-amară”. Acea poreclă, care avu un 
mare succes, îl determină pe preşedinte să facă ceea ce fac 
actorii seara la teatru, adică să-şi vopsească faţa cu alb şi cu 
roşu. Astfel, înfăţişarea sa era mai puţin sumbră şi limbajul 
lui plin de dulceaţă încerca să-i atragă pe toţi cei pe care 
nu-i putuse cuceri cu obrazul lui fardat. Era insinuant, 
suplu şi avid de voturi, indiferent din partea cui ar fi venit, 
Ajuns prim-preşedinte, îl întrebase pe un om de încredere 
ce se vorbea despre el la palat. La început omul ezitase să-i 
răspundă, dar. Silit, îl mărturisise că toţi îl găseau trufaş şi 
inabordabil. 

— Doar atât? Întrebase primul-proşedinte. Ei bine, îşi vor 
schimba în curând părerea! 

SPECIAL IMAGE-image114. Jpg-REPLACE ME Afabil, îl 
gaşe. 

Rile în perspectivă, îşi dădu seama că un ministru bătrân 
trebuia să se dea bine pe lingă o amantă tânără. Aşa că de 
îndată ce ajunse cancelar, deveni sluga preaplecată a 
doamnei du B&rry. Ca să n-o supere pe favorită, renunţase 
la caleaşca de abanos a cancelarilor. În sf îrşit, ca un simplu 
muritor de rând, se juca cu maimuța, cu papagalul şi cu 


pisicile favoritei. Îi spunea doamnei du Barry „veri-şoară”, 
înrudire oricum mai puţin disproporţionată decât cea dintre 
Maria-Tereza şi doamna de Pompadour. În vremea aceasta, 
avea grijă să uneltească din umbră pentru a-l determina pe 
rege să renunţe la serviciile domnului de Choiseul. Abatele 
de Broglie, care se ocupa de corespondenţa ministerului de 
externe şi care avea o droaie de agenţi secreţi ce spionau 
Curţile ţărilor aliate şi pe ambasadorii acreditaţi acolo, îi 
demonstra regelui că domnul de Choiseul era mult mai 
devotat Austriei decât Franţei. Doamna du Barry îşi 
procură frumosul portret, făcut de Van Dych lui Carol I, pe 
care-l puse în faţa canapelei pe care avea obiceiul să stea 
regele. 

— Al cui e portretul ăsta? O întrebase Ludovic al XV-lea. 

— Al lui Carol I, sire. 

— Şi de ce se află aici? 

— Ca să vă amintiţi de soarta lui nefericită. 

— În legătură cu ce anume să-mi amintesc de soarta lui? 

— Păi aceeaşi soarta vă aşteaptă şi pe dumneavoastră, 
sire, dacă nu desfiinţaţi Parlamentul. 

Într-o zi. Regele găsi o bucătăreasă excelentă la doamna 
du Barry. 


SFÂRŞIT