Alexandre Dumas — Ludovic al XV-lea si curtea sa

E — 
f „N 
Lut LC AY, , 4 


ALEXANDRE DUMAS 


LUDOVIC AL XV-LEA 
ŞI CURTEA SA 


Traducere şi selecţie: TEODORA POPA-MAZILU 
Coperta: TEODORA POPA-MAZILU 
ISBN 973-23-0069-8 


Alexandra Dumas-pere 

La régence 

Louis XV et sa Cour 

A. Le Vaseur et C-ie, Editeurs, 
Paris 


Editura Cartea Românească 


REGENŢA 


Capitolul | 

Înmormântarea regelui. 

— Doamna de Maintenon. 

— Prinții legitimi. 

— Ducele d'Orleans. — Portretele ducelui şi al 
ducesei du Mâine, - Contele de Toulouse, - Filip 
d'Orleans şi ducesa d'Orleans. 

— Copiii legitimi şi bastarzii ducelui d'Orleans. 


La 9 septembrie 1715, către ora şapte seara, un car funerar 
urmat de câteva trăsuri de doliu ieşiră în linişte din curtea 
palatului Versailles, străbătură pădurea Boulogne, ajunseră în 
câmpia Saint-Denis pe drumuri lăturalnice şi intrară în curtea 
vechii biserici a lui Dagobert, aducând un mort care venea să-şi 
ocupe locul alături de predecesorul sau, mirat, desigur, de © 
atât de lungă aşteptare: aproape şaptezeci şi trei de ani. Mortul, 
care la rândul său avea să-şi aştepte urmaşul vreme de cincizeci 
şi nouă de ani, era Ludovic al XIV-lea. De ce înmormântarea 
unuia dintre cei mai mari regi ai Franţei s-a făcut aproape pe 
ascuns şi pe drumuri ocolite? De ce o asemenea lipsă de pompă 
regală? De ce drumul în taină către ultimul lăcaş? Pentru că 
majestatea mortului, una dintre cele mai puternice majestăţi 
atunci când trăia, acum nu-l mai putea apăra pe Ludovic al XIV- 
lea de invective. Într-adevăr, când s-a răspândit vestea morții 
regelui, Parisul a tresărit de bucurie, simțind cum se rupe greul 
jug al unei atât de lungi şi apăsătoare domnii. Poporul, atâta 
vreme nefericit, oprimat, ruinat,” disprețuit, dacă nu cumva 
chiar urât, poporul bătu din palme, dansă, cântă şi aprinse focuri 
pe străzi. Locotenentul Poliţiei, domnul d'Argenson. Care făcuse 
eforturi zadarnice pentru a se opune acelui torent de impietate, 
declară până la urmă că el nu mai răspunde de nimic dacă au 
de gând să treacă cu cortegiul mortuar prin centrul Parisului. 
lată de ce cortegiul trecuse - în drumul lui noptatec şi misterios 


- prin locurile despre care am vorbit. Cu toate acestea, 
poporului nu i-a scăpat acea scenă. Avid şi de alt fel de 
spectacole decât procesiunile religioase, norodul jurase să nu-i 
scape acea înmormântare. Şi cum Saint-Denis era capătul unde 
urma să se oprească inevitabil, cortegiul, neştiind ziua în care 
Ludovic, al XIV-lea avea să fie dus la ultimul său lăcaş, parizienii 
au început să se aşeze, încă din 6 septembrie, pe câmpia ce 
despărţea Parisul de Saint-Denis. Pe la ora zece, cortegiul îşi 
făcu apariţia. Lucru ciudat - niciun prinţ de sânge, niciunul dintre 
prinții legitimi, niciunul dintre pairii numiţi de acel rege, niciunul 
dintre curtenii care, din generaţie în generaţie; stătuseră la 
taifas în anticamere, aşteptând scularea regelui, niciunul dintre 
acei oameni nu petreceau pe bietul mort izolat, ce părea mai 
curând târât în cine ştie ce loc necunoscut decât condus către 
un mormânt regal. Singurul om tânăr care însoțea mortul era 
ducele de Conde, nepotul marelui Conde, un bărbat de douăzeci 
şi trei de ani. O făcuse din pietate? Sau pentru a se asigura că 
uşa cavoului-avea să se închidă definitiv în urma bătrânului 
rege? Poporul, care aştepta de-a lungul drumului, poporul care, 
strâns ca la iarmaroc sau ca la târg, îşi amenajase dughene cu 
mâncare şi băutură, distracţii, scrâncioburi, cântăreţi, poporul 
care când vedea o anumită pompă sau, în lipsa unei pompe, o 
durere sinceră şi adevărată nu s-ar fi abținut să plângă, poporul 
deci, văzând modestul cortegiu, înţelese că cei» de la Curte îl 
lăsaseră în seamă lui, ca să-i facă o plăcere şi ca să se răzbune, 
insultându-l pentru opresiunea îndurată. La porţile bisericii 
Saint-Denis, tumultul care însoţise cortegiul tot drumul- spori. 
Unii, s-au repezit să răstoarne carul funebru, alţii au vrut să rupă 
în bucăţi şi sicriul, şi mortul, încât, la un moment dat, trupa 
care-l însoțea a fost nevoită-să intervină. Dar un bărbat ieşi în 
faţa trăsurilor ce alcătuiau cortegiul şi strigă: 

— Nu credeam că ziua carnavalului o să fie în septembrie! 

Un altul împinse doi parizieni beţi-criţă care se rostogoliră 
într-un şanţ plin cu noroi şi se îndepărtă strigând 

— Broscoilor, asta o să vă înveţe minte să mai orăcăiţi când 
apune soarele! 


Intr-adevăr, mulţimea cânta, dar pe un asemenea ton că 
aducea mai mult cu un vuiet. Mortul, vârât în biserică, tot n-a 
scăpat de ocările norodului; căci a doua zi, pe zidurile bisericii se 
putea citi: 


„La Saint-Denis, ca şi-n palat, 
Tot fără inimă-ai intrat”. 


Efigiile regelui nu puteau nici ele scăpa de injurii; statuile de 
piatră sau de marmoră au fost mutilate; pe statuia de bronz din 
Piaţa Victoriei, asupra căreia nici dinţii, nici unghiile nu 
avuseseră nicio putere, apăruse inscripţia: „Tiran de bronz, 
întotdeauna ai fost astfel. Saturnaliile durară până a doua zi 
dimineaţă. 

Să lăsăm poporul să-şi strige imprecaţiile împotriva regelui 
mort său mai curând împotriva monarhiei, iar noi să vedem ce 
lăsase Ludovic al XIV-lea în urma sa. 

Trei puteri distincte, dintre care două strâns legate; cele trei 
puteri erau: doamna de Maintenon, care din ibovnică devenise 
soţia lui Ludovic al XIV-lea. Domnii du Mâine şi de Toulouse, 
recunoscuţi de rege şi deveniți prinți legitimi, şi domnul duce 
d'Orleans, moştenitor legitim al tronului în caz de stingere a 
ramurii vârstnice. Reprezentată de tânărul Ludovic al XV-lea, 
strănepotul lui Ludovic al XIV-lea, cel de-al doilea fiu al ducelui 
de -Bourgogne, născut la Fontainebleau la 15 februarie 1710, şi 
ultimul urmaş al acelei bogate descendenţe pe care regele, 
îngrozit, o văzuse stingându-se sub ochii săi. 

Cele două puteri aliate, având acelaşi scop, erau doamna de 
Maintenon şi prinții deveniți legitimi. Scopul era de a-i determina 
pe toţi prinții de sânge să se supună domnului du Mâine, pentru 
ca doamna de Maintenon să continue a exercita, sub regența 
elevului ei favorit, influenta pe care Ludovic al XIV-lea îi 
îngăduise să şi-o exercite în treburile politice şi religioase în 
ultimii ani as domniei sale. 

Scopul domnului duce d'Orleans era, dimpotrivă, de a susţine 
prerogativele sângelui regal, de a cere odată cu regența şi 


educarea viitorului rege, având grijă ca, până la majoratul său, 
tânărul prinţ să fie sănătos şi întreg la minte, dezminţind 
calomniile răspândite pe seama lui a fiilor şi a nepotului său în 
epoca morţii Marelui Delfin. 

Cauza domnului duce d'Orleans era cauza întregii nobilimi 
franceze, care se socotea insultată de privilegiile neaşteptate pe 
care Ludovic al IV-lea le acordase prinților bastarzi, recunoscuţi 
de el ca prinți legitimi, cărora le îngăduise să treacă înaintea 
ducilor şi pairilor şi care urmau să fie chemaţi la tron în cazul în 
care ramura vârstnică s-ar fi stins. Astfel, în acest caz, domnul 
du Maine, copil din flori, avea întâietatea faţă de domnul duce 
d'Orleans, moştenitor legitim în ordinea succesiunii obişnuite. 

Să spunem câteva cuvinte despre personajele ale căror nume 
le-am pomenit, să arătăm ce pretenţii aveau şi să le dezvăluim 
scopurile. In cartea Ludovic al XIV-lea şi secolul său, am spus 
despre Francoise d'Aubigne tot ceea ce am avut de spus. l-am 
urmărit soarta ciudată de la naştere şi până* la închisoarea din 
Niort, de la plecarea din Versailles şi până la intrarea la Saint- 
Cyr, în 1715. Tot ce am mai adăuga n-ar fi decât o repetare a 
ceea ce am mai spus. Am povestit cum ducele du Mâine, născut 
la 31 martie 1870, numit Bourbon, la fel ca şi fratele său, 
născut, în 1673. Trecut în rândul prinților de sânge în 1694 şi în 
sfârşit chemat să urmeze la tron în lipsa unui prinţ de sânge, 
abandonase complet partida mamei sale vitrege, doamna de 
Maintenon. Să nu vă miraţi de această ingratitudine: ducele du 
Mâine nu avea nicio însuşire adevărată şi era gata să sacrifice 
intereselor sale până şi aparenţa însuşirilor pe care se prefăcea 
că le are. Să căutăm portretul ducelui du Maine în scrierile lui 
Saint-Simon, marele pictor al secolului al optsprezecelea: 

„Domnul duce du Mâine avea spirit nu ca un înger, cica un 
diavol, cu care semăna în privinţă răutăţii, a sufletului său negru 
şi a inimii sale prefăcute. Se însurase, la 19 martie, cu Anne- 
Louise-Benedicte de Bourbon, nepoata marelui Conde. Orice altă 
femeie ar fi încercat să potolească acest caracter nestăpânit; 
dar orgolioasa prinţesă tindea, dimpotrivă, să sporească ambiția 
soţului ei. Cu tot atâta spirit cât şi ducele, Louise de Bourbon 


mergea pe o cale cu totul diferită. Era curajoasă până la exces, 
întreprinzătoare, cutezătoare, veşnic furioasă, trăia intens 
momentul prezent, indignându-se fără încetare faţă de măsurile 
ascunse ale soţului ei, pe care le numea -mizerii şi slăbiciuni-, 
nemulțumită de acel barbat căruia îi aducea mereu aminte de 
onoarea pe care i-o făcuse măritându-se cu el. 

Domnul du Mâine avea un chip agreabil, era de talie mijlocie 
şi destul de bine legat; dar şchiopăta din pricina unei căzături în 
copilărie. Doamna du Mâine era departe de a fi frumoasă. Era 
atât de scundă, încât i se spunea, «pitica». Abia dacă atingea 
înălţimea de patru picioare. 

Domnul conte de Toulouse, spre deosebire de fratele său, era 
onoarea, virtutea şi echitatea întruchipate; Era. Destul de 
curajos şi dornic să-i fie de folos regelui, însă total dezinteresat 
şi de bună-credinţă: Dacă nu avea tot atâta vervă cât fratele său 
mai mare, moştenise în schimb spiritul de dreptate al familiei 
Mortemart. Se ocupa de marină şi de comerţ, două treburi la 
care se pricepea bine. Se însurase cu domnişoara Mărie de 
Noailles, de care istoria nu s-a ocupat mai deloc, aşa că nici noi 
nu ne vom ocupa mai mult decât istoria. 

Partidului prinților bastarzi, dar recunoscuţi de Ludovic, li se 
adăugaseră toţi ceilalţi copii din flori ai regelui: prima 
domnişoară de Blois, măritată cu prinţul de 
Conţi, mort în 1689, şi căreia i se spunea prinţesa-văduvă; 
domnişoara de Nantes, măritată cu ducele de Bour- bon şi 
căreia i se spunea „doamna ducesă”; şi cea de-a doua 
domnişoară de Blois, măritată cu ducele d'Orleans, care a 
devenit mai apoi regent. 

Filip al II-lea, duce d'Orleans, se născuse la Saint-Cloud la 4 
august 1674. Mama sa, Charlotte-Elisabeth de Bavaria, 
cunoscută sub numele de Prinţesa Palatină, spunea despre el: 

— Parcele au fost darnice cu copilul meu, căci fiecare i-a dat 
câte un dar, aşa că le are pe toate. Din nefericire, au uitat, să 
cheme o ursitoare care, venind ultima, a spus: „Va avea toate 
darurile, în afară de cel de a şti să se folosească de ele”. 

La patruzeci şi unu de ani, cât număra când începem să ne 


ocupăm de această perioadă din istoria Franţei, ducele 
d'Orleans avea, o figură plăcută, cam arsă de soarele Paliei şi al 
Spaniei, o fizionomie atrăgătoare deşi se uita puţin cruciş, era 
de talie mijlocie bine făcut dar cam rotofei. Avea replici 
prompte, potrivite şi vesele, judecata sigura, dar era cam 
şovăielnic. Gândirea lui era atât de clară, încât limpezea într-o 
clipă lucrurile cele mai încurcate şi cele mai abstracte ale 
ştiinţei, politicii, cârmuirii sau finanţelor. Toate artele îi erau 
familiare: era un bun pictor, un bun muzician, un excelent 
chimist, un mecanic dibaci. Auzindu-l vorbind, l-ai fi crezut 
deosebit de instruiți dar în realitate avea doar o memorie 
deosebită. Moştenise din plin, de la tatăl său Domnul, cum 
spune Samt-Simen, curajul strămoşilor săi. Ducele d'Orleans 
avea doar şaptesprezece ani când regele l-a însurat cu 
domnişoara de Blois, fiica sa. Tânărul însă o iubea enorm pe 
doamna de Bourbon şi nu a acceptat decât cu greu şi în silă 
acea căsătorie. Dar regele l-a ameninţat că dacă refuză să se 
însoare cu fata lui, îl va închide în castelul din Villers-Cotterets; 
şi totuşi o vreme a rezistat. Cel care l-a făcut să se hotărască a 
fost Dubois. Căsătoria n-a fost fericită. Dacă ducele se însurase 
în silă, domnişoara de Blois se măritase fără să-l iubească. Ba 
socotea în sinea ei că-i face o prea mare cinste luându-l de 
bărbat. Doamna ducesă d'Orleans era înaltă, dar fără prestanţă. 
Avea gâtul, pieptul, ochii şi braţele admirabile, o gură destul de 
frumoasă, dinţi albi, dar cam lungi, obrajii prea laţi şi căzuţi, pe 
care şi-i farda peste măsură. N-avea sprâncene aproape deloc, 
doar două dungi roşii şi urâte, deşi avea gene frumoase şi un 
păr castaniu bogat, îi tremura capul întocmai ca la femeile 
bătrâne, cusur cu care rămăsese în urma vărsatului de care 
suferise. Fără să fie cocoşată, avea totuşi o parte a trupului mai 
dezvoltată ca cealaltă: era îngrozitor de leneşă, stând mai mult 
în pat sau pe şezlong, mâncând aproape întotdeauna culcată şi 
neavând alţi oaspeţi decât pe Louise-Adelaide de Damas- 
Thiange, ducesă de Sforce, nepoata doamnei de Montespan şi 
prin urmare, verişoară primară cu ea. Doamna d'Orleans îi 
dăduse soţului motive să se plângă de comportarea sa, pentru 


că de la o vreme începuse a-l privi cu prea multă bunăvoință pe 
cavalerul de Roye, mai târziu marchiz de. La Rochefoucauid. 
Ceea ce n-a împiedicat-o să-i pună coarne bărbatului ei, 
răzbunându-se în felul acesta pentru că nu o adora şi diviniza 
după cei făcuse cinstea de a-l lua de bărbat. Din această 
căsătorie ciudată, care mergea şchiopătând, s-au născut totuşi 
şapte copii: un băiat şi şase fete. Băiatul era Louis d'Orleans. 
Cele şase fete erau: prima, Marie-Louise, s-a măritat cu domnul 
duce de Berry şi după trei ani a rămas văduvă; a doua. Louise- 
Adelaide de Chartres, avea să devină stareță da Chelles: a treia, 
Charlotte-Aglae de Valois, s-a măritat cu ducele de Modena; a 
patra, Louise-Elisabeth de Montpensier, măritată cu don Luis, 
prinţul Asturiei; a cincea. Philippine-Elisabeth-Charlotte, contesă 
de Beau-jolais, logodită în 1721 cu cel de-al doilea fiu al regelui 
Spaniei: în sfârşit, a şasea, Louiâe-Diane, avea să devină soţia 
prinţului de Conţi. In plus, ducele a mai avut şi trei bastarzi: doi 
băieţi şi o fată. Unul singur a fost recunoscut, s-a numit 
cavalerul d'Orleans, a ajuns general de galere şi Mare Prieur al 
Franţei; era fiul domnişoarei de Serv, care a devenit apoi 
contesă d'Argenton. 

Ceilalţi doi au fost: abatele de Saint-Albin, fiul Florencei. 
Dansatoare la Operă, şi o fată făcuta cu domnişoara Desmarets, 
actriţă la Concedia Franceză. 

Acum, după ce principalii noştri actori au fost trecuţi în 
revistă, să ridicăm cortina şi să-i vedem pe fiecare jucându-şi 
roiul în această mare comedie care s-a numit 
Regența. 

Capitolul II 

Saloanele domnului duce d'Orleans în timpul 
ultimelor trei zile ale bolii lui Ludovic al XIV-lea. 

— Prinţul de Conti şi soția sa, fosta domnişoară de 
Conde. 

— Mama sa, fosta - domnişoară de Blois. 

— Pregătirile ducelui d'Orleans pentru şedinţa 
Parlamentului. 

— Prima cuvântare a lui Ludovic al XV-lea. — 


Reorganizarea guvernului. — Onorurile aduse lui 
Ludovic al XIV-lea în străinătate. 


În ultimele trei zile ale bolii regelui, saloanele domnului duce 
d'Orleans se goleau şi se umpleau după cum ilustrul bolnav se 
simţea mai bine sau mai rău. În afară de moartea regelui, 
discuţiile din acel salon se purtau în jurul ultimei excentricităţi a 
prinţului de Conţi, care se însurase cu o prinţesă de Conde. 
Monseniorul Louis-Ar-mand, prinţ de Conţi, era o fiinţă ciudată, ' 
atât fizic, cât şi moral, iar trăsnăile lui, cum am spune noi astăzi, 
când amuzau, când speriau Curtea. Monseniorul era un om 
foarte scund care, chiar dacă avea un chip mai acătăriL avea un 
trup oribil; părea tot timpul distrat, ceea ce-l făcea să aibă un 
aer rătăcit care, după ce-l cunoşteai mai bine, te făcea să te 
simţi în totală nesiguranţă. Soţia să era o persoană încântătoare 
şi deosebit de frumoasă. Prinţul de Conţi nu iubise niciodată pe 
nimeni în afară de propria mamă, osta domnişoară de Blois, fiica 
domnişoarei da la Valliere’, şi căreia i se spunea Marea prinţesă 
de Conţi. Şi totuşi mama şi fiul se certau tot timpul, înţr-un 
moment de furie”, Marea prinţesă hotărî să-şi construiască o 
casă cât mai departe de palatul fiului ei şi-i chemă pe meşteri; 
dar abia pusese temelia casei, că se împacă cu „maimuţoiul”, 
cum îi spunea ea fiului ei, ^i meşterii trebuiră să plece. Numai 
că vremea frumoasă ţinea puţin în palatul de Conţi. Între mamă 
şi fiu avu loc o nouă ceartă şi iar fură chemaţi meşterii. La un 
moment dat, treaba asta devenise o obişnuinţă. Era de ajuns să 
faci o vizită pe şantierul noii locuinţe ca să-ţi dai seama în ce 
relaţii erau mama şi fiul. Dacă acea construcţie avansa, însemna 
că cei doi se aveau ca mâţa cu câinele; dacă noua construcţie 
era abandonată, era limpede că mama şi fiul o duceau ca doi 
porumbei. 

În afară de alte cusururi, prinţul de Conţi avea unul foarte 
grav, care ar fi ameninţat însăşi perpetuarea familiei Conde- 
Conti dacă n-ar fi fost decât el cel care s-o asigure, cusur asupra 
căruia nu mai e nevoie să insistam, dar care nu-l împiedica 
totuşi să fie gelos pe nevastă-sa şi în acelaşi timp să bântuie 


prin cele mai deocheate locuri. 

A dotta zi dnpa moartea regelui avu loc şedinţa Par- 
lamentului ce urma să hotărască validitatea testamentului lui 
Ludovic ai XIV-lea. Primul preşedinte, domnul de 
Mesmps, era sluga doamnei de-Maintenon, aşa că el ieşea din 
discuţie. Despre domnul de Guiche se spunea că ar fi fost foarte 
ataşat copiilor din flori ai regelui. Domnul de 
Guiche e; a însă colonelul gărzilor franceze, deci un om 
important, aşa că primi şase şute de mii de livre ca să răspundă 
de: fidelitatea oamenilor săi. Soldaţii din garda franceză 
trebuiau să ocupe pe tăcute palatul, în vreme ce ofiţerii, 
îmbrăcaţi civil, urmau să se răspândească printre curteni. 
Preşedinţii Mafe-on şi Peletier erau de partea ducelui d'Orleans; 
prinţul chiar le spunea „porumbeii mei particulari”. D'Aguesseau 
îi era şi el devotat. Joly'de 
Fleur îi făgăduise să fie de partea sa. Tinerii, consilieri nu ezitau 
niciunul între doamna de'Maintenon şi ducele d'Orleans. 

Mai rămâneau ducii şi pairii, ce trebuiau - ispitiţi de 
prerogativul ce urma să le fie definitiv acordat dacă se abţineau 
să voteze atunci când preşedintele avea să le ceară acest 
lucru.Intre timp, Spania începuse a ameninţa Franţa din pricina 
vechii ranchiune pe care regele Spaniei i-o purta ducelui 
d'Orleans, fiindcă acesta cam cochetase cu nevastă-sa. Spania 
presa Franţa, prin prinţul de Cellamare, sa nu-l recunoască 
pentru nimic în lume, ca regent pe ducele d'Orleans. Dar lordul 
Stairs se angajase, în numele Angliei, să-l susţină pe duce, şi 
ambasadorul Angliei ceru să apară în tribuna Parlamentului, 
alături de abatele Dubois. Lordul Stairs se bucurase de multă 
stimă la Curtea răposatului rege şi datora această stimă unei 
trăsături de caracter pe care vom dezvălvu-o -imediat. Într-o zi i 
se spuse lui Ludovic al XIV-lea că lordul Stairs era - dintre toţi 
membrii corpului diplomatic - cel care ştia cel mai bine să 
respecte dorinţele capetelor încoronate. 

— Bine, voi vedea, răspunsese Ludovic. 

în aceeaşi seară, lordul Stairs trebui să se urce în trăsura 
regelui: Ludovic, ajuns ia scara trăsurii, cum lordul Stairs 


aştepta umil, cu pălăria în mină, ca regele să se urce primul şi 
să se aşeze, regele îi spusese p^e neaşteptate: 

— Urcă-te în trăsură, domnule Stairs, ! 

— Lordul Stairs trecu imediat prin faţa regelui şi se urcă 
primul în trăsura. 

— Lumea are dreptate, domnule, îi spusese Ludovic. Eşti într- 
adevăr omul care ştii să respecţi întocmai dorinţele capetelor 
încoronate. 

Lordul Stairs ştia într-adevăr să asculte de cuvâiitul regilor şi 
să execute ordinele cele mai neaşteptate, mai neauzite, mai 
ciudate, fără să facă nicio remarcă. Aşa că, începând din clipa 
aceea, lordul a devenit în ochii regelui onlul cel mai conştiincios, 
cel mai supus şi mai politicos din Europa. Povestirile acestea ne 
îndepărtează uneori de regență, dar dacă ne gândim bine, toată 
istoria regenței e alcătuită de fapt dintr-o culegere de astfel de 
povestiri. 

Tot agitându-se în dreapta şi în stânga, bă cumpărân-du-l pe 
domnul de Guiche, ba strângând. Mâna lordului Stairs, ba 
repezindu-l pe prinţul de Conţi sau mângâindu-i pe domnii 
d'Aguesseau şi de Joly, ba'căutându-l din ochi pe prinţul de 
Fronsac sau schimbând în şoaptă câteva cuvinte cu domnul de 
Saânt-Simon, ducele d'Orleans îşi luă., toate măsurile pentru a 
doua zi. Ducele petrecu o parte din noapte în cabinetul său, 
împreună cu cardinalul de Noailles, acelaşi care primise sarcina 
să ducă inima r e-gelui la, iezuiţi şt care le spusese înmânându- 
le o: 

— Dragii mei- vă aduc inima celui care'y-a onorat în mod 
constant cu prietenia şi cu încrederea sa, a cărui moarte puteţi 
s-o deplângeţi pentru că v-a iubit mult. 

Isprăvind şi cu domnul cardinal, toate măsurile pentru a doua 
zi fuseseră luate. Şi iată că sosi şi ziua multaştep-tată, care-l 
găsi pe domnul duce d'Orleans gata pregătit pentru lupta ce 
urma să aibă loc. 

La ora opt dimineaţa, Parlamentul era adunat sub preşedinţia 
lui Jean-Antoine de Mesmes. S-a dat citire scrisorii-cu pecete 
prin care se anunţa în mod oficial moartea regelui. Apoi ducele 


d'Orleans a fost poftit în stdă cu toate onorurile datorate unui fiu 
al Franţei. După un minut a intrat şi ducele du Mâine urmat de 
fratele său, contele de Toulouse. Ducele d'Orleans a străbătut 
sala şi s-a dus să se. Aşeze pe scaunul plasat cu o treaptă-mai 
sus decât cel al ducelui de Bourbon. Intrând, lordul Stairs l-a 
salutat cu respect pe duce, care l-a zărit în penumbră pe 
abatele Dubois. După cum se vede, fiecare era la postul său. 
Bătălia începu cu discursul domnului prim-preşedinte. Se cunosc 
amănuntele acelei memorabile şedinţe în care a fost năruit, 
doar în câteva ceasuri, întreg edificiul construit de domna de 
Maintenon, de părintele Le Tellier şi de prinții bastarzi, edificiu 
ridicat cu atâta migală, răbdare şi trudă, vreme de zece ani. Aşa 
cum prevăzuse Ludovic al XIV-lea, testamentul şi codicilul au 
fost anihilate. 

— Suntem atotputernici atât cât trăim, le’ spusese măreţe 
rege; morţi, valorăm mai puţin decât nişte simpli particulari! 

Autoritate politică, autoritate militară, totul a fost încredinţat 
ducelui d'Orleans. El, care trebuia să/fie doar preşedintele 
comisiej de regență, a fost numit regent. Comanda trupelor 
casei regale, care urma să fie -încredințată domnului du Mâine, 
a fost dată lui Filip al Il-lea de Orleans; domnul du Mâine trebuia 
să dispună de slujbe, de beneficii, de sarcini de stat; ei bine, cel 
care avea dreptul să formeze aşa cum înţelegea el Consiliul de 
stat şi orice alte consilii ar mai fi găsit de cuviinţă să înfiinţeze, 
acela a fost ducele d'Orleans. Domnul du Mâine a păstrat doar 
supraintendertţa educaţiei viitorului rege. Cât despre domnul 
duce'de. Bourbon, care nu trebuia să fie admis în Consiliul de 
regentă decât la vârsta de douăzeci şi patru. De ani, domnul 
d'Orleans a cemt admiterea sa imediată şi a obținut-o pe loc’ 
Singurele articole menținute din testament au fost cele prin care 
domnul de Villeroy fusese numit preceptor al regelui Ludovic al 
XV-lea, iar ducesa de Ventadour, guvernanta sa. 

Nici nu s-a răspândit, bine această primă hotărâre a 
Parlamentului, că parizienii au şi sărit în sus de bucurie. Ducele 
d'O l^ans însemna pentru ei viitorul, deci speranţa; ducele du 
Mâine însemna trecutul, adică doamna de Maintenon, abatele Le 


Tellier, deci dezastrele războiului’ de succesiune, foametea, 
tristeţea; trecutul murise, viitorul era viu. 

O a doua hotărâre a Parlamentului a confirmat-o pe prima. La 
cea de-a doua şedinţă a asistat, în braţele guvernantei sale, şi 
foarte tânărul rege.-, care a rostit o cuvântare de două rânduri: 

— Domnilor, a spus el cu glasul său cristalin de copil, am venit 
aici ca să vă asigur de dragostea mea. Cancelarul meu vă va 
spune ce anume doresc. 

Acestea au fost-primele cuvinte cu caracter politic ps care le-a 
rostit rnajestatea-sa. A fost imediat răsplătit cu bomboane de 
către guvernantă. Ună dintre particularităţile acelei şedinţe, 
spune domnul de Levy, preşedintele Curţii cu Juri, în Jurnalul- 
istoric al domniei regelui Ludovic ai XV-lea, a fost faptul că 
ducesa de Ventadour a fost de faţă, aşezată la picioarele 
tronului” msjestăţii-sale; avantaj pe care nicio altă femeie 
înaintea ei nu-l mai avusese vreodată şi de care ar fi- fost lipsită 
dacă ar fi existat o regină regentă care să-şi ducă ea însăşi fiul 
la acea şedinţă. 

Cea de-a den a hotărâre a Parlamentului odată pronunţată, 
prinților bastarzi nu le mai rămânea nicio speranţă. 

Domnul de Toulouse, fără ambiţii, se întoarse să vâneze în 
pădurea din Rambouillet, unde soţia lui, fără ambiţii ca şi el, îl 
primi cu surâsul pe buze. Domnul du Main”, slab ca întotdeauna 
şi ruşinat de propria-i slăbiciune, se în- toarse la “Sceaux pentru 
a-şi isprăvi traducerea din 
Lucrețiu. 

— Domnule, x îi spusese nevastă-sa văzându-L datorită 
laşității dumitale, domnul duce d'Orieans este stăpânul țării, iar 
dumneata, cu Lucrețiu al dumitale, n-ai să fii primit nici măcar la 
Academie! 

Domnul duce d'Orieans, după ce a primit felicitările 
prietenilor, a dat fuga rână la Saint-Cyr să-i facă o vizită 
bătrânei sale duşmance, -doamna de Mainterion, care l-a primit 
eu o prefăcută umilinţă. Ducele venise s-o p. Nunţe că va 
continua să-a dea pensia pe care i-o “fixase răposatul rege şi, în 
timp ce ea îi mulțumea, el răspunse: 


— Nu-mi fac decât datoria! Şi o voi face din stimă pentru 
Ludovic al XIV-lea! 

A doua zi după această vizită, doamna de Maintenon îi scria 
doamnei de Caylus’: ~, Aş vrea din ţoală inima ca situaţia 
dumitale să fie tot atât de bură ca şi a niea. Am părăsit Curtea 
pe care n-o iu6esc şi mă simt cât se'pcate de bine în acest loc 
unde m-am retras”. A fost unul dintre ultimele suspine care s-au 
mai auzit de la Saint-Cyr. 

în vremea asta, domnul duce d'Orieans îşi organizase 
Consiliul de regență care rămăsese aşa cum dorise răpasatul 
rege.! n afara de Consiliul de regență, el crease încă şase 
consilii: un consiliu al afacerilor externe prezidat de mareşalul 
d'Uxelles; un consiliu de război prezidat de mareşalul de Viliars; 
un consiliu de finanţe prezidat du ducele -de Noailles: un 
consiliu al marinei prezidat de mareşalul d'Estrees; un consiliu 
de stat prezidat de ducele d'Antin; şi un consiliu al conştiinţei 
prezidat de cardinalul de Noailles. Aceste consilii odată create, 
ducele a început să-şi ţină făgăduielile făcute, lucru rar la 
persoanele care ajung la putere. Parlamentul avea dreptul de 
mustrare, drept care-i fusese luat în timpul domniei lui Ludovic 
al XIV-lea., Domnul de Mosmes, care-l părăsise pe domnul du 
Mâine şi” trecuse de partea ducelui d'Orleans, a fost numit 
mare maestru de drumuri şi poduri al regatului, funcţie creată 
special pentru el şi care avea să dispară odată cu el. Joây de 
Fleury şi Agues-seau intrară în consiliul de conştiinţă. Marchizul 
de Ruffe, locotenent-general al armatelor regelui, a fost numit 
sub-preceptor al majestăţii-sale, marchizul d'Asfeld - membru în 
consiliul de război şi controlor general al fortificațiilor, marchizul 
de Simiane - numit locotenent-general al regelui în Provence, 
abatele de Fleury, autorul Istoriei ecleziastice - duhovnic ai 
regelui. Această ultimă numire, deşi o sinecură (fiindcă augustul 
penitent nu avea decât cinci ani şi încă nu începuse a păcătui), 
n-a fost mai puţin semnificativă, deoarece încă de pe vremea lui 
Hernie, al IV-lea acest loc era întotdeauna ocupat de un iezuit. 
Părintele Le Teii ier, văzându-se fără funcţie, l-a întrebat pe 
regent ce-i mai ramâne de făcut. 


— Asta nu mă priveşte pe mine! întreabă-i pe superiorii 
dumitaki i-a răspuns ducele. 

Cât despre porunca dată de Ludovic al XIV-lea pe patul de 
moarte, de a-l duce pe tânărul rege la Vincennes, unde aerul era 
mult mai curat, regentul în loc să con- sidere acest lucru un 
inconvenient, a văzut, dimpotrivă în el, o înlesnire, pentru că 
Vincennes era mult mai aproap'e de Paris decât Versailles, iar 
Parisul era centrul afacerilor şi mai ales al distracţiilor sale. 
Totuşi doctorii Curţii, din motive de comoditate personală, 
declarară că şi aerul de la Versailles era foarte curat; atunci 
regentul îi adună pe medicii din Paris şi le' ceru şi lor sfatul; 
aceştia, probabil tot din comoditate, se pronunţară fjentru 
Vihcennes. Prin urmare, tânărul rege a fost condus în donjonul 
de la Vin- cennes. 

Curțile străine îl răzbunară pe Ludovic -&L XIV-lea pentru 
insultele aduse leşului său de -“ătre nerecunoscă-l torul norod 
al Parisului. La Viena, împăratul tinu doliu ca după propriul său 
părinte, iar distracţiile din timpul Carnavalului au fost interzise, 
deşi' Carnavalul era abia peste patru luni. La Constantinopole s- 
a celebrat un mare serviciu-funebru, iar “contele des Alleurs,: 
ambasadorul Franţei la Poarta Otomană, a cerut şi a obţinut o 
audienţă la Marele Sultan pentru a-i aduce la cunoştinţă 
moartea lui Ludovic al XIV-lea. Sultanul l-a primit imediat şi vir 
zirul i-a spus: 

— Aţi pierdut un mare rege, iar noi un mare prieten şi un bun 
aliat. 

în timp ce străinătatea îi aducea lui Ludovic al XIV-lea aceste 
onoruri, Argensson veni să-i spună regentului că parizienii îl 
socoteau pe Ludovic falit. 

Ei bine, întrebă regentul, cum crezi că putem remedia acest 
lucru? 

Eu zic, răspunse locotenentul Poliţiei, să-i arestăm pe cei care 
răspândesc astfel de zvonuri. 

N-ai priceput nimic, zise regentul. Trebuie să plătim imediat 
toate datoriile defunctului şi în felul acesta închidem gura 
tuturor! 


Capitolul Ill 
Regentul şi familia sa. 
— Doamna ducesa de Eerry. — Domnişoara de 
Chartres. 
— Domnişoara de Valois. 
— Ludovic d'Orleans, duce de Ghartes. — Tinerele 
franţuzoaice. 


În primele două capitole am schiţat portretele principalelor 
personaje care fac tranziţia dintre, cele două epoci bine 
distincte, una numită „secolul lui Ludovic al XIV-lea”, cealaltă 
„regenţa”. Am arătat cine era ducele du Moine, contele”de 
Toulouse. Am schiţat silueta lui Fi-lip al II-lea d'Orleans; am spus 
câteva cuvinte despre cea de-a doua domnişoară de Blois, soţia 
lui. Dar n-am vorbit deloc de restul familiei sale.. Adică de 
Doamna, cea de-a doua soţie a Domnului şi mama regentului, 
de doamna de Berry, fiica mai mare a lui Filip d'Orleans, de 
domnişoara Louise-Adelaide de Chartres”, şi ds domnişoara 
Charlotter-Aglae de Valois, ' toate trei fiicele regentului. 
Celelalte trei fiice - una măritată cu prinţul Asturiei, a doua, 
logodită cu infantele don Carlos, şi a treia, care a devenit soţia 
prinţului de Conţi - n-au nicio importanţă politică şi nici 
reputaţie scandaloasă. Aşa că nu ne vom ocupa decât de 
persoanele de care “vera nevoie în povestirea noastră. 

Terenul politic odată curăţat de dubla hotărâre a 
Parlamentului, doamna de Maintenon plecată la Saint-Cyr, 
domnii du Mâine şi de Toulouse retraşi - unui la Sceaux, celălalt 
la Ramboulillet,. Părintele Le Teliier exilat la Fleche, regele mort 
şi îngropat la Saint-Denis, noul rege instalat la Vincennes, toate' 
aceste evenimente ne îngăduie să înlocuim zidurile groase 
ridicate de cardinalul de Riche-lieu în jurul Palatului Regal, cu 
nişte pereţi de sticlă. 

în ordinea vârstei şi a importanţei, prima pe listă era Doamna, 
pe care fiul ei o iubea cu atâta tandreţe, o asculta -cu atâta 


răbdare şi o supăra atât de des. 

Charlotte-Elisabeth de Bavaria fusese cea de-a doua soţie a 
Domnului, urmând după frumoasa şi cocheta Hen- riette a 
Angliei, moartă în 1870, după toate probabilită- ţile otrăvită de 
cavalerul de Lorena şi de marchizul d'E£- 
fiat. Noua Doamnă se născuse la Heidelberg, pe 7 iulie 
1652, la şapte luni şi nu la- nouă. S-o lăsăm pe prinţesă să-şi 
facă singură portretul. 

„Trebuie să mărturisesc că, sunt îngrozitor de urâtă, ceea ce, 
sincer vorbind, nu mă deranjează prea mult. Am ochii foarte 
mici, nasul scurt şi gros, gura mare cu buze drepte., obrajii 
cărnoşi îmi atârnă şi am o faţă lătăreaţă. Sânf scundă şi 
bondoacă. Pentru a şti dacă am spirit ar trebui să mi se uite 
cineva în ochi cu microscopul, altfel n-ar putea să-şi dea seama. 
Probabil că nu veţi găsi nicăieri, pe pământ, mâini mai urâte ca 
ale mele. În copilărie, îmi plăceau mai mult spadele şi puştile 
decât păpuşile. Am dorit atât de mult să fiu băiat, încât lucrul 
acesta era cât pe-aci să mă coste viaţa. Cineva istorisise odată 
că Mărie Germain „tot sărind mereu, -se preschimbase din fată_ 
în băiat. Am făcut în copilăria mea asemenea sărituri ca să 
devin băiat, încât e o adevărată minune că nu imvam frânt 
gâtul.” 

Elisabfth-Charlotte era într-adevăr foarte urâtă, dar fiind 
prinţesă, toată lumea era sigură că se va găsi cineva s-o ia de 
nevastă. De altfel, în ciuda urâţeniei sale, inspirase o adevărată 
pasiune. Ciudatul îndrăgostit era marchi-zvX Frederik de Bade- 
Durlach. Făcu tot ce putu ca piinţesa să-i iubească, dar, lucru 
ciudat, deşi era tânăr şi frumos, prinţesa nu simţi nimic pentru 
el. Bietului marchiz! i-a trebuit vreme îndelungată ca să-şi revină 
din pricina acelei iubiri neîmpârtăşite şi nu s-a însurat cu 
prinţesa de Holstein decât silit de părinţi, ° după ce a pierdut 
orice nădejde că se va putea căsători vreodată cu Prinţesa 
Palatină. Dar asta n-a fost totul. După eşecul cu marchizul de 
Durlach, părinţii au vrut s-o mărite cu Fre-deric-Casimir, duce al 
Curlandei.. Ducele era însă îndrăgostit de o alta femeie, iar acea 
altă femeie era prinţesa Marianne, fiica ducelui Urlich de 


Wurtemberg. Dar părinţii ducelui. Curlandei puseseră ochii pe 
Prinţesa Palatină şi. Refuzând să-şi dea consimţământul la 
căsătoria dorită de fiu, îi cerură acestuia să se ducă până la 
Keidel-berg, în nădejdea că prinţesa Charlotte îl va prinde pe 
prinţ în mrejele sale. De îndată ce tânărul o văzu, se întoarse 
val-vârtej îndărăt şi ceru să plece imediat la oaste, preferind să 
fie ucis decât să se însoare cu, asemenea pocitanie de femeie. 

Prinţul Casimir încă mai gonea prin lume şi Prinţesa Falatină 
încă mai râdea de impresia pe care o făcuse pretendentului ei, 
când iată că mesagerii lui Ludovic al XIV-lea veniră s-o ceară de 
soţie pentru fratele său, Domnul. Ce motive va fi avut marele 
rege să recurgă la acea alianţă, - e greu de explicat. Prin 
căsătoria lui cu fiica lui Filip al IV-lea, Ludovic pusese un picior 
m> Spania; prin căsătoria doamnei Henriette cu Domnul, 
pusese celălalt picior în Anglia. Prin alianţa cu penultimul elector 
din ramura palatină, punea acum piciorul şi în Germania. 

Nimic mai trist pentru Charlotte decât această căsătorie. Căci 
înlocuia o prinţesă care murise de o moarte violentă şi se mărita 
cu un prinţ ale cărui înclinări ciudate erau cunoscute; în sfârşit, 
avea să apară în mijlocul unei Curți unde - aşa cum spune ea 
însăşi - falsitatea trecea drept spirit, iar sinceritatea drept 
prostie. Aşa că se împotrivi cât putu. Dar în faţa raţiunii de stat 
nu-ţi rămân decât să te supui. 

Ajunsă la Saint-Gerrrtain, i se păru că picase din nori. Prin 
urâţenia ei, îl impresiona în mod cu totul neplăcut pe Domnul. 
Văzând-o, Domnul o luă la goană aşa cum făcuse şi ducele 
Curlandei. Ludovic al XIV-lea, care n-o lua el de nevastă, a iost 
deosebit de amabil cu Doamna; a venit s-o ia ca s-o conducă la 
regină, spunându-i: 

— Linişteşte-te, cumnată! Regina se teme mult mai mult de 
dumneata decât te temi dumneata de ea! 

În timpul ceremoniilor, o aşeză lângă el, -făcându-i semn ori 
de câte ori trebuia să se ridice sau să se aşeze. Domnul nu avea 
niciun băiat din prima sa căsătorie, dar Ludovic al XIV-lea voia 
neapărat să aibă unul din cea de-a doua căsătorie. Cum cu 
Ludovic al XIV-lea nu era de glumit, după trei ani de căsnicie 


silnică, Domnul îi avu pe Fiiip d'Orieans în 1674 şi pe Elisabeth- 
Charlotte d'Orieans în IŞ7t>. De îndată ce-şi îndeplini această 
îndatorire, Domnul îşi rugă soţia să accepte să doarmă fiecare 
separat. Prinţesa îi îndeplini rugămintea din toată inima, întrucât 
nu avea nicio înclinare către căsătorie.'ân toiul acestor în- 
tâmplări. Doamna inspiră o prietenie, ciudată prin înflăcărarea 
ei, prinţesei de Monaco - Catherine-Charlotte de-Grammont. 
Cred că vă daţi seama cum a primit Doamna, cu rigorismul ei 
german, acele avansuri, atât de puţin potrivite” cu răceala şi 
indiferenla ei. Biata doamnă de Monace a rămas neconsolată şi, 
în disperarea ei, i-a spus prinţesei: 

— Dar din ce eşti făcută, doamnă, încât poţirămâne 
insensibilă atât la dragostea bărbaţilor, cât şi la prietenia 
femeilor? 

Doamna de Fienne, soţia scutierului Doamnei, avea--muit 
spirit, era ironică, avea limba ascuţită şi nu cruța pe nimeni, nici 
pe”rege, nici pe Domnul şi cu atât mai puţin pe Doamna. Dar 
Doamna,. Luând-o într-o zi de mână. Şi ducând-o într-un colţ al 
odăii, îi spuse: 

— Doamnă, eşti spirituală şi drăguță.. Numai că âi-un fel de a 
vorbi cu care eu, venită din Germania, nu sunt obişnuită. ŞI 
cum. Mă supăr şi mă'ânroşesc de îndată ce-şi bate cineva joc de 
mine, vreau să-ţi dau un mic sfat. Dacă ai de gând să mă 
scuteşti de ironiile dumitale, vom fi foarte bune prietene; dacă 
mă vei trata ca pe ceilalţi, mă. Voi pâânge soţului dumitale, iar 
dacă el nu te va potoli, am să-l alung de la Curte! 

Doamna de Fienne îşi dădu imediat seama cât efa de 
primejdios să glumeşti pe seama unei astfel de femei- şi-şi ţinu 
limba. Astfel răma'se în relaţii bune cu prinţesa, spre marea 
mirare a întregii Curți, ba chiar şi a regelui, care se întreba cum 
de doamna de' Fienne, care lua peste picior pe toată lumea, nu 
scotea o vorbă tocmai despre Doamna. 

Vă daţi seama că, datorită rigidităţii moravurilor bunicii sale, - 
doamna de Berry era pentru aceasta cam ceea ce trebuie să fi 
fost lulia pentru August. 

Doamna de Berry era fiica mai mare a ducelui d'Orleans; la 


vârsta de şapte ani contractă p boală pe care toţi medicii o 
socotiră mortală, aşa că nu se mai ocupară de ea. Atunci ducele 
duse fetiţa, cu pat cu tot, -la el în odaie, o îngriji cum se pricepu 
şi o făcu bine. Marie-Louise d'Orleans deveni fiica cea mai iubită 
a tatălui ei, pe care regele o mărită cu ducele de Berry. Dar de- 
abia căsătorită, doamna de Beâry se îndrăgosti de cavaierţil ha 
Haye care, -din paj al regelui, devenise scutierul soţului ei. T, 
Era - spune Saint-Simon —. Un bărbat înalt şi slab, cu o mutră 
hătângă şi îhgâmfată, earn prostănac, dar foarte de treabă. 
Doamna îi propuse să fugă cu ea. Şi s-o ducă în Olanda. Dar 
propunerea îl sperie atât de tare pe La Haye, încât sa dftise şi-i 
spuse totul ducelui d'Orieans. Trebui ca tatăl să facă uz de 
drepturile lui de părinte pentru ca fata să priceapă care era 
diferenţa între a fi o prinţesă de sânge regal, în Franţa, şi iubita 
unui mărunt gentilom în Olanda. În sfârşit, ducesa de Berry îşi 
veni în fire şi neplăcuta înfâmpâare fu uitată. 

Doamna de Berry fusese o femeie foarte, bine făcută înainte 
ea excesele să-i strice talia şi frumoasă înainte ca pielea să-i fie 
aesperită de nişte pete roşii. Eri lipsită de-graţie şlavea o privire 
de-a dreptul neruşinată” La fel ca tatăl şi ea mama sa, poseda o 
mare uşurinţă de a vorbi, spunândr'ce avea de spuş cu o 
claritate, o precizie, o întorsătură a frazelor şi o justeţe care 
surprindeau ori de câte cri o auzeai vorbind. Timidă pe de o 
parte, mai ales când era vorba de fleaeuri, iar pe de altă parte 
fe-o îndrăzneală oare te speria, trufaşă până la nebunie, 
dezmăţată până la cinism, era, în afară de avariţie - spune 
Saint-Şimon - întruchiparea tuturor viciilor, cu atât mai 
periculoasă cu cât nu mai era o alta ca ea, cu mai multa artă în 
a se exprima şi mai multă isteţime.” 

Sora dt>amnei ducese de Berry, cea de-a doua fiică a 
domnului duce d'Orieans, domnişoara Louise-Adelaide de 
Chartres, era cea mai frumoasă dintre toate surorile sale. Avea 
„un ten superb, o piele minunată, un trup frumos,” ochi şi măi 
frumoşi, mâini delicate, dinţi ca perlele, obrajii albi-trandafirii. 
Dansa bine, cânta bine, avea o voce frumoâsă şi se pricepea la 
muzică. Avea doar un mic cusur: cân4 yorbea, se bâlbâia puţin. 


De altfel, având gusturi cam bărbăteşti, plăcându-i spadele, 
puştile, pistoalele, câinii şi caii, umblând cu praful de puşcă la 
fel ca un soldat de artilerie, punând la cale focuri de artificii pe 
care le trăgea ea singură, nefiindu-i frică de nimic, dispreţuia 
toaletele, bijuteriile, florile şi în general toate fleacurile care plac 
atât de mult femeilor. Era ajutorul de chimist, de mecanic şi de 
chirurg al tatălui ei. 

Soră-sa, domnişoara de Valois, nu era atât de frumoasă ca ea. 
Avea totuşi şi ea un minunat păr auriu, dinţi foarte albi, pielea, 
tenul şi ochii frumoşi. Dar toate aceste daruri se pierdeau din 
pricina unui nas prea mare şi a unui dinte încălecat şi mult ieşit 
în afară, care-i strica tot fasonul ori de câte ori râdea. Era 
bondoacă şi cu gâtul prea scurt. Mergea ca-o femeie bătrână, 
deşi nu avea decât cincisprezece ani. Doamna ducesă d'Orleans 
avea obiceiul să spună: 

— Cred că aş fi fost cea mai leneşă femeie de pe pă-mânt 
dacă n-aş fi avut-o pe fiica mea Chariptte-Aglae, care e cu mult 
mai leneşă decât mine! 

Ceilalţi copii erau încă prea mici ca să ne’ ocupăm de ei. 
Ludovic d'Orleans, duce de Chartres, născut la 2 septembrie 
1705, nu avea decât treisprezece ani şi făgăduia să fie un prinţ 
rece, evlavios şi insignifiant, aşa cum a şi fost de altfel, ca şi 
cum cele trei surori ale sale şi-ar fi însuşit tot sângele familiilor 
d'Orleans şi de Mortemart. 

Alte două fete, Louise-Elisabeth, domnişoară de Montpensier, 
care avea să se mărite cu prinţul Asturiei, se năs-. Cuse la 11 
decembrie 1709, iar domnişoara de Beaujolais, la 1.8 decembrie 
1714. 

Cât despre ultima fiică a domnului duce d'Oi'leans, încă nici 
nu se născuse. 


Capitolul IV 
Miniştrii şi consilierii din t'remea regenței. 
— Domnii de Villeroy, de Villars, d'Uxeiies, 
d'Harcourt, de Tallard, ducele de Noaiiles, domnul 


de Torey, abatele Dubois. 


Fiu al preceptorului fostului rege, el însuşi acum pre-. 
ceptor al noului rege, mareşalul de Villeroy era un bărbat înalt, 
cu un chip plăcut, făcut parcă să conducă mai curând un bal. Să 
fie arbitru în întrecerile din arenă sau să interpreteze, la Operă, 
roluri de regi şi de eroi. Puter- nic şi viguros, neţinând seama 
nici de oboseală, nici de nopţile de veghe, petrecându-şi zilele, 
uneori chiar şi nop- ţile, pe cal, măreț în tot ceea ce făcea, nobil 
chiar şi în cele mai mici gesturi, având înfăţişarea şi limbajul 
unui bărbat care a trăit multă vreme la Curie, era curajos până 
lii exces, dar şi modest şi umil atunci când socotea el că este 
cazul să se plece în faţa lui Ludovic al XIV-lea sau a doamnei de 
Maintenon. Ca generai, era foarte slab pre- gătit; în luptă nu 
făcea nici două parale. Fenquieres spunea despre el şi despre 
Vaudemont, în legătură cu lupta de la Naraur: 

— Se pare că domnii de Villeroy şi de Vaudemonl îşi dispută 
între ei „cinstea” de a şti cine a săvârşit mai multe greşeli. 

Totuşi, domnul de Villeroy îl întrecea pe domnul de 
Vaudemont. Spectator impasibil la splendida apărare a 
domnului de Boufflers, generalul nu a scos sabia din teacă o 
lună încheiată, deşi nu avea de făcut decât o singură mişcare 
pentru a săvrrşi acest lucru. 

În timpul luptei următoare, generalul găsi mijlocul de a se 
face nevăzut, deşi era comandantul-şef al armatei din Ţările-de- 
Jos. Pacea de la Eiswick îi dărui generalului odihna atât de 
râvnită, dar războiul de succesiune îl obligă să plece din nou la 
luptă. Se duse în Italia doar pentru a-i sili pe prinţul de Savoia şi 
pe Catinat să-T atace pe prinţul Eugen, la Chiari. Dar lupta a fost 
pierdută şi Catinat, rănit. După trei luni, îi lăsă pe duşmani să ia 
Cre-mona şi se predă şi el odată cu ea. Prinţul Eugen îl înapoie 
Franţei, pe Villeroy fără nicio răscumpărare” socotind că-i făcea 
destul rău trimiţându-i-l acasă. Într-adevăr, Ludovic al XIV-lea, 
care se încăpăţâna să-l susţină pe cel căruia îi spunea 
„favoritul” său3 îi încredința comanda armatei din Italia. 
Urmarea acestei slăbiciuni a fost cumplita înfrângere de la 


Ramillies; douăzeci de mii de oameni ucişi sau luaţi prizonieri; 
toată artileria şi toate drapel'ele râmase pe cârnpul de luptă, 
douăsprezece locuri întărite ala Brabantului şi ale Franţei 
părăsite de armata fianceză jşi luate în stăpânire de inamic 
explicară, în sââr-şit, generozitatea de care dăduse dovadă 
prinţul Eugen necermd niciun ban răscumpărare şi ţrimiţându-l 
acasă pet generalul de Villeroy, generozitate pe care atunci- 
nimeni nu şi-a putut-o explica. 

Afiând despre' înfrângerea de la Ramillies, Ludovic al XIV-lea 
se făcu foc. Dar doamna de Maintenon, care-l susţinea pe 
domnul de Villeroy, îi spuse: 

— Sire, mai există şi pedepse ale Domnului! 

— Vai, doamnă, treizeci de batalioane prizoniere de război! 
Sacrificiul'e prea mare! 

Totuşi doamna de Maintenon îl potoli încet-încet pe rege şi 
Ludovic al XIV-lea îşi iertă favoritul. 

încăpăţânându-se până lâ capăt, regele muri numindu-l pe 
Villeroy preceptorul tânărului Ludovic al XV-lea. 

Mareşalul de Viâlars, care venea imediat după mareşalul de 
Villeroy, era nepotul unui grefieâudin Condrieux. Tatăl său era 
omul cu cea mai frumoasă înfăţişare (Unii spuneau chiar că din 
întreaga. Franţă); era foarte viteaz şi foarte priceput în 
mânuirea armelor. E Slujind de martor într-un duel pe care 
„ducele de Nemours l-a avut cu domnul de. Beaufort, s-a 
acoperit de glorie şi s-a bucurat de un bun renume. Căci după 
ce ducele de Nemours a fost ucis, martorul. l-a provocat la duel 
pe domnul de Beaufort şi l-a cfcoborât rănindu-l. Vestea acestei 
fapte s-a răspipdit imediat şi prinţul de Conţi l-aluat sub aripa 
sa. Şi l-a luat atât de bine, încât atunci când domnul cardinal 
Mazarin s-a gân-tfit să i-o dea prinţului de nevastă pe nepoata 
sa, s-a slujit cte Villars ca reprezentant al său, fapt care l-a 
situat printre nişte oameni ce erau cu mult deasupra sa, dar” 
printre care nu s-a amestecat niciodată, rămânând întotdeaiina 
galant şi discret, pentru tă frumuseţea sa deosebită îi deschidea 
uşa tuturor doamnelor din lumea mare. În epoca în care văduva 
lui Scarron fusese săracă, el a ajutat-o cât a -putut. Doairrpa de 


Maintenon, care nu-şi uita niciodată prietenii, îşi aduse aminte 
de Villars şi, ajunsă favorita “lui Ludovic el XIV-lea, avu grijă să-i 
asigure un viitor frumos fiului lui Villars. 

Cel de-al doilea mareşal de Villars, fiul primului, adică cel de 
care ne ocupăm noi acum, spre deosebire de Villeroy, avusese 
şansa să salveze la Denain Franţa pe care Villeroy o distrusese 
la Ramillies, Sigur că această victorie nu se datora atât geniului 
său militar, cât mai mult hazardului. Dar Villars nu plecă 
urechea la bârfele celor din jur. Avea destul spirit pentru a 
impune celor proşti prin încrederea pe care o avea în el însuşi; 
era ajutat şi de o mare uşurinţă de a vorbi curgător şi mai ales 
convingător, neuitând niciodată sa făcă referiri la sine, să se 
laude că prevăzuse totul şi consultase pe toată lumea.. După 
bătălia de la Hochstett fusese făcut duce.'după cea de la 
Malplaquet devenise pair, fapt care ukrii pe toată lumea, fiindcă 
cele două bătălii fuseseră de fapt două înfrângeri. 

Mareşalul Villărş era un bărbat înalt, brunet, dar care 
îmbătrânind - se îngrăşase; fără să pară împovărat de ani, avea 
o fire veselă, deschisă, uneori cam zvăpăiată. De o ambiţie 
nemăsurată, avea o părere foarte bună despre sine pe care 
izbutise să i-o insufle şi regelui. Scâhteind de vervă, de o 
îndrăzneală fără pereche, era gata să susţină, cu tupeu, orice 
sau să treacă peste orice; Vilâars eră de o fanfaronadă şi mai 
ales de o avariţie care întreceau orice limită şi care nu l-au 
părăsit niciodată. Nevastă-sa se scuza atunci când binevoia să 
se scuze - pentru micile ei aventuri, dând vina pe bărbatul ei 
care o neglija, susţinând că, în armată, căpătase unele obiceiuri 
care pe vremea aceea erau foarte rare. Doamna îşi alegea cu 
multă grijă iubiții, alergând după ducele d'Orleans, după contele 
de Toulouse, ba chiar şi după Richelieu. Mareşalul râdea de 
acuzaţiile aduse de nevastă-sa şi puţin îi păsa de zvăpăielile ei. 

Mareşalul d'Uxelles, ăl cărui nume fusese de Ble, îşi datora 
întreaga sa avere alianţei cu Beringen, scutierul re-ginei-mame, 
-despre care am vorbit pe larg în cartea Ludovic al XIV-lea şi 
secolul său. Beringen şi soţia sa erau foarte iubiţi de domnişoara 
de Choin, care se măritase cu Marele Delfin tot aşa cum doamna 


de Maintenon se căsătorise cu Ludovic al XIV-lea. Domnul 
d'Uxelles, care nu era încă mareşal, dar dorea grozav să devină, 
începu a-i linguşi indirect pe monseniorul Delfin '1 de două sau 
de trei ori pe săptămână aducea el însuşi, într-o batistă brodată, 
câteva capete de iepure pentru căţeluşa soţiei Delfinului, 
căţeluşă care, mai mofturoasă şi mai arţăgoasă Chiar decât 
stăpână-sa, nu voia să mănânce altceva decât. Capete de iepuri 
De îndată ce Delfinul rnurl, domnul d'tfcelles nu A mai aduse 
căţeluşei fostei domnişoare de Choine niciun cap de iepure. Ba 
mai mult decât atât, când cineva îi vorbea despre acest lucru, 
susţinea că nu auzise niciodată nici de domnişoara de Choine şi 
nici de căţeluşa acesteia. 

Era un bărbat înalt şi gras, cu obrajii mari. Umflaţi şi atacați 
de cuperoză, care mergea încet, târându-şi paşii şi, deşi era un 
om destul de plăcut, părea cam distant din pricina sprâncenelor 
foarte groase pe deasupra ochilor mici, dar foarte vioi şi cărora 
nu le scăpa nimic. Când îl vedeai prima oară, părea un negustor 
de vite dintr-un iarmaroc; era totuşi un om cu gusturi alese în 
privinţa mâncărurilor, cam lacom şi dezmăţat în sensul amintit, 
fără să se ascundă; înconjurat tot timpul de ofiţeri tinei i? i supli, 
îl plăcea să domine şi să se impună fără prea mari 
menajamente. 

Cât despre domnul de Tallard. Acesta era cu' totul alt gen de 
om. Contele d'Harcourt şi el erau singurii care-şi puteau disputa 
inteligenţa, fineţea, intrigile, dorinţa de a încânta pe toată 
lumea şi de a se afirma în armată. Amări-doi erau extrem de 
harnici şi munceau cu mare uşurinţă. Niciunul, nici celălalt n-au 
făcut nici măcar un singur pas fără un scop precis şi folositor. 
Amândoi erau la fel de ambiţioşi, amândoi doreau să reuşească 
indiferent prin ce mijloace; amândoi erau tot timpul politicos!, 
afabili şi accesibili, amândoi erau pur şi simplu adoraţi de 
generalii lor, amândoi erau când pe câmpul de luptă, când în 
ambasade. D'Harcourt, mai băţos pentru că era susţinut de 
doamna de Maintenon; Tallard, mai suplu şi mai plecat pentru 
că nu puteai avansa decât prin propriile ineriH! ajutat doar de 
mama sa. Sora primului mareşal de Villeroy; doamnă din lumea 


mare, ce-şi împinsese băiatul încă de mic, pe calea măririlor. Ca 
fizic, Tallard era de talie mtjlocie: avea o privire plină de foc şi 
isteaţă, în care mocnea o tevidie pe care ştia să şi-o ascundă cu 
dibăcie. Slab şi bronzat, avea mult spirit şi graţie, dar - cum 
spune Saint-Simon - „veşnic bântuit de draci din pricina ambiţiei 
sale”. 

Cât despre contele d'Harcourt, pentru a-i isprăvi şi lui 
portretul, era un bărbat cu o minte scăpărătoare, dar, ca şi 
Tallard, de o ambiţie fără margini, o trufie, un dispreţ faţă de 
ceilalţi, un spirit de dominație insuportabil, un limbaj de duzină. 
Gras, scund, de o urâţenie care la început te surprindea, dar cu 
nişte ochi deosebit de vioi, cu o privire pătrunzătoare, trufaşă şi 
totuşi blândă. Era atât de spiritual, încât aproape că nu observai 
cât era de urât. În plus, şchiopăta foarte tare, fiindcă, la atacul 
Luxembourgului, îşi rupsese osul şoldului căzând de pe calântr-o 
groapă. Trăgea tot atât de mult tabac pe nas ca şi mareşalul 
d'Uxelles; dar, deşi el era parcă mai puţin murdar decât ultimul 
- regele observase odată că era plin de pete galbene de sus şi 
până jos - încetă brusc să mai prizeze tabac. Unii spun că din 
pricină că se lăsase brusc de tutun făcuse acea apoplexie care-l 
dăduse gata. A 

Ducele cu Noailles era menit să ajungă foarte sus. Inalt, dar 
îndesat, cu un mers greoi, purta un costum uni, o simplă 
uniformă de ofiţer. Nimeni nu avea mai mult spirit ca mareşalul 
de Noailles, mai multă artă şi supleţe în a-şi pune de acord 
spiritul ascuţit cu al altora şi a-i convinge, când socotea el de 
cuviinţă, că nutrea aceleaşi dorinţe ca şi ei. Blând, grațios, 
afabil, nu lăsa niciodată impresia că cineva l-ar deranja. 
Amuzant, ştia o mulţime de glume plăcute şi fine, din acelea 
care nu jignesc niciodată pe nimeni. Musafir plăcut, bun 
muzician, totdeauna bine dispus, având darul de a vorbi cu 
uşurinţă, putea discuta şi o zi întreagă fără a spune lucruri 
importante. Cam atât pentru cel care stătea alături de domnul 
de Noailles o clipă, un ceas, o zi. Dar pentru cel care era obligat 
să lupte împotriva lui, lucrurile stăteau cu totul altfel. Tot acel 
spirit, acea artă, acea plasă fină de capcane, de prietenie, de 


stimă, de încredere ascundeau o prăpastie adâncă. Falsitate, 
perfidie înnăscută, obişnuit să-şi bată joc de orice, un suflet atât 
de negru încât părea fără suflet, un dispreţ total faţă de orice 
virtute, o ipocrizie fără margini; acesta era adevăratul de 
Noailles; de îndată ce era descoperit, se replia ca un. Şarpe, 
ascunzându-şi mânia faţă de prietenii cărora le mărturisea că nu 
avea motive să se pungă, ba dimpotrivă, că le este foarte 
obligat. 

Celor amintiţi până acum, li se adăuga domnul de Torcy. Tatăl 
său vitreg, domnul de Pomponne, îi facilitase adesea intrarea în 
Consiliu, dându-i să ducă diverse depeşe. Nădăjduia că 
răposatul rege se va obişnui astfel cu figura lui. S-a obişnuit într- 
adevăr, pentru că tot văzându-l intrând şi ieşind, într-o zi i-a 
spus să stea locului pe scaun şi să ră-mână acolo. In epoca în 
care ne aflăm, domnul de Torcy avea aproape patruzeci de ani 
şi vizitase mai toate Curțile Europei. Era un om înţelept, instruit, 
extrem de măsurat, iubit de toată lumea şi în special de regent. 

După toţi aceştia urma consilierul Rouille de Coudray, unul 
dintre oamenii de încredere ai ducelui de Noailles, ca. Re-l 
recomandase regentului. Om deosebit de cinstit, consilierul 
nostru era foarte spiritual şi foarte citit. Dar îi plăcea să bea 
peste măsură, ora destrăbălat până ia scandai şi nu se putea 
abţine de la nimic. Într-o zi. În plin Consiliu, Rouille de Coudray 
exprim: ndu-se cu libertatea obişnuită, domnul de Noailles îi 
spuse: 

— Domnule de Coudray, uite colo o sticlă... Poate ta mai 
răcoreşti. 

— S-ar putea, domnule duce. Dar din păcate e întotdeauna 
plină cu apă şi nu cu rachiu! 

în afară de Consiliul de regență mai existau, după cum am 
mai spus, alte şase consilii, dar mai exista şi un om care avea 
mai multă influenţă asupra regentului decât toate cele şase 
consilii la un loc. Omul se numea Guillaume Bubeis. Ducele 
d'Orieans avusese succesix' patru preceptori: pe mareşalii de 
Noailles şi d'Estrades, pe ducele de la Vieu-vilâe şi pe marchizul 
d*Arcy; dar toţi patru muriseră înainte ea educarea prinţului să 


se fi încheiat. Le urma Saint-Laurent, ofiţer al Domnului şi om cu 
mari merite. Dar se pare că slujba aceasta purta ghinion, 
fiindcă, într-o zi, omul fu cuprins de nişte colici foarte puternice 
şi după câteva ore muri. Sainl-Laurent angajase - ca să-i copieze 
temele tânărului prinţ - un fel de abate, jumătate scrib, 
jumătate slugă la mănăstirea Saint-Eustaehe, numit abatele 
Dubois, fiu! unui farmacist din Brives-la-Gaiâlarde. Unii 
pretindeau că maică-sa uitase să-l boteze şi taică-său să-l ducă 
la prima împărtăşanie.” în schimb fusese dus la iezuiţi, unde 
căpătase toate cusururile care-i lipseau şi învățase puţină latină. 
O încurcătura cu camerista doamnei de Gourgues îl obligase să 
se însoare şi. Primind o mie de scuzi zestre, a fost trimis în voiaj 
de nuntă la Paris. După trei luni se despărţiră, soţul pentru a se 
ocupa de educarea copiilor, soţia pentru a redeveni cameristă. 
Ca să prezinte mai multă încredere, Dubois. Îşi puse o haină 
neagră şi un guler alb şi-şi spuse abate. Cu acest titlu deveni pe 
jumătate scribul, pe jumătate valetul stareţului de la Saint- 
Eustacbe, când iată că a fost prezentai lui Saint-Laurent. După 
moartea acestuia din urmă. Prinţul fiind de-acum ctesful de 
mare ca să mai aibă nevoie de un preceptor oficial, i-i lăsară pe 
Dubois care, prin evlavia şi felul lui de a se purta, îndntase pe 
toată lumea, chiar şi pe Doamna. Suplu şi insinuant, el puse o 
asemenea stăpânire pe elevul său, încât atunci când regelui îi 
veni ideea să-l însoare pe prinţ cu domnişoara de Bloâs, apelă la 
Dubois pentru a duce cu bine la capăt această treabă. Căsătoria 
izbutind, regele H întreM pe abate ce-ar dori ca răsplată. 

— Sire, răspunsese cu îndrăzneală Dubois, în situaţii 
importante nu poţi cere unui rege atât de mare ca 
dumneavoastră decât ceva care să fie pe măsura sa. O rog deci 
pe majeatatea-voastră să mă înalțe la rangul de cardinal. 

Regele, crezând că nu auzise bine, îl puse pe Dubois să 
repete cererea, apoi” îi întoarse spatele şi nu-i mai vorM 
niciodată. Când auzi ce vrea Dubois, Doamna se îngrozi Cum 
regentul, ieşind din Parlament, trecut pe la Doamna ca s-o 
anunţe că se însoară, Doamna, după ce-l ascultă plină de 
bucurie, îi spuse.: 


— Fiule, nu doresc nimic pe lumea asta decât binele ţării şi 
gloria ta!' N-am să-ţi fac decât o singură rugăminte, dar am. Să 
te rog să-ţi dai cuvântul de onoare că ai s-o respecţi! Ducele îşi 
dădu cuvântul de onoare. Ei bine, spuse prinţesa un pic mai 
liniştită, îţi cer să nu apelezi niciodată la pungaşul ăla de Dubois, 
cei mai mare ticălos din câţi sm-t pe lumea asta şi care ar 
sacrifica statul şi pe tine intereselor sale! 

Intrând în cabinetul său, prima persoană pe care o văzu 
regentul fu abatele Dubois. Ţinea în mină numirile de consilieri 
de stat pe care le puse sub ochii regentului. 

— Ce-s astea? întrebă prinţul. 

— Vedeţi bine ce sunt, monseniore, răspunse Dubois. 

— Da, sunt numirile de consilieri de stat... Pe cine vrei să 
numesc? 

— Pe mine, monseniore. 

— Cum pe tine? 

— Da, monseniore. Când am însurat-o pe alteţea voastră cu 
fiica regelui, i-am cerut majestăţii-sale titlul de cardinal. Dar m-a 
refuzat şi a avut dreptate. Eu nu sunt făcut să fiu un om al 
Bisericii; sunt făcut să fiu ministru! Aşa că semnaţi monseniore. 

Regentul luă pana şi semnă. Apoi, aruncându-i hârtia lui 
Dubois, îi spuse: 

— Ţine, pungaşule, şi şterge-o până nu te ciomăgesc! 

lată cum a ajuns Dubois consilier de stat. 

Abatele Dubois era un om slab şi plăpând, purta o perucă 
blondă, ssmăna cu o nevăstuică, era spiritual şi ^ avea - după 
cum spune Saint-Simon - toate viciile. Zeiţele sale erau: 
avariţia, ambiția, destrăbălarea. Mijloacele de care se folosea: 
linguşirea şi slugărnicia. „Calităţile” sale: impietatea, părerea Că 
cinstea şi onestitatea sunt nişte himere. Excela în intrigi josnice, 
dar totdeauna cu un scop precis: parvenirea. Minciuna era 
adânc înrădăcinai ă în el, aşa încât ajunsese s-o confunde cu 
adevărul când era sincer, se ruşina. Ar fi vorbit cu multă 
uşurinţă dacă în dorinţa lui de a-i auzi pe ceilalţi, şi mai ales de 
a le pătrunde sensul vorbelor, nu s-ar fi obişnuit să- se bâlbâie, 
devenind, în afacerile importante, de nesuportat şi mai ales de 


neînțeles. Fără atâtea ocolişuri şi bâlbâieli, discuţia cu el ar fi. 
Fost plăcută. Era spiritual, destul de citit, cunoştea istorie şi 
literatură; era obişnuit cu lumea, se vâra î; i sufletul oamenilor şi 
ţinea să fie plăcut. Dar lucrul cel mai’ urât la el era falsitatea 
care-i ţâşnea prin toţi porii; era răutăcios doar când credea el de 
cuviinţă. Trădător şi ingrat din fire, lipsit de orice ruşine, dorea 
tot ce vedea şi ar fi vrut să-i despoaie pe toţi ca să se 
îmbogăţească el. Inconsecvent, pătimaş, dezmăţat, 
nerecunoscător, până la a-şi dispreţui în mod public stăpânul, 
ocupându-se de afacerile statului numai în scopul îmbogăţirii 
sale, în dorinţa de a-şi spori autoritatea, puterea şi măreţia, 
Dubois deveni cu timpul de o avariţie crâncenă, tiran şi 
răzbunător. 

lată cum l-au văzut contemporanii săi. Posteritatea, ra-tificând 
aproape toate aceste aprecieri, a mai adăugat o singură 
trăsătură: că era un om de geniu! 


Capitolul V 
Întoarcerea regelui la Tuileries. 
— Situaţia finanţelor. 
— Se iau măsuri pentru a face faţă situaţiei de 
moment. 
— Law; sosirea lui la Paris; viaţa lui. 
— Crearea Băncii de Conturi. 
— Dubois pleacă în. Anglia. 
— lacob al Ili-lea şi fuga sa. 
— Douglas. — Doamna de l'llopital. 


Acum, când cea mai mare parte a personajelor ce urmează să 
joace un rol în timpul regenței ducelui d'Orleans şi în timpul 
primilor ani ai domniei lui Ludovic al XV-lea au fost prezentate 
cititorilor, să continuăm şirul evenimentelor. 

La 2 ianuarie 1716 regele se întoarse la Tuileries, după ce 
stătuse patru luni la Vincennes. Vă amintiţi că, în ziua în care 
Ludovic al XIV-lea fusese depus la Saint-Denis, domnul 


d'Argensson spusese despre răposatul rege că era falit. Într- 
adevăr, finanţele ţării erau într-o stare deplorabilă. De aproape 
patruzeci de ani nu se auzea decât corul jalnic al sărăciei, plin 
de vaietele poporului, cor în care miniştrii dădeau rând pe rârid 
câte un lamentabil recital. În 1681 Colbert spusese: „Aşa n-o 
mai pot duce!” Şi, într-adevăr, nemaiputând s-o ducă astfel, 
bietul om muri. In 1698, ducele de Bourgogne ceru un raport 
intendenţilor, dar aceştia îi răspunseră că Franţa începuse să se 
depopuleze din pricina mizeriei, că o treime din norod pierise şi 
că ţăranii nu mai aveau nimic prin case. Mai să juri că era un 
oftat de agonie. Ei bine, în 1707, Le Normand de Bois-guilbert, 
vorbind despre anul 1698 ca despre un an bun Şi rodnic, 
spunea: 

— Ehei, pe vremea aceea oamenii îneâ mai aveau ulei în 
lampă. Astăzi totul s-a isprăvit î Astăzi urmează răfuiala între cei 
care plătesc şi cei care nu fac altceva decât să adune banii! 

Dar arhiepiscopul de Cambrai preceptorul strănepotului lui 
Ludovic al XIV-lea, ce spunea? 

— Poporul nu mai trăieşte omeneşte! Nu ne mai putem 
îngădui să contăm pe răbdarea lui! Vechea maşinărie se va race 
praf la prima lovitură! Am ajuns la eapătul puterilor, iar 
cârmuirea închide ochii şi se face că nu vede nimic. 

De aceea la moartea lui Ludovic al XIV-lea toţi se bucuraseră, 
iar unii îl declai-aseră falit; când se prăpădise, lăsase o datorie 
de două miliarde şi jumătate. 

— Aflaţi că o asemenea datorie mă revoltă până &i pe mine, 
spusese ducele d'Orieans. Poporul are dreptate „e sătul de atâta 
suferinţă într-adevăr, poporul era îngrozitor de nefericit. Încă din 
1608 nu mai avea nimic de vândut din casă. Nu-i mai rămăsese 
decât ce mai avea pe lângă casă, adică vitele; dar ras mai avea 
nici vite şi deci nici îngrăşăminte pentru pă-mmt. Aşadar, odată 
cu poporul suferea şi pămâniul, obligat să postească, Pământul 
maică bună şi darnică, murea de foame împreună cu copiii săi. 
Noroc că vechile legi apărau pământul ca pe ceva sacru, altfel 
poate că ţăranii ar îl rămas şi fără el. 

La moartea regelui, în afară de cele două miliarde şi jumătate 


datorii, mai exista - în cheltuielile curente - un deficit de 
şaptezeci şi şapte de milioane. In plus, fusese ffâfneat şi o parte 
din bugetul pe anul 1717. Ultimul controlor general. Desmarets, 
făcuse adevărate minuni; dar prăpastia financiară devenise 
abis; nu mai existau mijloace să-l umpli. Primul lucru pe care 
trebuia să-t aibă în vedere mms cârmurre era să facă faţă 
nevoilor pecuniare şi să vfre puţin aur în marea maşinărie 
politică. S-au suprimat deci o mulţime de slujbe privilegiate şi 
ridicole, li s-au retras intendenţilor şi fermierilor generali o parte 
din venituri şi s-a ordonat verificarea tuturor conturilor cu care 
antreprenorii lacomi făcuseră tot soiul de matrapazââcuri. La 4 
octombrie, intendenţilor din provincie li s-a trimis urmat toarea 
circulară: 

„Nicio pedeapsă nu e prea mare pentru cei care se opun la 
uşurarea vieţii poporului. Se va urinari deci cu mare grijă ca toţi 
controlorii să-şi facă datoria cât mai conştiincios, să nu li se ia 
birnicilor nici caii, nici boii care-i ajută la muncă, nici paturile în 
care dorm, hainele şi uneltele de lucru cu ajutorul cărora 
meseriaşii îşi câştigă traiul”. 

în plus, se cereau date exacte pentru reaşezarea birurilor într- 
un mod cât mai echitabil. S-au acordat remize ele peste trei 
milioane patru sute de mii de livre asupra zeciueâii şi capitaţiei 
din 1716 şi s-a interzis înfiinţarea oricărui impozit dacă nu era 
ordonat de stat printr-o hotărâre anume. Primul mijloc folosit 
pentru a face faţă deficitului din vechiul regim şi reducerii 
birurilor din noul regim a fost o reformă monetară. Cârmuirea a 
declarat la 1 ianuarie 1716 că un ludovic de aur va valora 
douăzeci de îivre în loc de paisprezece, un scud, cinci livre în loc 
de trei şi jumătate, un scud de aur, şaisprezece livre, iar unul, 
de argint, patru livre. Beneficiul a fost de şaptezeci şi două de 
milioane. Apoi a urmat edictul privind perceptorii: 

„La 12 mai - spune preşedintele de Levi— a avut loc o şedinţă 
în care s-a hotărât depistarea şi pedepsirea tuturor celor care 
săvârşeau abuzuri în finanţe. N-a fost pedepsit nimeni, dar acest 
edict a adus ţării o mulţime de bani.” Lucrul curios e să 
urmăreşti listele încasatorilor, să vezi de unde proveneau acei 


oameni şi unde ajunseseră. Astfel, a existat un oarecare Ferbet 
care a încasat nouă sute de mii de livre; un altul, Francois 
Aubert, un vechi ntendent al cancelarului Phelippeaux, care a 
încasat? apte sute de mii de livre; Jean-Jacques de Availly, opt 
sute optzeci şi şapte de mii, Pierre Maringue, un milion îi j| 
umătate, Jean-Remy Henault, nepotul unui plugar şi tatăl unui 
preşedinte al Parlamentului, un milion opt sute ie mii, Guillaume 
Kureau de Berally, un milion o sută douăzeci şi cinci de mii, 
Romanet, patru milioane patru sute treizeci şi cinci de mii, 
Gorgon, fostul intendent din Rouen, un milion trei sute patruzeci 
şi nouă de mii cinci sute şaptezeci şi două de livre, Antoine 
Crozat, şase mi-ioane şase sute de mii, Jean-Pierre Chailion, un 
milion 3atru sute de mii, Duchauffour, care peste zece ani a fost 
Tas pe roată în Piaţa Greve, o sută cincizeci şi şapte de nii etc, 
etc. Lista întreaga trebuia să aducă statului trei ute patruzeci şi 
şapte de miliarde trei sute cincizeci de ailioane cinci sute de mii 
patru sute treizeci de livre. In ealitate, statul n-a recuperat decât 
o sută-jşaizeci de mi-ioane, dintre care doar şaizeci de milioane 
au intrat în roi erele regelui. Hoţii erau jefuiţi la rândul lor de alţi 
hoţi? i împreună găseau mijlocul de a muşamaliza lucrurile. 
Cubitele regentului, iubitele judecătorilor, înşişi judecătorii 
vindeau un fel de „reduceri ale impozitelor”. Un încasator de 
biruri care strânsese un milion două sute le mii de livre a fost 
vizitat de un senior care s-a oferit să-i cumpere funcţia cu trei 
sute de mii de franci. 

— Vai, domnule conte, i-a răspuns acesta, aţi venit prea 
târziu. Am făcut târgul cu Doamna, care, mi-a oferit j sută 
cincizeci de mii de livre. 

Domnul de Fourqueux, preşedintele Camerei de Justiţie, s-a 
ocupat în mod special cu despuierea faimosului Bburvalais. Într- 
o zi a văzut apărând pe masa lui găleţile de argint în care 
Bourvaiais, pe vremea strălucirii sale, răcea vinul. Fourqueux le 
recunoscu, dar după asta toată lumea nu-i mai spuse decât 
„Strângătorul-de-găleţi”, Marchizul de la Fare, ginerele lui 
Paparei, condamnat la moarte, îşi adjudecă toate bunurile 
socrului său, le risipi în chefuri şi dezmăţuri, fără să se 


gândească o secundă să-i trimită un ajutor nefericitului 
condamnat, căruia regentul i-a comutat pedeapsa trimiţându-l la 
galere. 

Oricum, poporul se bucura în mod deosebit de noile 
schimbări. Perceptorii condamnaţi erau duşi la puşcărie într-o 
căruţă, cu frânghia de gât şi însoţiţi de călău. Gravurile vremii îi 
înfăţişau vărsând bani de aur şi înecân-du-se cu eh 

Mijloacele despre care am vorbit, puţin cam violente, dar 
foarte binevenite, au făcut faţă primelor nevoi. În vremea asta, 
iată că se ivi un om care avea să aibă o foarte mare influenţă în 
treburile ţării. E vorba de scoţianul. Jean Law. Acesta a venit în 
Franţa sub domnia lui Ludovic al XIV-lea, care s-ar fi folosit 
bucuros de el dacă ar fi fost catolic. Law era fiul unui giuvaergiu, 
dar baron după mamă, proprietarul moşiei Lauriston, ridicată la 
rangul de baronie. Nu se ştia exact câţi ani are fiindcă nrh-şi 
spusese niciodată vârsta. Tânăr, dar foarte priceput la calcule, 
veni la Londra, risipi o mulţime de bani cu jocurile de noroc, se 
certă - din pricina unei femei - cu domnul Wilson pe care-l ucise 
în duel fu arestat, fugi din închisoare şi izbuti să treacă în 
Franţa; aici începu să joace şi câştigă atât de mulţi bani, încât 
poliţia, bănuitoare, îi pofti să părăsească Franţa. Law vizită 
Geneva, Veneţia, Genova, jucând şi câştigând tot timpul. Apoi, 
dorind o slujbă importantă, îi prezentă lui Victor-Arnedeo, ducele 
Savoiei, un sistem de finanţe pe care acesta, după ce-l examina, 
se mulţumi să-i spună: 

— Nu sunt atât de puternic ca-să mă ruinez! 

Atunci se întoarse în Franţa, se împrieteni cu Des-marets, însă 
regele îi respinse serviciile pentru că nu era catolic. Dar ceea ce 
era un impediment pentru Ludovic al XIV-lea, nu era şi pentru 
Filip d'Orieans. Regentul 3 primi pe Law, ascultă expunerea 
sistemului său, văzu un om care făgăduia să micşoreze 
impozitele şi să sporească veniturile; regentul avea unul din 
acele spirite aventuroase care caută necunoscutul, care doresc 
imposibilul. Proiectul era extraordinar, îndrăzneţ şi prin urmare 
avea să placă prinţului, care-l adoptă. Acel proiect avea două 
puncte distincte: 


1. Crearea unei Bănci de Conturi. 

2. Formarea unei Companii de Comerţ menite să pună în 
valoare ţările care posedau bogății imense. 

La 2 februarie 1717 s-a anunţat, printr-un edict, înfiinţarea 
unei Bănci Generale pentru întreg regatul, sub conducerea lui 
„Law şi Compania”. În plus, Law a fost numit directorul 
Companiei de Comerţ, zisă „Compania din Occident”, care 
trebuia să facă legătura cu Compania Mississippi. Această 
companie avea în proprietatea sa Senegalul şi privilegiul 
exclusiv al comerţului cu China. Să urmărim cele două instituţii 
în mărirea şi decăderea lor. Cât despre Law, să-i facem portretul 
în câteva cuvinte: în epoca în care ne aflăm, era un bărbat între 
patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, înalt, cu un chip plăcut şi 
placid, care vorbea destul de bine franceza pentru a lămuri clar, 
în limba ţării, problemele obscure ale sistemului său. Ca toţi 
oamenii de geniu, pentru care viaţa e o luptă veşnică, îi păsa 
prea puţin de duşmanii pe care îi avea, comparân-du-i cu 
muştele care ţi se aşază pe faţă şi pe care le alungi cu mâna. 

în vremea asta regentul, profitând de simpatia ce i-o arăta 
Anglia, îl trimisese pe Dubois la Londra ca să încheie tratatul 
triplei alianţe. Această înţelegere avea să fie ruptă de fuga lui 
lacob al Ill-lea care, părăsind ducatul Har, a trecui prin Paris şi s- 
a dus în Bretagne ca să se îmbarce pe o corabie. Fuga 
pretendentului la tronul Angliei a iscat mare zarvă. Ludovic ai 
XIV-lea îi susţinuse întotdeauna, pe faţă, pe Stuarţi nutrind 
speranţa că într-o bună zi îi va ajuta să se urce- pe tron. Dar 
odată cu moartea regelui politica se schimbase şi regentul, 
căruia viitorul putea să-i rezerve soarta lui Wilhelm de Orania. 
Văzuse în Anglia aliata lui firească şi în Spania, duşmana sa. 
Încă de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, Bolinbroke şi ducele de 
Ormond veniseră să facă act de supunere în faţa lui lacob al îll- 
lea. Care locuia pe atunci la Saint-Germain. Cei doi şefi ai 
partidului tory, proscrişi de Anglia, propuseră o debarcare în 
Scoţia. Contele de Marc făgădui insurecția a trei regate şi, într- 
adevăr, la 20 septembrie 1715 ridicase, la Caristown. In fruntea 
a trei sute dintre vasalii săi. Stindardul regal al lui lacob al lil-iea 


ai Angliei, care era şi lacob al VIll-lea al Scoției. Cu neputinţă 
deci ca tânărul prinţ să-i lase pe credincioşii săi scoțieni să 
moară pentru el fără să-i susţină cu prezenţa sa. Hotăriî aşadar 
să se afle în fruntea lor şi, aşa cum am mai spus, părăsi Barul şi 
trecu prin Franţa. Milordul Stairs ştia de această plecare. Conta 
să împiedice sosirea prinţului în Scoţia pe două căi: prima - să-l 
roage pe regent, în virtutea bunelor relaţii care existau între el 
şi regele Angliei, să-l aresteze pe pretendent când va trece prin 
Franţa. Regentul, pus la curent de lordul Stairs, dădu ordin 
domnului de Contades, maior în garda sa, să plece imediat la 
Château-Thierry şi să-i aresteze pe lacob al 111l-lea când va 
trece prin Franţa; dar domnul de Contades era un senior mult 
prea inteligent ca să nu înţeleagă că regentul nu-i putea aresta 
pe lacob al Ill-lea; o privire schimbată cu regentul i-a fost de- 
ajuns. Plecă în noaptea- de 9 noiembrie pe o poarta a castelului 
Thierry, chiar în clipa în care pretendentul ieşea pe cealaltă. In 
dimineaţa zilei de 10 noiembrie, pretendentul ajunse la Paris, 
intră într-o căsuţă pe care domnul de Lauzun o avea în Chaillot, 
o văzu pe regină, mama sa, şi chiar în aceeaşi seară o porni la 
drum spre Orleans, în trăsura de poştă, a domnului de Torey. 

Al doilea mijloc al domnului Stairs de a-l împiedica pe 
pretendent să ajungă în Bretagne era să-l ucidă şi asupra 
acestui mijloc se opri când băgă de seamă abila „nedibăcie” a 
domnului de Contades. Avea la Paris pe un oarecare colonel 
Douglas, care comandase un regiment de irlan-l dezi aflaţi în 
solda Franţei şi care fusese reformat; era un bărbat politicos, 
bucurându-se de faima unui mare curaj, dar despre care se ştia 
că este sărac lipit. Lordul Stairs îl chemă la Londra, îşi deschise 
sufletul şi-i propuse să scape Anglia de acel Stuart care venea 
pentru a doua oară să ceară tronul părinţilor săi. Ce i-o fi 
făgăduit Stairs lui Douglas? în ce condiţii se va fi încheiat acel 
pact re-. Gicid? Nimeni nu ştie. Douglas acceptă cumplita 
misiune, luă cu el doi oameni siguri şi bine înarmaţi şi se duse 
să-i aştepte pe prinţ pe drumul pe care urma să-l străbată. La 
Nonancourt, Douglas se opri, se dădu jos de pe cal, mâncă ceva, 
se informă în mod amănunţit de o mică trăsură de poştă, pe 


care o descrise şi, cum i se spuse că încă nu trecuse, izbucni în 
invective şi ameninţări, spunând că fusese înşelat. Chiar în acel 
moment sosi un călăreț plin de glod şi de sudoare. Călărețul îl 
luă pe Douglas deoparte şi-i vorbi în şoaptă. Sigur că-l anunţase 
că pierduse urma prinţului, căci mânia lui Douglas spori. 
Stăpânul popasului de poştă, un oarecare FHopitaL lipsea, dar 
soţia lui se afla acasă; era o femeie cinstită şi de treabă, isteaţă 
şi curajoasă. Işi dădu imediat seama că Douglas era englez sau 
scoţian, şi-şi mai dădu seama că trebuie să fie vorba de ceva îh 
legătură cu pretendentul la tronul Angliei, că acei bărbaţi îi 
puseseră gând rău şi se hotărî să-l salveze. Ca atare, făcu totul 
ca Douglas şi cei doi acoliţi ai săi să fie mulţumiţi, făgădui să le 
dea cât mai târziu cu putinţă cai celor care vor veni cu trăsura, 
iar pe ei să-i anunţe de îndată ce aceştia vor sosi. Neîncrezător, 
Douglas îi lăsă pe cei doi oameni ai săi ia han, iar el se duse să 
aştepte trăsura. Biata femeie le dădu de mâncare celor doi şi-i 
pofti să se odihnească. Intre timp, trăsura întârziind, Douglas se 
întoarse şi el la han. Doamna THopital îi dădu şi lui să mănânce 
şi să bea, apoi îl convinse şi pe el să se odihnească, după ce îi 
făgădui că-l va lăsa în faţa hanului pe servitorul ei să-l anunţe 
când va sosi trăsura de poştă. Ostenit de drumul făcut, 
îngreunat de mâncarea bună şi de băutura şi mai bună oferite 
de hangiţă, Douglas se lăsă convins să intre şi el într-o odaie şi 
să se culce, după ce puse însă la uşă, în locul servitorului de la 
han, pe unul dintre oamenii lui. După C3 gazda îl conduse în 
odaia cea mai retrasă, ieşi repede pe portiţa din spate, dădu 
fuga la una dintre prietenele sale care stătea pe o străduţă 
alăturată, îi istorisi ce se întâmplase şi ce bănuieli avea şi o 
rugă” să-l primească la ea pe călătorul ce urma să vină; apoi 
dădu fuga la o rudă care era preot şi o rugă să-i împrumute, 
pentru -două-trei zile, hainele sale preoţeşti. Pe urmă se 
întoarse la han, intră pe ascuns în casă, dosi veşmântul 
preoţesc, după care veni la uşa din faţă, unde-l găsi pe slujitorul 
lui Douglas stând de pază. Bună de gură, îl convinse, să bea un 
pahar de vin cu servitorul ei, făgăduindu-i să vegheze ea în locul 
lui. Servitorul hangiţei, prevenit de stăpână, îl îmbăta criţă pe 


omul lui Douglas, până ce acesta căzu sub masă. După vreun 
sfert de ceas se auzi venind’ şi trăsura “de poştă. Doamna 
L'Hopital îi ieşi înainte, o mână pe o străduţă lăturalnică. Il 
conduse pe tânărul călător la prietena ei şi acolo, aruncându-se 
la picioarele lui lacob al Ill-iea, îl imploră să aibă încredere în ea; 
altfel era pierdut. Apoi îi povesti ce se întâmplase şi după ce 
regele se îmbrăcă în veşmintele preotului, deghizându-se cum 
putu mai bine, se instala în acea casă unde nimeni nu-i dădu 
nicio atenţie. După aceea, hangiţa se duse la judecător şi-i 
mărturisi bănuielile care o frământau. Judecătorul îl aresta 
imediat pe Douglas, pe slujitorul care dormea, cât şi pe cel beat 
criţă. Apoi trimise pe cineva la domnul de Torcy ca să-i spună ce 
se întâmplase. 

în vremea asta, la han era zarvă mare. Douglas răcnea că 
lucrează la ambasada Angliei şi că este inviolabil. Când i se ceru 
dovada că într-adevăr lucrează acolo, nu putu să prezinte niciun 
fel de act. După o discuţie îndelungată, atât el, cât şi cei doi 
slujitori ai săi fură conduşi la închisoare. Ce s-a întâmplat cu 
Douglas după ce a fost arestat, nu se mai ştie. lacob al Ill-lea a 
stat trei zile ascuns la Nonancourt, la prietena doamnei 
L'Hopital. Appi, plecând deghizat în preot, i-a dat hangiţei o 
scrisoare către mama sa. Ajunse cu bine în Bretagne, se 
îmbarcă pe un vas şi sosi, fără niciun incident, în Scoţia. La 
rândul lui, lordul Stairs se plânse regentului de felul cum fusese 
tratat Douglas. Dar regentul îi spuse deschis că este un asasin 
şi-l rugă- să-şi vadă de treabă ca să nu fie nevoit să-i dea în 
vileag toată mârşăvia. Regina Angliei, impresionată de cele 
auzite, o chemă pe doamna L'Hâpital la Saint-Germain, îi 
mulţumi şi-i, dărui un pertret al ei, pe deplin convinsă că-şi 
făcuse cu prisosinţă datoria. Doamna L'Hopital a murit la adânci 
bătrâneţe, ca stăpână a popasului de poştă din Nonancourt. 


Capitolul VI 
Luxembourg. 
— Gărzile doamnei ducese de Berry. 


— Domnul de Lauzun şi nepotul său. —Viaţa lui 
Filip al II-lea din clipa în care a devenit regent. 

— Doamnele d'Averne, de Sa-bran, de Phalaris, de 
Parabere. 

— Brancas, Broglie, Canillac, Noce, Ravannes, 
Brissac. 

— Mesele ele la Palatul Regal. 

— O privire asupra literaturii în epocă. 

— Scriitorii. — Fontenelle, Le Sage, Destouches, 
Voltaire. — Ludovic al XV-lea. 


În vreme ce tânărul rege, întors de la Vincennes la Tuileries, 
creştea sub supravegherea doamnei de Ventadour, în vreme ce 
încasatorii de biruri erau pedepsiţi /fără cruţare, în vreme ce 
Law punea bazele sistemului său financiar, în vreme ce Dubois 
aştepta, la Londra, semnarea tratatului triplei alianţe şi, în 
sfârşit, în vreme ce lacob al Ill-lea, scăpat din capcana de la 
Nonancourt, se străduia să cucerească tripla coroană a părinţilor 
săi, Parisul îşi revenea de pe urma încercărilor prin care trecuse 
Ducele d'Orleans, scăpat de munca grea la care fusese supus, 
intră în ritmul lui normal de viaţă, iar doamna ducesă de Berry, 
fiica sa cea mare, se azvârli în nişte distracţii nemaipomenite. În 
urma unor discuţii pe care le avusese cu mama sa, dorind să se 
simtă liberă şi să nu mai fie tot. Timpul controlată de Prinţesa 
Palatină, îl rugă pe ducele d'Orleans să-i dea voie să se mute la 
Palatul Luxembourg, dorinţă pe care ducele i-o îndeplini imediat 
Dar nici nu apucă bine să se mute în noua locuinţă şi-i ceru 
ducelui să-i dea» o companie de gardă. Lucrul cel mai dificil 
pentru doamna ducesă de Berry a fost alegerea celor ce urmau 
să facă parte din acea companie şi mai ales a căpitanului, a 
locotenentului şi a stegarului. Căpitan a fost numit cavalerul de 
Roye, marchiz de La Roche-foucauld, iar stegar, cavalerul de 
Courtaumer. Mai rămăsese locul locotenentului. Intr-o 
dimineaţă, doamna de Pons, camerista doamnei ducese de 
Berry, în timp ce-şi ajuta stăpâna să se îmbrace, îi ceru postul 
de locotenent în garda sa pentru domnul de Riom. 


— Cine-i acest domn de Riom? întrebă prinţesa, stră-duindu- 
se să-şi aducă aminte ce persoană putea purta acest nume. 

— Doamnă ducesă, e un băiat foarte bun, fiul cel mai mic al 
familiei d'Aydie, băiatul surorii doamnei de Biron şi prin urmare 
nepotul domnului de Lauzun. 

Ştii că nu asta mă interesează, draga mea. Jn să aibă o figură 
agreabilă. 

Sunt obligată să mărturisesc alteţei-voastre că domnul de 
Riom nu e ceea ce se numeşte un băiat frumos; ceea ce pot să 
vă spun e că tânărul e un om pe care puteţi conta. 

— Foarte bine, Pons, cheamă-l pe tânăr să-l vedem! 

Doamna de Pons se grăbi să-i scrie vărului ei care, la rândul 
său, se grăbi să vină. Doamna de Pons făcuse bine că nu 
lăudase chipul vărului ei. „Era - spune Saint-Si-mon - un băiat 
scund, bondoc, bucălat şi palid.” Singurul lucru frumos pe care-l 
avea erau dinţii. Era un băiat blând, respectuos, politicos şi 
cinstit, care nu-şi închipuise niciodată că ar putea stârni o 
pasiune; când a băgat de seamă că prinţesa avea o slăbiciune 
pentru el, a fost atât de copleşit de fericire, încât a dat fuga la 
unchiul său; domnul de Lauzun; ducele s-a gândit puţin, apoi, 
sim-ţindu-se reîntinerit prin fiul surorii sale, i-a spus: 

Vrei să-ţi dau un sfat? 

Da, unchiule! 

— Ei bine, fă şi tu ce am făcut eu! 

— Ce anume să fac? 

— Trebuie să fii suplu, complezent, respectuos atâta timp cât 
nu eşti încă favoritul prinţesei; dar, de îndată ce vei fi, trebuie 
să-ţi schimbi tonul, manierele, să ma-nifeşti voinţă întocmai ca 
un stăpân şi toane întocmai ca o femeie. 

Kiom se înclină în faţa vechii experienţe şi se retrase. 

în timpul primului an al regenței, adică în timpul epocii de 
care ne ocupăm acum, ducele d'Orleans, clocotind de energie, 
avea ore fixe pentru orice fel de activitate. Începea să lucreze 
singur, în pat, înainte de a se îmbrăca. Vedea lumea care venise 
la scularea sa, etichetă foarte scurtă, dar care tot îl făcea să 
piardă vreme pentru că era precedată şi urmată de o mulţime 


de audienţe. Apoi urmau, pe rând, şefii de consilii, cu care lucra 
până la două; atunci, în loc să ia masă la care renunţase, cerea 
doar o ceaşcă de ciocolată. Apoi îl lua în primire domnul de Vril- 
liere; apoi Le Blanc, apoi cei care veneau să-i vorbească despre 
Bulă, despre care vom vorbi şi noi în curma şi căreia i se spunea 
Constituţie; urma apoi domnul de Torcy, cu care desfăcea 
scrisorile şi căruia îi dădea el însuşi alte scrisori ce trebuiau 
trimise imediat; pe urmă venea domnul de Villeroy, aşa, ca să 
se afle şi el în treabă, apoi, o «dată pe săptămână, miniştrii 
străini. Şi uite aşa se făcea ora şapte sau opt seara. Duminica şi 
în zilele de sărbătoare, ducele d'Orleans asculta slujba în capela 
lui particulară. După ciocolată, o jumătate de oră era acordată 
Prințesei Palatine când aceasta locuia la Palatul Regal, adică 
iarna, fiindcă vara şi-o petrecea la Saint-Cloud. 

Uneori dimineaţa, înainte de lucru, şi uneori seara, după ce 
isprăvea lucrul, ducele d'Orieans se ducea la rege. Atunci era 
sărbătoare pentru Ludovic al XV-lea, câei regentul îi aducea 
aproape întotdeauna câte o jucărie în-cântătoare sau îi povestea 
ceva amuzant, ceea ce-l făcea să aştepte, cu mare nerăbdare, 
următoarea vizită. De altfel, prinţul nu pleca niciodată de la rege 
fără să-i facă o mulţime de reverenţe şi să-i dea dovadă de 
mare respect. Când nu avea Consiliu, ziua se termina pentru 
regent la cinci după-amiază şi. Meepând din acel moment, na 
mai era vorba de afaceri de stat, ci de dus la Operă sau la ţară 
şi de luat masa fie la Luxembourg, fie la Palatul Regal. Ne 
referim la acele vestite mese despre care s-au spus atâtea şi 
despre care vom spune şi noi câteva cuvinte după ce vom vorbi 
despre oaspeţii care participau de obicei, pe care el îi numea 
„dezmăţaţi”, poreclă preluată de cronica vremii şi transmisă 
posterităţii ca făcând cinste agerimii ilustrului ei naş. Uneori, 
când sănătatea îi îngă-dxiia, venea şi abatele Dubois. 

— Fiul meu, spunea Prinţesa Palatină, seamănă cu regele 
David: are şi inimă, şi minte, e muzician, e scund, curajos şi-i 
plac femeile! 

Pe atunci, favorita principală era doamna de Pavâ&here. Ceea 
ce nu-l împiedica pe ducele d'Orieans să mai aibă legături 


concomitent dar într-un mod mai puţin asiduu, cu doamna 
d'Aveme, cu doamna de Sabran şi cu ducesa de Phalaris. ’ 

Doamna daverne era soţia unui locotenent din garda sa. Se 
cunoscuseră la o serbare dată de doamna d'Esirees. 

Tmăra era adorabilă, toată numai graţii, cu un minunat păr 
blond, moale şi uşor ca o spumă, pielea de un alb strălucitor, o 
talie atât de îngustă încât'o puteai strânge cu o jartieră, o voce 
dulce şi tandră pe care un uşor accent provensal o îăcea şi mai 
plăcută; faţa tânăra şi mobilă devenea încântătoare când se 
însufleţea, când ochii ei albaştri se voalau uşor şi când gura 
roşie şi umedă lăsa să se întrevadă două şiruri de dinţi albi şi 
strălucitori ca perlele. Vă puteţi face o idee despre cum arăta 
doamna d'Averne dacă veţi privi câteva portrete ale ei pictate 
de Greuze. 

Doamna de Sabran, deşi foarte tânăra, avea deja o reputaţie 
de femeie cam „zburdalnică”; se măritase de timpuriu eu un 
bărbat de neam mare, dar care era sărac lipit; o astfel de 
căsătorie îi înlesnea o mare libertate de acţiune, de altfel exact 
ceea ce voia şi doamna în cauză. Era o femeie încântătoare, de 
o frumuseţe desăvârşită, cu un aer firesc totuşi şi maniere 
simple. Insinuantă, spirituală şi puţin cam dezmăţată, părea 
făcută anume ca să-i placă regentului. Acesta îl numi pe 
bărbatul ei Tnaâtre-ă'hotel la Palatul llegaL cu o rentă de două 
mii de scuzi, bani care, socotea doamna de Sabran, i se 
cuveneau. 

Doamna de Phalaris făcea parte din lumea mare, era 
serioasă, plină de aluniţe false, împodobită cu mănunchiuri de 
pene, foarte mândră de trecerea ei la Curte; o mironosiţă care 
rostea cu glas tare principii în care nu credea nimeni şi pe care 
numai ea se prefăcea că le crede. 

Cât despre doamna de Parabere, favorita pe care prinţul o 
numea „corbul meu negru”, era micuță, graţioasă, zveltă, 
îndrăzneață şi promptă în replici; bea şi mânca zdravăn şi 
pentru toate aceste calităţi, ea şi pentru altele pe care nu 
socotim că e cazul să le amintim aici, pusese stăpânire pe inima 
prinţului. Totuşi, toate aceste femei nu aveau o influenţă deplină 


asupra ducelui d'Orieans, care nici nu se ruina pentru ele şi nici 
nu le îngăduia să se amestece în treburile statului. Într-o zi, 
doamna de Parabere insistă ca ducele să-i destăinuie nu ştiu ce 
plan politic. Acesta o luă de mână şi ducând-o în faţa oglinzii îi 
spuse: 

— Doamnă, spune-mi şi mie dacă cu o mutrişoara nostimă ca 
asta poţi discuta despre politică! 

„Dezmăţaţii” ducelui erau mai ales domnul de Bran-eas, 
marchizul de Canillac, ducele de Broglie şi contele de Noce. 
Ducele de Brancas era un epicurean care îşi înfrumuseţa viaţa 
fără să accepte niciuna dintre îndatoririle ce i-ar fi deranjat 
egoismul sau dintre plictiselile oare l-ar fi putut smulge din 
lenea sa. Dacă regentul deschidea gura ca să-i facă o 
confidenţă, el îi răspundea: 

— Stt, monseniore, eu n-am fost în stare niciodată să-mi 
păstrez propriile secrete, darămite pe-ale altora! 

După câţiva ani de astfel de viaţă, pe Brancas îl cu-prinseră 
brusc remuşcările, deveni evlavios, se retrase la abația Bec şi-i 
scrise ducelui d'Orieans, invitându-l să se retragă din lume, ca şi 
el, rugându-se şi făcând penitenţe. Brancas era unul dintre cei 
mai frumoşi bărbaţi de la Curte. După Brancas venea Canillac. 
Acesta era căpitanul unei companii de muşchetari ai regelui. 
Avea o figură plăcută, o fire agreabilă şi era foarte curtenitor. 
Povestea cu o uşurinţă plină de graţie. Muşcând zdravăn din 
bucate cu minunaţii lui dinţi albi, îi plăcea să sfâşie tot; pătimaş 
în dragoste, afecta o rigiditate austeră pe seama căreia glumea 
adesea el însuşi. În momentul în care Banca Occidentului începu 
a se împotmoli, Canillac îi zise lu! Law: 

— Domnule, şi eu emit hârtii pe care nu le plătesc! Văd că 
dumneata mi-ai furat sistemul! 

Ducele de Broglie semăna şi cu o cucuvea, dar şi cu o 
maimuţă. Mare jucător de cărţi, mare desfrânat, plin de datorii, 
îşi petrecea viaţa prin tripouri, fapt care, în timpul zilei, îl făcea 
să fie foarte trist. Seara însă era alt om; plin de vervă, vorbele 
sale erau plăcute întocmai ca spuma lichiorului pe care-l dădea 
pe gât atât de des şi de repede, încât îl invidiau chiar şi cei mai 


aprigi băutori. 

Crescut împreună cu regentul de către tatăl său care le 
fusese subpreceptor, Noce era un bărbat înalt, brunet sau, mai 
curând, cum spunea Prinţesa Palatină, era verde, negru şi 
galben. Avea maniere frumoase, era foarte impertinent şi pţin 
de spirit, împroşcând în dreapta şi în stânga cu ironii. Regentul 
nu ieşea noaptea decât cu eh Noce era un fel de Giafar al acelui 
nou Harun-al-Raşid. 

Ceilalţi musafiri erau, de* obicei, Ravennes care a lăsat nişte 
Memorii foarte curioase despre mesele regentului, şi Cosse de 
Brissac, cavaler de Malta. Cu aceşti bărbaţi şi cu femeile pe care 
le-am enumerat, la care se mai adăuga uneori zvăpăiata ducesă 
de. Berry, regentul se în-închidea în sufragerie de îndată ce 
bătea ora zece. Odată uşile închise, Parisul putea să ardă, 
Franţa să se scufunde, lumea să se prăbuşească, slugilor le era 
cu desăvârşire interzis să-l deranjeze. Ceea ce se petrecea la 
acele mese sigur că nu e greu de imaginat, când e vorba de 
nişte oameni puternici, bogaţi şi beţi criţă. Viaţa pe care o ducea 
regentul era atât de alandala, încât Chirac, primul său medic, ori 
de câte ori era chemat să-l vadă, striga: 

— Oh. Doamne, precis că are un atac de apoplexie! 

După mari eforturi, medicul izbuti să-l convingă pe regent să 
renunţe la acele mese copioase şi să se mulţumească doar cu o 
ceaşcă de ciocolată. Dar în acea ceaşcă regentul punea atâta 
ambră, încât, în loc să-i facă bine, îi făcea chiar mai rău decât 
copioasele ospeţe. Ducele d'Orieans credea că ambra e un 
puternic afrodisiac. 

Şi acum să ne aruncăm privirea asupra literaturii vremii. Cu 
excepţia lui Chaulieu şi Fonteneile, cei doi decani ai literaturii, 
toată pleiada strălucitoare a Ini Ludovic al XIV-lea dispăruse. 
C$rneille, care fusese decanul Academiei Franceze, murise în 
1684: Rotrou în 1691, Moliere în 1675, Racine în 1699, La 
Fontaine în 1695, Regnard în 1709, iar Boileau în 1711. 

Literatura secolului al XVIII-lea, mai mult literatură filosofică 
decât beletristică, abia se născuse sau urma să se nască. Jean- 
Jacques Rousseau, care văzuse lumina zilei în 1712, era încă un 


copil; Voltaire, născut în 1694, scria primele sale versuri; 
Marivaux, născut în 1688, avea să dea prima sa comedie abia în 
1721. Crebiilon-fiul, născut în 1707, avea zece ani. Piron, născut 
în 1889, avea să vină la Paris abia în 1719; Montesquieu, născut 
în 1689, consilier în 1714, preşedintele Parlamentului din 
Bordeaux, avea să-şi publice prima lucrare. Scrisori persane, 
abia în 1720. Toată literatura stătea deci pe umerii lui Chaulieu, 
csre avea şaptezeci şi şapte de ani, Fonâenelle. Care avea 
cincizeci şi nouă, Le Sage, care avea patruzeci şi opt, Crebillon, 
care avea patruzeci şi trei, Destouches, care avea treizeci şi 
şapte, Marivaux, care avea douăzeci şi opt şi Voltaire, care încă 
nu împlinise douăzeci. 

Septuagenarul Chaulieu văzuse desfăşurânda-se sub ochii săi 
aproape tot secolul al XVH-lea. li măsurase măreţia şi mizeria, 
splendorile şi dezastrele; aproape orb, păstrase totuşi o notă de 
veselie, mai multă încttider «decât toţi aştrii care urmau să 
apară. Chaulieu, cu un picior în groapă, râdea cu un râs mult 
mai destins decât imami Ârouetl. Fontenelle, care avea să 
trăiască o sută de ani. Era personificarea egoismului, o fantomă 
vie care trecea d într-un secol în altul fără să se gândeaseâ ia 
altceva decât. La sine. Om de spirit, scriitor, filosof panteist, 
Fontenelle se lăuda că nu râsese şi nu prinsese niciodată, că nu 
avusese nicio iubită şi niciun prieten. Vreţi să va faceţi o idee 
exactă cam ce fel de om era Fontenelle? Ascultaţi. 

Într-o zi, Fontenelle a intrat într-un restaurant cu unul dintre 
compatrioţii săi. Amândoi au cerut doar sparanghel: Fontenelle 
cu ulei, celălalt eu sos, porţii pe care le-au plătit dinainte. In 
timp ce băiatul pleca să aducă bucatele, invitatul lui Fontenelle 
muri pe loc, lovit de apâoplexie. 

Fontenelle îl scutură, îi luă pulsul şi, după ce se convinse că 
omul murise, porunci ca mortul să fie dus de acolo, iar băiatului 
care îl servea îi spuse: 

— Să aduci amândouă porţiile de sparanghel, cu ulei * O 
singură întâmplare face adesea mai mult decât o autobiografie. 

Le Sage, aşa cum am mai spus. Dăduse la iveală, în 1707, 
romanul Diavolul şchiop, iar în 1715 publicase prima parte din 


Gâl Blas. 

Crebillon sosise după marii maeştri: Corneille, Rotrou, Racine. 
Avusese o rămăşiţă de inspiraţie tragică, dar prea puţină artă în 
a compune şi, mai ales, lipsă de stil. Acel Catilina al lui l-a 
revoltat atât de tare pe Voltaire, încât acesta n-a avut linişte 
până n-a scris o carte ca lumea despre Catilina. Crebillon îşi 
definea singur genul de a scrie, drept „un gen teribil”. După 
reprezentarea piesei Astree a fost întrebat de ce o pornise pe 
această cale. 

— N-am avut de ales, a răspuns Crebillon. Corneille şi-a ales 
cerul, Racine, pământul, aşa că mie nu mi-a rămas decât 
infernul. 

După ce, în 1711, s-a aflat în culmea gloriei, Crebillon a 
început să decadă, ba chiar să alunece rapid după acel Xerxes, 
scris în 1714; în sfârşit, cu Semiramis a intrat definitiv în uitare. 

Destouches debutase cu o tragedie, Macchabees, din care 
istoria dramatică n-a mai păstrat nici măcar un rând. În 1710 a 
pus în scenă Curiosul impertinent, iar în 1713, îlehotărâtul. 
Marivaux, am mai spus-o, nu scrisese încă nimic. Voltair. E, care 
avea să fie poetul epocii prin tragedia Oeăip, nu era cunoscut 
încă decât prin Am văzut, care făcuse să fie închis la Bastilia. 

în vremea asta, regele creştea sub ochii atenţi ai doamnei de 
Ventadour, care încerca să-l educe cât mai regeşte cu putinţă, 
dar nu prea izbutea. Într-o zi, i-a fost prezentat regelui domnul 
de Coislin, episcop al oraşului Metz, al cărui chip nu era chiar 
cuhnea frumuseţii. După ce se uită atent la el, Ludovic al XV-lea 
îi strigă: 

Vai, cât eşti de urât!. 

Intr-adevăr, răspunse prelatut întorcându-i spatele. lar 
dumneata eşti un băiat prost educat! 

Şi ieşi fără să-l mai salute pe rege. 

Majestatea-sa se supără, dar doamna de Ventadour interveni 
şi-i spuse că dacă la alt copil vorbele acelea ar fi fost socotite 
drept o naivitate, rostite de gura unui rege' ele constituiau o 
gravă nepoliteţe. 

Bărbat, Ludovic al XV-lea, este cât se poate de corect 


caracterizat prin aceste trăsături ale lui Ludovic al XV-lea. 


Capitolul VII 

Lordul Stairs. 

— Dubois în Anglia. — Tratatul triplei alianţe. 

— Regele e încredinţat ducelui d'Orleans. 

— Domnul de Richelieu. —  Domnişoara de 
Charolais. 

— Balurile de la Operă. 

— Ţarul Petru cel Mare la Paris. 

— Afacerea cu prinții recunoscuţi de Ludovic al 
XIV-lea. 

— Domnul d'Argensson, cancelar. 


Am asistat la prima dorinţă de alianţă dintre lordul Stairs şi 
abatele Dubois, când amândoi se arătaseră în aceeaşi tribună, 
la faimoasa şedinţă a Parlamentului care a încredinţat regența 
lui Filip al II-lea, duce d'Orleans. Cu mai bine de un an înaintea 
morţii răposatului rege, lordul Stairs se afla în Franţa; fără să fie 
ambasador, fără să aibă vreo misiune specială, el reprezenta 
interesele regelui George l. Avea hârtiile de numire în buzunar, 
semnate în alb. Nu ţinea decât de el să-şi aleagă momentul în 
care slujba lui să devină oficială. Era un foarte modest gentilom 
scoţian, înalt, slab, încă tânăr, cu un cap trufaş, cu privirea 
mândră. Era foarte activ, întreprinzător, îndrăzneţ, curajos din 
fire şi din principiu. Inteligent, spiritual şi dibaci, cunoştea toate 
secretele, dar pe chipul lui nu se putea citi niciodată nimic.; 
sesiza toate gesturile şi toate felurile în care te exprimai, 
interpretându-ţi fără greş limbajul. Sub pretextul că-i plăcea să 
se distreze, dădea banchete unde le oferea musafirilor vin până 
ce-i îmbăta, fără ca el să se ameţească vreodată. Credincios lui 
Mariborough, de care era profund ataşat, nu uita că ducele îl 
smulsese din anonimat, meredinţmdu-i un regiment şi rugându-l 
să facă ordine în Scoţia. Un asemenea om trebuia să se 
înţeleagă de minune cu Dubois» De altfel» interesele politice ale 


regelui Angliei şi ale regentului erau aceleaşi. Wilhelm murise în 
1702, lăsâni tronul fiicei sale Ana, moartă şi ea în 1712, fără să 
lase urmaşi, dar chemându-l încă din 1704 pe George, electorul 
Hanovrei, să-i urmeze la tron. Fiecare dintre cei doi avea câte un 
duşman periculos: George | pe lacob al Ill-lea, pretendent ia 
tronul Angliei; regentul, în caz că Ludovic al XV-lea ar fi murit, 
pe Filip al V-lea al Spaniei, pretendent la tronul Franţei. Era deci 
firesc ca regentul să-l ajute pe George | împotriva lui lacob al IIl- 
lea» pentru ca şi George |, la rândul lui, să-l ajute împotriva lui 
Filip al V-lea. Numai că această nouă combinaţie răsturna toate 
planurile politice ale lui Ludovic al XIV-lea, care-şi făcuse din 
Spania o aliată şi din Anglia, o duşmană. Călătoria lui Dubois 
avea deci drept scop strângerea relaţiilor dintre regent şi 
George l. Negocierile duse de Dubois se soldară cu tratatul 
semnat la fiaga, între Franţa şi Anglia, şi care primi numele de 
tratatul triplei alianţe pentru că aderaseră la el şi Provinciile- 
Unite. Tratatul stipula că lacob al Ill-lea va părăsi Franţa, că 
Dunkerque şi Mardick vor fi dărâmate, că niciunul dintre 
contractanţi nu va oferi azil persoanelor declarate rebele de 
către cele două părţi contractante; în plus, îşi făgăduiau în mod 
reciproc să menţină dispoziţiile tratatului de ia Utreeht, care 
asigura succesiunea casei de Hanovra la coroana Angliei şi 11 
îndepărta pe Filip al V-lea de la coroana Franţei. Dubois se 
întoarse triumfător la Paris unde află că domnul cancelar Voisin 
murise, că în locul lui fusese numit cancelar domnul 
d'Aguesseau şi că regele fusese dat în grija ducelui d'Orieans, 
La 15 februarie, Ludovic al XV-lea fusese încredinţat de către 
doamna de Ventadour regentului, care îi prezentă regelui pe 
domnul de Villeroy şi ps abatele de Fleury, episcop de Frejş&s, 

— Să nu-l confundăm eu autorul Istoriei ecleziastice - şi care 
era nu numai preceptorul, ci şi duhovnicul regelui. 

încheind cu Anglia tratatul triplei alianţe ca o precauţie 
împotriva Spaniei, ducele d'Orleans ţinea totuşi să fie în bune 
relaţii cu această putere; aşa că la 26 ianuarie 1717 îl trimise pe 
ducele de Richelieu să înmâneze Cordonul Albastru prinţului 
Asturiei şi sa aranjeze cu Fiiip al V-îea căsătoria prinţului cu una 


dintre fiicele sale. 

Ducele de Richelieu, al cărui nume l-am mai i-osiit. Merită mai 
mult ca oricare altul o menţiune aparte. Născut în timpul 
domniei lui Ludovic al XIV-lea, ' avea să trăiască şi sub domnia 
lui Ludovic al XV-lea, murind în 1788, cu un an înainte de 
cucerirea Bastiâici. Deci cu un an înainte de lovitura care a izbit 
monarhia drept în inimă. Născut în 1696. Ducele de Richelieu 
avea atunci douăzeci şi unu de ani. Cu o figură plăcută şi o 
înfăţişare elegantă. Işi cucerise reputaţia de a fi unul dintre cei 
mai spirituali bărbaţi ai epocii. O aventură când era încă foarte 
tânăr, o aventură îa vârsta de cincisprezece ani cu doamna 
ducesă de Bourgogne, 51 scosese din anonimat pe tânărul 
nepot ai cardinalului de Richelieu; băiatul fusese găsit ascuns 
sub patul ducesei, tot aşa cum Chateâard fusese surprins sub 
patul Mariei Stuart Numai că aventura lui se isprăvise într-un 
mod mai puţin tragic, Chateâard îşi lăsase capul pe butuc; 
tânărul de Richelieu petrecuse paisprezece luni în vestita 
închisoare a Bastiâiei. Slujise sub mareşalul de Villars, fusese 
alături de el la Denain şi se bucurase de dublul privilegiu de a fi 
iubit, îa» egală măsură, şi de Villars şi de soţia sa. Abia ieşit din 
Bastuia, domnişoara de Cbarolais, sora domnului duce de 
Bombon, se îndrăgosti nebuneşte de el. Şi fiindcă veni vorba 
despre ea; să ne ocupăm puţin de această domnişoară de 
Charoials. Era frumoasă, graţioasă şi cu o vădită înclinare către 
dragoste. Această înclinare se manifestase şi la ea, ca şi la 
domnul de RichelieU, înainte de cincisprezece ani. La vârsta de 
douăzeci şi unu de ani, domnişoara de Charolais avusese 
aproape tot afâţi. lubiţi câte iubite avusese şi domnul de 
Richelieu. Poate că ceea ce îl determinase pe regent să-l închidă 
pe ducele de Richelieu pentru a doua oară în Bastilia fusese 
duelul său cu domnul de Gace. De altfel, noi bănuim că ceea ce- 
| făcuse pe regent să-i trimită prinţului Asturiei Cordonul 
Albastru nu fusese atât dorinţa lui de a se avea bine cu/Spania, 
cât nevoia de a restabili, în propria sa casă, liniştea tulburată de 
tânărul duce. Pentru că domnişoara de Valois, fiica regentului, 
se simţi brusc cuprinsă de o dragoste la fel de năvalnică faţă de 


domnul de Richelieu Ca şi verişoara ei. Domnişoara de 
Charolais. Cerem iertare cititorilor noştri că avem obiceiul să 
zugrăvim epocile nu ca istoricii, ci ca analiştii, adică nu ca Tacit, 
ci ca Suetoniu; nu după modelul domnului d'Anqguetil, ci aşa cum 
descrie faptele ducele de Saint-Sirnon. 

Ne-am întristat în timpul ultimilor ani ai domniei lui Ludovic al 
XIV-lea. Să ne îngăduiţi să fim zurbagii, zgomotoşi şi chiar 
necuviincioşi în această epocă necuviincioasă, zgomotoasă şi 
zurbagie. După părerea noastră, istoria este o oglindă peste 
care istoricul nu are dreptul să tragă niciun văl. 

să revenim deci la iubirea domnişoarei de Valois. 

Domnişoara de Valois nu avea posibilitatea să-l vadă tot atât 
de des pe domnul de Richelieu cum îl vedea verişoara de 
Charolais. Care locuia la parterul grădinii a cărui cheie o avea 
ducele. Domnişoara de Valois era păzită cu străşnicie, mai ales 
de tatăl ei; era păzită atât de sever, încât într-o zi, la balul 
Operei, în timp ce domnul de Mauconseil, prietenul ducelui de 
Richelieu, îmbrăcat într-un domino ce semăna cu al său, discuta 
cu prinţesa, regentul care aflase despre dragostea celor doi 
tineri, trecu pe lângă fiica sa şi adresându-se lui Mauconseil, pe 
care-l luă drept ducele de Richelieu, îi spuse: 

— Mască, bagă bine de seamă ce vrei să faci dacă nu vrei să 
te trezeşti pentru a treia oară la Bastilia! 

Speriat, Mauconseil îşi scoase imediat masca pentru ca 
regentul să vadă că Se înşelase. 

— Te rog să-i repeţi prietenului dumitale ceea ce ţi-am spus 
din greşeală, domnule de Mauconseil, zise posomorit ducele. 

Amenințarea nu-l sperie câtuşi de puţin pe domnul. De 
Richelieu, care se deghiza în femeie şi ajunse până în odaia 
prinţesei. Regentul află totuşi de această încălcare a poruncii 
sale. Dar din dragoste pentru iubitul ei şi de teama ca 
ameninţarea cu Bastilia să nu fie pusă în practică, domnişoara 
de Valois îi furniza domnului de Richelieu nişte arme imbatabile 
împotriva tatălui ei. Neavând încotro, regentul îşi ascunse mânia 
şi-i încredința ducelui de Richelieu o misiune în Spania. lată cum 
a ajuns ducele să ducă acel Cordon Albastru prinţului Asturiei. 


Am mai vorbit de câteva ori despre balurile de la Operă. Într- 
adevăr, în epoca aceea ele fuseseră inventate de către cavalerul 
de Bouillon, care avusese primul ideea de a ridica parchetul la 
nivelul scenei şi de a face din sala de Operă un mare salon de 
bal. Regentul fusese atât de mulţumit de acest lucru, încât îi 
acordă domnului de Bouillon o pensie de şase mii de livre. Se 
ştie că Opera se afla, în acea vreme, în Palatul Regal. 

Cam tot atunci se auzi despre apropiata sosire la Paris â 
ţarului Petru Il. Parizienii mureau de curiozitate să-l vadă pe 
acest rege al Nordului, care devenise dulgher la Saardam, care 
se întorsese la Petersburg ca să potolească revolta streliţilor şi 
care-l zdrobise la Poltava pe Carol al Xli-lea al Suediei, Leul 
Nordului, De multă vreme Fetru | dorea să vadă Franţa; îi 
mărturisise această dorinţă lui Ludovic al XIV-lea în ultimii săi 
ani de domnie. Dar regele, doborât de infirmităţile vârstei, 
ruinat de războiul de succesiune, ruşinat de a nu-şi mai putea 
etala fastul din primii ani ai domniei, regele - cât mai politicos 
cu putinţă - îl determinase pe ţar să renunţe la proiectul său. 
Dar la începutul anului 1717, ţarul hotărî să-şi pună în aplicare 
planul. Prinţul Kurakin, ambasadorul său, îi împărtăşi regentului 
dorinţa stăpânului său de a vizita Franţa şi, de teamă să nu fie 
din nou amânat, îi spuse lui Filip d'Orieans că ţarul şi pornise la 
drum. Regentul nu mai putu să se scuze, aşa cum făcuse 
Ludovic al XIV-lea, şi trimise la Dunkerque, ca să-l aştepte cu 
echipajul regelui, pe marchizul de Nesle şi pe gentilomul său, 
Libois. Mareşalul de Tesse îi ieşi înainte la Beaumont şi-l 
conduse la Paris, unde sosi în ziua de 7 mai. 

Ţarul era înalt, bine făcut, dar slab. Avea un chip brun şi 
foarte expresiv, ochii mari şi strălucitori, privirea pătrunzătoare, 
uneori chiar încruntată; dar, de obicei, chipul îi era destins şi 
surâzăţor; mişcările îi erau bruşte şi precipitate, caracterul 
impetuos, pasiunile violente; obişnuinţa despotismului făcea ca 
dorinţele, capriciile să se succeadă foarte repede; nu suporta 
niciun fel de contrazicere; uneori, obosit de afluenţa de vizite, îi 
concedia pe toţi doar cu un cuvânt s*au cu un gest, sau îşi lăsa 
musafirii în odaie, iar el pleca să vadă câte ceva care-l interesa. 


Dacă trăsurile nu erau gata, se urca în prima care-i ieşea în cale, 
chiar dacă era o trăsură de piaţă. Intr-o zi, negăsind alta, o luă 
pe a mareşalului de Matignon, care venise să-l vadă, şi plecă să 
se plimbe în Bois de Boulogne. Mareşalul de Tesse şi gărzile sale 
alergau disperaţi după eL Până la urmă se hotărâră să-i ţină la 
dispoziţie trăsuri cu cai gala înhămaţi, fapt care rezolvă 
problema plimbărilor sale neaşteptate. Totuşi, cu alte ocazii 
dovedi că este la curent cu eticheta. Astfel, oricât ele 
uerăbdător ar fi fost să viziteze Parisul, declară că nu va mai 
pleca nicăieri până ce nu va primi vizita regentului. Or, cum nu 
voiau să-l ţină prizonier în casă, chiar a treia-zi după sosirea sa 
la Paris, regentul îi făcu o Vizită. De îndată ce ducele d'Orleans 
fu anunţat, ţarul ieşi din cabinetul său în întâmpinarea acestuia, 
îl îmbrăţişa, apoi, arătându-i cu mâna uşa cabinetului, se 
întoarse imediat şi, trecând primul, intră urmat de regent şi de 
prinţul Kurakin. Cum fuseseră pregătite două fotolii, ţarul luă loc 
într-unul, regentul în celălalt. Prinţul Kurakin, care le servea de 
interpret, rămase în picioare. După o jumătate de oră de 
discuţie, ţarul se ridică; regentul se retrase făcând o profundă 
reverență, la care ţarul îi răspunse printr-o înclinare din cap. A 
doua zi, regele făcu şi el o vizită lui Petru I. Auzind zgomotul 
trăsurii, ţarul ieşi până în curte, îi primi pe rege când acesta 
cobori din trăsură şi aniândoi merseră alături până în cabinetul 
lui Petru I, unde acesta îi oferi lui Ludovic un fotoliu. După ce se 
aşezară am îndoi, ţarul se ridică, îl luă pe rege în braţe, îl sărută 
de mai multe ori, cu ochii plini de duioşie, cu multă dragoste şi 
bucurie. Regele, care nu avea decât şapte ani şi câteva luni, nu 
s-a mirat câtuşi de puţin. l-a făcut ţarului un compliment şi s-a 
lăsat cu plăcere mângâiat şi sărutat de acesta. leşind din 
cabinet, cei doi regi păstrară acelaşi ceremonial ca şi la sosire, 
ţarul ţinându-l pe Ludovic de mână până ia trăsură şi punându-l 
pe picior de egalitate cu el. A doua zi, ţarul îi întoarse regelui 
vizita; sigur că la coborârea din trăsură ar fi trebuit să fie 
înt'impinat de rege „dar zărindu-l pe Ludovic în vestibulul 
palatului Tuileries, ţarul sări din trăsură, îl luă pe micul rege în 
braţe şi urcară astfel scara până în apartamentul lui Ludovic. 


Acolo, totul se petrecu la fel ca şi în ajun, cu excepţia faptului că 
Ludovic îl ţinu tot timpul de mână pe ţar. 

Sosind la Luvru, ţarul a fost găzduit în apartamentul reginei, 
splendid mobilat şi luminat ca ziua. Dar pări-du-i-se mult prea 
frumos, s-a urcat în trăsură şi a cerut să fie găzduit la o casă 
particulară. A fost dus la Palatul Lesdiguieres, aproape de 
Arsenal, unde i s-a pus la dispoziţie un apartament la fel de 
frumos şi de bogat ca şi cel al reginei, de la Luvru. Contrariat de 
a fi atât de bine găzduit, şi-a scos din furgonul care venea după 
trăsura sa un pat de campanie, pe care şi l-a aşezat într-o odaie 
unde se ţineau hainele. Varton, unul dintre valeţii regelui 
primise sarcina de a avea pregătită, în fiece zi, dimineaţa şi 
seara, câte o masă pentru patruzeci de curteni ruşi, fără a le 
mai pune la socoteală pe a doua, pentru ofiţeri şi pe a treia 
pentru servitori. 

După ce l-a vizitat pe rege, ţarul a plecat imediat la Paris, 
intrând în toate prăvăliile, stând de vorbă cu muncitorii şi cu 
lumea pe care o întâlnea în drum, vizitând Observatorul, 
Gobelins, Grădina botanică, Domul Invalizilor, Cabinetul de 
mecanică, Galeria planurilor, privind cu dispreţ diamantele 
Coroanei, dar pierzând un ceas întreg ca să stea de vorbă cu 
dulgherii care construiau un pod. Cât despre costumul său, era 
dintre cele mai simple; îmbrăcase o cazacă largă de postav 
gros, strânsă cu o centură lată de care atârna o sabie; pe cap 
avea o perucă rotundă, nepudrată, care nu depăşea gulerul, iar 
sub haină, o cămaşă fără manşete. Sosind la Paris, îşi 
comandase o perucă. Peruchierul îi adusese una la modă, adică 
lungă şi cârlionţată. Ţarul nici măcar nu se deranja să-i spună că 
nu o asemenea perucă voise el; puse mâna pe foarfece şi o 
scurtă atât cât socoti de cuviinţă. În toiul plimbărilor, pe ţar îl 
cuprinse dorinţa de a vizita mănăstirea Saint-Cyr. Vizită toate 
clasele elevelor şi ceru lămuriri; apoi dori s-o vadă pe doamna 
de Maintenon. Urcă în odaia ei şi, fără să fie stânjenit de 
protestele slugilor care-i spuseră că stăpâna lor se află în pat, 
trase draperiile de la ferestre, apoi perdelele de la pat; o privi 
plin de curiozitate pe doamna de Maintenon şi, după cinei 


minute, ieşi fără să-i fi adresat niciun cuvânt. Apoi. Vişită 
Sorbona şi, văzând mormântul cardinalului de Richelieu, sărută 
chipul de piatră al ministrului lui Ludovic al Xlăl-lea, strigând: 

— AŞ da jumătate din imperiul meu unui om ca el ca să mă 
ajute să guvernez cealaltă jumătate! 

Apoi s-a dus la Monetăria statului. După ce a examinat 
structura şi felul cum funcționau balanţele, i-a rugat pe 
muncitori să-i bată o monedă. Aceştia i-au făciit-o şi i-au 
înmânat-o; era o medalie cu efigia sa şi cu inscripţia: „Petrus- 
Alexeevici, Țar, Mag. Rus. Imp.” Pe partea cealaltă scria: „Vires 
acquirit eundo 1(t. Această atenţie l-a mişcat profund. Nu 
văzuse niciodată o medalie atât de frumos lucrată ca aceea, şi 
nicio efigie care să-i semene atât de bine. 

în prima lună, întreg Parisul nu se ocupă decât de vizita 
ţarului, în a doua lună se ocupă mai puţin, iar în a treia, deşi 
toată lumea îl vedea, nimeni nu-i mai dădu nicio atenţie. In 20 
iunie plecă la băile de la Spa. 

1 Călătorind capeţi puteri (lat.) (n. T.). 

în vremea asta, marele proces care dezbinase nobilimea 
Franţei continua. Testamentul lui Ludovic al XIV-lea fusese 
călcat în picioare, dar nu şi edictul din 5 mai 1694, care le 
dăduse dreptul prinților recunoscuţi ca legitimi de către Ludovic 
al XIV-lea să treacă imediat după prinții de sânge, înaintea 
pairilor; rămăsese în picioare şi edictul din 1714 prin care se 
declara că, în caz de stingere a prinților de şţnge din casa de 
Bourbon, domnii du Mâine şi de Toulouse aveau dreptul, atât ei, 
cât şi copiii lor legitimi, să urmeze la tron. Aceste două edicte 
apăsau toată nobilimea Franţei. Pairii şi prinții de sânge 
prezentară o cerere. Respectiva cerere prezenta o mare 
ciudăţenie, şi anume aceea că, în opoziţie cu maxima rostită de 
Ludovic al XIV-lea cum că.. Coroana Franţei neţinând decât de 
Dumnezeu”, numai El putea s-o transmită cui voia, "prinții de 
sânge susțineau că acea maximă „răpea naţiunii dreptul ei cel 
mai sacru, care consta în a alege ea însăşi un rege, în cazul în 
care prinții de sânge ar muri”. lată deci. Sufragiul universal 
revendicat de însăşi nobilime, prin glasul prinților de sânge, în 


cererea lor din 22 august 1716. Răspunsul la această cerere a 
fost edictul din 2 iulie 1717, care-l revoca pe cel din iulie 1714, 
şi declaraţia din 1715,. Care-i lipsea pe prinții naturali de dreptul 
de a se numi „prinți de sânge”, dar le păstra toate onorurile de 
care se bucuraseră până atunci în Parlament, inclusiv acela de a 
trece înaintea pairilor. Fără această ultimă prerogativă, prinții 
naturali ar fi fost despuiaţi de toate onorurile cu care-i copleşise 
slăbiciunea unui rege bolnav şi bătrân. 

în timp ce se judeca acest mare proces, se ivi un con-/ flict 
mai puţin grav, dar care - la fel ca şi celălalt - nu putea fi 
judecat decât de Consiliul de regență. 

La câteva zile după ce micul rege trecuse în mâinile celor care 
urmau să-l educe, Ludovic al XV-lea vru să se ducă la târgul din 
Saint-Germain care urma să se deschidă în curând. La început, 
toată lumea a crezut că nimic nu este mai uşor decât să i se 
înlesnească acea distracţie. Dar când să se urce în trăsura 
regelui, domnii du Mâine şi de Villeroy începură să se certe în 
privinţa locului pe care trebuia să-l ocupe fiecare dintre ei 
Domnul de Villeroy, ca preceptor al regelui, susţinea că nu este 
obligat să-şi cedeze locul decât unui prinţ de sânge. Sigur că 
discuţia n-a putut fi limpezită pe loc. Regele s-a întors, plân- 
gând, în apartamentul său şi nu s-a mai putut duce la târgul din 
Saint-Germain. 

în vremea asta, vederea regentului slăbise atât de tare în cât 
se văzu ameninţat de orbire; imediat începu să circule zvonul 
că, în cazul în care nu va mai vedea, regența va fi încredinţată 
ducelui de Bourbon. Dar dacă regentul era aproape orb, asta nu 
însemna că era şi surd. Auzise şoptindu-se în jurul său cum că ar 
fi vorba să fie numit regent, în locul lui, ducele de Bourbon” 
iirmărise cu. Atenţie pe toată lumea şi, tot cercetând, ajunse la 
concluzia că cei care scorniseră zvonul erau cancelarul 
d'Aguesseau şi cardinalul de Noailles. Mânios, regentul se hotări 
să-i pedepsească fără întârziere. În timp ce discuta într-o zi cu 
domnul de Noailles, preşedintele consiliului finanţelor, şi cu 
domnii Portail şi Fourqueux, membri ai Parlamentului, prinţul se 
plânse de lipsa de bunăvoință a cardinalului în ceea ce privea 


dorinţele sale, încât le spuse celor de faţă că se gândea să-l 
schimbe din funcţie. Domnul de Noailles luă cu atâta căldură 
apărarea cardinalului, ca şi cum ar fi fost vorba chiar despre el. 
Cei doi consilieri tăcură, nădăjduind fiecare în sinea lui că dacă 
domnul cardinal va fi schimbat din funcţie, ar putea fi ales în 
locul lui. Tocmai când ajunseră cu discuţia aici, uşierul, 
deschizând ambele canaturi ale uşii, onoare care îi miră foarte 
tare pe cei de faţă, îl anunţă pe domnul d'Argensson, 
locotenentul Poliţiei. Dar regentul le lămuri pe loc enigma. 

— Domnilor, le zise el, vi-l prezint pe noul cancelar! Şi scoțând 
din buzunar numirea lui Argensson şi marele sigiliu, i le înmână 
acestuia. 

— După tot ceea ce s-a petrecut, spuse domnul de Noailles, 
năucit, mi se pare că nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât 
să mă retrag! Fiindcă văd că am nefericirea de a fi în plină 
dizgrație! 

— Exact, domnule, îi răspunse regentul. 

Şi ducele de Noailles se retrase. Întorcându-se către cei doi 
consilieri, regentul le spuse, arătându-l pe Argensson: 

— Domnilor, vi-l prezint nu numai pe noul cancelar, ci şi pe 
şeful comisiei de finanţe! 

Cei doi consilieri se înclinară şi ieşiră, ca să nu fie obligaţi să-l 
felicite pe domnul d'Argensson. Cât despre cardinalul de 
Noailles, el mai rămase o vreme în frunâc-a consiliului de 
conştiinţă/Dar nu peste mult timp a fost înlocuit cu doi dintre 
şefii partidului molinist, cardinalii de Rohan şi de Bissy. 

Putin înaintea acestei mici intrigi de cabinet, ducele d'Orieans 
avusese el însuşi o discuţie destul de curioasă privind 
importanţa  onorurilor pe care le-am văzut căzând în 
desuetudine. În 1718, ducele d'Orieans nu asistase la 
procesiunea care avusese loc în ziua Adormirii Maicii Domnului. 
Dar Saint-Simon reproşându-i că dă un rău exemplu supuşilor 
săi, ducele făgădui să asiste în anul următor. Apropiindu-se ziua 
procesiunii, ducele întrebă Parlamentul ce loc va ocupa în 
procesiune, având în vedere că-l reprezenta pe rege la acea 
ceremonie. Ca să răspundă la întrebare, Parlamentul se adună 


de două ori, apoi, după îndelungi dezbateri, îi trimise vorbă 
regentului că locul său, conform obiceiului, era între cei doi 
preşedinţi. Auzind acest răspuns, ducele d'Orieans trimise 
domnilor din Parlament o scrisoare prin care tânărul Ludovic al 
XV-lea declara că dorise din tot sufletul să ia parte la procesiune 
pentru a da exemplu poporului său, dar cum căldura excesivă îi 
putea face rău, îl rugase pe ducele d'Orieans să se ducă el la 
procesiune, în locul său, pentru a implora cerul să fie milostiv cu 
regatul său; şi că poruncea ca regentul să fie primit aşa cum ar 
fi fost primit el însuşi, întrucât regentul îl reprezenta pe el. Prin 
urmare, alteţa-sa regală, domnul duce d'Orleans, merse la acea 
procesiune, singur, înaintea primului preşedinte al 
Parlamentului. 


Capitolul VIII 

lubitele lui d'Argensson. 

— Mustrările Parlamentului. 

— Exilul. — Dubois la Londra. — Intrigi 
diplomatice. — Diamantul. — încheierea tratatului. 
— Alberoni şi ducele de Ven-dome. 

— Prințesa des Ursins. 

— Complotul. — Arestarea lui Porto-Carrero. — 
Trimiterea lui Cellamare în Franța. 

— Prezenţa de spirt a lui Richelieu. — 
întemnițarea conspiratorilor. 

— Moartea lui Carol al XH-lea. 


În epoca în care am ajuns, adică la începutul anului 1718, 
domnul d'Argensson, noul cancelar, avea în jur de şaizeci de ani 
şi fusese locotenentul Poliţiei încă din 1697, adică de aproape 
douăzeci şi unu de ani. Era un bărbat înalt şi atât de brunet sau 
mai curând cu pielea atât de tuciurie, încât atunci când lua el 
cuvântul ca magistrat, acuzatul îngheţa de spaimă; altfel, era un 
excelent locotenent de poliţie, cunoştea moravurile, virtuțile şi 
viciile parizienilor, care se temeau de el ca de loc, deşi se 


folosea în mod foarte discret de informaţiile agenţilor săi, mai 
ales faţă de persoanele din înalta societate. 

Acest om atât de mândru, dur şi aprig era, în particular, unul 
dintre prietenii cei mai siguri, unul dintre oamenii cei mai blânzi, 
unul dintre bărbaţii cu care puteai discuta ceasuri întregi fără să 
te plictiseşti. Plin de spirit, de fineţe, de bună dispoziţie, era 
aproape întotdeauna, şi mai ales la masă, de o veselie 
încântăloare, care-ţi mergea la suflet. In calitatea sa de 
locotenent al Poliţiei, putea intra în orice mănăstire, bineînţeles 
ca inspector. În plus. Putea să acorde o mulţime de favoruri 
care, fără să-l coste vreun ban, le îmbogăţeau pe călugăriţe, 
într-o asemenea vizită o cunoscu pe stareţa mănăstirii Made- 
leine-du-TresneL Stareţa era încă tânără şi frumoasă. Avea nişte 
ochi deosebit de strălucitori, o piele catifelată, un chip foarte 
plăcut şi un trup extrem de ademenitor. După o săptămână, 
locotenentul Poliţiei era primit cât mai amical cu putinţă de 
frumoasa stareță de la Madeleine-du-Tresnel. După trei luni, 
stareţa era atât de sigură că-l va lega de ea pentru toată viaţa 
pe locotenentul Poliţiei, încât porunci să se construiască. In 
mănăstire, o capelă în cinstea sfântului Marc. Gr, sfântul Marc 
era patronul lui d'Argensson, care fusese botezat de dogele 
Veneţiei. În capela aceea stareţa porunci să se înalțe o urnă, în 
care urma să fie depusă inima iubitului ei. 

Cele două atenţii atât de delicate îl mişcară profund pe domul 
d'Argensson, încât îşi construi o casă lângă mă- năstire, unde 
venea %să doarmă în fiece seară, după ce-şi isprăvea treaba. 

Prima operaţie financiară a domnului d'Argensson a fost un 
contract cu negustorii din Saint-Malo, care se obligau să-i 
furnizeze regelui douăzeci şi două de milioane, în lingouri de 
argint ce urmau să fie convertite în monede de câte cincizeci şi 
cinci de livre. Totodată, Compania Occidentului îşi începu 
operaţiunile trimițând în Luisiana şase vase încărcate cu bărbaţi, 
femei şi mărfuri. 

Spre sfârşitul lui mai, regentul a dat un edict, în numele 
regelui, potrivit căruia monezile urmau să fie topite. Edictul n-a 
mai fost prezentat în Parlament, ci înregistrat doar de Monetăria 


statului. Supărat, Parlamentul s-a ridicat imediat împotriva 
acestui edict, şi la 20 iunie, a votat o hotărâre prin care se arăta 
că regele trebuia mustrat nu numai pentru faptul că edictul nu 
fusese trecut prin Parlament, ci şi pentru urinările lui. In toiul 
acelor disensiuni, ducele d'Orleans se lăsă de mai multe ori 
pradă furiei. Într-o zi, obosit de atâta încetineală şi rea-voinţă, îi 
răspunse magistratului care-i tot mustra în numele 
Parlamentului: 

la mai du-te-n... mă-tii! 

Alteţa-voastră porunceşte să înregistrez şi acest v răspuns? 
întrebă magistratul, înclinându-se. 

Prinţul îşi veni imediat în fire, ceea ce nu-i împiedică să adune 
Consiliul şi să-l determine să adopte o hotărâre care să caseze 
hotărârea Parlamentului, poruncind ca edictul să fie executat 
aşa cum fusese formulat şi înregistrat. Urmară alte mustrări din 
partea Parlamentului, coroborate cu cete ale Camerei de conturi 
şi ale Curţii cu Juri. Conflictul duse la o Şedinţă a Consiliului; 
membrii Parlamentului se îndreptară spre Palatul Regal, 
străbătând Parisul îmbrăcaţi în robe roşii. Dar în loc să 
impresioneze populaţia, au fost tot timpul urmaţi de o ceată de 
vreo sută de haimanale care strigau cât îi ţinea gura: 

— Jos cu slugile în livrele roşii! între timp, Dubois s-a întors de 
la Londra cu noutatea că şi împăratul Prusiei voia să participe la 
tratat, astfel încât tratatul triplei alianţe devenea tratatul 
cvadruplei alianţe. Ca să-i forţeze mâna regelui Angliei, Dubois 
venise la Faris cu o serie de note preţioase furnizate de lordul 
Stairs, desigur privind persoanele ce aveau influenţă asupra 
regelui George. Dintre toate acele persoane, cea mai importantă 
era iubita regelui, ducesa de Kendal. Motiv pentru care Dubois 
se întoarse la Londra încărcat cu stofe, mătăsuri şi rochii de 
toate felurile, după ultima modă, cu parfumuri, pudre etc.; după 
o săptămână, ducesa de Kendal era ataşată, cu trup şi suflet, 
Franţei. Eămânea Pitt, primul ministru al Angliei, strănepotul, 
nepotul şi fiul acelor Pitt care, vreme de câteva generaţii, se 
aflaseră în fruntea politicii engleze, Pitt care se opunea cu 
înverşunare la alianţa Angliei cu Franţa. Informân-du-se în ce 


chip l-ar putea îmbiânzi pe neîmblânzituT om poiitic, Dubois află 
că Pitt avea un diamant uriaş pe care voia să-l vândă şi pe care 
cerea două milioane. Dubois, care avea un credit nelimitat, 
cumpără diamantul şi-l trimise ducelui de Orleans, scriindu-i: 
„Vă trimit un diamant pe care sigur că-l veţi boteza cu numele 
dumneavoastră; el precede cu câteva zile un tratat căruia poate 
că-i voi da numele meu”. Intr-adevăr, la 2 august se încheia 
tratatul între împăratul Prusiei, regele Angliei şi regele Franţei; 
cea de-a patra putere, Olanda, aderă la tratat abia în 15 
februarie 1719. Prin acel tratat, împăratul consimţea în sfârşit să 
renunţe, atât el, cât şi urmaşii săi, la toate titlurile şi drepturile 
asupra Spaniei, deter-minându-l pe regele Spaniei să renunţe la 
rândul lui la toate drepturile şi pretenţiile asupra statelor sale 
din Italia şi din Ţările-de-Jos, la marchizatul de Final, ca şi la 
dreptul de reversiune pe care şi-l rezervase asupra regatului 
Siciliei. In schimb i se acorda tot ce dorea privind eventualele 
succesiuni ale ducatelor de Parma şi de Toscana. În sfârşit, prin 
acest tratat s-a făcut o derogare de la tratatul din Utrecht, prin 
care Sicilia fusese dată prinţului de Savoia. În urma noului 
tratat, prinţul trebui să dea Sicilia împăratului Prusiei, acesta 
determinând Spai&a să-i cedeze prinţului de Savoia insula şi 
regatul Sardiniei pe care Spania şi le însuşise cu un an în urmă. 
La 15 noiembrie, ducele de Savoia îşi dădu adeziunea la tratatul 
cvadruplei alianţe şi acceptă Sardinia în local Siciliei. 

Toate acele schimbări se făcură în detrimentul regelui Spaniei 
care, cu ochii veşnic aţintiţi asupra tronului Franţei, aştepta ca 
tânărul Ludovic să-şi dea duhul, iar el să pună mina pe 
moştenirea bunicului său. 

într-adevăr, nu numai că Ludovic al XV-lea era un copil foarte 
plăpând, dar toţi cei care iscaseră zvonul că prinții de sânge de 
pe vremea lui Ludovic al XIV-lea fuseseră otrăviţi, începură să-i 
prezică şi foarte tânărului rege o soartă asemănătoare. Am 
văzut că Ludovic fusese luat de la dădacele sale şi încredinţat 
regentului, rămânând astfel pe mâinile acestuia. Ca şi cum ar fi 
vrut să dea dreptate calomniatorilor, copilul se îmbolnăvi şi, 
cum medicul îi dădu un leac ca să verse, imediat se răspândi 


zvonul că „nu scăpase decât datorită faptului că i se dăduse la 
timp” un vomitiv”. 

Parizienii au fost atât de neliniştiţi, încât un burghez oarecare 
a plecat la Viena, unde avea un prieten puternic la Curte. Scopul 
călătoriei era să-l roage pe Carol al VI-lea să facă o incursiune 
de ameninţare la hotarele Franţei, transmițând duşmanilor 
acesteia că dacă regele s-ar prăpădi, ar însemna că nu a murit 
de moarte bună, ceea ce ar constitui un casus belii. Ceea ce 
pare curios e că, după o negociere de câteva săptămâni, 
împăratul trimise într-adevăr trupe la graniţa Franţei. Intre timp 
regele se însănătoşi şi tratatul cvadruplei alianţe puse capăt 
mişcărilor de la graniţă. 

Omul care mânuia toate firele intrigii franeo-spanioâe era 
cardinalul Altaeroni. Averea acestui prelat, al cărui geniu trebuia 
să schimbe faţa lumii, era stranie. Cei care au citit cartea 
Ludovic al XIV-lea şi secolul său îşi amintesc de domnul de 
Vendome şi de excentricităţile la care se deda. Pe vremea când 
Vendome comanda armata franceză din Italia, ducele de Parma 
trimisese generalului francez un episcop din consiliu pentru a 
trata cu el în numele său. Domnul de Vendome îl primi pe 
ambasador pe scaunul său cu gaură pe care îşi petrecuse 
jumătate din viaţă. La început, desigur, lucrul i se păru ciudat 
episcopului, apoi, neavând încotro, îi prezentă domnului de 
Vendome scrisorile de acreditare ale stâpânului său. Acesta, 
aşezat pe „tron”, le luă cu toată seriozitatea. Apoi episcopul îl 
întrebă pe domnul de Vendome cum se simte. 

— Nu prea grozav, răspunse acesta. 

Într-adevăr, replică episcopul, mi se pare că sunteţi cam 
încins la faţă. 

Fleacuri, răspusese Vendome, aşa-i faţa mea! Dar dacă mi-ai 
vedea c... ar fi cu totul altceva! 

Şi pentru ca ambasadorul să nu aibă cumva, vreo îndoială, se 
întoarse şi-l lăsă să se convingă cu ochii lui de ceea ce spusese. 

— Monseniore, răspunsese episcopul ridicându-se, se pare că 
eu nu sunt omul potrivit ca să trateze cu dumneavoastră. Dar 
am să vă trimit pe unul dintre vicarii mei, care se va descurca 


mult mai bine! 

Spunând acestea, episcopul se retrase. Vicarul pe care avea 
de gând să-l trimită prinţului de Vendome era Âlberoni. 

Născut în coliba unui pădurar, cât fusese copil, Albe-roni 
trăsese clopotul la biserică. Pe urmă deveni un fel de paracliser, 
ajutându-l pe preot. Avea în el ceva de bufon şi râ'dea din cel 
mai mic lucru. Într-o zi, ducele de Parma îl auzi râzând cu atâta 
poftă, încât bietul prinţ, care râdea doar din când în când, îl 
chemă pe tânărul paracliser care-i istorisi nu ştiu ce întâmplare 
caraghioasă; prinţul se trezi râzând în hohote. Văzând că-l face 
să râdă, prinţul îl luă în capela sa particulară mai curând ca 
bufon decât ca paracliser. Dar. Cu timpul, observă că bufonul 
său are spirit, ba chiar'mai mult decât spirit şi că cei pe care-l 
luase doar ca să-l amuze poate să-i fie de mare ajutor în politică. 
Prinţul abia aştepta să i se ivească o ocazie ca să vadă de ce 
este în stare Alberoni. Când iată că episcopul se întoarse din 
misiune povestindu-i prinţului ce i se ul-tâmplase şi rugându-l 
să-i trimită, în locul său, pe Alberoni. Prinţul nici nu dorea 
altceva. Şi iată că Alberoni primi poruncă să se ducă la nepotul 
lui Henrie al IV-3ea cu misiunea ce-i fusese încredinţată 
episcopului. Şi Alberoni plecă. Îl găsi pe domnul de Vendome 
gata să se aşeze la masă. Alberoni îşi dădu seama de situaţie: 
Vendome era mare mâncău, aşa cum erau toţi Bourbonii. In loc 
să vorbească, Alberoni îi ceru îngăduinţa să-l lase să 
pregătească două feluri de bucate aşa cum ştia el. Apoi cobori la 
bucătărie şi după un sfert de ceas se întoarse ţmând într-o mină 
un castron cu supă cu brânză, iar în cealaltă - o farfurie cu 
macaroane. Domnul de Vendome gustă supa şi o găsi atât de 
bună, încât ţinu ca Alberoni să ia masa împreună cu el. Gustând 
şi macaroanele, admiraţia lui Vendome pentru Alberoni crescu la 
culme. Abia atunci atacă şi Alberoni problema pentru care 
venise. Alieţa-sa fu cu atât mai îneântată de Alberoni cu cât cele 
mai mari geniil diplomatice nu avuseseră niciodată vreo 
influenţă asupra lui. Alberoni se întoarse la ducele de Paroia cu 
fericita veste că domnul de Vendome îi acordase tot ce-i ceruse. 

Fărăsindu-l pe domnul de Vendome, Alberoni avusese grijă să 


nu-i dea bucătarului acestuia reţetele celor două feluri de 
bucate. Aşa că, după opt zile, ducele de Vendome îl întrebă pe 
prinţ, printr-un curier, dacă nu mai are ceva de tratat cu el. 
Prinţul se gândi şi-l trimise din nou pe Alberoni la domnul de 
Vendome. Alberoni îşi dădu imediat seama că în toată treaba 
asta era în joc viitorul său. Îl convinse deci pe ducele de Parma 
că nu i-ar putea fi util decât dacă ar sta în preajma ducelui de 
Vendome, iar pe domnul de Vendome că nu se va mai putea 
lipsi de supa cu brânză şi de macaroanele pregătite de el. Aşa 
că domnul de Vendome îl luă pe Alberoni în slujba sa, îi 
încredința afacerile cele mai secrete, iar când trecu în Spania îl 
luă cu sine. 

în Spania, Alberoni intră în legătură cu doamna des Ursins, 
iubita lui Filip al V-lea, aşa că atunci când prinţul de Vendome 
muri la Fignaros, în 1712, ea îi oferi aceeaşi slujbă pe care o 
avusese şi la domnul de Vendome. Pentru Alberoni, asta 
însemna un lucru nemaipomenit, pentru că doamna des Ursins 
era adevărata regină a Spaniei. Totuşi, doamna des Ursins 
începuse a îmbătrâni, ceea ce era o adevărată crimă în ochii lui 
Filip al V-lea. Aşa că în 1714, atunci când muri prima lui soţie, 
Elisabeta de Savoia, doamna des Ursins se gândi să-l însoare pe 
rege cu o prinţesă care, dacă i-ar fi datorat ei coroana, i-ar fi 
fost nespus de devotată. Atunci Alberoni interveni şi o propuse 
pe fiica fostului său stăpân, ducele de Parma, înfăţişându-i-o ca 
pe o copilă blinda şi fără voinţă, din care ea ar fi putut face orice 
ar fi dorit şi care n-ar fi cerut altceva decât să fie regină. 
Prinţesa des Ursins crezu în vorbele lui Alberoni, căsătoria fu 
hotărâtă şi tânăra prinţesă. Părăsi ltalia îndreptându-se către 
Spania. 

Ailând de apropiata ei sosire, prinţesa des Ursins ţinu s-o 
întâmpine. Dar tânăra regină, pe care favorita trăgea nădejde s- 
o manevreze după placul ei, doar cât o zări pe doamna des 
Ursins şi dădu imediat poruncă gărzilor s-o aresteze. Aşa că 
prinţesa se trezi azvârlită într-o trăsură, în rochie subţire de 
gală, cu umerii goi, fără mantie, pe un frig de şase grade, şi 
dusă mai întâi la Burgos, apoi în Franţa, unde ajunse după ce 


fusese nevoită să împrumute cincizeci de pistoli de la slugile 
sale. 

A doua zi după nuntă, regele Spaniei îl anunţă pe Alberoni că 
l-a făcut prim-ministru. Or, ajuns prim-mi-nistru, Alberoni visa 
să-l vadă pe Filip al V-lea rege al Franţei. 

Regele George al Angliei îl prevenise de mai multa ori pe 
regent că se ţesea ceva împotriva lui. Regentul pusese 
scrisoarea sub ochii lui d'Argensson, dar, cu toată abilitatea lui, 
fostului locotenent al poliţiei i se păru că treaba ţinea mai mult 
de ficţiune decât de realitate. Momentul fusese bine ales: 
popularitatea  regentului începuse să scadă în rândurile 
burgheziei revoltate de orgiile de la Palatul Regal; în rândurile 
Parlamentului căruia recentul îi retrăsese dreptul de mustrare şi 
pe care-l exilase la Pontoise; în rândurile aristocrației care, 
văzând tendinţa regentului de a concentra întreaga putere în 
mâna sa, simţea că influenţa ei era pe ducă. În plus, regentul 
rupsese relaţiile şi cu partidul jansenâst şi toţi doctorii din 
vechiul Port-Royal începuseră a ridica glasul împotriva lui. 

La rândul ei, doamna du Mâine, exilată la Sceaux, îşi făcuse o 
adevărată Curte alcătuită din poeţi, publicişti şi savanţi care, în 
acea epocă de satire şi pamflete, aveau o putere foarte mare 
asupra publicului. In fruntea acelei opoziții se afla poetul 
Chancel de Lagrange, numit astăzi Lagrange Chancel. 

Lagrange” Chancel era cunoscut prin câteva succese mărunte 
în teatru: Oreste şi Pilade, Amasis-, Alcesta, Presupusa nebunie 
etc. Toate aceste piese fuseseră sau nişte căderi, sau nişte 
succese mediocre. Dar pe acele vremuri de mediocritate, îl 
făcuseră pe Lagrange cunoscut. 

La rândul lui, Voltaire scrisese piesa Oedip, de fapt o 
răzbunare împotriva regentului, căci scrisese Oedip cât fusese 
închis în Bastilia. Analele incestuoase ale regelui teban erau o 
satiră la viaţa pe care o ducea regentul. Numai că Voltaire 
făcuse mai mult decât atât: îşi pusese tragedia sub protecţia 
ducesei d'Orieans, care-i acceptase dedicaţia, iar în dedicație 
Voltaire spunea clar că scrisese piesa Oedip anume pentru ea şi 
că o punea sub protecţia ei ca pe o slabă încercare a penei sale. 


Încercarea era într-adevăr slabă, dar critica se arătă foarte 
îngăduitoare, pentru că piesa slujea de minune momentului 
respectiv. Aşa că Oedip a fost jucat, fără întrerupere, de 
patruzeci şi cinci de ori. Regentul se prefăcu a nu vedea nimic 
jignitor pentru el în Oedip şi după prima reprezentaţie îi trimise 
autorului o sumă destul de mare. 

— Domnule, îi zise Voltaire celui care-i înmuiase banii, 
spuneţi-i alteţei-sale că-i mulţumesc pentru că se îngrijeşte de 
hrana mea, dar că-l rog să nu se mai îngrijească şi de locuinţa 
mea! 

Ei, şi tocmai în toiul acelor preocupări ale lui Alberoni, 
doamna du Mâine şi Cellamare, ambasadorul Spaniei la Paris, 
puseră la cale un plan. Era exact ceea ce visa şi Alberoni: adică 
să-l fure pe Filip d'Orieans şi să-l închidă în citadela din Toledo 
sau în cea din Tarragone. Odată scăpat de regent, l-ar fi pus în 
locul lui pe domnul du Mâine, ar fi scos Franţa din cvadrupla 
alianţă, i-ar fi trimis pe lacob al Ill-lea cu o flotă puternică pe 
coastele Angliei şi ar fi atras de partea lui Prusia, Suedia şi 
Rusia, cu care ar fi semnat un tratat de alianţă; Prusia şi-ar fi 
luat Îndărăt Neapole şi Sicilia. Apoi Alberoni ar fi reunit Ţările-de- 
Jos cu Franţa, ar fi dat Sardinia ducelui de Savoia, Commachio - 
Papei şi Mantua - veneţienjlorrân felul acesta, el devenea 
sufletul marii ligi a Sudului şi a Occidentului, împotriva ligii 
Nordului şi a Orientului. Şi dacă Ludovic al XV-lea ar fi murit, 
ceea ce nu era o problemă pentru el, Filip al V-iea devenea 
stăpân peste o jumătate din omenire. Oricum, planul era plin de 
măreție, mai ales dacă te gândeai că fusese ticluit de un, om 
care ştia să facă macaroane. 

Dar, ca de obicei, o buturugă mică făcu să se răstoarne întreg 
acest car gigantic. Buturuga? Un slujbaş amărât de la Bibliotecă 
Parisului şi patroana unei taverne. Sluj-bajul se numea Jean 
Buvat, iar cumătră - Fillon. Amân-doi se prezentară aproape în 
acelaşi timp la Dubois. 

lată ce vi se întâmplase lui Jean Buvat. Amărâtul de slujbaş, 
căruia administraţia Bibliotecii - din lipsă de bani - nu-i plătise 
leafa pe cinci sau şase luni, ca să poată trăi, începu a copia acte 


pentru un oarecare prinţ de Listhnay, dar. Care, în realitate, era 
valetul prinţului de Cellamare. Pe Buvat nu-l interesa niciodată 
ce anume trebuia să transcrie, dar iată că într-o zi o notă uitată 
în mod imprudent printre hârtiile pe care trebuia să le copieze îi 
atrase atenţia. lată acea notă luată din arhivele Ministerului 
Afacerilor Externe: 

„Confidenţial. Pentru excelența sa monseniorul Alberoni, în 
persoană. Cel mai important lucru c să vă asiguraţi de locurile 
învecinate din Pirinei şi de seniorii care-şi au reşedinţa în acele 
cantoane. 

Până aici, Buvat nu pricepuse mare lucru. Dar pe măsură ce 
copia textul, începu a-l şi citi. „... Atrageţi de partea 
dumneavoastră garnizoana din Bayonne condusă de...K 

începând din acest moment, lucrul i se păru atât de serios lui 
Buvat, încât, oprindu-se din scris, citi cu mare atenţie preţiosul 
document. 

Marchizul de T. Este preceptorul lui D. Intenţiile acestui senior 
sunt cunoscute. Când se va fi hotărât, va trebui să-i triplaţi 
suma pentru a atrage nobilimea, căreia să-i împartă gratificaţii. 
In Normandia, Carentan este un post important; vorbiţi cu 
guvernatorul acelui oraş, la fel ca şi cu marchizul de |. Mergeţi şi 
mai departe şi asiguraţi ofiţerilor săi recom-pensele pe care le 
vor. Acţionaţi la fel în toate provinciile...” 

Acum Buvat nu mai avea nicio îndoială că nimerise peste o 
vastă conspirație. Continuă deci să citească: 

„Pentru aceste cheltuieli vă trebuie cel puţin trei sute de mii 
de livre pentru prima lună, iar mai târziu, doar câte o sută de 
mii, dar plătiţi cu regularitate”. 

Cele o sută de mii de livre plătite cu regualritate fă- cură să-i 
lase gura apă bietului Buvat; căci el nu avea decât nouă sute de 
livre pe an şi nici pe acelea nu i le plăteau cu lunile. Aşa că-şi 
reluă cu şi mai multă ar- doare lectura: 

„Această cheltuială sigur că va înceta odmă ce se va instaura 
pacea. Până atunci însă, trebuie să corupem cel puţin jumătate 
din armata ducelui d”Orleans. In asta constă toată izbânâa 
noastră şi această treabă se face numai cu bani. E necesară o 


gratificaţie de o sută de mii de Uvre pentru fiecare batalion şi 
pentru fiecare escadron. Douăzeci de batalioane înseamnă două 
milioane. Cu aceşti bani puteţi alcătui o armată sigură, gata s-o 
distrugă pe cea duşmană... 

Strângeţi o sumă pentru o armată de nouăzeci de mii de 
oameni fermi, bine pregătiţi, disciplinaţi. Aceşti liani, ajunşi în 
Franţa la sfârşitul lui mai sau începutul lui iunie, vor trebui să fie 
repartizaţi imediat capitalelor din provincii, ca, de pildă, Nantes, 
Bayonne etc. Să nu-i daţi, voie ambasadorului Franţei să plece 
din Spania”. 

Buvat a copiat conştiincios această hârtie, aşa cum le-a copiat 
şi pe celelalte. Ba a copiat-o chiar mult mai con- ştiincios, fiindcă 
a făcut două copii după ea: una pe care a remis-o prinţului de 
Listhnay şi cealaltă pe care a păstrat-o pentru sine. leşind de la 
Listhnay, a dat fuga la Dubois, căruia i-a înmânat copia păstrată 
pentru sine. A doua zi, Dubois a primit o altă vizită, tot atât de 
importantă ca şi cea a lui Buvat: vizita coanei Fillon. 

Buvat venise să dea la iveală mesajul; Fillon venise să-l 
demaşte pe mesager. Căci iată ce se petrecuse în ajun în casa 
ei. 

Unul dintre secretarii prinţului de Cellamare avea întâlnire, la 
ora opt seara, cu una dintre pensionarele „onorabilei” cucoane. 
Dar în loc să vină la opt, ela venit la miezul nopţii. Sigur că 
această întârziere dusese la o explicaţie între cei doi iubiţi. 

Secretarul se scuzase spunându-i fetei că abatele Porto- 
Carrero, plecând în Spania şi trebuind să ducă într-acolo nişte 
hârtii foarte importante, fusese silit de către prinţul de 
Cellamare să lucreze până la unsprezece şi jumătate noaptea. 
Coanei Fillon i se păruse cam misterioasă acea explicaţie, drept 
pentru care venise să i-o aducă la cunoştinţă domnului Dubois. 
Acestuia treaba i se păru şi mai ciudată, întrucât hârtiile pe care 
le copiase. 

Buvat trebuiau încredințate lui Porto-Carrero. Acesta era un 
tânăr abate, nepotul cardinalului cu acelaşi nume. Ti-nărul nu se 
preocupa câtuşi de puţin de politică, aşa că habar n-avea de 
importanţa hârtiilor pe care le ducea în Spania. În plus, mai avea 


şi douăsprezece ore avans faţă de Dubois. Acesta trimise cei 
mai rapizi curieri după el; dar Porto-Carrero alerga aproape tot 
atât de repede ca şi curierii lui Dubois şi poate că ar fi ajuns în 
Spania dacă, la Poitieres, trăsura lui de poştă nu s-ar fi răsturnat 
la trecerea printr-un vad. De obicei, în astfel de situaţii vizitiul se 
ocupă mai întâi de călător şi abia după aceea de bagajele sale. 
Dar cu Porto-Carrero lucrurile se pe-trecură exact pe dos, fiindcă 
el nu se preocupă decât de Y7aiiza lui, aruncându-se după ea în 
apă, fără să-i pese că trecuse dincolo de vad. Faptul dădu de 
gândit vizitiului, La popasul de poştă următor, împărtăşi 
autorităţilor bănuielile sale. Cum tot ceea ce venea sau pleca în 
Spania mirosea a conspirație, ca să fie mai siguri, îl puseră la 
popreală pe Porto-Carrero. Aşa că atunci când sosiră şi curierii 
lui Dubois, îl găsiră pe tânăr arestat. După ce puseră mâna pe 
el, curierii trimiseră imediat valiza acestuia lui Dubois, care o 
primi joi, 8. Decembrie, exact în clipa în care regentul se 
pregătea să se ducă la Operă. Aşa că Dubois nu-i mai putu 
spune nimic despre valiză. După spectacol, regentul comandase 
un mic supeu; or, nici la masă nu putea fi abordat. Dubois avu 
deci vreme până ă doua zi la prânz să aranjeze lucrurile aşa 
cum ştia ei. Am spus că până a doua zi la prânz, căci ori de câte 
ori regentul lua parte la unul din acele supeuri despre care am 
Eiai vorbit, aburii vinului i se urcau atât de (are h cap, încât 
înainte de prânz nu era în stare să discut? despre politică. 
Dubois înhăţase „afacerea conspirației” cu o grabă de 
nedescris şi, cum avea şi. El prietenii şi duşmanii” săi, arse sau 
ascunse o parte din scrisori, dând pe mina regentului numai pe 
vinovaţii de care avea interesul să scape.. — . In vremea asta, 
prinţul de Celâamare aflase printr-un curier particular de 
arestarea lui Porto-Carrero; dar cum nu putea bănui că secretul 
său fusese descoperit, s-a prezentat în dimineaţa zilei de 9 
decembrie ia domnul Le Blanc, secretar de stat; la Ministerul de 
Război, ea să ceară punerea în libertate a mesagerului său ce 
călătorea cu un paşaport spaniol sau cel puţin înapoierea 
scrisorilor pe care trebuia să le ducă în Spania. Prevenit de 
Dubois, Le Blanc îi răspunse prinţului că, nu numai că mesagerul 


său nu va fi eliberat, că scrisorile nu-i vor fi mapoiatev dar că 
primise ordinul să-l ducă pe prinţ la el acasă şi să pună mâna pe 
toate hârtiile pe care le va găsi în cabinetul său. Prinţul de 
Celâamare încercă să se prevaleze de dreptul său de 
ambasador. Dar între timp îşi făcu apariţia Dubois şi, la invitaţia 
presantă a acestuia, Celâamare nu avu încotro şi se întoarse la 
palatul său însoţit de Le Blanc şi de Dubois. Când ajunse, văzu 
că ambasada 'şi fusese ocupată de un detaşament de 
muşchetari. Cei doi miniştri cercetară hârtiile prinţului şi puseră 
pe ele sigiliul regelui Franţei şi pecetea ambasadei spaniole. 

în timpul acestei vizite, Le Blanc - pe care prinţul îl trata cu 
multă politeţe, în vreme ce faţă de Dubois afişa un dispreţ vădit 
- Le Blanc, deci, puse mâna pe o casetă sculptată de Boule, 
plină cu scrisori. Prinţul dădu să i-o smulă din mână. 

— Domnule Le Blanc, zise el, scrisorile asieâ nu ţin de resortul 
dumneavoastră! Caseta pe care aţi luat-o e plină ca scrisori de- 
dragoste! Daţi-i-o abatelui! 

Seara, conţinutul valizei, sau mai crurând ceea ce mai lăsase 
Dubois în valiză, a fost citit în Consiliu. S-a văzut astfel că 
principalii vinovaţi erau prinţul de Cellamare. Ducele şi ducesa 
du Mâine, ducele de Richelieu, marchizul de Pompadour, contele 
d'Aydie, Foucault de Magny, un oarecare abate Brigaut şi 
cavalerul du Mesnil. Cavalerul fusese arestat pe 9, dar apucase 
să-şi ardă toate hâr-tiile compromiţătoare. Regentul regretă 
enorm că nu găsise nimic la el, pentru că domnul du Mesnil era 
unui dintre prietenii intimi ai doamnei du Mâine, fiind. Amantul 
domnişoarei de Launay, cea mai bună prietenă şi confidentă a 
ducesei du Mâine. Abatele Brigaut, după trei sau patru zile de 
căutări, a fost prins la Montargis, adus la Paris şi azvârlit în 
Bastilia. Foucault de Magny a izbutit să se salveze. Era un soi de 
nebun - zice Duclos - care toată viaţa lui n-a făcut decât un 
singur lucru înţelept: să fugă la vreme. Cavalerul d'Aydie, vărul 
şi cumnatul lui Riom, se afla într-o casă unde fusese invitat la 
masă şi unde urmărea o partidă de şah, când află că prinţul de 
Cellamare fusese arestat. Foarte atent la această veste, domnul 
d'Aydie profită de momentul în care musafirii, poftiţi la masă, se 


îndreptară spre sufragerie, rămase mai în urmă şi ieşi din casă. 
Odată afară, se duse la ei acasă, trimise să i se aducă o trăsură 
de poştă, îşi luă cu sine cele necesare şi o şterse englezeşte. 
Marchizul de Pompadour a fost arestat la el acasă, în dimineaţa 
zilei de 10 mai. Era tatăl frumoasei doamne de Courcillon şi 
străbunicul prinţesei de Rohan. Când soldaţii veniră să-l 
aresteze pe domnul de Richelieu, acesta era încă în pat. Auzi 
zgomot în salon, dar nu mai avu vreme nici măcar să întrebe ce 
se petrece, fiindcă Duchevron se şi afla în odaia sa, împreună cu 
treizeci de arcaşi. Ducele primise cu o seară înainte o scrisoare 
de la Alberoni pe care o vmse sub pernă. Scrisoarea, din cale- 
afară de compromiţătoare, l-ar fi pierdut pe duce dacă ar fi fost 
găsită. Păstrându-şi sfngele rece şi sărind jos din pat, ducele 
spuse: 

— Domnilor, sunt gata să vă urmez! Dar mai întâi daţi-mi voie 
să mă uşurez în oala asta de noapte! 

Spunând aceste cuvinte, se aplecă să ia oala de ngapte de 
sub pat şi în timp ce gărzile se întoarseră cu spatele, el înşfacă 
scrisoarea de sub pernă, o făcu cocoloş şi-o înghiţi fără ca 
cineva să bage de seamă. Domnul duce du Mâine a fost arestat 
la Sceaux de către Billarderie, locotenent al gărzilor, condus la 
castelul din Doullens, îh Picardia, şi lăsat în paza lui Flavacourt, 
brigadierul muşchetarilor. Ducele d'Ancenis, căpitanul gărzilor, a 
arestat-o pe ducesa du “Mâine într-o casă de pe strada Saint- 
Honore pe GEire şi-o cumpărase ca să fie mai aproape de 
Palatul Tui-leries. Ducele dancenis o conduse la Lyon, de unde 
un locotenent şi un stegar al gărzilor o transportară într-un 
castel din Dijon. 

După vizita făcută acasă de Le Blanc şi Dubois, prinţul de 
Celâamare a fost trimis imediat înapoi în Spania. A protestat, a 
invocat dreptul lui de ambasador. Dar i s-a răspuns că 
ambasadorii care conspiră împotriva Franţei pierd acest drept. 
Aşa că a plecat din Paris însoţit de Dubois şi de doi căpitani de 
cavalerie; apoi s-au oprit cu toţii la Blois, aşteptând sosirea 
domnului de Saint-Aignan, ambasadorul Franţei la Madrid; după 
sosirea acestuia» Celâamare a fost lăsat să-şi continue drumul 


spre Spania. 

Anul 1718 s-a încheiat cu vestea morţii lui Carol al XH-lea al 
Suediei care, vreme de zece ani, speriase Europa CU nebuniile 
sale cavalereşti. Nu peste mult s-a răs-pândit zvonul că un ofiţer 
pe care-l persecutase acest prinţ cu mintea zdruncinată L-ar fi 
împuşcat în cap. 

Capitolul IX 

Franţa şi Spania. 

— Avantajele Franţei. 

— Richelieu întemnițat la Bastilia. 

— Retragerea doamnei de Berry la mănăstirea 
Filles-du-Cal- * vaire. 

— Durerea regentului. — Fiica doamnei ducese de 
Berry.'— Moartea doamnei de Maintenon. — 
Moartea părintelui Le Tellier. 

— Succesele Franţei în Spania. 


Urmarea Firească a tuturor acestor evenimente a fost războiul 
cu Spania. Pe 2 ianuarie. În Franţa s-a publicat manifestul în 
care erau expuse situaţia ţării în clipa morții lui Ludovic al XIV- 
lea, dorinţa ei de pace, necesitatea unirii tuturor francezilor 
împotriva celor care voiau să le tulbure pacea. Se aminteau, de 
asemenea, înlesnirile făcute regelui Spaniei prin tratatul 
cvadruplei alianţe, ca, de pildă; renunţarea absolută a 
împăratului Prusiei la regatul Spaniei, renunțare pe care nu 
voise s-o acorde niciodată până atunci; asigurarea ducatelor de 
Toscana, de Parma şi de Piacenzza pentru copiii reginei Spaniei, 
precum şi regatul Sardiniei acordat regelui Spaniei în schimbul 
regatului Sicii iei. 

Filip al V-lea expuse. la rândul său, motivele care-l 
determinaseră să se războiască mereu cu Prusia, arătă 
procedeele urâte ale imperialilor în îndeplinirea tratatelor cu 
privire la evacuarea Cataloniei şi a insulelor din Majorca, unde, 
la plecare, aruncaseră sămânţa revoltei şi unde strecurasem 
ajutoare pentru a le determina să nu se supună Spaniei; în plus, 
amintea de atentatul săvâfşit de efrmuirea din Milano asupra 


Marelui Inchizitor al Spaniei, arestat în timp ce trecea prin oraş; 
în sf îrşât, aminti negocierile duse îa Londra şi la Viena pentru a 
reda Sicilia împăratului, privind, astfel coroana Spaniei de 
drepturile de moştenire stipulate în alte tratate. 

„Şi cum,. Dacă te luai după aceste manifest3, fiecare dintre 
cele două puteri avea dreptate, apelară la un arbitru, 
invocându-l într-un astfel de caz pe zeul războiului. 

La 10 martie, trupele franceze comandate de generalul 
Berwick îşi întinseră tabăra între Bayonne şi Saint-Jean-Pied-de- 
Port, gata să înceapă ostilitățile împotriva Spaniei. 

La 15 martie, lacob al Ill-lea sosi în Spania, dispus să facă, 
ajutat de cabinetul din Madrid, o nouă încercare asupra 
coastelor Angliei, urmărind să pună la calc o diversiune care să 
împiedice acea putere de a-l ajuta pe împărat. La 21 aprilie, 
marchizul de Silly trecu în Bidassoa şi cuceri castelul Behobie. 
Pe 27, Filip al V-lea. Care se ho- tărâse s-o părăsească pe târlăra 
regină pentru a prelua eî însuşi comanda armatei, publică o 
declaraţie în care spunea că prietenia sa faţă de regele Franţei 
şi zelul său faţă de națiunea franceză l-au determinat să preia el 
însuşi comanda trupelor, pentru a feri poporul de opresiune. 

Filip al V-lea crezu că în urma acelei declaraţii va vedea 
întreaga Franţă ridicându-se la luptă şi o parte a armatelor ei 
trecând în rândurile armatei spaniole. Dar Franţa avea. Altceva 
de făcut decât să se ocupe de proclamația regelui Filip al V-lea; 
ea se ocupa de captivitatea ducelui de Richelieu. 

La 28 martie 1719, ducele de Richelieu fusese arestat în odaia 
sa de culcare, aşa cum am mai spus, şi dus la Bastilia. Regentul, 
care de multă vreme nu-l putea suferi pe duce, spusese că, 
chiar dacă acesta m avea patru capete, i le-ar tăia pe toate 
numai ca să scape de el. Dar cum nu se putu dovedi cu nimic că 
ducele ar fi făcut parte din conspirație, regentul lansă zvonul că- 
| arestase pe „omul cel mai la modă din Paris” dintr-un motiv cu 
totul personal. Oricare ar fi fost motivul acelei arestări, faptul a 
constituit un mare eveniment pentru femei, cărora li se părea că 
ducele de Richelieu le aparţine. Luându-li-l pe duce, regentul le 
lua ceva care era al lor. Ai fi zis că marile saloane din Paris, 


începând cu cele de la Curte şi sfârşind Cu cele ale burgheziei, 
trăind datorită ducelui, trăgeau să moară de când acesta fusese 
întemnițat. 

Odată cu „omul cel mai la modă din Paris”, o altă persoană 
împărțea cu el, în acel moment, privilegiul de a preocupa în mod 
deosebit Capitala. Persoana era doamna ducesă de Berry, 
despre care se spunea că nu voise să facă niciun demers în 
favoarea întemniţatului, fostul ei amant, şi asta din pricină că 
era geloasă pe sora ei, doamna de Valois. În Săptămâna Mare, 
doamna de Berry, care era însărcinată, se retrăsese ca de obicei 
la mănăstirea Filles-du-Calvaire, într-un apartament pe care-l 
ocupa ori de câte ori o apucau crizele de evlavie. Apartamentul 
se reducea de fapt la o simplă chilie, unde ducesa trăia ca o 
călugăriţă oarecare, culcându-se pe un pat tare ca piatra şi 
rugându-se îmgenunchi, pe dalele umede, neacceptând nici 
pernă, nici covoraş. Când călugărițele o vedeau pe regala 
penitentă plângând şi rugându-se cu atâta ardoare, nu-şi puteau 
explica ce are, pentru că bârfeâe lumii din afara mănăstirii nu 
ajungeau niciodată până la ele; aşa că nu aveau de unde să ştie 
ceea ce pretindeau unii, şi anume că păcatele biblicei Maria- 
Magdalena erau un fleac pe lângă păcatele acestei noi Maria- 
Magdalena. 

De data asta, ducesa a fost şi mai severă cu ea decât de 
obicei. Era obsedată de o profeție care o impresionase profund, 
înainte de a se retrage la mănăstire, prinţesa - deghizată ca să 
n-o recunoască nimeni - se dusese la o ţigancă ghicitoare, 
renumită în epoca aceea, şi care, după ce-i întinsese palma, îi 
spusese: 

Naşterea dumitale va fi plină de primejdii; dar dacă scapi cu 
viaţă, vei trăi vreme îndelungată! 

Această profeție o impresionase cu atât mai mult pe prinţesă, 
cu cât ea coincidea cu alta care-i fusese făcută în tinereţe şi în 
care i jse prevestise că nu va apuca să împlinească douăzeci şi 
cinci de ani. 

Cu toate precauţiile pe care şi le-a luat tânăra femeie, 
hazardul sau fatalitatea au dat dreptate prezicerilor. În luna a 


opta a sarcinei, doamna de Berry a căzut şi, din pricina acelei 
căzături, fătul a murit. Chiar în ziua în care a căzut, a fost 
cuprinsă de fierbinţeală; noaptea a născut un prunc mort. După 
câteva zile s-a simţit atât de rău, încât zvonul morţii sale 
apropiate s-a şi răspândit la Paris. Aflată la un pas de moarte, 
doamna ducesă de Berry a fost abandonată de medicii care nu 
mai aveau ce-i face. Vrând totuşi să mai încerce şi cu mijloace 
empirice, cum se vorbea foarte mult de elixirul lui Garus, foarte 
la modă pe-atunci, regentul l-a chemat imediat pe acel Garus. 
După ce a examinat-o pe prinţesă, omul a găsit-o într-o stare 
atât de gravă, încât n-a vrut să-şi asume nicio răspundere. Cum 
nu mai exista nicio speranţă, în ciuda mâniei doctorului Chirac, 
regentul a hotărât să încerce elixirul lui Garus. El însă i-a spus 
din capul locului că, dacă-i va da elixirul, fie că se va vindeca, fie 
că va muri, nimeni nu va mai avea voie să se ocupe de ea. A 
cerut ca împreună cu el să stea şi două infirmiere, care să-l 
înlocuiască atunci când se va odihni. Leacul reuşi dincolo de 
orice nădejde; de îndată ce-l luă, prinţesa se simţi mult mai 
bine. O vreme, se temură - aşa cum păţiseră şi cu Ludovic al 
XIV-lea - ca acea uşurare să nu fie doar de moment. Dar seara, 
ducesa se simţi şi mai bine, iar la douăzeci şi patru de ore după 
ce-i administrase leacul, Garus socoti că putea garanta 
vindecarea prinţesei. Numai că Garus uitase de doctorul Chirac. 
Acesta, furios din cale-afară să vadă că un şarlatan reuşise acolo 
unde medicina lui dăduse greş, ştiind că Ga-rus interzisese, cu 
stricteţe, prinţesei să ia vreun alt medicament atâta vreme cât îi 
administra el elixirul, şi mai ales vreun purgativ, îi dădu acesteia 
să bea un purgativ puternic. Pindise momentul când Garus se 
odihnea, iar cele două infirmiere, ştiind că medicul se avea bine 
cu ducele d'Orleans, nu cutezară să zică nimic. Prinţesa, pe 
jumătate adormită, bău ce-i dădu doctorul, apoi acesta, luând 
cu sine şi paharul, se făcu nevăzut. 

După cinci minute, prinţesa se ridică şi, scoțând nişte strigăte 
înfricoşătoare, spuse că fusese otrăvită. Auzind strigătele, Garus 
se trezi şi întrebă ce se întâmplase. | se spuse. Furios, alergă în 
salon unde ducele şi ducesa' d'Orleans aşteptau efectul 


binefăcător al leacului şi, strigând în gura mare, îl denunţă pe 
Chirac. Cei doi părinţi se năpustiră în odaia bolnavei care, în 
numai zece minute, recă-z'use în starea disperată de la început. 
Dar iată că în acel moment îşi făcu apariţia şi doctorul Chirac 
care, plin de neruşinare şi răutate, se lăudă cu fapta pe care o 
săvârşise. Apoi. Făcând o reverență în bătaie de joc, îi dori 
însănătoşire grabnica doamnei prințese şi dispăru. După două 
zile ducesa muri fără să mai apuce să-şi recapete cunoştinţa, în 
timpul agoniei fiicei sale, ducele d'Orleans rămase vreme 
îndelungată la căpătaţii ei. Dar smuls de acolo de” către ducele 
de Saint-Simon, se lăsă dus într-un mic ca-bmet şi sprijinindu-se 
de prichiciul ferestrei plânse vreme îndelungată. Durerea lui era 
atât de profundă, suspinele atât de violente, încât o vreme cei 
din jur se temură să nu se sufoce sau să nu aibă un atac de 
apoplexie. Abia după ce fiica sa, pe care o iubse nespus de mult, 
se stinse din viaţă, cuteză şi ducele să se îndrepte către Palatul 
Regal, rugându-l pe Saint-Simon să aibă grijă de toate cele 
necesare înmormântării. Amănuntele  autopsiei  ramaseră 
secrete. Ducesa a fost înmormântată fără pompă; iar inima i-a 
fost dusă la Val-de-Grâce. Regele a purtai doiiu şase săp-tămâni, 
iar Curtea, trei luni. 

Ducesa de Berry lăsase în urma ei o fiică. Într-o zi. Un 
necunoscut se prezentă la mănăstirea Hospilalieres din foburgul 
Saint-Marceau şi o rugă pe stareță să primească în mănăstire o 
fetiţă de vreo doi ani, împreună cu guvernanta Preţul pensiunii 
odată stabilit, necunoscutul plăti pe cinci ani înainte. Apoi se 
duse şi aduse fetiţa, însoţită de guvernantă. Trăsura cu care 
veniseră era plină de baloturi în care se aflau pânză subţire de 
lenjerie, dantele scumpe ş'i stofe pentru rochii. În plus, mai 
găsiră şi un mic serviciu de masă din argint masiv. 

La ci tava vreme după moartea ducesei de Berry, domnişoara 
de Chartres, devenită stareță la mănăstirea Chel-les, ceru copila 
ca fiind nepoata sa; abia atunci se află şi taina naşterii ei. După 
douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani, Ducâos spunea că o 
văzuse pe tânăra aceea într-o mănăstire din Pontoise.. 

Cam odată cu prinţesa de Berry, mai precis la 21 iulie 1719, 


mai muriră două persoane care, cu zece ani mai înainte, ar fi 
făcut să vuiască întreaga Europă. 

Prima dintre aceste persoane a fost doamna de Main-tenon 
care, după ce s-a prăpădit Ludovic al XIV-lea. S-a stabilit la 
Saint-Cyr. Locuia acolo, înconjurată de un fel de etichetă de 
regină-văduvă. Când regina Angliei s-a dus odată să ia masa 
împreună cu ea, fiecare din ele stătea pe câte un fotoliu 
asemănător. Au fost servite de tinerele eleve ale şcolii şi totul s- 
a desfăşurat între ele pe picior de egalitate. 

Singurul care se ducea cu regularitate s-o vadă era domnul du 
Mâine, pe care ea îl primea întotdeauna cu o dragoste de mamă. 
Când află de arestarea lui, se îmbolnăvi şi după trei luni de febră 
şi de zăcut, muri într-o sâmbătă, în ziua de 15 aprilie 1719. În 
vârstă de optzeci şi trei de ani. 

Cealaltă moarte, tot atât de importantă într-o altă epocă, dar 
total ignorată în epoca în care ne aflăm, a fost a abatelui Le 
Tellier, duhovnicul lui Ludovic al XIV-lea, care a murit la 2 
septembrie 1719. 

în vremea asta, războiul cu Spania continua; la 18 iunie, 
Franţa cucerise Fontarabie, iar pe 11 august, San-Sebastian. 

în sfârşit, în cursul ultimei luni a acelui an, cavalerul ide Givry, 
cu o sută de oameni aflaţi pe o escadră engleză, a luat prin 
surprindere oraşul Centena şi a ars acolo trei vase spaniole, în 
vreme ce mareşalul de Berwick intra în Catalonia şi cucerea 
oraşul Urgel cu castel cu tot. 


Capitolul X 

Domnişoara de Chartres. 

— Pricina retragerii sale - Law. — Ducele de 
Bourbon. — Richelieu iese din închisoare. — 
Gentilomii bretoni. — Concentrarea puterii în mâinile 
ducelui d'Orleans. — Alberoni. — Regina Spaniei. — 
Laura Piscatori. — Dizgraţierea lui Alberoni. 

— Exilul. — Pacea generală. 

— Montesquiou. — Pontcalec, Montlouis, Talhouet 


şi Couedâe. — Ciumă la Marsilia. 


Cu câtva timp înainte ca moartea să-i răpească regentului o 
fiică, Biserica îi răpise alta. Cum în legătură cu domnişoara de 
Chartres începuseră a circula aceleaşi bârfe ca şi pe 
seamă'doamnei-de Berry şi a domnişoarei de Valois, şi anume 
că ar fi trecut, toate, prin patul ducelui d'Orieans, domnişoara 
de Chartres se călugări. Motivul adevărat nu l-a aflat nimeni. In 
Memoriile sale, Prinţesa Palatină mărturiseşte că nici ea nu ştie 
motivul care a deter-rninat-o pe domnişoara de Chartres să se 
călugărească. Trecuse aproape un an de când domnişoara de 
Chartres se călugărise, când iată că la 14 septembrie 1719 a 
fost numită stareță. Locul de “stareță la Chelles fusese 
cumpărat de către regent de la domnişoara de Villars, sora 
mareşalului, ca o rentă viageră de douăsprezece mii de livre pe 
an. „Era - spune Saint-Simon - o streţă ciudată: când austeră 
până la exces, când neavând dintr-o călugăriţă nimic altceva 
decât veşmintele. Bună muziciană şi directoare, bun chirurg şi 
teolog şi toate astea pe ţopăite, veşnic dezgustată şi sătulă 
până peste cap de diversele situaţii.” 

în vreme ce doamna de Berry se prăpădea, în vreme ce 
domnişoara de Chartres ajungea stareță, schimbându-şi numele 
princiar cu umilul nume de sora Bathilde, averea lui Law 
atinsese apogeul. Întreg Parisul se ducea zilnic în strada 
Quincampoix ca să caşte gura la metamorfozele sociale ce se 
operau acolo. Într-adevăr, toate marile averi fuseseră atinse, 
zguduite, năruite sau sporite în urma acelei tulburări ciudate 
care pusese stăpânire pe întreaga Franţă. Veneau oameni din 
provincie, din Anglia, ba chiar şi din America pentru a urmări 
jocul ciudat al acţiunilor care năruiau şi creau averi peste 
noapte. Din 3 ianuarie şi până la 1 aprilie, în virtutea edictelor 
regale, Law emisese acţiuni în valoare de şaptezeci şi două 
milioane de franci. Era cu neputinţă ca regentul să refuze 
controlul finanţelor, unui om atât de popular. Singura causă 
care-i mai reţinea pe regent era faptul că acesta nu era catolic. 
Dar Law îşi abjură credinţa şi deveni catolic. Abjurarea lui Law îi 


aduse abatelui de Tencin slujba de ambasador la Roma. Numai 
că norii care începuseră a se aduna deasupra capului său aveau 
să se reverse într-o zi peste el, într-o ploaie cu grindină şi 
trăsnete. 

Totul a început de la o hotărâre a Consiliului prin care se 
interzicea orice plată mai mare de şase sute de livre în monede 
de argint. După câteva luni, o nouă hotărâre decreta că 
asemenea plăţi nu se pot face, cu bani lichizi, % peste suma de 
zece livre de argint şi de trei sute de livre de aur. În sfârşit, un 
ultim decret interzicea, sub pedeapsa de a fi amendat, să ai în 
casă mai mult de cinci sute, de livre de argint; interdicţia privea 
pe toată lumea, fără nicio excepţie, inclusiv pe preoţi şi 
aşezările  mănăstireşti. O treime din suma găsită la 
contravenienţi urma să fie dată delatorilor. În acelaşi timp, toate 
monezile” de argint au fost convertite în hârtii, sporind valoarea 
acţiunilor dublei Bănc^; dacă ar fi să-i credem pe Necker, iii 
răspunsul pe care i l-a dat abatelui Morellet în 1767, valoarea 
acţiunilor tr fi urcat până la şase miliarde. 

Cât despre Law, acesta îşi schimba monezile de argint pe care 
le avea nu cumpărând acţiuni, ci terenuri. La început a 
cumpărat de la contele d'Evreux, contra sumei de un milion opt 
sute de mii de livre, comitatul de Tancar-ville, în Normand ia; 
prinţului de Carignan i-a oferit un milion patru sute de mii de 
livre pentru Palatul Soissons. Marchizei de Beuvron i-a dat cinci 
sute de mii de livre pentru moşia sa din Lillebonne, iar ducelui 
de Savoia, un milion şapte sute de mii de livre pentru 
marehizatul din Rosny. 

Regentul, dimpotrivă, n-a profitat de banii ţui, ci i a schimbat 
în acţiuni, dăruindu-le şi pe acelea în felul următor: un milion 
spitalului L'Hoteiî-Dieu, un milion Ospi-ciului general şi un milion 
penii u „Copiii găsiţi**. Un mir lion şi jumătate'de livre a dat 
închisorilor pentru datornici, în sfârşit, marchizul de Noce, 
contele de la Mothe şi contele de Roye au primit fiecare din 
mâna sa câte o gratifica-ţie de cincizeci de mii de livre. 

Ducele de Bourbon nu i-a urmat exemplul; câştigând sume 
imense, a reconstruit palatul Chantilly şi a cumpărat toate 


proprietăţile şi bunurile pe care le-a afâat în jurul săli; Cum îi 
plăceau animalele sălbatice, şi-a-făcut o menajerie cu mult mai 
frumoasă decât a regelui; îi plăceau de asemenea caii de curse 
şi a cumpărat din Anglia o sută cincizeci de bidivii focoşi, care 
au costat cam o mie cinci sute - o mie opt sute de livre unul. 
Pentru o singură serbare pe care a dat-o în cinstea regentului şi 
a sărmanei ducese de Berry, serbare care a durat cinci zile şi 
cinci nopţi, a cheltuit aproape două milioane. 

în vremea aceasta, toată conspirația ambasadorului 
Cellamare începuse a fi dată uitării sau aproape. Regentul, aşa 
cum am mai spus, îl trimisese pe ambasador în Spania după ce 
se întorsese acasă ambasadorul Franţei, domnul Lagrange- 
Chancel, autorul Filipicelor, pe care-l întrebase dacă este pe 
deplin convins, în sinea lui, despre tot ce scrisese acolo pe 
seama lui, adică a regentului. 

Da, monseniore, îi răspunsese poetul, înfruntându-i privirea. 

Asta e cât se poate de bine pentru dumneata, pentru că dacă 
ai fi scris asemenea infamii fără să fii pe deplin convins că ai 
dreptate, aş fi poruncit să fii spânzurat. 

După care îl trimise în insula Sfânta Margareta, unele rămase 
trei sau patru luni. Cum însă în acest interval de timp duşmanii 
regentului răspândiseră zvonul Că acesta îl otrăvise pe fostul 
ambasador al Franţei în Spania, regentul socoti că cel mai bun 
mijloc de a dezminţi noua calomnie era să-l cheme îndărăt, la 
Paris, pe Chancel, care sosi mai plin de ură şi de fiere ca 
niciodată. 

Cât despre ducele de Richelieu, în timp ce se afla în turnul 
Bastiliei, se îmbolnăvi. | se explică regentului că dacă 
întemniţatul ar avea ghinionul să moară în închisoare, un val de 
blesteme şi de ocări s-ar ridica împotriva lui, pătându-i, pe 
nedrept, memoria. Mişcat, ducele îi îngădui lui Richelieu să 
părăsească închisoarea, cu condiţia ca domnul cardinal de 
Noailles şi soacra sa, ducesa de Richelieu, să se ducă să-l scoată 
din temniţă şi să aibă grijă de el la Conflans până când va fi în 
stare să se ducă la castelul de Richelieu, unde trebuia să 
rămână până la noi ordine. Richelieu ieşi deci din puşcărie pe 30 


august 1719, se duse la Conflans al cărui zid îl sări după opt zile 
şi, tocmai când se pregătea să fugă, căpătă îngăduinţa să vină 
la Saint-Germanin. După trei luni îi făcu regentului o vizită de 
împăcare. Regentul, care nu era ranchiunos şi nu ura pe nimeni, 
îi întinse mâna, apoi îl îmbrăţişa. 

Ducele şi ducesa du Mâine fuseseră conduşi - dacă vă mai 
amintiţi - unul la castelul Dourlands, cealaltă, în citadela din 
Dijom Amândoi au ieşit din închisoare înainte de sf îrşitui anului 
şi l-au dezarmat pe regent, ducele negând totul, ducesa făcând 
o mărturisire completă. Amândoi s-au regăsit la Sceaux cu 
marchizul de Pompadour, cu contele de Laval, cu Malezieux şi 
cu domnişoara de Launay care, ieşiţi din închisoare înaintea lor, 
îi aşteptau pentru a relua încântătoarele serbări pe care 
Chaulieu, biet orb ce nu putea să le vadă, le numise „no]3ţile 
albe din Sceaux”. 

Cât despre cardinalul de Polignac, el nu fusese arestat, 
regentul mulţumindu-se să-l exileze la abația din Anchin. 

Aşa că Parisul a fost foarte mirat să afle, prin septembrie, de 
arestarea a patru gentilomi bretoni care ar fi avut legătură cu 
conspirația prinţului de Celâamare. 

În timpul acelui an cât şi în anul precedent, în politica internă 
avusese loc o mare schimbare. La început, regența se sprijinise 
pe nobilime şi pe Parlament. Dar imediat regentul băgă de 
seamă că redându-i Parlamentului dreptul de mustrare şi 
consiliilor nou create - putere, începuseră a se crea încurcături. 
Aşa că, încetul cu încetul, retrase Parlamentului dreptul de 
mustrare şi în locul consiliilor puse secretari de stat. Regentul 
urmărea ca întreaga putere să fie concentrată în mâna lui; aşa 
că la 31 decembrie 1710, în loc de şaptezeci de miniştri ce 
alcătuiau diferitele consilii ale regenței, rămaseră numai Dubois, 
ministru al afacerilor externe, Le Blanc, ministru de război, 
Argensson, cancelar şi ministru al justiţiei, şi Law, ministrul 
finanţelor. Toţi patru erau devotați, cu trup şi suflet, regentului. 

Aşa cum am văzut mai înainte, primele zile ale războiului nu-i 
fuseseră favorabile lui Filip al V-lea. Armata franceză trecuse 
Bidassoa, luase Fontarabie şi San-Sebastian, arsese trei vase în 


portul Centena, cucerise oraşul şi castelul Urgel, iar citadela din 
Messina căzuse în mâinile imperialilor şi ale englezilor; toate 
acestea i-au dat de gândit regelui Spaniei. Tot reflectând, a 
ajuns la concluzia că nenumăratele necazuri se datorau ambiţiei 
lui Alberoni, care se vârâse în marile afaceri ale Europei. Implus, 
cardinalul se opunea cu străşnicie pătrunderii vreunui cetăţean 
al Par-mei la Curtea regelui Spaniei, fie că se temea ca nu 
cumva, careva să dea în vileag originea lui umilă, fie să nu 
exercite vreo influenţă nefastă asupra reginei, influenţă pe care 
şi-o rezervase exclusiv persoanei sale. Cu toate acestea, n-a 
putut-o împiedica pe tânăra regină s-o cheme lângă sine pe 
doica ei, o ţărancă din împrejurimile Parmei şi care se numea 
Laura Piscatori. Când regina Spaniei dorea ceva, avea la 
dispoziţie mijloace cu care Alberoni nu putea lupta. 

Filip al V-lea, încă tânăr, înflăcărat ca şi Ludovic al XIV-lea, 
avea nevoie zilnic de dragoste, numai că evlavia lui nu-i 
îngăduia să-şi satisfacă dorinţele în afara căsătoriei. In ziua când 
s-a însurat cu foarte tânăra regină din Parma, nu s-a mişcat din 
odaia ei douăzeci şi patru de ore; regina, deşi tânăra, a înţeles 
că acel om pătimaş va fi veşnic sclavul ei. Aşa că, deşi domnia 
ei era nocturnă, în realitate ea era cea care cârmuia Spania. 

Laura Piscatori sosi deci la Madrid şi regina o numi imediat 
assafeia ei, adică prima sa cameristă. De îndată ce sosi, Laura 
află chiar din gura reginei cum se opusese cardinalul ia venirea 
ei. Şi în ciuda surâsului cu care o primi Alberoni, ea îi purtă o ură 
înverşunată, cu nimic mai prejos decât ura pe care o nutrea 
cardinalul faţă de ea. 

Dubois îşi avea spionii lui la toate Curțile Europei şi în special 
la Curtea Spaniei.’ Afimd despre neînțelegerile domestice de 
acolo, se hotări să profite de ura pe care Laura Piscatori i-o 
purta cardinalului. Cum Dubois se pricepea de minune la astfel 
de intrigi, îi oferi Laurei un milion dacă izbutea s-o facă pe 
regină să se certe cu cardinalul. După opt zile de la discuţia lui 
Dubois cu Laura, Alberoni primi un bilet din partea lui Filip al V- 
lea prin care era poftit să părăsească Madridul în douăzeci şi 
patru de ore şi Spania în cincisprezece zile, interzieându-i-se să-i 


scrie regelui, reginei sau altcuiva. În plus, un ofiţer din garda 
regală a primit poruncă să-l însoţească până la frontieră. La 
Barcelona, ofiţerul regelui i-a dat ministrului dizgraţiat o escortă 
de cincizeci de soldaţi. Drumul pe care urma să-l străbată era 
plin de tâlhari şi Alberoni, după ce luptase, în război, pentru 
suveranul său, acum era silit să se lupte pentru sine. Într- 
adevăr, la Trenta-Passos, trăsura şi escorta fură atacate de două 
sute de tâlhari, cu care trebuiră să se lupte cu pistoalele şi cu 
pumnii. Zece leghe mai departe se ivi o altă ceată ce părea să-l 
fi urmărit pe exilat. Numai că această ceată purta uniforma 
majestăţii-sale catolice, aşa că în loc să fugă sau să se bată, 
hotări să aştepte. Soldaţii care veneau fuseseră într-adevăr 
trimişi de Filip al V-lea. După plecarea lui Alberoni, cineva 
observase că, plecând, cardinalul luasG cu sine nişte -hârtii. 
Deosebit de importante, între care şi testamentul lui Carol al Il- 
Ica, care-l lăsase pe Filip al V-lea moştenitorul tronului Spaniei. 
Oare ce urmărise ministrul dizgraţiat luând o asemenea hârtie? 
Sigur că avea de gând să înmâneze acea hârtie împăratului 
Prusiei care, rupând-o, ar fi cerut din nou tronul Spaniei în 
numele lui Carol al V-lea. 

Şeful gărzilor îl sili pe Alberoni să coboare din trăsură, soldaţii 
deschiseră cuferele pe care le cercetă el însuşi; toate hârtiile i- 
au fost luate şi duse înapoi, la Madrid. 

Dubois fusese  înştiinţat chiar înaintea  regentului de 
dizgraţierea lui Alberoni. Cunoştea drumul pe care trebuia să-l 
urmeze acesta pentru a ajunge în ltalia, ştia că trebuia să 
străbată sudul Franţei. Îl trimise deci pe domnul de Marcieu, 
care-l cunoscuse pe Alberoni la Parma, ca să-i iasă înainte la 
frontieră. Sub pretextul că aduce onorurile cuvenite unui 
cardinal, Dubois voia să profite de mânia ministrului dizgraţiat 
pentru a afla de la el unele secrete privitoare la Filip al V-lea sau 
la regină, secrete de pe urma cărora ar fi putut trage unele 
foloase. 

Zărindu-l pe domnul de Marcieu, Alberoni'âşi dădu imediat 
seama de misiunea ce-i fusese încredinţată acestuia. 

— Ai venit ca să afli secretele monarhiei spaniole? întrebă el. 


Am să ţi le spun: Filip al V-lea e un bărbat care nu are nevoie 
decât de două lucruri: de p femeie şi de un scaun-de rugăciune! 

— Rezultatul dizgraţierii lui Alberoni a fost cel prevăzut de 
Dubois: obţinerea păcii generale. Regele Filip al V-lca a aderat la 
tratatul cvadruplei alianţe, care a fost semnat la Haga în 17 
februarie de către Beretti-Landi, minis- trul său. 

De îndată ce cardinalul a fost îmbarcat la Antibes, un alt mare 
eveniment a îndreptat privirea Europei către cealaltă 
extremitate a Franţei. 

Am mai spus că statele din Bretania, în loc să acorde regelui 
darul lor aşa cum era obiceiul, răspunseseră că nu vor face 
acest lucru decât după ce vor fi văzut şi examinat conturile. In 
clipa în care mareşalul de Montesquiou, guvernatorul provinciei, 
auzi acel răspuns, ocupă oraşele Rennes, Vannes, Redon şi 
Nantes, interzicând gentilomilor bretoni să se adune fără 
aprobarea regelui. Or, după cum se ştie, gentilomii bretoni au 
constituit întotdeauna o rasă aparte -de oameni, aspră, 
primitivă, sălbatecă; în vreme ce restul nobilimii franceze se 
gălbejise sub soarele palid de la Versailles, nobilimea bretonă 
rămăsese viguroasă, fermă şi cu chipul alb şi curat, ferit de 
umbra monumentelor druidice şi a pădurilor seculare. Mândra 
nobilime breonă nu suportă deci ca drepturile ei să fie încălcate. 
Vechi prieteni ai Spaniei în perioada când monarhia catolică era 
duşmana Franţei, bretonii luară partea liii Filip al V-lea împotriva 
regentului, trimițând o deputăţie la Madrid. 

Domnul de Melac-Hervieux, şeful delegaţiei, primise sarcina 
de a discuta cu Filip al V-lea în numele nobilimii bretone. Filip al 
V-lea răspunse prin următoarea scrisoare din 22 iunie 1719, 
trimisă din San-Sebastian: 

„Domnul de Melac-Hervieux mi-a adus nişte propuneri din 
partea nobilimi din Bretagne, interesând cele două Coroane. 
Asigur nobilimea, în ce mă priveşte, că sunt întra-totul de partea 
ei şi că & voi susţine din toate puterile, în-câniat să pot da 
dovadă de stima pe care o port supuşilor nepotului meu, căruia 
nu-i doresc decât bine şi glorie”. 

Hotărârea pe care o luase nobilimea bretonă şi pe care ţinuse 


să i-o comunice şi lui Filip al V-lea consta în dorinţa ei de a se 
despărţi de Franţa. Procedura era simplă: 

Statele se. Adunau şi, susţinând că privilegiile provinciei 
fuseseră încălcate, se declarau independente. Două femei 
impulsionaseră acest plan, vechiul vis al lui Morbihan şi al lui 
Finistere, şi anume castelanele din Kankan şi din Bonnamour. ŞI 
tot o femeie, doamna d'Egoulas, şi-a trădat patria, căci l-a ţinut 
la curent pe Le Blanc cu tot ce. Se petrecea în Bretania. Şi când 
spunem Le Blanc, spunem de fapt Dubois. Domnul de 
Montesquiou primi poruncă să se pregătească. Era exact omul 
care le trebuia pentru a reprima o rebeliune, chiar dacă ea avea 
loc în Bretania, ţinut al unor veşnice răscoale şi al unor represalii 
imposibile. 

Pierre d'Artagnan de Montesquiou, mareşal al Franţei, se 
trăgea din vechea familie de Montesquiou, urmaşă a regelui 
Clovis, cum spune într-uha din însemnările sale sieurrul de 
Montesquiou, devenit duce de Athenes. Slujind în armată de 
peste o jumătate de secol, mareşalul avea o inimă de bronz şi 
un braţ de fier. 

La vestea revoltei, ceru imediat trupe: i se trimiseră vestiţii 
dragoni care înecaseră în sânge răscoalele din Ce-vennes. Lupta 
a durat trei luni, dar după acest interval de timp Bretania era 
îngenuncheată: trei sau patru sute de ţărani şi o duzină de 
gentilomi au fost luaţi prizonieri. Dintre captivi, patru au fost 
sacrificați pe eşafod: Pont-calec, Montlouis, Talhouet şi Couedic. 
Hotărârea a fost pronunţată de Camera Regală din Nantes. In 26 
martie, la ora zece seara —era o noapte furtunoasă - eşafodul, 
îmbrăcat în întregime în negru, a fost ridicat în piaţa publică din 
Nantes. Poporul, îngrozit, nu putea crede că cele patru capete 
vor cădea, cum nu putea crede că s-ar putea prăbuşi vreodată 
vechile lor monumente druidice. 

La zece şi jumătate noaptea, piaţa a fost brusc luminată. 
Cincizeci de soldaţi purtând mari torţe de răşină luminau de jur 
împrejur eşafodul. Imediat apărură şi cei patru condamnaţi: erau 
patru bărbaţi tineri, care aveau toţi împreună onsută patruzeci 
de ani. Erau calmi, blinzi, dar hotărâți. Totuşi, când îi s-au tăiat 


frumoasele lor plete, acel vechi semn al libertăţii france care se 
păstrase încă în Bretania, cei patru condamnaţi tresăriră. 
Montlouis, cel mai tânăr dintre toţi, vărsă o lacrimă. Îl rugă, în 
şoaptă, pe călău, să-i dea mamei sale acea coamă ca de leu. La 
miezul nopţii, toţi patru primiră su'râzând sărutul morţii. Mulţi 
dintre răsculați rămaseră în închisoare; alţii evadară şi fugiră în 
Spania; cei cărora ti se tăiaseră capetele dormeau somnul de 
veci în mormintele familiilor lor. 

în vremea asta avu loc căderea, prevestită de atâta vreme, a 
sistemului financiar a! lui Law. Acţiunile Sudului, Senegalului şi 
acţiunile Mississippi urcaseră de la cinci sute de livre la 
paisprezece, cincisprezece mii. Toată lumea înţelese că mai 
mult de atât nu mai puteau să urce, că nu se puteau menţine 
prea multă vreme la un nivel atât de ridicat şi că deci în curând 
aveau să scadă. Vă mai aduceţi aminte: de edictul dat în cursul 
anului 1719, care ordona tuturor celor care deţin mai mult de 
cinci sute de livre în numerar, să depună restul ia Bancă pentru 
a fi schimbat în acţiuni. Edictul fusese dat, dar mai nimeni nu-l 
executase. Statul contase, când dăduse acel edict, pe un miliard 
în numerar; dar vărsămintele abia dacă ajunseră la douăzeci de 
milioane. Din clipa aceea, monedele de argint nu numai că nu 
mai egalau acţiunile emise, ci, dimpotrivă, acţiunile depăşeau 
cu două treimi acoperirea lor în aur şi argint. În sfârşit. La 21 
august, ziua fatală, apăru un edict prin care se reduse numărul 
acţiunilor Companiei. Această reducere trebuia să aibă loc 
treptat, lună de lună, până la 1 ianuarie 1721, epocă în care 
acţiunile ar fi scăzut la jumătate din valoarea pe care o 
avuseseră în ziua publicării edictului. Începând din acel moment, 
sistemul lui Law S-a dus de râpă. Când în 22 august s-a dat uu 
nou edict care-l revoca pe cei din ajun. Acţiunile au început să 
scadă vertiginos, mult mai repede decât urcaseră. Vă daţi 
seama ce consternare au produs cele două edicte la Paris. 
Primul discredita- acţiunile, al doilea menținea în circulaţie 
hârtâi discreditate. 

Toate averile au fost crunt lovite. Afară poate de câţiva 
oameni cu cap, care şi-au îngropat banii de. Aur prin pivnițe. 


Valoarea fictivă a hârtiei-monedă ajunsese, datorilă urcării 
acţiunilor, până la şase miliarde. Dar cifra reală nu. Urcase decât 
până la două miliarde şase sute. De milioane, întregul edificiu 
financiar a fost zguduit ca de un cutremur de pământ. 
Stupefacţia oamenilor s-a transformat în nume, pentru că 
aproape- toţi îşi pierduseră banii. Peste tot s-au afişat placarde 
Sediţioase, iar Parisul a fost la un pas de răscoală. 

Ducele d'Orleans, cu acel curaj nebun care-l caracteriza şi de 
care dăduse de atât ea ori dovadă pe câmpul de luptă, în viaţa 
publică şi în viala particulară, râse de toate acele răzmeriţe 
populare care-i speriaseră de moarte pe Law. Refugiat în Palatul 
Regal, Law se grăbi să-şi dea demisia din funcţia de ministru al 
finanţelor. Tinea morţiş să fugă şi, părăsind Franţa, să dispară 
de pe firmamentul politic şi financiar. Regentul, care se amuza 
de spaimele lui. Îi dădu o gardă puternică ce trebuia să-l apere 
de furia poporului, dar totodată să-l şi păzească bine ca nu 
cumva să fugă. 

în şfjrşit, la 10 decembrie, după ce a luat parte la toate 
operaţiunile financiare care au avut loc din luna mai şi până 
spre sfârşitul anului, Law a părăsit teatrul acţiunilor şi s-a 
refugiat la una dintre moşiile lui, aflată la vreo patru leghe de 
Paris. Dar părându-i-se că nu se afla în siguranţă în acel soi de 
exil, după ce a părăsit Parisul. Law a vrut să părăsească şi 
Franţa. Din păcate, la Valenciennes îl aştepta o nouă spaimă. 
Guvernatorul provinciei, fiul ministrului de justiţiei domnul 
d'Argensson, puse să fie arestat, îl reţinu patruzeci şi opt de ore 
şi nu-i dădu drumul decât după ce primi un ordin din partea 
regentului. 

Din Valenciennes, Law se duse la Bruxelles, iar de acolo, la 
Veneţia, unde a şi murit. Lăsase la Paris datorii enorme, pe care 
le-a plătit soţia sa. 

în timpul primei perioade a anului s-au petrecut unele 
evenimente pe care le-am lăsat deoparte până ce am isprăvit cu 
căderea lui Law şi a sistemului său financiar. 

De îndată ce s-a încheiat pacea între Franţa şi Spania, în urma 
dizgraţierii lui Alberoni, domnul de Maulevrier, numit ambasador 


la Madrid de către Ludovic al XV-lea, s-a îndreptat către capitala 
Spaniei, ducând Cordonul Albastru ultimului infante şi fiind 
autorizat să negocieze o dublă căsătorie: a lui Ludovic al XV-lea 
cu infanta şi a domnişoarei de Montpensier, fiica regentului, cu 
prinţul Asturiei. 

La 18 februarie, tânărul Ludovic a intrat în Consiliul de 
regență. Prima şedinţă l-a plictisit groaznic. Când a ieşit de 
acolo, i-a declarat preceptorului său, domnul de Fleury, că nu se 
va mai duce niciodată la vreun consiliu. 

— Băgaţi de seamă, sire, i-a zis preceptorul, dacă nu vreţi să 
vă obişnuiţi cu treburile publice, veţi rămâne un ignorant şi dacă 
veţi avea un Delfin mai instruit decât dumneavoastră, s-ar putea 
să vă ia locul, iar dumneavoastră să vă dea doar o pensie! 

— Pensia va fi mare? întrebă Ludovic. 

în sfârşit, într-o frumoasă zi de mai, santinela din Ko-tre- 
Dame-de-la-Garde a semnalat o navă ce purta numele -de 
„Grand-Saint-Antoine”. Plecase din Sidon la 31 ianuarie şi avea 
nevoie de hrană. Căci la Cagliari, vrind să-şi lacă provizie de apă 
şi să cumpere unele alimente, fusese primită cu focuri de tun de 
către guvernatorul insulei, care visase într-o noapte că ciuma se 
abătuse peste întreaga Sardinie şi decimase populaţia. E 
adevărat că pe navă muriseră doi oameni, iar când vasul 
ajunsese la No-tre-Darne-de-la-Garde, murise şi al treilea. Nava 
intră în carantină la Pomegue. A treia zi, chirurgul care-i îngrijise 
pe marinarii bolnavi se îmbolnăvi el însuşi şi muri. Zvonul 
despre acea moarte ciudată începu a se răspândi în oraş şi a 
inspira o spaimă vagă, când unul dintre chirurgi declară că 
îngrijise un marinar care prezenta toate simptomele ciumei. 
Seara, marinarul muri. Ciuma pătrunsese în Marsilia. În 16 
august muriră şapte sute de persoane; doi medici au fost trimişi 
- din ordinul regentului - ca să vadă ce era cu acest flagel care, 
ajungând până la Aix „putea'ântr-o bună zi să ajungă şi până la 
Paris. Cei doi medici trimişi la moarte erau doctorii Lemoine şi 
Baiiiy. Dar marsiliezii au păstrat în inima lor numele unui alt om 
care i-a scăpat de ciumă: numele cavalerului la OSC”, în mijlocul 
bolnavilor, într-o zi când patru mii de persoane au murit ca 


lovite de trăsnet, cavalerul calm, cu bastonul de comandant în 
mână, a poruncit unor condamnaţi la galere „din Alger şi Tunis, 
eu chipurile arse de soare şi raşi, în cap, să care morții, 
împărțind primejdiile cu acei oameni care de fapt nici nu: mai 
erau socotiți oameni. l-au sărit în ajutor o mulţime de călugări, 
capucini, care i-au îngrijit pe bolnavi şi au îngropat morţii. Când 
a izbucnit molima, existaseră în Marsilia două sute şaptezeci de 
călugări capucini; când flagelul a trecut, mai rămăseseră doar 
trei. Ceva asemănător s-a mai petrecut doar în timpul bătăliei 
de la Eylaii. Napoleon i-a dat colonelului unui regiment care 
făcuse minuni de vitejie douăsprezece cruci ale Legiunii de 
Onoare ca să le împartă celor mai bravi. 

— Ei bine, întrebă Napoleon, ce este? 

— Sire, răspunse colonelul, majestatea-voastră mi-a dat 
douăsprezece decoraţii „dar din întreg regimentul n-au mai 
rămas- decât şase oameni! 

Capitolul XI 

Călătoria domnişoarei de Valois. 

— Interzicerea relativă a Bulei XJnigenitus. 

— Ce era cu această Bulă. 

— Dubois arhiepiscop. — Misiunea domnului de 
Breteuil. 


Chiar în momentul în care izbucnise ciuma, frumoasa 
Charlotte Aglae, care avusese privilegiul de a i-l răpi pe domnul 
de Richelieu domnişoarei de Charolais şi pe tatăl c? L 
domnişoarei de Berry (cum spuneau gurile rele), trecea prin 
Marsilia îndreptându-se către statele viitorului ei soț, domnul 
duce de Modena. Nu fusese deloc uşor s-o determine pe tânăra 
prinţesă să se mărite. Aşa cum am mai pomenit, ea îl adora pe 
domnul de Richelieu. Acesta era şi motivul pentru care regentul 
dorea s-o vadă măritată cât' mai departe de Franţa. La început 
se gândise s-o mărite cu prinţul de Piemont. Dar Doamna, 
bunica domnişoarei de Valois, care era foarte bună prietenă cu 
regina Siciliei şi cu care coresponda destul de des, i-a scris 
acesteia, spunându-i, printre altele: „Ţin -prea mult la dumneata 


ca să-ţi fac un astfel de cadou”. 

Deci primul proiect de căsătorie eşua, spre marea bucurie a 
domnişoarei de Valois, spre marea mihnire a mamei sale care 
visase tot timpul la această căsătorie şi spre marea satisfacţie a 
lui Dubois care, ştiind că regatul Siciliei urma să-i fie luat 
Sardiniei, nu era prea încântat de această căsătorie. Imediat, 
regentul şi Dubois îşi îndreptară privirile către Curtea din 
Modena. Curierul sosi la 28 noiembrie 1719 şi anunţă că ducele, 
doar ce văzuse portretul prinţesei şi se şi îndrăgostise de ea. 
Înainte de a pleca, domnişoara de Valois dori s-o vadă pe sora 
ei; prinţesa de 

Chartres. Devenită stareță lii Chelâes. Prinţesa Palatină făcu 
tot ce putu pentru a împiedica o asemenea vizită, spunându-i 
prinţesei că în mănăstire bântuia pojarul şi că risca să se 
îmbolnăvească şi ea. 

— Cu atât mai bine, răspunsese domnişoara de Valois; asta şi 
vreau! 

într-adevăr, domnişoara de Valois se îmbolnăvi de pojar şi îi fu 
foarte rău. Dar oricât de rău s-ar fi simţit, bi. —nccuvânta boala 
care-i întârziase măritişul, în sfârşit, sosi şi ziua în care trebui 
totuşi să plece. Ducele de Modena se duse incognito la Genova. 
În acest oraş urmau să se in-tâlnească cei doi logodnici. Numai 
că domnişoara de Valois se oprea pe unde putea. Din Lypfi se 
duse să viziteze’ Provența, Toulon, Sainte-'Beaume. Biata 
prinţesă voia să vadă orice în afară de bărbatul ci. Se mişcă cu 
a'tită încetineală în timpul acelei călătorii, încât logodnicul se 
plânse că aştepta de prea multă vreme. Regentul se supără şi 
ordonă fiicei sale să plece fără întârziere la Genova. Domnişoara 
de Valois se îmbarcă la Antibes. Imediat ce tinerii se văzură, se 
plăcură şi domnişoara de Valois le scrise părinţilor, anunţându-i 
că ducele arăta mult mai bine decât se aştepta şi că nădăjduia 
ca se va obişnui destul de repede cu el, deşi exista o mare 
deosebire între ceea ce părăsise domnişoara de Valois şi ceea 
ce se dusese să caute. 

„M-am măritat, spunea domnişoara de Valois, cu unvi dintre 
cei mai neînsemnaţi prinți, care are cele mai mici state. Patru 


din statele lui abia dacă jac. Cât cea mai mică provincie a 
noastră. Nici jocuri, nici distracţii, fiindcă nu are bani. Ce 
diferenţă, Dumnezeule, între acest loc sărman şi trist şi locul 
bogat pe care l-am părăsit în vreme ce domnişoara de Valois 
încerca să se obişnuiască cu bărbatul ei, regele semnă o 
declaraţie care făcu vâlvă, declaraţie prin care se interzicea să 
se mai vorbească, să se mai susţină sau să se mai discute 
despre Bula XJnigenitus. Am mai vorbit despre această Bulă. Să 
spunem în câteva cuvinte ce era cu ea; explicaţia nu va fi deloc 
amuzantă, de aceea am tot amânat-o. Acum, fiindcă nu mai 
putem da înapoi, e momentul să isprăvim cu ea. 

Bula XJnigenitus data de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea. Era 
opera Papei Clement al XI-lea, care o dăduse în 1706; prin ea se 
pronunţa supremația Papei asupra tuturor episcopilor, 
supremație fondată pe faptul că Papa cobora direct din Isus 
Cristos, şi ca atare toţi ceilalţi prelați trebuiau să-l recunoască 
drept suveran pontif. Acea Bulă fusese dată mai ales împotriva 
unei cărţi publicate cu un an sau doi mai înainte, care carte - 
intitulată Reflecţii morale asupra Noului Testament - afirma că 
episcopii se trăgeau din Isus Cristos. 

Domnul de Noailles împreună cu opt episcopi jansenişti şi 
prieteni ai părintelui Quesnel atacară Bula, decla-rând că, 
potrivit conţinutului foarte clar al Evangheliei, episcopii îşi 
datorau autoritatea nu suveranului pontif, ci lui Isus Hristos. 
Asta se întâmpla în epoca în care cei din jur nu mai ştiau cum 
să-l mai amuze pe Ludovic al XIV-lea; şi atunci s-au gândit să-l 
amuze cu cearta asta. In curând, întreaga Franţă s-a împărţit 
între jansenişti şi mo-linişti. Cuvântul „iezuit” s-a transformat în 
„molinist”. În momentul în care regele se afla pe moarte, îi 
veniră în minte persecuțiile pe care le înduraseră janseniştii. Aşa 
că refuză să dea cardinalului de Bissy o nouă declaraţie 
împotriva jansenismului. 

— Am făcut tot ce mi-a stat în putere, a zis regele, ca să vă 
împac, dar n-ara izbutit. Am să-l rog pe Cel-de-Sus să vă împace 
el! 

Cu puţin timp înainte de moarte, Ludovic al XIV-lea încredința 


întreaga afacere Papei, cerându-i să dea o hotărâre prin care să 
condamne cât mai sever propunerile părintelui Quesnel, 
susţinute de domnul de Noailles. Totodată, regele îl asigură pe 
Papă de întreaga supunere a clerului francez. Papa lansă 
hotărârea cerută; dar, departe de a găsi în clerul francez acea 
supunere oarbă despre care. Îi vorbise Ludovic al XIV-lea, 
Clement al XI-lea se lovi de o opoziţie înverşunată, opoziţie care 
venea - din nefericire pentru Papă şi pentru rege - din partea 
celor mai de seamă oameni, cunoscuţi prin virtuțile şi prin 
ştiinţa lor. Regele muri, aşa cum am mai spus, fără ca această 
problemă religioasă să fi fost rezolvată. Regența vru să termine 
cât mai repede cu ea. Adepții doamnei du Mâine, ducele de 
Villeroy, Bessons, Bissy, chiar şi Dubois, care visa să ajungă 
cardinal, se declarară de partea Papei. Sor-bona şi patru dintre 
episcopi, văzând libertăţile Bisericii galicane amenințate, cerură 
un conciliu general. Acesta a fost momentul în care ducele 
d'Orleans a interzis să se mai vorbească sau să se mai scrie 
ceva despre Bula Uni-genitus. Dar iată că brusc, în toiul acestui 
scandal religios, izbucni un scandal şi mai mare, de cu totul altă 
natură. 

Dubois, care viza cardinalatul, îl trimisese pe domnul de 
Tencin la Roma pentru a-i netezi calea. Încă din anul 1718 
pretendentul la Coroana Angliei, exilat la Roma, unde murea de 
foame, îi oferise lui Dubois pălăria de cardinal dacă izbutea să-l 
determine pe regele Angliei să-i plătească pensia pe care 
regentul îl rugase să i^o dea. Dar Dubois înţelese că a primi 
pălăria de cardinal din mâna 1 pretendentului lacob al Ill-lea 
însemna a se discredita în ochii regelui George al Angliei. Aşa 
că-l*refuză pe lacob, păstrând scrisoarea pentru a-i servi la 
nevoie. Între timp, arhiepiscopia din Cambrai rămase liberă prin 
moartea cardinalului de la Tremouille. Această arhiepiscopie 
aducea un venit de o sută cincizeci de mii de livre pe an şi, în 
plus, era o treaptă sigură de pe care se putea ajunge ia purpura 
de cardinal. Dubois socoti că venise momentul să se folosească 
de scrisoarea pe care o primise de la pretendent. l-o trimise deci 
lulnericault-Destouchos, însărcinatul cu afaceri al Franţei, în 


Anglia, rugându-l să-i mmânoze acea scrisoare regelui George şi 
s-o roage pe ma-jestatea-sa să-l recomande ducelui d'Orieans, 
pe el, Dubois, autorul tratatului cvadruplei alianţe, ca 
arhiepiscop îa Cambrai. Destouches se duse în audienţă la 
regele George; îi dădu scrisoarea pretendentului şi-i spuse ce 
anume dorea Dubois. Regele' George începu să rida. 

— Sire, spuse Destouches, îmi dau seama la fel ca şi. 
Majestatea-voastră, de ciudăţenia unei astfel de cereri, dar e de 
mare interes pentru mine ca ea să fie rezolvată în tned 
favorabil. Dacă reuşesc, voi fi un om bogat, dacă dau greş, sunt 
un om pierdut! 

Dar, răspunse regele George, cum naiba vrei, omule, ca un 
rege protestant să se amestece într-o arhiepiscopie a Franţei? 
Regentul va râde cu lacrimi de recomandarea mea, apoi o va 
arunca.la coşul cu hârtii! 

îngăduiţi-mi, sire... Regentul va râde, e adevărat, dar îi va 
acorda lui Dubois arhiepiscopia, în primul rând din respect 
pentru majestatea-voastră, apoi pentru că acest lucru i se va 
părea cu putinţă şi-i va face plăcere să-l îndeplinească. 

— Dumitale ti-ar face plăcere? întrebă regele. 

— Da, sire! 

— Bine! Atunci fie! 

Şi semnă cererea pe care, pentru orice eventualitate, 
Destouches o pregătise şi care, chiar în aceeaşi zi, i-a şi fost 
trimisă regentului. 

A doua zi, Dubois se prezentă surâzător la scularea lui Filip 
d'Orleans. 

— Ce te face să fii atât de încântat? îl întrebă regentul: 

— Un vis plăcut pe care l-am avut, monseniore. 

— Şi ce-ai visat? 

— Am visat că mi-aţi dăruit arhiepiscopia din Cambrai, care a 
rămas vacantă. 

— Ei drăcie, zise regentul, întorcându-i- spatele. Văd, abate, 
că ai început să ai vise de-a dreptul ridicole. 

— Şi de ce nu m-aţi face arhiepiscop, monseniore? 

— Deci îmi ceri în mod serios acest lucru? 


— Cât se poate de serios, monseniore. 

— Ei bine, Dubois, n-ai visat noaptea trecută, ci visezi acum! 

Şi din nou îi întoarse spatele. Dubois se miră, făcu unele 
cercetări şi află că cererea lui întârziase pe drum şi că nu sosise 
decât în seara zilei în care avusese discuţia cu regentul. 

A doua zi, Dubois se prezentă din nou la scularea ducelui şi-l 
întrebă direct: 

Spuneti-mi, monseniore, la ce concluzie aţi ajuns în legătura 
cu arhiepiscopia pe care v-am cerut-o? 

Ascultă, îi răspunse regentul, nvai mirat foarte mult când mi- 
ai cerut-o. Ei bine, eu vreau să te fac să te miri şi mai mult, aşa 
că ţi-o acord! 

Dubois îngenunche şi sărută mâna regentului. Primind acea 
slujbă, Dubois începu să fie frământat de un lucru: 

şi anume că era însurat. A-1 ruga pe Clement al XI-lea să-i 
acorde divorţul, când mai târziu urma să-i ceară pălăria roşie de 
cardinal, însemna să complice şi mai mult lucrurile. Aşa că se 
gândi că cel mai simplu ar fi să facă să dispară orice urmă a 
căsătoriei sale. Apelă, în acest scop, la bunul său prieten, 
domnul de Breteuil, intendentul oraşului Limoges. Domnul de 
Breteuil, încântat să-i facă un serviciu unui om de care depindea 
soarta sa, primi de la Dubois toate informaţiile de care avea 
nevoie, numele soţiei, al satului unde se însurase în tinereţe, 
anul, luna şi ziua când avusese loc căsătoria. Fără să mai piardă 
vreme, domnul de Breteuil se urcă în trăsură şi porni chiar în 
aceeaşi seară în satul cu pricina; găsi parohia şi un alt preot în 
locul celui care oficiase, cu ani în urmă, căsătoria lui Dubois. 
Cerându-i găzduire, sigur că preotul se simţi onorat să-l 
primească în casa lui pe intendentul provinciei. Urmă o masă pe 
care intendentul o găsi excelentă, iar vinurile gazdei sale i se 
părură minunate. După nenumărate libaţii, mai ales din partea 
preotului, care se pricepea atât de bine la treaba asta încât la 
desert începuse a vedea dublu, domnul de Breteuil îi spuse 
preotului că, deşi era convins că registrele parohiei erau în 
perfectă ordine, ar dori totuşi să le vadă. Preotul îi aduse 
imediat registrele, şi domnul de Breteuil începu a le cerceta 


atent, tot tur-nându-i gazdei în pahar până ce acesta, beat-turtă, 
adormi buştean. Atunci intendentul căută liniştit în registrul 
care-l interesa, găsi şi pagina şi actul, pe care le rupse atent şi 
le vâri în buzunar. Apoi, cum afară începuse a se lumina de ziuă, 
intendentul chemă servitoarea, îi dădu câţiva ludovici, o rugă 
să-i mulţumească gazdei pentru ospeţie, îi spuse că totul era în 
ordine şi, luându-şi ziua bună, plecă. Acum Dubois avea actul de 
căsătorie de la biserică, dar îi mai trebuia contractul civil de la 
notar. Tot intendentul primi sarcina să rezolve şi această treabă. 
Notarul care încheiase contractul murise de douăzeci de ani. 
Stând de vorbă cu succesorul său, intendentul îl puse să aleagă 
între cincizeci de mii de livre şi închisoarea pe viaţă. Notarul, 
fără să şovăie, îi aduse imediat contractul de căsătorie al lui 
Dubois, precum şi actul de stare civilă. Cele două hârtii au fost 
imediat trimise lui Dubois, care le-a distrus ca şi pe primele. În 
sfârşit, pentru a-l linişti pe deplin pe noul arhiepiscop, 
intendentul trimise s-o aducă pe doamna Dubois şi, folosind 
aceeaşi metodă ca şi cu notarul, o puse să aleagă între cincizeci 
de mii de livre sau închisoarea pe viaţă. Femeia luă banii şi 
făgădui să-şi ţină gura şi pe viitor, tot la fel cum şi-o ţinuse şi în 
trecut. Totul fusese deci aranjat cum nu se poate mai bine, în 
modul cel mai „cinstit” din lume, cum avea să spună mai târziu 
Voltaire. Acum Dubois aştepta să fie numit arhiepiscop în 
Cambrai. Pentru aceasta, trebuia să se adreseze mai întâi 
cardinalului de Noailles. Dar fără trufie, afectare sau scandal, 
cardinalul, sub pretextul că nu este preot, refuză categoric să-l 
numească arhiepiscop, rezistând atât în faţa făgăduielilor, cât şi 
a amenințărilor. Dubois se adresă atunci domnului de Besons, 
fratele mareşalului care fusese transferat din arhiepiscopia din 
Bordeaux în cea din Rouen. Acesta căpătă în sfârşit, de la 
cardinalul de Noailles, aprobarea de a face toate cele necesare 
pentru ca domnul Dubois să fie hirotonisit preot, la vicariatul din 
Pontoise care ţinea de Rouen. Sub pretextul unor afaceri 
importante, Dubois dădu fuga la Pontoise unde trecu, în timpul 
unei singure slujbe, prin toate cinurile preoţeşti: sub-diacon, 
d:'acon şi preot. După care fu numit arhiepiscop în Cambrai. Cu 


acest prilej, regentul îi dărui un inel care valora peste o sută de 
mii de livre. Apoi îl numi plenipotenţiar la Congresul din 
Cambrai, împreună cu domnii de Morville şi de Saint-Contest. 


Capitolul XII 

Situaţia finanțelor Francei după prăbuşirea 
sistemului lui Law. 

— Camera de Justiţie. — 

Vânzarea bunurilor lui Law. 

— Dizgraţierea şi moartea lui Argensson. 

— Dubois ajunge cardi- nal'. — Boala regelui. — 
Helvetius. — Primele tentative de inoculare 
împotriva vărsatului. — 

Făgăduieli de căsătorie între Ludovic al XV-lea şi 
infanta Spaniei şi între domnişoara de Montpensier 
şi prinţul Asturiei. 

— Domnul de Saint-Simon, ambasador în Spania. 
— Cartouche. — Moartea lui. 


Sistemul lui Law prăbuşindu-se şi ministrul dând bir cu fugiţii, 
regentul se strădui să aducă finanţele ţării în starea în care 
fuseseră înainte de apariţia lui Law. Primul lucru pe care i-a 
făcut a fost să creeze o Cameră de Justiţie, însărcinată cu o 
treabă asemănătoare cu a perceptorilor de la începutul 
regenței. Camera trebuia să facă investigaţii în legătură cu cinci 
sau şase milioane de acţiuni, despre care se spunea că fuseseră 
emise fără autorizaţie regală. Până ce avea să înceapă această 
nouă Cameră să funcţioneze, poporului îi fu oferită o primă 
satisfacţie: mobilele lui Law au fost vândute la licitaţie, iar 
moşiile confiscate. Avusese paisprezece şi foarte mari. În 26 
ianuarie 1721 apăru o hotărâre prin care se ordona să fie 
ştampilate toate hârtiile de Bancă emise în decurs, de un an. Cei 
care deţineau astfel de hârtii erau obligaţi să declare de când le 
aveau şi cu cât le cumpăraseră. Cu acest prilej se făcură nişte 
descoperiri de-a dreptul înfricoşatoart*: averea domnului Le 


Blanc ajunsese să fie de douăzeci şi şapte de milioane de franci, 
averea domnului de la Faye - de optsprezece milioane, a 
domnului de Farges - de douăzeci de milioane, a domnului de 
Verrne - de douăzeci şi opt de milioane, iar a domnului de 
Chaumont - de o sută douăzeci şi şapte de milioane. Au fost 
urmăriţi, ru această ocazie, oameni de stat importanţi, ca 
domnul Le Blanc, contele şi cavalerul de Belle-lsic, fiul şi nepotul 
lui Fouquet, precum şi un oarecare sieur Moreau de Se-chelles. 
In plus, domnul d'Argensson şi-a pierdut locul de cancelar şi de 
ministru al justiţiei „loc care i-a fost dat lui ri'Aguesseau, un om 
foarte iubit de popor. E adevărat că a fost dizgraţiat cu multe 
menajamente: i s-a dat voie să păstreze titlul de cancelar, să ia 
parte la şedinţele Consiliului de regență ori de câte ori ar dori, 
rămânând prietenul şi consilierul ducelui d'Orleans. Dar oricâtă 
grijă au avut să îndulcească situaţia fostului cancelar, era vorba 
totuşi de o dizgraţiere. D'Argensson a fost profund afectat, încât 
s-a îmbolnăvit, a zăcut un an şi a murit la 8 aprilie 1721. 

Moartea Papei Clement al XI-lea, cel care dăduse Bula 
Unigenitus, precedase doar cu câteva zile moartea lui 
d'Argensson. 

La 18 mai, cardinalul Conţi a fost ales Papă sub numele de 
Inocenţiu al XIII-lea. 

Moartea lui Clement al XI-lea a pus capăt urmăririi lui Alberoni 
căruia - la cererea regelui şi a reginei Spaniei - voia să-i ia 
pălăria de cardinal. Se şi instituise un tribunal al cardinalilor 
care să judece această afacere. Dar tribunalul, îmbrăţişând 
cauza împricinatului, tărăgănase lucrurile, nădăjduind că Papa 
Clement, care avea douăzeci de ani de pontificat, va muri într-o 
bună zi; se în-tâmplă exact cura prevăzuse tribunalul şi Alberoni 
se trezi scăpat de un proces al cărui rezultat era aşteptat cu 
mare nerăbdare de trei dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai 
săi: regele şi regina Spaniei şi Papa Clement al XI-lea.» Mai mult 
decât atât, Alberoni a fost invitat de cei care trebuiau să-l 
judece să ia parte la alegerea noului Papă, având în vedere că 
era şi că rămăsese cardinal şi că absenţa lui putea isca proteste, 
ba chiar putea invalida numirea viitorului Papă. Franţa dorea din 


tot sufletul să fie ales cardinalul Conţi. Dubois nu avea de gând 
să se oprească la arhiepiscopia din Cambrai. Lui îi trebuia 
pălăria de cardinal, iar mai târziu, dacă se va putea, tiara de 
Papă. Doi slujitori de-ai săi se duseră deci la Roma să-i obţină 
această pălărie: unul era iezuitul Laffitteau, episcop de Sisteron, 
iar celălalt, abatele de Tencin. Dar, cu toate insistenţele lor, în- 
tâmpinară o tenace opoziţie din partea lui Clement al XI-lea. 
Atunci Dubois îi propuse cardinalului de Rohan să se ocupe el de 
numirea lui în, cardinalat, oferindu-i în schimb primul loc de 
ministru care ar fi devenit vacant. Cardinalul de Rohan plecă la 
Roma, dar iată că între timp Clement al XI-lea muri. Misiunea 
cardinalului de Rohan a fost totuşi menţinută; numai că şi-a 
dublat importanţa, întrucât cardinalul de Rohan trebuia să-l facă 
Papă pe Conţi şi cardinal pe Dubois. Cardinalul de Rohan se 
bucura de foarte mare trecere la Roma. Fiecare cardinal avea 
dreptul să ia cu sine un om în conclav. Cardinalul de Rohan îl luă 
alături pe abatele de Tencin; cei doi, înainte de a se închide în 
conclav, încheiară un fel de tratat cu Conţi. Acesta avea să fie 
ales Papă graţie influenţei Franţei, iar el, de îndată ce va ocupa 
scaunul pontifical, îl va numi cardinal pe Dubois. Tratatul odată 
încheiat, cei trei se închiseră în sala conclavului. Laffitteau 
rămase afară ca să primească scrisorile lui Dubois. Se cunoaşte 
rigoarea captivităţii faţă de toţi cei închişi în conclav. Dar 
această rigoare se îmblânzi brusc în faţa milioanelor aduse de 
cardinalul de Rohan din partea Franţei. La 5 mai, iezuitul 
Laffitteau îi scrise lui Dubois că, în ciuda interdicţiei de a 
pătrunde în conclav, el intra în fiece noapte cu o cheie falsă şi 
ajungea până la cardinalul. De Rohan şi-ja abatele de Tencin 
deşi, pentru aceasta, trecea printre cinci rânduri de gărzi. 

La 8 mai, Conţi a fost ales Papă şi s-a impus sub numele de 
Inocenţiu al XIII-lea. Odată cu această alegere se terminase şi 
procesul lui Alberoni. Inocenţiu al XIII-lea nu avea niciun motiv 
să-l urmărească pe Alberoni. Acesta, x în loc să fie despuiat de 
purpura de cardinal şi să îndure exilul, ceea ce probabil i s-ar fi 
întâmplat dacă ar mai fi trăit Clement al XI-lea, închirie la Roma 
un palat magnific, se instala în el cu mare cheltuială şi cu o 


măreție de nedescris datorită milioanelor pe care le pusese bine 
în timpul cât fusese ministru ăl lui Filip al V-lea. La Roma, i-a 
văzut murind, unul după altul, pe cardinalul del Giu-dice şi pe 
prinţesa des Ursins, duşmanii săi. Numit legat papal în Ferrara, 
Alberoni muri, onorat cu acest titlu, la vârsta de nouăzeci sau 
nouăzeci şi doi de ani. 

Dar să revenim la cardinalul de Conţi, adică la noul Papă. 
Avea şaizeci şi şase de ani şi paisprezece ani de car-clinalat. 
Fusese nunțiu papal în Elveţia, în Spania şi în Portugalia. Se 
trăgea dintr-una din cele patru mari familii ale Romei, care erau: 
Colonna, Ursins, Savelli şi Conţi. Era un om blând, bun, timid, 
care-şi iubea mult familia din care provenea. Ales Papă, trebuia 
să-şi ţină cuvântul faţă de Dubois. Dar cum meritele acestuia i 
se părură insuficiente pentru a fi numit cardinal, proaspăt alesul 
Papă începu să tergiverseze numirea lui Dubois. Lupta a fost 
lungă şi strânsă; a durat din 18 mai până în 16 iulie, dar abatele 
de Tencin i-a forţat Papei mina cu tratatul încheiat mai înainte 
de a fi fost ales pontif. O bibliotecă de douăsprezece mii de 
scuzi, pe care Papa o dorea şi care i-a fost oferită în numele lui 
Dubois, a înlăturat şi ultimele piedici. La 16 iulie, spre marele 
scandal al creştinătăţii, Dubois a fost numit cardinal. Dar toate 
ranchiunele, răutăţile şi poreclele privitoare la noul cardinal se 
potoliră datorită unui eveniment neaşteptat, care repuse brusc 
pe tapet toate vechile calomnii răspândite odinioară pe seamă 
regentului. 

La 31 iulie, regele, care se culcase sănătos, se trezi cu o 
puternică durere de Cap şi de gâL.Urmă un frison şi, către ora 
trei după-amiază, durerile crescând, copilul - care se sculase la 
ora doua - fu obligat să se vâre la loc în pat. Noaptea a fost 
foarte, rea fia ceasurile două ale dimineţii, durerile deveniseră 
atât de mari, încât consternarea se răspândi în întreg palatul şi 
din palat, în întreg oraşul. 

Spre prânz, domnul de Saint-Simon, care putea intra oricând 
în palat, se îndreptă către odaia regelui, care însă era goală. 
Într-un colţ îl văzu pe domnul duce d'Orieans, stând singur, pe 
un scaun, şi nespus de trist. 


în acel moment. Houlduc, imul dintre farmaciştii regelui, intră 
cu o băutură: doamna de la Ferte, sora doamnei ducese de 
Ventadour, guvernanta-regelui, îl urma pe farmacist. Zărindu-l 
pe duce, guvernanta strigă: 

— Vai, domnule duce, regele a fost otrăvit! 

— Taci, doamnă! spuse ducele de Saint-Simon, în-dreptându- 
se către ea. Ceea ce afirmi dumneata e îngrozitor! Aşa că te rog 
să taci! 

Şi cum în momentul acela Saint-Simon se dădu mai la o parte, 
guvernanta amuţi văzându-l pe regent. Regentul ridică din 
umeri şi schimbă o privire cu Saint-Simon şi cu Boulduc. A treia 
zi, mintea tânărului rege începu să o ia razna, iar medicii şi-o 
pierdură pe a lor. Helvetius, cel mai tânăr dintre toţi, care avea 
să devină medicul reginei şi care a fost tatăl faimosului 
Helvetius de mai târziu, propuse să i se ia sânge de la picior. 
Dar medicii protestară, iar Marechal, chirurgul regelui, declară 
că dacă ar mai rămâne o singură lanţetă în Franţa, ar rupe-o 
pentru ca regelui să nu i se ia sânge. Regentul, ducele de 
Villeroy, doamna de Ventadour şi sora ei, doamna ducesă de la 
Ferte, de faţă la consultaţia doctorilor, în disperare de cauză 
trimiseră să fie aduşi alţi patru mari doctori din Paris: Doumolin, 
Silva, Camitte şi Falconnet. După ce discutară câteva minute, 
toţi patru fură de aceeaşi părere cu Helvetius. Dar medicii 
regelui se împotriviră. 

Domnilor, îi întrebă atunci Helvetius, răspundeţi cu capul de 
viaţa regelui dacă nu i se ia sânge? 

Nu I strigară medicii regelui. Nu ne putem asuma o asemenea 
răspundere. 

Ei bine, zise Helvetius, eu răspund cu capul că dacă îi iau 
sânge se va face bine! 

Şi celebrul medic vorbi cu atâta convingere, încât regentul îi 
spuse: 

— Foarte bine. Domnule, ia-i sânge îÎ 

Ceilalţi medici se retraseră. Rămas singur, Helvetius îi luă 
sânge regelui. După un ceas, febra scăzu. Seara, primejdia 
fusese înlăturată, iar a treia zi regele se ridică din pai. 


Parisul, care se întristase foarte tare auzind că micul monarh 
este bolnav, după ce înălţă un Te-Duum lu Notre-Dame, 
sărbători cu mare bucurie vindecarea regelui, în balcon, 
împreună cu Villeroy, micul rege privea cum se distrau 
parizienii, 

— Sire, îi spuse Villeroy elevului său, toată” această mulţime 
care vă aclamă vă aparţine! E a dumneavoastră şi puteţi face cu 
ea ce doriţi! 

Din păcate, cuvintele inyprudente ale preceptorului său s-au 
întipărit mulţ prea bine în mintea tânărului rege. Căci Ludovic a 
izbutit să determine acelaşi popor, care strigase în 1721 
„Trăiască regele!”, să strige peste şaizeci şi opt de ani „Jos 
regele!” 

în vremea aceasta începuse a se experimenta pe condamnaţii 
la moarte inoculările cu vaccin împotriva vărsatului. Au fost 
inoculaţi cinci condamnaţi şi toţi cinci au scăpat cu viaţă. 

Tot atunci, domnul de Maulevrier a trimis, la Madrid, Cordonul 
Albastru ultimului infante al Spaniei şi a început negocierea 
căsătoriei regelui cu infanta şi a domnişoarei de Montpensier, 
fiica regentului, cu prinţul Astu-riei. La 14 septembrie totul 
fusese de-acum hotărât; Filip al V-lea îi trimise o scrisoare lui 
Ludovic al XV-lea prin care îl anunţa că majestatea-sa catolică 
nu numai că este de acord cu o asemenea alianţă, dar că este 
chiar din cale-afară de bucuros. Mai rămânea ca cineva să-l 
anunţe şi pe Ludovic al XV-lea, care habar n-avea ce se pusese 
la cale în numele lui şi care, deşi nu avea decât unsprezece ani, 
poate că nu era câtuşi de puţin dispus să se în-soare cu o 
prinţesă de trei ani. Regentul trebuia ca, atunci când avea să 
vorbească cu regele, să-l îndepărteze pe domnul de Villeroy, 
duşmanul său neîmpăcat, care în mod sigur i-ar fi insuflat 
elevului său aversiune faţă de mica infantă. Aşa că regentul avu 
grijă să-şi facă mai în. Tâi doi aliaţi din suprainâendentul 
educaţiei regelui şi din reptorul său, domnul de Fleury. 
Supraintendentul se arătă încântat de proiectul regentului, dar 
Fleury fu mai rece. Avu obiecţii în ceea ce privea vârsta infantei, 
care iăcea din acea căsătorie un act derizoriu. Totuşi, spuse ca 


nu credea că regele se va opune, făgădui să fie de faţă când i se 
va face acea propunere majestăţii-sale şi se angaja să facă uz 
de toată influenţa lui asupra tânărului Ludovic pentru a-l 
determina să fie de acord cu propunerea regentului. 
Comunicarea a fost amânată pe a doua zi. La ora stabilită, 
regentul s-a prezentat la rege; dar în anticameră, prinsa lui grijă 
a fost să întrebe dacă domnul de Fleury era acolo. Contrar 
făgăduielii, domnul de Fleury lipsea” Regentul trimise să-l 
caute, hotărât să nu intre la rege decât după ce va fi sosit şi 
preceptorul. După câteva minute, îl văzu venind în goană ca un 
om care, luându-se cu treburile, întârziase şi acum se grăbea să 
repare greşeala. Regentul intră împreună cu domnul de Fleury 
şi-i găsi la rege pe supraintendent, pe domnul de Villeroy şi pe 
cardinalul Dubois. Atunci regentul, surâzând plin de graţie, îi 
anunţă regelui marea veste, lăudând avantajele unei astfel de 
alianţe şi rugându-l pe Ludovic să-şi dea consimţământul. Dar 
regele, surprins, tăcu; inima i se sitinse şi ochii i se umplură de 
lacrimi. Regentul îl privi fix pe domnul de Fleury, care-şi dădu 
seama că totul depin-iea de el. Episcopul îşi ţinu făgăduiala şi 
insistă, alături ie regent, asupra necesităţii ca regele să respecte 
angajamentul pe care ducele d'Orleans îl luase. În numele său. 
Dar nicio insistenţă nu-l putu scoate pe rege din mu-; enie. 
Episcopul de Frejus. Adică domnul de Fleury, pre-: eptorul său, îi 
vorbi o vreme în şoaptă, spunându-i că nu >uiea să apară în 
Consiliul regal şi să declare că nu este le acord cu regentul. 
Regele continuă să tacă şi să rămână îemişcat. Totuşi, până la 
urmă, făcu o mişcare, un semn n urma căruia domnul de Fleury 
declară: 

— Monseniore, majestătea-sa va veni la Consiliu, turnai că are 
nevoie de puţin timp ca să-şi vină în fire! 

Regentul se înclină, răspunse că era la dispoziţia regelui şi le 
făcu semn celor de faţă să-l urmeze. In odaie nu rămase cu 
regele decât domnul de Fleury. Într-adevăr, după o jumătate de 
ceas, regele întră în sala de consiliu şi, după ce i se citi 
scrisoarea lui Filip al V-lea, declară că-şi dă „cu plăcere 
consimţământul la acea căsătorie”. Totodată, aproba căsătoria 


domnişoarei de Montpensier cu prinţul Asturiei. Duşmanii cei 
mai înverşunaţi ai regentului fură năuciţi de această lovitură 
neaşteptată. Printr-o manevră politică deosebit de abilă, ducele 
d'Orieans nu numai că devenea aliatul celui al cărui cap îl 
ceruse cu un an mai înainte, dar fiica sa punea piciorul pe 
treptele tronului Spaniei. 

Odată dubla căsătorie aprobată de către rege, domnul de 
Saint-Simon a fost trimis ambasador în Spania pentru a o cere, 
în mod oficial, de soţie pe mica infantă. Doamna de Ventadour a 
fost numită guvernanta ei şi a primit sarcina să se ducă s-o ia- 
de la Madrid şi s-o aducă la Curtea Franţei. In sfârşit, ducele de 
Ossuna şi marchizul de îa Fare se întâlniră la Bayonne, primul 
pentru a prezenta complimentele lui Filip al V-lea către Ludovic 
al XV-lea, iar celălalt, spre a transmite lui Filip al V-lea 
complimentele lui Ludovic al XV-lea. 

în timp ce aristocrația era preocupată de aceste evenimente, 
poporul şi burghezia îşi aveau şi ele spectacolul lor r în Piaţa 
Greve era tras pe roată tâlharu! Cartouche. Inchis la început la 
Châtelet, apoi transferat: la Ccncier-gerie, Cartouche a fost 
judecat şi condamnat la 26 noiembrie 1721. În 27, i s-a aplicat 
prima pedeapsă, tragerea pe roată, pe care a îndurat-o fără a-şi 
divulga complicii. Pe 23, a fost urcat pe eşafod. Ajuns la Piaţa 
Greve, Cartouche, care nu făcuse nicio mărturisire, tot trăgând 
nădejde că va fi salvai de complicii săi, privi cu atenţie în jur, 
doar-doar îl va zări pe vreunul dintre ei. Dar văzând numai 
eşafodul şi mulţimea necunoscută care căsca gura la el, lacomă 
de senzaţii tari, Cartouche spuse: 

— Vreau să fac unele mărturisiri! 

L-au lăsat imediat jos de pe eşafod şi l-au dus repede la 
Primăria Parisului; acolo. În afară de mărturisirea crimelor sale 
despre care până atunci nu suflase un cuvint, Cartouche a 
denunţat trei sute şaptezeci de persoane, dintre care o sută 
treizeci şi patru de femei. Cum Cartouche dăduse şi adresele 
sau locurile unde se ascundeau complicii săi, aceştia au fost 
arestaţi imediat, aproape toţi. Când i-a văzut adunaţi în jurul lui, 
palizi şi rugători, Cartouche ie-a spus: 


— Ascultă-mă tu, cutare, şi tu, cutare... V-am îmbogăţit şi v- 
am apărat atâta vreme cât am fost liber... După care m-au prins 
şi m-au întemnițat, m-ău tras pe roată, făcându-mă să îndur 
chinuri cumplite. Dar, potrivit vechiului nostru jurământ, n-am 
suflat'o vorbă despre nici umil dintre voi. M-am urcat pe eşafod, 
îricrezându-mă în fă-găduiala voastră că mă veţi salva. Voi aţi 
dat însă bir cu fugiţii când aţi auzit de arestarea mea şi în ziua 
execuţiei m-aţi părăsit. Mai mult decât atât, am aflat că unul 
dintre voi m-a vândut... Atunci m-am răzbunat şi v-am denunţat 
şi eu. Aşa că acum suntem chil. Cât despre cei care ar fi putut 
să mă ajute din punct de vedere material, i-am iertat şi nu i-am 
mai denunţat. Fiindcă sunt sigur că aceia mă vor răzbuna cu 
prisosinţă! 

Cum se făcuse târziu, Cartouche a fost dus la închisoare. A 
doua zi a fost rupt în bucăţi, până când călăului, făcându-i-se 
milă de chinurile lui, l-a strâns de gât cu o frângbie. 

Cu acest eveniment s-a încheiat şi anul 1721. 


Capitolul XIII 

Schimb de prinţese.; - Duhovnicii. 

— Intrarea  cardinalilor de Rohan şi Dubois în 
Consiliul Regal. 

— Regele părăseşte Parisul şi se mută la 
Versailles. 

— Dubois, prim-ministru. — Dubois şi mareşalul 
de Villeroy. 

— Arestarea mareşalului. 

— Fuga şi întoarcerea episcopului de Frejus, adică 
a lui Fleury, preceptorul regelui. 

— Dubois academician. — Moartea lui 
Mariborough. — Moartea Prințesei Palatine. 

— Cutremurul de pământ din Portugalia. 


Anul 1722 a fost inaugurat prin schimbul celor două prințese, 
viitoarele soţii - una a regelui şi cealaltă a prinţului Asturiei; 


schimbul s-a făcut în Insula Fazanilor, situată pe râul Bidassoa 
care desparte cele două regate. Pe aceeaşi insulă avusese loc, 
în 1659, conferinţa dintre cardinalul Mazarin şi don Luis de Haro, 
prim-miniştrii Franţei şi ai Spaniei, cei ce încheiaseră pacea din 
Pirinei şi-l însuraseră pe Ludovic al XIV-lea cu infanta Maria- 
Tereza. 

Schimbul a avut loc la 9 ianuarie şi în aceeaşi zi prinţesele o 
porniră la drum: domnişoara de Montpensier spre Madrid, iar 
mica infantă spre Paris. 

Ajungând la Paris, domnul duce de Ossuna a fost numit 
cavaler al Ordinului Saint-Esprit, iar domnul de Saint-Simon a 
primit din mâna lui Filip al V-lea două coliere ale Lânii de Aur, 
unul pentru el, iar celălalt pentru unul dintre fiii săi, la alegere. 

Chiar în acel moment, la Curtea Franţei a început să se 
discute despre un lucru deosebit de important. Părinteâe 
d'Aubanton, duhovnicul lui Filip al V-lea, obținuse de la rege nu 
numai ca mica infantă să aibă un duhovnic ietuit, dar primise 
încuviințarea să-i ceară domnului de Saint-Simon ca şi regele 
Ludovic al XV-lea să aibă tot un duhovnic iezuit. Domnul de 
Saint-Simon nu vru să-şi ia niciun fel de angajament, dar îi 
scrisese  regentului, care-l consultă pe Dubois, deoarece 
propunerea aceasta îl privea pe noul cardinal. Dubois l-a 
determinat pe abatele de Fleury să se retragă şi abatele s-a 
retras. Apoi i l-au propus regelui pe părintele de Lmieres, care 
era duhovnicul Doamnei. Fropunerea s-a izbit însă de trei 
opozanți: cardinalul de Noailles, mareşalul de Villeroy şi 
episcopul de Frejus, adică domnul de Fleury. Cardinalul de 
Noailles, fără să propună pe nimeni, respinse categoric ideea 
unui duhovnic iezuit. Domnul de Villeroy propuse trei persoane: 
pe decanul de la Notre-Dame, pe Benoit, preotul de la Saint- 
Germain-en-Laye, şi pe abatele de Vaurouy, care tocmai 
refuzase episcopia din Perpignan. Episcopul de Frejus propuse 
două persoane: pe Paulet, superiorul seminarului de la Bons- 
Enfants, şi pe Cham-pigny, trezorierul de la Sainte-Chapelle. Dar 
Dubois avu ultimul cuvânt şi conştiinţa tânărului rege fiind 
încredinţată lui Liniere, iezuiţii triumfară din nou. Sigur că dom- 


iii de Noailles, de Villeroy şi de Frejus se simţiră profund jigniţi 
de puţina atenţie acordată părerii lor. Se ştie că regentul era 
certat cu Parlamentul. Acum îşi pusese în; ap şi Consiliul de 
regență. Abia atunci observară cu toţii: ătre ce anume tindea 
Dubois şi-şi dădură seama că, fie lin convingere, fie din 
indiferenţă, domnul d'Orleans îi neuraja ambiția. Deşi cardinal, 
Dubois nu avea acces în Consiliul de regența din pricină că era 
de obârşie joasă, leci nu era nobil. Atunci Dubois se gândi să-l 
vâre în Con-iliu pe cardinalul de Rohan, după care să se 
strecoare i el. Cardinalul de Rohan este cel care, după moartea 
lui Clement al XI-lea şi alegerea lui Conţi ca Papă, plecase’ iâa 
Roma. Cardinalul de Rohan, căruia Dubois îi făgăduise' un 
minister, întors la Paris şi intrat în Consiliul Regal la propunerea 
lui Dubois. Incepu să întrevadă, din locul unde ajunsese, şi 
postul de ministru. Şi iată că se întâmplă exact ce prevăzuse 
Dubois. Cardinalul de Rohan, intrat în Consiliu, îl trase după sine 
şi pe Dubois. 0<, lată ajuns în Consiliul Regal, Dubois propuse 
ca regele să se mute din Paris la Versailles pentru ca încet, încet 
sa se izoleze de curtenii care dădeau toată ziua năvală la uşa 
lui. Aşa că regele a fost mutat la Versailles. După aceea, Dubois 
a început să-l preseze zilnic pe regent, cerându-i postul de prim- 
ministru. Dar regentul nici nu voia să audă. Cum între, timp 
treburile statului începuseră a se înmulţi şi a deveni tot mai 
dificile, cum mulţi dintre curteni râvneau postul de prim- 
ministru, asaltându-l pe regent cu rugăminţile lor, * plictisit, 
ducele d'Orieans se plinse fostului său educator. Dubois, care 
abia aştepta acest moment, îi răspunse regentului: 

— Monseniore, maşina-guvernamentală nu poate funcţiona 
cum trebuie decât atunci când toate resorturile ei sunt ţinute în 
aceeaşi mină. Chiar şi republicile n-ar fi durat mai mult de trei 
luni decă voinţele tuturor nu srar fi unit într-o singură voinţă. 
Este necesar deci ca întreaga putere să se afle sau în mâna 
dumneavoastră, sau în mâna mea, pentru că, fiind sluga cea 
mai credincioasă a domniei-voas-tre, aş fi doar reprezentantul 
voinţei monseniorului... Nu-miţi-mă prim-ministru, alifel regența: 
se duce de râpă. 


— Bine, replică ducele, dar nu ai şi aşa destulă putere? 

— Nu, răspunse cardinalul. Vreau un titlu, monseniore; fără 
titlu nu am nicio autoritate. Dacă n-ai titlu, toţi îţi râd în nas; 
cum ai un titlu „toţi ţi se supun fără să crâcnească. Titlul 
înseamnă consacrarea puterii. Puterea fără titlu e o uzurpare! 

Dar la toate aceste argumente ale cardinalului, ducele 
d'Orleans răspundea sau cu o glumă, sau cu vreun cântec 
deşucheat. Atunci Dubois se gândi să roage pe cineva să 
intervină pentru el. 

— Puse ochii pe Laffitteau, care-i era foarte devotat, pe care îl 
făcuse între timp episcop de Sisteron şi care tocmai venise de la 
Roma. Laffitteau era un coţcar înrăit, un beţivan dezmăţat, un 
popă complet lipsit de credinţă, ca şi Dubois, şi în plus un 
scandalagiu fără pereche. Dar tocmai de asta avea Dubois 
încredere în el; fiind singurul care-l putea susţine, Laffitteau 
avea tot interesul să-l ajute pe Dubois să urce cât mai sus. 
Venind de la Roma, Laffitteau urma să fie primit în audienţă de 
către regent. În acea audienţă, Laffitteau trebuia să-i vorbească 
ducelui d'Orleans despre marea consideraţie de. Care se bucura 
Dubois la Roma şi să-i strecoare ducelui două cuvinte prin care 
să-i arate cât de mult ar câştiga Franţa dacă Dubois ar fi prim- 
ministru. Dar încă de la primele cuvinte pe care se hazarda 
episcopul de Sisteron să le rostească, regentul îl întrerupse. 

— Ce mama dracului mai vrea şi cardinalul ăsta? strigă el. Are 
mult mai multă autoritate decât un prim-ministru şi tot nu e 
mulţumit! DacăM numesc şi prim-ministru, atunci ce-o să facă? 

— Monseniore, se va bucura, răspunse episcopul. 

— Cât timp?. Doctorul meu, care l-a văzut, mi-a spus că nu 
mai are de trăit nici şase luni. 

— Chiar aşa? întrebă Laffitteau. 

— Ei drăcie, dacă nu mă crezi, du-te şi întreabă-l pe doctor! 

— Ei, monseniore, dacă aşa stau lucrurile, răspunse Laffitteau, 
vă sfătuiesc să-l numiţi prim-ministru, şi asta cât mai repede! 

— Păi de ce? 

Pentru că, monseniore, ne apropiem de majoratul n^gelui, 
nu-i aşa? Sigur că vă veţi bucura de toată încrederea majestăţii- 


sale. 

Nădăjduiesc, răspunse regentul. 

Regele vă e dator pentru toate serviciile pe care i le-aţi adus, 
e dator însuşirilor deosebite pe care le-aţi pus în slujba sa, dar 
nu veţi mai avea niciun fel de autoritate. Un prinţ atât de mare 
ca dumneavoastră are întotdeauna duşmani care-l invidiază; ei 
vor încerca să vă îndepărteze de rege. Cei care sunt foarte 
aproape de majes-tatea-sa, să ştiţi că nu sunt şi cei mai ataşaţi. 
La sfârşitul regenței, n-o să puteţi fi numit prim-ministru, pentru 
că aşa ceva nu s-a mai întâmplat şi, ca atare, nu se poate. 
Atunci numiţi încă de pe acum pe altcineva. Cardinalul Dubois 
poate fi prim-ministru, aşa cum au fost şi cardinalii de Richelieu 
şi Mazarin; după ce va muri el, veţi putea să-i luaţi locul într-o 
funcţie care n-a fost creată pentru dumneavoastră şi cu care 
lumea va fi de-acum obişnuită, aşa încât veţi da impresia că o 
primiţi din modestie şi din ataşament faţă de rege, dar de fapt 
veţi avea în mână toată puterea. 

Ducele d'Orieans se gândi, sfatul iezuitului i se păru bun şi 
Dubois fu numit prim-ministru. 

Seara avu loc un mare banchet la Palatul Regal. Se vorbi, cum 
era şi firesc, despre noua numire a lui Dubois şi ducele 
d'Orieans luă apărarea fostului său preceptor, spunând că un 
bărbat înzestrat cu o asemenea minte poate ajunge orice. 

— Monseniore, zise Noce, aţi făcut din el secretar de stat, 
ambasador, arhiepiscop, cardinal, iar acum prim-ministru. Dar 
sunt ferm convins că nu veţi putea face niciodată din Dubois un 
om cinstit! 

A doua zi, Noce a fost exilat. 

Aţi văzut de altfel că, de mai bine de un an, toată politica 
internă a regentului tindea către concentrarea puterii în mâna 
sa şi către înăbuşirea opoziţiei publice şi particulare. Consiliile 
se opuseseră şi fuseseră desfiinţate; Parlamentul se opusese şi 
fusese exilat la Pontoise. Domnul d'Argensson se opusese şi 
fusese dizgraţiat. Domnul de Noce se opusese şi fusese obligat 
să părăsească Parisul. Mai rămăsese mareşalul de Villeroy, care 
nu numai că se opunea, dar mai era şi insolent. Înainte de a lua 


măsuri severe împotriva lui, Dubois încercă să-l ia cu binişoruL 
Aşa cum procedase cu regele, cu Doamna şi cu prinții, |neercă şi 
cu el: adică să fie modest şi umil. Dar cu cât era Dubois mai 
umil, cu atât devenea Villeroy mai trufaş şi mai orgolios. Atunci 
Dubois apelă la cardinalul de Bissy, prietenul mareşalului, 
rugându-l să-i spună acestuia să se stăpânească şi să încerce să 
rămână în relaţii bune cu el. Cardinalul de Bissy, care-l văzuse 
pe confratele, său, cardinalul de Rohan, intrând în Consiliul regal 
numai pentru bunele oficii aduse lui Dubois, nici nu dorea 
altceva decât să fie pe placul cardinalului, nădăjduind să intre şi 
el pe aceeaşi uşă pe care intrase şi cardinalul de Rohan. Işi 
asumă deci sarcina să-i transmită mareşalului rugămintea lui 
Dubois. Bissy îl convinse pe Villeroy că admiraţia lui Dubois faţă 
de el era sinceră, fapt care-i îngădui lui Villeroy să-i făgăduiască 
lui Bissy că va încerca să fie mai apropiat de Dubois. Bissy dădu 
fuga la primul ministru să-i spună ce făcuse, apoi se duse înapoi 
la Villeroy să-l întrebe în ce zi şi la ce. Oră ar fi dispus mareşalul 
să primească respectuoasele omagii ale lui Dubois. Fie că 
mareşalul nu vru să-l primească pe Dubois la el acasă, fie că vru 
să facă pe galantul, îi trimise vorbă lui Dubois să-l aştepte la el. 
Bissy îi spuse lui Dubois să” facă tot posibilul şi să accepte vizita 
lui Villeroy a doua zi, adică odată cu primirea ambasadorilor. A 
doua zi, în timp ce ©ubois stătea de vorbă cu ambasadorul 
Rusiei şi salonul era plin de cei mai de seamă miniştri străini, a 
fost anunţată vizita domnului mareşal de Villeroy. Nu se 
obişnuia ca audienţele să fie întrerupte. Totuşi, lacheii, care 
primiseră ordin, se duseră să-l anunţe imediat pe domnul 
Dubois. Dar mareşalul se Impotrivi şi aşteptă în salon, la rând ca 
toată lumea. 

Reconducându-l pe ambasadorul Rusiei, Dubois îl zări pe 
mareşal; atunci, uitând de toţi ceilalţi, se năpusti spre el, se 
înclină în faţa lui întocmai ca în faţa unui rege şi-l pofti imediat 
în cabinet. Acolo, Dubois se pierdu în mulţumiri pentru onoarea 
pe care i-o făcuse mareşalul. Acesta îl lăsă să vorbească, 
arborând un aer mândru, schiţând un surâs, clipind din ochi sau 
dând din cap. După ce Dubois se linişti, mareşalul - pe tonul lui 


doctoral care-i era caracteristic - îi dădu câteva sfaturi apoi, 
lăsându-se târit de elocinţă, trecu de la sfaturi la admonestări şi 
de la admonestări la reproşuri. Dubois era ca un şarpe. Ştia să 
se târască, dar cu condiţia să nu-l calce nimeni pe coadă. La 
primul contact cu piciorul care, profitând de umilinţa lui, ar fi 
vrut să-l zdrobească, se ridica gata de atac. Vă-zând ce 
întorsătură luaseră lucrurile, cardinalul de Bissy vru să intervină, 
dar era prea târziu. Mânia care pusese stăpânire pe inima 
domnului mareşal i se urcase la cap şi nu-i mai îngădui să 
judece. Începu să bată din picior, să pufnească, să strige, să se 
înroşească; Dubois, dimpotrivă, pălise şi se retrăsese în sine 
întocmai ca o felină gata să se năpustească. După o vreme, 
năucit de propriile sale răcnete, mareşalul, nemaiputându-se 
stăpâni, trecu la ameninţări şi strigă: 

— Da, domnule, unul dintre noi doi trebuie să cadă şi, dacă 
vrei să-rai asculţi un ultim sfat, arestează-mă! 

Cardinalul de Bissy văzu ochii lui Dubois strălucind. Dându-şi 
seama că lucrurile ajunseseră prea departe, il apuca pe mareşal 
de braţ şi-l trase cu forţa după sine. 

— Numai că mareşalul nu era omul care să se retragă în 
linişte; ieşind afară din cabinet, continuă să. Strige, să înjure şi 
să-l amenințe pe Dubois. Audienţele au fost suspendate. Furios, 
bâlbâindu-se de furie şi abia mai respi-rând, Dubois dădu buzna 
în cabinetul regentului. Urmând sfatul mareşalului, venise să-i 
propună acestuia să-l aresteze pe Villeroy. Regentul nu avea 
niciun motiv să-l susţină pe mareşal, care era unul dintre cei mai 
înverşunaţi calomniatori ai săi. De câte ori micul rege nu se 
simţea bine, mareşalul începea să strige: „Otravă! Regentul i-a 
dat otravă!” Dar cum ducele d'Orleans ştia să se stăpânească, îi 
spuse lui Dubois că arestarea va avea loc de îndată ce 
mareşalul îl va jigni pe regent. Pentru orice eventualitate, 
trimiseră să-l cheme pe domnul de Saint-Simon „pentru a 
pregăti - cum spune el însuşi - capcana în care urma să cadă 
Villeroy'*. Ducele de Saint-Simon fu întru totul de părerea 
regentului şi-şi spuse că - având în vedere insolenţa mareşalului 
- acesta nu va întârzia să-şi dea în petec. Dar, ca să fie mai 


siguri, pregătiră ei înşişi capcana. La primul Consiliu ce urma să 
aibă loc, ducele d'Orleans trebuia să-i şoptească regelui ceva la 
ureche. Mareşalul, curios din fire, sigur că se va vâri între ei, ea 
să audă ce vorbesc. Atunci regentul trebuia să-l poftească pe 
rege în cabinetul său; cum domnul de Villeroy avea să se ţină, în 
mod sigur, după ei, regentul trebuia să-i închidă uşa în nas, 
spunându-i că are ceva de vorbit cu regelo. Doar între patru 
ochi. Atunci Villeroy, nestăpânit cum era „avea sa trintească el 
ceva jignitor la adresa regentului. 

Lucrurile se petrecură exact aşa cum prevăzuse domnul de 
Saint-Simon: mareşalul dorind să audă ce-i spunea regentul lui 
Ludovic, vru. Să vină după ei în cabinetul regentului; atunci 
regentul îi spuse mareşalului că are 
«seva d-e discutat cu regele şi anume fără martori; la care 
Y&leroy răspunse că majestatea-sa nu trebuie şi nu poate să. 
Aibă secrete faţă de preceptorul său. 

— Ascultă, domnule mareşal, îi spuse regentul, întor-cându-se 
cu faţa către el. Să ştii că nu eşti buricul pămân-fului şi că numai 
prezenţa regelui mă opreşte să nu te tratez aşa cum meriţi! 

După care regentul, luându-l pe rege de mână, intră în 
cabinet. Mareşalul dădu fuga după regent, ca' să-şi ceară scuze; 
dar ducele, cu un gest, îl făcu să priceapă că nu va accepta 
niciun fel de scuze. Socotind că mersese cam departe cu 
insolenţa, a doua zi mareşalul veni din nou la regent să-şi ceară 
scuze. Gătit cu superba lui sabie pe care n-o părăsea niciodată, 
mareşalul  străbătu curtea, îndrep-tându-se către ducele 
d'Orieans. 

— Unde este regentul? îl întrebă pe uşier. 

— Lucrează, domnule mareşal, răspunse uşierul. 

— Trebuie neapărat să-l văd, aşa că te rog să mă anunti! 

Şi o porni arogant spre uşă, sigur că se va deschide dinaintea 
sa. Uşa se deschise într-adevăr, dar cel care-l primi fu domnul 
Fare, căpitanul gărzilor regentului, care, îndreptându-se către el, 
îi ceru sabia. In acelaşi timp, Le Blanc îi prezentă ordinul de 
arestare semnat de rege, în vreme ce contele d'Artagnan, 
căpitanul muşchetarilor în gri, împinse spre el o lectică bine 


acoperită, care aştepta într-un colţ, gata pregătită. Cu dosul 
mâinii, muşchetarul îl împinse în lectică, trase draperiile peste 
el, apoi le porunci câtorva oameni să-l scoată din palat printr-p 
uşă dosnică ce dădea în grădină. La piciorul scării ce ducea în 
sera de portocali aştepta o trăsură, înconjurat» de douăzeci de 
muşchetari. Urcat imediat în trăsură, mareşalul a fost condus la 
moşia lui din Villeroy, aflată la zece leghe de Paris. Mai rămânea 
să i se spună şi regelui de arestarea lui Villeroy. Ludovic, ca toţi 
copiii răsfăţaţi, îi iubea mult pe toţi cei care-l lăudau şi nimeni 
nu-l lăuda mai abitir decât Villeroy. Aşa că de îndată ce auzi că 
mareşalul fusese arestat, fără a dori să asculte şi motivele 
pentru care îl arestaseră, începu să plângă. Regentul încercă să- 
| consoleze, dar la tot ce-i spunea el, regele plân-gea şi mai tare. 
Văzând cât este de încăpățânat, regentul îl salută şi se retrase. 
Regele a fost trist toată ziua. Dar a doua zi, altă surpriză 
neplăcută: nu-l văzu nici pe domnul de Fleury. Întrebând unde 
este, i se răspunse că nu s? află la Versaifles şi că nimeni nu ştie 
unde se dusese. Ce se întâmplase? Villeroy şi Fleury, cei doi 
preceptori ai regelui, făcuseră un fel de pact potrivit căruia, în 
cazul în care unul dintre ei ar fi fost arestat, celălalt să se 
exileze de bunăvoie, chiar în aceeaşi zi. Villeroy izbutise în 
asemenea măsură să-l convingă pe rege că nu este înconjurat 
decât de duşmani şi de otrăvitorj şi că nu-şi datorează viaţa 
decât preocupărilor asidue ale celor doi preceptori ai săi, încât 
tânărul Ludovic, văzându-se despărţit de amân-doi deodată, - se 
simţi cuprins de o adevărată disperare. Regentul neştiind 
despre ce este vorba, se simţi foarte încurcat. Dubois deduse că 
Fleury se retrăsese la Trappe, când iată că cineva veni şi spuse 
că se dusese la Băville, la preşedintele de Lamoignon. De îndată 
ce regentul află de ce se retrăsese domnul de Fleury, dădu fuga 
la rege să-i spună că încă în cursul aceleiaşi zile, preceptorul său 
va fi la Versailles. Curierul care trebuia să plece la Trappe, fiind 
gata de drum, schimbă direcţia şi o luă spre Băville şi, aşa cum 
făgăduise regentul, regele îl văzu pe Fleury chiar în acea zi. 
Domnul de Fleury îşi călcase jurământul faţă de Villeroy, dar nu 
din vina lui. El plecase de la Versailles chiar în ziua în care 


fusese arestat mareşalul de Villeroy; dar din moment ce regele îi 
poruncise să vină, el nu putea să nu se supună poruncii. Prima 
sa datorie era să se supună ordinelor regelui său şi el se 
supusese, începând din acel moment, regentul înţelese că 
domnul de Fleury reprezenta o putere. li. Explică îndelung 
motivul care-l determinase să-l aresteze pe mareşalul de 
Villeroy şi până la urmă clomnul de Fleury fu. De acord cu el. In 
realitate, era încântat că scăpase de un om care-l jignise de 
multe ori cu insolenţa şi cu orgoliul lui nemăsurat. În consecinţă, 
îşi asumă răspunderea să i-l recomande şi să i-l prezinte el 
însuşi regelui pe- domnul de Charost, căruia regentul îi 
încredinţase locul pe care-l avusese mareşalul. Cât despre 
ducele d'Orieans, părându-i-se că domnul de Villeroy se află 
cam prea aproape de Paris, porunci să fie dus şi închis la Lyon. 

Dubois nu numai că ajunsese prim-ministru, dar se văzu 
scăpat de doi dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai săi: Noce şi 
Villeroy. Academia profită de această circumstanţă pentru a-l 
nfinii membru pe Dubois. 

în vremea. Aceasta, un>ul dintre oamenii care făcuseră mult 
rău Franţei, pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, murise la Windsor. 
E vorba de John Churehill, duce de Mariborough. 

Şi iată că la 25 octombrie avu loc sărbătorirea majoratului 
regelui. Cei şase pairi laici ai Franţei care trebuiau să fie de faţă 
au fost reprezentaţi de şase prinți de sânge* ceea ce nu se mai 
întâmplase niciodată: ducele dorleans îl reprezenta pe ducele de 
Bourgogne, ducele de Chartres ţinu locul ducelui Normandiei, 
ducele de Bourbon îi reprezenta pe ducele Acvitaniei, contele de 
Charolais pe contele de Toulouse,. Contele de Câermont pe 
contele de Fandre, iar prinţul de Conţi ţinu locul contelui de 
Cham-pagne. Mareşalul de Villars i-a reprezentat pe conetabilul 
Franţei, iar prinţul de Rohan pe marele maestru de ceremonii al 
regelui. După ce i s-a pus regelui coroana pe cap, acesta a scos- 
o şi a pus-o alături, pe perna de catifea. Cineva i-a spus că 
încălca ceremonialul, dar regele i-a răspuns că puţin îi păsa de 
ceremonial. 

După ce s-a întors de la Reims, regele a rămas o vreme la 


Villers-Cotterets, unde ducele d'Orleans a dat nişte serbări 
magnifice în cinstea lui. «De acolo, a plecat la Chantilly, la 
ducele de Bourbon, care a cheltuit un milion ca să-l primească. 
Văzând tot acel lux, Camillac spusese: 

— Se vede limpede că fluviul Mississippi a trecut pe aici! 1 

în timpul şederii la Villers-Cotterets şi la Chantilly, regele a 
prins gustul vânătorii, plăcere care mai târziu avea să se 
transforme într-o adevărată patimă. 

întorcându-se la Paris, regentul i-a trimis în Spania pe doamna 
ducesă de Duras şi pe cavalerul d'Orleans ca s-o însoţească pe 
doamna ducesă de Beaujolais, fiica sa, al cărei contract de 
căsătorie cu infantele don Carlos fusese semnat la 26 
noiembrie. Dar această căsătorie n-a mai avut loc. La opt zile 
după semnarea contractului, a murit Prinţesa Palatină, mama 
regentului. Toate spectacolele şi serbările s-au suspendat timp 
de opt zile, iar doliul a ţinut patru luni. 

1 Aluzie la acţiunile Mississippi ale lui Law (n.t.). 

Acest eveniment, împreună cu cutremurul de pământ din 
Portugalia, care i-a inspirat o tragedie lui Andr&, 3U fost 
evenimentele cu care s-a încheiat anul 1722. 


Capitolul XIV 
Majoratul regelui. 
— Doamna de Prie. 
— Doamna de Pleneuf. 
— Domnul de Prie, ambasador la’ Torino. — 
întoarcerea sa. 
— Dizgra-ţierea lui Le Blanc şi a lui Belle-lsie. 
— Boala lui Dubois şi moartea sa. 
— Moartea regentului. — Concluzii. 


Anul 1723 a început cu majoratul regelui. La 16 februarie, 
Ludovic al XV-lea păşise în cel de-al paisprezecelea an al său. 
Chiar în dimineaţa acelei zile, ducele d'Orieans a fost de faţă la 
scularea lui, l-a salutat cu tot respectul cuvenit şi l-a întrebat 


dacă are de dat vreo poruncă în legătură cu cârmuirea statului. 
La 22 februarie a avut loc un Consiliu în care regele a fost 
declarat major şi anunţat că, după legile ţării, de-acum încolo 
putea să ia parte la cârmuirea Franţei. Întorcându-se către 
ducele d'Orieans, regele i-a mulţumit pentru strădania de a fi 
vegheat asupra ţării, l-a rugat să aibă şi mai departe grijă de 
Franţa şi l-a confirmat pe Dubois în funcţia de prim-ministru. Tot 
în acel Consiliu trei duci au fost făcuţi pairi: Biron, Leviis şi La 
Valliere. Ducele d'Orieans făcuse un mare act de dreptate 
restituind familiei Biron duca-tul-pairie ce-i fusese confiscat lui 
Charles de Biron, vinovat de crimă de lesmajestate. Acum îi era 
înapoiat urmaşului său, nevinovat. În legătură cu acest lucru i s- 
au făcut ducelui d'Orieans unele observaţii, dar el a răspuns: 

— O familie care şi-a pierdut avutul, din pricina unor greşeli, şi 
le poate recăpăta prin serviciile pe care le-a adus ţării. 

Cam în acea epocă se situează şi dizgraţlerea lui Le Blanc şi a 
contelui de Belle-Isle, fapt ce semnalează incesturile influenţei 
doamnei de Prie. 

Doamna de Prie era fiica lui Berthelot de Pleneuf, un b» gat 
financiar, unui dintre primii slujbaşi ai cancelarului Teisin; 
strânsese o avere imensă, avea o casă deosebit de Brumoasă, 
căreia soţia sa îi făcea onorurile cu multă graţie şi spirit. Dintre 
toţi copiii ei, doamna de Pleneuf avea o deosebită slăbiciune 
pentru micuța Agnes, cea care avea să fie mai târziu doamna de 
Prie. Dar pe măsură ce copila creştea, pe măsură ce, crescând, 
se făcea tot mai frumoasă şi plăcea tot mai mult celor din jur, în 
aceeaşi măsură începu să-i displacă mamei sale; după o bucată 
de vreme, profunda dragoste a mamei se transformă în ură, în 
ura unei femei fs^ă de o altă femeie, în care nu mai vedea o 
fiică, ci o rivală. Aşa că doamna de Pleneuf s-â hotărât s-o 
mărite cât mai repede, ca să scape de ea. Se prezentară, cum 
era şi firesc, mai mulţi tineri, între care şi marchizul de Prie. 
Marchizul se trăgea dintr-o familie foarte bună. E adevărat că nu 
avea avere şi că pacea pusese capăt carierei sale de ofiţer. Dar 
avere avea familia Pleneuf şi, în loc să-şi continue cariera de 
ofiţer, putea deveni ambasador. Afacerea a fost încheiată şi 


căsătoria făcută. Doamna de Prie, prezentată regelui, şi-a 
dezvăluit toată isteţimea spiritului; când voia să dea gata pe 
cineva, nimeni nu-i putea rezista, aşa că domnul de Prie a fost 
numit ambasador la Toririo. Acolo, doamna de Prie a trăit numai 
îrT lumea mare şi a dobândit acele maniere pline de graţie şr de 
încântare care au făcut din ea una dintre femeile cele mai 
primejdioase, dar în acelaşi timp şi cele mai distinse din epoca 
de care ne ocupăm, în 1719, doamna de Prie se întorsese la 
Paris; era atunci o femeie desăvârşită atât ca graţie, cât şi ca 
frumuseţe. Avea o figură încântătoare, era foarte isteaţă şi plină 
de spirit, ambițioasă, îndrăzneață, într-un cuvânt, uluitoare. 
Ducele de Bourbon, văzând-o, se îndrăgosti nebuneşte de ea. 
Doamna de Prie îşi dădu imediat seama de importanţa acestei 
cuceriri şi n-o lăsă să treneze prea mult. La început, legătura lor 
a fost ascunsă de ochii lumii. Aveau o căsuţă în strada Sainte- 
Appoline, cu un budoar roz-gri, şi o trăsură care-i aştepta afară. 
Domnul de Bourbon se arătă grozav de gelos, ca un îndrăgostit 
în luna de miere, când observă că domnul dalincouri, fiul 
mareşalului de Villeroy, începuse să-i facă curte iubitei sale. 
Femeile care au în ele o scânteie de geniu, aşa cum avea 
doamna de Prie, nu fac nimic fără un scop precis. Marchiza 
socoti deci că venise momentul să se plângă de Le Blanc şi de 
contele de Bslle-lIsle, nepotul lui Fouquet. Ca să-i vină de hac lui 
Le Blanc, doamna de Prie se agăţă de falimentul lui Jonchere, 
trezorier general în timpul războiului, şi care fusese întemnițat 
în Bastilia. Şi cum Jonchere era omul de casă al lui Le Blanc, 
marchiza îl acuză pe ministru că-şi. Vârâse mâinile până la coate 
în banii minuiţi de Jonchere, obligându-l astfel pe acesta să dea 
faliment, împins de marchiza de Prie, ducele de Bourbon se 
adresă ducelui d'Orieans, cerând să se facă lumină în această 
gravă infracţiune. Ducele d'Orieans îl trimise la Dubois. Dubois 
n-avea niciun motiv să-l susţină pe Le Blanc, care nu era omul 
lui. El avea obligaţii faţă de Breteuil, cel care ştiuse, cu atâta 
dibăcie, să sustragă certificatul de căsătorie din registrul 
parohial „făcând dintr-un abate însurat un celibatar. Le Blanc şi 
Belle-Isle fură deci trimişi la închisoare, iar postul de ministru de 


război a fost dat imediat lui Breteuil. 

Această afacere odată isprăvită, spre satisfacția doamnei de 
Prie şi a domnului duce de Bourbon,. Dubois se ocupă de 
prezidarea adunării clerului, care nu se mai reunise din 1715. 
Aceasta a fost ultima mare onoare care a încoronat ciudata 
viaţă a lui Dubois. Prezicerea doctorului, care nu-i mai dăduse 
primului-ministru decât şase luni de trăit, era pe punctul de a se 
adeveri. Cu câteva zile în urmă, Dubois încă se mai îndoia că ar 
fi bolnav. Dar acum plecase de la Versailles la Meudon sub 
pretextul de a-l duce pe rege să mai stea şi acolo; în realitate, 
voia să scurteze la jumătate drumul pe care-l avea mereu de 
făcut. Bolnav de multă vreme de o ulceraţie la vezică, nu mai 
putea suporta zguduiala trăsurii, nici măcar pe cea mult mai 
atenuată a unei lectici. 

Sâmbătă, 7 august, i-a fost atât de rău, încât medicii au 
declarat că trebuie să suporte imediat o operaţie foarte grea şi 
foarte dureroasă, dar pe care dacă nu o face, va muri probabil 
peste trei sau patru zile. Aşa că-l poftiră să vină la Versailles cât 
mai repede, ca să-l poată opera. Dubois se înfurie şi-i trimise pe 
medici la plimbare. Operația avu totuşi loc a doua zi, la ora 
cinci. Exact la douăzeci şi patru de ore după operaţie, Dubois 
muri bleste-mând şi înjurihdu-i pe doctori. De altfel, era şi 
vremea, îşi isprăvise opera, iar acum le stătea tuturor ca o 
piatră de moară după gât, mai ales regentului. În ziua operaţiei 
fusese îngrozitor de cald, iar spre seară izbucni o furtună 
puternică. Tunetul bubui înfricoşător şi fulgerele spintecară 
văzduhul. 

— Ha, ha, făcu regentul, frecându-şi bucuros mâi-nile, 
nădăjduiesc că va fi o furtună pe cinste, care-l va lua cu ea şi pe 
caraghiosul ăla bătrân! 

De îndată ce Dubois îşi dădu sufletul, regentul îi scrise lui la 
Noce, exilat de Dubois: „Vipera a murit, veninul a îngheţat. Te 
aştept astâ-searâ la Palatul Regal”. Aceasta a fost toată oraţia 
funebră în cinstea primului-ministru. 

Totuşi, nici ducele d'Orieans nu avea să supravieţuiască prea 
mult celui de la care îşi luase adio intr-tki mod atât de nesăbuit. 


De altfel şi sarcina lui se încheiase. Moartea lui Dubois, care 
trebuia să fie pentru el un fel de învăţătură de minte, n-a fost 
decât un prilej de a se deda la tot felul de excese de care nu se 
“mai putea dezbăra. Totuşi moartea îi dăduse până atunci 
câteva semne care ar fi trebuit să-i dea de gândit: avea dureri 
de cap, amețeli, stări de năuceală şi era foarte roşu la faţă. 
Doctorul îl admonesta zilnic şi tot zilnic ducele d'Orieans îi 
răspundea: 

— Dragul meu, nu moare de apoplexie unul care vrea! Asta-i 
moartea cea mai scurtă şi cea mai uşoară. 

în fiece zi doctorul se ruga de el să-l lase să-i ia sânge şi în 
fiece zi ducele d'Orieans îl amâna pe a doua zi. 

în sfârşit, joi dimineaţă, 2 decembrie, medicul se ţinu atâta de 
capul lui, încât regentul, ca să scape de el, îi spuse să vină luni 
şi să-i ia sânge. 

În ziua aceea lucrase în cabinetul regelui. Întorcân-du-se în 
cabinetul său, o găsi pe doamna de Phalaris, care-l aştepta în 
uşă. Vederea ei păru să-i facă plăcere. 

— Intră, îi spuse. Imi simt capul greu şi poate că mă destind 
dacă ai să-mi povesteşti ceva mai vesel. 

Intrară amândoi în cabinet şi se aşezară alături, pe- o 
canapea, în faţa focului. Dar dintr-o dată, doamna de Phalaris, 
care povestea ceva, îl simţi pe duce lăsându-se greu peste ea, 
ca un om care a leşinat. Ridicându-se imediat, văzu că ducele îşi 
pierduse cunoştinţa, dar de fapt omul era mort Murise aşa cum 
îşi dorise întotdeauna; repede şi uşor. O moarte la fel de uşoară 
ca şi viaţa lui, răpit în vreme ce aţipise. O galetă oarecare 
anunţă că regentul murise în braţele duhovnicului său. Ducele 
era în virstă de. Patruzeci şi nouă de ani, trei luni şi douăzeci şi 
nouă de zile. 

Sa aruncăm acum o privire îndărăt şi să spunem ci-teva 
cuvinte despre perioada care*a trecut şi despre oamenii care au 
jucat un roi în acest timp. 

Societatea trecuse printr-o mare transformare după moartea 
lui Ludovic al XIV-lea, dar această transformare începuse de fapt 
a se face simțită încă de la începutul secolului al XVUl-lea. 


Evenimentele, mai puternice decât oamenii, zdrobiseră puterea 
politică a bătrânului Ludovic al XIV-lea. Carol-cel-Mare, pe patul 
de moarte, plânsese cu gândul la viitoarele invazii ale barbarilor 
care aveau să-i distrugă opera întregii sale vieţi. Ludovic al XIV- 
lea ar fi trebuit să plângă privind transformarea societăţii ce 
avea să ducă de râpă opera întregii sale domnii. Scopul domniei 
lui Ludovic al XIV-lea fusese puterea unică „autoritatea regală. 
El spusese: „Statul sunt eu!” A” r fi putut să spună acelaşi lucru 
şi despre societate: „Societatea sunt eu!” Dar aşa cum regele se 
plictisise să-i mai îndure tutela, tot aşa şi societatea se plictisise 
să-i mai urmeze exemplul. Regele scăpase de influenţa ei 
datorită slăbiciunii sale; societatea scăpase de tirania regelui 
datorită morţii sale. În ultimii ani ai domniei lui Ludovic al XIV- 
lea se ridicase o nouă generaţie care, — părăsind obiceiurile 
secolului al XVII-lea, le inaugurase pe cele ale secolului al XVIII- 
Ica. Ducele de Richelieu a Cost eroul noii generaţii; ducele 
d'Orleans - apostolul ei, Ludovic al XV-lea - zeul ei; Noce,. 
Canillac, Brancas, Fargy, Ravannes - modelele ei. 

Secolul al XVII-lea este secolul construcţiei labori->ase a 
autorităţii politice şi religioase; Henric al IV-lea s-a folosit în 
acest scop de mintea lui ageră; Richelieu, de geniul său, iar 
Ludovic al XIV-lea de voinţa sa. 

Secolul al XVIII-lea înseamnă distrugerea acestui principiu, 
înseamnă căderea tronului, profanarea altarului. 

în secolul al XVIl-lea trăiseră Corneille, Racine, Mo-liere, 
Montesquieu, Bossuet, Fenelon, Fouquet, Louvois, Colbert. 

în secolul al XVIII-lea au existat Voltaire, Rousseau, Grimm, 
d'Alembert, Beaumarchais, Crebillon-fiul, marchizul de Sade, 
Law, Maurepas şi Calonne. Secolul al XVIII-lea a fost pregătit de 
edictul din Nantes, de înfiinţarea şcolilor din Geneva, Olanda, 
Anglia, de prezenţa lui Newton, ca şi a doamnei marchize de 
Maintenon, a lui Leibnitz, ca şi a părintelui Le Tellier. De ce 
dintre toți urmaşii lui Ludovic al XIV-lea n-a rămas decât Ludovic 
al XV-lea? Pentru că noii societăți care era coruptă îi trebuia un 
rege corupt pentru ca şi regele şi societatea să cadă în aceeaşi 
prăpastie. Aţi văzut cum l-a pregătit Filip d'Orieans pe Ludovic al 


XV-lea. Credeţi că Richelieu l-a pregătit mai bine pe Ludovic al 
XIV-lea? Nu. Ducele d'Orieans era spiritual, necredincios, 
dezmăţat; nu avea niciun fel de sentimente, nu respecta nicio 
legătură de familie. Avusese îndatorirea să-l ţină în viaţă pe 
Ludovic al XV-lea, să-l ajute să se vindece de toate bolile pe 
care le fac îndeobşte copiii şi să-l protejeze pentru că era un 
băieţaş foarte plăpând. A avut într-adevăr mare grijă de el, şi 
când copilul a ajuns un tânăr frumos şi viguros, regentul a murit, 
ca şi cum n-ar fi aşteptat decât acest lucru ca să moară. A murit 
aşa cum a trăit, fără să se căiască de greşelile pe care le-a 
făcut. 

Cu toate cusururile sale, ducele d'Orleans a fost un mare 
senior, şi istoria, uitând de destrăbălările şi chefurile prinţului, 
de slăbiciunile omului, îl va înfăţişa întotdeauna veghind cu o 
mână întinsă peste leagănul regelui, deşi a fost acuzat de 
nenumărate ori, pe nedrept, că a vrut să-l otrăvească pentru a-i 
lua locul. 

Şi acum să vedem ce se va întâmpla cu acest copil, pe care 
glasul norodului său îl şi botezase Ludovic-cel-lubit. 


Capitolul XV 

Un cuvânt care ne va aminti de tânărul rege. 

— Ce s-a petrecut la moartea domnului duce 
d'Orieans. — Cum a fost numit prim-ministru domnul 
duce de Bourbon. — Originea sa. — Portretul fizic şi 
moral. 

— Doamna ducesă, mama domnului duce. 

— Prinții. 

— Domnul de Charolais. — Regele. — Eticheta lui 
Ludovic al XV-lea. — Zvonuri jignitoare la adresa 
regelui. — Sufletul lui Duchaffour. 


Sâmbătă, 15 februarie 1710, Ludovic al XIV-lea a fost trezit la 
ora şapte dimineaţa, deci cu o oră mai devreme ca de obicei, 
pentru că pe doamna ducesă de Bour-gogne o apucaseră 


durerile facerii. Regele se îmbrăcă în grabă şi se duse lângă ea. 
Dar de data aceasta Ludovic al XIV-lea nu mai aşteptă sau, mai 
bine zis, avu foarte puţin de aşteptat. 

La ora opt, trei minute şi trei secunde, ducesa de Bourgogne 
aduse pe lume un băiat care primi numele de ducele d'Anjou. 
Cardinalul de Janson îl unse cu mir pe noul născut. Apoi pruncul 
fu aşezat pe genunchii, doamnei de Ventadour, aflată într-o 
lectică. Domnul de Bouf-flers şi opt soldaţi escortară lectica. La 
prânz, domnul de La Vriiiiere îi' aduse pruncului Cordonul 
Albăstria, iar în cursul zilei toată Curtea veni să-l admire. 

Acest copil, care abia văzuse lumina zilei, avea un frate mai 
mare ce purta titlul de Delfin; aşa cum am mai spus-o, pruncul 
primise titlul de duce d'Anjou. 

La 6 martie 1711, cei doi copii se îmbolnăviră de pojar. Cum 
micii prinți nu fuseseră decât unşi cu mir, Ludovic al XIV-lea 
porunci să fie botezați imediat. Doamna de Ventadour primi 
ordin să ia drept naşi şi naşe pe primele persoane pe care le va 
îrâtâlni. Amândoi copiii trebuiau să primească numele de 
Ludovic. Doamna de Ventadour îl boteză, împreună cu contele 
de La Motte, pe micul Delfin. Ducele d'Anjou avu drept naş pe 
marchizul de Brie, iar drept naşa, pe doamna de la Ferte. La 8 
nijartie, cel mai mare dintre cei doi copii muri. Atunci, ducele 
d'Anjou luă locul fratelui său şi primi, la rândul lui, titlul de 
Delfin. 

Am văzut cum Ludovic al XV-lea a fost adus la Vin-cennes, la 
moartea regelui Ludovic al XIV-lea; apoi l-am văzut întorcându- 
se la Paris pentru a lua parte la şedinţa Parlamentului care anula 
testamentul bunicului său, nu-mindu-l regent pe ducele 
d'Orleans. Am vorbit despre principiile pe care i le insuflase 
domnul de Villeroy, preceptorul său, despre prietenia lui faţă de 
celălalt preceptor, domnul de Fleury, despre antipatia sa faţă de 
domnul Dubois; am vorbit despre temerile Franţei şi despre 
neliniştea domnului d'Orleans când o nouă boală l-a adus pe 
Delfin la un pas de moarte. În sfârşit, am povestit cum, datorită 
fermităţii lui Helvetius, viaţa i-a fost salvată. Am asistat pe urmă 
la declararea majoratului său, apoi la încoronare, la numirea 


domnului duce d'Orleans ca prim-ministru, după moartea lui 
Dubois. În sfârşit, la moartea ducelui d'Orleans lovit de 
apoplexie, La Vriiiiere. Fiul lui Châteauneuf, secretar de stat sub 
Ludovic al j\j. V-iea, acelaşi care o scandalizase atâta pe 
domnişoara de Mailly - devenită soţia sa - când aceasta a aflat 
că se măritase doar cu un mic burghez, dar care ajunsese 
secretar al consiliului de regență, când regența avu un consiliu; 
La Vrilliere, deci, a fost primul avertizat de moartea ducelui 
d'Orieans. A dat fuga mai întâi la rege, apoi la domnul de Fleury 
şi, în sfârşit, la domnul duce de Bourbon; gândindu-se că acest 
prinţ ar putea deveni prim-ministru, s-a grăbit să-i întocmească 
numirea după modelul numirii ducelui d'Orieans. 

Domnul de Fleury ar fi putut pune mâna încă de” atunci pe 
această funcţie, mai ales că prietenii l-au sfătuit să facă acest 
lucru şi ppate că şi el se gândise la aşa ceva. Dar nu exista om 
cu mai multă răbdare şi mai plin de ambiţie ca domnul de 
Fleury, două calităţi destul de rare şi care fac atât de dificilă 
înlăturarea oamenilor care le posedă. De altfel, de Fleury se 
mulțumea cu realitatea puterii, lăsând altora aparențele, lucru 
încă şi mai rar decât celelalte. Nu socoti deci că trebuie să-şi 
manifeste atât de curând dorinţa, pe care şi-o realiză de 
altminteri mai târziu, şi se declară primul de partea ducelui de 
Bourbon, a cărui incapacitate o cunoştea prea bine. Moartea 
prinţului d'Orieans, odată devenită publică, toţi curtenii se 
duseră la rege, precedaţi de ducele de Bourbon. Ludovic al XV- 
lea era foarte trist; după ochii lui înroşiţi şi umezi, se vedea că 
vărsase foarte multe lacrimi. Abia se închisese Uşa în urma 
ducelui şi a curtenilor, -că domnul de Fleury îi spuse cu glas tare 
regelui că, după marea pierdere pe care o suferise în persoana 
ducelui d'Orieans, al cărui elogiu îl făcu în două cuvinte, 
majestatea-sa nu putea face altceva mai bun decât să-l roage 
pe ducele de Bourbon, aflat de faţă, să-şi asume povara tuturor 
afacerilor de stat şi să primească funcţia de prim-ministru, liberă 
prin moartea ducelui d'Orieans. 

Regele îl privi în ochi pe domnul de Fleury, ca să-şi dea seama 
de sinceritatea propunerii. Apoi, observându-i privirea deschisă, 


consimţi la acea numire printr-un semn din cap. Ducele de 
Bourbon îi mulţumi pe loc. Cât despre La Vriiiiere, în culmea 
bucuriei pentru prompta reuşită în această mare afacere, scoase 
imediat din buzunar jurământul primului-ministru, copiat după 
cel al ducelui d'Orleans, şi-i propuse cu glas tare domnului de 
Fleury ca ducele de Bourbon să-l depună imediat. Domnul de 
Fleury îi spuse regelui că lucrul i se părea firesc, aşa că ducele 
de Bourbon se conformă. Odată jurământul depus, domnul duce 
de Bourbon ieşi din cabinet; curtenii îl urmară şi, la un ceas 
după moartea ducelui d'Orleans, deci înainte ca fiul său- - care 
se afla la Paris - să fi fost înștiințat de moartea tatălui, totul se 
isprăvise. 

Acum să consacram câteva rânduri prinţului căruia La Vriiiiere 
şi Fleury, episcop de Frejus, îi încredinţaseră atât de repede 
slujba răposatului duce d'Orleans. Ducele de Baurbon era fiul lui 
Ludovic de Bourbon-Conde, al cărui tată primise, în 1660, de la 
Ludovic al XIV-lea, ducatul de Bourbon în schimbul ducatului 
d'Albret. Mama sa era spirituala domnişoară de Nantes „fiica lui 
Ludovic al XIV-lea şi a doamnei de Montespan, care moştenise 
agerimea familiei de  Montemart. Am mai vorbit despre 
cântecele uimitoare pe care le improviza. Domnul duce de 
Bourbon avea deci în epoca în care ne aflăm treizeci “şi unu de 
ani bătuţi pe muche. Era înalt, slab ca o aşchie „avea spinarea 
încovoiată ca un cocoşat, picioarele lungi şi subţiri ca de barză, 
obrajii scofâlciţi, buzele groase şi bărbia ascuţită într-un mod 
atât de ciudat, încât ai fi crezut - spunea maică-sa - că natura îi 
croise acea bărbie ca să fie înhăţat de ea. Or „cum există un 
proverb care spune că „răul aduce după sine rău”, domnul duce 
de Bourbon, care avea, după cum am văzut, un chip foarte urât, 
mai suferise şi un accident. Într-o iarnă fusese invitat de domnul 
Delfin şi de domnul de Berry să vâneze ânpreună cu ei. Treaba 
se întâmpla într-o luni, 38 ia-Ffcuarie, fând afară era vin ger 
straşnic. Întâmplarea făcuse ca domnul de Berry să se afle la un 
capăt al unei bălți - destul de lungă şi îngheţată bocnă - în 
vreme ce domnul duce se afla la celălalt capăt. Ivindu-se vâna- 
tul, domnul de Berry trase, glontele ricoşa pe gheaţă şi-i crăpă 


un ochi ducelui de Bourbon. Ducele privi lucrurile cu destulă 
îngăduinţă, dar domnul de Berry nu-şi iertă niciodată acea 
nenorocire involuntară şi-şi reproşa_acest lucru toată viaţa. Asta 
în ceea ce priveşte fizicul domnului duce. In ceea ce priveşte 
felul său de a fi, domnul de Bourbon era un om politicos, îi 
plăcea să trăiască bine, era trufaş, bun politician, dar mărginit, 
necultivat şi foarte avar. Câştigase, făcând afaceri împreună cu 
mama sa, mai bine de două sute cincizeci de milioane. Intr-o zi, 
aratând un teanc de acţiuni Mississippi lui Brancas, a cărui 
cupiditate credea că o aţâţă astfel, acesta îi răspunse: 

— Monseniore, una singură dintre hârtiile bunicului 
dumneavoastră ar fi valorat mai mult decât toate aceste acţiuni 
la un loc. 

Bunicul ducelui fusese marele Conde. 

Domnul duce avea o inimă foarte înflăcărată. Fusese 
îndrăgostit nebuneşte de doamna de Nesle, care-l înlocuise cu 
prinţul de Soubisse; domnul de Bourbon fusese disperat. Zvonul 
despre disperarea lui ajunsese la urechile noului amant. 

— De ce dracu se mai plânge domnul de Bourbon, spusese 
prinţul de Soubisse, din moment ce i-am îngăduit doamnei de 
Nesle să se ducă la el oricând vrea? Fiecăruia după rangul lui! 

Această cinste nu-l consolă câtuşi de puţin pe domnul duce, 
care avu nevoie de toată dragostea doamnei de Prie pentru a-l 
face să uite iubirea pe care i-o inspirase doamna de Nesle. 
Ducele de Bourbon fusese însurat cu de-a sila de Ludovic al XIV- 
lea. Într-o zi, regele prescri-sese însă căsătoria ducelui de 
Bourbon cu fosta domnişoară de Conţi şi a domnului de Conţi cu 
fata mai mare a doamnei ducese. Cele două mame se opuseră 
cu străşnicie. Dar, se ştie, atunci când Ludovic al XIV-lea voia 
ceva, apoi nimeni nu mai putea schimba nimic. Doamna 
prinţesă de Conţi şi doamna ducesă de Bourbon îşi plecară 
capetele în faţa voinţei regelui. Totuşi majestatea sa se uşura de 
cinci sute de mii de livre, dând câte o sută cincizeci de mii de 
livre fiecărui prinţ, şi câte o sută de mii de livre fiecărei prințese. 
Dacă cele două prinţese-mame, înainte de căsătoria copiilor lor, 
se urau, acum nu se mai puteau suferi. Câteva cântece ale 


doamnei ducese, ca răspuns la unele insulte ale doamnei 
prințese de Conţi, înteţiră această ură. Intre timp, din pricina 
acestor cântece batjocoritoare, Comminges o părăsi pe doamna 
de Conţi, care-l înlocui cu Clermont. In general, doamna ducesă 
era cunoscută prin verva sa, vervă care făcea bucuria lui 
Ludovic al XIV-lea, dar care-i îngrozea pe toţi cei care-l 
înconjurau pe rege, căci fiecare curtean îşi avea cântecelul său: 
Dangeau, domnul de Beauvais, până şi doamna de Montespan. 
Prinţesa Palatină pretindea că ducesa de Bourbon nu este fiica 
lui Ludovic al XIV-lea, ci a domnului de Charolais şi susţinea că 
ştie în mod sigur acest lucru de la un brigadier din gardă, pe 
nume Bet-tendorf care, fiind de serviciu la Versailles, îl văzuse 
pe domnul de Charolais intrând la doamna de Montespan. Intrat 
seara, domnul de Charolais nu ieşise decât dimineaţa şi, exact 
după nouă luni, spunea Prinţesa Palatină, doamna de 
Montespan ar fi născut-o pe doamna ducesă. 

În concluzie, în epoca în care ne aflăm, iată cam cum stăteau 
lucrurile cu iubirile prinţeselor. Ducesa de Bour-fcon, dispreţuită 
de soţul ei, care trăia în văzul lumii cu doamna de Prie, se 
consola la rândul ei cu Duchayla. Prinţesa de Conţi, fiica regelui, 
deşi destul de evlavioasă, trăia cu nepotul ei, domnul de La 
Valliere. În ciuda amenințărilor şi a geloziei soţului, prințesa- 
tânără de Conţi îşi împărțea dragostea între La Fare şi Clermont. 
Domnişoara de Charolais îl urmase pe ducele de Richelieu până 
şi la Bastilia. Domnişoara de Clermont era iubita ducelui de 
Melun; domnişoara de la Roche-sur-Yon avea o mare slăbiciune 
pentru domnul de Marton. În sfârşit, doamna du Mâine, de când 
cu conspirația lui Celâamare, îl onora cu favorurile sale pe 
frumosul cardinal de Polignac. 

Acum, înainte de a ne lăsa târâţi de mersul evenimentelor, un 
ultim cuvânt despre prinți, cu scopul ca cititorii noştri să fie cât 
de cât informaţi despre scandaloasa cronică a anului de graţie 
1724 în care ne pregătim să păşim. 

Despre domnul duce de Bourbon am spus cam tot ceea ce 
aveam de spus, cel puţin în ceea ce priveşte trecutul. 

La începutul cărţii noastre intitulată Regența, am consacrat 


mai multe pagini prinţului de Conţi. Aşa că acum nu ne vom mai 
ocupa decât de faimosul conte de Charolais, care poruncise ca 
unul dintre valeţi să fie înjunghiat pentru că soţia sa nu voise să 
i-l dea lui şi care obişnuia să-i ucidă pe eoşari cu, archebuza 
pentru a-şi satisface plăcerea de a-i vedea cum cad din vârful 
acoperişului. Se ştie ce a rostit Ludovic al XV-lea despre o 
„glumă* de acest gen: 

— Te mai iert şi de data asta, domnule, îi spusese el contelui 
de Charolais, dar îţi dau cuvântul meu de rege că cel care te va 
ucide nu va păţi nimic! 

La ultima lui faptă rea, domnul de Charolais avusese drept 
complice -chiar pe ducele care tocmai fusese numit prim- 
ministru. Victima fusese o femeie încântătoare, doamna de 
Saint-Sulpice. Intr-o seară, la un banchet deşănţat la care ea 
acceptase să ia parte, cei doi o îmbătaseră; şi pentru ca să nu 
lipsească nimic petrecerii, aprinseseră un foc de artificii în 
cămin, din pricina căruia biata femeie avusese mult de suferit, 
fiind cât pe-aci să ardă de vie. 

Cât despre tânărul rege, care între timp ajunsese la majorat, 
părea a se îndoi că el este regele Franţei. Era timid pitlă la 
stângăcie şi rezervat până la nepoliteţe; singurul lucru pe care 
se părea că-l iubeşte cu patimă era vânătoarea. Când mergea la 
vânătoare, seara aveau loc mese la care luau parte nu toţi 
vânătorii, ci numai invitaţii trecuţi pe listă. Listele se citeau după 
ce se întorcea regele, în faţa tuturor curtenilor. Cei care erau 
invitaţi rămâneau, ceilalţi se retrăgeau. Asta era unul dintre 
capriciile lui Ludovic al XV-lea, de a-i lăsa pe oameni să stea ca 
pe ghimpi cât mai mult cu putinţă şi de a se bucura de 
nerăbdarea şi de perplexitatea lor. 

La eticheta pe care o moştenise de la străbunul său, Ludovic 
al XIV-lea, regele mai adăugase şi distincţia diferitelor intrări în 
apartamentele sale. Existau astfel „intrări familiare”, „marile 
intrări”... Primele intrări” şi „intrările în cameră”. Printre cei, 
care aveau dreptul la „intrări familiare”, putând ajunge până la 
patul regelui cât acesta încă mai era treaz, se numărau toţi 
prinții de sânge, episcopul de Frejus, adică domnul de Fleury, 


ducele de Charost, doamna de Ventadour şi doica regelui. Primii 
gentilomi aveau acces la „intrările în cameră”, când regele 
binevoia să se scoale. La.. Primele. Intrări” erau admişi curtenii 
doar pentru a-l complimenta pe rege, după ce acesta, odată 
sculat, se îmbrăca în haina de casă. Apoi veneau alţi curteni 
care se prezentau tot la „intrările. În cameră”, când regele, 
aşezat în fotoliu, se afla în faţa oglinzii. Seara, la culcarea 
regelui, diferiteie intrări erau egale în prerogative; doar că cei 
„intraţi m cameră” trebuiau să iasă când se spunea, cu glas 
tare: „Treceţi, domnilor!” Atunci regele dădea sfeşnicul unuia 
dintre cei care ieşeau din cameră. Faptul constituia o mare 
favoare şi cel care căpătase sfeşnicul alerga a doua zi dimineaţă 
prin tot oraşul, strigând cât îl ţinea gura: „Ştiţi că regele mi-a 
dat să-i ţin sfeşnicul?” Această favoare, care revenea din ce în 
ce mai des frumosului La Tremouillc, dădu loc unor cleveteli 
care căpătară o anumită consistenţă datorită timidităţii regelui 
faţă de femei. „La Curte - scrie domnul de Villars în Memoriile 
sale - nu e vorba decât de vânătoare, de jocuri şi de amabilităţi; 
aventuri prea puţine sau deloc, regele neîntorcând încă după 
nimeni frumoşii şi tinerii săi ochi; doamnele sunt toate gata să-i 
cadă în braţe, dar regele încă n-are ochi pentru ele.” Acele 
zvonuri ajunseră până la domnul de Fleury care, pentru a salva 
reputaţia elevului său, puse să fie urmăriţi cei bănuiţi că s-ar 
deda unui astfel de viciu către care se spunea că şi regele ar 
avea. Unele înclinări. Avu loc un proces public şi vinovatul, un 
oarecare Duchauffour, fu condamnat să fie ars în Piaţa Greve. 
Se făcu multă zarvă în legătură cu arestarea şi cu pedepsirea 
vinovatului. Poliţaii spuseră, cu glas tare, despre ce anume era 
vorba. Ca să pună capăt unui scandal, trebuiau cu orice preţ să 
işte altul. Cei care strigau peste tot despre ce era vorba intrară 
până şi în curţile palatelor; au intrat şi în palatul doamnei de 
Conde. 

Mamă, o întrebase fiică-sa, ce crimă a făptuit omul pe care-l 
vor arde în Piaţa Greve? 

Domnişoară, îi răspunsese prinţesa, se pare că a făcut bani 
falşi... 


Chiar în scara execuţiei, regele se plânse de o mâncă-rime 
persistentă într-un loc unde eticheta nu-i îngăduia să se 
scarpine în faţa lumii; hotărî să-l întrebe pe medicul său ce 
putea să însemne acest lucru. 

— Sire, îfrăsgunse prinţul de Conţi, e sufletul acelui sărman 
Duchauffdur care vă cere să vă rugaţi pentru el... 


Capitolul XVI 

Curtea Spaniei. 

— Filip al V-lea abdică în favoarea fiului său. 

— Boala lui Ludovic al XV-lea. — Hotărârea pe 
care o ia domnul duce de Bourbon de a-l însura. 

— Peţirea infantei. 

— Doamna de Prie. — Influenţa ei. 

— Maria Leczinska. 

— Căsătoria regelui. 

— Mica intrigă a domnului de Bourbon şi a 
doamnei de Prie împotriva domnului de Fleury. 

— Căderea domnului de Bourbon şi a doamnei de 
Prie. 

— Doamna de Prie trimisă în exil, unde şi moare. 


În timp ce la Curtea Franţei lumea se distra din ce în ce mai 
bine, la Curtea Spaniei toţi mureau de plictiseală, 

Filip al V-lea, acel rege căruia - după spusele lui Alberoni - nu- 
i trebuia decât un scaun de rugăciune şi o femeie, sfârşise prin a 
se plictisi şi de scaun, şi de soţia sa, care-l mai lega oarecum de 
lume. Sumbru, taciturn, făcând, drept orice distracţie, câteva 
vizite la mormintele din Escurial, tindea - tocmai el, care 
costase Franţa douăzeci şi cinci de ani de războaie pentru a-l 
menţine pe tron - către calmul, odihna şi rugăciunile din 
mănăstire, în sfârşit, la 15 ianuarie 1724, cedând atracției către 
viaţa monahală care-l preocupa, de mai multă vreme, se 
resemna să renunţe la coroană în favoarea fiului său, don Luis, 
prinţ al Asturiei, iar el se retrase în palatul său din Saint- 


lldefonse, monument sobru care nu avea nimic de invidiat nici 
de către cea mai severă mănăstire. 

În vreme ce Filip al V-lea se retrăsese vremelnic din lume, 
Papa Inocentiu al XIII-lea o părăsea pentru totdeauna, după trei 
ani de pontificat. Fusese un om de treabă şi plin de curai, dar, 
din păcate, tot timpul tulburat de simonia de care se făcuse 
vinovat încă din momentul urcării sale pe Sfân» ul Scaun. E 
adevărat că, pentru a-şi ispăşi greşeala de a fi acordat pălăria 
de cardinal lui Dubois, o refuzase în mod constant demnului său 
elev, Tencin. Dar această reparaţie faţă de morala creştină nu-i 
liniştise conştiinţa şi era foarte frământat de gândul că el, care 
deschisese altora porţile cerului, poate că avea să rămână, trist, 
la poarta raiului. 

La 28 mai fu ales Papă, în locul lui,. Vincent-Marie Or-sini, care 
se impuse sub numele de Beiiedict al XIII-lea. 

Cu zece zile mai înainte, vestita Ecaterina, orfana pe care un 
pastor luteran o crescuse din milă, cea pe care Şeremetiev o 
luase prizonieră cucerind Marienburgul, acea soţie a unui soldat 
suedez dispărut fără a se mai şti vreodată ce s-a întâmplat cu 
el, acea sclavă a favoritului Mencikov, ibovnică a lui Petru | pe 
care l-am văzut, spre sfârşitul regenței, vizitând Parisul, fusese 
încoronată împărăteasă a întregii Rusii. 

Cam acestea au fost principalele evenimente ale Europei, 
când regele Ludovic al XV-lea, care avea o sănătate foarte 
şubredă, se îmbolnăvi pentru a doua oră. Ca şi prima oară, 
boala prezentă simptome grave încă de la început, făcu 
progrese rapide, dar cedă după ce i se luă sânge de două ori. 
Timp de trei zile toată lumea se temu pentru viaţa lui. Dar omul 
care trecuse prin cele mai cumplite spaime, în timpul acestei 
boli, fusese domnul duce de Bourbon; nu pentru că s-ar fi temut 
să nu fie acuzat că l-ar fi otrăvit pe rege şi, prin urjmare, să-şi 
vadă onoarea pierind odată cu regele: nu! Se temea că dacă 
regele ar fi pierit, ar fi dispărut şi puterea lui şi domnul duce 
ţinea morţiş să fie prim-ministru. 

Astfel, într-o noapte - ducele dormea într-o cameră aflată sub 
odaia regelui - într-o noapte deci, când ducelui i se păru că aude 


la majestatea-sa mai mult zgomot şi mişcare ca de obicei, se 
ridică şi porni repede, în haină de casă, spre apartamentul 
regelui. La acea apariţie, uimirea lui Marechal, primul chirurg, 
care dormea în anticameră, a fost nemăsurată, Ridicându-se, a 
alergat înaintea prinţului, întrebându-l de ce s-a speriat astfel. 
Dar n-a putut scoate de la el decât nişte cuvinte întretăiate, 
asemănătoare cu cele care ies din gura unui nebun: „Am auzit 
nişte zgomote... Regelui îi e cumva mai rău? Ce se va întâmpla 
cu mine?” striga ducele scos din fire. Cu chiu-cu vai, Marechal 
izbuti să-l liniştească. Din vorbele lui fără şir, doctorul înţelesese 
totuşi, la un moment dat, foarte clar o frază: „Ca să pot fi în 
continuare prim-ministru, de îndată ce regele se va însănătoşi, îl 
voi însura i Asta e lucrul cel mai bun. 

Într-adevăr, vă amintiţi că viitoarea soţie a lui Ludovic al XV- 
lea avea doar opt ani, fapt care întârzia căsătoria regelui cu cel 
puţin şase ani, aşa că regele nu putea să aibă un copil decât 
peste şapte sau opt âni. Or, în cazul că regele ar fi murit, trebuia 
neapărat să rărmaă un Delfin, pentru ca nu cumva coroana să 
revină ducehM d'Orieans şi ducele de Bourbon să fie astfel 
obligat să părăsească puterea. Aşa că trimiterea infantei 
îndărăt, în Spania, a şi fost hotărâtă în mintea primului-ministru 
şi la 5 aprilie 1725 această mare hotărâre a fost pusă în 
practică. Infanta l-a găsit pe Filip al V-lea pe tronul pe care-l 
părăsise o vreme, dar pe care moartea fiului său, survenită cu 
opt luni în urmă, îl silise să-l ia din nou în stăpânire. Or, cum 
măritişul infantei cu Ludovic al XV-lea fusese unul dintre cele 
mai râvnite visuri ale lui Filip al V-lea, acesta socoti trimiterea 
fiicei sale îndărăt drept o mare insultă, aşa că le trimise şi el 
înapoi, în Franţa, pe regina-văduvă, soţia răposatului prinţ Luis, 
împreună cu domnişoara de Beaujolais, sora ei, care trebuia să 
se mărite cu fiul său, infantele don Carlos. Dar faptul că ducele o 
trimisese pe fiica sa îndărăt şi că-l dezlegase pe rege de 
cuvântul dat nu însemna nimic; copila de opt ani trebuia 
neapărat înlocuită cu o tânăra, aşa că primul-rninistru îşi aruncă 
ochii mai întâi asupra Franţei, apoi asupra Europei, pentru a găsi 
o prinţesă care să. Poată deveni foarte repede soţia regelui. 


Domnul de Bourbon puse mai întâi ochii pe domnişoara de 
Verman-dois, sora lui. Astfel, ar fi devenit cumnat cu regele şi, în 
caz de regență, ambiția sa ar fi găsit în văduva regelui un nou 
sprijin. Domnul duce o consultă deci pe doamna de Prie fără de 
care nu făcea nimic important şi doamna de Prie se arătă a fi de 
acord cu el, optând pentru domnişoara de Vermandois. Am mai. 
Vorbit despre influenţa doamnei de Prie asupra ducelui. Acum 
vom spune cum a ajuns să aibă o astfel de influenţă. 

La începutul secolului de care ne ocupăm, la poalele Alpiior 
exista un han. Hanul aparţinea unui om numit Paris şi celor 
patru băieţi ai săi, voinici şi bine făcuţi, eore-i serveau pe cei în 
trecere pe acolo. În 1710, un intendent, căutând o potecă prin 
munţi pe unde să poată k*ece carele cu hrană în Italia, ca să le 
ducă ostaşilor dsaeelui de Vendome ce aveau mare nevoie de 
ele, poposi ia hangiul Paris şi-i mărturisi gazdei sale încurcătura 
în care se afla. Acesta se oferi să-l ajute punându-i la dispoziţie 
pe cei patru fii ai săi care cunoşteau toate trecă-torile din Alpi. 
Datorită lor, intendentul ajunse într-adevăr cu bine la destinaţie. 
Cei patru munteni sosiră fără niciun incident la armata din Italia, 
împreună cu convoiul, cu care prilej au fost prezentaţi domnului 
de Vendome care i-a angajat pe toţi patru la aprovizionare. Din 
acel moment, tinerii începură să facă avere. Întâmplarea a făcut 
ca, în afară de protecţia domnului de Vendome, hangiul să se 
bucure şi de protecţia doamnei ducese de Bourgogne. Una 
dintre cameristele prinţesei se oprise, bolnavă, la hanul din 
munţi, unde a fost îngrijită cum nu se poate mai bine. 
Ajungându-şi din urmă stăpâna, la Paris, i-a povestit cu câtă 
solicitudine fusese îngrijită. De atunci, ducesa de Bourgogne 
deveni, la rândul ei, protectoarea fraţilor Paris. În 1722, cei 
patru băieţi aveau de-acum o avere destul de frumoasă pentru 
ca cel mai mare să-şi permită să devină unul dintre paznicii 
tezaurului regal. Doamna de Prie, prevăzând că ducele de 
Bourbon va ajunge prim-ministru, pusese ochii pe fraţii Paris pe 
care-i văzuse cât erau de descurcăreţi, ambiţioşi şi dornici să 
parvină indiferent prin ce mijloace. Aşa că de îndată ce ducele i- 
a luat locul domnului d'Orleans, ea s-a sfătuit cu cei patru fraţi 


Paris pe care i-a prezentat şi primului-ministru. Domnul duce 
avea şi aşa o părere deosebită despre iubita lui care - după cum 
am mai spus - era o femeie cu un spirit elevat. Cei patru fraţi 
Paris izbutiră să schimbe stima pe care ducele o avea pentru 
doamna de Prie într-o profundă admiraţie. Aşa că fiecare plan, 
înainte de a fi prezentat prinţului, era discutat în amănunt cu ea; 
tinerii aveau întotdeauna grijă să-i lase doamnei câteva 
modificări de făcut pentru a-i da ducelui iluzia înaltei sale 
capacităţi, precum şi impresia că lor le scăpaseră acele 
amănunte. Cei patru fraţi aveau grijă să-i spună dinainte 
protectoarei lor despre ce anume era vorba; apoi lăudau toţi, în 
gura mare, geniul înnăscut al doamnei de Prie, f ăcând din ea o 
adevărată femeie politică; după aceea lăudau fericirea pe care o 
avea domnul duce de a fi sfătuit de o asemenea Egerie. Domnul 
duce, la rândul său, se felicita de a fi găsit la iubita sa o 
inteligenţă pe care n-ar fi bănuit s-o mai aibă vreo altă femeie. 
Aşa ajunsese doamna de Prie să exercite enorma ei influenţă 
asupra ducelui de Bourbon. 

Consultată deci, aşa cum am mai spus, în legătură cu 
măritişul surorii domnului duce, doamna de Prie hotărî ca 
domnişoara de Vermandois. Să fie regină a Franţei. Declarându- 
se de partea domnişoarei de Vermandois, doamna de Prie 
trăgea nădejde că o astfel de regină nu-i va refuza niciodată 
nimic. Dar, la prima întrevedere pe care marchiza o avu cu 
prinţesa, observă că nu avea asupra surorii nici măcar a zecea 
parte din influenţa pe care o avea asupra fratelui acesteia. Aşa 
că o părăsi, ju-rându-se că domnişoara de Vermandois nu va 
ajunge niciodată regina Franţei. Treaba asta nu era deloc grea 
pentru doamna de Prie. li atrase atenţia domnului duce asupra 
unui lucru pe care, îi mărturisi ea, nu-l observase la început: şi 
anume căr măritându-şi sora cu regele, ar fi depins cu totul 
numai de sora, şi de mama sa. 

De altfel, firea dominatoare a celor două femei era 
binecunoscută prinţului. Aşa că doamnei de Prie nu i-a fost deloc 
greu să-l determine pe prinţ să renunţe la ilustra alianţă, 
indiferent câtă onoare i-rar fi adus. O clipă, ochii primului- 


ministru se întoarseră spre Rusia. La primul zvon al trimiterii 
infantei în Spania, prinţul Kurakin şi trimisese vestea țarinei, 
etrre se urcase pe tron în locul soţului ei, mort aşa cum mor şi 
țarii. 

La 8 februarie 1725, țarina propuse ca fiica sa Elisa-beta s-o 
înlocuiască pe infantă; dar cum domnul duce de Bourbon ceru în 
schimb să fie numit rege al Poloniei după moartea regelui 
August, tratativele eşuară. Atunci doamna de Prie puse ochii pe 
Maria Leczinska, fata lui Stanislas Leczinsky, rege al Poloniei, 
detronat şi retras la Wissembourg în Alsacia. Cum de-i venise în 
minte marchizei de Prie de a-l însura pe Ludovic al XV-lea cu 
fata unui rege proscris? Veţi afla imediat. 

Cu aproape un an înaintea epocii în care am ajuns, domnul 
duce d'Orleans se însurase cu principesa de Baden; 
reprezentantul său în toate negocierile care precedaseră 
această căsătorie, şi care duraseră destul de mult, fusese 
contele  d'Argensson, cel de-al doilea fiu al domnului 
d'Argensson. La Strasbourg, contele d'Argensson ri văzuse pe 
fostul rege Stanislas şi pe fiica acestuia şi, în-torcându-se la 
Versailles, îi adusese mari elogii tinerei prințese, al cărei nume 
ieşi astfel la iveală în toiul importantelor evenimente care 
preocupau Curtea Franţei. Tocmai atunci sosi la Versailles 
contele d'Estrees. Tânărul era ofiţer într-unul din regimentele 
care fuseseră trimise la Wissembourg, pentru a-l saluta pe 
regele Stanislas. De origine nobilă, deosebit de arătos şi plin de 
curaj, contele îi plăcuse prinţesei, care îi vorbi despre el tatălui 
său, lăsând să se înţeleagă cum că ar fi dispusă să-i primească 
favorabil omagiile. Atunci regele Stanislas, la prima ocazie care i 
se oferi, îl luase deoparte pe contele d'Estrees şi-i spusese că, 
datorită averii uriaşe care urma să-i revină, într-o zi, din Polonia, 
ar putea trage nădejde să-şi mărite fata cu vreun rege, dar cum 
el vrea înainte de orice fericirea copilei pe care o adoră, va. 
Consimţi să se mărite cu contele dacă acesta va putea adăuga 
la numele lui ilustru şi vreun rang mare, ca de pildă cel de duce 
sau de pair.. Confesiunea tatălui celei pe care o iubea, aproape 
necutezând să-şi mărturisească nici lui însuşi acea dragoste, ÎI 


copleşi de bucurie pe contele d'Estrees. Plecă în aceeaşi zi la 
Paris, se înfăţişă regentului, îi expuse situaţia, îi spuse ce 
condiţie i se pusese pentru a se însura cu' cea pe care o iubea 
şi-l imploră să-i acorde un titlu. Dar regentul nu putea să sufere 
familia d'Estrees; aşa că respinse cererea contelui, spunându-i 
că neamul lui nu era destul de ales pentru ca el să se poată 
însura cu fata unui suveran, chiar dacă acel suveran îşi datora 
coroana alegerilor, şi chiar dacă la acea oră fusese detronat. 

Tânărul colonel tocmai ieşise disperat de la regent, când intră 
ducele” de Bourbon. Regentul, care nu refuza pe nimeni, era 
încă foarte încurcat clin pricina că nu acceptase să-l ajute pe 
d'Estrees. Aşa că îi vorbi pri-mului-ministru despre fata regelui 
Stanislas, propunân-du-i-o lui de soţie, întrucât soţia domnului 
de Bourbon se prăpădise la 21 martie 1720. Primul-ministru îi. 
Răspunse regentului că ar fi bine să mai aştepte ca să vadă ce 
întorsătură vor lua afacerile regelui Stanislas. De fapt, adevărata 
cauză a refuzului său era dragostea lui pentru doamna de Prie. 
Am văzut cum această doamna mai întâi a susţinut-o, apoi a 
respins-o pe domnişoara de Vermandois, ferm hotărâtă ca, atâta 
timp cât îi va sta m putere, să-l facă pe rege să se însoare cu o 
prinţesă care, datonndu-i ei acest noroc, să-i fie recunoscătoare 
toată viaţa. Fiica regelui Stanislas era într-o astfel de situaţie; 
aşa că doamna de Prie o propuse primului-ministru pe Maria 
Leczinska; la rândul lui, el o propuse Consiliului, iar Consiliul o 
propuse lui Ludovic al XV-lea. Într-adevăr, era greu să întâlneşti 
un rege într-o situaţie mai modestă decât cea în care se afla 
Stanislas. Scăpat, împreună cu soţia şi fiica sa, de urmăritorii 
regelui August, fusese proscris, iar un decret al Dietei poloneze 
pusese un mare premiu pe capul său. Se refugiase în Suedia, în 
Turcia, apoi la Deux-Ponts. 

în sfârşit, după ce Carol al VII-lea, ultimul său sprijin, muri, 
Stanislas - tot timpul ameninţat, fără bani, fără ajutor, fără nicio 
nădejde - îi vorbi despre situaţia lui nefericită ducelui d'Orleans, 
regentul Franţei, care, plin de compasiune, îi îngăduise să se 
retragă într-un sat aproape de Landau. Aflând că - chiar sub 
protecţia Franţei - era ameninţat cu răpirea, se retrase la 


Wissembourg, într-o veche eomanderie 1 ale cărei ziduri erau pe 
jumătate ruinate. Tocmai începuse să se bucure de oarecare 
tihnă în acel loc, când domnul Sum veni să se plângă, în numele 
regelui August, de ospitalitatea acordată de Franţa suveranului 
detronat. 

— Domnule, îi răspunsese regentul, spune-i stăpânu-lui 
dumitale că Franţa a oferit întotdeauna adăpost regilor 
nefericiţi. 

Aici ajunseseră lucrurile când, într-o dimineaţă, primind o 
scrisoare din partea ducelui de Bourbon, primul-ministru al 
Franţei, fostul rege află o bucurie neaşteptată care-l copleşi. 
Dădu buzna în odaia soţiei şi a fiicei sale, spunându-le: 

1 Domeniu aparţinmăd unui ordin militar sau religios (n.t.). 

— Să îngenunchem şi să mulţumim Domnului! 


Oh, tată, strigă prinţesa Maria, nu cumva cerul ţi-a redat 
tronul Poloniei? 

— Nu, fata mea! A făcut mai mult decât atât, zise fostul rege 
al Poloniei. Te-â făcut pe tine regină a Franţei! 

Amândouă părţile erau grăbite să încheie această căsătorie. 
La opt zile după ce primise scrisoarea, regele Stanislas. Soţia şi 
fiica lui se aflau la Strasbourg, unde urma să se facă cererea 
oficială în căsătorie de către trimişii regelui: ducele dantin şi 
marchizul de Beauveau. Ducele d'An'-n era un om plin de tact şi 
totuşi în discursul său a scăpat o ciudată greşeală. 

— Sire, spusese el, domnul duce de Bourbon s-a gândi 1 mai 
întâi la una dintre surorile sale; dar necăutând decât virtute, a 
pus ochii pe prinţesa Maria, fiica dumneavoastră. 

Din nefericire pentru bietul ambasador, domnişoara de 
Clermont, una dintre surorile domnului duce, numită 
supraintendenta Casei reginei, a fost de faţă la acel 
„compliment”. 

— Aşa vasăzică, spusese ea destul de tare ca să fie auzită, 
dantin ne socotea pe mine şi pe surorile mele nişte târfe! 

După cincisprezece zile, Maria Leczinska sosea la Fon- 
tainebleau şi pe 4 septembrie cardinalul de Rohan îi dădu 


binecuvântarea nupţială, făcând-o regina Franţei. Domnul duce 
de Richelieu nu putu să asiste la căsătorit: îneepând din 8 iulie 
fusese numit ambasador la Viena. 

Am vorbit, la timpul potrivit, despre procesul lui Le Blanc, al 
cavalerului şi al contelui de Belle-Isle; instanţa nu găsi însă 
nimic întemeiat împotriva lor, aşa că cei doi fură eliberaţi din 
închisorile Bastilia şi Vincennes, unde fuseseră întemnițați. 
Aceasta a fost prima lovitură dată puterii primuâui-ministru şi 
influentei marchizei de Prie. 

Nu peste mult, asupra lor începură să planeze acuzaţii grave. 

Anul 1725 fusese un an prost. În cele mai frumoase zile ale 
primăverii şi mai ales ale verii, soarele abia dacă se arătase; 
pământul era mocirlos din pricina ploilor care căzuseră fără 
încetare şi, prin urmare, grânele, înecate în apă, nu putuseră să 
se coacă. Recoltele fiind amenințate, lumea se temea de 
foamete. Teama făcu să crească preţul griului şi al fainei şi - 
lucru nemaiauzit încă - pâinea ajunsese să coste nouă bănuţi 
livra. Atunci norodul o acuză pe faţă pe doamna de Prie de a fi 
monopolizat  grânele. Din fericire, se  înşelaseră asupra 
rezultatului recoltei; timpul se făcu frumos, soarele reapăru şi 
uscă pământul; recolta a fost îmbelşugată şi grâul, deşi îmbibat 
de apă, se făcu atât de mult, încât preţul lui scăzu uimitor. O- 
dată cu perspectiva foametei, norii se adunaseră; dar venirea 
zilelor frumoase risipi furtuna. Primul-ministru scăpă deci din 
acest prim pericol care-i ameninţase averea. Ducele de Bourbon 
avea totuşi să cadă de la putere şi aceasta i-o va datora 
apucătoarei şi lacomei doamne de Prie. Marchiza nu se înşelase 
când îi dăduse coroana sărmanei Maria Leczinska. Ea aflase în 
tânăra regină o inimă dreaptă şi recunoscătoare, atât de 
recunoscătoare încât, trecând peste etichetă, regina o primea în 
mod familiar pe marchiză, deşi nu era decât fiica domnului de 
Pleneuf şi amanta primului-ministru. 

Este adevărat că pentru a i se diminua necuviinţa sau mai 
curând pentru a o face publică, i se dăduse o funcţie la Curte. 
Contând pe această protecţie, doamna de Prie crezu că poate să 
rişte o mică lovitură de stat. 


Ura ei împotriva domnului de Fleury data încă de pe vremea 
când ducele de Bourbon fusese numit prim-ministru. Aşteptând 
beneficiile pe care, sub diferite pretexte, urma să le smulgă 
Franţei, doamna de Prie pusese deocamdată mâna pe o 
subvenție de patruzeci de mii de lire sterline pe care Anglia i-o 
dăduse lui Dubois pentru ca el să-i fie favorabil; cum această 
subvenție era cerută în numele domnului duce de Bourbon, cum 
domnul de Fleury era mult mai avid de putere decât de - arginti, 
episcopul o lăsă pe marchiză să încaseze banii, dar întoarse 
foaia când doamna de Prie vru să pună mâna şi pe lista de 
beneficii. Domnul de Fleury, episcop de Frejus, îl luă deoparte 
pe domnul duce de Bourbon şi în mod foarte cu-' cernic şi foarte 
respectuos, dar cu multă fermitate, îl făcu să înţeleagă cum că, 
obligat să se supună unor îndeletniciri materiale, conştiinţa nu-i 
îngăduia să. Le abandoneze pe cele spirituale; adăugă chiar că 
acest lucru ar fi constituit o uşurare pentru domnul prinţ şi aşa 
zdrobit de ati-tea sarcini încât se clătina sub povara lor; or, 
afacerile Bisericii fiind foarte numeroase şi foarte complicate, 
numai o singură persoană se putea ocupa de ele. 

Domnul duce înţelese perfect importanţa renunţării care i se 
cerea; dar nu cuteză să-l nemulţumească pe episcopul de 
Frejus, aşa că îl lăsă pe preceptorul regelui să se ocupe de 
această parte a treburilor statului. incepând din acel moment, 
miniştrii îşi revizuiră poziţia faţă de domnul de Frejus, care 
devenise colegul invizibil, dar real al domnului duce de Bourbon. 
Aşa că, înainte de a se duce la rege, miniştrii erau nelipsiţi de la 
preceptor pentru a-i duce în taină mapa iar el, tot în taină - 
după ce-i era adusă mapa - lua cunoştinţă de conţinut şi-i 
îndruma, în demersul pe care urmau să-l facă, asumându-şi 
sarcina de a-l determina pe rege să-l aprobe. Deci domnul de 
Fleury era în realitate, după cum se vede, mâi mult decât prim- 
ministru, pentru că, el dirijând totul, domnul de Bourbon nu 
făcea de fapt decât să se supună. Doamna de Prie s-a înfuriat 
grozav văzând că lista de beneficii îi scăpa din mână; totuşi, 
înţelese de la început că, singură şi izolată cum era, trebuia să 
aibă răbdare şi să alăture puterii ducelui de Bourbon o altă 


putere, - cel puţin tot atât de mare. Cu această intenţie s-a 
străduit ea s-o facă pe Maria Leczinska regina Franţei. Căci 
exista mult interes în inima acestei femei care încă nu împlinise 
douăzeci şi cinci de ani. — Atingându-şi scopul pe care-l 
urmărise, sigură de prietenia reginei faţă de m şi de indiferența 
regelui faţă de afaceri, doamna de Prie se gândi că dacă l-ar 
putea îndepărta pe episcopul de Frejus din slujbă, ar pune mâna 
pe întreaga putere. 

Urmând exemplul regentului, domnul de Bourbon se ducea 
zilnic să lucreze cu regele sau, mai curând, să lucreze în 
prezenţa regelui. Or, episcopul de Frejus asista întotdeauna la 
acest gen de lucrări, ceea ce îl deranja nu atât pe domnul duce, 
care începuse a se obişnui cu orice, ci pe doamna de Prie. 
Expeditiva doamnă găsi numaidecât un mijloc de a se debarasa 
de acest martor incomod, con-vingându-l pe rege ca şedinţele 
de lucru să aibă loc la soţia sa, aşa cum făcea şi Ludovic al XIV- 
lea. Care-şi ţinea şedinţele de lucru la doamna de Maintenon. 
Preceptorul, neavând lecţii de dat soţului, ci doar tânărului prinţ, 
nu avea de ce să-l mai urmeze şi la regină, iar acolo ea, doamna 
de Prie, îl ya înlocui pe domnul de Fleury. Planul odată stabilit, 
punerea în practică nu se lăsă mult aşteptată. La prima ocazie 
când domnul de Bourbon îl văzu pe rege, îl rugă să-şi ţină 
şedinţele de lucru la regină. Regele acceptă şi domnul de 
Bourbon o anunţă pe majesta-tea-sa să se îndrepte către noul 
loc unde urmau să se întâlnească. Domnul de Fleury, care habar 
n-avea de toată această maşinaţie, se îndreptă - la ora 
obişnuită - spre cabinetul regelui”, Acesta se afla încă acolo, dar 
după zece minute se ridică şi trecu la regină; episcopul, fără să 
se neliniştească de această plecare, aşteptă câtva timp; apoi, 
văzând că nici domnul duce nu apare la ora obişnuită, se întrebă 
ce se întâmplase, se informă şi află că regele lucra, împreună cu 
primul-ministru,. În odaia reginei. Se întoarse imediat la el şi-i 
scrise elevului său o scrisoare plină de mâhnire „dar tandră şi 
afectuoasă, în care îl anunţa că se retrage de la Curte şi că se 
duce să-şi sfâr-şească zilele acolo unde avea să se retragă. 
Niott, primul valet de cameră, primi sarcina să ducă scrisoarea 


regelui. După zece minute, domnul de Fleury plecă la Issy, 
trăgând la o casă a călugărilor sulpicieni, unde se ducea uneori 
să se odihnească. 

leşind din şedinţă, regele-intră la preceptor destul de neliniştit 
de felul cum se petrecuseră lucrurile cu domnul de Fleury. Dar 
în loc de episcop, găsi doar scrisoarea acestuia. Retragerea îi 
mai reuşise o dată episcopului de Frejus şi succesul ei îi 
demonstrase că mijlocul era bun. Ludovic al XV-lea fu la fel de 
necăjit şi de data asta ca şi prima oară. Plânse şi, pentru a-şi 
ascunde lacrimile şi mâh-nirea faţă de ochii celorlalţi, se vârî în 
şifonier. Dar Niort, care sigur că primise unele instrucţiuni, 
alergă la ducele de Mortemart, primul gentilom al regelui, să-i 
spună ce se întâmplase. După zece minute, ducele de 
Mortemart era la Ludovic al XV-lea. Regele era tot în şifonier şi 
con-continua să plângă. 

Vai, sire, zise Mortemart, cer iertare majestăţii-voastre, dar nu 
concep ca un rege să plângă; o intrigă l-a îndepărtat de lângă 
dumneavoastră pe domnul de Frejus. N-aveţi decât să spuneţi 
foarte simplu:. „Vreau să-l văd pe domnul de Frejus”, şi să 
trimiteţi să-l cheme. 

Dar pe cine să trimit? Cine va cuteza să-şi asume sarcina de a 
îndeplini această poruncă fără a se certa cu primul-ministru? 

Cine va cuteza? Eu, sire! Scrieţi două rmdmf şi veţi vedea! 

— Atunci du-te, Mortemart. Tot ce vei face va fi bine dacă vei 
izbuti să-l aduci înapoi pe domnul de Frejus. 

Mortemart nu aşteptă ca regele să-i spună de două ori acest 
lucru. Sigur pe puterile sale, se duse direct lâ pri-mul-ministru 
căruia îi spuse ce anume dorea regele, dar nu-i vorbi ca despre 
o dorinţă, ci ca despre o poruncă. Ducele de Bourbon încercă, la 
început, să se opună, dar Mortemart îşi dădu seama că dacă nu- 
i înfrânge rezistenţa, este pierdut. Ceru deci, în numele regelui, 
ca un curier special să plece înaintea lui la Issy, să-l caute pe 
domnul de Frejus, şi nu ieşi de la primul-ministru decât după ce 
văzu curierul îndepărtându-se în galop. 

De îndată ce Mortemart îl părăsi, domnul duce o chemă pe 
doamna de Prie şi-i adună şi pe cei patru fraţi Paris. Treaba era 


serioasă. Unul dintre fraţii Paris propuse să-l răpească pe 
episcop pe drumul dintre Issy şi Versailles şi să-l ducă undeva, 
în vreo provincie îndepărtată, unde o scrisoare cu pecete să-i 
facă să creadă că fusese exilat. Când regele avea să întrebe 
unde e, avea să i se răspundă că episcopul refuzase să vină. 
Apoi vor face uz de toate drăgălăşeniile pe lângă regină, vor 
pune la cale mari vânători şi vor inventa, dacă va fi posibil, noi 
jocuri care să-l distreze pe rege. lar tânărul îi va uita pe bătrânul 
său profesor dacă acesta va lipsi prea mult. Planul era 
îndrăzneţ, dar tocmai datorită îndrăznelii sale putea să 
reuşească. Din nefericire, curierul ajunse mult mai repede decât 
prevăzuseră ei, preceptorul, la rândul său, nu se lăsă rugat, ci 
plecă imediat, aşa încât episcopul de Frejus şi ajunsese la rege 
când cei şase încă mai discutau, căutând cel mai bun mijloc prin 
care să-l împiedice pe bătrân să sg mai întoarcă la Curte. În 
timpul acestei retrageri de o jumătate de zi la Issy, Horace 
Walpole, care, din 25 mai 1724, locuia la Paris în calitate de 
ambasador al Angliei, a fost singurul care a venit să-l vadă pe 
episcopul de Frejus. Cum a aflat de plecarea lui, cum a venit să- 
şi manifeste prietenia. Domnul de Frejus n-a uitat niciodată 
această vizită. 

Reîntors la Versailles, lupta dintre el şi primul-mi-nistru a 
reînceput.; dar, diplomat, ducele de Bourbon îl copleşea pe 
prelat cu atenţii, iar doamna de Prie îi urma exemplul. Atunci 
episcopul hotărî, în taină, înlăturarea domnului de Bourbon. Deşi 
se simțeau ameninţaţi, nici ducele, nici doamna de Prie nu 
credeau că vor cădea atât ci o curând. Episcopul de Frejus 
continua să-i aducă pri-mului-ministru toate onorurile datorate 
rangului său. Cât despre doamna de Prie, o vedea tot atât cât şi 
mai înainte, părind că nu, se ocupă câtuşi de puţin de ea şi că 
nu-i păstrează niciun fel de resentiment. La 11 iunie regele 
trebuia să plece la Rambouillet, iar prim-ministrul urma să vină 
după el. Regele plecă primul, recomandându-i ducelui de 
Bourbon să nu se lase prea mult aşteptat. Veţi vedea că Ludovic 
al XV-lea nu şi-a jucat deloc rău micul său rol. Tocmai când 
domnul duce se pregătea să plece, un căpitan de gardă a intrat 


la el şi, în numele regelui, i-a poruncit să se retragă ia Chantilly 
şi să rămână acolo până ee majestatea-sa va binevoi să-i spună 
când să revină. Cât despre doamna ele Prie, o scrisoare cu 
pecete o exila pe pământurile sale din Courbe-Epine. Sărmana 
dizgraţiată crezu la început că este vorba de un necaz trecător, 
de un nor care, avea să treacă şi care întunecase doar pe 
moment kmrina soarelui; chemă deci pe unul dintre iubiții ei, al 
cărui nume istoria îl trece sub tăcere, desigur ca să-şr ia rămas- 
bun, ceea ce nu mai putea face cu domnul duce de Bourbon. 
Acel rămas-bun a fost cum nu se poate mai tandru, au mărturisit 
vecinii iniţiaţi în acest secret intim datorită faptului că doamna 
de Prie, desigur, din cale-afară de preocupată de ceea ce făcea, 
uitase să tragă draperiile de la ferestrele dormitorului. Plecă 
deci surâzând şi făgăduind prietenilor săi să se întoarcă foarte 
repede, fiindcă într-adevăr nu credea că exilul ei va fi prea lung. 
Dar odată ajunsă la moşia sa, nădejdea i se nărui, căci află că 
fusese scoasă din slujbă şi că locul ei de doamnă de onoare la 
Curte fusese dat doamnei d'Halaincourt. Abia atunci îşi dădu 
seama că fusese alungată de la Versailles, unde nu avea să mai 
apară niciodată. A încercat totuşi să lupte contra mâhnirii care o 
rodea, distrându-se. Pofti lume la Courbe-Epine, puse să se 
joace o comedie, jucă ea însăşi şi recită pe dinafară trei sute de 
versuri - spune marchizul d'Argensson - cu atâta simţire şi 
bucurie ca şi când ar fi fost nespus de fericită. Dar, în ciuda a 
orice, mâhnirea o cuprinse cu atâta tenacitate, încăpățânare şi 
violenţă, încât începu să slăbească văzând cu ochii, fără ca 
medicii să găsească o altă pricină a bolii decât nervii şi 
tulburarea lor. Atunci îşi dădu seama că totul se sfârşise pentru 
ea fiindcă, după favoruri, acum o părăsea vşi frumuseţea. Hotări 
deci să se otrăvească şi fixă dinainte ziua şi ora la care avea să 
moară, decisă să nu schimbe pentru nimic în lume această 
hotărâre. Işi anunţă deci moartea ca pe o profeție, spunând că 
în cutare zi şi la cutare ceas ea va înceta să mai trăiască. Dar, 
după cum vă puteţi da lesne seama, nimeni nu vru să creadă în 
cuvintele celei pe care o porecliseră „noua Casandră”. Doamna 
de Prie trăia pe atunci cu un tânăr plin de inimă şi de spirit, care 


avea un chip încântător şi se numea domnul d'Amfreville. Şi lui, 
ca şi altora, doamna de Prie le spusese că va muri în cutare zi şi 
la cutare oră. Cu două zile înainte de momentul fatal, ea i-a 
făcut cadou un diamant care valora aproape o sută de ludovici; 
totodată, l-a rugat să ducă la Rouen, unei persoane al cărei 
nume l-a pus să jure că nu-l va divulga niciodată, nişte diamante 
ce valorau mai. Bine de cincizeci de mii de scuzi. Când tânărul s- 
a înapoiat din acea misiune, doamna de Prie nu mai exista: 
murise în ziua şi la ora pe care le anunţase. Cercetându-i-se 
trupul, nimeni n-a avut nicio îndoială în privinţa morţii. Luase 
otravă şi se pare că avusese nişte dureri atât de mari, încât 
picioarele i se răsuciseră. Ne-a rămas de la ea un portret în- 
cântător, pictat de Valor şi gravat de Chereaud-tânărul. Pictorul 
a înfăţişat-o ţinând pe deget un canar pe care îl -învăța să 
cânte. 

Cât despre domnul de Prie, acesta a dat întotdeauna impresia 
că habar n-are despre relaţiile soţiei sale cu ducele de Bourbon, 
relaţii de pe urma cărora el nu s-a ales cu nimic. Când nevastă- 
sa a fost exilată odată cu primul-ministru, începu a-şi opri amicii 
ca să le spună: 

— Doamna de Prie e compromisă din pricina dizgra-ţierii 
ducelui. Ce mama dracului, vin eu şi vă întreb, poate exista între 
nevastă-mea şi ducele de Bourbon? 

Totuşi, oricât de mare i-ar fi fost ignoranţa sau insolenta, 
bietul marchiz a fost într-o zi silit să priceapă, împotriva voinţei 
sale, ' că i se întâmplase un lucru ce lovea în onoarea lui 
conjugală. Aflându-se odată în camera regelui, sprijinit cu 
spatele de o masă, s-a apropiat prea mult cu peruca de o 
luminare; cum stătea în faţa unei oglinzi, a observat imediat că 
peruca i-a luat foc. A smuls-o de pe cap, a trântit-o jos, a stins-o 
cu piciorul, apoi şi-a pus-o la loc, pe cap. Totuşi, oricât de puţin 
păr arsese, în odaie se răspândise un miros puternic de ars. Or, 
chiar în acel moment intră şi regele. 

— Oh, făcu el, ce miroase aici atât de urât, domnilor? 
Seamănă cu mirosul de coarne arse! 

Oricât ar fi vrut să fie de serioşi, curtenii nu rezistară la o 


asemenea remarcă şi izbucniră într-un râs cu hohote. Bietul 
marchiz nu putu scăpa de jignitoarea ilaritate decât fugind de-i 
sfârâiau călcâiele. 


Capitulul XVII 
Episcopul de Frejus, ministru de stat. - Linişte 
generală în Europa. 
— Decese. — Marele Prieur de Vendome. — 
Voltaire şi domnul de Rohan. 
— Chabot. — Doctorul Issez. 


Cardinalul Mazarin, murind, îl sfătuise pe Ludovic al XÂV-lea 
să nu mai aibă niciodată prim-ministru. Fără îndoială că domnul 
de Fleury era de aceeaşi părere cu Mazarin, căci, deşi i-ar fi fost 
uşor, după întâmplarea pe care am povestit-o, să obţină 
numirea în locul ducelui de Bourbon, se mulţumi să intre în 
Consiliu doar cu titlul de ministru de stat. Cu venirea domnului 
de Fleury la putere începe pentru Franţa, ba chiar şi pentru 
Europa o perioadă de pace care aduce mai puţin cu calmul şi 
mai mult cu atonia; căci istoricii au început să înregistreze o 
serie de fapte fără importanţă care par să întrerupă viaţa 
naţiunilor. E vorba de un cutremur de pământ la Palermo, ' de 
un incendiu în pădurea de la Fontainebleau, de o auroră boreală 
la Paris şi de ciuma de la Constantinopol; urmară apoi decesele: 
ducesa d'Orleans, prinţesă de Ba-den-Baden, muri la naştere, în 
vârstă de douăzeci şi unu de ani; Sophie-Dorothee, singura fiică, 
a lui Georg-Wil-heâtti, duce de Brunswick-Zell, regina Marii 
Britanii, muri la castelul din Ahen. Ducele de Parma - Francesco 
Far-nese - muri fără copii, în vârstă de patruzeci şi nouă de ani; 
îi urmă fratele său, Ludovic-Armand de Bourbon, prinţ de Conti, 
de care no-am ocupat de mai multe ori până acum şi care muri 
în vârstă de treizeci şi unu de ani. În sfârşit, domnul de 
Vendome. Mare Prieur al Franţei, muri în vârstă de şaptezeci şi 
unu de ani. 

Să spunem câteva cuvinte despre acesta din urmă, cel cu 


care se stingea neamul lui Cezar de Vendome, fiul natural al lui 
Henric al IV-lea şi al Gabrielei d'Estrees, ducesă de Beaufort. 
Marele Prieur era frate cu vestitul duce de Vendome, care-şi 
arăta atât de uşor faţa duşmanilor săi şi fundul, prietenilor. 
Luptase prima oară împotriva turcilor, la Candia, sub comanda 
unchiului său, eroul din timpul regenței Annei de Austria, 
„regele halelor” din timpul Frondelor, care a izbutit să fugă din 
închisoarea Vincennes pentru a face acea expediţie inutilă la 
Djidjelli şi a se duce apoi să moară, într-un mod atât de 
misterios, la Candia, Marele Prieur nu avea decât şaptesprezece 
ani când se întorsese din acea cruciadă; apoi se distinsese în 
cucerirea Olandei, fusese rănit în bătălia de la Marsilia şi făcut 
locotenent-general în 1693: slujise împreună cu fratele său - 
uneori chiar sub comanda acestuia, dar numai până în 1705 - 
frate care era tot atât de viteaz ca şi el, dar mai puţin leneş şi 
poate mai libertin. Într-adevăr, o femeie l-a împiedicat să. la 
parte la lupta de la Cassano. Greşeală care i-a adus dizgraţierea 
regelui; atunci s-a retras la Roma, apoi şi-a petrecut câţiva ani 
călătorind. Regele, furios de nepăsarea lui, l-a ameninţat că-i 
retrage beneficiile. Imediat, Marele Prieur i le-a trimis îndărăt, 
nepăstrându-şi decât o pensie modestă. Luat prizonier de 
imperiali în timp ce traversa munţii Grisons, n-a izbutit, să. 
Ajungă în Franţa decât în 1712, adică în anul în care fratele său 
murea de indigestie la Vignaros, în Spania. În urma acestei 
morţi, Marele Prieur a rămas ultimul vlăstar din familia de 
Vendome, pe care fratele său, ilustrul duce, nu se preocupase 
niciodată s-o perpetueze. În ceea ce-! privea, intrase încă din 
tinereţe în ordinul Maltei şi prin urmare nu putea avea copii. În 
1715 a fost numit generalisim al ordinului, cu misiunea de a se 
duce să apeir Malta ameninţată de un asediu al turcilor. Dar 
Marele Prieur făcu o călătorie inutilă. Malta nu a fost asediată şi 
el s-a întors să-şi ducă mai departe, în linişte, viaţa pe care o 
dusese în încântătoarea sa retragere din Temple. Acolo trăia în 
mijlocul oamenilor de litere din care îşi făcuse societatea sa 
obişnuită. Chaulieu şi Lafare erau oaspeţii săi zilnici; Voltaire îi 
spunea „altetă-autor-de-cântece” şi la una din serate i-au” 


scăpat aceste frumoase cuvinte: 

— Suntem toţi prinți sau toţi poeţi? 

Marele Prieur a murit în mijlocul „templierilor” săi, cum le 
spunea el prietenilor, la 24 ianuarie 1727. 

Şi pentru că tot am rostit numele lui Voltaire, să spunem de 
ce a părăsit Franţa şi a început să călătorească prin Anglia. 

Am vorbit despre felul familiar în care era primit de Marele 
Prieur de Vendome; la fel era primit şi de domnul de Conţi, şi de 
ducele de Sully, şi de mulţi alţii. Luând masa odată la ducele de 
Sully, Voltaire se certase aprig cu ducele de Rohan, fapt care l-a 
silit să părăsească Franţa. La aceea masă, domnul de Rohan 
rostise o părere pe care Voltaire o combătuse cu libertatea lui 
obişnuită; mirat de a fi -astfel contrazis de un oarecare, pe care 
nu-l cunoştea câtuşi de puţin şi care nu era din lumea lui, 
domnul de Rohan întrebă, pe un ton insolent, cine era cel care 
vorbea cu atâta trufie. 

— Un tânăr, răspunsese poetul, al cărui nume este cel dintâi 
din familia sa, în vreme ce al dumitale este ultimul! 

În ziua aceea, afacerea s-a oprit aici. Dar după opt zile, cum 
Voltaire lua din nou masa la ducele de Sully, cineva veni să-i 
spună că un oarecare îl chema la poartă pentru o afacere 
importantă. Voltaire cobori. La poartă găsi, într-adevăr, o 
trăsură a cărei portieră era deschisă şi cu scăriţa coborâtă. 
Tocmai se pregătea să urce în trăsură, când un bărbat care se 
afla înăuntru îl apucă de guler, împiedicându-l să se apere, în 
vreme ce un altul îl ciomăgi zdravăn cu un baston. In vremea 
asta, domnul de Rohan-Chabot, care se afla la patru paşi de 
acolo, le strigă oamenilor săi: 

— Nu uitaţi că dânsul e Voltaire; să nu-1-loviţi în cap, că poate 
mai dă la iveală ceva bun! 

Bătaia a durat până ce domnul de Rohan a zis: 

— Gata! Destul! Şpcot că-i ajunge! 

Furios, Voltaire a urcat din nou la domnul de Sully, rugându-l 
să-l ajute să se răzbune pentru jignirea care-l viza, într-un fel, şi 
pe el, fiindcă Voltaire fusese oaspetele 1 lui când încasase 
ciomăgeala. Dar domnul de Sully a refuzat. Voltaire s-a răzbunat 


pe el ştergând din lucrarea sa Henriada numele strămoşului 
acestuia. Aflând de întâm-, plare, care se petrecuse în 1725, 
domnul de Conţi a spus: 

— lată nişte lovituri de baston primite din plin, dar date prost! 

Totuşi Voltaire se hotărî să se răzbune. Se închise trei luni de 
zile în casă, timp în care! învăţă engleza şi scrima; scrima ca să 
se poată bate cu domnul de Rohan, engleza, ca să poată trăi în 
Anglia după ce s-ar fi bătut. După trei luni trimise să-l cheme pe 
cavalerul de Rohan-Chabot în nişte termeni care nu-i îngăduiau 
acestuia să refuze. Lupta fu acceptată şi martorii hotărâră ziua 
întâlnirii. Dar între timp, familia de Rohan făcu demersuri pe 
lângă ducele de Bourbon, cerând întemnițarea lui Voltaire. La 
început, acesta refuză; dar solicitanţii reveniră, arătându-i 
ducelui de Bourbon un pamflet al lui Voltaire în care acesta îl 
ataca atât pe el, cât şi pe doamna de Prie. Arestat, Voltaire a 
fost dus pentru a doua oară la Bastilia, unde a rămas şase luni. 
In ziua în care a fost eliberat, a primit ordinul de a părăsi Franţa. 

Voltaire se afla deci în Anglia în acea epocă, în care teatrul 
părea tot atât de adormit ca şi politica, tot atât de lipsit de 
conţinut ca şi evenimentele. De altfel, lumea pariziană se ocupa 
pe atunci de două evenimente destul de ciudate, care se 
petrecuseră unul la Paris, altul la Villers-Cotterets. Să începem 
cu cel de la Paris; fiecăruia după rangul lui. 

— Doctorul Issez, decanul Facultăţii de medicină, a primit într- 
o zi un bilet prin care era invitat să vină la ora şase seara în 
strada Pot-de-Fer, aproape de Luxembourg. Pe la mijlocul străzii 
a văzut un om care i-a făcut semn cum că el era cel care-l 
aştepta. Doctorul a coborât din trăsură şi l-a urmat vreo zece 
paşi. Omul a bătut la o uşa care s-. A deschis imediat. 
Necunoscutul i-a făcut semn doctorului să treacă primul. 
Doctorul a trecut, dar cum a păşit peste prag, uşa s-a închis în 
urma lui. Doctorul s-a uitat după cel care-l adusese, dar omul 
rămăsese afară. 

Aceste maniere ciudate i-au pricinuit desigur o oarecare 
mirare. Dar iată că a apărut un portar care i-a spus: 

— Urcaţi, domnule, sunteţi aşteptat! 


Issez urcă. Ajuns la primul etaj, văzu în faţa lui o uşă. Doctorul 
o deschise şi se trezi într-o anticameră toată tapetată în alb. 
Incă nu-şi revenise din uimirea pe care i-o pricinuise acea 
ciudată tapiserie făcută din cea mai fină stofă de lână, că un 
valet îmbrăcat în alb, cu peruca pudrată cu alb, cu o pungă albă 
şi cu două şervete în mână, ji spuse că trebuia să-l lase să-i 
şteargă bine pantofii. Issez îi spuse că precauţia era inutilă 
fiindcă venise cu trăsura şi că nu avusese când să se 
murdărească. Dar lacheul, neţinând seama de observaţia lui, îi 
spuse că în palat era mult prea curat pentru a nu uza de acea 
precauţie, aşa că se aşeză în genunchi în faţa doctorului şi-i 
şterse cu grijă pantofii. După ce isprăvi, lacheul deschise o uşă 
şi-l pofti pe doctor să intre într-o a doua cameră, la fel de albă 
ca şi prima. Un. Alt lacheu, îmbrăcat ia fel ca şi primul, cu 
perucă pudrată cu alb, îl aştepta pe doctor. II luă în primire de la 
primul lacheu şi-l conduse într-o a treia cameră, la fel de albă ca 
şi celelalte şi unde totul era alb: patul, fotoliile, scaunele, 
canapelele, mesele, ba chiar şi podeaua; aproape de foc. Intinsă 
pe un şezlong, şedea o persoană cu o bonetă de noapte albă, cu 
o haină albă de casă şi cu chipul “acoperit de o mască albă'. 
Văzându-l pe doctor, persoana îi făcu semn lacheului să se 
retragă. Acesta iesi imediat. 

— Doctore, îi spuse persoana în alb lui Issez, te previn, că am 
pe dracul în mine... Apoi tăcu. 

Atunci Issez puse câteva întrebări ca să afle cum pusese 
dracul stăpânire pe ea. Dar la toate întrebările doctorului 
persoana rămase mută şi, ca şi când ar fi fost şi surdă, fără să-i 
mai acorde niciun fel de atenţie vizitatorului, îşi puse şi-şi 
scoase şase perechi de mănuşi albe care se aflau pe o măsuţă, 
lângă ea. Ciudăţenia situaţiei începu să acţioneze asupra 
sistemului nervos al doctorului. Cel mai neînsemnat rău care i se 
putea întâmpla era să rămână închis cu nebunul sau nebuna. 
Spaima începu deci să pună stăpânire pe el şi această spaimă 
spori când, aruncându-şi ochii în jur, văzu odaia împodobită cu 
puşti şi pistoale care, deşi vopsite în alb, rămâneau totuşi nişte 
arme de foc. Impresia produsă de această remarcă se dovedi 


atât de puternică, încât îl obligă pe doctor să se aşeze ca să nu 
cadă grămadă. În sfârşit. Făcând un efort şi adre-sându-se 
persoanei cu mască - albă. Doctorul spuse: 

Aştept să-mi explicaţi ce am de făcut, şi vă rog cât mai 
repede, având în vedere că timpul meu aparţine bolnavilor. 

Ce importanţă are timpul dumitale din moment ce vei fi 
plătit? 

Cum doctorul nu mai avu ce răspunde, tăcu şi rămase să 
aştepte, la bunul plac al măştii albe. Se mai scurse astfel încă un 
sfert de ceas în cea mai deplină tăcere. Apoi fantoma trase de 
un cordon alb; se auzi o sonerie şi cei doi lachei, înveşmântaţi în 
alb, îşi făcură apariţia. 

— Bandaje! le spuse lacheilor masca albă. 

— E vorba deci să vă iau sânge? întrebă doctorul, 

— Da. Îmi vei lua cinci litri de sânge J Uluirea lui Issez spori. 

— Cine v-a spus că trebuie să vi se ia atâta sânge? întrebă 
doctorul. 

— Eu! Şi apucă-te de treabă! 

Cei doi lachei se aflau acolo; deci nu putea să nu facă ce i se 
spusese. Issez îşi scoase trusa şi se pregăti să satisfacă ciudata 
fantezie a persoanei mascate. Cum mâna îi tremura prea tare, 
se hotări să-i ia sânge de la picior şi nu de la braţ, fiindcă la 
picior treaba era mai uşoară. Cei doi valeţi aduseră cele 
necesare pentru mica operaţie. Masca albă îşi scoase o pereche 
de ciorapi albi, de o mare fineţe, apoi încă una, apoi o a treia, şi 
tot aşa mereu până ia a şasea pereche. Ultima acoperea cel mai 
fin şi mai frumos picior şi văzândiH, doctorul îşi dădu seama că 
avea tic-a face cu o femeie. Vru să facă o ultimă observaţie, dar 
masca albă îi întinse piciorul spunându-i: 

— la-mi sânge! 

Laba piciorului era tot atât de fină, de delicată, de 
aristocratică precum era şi piciorul. Doctorul începu a-i lua 
sânge. Dar la cea de-a doua eprubetă, masca albă se simţi rău. 
Issez vru să profite de ocazie pentru a-i scoate masca, 
pretextând că are nevoie de aer, dar lacheii se opu-seră. O 
întinseră pe bolnavă jos şi - în timp ce era leşinată - doctorul îi 


bandajă piciorul. Dar după câteva minute masca albă îşi veni în 
simţiri şi porunci să i se-încălzească patul, ceea ce valeţii făcură 
imediat. Pe urmă, femeia se culcă, iar valeţii se retraseră. 

Issez se duse lângă şemineu pentru a-şi curăța lanţeta şi era 
cu totul absorbit de această treabă când o văzu, în oglindă, pe 
femeia în văluri albe care, sărind într-un picior, ajunse la doi paşi 
de el. De data ăsta doctorul crezu într-adevăr că avea de-a face 
cu diavolul şi dădu să fugă. D.ar masca albă nu venise să-l 
urmărească, ci să ia de pe masă cinci scuzi pe care i-i oferi 
întrebându-l dacă este mulţumit. Isşez, ~ care abia aştepta s-o 
şteargă, răspunse că este cât se poate de. Mulţumit. 

— Dacă-i aşa, atunci cară-te! ; 

Doctorul nici nu aştepta altceva. Işi luă picioarele îa spinare şi 
dispăru cât ai bate din palme. In camera de alături îi găsi pe cei 
doi lachei care îi luminară drumul şi care apoi, râzând, dădură 
să se întoarcă în casă. Issez, ajuns la capătul răbdării şi cum se 
temea mult mai puţin de lachei decât de fantome, îi întrebă ce 
înseamnă toată această comedie. 

— Domnule, zise unul dintre lachei, aveţi a vă plânge de 
ceva? 

— Nu, dar... dădu să zică doctorul. 

— Aţi fost bine plătit? 

— Da. 

— V-a căşunat cineva vreun rău? 

— Nu. 

— Ei bine, atunci duce-ţi-vă şi nu spuneţi nimic nimănui din 
moment ce nu aveţi nimic de spus. 

Apoi răzgândindu-se, cei doi lachei îl conduseră până la uşa 
trăsurii, ca să nu se spună că ar fi fost lipsiţi de politeţe faţă de 
el. Lui Issez îi era de-aj uns pentru seara aceea. Ceru să fie 
condus acasă la el, hotărât să nu spună nimănui ce i se 
întâmplase. Dar a doua zi se duse să se informeze cum se simte 
persoana căreia el îi luase sânge în ajun. Atunci povesti 
întâmplarea, care se răspândi imediat, în întreg Parisul, iscând 
presupuneri şi făcând mare vâlvă. 

A doua întâmplare a avut un sfârşit tragic şi regele a fost 


obligat să intervină. Un gentilom călătorea împreună cu valetul 
său prin pădurea Villers-Cotterets, când dintr-o dată, la o 
cotitură a drumului, a fost oprit de un tânăr care, cu o pereche 
de pistoale în mâini, l-a ameninţat că-i zboară creierii dacă nu-i 
dă imediat toţi banii şi bijuteriile pe care le are asupra sa. 
Gentilomul i-a dat punga unde avea cincizeci de ludovici, ceasul 
care era din aur, cu un lanţ gros şi cu două capace groase tot de 
aur. Socotea că-i dăduse hoţului tot ce avea. Dar tâlharul îi mai 
luă şi cei doi cai, lăsându-l să-şi continue călătoria pe jos sau să 
se întoarcă în oraşul pe care-l părăsise cu cel puţin un ceas şi 
jumătate în urmă. Gentilomul şi valetul său se consultară, şi 
stăpânul îşi aduse aminte că undeva, pe aproape, avea un 
prieten care locuia într-un mic castel. Prietenul era un foarte 
curajos ofiţer, alături de care luptase în ultimele războaie duse 
de Ludovic al XIV-lea. Se orienta şi, după un sfert de leghe de 
drum, găsi casa pe care o căuta. Primirea a fost deosebit de 
cordială. Gentilomul i-a povestit gazdei ce i se întâmplase şi, aşa 
cum se şi aştepta, vechiul sau tovarăş de arme i-a oferit bani şi 
cai de drum, dar mai întâi l-a poftit la masă. In clipa în care cei 
doi prieteni dădeau să se aşeze la masă, a intrat în sufragerie 
un tânăr. Gentilomul şi-a înăbuşit un strigăt de uimire, căci 
tânărul care intrase era chiar tâlharul din pădure. Dar 
gentilomul a fost şi mai uimit când gazda, prezentându-i-l, i-a 
spus că este fiul său. Tânărul nu păru să-l recunoască pe 
gentilom; îl salută cu politeţe, se aşeză la masă şi mâncă cu 
poftă. Imediat ce isprăvi masa, gentilomul ceru să se retragă în 
odaia sa. Prietenul său îl conduse, iar lacheul rămase lângă el 
sub pretext că vrea să-l ajute să se dezbrace. De îndată ce se 
văzură singuri, lacheul îi spuse stăpânului său: 

— Vai, domnule, am nimerit într-o capcană î Fiul stăpânului 
casei e cel care ne-a prădat; am recunoscut caii noştri în grajd! 

Dar în primirea pe care i-o făcuse stăpânul casei existase o 
cordialitate sinceră, iar tonul său fusese atât de loial, încât era 
cu neputinţă să se fi prefăcut. Aşa că nu mai şovăi şi, 
îndreptându-se către camera prietenului său, pe care-lgăsi 
culcat şi aproape adormit, îl trezi şi-i spuse că tânărul care-l 


prădase cu patru ceasuri mai înainte nu era altul decât fiul său, 
că şovăise mult dacă să-i spună sau nu acest lucru atât de 
cumplit, dar că - în adâncul sufletului, în conştiinţa sa - socotise 
că era de datoria lui să-i împărtăşească un asemenea secret 
care, într-o zi sau alta, i-ar fi fost dezvăluit, dar într”un mod 
mult mai brutal, de către justiţie. După cum lesne vă puteţi da 
seama, deznădejdea tatălui a fost atât de mare, încât a leşinat. 
Dar venindu-şi repede în fire, cuprins de mânie” s-a dat jos din 
pat şi a urcat în odaia fiului său, unde acesta dormea sau se 
prefăcea ca doarme. Pe masă se aflau punga, ceasul şi lanţul de 
aur ale prietenului său; iar alături de pungă şi de ceas, pistoalele 
cu care-l ameninţase. Văzân-du-şi tatăl punând mina pe 
obiectele pe care le-am descris, fiul înţelese că acesta ştia totul 
şi vru să fugă. Dar în momentul în care fiul sări jos din pat, tatăl 
apucă unul din pistoale şi când tânărul trecu prin faţa lui. 
Îndreptân-du-se spre uşă, trase în el. Lovit de moarte, fiul 
scoase un strigăt, căzu şi îşi dădu duhul. 

A doua zi gentilomul de la ţară porni spre Versailles, unde 
veni şi istorisi totul regelui. Fără să şovăie nicio clipă, regele îl 
iertă. 

Dar evenimentul de care Capitala a început să se ocupe în 
curând a fost moartea diaconului Paris şi „minunile” care se 
întâmplau la mormântul lui. 

PYancois Paris era un diacon sărman, fiul unui consilier din 
Parlamentul Parisului, care se născuse la 30 iunie 1690. Ca şi 
sfântul Augustin, o începuse destul de prost, încredinţat de 
mama sa, femeie pioasă, unor călugări ai congregaţiei Saint- 
Genevieve, începu prin a se strădui să nu mai înveţe nimic; apoi, 
instigat de prietenii săi, încercă într-o seară să dea foc colegiului 
cu ajutorul unui morman de substanţe inflamabile pe care le 
adunase în acest scop. Deşi planul n-a mai fost realizat, diaconul 
Paris şi l-a reproşat toată viaţa. Şi poate că acest lucru să fi fost 
pricina austerităţii în care a trăit. Chemat acasă, încredinţat unui 
institutor care-i era simpatic, tânărul a prins gust de învăţătură 
şi a recâştigat timpul pierdut. Studiile umaniste şi filosofia odată 
terminate, S-a retras la călugării benedictin! din Saint-Germain- 


cles-Pres ale căror exerciţii solitare şi pioase râvnea să le 
urmeze. De acolo a intrat la seminarul din Saint-Magloire, unde 
a început să înveţe ebraica şi greaca veche, dorind să citească 
toate cărţile sfinţilor în original. În momentele sale de răgaz 
învăţa  catehismul, cumpărând din propriii bănuţi cărţile 
necesare educaţiei creştineşti a copiilor. Aşa că tatăl său, care a 
murit în 1714, socotindu-l nebun, nu i-a lăsat decât un sfert din 
moştenire. Dar acest necaz n-a fost singurul pe care bietul 
călugăr l-a avut de îndurat. Law l-a silit să primească, în hârtii, 
banii moşteniţi, din care nu s-a ales decât cu jumătate. Dar 
toate acele necazuri financiare nu l-au împiedicat, pe Paris să se 
ocupe de teologie. Pe vremea aceea exista o dispută serioasă în 
legătură cu Bula Unigenitus. Cu înflăcărarea care-i caracteriza 
convingerile religioase, Paris a înfierat Bula. Atunci l-au propus 
pentru un curs la Saint-Come. Dar ca să ajungă acolo trebuia să- 
şi calce pe conştiinţă şi să semneze un formular care i se cerea. 
A refuzat, mulţumi ndu-se cu titlul de diacon care-i fusese 
acordat cu doi ani mai înainte. Atunci s-a hotărât să se retragă şi 
să pună bazele unui nou Port-Royal, dacă lucrul ar fi fost cu 
putinţă. Prin urmare, a început să caute un loc foarte retras, 
lucru destul de greu de găsit prin împrejurimile Parisului. A 
vizitat Mont-Valerien, Trappe, un schit aproape de Melun şi a 
sfârşit prin a se retrage într-o căsuţă pe care cineva o mai arată 
încă. Şi astăzi, cam pe unde începe foburgul Saint-Mareeau. 
Acolo şi-a stabilit el Port-Royal-ul său, reunind în jurul* lui o 
mulţime de ecleziastici mult mai săraci decât el, pe care îi. 
Hrănea din resturile averii sale, în vreme ce el nu trăia decât din 
propria muncă. Avusese întotdeauna c sănătate şubredă şi 
munca neîntreruptă însoţită de posturi îl distrusese. Era convins 
că suferă pentru trupul lui Cristos, pe care-l socotea ultragiat de 
Bula Unigenitus. Din-tr-un exces de umilinţă şi socotindu-se 
nedemn de a primi împărtăşania, stătu o dată doi ani fără să se 
împărtăşească. 

în sfârşit, epuizat din pricina austerităţilor la care se 
supusese, se îmbolnăvi, primi ultima împărtăşanie din mâi-nile 
părintelui din Saint-Medard şi muri la 1 mai 1727, în vârstă doar 


de treizeci şi şapte de ani. Dar reputaţia sfinţeniei diaconului 
Paris era mare. De multă vreme nu mai avuseseră loc miracole 
şi după ce trecură cele patru zile cuvenite, Biserica socoti că 
uncie minuni ar fi cât se poate de binevenite. Aşa că la patru zile 
după înmormântarea diaconului Paris, miracolele începură să 
curgă la mormân-tul său. Primul a fost un oarecare Leroy care a 
sosit infirm în cimitirul din Saint-Medard, unde fusese îngropat 
preafericitul Paris, şi care a plecat zdravăn, pe picioarele sale, 
lăsându-şi cârjele pe mormântul sfântului. Acel mormânt, 
alcătuit dintr-o piatră mare şi înaltă de un picior, era teatrul 
obişnuit al pioaselor demonstraţii ale adoratorilor răposatului 
diacon. De dimineaţă până seara, piatra tombală era asediată 
de o mulţime de zdrenţăroşi care se reînnoia întruna şi care 
venea chiar şi de la douăzeci de leghe distanţă, s-o vadă. S-o 
pipăie, s-o sărute. Bolnavii se culcau pe ea şi se simțeau 
cuprinşi imediat de o agitaţie nervoasă care degenera adesea în 
convulsii. De aici şi numele de., eenvulsi6nari” ', dat de către 
popor adepților diaconului Paris. Unii se răsuceau şi se 
rostogoleau parcă ar fi fost epileptici. Alţii se agitau,” se mişcau, 
ţopăiau şi tropăiau ca şi cei despre care se spunea odinioară că 
erau atinşi de boala numită. Jocul lui Saint Guy”. Fireşte că 
femeile fuseseră cele care puseseră primele la cale aceste 
ciudate comedii ce se jucau fără întrerupere, de cinci ani şi 
jumătate, în incinta micului cimitir din Saint-Medard. Existaseră 
ia început şrae sau opt fete isterice, pe care un preot din Troyes. 
Pe nume Vaiilant, le aţâţase prin predicile sale mistice. Nu 
trecuseră nici patru luni, că aşa-nurnitii „convulsionai i” 
numărau şase sute de persoane, bărbaţi şi femei. Odată un 
miracol realizat, alte zece, alte douăzeci aveau loc pe aceeaşi 
scenă, în faţa unui public gata să creadă fără să treacă nimic 
prin prisma raţiunii. Sigur că fiecare miracol isca strigăte de 
uimire şi de entuziasm, care aruncau sămânţa credinţei în 
inimile novicilor. Şchiopii mergeau, orbii vedeau, surzii auzeau, 
muribunzii se însănătoşeau şi existau întotdeauna, la faţa 
locului, cel puţin douăzeci de martori avocaţi şi medici, gata să 
încheie proces-verbal pentru fiecare minune atât de bine 


regizată. Printre aceşti martori plătiţi se afla şi un consilier din 
Parlamentul Parisului, Louis Baple Carre de Montgeron, care 
avea să-şi consacre viaţa glorificării miracolelor preafericitului 
diacon. Printre corifeii activi ai sectei convulsionarilor se afla şi 
un ilustru tactician, un ofiţer cu experienţă, cavalerul de Folard, 
savantul comentator al lui Polybe. 

Curiozitatea parizienilor fiind aţăţată în cel mai înalt grad, 
aceştia au dat năvală în cimitirul din Saint-Medard, care era 
mult prea mic pentru a-i cuprinde şi pe actori, şi pe spectatori. 
De altfel credinţa începuse a face progrese uluitoare: se vindeau 
o mulţime de cruci, de medalii, de scapularii, care fuseseră 
binecuvântate la mormântul diaconului. Se vindeau de 
asemenea mii de gravuri şi de cărticele janseniste care 
răspândeau până în cele mai îndepărtate provincii cultul 
diaconului Paris, odată cu doctrinele janseniste. 

în curând secta convulsionarilor se organiză şi luă proporţii 
neliniştitoare pentru Biserică şi mai ales pentru stat. Preotul 
Vaiilant, ai cărui discipoli se intitulară ei înşişi „vaillantişti”, 
pretinse că era profetul Uie în persoană, coborât special din cer; 
locotenentul Jean-Au-gustin Housset, se dădu, fireşte, drept 
profetul Elizeu şi avu la rânduit lui discipoli care se numiră 
„elizeeni” sau  „augustinieni”. Un al treilea şef de sectă, 
Alexandre Dar-naud, se făcu şi el profet şi declară sus şi tare că 
el este lona. Cei trei profeţi au fost închişi, rând pe rând, la Bas- 
tilia, unde primul a rămas douăzeci şi doi de ani, şi de unde a 
fost mutat, înainte de a muri, în donjonul închisorii din 
Vincennes. Dar lecţiile lor dăduseră roade şi prozeliţii con- 
tinuară extravaganţele; augustinienii, mai ales, depăşiră toate 
limitele nebuniei religioase. Făceau procesiuni nocturne, cu 
frânghii de gât şi cu torţe în mână, se pretau la cele mai ciudate 
dezmăţuri, îndurau martiriul pepământ pentru a se bucura, mai 
târziu, de împărăţia cerurilor. Con-vulsionarii îşi ziceau „fraţi” şi 
„Ssurori”, şi comunicau între ei printr-un limbaj aparte, care avea 
semne şi obiceiuri secrete. Fondul bănesc, reînnoit mereu de 
mâini necunoscute, era la dispoziţia tuturor credincioşilor. 
Aceştia îşi împărțeau sarcinile în timpul ceremonialului 


convulsiilor; „discernanţii” erau profeţii, clarvăzătorii; ei aveau 
misiunea de a anunţa pedepsele Providenţei în stilul 
Apocalipsului. „Figuriştii” reprezentau prin panto-mimă scene 
din patimile lui Cristos şi din chinurile sfinţilor. „Ajutătorii” le 
dădeau convulsionarilor „marile” şi „micile ajutoare”. „Marile 
ajutoare” sau „ajutoarele ucigaşe” constau în a-l lovi cu putere 
pe penitent, a-l biciui peste picioare, a-l chinui în toate felurile; 
„micile ajutoare” constau în a-l proteja împotriva şocurilor prea 
puternice şi a-i supraveghea modestia veşmintelor. De fapt, 
cauzele originii convulsiilor erau isteria, prefăcătoria, imitaţia şi 
viclenia ce se propagau întocmai ca o epidemie şi care durară 
timp de patru ani, tolerate de poliţia ce le-a îngăduit să se arate 
ziua-n amiaza mare, în cimitirul din Saint-Medard. Nu încetară, 
dar îşi schimbară caracterul de îndată ce arhiepiscopul de 
Vintimille, interzicând cultul diaconului Paris, închise cimitirul din 
Saint-Medard prin ordonanța din 7 ianuarie 1731, când 
convulsionarii de profesie fură închişi. Adepții cultului 
preafericitului Paris se refugiară în pivnițele şi podurile din 
cartierul Saint-Medard. Atunci dovezile de credinţă ale adepților 
deveniră cumplite, groaznice, hidoase; convulsionarii începură 
să experimenteze, pe propria lor piele, patimile lui Cristos: unii 
erau ţintuiţi pe cruce, altora li se înfigea câte o suliță în coastă, 
altora li se punea pe frunte câte o cunună de spini, alţii erau 
biciuiţi până la sânge. Domnul Carre de Montgeron scrise despre 
aceste miracole un volum gros, împodobit cu gravuri, intitulat 
Adevărul despre miracolele săvârşite datorită preafericitului 
diacon Paris, pe care îl închină regelui, ducelui d'Orleans şi 
multor altor somităţi de la Curte. În noaptea următoare a fost 
arestat şi închis la Bastilia. Mai târziu l-au exilat la Avigiion, unde 
a continuat să culeagă şi să înregistreze faptele convulsionarilor, 
publicând un al doilea volum în 1741, apoi un al treilea în 1748. 
Moartea nu i-a mai lăsat răgazul să-l publice şi pe al patrulea. 
Dar atât cât a trăit, n-a încetat, în zelul lui fanatic, să-i 
încurajeze pe ipocriţii de convul-sionari. Cu zelul lui păcătos şi 
prefăcut, Carre de Montgeron n-a reînviat oare mai târziu sub 
trăsăturile marchizului de Sade? 


Adunările - convulsionarilor continuară în ciuda ordonanţelor 
regelui şi ale Parlamentului „în ciuda cercetărilor persistente şi 
perseverente ale poliţiei, conduse de He-rault, inflexibilul şi 
formidabilul agent al iezuiţilor. Persecuţia întreținea însă focul în 
loc să-l stingă. Se făcură percheziţii în toate casele, se 
răspândiră peste tot spioni, fură plătiţi denunţătorii, familii 
întregi au fost întemniţate ca suspecte, dar zilnic lumea afla că o 
„evlavioasă” se lăsase crucificată cu bucurie, că „marile” şi 
„Micile ajutoare” făcuseră minuni asupra unei inimi împietrite, 
că diaconul Paris vindecase un om ce nu mai putea fi vindecat, 
că ridicase în picioare un om paralizat, că dăruise auzul unui 
surd şi vederea unui orb. Mare era bucuria janseniştilor şi tot pe 
atât de mare indignarea iezuiţilor. Janseniştii şi convulsionam 
aveau un ziar oficial intitulat Noutăţi ecleziastice; care apărea în 
fiecare săptămână şi care lovea în Bula Unigenitus. Numai Cel- 
de-Sus ştie cât s-au chinuit iezuiţii să suprime acel ziar, redactat 
de şeful janseniştilor şi al convulsionarilor, dar n-au putut 
descoperi niciodată locul unde se tipărea. 

în vremea asta, regele - la fel ca şi diaconul Paris — 
făcuse şi el o minune: regina era însărcinată şi Franţa aştepta cu 
nerăbdare un moştenitor. Numai că, de data asta, poporul s-a 
înşelat: regina n-a născut un băiat, ci i născut două gemene, O 
asemenea fecunditate dădu tu- turor speranţe pentru viitor. 
Totuşi regele s-a hotărât să îeară şi ajutorul Domnului: la 8 
decembrie 1728 s-a dus, mpreună cu regina, şi s-au împărtăşit 
în mod public. După louă luni, regina a adus pe lume un băiat. A 
jubilat de meurie nu numai toată Franţa, ci toată Europa, căreia 
pruncul regal îi aducea pacea. Curtea a asistat la un Te 
Deum în catedrala Notre-Dame, apoi regele şi prinții au uat 
parte la marele banchet de la Primărie. S-a bătut o nedalie pe 
care erau înfăţişaţi regele şi regina, iar pe par- ca cealaltă, un 
glob ţinându-l în braţe pe Delfin; dede- 

; ubt erau scrise cuvintele: „Vota orbis” (Dorinţa Univerului). 

Când regina Franţei rămăsese însărcinată prima oară, 
Scaterina |, împărăteasa Rusiei, murea la San-Petersburg, ar 
Newton era înraormântat la Westminster. 


Capitolul VIII 
întoarcerea ducelui de Richelieu. 
— Moartea doamnei de Nesle, a mareşalului 
d'Uxelles, a ducelui de Villeroy şi a Adriennei Leeou- 


vreur. 
— Amănunte asupra acestei ultime morţi. 
— Revolta din Corsica. — Naşterea ducelui 
d'Anjou. — „Noutăţi ecleziastice”. 
— Arestarea celor trei redactori. — Abdicarea lui 


Vic-tor-Amedeu în favoarea fiului său. 

— Povestea doamnei de Verrue. — Victor-Amedeu 
conspiră pentru a-şi recuceri tronul. 

— E arestat şi închis în castelul Rivoli. 

— Regele Prusiei porunceşte să fie arestat fiul 
său. 

— Ducele d'Orleans se retrage din afaceri. — 
Regele devine grădinar. 


La începutul anului 1729 a fost semnalat un eveniment de 
care Parisul avea mare nevoie pentru a ieşi din toropeala în care 
căzuse. Domnul duce de Richelieu s-a întors din ambasada lui 
de la Viena. In urmă cu trei luni, ca răsplată a marilor servicii pe 
care ducele le-adusese regelui, pe lângă împărat, i se îngăduise 
să poarte cordonul ordinului Saint-Esprit. La 1 ianuarie, regele i- 
a înmânat şi placa de aur. Cu excepţia acestei reveniri, 
singurele evenimente mai importante continuă să fie, în această 
perioadă, morţile şi naşterile. 

Murind doamna marchiză de Nesle, fiica ei cea mare, contesa 
de Mailly, pe care o vom vedea în curând jilcând un rol 
important, este numită doamnă de onoare la Curte, în locul 
mamei sale. Tot acum mor mareşalii d'Uxelles şi de Villeroy şi 
domnişoara Adrienne Lecouvreur. Primele trei decese n-au făcut 
cine ştie ce vâlvă: doamna de Nesle era bolnavă de multă 
vreme, domnul d'Uxelles avea şaptezeci şi nouă de ani, iar 


domnul de Villeroy, şaptezeci şi şase sau şaptezeci şi şapte. Dar 
domnişoara Lecouvreur era în toată splendoarea tinereţii, 
frumuseţii şi talentului ei, şi apoi mai erau şi împrejurările 
ciudate în care murise. lată, de pildă, cam ce se povestea-în 
epoca aceea. Dar înainte de a vorbi despre moartea ei, să 
spunem mai întâi câteva cuvinte despre viaţa ei. 

Adrienne “Lecouvreur era fiica unui pălărier sărman din 
Fismes, în Champagne; venise şi se stabilise la Paris, într-o casă 
care se învecina cu „Theâtre-Francais” şi această vecinătate îi 
dădu foarte tinerei Adrienne ideea de a se apuca de teatru, idee 
pe care o şi realiză, debutând la 14 martie 1717, în rolul lui 
Monime, apoi în rolul Elec-trei şi al Berenicei. La o lună după 
debut era numită artistă de către rege, atât pentru roluri de 
comedie, cât şi de tragedie. Cariera sa dramatică durase 
treisprezece ani, care trecuseră plini de succese tot mai mari şi 
tot mai în-urajate de aplauzele nestăvilite ale publicului. Mai 
mult scundă, ştia atât de bine cum să se comporte pe scenă, 
încât părea întotdeauna cu un cap mai înaltă ca celelalte femei, 
ajunsese chiar să se spună despre ea că este o regină rătăcită 
printre actriţe. Rolurile sale obişnuite, pe care le interpreta cu o 
vădită superioritate, erau: locasta, Atha-lie, Zenobia, Herrriiona, 
Roxana, Pauline, Emilie, Ma-rianne, Cornelia şi Fedra. Una dintre 
aventurile tinerei Adrienne făcuse mare vâlvă în lumea mare. 
Când, la 28 iunie 1726 contele de Saxa, iubitul ei, fusese ales în 
unanimitate duce al Curlandei, pentru a-l ajuta să-şi cucerească 
iucatul pe care i-l disputau Polonia şi Rusia, ea îşi amâne- lase 
vesela de argint pentru suma de patruzeci de mii de Livre. 
Contele de Saxa, care şi-a adunat atunci toţi banii pe care-i 
avea, care a împrumutat şi de pe la prieteni, nu numai că a 
primit ajutorul tinerei, dar a mai şi povestit în casele celor mai 
mari familii de cât devotament fusese în stare iubita sa. Din 
nefericire pentru Adrienne, contele n-a izbutit să-şi ia în 
stăpânire ducatul. Silit să părăsească pământul Curlandei, în 
1727 contele de Saxa s-a întors la Paris şi, nemaifiind duce, a 
intrat’ în relaţii cu o prinţesă al cărei principat, destul de efemer, 
s-a dovedit a fi totuşi mai durabil decât al său. Până acum v-am 


expus faptele aşa cum s-au desfăşurat. Acum să vedem şi 
complicațiile. Cu o lună sau două înainte de moartea 
domnişoarei Le-couvreur, Louise-Henriette-Francoise de 
Lorraine, cea de-a patra nevastă a lui Emmanuel-Theodore de la 
Tour d'Auvergne, duce de Bouillon, se îndrăgosti de contele de 
Saxa. Ducesa de Bouillon, pe atunci în vârstă de douăzeci şi trei 
de ani, era o femeie violentă, care se mânia repede, capricioasă 
şi din cale-afară de uşuratică. Cronica scandaloasă a Parisului 
pretindea că nu avea nicio măsură şi că. Trecea lesne de la 
prinți la actori. 

Ducesa deci, aşa cum am mai spus, se îndrăgostise de 
contele de Saxa. Dar acesta, nu se ştie de ce, făcu pe Hip-polyte 
şi nu vru să dea curs acelui capriciu; nu pentru că i-ar fi fost din 
cale-afară de fidel frumoasei Adrienne, ci mai mult din ambiția 
de a nu-i face pe plac prinţesei _ de Bouillon. O femeie respinsă 
caută întotdeauna motivul eşecului; căutându-l, ducesa a crezut 
că descoperă că explicaţia ar constitui-o angajamentul pe care 
ducele de Saxa şi-l luase faţă de Adrienne de a nu mai avea o 
altă iubită. Văzu deci în Adrienne obstacolul care-l împiedica pe 
contele de Saxa de a veni la ea şi hotărî să se răzbune, înlătu-' 

rându-şi rivala. 4 

Nu vom face decât să repetăm zvonurile care au circulat în 
epoca aceea, nu în calitate de acuzatori publici, ci ca simpli 
povestitori. Din tainele Bastiliei semnalează printre persoanele 
încarcerate în 1730 pe sieurul abate Bouvet „pentru afacerea cu 
ducesa de Bouillon şi cu co-mediana Adrienne Lecouvreur”. lată 
de ce a fost întemnițat abatele Bouvet. Am luat toate aceste 
amănunte din-tr-o scrisoare pe care i-a citit-o domnişoara Aâsse 
doamnei de Calandrine. Scrisoarea purta data de „martie, 
1730”. Noutăţile pe care le conţinea erau deci foarte proaspete, 
pentru că domnişoara Lecouvreur a murit pe 20 martie 1730. 

Hotărâtă să suprime obstacolul care-i stătea în cale, ducesa 
de Bouillon a poruncit să i se facă o cutioară cu pastile otrăvite.. 
Apoi, cum trebuia să găsească un mijloc ca acele pastile să 
ajungă la domnişoara Lecouvreur, a pus ochii pe un călugăr 
tânăr care avea reputaţia că pic* tează foarte frumos, pentru a 


face din el instrumentul răzbunării sale. Abatele era sărac şi într- 
o zi, în timp ce se plimba prin grădina Tuilerics fără să ştie ce va 
mânca, a fost abordat de doi oameni care, după ce-au discutat 
cu el vreme îndelungată, i-au propus şi mijlocul de a ieşi din 
mizerie; şi anume, să ajungă, datorită talentului său de pictor, 
până la Adrienne Lecouvreur şi să o facă într-un fel să înghită 
câteva din pastilele otrăvite. Bietul” abate a refuzat, s-a apărat 
împotriva insistențelor devenite tot mai presante, a obiectat 
împotriva crimei; dar cei doi oameni i-au răspuns că, din 
moment ce aflase despre ce este vorba, nu mai putea să dea 
îndărăt şi că, dacă nu executa întocmai cea ce i se poruncise să 
facă, era un om mort. Speriat, abatele a făgăduit că va face tot 
ce i se ceruse. Atunci cei doi l-au dus la doamna de Bouillon 
care i-a repetat făgăduiala că-l va ajuta, dar şi ameninţarea că-l 
va ucide dacă hu-şi va respecta cuvântul, după care i-a doi 
cutioara cu pastile. Abatele i-a făgăduit că în opt zile planul va fi 
executat. A doua zi, domnişoara Lecouvreur a primit o scrisoare 
anonimă în care era rugată să vină singură sau însoţită de o 
persoană în care avea cea mai deplină încredere, în grădina 
Luxembourg. Lângă al cincilea copac de pe cutare alee va găsi 
un bărbat care avea să-i comunice nişte lucruri de o importanţă 
capitală. Cum scrisoarea sosise sau mai carând ajunsese - căci 
dt» niaiyoara Lecouvreur ieşise dis-de-dimineaţă împreună era 
un prieten şi cu cea mai bună amică a ei, domnişoara Lamothe - 
chiar la ora la care îi fusese fixată iniâlnirea, ea se urcă repede 
într-o trăsură, împreună cu cei doi prieteni care o însoțeau şi 
porunci vizitiului s-o ducă la Luxembourg. Odată în. Grădină, 
găsi aleea indicată şi lângă cel de-aî. Cincilea copac îl văzu pe 
abatele Bou vet care, ieşindu-i înainte, îi istorisi cumplita sarcină 
ce i se încredinţase, declarând că el nu era m stare de o astfel 
de crimă, dar adăugind că dacă n-o săvârşea avea sa fie' ucis el 
însuşi. Adrienne îi mulţumi tânărului şi-i spuse că,. După părerea 
el, din moment ce alesese latura onorabilă a-acelui lucru, 
trebuie să-l ducă până la capăt şi să meargă împreună cu ea, 
chiar atunci, la locotenentul de poliţie, Abatele îi răspunse că 
avusese chiar de hi început această intenţie, dar că-i fusese 


frică de duşmanii săi. Din moment însă ce ea IV sfătuia să facă 
ceea ce intenţionase şi ei încă de la început, era gata să-i 
urmeze sfatul. Profitând de bunăvoința omului, Adrienne îl pofti 
în trăsură şi-i duse lâ domnul Herault, pe atunci locotenentul 
poliţiei Fata îi istorisi de ce veniseră. Domnul Herault îi întrebă 
pe abate dacă avea pastilele la el. Drept răspuns, abatele 
scoase cutioara din buzunar şi i-o întinse locotenentului de 
poliţie, Herault chemă un câine vagabond şi-i dădu una dintre 
pastile, într-un sfert de. Ceas clinele îşi dădu duhul 

— Care dintre cele două doamne de Bouillon ţi-a dat aceste 
pastile? întrebă locotenentul de poliţie. 

— E vorba de ducesă, răspunse abatele. 

Faptul nu mă miră... Când ţi-a făcut această propunere? 
întrebă domnul Herault. 

Alaltăieri. 

Unde? 

— La Tuileries.: - Prin cine? 

— Piin doi oameni pe care nu-i cunosc. 

Şi ţi-au spus că vorbesc în numele ducesei de Bouillon? 

Au făcut mai mult decât atât: nvau dus direct la ca. 

Şi ducesa ţi-a confirmat ceea ce ţi-au spus cei dei oameni? 

Punct cu punct. 

Ai curajul săr susţii acest lucru? 

— Întemniţaţi-mă şi confruntaţi-mă cu ducesa de Bouillon. 

Locotenentul de poliţie se gândi o clipa. 

— Nu, 2ise eL vom avea vreme să ajungem şi acolo. 

Apoi, cerându-i adresa, l-a trimis acasă, spunându-i 
domnişoarei Lecouvreur fraza sacramentală a tuturor ofiţerilor 
de poliţie, trecuţi, prezenţi şi viitori: 

— Fiţi liniştită, domnişoară, vom veghea asupra 
dumneavoastră. 

De îndată ce domnişoara Lecouvreur şi abatele Bouvet 
plecară, locotenentul de poliţie îi istorisi cardinalului de Bouillon 
toată tărăşenia. Furios, cardinalul insistă, la început, să fie dat 
totul în vileag. Dar prietenii şi mai ales neamurile au fost de 
părere să ascundă această scandaloasă afacere. După o vreme 


însă, nu se ştie nici cum şi nici prin cine, afacerea deveni publică 
şi făcu o zarvă nemaipomenită. Cumnatul doamnei de Bouillon 
vorbi cu fratele său şi-i spuse că trebuia’ ş”o determine pe 
nevastă-sa să se spele de o astfel de bănuială, iar el trebuia să 
ceară imediat ca abatele să fie întemnițat. Nefericitul a fost 
arestat, dus la Bastilia şi chestionat; dar bietul om n-a făcut 
decât să repete ceea ce mai spusese. L-au ameninţat, dar 
degeaba, căci şi-a menţinut declaraţia. Dacă au văzut că n-o 
scot la capăt cu răul, i-au făcut nişte făgăduieli măreţe, dar nu s- 
a lăsat corupt pentru nimic în lume. Atunci l-au lăsat în temniţă 
fără ca afacerea să fi făcut vreun pas înainte. Intre timp, 
Adrienne i-a scris tatălui abatelui Bou-vet, care rămăsese în 
provincie şi care habar n-avea de nenorocirea fiului său. 

Bietul om dădu fuga la Paris şi ceru ca fiul său să fie judecat; 
cum doamna de Bouillon urmărea şi ea acelaşi lucru, dorind 
chiar să dea amploare procesului, tânărul a fost scos din 
Bastilia. Tatăl mai rămase încă două luni la Paris, veghind 
asupra fiului. Dar după două luni, tatăl plecă şi fiul săvârşi 
imprudenţa de a rămâne în locuinţa sa: a dispărut brusc şi nu s- 
a mai auzit niciodată nimic despre el. Aflând de această 
dispariţie, Adrienne a înţeles că ducesa de Bouillon nu 
renunţase la răzbunare, ci aştepta doar momentul potrivit ca s-o 
pună în practică. Timp de cincisprezece zile, Adrienne nu mai 
auzi vorbindu-se despre ducesă. În sfârşit, într-o seară, după o 
piesă grandioasă (Adrienne jucase rolul Fedrei), doamna de 
Bouillon o rugă să poftească în loja ei. Surprinsă de o asemenea 
invitaţie, actriţă răspunse că era îmbrăcată mult prea sumar ca 
să poată apărea în faţa ducesei. Dar doamna de Bouillon nu se 
dădu bătută şi-i spuse că, indiferent cum era îmbrăcată, ea o 
scuza dinainte. 

— Doamna ducesă e prea indulgentă, răspunse Adrienne, dar 
dacă ea mă va ierta că apar astfel în sală, publicul nu mă va 
ierta. Totuşi. 5; puneţi-i că nu vreau s-o supăr şi că o voi aştepta 
la ieşire. Ducesa de Bouillon fu silită să se mulţumească cu 
acest răspuns şi, la ieşire, o găsi într-adevăr pe domnişoara 
Lecouvreur care o aştepta. Ducesa îi făcu o droaie de 


complimente pentru felul cum jucase şi-i lăudase graţia şi 
frumuseţea. Sigur că prin această dovadă publică de simpatie, 
pe care marii seniori o arătau adesea faţă de artişti, ducesa voia 
să risipească orice bănuieli în legătură cu povestea otrăvirii. 

A treia zi, pe la mijlocul piesei în care juca, Adrienne se simţi 
rău şi nu mai putu isprăvi spectacolul. Teatrul se văzu obligat să 
anunţe acest lucru şi publicul, care nu era deloc liniştit în 
legătură cu complimentele pe care ducesa de Bouillon le făcuse 
artistei, ceru - cu mare nelinişte - lămuriri în legătură cu 
terminarea spectacolului. Dar noutăţile erau cât se poate de 
îngrijorătoare. Adrienne se simţi atât de rău, încât trebuiră s-o 
ducă pe braţe până la trăsură, începând din seara aceea, 
domnişoara Lecouvreur se topi văzând cu ochii şi, cum se 
străduia din răsputeri să lupte împotriva răului care o măcina, în 
seara zilei de 15 martie apăru în rolul locastei. Cu acest prilej 
publicul îşi putu da seama cât de mult se schimbase: abia mai 
putea sta în picioare şi vorbea anevoie; la un moment dat, au 
crezut chiar că nu-şi va mai putea duce rolul până la capăt. 
După Oedip urma Florentinul. Lumea nu credea că Adrienne va 
mai apărea şi în această piesă, dar, spre marea mirare a tuturor, 
ea ieşi pe scenă. Şi a fost cu atât mai fermecătoare cu cât toată 
lumea a văzut cum luptă din răsputeri să-şi învingă răul. A fost 
ca un fel de rămas-bun pe care şi l-a luat de la public. După 
patru zile a murit în nişte chinuri groaznice. Când au deschis-o, 
i-au găsit măruntaiele putrezite. Se răspândi zvonul că fusese 
otrăvită, când i se făcuse o clizmă. Dar asta n-a fost tot: 
persecuția clerului avea să adauge acestei morţi un nou 
scanda), de care nu mai era nevoie, după zvonurile ce se răspm- 
diseră cum că femeia fusese otrăvită. Preoţii n-au vrut s-o 
înraormânteze pe artistă şi nişte hamali au îngropat-o la ora unu 
noaptea, pe ascuns, aproape de malul Senei, în coltul străzii 
Bourgogne. A rămas un foarte frumos portret al ei, făcut de 
Coypel şi gravat de Drevet-fiul Ducele de Bouillon. Soţul 
ducesei, care-şi acuză pe faţă nevasta că o otrăvise pe Adrienne 
Lecouvrcur, nu supravieţui artistei decât două luni. 

Cam în epoca aceea, corsicanii se răsculară pentru prima oară 


împotriva genovezilor, revoltă care avea să se termine cu 
anexarea insulei Corsica de către Franţa, doar cu doi ani înainte 
de naşterea lui Napoleon. 

Am vorbit despre bucuria cu care primise poporul francez 
naşterea Delfinului; bucuria a fost tot atât de mare când s-a 
anunţat naşterea celui de-al doilea prinţ, care a căpătat titlul de 
duce d'Anjou. Incepând din clipa aceea, ramura domnitoare era 
asigurată, cu condiţia să nu fie lovită de vreo fatalitate ca, de 
pildă, cea care-l urmărise pe Ludovic al XIV-lea. 

în vremea aceasta, războiul împotriva kmseniştilor şi 
moliniştilor continua; afacerea Bulei Unigenitus, în care 
convulsionarii din Saint-Medard nu fuseseră decât un episod, 
preocupa spiritele din lipsă de evenimente mai importante. 
Convulsionarii tunau şi fulgerau împotriva acelei Bule şi-şi 
publicau - aşa cum am mai spus - opiniile în ziarul lor Noutăţi 
ecleziastice. Am mai povestit cum agenţii de poliţie erau zilnic 
duşi de nas de ziarişti şi tipografi. Plictisiţi să tot aibă de-a face 
cu nişte agenţi de poliţie ageamii, autorii articolelor s-au gândit 
să-şi bată joc chiar de locotenentul poliţiei. Aşa că, într-o zi, un 
necunoscut îi propuse, printr-o scrisoare, domnului Herault, 
locotenentul politiei, un rămăşag destui de ciudat: şi anume că 
va face să intre la ora cutare, pe la bariera cutare, în ciuda 
supravegherii agenţilor, chiar dacă acea supraveghere ar fi 
dublă, cincizeci de exemplare din ziarul prohibit. Locotenentul 
poliţiei răspunse în scris că primeşte rămăşagul. Kerauit a dat 
ordin ca toţi cei care intrau pe la bariera şi ta ora indicate în 
scrisoare - ora trei după-amiază - să fie dezbrăcaţi până la. 
Piele. C» nd orologiul bătu de trei ori, se ivi un bărbat care fu 
arestat şi condus la poliţie. Scotocit din cap până în picioare, 
poliţaii şi-au dat seama că omul nu putea ascunde nici măcar un 
sfert de coală de hârtie, darmite cincizeci de exemplare din 
jurnalul prohibit., a-ja că i-au dat drumul, luându-l la cercetat pe 
altul. Dar omul, pretextând o întilnire pe care o avea la oră fixă, 
pretinse că, dacă nu va dovedi că a în-târziat clintii-q pricină 
majoră, va pierde o sumă considerabilă şi insistă atât de mult, 
încât şeful biroului vameşilor de la barieră îi dădu o hârtie în 


care arăta că omul s-a prezentat la ora trei fix la barieră, dar că 
a fost reţinut până la patru din pricina percheziţiei care i s-a 
făcut. Înarmat cu acel certificat, omul şi-a continuat drumul, 
urmat de un câine sârmos căruia nimeni nu i-a dat nicio atenţie, 
şi s-a îndreptat către prefectura poliţiei. Ajuns acolo, a agăţat 
certificatul de gâtul câineâui şi a rugat un băiat de birou să 
introducă potaia în cabinetul locotenentului poliţiei. Clinele a 
fost vârât în cabinet. Magistratul a citit biletul care atârna de 
gâtul câineâui, a cercetat animalul şi, -uitându-se mai atent la 
burta lul a observat că pielea câineâui era o piele falsă, care 
acoperea un animal de trei ori mai puţin rotofei decât era în 
realitate şi că între pielea adevărată şi cea falsă fuseseră 
ascunse cele cincizeci de fiţuici ale ziarului incriminat. Domnul 
Herault mărturisi-cinstit că pierduse rămăşagul şi trimise banii 
pe care pa-riase la adresa indicată. Dar ca să nu se facă totuşi 
de ilş, aresta trei amărâţi despre care pretinse că ar fi fost 
tipografii, autorii şi editorii Noutăţilor eăezâastice, îi judecă şi-i 
exila. Totuşi Noutăţile ecleziastice continuară să apară în zilele 
şi la orele anunţate. In aceeaşi zi în care fuseseră puşi la 
popreală cei trei jansenişti, a fost arestat şi domnul de 
Montgeron - care-i dedica. Se regelui primul volum unde vorbea 
despre miracolele diaconului Paris - şi az-vâiiit în închisoarea 
Bastiliei. 

Incepând din acel moment, domnul de Montgeron a fost privit 
ca un martir. Janseniştii au început să-i vândă poza care-l 
reprezenta stând în genunchi în faţa diaconului Paris, în vreme 
ce jandarmii trimişi str-î aresteze năvăleau la el în casă. Fapte 
că această ciudată sectă a convulsionarilor, despre care toţi 
istoricii spun că ar fi fost stârpilă până în 1756, mai există şi în 
zilele noastre.1l Autorul cărţii de faţă a cunoscut o familie de 
convulsionari unde crizele s-au perpetuat şi unde a avut prilejul 
să vadă administrân-du-sc „marile şi micile ajutoare”, adică 
loviturile de baston şi de bici unei bătrâne de şaptezeci de ani 
care avea cu regularitate crize, din trei în trei luni, dar, după 
primele lovituri date penitentei, autorul a luat-o la goană, 
speriat de violenţa cu care bătăuşii o loveau şi îngrozit de 


voluptatea cu care penitenta se lăsa pregătită pentru lumea de 
apoi. 

1 E vorba de epoca în care a scris Dumas această carte (n.O 

In vremea aceasta, un alt rege - urmând exemplul lui Carol 
Quintul, al Cristinci (fosta regină a Suediei) şi al lui Filip al V-lea 
- se săturase de tronul pe care avea să-l regrete mai târziu. 
Regele era Victor-Amedeu al II-lea, care părăsi oraşul Torino şi 
se mută la Chambery, unde conta să trăiască precum un simplu 
particular, sub numele de contele de Tende, lăsând coroana 
fiului său Carol-Emma-nuel. Retragerea lui fusese determinată 
nu atât de diversele vicisitudini ale vieţii sale furtunoase, cât de 
dragostea pentru frumoasa contesă de Saint-Sebastien. Mai 
mult decât atât, abia ajuns la Chambery, făcu pentru ea. În mod 
public, ceea ce Ludovic al XIV-lea făcuse în taină pentru doamna 
de Maintenon: o luă de nevastă. —în toiul tulburărilor care-i 
răpiseră un ducat şi-i dăruiseră un regat, viaţa lui Victor-Amedeu 
fusese împărţită între două iubiri: cea a doamnei de Verrue, 
despre care cred că am mai vorbit şi care adusese în Franţa 
antidotul otrăvii pe care i-l dăduse lui Ludovic al XV-lea, şi cea a 
contesei de Saint-Sebastien, care avea să-l însoţească atât în 
prosperitatea retragerii, cât şi în închisoare. 

Pentru că tot am rostit numele doamnei de Verrue, care avea 
să moară peste câţiva ani, să mai spunem câteva cuvinte 
despre curioasa ei viaţă - una dintre cele mai aşezate din epoca 
respectivă - care a sfârşit fiind numită „doamna voluptăţii” când 
de fapt ar fi trebuit să i se spună „doamna virtuţii”. Doamna de 
Verrue era fica ducelui de LUynes şi a celei de-a doua soţii ale 
sale, care s-a nimerit să fie în acelaşi timp şi mătuşa bărbatului 
ei, faimoasa ducesă de Chevreuse, căreia i-am consacrat atâtea 
pagini în cartea noastră/Ludovic al XIV-lea şi secolul său. Din 
această a doua căsătorie, ducele de Luynes a avut o mulţime de 
copii şi, cum nu era bogat, a scăpat de fiicele sale cum a putut. 

Jeanne d'Albert de Luynes, cea de care ne ocupăm, născută la 
18 septembrie 1670, se măritase cu domnul de 
Verrue, a cărui mamă. Văduvă şi foarte bine văzută, era doamna 
de onoare a ducesei de Savoia. Deci domnul de 


Verrue îi trebuit să-şi ducă foarte tânăra soţie lă Curtea din 
Piemont. Era ţăriâr, frumos, bine făcut, bogat şi pe deasupra şi 
un om cinstit şi de treabă. Toate aceste calităţi o impresionară 
pe soţia sa, inspirându-i o dragoste profundă şi statornică faţă 
de el. &>... 

Primii ani ai căsniciei au fost plini de o fericire pe care nu le-a 
tulburat-o nimeni. Dar iată că ducele de Savoia o văzu într-o zi 
pe doamna de Verrue la mama lui şi se îndrăgosti nebuneşte de 
ea. Un prinţ nu-şi ascunde prea multă vreme dragostea, mai 
ales în faţa celei pe care o iubeşte. Doamna de Verrue observă 
avansurile ducelui de Savoia şi-i anunţă pe soacră-sa şi pe 
bărbatul ei, care se grăbiră să-i laude înţelepciunea, fără să ţină 
seama de faptul în sine. Văzând această îngăduinţă, ducele de 
Savoia îşi spori atenţiile, porunci sa se organizeze serbări, 
împotriva obiceiului şi înclinărilor sale, şi o alese pe doamna de 
Verrue regina acelor serbări. Aceasta nu avu nevoie de prea 
mult timp ca să-şi dea seama de intenţia cu care fuseseră date 
serbările. Inventând diverse pretexte, lipsi de dotlă ori la rând. 
După cum lesne vă puteţi da scama, absenţa ei a fost imediat 
remarcată şi, departe de a fi mulţumiţi de acest sacrificiu, şi 
bărbatul şi soacra ei socotiră că făptuise o adevărată crimă. 
Atunci ea ti mărturisi soţului că domnul duce era îndrăgostit de 
ca, că toate atenţiile şi mai ales cuvintele lui nu-i mai lăsaseră 
nicio urmă de îndoială în aceasta privinţă. Dar domnul de Verrue 
îi răspunse că - chiar dacă ducele ar fi fost îndrăgostit de ea - 
purtarea ei nu trebuia să-i pună în primejdie onoarea lui, şi mai 
ales averea. 

Văzând că nimic nu se opunea în calea dragostei sale, ducele 
deveni şi mai îndrăzneţ şi-şi mărturisi deschis iubirea tinerei 
doamne. Aceasta apelă din nou la soţul şi la soacra sa rugându-i 
s-o ducă undeva la ţară sau cel puţin să-i îngăduie să se retragă 
de la Curte. Dar auzind această rugăminte, şi soacra şi soţul 
izbucniră strigându-i că vrea să-i ruineze. Nu-i mâi rămânea 
decât un singur mijloc de a fugi de acolo: se prefăcu bolnavă şi 
ceru să fie dusă la apele din Bourbon, unde îl chemă şi pe tatăl 
ei, rugân-< du-l să ajungă odată cu ea, înştiinţându-l că are să-i 


încredinţeze un secret de o mare importanţă. În faţa 
recomandării doctorului, şi soacra şi soţul se înclinară, îngăduind 
bolnavei să părăsească ducatul de Savoia, dar însoţită de 
unchiul ei, abatele de la Scaglia. Nimic nu părea mai potrâvit 
decât un asemenea tutore, abatele de la Scaglia având aproape 
şaptezeci de ani şi trecând drept un sfânt. Dat doamna de 
Verrue era atât de. Frumoasa, încât putea scoate din minţi şi un 
sfânt. Urâciosul Mferin - cum spune Saint-Simon - se îndrăgosti 
atât de tare de nepoata lui, încât când aceasta se întâlni cu tatăl 
ei şi-i vorbi despre; pericolul care o pândea când avea să se 
înţparcă în Piemont, abatele de la Scaglia făgădui să vegheze 
asupra ei, dând peste cap orice încercare a ducelui de a-i terfeli 
onoarea. Fâgăduiala abatelui îi linişti şi pe domnul de Luynes şi 
pe doamna de Verrue. Domnul de Luynes se întoarse la Paris şi. 
După trei luni de absenţa, doamna de verrue se întoarse în 
Piemont. Dar, în timpul călătoriei, abatele îi mărturisi nepoatei 
că angajamentul pe care şi-l luase de a o păstra lângă el se 
datora dragostei pe care o nutrea faţă de ea, aşa că, respingând 
aproape îngrozită acea iubire» doamna de Verrue văzu că în loc 
să aibă în unchiul ei un apărător, îşi făcuse din el un duşman 
neîmpăcat. 

Ajungând la Torino, ea îl găsi pe ducele de Savoia mai 
îndrăgostit ca niciodată şi pe bărbatul şi pe soacra ei mai 
îngăduitori ca niciodată. Atunci biata femeie, împinsă de soacră- 
sa, părăsită de bărbat şi persecutată de unchi, nu mai avu ce 
face şi se aruncă în braţele prinţului. Povestea a iscat scandal, 
soţul, soacra şi unchiul s-au arătat deznădăjduiţi, s-au lamentat 
în gura mare, dar era prea târziu, mai ales că prinţul le porunci 
să tacă, Era nebun după doamna de Verrue, aşa că ea dobândi 
în curând asupra domnului de Savoia o putere la fel de mare ca 
şi cea pe care doamna de Maintenon o avusese asupra lui 
Ludovic ai XâV-iea. Domnul de Savoia ţinea sfat fu miniştrii în 
odaia ei, copleşind-o cu favoruri, geicindu-i rugăminţile, 
prevenindu-i dorinţele, dăruindu-i bani, pietre scumpe, mobile 
de preţ şi case, în schimb era gelos ca un tigru şi o ţinea tot 
timpul închisă, cum de altfel stătea şi el. În vreme ce era astfel 


sechestrată, doamna de Verrue se îmbolnăvi brusc: fusese 
otrăvită. Din fericire, domnul de Savoia avea un antidot 
împotriva otrăvurilor: i-l dădu, antidotul se dovedi bun şi 
doamna de Verrue se vindecă. Dar după câtăva vreme se 
îmbolnăvi de vărsat. Ducele nu îngădui nimănui s-o îngrijească 
în afară de el, veghind-o zi şi noapte până ce se făcu bine. Dar 
dovada dragostei pe care doamna de Verrue ar fi dorit-o 
înaintea tuturor acestor lucruri ar fi fost un pic de libertate. Insă 
ilustrul ei iubit devenea cu fiece zi tot mai gelos şi, deşi femeia 
nu-i dădea motive de gelozie, o fereca şi mai zdravăn. 'Această 
viaţă sfârşi prin a-i deveni insuportabilă. 

Doamna de Verrue avea un frate pe care-l iubea foarte mult, 
cavalerul de Luyncs. li scrise să vină s-o vadă la Torino, dându-i 
întâlnire în epoca în care regele trebuia să facă o călătorie la 
Chambery. Cavalerul a fost tot atât de punctual în sosirea lui la 
Torino cum fusese şi tatăl ei la apele de la Bourbon. Aşa cum îi 
mărturisise şi tatălui ei totul, îi spuse totul şi fratelui ei. Tot 
discutând, s-au înţeles între ei să fugă şi să încerce să ajungă în 
Franţa. Doamna de Verrue începu prin a-şi scoate din ducat 
banii şi bijuteriile; apoi realiză nişte sume considerabile din 
vânzarea diverselor bunuri care-i aparţineau, sume care au fost 
şi ele trimise în Franţa. În sfârşit, într-o noapte frumoasă, plecă 
ea însăşi din Torino, călare pe cal, şi călăuzită de fratele ei se 
îmbarcă pe vaporul care mergea spre Marsilia, unde ajunse fără 
niciun impediment. Ducele era să turbeze când a aflat de fuga 
ei, dar puterea lui nu depăşea graniţele ducatului. Şi în vreme 
ce domnul de Savoia tuna şi fulgera împotriva fugarei; aceasta 
ajunse la Paris şi se închise într-o mănăstire. Dar cum lesne vă 
puteţi da scama, doamna de Verrue nu părăsise o temniţă 
impusă pentru una de bunăvoie. leşi deci din mănăstire, îşi 
cumpără o casă frumoasă şi începu a da nişte mese 
somptuoase. Şi cum era o femeie încântătoare, plină de spirit, 
strălucind încă de frumuseţe şi de tinereţe, îşi alcătui în curând 
un fel de Curte în mijlocul căreia trona în cu totul alt fel decât în 
Piemont. 

Ajutorul pe care i-l dădu regelui, oferindu-i un antidot 


împotriva otrăvii, asemănător cu cel care o salvase pe ea. Îi 
aduse o situaţie solidă în societate. Suta de mii de franci pe care 
o cheltuia anual pe tablouri, pe diverse curiozităţi, pe 
gratificaţiile oferite artiştilor săraci sau scriitorilor strâmtoraţi îi 
atrase laudele lui Lafaye şi ale lui Voltaire. Această viaţă 
încântătoare a durat până în 173G, an în care doamna de 
Verrue a murit, lăsând prietenilor legate în valoare de o 
jumătate de milion şi scriindu-şi singură epitaful pe care şi-l 
dorea pe mormânt; epitaful are dublul merit de a fi scurt şi 
adevărat. lată-l: 

„Aici zace, într-o aăâncă pace, Aşa-numita doamnă-a 
voluptăţii. Care, pentru o siguranţă cât mai mare, Şi-a făcut raiul 
pe pământ.” 

A lăsat un fiu şi o fiică, amândoi recunoscuţi de ducele de 
Savoia. Băiatul a murit tânăr şi fără urmaşi. Fata s-a măritat cu 
prinţul de Carignan, ai cărui urmaşi domnesc astăzi (adică pe 
vremea lui Dumas - n.n.) în Sardinia. 

în legătură cu doamna contesă de Saint-Sebastien am spus că 
dragostea ei avea să-l însoţească pe regele Victor-Amedeu în 
retragerea sa, iar de acolo, în închisoare. Domnind încă la 1 
septembrie 1730, Victor-Amedeu era prizonier în 8 octombrie 
1731, adică la un an după ce a părăsit tronul şi a abdicat de 
bunăvoie în favoarea fiului său 

Carol-Emanuel. La fel ca şi Carol Quintul, la fel ca şi regina 
Cristina, regele Victor-Amedeu nici n-a părăsit bine ţara, că a şi 
început să regrete trenul cândva disprețuit, în-ecreând să-l 
smulgă din mâna celui căruia i-l dăduse de bunăvoie; dar un 
tron nu se dă cu una, cu două nici chiar unui tată. Aşa că într-o 
noapte - era în noaptea de 23 spre 29 septembrie - Victor- 
Amedeu a fost arestat la castelul din Moncalier, din ordinul fiului 
său. Şi dus la castelul din Rivali. Soţia sa, contesa de Saint- 
Sebastien, a fost alungată dincolo de graniţele Piemontului. 

în vreme ce în Sardinia un fiu îşi aresta tatăl, în Prusia un tată 
îşi aresta fiul. Pe 13 septembrie 1730, Frederic-Wilhelm al îi-lea, 
fiul electorului de Brandenburg car” ridicase Prusia la rangul de 
regat, iar el fusese recunoscut rege la 13 ianuarie 1701 - deci 


Frederic-Wilhelrn al lî-lca dădu ordin să-i fie arestat fiul, care, de 
comun acord cu contele Katt, a vrut să fugă din statele tatălui 
său împotriva voinţei acestuia. Aşa că prinţul şi complicele lui au 
fost arestaţi. Treaba aceasta s-a întâmplat cam în epoca în care 
domnul duce d'Orleans, sătul de lupta zadarnică pe care o 
ducea împotriva domnului de Fleury, hotărî să se retragă din 
afacerile statului pentru a se dedica în întregime evlaviei. Aşa că 
îşi dădu demisia din funcţia de colonel general al infanteriei; 
regele i-o acceptă şi desfiinţa şi funcţia. Această funcţie, abia 
suprimată în 1639, după moartea ducelui d'Epernon, fusese 
reînfiinţată. În 1721 pentru ducele d'Orleans, pe atunci duce de 
Castries. 

Cât despre Ludovic al XV-lea, în timpul tuturor evenimentelor 
despre care am vorbit, cea mai mare plăcere a lui - după 
vânătoare, ceremonial slujbele religioase şi etichetă - era să 
sădească lăptuci într-un colţ de grădină pe care i-l dăduse 
domnul de Fleury şi să le privească răsărind, în legătură cu 
domnul de Fleury, am uitat să spunem, la timpul potrivit, că 
ajunsese cardinal. Aceasta se îniâmpâase în septembrie 1726. 

Capitolul V 


Situaţia la Curie. 
— Ludwic al XV-lea şi regina. 
— Domnişoarele de Charolais, de Clermont, de 


Sens. 

— Contesa de Toulouse, - Vi-nătorile de la 
Hamboulllet şi de. La Satory. 

— Domnul de Melun. — La Pevronie şi domni- 
şoara de Charolais. 

— Conduita lui Fleury. — Se conspiră împotriva 


reginei, r— Toastul liii Ludovic al XV-lea. 

— Neliniştea Ini Fleury. 

— Domnul de Richelieu. — Brevetul de pensie şi 
intriga domnului de Fleury. 

— Valeţii de cameră ai regelui. 


— Doamna de Mailly. — Familia de Nesle. — 
Regele îndrăgostit. 

— Timiditatea sa. — Greşeala reginei. 

— Doamna de Mailly victorioasă. 

— Portretul ci. — Conciliui şi Parlamentul. 

— Domnul Herault, locotenentul Poliţiei. 


latr-adevăr, nimic nu era mai nevinovat decât Curtea lui 
Ludovic al XV-lea ia epoca în care am ajuns, adică la 1 ianuarie 
1732. Această castitate a tânărului Ludovic se datora regentului. 
Desfrânat. Necredincios, batjocoritor, regentul îl ferise pe copilul 
regal pe care Domnul îi încredinţase grij ei sale de orice contact 
cu orgiile al căror cap era. Aşa că Ludovic al XV-lea ieşise din 
mâinile acelui Sardanapal modern cu veşmântul tot atât de alb 
ca al lui Elia'cin. Ce viaţă fericită ar fi avut sărmana prinţesă pe 
care s-au dus s-o caute într-o veche comanderie din Germania 
ca s-o facă regina Franţei dacă, odată soţie, ar fi ştiut să fie şi 
iubita regalului ei bărbat! în ochii lui Ludovic al XV-lea, Maria 
Leczinska era cea mai frumoasă dintre toate femeile şi 
fecunditatea reginei dovedea că regele nu se mulțumea numai 
cu laudele. După zece luni de căsătorie, regina aduse pe lume 
două gemene, pe urmă un fiu, acel Delfin a cărui naştere 
prilejuise atâtea serbări, apoi ducele d'Anjou, care venise să 
consolideze sceptrul în mina ramurii vârstnice şi încă o prinţesă. 
Cinci copii în cinci ani î Şi tatăl acestei numeroase familii avea 
abia douăzeci şi unu de ani! Şi totuşi în jurul regelui roiau 
distracţiile. Am vorbit despre iubirile tuturor marilor doamne ale 
epocii. Toate aceste iubiri se întreţeseau ca un fel de reţea în 
care orice inimă era prinsă, în afară de inima regelui. Maria 
Leczinska era singura lui dragoste, vânătoarea - singura lui 
distracţie. Nimic nu era mai minunat decât acele vânători din 
tinereţea lui Ludovic al XV-lea, cu toate uşuraticele care se 
ţineau după el. Frumoasa contesă de Toulouse, domnişoara de 
Charolais, domnişoara de Cier-mont, domnişoara de Sens, toate 
eroinele pictorilor fui Vanloo, imortalizate de el pe pânză în chip 
de zeițe. Toate acele zeițe ale vânătorii, sigur că mai puţin caste 


decât Diana, dar îndrăgostite ca şi Calypso, colindau pădurile 
din Rambouillet şi din Vinccnnes, din Boulognc, Versailles şi 
Satory, nu în caleaşca precum doamnele Benriette, de 
Montespan şi de La Valliere, ci în goana cailor, cu părul pudrat, 
legat cu şiraguri de perle şi rubine, cu pălărioare în trei colţuri 
puse cochet pe-o parte; toate acele amazoane aveau rochii cu 
corsajul strimt şi cu fuste ce le atârnau până la pământ, fără să 
le ascundă însă piciorul mic împodobit cu pinteni de aur cu care 
îmboldeau calul. Sigur că nu toate vânătorile acelea erau lipsite 
de primejdii. Cerbii şi mistreţii îşi lăsau destul de greu pielea în 
mâna maeştrilor de vânătoare care-i urmăreau cu nişte ţepuşe 
lungi. La una din acele vânători, domnul de Melun a fost ucis; 
era iubitul domnişoarei de Câermont. Dar tânăra prinţesă era 
atât de indolentă, încât doamna ducesă întrebă a doua zi: 

— Credeţi că domnişoara de Clermont a observat că iubitul ei 
a fost ucis? 

Apoi, la întoarcere, urmau supeuri nespus de vesele, cum ştiu 
să le facă doar spiritele şi stomacurile celor de douăzeci şi cinci 
de ani; apoi nopţile petrecute la mesele de joc, nopţi mult mai 
agitate şi mai încinse decât zilele, unde aurul se rostogolea pe 
mese în cascade strălucitoare. Ca şi strămoşul său Henric al IV- 
lea, regele juca şi el. Numai că Henric al IV-lea câştiga 
întotdeauna, în timp ce Ludovic mai şi pierdea. Atunci trebuia să 
recurgă la domnul de Fleury. Domnul de Fleury bombănea şi 
plătea. Căci se gândea că e mai important pentru ambiția sa ca 
regele să-şi petreacă zilele la vânătoare şi nopţile îa masa de 
joc, orieâte mii de livre l-ar costa, decât să se amestece In 
afacerile de stat. 

La toate aceste reuniuni domnea o mare libertate de acţiune 
şi de cuvânt. De altfel asta era moda în epoca aceea şi doamna 
ducesă şi Prinţesa Palatină ne-au învăţat să spunem lucrurilor pe 
nume. Timp de aproape un secol, limba franceză n-a avut - sub 
acest aspect - nimic de învăţat de la limba latină. Vreţi un 
exemplu al acestei libertăţi de limbaj? Se oferă privirii şi prin 
urmare şi penei noastre de scris. lată-l: într-o seară, după una 
din acele vânători în care toţi străbătuseră pădurea ziua 


întreagă, una dintre doamne, care era însărcinată, simţi primele 
dureri ale naşterii; cei din jur se speriată. Treaba asta se 
întâmpla la Muette, de unde era cu neputinţă să duci femeia la 
Paris. Cel mai mâhnit dintre toţi era regele. 

— Oh, Doamne, strigă ol, dacă treaba e aşa de grabnică după 
cum se spune, eine-i va da femeii o mână de ajutor? 

— Eu, sire, răspunse primul său chirurg, La Peyronie, care se 
alia acolo. Odinioară am fost şi mamoş. 


Da, zise domnişoara de Charolais, dar treaba asta cere 
îndemânare şi practică şi poate că dumneata, între timp, le-ai 
uitat... 

N-ai nicio teamă, domnişoară, îi răspunse chirurgul, jignit că i 
se pune la îndoială priceperea, nu uiţi să-i scoţi, după cum nu 
uiţi să-l şi vâri acolo unde trebuie! 

Domnişoara de Charolais, căreia i se vâra şi se scotea câte un 
prunc mai în fiecare an, se socoti jignită şi se ridică furioasă. La 
Peyronie o urmări destul de neliniştit cu privirea, când - 
închizând uşa în urma prinţesei - auzi hohotul de râs al regelui, 
care-l linişti. Dacă regele apucase să râdă, mânia domnişoarei 
de Charolais nu mai avea nicio putere. 

Domnul de Fleury nu lua parte ia acele partide de vi-nâtoare; 
invoca drept scuză bătrâneţea şi Ludovic al XV-lea era în culmea 
fericirii că scapă astfel. De dubla supraveghere a preceptorului 
şi a ministrului său. Dar domnul de Fleury ştia tot ce se petrecea 
în toată acea intimitate; fiecare se grăbea să facă pe spionul ca 
să obţină un surâs din partea bătrânului mentor şi mai ales din 
partea doamnei de Toulouse, căreia domnul de Fleury nu era în 
stare să-i refuze nimic. De altfel, într-unul din micile consilii de la 
Rambouillet s-a pus la cale şi soarta ducelui de Penthievre. Încă 
un copil, fiul ducelui de Toulouse, moştenea funcţia de mare 
amiral şi alte slujbe ale tatălui său. În acele miei consilii a fost 
asigurată şi averea marchizului d'Antin, fiul contesei din prima 
căsătorie. Tot acolo a fost pregătită dizgraţierea domnului de 
Chauveâin. Ministru de justiţie şi ministru ai afacerilor externe. 
În sfârşit, tot acolo s-a observat şi s-a încurajat acea tendinţă 


către distracţii pe care refuzurile repetate ale reginei o făcuseră 
să se işte în inima regelui 

Cea care urmărise aceste progrese cu cea mal mare 
nerăbdare fusese domnişoara de Charolais. De vreo doi, trei 


2 Ut ani, ochii ei nu-l mai părăseau pe tânărul rege, căruia îi 
fuseseră atribuite ca iubite, dar fără nicio certitudine, contesa 
de Teulouse, domnişoara de Clermont, doamna de Nesle, 
doamna de Rohan, ba chiar şi doamna efucesă de Bourbon. Dar 
regele era de o timiditate-exagerata, pe care întreprinzătoarea 
domnişoară de Charolais se hotărî s-o înfrângă. Numai că 
această domnişoară era o amantă prea uşuratică pentru a-l 
putea ţine multă vreme lângă ea pe Ludovic al XV-lea. Aşa că 
toată lumea băgă repede de seamă că chiar dacă-l făcuse pe 
rege să se abată de la dragostea conjugală, treaba asta durase 
din cale-afară de puţin. Maria Leczinska avea o putere deplină 
asupra inimii bărbatului ei şi o autoritate absolută asupra o tot 
ceea ce nu-l privea pe domnul de Fleury. În faţa domnului de 
Fleury orice influenţă se prăbuşea, chiar şi influenţa regală. 
Avarul ministru era de neclintit mai ales în privinţa banilor. Bună 
şi mărinimoasă, regina cheltuia puţinii bani pe care-i avea 
făcând opere caritabile. Odată, la Com-piegne, a dat tot ceea ce 
avea - bani şi bijuterii - spre folosul elevilor şcolii de artilerie; 
când s-a întors la Paris, a fost obligată să împrumute câţiva bani 
ca să se poată aşeza la o masă de joc, aşa cum cerea eticheta. 
Doamna de Luynes, martora acelei jene financiare, a încercat în 
zadar s-o determine pe Maria Leczinska să-i ceară lui Fleury un 
supliment de bani. Regina a refuzat cu încăpă-ţânare, spunând 
că era sigură că nu va obţine de la ministru decât un refuz 
umilitor. Atunci doamna de Luvnes 

mi 

hotări aă încerce singură acest lucru; aşa că se duse din 
proprie iniţiativă la cardinal şi-i expuse situaţia reginei. 
Cardinalul se mulţumi să-i răspundă că va aranja lucrurile 
împreună cu controlorul general Orri. Într-adevăr, în prima 
şedinţă pe care o avu, cardinalul discută CU controlorul de stat 


al finanţelor reginei şi-i porunci să-i trimită acesteia o sută de 
ludovici. Prevenit de doamna de Luynes, controlorul general 
strigă sus- şi tare, indignat de micimea sumei, arătându-i 
respectuos ministrului că o sută de ludovici îi dădea el fiului său 
când era strâmtorat, sau dădea regina de pomană săracilor. 

— Ei bine, mai adaugă cincizeci de ludovici, spusese domnul 
de Fleury. 

Orri continuă să insiste, spunând că o sută cincizeci de 
ludovici nu erau de-ajuns şi că el nu va îndrăzni niciodată să-i 
ofere reginei o astfel de sumă. Ca să scape de el. Fleury mai 
adăugă douăzeci şi cinci de ludovici; în sfârşit. Din douăzeci şi 
cinci în douăzeci şi cinci de ludovici, controlorul general îl 
determină pe domnul de Fleury să-i dea reginei douăsprezece 
mii de franci. Această sumă odată smulsă. Orri dădu fuga la 
regină, îi arătă hârtia şt o întrebă dacă îi erau de-ajuns. Maria 
răspunse că era foarte mulţumită şi totul s-ar fi încheiat aici 
dacă ministrul n-ar fi lungit trei luni de zile expedierea celor 
douăsprezece mii de franci, aşa că regina nu-şi putu plăti 
datoriile şi nu se mai aşeză la masa de joc decât după ce i se 
expedie venitul ei personal. 

Din păcate, regina, care avea un puternic susţinător în în soţul 
ei, îl pierdu numai din vina ei şi în mod gratuit. Fie că era 
obosită de naşterile repetate, fie că se săturase de bărbatul ei. 
Maria Leczinska îi arătă o răceala ce-l jigni pe Ludovic al XV-lea 
şi-i îndepărtă de soţia lui care ar îi putut să facă din eh dacă ar fi 
vrut, ceea ce făcuse regina Spaniei din Filip al V-lea. 
Deocamdată încă nu transpirase nimic despre iubirile tainice ale 
lui Ludovic al XV-lea cjnd, în 24 ianuarie 1732, la unul din micile 
sale banchete, bând mai mult ca de obicei, regele ridică paharul 
şi, după un mic toast, închină în cinstea „iubitei necunoscute”, 
bău şi sparse cupa, invitindu-i pe musafiri să-i imite gestul şi să 
ghicească numele necunoscutei. Fiecare rosti câte un nume 
care-i veni în minte. Erau douăzeci şi trei de musafiri, plus 
regele, deci în total douăzeci şi patru de persoane. Şapte se 
pronunţară pentru doamna ducesă, şapte pentru doamna de 
Beau. Jolais şi nouă pentru doamna de Laura-guais, nepoata lui 


Lassay şi nora ducelui de Viiâars-Bran-cas care se afla la Curte 
doar de o lună. Începând din ziua aceea, orice îndoială dispăru; 
toată lumea află că regele avea o iubită, numai că. Nimeni nu 
ştia pe cine anume. Acest lucru tulbură curtenii şi mai ales pe 
ministru. O iubită putea să însemne o stăpână; şi fiecare ar fi 
vrut ea, prin ea, să intre îri grațiile regelui. 

Ducele de Richelieu, care se întorsese de la Vicna mai bine 
văzut ca niciodată şi care-şi reluă locul de seamă pe care-l 
ocupase la Curte, o destină regelui pe nevasta preşedintelui 
Portail; acesta era o femeie frumoasă, de douăzeci şi trei sau 
douăzeci şi patru de ani, maliţioasă, cochetă, dar din cale-afară 
de uşuratică. Valeţii de cameră au povestit amănuntele primei 
întâlniri. Regele petrecu, într-adevăr, o noapte cu doamna 
Portail, dar când se lumină de ziua, speriat de firea impetuoasă 
a iubitei sale, o şterse cât putu de repede; şi nedorind s-o mai 
vadă. Deşi îi dăduse întâlnire pentru noaptea următoare, îl rugă 
pe unul dintre amicii săi, un anume Lugeac. Să se ducă în locul 
lui Lugeac nu aşteptă să i se spună de două ori; îl înlocui pe 
rege, iar înainte de a se lumina de ziuă, pentru ca doamna să nu 
observe înşelăciunea, se retrase foarte mulţumit de plăcuta 
misiune în care regele îi poruncise să-l reprezinte. A doua zi, 
doamna Portail primi un brevet de pensie de două mii de scuzi, 
brevet semnat de priraul-mânistru. Primind acel brevet, nevasta 
preşedintelui înţelese că nu mai avea ce aştepta de la rege şi, 
cum era din cale-afa» ă de uşuratică, hotărî să profite de 
favoarea care i se făcuse, aşa că începu să aibă legături cu mai 
toţi marii seniori ai vremii. 

Doamna locuia în Piaţa Regală care era. După cum se ştia, 
cartierul lumii bune. Mai în fiece casă exista câte un senior 
tânăr, frumos, elegant, care frecventa Curtea. Fie dintr-un 
rămăşag, fie că aşa a vrut ea, doamna Portail şi-a început 
peregrinările din dreapta Pieței şi, după ce a făcui înconjurul şi a 
ajuns în stingă, şi-a isprăvit aventurile fără să ocolească vreo 
casă. Cum doamna Portail era produsul, domnului de Richelieu, 
lumea a început să se cam sperie de influenţele reunite ale unui 
favorit şi ale unei favorite. Pentru a stăvili asaltul frumoasei 


neveste a preşedintelui Portail, fiecare dintre bărbaţii vizaţi se 
grăbi să facă publică legătura pe care o avusese cu ea. Toate 
acele legături date în vileag iscară un atât de mare scandal, 
încât domnul de Maurepas, duşmanul domnului de Richelieu şi 
care detesta toate femeile pe care le credea” ataşate ducelui, îl 
determină pe rege să dea un ordin de închidere a doamnei 
Portail; numai că regele indică o mănăstire şi nu o închisoare, 
aşa cum ar fi vrut domnul de Maurepas. Ordinul fu executat 
chiar de domnul de Maurepas, Dar primul-ministru avea gata 
pregătită o a doua propunere în ceea ce privea viitoarea iubită a 
regelui. După un consiliu între preceptor, doamna ducesă şi cei 
trei vaieţi de cameră, Bontemps, Lebel şi Bachelier, toţi votară 
în unanimitate pentru doamna de Mailly. 

Şi acum câteva cuvinte despre familia de Nesle, al cărei 
sânge curgea şi în vinele doamnei de Mailly. Era o familie veche 
şi nobilă, cunoscută în Europa încă din secolul al XI-lea prin 
persoana lui Anselme de Mailly, tutorele contelui de Flandra, 
guvernatorul statelor sale, ucis în asediul dia 1, -iile. Blazonul 
său fusese unul dintre cele mat de scajnâ.pe vremea. 
Cruciaţilor, şi numeroasele ramuri ale familiei, care deţineau 
primul loc în ţară, îl purtau mândre şi trufaşe pe armele lor: trei 
ciocane de lemn cu câte două capete fiecare, împreună cu 
deviza: „Ruşineazu-se cine-o vrea, nu noi'*. Marchizul Ludovic al 
lâî-lea de Nesle, fiul mai mare al iamiliei, se însurase în 1709 cu 
domnişoara de Laporte-Mazarin a cărei galanterie devenise 
proverbială. Maria Leczinska îi cunoştea toate aventurile, fiindcă 
era doamna ei de onoare, dar nu-i făcuse niciodată niciun 
reproş; doar atunci când ştia că doamna de Nesle urma să aibă 
vreo întâlnire, o ţinea lângă ea, punmad-o să-i citească Imitaţia 
lui Cristos sau Bjmta Scriptură. Asta era un fel de ispăşire a 
păcatului, pe care ardea de dorinţa de a-l săvârşi. Doamna e 
aceeaşi despre care se spunea, eu trei sau patru ani mâi înainte 
de epoca în care ne aflăm, că ar fi fost, în trecere, amanta 
recelui. A murit în 1729, lăsând cinci fete care, toate, au atras 
atenţia regelui. 

Prima, Louise-Julie, s-a măritat cu vărul ei Louis-Alexandre de 


Majily. Despre ea va fi vorba acum. Cea de-a două, 
Pauâinerfelicite, s-a măritat cu Felix de Vintimiâle; cea dera 
treia, Î) iane-Adelaâde, s-a dăsăţorât cu Xouis de Brancas, duce 
de Lauraguais; a patra, Hoiteiise-Feiâciie, s-a măritat cu 
marchizul de Flavaqcn^; în sfârşit, a cinceaj s-a măritat cu 
marchizul de La Toutrielle. Aceasta a devenit faimoasa doamna 
“de Chateauroux. 

Deci primul-minâstru a socotit de cuviinţă să i-o dea regelui, 
ca iubită, pe fiica cea mare a doamnei de Nesle. Dar am mai 
spus că Ludovic al. XVrlea, încă foarte pudic, încă foarte 
evlavios, încă foarte supus prejudecăţilor căsătoriei, nu era omul 
în stare s㔺t ajute preceptorul într-o astfel de treabă. Doamna 
de Mailly a fost lăsată de mai multe ori singură cu regele; dar 
cum acesta vorbea ifear cu ochii, doi din valeţii săi de cameră 
au primit porufocă să urnească lucrurile. Batsheâier, cel care. A 
“jucat un rol important în perioadat'ân care istoria se confundă 
cu o crp&|că amoroasă, era fiul unui potcovar care-şi psxăslee 
ţiniquişi fierăria tatălui său pentru a-î urma pe domnul de la 
Rolşhe-foucauld; acesta l-a făcut mai întâi valet de cameră, 
âj&ei valetul garderobei sale. Mai târziu, a fost înnobilat de către 
rege şi a murit lăsând un fiu care, cumpărând slujba lui Biouin, a 
devenit unul dintre cei patru valeţi de cameră ai lui Ludovic al 
XV-lea şi a sfârşit, la rândul lui, ca guvernator al Luvruâui, după 
ce şi-a măritat fata cu marchizul de Colbert. 

Lebel, al cărui fiu a fost mai târziu ataşat serviciului particular 
al regelui, era nepotul unui portar de rând, un oarecare 
Dominique; tatăl lui fusese portarul castelului din Versailles, iar 
el ajunsese unul dintre cei patru valeţi de cameră ai regelui. 

Cât despre doamna de Mailly, persoana care primise sarcina 
să se ocupe de această afacere a fost doamna de Tencin, 
vechea noastră cunoştinţă *, doamna! de Tencin care - în ciuda 
legăturilor cu fratele ei vitreg, în ciuda zgomotoaselor aventuri 
galante - păstrase relaţiile cu domnul de Fleury, îndeplinind 
aceleaşi oficii pe care le îndeplinise odinioară şi pe lângă fostul 
cardinal Dubois, adică făcând poliţie. In timp ce doamna de 
Tencin o pregătea pe doamna de Mailly, cei doi valeţi de cameră 


îl pregăteau pe rege: acesta o găsise pe doamna de Mailly 
încântătoare; dar făcea ce făcea şi tot la regină se întorcea, Aşa 
că în urma discuţiei pe care o avu cu cei doi valeţi ai săi, îl 
trimisese pe Bachelier s-o anunţe pe soţia sa regina că va 
petrece noaptea în apartamentul ei. Regina 11 răspunse că se 
simţea foarte onorată, dar că nu-l putea primi. Asta doreau şi cei 
doi valeţi. Dar Ludovic al XV-lea nu se dădu bătut. II trimise a 
doua oară la regină, apoi a treia oară, dar de fiecare dată valetul 
se întoarse cu acelaşi răspuns. Atunci Ludovic al XV-lea, 
supărat, se jură că nu va mai pune piciorul în odaia soţiei sale şi 
că nu-i va mai cere niciodată să-şi facă datoria. Această 
expresie reda felul cum răspundea Maria Leczinska avansurilor 
amoroase ale soţului ei. Chiar în acel moment intră domnul de 
Richelieu; fusese trimis de către prietenii doamnei de Maiily şi, 
mai mult ca sigur, că fusese înștiințat prin vreun mesaj secret, 
de către unul dintre cei doi valeţi de cameră, despre 
oportunitatea sosirii sale. Il întrebă pe rege ce face regina. 
Ludovic - care clocotea încă de furie - îi istorisi ducelui ce se 
întâmplase. Atunci ducele îl întrebă pe rege dacă socotea că 
putea trăi cu un asemenea gol în inimă şi dacă nu credea că 
făcuse - pentru a-i ră-mâne credincios soţiei sale - tot ceea ce 
omeneşte putea face. Regele oftă; ducele rosti numele doamnei 
de Maiily. Acel nume trezi o amintire plăcută în mintea şi în 
inima regelui. Ludovic al XV-lea mărturisi că este o femeie 
încântătoare şi că ar fi o iubită plină de farmec. Regele hotări s- 
o vadă; dar din pricina marii sale timidităţi, întrevederea dădu 
greş şi cele câteva cuvinte schimbate, care abia dacă aduceau a 
curtenie, fură singurul rezultat al acelei înlilnâri. Doamna de 
Mailây ieşi furioasă; se credea ţinta sau victima vreunei 
capcane. | se părea cu neputinţă ca un bărbat tânăr, frumos, 
căreia i se oferise şi care, prin urmare, n-avea decât să întindă 
mâna şi s-o ia, să fie în aşa hal de timid; atâta timiditate aducea 
a dispreţ. La rândui lui, regele era ruşinat şi nemulţumit de el 
însuşi, în fond, fusese vorba de o falsă ruşine care-l făcuse să se 
reţină, aşa că-şi făgădui, dacă se va mai ivi o ocazie 
asemănătoare, să nu mai rocadă într-o asemenea greşeală. Fă- 


găduiala pe care şi-o făcu regele îi fu raportată doamnei de 
Maiily, care hotărî să-şi încerce norocul şi a doua oară. Numai că 
de data asta domnul de Fleury, care cunoştea perfect de bine 
caracterul elevului său, avu grijă s-o pregătească pe doamnă 
atât prin sfaturi, cât şi prin încurajări. Hotărî tă să rişte totul, 
doamna de Mailây ieşi de la domnul de Fleury pentru a intra la 
rege. Dar, la vederea frumoasei ispite, aceeaşi veche timiditate 
puse din nou stăpinire pr rege. Din fericire, şi doamna de Mailây 
se jură la fel ea şi rebele, că nu va ieşi din odaia aceea fără să-şi 
fi atins scopul, horărând-u-se să ia ea iniţiativa din moment ce 
regele era etât de sperios. Şi doamna de Maiily se ţinu de 
cuvânt. Atacat, Ludovic al XV-tea, abia se apără sau mai bine zis 
trecu repede de la apărare la atfc. Victoria a fost lesne de 
obţinut, iar doamna de Mâiliy nu cerca decjât să fie învinsă. 
După un ceas de înfrângeri succesive, ieşi cu hainele mototolite 
şi ciufulită şi intră la dorinul de Fleury, unde îi găsi pe domnul de 
îtiehelieu şi pe “doamna de Tfen-cin: nu rosti decât următoarele 
cuvinte, care nu mai au nevoie de comentarii: 

— Uitaţi-vă în ce hal m-a adus desfrânatul acela! 

Câţiva, printre care şi domnul de Richelieu, pretind că n-a 
lipsit mult ca doamna de Maiily să nu iasă şi a doua oară din 
odaia regelui aşa cum intrase şi că reunita întreprinderii îi 
revenea în întregime doamnei de Maiily.” fe^r asta nu mai are 
nicio importanţă. Fapi e că doamna tie Aâaiily era femeia care 
convenea şi regelui şi planurilor demnului de Fleury. 

Doamna în cauză se născuse în 1710 şi prin urmare era de 
vârstă regelui. Avea o anumită decenţă la care n-arii renunţat 
decât într-o situaţie deosebit deimportantă; vocea îi era puţin 
cam aspră, dar de îndată ce vorbea despre dragoste, glasul i se 
îndulcea. Avea nişte ochi forxte mari şi frumoşi, plini de, foc şi 
strălucitori; era. Brunetă, cu un chip prelung, o frunte frumoasă, 
dar obraji cam teşiţi. Asta pentru rege. Bâândă, rezervată, 
timidă, fără ambiţii, nepricepându-se la treburile de stat, era o 
fire liniştită, o prietenă sigură, incapabilă de înşelăciune, 
compătimitoare, dreaptă, duşmana oricărei intrigi. Asta pentru 
domnul de 


Fleury. De altfel, viitorul a confirmat părerea pe care ministrul 
şi-o făcuse despre ea. lubita regelui, ea nu l-a iubit decât. Pe el, 
carei se părea a fi ce! mai amabil şi cot mai frumos bărbat atât 
de la Curte, cât şi din regatul său. Mulţumindu-se să-l iubească 
în taină, n-a încercat niciodată să se folosească de puterea pe 
care o avea asupra lui; niciodată, tot timpul cât i-a fost iubită, n- 
a încercat su ceară vreo favoare pentru ea sau pentru rudele ei, 
priinind de la el doar câteva daruri neînsemnate, pe care un 
burghez s-ar fi ruşinat să le ofere iubitei sale, indatorându-se 
pentru toaletele care erau întotdeauna ieşite din comun; plătind 
din banii ei cheltuielile micilor distracţii la care lua parte şi 
regele: atât de puţin pretențioasă m privinţa mobilelor, încât în 
1741, adică la nouă-ani după ce devenise iubita regelui, ea nu 
avea nici sfeşnice, nici jetoane de argint pen-. Tril a-l primi pe 
regalul ei iubit când acesta venea să joace cărţi la ca; în astfel 
de împrejurări, era nevoită să se ducă sa împrumute de pe la 
vecini. 

Două persoane au tăcut mare zarvă din pricina legăturii ei cu 
regele: domnul de Mailly şi domnul de Nesle, adică soţul şi tatăl. 
Soţul a primit poruncă să pună capăt oricărei legături cu soţia 
sa; tatăl, ale căi” ui afaceri mergeau foarte prost, a tăcut mâlc 
după ce a primit cinci sule de mii de livre. Omul făcuse un târg 
straşnic cu onoarea familiei de Nesle. 

Cu puţină vreme înaintea evenimentelor despre care v-am 
Vorbii, adică la 21 ianuarie 1732, s-a semnat la Versailles 
contractul de. Căsătorie al domnişoarei de Chartres cu* domnul 
prinţ de Conţi, care au fost cununaţi a doua /i de către cardinalul 
de Rohan. Prinţul de Con li era fiul vestitului prinţ de Conţi 
despre care am mai vorbit şi care, murind în 1727, lăsase ca 
moştenitor al titlurilor, al bunurilor şi al numelui său pe contele 
de Marche. După cilev** zile, mama prinţului de Conţi - Marie- 
Thereze de Bourbon - case se certa periodic cu fiul ei, 
eontinuând să-şi construiască palatul în. Timpul acestor dispute 
- muri la rândul ei, în vârstă de şaptezeci de ani. Numele de 
Conţi nu-l mai purtau acum decât prinţul care tocmai se 
însurase şi un unchi al acestuia, Mare Prieur, om de spirit, 


despre care am pomenit când am vorbit de moartea lui Du- 
chauffour. În plus, era un prinţ viteaz, amabil, curajos până la 
exces, mândru de rangul său şi risipitor ca orice nechibzuit. 
într-o zi, scutierul veni să-i spună că nu mai există fân în 
grajd. Furios de o asemenea delăsare, prinţul îşi chemă 
intendentul care se scuză dând vina pe trezorier, fiindcă nu 
voise să-i dea bani ca să cumpere fân. Prinţul îl eli'ehlă pe 
trezorier care se scuză, la rându-i, spunând că nu mai avea un 
sfanţ în lăzi şi că furnizorul nu mai voia să-i dea furaje pe 
datorie. Cum cazul era grav, pentru prima oară în viaţa lui 
prinţul se văzu nevoit să reflecteze. După o vreme, întrebă: 


— Cine ne mai poate da pe clatoriş? 

. {- Nimeni, cu excepţia hangiului. 

— Foarte bine, zise prinţul, atunci daţi cailor mei pui fripţi. 

La 2 iunie, tânărul duce de Chartres a fost botezat de naşii 
săi, regele şi regina, şi numit Ludovic-Filip. Acest prinţ a fost 
tatăl lui Filip-Egalite şi bunicul. Lui Ludovic-Filip, care s-a însurat 
cu doamna de Montesson. 

Vă amintiţi că, anticipând din punct de vedere cronologic, am 
pomenit în capitolul precedent despre închiderea cimitirului 
Saint-Medard şi am vorbit despre tulburările pe care le-au iscat 
miracolele diaconului Paris. Anul 1732 a fost. Foarte agitat din 
pricina disensiunilor religioase. Diaconului Paris sau mai curând 
„Ssfântului” Paris, care era jansenist, iezuiţii i-au opus şi ei nu 
numai un „sfânt”, ci şi o „sfânta'% care au făcut aproape tot 
atâta vâlvă ca şi Paris: „sfintul” Luis de Gonzague şi „sfânta” 
Maria Alacoque. Luis de Gonzague era unul dintre acei oameni 
predestinaţi să reuşească în viaţă: un adevărat „sfânt” venerat 
de femei şi de iezuiţi, tânăr şi îneântător. Paj la Curtea regelui 
Filip al II-lea, vizitase Curtea marilor duci de Toscana. Cum 
gustase din toate plăcerile acestei lumi, nu peste mult s-a 
săturat de ele până peste cap. Atunci s-a împrietenit cu Franeois 
de Sales, s-a apucat să mediteze asupra adevărului şi să se 
roage Domnului, în timp ce alţi tineri de vârstă lui erau ocupați 
cu dragostea, cu serenadele, aler-gând după aventuri galante. 


Ignaţiu de Loyola era pentru el cea mai bună pildă. Provenind ca 
şi el dititr-o familie de neam mare, cavaler tânăr şi frumos, nu 
începuse - ca şi el - prin a se înfrunta cu lancea pentru ochii 
negri care străluceau sub mantilele frumoaselor din Valladolid şi 
din Madrid? Ca şi Ignaţiu de Loyola, într-o bună zi şi-a sfâşiat 
veşmintele de mătase şi de aur. A renunţat la cursele de tauri 
din Sevilla şi din Burgos şi a plecat la Roma pentru a-şi face 
noviciatul; acolo, Papa Sixt al V-lea l-a bine-CLăvântat şi l-a pus 
să aibă grijă de oameni. În vremea aceea, o molimă decima 
Europa. Gonzague intră prin spitale, se puse în slujba celor 
sărmani şi bolnavi şi muri în 1591, în vârstă doar de douăzeci şi 
trei de ani. Trecut în rândul preafericiţilor de către Papa Grigore, 
a fost sanctificat de către Bonifaciu al XIII-lea. De atunci, în toate 
bisericile iezuiţilor, Luis de Gonzague şi-a avut capela lui. Unde 
credincioşii i-au putut adora chipul de arhanghel luminat de/mii 
de luminări. 

Sfânta Maria Alacoque - trebuie să recunoaştem - eru mai 
puţin înclinată către poezie decât Luis de GonzagUC| Ba, 
dimpotrivă, a fost luată chiar peste picior. Mai întâi, că biata 
femeie sanctificată sub numele de Maria se nume; * 

Margareta. S-a născut la 22 iulie 1647 la Lautecourt, care 
ţinea de biserica din Au tun, şi a murit la 16 octombrie 1899. 
Apoi, încă de la vârsta de trei ani, spune istoricul. Ei, * manifesta 
o mare aversiune faţă de păcat. A publicat o lucrare mistică 
intitulată Credinţă faţă de inima lui Cristos, care a prilejuit 
apariţia sărbătorii Sacre-Coeur. A fost trecută în rândurile 
sfinţilor de către Languet. Episcop de Sois-sons. De aici i s-au 
tras şi necazurile; iată de pildă, una dintre epigramele care au 
circulat în epoca aceea: 

„Sigur că domnul de Soissons 

Îşi bate joc Cu Maria lui, Alacoquc! El ne vinde ca pe bârfe 

Vorbele-i curate Ce sunt ale unei târfe 

Din locuri rău famate 

În ciuda acestei epigrame şi a multor altora, Maria Ala-coque 
a fost totuşi în mare vogă. Luis de -Gonzague fusese expresia 
dragostei faţă de semenii săi; Maria Alacoque a fost expresia 


dragostei faţă de. Dumnezeu. 

Chiar în acel moment, întâmplarea a dăruit janseniştilor o 
armă cumplită împotriva iezuiţilor. Sper că vă mai aduceţi 
aminte de procesul părintelui Girard şi al femeii Codiere, proces 
întru totul asemănător cu acuzaţiile puse în  cârca 
„Nrăjitoarelor*' din Evul Mediu. 

Părintele Girard era un bărbat de cincizeci şi doi de ani, 
frumos încă pentru vârsta lui, plin de eâocinţă, onctuos şi care 
practica acel gen de predică senzuală ce aparţinea şcolii iezuite. 
Familia sa era de neam mare în Franche-Comte. După cea 
trecut prin 'Provenţa, a fost trâmi-i la Aâx în 1718 şi, după zece 
ani, la Toulon. Aici a cunoscut-o pe Calherine Codiere, care avea 
optsprezece ani; era frumoasă ca un înger, vioaie şi înflăcărată 
aşa cum sunt toate provensalele. Onorurile aduse Mariei 
Alacoque  tul-burind-o puternic, fata a căzut în extaz, 
prefăcându-se că vorbeşte cu Domnul şi că discută cu Cristos. 
Din moment ce ea ţinu cu tot dinadinsul să aibă viziuni, le avu şi 
le împărtăşi duhovnicului ei, părintele Girard. Era epoca în care 
fiecare confesor voia să-şi aibă sfânta lui: părintele Guard socoti 
că şi-o găsise pe a sa. Crezu sau se prefăcu a crede în viziunile 
fetei, încurajând-o în nebunia ei. Fala petrecu postul Pastelul din 
1730 fără să mănânce nimic, cel puţin nu în mod făţiş. La 
sfârşitul postului părea atât de slăbită, încât nu s-a mai putut da 
jos din pat. Într-o asemenea stare de nălucire, sigur că viziunile i 
se înteţiră. 

în sfârşit, într-o dimineaţă, părintele Girard 6 găsi cu chipul 
minjit de sânge. Speriat de ceea ce vedea, preotul o întrebă ce 
se mtâmplase; ea îi răspunse că sângele provenea dintr-o rană 
pe care i-o făcuse un înger în coastă. Părintele se îndoi de cele 
auzite. Dar fata, pe un ton nevinovat, îl rugă să închidă uşa, apoi 
îl pofti, ca şi pe Toma-ne-credineiosui, să vadă rana cu ochii săi 
şi s-o atingă cu mâinile sale. Bietul iezuit se crezu în stare să 
lupte împotriva ispitei. Aşa că închise uşa şi privi. Ce s-a 
petrecut în timpul acelui tet&-â-tete şi ce fel de extaze au urmat 
după el, asta numai tribunalul din Aix a putut judeca. Fiindcă 
părintele Girard a fost acuzat de seducţie, de incest spiritual, de 


magie neagră şi de vrăjitorie. Şi totuşi, la 10 octombrie 1731, o 
hotărâre a Curţii cu Juri l-a achitat pe sărmanul Girard, dar 
numai cu un vot în plus: din douăzeci şi cinci de juraţi, 
doisprezece îl condamnaseră să fie ars pe rug. Ca de obicei, 
epigramele începură să curgă; iată mai ales una care a făcut 
înconjurul oraşului şi care dovedeşte umorul epocii respective: 

„Părintele Girard, cu-a sa scânteie, Dintr-o fecioară a făcut 
femeie; Dar Parlamenlu-o face şi mai lată Căci din femeie a 
schimbat-o-n fată.” 


Toate certurile dintre  jansenişti şi  molinişti. Unde 
inviolabilitatea sufletului era mereu pusă pe tapet sub vălul 
rezistenței religioase, duseră la o adevărată rezistență politică. 
Domnul de Fleury hotări deci să pună capăt acestei schizme, 
care nu preocupase deloc un prim-ministru, prinţ de sânge, dar 
care avea să preocupe enorm un ministru-cardinai. Numai că 
domnul de Fleury nu era omul care să ia una din acele hotărâri 
gen Ludovic al XIV-lea sau gen Richelieu. El era sulpician, deci 
duşman al janseniştilor, dar moderat şi incapabil de mari 
persecuții. Aşa că a ho-tărât să aibă loc o adunare a clerului şi 
un conciliu. Adu-narea aceea, organizată fără aprobarea 
pontificatului roman, avea ca scop reuniunea oamenilor celor 
mai distinşi ai episcopatului, urmărind ca aceştia să examineze 
starea Bisericii şi să ia o hotărâre privind o carte pe care tocmai 
o publicase Jean Soanem, episcop de Sens, duşmanul înverşunat 
al Bulei XJnigenitus. Conciliul a fost condus de episcopul 
Embrun, care nu era altul decât vechea noastră cunoştinţă, 
domnul de Tencin.. Cartea a fost examinată cu cea mai mare 
atenţie şi episcopii au declarat, aproape în unanimitate, că ca 
conţine doctrine contrare devoţiunii şi supunerii pe care 
episcopatul le datora Papei. 

Dar janseniştii au fost acuzaţi că ar fi corupt conciliul condus 
de Embrun, aşa cum au acuzat şi iezuiţii Parlamentul din Aix. 
Lucrul cel măi rău a fost că janseniştii - pe care i-am “văzut 
opunând pretutindeni o rezistenţă organizată -, simțindu-se 
puternici, au trecut din defensivă la atac. Întreg Parlamentul era 


jansenist. Aşa că regele l-a chemat de îndată la Rambouillet. 
Acolo a declarat, cu toată majestatea, că nu mai îngăduie niciun 
fel de rezistenţă şi că doreşte ca porunca să-i fie executată. 
Primul preşedinte a încercat să vorbească, dar regele i-a închis 
gura, strigând: 

— Te poftesc să taci! 

înainte de sfârşitul” şedinţei, aceste patru versuri şi făcuseră 
înconjurul Parlamentului: 

„Timid, tâmpit şi-ncrâncenat, Louis nicicând n-a cuvântat. 
Acum vorbeşte fără rost... 

— E un timid? — ATu, e un prost. 


Preşedintele tăcu şilparlamentul îi imită exemplul. Dar odată 
ajuns la Paris, întregul corp legiuitor protestă nu numai 
împotriva Bulei Unigenitus, ci şi împotriva felului cum decursese 
şedinţa de la Rambouillet. Numai că, între timp, lista rebelilor 
fusese trimisă locotenentului Poliţiei, domnul Herault, şi cei mai 
recalcitranţi dintre parlamentari fură exilați la Bourges, la 
Reims, la Rambouillet, la Poitiers, ba chiar şi pe insula Oleron. 

Restul anului a trecut fără niciun alt eveniment deosebit, în 
afară de reprezentarea piesei Zaâre, în luna decembrie, piesă 
care s-a bucurat de un imens succes. 


J5 - Ludovic al XV-lea 
Capitolul VI 


Moartea lui Frederic-August al Poloniei. —; Declaraţia Dietei 
privind condiţiile alegerii. 

— Regele Ludovic al XV-lea îl susţine pe Stanislas. 

Țarina şi imperiul ţin cu prinţul” August, fiul răposatului rege. 

— Plecarea lui Stanislas. 

— Deghizarea şi călătoria sa. 

— Stanislas este ales rege. — O armată rusă se îndreaptă 
spre Varşovia. 


— Stanislas se retrage la Danzig. — Asediul Danzigului. — 
Interesul Franţei de a avea în nord o putere împotriva Rusiei. 

— Expediția domnului de Plelo. 

— Fuga regelui Stanislas. — Război împotriva imperiului, - 
Planul de luptă al armatelor franceze.: - Berwick şi Villars. 

— Contele de Belle-Isle, ducele de Noailles, cavalerul dasfeld, 
contele de Saxa, re-' gele Carol. — Bătălia de la Guastalla. 

— Cucerirea Neapolelui şi a Siciliei de către don Car- los. 

— Starea armatei franceze la sfârsitul anu-lui 1735. — Pacea 
de la Viena. — Remaniere europeană. 

— Căsătoria ducelui de Richelieu. — 

Naşterea ducelui de Fronsac. 

— Alzire, Fiul risipitor, Legatul, Falsele confidente, 


După o lungă perioadă de pace, iată că se petrecu un lucru ce 
ameninţa echilibrul Europei. La 1 februarie muri la Varşovia 
regele Poloniei, Frederic-August, în vârsta da şaizeci şi doi de 
ani. Fiul său, prinţ regal şi elector de Saxa, trebuia să-i urmeze 
la tron de drept; dar nu se putea urca pe tronul Poloniei, întrucât 
regele trebuia ales. Acest prinţ - Frederic-August al II-lea - era 
cel care-l detro- 


nase pe Stanislas. Socrul lui Ludovic al XV-lea. La 3 mai se 
adună Dieta care, după ce delibera îndelung, hotărî că: 

1. Numai nobilii polonezi au dreptul să participe la alegeri. 

Pentru a te bucura de acest drept nu este de-ajuns să fii nobil 
polonez, ci să te tragi din tată şi mamă catolici. 

Numai Primatul îl poate alege pe rege, toţi ceilalţi fiind 
declaraţi duşmani ai patriei. In» fârşit, alegerea trebuia să aibă 
loc în ziua de 25 august. 

încă din 17 martie, regele Ludovic al XV-lea le declarase 
tuturor ambasadorilor străini acreditaţi la Curtea Franţei că nu 
va îngădui ea vreo putere să se opună libertăţii alegerilor. Ceea 
ce prilej uise această declaraţie fusese demersul făcut de Primat 
şi de nobilii polonezi pe lângă Stanislas, demers care urmărea 
să ofere coroana Poloniei tatălui reginei Franţei. Dar auzind 


propunerea, Stanislas clătinase din cap şi spusese: 

îi cunosc eu pe polonezi! Mă vor alege, dar nu mă vor susţine! 

Ei să te aleagă, că de susţinut te voi susţine eu, îi răspunsese 
Ludovic al XV-lea. 

Bazându-se pe această făgăduială a ginerelui său, Stanislas 
primi propunerea ce-i fusese făcută şi declară că va lua parte la 
alegeri. Contracandidatul era prinţul regal şi elector de Saxa, fiul 
regelui care murise. Văzând că Franţa trecuse de partea lui 
Stanislas, Rusia şi Austria trecură de partea prinţului August. 
Rusia trimise o flotă în Marea Baltică, iar Austria dădu ordin ca 
lui Stanislas să nu i se îngăduie să treacă pe pământul ei. 

La 20 august, adică cu cinci zile înainte de ziua fixată pentru 
alegeri, cavalerul de Thiange, care semăna cu regele Stanislas, 
accentua şi mai mult această asemănare, punându-şi o perucă 
întocmai ca a regelui şi îmbrăcându-se cu hainele cu care acesta 
se îmbrăca de obicei. Schimbarea de nume şi de vestimentaţie 
avu loc la Berny, aproape de Paris, unde Stanislas se dusese 
plecând de la palatul Versailles. La Berny, adevăratul şi 
presupusul rege se despărţiră. Thiange, luat drept Stanislas, o 
porni spre Bre-tania şi ajunse la Brest, unde se îmbarcă în mod 
public, în ziua de 26 august, la ora zece seara, în bubuitul 
artileriei din port. Cât despre Stanislas, acesta urma să ajungă la 
Varşovia pe pământ şi nu pe mare, însoţit doar de cavalerul 
d'Andelot. În acest scop, regele îşi pusese o perucă scurtă, 
neagră şi se îmbrăcase în nişte veşminte cenuşii, cât mai simple 
cu putinţă. Cavalerul d'Andelot se îmbrăcase ceva mai elegant, 
căci el trebuia să treacă drept stăpânul, în vreme ce regele juca 
rolul unui simplu om de încredere. Amândoi se urcară într-o 
trăsură aflată într-o stare jalnică şi plină de noroi şi, cu nişte cai 
de poştă, ajunseră la Metz. Dar oricât de sărăcăcioasă şi de 
stricată ar fi fost trăsura, era totuşi o trăsură franceză care, în 
Germania, putea să iste bănuieli chiar în primul oraş al 
imperiului. Cavalerul dandelot îşi dădu imediat seama că era cu 
neputinţă să meargă mai departe cu trăsura cu care veniseră, 
îşi rugă deci gazda să se informeze dacă, în oraş, nu avea 
careva vreo trăsură de vânzare. Gazda căută, descoperi una şi 


cavalerul îşi trimise tovarăşul de drum ca s-o cerceteze, 
spunându-i că dacă vehicolul era acceptabil, să-l cumpere. 
Regele cumpără trăsura, plăti banii pe loc, apoi o porniră mai 
departe la drum. Până la porţile Berlinului, lucrurile merseră de 
minune; dar la poarta capitalei Prusiei, cei doi fură supuşi unui 
lung interogatoriu, din care cavalerul - care se dădu drept 
negustor - şi omul său de încredere ieşiră cu faţa curati. 

La Frankfurt-pe-Oder îl găsiră pe nepotul marchizului de 
Monti, ambasadorul Franţei. Urcară în trăsura acestuia, unde, 
pentru a-i deruta pe spioni, regele se aşeză pe locul destinat 
slugilor. În sfârşit, la 8 septembrie, Stanislas intră în Varşovia. 

Alegerile care trebuiau să aibă loc la 25 august fuseseră 
amânate pentru 11 septembrie. Stanislas sosise deci la timp 
pentru a se arăta poporului şi a lupta ea să-şi recapete tronul. 

La, 10 septembrie se urcă pe un cal şi străbătu Varşovia în 
lung şi în lat, în larma aclamaţiilor generale. Pe 11, întrunind 
toate sufragiile, fu ales rege. Prinţul Wiezno-vick, cancelarul 
Lituaniei, a fost singurul care a protestat împotriva alegerii, 
retrăgându-se din adunare şi stârnind unele discuţii. Primatul l- 
ar fi putut proclama pe Stanislas. Rege chiar în aceeaşi zi, dar 
trăgea nădejde să-l aducă în-/ dărăt pe cancelarul Lituaniei, care 
persista în hotărârea lui, ceea ce a făcut ca Stanislas să fie 
proclamat rege abia a treia zi. Numai că, din păcate, s-a 
întâmplat exact ceea ce prevăzuse socrul lui Ludovic. O armată 
rusă s-a îndreptat spre Varşovia pentru a anula alegerea. Sutele 
de mii de polonezi care se adunaseră pentru a-l proclama pe 
Stanislas rege s-au retras în provinciile lor. Armata poloneză era 
slabă şi dezorganizată, iar ajutorul făgăduit de Ludovic al XV-lea 
nu mai sosea. Partizanii lui Stanislas îl sfătuiră să se ţină totuşi 
tare, spunându-i că pentru a reuşi nu este nevoie decât de un 
singur lucru: şi anume să câştige timp. Işi aruncară ochii asupra 
diferitelor locuri întărite care puteau să-i ofere regelui un azil şi 
alegerea lor se opri asupra oraşului Danzig, cetate liberă, 
cârmuindu-se singură, fără amestecul regelui Poloniei. 

La 1 octombrie, regele Stanislas îşi făcu intrarea în Danzig 
însoţit de Primat, de ambasadorul Franţei şi de contele 


Poniatovski, urmat de câiiva seniori polonezi. 

în vremea asta, ruşii intrară în Polonia, ajungând chiar până în 
apropierea. Oraşului Praga; comandate de generalul de Lacy, 
ostile ruseşti cerură, în numele țarinei, alegerea prinţului August 
ca rege al Poloniei, fapt care a şi fost îndeplinit. Vestea acestei 
alegeri nu l-a mirat pe Stanislas. 

— Eu v-am spus de la început că se va întâmpla aşa, a 
murmurat el ridicând din umeri: dar şi noul rege va simţi în 
curând „fidelitatea” celor care l-au ales! 

Apoi le spuse locuitorilor Danzigului că în curând avea să 
plece din oraşul lor, nevrând să le aducă vreun necaz. Dar 
aceştia se opuseră la plecarea regelui. Atunci armata rusă se 
îndreptă spre Danzig şi la 20 februarie 1734 începu asediul 
oraşului. 

în afara problemelor personale, în epoca respectivă se mai 
dezbătea o mare problemă europeană. Regele Stanislas 
reprezenta poporul polonez. Prinţul August reprezenta influenţa 
rusă şi germană. Numirea prinţului August însemna, practic, 
dezmembrarea Poloniei: Franţa nu se aruncase cu capul înainte 
şi fără să se gândească temeinic dacă să-l susţină sau nu pe. 
Stanislas. Având în vedere interesele sale comune cu Spania, 
Franţa urmărea să anihileze puterea Austriei în Italia. Aşa că 
trebuia cu orice preţ să pună un stăvilar în faţa'puterii ruse. 
Acest stăvilar îl alcătuiau Suedia, Prusia şi Polonia. Suedia şi 
Prusia făgădui-seră să rămână neutre. Stanislas, rege al 
Poloniei, ar fi continuat politica lui Carol al IX-lea şi Ludovic al 
XIV-lea; politica lui Carol al IX-lea, cel care susţinuse alegerea lui 
Henric al Ill-lea; politica lui Ludovic al XIV-lea, care susţinuse 
alegerea prinţului de Conţi. Stanislas, la Varşovia, ar fi 
supravegheat totodată şi Petersburgui şi Viena. lată dar ce 
considerente  antrenaseră Franţa în acest război, bine 
intenţionat, dar prost apărat. Prost apărat mai ales de cel care 
avea principalul interes să-l susţină, adică de regele Stanislas. 
Căci dacă s-ar fi aşezat în fruntea armatei, aşa dezorganizată 
cum era, chemându-i pe polonezi să lupte în numele naţiunii lor, 
Stanislas ar fi putut să strângă laolaltă cincizeci de mii de 


oameni. Cu aceşti cincizeci de mii de oameni ar fi putut să ţină 
piept ruşilor, să păstreze Varşovia, să aştepte ajutorul Franţei şi, 
chiar dacă ar fi căzut, cel puţin ar fi căzut luptând. 

Dar Stanislas avea mai bine de cincizeci de ani şi nu fusese 
niciodată un om energic. Îşi învălui deci slăbiciunea în mantia 
filantropiei şi declară că nu râvneşte să pună rama pe o coroană 
cu preţul vieţii supuşilor săi. Acesta era răspunsul unui popă, nu 
al unui soldat. Aşa că Stanislas s-a retras - după cum am mai 
spus -, la Danzig, aştep-tând ajutorul Franţei. 

Contele de Munich i se alătură domnului -de Lacy, adu-cându-i 
o oaste de zece mii de oameni, apoi prelua comanda asediului. 
Danzigul fu înconjurat şi bombardamentul începu. Nu peste mult 
începu să-şi arate colții şi foametea. Dar Franţa făgăduise să-i 
dea ajutor şi încă nu căpătase obiceiul să nu se ţină de cuvânt. 
Aşa că asediaţii aşteptară cu încredere acel ajutor. În sfârşit, 
drapelul Franţei se ivi în zare. Dar toate bateriile de coastă erau 
în mâna ruşilor. Domnul de La Motte, care comanda flota, nu 
cuteză s-o expună unei distrugeri aproape sigure. Cum 
prevăzuseră acest caz, flota trebuia să se oprească la 
Copenhaga, iar domnul de La Motte să discute ce ar fi de făcut 
împreună cu domnul de Plelo, ambasadorul Franţei în 
Danemarca. 

Louis-Robert-Hyppolyte de Erehan, conte de Plelo, făcea parte 
din acea frumoasă şi nobilă rasă bretonă care nu şi-a precupeţit 
niciodată onoarea. Era un bărbat destul de tânăr, de treizeci şi 
patru de ani, poet, savant şi diplomat totodată, care-şi tipărise 
cercetările astronomice într-o culegere de scrieri a Academiei 
Regale de Ştiinţe, iar poeziile, în volumul intitulat Portofelul unui 
om de gust. Domnul de La Motte, comandantul escadrei, îi 
comunică ambasadorului instrucţiunile pe care le primise din 
partea domnilor de Fleury, şi de Maurepas. Ambasadorul îşi 
dădu seama că, dacă voia să păstreze Danzigul, trebuia să 
găsească un mijloc de a introduce în oraş un prim ajutor, care ar 
fi trebuit să fie urmat imediat de un al doilea. Dacă Danzigul ar 
fi fost cucerit, ' el nu mai trebuia să se ocupe decât de un singur 
lucru, şi anume de salvarea regelui Stanislas. Or, cum Danzigul 


nu fusese cucerii, ambasadorul trebuia să găsească un mijloc de 
a introduce un prim ajutor în oraş. Ajutorul era alcătuit dintr-o 
mie cinci sute de oameni. Cu aceşti o mie cinci sule de oameni 
trebuia să atace patruzeci de mii şi să-şi croiască drum printre 
ei. 

Dacă citiţi cu -atenție istoria războaielor franceze, veţi vedea 
cât de uşor încolţeşte imposibilul în mintea unui francez. Văzând 
care este situaţia, domnul de La Motte dădu înapoi. Dar domnul 
de Plelo luă totul asupra lui, declarând că îşi va asuma personal 
sarcina de a conduce trupele franceze şi de a supraveghea 
debarcarea. Domnul de La Motte îşi declină orice răspundere, 
dând vina pe ambasador, şi porunci flotei să se îndrepte spre 
Dan-zig. Flota trecu prin focul duşmanului şi intră în rada 
oraşului Danzig. Domnul de Plelo debarcă, atacă armata rusă şi 
căzu străpuns de gloanţe. Prevăzuse acest dezno-dământ; dar, 
în numele onoarei franceze, socotise că era de datoria lui să 
încerce imposibilul. 

După moartea domnului de Plelo, flota se retrase în ordine şi 
reveni la Copenhaga. Ca în toate eşecurile sale militare, Franţa 
avusese şi de data aceasta o latură plină de strălucire, care a 
făcut ca o înfrângere să fie egală cu o victorie. 

Chiar în momentul în care flota reintra în portul Copenhaga, 
sosirea celui de-al doilea ajutor făcu posibilă strângerea laolaltă 
a celor două mii de oameni ai bonţilor de Flandra şi dartois. 
Ofiţerilor adunaţi în consiliu de război nu li s-a ascuns adevărata 
situaţie în ceea ce priveste oraşul Danzig, pentru ca să poată 
hotărî singuri ce este de făcut. Toţi declarară că două mii de 
francezi nu pot da îndărăt din faţa duşmanului, oricât de 
numeros ar fi acesta; dacă flota nu putea trece, aveau să intre 
în oraş cu ajutorul muschetelor. De altfel, aveau o misiune sacră 
de îndeplinit: trebuiau să salveze cu orice preţ capul regelui 
Stanislas. Aşa că flota franceză reapăru la gurile Vistulci. Dar, de 
data asta, lucru de necrezut, ea trecu prin focul încrucişat al 
bateriilor şi, în aclamaţiile oraşului, intră cu pânzele ridicate în 
portul Danzig. Acum nu mai era vorba să ţină piept ruşilor, ci să- 
| salveze pe Stanislas, pe al cărui cap se pusese un preţ uriaş. 


Regele era hotărât să rămână la Danzig şi să împărtăşească 
soarta apărătorilor săi, când află pe neaşteptate că fortul 
Wechelmund capitulase. Această capitulare obligă oraşul să se 
gândească la sine însuşi şi regele a fost primul care şi-a dat 
cuvântul că va pieri laolaltă cu el, îngropat sub zidurile Danzigu- 
lui. Acum Stanislas nu se mai putea gândi să scape din-tr-un 
oraş încercuit de armata moscovită şi invadat de inamic pe o 
distanţă de trei leghe de jur împrejur. In atare situaţie, fiecare 
concepu un plan de evadare pentru Stanislas. Doamna contesă 
Ozapska, palatină a Pomeraniei, care vorbea germana tot atât 
de bine ca şi limba maternă, având mare încredere într-un om 
pe care-l pusese de mai multe ori la încercare şi care cunoştea 
ţinutul ca în palmă „se oferi să împartă cu regele riscurile 
călătoriei, deghizân-du-se în ţărancă şi spunând că Stanislas 
este bărbatul ei. 

Dar mai fusese propusă şi o altă soluţie: şi anume ca Stanislas 
să se aşeze în fruntea a o sută de oameni hotâ-râţi, care să facă 
o breşă în rândurile duşmanilor. Dificultatea nu consta în a-i găsi 
pe cei o sută de oameni, căci se prezentară câteva mii; dar cum 
să încerci o asemenea acţiune într-o ţară invadată de duşman? 
Aşa că proiectul căzu de la sine. Marchizul de Monti, 
ambasadorul Franţei, a propus însă un al treilea plan, şi acesta li 
s-a' părut tuturor cel mai bun. Şi anume ca Stanislas să 
părăsească oraşul Danzig împreună cu doi sau trei oameni 
siguri, deghizați în ţărani. Pentru a pune în practică acest plan” 
Stanislas s-a dus la ambasador duminică 27 iunie, sub pretextul 
că vrea să petreacă acolo o noapte liniştită, departe de 
ghiulelele care începuseră să cadă în cartierul în care locuia; dar 
odată ajuns acolo, unul din acele fleacuri care pun aproape 
întotdeauna bete în roate planurilor mari, făcându-le să dea 
greş, duse la eşec şi planul regelui Poloniei. Marchizul de Monti 
îşi procurase un costum de ţăran cu toate cele de trebuinţă: o 
haină veche, o cămaşă grosolană de pânză, o bonetă dintre cele 
mai simple, un băț bros şi lustruit, un brâu de piele; din păcate îi 
lipseau cizmele; dacă i-ai fi dat regelui o pereche de cizme noi, 
primul om care s-ar fi uitat la el le-ar fi observat pe loc. 


Ambasadorul examinase cu atenţie toate picioarele care se 
perindaseră prin faţa lui vreme de două zile, urmărind să facă o 
alegere cât mai judicioasă; până la urmă, socoti că unul dintre 
ofiţerii din garnizoana lui era singurul care poseda cizmele ce-i 
trebuiau. Dar ce motiv să invoce ca să-i ceară ofițerului cizmele? 
Era o treabă în faţa căreia diplomaţia marchizului de Monti, 
oricât de abil ar fi fost el, dădu înapoi; preferă să-l corupă pe 
servitorul ofițerului, care fură cizmele stăpânului şi i le aduse 
ambasadorului. Dar dacă domnul de Monti observase gradul de 
uzură al cizmelor, din păcate nu fusese atent şi la mărimea lor; 
ofiţerul avea piciorul mic, regele avea piciorul mare, aşa că 
atunci când Stanislas vru să-şi pună cizmele ofițerului, îi fu cui 
neputinţă să le încalţe. In disperare de cauză, domnul de Monti 
porunci să-i fie aduse toate cizmele vechi aflate în casă şi iată 
că cele care aparținuseră valetului său i se potriviră regelui. 
Bietul ambasador se dusese să caute aiurea ceea ce avea la 
îndemână, mai punând la cale şi un furt, când cizmele de care 
avea nevoie se găseau în propria casă. 

Complet deghizat, având asupra lui două sute de ducați, 
regele părăsi casa ambasadorului; în colţul străzii se în-tâlni cu 
generalul Steinflicht, care-l aştepta, deghizat în ţăran ca şi el. 
Amândoi se duseră să-l ia pe maior, un suedez care-şi asumase 
sarcina să asigure ieşirea regelui din oraş, găsind un loc propice 
pe unde să fugă. Maiorul îi aştepta. Undeva, la picioarele zidului 
de apărare, se aflau trase la mal două bărci mici, fără catarg, în 
care' trebuiau să se găsească trei oameni de încredere ce 
cunoşteau bine împrejurimile şi care se angajaseră să-l ducă pe 
fugar până la Marienwerder, localitate ce aparţinea Prusiei. 
Numai că în loc de trei oameni găsită patru. Dar cum nu era 
momentul de pus întrebări, regele acceptă acel surplus de 
escortă. Nemaiavând nevoie de maior, Stanislas îl trimise 
îndărăt, iar el se urcă în barcă împreună cu generalul Steinflicht. 
Incepură a vâsli, în nădejdea că vor ajunge la Vistula, că în zori 
se vor afla pe celălalt mal al fluviului, deci dincolo de locul 
invadat de duşman. Dar după un sfert de leghe, întâânind o 
cabană situată drept în mijlocul mlaştinilor, cei care-l însoțeau 


pe rege declarară că pentru ziua aceea merseseră destul; că 
mai aveau încă drum lung de făcut, că se întunecase prea tare 
pentru a mai încerca să treacă râul şi că trebuiau să rămână 
acolo tot restul nopţii, precum şi ziua următoare. Regele, 
neavând ce-face, trebui să cedeze. Cobori deci din barcă şi intră 
în casă. După această primă înfruntare pe care o avu cu escorta 
sa, Stanislas aruncă o privire investigatoare asupra celor care o 
alcătuiau. Şeful era un bărbat la treizeci sau treizeci şi cinci de 
ani, luându-și un aer de mare autoritate asupra celorlalţi doi ori 
de câte ori le prezenta câte unul din planurile sale extravagante, 
ca să nu zic smintite. Întruchipa perfect ignoranţa, prostia şi 
încăpăţânarea. Ceilalţi doi 


erau un fel de vagabonzi, pe jumătate soldaţi, pe jumătate 
ţigani, mai bine zis un fel de şnapani. Cunoşteau într-adevăr 
ţinutul şi, în plus, aveau un instinct deosebit, întocmai ca al 
animalelor, de a găsi drumul bun, instinct care te coboară, 
oarecum, în rândul dobitoacelor. Cel de-al patrulea om din 
escortă, cel pe care regele nu se aştepta să-l găsească acolo, nu 
avea nicio legătură cu ceilalţi trei. Era un negustor falit care 
fugea de creditori şi voia să ajungă în Prusia, profitând de 
pregătirile ce fuseseră făcute pentru Stanislas. Aceste 
descoperiri nu avură deloc darul de a-l linişti pe rege. Intră deci 
cu inima strânsă în colibă şi se culcă pe o bancă de lemn unde, 
cu capul sprijinit de umărul negustorului falit, aşteptă să se facă 
ziuă. În zori, Stanislas ieşi din colibă şi văzu că se afla doar la o 
jumătate de leghe de Danzig, pe care duşmanii continuau să-l 
bombardeze. Îşi petrecu ziua plin de nerăbdare, dorind să se 
întunece cât mai repede. Din fericire, coliba în care se afla era 
atât de prăpădită şi de izolată, încât nu-l deranja nimeni. Când 
se înnopta, porniră la drum; numai că, pe măsură ce înaintau, 
drumul devenea tot mai anevoios. La un moment dat ajunseră 
în mijlocul unei adevărate păduri de trestii, printre care trebuiră 
să-şi facă loc nu numai rupându-le, ci chiar zdrobindu-îe cu 
fundul bărcii. Din păcate, în liniştea deplină a nopţii, această 
operaţie făcea un zgomot supărător, care putea fi auzit şi, în 


plus, mai lăsa şi o urmă clară care ar fi uşurat enorm sarcina 
urmăritorilor dacă ar fi vrut să se ia după fugari. Din când în 
când, trebuiau să coboare din barca împotmolită în trestii, s-o 
smulgă cu greu de-acolo şi s-o împingă cu mâinile până unde 
dădeau din nou de apă. Spre miezul nopţii ajunseră la marginea 
unui râu despre care crezură că este Vistula. Imediat, cei din 
escortă ţinură sfat la malul apei, sfat la care nu fură admişi nici 
regele, nici generalul Steinflicht. Regele profită de acest 
moment, rugându-l pe general să ia el cei două sute de ducați 
de aur a căror greutate îl incomoda. Dar generalul îi spuse că s- 
ar putea ca, din cine ştie ce motiv, să fie despărțiți şi că atunci 
lipsa acelor bani i-ar fi putut căşuna mari necazuri regelui. Cum 
regele insista, generalul acceptă cu chiu-cu vai, să ia o sută de 
ducați, lăsându-i cealaltă sută lui Stanislas. Nu după mult veniră 
şi cei din escortă; şeful lor le spuse lui Stanislas şi generalului că 
le este peste putinţă să-şi dea seama în ce loc anume se află, că 
generalul, negustorul şi şeful escortei aveau s-o ia pe jos, de-a 
lungul râului, în vreme ce regele şi ceilalţi doi vor apuca în 
aceeaşi direcţie, dar prin mlaştină. Se întâmplase deci exact 
cum prevăzuse Steinflicht. Regele şi generalul tre-buiră să se 
despartă. Călăuzele pretindeau că o apucaseră într-o direcţie 
greşită: că nu se aflau pe malul Vistulei, ci pe malul râului 
Nering. După o sută de paşi, cele două mici grupuri se pierdură 
din vedere; în fiece moment, regele întreba de Steinflicht şi în 
fiece moment însoțitorii săi îi răspundeau: 

— Fiţi liniştit, e în mâini bune! 

între timp începu a se lumina de ziuă; cum nu mai era timp de 
pierdut, trebuiau să caute un loc unde să petreacă ziua şi să 
aştepte venirea nopţii. Cele două călăuze, orientându-se, îşi 
dădură seama că prin împrejurimi trebuia să se afle o cabană a 
unui ţăran pe care-l cunoşteau; ajungând la cabană, îl întrebară 
pe ţăran: 

— Aveţi moscoviți în casă? 

— Acuma nu, răspunse ţăranul, dar dacă aveţi treabă cu ei, 
vin aici zilnic. 

între timp, Stanislas se şi hotărâse: mai bine să se ascundă în 


cabană decât să rămână în mijlocul mlaştinii, Cei doi foşti oşteni 
îl urcară pe rege într-un pod strimt, aflat deasupra sălii 
principale, îi puseră la dispoziţie un maldăr de paie şi-l poftiră să 
se odihnească, în vreme ce unul dintre ei avea să stea de pază 
jos, iar celălalt va porni în căutarea generalului despre care 
regele se interesa întruna. Trecuseră două nopţi de când 
Stanislas nu închisese ochii, aşa că încercă să se odihnească; 
dar cizmele pline de apă şi de noroi, despărţirea de general, 
planul vădit al călăuzelor de a-l îndepărta de drumul pe care se 
hotări-seră la început să-l urmeze, primejdiile care-l pândeau în 
cabana în care, după spusele stăpânilor ei, moscoviţii veneau de 
douăzeci de ori pe zi, toate ideile cumplite care trec prin mintea 
unui om aflat într-o astfel de situaţie îi alungară somnul. 
Neputând deci să doarmă, regele se sculă şi, vârându-şi capul 
prin lucarna aflată în pod’, văzu un ofiţer rus care se plimba la o 
sută de paşi de cabană şi doi soldaţi ruşi care-şi păşteau caii. 
Cei trei oameni, aflaţi departe pe câmp, i se părură regelui a fi 
trei santinele puse acblo ca să-l pândească, aşteptând desigur 
întăriri; ideea prinse imediat rădăcini în mintea bietului om când 
văzu doisprezece cazaci călare, gonind ca vântul şi îndrep- 
tându-se către cabană. Schimbarea decorului, atât de liniştit 
până atunci, l-a obligat pe rege să se retragă de ia fereastră şi 
să se arunce pe grămada de paie, aşteptând evenimentele. 
După cinci minute, cazacii au intrat în sala cea mare. După alte 
cinci, Stanislas a auzit trosnind, sub pasul cuiva, scara ce urca la 
pod. Se aştepta să vadă apă-rând o mutră bărboasă şi 
amenințătoare şi, când colo, se trezi nas în nas cu gazda, care 
fusese trimisă de cei doi oameni din escorta sa să-i spună ca nu 
cumva să coboare din pod. Vă puteţi lesne închipui că regele nu 
avea câtuşi de puţin o astfel de intenţie. Cazacii nu-l căutau pe 
el, ci veniseră să mănânce, asta era tot. Dar, deşi scăpase de 
cazaci, regele nu putu scăpa şi de gazda sa. Curiozitatea acelei 
femei odată trezită din pricina grijii cu care se ascundea 
călătorul, cât şi din pricina atenţiei pe care o manifestau faţă de 
el cei doi oameni din escortă, ea ţinu morţiş să afle cine este 
acel înalt personaj care se teme atât de tare de cazaci şi pe care 


aveau cinstea să-l primească în cabana ei. 

Stanislas ieşi cu greu din această încercare; inventă un 
adevărat roman pe care gazda îl crezu sau se prefăcu a-l crede. 
Când se întunecă, sătul până în gât de podul acela prăpădit, 
Stanislas cobori ca să stea de vorbă cu cei doi oameni ai săi. 
Aceştia îi spuseră că generalul Steinflicht se afla doar la un sfert 
de leghe de acolo şi că-şi propusese să-l ajungă din urmă pe 
rege, în cursul nopţii, la un cot al Vistulei unde se înţeleseseră ei 
şi unde se va afla o luntre gata să-i treacă pe malul celălalt. 
Numai că ei se îndoiau că vor putea face acest lucru, fiindcă 
vântul sufla foarte tare şi era cu neputinţă să traversezi un nu 
atât de lat pe o astfel de vreme şi cu o luntre atât de mică. 
Regele nu numai că nu avea încredere în cinstea acelor oameni 
care, pehrecându-şi toată ziua cu soldaţii ruşi, ar fi putut să-l 
predea cricând acestora, dar se temea parcă şi mai mult de 
ignoranţa lor. Întunecându-se, porni la drum, sigur că nu avea 
să încapă pe mâna ruşilor, dar foarte neliniştit de cunoştinţele 
geografice ale călăuzelor sale. La un sfert, de leghe de cabana 
unde îşi petrecuse ziua, trebui să se dea jos din barcă, având în 
vedere că bălțile se isprăviseră, începură deci să meargă pe jos. 
Printr-o mocirlă. În care, în fiece moment, unul dintre cei trei 
călători intra în nămei până la brâu şi trebuia imediat scos afară 
de ceilalţi doi ca să nu se scufunde până la gât. In sfârşit, după 
patru sau cinci ceasuri de mers, şi-au dat seama că au ajuns pe 
malul Vistulei. Unul dintre cei doi oameni îl rugă pe rege să 
rămână o vreme cu tovarăşul său, el trebuind să se ducă şi Să 
caute luntrea. După un sfert de ceas se întoarse şi spuse că 
luntrea nu mai era la locul convenit şi că probabil fusese luată 
de moscoviți, Trebuiră să se înapoieze în mlaştini ca să caute un 
loc unde să petreacă ziua; zărind o colibă, se îndreptară către 
ca. Dar abia apucară să treacă pragul acelei case sărmane, că 
stă-pânul ei, întorcându-se şi dând cu ochii de rege, strigă: 

— Vai, Doamne, cine e omul ăsta? 

Ei drăcie, răspunse unul din cei care-l însoțeau pe Stanislas, e 
tovarăşul nostru, cine să fie? 

Omul ăsta, zise ţăranul scoţându-şi boneta şi încli-nându-se, 


este regele Stanislas! 

Nu mai era vreme de şovăit. 

— Da, prietene, zise regele întinzându-i mâna. Da, e regele 
Stanislas, fugarul care are încredere în dumneata şi care vine 
să-ţi ceară un adăpost şi mijlocul de a ajunge pe celălalt mal al 
Vistulei. * 

Această mărturisire obţinu un succes deplin. Mândru de 
încrederea regelui, ţăranul nu mai avu decât o dorinţă; aceea de 
a-i fi de folos. li făgădui regelui să-l ajute să treacă Vistula şi 
chiar în aceeaşi clipă trecu la acţiune. 

în timp ce acel om de treabă era ocupat să caute o 
ambarcaţiune şi un loc prielnic de trecere, regele îl zări pe şeful 
celor două călăuze, de care se despărţise de treizeci şi şase de 
ore şi care se îndrepta grăbit spre colibă, îl aşteptă în prag şi-l 
întrebă ce se întâmplase cu generalul Steinflicht. Şeful îi istorisi 
cum că, în ajun, în timp ce-l aştepta pe rege, împreună cu 
generalul şi cu negustorul falit, la locul convenit, văzuseră 
alergând spre ei o ceată de cazaci; atunci fiecare o luase la 
goană care-în-cotro. Când. Intorsese capul, nu-i mai văzuse nici 
pe general, nici pe negustorul falit şi habar n-avea ce se 
întâmplase cu ei. Orice reproş ar fi fost de prisos. Aşa că regele 
tăcu şi aşteptă. Către ora cinci seara îl văzu pe stăpânul colibei 
întorcându-se; acesta îl anunţă că găsise 0 luntTG la un pescar 
unde locuiau doi moscoviți; că era de părere să aştepte câteva 
zile înainte de a încerca să treacă râul şi asta din pricina 
numărului mare de cazaci răspândiţi prin împrejurimi, unu 
pentru a strânge nutreţ pentru cai, alţii porniţi pe urmele 
regelui, a cărui fugă fusese între timp descoperită. Regele ţinu 
sfat cu oamenii săi şi cu ţăranul şi liotărâră să petreacă atât 
noaptea, cât şi ziua următoare în casa în care se afla. Noaptea i 
s-a părut regelui lungă, iar ziua şi mai lungă. A doua zi, către ora 
cinci, ezitările începură. Regele înţelese că avea nevoie de un 
ajutor puternic care să-i urnească din loc pe cei patru. Porunci 
deci să se aducă un clondir zdravăn cu rachiu, din care-i pofti - 
atât pe ţăran, cât şi pe cei trei însoțitori ai săi - să bea în 
sănătatea sa. Când clondirul se goli, cei patru oameni erau gata 


să treacă pentru el şi prin apă, şi prin foc. Regele profită de 
dispoziţia aceea, sporită şi de vestea bună că cei doi soldaţi ruşi 
nu se mai aflau la pescar şi că o barcă îl aştepta la malul râului. 
Regele şi gazda sa se urcară fiecare pe câte un cal. Țăranul o 
luă cu vreo cincizeci de paşi înainte, iar ceilalţi trei oameni 
veneau pe jos, în spatele lor. La fiecare pas întâlneau gropi pline 
cu noroi pe care calul regelui le ocolea sau, dimpotrivă, se 
înfunda în ele până la burtă. In toate părţile ardeau focurile 
diverselor tabere improvizate, presărate pe toată câmpia. Dar 
lumina acelor focuri care nu lumina decât un cerc de pământ 
avea pentru rege un dublu avantaj: îi dezvăluia duşmanul şi îi 
arăta unde începe întunericul pe unde trebuia să meargă pentru 
a nu fi văzut. lată Insă că gazda, care mergea înainte, se opri 
brusc, apoi se întoarse pentru a-i spune regelui că-i este teamă 
ca nu cumva trecerea pe care o credea liberă să fie păzită, că 
deocamdată să stea pe loc şi să aştepte. Regele se opri; ţăranul 
o luă înainte şi, după un sfert de oră, se întoarse şi le spuse că 
trecerea era într-adevăr păzită; toţi fură consternaţi şi hotărâră 
să se întoarcă. Dar regele, se opuse cu străşnicie şi ţăranul, 
văzând că regele nu voia cu niciun preţ să se întoarcă, se oferi 
să încerce să găsească o altă trecere, nepăzită. Şeful escortei şi 
cei doi subalterni, cărora aburii rachiului li se risipiseră, nici nu 
voiră să audă de aşa ceva. Atunci regele spuse că se vede 
obligat să se dispenseze de serviciile lor, că erau liberi şi se 
puteau duce unde voiau. Auzind acest lucru, cei trei găligani 
începură să se jelească şi să se vaite ca nişte muieri, plângându- 
se că regele îi ducea la moarte sigură. În timpul acesta sosi şi 
ţăranul care le spuse că găsise alt loc de trecere. Regele porni la 
drum şi, într-adevăr, după o jumătate de oră ieşiră la şoseaua 
principală fără să se întâlnească cu nimeni. 

La o sută de paşi de acolo, îşi lăsară caii, trebuind să facă un 
sfert de leghe pe jos. După ce străbătură acel sfert de leghe, 
ţăranul o porni din nou în recunoaştere. Ceilalţi se ascunseră 
într-un tufiş, aşteptându-l. Nu peste mult se auzi zgomotul unor 
rame de barcă. Pescarul apăru şi fu- » gării se îmbarcară. Când 
ajunseră aproape de malul celălalt, regele îl luă pe ţăran 


deoparte şi, scoțând din buzunar un pumn din ducaţii care-l 
incomodau atât de tare şi din care, din fericire, Steinflicht nu-i 
luase decât jumătate, îi puse în mâna acelui om de treabă; 
clătinând din cap, acesta începu prin a refuza orice răsplată şi 
sfârşi, la rugăminţile insistente ale regelui, prin a accepta doar 
doi ducați, pe care-i luă cu respect din augusta mână întinsă 
spre el. Asta a fost tot ceea ce a consimţit să primească. 

Odată pe celălalt mal al Vistulei, regele nu mai avu nevoie de 
el. Țăranul, după ce-i sărută cu respect pulpana hainei sale 
modeste, se urcă în barca pescarului” şi o porni îndărăt. 

La o sută de paşi de Vistula se zărea un sat mare. Regele 
ajunse acolo în zori. Socotind că nu mai aveau de ce se teme, 
cei trei oameni din escortă Se- trântiră pe U.n pat din prima 
casă care le ieşi în cale, înfundându-se în saltelele şi pernele de 
puf de unde nimeni nu-i mai putu smulge. Regele îşi dădu 
imediat seama ca, pentru a găsi un nou mijloc de transport, nu 
trebuia să se mai bazeze decât pe el singur. Trezi deci gazda - 
un ţăran - şi-l rugă să-i caute o trăsură, indiferent de care şi 
indiferent cât ar costa. Comise însă imprudenţa de a-i da banii 
înainte; ţăranul se întoarse beat mort. Totuşi avusese bunul simţ 
de a îndeplini, într-un fel, comisionul încredinţat. Adusese cu 
sine un om care voia să închirieze o căruţă plină cu mărfuri, cu 
condiţia ca cel care o închiria să-i vândă mărfurile. Regele se 
oferi să i le cumpere el; eva-luându-le la douăzeci şi cinci de 
ducați, regele se trezi în posesia tuturor sorturilor de pânză de 
Saxa. Cum târgul fusese încheiat în grabă mare, în plină stradă, 
sub ochii trecătorilor, pusese pe gânduri unele persoane care-l 
văzuseră pe rege plătind atâţia bani peşin negustorului. Trebuia 
deci să plece fără să mai piardă timp, când unul dintre însoțitori, 
văzând uşurinţa cu care regele îşi risipea banii, ieşi din casa în 
care se odihnise un ceas sau două şi începu să-i înşire regelui, în 
gura mare, toate serviciile pe care i le adusese, împreună cu 
tovarăşii săi, cerând să fie plătiţi im: creţul era foarte pipărat, 
dar regele nu se târgui, fiindcă erau în joc libertatea şi viaţa lui. 
Intre timp, spre surprinderea lui, şeful celor două călăuze ieşi 
din casă, îi spuse omului său că e beat, apoi, întorcându-se spre 


adunătura de gură-cască, rosti: 

— Să nu credeţi niciun cuvânt din ce-a spus caraghiosul ăsta! 
Când se îmbată, îşi ia tovarăşii de afaceri drept mari seniori şi le 
cere bani pentru nişte servicii pe care nici n-a visat să le aducă! 

Apoi, luându-l pe beţivan de braţ, îl vâri în casa, în râsetele şi 
huiduielile celor de faţă. Acum, într-adevăr, nu mai era timp de 
pierdut. Regele le spuse celor doi oameni să se ducă la 
ambasadorul Franţei ca să-i răsplătească, îl urcă lângă sine pe 
şef şi-i încredința hăţurile cailor şi căruţa cu tot ce era în ea. 
leşiră din sat fără să se intereseze. 

de drum, fiindcă nu voiau, în cazul în care ar fi fost urmăriţi, 
să se ştie încotro o apucaseră. Regele se orienta cum putu şi, 
pentru că trebuiau să treacă râul Nogat, încercă să ajungă în 
locul în care acel râu se despărţea de Vistula, lăsând în stânga 
oraşul Marienburg, unde se afla garnizoana duşmană. 

Străbătură deci cu căruţa mai multe sate locuite de saxoni 
sau de moscoviți, care îi lăsară să treacă nestingheriţi. Pe la opt 
seara ajunseră la malul unui râu. Pe țărm se afla o crâşmă, iar la 
câţiva paşi de ea, o barcă veche şi neacoperită. Călăuza strigă 
bucuroasă că ajunseseră la râul Nogat şi că cerul le scosese în 
cale barca aceea cu care să traverseze râul. Omul începuse să 
împingă barca în apă, când regele, mai prevăzător decât el, 
întrebă un ţăran aflat pe aproape ce râu este acela. Râul era 
Vistula; Nogatul era ia o leghe şi jumătate mai departe. Dacă 
regele nu s-ar fi informat, s-ar fi trezit pe malul opus al Vistulei, 
cel pe care se străduise atâta să-l părăsească. 

Era greu să ajungi la locul dorit cu căruţa; de altfel, caii erau 
istoviţi după goana la care fuseseră supuşi. Aşa că regele intră 
în crâşmă, se dădu drept un măcelar din Marienburg care 
doreşte să treacă râul Nogat pentru a se duce să cumpere nişte 
vite şi ceru, dacă era cu putinţă, să i se facă rost de o barcă. 
Gazda clătină din cap şi îi spuse regelui că toate ambarcatiunile, 
chiar şi cele mai mici, fuseseră luate de către ruşi şi duse la 
Marienburg. Deci încă o piedică, tocmai în clipa în care se 
credea salvat. Regele petrecu noaptea într-un pod, o noapte de 
insomnie ca toate cele care trecuseră de când plecase din 


Danzig. Într-o singură noapte dormise şi el ca lumea: îr cea 
petrecută la ţăranul care-l recunoscuse. In zori, regeU se urcă 
din nou în căruţă şi o porni la drum pe soseau: care mergea 
paralel cu râul; după două ceasuri de mers ajunseră într-un sat. 
Regele se dădu jos clin căruţă, intră într-o casă şi, ca şi în ajun, 
le spuse gazdelor că este un măcelar din Marienburg care vrea 
să cumpere nişte vite, dar că pentru asta trebuie să treacă 
neapărat râui Nogat. 

Păi treaba asta cade cum nu se poate mai bine, zise nevasta 
gazdei, şi nici măcar n-ai nevoie să mai traversezi râul. Am eu 
vite de vânzare şi cum nu mă lăcomesc la bani mulţi, sunt 
sigură că ne vom înţelege! 

Lucrul e cu neputinţă, răspunse regele, având în vedere că 
banii trebuie să-i iau de la unui care stă dincolo de râu. Sigur că 
dacă pun mâna pe bani, nu zic că nu putem face târgul cu 
vitele. Dar lucrul cel mai important pentru mine în acest 
moment este - după cum vezi - să pun mâna pe bani. 

Şi cum ai să treci dincolo, pentru că în momentul de faţă nu 
există pe aici nici măcar o bărcuţă? 

Fleacuri! răspunse regele nepăsător. Ceva îmi spune că chiar 
dumneata ai să-mi faci rost de o barcă. 

Ei, făcu femeia, îmi dau seama că eşti un om de treabă şi că 
ai mare nevoie să treci dincolo. Ei bine, am să ţi-l dau pe băiatul 
meu. Pe malul celălalt, are un prieten care e pescar şi care are o 
bărcuţă trasă lângă casă. La un semnal al lui, va veni să te ia şi 
Domnul să te scoată din încurcătura în care văd că te afli. 

Regele îi mulţumi călduros femeii. Oare şi ea să-l fi 
recunoscut? N-a aflat niciodată acest lucru; uremdu-se cu fiul'ei 
în căruţă, regele ajunse pe malul râului Nogat. Tânărul se dădu 
jos şi şuieră zdravăn. Pescarul ieşi imediat din casă, se urcă în 
mica sa ambarcaţiune şi veni spre ei. Regele cobori în barcă 
împreună cu călăuza, lăsându-i băiatului căruţa încărcată cu 
pânzeturi. Când ajunse pe celălalt mal, Stanislas ridică ochii şi 
mâinile spre cer: era salvat. li dădu deci drumul şi celui de-al 
treilea om din escorta sa, după ce-i înmână o scrisoare către 
domnul de Monti, ambasadorul Franţei, în care îl ruga pe acesta 


să le dea celor trei oameni banii făgăduiţii, având în vedere că el 
ajunsese sănătos şi teafăr pe celălalt mal al râul ui * Nogat. 
Apoi, îndreptându-se călre satul Bialagora, regele îşi cumpără o 
altă căruţă cu doi cai. In aceeaşi seară, Stanislas - acum în afară 
de orice pericol - sosi în „echipajul” acela, în oraşul 
Marienwerder. 

Cât despre francezii rămaşi la Danzig, datorită curajului lor, în 
ziua în care oraşul totuşi s-a predat, atât ruşii, cât şi austriecii au 
dat ordin ca ei să nu fie socotiți prizonieri de război, ci doar nişte 
simpli străini. Fie din admiraţie pentru curajul lor nebunesc, fie 
că nici țarina şi nici împăratul Austriei nu voiau să rupă relaţiile 
cu cabinetul de la Versailles, cei doi făcură chiar risipă de 
atenţie faţă de ofiţeri, trimițând fiecăruia dintre ei câte o 
uniformă din cel mai fin postav rusesc, gata lucrată şi brodată 
cu fireturi. 

Astfel s-a sfârşit expediţia atât de nefericită a regelui 
Stanislas Leczinski. Stanislas Poniatowski i-a dat ultima lovitură, 
trecând de partea Ecaterinei, țarina Rusiei, şi urcându-se, după 
treizeci de ani, pe tronul Poloniei. Numai că tunurile din Danzig 
au dat foc întregii Europe. Ruşii şi austriecii aduseseră un afront 
Franţei. Nu se putea ajunge până la ruşii retraşi dincolo de Volga 
şi Niemen, dar puteai lovi Austria, prin Italia şi Germania. Spania 
se alie cu Franţa. Orice urmă de resentiment dintre Filip al V-lea 
şi Ludovic al XIV-lea dispăru. Naşterea a doi prinți asigurase 
continuitatea la tron a familiei. D'Orieans şi răpise nepotului lui 
Ludovic al XV-lea orice nădejde că va putea domni cândva peste 
cele două regate reunite. De altfel, Spania, ca şi Franţa, dorea 
prăbuşirea Austriei. 

Nu avea şi ea de recuperat, din Italia, Neapole şi Farma? 

Şi iată şi planul de luptă pe care l-au hotărât cele două aliate. 
O armată urma să treacă prin Lorena şi prin Trois-Evâches ca să 
asedieze Philipsburg, acea cheie a Germaniei. Philipsburgul 
odată cucerit, vor pătrunde în inima Suabiei, iar de acolo, prin 
Germania, se vor întâlni în Polonia. O altă armată avea să treacă 
Alpii cu ajutorul pie-montezilor, aliaţii Franţei, de unde se va 
îndrepta către Milano; în timp ce armata franceză avea să 


mărşăluiască de la vest la est, o armată spaniolă, atacând Italia 
din cealaltă parte, va debarca la Neapole şi va mărşălui de la est 
la vest. Cei doi generali-şefi ai celor două armate erau: ducele 
de Berwick, în fruntea armatei care trebuia să ajungă în 
Germania, şi mareşalul de Villars, în fruntea armatei care 
trebuia să plece în Italia. 

Ducele de Berwick - Jacques Fitz-James - era fiul natural al lui 
lacob al II-lea al Angliei şi al Arabellei Churchill, sora ducelui de 
Mariborough; se născuse la 21 august 1670; fusese trimis în 
Franţa la vârstă de şapte ani, crescut de Juilly, la Plessis şi la 
Fleche; primele studii militare şi le făcuse în Ungaria; în 1703 
devenise cetăţean francez. Luptase în Spania în 1704 şi fusese 
făcut mareşal al Franţei în 1706. Se bătuse deci, rând pe rând, 
în Spania, în Flandra şi pe Rin. Pacea îl lăsase la vatră în 1719, 
războiul îl adusese iar în fruntea armatei, în 1734. Avea deci 
şaizeci şi patru de ani. Era un bărbat neobosit, întreprinzător şi 
rece. Cât despre mareşalul de Villars ştim că, în epoca de care 
ne ocupăm, avea peste optzeci de ani. În ciuda vârstei înaintate, 
rămăsese acelaşi om activ şi cei optzeci şi ceva de ani nu-i 
stinseseră nici orgoliul înflăcărat şi nici nu-i potoliseră firea 
uşuratică. 

Generalii care urmau să slujească sub ducele de Berwick 
erau:  Charles-Louis-Auguste Fouquet, conte de Bel-le-lsle, 
nepotul lui Fouquet, faimosul supraintendent al finanţelor, 
despre a cărui avere uriaşă şi dizgraţiere v-am vorbit în volumul 
Ludovic al XIV-lea şi secolul său. Şi el îndurase capriciile soartei, 
cu care familia sa părea obişnuită. Numit general în timpul 
regenței, se luptase în Spania, iscând un fel de război de familie. 
Dizgraţiat de Le Blanc, ajunsese la Bastilia de unde nu ieşise 
decât pentru a fi exilat pe moşia sa. În sfârşit, în 1732 fusese 
făcut locotenent -general şi promovat în fruntea unuia dintre 
cele patru corpuri de armată înfiinţate în acelaşi an. 

Adrien-Maurice de Noailles se născuse în 1678. L-am întâlnit 
de mai multe ori sub numele de Ayen, pe care-l purtase în 
tinereţe. Fusese stegar în regimentul de cavalerie al mareşalului 
de Noailles, câştigase o bătălie în 1693, condusese, ca ajutor de 


comandant, o brigadă de cavalerie în 1695; fusese făcut 
brigadier al armatelor regelui în 1702, apoi mareşal în 1704 şi, 
foarte curând după asta, lo-cotenent-general. 

Claucle-Francois Bidal, cavaler d'Asfeld, fusese la început 
aghiotant într-un regiment de dragon i, apoi brigadier al 
armatelor regelui în 1694, mareşal în 1702 şi loco-tenent- 
general în 1704. 

în sfârşit, Mauriciu de Saxa, om tânăr, în vârsta de treizeci şi 
opt de ani, despre care am mai vorbit când v-am istorisit felul în 
care a murit Adrienne Lecouvreur. Bastard, ca şi Dunois şi 
Berwick, era fiul lui August al II-lea, elector de Saxa şi rege al 
Poloniei - care tocmai murise - şi al Aurorei de Konigsmark; la 
doisprezece ani, în bătălia de la Tournai, calul fusese ucis sub el, 
iar pălăria găurită de un glonte; la vârsta de treisprezece ani 
luase parte la lupta de la Malplaquet, unde dăduse dovadă de 
sângele rece al unui bărbat în toată firea, având în vedere că a 
fost vorba de cel mai înfricoşător măcel pe care îl menţionează 
analele vremii. În sfârşit, la şaisprezece ani, atacat pe 
neaşteptate în satul Traknitz, s-a apărat - în fruntea unui pâlc de 
oşteni - cu atâta energie, încât toţi istoricii l-au comparat cu 
Carol al Vil-lea în atacul de la Bender. Începând de atunci, 
contele de Saxa s-a aflat pretutindeni unde a avut ocazia să 
tragă spada: la Stralsund, la Belgrad, la Miltau; în sfârşit, 
izbucnind războiul împotriva Austriei, contele de Saxa a fost 
trimis în calitate”de mareşal să conducă armata Rinului. 
Împreună cu el, mai luptau încă cinci prinți de sânge: contele de 
Charolais, prinţul de Conti, prinţul de Dombes, contele d'Eu şi 
contele de Clermont. 

Generalii care urmau să slujească sub ordinele lui de Villars 
erau: regele Caroi-Emmanuel, născut, la Torino la 27 aprilie 
1701, recunoscut rege al Sardiniei şi duce al Savoiei după 
abdicarea tatălui său, Victor-Amedeu al II-lea. 

Francois, duce de Broglie, născut în 11 ianuarie 1671, 
stegarul regimentului de cuirasieri în 1687, căpitan în 1690, 
aghiotant în 1704, inspector general de cavalerie în 1707 şi, în 
sfârşit, locotenent-general în 1710. 


Urma Francois de Franqguetot, duce de Coigny, care, născut la 
16 martie 1670, îşi cucerise gradele unul câte unul, înccpând de 
la cel de stegar şi ajungând până la cel de locotenent-general. 

Cei doi generali imperiali erau: prinţul Eugene, gene-ralul-şef 
al armatei germane, şi generalul de Mercy, şeful armatei 
duşmane din Italia. 

Pe faimosul prinţ Eugene îl cunoaştem: e învingătorul de la 
Zante, Hochstadt, Audenarde, Malplaguet şi Pe-terwardein, fiul 
contelui de Soissons şi al Olimpiei MancinL 

Cât despre Ferdinand-Charles de Mercy, născut în 1666, 
voluntar la apărarea Vienei asediată de turci, locotenent într-un 
regiment de cuirasieri, apoi maior, feâd-maior general şi, în 
sfârşit, în 1719, comandant general în Sicilia, era, în ciuda celor 
şaizeci şi opt de ani ai săi, un general-surpriză, care apărea pe 
neaşteptate şi efectua marşuri şi contramarşuri neobişnuit de 
rapide, SigUl” Că 11-0 Să Urmărim această dublă invazie în 
toate amănuntele sale. Vom semnala doar evenimentele mai 
importante şi vom consemna rezultatele. 

In nord, Lorena fu invadată pe neaşteptate. Ducatul de Bar 
primi oastea în garnizoană. Oraşul Philippsburg fu asediat; 
mareşalul de Berwick muri ucis de o ghiulea care-i străpunse 
pieptul. Atacul a fost apoi continuat de Asfeld, de Noailles şi mai 
ales de Belle-lsle. După treizeci şi două de zile petrecute în 
tranşee neacoperite, oraşul a fost cucerit sub privirile prinţului 
Eugene. 

în sud, armata franco-piemonteză străbătu râul Pad şi porni 
înainte cu curaj, fără a întâlni alte piedici decât orgoliul şi 
proasta dispoziţie a lui Villars, tot timpul în contradicţie cu 
îndrăzneala mişcărilor şi cu fermitatea hotă-rârilor regelui Carol- 
Emmanuel. Noroc că generalul a făcut febră, s-a îmbolnăvit şi a 
murit. Astfel, cele două armate franceze au pierdut încă de la 
început şi aproape în acelaşi timp pe doi din generalii săi şefi, 
generali pe care douăzeci de ani de pace i-au îmbătrânit cât 
patruzeci de ani de războaie, care nu mai erau la curent cu noua 
tactică şi strategie ce înlocuise învechitele teorii militare. 
Moartea lui Berwick şi a lui Villars a dat posibilitatea să se 


remarce atât cavalerul de Folard, cât şi contele de Saxa. 
Conducerea armatei din ltalia a revenit deci la Bro-glie şi lui 
Coigny, iar cea a armatei din nord lui Asfeld şi Noailles. 

în concluzie, duşmanul a bătut iute în retragere până la 
Parma. Abia acolo, venindu-şi în fire şi găsind un loc propice, s-a 
hotărât să-i aştepte pe francezi. Şi nu numai “că i-a aşteptat, 
dar de la retragere a trecut la ofensivă, s-a desfăşurat într-o 
ordine perfectă şi a atacat în coloane strânse şi cu un număr 
copleşitor de ostaşi, determinând retragerea regimentelor 
conduse de Berry şi de Auvergne care, din retragere, s-a 
transformat în derută. Dar iată că7 pe neaşteptate, un glonte ÎI 
străpunse pe contele de Mercy care căzu mort. Vestea a trecut 
din gură în gură în rân-durile imperialilor, determinându-i să se 
oprească. Profitând, cu o admirabilă perspicacitate de acest 
moment de şovăială, Coligny ordonă un atac al regimentelor, în 
coloane strânse, după metoda cavalerului de Folard. Aşa că 
imperialii care atacau se treziră, la rândul lor, atacați. 
Regimentele franceze au făcut o breşă imensă drept în mijlocul 
armatei lor. Imperialii s-au împrăştiat, apoi au luat-o la goană, 
lăsând pe câmpul de luptă opt mii de morţi. 

După nouăsprezece zile află şi Ludovic al XV-lea despre 
cucerirea oraşului Philippsburg şi despre bătălia din Parma. 
D'Asfeld, de Noailles, de Broglie şi de Coigny au fost făcuţi 
mareşali ai Franţei. 

Am văzut ce s-a petrecut la Philippsburg şi în Parma. Acum să 
vedem ce se petrecea în Neapole. 

— Infantele don Carlos debarcase acolo la 29 martie; oraşul 
Neapole i-a deschis larg porţile fără să depună nicio rezistenţă. 
La 10 mai a intrat în capitală şi, cesionar al tuturor drepturilor 
tatălui său asupra regatului celor două Sicilii, primi - în numele 
acestuia - omagiul tuturor mărimilor statului,. 

Pe 25 ale aceleiaşi luni, imperialii comandaţi de generalul 
Viscoiiti au fost siliţi să se retragă la Bitonto. La 15 iunie, o 
escadră alcătuită din douăzeci şi cinci de galere, jumătate 
franceze, jumătate spaniole, au adus noului rege o întărire de 
optsprezece batalioane şi două mii cinci sute de călăreţi, cu care 


don Carlos a început asediul cetăţii Faete care s-a predat la 6 
august. Optsprezece mii de oa- ' meni au trecut apoi 
strâmtoarea pentru a obliga Sicilia sa se supună lui don Carlos. 
Doar Capua, iar în Sicilia - Messina şi Siracuza erau singurele 
care mai ţineau cu imperialii, în cinci luni de zile întreg teritoriul 
celor două Sicilii a fost în mâinile spaniolilor şi împăratul a 
pierdut regatul Neapole pentru că s-a încăpățânat să înscăuneze 
un rege în Polonia. 

La sfârşitul lui iunie 1735, spaniolii au făcut joncţiunea cu 
francezii şi piemontezii. Imperialii au fost aproape în întregime 
alungaţi din Lombardia, francezii punind mâna pe partea 
superioară şi inferioară a ținutului Man-tua. Oraşul Mantua i-a 
rămas împăratului. 

în Germania, francezii au ajuns până la porţile oraşului 
Maienţa şi, cu toate că prinţul Eugene şi-a întins tabăra între 
Heidelberg şi  Brucksall, francezii au dat iama prin tot 
Palatinatul. 

în urma celor două campanii, din 1734 şi 1735, nu s-a ales cu 
foloase decât Franţa. La 3 octombrie au început negocierile 
pentru pace. 

Regele Stanislas trebuia să renunţe la tronul Polo-niei, fiind 
totuşi considerat rege, păstrându-şi toate onorurile şi toate 
titlurile. Avea să fie pus imediat în posesia ducatului de Bar, iar 
mai apoi a marelui ducat de Toscana, după ce acesta avea să fie 
smuls casei de Lorena. Cele două ducate, de Lorena şi de Bar 
reveneau Franţei după moartea regelui Stanislas. Numai cu 
aceste condiţii, regele August urma să fie recunoscut rege al 
Poloniei şi mare duce al Lituaniei. 

Marele ducat al Toscanei urma să aparţină casei de Lorena 
numai după moartea proprietarului său. Toate puterile îi vor 
garanta succesiunea şi, până avea loc acel eveniment, Franţa 
avea dreptul să încaseze veniturile din Lorena. 

Regatele Neapole şi Sicilia îi reveneau lui don Car-los, care 
era recunoscut acolo ca rege. 

Regele Sardiniei avea de ales între Novarais şi Tor-tonais sau 
între Tortonais şi Vigevanasque. 


Toate celelalte state care aparținuseră împăratului Austriei 
trebuiau să-i fie restituite. Ducatele de Parma şi de Riacezza. 
Urmau să-i fie cedate; trebuiau să-i fie restituite armatei 
franceze cuceririle din Germania. 

— 6. Regele trebuia să-i garanteze împăratului pragmatica 
sancţiune din 1713. 

7. În sfârşit, aveau să fie numiţi nişte comisari şi din-tr-o 
parte, şi dintr-alta, care să reglementeze hotarele Alsaciei şi ale 
Ţărilor-de-Jos. 

La 5 noiembrie 1735 a fost publicată încetarea ostilităţilor în 
Germania, iar pe 15 ale aceleiaşi luni, în Italia. Acest tratat a 
primit numele de tratatul de la Viena. Astfel Franţa a rămas cu 
Lorena, cu regatul piemontez care avea să se mărească mai 
târziu şi cu Genova, şi a sporit cu două provincii. 

Regatele Neapolelui şi al Siciliei, cucerite de ramura cadetă a 
Bourbonilor din Spania, se află şi acum 1 în mâi-nile regelui 
Ferdinand, urmaşul acestei ramuri. In pofida revoltei din 
Florenţa, marele duce de Toscana, reprezen-tând familia de 
Lorena, şi-a luat în stăpânire statele. 

în sfârşit, ducatele de Parma şi de Piacenzza nu au scăpat din 
mâna împăratului Austriei decât după moartea marii ducese 
Maria-Luiza. 

E adevărat că vom asista, înainte de zece ani, la sfâr-şitul 
acestei puteri peninsulare, ale cărei începuturi nu le-am văzut. 

Toată onoarea celor două campanii a revenit Franţei. De 
altfel, în decursul anilor 1734, 1735 şi 1736, toate privirile au 
fost îndreptate către armata franceză, care a adus tot greul 
războiului. 

1 Adică. În timpul când Dumas a scris cartea (n.t.). 

în timpul acesta, domnul de Richelieu s-a însurat cu prinţesa 
Elisabeth-Sophie de Lorena, fiica prinţului de Guise, care, după 
nouă luni de la căsătorie, i-a dăruit uh moştenitor numit ducele 
de Fronsac. Ducele de Belle-lsie a fost numit cavaler al ordinului 
Saint-Esprit; regele i-a făcut mareşali ai Franţei pe marchizul de 
Puysegur şi pe prinţul de Tingry. 

Vechea noastră cunoştinţă, prinţesa Charlotte-Aglaă de 


Valois, moştenitoarea Modenei, s-a întors la Paris. La vârsta de 
şase ani şi jumătate, Delfinul a trecut din mâinile dădacelor în 
cele ale preceptorilor săi. În sfârşit, regina a născut o nouă 
prinţesă. 

în timpul celor trei ani de lupte, Voltaire s-a ocupat numai de 
teatru, punând în scenă Aizira şi Fiul risipitor, iar Marivaux, 
Legatul şi Falsele confidenţe. 


Capitolul VTI 


împăratul ia în stăpânire ducatele de Parma şi de Piacenzza. 

— Societatea intimă a regelui. 

— Lemoine, Pigalle şi Boucher înfrumuseţează castelul de 
Choisi, cumpărat de rege. 

— Dizgraţierea domnului de Chauvelis. 

— Domnul de Maurepas. — Surorile doamnei de Mailly. — 
Doamnele de Vintimille şi de Lauraguais. 

— Funcţia de gentilom a domnului de La Tre-moullle. 

— Moartea doamnei de Vintimille. 


Anii care au urmat după semnarea păcii au fost folosiţi de 
diferitele puteri interesate pentru a aplica întocmai articolele 
tratatului de la Viena. Astfel, la 18 aprilie contele de Traum a 
luat în stăpânire, în numele împăratului, ducatul de Bar şi 
ducatul de Lorena. La 9 iulie, Gaston, marele duce de Toscana, 
care părea grăbit să redea împăratului ducatul său, s-a stins din 
viaţă în vârstă de şaizeci şi şase de ani. Acesta era ultimul din 
familia de Medici, familie care a domnit două sute treizeci şi 
şapte de ani. De îndată ce a aflat de această moarte, prinţul de 
Craon a depus jurământul în faţa senatorilor, pentru a lua în 
stăpânire ducatul de Lorena. La 3 februarie şi la 21 aprilie 1739, 
regele Sardiniei, regii Spaniei şi ai Celor Două Sicilii au semnat 
tratatul de la Viena. 

în sfârşit, în ziua de 1 iunie pacea a fost declarată şi la Paris. 


În vremea aceasta, ceea* ce mai rămăsese din Curtea lui 
Ludovic al XIV-lea dispăruse şi începuse să se constituie noua 
Curte a lui Ludovic al XV-lea. 

Ducele de Berwick murise la vârstă de şaizeci şi ceva de ani, 
mareşalul de Villars la optzeci şi ceva; ducele du Mâine moare şi 
el, la şaizeci şi şase de ani; apoi mai mor: cardinalul de Bissy la 
vârstă de optzeci şi unu de ani, contele de Toulouse la şaizeci şi 
patru de ani, mareşalul d' Estrees la şaptezeci şi şase de ani, 
mareşalul de Roque-laure la optzeci şi doi de ani, prinţesa de 
Conţi la şaptezeci şi doi, iar Samuel Bernard la optzeci şi şase de 
ani. 

Nu mai rămâne, dintre cei vechi, decât cardinalul de 
Fleury, însă şi el va muri în curând. / 

în jurul tânărului rege, în vârstă de douăzeci şi şapte sau 
douăzeci şi opt de ani, se înghesuie noua generaţie dintre care 
cel mai în vârstă e ducele de Richelieu. Numai că ducele era un 
om fără vârs. Ta. Fusese diplomat şi ambasador, era musafir 
nelipsit de la masa regelui, tovarăşul său de -vânătoare, 
sfătuitor în ale dragostei, profesor în arta războaielor; ei dă tonul 
acelui tineret zvăpăiat care-l are pe Marivaux ca poet, pe. 
Watte.au ca pictor, pe Crebillon-f iul ca romancier. 

După ducele de Richelieu vine la rând frumosul La Tremouille, 
a cărui intimitate, cam prea tandră, cu regele, a dus la arderea 
pe rug a lui Douchauffour. În timpul ultimului război, căzând de 
pe cal în vreme ce se afla în fruntea escadronului, La Tremouille 
n-a fost preocupat decât de un singur lucru: să-şi ascundă chipul 
în mâini, ca nu cumva să fie desfigurat. 

Contele d'Ayen făcea parte din ambiţioasa familie de Noailles 
care, prin doamna de Maintenon, aproape că se înrudise cu 
Ludovic al XIV-lea, ca şi familia de Mortemart, prin doamna de 
Montespan; apoi mai erau marchizul de Souvre, crescut laolaltă 
cu regele şi care în timpul bolii acestuia l-a îngrijit cu dragostea 
şi devotamentul unui frate, marchizul de Gesvres, marchizul de 
Coigny, ducele de Nivernois, marchizul d'Antin. Toţi aceşti 
seniori tineri care luaseră parte la asediul de la Philippsburg, 
care-i învinseseră pe austrieci în Parma şi Guastalla se 


străduiseră - cu pălăria în mână, cu manşetele plisate, cu 
epoleţii împletiţi impecabil pe umeri, fără să-şi mototolească nici 
măcar un colţ al costisitoarelor lor veşminte - să câştige bătălia 
de la Fontenoy cu englezii. Pentru toată această lume spirituală, 
ironică şi dornică de distraclii, palatul Versailles, cu 
apartamentele sale mari, cu lungile galerii, cu parcul străbătut 
de alei drepte, nu era ceea ce le trebuia lor. Pentru banchetele 
lor restrânse aveau nevoie de apartamente mai mici, de saloane 
fără etichetă, unde se puteau întinde pe perne de satin şi 
admira în oglinzi, vorbind unul cu altul fără să fie nevoie să 
strige ca să se poată auzi. Atunci Ludovic al XV-lea a cumpărat 
castelul Choisy de la domnul de La Valliere; Choisy va fi Marly-ul 
lui Ludovic al XV-lea. Imediat, Lemoine, Coysevox, Pigalle, 
Boucher se puseră pe treabă; unii au tăiat marmora, alţii au 
renovat acoperişul. Apoi, pe aleile grădinii s-a ivit o întreagă 
societate de nimfe, naiade, păstori şi păstoriţe cu cununi de flori 
şi panglici pe părul pudrat. Şi pentru că servitorii îi siânjeneau, 
renunţară la ei. Loriot, mecanic dibaci, a inventat acele “mese 
numite „sewantes” - «au „ofţicieuses”, care dispăreau în 
podele, ducând cu ele lista cu vinurile, mâncarurile şi fructele 
alese de musafiri, şi reapăreau încărcate cu toate cele 
poruncite, pentru a dispărea şi a apărea din nou. 

Toată acea Curte tânăra, dornică de distracţii, dornică să se 
afume în războaie, dar mai ahtiată după dragoste decât după 
onoare, era - după cum lesne va puteţi da seama - duşmana 
neîmpăcată a bătrânului cardinal. Ba unii chiar au încercat o 
tentativă de genul celei care eşuase, pe vremea doamnei de 
Prie şi a ducelui de Bourbon. Conspiratorii erau, de data asta, 
doamna de Maiily, sultana aiotstăpânitoare. La Tremouille şi de 
Gesvres, care urmăreau să-l înlocuiască pe cardinalul de Fleury 
cu domnul de Chauvelin. Cardinalul află totul. Din nefericire 
pentru conspiratori, domnul, de Chau velin tocmai atunci săvârşi 
o mare greşeală. Omul fusese ministru de externe în timpul 
ultimului război şi, pe drept sau pe nedrept, so răspândise, 
zvonul că primise de la austrieci sume considerabile pentru ca 
Savoia să fie cât mai prost tratată; şi într-adevăr, drept răsplată 


pentru ajutorul dat, Carol-Emmanuel. Nu primise decât două 
mici provincii. Cardinalul culese toate acele zvonuri şi făcu din 
ele un adevărat act de acuzare pe care-l prezentă în Consiliul 
regelui, îl discredita pe Chauvelin şi obţinu dizgraţierea lui. La 
10 ianuarie, domnul de Maurepas intră la domnul de Chauvelin 
şi-i remise următoarea scrisoare din partea cardinalului de 
Fleury: 


{Ji - Ludevic al XV-lea 


„Prietenia pe care am nutrit-o pentru dumneata, domnule, m- 
a împiedicat să-ţi dau lovitura de graţie pe care onoarea, 
conştiinţa, probitatea şi binele statului mă obligă să ţi-o dau 
acum, 

Cardinalul de Fleury/ 

în acelaşi timp, domnul de Jumilhac aştepta la uşă cu ordinul | 
de a-l conduce pe domnul de Chauvelin la Gres-bois. Domnul de 
Chauvelin doborât, cardinalul se întoarse împotriva lui La 
Tremouille şi a lui de Gesvres. Regeie vru să-i susţină pe cei doi 
prieteni ai săi, dar până la urmă trebui să cedeze în fata 
cardinalului. Fleury ceru să fie exilați şi cei doi conspiratori fură 
exilați 

Bătrânul cancelar d'Agnesseau deveni şi ministru al justiţiei; 
domnul Amelot, ministrul finanţelor, a fost numit secretar de 
stat al afacerilor externe, iar domnul de Maurepas a ajuns 
ministru. Singura pe care cardinalul nu s-a răzbunat a fost 
doamna; de Mailây; şi asta pentru că domnul de Fleury, 
privindu-l bine pe rege. Şir-a dat seama că în curând; Ludovic al 
XV-lea avea să-i răzbune el însuşi pentru tot. 

într-adevăr. Ludovic, al XV-lea, deşi în vârstă doar de treizeci 
de ani, şi devorase, o porţie zdravănă din plăcerile vieţii. Era 
sătul de vânătoare, de banchete, de jocuri de noroc, plictisindii- 
se. În mijlocul acelei Curți spirituale, elegante, senzuale, 
parfumate. Ludovic al XV-ioa era trist şi începuse a vorbi despre 
moarte, de care totuşi se temea. Un singur lucru putea să-l 


reînsufleţească pe rege: o nouă iubită, căci de doamna de Maiily 
se săturase. Printre cele patru surori ale acestei doamne exista 
una care nu avea decât o sân”ura.; dorinţă, cam ciudată, e 
adevărat, dar, mă. Rog, asta era dorinţa ei: să împartă favorurile 
regelui, cu. Sora ei; pentru c& mai apoi, treptat, să pună 
stăpânire pe ihimăj apoi pe mintea, lui, să-l dea jos de la putere 
pe primul său ministru şi să guverneze ea Franţa. Această soră, 
care nu era încă măritată, era domnişoara de Nesle; tocmai 
împlinise douăzeci şi trei de ani şi locuia la abația din Port-Royal. 
Şi culmea e că nici măcar nu era frumoasă. Ştia că regelui nu-i 
plac femeile urâte, dar ea avea o imaginaţie bogată, o fire 
aventuroasă şi îndrăzneață şi, dorind să placă, ajunsese să fie 
aproape sigură că va plăcea. Aşa că-i scrise unei călugăriţe, 
prietenă cu ea, numită doamna de Dray: 

„îi voi trimite surorii mele, doamna de Mailly, scrisoare după 
scrisoare. E bună şi mă va lua la ea; mă voi f&ce iubită de rege, 
îl voi izgoni pe Fleury şi voi cârmui. Franţa”. 

La început, lucrurile se petrecuseră aşa cum dorise 
domnişoara de Nesle, care îşi puse toate bateriile în poziţie de 
tragere. Ludovic al XV-lea, care la treizeci de ani se plictisea aşa 
cum se plictisise Ludovic al XIV-lea la şaptezeci, începu a se 
distra ascultând vorbele pline de'duh ale noii venite. lar când 
doamna de Mailly observă care erau planurile surorii sale, era 
de-acum prea târziu ca să mai poată întreprinde ceva. In 
disperare de cauză, doamna de Mailly, în loc să lupte împotriva 
soră-sii, luă hotă-rârea să-i înlesnească idila cu regele. Il iubea 
atât de mult pe Ludovic, încât prefera să se mulţumească doar 
cu jumătate din dragostea lui decât să-l piardă de tot. Boamna 
de Mailly nădăjduia de altfel că această concesie nu va fi ştirbită 
de nimeni. Numai că nu acesta era şi gândul domnişoarei de 
Nesle. Procedă astfel încât regele să facă unele confidente 
câtorva dintre curtenii săi; aşa că, după trei luni, secretul bietei 
doamne de Mailly a fost cunoscut de întreaga Curte. Numai că 
lucrul odată cunoscut, se putea problema măritişului 
domnişoarei de Nesle. Regele turna copii cu nemiluita şi un 
astfel de accident întâmplat unei tinere nemăritate ar fi fost cât 


se poate de supărător. Noii favorite i s-a căutat deci repede un 
soţ. Curtea şi-a aruncat ochii asupra domnului de Vin-timille, 
strănepotul arhiepiscopului Parisului, acelaşi care jucase un rol 
important în afacerea convulsionarilor din cimitirul Saint- 
Medard. Unchiul voia să facă din el cardinal.. Dar cum în această 
funcţie tocmai fusese numit domnul de Tenein, domnul de 
Vintimille nu mai avea nicio şansă. | s-au făgăduit deci două 
sute de mii de livre dotă, un loc de doamnă de onoare la palat 
pentru viitoarea sa soţie, şase mii de livre pensie şi o locuinţă la 
Versailles. —în legătură cu cardinalatul nu i s-a mai dat nicio 
nădejde, ba mai mult decât atât, -arhiepiscopul şi-a cununat el 
însuşi nepotul. Dar nu era de-ajuns să i se dea domnişoarei de 
Nesle un soţ de paie; chiar în aceeaşi seară trebuia să i se ofere 
regelui plăcerea de a-l înlocui. Şi iată cum s-au rezolvat 
lucrurile. Domnişoara, prinţesă cu care te puteai lesne înţelege, 
îşi puse palatul său, Madrid, la dispoziţia celor doi soţi. La rândul 
lui, regele se duse să ia masa de seară la castelul La Muette, 
împreună cu domnişoara de-Clermont şi cu doamnele de 
Charolais şi de Taileyrand. Apoi, când regele a presupus că 
festinul de nuntă se isprăvise, a propus să facă o vizită la 
castelul Madrid. S-a urcat în trăsură şi a ajuns la palat. Totul s-a 
petrecut în cea mai desăvârşită înţelegere. Regele a stat acolo 
până la miezul nopţii, jucând cavagnola; la un moment dat, când 
cineva a spus că ar fi cazul să-i lase pe tinerii căsătoriţi să se 
culce, regele a declarat că vrea să fie binevoitor până la capăt. 
Prin urmare, i-a însoţit pe cei doi soţi în dormitor şi i-a înmânat 
el însuşi cămaşa de noapte lui Vintimille, ceea ce era cea mai 
mare onoare pe care i-o putea face regele. Incepând din acest 
moment, lucrurile nu mai sânl clare. Un bărbat a plecat să 
doarmă în castelul La Muette. Dar doamna mareşală d’ Estrees, 
care a părăsit în aceeaşi seară Palatul Madrid şi s-a dus să 
doarmă îa Bagatelle, doamnă de Ruffee, care a plecat şi ea şi s- 
a dus la Paris, pretind că nu regele ar fi fost cel care a plecat şi 
Vintimille cel care a rămas, ci invers, că regele a rămas şi 
Vintimille a plecat. Orice s-ar fi întâm-plat, regele a asistat a 
doua zi îa toaleta doamnei de Vintimille şi, după gustarea de 


dimineaţă, tânăra căsătorită i-a prezentat regelui întreaga 
familie de Vintimille. În-cepând din acel moment, întreaga 
families-a bucurat de cea mai mare favoare. Tot atunci i-au fost 
prezentate regelui celelalte trei surori ale doamnelor de Mailly şi 
de Vintimille; doamna de Lauraguais, doamna de la Tour-nelle şi 
doamna de Flavacpurt. 

Doamna de Vintimille şi-a urmărit cu tenacitate scopul, 
ajutată de sora ei mai mare care i-a slujit planurile. Doamna de 
Vintimille a pus într-adevăr stăpânire pe mintea şi pe inima 
regelui, făcându-l să uite că aleasa inimii sale are gâtul prea 
lung, talia prea groasă, mersul cam greoi; regele era în sfârşit al 
ei, şi aşa cum îi scrisese prietenei sale, călugăriţa de la Port- 
Royal, era de acum în măsură să lupte împotriva cardinalului şi 
să înceapă a cârmuli Franţa. 

între timp a survenit un eveniment care a dovedit fiecăruia 
măsura puterii sale. Frumosul duce de la Tremouille a murit de 
vărsat. Ducele păşise pe drumul cel drept, ineercând să uite 
greşelile pe care le săvârşise în tinereţe. Se purtase în mod 
desăvârşit în perioada dizgra-ţierii şi, sacrificat de rege în 
favoarea bătrânului cardinal, îşi luase rămas bun de la Ludovic 
al XV-iea, spunându-i în faţă: 

— Sire, nu mai sunteţi demn să fiţi prietenul meu! 

Şi-a păstrat doar funcţia de gentilom al Camerei. Se însurase 
şi-şi adora soţia. Se înţeleseseră că dacă vreunul dintre ei s-ar 
îmbolnăvi de vărsat, să se separe până ce. Se va vindeca, 
pentru că niciunul dintre ei nu suferise 


de această boală. Doamna de La Tremouille se îmbolnăvi 
prima, dar cum nu ştia care erau simptomele bolii, nu-şi anunţă 
soţul, iar mai târziu, când doctorul îl preveni despre pericolul 
care-l păştea, ţinu totuşi să rămână lângă soţia lui şi s-o 
îngrijească. Prinţesa se vindecă, dar ducele se îmbolnăvi şi muri. 

Toate femeile din Paris au purtat doliu după el. Ducele, socotit 
drept un soţ-model, a fost cât pe-aci să fie trecut în rândul. 
Sfinţilor pentru devotamentul său conjugal. Ba chiar s-a pus 
problema să i se ridice un templu. Murind, ducele de La 


Tremouille lăsa în urma lui o fată mai măricică şi un băieţel de 
patru ani. Ducii d’ Aumont, de Gesvres şi de Mortemart, cu care 
La Tremouille fusese coleg, ca gentilom al Camerei, cerură 
pentru băiat beneficiile funcţiei tatălui său. Dar doamnele de 
Maiily şi de Vintimille solicitară această funcţie pentru ducele de 
Luxembourg. Cardinalul de Fleury o dorea pentru nepotul său. 
Bătrânul ministru folosise mijloace ocolite, după cum îi era 
obiceiul. Venind la rege, îi spusese: 

Sire, toţi prietenii mei mă presează să cer funcţia lui La 
Tremouille pentru nepotul meu. Dar el e şi aşa atât de copleșit 
de favoruri, încât, în loc să vă recomand pe careva din familia 
mea, aşa cum mă îndeamnă toţi să fac, vin să vă cer funcţia lui 
La Tremouille pentru fiul său. 

Aveţi dreptate, domnule cardinal, răspunsese regele; eu 
însumi m-am gândit la nepotul dumneavoastră, dar am socotit 
că. O asemenea onoare l-ar face să aibă prea mulţi duşmani şi i- 
ar face mai mult rău decât bine. 

Cardinalul rămase uluit, fiindcă nu se aştepta la un asemenea 
răspuns. Atunci înţelese că trebuia să lupte; 

avea împotriva lui pe cele două iubite ale regelui. Numai că 
de data asta nu mai era vorba de două femei pe care le putea 
învrăjbi prin gelozie, ci, dimpotrivă, de două surori care 
depăşiseră de mult gelozia şi care nu mai aveau decât aceiaşi 
ţel: să-l păstreze pe rege, doar pentru ele, după ce fiecare se 
străduise zadarnic să-l păstreze doar pentru sine. 
Nemaicutezând să ceară slujba pentru nepotul său, cardinalul se 
încăpăţână s-o ceară pentru copilul răposatului duce, spunându- 
i regelui că-i dăduse cuvân-tul doamnei de La Tremouille şi că, 
din moment ce nu-şi putea ţine acest cuvânt, prefera să-şi dea 
demisia, fiindcă vedea bine că regele nu mai avea nevoie de el. 
De altfel, adăugase cardinalul, vârsta înaintată impunea unele 
menajamente, iar sănătatea lui avea nevoie de odihnă. După 
care, cardinalul - conform obiceiului, se retrase la Issy. Fleury 
ştia că puterea sa cea mai mare era absenţa. Cardinalul odată 
retras, doamnele de Mailly şi de Vintimille conţinu ară să-l 
susţină, în faţa regelui, pe ducele de Lu-xembourg. Doamna de 


La Tremouille, secondată de cei trei gentilomi ai Camerei, îl 
susţinea, în gura mare, pe fiul ei. Nepotul cardinalului nu mai 
avea pe nimeni care 'să-l susţină. 

Primul sentiment pe care-l încercă Ludovic.al XV-lea fu un fel 
de răzvrătire împotriva cardinalului. Supunân-du-se “primului 
impuls, luă pana şi-i scrise că ar fi disperat să-i ceară să lucreze 
peste puterile lui, pricinuindu-i vreun necaz; apoi adăugă cum 
că, dacă sănătatea îl îndemna categoric să se retragă, el îi va 
îngădui acest lucru. Apoi, scrisoarea odată isprăvită, regele o 
vâri în buzunar, făgăduindu-şi s-o trimită *cât mai repede. 

În vremea aceasta, cardinalul făcu unele demersuri pe lângă 
doamna de Vintimille. Doamna în cauză reflectă un moment; 
adticându-şi aminte de slăbiciunea” regelui, gân-dindu-se că ea 
avea doar douăzeci şi patru de ani, iar cardinalul se apropia de 
nouăzeci, îşi zise că ar fi mai bine să amâne lucrurile şi să 
aştepte moartea cardinalului care, oricum, nu putea întârzia 
prea mult. Or, cum de la o vreme regele rezerva câte o noapte 
fiecăreia dintre cele două surori şi cum noaptea care urma era 
rezervată doamnei de Maiily, doamna de Vintimille dădu fuga la 
soră-sa. 

— Surioară, nu avem de pierdut niciun moment ca să revenim 
în privinţa cardinalului; poate că dacă ne-am da silinţa am 
triumfa asupra lui, dar, mai devreme sau mai târziu, va, reveni 
la putere şi ne va alunga. În noaptea asta e rânrlul tău să-l 
primeşti pe rege la tine. Fă deci în aşa fel încât mâine dimineaţă 
nepotul cardinalului să fie numit gentilom al Camerei, - -Din 
păcate, doamna de Maiily nu era genul de femeie făcută -pentru 
astfel de intrigi. lubindu-l pe rege doar pentru el- însuşi, aşa cum 
faimoasa La Valliere îl iubise pe Ludovic al XIV-lea, “ea nu cerea 
decât un lucru: să nu se amestece în politică. Aşa că după ce i-a 
făgăduit surorii sale să facă aşa cum îi spusese, înnoptându-se, 
nu-şi mai ţinu promisiunea. Se îmbrăcă mai frumos ca de obi— 
cei, împodobindu-şi părul cu flori şi cu diamante. Ludovic nu 
văzu în acele flori şi în acele diamante decât un act de 
cochetărie în folosui iubirii şi nicidecum al politicii. După o 
vreme, doamna de Maiily adormi fără să-i fi pomenit regelui nici 


de băiatul lui La Tremouille, nici de ducele de Luxembourg, nici 
de nepotul cardinalului. Dar regele, tulburat, nu putu adormi. 
Parcă se auzea bombă-nitul fostului său profesor; vedea toată 
acea muncă titanică de corespondenţă cu Europa, de care el nu 
se preocupase niciodată, căzând în sarcina” sa; intuia 'ambiţiile 
princiare împotriva cărora “ar fi fost obligat să lupte dacă 
bătrânul ministru n-ar mai fi fost acolo. Stătea deci în pat, cu 
capul sprijinit în mână şi admira chipul şi mai ales pletele iubitei 
sale, unde bobocii de trandafir, în culorile cele mai armonioase, 
se amestecau cu pudra şi diamantele care străluceau printre 
flori ca nişte picături de rouă. Prin gura întredeschisă frumoasa 
adormită respira uşor şi regulat. Regele o. Trezi. Primul lucru 
care p izbi pe doamna de Mailly când deschise ochii fu chipul 
melancolic al lui Ludovic al XV-lea. 

— Vai, Doamne! strigă ea. Dar ce are majestatea-voastră? 

Regele oftă. 

Draga mea, zise el, sunt foarte necăjit. 

De ce, sire? 

Din pricina a tot ceea ce ce se petrece. 

Doamna de Mailly îşi aminti brusc de făgăduiala pe care i-o 
făcuse peste zi surorii sale. Având în vedere că regele fusese cel 
care deschisese discuţia, cuteză să întrebe: 

Dar ce se petrece atât de grav, sire? 

Ştii foarte bine, răutăcioase, răspunse regele, pentru că şi tu 
eşti una dintre persoanele care mă necăjesc. 

Eu, sire? strigă doamna de Mailly. 

Da, dumneata! în orice caz, continuă regele oftând, /ată-ne în 
sfârşit scăpaţi de cel care ne incomoda. 

Cine ne incomoda? 

— Cardinalul. 

— Dumneavoastră, sire, scăpat de cardinal? Vai, Doamne! Şi, 
făcând pe speriata, doamna de Mailly se ridică din pat. 

— Da, zise regele; oricum, scrisoarea e scrisă 

Ce scrisoare, sire? 

Scrisoarea prin care îl concediez. 

Da, dar sper că nu i-aţi trimis-o, nu-i aşa, sire? întrebă 


doamna de Mailly. 

Nu, pentru că se află pe şemineu. 

Şi rostind aceste cuvinte, regele o privi cu un aer aproape 
rugător pe doamna de Mailly. 

— Sire, toată lumea ştie că dumneavoastră sunteţi stă-pânui. 
Prin urmare, majestatea-voastră nu are de dat socoteală 
nimănui. 

Zicând acestea, doamna de Maiily puse un picior pe parchet. 

— Unde te duci? o întrebă regele. 

Domnul de Fleury este un ministru minurati, căruia Cel-de-Sus 
să-i dea cât mai multe zile de trăit fiindcă aceste zile pot fi 
folositoare atât Franţei, cât şi regelui ei. 

Asta e şi părerea dumitale, nu-i aşa, dragă mea? zise regele. 

— Eo părere atât de nestrămutată, încât... 

Ei, Doamne! strigă regele. Ce-ai făcut 7 Mi-ai aruncat în foc 
scrisoarea către cardinal? 

Da, sire! lată o pană, cerneală şi hârtie şi apuca-ţi-vă să-i 
scrieţi alta! 

Cum? Tocmai dumneata mă sfătuieşti să fac acest lucru? Şi ce 
anume să-i scriu? 

— Că-l numiţi pe nepotul lui în funcţia de prim-gen-tilom... 

Chipul regelui străluci de bucurie. 

Dar ce va spune doamna de La Tremouille? Ce vor spune 
ceilalţi gentilomi? 

Nu ştiu ce vor spune... Dar tuturor le veţi răspunde că sora 
mea şi cu mine suntem de partea domnului de Luxembourg şi 
că, dovadă că sunteţi rege, e faptul căne-âţi respins cererile, şi a 
mea, şi a surorii mele, aşa cum îe-at-i respins şi pe ale celorlalţi. 
lar noi două, ca să dăm) i mai multă greutate vorbelor 
dumneavoastră, vom... r— Ei bine, ce veţi face? 

Vom face pe supăratele. 

Veţi face pe supăratele? 

în timpul zile, se-nţelege. Hai, sire, iată pana, cerneala şi 
hârtia... Apucaţi-vă de scris! 

Oh „strigă regele, aruncându-se la picioarele doamnei de 
Mailly, eşti o femeie adorabilă! 


Şi scrise o scrisoare nu cardinalului, ci nepotului acestuia, 
scrisoare prin care îl anunţa că fusese numit în funcţia de 
gentilom al Camerei, cu o indemnizaţie de patru sule de mii de 
livre. A doua zi dimineaţă, primind această scrisoare, domnul de 
Fleury-tânărul, care nu se mai aştepta la nimic, dădu fuga la 
unchiul său, îa Issy, îi arătă scrisoarea regelui şi-l rugă să se 
ducă şi să-i mulţumească maiestâţii-sale. Dar cardinalul, care 
ţinea întotdeauna ca, ori de câte ori familia sa era copleşită de 
vreo onoare, să lase impresia că el forţase mâna regelui, îi 
răspunse nepotului:. 

Îţi interzic să spui ceva cuiva până ce nu-l văd pe rege şi nu-l 
determin să relroce ordinul! 

Dar, răspunse ducele de Fleury, eu i-am şi răspuns personal 
regelui pentru ari mulţumi! 

Şi pentru a accepta, nu-i aşa? strigă cardinalul pe un ton care- 
| înşelă până şi pe nepotul lui. 

Sigur că pentru a accepta, răspunse ducele: aş fi fost un mare 
ingrat să refuz o favoare râvnită de alătea persoane. 

Bun, zise cardinalul of tind adânc, iată-mă şi compromis Eaf. 
& de domnii prinți. 

Şi ridicându-şi ochii şi mâinile spre cer, porunci să tragă 
trăsura la scară pentru a pleca la Paris. g 

Când îl văzu pe-ministru, Ludovic al XV-lea îi istorisi totul. In 
amănunt. Şi cum regele nu voia - slab din fire cum era - să dea 
impresia că cedase în urma amenințării cardinalului că se va 
exila, îi spuse acestuia că datora numirea nepotului său la 
Cameră insistențelor doamnelor de Maiily şi de Vintimille. 
Cardinalul se arătă plin de recunoştinţă faţă de cele două surori; 
dar în adâncul sufletului se simţi cumplit de umilit la gindui că 
meritele saie personale coborâseră până într-atât. Încât fusese 
nevoie să fie susţinut de cele două iubite ale regelui ca să 
obţină o slujbă pentru nepotul său. Şi acum să istorisim faptele 
fără comentarii. 

Numirea tânărului Fleury avusese loc în cursul lumi iudie a 
anului 1741. La 8 august, doamna de Vintimille fu cuprinsă 
brusc de febră. Era însărcinată în luna a opta. Silita să se 


înapoieze ia Paris, regele o lăsă pe doamna de Vintimille' la 
Choisy, împreună cu sora sa, doamna de Maiily, şi cu doamnele 
lor de companie. Exista un obicei, sau mai curând o lege, care 
interzicea soţilor să-şi însoţească nevestele când regele le 
aducea la Choisy. Era cam ciudat, dar aşa stăteau lucrurile. E 
adevărat că, în lipsa domnului de Vintimille, domnii de 
Grammont, de Coigny, d'Ayen şi cei doi fraţi Meuse, care 
alcătuiau Curtea intimă a regelui, se aflau 'acolo pentru a le ţine 
tovărăşie celor două doamne. 

Doamnei de Vintimille i se luă sânge de două ori. Boala păru 
să-l facă pe rege să se îndrăgostească şi mai puternic de 
doamna de Vintimille. În ajunul naşterii intră în odaia ei, unde 
rămase până la două din noapte. La ora noua dimineaţa, 
doamna de Vintimille născu un băiat frumos şi zdravăn, pe care 
regele îl luă în braţe, după care ii aşeză pe o pernă de catifea 
roşie. După ce-l sărută şi-l 


«< 

admiră, puse să fie uns cu mir şi botezat cu numele de 
Ludovic, nume pe care, mai târziu, prietenii săi i-l schimbară în 
cel de Jumălate-de-Ludovic. Regele era atât de fericit, încât dori 
să ia masa împreună cu doamna de Vintimille. La masă au fost 
invitaţi ducii dayen, de Villeroy şi unul din cei doi fraţi Meuse, 
cel care era prietenia şi confidentul său. Seara îi primi la 
doamna de Vintimille nu numai pe arhiepiscopul Parisului, ci şi 
pe domnul de Vintimille, împreună cu tatăl acestuia. Domnul de 
Vinti-miile fusese poftit să vină să-şi vadă nevasta şi... „fiul”. 
Doamna de Vintimille născuse atât de uşor, încât la o oră după 
naştere părea complet restabilită. Dar la 9 septembrie, fără ca 
cineva să poată prezice tristul eveniment, fu amicală brusc de 
nişte dureri de pântece atât de violente, încât nu mai chemară 
doctorul, ci duhovnicul. Regele, la rândul lui, trimise să-i aducă, 
în grabă mare, pe cei doi medici ai săi, Silva şi Senac. Dar 
niciunul, nici altul nu ajunseră la vreme. Femeia muri în braţele 
duhovnicului ei, fără să mai apuce să fie împărtăşită. În discuţia 


de o jumătate de ceas pe care doamna de Vintimille o avu cu 
duhovnicul, îl rugă pe acesta să-i transmită surorii sale, doamna 
de Mailly, ultimele sale dorinţe. 

Duhovnicul se grăbi deci să îndeplinească aceasta ultimă 

rugăminte a penitentei sale, când el însuşi, intrând la doamna 
de Mailly, pică mort, fără să mai aibă timp să rostească un 
singur cuvânt. 
_ Această veste îl zgudui atât de tare pe Ludovic al XV-lea. 
Incât căzu la pat, nemaivoind să primească pe nimeni. Regina 
vru să-l vadă, dar consemnul n-a fost ridicat decât pentru 
contele de Noailles. In ce-o priveşte pe doamna de Mally, ca n-a 
părăsit odaia şi - piânsă şi pe jumătate despuiată - a venit şi s-a 
virât în pat, lângă doamna d” Estrees. Incuindu-se în camera sa. 
Regele n-a 


20 rf dat decât o singură poruncă, şi anume să i se facă 
portretul doamnei de Vintimille, moartă. Imediat s-a şi răspân- 
dit zvonul că femeia ar fi fost otrăvită şi, cum zvonurile au 
devenit din ce în ce mai insistente, regele a poruncit să i se 
facă. Autopsia. N-a transpirat însă nimic din procesul verbal 
încheiat după efectuarea autopsiei; dar faptul că, deşi murise de 
patru ceasuri, femeia răspândea —după ce-o deschiseseră - o 
miasmă fetidă, era cât se ţ&eate x! e elocvent. Pus într-o 
magazie, trupul doamnei de Vintimille a rămas acolo mai bine 
de trei ceasuri, exjsus curiozităţii trecătorilor. 

Ciudate soarta, moartea, autopsia şi expunerea trupului 
acelei femei care, cu o zi înainte, împodobită cu dantele, cu flori 
şi cu diamante, le făcuse geloase pe toate doamnele de la Curie 
î Regele era distrus. DOamna de Maiily, care era bună şi îşi 
iubise sora din tot sufletul, i-o cerea înapoi cerului, plângând şi 
jelindu-se în gura mare. Una dintre surorile sale, cea mai tânăra 
dintre toate, doamna de Lauraguais, dădu fuga s-o mângâie şi 
3-0 consoleze. Doamna ele Maiily, care credea că regele n-o 
iubea decât pentru doamna de Vintimille, se temu ca nu cumva 
s-o alunge. Dar nu se întâmplă astfel; dimpotrivă, regele îşi 
concentra asupra ei toată afecțiunea, îi dădu, la Meuse, un 


apartament situat chiar deasupra apartamen-, tulul său, dar cu 
condiţia să nu dispună decât de anticameră şi de sufragerie; în 
realitate, doamna de Mailây dispunea aproape de tot 
apartamentul. 

După opt zile, doamna de Maiily se instalase în acel 
apartament împreună cu sora ei, doamna de Lauraguais, şi nu 
mai ţinea decât de rege ca să bage de seamănă biata doamnă 
de Vintimille se prăpădise. Numai că regele deocamdată nu-şi 
putea smulge din minte amintirea acelei înfricoşătoare 
nenorociri. 

Capitolul VIN 


Moartea doamnei de Mazarin. — Doamnele de La Tournelle şi 
de Flavacourt. 

— Alungarea lor din Palatul Mazarin. 

— Hotărârea doamnei de Flavacourt. 

— Lectica. — Domnul de Gesvres. — Regele dă un 
apartament doamnei de Flavacourt. — E căutată doamna de La 
Tournelle. 

— Doamna de Flavacourt respinge avansurile regelui. — 
Intrigă împotriva domnului d'Agenois. 

— Doamna de La Tournelle capitulează. 

— Dizgraţierea doamnei de Mailly. 

— Ultimele clipe ale domnului de Fleury. 


La lri septembrie 1742 muri doamna de Mazarin, bunica 
domnişoarelor de Nesle. Dintre cele cinci surori, prima, doamna 
de Mailly, devenise iubita regelui încă di» 1732. Cea de-a doua, 
doamna de Vintimille, murise după cum am văzut. Despre cea 
de-a treia, doamna de Laura-guais, se zicea că o înlocuise pe 
doamna de Vintimille. Mai rămăseseră doamnele de La 
Tournelle şi de Flavacourt, care încă nu fuseseră prezentate la 
Curte fiindcă locuiau cu bunica lor, -doamna de Mazarin. Dar 
când doamna de Mazarin muri, domnul de Maurepas, împins de 
ne-vastă-sa, în calitatea lui de moştenitor al doamnei de 


MazarinT le puse în vedere celor două surori să nără-sească 
imediat Palatul Mazarin. Doamna de La Tournelle era văduvă; 
soţul doamnei de Flavacourt se afla la oaste. Aşa că cele două 
femei se treziră fără niciun sprijin. Primind acea înştiinţare din 
partea domnului de Maurepas, doamna de La Tournelle începu 
să se lamenteze _ 

Sn gura mare. In schimb, doamna de Flavacourt se mulţumi 
doar să răspundă: 

— Sunt tânără-, nu mai am nici mamă, nici tată, bărbatul meu 
lipseşte, iar neamurile m-au abandonat. Nădăjduiesc însă că 
cerul nu mă va abandona! 

Rostind aceste cuvinte, doamna de Flavacourt chemă o 
lectică, se urcă în ca, porunci să fie dusă la Versailles şi de 
îndată ce ajunse în Curtea miniştrilor porunci să fie jăsată jos, 
apoi le spuse oamenilor să ia hulubele şi să plece. Trecu o 
mulţime de lume fără să ia în seamă acel fotoliu aşezat în 
Curtea miniştrilor. Unii se mirară, dar nu cutezară s-o întrebe pe 
cea care se instalase comod, ce anume făcea acolo. Dar iată că 
trecând ducele de Gesvres,. Opri trăsura şi deschizând portiera, 
strigă uluit; 

Ei, doamnă de Flavacourt, prin ce întâmplare; te afli aici? Ai 
aflat că bunica dumitale a murit? 

lar dumneata, domnule duce, răspunse doamna de. 
Flavacourt, ai aflat că domnul de Maurepas şi soţia lui ne-au 
alungat din casă, pe sora. Mea şi pe mine, ca pe nişte otrepe? 
Sora mea, doamna de La Tournelle, nu ştiu încotro s-a îndreptat; 
eu, una, m-am încredinţat Providenţei! 

Uluit de cee. A ce auzise, domnul de Gesvres o salută pe 
doamna de Flavacourt, rugind-o să aştepte câtev. A momente 
cu răbdare, şi alergă.la rege, pe caie îl conăuse la o fereastră şi-i 
arătă, în Curtea miniştrilor, fotoliul acela solitar. 

Ei bine, întrebă regele, ce-mi arăţi acolo? 

IVlajest. Atea-sa vede fotoliul acela acoperit? 

Sigur că-l văd. 

In ei se află doamna de Flavacourt. 

— Doamna de Flavacourt, singură în lectica aceea!?. 


— Cât se poate de singură, sire? 

Dar cine “a adus-o acolo? 

Spiritul ei ingenios. 

Explică-te, duce... 

— Ei bine, sire, alungată din casă de domnul de Mau-repas, a 
socotit că nu are altă scăpare decât să se pună sub aripa 
ocrotitoare a Providenţei şi a... 

— Şi a mai cui? 

— A majestăţii-voastre, sire! Ludovic al XV-lea începu să râdă. 

— Du-te după ea, zise regele. Să i se dea imediat o odaie la 
Versailles, iar cineva să se ducă după sora ei, doamna de La 
Tournelle. 

Regele nu trebui să-i spună de două ori acest lucru domnului 
de Gesvres. Omul cobori scările în goană, o luă de mână pe 
doamna de Flavacourt şi urcă, împreună cu ea, la rege. Ludovic 
al XV-lea îi dădu vechiul apartament al doamnei de Mailly, 
apartament aflat în aripa nouă, şi-i făgădui un loc de doamnă de 
onoare la regină. Cât despre doamna de La Tournelle, acesteia i 
se dădu fostul apartament al domnului de Vaureal, episcop de 
Rennes. 

Doamnele de Flavacourt şi de La Tournelle erau cele mai 
frumoase dintre cele- cinci surori. Sigur că regele n-a rămas 
nesimţitor la frumuseţea lor. Cum se pare că avea o slăbiciune 
pentru domnişoarele de Nesle, începu a le face curte celor două 
surori pe care asprimea domnului de Maurepas şi a soţiei sale i 
le făcuse cadou. La rândul lor, doamna şi domnul de Maurepas, 
văzând atenţia pe care regele o acorda ambelor surori, hotărâră 
sa se apropie din nou de ele; dar reuşiră numai faţă de doamna 
de Flavacourt, o femeie cu suflet bun*, cu un spirit imântă-tor, 
cu o inimă care nu purta ranchiună nimănui; aceasta le declară 
celor doi soţi că îi iartă, cu condiţia să nu mai încerce niciun 
demers pe lângă ea. Cu totul altfel se purtă însă doamna de La 
Tournelle, care s-a jurai să le păstreze o uiă veşnică. 

în concluzie, >în momentul în care regele şi-a îndreptat 
privirea, către doamnele de Flavacourt şi de La Tournelle, iată 
care era situaţia celor două femei; soţul doamnei de Flavacourt, 


după cum v-am mai spus, se afla la oaste. Era totuşi foarte iubit 
de soţia sa, care încă de la început i-a dat regelui de înţeles că 
nu-şi va înşela bărbatul nici măcar cu majestatea-sa. Doamna 
de La Tournelle era văduvă, dar în acel moment era încurcată cu 
domnul d' Age-nois, fiul ducelui d'Aiguillon, nepotul domnului de 
Richelieu. Aşa că regele se văzu nevoit să se adreseze domnului 
de Richelieu care) în calitatea lui de unchi mai bă-trân, avea o 
influenţă mult mai mare asupra tânărului conte. Dar ducele se 
gândi că, în loc să folosească metoda convingerii, ar fi mult mai 
nimerit să facă uz de şiretenie. Expedie deci tânărului conte o 
tânără doamnă de la Curte cu misiunea de a-i suci capul. In 
vremea aceasta, doamna de La Tournelle. Retrasă la Versailles, 
nu vedea decât persoanele pe care regele îi îngăduia să le vadă, 
iar contele d'Agenois, cum era şi firesc, nu se afla printre ele. 
Numai că doamna de La Tournelle rezistă curţii lui Ludovic al 
XV-lea, mărturisindu-i că-şi îndrăgea prea mult iubitul, de a cărui 
fidelitate era sigură. Atunci intră în scenă domnul de Richelieu. 
Sirena pe care i-o trimisese nepotului său făcea zilnic progrese 
în inima contelui, pe care singurătatea îl dezola. Doamna lipsind 
o vreme, cei doi îşi făgăduiră să-şi scrie şi-şi scriseră. Scrisorile 
contelui d'Agenois au fost trimise de către doamnă lui Richelieu; 
acesta le expedie regelui, iar regele le înmână doamnei de La 
Tournelle. În ciuda acestor dovezi scrise, doamna de La 
Tournelle se ţinu la început tare, pretin-zând că cineva imitase 
scrisul iubitului ei, Dar cum scrisortle începură a deveni din ce în 
ce mai tandre şi dovezile de necredinţă ale iubitului atât de 
elocvente, doamna de La Tournelle hotări să se răzbune pentru 
necredinţa lui. Or, în acest caz nu exista decât un singur fel de 
răzbunare: legea talionului. Oprindu-se la acest gen de 
răzbunare, doamna de La Tournelle îi făgădui regelui să-l ia 
drept complice. Dar cu o condiţie. Doamna de La Tournelle o ura 
pe sora ei, doamna de Mailly. De altfel, ea era mult prea mândră 
pentru a accepta partajul tolerat de doamnele de Vintimille şi de 
Mailly. Ceru deci ca doamna de Mailly- să fie dizgraţiată. Regele, 
care n-© mai iubea pe doamna de Mailly, îi făgădui doamnei ele 
La Tournelle tot ce pofti. Sigur că Ludovic al XV-lea nu s-a prea 


simţit în apele lui când a trebuit să semneze acea dizgraţiere şi 
când doamna de Mailly, ţinându-i calea, l-a întrebat de ce 
anume se răcise atât de tare de ea. Dar regele era crud cu 
femeile pe care nu le mai iubea. Profi-tând de situaţie, îi 
răspunse doamnei de Mally că, într-adevăr, se răcise de ea, că 
nu ştia să se ascundă, că n-o mai iubea şi că, nemaiiubind-o, nu 
putea simula o dragoste care încetase să mai existe. Auzind 
aceste cuvinte, doamna de Mailly izbucni în hohote de plâns şi 
se prăbuşi la picioarele regelui. Odată mărturisirile pornite, 
doamna de Mailly află din gura regalului său iubit nu numai că 
n-o mai iubea, dar că trebuia să se retragă pentru a face loc 
rivalei sale. Atunci doamna de Mailly îl rugă pe rege s-o lase să 
joace alături de doamna de La Tournelle acelaşi rol pe care-l 
jucase alături de celelalte două surori ale sale, doamnele de 
Vintimille şi de Lauraguais. Implacabil însă, regele îi acordă două 
zile ca să se retragă. Atât şi nimic mai mult. Alungarea era cu 
atât mai crudă cu cât doamna de Mailly, care nu mai avea nici 
tată, nici mamă, nici soţ, nu ştia încotro să se îndrepte plecând 
de la Versailles. Ea îi spuse toate acestea regelui, dar trăsura cu 
care trebuia să plece o aştepta la poartă, la ora anunţată. 

Noroc că doamna eentesă de Toulouse, cu care rămăsese bună 
prietenă, o luă la ea, în vreme ce doamna de La 

Tournelle, poftită la Choisy, urma să ia, în mod public» 

locul surorii sale. Călătoria ei avu loc la 12 noiembrie. Re- gele, 
întinzându-i mina doamnei de La Tournelle, urcă în caleaşca 
împreună cu domnişoara de la Roche-sur-Yon, cu doamnele de 
Flavacourt, de Chevreuse, cu domnul de Vil- leroy şi cu prinţul 
de Soubisse. Dar iată că, ajunsă la 

Choisy, doamnei de -La Tournelle îi fu ruşine s-o înlocu- iască pe 
sora ei atât de repede şi într-un mod atât de pu- blic Masa odată 
terminată, cum regele o sorbea din ochi pe noua sa iubită, 
aceasta se apropie de doamna de Che- vreuse şi-i spuse: - “ 

— Draga mea, mi s-a dat o cameră prea mare şi mi-e frică 
singură în ea; dumneata eşti cunoscută pentru curajul dumitale; 
dă-mi mie odaia în care stai şi ia dumneata odaia mea. 

Dar doamna de Chevreuse, temându-se ca nu cumva să-l 


supere pe rege, nu primi. 

— Draga mea, îi răspunse doamna de Chevreuse, la Choisy nu 
sunt la mine acasă, ci la majestatea-sa, aşa că nu pot face nimic 
decât din porunca şi cu asentimentul regelui. 

Doamna de La Tournelle a fost silită să-şi păstreze camera. 
Dar cum i-a fost ruşine să devină atât de repede iubita regelui, 
s-a baricadat în odaie şi, cu toate plimbările nocturne ale 
regelui, cu toate bătăile lui repetate în uşă, ea nu l-a poftit 
înăuntru. Calculată sau reală, apărarea a durai aproape o lună; 
fiindcă abia la 10 decembrie lumea a băgat de seamă că în 
sfârşit neîndurătoarea uşă s-a deschis. A doua zi, făcând patul 
doamnei de La Tour” nelie, cameristele au găsit tabachera 
regelui, pe care majestatea-sa o uitase sub pernă. 

Această veste, reprezentarea piesei Mahomed şi o trăsură pe 
care o inventase domnul de Richelieu au fost faptele cu care s-a 
Încheiat ultima lună a anului 1742. 

Supărat că trebuia. Să părăsească viaţa de la Curte pentru a 
prezida Statele Generale în Languedoc, domnul de Richelieu 
declarase că se va duce, dar că va dormi liniştit până la Lyon, 
unde era obligat să se oprească. Ca să-şi ţină făgăduiala, 
inventă o trăsură lungă de şase picioare, moaie pe dinăuntru, 
aşezată pe un resort dublu şi având în ea un pat confortabil. In 
seara zilei de 13 decembrie, trăsura fu adusă în curtea palatului 
Versailles. Unde toată lumea cobori s-o vadă. La ora nouă, 
ducele de Richelieu porunei să î se facă patul din trăsură, se 
dezbrăcă doar pe jumătate în faţa doamnelor, îşi luă rămas bun 
de la spectatori, îi strigă vizitiului: „La Lyon!”, îi spuse valetului 
său de camera: „Să mă trezeşti când vom ajunge acolo!”, îşi 
trase boneta de noapte peste urechi şi se culcă. 

Cât despre doamna de Mailly, după ce stătu o vreme la 
contesa de Toulouse, plecă la Valliere, la arhiepiscopul de 
Vintimille, căruia îi mărturisi că ar dori să se retragă la o 
mănăstire. Dar prelatul îi spuse că tăcerea şi modestia erau cu 
mult mai potrivite unei femei de rangul ei. Ale cărei penitenţe ar 
fi putut să işte nemulțumiri. Doamna de Mailly îşi însuşi sfatul 
„retrăgându-se- fără zarvă din societate. Trăi îmbrăcată foarte 


modest, ducând o viaţă foarte austeră, îndurând cu pioasă 
resemnare nu numai necazul care o lovise, ci şi injuriile celor din 
preajmă. 

Mişcat de resemnarea doamnei de Mailly, după ce interzisese 
celor din anturajul său să vorbească despre ea, regele îi făcu o 
rentă de treizeci de mii de franci, îi dărui un palat pe strada” 
Saint-Thomas-du-Louvre şi porunci să-i fie plătite toate datoriile, 
care se ridicau îa mai bine de şapte sute de mii de livre. 

Í 

în timp ce doamna de Maiily se jeocăia astfel pentru păcatele 
tinereţii, protectorul ei, domnul de Fleury, cel care--şi dăduse 
primul seama că nu era o intrigantă, ci o iubită fără ambiţii, se 
pregătea să-l despovăreze pe rege de tutela sa. De altfel, de 
câtăva vreme, această tutelă, salutată la început cu bucurie de 
toată lumea, începuse a deveni apăsătoare atât pentru rege, cât 
şi pentru Franţa. Cardinalul care, la început, pusese mâna pe 
putere cu oarecare ezitare, sfârşise prin a se crampona de ea, 
trăind tot timpul cu teama de a nu o pierde. Dizgraţierea 
domnilor de Chauvelle şi de La Tremouille îi înteţiră spaima. Dar, 
încetul cu încetul, cardinalul - cu riscul de a uzurpa autoritatea 
regală - se obişnui să-i uzurpe prerogativele, îşi fixase o oră de 
culcare cu lume de faţă, care era de un ridicol desăvârşit. In 
fiecare seară, gentilomi? oameni de rând sau care nu aveau ce 
face aşteptau la uşa lui ora culcării. Cardinalul intra în cabinetul 
său, apoi uşile se deschideau larg, pentru ca spectatorii să 
poată asista la toate pregătirile lui pentru noapte. | se întindea 
cămaşa de noapte, apoi o haină de casă destul de ponosită, i se 
pieptănau pletele albite de vreme. După aceasta, în toiul celei 
mai depline tăceri, începea să vorbească despre întâmplările de 
peste zi, pigmentate cu glume mai bune sau mai proaste, care 
dovedeau un spirit destul de puţin elevat, dar pe care 
curtemtoarea asistenţă le aplauda întotdeauna. Ludovic al XV- 
lea privea toate acestea cu neplăcere, dar cu răbdare. Avea 
firea acelor moştenitori pioşi care-şi plătiseră tributul aşteptând 
moartea câte unui bătrm. 

Regina se afla la cuțite cu cardinalul care. O lăsa mereu fără 


bani şi nu era câtuşi de puţin sensibil la dorinţele ei într-o zi, 
trecând peste sila de a-i cere ceva, vrând totuşi să obţină o 
companie pentru un ofiţer pe care-l proteja, se adresă mai întâi 
domnului d'Argervâlll-ers, ministru de război, care o trimise la 
Fleury. Dar cardinalul, după obiceiul lui, o primi cu atât de 
puţină bunăvoință, încât regina se adresă direct regelui. 

— Vai, doamnă, îi răspunsese regele, de ce nu faci ca mine? 
Eu nu cer niciodată nimic acestor oameni! 

într-adevăr, regele se socotea un prinţ de sânge diz-graţiât; 
neavând credit la Curte şi simțindu-se adesea dezorientat, într-o 
bună zi îşi exprimă dorinţa de a lucra o tapiserie. Domnul de 
Gesvres trimise imediat pe cineva la Paris şi, după două ceasuri, 
omul se şi înapoie cu diverse sculuri de lină şi cu acele necesare 
acestui meşteşug. Regele se apucă de lucru şi, fiind foarte 
grăbit să iacă o astfel de treabă, cusu patru funduri de scaune 
într-o zi, ceea ce-l făcu <pe domnul de Gesvres să spună: 

— Sire, străbunicul dumneavoastră. Ludovic al XIV-lea, nu 
cosea niciodată mai mult de două. Dumneavoastră aţi lucrat 
patru, aşa că băgaţi de seamă! 

în acea vreme, deşi Europa şi Franţa se aflau în deplină pace, 
deşi nu exista niciun motiv de nemulţumire, lumea murea de 
plictiseală! Ai fi zis că întreaga Franţă era octogenară, la fel ca şi 
ministrul ei, domnul de Fleury. Ținuturile Mâine, Angoumois, 
Poitou, Peri-gord, Orleanais şi Berry, adică ţinuturile cele mai 
bogate ale Franţei, erau atinse de un fel de febră lentă care le 
măcina. Această febră-erau impozitele, impozitele care le 
smulgeau din vine aurul cel mai curat, aurul, acel sânge al 
noroadelor pe care-l beau regii. Până şi Normandia. Cel mai 
bogat şi mai paşnic ţinut, nu mai putu îndura tratamentul la care 
era supusă. Marii proprietari ajunseseră să-şi lucreze pământul 
cu valeţii. Domnul Turgot, primarul ținutului, a fost primul care a 
tras semnalul de alarmă, plângându-se de situaţia dezastruoasă 
a Normandiei. Domnul de Haiiay, intendentul Parisului, a fost 
obligat să întrerupă repararea drumurilor publice, treabă care se 
făcea prin corvezi. Episcopul din Mâns a bătut drun”ul până la 
Versailles ca să le spună celor de acolo că enoriaşii din parohia 


sa mureau de foame. În sfârşit, domnul duce d'Orleans aduse în 
şedinţa de Consiliu o bucată Ae pâine pe care i-o procurase 
domnul d'Argensson şi, pu-nând-o pe masa regelui, îi spuse 
acestuia: 

— Sire, iată cu ce se hrănesc supuşii voştri! Episcopul de 
Chartres veni şi el la -Versailles, unde ţinu nişte discursuri 
grozav de îndrăzneţe atât la scularea regelui, cât şi la masa 
reginei. Ludovic al XV-lea, intere-sându-se de situaţia din 
parohia lui, episcopul îi răspunse că acolo domneau foametea şi 
mortalitatea, că oameni» mâncau iarbă la fel ca animalele şi că, 
pe lângă sărăcia cumplită care-i lovise pe cei sărmani, mai 
venise şi ciuma care lovise în toţi, fără alegere. Impresionată, 
regina li oferi o sută de ludovici pentru cei săraci. Dar episcopul 
refuză: 

— Păstraţi-vă banii, doamnă! Când finanţele mele şi ale 
regelui se vor fi epuizat, atunci majestatea-voastră va putea să-i 
ajute pe săracii mei, dacă va mai avea pe cine! 

în timpul uneia dintre acele retrageri ale cardinalului de 
Fleury la Issy, regele, ducându-se să-i facă o vizită, a străbătut 
cartierul Saint-Victor; la trecerea sa, norodul a ieşit grămadă în 
drum şi a început să strige: „Trăiască regele.'Murim de foame î 
Vrem pâine la 

Regele s-a întristat atât de tare din pricina celor văzute şi 
auzite, încât în. Loc să se îndrepte spre Issy, s-a dus la Choisy şi 
a poruncit meşterilor să lase baltă toate lucrările de mare lux pe 
care le începuse acolo. Apoi, chiar în aceeaşi seară, i-a scris 
cardinalului ce anume făcuse. 

în toiul acestor veşti care răzbătură până la Versailles, 
arătând lucrurile în adevărata lor lumină, sosi şi domnul de La 
Rochefoucauld, care-i spuse regelui că mai mult ca sigur nu 
cunoaşte situaţia din provinciile sale şi că miniştrii ocolesc 
adevărul. Dar regele clătină din cap: 

— Demnule duce, răspunse el, cunosc această situaţie mai 
bine decât oricine; ştiu chiar şi faptul că de un an de zile 
populaţia din regatul meu s-a micşorat cu o şesime! — în 
vremea aceasta, murind împăratul Carol al VI-lea, începu a se 


răspândi zvonul despre un război european. Şi cum toată lumea 
era foarte neliniştită, domnul de Fleury le spuse cu naivitate: 

Liniştiţi-vă, noi oricum nu mai putem lupta, întru- cât Franţa 
nu mai are bărbaţi. 

într-adevăr, un' calcul a dat la iveală faptul că în. Decursul 
anilor 1739, 1740 şi 1741 muriseră în Franţa, din pricina 
mizeriei, mai mulţi oameni decât pieriseră în timpul tuturor 
războaielor duse de Ludovic al XIV-lea. 

Tot în această epocă, sănătatea bătrânului Fleury începu să 
se şubrezească atât de repede, încât am putea spune că se afla 
la un pas de moarte. Nici el nu-şi mai făcea vreo iluzie că s-ar 
putea însănătoşi. Dar, cu toată slăbiciunea, se crampona. Incă 
de putere. În fiece zi miniştrii veneau să-i dea. Socoteală de 
ceea ce făcuseră şi să primească noi ordine. Aveau însă cu toţii 
atâta grijă să îndepărteze de el tot ceea ce-i putea aminti de 
moarte, încât într-o dimineaţă, după ce lucrase împreună cu el, 
marchizul de Breteuil, secretar de stat la ministerul de război, 
simțindu-se rău. Slugile cardinalului nu numai că nu-i dădură 
niciun ajutor, de teamă ca acest lucru să nu-l impresioneze prea 
tare pe slapânul] or, dar se debarasară de el azvârlindu-l în 
trăsura lui, unde, când intră în Paris, bietul om îşi dădu duhul. Pe 
27, 28 şi 29 ianuarie cardina- 

lul se simţi atât de slăbit, încât îşi dădu în sfârşit seama că-i 
sunase şi lui ceasul. În timpul acestor trei zile, regele îi vizită de 
două ori, ultima oară aducându-l eu sine şi pe Delfin, pe care-l 
tinu cât mai departe de patul muribundului. 

— Lăsaţi-l să se apropie, îi spuse cardinalul; e bine să se 
obişnuiască de mic cu astfel de spectacole. 

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a mai rostit. A 
murit la 29 ianuarie 1743, în vârstă de optzeci şi nouă de ani. 
Oraţia lui funebră a constat într-o epigramă: 

„Franţa e bolnavă de peste două sute de ani - se spunea; trei 
medici îmbrăcaţi în roşu 1 au încercat, rând pe rând, s-o 
vindece: Richelieu i-a luat sânge, Mazarin i-a dat purgative, iar 
Fleury a pus-o la regim.” 

Odată cu domnul de Fleury s-au mai prăpădit câteva 


persoane importante. A murit regele Prusiei, iar fiul său, Carol- 
Frederic, cel căruia tatăl voise să-i taie capul, i-a urmat la tron. 
La Chantilly, murise Louis-Henri de Bourbon, succesorul ducelui 
d'Orleans în funcţia de prim-ministru şi iubitul doamnei de Prie. 
La Guadalahara, în Spania, a murit regina Ana de Keuburg, 
văduva lui Carol al II-lea. La Bruxelles, unde se retrăsese de 
aproape treizeci de ani, a murit Jean-Baptiste Rousseau. La 
moşia sa, a murit cardinalul de Polignac. La Luxembourg, a 
murit regina-văduvă a Spaniei, Louise-Elisabeth d'Orleans. Tot 
atunci a murit şi Rollin, autorul acelei Istorii vechi, care ajunsese 
profesor de elocinţă la Colegiul Regal, în sfârşit, la Viena, şi-a 
dat sfârşitul, împăratul Carol al VI-lea şi această moarte avea să 
pună în primejdie pacea Europei. 


Aluzie la veşmântul roşu de cardinal (n.t.). 
Capitolul IX 


Ludovic al XV-lea declară că vrea să domnească singur. 

— Ultimele onoruri aduse lui Fleury. — Portretul regelui. — 
Seniorii şi doamnele. 

— Condiţiile puse regelui de către doamna de La Tournelle. 

— Situaţia în Europa. 

— Izbucnirea războiului. 

— Maria-Te-reza. — Frederic al Il-lea. — Electorul de Ba-varâa. 
— Mauriciu de Saxa. — Războiul din Italia. 

— Spaniolii. — Englezii. 


De îndată ce domnul de Fleury închise ochii, Ludovic al XV- 
lea, la fel ca şi străbunicul său Ludovic al XIV-lea, declară că 
doreşte să domnească singur. Într-adevăr, domnia lui Ludovic al 
XV-lea n-a început în realitate decât după moartea cardinalului 
de Fleury. 

Mai întâi, regele şi-a îndeplinit îndatoririle faţă de ministrul 
mort, poruncind să se celebreze o slujbă solemnă 


la Notre-Darne şi ordonând să i se facă o capelă în biserică 
Saint-Louis-du-Louvre. R 

Regele Franţei împlinise treizeci şi trei de ani. Avea o 
înfăţişare nobilă, un chip cu trăsături, frumoase şi era de o 
extremă politeţe; rar ieşea din gura lui vreun cuvânt aspru; era 
drept şi plin de tact, cunoştea destul de bine oamenii şi faptele, 
aşa că repeta adesea vorbele lui Carol Quintul: „Oamenii de 
litere mă instruiesc, negustorii mă îmbogăţesc, iar nobilii mă 
despoaie.” Cu toate acestea, avea o fire apatică; nu făcea rău 
nimănui, dar le îngăduia altora să-l săvârşească. Şi nu pentru că 
n-ar fi fost în stare să priceapă despre ce e vorba, ci pentru că 
nu avea puterea necesară să reprime răul, Aşa că după moartea 
cardinaiului nu avură loc mari schimbări la Curte. Domnul 
Amelot rămase în continuare la finanţe; domnii de Mau-repas şi 
de  Samt-Florentin îl căpătara drept coleg pe domnul 
d'Argensson; acesta îl înlocui, la ministerul de război, pe 
marchizul de Breteuil care, aşa cum am mai spus, murise. Orry 
rămase să controleze finanţele, iar d'Agne-sseau îşi păstră 
postul de cancelar. Rezultă de aici că regele, preţuind 
conducerea statului, nu-şi asuma obligaţii prea mari. Inconjurat 
de Meuse, de contele de Noailles,. De ducele d'Aycn. De 
Villeroy, de Guerchy, de Coigny, de Fitz-James, de Aumont, de 
Gontaut şi de Richelieu, regele continua să se ocupe de 
tapiseriile sale şi toată lumea îl imita, atât femei, cât şi bărbaţi. 

Noua Curte a doamnei de La Tournelle era alcătuită din 
prinţesele de Conţi, de Charolais, de la Roche-sur-Yon, din 
doamnele d'Antin, de Soubisse, d'Egmont, de Boufflers şi de 
Chevreuse; numai doamna de Maurepas se arătă a fi împotriva 
doamnei de La Tournelle sau poate că doamna de La Tournelle 
n-o putea suferi pe doamna de Maurepas, care îi spunea iubitei 
regelui „dama de pică”. Până la urmă. Aşa cum am mai spus, 
doamna de La Tournelle cedă rugăminţilor regelui, dar după o 
îndelungată rezistenţă” ia fel ca şi guvernatorii cetăților întărite 
de pe vremuri. Hernie al IV-lea, de pildă, -dorindu-şi să aibă 
oraşul Paris, trebuise să-l cumpere de la domnul de Bri-ssac. 
Ludovic al XV-lea trebui să încheie un contract în deplină regulă 


cu doamna de La Tournelle, contract care cuprindea 
următoarele puncte: 

Sora mea, doamna de Maiily, va fi alungată de la Versailles şi 
închisă într-o mănăstire. 

Titlul meu de marchiză va fi schimbat în cel de ducesă, cu 
toate onorurile şi distincţiile cuvenite acestui rang. 

Regele îmi va face o situaţie de aşa natură, încât niciun 
eveniment să nu mă poată lipsi de ea şi averea mea nu va 
depinde de niciunul dintre capriciile care ar surveni în 
comportarea majestăţii-sale. 

în caz de război, regele se va aşeza în fruntea armatei sale, 
eu nevrând să fiu acuzată că l-aş fi împiedicat să-şi 
îndeplinească îndatoririle pe care le are. 

Am povestit cum a” fost îndeplinită prima condiţie de* către 
Ludovic al XV-lea, care schimbă mănăstirea cu un palat pe 
strada Saint-Thomas-du-Louvre.. 

în privinţa celorlalte două articole, iată decretul dat de rege: 
„Ludovic, prin graţia lui Dumnezeu etc, etc, Dreptul de a conferi 
titluri de onoare şi demnități fiind unul dintre atributele puterii 
supreme, considerând. Că scumpa şi iubita noastră verişoară 
Marianne de Nesle/ fosta soţie a marchizului de La Tournelle, 
provine din-tr-una din cele mai mari familii din regatul nostru, 
înrudită cu familia noastră şi cu cele mai vechi familii din 
Europa, că strămoşii ei au adus timp de mai multe secole mari şi 
însemnate servicii Coroanei noastre, am hotărât să-i dărnim, 
prin brevetul din 20 octombrie 1743, ducatul-pairie de 
Châteauroux, cu toate bunurile mobile şi imobile, ducat situat în 
Berry, pe care-l avem de la dragul şi iubitul nostru văr Louis de 
Bourbon, conte de Clermont, prinţ de sânge. In urma acestui 
brevet, ducesa de Châteauroux se l-a bucura, la Curte, de toate 
drepturile care decurg din el.” ! 

i 

Acest titlu i-a fost trimis doamnei de La Tournelle într-o casetă 
care mai conţinea şi un contract, pentru <$ rentă de optzeci de 
mii de livre. Domnul de. Maurepas fusese învins: doamna de La 
Tournelle era ducesă, favorita regelui, avea viitorul asigurat şi 


pe deasupra mai avea dreptul şi la un taburet la regină. 

Ultima condiţie a doamnei de La Tournelle, care cerea ca 
regele să se afle în fruntea armatelor sale, s-a dovedit a fi destul 
de întemeiată. Căci moartea lui Carol 03 Vl-lea, aşa cum am 
mai spus, a pus în pericol pacea Europei, în virtutea drepturilor 
sale, Maria-Tereza - mare ducesă de Toscana, fiica cea mare a 
răposatului rege - fusese recunoscută de către toată nobilimea, 
armata şi magistratura, drept moştenitoare şi suverană a 
tuturor statelor pe care le deținuse tatăl ei. Acum să arătăm, în 
câteva cuvinte, situaţia din Europa la moartea lui Carel al VI-lea. 

îndelungatul ministeriat al cardinalului de Fleury fusese o 
continuă luptă pentru menţinerea păcii. Războiul cu italia şi cu 
Germania îl scosese o clipă pe abilul Fleury din îndeletnicirile 
sale paşnice; dar de îndată ce i s-a Oferit posibilitatea, 
cardinalul a pus capăt acelui război, încheiat definitiv prin 
tratatul de la Viena. Casa de Austria era hărţuită de turci. 
Cardinalul, preocupat de situaţia împăratului, şi-a trimis 
ambasadorul - pe marchizul de Villeneuve - să determine înalta 
Poartă să încheie pace cu Imperiul prin tratatul din 1739. 
Genova era împărţită în mai multe facţiuni; cardinalul şi-a trimis 
trupele în Corsica pentru a înăbuşi o insurecție care ar fi 
complicat situaţia Genovei. Toate ţările - şi Spania, şi Marea 
Britanie - priviră Franţa ca pe o njamă care îşi asumase sarcina 
de a menţine pacea între fiii ei adică printre regii Europei. Din 
păcate, printre toate acele capete încoronate exista unul veşnic 
nesupus: acesta era Frederic al II-lea, care se urcase pe tronul 
tatălui său, moştenind odată cu acel tron douăzeci de milioane 
de scuzi şi optzeci de mii de soldaţi de o desăvârşită disciplină. 

Un simplu ordin al regelui ar fi fost de-ajuns pentru ca armata 
aceea - e adevărat, nu prea mare, dar foarte bine instruită şi 
dotată - să se pună în mişcare şi să se întindă mai mult decât îi 
era îngăduit. În detrimentul cui? Evident, al Austriei. În privinţa 
asta, Frederic avea doi aliaţi de nădejde: Spania şi Franţa. 

Spania îi şi luase Austriei, în războiul din 1732, regatul 
Neapolelui şi de câte ori i se ivea prilejul, nu se dădea înapoi să-i 
mai înşface, ba din dreapta, ba din stânga, câte o bucăţică de 


provincie sau câte o prerogativă onorifică. 

Cât priveşte Franţa, se ştie că Austria era vechea ei duşmană. 
Politica lui Henric al IV-lea, a lui Richelieu şi a lui Ludovic al XV- 
lea nu urmărise decât să-i slăbească forţele. Încet, încet, Franţa 
îi răpise orice posibilitate de a mai deveni vreodată o putere 
maritimă şi o surghiunise în fundul Germaniei, în aşa fel încât, în 
ultimul război, Spania şi luase Neapolul, iar Franţa pusese mâna 
pe Lorena. Sigur, interesele Franţei şi ale Spaniei nu coincideau 
cu cele ale Angliei. Alianţa Franţei cu Anglia a fost întotdeauna 
scurtă şi agitată. Predestinată a fi o mare putere maritimă şi 
continentală, Franţa era tot timpul Invidiată de Anglia. Numai 
interesele de familie mai puteau să-i apropie pe cârmuitori; 
niciodată interesele popoarelor. Cât despre Spania, Anglia era 
de câtăva vreme în război cu ea. Să vedem din ce pricină 
izbucnise acest război. 

Prin tratatele din Utrecht şi din Sevilla, englezii puteau trimite 
în fiece an un vas de cel mult cinci sute de tone, încălcat cu 
mărfuri, în posesiunile Spaniei din America. Bar de îndată ce 
acel vas ancora în port, nu mai era o navă de transport, ci un 
antrepozit. Pe măsură ce se golea în coloniile respective, alte 
vase mici veneau pe ascuns şi-i aduceau noi mărfuri. Aşa că 
spaniolii nu apucau să vadă aproape niciodată inepuizabilul 
sfârşit al încărcăturii, care ameninţa ca întreg comerţul spaniol 
să treacă în mâna englezilor. Atunci marina spaniolă s-a hotărât 
să treacă la un război înverşunat împotriva contrafeahdiştilor. 
Un mic vas englez a f'» st prins în flagrant delict; vasul era 
comandat de un englez pe nume Jen-kgans. Căpitanul spaniol a 
pus întregul echipaj în lanţuri şi i-a tăiat patronului nasul şi 
urechile, întors în Anglia, Jenkins a apărut astfel mutilat în faţa 
Parlamentului. Teată lumea a amuţit de indignare, apoi norodul 
a strigat că fapta cerea răzbunare. Întrebat. Jenkins răspunse 
simplu, povestind amănunte cu privire la confiscarea vasului şi 
la chinurile sale, apoi adăugă: 

— Când mi-au tăiat nasul şi urechile, m-au ameninţat cu 
moartea pe care o aşteptam cu resemnare, încrediniân-du-mi 
sufletul Celui-de-Sus. Şi răzbunarea mea actului dumneavoastră 


de dreptate. 

De data asta Parlamentul răspunse strigătelor de protest ale 
norodului şi declară război Spaniei. 

lată deci care era situaţia puterilor Europei când Măria-Tereza 
a fost proclamată împărăteasă a Austriei. Tinăra împărăteasă 
avea atunci douăzeci şi trei de ani, un chip frumos şi o ţinută 
impunătoare. Îşi păstrase tot calmul cu care era înzestrată, de. 
Şi simţea că Europa, amenințătoare, era gata s-o despoaie de 
drepturi. Într-adevăr. Spania se pregătea de război împotriva 
posesiunilor ci din Italia. Regele Sardiniei sorbea din ochi Miia- 
nul. Frederic se fortificase în Siâezia. Franţa o pornise cu armata 
spre Flandra şi de acolo către Rin. De data asta, deşi domnul de 
Fleury prelinsese că nu are oameni, domnul de Belle-lsie îl silise 
să ia parte la război. Contele de Beâle-lsle, susţinut în mod 
constant de cavalerul de Belâe-lsle, bărbat tot atât de 
remarcabil ca şi el, alcătui în câteva nopţi un plan diplomatic şi 
militar de cea mai înaltă clasă. Consiliul ţinu zece şedinţe ca să-] 
examineze şi, cu tV8tă L-poziţia tăcută a domnului de Fleury,. 
Planurile fură aprobate. Cardinalul, văzând că toată lumea 
înclina către război, nu numai că se raâie celorlalţi, dar vru să 
conducă 


chiar el bătălia. Contele’ de Belle-Isle ceru o sută de mii de 
oameni. Auzind această cifră, Fleury îi făcu greutăţi. O sută de 
mii de ostaşi aveau să-i mănânce într-un singur an economiile 
pe zece ani. Atunci domnul de Belle-Isle prezentă regelui o listă 
în care o mie cinci sute de gentilomi între şaptesprezece şi 
treizeci de ani cereau să intre în armată şi să-şi pună viaţa şi 
banii- în slujba patriei. Puteau deci, numai cu ajutorul nobilimii 
să arunce în lupta de pe malurue Rinului o sută cincizeci de mii 
de oameni. Regele sprijini ideea contelui de Belle-Isle. 
Participarea la acest război însemna pentru Franţa să-şi 
mărească hotarul până la malul Rinului. Fleury încă mai şovăia. 
Dar regele declară că se angajase faţă de regele Prusiei şi faţă 
de electorul Bavariei. Aşa că domnul de Belle-Isle primi imediat 
ordinul să se ducă la Berlin şi la Miinchen. A fost deosebit de 


bine primit atât de către electorul Carol-Albert, cât şi de către 
regele Frederic. Regele Prusiei avea cincizeci de mii de oameni 
în Silezia; electorul Bavariei avea treizeci de mii pe înn şi îa 
Dunăre. Mai cerea patruzeci de mii de francezi, făgăduind să 
pună mâna pe coroana imperială şi, o dată împărat, ar fi lăsat 
Franţei malul stâng al Rinului. Cât despre Maria-Tereza, ea urma 
să rămână regină a Ungariei. Electorul jearol-Albert primi cei 
patruzeci de mii de oameni şi fu numit generalisim al armatelor 
franceze, bavareze şi saxone. 

O a doua armată, de patruzeci de mii de oameni, sub ordinele 
mareşalului de Maillebois, se concentra în West-faiia pentru a-i 
ţine în-loc pe cei din. Hanovra şi Brunswick şi a supraveghea 
Olanda şi Ţările-de-Jos, care aparţineau austriecilor. Aşa încât, la 
18 mai 1741, Maria-Tereza îi scrise soacrei sale, ducesa de 
Lorena „următoarele; 

„Nit ştiu dacă-mi va mai rămâne măcar un oraş unde să pot 
dormi”. Inconjurată de asemenea primejdii, Maria-Tereza făcu 
apel la unguri. Cu pruncul în braţe, se 


? 8U 

19 - Ludovic al XV-lea înfăţişă înaintea Dietei, unde palatinii 
strigară într-un singur glas: „Moriamur pro rege nosiro Maria- 
Tereza La în schimbul acestui strigăt plin de entuziasm, Măria- 
Te-reza depuse, la rândul ei, vechiul jurărnânt al regelui Andrei 
al II-lea, care data din 1222. lată care era acest jurământ: „Dacă 
eu sau vreunul dintre urmaşii mei, indiferent în ceepocă, vora 
vrea să vă răpim privilegiile, vă îngădui atât vouă, cât şi 
urmaşilor voştri,. In virtutea făgăduielii pe care mi-aţi făcut-o, să 
vă apăraţi fără a fi socotiți rebeli”. Scena petrecută în faţa Dietei 
din Ungaria avu un larg răsunet în Europa. Împărăteasa Rusiei, 
tânăra şi frumoasă, se declară de partea Mariei-Tereza, tânăra şi 
frumoasă ca şi ea în Angliaj Walpole, aiiatul cardinalului de 
Fleury, tocmai murise. l-a luat locul Carteret, duşmanul Franţei. 
Ducesa de Mariborough se proclamă administratoarea averii 
Mariei-Tereza şi institui’ o listă de subscripţie, adunând opt mii 
de lire sterline. Statele generale din Olanda îi oferiră un 


împrumut de trei milioane de ducați. Războiul căpătă deci toate 
aspectele unui război general. Toată nobilimea Franţei era sub 
drapel. Mareşalul de Broglie” care comanda armata din Boemia, 
avea sub ordinele sale pe Mauriciu de Saxa, pe d'Aubigne, 
Boufflers, Tesse, Clermont, pe ducele de Biron şi, în sfârşit, pe 
Chevert, care nu era pe atunci decât şef de batalion în 
regimentul din Beaume şi care în campania aceea avea să 
cucerească gradul de mareşal şi cordonul roşu. La 25 noiembrie 
1741 oraşul Praga a fost luat cu asalt. În fruntea grenadierilor 
săi, Chevert se năpustise asupra zidurilor. Cu o clipă înainte de a 
porni la asalt, chemă la sine un sergent. 

— Bagă bine de seamă ce-ţi spun, îi zise el arătârr du-i vârful 
unui bastion; te vei urca până acolo! 

— Da, domnule colonel t 

— Apropiindu-te de zid, cineva va striga întâia «ară: pcine 
trăieşte? a 

Da, domnule colonel î 

Să nu răspunzi nimic. Atunci persoana va” striga pentru a 
doua oară: „Cine trăieşte?” Să nu răspunzi nknic nici de data 
asta! Apoi va striga pentru a treia oară. Tu să taci mâlc. Atunci 
va trage în tine. Dar fii liniştit, nu te va nimeri. 

Da, domnule colonel. 

Apoi vei trage tu şi-l Vei împuşca pe cel cu parola. Abia atunci 
voi putea să-ţi vin eu în ajutor. 

Da, domnule colonel. 

Sergentul plecă şi totul se petrecu exact aşa cum spusese 
Chevert care, după cum făgăduise, veni prompt în ajutorul 
sergentului. Odată cucerită, Praga deveni centrul operaţiunilor 
militare. Frederic a ajuns în Moravia; Carol-Albert, ales împărat 
în Dieta din Franckfurt, a fost proclamat împărat şi în Boemia. S- 
a ajuns până la Viena. Avanposturile armatei franceze au trecut 
de Linz şi s-au îndreptat către mănăstirea Melk. Dar iată că 
Maria-Tereza a preluat ofensiva. S-a aflat că „prin intermediul 
Angliei, îa Breslau a fost semnat un tratat între împărăteasă şi 
regele Prusiei. 

în spatele acestei semnături, prin care Frederic al lIl-iea o 


recunoştea pe Maria-Tereza ca împărăteasă a Austriei, se vedea 
ridicându-se coaliția popoarelor din Istord împotriva Franţei: 
Anglia, Danemarca, Rusia, Prusia, Austria. Aşa că Franţa s-a 
văzut dintr-odată lipsită de ajutorul Prusiei şi al Savoiei. Şaizeci 
de mii de oameni au abandonat lupta şi a doua zi bavarezii au 
fost înconjurați de austriecii care nu mai aveau nevoie să facă 
faţă unui duşman devenit, peste noapte, aliatul lor. Passau şi 
Munchen aflându-se acum în mâinile imperialilor, orice retragere 
era tăiată. Dar contele de Belle-Isle, făcut mareşal de către n 
Ludovic al XV-lea, tocmai ajunsese la Praga. Era un om de 
acţiune, cu geniul războiului, aşa cum strămoşul său 


avusese geniul finanţelor. Părăsit de saxoni şi de prusieni, 
mareşalul de Broglie se îndreptă şi el spre Praga, unde aveau să 
se concentreze toate trupele ce se puteau aduna. Apoi urma să 
se deschidă o trecere pe unde aceste trupe să se. Retragă către 
armata mareşalului de Maillebois ce se afla în Westfalia. 
Concentrarea trupelor a avut loc fără mari primejdii. Manevraţi 
cu o precizie demnă de admirat, au fost strânşi laolaltă treizeci 
de mii de oameni. Şaizeci de mii de austrieci, conduşi de prinţul 
Carol de Lorena, înaintau şi ei spre Praga. Dar Belle-Isle, abia 
ajuns în faţa oraşului, chiar în noaptea în care a sosit, fără să le 
dea răgaz celor douăsprezece mii de francezi să se odihnească, 
făcu o breşă în oastea austriacă, o împrăştie şi luă dguă mii de 
prizonieri. Este adevărat că domnul de Tesse a fost ucis, iar 
domnul de Biron rănit. Dar iată că nişte curieri sosiți din Paris 
anunţară că Frederic abandonase lupta şi că armata Rinului şi 
cea din Westfalia veneau, cu treizeci de mii de francezi, în 
ajutorul celor care rămăseseră închişi în Praga. În aşteptarea 
negocierilor, Maria-Tereza ceru să fie recunoscută împărăteasă, 
anunțând că toţi cei din Praga vor fi eliberaţi. Dar Ludovic îşi 
dădu imediat seama ce efect nefast ar fi avut capitularea 
oraşului Praga, Controlorul general Orzy declară că i-ar putea 
pune regelui la dispoziţie optzeci de milioane de franci. N-au mai 
avut loc niciun fel de negocieri. Maillebois a primit imediat 
ordinul să se îndrepte spre Dunăre pe un drum cât mai scurt, ca 


să întindă mâna garnizoanei din Praga. Francezii şi austriecii, 
asediați şi asediatori, aflară în acelaşi timp despre marşul lui 
Maillebois. Mareşalul de Broglie, împreună cu armata, a părăsit 
imediat tabăra. 

— Mauriciu de Saxa, care cunoştea Boemia.ca în palmă, i-a 
slujit de călăuză. Au început prin a elibera garnizoana din Egra 
şi, prin ea, au putut să comunice cu mareşalul de Maillebois. 
Mareşalul de _ Belle-lsle a ordonat evacuarea oraşului Praga» 
unde a mai rămas totuşi Chevert eu o oaste de patru mii de~ 
oameni. După douăsprezece zile de marş susţinui, ^ Belle-Isle şi 
Broglio s-au întfinit cu mareşalul de Maille-' bois. Mai răraâncau 
Chevert şi cei patru mii de oameni ai săi, pentru care aveau să 
obţină o capitulare plină de onoruri. 

La rândul ei, Spania invadase ltalia, reclamând Parma şi 
MilanuL Dar în această întreprindere, Spania nu mai putea să 
aibă, de data asta, Piemontul ca aliat, Parma şi Milanul au 
constituit veşnica ambiţie a casei de Savoia, care. Şi-a plecat 
urechea la vorbele Austriei, vechea ei duşmancă. Spaniolii, 
ajutaţi doar de napolitani, luptară mai mult singuri în Italia când, 
dintr-odată, locuitorii din Neapole văzură apărând în golful lor o 
escadră de şase vase” de linie, cu şaizeci de tunuri şi şase 
fregate, toate sub pavilion englez. În fruntea acelei flote se afla 
comandorul Martyn, care habar n-avea ce”căufă el în Marea 
Tireniană. Toate scrisorile care-i fuseseră înmuiate erau sigilate 
şi nu avea voie să le deschidă decât în golful Neapole” Ajuns la 
destinaţie”, deschise scrisorile din care reieşea să are ordin să 
bombardeze oraşul Neapole dacă într-un ceas regele nu se 
angaja să-şi retragă trupele din sudul Italiei şi să păstreze cea 
mai strictă neutralitate. Trupele spaniole ale lui Filip al V-lea se 
treziră deci singure şi izolate în ~ faţa trupelor austriece, gata 
să cotropească Italia. Aşa că în mai puţin de trei luni Casa de 
Austria nu numai că nu a fost înfrântă, dar s-a ridicat şi a strâns 
în jurul ei toate popoarele din Europa. Şi astfel tunurile au 
bubuit de la Neapole la Strasbourg şi de pe-ţărmul Oceanului 
până în Mediterană. 

Tocmai în acest moment, cardinalul de Fleury s-a găsit sa 


moară, iar doamna de Châteauroux să pună - la fel ca Agnes 
Sorel - condiţia ca, în caz de război, regele să se afle în fruntea 
armatelor sale. 

Capitolul X 


Regele vrea sa meargă la oaste. 

— Maurepas, Richelieu şi doamna de Châteauroux îl 
îndeamnă să se ducă. 

— Plecarea regelui. — Doamna de Châteauroux rămâne la 
Paris. 

— Plecarea doamnei de Châteauroux şi a surorii sale, doamna 
de Lauraguais. 

— Prezenţa lor nedorită la atacul de la Ypres. 

— Prinţul Carol trece Rinul. 

— Regele la Metz. — Boala regelui. — Contele de Clermont. — 
Domnul de -Richelieu şi Ludovic al XV-lea. 

— Triumful duşmanilor ducesei care e îndepărtată de la Curte 
împreună cu sora sa - Regina. 

— Delfinul - Domnul de Châlillon este dizgraţiat. 

m 


O dublă intrigă l-a determinat pe rege să se aşeze în fruntea 
armatei sale, şi anume: domnul de Maurepas voia să-l despartă 
de noua sa iubită, iar domnul de Richelieu se certa cu el, din 
pricina acestui lucru, chiar de faţă cu Ludovic. Cât despre 
doamna de Châteauroux, ea se sprijinea pe făgăduiala ducelui 
de Richelieu că, într-un fel sau altul, tot se va duce după rege, la 
oaste, şi că-l va determina să-l ia pe duce alături pentru a 
comanda armata, în acest timp, patru armate aşteptau gata de 
plecare: una în Provence, două în Flandra şi una pe malul 
Rinului. Prima era comandată de prinţul de Conţi, a dona de 
mareşalul de Noailles, a treia de mareşalul de Saxa, iar a patra 
de mareşalul de Cogny. Flota franceză, comandată de amiralul 
Court, tocmai învinsese, la 22 februarie 1744, flota engleză în 
faţa oraşului Toulon. Era ţm început bun, cu atât mai mult cu cât 


Franţa nu avea decât douăzeci şi şase de vase, în vreme ce 
englezii aveau patruzeci. 

La 2 mai, regele luă masa de seară, cu mare pompă, 
împreună cu regina. Masa se isprăvi fără ca el să fi adus vorba 
de vreo călătorie. După masă, regele intră în apartamentul 
reginei şi discută cu ea diverse lucruri lipsite de importanţă. 
leşind de la regină, regele porunci să i se facă patul. Apoi întră 
în odaia lui, dând impresia că s-a dus să se culce. Dar îşi 
schimbă doar hainele, îl îmbrăţişa cu dragoste pe Delfin, scrise- 
patru rânduri reginei, în care îi / spunea că este nevoit s-o lase 
din pricina prea marilor cheltuieli necesare în cazul în care l-ar 
însoţi, apoi le trimise pe doamna de Châtearoux şi pe soră ei, 
doamna de Lauraguais în casa de la ţară a lui Pâris-Duvernoy; 
pe urmă îl luă cu sine pe părintele Perusseau, duhovnicul său, şi 
se urcă în trăsură împreună cu primul său scutier,. Cu ducele 
dayen şi cu Meuse. Episcopul de Soissons şi marchizul de 
Verneuil, cu toate cele necesare scrisului, îi urmară într-o altă 
trăsură. La rândul lui, domnul de Maurepas plecă în Provence, 
unde urma să viziteze porturile; cardinalul de Tencin plecă la 
Lyon. În sfârşit, Orzy, Saint-Florentin şi Richelieu rămaseră la 
Paris, ca să vadă de treburile statului. Regele plecă la 3 mai 
1744. 

Deşi sigură că va- avea să-l întâlnească pe rege, doamna de 
Châteauroux, când îl văzu plecând, se cam nelinişti. Auzise 
rostindu-se de două sau de trei ori, de “aţă cu ea, un nume care 
o făcu să presimtă că-i va adumbri dragostea. Era vorba de 
doamna d'Etioleş, cea care avea să joace, mai târziu, un rol 
foarte mare la Curtea Franţei, sub numele de marchiza de 
Pompadour. Circula zvonul ca doamna dEtioleş este 
îndrăgostită de rege. Luase parte la o vânătoare regală în 
pădurea Senart, unde apăruse 

y 

într-un echipaj strălucitor, purtând două costume atât de 
cochete, încât în timpul mesei nu se vorbi decât despre ea., într- 
o zi, ducesa de Chevreuse săvirşi imprudenţa de a vorbi despre 
foarte tânăra doamnă d'Eiioles în fața regelui, dar doamna de 


Châteauroux o calcă pe picior cu atâta furie, încât biata femeie 
leşină de durere. A doua zi, doamna de Châteauroux se duse s-o 
vadă pe doamna de Chevreuse, căreia îi spuse: 

— Bine, dar dumneata nu ştii că duşmanii moi încearcă să i-o 
vâre regelui în pat pe doamna d'Etioles. Dar că încă n-au 
descoperit mijlocul prin care să săvârşească acest lucru X 

De fapt, această temere a doamnei de Châteauroux explica 
dorinţa stipulată de ea în contract ca, în caz de război, regele să 
se afle în fruntea oasţei. 

La 12 mai regele sosi la Lille. Pe 15, îşi trecu în revistă 
trupele. În 17, începu asediul oraşului Menin. La 7 iunie, regele 
intră învingător în Menin. Pe 8, doamnele de Châteauroux şi de 
Lauraguais plecară în toiul nopţii din casa lui Pâris-Duvernoy şi 
se îndreptară spre lille. Pe 17, regele asedie oraşul Ypres. Între 
timp, doamnele de Châteauroux şi de Lauraguais ajunseră în 
tabăra regelui, unde făcură o foarte proastă impresie. După 
cucerirea oraşului Ypres, regele se văzu nevoit, oricât de mult l- 
ar fi costat acest lucru, să le trimită pe cele două doamne la 
Dunkerque. Soldaţii nu le spuneau decât „târfele regelui” şi 
peste tot pe unde poposiră, cântecele deşucheate ale acestora 
răsunau pe sub ferestrele lor, până şi în prezenţa regelui. La 
Dunkerque, unde regele se reîntâlni cu cele două surori, află că 
prinţul Carol trecuse Rinul pe 

13 iulie; atunci Ludovic hotărî să se ducă personal să ajute 
Alsacia. Doamnele de Châteauroux şi de Lauraguais îl urmară. 
Contele de Suze primi poruncă să aibă grijă de cele două femei 
pe tot parcursul drumului, asigurându-le locuinţe care să 
comunice cu apartamentele regelui şi avâiiS grijă ca odaia 
ducesei să fie tot timpul alături de odaia regelui. 

Ludovic urma să ajungă la Metz. Şi aici, ca şi în alte oraşe, 
contele de Suze s-a ocupat atât de locuinţa lui Ludovic, cât şi de 
a iubitei sale. Apartamentul favoritei a fost pregătit în abația 
Saint-Arnault, pe care episcopul Marsi-îiei, care era şi stareţul 
abației, o  închiriase de la primul preşedinte. Dar cum 
apartamentul ducesei se afla prea departe de cel al regelui, se 
apucară să facă la repezeală o galerie acoperită, care ducea din 


abație direct în apartamentul regelui, pretextând că Ludovic 
voia să meargă pe jos din apartamentul său la biserică. Dar 
poporul, care n-a înghiţit pretextul şi care n-a fost de acord nici 
cu cele patru străzi închise cu lanţuri pe care nu se mai putea 
circula, a fost foarte scandalizat de prostul exemplu pe care-i 
dădea regele supuşilor săi din provincie, între timp,. Ludovic, 
care era foarte obosit, de când plecase din Paris, ajungând la 
Metz se simţi rău. Cum îl durea foarte tare capul, i se luă 
imediat sânge. Treaba astă se întâmpla în 8 august; pe 9, 
Cassera, doctorul din Metz, văzând că boala se agravează, 
declară că el nu răspunde de viaţa regelui dacă nu va fi îngrijit 
cum trebuie şi dacă, mai ales, nu va fi lăsat să stea liniştit. 
Imediat, din porunca ducelui de Richelieu, toate uşile au fost 
închise şi regele a rămas în grija domnului duce de Richelieu, a 
doamnei de Châteauroux şi a doamnei de Lauraguais. Curtea se 
împărţi pe loc în trei grupe: grupul miniştrilor, grupul prinților şi 
grupul ducelui de Richelieu şi al favoritei regelui. 

Grupul miniştruor care avea aceleaşi interese ca şi cel al 
prinților îl avea ca şef pe Maurepas. Grupul prinților era alcătuit 
din domnii: de Chartres, de Bouillon, de La Rochefoucauld, de 
Villeroy, de Fltz-jJames, x episcopul de 

Soissons şi părintele Perusseau, un iezuit care era şi 
duhovnicul regelui. 

Cele două surori, ducesa de Châteauroux şi doamna de 
Lauraguais, ducele de Richelieu, Meuse, aghiotanţii şi valeţii de 
cameră ai regelui alcătuiau cel de-al treilea grup. Prinții, adunaţi 
la domnul de Maurepas, erau hotăriţi să ajungă până la rege, 
indiferent cu ce preţ, şi să profite de boala şi de slăbiciunea lui 
pentru a-l determină să le alunge pe doamna de Châteauroux şi 
pe sora acesteia. Cele două doamne şi ducele de Richelieu erau 
şi ei la fel de hotărâți să le ţină piept prinților, transformând 
odaia re> gelui într-un fel de front întărit ce urma să reziste 
vrehje îndelungată. Căci doamna de Châteauroux aflase că 
prinții îl determinaseră pe episcopul de Metz să nu-i dea regelui 
împărtăşania şi nici să nu-i ierte păcatele până când acesta n-o 
va alunga de lângă el. 


După cum vedeţi, pentru toţi aceşti prinți, miniş).i, curteni, 
favoriţi şi iubite, viaţa sau moartea regelui era * chestiune 
secundară. Singura problemă care-i f-râmmta era dacă favorita 
va rămâne sau nu la Curte. Doar popor q|; acel popor 
întotdeauna atât de bun, atât de loial, atât de mare, era 
neliniştit de boala regelui şi se ruga Domnului să se facă bine. 
Până la urmă, singurul admis în apartamentul regelui a fost 
duhovnicul său, părintele Perusseau. Doamna de Châteauroux, 
care-şi dădea seama că nu are ' vfeme de pierdut cu fleacuri, îl 
întrebă clar: 

— Părinte, te rog să-mi răspunzi cinstit: în cazul în care regele 
va cere să. Fie absolvit de păcate şi împărtăşit, eu va trebui să 
plec? 

lezuitul încercă să răspundă pe ocolite. 

— Vai, doamnă, dar poate că regele nu se va afla într-o 
asemenea situaţie! 

* 


— Se va afla, răspunse ducesa, pentru că regele e cucernic 
şi'eu la fel. lar eu nu mă pot opune dorinţei sale. Spune-mi, în 
acest caz voi fi izgonită? 

La această întrebare, iezuitul rămase mut, mulţumin-du-se să 
încrunte doar din sprâncene. 

— Hai, gârideşte-te şi hotărăşte-te, continuă ducesa.' Nu cer 
nimic decât să plec în mare taină. Fiindcă, pricepi, doresc să evit 
un scandal public, un scandal poate şi mai cumplit pentru rege 
decât pentru mine! 

în sfârşit, părintele Perusseau, smuls din şovăiala lui, se văzu 
silit să răspundă. 

Doamnă, eu nu pot şti dinainte ce va vrea să-mi 
mărturisească regele; conduita mea va depinde de cele spuse 
de el. În ce mă priveşte, n-am o părere proastă despre legăturile 
dumneavoastră cu regele. 

Dacă dumneata crezi, părinte, că relaţiile mele cu regele sunt 
caste, ei bine, află că te înşeli. Şi dacă vrei mărturisiri, ei bine, 
sunt gata să-ţi mărturisesc că am păcătuit şi, mai mult decât 
atât, am păcătuit zilnic, din obişnuinţă şi din plăcere. 


Părintele Perusseau se simţi grozav de încurcat. Gru- pul 
miniştrilor şi cel al prinților ceruseră clar ca doamna de 
Châteauroux să fie alungată dacă regele cere să se 
spovedească. Dar dacă regele nu se spovedea, dacă se vin- 
deca fără niciun fel de spovedanie, doamna de Château- roux 
rămânea favorita lui, iar cel izgonit avea să fie el. 

Regele îşi va lua un alt duhovnic, un cordelier, un teatin, poate 
un augustin, care sigur că va influenţa purtarea re- gelui. 
Nerăspunzând nimic, părintele Perusseau încerca să câştige 
timp. Atunci se amestecă în discuţie ducele de 

Richelieu.; 

— Ei, părinte, spuse el, fii şi dumneata un pic mai îngăduitor 
cu femeile! Acordă-i chiar acum doamnei de Châteauroux 
favoarea de a pleca de la Curte fără scandal. 

Cu cât era mai presat, cu atât duhovnicul se îneăpăţâna să nu 
scoată o vorbă. — - Ei, zise ducele cu acele gesturi largi care nu- 
i aparţineau decât lui, văd eu bine că nu prea eşti sensibil la 
frumuseţea femeilor. Dar, zise el luindu-l de după gât, fă acest 
lucru de batirul meu, care i-am iubit întotdeauna pe iezuiţi. 

Părintele Perusseau rămase inflexibil. Atunci doamna de 
Châteauroux se apropie şi-l mingi ie pe obraz cu mâinile ei 
încântătoarer 

— Părinte Perusseau, îi spuse ea cu glasul cel mai. Duâce şi 
mai'calin. Îţi jur că, dacă vrei să eviţi un scandal, mă voi retrage 
din odaia regelui chiar în timpul bolii sale. Nu voi mai veni la 
Curte decât ca prietenă şi nu ca iubită a sa. Mai mult decât atât, 
mă voi spovedi, iar dumneata vei fi duhovnicul meu. 

'Oferta era dintre cele mai ispititoare; totuşi ea nu izbuti - să-l 
seducă pe părintele Perusseau, care-i lăsă şi pe favorit şi pe 
favorită în cea mai deplină incertitudine. Prinții şi miniştrii 
aşteptau, şi ei o soluţie, cu tot atâta nelinişte ca şi doamna de 
Châteauroux, ca şi domnul de Richelieu. Intr-adevăr, dacă 
regele murea, Curtea, devotată. Delfinului şi reginei, obținea o 
victorie deplină. Favorita avea să fie izgonită, favoritul 
dizgraţiat. Dacă regele se însănătoşea fără să se spovedească, 
domnul de Richelieu şi doamna de Châteauroux deveneau mai 


puternici ca niciodată. Ţinând deci un consiliu, prinții hotărâră să 
dea o lovitură: în ciuda oricăror piedici, contele de Clermont 
trebuia să ajungă în odaia regelui. 

Pentru a înţelege mai bine situaţia privilegiată a domnului'de 
Richelieu, trebuie să ştiţi că el era primul gentilom, al camerei 
regale şi că privilegiul primului gentilom era de, a i! stăpân 
absolut peste camera regelui, puţind inchide uşa în nas cui îi 
convenea lui. lar Richelieu uzase din plin de acest privilegiu 
chiar de când se îmbolnăvise regele. 

La 12 august contele de Clermont se prezentă deci la uşa 
regelui bolnav. Şi acum iată şi progresele pe care le făcuse 
boala conform buletinului medical. 

Pe 8 august regele nu se simţise bine şi i se luase imediat 
sânge. In 9, i se dăduse un purgativ. In 10, i se luase sânge de la 
picior; seara se simţise bine. În 11, purgativ, seara, sânge din 
picior; în 12, se simţise mai bine, era liniştit, spunând că-l mai 
durea foarte puţin capul; seara, în schimb, a fost foarte agitat. 
Aşa că domnul conte de Clermont nimeri un moment bun când 
bătu la uşa regelui său. Dar, ca de obicei, domnul de Richelieu 
nu vru să-l lase să intre. Cu o lovitură de pumn, contele deschise 
cele două canaturi ale uşii. Domnul de Richelieu insistă şi, vrând 
să i se aşeze în cale, prinţul îl dădu la o parte. 

— De când are dreptul un „valet” să-i împiedice pe prinții de 
sânge să-l vadă pe regele Franţei? Apoi, îna-întind către patul 
regelui, spuse: Sire, nu pot crede că majestatea-voastră are de 
gând să-i lipsească pe prinții de acelaşi sânge cu 
dumneavoastră de dorinţa de a afla cum vă simţiţi- Nu vrem să 
vă inoportunăm cu px*ezenţa noastră, dar dorim, din dragostea 
pe care v-o purtăm, să avem libertatea de a intra câteva 
momente în odaia aceasta. Şi pentru a vă dovedi că nu am 
niciun alt scop. Sire, vă rog să-mi îngăduiţi să mă retrag. 

Se pregăti să se retragă, dar regele, întinzând mina spre el, îi 
zise: 

— Nu, Clermont, rămâi! 

Era un prim succes. Clermont îi întrebă pe rege dacă n-ar vrea 
să asculte o slujbă chiar în odaia sa. Regele spuse că i-ar face 


plăcere şi atunci intră şi episcopul de Soissons, Doamna de 
Châteauroux şi Richelieu, din cabinetul de alături, unde se 
retrăseseră, vedeau cum duşmanul cucereşte locul palmă cu 
palmă. Domnul de Soissons, apropiindu-se de patul regelui, 
cuteză să-l întrebe: 

Sire, n-aţi dori să vă spovediţi? 

Ei, zise regele, încă n-a sosit vremea. Domnul de Soissons 
insistă. 


Nu, răspunse regele, mă doare prea tare capul şi” am prea 
multe lucruri de spus ca să mă pot spovedi astă-seară. 

Dar, răspunse episcopul, încercând să insiste, ma-jestatea-sa 
poate să înceapă astăzi şi să termine mâine. 

Regele clătină din cap. Văzând că în ziua aceea nu putuse 
obţine mai nimic de la bolnav; se retrase. 

Imediat ce episcopul se retrase împreună cu domnul de 
Clermont, îşi făcu apariţia doamna de Châteauroux. Pen-' tru a 
combate influenţa prinților asupra regelui, ea începu să-l 
mângâie pe rege ca de obicei. Dar acesta o respinse cu 
blândeţe. 

— Nu, nu, prinţesă *, zise el, acum cred că nu facem bine! 
Destul, ajunge! Apoi, în timp ce doamna de Châteauroux se 
pregătea să-l sărute, el adăugă: Poate ar trebui să ne 
despărţim! 

— Foarte bine, zise înţepată doamna de Châteauroux. Şi se 
retrase. A doua zi, La Peyronie veni de la Paris la domnul de 
Bouillon ca să-i spună că regele nu mai avea de trăit decât două 
zile, că era cazul să se spovedească şi că era de datoria lui, în 
calitate de mare şambelan, să-l anunţe că în sfârşit sosise şa 
ceasul mărturisirilor. Domnul de Bouillon, care îşi dădea seama 
de toată latura neplăcută a acestei răspunderi, îl chemă pe 
domnulde Champcenetz şi-i porunci să-i aducă la cunoştinţă 
regelui 

1 Astfel o alinta regele în intimitate pe doamna pe 
Châteauroux (n.t.). 

cele spuse de medic. Champeenefez se supuse, se apropie de 


patul lui Ludovic al XV-lea şi-i mărturisi cât de tragică era 
situaţia, 

— Nici nu cer altceva! Numai că la Peyronie se în-şală; n-a 
venit încă vremea spovedaniei! 

Dar, ca şi cum Cel-de-Sus ar fi vrut să-l contrazică, abia rosti 
aceste cuvinte, că se şi simţi cumplit de rău, şoptind cu glasul 
unui muribund: 

— Părintele Perusseau! J3ă vină repede părintele Perusseauî 

Apoi leşină. 

Părintele Perusseau, care se afla alături, sosi imediat. Când 
regele îşi veni în fire, Perusseau îl chemă pe ducele de Bouillon. 

— Bouillon, îi spuse regele, reia-ţi atribuţiile; n-ai să mai 
întâmpini greutăţi din partea nimănui, îi sacrific pe favorit şi pe 
favorită pe altarul Bisericii. 

Apoi uşa se închise şi regele rămase singur cu duhovnicul său. 
Triumful domnului de Soissons era deplin. Cu ochii strălucind de 
bucurie, dădu fuga în cabinetul unde se aflau doamnă de 
Châteauroux şi sora acesteia şi le spuse: 

— Doamnelor, regele vă porunceşte să vă retrageţi imediat 
de la Curte. 

Apoi, întorcându-se către cei din suita sa, adăugă: 

— Să se dărâme de îndată galeria care duce din abație în 
apartamentul regelui, ca poporul să afle că s-a pus astfel capăt 
unui mare scandal! 

Cele două femei, consternate, îşi plecară capetele. Atunci ieşi 
rira umbră domnul de Richelieu. 

— Doamnekr, ie spuse el în faţa episcopului de Sois- sons, 
dacă aveţi curajul să rămâneţi şi să înfruntaţi ordi- nele obţinute 
de la rege într-un moment de slăbiciune al acestuia, sunt gata 
să iau totul asupra mea. | 

Dar episcopul se/supără cumplit şi, dând năvală în odaia 
regelui, strigă cât îl ţinu gura: 

— Sire, legile Bisericii şi sfintele noastre canoane ne interzic 
să vă dăm ultima împărtăşanie cât timp ibovnica se mai află 
încă aici î Aşa că vă rog să binevoiţi a porunci să plece î Fiindcă, 
sire, veţi muri, aşa că nu mai aveţi timp de pierdut! 


Regele tremura numai la gândui morții.. Auzind strigătele şi 
amenințările domnului de Soissons, fu de acord cu tot ceea ce-i 
cerea acesta. Cele două femei au fost nu date afară din casă, ci 
pur şi simplu izgonite şi huiduite” de mulţimea din stradă. 
Alergând la grajdurile regelui, nu găsiră niciun slujitor care să 
vrea să le dea o trăsură pentru a părăsi oraşul. Numai domnul 
de Belle-Isle le oferi braţul şi le dădu o trăsură; ei ştia ce 
înseamnă diz-graţierea şi mai ales cât preţuieşte o mâna întinsă 
într-un asemenea moment. Doamnele de Bellefonds, de Rubem- 
pre şi de Roure au fost singurele care le-au însoţit pe cele două 
fugare care, înjurate ca la uşa “cortului şi blestemate de norod, 
au ajuns cu chiu-cu vai la o casă de ţară aflată la câte va leghe 
de Metz; dar şi pe aceasta au găsit-o cu mare greutate, fiindcă 
proprietarii le izgoneau ca pe nişte. Ciumate. Cele două femei 
odată alungate, galeria dări-mată şi scandalul potolit, episcopul 
de Soissons îngădui regelui să se împărtăşească. Dar triumful 
domnului de Soissons încă nu era deplim Doamna de 
Châteauroux fusese supraintenderita casei Delfinului * slujba i-a 
fost retrasă; cele două proscrise se aflau doar la trei leghe de 
Curte; prelatul ceru “să se îndepărteze la cincizeci, de le-“ghe; 
spovedania regelui fusese făcută în taină; episcopul ceru o 
spovedanie publică. 

— Asta o sa ne omoare stăpânul, murmurară valeţii. 

— De ce nu i-o fi cerând domnul de Fi iz- James şi tronul? 
întrebă Lebel cu glas tare. 

Dar toate aceste cuvinte nu făcură decât să-i ambiţioneze şi 
mai mult pe prelat. În momentul în care începu să-l ungă cu 
sfântul mir, domnul de Soissons spuse: 

— Domnilor prinți de sânge şi dumneavoastră, mari sfetnici ai 
regatului, regele ne-a însărcinat - pe domnul episcop de Metz şi 
pe mine - să vă spunem cu glas tare că se căieşte sincer pentru 
scandalul pe care l-a iscat la Curte şi în ţară, trăind cu doamna 
de Châteauroux. Că cere iertare Bonmului şi că, aflând că 
ducesa se află doar la trei leghe depărtare de el, îi porunceşte 
să pună între ea şi Curte o distanţă de cincizeci de leghe; de 
asemenea, majestatea-sa i-a luat funcţia de supraintendentă a 


casei Delfinului. 

Deci, pentru grupul domnului de Richelieu şi al favoritei, totul 
se sfârşise. Grupul prinților triumfase, prelaţii la fel, iar ultimii se 
foloseau de victorie cu acea cruzime şi cu acel rafinament 
specific doar persecuțiilor ecleziastice. 

î-. | vremea aceasta, regele se simţea din ce în ce mai rău. 
Retragerea miniştrilor şi a curtenilor, gest cât se poate de 
elocvent, vestea moartea sa apropiată. La 15 august, la ora 
şase dimineaţa, au fost chemaţi în grabă prinții ca să asiste la 
slujba care se face celor aflaţi pe moarte. De la. Ora şase 
dimineaţa până la prânz regele a căzut intr-un fel de leşin. 
Argensson a poruncit să se împacheteze hârtiile de valoare; 
ducele de Chartres şi-a înhămat caii la trăsură ca să se 
înapoieze la oastea aflată pe malul Rinului. Doctorii s-au retras 
şi regele - între viaţă şi moarte - a fost lăsat pe mâna vracilor. 
Unul dintre ei, al cărui nume nu se cunoaşte, * i-a dat să bea un 
purgativ foarte puternic. Acea doză de cal l-a făcut să dea afară 
tot răul din el şi imediat s-a şi simţit mai” bine. 

în vremea asta. Fugarele se grăbeau să ajungă la Paris. 
Nevasta unui consilier, confundată cu una dintre ele, a fost 
insultată în mod public. Ca să nu fie atacate, cele doua surori s- 
au încuiat cu cheia în odaia unde au fost găzduite, la Ferte-sous- 
Jouarre, scăpând cu viaţă numai datorită unei persoane 
influente din ţinut, care le-a luat sub protecţia sa şi nu le-a 
părăsit decât după ce au ieşit din oraş. 

în odaia lui, regele îl chema fără încetare pe doctorul 
Dumoulin, după care Curtea trimisese câţiva curieri. Când 
doctorul sosi, bolnavul se simţea «de acum mult mai bine. 
Doctorul constată această revenire la viaţă, dar îi spuse 
bolnavului că încă nu intrase în convalescenţă. Abia la 17 august 
doctorul îl anunţă că era sigur de însănătoşire. 

Regina, care în seara zilei de 9 august aflase că soţuă ei e 
bolnav, primea zilnic câte un buletin medical de la Peyronie. 
Necutezând să plece la Metz, se irământa cumplit * că era 
obligată să rămână la Versailles” unde, pradă unei disperări fără 
margini, plângea întruna, tăvălindu-se pe jos şi rugind Cerul să-l 


vindece pe rege şi s-o lovească pe ea. Când află de izgonirea 
favoritei, în loc să se bucure, se sperie. Sărmana regină îşi 
dădea seama de toată durerea acelei femei. La fiecare uşă 
deschisă tresărea şi pălea, tremurând îngrozitor. In sfârşit, sosi 
un curier care-i aduse la cunoştinţă că i se îngăduia să se ducă 
până la Lune-ville, iar Delfinului şi Doamnei, până la Châlons. 
Când auzi acest lucru, regina vru să plece imediat. Porunci să i 
se înhame caii la berlină şi o şi porni la drum, însoţită de 
doamnele de Luynes, de Villars şi de Boufflers. Într-© a doua 
berlină se urcară doamnele de: Fleury, Antin, Montant, Saint- 
Florentin şi Flavacourt. Ultima, care se afla la Paris şi, înţeleaptă, 
nu plecase urechea la propunerile regelui, venise s-o roage pe 
regină s-o ia eu ea. Bună şi dreaptă, regina îi îngădui s-o 
însoţească, nevrfnci ca diz-graţierea celor două vinovate să se 
răstrângă şi asupra surorii nevinovate. La Soissons, regina găsi 
câteva scrisori de la Argensson, în care acesta o anunţa că 
regele o aşteaptă cu multă nerăbdare. Drumul a fost deci 
continua! în mare grabă. Ajungând la Metz, regina intră val- 
vârtej în odaia bolnavului, căzând în genunchi la capătul patului 
în care regele dormea; dar cum la sosirea ei acesta se trezise, îi 
spuse: 

— Ah, dumneata erai, doamnă! îţi cer iertare pentru 
supărarea pe care ţi-am pricinuit-o, ca şi pentru mâhnirea pe 
care ţi-am provocat-o. Spune, mă ierţi? 

Cum regina, plângând în hohote, nu-i putu răspunde, regele o 
întrebă din nou: / 

— Spune, mă ierţi? Mă ierţi? 

Biata femeie, neavând puterea să-i răspundă, făcu un semn 
afirmativ cu capul. Apoi, mai bine de un ceas, rămase lângă 
soţul ei, înlănţuindu-i gâtul cu braţele. Atunci regele îi spuse 
părintelui Perusseau să se apropie, ca să fie martor la 
împăcarea conjugală. 

în vremea aceasta, Delfinul şi Doamna, care nu primiseră 
îngăduinţa să vină decât până la Châlons, trecuseră de oraş, dar 
la Verdun primiră ordin să se oprească. In ciuda acestei oprelişti, 
ducele de Châlons, preceptorul-Delfinului, continuă drumul In 


vreme ce, la rândul ei, doamna de Tallard, înainta cu fiicele 
regelui, care erau fearte necăjite văzându-se despărțite de tatăl 
lor, mai ales prinţesa Adelaide care făcuse şi febră. În ciuda 
tuturor piedicilor, domnul de Châtillon ajunse la Metz, intră la 
rege şi i-l înfăţişă pe Delfinul Franţei. Ludovic al XV-lea îl primi 
pe fiul său cel mare cu o răceală care-l deconcerta pe 
preceptorul acestuia. Omul îşi ceru scuze că-l adusese; dar 
regele nu răspunse nimic, convins că Delfinul nu venise la Metz 
din dragoste filială, ci din curiozitatea firească a unui moştenitor 
care doreşte Să Ştie CARă şi ce are de moştenit. 

în luna septembrie, regele se restabilise complet. Dar după 
boală căzuse într-o tristeţe profundă, fiind veşnic melancolic. Îi 
treceaua prin faţa ochiior toate scenele petrecute în timpul bolii, 
simțindu-se îngrozitor de umilit. Se uita tot timpul în jurul lui ca 
şi cum ar fi căutat pe cineva, iar acel cineva nu era altul decât 
ducele de Richelieu. Acesta, la rândul lui, se tot interesa de 
sănătatea regelui, cerând informaţii de la domnii de Tencin şi de 
Noailles care-l asigurară că majestatea-sa se gândeşte tot 
timpul la eL Atunci Richelieu îşi luă inima în dinţi şi-i trimise 
regelui scurte relatări despre tot ce” se petrecuse în timpul bolii 
sale, arătând ce rol jucase fiecare în acea tragicomedie, 
necruţând pe nimeni, nici pe prinții de sânge, nici pe prelați nici 
pe curteni. Informările au fost bine primite; Richelieu a înţeles 
că uşa regelui îi este deschisă şi atunci s-a strecurat pe acea 
uşă în odaia stăpânului, care l-a primit cu o bucurie de 
nedescris. Din clipa aceea, regele începu să se schimbe. Regina 
îşi văzu bărbatul îndepăr-tându-se tot mai mult de ea, iar în 
ajunul plecării la Stras-bourg, întrebându-l ce are de gând cu ea 
şi spunându-i, că ar fi din cale-afară de bucuroasă să-l 
însoţească, Ludovic tăcu mâlc. Plângând, regina plecă la 
Luneville. Ducele de Penthievre rămase la Metz, fiindcă se 
îmbolnăvise de vărsat. Doamna ducesă de Chartres şi ducesa de 
Conţi declarară că ele sunt gata să ia parte la război, şi se 
îndreptară către tranşeele din Friburg. În sfârşit, domnişoara şi 
doamna de Modena se duseră la Strasbourg. Cât despre rege, 
era veşnic încruntat, manifestând o vădită proastă dispoziţie, iar 


uneori o mânie cumplită. 

La Lunâville, se opri aproape de oastea regelui Poloniei. Dar 
nimic nu-i schimbă starea sufletească şi, oricât se străduiră 
doamnele din jurul său să-l d&pună, MI schiţă nici măcar un 
zâmbet. Era atât de îngândiirat, încât plecă de la Luneville 
uitând-să-şi ia rămas-bun de la regina Poloniei; trimise abia 
după zece leghe un curier cu scuzele de rigoare. Făcând la fel şi 
cu soţia sa, trimise un al doilea curier, ca să dreagă şi această 
nepoâiteţe. 

Ajuns la Saverne, pe unde trecu îndreptându-se către oastea 
sa, primi de la doamna de Châteauroux o scrisoare de dragoste 
şi o cocardă. Incepând din acel moment, dragostea puse din nou 
stăpânire pe el şi cu atâta putere, încât toţi cei din jur erau 
siguri că favorita avea să-şi recâştige poziţia pierdută. La 
Friburg, unde avea loc asediul, regele află că ducele de 
Châtillon, văzând că doamna de Châteauroux fusese alungată, 
trimisese în Spania câteva scrisori care nu cruţau deloc 
prestigiul favoritei. Înfuriat, - Ludovic trimise ducelui şi ducesei 
de Châtillon o scrisoare cu pecete; şi nu numai că semnă el 
însuşi acea scrisoare care-l îndepărta pe Châtillon de la Curte, 
dar nu-l iertă niciodată pentru ceea ce făcuse. După un ahv 
îmboinăvin-du-se grav, ducele de Châtillon obţinu - după multe 
insistenţe - aprobarea de a veni să se trateze la castelul de 
Lieuville; dar nu i se mai îngădui niciodată să pună piciorul în 
Paris. In august, ducele fiind. Nevoit. Să se ducă la băile din 
Forges, îi ceru regelui îngăduinţa de a trece prin Paris. 

— Da, dar să nu rămână peste noapte în oraş! i se răspunse, 
. — în sfârşit, în 1754, fiind pe moarte, ducele de Châtillon îi 
transmise regelui, prin doamna de Pompadour, pe atunci iubita 
suveranului, marea sa mihnire. Că va pieri dizgraţia!. Regele îi 
răspunse, tot prin doamna de Pompadour, că trece cu buretele 
peste ceea ce se petrecuse în trecut dar numai pentru familia 
ducelui, care de acum încolo putea conta pe bunătatea regelui. 

lată deci cum era Ludovic al XV-lea. 

Capitolul XI 


LL 


Capitularea de la Friburg. — înapoierea regelui la Paris. 

— Doamna de Châteauroux îi scrise lui Richelieu. 

— Culcarea reginei. 

— Plimbasea nocturnă a lui Ludovic al XV-lea. 

— Regele se întlineşte cu doamna de Châteauroux. 

— Dizgraţierea duşmanilor ducesei. 

— Boala acesteia. 

f 

La 1 noiembrie Foburgul a capitulat; regele a semnat actul de 
capitulare şi, lăsându-i pe generali să ia în stăpânire oraşul, el a 
plecat la Paris în 8 ale aceleiaşi luni, dorind să i se facă o primire 
triumfală. Campania din 1742, 1743 şi 1744 nu fusese fericită. 
Retragerea lui Belle-Isle, oricât ar fi fost de abilă, descurajă pe 
toată lumea. Maillebois, bolnav, lăsase totul pe seama ajutorului 
său; Segur, stăpân pe nordul Austriei, îşi retrăsese armatele de- 
acolo; Broglie fugise în Bavaria. Împăratul pierduse nu numai 
statele pe care i le făgăduise Franţa, ci şi parte dintr-ale sale, 
ajungând astfel de râsul întregii Europe. Garnizoana din Egra, 
ultimul loc întărit care mai rămăsese Franţei în acest război, 
fusese luată prizonieră. Din pricina unei greşeli a nepotului său 
Grammont, ducele de Noailles îl lăsase pe regele George al II-lea 
să scape viu. Şi nevătămat în bătălia din Dettingen. După 
aproape* doi ani de război, Franţa începuse a se retrage de 
peste tot, iar insolentul Mentzel trecea deseori graniţa, 
ameninţind că va reni să te taie iirechilG parizienilor. Nerodul nu 
auzea vorbindu-se decât despre retragere şi nu vedea decât 
trupe înfrânte. Nu mai avea încredere nici în miniştri, nici în 
generali. Nu mai avea hicredere decât în rege, dar iată că şi 
regele se îmbolnăvise şi încă atât de grav, încât fusese cât pe- 
aci să moară. Din fericire, se făcuse bine, iar acum parizienii, 
care-şi puseseră toate speranţele în el, se pregăteau să-i facă o 
primire triumfală... Şi i-o făcură într-adevăr, ieşind cu toţii în 
stradă, şi stri-gând cât îi ţinea gura: „Trăiască Ludovic-cel- 
lubit!'* Doamna de Châteauroux ieşi şi ea din palatul ei, dar 
ascunsă sub văluri, ca să n-o recunoască nimeni; căci regele 


încă nu răspunsese la scrisorile pe care i le trimisese şi nici nu-i 
mulţumise pentru cocardă, aşa încât, cu toate asigurările lui 
Richelieu, doamna nu ştia încă nimic despre intenţiile fostului ei 
iubit. Intrigată, îi scrise lui Richelieu, care se afla atunci la 
Montpellier: „Regele a venit la Paris şi nu vă pot reda bucuria cu 
care a fost primit. Oricât de nedrepţi s-au arătat faţă de mine, 
nu mă pot abţine să-i iubesc pe parizieni pentru dragostea lor 
faţă de rege. l-au zis «Ludovic-cel-lubit» şi acest titlu şterge 
orice nedreptate a lor faţă de mine“ Oare credeţi că mă iubeşte? 
Nujmai pot rezista dorinţei de a-l vestea. M-am îmbrăcat în aşa 
fel încât să nu mă recunoască nimeni şi împreună cu 
domnişoara Hebert i-am ieşit şi noi în cale. L-am văzut: părea 
vesel şi înduioşat, ceea ce dovedeşte că încă mai e în stare de 
sentimente tandre. Trăsura mergea atât de încet, încât am avut 
răgazul să-l privesc pe îndelete. Nu vă pot spune ce simţeam în 
sufletul meu! Lumea mă înghesuia, mă strivea, încât la un 
moment dat m-am gândit dacă a nr”jitat să ies din casă pentru 
un bărbat care mă tratase cu otita lipsă de omenie. Târâtâ de 
strigătele de bucurie ale mulţimii, de laudele care i se aduceau, 
la un moment dat nu m-am mai gândit la mine. Dar iată că o 
voce amintind de persoana mea, printr-un epitet dintre cele îmi 
injiL* 

rioase, m-a făcut să-mi vin în fire.” 

într-adevăr, un oarecare, recunoseând-o pe doamna de 
Châteauroux, a făcut-ojmă şi a scuipat-o în ochi. 


Regele se înapoiase ia Paris pe 13 noiembrie. În aceeaşi 
seară, în vreme ce perechea regală se culcase, fiecare în 
apartamentul său din Tuileries, la uşa care despărţea dormitorul 
regelui de cel al reginei se auzi un ciocănit slab. Cameristele o 
treziră repede pe regină şi-i spuseră că aveau impresia că 
majesfatea-sa dorea să intre în odaia soţiei. Dar regina le 
răspunse cu tristeţe: 

— Vă înşelaţi, dragele mele. Culcaţi-vă şi dormiţi! 

Dai- abia se vârâră femeile în pat şi iar se auzi ciocănind la 
uşă. De data asta se duseră să deschidă uşa, dar nu văzură pe 


nimeni de partea cealaltă. Atunci, una dintre ele se apropie de 
uşa  odăii regelui, dar slujitorii acestuia îi” spuseră că 
majestatea-sa se culcase şi că nu-şi manifestase în niciun fel 
dorinţa de a-şi petrece noaptea în odaia soţiei sale. Intr-adevăr, 
regele “nu-şi manifestase dorinţa de a se duce la regină, dar nici 
în patul său nu se afla. Dimpotrivă, se sculase şi, ieşind din 
palatul Tuileries, trecuse pe Podul Regal şi poruncise să fie 
condus incognito la doamna de Châteauroux, care locuia pe 
strada Bac, aproape de biserica iacobinilor. Voia neapărat s-o 
vadă, să afle cum o putea determina să se înapoieze la Curte şi 
să-şi ceară scuze pentru toate cele întâmplate la Metz. Cu zece 
minute înainte de a-i fi anunţat regele, când încă se mai îndoia 
că va reveni, doamna de Châteauroux ar fi fost din cale-afâră de 
bucuroasă să se întoarcă la Versailles fără nicio condiţie. Acum 
însă, când regele venise după ea, îşi regăsi toată mândria şi-i 
vorbi nu ca o exilată, ci ca o iubită: 

— Sire, zise ea, vă mulţumesc că nu m-aţi trimis să putrezesc 
în cine ştie ce închisoare; sunt mulţumită că mă bucur de 
libertate şi, odată cu ea, de toate satisfacţiile unei vieţi retrase. 
Prefer să rămân aşa şi să nu mă mai întorc la Curte. Fiindcă nu 
mă voi înapoia decât în nişte condiţii pe care majestatea-voastră 
nu le va accepta. 

— Ascultă, prinţesă, îi răspunse regele, te rog să uiţi tot ceea 
ce s-a petrecut la Metz şi să te întorci la Curte ca ţii cum nu s-ar 
fi întâmplat nimic. Oeupă-ţi apartamentul din Versailles chiar în 
noaptea asta şi, odată cu locuinţa, te rog reia şi funcţia de 
supraintendentă a casei Delfinului. 

Doamna de Châteauroux ceru să fie îndepărtați prinții de 
sânge,. Dar regele îi răspunse că-i pedepsise destul închi-zându- 
le uşa în nas şi că, în legătură cu prinții, era obligat să renunţe 
la orice fel de răzbunare. Doamna de Châteauroux îi ceru atunci 
să-i alunge de la Curte pe domnul şi pe doamna de Maurepas. 
Dar regele îi răspunse că domnul de Maurepas - cu care rezolva 
în zece minute ceea ce nu rezolva cu alţii într-o zi întreagă— îi 
era mult prea util pentru a-l alunga. Dar măcar n-ar putea să-l 
determine să-i ceară scuze? Asta da, domnul de Maurepas îi va 


cere scuze doamnei de Châteauroux după ce aceasta îi va 
indica în ce fel să fie exprimate acele scuze. Apoi ducesa îi mai 
ceru regelui ca ducele de Châtillon, domnul de Bouillon, 
episcopul de Soissons, părintele Perusseau, La Roeheiou-cauld şi 
Balleroy să fie exilați. 

— Ah. În legătură cu aceştia, fă ce vrei cu ei. Te anunţ însă că 
Châtillon a şi fost izgonit. 

După aceea totul a fost uitat atât de deplin, încât a doua zi, 
când regele părăsi în sfârşit strada Bac. Doamna de 
Châteauroux avea febră şi o cumplită durere de cap. 

Pe 20 noiembrie, Châtillon primi ordinul să părăsească Parisul 
fără să vadă pe nimeni. Cât despre La Rochefou-cauld, acesta 
primi din partea regelui - prin domnul de Maurepas - o scrisoare 
prin care era poftit ca, până la noi ordine, să rămână la moşia 
sa, ©omnul de Bouluoh era rugat să se retragă în ducatul 
d'Albret, unde i se indică drept locuinţă o magherniţă în care nu 
mai stătuse nimeni de mai bine de două sute de ani. In privinţa 
lui Peruâ» seau, regele vru să-l pedepsească la fel cum o 
pedepsise şi el pe sărmana ducesă. De faţă cu el, regele, 
prefăeân-du-se că nici nu-l vede, trimise pe cineva să-l caute pe 
stareţul noviciatului iezuiţilor şi discută îndelung cu el. Apoi, tot 
trimițând din când în când să-l caute pe. Starețul acela, nu vorbi 
o lună încheiată cu duhovnicul său, care se crezu dizgraţiat şi pe 
care o bună parte dintre penitenţii săi îl părăsiră. În sfârşit, după 
o lună, regelui i se făcu milă de el şi-i spuse că reintrase în 
grațiile sale. Domnul de Soissons a fost exilat la dioeeza sa, nu 
printr-o scrisoare, ci verbal. Balleroy primi ordin să se întoarcă în 
Normandia. Domnul de Maurepas, care după ce executase toate 
aceste mici răzbunări, simţi, că-i vine şi lui rânduit, primi poruncă 
să se ducă la doamna de Châteauroux să-şi ceară scuze şi s-o 
invite să poftească la Versailles. 

Ce trebuie să-i spun doamnei de Châteauroux, sire? 

Ai”totul scris aici, domnule, răspunse regele. Domnul de 
Maurepas luă discursul şi se duse acasă la doamna de 
Châteauroux. Dar portarul, prevenit, spuse că ducesa nu era 
acasă. Domnul de Maurepas ceru atunci să stea de vorbă cu 


doamna de Lauraguais; dar căpătă acelaşi răspuns. Numai după 
ce spuse că venea din partea regelui fu lăsat să intre. Doamna 
de Châteauroux se afla în pat. Regele, după cum am mai. Spus, 
o lăsase istovită şi nu se simţea deloc bine. 

Doamnă, spuse domnul de Maurepas intrând, regele m-a 
trimis să vă spun că nu ştie nimic din ceea ce vi s-ax întâmplat 
în timpul bolii sale. Majestatea-sa are faţă de dumneavoastră 
aceeaşi stimă şi aceeaşi consideraţie; aşa că vă roagă să vă 
întoarceţi la Curte să vă reluaţi locul, împreună cu sora 
dumneavoastrăi doamna de Lauraguais. 

Domnule „răspunse ducesa, am fost tot timpul convinsă că 
regele n-a ştiut nimic din ceea ce mi s-a întâmplat; de 
asemenea, n-am încetat nicio clipă să am faţă de majestatea-sa 
acelaşi respect şi acelaşi ataşament. Sunt necăjită că nu m-am 
putut duce chiar în dimineaţa asta să-i mulţumesc regelui; dar 
mă voi duce sâmbătă, când |. Mai mult ca sigur mă voi simţi 
bine. 

Maurepas se apropie de pat, dorind să-i sărute mâna ducesei. 
Aceasta i-o întinse, spunându-i: 

— Într-adevăr, gestul acesta nu te costă nimic din moment ce 
tot nu te vede nimeni. 

După ce-i sărută mâna, domnul de Maurepas se retrase 
spunând: 

Deci pe sâmbătă... ' lar ducesa repetă: 

Da, pe sâmbătă... 

Dar sărmana femeie făgăduise fără să ţină seama şi de Cel 
care ţine viaţa noastră îri mâinile Sale. Căci sâmbătă» când 
trebuia să se ducă la Curte, se simţi mult mai rău ca înainte. 
Urmară unsprezece zile de pierdere şi de revenire a cunoștinței; 
în delirul ei striga că fusese otrăvită şi trava îi fusese dată de 
către domnul de Maurepas. Într-un moment de luciditate, se 
spovedi duhovnicului ei, părintele Legawt, car'e spuse tuturor 
„că nu văzuse în viaţa lui o fiinţă atât de resemnată în faţa 
morţii ca ducesa. >. 

în timpul bolii, bietei ducese i se luă de nouă ori sânge, când 
din braţ, când din picior. Dar boala se înrăutăţea din ce în ce. Ori 


de câte ori delira, spunea că fusese otrăvită de către domnul de 
Maurepas. Muri la 8 decembrie în nişte chinuri groaznice; 
făcându-i-se autopsia, nu se descoperi nicio urmă de otravă. La 
10 decembrie 1744, ducesa a fost îngropată în capela Saint- 
Michel din Saint-Sulpice. 

Chiar în ziua aceea se împlineau doi ani de când cameristele 
găsiseră tabacfaerea regelui sub perna sărmanei ducese. 
Regele, foarte mmnât din pricina acestei morţi, s-a dus la 
vânătâare ca să-şi mai uite durerea. La 8 decembrie, n-a putut 
sta în Consiliu până la sfârşit şi nevrmd să Vadă pe nimeni, s-a 
închis în palatul Trianon, împreună cu doamnele de Bouf flers, 
de Modene şi de Bellef onds, ca să poată plânge în voie. Regina 
îndrăzni să-i scrie soţului ei. Dorind să vină şi să-i aline durerea, 
dar regele îi răspunse prin valetul său, Lebel, că nu se vor vedea 
decât la Versailles. 


Capitolul XII 


însurătoarea Delfinului. 

— Se căsătoreşte cu fata lui Filip al V-lea al Spaniei. 

— Temerile domnului de Richelieu după moartea ducesei de 
Châteauroux. 

— Tăcerea regelui. 

— Ducele râmine în gratiile suveranului său. 

— Doamna m de Flavacourt. — Serbările date de oraşul Paris. 

— Balul, vânătoarea, deghizările. 

— Talentele doamnei d'Etioles. — Masa din seara zilei de 22 
aprilie. — Reluarea ostilităţilor; - Englezii şi olandezii. 

— Mauiiciu de Saxa. — Bătălia de la Fontenoy. 


Anul 1745 începu cu însurătoarea Delfinului, care o luă de 
SOţte pe infanta Maria-Tereza-Antoaneta-Rafaelă, fiica lui Filip al 
V-lea al Spaniei şi a Elisabetei Farnese. 

întreg Parisul petrecu, afară de rege, care era încă 


profund-'ântristat de moartea doamnei de Châteauroux, 
resimţind şi mai puternic plictiseala care-l rodea şi care se 
accentuase în urma dispariţiei frumoasei ducese. Poate că 
regele n-ar fi luat parte la nicio distracţie dacă între timp nu s-ar 
fi înapoiat din Languedoc ducele de Richelieu şi nu l-ar mai fi 
înveselit puţin. Ducele, nu numai că regreta profund moartea 
ducesei, dar era chiar speriat de această nenorocire. Prietenă 
intimă a să, doamna de Châteauroux, femeie pe cuvântul căreia 
un bun amic putea conta, păstrase în mapa ei particulară toate 
scrisorile pe care i le trimisese ducele, scrisori în care domnul de 
Richelieu îi dăduse o mulţime de sfaturi cu privire la rege. lar 
sfaturile sigur că nu se refereau la calităţile, ci la slăbiciunile 
regelui, de care frumoasa favorită fusese sfătuită să profite. 
Dacă, din întâmplare, scrisorile cădeau în mina regelui, care nu 
fusese câtuşi de puţin menajat, domnul de Richelieu risca să-şi 
piardă postul. Ducele trebuie sa fi fost foarte speriat, din 
moment ce —atunci când se anunţase moartea doamnei de 
Châteauroux - căzuse în genunchi, strigând într-un elan plin de 
evlavie, dar mai ales de egoism: 

— Doamne, fă ca regele să nu găsească mapa cu scrisorile 
ducesei! 

Regele n-o găsi sau se prefăcu faţă de el că n-o găsise. Aşa că 
domnul de Richelieu, neauzind vorbindu-se despre acea mapă şi 
văzând că nu-i soseşte nicio scrisoare cu pecete din partea 
stăpânului său, se linişti şi se întoarse la Paris, unde Ludovic - 
mult prea obişnuit cu prezenţa lui - îl primi cu braţele deschise. 
Se înţelege de la sine că pruna grijă a lui Richelieu - văzându-l 
pe rege atât de trist şi de însingurat - a fost să-i caute o 
companie plăcută. Întâi şi- încercat norocul pe lângă doamna de 
Flavacourt; cum toate cele patru surori ale sale fuseseră iubitele 
regelui, i se părea firesc ca şi cea de-a c^ineea să aibă aceeaşi 
soartă. Se duse deci să-i facă o vizită frumoaşei marchize, 
ispitind-o în toate felurile. Voia să fie bogată? Ludovic al XV-lea 
era unul dintre regii cei mai bogaţi din Europa. Era ambițioasă? 
îi va avea la picioare pe toţi miniştrii pentru a hotărî pacea sau 
războiul. Voia ca familia ei să deţină posturi mari? în schimbul 


favoru-, rilor sale. Putea obţine orice. Dar marchiza îl privi pe 
dtice surâzând. 

Toate acestea sunt foarte frumoase, ştiu, dar..: 

Dar ce? o întrebă ducele. 

— Ìn locul tuturor acestor favoruri prefer stima 
contemporanilor mei. 

Lăs£nd-o în plata Domnului, Richelieu se îndreptă către 
marchiza de Rochechouart care se trăgea din familia de 
Mortemart, deci era frumoasă şi spirituală. Dar cu toată 
frumuseţea şi inteligeniţa ei, marchiza nu avu succes în fata 
regelui, care era din ce în ce mai trist, din ce în ce mai plictisit. 
Ducele încercă să-l ducă la serbările care aveau loc la Paris. 
Erau serbări ale burgheziei pariziene, dar foarte originale pentru 
regele obişnuit cu serbările princiare. Şefii breslelor se uniseră şi 
înălţau săli de bal când într-un loc, când în altul, astăzi în Piaţa 
Vendome, mâine în-Piaţa Victoriilor. Fiecare staroste îşi aducea 
lucrătorii din breasla sa: dulgherii ridicau sala, tapiţerii o 
mobilau, meşterii în porţelanuri aduceau cele mai frumoase 
vase, florarii aranjau grădini ca în Ispahan sau Bagdad. Se 
ajungea astfel la un lux pe care nu-l puteau atinge nici chiar 
familiile, regale. Negustorii de vin făceau să curgă, în mijlocul 
grădinilor de flori, şampania şi vinul de Bordeaux din fântâni 
anume construite, negustorii de limonada aprindeau lighene 
uriaşe cu punch. Negustorii de gheaţă construiră munţii Alpi, jos 
cu zăpada de zahăr, şi în vârf încununaţi de omăturile pe care 
soarele le colorează în trandafiriu în amurg. 

Dar ceea ce-l distra mai ales pe rege era veselia sinceră a 
burghezilor; la început, intimidaţi de prezenţa înaltului oaspete, 
dar repede liniştiţi de un compliment, de un cu-vânt, de un 
surâs, dansară dansuri germane şi englezeşti cu o veselie şi un 
antren pe care Ludovic hu le văzuse niciodată nici la Versailles, 
nici la Trianon şi nici la Choisy. Şi iată că în toiul acelor 
zbânţuieli avea să apară exact ceea ce aştepta inima lui 
dezolată: o nouă dragoste. De data asta era vorba de un bal 
mascat în Piaţa Greves. 

De câtăva vreme bântuia la Pai*is o modă a Orientului, dar un 


Orient aşa cum era el înţeles pe vremea lui Ludovic al XV-lea. 
Gaâland tradusese O mie şi una de n&pţi; Montesquieu 
publicase Scrisori persane; Voltaire reprezentase piesa Zavre. 
Aşa că şi la balul acela existau o mulţime de hurii, sultane, 
odalisce, când iată că, din mijlocul atâtor brocarturi de aur şi de 
argint, regele văzu înaintând spre el o Diană, zeiţă a vânătorii, 
purtând un arc în mână şi o tolbă cu săgeți pe umăr, dezvăluind 
un braţ rotund şi alb, un picior fin şi o mână de zeiţă. ÎJiana era 
mascată şi totuşi, datorită efluviilor de simpatie pe care le 
răspânwea în jur, regele îşi dădu seama că nu era o străină. 
Zeița vorbi şi, vorbind, dezvălui nişte dinţi ca perlele. Încă nu 
apucase să-şi scoată masca de pe obraz, că regele era deja ! 
nefoun după ea. Când, în sfârşit, îşi scoase masca, regele 
recunoscu în ea pe nimfa din pădurea Senart, cea care i se 
arătase când călare pe cal, când purtată de una din acele scoici 
de sidef din care. Pictorul Boucher făcuse carul lui Venus şi al 
amfitrioanelor sale. Necunoscuta era frumoasa doamnsă 
d'EU6les din pricina căreia, într-o seară, sărmana ducesă de 
Châteauroux aproape că-i zdrobise piciCrul doamnei de 
Chevreuse, Femeile au uneori astfel da presimţiri. Tânăra nu era 
o mare doamnă, nici din familia de Vintimille şi nici din familia 
de Mailly, despre care am mai vorbit; nu era nicio fată din 
popor, ca Jeanne Vaubemier, despre care vom vorbi mai târziu; 
se numea Antotnette Poisson. Unii spun că era i'iiea unui bogat 
fermier din la Ferte-sous-jouarre, alţii pretind că ar fi fost fata 
unui tăietor de copaci din Invalides; oricine ar fi fost, ea s-a 
măritat cu domnul Lenormand d'Etioles, unul dintre cei mai 
bogaţi fermieri-generali. Avea douăzeci şi doi de ani şi era o 
muziciană desăvârşită. Ştia să picteze pe pânză peisaje 
încântătoare şi să deseneze, pe carton, pas- 

Teluri pline de prospeţime. li plăceau vânătoarea. 
Distracţiile, artele şi risipa. Avea în ea ceva din Venus, dar şi din 
Maria-Magdalena. Era. În sfârşit, femeia pe. Care o căuta de 
atâta vfeme domnul de Richelieu şi care acum venise singură să 
se ofere regelui. Ministrul ă aranjat imediat ca Ludovic să ia 
masa de seară cu frumoasa zeiţă a vânătorii. Rinet, rudă cu 


doamna d'Etioles şi-valetul Delfinului, a fost cel care a înlesnit 
întrevederea dintre cei doi. Masa a avut loc la 22 aprilie 1735 şi 
au luat parte la ea şi domnii de Richelieu şi de Luxembourg. 
Tactul desâvârşit al curteanului, care nu-l trădase niciodată pe 
Richelieu. De data asta pare că l-a părăsit, fiindcă n-a văzut în 
doamna d'Etioles o viitoare favorită; ca atare, a fost foarte rece 
cu ea. Insensibil la marea ei frumuseţe, dispreţuindu-i mintea 

11 ageră şi isteţimea, fapt pe care doamna d'Eioles nu i l-a 
iertat niciodată. Masa a fost foarte veselă şi noaptea foarte 
lungă, fiindcă regele n-a părăsit-o pe doamna d'Etioles decât a 
doua zi, pe la unsprezece, când doamna în cauză a fost poftită 
să ocupe vechiul apartament al doamnei de Maiily. 

începând din acel moment, la Curte se formară două partide 
distincte: partidul Delfinului, numit „partidul devotaţilor”, şi 
partidul noii favorite. 

Toate acestea se petreceau în vreme ce domnul d'Eiio-% ies, 
care-şi iubea în mod deosebit soţia, se afla la moşia domnului 
de Lavallette, unul dintre prieteni» săi, unde se dusese să 
petreacă sărbătorile Paştelui. Acolo a aflat, de la domnul de 
Tourneham, că soţia lui părăsise casa, că acum locuia la 
Versailles şi că era iubita oficială a rege-lui. Cum, în culmea 
disperării, voise să se omoare, prietenii i-au ascuns toate 
armele; în marea sa durere, i-a scris soţiei sale o scrisoare şi l-a 
rugat pe domnul de Tourneham să i-o ducă. Primul lucru pe care 
l-a făcut doamna d'Etioleş a fost să arate acea scrisoare regelui 
care, după ce a citit-o cu multă atenţie, i-a înapoiat-o spunându- 
i: - Doamnă, aveţi uh bărbat deosebit de cinstit 2 Situaţia 
doamnei d'Etioleş a fost precizată chiar de la început. La 9 iulie 
1745, adică doar la trei luni după acea masă de seară la care 
asistaseră domnii de Luxembourg şi de Richelieu, regele îi şi 
scrisese optzeci de scrisori pecetluite cu un sigiliu care avea 
imprimat pe el cuvintele: „Discreţie şi fidelitate”. 

Pe 15 septembrie 1745, la ora şase seara, doamna d'Etioleş a 
fost prezentată la Curte de către prinţesa de Conţi, care 
solicitase această onoare. Doamna d'Etioleş a debutat, ca şi 
doamna de Châteauroux, prin a-l determina pe rege să preia el 


însuşi conducerea armatei, când a reînceput războiul; dar, mai 
abilă decât ducesa, nu i-a mai pretins să vină după el. 

Deşi Carol Albert murise la 20 ianuarie, moarte care a 
îngăduit Franţei s-o recunoască drept moştenitoare pe Maria- 
Tereza, războiul izbucnise iarăşi, mai crâncen ca niciodată, căci 
olandezii se aliaseră cu englezii şi cu austriecii; aceeaşi ligă 
împotriva căreia luptase Ludovic al XIV-lea, împotriva căreia 
lupta acum Ludovic al XV-lea şi împotriva căreia aveau să lupte 
Republica şi Imperiul 


21 - Ludovic al XV-lca lui Napoleon. Englezii făcuseră un mare 
efort: debarcaseră pe ţărmul olandez douăzeci de batalioane 
engleze şi scoțiene; douăzeci şi şase de escadroane, cinci 
regimente din Hanovra, alcătuite din cincisprezece mii de 
oameni, şi alte şaisprezece escadroane dintre cele mai 
puternice: Statele-generale dăduseră şi ele douăzeci şi şase de 
batalioane şi patruzeci de escadroane; în sfârşit, Austria 
trimisese opt escadroane de cavalerie uşoară şi de husari 
unguri. Prinţul Carol avea în plus. Pe malul Rinului, o armată de 
optzeci de mii de oameni, armată care creştea întruna, urmând 
a ajunge la o sută douăzeci de mii de ostaşi. Ducele de 
Cumberland îi comanda pe englezi, pe olandezi şi pe hanovrieni. 
Guvernul francez făcu la rând al său tot ce putu pentru a pune 
pe picioare o armată onorabilă. Cei doi mari şi buni organizatori 
francezi nu se aflau, din păcate, în ţara: trimişi ca negociatori la 
Berlin, contele şi cavalerul de Belle-Isle fuseseră arestaţi şi 
trimişi în Anglia. S-a strâns totuşi o armată de o sută şase 
batalioane, şaptezeci şi două de escadroane complete şi 
şaptesprezece companii franceze. Aceasta oaste, care a căpătat 
numele de' „armata Flandrei”, a fost pusă sub comanda 
mareşalului de Saxa. Din nenorocire, mareşalul de Saxa era 
atunci bolnav de hidropizie. Când francezii l-au văzut la Paris 
abia târându-se, i-au spus că e mult prea slăbit ca să poată 
comanda armata. Dar el le-a răspuns scurt: 

— Nu-i vorba să trăiesc, ci să ajung la oaste! 


Şi într-adevăr a ajuns, mai mult mort decât viu. La 7 mai, 
regele sosi la Pont-Achain, A doua zi se duse să viziteze armata 
acolo unde o aşezase mareşalul. Căci datorită poziţiei armatei 
franceze, duşmanul era obligat ori să accepte lupta în condiţiile 
oferite de mareşal, ori să-i lase pe acesta să cucerească oraşul 
Tournay. Felul cum fusese aranjată armata dădea în vileag un 
mare războinic: căci totul fusese pregătit atât pentru victorie, 
cât şi pentru retragere. Terenul de luptă era alcătuit dintr-o 
câmpie străbătută de râpe, strânsă între Fontenoy şi pădurea 
din Barri, câmpie care mai apoi, lărgindu-se, îngăduia oastei 
franceze o desfăşurare pe cel puţin trei sferturi de leghe. Astfel 
dispusă, armata se sprijinea în dreapta pe Antoing, în stânga, pe 
pădurea din Barry; tot frontul ei, al cărei centru era Fontenoy, 
fusese acoperit de redute. Antoing mai ales fusese fortificat şi 
înconjurat de trunchiuri de copaci. Mai mult, o baterie de şase 
tunuri, aşezată dincolo- de Escaut, ţinea în frâu orice oaste 
duşmană care ar fi fost, ispitită să înainteze în câmpia ce 
despărţea oraşul Antoing de Peronne. În ce priveşte extrema 
dreaptă a pădurii din Barry, aceasta era apărată de două redute 
destul de apropiate de Fontenoy pentru ca focurile lor să se 
încrucişeze cu cele din sat. Or, cum Antoing” nu putea fi atacat 
decât dinspre câmpia din Peronne, prin orice parte ar fi încercat 
duşmanul să înainteze, s-ar fi expus sau unei înfrângeri, sau 
unei victorii foarte îndoielnice, în plus, în caz de înfrângere, 
mareşalul de Saxa aşezase înainte de podul din Calonne - 
singurul loc pe unde ar fi putut să fie trecut râul Escaut - şase 
mii de oameni odihniţi. În momentul în care primejdia ar fi 
devenit prea mare, regele şi Delfinul trebuiau să se retragă pe 
pod, urmaţi de oastea franceză ce se putea retrage şi ea. 

La rândul lor, aliaţii se împărţiseră în două pentru a face faţă 
celor două atacuri concomitente. Olandezii, conduşi de tânărul 
prinţ de Waldeck, amenințau Antoing. Anglo-hanovrienii, sub 
conducerea ducelui de Cumberland, se pregăteau să forţele 
defileul din Fontenoy, for-mând un vast semicerc în jurul 
armatei franceze, spriji-nindu-şi latura stângă pe Peronne şi 
latura dreaptă pe Barry. Cele două armate folosiră ziua de 10 şi 


noaptea de 11 pentru a se aşeza pe poziţiile lor. Regele îşi 
petrecu ziua de 10 la mareşalul de Saxa care, din porunca sa, 
rămăsese călcat. Bolnav, după cum am mai spus, de hidro-pizie 
în ultimul grad, refuzase puncţia de teamă ca nu cumva» 
operaţia nereuşind, să-l împiedice să asiste la bătălie. Totuşi, 
cum trăgea mare nădejde în victoria de a doua zis mareşalul era 
foarte vesel. La rândul său, regele era plin de încredere şi senin. 
Discutară despre luptele la care participaseră înşişi regii Franţei. 
Ludovic aminti apoi celor de faţă că, de la bătălia de la Poitiers, 
niciun rege al Franţei nu luase parte la luptă împreună cu fiul 
său. Şi că, de la bătălia de la Taillebourg, câştigată de Lu-dovi6- 
cel-Sfânt. Niciun rege al Franţei nu cucerise o victorie 
Răsunătoare asupra englezilor. La ora unsprezece, Ludovic al 
XV-iea îl părăsi pe mareşalul de Saxa şi se întoarse în bivuacul 
său împreună cu Delfinul. 

Tatăl şi fiul îşi petrec ură noaptea în aceeaşi odaie. La' ora 
“patru, regele se trezi şi se duse el însuşi să-l trezească pe 
contele d'Argensson, ministrul de război, pe care-l trimise în 
grabă la mareşalul de Saxa pentru a primi ultimele ordine* 
Acesta îl găsi pe mareşal culcat într-o trăsură de răchită, unde 
se putea întinde ca şi în patul său, ca să nit se obosească prea 
mult înainte de luptă. Nu voia să se urce pe cal decât în clipa 
când avea să înceapă bătălia. Mareşalul îi transmise regelui că 
totul este pregătit şi că poate să vină. Regele, care dormise la 
Calonne, plecă îm-. Premia cu fiul său, pe cai, trecură podul 
înainte de Jus-tice-de-Notre-Dame-aux-Bois, cam la trei sferturi 
^de leghe de podul din Caâonne, cu vreo cincizeci de paşi mai 
înapoi de cea de-a treia linie franceză de luptă. La ora cinci, 
mareşalul a fost anunţat că duşmanul se pusese în mişcare; 
atunci ceru să fie condus în prima linie, care era dispusă astfel: 
nouă batalioane păzeau Antoing, în stânga, până la râpa din 
Fontenoy; cincisprezece batalioane, alcătuind aripa stingă a 
armatei, se întindeau, prin spatele pădurii din Barry, până la 
Gauvin; întreaga cavalerie ocupa, în spate, un front egal cu cel 
al infanteriei. Tot în spate, un batalion de. Trăgători fusese 
ascuns în pădurea din Barry. Mareşalul de Saxa se apropie până 


la o azvârlitură de băț de tunurile duşmanilor, pentru a le studia 
poziţia. Mareşalul de Noailles îl însoţi spre a-i da raportul în 
legătură cu o lucrare pe care o executase peste noapte, 
alăturând satului Fontenoy prima redută din dreapta. Ducele de 
Grammont, nepotul mareşalului de Noailles, se afla călare, la un 
pas îndărătul unchiului său. Mareşalul de Saxa ascultă raportul, 
aprobă totul şi, văzui d că lupta era pe punctul să înceapă, îl 
rugă pe mareşalul de Noailles să se înapoieze la post. Acesta, 
întorcându-se către nepotul său, îi zise: 

— Domnule de Gra'mmont, locul dumitale este lângă rege! 
Du-te şi spune-i că-mi voi da cu bucurie viaţa, astăzi, fie că vom 
învinge, fie că vom muri. _ 

Unchiul şi nepotul se îmbrăţişară. In aceaşi clipă, tunul bubui 
şi tânărul Grammont, care se afla între unchiul său şi mareşalul 
de Saxa, fu rupt în două de prima ghiulea. Domnul de Noailles 
încercă să-i vină în ajutor, dar totul era de prisos. Moartea îşi şi 
începuse tristul ei seceriş. Mareşalul clătină cu mâhnire din cap 
şi o porni în galop, în aceeaşi clipă, întreaga linie de atac 
franceză răspunse printr-o canonadă generală. Dar, foarte 
repede, ostaşii din ambele tabere renunţară la tunuri şi începură 
să se lupte corp la corp. Olandezii încercară două atacuri asupra 
Antoing-ului dar fură respinşi. La cel de-al doilea atac. Olandezii 
fură seceraţi de o baterie aşezată în spatele râului Escaut şi de o 
altă baterie aşezată în faţa satului Antoing. N-au mai rămas în 
viaţă decât doisprezece oameni. Cât despre englezi, respinşi de 
trei ori din Fonte-noy, reveniră de trei ori la atac şi-şi strânseră 
rirrduriâe pentru un nou asalt. Observând că francezii îşi 
datorau avantajul focului încrucişat al artileriei lor, ducele de 
Cumberland ordonă unui maior-general, numit Ingolsby, să pună 
stăpânire pe pădurea din Barry. Şi să cucerească cele două 
redute. Dar bietul maior se ciocni de batalionul trăgătorilor. 
Crezând că are de-a face cu o brigadă întreagă, bătu în 
retragere şi veni să-i ceară întăriri ducelui de Cumberland, care-i 
ordonă să stea pe loc. Impuşcăturile venite din pădure îl 
determinară pe mareşalul de Saxa să trimită acolo două 
batalioane. Hotărât să treacă râpa, ducele Cumberland alcătui o 


coloană de infanterie din douăzeci de mii de anglo-hanovrieni, 
apoi plasă câte şase tunuri în fruntea şi în centrul coloanei pe 
care o mână înainte. Gărzile franceze şi elveţiene, adăpostite în 
râpă, crezând că au de-a face doar cu o baterie susţinută de un 
batalion, hotărâră să le vină de hac. Dar ajunse pe creasta 
râpei, se treziră faţă în faţă cu o armată; şaizeci de grenadieri şi 
şase ofiţeri francezi fură doborâţi pe loc. Gărzile îşi reocupară 
locul dinainte şi coloana duşmană apăru pe creasta râpei. 
Soldaţii înaintau încet, cu arma în mână, dar gărzile franceze şi 
elveţiene nu se dădură nici măcar cu un pas înapoi, deşi erau de 
zece ori mai puţine la număr decât duşmanul. Ajunşi la cincizeci 
de paşi, ofiţerii englezi, în fruntea cărora se afla domnii de 
Campbell, de Albermale şi de Churchill, salutară eu pălăriile. 
Cor>-tele de Chabanneş şi ducele de Biron, care ieşiseră din 
adăposturi pentru a-i întâmpina pe enjjlezi, precum şi alţi ofiţeri, 
le înapoiară salutul. Atunci rmbrdul Charles Hay, căpitanul 
gărzilor engleze, făcu patru paşi înainte şi strigă: 

— Domnilor din gărzile franceze, trageţi! 

La aceste cuvinte, contele de Kauteroche, locotenent al 
grenadierilor, făcu şi el patru paşi înainte şi răspunse scurt: 

— Domnilor, noi nu vom trage niciodată primii! Trageţi 
dumneavoastră, vă rog! 

Şi-şi puse pe cap pălăria pe care până atunci o ţinuse în 
mână. 

Cele şase tunuri bubuiră imediat şi salve de împuşcături 
răsunară cu putere. Nouăsprezece ofiţeri de gardă, trei sute 
optzeci de soldaţi, colonelul elveţienilor - domnul de Courten -, 
locotenent-colonelul său, paisprezece ofiţeri şi două sute 
şaptezeci şi cinci de soldaţi elveţieni căzură ucişi sau grav răniţi 
în canonada aceea. Domnii' de Clisson, de Langey şi de Peyre 
muriră. Apoi coloana engleză începu să înainteze în pas 
alergător. Regimentul regal acoperi retragerea gărzilor, care-şi 
strânseră raidurile în spatele acestuia, şi veni apoi în ajutorul 
regimentului regelui. 

Coloana îşi continua înaintarea în pas alergător, tră-gând din 
mers şi totul într-o ordine atât de desăvârşită, încât îi vedeai pe 


maiori sprijinindu-şi bastoanele pe paturile puştilor soldaţilor 
pentru ca ei să poată trage exact la înălţimea unui om. Redutele 
din pădurea Barry şi din satul Fontenoy trăgeau cu sârg în 
coloana duşmană. Dar ea făcea praf tot ce întâlnea în cale. 
Armata franceză intră în panică. Mareşalul de Saxa, uitând de 
boală, porunci să i se aducă un cal pe care se urcă imediat. Cum 
nu avea putere să mai poarte cuirasa, înşfacă un scut mic pe 
care-l aruncă apoi, pentru că până şi acelai se păru prea greu 
pentru puterile lui. Duşmanul trecuse ele bateriile din Fontenoy 
care, nemaiavind ghiulele, trăgeau cu praf de puşcă pentru ca 
să nu vadă aliaţii că nu mai au proiectile. Mareşalul îl trimise pe 
marchizul de Meuşe la rege ca să-i spună acestuia să treacă 
podul îndărăt. Domnul de Meuse îl găsi pe rege imobilizat în 
mijlocul fugarilor. 

— Sunt sigur că mareşalul va face tot ce va putea, răspunse 
regele. Aşa că deocamdată rămân aici i 

Coloana duşmană continua să înainteze. La un moment dat, 
fugarii îl despărţiră pe rege de fiul său. Contele d'Aclie îl imploră 
pe Ludovic să plece. Cum domnul d'Ache fusese rănit la picior 
de un glonte, leşină de durere în faţa regelui. 

Cum e cu putinţă ca astfel de trupe să nu fie victorioase? 
întrebă Mauriciu de Saxa, văzându-i pe domnul de Guerchy şi 
regimentul său de soldaţi atacând coloana engleză cu 
baionetele. Coloana ajunsese la şase sute de paşi de rege, care-i 
declarase ducelui d'Harcourt că este hotă-râfe. Să moară acolo 
unde se află. În acel moment apăru ducele de Richelieu, 
aghiotantul lui Ludovic al XV-lea. 

Ce se întâmplă? întrebă ducele de Noailles. Şi ce veşti ne 
aduci? 

Aduc vestea că, dacă vrem, putem câştiga bătălia, zise 
ducele; însuşi duşmanul este mirat de victoria lui! Nu ştie dacă 
trebuie să mai meargă înainte, fiindcă nu este susţinut de 
cavalerie. Dacă dăm ordin unei baterii să-i iasă în faţă, dacă 
redutele din pădurea Barry şi din satul Fontenoy, care acum au 
ghiulele din belşug, îşi dublează focul şi dacă ne năpustim cu 
toţii asupra lui, îl zdrobim! 


— Foarte bine, zise regele. Domnule de Richelieu» preia 
comanda oamenilor mei şi dă-ie exemplu! 

Domnul de Richelieu porni în galop. Domnul de P<§-quiguv 
dădu peste patru tunuri pe care le aduse alor săi; domnul duce 
de Chaulnes îşi adună imediat cavaleria uşoară, domnul de 
Soubisse îşi adună Jandarmii, domnul de Griiâe îşi strânse 
grenadierii-călare, domnul de Jiimil-hac, muşchetarii; domnul de 
Biron păstră salul Antoing ajutat de regimentul din Piemont. 
Coloana ajunsese doar la o sută de paşi de bateria adusă acolo 
datorită domnului de Richelieu. Brusc, ea se demască şi 
deschise focul odată cu tunurile din Fontenoy şi Barry; infanteria 
franceză, regimentul regelui, jandarmii şi carabinierii atacară 
coloana. O clipă, victoria a fost îndoielnică; uriaşa coloană făcu 
faţă tuturor. Dar iată ca apăru regimentul din Nor-mandia. In 
curând, coloana aceea care semăna cu un şarpe uriaş fu ruptă 
în trei şi începu să dea înapoi Atunci francezii îşi recăpătară 
curajul; armata voia să se răzbune pentru cele opt ore de 
retragere. Coloana, zdrobită, îşi transformă retragerea în derută. 
Duşmanii erau ucişi sau luaţi prizonieri Niciunul din cei 
cincisprezece sau optsprezece mii de oameni n-ar fi scăpat dacă 
n-ar fi fost susținuți de cavalerie. Ludovic al XV-lea se năpustise 
cu calul în galop, alergând clin regiment în regiment. Acolo unde 
cu un sfert de ceas mai înainte se auzeau doar urlete de furie şi 
gâfâitul celor pe moarte, acum nu mai răsunau decât strigăte de 
victorie. Soldaţii îşi aruncau pălăriile în aer; drapelele, ciuruite 
de gloanţe, se înclinau - răniții încercau să le salute cu mâna; 
era un fel de delir £ «aerai. Mareşalul de Saxa alunecă de pe cal 
şi căzu la picioarele regelui. 

— Sire, spuse el, acum pot să mor! Nu doream să mai trăiesc 
decât ca să vă văd victorios! 

Regele îl ridică pe mareşal de jos şi-l îmbrăţişa în văzui 
întregii armate. 

Bătălia de la Fontenoy deschise drumul unui şir întreg de 
victorii care puseră capăt războiului prin pacea de la Aix-la- 
Chapelle. La 23 mai regele cuceri oraşul Tournay şi, după zece 
zile, citadela. La 18 iulie, contele de Leuwendahl luă oraşul Gand 


prin escaladă. La 22 iulie, oraşul Bruges deschise porţile 
marchizului de Souvre. La 1 august, regele puse stăpânire pe 
Audenarde; Ter-monde se predă ducelui, d'fâarcourt; Ostende şi 
Nieuport se predară contelui de Leuwendahl, iar Alost, 
marchizului de Clermont-Gallerande. 

Prin cucerirea acestui oraş, campania din 1745 a luat sfârşit; 
cea din 1746 a început la 2b februarie ţrin supunerea oraşului 
Bruxelles, unde regele a intrat W ziua de 4 mai. În fruntea 
armatei sale, regale s-a îndreptat apoi spre Leuvain, Lierre, 
Arschot, Herehţhals şi fortuj Sainte-Marguerite, care s-au predat 
fără nicio rezistenţă. La 20 mai a fost cucerit oraşul Anvers, în 
30$ citadela. La 20 iulie s-a predat şi oraşul Mans; lă 2 august; 
Charleroi, iar la 19 septembrie, Namur. În sfârsit, penţrti a 
încheia campania din 1746 printr-o faptă răsunătoare, mareşalul 
de Saxa a câştigat la 11 octombrie bă”ăfia de la Raucroux, -a 
ucis douăsprezece mii de duşmani, a luat trei mii de prizonieri, 
iar el n-a pierdut decât 6 mie o sută de oameni. 

Campania din 1747 a început prâţi intrarea trupelor franceze 
în Zelande şi prin cucferijea forturilor din l'Ecluze şi Dislendâck 
de către cohteâe Leuwendahl. La 24 aprilie, forturile din Perle şi 
d% tiekenshâlk âU fost cucerite de către domnul de Conţa”es. 
La 1 mai domnul de Montmorin a cucerit fortul Pnilippine, iar la 
15 septembrie contele de Lemvendahl a luat oraşul Berg-op- 
Zoom, care era de necucerit. 

£» sfârşit, la 13 aprilie 1748 a fost asediat oraşul Maestricht, 
care s-a predat la 4 mai. Se spune că regele l-ar fi întrebat mai 
înairite pe mareşalul de Saxa: 

De ce aliaţii, dacă au fost învinşi, nu încheie pace, mareşale? 

Sire, mai există Maestricht! 

într-adevăr, de îndată ce oraşul Maestricht a fost cucerit de 
către francezi, ostilitățile din Italia, dintre ducele de Richelieu şi 
contele de Brown, au încetat imediat. Regina Ungariei, regele 
Spaniei şi republica Genova au aderat la preliminariile de pace 
purtate după căderea oraşului Maestricht între regele Franţei, 
Anglia şi Olanda; care au dus la tratatul de la Aix-la-Chapelle, 
semnat la 18 octombrie 1748. Şi iată şi schimbările pe care 


acest tratat le-a adus în echilibrul european: 

Don Carlos a primit confirmarea regatului Celor Două Şi cilii; 
ducele de Modena. Care se însurase cu domnişoara de Valois, 
fiica regentului, a intrat în posesia statelor sale; în sfârşit, 
infantele don Philippe a obţinut ducatele de Parma, de, 
Piacenzza şi de Guastalla. Regele Prusiei, care declanşase 
războiul, s-a ales cu cele mai multe avantaje: a păstrat Silezia 
pe care o cucerise şi s-a trezit din-tr-odată, prin aceaşi; ă sporire 
a teritoriului, cât şi prin severele economii făcute de tatăl său, 
Frederic |, în fruntea unei naţiuni puternice. În sfârşit, ducele de 
Savoia, drept preţ al alianţei sale cu împărăteasa, a obţinut o 
parte din ţinutul Milan. După cum vedeţi, marchizul de Saint- 
Severin, trimisul Franţei la Congresul de la Aix-la-Chapelle, 
urmase întocmai instrucţiunile stăpânului său, căci Ludovic al 
XV-lea nu voia să se târguiască precum un negustor, ci să se 
poarte-ca un rege. 

Capitolul XIII 


Expediția lui Carol-Eduard în Scoţia. 

— Cei; şapte oameni ai lui Moidart: - Victoria de la | Preştor 
Pans şi de la Falkick. 

— Deruta lui [Culloden. — Fuga pretenilentului. — Flora 
Macdonald. — Prinţul şi briganzii. 

— Devotamentul lui Roderic  Mackenşie.  Carol-Eduard 
izbuteşte să ajungă în Franţă, de unde este expulzat. 

— Se refugiază la Roma. 

— Legătura lui cu doamna contesa de Albany. 

— Ultimii ani ai vieţii sale. 

— Contele de Bon'neval, cava-. Jt lerul de Belle-Isle, 
monseniorul de Vintimille. 

în vremea aceasta avuseseră loc: expediţia prinţului Carol- 
Eduard în Scoţia; moartea regelui Filip ai V-lea al Spaniei, 3a 
Buen-Retiro; moartea contelui de Bonrreval 3a Constantinopol; 
moartea cavalerului de Belle-Isle. Căzut la atacul de la Exiles; 
moartea domului de Vintimille, arhiepiscop al Parisului. 


Expediția prinţului Carol-Eduard în Scoţia fusese încurajată de 
Franţa, căci era o puternică diversiune ce-l ispitea grozav pe 
Ludovic al XV-lea. Pretendentul, plecat din Nantes pe vasul „La 
Doutelle” ajunse spre sfârşitul lui august în insula Barra, una 
dintre insulele Noilor He-bride. De acolo, fără alt sprijin decât 
numele său, fără alt steag decât o bucată de pânză adusă din 
Franţa, fără altă oştire decât şapte ofiţeri, fără alt armament 
decât nouă sute de puşti, el a trecut în Scoţia, unde a debarcat 
la 25 iulie 1745, în Moidart. Cei şapte ofiţeri care-l însoțeau 
merită să  fie-trecuţi în istorie, căci amintirea pe care 
posteritatea o acordă marilor devotamente este adesea singura 
lor răsplată, Cei şapte oameni erau: marchizul de Tulilibardine, 
proscris pentru că luase parte la insurecția din 1715; sir Thomas 
Sheridan, fostul preceptor al prinţului; sir John Macdonald, ofiţer 
în slujba Spaniei'; sir Francis Strickland, gentilom englez; Kelly, 
implicat în afacerea cunoscută sub numele de „complotul 
episcopului Rochester”; Aeneas Macdonald, bancher din Paris, şi 
Buchanan, care primise sarcina din partea cardinalului de 
Tencin de a-i duce prinţului Carol, la Roma, invitaţia să se 
întoarcă în Franţa. În clipa debarcării li se mai alătură un al 
optulea slujitor, care se numea tot Macdonald, numai că acesta 
era tatăl celebrului, mareşal francez Macdonald. Unul dintre cei 
şapte gentilomi care l-au însoţit pe prinţul Carol şi pe care noi îi 
vom numi „cei şapte bărbaţi din Moidart” ne-a lăsat o descriere 
naivă, dar încântătoare a acelei debarcări. 

Se cunoaşte succesul debarcării nebuneşti a prinţului Carol- 
Eduard, care avea să reuşească tocmai datorită nebuniei sale. 
Inconjurat de cei şapte bărbaţi din Moidart. Secondat de lordul 
Lovat şi de o sută de luptători scoțieni din clanul Grants de 
Glenmoriston, după ce a ars şi a distrus tot ceea ce-l deranja în 
drumul sau, a străbătut „Scara Diavolului”, a cucerit fortul 
Williams, a luat prin surprindere oraşul Perth, a intrat în 
Edimburg, s-a îndreptat către Prestor Pans, unde sir John Cowe 
adunase o oaste, a pus acea oaste pe goană, a pătruns în Anglia 
cu şase mii de infanterişti şi cu două sute şaizeci de călăreţi, a 
pus mâna pe Carlisle, s-a îndreptat către inima regatului, a 


străbătut oraşul Manchester şi a ajuns la Derby, unde a 
constatat că se afla doar la treizeci de mile de Londra. | se 
făgăduiseră mari manifestații de simpatie IQ cinstea sa. Dar iată 
că acele manifestații nu mai avură loc. Oricum, ci conta şi pe 
oameni, şi pe bani, dar oamenii nu se mai angajară în slujba lui; 
mai mult. Chiar propriii săi soldaţi începură să murmure. Având 
o voinţă de fier, le ţinu piept soldaţilor, îndemnându-i să se 
îndrepte spre Londra. Până la urmă, dându-şi seama de 
imposibilitatea de a merge mai departe, se întoarse şi e porni 
spre Scoţia, ajunse, trecu prin Dumphryes şi Glasgow, primi 
câteva întăriri franceze şi scoţieneşi începu asediul oraşului Stir- 
Mng, unde generalul Lawlay avu răgazul să adune o oaste. Carol 
renunţă la asediu, ieşi în întâmpinarea duşmanului, se întâlni cu 
el la Falkirk şi smulse un ultim suiiş norocului. Apoi, aflând de 
sosirea ducelui de Cumberland şi a armatei sale, se retrase la 
Inverness şi, din ce în ce mai înghesuit de trupele regale, se 
văzu silit să accepte bătălia de la Culloden. Se ştie care a fost 
rezultatul acel&i bătălii: din cei cinci mii de oameni care 
alcătuiau oastea pretendentului la tron, aproape o mie cinci sute 
au fost ucişi. Carol a părăsit câmpul de luptă cu un număr destul 
de mare de călăreţi. Dar dându-şi seama că totul se sfârşise 
pentru el, încet-încet, s-a debarasat de toată suita aceea. Pe 
capul lui se pusese un premiu de treizeci de mii de lire sterline, 
aşa că nu prea mai avea încredere în oamenii din preajma sa. 
Amintirea lui Carol | vândut de scoțieni lui Cromwell îi venea 
mereu în minte. Atunci fricepu fuga aceeasurmărită pas cu pas 
de către John Hume în cartea sa Istoria rebeliunii şi de către 
James Roswel,. In Călătorie în insulele de vest ale Scoției. Fuga 
lui Carol face oarecum pereche cu fuga regelui Stanislas din 
Polonia. 

De pe câmpul de luptă, gonind fără oprire, prinţul a ajuns la 
Gortuleg, care aparţinea lordului Lovat. Fie că se afla încă prea 
aproape de armata engleză, fie că fidelitatea gazdei sale i s-a 
părut cam dubioasă, Carol s-a grăbit să ajungă la castelul din 
Inverrary, unde â sosit mort de foame şi unde a înfulecat pe loc 
doi somoni pe care tocmai îi prinsese un pescar. Castelul a fost 


aspru pedepsit pentru ospitalitatea de o zi dată fugarului: a fost 
prădat de soldaţii englezi, iar cei doi castani seculari care-i 
umbreau intrarea au fost aruncaţi în aer cu praf de puşcă. Unul 
a fost distrus, celălalt a continuat să trăiască. O jumătate din el 
a înfrunzit atât cât a mai supravieţuit şi familia Stuarţilor. Cât 
despre argintăria de la castel, o parte a fost lăsată soldaţilor, iar 
cealaltă parte a fost topită şi s-a făcut din ea o cupă care a 
aparţinut vreme îndelungată lui sir Adolphe  Ougthon, 
comandantul-şef al Scoției. 

Din Inverrary, Carol a trecut în Long Island, unde nădăjduia să 
găsească un vas francez. Dar totul, până şi elementele 
dezlănţuite ale naturii, se arăta aii împotriva prinţului. Furtuna îl 
izgoni pe fugar din insulă în insulă, în sfârşit, ajunse în South- 
Uist, unde & fost primit. De Clanranald, unul dintre cei şapte 
bărbaţi din Moidart; l-a găzduit, în creierii munţilor, un tăietor de 
copaci pe nume Corradale. Dar chiar şi acolo a observat că nu 
prea era în siguranţă. Generalul Campbell debarcase la South- 
Uist, se raliase cu Macdonald de Skye şi Macieods de Macleod, 
duşmanii prinţului, şi în fruntea a două mii de soldaţi începuseră 
să-l caute cu înfrigurare. Atunci o femeie curajoasă şi 
întreprinzătoare alcătui un plan de reuşita căruia se îndoiră 
până şi bărbaţii cei mai curajoşi şi întreprinzători. Femeia era 
Flora Macdonald, rudă cu familia Clanranald unde se afla în 
vizită, în South-Uist, în epoca despre care vorbim; socrul ei, 
după cum o arată şi numele, era membru al clanului -lui sir 
Alexander Macdonald, prin urmare duşmanul prinţului. În plus, 
el. Comanda miliția în locul soţului ei, Macdonald, care se afla 
atunci în South-uist. In ciuda dispoziţiilor ostile ale socrului său, 
Flora- n-a stat o clipă la şovăială. Şi-a procurat un paşaport 
pentru ea, pentru un slujitor şi o tânăra servantă, ca s-o ajute la 
diverse treburi. Tânăra figura în 


paşaport sub numele de Betty Burke. Această Betty Burke 
era, în realitate, prinţul Carol-Eduard. Sub acest nume şi 
deghizat în femeie, Carol a ajuns la Kilbrido, în insula Skye. 
Acolo însă se afla încă în ţinutul supus autorităţii lui Macdonald. 


Flora şi-a dublat curajul şi isteţimea. Totuşi, fiind prea slabă 
pentru a-şi putea duce singură la bun sfârşit planul, s-a hotărât 
să-şi mai ia un ajutor; iar acest aujtor era însăşi soţia lui sir 
Alexander Macdonald, lady Marguerite Macdonald. Când iady 
Marguerite a aflat despre fapta nurorii sale, mai întâi s-a 
îngrozit. Dar inima ei generoasă a făcut-o să uite de spaimă. 
Soţul ei lipsea, dar casa era plină de soldaţi englezi. L-a dat pe 
prinţ în grija lui Macdonald de Kingsbourg, intendentul lui sir 
Alexander, iar Flora a fost cea care l-a condus pe Carol-Eduard 
până'la Kingsbourg şi l-a depus, viu şi nevătămat, în mâinile 
intendentului. 

Atunci a început pentru bietul Carol-Eduard o altă serie de 
aventuri: din Kingsbourg a trecut în Rasa, dân-du-se drept 
servitorul călăuzei sale. Din Rasa a ajuns în ţinutul lordului 
Mackinnon. Dar, cu toate eforturile acestuia, a fost obligat să se 
întoarcă din nou în Scoţia, unde a debarcat pe malul lacului 
Nevis. Acolo, primejdiile care-l păşteau pe prinţ sporiră, căci un 
mare număr de soldaţi străbăteau districtul. Prinţul şi călăuzele 
sale se văzură deci strânşi într-o reţea de santinele care se 
încrucişau unele cu altele, răpindu-i orice posibilitate de a mai 
înainta spre centrul Scoției. În sfârşit, după două zile în care n-a 
cutezat să aprindă un foc ca să-şi facă o fiertură, s-a hotărât să 
încerce să treacă printre două posturi duşmane. Timp de un 
ceas, prinţul şi însoțitorii săi au fost obligaţi să se târască 
întocmai ca nişte năpârci, printr-un defileu îngust şi întunecos; 
apoi, după altă oră de mers pe furiş, au băgat de seamă că abia 
trecuseră de prima linie. Trăind cu ceea ce găsea pe drum şi 
rămânând uneori câte douăzeci şi patru de ore fără hrană, fără 
foc, fără adăpost, cu veşmintele în zdrenţe, nefericitul prinţ 
ajunse, în sfârşit, în munţii Strath-Glass, împreună cu ultimul 
tovarăş care-i mai rămăsese. Neştiind ce să facă şi încotro să se 
mai îndrepte, se vâri într-o grotă ce servea de adăpost unor 
tâlhari, în număr de şapte. Din fericire, aproape toţi erau vechi 
partizani ai prinţului. Când îl recunoscură, îngenuncheată în faţa 
lui. Abia acolo îşi găsi nefericitul prinţ un pic de odihnă. Căci 
niciun rege, niciun şef de clan, niciun proprietar de castel n-a 


fost slujit cu mai mult zel şi cu mai mult respect decât a fost 
slujit Carol-Eduard de către cei şapte tâlhari. Prințului îi lipseau 
două lucruri de care avea mare nevoie: haine şi veşti. Punând 
mâna pe servitorul unui ofiţer care se îndrepta spre fortul 
Auguste cu bagajele stăpânului său, tâlharu îi luară acestuia 
baloturile şi se înapoiam în grabă. Acum prinţul făcuse rost de 
haine, dar avea tot atâta nevoie de veşti. Atunci unul dintre 
tâlhari, deghizându-se, pătrunse în fortul Auguste; acolo căpăta 
informaţii precise asupra mişcărilor de trupe şi, pentru a-i potoli 
prinţului foamea, îi aduse la întoarcere o pline mare de grâu 
curat. 

Carol-Eduard rămase cu tâlhării trei săptămâni. Când iată că 
prinţului i se ivi posibilitatea unui drum mai puţin primejdios. 
Fiul unui bijutier din Edimburg, pe nume Koderic Mackensie, 
care fusese ofiţer în armata lui Carol-Eduard şi care cunoştea 
toate primejdiile ce-l pândeau pe prinţ, se ascunsese în 
Glenmoriston. Era un tânăr de vârsta şi de înălţimea prinţului şi, 
printr-o ciudată coincidenţă, semăna cu Carol-Eduard ca două 
picături de apă. Câţiva soldaţi, descoperindu-l într-o zi pe 
Mackensie, îl şi înşfă- cară. Atunci tânărului îi veni în minte o 
idee de un devotament sublim: după ce se apără cu 
înverşunare, îşi dezgoli pieptul, strigându-le soldaţilor: 


— Ticăloşilor, vă ucideţi prinţul! 

Auzind aceste cuvinte, soldaţii au fost convinşi că puseseră 
mâna pe Carol-Eduard, ai cărui cap valora treizeci de nai de lire 
sterline. Falsul prinţ a fost ucis fără multă vorbă; apoi capul, 
odată tăiat, a fost trimis la Londra. Trecu o lună până să se 
descopere adevărul, o lună în care prinţul fiind socotit mort, n-a 
mai fost urmărit. Carol-Eduard profită de acest răgaz şi, 
luândurşi rămas-bun de la tââharii care-l ascunseseră, plecă 
pentru a se întâlni la Badenoch cu doi dintre prietenii săi: Cluny 
şi Lochiel. În sfârşit, la 18 septembrie 1746 Carol-Eduard află că 
două fregate franceze sosiseră la Lochlannagh cu scopul de a-i 
lua la bord pe el şi pe tovarăşii săi. Pe 20, prinţul şi Lochiel se 
îmbarcară pe una din fregate, precedaţi de o sută de susţinători 


care se refugiaseră pe bord. La 29 septembrie, prinţul izbuti să 
debarce aproape de Morlaix, în Bretagne. Trecuseră 
treisprezece luni de la plecarea lui din Franţa şi din aceste 
treisprezece luni, cinci se luptase tot timpul cu moartea. Unul 
dintre tââharii. Care-l urmaseră pe prinţ până la Badenoch a fost 
prins mai târziu şi spânzurat fiindcă furase o vacă. Acel om, care 
furase o vacă de cincisprezece franci, nu se gândise riici măcar 
o clipă la cele treizeci de mii de lire sterline, preţul trădării întors 
în Franţa, Carol-Eduard a fost izgonit prin tratatul de la Aix-la- 
Chapelle. Arestat în timp ce se ducea la Operă, a fost închis la 
Vincennes, poate chiar în aceeaşi celulă unde, cincizeci de ani 
mai târziu, avea să fie închis ducele d'Enghien. Fugind de la 
Vincennes, a izbutit să ajungă la Roma, unde s-a îndrăgostit de 
contesa de Al-bany, mult mai celebră prin iubirea ei faţă de 
poetul Alfieri decât prin legătura cu penultimul descendent al 
Stuarţilor. Carol-Eduard îndurase mult prea multe necazuri ca să 
nu simtă nevoia să le uite. Oare din pricina aceasta sau poate 
pentru că acest cusur era caracteristic familiei Stuart, prinţul 
căzu, la bălrânete. În patima beţiei? A murit la Florenţa, la 31 
ianuarie 1788. 

Se pare că luna ianuarie a fost întotdeauna fatală atât 
Stuarţilor, cât şi Bourbonilor. Căci ultimul Stuart, cardinalul de 
York, a murit la Roma, în 1808. Cei doi fraţi se odihnesc la 
Roma, în acelaşi mormânt. 

Moartea lui Filip al V-lea, regele Spaniei, n-a produs nicio 
schimbare în Europa. l-a urmat la tron fiul său, prinţul Asturiei, 
sub numele de Ferdinand al VI-lea. 

Cât despre moartea contelui de Bonneval, ea a fost pe 
măsura vieţii sale atât de aventuroase, încât poate constitui un 
întreg roman. 

Născut la 14 iunie 1675, crescut la colegiul iezuiţilor, intrat în 
marină la vârsta de doisprezece ani, Claude-Alexandre, conte de 
Bonneval, a fost trimis acasă de către marchizul de Seignelay, 
ministrul marinei care, trecând în revistă gărzile marinăreşti, a 
văzut printre ele un copil. 

— Nu izgoneşti din armată oameni cu numele de Bonneval, 


domnule ministru, i-a spus băiatul - plin de mândrie. 

Ministrul, văzând cu cine are de-a face, i-a răspuns: 

— Ba da, domnule, îi izgoneşti când sunt simple gărzi 
marinăreşti, ca să faci din ei ofiţeri de vas! 

Luptele de la Dieppe şi Cadix au dovedit că nici contele şi nici 
ministrul nu se înşelaseră. Părăsind marina, contele şi-a 
cumpărat, în 1698, o slujbă în regimentul de gardă. În 1704 
obţinu conducerea regimentului de infanterie din Tour; dar în 
1704, certându-se cu domnul de Chamillard, ceru un concediu 
ducelui de Vendome şi-şi petrecu iarna din 1705—1706 
călătorind prin Italia, unde se împrieteni cu marchizul de 
Langallerie, care trecuse din slujba Franţei în aceea a Imperiului. 
Bonneval a ezitat multă vreme dacă să-i urmeze sau nu 
exemplul. Dar prinţul Eugene, care-l remarcase în rândurile 
armatei franceze în bătălia de la Luzzara, îl rugă să intre în 
oştirea sa. El primi şi căpătă imediat gradul de general-maior în 
armata austriacă: începând din acel moment, curajul lai uimitor 
a fost pus în slujba străinilor. La Torino, a avut bucuria de a 
salva viaţa fratelui său, marchizul de Bonne-val, pe care l-a 
recunoscut printre baionetele ungurilor, fără să ştie că luptase 
împotriva lui. Începând din acel moment, domnul de Bonneval 
putea fi văzut în Orice bătălie: primul la cucerirea Alexandriei; 
prinulla asaltul castelului de Tortone, în statele pontificale, - 
unde şi-a zdrobit un braţ, primul în Savoia şi Dauphinei în 1714, 
în Flandra, a asistat la întrevederea dintre prinţul Eugene şi 
mareşalul de Villars; la Rastadt, în 1715, a luptat împotriva 
turcilor, primind o lovitură de lance în burtă, fapt care l-a obligat 
să poarte un corset de fier aproape toată viaţa. În 1720* 
certându-se şi cu prinţul Eugene aşa cum se certase cu domnul 
de Chamillard, a trecut de partea turcilor, şi-a pus turban pe 
cap, a pus pe picioare artileria otomanilor, a devenit paşă şi s-a 
remarcat, în 1739, în războiul împotriva imperialilor. A murit la 
Constantinopot. La 22 martie 1747, în vârstă de şaptezeci şi doi 
de ani şi a fost înmormântat în cimitirul din Pera. 

Mai rămân de spus două cuvinte despre moartea cavalerului 
de Belle-Isle, născut în 1739 şi care a contribuit în mare măsură 


la ilustrarea fratelui său, mareşalul de Belle-Isle, punându-şi în 
slujba acestuia inteligenţa, planurile de luptă, spiritul de 
prevedere şi toate harurile cu care-l înzestrase natura. A murit 
în retragerea de la Exiles, o-dată eu domnii de,: Darnant, Goas, 
Grille, Brientie şi Donges. 

Cât despre domnul de Vintimille, pe care l-am întâlalt în 
afacerea moliniştilor, a murit nu ca un bun creştin, ci ca unul 
care se îndoia straşnic de viaţa de dincolo. 

Capitolul XÂV 


Familia regală. 

— Choissy şi Trianon. 

— Eticheta de la Curte. — Societatea reginei. — Mesele. — 
Bucătarul regelui. 

— Delfinul şi copilăria acestuia. 

— Domnul de Fleury. — însurătoarea Delfinului. 

— Doamna de Pompadour. — Averea marchizei. — Serbările 
doamnei de Pompadour. 


în epoca în care ne aflăm, adică spre jumătatea domniei lui 
Ludovic al XV-lea, acesta avea opt copii făcuţi cu regina. Cu 
iubitele sale n-a avut prea mulţi copii şi mai ales n-a vrut să-i 
recunoască, fiindcă bastarzii străbunicului său Ludovic al XIV-lea 
au constituit o bună lecţie pentru el. Cei opt copii erau: Delfinul, 
născut la 4 septembrie 1729; ducele danjou, născut la Versailles 
în 30 august 1730 şi mort în 1733; Louise-Elisabeth de France, 
măritată cu don Philippe, născută la 14 august 3727; Anne- 
Henriette, sora ei geamănă; Mărie-Adelaide, cunoscută sub 
numele de Doamna Adelaide, născută la 23 martie 1732; 
Victoire-Louise-Marie-Therese, născută la 11 mai 1733; Sophie- 
Philipppine-Elisabeth, născută la 27 iulie 1734; Louise-Marie, 
născută la 15 iulie, 1737. 

Deci, presupunând că ne aflăm la începutul anului 1750, 
regele are acum patruzeci de ani, regina patruzeci şi şapte, 
Delfinul douăzeci şi unu, prinţesele gemene au douăzeci şi trei, 


doamna Adelaide are optsprezece, prinţesa Victoria, 
şaptesprezece, Sophie, şaisprezece, iar 

Louise, treisprezece. Prinţesele, în afară de Louise-Elisabeth, 
măritată cu don Philippe, trăiau sub tutela mamei. 

Firile acestor prințese erau foarte diferite, iar unele de-a 
dreptul ciudate. Henriette era bună, cu judecată, nepătimaşă, 
timidă şi înţeleaptă. li plăcea în mod deosebit societatea 
doamnei de Ventadour, care se apropia de suta de ani şi care îi 
psvestea toate întâmplările de la Curtea lui Ludovic al XIV-lea. 

Boamna Adeiaâde, dimpotrivă, avea o fire foarte ho-tărâtă; 
semăna cu un băieţoi, cânta la vioară, mergea călare şi iubea 
vânătoarea. Spunea întotdeauna că i-ar fi plăcut să fie bărbat ca 
să poată lua parte la război. Incă de mică, zicea adesea: 

— Nu ştiu de ce toţi doresc atât de mult un duce d'Anjou! N- 
au decât să mă facă pe mine duce d'Anjou şi vor vedea de ce 
sunt în stare! 

La paisprezece ani, jucând cavagnola cu regina, izbuti să-i 
fure paisprezece ludovici de aur. A doua zi istorisi tuturor acest 
lucru, rugind să i se deschidă poarta şi să fie lăsată să se ducă 
să-şi cumpere” un echipaj de luptă. 

Şi unde vrei să te duci, prinţesă? o întrebă una dintre 
însoţitoarele sale. 

Unde vreau? Ei bine, vreau să mă aşez în fruntea armatelor 
tatei. Am să-l bat pe duşman şi am să-l aduc pe regele Angliei 
prizonier la Versailles! 

— Şi cum ai să realizezi singură un astfel de plan? 

— Nu sunt singură! Am găsit un aliat, un tânăr căruia i-am 
găsit un loc la Curte şi care mi-a promis că vine cu mine! 

. Tânărul aliat al Adelaidei era un puştan de cincisprezece ani 
pe care-l tot văzuse prin pădurea din Lagny, iar locul pe care-l 
obținuse pentru el la Curte era de paznic al măgarilor prinţesei. 

Reţinută cu forţa într-un apartament, Doamna Adelaide găsise 
un alt mijloc de a-i distruge pe englezi. In aceeaşi seară îşi 
expuse planul câtorva persoane de la Curte. 

— Am să-i chem, zise ea, rând pe rând, pe prinții englezi să se 
culce cu mine. Sigur că se vor simţi foarte onoraţi de o 


asemenea cinste, iar după ce vor adormi, îi voi, ucide! 

Doamna Victoire, care avea înclinări mult mai hlânde, era o 
tânăra deosebit de frumoasă, cu un ten brun, cu nişte ochi mari 
şi încântători, semănând şi cu regele, şi cu Bel-finul, şi cu 
doamna infantă. Regele o iubea cel mai mult dintre toate fiicele 
sale. Doamna Sophie, care venea ime-dat după Victoire, era 
foarte albă, cu părul foarte negru, semănând leit cu regele în 
partea de sus a feţei. Doamna Louise, ultima, era foarte scundă; 
în schimb, era foarte veselă şi plină de viaţă şi nu dădea în 
niciun chip de bănuit că într-o bună zi va ajunge călugăriţă. 

Doamna infantă a murit în 1759, Anne în 1752, iar Adelaide, 
Victorie şi Sophie au rămas nemăritate. Acestea sunt cel trei 
prințese cărora tatăl lor le spunea, în intimitate, Lupoaica, 
Molâia şi Cioara. 

Toată acea Curte a regelui, a reginei şi a Delfinului era 
supusă, când locuia la Versailles, unei etichete năucitoare. lată 
de ce regelui îi plăcea atât de mult să stea la Choisy, iar reginei 
la Trianon. 

Unul dintre lucrurile cele mai serioase ale acestei etichete era 
„gustatul bucatelor”. Existau, în 1750, cinci gentilomi slujind la 
fiecare masă şi gustând absolut tot ce se aducea de mâncare: 
apă, vin, friptură, pâine, fructe, dulciuri etc. La Choisy nu exista 
acest obicei. Acolo masa ieşea gata pregătită printr-o gaură 
făcută în parchet, iar serviciul era executat de paji. 

Un alt obicei păstrat cu tot atâta străşnicie ca şi.. Gustatul 
bucatelor” * era cel al „intrărilor”. Uşa principală era rezervată 
gentilomilor, Cel care era socotit „un om obişnuit”, fie că era 
vorba de Chevert sau de Voltaire, era obligat să intre pe uşile 
mici. Vom vedea totuşi că Voltaire a intrat pe uşa cea mare. 
Repartizarea funcţiilor, care făcea ca nimeni să nu îndeplinească 
decât ceea ce-i impunea cu stricteţe statutul funcţiei sale, crea 
uneori situaţii ciudate. Astfel. Într-o zi, regina plimbându-se prin 
camera ei de onoare, zări puţin praf pe pat şi i-l arătă doamnei 
de Luy-nes. Aceasta trimise să-l caute pe valetul de cameră ai 
reginei ca să-i arate el praful valetului de cameră al regelui. 
Numai că valetul de cameră al regelui pretinse că praful nu-l 


privea pe el; valeţii-tapiţeri ai regelui se ocupau de patul 
obişnuit al reginei, dar ei nu se puteau atinge de patul de 
onoare al reginei când ea nu doimea acolo. Or, cum ea nu se 
mai culca într-adevăr acolo, ştersul prafului era treaba 
slujitorilor care aveau grijă de mobile. Şi aşa trecură două luni 
fără a se descoperi cine ave» obligaţia să şteargă praful în odaia 
aceea. După două luni, regina îl şterse ea însăşi cu un pămătuf 
de pene. 

Astfel de neajunsuri o urmăreau pe regină până şi la Trianon, 
unde se ducea uneori să ia masa de seară îm-preunăr-cu 
doamnele ei de onoare. Într-o zi avu loc o ceartă zdravănă între 
fructăreasă şi administratorul castelului, ceartă care, vreme de 
doi ani, o împiedică pe regină să mai ia masa de seară acolo. 
Fructăreasă pretindea că era sarcina ei să furnizeze luminările; 
administratorul, la rindttl său, susţinea că acest drept era al lui. 
Aşteptând să se rezolve conflictul, regina - ca să nu jignească 
pe nimeni - nu se măi duse la Trianon decât în timpul zilei, 
renunțând o bucată de vreme să mai cineze acolo. 

De altfel, nimic mai trist decât acel sărman apartament al 
reginei. Din societatea ei obişnuită făceau parte cardinalul, 
ducesa de Luynes. Preşedintele Henault şi părintele Griffet. La 
regină, niciun fel de etichetă. Toată lumea stătea pe scaune şi 
cum discuţia era în general foarte puţin însufleţită, jumătate din 
cei de faţă dormeau, iar cealaltă jumătate îi privea pe primii 
cum dorm. Cel mai tăcut şi mai somnoros din toată adunarea 
era ducele de Luynes, deşi regina îl poreclise domnul Tintamarre 
K 

Regele, în schimb, ducea cu totul altă viaţă. Pe măsură ce 
înainta în vârsta, înclinările sale erotice erau tot mai accentuate. 
Nu trecea zi în care să nu se aşeze la masa de joc şi regele juca, 
nu glumă, ori pierzând, ori câştigând seară de seară, trei sau 
patru mii de ludovici. Când câştiga, punea banii în caseta lui 
secretă; când pierdea, banii erau luaţi din vistieria statului. 
Această înclinare către jocurile de noroc l-a dus, mai târziu, de 
la masa verde la speculaţiile comerciale. Jocul odată isprăvit, 
toată lumea se aşeza la cină. Regelui, care era mare băutor, îi 


plăcea îndeosebi şampania. Ameţit bine, rămânea pe mâna 
doamnei de Pompadour, care făcea din el ce poftea. 

Regele avea un excelent bucătar, care învățase toate regulile 
artei sale nu numai din cele mai bune cărţi de gastronomie, de 
la cei mai buni maeştri bucătari, ci şi de la cei mai experimentați 
medici; ştia să prepare bucate datorită cărora regele putea să-şi 
prelungească nopţile de zbenguială, lucru în care ducele 
d'Orieans fusese un adevărat as. Nu de puţine ori, în timpul 
Carnavalului, regele, 

* Zarl-ă. 

prinții şi favoritele lor se duceau la baluri mascate sau se 
distrau pe străzile Parisului. 

Cât despre Delfin, în vârstă de douăzeci şi unu de ani, după 
cum am mai spus, fusese crescut într-un mediu plin de adulaţii, 
care uneori frizau ridicolul. Ca şi sfânta Alacoque, despre care se 
zicea că încă de la frageda vârstă de trei ani manifestase o 
groază vădită faţă de păcat, şi delfinul dădea celor din jur 
aceleaşi speranţe încă de la vţssta de şase ani. Tânărul prinţ, pe 
care domnul de Châtillon, preceptorul său, era obligat, la marile 
ceremonii, să-f slujească în genunchi, îi spuse într-o zi acestuia: 

— De ce nu mă serveşti tot timpul astfel? 

Până şi pedepsele erau făcute de aşa manieră ca să-i 
sporească şi mai mult orgoliul. Aşa că, până la vârstă de 
doisprezece ani, tânărul prinţ a fost una dintre cele mai 
dezagreabile fiinţe. După această Vârstă, începu să fie mai cu 
judecată şi să dea dovadă de mai multă voinţă. Cum era 
deranjat de o umflătură pe care o avea pe obrazul drept, toată 
lumea a fost de părere că trebuia să-i fie scoasă. Doctorul la 
Peyronie i-a făcut o incizie din mijlocul obrazului până la bărbie. 
Regelui - care se afla de faţă - i s-a făcut rău şi i s-a dat să 
respire nişte săruri; dar Delfinul a rămas imperturbabil şi a 
suportat operaţia fără un vaiet, fără un scâncet. După câteva 
zile, dentistul său l-a prevenit pe domnul de Châtillen că trebuia 
neapărat să-i scoată prinţului o măsea din partea unde fusese 
operat. Prinţul a cerut un timp de gândire, apoi, după ce s-a 
hotărât, l-a chemat pe dentist să-i scoată măseaua, în-durând 


extracția fără să clipească. 
După alte câteva zile i-au mai scos o măsea, apoi şi pe cea 
de-a treia şi Delfinul a îndurat durerea cu aceeaşi im- 


pasibiiiiate. Într-o zi, cardinalul de Fleury, discutând cu el în 
glumă, aşa cum discutase şi cu Ludovic al XV-lea pe vremea 
când era copil, i-a spus: 

Oare pot conta, monseniore, pe această prietenie pe care mi- 
© dovediţi astăzi? Fiindcă după câte ştiu eu prietenia prinților 
nu e de lungă durată. 

Totuşi, i-a răspuns Delfinul întorcându-se spre el, aţi izbutit să 
ocupați un loc destul de bun în inima regelui, aşa că nu prea văd 
de ce vă plângeţi. 

Când s-a pus problema să-l însoare cu infanta Maria-Tereza a 
Spaniei, Delfinul avea doar paisprezece ani şi nu cunoscuse încă 
nicio femeie. Tot timpul nu vorbea decât despre plimbările şi 
călătoriile pe care avea de gând să le facă împreună cu 
Viitoarea Delfină. 

Bine, îi spuse doamna Adelaide, dar vorbeşte-ne şi despre 
viitoarea ta soţie; laudă-i tenul frumos, pielea albă, ţinuta 
nobilă. Am auzit că are părul roşu... 

Mi s-a spus că are un caracter frumos, răspunse Delfinul, şi 
asta îmi ajunge! ’ 

Delfinului îi plăcea foarte mult vânătoarea, dar cum avusese 
ghinionul să-l ucidă, la o partidă de vânătoare, pe domnul de 
Chambon, n-a mai practicat niciodată acest gen de distracţie. 
Când i-a murit bărbatul, soţia domnului de Chambon aştepta un 
copil. Delfinul i l-a botezat şi în timpul botezului se pare că n-a 
ţinut seamă de nu ştiu care ceremonial. Cineva i-a atras imediat 
atenţia: 

— Monseniore, nu se obişnuieşte astfel!, 

— Mi se pare, i-a răspuns cu amărăciune Delfinul, că nu se 
obişnuieşte nici să ucizi tatăl unui copil şi soţul unei femei care a 
devenit mamă! 

însurat de cinci ani, Delfinul trăise tot timpul alături de soţia 
sa. De fapt, doamna de Pompadour se temea mult mai tare de 


Delfin decât de regină. 

Aşa cum am mai spus, doamna de Pompadour fusese 
prezentată în 1745 la Curte şi, cum nu putuse apărea cu numele 
de doamna Lenormand d'Etioles, avea motive să se lepede de 
acel nume pe care-l făcuse de râs. Atunci îl rugă pe rege să facă 
şi pentru ea ceea ce făcuse pentru doamna de Châteauroux. 
Regele consimţi şi-i dărui mar-chizatul de Pompadour. Familia 
de Pompadour, car'e-şi avea rădăcinile undeva, prin secolul al 
XII-lea, se stinsese în 1722, odată cu persoana marchizului de 
Pompadour, care jucase nu ştiu ce rol în conspirația lui 
Cellamare. Doamna de Pompadour nu-i pusese regelui condiţii 
înainte, aşa cum o făcuse ducesa de Châteauroux. În schimb, 
ile puse după. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-l 
îndepărteze de la Curte pe domnul de Orzy, controlor general 
care-l persecutase odinioară pe tatăl ei, domnul de Poisson. 
Orzy, scos din slujbă, se retrase la Bercy, unde i se alăturară toţi 
oamenii cinstiţi. In locul lui a fost numit domnul de Machault, om 
cinstit şi inteligent, care a izbutit să salveze ţara de foametea 
din 1749, cumpărând grâu din Barbaria. 

Dacă doamna de Pompadour avea puterea de a destitui 
demnitarii din funcţie, n-o avea şi pe aceea de a numi în slujbe 
înalte pe cine ar fi vrut ea. Ca s-o- împace, regele i-a dăruit 
funcţia de director general al construcţiilor, funcţie pe care ea a 
dăruit-o fratelui ei, care a primit şi titlul de marchiz de Vandiere. 
In ceea ce priveşte averea personală a marchizei, iată în ce fel a 
devenit ea bogată. 

La şase luni după ce regele i-a declarat că o iubeşte, a primit 
o rentă de o sută zece mii de livre, o locuinţă la 

Curte, câte una în palatele regale şi marchizatul de Pcâft* 
padour. 

în 1748 a cumpărat de la fermierul general Roussel o moşie în 
Selle, dând pe ea cincizeci de mii de livre, şi a mai cheltuit 
şaizeci de mii de livre cumpărând şi un mic castel. În acelaşi an, 
regele i-a dăruit şapte sute cincizeci de mii de livre ca să-şi 
cumpere domeniul şi castelul din Crecy. Apoi i-a mai dăruit şi 
slujba de trezorier al grajdurilor regale, care valora cinci sute de 


mii de livre, ca s-o vândă cui va vrea ea. În sfârşit, în acelaşi an 
i-a mai dat o slujbă, valorând cinci sute de mii de livre, s-o 
vândă în profitul ei. Deci aproape două milioane daţi favoritei 
într-un singur an. La 1 ianuarie 1747, Ludovic al XV-lea i-a dat, 
ca dar de Anul Nou, nişte tăblițe de aur, cu armele Franţei 
făcute din diamante în mijloc, iar pe margini bătute tot în 
diamante. În ele se afla şi o hârtie de cinci sute de mii de livre, 
plătibilă la purtător. La 3 martie, fratele ei, marchizul de 
Vandieres, a obţinut de la rege căpitănia dâh Grenelle şi o sută 
de mii de livre cu care să-şi plătească brevetul. In 1749, doamna 
de Pompadour i-a cerut regelui un palat la Fontainebleau; regele 
i-a dat trei sute de mii de livre să şi-l cumpere. În acelaşi an i-a 
cerut regelui castelul daulnoy pentru a-şi spori distracţiile din 
Crecy. Regele i l-a dăruit, adăugind şi patru sute de mii de livre. 
În 1750 marchiza a dorit să cumpere reşedinţa Rrimborian, mai 
sus de Bellevue. Regele i-a cumpărat-o, dând pe ea şase sute de 
mii de livre. În 1751, doamna de Pompadour s-a gândit că 
«venise vremea să facă ceva şi pentru tatăl ei; regele a 
cumpărat moşia Marigny, pe care a oferit-o domnului Poisson. In 
1752, doamna de Pompadour a dorit moşia din Saint-Remy, 
vecină cu cea din Crecy. Nu costa decât douăsprezece mii de 
livre, aşa că regele - ruşinat să-i facă un cadou atât de mic - a 
mai adăugat trei sute de mii de livre pentru un palat la Com- 
piegne. În 1753, marchizei i-a plăcut superbul palat al domnului 
d'Evreux. Vorbindu-i lui Ludovic despre el, acesta i-a dat imediat 
cinci sute de mii de livre ca să şi-l cumpere. Dar îndată ce a pus 
piciorul în acel palat, doamna de Pompadour nu l-a mai găsit pe 
gustul ei, aşa că a mai risipit încă cinci sute de mii de livre ca 
să-l reamenajeze. De data asta parizienii n-au mai tăcut. Şi-au 
manifestat făţiş mânia împotriva curtezanei, acoperind zidurile 
palatului cu fel de fel de injurii şi, cum pentru a-şi lărgi grădina, 
aceasta a luat şi o bucată din drumul public (astăzi Champs- 
Elysees), norodul s-a adunat, i-a înjurat pe lucrători şi i-a pus pe 
goană cu pietre. 

Cam în vremea aceea marchiza a încercat să cumpere de la 
regele Prusiei principatul de Neuchâtel. În caz de ruptură cu 


regalul ei iubit, sau dacă acesta s-ar fi prăpădit, marchiza ar fi 
vrut să aibă în străinătate un loc unde să fie ferită de duşmanii 
pe care şi-i făcuse în Franţa şi unde să poată trăi liniştită nu 
numai din averea ştiută de toţi, ci şi din cea ştiută doar de ea şi 
depusă la Băncile din Genova, Veneţia, Londra şi Amsterdam. 
Dar tratativele ei cu regele Prusiei n-au dus la niciun rezultat. 

De o parte din această avere regală, cu care marchiza nu mai 
ştia ce să facă, profitară artiştii. Toate acele palate trebuiau 
împodobite, reproducând în toate felurile, fie chipul, fie capriciile 
favoritei. Artele sunt singura nobleţe pentru care nu există om 
de rând. Vernet, Latour, Pigalle deveniră oaspeţi obişnuiţi la 
masa marchizei. Arta a intrat, datorită doamnei de Pompadour, 
în viaţa de toate zilele, s-a transformat pentru a fi nu numai 
plăcută, ci şi utilă. A coborât până la cele mai mici detalii ale 
mobilierului. Toate fleacurile cu care se înconjoară o femeie au 
devenit obiecte de artă; până şi astăzi femeile la modă iau 

€ub aripa lor protectoare pe artiştii care execută asemenea 
fleacuri costisitoare, aşa cum a fscut la vremea ei marchiza de 
Pompadour. 

în concluzie, trebuie să. Mărturisim că niciodată cochetăria 
amănuntelor. N-ă mers atât de departe ca pe vremea doamnei 
de Pompadour, când arta încerca în permanentă să se substituie 
naturii. Strălucitoarea minune a firii care sunt florile a fost 
imitată şi reprodusă într-o sută de feluri, fie cu acul, fie cu 
pensula, fie din porțelan. Într-o zi, doamna de Pompadour îl 
primi pe Ludovic al XV-lea în minunatul castel din Bellevue care 
înghiţise milioane. Era în toiul iernii, ba chiar al unei ierni foarte 
aspre. Marchiza îl. Conduse pe rege într-un apartament care 
dădea într-o seră imensă, plină cu cele mai proaspete şi mai 
diverse flori. Trandafiri, crini şi garoafe se înălţau de 
pretutindeni, umplând sera cu miresmele lor delicate. Regele o 
rugă pe gazdă să-i facă şi lui un buchet ca să-l ducă la 
Versailles. 

— Poftiţi sa le culegeţi singur, sire, îi zise favorita cu cel mai 
fermecător surâs al ei, luându-l pe rege de braţ. Poftiţi! 

Regele intră în seră, dar abia când vru să rupă o floare îşi 


dădu seama cât de mult se înşelase. Căci toate acele splendori 
erau făcute din cel mai fin porțelan de Saxa şi stropite cu esențe 
dintre cele mai rare. Regele rămase mut de încântare şi de 
admiraţie. 

Cu toate acestea, Ludovic al XV-lea avea dese accese de 
tristeţe, de profundă melancolie, momente de silă, pe care nu şi 
le putea înfrânge în niciun fel. Ca să-l distreze, doamna de 
Pompadour n-a făcut apel, ca doamna de Main-tenon, la slujbe 
şi la preoţi, ci la reprezentații teatrale şi îa poeţi: Dufresney, 
Marivaux şi Collet erau regii acelui teatru care, la fel ca şi mobila 
epocii, putea fi numit „teatrul Pompadour”. Sub Ludovic al XIV- 
lea, Moliere fusese valet, sub Ludovic al XV-lea, Voltaire era 
gentilom. 

La spectacolele acelea, prilej de nenumărate intrigi, asista un 
foarte mic număr de spectatori: regele, regina, Delfinul, 
prinţesele Adelaide, * Victoire, Sophie, Louise, prinţul 'de 
Turenne, ducii de Chartres şi d'Ayen, domnul de Richelieu, 
marchizul de Villeroy, domnii de Coigny, de Croissy, de Querchy, 
mareşalul de Saxa şi încă vreo câţiva nobili. Actor erau contele 
de Maillebois, d'Ayen, de Meuse, de Croissy, de Voyen, de 
Duras, d'Amboise, de Clermont, de Villeroy; actrițele erau 
doamnele de Pompadour, de Brancas, de Pons şi de Sassenage. 
Astfel, în 1747 s-a jucat Tartuffe, dar aproape în secret, ca să nu 
afle Delfinul, prinţesele şi regina. În 1749 s-a jucat piesa 
Căsătoria încheiată şi desfăcută de Dufresny, contele de 
Maillebois având un succes enorm în rolul preşedintelui. În 1752 
s-a jucat Venus şi Adonis, balet erotic. Cuvintele erau ale lui 
Collet, iar muzica de Mondonville. Cavalerul de Clermont juca 
rolul lui Marte, doamna de Pompadour pe cel al lui Venus, 
vicontele de Chabot era Adonis, iar doamna de Brancas - Diana. 

Mulţi dintre acei domni şi acele doamne îşi creară reputaţia 
de mari artişti. 

în 1748 s-a construit o sală specială pentru distracţiile lui 
Ludovic al XV-lea şi mai ales ale doamnei de Pompadour. 

în vremea asta, poporul, de care uitase toată lumea; 
începu să murmure; acel murmur s-a transformat mai apoi în 


primele tunete care au bubuit în timpul furtunii din 1793. De 
acum, intrăm în perioada decadenţei monar- hice, pe acel 
versant al secolului al XVII-lea pe care vom aluneca foarte 
repede, pentru că panta este foarte în- clinată, i 

Capitolul XV 


încurcături financiare. — Domnul de Mau- repas este înlocuit 
cu domnul de Bouille. — j Plângerâie nobilimii, ale clerului şi ale 
statelor din provincii. 

— Exilul gentilomilor. — Nemulţumirile poporului. 

— Ordinele împotriva cerşetorilor şi vagabonzilor. 


— Răzmeriţa. 
— Planul de fortificare a Parisului. — „Drumul revoltei”. — 
Domnul de Charolais. — Măritişul doamnei de Boufflers cu 


domnul de Xuxem-foourg. 
— Nobilimea militară. 
— Moartea lui Mauriciu de Saxa. — înfiinţarea Şcolii Militare. 
— Naşterea ducelui de Bourgogne. 
— Marchizul de Marigny. 


Certurile dintre cei mai buni prieteni, dintre soţ şi soţie sau 
dintre doi iubiţi, izbucnesc adesea din lipsa banilor, iar discordia 
dintre popor şi rege se iscă rareori din altă pricină. Când am 
vorbit despre regență, am amintit de lipsurile pe care le îndura 
Franţa. După toate smintelile lui, Ludovic al XV-lea, situaţia s-a 
înrăutățit şi mai mult, miniştrii fiind primii care şi-au dat seamă 
că filonul de aur se isprăvise “din mina secătuită. In. Urma 
ultimului război s-a văzut clar în ce situaţie jalnică se afla 
marina, atât de înfloritoare pe vremea lui Colbert, atât de 
neglijată de Fleury. Ţapul ispăşitor a fost de data aceasta 
domnul de Maurepas, care de fapt se făcuse vinovat de un 
catren îndrăzneţ la adresa favoritei. Obligat să părăsească 
Ministerul Marinei, a-fost înlocuit cu domnul de Bouille, în vreme 
ce curajosul Orry, ce-i smulsese lui Fleury, ban cu ban, 
douăsprezece mii de livre pentru ca regina să-şi poată 


23 - ludovic al XV-lea plăti datoriile, care oferise regelui 
optzeci de milioane la începutul campaniei din Franţa aflată la 
capătul puterilor, stoarsă până la sânge de lacoma doamnă de 
Pompadour, acel curajos Orry a fost înlocuit de domnul Machault 
d'Ar-nouville. Odată în fruntea ministerului, domnul Machault s-a 
izbit de aceleaşi greutăţi ca şi domnul de Orry. Ba chiar 
greutăţile erau acum şi mai mari, fiindcă resursele scăzuseră şi 
mai mult; trebuiau acoperite imediat datoriile de stat şi stins 
deficitul. Numai că poporul ajunsese la sapă de lemn şi niciunul 
dintre mijloacele folosite până atunci nu mai putea pune ordine 
îri finanţele ţării. Atunci Machault luă hotărârea să apeleze la 
cler, la nobilime şi la statele din provincie, ale căror bogății erau 
necunoscute. Aceste categorii sociale îşi păstraseră vechiul 
drept de a-şi fixa singure impozitele şi de a nu-i. Plăti regelui 
decât - sub formă de dar - o sumă pe care aveau de asemenea 
privilegiul s-o stabilească. 

încă de la începuturile monarhiei franceze se hotărâse că regii 
nu sunt stăpâni absoluti şi că, în materie de bani, națiunea nu le 
datorează decât atât cât socoate ea de cuviinţă. Numai ca în 
acea epocă națiunea nu era reprezentată decât de nobilime şi 
de- cler, precum şi de statele din provincie j-norodul nu conta, 
deşi pe umerii lui apăsau toate greutăţile ţării. Incălcarea 
acestui vechi principiu a fost de fapt scânteia revoluţiei, din 
1789. Deci în asemenea grele împrejurări, domnul de Machault 
a trimis să fie înregistrat faimosul edict numit „edictul celei de- 
a; douăzecea părţi”. Cu acest edict dăduse greş şi dumnul de 
Calonne şi alţii, ajungând până la urmă să fie exilați. 
Parlamentul, n-a vrut pentru nimic în lume să primească acest 
edict „pe care l-au propus trei dintre preşedinţii săi, apr-lând la 
rege. Acesta, drept, răspuns, a dat ordin Parlamentului să 
înregistreze edictul chiar a doua zi Parlamentul obosise să mai 
lupte cu. Regele: Exilat de Ludovic al 

. X'IV-lea, exilat de regent, puţin îi mai păsa dacă avea să: fie 
exilat şi de Ludovic al XV-lea. Singurul lucru pe care l-a făcut a 


fost să-l trimită pe primul preşedinte la rege, ca să-l roage să 
aibă milă de poporul său. Dacă totuşi rebele ţinea cu tot 
dinadinsul ca edictul să fie înregistrat, ei se vor spăla pe mâini, 
ca Pilat din Pont, şi-l. Vor înregistra. Regele s-a ţinut tare şi 
Parlamentul a înregistrat edictul. Odată înregistrat, regele a 
cerut supuşilor săi un împrumut de cincizeci de milioane de 
livre. Parlamentul a încercat din nou să discute cu el, dar 
Ludovic nu i-a mai primit pe reprezentanţii săi. 

Când aceştia s^au înfăţişat, regele le-a spus sec: - Domnilor, 
socot că aţi intârziat cam mult să vă supuneţi poruncii mele şi 
vă previn că. ~ cu cât tergiversaţi mai mult lucrurile, cu atâta 
mă supăraţi mai tare! 

Totuşi, ceva mai curajos de data asta, Parlamentul a obiectat 
că nu ştie cum să împace această sporire a datoriei de stat cu 
edictul ceiei de-a douăzecea părţi, desiinat să stingă daaoria. 
Dar regele, înconjurat de tot Consiliul său, le răspunse de sus şi 
pe un ten de adâncă neinultumire: 

— Domnilor, socot că am dat dovadă de destulă răbdare! 
Doresc ca mâine să am banii! 

, Deconcertat de acest răspuns. Parlamentul l-a rugat pe rege 
să le dea măcar un răgaz de douăzeci de zile. Dar regele, din ce 
în ce mai supărat, le-a răspuns: 

— Domnilor, mă mir foarte tare că nu vreţi să vă supuneţi! Vă 
poruncesc ca edictul meu să fie înpegistrat mâine dimineaţă şi 
să am imediat banii! Puteţi pleca! 

Parlamentul, neavând încotro. Înregistra edictul regelui. De 
data asta, cele două edicte nemulţumiră pe toată lumea. Ed? 
ctul celei de-a douăzecea părţi nemulţumi nobilimea, clerul şi 
statele din provincie. Edictul regelui, prin care acesta cerea 
împrumut de la poporul său cincizeci de milioane de livre, 
nemulţumi norodul. Nobilimea, clerul, statele Artois, Bourgogne, 
Bretagne şi Languedoc se plânseră foarte vehement de faptul că 
guvernul, ohli-gându-i să dea a douăzecea parte din toate 
bunurile lor, tindea la abolirea dreptului de a dărui prinților atât 
cât credeau ei de cuviinţă. 

— Acceptând acest impozit, nu numai că erau grevaţi de un 


nou tribut, dar nefăcându-i ei cadou regelui, toate libertăţile ie 
erau abolite. Astfel, vechile libertăţi ale francezilor dispăreau cu 
totul. JDe aici şi insurecția tuturor categoriilor sociale împotriva 
Curţii. 

Statele din Bretagne se adunară imediat; episcopul de Rennes 
prezida clerul, iar domnul de Rohan - nobilimea. Comisarii 
regelui trânsmiseră acestora porunca regală: clerul şi nobilimea, 
deliberând, declarară că nu sunt de acord să dea Curţii a 
douăzecea parte din averile lor. Să ne amintirn că un lucru 
asemănător se petrecuse în Bretagne şi pe vremea regentului. 
După această deliberare mai avură loc alte trei: a nobilimii, 
clerului şi statelor din provincie. Toate trei adunările, cu toată 
porunca autoritară a regelui, chiar cu riscul de a se face vinovaţi 
de nesupunere, toate trei adunările, deci, hotărâră c'ă nu vor da 
Curţii nimic din bunurile lor. Asta în ce priveşte Bretagne. 

Declaraţia celei de-a douăzecea părţi fiind semnată de statul 
Artois, locuitorii spuseră la început că se vor supune poruncii 
regale privind ajutorul de care Ludovic avea nevoie. Dar cerură 
să stabilească ei suma, după vechea cutumă a ținutului, fapt 
care le-a fost refuzat. Atunci se oferiră să dubleze vechile 
impozite, cu condiţia ca ele să păstreze forma de dar. Dar 
Curtea le răspunse că nu este vorba de o sporire a vechilor 
impozite, ci de declararea exactă a bunurilor, pentru a se putea 
stabili cea de-a douăzecea parte pe care urmau s-o plătească. 
Drept pentru care Curtea porunci intendentului să ceară imediat 
acele declaraţii. De bine-de rau, unii se conformară. 


Temându-se de o revoltă în Bretagne şi mai ales temându-se 
ea nu cumva această revoltă să se întindă în întreaga 
Franţă, Curtea se arătă mulţumită de acele declaraţii, ori- cât de 
nesatisfăcătoare erau în realitate.» 

Veştile din Languedoc se arătară a fi şi mai supărătoare, 
fiindcă locuitorii din această provincie cerură ca acei comisari ai 
regelui să le arate mai întâi instrucţiunile pe care le primiseră. 
Or, cum în acele instrucţiuni nu era vorba de darul obişnuit, ci 
de cea de-a douăzecea parte din averile lor, cum noile 


prerogative ale regelui aboleau vechile cutume şi drepturi, 
statele refuzaseră să dea a douăzecea parte din averile lor şi La 
Rochefoucauld, preşedintele adunării, declară că statele nu 
numai că nu voiau să dea a douăzecea parte din averile lor, dar 
acum nu mai voiau să dea nici măcar darul lor, potrivit vechiului 
obicei. De data asta nu mai era vorba de un refuz, ci de o- 
sfidare. Ducele de Richelieu a primit poruncă să se ducă în 
Languedoc şi să discute cu cei de acolo, spunându-ie că - în caz 
de refuz - vor fi dizolvaţi ca stat. Cei din Languedoc refuzară să 
dea banii şi fură dizolvaţi. Lovitura, periculoasă în aparenţă, nu 
era câtuşi de puţin în realitate. Statele din Languedoc erau 
departe de a fi atât de periculoase ca cele din Bretagne, unde 
toţi gentilomii aveau dreptul de vot. În Bretagne, statele erau 
alcătuite din câteva sute de gentilomi, necunoscuţi la Curte, 
care, în timp de-pace, în deliberările obişnuite, aveau o mare 
influenţă; când era vorba de constituţia bretonă, gentilomii se 
uneau împotriva despotismului regal şi alcătuiau o putere pe 
care nimeni nu era în stare s-o slăbească nici prin forţă, nici prin 
corupţie. 

Cu totul altfel se petreceau lucrurile în Languedoc. Aici statele 
erau reprezentate de un număr redus de epis-copi şi de vreo 
douăzeci de baroni ereditari, pe care Curţii îi era uşor să-i 
supună sau şă-i cdrupă. Cei de la Curte tratară deci cu fiecare în 
parte şi nu le mai îngăduiră nobililor să se adune decât cu 
condiţia să ceară iertare regelui pentru nesupunere. La 3 
septembrie 1757, majoritatea statelor din Languedoc veniră la 
Versailles şi-i declarară regelui că „se căiau de a fi avut 
nefericirea să nu-i facă pe plac”. 

Cât despre statele din Bretagne, ele se ţinură tari pe poziţie, 
refuzând să dea regelui a douăzecea parte din bunurile lor. 
Curtea, uluită de această rezistenţă, îi trimise în exil pe cei care 
se arătaseră cei mai înverşunaţi. 

Dar clerul îi făcu regelui cele mai mari încurcături. Abia s-a 
publicat edictul, şi episcopii care se aflau la Paris s-au adunat cu 
zarvă mare la arhiepiscopie, mult mai periculoşi prin protestele 
lor decât magistratura sau statele, pentru că puneau interesele 


Domnului înaintea intereselor lor; deci, atacându-le privilegiile, 
ei pretindeau că le atacă pe cele ale Bisericii. Clerul s-a 
constituit aşadar într-un fel de uniune secretă, trăgându-l de 
partea lor şi pe Delfin, aliat devotat, pe care socoteau că pot 
conta fie chiar şi pentru o ligă împotriva tatălui său, regele. 

Cum între timp domnul de Bellefonds, arhiepiscopul Parisului, 
murise, în locul lui a fost numit domnul Cris-tophe de Beaumont. 
Ajuns la Paris, noul arhiepiscop, deşi nemaipomenit de ambițios, 
vrândjsă dea impresia că fusese silit să primească acest post, se 
aruncă la picioarele regelui şi în loc să-i mulţumească pentru 
favoarea pe care i-o făcuse, ceru să fie scutit de o povară atât 
de grea cum era arhiepiscopia Parisului, unde ar fi fost obligat 
să lupte împotriva unei erezii atât de periculoase ca 
jansenismul. Regele îl ridică de jos şi-i făgădui tot sprijinul. Era 
exact ceea ce voiau şi iezuiţii, care simțeau nevoia să fie 
protejaţi de autoritatea regală împotriva urii norodului. Din acest 
punct de vedere, domnul de Beaumont nu se dezminţi. Galant şi 
viclean în timpul studiilor, blând şi liniştit în timpul şederii la 
Bayonne şi Vienne, ajuns la Paris deveni, brusc, dur şi inflexibil, 
străduindu-se să convingi luniea că ambiția lui nemăsurată era 
de fapt zelul cu care apăra credinţa. De-abia instalat la 
arhiepiscopie, începu să facă pe marele inchizitor al Franţei, 
infiltrindu-şi poliţia ecleziastică până şi în locurile rău famate, 
amestecându-se în orice, dorind să - ştie totul, protejându-şi 
prozeliţii şi persecutându-şi duşmanii. Fără merite deosebite, şi- 
a croit o cale măreaţă pe drumul Bisericii; lipsita de capacitate, 
se bucura de o influenţă deosebită; lipsit de talent, izbutise să 
se facă necesar şi temut. Pe lângă cusururile pe care le-am 
pomenit, domnul de Beaumont avea totuşi şi unele însuşiri 
demne de semnalat. 

în timp ce înaltul cler al Franţei ducea un trai al cărui fast 
rivaliza cu cel.al marilor seniori ai ţării, făcând, ca şi ei, datorii 
pe care nu le mai plătea niciodată, domnul de Beaumont, 
dimpotrivă, era o pildă vie de decenţă, ordine şi rânduială. Nu 
cheltuia nicio treime din venitul său, restul dându-l săracilor, de 
care totuşi nu era iubit; milosteniile sale treceau adesea 


graniţele Franţei, ajyngând până la săracii din Irlanda. Foarte 
ferm în ce priveşte păstrarea privilegiilor castelor favorizate de 
soartă, mândru până la insolenţă de vechimea nobleţei sale, a 
cheltuit o sută de mii de scuzi pentru a dovedi, într-o antologie 
în două volume, că se trage dintr-o mare familie şi dintr-o casă 
seniorială foarte veche. Aşa că de îndată ce-a apărut edictul 
celei de-a douăzecea părţi, a chemat la arhiepiscopie - el, care 
privea bunurile ecleziastice şi dijma ca pe unul din mijloacele 
menite să menţină puterea Bisericii - a chemat deci la 
arhiepiscopie cincisprezece sau şaisprezece dintre episcopii 
aflaţi la Paris, pentru a se pune de acord cu ei; şi cum interesul 
lui era şi al lor, hotărâră în unanimitate că întreg clerul Franţei 
va încerca să-şi păstreze prerogativele de a oferi daruri regelui 
şi de a nu accepta pentru nimic în lume să plătească impozite. 
Hotărârea odată luată la arhiepiscopia Parisului, în adunarea 
prezidată de domnul Cristophe de Beaumont, a fost trimisă 
tuturor episcopiior din regat, care refuzară categoric să se 
supună ordinelor domnului de Machault. 

Regele era un om slab din fire, atât de slab încât totul în jurul 
lui începuse să se ducă de râpă. Pentru a complica situaţia de la 
Curte, domnul de Beaumont avu ideea să mai dezbată şi o 
problemă leligioasă, pe lângă cele „băneşti şi civile. Descoperise 
că fostul şef al janseniştilor, faimosul cardinal de Noailles, 
ceruse odinioară certificate de confesiune înainte ca preoţii să 
dea împărtăşania şi mirul celor-aflaţi pe moarte. Atunci domnul 
de Beaumont se grăbi - el, arhiepiscop molinist - să pretindă 
aceleaşi certificate ca şi fostul cardinal jansenist, mai ales că 
nimeni nu-i putea lua în nume de rău acest lucru. Curtea, 
împotriva căreia el reacţiona cu dibăcie, se văzu obligată să-l 
susţină în această luptă religioasă, ca să nu fie abandonată de 
Biserică. Dar cum regele voise să rămână neu-* tru, domnul de 
Beaumont se sprijini pe Delfin, de al cărui ajutor era sigur. Aşa 
că arhiepiscopul, fără să mai aştepte, trecu la acţiune. Primul 
căruia i se refuză împărtăşania, neavând certificat de 
spovedanie, a fost un consilier din ChâteleL Războiul dintre 
Curte şi Biserică fusese deci declarat. Cine nu avea un certificat 


de spovedanie nu putea fi împărtăşit şi, dacă murea 
neîmpărtăşit, nu putea fi nici îngropat creştineşte. Refuzul 
împărtăşaniei se” întinse repede şi în provincii, iar de acolo, în 
sate. Arhiepiscopii din Sens şi din Tours, episcopii din Amiens, 
Lan-gres şi Troyes au fost printre primii care s-au conformat 
ordinului arhiepiscopului din Paris. Norodul începu să protesteze 
în gura mare, spunând că, după ce că nu are ce mânca, este 
veşnic neîndreptăţit şi persecutat, acum nu mai poate fi nici 
îngropat creştineşte. Filosofii începură să râclă de domnul de 
Beaumont şi să-şi bată joc de el prin tot soiul de pamflete 
jignitoare. Poporului nu-i mai rămânea altceva decât ori să ia în 
serios refuzul împărtăşaniei, ori să râdă. Dacă-l lua în serios, se 
clătina monarhia, dacă nu-l lua. Se clătina Biserica. Şi iată că 
exact în toiul acestor neplăcute divergențe, domnul Berryer, 
noul prefect al Poliţiei, publică nişte ordonanţe care is-. Cară 
grave tulburări în Paris. Domnul Berryer, sluga supusă a 
doamnei de Pompadour, pus de ea în slujba de locotenent al 
Poliţiei, îi era desigur profund devotat. Domnul Berryer dăduse 
câteva ordonanţe bune, dar caracterul lui inflexibil şi manierele 
brutale făcuseră să fie urât de popor. Aceste ordonanţe, dintre 
care prima fusese dată în 8 iunie 1747, reînnoiau interzicerea 
tipăriturilor şi răspân-direa cărţilor contrare religiei şi bunelor 
moravuri. O altă ordonanţă, din 9 mai 1749, se referea la doicile 
de la ţară care veneau după slujbe la Paris; alta, din 8 noiembrie 
1750. Avea îa vedere curăţenia străzilor; cea din 16” ianuarie 
17-51 se referea la saltimbanci, iar cea din 6 ianuarie 1753 
piivea comportarea călăreţilor prin Paris. Printre toate aceste 
ordonanţe exista una, extrem de severă, împotriva vagabonzilor 
şi a cerşetorilor. 

Am arătat ce fierbere iscase refuzul împărtăşaniei, deşi 
această măsură nu prea lovea în popor, fiindcă poporul nu intra 
câtuşi de puţin în toate acele probleme privind jansenismul şi 
molinismul, probleme care se reduceau aproape întotdeauna 
doar la vorbe. Poporul simţeahotuşi că la bază acelor dispute 
exista un fel de profanare a celor sfinte, fiindcă nu socotea 
firesc ca unui om aflat pe moarte să i se refuze împărtăşania. 


Oricum, cu treaba aceasta o mai scoteau ei la capăt, dariată că 
una din ordonanţele lui Berryer lovea direct în sărăcime: 
ordonanța împotriva cerşetorilor şi a vagabonzilor, care era din 
cale-afară de aspră. Cerşetorii şi vagabonzii erau ridicaţi 
imediat, pe unde erau dibuiţi, şi făcuţi, ca în Anglia, marinari sau 
coloni, după sistemul lui Law, care populase astfel Canada şi 
Luisiaria. Sigur că mai existau şi abateri de la ordonanţă, cum se 
întâmplase, de pildă, cu acea doamnă Comiau care-şi declarase 
bărbatul vagabond ca să poată râmâne cu amantul. Intâmplarea 
iscă multă zarvă şi-l înveseli pe Ludovic al XV-lea, când iată că 
se petrecu o întâmplare mult mai gravă, la care Curtea trebui să 
intervină. 

în mai 1750, un agent de poliţie fură un copil, urmărind sa 
obţină de la maică-sa o răscumpărare foarte mare. Mama, 
crezând că-şi pierduse copilul, făcu să i se audă gemetele de 
durere până în mahalaua Saint-Antoine; la asemenea vaiete, 
norodul se adună numaidecât, mamele încercând s-o consoleze 
pe mama disperată; zvonul se răs-pândi şi în alte cartiere, unde 
mai fuseseră furaţi şi alţi copii, care nu mai apăruseră însă. Dar- 
iată că în toiul zarvei, al vaietelor şi al lacrimilor, cineva' lansă 
zvonul cum că medicii îi prefecriseseră regelui nişte băi de 
sânge pentru a-şi restabili sănătatea şubrezită- de prea multe 
dezmăţuri. Astfel de zvonuri nu sunt niciodată cântărite prea 
mult. Chiar în clipa în care se discuta acest lucu, un, agent de 
poliţie înşfacă de sub nasul oamenilor Un copil care cerşea. 
Copilul începu să ţipe, mama să strige după ajutor. Lumea dădu 
năvală, îl prinseră pe agent şH strân-seră de gât, apoi gloata 
furioasă şi amenințătoare pătrunse în foburguri şi năvăli în masă 
la uşa palatului lui Berryer, cerând să li se facă dreptate pentru 
copiii furaţi şi ucişi. Avertizat la vreme, Berryer fugi din palat, 
prin grădină. Norodul vru să escaladeze zidurile şi să dărâme 
palatul, când iată că porţile se deschiseră de la sine, Unii 
spuneau că din ordinul unui slujbaş al poliţiei, alţii, că poliţia 
voia să-i atragă într-o cursă pe cei care ar fi intrat în curtea 
palatului „iar alţii susțineau sus şi tare cum că palatul poliţiei ar 
fi fost minat. În urma acestor zvonuri, gloata se retrase. Dar nu 


peste mult timp, mai multe detaşamente ale Casei regale, 
gărzile franceze şi gărzile elveţiene, cu “puştile pregătite, cu 
muschetele gata de tras, cu săbiile scoase din teacă, sosiră la 
faţa locului. Poporul o luă la goană şi se întoarse în mahalalele 
sale, dar răzbunarea îl urmări pretutindeni. Câţiva bărbaţi care li 
se părură mai îndârjiţi fură prinşi şi spânzurați; o mulţime de 
oameni au fost întemnițați. Cum totuşi răpirea copiilor fusese un 
fapt real,. Parlamentul, care nu se mai avea bine cu regele, vru 
să ştie ce anume se întâmplase şi, printr-o hotărâre din 25 mai 
1750, ordonă „să fie de îndată informat cine anume scornise 
acele zvonuri alarmante care duseseră la răzmeriţă şi, de 
asemenea, cine răpise copiii şi dacă într-adevăr li răpise”. 

în vremea aceasta, răzmeriţa - care durase trei zile - îl 
speriase foarte tare pe rege. Teama se manifestă mai întâi 
printr-o reorganizare completă a pazei, care până atunci se 
reducea doar la o companie de burghezi sau de meseriaşi, fără 
uniformă, ce-şi făceau de bine-de rău datoria în virtutea unei 
vechi cutume feudale. Printr-o hotărâre a Consiliului au fost deci 
înfiinţate zece companii de soldaţi pedeştri, îmbrăcaţi în 
uniforme, şi două companii călare. Cele douăsprezece companii, 
comandate de un locotenent-general, aveau sarcina să 
Vegheze.la liniştea Parisului şi la supunerea oraşului în faţa 
hotărârilor regelui, în plus, domnul d'Argensson alcătui, cu 
ajutorul domnului de Leuwendahil, un plan de fortificaţii şi de 
cazărmi de jur împrejurul Parisului. Bastilia a fost reînar-mată, 
garnizoana ei întărită avea acum opt sute de soldaţi, iar 
tunurile, dispuse în două direcţii opuse, îşj încrucişau tirul cu 
cele de la Vineennes, dominând mahalalele Saint-Antoine şi 
Saint-Marcel. Dar cum înspre Poarta Saint-Ho-nore nu exista 
nimic care să oprească răzmeriţa, s-a adop-i lat un sistem de 
cazarmament care avea menirea să slujească şi de fortăreață, şi 
de adăpost. Astfel au fost aşezate în locul acela trei cazărmi: 
prima, plasată în spatele Şcolii Militare, pe drumul spre Sevres şi 
Vaugirard, era destinată gărzilor franceze; a doua, ridicată în 
Rueil pe drumul dintre Versailles şisaint-Germain, era pentru 
gărzile elveţiene; cea de-a treia, construită la Courbevoie şi 


hărăzită celui de-al doilea regiment al gărzilor, urma să domine 
Sena, partea de jos a Neuilly-ului şi să stăvilească orice mulţime 
care s-ar fi îndreptat spre Versailles. _ 

Anul 1750 parcă prevestea anul 1789. In plus, începând din 
acea epocă, regele renunţă la orice legătură dintre el şi Capitală 
pe care o iubise atât; o rupse deci cu Parisul care, cu cinci ani 
mai înainte, il primise ca pe un triumfător, acoperindu-i calea cu 
flori; o rupse cu Parisul, odinioară oraşul bucuriei, al distracţiei şi 
al serbărilor, cu Parisul devenit între timp un oraş al insultelor şi 
al amenințărilor. Şi ca să le arate parizienilor că nu mai are 
nimic comun cu ei şi că nu mai voia să treacă prin oraş atunci 
când se ducea la Compiegne sau la Fontainebleau, porunci să se 
facă acel drum lat care leagă Rois de Bou-logne cu Saint-Denis 
şi care s-a numit multă vreme „Drumul revoltei”. 

Acum să vedem de unde se iscase povestea aceea 
îngrozitoare cu copiii răpiți şi cu băile de sânge ale regelui. 

în 1749 venise la Paris un han tătar, adică un fel de prinţ. 
Acesta era un bărbat de treizeei-treizeei şi cinci de ani, un 
adevărat colos, putred de bogat; sosise cu o suită numeroasă, 
alcătuită din peste o sută de neamuri, prieteni şi slugi. Deosebit 
de frumos la chip, îmbrăcat în nişte veşminte de o mare bogăţie, 
prinţul s-a bucurat repede, la Paris, de o reputaţie rar întunită; 
spunem la Paris şi nu la Versailles, fiindcă prinţul tătar, fiind 
dizgraţiat de îyan al VI-lea, sigur că nu putea fi primit la Curte, 
Dar 

lui puţin i-a păsat de Curtea franceză, din moment ce la Paris 
se afla într-o bună companie şi se distra nemaipomenit de bine. 
După opt sau zece luni de şedere în Capitală, se răspândi brusc 
zvonul că prinţul tătar se îmbolnăvise de una din acele boli rare 
şi de nevindecat cum ar fi, de pildă, lepra sau'elefantiazisul. 
Medicii consultaţi declarară că boala era extrem de rară şi, ceea 
ce era mai trist, nevindecabilă. Prietenii săi erau disperaţi, dar 
el, luându-şi rămas-bun de la ei, declară că boala lui nu este 
decât un fleac, o pecingine inofensivă, al cărei leac îl cunoaşte şi 
că peste şase luni se va înapoia pe deplin vindecat. După care 
tătarul plecă. Medicii n-au vrut să-l contrazică, dar, după ce l-au 


văzut plecat, le-au, spus prietenilor”sâi că puteau să poarte 
doliu după el, fiindcă n-aveau să-l mai vadă niciodată. Trecu un 
an, timp suficient ca toată lumea să-l uite, când iată că se 
răspândi zvonul că tătarul se întorsese la Paris, pe deplin 
vindecat, mai tânăr şi mai frumos ca niciodată. Medicii 
protestară, susţinând vehement că era un alt prinţ; dar prietenii 
şi neamurile, şi mai ales femeile îl recunoscură imediat pe 
tătarul plecat cu un an în urmă. Doctorii francezi trebuită să 
accepte faptul că prinţul trăieşte şi că urmase pobabil un 
tratament necunoscut încă în Europa, singurul care putuse face 
o asemenea minune. Dar ce tratament era acela care nu numai 
că-l vindecase,. Dar îi redase totodată frumuseţea şi vigoarea 
pierdute? Toată lumea îl trase de limbă, toţi încercară'să afle 
cum se făcuse bine, dar degeaba: prinţul nu suflă nimănui niciun 
cuvânt despre misteriosul tratament. Nimeni n-a fost însă atât 
de insistent ca domnul conte de Charolais care, atins şi el de un 
fel de pecingine ciudată, era ameninţat să piară. Contele insistă 
atât de mult pe lângă prinţ, încât acesta, deşi foarte bun prieten 
cu el, nevrând să-i spună ce tratament urmase, îi propuse să 
scrie în ţara lui şi să-l cheme la Paris pe medicul mongol care-l 
îngrijise. Contele de Charolais fu de acord şi, după două luni, îşi 
făcu apariţia în palatul său savantul Aben-Hakib. Contele văzu 
intrind în odaie un bătrân cu barbă albă ce părea să fie trecut de 
o sută de ani, dar cu o privire deosebit de pătrunzătoare. Şi iată 
şi tratamentul pe care se pare că i l-a aplicai medicul mongol. 
Domnul de Charolais trebuia ca, timp de două luni, să rupă orice 
relaţii cu iubitele sale, să se hrănească numai cu peşte, legume 
şi aluaturi uşoare, să nu bea decât sirop de migdale şi limonada 
şi să locuiască în aşa fel, încât să nu stea nimeni nici la etajul de 
deasupra lui, nici la etajul de sub el. Odaia sa trebuia să aibă 
trei usi şi trei ferestre: una spre răsărit, una spre apus, iara 
treia spre nord. Nu avea voie să intre în camera aceea decât 
seara, ca să se culce. 

în plus, în fiecare vineri trebuia să i se ia câte unsprezece 
uncii de sânge “*poi, eu ajutorul unui aparat special, să i se 
introducă imediat alte* unsprezece uncii de sânge scos din 


trupul unui băiat care să nu fi Împlinit încă paisprezece ani; în 
sfârşit, în ultima vineri a fiecărei luni, să se scalde într-o baie 
care să fie plină cu sânge de taur (trei sferturi) 

şi cu sânge de om (un sfert)! După acest tratament, care urma 
să dureze două luni, contele de Charolais trebuia să se vindece. 

E de prisos să vă mai spun că tocmai în timpul acestor două 
luni dispăruseră cei câţiva copii din Paris, fapt ce dusese la 
răzmeriţa despre care am vorbit. După spusele cronicarului de 
la care am luat aceste amănunte, Ludovic al XV-lea, acuzat de o 
crimă de care fusese învinuit şi Ludovic al XI-lea, obligase poliţia 
să dea de capătul firului din pricina căruia se răspândise 
asemenea zvon înfricoşător, şi poliţia îl informase că vinovatul 
era un prinţ din familia regală. Deşi contele de Charolais e unul 
dintre oamenii greu de calomniat, noi nu-l vom acuza niciodată 
fără dovezi, chiar dacă există o scrisoare în care el rela-itează 
toate aceste lucruri, cerându-şi iertare pentru crimele făptuite, 
scrisoare care nu e scrisă de el şi care e redactată în nişte 
termeni ce nu se-potrivesc câtuşi de puţin cu limbajul ales al 
unui prinţ. Dar, falsă sau adevărată, această scrisoare găsită. In 
arhivele poliţiei este totuşi un lucru demn de recunoscut; dacă e 
reală, ea arată până unde poate ajunge răutatea şi egoismul 
celor care se bucură de impunitate; falsă, ea arată până unde 
poate merge ura celor sărmani, ură care, în 1793, a făcut să se 
reverse paharul suferințelor îndurate şi să le taie capul regilor şi 
prinților ce-i asupriseră, nepedepsiţi, atâta vreme. 

Un alt eveniment petrecut la Curte în epoca aceea a fost 
căsătoria neaşteptată a doarrmei ducese de Boufflers cu ducele 
de Luxembourg. / 

La 28 iunie, Ludovic al XV-lea se afla la Bellevue, la doamna 
de Pompadour, când ducele de Luxembourg a venit să-l roage 
să-i iscălească un contract ce conţinea clauzele căsătoriei sale 
cu doamna de Boufflers. 

Văduvă de trei ani, doamna de Boufflers fusese prezentată la 
Curte în 1734; era doamna de onoare a reginei pe vremea când 
regele tocmai îşi părăsise soţia. Amabilă, seducătoare, plină de 
graţie, îşi făcu repede loc în societatea distinsă de la Choisy. Şi 


iată şi cum se hotărâse, doar cu o zi înainte, această căsătorie. 

Sătulă de văduvie, doamna de Boufflers îi spusese domnului 
de Luxembourg, cu care trăia de multă vreme: 

— Dragă domnule mareşal, astă-noapte mi-a trecut prin cap o 
idee. 

— Ce idee. “doamnă ducesă? 

rr Că trebuie să mă iei de nevastă, 

Păi la ce bun? în situaţia în care ne aflăm, sân «tern ca şi 
căsătoriţi. 

într-adevăr... Aş vrea totuşi să mă mărit, ca să fiu doamna 
mareşal; titlul sună frumos şi-mi place grozav. De altfel, dacă te 
însori cu mine, îţi aduc şi eu un titlu. Dacă mă faci doamna 
mareşal, eu te fac căpitan al gărzilor. 

Ei drăcie! Păi de ce n-ai spus acest lucru mai demult, ducesă? 
Când facem contractul de căsătorie? 

Voi veni diseară la dumneata, împreună cu notarul meu. 

Deci ne vedem diseară. 

Da, diseară. 

Acesta era contractul pe care Ludovic al XV-lea fusese rugat 
să-l semneze, ceea ce şi făcu imediat. 

După opt zile, domnul de Luxembourg primi într-adevăr 
funcţia de căpitan al gărzilor, rămasă vacantă prin moartea 
domnului d'Harcourt. 

La 1 noiembrie, regele puse bazele unei nobilimi militare, 
categorie în care puteau intra nu numai nobili, ci şi cei care-i 
slujiseră în calitate de căpitani şi ai căror taţi sau. Bunici 
fuseseră şi ei cel puţin căpitani. 

La 10 decembrie muri, la Chambord, mareşalul de Saxa. El 
introdusese în armată o nouă teorie, care se baza pe firea 
războinică a francezilor, şi anume că aproape întotdeauna 
succesul bătăliilor se datora infanteriei. Pentru că era 
protestant, nu i se puteau face aceleaşi onoruri la înmormântare 
ca domnului de Turenne. Regele porunci să fie îngropat la 
Strasbourg, iar cheltuielile înmormântării Bi ale mausoleului Să 
fie suportate de vistieria regală. Pi-galle a primit sarcina să 
execute şi a executat monumentul învingătorului de la Fontenoy 


şi Rocroux. Mareşalul de Saxa a murit la vârstă de cincizeci şi 
patru de ani. 


J 


La 22 ianuarie 1751, regele a pus bazele Şcolii militare, unde 
urmau să primească, gratuit, masă, casă şi învăţătură, cinci sute 
de gentilomi francezi, fiind preferaţi cei ai căror taţi muriseră în 
slujba regelui sau se aflau încă în armată. 

La 12 septembrie, doamna Delfină îl născu pe ducele de 
Bourgogne: în cinstea acestei naşteri, regele trimise patru 
milioane de franci oraşului Paris, ca să mărite, cu aceşti bani, 
şase sute de fete. Exemplul său a fost urmat de doamna de 
Pompadour, care a măritat în aceeşi zi toate fetele nubile de pe 
moşiile sale, efectuându-se astfel, în -total, peste şapte sute de 
căsătorii. Văzând aceasta, domnul de Montmartel, păstrătorul 
vistieriei regale, a mai măritat şi el trei sute. Sfetnicii din 
preajma regelui şi ai favoritei au procedat şi ei la fel, astfel că în 
cinstea naşterii doamnei Delfine s-au efectuat. Cu totul două mii 
de căsătorii. Preşedintele de Levy, autorul Jurnalului istoric al lui 
Ludovic al XVI-lca, a calculat că cele două mii de căsătorii au dat 
Franţei, în paisprezece ani, cincisprezece mii de cetăţeni. 

La 4 februarie 1752, ducele d'Orieans a murit la Sainte- 
Genevieve, unde se retrăsese de câţiva ani, după ce a ars cele 
mai frumoase tablouri din galeria sa pentru că înfă-” ţişau 
nuduri. La 29 iunie a murit, la Roma, faimosul cardinal Alberoni, 
acelaşi pe care l-am întâlnit când am vorbit despre conspirația 
lui Celâamare şi care a stârnit războiul în Europa'pentru a face 
clin-Spania marea putere care a devenit mai târziu. Într-adevăr, 
îii. Momentul morţii sale, Spania poseda regatul Celor Două 
Sicilii şi ducatele de Parma şi de Piacenzza. La 23 februarie 1753 
muri, la râri-dul ei, doamna du Mâine. La 23 august 1754, 
doamna Delfină născu un al doilea prinţ, care primi numele de 
ducele de Berry şi care avea să fie, mai târziu, Ludovic al XVI- 
lea. 

Moartea lui Montesquiou, a domnului de Leuwendhai şi a 
prinţului de Domhes sunt singurele evenimente mai importante 


din restul anului 1755. 

Anul 1756 este plin mai ales de întâmplările războiului din 
Canada. 

în rest, în cursul acestor şase ani, puterea doamnei de 
Pompadour, în loc să scadă, a crescut. In afară de lăcomia ei 
pentru bani şi proprietăţi, se pare că favorita avea şi mari 
calităţi, şi mai ales acele sentimente generoase şi artistice care-i 
lipseau complet regelui. Când regele a cedat, în mod laş, în faţa 
Angliei, făgăduind să-l trimită pe pretendentul Carol-Eduard în 
exil, când, supunându-se poruncii cabinetului din Londra, l-a 
arestat în plină stradă şi l-a dus la graniţa Franţei, unde tânărul 
şi-a arătat mâi-nile învineţite de frânghia cu care fusese legat, 
ea s-a opus din toate puterile atât arestării, cât şi exilului 
tânărului Carol-Eduard. Şi-a pus la bătaie, toată averea şi nu s-a 
sfiit să-i declare regelui, în față., ceea ce toată Europa i-a spus 
după ce doamna de Pompadour a izbutit să-l scape pe Carol- 
Eduard: 

— Sire, ceea ce aţi făcut este o laşitate! 

După ce l-a ajutat pe acel nefericit, doamna d” Ponroa-dour 
şi-a întors privirea către arte. Datorită ei Voltaire a fost primit la 
Curte, unde a obţinut funcţia de gentilom, pe care a vândut-o 
apoi cu şase sute de mii de livre. Datorită ei, el s-a menţinut, cu 
toate necuviinţele şi familiarităţile sale. Din când în când era 
obligat să fugă şi să se. Ascundă fie la doamna de Châtelet, fie 
la doamna du Mâine. Dar cum trecea furtuna, ia primul surâs al 
regelui, doamna de Pompadour îl rechema pe fugarul care 
venea timid, făcea câteva versuri în cinstea regelui pe care-l 
detesta şi a favoritei pe care o dispreţuia, dădea o reprezentaţie 
cu piesa Semiramida care nu plăcea, o ştergea englezeşte în 
Prusia, apoi se întorcea şi punea în scenă Catilina şi, mereu avid 
de faimă sau mai curând de zarvă în jurul numelui său, îi spunea 
lui d'Alembert, arătându-se pe sine: 

— Uite, îl vezi pe omul acesta? Are glorie de un milion şi vrea 
să mai aibă încă de un bănuţ! 

Arta a fost un izvor nesecat pentru doamna de Pompadour 
"pentru a-şi păstra puterea asupra lui Ludovic al XV-lea, care se 


plictisea din ce în ce măi tare, căci regele era atins de singură 
boală care nu are leac: dezamăgirea. lată portretul lui Luclovic 
al XV-lea, în picioare, făcut de Vanloo în epoca în. Care ne 
aflăm: regele pare încă tânăr, dar,. Ajuns la două treimi din 
viaţă, pe ici-pe colo răzbate bătrâneţea care-l aşteaptă. Fruntea 
o are încă, dacă nu prea lată, cel puţin nobilă. Ochii, deşi 
albaştri şi foarte limpezi, sub pleoapele vineţii, sunt uşor 
adânciţi sub sprâncenele -frumoase: nasul acvilin, caracteristic 
Eourbonilor, gura fină şi spirituală, caracteristică tuturor prinților 
din casa de Savoia. Ei bine, dacă veţi privi cu atenţie fruntea, 
ochii, gura, expresia pe care a izbutit s-o prindă pictorul pe 
chipul său, vă veţi da seama că regele era sătul de tot şi de 
toate. Nu mai lipseşte decât o cupă goală aşezată la picioarele 
acestui portret, pentru a fi Dezamăgirea personificată. Un astfel 
de rege trebuia distrat cu orice preţ. Pentru el, deci, Palatul 
Bellevue a fost transformat într-un palat de vis. 

— Vreau aici grădinile Alcinei descrise de Ariosto, i-a spus 
doamna de Pompadour lui Boucher, dându-i banii necesari, 
marmora şi porfirul. 

Lemoine a tăiat piatra şi Lemoine şi Boucher au făcut din ele 
palatul unei zâne. Ei bine, când regele a văzut ee a putut face 
ea ca să-i placă, a surâs, i-a oferit un taburet, a aşezat-o lângă 
regină şi le-a pus pe fiicele sale s-o sărute pe frunte. Ea, fiica lui 
Poisson, care fusese pe vre- muri condamnat la spânzurătoare 
fiindcă furase o vacă şi care într-o seară, când era cu chef, le-a 
spus curtenilor ce-l 
înconjurau: _ 

— Ştiţi de ce-mi vine să râd? De bogăţia şi de toate 
minunăţiile care ne înconjoară! Un străin care ar intra aici ar 
crede că a nimerit la masa unor prinți şi, dumneata, domnule de 
Montmartel, eşti fiul unui crâşmar; dumneata, domnule de 
Lavalette, eşti fiul unui negustor de vinuri; tu, Bouret, fiul unui 
lacheu, iar eu, pe legea mea, toată lumea ştie al cui fiu sunt! 

Şi Ludovic al XV-lea j& uitat de etichetă nu numai pentru 
doamna de Pompadour, ci şi pentru fratele ei, marchizul de 
Vandiere, ne care toată lumea îl lua peste picior, zicându-i 


„marchizul de alaltăieri'* 1; regele i-a schimbat numele, ca să 
nu mai fie luat în râs, numindu-l marchizul de Marigny. Şi pentru 
ca încântătorul său cumnat să aibă aerul unui marchiz adevărat, 
l-a făcut secretar al unui Ordin. Acum purta un minunat cordon 
albastru care-l scutea de orice alte dovezi ale nobleţii sale. 
Tânărulse ocupase îndeaproape de desen, de geometrie, de 
arhitectură. La nouăsprezece ani era  supraintendentul 
construcţiilor. Ei bine, la vârstă la care un altul nu s-ar fi gâsdit 
decât să se distreze, el a înţeles că trebuia să merite acest 
lucru. A plecat deci în Italia, împreună cu Soufflot, Cochin şi 
Leblanc, a stat acolo doi ani şi când s-a întors, chiar dacă nu era 
un artist de mâna întâi, era cel puţin un specialist de prim ordin 
în materie de artă. El e cel care annfiinţat Şcoala de arhitectură 
din Roma. A isprăvit de construit 

1 Joc de cuvinte: de Varidiere şi de l'avant hier (de alaltăieri) 
se pronunţă ia franceză aproape la fel (n. T.). 

Luvrul, a aranjat biblioteca şi a găsit loc în acest palat pentru 
colecţia de- medalii şi muzeul de antichităţi. A vrut mai ales ca 
în acel palat să locuiască artiştii. Dacă sora sa ar mai fi trăit, ar 
fi făcut multe lucruri bune. El e cel care a pus bazele expoziţiei 
publice de tablouri în marea galerie a Luvrului; a strâns laolaltă 
marea colecţie de lucrări a lui Rubens; a-cumpărat, pentru o 
pensie de zece mii de livre pe an, secretul lui Picot, care consta 
în a trece o pânză pictată şi deteriorată pe o pânză nouă, fără a 
primejdui în niciun fel vechea pictură. Astfel a salvat” de la 
distrugere capodopere ale lui Andrea del Sarto şi pe Sfintui 
Mihail al lui Rafael.” y în vremea asta, sora sa, doamna de 
Pompadour se ocupa, e adevărat, de lucruri mai puţin onorabile. 
Biata femeie înţelesese- că” misiunea - privită de doamna de 
Maintenon ca imposibila. — de a distra un om lipsit de simţul 
umorului merita cu prisosinţă o indulgență pontificală. Aşa că. În 
lipsă de altceva, a inventat Parc-aux-Cerfs. Era pentru prima 
oară când o favorită a avut ideea de a-i dărui un serai regalului 
ei iubit. Inteligenta ducesă îşi dăduse seama că regele era omul 
obişnuinţei şi că variaţia era -o distracţie fără urmări nefaste 
pentru ea. Ce era acel Parc-aux-Cerfs? Un harem din Bagdad 


sau din Samar-kand, de unde fiecare sclavă era imediat 
alungată după ce se culcase o dată cu stăpânul ei. Cele care nu 
rămâneau însărcinate primeau o dotă datorită căreia se măritau 
cu vreun burghez sau cu stăpânul vreunei ferme; cele care 
rămâneau însărcinate, îşi vedeau pruncul ajuns mai târziu în cler 
sau în armată. Puțin o interesau deci pe doamna de Pompadour 
toate acele sclave ele moment, atâta timp cât ea era sultana 
favorită sau mai bine zis Şherezada, obligată ca prin mintea, 
prin arta, prin poveştile ei să-l distreze pe sultan vreme de o mie 
şi una de nopţi. 

Capitolul XVI 


Anglia şi Franţa, ruptura dintre ele. 

— Washington. — Atacarea vaselor franceze de către vasele 
engleze. ~ Declaraţia de război. —, Planurile Angliei. 

— Cucerirea insulei Minorca de către Richelieu. 

— Maria-Tereza şi doamna de Pompadour. 

— Tratatul dintre Anglia şi Prusia. 

— Alianţa Franţei cu Austria. 


În ziua în care scriem aceste rânduri s-au împlinit o sută de 
ani de când Anglia şi Franţa, cele două rivale de la Crecy, 
Poitiers şi Azincourt, se pregăteau să treacă peste Ocean lupta 
continentală pe care o purtau de cinci secole şi pe care am 
văzut-o isprăvindu-se în 71745, prin bătălia de la Fontenoy. Să 
ne aruncăm acum ochii pe harta lumii din anul 1750 şi să vedem 
care mai erau marile puteri. 

Anglia, în urmă cu o sută de ani, nu poseda decât cinci 
localităţi în India: Bombay, Bejnapur, Madras, Calcutta şi 
Chandernagor. În America de Nord nu avea decât Terra-Nova şi 
acea fâşie de litoral care se întinde ca un franj, din Arcadia până 
în Florida. Singura ei posesiune în Bahamas, erau insulele 
Lucayes; în Micile-Antile, Barbuda; în golful american, Jamaica. 
În sfârşit, Anglia nu avea în Oceanul echinocţial decât insula 
Sfânta Elena, de tristă amintire. 


Franţa, dimpotrivă,” avea dubla supremație continentală şi 
colonială. 

— Poseda toată acea linie de fortărețe construite de Vauban, 
care era cheia. Ţărilor-de-jos şi care se întindea de la 
Philippsburg până la Dunkerque. Armatele sale ocupau Corsica 
şi prin tratatul din 1748 se bucurau de o influenţă protectoare 
asupra oraşelor Genova, Mo-dena, Parma, Piacenzza” şi 
Guastalla. Ca putere colonială, deţinea aproape în întregime 
Antilele. Coloniile sale din Arcadia, din Canada şi din Luisiana se 
întindeau zi de zi tot mai mult. În aceste colonii existau oraşele: 
Quebee, Montreal, Mobile şi Noul-Orleans; forturile din Fontenai, 
din Saint-Charles, din Pierre şi Maurepas se înălţau deasupra 
lacurilor din Canada. Fortul Reginei domina râul Assiniboins. In 
Africa, avea Senegalul, Goreea şi insula Madagascar de unde se 
putea ajunge în India; de aici domina Insulele France, Bourbon, 
Sainte-Marie şi Rodri-gue. Şi acum să vedem care au fost 
cauzele rupturii dintre Franţa şi Anglia. 

Anglia, prin tratatul de latjtrecht, primise o porţiune din 
Arcadia. Limitele pământurilor cedate Angliei şi cele ale 
pământurilor rămase Franţei nu erau bine determinate, aşa că 
rămăsese între ele o bucată de teren a nimănui. Pe acest teren, 
care aparţinea de fapt Franţei, englezii construiseră „Fortul 
Necesităţii*, unde aduseseră o garnizoană destul de puternică, a 
cărei comandă o încredinţaseră maiorului Washington. Comai 
dantul trupelor franceze de pe râul Ohio, domnul de 
Contrecoeur, îi ordonă într-o zi domnului de Jumonville, unul 
dintre ofiţerii săi, să se ducă la Fortul Necesităţii şi să ducă p 
scrisoare comandantului englez, prin care comandantul francez 
îl ruga pe maiorul Washington să nu tulbure printr-o posesiune 
ilegală pacea care domnea între cele două ţări şi să se retragă 
pe porţiunea de pământ englez. Domnul de Jumonville luă 
treizeci de oameni şi porni la drum. Dar la o mică distanţă de 
fort, izbucni o salvă de Împuşcături şi domnul de Jumonville 
băgă de seamă că era complet înconjurat. Atunci înainta singur 
către cei care-l atacaseră, ordonând trupei să rămână pe loc. 
Apropiindu-se de fort, se opri şi începu a citi scrisoarea, dar 


după primele cuvinte răsună o nouă salvă de împuşcături, care-l 
ucise atât pe el, cât şi pe opt dintre soldaţii săi, ceilalţi douăzeci 
şi doi fiind făcuţi prizonieri. După câteva zile, unul dintre ei, un 
canadian, a izbutit să scape, ducând comandantului său- vestea 
acestei violări a drepturilor Franţei. 

în vreme ce canadianul aducea vestea comandantului 
Contrecoeur, maiorul Washington dădea ordine ca în vreme de 
război şi, în fruntea a patru sute de oameni, se îndreptă către 
avanposturile franceze. Dar abia apucă să facă două, trei leghe, 
că şi sosi înştiinţarea că o oaste numeroasă se îndrepta spre el 
ca să răzbune moartea lui” Jumonviile şi a oamenilor săi. Într- 
adevăr, domnul de Vâl-liers, fratele victimai. Primise de la 
comandant ordinul de a-i pedepsi pe ucigaşii fratelui său şi de a 
aduce îndărăt prizonierii” Maiorul Washington se retrase repede 
în fort şi-i aşteptă pe francezi. Atunci domnul de Villiers începu 
asediul şi, după câteva asalturi energice, Washington a trebuit 
să se predea. Capitulând, englezii au fost obligaţi să se retragă 
din acel teritoriu, cu arme şi bagaje. Washington s-a angajat să 
înapoieze francezilor pe cei douăzeci şi unu de'prizonieri care 
fuseseră trimişi la Boston; dar, lucru ciudat, din douăzeci şi unu 
de oameni n-au mai venit înapoi decât şapte şi nimeni nu a mai 
ştiut ce s-a întâm-. Plat cu ceilalţi paisprezece. Asasinatul 
avusese loc la 24 mai 1754 şi cucerirea fortului la 3 iulie a 
aceluiaşi an. Franţa reclamă faptul cabinetului din Londra, dar, 
ca întotdeauna, cabinetul dădu un răspuns evaziv. Apoi, din-tr- 
odată, fără nicio declaraţie de război, precipitând dez- 
nodământul unei situaţii neclare, englezii făcură, pe mare, ceea 
ce făcuse Frederic pe continent. Parisul află cu stupoare că nişte 
vase comerciale, ba chiar şi unele vase de război fuseseră 
capturate de escadrele britanice.. La 3 iunie 1755, amiralul 
Boscawen, afiat în fruntea unei escadre britanice alcătuită din 
treizeci de vase de război, în-tâlni vasele franceze Alcide şi 
Crinul, se apropie de ele în mod amical, apoi brusc le învălui, 
atacându-le. Alcide era comandat de domnul Moquart, Clinul - 
de domnul de Lorgeril. Cele două vase făceau parte din escadra 
domnului Dubois de La Motte. Pretextul atacului a fost pretenţia 


domnului Boscawen, pe care cei doi căpitani nu voiseră să i-o 
satisfacă, de a saluta drapelul englez. Deşi s-au apărat eroic, 
cele două vase au fost capturate de englezi. După câteva zile, 
vasul Speranţa, navigând sub pavilion alb, a fost prins la rândui 
lui. Domnul de Dovwville, care-l comanda, s-a luptat ca un leu; 
dus la Londra, a declarat că nu se socoteşte prizonierul unei 
naţiuni civilizate, ci scavul unei bande de pirati. 

în timp ce francezii tot mai trăgeau nădejde că până la urmă 
conflictul va fi aplanat, la Versailles sosi vestea că, în luna care 
trecuse, englezii le luaseră francezilor o mulţime de vase: cinci 
încărcate cu două mii de negri, douăzeci şi şase cu. Mărfuri şi 
provizii din insulele franceze, unul care se îndrepta spre 
Crimeea, două ale Companiei Indiilor '— unul care se ducea în 
Senegal şi altul care venea de acolo - două baleniere care 
veneau de la pescuit, douăzeci şi două de vase având la bord 
provizii aduse din Canada, douăzeci şi şapte de vase făcând 
negoţ atât în colonii, cât şi pe coasta franceză, şaizeci şi şase de 
bărci din Terra-Nova; în total, englezii luaseră Franţei, într-o 
singură lună, aproape trei sute de ambarcaţiuni. In urma acestei 
crâncene piraterii, zece mii de marinari fuseseră luaţi prizonieri 
şi duşi în Anglia. Secretar de stat al Afacerilor Externe la Londra 
era pe atunci Henri Fox, mai târziu lord Hollaffâ, duşmanul 
personal al Franţei, al cărui fiu a fost mult mai îndârjit şi mai 
neiertător faţă de, Franţa decât tatăl său. Silit de cabinetul 
francez, care întreba cum este cu putinţă ca în timp de pace să 
se petreacă asemenea acte de piraterie, Fox a răspuns*că: 
„starea de război nu rezultă întotdeauna dintr-o luptă reală între 
naţiuni, ci din unele măsuri- care anunţă ostilităţi”; că Franţa se 
înarma în mod public, că pregătea mari escadre şi că transporta 
necontenit trupe în Canada; că în aceste împrejurări, guvernul 
britanic era obligat să ţină seama doar ele interesele sale şi să 
acţioneze în mod hotărât pentru a păstra demnitatea ţării sale. 
Acest răspuns insolent era urmat de o notă şi mai insolentă. In 
care Fox cerea ca flota franceză să fie imediat dezarmată şi 
fortificațiile din Dun-kerque rase de pe faţa pământului. Domnul 
de Rouille răspunse, în numele regelui, „că ceea ce s-a petrecut 


e piraterie în toată regula, nedemnă de un popor civilizat”; că 
Anglia înhăţase nu numai vasele de război ale regelui Franţei, 
dar şi pe cele comerciale, conţinând mărfuri ce valorau peste 
treizeci de milioane de franci şi că Versail-les-ul cerea imediat o 
despăgubire pentru acele acte ostile. 

La refuzul guvernului englez de a repara ce stricase, domnul 
de Mirepoix, ambasadorul Franţei, părăsi Londra şi astfel izbucni 
războiul. La o lună după ce englezii puseseră mâna pe vasele 
franceze Alcide şi Crinul, avu loc o bătălie pe râul Ohio, aproape 
de Duquesne, între francezi şi între englezii comandaţi de 
generalul Braddock. Odată englezii bătuţi măr, ofiţerii ucişi, 
magaziile şi proviziile devalizate, cineva găsi instrucţiunile date 
generalului englez de către cabinetul din Londra. Instrucţiunile 
dovedeau prin data pe care o- purtau că, în timp ce domnea cea 
mai deplină pace, guvernul englez se pregătea de zor să 
Kkăvălească în Arcadia şi să pună mâna pe posesiunile franceze 
din America, Planul lor consta în a trimite puternice escadre 
care să închidă francezilor intrarea de la gura fluviului Saint- 
Laurent, în vreme ce patru armate urmau să atace, prin spate, 
coloniile franceze. Sarcina specială a generalului Braddock era 
să se purtă mâna pe fortul Duquesne, să urce pe fluviul Ohio 
până ce avea să se întâlnească, pe lacul Erie, cu domnul Shirley, 
care îl aştepta la Choagen cu cinci mii de oameni, cu bărci şi cu 
tunuri. După ce se întâlneau, trebuiau să acţioneze împreună, să 
cucerească Niagara şi Frontenac. In vremea aceasta, colonelul 
Johnson trebuia să pună mâna pe fortul Frederic, pe lacul 
Champlain, pe râul Richelieu, iar în primăvară să fie gata să 
cucerească, oraşul Montreal, în vreme ce o altă oaste urma să 
intre în Quebec, venind pe râul Saint-Jean. 

Din fericire, acest plan uriaş căzu în mâinile francezilor. 
Escadra domnului Dubois de La Motte, cel căruia îi fuseseră 
luate vasele Alcide şi Crinul, mai avea încă şapte nave care-l 
depuseră pe pământ solid pe domnul Dieskau cu trupele sale. 
Băştinaşii, care-i urau pe englezi, făgă-duiră francezilor să le dea 
şi ei ajutor. Din nefericire, Dieskau, abia ajuns, după ce bătuse o 
oaste alcătuită din o mie cinci sute de englezi, aproape de lacul 


Georges, a fost rănit şi luat prizonier. Dar ţinuţi în loc şi 
supravegheați, englezii au fost obligaţi să renunţe la vastul lor 
plan de cuceriri. Între timp, în locul lui Dieskau a fost trimis 
Louis-Joseph de Saint-Veran, marchiz de Montcalm, adică unul 
dintre cei mai viteji generali ai armatei franceze. Viaţa i-a fost 
scurtă, dar plină de strălucire şi glorie. 

în vremea aceasta, francezii aveau să le pregătească 
englezilor aceleaşi lovituri pe care urmau să le primească pe 
ascuns, de la vecinii lor, în America. Englezii posedau în 
Mediterană o insulă aproape de Gibraltar; pe vremea când Filip 
al V-lea ai Spaniei era copleşit de nenorociri, lăsase să-i scape 
din mână acea perlă pe care englezii o înşfăcaseră imediat, 
făcând din ea una dintre bijuteriile de preţ ale coroanei lor. 
Insula se numea Minorca. Dacă luau Minorca, francezii le tăiau 
englezilor posibilitatea de a mai ţine legătura cu regele 
Sardiniei, aliatul lor; îi împiedicau să mai navigheze spre Levant 
şi spre Italia. Por-wtul din Mahon, unul dintre cele mai frumoase 
din Europa, ar fi rămas singurul care să ofere azil flotei engleze 
ce-ar mai fi rătăcit prin Mediterană, acea mare uriaşă a cărei 
intrare ar fi fost păzită de francezi. Dacă Franţa izbutea să pună 
mâna pe Minorca, lua şi Mahonul, apoi urma să ducă tratative cu 
Spania, care ar fi dat în schimbul insulei tot ce ar fi cerut 
francezii în golful Mexic. 

E adevărat că fortul Saint-Philippe era de necucerit; în 
schimb, fortul Richelieu putea fi ocupat. În acest scop, Richelieu 
a fost numit comandantul tuturor trupelor de apă şi de uscat. | 
s-au dat cincizeci de mii de ludovici, oameni din Hyeres sub 
ordinele domnului de Galissonnniere şi douăsprezece vase de 
linie. Acestora li s-au adăugat şi optsprezece vase de transport. 
Din păcate, se pare că marea ţinea cu englezii. A doua zi după 
plecarea vaselor, o furtună grozavă le-a împrăştiat care-încotro. 
Abia la 19 aprilie, adică a patra zi de la plecare, vasele au izbutit 
să se adune şi să se apropie de Minorca. La 23 aprilie, mareşalul 
a studiat cu atenţie fortul Saint-Philippe. Pretutindeni numai 
stânci şi prăpăstii adânci de treizeci de picioare tăiate în granit. 
Imposibil de săpat tranşee, roca nu putea fi spartă nici cu tunul. 


Fortul nu putea fi cucerit decât prin escaladă. Dar unde să 
găseşti nişte scări atât de înalte? 

Între timp, Richelieu, poposind pe insulă, le complimenta pe 
doamnele  minorcane, dăruindu-le fructe şi bomboane şi 
informându-se cam ce anume le-ar plăcea să le aducă din 
Franţa. Dar iată că cineva semnală flota amiralului Byng, care 
venea în ajutorul insulei Minorca. Mareşalul i-a dat lui 
Galissonniere o mie de oameni, ca să-şi întărească flota. Ostile 
au început să se lupte şi pe mare, şi pe uscat în acelaşi timp. 
Englezii au fost înfrânți, iar în noaptea de 27 spre 28 iunie, trei 
din cele cinci forturi engleze fiind cucerite, câţiva deputaţi i-au 
adus în 28, la' prânz, lui Richelieu, un proiect de capitulare care, 
discutat în amănunt toată după-amiaza, seara a şi fost semnat. 
La 29 august, toate forturile engleze se predaseră şi domnul de 
Fronsac. Fiul mareşalului de Richelieu, a plecat la Com- piegne 
să-i ducă regelui vestea. 

Domnul de Richelieu nu mai. Avea ce face în Minorca, dar hu 
putea pleca de acolo fără aprobarea regelui. Din păcate, la 
Curte număra mai mulţi duşmani decât prieteni, iar doamna de 
Pompadour nu mai avea ochi să-l vadă de când, vr-înd să-şi 
mărite fata - Alexandrine - cu ducele de Fronsac, fiul 
mareşalului, ducele o refuzase. Vorbin-du-i despre această 
căsătorie domnului de Richelieu, el îi răspunsese că ar fi onorat 
de o asemenea alianţă, dar că fiul său se trăgea - prin mama lui 
- din casa imperială de Lorena şi că el nu putea făgădui nimic 
fără 'consimtă-mântul împărătesei. Doamna de Pompadour 
înţelese că era vorba de un refuz şi-şi manifestă ranchiuna faţă 
de mareşal subminându-i* autoritatea ori de câte ori avea 
prilejul. Până la urmă, ducele a fost obligat să se prefacă bolnav 
pentru a putea căpăta un concediu pe care - datorită 
certificatelor medicale - Ludovic nu l-a mai putut refuza, 
întoarcerea mareşalului la Paris a constituit un adevărat triumf; 
regele l-a primit însă foarte rece. 

— Ah, iată-te, domnule duce, i-a” spus. Ei bine, -cum ti se par 
smochinele din Minorca? Se spune că ar fi foarte bune. 

După care i-a întors spatele. În momentul plecării ducelui de 


Richelieu, Franţa încă mai pendula între o alianţă continentală 
sau cu Frederic sau cu Maria-Tereza. După înapoierea lui 
Richelieu, aproape că se hotărâse să se alieze cu Austria. Deşi 
fiul său avea onoarea, după cum am mai spus, de a se trage din 
casa de Lorena, domnul de Richelieu era împotriva unei alianţe 
cu Austria. 

— Toţi oamenii de seamă din ultimul secol susțineau 
micşorarea puterii imperiale. Henric al | V-lea, cardinalul de 
Richelieu şi Ludovic al XIV-lea urmăriseră acelaşi lucru. În 
momentul în care cuțitul ucigaşului. Ra-vaillac dădea peste cap 
expediţia la Julliers, Henric al IV-lea tocmai isprăvise, împreună 
cu Sully, un plan uriaş, în care expediţia la Julliers nu era decât 
începutul. Plănui acela urma să schimbe faţa Europei, care 
trebuia să devină, sub numele de Confederaţia creştină, a 
confederație universală. lacobinii din 1793 şi montaniarzij diir’ 
1848 s-au gândit şi ei la acest proiect al lui Henric al IV-lea care, 
odată ce-ar fi ajuns la Viena. Cucerind Austria, ar fi pornit într-o 
cruciadă împotriva turcilor, alungându-i din Europa. Apoi ar fi 
înfiinţat o Confederație creştină, alcătuită doar din cinci state, 
unde urmau -să între şase monarhii ereditare, cinci monarhii 
elective, patru republici. Cele şase monarhii ereditare erau: 
Danemarca, Suedia, Anglia, Franţa, Spania şi Lombardia. Ultima, 
ridicată la rangul de regat sub ducele de Savoia, urma să fie 
alcătuită din Savoia, Montfferat, ţinutul Milanului şi Mantua. Cele 
cinci monarhii elective erau: Roma, îmbogăţită cu Neapole şi. 
Calabria; imperiul germanic; Boemia, căreia urmau să-i fie 
alipite Lisace:, Silezia şi Moravia; Polonia, îmbogăţită cu 
cuceririle din Rusia; Ungaria, mărită cu o- parte din Austria, cu 
Tirolul, Carintia şi cuceririle smulse de la turci. Cele patru 
republici erau -. Republica italiană, alcătuită din tot nordul Italiei 
aflat între regatul Lombar-diei, statul papal şi Veneţia; republica 
Veneţiei, sporită cu Sicilia; republica Elveţiei mărită cu Franche- 
Comte; şi, în sfârşit, republica Belgiei. Toate acele state urmau 
să aibă un Consiliu Suprem ce trebuia să menţină pacea 
universală, să prevină certurile, să se pronunţe în privinţa 
neînțelegerilor, să apere frontierele, să îndrepte atacul 


împotriva celui ce ar fi fost socotit duşman comun; în sfârşit,. Să 
vegheze la siguranţa, la binele şi la prosperitatea acelei armonii 
generale. Nefericitul de Ravaillac habar n-a-vea ce dragoste 
profundă faţă de oameni se ascundea în inima acelui rege pe 
care o străpunsese - în colţul străzii Ferronnerie - în 14. Mai 16l 
(h Ei bine, planul lui Henrie al IV-lea „de diminuare a puterii 
austriece, reluat de cardinalul de Richelieu şi de Ludovic al XIV- 
lea, - şi cât pe-aci. Să fie realizat, eşuase sub domnia lui Ludovic 
al XV-lea din pricina doamnei de Pompadour. Casa de Austria, 
ob- scură şi aproape necunoscută în urmă cu trei secole şi 
jumătate „nu se ridicase sub Carol-Quintul decât luptind 
continuu împotriva tuturor principiilor de libertate. În lupta 
aceea pierduse Elveţia, Olanda, Spania şi Neapole; dar îi mai 
rămăsese Ungaria, Boemia, Brabantul şi Toscana-. Dominația ei 
se întindea din Turcia până. La Philippsburg, şi de la Oceair până 
la Mediterană. Era departe de ceea ce posedase în urmă cu 
două sule de ani, dar rămânea r.» tuşi cu încă foarte mult.. O 
clipă, în 17.38, întreg acest imperiu al Austriei fusese redus doar 
la Ungaria* iar 

Germania răsuflase uşurată. Maria-Tereza îl văzuse pră- 
buşindu-se şi-şi dăduse imediat seama că nu va putea păstra 
acea mare putere decât cu ajutorul Franţei. Dar cum putea ea 
să învingă părerile politice ale unor oameni cum fuseseră Henric 
al IV-lea, cardinalul de Richelieu şi Ludovic al XIV-lea? Cum 
putea să-i învingă pe Ludovic al XV-lea, pe Delfin, pe miniştri şi 
întreaga Franţă, care erau împotriva ei? Cu cine să se alieze ea 
în această luptă? Cu doamna de Pompadour. Dar această 
femeie de condiţie modestă, fericită că apucase să se mărite 
foarte de tânăra cu un înalt funcţionar, putea fi aliata Mariei- 
Tereza. Fiica şi urmaşa unor împărați? Nimic mai uimitor decât 
politica ale cărei interese nivelează condiţiile sociale. Dacă 
doamna de Pompadour urcase până la Ludovic al XV-lea. Appi 
Maria-Tereza trebuia să coboare până la doamna de Pompadour. 
Dar cum? După o îndelungă chibzuinţă, îi scrise acelei femei 
numind-o „verişaară”. O alianţă a Franţei cu Austria era atât de 
ciudată, de neaşteptată şi de puţin probabilă, încât atunci când 


domnul de Kaunitz, ministrul austriac la Aix-la-Chapelle, îi spuse 
pentru prima oară domnului de Saint-Severin că doamna de 
Pompadour îl trimisese* în 1747, în acel oraş pentru a încheia 
pace indiferent cu ce preţ, domnul de Saint-Severin refuză să-l 
asculte. Dar la prima confidenţă pe care Maria-Tereza i-o făcu 
„ve-rişoarei” sale în legătură cu acel proiect de alianţă, doamna 
de Pompadour, mai puţin iscusită în politică decât Henric al IV- 
lea, cardinalul de Richelieu şi Ludovic al XIV-lea, încântată de a 
fi numită „verişoară” de către Maria-Tereza, ea, care fusese 
numită „coana Jupon” de către Frederic, făcu tot ce putu pentru 
a ajunge la acea alianjă. Şi ce credeţi că făcu? Un fleac pentru 
favorită: îi înlocui pe toţi miniştrii bătrâni, adepţi ai lui Henric al 
IV-lea, Richelieu. Şi Ludovic al XIV-lea. Cu miniştri tineri, devotați 
ei înşişi: de Paulmy, de Rouille, de Moras, de Berrger. 

Cel mai de temut dintre toţi era. Domnul de Maurepas, care 
avea convingerea că Austria este inamica cea mai aprigă a 
Franţei. Domnul de Maurepas era. Amuzant, iar regele îl iubea. 
Văzându-se zilnic cu el. Avea o mare influenţă asupra lui 
Ludovic. În plus. Delfinul îl 'iubea enorm, iar Delfinul - după cum 
ştia toată lumea - era duşmanul neîmpăcat al Austriei. Domnul 
de Maurepas să-vârşi însă imprudenţa de a scrie o epigramă la 
adresa favoritei şi regele îl exila. Domnul d'Argensson fusese şi 
ei exilat, iar domnul de Machault fusese invitat să-şi dea 
demisia, în-. Afară de opoziţia pe care domnul d'Argensson i-o 
putea fa-ee favoritei, de ce îl ura aceasta atât de mult? Pentru 
că, într-o zi. Un prieten al doamnei de Pompadour intră la 
ministru, îşi aruncă ochii pe o hârtie pe care scria ceva şi văzu 
că este vorba de o caricatură care tocmai apăruse. Caricatura îi 
înfăţişa pe domnul d'Argensson într-o trăsură, pe Machault pe 
capră în chip de vizitiu, iar pe rege, la spatele trăsurii. În chip de 
lacheu. Scrisoarea începea cu următoarele rânduri: „Lacheul 
meu binevoieşte să-mi trimită, în sfârşit, vizitiul”. Într-adevăr, în 
aceeaşi dimineaţă regele îi scrisese lui Machault, cerândsă-i 
predea portofoliul. „Prietenul” ' domnului d'Argensson îi spuse 
doamnei de Pompadour ce văzuse, iar aceasta îi spuse regelui 
care, foarte supărat, îi scrise domnului d'Argensson, exilându-l. 


Domnii de Paulmy şi de Moras îi înlocuiseră deci pe Argenssdn 
şi pe Machault, iar abatele de Bernis fusese introdus în Consiliul 
de stat, Era un om de treabă şi cinstit, căruia îi plăcea să scrie 
versuri, simțind o mult mai puternică înclinare către cele lumeşti 
decât către sacristie. Cum Bayer, profesorul Delfinului, îi ura, 
făcând tot ce 


g5 - t. Udovic al XV-lea putea pentru a-l îndepărta, Bernis se 
hotărî să treacă de partea doamnei de Pompadour. Un om care 
se pricepea să scrie versuri destul de frumoase putea fi şi un 
bun politician, aşa că în iulâs 1757, doamna de Pompadour îl 
înlocui pe domnul de Rouille, la Ministerul de Externe, cu 
abatele de Bernis. 

Alianţa cu Maria-Tereza se înnoda deci' încet şi în umbră. Cei 
trei complici erau: domnul de Naremberg, ministrul reginei 
Ungariei, abatele de Bernis Şi doamna de Pompadour. lată şi ce 
anume propunea Maria-Tereza-: împărăteasa era dispusă să dea 
Ţările-de-Jos duceluu” de Farma, despărţind astfel Anglia de 
Olanda printr-un prinţ din casa de Bourbon. Luxembourgul şi 
Gibraltarul Austriei nu mai erau. Franţa urma să anexeze Mons; 
Polonia urma să fie declarată ţară liberă, iar coroana ei. 
Ereditară. Suedia urma să câştige Pomerania, iar. Danemarca 
era invitată să se unească cu Franţa şi cu Austria. Rusia era 
parte contractantă şi, cum Franţa se afla în război cu Anglia, 
deşi războiul încă nu fusese declarat, liga marilor puteri de pe 
continent urma să slăbească' puterea maritimă a Angliei, cu 
care Austria declara că mj se va mai alia” niciodată. 

Planul era vast şi îndrăzneţ. Ludovic al XV-lea nu vedea, ca 
Maria-Tereza, chiar atât de departe şi nici nu viza atât de sus. 
Maria-Tereza,. Rugându-l pe Ludovic să-şi prezinte şi el pianul, 
acesta apelă la domnul de Bernis, care propuse doar atât: 
„Garanţia sigură a Austriei şi Prusiei, exceptând Anglia”. 

Abia atunci se află că, încă de la începutul anului 1750, exista 
un tratat între Anglia şi Prusia. Aceasta din urmă a fost deci 
exclusă din plan, care se simplifica şi mai mult, mărginindu-se 


doar la un rând: „Garanţia sigură a Austriei şi Ungariei”. Tratatul 
a fost semnat la 9 mai 1756, între Franţa şi Austria. 
Capitolul XVII 


Consiliul. 

— Comisia mixtă. 

— Condamnarea episcopului d'Orleans. — Deschiderea 
adunării clerului. — Naşterea contelui de Provence. 


— Demisia consiliarilor. 

— Teama de tulburări.. 

— Scrisori insultătoare la adresa doamnei de 
. Pompadour. 

— Ameninţări la adresa regelui. 

— Arestarea lui Damiens. 

— Damiens la Paris. — Supliciul. 

— Dizgra'ţierea domnilor d'Ar- 

“ genssoii şi de Machault. 

— Domnul de Rouille îl înlocuieşte pe domnul de Bernis. 
— Moartea lui Fontenelle. 


În tot-acest timp. Certurile religioase şi politice iscate de 
impozitul celei de-a douăzecea părţi îşi urmau cursul. 
Parlamentul îl acuzase pe preotul Saint-Etienne-du-Mont că nu-şi 
respectă îndatoririle, dar regele casase decretul de acuzare 
priritr-o hotărâre a Consiliului. Parlamentul nu s-a dat bătut: la 
18 aprilie 1752, -a dat o hotărâre sub formă de regulament 
privind interzicerea de a refuza, în mod public, împărtăşania, 
sub pretextul neprezentării certificatului de spovedanie sau”de 
neacceptare a Bulei Unige-nitus. Regele'stabili o comisie 
alcătuită jumătate din cier şi jumătate din magistratură. Biserica 
era reprezentată de cardinalii de La Rochefoucauld şi de 
Soubisse, de arhiepiscopul oraşului Rouen şi episcopul de Lyon. 
Magistratura era reprezentată de domnii: de Trudaine, de la 
Granviile şi d1 Auriac, consilieri de stat, şi domnul Joly de Fleury, 
vechi procuror al Parlamentului. 


în 1753, comisia a început să „lucreze”, adică să nu facă 
nimic. Aşa că cearta se învenina din ce în ce. În 


18 ianuarie, Parlamentului i se aduce la cunoştinţă refuzul 
preoţilor de a le împărtăşi pe călugărițele din Saint-Loup, cm 
L'Hotel-Dieu- şi din alte locuri. În 23, Parlamentul îl amendează 
pe episcopul d'Orieans cu şase mii de livre, plătibile imediat. In 
24, o hotărâre a Consiliului casează ho-tărârea Parlamentului. 
Parlamentul se hotărăşte să-i adreseze-mustrări regelui. Pe 4 
mai, mustrările sunt înmânate în scris, regelui, care refuză să le 
primească şi ordonă înregistrarea scrisorilor sale trimise 
Parlamentului la 22 februarie, în 7 mai. Parlamentul răspunde că 
dacă se supune poruncii regelui înseamnă să mr-şi 
îndeplinească datoria şi să-şi calce jurământul. Atunci 
preşedinţii şi consilierii sunt exilați, iar patru dintre ei'arestaţi şi 
întemnițați. Marea Cameră este mutată la Pontoise. 

Parlamentele din Aix, din Toulouse şi din Rouen urmaseră 
exemplul celui din Paris. Parlamentul din Rouen, mai. Ales. 
Trecuse de partea episcopului d'Evreux. 

Procedura părându-se prea aspră Curţii, aceasta o casează îa 
1 august. Apoi, ca să nu mai rămână nicio urmă, marchizul de 
Fougeres se duce, din ordinul regelui, la Rouen, cere registrul 
Parlamentului şi taie şi şterge totul % în prezenţa magistraţilor. 

Fără să-i pese de poruncile regale. Parlamentul din Rennes se 
alătură şi el celorlalte: în 19 august 1754, dă o hotărâre prin 
care-l condamnă pe episcopul din Vaanes la. Şase mii de livre, 
pâătibile imediat, pentru refuzul de a oficia o slujbă întru odihna 
sufletului preotului din Kar-nac, al răgind u-i atenţia* că, dacă în 
opt zile nu va oficia asea slujbă, va fi tratat ca unul care nu 
respectă legile tatii şi ca instigator la schismă. 

La 4 septembrie, regele suspendă Camera regală pe care o 
înființase pentru a judfeca în lipsa Parlamentului repune în 
funcţiile sale Parlamentul Parisului, care se decide să 
înregistreze hotărârea din 2 septembrie, ce impunea o tăcere 
absolută asupra disputelor religioase. In 2 ianuarie 1755, regele 
îl exilează pe episcopul de Troyes, care refuzase sa dea nu ştiu 


cui împărtăşania, trimiţându-l la Mery-sur-Seine. În 23 mai. 
Adunarea călugărilor au-gustini îi dă regelui şaisprezece 
milioane de franci. Ea se încheie cu o scrisoare-circulară trimisă 
tuturor arhiepiscopilor şi episcopilor din regat, în care sunt 
expuse sentimentele  prelaţilor din adunare în privinţa 
respectului datorat Bulei Unigenitus. Parlamentul socoate 
această scrisoare drept o infracţiune care loveşte în declaraţia 
din 2 septembrie prin care se ordonase să nu se mai discute 
nimic cu privire la Bulă. 

La 17 noiembrie 1750: se naşte contele de Provence, cel care 
va fi mai târziu Ludovic al XVIII-lea. Pe 13 iunie 1756 se naşte 
domnul duce de Bourbon, tatăl acelui duce d'Enghien împuşcat 
la Vincennes, duce de Bourbon pe care-l vom vedea mai târziu 
spânzurat de spanioli de una din ferestrele castelului din 
Chantilly. 

La 21 august, regele ţine un consiliu la Versailles şi -cere să i 
se înregistreze trei declaraţii: prima, privind stabilirea unui nou 
edict ce viza a douăzecea parte din avere, asemănător întru 
totul cu cel din 1749: a doua, privind pl”ta, vreme de zece ani, 
a <unei zecimi din avere şi a treia, privino areptul de a intra în 
oraşul Paris. 

La 23 decembrie are loc, în sfârşit, o şedinţă în care regele 
obligă Parlamentul să publice şi să înregistreze, în prezenţa sa, 
următoarele: 

1. O declaraţie prin care reînnoieşte ordinul privind tăcerea 
asupra Bulei Unigenitus, menţionând ca refuzul împărtăşaniei va 
fi judecat de judecătorii rdgelui; în plus, ordonă o amnistie 
generală pentru trecut. 

» 

Un edict privind desfiinţarea a doua dintre cele cânci Camere 
de anchete. 

O declaraţie privind reglementarea disciplinei Parlamentului. 

— În aceeaşi zi, preşedinţii şi consilierii de la anchete şi câţiva 
consilieri din Marea Cameră, crezând că prin aceste trei 
declaraţii li se schimbase funcţia, şi-au dat demisia din slujbă. 
Ultima declaraţie punea capăt certurilor, dar nu. Înăbuşea ura 


poporului. Toate acele refuzuri de a-i împărtăşi şi a-i îngropa pe. 
Oameni, toate acele hotărâri ale Parlamentului, toate acele 
contra-hotărâri ale Consiliului, exilul consilierilor şi al 
preşedinţilor chn Parlament, lipsa de dreptate, impozitelejatât; 
de aspre şi de grele, toate vesteau o aprigă furtună, stârnind 
valurile norodului care de şase ani,. De când încetase să-l mai 
vadă pe rege şi care nu-i mai auzea vorbind, în numele său. 
Decât pe perceptori şi pe aprozi, încetase să-l mai iubească; 
apoi fncepuse să-l urască. În ultimii doi sau trei ani ai acestei 
perioade, rapoartele locotenentului de poliţie erau tot mai 
sumbre şi mai amenințătoare. Acesta. Nu-i ascundea deloc 
regelui amenințările pe care le auzea zilnic proferate la adresa 
lui. La rândul ei, marchiza de Pompadour primea zeci de scrisori 
insultătoare. _ 

în aer se profila pumnalul lui Macbeth. 

La 5 ianuarie 1757, Ludovic al XV-lea, care în dupa-amiaza 
aceea se dusese la Trianon ca să-şi vadă fiicele „tocmai se 
pregătea să se întoarcă. Pe la ora cinci, ieşind din. Apartamentul 
lor împreună cu Delfinul şi cu o parte a Curţii, se 'ândreptă spre 
scara la piciorul căreia - îl aştepta trăsura. Intre timp se 
întunecase şi se făcuse frrg; fiecare se înfăşură în redingota lui; 
regele avea două, dintre care cea de deasupra de blană. Dar 
când să pună piciorul pe scara trăsurii, un om se năpusti din 
întuneric, iar regele strigă: s 

— Oh, mi-a tras un pumn zdravăn 

Dar trecându-şi mâna peste vestă, văzu că e plină de sânge. 

— Sunt rănit! spuse el. 

întorcându-se, văzu lângă el un bărbat cu pălăria pe cap. 

— Ăsta-i omul cate m-a lovit! strigă Ludovic. Aresta-ţi-l, dar să 
nu-i faceţi nici im rău! 

Unul dintre valeţii regelui se-năpusti asupra omului şi puse 
mâna pe el. Înşfăcat de gărzi, omul fu dus în sala acestora şi 
scotocit. Avea încă asupra lui arma cu care îl lovise pe rege. Era 
un Cuţit cu două lame, una de formă obişnuită, cealaltă 
semănând cu lama unui briceag. Lama aceasta mai avea pe ea 
cinci picături de sânge. Deci cu aceasta din urmă îl lovise pe 


rege. Dar avusese şi timpul, şi prezenţa de spirit s-o ştergă de 
haină. În plus, avea asupra lui treizeci şi şapte de ludovici de 
aur, câteva monede de argint şi o carte intitulată Instrucţiuni şi 
rugăciuni creştine. N-a încercat nici să fugă, nici să-şi ascundă 
numele. A declarat că se numeşte Frangois Damiens. Avea 
acelaşi pronume ca şi Ravaillac. Apoi, cuprins parcă de re- 
muşcări, strigă: 

— Fiţi cu ochii în patru asupra domnului Delfin! Să nu iasă 
astăzi din casă! 

Aceste vorbe îi făcu pe toţi cei din jur să creadă că Damiens 
avea complici. Bănuială spori când una dintre gărzile de la uşă 
veni să spună că - cu vreun sfert de ceas înaintea atentatului - 
auzise pe un oarecare întrebându-l pe Damiens: „Eşti gata?” La 
care Damiens răspunsese: „Da. Îl aştept!” vdar-oricât îl chinuiră 
pe Damiens, arzân- 


du-i gleznele eu fierul înroşit, nu putură scoale nimic de îa el. 
Între timp, administratorul palatului, cel care avea şi sarcina de 
a se ocupa de crimele de lezmajestate, îl luă pe vinovat şi-l duse 
-în temniţă. După primul interogatoriu luat lui Damiens de către 
Leclerc du Briliet, unul dintre locotenenţii administratorului, se 
află că Damiens era născut la Arras: se înrolase de tânăr într-un 
regiment clin provincie de unde dezertase, apoi devenise ajutor 
de bucătar, valet în vreo douăzeci de case, de unde fusese 
mereu dat afară fiindcă nu-şi îndeplinea slujba, lipsind ca să 
asiste la şedinţele Parlamentului. Unii parlamentari pretindeau 
că-l auziseră de câteva ori proferând injurii la adresa doamnei 
de Pompadour. Pe 3 ianuarie o pornise spre Versailles şi trăsese 
la un han aflat lângă castel, în 4, a fost văzut plimbându-se prin 
locurile cele mai singuratice. Pe 5. S-a plimbat prin faţa 
castelului, iar la ora şase seara l-a înjunghiat pe rege, apoi a fost 
prins. Damiens era însurat, avea nevastă şi o fată. Amândouă au 
fost arestate odată cu Damiens şi cu fratele acestuia. După ce 
regele a fost rănit, s-a întors în apartamentul său şi s-a culcat. 
Dar, brusc. l-a cuprins teama ca nu cumva cuțitul să fi fost 
otrăvit. l-a fost atât de teamă, încât l-a chemat imediat la Delfin 


ca să-i încredinţeze puterea şi a cerut să se spovedească. Dar 
nu s-a întâmplat nimic. Rana a fost uşoară şi pe 15 ianuarie era 
aproape-vindecat, în 17, asasinul a fost dus, sub pază severă, la' 
Concierge-râe. Procesul lui Damiens, ca şi cel al lui Ravaiilae, a 
fost sumbru şi misterios. Dar,. Trup călit şi suflet îndârjit, 
Damiens se pare că n-a făcut mărturisiri sau, dacă a făcut, 
aceste mărturisiri compromiteau persoane atât de sus-puse, 
încât totul a rămas socret. Ca şi Ravaiilae, Damiens a fost 
condamnat la supliciul regicizilor, * adică să i se ardă mâna cu 
care l-a înjunghiat pe rege, apoi să fie rupt în bucăţi. 

După chinuri îngrozitoare, a murit ducând cu sine în mor* 
mint taina crimei saie. După ce Damiens a fost executat,. 
Regele i-a trimis domnului d'Argensson, o scrisoare cu pecete în 
care scria următoarele: „Serviciile dumitale nu-mi mai sunt de 
folos. Îţi ordon să-ţi dai demisia din funcţia i de secretar de stai 
al Ministerului de Război şi din toate celelalte slujbe legate de 
prima. După care le poftesc să te retragi la moşia dumitale din 
Or-mes”. O a doua scrisoare cu pecete i-a fost trimisă domnului 
de Machault: 

„Împrejurările prezente mă obligă să-ii cer, domnule, sigiliul şi 
demisia din funcţia de ministru al marinei. Ţin totuşi să te asigur 
de stima şi de proiecția mea. Dacă vrei să-mi ceri vreo favoare 
pentru copiii dumitale, poţi s-o iaci orieând. Te rog să rămii o 
vreme la Arnowville. Îţi las pensia de trei mii de livre şi toate 
onorurile de fost păstrător al sigiliului”. Care să fi fost pricina 
acestor dizgra-ţieri? Nimeni nu ştia. Poate pentru că cei doi 
miniştri erau parlamentari şi pentru că Damiens manifestase o 
simpatic vădită fată de Parlament? Sau poate că, socotind că 
rana regelui era mult mai gravă decât în realitate, ducându-se 
să întrebe cum se mai simţea majestâtea-sa, nu mai trecuseră şi 
pe ia doamna de Pompadour? Cea de-a treia demisie a fost 
cerută de rege, cam tot în acea vreme, domnului de Rouille: dar 
această cădere a ministrului afacerilor externe avusese un cu 
totul alt motiv. Nepotul domnului d'Argensson, marchizul de 
Paulmy, a fost numit în tocul unchiului său. In locul domnului de 
Machault a fost numit domnul de Moras, iar în îocui lui de 


Rouille, abatele conte de Bernis. 

Să nu uităm-în toiul acestor inââmpiâri să consemnăm 
moartea lui Fontenelle. Decanul oamenilor de litere din epoca 
respectivă şi prototipul egoiştilor din toate epociie. A murit în 
vârstă de o sută de ani fără o lună. 


Capitolul XVm - 


Politica Angliei. 

— Tratatei cu Rusia. 

— Cele patru mari puteri. 

— Războiul împotriva regelui Prusiei. — înfrângerea saxonilor. 
— Aliaţii Franţei. 

— Suedia în coaliţie. 

— Neapole şi Spania. — - Canada. 

— Voltaire îa Frederic. 

— Tratatul din Paris. 

— O privire asupra. Angliei. 


Văzând că izbucnise războiul în Canada şi India, Anglia s-a 
gândit să arunce Franţa şi într-un război european, între ea şi 
Rusia exista un tratat de alianţă pentru cazul în care Franţa ar fi 
invadat Hanovra, acest ţinut atât de drag lui George al li-lea. In 
acest caz, cincizeci de.. Mii de moscoviți trebuiau să vină în 
ajutorul Angliei; în schimbul*acestor oameni. Anglia-se obligase 
să plătească împărătesei Rusiei o sută de mii de lire sterline şi le 
plătise. Dar abilitatea marchizului de FHopital, ambasadorul 
Franţei în Rusia, a dus la anularea acelui tratat. Inşelată de 
Rusia în nădejdile sale, Anglia s-a întors atunci spre Prusia. La 
10 ianuarie 1756, între cele două puteri a fost semnat un tratat; 
marchizul de Valory, ambasadorul Franţei la Berlin, l-a înştiinţat 
imediat pe Ludovic al XV-lea că Frederic, regele Prusiei, se şi 
îndreptase spre Saxa, sărind în ajutorul englezilor. Dar chiar 
atunci se hotărâse să aibă loc la Viena o reuniune a celor patru 
mari puteri, şi anume: Franţa, reprezentată de mareşalul 


d'Estrees, Rusia, reprezentată de contele Apraxin, Austria, 
reprezentată de contele Daun şi Suedia, de contele Rosen. 
Scopul reuniunii? Un plan de luptă comun împotriva regelui 
Prusiei; ambiția lui nemăsurată şi veşnica se+e de cuceriri, 
călcând în picioare tratatul încheiat în Westfalia, tulburau încă 
pacea statelor germanice; cele patru mari puteri se uniseră 
împotriva lui, urmărind să reducă Prusia la vechile proporţii ale 
electoratului de Brandenburg. 

— Numai că în timp ce marile puteri'deliberau, Frede- ric 
înarmase optzeci de mii de oameni; coaliția nu avea nici măcar 
o singură Oaste gata de luptă. Şaizeci de mii de oameni, conduşi 
de prinţul Ferdinand de Brunswick, se îndreptau spre Leipzig. 
Frederic-August al IF-lea, elec- torul de Saxa, scoase un strigăt 
de uimire, dar şi de deznă- dejde, întrebând ce însemna violarea 
aceea a drepturilor germanice şi cum de îndrăznea Prusia să 
pună mâna pf 
Saxa fără declaraţie de război. Dar Frederie“îi răspunse, cu 
bonomia care-l caracteriza, că, dacă invada Saxa, o făcea de 
teamă să nu i-o ia Austria înainte. Cunoştea pla- nurile celor 
patru puteri şi ştia că se adunaseră la Viena ca să-i vină de hac. 
După asta a încercuit arniiita saxonă, a luat-o prizonieră, a 
văduvit-o de echipament, de hrană, şi de arme, pentru ca 
bunurile să nu cadă în mâmile duşmanilor, iar aceştia să se 
slujească de ele împotriva lui 
Avea să le înapoieze îa sfârşitul campaniei,. Dacă aliațS 
aveau să se poarte frumos cu el. Până atunci, a ocupat ora- şele 
Dresda şi Leipzig. — 

între timp, la” Valenc. la ă fost executat Mandrin. Sfi-dând 
dreptul de azil al Flandrei, soldaţii francezi, deghizați în ţărani, s- 
au dus până la Saint-Genis-Dost, adică într-un burg din Savoia, 
ca să-l prindă. Ludovic al XV-lea a făcut exact ceea ce avea să 
facă şi Napoleon într-o zi, violând un teritoriu străin pentru a 
pune mâna pe un prinţ aşa după cum regele Franţei violase un 
teritoriu străin ca să pună mâna pe un tâlhar. 

Acum Franţa nu mai putea sa dea înapoi. Angajamentele 
luate faţă de Saxa şi fală de Austria o obligau să acţioneze, aşa 


că a ridicat imediat o oaste de o sută de mii de oameni. A 
prevenit Provinciile-Unile să-şi păstreze neutralitatea dacă vor 
ca graniţa Olandei să nu fie violată. Apoi a Împărţit armata în 
trei; o parte i-a fost încredinţată lui Charles- ele Rohan, prinţ de 
Soubisse,. A doua parte, lui Victor-Francois. Duce de Eroglie, fiul 
bătrânului mareşal cu aceiaşi nume, iar a treia parte i-a dat-o 
lui. Ives-Francois Desmartes; conte de Maillebois. Nu erau chiar 
ceea. Ce &z fi trebuit, pentru a lupta cu un om de talia lui 
Frederic al Pi; usiei; dar mareşalul de Saxa murise, mareşalul de 
Leuwendahl murise, domnul de Belle-Isle era bătrân şi pe 
deasupra şi bun prieten cu regele Prusiei. Ducele de Richelieu, 
care tocmai cucerise Ma-honul, avea curajul loviturilor 
neaşteptate şi nu chibzuiala geniilor militare, care ştiu că 
alcătuiască, punct. Cu punct, un plan de luptă. Richelieu era un 
colonel de muşchetari, -si u un general de armată. Dar, în lipsă 
de altceva, regele a fost obligat să se mulţumească cu ce avea. 
La rândul lor, armata Austriei cu care Franţa se aliase şi armata 
Rusiei care trecuse şi ea de partea Franţei nu aveau nici ele 
generali sau mareşali cărora să le încredinţezi, cu ochii închişi, 
conducerea luptei. Prinţul Eugene dispăruse, iar feldmareşalui 
Daun îl înlocuise pe Piccolomini. Şcoala, germană succedase 
deci şcolii savoiarde şi italiene. In concluzie, o oaste mediocră, 
deşi îşi cucerise un frumos renume în războiul împotriva turcilor, 
dar care nu avea, ca oaste de mâna întii, decât grenadierii 
unguri, infanteria boemiană, croații, husarii şi pandurii, adică tot 
ceea ce nu era-auştrlăc. 

Ruşii înaintară cu optzeci de mii de oameni” comandati de 
mareşalul conte Apraxin, care luase parte, sub mareşalul 
Munich, la luptele. Impotriva turcilor. Armata rusă, feifiinţată de 
ţarul Petru I. Era un fel de imensă maşină impasibilă, pe care un 
conducător bun putea întotdeauna conta, care nu înainta şi nu 
se retrăgea decât la ordinul şefilor, care distrugea lot şi care nu 
putea fi învinsă. Saxa avea. Aşa cum am mai spus, treizeci şi 
cinci de mii de oameni. Dar aceşti treizeci şi cinci de mii de 
oameni fuseseră, încă de-la începutul războiului, înconjurați, 
despuiaţi, dezarmaţi. Deci avangarda coaliţiei dispăruse, lăsân- 


du-i liber lui Frecieric drumul spre Elba, unde putea opera după 
bunul său plac, punând mâna pe poziţiile strategice de la Pyrna, 
Dresda şi Leipzig. 

La rândul ei. Suedia tocmai publicase un manifest prin tare 
anunţa că, în calitate de garant al tratatului din Westfalia, nu 
putea să nu intre cu trupele pe domeniul regelui Prusiei şi în 
ducatul Pomeraniei, pentru a răzbuna constituţiile statelor 
violate şi pentru a-l sili pe Frederic să le dea cuvenitele 
satisfacţii. Regele Suediei înarmase şi el o oaste de treizeci de 
mii de oameni care să intre în Pomerania, toţi ostaşi bătrâni, cu 
multă experienţă, obişnuiţi cu disciplina lui Gustav-Adolf şi Carol 
al XII-lea. Astfel. Împotriva sa şi a celor optzeci de mii de ostaşi 
ai săi. Regele Prusiei văzu ridicându-se o sută optzeci de mii de 
soldaţi francezi, împărţiţi în trei armate: armata din Hanovra 
pornind drept către posesiunile engleze de pe continent, armata 
din Westfalia amenințând Prusia din fâanc şi armata din Silezia 
care urma să lupte alături de austrieci, în Silezia şi în Saxa. 
Optzeci de mii de ostaşi ruşi de elită urmau să atace Prusia 
dinspre Nord, o sută patruzeci de mii de austrieci şi treizeci de 
mii de suedezi, adică în total patru sute treizeci de mii de 
oameni. Dar cu toate acestea, toată lumea era convinsă că 
Frederic putea - cu geniul lui şi cu armata sa atât de bine 
strunită din punct de vedere tactic - nu numai să reziste 
duşmanului, ci să-l şi învingă. Voltaire de altfel - francez 
răutăcios, dar, din păcate, bun profet - i-a şi trimis lui Frederic o 
scrisoare în acest sens. E adevărat că Frederic îl avea ca aliat pe 
cumplitul duce de Cumberland care, după ce pierduse bătălia de 
la Fontenoy, se dusese, întocmai ca Anteu, să-şi recapete forţele 
atingând pământul natal. 

Acolo a zdrobit ca pe un pahar familia Stuart. După plecarea 
lui Carol-Eduard, îngenunchease Scoţia, dar într-un mod atât de 
aspru, încât atunci când a ajuns pe continent nu i s-a mai spus 
decât „Măcelarul”. Armata, sa era alcătuită din soldaţi din 
Hanovra şi Hessa, cincisprezece sau douăzeci de-mii de oameni 
cel mult. După cum vedeţi, nici Neapole, nici Spania nu s-au 
amestecat în treaba-asta, pentru că nu erau câtuşi de puţin 


interesate de cearta maritimă dintre Franţa şi Anglia. 

Dar în afară de aceste “două puteri, aproape întreaga 
omenire se afla în război, pentru că unii şi începuseră să se bată 
însaint-Laurent, în golful Mexic, în Madagascar, în India şi în 
Senegal şi acum se pregăteau- să se încaiere pe malurile Eibei, 
ale Rinului şi ale Meusci. 

Ostilitățile începură la. 6 aprilie 1757, când prinţul de 
Soubisse a trimis un detaşament de trupe austriece să pună 
mâna pe Cleves. Pe 8, un alt detaşament cuceri oraşul* We-sel. 
În opt zile, statele Cleves şi Gueldres, cu excepţia oraşului 
Gueldres, au fost ocupate. Asediat, oraşul Gueldres s-a predat şi 
el peste câteva zile. La 23-august, trupele prusiene care apărau 
ducatul, silite să se retragă Uvlipstadt, au fost obligate să-l 
părăsească şi s-au dus la Bilefeld, alăturându-se trupelor 
hanovriene şi celor din Hessa, comandate de ducele de 
Cumberland. 

în vremea aceasta, mareşalul d'Estrees a ajuns la We* sel şi a 
preluat conducerea armatei. Primele operaţiuni militare ale 
mareşalului îl vizară pe ducele de Cumberland, care îşi avea 
tabăra la Bilefeld. Marşurile şi contramarşurile mareşalului 
francez H neliniştiră atât de ţâre pe englez încât, crezând că 
fusese încercuit, trecu râul Wesel pentru a apăra electoratul 
Hanovra, dar se văzu silit să accepte lupta de la Hastemfoek, în 
urma căreia trebui să le cedeze francezilor oraşul, electoratul de 
Hanovra şi statele din Brunswick. La 28 iulie, mareşalul 
drestrees a cucerit oraşull Hamelin, unde a găsit şaizeci şi trei 
“ele tunuri şi unde s-a unit cu armata din Westfalia, condusă de 
ducele de> Richelieu- între timp, ducele de’ Cumberland 
începuse să se retragă. “Mareşalul d'Estrees şi-a lăsat o vreme 
armata să-şi tragă sufletul, apoi a pornit în urmărirea ducelui, l-a 
împins în ducatul Werden, a intrat, pe 28 august, în acest ducat, 
fugărindu-i întruna, pe soldaţii din Hanovra şi din Hessa, a 
cucerit oraşul Bremen, l-a obligat pe duşman să se retragă 
lângă Stade şi l-a împins către mare. Acolo se afla însă ducele 
de Richelieu, care-i putea îneca şi pe ducele englez şi armata 
lui, făcând să dispară în apă douăzeci şi. Cinci de mii de oameni; 


atunci generalul englez, nemaiavând încotro, a fost obligat să 
semneze, la 10 septembrie, convenţia de la Closter-Seven, prin 
jeare ducele de Cumberland se angaja să-şi-trimită trupele 
auxiliare sa treacă Elba, împreună cu o parte din armata sa pe 
care n-o putea încartirui nici în oraşul Stade şi nici în 
împrejurimi, şi să lase trupelor franceze oraşele Bremen şi Ver- 
den până la încheierea păcii. 

Despre asemenea acte de bravură, istoria ezită să emită 
judecăţi de valoare, dar poporul nu ezită, aşa că Pavilionul pe 
care l-a ridicat în cgiţui străzii Choiseul şi pentru care a cheltuit 
două milioane de franci a fost numit „Pavilionul Hanovrei”. În 
urma convenției de la Closter-Seven, Franţa urma să rămână 
stăpmă absolută pe toate statele regelui Angliei din Germania, 
ca şi pe cele ale aliaţilor lui, dând astfel acestei ţări posibilitatea 
de a duce războiul în ducatul de Magdeburg. De asemenea, cu 
toată victoria de la Praga, din 6 mai. Asupra austriecilor 
comandaţi de prinţul Carol de Lorena şi de mareşalul Bstun, 
regele Prusiei şi- dat seama de situaţia precara în care se afla şi 
i-a scris regelui Angliei: 

„Sire, am aflat că e vorba de un tratat de neutralitate privind, 
electoratul Hanovrei. Oare majestatea-voastră să fie chiar atât 
de lipsită de fermitate şi de constantă incit să. Se lase doborâtă 
de ghinion? Vă rog să fiți foarte atent la ce vreţi să faceţi” 
pentru că “loviți direct în mine. Vă mărturisesc că n-aş fi 
renunţat niciodată la alianţa cu Franţa, dacă nu m-aţi fi încântat 
cu făgăduielile dumneavoastră. Vă rog să nu mă lăsaţi în mod 
laş la ruina duşmanilor, după ce aţi aruncat în capul meii toate 
puterile Europei. Socot că majestatea-voastră îşi va aduce 
aminte de angajamentele pe-care şi le-a luat faţă de „mifie nu 
mai departe decât luna trecută şi că nu va trece la niciun fel de 
tratative până nu va discuta cu mine”. 

într-adevăr, situaţia lui Frederic era gravă. După'ce câştigase 
bătălia de la Praga din 6 mai. O pierduse la 13 iunie pe cea de la 
Chozemitz, fapt care-l silise să renunţe, în 20, la asediul oraşului 
Praga. Profitând de ocazie, prinţul de Lorena făcuse o breşă în 
ariergarda prusiana şi ucisese două mii de soldaţi. Pe tot 


parcursul drumului, 

Frederic mai fusese hărțuit şi de husarii austrieci, haită 
întotdeauna gata să muşte duşmanul ce se retrăgea. In sfârşit, 
prinţul Carol de Lorena şi mareşalul Daun, unin-du-şi forţele, 
după două luni evacuară Boemia. In vreme ce armata rusă, 
după ce luase în 5 iulie oraşul Memel, in- > tra în Prusia ducală: 
armata prinţului de Soubisse se îndrepta spre Saxa. lar suedezii 
se pregăteau să atace Po-merania. Infrângerea ducelui de 
Cumberland fusese deci ultima lovitură dată nădejdilor lui 
Frederic. Aşa că, după ce-i scrise regelui Angliei. li trimise 6 
scrisoarea şi ducelui de Richelieu: 


„ Simt, domnule duce, că n-aţi fost pus în postai în care vă 
aflaţi ca să negociaţi. Totuşi, sunt ferm convins că nepotul 
marelui cardinal de Richelieu a fost făcut să semneze şi tratate, 
nu numai să câştige bătălii. Mă adresez dumneavoastră datorită 
stimei pe care v-o port. E vorba de un fleac, domnule; să 
încheiaţi pace | Nu ştiu ce instrucţiuni aţi primit de la Ludovic ăl 
XV-lea, dar dacă regele dumneavoastră doreşte pacificarea 
Germaniei, sunt gata să vi-l trimit pe Delchelet, în care puteţi 
avea deplină încredere. Cel căruia i s-au ridicat statui la Genova, 
- cel care a cucerit insula Minorca în ciuda uriaşelor obstacole 
puse în cale, cel care este pe punctul de a supune partea de jos 
a Saxei n-ar putea face nimic mai glorios decât să redea Europei 
pacea. Activaţi în acest sens, domnule, şi vă rog să fiţi convins 
că nimeni nu vă va. Datora mai multă recunoştinţă decât. 
Fidelul dumneavoastră prieten, 

Frederic.” Domnul duce de Richelieu i-a răspuns: 

„Sire, poate că m-aş simţi mult mai onorat să negociez decât 
să lupt cu un erou ca dumneavoastră. Cred de altfel reă l-aş 
servi pe stăpânul meu, regele, într-un mod pe care l-ar prefera 
luptelor dacă aş putea contribui în vreun fel la o pace generală. 

Dar o asigur pe majestatea-voastră că n-am primit nicio 
instrucţiune în acest sens. Voi trimite imediat un curier ca să-i 
înştiinţez pe stăpânul meu de propunerea pe ca-e majestatea-sa 
a binevoit s-o facă. Preţuiesc cum se cu* 


vine cuvintele măgulitoare rostite la adresa mea de un rege 
admirat de întreaga Europă; aş vrea să pot fi dem/n de 
bunătatea, vomzitră, slujindu-vă în marea operă pe care o doriţi 
şi la care. Socotiţucă aş putea contribui şi eu. Aş vrea mai ales 
să vă dovedesc profundul respect eu care etc, eic. 

„Richelieu.”, * 


Dar toate aceste încercări erau departe de a-l linişti pe 
Frederic. Regele Angliei nu-i răspunsese, iâr răspunsul lui 
Richelieu era evaziv. Înainte ca instrucţiunile pe care le aştepta 
domnul de Richelieu să sosească de» la Versailles, în jurul lui 
Frederic cercul se strânsese atât de tare, încât: îl sufoca. La fel 
ca şi pe Hahnibal la Zama, ca şi pe Caton la Utique, începuse să- 
| frământe şi pe el gindul sinuciderii. Ca şi Hamlet, începuse a 
vorbi “despre viaţă şi despre moarte, dar iată că Voltaire îl 
smulse din acest sumbru monolog; 

„Sire, vreţi săt muriţi! Nu v'orbesc'de groaza pe care mi-o 
inspiră acest gând. Vă rog să vă gândiţi că, de pe treapta cea 
mai înaltă pe care vă aflaţi, nu puteţi cunoaşte părerile 
oamenilor. Regelui n-am ce-i spune. Dar ca mare filosof de 
sunteţi; nu vedeţi decât exemplele, oamenilor de seamă ai 
antichităţii. Vă place gloria şi vă gândiţi să muriţi într-un fel pe 
care ceilalţi oameni nu l-ar alege şi la care niciunul dintre 
suveranii Europei nu s^-a mai gândit de la căderea Imperiului 
roman încoace. 

Adaug că nimeni nu vă va privi ca pe un martir al libertăţii. Să 
privim lucrurile în faţă, sire: ştiţi câte Curți au privit intrarea 
dumneavoastră în Saxa ca pe o infracţiune? Ce voi spune 
acestor Curți? Că aţi plătit cu viaţa această invazie. Ei şi? Cel pe 
care l-am socotit un Solo- mon al Nordului trebuia să gândească 
mai înţelept. Un om care nu e decât rege, sigur că e profund 
nefericit când pierde nişte state; dar un filosof poate trece peste 
acest Âucru. Fără să mă amestec în niciun fel în politică „nu pot 
crede că nu v-a rămas destul pentru a fi socotit şi de-acum 
încolo un suveran de seamă. Credeţi-mă, sire, etc, etc. 

Voltaire” 


lată ce judecată sănătoasă avea Voltaire. Dar ceea ce l-a 
determinat mai ales pe Frederic să trăiască au fost manevrele 
greşite pe care le-ia făcut domnul de Soubisse. Inchis ca într-un 
cerc care se făcea din ce în ce mai mic, Frederic îşi dădu brusc 
seama că armata aflată sub ordinele prinţului de Soubisse era 
alcătuită din soldaţi aduşi -din diverse provincii ale Germaniei: 
Wurtemberg, Bavaria, Baden; că soldaţii francezi îi priveau de 
sus pe aliaţii lor şi că aliaţii îi detestau pe francezi; că prinţul de 
Soubisse era gelos pe prinţul de Saxa-Hildburghausen; că primul 
rvea şaizeci de mii de oameni, dar amestecați; că el avea cloe, r 
treizeci şi cinci de mii, dar foarte uniţi şi foarte energici. Deci 
printr-o asemenea armată amestecată, el, Frederic, şi-ar putea 
deschide drum. Bătălia pe care urma s-o dea «avea să se 
numească lupta de la Rosbach şi, la-fel ca la Malplaquet, 
Ramiilies, Hoehstett, se va număra prinţve marile înfrângeri ale 
Franţei. Curtea petrecea când primi vestea înfrângerii de la 
Rosbach; şi petrecea fiindcă Del-fina.. Tocmai îl adusese pe 
lume pe contele dartois. Aceşti doi prinți fuseseră născuţi sub 
auspicii nefaste. Ducele de Berry, care avea să devină regele 
Ludovic al XVI-lea. Văzuse lumina zilei în toiul certurilor din 
Parlament şi al răzmeriţelor populare care, peste, patruzeci de 
ani, aveau să se schimbe în Revoluţie, Contele dartois, care 
avea, să devină Carol al X-lea, se născuse în ajunul unei mari 
înfrângeri. 

Prinţul de Soubisse se comportase ca un soldat deosebit de 
curajos, dar ca un general foarte slab. Rămas singur pe câmpul 
de luptă, pornise de trei ori cu sabia în mână la atac. După ce 
încercase zadarnic o retragere ruşinoasă, lăsase lucrurile în voia 
soartei şi retragerea se transformase în derută. 

începând din acel moment, regele Prusiei nu-i mai vorbi 
despre pace lui Richelieu şi nici despre sinucidere lui Voltaire. 
De altfel, între timp îi şi venise un ajutor neaşteptat: regele 
George al Angliei nu-i răspunsese, dar refuzase să ratifice 
'convenţia de la Closter-Seven, semnată între ducele de 
Richelieu şi ducele de Cumberland, aşa că hanovrienii puseseră 


mâna pe arme şi intraseră în luptă. Richelieu, dându-şi seama 
de greşeala pe care o făcuse, îi scrise imediat lui Frederic, dar 
acum era prea târziu. După numeroase înfrângeri pe uscat şi pe 
mare, la 3 noiembrie 1762 ostilitățile încetară şi se semnă. In 
sfârşit, pacea de la Fontainebieau. Intre Franţa, Anglia, Spania şi 
Portugalia, o pace ruşinoasă pentru Franţa, în care aceasta ceda 
Angliei: Acadia, Canada, insula Cap-Bre-ton. Toate celelalte 
insule şi coaste din golful şi fluviul Saint-Laurent; o mie cinei 
sute de localităţi dintr-o simplă trăsătură de pană. ’ 

Anglia îi ceda Franţei insulele Saint-Pierre şi Mique-lvn. 
Mississippi avea să slujească drept graniţă între două ţări din 
America, cu excepţia oraşului La Nouvelle-Or-leans. In plus. 
Regele Angliei îi mai dădu regelui Franţei Belle-Isle, Martinica. 
Guadelupa, Marie-Galante şi Dcsi-rade, în starea în care aceste 
insule se aflau înainte de cucerire. In Indiile Orientale. Anglia a 
restituit Franţei toate forturile pe care aceasta din urmă le avea 
acolo în 

1759. Insula Minorca şi fortul Saint-Philippe au. Fost înapoiate 
Angliei. Franţa-a fost de asemenea obligată să restituie toate 
ţinuturile care aparținuseră electorului Ms. No-vrei, precum şi 
altor prinți ai imperiului. Anglia a restituit Spaniei insula Cuba 
cu- oraşul Havana, iar spaniolii au cedat englezilor Florida, fortul 
Sf întul-August în şi golful Pensaeola. 

De la acest tratat datează decăderea Franţei şi înflorirea 
Angliei. Căci ultima va poseda în urma acestui război, în Europa: 
Helgoland. În Asia, oraşul Aden „poartă a Mării Roşii aşa cum e 
Gibraltarul poartă a Mediteranei In Marea Indiilor, insula Ceylon, 
peninsula Hindustan, Nepalul, Lahore, Sind, Beâucistan şi Kabul. 
În golful Bengal, insulele Singapore, Sinaag şi Sumatra, o sută 
cincizeci de mii de leghe de teritoriu cu o sută cincizeci de 
milioane de oameni. În Oceania, jumătate din Australia, Van 
Buemen, Noua Zeelandă, Norfolk, Hawai şi protectoratul general 
al Polineziei. În Africa, Bathurst, insulele Leom Sierra-Leone, o 
porţiune din coasta Guineii, Fernando-Po. Insulele Ascenssion şi 
Sfânta Elena, Colonia Capului, portul Natal, insulele Mauriciu, 
Rodrig, Seicheâles şi So-cotora. În4 America: Terra-Nova până la 


gurile fluviului Mackensie, Canada,. Aproape toate insulele 
Antile, Tri-nite, o parte din Guyana, insulele Malvine, Belize şi 
Ber-mude. Acum avea, după cum vedeţi, în dulapul Amiralității 
cheile Indiei, Oceaniei şi Mediteranei. Şi asta încă nu era totul; 
prin titlul său de protectoare a Insulelor lo-niene, şi-a aruncat 
ancora, la leşirea din Adriatică, şi în Marea Egee; a pus un picior 
pe pământul vechilor epiroţi şi al modernilor albanezi. Când 
Irlanda a refuzat să-i mai dea ţăranii, Scoţia muntenii, când 
pieţele de sclavi ale prinților germani s-au închis pentru ea, 
Anglia şi-a recruţat soldaţii dintre războinicii vechiului Epir şi ai 
anticului Peloponfez; şi-a pregătit o escadră încorfu care, în 
câteva zile, putea ajunge în Dardaneie; avea o armată m 
Cefalonia care, într-o săptămână, putea fi în vârfui He-musului; 
iar de acolo putea'să-şi întindă'influenţa până în Rusia; nu-i 
trebuiau decât câteva nave înarmate ca să distrugă activitatea 
comercială a austriecilor. Alianţei cu Maria-Tereza a aruncat 
Franţa în războiul cu Canada. 

în timpul acestui război, Austria cheltuise trei sute de 
milioane, Franţa şapte sute, Anglia şase sute, Prusia patru sute, 
Rusia trei sute cincizeci, Saxa optsprezece; în total, două 
miliarde şase sute de milioane. În plus, muriseră: în Franţa, 
două sute cincizeci de mii de oameni,. In Prusia două sute de 
mii,. În Rusia o sută douăzeci de mii, în Anglia, şaizeci de mii, în 
Germania treizeci de mii. 

Războiul din 1741, care durase nouă ani şi începuse din 
pricină că Frederic voia să-i ia Mariei-Tereza Silezia, costase de 
două ori mai mulţi bani şi de două ori mai multe vieţi. Astfel, 
Italia, Germania, Ţările-de-jos, Canada, India, Europa, Americaj 
Asia se strânseseră de gât între ele vreme de şaisprezece ani, 
pentru că exista în der-mania un om numit Frederic care voise 
să aibă Silezia şi, în Austria, o femeie numită Maria-Tereza, care 
nu voise să i-o dea; pentru că în Franţa se aflase un rege slab, 
care se lăsase târât în cearta lor şi, în sfârşit, pentru că pe lângă 
acel rege exista o oarecare doamnă de Pompadour, care se 
înţelesese cu Maria-Tereza pentru că îi spusese „verişoară”, o 
doamnă de Pompadour ce-i făgăduise o pălărie de cardinal 


abatelui de Bernis 1 şi un ducat-pairie unui oui ce se numea 
contele de Stainville. 

lată ce s-a petrecut în Franţa în timpul acelui război care 
luase minţile a trei sferturi din omenire. 

Capitolul XâX 


Domnul de Bernis. 
— Doamna de Pompa- dour e nemulțumită. 
— Purtarea domnului_de- 
Stainville. 
— Choiseul şi cardinalul de Bernis. 


— Domnul de Choiseul e făcut duce. 

— Domnul de Bernis este exilat. — Doamna de Pom- padour 
la regină. 

— Sciziunea dintre iezuiţi. — 
Exilul Delfinului la Meudon. 

— Petru al III-lea. 
— Caterina a ll-a._ 


Abatele de Bernis, care negociase şi încheiase cu ministrul 
austriac - în budoarul doamnei de Pompadour-— tratatul din 1 
mai 1756, fusese numit ambasador la Viemv pe, 11 ianuarie 
1757, pentru a cimenta acel tratat; apoi, faptul odată îndeplinit, 
se întorsese la Paris, fusese admis în Consiliu la 2 ianuarie 1757 
şi propulsat ministru al Afacerilor Externe în iunie. Răsplata 
pentru tratatul din 1756 avea să fie pălăria roşie de cardinal, 
care nu era greu de obţinut pentru-două ţări catolice cum erau 
Franţa şi Austria. Îi> plus, abatele de Bernis, deşi duşman al 
iezuiţilor şi foarte puţin filosof, nu fusese deloc străin de 
înflăcărarea veneţianului Benzzonico, cel care, ajungând la 
pontificat, s-a impus sub numele de Papa Clement al XIII-lea, 

După ce fusese numit ministru al Afacerilor străine în 1757, 
Bernis fusese propus la 2 februarie 1758 comandor al ordinului 
Saint-Esprit,. lar la sfârşitul aceluiaşi an primise pălăria de. 


Cardinal. 

Pentru a face faţă tuturor acelor demnități, precum şi titlului 
de conte pe care i-l dăduse regele, noului cardinal îi trebuia 
avere. Aşa că regele îi fixă 0 pensie din Caseta sa personală, îi 
dărui un apartament la Luvru şi un îoc în conducerea 
bisericească din Lyon: în 1755 îi dărui abat ia Saint-Arnauât, în 
1756, abat ia Saint-Medard din Soissons, în 1757 îl făcu. Prieur 
îa Charite, iar în 1758 îi dărui Trois-Fontaines. Dăr odată conte, 
ministru, cardinal şi om bogat, abatele observă că alianţa cu 
Austria era un lucru fatal şi că acel război ce durase atâţia ani 
ergfrui-. Nător nu numai pentru Franţa, ci şi pentru 
popularitate?! lui. Încercă deci să ajungă, cu orice preţ, ia pace, 
chiar dacă pentru asta ar fi trebuit să renunţe la alianţă cu 
Austria. 

Dar nu acesta era şi punctul de vedere al doamnei de 
Pompadour; din clipa în care n-a mai văzut în cardinal primul ei 
slujitor, a şi început să se gândească în ce feî să se 
descotorosească de ei Ambasadorul Franţei la Viena era domnul 
de Stainvijje-Choiseul, fiul domnului de Stainville, trimisul 
marelui duce al Toscanei. Slujise în armata domnului de 
Noailles, unde îndeplinise funcţia de ajutor de maior general al 
infanteriei Era un om cu un chip deloc plăcut, dar foarte 
spiritual, de o ambiţie nemăsurată şi cu Un caracter destul de 
îndrăzneţ pentru a-şi concretiza ambițiile. Se prefăcu rigid în 
problemele de politică şi diplomaţie, şi părea mai dornic să 
inspire teamă decât stimă. Abatele de Bernis i se adresă pentru 
a încerca să instaureze pacea, abdicând de la primele sale 
principii. Domnul de Cnoiseul nu şovăi o secundă între cardinal 
şi doamna de Pompadour, cu care coresponda direct. Le trimise 
deci şi ei şi Mariei-Tereza depeşele cardinalului, înfăţişându-3 pe 
ministrul de externe al Franţei ca pe un om periculos şi 
descurajant, deci ca pe un om ce trebuia alungat din locul pe 
care-l ocupa. Maria-Tereza. Aflând un atât de bun austriac în 
domnul de Choiseul, nu şovăi să-i făgâd urască lui postul de 
ministru de externe al Franţei în locul cardinalului, a cărui 
izgonire şi fusese hotărâtă la Viena, înainte chiar ea Ludovic al 


XV-lea să se convingă de faptul că ministrul său îi zdruncinase 
încrederea. Om cu mult spirit, cardinalul de Bernis îşi dădu 
seama că nu putea ţine piept favoritei, Mariei-Tereza şi 
domnului de Choiseul. Aşa că îşi înainta demisia, propunându-l 
în locul său pe domnul de Choiseul. Demisia i-a fost acceptată, 
iar domnul de Choiseul a fost chemat de la Viena şi făcut duce, 
aşa cum fusese făcut' mai înainte cardinal domnul de Bernis, 
Auzind acest lucru, Frederic al Prusiei spusese: 

— L-au făcut pe abatele de Bernis cardinal pentru că a 
săvârşit o greşeală, iar când a vrut s-o dreagă, l-au cat afară din 
funcţia de ministru!,. 

Dar, numai atât nu era de-ajuns, pentru că domnul cardinal 
rămăsese în consiliu, unde continua să susţină pacea, singura în 
şi are să smulgă Franţa din situaţia în care se afla; atunci) 
Maria-Tereza a continuat să protesteze împotriva lui. Ducele de 
Choiseul şi doamna de Pompadour i-au pregătit o scrisoare de 
trimitere în exil pe care i-au pus-o pe masă regelui, care a şi 
semnat-o. Scăpând de cardinal domnul de Choiseul, ministru de 
externe, deveni pair. Îşi plăti datoriile, se îmbogăţi. Îşi chivernisi 
familia şi o pricopsi pe doamna de Pompadour cu. Principatul de 
-Neuchâtel spre care privea mereu cu jind şi în care dorea să se 
retragă în cazul în care regele s-ar fi prăpădit şi s-ar fi urcat pe 
tron Delfinul. 

Biata femeie, în vârsta de treizeci şi opt de ani, nu se îndoia 
câtuşi de puţin că regele va muri înaintea ei. Numai că în epoca 
lui Ludovic al XV-lea, mai toate iubitele acestuia mureau tinere. 

Cardinalul de Bernis odată alungat, domnul de Cboi-seuLl 
loren de origine, fiul unui tata care fusese ambasador al 
împăratului şi care ţinea din tot sufletul cu Austria, domnul de 
Choisâul, deci, rămase la Curtea Franţei. Ajuns la putere, 
înţelese că trebuia - aşa cum alesese între Delfin şi doamna de 
Pompadour - să aleagă între iezuiţi şi Parlament. Intre favorită şi 
Delfin, domnul de Choiseul o' alesese pe favorită. Dacă voia să 
fie consecvent’, trebuia să opteze pentru Parlament împotriva 
iezuiţilor. * 

Să explicăm prin ce împrejurare ajunsese doamna de 


Pompadour să urască acest ordin. În 1745 fusese prezen- tată la 
Curte; devenită marchiză, dori, în 1748, să devină doamnă de 
onoare a reginei. Dar lucrul era deosebit de 

“dificil. Totuşi, regina era atât de bună, atât de supusă ca- 
priciilor soţului ei, încât îi spuse doamnei de Luynes, care îşi 
asumase sarcina să ducă la capăt această treabă, că ea ar 
primi-o cu plăcere, dar că, din păcate, numărul doamnelor 
salexde onoare este fix. 

Ei bine, răspunsese doamna de Pompadour, spune-i că m-aş 
simţi foarte onorată dacă m-ar primi chiar şi ca doamnă de 
onoare... supranumerar. 

Da, răspunse doamna de Luynes, numai că doamnele de 
onoare ale reginei trebuie să ţină seama de anumite reguli. 

— Şi care sunt acele reguli? 

— Păi toate doamnele de onoare se spovedesc şi ţin 
sărbătorile Paştelui, regulă păstrată cu stricteţe şi în casa 
doamnei Delfine. 

Dar, zise doamna de Pompadour, şi eu ţin Pastele! 

Regina e convinsă că-l ţineţi, răspunse doamna de 

Luynes, dar cum publicul nu e deloc convins, ar fi necesar ca 
acest lucru să-l creadă şi el. Atunci regina v-ar da “bucuroasă 
consimţământul, 

— Locul de doamnă de onoare a reginei preţuieşte mai mult 
decât o spovedanie şi o Impar tâşanie! răspunsese doamna de 
Pompadour. 

Numai că doamna de onoare săvârşi o mare greşeală. Pentru 
a se spovedi şi împărtăşi se adresă iezuiţilor. Cum povestea asta 
era o adevărată mană cerească pentru acest ordin, iezuiţii se 
împărţiră în două tabere: unii mai îngăduitori, care voiau s-o 
spovedească şi s-o împărtăşească pe doamna de Pompadour 
iară nicio condiţie, şi alţii - de fapt adevărații iezuiţi - care, 
neputând s-o sufere nici pe ea, nici pe abatele de Bernis,. Nu 
erau de acord nici cu principiile, şi nici cu filosofia ei; aşa că 
hotărâră ca atâta 

— 4imp cât va rămâne la Curte ca iubită ă regelui, să nu fie 
Bici spovedită, nici împărtăşită. Adoptând cea de-a doua soluţie, 


iezuiţii hotărâră- să nu mişte un deget pentru salvarea sufletului 
favoritei. De aici şi ura doamnei de Pom- 

, padour împotriva iezuiţilor. În 1755, văzându-şi puterea bine 
consolidată, hotărî, împreună cu abatele de Bernis, să pună pe 
goană acest ordin. De îndată ce favorita a luat această hotărâre, 
iezuiţii - care-şi aveau peste tot spionii lor - au şi fost înştiinţaţi. 
Până atunci, spovedită sau nu, regina a fost obligată să cedeze 
şi, la ordinul lui Ludovic al XV-lea, doamna de Pompadour a fost 
primită, pe 8 ianuarie 1758, ca doamnă de onoare la Curtea 
reginei. Una dintre condiţiile acestei primiri a fost ca, după 
instalare, să fie sărutată de Delfin; obligat de tatăl său, Delfinul 
o sărută pe favorită, dar, întorcându-se cu spatele, scosese 
limba. Un suflet „milostiv”, care văzuse într-o oglindă gestul 
Delfinului, se duse imediat să-i spună doamnei de Pompadour; 
aceasta se plânse pe loc regelui de ofensa adusă, convingându-l 
că jignind-o pe iubita sa îl jignea de fapt pe el. Foarte supărat, 
regele ordonă Delfinului să se retragă la Meudon şi să rămână 
acolo. Regina şi miniştri încercată să-l înduplece pe rege, dar 
acesta rămase inflexibil. Vestea acelui exil şi a motivului care-i 
pricinuise ajunse la urechile parizienilor; Parlamentul nu aştepta 
decât o ocazie pentru a face să se audă unul dintre acele tunete 
care trezeau întotdeauna norodul, oricât de adormit ar fi fost. 
Domnul de Maupeou veni la rege şi-i vorbi despre exilul 
Delfinului care nu-i mai aparţinea lui, ca tată, ci ţării, fiindcă într- 
o zi avea să fie regele Franţei. Ludovic consimţi ca fiul său să se 
întoarcă la Curte, cu condiţia să-i ceară scuze doamnei de 
Pompadour. Delfinul îşi ceru scuze pentru că scosese limba, dar 
de atunci deveni duşmanul neîmpăcat al favoritei. 

lată de ce domnul de Choiseul. Trecând de partea favoritei, se 
declară împotriva Delfinului şi luând partea Parlamentului, 
declară război iezuiţilor. 

în vremea aceasta, domnul de Choiseul înţelese că, în lupta 
pe care o avea de dus împotriva primului prinţ al casei regale, 
împotriva moştenitorului coroanei, nu era de-ajuns să-i aibă de 
partea sa pe rege, pe doamna de Pompadour şi pe Maria- 
Tereza, ci că trebuia să-şi aibă alături întreaga familie, toate 


neamurile aflate în slujbe mari, pentru ca cea mai mică atingere 
a autorităţii sale să-i fie imediat adusă la cunoştinţă. ] 

începu prin a o pune la curent cu planurile sale cele mai 
secrete pe sora sa, o femeie foarte isteaţă şi înclinată către 
intrigă. Beatrix, contesă de Choiseul-Stainville, era evlavioasă ca 
şi doamna de Tencin şi tot ca şi ea îşi iubea fratele cu o 
dragoste oarbă. Contesa a fost deci chemată la Paris, unde au 
încercat mai întâi s-o mărite - fără a reuşi însă - cu prinţul de 
Beaufremont7 dar la puţină vreme după aceea contesa se 
mărită cu ducele de Gram-mont, care consimţi s-o ia de nevastă 
cu condiţia ca domnul de Choiseul să-l ajute să-şi recapete 
averea ce-i fusese confiscată.’ înisepând'de atunci, doamna de 
Grammont **? «o Curte a ei, destul de mare pentru a o pune pe 
favorita pe gânduri. Ducele de Choiseul ministru, eontesa de 
Choiseul ducesă de Grammont, toţi cei din familia mmistrului 
începură a veni de la ţară la Paris, Era de-ajuns. Să poarte acest 
nume şi imediat căpătau o-slujbă la Curte. Mai iutii ducele de 
Choiseul, făcut pair în 1758, a pus în locul său, ca ambasador Ja 
Viena, o rudă, contele de Choiseul. In 1759, Leopold-Charles de 
Choiseul-Stamville a fost numit arhiepiscop deaiby, până ce 
avea să intre în posesia arhie-piscopiei din Cambrai care-i 
fusese făgăduită. În 1760, contele de Choiseul. Ambasadorul din 
Viena, a fost făcut cavaler al Ordinului Pi-egal, iar o doamnă de 
Choiseul, călugăriţă la Remiremont. A fost numită stareță ia 
Saint-Pierre clin Metz. Odată cavaler al Ordinului Regal, contele 
de Choiseul, ambasador la Viena şi locotenenl-general în 
Austria, şi-a părăsit ambasada şi a intrat ca locotenent-general 
în armata franceză. După citva timp, ducele de Choiseul devenit 
el însuşi guvernator al provinciei Tou-raine, a luat şi slujba de 
supraintendent general al poştelor şi a unit Ministerul Afacerilor 
Externe cu Ministerul de Război. Profitând de împrejurare, l-a 
făcut pe domnul de Choiseul-Beaupre aghiotant, iar pe domnul 
de Choiseul de la Beaume - care era sublocotenent în armata 
scoțiană - colonel în regimentul de dragoni din Aubigne. Pe 
contele de Stainviâle l-a numit inspector general al infanteriei. 

După ce acţionase în domeniul ecleziastic, în diplomaţie şi în 


armată, domnul de Choiseul îşi îndreptă privirea către ministere. 
Contele de Choiseul, ambasadorul din Viena, cavaler ai Ordinului 
Regal şi fostul îoootenent-ge-neral în armata austriacă, este 
numit, în mai 1761, ministru plenipotenţiar la Congresul din 
Augsburg. 13 octombrie 1762 este numit ministru al afacerilor 
externe, pe 14 pune mâna şi pe marină, devine pair al Franţei, 
ia titlul de ducele de Praslin, - primeşte funcţia de'locotenent- 
general în Bretania, în timp- ce soţia sa obţine dreptul la un 
taburet la. Regină. Doamna de Choiseul-Beaupre devine stareță 
la Giossinde; domnul Clesia, duce de Choiseul, alunge cardinal, 
domnul de Choiseul-Beaupre— locote--nent-general, vicontele 
de Choiseul - brigadier în infanterie, domnul de Choiseul de la 
Beăume - aghiotant, iar baronul de Choiseul - ambasador în 
Sardinia. 

Toată familia de Choiseul - bărbaţi şi femei, pe care i-am 
văzut numiţi ambasadori, miniştri, cardinali, guvernatori de 
provincii, brigadieri, locotenenţi-generali, aghio-tânţi - alcătuia 
un fel de, dinastie de Choiseul, care asculta de ducele” de 
Choiseul. Un singur -membru ai acestei dinastii h-a acceptat 
niciun fel de favoruri: era un Choiseul care se numea Choiseul- 
Romanetj pentru că se Căsătorise cu fiica lui Romănef, 
preşedintele Marelui Consiliu; fusese -menimull Delfinului, iar 
soţia sa pare să fi fost o vreme —.'destul de scurtă de altfel - 
iubita regelui. Pe acest Choiseul refractar, ducele îl trimise la 
Bastilia. 

Domnul de Choiseul, care nu avea nici patru mii de livre rentă 
când-'fusese numit ministru, se însurase la 14 decembrie 1750 
cu domnişoara Crozat, nepoata vestitului milionar cu acelaşi 
nume, care primise ca dotă o rentă de şase sute de mii de livre 
pe an şi căreia tatăl ei îi cumpărase titlul de marchiză de Châtel 
şi de Caraman. 

1 Tânăr nobil în serviciul Delfinului (n.t.). 

Domnul de Choiseul o susţinea deci pe Maria-Tereza din. 
Toate puterile sale, când un eveniment neaşteptat 6 eoristrânse 
pe aceasta să încheie pace. Impărăteasa Elisa-beta. Murind, îi 
lăsă tronul lui Petru al IH-lea, care era prietenul p'ersonal al lui 


Frederic al Prusiei. Abia urcat pe tronul Rusiei, Petru aj III-lea se 
Retrase din coaliţie şi ordonă trupelor sale sa se alăture trupelor 
lui Frederic; or, în aceste condiţii, Maria-Tereza nu avea cum să 
mai lupte cu regele Prusiei. De aici,. Tratatul de la Paris, atât de 
dezastruos pentru Franţa, tratat prin'care Frederic nu pierdea 
nici măcar un deget de pământ. E adevărat că Petru al Ill-lea n-a 
rămas prea multă vreme pe tron. În anul în care Ecaterina a IF-a 
a_fost făcută împărăteasă, l-a şi aruncat în temniţă. După şapte 
zile, Petru al Ill-lea a murit în închisoare şi Voltaire - care-l 
numise pe. Frederic Solomonul Nordului - îşi găsi o prietenă în 
plus printre capetele încoronate. Ecaterina a fost numită 
Semiramida Nordului, deşi posteritatea a porecilit-o Messalina. 
De fapt, creşterea teritoriului Rusiei datează din timpul acestei 
tarine. Nu putem rezista, odată ajunşi aici, să nu arătăm 
cititorilor cum a crescut această putere. 

în urmă cu o sută de ani, Rusia se întindea de la Kiev până în 
insulele Saint-Laurent şi din munţii Aitai până în golful’ lenisei. 
Numai că ea nu s-a oprit aici, ci a trecut dincolp de Kiev, 
câştigind, în urma războaielor pe care le-a avut, următoarele 
teritorii: de la suedezi: Finlanda, Abo, Estonia, Livonia, Riga, 
Revel şi o parte din Laponia. De la germani: Curianda şi 
Samogiţia; de-la polonezi: Lituania, Volhinia, o parte din Galiţia,. 
Mohilev, “Vitebsk, Polosk, Minsk, Bialistok, Kameniţe, Tarnopol, 
Vilna, Grodno şi “Varşovia; de la turci: o parte din mica Tar- 
tarie, Crimeea, litoralul Mării Negre, protectoratul Serbiei şi 
Valahia. De la perşi: Georgia, Tiflis, Erevan şi o parte din 
Cireazia. De la americani: insulele Aleutine şi partea de nord- 
vest a arhipelagului Saint-Lazare. Lungimea ei era de trei mii 
opt sute de leghe? iar lăţimea de o mie patru sute de leghe şi 
număra şaptezeci de milioane de locuitori. De cealaltă parte. A 
Mării Negre, îşi îndreptase privirea spre Turcia, pe care se 
pregătea ş-o invadeze. 

Capitolul KX 


Afacerea expulzării iezuiţilor. 


— Temerile doamnei de Pompadour şi ale domnului de 
Choiseul. 

— Filosofii. 

— Parlamentul. 

— Temerile lui Ludovic al XV-lea. 

— Lucrările filosofilor. 

— Cărţi arse de mâna călăului. 

— Ezitările lui Ludovic al XV-lea. 

— Hoiârârea parlamentelor din provincie. —  lzgonirea 
iezuiţilor. 

— Ce spune Voltaire. — Publicaţii literare. 

— Decese. — Doamna de Pompadour. 


Familia de Choiseul chivernisită, tratatul de la Paris semnat, 
Maria-Tereza mulţumită sau aproape mulţumită, doamna deT 
Pompadour, Choiseul şi filosofii avură răgazul să se ocupe de 
afacerea care-i preocupa de atâta vreme: izgonirea iezuiţilor. 
Lăsându-i pe aceştia să-l domine pe Delfin, doamna de 
Pompadour şi ducele de Choiseul ar fi fost pierduţi dacă ar fi 
murit regele, pe atunci în vârstă de cincizeci şi trei de ani. La 
rândul lor, filosofii erau -şi ei duşmanii declaraţi ai iezuiţilor. 
Voltaire (deşi crescut de un iezuit), d'Alembert, Diderot şi regele 
Frederic îi urmăreau fără cruţare, iar Frederic regreta amarnic 
că nu-i izgonise mai demult din statele sale. Parlamentele nuri 
lubeau nici ele mai mult decât filosofii. La rândul lui, poporul, 
care atribuise religiei asasinarea lui Henric al IV-lea, atentatul 
împotriva lui Ludovic al XV-lea şi refuzul preoţilor de a-i 
înmormânta pe oameni cu slujbă religioasă. 

refuz care scandaliza Parisul de peste zece ani, nu era dispus- 
pentru nimic în lume să-i susţină pe iezuiţi. Cele două mari 
opoziții la proiectul de desființare al acestui ordin religios puteau 
veni - una din partea lui Ludovic 


al XV-it-a, cealaltă din partea Romei, guvernată în între-; gime 
de iezuiţi, sub Papa Clement al XIII-lea. In ceea ce-i privea pe 
Ludovic, el nu era nici pentru, nici contra iezuiţilor; îi era doar 


teamă de ei şi atât. Atunci cei din jur i-au amintit cum se 
purtaseră iezuiţii cu el în timpul bolii, la Metz; după aceea i-au 
vorbit despre influenţa lor asupra Delfinului, încercând să-l 
îndepărteze pe tânărul prinţ de tatăl său, îndemnându-t s-o 
dispreţuiască tot timpul pe. Doamna de Pompadour şi sporindu-i 
necontenit acesf sentiment de antipatie. Poate că şi atentatul 
din 1757 fusese urzit în taină tot de iezuiţi. Văzând că regele 
încă stă în cumpănă, dorind mai curând să răjnână neutru decât 
să se amestece, lumea a început să-i incite pe filosofi să-i atace 
pe iezuiţi. Şi deşi i se arătă lui Ludovic câte blestemăţii 
săvârşiseră “iezuiţii, ceea ce pur şi simplu îl îngrozi, preferă să 
nu se amestece în treaba asta. Lăsându-i pe doamna de 
Pompadour şi pe ducele de Choiseul să acţioneze. Boucher, 
faimosul jansenist al acelor vremuri, avocatul Pinot. Şi Lepage, 
prietenul domnului prinţ de Conţi, publicară unii pamflete, alţii 
fapte concrete, urmărind să pregătească lumea în legătură cu 
izgonirea iezuiţilor. În-sfârşit. Bettin şi Berrier au fost agenţii 
doamnei de Pompadour, alături de Parlamentul din Paris şi de 
parlament tele- din provincie. Lucrurile fiind deci pregătite, se 
aştepta doar un moment potrivit pentru a se trece la fapte. 

De multă vreme toată lumea ştia că iezuiţii fac în India un 
comerţ scandalos. Dar creditul de care se bucurau era atât de 
mare, încât înăbuşi reclamaţiile şi plângerile, Doi iezuiţi, 
părintele Lavalette şi părintele Sacy, fuseseră declaraţi faliţi, pe 
19 noiembrie 1759, pentru trei milioane de franci. ^ Ducele de 
Choiseul redeschise procesul şi prin 


2=7 

— Ludovic al XV-lea hotărârea din 8 mai 1761 declară toţi 
iezuiţii din Franţa care se ocupau cii comerţul solidari cu cei doi 
faliţi. Creanţele îi făcură pe iezuiţi să protesteze vehement şi 
abia acum îşi dădură ei seama câţi duşmani aveau’ îh Franţa. 

După ce-i atacase pe iezuiţi în afacerile lor băneşti, ministrul îi 
atacă şi în felul cum erau constituiți. 

Ordinul fusese întemeiat de Ignaţiu de Loyola, nobil spaniol 


născut în 1491 şi care, atins de o boală grava, făcuse legământ 
în 1534 că, dacă se va însănătoşi, va renunţa la toate bunurile 
sale pământeşti şi se va dedica convertirii necredincioşilor. 
Însănătoşindu-se, Loyola puse bazele acestui ordin la Paris, apoi 
se duse la Roma pentru a primi aprobarea Papei Paul al III-lea, în 
1540, fiind ales şeful iezuiţilor în 1541. Noul ordin religios s-a 
răspândit repede nu numai în Italia şi Franţa, ci în toată Europa, 
în India, în Asia, în întreaga lume. Stabiliţi în Franţa în 1551 sub 
regele Hen-ric al II-lea, li s-a încredinţat educaţia tânărului rege. 
Izgoniţi din Franţa în 1596, au fost rechemaţi în 1603 de către 
regele Henric al IV-lea. De atunci căpătaseră o mare influenţă, 
de care i-am văzut bucurân-du-se sub domnia lui Ludovic al XIV- 
lea, sub Regenţă şi sub Ludovic al XV-lea. Examinarea 
constituirii ordinului lor îi sperie foarte tare pe iezuiţi, pentru că 
ştiau că la constituirea lui stătea de fapt arbilrariul. Această 
constituire, discutată exact în momentul în câre filosofia 
începuse să ia un'mare avânt, nu putea să'le fie decât fatală. 
Aşa că Delfinul, arhiepiscopul Parisului şi domnul de la 

Vauguyon, care-i protejau pe iezuiţii din Franţa, îl implorară 
pe rege să nu accepte examinarea, în mod public, a constituirii 
ordinului. Tulburat, Ludovic ordonă Consi- 


îlului sa se ocupe de acest lucru. Dar Parlamentul susţinut d «: 
domnul de Choiseul, văzând că ancheta îi declară abuzive toate 
bulele papale şi, neputând examina constituirea iezuiţilor, le 
cercetă lucrările. Aceste lucrări erau atât de pline de îndemnuri 
regicide, încât Parlamentul, porunci să fie arse de mâna călăului. 
Începând din acea clipă. Ludovic al XV-lea nu mai văzu în iezuiţi 
decât nişte ticăloşi care nu numai că puneau la cale asasinate, 
ci le şi săvârşeau.. P 

Cât priveşte fondul afacerii, Parlamentul recunoscu faptul că 
iezuiţii nu erau decât toleraţi în Franţa, că niciun act legal nu 
consfințea stabilirea lor acolo. Cum Ludovic al XV-lea vorbise 
despre iezuiţi în Consiliu, Parlamentul, văzând că afacerea H 
alunecă din mână. Lansa, după o şedinţă de cincisprezece ore, 
un apel în care vorbea de abuz. Doar treisprezece magistrați 


avură curajul să-i susţină pe iezuiţi. 

în vremea aceasta, regele intuia că a distruge ordinul 
iezuiţilor, ponegrit de Parlament, de filosofi şi de curteni, dar 
susţinut de Delfin, însemna' să dea o lovitură cumplită religiei şi, 
prin urmare, monarhiei. li era totuşi greu să-şi explice acel 
sentiment care-l chinuia ca un fel de presimţire. Ca toate firile 
slabe, trimise la Roma o scrisoare conducătorului ordinului, 
pentru a-l întreba dacă e de acord cu uncie modifeări. Dar 
acesta îi răspunse cu resemnarea şi fermitatea vechilor martiri: 
„Sini ut sunt, aut rum sini” (să fie ceea ce sunt. Sau să nu mai 
fie). 


Conducătorul iezuiţilor prefera ca întreg edificiul: să se 
prăbuşească, decât st» se clintească q singura piatră din el. Şi 
edificiul se prăbuşi. 

— La fi. August 17G2, Parlamentul dădu o hotărâre prin care 
desfiinţa ordinul ie- 

2, *Hţ» îot\ le interzicea acestora să mai poarte veşmântul ea- 
racteristâe, sa mai aibă şefi de care să asculte, să poarte 
corespondenţă cu ei. Direct sau indirect; le interzicea să mai 
oficieze slujbe, laice sau bisericeşti, să mai aibă bani, beneficii. 
JSensii. Această hotărâre a slujit de model tuturor parlamentelor 
“din provincii care i-au expulzat-, rând pe rând, pe iezuiţi de-pe 
pămmţuriâe lor. 

Apoi hotărârea din 9 martie 1764 i-a izgonit din Franţa pe toţi 
iezuiţii care au refuzat să depună jurământul pre-s<*râs în 
hotărâre. În sfârşit, un edict al regelui, din noiem- brie 1764. A 
desfiinţat ordinul iezuiţilor. Şi iată că nu numai parlamentele din 
provincie l-au imitat pe cel din Paris, ci şi parlamentele, din 
Spania, Neapole şi Parma, care au imitat Franţa. 

— Foarte bine, spusese Voltaire cu râsul lui maliţios, acum. 
După ce aţi alungat vulpile, trebuie să alungaţi şi lupii. 

Dar lupii au fost alungaţi abia în 1789. 

în perioada despre care ne-am ocupat. Jean-Jacques Rousseau 
a publicat: Noua Heâo'iză, Emile şi Contrariul social, lucrări care. 
La apariţia lor, au fost departe de a produce impresia pe “care 


au produs-o mai târziu. Noua Hehnză. A apărut în 1759, Emile şi 
Contractul social, în 1762. În momentul publicării acestei ultime 
cărţi, Voltaire seria: „Contractul social. S-au nesocial nu se 
remarcă decât prin câteva injurii adresate în mod grosolan 
regelui de către cetăţeanul din burgul Genevei şi prin patru 
pagini insipide împotriva religiei creştine; cele patru pagini sunt 
însă din Bai/le. Orgoliosul Jean-Jacques se afla Ja Amsterdam, 
unde se f (ice mai mult caz de o încărcătură de piper de pe o 
navă decât pe paradoxurile şale”. 

Cam tot în epoca aceea Diderot şi-a reprezentat pe scenă Fiul 
natural şi a publicat: Bijuterii indiscrete, Jac-ques Fatalistul şi 
Călugăriţa: Baronul d'Holbach a dat ia iveală Scrisori către 
Eugenia şi Sistemul naturii. Helvetius, cartea sa Despre spirit, 
apoi. O serie de oameni obscuri au publicat lucrări submediocre: 
Cumătrul Mathieu. Bunul simţ al abatelui Meslier, Therese 
filosoafa, literatură de budoar ce coboară apoi până la lupanar, 
şi care începe cu Crebillon şi se termina cu marchizul de Sade. 

Paralel cu -corupția care se instala în societate, moartea făcea 
ravagii la Curte. Frumoasa Doamnă Regală care se măritase cu 
infantele-duce de Parma părăsise ltalia că să vină să-şi vadă 
fratele la Versailles. Ludovic al XV-lea nu cutezase să facă cu 
copiii săi experienţa pe care o făcuse ducele d'Orieans cu ai lui. 
Tocmai atunci vărsatul bântuia cu furie. Tânăra prinţesă se 
îmbolnăvi şi în mai puţin de opt zile muri, cu faţa sfâşiată de 
unghiile cu care încercase să se scarpine. 

în 5 martie 1760 muri doamna de Conde, veche şi bună 
prietenă a regelui, care fusese pictată cu patruzeci de ani mai 
înainte, gonind la vânătoare alături de Ludovic 'al XIV-lea. 
Pieptănată ca Diana, zeiţa vânătorii, şi stând pe un cal alezan. 

La 23 iulie, cel care plăti tributul morţii fu domnul de 
Charolais, dar pe el regele nu l-a regretat. 

Pe 22. Martie 1761 a murit ducele de Bourgogne. Se pare că 
acest nume le-a fost fatal Delfinilor care l-au purtat. E vorba de 
ducele de Bourgogne, un băieţaş de zece’ ani, care a murit 
lăsându-şi fratele, ducele de Berry, să moară pe eşafod. Era un 
copil fermecător, foarte iubit şi foarte iubitor. jucându-se cu unul 


dintre prietenii săi, împins de acesta, căzu şi se lovi. Nevrând să 
spună nimic de teamă ca cel care-l împinsese să nu fie pedepsit, 
făcu o infecţie şi muri. Pierderea a fost crudă pentru Ludovic al 
XV-lea, căci regele îl iubea aşa cum toţi bunicii îşi iubesc nepoţii. 
Tocmai când Ludovic credea că plătise destul tribut morţii, 
cineva veni să-i spună că doamna de Pompadour este pe 
moarte. Pentru că singura ei dorinţă - ba aş zice mai curând 
chiar obligaţie - era să-i placă regelui, favorita îi ascunse 
acestuia, cât putuse, suferinţele sale. De ce anume, suferea 
doamna de Pompadour? Să fi fost una din acele boli femeieşti, 
dureroase şi necruțătoare? Să fi fost otrăvită, aşa cum crezuse 
doamna de Châteauroux şi cum credea” şi ea? 

lată ce se povesteşte sau mai curând ce a povestit ea însăşi: 
Bertin, sluga credincioasă a doamnei de Pompadour, era 
ministrul finanţelor, ' iar domnul de Choiseul, ahtiat după 
putere, voia să adauge şi finanţele la ministerele pe care le 
acaparase. De altfel, finanţele erau într-o dezordine 
nemaipomenită şi la 1 decembrie Parlamentul alcătui © comisie 
care să propună o reformă. Doamna de Pompadour îşi aminti 
atunci de ceea ce-i spusese cardinalul de Bernis, mai exact, într- 
o anumită epocă, acesta îi ex-pusese nişte planuri foarte bune, | 
se păru, mai ales, că doamna de Grammont venea mult-prea 
des pe la Curte, că fratele ei se străduia s-o vâre, cu orice preţ, 
în patul regelui; îşi dădu seama de primejdia care o păştea dacă 
l-ar mai fi lăsat pe domnul de Choiseul. In fruntea guvernului. 
Discută deci în secret cu cardinalul de Bernis pe care-l trimise să 
stea de vorbă cu regele şi, după cea de-a treia întrevedere a 
acestuia cu majestatea-sa, soarta domnului de Choiseul fusese 
pecetluită. Ministrul află de toată combinaţia urzită împotriva lui 
şi a doua zi iată că doamna de Pompadour se” îmbolnăvi. Noi 
nu-l vom învinui pe domnul de Choiseul de boala doamnei de 
Pompadour, după cum nu-l vom învinui nici pe domnul de 
Maurepas de moartea doamnei de Châteauroux. Ori de câte ori 
cineva de la Curte murea pe neaşteptate, imediat începea să 
circule zvonul că fusese otrăvit. Orice-ar fi fost, fapte că doamna 
de Pompadour simţi nişte dureri suspecte în timp ce se afla la 


Choisy, dureri care la început î s-au părut suportabile, dar care 
în curând deveniră ucigătoare. A fost dusă imediat la Versailles. 
Ludovic al XV-lea văzu, fără nicpo emoție, cum se înrăutăţea 
boala marchizei. Senti-mentele-4>e care le avusese pentru ea, 
şi care din dorinţă se transformaseră în obişnuinţă, păreau să fi 
suferit o nouă transformare, rezumându-se doar la convenienţă. 
Regele a fost atent faţă de bolnavă aşa cum ar fi fost atent faţă 
de o prietenă. Ducele de Fleury venea zilnic să-i spună cum se 
mai simte. Pe 15 aprilie 1764 intră ca de obicei, dar nu-i mai 
spuse nimic regelui, fiindcă doamna de Pompadour murise. 
Leşul favoritei a fost pus pe o năsălie purtată. De doi oameni. La 
trecerea micului cortegiu, regele ieşi la fereastră. Chiar atunci 
începu să plouă. Scoţând mâna pe geam, regele zise: 

— Biata marchiză î Credeam că va avea parte de vreme 
frumoasă pe ultimul ei drum! 

Doamna de Pompadour a fost înmormântată la mănăstirea 
Capucinilor din Paris, în capela familiei de Crequi, capelă pe care 
o cumpărase cu un an înainte de a fi îngropată acolo. 

t 


Capitolul XXI 


Delfinul. 

— Ultimele sule clipe. 

— Delfma. 

— Domnul de Choiseul şi temerile sale. 

— Făgăduielile lui Ludovic al XV-lea. 

— Delfina "ii favorizează pe domnul daiguillon. 
— Ceaşca de ciocolată din 1 februarie. 

— Delfina Îi spune regelui că a fost otrăvită. 
— Moartea Delfi. Nei.. 

— Tulburarea lui Ludovic al XV-lea. —Apropierea lui de regină. 
— Stanislas moare ars. 

— Lorena e alipită Franţei. 


— Moartea reginei. — Domnii de Choiseul şi daiguillon. 


Moartea doamnei de Pompadour nu l-a afectat eâiuşi de puţin 
pe Ludovic al XV-lea. Când te obişnuieşti prea mult cu un jug, 
există momente când acest jug te apasă. Ludovic al XV-lea 
răsuflă uşurat fiindcă îşi recăpătase libertatea. De altfel, de 
câtăva vreme doamna de Pompadour începuse să se amestece 
cam prea mult în. Politică şi în religie, fapt care nu-i convenea 
deloc lui Ludovic al XV-lea. În politică, îl obligase să se alieze cu 
Austria pe care el n-o putea suferi, iar în religie, îi izgonise pe 
iezuiţi, care lui îi fuseseră simpatici. Şi apoi, doamna de 
Pompadour, mereu certată cu Delfinul şi cu prinţesele, fiicele 
sale, era un veşnic motiv de discuţie şi de nemulţumire în 
familia sa. Sigur că moartea ei îl priva de nişte obişnuinţe 
plăcute, dar pe de altă parte îl scutea de necazuri şi tulburări, 
redându-i liniştea sufletească ce-i era din ce în ce mai necesară. 
Dacă stăm să ne gândâm bine, se pare că Ludovic era chiar 
mulţumit că scăpase de favorita care-i făcuse o droaie de 
încurcături. 

Din nenorocire, moartea, odată ajunsă la Curtea Franţei, nu 
mai voia să plece atât de repede. Mai avea de făcut victime, şi 
încă dintre cele mai ilustre. 

La sfârşitul anului 176G| Delfinul începu să nu se mai simtă în 
apele lui. Prietenii săi'intimi - domnii de Richelieu. De Muy, de 
Vauguyon - aflară din gura lui cum că presimte că va muri. 
Celor străini şi curtenilor, Delfinul ie spuse că răcise în timpul 
unei călătorii la Compiegne şi că de atunci îl durea pieptul din ce 
în ce mai tare. Dar prietenilor devotați şi credincioşi ie mărturisi 
că este sigur că a fost otrăvit. La începutul lunii decembrie se 
simţi rău şi, după o noapte groaznică, trimise după medic. Cum 
intră, medicul îi luă pulsul, dar se pare că simpto-meie erau 
foarte grave, pentru că bietul doctor tresări. Observâncu-i 
spaima, Delfinul îl apucă de braţ şi-i spuse încet: 

— Dragă La Breviâle. Să nu speriem pe nimeni! 

Şi-l trase pe medie hi odaia de alături, pentru a ascunde, atât. 
Cât îi mai stătea în putere, celor din jur gravitatea bolii. 


Începând din acel moment. Delfinul nu mai avu nicio speranţă, 
iar cei care-l înconjurau se pregătiră să-l îngroape. 

Delfinul se însurase prima oară cu o tânăra prinţesă spaniolă, 
un adevărat. Trandafir din Sevilla, al cărei chip îi rămăsese 
multă vreme întipărit în suflet, chiar după ce. Se însurase a 
doua oară. Cea de-a doua căsătorie adusese în braţele prinţului, 
în locul brunei Maria-Tereza, o tânăra blondă din Saxa care 
trebui să dea dovadă de multă dragoste, de multă bâândeţe şi 
de mult devotament pentru ca să poată ocupa în inimă prinţului 
locul primei soţii. Vă-zându-se în pragul morţii, Delfinul 
recunoscu cinstit toate eahi&ţite soţiei sale, un adevărat înger 
am l-a vegheat zi şi noapte, iot timpul aplecată- «peste perna 
lui, araeste-câncu-şi proaspăta ei răsuflare cu răsuflarea 
fierbinte, a bolnavului. Nevrând să lase pe nimeni să-i ia locul, 
Del-fina - cu toate rugăminţile bărbatului ei - nu se dezlipi o. 
Clipă de la căpătâiul acestuia. Doar pentru ea şi pentru câţiva 
di: r membrii familiei sale Delfinul regreta că moare. 

în ceea ce-l priveşte pe Ludovic al XV-lea, rămăsese acelaşi; 
n-ai fi spus că era vorba de fiul său care se prăpădea, de 
moştenitorul Coroanei Franţei, ci de un străin sau de o rudă 
Oarecare. Se uita la fiul său, în agonie, cu o6jbii uscați, cu chipul 
rece, cu inima de piatră. Prin uşa întredeschisă, urmărea 
indiferent 'agonia fiului său, se uita la pregătirile ce se făceau 
pentru înmorrnântare şi, cprm se afla la Fontainebâeau, le spuse 
curtenilor că de îndată ce totul se va isprăvi, să fie pregătite 
trăsurile pentru a se putea întoarce imediat la Versailles. Din 
patul său, nefericitul prinţ vedea şi auzea tot: pachete aruncate 
în curte, pe fereastră, cufere scoase în grabă, pe uşă, trăsuri ce 
se încărcau, cai pregătiţi de plecare. 

— Ah, dragă La Erevilâe, spuse cu tristeţe Delfinul n” edieufui 
său, trebuie să mă grăbesc să mor, fiindcă văd că încurc pe 
toată lumea care e grăbită să plece! 

Fie de oboseală, fie că şi fusese atinsă de boala care ayea în 
curând s-o doboare, arsă de febră, Delfina se retrăsese la ea în 
odaie, şi asta chiar în noaptea dinaintea morţii bărbatului ei. 
Delfinul se stinse la 20 decembrie f? 65. 


Regele a fost totuşi mai impresionat de moartea Delfinului 
decât s-ar fi crezut. La cinci minute după ce fiul său şiha dat 
duhul, nepotul lui a intrat în odaia regelui, anunţat de 
majordom: 

* Sire, domnul Delfin! 

— Biata Franţă! a strigat Ludovic. Lrn rege de cincizeci şi cinci 
de ani şi un Delfin de unsprezece! 

Aproape în acelaşi timp a intrat în odaia, regelui şi tânăra 
văduvă, pâângând cu hohote, implorându-l s-o ocrotească şi să-i 
fie protector. Îi spuse că dorea să-şi crească sirigură copiii, 
dându-i-se funcţia de supraintendentă, păş-trându-şi rangul la 
Curte şi apropiindu-se cât mai mult de rege. Biata femeie! Era 
atât de neliniştită din pricina viitorului, când viitorul îi rezervase 
un loc în mormânt „alături de soţul ei | Regele se retrase imediat 
la Choisy, unde petrecu opt zile departe de otice fel de 
ceremonial.. 

în vremea aceasta, norodul era din cale-afară de mâh-nit de 
moartea Delfinului. Trecătorii se opreau pe Podul Nou şi 
îngenuncheau în fața statuii lui Henric al IV-lea. Simţeau vălul de 
doliu al văduvei şi al orfanilor întinzân-du-se peste întreaga 
Franţă. Trupul Delfinului a fost dus la Sens, unde se odihneşte în 
subterana catedralei, iar inima la Sainţ-Denis. 

Regele îi făgăduise  Delfinei să-i îndeplinească orice, 
rugăminte. Numai că domnului de Choiseul nu-i convenea eâtuşi 
de puţin ca Delfina să se apropie prea mult de rege şi să-l 
influenţeze în vreun fel. Prinţesa era saxonă şi, ca toate 
prinţesele germane, primise o educaţie deosebit de aleasă. 
Vorbea mai multe limbi străine, printre care şi latina. “Dacă 
Ludovic al XV-lea murea, ea ar fi fost chemată la regență. Or, 
casa de Saxa cunoştea perfect interesele Germaniei din care 
făcea şi ea parte. Saxa ştia mai bine decât oricine cât pierduse. 
Franţa din pricina alianţei cu Austria. Pentru el era deci foarte 
important s-o împiedice pe prinţesă să se apropie prea mult de 
rege. Mai întâi, pentru a pune o piedică în calea acestei aprp- 
pieri, apartamentul cerut de Delfină, şi care. Se afla alături de 
cel al regelui, a fost declarat de nelocuit-de către Gabriel, 


arhitectul domnului de Choiseul. Regele vru să vadă cu ochii lui 
cum stăteau lucrurile şi într-udevăf văzu câteva grinzi nU prea 
solide, aşa că în loc de locuinţa mare pe care o ceruse, îi dădu 
prinţesei câteva apartamente mici. După puţin timp, Delfina 
ceru o slujbă pentru un favorit al răposatului ei soţ; dar ducele 
de Choiseul, care voia ca toate favorurile să pornească de la el 
şi care, mai ales, nu voia să dea nici un fel de slujbe favoriţilor 
Delfinei, declară şi semnă în numele regelui că toate funcţiile 
nou create se cumpărau. 

Laverdy, prietenul domnului de Choiseul, lucra pe atunci la 
finanţe. Fixă pentru slujba aceea o taxă de o sută cincizeci de 
mii de livre, pentru ca protejatul doarn” riei Del fine, care era 
sărac, să n-o poată cumpăra. Dar doamna Delfină obţinu de la 
rege făgăduiala că-i va da protejatului ei slujba pe gratis, ceea 
ce-l făcu pe domnul de Choiseul s-o urască şi mai mult. Ministrul 
făcu tot ce putu pentru a-l determina pe rege să-şi retragă 
cuvântul dat. Dar, contrar obiceiului său, regele se ţinu tare pe 
poziţie. Spunem „contrar obiceiului său” pentru că-foarte rar se 
întâmpla. Ca Ludovic al XV-lea să se ţină de cu-vânt atunci când 
făgăduia ceva. Şt iată unul din zecile de exemple. Ludovic avea 
o droaie de valeţi care îngrijeau de ceasuri. Se înrădăcinase 
obiceiul ca celui mai bătrân dintre ei să i se dea o pensie de 
şase sute de livre. Murind decanul de vârstă al acelor valeţi 
regele îi spuse celui care rămăsese în locul său, un oarecare 
Pelletier: 

— Dragă Pelletier, vei avea o>pensie de şase sute de livre! 

Valetul, cunoscând năravurile lui Ludovic, se duse la 
superiorul lui, primul gentilom al camerei regelui * şi-i spuse că 
majestatea-sa îi făgăduise o pensie de şase sute de livre. Primul 
gentilom îi scrise ministrului Amelot, care-i răspunse că-i va 
duce regelui cererea şi că după ce acesta o va semna, el îi va 
expedia brevetul. Avându-i de partea lui pe primul gentilom, pe 
ministrul Amelot şi pa rege, Pelletier îşi închipuia că şi pusese 
mâna pe pensie. Dar se înşela amarnic, fiindcă uitase să mai 
apeleze şi la domnul Lechevin, primul funcţionar al Casei 
Regale, a^a 


ch brevetul n-a fost expediat. A trecut un an fără ca sărmanul 
Pelletier să vadă sosind, vreun ban din pensia făgăduită. S-a dus 
din nou ia primul gentilom al camerei regelui, care gentilom i-a 
scris din nou ministrului Amelot care. De data asta, având 
probabil motivele sale, n-a mai cutezat să treacă peste primul 
funcţionar al Casei Regale. Treaba a mai durat încă un an şi 
când bietul Pelletier tocmai îşi luase nădejdea de la acea pensie, 
Lechevin i-a chemai la el şi. După ce 1-c* muştruluit zdravăn că 
nu cunoaşte ierarhia puterii, i-a dat în sfârşit brevetul, după 
douăzeci şi şapte de luni după ce regele îi făgăduise pensia. 

Dar să ne întoarcem la sărmana Delfina care, în timpul bolii 
soţului ei, fusese avertizată de câteva leşinuri că şi propria 
sănătate lăsa de dorit. In curând slăbi atât de tare şi starea ei li 
se păru atât de gravă medicilor. Încât nu-i mai dădură să bea 
decât lapte; regimul păru să aducă o oarecare ameliorare a 
bolii.. Cum între timp Delfina începu să-şi mai vina în fire, în 
ianuarie 1766 medicii declarară că este salvată. Din nenorocire 
- spune cronica ce înregistra pieirea reginelor ce mureau tinere 
- din nenorocire, Delfina ţinu să se vâre în politică. Îl susţinu pe 
ducele daiguillon despre care îi vorbi de mai multe ori regelui şi 
cu multă insistenţă. Propunea un nou ministeriat condus de 
ducele daiguillon, de domnul de Muy, de episcopul de Verclun şi 
de preşedintele Nicolai. Dacă e să dăm crezare aceleiaşi cronici, 
o simplă ceaşcă de ciocolată nărui tot acel plan. Prinţesa bău 
ceaşca de ciocolată la 1 februarie 1767. În aceeaşi zi ea îi spuse 
regelui că fusese otrăvită. În zadar doamna Adelaide i-a dat trei 
doze din vestita contraotravă despre care am mai vorbit şi pe 
care doamna de Verue. O adusese din Savoia; prinţesa a murit 
vineri 13 februarie în vârsta de treizeci şi cinci de ani. 

Ceea ce spusese doamna Delfina înainte de a muri avu. Un 
ecou nemaipomenit la Versailles. De-abia apucă prinţ ţesa să 
închidă ochii, că episcopul de Verdun, domnul de Muy, ducesa 
de Doumont, mareşalul de Richelieu, domnul de la Vauguyon au 
fost convinşi că fusese otrăvită. Acuzaţia a fost atât de 
categorică, încât autopsia s-a făcut în prezenţa a paisprezece 


medici care au declarat că n-au găsit nicio urmă de otravă în 
trupul defunctei. 

Toate acele morţi succesive, toate acele acuzaţii de otrăvire 
sporiră tristeţea regelui. Cei din jur au observat că începuse să 
se apropie de soţia lui, care era o femeie deosebit de înţeleaptă 
şi de evlavioasă. Regina se cufundase ea însăşi într-o tristeţe 
adtncă, fiindcă îl pierduse într-un accident pe tatăl ei, regele 
Stanislas. Spre sfârşitul lunii februarie, bătrânui adormise într-un 
fotoliu, lângă sobă-; hainele i-au luat foc şi l-au ars îngrozitor. A 
murit pe 23 februarie 1766. In vârsta de optzeci şi opt de ani; 
după moartea lui, Lorena a revenit Franţei. Fiica sa nu i-a 
supravieţuit decât doi ani; după o boală lungă şi crudă, s-a 
prăpădit la 24 iunie 1768. Sărmană prinţesă care nu mai era, de 
douăzeci şi cinci de ani, decât. Umbra reginei Franţei, care le 
văzuse pe iubitele soţului ei luându-i locul în pat şi pe tron şi 
care dispăruse, la rândul ei, întocmai ca o umbră! 

Spaima care se răspândise la Versailles după moartea 
Delfinului, fiul lui Ludovic al XIV-lea, a ducelui de Bourgogne, a 
doamnei ducese de Bourgogne, a ducelui de Berry şi- a ducelui 
de Bretagne, reapăruse în acelaşi loc şi în aceeaşi familie după o 
jumătate de secol. Într-adevăr, moartea lovi crud şi repede în 
prinții de la Curtea Franţei:' infapta, ducesă de Parma, ducesa 
d'Orieans, prinţesa de Conde, Delfinul Franţei, fiul său cel mare 
- ducele de Bourgogne -, Delfina. Contesa de Toulouse, regele 
Stanislas şi regina. In toiul atâtor nenorociri, pe doamna Louise 
o cuprinse spaima: fugind de la Versailles, se refugie la 
Carmelite, se călugări şi nu se mai preocupă decât de cele 
bisericeşti. 

Acuzaţiile de otrăvire au- continuat; toată Franţa vorbea 
despre acest lucru. Cardinalul de Luynes, Nicola'i, de Muy, 
ducele d'Aiguillon, mareşalul, de Richelieu, arhiepiscopul 
Parisului, toţi. Seniorii; toţi prelaţii care făceau parte din partidul 
Delfinului, toţi cei care aşteptau o domnie onestă şi paternă 
după domnia despotică şi împrăştiată sub care trăiau de mai 
bine de cincizeci de ani, toate glasurile interesate de viaţa celor 
care tocmai muriseră strigau sus şi tare că toate acele morţi n- 


au fost fireşti şi îl învinuiau deschis pe domnul de Choiseul. Ba 
au făcut chiar mai mult: au indicat mâna cu care lovise domnul 
de Choiseul: un oarecare medic de copii, pe nume Lieutand, a 
fost acuzat de a fi pregătit otrava cu care fuseseră omo-râţi 
atâţia nevinovaţi. Drept orice răspuns, doctorul se mulţumi să 
„pună la începutul cărţii sale Medicina practică, gravura ce - 
înfăţişa moartea lui Alexandru cel Mare. In gravura aceea, 
învingătorul de la Porus se afla între medici şi delatorii săi şi, în 
loc să susţină că fusese otrăvit, el dădea pe gât cupa în care i se 
spusese că i s-ar fi pus otravă. In concluzie, adevărată sau nu, 
acea acuzare avu un răsunet teribil: Din pricina acelei acuzaţii, 
ura cumplită- a ducelui de-” Berry împotriva aceluiaşi duce de 
Choiseul. 

Ludovic al XVI-lea, inimă slabă care nu ştia Ce e ranchiuna, l-a 
urât din instinct pe domnul de Choiseul. Tre-murând ori de câte 
ori îl zărea, fără ca măcar să ascundă faptul că vedea în el pe 
ucigaşul tatălui său. 

Regele, măi libertin Şi mai evlavios pe măsură ce îmbătrânea, 
păru un moment să se întoarcă spre cele sfinte, Testamentul şi-l 
făcuse imediat după moartea fiului său. Incepând din acel 
moment, Curtea se împărţi în două partide. In fruntea primului 
se - afla ducele' daiguillon, care-l acuza direct pe domnul de. 
Choiseul de trădare şi otrăvire. Domnul d'Aiguillon îi avea de 
partea sa pe tânărul Delfin, fiul Delfinului care- murise, pe 
seniorii pe care i-am pomenit mai înainte, pe arhiepiscopul 
Parisului, clerul Franţei şi pe iezuiţi. In fruntea celui de-al doilea 
partid se afla domnul de Choiseul, care avea de partea lui pe 
împărăteasa  Maria-Tereza, Parlamentul, janseniştii, poeţii, 
economiştii şi filosofii. 

Vom vedea mai târziu ce fir de nisip aruncat în balanţă a făcut 
să încline talerul către domnul d'Aiguillon. 


Capitolul XXII 


Eşafodul. 

— Ludovic al XV-lea. — Câteva cuvinte despre doamna de 
Pompadour. — Contele de Lally-TollendalL originea şi avansarea 
sa. 

— Este numit guvernator în India. 


— Dezastrul. 
— Flota franceză e învinsă. 
— Revolta-armatei. — Lally ajunge la Bastilia. — începerea 


procesului. — Atitudinea lui Lally. — Condamnarea lui la moarte. 
— Fiul contelui de Lally. — Doamna de Heuze şi domnişoara de 
Dillon. 


Am lăsat la urmă un eveniment care a produs mare zarvă la 
Paris, o'moarte care a făcut în Franţa tot atâta senzaţie ca şi 
morţile persoanelor ilustre despre care am vorbit. De multă 
vreme nu mai avusese întrebuințare eşafodul, acel teatru pustiu 
unde nobilimea încă nu fusese poftită să-şi joace rolul. Ultimii 
condamnaţi politici fuseseră cei patru tineri nefericiţi: de Mont- 
Louis, de 
Pontcalee, du Conedic şi de Talhouet. Ministeriatul cardi- nalului 
de Fleury fusese foarte clement. De altfel, Ludo- vie al XV-lea nu 
era un om crud. Doar se mânia iute şi atât. Ori de câte ori, în 
certurile din Parlament, avusese unele porniri pline de mânie, 
doamna de Pompadour spunea:. — Mă strădui să potolesc 
mânia regelui. Căci dacă o singură dată va apuca să verse 
sângele cuiva, apoi nu se va mai opri! 

Cel care avea să activeze din nou acel eşafod al nobilimii, 
care nu mai fusese folosit de treizeci şi şapte de ani, a fost un 
conte şi se numea Thomas-Arthur de Lalfy-To-lendai, nume 
frumos, care. Răsunase plin de devotament la Curtea Stuarţilor, 
fie că Stuarţii erau regi sau prizonieri, fie că locuiau la Windsor 
sau la Saint-Germain. Încă de pe vremea când Stuarţii locuiseră 
în Franţa, contele Thomas-Arthur de Laily-Tolendal devenise 
francez. La opt ani a intrat în slujba regelui şi a fost dus de către 
tatăl său, cel de-al doilea colonel al regimentului irlandez din 
Dillon, în tabăra din Girone, unde a primit botezul focului. După 


patru ani, adică la doisprezece ani, făcea de gardă în tranşeele 
din faţa Barcelonei. Nu peste mult, Lally a fost numit colonel al 
regimentului care i-a purtat numele. Târziu, în 1740, la vârstă de 
treizeci şi opt de ani, a fost numit locotenent-general. În 174,1 s- 
a remarcat. În lupta de la Fontenoy iar rn 1758, regele l-a numit 
guvernator ai posesiunilor franceze din [ndâa. 

Lally era curajos şi instruit. Ajunsese în locurile acelea vechi, 
însufleţit de ura sângelui englez care-i curgea nr vine şi de 
ambiția franceză a faimei sale. Debutul a fost o adevărată 
victorie. După treizeci şi opt de zile de la sosirea lui nu mai 
rămăsese nicio uniformă roşie pe toată coasta. Coromandel. 
Cucerirea oraşelor Gondebur şi Saint-David îl ameţi. Vru să 
meargă mai departe. In ciuda anotimpului nefavorabil, a lipsei 
de hrană, a împotrivirii generalilor săi. Forţa lui era temeritatea. 
Se încrezu în ea şi se îndreptă spre Tanjapour. Englezii îl lăsară 
să înainteze, apoi veniră după el, îl luară prizonier pe unul dintre 
locotenenţi în bătălia de la Orixa şi cuceriră oraşul M'ăsulipat- 
nam. În vremea aceasta, Lally împresurase oraşul Madrâs şi 
trecuse la asalt. Dar”, din păcate, trupele lipsite de strictul 
necesar nu mai fuseseră plătite de mult. Aşa că, de voie-de 
nevoie, generalii trebuiră să-i lase pe soldaţi să prade templele 
şi să-şi însuşească rupiile indiene. Casele -particulare, clădirile 
publice” templele vau fost prădate fără milă. S-au săvârşit 
crime «jalnice; dar şi soldaţii dedaţi la jaf şi la <lesfrâu, şi 
ofiţerii săraci şi îmbogăţiţi peste noapte îşi ţinură gura. Dar 
francezii cuceriseră doar oraşul Madras. Forturile rămăseseră în 
mâna englezilor. Poruncind să se sape tranşee, Lally împinse 
viguros atacul spre fortulS-aint-George. li lipseau însă mijloacele 
necesare acestui atac. Lally, care credea că datorită voinţei şi 
energiei sale putea să mute şi munţii, în loc să aplice metoda 
convingerii, folosi violenţa. Încet-încet, francezii se saturară să 
mai fie comandati de acel irlandez trufaş. 

Mercenarii - care alcătuiau jumătate din armata franceză - 
acceptară propunerile englezilor şi trecură în slujba duşmanului. 
Aşa că la o lună după ce ocupase ora- 


şui Madras, Lally, f-urios că nu-i mai poate păstra, renunţă la 
asediul fortului Saiht-George şi începu să se retragă spre 
Pondiehery pe care-l găsi lipsit de orice urmă de hrană, de 
oameni şi de bani. Mai mult decât atât, până şi propriile sale 
resurse au fost în curând spulberate de revolta soldaţilor care, 
neprimind altă soldă decât ceea ce apucaseră să jefuiască din 
Madras, îşi cerură drepturile, adică leafa lor pe şase luni. Chiar şi 
în faţa revoltei soldaţilor, 'Lally continuă să fie la fel de trufaş şi 
violent. În toiul acestor frecuşuri, englezii blocară Pondiehery, ” 
refuzând unui general irlandez o capitulare pe care poate că ar 
fi acordat-o unui genera! francez. Odată stăpâni pe oraş, se 
răzbunară pentru toate represaliile din Madras. Lally, luat 
prizonier, împreună cu tot statul său major, a fost trimis la 
Londra. 

Se înţelege consternarea pe care a produs-o la Paris o 
înfrângere atât de copleşitoare. Capitala posesiunilor franceze 
fusese cucerită de englezi, guvernatorul şi statul său major 
fuseseră luaţi prizonieri! Era de necrezut că, după atâtea 
victorii, putea să urmeze o înfringere atât de bruscă şi 
dezastruoasă. Lally avea foarte mulţi duşmani la Curtea din 
Versailles. Necazul generalului irlandez le dădu acestora apă la 
moară. li puseră la îndoială nu numai capacitatea de guvernator 
şi curajul, dar chiar şi probitatea. După ei, eşecul acelei expediţii 
se datora delapidării banilor statului, din care pricină nu 
putuseră să fie plătite trupele. 

De la Londra, unde se afla, Lally-Tojendal auzi toate aeo! t? 
acuzaţii. Orgoliul său nu putu îndura o a? enrenea nedreptate. 
Ceru să fie lăsat să. Plece în Franţa pe cu viat de onoare, 
Rugămintea i-a fost îndeplinită. A venit la 

Paris crezând «ă ura şi calomniile se vor prăbuşi în faţa privirii 
sale leonine. Dar, ea general de armată, abia acum băgă de 
seamă că-l lăsase pe duşman să pună mâna pe cele mai bune 
poziţii ale ținuturilor cucerite de francezi. Atunci Laâly, 
swcotindu-se vinovat. li ceru regelui „favoarea”;' de a fi închis la 
Bastilia. „favoare” care i-a fost acordată imediat, fiind 
întemnițat pe | noiembrie 1702. 


încă din 3 august 1702, regelui îi fusese adresată o cerere 
semnată de  guvernămintul şi de consiliul superior din 
Pondichery, cerere în care se spunea că „fiind jigniţi până la 
exces în onoarea şi în reputaţia noastră de imputările domnului 
de Lally. O rugăm pe maiestatea sa să ne facă dreptate”. 
Această cerere a fost sprijinită de un memoriu ce urmărea să 
dovedească cum că nefericita colonie din India fusese zdrobită 
de ia început şi până la sfirşii de autoritatea unui stâpân 
despotic, care nu cunoştea regulile onoarei, ale prudenţei şi 
chiar ale omeniei: că domnul conte de Lally era singurul vinovat 
de felul cum administrase colonia franceză din India, fapt 
dovedit de veniturile uriaşe aduse de pământurile şi de bunurile 
pe care le poseda acolo; că era vinovat de pierderea oraşului 
Pondichery, pentru că oraşul nu se predase decât din lipsă de 
hrană şi că numai contele avea posbilitatea să i-o procure cu 
banii cu care-şi cumpărase grânele, păminturile care produceau 
acele grâne. Fructe şi alte bunuri. 

Dacă Lally ar fi fost judecat de-un consiliu de război, cu 
siguranţă că ar fi fost achitat. Dar cum mai toţi voiau să scape 
de el, procesul a fost dat pe mâna Camerelor reunite ale 
Parlamentului. Am spus că mai toţi voiau moartea 

lui Lally. Şi iată de cei 

1. Pentru a da străinătăţii impresia că irlandezul trădase 
Franţa. 

Spre a răzbuna o veche ura care exista între domnul de 
Choiseul şi domnul de Lally-Tollendal, numit guvernator în India 
peste capul ministrului. —. 

Pentru a-l duce la pieire, odată cu domnul de Lally, şi pe 
domnul de Saint-Priest, ruda sa, intendent în Lan-guedoc şi 
desemnat de partidul Delfinului să facă parte din ministerul 
care. Mai devreme sau mai târziu, avea să scape de domnul de 
Choiseul. 

De altfel, exista şi un antecedent: englezii deschiseseră primii 
drumul spre eşafejd şi nobililor, tăindu-i capul amiralului Bing. 
Raportul acestei mari dezbateri fusese încredinţat domnului 
Pasquier, consilier în marea Cameră, care se ocupase şi de 


procesul lui Damiens. 

La început i-a fost uşor lui Lally să se înşele asupra soartei ce- 
| fusese rezervată. Bastilia. Îşi îmbâânzi - în ceea ce-l privea - 
rigorile: putea să se plimbe, să primească oaspeţi. Ba obţinu 
chiar îngăduinţa de a avea lângă el un secretar. 

Din păcate, captivitatea nu îmblânzise caracterul violent şi 
irascibil al prizonierului. Dimpotrivă, parcă devenise şi mai 
nestăpânit.  Nefericitul secretar care, “din devotament, 
acceptase să fie închis împreună cu stăpânul săus a fost prost 
răsplătit pentru fidelitatea lui. Mâniile prizonierului începuseră 
să-i tulbure mintea. Se întrista, deveni tăcut şi neliniştit. Intr-o 
seară, văzând o slugă cum azvârlea în curtea interioară un 
lighean, plin cu sânge, provenit de la cei care nu se simțeau 
bine şi li se lua sânge, bietul secretar, speriat de moarte, 
crezând că sângele acela era rezultatul vreunui supliciu secret, 
îşi pierdu minţile şi începu să strige: 

— Eu n-am făcut nimic! Nu sunt vinovat! Nimeni nu poate să- 
mi taie capul pentru crime pe care. Nu le-am săvârşit! Daţi-mi 
drumul! Vreau să ies de aici! 

Din nefericire pentru bietul secretar, orice slujitor intrat în 
Bastilia nu putea ieşi decât odată cu stăpânul său, fie că acesta 
era dus la moarte sau eliberat. Aşa că libertatea pe care o ceru 
secretarul nu-i fu acordată. Boala i se înrăutăţi; zi şi noapte nu 
vedea în faţa ochilor decât eşafodul. Cei din Bastilia au hotărât 
să-l transfere la Ch'a-renton. Omul a fost mutat, iar Lally a 
rămas singur. În vremea aceasta, procesul guvernatorului îşi 
urma cursul, dar încet. Martorii cei mai eficienţi se aflau la 
Madras şi la Pondichery, adică la patru mii de leghe distanţă de 
Franţa. Aşa că procesul începu abia pe 6 iulie 1763. Deşi stătuse 
un ah în închisoare, Lally nu-şi pierduse liniştea. Ştia că Choiseul 
îl, ura şi nu se îndoia de asprimea Parlamentului. Dar la 
neliniştile exprimate de-prietenii săi, răspundea imperturbabil: 

— Regele va face dreptate!. 

Dezbaterile începură, dar cu o parţialitate revoltătoare. De 
altfel msuşi acuzatul învenina lucrurile, sporind ura. Şi duşmănia 
prin vigoarea răspunsurilor şi prin acuzaţiile sale, devenind de 


cele mai multe ori, din acuzat, acuzator. Şedinţele erau din ce în 
ce mai greu de suportat şi întor-» cihdu-se de la tribunal la 
închisoare, Lally observa că este Supravegheat cu mult mai 
multă atenţie pe zi ce trecea. Din când în când se simţea apăsat 
de nişte presentimente' sumbre. Într-o zi? în vreme ce bărbierul 
îi rotunjea barba care-i crescuse - şi asta ca de obicei, în faţa 
temnicerului - Lally se distra luându-i bărbierului un brici. Ispră- 
yindu-şi treaba, bărbierul văzând că-i dispăruse briciul, il 

| - ceru înapoi, dar Lally refuză să i-î dea. Ordinele fiind foarte 
stricte, temnicerul chemă paza „care 'trase imediat, clopotul. In 
câteva minute, coridorul se umplu de soldaţi care începură să-l 
amenințe pe Lally. Generalul, văzând gloata aceea care făcea 
atâta hărmălaie pentru un fleac, îi dădu bărbierului briciul 
îndărăt. Era însă atât de încrezător în clemenţa regelui, încât 
zarva-pricinuită de un amărât de brici nu-i deschise câtuşi de 
puţiiv ochii şi nu-l puse deloc pe gânduri. Intr-o zi, totuşi, un 
cuvânt scăpat de un maior pătrunse ca un fulger în mintea 
aceea atât de exagerat de încrezătoare. Trăsura care-l ducea pe 
Lally-la tribunal era întotdeauna însoţită de o escortă 
numeroasă; în plus, de fiecare dată un maior lua loc lângă el, pe 
canapea, într-o-dimineaţă, o ceată mare de oameni-se adună în 
jurul trăsurii; Lally voi să se aplece în afară ca să vadă ce se 
mtâmplă. Dar maiorul, care se arătase tot timpul foarte 
binevoitor faţă de el, îi spuse: v 

— Bagă de seamă, generale! Am ordin să te împuşc la cel mai 
mic semn pe care-l vei face norodului sau la cea mai mică 
dovadă de interes ce ţi se va arăta”! 

Lally se aşeză gânditor pe pernele trăsurii. 

Dar asta n-a fost tot. Într-una din şedinţele tribunalului, 
preşedintele  completului de judecată, observând cât de. 
Îngâmfat este acuzatul din pricina uniformei de general, i-a 
poruncit maiorului de la Bastilia să-i smulgă epoleţii, cordonul 
albastru şi decoraţiile. Rugat să şi le scoată singur, Lally i-a 
răspuns arogant maiorului cum că el singur nu şi le va scoate 
niciodată şi că n-are decât să i le smulgă; Ordinul era ordin şi 
maiorul trebuia să-l execute. Dar abia după ce gărzile îi 


doborâră pe prizonier şi-l ţinură zdravăn izbutiră să-i smulgă 
epoleţii şi decoraţiile. Toate răutăţile şi persecuțiile acelea 
Inutile trebuiau să-i deschidă ochii |uî Lally şi totuşi el încă nu 
putea crede că va fi condamnat la moarte. Dar la 6 martie 1706 
a Post foarte dezamă- gât. Holărârea completului de judecată îl 
condamna pe 

— Conte la moarte pentru că.. Trădase interesele statului, ale 
regelui şi ale Companiilor din India, precum şi pentru- abuz de 
putere atât faţă de’. Supuşii regelui, cât şi fata de străini”. 
Pedeapsa era tăierea capului şi urma să aibă ioc foarte repede, 
în Piaţa Greve. _ 

în şedinţa aceea, auzind u-şi osinda, Lally i-a făcut pe 
judecători călăi şi asasini. Preotul de la Suinte-Chapeije s-a 
apropiat de el. Însă Lally l-a împins cât colo. 

— Dai- lasă-mă. Domnule, în pace măcar zece minute, să mă 
pot gândi în linişte! 

Apoi se aşezat într-un colţ şi începu să se gândea”că: după 
acest interval de timp, maiorul - L'oajte emoţionat - veni să-l ia 
şi să-l ducă la Bastilia. Amintindu-şi de câte ori fusese grosolan 
şi brutal faţă de maiorul care se arătase tot timpul blind şi 
respectuos faţă de el. Lally îi spuse: 

Domnule, te rog să-mi ierţi toate violențele! Sunt un soldat 
bătrân, obişnuit să mă supun doar regelui şi firea mea 
nestăpmită mă face să mă port mult mai aspru decât vreau eu! 

în faţa unei nenorociri ca a dumneavoastră, domnule, 
răspunse maiorul, nu-mi voi aduce niciodată aminte decât de 
respectul pe care vi-l datorez. 

Abia ajuns în celulă, cineva îl întrebă dacă vrea să-l primească 
pe duhovnic. 

— Nu, răspunse Lally, mă simt foarte obosit şi aş dori 
— Să mă odihnesc.. A 

Gărzile îl lăsară singur şi Lally adormi imediat. Incepând din 
acel moment, niciunul dintre prietenii, dintre cunoştinţele sau 
dintre neamurile sale nu mai putu ajunge la el: Când se trezi, i 
se spuse că preşedintele Pasquier vrea să-i vorbească. 

— Să intre, răspunse Lally. 


Privirea îi era atât de crâncenă şi de pătrunzătoare, im-'n 
preşedintele, nemaâavând curajul să intre, se opri în prag. 

Domnule, îi spuse el. Regele este atât de milostiv încât, dacă 
dai dovadă de supunere şi de căinţă, e dispus să te ierte; aşa că 
mărturiseşte-ţi crimele şi denunţă-ţi complicii! 

Crimele mele? urlă Lally. Cum. Incă nu le-ai descoperit din 
moment ce vii să mă rogi să ţi le mărturisesc? Cât despre 
complici, fiind nevinovat, află că n-am avut niciunul! Şi acum ia 
aminte cerţi spun: demersul-tău, ticăloşiile, mă insultă! IDşti 
ultimul căruia i-am mai îngăduit să-mi vorbească de iertare î 
Şterge-o, earaghio-sule, şi să nu te mai prind că mă deranjezi*! 

Dar, domnule, zise Pasquier, gândeşţe-te... Nu te lăsa pradă 
mântei... 

Ah. Ştii doar că-mi urci sângele în cap, netrebnicule care ai 
bătut atâta apă în piuă despre mâniile mele şi care nu te-ai lăsat 
'până nu m-ai condamnat la moarte! Fie ca sângele meu să 
cadă asupra ta şi să te urmărească toată viaţa! 

Şi cum Lally făcu un pas spre el, Pasquier. Speriat, strigă 
imediat, gărzile. “* 

— Să-i puneţi un câăluş. Le. Spuse soldaţilor. L-a insultat pe 
rege! 

Auzind o asemenea minciună; Lally voi sa se repeadă 
asupra lui. Dar gâwiâe* îl împiedicară; apoi. Aăeultâiid de 
ordinul preşedintelui,. li astupară gura bătrânului general cu un 
căluş. Poporul află de această nouă ticăloşie şi de atunci toată 
lumea nu-i mai spuse lui Pasquier decât Pasquier-Căluş. Mânios, 
Pasquier grăbi execuţia. In clipa în care capul condamnatului 
căzu, se auzi un lung strigăt de durere al unui copil. Era tânărul 
Trophime, fiul natural al generalului, care aflase abia atunci 
cine-i era tată şi ce nenorocire i se întâmplase. Copilul de atunci 
a devenit mai târziu' contele de Lally-Tollendal, pe care am avut 
onoarea să-l cunosc personal. Se ştie că acest fiu pios n-a avut 
altă grijă decât să reabiliteze onoarea tatălui său, lUcru pe care 
l-a obţinut abia în 1778. În 1780, a fost deputat în Statele 
Generale şi s-a distins printre oratorii de dreapta. In 1790, a 
emigrat, s-a înapoiat în 1792, a fost 'arestat, ă izbutit să scape, 


s-a întors în Franţa în 1801, a intrat în. Camera pairilor în 1815. 
lar în 1816 la Academie. 

Prietenii nefericitului Lally au făcut tot ceea ce au putut pe 
lângă Ludovic al XV-lea pentru a obţine o comutare a pedepsei. 
Doamna de Heuze s-a aruncat la picioarele regelui: domnişoara 
de Dillon, ruda lui, n-a putut ajunge până la. Rege, dar i-a scris 
implorându-l să asculte depoziţiile domnilor de Montmorency şi 
de Crillon, judecători cinstiţi când era vorba de curaj şi de 
onoare, pe care tribunalul refuzase să-i asculte. Totul a fost însă 
zadarnic. Regele a rămas inflexibil. 

Mai târziu, Ludovic al XV-lea s-a căit de asprimea lui, care 
friza cruzimea. Copilul celui ucis a fost încredinţat domnişoarei 
de Dillon, cu scrisori cu pecete care arătau al cui fiu este. Apoi, 
după îndoieli urmară remuşcările şi, într-o zi. Curtenii l-au auzit 
pe Ludovic al XV-lea spuriin-du-i domnului de Choiseul: 

— Din fericire, nu eu sunt cel care voi răspunde de şângele lui 
Lally, ci dumneata, care m-ai înșelat î 

Contele de Lally-Tollendai. Ultimul din familia HI, a murit în 
1820, 

Capitolul XXIII 


Genova şi Corsica. 

— Tratatul de la Com-piegne. — Lupta contra Franţei. 

— Domnul de Chauvelin în Corsica. — Naşterea lui Napoleon 
Bonaparte la Ajaccio. 

— Doamna du Barry. — Domnul de Lauzun, îndepărtarea şi 
întoarcerea acestuia. 

— Pactul dintre Lauzun şi domnişoara Lange. 

— Domnul de Choiseul şi domnişoara Lange.. 

— Domnii de Richelieu şi d'Aiguillon. 

— Domnişoara Lange care îi place regelui şi pe care acesta o 
mărită cu domnul du Barry. 

— Prezentarea ei la Curte. — -Regele Danemarcei la Paris. —' 
Negocieri privind căsătoria Del* finului. 

— Casa de Austria. —  Maria-Antoa--neta; educația 


arhiducesei. 
— Sosirea Delfinei în Franţa”. 


în timpul evenimentelor pe care le-am povestit „petrecute la 
Paris şi la Versailles, într-o insulă din Mediterana avea loc o 
schimbare a dominaţiei, schimbare ce urma să aibă, în viitor, o 
ciudată influenţă atât asupra Franţei, cât şi asupra Europei. La 7 
august 1764, republica Genova, ebosită de lupta pe care o purta 
de două sute de ani împotriva Corsicei, se adresă Franţei 
cerându-l ajutorul şi semnând cu ea tratatul de la Compiegne, 
tratat prin care Ludo-. Vie al XV-lea se angaja să ţină o 
garnizoana vreme de patru ani, în Ajaccio, Calvj, Algajoia şi 
Saint-Florent. Comanda acelei expediţii a fost încredinţată 
contelui de Harboeuf; trupele franceze au debarcat în Corsica în 
decembrie 1764. 


Eroul Corsicei era Pascal Paoli; de zece ani lupta împotriva 
Genovei pentru libertatea patriei sale. Văzân-du-i pe francezi 
sosind. Îşi dădu seama că aceştia sunt ucigaşii independenţei 
corsicane. Îi scrise de îndată domnului de Choiseul şi, în vreme 
ce corespondenţa stabilită între el şi prhnul-ministru îi lăsa 6 
oarecare nădejde generalului Paoli, Ludovic al XV-lea semnă cu 
Genova tratatul din 15 ianuarie 1768 prin care se stabileau 
principiile alipirii Corsicei la Franţa. Paoli încercă să lupte 
împotriva acelui tratat, daicând văzu că toate strădaniile sunt 
zadarnice, se pregăti. Să continue împotriva Franţei lupta pe 
care atât el, cât şi tatăl său o duseseră, cu atâta glorie, 
împotriva Genovei. La început, soarta păru să surâdă acelui 
înverşunat apărător al libertăţii ţării sale. Ludovic al XV-lea îl 
trimisese în Corsica pe vechiul său prieten Chauvelin, curtean 
abil, dar general lipsit de experienţă care, prezentându-se în 
faţa. Duşmanului în linii prea întinse, a fost bătut de o armată de 
trei ori mai mică decât a sa. Tabăra franceză din San-Nicolao a 
fost luată cu asalt, iar Borgo - cucerit chiar sub ochii generalului 
Chauvelin. Spaima atinsese o asemenea culme în rândurile 
francezilor, încât cincizeci de corsicani bătură opt companii de 


grenadieri. Nu mai era vreme de pierdut. Ludovic al XV-lea îl 
rechemă pe domnul de Chauvelin şi-l înlocui cu domnul conte de 
Vaux care, în fruntea a douăzeci şi două de mii de oameni, 
prinseră Corsica între două focuri şi la 9 mai 1769 îi zdrobi pe 
corsicani în lupta de la Ponte-Nuovo. Această bătălie făcu să se 
prăbuşească toate nădejdile generalului Paoli, care se îmbarcă 
în grabă şi plecă la Livorno. De acolo trecu în Anglia, împreună 
cu fratele şi cu nepotul său. Din acel moment, insula aparţinu 
Franţei. La trei luni după fuga lui Paoli, adică la 15 august 1769, 
se năştea la Ajaccio un copil numit Napoleon Bona-parte care, 
datorită tratatului din 15 ianuarie 1768, era 


“j 444 

cetățean francez. Pare de asemenea ciudat faptul că acea 
expediție în Corsica va aduce în fața cititorilor o femeie complet 
necunoscută în ianuarie 1769. Dar care avea totuşi să joace, în 
următorii cinci ani, un rol foarte mare la Curtea Franţei. E vorba 
de contesa du Barry care, în acea -epocă, nu se numea încă du 
Barry, dar nici Jeanne Vau-bernâer. Ei domnişoara Lange. Ce 
legătură are domnişoara Lange cu expediţia din Corsica? Ne-o 
spune domnul de' Lauzun. 

Lauzun ave» pe atunci douăzeci şi unu de ani: era aghiotantul 
domnului de  Chauvelin şi iubitul faimoasei  principese 
Czartoriska ce luase parte, alături de el, îmbrăcată bărbăteşte. 
La campania din Corsica. La balul Operei, principesa cunoscuse 
un încântător domino care-şi spusese numele şi adresa: 
dominoui era contele Jean du Barry. Acea adresă dată tinerilor şi 
zvăpăiaţilor seniori intra în calculele domnului conte du Barry 
căruia îi plăcea să se înconjoare de- o societate plăcută şi să 
joace cărţi. Prea puţin curios pentru a se interesa ce fac 
celelalte femei, prea puţin gelos pentru a se nelinişti din pricina 
iubitei sale. Căci avea şi el o iubită - pe domnişoara Lange - pe 
du Barry nu-l interesă decât jocul de cărţi şi, mai mult ca sigur, 
el este cel care a lansat zicala *. „Când n-ai noroc în dragoste, ai 
noroc la cărţi” ”. 

De îndată ee Lauzun veni la contele du Barry băgă de seamă 


că se afla în” cel mai autentic tripou; dar proasta companie nu-i 
speria câtuşi de puţin pe tinerii seniori de la Curtea lui Ludovic 
al XV-lea şi, în vreme Ce unul dintre prietenii săi răspundea 
steâielilor domnişoarei Lange, el ţinea piept, cu cărţile în mână. 
Contelui du Barry, care juca în halat de casă şi cu pălăria pe 
cap; pălăria aceea, aricit ar fi fost de nepotrivită faţă de nişte 
nobili ca Lauzun sau Fitz-lam.es, era de fapt un soi de suport 
pentru două meie coapte pe care contele le aplica din când în 
când pe ochi, din motive de sănătate. Poate din pricina celor 
două mere şoapte, poate din pricină câ”-şi adusese aminte de 
prinţesa lui poloneză; Lauzun hu-i luă contelui iubita. Dar asta 
Lauzuii nu ne-o mai spune. Geea ce ne spune însă e că, doar cu 
câteva zile înainte ca el să plece, domnişoara 

— Căreia nu-i dăduse atenţie fusese prezentată regelui şi că 
produsese o puternică impresie asupra acestuia. Presimţind 
probabil ce avea să urmeze, Lauzun nu plecă din Paris până nu- 
şi luă bun-rămas de la “fata care-l primse cu atâta drăgălăşenie 
şi care, tot aşteptând să-i facă curte, se dăruise, din plictiseală, 
prietenului său  Fitz-jlames. O găsi mai drăguță şi mai 
surâzătoare ca niciodată; apoi îi spuse fără ocolişuri că nu-l 
uitase. 

— Ei bine, te rog să-ţi aduc aminte, îi răspunse el zâm-bind, 
că dacă vreodată ai să ajungi iubita regelui, eu vreau să comand 
o armată. 

— Văd că nu eşti prea ambițios, răspunsese ea. Dacă voi 
ajunge iubita regelui, află că am să te fac prim-ministru! 

— Fleacuri! Şi cu de Choiseul ce faci? 

— Pe de Choiseul n-am ochi să-l. Văd, răspunse domnişoara 
Lange. 

Lange era o fată cu inimă bună şi Lauzun, spre deosebire de 
Choiseul, nu râsese şi nici n-o. Dispreţuise pentru merele coapte 
de pe pălăria domnului du Barry. Aşa că tânărul plecă la oaste 
ducând cu sine făgădui al a tinerei Lange că dacă vreodată va 
ajunge iubita regelui, nu-i va uita. 

Acum să explicăm cititorilor cum de izbutise domnişoara 
Lange să-l vadă pe rege. În ciuda scrupulelor egoiste ale 


domnului de Choiseul. S-o luăm deci cu începutul. 

Lebel, valetul de cameră al regelui, răspundea printre altele şi 
de acel serai al lui Ludovic din Parc-aux-Cerfs, tolerat cu atâta 
înţelepciune de către doamna de Pompadour. Eticheta cerea ca 
regele să nu se atingă de niciun fel de mâncare decât după ce 
toate bucatele erau încercate în faţa sa. Din dragoste pentru 
rege, multă vreme bucatele fuseseră gustate de către domnul 
de Richelieu. Cu timpul însă, ajuns la o vârstă la care o sinecură 
i se părea preferabilă unui loc activ la Curte, îl rugase pe Lebel 
să-i preia funcţia la care el era silit să renunţe. Lebel o văzu deci 
pe domnişoara Lange, fu încântat de strălucitoarea ei frumuseţe 
şi-i dădu ducelui de Richelieu un raport atât de amănunţit 
despre comoara pe care întâmplător pusese mâna, încât ducele 
tinu neapărat să se. Convingă cu ochii săi că Lebel nu exagerase 
lucrxirile. Domnul de Richelieu o văzu şi se arătă deosebit de 
mulţumit. Se duse imediat la ducele d'Aiguillon şi scriseră 
împreună o hârtie prin care se angajau ca, dacă fata îi va plăcea 
regelui, s-o oblige să le accepte condițiile.. Mai întâi, însă, ea 
trebuia să le vorbească în mod sincer despre trecutul ei, pentru 
ca cei doi curteni s-o poată apăra dacă cineva ar fi vorbit-o de 
rău sau ar fi calomniat-o. Frumoasa „Maria-Magdalena” nu-şi 
ascunse niciunul dintre păcate. Se născuse la Vaucouleurs, 
patria Jeannei d'Arc, în 1744; avea deci douăzeci şi patru de ani; 
era fata unei bucătărese făcută cu un' călugăr. La început se 
numise Jeanne Vaubernier şi, sub acest nume, îşi începuse 
ucenicia la o croitoreasă. Din atelier, intrase într-o casă mult mai 
puţin onorabilă, _ dar mult mai cunoscută, la coana Gourdan. 
Acolo îşi părăsi numele şi-l luă pe cel de Lancon. Intr-o seară, 
contele Jean du Barry, pe jumătate beat, o întâlni în colţul unei 
străzi, urcă în odaia ei şi a doua zi o duse la el acasă. Apoi, într- 
un momerit de jenă financiară, o vându lui Radix de Saiute-Foix, 
şef de birou la Ministerul Afacerilor Externe, care mai târziu o 
aduse îndărăt contelui du Barry; de data asta, contele o puse să- 
i racoleze clienţi pentru tripoul lui. Dându-i numele de Lange. 
Aşa o cunoscuseră Lauzun şi Lebel. O asemenea mărturisire 
dădu de gândit. Şi Lebel şi ducele daiguillon se speriară la 


început de asemenea antecedente. Numai Richelieu se tinu tare 
şi declară că talentele pe care le căpătase într-o viaţă atât de 
aventuroasă şi de agitată vor fi pe placul regelui, care 
îmbătrânise vizibil. Richelieu o sfătui deci pe Jeanne să 
procedeze cu totul altfel decât toate celelalte femei care se 
bucuraseră de favorurile regale, adică în loc să facă pe novicea 
ca ele, dimpotrivă, să-i arate tot ce ştie. 

Richelieu se dovedi a fi un bun psiholog; lucrurile luară exact 
întorsătura pe care o prevăzuse el, ba chiar mai mult. In braţele 
domnişoarei Lange, regele îşi aminti de tinereţe şi, nu peste 
mult timp, toată Curtea putu să se convingă, de puterea pe care 
domnişoara Lange o avea asupra lui. Totuşi, tinerei îi trebuia un 
nume. Prea multe persoane o cunoscuseră sub cel de Jeanne 
Vaubernier, domnişoara Lancon sau domnişoara Lange.. Pentru 
ca să mai poată păstra vreunul dintre ele. Jean avea un frate 
care se numea Guillaume du Barry; tânărul a fost chemat la 
Curte şi însurat cu Jeanne Vaubernier; în schimbul numelui, i s-a 
dat o sută de mii de livre, apoi. | s-a făcut vânt în provincie. 
Contesa du Barry a fost prezentată la Curte ca şi doamna 
d'Etioleş, marchiză de Pompadour. Abia atunci îşi dădu seama 
domnul de Choiseul ce greşeala făcuse nedându-i atenţie la 
vremea cuvenită. 

în acea epocă, regele Danemarcei anunţa că va face o vizită 
la Paris. Christian al VH-lea era un prinţ tânăr şi frumos, aşa că 
sosirea lui-iscă o vie emoție la Curte. In Paris şi mai ales în 
teatre. Când s-a aflat în ce' palat va locui, casele învecinate au 
fost năpădite de cele mai fru- moase femei din Paris. Unele s-au 
înţeles chiar cu valeţii, care le-au pus portretele în dormitorul şi 
în cabinetul de toaletă al regelui. Domnişoara Grandi de la 
Operă le-o luă însă înainte şi-i trimise regelui portretul ei, în 
costu- mul lui Venus, cerându-i frumosului Paris să-i arunce 
mărul. 1 

Regele Danemarcei veni într-adevăr la Paris, dar nu dori să-i 
vadă decât pe enciclopedişti, lăsându-le pe doamne profund 
dezamăgite. 

In vremea aceasta, domnul de Choiseul se ocupa de o afacere 


ce trebuia să anihileze influenţa doamnei du Barry: căsătoria 
Delfinului cu o arhiducesă austriacă. Neamul imperial era bogat 
în prințese. Într-o vreme se vorbea chiar de o nouă căsătorie a 
regelui, dar Ludovic se simţea prea bătrân pentru a se mai 
însura. Aşa că, în locul regelui, ministrul hotărî să-l însoare pe 
Delfin. Domnul de Breteuil primi însărcinarea să caute printre 
tinerele arhiducese pe cea care s-ar fi potrivit cel mai bine 
Coroanei franceze. La Palatul Versailles se mai poate vedea şi 
astăzi tabloul care a fost făcut cu 'acel prilej, tablou care o 
înfăţişa pe Maria-Tereza la Schonbrunn. Ilustra împărăteasă, 
încă destul de tânăra şi de înfloritoare, se afla în mijlocul unui 
grup de fetişcane; printre acele tinere se afla una cu părul de un 
blond-cenuşiu, cu ochi frumoşi, albaştri, cu pielea mată, dar 
având totuşi o anume strălucire, cu acea gură specifică ramurii 
austriece, provenind din amestecul sângelui familiei de Lorena 
cu familia de Castilia; fetiţa era Marlă-Antoaneta, pe atunci în 
vârstă de treisprezece ani. 

Marie-Antomette-Josephine-jeanne de Austria (pe numele ei 
devenit francez) se născuse la Viena pe 2 noiembrie 1755. Cu 
doi ani înainte de a părăsi palatul Schon- 


gf) - Ludovic al xv-lea brunn, Maria-Antoaneta ştia că fusese 
sortită tronului Franţei Domnul de Choiseul i-l alesese ca 
preceptor pe abatele de Vermont, aşa încât fata vorbea perfect 
franefeza şi tot cu aceeaşi uşurinţă, engleza, italiana şi latina. 
Educaţia tinerei arhiducese era în aceeaşi măsură de îngrijită şi 
de serioasă în ceea ce priveşte artele şi filozefia; Ga'Mel îi 
fusese profesor de dans, Gluck îi dăduse lecţii de muzică, făcând 
din ea o entuziastă adeptă a acestei arte. În sfârşit, se pricepea 
să deseneze cu mult talent şi îndemânare. 

De latura politică a educaţiei sale nu se ocupase nimeni, aşa 
că Maria-Antoaneta, devenită franţuzoaică prin maniere şi 
educaţie, hotărâse ca în adâncul inimii ei să ră-. Mână austriacă. 
Măritişul ei stabilit cu doi ani în urmă, prinţul de Lorena a primit 
însărcinarea să se ducă la Viena şi să ceară, în mod oficial, 


mâna Mariei-Antoaneta pentru Delfin, mână care bineînţeles că 
i-a fost imediat acordată, întreaga Europă tresări auzind această 
veste, ce părea să consolideze pentru multă vreme alianţa 
austro-franceză şi care schimba întreaga politică a Nordului. Cât 
despre Franţa, începu a se pregăti pentru magnificele serbări 
care însoțesc de obicei căsătoriile regilor. Cu acest prilej apăru 
unul dintre primele pamflete cu caracter economic, intitulat: 
Ideea unui cetăţean -privind serbările publice care urmează să 
aibă loc la Paris şi la Curte cu prilejul căsătoriei Delfinului. 
Aceste serbări, spunea autorul articolului, urmau să coste Franţa 
douăzeci de milioane de franci. „Propun - spunea în continuare 
cel ce scrisese articolul - să nu se mai facă nicio serbare şi cele 
douăzeci de milioane de franci să fie scăzute din impozitele 
anuale şi mai ales din birurile pe care le plătim. Aşa că în loc că 
trân-davii de la Curie să se amuze cu astfel de fleacuri, mai bine 
să le bucure sufletele plugarilor, milmilonlof şi tuturor celor care 
trudesc din greu şi care atunci vor striga cu mult mai multă 
bucurie şi din toată inima: «Trăiască 

Ludovic-cel-lubii /» Acest gen ie «serbare», cu totul nouă, l-ar 
acoperi pe rege de o glorie adevărată şi de o durată mult mai 
îndelungată decât tot fastul şi toată pompa acelor serbări 
efemere, şi istoria ar consemna acest lucru cu mult mai multă 
bunăvoință decât amănuntele -frivole ale unor petreceri făcute 
din banii poporului şi care se. Bat cap în cap cu adevărata 
bunătate pe care un rege trebuie să o aibă pentru poporul său.” 

Pamfletul a fost atribuit lui Jean-Jacques Rousseau. Cred că vă 
daţi seama că regele nu s-a apucat să urmeze sfatul autorului 
pamfletului. Pe vremea aceea, regii şi reginele nu se osteneau 
să răspundă ei înşişi unui oarecare. 

Deci tânăra prinţesă plecă, având scrise pe hârtie toate 
recomandările mamei sale şi toate numele persoanelor în care 
putea avea încredere, plină de bucurie că vine în Franţa, plină 
de nădejde pentru viitor, plină de. Încredere în ceea ce privea 
prezentul. Totuşi, încă de la început a avut parcă un fel de 
presimţire: în prima casă în care a poposit după ce a pus piciorul 
pe pământul francez, a văzut o tapiserie reprezentând Masacrul 


inocenților, unde zăceau împrăştiate atâtea cadavre şi unde 
fusese vărsat atâta sânge, unde chipurile ucigaşilor erau atât de 
înverşunate şi atât de veridice, încât prinţesa ceru imediat o altă 
cameră, neavând curajul să doarmă acolo. Ajungând la 
Compiegne, conformându-se regulilor şi etichetei, Maria- 
Antoaneta se aruncă la picioarele regelui Ludovic al XV-lea, care 
o ridică de jos, o sărută pe amândoi obrajii, apoi, până la bi- 
necuvântarea conjugală, o conduse la Muette unde i-a fost 
prezentată contesa du Barry. Spre marea disperare a domnului 
de Choiseul, Maria-Antoaneta se înțelese perfect cu favorita 
regelui. 

La Versailles, toți curtenii îşi puseseră hainele de brocart 
brodate cu aur, când iată că o nouă prevestire o urmări pe 
Delfină chiar în clipa în care trecu pragul palatului. O furtună 
violentă se abătu asupra Versailles-uiui şi un tunet puternic şi 
prelung păru să învăluie întreg orizontul în zgomotul său 
asurzitor. Maria-Antoaneta se uită speriată la mareşalul de 
Richelieu care se afla lângă ea. 

— Tristă prevestire, spuse acesta clătinând din cap. 

Mareşalul fusese de la început împotriva acestei alianţe cu 
Austria. A doua zi Delfina veni la Paris şi spectacolul care o 
aştepta o linişti în privinţa prevestirilor din ajun. intreg Parisul 
ieşise în stradă ca s-o întâmpine. Delfina străbătu Capitala 
ameţită de fericire. 

— Aveţi în jurul dumneavoastră, doamnă, două sute de mii de 
oameni care vă iubesc. 

Dar odată cu bucuria, îşi ridica chipul negru şi prevestirea. 
După fiecare serbare, moartea îşi lua dijma. In ziua aceea, 
Ludovic al XV-lea comandase un foc de artificii care costase 
şaizeci de mii de livre. Tocmai începuse atunci construirea 
străzii Royale-Saint-Honore şi a foburgului cu acelaşi nume. 
Tunul care urma să lanseze acel spendid buchet de artificii 
fusese aşezat la capătul acelei străzi. Când se auzi bubuitura şi 
ghiuleaua explodă, lumea se sperie atât de tare, neştiind ce se 
întâmplase, încât, vrând sa fugă, oamenii se călcară pur şi 
simplu în picioare. Unii fură striviţi de ziduri, alţii se înăbuşiră din 


pricina mulţimii prăvălite peste ei. Poliţia anunţă că muriseră 
două sute de oameni. Dar parizienii vorbeau pe şoptite că 
fuseseră aruncate în Sena peste o mie două sute de cavadre. 

Era cea de-a treia prevestire în mai puţin de o lună şi, după 
cum veţi vedea, nu şi cea mai cumplită. Oricum, întâmplarea 
făcu o profundă impresie asupra Delfinului. Tocmai primise cei 
două mii de scuzi pe care regele i-i dădea în fiece lună. Trimise 
imediat banii domnului de Sar-tffies, cu următorul bilet: „Am 
aflat de nenorocirea întâmplată cu prilejul însurătorii mele şi 
sunt adine tulburat. Tocmai am primit banii pe care regele mi-i 
dă în fiece lună pentru nevoile mele personale. Nu dispun decât 
de aceşti bani pe care ţi-i trimit cu dragă inimă ca să-i ajuţi pe 
cei nefericiţi. Am, domnule, multă stimă pentru dumneata. 

Ludovic-August 

Versailles, 1 iunie 1770” 

Cu toate aceste necazuri, Delfina produsese asupra tuturor o 
puternică impresie. lată portretul pe care i-l face ziarul 
Nouvelles ă la main: „Doamna Delfină, foarte înaltă pentru 
vârstă ei şi foarte subţire, fără a fi însă un schelet, e aşa cum 
trebuie să fie o tânăra încă nevârstnică. E foarte frumos 
alcătuită, foarte bine proporţionată, cu mâini delicate şi picioare 
lungi şi cu părul bălai. Probabil că mai târziu părul se va mai 
închide la culoare. Chipul îi este oval, dar uşor alungit. Are 
sprâncene subţiri, frumos arcuite, ochii albaştri şi e plină de 
vioiciune şi de spirit. Are nasul acvilin, gura mică, buze 
senzuale, mai ales cea inferioară. Tenul e de o albeaţă 
strălucitoare, iar obrajii rumeni, încât se poate dispensa de 
farduri. Are un mers mândru, de arhiducesă, dar trufia îi e 
temperată de blândeţe şi e cu neputinţă, contemplând această 
prinţesă, să nu simţi faţă de ea un soi de respect amestecat cu 
tandreţe”. 

Sigur că acea tânăra frumuseţe îl linişti imediat pe Ludovic al 
XV-lea. Nu prea era el convins de virilitatea nepotului său, 
ducele de Berry, adică Delfinul, care nu-şi manifestase niciodată 
nici cea mai mică dorinţă de a se apropia de vreo femeie. Aşa 
că, în ajunul nunţii, regele îl chemă la el pe domnul de 


Vauguyon, preceptorul Delfinului, şi-l întrebă dacă educaţia lui 
Ludovic-August era completă şi dacă tânărul ştia ce are de făcut 
un bărbat care urma Să se însoare a doua zi.. Domnul de la 
Vauguyon, care nu socotise că în îndatoririle sale de preceptor 
intrau şi astfel de treburi, îl privi foarte mirat pe rege, bâlbâi 
ceva şi sfârşi prin a mărturisi că nu-i suflase un cuvânt Delfinului 
despre asemenea lucruri, pe care regele ar fi dorit ca nepotul 
său să le ştie. Atunci regele, văzând că domnul de Vauguyon ar 
fi un prost povăţuitor în privinţa sfaturilor conjugale, îl rugă să 
lipească, pe ambii pereţi ai coridorului care ducea în odaia 
Delfinului, gravurile din Modernul Aretin, pe care abatele 
Dulaurens le publicase în 1763 şi care nu lăsau nimic nelămurit 
în privinţa punctelor celor mai obscure ale ştiinţei în care 
domnul de Vauguyon se dovedise un atât de slab profesor. Apoi 
îi porunci valetului de cameră al Delfinului’ să-i recomande 
stăpânului său să privească - la lumina sfeşnicului - cu foarte 
mare atenţie toate acele desene prinse pe pereţi. Lucrul s-a 
făcut întocmai cum a poruncit regele, dar, în ciuda acestei 
precauţii, a doua zi dimineaţă s-a răspândit un zvon cam ciudat, 
care l-a determinat pe Ludovic să spună: 

— Într-adevăr, dacă nora mea nu s-ar fi dovedit a fi o femeie 
atât de cinstită, aş spune că bietul băiat nu e nepotul meu! 

— Să nu uităm să mai consemnăm aici discuţia serioasă 
iscată la balul de la Curte. Chiar în seara acelei căsătorii care 
avusese un atât de ciudat rezultat, prinții din casa de Lorena şi 
chiar şi simplii lor colaterali, ca de pildă prinţul de Lambesc, 
avură pretenţia să urmeze imediat după prinții de sânge regal şi 
înaintea pairilor Franţei. Pentru a da dovadă de curtoazie faţă de 
Maria-Tereza, care-i ceruse această favoare faţă de prinții şi de 
prinţesele înrudite cu ea, regele consimţi să-i nedreptăţească pe 
pairi. Dar îşi atrase un val de proteste din partea ducilor şi 
pairilor, - în frunte cu domnul de Broglie, episcop şi conte de 
Noyon. Şi iată că, în ciuda rugăminţilor regelui de a-i face şi lui 
acea favoare doar cu prilejul respectiv, ducii şi pairii Franţei se 
abţinură şi nu se duseră la bal. 

Capitolul XXIV 


Maria-Antoaneta, rivala doamnei du Barry. 

Coaforul Leonard. 

— Căsătoria ducelui d'Orleans cu doamna de Montesson. 

— Ducele d'Aiguillon îi bate pe englezi la Saint-Cast. — Intrigi. 
— Influenţa doamnei du Barry. 

— Coaliția împotriva domnului de Choiseul. 

— Portretul lui Carol |. — „Verişoara” doamnei du Barry. 

Favorita şi portocalele. 

— Exilul domnilor de Grammont şi de Praslin. 

— Portretul domnului de Choiseul făcut de Ludovic al XVI-lea. 


O vreme ochii tuturor au fost îndreptaţi către Franţa şi către 
doamna Delfină, interesându-se de tot ce făcea şi ce spunea. 
Dar Maria-Antoaneta era o fiinţă foarte deschisă, lesne de 
judecat, aşa încât foarte repede toată lumea ştiu cam la ce se 
putea aştepta de la ea. Cum Ludovic al XVI-lea păru să fi avut 
încă din primele zile sau, mai bine zis, încă din primele nopţi 
mari neplăceri, ca s-o facă să le uite îi îngădui să-şi dea frâu 
liber capriciilor şi fanteziilor. Maria-Antoaneta fusese crescută la 
Schonbrunn cu toată libertatea specific nemţească. Aşa încât 
supunerea la ceremonialul francez era pentru ea cea mai grea 
corvoadă. Doamna de Noailles, care primise sarcina s-o aducă 
pe prinţesă la ordine ori de câte ori aceasta nu respecta 
ceremonialul, fusese poreclită de tânăra Delfină „Doamna-Eti- 
chetă” şi aşa i-a rămas numele. În concluzie, Maria-Antoaneta 
înţelese că, pentru a se distra după pofta inimii, trebuia mai 
întâi să se facă iubită de către bătrânul rege; or, lucrul era 
destul de uşor. De realizat. Prinţesa îl avu pe rege la picioare, 
atacându-l în punctul său cel mai sensibil, şi anume fiind 
deosebit de atentă cu doamna du Barry. 

Ce funcţie ocupă doamna du Barry la Curte? o întrebase într-o 
zi prinţesa pe doamna de Noailles. 

Păi, răspunsese aceasta destul de încurcată, are sarcina să-l 
distreze pe rege şi să-i placă acestuia. 


în acest caz, răspunsese prinţesa, anunţ-o pe doamna du 
Barry că va avea în mine o rivală. 

Adevărul e că într-adevăr Maria-Antoaneta îi plăcea mult 
regelui şi-l distra de minune. Frumoasă, tânăra, nobilă, plină de 
vioiciune1 spirituală, hotărâtă, abia îşi făcu apariţia la Curte, că 
şi aduse cu sine un aer proaspăt, de tinereţe şi libertate care-l 
distra grozav pe Ludovic al XV-lea. Era, pentru bătrânul rege, 
ceea ce fusese prinţesa de Bourgogne pentru Ludovic al XIV-lea. 
Aşa că bunicul începu a-şi idolatriza nepoata care venea, 
dimineaţa sau seara, în cămaşă de noapte, fără niciun respect 
faţă de etichetă, să-l vadă şi să-l sărute pe frunte. 

Mai ales grădinile din Trianon erau teatrul tuturor 
zburdălniciilor sale. Prinții şi prinţesele tinere organizau acolo 
curse pe măgari, sfidându-l pe anglomanul duce de Chartres 
care organiza curse de cai pur-sânge aduşi de la Londra. La una 
din aceste curse, Maria-Antoaneta căzu. Când vrură s-o ajute să 
se ridice, ea răspunse: 

— Nu! Duceţi-vă şi chemaţi-o încoace pe Doamna-Etichetă! Ea 
o să vă spună în amănunt ce prevede ceremonialul pentru a 
ridica de jos o Delfina care a căzut de pe măgar! 

Cuvintele erau cu atât mai nostime cu cât doamna Delfina 
căzuse în cel mai indiscret mod din lume. Dar cum era mult prea 
frumoasă şi mult prea bine făcută, nu avea niciun motiv să fie 
supărată din pricina acelui neînsemnat accident. Când domnul 
conte  dartois, în lipsa fratelui său Delfinul, îi făcuse 
complimente, prinţesa îi răspunsese: 

— Ei, drăcie, când te urci pe un măgar, trebuie să mai şi cazi, 
dragă cumnate! 

Maria-Antoaneta era foarte cochetă şi toaleta ei ocupa o mare 
parte din zi. Cum avea un păr minunat, făcu din pieptănătură o 
adevărată artă. Primul coafor căruia îi încredința pletele fu un 
oarecare Larseneur. Multă vreme femeile au fost coafate de 
femei; Maria-Antoaneta a fost însă cea care a adus coafura la 
modă, iar mai târziu, Leonard şi-a câştigat o adevărată 
celebritate. E adevărat că şi multă imaginaţie, dar şi talent 
pentru a se pune la mintea prinţesei. El e cel care a inventat 


acele pieptănături fantastice care au năucit Parisul vreme de 
cinci sau şase ani: pieptănătură-arici, pieptănătură-grădină, 
pieptănă-tură-munte sau pădure, pieptănătură englezească, 
ilustrând fiecare numele pe care îl purta. 

După bătălia susţinută de domnul de La Clochetterie, femeile 
începură să poarte câte o fregată în vârful capului. Ceea ce le 
făcu pe doamne să-l numească pe Leonard „academicianul 
coafurii”. În acelaşi timp, domnişoara Bertin se intitula „ministrul 
modei”. 

în 1817 sau 1818, cineva mi l-a arătat pe Leonard care trăia 
încă. Era inspectorul general al pompelor funebre, slujbă ce-i 
fusese acordata în momentul în care solicitase un serviciu la 
Opera Comică. 

O vreme, atenţia Curţii a fost distrasă de la năzbâtiile Delfinei 
de pregătirile care începuseră să se facă pentru nunta ducelui 
d'Orleans cu doamna de Montesson, o femeie încântătoare cu 
care ducele trăia de mai multă vreme, unii spuneau că marital, 
alţii, dimpotrivă, în chip platonic. Dorinţa de a avea pe cineva 
care să-l sprijine pe lângă rege îl determinase pe ducele 
d'Orleans să se apropie de doamna du Barry; fiindcă pe ea 
conta el ca să poată obţine de la Ludovic al XV-lea îngăduinţa de 
a face acea mezalianţă. 

Vorbindu-i deci despre acest plan favoritei, ace&sta îi 
răspunsese pe un ton care-i era caracteristic: 

— Hai, tăicuţule, însoară-te şi vedem noi după aia ce-o mai fi! 

în urma acestei făgăduieli, „tăicuţul” se însurase. Căsătoria 
avu loc în “taină, la Villers-Cotterets, unde ducele d'Orieans 
adunase toată Curtea, care nu ştia sau care se prefăcea că nu 
ştie care este scopul acelei reuniuni. In dimineaţa zilei fixate 
pentru căsătorie şi aşteptată cu atâta nerăbdare de duce, 
domnul d'Orieans a pus el însuşi la punct toate distracţiile de 
peste zi pentru oaspeţii săi: partide de vânătoare, plimbări în 
caleaşca etc, etc, apoi s-a urcat în trăsură ca să vină la Paris 
pentru foinecuvân-tarea nupţială. Punând piciorul pe treapta 
trăsurii, a spus câtorva dintre prietenii săi intimi: 

— Cu bine, domnilor! Mă aflu într-un moment de mare 


fericire, întunecată doar de faptul că nu e cunoscută. Am să mă 
înapoiez târziu, dar n-am să mă întorc singur, ci împreună cu 
acea care va împărţi cu voi ataşamentul pe care-l manifestaţi 
faţă de mine şi faţă de interesele mele! 

într-adevăr, seara, la ora şase, o trăsură s-a oprit sub marea 
arcadă a vestibulului. Din ea a coborât ducele d'Orieans, care 
a'intrat în salon ţinând-o de mână pe doamna de Montesson. 
Imediat, marchizul de Valencay, cel mai apropiat prieten al 
prinţului, a înaintat către doamna de Montesson şi a salutat-o ca 
pe o alteţă regală, exemplu ce a fost urmat de întreaga 
societate. Sosi şi momentul culcării. Domnul de Valencay, care i- 
a prezentat ducelui cămaşa de noapte, a observat că, după 
regulile celei mai stricte curtoazii matrimoniale, ducele se 
răsese peste tot. Ludovic al XV-lea, neavând încotro, a 
recunoscut acea căsătorie, dar a refuzat categoric să-i dea titlul 
de alteţă regală doamnei de Montesson. 

în vremea aceasta, lupta dintre domnii de Choiseul şi 
d'Aiguillon continua. Să spunem câteva cuvinte despre Ar- 
Hiand-Vignerod-Duplessis, duce d'Aiguillon, care a jucat ua rol 
atât de mare în timpul ultimilor ani ai domniei lui Ludovic al XV- 
lea şi al cărui fiu a avut un rol atât de trist în timpul primilor ani 
ai Revoluţiei din 1789. 

Ducele d'Aiguillon se născuse în 1720. Venise de tânăr la 
Curte, unde fusese prezentat sub numele de ducele cfagenois. 
Era acelaşi duce d'Agenois de care fusese îndrăgostită pe 
vremuri doamna de Châteauroux şi care leşinase de faţă cu 
regele aflând că fusese rănit în lupta de la Château-Dauphin, 
unde regele îl trimisese ca să fie cât mai departe de ea. Să ne 
aducem aminte că doamna de Châteauroux, spre deosebire de 
doamna de Pompadour, era antiaustriacă. Ducele d'Aiguillon îi 
împărtăşise întru totul părerile, care erau aceleaşi ca şi ale 
unchiului său, domnul de Richelieu. Aşa că ducele trecuse, în 
mod firesc, de partea Delfinului, războindu-se cu domnul de 
Choiseul şi cu Parlamentul. Când Parlamentul din Bretagne a 
început să se răzvrătească împotriva regelui, rezistând edictelor 
sale, ducele d'Aiguillon, comandant militar al provinciei, a dat 


dovadă de multă asprime şi hotărâre, fapt ce i-a făcut pe 
bretonii înclinați către libertate şi independenţă să se 
îndepărteze de el şi să-l judece foarte aspru. Când în 1758 
englezii se aventurară până pe coastele ținutului Bretagne, 
ducele d'Aiguillon îi bătu la Saint-Cast şi-i sili să se urce în 
corăbiile cu care veniseră şi să se înapoieze în Anglia. Dar 
bretonii îl învinuiră că nu participase prea mult la victorie şi-l 
acuzară că atât timp cât durase bătălia ar fi stat ascuns într-o 
moară. 


Domnul daiguillon s-a acoperit de glorie în lupta de la Saint- 
Cast, spusese careva în faţa domnului de Qha-lotais. 

Vrei să spui de făină, răspunsese procurorul general al 
Parlamentului din Bretagne. 

Vorbele acestea nedrepte îl necăjiră foarte tare pe domnul 
d'Aiguillon care se aprinse şi mai tare. Atunci bretonii se 
înverşunară împotriva lui şi-l acuzară de infidelitate, cerând să 
fie dizgraţia! şi făcând astfel jocul domnului de Choiseul, care 
simţea instinctiv nevoia să-l zdrobească pe ducele d'Aiguillon, 
pretându-se la orice pentru a-şi ajunge scopul. Silit să lupte atât 
împotriva primului-ministru, cât şi împotriva Parlamentului, 
ducele a uzat de toate mijloacele şi l-a acuzat, la rândul lui, pe 
Chalotais de un complot ce urmărea să răstoarne monarhia. 
Întemniţat, Chalotais a devenit idolul Parlamentului. Răzmeriţa a 
început să ia amploare în Bretagne; ducele d'Aiguillon a instituit 
un simulacru de Parlament care a fost huiduit, în sfârşit, 
plictisită, cârmuirea l-a înlocuit pe ducele d'Aiguillon din 
Bretagne qu ducele de Duras. Inlocuirea - un eşec pentru duce - 
a sporit forţele Parlamentului, care şi-a reînnoit plângerile 
împotriva ducelui d'Aiguillon, cerând să fie judecat. Dar 
Parlamentul Parisului s-a opus. Atunci ducele d'Aiguillon şi 
unchiul său, ducele de Richelieu, dându-şi seama că aveau mare 
nevoie să fie sprijiniți de rege, au apelat la doamna du Barry. 
Veţi vedea că intriga a reuşit de minune. Prin doamna du Barry, 
domnul d'Aiguillon a obţinut de la rege un ordin care suprima 
procedura; la rândul său, Parlamentul a promulgat un decret 


prin care ducele d'Aiguillon era învinuit de un fapt ce-i păta 
onoarea şi-i suspenda titlul de pair până la judecată. Drept 
răspuns la acest decret, regele a ţinut un consiliu la Versailles, 
unde domnul d'Aiguillon a fost poftit să ia loc printre pairii 
Franţei 

Aici ajunseseră lucrurile cu ducele d'Aiguillon când domnul de 
Maupeou-fiul, care se afla în fruntea Parlamentului din Paris, 
nemulţumit de funcţia pe care o avea, <dori o slujbă mult mai 
înaltă, şi anume pe aceea de cancelar al Franţei. Pentru ca 
sigiliul de cancelar să nu-i scape, îi făgădui domnului de 
Choiseul tot sprijinul împotriva ducelui d'Aiguillon; ducele 
d'Aiguillon “îi făgădui tot sprijinul împotriva domnului de 
Choiseul şi, susţinut de cele două partide adverse, deveni 
cancelar al Franţei în urma demisiei tatălui său. Era un bărbat 
de cincizeci şi şase de ani, de talie mijlocie, pe care duşmanii îl 
socoteau cumplit de urât, deşi avea nişte cehi deosebit de 
frumoşi, plini de inteligenţă şi focoşi. Avea un aer sever şi un 
temperament coleric, ceea ce-l făcea să aibă un ten galben- 
verzui din pricina căruia mareşalul de Brissac îi spunea 
„preşedintele Portocală-amară”. Acea poreclă, care avu un mare 
succes, îl determină pe preşedinte să facă ceea ce fac actorii 
seara la teatru, adică să-şi vopsească faţa cu alb şi cu roşu. 
Astfel, înfăţişarea sa era mai puţin sumbră şi limbajul lui plin de 
dulceaţă încerca să-i atragă pe toţi cei pe care nu-i putuse 
cuceri cu obrazul lui fardat. Era insinuant, suplu şi avid de 
voturi, indiferent din partea cui ar fi venit. Ajuns prim- 
preşedinte, îl întrebase pe un om de încredere ce se vorbea 
despre el la palat. La început omul ezitase să-i răspundă, dar, 
silit, îl mărturisise că toţi îl găseau trufaş şi inabordabil. 

— Doar atât? întrebase primul-preşedinte. Ei bine, îşi vor 
schimba în curând părerea! 

Şi, într-adevăr, începând din acel ceas deveni blând, afabil, 
prevenitor; cel mai mărunt slujbaş care-l mtâlnea îl găsea bine 
dispus şi cu ochii surâzători. Privind lucrurile în perspectivă, îşi 
dădu seama că un ministru bătrân trebuia să se dea bine pe 
lângă o amantă tânăra. Aşa că de îndată ce ajunse cancelar, 


deveni sluga preaplecată. & doamnei du Barry. Ca să n-o supere 
pe favorită, renunţase la caleaşca de abanos a cancelarilor. În 
sfârşit, ca un simplu muritor de rând, se juca cu maimuța, cu 
papagalul şi cu pisicile favoritei. li spunea doamnei du Barry 
„Veri-şoară”, înrudire oricum mai puţin disproporţionată decât 
cea dintre Maria-Tereza şi doamna de Pompadour. În vremea 
aceasta, avea grijă să uneltească din umbră pentru a-l 
determina pe rege să renunţe la serviciile domnului de Choiseul. 
Abatele de Broglie, care se ocupa de corespondenţa ministerului 
de externe şi care avea o droaie de agenţi secreţi ce spionau 
Curțile ţărilor aliate şi pe ambasadorii acreditaţi acolo, îi 
demonstra regelui că domnul de Choiseul era mult mai devotat 
Austriei decât Franţei. Doamna du Barry îşi procură frumosul 
portret, făcut de Van Dych lui Carol |, pe care-l puse în faţa 
canapelei pe care avea obiceiul să stea regele. 

— Al cui e portretul ăsta? o întrebase Ludovic al XV-lea. 

Al lui Carol |, sire. 

Şi de ce se află aici? 

Ca să vă amintiţi de soarta lui nefericită. 


în legătură cu ce anume să-mi amintesc de soarta lui? 

Păi aceeaşi soartă vă aşteaptă şi pe dumneavoastră, sire, 
dacă nu desfiinţaţi Parlamentul. 

într-o zi, regele găsi o bucătăreasă excelentă la doamna du 
Barry. 

— De ce această fericită schimbare? întrebă Ludovic. 

— Păi i-am făcut vânt lui Choiseul al meu (aşa se numea 
bucătarul). Când îi faceţi vânt şi lui Choiseul al dumneavoastră? 

Regele primise recent o notă care dovedea (atât cât pot 
dovedi asemenea note) că Maria-Tereza îi făgăduise lui de 
Choiseul un mic regat, cu deplina garanţie a ereditaţii dacă 
izbutea să despăgubească Austria pentru pierderea Sileziei. De 
atunci, ducele de Richelieu şi doamna du Barry nu-i mai 
spuneau ministrului, decât., regele Clibi-seul” sau „micul rege”. 
In sfârşit, doamna de Gramnjont, care străbătuse provinciile şi 
aţâţase parlamentele, pierdu o scrisoare care-i fu imediat adusă 


doamnei du Barry. Intr-o dimineaţă, regele o găsi pe favorită 
iucân-du-se cu două portocale. 

— Sus, Choiseul! Sus, Praslin! spunea ea aruncând portocalele 
în sus şi prinzându-le în mână.; 

Regele o întrebă ce reprezenta acest nou joc. 

— E jocul balanței, răspunse ea. Şi-i întinse scrisoarea 
doamnei de Grammont, care data din 24 decembrie 1770. Sătul 
de multă vreme de toate acele plângeri pe care le auzea în jurul 
lui, regele nu aştepta decât o ocazie ca să scape de cei doi 
miniştri, aşa că profită imediat de cea care i se ivise acum. li 
ceru deci favoritei o pană, cerneală şi hârtie şi scrise: 

„Vere, 

Nemulțumirea pe care mi-a pricinuit-o felul cum ţi-ai îndeplinit 
slujba mă sileşte să te exilez le Chanteloup, unde vei pleca în 
douăzeci şi patru de ore. Te-aş fi trimis mult mai departe, dacă 
n-aş fi nutrit o stimă deosebită faţă de soţia dumitale, la 
sănătatea căreia ţin foarte mult. Bagă de seamă ca purtarea 
dumitale să nu mă facă să iau o altă hotărâre. Spunându-ţi 
acestea, mă rog Domnului, vere, să te aibă în paza sa. 

Ludovic” 

Apoi, pe o altă hârtie, îi scrise domnului de Praslin doar două 
rânduri: 

„Nu mai am nevoie de serviciile dumitale. Du-te la moşia 
Praslin, unde te poftesc să pleci în douăzeci şi patru de ore”. 

Domnul de Choiseul avea de partea lui poeţii, enciclo-pediştii, 
filosofii, gazetarii. Toţi aceştia protestară cu atâta vehemenţă de 
mai să crezi că Franţa avea să se ducă de râpă din pricina 
dizgraţierii celui mai puţin francez dintre francezi. De aici rezultă 
un lucru straniu pentru acest ministru antifrancez; dacă în 
ajunul căderii sale fusese doar ministru, a doua zi după cădere 
se trezi şeful unui partid, căpătând puterea unui om ce 
reprezenta o idee. După dizgraţierea sa, parlamentele simţiră că 
se clatină şi înţeleseră că, în ce le privea, persecuția avea să 
devină serioasă. De altfel, răsturnarea domnului de Choiseul 
însemna ridicarea domnului d'Aiguillon şi ridicarea domnului 
d'Aiguillon însemna ruina parlamentelor. Demonstraţiile de 


simpatie faţă de domnul de Choiseul nu-l speriară deloc pe 
domnul d'Aiguillon care culese, cu curaj şi fără să ezite, povara 
ce căzuse de pe umerii lui Atlas-Choiseul; punând mâna pe 
ministrul afacerilor externe, împreună cu domnul cancelar 
Maupeou şi cu abatele Terray hotărî să formeze un triumvirat. 

Abatele Terray era un qm înalt, deşelat, cu o mutră hidoasă, 
cu ochii înfundaţi “în cap, fără niciun farmec în grai, 
exprimându-se cu dificultate, dar înzestrat de natură cu o 
sănătate de fier, cu un temperament viguros, cu o minte 
ascuţită, deosebit de priceput mai ales în afaceri. Lui i se 
încredinţau întotdeauna afacerile cele mai delicate, relaţiile cele 
mai spinoase, încât până şi duşmanii îi admirau limpezimea* 
precizia şi logica gândirii. Când opozanţii se duceau la el să-i 
expună diferendul, le arăta părţile pozitive şi negative ale 
problemei în discuţie cu o asemenea luciditate, încât 
convingerea că avea cea mai deplină dreptate venea de la sine; 
culmea e că şi cel prejudiciat era convins că are dreptate. În 
plus, era un bărbat plin de spirit, lipsit de sfială şi prompt în 
răspunsuri. 

— Cum ţi s-au părut serbările de la Versailles? l-a 'ntrebat 
odată Ludovic al XV-lea. 

— De neplătit, sire, i-a răspuns abatele, într-adevăr, serbările 
costaseră douăzeci de milioane. 

— Ei, abate, îi spuse într-o zi episcopul de Narbonne, ai strâns 
ceva parale în buzunarele dumitale! 

— Dar unde dracu să le strâng dacă nu în buzunar? Mulţi se 
plângeau împotriva lui. Dar el spunea: 

— Celor pe care-i jupuim, îngăduiţi-le măcar să se plângă! 

Se pare că parizienii uzau, dar şi abuzau de această 
îngăduinţă. În rest, mare specialist în materie de finanţe. Mânuia 
banii cu disprețul omului care n-a făcut decât acest lucru toată 
viaţa. Suprima, recrea, subţia, îngroşa impozitele; vâra în 
buzunarul propriu un sfert, o treime sau o jumătate din ele; 
înfiinţa un nou bir, desfiinţa unul vechi. Ştia ca nimeni altul cât 
poate să suporte norodul fără să-şi rupă şalele. Făcea toate 
acestea doar cu un cuvânt, doar cu o simplă trăsătură de pană, 


doar cu o iscălitură. Jurnalele urlau zilnic împotriva lui, dar 
abatelui nu-i păsa. Şi cum era să-i pese când el îşi pusese pe 
ggană până şi iubita, pe baroana de Lagarde, convins că-l fură 
pe ascuns, după ce furau împreună. Intr-un cuvânt, abatele era 
omul circumstanțelor, care şi-ar fi sacrificat prietenii, părinţii, 
fraţii, ba chiar şi pe el însuşi pe altarul Necesităţii. 

Propun să încheiem acest capitol cu un amplu portret al 
ministrului dizgraţiat, făcut de Ludovic al XVI-lea. Portretul, 
foarte fidel, a fost scris în 1777; dar, deşi aceasta s-a petrecut la 
şapte ani după epoca în care ne aflăm, locul lui firesc este aici, 
în această carte. 

„Ducele de Choiseul avea de la natură ceea ce sfetnicii 
Căpătă de obicei la Curte sau mai curând ceea ce 
superficialitatea educaţiei lor, corupţia moravurilor şi spiritul 
molâu le dăruieşte pe parcurs, adică ceea ce se numeşte 

— «caracter». Îndrăzneţ, întreprinzător, hotărât, avea în suit 
et o asemenea energie, încât devenise orgolios. lubea enorm 
gloria, trecea peste orice fel de obstacole, socotind că orice e cu 
putinţă din moment ce aşa vrea el. Bucele de Choiseul avea un 
caracter atroce. Nimic nu i se părea prea scump pentru ca 
planurile pe care şi le propunea să-i reuşească. Avea de 
asemenea firea oamenilor slabi atunci când se ascundea în 
spatele altora, acţionând cu mâna lor. Avea o fire cum nu mi-a 
mai fost dat să întâlnesc, atunci-când făcea risipă de graţii în 
profitul altui stat şi în dauna ţării sale, preferind nişte 
recompense ipotetice în locul celor sigure pe care le avea în 
mână. Inainte de a se ridica, ducele nu a neglijat niciunul dintre 
mijloacele care urmau să-l facă apreciat de favorita răposatului 
rege. Ajuns la putere, n-a mai făcut niciun demers pe lânjă nicio 
altă favorită pentru a se susţine. Exista, în firea acestui om, 
ceva inflexibil şi ceva care-l împingea numai la rele. N-a rămas 
oare Franţei, din timpul administrării sale, acea stâncă din 
Mediterană, stropită de sângele a două războaie şi care a costat 
bani cu nemiluita? Distrugându-i pe iezuiţi, a produs un gol pe 
care nimeni nu l-a mai putut umple, în detrimentul educaţiei 
tineretului şi al înfloririi literaturii. Legătura lui cu parlamentele a 


distrus-o pe cea dintre rege şi supuşii săi. Legătura lui cu Austria 
a fost bună atâta vreme cât ea a făcut să înceteze flagelul 
războiului; dar acea alianţă nu ne-a mai fost de folos atunci când 
ea a îngăduit Austriei să facă nepedepsită, în Europa, tot ceea 
ce era în interesul ei. Căsătoria Mariei-Antoaneta este, în 
întregime, opera lui. Războiul de şapte ani pe care ducele de 
Choiseul l-a condus pe pământ şi pe mare este, spre ruşinea 
Franţei, un alt flagel. Pentru că a fost necesar un al doilea 
război, menit să repare relele şi oprobriul care au rezultat 
pentru Franţa din primul război. 

Filosofia a fost susţinută şi protejată de domnul duce de 
Choiseul. Şi-a creat în felul acesta un partid ah său, slimulând 
gustul pentru filosofie al unora dintre membrii clerului. 

Dacă domnul de Choiseul mai era ministru şi astăzi, Franţa n- 
ar mai fi rezistat. Pentru a ne bucura în pace de bogăţiile 
pământului nostru, de industria, de puterea noastră, avem 
nevoie de linişte, de pace, de o cârmuire înţeleaptă. Un ministru 
plin de el şi ambițios, ducând o politică păgubitoare, va fi 
întotdeauna o nenorocire pentru Franţa. Şi domnul de Choiseul, 
încă de la începutul ministeriatului său şi până când a fost 
izgonit, n-a făcut altceva decât să distrugă tot ceea ce 
stabiliseră înţelepciunea, experienţa şi principiile timpurilor 
trecute. 

Astfel, domnul de Choiseul n-a fost în Franţa decât un străin a 
cărui inimă, a ţinut tot timpul cu străinii; a dus de râpă finanţele 
ţării, armata şi mai ales marina. 

În concluzie, domnul de Choiseul, a fost el însuşi cel mai 
cumplit flagel al Franţei.” 

După ce a fost izgonit domnul de Choiseul, mai rămi-nea de 
rezolvat spinoasa problemă a parlamentelor. Ducele ridicase 
magistratura împotriva autorităţii absolute a regelui; aşa că se 
hotărî abolirea acelei magistraturi. În politica externă, lucrurile 
se schimbară şi ele de îndată ce de Choiseul fusese izgonit. 
Regele Spaniei fusese tot timpul sâcâit de duce să rupă relaţiile 
cu Anglia. După ce scăpă de el, regele Spaniei le restitui imediat 
englezilor insulele Falkland şi portul Egmont, cele două pretexte 


de ceartă, şi nu vru să mai audă şi nici să mai cerceteze dacă 
avea sau nu drepturi asupra lor. Conform sistemului austriac, 
domnul de Choiseul trata puterile secundare cu un dispreţ ce se 
bătea cap în cap cu protecţia pe care Franţa o acordase 
întotdeauna acestor ţări. Dar, de îndată” ce domnul de Choiseul 
a căzut, Ibrahim-Efendi trimis în audienţă la beiul din Tunis a 
fost primit imediat. Suedia şi-a reluat bunele relaţii pe care le 
avusese întotdeauna cu Franţa. În sfârşit, o alianţă mai 
deosebită a fost încheiată cu regele Sardiniei prin căsătoria 
Domnului, fratele mai mic al Delfinului, cu o prinţesă din casa de 
Savoia; 

Am spus mai înainte că fusese hotărâtă abolirea magistraturii; 
dacă lucrul era uşor de hotărât, apoi era extrem de greu de pus 
în practică. Magistratura era atotputernică, iar regele slab. 
Parlamentele aveau de partea lor majoritatea pairilor, precum şi 
sprijinul casei de Austria care dăruia pe ascuns consilierilor 
câteva sute de mii de livre. Parlamentele mai aveau de 
asemenea de partea lor pe jansenişti care le susţinuseră tot 
timpul împotriva Curţii, împotriva Franţei şi împotriva Romei. 
Ducele d'Aiguillon, şeful partidului antiparlamentarilor, era 
susţinut de: doamna du Barry, ale cărei favoruri le împărțea cu 
regele; cancelarul Maupeocu, care-i înfăţişa fără încetare lui 
Ludovic al XV-lea pericolul pe care îl reprezentau Parlamentele 
gata oricând să reînnoiască tragedia lui Carol | al Angliei; 
abatele Terray, sătul până peste cap de protestele şi de 
plângerile pe care aceste Parlamente le ridicau fără încetare 
împotriva lui; arhiepiscopul Parisului, domnul de Beaumont; în 
sfârşit, iezuiţii care plân-geau pe ruinele lăcaşurilor lor distruse. 

Cu şaisprezece zile înainte de destituirea domnului de 
Choiseul, Parlamentul din Paris îşi încetase funcțiunile şi toate 
parlamentele din provincie, răzvrătite împotriva regelui, îşi 
sporiseră plângerile. La fiecare nouă jalbă, doamna du Barry 
spunea: 

— Incă un pas făcut ca să vă detroneze, sire! 

Cancelarul Maupeou dădu ordin Parlamentului -să-şi reia 
atribuţiile dacă nu vrea să stârnească minia regelui. Parlamentul 


răspunse că aştepta cu supunere evenimentul cu care era 
ameninţat. Deci mănuşa fusese aruncată auto-; 

rităţii regale. Ducele d'Aiguillon o ridică. A fost aleasă noaptea 
de 19 spre 20 ianuarie pentru executarea planului hotărât. La 
miezul nopţii, toţi, magistraţii au fost treziţi în numele regelui. 
Câţiva muşchetari au intrat în camerele lor, i-au poftit să-şi reia 
activitatea şi nu le-au cerut să răspundă decât printr-un singur 
cuvânt: da sau nu. Luaţi prin surprindere, unii au spus da, dar 
adunându-se a doua zi şi-au venit în fire şi au refuzat categoric 
să-şi reia atribuţiile. Primind acest răspuns, Consiliul le-a 
suspendat imediat funcţiile. Muşchetarii care veniseră în toiul 
nopţii la ei se prezentară din nou ca să le înmâneze ordinele de 
exilare, care îi obligau să plece fără întârziere. Parlamentul 
odată desfiinţat, a fost imediat înlocuit cu Marele Consiliu, în 
culmea bucuriei, arhiepiscopul Parisului a celebrat ceea ce s-a 
numit mai târziu „slujba roşie”, iar noul-Parlament a fost numit, 
după prima şedinţă pe care a ţinut-o, „Parlamentul Maupeou”. 
Atunci a avut loc o mare scindare, care i-a dezbinat până şi pe 
prinții din familia regală. Contele de La Marche, fiul prinţului de 
Conţi, şi contele d'Artois, căruia domnul de Maupeou îi 
făgăduise mâna Domnişoarei, recunoscură noul Parlament. 
Ducele d'Orleans, presat de doamna de Montesson, cedă pe 
moment; dar domnul de Conţi nu vru să audă de nicio împăcare 
cu noua magistratură. Domnul de Clermont, urmând exemplul 
domnului de Conti, protestă împotriva a tot ceea ce se făcuse şi, 
bolnav de o boală foarte gravă, muri fără ca regele, care-i purta 
ranchiună pentru opoziţia lui, să fi întrebat măcar o singură dată 
cum se mai simte. Pairii protestară şi ei împotriva desființării 
vechii  magistraturi, dar numai de formă. Cât despre 
parlamentele din provincie, acestea fură desfiinţate fără nicio 
opoziţie. 

Aşa s-a petrecut acest important eveniment a cărui pâr-ghie 
principală a fost doamna du Barry şi ale cărui roade le-a cules 
domnul d'Aiguillon. 

Capitolul XXV 


Politica ducelui d'Aiguillon. 

— Memoriile Belfânului, fiul lui Ludovic al XV-lea, îi slujesc 
acestuia de ghid. 

— Dificultatea de a urma planul propus faţă de Austria. 

— Conduita ducelui” daiguillon faţă de puterile secundare. 

— Domnul de Vergennes la Stockholm. — împărţirea Poloniei. 

— Memoriul pe care ducele d'Aiguillon îl înmânează regelui. 


Am mai spus că politica ducelui daiguillon era diametral 
opusă politicii duse de domnul de Choiseul. Spriji-nindu-se pe un 
Memoriu al Delfinului - tatăl lui Ludovic al XVI-lea - ducele 
d'Aiguillon a continuat cu îndrăzneală această politică. lată acea 
parte din Memoriu pe care s-a sprijinit politica ducelui de 
Aiguillon: 

„Trebuie să-mi amintesc fără încetare că mii de guverne au 
pierit, că numeroase familii regale s-au stins în Europa şi că 
principalele state care mă înconjoară sunt rivalele familiei de 
Bourbon. Istoria cunoaşte două, cele mai importante: Anglia şi 
Austria. Anglia este, dintre cele două rivale, cea mai puţin de 
temut. Franţa trebuie să-şi aducă aminte că poate să aibă sau 
nu flotă. Căci puterile care nu au flotă pot exista datorită 
agriculturii, comerţului şi industriei. Am fost foarte bine văzuţi, 
ba chiar de temut în timpul ministeriatului cardinalului de 
Fleury, căruia tatăl meu, regele Ludovic al XV-lea, i-a lăsat 
întreaga cârmuire pe mână. Dacă Anglia va avea o mai mare 
sau o mai mică preponderență pe mare, asta va face să 
sporească sau să scadă bunăstarea Franţei, fără a-i aduce însă 
un prejudiciu esenţial. Anglia nu e deci o rivală de temut. In 
schimb Austria are alte mijloace, ostile şi periculoase, în 
raporturile ei cu noi. E în interesul nostru s-o supraveghem, s-o 
încurajăm şi s-o împiedicăm să ne facă rău. Căci politica ei 
merge mult mai departe decât religia ei. E o putere modernă în 
Europa, care a ieşit din neant, care s-a ridicat până la o 
monarhie universală sub Carol Quintul, în dauna vecinilor şi spre 
primejdia noastră. Trebuie deci să mă strădui să descopăr, în 


istoria strămoşilor mei, prin ce mijloace au izbutit să ia acestei 
ţări Spania, Neapole, Lorena, Ţările-de-jos (în parte), Alsacia, 
Franche-Comte şi Rousillon şi să continui să menţin această 
politică de observare. Domnul duce de Choiseul, pensionarul 
Casei de Austria, a vrut să întărească ideile abatelui de Bernis, 
care avea tot interesul să placă Austriei; şi unul, şi celălalt au 
aruncat sămânţa nenorocirii care ameninţă Franţa dacă 
vreodată principiile austriece vor fi puse în practică. Ducele de 
Saint-Simon mi-a dat să citesc, acum zece ani, un Memoriu 
foarte bine documentat, în * care dovedea că Franţa nu se 
poate menţine fără o luptă continuă împotriva Austriei. El 
spunea că nu trebuie să ne oprim decât după ce vom reduce 
Austria la un simplu electorat. Tata totuşi, nu ştiu din ce motive, 
pe care nu-mi permit să le judec, s-a aliat cu Austria, 
prejudiciind interesele micilor puteri, şi strămoşii mei şi-au făcut 
o glorie din a le susţine şi a le proteja. El n-a vrut niciodată să 
aprofundeze vinovata temeritate a domnului de Choiseul, care a 
dărâmat astfel un edificiu solid, întărit de secole şi de”oamenii 
de stat cei mai cu judecată şi cei mai ataşaţi ţării noastre.” 

Din păcate, faţă de Austria, planul era dificil de urmat. Alianţa 
din 1756 continua să existe şi nu se întrevedea niciun motiv 
plauzibil pentru a o rupe. În plus, Maria-Antoaneta pusese 
stăpânire deplină pe Delfin şi dacă manifestase o atât de mare 
ură împotriva domnului de Choiseul, ea nu se datora faptului că 
domnul de Choiseul era agentul Austriei, ci faptului că Delfinul 
presupunea că din pricina ducelui de Choiseul murise tatăl său. 
Cât priveşte regele, acesta n-avea decât să moară, fiindcă 
regele era bunicul său şi, deşi destul de bătrân, nu se priva de 
nicio plăcere. Văzând deci că deocamdată nu avea ce face, 
ducele daiguillon începu a se pregăti încet pentru anularea 
fatalului tratat din 1756. 

Puterile subalterne erau oricum foarte speriate de această 
mare alianţă franco-austriacă. Ducele daiguillon se ocupă 
îndeaproape de ele, le primi, le ascultă, le linişti. Apoi se împacă 
repede cu Suedia şi cu Danemarca, aliatele Franţei în nord, pe 
vremea când Polonia mai era regat, dar nu mai era o mare 


putere. 

Ducele de Choiseul îi persecutase în mod constant pe 
elveţieni, vechii aliaţi ai Franţei, despre care obişnuia să spună: 

— E urât ca un elveţian! 

Apoi, jignindu-i în interesele lor, deschisese portul Ver-soix, pe 
malul lacului Geneva. Ducele daiguillon între-rupsese acele 
lucrări. Ducele de Chioiseul îi răpise Papei comitatul Venaissin şi 
oraşul Avignon. Asta pentru a compensa - zicea el - pierderea 
coloniilor, dar în realitate pentru a le da satisfacţie filosofilor 
care atacau tot timpul religia. Ducele daiguillon îi înapoie deci 
Papei oraşul Avignon şi comitatul Venaissin. 

Anglia, văzând că Franţa trecuse de partea Austriei, -trecu şi 
ea de partea Prusiei, adică a lui Frederic al II-lea. Or, această 
alianţă a Angliei cu Frederic însemna, în mod sigur, război cu 
Franţa. Ducele daiguillon puse bazele unui tratat de pace şi ale 
unui contract comercial prin care urma să reînnodde toate 
relaţiile amicale care existaseră vreme de treizeci de ani câţi 
trecuseră după pacea de îa Utrecht. f 

De când cu faimoasele expediții ale lui Carol al XAI-lea, care 
secătuiseră ţara de oameni şi de bani, Suedia - speriată de 
această omnipotenţă regală ce târa un popor în prăpastie - 
făcuse totul pentru a îngrădi autoritatea regilor săi. Suedia era 
divizată în facţiuni care ascultau de Austria, de Danemarca şi de 
regele Prusiei. Autoritatea Franţei, atât de puternică în Suedia 
pe vremea lui Gustav-Adolf, fusese înlocuită cu autoritatea 
austriacă. Gustav al II-lea dorea din tot sufletul să scape de acea 
tutelă ca-re-i fusese impusă de nobilime. Nefiind decât prinţ 
ereditar, îi scrisese domnului de Choiseul despre această 
dorinţă; dar domnului de Choiseul nici prin gând nu-i trecu să-i 
satisfacă prinţului asemenea dorinţă care jignea grav Austria. 
Ducele d'Aiguillon, dimpotrivă, nu avu faţă de Austria niciun fel 
de menajamente. 11 aduse înapoi din exil, unde îl trimisese 
domnul de Choiseul, pe de Vergen-nes, vechiul ambasador al 
Franţei la Constantinopoâe, îi dădu instrucţiuni şi-l trimise în 
Suedia, revenind astfel la planurile vechii diplomaţii franceze: 
„Ridică-i pe cei slabi şi umileşte-i pe cei puternici”. Prezenţa 


domnului de Vergennes la Stockholm dădu roade: în Suedia 
izbucni o revoluţie care-i dădu regelui Gustav puterea pe care 
nobilimea o împărțea cu el şi-l scăpă de influenţa Rusiei, Austriei 
şi Prusiei. Acea revoluţie se realiză în numai cincizeci şi patru de 
ore şi fără vărsare de sânge, ispră-vindu-se la 10 august 1772. E 
adevărat că, după douăzeci de ani; contele de Horn, contele de 
Ribing şi Ankasstroom îşi luară o revanşă sângeroasă asupra lui 
Gustav al Ili-lea. 

Am arătat starea de slăbiciune în care se afla Polonia din clipa 
în care Franţa îşi luase mâna de pe ea. Ecaterina a li-a, care era 
cu ochii pe această ţară, îi dăduse un rege şi, sigură de nulitatea 
lui, se pregătea să invadeze Polonia. Domnul de Choiseul nu 
văzuseân alianţa Curţilor de la 

Berlin şi de la Petersburg decât un fel de replică a alianţei 
dintre Viena şi Versailles; dar Curtea din Viena vedea mult mai 
departe: vedea Curtea Franţei secătuită de oameni şi de bani şi 
prin urmare un auxiliar mediocru în clipa în care Rusia s-ar fi 
îndepărtat de ea; atunci domnul de Choiseul ar fi trebuit să dea 
ordin domnului de Ver-gennes să ridice Turcia împotriva Rusiei. 
Dacă victoria ar fi revenit armatelor turceşti, puterea şi mai ales 
prestigiul imperiului rus ar fi slăbit; în cazul în care ar fi câşti-gat 
Rusia, posesiunile acesteia s-ar fi învecinat cu cele austriece, 
neliniştind imperiul care ar fi avut cu atât mai multă nevoie de 
Franţa. Dar domnul de Vergennes îi arătase lui de Choiseul 
inutilitatea acestui război şi-i prezisese şi rezultatul său 
dezastruos. Ministrul, supărat, îi ordonase lui Vergennes să-şi 
dea demisia şi să se retragă în Bourgogne, unde, începând de 
atunci, rămase fără bani şi fără slujbă. Ceea ce prezisese 
domnul de Vergennes se în-tâmplă întocmai: Turcia a fost 
bătută, armatele ruseşti au invadat Moldova, iar călăreţii cazaci 
de pe malul Donului au ajuns până la Dunăre. Atunci Austria, 
speriată de vecinătatea cu posesiunile ruse, se apropie de 
regele Poloniei, cerând neutralitatea în caz de război. În felul 
acesta, Frederic, aproape un intrus în marea familie a regilor 
europeni, la urcarea lui pe tron, „micul elector de Brandenburg”, 
cum fusese numit la începutul domniei sale, ajunse să fie curtat 


la bătrâneţe de două dintre marile puteri din nord şi deveni 
arbitru al destinelor europene, în timp ce domnul de Choiseul, 
care voise să-l detroneze, era el însuşi exilat îa Chanteloup. 

Din această apropiere dintre Austria şi Prusia s-a născut ideea 
împărţirii Poloniei. Austria şi-a introdus trupele în Zips, iar Prusia 
în ducatul de Posen. Ecaterina a pus mâna pe Varşovia. Când a 
aflat de această împărţeală politică, Versailles-ul a fost profund 
tulburat. Atunci domnul d'Aiguillon i-a pus regelui în faţă 
următorul memoriu r „lată, spunea el, în ce fel îi poate ajuta 
Franţei prietenia casei de Austria şi la ce trebuie să ne aşteptăm 
de la această casă, cu care domnia-voastră v-aţi legat prin-tr-un 
tratat şi printr-o căsătorie. Într-o bună zi, Curtea din Viena o să 
vrea să-şi sporească posesiunile în dauna regelui Prusiei şi 
atunci va ridica împotriva acestui rege Franţa, Rusia şi Suedia. 
În altă zi va vrea să-şi sporească posesiunile în dauna Poloniei, 
cea mai bună prietenă a noastră. Atunci ea se va apropia de 
regele Prusiei, duşmanul nostru, se va alia cu el şi cu țarina, 
care e mai înverşunată ca niciodată împotriva noastră. Pe de 
altă parte, nimic nu egalează ambiția nemăsurată a tânărului 
împărat losif. El nu aşteaptă decât momentul să domnească 
singur pentru a-şi pune în practică planurile pe care le rumegă 
de atâta vreme. Şi-a pus de mult ochii pe Bava-ria şi pe Frioul 
venețian; vrea să deschidă portul Escaut închis prin atâtea 
tratate, vrea să pună mâna pe Bosnia. Şi cine ne poate asigura 
că a uitat de pierderea Lorenei, a Alsaciei şi a Sileziei? 
Rezultatul alianţei noastre cu Austria, al acestei alianţe care ne- 
a costat atâţia oameni şi atâţia bani, constă în faptul că există în 
nordul Europei o ligă de temut contra noastră, din care fac parte 
Viena, Berlin şi Petersburg. Cât ai clipi din ochi, aceste trei 
puteri pot ridica o armată de trei sute de mii de oameni; cât ai 
clipi din ochi, pot invada teritoriile statelor mai slabe, pe care 
râvnesc să le cucerească; «iît ai clipi din ochi, pot hăpăi în 
întregime Polonia. Fără aliaţi, epuizată de ultimul război purtat 
pentru menţinerea Casei de Austria, Franţa se află într-o situaţie 
jalnică; e redusă la cea mai umilitoare tăcere, e obligată să-şi 
reprime propriul caracter, să aprobe tot ce se face, fără ca 


cineva să binevoiască măcar s-o consulte. Unde sunt acele 
vremuri când nimănui nu-i 

4 

era îngăduit, în Europa, să tragă o ghiulea de tun fără 
aprobarea regelui Franţei? 

în ciuda acestei situaţii grele, Nordul aliat, înarmat şi 
invadând domeniile prietenilor noştri, mă obligă să-i propun, 
regelui meu o contraligă a Sudului, alcătuită din Franţa, Spania, 
Anglia şi Sardinia. Noile legături pe care le avem cu regele 
Sardiniei ne asigură de prietenia lui. Spania se va lăsa convinsă 
cu mai multă dificultate, pentru că domnul de Choiseul a aţâţat- 
o şi împotriva Londrei, şi împotriva ministeriatului său. Cât 
despre regele Angliei, câte mijloace nu avem de a tempera 
această luptă perpetuă şi această rivalitate ostilă care tulbură 
legăturile noastre comerciale! 

lar acum voi vorbi despre împărţirea Poloniei. Toată lumea e 
convinsă că această împărţire schimbă monarhia prusiana într-o 
adevărată putere maritimă. Din starea de monarhie militară şi 
agricolă, ea trece în starea de putere comercială şi maritimă şi, 
cum în unii ani l-am văzut pe regele Prusiei invadând provincii 
ale unor vecini mult mai puternici decât el, cum l-am văzut după 
aceea apărân-du-le împotriva întregii Europe care voia să i le ia 
îndărăt, în câţiva ani nu e exclus să-l vedem devenind regele 
Balticei. Stăpânul Danzigului, Vistula va fi pentru el o nouă 
Tamisă. Aşa că această putere, atât de puţin luată în seamă şi 
atât de puţin cunoscută în urmă cu câţiva ani, poate deveni, sub 
regele Frederic, un stat de temut pentru puterile continentale, 
un puternic stat maritim. Anglia ştie acest lucru şi această ţară 
este atât de lămurită în privinţa comerţului şi a relaţiilor sale 
maritime, încât, în acest moment, la Londra s-a stârnit o zarvă 
nemaipomenită împotriva transformării Prusiei în stat maritim şi 
comercial. 

Rusia, pe de altă parte, amenințând Constantinopole şi 
manifestându-şi dorinţa de a naviga pe Marea Neagră, ba poate 
chiar şi în Mediterană, poate pune stăpânire în aceste locuri pe 
tot comerţul englezilor. Propun înţelepciunii regelui meu analiza 


temeinică a tuturor acestor lucruri. Din moment ce Austria ne 
părăseşte, noi nu-i putem opune decât alianţa celor patru puteri 
capabile să ţină piept ligii din Nord: Franţa, Anglia, Spania şi 
Sardinia. 

Vă voi dezvolta, sire, aceste puncte, în memorii ulterioare.” 


Capitolul XXVI 


Bătrâneţea lui Ludovic al XV-lea. 

— Moartea îi dă târcoale şi seceră în jurul său. 

— Mareşalul d'Armentiere. 

— Moartea domnului de Chauvelin. — Călătoriile regelui. 

— Doamna du Barry. — Domnul de Fronsac, o răpire, un 
incendiu şi un viol. 

— Poetul Gilbert, marchizul de Sade, Gluck şi Piccini. 

— Temerile regelui. — Morți subite. 

— Vărsatul de vânt. 

— Doamna du Barry pleacă, apoi se întoarce. 

— Ultima ei întrevedere cu regele; ultimele momente ale 
acestuia. 

— Moartea lui Ludovic al XV-lea. 

In toată această perioadă despre care am vorbit, un lucru 
scăpase tuturor, şi anume că Ludovic al XV-lea, în vârstă doar 
de şaizeci şi trei de ani, părea cu zece ani mai îâ5 virsţă decât 
ducele de Richelieu care avea şaptezeci “şi şase. Ludovic al XV- 
lea, frumosul cavaler de odinioară, cu ochii albaştri, cu auzul fin 
şi piciorul sprinten, nu mai vedea, era surd şi nu se mai urca pe 
cal decât cu ajutorul unei scăriţe. Plictiseala, care-l măcinase 
încă din tinereţe, acum îl copleşise pe acest bătrân, devorându- 
|. De altfel, şi în jurul lui se făcuse cam gol. Femeile pe care le 
iubise - doamna de Vintimille. Doamna de Châteauroux, 
doamna de Pompadour —*se prăpădiseră. Numeroşi membri ai 
familiei sale - fiul, nepotul, nora, soţia - se duseseră şi ei. 
Mareşalul d'Armentieres, meninul său, născut în acelaşi an cu 


el, abia închisese ochii. Mai rămăseseră domnii de Chauvelin şi 
de Richelieu. Domnul de Chauvelin se bucura de o atenţie 
deosebită din partea regelui; se interesa în fiece zi cum o duce 
cu sănătatea, cum se mai simţea, încât această călduroasă 
prietenie miră pe toată lumea care ştia cât de egoist este 
regele. Dar într-o zi curtenii aflară şi motivul pentru care regele 
era atât de interesat de sănătatea domnului de Chauvelin: 
pentru că, la o serbare de la Curte, o ghicitoare spusese că 
domnul de Chauvelin avea să moară cu şase luni înaintea 
maiestăţii sale. Această prevestire ajunsese la urechile regelui şi 
de aici toată acea grijă deosebită pentru sănătatea domnului de 
Chauvelin. Dar, după cum se ştie, mai întotdeauna tocmai de ce 
ţi-e frică nu scapi. 

La 23 noiembrie 1773, regele cinase în micul apartament al 
doamnei du Barry, la Versailles, unde îl invitase şi pe domnul de 
Chauvelin să mănânce împreună cu ei. Domnul de Chauvelin 
acceptase, rugându-l însă pe rege să nu-l oblige să mănânce 
nimic, întrucât nu se simţea prea bine. Într-adevăr, domnul de 
Chauvelin, care începuse să joace whâst cu regele, nu mâncase 
decât două meTG coapte. Partida odată terminată, domnul de 
Chauvelin se ridică şi se sprijini de spătarul scaunului doamnei 
de Mirpoix, care juca whist la o altă masă, în momentul în care 
domnul de Chauvelin tocmai glumea cu acea doamnă, re--gele - 
care se afla chiar în faţa lui - observă că se schimbase la faţă. 

— Ce ai, Chauvelin, nu te simţi bine? întrebă regele. 

Domnul de Chauvelin deschise gura ca să-i răspundă, dar nu 
mai putu articula «ici un sunet şi se prăbuşi. Chemară imediat 
medicii, dar când aceştia sosiră, marchizul murise. 

După moartea lui Chauvelin, eurtenii nu l-au mai văzut pe 
rege râzând. Numai plimbarea cu trăsura îl mai distra, aşa că-şi 
spori călătoriile; Se ducea de la Rambouillet la Compiegne, de la 
Compiegne la Fontainebleau, de la Fontainebleau la Versailies. 
La Paris nu se ducea niciodată; regelui îi era groază de Paris de 
când se revoltase împotriva sa. Dar toate acele frumoase 
reşedinţe îi purtau gândurile la trecut; de la trecut ajungea la 
amintiri, apoi la reflecţii, iar din acele reflecţii amare, profunde 


şi triste nu-l puteau smulge decât doamna du Barry. Aproape că 
ţi se făcea milă să vezi ce eforturi făcea tânăra şi frumoasa 
femeie ca să încălzească nu trupul, ci inima acelui rege mai mult 
îmbătrânit decât bătrân. 

în vremea aceasta, societatea se destrăma, ca şi monarhia. 
După Ideile filosofice ale lui Voltaire, Diderot şi d'Alembert, 
urmară dezvăluirile scandaloase ale lui Beau-marchais, care-şi 
publicase Memoriile, vizându-l pe consilierul Goezman; şi acel 
magistrat, membru în tribunalul lui Maupeou, nu mai cutezase 
să se aşeze pe scaunul lui. Beaumarchais făcea repetiţii cu piesa 
Bărbierul din Sevilla şi toată lumea începuse a vorbi despre 
nişte fraze foarte îndrăzneţe pe care le debita pe scenă 
„filosoful” Figaro. 

Peste toate astea mai izbucni şi scandalul iscat de o aventură 
a ducelui de Fronsac, iar două aventuri ale marchizului de Sade 
provocară groază. 

Domnul de Fronsac, care nu era nici frumos, nici deştept, ci 
dezmăţat, brutal şi grăbit, luase locul acelui conte de Charolais 
căruia Ludovic al XV-lea, pe atunci tânăr, îi iertase nebuniile. 
Domnul de Fronsac tocmise nişte lachei care răpeau fetele 
frumoase şi tinere şi după ce acestea treceau prin patul lui, de 
Fronsac le vâra la Operă. Părinţii sărmanelor copile nu mai 
aveau dreptul să-l reclame pe vinovat odată ce fetele lor aveau 
un angajament la Operă şi nu se aflau pe drumuri. Dar iată că o 
fată i-a rezistat, deşi era o tânăra obscură. Furios, ducele săvârşi 
trei crime în aceeaşi noapte pentru a o poseda; trei crime dintre 
care fiecare, în acea epocă, era pedepsită cu moartea: incendiu, 
răpire şi viol. 

într-o noapte dădu foc casei în care stătea fata. Aceasta, 
ieşind speriată afară, valeţii lui de Fronsac o luară pe sus şi o 
duseră în patul stăpânului lor. Fata a strigat, a ţipat, s-a zbătut, 
s-a apărat, dar degeaba. Procurorul a început o anchetă care s-a 
muşamalizat. Dar poetul Gilbert, scriind o poezie şi publicând-o, 
a dat totul la iveală şi astfel întreaga lume a aflat de ticăloşia lui 
de Fronsac, ce-şi în-trecuse cu mult tatăl, pe domnul de 
Richelieu, care, ori de câte ori rămânea fără bani, avea obiceiul 


să-şi pună amanet preţiosul ordin Saint-Esprit. 

Să spunem acum câteva cuvinte şi despre marchizul de Sade, 
unul dintre cei mai ciudaţi oameni care au trăit la sfârşitul 
secolului al XVIII-lea. Era un senior frumos, destul de copt - în 
epoca aceea avea treizeci şi cinci de ani -, care se născuse în 
palatul prinţesei de Conde unde mama sa era doamnă de 
onoare. El spunea că se trage din frumoasa Laura, iubita lui 
Petrarca. Tot ce se poate, mai ales că, în ciuda amorului platonic 
pentru marele poet, frumoasa Laura avusese doisprezece copii. 
Crescut la cole> 

giul „Louis-le-Grand”, la treisprezece ani intrase în armată, la 
cavaleria uşoară, luase parte la războiul de şapte 


ani, apoi fusese însurat, fără voia lui, cu domnişoara *ie\ 
Montreuil. Marchizul de Sade era bogat, tânăr, frumos, avea un 
nume onorabil, Atunci de unde înclinarea aceea către fapte 
sângeroase? 

într-o seară, în sâmbăta Paştelui, trecând prin Piaţa Victoriilor 
a fost oprit de o femeie care i-a cerut câţiva bani drept pomană. 
El s-a oprit, a privit-o, a văzut că e tânăra şi frumuşică şi a vrut 
să ştie dacă nu cumva se ocupă cu vreo meserie ruşinoasă. Nu, 
femeia era cinstită, dar săracă. Cinstea ei păru să-l fi mişcat. O 
căina şi-i propuse s-o ia la el, menajeră. Femeia consimţi, el îi 
dădu o pungă cu bani şi-i spuse să vină a doua zi la casa lui din 
Arcueil. Nefericita veni la ora stabilită. Marchizul, care o aştepta, 
încuie uşa după ea şi, cum femeia continua să-l refuze, înşfacă 
spada şi o obligă să se dezbrace. Odată goală, o legă de una din 
coloanele patului şi începu s-o biciuiască până la sânge; apoi îi 
picură ceară fierbinte pe răni şi se retrase, lăsând-o mai mult 
moartă decât vie. După eforturi disperate, biata femeie izbuti 
să-şi rupă legăturile, alergă la geam şi începu să strige după 
ajutor. Dar nu-i răspunse nimeni. După un timp îl auzi pe 
marchiz urcând scara şi, de teamă să nu mai îndure suferinţele 
prin care trecuse, se aruncă pe fereastră, preferind să moară. 
Dar marchizul nu mai intră în odaia ei şi ştiind-o bine legată de 
pat, plecă liniştit la Paris, nădăjduind că, până va mai veni el, 


femeia va muri de foame. Numai că afacerea, luând o cu totul 
altă întorsătură, marchizul fu judecat şi condamnat la şase 
săptămâni de închisoare, în castelul din Pierre-Encise. După 
şase săptămâni ieşi din închisoare, uitând complet de sărmana 
femeie care, pe lângă rănile şi arsurile pe care i le făcuse el, 
sărind pe fereastră îşi zdrobise un şold şi-şi rupsese o mână. 
Marchizul se retrase în frumosul lui castel din Lacoste, aproape 
de Marsilia, veni în oraş în iunie 1772, unde dădu un bal la care 
pofti pe 


31 - Ludovic al XV-lea cele mai încântătoare doamne din 
Marsilia. Apoi, în toiul balului, le dădu să înghită nişte pastile cu 
cantaridă. După o oră, balul s-a transformat într-o adevărată 
orgie romană. Trei femei muriră, şase înnebuniră. Domnul de 
Sade fugi luând-o cu sine pe cumnata sa: Parlamentul din Aix ÎI 
condamnă la moarte ca otrăvitor. Dar hotărârea Parlamentului 
din Aix a fost casată şi marchizul şi-a răscumpărat capul cu 
cincizeci de mii de franci. Revenind la Paris, a publicat romanul 
Justine. Ca pentru a face pereche cu această carte obscenă, 
cavalerul de Nerciat a publicat, în 1770, Felicia. Amândouă 
cărţile sunt neruşinate şi ruşinoase pentru Franţa. Din păcate 
această literatură imundă i-a plăcut grozav regelui. Doamna du 
Barry, ca să-l distreze, a avut ideea unui jurnal pe care i-l citea 
în fiece dimineaţă, în pat. Jurnalul cuprindea ştiri culese de prin 
lupanarele Parisului şi în special din cel al faimoasei Gourdan. 
Într-o zi, regele află din acel jurnal că domnul de Lorry, episcop 
din Tarbes, avusese în ajun neruşinarea de a veni la Paris, într-o 
trăsură deschisă, împreună cu coana Gourdan şi cu două din 
pensionarele sale. Până la urmă, lucrurile s-au lămurit, spre 
cinstea prelatului, care nu auzise în viaţa lui de coana Gourdan. 
Întorcându-se la Versailles, episcopul din Tarbes văzuse pe 
marginea drumului trei femei alături de o trăsură stricată. 
Făcându-i-se milă de ele, le-a făcut loc în trăsura sa. Gourdan, 
bucuroasă, a primit imediat invitaţia. Miraţi de naivitatea 
prelatului, toţi l-au întrebat: 

— Cum, părinte, n-o cunoşti pe coana Gourdan? E de 


necrezut, zău aşa! 

în toiul acestor întâmplări, izbucni faimosul război muzical 
dintre adepţii lui Gluck şi cei ai lui Piccini. Curtea se împărţi şi ea 
în două. Delfina, tânăra, poetică, instruită din punct de vedere 
muzical, elevă a lui Gluck, nu socotea operele franceze decât o 
culegere de arii mai mult sau mai puţin graţioase. Asistând la 
reprezentarea tragediilor lui Racine, avu ideea de a-i trimite lui 
Gluck Ifigenia în Au-Uda şi de a-l ruga să-şi reverse valurile 
muzicii sale peste armonioasele versuri ale lui Racine. După 
şase luni, muzica era gata şi Gluck aduse el însuşi partitura la 
Paris. Odată sosit, Gluck deveni favoritul Delfinei şi primi 
îngăduinţa de a intra oricând în apartamentul ei. 

La început, muzica lui Gluck n-a avut efectul scontat. Vechea 
societate prefera muzica italiană, grindina sonoră a orgii 
melodioase. Doamna du Barry, din spirit de opoziţie şi pentru că 
Delfină punea atâta preţ pe muzica germană, luă şi ea parte 
muzicii italiene, trimiţându-i câteva librete lui Piccini. Acesta 
expedie la rândul lui partiturile, iar societatea, tânăra şi 
vârstnică, se împărţi în două tabere. Adevărul e că, în mijlocul 
acelei învechite societăţi franceze începuseră să pătrundă idei 
noi: grădinile englezeşti cu alei întortocheate, peluzele verzi de 
gazon, florile care creşteau în coşuleţe de nuiele, cursele de cai 
dimineaţa, în zori, fără ca femeile să mai fie pudrate şi date cu 
roşu pe obraz, ci purtând doar o simplă pălărie de pai. Cu boruri 
largi, cel mult împodobită cu o margaretă. Pe urmă, vedeai câte 
un călăreț care plimba câte un cal mai năbădăios, însoţit-de un 
jocheu cu şapcă neagră şi cu pantaloni de piele; apăruseră 
faetoanele cu patru roţi care făceau furori, prinţesele umblau 
îmbrăcate ca nişte păstoriţe, actrițele se îmbrăcau ca nişte 
regine. Duthe. Guimard, Sophie Arnould, Prairie, Cleophile se 
găteau cu şiraguri de diamante, în vreme ce Delfină, prinţesa de 
Lamballe, doamnele de Polignac, de Langeac şi altele se 
împodobeau doar cu flori. Văzând toată această nouă societate, 
Ludovic îşi înclina tot mai trist fruntea. În zadar zvăpăiata du 
Barry se învârtca în jurul lui, bâzâind ca o albină, uşoară ca un 
fluture, strălucitoare ca un colibri. Regele abia dacă îşi mai 


ridica din când În când fruntea îngreunată, pe care se întindea 
tot mai vizibil pecetea morţii. Timpul trecea însă şi în curând 
aveau să se împlinească cele şase luni de când murise 
Chauvelin. Pe la jumătatea lui aprilie, abatele de Beauvais îi 
spusese regelui, mai în glumă, mai în serios: 

— Încă patruzeci de zile, sire, şi Ninive se va prăbuşi! Apoi, în 
altă zi, ducele d'Ayen spuse şi el în treacăt: 

La 23 mai se vor împlini şase luni de când s-a prăpădit bietul 
Chauvelin! 

Oh, ce n-aş da, îi spusese regele lui Richelieu, ca cele 
patruzeci de zile de care vorbea afurisitul ăla de Beauvais să 
treacă mai repede! 

în acel nefericit aprilie, Sorba, ambasadorul Genovei. Pe care 
regele îl primi într-o dimineaţă, la rugămintea acestuia, ca să-i 
mulţumească pentru postul de director al Afacerilor Externe pe 
care i-l dăruise, căzu la picioarele majestăţii-sale şi muri de 
apoplexie. În altă zi, regele afiându-se la vânătoarej un trăsnet 
căzu chiar lângă el. Toate aceste semne îl făcuseră pe Ludovic 
din ce în ce mai sumbru. Pe la mijlocul lui aprilie, Lebel, valetul 
regelui, văzu la tatăl său pe fata unui morar a cărui frumuseţe 
ieşită din comun îl ului. Se gândi că dacă i-ar duce-o regelui, 
poate l-ar mai înveseli. După multe rugăminţi, Ludovic al XV-lea 
consimţi în sfârşit s-o vadă. În general, fetele pe care regele 
urma să le „onoreze cu bunătatea sa regală” trebuiau să treacă 
mai întâi pe la medic, apoi pe la Lebel. Dar fata era atât de 
tânăra şi de proaspătă şi mai ales atât de pură şi de frumoasă, 
încât de data aceasta precauţiile au fost neglijate şi apoi nici cel 
mai expert doctor care ar fi cercetat-o nu şi-ar fi putut da seama 
că, de Câteva ceasuri, fata eră bolnavă de vărsat. Regele mai 
fusese bolnav de vărsat, în tinereţe, dar iată că după două zile 
se îmbolnăvi a doua oară. In acelaşi timp, reapăru şi o altă 
boală, nevindecată pe deplin, ceea ce-i făcu pe parizieni, când 
auziră că regele este bolnav de vărsat, să spună: 

— La cei mari, nu există nimica mic! 

Ba chiar îi făcură şi un epitaf: 

„În zece zile, variola L-a-mpins pe rege în mor mint. Când 


douăzeci de ani, cealaltă1 S-a chinuit să-i facă vânt”. 

în sfârşit, o febră puternică veni că complice şi mai rău 
lucrurile. Pe 29 aprilie apăru prima erupție a vărsatului şi 
arhiepiscopul Parisului, Christophe de Beaumont, dădu fuga la 
Versailles. De data asta situaţia era cam încurcată: dacă ar fi 
fost nevoie, regele ar fi trebuit grabnic împărtăşit, or acest lucru 
nu se putea face decât după alungarea doamnei du Barry. Dar 
această favorită îi adusese îndărăt la putere pe iezuiţii al căror 
şef era arhiepiscopul, această favorită îi izgonise pe de Choiseul 
şi Parlamentul şi adusese servicii atât de mari Bisericii, încât ar 
fi fost cu neputinţă s-o dezonoreze alungând-o de la Curte. lar 
şefii noului partid erau, împreună cu arhiepiscopul, ducii 
d'Aiguillon, de Richelieu, de Fronsac, domnii de Maupeou şi 
Terray şi... doamna du Barry. Dacă o izgonea pe doamna du 
Barry, totul se dădea peste cap. Partidul domnului de Choiseul, 
Care se afla peste tot, până şi lângă patul regelui, cerea 
alungarea favoritei şi împărtăşirea grabnică a regelui. Partea 
curioasă a lucrurilor consta în faptul că tocmai partidul 
filosofilor, al janseniştilor şi al ateilor îl 

1 E vorba de sifilis, de care Ludovic al XV-lea suferea de multă 
vreme şi de care nu izbutise să se vindece pe deplin (n.t.). 

împingeau pe rege să se spovedească, în vreme ce 
arhiepiscopul Parisului, credincioşii şi evlavioşli voiau ca regeâe 
să refuze spovedania. Aceasta era situaţia la Curte când, la 1 
mai, la ora unsprezece şi jumătate dimineaţa, arhiepiscopul 
Parisului veni să-l vadă pe bolnav. Aflând că venise 
arhiepiscopul, doamna du Barry fugi şi se ascunse în 
apartamentul ei. Prelatul a fost primit de ducele de Richelieu, 
care i-a ieşit în întâmpinare. 

— Monseniore, zise el, vă conjur să nu-l speriaţi pe rege cu 
acele fraze cucernice care au făcut ca atâţia bolnavi să dea ortul 
popii numai auzindu-le! Dacă sunteţi curios să aflaţi păcatele 
regelui, destul de mărunte şi de neînsemnate, n-aveţi decât să 
vă duceţi la el; dar mai bine m-aţi asculta pe mine în locul lui şi 
or să vă audă urechile nişte lucruri pe care nu le-aţi auzit de 
când sunteţi dumneavoastră arhiepiscop! Părerea mea e să nu 


ţineţi neapărat să-l spovediţi pe rege şi să reînnoiţi, la Versailles, 
povestea de la Metz. Dacă ţineţi s-o izgoniți pe doamna du 
Barry, eu zic să vă gândiţi la urmări sau, şi mai bine, la 
interesele dumneavoastră. Vreţi să faceţi pe gustul domnului de 
Choiseul, duşmanul dumneavoastră cel mai crâncen? Vreţi s-o 
persecutați pe doamna du / Barry, prietena dumneavoastră, 
monseniore, care tocmai ieri îmi spunea: „Dacă domnul 
arhiepiscop ne lasă în pace, în curând va căpăta pălăria de 
cardinal. Îmi asum eu răspunderea să i-o procur şi încă foarte 
repede!” 

Arhiepiscopul Parisului îl lăsase pe domnul de Richelieu să 
spună tot ce avea de spus pentru că, deşi era întru totul de 
acord cu el, trebuia ca măcar să se prefacă a opune oarecare 
rezistenţă. Din fericire, ducele d'Aumont, doamna Adelaide şi 
episcopul de Senlis se alăturară ducelui de Richelieu. 
Arhiepiscopul se prefăcu a ceda. Intră la rege, căruia nu-i 
pomeni nimic despre spovedanie, spre marea bucurie a 
acestuia; aşa că, după ce plecă prelatul, o chemă pe doamna du 
Barry şi-i sărută mâinile, plin de cea mai caldă recunoştinţă. A 
doua zi, pe 2 mai. Regele se simţi puţin mai bine. In loc de 
Martiniere, medicul său obişnuit, doamna du Barry îi trimise pe 
Lorry şi pe Bordeu; cei doi medici primiră poruncă să-i ascundă 
regelui atât natura bolii, cât şi situaţia critică în care se găsea, 
străduindu-se să-i scoată din cap bolnavului ideea că se va 
recurge la preoţi. Culmea e că regele începu să se simtă mai 
bine; dar tocmai când contesa răsuflă oarecum uşurată şi îşi 
reluă zburdălniciile, izbutind chiar să-l facă pe rege să 
zâmbească, se treziră în uşă cu doctorul Martiniere, care 
apropiindu-se de bolnav, îi luă pulsul şi începu să clatine din 
cap. Regele îl privi cu spaimă: 

— Ei bine, ce zici, Martiniere? întrebă regele, pierit. 

Sire, dacă cei doi confraţi ai mei nu v-au spus cât de grav 
bolnav sunteţi. Apoi aflaţi că sunt nişte măgari şi nişte 
mincinoşi. 

Ce boală crezi că am, Martiniere? întrebă regele. 

Ei drăcie! Păi se vede cât de colo: aveţi vărsat! 


Şi crezi că nu mai e nicio speranţă să mă fac bine? 

Eu nu spun asta, sire! Un doctor hu disperă niciodată. Spun 
numai că dacă majestatea-voastră e creştin măcar Cu numele, 
apoi ar trebui să se gândcască şi la acest lucru. 

Foarte bine, zise Ludovic. Apoi, chemând-o pe doamna du 
Barry, îi spuse: lubito, pricepi? Am vărsat şi boala e cu atât mai 
periculoasă, mai întâi, din pricina vârstei mele, apoi din pricina 
altor boli pe care le-am mai avut. La Martiniere a venit să-mi 
aducă aminte că sunt capul Bisericii. lubito, poate că va trebui 
să ne despărţim. Dar nu vreau să se întâmple ce s-a întâmplat la 
Metz; anunţă-l pe ducele d'Aiguillon despre ceea ce ţi-am spus 
şi dacă boala mi se înrăutăţeşte, aranjaţi amândoi să ne 
despărţim fără zarvă. 

în momentul în care regele rostea aceste vorbe, partidul 
ducelui de Choiseul şi începuse să murmure, acuzându-l pe 
arhiepiscop că, pentru a nu se supăra cu doamna du Barry, voia 
să-l lase pe rege să moară neîmpărtăşit. Acuzaţiile ajungând la 
urechile domnului de Beaumont, acesta luă hotărârea să se 
mute la Versailles, în lăcaşul lazariştilor, pentru a impune 
publicului şi pentru a profita de momentele favorabile ca să-şi 
facă slujbele şi să n-o alunge pe doamna du Barry decât atunci 
când regele va fi într-o situaţie disperată. Arhiepiscopul a ajuns 
la Versailles pe 3 mai, după care a început să aştepte. 

în vremea aceasta, în jurul regelui se petreceau tot felul de 
scene scandaloase. Cardinalul de la Roche-Aymon era de 
părerea arhiepiscopului de Paris şi dorea ca totul să se petreacă 
fără zarvă. Episcopul de Carcassonne, care făcea pe zelosul, 
repetă scenele din Metz şi strigă sus şi tare că regele trebuie 
spovedit şi împărtăşit, că doamna du Barry trebuie imediat 
izgonită, că regele trebuie să dea pildă de căinţă în faţa Europei 
şi mai ales a Franţei, pe care o scandalizase cu purtarea sa. 

Toate aceste discuţii aveau loc în faţa. Domnului d'Aiguillon, 
care îşi dădu imediat seama ce ar fi însemnat dacă întregul 
scandal ar fi devenit public. Aşa că intră imediat la rege. 

— Ei bine, duce, îl întrebă regele, mi-ai executat ordinele? 

— Cu privire la doamna du Barry? Da. 


Am aşteptat să le reînnoiţi, sire. Nu mă voi grăbi niciodată să-l 
despart pe rege de persoanele pe care le iubeşte. 

îţi mulţumesc, duce, dar trebuie. la-o pe biata contesă şi du-o, 
fără zarvă, în casa dumitale din Rueil. 

\ 

îi voi fi profund îndatorat doamnei d'Aiguillon dacă va avea 
grijă de ea! 

în ciuda acestei invitații formale, domnul d'Aiguillon nu se 
grăbi s-o scoată pe favorită din palat. O ascunse, anunțând că a 
doua zi va pleca. Această veste îi mai potoli pe ecleziaşti. 

Ducele d'Aiguillon fusese bine inspirat când o ascunsese pe 
doamna du Barry la Versailles; căci în ziua de 4 mai regele ceru 
cu atâta insistenţă s-o vadă, încât ducele îi mărturisi că ea se 
afla încă în palat. 

— Atunci ad-o încoace, ad-o repede! strigă regele. Doamna du 
Barry intră în ziua aceea pentru ultima oară în odaia regelui. 
Pentru ultima oară buzele veştejite ale muribundului sărutară 
buzele” proaspete şi trandafirii ale iubitei sale, iar mâna, plină 
de bube, i se strecură în sân. 

— Ah, contesă, contesă! Dacă ai şti cât de mult regret că 
pierd toate’ aceste înduioşătoare frumuseți! spuse regele. Dar 
trebuie să ne despărţim... Du-te, contesă, du-te... 

Contesa plecă plângând; biata femeie, bună, blinda 
„uşuratică, superficială, îl iubea pe Ludovic aşa cum ai iubi un 
părinte. Doamna d'Aiguillon o luă în trăsura ei, împreună cu 
domnişoara du Barry cea mare şi le duse ^ la Rueil. 

Abia apucase favorita să iasă cu trăsura din curte, că regele 
trimise iar după ea. 

A plecat, i se răspunse. 

A plecat? repetă regele. Atunci e cazul să plec şi eu! Daţi 
poruncă să se facă slujbe la Sainte-Genevieve. 

La 7 mai, la ora trei dimineaţa, regele îşi chemă duhovnicul, 
pe bâândul abate Maudoux, un preot sărac ce nu făcea parte din 
nicio clică, era drept, cinstit şi pe deasupra orb. Spovedania 
dură şaptesprezece minute. În timp ce regele primi ultima 
împărtăşanie, Delfinul îi spuse abatelui Terray: 


— Domnule controlor general, te rog să împărţi săracilor din 
Paris două sute de mii de livre ca să se roage pentru rege. Dacă 
ţi se pare că e prea mult, te rog să reţii aceşti bani din pensiile 
pe care ni le dai doamnei Dclfine şi mie. 

Pe 8 mai boala regelui se înrăutăţi. Părăsit de toţi curtenii 
care nu mai vrură să stea lângă el, Ludovic era vegheat doar de 
trei dintre fiicele sale. In dimineaţa zilei de 10 mah după ce 
strigă de două ori: „Chauvelin. Chauvelin, încă nu s-au împlinit 
cele şase luni!”, căzu pe pernă şi muri. Cele trei fiice ale sale, 
socotind că-şi făcuseră “ datoria, se ridicară şi plecară. Marele 
maestru de ceremonii găsi cu greu trei amărâţi din Versailles 
caro, în schimbul unor sume consistente, acceptară să-l pună pe 
rege, cu cearşafuri cu tot, aşa cum zăcuse pe patul de suferinţă, 
într-un sicriu de plumb, închis la rândul lui într-un sicriu gros de 
stejar. 

La 12 mai, cel care fusese Ludovic al XV-lea a fost dus la 
Saint-Denis şi coborât în cripta regală, criptă care a fost zidită şi 
cimentată, ca nu cumva vreo emanaţie a bolii să răzbească în 
afară. 

Am vorbit despre bucuria parizienilor la moartea lui 

Ludovic al XÂV-leu; bucuria n-a fost mai mică nici când s-au 
văzut scăpaţi şi de Ludovic al XV-lea, căruia, cu treizeci de ani 
înainte, îi spuseseră Ludovic-cel-lubit. A doua zi, doamna du 
Barry primi ordin să plece în exil. 


Capitolul XXVII 


Privire retrospectivă. 

— Situaţia Europei la moartea lui Ludovic al XV-lea. 

— Familia Mariei-Tereza. — George al Iil-lea; nebunia sa. 
— Ecaterina a l-a. 

— Semiramida Nordului, cuceririle şi călătoriile sale. 

— Frederic al II-lea. 

— Politica şi moartea sa. 

— Gustav al III-lea. 


— Mustafa al III-lea. 
— Decăderea Imperiului Otoman. 
— Nepoţii lui Ludovic al XV-lea. 


Ajunşi la sfârşitul unei domnii destul de lungi şi la începutul 
unei domnii în care monarhia va pieri, e absolut necesar să 
aruncăm o privire în urmă şi să recapitulăm evenimentele 
despre care am vorbit. 

La moartea lui Ludovic al XV-lea, monarhia franceză era dacă 
nu în deplina ei strălucire, cel puţin încă plină de prestigiu. Deşi 
a devenit un rege slab, Ludovic al XIV-lea - lucru ciudat - a avut 
privilegiul de a rămâne mare. Dar începând cu Ludovic al XV- 
lea, neamul oamenilor mari pare să se stingă: niciun Turenne, 
niciun Berwick, niciun Conde, niciun Vauban, niciun Racine, 
niciun Corneille, niciun Moliere etc. Talent în loc de geniu, 
practică în loc de ştiinţă, maniere în loc de stil. 

Ludovic al XIV-lea murind, regentul, ca şi cum nu ar fi aşteptat 
decât ziua morţii sale, a dărâmat edificiul unităţii monarhice 
pregătit cu atâta trudă de Richelieu, menţinut cu atâta dibăcie şi 
isprăvit cu atâta caznă de Mazarin j regentul deci, a destrămat 
autoritatea, creând consiliile. Ludovic al XIV-lea făcuse totul 
după capul lui, chiar şi ceea ce-şi închipuia doamna de 
Maintenon că-i poruncise să facă. Regentul îl lăsase pe Dubois 
să facă ce vrea,, 

Ludovic al XIV-lea predicase rigiditatea moravurilor şi 
împinsese evlavia până la bigotism. Regentul împinsese 
dezmăţul până la cinism, indiferența faţă de religie până la 
impietate. Ludovic al XIV-lea, ruinat, şovăise să încerce până şi 
cea mai mică operaţie financiară, adulându-i pe creditori şi 
poftindu-l pe marele bancher Samuel Bernard să vină să vadă 
Palatul Versailles. Regentul îi îngăduise lui Law să răstoarne 
toate teoriile financiare cunoscute, să înlocuiască aurul şi 
argintul cu hârtie, să strângă laţul în jurul gâtului bancherilor 
până ce aceştia făcuseră rost de trei sute de milioane şi să-l 
trimită pe Bourvallet în Piaţa Greve. Apoi, aşa cum Richelieu 
murise trăgându-l şi pe Ludovic al XIll-lea după el, Dubois 


murise trăgându-l după sine şi pe regent. 

Am văzut ministeriatul domnului duce de Bourbon, influenţa 
fraţilor Paris, influenţa doamnei de Prie. Sub ministeriatul său, 
ca şi sub cel al abatelui Dubois, delapidările au continuat, 
destrăbălarea a crescut. In sfârşit, domnul duce propune, sub 
titlul de „a cincizecea parte”, un impozit asupra nobilimii şi 
clerului şi o insurecție a nobilimii şi a clerului face să fie exilat la 
Chantilly. Atunci vine la putere paşnicul cardinal de Fleury, om 
timid, dar preot fanatic, slab în politică, dar aspru cu cele sfinte, 
care pune mâna pe putere şi restabileşte finanţele, care 
tremură ori de câte ori aude vorbindu-se despre război, dar care 
totuşi - continuator al politicii antiaustriece susţinută de Henric 
al IV-lea, Ludovic al XIII-lea şi Ludovic al XIV-lea - pune un 
Bourbon pe tronul Nea-polelui, ajută Prusia să cucerească 
Silezia, pune mâna pe Ţările-de- Jos, alipeşte ducatul de Bar 
Franţei şi pregăteşte unirea cu Lorena. Atunci începe să apară o 
generaţie nu de oameni de geniu, ci de oameni de talent: Belle- 
Isle, Leuwendahl, mareşalul de Saxa şi domnul de Chevert, îh 
armată; Rousseau, Voltaire, d'Alembert, Diderot, Bouâan-ger, 
Raynal, deci filosofi în loc de poeţi. 

În sfârşit, după cincisprezece ani de cârmuire, Fleury moare 
lăsând locul domnului de Choiseul. Atunci iar se schimbă 
moravurile şi politica. Ministeriatul lui de Choiseul înseamnă 
domnia filosofilor, înseamnă alianţa cu Austria căreia Ludovic al 
XIV-lea îi luase Spania, cele două Indii şi Franche-Comte. 
Rezultatul acestei alianţe este dezastruosul război de şapte ani, 
pierderea de către Franţa a coloniilor din Canada şi din Indii. 
Domnul duce de Bourbon voise să pună în spinarea nobilimii şi a 
clerului acel faimos impozit de „a cincizecea parte”; Machault 
vrea să pună şi el un impozit numit „a douăzecea parte” şi 
interzice clerului, speriat, acumularea de noi bunuri. Clerul 
declară atunci un război de diversiune în care arma sa este 
refuzul împărtăşaniei. Războiul se sfârşeşte prin tentativa de 
asasinat a lui Damiens, tentativă de care Parlamentul îi acuză 
pe iezuiţi, care iezuiţi îi acuză pe jansenişti care, la rândul lor, îl 
acuză pe Delfin. lezuiţii, vinovaţi de o crimă pe care n-au 


săvârşit-o, sunt alungaţi. Cam din acea epocă începe să-l 
frământe pe Ludovic al XV-lea gâhdul că de când se aliase cu 
Austria avusese parte numai de necazuri. Începe să se 
gândească la unele schimbări, dar chiar atunci încep să moară: 
doamna de Pompadour, Delfinul, Delfină, ducele de Berry, 
regina. Se ridică o nouă favorită, care izbuteşte să-l răstoarne 
pe domnul de Choiseul şi să-l pună în locul lui pe ducele 
d'Aiguillon. Atunci Franţa îşi schimbă politica a treia oară. Se 
aliază cu micile state europene pe care le neglijase şi, în ciuda 
căsătoriei Delfinului cu fiica Mariei-Tereza, alianţa cu Austria, 
slăbeşte treptat. În interior, parlamentele sunt desfiinţate, dar 
tocmai atunci Ludovk al XV-lea moare, lăsând tronul nepotului 
său, Ludovic *1 XVI-lea, şi soţiei acestuia, Maria-Antoaneta. 


— În concluzie, vreme de şaizeci şi cinci de ani n-a mai existat 
un rege adevărat în Franţa. Între 1710 şi 1715, doamna de 
Maintenon, duhovnicul şi bastarzii au fost cei care l-au mânuit 
pe Ludovic al XIV-lea cum au vrut el între 1715 şi 1725, Franţa a 
fost guvernată de Dubois, Law şi d'Argensson. Intre 1725 şi 
1727, Franţa a fost cârmuită de domnul duce de Bourbon şi de 
doamna de Prie. Din 1727 până în 1742, Ludovic al XV-lea a fost 
condus de către cardinalul de Fleury. Din 1742 până în 1771, 
Franţa a fost condusă de domnul de Choiseul şi de doamna de 
Gram-mont. În sfârşit, din 1771 până în 1774, destinele ţării au 
fost conduse de ducele d'Aiguillon, de Maupeou şi de Terray. 

Dar, peste toate aceste puteri masculine, vedem ridi-cându-se 
influenţa femeilor. De altfel, de mai bine de o sută de. Ani 
Europa aparţinea femeilor. lar în aceşti o sută de ani, şase femei 
s-au bucurat de cea mai deplină putere: prima a fost doamna de 
Maintenon, care a dominat ultimii, treizeci de ani ai lui Ludovic 
al XIV-lea. A doua a fost prinţesa des Ursins, care l-a dominat pe 
Filip al V-lea. S-a văzut mai apoi că bietul Filip, scăpând de 
influenţa prinţesei des Ursins, a nimerit peste prinţesa de 
Parma, cea de-a doua soţie a sa. Vreme de treizeci de ani, ea a 
tulburat tot sudul Europei, urmărind ca pruncii săi să domnească 
în Parma şi Neapole. Franţa a fost unealta ei, Italia teatrul unde 


şi-a desfăşurat activitatea. Spre profitul ei au curs valuri de 
sânge în Italia, în Germania, în Ţă-rile-de-Jos. Frederic al li-lea a 
luat Siiezia, iar regina Spaniei a pus mâna pe Neapole. În 17-10 
a apărut Maria-Tereza, oare a fost vreme de douăzeci şi trei de 
ani adevărata regină a Europei Centrale. In timp ce ea domnea 
la Viena, doamna de Pompadour domnea în Franţa, şi ea, nu 
regele, a fost coi care a ţinut cu Maria-Tereza, Doamna de 
Pompadour a fost cea care a vândut Mariei-Tereza 
Franţa, încasând banii, în 1763 apare Ecaterina a l-a, 
strălucitoare ca o stea polară; Ecaterina se uneşte cu Maria- 
Tereza şi amândouă conduc Europa. Italia şi puterile infe- rioare 
Germaniei sunt anihilate. Anglia îşi linge rănile şi încearcă să-şi 
dreagă pagubele. Suedia e ocupată cu tulbu- rările interioare. 
Danemarca încearcă să-şi revină după revoluţia lui Struensee. 
Spania întoarce capul pentru a nu da impresia că se gândeşte la 
alţii, dar din păcate nu se gândeşte nici la sine. | 

Deci, vreme de o sută de ani, Europa a fost tulburată de 
capriciile a şase femei şi observați, vă rog, că aceşti o sută de 
ani constituie secolul cel mai luminat al monarhiei. Doamna de 
Maintenon a tulburat Europa ca să devină soţia lui Ludovic al 
XIV-lea. Doamna des Ursins a tulburat Europa ca să rămână 
iubita lui Filip al V-lea. Regina Spaniei a tulburat Europa ca să le 
asigure coroane copiilor ei. Maria-Tereza a tulburat Europa ca să 
distrugă Prusia. Doamna de Pompadour a tulburat Europa ca să 
se răzbune pe monarhul Prusiei. În sfârşit, Ecaterina a Il-a a 
tulburat Europa pentru a slăbi Turcia şi a dezmembra Polonia. 
Astfel, vreme de un secol popoarele şi-au vărsat sângele, şi-au 
risipit banii, şi-au furat teritoriile şi oamenii. Dar de ce, în ce 
scop? Pentru a pune nişte Bour-boni pe tron, în Neapole şi 
Parma? Pentru a da regelui Franţei Lorena? Pentru a da regelui 
Prusiei Silezia? Pentru a-l încorona pe amantul Ecaterinei a Il-a? 
Pentru a duce de râpă puterea turcilor? Pentru a dezmembra 
Polonia? Dar când poporul a observat care era miza acelor 
războaie, Doamne, ce revanşă şi-a mai luat! 

Acum să arătăm în ce stare a lăsat Franţa, în contextul 
european, Ludovic al XV-lea, murind şi în ce stare i-a lăset-o 


urmaşului său. 

Europa. Era cu ochii aţintiţi spre patul de moarte ai lui Ludovic 
al XV-lea; fiindcă ea cunoştea sentimentele diametral opuse 
dintre rege şi nepotul său. Era vorba deci de o cu totul altă 
politică ce avea să se ridice între mor-mântul regelui mort şi 
tronul succesorului. Urmau să se întoarcă exilaţii sau, în orice 
caz, să apară nişte oameni noi; şi într-un caz, şi în celălalt, 
schimbările ce urmau să aibă loc în Franţa, adică în creierul 
Europei, aveau să se resimtă până în punctele cele mai 
îndepărtate ale globului. Să începem cu Roma, căci dacă Franţa 
era fruntea lumii politice, Roma era sufletul creştinătăţii. 

Roma. Tronul pontifical fusese ocupat de Clement al XIV-lea. 
Se născuse la 31 octombrie 1705 şi fusese ales Papă pe 19 mai 
1769; unii spun că se numise Laurenţiu Ganganelli, alţii zic că 
Vincent-Antoine. 

Franţa susţinuse numirea sa şi tiara pontificală a fost pusă pe 
capul ras al unui biet călugăr dintr-o mănăstire din Saint- 
Antoine, tiară care l-a ajutat să intre în aristocrația ce descindea 
din marile familii Oriehi, Colonna şi Pamfili. Totuşi Ganganelli, 
om bun şi de treabă, nu s-a dovedit a fi la înălţimea 
evenimentelor care, precum o maree, veneau să izbească cu 
valurile lor în Vatican, acel far al omenirii. Actul cel mai 
important al domniei sale a fost desfiinţarea ordinului iezuiţilor. 
Fie din şovăială, fie că voia să cugete bine, Papei i-au trebuit 
cinci ani până s-a hotărât să facă acest pas. Dar în 1773, pe 
Ganganelli se pare că l-au cuprins remuşcările. 

— Povestea asta o să mă omoare cu zile! spunea el tot mai 
des, oftând amarnic. Şi chiar aşa a şi fost. 

Austria. La Viena domnea Maria-Tereza. O cunoas- 

t 

tem. Era „verişoara” doamnei de Pompadour; era acea veche 
„prietenă” care făcuse rău Franţei cât toţi duşmanii ei laolaltă. 
Alianţa cu ea, în timpul războiului de şapte ani, costase Franţa 
toate posesiunile ei din India şi cinci sute de leghe de teritoriu 
din Canada. La rândul ei, în ciuda alianţei sale cu Franţa, Maria- 
Tereza a fost obligată să-i cedeze Silezia lui Frederic al II-lea. E 


adevărat însă că până la urmă şi-a scos paguba, luând parte, 
alături de Rusia şi Prusia, la împărţirea Poloniei. Incepând din 
1765, fiul ei, losif al II-lea, a fost încoronat împărat, domnind 
totuşi împreună: fiul - asupra imperiului, mama - asupra statelor 
ereditare. În afară de Iosif al Il-lea, Maria-Tereza mai avea şi alţi 
copii. Leopold al lIl-lea avea să domnească după fratele său 
Maximiliah, elector în Colonia. Ceilalţi copii erau: Maria-Cristina, 
care va cârmui Ţările-de-Jos, Maria-Elisabeta, care va muri ca 
stareță la Insbruck, Maria-Amelia, care va deveni ducesă de 
Parma, Maria-Carolina, care va ajunge regina Neapoleâuj şi care 
va plăti cu exilul masacrele din 1798 şi, în. Sfârşit, Maria- 
Antoaneta, care va ajunge, de pe tronul Franţei în închi-soara 
Conciergerie şi de acolo pe eşafod. Impărăteasa o crescuse pe 
această ultimă fiică în nădejdea că avea s-o mărite cu Ludovic al 
XV-lea şi până la urmă o măritase cu nepotul acestuia. 

Maria-Tereza se născuse în 1717 şi prin urmare împli- nise 
cincizeci şi patru de ani. Chiar dacă nu mai era în puterea 
vârstei, era în schimb o femeie dârză şi cu o voinţă de fier. 

Anglia. De paisprezece ani domnea, la Londra, George al Ill- 
lea. Născut în 1738, împlinise treizeci de ani. Viitp-rul avea să-i 
rezerve o viaţă lungă. El va alipi definitiv Irlanda la Coroana 
Angliei şi va supune în întregime India. Dar atins de nebunie în 
1787, în 1811 va fi declarat incapabil de a mai domni şi va duce 
o viaţă nenorocită până în 1820. 

în epoca în care ne aflăm, George al Ill-lea începuse a se 
nelinişti din pricina opoziţiei ducelui de Cumberland, a ducelui 
de Newcastle şi a domnului Pitt. Mereu cu urechea la pândă 
către America, unde n-a mai izbutit să pună piciorul, va tresări 
din când în când la bubuiturile surde ce se auzeau de peste 
Ocean. 

Rusia. În nord domnea Ecaterina a H-a care se ridicase 
precum o stea polară. Născută în 1729, se măritase în 1745 cu 
Carol-Peter Ulrich, duce de Holstein-Gottorp, nepotul 
împărătesei Elisabeta, care l-a lăsat ca urmaş al său. Soțul ei a 
devenit Împărat în 1762, iar ea a rămas văduvă în acelaşi an. 
Bărbatul ei a murit strâns de gât în închisoare, după şapte zile 


de captivitate, până într-atât-era de ahtiată țarina după tron. De 
cine a fost strâns de gât? Se zice Că ce prinţul Grigorie Orloff. La 
urma urmei, era dreptul favoritului. Nu era el nepotul unuia 
dintre acei strelăţi rebeli pe care Petru | îi executase cu propria 
mână? A făcut şi el cu soţul Ecaterinei a Il-a ceea ce făcuse soţul 
Ecate--rinei | cu bunicul lui. Numai că aici serviciul fiind imens şi 
răsplata avea să fie pe măsură. Orloff, va deveni şef pi artileriei, 
împărăteasa va porunci să i se construiască un palat de 
marmoră unde, pentru a dezminţi zicala: „Ingrat ca un rege”, va 
porunci să se scrie: „Oferit din prietenie şi recunoştinţă”. Şi asta 
încă nu era totul; îi va propune să se căsătorească în taină cu 
ea, căsătorie pe care el, ambițios, o va refuza, fără să se 
gândească deloc Că acel refuz îl va pierde. Aşa că împărăteasa 
l-a trimis la Moscova pentru a potoli revolta şi a stăvili ciuma; şi 
în timp ce-i înălța un arc de triumf şi poruncea să se bată o 
medalie cu chipul lui, îi făcea loc în inima şi în patul ei unui alt 
iubit, Vasilitchikoff. Acesta; după Poniatowski şi Orloff, va 
continua seria „cezarilor”, care, în număr de doisprezece, fără a- 
i mai număra pe uzurpatorii necunoscuţi, vor domni asupra 
Rusiei, şi asupra Ecaterinei. Ceea ce nu-l va împiedica pe regele 
Prusiei s-o plaseze pe țarină, în scrisorile sale, între Lycurg şi So- 
ion, iar pe Voltaire s-o numească „Semiramida Nordului”. 
Probabil pentru că şi Semiramida îşi strânsese bărbatul de gât, 
pe sărmanul Ninus. În rest, pe umerii Ecaterinei se afla un cap 
deştept, iar lângă inima ei coruptă, un suflet ambițios. 

în epoca de care ne ocupăm, Ecaterina era pe cale de a face 
din Rusia o mare putere, după ce va fi supus Polonia şi va fi pus 
pe tronul Jagelonilor un rege care trecuse prin patul ei. S-a 
războit cu turcii cărora le-a luat marea de. Azov, Taganrog şi 
Kinburn. Din Crimeea liberă, noi flote vor trece în Marea Neagră, 
se vor uni cu cele vechi şi, prin strâmtoarea Gibraltar, vor 
invada Marea Medite-rană şi vor vizita pentru prima dată 
arhipelagul grecesc, în epoca de care ne ocupăm, Ecaterina 
călătorea cu o liotă de curteni pe Volga. Potemkin, favoritul zilei, 
fusese un biet locotenent în garda palatului; în 1762 o 
cunoscuse pe țarină, dându-i în dar dragonul de pe minerul 


săbiei sale; fusese de asemenea aghiotantul lui Poniatowski, al 
lui Orloff, al lui Vasilitchikoff şi al multor altora ale căror nume 
nici nu le mai ştia. 

Prusia. Aici domnea Frederic al II-lea, un Frederic îm-bătrânit, 
aşteptând să moară, cu mersul şovăitor, cu spatele încovoiat. Şi 
el, ca şi Ecaterina, i-a acaparat pe filosofii francezi; pe Voltaire, 
care-l linguşeşte. Il linguşeşte şi el, dar în mod interesat şi cu 
oarecare dispreţ. Se serveşte de mai toţi filosofii francezi, deşi 
îşi dă perfect de bine seama că pana acestora a îmbătrânit. 

Capătă până la urmă ceea ce doreşte: Silezia, singura pernă 
pe care poate dormi liniştit. Dar, după cucerirea §i™ leziei, vrea 
să cucerească şi opinia publică: iată de ce are nevoie de filosofii 
francezi care-şi vând linguşelile nu pe bani, ci pe laude. E un fel 
de schimb de complimente între rege şi adepţii săi, este 
reciprocitatea unei uşoare fricţiuni între epiderma regală şi 
mâna filosofică, între epiderma filosofică şi mâna regală. Din 
Potsdam şi Sans-Souci, Frederic se uită spre Versailles şi surâde: 
Versailles-ul nu mai are nicio putere asupra lui. Adversarii pe 
care îi va opune de acum încolo regele Franţei nu mai sunt foştii 
învingători de la Lowasitz şi Rosbach, ci sunt aliaţii săi, filosofii. 
Voltaire e liniştit. Oricât rău i-ar fi făcut Franţei războiul de şapte 
ani, Sistemul naturii, Contractul social ţi Dicţionarul filosofic îi 
vor face mult mai mult rău. Ce tristeţe pentru el să nu mai 
apuce zilele revoluţiei din 

1789! 

Suedia. În Suedia domnea Gustav al Ill-lea, care avea 
douăzeci şi opt de ani. Se urcase doar de trei ani pe tron şi lupta 
împotriva facţiunilor politice vândute partidelor ruse şi engleze. 
Era un aliat credincios al Franţei care luase locul Poloniei 
înghițită de Ecaterina a Il-a. Gustav al II-lea înăbugşise tulburările 
din 1772 şi pregătea împotriva Danemarcei un jrăzhoi care n-a 
mai avut loc. 

Danemarca. La Copenhaga, Cristian al Vâi-lea pusese mâna 
pe puterea absolută, fapt ce avea să-l ducă în curând la 
sminteală. Un prim atac al acelei boli erâncene pare să 


l 


fi avut loc în ziua când a rostit sentinţa îngrozitoare împotriva 
nefericitului său ministru Struensee. Căci în 23 aprilie 1772, cel 
care cu trei luni mai înainte se bucura de o putere fără margini 
în ţară şi era iubit de rege, de regină şi de nobilime, a fost 
despuiat de toate titlurile şi demnităţile, i s-a tăiat mai întâi 
mâna, apoi capul, după care a fost rupt în bucăţi. După cum 
vedeţi, Cristian al VH-lea era un mult prea aspru judecător! 

Turcia. La Constantinopole, pe care Potemkin i-l arăta 
Ecaterinei de pe vasul împodobit cu care se plimbau împreună 
pe Volga, la moscheia Ayoub tocmai avusese loc o revoltă. Abd- 
el-Hamid, smuls din închisoare, fusese proclamat urmaşul lui 
Mustafa al III-lea, fratele său. În vârstă de cincizeci de ani, Abd- 
el-Hamid îşi petrecuse patruzeci şi patru de ani în vechiul serai 
făcând arcuri şi săgeți. Bătrân şi slăbit, ajunsese pe tron în 
momentul în care Turcia, pentru a se ridica, avea nevoie de 
geniul şi de mâna unui Mahomed al II-lea. Aşa că bietul bătrân 
vă asista la decăderea imperiului orientului fără să poată 
întreprinde nimic. Prizonier, i-a văzut pe turci înfrânți de Sal- 
tâkov, Kaminski şi Suvorov, pe vizirul Muselim-Oglu închis în 
reduta de la Schumla, fără să se poată nici retrage, nici lupta, 
nici primi ajutoare şi deci silit să ceară o pace ruşinoasă. Ajuns 
sultan, va vedea toate provinciile turceşti de dincolo de Dunăre 
cucerite de acel Potemkin care i le făgăduise Ecaterinei. Până la 
urmă, va muri în toiul pregătirilor unui nou război, lăsând tronul 
nepotului său, Se-lim, care avea să fie sugrumat peste douăzeci 
de ani. 

Acum, în centrul lumii europene rămăsese casa de Bourbon. 
Familia dăduse câte un tron fiecăruia dintre nepoţii lui Ludovic 
al XIV-lea: Carol al Ill-lea, regele Spaniei, era nepotul lui Ludovic 
al XIV-lea; Ferdinand al IV-lea, care domnea în Neapole şi 
Ludovic al XVI-lea, cumnatul său, erau cei mai tineri dintre 
nepoţii lui Ludovic, al XIV-lea. Astfel, la 11 mai 1774, un Bourbon 
domnea în Spania, un Bourbon domnea în Neapole şi un altul în 
Parma. Dar nu aveau să treacă decât treizeci şi şase de ani şi 
toţi aceşti bogaţi urmaşi ai lui Ludovic al XIV-lea, care stăpâneau 
jumătate din Europa, urmau să fugă, cerşind din oraş în oraş, 


alungaţi de un bărbat care, în epoca de care ne ocupăm, era 
doar un băieţaş de şase ani ce se juca cu pietricele în portul din 
Ajaccio. 


Capitolul XXVIII 


Politica Franţei între 1610 şi 1754. 


— Dobori re a Austriei. — Planurile lui Filip al Il-lea.. — Henric 
al II-lea, Henric al IV-lea. — Conduita Mariei de Medicis. 
— Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea. — împărăteasa 


Maria-Tereza. 

— Maria-Antoaneta. — Napoleon. — Starea morală a Franţei. 

— Regalitatea, nobilimea, curtenii. — Doamnele de 
Grammont, de Tencin, doamna Adelaide. — Domnii de Brissac, 
de Richelieu, de Noailles. — Căsătoriile nobililor. 

— Clerul. —  Domnişoarele Raucourt, Duthe, la Guerre, 
Granville. 

— Literatura. 


începând cu Henric al IV-lea până la doamna de Pompadour, 
adică din 1610 şi până în 1754, Franţa a păzit cu tot atâta grijă - 
cu câtă păziseră vestalele, la Roma, focul - sacru - sistemul 
diplomatic creat de bearnezul Henric al 

IV-lea, urmat cu sfinţenie de Richelieu, de Mazarm şi de 
Ludovic al XIV-lea, sistem care avea în vedere doborârea Casei 
de Austria. Într-adevăr, Austria, care pe vremea lui Carol Quintul 
nu vedea soarele apunând pe vastele sale posesiuni, pierduse - 
în două sute de ani - Roussillon, Bourgogne, Alsacia, Franche- 
Comte, Artois, Hainaut, Cam-bresis, Spania, Neapole, Lorena, 
Barrois, Silezia şi Indiile. Cine i-a luat toate aceste teritorii? 
Franţa. Pentru ea, pentru prinții ei sau pentru aliaţii ei Ura era 
deci foarte puternică între aceste regate, mai ales dacă ne 
gândim în ce fel s-a răzbunat Austria, şi avea să se mai răzbune, 
pe Franţa. Filip al II-lea concepuse un plan de a face din Spania, 


Franţa, Anglia şi Austria ceea ce el numea o „monarhie 
creştină”. Din pricina asta s-a însurat el cu sin-geroasa Maria, 
fiica lui Henric al Vlăl-lea. În Anglia însă, planurile sale au dat 
greş şi nu s-a putut încorona pentru nimic în lume rege al Marii 
Britanii. A dat greş şi în Franţa, căci Henric al III-lea, asasinat de 
Jacques Clement, l-a lăsat în loc pe bearnezul Henric al IV-lea. 
De trei ori spaniolul a pus oameni să-l asasineze pe Hemic al IV- 
lea, fără a reuşi însă. În sfârşit, în momentul în care bearnezul a 
izbutit să conceapă un plan împotriva ligii lui Filip al II-lea, în 
momentul în care pregătea expediţia la Ju-liers, împotriva 
Austriei, cuțitul lui Ravaillac i-a curmat viaţa. Cât l-a costat pe 
Filip al Il-lea această ligă întreţinută vreme de douăzeci de ani 
de Franţa? Hârtiile găsite după moartea sa, în mapa lui 
particulară, vă vor da răspunsul: cinci sute patruzeci de milioane 
de galbeni! Henric al IV-lea murind, ce a făcut văduva sa? L-a 
concediat pe Sully, a delapidat cele douăzeci şi patru de 
milioane pe care soţul ei le ascunsese în Bastilia şi la Arsenal, şi- 
a măritat fata cu regele Spaniei, şi-a însurat fiul cu Ana de 
Austria. Atunci toată vechea Curte a lui Henric al IV-lea a 
protestat, în frunte cu Ludovic al XIII-lea. În Consiliul de la Luvru, 
demnitarii au hotărât că vor continua planul lui Henric al IV-lea, 
iar Maria de Medicis, exilată de răzbunătorul Richelieu şi de 
nepăsătorul ei fiu Ludovic al XIII-lea, a murit la Colonia, în casa 
pictorului ei, Rubens. 

„Era un exemplu pentru soţia lui Ludovic al XIV-lea. Maria- 
Tereza, în loc să se vâre în intrigi ca Maria de Medicis sau să se 
plângă ca Ana de Austria, a fost tristă şi tăcută tot timpul cât a 
domnit marele rege. Spania austriacă devenise aproape o 
provincie franceză. Până în anul 175G, Ludovic al XV-lea a 
continuat politica lui Ludovic al XIV-lea. El e cel care, ajutat de 
Spania, va răpi Austriei regatul Neapole; el îl va ajuta pe 
Frederic să-i ia Austriei Silezia, pe care se va strădui în zadar, 
mai târziu, să o ia pentru sine. Atunci i-a scris Maria-Tereza 
ducesei de Lorena că nu-i va mai rămâne niciun oraş unde să-şi 
afle adăpost; tot atunci împărăteasa s-a coborât. Linguşind-o pe 
doamna de Pompadour şi numind-o „verişoară”; şi tot atunci l-a 


făcut pe domnul de Choiseul, duce şi pe abatele de Bernis, 
cardinal. 

Apoi Franţa s-a aliat cu Austria, alianţă care a costat-o 
războiul de şapte ani, timp în care a pierdut două sute de mii de 
francezi, opt sute de milioane de franci, posesiunile din India şi o 
mie cinci sute de leghe de teren în Canada. 

Abia atunci cardinalul de Bernis şi-a recunoscut greşeala. 
Ludovic al XV-lea a şovăit. Delfinul, în schimb, s-a declarat făţiş 
împotriva alianţei cu Austria. Cardinalul de Bernis a fost exilat. 
Ludovic al XV-lea a scăpst ca prin minune de cuțitul lui Damiens, 
dar bietul Delfin a murit otrăvit. În sfârşit, domnul de Choiseul a 
strâns atât de tare relaţiile cu Austria, încât a măritat-o pe 
Maria-Antoaneta, fiica Mariei-Tereza, cu noul Delfin, fiul celui 
care murise. Pe vremea aceea, numai Cel-de-Sus ştia cât avea 
să-i coste pe Franţa şi pe regele ei această alianţă. A fost ca o 
ameţeală care, după patruzeci de ani l-a apucat şi pe Napoleon, 
căci odată ajuns împărat s-a însurat tot cu o austriacă, Maria- 
Luiza, pentru plăcerea de a putea spune celor din jur: „Bietul 
meu unchi, Ludovic al XVI-lea!” lată deci ce ajunsese Franţa, 
deposedată de posesiunile ei din India şi de cele din America. 

Acum să arătăm cum se prezentau lucrurile din punct de 
vedere moral. 

Din punct de vedere moral, regele, nobilimea şi clerul 
distruseseră toate obiceiurile; iar filosofii distruseseră religia. 
Ludovic al XV-lea dăduse exemplul unor iubiri dubioase; până la 
el, regii Franţei se respectaseră şi nu-şi alegeau iubitele decât 
pe măsura lor. Henric al IV-lea le avusese ca iubite pe Gabrielle 
d'Estrees, ducesă de Ver-neuil, şi pe frumoasa Charlotte de 
Montmorency; Ludovic al XIV-lea trăise cu domnişoara de La 
Valliere, cu doamna de Montespan şi cu doamna de Maintenon. 

Ludovic al XV-lea a debutat ca şi ei. Dar de la ducesa de 
Châteauroux a trecut la doamna d'Etioles şi de la doamna 
d'Etioles la Jeanne Vaubernier. 

Să vedem acum ce se mtâmplase cu nobilimea. Aceasta avea 
patruzeci şi trei de ducate-pairii în Parlamentul din Paris. Familia 
Richelieu avea trei reprezentanţi: Richelieu, Fronsac şi Aiguillon. 


Familia de Rohan'avea şi ea tot trei: Montbazon. Chabot şi 
Soubisse. Familia de Che- vreuse îi avea pe Luynes şi pe 
Chaulnes. Dar cum să-şi susţină rangul aceşti ultimi moştenitori 
ai marilor familii ale Franţei? Căsătorindu-se cu fetele marilor 
financiari şi apucându-se de comerţ. Contele de Lauraguais era 
fabricant de porţelanuri; un Praslin era negustor de cen-tiroane 
şi de căşti, domnul de Maillebois avea un şantier; domnul de 
Guemenee făcuse ceva şi mai şi: dăduse faliment. Toţi 
întreţineau ibovnice care costau mii de ludovici pe lună; toţi 
acopereau cu diamante actrițele de renume. Dar cel mai mare 
reproş pe care nobilimea i l-a adus lui Ludovic al XV-lea n-a 
constat în faptul că şi-a ales ibovnice din burghezie sau din 
popor, ba chiar şi dintre fetele cele mai deocheate, ci că nu şi-a 
ales amante din marea nobilime, privind-o astfel de o 
prerogativă pe care o socotea ca înstăpânită de mult în Franţa. 
Astfel, când s-a aflat despre înfiinţarea acelui vestit „Parc-aux- 
Cerfs”, a început să plouă cu cereri din toate părţile: din partea 
mamelor, a taţilor, a fraţilor. Unii îşi recomandau fiicele, alţii 
surorile. Nu vă vine să credeţi, nu-i aşa? Citiţi această scrisoare 
a unui oarecare cavaler de Saint-Louis, păstrată chiar în arhivele 
poliţiei. E adresată ex-ministrului Berryer: 


„Monseniore, 

Un tată de familie, gentilom de peste două sute de ani, vine la 
dumneavoastră, împins de dragostea nemăsurată pe care o 
nutreşte faţă de rege, să-l rugaţi să aibă bunătatea de a fi 
«părintele» unei fete de o uluitoare frumuseţe, deosebit de 
tânăra, de proaspătă şi de sănătoasă. Certificatele medicilor şi 
ale chirurgilor, anexate la cerere, vă vor dovedi acest lucru. Alte 
două certificate ale unor moaşe atestă fecioria copilei. Aş putea 
să sper, monseniore, că voi obţine pentru cea de-a treia fiică a 
mea, Anne-Marie de Mar... în vârstă de cincisprezece ani, 
intrarea în acel preafrumos palat unde sunt adunate fetele ce 
urmează să răspundă dragostei înflăcărate a regelui nostru? Ah, 
monseniore, ce răsplată ar fi pentru cei treizeci şi patru de ani ai 
mei de serviciu în calitate de căpitan în regimentul din M., 


pentru cei doi fraţi mai mari ai fetei, unul ofiţer de marină, 
celălalt magistrat într-un consiliu superior A Fata mea mai mare 
a fost crescută la Saint-Cyr şi s-a măritat cu sieurul R., gentilom 
al regelui. Fata mâjlocie e maică la mănăstirea din R. Poate că 
se va obiecta vârstă cam mare a copilei. Ei bine, deşi are 
cincisprezece ani, nu ştie să facă nici măcar deosebirea dintre 
sexe. Mama ei a făcut din ea un model de virtute şi de castitate 
tocmai ca să placă regelui nostru iubit, care va găsi în ea comori 
de nepreţuit. Aştept, monseniore, cu multă nerăbdare răspunsul 
domniei voastre. Dacă acest răspuns va fi favorabil, veţi găsi în 
mine şi în familia mea, care vă vom binecuvânta, nişte slujitori 
ce vă vor servi întotdeauna cu înflăcărare.” 

i 

Şi de ce, mă rog, acest om nu şi-ar fi oferit fata, din moment 
ce un d'Estrees i-ar fi spus lui Ludovic al XV-lea: 

— Sire, se pretinde că regele o vrea pe nora mea. Dacă 
lucrurile stau astfel, sper că nu-mi veţi face afrontul de a lua pe 
altcineva drept intermediar, în loc să mă luaţi pe mine! 

De ce credeţi că doamna du Barry îl ura atât de tare pe 
domnul de Choiseul? Pentru că domnul de Choiseul, după ce 
fusese amantul surorii sale, doamna de Grammont» voia s-o 
facă pe acea doamnă iubita regelui. D'Alembert, autorul 
Enciclopediei, găsit pe treptele bisericii Saint-jean-le-Rond, nu 
era fiul doamnei de Tencin făcut de o călugăriţă cu fratele ei, 
cardinalul de Tencin? E adevărat că în epoca în care se născuse 
d'Alembert, adică la 15 noiembrie 1717, domnul de Tencin nu 
era decât abate, iar sora lui încă nu era călugăriţă. 

Cât a costat acel Parc-aux-Cerfs vom arăta la capitolul 
economii. Şi acum, câteva cuvinte despre nobilime. 

Când vorbim despre nobilime, ne referim la înalta nobilime, 
adică la gentilomi cu mari onoruri militare sau cu mari funcţii la 
Curte; dacă era vorba de magistratură, fie ea chiar de pe 
vremea lui Adam, nu putea fi inclusă în înalta nobilime. 
Magistraţii nu puteau lua masa cu prinții de sânge, iar nevestele 
lor nu puteau fi prezentate la Curte. Cel mai mărunt 
sublocotenent de infanterie, din moment ce era gentilom, trecea 


înaintea cancelarului Franţei. Cât despre titlurile de marchiz, 
viconte, baron, ele nu însemnau absolut nimic. Titlul nu aducea 
cu sine noblețea, fiindcă mai toată lumea îşi lua cu neruşinare 
câte unul. Abatele Terry, care se pricepea să scoată bani din 
orice, veşnic preocupat să sporească impozitele, a ordonat 
perceptorilor să strângă taxele de la oameni nu după avere, ci 
după titluri. Toţi marchizii, conții, viconţii şi baronii de 
contrabandă au fost taxaţi la fel ca adevăraţi conți, viconţi, 
baroni şi marchizi. După trei zile, birourile de publicaţii erau 
pline de oameni care veniseră să renunţe la titlurile de 
împrumut, dar degeaba. Au fost înscrişi cu titlurile pe care şi le 
cumpăraseră şi ca atare au rămas buni de plată. 

În epoca în care ne aflăm, adică în 1774, nicio casă nobilă nu 
putea face cavaleri de Malta fără dispensă. 

Ducele de Nevers se însurase cu domnişoara Lolotte, fosta 
iubită a ambasadorului Angliei, contele de Albemarle. Iferchizul 
de Moutiers se însurase cu domnişoara de Yarennes, eleva 
doamnei Paris, una dintre primele codoaşe ale Franţei. Un 
gentilom „un adevărat reprezentant al celei mai bune şi mai 
vechi nobilimi, domnul marchiz de Langeac, se însurase cu 
doamna Sabbatin, iubita ducelui de La Vriiiiere, cu condiţia 
expresă că nu se va atinge de ea. 

în sfârşit, Guillaume du Barry s-a însurat cu domnişoara Lange 
numai pentru ca această domnişoară, care era iubita lui Ludovic 
al XV-lea, să aibă un nume. 

Onoarea militară era şi ea la fel de discreditată. Contele de La 
Luzerne şi domnul de La Maugerie se acuzau că voiseră să se 
Omoare unul pe altul. Dar se fereau să se bată. Contele de 
Maillebois a fost făcut director general în Ministerul de Război 
drept răsplată pentru că, într-un proces scandalos, ale cărui 
amănunte puteau fi citite în toate gazetele vremii, dovedise că 
trădase Franţa. Contele de Langeac a fost numit cavaler de 
Saint-Louis, deşi abia avea anii de serviciu necesari unei 
asemenea recompense, pentru că sieurul Guerin, chirurgul 
prinţului de Conţi, îl insultase ieşind de la Operă şi el a înghiţit 
insulta. Un alt cavaler de Saint-Louis ducea trena cardinalului de 


Luynes. Istoria nu consemnează numele său, dar a consemnat 
cuvintele marchizului de Confâans. Intr-o zi, marchizul a 
protestat vehement împotriva obiceiului ca un gentilom să ducă 
trena unui cardinal. 

— Ar trebui să ştiţi că acest obicei totuşi există, i-a răspuns 
eminenţa sa, pentru că eu am avut odinioară un Cbnflans care- 
mi ducea coada veşmântuâui. 

' «— Tot ce se poate! În familia noastră au existat 
întotdeauna câţiva arhărâţi care-l trăgeau pe dracul de coadă! 

Cât despre cler, ţinea-de şcoala ateismului şi a dezmăţului. 
Cum înaltele funcţii bisericeşti erau întotdeauna rezervate 
nobilimii, clerul urmărea dizolvarea nobilimii. Episcopul de 
Beauvais, care a devenit mai târziu episcop de Sens, a fost 
exclus din episcopat fiindcă fusese fiul unui pălărier, în vreme ce 
domnul de La Roche-Aymon primise pălăria de cardinal fără 
nicio dificultate, deşi trăia cu o. Femeie care-l făcuse tatăl a 
şapte copii. Cardinalul de Bernis începuse prin a fi un abate 
foarte monden şi un poet foarte uşuratic. Toată lumea ştia că 
ajunsese cardinal datorită doamnei de Pompadour. Domnul de 
Montazet, arhiepiscop al Lyonului - care, în calitatea lui de. 
Primat al Galilor, reformase arhiepiscopia Parisului - trăise în 
văzul lumii cu doamna ducesă de Mazarin. Brienne, arhiepiscop 
de Toulouse, era ateu. Domnul de Senlis ajunsese episcop tot 
datorită doamnei de Pompadour. Prinţul Louis, coadjutorul 
arhiepiscopului de Stras-bourg, viitorul actor principal din 
povestea „colierului” Mariei-Antoaneta, a fost îndepărtat din 
Paris pentru că tot el fusese autorul acelui „lăudabil” proiect de 
a se culca cu toate fetele din Paris, desigur numai „în scopul de 
a le converti”, proiect - zic unii - pe jumătate îndeplinit când a 
fost interzis. Domnul de Densos, episcop de Verdun, apoi 
episcop de Rennes, se lăuda că descoperise numai în Nantes o 
sută cincizeci de fete posedând acel har atât de rar datorită 
căruia Jeanne d'Arc îi alungase pe engjpzi. În plus, se mai lăuda 
să le pusese coarne tuturor membrilor din Parlamentul din 
Rennes, ale căror neveste erau fru- 


moaşe, singurul fel în care un om în straie bisericeşti se putea 
răzbuna pe unul în robă de magistrat. Episcopul d'Orleans 
ajunsese celebru cu celebra „foaie de beneficii” care se afla la 
dispoziţia domnişoarei de Guimard, ceea ce 

O făcuse pe domnişoara Sophie Arnould să spună;, 

— Cum, viermele acela de mătase care se numeşte Guimard 
trăieşte pe o frunză atât de bună? 

1 în plus, ticălosul de episcop mai trăia şi-cu nepoată-sa. 

La rândul lor, doamnele din marea societate nu rămăseseră 
nici ele mai prejos. Unele, ca de pildă doamna de Richelieu, 
găsind că marii seniori erau lipsiţi de vlagă, îşi luau ca amanți 
câte un scutier sau vreun alt sujitor al soţului lor. Altele îşi 
recrutau iubiții de pe scenele teatrelor şi erau atât de grăbite 
să-i aibă, încât nu le mai lăsau nici măcar timpul necesar să-şi 
scoată costumul de scenă sau să se şteargă de fard. 

Oare ce-ar spune strămoşii mei să mă vadă în braţele unui 
histrion? striga o mare doamnă iubindu-sef cu un actor ce 
înfăţişa un baron. 

Păi e foarte uşor de ghicit, răspunse actorul. Ar spune că eşti 
otârfă! 

în epoca respectivă ieşise şi o zicală; oamenii aveau adesea 
obiceiul să spună: „E hoaţă ca o ducesă”. 

Curtezanele care amuzau toată acea societate abominabilă 
erau, ca importanţă şi în ordine alfabetică, mai întâi domnişoara 
Arnould, pentru care contele de Lauraguais cheltuise o avere. 
Avea o faţă prelungă şi slabă, o gură urâtă, dinţi laţi şi galbeni, o 
piele negricioasă şi unsuroasa; în schimb, avea ochi minunaţi, 
Un pic de voce, ca actriţă, dar mult suflet, spuriând despre cele 
trei prietene ale sale, domnişoarele de Châteaufort, de 
Châteauvieux şi de Châteauneuf: „Toate cele trei Castele sunt 
nişte Castele în flăcări!” Având în epoca respectivă un amant de 
inimă care era un simplu arhitect şi fiind ironizată de prietenele 
sale că-şi alesese un prieten atât de modest, ea le răspunsese: 

— Ce vreţi să fac, dragele mele? Atâţia bărbaţi vor să-mi 
ruineze reputaţia, încât uite că am nevoie şi de unul care să mi- 
o restabilească! 


Mai erau apoi domnişoara Duthe, aleasă de domnul duce 
d'Orieans ca să-i dea lecţii, în vederea căsătoriei, fiului său, 
ducele de Chartres sau mai bine zis acel Phi-lippe-Egalite 'din 
timpul Revoluţiei. Mulţumit de felul cum îşi îndeplinise sarcina, 
ducele d'Orieans o răsplătise dându-i o sută de mii de livre şi 
lăudând-o peste tot. Mai era apoi domnişoara la Prairie, iubita 
prinţului de Soubisse, domnişoara de Granville, domnişoara 
Dubois care ţinea o evidenţă strictă a iubiţilor ei şi care, în anul 
de graţie 1775, ajunsese la impresionanta cifră de şaisprezece 
mii! 

Toate aceste femei distruseseră societatea aşa cum carii rod 
carena unei corăbii, tăind lemnul, perforându-l, găurindu-l până 
ce apa intră în el şi nava se duce la fund. In concluzie, 
dizolvarea regalității, a prinților, a nobililor, a clerului şi a 
magistraturii ajunsese în ultima sa fază. Numai că odată cu 
nobilimea începu să decadă şi poporul care, luându-se după cei 
mari, îşi petrecea vremea în chefuri şi dezmăţ, nu mai credea în 
nimic, râdea de popi, nu mai călca pe la biserică, frecventa în 
mod asiduu restaurantele, crâşmele, casele unde se practicau 
jocuri de noroc şi sălile de biliard. Ba mai mult, începuse să nu-şi 
mai boteze copiii cu numele sfinţilor în care nu mai credeau, ci 
cu numele vechilor eroi greci sau romani. Tot atunci, cămătarii 
le puseseră la îndemână Loteria şi Muntele-de-Pietate, cele două 
prăpăstii care înghit atât banii, cât şi moralitatea unui popor. 

Am văzut ce-au făcut regele, prinții, nobilimea, clerul şi 
magistratura, cu moravurile. Acum să vedem ce făcuseră 
filosofii cu religia. 


Capitolul XXIX 
Filosofii 


Către mijlocul secolului al XVIII-lea s-au întâlnit trei oameni, 
toţi trei pătrunşi de un profund dispreţ faţă de religie. Cei trei 


erau: Voltaire, d'Alembert şi Diderot. Voltaire nu-i iubea pe 
preoţi pentru că erau ticăloşi şi corupți şi pentru că nu era 
credincios. Şi, la urma urmei, un om luminat la minte, ca el, cum 
ar fi putut crede toate lu- 


33 - r. Udevic al XV-lea cruriâe controversate despre care 
vorbeau popii 7 D'Alembert nu putea fi nici el credincios pentru 
că - fiu al unei călugăriţe şi al unui abate - fusese aruncat de 
mic pe treptele unei biserici şi pentru că biserica fusese 
inospitalieră, iar pentru că acea călugăriţă şi acel abate păcătui- 
seră, socotea vinovată religia atât de crima naşterii sale, cât şi 
de abandonul său. Diderot nu era nici el credincios, preferind în 
locul haosului ideilor din Evanghelie, haosul ideilor din propria 
minte. Căci Diderot a fost rând pe rând ateu, materialist, deist şi 
sceptic, dar tot timpul necredincios. Făceau excepţie doar 
primele sale publicaţii. A debutat în lumea filosofiei printr-un 
Eseu asupra meritului virtuţii, carte în care e deist, dar şi puţin 
evlavios. Să-l iertăm, fiindcă nu avea încă nici treizeci de ani! 
După un an a publicat Gânăuri filosofice, dar nu peste mult a 
tipărit Lucrare despre orbi spre folosinţa celor care văd. Eroul 
său e un orb din naştere care, pe patul de moarte, deşi presat 
de duhovnicul său, refuză să recunoască existenţa unui 
Dumnezeu, pretextând că el nu văzuse nimic din ceea ce se 
spunea că se străduise să facă în natură. Din pricina acelei cărţi, 
Diderot a fost trimis la Vincennes, unde a stat închis trei luni. Şi 
iată că tocmai în timpul acelor trei luni de închisoare el se gândi 
la Enciclopedie, despre care, atunci când a fost eliberat, i-a 
vorbit lui d'Alembert care a fost de acord s-o scrie împreună. 
Aşternură pe hârtie planul acelei mari opere, dar Diderot se opri 
pentru a publica Prospectus şi Sistemul cunoştinţelor umane. 
Cred că nu e nevoie să mergem mai departe. E clar pentru 
fiecare că Diderot a fost ateu. A mai scris, între altele, Jack 
Fatalistul, Discuţiile unui părinte cu copiii săi, Călugăriţa etc. 

D'Alembert n-a avut nici verva, nici mâna lui Diderot. El a 
procedat cu calmul unui adevărat filosof. D'Alemtlert a fost 


rece, prudent, subtil, ascuns şi, când s-a dezvăluit, nu a arătat 
decât ceea ce trebuia să fie văzut. Totdeauna în gardă, a 
prevenit replica ce-l putea compromite, rij”osta ce-l putea 
atinge. A mers parcă învăluit în nouri, întoeniai ca acei luptători 
ai lui Homer pe care câte un zeu prieten voia să-i apere de 
primejdie. Patruzeci de mâini care-l aplaudă după un discurs 
rostit de el îi fac o zi triumfală. D'Alembert recrutează, formează 
adepţi, dirijează misiuni, întreţine corespondente. Scriitor slab, 
preţios, întortocheat, de mâna a treia, dar în schimb un 
matematician de prim ordin. Adesea îi reproşa nerăbdătorului 
Voltaire - care avea şaizeci şi opt de ani, deci era cu douăzeci şi 
trei de ani mai mare ca d'Alembert - că ia întotdeauna lucrurile 
cam prea repede. „Dacă vrei să-i luminezi pe oameni - îi spunea 
el - apoi treaba asta se face încetul cu încetul.” Această maximă 
l-a ajutat pe d'Alembert să alcătuiască şi planul Enciclopediei. 
Într-adevăr, primele volume ale imensei colecţii trebuiau să fie 
redactate cu prudenţă, pentru a nu speria clerul. Cu toate 
acestea, o hotărâre a Consiliului Regal din 7 februarie 1752 
interzice primele două volume, iar tipărirea celorlalte este 
amânată vreme de optsprezece luni. Dar cei trei enciclopedişti - 
d'Alembert, Diderot şi Voltaire - obţin aprobarea să continue 
lucrul şi-l continuă. Apar alte cinci noi volume. Evlavipşii dau 
alarma, strigă sus şi tare că ceea ce se face e o impietate şi o 
hotărâre a Consiliului Regal din 3 martie 1759 

revocă privilegiul de a se tipări Enciclopedia. Temându-se să 
nu se compromită şi fidel zicalei sale, d'Alembert se retrage. 
Diderot insistă, perseverează, solicită, îl cointeresează pe 
proprietarul” librăriei, arăţându-i avantajele materiale pe care le 
va avea dacă va tipări acea lucrare, şi ducele de Choiseul face şi 
el o dală o treabă bună, ho-tărând nu numai că tipărirea 
Enciclopediei va continua, dar că nu va mai fi supusă nici unei 
cenzuri. 

Şi acum să trecem la acel maestru, capul care judecă şi mâna 
care acţionează. Voltaire, căci despre el este vorba, este în alt 
fel perseverent decât Diderot, în alt fel cutezător decât 
d'Alembert. Cutezător până la sfidare, analizează, ironizează şi 


dezvăluie erorile Scripturilor; clocotitor, mânios, impetuos, 
jigneşte în dreapta şi în stânga. Supără, ofensează. Dar în fond 
asta şi urmăreşte. Născut în 1698, moare în 1778, dominând cu 
spiritul lui necruţător aproape un secol şi lăsând în urmă o operă 
uriaşă. 

Născut într-un secol păgân şi crescut într-un secol ateu, el 
este elevul lui Chaulieu şi oaspetele zilnic al Palatului Vendome; 
cearta lui cu domnul de Rohan îl va sili să caute azil în Anglia şi 
aici, spuse Condorcet, s-a jurat el să-şi consacre viaţa pentru a 
veni de hac religiei. Şi s-a ţinut de cuvânt. Mărturisirea pare 
naivă şi oarecum ne miră. Dar citiţi, vă rog, Viaţa lui Voltaire, 
ediţia Kehl: 

— Orice vei face, i-a spus într-o zi Herault, locotenentul 
poliţiei franceze, n-ai să izbuteşti să distrugi religia | 

— Vom vedea, i-a răspuns Voltaire. 

Şi pentru a-şi atinge scopul, li se adresează filosofilor: r— O, 
filosofi, dacă vreţi să izbândim, trebuie să mergem în rânduri 
strânse întocmai ca falangele lui Alexandru Macedon. N-au fost 
înfrânte decât atunci când s-au dispersat. Filosofii adevăraţi 
trebuie să alcătuiască o confrerie, să se adune, să se susţină 
unii pe alţii şi să-şi fie fideli unii altora. Această Academie va 
preţui mult mai mult decât cea din Atena şi, mai ales, decât 
toate Academiile din Paris. 

Cât de fericit e filosoful din Ferney când vede că să-mânţa 
aruncată de el germinează şi că cruciada purtată de filosofi 
începe să dea roade! Dar bucuria lui sporeşte când îi întâlneşte 
pe Frederic. Ce triumf să numere printre discipolii săi pe 
învingătorul de la Rosbach! Şi cum nimic nu este mai molipsitor 
decât exemplul, iată că şi alţi suverani, auzindu-i pe filosofi 
lăudându-l pe regele Prusiei, vor să fie şi ei lăudaţi de către 
aceştia. 

Primul care devine la rândul său filosof este losif al II-lea. 

— De îndată ce începe războiul, losif al Il-lea închide trei 
sferturi din mănăstiri, îşi însuşeşte bunurile ecleziastice şi le 
alungă din chiliile lor până şi pe carmelite, călugărițele celui mai 
sărac -ordin, obligându-le să muncească.! Revolta sporeşte şi în 


25 noiembrie 1770 d'Alembert scrie: „O avem acum de partea 
noastră şi pe împărăteasa Ecaterina; îi mai avem pe regele 
Prusiei, pe regele Danemarcei, pe regina Suediei, pe fiul ei, şi o 
droaie de prinți din Austria şi din Germania”. In secolele XII şi 
XIII, prinții au plecat în cruciade să apere creştinismul, în secolul 
al XVIIMea, filosofii au pornit cruciada împotriva lui. 

Acum, după ce filosofii i-au atras de partea lor pe prinți, după 
ce Voltaire a prăvălit religia de pe soclu, încet, aproape pe 
nesimţite, trece de la religie la monarhie, de la altar la tron. ŞI 
cu toate acestea Voltaire se împacă bine cu regii! Doar şi-a 
petrecut prima parte a vieţii lăudân-du-i pe Ludovic al XIV-lea, 
pe Henric al IV-lea, pe Petru I, pe Ecaterina a Il-a şi pe Frederic 
al Prusiei. Şi cu toate acestea, nu pregetă să lupte împotriva 
monarhiei. De altfel de multă vreme tot ironizase el monarhia 
ba în versuri, ba în piese de teatru, ba în epistole. Şi iată că un 
academician din Marsilia îi scrie pentru a-l invita să le viziteze 
oraşul: 

„AŞ fi răspuns invitaţiei dumneavoastră, scrie Voltaire, dacă 
Marsilia ar mai fi fost o republică greacă. Fiindcă îmi plac mult 
Academiile, dar îmi plac şi mai mult republicile. Ferice de ţările 
ai căror stăpâni vin la noi şi nu se supără- dacă nu ne ducem noi 
la ei”. 

Observaţi că Voltaire îşi însuşise principiul lui dalem-bert i 
acţiona cu încetul, înainta pas cu pas. Încă nu detesta 
monarhiile, dar îi prefera pe republicani. Acum iată o scrisoare 
de la d'Alembert care mergea în acelaşi pas cu maestrul său; 
scrisoarea e din 19 ianuarie 1769 şi e adresată lui Voltaire: 
„lubiţi libertatea şi raţiunea, scumpe şi ilustre confrate, şi nici n- 
aţi putea-o iubi pe una fără cealaltă. Ei bine, iată un demn filosof 
republican pe care vreau să vi” | prezint şi care vă va vorbi 
despre filosofie şi libertate. E vorba de domnul Jenings, 
şambelanul regelui Suediei „om de cel mai mare merit şi de cea 
mai mure reputaţie în ţara sa. E bine să-l cunoaşteţi, iar prin el, 
să-i cunoaşteţi ţara”. 

Ge părere aveţi, dragi cititori, despre filozofui republican care 
era în acelaşi timp şambelanul regelui Suediei? Mai credeţi că 


Voltaire se înşela în ceea ce privea influenţă filosofiei asupra 
viitorului? Citiţi acest paragraf dintr-o scrisoare adresată 
domnului de Chauvelin şi vă rog sâvmi spuneţi dacă profetul 
viitorului se înşelase: 

„To* ceea ce văd aruncă sămânţa unei revoluţii care va 
izbucni în- mod- indubitabil şi la care nu voi mai avea plâcerea 
să fiu martor. Francezii ajung întotdeauna prea, târziu, dar 
ajung. Lumina s-a răspânăit din aproape în japroape, încât la 
prima ocazie va izbucni şi vom asista la o revoluţie pe cinste. 
Tinerii sunt fericiţi, fiindcă vor avea ce vedea”. 

Scrisoarea era din 2 martie 1764. Deci cu douăzeci şi cinci de 
ani înainte de „revoluţia pe cinste” pe care o pre- zisese 
Voltaire. De asemenea, yă rog să citiţi ce spune, în 
— Numărul său din 7 august 1790 (adică după douăzeci şi şase 
de ani după ce prevestise Voltaire revoluţia), ziarul 
Mercure de France, vorbind despre Viaţa lui Voltaire, re- dactată 
de Condorcet: „Specia umană îi datorează enorm lui Voltaire. 
Împrejurările actuale ne-o dovedesc pe deplin. 

El n-a văzut tot ceea ce a făcut, dar a făcut tot ceea ce vedem 
noi. Oamenii luminaţi care vor scrie istoria vor dovedi că primul 
autor al acestei mari revoluţii, care a uluit Europa şi care a 
răspânăit pretutindeni nădejdea în sufletele popoarelor oprimate 
şi spaima la Curțile regale, este - fără posibilitate de 
contrazicere - bâtrânul nostru 

Voltaire. El e cel care a făcut primul să cadă cea mai for- 
midabilă barieră a despotismului, puterea religioasă şi sa- 
cerdotală. Dacă n-ar fi zdrobit jugul preoţilor, nu har fi putut 
zdrobi nici pe cel al tiranilor. Şi unul, şi celălalt ne apăsau 
groaznic pe grumaz. Primul odată scuturat, c cd- 

. Zut imediat şi cel ăe-al doilea”., 

Acum, adăugaţi la această trudă a puternicei trinităţi 
enciclopedice, la această muncă zilnică şi neîncetată, adăugaţi, 
zic, şi munca parţială a lui Jean-Jacques Rousseau, 

Bayle, Raynal, Helvetius, Grimm, Holbaeh şi vă veţi face o 
idee exactă de felul cum au contribuit filosofii la marea 
Revoluţie Franceză. 


Să nu vă închipuiţi însă că această luptă, pe jumătate 
ascunsă, pe jumătate făţişă, s-a desfăşurat fără a semăna 
spaima printre cei ce aveau sarcina să apere forma monarhică şi 
mai ales fără a înfricoşa de moarte clerul, clerul care dacă voia 
să-şi păstreze averile trebuia să apere cu dinţii religia. 
Mustrările „observaţiile, profeţiile urmară una după alta. lată, 
mai întâi primele doleanţe adresate la început domnului de 
Lomenie, arhiepiscop al oraşului Toulouse, căruia nu-i lipsea, 
pentru a fi un bun arhiepiscop, decât un singur lucru: să creadă 
în Dumnezeu. 

— Nu vom insista, îi spuneau episcopii lui Ludovic al XV-lea în 
adunarea din 1765, asupra interesului grabnic pe care-l are 
majestatea-voastră de a opri progresul noii filosofii, ale cărei 
lucrări le înfierăm fiindcă dau roade putrede: filosofii de azi 
reneagă tot ce spun Sfintele Scripturi, urmărind să distrugă tot 
ceea ce e sacru în om, adică supunerea şi ascultarea, 
Majestatea-voastră e mult prea instruită ca să nu ştie ce 
înseamnă religia pentru popoare şi mai ales ce sprijin 
atotputernic este ea pentru autoritatea regală, ca să nu pună 
stavilă acestui flagel care începe să ne lovească atât de crunt. 
Flagelul de care ne plângeam nu va fi stârpit decât dacă librarii 
şi tipografii nu vor mai fi lăsaţi să tipărească toate acele lucrări 
care pun în primejdie însăşi monarhia. Aşa că vă rugăm, sire. Să 
daţi dovadă de înţelepciune şi de severitate şi să pedepsiţi 
exemplar atât pe autorii acelor lucrări primejdioase, cât şi pe cei 
care le tipăresc şi le vând populaţiei. Departe de noi de a vrea 
să oprim progresul cunoştinţelor umane! 

Dar vrem să arătăm majestăţii-voastte că aici e vorba de cu 
totul altceva! Clerul este primul şi cel mai interesat pentru 
menţinerea ordinei în ţară, pentru menţinerea religâei şi a 
legilor fundamentale ale monarhiei. Socotim deci că ar fi drept şi 
înţelept ca activitatea Librarilor şi tipografilor să fie pusă sub 
controlul Bisericii. Nenorocirile de care smtem ameninţaţi cer o 
acţionare rapidă. Toate aceste cărţi primejdioase, răspândite în 
popor, duc ia slăbirea credinţei şi a cârmuirii şi vor împinge 
Franţa, mai devreme sau mai târziu, în prăpastia necredinţei. 


La rândul său, începe să acţioneze şi Parlamentul. La 13 
august 1770 condamnă să fie arse pe rug lucrările: Dumnezeu şi 
oameni, Sistemul naturii, Infernul distrus etc. 

în sfârşit, în 1772, episcopii şi prelaţii reînnoiesc rugămintea 
lor către rege,: 

— Impietatea, spun ei, abuzează de data asta cu multă 
îndrăzneală de arta de a rupe, prin scris, legăturile dintre 
creştinism şi supunere. Cărţile filosofilor francezi sunt mai rele 
ca ciuma şi distrug națiunea. De aici, tot acest neastâmpăr al 
poporului care se va isprăvi, mai mult mai sigur, printr-o 
revoluţie. 

Şi iată că tocmai în această perioadă de trezire ă conştiinţei 
maselor, de luptă dintre Biserica retrogradă şi filosofii cu idei 
înaintate, se urcă pe tronul Franţei cei mai degenerat şi mai 
neputincios monarh care, după ce s-a numit ducele de Berry şi 
Delfin al Franţei, avea să se numească, rând pe rând, regele 
Franţei şi al Navarei, Ludovic-Binefăcătorul, Restauratorul 
Libertăţii, domnul Veto şi Hugo Capet, cu alte cuvinte, Ludovic al 
XVI-lea. 


Anexa 


ANEXA 


În scrisoarea domnişoarei de Valois către domnul de Richelieu 
se afla şi următoarea relatare privind: 

„Naşterea şi educarea nefericitului prinţ, smuls societăţii de 
către cardinalii de Richelieu şi Mazarin şi întemnițat din ordinul 
lui Ludovic al XIV-lea, relatare scrisă de preceptorul acelui prinţ 
când s-a aflat pe patul de moarte.” 

„Nefericitul prinţ, pe care l-am crescut şi păzit până la 
sfârşitul zilelor mele, s-a născut la 5 septembrie 1638, la ora opt 
şi jumătate, în timp ce regele îşi lua masa de seară. Fratele său, 
Ludovic al XIV-lea, care domneşte în momentul de faţă în 
Franţa, se născuse la amiază, în timp ce regele îşi lua masa de 


prânz. Dar pe cât a fost de măreaţă şi de strălucitoare naşterea 
regelui, pe atât a fost de tristă şi de ascunsă cu grijă naşterea 
fratelui său. Căci regele, anunţat de moaşă că regina urma să 
mai nască un copil, a oprit în odaia soţiei sale pe cancelar, pe 
moaşă, pe primul vicar, pe duhovnicul reginei şi pe mine ca să 
fim martori la ceea ce avea să se întâmple dacă regina avea sa 
mai nască un băiat. De altfel, regele, fusese înştiinţat încă de 
multă vreme de diverşi prezicători că regina avea să nască doi 
băieţi gemeni. Numai că unii preziseseră că dacă regina avea să 
nască doi Delfini, va fi oadevărată nenorocire pentru Franţa. 
Arhiepiscopul Parisului porunci ca prezicătorii care iscaseră 
atâta zarvă şi tulburare în rândurile poporului să fie imediat 
închişi la Saint-Lazare. 

Tulburarea aceasta a norodului îi dădu mult de gândit lui 
Ludovic al XIII-lea. Cardinalul, cu care regele discutase această 
problemă, îi spusese că n-ar fi exclus ca regina să nască doi 
gemeni dar că, dacă se va întâmpla acest lucru, cel de-al doilea 
Delfin trebuia să fie ascuns cu mare grijă pentru că se putea ca 
în viitor, dorind să fie el rege, să se lupte cu fratele său, să 
câştige poporul de partea sa şi să-l detroneze pe primul născut, 
domnind el în locul său. Regele era aproape bolnav din pricina 
incertitudinii, când_ iată că regina începu să geamă şi să se 
vaite atât ele tare încât toţi cei din jurul ei, temându-se de oa 
doua naştere, trimiseră să-l cheme pe rege. Acesta, speriat că 
ar putea fi tatăl a doi Delfini, i-a spus episcopului de Meaux pe 
care l-a rugat să susţină moralul reginei: 

— Să n-o părăseşti pe soţia mea până ce nu va naşte..; Sunt 
cumplit de neliniştit! 

Apoi ne-a adunat pe noi, ceilalţi: cancelarul, domnul de 
Monorat, moaşa - toamna Peronnette - şi eu, şi ne-a spus de 
faţă cu regina, ca să audă şi ea, că vom răspunde cu capul dacă 
vom da în vileag naşterea unui al doilea Delfin, că voia ca acea 
naştere să fie un secret de Stat pentru a preveni nenorocirile 
care ar putea surveni, în-trucât legea salică nu spunea nimic 
despre moştenire în cazul în care unui rege i s-ar naşte în loc de 
un băiat, doi fii gemeni 


Şi iată că prezicerile se împliniră şi regina născu, în timp ce 
regele îşi lua masa de seară, un al doilea Delfin, mult mai mic şi 
mult mai frumos decât primul, dar care plângea şi ţipa întruna 
ca şi cum ar fi regretat că a venit pe lume, unde avea să îndure 
mai târziu. Atâtea suferinţe. 

Cancelarul scrise un proees-verbal privitor la acea naştere 
miraculoasă, unică în istoria Franţei. Dar majestatea sa, 
socotind că procesul-verbal nu fusese bine scris, îl arse în 
prezenţa noastră, şi-i porunci cancelarului să-l scrie din nou - 
fapt ce se întâmplă de mai multe ori - până când regele socoti 
că era bun, deşi ar fi putut să-l mustre pe vicar care pretindea 
că regele nu va putea să ascundă naşterea unui. Prinţ. Regele 
însă îi răspunse că făcea acest lucru numai din raţiuni de Stat. 

Pe urmă, regele ne puse să semnăm un jurământ. Cancelarul 
semnă primul, apoi vicarul, apoi duhovnicul reginei, după care 
am semnat şi eu. Jurământul a mai fost apoi semnat de chirurg 
şi de moaşă şi regele a luat acea hârtie împreună cu procesul- 
verbal; mai târziu, n-am mai auzit nimic despre acele acte. Îmi 
aduc aminte că regele discutase îndelung cu domnul cancelar 
despre felul cum trebuia formulat acel jurământ şi că apoi a 
vorbit multă vreme, în şoaptă, cu domnul cardinal. Apoi i s-a 
spus moaşei să ia copilul şi să aibă grijă de el, interzicându-i-se 
să scoată vreo vorbă despre acea întâmplare sub pedeapsa cu 
moartea i de asemenea, ni s-a. Interzis şi nouă să vorbim între - 
noi, despre acel copil, singurii care fusesem martori la naşterea 
sa* 

Niciunul dintre noi n-a cutezat să calce acel jurământ, fiindcă 
regele se temea grozav de un război civil pe care cei doi băieţi 
gemeni l-ar fi putut isca, teamă pe care cardinaâul i-o. Sporea 
zilnic după ce începu a se ocupa de educaţia lui Ludovic al XIV- 
lea. 

După ce regina îl născu pe acel nefericit prinţ, regele ne 
porunci să-l cercetăm cu atenţie: avea o aluniţă deasupra 
cotului stâng, o mică pată gălbuie pe gât, în partea dreaptă, şi o 
altă aluniţă pe coapsa dreaptă. 

Regele ne porunci să facem acest lucru pentru bunul motiv că 


dacă primul născut s-ar fi prăpădit, urma să fie imediat înlocuit 
cu cel de-al doilea copil pe care ni-l dăduse nouă în grijă. 

în ceea ce priveşte copilăria nefericitului prinţ, doamna 
Peronnette l-a crescut, la început, ca pe copilul ei, dându-l drept 
băiatul din flori al unui mare senior din vremea aceea, pentru că 
s-a văzut - din grija pe care o avea faţă de el şi din cheltuielile 
pe care le făcea - că era un fiu bogat şi iubit, deşi fusese 
dezavuat de ai săi. 

După ce băiatul a crescut, domnul cardinal Mazarin, care a 
primit sarcina să se ocupe de educaţia lui după ce monseniorul 
cardinal de Richelieu a murit, mi l-a încredinţat ca “să-l cresc şi 
să-l instruiesc exact ca pe băiatul unui rege, dar în mare taină. 
Doamna Peronnette s-a ocupat de el până la moarte, tot atât de 
legată de acel copil pe cât era şi el de ea. Prinţul a fost crescut 
în casa mea din Bourgogne, cu toată grija datorată unui fiu de 
rege şi unui frate de rege. 

Am avut dese întrevederi cu regina-mamă în timpul 
tulburărilor din Franţa; majestatea sa părea să se teamă * că 
dacă vreodată, atâta timp cât trăia fratele său, Ludovic al XIV- 
lea, acel copil ar fi aflat cine era, să nu aibă motive să se 
revolte, fiindcă unii medici susțineau că atunci când era vorba 
de doi gemeni, ultimul născut era întotdeauna conceput primul- 
şi prin urmare, de drept, el ar fi trebuit să fie rege. Deşi se 
temea de acest lucru, regina n-a cutezat să distrugă actele ce 
dovedeau naşterea lui, pentru că dacă cine ştie din ce motive 
tânărul rege ar fi murit, ea l-ar fi încoronat rege pe acest băiat, 
deşi între timp. Mai făcuse un copil. De altfel, mi-a spus adesea 
că păstra cu mare grijă, într-o anume casetă, toate hârtiile 
privind naşterea fratelui geamăn al regelui. 

L-am educat pe tânărul prinţ ca pe mine însumi, aşa cum n-au 
fost educați nici moştenitorii regali recunoscuţi. Singurul lucru 
pe care mi-l reproşez e că l-am făcut nefericit pe bietul prinţ, 
deşi fără voia mea. Când a împlinit nouăsprezece ani, băiatul s-a 
simţit deodată cuprins de dorinţa ciudată de a şti cine era; şi 
cum vedea că nu va afla nimic de la mine, arătându-mă de 
neclintit ori de câte ori mă copleşea cu rugăminţi, se hotărî să-şi 


ascundă curiozitatea, prefăcându-se, a crede că eu eram tatăl 
lui, că se născuse dintr-o dragoste nelegitimă. l-am spus de 
nenumărate ori atunci când - rămaşi singuri - îmi zicea tată, că 
nu eram eu tatăl lui şi că se înşela. Nu-i puteam însă stăvili 
acest sentiment pe care se prefăcea că-l are faţă de mine doar, 
doar mă va determina să vorbesc. Aşa că îi dădea înainte, 
căutând în acelaşi timp mijloacele de a afla al cui era. 

Se scurseră astfel doi ani când, o imprudenţă nefericită 
săvârşită de mine, pe care mi-o reproşez amarnic, îl făcu să afle 
cine era. Ştia că regele îmi trimitea adesea scrisori prin curieri; 
ei bine, am avut nefericirea să uit într-o zi, pe masă, caseta cu - 
scrisorile reginei şi ale cardinalului. Tânărul a citit o parte din ele 
şi a ghicit cealaltă parte, datorită minţii sale ascuţite; pe urmă, 
mi-a mărturisit că şi-a însuşit scrisoarea cea mai grăitoare şi mai 
clară despre originea naşterii sale. 

îmi amintesc că în locul prieteniei şi al respectului pe care le 
avea faţă de mine, a manifestat brusc o atitudine plină de 
dispreţ şi de nepăsare. Nu ştiam de ce se schimbase astfel 
pentru că încă nu aflasem că-mi scotocise prin caseta cu 
scrisori. Într-o zi îmi ceru portretele răposatului rege Ludovic al 
XIII-lea şi al fratelui său, Ludovic al XIV-lea. l-am răspuns că cele 
pe care le posedam erau mult prea nereuşite şi că aveam să rog 
un pictor să-mi facă altele bune. Răspunsul nesatisfăcându-l, a 
fost urmat de rugămintea de a merge la Dfjon. Mi-am dat 
imediat seama că voia să meargă acolo ca să vadă un portret al 
regelui, apoi să se îndrepte spre Curtea care se afla atunci la 
Saint-jean-de-Luz din pricina căsătoriei lui Ludovic al XIV-lea cu 
infanta Spaniei, pentru a se compara cu fratele său şi a vedea 
dacă seamănă. Când am aflat unde voia să plece, nu m-am mai 
dezlipit de lângă el. 

Tânărul prinţ era pe atunci frumos ca şi Amor şi tot Amor l-a 
ajutat să facă rost de un portret al fratelui său; căci, de câteva 
luni, trăia cu o tânăra guvernantă din casă care-i plăcuse foarte 
mult, pe care o mângâia şi o răsfăţa atâta încât, cu toate 
poruncile mele date servitorilor, fata îi făcu rost de portretul 
regelui. Când îl văzu, nefericitul prinţ se recunoscu pe sine, 


portretul semănând ca două picături de apă cu el. După ce-l 
privi mai pe îndelete, se simţi cuprins de mânie şi, supărat, veni 
să-mi spună: 

— lată-l pe fratele meu şi iată. Şi cine sunt! şi-mi arătă o 
scrisoare a cardinalului Mazarin pe care mi-o şterpelise din 
casetă. 

Scena ce petrecea în casa mea. Teama de a-l vedea pe prinţ 
fugind şi dând năvală la nunta fratelui său făcu să-mi îngheţe 
inima de spaimă. Îngrozit de o astfel de faptă, i-am scris regelui 
o scrisoare în care îi spuneam cum că tânărul prinţ îmi 
cotrobăise prin caseta cu scrisori şi-l întrebam ce trebuia să fac. 
Regele trimise porunci prin cardinal, ordonând să ne închidă pe 
amândoi până la noi ordine. Am suferit amândoi în închisoare 
până în clipa în care mi-a venit sorocul să dau socoteală Celui- 
de-Sus şi nu pot muri liniştit dacă nu spun ce ştiu pentru ca 
elevul meu să poată scăpa din situaţia jalnică în care se află, 
mai ales dacă regele ar muri şi n-ar avea urmaşi. Un jurământ 
smuls cu forţa te poate oare obliga să păstrezi o taină de 
necrezul pe care simţi totuşi nevoia s-o  încredinţezi 
posterităţii?” 


lată memoriul pe care regentul îl citi prinţesei şi care trebuie 
să. Fi dat naştere la o mulţime de întrebări puse de amatorii de 
întâmplări rar întâlnite. Probabil că vor fi întrebat cine era acel 
preceptor al prinţului. Era într-adevăr din Bourgogne sau era 
doar un mic proprietar al unui castel sau a unei case din acea 
provincie? La ce distanţă de Dijon se afla proprietatea sa? ŞI 
totuşi trebuie să fi fost un om de seamă din moment ce la 
Curtea lui Ludovic al XIII-lea se bucurase de atâta încredere fie 
prin slujba pe care o avea, fie în calitate de favorit al regelui, al 
reginei sau al cardinalului de Richelieu. Nobilimea din 
Bourgogne ar fi putut oare spune ce personaj de seamă-din 
acea provincie a dispărut din societate, după căsătoria lui 
Ludovic al XIV-lea, împreună cu un tânăr elev al său, în jur de 
douăzeci de ani, pe Câre-l adăpostea în casa sau în castelul său? 
De ce acel memoriu, ce părea să fie vechi de «aproape un veac, 


nu era iscălit? Fusese dictat de un muribund care nu mai 
avusese puterea să-l semneze? Şi cum fusese scos acel 
memoriu din închisoare? El mi dovedeşte în niciun fel că tânărul 
prinţ ar fi fost unul şi acelaşi cu cel cunoscut sub numele de 
„prizonierul cu mască”. Toate aceste fapte se potrivesc însă 
mult prea bine cu acel personaj misterios, despre care mai ştim 
şi noi unele lucruri ce par să umple golul lăsat în acel memoriu, 
şi totodată ne fac cunoscut începutul. Vreau să adaug aici 
faptele absolut autentice pe care le deţin, de când tânărul i-a 
fost predat lui Saint-Mars, fapte ce completează sau continuă 
povestirea acestuia, fără a mai vorbi de dezbaterile literare pe 
care le-a prilejuit. 

într-adevăr, abia apăruse cartea Memorii secrete de la Curtea 
Persiei că o mulţime de scriitori au şi început să discute despre 
acea taină. Voltaire a dezvăluit doar unele fapte, deşi el era cel 
care cunoştea cele mai multe; Saint-Foix, părintele Griffet, 
Lariviere, Linquet, La-grange-Chancel, abatele Papon, Palteau, 
domnul Delaborde şi mulţi alţi autori au publicat unele fapte în 
diverse jurnale şi mai ales în Journal de Paris. Nu le voi reda 
decât pe cele care par cât mai apropiate de adevăr. Primul care 
a vorbit despre acest personaj e anonimul din Memorii secrete 
de la Curtea Persiei. El citează câteva fapte demne de 
încredere, dar se înşală asupra fondului problemei, crezând că 
prizonierul mascat era domnul de Vermandois. 

„Prizonierul - spune el - a fost încredinţat comandantului 
închisorii din insula Sfânta Margareta, cu poruncă din partea lui 
Ludovic al XIV-lea, de a nu lăsa pr nimeni să-l vadă. 
Comandantul îşi trata prizonierul cu cel mai mare respect. li 
servea el însuşi masa, luând platou- 


N. 

rile cu mâncare direct din mâna bucătarului şi ducându-i-le, 
aşa că nimeni nu văzuse vreodată chipul captivului. 

Prinţul îşi scrijeli într-o zi numele, cu vârful unui cuţit, pe 
fundul unei farfurii de argint. Un luntraş care găsi farfuria 


aruncată pe fereastră, socoti că era de datoria lui să i-o ducă 
imediat comandantului închisorii, gândind în sinea sa că va fi 
lăudat şi mai ales răsplătit. Dar nefericitul a fost împuşcat şi 
îngropat odată cu taina sa. *Masca-de-fierv> a rămas mai mulţi 
ani în castelul-închi-soare din insula Sfânta Margareta. Nu l-au 
scos de acolo decât ca să-l mute în închisoarea Bastiliei când 
Ludovic al XIV-lea, dorind să răsplătească fidelitatea acelui 
comandant, l-a numit guvernator al Bastiliei. Din prudenţă, 
” Masca-de-fier» trebuia să-l urmeze pe cel căruia îi fusese 
încredinţat. Acum nu-l mai puteau da pe mâna altcuiva care ar fi 
putut să fie mai puţin vigilent sau mai distrat. Ca să nu-i vadă 
nimeni chipul, când au plecat din insula Sfânta Margareta i-au 
pus pe faţă o mască pe care mai apoi a fost obligat să şi-o pună 
ori de câte pri nu se simţea bine şi trebuia să-l vadă vreun 
medic sau orice altă persoană străină. Mulţi bărbaţi demni de 
încredere au afirmat că au văzut acel prizonier mascat, 
mărturisind că i-au auzit spunându-i pe nume guvernatorului 
închisorii care se purta faţă de el cu un respect fără margini.” 


La câteva luni după moartea cardinalului Mazarin, spune 
Voltaire în cartea sa Secolul lui Ludovic al XIV-lea (a doua 
lucrare în care scriitorul vorbeşte despre acest prizonier), s-a 
întâmpiat un fapt nemaipomenit, dar pe care istoricii i-au 
ignorat: la castelul din insula Sfânta Margareta a fost trimis, în 
cea mai mare taină, un prizonier necunoscut, nu prea înalt, 
tânăr, cu un chip deosebit de frumos şi cu un aer de mare 
nobleţe. Pe drum, prizo*-nierul purtase tot timpul pe faţă. O 
mască de fier care, în partea de jos, «avea un fei de arc 
îngăduindu-i să fie ridicată atunci când mânca. Insoţitorul 
primise poruncă să-l ucidă dacă şi-ar fi descoperit obrazul. A 
rămas în insula Sfânta Margareta până când omul căruia îi 
fusese încredinţat şi care se numea Saint-Mars, guvernator în 
Pigne-rol, fusese numit în 1690, guvernator al Bastiliei; din po^- 
runca regelui şi-a luat prizonierul cu sine şi l-a dus la - Bastilia. 
Marchizul de Louvois s*a dus să-l vadă în insula Sfânta 
Margareta înainte de a fi adus la Paris, şi i-a vorbit stând în 


picioare, cu deosebită consideraţie şi cu un adânc respect. Apoi 
necunoscutul a fost mutat la Bastilia dându-i-se cea mai bună 
odaie care exista- acolo. Nu i se refuza nimic din tot ce cerea. 
Avea slăbiciune pentru lenjeria de mare fineţe şi pentru dantele. 
Cânta la ghitară, era foarte respectat şi guvernatorul nu cuteza 
să se aşeze pe scaun în faţa lui decât atunci când era poftit să 
facă acest lucru. 

Un doctor bătrân al Bastiliei, care-l tratase adesea pe acel 
bărbat ciudat oii de câte ori nu se simţise bine, a mărturisit că 
nu i-a văzut niciodată chipul, deşi îi examinase adesea limba şi 
trupul, Medicul spunea că er, a deosebit de frumos alcătuit, doar 
că avea pielea puţin mai închisă la culoare. Un faimos chirurg 
„ginerele medicului; despre care v-am vorbit şi care fusese 
medicul mareşalului Richelieu, vă poate confirma ceea ce v-am 
spus aşa cum mi-a confirmat şi domnul de Bernaville, succesorul 
domnului de Saint-Mars. Necunoscutul a murit în 1704 şi a fost 
înmor-mântat noaptea de parohul din Saint-Paul Ceea ce 
sporeşte misterul e faptul că atunci când l-au trimis în insula 
Sfânta Margareta, n-a dispărut din Europa niciun om de seamă. 
Domnul de Chamillard a fost ultimul ministru care a mai 
cunoscut taina acelui bărbat. 

Cel de-al doilea mareşal de la Feuillade, ginerele lui 
Chamillard, mi-a spus că atunci când socrul său se afla pe patul 
de moarte, l-a rugat în genunchi să-i dezvăluie cine era acel 
necunoscut căruia toată lumea îi spunea <-Omul-cu-masca-de- 
fier”. Dar Chamillard i-a răspuns că era vorba de un secret de 
Stat pe care se jurase că nu-l va dezvălui niciodată. 

Când se aflase în insula Sfânta Margareta, guvernatorul îi 
ducea el însuşi farfuriile cu mâncare. Apoi se retrăgea după ce 
încuia uşa. Într-o zi, prizonierul şi-a scris numele, cu vârful unui 
cuţit, pe o farfurie de argint şi a aruncat farfuria pe fereastră, pe 
puntea unei mici ambarcaţiuni ce acostase la piciorul turnului. 
Un pescar, căruia îi aparţinea micul vas, a adus farfuria, 
guvernatorului. Acesta, speriat, l-a întrebat: 

Ai citit ce scrie pe farfurie? A mai văzut cineva farfuria? 

Eu nu ştiu să citesc şi în afară de mine n-a mai văzut nimeni 


această farfurie. 

Pescarul a fost reţinut până ce guvernatorul s-a convins că 
într-adevăr nu ştia carte şi că nimeni în afară de el nu mai 
văzuse farfuria. 

— Du-te, i-a spus dându-i drumul. Norocul tău că nu 

— Ştii să-citeşti! s 

Printre cei care au fost de fată la această întâmplare <este 
unul demn de toată încrederea şi care trăieşte şi tâstăzi. 

Autorul căilii Secolul lui Ludovic ăl XIV-lea este primul care, a 
vorbit despre  „Omul-cu-masca-de-fier”, într-o povestire 
verificată pentru că se documentase foarte bine în această 
privință, fapt care-i miră acum pe cei din secolul nostru, care va 
mira posteritatea şi care, din păcate, e cât se poate de 
adevărat. Inaintaşii săi nu s-au înşelat decât în privinţa datei 
când a murit acel ciudat necunoscut. Căci el a fost îngropat în 
cimitirul parohiei Saint-Paul în 3 martie 1703 şi nu în 1704. 

înainte de a fi dus în insula Margareta, fusese închis la 
Pignerol, iar mai târziu mutat la Bastilia, tot timpul sub paza 
aceluiaşi om. A acelui Saint-Mars. Părintele Griffet, un iezuit care 
a fost duhovnicul prizonierului, a ţinut un Jurnal privitor la acel 
captiv. 

“ „ «Omul-cu-masca-de-fier» - spune Griffet - este o enigmă 
pe care fiecare a încercat s-o dezlege în felul său. Unii au spus 
că ar fi fost ducele de Beaufort. Dar ducele de Beaufort a fost 
ucis de turci în bătălia de la Candie, în 1699. De altfel cine ar fi 
putut să-l smulgă pe duce din mijlocul armatei sale, cine ar fi 
putut să-l aducă în Franţa şi nimeni să nu-i observe lipsa? Şi de 
ce să-l fi întemnițat? Şi de ce să-l fi obligat să poarte acea 
mască? Alţii au spus că era vorba de ducele de Vermandois, fiul 
natural al lui Ludovic al XIV-lea, mort în mod public, de vărsat, în 
1683, în mijlocul armatei sale şi îngropat în orăşelul Airc, nu 
departe de Arras. Alţii şi-au închipuit că ar fi vorba de ducele de 
Monmouth, căruia lacob | al Angliei i-a tăiat capul în mod public, 
în 1675. 

Dar toate aceste iluzii odată spulberate, rămâne de ştiut cine 


a fost acel prizonier mascat, la ce vârsta a murit şi sub ce nume 
a fost îngropat. Un lucru e clar: că dacă până şi în prezenţa 
doctorului era obligat să poarte mască, înseamnă că trebuia să 
facă acest lucru pentru că semăna în mod izbitor cu cineva şi 
acest lucru nu trebuia să se afle. Putea să-i arate doctorului său 
limba, dar niciodată chipul. În privinţa vârstei. Doctorul i-a spus 
farmacistului său - cu puţin înainte de moartea prizonierului - că 
el credea că - «Omul-cu-masca-de-fier» avea vreo şaizeci de 
ani. Domnul Marsoban, chirurgul mareşalului de Richelieu iar 
mai târziu chiar al regentului, adică al ducelui d'Orleans, şi 
ginerele farmacistului, mi-a mărturisit şi mie acest lucru. In 
sfârşit, de ce i-au dat un nume italian? Fiindcă i-au spus 
captivului Marchiali. Cel care scrie acest articol poate că ştie 
multe; dar n-a putut să spună niciodată tot ce ştia.” 


Lagrange-Chancel este al treilea istoric care a vorbit despre 
prizonierul închis în castelul de pe insula Sfânta Margareta, la 
puţină vreme după ce a fost. Mutat la Bastilia şi a putut să lege 
între ele unele fapte. 


„În timpul şederii mele în insula Sfânta Margareta - spune el - 
unde întemnițarea «Măştii-de-fier» nu mai era un secret de Stat 
când am. Ajuns eu acolo, am aflat unele amănunte pe care mi 
le-a dat un istoric mai exact în cercetările sale decât mine şi 
decât domnul Voltaire. 

Acel eveniment deosebit pe care el îl plasează în 1661; deci la 
puţină vreme după moartea cardinalului Mazarin, s-a petrecut 
de fapt în 1669» deci la opt ani după moartea cardinalului. 
Domnul de la Mothe-Guerin. Care era guvernatorul insulei 
Sfânta Margareta pe vremea când eu fusesem întemnițat acolo, 
m-a asigurat că acel prizonier era ducele de Beaufort, despre 
care se spunea că fusese ucis în atacul de la Candie, dar <al 
cărui trup nu s-a mai 'găsit. Tot el mi-a spus că domnul de Saint- 
Mars, care fusese numit guvernatorul acelei insule după ce 
fusese mai, înainte guvernator în Pignerol, îl păzea straşnic pe 
acel prizonier căruia îi servea el însuşi masa în veselă de argint 


şi-i făcea rost de toate veşmintele scumpe pe care şi le dorea; 
că ori de câte ori se îmbolnăvea şi avea nevoie de un medic sau 
de un chirurg, îl obliga - sub pedeapsa cu moartea - să nu apară 
înaintea lor decât cu o mască pe faţă; când era singur îi 
îngăduia să-şi scoată masca şi să-şi smulgă perii din barbă cu 
pensete de oţel, strălucitoare şi foarte frumoase. Am văzut cu 
ochii mei una dintre aceste pensete în mâna domnului de 
Beaumanoir, nepotul lui Saint-Mars şi locotenent într-o 
companie de soldaţi care-l păzea pe prizonier. 

Mai multe persoane mi-au istorisii că atunci când Saint-Mars 
s-a dus să-şi ia în primire postul de guvernator al Bastiliei, 
împreună cu prizonierul său, l-au auzit pe acesta din urmă, care 
avea chipul acoperit de o mască de fier, spunându-i noului 
guvernator: 

— Acum regele vrea să-mi ia şi viaţa? 

— Nu, domnule prinţ, răspunsese Saint-Mars, viaţa domniei 
voastre este în siguranţă, n-aveţi de ce vă teme! 

Mai mult decât atât, am aflat de la un om numit Du-buisson, 
casier al faimosului bancher Samuel Bernard care, după ce a 
stat câţiva ani la Bastilia, a fost trimis în insula Sfânta Margareta 
şi închis într-o cameră cu mai mulţi deţinuţi, cameră ce se afla 
exact sub odaia ocupată de necunoscutul mascat, că, prin 
deschizătura şemineului puteau” să discute cu el şi să-şi 
împărtăşească gândurile? că toţi îl întrebaseră de ce se 
meăpăţâna să-şi ascundă numele” şi ce anume i se întâmplase; 
că el le răspunsese că acejfe lucru l-ar fi costat viaţa, atât a lui 
cât şi a celor cărora le” ar fi dezvăluit acest secret. 

Oricine ar fi fost, astăzi, când numele şi calitatea acelei 
victime politice nu mai sunt secrete de Stat, am socotit că 
informând lumea despre ceea ce aflasem, aveam să pun capăt 
fanteziei unui scriitor care se bucură de o mare reputaţie, 
spulberând adevărurile atât de admirate în căraţi le sale, ba 
chiar şi pe cele din lucrarea sa Viaţa lui Carol al XII-lea.” 


Abatele Papon, străbătând Provența vorbeşte şi el despre 
„Masca-de-fier” pe care l-a vizitat în închisoare: 


„Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, un bărbat căruia s-ar 
putea să nu i se afle niciodată numele, a fost dus în insula 
Sfânta Margareta. Prea puţine dintre persoanele aflate în slujba 
lui aveau putinţa să-i vorbească. Intr-o zi, când domnul de Saint- 
Mars discuta cu el, stând într-un fel de coridor să-i vadă de 
departe pe cei care ar fi venit spre el, fiul unuia dintre bunii săi 
prieteni se îndreptă spre locul unde se auzea vorbă. De îndată 
ce-l zări, guvernatorul trânti uşa odăii prizonierului şi alergă 
înaintea copilandrului întrebându-l foarte tulburat dacă auzise 
ceva din discuţie. De îndată ce se asigură că băiatul nu auzise 
nimic, îl. Trimise acasă în aceeaşi zi, scriindu-i prietenului său că 
era cât pe-aci ca acea aventură să-l coste viaţa pe fiul său şi că 
i-l trimitea acasă de frică să nu săvârşească vreo nesăbuinţă* 

În 2 februarie 1778> am avut curiozitatea să intru în odaia 
acelui nefericit prizonier. Odaia era luminată doar de o singură 
fereastră în partea dinspre nord, fereastră făcută într-un zid 
foarte gros şi zăbrelită cu trei drugi de fier aşezaţi la distanţă 
egală unul de altul. Fereastra dădea spre mare. Am găsit în ea 
un ofiţer din compania de pază, în vârsta de şaizeci şi nouă de 
ani. El mi-a spus că tatăl său, care slujise în aceeaşi companie, îi 
istorisise că un călugăr zărise într-o zi, sub fereastra 
prizonierului, ceva alb care plutea pe. Apă. Luă pânza şi o aduse 
guvernatorului. Era o cămaşă foarte fină, dar strânsă neglijent şi 
mototolită şi pe care prizonierul scrisese câteva rânduri. 

Domnul de Saint-Mars o desfăcu şi, după ce citi cele scrise, îl 
întrebă pe călugăr dacă citise ce scria acolo. Omul protestă 
vehement, de mai multe ori, susţinând că nu citise nimic. Dar, 
după două zile, călugărul fu găsit mort în patul lui. lată o 
întâmplare pe care ofiţerul o auzise povestită de nenumărate ori 
de către tatăl său. Cea de a doua întâmplare mi se pare la fel de 
adevărată ca şi prima, având în vedere mărturiile pe care le-am 
cules de prin împrejurimi şi din mănăstirea din Lerkis, unde se 
mai vorbeşte şi astăzi despre că. 

Cei de la închisoare căutau o femeie care să-l slujească pe 
prizonier. O femeie din satul Mongin se oferi să vină ea, 


gândindu-se’ că ar putea scoate un ban cu care să-şi ajute 
copiii. Dar când i se spuse că nu va mai putea să-i vadă şi că nu 
va mai avea voie să mai aibă vreo legătură cu restul oamenilor, 
ea refuză să intre în slujba acelui prizonier care ar fi costat-o 
atât de scump. Trebuie să mai adaug că se dăduseră porunci să 
se pună sentinele la cele două extremităţi ale fortului care 
dădeau spre mare; sentinelele primiseră ordin să tragă asupra 
vapoarelor ce s-ar fi apropiat prea mult de fortăreață. 

Persoana care-l slujea pe prizonier, muri în insula Sfânta 
Margareta. Tatăl ofițerului despre care v-am vorbit şi care era 
omul de încredere al domnului de Saint-Mars, îi spusese adesea 
fiului său că trebuise să se ducă să-l ia pe mort din închisoare, la 
miezul nopţii, şi că-l că-rase pe umăr până la groapă; crezuse că 
era vorba chiar de prizonier, care murise. Dar mortul era, după 
cum v-am mai spus, persoana care-l slujise pe prizonier până 
atunci şi în locul căruia se căutase o femeie.” 


Se ştie că în 1698, Saint-Mars, conducându-şi prizonierul la 
Bastilia, în drum s-a oprit cu el la moşia lui Palteau. Pentru a-l 
contrazice pe Voltaire, care scrisese despre omul cu masca de 
fier, Frerbn îl rugase pe seniorul de Palteau să-i povestească 
unele lucruri. Palteau îi răspunsese prin scrisoarea următoare, 
inserată în L'Annee Liite-raire din luna iunie 1768: 


„Fiindcă din scrisoarea domnului de Saint-Foix reiese că 
«Omul-cu-masca-de-fier» încă mai aţâţă imaginaţia scriitorilor 
noştri, am să vă spun tot ceea ce ştiu despre acest prizonier. 
Atât în insula Sfânta Margareta cât şi la Bastilia era cunoscut 
sub numele de La Tour. Guvernatorul şi ceilalţi ofiţeri se purtau 
cu mare respect faţă de el. Putea obţine tot ceea ce era posibil 
să se acorde unui prizonier. Se plimba adesea având 
întotdeauna o mască pe obraz. Abia după ce a apărut cartea 
Secolul lui Ludovic al 

XIV-lea de domnul Voltaire, am auzit spunându-se că acea 
mască ar fi fost de fief şi cu arcuri. Poate că au uitat să-mi 
vorbească despre acest lucru. Dar ştiu că nu-şi punea mască 


decât atunci când dorea să se plimbe la aer curat sau când era 
obligat să apară în faţa unui străin. 

Domnul de Blainvilliers, ofiţer de infanterie care avea acces la 
domnul de Saint-Mars, guvernatorul insulei Sfânta Margareta şi 
mai apoi al Bastiliei, mi-a spus de multe ori că soarta 
prizonierului La Tour îi aţâţase atât de tare curiozitatea, încât 
pentru a şi-o satisface, se îmbrăcase odată cu hainele unui 
soldat care urma să fie de sentinelă într-o galerie de sub 
fereastra camerei pe care o ocupa prizonierul în insula Sfânta 
Margareta; că de acolo îl văzuse foarte bine, că nu avea niciun 
fel de mască şi că obrazul îi era alb, că avea un trup înalt şi 
frumos, că părul îi încărunţea deşi era încă tânăr. Prizonierul îşi 
petrecuse atunci aproape toată noaptea plimbându-se prin 
odaie. Blainvilliers adăugase că prizonierul umbla tot timpul 
îmbrăcat în cafeniu-închis, că i se dădeau lenjerie fină şi cărţi; că 
guvernatorul şi ofiţerii stăteau în faţa lui în picioare şi 
descoperiţi până ce le spunea el să se aşeze şi să se acopere; că 
îi ţineau adesea companie şi că uneori mân-cau împreună cu el. 

În 1698, domnul de Saint-Mars deveni din guvernator al 
insulei Sfânta Margareta, guvernator al Bastiliei. Până să-şi ia 
postul în primire, locui împreună cu prizonierul său, la domnul 
de Palteau. «Omul-cu-masca-de-fier» sosi într-o litieră care 
preceda litieră domnului de Saint-Mars. Erau însoţiţi de o 
mulţime de călăreţi. Ţăranii ieşiseră înaintea seniorului. Domnul 
de Saint-Mars mâncă împreună cu prizonierul său, care stătea 
cu spatele spre fereastra sufrageriei ce dădea spre grădină. 
Ţăranii, pe care i-am întrebat, n-au putut vedea dacă avea sau 
nu, mască. 

Dar văzuseră foarte clar că domnul de Saint-Mars, care şedea 
la masă în faţa lui, îşi pusese cele două pistoale ale sale, lângă 
farfurie. li slujea doar un singur valet care se ducea să aducă 
platourile cu mâncare din bucătărie, pe care le aşeza apoi peo 
masă din anticameră, închizând cu grijă în urma lui toate uşile. 
Când prizonierul străbătuse curtea avea pe obraz o mască 
neagră. Ţăranii observaseră totuşi că i se puteau vedea dinţii şi 
buzele; că era un bărbat destul de înalt şi că avea părul aproape 


alb. Mai târziu, domnul de Saint-Mars se culcase într-un pat ce 
fusese aşezat lângă patul «Omului-cu-masca-de-fier». Domnul 
de Blainvilliers mi-a spus că, după ce a murit - fapt ce s-a 
petrecut în 1704 - a fost îngropat în taină la Saint-Paul, după ce 
i-au pus în sicriu nişte prafuri care să distrugă repede trupul. N- 
am auzit pe nimeni spunând că prizonierul ar fi vorbit cu vreun 
accent străin. 

Ajuns la Bastilia, domnul de Jonca, procuror al regelui, a 
înregistrat în termenii următori, în registrul închisorii, sosirea 
prizonierului acolo. Părintele Griffet, un iezuit,. A fost primul care 
a publicat acele curioase rânduri sustrase din arhivele închisorii, 
de unde nu putea ieşi nicio hârtie. Dar el era duhovnicul 
închisorii şi iezuiţii şi guvernatorul, pe vremea aceea, îşi aveau 
desigur socotelile lor ca să publice acele lucruri. 

«Joi 18 septembrie 1698, spune de jonca, la ora trei după 
masă, domnul de Saint-Mars, noul guvernator al Bastiliei, a sosit 
din insula Sfânta Margareta, aducând în litiera sa un vechi 
prizonier, pe care-l plimbase şi pe la Pignerol şi al cărui nume nu 
era cunoscut, care trebuia să poarte tot timpul o mască pe 
obraz şi care a fost, la început, închis în turnul Basiniere până la 
căderea nopţii, 

După ce s-a întunecat, pe la ora nouă seara, însuşi 
guvernatorul l-a condus în cea de a treia cameră din turnul Ber- 
taudiere, cameră pe care primisem poruncă s-o mobilez ru tot 
ce trebuia, înainte de sosirea sa. Conducându-l în acea cameră, 
adaugă domnul de Jonca, eram însoţiţi de domnul de Rosarges, 
pe care'domnul de Saint-Mars îl luase cu sine şi care avea 
sarcina de a-l servi şi de a-l sluji pe prizonier, care lua masa 
numai cu domnul guvernator.»-” 


Ultimele întâmplări despre Masca de fier ne-au fost istorisite 
de către domnul Linguet care, întemnițat de multă vreme la 
Bastilia, obținuse unele informaţii de la cei mai vechi ofiţeri sau 
servitori ai închisorii. Însemnările sale le-a dat domnului 
Delaborde, care ie-a publicat, după cum urmează, într-un mic 
articol privitor la acel pi”zonier necunoscut. 


„Prizonierul purta o mască de catifea şi nu de fier, cel puţin în 
perioada pe care a petrecut-o la Bastilia. îl slujea chiar 
guvernatorul în persoană, care-i lua rufele murdare şi-i aducea 
altele curate. Când se ducea să asculte slujba, îi era cu 
desăvârşire interzis să-şi scoată masca satfsă vorbească cu 
cineva. Soldaţii care-l păzeau aveau puştile îndreptate spre el şi 
toate acele puşti erau încărcate. Aşa ca avea motive întemeiate 
să-şi ascundă cu grijă chipul şi să tacă. 

După ce a murit, toate mobilele de care se slujise au fost 
arse, dalele de pe jos au fost scoase, tavanul despuiat, pereţii 
dezgoliţi; au fost cercetate cu grijă toate colţurile, toate 
ungherele unde s-ar fi putut ascunde o hârtie sau o rufă. Într-un 
cuvânt, au vrut să se convingă dacă prizonierul nu lăsase pe 
undeva vreun cuvânt care să dezvăluie cine era. Domnul 
Linguet m-a asigurat că la Bastilia încă mai existau câteva 
persoane care aflaseră aceste lucruri de la părinţii lor, vechi 
slujitori ai închisorii care-l văzuseră pe «Omul-cu-masca-de-fier». 
După un lung martiriu, nefericitul prizonier muri în sfârşit, la 
Bastilia, unde stătuse cinci ani şi două luni. Şi acelaşi om care-i 
trecuse în registru, la sosirea sa, îl trecu acum din nou, în 
următorii termeni: «Luni, 19 noiembrie 1703, prizonierul 
necunoscut, al cărui chip a fost tot timpul acoperit cu o mască 
de catifea neagră, prizonier pe care domnul de Saint-Mars îl 
adusese cu sine din insula Sfânta Margareta şi pe care-l păzea 
cu străşnicie, de multă vreme, simţin-du-se ieri rău, când a ieşit 
de la slujbă, a murit astăzi, la ora zece seara, fără să fi fost 
bolnav. Domnul Guirout, duhovnicul nostru, îl spovedise ieri. 
Murind pe neaşteptate, n-a mai putut primi împărtăşania. A fost 
îngropat, marţi 20 noiembrie, la ora patru după masă, în 
cimitirul din Saint-Paul. Înmormântarea sa a costat patruzeci de 
livre». 

Preoţilor din parohie li s-a, ascuns şi vârstă şi numele 
prizonierului. Pe foaia din registru, din ziua aceea, înmor- 
mintarea sa este consemnată în aceşti termeni pe care i-am 
copiat din registru: 


«Anul 1703, 19 noiembrie. Marchiali, în vârstă de vreo şaizeci 
de ani, a murit la Bastilia; trupul i-a fost îngropat în cimitirul din 
Saint-Paul, în 20 noiembrie, în prezenţa domnului maior 
Rosarges şi a domnului chirurg 

Reilh, medicul Bastiliei, caro semnează actul. 

Rosarges şi Reilh.» 


35 - rudovic al XV-lea 

E de asemenea un lucru foarte sigur că, după moartea acelui 
necunoscut, s-a dat poruncă să se ardă toate lucrurile de care 
se slujise: mobilă, lenjerie, haine, saltele, cuverturi, patul în care 
dormise „până şi uşile odăii unde locuise. Farfuriile de argint din 
care mâncase au fost topite, pereţii odăii unde locuise au fost 
răzuiţi şi văruiţi din nou. Au mers cu precauţia până acolo încât 
au scos şi dalele de piatră de pe jos de teamă ca nu cumva 
prizonierul să fi ascuns vreun bilet sau să scrie cine era, pe 
dosul vreuneia dintre ele. Las toate notele mele privitoare la 
prizonierul mascat cercetării amănunțite a criticilor şi a celor 
curioşi; dar oricât le vor examina, va reieşi, în mod sigur, din 
ele, faptul că «Omul-cu-mască» a fost un personaj de seamă. 
Porunca de a-şi ascunde chipul sub pedeapsa cu moartea în caz 
de nesupunere dovedeşte faptul că dacă şi-ar fi arătat chipul, ar 
fi fost o adevărată nenorocire; că doar simpla vedere a feţei sale 
ar fi dovedit celor din jur cine era: că prizonierul nutrea în el 
dorinţa mai curând de a se face cunoscut decât de a evada. 
Cum niciun mare prinţ nu dispăruse din Franţa după moartea lui 
Mazarin, «Omul-cu-mască» nu putea fi decât un personaj 
important, dar necunoscut în acea epocă, căruia ministeriatul 
cardinalului Mazarin avea tot interesul să-i ascundă numele şi 
situaţia din moment ce dăduse ordinul de a fi împuşcat dacă ar 
fi cutezat să arate cine era. Mai rezultă din toate acestea, că 
oriunde s-a aflat acel mare nefericit, fie în insula Sfânta 
Margareta, fie pe drum, fie la Paris, i s-a poruncit în permanenţă 
să-şi ascundă chipul, ceea ce înseamnă că faţa lui putea 
dezvălui secretele Curţii în orice colţ al Franţei. 


în sfârşit, trebuie să semnalăm faptul că chipul prizonierului a 
fost ascuns cu grijă începând de la moartea lui Mazarin ^i până 
la moartea acelui om necunoscut, moarte care a avut loc la 
începutul secolului nostru *, şi că guvernul era gata să-l 
înmormânteze desfigurat, sau chiar fără cap, după cum s-a auzit 
de la unii. Deci chipul lui putea să-i dea în vileag înfăţişarea de 
la un capăt la altul al Franţei, vreme de o jumătate de veac. 
Ceea ce înseamnă că cel puţin vreme de o jumătate de veaca 
existat în Franţa un cap ce putea fi lesne remarcat în orice colţ 
al ţării, chiar şi într-o închisoare aflată pe o insulă, un cap ce 
semăna leit cu cel al unui mare contemporan al său. Or, care 
era acel cap atât de uşor de recunoscut în întreaga Franţă dacă 
nu cel al lui Ludovic al XIV-lea, fratele său geamăn? Secretul de 
Stat sau mai curând crima lui Ludovic al XIV-lea par deci a se 
confirma şi, dacă mai rămân totuşi unele îndoieli în legătură cu 
acest lucru, ele au fost prilejuite de poruncile îngrozitoare date 
guvernatorilor din acele închisori ale Statului de a-l ucide cu 
sânge-rece pe acel mare prinţ dacă şi-ar da cumva în vileag 
taina. Această barbarie nu mi se pare totuşi compatibilă cu firea 
lui Ludovic al XIV-lea, care nu era un om crud; pe de altă parte, 
toţi cei care au vorbit despre acel prizonier necunoscut ne 
asigură că un astfel de ordin a fost totuşi dat. 

Ludovic al XV-lea a fost însă mult mai uman decât Ludovic al 
XIV-lea şi dacă ar fi trăit în acea epocă, mai mult ca sigur că l-ar 
fi eliberat pe sărmanul prizonier. El îl sâcâise adesea pe regent, 
ducele d'Orleans, stH VOT-bească despre nefericitul prizonier, 
dar ducele îi răspun- 

1 Adică al secolului el XVni-lea (n.t.). 

sese că nu-i putea vorbi majestăţii sale despre acest lucru, 
decât după majoratul său. În ajunul zilei în care urma să fie 
declarat major, Ludovic al XV-lea l-a întrebat din nou pe regent 
dacă era vorba de un secret de Stat. 

— Da, sire, îi răspunsese ducele d'Orieans de faţă cu o 
mulţime de seniori. Dacă v-aş dezvălui astăzi acest secret, ar 
însemna să mă abat de la o datorie. Dar mâine voi fi obligat să 
răspund la toate întrebările pe care majestatea voastră va 


binevoi să” mi le pună. 

Aşa că a doua zi regentul, de faţă cu toţi seniorii de la Curte, îl 
luă pe Ludovic al XV-lea deoparte pentru a-i destăinui secretul. 
Toţi ochii se aţintiră asupra lui şi toată lumea văzu cât de 
emoţionat fusese tânărul rege afâând acea taină. Curtenii, sigur 
că nu putuseră auzi nimic din cele discutate. La urmă însă îl 
auziră pe rege rostind cu glas tare aceste vorbe: 

— Ei bine, dacă ar mai trăi, eu i-aş dărui libertatea! 

Ludovic al XV-lea a păstrat şi mai straşnic secretul decât 
ducele d'Orieans. Aşa că atunci când părintele Griffet şi Saint- 
Foix  răscoliră, prin scrierile lor, taina acelui prizonier 
necunoscut, lui Ludovic al XV-lea îi scăpară - de faţă cu o 
mulţime de seniori de la Curte - aceste vorbe: 

— Lăsaţi-i să se certe între ei! Nimeni n-a spus, până acum, 
adevărul despre «Omul-cu-masca-de-fier»! 

Se ştie că Delfinul, tatăl lui Ludovic al XVI-lea, l-a rugat 
adesea pe Ludovic al XV-lea să-i spună cine era acel faimos 
prizonier. 

— E mai bine să nu ştii, îi răspunsese mereu tatăl său, regele, 
pentru că te-ar îndurera prea tare! 

Se ştie de asemenea că domnul Delaborde, primul valet al 
regelui, cu care majestatea sa discuta uneori diverse lucruri 
despre artă, literatură sau istorie, i-a povestit într-o zi, lui 
Ludovic al XV-lea câteva întâmplări despre *Masea-de-fier». 

— Văd că vrei sâ-ti spun ce ştiu privitor ia acel necunoscut, 
zise prinţul. Dar să ştii că nu vei afla nimic. Doar atât cât ştiu şi 
ceilalţi: şi anume că închisoarea l-a împiedicat pe acel om 
nefericit să aibă nevastă şi copii. 

Ludovic al XV-lea a fost la fel de rezervat şi faţă de doamna 
de Pompadour şi faţă de celelalte iubite ale sale, curioase să ştie 
cine fusese acel misterios personaj. Dar îl sâcâiră zadarnic pe 
rege care nu vru să le spună nimic. 

în sfârşit, am observat că slăbiciunea prizonierului pentru o 
foarte fină lenjerie de corp şi de pat, lenjerie pe care i-o procura 
nevasta guvernatorului închisorii din insula Sfânta Margareta, se 
datora unei vieţi sedentare şi nu unei - vieţi în aer liber, obligată 


să se acomodeze cu diverse situaţii mai dificile. Sensibilitatea 
prizonierului se asemăna întrutotul cu sensibilitatea tinerilor 
cocoloşiţi, a călugăriţelor şi a unor femei deosebit de delicate. 
De altfel de ce ne-am mira că acel prinţ întemnițat de foarte 
tânăr, care nu mergea aproape deloc pe jos nici călare, nu era 
obişnuit cu munca şi cu niciuna dintre mişcările unui om liber, 
era deosebit de sensibil? Nu simţea o atracţie către lenjeria 
foarte fină, ci avea pur şi simplu nevoie de ea. 

lată tot ce am putut afla despre acel misterios personaj. 
Doresc să se facă tot ceea ce este cu putinţă pentru a se afla 
numele preceptorului său. Să fie vizitate toate arhivele unde s- 
au păstrat proccsele-verbale privind naşterea lui Ludovic al XIV- 
lea. Să fie cercetată de asemenea biblioteca regelui, fiindcă 
noutăţile aflate merită atenţia 


istoricilor şi erudiţilor. Dacă descoperirile lor vor confirma că 
acel prizonier a fost într-adevăr fratele geamăn al lui Ludovic al 
XIV-lea, ele vor face ca să le devină şi mai dragă france'zilor 
memoria acelui năpăstuit prizonier care a fost vreme atât de 
îndelungată obiectul unei curiozităţi generale şi vor dezonora şi 
mai mult poruncile arbitrare ale miniştrilor şi ale tiranilor.” 
REGENŢA 


Capitolul | 

Înmormântarea regelui. 

— Doamna de Maintenon. 

— Prinții legitimi. 

— Ducele d'Orleans. 

— Portretele ducelui şi al ducesei du Mâine. 

— Contele de Toulouse. — Filip d'Orleans şi ducesa d'Orleans. 
— Copiii legitimi şi bastarzii ducelui d'Orleans. 


Capitolul 11 
Saloanele domnului duce d'Orleans în timpul ultimelor trei zile 
ale bolii lui Ludovic al XIV-lea. 


— Prinţul de Conţi şi soţia sa, fosta domnişoară de Conde. 

— Mama sa, fosta domnişoară de Blois. 

— Pregătirile ducelui d'Orleans pentru şedinţa Parlamentului. 

— Prima cuvântare a lui Ludovic al XV-lea. — Reorganizarea 
guvernului. 

— Onorurile aduse lui Ludovic al 

XIV-lea în străinătate. 13 


Capitolul Ui. 
Regentul şi familia sa. 
— Doamna ducesă de Berry. 
— Domnişoara de 
Chartres. 
— Domnişoara de Valois. 
— Ludovic d'Orieans; duce de Char- tres. 
— Tinerele franţuzoaice. 22 


Capitolul IV 

Miniştrii şi consilierii din vremea regenței. 

— Domnii de Villeroy, de 
Villars, d'Uxelles, d'Harcourt, de Tal- lard, ducele de Noailles, 
domnul de 
Torcy, abatele Dubois. 29 


Capitolul V 

întoarcerea regelui la Tuiieries. — 
Situația finanțelor. — Se iau măsuri pentru a face față situației 
de mo- ment. 

— Law: sosirea lui la Paris; 
viața lui. 

— Crearea Băncii de Con- turi. 

— Dubois pleacă în Anglia, — 
lacob al Ill-lea şi fuga sa. 

— Douglas. 
r~ Doamna de î'Hdpital.. 39 


Capitolul VI 
Luxembourg. 
— Gărzile doamnei ducese de Berry. 
— Domnul de Lau- zun şi nepotul său. 
— Viaţa lui Filip al II-lea din clipa în care a devenit regent. 
— Doamnele d'Averne, de Sa- bran, de Phalaris, de Parabere. 
Brancas, Broglie, Canillac, Noce, Ra- vannes, Brissac. 
— Mesele de la Pa- latul Regal. 
— O privire asupra lite- raturii în epocă. 
— Scriitorii. — 
Fontenelle, Le Sage, Destouches, 
Voltaire. 
— Ludovic al XV-lea. 49 


Capitolul VII 

Lordul Stairs. 

— Dubois în Anglia. 

Tratatul triplei alianţe. 

— Regele e încredinţat ducelui d'Orleans. 

— Domnul de Richelieu. — Domnişoara de Charolais. 
— Balurile de la Operă. 

Ţarul Petru cel Mare la Paris. 

— Afacerea cu prinții recunoscuţi de Ludovic al XIV-lea. 
— Domnul d'Argensson, cancelar, 59 


Capitolul VIU 
lubitele lui d'Argensson. 
— Mustrările Parlamentului. 
— Exilul. — Dubois la Londra. — Intrigi diplomatice. 
— Diamantul. — încheierea tratatului. 
— Alberoni şi ducele de Ven- dome. 
— Prinţesa des Ursins. — 
Complotul. 
— Arestarea lui Porto- 
Carero. 
— Trimiterea lui Celâamare în Franţa. 


— Prezenţa de spirit a lui 

Richelieu. — întemnițarea conspira- torilor. 
— Moartea lui Carol al 

XIMea. 71 


Capitolul IX 
Franţa şi Spania. 
— Avantajele 
Franţei. 
— Richelieu întemnițat la 
Bastilia. 
— Retragerea doamnei de 
Berry la mănăstirea Filles-du-Cal- vaire. 
— Durerea regentului. — 
Fiica doamnei ducese de Berry. — 
Moartea doamnei de Maintenon. — 
Moartea părintelui Le Tellier. 
— Suc- cesele Franţei în Spania. 83 


Capitolul, X 


Domnişoara de Chartres. — Pricina retragerii sale. 
— Law. 
— Ducele de Bourbon. 
— Richelieu iese din închisoare. 
— Gentilomii bretoni. 
— Con- centrarea puterii în mâinile ducelui d'Orleans. 
— Alberoni. 
— Regina 
Spaniei. 
— Laura Piscatori. 
— Diz- graţierea lui Alberoni. 
— Exilul. — 
Pacea generală. 


— Montesquiou. — 
Pontcalec, Montlouis, Talhouet şi 
Couedic. 

— Ciumă la Marsilia. 94 


Capitolul XI 

Călătoria domnişoarei de Valois. — 
Interzicerea relativă a Bulei Unigeni- tus - Ce era cu această 
Bulă. — 
Dubois arhiepiscop. 

— Misiunea domnului de Breteuil. 108 


Capitolul XII 
Situaţia finanţelor Franţei după prăbuşirea sistemului lui Law. 
— Camera de Justiţie. 


— Vânzarea bunurilor lui Law. — Dizgraţierea şi moartea lui 
Argensson. 
— Dubois ajunge cardinal. — Boala regelui. — Helvetius. — 


Primele tentative de inoculare împotriva vărsatului. 

— Făgăduieli de căsătorie între Ludovic al XV-lea şi infanta 
Spaniei şi între domnişoara de Montpensier şi prinţul 
Asturiei. 

— Domnul de Saint-Simon, ambasador în Spania. — 
Cartouche. 
r~ Moartea lui. 116 


Capitolul XIII 
Schimb de prințese. 
— Duhovnicii. 
— Intrarea cardinalilor de Rohan şi 
Dubois în Consiliul Regal. 
— Regele părăseşte Parisul şi se mută la Ver- sailles. 
— Dubois, prim-ministru. — 
Dubois şi mareşalul de Villeroy. — 
Arestarea mareşalului. 


— Fuga şi întoarcerea episcopului de Frejus, adică a lui Fleury, 
preceptorul regelui. 

— Dubois academician. — Moar- tea lui Mariborough. — 
Moartea | 
Prințesei Palatine. 

— Cutremurul de păxnânt din Portugalia. 126 


Capitolul XIV 

Majoratul regelui. 

— Doamna de Prie, - Doamna de Pleneuf. 
— Domnul de Prie, ambasador la Torino. 

— Întoarcerea sa. 

— Dizgraţierea lui Le Blanc şi a lui Belle-Isle. 
— Boala 


lui Dubois şi moartea sa. 
— Moartea regentului. — Concluzii. 138 


LUDOVIC AL XV-LEA Şi CURTEA SA 


Capitolul | 

Un cuvânt care ne va aminti de tî- nărul rege. 

— Ce s-a petrecut la moartea domnului duce d'Orleans. 
— Cum a fost numit prim-ministru domnul duce de Bourbon. —, 
Origi- nea sa. 

— Portretul fizic şi moral. 

— Doamna ducesă, mama domnului duce. 

— Prinții. 

— Domnul de Cha- rolais. — Regele. — Eticheta lui 
Ludovic al XV-lea. —r- Zvonuri jig- nitoare la adresa regelui. 

— Sufletul lui Duchaffour. 146 


Caţâtolid 11 
Curtea Spaniei. 
— Filip al V-lea abdică în favoarea fiului său. 
— Boala lui Ludovic al XV-lea. — Hotărârea pe care o ia 
domnul duce de Bourbon de a-l însura. 
— Peţirea infantei. — 
Doamna de Prie. 
— Influenţa ei. - 
Maria Leczinska. 
— Căsătoria regelui. 
— Mica intrigă a domnului de 
Bourbon şi a doamnei de Prie împo- triva domnului de Fleury. 
— Căderea domnului de Bourbon şi a doamnei de Prie. 
— Doamna de Prie trimisă în exil, unde şi moare. 155 


Capitolul III 

Episcopul de Frejus, ministru de stat. - Linişte generală în 
Europa. 

— Decese. — Marele Prieur de Vendome. — Voltaire şi domnul 
de Rohan. 

— Chabot. — Doctorul Issez. 173 


Capitolul IV 

întoarcerea ducelui de Richelieu. 

— Moartea doamnei de Nesle, a mareşalului d'Uxelles, a 
ducelui de Villeroy şi a Adriennei Lecouvreur. 

— Amănunte asupra acestei ultime morţi. 

— Revolta din Corsica. — Naşterea ducelui d'Anjou. 

— Noutăţi ecleziastice. 

— Arestarea celor trei redactori. 

— Abdicarea lui Victor- 

Amedeu în favoarea fiului său. 

— Povestea doamnei de Verrue. — Vic-tor-Amedeu conspiră 
pentru a-şi recuceri tronul. 


— E arestat şi închis în castelul Rivoli. 
— Regele Prusiei porunceşte să fie arestat fiul său. 


— Ducele d'Orleans se retrage din afaceri. — Regele devine 
grădinar. 
Capitolul V 


Situaţia la Curte. 

— Ludovic al XV-lea şi regina. 

— Domnişoarele de Charolais, de Clermont, de Sens. 

Contesa de Toulouse. 

— Vânătorile de la Rambouillet şi de la Satory. 

Domnul de Melun. 

— La Peyro-nie şi domnişoara de Charolais. 

— Conduita lui Fleury. — Se conspiră împotriva reginei. 

— Toastul lui Ludovic al XV-lea. — Neliniştea lui Fleury. 

— Domnul de Richelieu. — Brevetul de pensie şi intriga 
domnului de Fleury. 

— Valeţii de cameră ai regelui. 

— Doamna de 

Mailây. 

— Familia de Nesle. 

— Regele îndrăgostit. 

— Timiditatea sa. Greşeala reginei. 

— Doamna de 

Mailly victorioasă, - Portretul ei. 

— Coneiliul şi Parlamentul. 

— Domnul Herault, locotenentul Politiei. 


Capitolul VI 

Moartea lui Frederic-August al Poloniei. 

— Declaraţia Dietei privind condiţiile alegerii. 

— Regele Ludovic al XV-lea îl susţine pe Stanislas. 

— Țarina şi imperiul ţin cu prinţul August, fiul răposatului 
rege. 


— Plecarea lui Stanislas. 

— Deghizarea şi călătoria sa. 

— Stanislas este ales rege. — O armată rusă se îndreaptă 
spre Varşovia. 

— Stanislas se retrage la Danzig. 

— Asediul Danzjgului. 

— Interesul Franţei de a avea în nord o putere împotriva 
Rusiei. 

— Expediția domnului de Plelo. 

— Fuga regelui Stanislas. 

— Război împotriva imperiului. 

— Planul de luptă al armatelor franceze. 

— Berwick şi Villars. 

— Contele de Belle-Isle, ducele de Noailles, cavalerul d'Asfeld, 
contele de Saxa, regele Carol. 

— Bătălia de la Guastalâa. Cucerirea Neapolelui şi a Siciliei de 
către don Carlos. 

— Starea armatei franceze la sfârşitul anului 1735. 

— Pacea de la Viena. — Remaniere europeană. 

— Căsătoria ducelui de Richelieu. 

— Naşterea ducelui de Fronsac. 

— Alzire, Fiul risipitor, Legatul, Falsele confidenţe* 


Capitolul VII 

împăratul ia în stăpânire ducatele de Parma şi de Piacenzza. 

— Societatea intimă a regelui. 

— Lemoine, Pigalâe şi Boucher înfrumuseţează castelul de 
Choisi, cumpărat de rege. 

— Dizgraţierea domnului de Chau-velis. 

— Domnul de Maurepas. — Surorile doamnei de Maiily. — 
Doamnele de Vintimille şi de Lauraguais. 

— Funcţia de gentilom a domnului de La Tremouille. 

— Moartea doamnei de Vintimille. 


Capitolul VIU 
Moartea doamnei de Mazarin. 


— Doamnele de La Tournelle şi de 
Flavacourt. 
— Alungarea lor din 
Palatul Mazarin. 
— Hotărârea doam- nei de Flavacourt. 
— Lectica. — 
Domnul de Gesvres. 
— Regele dă un apartament doamnei de Flava- court. 
— E căutată doamna de La 
Tournelle. 
— Doamna de Flava- court respinge avansurile regelui. 
— Intrigă împotriva domnului d'Agenois. 
— Doamna de La Tour- nelle capitulează. 
— Dizgraţâerea doamnei de Mailly. 
— Ultimele clipe ale domnului de Fleury. 271 
i 


Capitolul IX 

Ludovic al XV-lea declară că vrea să domnească singur. 

— Ultimele onoruri aduse lui Fleury. — Por- tretul regelui. — 
Seniorii şi doam- nele. 

— Condițiile puse regelui de către doamna de La Tournelle. — 
Situația în Europa. 

— Izbucnirea războiului. 


— Maria-Tereza. — Fre- deric al ll-îea. — Electorul de Ba- 
varia. — Mauriciu de Saxa. — Răz- boiul din Italia. 

— Spaniolii. 

— En- glezii., 2B3 

Capitolul X 


Regele vrea să meargă la oaste. 

Maurepas, Richelieu şi doamna de Châteauroux îl îndeamnă 
să se ducă. 

— Plecarea regelui. — Doamna de Châteauroux rămâne la 
Paris. 

Plecarea doamnei de Châteauroux şi a surorii sale, doamna 


de Lauraguais. 

— Prezenţa lor nedorită la atacul de la Ypres. 

— Prinţul Ca-rol trece Rinul. 

— Rregele la Metz. Boala regelui. — Contele de Cler-mont. — 
Domnul de Richelieu şi Ludovic al XV-lea - Triumful duşmanilor 
ducesei, care e îndepărtată de la Curte împreună cu sora sa. 

— Regina. — Delfinul. — Domnul de Châtillon este dizgraţiat. 

i 


Capitolul XI 

Capitularea de la. Friburg. — înapoierea regelui la Paris. 

— Doamna de Châteauroux îi scrie lui Richelieu. 

— Culcarea reginei. 

— Plimbarea nocturnă a lui Ludovic al XV-lea. Regele se 
întâlneşte cu doamna de 

Châteauroux. 

— Dizgraţierea duşmanilor ducesei. 

— Boala acesteia. 310 


Capitolul XII 

însurătoarea Delfinului. 

— Se căsătoreşte cu fata lui Filip al V-lea al Spaniei. 

— Temerile domnului de Richelieu după moartea ducesei de 
Châteauroux. 

— Tăcerea regelui. 

— Ducele rămâne în grațiile suveranului său - Doamna de 
Flavacourt, 

— Serbările date de oraşul Paris. — 
Balul, vânătoarea, deghizările. 

— Ta- lentul doamnei d'Etioleş. 

— Masa din seara zilei de 22 aprilie. — Re- luarea ostilităților. 

— Englezii şi olandezii. 

— Mauriciu de Saxa, — 
Bătălia de la Fontenoy. 316 


Capitolul Xlâi 


Expediția lui Carol-Eduard în Scoţia. 

— Cei şapte oameni ai lui Moidart. 

— Victoria de la Prestor Pans şi de la Faâkick. 

— Deruta lui 

Culloden. 

— Fuga pretendentului. 

— Flora Macdonald. 

— Prinţul şi briganzii. 

— Devotamentul lui Roderic Macrensie. — Carol-Eduard 
izbuteşte să ajungă în Franţa, de unde este expulzat. 

— Se refugiază la Roma. 

— Legătura lui cu doamna contesă de Albany. 

— Ultimii ani ai vieţii sale. 

— Contele de Bonnevai, cavalerul de Belle-Isle, monseniorul 
de Vintimille. 


Capitolul XIV 

Familia regală. 

— Choissy şi Tria-non. 

— Eticheta de la Curte. — Societatea reginei. — Mesele. — 
Bucătarul regelui. 

— Delfinul şi copilăria acestuia. 

— Domnul de Fleury. — însurătoarea Delfinului. 

— Doamna de Pompadour. — Averea marchizei. — Serbările 
doamnei de Pompadour. 


Capitolul XV 

încurcături financiare. 

— Domnul de Maurepas este înlocuit cu domnul de Bouille. — 
Plângerile nobilimii, ale clerului şi ale statelor din pro- vinde; - 
Exilul gentilomilor. 

— Nemulţumirile poporului. 

— Ordinele împotriva cerşetorilor şi vagabonzilor. 

— Răzmeriţa. 


— Planul de fortificare a Parisului. — „Drumul revoltei”. — 
Domnul de Charolais. — Măritişul doamnei de Boufflers cu 
domnul de Luxembourg. 

— Nobilimea militară. 

— Moartea lui Mauriciu de Saxa. — înfiinţarea Şcolii Militare. 

— Naşterea ducelui de Bourgogne. 

— Marchizul de Marigny. 


Capitolul XVI 

Anglia şi Franţa, ruptura dintre ele. 

— Washington. 

— Atacarea vaselor franceze de către vasele engleze. 

— Declaraţia de război. 

— Planurile Angliei. — Cucerirea insulei Minorca de către 
Richelieu. 

— Maria-Tereza şi doamna de Pompadour. 

— Tratatul dintre Anglia şi Prusia. 

— Alianţa Franţei cu Aus-. Tria. 


Capitolul XVII 

Consiliul. 

— Comisia mixtă, — 

Condamnarea episcopului d'Orleansv r- Deschiderea adunării 
clerului. — 

Naşterea contelui de Provence. 

— Demisia consilierilor. — Teama de tulburări. 

— Scrisori insultătoare la adresa doamnei de Pompadour. 

— Ameninţări la adresa regelui. 

— Arestarea lui Damiens. — Damiens la Paris. — Supliciul. — 
Digraţierea domnilor d'Argensson şi de Machault. Domnul de 
Rouille îl înlocuieşte pe domnul de Bernis. 

— Moattea lui Fontenelle. 


Capitolul XVIII 
Politica Angliei. 


— Tratatul cu Rusia. —: Cele patru mari puteri. 

— Războiul împotriva regelui Prusiei. — înfrângerea saxonilor. 

— Aliaţii Franţei. 

— Suedia în coaliţie. — «Neapole şi Spania. —< Canada. 

— Voltaire la Frederic. — Tratatul din Paris. — O privire asupra 
Angliei. 


Capitolul XIX 

Domnul de Bernis. 

— Doamna de 

Pompadour e nemulțumită. 

— Purtarea domnului de S tain viile. — 

Choiseul şi cardinalul de Bernis — 
Domnul de Choiseul e făcut duce. 
Domnul de Bernis este exilat. — 
Doamna de Pompadour îa regină. — 
Sciziunea dintre iezuiţi. 

— Exilul 
Delfinului la Meudon. 

— Petru al 
III-lea. 

— Caterina a H-a. 407 


J 
Capitolul XX 
', Afacerea expulzării iezuiţilor. — 
Temerile doamnei de Pompadour şi ale domnului de Choiseul. 
— Filo- zofii. — Parlamentul. — Temerile lui 
Ludovic al XV-lea. 
— Lucrările fi- lozofilor. 
— Cărţi arse de mâna că- lăului - Ezitările lui Ludovic al 
XV-lea. 
— Hotărârea parlamentelor din provincie. 
— Izgonirea iezuiţilor. 
— Ce spune Voltaire. 
— Publicaţii literare. 


— Decese. — Doamna de 
Pompadour. 416 


Capitolul XXI 

Delfinul. 

— Ultimele sale clipe. — 

Deifina. 

— Domnul de Choiseul şi temerile sale. 

— Făgăduielile lui Ludovic ai XV-lea. 

— Delfioa îl faverizeaza pe domnul d'Aiguillon. — Ceaşca de 
ciocolată din %' februarie. 

Delfină îi spune regelui că a fost otrăvită. 

— Moartea Delfinei. —Tulburarea lui Ludovic al XV-lea. 

Apropierea lui de regină. 

— Stanislas moare ars. — Lorena e alipită Franţei. 

— Moartea reginei. — Domnii de Choiseul şi daiguillon, 


Capitolul XXII 

Eşafodul. 

— Ludovic al XV-lea. 

Câteva “cuvinte despre doamna de Pompadour. 

— Contele de Lally-Tollendal, originea şi avansarea sa. 
Este numit guvernator în India. 


Dezastrul. 

— Flota franceză e învinsă. 

— Revolta armatei. — Lally ajunge la Bastilia. — începerea 
procesului. — Atitudinea lui Lally. —~ Condamnarea lui la 
moarte. — Fiul contelui de Lally. — Doamna de ' Heuze şi 


domnişoara de Diâlon» 


Capitolul XXIII 

Genova şi Corsica. 

— Tratatul de la Compiegne, - Lupta contra Franţei. 

— Domnul de Chauvelin în Corsica. — Naşterea lui Napoleon 


Bona par te la Ajaccio. 

— Doamna du Barry. — Domnul de Lauzun, îndepărtarea şi 
întoarcerea acestuia. 

— Pactul dintre Lauzun şi domnişoara Lange. 

— Domnul de Choiseul şi domnişoara Lange. 

— Domnii de Richelieu şi d'Aiguillon. 

— Domnişoara Lange care îi place regelui şi pe care acesta o 
mărită cu domnul du Barry. 

— Prezentarea ei la Curte. — Regele Danemarcei la Paris. — 
Negocieri privind căsătoria Delfinului. 

— Casa de Austria. — Maria-Antoaneta; educaţia arhiducesei. 

— Sosirea Delfinei în Franţa. 


Capitolul XXIV 

Maria-Antoaneta, rivala doamnei du Barry. 

— Coaforul Leonard. 

— Căsătoria ducelui d'Orieans cu doamna de Montesson. 

— Ducele d'Aiguillon îi bate pe englezi la Saint-Cast. — Intrigi. 
— Influenţa doamnei du Barry. 

— Coaliția împotriva domnului de Choiseul. — 

Portretul lui Carol L - „Verişoara, s doamnei du Barry. 

— Favorita şi portocalele. 

— Exilul domnilor de Grammont şi de Praslin. 

— Portretul domnului de Choiseul făcut de 

Ludovic al XVI-lea. 455 

i (—* 

Capitolul XXV 

Politica ducelui d'Aiguillon. — 
Memoriile Delfinului, fiul lui Ludo- vie al XV-lea, îi slujesc 
acestuia de ghid. 

— Dificultatea de a urma pla- nul propus faţă de Austria. 

— Con- duita ducelui d'Aiguillon faţă de puterile secundare - 
Domnul de Ver- gennes la Stockhoâm. — împărţirea 
Poloniei. 

— Memoriul pe care ducele d'Aiguillon îl înmânează regelui. 


470 


Capitolul XXVI 

Bătrâneţea lui Ludovic al XV-lea. 

— Moartea îi dă târcoale şi seceră în jurul său. 

— Mareşalul d'Armen-tiere. 

— Moartea domnului de Chauvelin. — Călătoriile regelui. 

— Doamna du Barry. +z Domnul de 

Fronsac, o răpire, un incendiu şi un viol. 

— Poetul Gilbert, marchizul de 
Sade, Gluck şi Piccini. 

— Temerile regelui. — Morți subite. 

— Vărsatul r de vânt. 

— Doamna du Barry pleacă, apoi se întoarce. 

— Ultima ei între- vedere cu regele; ultimele momente ale 
acestuia. 

— Moartea lui Ludovic al XV-lea. 477 


Capitolul XXVII 
Privire retrospectivă. 
— Situaţia 
Europei la moartea Un Ludovic al 
XV-lea. 
— Familia Mariei-Tereza. — 
George al Ill-lea; nebunia sa. — 
Ecaterina a l-a. 
— Semframida 
Nordului, cuceririle şi călătoriile sale. 
Frederic al II-lea. — Politica şi moartea sa. 
— Gustav ai III-lea. — 
Mustafa al III-lea. 
— Decăderea Im- periului Otoman. 
— Nepoţii lui Lu- dovic al XV-lea. 491 
LR 


Capitolul XXVIII 
Politica Franţei între 1610 şi 1754. Doborârea Austriei. 
— Planurile 


lui Filip al II-lea. 

— Henric al Ill-lea, Henric al IV-lea. 

— Conduita Mariei de Medicis. 

— Ludovic al XIV-lea şi Ludovic ai XV-lea. — împărăteasa 
Maria-Tereza. 

— Maria-Antoaneta. — Napoleon. — Starea morală a Franţei. 

— Regalitatea, nobilimea, curtenii. — Doamnele de 
Grammont, de Tencitv doamna Adelaide. — Domnii de Bris-sac, 
de Richelieu, de Noailles. — Căsătoriile nobililor. 

— Clerul. — Domnişoarele de Raucourt, Duthe, la Guerre, 
Granville.. —- Literatura. 

„IV-” \ Capitolul XXIX 

Filosofii Anexă 


Lector: ANA EARBU Tehnoredactor: CONSTANŢA VULCANE3CU 


Bun ăe tipar 30.05 J989. Apărut 1989. Format 32/70X108. Coli 
tipo IS. 

Comanda nr. 90 114 Combinatul FOQligrfiliC BUCUreşti Piaţa 
Presei Libere nr. 1 ROMANIA