Maurice Druon — Regii blestemati 2 — Regina sugrumata

Maurice Druon 


Maurice Druon 


Regii blestemați 
Vol. 2 - REGINA SUGRUMATĂ 


PRINCIPALELE PERSONAJE: 

Regele Franţei şi Navarei: 

LUDOVIC al X-lea, zis AIURITUL, fiu al lui Filip cel Frumos 
şi al soţiei acestuia, Jeanne de Navara, strănepot al 
sfântului Ludovic, 25 de ani. 

Fraţii săi: 

MONSENIORUL FILIP conte de Poitiers, pair al Franţei, 
21 de ani. 

MONSENIORUL CHARLES, conte de la Marche, 20 de ani. 

Unchii săi: 

MONSENIORUL CHARLES, conte de Valois, împărat cu 
numele al Constantinopolei, conte de Romagne, pair al 
Franţei, 44 de ani. 

MONSENIORUL LUDOVIC, conte d'Evreux, ca la vreo 41 
de ani. 

Soţia sa: 

MARGUERITE, fiică a ducelui de Burgundia, nepoată a 
sfântului Ludovic, 21 de ani. 

Fiica sa: 

JEANNE A FRANȚEI ŞI A NAVAREI, 3 ani. 

Cumnata sa: BLANCHE, soţia lui Charles de la Marche, 
fiică a contelui palatin de Burgundia şi a soţiei acestuia, 
Mahaut, contesă d'Artois, de vreo19 ani. 

Spiţa neamului d'Artois, ieşită dintr-un frate al sfântului 
Ludovic: 

ROBERT al III-lea D'ARTOIS, senior de Conches, conte de 
Beaumont-le-Roger, 27 de ani. 

Spiţa neamului d'Anjou, ieşită dintr-alt frate al sfântului 
Ludovic: 


MARIA A UNGARIEI, regină a Neapolei, văduvă a regelui 
Charles II al Neapolei, mama regilor Robert al Neapolei şi 
Charles Martel al Ungariei, de vreo 70 de ani. 

CLEMENCE A UNGARIEI, nepoata celei de mai sus, fiică a 
lui Charles Martel şi soră a lui Charobert, regele Ungariei, 
22 de ani. 

Fraţii Marigny: 

ENGUERRAND, locţiitor al regelui Filip cel Frumos şi 
prim-ministru al ţării, 49 de ani. 

JEAN, arhiepiscop de Sens şi de Paris, ca la vreo 35 de ani. 

Lombarzii: 

SPINELLO TOLOMEI, bancher din Sienna, aşezat la Paris, 
mai-marele tuturor zărăfiilor ţinute de lombarzi, de vreo 60 
de ani. 

GUCCIO BAGLIONI, nepotu-său, de vreo18 ani. 

SIGNOR BOCCACCIO, slujbaş al companiei Bardi, 
călătorind pentru treburile ei. 

Familia Cressay: 

CUCOANA ELIABEL, văduva seniorului de la Cressay, în 
vârstă de vreo 40 de ani. 

PIERRE şi JEAN, fiii săi, de 20 şi 22 de ani. 

MARIA, fiică-sa, 16 ani. 

Alţii: 

ALAIN DE PAREILLES, căpetenia arcaşilor. 

HUGUES DE BOUVILLE, întâiul şambelan al regelui Filip 
cel Frumos. 

EUDELINE, ibovnică a lui Ludovic al X-lea, de vreo 32 de 
ani. 

JACQUES DUEZE, episcop de Porto, cardinal pe lângă 
curtea papală, 70 de ani. 

ROBERT BERSUMEE, comandantul fortăreței Château- 
Gaillard. 

ROBERTO ODERISI, pictor napolitan, ucenic al lui Giotto. 

Toate numele acestea sunt istorice, ca şi ale baronilor, 
legiştilor, şambelanilor, sfetnicilor, cancelarilor, stareţului 
mânăstirii Saint-Denis, marilor slujitori ai coroanei etc., 


pomeniţi în cursul acestei povestiri; toate aceste personaje 
au existat într-adevăr. Singurele nume născocite sunt ale 
câtorva comparşi, cum e cel al servitorului lui Robert 
d'Artois sau cel al ispravnicului de la Monfort-l'Amaury, 
cărora nu le-am putut da de urmă. 


CUVÂNT ÎNAINTE. 

La 29 noiembrie 1314, două ceasuri după vecernie, 
douăzeci şi patru de soli călări în veşminte cernite şi 
purtând pajurile Franţei ieşeau în goana pe poarta 
castelului de la Fontainebleau, înfundându-se în pădure. 
Drumurile erau troienite, cerul, mai întunecos ca pământul. 
Se şi lăsase noaptea, sau mai curând nu se sfârşise încă 
noaptea din ajun. 

Cei douăzeci şi patru de soli nu vor face popas înainte de 
ivirea dimineţii şi vor goni mereu toată ziua de mâine şi cele 
următoare, unii înspre Flandra sau Angoumois şi Guiana, 
alţii spre D6le în ţinutul Comte, sau către Rennes şi Nantes, 
către Toulouse, Lyon, Aigues-Mortes, Marsilia, trezind 
pretutindeni judeţii, ispravnicii şi seneşalii, pentru a vesti în 
fiecare oraş sau târg al ţării că regele Filip al IV-lea cel 
Frumos a murit. 

În drumul lor izbucnea bătaia clopotelor, spărgând 
beznele; dangătul jalnic se umfla necontenit ca un talaz ce 
avea să se reverse până la hotare. 

După douăzeci şi nouă de ani de domnie fără slăbiciune, 
regele de fier se stinsese în cel de-al patruzeci şi şaselea an 
al vieţii, lovit de dambla, tocmai în ziua când o eclipsă de 
soare aşternea o negura groasă deasupra Franţei. 

Astfel se adeverea, pentru a treia oară, blestemul aruncat 
din mijlocul flăcărilor, cu opt luni înainte, de marele 
maestru al templierilor. 

Suveran ascuns şi trufaş, cu o voinţă neclintită şi o minte 
ageră, regele Filip îşi împlinise aşa de bine domnia şi 


stăpânise cu atâta străşnicie vremea sa, încât tuturor li se 
păru în seara aceea că însăşi inima ţării îşi încetase bătaia. 

Niciodată însă neamurile nu mor o dată cu moartea 
oamenilor, oricât de mari ar fi fost ei; naşterea şi pieirea 
naţiilor sunt supuse altor legi. 

Numele lui Filip cel Frumos nu va fi luminat de-a lungul 
veacurilor decât de flăcările rugurilor pe care le-a aprins 
sub trupul vrăjmaşilor săi şi de scânteierea banilor de aur 
călpuiţi din porunca lui. Urmaşii vor uita repede că i-a 
îngenuncheat pe cei puternici, că a păzit pacea atât cât se 
putea, că a îndreptat legile, că a zidit cetăţi ca oamenii să 
poată munci la adăpostul lor, că a purces la unirea 
provinciilor, că i-a chemat pe târgoveţi să se adune pentru a 
se rosti în trebile obştei şi că a vegheat în toate privinţele la 
neatârnarea Franţei. 

Abia încremenise mâna lui, abia se stinsese această mare 
voinţă, şi interesele particulare, ambițiile dezamăgite, 
poftele de onoruri şi de procopseală aveau să se dezlănţuie. 

Două tabere stăteau gata să se înfrunte, să se sfâşie fără 
cruţare pentru a pune mâna pe putere: de-o parte 
gruparea reacționară a marilor feudali, sub conducerea 
contelui de Valois, împărat cu numele al Constantinopolei şi 
frate al lui Filip cel Frumos, iar de cealaltă parte gaşca 
înaltei birocraţii, condusă de Eriguerrand de Marigny, 
primul-ministru şi mâna dreaptă a răposatului monarh. 

Pentru a opri această încăierare care clocea de luni de zile 
sau pentru a ţine cumpăna între cele două tabere 
învrăjbite, ar fi fost nevoie de un rege puternic. Or, prinţul 
de 25 de ani care se urca pe tron, monseniorul Ludovic, de 
altfel şi până atunci rege al Navarei, părea lipsit de orice 
însuşiri pentru a domni; el nu aducea cu dânsul decât faima 
unui soţ încornorat şi trista sa poreclă de Aiuritul. 

Nevastă-sa, Marguerite de Burgundia, cea mai vârstnică 
dintre prinţesele din turnul Nesle, era întemniţată pentru 
preacurvie, şi viaţa ei avea să ajungă, în chip straniu, miza 
pe care se băteau cele două clici vrăjmaşe. 


Dar, ca întotdeauna, cheltuielile luptei le va suporta 
sărăcia celor care nu aveau nimic şi nici măcar nu visau să 
se căpătuiască... Pe deasupra, acea iarnă a anilor 1314- 
1315 a fost o iarnă de foamete. 

PARTEA ÎNTÂI. 

ZORILE UNEI DOMNII. 

[. 

PRINŢESELE ÎNTEMNIŢATE. 

Înfiptă pe muchea unei stânci calcaroase, la şase sute de 
picioare deasupra târgului Petit-Andelys, cetăţuia Château- 
Gaillard domina toată Normandia de Sus. 

În locul acela, Sena făcea o cotitură largă prin păşunile cu 
iarba grasă; Château-Gaillard supraveghea fluviul până la 
zece leghe în josul şi în susul apei. 

Dărăpănăturile acestei fortărețe temute mai încântă şi 
astăzi privirea, aţâţând imaginaţia. Împreună cu vestitul 
Krak11 | al cavalerilor din Liban şi cu turnurile de la 
Rumeli-Hissar pe Bosfor, Château-Gaillard este una din 
rămăşiţele uriaşe ale arhitecturii cetăților medievale. 

În faţa acestor monumente, ridicate pentru a apăra 
pământuri cucerite sau pentru a ameninţa alte împărăţii, 
mintea te duce la oamenii de care ne despart doar 
cincisprezece sau douăzeci de generaţii, la cei care durară 
asemenea cetăţui, slujindu-se de ele, trăind între zidurile 
lor, dărâmându-le. 

În vremea de care e vorba, Château-Gaillard nu avea mai 
mult de o sută douăzeci de ani. Richard Inimă-de-Leu 
pusese s-o zidească în doi ani, neţinând seamă de tratate, 
pentru a desfide pe regele Franţei; văzând-o gata, 
înălțându-se deasupra țărmului, înveşmântată în piatră albă 
proaspăt cioplită, cu cele două rânduri de ziduri groase, cu 
dungi de fier care o îngrădeau, cu meterezele sale, cu cele 
treisprezece turnuri şi marele foişor cu două caturi, 
Richard izbucnise mulţumit: „A, iată, un castel zdravăân 

Zece ani mai târziu, Filip-August i-l lua împreună cu toate 
ţinuturile normande. 


LLA 


De atunci, Château-Gaillard nu mai era o fortăreață de 
război şi slujea drept închisoare regală. Acolo erau închişi 
unii mari criminali de stat pe care regele avea interes să-i 
păstreze în viaţă, fără a le mai reda vreodată libertatea. Cel 
ce trecea podul peste şanţul cu apă ce împrejmuia Château- 
Gaillard nu trăgea nădejde să mai vadă vreodată lumea 
asta. 

Corbii croncăneau toată ziua sub acoperişuri, iar noaptea 
lupii veneau să urle până pe sub ziduri. Singura plimbare a 
celor închişi era drumul spre bisericuţa unde se duceau să 
asculte liturghia, pentru a se întoarce apoi la temniţa lor 
din turn ca să-şi aştepte moartea. 

În această ultimă dimineaţă a lunii noiembrie 1314, 
Château-Gaillard, cu meterezele sale şi cu pâlcul său de 
arcaşi n-aveau alt rost decât să ţină acolo două femei, una 
de 21 de ani, cealaltă de 18, Marguerite şi Blanche de 
Burgundia, două verişoare, amândouă măritate cu fiii lui 
Filip cel Frumos, dovedite că au săvârşit păcatul 
preacurviei cu nişte tineri scutieri, şi osândite la temniţă pe 
viaţă, după scandalul cel mai răsunător din câte au izbucnit 
cândva la curtea Franţei. 

Bisericuța se afla înăuntrul celei de-a doua îngrădituri a 
cetăţuii. Zidită chiar în stâncă, era întunecoasă şi 
friguroasă, avea puţine ferestruici şi nici o podoabă în 
pereţi. 

Doar trei jilţuri erau aşezate în faţa stranei: două în stânga 
pentru prințese, unul în dreapta pentru comandantul 
fortăreței. 

În fund se vedeau înşiruiţi oşteni, cu acelaşi aer de 
lehamite pe care-l aveau la corvoadă, când se duceau să 
strângă nutreţ pentru cai. 

— Fraţilor, vorbi preotul, în această zi se cuvine să înălţăm 
rugile noastre cu mare osârdie şi mare întristare. 

Îşi drese glasul şi şovăi o clipă, tulburat parcă de ceea ce 
avea să spună. 


— Domnul Dumnezeu a chemat la dânsul sufletul 
multiubitului nostru rege Filip, spuse el mai departe. Şi 
adâncă jale a cuprins ţara toată... 

Cele două prințese îşi întoarseră una la alta feţele strânse 
în scufiile lor cenuşii de pânză groasă legate pe sub bărbie. 
— Aceia dar care i-au greşit sau adus ocară să se căâiască 

în inima lor, urmă preotul, iar aceia care, cât a trăit, îi 
purtau pică, să se roage fierbinte pentru sufletul său, 
chemând iertarea de care tot muritorul, mare sau mic, are 
nevoie în faţa judecății Celui-de-sus... 

Cele două prințese căzură în genunchi, plecându-şi capul 
pentru a-şi ascunde bucuria. Nu mai simțeau frigul, nu mai 
simțeau spaima şi restriştea lor; un uriaş val de speranţă 
creştea în ele, iar dacă le-ar fi trecut prin gând să se 
adreseze lui Dumnezeu, i-ar fi mulţumit că le-a scăpat de 
cumplitul lor socru. În cele şapte luni de când fuseseră 
închise la Château-Gaillard, aceasta era întâia veste bună 
pe care lumea le-o trimitea. 

Oştenii rânduiţi în fundul bisericuţei şuşoteau între dânşii, 
îşi puneau întrebări unii altora cu jumătate glas, mişcau 
picioarele şi începeau să facă prea multă gălăgie. 

— Ne vor da oare fiecăruia câte un pitac de argint? 

— Fiindcă a murit regele? 

— Aşa-i obiceiul, pe cât mi s-a spus. 

— Ba nu, când moare nu se dă nimic, poate să ne dea ceva 
când l-o unge rege pe ăl de vine după dânsul. 

— Şi cum o să-i zică de azi încolo regelui? 

— Păi, dumnealui, sfântul Ludovic, a fost al nouălea, aşa că 
ăstuia, de bună seamă, au să-i zică Ludovic al X-lea. 

— Oare o face el război ca să ne mai plimbăm prin alte 
țări...? 

Comandantul fortăreței se întoarse la ei şi le porunci cu 
glas aspru: 

— Rugaţi-vă! 

Avea şi el grijile lui. Căci una dintre întemniţate, cea mai 
mare, era soţia monseniorului Ludovic de Navara, care 


devenea astăzi rege. „lată-mă acum pus s-o păzesc pe 
regina Franţei”, îşi zicea comandantul fortăreței. 

Nu-i de fel uşor să fii temnicerul unor făpturi de neam 
regesc, iar Robert Bersumee îşi datora cele mai grele clipe 
din viaţa lui acestor două o-sândite care-i fuseseră aduse pe 
la sfârşitul lunii aprilie, cu capetele rase, în nişte căruţe 
cernite şi escortate de o sută de arcaşi, sub căpetenia 
domnului Alain de Pareilles. Vanitatea îi era măgulită, dar 
câte griji, câte necazuri! Două femei tinere, prea tinere ca 
să nu-ţi fie milă de ele, oricare le-ar fi fost păcatul... 
frumoase, prea frumoase chiar sub urâcioasele lor rochii de 
aba groasă, ca să nu te simţi tulburat văzându-le zi de zi, 
vreme de şapte luni... Dacă ele ar zăpăci cu farmecele lor 
mintea vreunui sergent de-al fortăreței, dacă ar lua-o din 
loc, ori dacă vreuna s-ar spânzura, sau ar căpăta o boală 
din care i s-ar trage moartea, sau dacă s-ar întoarce 
lucrurile - mai ştii cu treburile astea de la curte? - tot elare 
să plătească oalele sparte, tot pe el îl vor scoate vinovat că 
se purtase, fie prea moale, fie prea aspru, şi asta n-o să-i 
ajute să se salte mai sus. El însă, ca şi preotul, ca şi 
prinţesele întemniţate, ca şi oştenii de pază chiar, n-avea de 
loc poftă să-şi sfârşească zilele într-o cetăţuie bătută de 
vânturi şi înecată în ceţuri, zidită pentru a cuprinde două 
mii de soldaţi şi care nu avea mai mult de o sută cincizeci, 
aici, în această vale a Senei, pe unde războiul nu mai trecea 
de atâta amar de vreme. 

„Temnicer al reginei Franţei, îşi repeta întruna 
comandantul fortăreței; numai asta îmi mai lipsea.” 

Nimeni nu se ruga şi fiecare se prefăcea că urmăreşte 
slujba, cu mintea însă la ale lui. 

„Requiem aeternam dona eis Domine..."(2), îngâna pe 
nas capelanul, gândindu-se cu o cruntă invidie la preoţii 
înveşmântaţi în patrafire frumoase, care cântau tot atunci 
aceleaşi rugăciuni sub bolțile catedralei Notre-Dame. 
Călugăr caterisit care îmbrăţişase preoţia, visând să ajungă 
într-o zi mare inchizitor, se împotmolise în slujba de popă al 


temniţei. Se întreba acum dacă noua domnie n-are să-i 
aducă vreo schimbare în bine. 

„Et lux perpetua luceat eis”4(3), răspundea comandantul 
fortăreței, pizmuind totodată soarta lui Alain de Pareilles, 
căpitan a toată arcăşimea regelui, care mergea în capul 
tuturor alaiurilor. 

— Requiem aeternam... Care va să zică n-o să ne dea 
barem o juma de vin pe deasupra? bombănea ostaşul Gros- 
Guillaume către sergentul Lalaine. 

Cât despre cele două osândite, ele nu îndrăzneau să sufle 
un cuvinţel; şi-ar fi cântat prea tare bucuria. 

De bună seamă, în multe biserici din Franţa erau în ziua 
aceea oameni care jeleau din inimă moartea regelui Filip, 
fără să poată spune, de altminteri, ce anume îi face să 
plângă, poate numai fiindcă era regele sub care trăiseră şi 
fiindcă o dată cu el se ducea vremea lor. Nu trebuia să cauţi 
însă asemenea simţăminte în fundul unei temnițe. 

Când se sfârşi slujba, Marguerite de Burgundia ieşi cea 
dintâi, oprindu-se în faţa comandantului fortăreței. 

— Domnule Bersumee, îi spuse ea uitându-i-se în ochi, ţin 
să-ţi vorbesc asupra unor lucruri însemnate şi care te 
privesc. 

Comandantul fortăreței se simţea întotdeauna stânjenit 
când ochii Margueritei de Burgundia se aţinteau astfel într- 
ai lui, iar de data asta se fâstâci mai rău ca de obicei. Îşi 
plecă privirea în pământ. 

— Am să trec să te ascult, doamnă, îndată după ce-mi voi fi 
făcut rondul şi voi fi schimbat garda. 

Apoi îi porunci sergentului L.alaine să le însoţească pe 
prințese, atrăgându-i luarea-aminte, în şoaptă, să fie cu 
ochii în patru. 

Turnul în care Marguerite şi Blanche erau închise nu 
cuprindea decât trei încăperi înalte şi rotunde, toate la fel şi 
aşezate una deasupra celeilalte, fiecare având câte o vatră 
cu prichici şi un tavan boltit cu opt arcade; odăile acestea 
erau legate între ele de o scară scobită în grosimea 


peretelui. În sala de jos se afla tot timpul o ceată de oşteni, 
cei care îi pricinuiau atâta grijă căpitanului Bersumee, de 
punea să-i schimbe la fiecare şase ceasuri, temându-se 
mereu ca nu cumva să se lase şpăguiţi, ademeniţi sau traşi 
pe sfoară de prinţesele captive. Marguerite locuia în odaia 
de la întâiul cat, iar Blanche, în cea de la al doilea. În timpul 
nopţii prinţesele erau despărțite de o uşă grea, care se 
închidea la mijlocul scării, dar ziua aveau voie să treacă 
dintr-o încăpere într-alta. 

După ce sergentul le lăsă acolo, ele aşteptară până ce se 
auziră scârţâind toate broaştele şi ţâţânele uşilor din josul 
scării. 

Apoi se priviră şi, împinse de acelaşi imbold, căzură una în 
braţele celeilalte, strigând: 

— E mort, e mort! 

Se îmbrăţişau, săreau într-un picior, râdeau şi plângeau în 
acelaşi timp repetând într-una: 

— E mort! E mort! 

Îşi smulseră tichiile de pânză, descoperindu-şi părul scurt, 
părul lor de şapte luni. Marguerite avea buclişoare negre 
de jur împrejurul capului, pe când la Blanche şuviţele dese, 
ca nişte mănunchiuri de paie, nu crescuseră la fel peste tot. 
Blanche îşi trecu palma de la frunte la ceafă şi zise, cu ochii 
la vară-sa: 

— O oglindă! Înainte de orice vreau o oglindă! Marguerite, 
sunt oare tot frumoasă? 

Auzind-o, s-ar fi putut crede că urma să fie liberată 
numaidecât şi că singura ei grijă era să arate bine. 

— Cum trebuie să fi îmbătrânit eu, dacă mă întrebi una ca 
asta, răspunse Marguerite. 

— Vai, nu! se apără Blanche. Eşti tot aşa de frumoasă! 

Credea într-adevăr ce spune; cei care suferă laolaltă nu 
văd unii la alţii vreo schimbare. Dar Marguerite clătină din 
cap; ştia bine că nu era adevărat. 

Ceea ce înduraseră cele două prințese începând din 
primăvară: grozăvia de la Maubuisson abătându-se din 


senin asupra lor tocmai când se simțeau mai fericite, 
judecata, înfricoşătoarea moarte a amanţilor executaţi sub 
ochii lor în piaţa mare din Pontoise, strigătele mârşave ale 
gloatei îngrămădite de o parte şi de alta a străzilor, şi apoi 
această jumătate de an petrecută în temniţă, cu vântul care 
gemea pe acoperişuri, cu dogoarea care încingea zidurile 
de piatră, cu frigul de gheaţă care se lăsa de cum începea 
toamna, cu fiertura neagră de hrişcă ce li se dădea drept 
hrană, cu cămăşile zgrunţuroase, parcă din păr de cal, 
primenite la două luni o dată, cu ferestruica îngustă ca o 
deschizătură de meterez prin care nu vedeau, oricum şi-ar 
fi răsucit capul, nimic în afară de chivăra unui arcaş a cărui 
faţa rămânea nevăzută, trecând încolo şi încoace... toate 
acestea o înrăiseră prea tare pe Marguerite, simţea asta, ca 
să nu-i fi schimbat şi chipul. 

Poate că Blanche, cu cei 18 ani ai ei şi cu strania-i uşurinţă 
care o făcea să nu-şi dea seama de nimic şi să treacă într-o 
clipă de la o tristeţe fără margini la speranţele cele mai 
smintite, Blanche, care era în stare să se oprească deodată 
din plâns pentru că o pasăre cânta de cealaltă parte a 
zidului, şi să se minuneze: „Marguerite! Auzi? O pasăre... 
Blanche, care credea în semne, în toate semnele, şi ţesea la 
visuri aşa cum alte femei însăilează tivul fustelor, poate că 
Blanche, dacă ar ieşi din temniţa asta, ar putea să-şi 
regăsească frăgezimea obrazului, o dată cu privirea şi cu 
sufletul de odinioară; Marguerite, însă, niciodată. Ceea ce 
se frânsese în inima ei nu se va mai lipi la loc. 

Din ziua când au întemniţat-o nu vărsase o singură 
lacrimă, dar nici gândul căinţii n-o tulburase vreodată. Nu- 
şi găsea nici o vină şi nu-i părea rău de ceea ce făcuse. 

Capelanul care o spovedea în fiecare săptămână era 
îngrozit de tăcerea ei îndărătnică. 

Nici o clipă nu-i trecuse prin minte să-şi mărturisească 
vreo vinovăţie pentru restriştea ei; nici o clipă nu 
recunoscuse că, atunci când eşti nepoata sfântului Ludovic, 
fiică a ducelui de Burgundia, regină a Navarei şi hărăzită să 


LIA 
LI, 


te urci pe preacreştinescul tron al Franţei, a-ţi lua un 
scutier ca ibovnic, a-l primi în palatul soţului tău, a-l încărca 
cu daruri ce sar în ochi, e o joacă primejdioasă, pe care s-ar 
putea s-o plăteşti cu cinstea şi libertatea. Se simţea 
îndreptăţită la aceasta pentru că o măritaseră cu un prinţ 
pe care nu-l iubea şi care-i făcea scârbă de câte ori venea 
noaptea în patul ei. 

Nu-şi găsea ei vină că se prinsese în joc, ci doar îi ura pe 
aceia care o făcuseră să piardă; şi numai împotriva 
celorlalţi îşi vărsa zadarnica mânie, împotriva cumnatei 
sale, regina Angliei, pentru că o da-se în vileag, împotriva 
familiei sale din Franţa pentru că o osândise, împotriva 
neamurilor sale din Burgundia pentru că nu-i luaseră 
apărarea, împotriva ţării întregi, împotriva soartei şi 
împotriva lui Dumnezeu. La ceilalţi se gândea cu o mare 
sete de răzbunare când îşi aducea aminte că ea ar fi trebuit 
să fie în ziua aceea alături de noul rege, împărtăşind cu el 
puterea şi măreţia, în loc să zacă întemniţată, regină de 
râsul lumii, în dosul unor ziduri groase de douăsprezece 
picioare. 

Blanche îşi petrecu braţele în jurul gâtului ei, zicând: 

— S-a isprăvit, sunt sigură, draga mea, că s-a isprăvit cu 
necazurile noastre. 

— S-a isprăvit, răspunse Marguerite, numai dacă vom 
lucra cu dibăcie şi repede. 

Avea ea un plan care-i frământase mintea în timpul 
liturghiei, fără să ştie prea bine unde are s-o ducă. Dar voia 
să folosească noile împrejurări. Adăugă: 

— Mă vei lăsa să-i vorbesc eu găliganului ăstuia de 
Bersumee, a cărui căpăţână mi-ar plăcea mai curând s-o 
văd în vârful unei suliţi decât pe umerii săi. 

O clipă mai târziu se auziră scârţâind broaştele şi 
zăvoarele din josul scării. 

Cele două femei îşi puseră iar pe cap tichiile lor. Blanche 
se apropie de pervazul ferestruicii, iar Marguerite, silindu- 
se să-şi dea un aer de regină, se aşeză pe taburetul care 


era singurul scaun ce se găsea acolo. Comandantul 
fortăreței intră. 

— Am venit, doamnă, aşa cum m-ai rugat, zise el. 

Marguerite zăbovi o vreme, privindu-l drept în faţă, apoi îl 
întrebă: 

— Domnule Bersumee, ştii dumneata pe cine păzeşti aici 
de azi înainte? 

Bersumee îşi întoarse ochii, de parcă ar fi căutat ceva în 
jurul său. 

— Ştiu, doamnă, ştiu, răspunse el, şi mă gândesc la asta de 
azi-dimineaţă, de când ştafeta care se ducea spre 
Criqueboeuf şi Rouen m-a sculat din somn. 

— De şapte luni de când mă aflu închisă aici nu am rufărie, 
nici masă, nici scaun, nici pat, nici cearşafuri; mănânc 
aceeaşi fiertură ca şi soldaţii dumitale, iar foc în vatră n-am 
decât un ceas pe si. 

— Am urmat, doamnă, poruncile domnului de Nogaret, 
răspunse Bersumee. 

— Domnul de Nogaret e mort. 

— Îmi trimisese instrucţiunile regelui. 

— Regele Filip e mort. 

Ghicind unde voia s-ajungă Marguerite, comandantul 
încercă s-o înfunde: 

— Dar monseniorul de Marigny mai trăieşte, doamnă, el, 
care ţine în mâna lui tribunalele şi închisorile, precum şi 
toate câte sunt în ţară, şi în a cărui mână mă aflu şi eu în 
toate privinţele. 

— Aşadar, ştafeta de azi-dimineaţă nu ţi-a adus porunci noi 
în legătură cu mine? 

— Niciuna, doamnă. 

— N-o să treacă mult şi ai să le primeşti. 

— Le aştept, doamnă. 

Se priviră o clipă în tăcere. Robert Bersumee, 
comandantul fortăreței Château-Gaillard, împlinise 35 de 
ani, ceea ce pe atunci te făcea să treci drept om în vârstă. 
Avea mutra morocănoasă şi încruntată pe care şi-o iau lesne 


ostaşii de meserie şi care, cu timpul intră în firea lor. 
Sprâncenele i se îmbinau deasupra nasului. 

Pentru slujba de toate zilele în fortăreață purta o căciulă 
din blană de lup şi o za subţire cam lăbărţată, mânjită de 
grăsime şi care se umfla în jurul cingătoarei. 

La început, când o aduseseră în temniţă, Marguerite 
încercase să-l ademenească cu farmecele ei, gata să i se 
dea pentru a face din el un aliat. Bersumee ocolise ispita, de 
teama necazurilor ce i s-ar fi putut trage dintr-asta. Simţea 
însă mereu aceeaşi stânjeneală în faţa Margueritei şi-i 
păstra un fel de pică pentru rolul primejdios pe care ea i-l 
hărăzise. Acum îşi zicea: „la te uită! Aş fi putut fi amantul 
reginei Franţei.” Şi se întreba dacă purtarea lui de soldat 
neabătut de la datorie are să-i prindă bine la înaintarea în 
grad sau, dimpotrivă, are să-i căşuneze rău. 

— Nu mi-a fost de loc plăcut, doamnă, că a trebuit să mă 
port astfel cu nişte femei... şi încă de rang aşa de înalt ca 
domnia-ta, zise el. 

— Asta mi-o închipui uşor, domnule, răspunse Marguerite, 
căci în dumneata se simte cavalerul, iar lucrurile ce ţi s-au 
poruncit trebuie să-ţi fi făcut mare scârbă. 

Deoarece tată-său potcovea caii, iar mă-sa era fată de 
paracliser, comandantul fortăreței auzi cu oarecare plăcere 
cuvântul cavaler. 

— Vezi, însă, domnule Bersumee, urmă prinţesa 
întemniţată, că m-am săturat să tot mestec rumeguş de 
surcele ca să-mi păstrez dinţii albi şi să-mi ung mâinile cu 
slânina din ciorbă ca să nu-mi crape pielea de frig. 

— Înţeleg, doamnă, înţeleg. 

— "Ţi-aş fi îndatorată să faci astfel ca de astăzi înainte să nu 
mai am de îndurat gerul, păduchii şi foamea. 

Bersumee îşi plecă ochii. 

— Nu am porunci, doamnă. 

— Numai ura pe care mi-o purta regele Filip m-a adus aici, 
şi acum, după ce a murit, toate se vor schimba, urmă 
Marguerite, cât pe ce să creadă ea însăşi minciuna rostită 


cu atâta convingere. Ai să aştepţi oare până ţi s-o porunci 
să-mi deschizi porţile temniţei ca să arăţi oarecare 
bunăvoință reginei Franţei? Nu crezi că făcând aşa îţi 
primejduieşti destul de prosteşte viitorul? 

Militarii sunt adeseori şovăitori din fire, ceea ce-i înclină la 
supunere şi-i face să piardă multe bătălii. Pe cât de 
zăbavnic era Bersumee când urma să facă ceva de capul 
său, pe atât de iute se arăta când trebuia să împlinească 
poruncile mai-marilor. Ştia să zbiere la ostaşii pe care îi 
avea sub mâna lui şi să le repeadă câte un pumn, dar la o 
adică, în faţa unei situaţii neaşteptate, nu se prea simţea în 
stare să ia o hotărâre. 

Între duşmănia unei femei care, după spusa ei, va fi 
atotputernică mâine, şi furia monseniorului de Marigny, 
care era atotputernic astăzi, ce trebuia să aleagă? 

— Aş vrea de asemenea ca doamna Blanche şi cu mine, 
vorbi iar Marguerite, să putem ieşi un ceas, două, dintre 
zidurile acestea, însoţite de dumneata, dacă crezi că-i 
nevoie, ca să mai vedem şi altceva în afară de meterezele 
fortăreței şi de suliţele arcaşilor dumitale. 

Îl lua prea repede şi cerea prea multe. Bersumee mirosi 
capcana. Deţinutele sale încercau să-i scape printre degete. 
Nu erau deci aşa de sigure că se vor întoarce la ce au fost 
înainte. 

— Pentru că eşti regină, răspunse el, vei înţelege, doamnă, 
că trebuie să slujesc statul cu credinţă şi că nu pot călca 
consemnele care mi-au fost date. 

Zicând acestea, părăsi încăperea ca să nu mai lungească 
vorba. 

— E un câine, izbucni Marguerite în urma lui, un câine de 
pază care nu e bun decât să latre şi să muşte. 

Făcuse o mişcare greşită şi acum îşi chinuia mintea 
căutând cum să intre în legătură cu lumea de afară, cum să 
capete veşti şi să trimită scrisori care să nu fie citite de 
Marigny. Nu ştia că un sol, ales printre cele dintâi mărimi 


ale ţării, se şi afla în drum pentru a-i propune un târg 
ciudat. 

II. 

MONSENIORUL ROBERI D'ARTOIS 

„Irebuie să te aştepţi la orice când eşti temnicerul unei 
regine”, îşi zicea Bersumee coborând din turn. Se simţea 
nemulţumit şi-l munceau temeri nedesluşite. O întâmplare 
aşa de gravă cum era moartea regelui nu putea trece fără 
ca Château-Gaillard să primească o vizită de la Paris. Şi 
Bersumee se grăbi, zbierând înjurături în dreapta şi-n 
stânga, să-şi pună garnizoana în stare de inspecţie. Voia ca 
barem despre partea asta să nu i se poată găsi vreo vină. 

Cât ţinu ziua cetăţuia fu întoarsă cu dosu-n sus, într-un 
iureş ce nu se mai pomenise acolo de pe vremea lui Richard 
Inimă-de-Leu. Peste tot se mătura, se freca de zor. Cutare 
arcaş îşi pierduse tolba cu săgeți? Unde era? Tolbă să se 
facă! Şi ce-i cu zalele astea ruginite pe la subsuori? Haide, 
pune mâna pe nisip şi freacă-le, lună să fie! 

— Dacă domnul de Pareilles pică din senin peste noi, nu 
vreau să mă înfăţişez înaintea lui cu o ceată de cerşetori! 
urla Bersumee. Haide, mişcă din loc! 

Se curăţau odăile corpului de gardă. Se ungeau lanţurile 
podului mişcător. Se scoteau plitele pentru clocotitul 
smoalei ca şi cum cetăţuia urma să fie atacată dintr-o clipă 
într-alta. Şi vai de cel care nu se mişca destul de iute! 
Soldatul Gros-Guillaume, chiar cel de râvnea la o porţie de 
vin peste tainul de toate zilele, se alese cu un picior în 
spate. Sergentul Lalaine cădea de oboseală. 

Uşile erau vraişte; Château-Gaillard semăna cu o casă din 
care se mută locatarii. Dacă prinţesele ar fi vrut s-o şteargă 
de acolo, dintr-o sută de zile, asta ar fi fost cea mai 
nimerită. Domnea peste tot o asemenea zăpăceală, că nu le- 
ar fi văzut nimeni ieşind. 

Când veni seara, Bersumee nu mai putea vorbi de atâta 
cât răcnise, iar arcaşii moţăiau pe metereze. A doua zi însă, 
în primele ceasuri ale dimineţii, când pândarii vestiră un 


pâlc de călăreţi cu prapur în frunte, care se apropia venind 
dinspre Paris, de-a lungul Senei, comandantul fortăreței se 
bucură în sinea lui că făcuse ce trebuie ca să nu fie luat pe 

nepregătite. 

Îmbrăcă în grabă zaua lui de zile mari, trase în picioare 
cizmele cele mai bune, acelea pe care nu le purtase mai 
mult de cinci ani, îşi prinse nişte pinteni lungi de trei 
şchioape şi, după ce-şi puse chivăra pe cap, ieşi în curte. 
Rămase câteva clipe să se uite, cu o mulţumire plină de 
grijă, la ostaşii săi istoviţi încă, dar ale căror sulițe şi spăngi 
bine frecate reuşeau să lucească până şi în lumina lăptoasă 
a dimineţii de iarnă. 

„Nu mă poate lua nimeni la refec în ce priveşte ţinuta 
ostaşilor, îşi zicea. Şi asta o să-mi dea glas mai vârtos ca să 
mă plâng de solda mea prea mică şi de întârzierea cu care 
mi se trimit banii pentru hrana oamenilor.” 

Trâmbiţele călăreţilor răsunau acum pe mal la poalele 
cetăţuii, şi se auziră copitele cailor izbind pământul pietros. 

— Deschideţi porţile! Coborâţi podul! 

Lanţurile podului mişcător lunecară tremurând în 
scripetele lor şi, o clipă mai târziu, cincisprezece scutieri cu 
pajure regale, având la mijloc un călăreț roşu, ţinându-se 
drept în şa, de parcă înfăţişa propria sa statuie călare, 
treceau ca o furtună pe sub bolta corpului de gardă şi 
cotropeau curtea fortăreței. 

„Să fie oare noul rege? gândea Bersumee alergându-le 
înainte. Dumnezeule! A şi venit să-şi ia soţia?” 

I se tăiase răsuflarea de tulburat ce era şi nu putu să 
desluşească îndată faţa omului în manta sângerie, care 
sărise de pe calul său şi, ca o namilă îmbrăcată în postavuri, 
blănuri, piei şi argint, îşi croia drum printre scutieri, venind 
spre dânsul. 

— Din partea regelui, zise uriaşul călăreț, fluturând sub 
nasul lui Bersumee, fără a-i lăsa timp să citească, un 
pergament pe care atârna o pecete. Sunt contele Robert 
d'Artois. 


Comandantul fortăreței n-apucă decât să facă o 
plecăciune. Monseniorul Robert d'Artois îi dădu una peste 
umăr de se îndoi; asta, ca să-i arate că nu se ţine fudul faţă 
de cei mai mici, apoi ceru vin cald pentru dânsul şi întreaga 
escortă, cu un glas care-i făcu pe pândarii din turnurile 
cetăţuii să se holbeze miraţi. Paşii săi păreau să stârnească 
o vijelie. 

Încă din ajun Bersumâe se hotărâse în sinea lui să fie la 
înălţime, să nu se lase luat pe neaşteptate, să se arate 
comandant desăvârşit al unei fortărețe fără cusur şi să se 
poarte în aşa fel, încât oaspele, oricare ar fi, să-şi 
amintească de dânsul. Avea o urare de bun sosit gata 
pregătită; cuvântarea asta îi rămase în gât pentru 
totdeauna. 

Câteva clipe mai târziu, Bersumee se pomeni poftit să bea 
din vinul ce i se ceruse, se auzi îngăimând nişte biete 
linguşeli, văzu cele patru odăi ale locuinţei sale, lipită de 
foişor, făcându-se caraghios de mici în faţa staturii oaspelui, 
se înecă dând pe gât băutura din cana lui şi se găsi apoi în 
turnul celor două întemniţate, ţinându-se după contele 
d'Artois, care urca în fugă scara neagră. Bersumee se 
socotise până în ziua aceea om înalt şi deodată se simţea 
pitic. 

În privinţa prinţeselor, d'Artois nu pusese decât o 
întrebare: 

— Cum o duc? 

— Foarte bine, mulţumesc, monseniore, răspunse 
Bersumee, blestemându-se îndată pentru răspunsul 
prostesc. 

La un semn, sergentul Lalaine trase, cu degete 
tremurătoare, zăvoarele. 

În mijlocul încăperii rotunde, Marguerite şi Blanche 
aşteptau în picioare. Erau palide şi, când uşa se deschise, 
parca îmboldite de aceeaşi teamă, se strânseră una într-alta 
şi se luară de mână. 


D'Artois le învălui într-o privire. Ochii îi clipeau. Se oprise 
în pervazul uşii, astupând-o cu totul. 

— Tu, vere! zise Marguerite. 

Şi deoarece Robert d'Artois nu răspundea, absorbit cum 
era în contemplarea celor două femei pe care se ostenise şi 
el să le nenorocească, Marguerite continuă: 

— Uită-te la noi, da, uită-te la noi! Şi vezi în ce hal ne-au 
adus! Asta nu seamănă cu ceea ce-ţi văd ochii la curte şi 
nici cu amintirea ce-o ai despre noi! N-avem o cămaşă, o 
rochie. N-avem ce mânca. Şi nici scaun n-avem pentru un 
domn aşa de mare ca tine! 

Îşi redobândise repede glasul ei sigur. 

„Or fi ştiind?” se întreba d'Artois apropiindu-se încet. Or fi 
aflat tot ce făcuse el din răzbunare, din ură pentru mama 
contesei Blanche, ca să le ducă la pieire, şi ca o ajutase pe 
regina Angliei să le întindă capcana în care căzuseră? 

— Robert, ne aduci oare izbăvirea? 

Blanche scosese acest țipăt, îndreptându-se spre uriaş, cu 
mâinile întinse, cu ochi în care lucea speranţa. 

„Nu, habar n-au de nimic, gândi el, şi asta o să-mi facă 
misiunea mai uşoară.” Nu răspunse la întrebarea ei şi se 
întoarse deodată spre comandantul fortăreței: 

— Bersumee, aici nu se face foc? 

— Nu, monseniore... Poruncile pe care le aveam... 

— Să se facă numaidecât! Şi nu e nici un fel de mobilă 
aici? 

— Nu, monseniore, dar eu... 

— Mobilă... să te faci! Scoateţi crivatul ăsta păcătos! Să se 
aducă un pat, scaune, draperii, sfeşnice. Să nu te aud 
zicând că n-ai nimic. Am văzut la tine acasă tot ce lipseşte 
aici. Aduceţi-le de-ndată! 

Îl apucase de braţ pe comandantul fortăreței şi-l împingea 
afară ca pe-o slugă. 

— Şi de mâncare, zise atunci Marguerite. Mai spune-i 
bunului nostru temnicer, care ne face în toate zilele o hrană 


pe care şi porcii ar lăsa-o neatinsă în albia lor, să ne dea în 
sfârşit un prânz ca lumea. 

— Şi de mâncare, bineînţeles, doamnă! repetă d'Artois. 
Plăcinte şi fleici. Legume proaspete. Pere gustoase de iarnă 
şi dulceaţă. Şi vin, Bersumee, mult vin! 

— Dar, monseniore... gemu comandantul. 

— Nu-mi vorbi în nas! urlă d'Artois. Gura îţi miroase a cal! 

Îl dădu afară şi trânti uşa cu o izbitură de cizmă. 

— Dragele mele verişoare, se întoarse d'Artois la ele, mă 
aşteptam la mai rău, zău aşa; mi s-a luat însă o piatră de pe 
inimă văzând că jalnica voastră şedere aici n-a atins cele 
mai frumoase obrăjoare din Franţa. 

Abia acum îşi scoase pălăria şi făcu o plecăciune. 

— Ne mai spălăm încă, spuse Marguerite. Dacă spargem 
gheaţa din lighenele ce ni se aduc, avem apă destulă. 

D'Artois se aşezase pe băncuţa de lemn şi nu-şi lua ochii 
de la ele. „Ehei, păsărelelor, îşi cânta în sinea lui, uite unde 
aţi ajuns vrând să vă croiţi câte o coroană de regină din 
moştenirea lui Robert d'Artois!” Încerca să ghicească pe 
sub rochiile de aba groasă dacă trupurile celor două tinere 
femei pierduseră dulcea lor arcuitură de mai ieri. Era ca un 
pisoi mare gata să se joace cu nişte şoricei în colivie. 

— Marguerite, întrebă el, ţi-a mai crescut părul? E tot aşa 
de des ca înainte? 

Marguerite de Burgundia tresări ca picată cu foc. Pălise la 
faţă. 

— Scoală-te, domnule d'Artois! rosti ea cu glas fierbând de 
mânie. Oricât de năpăstuită mă găseşti aici, nu îngădui încă 
unui bărbat să şadă în faţa mea când eu stau în picioare! 

D'Artois se ridică dintr-o săritură şi o clipă privirile lor se 
înfruntară. Ea rămase nemişcată. 

În lumina slabă care venea de la fereastră, el văzu mai 
bine chipul cel nou al Margueritei, chipul ei de femeie 
întemniţată. Trăsăturile îşi păstraseră frumuseţea, dar 
toată dulceaţa lor pierise. Nasul îi era mai ascuţit, ochii mai 
înfundaţi. Gropiţele care în primăvara trecută i se săpau în 


colţul obrajilor de culoarea chihlimbarului erau acum nişte 
încreţituri mărunte. „la te uită, îşi zise d'Artois, nu se dă 
bătută. Cu atât mai bine, o să fie mai vesel.” Îndrăgea 
trânta şi-i plăcea să aibă de luptat până-şi punea jos 
vrăjmaşul. 

— Vară dragă, îi spuse cu o prefăcută naivitate, nici prin 
minte nu mi-a trecut să te insult; m-ai înţeles greşit. Voiam 
doar să ştiu dacă părul ţi-a crescut destul de lung ca să te 
poţi arăta iar în lume. 

Oricât de bănuitoare era, Marguerite nu-şi putu stăpâni o 
tresărire de bucurie. 

„Să te poţi arăta iar în lume... Asta înseamnă deci că voi 
ieşi de aici. Sunt oare iertată? Mi-aduce oare tronul? Nu, nu 
pentru asta a venit, mi-ar fi spus-o de la început...” 

Gândea prea repede şi se simţea năpădită de îndoială. îi 
veneau, fără să vrea, lacrimi în ochi. 

— Robert, nu mă ţine aşa pe jeratic. Ştiu, asta îţi stă în 
obicei şi văd că ai rămas acelaşi. Dar nu fi crud. Ce-ai venit 
să-mi spui? 

— Vară dragă, am venit să te scap... 

Blanche scoase un țipăt, şi Robert crezu că are s-o vadă 
căzând leşinată. Îşi lăsase fraza neterminată; ţinea cele 
două femei ca pe nişte peşti prinşi în cârligul undiţei. 

—.aducânduc-ţi o... propunere, sfârşi el. 

Se bucură văzând cum li se încovoaie umerii şi auzindu-le 
suspinul dezamăgit. 

— O propunere din partea cui? întrebă Marguerite. 

— A soţului tău Ludovic, regele nostru de acum încolo. Şi a 
bunului nostru văr, monseniorul de Valois. Nu pot vorbi însă 
decât cu tine, între patru ochi. Vrea Blanche să ne lase 
singuri? 

— Da, da, făcu Blanche, cu un aer supus, plec numaidecât. 
Dar mai întâi, vreau să ştiu... Ce face soţu-meu, Charles? 

— Moartea tatălui său l-a mâhnit adânc. 

— Şi de mine... ce spune? Vorbeşte de mine? 


— Cred că-i pare rău de tine, deşi a suferit mult de pe 
urma ta. De la cele întâmplate la Pontoise, nu l-a mai văzut 
nimeni vesel cum era înainte. 

Pe Blanche o podidiră lacrimile. 

— Crezi că mă iartă? întrebă ea. 

— Aceasta ţine mult de vară-ta, răspunse d'Artois cu o 
mutră misterioasă, arătând spre Marguerite. 

O însoţi până la uşa pe care o închise în urma ei, apoi se 
întoarse la Marguerite: 

— Draga mea, mai întâi trebuie să-ţi arăt cum stau 
lucrurile. De câteva zile încoace, de când regele Filip trăgea 
să moară, soţul tău Ludovic parcă se zăpăcise mai rău. Să 
te culci prinţ şi să te scoli rege nu-i glumă. Rege al Navarei 
nu prea era decât cu numele şi toate se făceau acolo fără 
dânsul. Ai să-mi spui că are 25 de ani şi că la vârsta asta ar 
putea domni, dar, fără a-l vorbi de rău, ştii ca şi mine că nu 
prea străluceşte prin deşteptăciune. Aşa că, pentru început, 
unchiul său, monseniorul de Valois, îl ajută în toate şi vede 
de treburile ţării împreună cu monseniorul de Marigny. 
Partea proastă e că aceşti doi oameni puternici, tocmai 
pentru că se aseamănă foarte mult, nu se prea iubesc şi 
fiecare din ei se face că n-aude când îi vorbeşte celălalt. 
Unii cred chiar că, în curând nu se vor mai înţelege deloc şi 
ar fi mare pacoste dacă lucrurile ar merge multă vreme 
aşa, căci o ţară nu poate fi cârmuită de doi surzi. 

D'Artois nu mai era de recunoscut! Le zicea potolit şi 
limpede, ceea ce te îndreptăţea să gândeşti că, în bună 
parte, făcea într-adins pe zurliul atunci când îţi vorbea 
gălăgios şi anapoda. 

— În ce mă priveşte, urmă el, ştii că nu mă prăpădesc de 
dragul domnului de Marigny, care mi-a căşunat mult rău, şi 
doresc din tot sufletul ca vărul meu Valois, căruia îi sunt 
prieten şi aliat în toate, să iasă învingător din lupta asta. 

Marguerite se silea să prindă iţele acestor urzeli tainice, 
pe care d'Artois i le dezvăluia dintr-o dată, intrigăria fiind 
pâinea lui de toate zilele. Ea nu mai ştia nimic din ceea ce 


se petrecea la curte şi, ascultându-l, părea să se trezească 
dintr-un somn lung. De afară ajungeau până la dânşii, 
înăbuşite de grosimea zidurilor, strigătele lui Bersumee 
dând zor ostaşilor care-i goleau locuinţa. 

— Ludovic tot mă mai urăşte, nu-i aşa? întreba 
Marguerite. 

— O, şi încă cum! răspunse d'Artois. N-are nici un rost să-ţi 
ascund asta: te urăşte grozav. Trebuie să recunoşti că are şi 
de ce, căci perechea de coarne cu care i-ai împodobit 
fruntea îl împiedică să-şi pună deasupra coroana Franţei! 
Nu uita, însă, dragă verişoară, că dacă-mi făceai una ca asta 
mie, de pildă, n-aş fi bătut toba să afle toată ţara. Îţi 
trăgeam o mamă de bătaie, de-ţi trecea pofta să mai începi 
câte zile-i mai avea, sau poate... 

Îi aruncă o privire care o înfricoşă pe Marguerite. 

—,.sau poate aş fi întors-o în aşa fel ca să mă pot preface că 
cinstea mea a rămas nepătată. Dar, în sfârşit, răposatul, 
socru-tău, regele, judeca se vede altminteri şi lucrurile au 
ajuns acolo unde au ajuns. 

Avea îndrăzneala să deplângă această nenorocire, ştiind 
bine că el se străduise, prin toate mijloacele, s-o dezlănţuie. 
Marguerite îl auzi iar: 

— Cel dintâi gând al lui Ludovic, după ce văzu că tată-su a 
închis ochii, şi singurul gând ce-l frământă deocamdată, 
căci nu cred să poată avea în cap mai multe deodată, este 
de a ieşi din încurcătura în care se află din vina ta şi de a 
şterge ruşinea cu care l-ai acoperit. 

— Ce vrea Ludovic? 

D'Artois îşi bălăbăni o clipă înainte şi înapoi piciorul său 
cât un picior de pod, ca şi cum se pregătea să izbească într- 
o piatră. 

— Vrea să ceară desfacerea căsătoriei voastre, răspunse 
el, şi vezi bine că o doreşte neîntârziat, de vreme ce m-a 
trimis încoace, fără să mai tărăgăneze. 

„Aşadar, nu voi fi niciodată regina Franţei”, gândi 
Marguerite. Visurile smintite pe care şi le făcuse în ajun se 


şi spulberaseră. O zi de vis pentru şapte luni de temniţă... şi 
pentru toată viaţa! 

În clipa aceea intrară doi oşteni, aducând un braţ de 
lemne şi o legătură de surcele. Marguerite aşteptă până ce 
aceştia aprinseră focul şi părăsiră încăperea. 

— Dacă-i aşa, n-are decât să ceară desfacerea căsătoriei, 
zise ea cu lehamite. Ce pot face eu? 

Veni să-şi întindă mâinile la flăcările care începeau să 
trosnească. 

— Ei, verişoară, tocmai că poţi face mult şi ai putea trage 
foloase de pe urma unui lucru care nu te-ar costa mai nimic. 
S-a brodit că adulterul nu e motiv de despărţire; e o 
neghiobie, dar aşa este. Ai fi putut avea o sută de amanți în 
loc de unul, te-ai fi putut culca cu toţi bărbaţii din ţară, şi 
asta nu te împiedica să rămâi pentru totdeauna soţia de 
nedespărţit a bărbatului cu care ai fost unită în faţa lui 
Dumnezeu. Întreabă-l şi pe preotul de aici sau pe cine vrei: 
aşa este. Eu însumi am cerut să fiu lămurit în privinţa asta, 
căci nu-s de fel învăţat într-ale bisericii. Legătura căsătoriei 
nu poate fi ruptă şi, dacă vrei s-o desfaci, trebuie să 
dovedeşti că a fost la mijloc o piedică din pricina căreia nu 
s-a făcut de fel împreunare, sau că nu s-a împlinit de-a 
binelea, şi că toate au rămas întocmai ca şi cum căsătoria n- 
ar fi avut loc. Auzi ce spun? 

— Da, da, te ascult, zise Marguerite. 

Nu mai era vorba acum de treburile ţării, ci de soarta ei, şi 
ea îşi vâra în cap fiecare cuvânt, ca să nu uite nimic. 

— Aşa că, spuse mai departe uriaşul, iată la ce s-a gândit 
monseniorul de Valois pentru a-şi scoate nepotul din 
încurcătură. 

Se opri câteva clipe ca să-şi dreagă glasul. 

— Tu vei recunoaşte că fiică-ta, prinţesa Jeanne, nu este a 
lui Ludovic. Vei recunoaşte că nu ţi-ai lăsat niciodată soţul 
să se atingă de trupul tău şi că astfel n-a fost între voi o 
căsătorie de adevăratelea. Asta o spui, chiar aşa cum o auzi, 
în faţa mea şi în faţa preotului de aici, care o va aşterne pe 


hârtie şi va iscăli alături de noi. S-or găsi apoi lesne printre 
foştii tăi servitori sau cunoscuţi câţiva martori care să 
adeverească aceste lucruri. Astfel, legătura nu poate fi 
socotită ca atare, şi desfacerea căsătoriei vine de la sine. 

— Şi ce mi se dă în schimbul acestei... minciuni? 

— În schimbul acestei... bunăvoinţe, răspunse d'Artois, ai 
să fii dusă în ducatul Burgundiei, la vreo mânăstire, până ce 
va fi rostită desfacerea căsătoriei, şi după aceea vei trăi 
cum ţi-o plăcea sau cum or vrea neamurile tale. 

În prima clipă Marguerite era cât pe ce să răspundă: „Da, 
primesc; spun tot ce mi se cere şi iscălesc orice, numai să 
fiu scoasă de aici”. Dar îl văzu pe d'Artois pândind-o, cu 
ochii pe jumătate închişi, silindu-se să-şi dea un aer de om 
blajin care nu-l prindea de fel, şi simţi că încercau s-o tragă 
pe sfoară. „Voi iscăli şi apoi mă vor ţine mai departe aici”, îi 
trecu prin minte. 

Cei care au prefăcătorie şi necredinţă în sufletul lor îi cred 
şi pe ceilalţi la fel. De data aceasta, însă, d'Artois nu minţea; 
târgul pe care-l propunea era sincer, şi avea chiar poruncă 
s-o scoată de acolo pe Marguerite dacă se învoia să 
recunoască ce i se cerea. 

— Ar însemna să săvârşesc un mare păcat, zise ea. 

D'Artois izbucni în râs. 

— Ei asta-i acum! Lasă, Marguerite, ai săvârşit tu altele, 
mi se pare, fără să te frămânţi atâta! 

— Poate că m-oi fi schimbat şi m-am câit. lrebuie să mă 
gândesc înainte de a lua o hotărâre. 

Uriaşul avu o strâmbătură ciudată, molfăindu-şi buzele de 
la dreapta la stânga. 

— Fie şi aşa, verişoară, îi spuse, dar gândeşte-te repede, 
căci trebuie să mă întorc mâine la Paris, pentru slujba 
înmormântării ce se va face la Notre-Dame. Douăzeci şi trei 
de leghe, proptit cu şezutu-n şa, chiar dacă iau calea cea 
mai scurtă! Cu drumurile astea în care te-nfunzi de două 
şchioape în noroi, acum când înserează devreme şi se crapă 
de zi târziu, cu ce mai am de aşteptat la Mantes până mi se 


schimbă caii, nu-mi arde de fleacuri şi tare aş vrea să nu mă 
fi ostenit de pomană venind încoace. Pe curând, vară dragă. 
Mă duc să dorm un ceas şi apoi mă întorc să mănânc cu voi. 
Să nu se spună că te-am lăsat singură în prima zi când ţi se 
dă o masă îmbelşugată. Până atunci te vei fi hotărât cum e 
mai bine, nu mă îndoiesc de asta. 

leşi de-acolo ca o furtună, aşa cum venise, căci îşi 
pregătea cu grijă ieşirile ca şi intrările, şi era cât pe ce să-l 
trântească pe arcaşul Gros-Guillaume, care urca scara, 
leoarcă de năduşeală şi cocârjat sub povara unui lădoi. 

Se vâri apoi în locuinţa răvăşită a comandantului 
fortăreței, prăvălindu-se pe singurul pat ce mai rămăsese 
acolo. 

— Prietene Bersumee, îi spuse, cina să fie gata peste un 
ceas, dar cheamă.-l pe valetul meu, Lormet, care trebuie să 
se afle printre scutieri. Să vină să-mi vegheze somnul. 

Căci de nimic nu se temea acest voinic decât să se lase 
fără apărare în faţa vrăjmaşilor săi, care erau mulţi, pe 
când dormea. Şi în locul oricărui oştean sau scutier ţinea 
să-l aibă de pază la căpătâi pe bondocul de Lormet, 
servitorul său cărunt, care îl urma peste tot, cică pentru a-i 
duce mantia sau pelerina. 

Zdravăn ca puţini alţii, în ciuda celor 50 de ani ai săi, şi cu 
atât mai primejdios cu cât nu dădeai doi bani pe înfăţişarea 
lui, în stare să săvârşească orice i-ar cere „monseniorul 
Robert”, şi mai ales să facă de petrecanie, cât ai clipi şi fără 
zgomot, oricui i-ar supăra stăpânul, la nevoie codoşindu-i şi 
fete sau năimindu-i haimanale, Lormet era un ticălos, nu 
atât din fire, cât din devotament; ucigaşul acesta avea 
pentru stăpânul său o grijă de doică. 

Altminteri pişicher şi făcând de minune pe prostul, era o 
iscoadă de mâna întăi, iar dintre isprăvile lui, cea mai 
măruntă n-a săvârşit-o atunci când adulmecase urma 
fraţilor d'Aunay, pentru ca Robert d'Artois să-i prindă 
aproape asupra faptului la picioarele turnului Nesle. 


Când îl întreba cineva pe Lormet de ce e atât de devotat 
contelui d'Artois, înălța din umeri şi răspundea mormăind: 
„Pentru că din fiecare mantie veche de-a lui îmi pot face 
două”. 

De cum intră Lormet în locuinţa comandantului fortăreței, 
Robert închise ochii şi adormi numaidecât, cu braţele în 
lături şi picioarele răscrăcănate, iar pântecul începu să-i 
tresalte sub răsuflarea-i liniştită de căpcăun adâncit în 
somn. 

Se trezi singur după un ceas şi se întinse ca un tigru, de-i 
trosniră oasele, apoi se dădu jos din pat, cu trupul odihnit şi 
mintea proaspătă. 

Lormet şedea pe un scaun, cu genunchii lipiţi şi spada 
culcată deasupra, ţinându-şi faţa rotundă întoarsă spre 
d'Artois. De sub pleoapele încreţite, ochii lui cătau plini de 
duioşie la stăpânul său, care se deştepta. 

— E rândul tău acum să te duci la culcare, dragul meu 
Lormet, îi zise d'Artois, dar, mai întâi, mergi de mi-l caută 
pe preot. 

III. 

ULTIMA ŞANSĂ DE A FI REGINĂ. 

Dominicanul caterisit veni numaidecât, foarte tulburat că 
un domn aşa de mare trimisese anume să-l cheme. 

— Frate, îi zise d'Artois, o cunoşti bine pe doamna 
Marguerite, căci îi eşti duhovnic. Care-i partea mai slabă a 
firii sale? 

— Ispitele trupului, monseniore, răspunse preotul, 
plecându-şi ruşinos ochii. 

— Asta o ştiam noi! Dar altceva... văzuşi la dânsa vreo 
coardă simţitoare pe care să putem apăsa ca s-o facem să 
înţeleagă unele lucruri ce sunt spre binele ei şi în folosul 
ţării? 

— Nu văd, monseniore. Nu văd în ea nimic ce-ar putea să-i 
frângă cerbicia... afară de ce vă spuneam. Sufletul acestei 
prințese e tare ca o sabie, şi nici temniţa nu i-a tocit tăişul. 
Vai, nu e de fel o oiţă pe care s-o duci cum vrei, credeţi-mă! 


Cu mâinile vârâte în mânecile sutanei, cu fruntea-i mare 
aplecată, încerca să se arate totodată cucernic şi isteţ. Nu 
se tunsese de o bucată de vreme, şi pielea îi era albastră în 
creştet, deasupra unei cununi subţiri de păr negru. 

D'Artois rămase o clipă îngândurat, frecându-şi obrazul; 
scăfârlia preotului îi amintise de barba lui, care începuse 
să-i crească. 

— Şi în privinţa acelei părţi slabe a firii sale, de care ai 
pomenit, întrebă el iarăşi, aflat-a dânsa aici cu cine să-şi 
potolească... slăbiciunea, cum numiţi voi vlaga asta a 
trupului? 

— Pe cât ştiu eu, nimeni, monseniore. 

— Şi Bersumee? Nu zăboveşte la dânsa cam multişor, 
uneori? 

— Niciodată, monseniore. Răspund pentru asta. 

— Dar... tu? 

— Vai, monseniore! izbucni duhovnicul temniţei, făcându-şi 
cruce. 

— Haide, haide! râse d'Artois. N-ar fi întâia oară când se 
întâmplă aşa ceva, şi cunosc destui de teapa ta care de 
îndată ce-şi leapădă anteriul se simt oameni la fel ca ceilalţi. 
Dinspre partea mea nu văd nici un rău în asta. ba chiar, ca 
să vorbesc pe şleau, aş zice mai curând că-i lucru vrednic 
de laudă... Dar cu vară-sa? Cele două femei nu-şi îndulcesc 
amarul, mângâindu-se niţel una pe alta? 

— Vai, monseniore! zise duhovnicul, prefăcându-se tot mai 
îngrozit, îmi cereţi să dau în vileag o taină a spovedaniei. 

D'Artois îi arse prieteneşte o scatoalcă peste umăr, dar era 
cât pe ce să-l dea de-a dura în perete. 

— Haide, haide, jupâne părinţele, lasă gluma! strigă el. N- 
ai fost pus să slujeşti în temniţă ca să păstrezi tainele, ci ca 
să le spui mai departe cui trebuie să le ştie. 

— Nici doamna Marguerite, nici doamna Blanche, zise cu 
jumătate glas preotul, nu mi s-au mărturisit vreodată să fi 
săvârşit asemenea păcat, altfel decât în vis. 


— Ceea ce nu-i o dovadă că sunt nevinovate, ci doar 
temătoare. Ştii să scrii? 

— Fireşte, monseniore. 

— Ei, ia te uită! zise d'Artois cu un aer mirat. Aşadar 
călugării nu-s toţi atât de proşti cum se zice!... Atunci, 
jupâne părintele, du-te de-ţi ia o foaie de pergament, pene 
şi tot ce-ţi trebuie pentru a scrie, şi înfiinţează-te la turnul 
prinţeselor, în josul scării, gata să te urci sus de îndată ce 
te-oi chema. Haide, dă-i zor! 

Duhovnicul făcu o plecăciune; păru să mai aibă ceva de 
adăugat, dar contele d'Artois îşi şi pusese marea lui mantie 
roşie şi pornise spre uşă. Duhovnicul alergă după dânsul. 

— Monseniore! Monseniore! spuse el cu glas pătruns de 
slugărnicie, veţi avea marea bunătate, dacă nu vă supăr cu 
astfel de rugăminte, veţi avea neţărmurita bunătate de a 
spune fratelui Renaud, marele inchizitor, dacă se întâmplă 
să-l întâlniți, că sunt mereu preasupusul său fiu, şi să nu mă 
uite multă vreme în fortăreaţa asta, unde slujesc plin de 
râvnă fiindcă Dumnezeu m-a pus aici; dar am şi eu oarecare 
merite, monseniore, aşa cum v-aţi putut da seama, şi aş dori 
mult să li se găsească o altă întrebuințare. 

— Mă voi gândi la asta, iubitule, mă voi gândi, răspunse 
d'Artois, ştiind bine, chiar din clipa aceea, că nu va face 
NIMIC. 

Când Robert intră iar în odaia Margueritei, cele două 
prințese nu isprăviseră să se îmbrace; abia se spălaseră pe 
îndelete în faţa focului din vatră, cu apa caldă şi frunzele de 
săpunel ce li se aduseseră, prelungind această plăcere 
regăsită; îşi frecaseră una alteia părul încă scurt, în care 
mai luceau picăturile de apă, şi abia îşi puseseră cămăşile 
lungi ce li se dăduseră, albe şi închise la gât cu un şnur. 
Văzându-l, se traseră îndărăt speriate, ruşinându-se. 

— Vai, dragele mele verişoare, zise Robert, nu vă sinchisiţi 
de mine. Rămâneţi aşa. Sunt doar din familie! Şi apoi, 
cămăşile astea vă acoperă mai bine ca rochiile cu care 
ieşeaţi în lume odinioară. Arătaţi întocmai ca nişte 


călugăriţe. Aveţi însă de pe acum o înfăţişare mai chipeşă ca 
înainte cu un ceas, iar obrajii încep să vi se îmbujoreze din 
nou. Mărturisiţi deci că soarta voastră n-a întârziat să se 
schimbe de când am sosit eu! 

— O, da, mulţumesc, vere! izbucni Blanche. 

Încăperea era de nerecunoscut. Se adusese acolo un pat 
cu polog, două cufere mari care ţineau loc de laviţă, un 
scaun cu spetează şi o masă pe căpriori, unde se şi vedeau 
rânduite străchinile, cănile şi vinul lui Bersumee. O 
tapiserie de mătase, căreia nu i se mai desluşeau culorile şi 
lucrătura de roasă ce era, fusese întinsă pe partea cea mai 
mâncată de umezeală a peretelui boltit. O lumânare groasă, 
luată din biserica fortăreței, ardea pe masă, căci, deşi se 
aflau la începutul după-amiezii, se şi lăsase întunericul; iar 
în căminul cu coş ţuguiat pârâiau buşteni întregi, la capătul 
cărora se scurgea apa în băşicuţe care pocneau. 

Îndată după Robert, intrară sergentul Lalaine, arcaşul 
Gros-Guillaume şi alt oştean, aducând o ciorbă deasă şi 
aburindă, o pâine mare rotundă ca o turtă, cum o fac cei din 
ţara Briei, o plăcintă de vreo două ocale într-o coajă 
rumenită, un iepure fript, o gâscă prăjită în untura ei şi 
câteva pere pergamute de soiul celor ce se coc târziu, pe 
care Bersumee le dibuise la un fructar din Andelys, 
amenințând că dărâmă târgul. 

— Cum, sări cu gura d'Artois, asta e tot ce ne aduceţi, 
când am cerut o masă îmbelşugată? 

— Mare minune, monseniore, că s-a mai găsit şi atâta pe 
vremea asta de foamete, răspunse Lalaine. 

— O fi vreme de foamete pentru golanii care-s aşa de 
puturoşi, c-ar vrea ca pământul să-i hrănească fără a-l 
munci, dar nu pentru oamenii de treaba, i-o întoarse 
d'Artois. De când sugeam la ţâţă n-am mai avut parte de un 
prânz atât de calic! 

Prinţesele întemniţate priveau cu ochi de fiare hămesite la 
toate bunătăţile acelea puse înaintea lor şi pe care d'Artois 
se prefăcea într-adins a le disprețul, pentru ca astfel cele 


două femei să simtă mai bine în ce hal jalnic se aflau. 
Blanche avea lacrimile în pleoape, gata s-o podidească, iar 
cei trei oşteni holbau nişte ochi pofticioşi, minunându-se de 
câte erau pe masă. 

Gros-Guillaume, cu burta umflată doar de terci de secară, 
şi care slujea de obicei la masa comandantului, se apropie 
încetişor ca să taie pâinea. 

— Nu, să nu te atingi cu labele tale murdare! îi urlă 
d'Artois. Ne-o vom tăia singuri. Haide, căraţi-vă până nu mă 
supăr! 

Ar fi putut să trimită după Lormet, dar somnul 
credinciosului său păzitor era printre puţinele lucruri pe 
care le respecta Robert. Ar mai fi putut să cheme vreun 
scutier, dar nu ţinea să aibă martori la ceea ce avea să facă. 

— Voi încerca să mă deprind niţel cu traiul din închisoare, 
spuse d'Artois de îndată ce ieşiră arcaşii, pe tonul glumeţ 
folosit şi în zilele noastre de oameni foarte bogaţi, atunci 
când întâmplarea îi sileşte să se servească o dată singuri la 
masă sau să spele o farfurie. Mai ştii? adăugă el, poate că 
într-o zi o să mă băgaţi voi aici, verişoarelor! 

O pofti pe Marguerite să se aşeze în scaunul cu spetează. 

— Blanche şi cu mine vom şedea pe laviţa asta, zise. 

Turnă vin şi, ridicându-şi cupa spre Marguerite, închină: 

— Trăiască regina! 

— Nu-ţi râde de mine, vere, spuse Marguerite. Asta e 
cruzime. 

— Nu-mi râd de fel; înţelege cuvintele mele aşa cum le-ai 
auzit. Regină mai eşti încă, pe cât ştiu, iar eu îţi urez să 
trăieşti... şi atâta tot. 

Asupra acestora se făcu tăcere, căci începură să mănânce. 
Oricare altul în afară de Robert ar fi fost mişcat văzând cum 
cele două femei se reped la bucate ca nişte cerşetoare. 

În prima clipă, încercaseră să se prefacă mai puţin lacome, 
aşa cum porunceşte demnitatea, dar foamea dovedindu-se 
îndată mai tare, se porniră să înfulece de nu mai aveau 
vreme să răsufle între două înghiţituri. 


D'Artois prinse iepurele în vârful săbiei sale şi îl ţinu pe 
jeraticul vetrei ca să-l încălzească. Făcea asta fără să-şi ia 
ochii de la verişoarele sale şi, privindu-le, simţea că-l îneacă 
un hohot de râs. „Pe jos de le-aş pune străchinele cu 
mâncare, s-ar aşeza în patru labe ca să lingă tot până-n 
crăpăturile blidelor.” 

Cele două femei duceau des şi cupele la gură, bând cu sete 
vinul lui Bersumee, ca şi cum ar fi trebuit să se 
despăgubească dintr-o dată pentru şapte luni cât băuseră 
numai apă de hârdău, şi sângele li se urca în obraji. „Se vor 
îmbolnăvi, gândea d'Artois, şi-şi vor sfârşi ziua asta 
frumoasă, vărsându-şi maţele.” 

Mâncă el însuşi cât o căprărie întreagă. Faima lui de 
mâncău fără pereche nu era o legendă, şi ar fi trebuit să tai 
în patru fiecare din îmbucăturile sale ca să poată trece prin 
gâtlejul unui om obişnuit. Dădea gata gâsca prăjită, aşa 
cum alţii înfulecă de obicei sturzii, mestecându-i oasele. Se 
scuză, parcă simțindu-se vinovat, că nu poate face la fel şi 
cu ciolanele iepurelui. 

— Oasele de iepure, lămuri el, se rup de-a lungul lor şi-ţi 
taie măruntaiele. 

Când toţi fură în sfârşit sătui, d'Artois o privi pe Blanche 
drept în ochi, arătându-i uşa. Ea se ridică, fără a se mai lăsa 
rugată, deşi picioarele i se cam muiaseră. 1 se învârtea 
capul şi simţea mare nevoie să găsească un pat. Robert avu 
atunci singurul gând omenos din câte-i trecuseră prin minte 
de la sosirea lui acolo: „Dacă asta iese acuma în frig, îşi zise, 
o loveşte damblaua şi crapă”. 

— S-a făcut foc şi în odaia ta? întrebă el. 

— Da, mulţumesc, vere dragă, răspunse Blanche. Viaţa... 

Un sughiţ îi tăie vorba. 

— viaţa ni s-a schimbat cu totul datorită ţie... Ah, te iubesc, 
vere dragă... zău că te iubesc... Ai să-i spui lui Charles, nu-i 
aşa... ai să-i spui că-l iubesc... şi să mă ierte fiindcă-l iubesc. 

În clipa aceea iubea toată lumea. leşi beată criţă şi abia 
nimerind treptele scării. „Dacă veneam aici numai pentru a 


petrece, gândi d'Artois, asta nu mi s-ar fi împotrivit prea 
tare. Dă-i unei prințese să bea vin din belşug şi vei vedea 
îndată ca nu se deosebeşte de o fleoarţă. Dar şi cealaltă mi 
se pare cherchelită de-a binelea.” 

Mai zvârli un buştean gros în foc, întoarse spre vatră jilţul 
Margueritei, apoi umplu din nou paharele. 

— Ei, verişoară, te gândişi la ce vorbirăm? întrebă el. 

— M-am gândit, Robert, m-am gândit. Şi cred, într-adevăr, 
că voi refuza. 

Rostise cuvintele acestea foarte încet, legănându-şi niţel 
capul. Părea fleşcăită de căldură, ca şi de vin. 

— Nu, zău, asta nu-i o vorbă chibzuită, verişoară! izbucni 
Robert. 

— Ba da, ba da, cred ca am să refuz, mai spuse ea o dată 
cu glas cântător şi parcă luându-l în râs. 

Uriaşul avu un gest de nerăbdare. 

— Marguerite, ascultă-mă bine, urmă el. E numai spre 
binele tău să te învoieşti acum. Ludovic e un om nerăbdător 
din fire, în stare să facă orice pentru a obţine de îndată 
ceea ce vrea. Niciodată n-o să-ţi mai pice un chilipir ca ăsta. 
Declară ce ţi se cere. Procesul tău n-are nevoie să ajungă în 
faţa sfântului scaun; el poate fi judecat de tribunalul 
episcopal de la Paris, care se află în mâna monseniorului 
Jean de Marigny, arhiepiscopul de Sens, căruia i se va da de 
înţeles să se grăbească. Nici trei luni nu vor trece şi ai să 
poţi fi iarăşi stăpână pe tine însăţi. 

— Şi dacă nu vreau? 

Ea stătea puţintel aplecată spre focul din vatră, cu mâinile 
întinse înainte. Şnurul care închidea gulerul cămăşii sale 
lungi se deznodase, lăsând să i se vadă sânii, şi privirea 
vărului luneca acolo departe, dar Marguerite nu părea să 
se sinchisească de asta. „Căţeaua, şi-a păstrat sâni 
frumoşi”, îşi zicea d'Artois. 

— Şi dacă nu vreau? repetă ea. 

— Dacă nu vrei, drăguță, căsătoria ta va fi oricum 
desfăcută, căci se găseşte oricând un motiv pentru a 


desface căsătoria unui rege, răspunse nepăsător d'Artois, 
absorbit cu totul de ceea ce-i vedeau ochii. Îndată ce vom 
avea un papă... 

— A, va să zică tot n-aveţi încă un papă? sări bucuroasă 
Marguerite. 

D'Artois îşi muşcă buzele; făcuse o greşeală. Ar fi trebuit 
să se gândească dinainte că, închisă în această temniţă, ea 
nu avea de unde să ştie ceea ce toată lumea ştia, şi anume 
că de la moartea lui Clement al V-lea, conclavul nu reuşise 
încă să aleagă un nou cap al bisericii. Bună armă pusese, 
fără să vrea, în mâna potrivnicii sale. Şi, după vioiciunea cu 
care Marguerite primi vestea, d'Artois îşi dădu seama că nu 
e chiar aşa de beată cât voia să pară. 

O dată ce săvârşise această greşeală boacănă, încerca 
acum s-o întoarcă în folosul său, făcând pe omul cu inima 
deschisă, joc în care era meşter. 

— Păi tocmai aici e norocul tău! izbucni el, şi-i tocmai ceea 
ce voiam să te fac să înţelegi. De îndată ce secăturile astea 
de cardinali care şi-au deschis tarabă de făgăduieli ca la 
bâlci, vânzându-şi voturile cui dă mai mult, vor ajunge să 
capete preţ bun ca să cadă la învoială, Ludovic nu va mai 
avea nevoie de tine. Cu atât ai să te alegi doar, ca ei să te 
urască ceva mai tare şi să te ţină închisă aici toată viaţa. 

— Aşa e, dar câtă vreme nu se află un papă, nu se poate 
face nimic fără mine. 

— Încăpăţânarea asta e o prostie. 

Veni să se aşeze lângă dânsa, îşi petrecu laba uriaşă în 
jurul gâtului ei pe cât putu mai uşurel, şi începu să-i 
mângâie umărul. 

Atingerea acestei mâini mari şi vânjoase păru s-o tulbure 
pe Marguerite. De atâta amar de vreme nu mai simţise o 
mână de bărbat lipită de pielea ei! 

— Ce interes aşa de mare ai avea ca eu să-i fac pe voie lui 
Ludovic? întrebă încetişor. 

D'Artois se aplecă până a-i atinge părul cu buzele lui. 


— Te iubesc mult, Marguerite, te-am iubit întotdeauna, o 
ştii bine. Acum interesele noastre se împletesc. Tu trebuie 
să-ţi redobândeşti libertatea, iar eu vreau să-l servesc pe 
Ludovic pentru a-i câştiga bunăvoința. Vezi bine că trebuie 
să fim aliaţi. 

Vorbind, îşi vârâse adânc mâna pe sub cămaşa reginei 
Franţei şi-i mângâia de-a binelea sânii, fără ca ea să se 
apere în vreun fel. Dimpotrivă, îşi sprijinea capul pe braţul 
puternic al vărului ei şi părea să i se lase în voie. 

— Nu-i oare trist lucru, urmă Robert, ca un trup aşa de 
frumos, aşa de dulce şi de bine făcut să fie lipsit de plăcerile 
pe care firea le hărăzeşte femeilor? Fă ce ţi se cere, 
Marguerite, şi te iau cu mine chiar astăzi, departe de 
temniţa asta; te duc mai întâi la vreo mânăstire în care să te 
simţi la largul tău şi unde aş putea să vin mereu să te văd şi 
să-ţi port de grijă... Ce-ţi pasă, la urma urmei, dacă 
recunoşti că fiică-ta nu e a lui Ludovic, de vreme ce n-ai 
iubit niciodată copila asta? 

Înălţând spre el nişte ochi tânjitori, Marguerite rosti 
această vorbă cumplită: 

— Dacă n-o iubesc, nu e tocmai o dovadă că e a soţului 
meu? 

Rămase o clipă pe gânduri, privind în gol. Buştenii se 
surpară în vatră, luminând încăperea cu o jerbă de scântei. 
Şi Marguerite începu deodată să râdă, descoperindu-şi 
dinţii mici şi albi; i se vedea cerul gurii, trandafiriu ca la 
pisici. 

— De ce râzi? o întrebă Robert. 

— Din pricina tavanului, răspunse ea. Acum văzui că 
seamănă cu cel din turnul Nesle. 

D'Artois se ridică, uluit. Nu-şi putea ascunde oarecare 
admiraţie faţă de atâta neruşinare amestecată cu atâta 
şiretenie. „Asta zic şi eu femeie!” îi trecu prin cap. 

Ea îl privea, o matahală proţăpită în faţa căminului, pe 
nişte pulpe ca trunchiurile de copaci. Flăcările făceau să-i 
lucească cizmele roşii, aprinzând sclipiri în aurul pintenilor 


şi în argintul cingătoarei. Dacă dorinţele îi erau pe măsura 
staturii uriaşe, avea cu ce să potolească ofurile unei femei 
după un post de şapte luni! 

O prinse în braţe şi o trase la pieptul său. 

— Ah, verişoară! făcu el. Să fi fost eu cel pe care ţi l-au 
ales de bărbat... sau barem să mă fi luat pe mine ca amant 
în locul acelui tânăr scutier nătâng, lucrurile nu s-ar fi 
petrecut la fel pentru tine... şi am fi fost într-adevăr fericiţi. 

— Fără îndoială, murmură ea. 

O ţinea de mijloc şi i se părea că într-o clipă ea nu va mai fi 
în stare să gândească. 

— Nu e prea târziu, Marguerite, îi şopti. 

— Poate că nu e... răspunse ea cu glas înăbuşit, gata săi 
se supună. 

— Atunci, hai să isprăvim mai întâi cu scrisoarea ce ţi se 
cere, ca să ne putem ocupa pe urmă numai de noi înşine. 
Să-l chemăm pe preotul care aşteaptă jos... 

Cu o smuci tură, Marguerite i se desprinse din braţe. 

— Cine aşteaptă jos? întrebă ea cu ochii aprinşi de mânie. 
Vai, dar aşa de proastă mă crezi, vere? Te-ai purtat cu mine 
aşa cum se poartă de obicei târâturile de uliţă cu bărbaţii, 
zgândărindu-le simţurile pentru a face mai lesne din ei ce 
vor. Uiţi însă că în meşteşugul ăsta femeile sunt mai tari, iar 
tu nu eşti decât un ucenic. 

Îl înfrunta cu capul sus, întărâtată, şi îşi strângea la loc 
gulerul desfăcut al cămăşii. 

D'Artois încercă să-i arate că se înşeală, că el nu-i voia 
decât binele, că vorbirea lor luase o întorsătură 
neaşteptată, că îşi amintise aşa, deodată, de acel biet 
călugăr care tremura de frig în josul scării. 

Ea îl cerceta cu o uitătură dispreţuitoare şi răutăcioasă. O 
prinse iar în braţe, măcar că dânsa i se împotrivi, şi o duse 
pe sus până la pat. 

— Nu, nu voi semna nimic, ţipa ea zbătându-se. Siluieşte- 
mă dacă vrei, căci eşti prea greu ca să mă pot apăra, dar 
voi spune preotului, voi spune lui Bersumee, voi face să afle 


Marigny ce mai ambasador îmi eşti şi cum m-ai pus jos cu 
de-a sila. 

O lăsă acolo, furios, abia ţinându-se să nu-i repeadă o 
palmă peste obraz. 

— Niciodată, o auzi iar, mă înţelegi, niciodată n-ai să mă 
faci să mărturisesc că fiica mea nu e a lui Ludovic, pentru 
că dacă Ludovic moare, ceea ce doresc din tot sufletul, fiica 
mea va ajunge regina Franţei, şi atunci va trebui neapărat 
să se ţină seamă de mine, ca regină-mamă. 

D'Artois rămase o clipă năucit. „Judecă bine putoarea, îşi 
zise el, şi dacă soarta îi va da dreptate...” Îl pusese cu botul 
pe labe. 

— Puţină speranţă ca lucrurile să-ţi iasă aşa, îi răspunse, 
totuşi. 

— N-am alta, o păstrez pe asta. 

— Fă cum crezi, verişoară, zise d'Artois apropiindu-se de 
uşă. 

Îndoita înfrângere suferită îl făcea să turbeze de necaz. 
Cobori în grabă scara şi dădu peste duhovnicul care 
aştepta, rebegit de frig, cu câteva pene de gâscă în mână. 

— Monseniore, vorbi călugărul, nu veţi uita să-i spuneţi 
fratelui Renaud... 

— Da, frăţioare, îi aruncă în obraz d'Artois, am să-i spun că 
eşti un mare dobitoc! Nu ştiu unde naiba ai găsit slăbiciuni 
la femeile pe care le spovedeşti! 

Apoi strigă: 

— Scutieri! La cai! 

Bersumee se ivi, tot cu chivăra de fier pe care n-o mai 
scosese din cap de dimineaţa. 

— Poruncile domniei-voastre, monseniore? întrebă el. 

— Ce porunci? Ascultă de acelea ce ţi s-au dat. 

— Şi lucrurile scoase din casa mea pentru odăile 
prinţeselor? 

— Puțin îmi pasă de lucrurile tale! 

I se şi adusese frumosul său cal normand, iar Lormet îi 
ţinea scara, să încalece. 


— Şi banii pentru prânzul de azi, monseniore? mai întrebă 
Bersumee. 

— Cere-i domnului de Marigny să ţi-i plătească! Haide, 
coborâţi podul! 

Dintr-o săritură, d'Artois se săltă în şa şi dădu pinteni 
calului, pornind în galop, urmat de toată escorta lui. 

Curând nu se mai zăriră în întunericul ce se lăsa pe 
povârnişurile de la Château-Gaillard decât scânteile care 
ţâşneau de sub potcoavele cailor. 

IV. 

TRĂIASCĂ REGELE! 

Flacăra sutelor de lumânări aşezate ca nişte snopi în jurul 
stâlpilor îşi răsfrângea lumina tremurătoare pe lespezile de 
mormânt ale regilor Franţei; privind la chipurile lor 
prelungi săpate în piatră, uneori străbătute parcă de fiorul 
visului, ai fi zis că-i o oaste de cavaleri adormiţi printr-o 
vrajă în mijlocul unei păduri cuprinse de flăcări. 

În biserica Saint-Denis, criptă regească, toată curtea lua 
parte la înmormântarea lui Filip cel Frumos. 

Înşiruiţi unul lângă altul în naosul cel mare, cu feţele 
întoarse spre mormântul proaspăt, se aflau acolo toţi cei din 
seminţia capeţienilor şi slujitorii lor, purtând bogate 
veşminte cernite: prinții de obârşie domnească, vasalii 
mireni şi clerici, sfetnicii de taină ai regelui, marii 
duhovnici, capul tuturor oştilor, dregătorii de frunte ai 
coroanei. 

Ministrul palatului, urmat de cinci slujitori ai curţii, se 
apropie, călcând rar şi apăsat, de marginea cavoului în care 
leşul fusese coborât mai înainte, aruncă în groapă topuzul, 
semn al slujbei sale, şi rosti formula legiuită care vestea 
trecerea de la o domnie la alta: 

— Regele a murit! Trăiască regele! 

După dânsul, toţi cei de faţă strigară într-un glas: 

— Regele a murit! Trăiască regele! 

Şi strigătul acesta, răsfrânt din ogivă în ogivă, din arcadă 
în arcadă, din pilaştrii în pilaştrii, răsună prelung, în 


înălţimea bolților. 

Prinţul cu ochi stinşi, umeri înguşti şi piept scofâlcit, care 
devenea în această clipă regele Ludovic al X-lea simţi o 
ciudată furnicătură la ceafă, ca şi cum nişte stele i-ar fi 
spuzit deodată în cap. Fiorul de gheaţă al spaimei îi 
cuprinse tot trupul, zgâlţâindu-l aşa de tare, că se temu să 
nu cadă leşinat, şi atunci începu să se roage pentru el însuşi 
cum nu se rugase vreodată pentru nimeni în lume. 

La dreapta sa, Filip, conte de Poitiers, şi prinţul Charles, 
cei doi fraţi ai săi care nu aveau încă pe mâna lor moşii 
aducătoare de venituri, priveau înmărmuriţi mormântul, 
gândind cu inima strânsă că oricărui om, fiu de sărman sau 
fiu de rege, îi este dat să trăiască clipa când trupul tatălui 
său e coborât pentru totdeauna în pământ. 

La stânga noului suveran stăteau cei doi unchi ai săi, 
monseniorul Charles de Valois şi monseniorul Ludovic 
d'Evreux, doi bărbaţi spătoşi care trecuseră de 40 de ani. 

Pe contele d'Evreux îl năpădeau amintiri de demult. „Acum 
douăzeci şi nouă de ani, îşi zicea el, ne aflam şi noi, trei fii, 
tot pe lespezile acestea, în faţa mormântului tatălui 
nostru... Parc-a fost ieri. Şi iată-l acum pe Filip, care ne 
lasă. Ni s-a dus viaţa.” 

Privirea îi lunecă alături la chipul săpat în piatră al lui Filip 
al III-lea. „Iată, se rugă plin de râvnă Ludovic d'Evreux, 
primeşte-l în împărăţia de dincolo pe frate-meu Filip, căci ţi- 
a fost vrednic urmaş.” 

Mai departe, lângă altar, se găsea mormântul sfântului 
Ludovic, iar după el, efigiile marilor străbuni. Apoi, de 
cealaltă parte a naosului, începeau locurile încă goale, 
pardoseala de piatră ce avea să se deschidă într-o zi pentru 
tânărul acesta care se urca astăzi pe tron şi pentru toţi 
regii ce aveau să-i urmeze la domnie, unul după altul. „Mai 
e loc destul aici pentru multe veacuri”, gândi Ludovic 
d'Evreux. 

Ţinându-şi braţele încrucişate pe piept, monseniorul de 
Valois, cu bărbia în sus şi privirea neastâmpărată, cerceta 


tot ce era în jurul său, veghind ca slujba îngropăciunii să se 
desfăşoare aşa cum se cuvenea. 

— Regele a murit! Trăiască regele...! 

Strigatul a mai răsunat încă de cinci ori de la un capăt la 
celălalt al bisericii, pe măsură ce slujitorii palatului treceau 
prin faţa mormântului. Apoi, după ce ultimul topuz căzu 
peste coşciug izbindu-se şi sărind în sus, se făcu tăcere. 

În clipa aceea Ludovic al X-lea fu apucat de o tuse 
năprasnică pe care, cu toată cazna lui, nu izbuti să şi-o 
stăpânească. Un val de sânge îi năvăli în obraji şi vreme de 
un minut noul rege rămase acolo, zgâlţăit de tuse, gata 
parcă să-şi scuipe sufletul în faţa gropii tatălui său. 

Cei de faţă se uitară unul la altul, mitrele se aplecară spre 
mitrele vecine şi coroanele spre coroane; se auziră câteva 
şuşoteli de nelinişte şi de milă. Fiecare se gândea: „Dar 
dacă şi ăsta moare în câteva săptămâni, ce se va întâmpla?” 

Printre vasalii cei mari, temuta contesă Mahaut d'Artois, 
cu faţa împurpurată de frig, îl cerceta din ochi pe nepotul 
său Robert, uriaşul, întrebându-se pentru ce acesta venise 
în ajun la Notre-Dame, nebărbierit şi înglodat până-n şold, 
tocmai când prohodul era în toi. De unde venea, ce învârtise 
pe unde o fi fost? De îndată ce se ivea Robert în vreun loc, 
simţeai că se urzeşte ceva tulbure. Trecerea de care părea 
să se bucure de câteva zile, de când Filip cel Frumos îşi 
dăduse sufletul, nu prevestea nimic bun pentru contesă. 
„Dacă noul rege, îşi zicea dânsa, se alege cu o răceală 
zdravănă la înmormântarea lui tată-su, aceasta ar scoate-o 
mai curând din toate încurcăturile.” 

Înconjurat de sfetnicii săi la întocmirea pravilelor, 
monseniorul Enguerrand de Marigny, locţiitorul suveranului 
pe care îl îngropau, şi întâiul dregător al ţării, purta 
veşmânt cernit tot aşa de bogat ca al prinților. El schimba 
din când în când câte o privire cu frate-său mai mic, Jean de 
Marigny, arhiepiscopul de Sens, care-l prohodise în ajun pe 
răposatul rege la Notre-Dame, şi care stătea acum cu mitra 


în cap şi cârja în mână, înconjurat de cele mai înalte feţe 
bisericeşti ale capitalei. 

Pentru doi burghezi normanzi care, cu douăzeci de ani în 
urmă, nu erau, pe numele lor de acasă, decât fraţii Portier, 
aceşti Marigny urcaseră în chip uimitor scara măririlor şi, 
cel mare trăgându-l după dânsul pe mezin, izbutiseră să-şi 
împartă frumuşel puterea, unul ţinând în mâinile sale 
cârma statului, iar celălalt cârma bisericii. Împreună 
sfărâmaseră tagma templierilor. 

Enguerrand de Marigny era dintre puţinii oameni care, 
încă din viaţă, pot avea certitudinea că au intrat în istorie, 
pentru că ei au făcut-o. Dar în clipa asta, trebuia să-şi 
amintească de unde pornise şi unde ajunsese, ca să nu se 
lase doborât de jalea cumplită ce-l năpădea. „Măria-ta Filip, 
regele meu, vorbea în sinea lui cu ochii la sicriu, te-am slujit 
cât am putut, iar tu m-ai pus la cele mai înalte dregătorii, 
înălţându-mă la mare cinste şi copleşindu-mă cu binefaceri 
nenumărate. Atâtea zile am lucrat cot la cot. Într-un gând 
eram în toate privinţele; amândoi am săvârşit greşeli, 
amândoi le-am îndreptat. Îţi jur, măria-ta, că voi păzi tot 
ceea ce am făurit împreună şi că voi duce mai departe 
lucrul început, ţinând piept celor ce se vor grăbi să-l năruie. 
Dar cât de singur mă voi simţi de acum înainte!” Aşa vorbea 
Enguerrand de Marigny, căci o râvnă înflăcărată mistuia 
sufletul acestui mare om politic, şi, întocmai ca un al doilea 
rege, se gândea el la soarta regatului. 

Îngenuncheat pe marginea gropii, Egidius de Chambly, 
parohul bisericii Saint-Denis, mai făcu o ultimă cruce 
deasupra sicriului, apoi se ridică. La un semn al său 
groparii puseră mâna, şi lespedea de piatră lunecă pe 
mormânt. 

Niciodată de acum încolo Ludovic al X-lea nu va mai auzi 
glasul înfricoşător al tatălui său: 

— Taci, Ludovic! 

Dar, departe de a se simţi uşurat, îl cuprinse spaima. Auzi 
rostindu-se lângă dânsul: 


— Haide, Ludovic! 

Tresări. Cel care vorbise era Charles de Valois, amintindu-i 
că trebuia să pornească înainte. Ludovic al X-lea se întoarse 
spre unchiu-său şi-i spuse în şoaptă: 

— L-ai văzut pe tata în ziua când a devenit rege. Ce-a făcut 
atunci? Ce-a zis? 

— Şi-a luat slujba în primire numaidecât, răspunse Charles 
de Valois. 

„Şi avea doar 18 ani... era cu 7 ani mai tânăr ca mine”, 
gândi Ludovic al X-lea. Simţind toate privirile aţintite 
asupră-i, făcu o sforţare ca să-şi vină în fire, apoi se urni din 
loc, urmat de alaiul călugărilor care veneau după dânsul cu 
capetele plecate şi mâinile vârâte în mânecile largi ale 
sutanelor, cântând un psalm. Şi, deoarece cântau de 
douăzeci şi patru de ceasuri, fără a se opri, glasul începuse 
să le sune spart. 

Trecură aşa din naosul bisericii în trapeza mânăstirii, unde 
era pregătit, după datină, praznicul de sufletul mortului, cu 
care îngropăciunea lua sfârşit. 

— Măria-ta, spuse abatele Egidius, înainte de a-l însoţi pe 
Ludovic la locul său, vom face de azi înainte două rugăciuni, 
una pentru regele pe care Dumnezeu ni l-a luat, alta pentru 
acela pe care ni-l dă. 

— Îţi mulţumesc, părinte, zise Ludovic al X-lea cu glas 
şovăitor. 

Se aşeză apoi oftând a lehamite şi ceru îndată o cană de 
apă, pe care o bău dintr-o dată. Cât ţinu prânzul rămase 
tăcut, fără a mânca, bând însă apă multă. Se simţea 
înfrigurat, cu trupul şi sufletul sleite de oboseală. 

„Trebuie să fii tare ca să fii rege.” Era una din învăţăturile 
cu care Filip cel Frumos îşi muştruluia fiii pe când nu 
fuseseră încă primiţi în rândul cavalerilor şi cam făceau 
mofturi, arătându-se uneori scârbiţi de exerciţiile cu spada 
şi de luptele cu lancea. „Trebuie să fii tare ca să fii rege”, îşi 
repeta Ludovic al X-lea în această clipă, cea dintâi a domniei 
lui. Era dintre oamenii pe care oboseala îi scoate din sărite 


şi se gândea cu necaz că, atunci când ţi se lasă moştenire 
un tron, ar trebui să ţi se dea şi vlaga necesară ca să stai 
drept în el. Dar cine altul, dacă nu avea o sănătate de atlet, 
ar fi putut îndura, fără să se simtă istovit, săptămâna pe 
care o trăise el? 

Ceea ce datina cerea noului rege, la intrarea sa în slujbă, 
era de-a dreptul peste puterile unui om. Ludovic trebuise să 
rămână la căpătâiul tatălui sau cât a ţinut agonia, să 
primească din mâinile lui taina de a săvârşi regeasca 
minune, să-şi pună şi el semnătura pe ultimul testament şi 
să prânzească vreme de două zile în faţa leşului 
îmbălsămat. Apoi, mai trebuise să facă drumul pe apă de la 
Fontainebleau la Paris însoţind trupul neînsufleţit, şi să se 
ţină după aceea ceasuri întregi călare sau să stea de 
priveghi, să fie de faţă la atâtea slujbe religioase şi la atâtea 
alaiuri, toate acestea pe o ticăloasă vreme de iarnă, 
bălăcind în lapoviţă, cu vântul hain care-ţi tăia răsuflarea şi 
cu o fulguială duşmănoasă care-ţi pălmuia obrajii. 

Şi Ludovic ai X-lea se minuna de unchiu-său Valois, care în 
zilele acestea rămăsese neclintit lângă dânsul, hotărând tot 
ce trebuia, poruncind scurt cine să treacă în faţă şi cine mai 
la coadă, după rânduielile curţii, mereu neobosit, 
încăpățânat şi grozav de atent la toate. „Ce m-aş fi făcut 
fără dânsul?” se întreba Ludovic. 

Între ei doi, Valois era cel care părea să aibă stăpânirea de 
sine a unui rege. De pe acum, vorbind stareţului mânăstirii 
Saint-Denis, începea să se îngrijească de încoronarea lui 
Ludovic, sorocită pentru vara viitoare. Căci, în afară de 
mormintele regilor, mânăstirea de la Saint-Denis mai avea 
în paza ei prapurul Franţei, care se scotea de acolo când 
regele pornea la război, precum şi simbolurile şi veşmintele 
încoronării. Contele de Valois voia să ştie dacă toate sunt 
păstrate cum se cuvine. Mantia cea mare nu trebuia cumva 
înnoită? Sipetele în care urmau să fie duse la Reims 
sceptrul, pintenii şi mâna dreptăţii erau în bună stare? Dar 
coroana de aur? Ar trebui ca giuvaergiii să ia cât mai 


curând măsura capului noului rege pentru a i-o potrivi 
întocmai. Ah, cum ar mai fi vrut monseniorul de Valois să 
poarte el însuşi această coroană! Şi se tot foia în jurul ei, ca 
fetele acelea bătrâne care-şi caută de lucru îmbrăcând 
miresele în rochia de nuntă. 

Starețul Egidius asculta fără să-şi ia ochii de la tânărul 
rege, pe care îl apucase din nou tusea, şi se gândea: 
„Fireşte, le vom pregăti pe toate, dar trăi-va el până 
atunci?” 

La sfârşitul praznicului, Hugues de Bouville, întâiul 
şambelan al lui Filip cel Frumos, se ridică şi veni să-şi 
frângă topuzul în faţa lui Ludovic al X-lea, arătând prin 
aceasta că şi-a îndeplinit ultima sa datorie. Burduhănosul 
Bouville avea ochii plini de lacrimi, mâinile îi tremurau şi 
trebui să se opintească de trei ori pentru a-şi frânge 
sceptrul de lemn, aidoma celui mare de aur a cărui putere o 
înfăţişa. Se întoarse după aceea la locul său, lângă tânărul 
Mathieu de Trye, întâiul şambelan al lui Ludovic, cel care 
avea să-i urmeze în slujbă, şi-i şopti: 

— E rândul domniei tale acum. 

leşiră toţi de acolo, încălecară pe cai şi alaiul se înjghebă 
iar pentru a face ultimul drum. Afară se strânsese lume 
puţină ca să strige: „Trăiască regele!” Oamenii îngheţaseră 
destul în ajun, stând să privească alaiul cel mare al cărui 
capăt se şi apropiase de Saint-Denis când coada nu trecuse 
încă de bariera Parisului; întoarcerea de astăzi nu mai avea 
nimic să încânte ochii. Începuse să cadă un fel de măzăriche 
care te pătrundea prin veşminte până la piele şi nu 
rămăseseră pe străzi decât cei mai înverşunaţi gură-cască 
sau cei care puteau să strige din pragul uşii lor fără să se 
ude. 

Încă de la vârsta când înţelese că într-o zi va fi rege, 
Ludovic visase la intrarea ce şi-o va face în capitala sa, cu 
fruntea nimbată de razele soarelui. Iar când Regele de fier 
îl bruftuia, zicându-i cu glas aspru: „Ludovic, nu fi aşa de 
aiurit!” de câte ori nu dorise moartea tatălui său, gândind: 


„Când eu voi fi cel care porunceşte, toate se vor schimba, şi 
atunci se va vedea cine sunt”. 

Şi iată-l ajuns la domnie, fără ca nimic să-i arate că se 
prefăcuse peste noapte în rege adevărat. Iar dacă lucrurile 
se schimbaseră, aceasta era doar în mai rău, căci se simţea 
azi mai bicisnic decât ieri, şovăitor în noua sa măreție şi 
mereu cu gândul la tată-său, pe care-l iubise aşa de puţin. 

Cu capul plecat şi cu umerii tremurând de frig, îşi mâna 
calul printre miriştile goale în care ici şi colo paie răzlețe 
răzbeau din stratul de zăpadă; părea că merge în fruntea 
rămăşiţelor unei oşti învinse. 

Ajunseră aşa la mahalalele din marginea Parisului şi 
trecură bariera. Norodul capitalei nu fu nicicum mai 
înflăcărat decât cel din Saint-Denis. De altminteri, ce motive 
ar fi avut să se arate bucuros? Iarna timpurie împiedica 
transporturile şi înmulţea numărul morţilor. Recoltele anilor 
din urmă fuseseră foarte slabe: bucatele se făceau rare şi 
preţurile nu conteneau să crească. Se simţea foametea în 
aer. Cât despre noul rege, nimic din puţinul ce se ştia în 
privinţa lui nu putea să readucă nădejdea în inimi. 

Se zicea că e certăreţ şi încurcă-lume, de unde îi venea şi 
porecla de Aiuritul, care, de la curte, se împrăştiase în oraş. 
Vorbind de dânsul nimeni nu putea să pomenească vreo 
faptă bună sau mărinimoasă. Singura şi jalnica lui faimă şi-o 
trăgea din împrejurarea că era un prinţ înşelat de nevastă- 
sa şi care, aflând de această ocară, se apucase să-i pună la 
grele cazne, înainte de a-i zvârli în Sena, pe slujitorii 
palatului său, bănuiţi de dânsul că dăduseră o mână de 
ajutor necredincioasei soţii. 

„Din această pricină mă dispreţuiesc toţi, îşi zicea Ludovic 
al X-lea, din pricina acestei târfe care m-a batjocorit şi m-a 
făcut de râsul lumii... Dar mă vor iubi ei vrând-nevrând, iar 
dacă nu mă vor iubi, am să fac astfel, că au să tremure de 
frică văzându-mă şi au să strige „ura”, ca şi cum n-ar mai 
putea de dragul meu. Mai întâi însă vreau să-mi iau o altă 


soţie, să am o regină alături de mine... pentru ca astfel să 
fie uitată ruşinea suferită.” 

Raportul pe care i-l făcuse în ajun văru-său d'Artois, întors 
de la Château-Gaillard, nu părea să arate, vai, că treaba e 
uşoară. „Dezmăţata se va supune, îşi repeta Ludovic; voi 
porunci să i se facă aşa trai cumplit la închisoare şi aşa să 
fie chinuită, încât se va supune.” 

Înnoptase de-a binelea şi arcaşii escortei aprinseseră 
făclii. Deoarece umblase zvonul prin sărăcime că stăpânirea 
va zvârli mulţimii bani de argint, pomana de sufletul 
mortului, cete de milogi, jerpeliţi de li se vedea pielea prin 
zdrenţe, se strânseseră pe la răspântia străzilor. Dar nici o 
para nu căzu de nicăieri. 

Trista retragere cu torţe apucă pe la Châtelet şi pe la 
Podul zarafilor, ajungând astfel la palatul regelui. 

Sprijinindu-se de umărul unui scutier, Ludovic al X-lea 
descălecă, şi alaiul se destrămă numaidecât. Contesa 
Mahaut dădu semnalul împrăştierii, zicând că fiecare avea 
nevoie acum de căldură şi odihnă, şi că ea se întoarce la 
palatul d'Artois. 

Înaltele feţe bisericeşti şi marii vasali ai coroanei se 
folosiră de prilej ca să apuce care mai de care spre 
reşedinţele lor. Până şi fraţii regelui se retraseră, astfel că, 
intrând în palat, Ludovic al X-lea nu se văzu urmat decât de 
escorta lui de scutieri şi slujitori, de cei doi unchi Valois şi 
Evreux, de Robert d'Artois şi de Enguerrand de Marigny. 

Trecură prin galeria marchitanilor, imensă şi, la ora aceea, 
aproape pustie. Câţiva tarabagii care-şi lăcătuiau tocmai 
galantarele după o păcătoasă zi fără vânzare îşi scoaseră 
tichiile de pe cap şi se îmbulziră laolaltă ca să strige: 
„Trăiască regele!” Glasul lor se răsfrânse hazliu, pierzându- 
se în bolțile celor două săli uriaşe. 

Aiuritul mergea încet, cu picioarele ţepene în cizmele prea 
grele, cu trupul încins de fierbinţeală. Se uita în dreapta şi 
în stânga lui, la strivitoarele statui înşiruite de-a lungul 
zidurilor, înfăţişând pe cei patruzeci de regi care de la 


Meroveu încoace au domnit peste Franţa şi pe care Filip cel 
Frumos pusese să fie ridicate acolo, la intrarea palatului 
regal, pentru ca suveranul în viaţă să apară fiecărui 
vizitator ca urmaşul unei sfinte seminţii de însuşi Dumnezeu 
aleasă spre a cârmui ţara. 

Şirul acesta impunător al străbunilor de piatră, cu ochi 
albi în lumina faclelor, nu făcea decât să-l amărască şi mai 
rău pe bietul prinţ de carne care le primea moştenirea. 

Un tarabagiu îi spuse neveste-si: 

— Nu prea-i arătos noul nostru rege. 

Negustoreasa încetă să-şi mai sufle în degete şi răspunse 
cu rânjetul acela bucuros al femeilor faţă de nenorocirile 
care nu pot veni decât de la ele. 

— Are mai ales o mutră potrivită pentru un soţ încornorat. 

Nu vorbise prea tare, dar glasul ei ascuţit răsună în 
tacerea sălii. Aiuritul se răsuci dintr-o dată, cu faţa aprinsă 
de mânie, căutând zadarnic să descopere cine îndrăznise să 
rostească asemenea vorbe la trecerea lui. În juru-i, fiecare 
întoarse ochii, prefăcându-se a nu fi auzit nimic. 

Ajunseseră la piciorul scării celei mari. De-o parte şi de 
alta a intrării monumentale se înălţau, impunătoare, cele 
două statui ale lui Filip cel Frumos şi Enguerrand de 
Marigny, căci întâiul dregător al ţării avusese cinstea 
neîntrecută de a-şi vedea chipul în piatră aşezat alături de 
cel al stăpânului său în galeria istoriei. 

Dacă privea cineva cu ură această statuie, acela era 
monseniorul de Valois, care, ori de câte ori trebuia să 
treacă prin faţa ei, spumega de furie că un om de rând 
fusese ridicat aşa de sus. „Viclenia şi uneltirea l-au adus 
până la obrăznicia de a-şi lua nasul la purtare, crezându-se 
de un neam cu noi, gândea Valois. Dar mai domol, jupâne! 
Te vom da jos de pe soclul acesta, mă leg cu jurământ în 
privinţa asta, şi ţi-om arăta foarte curând că vremea 
ticăloaselor tale măriri a trecut.” 

— Domnule Enguerrand, zise el întorcându-se cu trufie 
spre vrăjmaşul său, cred că regele doreşte acum să rămână 


în familie. 

Prin cuvântul familie, nu ţinea să numească decât pe 
monseniorul d'Evreux, pe Robert d'Artois şi pe el însuşi. 

Marigny se făcu a nu pricepe şi, adresându-se regelui, îi 
spuse, alegându-şi cuvintele ca să nu stârnească vreo 
izbucnire a lui Valois, dar lăsând să se înţeleagă limpede că 
nu va da ascultare decât poruncilor regelui: 

— Măria-ta, o mulţime de treburi rămase neisprăvite mă 
aşteaptă. Pot pleca? 

Ludovic era cu gândul în altă parte: vorba zvârlită de 
negustoreasă nu înceta să i se învârtească în cap. l-ar fi fost 
cu neputinţă să repete ce-i spusese Marigny. 

— Fă cum crezi, domnule, fă cum crezi, răspunse el 
nerăbdător. 

Şi începu să urce treptele care duceau la odăile sale. 

V, 

O PRINŢESĂ CARE TRĂIEŞTE LA NEAPOLE. 

În anii de pe urmă ai domniei sale, Filip cel Frumos pusese 
să i se zidească din nou şi pe de-a-ntregul palatul din Paris. 
Omul acesta cumpătat, aproape zgârcit în ce privea 
cheltuiala sa personală, nu cunoştea nici o margine când 
era vorba de a slăvi ideea regală. Palatul era uriaş, de o 
măreție strivitoare, aidoma cu catedrala Notre-Dame de 
peste drum: colo casa Domnului, ici casa regelui. Pe 
dinăuntru mai mirosea a tencuială proaspătă; totul era 
somptuos şi trist. 

„Palatul meu”, îşi zicea Ludovic al X-lea privind în jurul 
său. Nu şezuse în el de când fusese înnoit, locuind la palatul 
Nesle, pe care îl ţinea, ca şi coroana regatului Navarei, din 
moştenirea mamei lui. Începu să umble în lung şi în lat prin 
odăile sale, parcă văzându-le atunci întâia oară, pentru că 
le privea cu ochi de stăpân. 

Deschidea uşi, străbătea încăperi mari în care paşii îi 
răsunau pe pardoseala de piatră: sala tronului, sala 
dreptăţii, sala sfatului. În urma lui veneau, călcând tăcuţi, 


Charles de Valois, Ludovic d'Evreux, Robert d'Artois şi 
şambelanul Mathieu de Trye. 

Valeţi lunecau de-a lungul coridoarelor, scribi se trăgeau 
în lături pe scări, dar nu li se auzea glasul; păstrau încă toţi 
o tăcere ca la priveghi. 

Prin ferestre se vedeau licărind în întuneric vitraliile 
sfintei capele. 

Până la urmă, Ludovic al X-lea se opri în odaia, nu prea 
mare, unde tată-său se închidea de obicei ca să lucreze. 
Ardea acolo un foc să frigi pe el un bou, şi te puteai încălzi 
apropiindu-te de nişte paravane de răchită, umezite înainte 
de a fi aşezate în jurul vetrei, care te apărau de dogoarea 
flăcărilor. Ludovic îi porunci lui Mathieu de Trye să i se 
aducă veşminte uscate; îşi lepădă caftanul, aşezându-l pe 
una din apărătoarele de răchită. Cei doi unchi şi văru-său 
d'Artois făcură la fel; din postăvurile grele pătrunse de apă, 
din catifelele, blănurile şi pieptarele brodate începură 
îndată să iasă aburi, în vreme ce cei patru bărbaţi numai în 
cămaşă şi nădragi, ca nişte ţărani întorşi de la câmp, 
rămaseră în picioare, umblând încolo şi încoace ca să se 
dezmorţească. 

Încăperea era luminată de o jerbă de lumânări înfipte într- 
un stâlp de fier forjat. Din clopotniţa sfintei capele răsună 
toaca de vecernie. 

Se auzi deodată un suspin lung, aproape un geamăt care 
venea din ungherul cel mai întunecos al odăii. Tresăriră 
toţi, iar Ludovic al X-lea nu-şi putu stăpâni un strigăt furios: 

— Ce-i asta? 

Mathieu de Trye se întorcea tocmai atunci, urmat de un 
valet care-i aducea lui Ludovic un caftan uscat. Valetul se 
lăsă de-a buşilea pe duşumea şi trase afară de sub o masă 
un ogar mare, cu spinarea înaltă şi ascuţită, cu ochii vioi. 

— Hai, Lombard, hai! 

Era câinele care-i plăcea mai mult lui Filip cel Frumos, 
darul bancherului Tolomei, câinele pe care-l găsiseră lângă 


trupul regelui, când se prăbuşise neînsufleţit la ultima sa 
vânătoare. 

— Câinele ăsta era acum patru zile la Fontainebleau, cum 
a ajuns aici? întrebă Aiuritul, clocotind de mânie. 

Chemară un scutier. 

— S-a întors aici o dată cu haita toată, măria-ta, lămuri 
scutierul, şi nu ascultă de nimeni; fuge chelălăind şi de ieri 
nu mai ştiam unde se ascunde. 

Ludovic porunci ca Lombard să fie luat de acolo şi închis la 
grajduri, dar fiindcă ogarul se împotrivea, râcâind 
pardoseala cu ghearele, îl goni izbindu-l cu piciorul. 

Nu suferea câinii din ziua când, copil fiind, fusese muşcat 
de unul căruia, în joacă, voia să-i găurească urechea cu un 
cui. 

Se auzi zvon de glasuri în odaia de alături. Uşa se 
deschise, şi o fetiţă de trei ani se arătă în prag, 
încotoşmănată într-o rochie de doliu, şi împinsă de la spate 
de doica ei, care-i zicea: 

— Haide, domniţă Jeanne, du-te de te-nchină măriei-sale 
regelui, tatăl domniei-tale. 

Toţi se întoarseră spre făptura aceea măruntă, cu obraji 
palizi, cu ochi nespus de mari, care nu judeca încă şi era 
deocamdată moştenitoarea tronului Franţei. 

Jeanne avea fruntea rotundă şi bombată a Margueritei de 
Burgundia, doar că părul şi faţa îi erau bălaie. Făcu câţiva 
paşi, privind la lucrurile şi fiinţele din jurul ei, cu uitătura 
aceea neliniştită a copiilor care n-au parte de dragostea 
părinţilor. 

Ludovic al X-lea o împiedică cu un gest să se apropie de 
dânsul. 

— De ce aţi adus-o aici? strigă el. Nu vreau s-o văd! Să fie 
numaidecât dusă îndărăt la palatul Nesle. Acolo-i locul ei, 
căci acolo... 

Era gata să zică: „...a zămislit-o mă-sa în desfrânările ei”. 
Se opri la timp şi aşteptă până ce doica ieşi trăgând fetiţa 
după dânsa. 


— Nu vreau s-o mai văd pe bastarda asta. 

— Eşti oare atât de sigur că e bastardă, Ludovic? întrebă 
monseniorul d'Evreux, îndepărtându-şi veşmântul din 
bătaia focului ca să nu se pârlească. 

— Îndoiala pe care o am îmi ajunge, răspunse Aiuritul, şi 
nu vreau să recunosc nimic de la o femeie care m-a trădat. 

— Copila asta e totuşi blondă, ca noi toţi. 

— Filip d'Aunay era şi el blond, i-o întoarse Aiuritul, 
înciudat. 

— Frate dragă, Ludovic trebuie să aibă motive temeinice 
ca să vorbească aşa cum vorbeşte, zise Charles de Valois. 

— Şi apoi, urmă Ludovic înălţând glasul, nu vreau să mai 
aud vorba pe care o auzii adineauri când treceam prin 
galerie, nu vreau s-o ghicesc mereu în mintea oamenilor, nu 
vreau să le mai dau prilej să se gândească la asta. 

Monseniorul d'Evreux tăcu. Cugeta la fetiţa care va trăi 
de-acum înainte printre câţiva servitori, în încăperile pustii 
ale uriaşului palat Nesle. Îl auzi pe rege zicând: 

— Ah, voi fi tare singur aici! 

Ludovic d'Evreux îl privi cu luare-aminte. Nu înceta să se 
mire de acest nepot care se lăsa în voia toanelor sale, care- 
şi păstra pornirile duşmănoase aşa cum zgârcitul îşi păzeşte 
aurul, lua la goană câinii pentru că unul îl muşcase, îşi 
izgonea fata pentru că îl înşelase nevasta, şi se plângea de 
singurătate. 

„De-ar fi avut o fire mai blândă şi ar fi fost mai bun la 
inimă, gândi el, nevastă-sa poate că l-ar fi iubit.” 

— Tot omul e singur, Ludovic, rosti d'Evreux rar şi apăsat. 
Oricare din noi îşi îndură în singurătate clipa trecerii sale la 
cele veşnice, şi-i deşartă amăgire să crezi că n-ar fi la fel în 
toate clipele vieţii noastre. Chiar trupul soţiei cu care ne 
culcăm rămâne un trup străin; până şi copiii pe care i-am 
zămislit sunt nişte fiinţe străine. Fără îndoială ca 
Atoateziditorul a vrut să fie astfel pentru ca fiecare dintre 
noi să nu aflăm înţelegere decât la dânsul, şi toţi laolaltă 


numai din îndurarea lui să ne împărtăşim... Nu-i alinare 
decât în milă şi în gândul că toţi ceilalţi suferă la fel cu noi. 

Aiuritul ridică din umeri. Unchiul d'Evreux nu avea deci 
niciodată să-i dea nimic altceva decât pe Dumnezeu drept 
mângâiere, şi mila drept leac la toate? 

— Da, da, unchiule, fireşte, zise el. Aceasta însă nu-mi 
aduce răspuns la grijile care mă apasă. 

Apoi, întorcându-se spre d'Artois, care sta cu bucile la foc, 
fumegând ca un castron cu supă fierbinte, întrebă: 

— Aşadar, Robert, eşti sigur că ea n-are să facă ceea ce-i 
cerem? 

D'Artois clătină din cap. 

— Vere, măria-ta, aşa cum ţi-o spusei aseară, am stăruit pe 
lângă doamna Marguerite în toate felurile şi am îndemnat-o 
folosind argumentele mele cele mai tari, răspunse d'Artois 
cu o ironie căreia numai el îi ştia înţelesul. M-am izbit de o 
încăpățânare atât de înverşunată, încât te pot încredința că 
nu vom putea dobândi nimic de la dânsa. Şi ştii ce socoteală 
îşi face? adăugă cu viclenie. Trage nădejde că măria-ta ai să 
mori înaintea ei. 

Fără să vrea, Ludovic îşi pipăi, prin cămaşă, răcliţa sfântă 
pe care o purta la gât, şi rămase o clipă cu privirea rătăcită 
şi părul vâlvoi, frământându-şi mintea spre a găsi ce să 
spună. Se întoarse apoi către contele de Valois: 

— Ei, unchiule, văzuşi că nu merg toate aşa de uşor cum 
mi le-ai făgăduit, iar despărţenia de care am nevoie nu pare 
să fie gata aşa de repede! 

— Mă gândesc ce-i de făcut, nepoate, numai la asta mi-e 
capul, răspunse Valois, încreţindu-şi fruntea îngândurată. 

Stând în faţa Aiuritului, al cărui creştet îi ajungea până la 
umeri, d'Artois îi şuşoti în ureche aşa de tare, că putea fi 
auzit la douăzeci de paşi: 

— Dacă ţi-e teamă, vere, că ai să posteşti, aş putea oricând 
să-ţi aduc la aşternut trup dulce de muieri pe care 
făgăduiala unei pungi de aur şi mândria de a sluji la 
desfătările unui rege le-ar face foarte drăgăstoase... 


Îşi lingea lacom buzele, vorbind despre asta ca de o fleică 
bine friptă sau de o mâncare gustoasă cu sos. 

Monseniorul de Valois îşi ridică degetele încărcate de 
inele. 

— La ce ţi-ar folosi, Ludovic, desfacerea căsătoriei, câtă 
vreme nu ţi-ai ales încă femeia pe care vrei s-o iei de soţie? 
Nu-ţi mai face atâtea griji în privinţa despărţeniei, căci un 
rege sfârşeşte întotdeauna prin a o dobândi. Ceea ce-ţi 
trebuie e să găseşti de pe acum soţia care să-ţi stea alături 
ca regină şi să-ţi dea urmaşi zdraveni. 

Monseniorul de Valois avea acest obicei, când o piedică îi 
stătea în cale, s-o dispreţuiască şi să sară spre viitoarea 
ţintă; la război el nu ţinea seamă de cetăţuile care nu se 
dădeau biruite şi, ocolindu-le, pornea mai departe atacând 
fortăreaţa următoare. 

— Frate dragă, vorbi contele d'Evreux, socotit ca 
întotdeauna, lucrul nu mi se pare atât de lesne când te 
gândeşti la situaţia nepotului nostru, dacă el nu vrea să se 
învoiască a lua o soţie de un rang mai prejos ca al său. 

— Nu mai spune! Cunosc zece prințese în Europa care ar 
închide ochii în multe privinţe, pentru a-şi pune în cap 
coroana Franţei. Uite, fără să caut mai departe, nepoată- 
mea Carolina a Ungariei... 

Valois îi rosti numele ca şi cum gândul i-ar fi încolţit în cap 
abia atunci, când el clocea planul acesta de mai multe zile. 

Aşteptă să vadă cum e întâmpinată propunerea. Nimeni nu 
suflă o vorbă, dar Aiuritul înălţă capul, dornic să audă 
amănunte. 

— E de-un neam cu noi, căci se trage din spiţa Anjou, urmă 
Valois. Tată-său, Carlo-Martello, care a renunţat la tronul 
regatului Neapolei şi Siciliei pentru a-l dobândi pe cel al 
Ungariei, a murit de mult; din pricina asta, fără îndoială, ea 
nu s-a căpătuit încă. Dar frate-său, Caroberto, domneşte 
acum în Ungaria, iar unchiu-său e regele Neapolei. Fireşte, 
Carolina a cam trecut niţel de vârsta măritişului... 

— Câţi ani are? întrebă neliniştit Ludovic al X-lea. 


— 22. Dar nu e oare mai potrivită una ca ea decât fetiţele 
acelea care sunt silite să se mărite pe când se joacă încă cu 
păpuşa şi care, când se fac mai măricele, se dovedesc a fi 
ticăloşite până-n măduva oaselor, mincinoase şi desfrânate? 
Şi apoi, nepoate, doar nici tu nu te însori pentru întâia 
oară? 

„Toate astea sună prea frumos, gândi Aiuritul. Trebuie să 
fie vreun cusur care mi se ascunde. Această Clemence e de 
bună seamă chioară sau gheboasă.” 

— Şi cum e... la chip? întrebă. 

— Nepoate, e cea mai frumoasă femeie din Neapole, iar 
pictorii, pe cât mi se spune, se silesc să-i împrumute 
trăsăturile când zugrăvesc în biserici chipul Fecioarei 
Maria. Mi-aduc aminte că încă din copilărie făgăduia să 
strălucească prin frumuseţe, şi am temeiuri să cred că şi-a 
ţinut această făgăduială. 

— Se pare, într-adevăr, că e tare frumoasă, zise 
monseniorul d'Evreux. 

— Şi virtuoasă, adăugă Charles de Valois. Mă aştept să 
vedem la dânsa toate însuşirile pe care le avea scumpa ei 
mătuşă, întâia mea soţie, Dumnezeu s-o odihnească. Şi nu 
uitaţi că Ludovic d'Anjou, celălalt unchi ai ei, cumnatu-meu 
adică, renunțând la domnie pentru a se călugări, fu acel 
sfânt episcop al Tuluzei care până azi face minuni pe 
mormântul său. 

— Aceasta ne va aduce un al doilea sfânt Ludovic în 
familie, întări Robert d'Artois. 

— Unchiule, te-ai gândit foarte bine, aşa cred, zise Ludovic 
al X-lea. Fiică de rege, soră de rege, nepoată de rege şi de 
sfânt, frumoasă şi virtuoasă... 

Păru să cugete la altceva o clipă şi izbucni deodată: 

— Ah! Barem de n-ar fi oacheşă ca Marguerite, căci n-aş 
putea s-o văd! 

— Nu, nu, se grăbi să răspundă Valois. Să n-ai nici o grijă, 
nepoate; e blondă, de curată stirpe frâncească. 


— Şi gândeşti, unchiule Charles, că această căsătorie i-ar 
putea fi pe plac, ei şi alor săi? 

Monseniorul de Valois se umflă de nu-şi mai încăpea în 
piele. 

— Le-am făcut destul bine rudelor mele d'Anjou ca să nu- 
mi refuze nimic, răspunse el. Regina Maria, care a socotit 
odinioară drept mare cinste pentru dânsa de a-mi da pe 
una din fiicele sale de soţie, mi-o va da pe nepoată-sa 
pentru cel mai drag dintre nepoţii mei, şi ca să fie regina 
celei mai frumoase ţări. lau aceasta asupra mea. 

— Atunci, nu mai aştepta, unchiule, spuse Ludovic. Trimite 
numaidecât o solie la Neapole. Ce crezi de asta, Robert? Şi 
dumneata ce crezi, unchiule Ludovic? 

Robert făcu un pas înainte, cu braţele date în lături, vrând 
parcă să arate că-i gata să pornească de îndată spre Italia. 
Ludovic d'Evreux, care se aşezase, răspunse că 
încuviinţează ceea ce se pusese la cale, dar că hotărârea nu 
era numai o treabă a familiei, ci tot pe atât a ţării şi prea 
însemnată ca să fie luată în pripă. 

— Aş crede că e cuminte lucru, sfârşi el, întorcându-se 
spre nepotu-său, să ceri şi părerea sfetnicilor tăi. 

— Fie, răspunse repede Ludovic. Vom avea deci mâine 
consiliu. Îi voi trimite vorbă domnului de Marigny să-l 
adune. 

— De ce domnul de Marigny? întrebă Valois, prefăcându- 
se mirat. Pot s-o fac eu însumi. Marigny are prea multe pe 
cap şi înjghebează în grabă nişte consilii care n-au alt rost 
decât să încuviinţeze, fără a cerceta mai de aproape, 
matrapazlâcurile lui. Dar vom schimba asta, iar eu îţi voi 
aduna un consiliu mai vrednic să te slujească. De altminteri, 
era şi voinţa tatălui tău. Mi-a spus-o între patru ochi în 
zilele sale din urmă. 

Veşmintele se uscaseră şi fiecare şi le puse pe ale lui. 

Ludovic al X-lea privea dus la focul din vatră. „Frumoasă şi 
virtuoasă...” Apoi îl apucă tusea şi abia mai auzi cuvintele 
de rămas bun ale celorlalţi. 


— Ştiu pe cineva care la noapte o să se cam perpelească 
de unul singur în pat, zise d'Artois când se văzu afară. 

— Robert, îl dojeni Valois, nu uita că cel de care vorbeşti 
de acum încolo e regele. 

— Nu, nu, n-o uit de fel, şi n-am să mă apuc să spun asta în 
faţa altora. Recunoaşte însă şi domnia-ta că i-ai vârât în cap 
o idee care a şi început să-i răscolească trupul. Drace! Dar 
straşnic i-ai mai vândut-o pe nepoata dumitale Clemence! 

Monseniorul d'Evreux era cu gândul la frumoasa prinţesă 
care trăia într-un castel din golful Neapolei şi a cărei soartă 
se hotărâse negreşit astăzi, fără ca ea să ştie. Monseniorul 
d'Evreux găsea întotdeauna prilej să se minuneze cât de 
nepătrunse şi tainice sunt împrejurările care făuresc ursita 
omului. 

Pentru că un mare suveran murise înainte de vreme, 
pentru că un tânăr rege îndura greu singurătatea burlăciei, 
pentru că unchiu-său era nerăbdător să-i intre în voie, 
pentru că un nume zvârlit la întâmplare încolţise în mintea 
regelui holtei, o fată cu păr bălai care, la cinci sute de leghe 
depărtare, poate că se mistuia de dor în ziua aceea privind 
marea veşnic albastră şi gândind că nici o întâmplare nu va 
veni să-i schimbe viaţa, se găsea deodată sortită să ajungă 
grija de căpetenie a curţii Franţei... 

Monseniorul d'Evreux mai simţi o îndoială apăsându-i 
cugetul. 

— Frate, îl întrebă pe Valois, crezi într-adevăr că micuța 
Jeanne e bastardă? 

— Astăzi, frate, nu sunt încă sigur de asta, spuse Valois, 
lăsându-şi mâna cu degete inelate pe umărul lui, dar te pot 
încredința că n-are să treacă multă vreme şi toată lumea va 
vedea în ea o bastardă! 

Răspunzând astfel, monseniorul de Valois credea că nu-şi 
slujeşte decât interesele sale trecătoare; habar n-avea de 
urmările cuvintelor sale şi nici nu bănuia că însuşi fiul său 
va ajunge într-o zi, datorită lor, rege al Franţei. 


Cât despre monseniorul d'Evreux, dacă privirea lui ar fi 
putut străpunge vremea, până la ceea ce avea să se 
întâmple cu aproape cincisprezece ani mai târziu, ar fi aflat 
alte lucruri la care să se gândească. 

VI 

PATUL REGELUI. 

Monumental, cu încrustaţii care înfăţişau greoaie 
simboluri înaripate, patul regelui ocupa cam a treia parte a 
încăperii. Pologul, îmbrăcat în camohas de un albastru- 
închis, presărat cu crini de aur, părea o frântură de cer 
noptatic, iar perdelele patului, înfăşurate în jurul acestui 
baldachin, îţi aduceau aminte de pânzele învălătucite pe 
vergile lor, ale unei corăbii. 

Odaia, cufundată în tăcere, întuneric şi teamă, nu era 
luminată decât de o candelă cu untdelemn, pusă într-o 
lampă de argint aurit, spânzurată în tavan de trei lanţuri; 
sub licărirea palidă, macatul de brocart care cădea în pliuri 
întinse până-n pardoseală avea stranii sclipiri fosforescente. 

De două ceasuri Ludovic al X-lea căuta zadarnic somnul în 
culcuşul acesta uriaş care fusese al tatălui său. Se înăbuşea 
sub plăpumile îmblănite şi tremura de frig când se 
dezvelea. Oboseala prea mare aduce insomnia, şi insomnia 
aduce spaima. Cu toate că Filip cel Frumos murise la 
Fontainebleau, Ludovic încerca o nelinişte găsindu-se în 
acest pat, ca şi cum ar fi simţit cadavrul acolo, lângă dânsul. 

Toate chipurile întâlnite şi întâmplările trăite în ultimele 
zile, toate temerile şi nădejdile de viitor care-l frământaseră 
se ciocneau în mintea lui... Cineva, din mulţime, îi striga 
„încornoratule”; Clemence a Ungariei îl refuza sau îi 
răspundea că se şi logodise cu altul...;faţa aspră a stareţului 
Egidius se apleca peste mormântul deschis... „Vom spune 
de acum încolo două rugăciuni.”. „Şi ştii ce socoteală îşi 
face? Trage nădejde că ai să mori înaintea ei!” 

Se ridică deodată, simțind inima, care-i bătea în piept, ca 
un orologiu a cărui greutate e gata să se desfacă. Doctorul 
palatului îl cercetase, totuşi, înainte de culcare, 


încredinţându-l că sudorile care-l trec nu sunt prea fierbinţi 
şi că va petrece o noapte liniştită. Ludovic nu-i mărturisise 
însă cele două clipe de slăbiciune pe care le avusese la 
Saint-Denis, frigul ce-i înţepenise picioarele şi ameţeala ce-l 
cuprinsese, clătinând ca-ntr-un vârtej uriaş tot ce se afla în 
jurul său. Şi iată că aceeaşi slăbiciune, de neînțeles, îl apuca 
din nou. Chinuit de spaimele lui, într-o lungă cămaşă albă 
de noapte care părea să-i fluture pe umbra unui trup, 
Aiuritul umbla fără oprire în jurul odăii parcă gonit din 
urmă şi temându-se că de îndată ce va sta locului are să-şi 
dea sufletul. 

Nu va muri oare acum, întocmai ca tată-său, lovit la cap de 
mâna lui Dumnezeu? „Şi eu am fost acolo, gândi cu groază, 
când i-au ars pe templieri, chiar în faţa palatului...” Putem 
şti oare vreodată noaptea în care vom muri? Putem şti oare 
vreodată noaptea în care ne vom pierde minţile? Iar dacă ar 
izbuti să scape teafăr din noaptea asta înfricoşătoare, dacă 
ar vedea ivindu-se zorile târzii ale dimineţii de iarnă, în ce 
hal de sfârşeală se va afla mâine când va prezida întâiul sau 
consiliu? Are să le spună: „Domnilor...” Într-adevăr, ce 
cuvinte ar putea găsi să le spună...?”Oricare din noi, 
nepoate, îşi îndură în singurătate clipa trecerii sale la cele 
veşnice, şi-i deşartă amăgire să crezi că n-ar fi la fel în toate 
clipele vieţii noastre.” 

— Vai, unchiule, rosti cu glas tare Aiuritul, de ce mi-ai spus 
asta? 

Propriul său glas i se păru străin. Continua să umble de 
colo până colo în jurul uriaşului pat de stejar şi de aur, 
gâfâind ca un peşte pe uscat. 

Tocmai această mobilă îl îngrozea. Patul acesta era 
blestemat şi niciodată nu va putea să doarmă în el. În el 
fusese zămislit smintita rânduială a lucrurilor; hotărâse deci 
să moară în el. „Îmi voi petrece oare toate nopţile domniei 
învârtindu-mă aşa, ca să nu mor?” se întrebă el. Dar cum 
era să se ducă să doarmă într-altă parte, cum era să-şi 
cheme slujitorii, cerându-le să-i pregătească altă odaie? 


Unde să afle tăria de a mărturisi: „Nu pot locui aici pentru 
că mi-e frică”, şi de a se arăta în ochii scutierilor, 
şambelanilor, vătafilor curţii, cu faţa răvăşită, bâţâitor şi 
descumpănit? 

Era rege şi nu ştia cum să domnească; era om şi nu ştia 
cum să trăiască; era însurat şi nu avea soţie... Apoi, chiar 
dacă această Clemence a Ungariei ar primi să se mărite cu 
dânsul, câte săptămâni, câte luni mai avea să aştepte până 
ce o făptură omenească ar veni să-i potolească spaima 
nopţilor, ajutându-l să-şi afle somnul? „Şi voi-va oare să mă 
iubească femeia asta? N-are să facă şi ea ca cealaltă?” 

Porni deodată spre uşă, o deschise şi, trezind pe întâiul 
său şambelan care dormea îmbrăcat în încăperea de 
alături, îl întrebă: 

— Tot Eudeline e cea care vede de rufăria palatului? 

— Da, măria-ta. Aşa cred, măria-ta, răspunse Mathieu de 
Trye. 

— Ei bine, vezi de află. Şi dacă e dânsa, trimite să mi-o 
aducă de îndată. 

Uluit, buimac de somn... „Ăsta doarme!” gândi cu ură 
Aiuritul... Şambelanul întrebă dacă regele doreşte să i se 
schimbe aşternutul. 

Aiuritul avu un gest de nerăbdare. 

— Da, asta vreau. Fugi de-o caută, m-auzi? 

Se întoarse apoi în odaia lui şi începu iar să se rotească 
încolo şi încoace, muncit de temeri nedesluşite, întrebându- 
se: „O mai fi locuind în palat? Vor da oare de dânsa?” 

După câteva clipe, madama Eudeline intră, ducând pe 
braţe un vraf de albituri şi, doar văzând-o, Ludovic al X-lea 
simţi că nu-i mai este frig. 

— Monseniore Ludovic... vreau să zic, măria-ta! izbucni ea. 
Ştiam că nu trebuia să ţi se pună cearşafuri noi. Dormi 
prost în ele. Domnul de Trye a poruncit asta! Zicea că aşa-i 
datina. Eu voiam să pun cearşafuri spălate de mai multe ori, 
subţiri şi moi. 


Era o femeie blondă, în floarea vârstei, înaltă şi pieptoasă, 
cu nişte sâni mari de doică, îmbiindu-te prin toată făptura ei 
la tihnă, la moleşeală şi la odihnă. Avea 32 de ani, dar faţa ei 
păstra nu ştiu ce aer de mirare liniştită, ca al unei fetişcane, 
şi numai uitându-te la ea îţi simţeai inima mai uşoară. De 
sub scufia albă ce şi-o punea de obicei la culcare, ieşeau 
nişte cosiţe lungi aurii care se desfăceau pe umeri. 
Îmbrăcase în grabă o rochie peste cămaşa de noapte. 

Ludovic rămase o clipă cu ochii la ea, fără să scoată o 
vorbă. 

— Nu pentru cearşafuri am trimis să te cheme, spuse în 
sfârşit. 

O roşeaţă uşoară, datorită fâstâcelii, împurpură obrajii 
madamei. 

— Vai, monseniore... măria-ta, vreau să zic! Fiindcă v-aţi 
întors la palatul acesta, v-aţi adus aminte de mine... 

Ea fusese întâia lui ibovnică, şi trecuseră zece ani de 
atunci. În ziua când aflase - avea cincisprezece ani pe 
vremea aceea - că îl vor însura în curând cu o prinţesă de 
Burgundia, pe Aiurit îl apucară toate năbădăile, vrând să 
descopere numaidecât ce e dragostea, dar se simţi totodată 
cuprins de groază la gândul că s-ar putea să nu ştie să facă 
cele cuvenite cu soţia. În timp ce se punea la cale logodna, 
iar Marigny cântărea cu Filip cel Frumos foloasele 
teritoriale sau militare ale acestei încuscriri, tânărul prinţ 
nu se gândea decât la asta. Noaptea îşi închipuia toate 
doamnele de la curte gemând sub îmbrăţişarea lui înfocată, 
iar ziua se pomenea în faţa lor, bălăbănindu-şi mâinile, cu 
gura căscată. 

Apoi însă, într-o după-amiază, pe un coridor al palatului, se 
năpustise fără veste asupra acestei fete frumoase care 
păşea domol înaintea lui, cu braţele încărcate de rufe. Se 
aruncase peste dânsa cu atâta îndârjire, cu atâta furie, de 
parcă îi purta pică, socotind-o vinovată pentru frica ce 
intrase în el. „Asta, ori niciuna”, îşi zicea, „acum, ori 
niciodată”... Nu o siluise, de altminteri; tulburat, pătruns de 


teamă şi neîndemânatic cum era, nu ar fi fost în stare de 
aşa ceva. Îi ceruse Eudelinei, cu glas poruncitor, să-l înveţe 
ce-i dragostea. Lipsit de îndrăzneala bărbatului, înţelegea 
să folosească autoritatea sa de prinţ. Avusese noroc; 
Eudeline nu-l luase în râs, socotind că-i oarecum o cinste să 
se supună dorințelor acestui fiu de rege, ba lăsându-l chiar 
să creadă că o face cu plăcere. Aşa de bine ştiuse să-l 
înveţe, că mai târziu Aiuritul ajunsese să se simtă 
întotdeauna bărbat în faţa ei. 

Mai cu seamă când începea să se îmbrace pentru 
vânătoare sau chiar pentru a se duce să deprindă mânuirea 
suliţei şi a săbiei, Ludovic trimitea după dânsa, şi Eudeline 
înţelese repede că nevoia de dragoste nu-l apuca decât 
atunci când îl încolţea frica. Vreme de câteva luni, înainte 
ca Marguerite să fi sosit la curte, şi chiar puţin timp după 
aceea, ea îl ajutase cu belşugul unui trup mare şi liniştit să- 
şi biruie spaimele. Iar sfioasa gingăşie de care Aiuritul era 
în stare uneori tot acestei femei frumoase o datora. 

— Fiică-ta unde-i? întrebă el. 

— E la maică-mea, care o creşte. N-am vrut să rămână cu 
mine aici; prea e leită tată-său, răspunse Eudeline, zâmbind 
cu jumătate gură. 

— Asta, barem, cred că-i într-adevăr a mea, zise Ludovic. 

— Vai, dar bineînţeles, monseniore! E chiar a domniei-tale! 
Voiam să zic, a măriei-tale! În fiecare zi îţi seamănă tot mai 
mult la faţă! Şi ar fi fost supărător lucru ca slujitorii 
palatului să vadă asta. 

Căci o fetiţă, care fusese botezată Eudeline, se născuse din 
îmbrăţişările acelea de mântuială. Orice femeie cât de cât 
pricepută în a trage sforile şi-ar fi legat soarta de plodul pe 
care-l purta în pântec, întemeind o stirpe de prinți. 
Eudeline însă, văzându-l pe Aiurit tremurând aşa de tare la 
gândul că va trebui să destăinuiască tatălui său cele 
întâmplate, avusese încă o dată milă de el şi tăcuse. 
Bărbatu-său, care era grefier al domnului de Nogaret, nu 
voise să creadă că ajunsese borţoasă prin vreo minune 


picată din cer, tocmai pe când el bătea drumurile Provansei, 
ţinându-se după marele dregător. Atâta zbierase, că 
Eudeline sfârşi prin a face mărturisire. Aşa se întâmplă 
întotdeauna, ca bărbaţii de aceeaşi teapă să aibă neveste de 
acelaşi soi. Grefierul nu era om să dea cu barda-n 
Dumnezeu, iar când află de la cine îi venea ploconul, groaza 
ce-l cuprinse îi potoli mânia, aşa cum ploaia biruie vântul. 
Se hotări şi el să-şi ţină gura, orânduindu-şi astfel treburile 
ca să lipsească din Paris cât mai des. Muri de altminteri 
puţină vreme după aceea, răpus nu atâta de tristeţe, cât de 
dizenterie. 

lar madama Eudeline continuase să vadă de albiturile 
palatului, primind pentru aceasta simbrie, câte cinci 
gologani la fiecare sută de feţe de masa spălate. Ajunsese 
întâia lenjereasă, ceea ce în casa regelui nu era o slujbă de 
rând. 

În vremea asta, Eudeline cea mică creştea, cu acea 
neobrăzare pe care o au bastarzii de a-şi arăta parcă într- 
adins trăsăturile adevăratei lor obârşii. Puţini însă 
cunoşteau taina. 

Madama Eudeline îşi zicea că Aiuritul are să-şi aducă 
aminte într-o zi de odrasla ei. 

Îi făgăduise cu atâta hotărâre, îi jurase aşa de solemn ca în 
ceasul când va fi rege are s-o acopere pe fiică-sa cu aur şi 
că are s-o ridice la măriri, şi că dânsa avea numai de 
câştigat aşteptând până atunci! 

Se gândea acum că avusese dreptate încrezându-se în 
cuvântul lui şi se minuna văzându-l atât de grăbit să-şi ţină 
jurămintele. „N-are inimă rea, cugeta în sinea ei. E o fire 
stranie, dar nu e om rău.” 

Tulburată de amintiri, de fuga timpului, de ciudăţeniile 
soartei, Eudeline se uita la suveranul acesta, care aflase în 
braţele ei întâia zvâcnire a bărbăţiei sale neliniştite şi care 
sta acum înaintea ei în cămaşă lungă, aşezat într-un jilţ, cu 
părul căzut până la bărbie şi cu braţele în jurul genunchilor. 


„Pentru ce mie, îşi zicea dânsa, pentru ce tocmai mie mi s-a 
întâmplat una ca asta?” 

— Ce vârstă are fiică-mea astăzi? întrebă el. Nouă ani, nu-i 
aşa? 

— Chiar nouă, maria-ta. 

— Am să-i dau rang de prinţesă îndată ce-o ajunge la 
vârsta măritişului. Asta-i vrerea mea. lar ţie, ce-ai pofti să-ţi 
dau? 

Avea nevoie de dânsa. Ar fi fost clipa cea mai potrivită, 
acum, ori niciodată, să-i ceară ceva. Faţă de puternicii lumii 
modestia nu slujeşte la nimic şi trebuie să te grăbeşti a le 
cere ce ai de cerut cât timp îi vezi în toane bune. Căci, după 
aceea, ei se simt dezlegaţi de orice recunoştinţă doar 
pentru că s-au arătat gata să-ţi dea ceva şi uita să mai dea. 
Aiuritul şi-ar fi petrecut chiar toată noaptea vorbind de 
dărnicia lui, numai ca Eudeline să stea cu el până în zori. 
Dar, luată aşa, pe neaşteptate, ea se mulţumi să răspundă: 

— Cum ţi-o plăcea, maria-ta. 

Atunci, deoarece nu-i stătea în fire să poarte de grija 
altora, Ludovic se apucă să cugete numai la ale lui. 

— Ah, Eudeline, Eudeline, izbucni deodată, ar fi trebuit să 
trimit după tine mai curând şi să te aduc la palatul Nesle, 
unde am avut mari necazuri lunile acestea. 

— Ştiu, monseniore, că ai suferit amarnică ocară de la 
soţia măriei-tale... Dar nu m-aş fi încumetat să viu la tine, 
nu ştiam dacă vederea mea are să-ţi facă plăcere sau 
ruşine. 

El n-o mai asculta. Şi într-însul se trezeau amintiri precise. 
Ochii lui mari albaştri luceau în lumina candelei. Eudeline 
ştia bine ce voia să zică această privire; o avea aidoma la 15 
ani şi n-are să aibă niciodată alta în faţa femeilor. 

— Fii bună de te culcă, porunci el deodată. 

— Aici, monseniore... vreau să spun, măria-ta? murmură 
Eudeline, puţintel înfricoşată, arătând patul lui Filip cel 
Frumos. 

— Da, chiar aici, răspunse cu glas înăbuşit Aiuritul. 


Între ceea ce i se părea a fi o pângărire şi refuzul de ai se 
supune, ce putea să facă? La urma urmei, el era acum 
regele, şi patul acesta al lui era. Îşi scoase scufia, lepădă 
rochia şi cămaşa, lăsând să-i cadă pe spate cosiţele-i aurii, 
desfăcute. Era mai plinuţă ca odinioară, dar tot mai avea 
frumoasa-i arcuitură a şalelor, dosul mare şi odihnitor, 
şoldul mătăsos în care juca lumina... Mişcările îi erau 
molatice şi tocmai această moliciune stârnea pofta lacomă a 
Aiuritului. O privea urcând cele câteva trepte de stejar şi se 
gândea că, aşa cum se punea o ploscă cu apă fierbinte în 
culcuş pentru a goni frigul, frumosul ei trup va goni îndată 
duhurile rele cuibărite în patul acela. 

Puţintel tulburată, puţintel uluită, dar mai cu seamă 
hotărâtă să se lase în voia soartei, Eudeline se vârâse sub 
plapuma cusută în fir de aur. 

— Aveam dreptate, zise ea numaidecât, cearşafurile 
acestea noi te zgârie! Ştiam eu asta. 

Tremurând de nerăbdare, Ludovic îşi scosese cămaşa; cu 
pieptul scofâlcit şi umerii ciolănoşi, greoi şi neîndemânatic, 
se aruncă peste dânsa cu o grabă deznădăjduită, ca şi cum 
i-ar fi fost teamă să nu scape cumva clipa prielnică. 

Grabă zadarnică! În unele privinţe, regii sunt la fel cu 
ceilalţi oameni, şi nu toate cele ascultă de porunca lor. 
Poftele Aiuritului îi veneau mai ales dintr-o aţâţare a 
închipuirii. Agăţat de umerii Eudelinei, ca un înecat de o 
scândură, se căznea doar cu o pospăială să-şi biruie 
slăbiciunea care părea să nu se mai sfârşească. „Fireşte, îşi 
zicea Eudeline, dacă tot aşa o cinstea şi pe doamna 
Marguerite, înţeleg de ce l-a înşelat.” 

Toate ostenelile tăcute cu care dânsa se strădui, darnică, 
să-l îmbie în fel şi chip, toate silinţele lui, care nu erau ale 
unui prinţ gâfâind pe urmele izbânzii, rămaseră zadarnice. 
În cele din urmă, se ridică, tremurător, istovit, ruşinat, 
şovăind între furie şi lacrimi. 

Dânsa încercă să-l potolească: 


— Ai umblat aşa de mult astăzi, ţi-a fost aşa de frig şi inima 
trebuie să-ţi fie atât de întristată... E foarte firesc în seara 
în care ţi-ai îngropat tatăl, şi una ca asta i se poate întâmpla 
oricui, crede-mă. 

Regele stătea cu ochii aţintiţi la frumoasa femeie blondă ce 
i se dădea fără ca el s-o poată lua, culcată acolo, parcă 
pentru a întrupa vreo pedeapsă a zeilor, şi care îl privea cu 
milă. 

— Târfa asta! spuse el. E din pricina acestei târfe... 

Eudeline se trase o clipă îndărăt, crezând că ocara era 
pentru dânsa. 

— Mă gândii la Marguerite. Nu mă pot opri să gândesc la 
ea, s-o am mereu înaintea ochilor... Şi apoi, izbucni el 
deodată, mai e şi patul acesta! E blestemat, te paşte 
nenorocirea culcându-te în el! 

— Ba nu, monseniore Ludovic, răspunse Eudeline foarte 
încet, atrăgându-l la dânsa. E un pat bun, dar e un pat de 
rege. Şi am priceput numaidecât ce-ţi lipseşte: pentru a 
goni ceea ce te împiedică, trebuie să culci o regină în patul 
acesta. 

Vorbea mişcată, sfioasă, nici câtuşi de puţin necăjită, căci 
era o făptură bună la suflet. 

— Crezi asta, Eudeline? întrebă Aiuritul, întorcându-şi 
ochii spre dânsa. 

— Dar fireşte, monseniore Ludovic, într-un pat de rege e 
nevoie de o regină, mai spuse o dată. 

— Voi avea poate una în curând, şi se pare că e blondă ca 
tine. 

— Sunt foarte măgulită de ceea ce-mi spui, monseniore, 
răspunse Eudeline. 

Şi îşi întoarse faţa pentru a-şi ascunde rana la inimă pe 
care i-o făcuse. 

— Se pare că-i tare frumoasă, urma Aiuritul, şi grozav de 
virtuoasă... lrăieşte la Neapole. 

— Dar fireşte, monseniore Ludovic, dar fireşte, sunt foarte 
sigură că te va face fericit. Acum, trebuie să încerci să 


dormi. 

Eudeline îi aşeză capul pe umărul ei călduţ, care mirosea a 
levănţică. Ca o mamă, îl asculta visând cu glas tare la 
femeia aceea necunoscută, la prinţesa depărtată al cărei loc 
îl ţinea dânsa atât de zadarnic în noaptea asta. El uita de 
necazurile sale trecute şi de înfrângerile sale de astăzi, 
mângâindu-se cu încântătoarele năluciri ale viitorului. 

— Dar fireşte, monseniore Ludovic, chiar o soţie ca 
aceasta îţi trebuie. Să vezi cum ai să te simţi în toate 
puterile lângă dânsa. 

Aiuritul tăcu în sfârşit. Şi Eudeline rămase îngândurată, 
fără a îndrăzni să se mişte, cu ochii mari deschişi la 
licărirea tremurătoare a candelei, aşteptând să se ivească 
zorile pentru a pleca de acolo. 

Regele Franţei dormea. 

PARTEA A DOUA. 

LUPII SE MĂNÂNCĂ ÎNTRE EI. 

[. 

AIURITUL ÎŞI ŢINE ÎNTÂIUL SĂU CONSILIU. 

De şaisprezece ani, în fiecare zi când intra în camera de 
consiliu, Enguerrand de Marigny ştia că are să dea acolo de 
prieteni. În dimineaţa aceea însă, de cum trecuse pragul, 
avu certitudinea că totul nu mai era ca înainte şi rămase o 
clipă nemişcat, cu mâna stângă la gulerul caftanului şi cu 
dreapta strânsă pe geanta în care-şi ţinea hârtiile. 

De fiecare parte a mesei lungi se afla cam acelaşi număr 
de persoane ca de obicei; focul din vatră sfârâia şi împrăştia 
în încăpere acelaşi miros cunoscut de lemne arse. Doar 
feţele oamenilor, ele nu mai erau aceleaşi. 

Fireşte, membrii familiei regale care, după lege şi datină, 
făceau parte din consiliul de taină, conții de Valois şi 
d'Evreux, contele de Poitiers, tânărul prinţ Charles şi 
căpetenia oştirii Gauthier de Châtillon, se găseau acolo, dar 
nu mai erau pe locurile lor de totdeauna, iar monseniorul 
de Valois se aşezase în dreptul jilţului regal, unde şedea de 
obicei Marigny. 


Şi nici Raoul de Presle, nici Nicole de Logquetier, nici 
Guillaume Dubois, pravilişti cu greutate, slujitori credincioşi 
ai lui Filip cel Frumos, nu erau de faţă. Oameni noi le 
luaseră locul: Mathieu de Trye, şambelanul lui Ludovic al X- 
lea, Etienne de Mornay, cancelarul contelui de Valois, alţii 
încă pe care Marigny îi cunoştea, dar nu lucrase niciodată 
cu dânşii. 

Nu era chiar o schimbare de guvern, ci mai degrabă, cum 
s-ar zice în graiul zilelor noastre, o remaniere a cabinetului. 

Dintre foştii sfetnici ai Regelui de fier, doar Hugues de 
Bouville şi Beraud de Mercoeur fuseseră păstraţi, fără 
îndoială, pentru că amândoi făceau parte din noblețea 
înaltă. Dar şi dânşii se vedeau împinşi la celălalt capăt al 
mesei. Toţi sfetnicii ieşiţi din burghezime erau scoşi. „Se 
cuvenea barem să fiu şi eu înştiinţat de aceste schimbări!” 
îşi zise Marigny într-o pornire de mânie. 

Întorcându-se spre Hugues de Bouville, întrebă foarte 
tare, ca să-l audă toţi: 

— Domnul de Presle e bolnav? Domnii de Bourdenai, de 
Briancon şi Dubois fost-au împiedicaţi de treburi să vină, de 
nu văd pe niciunul din ei? Trimis-au vorbă să li se scuze 
lipsa? 

Burduhănosul Bouville avu o clipă de şovăire şi răspunse, 
plecându-şi ochii de parcă se simţea vinovat: 

— Nu eu am avut sarcina de a aduna consiliul. Domnul de 
Mornay e cel care s-a îngrijit de asta. 

Privirea lui Marigny se încruntă şi toţi se aşteptară să-l 
vadă izbucnind. 

Dar contele de Valois se şi vârâse în vorbă, rostind cu glas 
tărăgănat şi îngăduitor: 

— Nu cumva ai uitat, dragul meu Marigny, că regele 
cheamă la consiliu după cum vrea şi pe cine vrea? E dreptul 
suveranului. 

Se simţea în cuvintele „dragul meu Marigny” o bunăvoință 
dispreţuitoare, care nu-i scăpă întâiului cârmuitor al ţării. 
Niciodată, pe când trăia Filip cel Frumos, Valois nu i-ar fi 


vorbit astfel. Marigny era gata să răspundă că, dacă regele 
avea într-adevăr dreptul de a pofti la consiliul său pe cine-i 
plăcea, avea şi datoria de a alege oameni care să ştie de 
rostul trebilor ţării şi că priceperea nu se capătă peste 
noapte. Găsi însă mai nimerit să-şi păstreze forţele pentru o 
dezbatere mai prielnică şi se aşeză, părând liniştit, în faţa 
monseniorului de Valois, pe scaunul rămas gol la stânga 
jilţului regal. 

Enguerrand de Marigny avea 49 de ani, părul roşcat care, 
cu vârsta, începuse să cam îngălbenească, pieptul zdravăn 
şi umerii laţi. Bărbia groasă arăta încăpățânare, pielea îi 
era noduroasă, nasul scurt, cu nările foarte largi. Îşi ţinea 
gâtul întins înainte şi părea întotdeauna gata să izbească cu 
fruntea, ca taurii. Uitătura, sub pleoapele mari, era vioaie, 
iute, poruncitoare, iar mâinile, prin fineţea lor nervoasă, 
păreau nepotrivite cu înfăţişarea greoaie a făpturii sale. 

Îşi deschise geanta, scoase de acolo hârtiile, pergamentele 
şi plăcuţele ceruite, pe care le rândui în faţa lui. Dar, 
negăsind sub tablaua mesei cârligul de care îşi agăța de 
obicei geanta, avu un suspin de ciudă şi înălţă din umeri. 

Monseniorul de Valois intrase în vorbă cu nepotu-său 
Charles, căruia îi dădu de veste că o plăcută surpriză îl 
aşteaptă peste câteva clipe, îndemnându-l totodată să-i dea 
sprijinul său pentru ceea ce pusese la cale. În pofida 
doliului curţii, sau tocmai din pricina asta, monseniorul de 
Valois purta veşminte mai strălucite ca niciodată. Catifeaua 
neagră a giubelei sale, tivită cu blană scumpă, brăzdată cu 
înflorituri de argint şi cozi de cacom, îl împodobea ca pe un 
cal de dric. Nici o hârtie nu se afla în faţa lui şi nimic pentru 
a face vreo însemnare. Cancelarul Etienne de Mornay avea 
sarcina măruntă de a citi şi scrie pentru stăpânu-său, 
acesta mulţumindu-se să vorbească. 

Se auziră paşi pe coridor. 

— Vine monseniorul Ludovic, zise Hugues de Bouville. 

Valois se ridică cel dintâi, cu un fel de măreție şi un 
respect atât de bătător la ochi faţă de cel care intra, încât 


devenea un gest ocrotitor. 

— Scuzaţi-mi, domnilor, întârzierea... 

Se opri, nemulţumit de ceea ce spusese. Uitase că regele 
nu era niciodată în întârziere, pentru că intra întotdeauna 
ultimul în consiliu. 

Se simţi iar pătruns de teamă, ca în ajun la Saint-Denis şi 
ca noaptea trecută. Acum ar fi trebuit să se arate rege. Dar 
aceasta nu-i o însuşire care-ţi pică din cer, iar Ludovic 
aşteptă, cu braţele niţel depărtate de trup, cu ochii înroşiţi 
după noaptea nedormită, pe care un somn prea scurt n-o 
putuse înlocui. Uita să le spună sfetnicilor să şadă şi să se 
aşeze el însuşi. 

Clipele treceau, tăcerea se făcea tot mai apăsătoare, şi 
fiecare simţea că regele şovăie. 

Marigny avu gestul care trebuia: trase încetişor jilţul 
regelui, ca pentru a-i îngădui lui Ludovic să se aşeze. 

Ludovic se lăsă în jilţ, murmurând: 

— Luaţi loc, domnilor. 

Îl revăzu în gând pe tatăl său, şezând în acelaşi scaun şi, 
fără să vrea, luă atitudinea lui, cu palmele amândouă pe 
masă şi privirea aţintită înainte, parcă în gol. Aceasta îi 
dădu un pic de încredere în sine pentru a se întoarce spre 
cei doi fraţi ai săi şi a le spune cu un glas firesc: 

— Aflaţi, mult iubiţilor fraţi ai mei, că întâiul meu hrisov în 
această dimineaţă pentru voi a fost. Filip, comitatul tău de 
Poitiers l-am înălţat la rang de pairie, şi iată-te de azi încolo 
printre pairii noştri, ca să stai lângă mine, pentru a mă 
ajuta să apăr coroana, aşa cum unchiul nostru Valois a stat 
lângă părintele nostru, Dumnezeu să-l odihnească. Tu, 
Charles, vei primi să-ţi fie moşie, cu toate veniturile lor, 
târgurile şi satele comitatului La Marche, pe care părintele 
nostru l-a răscumpărat de la neamul Lusignanilor şi avea de 
gând, ştiu asta, să ţi-l dea pe mână. 

Filip şi Charles se ridicară şi, apropiindu-se de fratele lor, 
îl sărutară pe obraz, în semn de mulţumire. Monseniorul de 


Valois întoarse faţa către nepotu-său Charles, voind parcă a- 
i spune: „Vezi, am lucrat bine pentru tine”. 

Ceilalţi clătinară din cap, bucuroşi: pentru un început de 
domnie, lucrurile nu porniseră rău. 

Ludovic al X-lea era însă nemulţumit, căci uitase să 
înceapă, aşa cum avusese de gând, cu o închinare adusă 
amintirii tatălui său şi cu o vorbă despre continuitatea 
monarhiei. Pusese totuşi să i se pregătească de dimineaţă 
două fraze bine ticluite, dar ele îi zburaseră din minte în 
tulburarea ce-l cuprinsese de cum intrase, şi acum nu mai 
avea nimic de spus. 

Tăcerea se făcu iarăşi apăsătoare. Prea se simţea că 
lipseşte cineva din această adunare: mortul. 

Enguerrand de Marigny îl privea pe tânărul rege, 
aşteptând în chip vădit să-l audă rostind: „Domnule, te 
întăresc în drepturile pe care le ai astăzi, de locţiitor al 
regelui şi cârmuitor a toată ţara, ca şi în slujbele de 
şambelan, vistiernic şi supraveghetor al palatului nostru, 
căpitan al Luvrului...” 

Deoarece nimic nu ieşea din gura regelui, Marigny făcu 
aşa ca şi cum acestea ar fi fost rostite şi întrebă: 

— Despre care treburi doreşte regele să fie pus în 
cunoştinţă? Despre tributurile şi dăjdiile ce s-au strâns, 
despre starea vistieriei, despre hotărârile înaltei curţi de 
judecată, despre foametea ce domneşte în ţară, despre 
locurile în care se găsesc oştile noastre, despre situaţia din 
Flandra, despre revendicările şi plângerile cârdăşiilor de 
baroni din Burgundia şi Champagne? 

Ceea ce însemna, vorbind pe şleau: „Măria-ta, iată de care 
treburi mă ocup, şi de multe altele încă, al căror şir lung aş 
putea să ţi-l deapăn. Crezi că ai fi în stare să te lipseşti de 
mine?” 

Îngrijorat şi copleşit parcă, Aiuritul se întoarse către 
unchiul său Valois cu o mutră care cerşea sprijin. 

— Domnule de Marigny, nu pentru treburile acestea ne-a 
adunat regele, zise contele de Valois; are să le asculte mai 


târziu. 

— Dacă nu sunt înştiinţat dinainte despre rosturile 
consiliului, eu nu le pot ghici, monseniore, răspunse 
Marigny. 

— Regele, domnilor, urmă Valois, fără să ţină seama de 
întrerupere, regele doreşte să audă sfatul nostru în privinţa 
celei dintâi griji ce trebuie, ca vrednic suveran, să aibă, 
grija stirpei sale şi a urmaşilor la tron. 

— Chiar la aceasta mă gândeam, domnilor, spuse Aiuritul, 
încercând să găsească tonul măreției pentru a-şi arăta o 
dorinţă care-i lipsea. Întâia mea datorie este de a mă îngriji 
să am urmaş la tron, şi pentru aceasta îmi trebuie o soţie... 

Apoi rămase cu gura căscată, neştiind ce să mai spună. 

— Regele socoate, aşadar, că trebuie să se însoare din nou, 
vorbi iarăşi Valois, şi gândul i s-a îndreptat, după 
îndelungată chibzuire, către prinţesa Clemence a Ungariei, 
nepoata regelui Neapolei. Noi dorim să auzim părerea 
voastră înainte de a trimite solie. 

Acest „noi dorim” izbi neplăcut urechea câtorva dintre cei 
de faţă. Era oare monseniorul de Valois cel care domnea? 

Filip de Poitiers îşi aplecă într-o parte chipul său prelung. 
„lată deci, gândi el, pentru ce au început prin amă 
îmbrobodi cu pairia! Câtă vreme Ludovic nu se însura din 
nou, eram al doilea la rând printre urmaşii la tron, după 
mititica de Jeanne, bănuită că ar fi bastardă. Dacă îşi ia o 
nouă soţie care-i face alţi copii, eu nu mai sunt nimic... Şi 
asta au hotărât-o fără a se sinchisi de Charles şi de mine, 
care ne aflăm în aceeaşi încurcătură ca şi Ludovic, cu 
nevestele întemniţate.” 

— Care este părerea domnului de Marigny în această 
privinţă? întrebă Filip de Poitiers pentru a-l sâcâi pe Valois. 
Săvârşea totodată, cu dinadinsul, o mare necuviinţă faţă 

de frate-său mai mare, căci rânduiala era ca suveranul, şi 
numai dânsul, să-i poftească pe sfetnicii săi a-şi da părerea. 
Puteai să aştepţi mult şi bine ca sa vezi una ca asta la un 
consiliu al regelui Filip! 


Astăzi, însă, părea că fiecare porunceşte, şi fiindcă unchiul 
noului rege îşi lua nasul la purtare, grozăvindu-se în faţa 
consiliului, fratele putea foarte bine să-şi îngăduie a face la 
fel. 

Marigny îşi împinse niţel înainte fruntea de taur şi toţi 
ghiciră că acum are să se repeadă. 

— Prinţesa Clemence a Ungariei are, negreşit, mari 
însuşiri pentru a fi regină, zise el, de vreme ce gândul 
regelui s-a oprit la dânsa. Dar, lăsând la o parte că e 
nepoata monseniorului de Valois, ceea ce fireşte e de ajuns 
ca să ne fie dragă, nu prea văd ce ar putea să aducă ţării 
această căsătorie. Tatăl ei, Charles-Martel, a murit de mult, 
nefiind rege al Ungariei decât cu numele; frate-său, 
Charobert (spre deosebire de monseniorul de Valois, care 
se izmenea rostind aceste nume ca italienii, Marigny le 
zicea pe franţuzeşte), a izbutit cu chiu, cu vai anul trecut, 
după cincisprezece ani de stăruinţe şi de lupte, să-şi pună 
această coroană a Ungariei, care i se cam clatină pe cap. 
Toate domeniile şi principatele dinastiei d'Anjou sunt de pe 
acum împărţite printre neamurile acestei familii, aşa de 
numeroasă, că se întinde peste lume ca o pată de ulei pe 
faţa de masă, astfel că în curând s-ar putea crede că 
dinastia Franţei nu e decât o spiţă a neamului d'Anjou. Nu 
putem aştepta de la o asemenea căsătorie vreo mărire a 
ţării, aşa cum o dorea întotdeauna regele Filip, nici vreun 
ajutor, la caz de război, dacă s-ar simţi nevoie, căci toţi 
prinții aceştia depărtaţi au destul de furcă pentru a-şi 
păstra ţările lor. Cu alte cuvinte, sunt convins că părintele 
măriei-tale s-ar fi împotrivit unei căsătorii a cărei zestre e 
alcătuită mai mult din nori decât din moşii. 

Monseniorul de Valois se făcuse roşu de mânie, şi 
genunchiul îi tremura sub masă. Tot ce se spusese acolo era 
îndreptat împotrivă-i, şi fiecare frază cuprindea o 
înţepătură vicleană anume pentru dânsul. 

— Dumitale îţi vine uşor, domnule de Marigny, să-i faci pe 
morţii din morminte să vorbească, izbucni el. Eu unul, însă, 


îţi voi răspunde că virtutea unei regine e mai de preţ ca o 
provincie! Frumoasele căsătorii cu prinţesele de Burgundia, 
pe care dumneata le-ai pus la cale în chip aşa de iscusit, 
după ce l-ai încântat cu atâta şiretenie pe frate-meu, nu ne- 
au adus lucruri prea mari pentru ca să ne dai astăzi sfaturi 
în această privinţă şi să ne mai putem bizui pe dumneata. 
Ruşine şi amărăciune pentru toţi, iată ce a ieşit din 
căsătoriile pe care le-ai urzit. 

— Da, asta aşa e! strigă deodată Aiuritul. 

— Maăria-ta, răspunse Marigny, cu un dispreţ abia simţit, 
erai încă foarte tânăr când tatăl măriei-tale a hotărât să te 
însoare, iar monseniorul de Valois nu părea pe atunci să 
arate ceva împotrivă, căci s-a grăbit să-l însoare pe însuşi 
fiul său cu sora prinţesei Marguerite, fără să se prea uite la 
înfăţişarea miresei, pentru a se înrudi mai de aproape cu 
prinţesa şi cu măria-ta. 

Valois primi lovitura fără să poată da vreun răspuns, dar 
faţa lui acoperită cu bubuliţe se făcu şi mai roşie. Se 
crezuse într-adevăr foarte dibaci însurându-l pe fiu-său mai 
mare, Filip, cu sora mai mică a Margueritei, căreia i se 
zicea Jeanne cea Mărunţică sau Jeanne cea Şchioapă, 
pentru că avea un picior mai scurt decât celălalt. Şi iată că 
Marguerite era acum în temniţă, iar şchioapa rămânea în 
familie. 

— Virtutea femeilor măritate e tot aşa de trecătoare ca şi 
frumuseţea lor, dar provinciile pe care le aduc în zestre, 
acelea rămân, zise Marigny. Şi monseniorul de Poitiers, care 
păstrează comitatul Franche-Comt6, n-ar putea zice că nu-i 
aşa. 

— Consiliul acesta, îi tăie vorba cu mojicie Valois, are să-şi 
irosească oare vremea ascultând pe domnul de Marigny 
aducându-şi singur laude, sau se va grăbi să împlinească 
dorinţele regelui? 

Glasurile se înfierbântau, şi dezbaterea lua tot mai mult 
înfăţişarea unei răfuieli. 


— Pentru a face aceasta, monseniore, i-o întoarse Marigny, 
s-ar cuveni barem să nu punem carul înaintea boilor. Ne 
putem gândi la toate prinţesele de pe pământ când e ca 
regele să-şi aleagă o soţie, şi înţeleg nerăbdarea măriei- 
sale, deşi trebuie să începem prin a-l desface de cea pe care 
o are. Contele d'Artois nu pare să fi adus de la Château- 
Gaillard răspunsurile aşteptate, adăugă el ca să arate că 
ştia tot ce se întâmplă. Pentru a obţine desfacerea 
căsătoriei trebuie deci să fie un papă... 

—.acest papă pe care ni-l făgăduieşti de şase luni, Marigny, 
dar care n-a ieşit încă din conclavul-fantomă. Trimişii 
dumitale la Carpentras s-au priceput aşa de bine să-i 
batjocorească pe cardinali şi să-i zvârle pe fereastră, că 
aceştia şi-au luat câmpii cu sutanele suflecate şi nu mai poţi 
da de ei. N-ai pentru ce te mândri prea mult cu asemenea 
treabă! Dacă te-ai fi purtat mai blând faţă de slujitorii 
Domnului, arătându-le un respect care nu-ţi stă de fel în 
apucături, n-am fi acum la aşa ananghie. 

— Am vegheat până în ziua de azi ca nu cumva să se 
aleagă un papă care să fie la cheremul regelui Neapolei, 
tocmai pentru că regele Filip voia un papă binevoitor faţă 
de Franţa. 

Oamenii care îndrăgesc puterea nu sunt stăpâniţi, aşa cum 
se crede adesea, numai de pofta înavuţirii şi a măririlor. Pe 
aceştia îi mână mai cu seamă dorinţa abstractă de a făuri 
evenimentele, de a nu lăsa ca ele să se producă fără dânşii, 
de a înrâuri mersul lumii şi de a afla că au judecat bine în 
toate câte le-au făcut. Averea şi demnităţile nu sunt în mâna 
lor decât mijloace ale înfăptuirii sau semne ale puterii. 

Marigny şi Valois erau două firi dintr-acest soi de oameni, 
şi mai totdeauna, în consilii, burghezul procopsit îi venise 
de hac prinţului de neam mare. Numai Filip cel Frumos 
ştiuse să-i ţină în frâu pe cei doi vrăjmaşi, slujindu-se cât 
mai bine de însuşirile militare ale unuia şi de iscusinţa 
politică a celuilalt. 


Ludovic al X-lea era cu totul covârşit de furtuna ce se 
iscase; dezbaterea mergea prea iute pentru priceperea lui, 
şi, apoi, nu izbutea să gonească unele amintiri supărătoare 
din noaptea trecută. 

Monseniorul d'Evreux se amestecă în vorbă, încercând să 
potolească zâzania, şi propuse o cale de mijloc menită să 
împace amândouă taberele. 

— Dacă în schimbul căsătoriei cu prinţesa Clemence, 
spuse el, am obţine de la regele Neapolei ca papa să fie 
francez şi alegerea lui să se facă repede... 

— Atunci, fireşte că o asemenea învoială ar avea un rost, 
zise Marigny cu glas mai potolit, dar mă îndoiesc foarte că 
s-ar putea ajunge la aşa ceva. 

— Să trimitem totuşi o solie la Neapole, dacă aceasta este 
dorinţa regelui. 

— Bineînţeles, monseniore. 

— Bouville, ce zici? întrebă pe neaşteptate Aiuritul, pentru 
a-şi da aerul că ia din nou în mână dezbaterea. 

Burduhănosul Bouville tresări. Fusese un foarte vrednic 
şambelan, grijuliu la cheltuială şi bun majordom, dar mintea 
nu-l ducea prea departe, iar Filip cel Frumos nu i se adresa 
niciodată în consiliu decât pentru a-i porunci să deschidă 
ferestrele. 

— Măria-ta, zise el, familia din care îţi vei lua soţia e de 
neam mare, şi ea păstrează cu străşnicie vechile datini ale 
nobilimii războinice. Pentru noi va fi mare cinste să slujim o 
regină... 

Îşi înghiţi vorba, simțind privirea lui Marigny, care părea 
să-i zică: „Mă trădezi, Bouville!” 

Normand ca şi Marigny, Hugues de Bouville îi era cu cinci 
ani mai vârstnic. În casa lui îşi începuse Marigny cariera, ca 
scutier. Scutierul nu întârziase să-şi întreacă stăpânul, dar, 
credincios, îl târâse mereu după dânsul, în uimitorul său 
urcuş pe scara măririlor. 

Burduhănosul Bouville îşi plecă fruntea. Era un slujitor aşa 
de devotat al coroanei şi aşa de orbit de măreţia regală, că 


la orice vorbă a regelui nu ştia decât să dea din cap, 
încuviinţând. Că Aiuritul putea fi un nătărău, aceasta nu 
voia s-o vadă; în ochii lui era Regele, şi Bouville se pregătea 
să-l slujească cu toată râvna ce-o avusese pentru Filip cel 
Frumos. 

Această slugărnicie îşi primi îndată răsplata, căci Aiuritul 
hotări, spre mirarea tuturor, ca Bouville să fie solul ce urma 
să plece la Neapole. 

Nu se împotrivi, totuşi, nimeni. Închipuindu-şi că are să 
poată duce la capăt, prin scrisori, negocierile privind 
căsătoria, contele de Valois găsea că un om nu prea deştept, 
dar supus, era tocmai solul potrivit, în vreme ce Marigny 
gândea: „N-aveţi decât să-l trimiteţi. Are atâta minte cât un 
copil de trei ani. Lasă, că vedeţi voi cu ce ispravă se 
întoarce de acolo.” 

Vrednicul slujitor, roşindu-se până la urechi, se pomeni 
astfel însărcinat cu o înaltă misiune la care nu se aştepta. 

— Nu uita, Bouville, că-mi trebuie un papă, îi zise tânărul 
rege. 

— Numai la asta mă voi gândi, măria-ta. 

Ludovic al X-lea se arătă nerăbdător să vadă solia plecând 
cât mai repede. Ar fi vrut ca trimisul său să se şi afle la 
drum şi, deodată, începu să dea porunci. 

— La întoarcere vei trece prin Avignon, urmă el, şi vei face 
în aşa fel ca să dai zor conclavului. Şi deoarece cardinalii 
sunt, pare-se, oameni care trebuie cumpăraţi, cată să ai, 
prin grija domnului de Marigny, aur de ajuns asupra 
dumitale. 

— Da de unde să iau acest aur, măria-ta? întrebă Marigny. 

— Ei, fir-ar să fie! De unde! Din vistierie! 

— Vistieria e goală, măria-ta, adică a mai rămas în ea atâta 
ca să avem cu ce face faţă plăţilor până la sfântul Nicolae, 
dar nimic mai mult. 

— Cum, vistieria e goală? izbucni Valois. De ce n-ai spus-o 
mai devreme? 


— Cu aceasta voiam să încep, monseniore, dar nu m-ai 
lăsat să vorbesc. 

— Şi pentru ce, după părerea dumitale, e goală vistieria? 
— Pentru că, monseniore, birurile se adună greu când le 
iei de la un norod înfometat. Pentru că nobilii cei mari, cum 

o ştii mai bine ca oricare, şi Marigny ridică glasul cu 
semeţie, nu vor să plătească tributul la care s-au învoit. 
Pentru că bănetul împrumutat de la bancherii lombarzi a 
fost cheltuit cu războiul din Flandra, războiul acesta pe 
care l-ai dorit aşa de mult... 

—.şi căruia dumneata ai ţinut să-i pui capăt când şi cum ai 
voit, strigă Valois, mai înainte ca vitejii noştri să se fi 
acoperit de glorie, iar vistieria noastră să se fi umplut. Dacă 
ţara n-a tras foloase de pe urma ciudatelor tratative pe care 
te-ai grăbit să le închei, îmi închipui că nu tot aşa stau 
lucrurile în ce te priveşte, Marigny, căci nu-ţi stă în obicei să 
uiţi a-ţi face parte când pui la cale vreun târg. Am învăţat 
asta pe pielea mea. 

Aducea aminte prin vorbele acestea din urmă de un 
schimb de pământuri care avusese loc între dânşii în 1310, 
când Valois îi ceruse lui Marigny să-i cedeze moşia sa de la 
Champrond pentru cea de la Gaillefontaine, iar mai târziu 
se socotise tras pe sfoară. 

— Oricum ar fi, zise Ludovic al X-lea, Bouville trebuie să 
pornească la drum, fără întârziere. 

Părând să nu ţină seamă câtuşi de puţin de ultimele 
cuvinte ale regelui, Marigny îşi înălţă glasul: 

— Măria-ta, aş dori ca monseniorul de Valois să 
lămurească ce a vrut să spună adineauri în privinţa 
tratatelor de la Lille, sau să-şi retragă cuvintele. 

O tăcere grozavă se lăsă deodată în sala consiliului. 
Contele de Valois va îndrăzni oare să repete pe şleau 
cumplita învinuire pe care o rostise împotriva celui ce 
fusese mâna dreaptă a fratelui său? 

Monseniorul de Valois îndrăzni: 


— Eu ţi-o spun de la obraz, domnule, aşa cum oricine o 
spune în spatele dumitale, că flamanzii te-au cumpărat ca 
să porunceşti oştirii noastre să se tragă îndărăt, şi că ai 
sfeterisit nişte bani care s-ar fi cuvenit să intre în vistierie. 

Marigny se ridicase. De necaz îi albise faţa noduroasă şi 
începuse să semene cu statuia sa din galeria marchitanilor. 

— Măria-ta, vorbi el, mi-a fost dat să aud astăzi mai mult 
decât poate auzi un om cinstit în toată viaţa lui. Averile mele 
le datorez numai mărinimiei regelui, părintele măriei-tale, 
pentru osteneala ce mi-am dat, ajutându-l în toate trebile 
cârmuirii vreme de şaisprezece ani. Am fost acum învinuit 
în faţa măriei-tale de hoţie şi de cârdăşie cu vrăjmaşii ţării, 
fără ca vreun glas, şi mai cu seamă al măriei-tale, să se 
ridice spre a mă apăra. Eu cer ca o comisie să fie numită 
pentru a cerceta socotelile de care sunt răspunzător 
înaintea măriei-tale, şi numai înaintea măriei-tale. 

Mânia e molipsitoare. Ludovic al X-lea se oţări deodată, 
necăjit de atitudinea lui Marigny de când începuse consiliul, 
de felul cum acesta se punea de-a curmezişul planurilor lui, 
tratându-l ca pe un băieţaş, şi făcându-l să simtă prea făţiş 
cât e de bicisnic faţă de tatăl său. 

— Ei bine, domnule, vom numi această comisie, răspunse 
el, fiindcă dumneata însuţi o ceri. 

Cu această vorbă se despărţea de singurul ministru 
vrednic să cârmuiască în locul său şi să-i îndrumeze 
domnia. Nevolnicii nu îngăduie să fie înconjurați decât de 
linguşitorii care le ascund lor înşile nevolnicia. Franţa avea 
să plătească ani îndelungaţi pentru această clipă de necaz a 
lui Ludovic al X-lea. 

Marigny îşi luă geanta, vâri în ea hârţoagele şi plăcuţele, 
apoi porni spre uşă; gestul său îl întărâtă şi mai rău pe 
Aiurit. 

— De-acum încolo, adăugă el, să faci bine a nu te mai 
amesteca în trebile vistieriei noastre. 

— Mă voi feri de aşa ceva, măria-ta, zise Marigny, păşind 
pragul. 


Şi i se auziră paşii depărtându-se pe coridor. 

Valois îl doborâse, aproape mirându-se singur de iuţeala 
acestei execuţii. 

— Rău ai făcut, frate, îi spuse contele d'Evreux. Unui om 
ca dânsul nu-i pui mâna-n gât. 

— Ba am făcut foarte bine, răspunse Valois, şi în curând 
îmi veţi fi recunoscători că am făcut-o. Acest Marigny e un 
buboi pe obrazul țarii, ce trebuia spart cât mai repede. 

— Aşadar, unchiule, întrebă Aiuritul, întorcându-se la 
singura lui grijă, când hotărăşti să plece solia noastră la 
prinţesa Clemence? 

Îndată ce Valois îi făgădui că Bouville va porni la drum 
chiar în săptămâna aceea, ridică şedinţa. Era grăbit să-şi 
dezmorţească picioarele. 

II. 

DOMNUL DE MARIGNY RĂMÂNE LA CÂRMA ŢÂRII. 

Pe când se întorcea acasă, cu trei armăşei înainte, ca 
întotdeauna, şi urmat de doi grămătici şi un scutier, 
monseriorul de Marigny nu înţelegea încă bine ceea ce se 
petrecuse şi cum de soarta i se schimbase în chip aşa de 
neaşteptat. Mânia îi întuneca judecata. „Netrebnicul ăsta, 
trântorul ăsta să-mi arunce în obraz că fac învârteli cu 
tratatele, îşi zicea. O asemenea învinuire are cel puţin haz 
în gura lui!... Şi regişorul ăsta deştept ca o muscă şi arţăgos 
ca o viespe, care nu suflă o vorbă ca să mă apere, ci, 
dimpotrivă, îmi ia vistieria!” 

Călărea fără să bage în seamă nimic din înfăţişarea 
uliţelor, nici a oamenilor, fără să vadă chipurile duşmănoase 
ale celor care trebuiau să se dea deoparte la trecerea lui. 
Nu era iubit. Cârmuia oamenii de la aşa înălţime şi de atâta 
vreme, încât pierduse obiceiul de a-i privi. 

Ajunse la palatul său din strada Des Fossees-Saint- 
Germain, sări de pe cal, fără să mai aştepte sprijinul 
scutierului, străbătu curtea cu paşi grăbiţi, îşi zvârli mantia 
întâiului braţ, ce se întinse şi, ţinându-şi mereu geanta cu 
hârtii în mână, urcă scara ce ducea la întâiul cat. 


Palatul acesta semăna mai mult a minister decât a locuinţă 
particulară: mobile mari, sfeşnice mari, covoare groase, 
draperii grele, tot numai lucruri trainice, făcute să înfrunte 
vremea. O oaste întreagă de valeţi vedea de toate acestea. 

Enguerrand de Marigny împinse uşa odăii în care ştia că o 
găseşte pe nevastă-sa. Aceasta se juca, la gura sobei, cu un 
câine pitic adus din Italia, a cărui blană cenuşie tunsă 
mărunt îl făcea să semene unui cal de-o şchioapă. Soră-sa, 
doamnă de Chanteloup, o văduvă guralivă, se afla lângă 
dânsa. 

Văzând mutra soţului ei, doamna de Marigny pricepu 
numaidecât că o nenorocire se abătuse asupră-i. 

— Enguerrand, dragul meu, ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

Jeanne de Saint-Martin, fina răposatei regine Jeanne, soţia 
lui Filip cel Frumos, nutrea o admiraţie fără margini pentru 
bărbatul cu care se măritase şi se topea de grija lui. 

— Se întâmplă, răspunse Marigny, că astăzi când stăpânul 
nu mai e aici ca să-i ţină sub gârbaci, câinii să se 
năpustească să mă sfâşie. 

— 'Te pot ajuta în vreun fel? 

Răspunse aşa de aspru că era destul de mare ca să se 
apere singur, încât pe doamna de Marigny o podidiră 
lacrimile. Enguerrand se căi. O apucă de umeri, o sărută pe 
frunte, sub cununa ei de păr blond cu răsfrângeri cenuşii, 
zicându-i: 

— Ştiu bine, Jeanne, că nu te am decât pe tine ca să mă 
iubeşti! 

Trecu apoi în odaia sa de lucru şi îşi aruncă geanta cu 
hârtii pe un scaun. Mâinile îi tremurau de era cât pe ce să 
scape jos un sfeşnic, vrând să-l mute din loc. Scrâşni o 
înjurătură, apoi făcu câţiva paşi de la fereastră până la 
cămin, pentru a da răgaz judecății sale să-şi stăpânească 
mânia. 

„Mi-aţi luat vistieria, dar aţi uitat că mai am şi alte slujbe. 
Prea vă grăbiţi, domnilor. Nu mă doborâţi voi cu una, cu 
două.” 


Scutură un clopoțel. 

— Să vină patru armăşei, dar repede, spuse servitorului 
care se arătă în uşă. 

Oamenii chemaţi veniră fuga din sala de gardă, având 
fiecare în mână ghioaga cu floare de crin. Marigny le 
împărţi poruncile: 

— Tu du-te de mi-l caută pe domnul Alain de Pareilles, care 
trebuie să fie la Luvru, tu, pe frate-meu arhiepiscopul, la 
palatul episcopal, tu, pe domnii Guillaume Dubois şi Raoul 
de Presle, iar tu, pe domnul Le Loquetier. Să mi-i găsiţi 
oriunde ar fi. Îi aştept aici. 

După ce armăgşeii plecară, Enguerrand împinse uşa 
încăperii unde lucrau secretarii. 

— Să vie careva din voi pentru a scrie ceva! le strigă el. 

Un slujbaş se ivi îndată, aducându-şi pupitrul şi penele. 

„Măria-ta, începu să dicteze Marigny, stând în picioare, cu 
spatele la cămin, în starea în care mă află întoarcerea la 
Dumnezeu a celui mai mare rege din câţi a avut Franţa...” 

Îi scria lui Eduard al II-lea, rege al Angliei şi ginere al lui 
Filip cel Frumos în urma căsătoriei sale cu prinţesa Isabelle 
a Franţei. Începând din 1308, anul acestei căsătorii pe care 
el se ostenise s-o pregătească, Marigny avusese mai multe 
prilejuri să-i facă lui Eduard tot felul de servicii politice sau 
personale. Căsnicia mergea ca vai de lume, iar Isabelle se 
plângea de apucăturile pidosnice ale soţului ei. În Guyenne 
situaţia rămânea tot aşa de încordată ca mai înainte... 
Marigny fusese trimis împreună cu vrăjmaşul său Charles 
de Valois pentru a lua parte, în numele regelui Franţei, la 
ceremoniile încoronării din catedrala Westminster. În 1313, 
cu prilejul venirii sale în Franţa, suveranul englez îl 
răsplătise pe locţiitorul regelui, făcându-i o pensie pe viaţă 
de o mie de livre. 

Astăzi, Marigny era cel care avea nevoie de regele Eduard 
pentru a-i cere să pună o vorbă în sprijinul său. În 
scrisoarea întocmită, el se pricepu să dea acestuia a 
înţelege că avea de câştigat dacă trebile Franţei n-ar 


încăpea pe alte mâini. Cei care lucraseră împreună la pacea 
împărăţiilor trebuiau să rămână uniţi. 

Conţopistul se grăbi să usuce pergamentul şi să-l întindă 
lui Marigny ca să-şi pună parafa. 

— O dăm curierilor, monseniore? întrebă el. 

— Nicidecum. Aceasta o va duce la Londra fiul meu. 
Trimite unul din secretari să mi-l caute, dacă nu cumva se 
află pe aici. 

Îndată ce slujbaşul părăsi încăperea, Marigny se descheie 
la gulerul caftanului; bătălia începută făcea să-i zvâcnească 
pieptul. 

„Sărmană ţară, îşi zise. În ce hal au s-o aducă, dacă i-am 
lăsa de capul lor! De aceea m-am străduit oare atâta, ca să 
văd cum totul se duce de râpă?” 

Asemenea tuturor acelora care au stat vreme îndelungată 
la cârmă, ajunsese să se creadă una cu ţara şi să socotească 
orice atingere adusă persoanei sale ca o atingere adusă 
intereselor statului. De data aceasta, ce-i drept, nu se 
înşela; dar era gata, fără măcar a-şi da seama, să se ridice 
împotriva ţării de îndată ce i se mai tăia din puterea de ao 
conduce. 

În prada acestui zbucium, îl primi pe frate-său, Jean de 
Marigny. Cu trupul subţire strâns într-o mantie violetă, 
arhiepiscopul avea o înfăţişare studiată temeinic, care nu-i 
plăcea locţiitorului regesc. Îl mânca limba să-i zică lui 
frăţâne-său: „Mutra asta s-o iei faţă de canonicii tăi, dacă-ţi 
place, dar nu faţă de mine, care te ştiu de când îţi vărsai 
supa pe bărbiţă şi-ţi suflai nasul în degete”. 

În zece fraze îi arătă pe scurt ce se petrecuse la consiliu şi, 
fără să mai piardă o clipă, îi dădu îndrumările sale pe 
acelaşi ton tăios cu care vorbea slujbaşilor săi: 

— Nu vreau să se aleagă nici un papă deocamdată, căci 
câtă vreme nu există papă îl am pe rege în mâna mea. Nu 
cumva să se ţină vreun conclav ales pe sprânceană şi gata 
să asculte de poruncile lui Bouville. Cardinalii să nu-şi afle 
tihna la Avignon. Să se certe şi să se sfâşie între dânşii. Fă 


ce ştii, Jean, pentru ca toate să se petreacă aşa până voi mai 
vedea ce-i de făcut. 

Jean de Marigny, care începuse prin a împărtăşi mânia 
fratelui său, se întunecă la faţă când acesta aduse vorba de 
conclav. Chibzui o clipă, cu ochii la frumosul inel de episcop 
din deget. 

— Ei, la ce te gândeşti? întrebă Enguerrand. 

— Planurile tale, frate, mă îngrijorează. Dacă voi aţâţa mai 
tare zâzaniile care sfâşie conclavul, s-ar putea să-mi 
înstrăinez prietenia cutărui candidat care, având şanse să 
ajungă papă, mi-ar da, îndată ce s-ar alege, pălăria de 
cardinal... 

Enguerrand sări în sus: 

— Pălăria ta de cardinal! De asta îţi arde acum! Dacă e s-o 
capeţi vreodată, bietul meu Jean, tot eu am sa ţi-o dau, aşa 
cum ţi-am dat şi mitra de episcop. Dar dacă te paşte păcatul 
să treci de partea vrăjmaşilor mei, curând de tot ai să umbli 
nu numai fără pălărie, ci şi fără papuci, călugăr nemernic, 
surghiunit la vreo mânăstire! Ai uitat cam repede câte am 
făcut pentru tine şi beleaua din care te-am scos chiar acum 
două luni când cu matrapazlâcul ce-ai săvârşit în averea 
templierilor. Şi fiindcă veni vorba, ce s-a făcut cu afurisita 
aceea de chitanţă pe care ai dat-o în mâna bancherului 
Tolomei şi cu care lombarzii m-au silit să-i las în pace când 
am vrut să le pun bir mai mare? Ai căpătat-o îndărăt? 

— Bineînţeles, frate, minţi arhiepiscopul. 

Dar se dădu bătut numaidecât. 

— Ce trebuie să fac? întrebă. 

— Să-mi trimiţi acolo nişte oameni de-ai tăi, pe care te poţi 
bizui întru totul, adică dintr-aceia pe care într-un fel îi ţii la 
cheremul tău şi au a se teme de mânia mea. Pune-i să 
împrăştie zvonuri care să se bată cap în cap, zicând 
francezilor că noul rege are să lase sfântul scaun să se 
întoarcă la Roma, iar italienilor, dimpotrivă, că vrea să-l ţină 
pe viitorul papă lângă Paris. Pune-i să vâre dihonia între 
dânşii, să se certe cum se ceartă popii de obicei. Bouville al 


nostru, culcându-se pe o ureche, n-o va mai scoate la capăt 
cu ei. Bertrand de Got îi scuturase cam prea tare pe 
cardinalii ăştia; noi însă îi vom lua altminteri, băgând într- 
înşii frica de ceea ce nu se vede. Nu-mi ajunge că nu se 
iubesc unii pe alţii, eu vreau să se urască, şi fiecare să-şi 
arunce păcatele în capul celuilalt. Iar de tot ce se întâmplă 
acolo eu să fiu înştiinţat la fiece săptămână, dacă nu zi de 
zi... Tânărul nostru Ludovic al X-lea vrea un papă? Are să-l 
aibă când i-o veni ceasul, dar nu orişice papă, care ne-ar 
face să pierdem dintr-o dată ceea ce regele Filip şi cu mine 
am smuls în atâta amar de vreme de la doi papi... Fă, dacă 
se poate, în aşa fel, ca oamenii pe care îi trimiţi să nu se 
cunoască între dânşii. 

Asupra acestora îl lăsă pe frate-său să plece, pentru a-şi 
primi fiul, care aştepta la uşă. Cum se întâmplă adeseori în 
familii, Louis de Marigny semăna mai mult cu unchiu-său, 
arhiepiscopul, decât cu tătâne-său. Era subţirel, foarte 
grijuliu să arate întotdeauna ca scos din cutie, îmbrăcându- 
se cam prea bătător la ochi. 

Fiu al unei mărimi înaintea căreia se pleca ţara toată şi, pe 
deasupra, fin al lui Ludovic Aiuritul, habar nu avea ce 
înseamnă să lupţi pentru a dobândi ceea ce pofteşti. Era 
uşuratic, îi plăcea să facă pe grozavul şi să-şi dea acel aer 
de nobleţe ce şi-l iau mai curând odraslele din a doua 
generaţie decât acelea cu zece rânduri de strămoşi; iar 
dacă îl admira foarte mult pe tată-său, căruia îi datora totul 
şi faţă de care se simţea atât de mic, nu se putea totuşi opri 
de al judeca în sinea lui pentru asprimea apucăturilor sale. 
Flăcăul acesta avea o singură însuşire, mai bine zis, o 
singură che-mare: îndrăgea caii, se pricepea la ei şi ştia să-i 
strunească, de parcă ar fi avut de două veacuri numai 
cavaleri în neamul său. 

— Ludovic, găteşte-te de drum, îi spuse Enguerrand; pleci 
de îndată la Londra să duci această scrisoare. 

Tânărul făcu o mutră plictisită. 


— N-am putea lăsa-o pe mâine, tată, sau să mă înlocuiască 
un curier? Hotărâsem să merg mâine la vânătoare în 
pădurile dinspre Boulogne... Vânătoare fără alai mare, 
pentru ca e doliu, însă... 

— Vânătoare! izbucni supărat Marigny. Numai la 
vânătoare ţi-e capul! Şi ţi-ai şi găsit vremea pentru aşa 
ceva! Nu pot oare cere niciodată nimic de la ai mei, pentru 
care eu fac orice, fără să-i văd sclifosindu-se? Află deci că eu 
sunt cel hăituit în clipa de faţă, iar dacă nu mă ajuţi au să 
mă belească, şi pe tine aşijderea... Dacă un curier putea 
face treaba asta mi-ar fi dat prin minte fără să mi-o spui tu! 
Te trimit la regele Angliei şi am să-l înştiinţez de unele 
lucruri pe care nu le pot încredința hârtiei... E oare o cinste 
destul de mare ca să te poţi lipsi de vânătoarea ta? 

— lartă-mă, tată, zise Louis de Marigny, nu pricepusem. 

Marigny luă de pe masă tocul de piele în care era băgată 
scrisoarea făcută sul. 

— Pe regele Eduard îl cunoşti, căci l-ai văzut acum un an la 
Paris. Îi vei spune limpede următoarele: „Monseniorul de 
Valois vrea să apuce toată puterea în mâna lui. Mă tem că 
dacă ar izbuti, să nu schimbe învoielile care s-au făcut între 
cele două ţări în privinţa Guyanei. Pe de altă parte, Valois ar 
voi să-l însoare pe noul rege cu o prinţesă din familia de 
Anjou, care domneşte în Ungaria, ceea ce ar întoarce 
alianțele noastre mai mult către miazăzi decât înspre 
miazănoapte.” Atâta să-i spui. Regele Angliei să ia deci 
aminte de aceste două lucruri! Am să-l ţin la zi cu ce s-o mai 
întâmpla, dacă s-or ivi altele. 

Marigny îşi privi o clipă fiul. „Măriei-sale Eduard mult îi 
place de frumuseţea bărbaţilor, gândi el. Poate că n-are să 
rămână nesimţitor la înfăţişarea chipeşă a curierului.” 

— Să iei cu tine numai doi scutieri şi rândaşii de care-i 
nevoie. Nu călători dânduc-ţi ifose de prinţ, cât te afli pe 
pământul Franţei. Şi cere-i vistiernicului meu două sute... 
nu, o sută de livre, au să-ţi ajungă de cheltuială. 

Se auziră două bătăi în uşă. 


— A sosit domnul Alain de Pareilles, vesti un armăgşel. 

— Să intre... Cu bine, Ludovic, şi drum bun. 

Enguerrand de Marigny îşi îmbrăţişă fiul, lucru ce numai 
rareori făcea. Se întoarse apoi spre Alain de Pareilles, care 
intra, îl apucă de braţ şi, arătându-i un jilţ în faţa vetrei, îi 
spuse: 

— Încălzeşte-te, Pareilles, trebuie să te fi pătruns frigul... 

Căpitanul a toată arcăşimea avea părul de culoarea 
oţelului, un obraz adânc brăzdat de vreme şi de războaie, 
iar ochii lui, care văzuseră atâtea lupte şi silnicii, atâţia 
oameni puşi la cazne grele sau daţi morţii, nu puteau să se 
mai mire de nimic. Spânzuraţii de la Montfaucon erau 
pentru dânsul o privelişte de toate zilele. Numai în anul din 
urmă dusese pe marele maestru al templierilor la rug, pe 
fraţii d'Aunay la roată şi pe prinţesele regale la temniţă. De 
asemenea, sub porunca lui se aflau pâlcurile de arcaşi şi de 
armăşei din toate fortărețele, astfel că paza liniştii în toată 
ţara tot pe dânsul îl privea. Marigny, care nu zicea o vorbă 
prietenoasă nici unuia dintre ai lui, îl tutuia pe acest vechi 
camarad, unealtă oarbă şi neşovăitoare a puterii sale. 

— Alain, am pentru tine două misiuni, pe care va trebui să 
le duci la îndeplinire fără zăbavă, zise el. Vei pleca tu însuţi 
la Château-Gaillard, să mi-l scuturi pe măgarul care 
comandă acolo... Cum îi mai zice? 

— Bersumee, Robert Bersumee, răspunse Pareilles. 

— Îi vei spune deci acestui Bersumâe să urmeze întocmai 
poruncile ce i-am dat nu demult, în înţelegere cu regele 
Filip. Ştiu că a fost pe acolo contele d'Artois. Aceasta este o 
încălcare a poruncilor mele. Dacă vrea cineva să-l trimită, 
pe el sau pe altul, trebuie să ceară învoire de la mine. 
Numai regele poate intra acolo, dar nu mă tem de aşa ceva. 
Vreau să nu pătrundă nimeni la prinţesa Marguerite, să nu 
primească nici o scrisoare, nimic! Spune-i deci măgarului că 
am să-i tai urechile dacă nu se supune întocmai. 

— Ce ai de gând să faci cu prinţesa Marguerite? întrebă 
Pareilles. 


— Deocamdată o ţin zălog în mâna mea. Aşadar să nu aibă 
de-a face cu nimeni, dar să fie bine păzită ca să nu i se 
întâmple nimic rău. Am nevoie ca ea să trăiască, şi încă 
multă vreme. Să i se îndulcească chiar traiul, dacă 
rânduielile temniţei i-ar vătăma sănătatea. Şi acum, a doua 
poruncă pe care ţi-o dau: îndată ce te vei întoarce din 
Normandia, te repezi la miazăzi, după ce vei fi trimis 
înainte trei sute dintre oamenii tăi luaţi din arcăşimea 
Parisului, ca să te aştepte la Orange. Acolo, te pui în fruntea 
lor şi îi aşezi în fortul Villeneuve, cu faţa spre Avignon. 
Vreau să-mi pregăteşti acolo o intrare cu tămbălău mare. 
Să mi-i pui pe arcaşii tăi să defileze de şase ori de-a lungul 
meterezelor, pentru ca oricine i-ar vedea deasupra fluviului 
să-şi închipuie că sunt două mii. Să bâţâie cardinalii în 
sutanele lor, căci pentru dânşii am urzit asemenea vicleim. 
Aşa voi izbuti să le joc renghiul ce le-am pregătit pe alte căi. 
Îndată ce-ai făcut asta, îţi laşi oamenii acolo şi te întorci la 
Paris. 

— Treaba asta e o joacă, domnule Enguerrand, zău aşa! 
zise Alain de Pareilles. Să mă duc să-l trag de urechi pe 
măgar şi apoi să bag spaima în grangurii ăia roşiiț4) e mai 
plăcut decât să inspectez garda palatului, unde acuma... 

Se opri, şovăind să-şi ducă gândul până la capăt, apoi îşi 
deşertă ce avea pe inimă: 

—.unde acuma, ca să spun drept, Enguerrand, vântul care 
suflă pe-acolo nu-mi prieşte de fel. 

Îşi scutură amărât chica de culoarea oţelului. 

— Şi totuşi trebuie să rămâi la locul tău, răspunse Marigny. 
Teamă mi-i că slujitorii regelui Filip vor avea multe de 
îndurat în zilele acestea. Am nevoie ca tu să rămâi mai 
departe în fruntea arcaşilor. Cât priveşte oamenii ce-i vei 
lua cu tine, precum ţi-am spus adineauri, nu trebuie să-l 
înştiinţezi pe comandantul oştilor, i-o voi spune eu însumi. 
Cu bine, Alain. 

Trecu după aceea în sala de lucru, unde praviliştii săi, cei 
pe care îi chemase şi încă alţii ca Briancon şi Bourdenai, 


veniţi ei singuri să afle ce mai e nou, sosiseră. La intrarea 
lui, glasurile atât de cunoscute tăcură deodată. 

De-a lungul pereţilor încăperii se înşiruiau jilţuri sculptate, 
de braţele cărora erau prinse călimări din corn de bou şi, în 
faţa lor, nişte policioare pentru scris, de care se vedeau 
atârnând greutăţi ca să ţină întinse pergamentele. Pe 
stranele care puteau fi întoarse când într-o parte, când într- 
alta, erau rânduite tot felul de catastife şi hârţoage. Sala 
semăna astfel a paraclis, sau a bibliotecă de mânăstire. 

— Domnilor, zise Ehguerrand de Marigny după ce-i privise 
mişcat pe oamenii săi de încredere, nu vi s-a făcut cinstea 
de a fi poftiţi la consiliul de azi-dimineaţă, la care eu am 
fost. De aceea vom ţine acum între noi un sfat foarte intim. 

— Nu va lipsi de la el decât regele Filip, spuse Raoul de 
Presle, zâmbind cu amărăciune. 

— Să ne rugăm ca sufletul său să ne călăuzească, 
răspunse Marigny. El nu se îndoia de noi. 

Apoi, într-o răbufnire a mâniei, izbucni: 

— Sunt rugat, domnilor, să mă înfăţişez cu socotelile spre 
a fi cercetate, şi mi se ia din mână vistieria. Aşa stând 
lucrurile, vreau ca socotelile acestea să fie foarte limpezi. 
Porunciţi deci la toate plăşile şi ţinuturile să se plătească tot 
ce se cuvine a fi plătit, începând cu datoriile cele mai 
mărunte. Să fie achitate furniturile, lucrările începute, şi 
toate câte au fost cerute de coroană. Să se plătească în 
toată ţara până n-o mai rămâne leţcaie în vistierie, chiar 
dacă plăţile acestea ar putea să sufere amânare. 

Ceilalţi pricepuseră numaidecât jocul său. Enguerrand îşi 
pocni încheietura degetelor, ca şi cum ar fi strâns de gât pe 
cineva. 

— Împăratul Constantinopolei vrea să pună mâna pe 
vistierie? N-are decât! Dar va trebui să-şi caute într-altă 
parte răsplata uneltirilor lui! 

III 
CHARLES DE VALOIS. 


Dacă pe partea stângă a Senei, la locuinţa monseniorului 
de Marigny, se simţea furtună în aer, în schimb, de cealaltă 
parte a fluviului, în palatul contelui de Valois, domnea 
veselie mare. 

Acolo toate gurile se lăţeau într-un zâmbet de mândrie. 
Cel mai neînsemnat scutier îşi dădea ifose de ministru când 
trăgea o săpuneală slugilor; femeile porunceau mai aprig şi 
ţâncii ţipau mai tare. 

Fiecare ştia, sau voia să arate că ştie; fiecare lua parte 
dinainte şi în felul său la evenimentele ce se vesteau, şi 
dintr-asta se isca o hărmălaie de lăudăroşenii, de şuşoteli 
între două uşi, de milogeală linguşitoare şi de forfotă 
necontenită. Gaşca marilor feudali triumfa. 

Văzând mulţimea de oameni care, de a doua zi după 
furtunosul consiliu, se îmbulzeau pe săli ca să arate că ei 
sunt cu partidul biruitor, s-ar fi putut spune că adevărata 
curte nu mai era la palatul regelui, ci la locuinţa lui Valois. 

Reşedinţă de rege, de altminteri! Nu vedeai acolo bârnă în 
tavan care să nu fie sculptată, nici cămin al cărui coş 
monumental să nu fie împodobit cu scuturile Franţei şi ale 
Constantinopolei. Pretutindeni pardoseala de piatră nu se 
mai zărea sub covoarele aduse din Orient, iar pereţii, sub 
tapiseriile venite din Cipru, ţesute în fir de aur. Pe scrinuri 
şi policioare argintăria curată şi argintul aurit, strunjite şi 
şlefuite, se lăfăiau alături de vaze smălţuite şi pietre 
scumpe. 

Şambelani, făcând pe grozavii, îşi şopteau unii altora cu un 
aer încruntat poruncile, şi nu era grămătic, fie şi cel de pe 
urmă, care să nu-şi dea aere de mare dregător. 

Doamnele şi domnişoarele de onoare ale contesei de Valois 
sporovăiau în jurul canonicului Etienne de Mornay, care 
devenea omul cel mai de seamă al zilei după monseniorul 
de Valois. O întreagă „clientelă” neastâmpărată, 
clocotitoare, vicleană intra şi ieşea, se grămădea în 
pervazul ferestrelor, punând ţara la cale. Se foiau toţi pe 
acolo, prefăcându-se că fuseseră chemaţi, căci în odaia sa 


de lucru monseniorul de Valois se apucase de adevărate 
consultări. 

A fost chiar văzut sosind, strigoi dintr-alt veac, sprijinit de 
un scutier, cu barbă albă, vestitul domn de Joinville, jigărit 
şi dărâmat de bătrâneţe. Fostul seneşal de Champagne, 
omul care îl însoţise pe sfântul Ludovic în cruciada de la 
'4845), care fusese martorul principal la procesul 
canonizării acestuia şi care îşi dictase de curând 
„Memoriile”, deşi amintirea începuse să i se cam încurce, 
avea 91 de ani. Pe jumătate orb, cu pleoapele căzute, 
tremurând pe picioare, cu judecata slăbită, dar încă măgulit 
că se gândiseră să-l cheme, el aducea contelui de Valois, 
doar prin prezenţa sa, chezăşia morală a nobilimii 
războinice de odinioară şi a vechii lumi feudale. 

Mirosul îmbietor al puterii se împrăştiase în tot Parisul şi 
nu părea să se afle om care să nu dorească a-l adulmeca. 

În dosul acestei faţade pompoase se ascundea însă o lepră: 
banii, lipsa de bani, necurmata goană de ani de zile după 
bani a lui Charles de Valois. Vrând să pară întotdeauna cel 
dintâi, aşa cum îi stătea în fire, ducea un trai mai presus de 
veniturile sale şi, înglodându-se în datorii, numai cu chiu, cu 
vai ajungea să plătească dobânzile. Luxul de care se 
înconjura îl ţinea foarte scump. Dar mai cu seamă ducea 
povara nenumăratei, nesăturatei sale familii. Mahaut de 
Châtillon, nevastă-sa de-a treia, îndrăgea cele mai 
costisitoare stofe şi n-ar fi îndurat ca vreo altă doamnă să 
fie mai dichisită ca dânsa. Filip, iubitul său fiu, de când 
fusese făcut cavaler, nu înceta să cumpere armuri, zale 
englezeşti, subţiri şi uşoare, cizme din piele de Cordova, 
lănci făcute din lemnul arborilor de la miazănoapte, săbii 
nemţeşti. 

Harnic la prăsilă, monseniorul de Valois avea treisprezece 
fete născute din cele trei căsătorii ale sale! Acelea dintre 
dânsele care se şi măritaseră îl siliseră pe Charles să facă 
datorii peste datorii pentru ca nunțile lor să fie la înălţimea 
coroanelor cu care se uneau, iar în ce priveşte pe celelalte, 


trebuia să se gândească a le încropi zestre, ca să poată lua 
nişte soţi de nasul lor. 

Cât despre şambelani, scutieri, stolnici şi feciori, aceştia 
erau droaie şi grozav de lacomi. N-aveai cum să-i împiedici 
de-a face multă risipă şi de-a fura încă şi mai mult. Pentru a 
hrăni atâtea guri se aducea la cuhnii ditai vita întreagă, iar 
zarzavatul şi de-ale băcăniei cu carul. 

Nu demult, făcând pe mărinimosul şi slobozindu-şi iobagii 
de pe moşii - pentru că frate-său, Filip cel Frumos, îl silise 
la aceasta - Valois putuse să-şi stingă o parte din datoriile 
vechi cu banii de răscumpărare luaţi de la şerbii lui. Dar 
iobagilor nu le vinzi libertatea decât o singură dată; iar 
dacă astăzi, cu prilejul schimbării de domnie, unchiul noului 
rege ţinea aşa de mult să apuce în mâna lui trebile ţării, la 
aceasta îl îmboldea nu numai pofta de putere, ci şi nevoia 
de a-şi mai face rost de niscaiva împrumuturi. 

Unele bătălii îl lasă pe învingător tot aşa de strâmtorat ca 
şi pe învins. Monseniorul de Valois avea acum în puterea lui 
vistieria regală; dar era o vistierie în care sufla vântul. 

Şi în timp ce prin încăperile de dedesubt o liotă întreagă 
sta la căldurică şi se îmbuiba pe cheltuiala lui, Valois primea 
în odaia de lucru de la catul de sus vizitator după vizitator, 
căutând mijloace spre a umple nu numai lăzile sale, ci şi pe 
acelea ale statului. 

Pe când îl însoțea până-n capul scării pe temutul conte de 
Dreux, cu care tocmai se sfătuise în privinţa stării de lucruri 
din plăşile de la apus de Paris, auzi larma venind de jos, 
amestecată cu strigăte de uimire. 

Era Robert d'Artois, care, în mijlocul unei cete ce se 
strânsese roată în jurul său minunându-se, îndoia între 
degete o potcoavă. Se apucase careva să spună în faţa lui 
că regele Filip putea să facă una ca asta în tinereţe, şi 
uriaşul ţinea să arate că acest soi de talent îl aveau şi alţii 
din neamul lor. Aşa de tare se opintea, încât i se vedeau la 
tâmple vinele umflându-se; dar potcoava i se îndoia sub 


degete şi bărbaţii clătinau din cap cu respect, în vreme ce 
femeile se sclifoseau scoțând ah-uri isterice. 

Monseniorul de Valois se ivi într-un fel de balcon de unde 
putea îmbrăţişa cu privirea sala mare de dedesubt. De cum 
îl zăriră, toţi cei de acolo ridicară capul spre dânsul, ca un 
stol de păsări hămesite care aşteaptă să le pice grăunţele. 

— D'Artois! chemă Valois, aş dori să-ţi vorbesc. 

— Viu numaidecât, vere, răspunse mătăhălosul Robert. 

Zvârli potcoava strâmbată unui scutier, care era cât pe ce 
s-o prindă cu fruntea, şi se grăbi să-l urmeze pe unchiul 
regelui în odaia de lucru a acestuia. 

Încăperea era cât o catedrală. De-a lungul pereţilor, o 
uriaşă tapiserie, ţesută în fir de argint şi aur, înfăţişa 
îmbarcarea pentru cruciade. Peste tot statui de fildeş, 
tablouri ale căror obloane sculptate erau deschise, cupe 
împodobite cu nestemate; aici bogăţia îţi lua ochii mai mult 
încă decât în celelalte încăperi ale palatului. Monseniorul de 
Valois avea mare slăbiciune pentru rarităţi. Pe o măsuţă se 
vedea o tablă de şah din matostat şi jad, încrustată cu 
argint şi pietre scumpe, ale cărei figuri erau făcute din 
iaspis şi cleştar. 

— Ce zici, îl întâmpină Valois, crezi că omul tău va veni? Mi 
se pare că prea se lasă aşteptat. 

Greoi, îndesat, roşu la faţă, ţanţoş de nu-şi încăpea în 
piele, se plimba cu fruntea încreţită de griji printre 
comorile sale, din care o bună parte nici nu era încă plătită. 

— Eu, dragă vere, trag nădejde că are să vină! răspunse 
d'Artois. Crede-mă, nu-s mai puţin nerăbdător ca dumneata 
să-l văd arătându-se, căci după răspunsul ce mi-l va da mă 
pregătesc să-ţi cer şi eu ceva. 

— Ce anume? 

— Vistieria regală, acum că-i pe mâna dumitale, n-ar putea 
oare să-mi dea o părticică din ce-mi datorează? 

Valois ridică braţele la cer. 

— Ştiut-ai, vere, urmă d'Artois, că se împlinesc şapte ani 
de când nu mi s-au plătit cele cinci mii de livre, venitul 


comitatului meu Beaumont, pe care mi-au făcut hatârul să 
mi-l dea, chipurile, pentru a mă despăgubi că mi-au răpit 
Artois-ul după ce trecuse în stăpânirea mea? Socoate şi 
dumneata! Mi se cuvin treizeci şi cinci de mii de livre! Din 
ce să trăiesc, atunci? 

Valois îşi puse mâna pe braţul său, cu gestul ocrotitor 
care-i stătea în obicei. 

— Ascultă, vere, zise el, ceea ce ne dă zor deocamdată e 
nevoie de a găsi cu ce să-l pornim la drum pe Bouville. 
Despre asta mă bate la cap regele în fiecare ceas. Pe urmă, 
ţi-o făgăduiesc, cea dintâi treabă de care mă apuce a 
dumitale. 

Dar neliniştea îi întuneca faţa. De ieri şi până acum câtor 
inşi nu le făcuse aceeaşi făgăduială? 

— Dar renghiul pe care mi l-a jucat Marigny, poruncind 
platnicilor vistieriei să golească lăzile de bani, va fi cel de pe 
urmă, de asta să nu te îndoieşti! izbucni el. Am să pun să-l 
spânzure, mă auzi tu, Robert, să-l spânzure! Veniturile 
comitatului dumitale unde crezi c-au ajuns? În punga lui, 
vere dragă, în punga lui! Aşa cum îţi spun! 

Din clipa când ajunsese să-i dea întâia lovitură 
cârmuitorului ţării, mânia lui Valois nu mai cunoştea 
margini şi nu înceta să-i pună acestuia în cârcă mereu alte 
şi alte nelegiuiri. 

În ochii lui, Marigny era răspunzător de toate relele. Se 
săvârşise vreun furtişag în Paris? Vina era a lui Marigny, 
care nu-şi ţinea în mână poliţia, ba poate că împărțea prada 
cu hoţii. Înalta curte a judecăților dăduse o hotărâre care 
nu-i venea la socoteală vreunui mare senior? Marigny era 
cel care o poruncise. Un soţ îşi prinsese nevasta 
necredincioasă? 'Tot de la Marigny se trăgea şi asta, din 
pricina nemaipomenitei stricăciuni a năravurilor ce se făcea 
simțită de când cârmuia el ţara. Puțin mai lipsea ca Marigny 
să fie înfăţişat drept cel care îndemnase la preacurvie 
prinţesele regale şi din vina căruia murise Filip cel Frumos. 


— Crezi, barem, că italianul tău se va învoi să ne 
împrumute? întrebă Valois pe neaşteptate. 

— Bineînţeles. Are să ceară chezăşii, dar ai să vezi că se 
învoieşte. 

D'Artois îl asculta şi-l privea pe văru-său fără să se mai 
sature, înveselit şi totodată fermecat. Pentru dânsul, Valois 
era „marele om”, singura făptură în pielea căruia ar fi vrut 
să fie. Uriaşul acesta, care nu era devotat decât lui însuşi, 
aproape că se simţea în stare să facă orice de dragul lui 
Valois. În ochii unuia cam din acelaşi aluat, monseniorul de 
Valois apărea într-adevăr ca un om fermecător, şi viaţa lui, 
ca o halima de care să te minunezi. Uimitor personaj prinţul 
acesta totodată nerăbdător şi dârz, aprig şi pişicher, 
neînfricat în faţa primejdiei, dar slab în faţa linguşirii şi, mai 
presus de orice, însufleţit de o poftă de măriri pe care 
nimic, nici demnităţile înalte, nici privilegiile, n-o putea 
sătura! Oricare altul în locul lui s-ar fi mulţumit pe deplin cu 
veniturile comitatului de Valois, ştiindu-se pair al Franţei, 
conte d'Alencon, de Chartres, du Perche, d'Anjou şi du 
Maine şi, prin toate acestea, întâiul baron al ţării. El, nu. Îl 
rodea dorinţa de a fi rege. La 13 ani primise coroana 
Aragonului, la care putea râvni ca urmaş al lui Jaime 
Cuceritorul, dar pe care nu fusese în stare s-o păstreze. La 
27 de ani, pus de frate-său în fruntea oştilor franceze, făcea 
prăpăd în Aquitania, iar la 31, chemat de socru-său, regele 
Neapolei, ca să pacifice Toscana, unde ghelfii şi ghibelinii se 
sfâşiau între dânşii, izbutea să dobândească de la papa 
iertarea păcatelor, ce se dădea celor ce luau parte la 
cruciade, o dată cu titlul de vicar general al creştinităţii şi 
cu acela de conte de Romagne, başca două sute de mii de 
florini de aur smulşi de la locuitorii Florenței pe care îi 
sărăcise până la os, ca să le facă cinstea de a pleca de-acolo 
şi de a înceta prădăciunile. 

Rămas văduv după moartea soţiei sale dintâi, Marguerite 
d'Anjou-Sicile, se însurase din nou, fără să aştepte mult, cu 
una din neamul Courtenay, de care se îndrăgosti nebuneşte 


în clipa când înţelese că dânsa îi aducea, prin moştenire, 
titlul fabulos de împărat al Constantinopolei. Nu domnise 
acolo, vai, iar cei doi paleologi înveşmântaţi în purpură, 
care ocupau tronul Bizanțului, aveau destule necazuri în 
împărăţia lor, ca să se mai sinchisească de acest zurbagiu 
ce se apucase la celălalt capăt al creştinătăţii să facă pe 
împăratul universului. 

În 1308 Valois se înfăţişase iarăşi - după câte sforării! - 
candidat la coroana sfântului imperiu romano-germanic, 
fără să capete, când se făcu alegerea, nici măcar un singur 
vot. Nu era în lume sceptru liber către care să nu-şi întindă 
numaidecât mâna. 

La 44 de ani trecuţi, nu se lecuise încă de visurile sale 
bizantine şi nici de visurile germane. Aduna una lângă alta 
în mintea lui toate coroanele pe care ar fi trebuit să le 
poarte, fără a uita s-o adauge pe cea a Franţei. Ca s-o aibă 
ar fi fost de ajuns o nimica toată: Filip cel Frumos să nu fi 
avut copii sau aceştia să fi murit în leagăn... 

Iar când Valois îşi vărsa năduful uneori, strigând: „Mi-am 
irosit viaţa! Soarta a fost întotdeauna haină cu mine!”, o 
făcea pentru că îşi închipuia că ar fi putut înjgheba din nou 
sub stăpânirea sa lumea romană, din Spania şi până la 
Bosfor, aşa cum era cu o mie de ani în urmă, pe vremea 
împăratului Constantin. 

Acest prinţ, atins de sminteala măririlor, avea o fire de 
aventurier, apucături de parvenit şi darul tainic al unui 
întemeietor de dinastie, acela de a întrezări viitorul. Cei 
treisprezece regi ai seminţiei Valois, care aveau să 
purceadă de la dânsul, domnind vreme de două sute 
cincizeci de ani asupra Franţei, vor păstra toţi în sângele 
lor, afară de Charles al V-lea, vreo trăsătură a firii lui zurlii. 
Dar scris i-a fost să nu apuce el însuşi nimic din ce râvnise, 
căci avea să moară cu patru ani înainte ca Franţa să 
rămână fără rege şi fiu-său să se urce pe tron. 

— Iată în ce hal am ajuns, vere! răbufni el deodată cu o 
deznădejde teatrală. Să fiu la cheremul unui bancher italian 


ca să pot începe a face oarecare rânduială în ţara asta! 

IV. 

CINE OARE CÂRMUIEŞTE FRANŢA? 

Omul pe care Charles de Valois îl aştepta fu în sfârşit 
anunţat, şi d'Artois îşi făcu mutra sa cea mai zâmbăreaţă ca 
să-l întâmpine pe jupân Spinello 'Tolomei. 

— Amice bancher, izbucni el, venind spre acesta cu mâinile 
întinse, am datorii mari faţă de dumneata şi ţi-am făgăduit 
mereu că mă voi plăti de-ndată ce norocul mi-o surâde 
iarăşi. 

— Fericită veste, monseniore, răspunse bancherul. 

— Ei bine, iată! Încep prin a mă achita de recunoştinţa ce- 
ţi datorez, aducându-ţi un muşteriu regesc. 

Tolomei îl salută pe Valois cu o plecăciune adâncă, zicând: 

— Cine nu cunoaşte pe înălţimea-sa, măcar din vedere şi 
din auzite... Că doar a lăsat neşterse amintiri la Sienna. 

Aceleaşi ca şi la Florenţa, cu singura deosebire că, oraşul 
fiind mai mic, Valois nu luase decât şaptesprezece mii de 
florini ca să-l „pacifice”! 

Oacheş la faţă, cu fălcile fleşcăite şi ochiul stâng închis - 
ziceau unii că-l deschidea numai când spunea adevărul, 
astfel că rareori i se vedea culoarea - cu părul sur, frumos 
pieptănat, care-i venea până peste gulerul caftanului de un 
verde-închis, jupân Tolomei aştepta să fie poftit să şadă, 
ceea ce făcu monseniorul de Valois după ce îl cântărise o 
clipă din ochi. 

De la moartea bătrânului Boccanegra, Tolomei fusese ales 
de confrații săi, aşa cum era de aşteptat, căpitan-general al 
companiilor lombarde din Paris, frumos titlu care nu avea 
nimic de a face cu milităria, dar îi dădea celui învestit o 
putere mai temeinică decât aceea a conetabilului. Prin 
slujba ce o avea, controla din umbră o treime a 
operaţiunilor bancare ce se făceau în toată ţara, şi se ştie că 
în acest soi de afaceri cine ţine în mâna lui o treime ţine 
totul. 


— Mari schimbări se vor petrece zilele acestea în Franţa, 
amice bancher, vorbi Robert d'Artois. Domnul de Marigny, 
care nu ţi-e prieten, cred, cum nu ne este nici nouă, se află 
la mare strâmtoare... 

— Ştiu... murmură Iolomei. 

— Astfel stând lucrurile, urmă d'Artois, i-am spus 
monseniorului, care avea tocmai nevoie să ceară sprijinul 
unui om hârşit în daraverile băneşti, că n-ar putea face mai 
bine decât chemându-te pe dumneata, a cărui dibăcie o 
cunosc aşa cum îţi cunosc devotamentul... 

Tolomei flutură un zâmbet politicos, dar se gândi, 
bănuitor: „Dacă mă chemau pentru a mă face mare 
vistiernic al ţării, nu mă luau ei cu atâtea salamalecuri”. 

— Cu ce vă pot fi de folos, monseniore? întrebă el 
întorcându-se spre Valois. 

— Ei... cu ceea ce poate un bancher, domnule 'Iolomei, 
răspunse Valois pe tonul plin de trufie ce şi-l lua ori de câte 
ori se pregătea să ceară bani. 

— Vorba asta poate cuprinde o mulţime de lucruri, 
răspunse italianul. Aveţi ceva bani de plasat în niscaiva 
mărfuri bune al căror preţ se va îndoi în cele şase luni 
următoare? Sau poate doriţi să vă băgaţi banii în negoţul de 
navigaţie, care ia o întindere tot mai mare în vremurile 
acestea, când trebuie aduse pe apă atâtea lucruri ce 
lipsesc? 

— Nu, nu despre asta-i vorba acum, mă voi gândi la ce mi- 
ai spus mai târziu, răspunse repezit Valois. Deocamdată, aş 
vrea să-mi faci rost de ceva bani peşin pentru vistierie. 

Tolomei făcu o mutră grozav de amărâtă. 

— Vai, monseniore, cu toată dorinţa mea de a vă fi de folos, 
e într-adevăr singurul lucru pe care nu-l pot face. Prietenii 
mei şi cu mine am fost în ultima vreme storşi până la sânge. 
Banii pe care i-am împrumutat vistieriei pentru războiul din 
Flandra nu i-am văzut încă înapoi. Datornicii particulari 
(Tolomei aruncă o privire înspre d'Artois) nu ne întorc nici 
dânşii un gologan din bănetul ce le-am împrumutat. Şi ca să 


vorbim deschis, monseniore, am cam dat de fundul lăzilor 
mele. Cât v-ar trebui? 

— Mai nimic. Zece mii de livre. 

Bancherul ridică mâinile, arătându-se îngrozit. 

— Santo Dio! strigă el. Dar de unde să-i iau? 

Acestea nu erau decât prefăcătoriile cu care începea de 
obicei Tolomei, şi d'Artois prevăzuse că bancherul, ca 
întotdeauna, are să se vaite că l-a ajuns sărăcia, că e 
curăţat până la os, gemând mai tare ca Iov pe mormanul 
său de gunoi. Dar Valois, care era zorit, vru să arate că ştie 
să poruncească. 

— Haide, haide, jupâne 'Tolomei! strigă el pe tonul tăios cu 
care de obicei astupa gura oricui. Să lăsăm mofturile astea! 
Te-am chemat ca să încheiem un târg şi ca să-ţi faci meseria 
aşa cum ţi-ai făcut-o întotdeauna, fără pagubă, aşa cred. 

— Meseria mea, monseniore, răspunse Tolomei, cu ochiul 
închis şi cu mâinile încrucişate pe burtă, meseria mea e să 
împrumut, iar nicidecum să dau. Or, de vreme îndelungată 
nu fac decât să dau, fără a primi nimic îndărăt. Eu n-am 
fabrică de bani şi nici n-am găsit piatra filosofală. 

— Aşadar, nu vrei să mă ajuţi ca să vă scap de Marigny? E 
în interesul vostru, pare-mi-se! 

— Monseniore, să plăteşti tribut vrâăjmaşului tău atunci 
când e puternic, şi apoi să plăteşti iar ca să nu mai fie, 
aceasta este o dublă operaţie care, veţi recunoaşte, nu 
aduce nici un câştig. Afară de asta ar trebui să ştiu ce va 
urma de acum încolo şi dacă îmi voi putea scoate banii 
împrumutaţi. 

Charles de Valois se porni atunci să-i toarne polologhia cu 
care, din ajun, împuia urechile tuturor celor ce veneau să-l 
vadă. Era gata, numai să i se dea mijloacele pentru a o 
putea face, să desființeze toate „rânduielile noi” aduse de 
Marigny şi de praviliştii săi burghezi, să restaureze puterea 
marilor baroni şi să restabilească ordinea şi propăşirea în 
ţară printr-o întoarcere la vechea rânduire feudală, care 
făcuse măreţia Franţei. Ordinea! Ca toţi zăbăucii politici, n- 


avea decât vorba asta în gură şi nimic nu l-ar fi făcut să 
admită că într-un veac lumea se mai schimbase niţel. 

— Nu va trece mult, îşi ridică el glasul, şi vă asigur că ne 
vom întoarce la sănătoasele obiceiuri de pe vremea 
bunicului meu, sfântul Ludovic! 

Şi zicând asta arăta spre un soi de altar, pe care se vedea 
o raclă în formă de picior omenesc, conţinând un os din 
călcâiul bunicului său; piciorul acesta era îmbrăcat în 
argint, cu unghiile de aur. 

Căci moaştele sfântului rege fuseseră drămuite bucată cu 
bucată, fiecare membru al familiei, fiecare paraclis regal 
vrând să aibă o părticică. Partea superioară a craniului era 
păstrată într-un frumos bust de argint la sfânta capelă; 
contesa Mahaut d'Artois avea în castelul ei de la Hesdin 
câteva fire din părul sfântului şi o bucată din falca lui; apoi, 
atâtea oscioare ale degetelor, atâtea aşchii şi rămăşiţe 
fuseseră astfel împărţite, încât te puteai întreba ce-o mai fi 
rămas în mormântul de la Saint-Denis. Dacă i-ar fi trecut 
cuiva prin cap să reconstituie leşul, adunând toate aceste 
fărâme, mare i-ar fi fost, fără îndoială, mirarea, văzând că 
de la moartea lui sfântul rege crescuse încă o dată pe atâta. 

Căpitanul-general al lombarzilor, după ce îşi ceru voie, se 
duse să sărute cu evlavie degetul gros al piciorului de 
argint, apoi, întorcându-se, întrebă: 

— Pentru ce vă trebuie taman zece mii de livre, 
monseniore? 

Valois se văzu silit să-i explice că poruncile lui Marigny 
izbutiseră să golească vistieria şi că banii ceruţi erau 
pentru solia cu care urma să plece Bouville. 

— La Neapole... zise Tolomei. Da, da, facem mult negoţ cu 
Neapole prin verii noştri de acolo, Bardi... Vreţi să-l însuraţi 
pe rege... Da, da, vă înţeleg, monseniore... Să se adune în 
sfârşit conclavul... Ah, monseniore, un conclav te costă mai 
scump ca un palat şi nu-i aşa de trainic!... Da, monseniore, 
da, vă ascult. 


Apoi, după ce Valois destăinuise tot ce-i clocea în minte 
acestui omuleţ rotofei, care se prefăcea întruna că habar nu 
are de nimic pentru a lăsa să i se explice lucrurile mai 
limpede, Tolomei zise: 

— 'Toate acestea sunt, fireşte, bine chibzuite, monseniore, 
şi eu vă urez din toată inima să izbândiţi; dar nimic nu-mi 
garantează că-l veţi însura pe rege, nici că veţi avea un 
papă şi nici, chiar dacă ar ieşi lucrurile aşa, că eu îmi voi 
mai vedea vreodată banii, presupunând că sunt în măsură 
să vi-i dau. 

Valois îi aruncă o privire supărată lui d'Artois. „Ce-i cu 
caraghiosul ăsta pe care mi l-ai adus aici? părea să zică. Să- 
mi fi bătut oare gura de pomană, fără a scoate nimic de la 
el?” 

— Haide, bancherule, sări d'Artois de la locul său, poate că 
tu nu ai suma asta, dar, dacă vrei, poţi să ne-o găseşti, sunt 
sigur. Ce dobândă ceri? Şi ce câştig pe deasupra? 

— Dar nici o dobândă, monseniore, şi nici un câştig, se 
apără Tolomei. Nu cu domnia-ta, o ştii prea bine, voi sta la 
târguială, nici cu monseniorul de Valois, pe a cărui ocrotire 
pun atâta preţ. Mă gândesc numai... mă gândesc cum aş 
putea să vă ajut. 

Apoi, întorcându-şi din nou faţa spre piciorul de argint, 
adăugă cu glas moale: 

— Monseniorul de Valois spunea adineaori că vrea să vadă 
ţara întorcându-se la rânduielile sănătoase de pe vremea 
măriei-sale sfântul Ludovic. Dar ce înţelege prin aceasta? 
Fi-vor oare iarăşi statornicite toate acele rânduieli? 

— Fireşte, răspunse Valois, fără a pricepe prea bine unde 
vrea să ajungă bancherul. 

— Fi-va oare restabilit dreptul marilor baroni de a bate 
monedă în ţinuturile lor? 

Cei doi baroni se uitară unul la altul, ca şi cum o minune 
le-ar fi luminat mintea deodată. Cum de nu le trecuse asta 
prin cap mai curând! 


Într-adevăr, unificarea monedei în circulaţie, precum şi 
monopolul regal de a bate această monedă erau statornicite 
de Filip cel Frumos. Înainte vreme marii feudali fabricau şi 
lăsau să se fabrice propriii lor bani de aur şi de argint care 
circulau în fiefurile lor împreună cu moneda regală, scoțând 
dintr-acest privilegiu venituri mari. La fel trăgeau foloase 
cei care, asemenea bancherilor lombarzi, furnizau metalul 
brut şi făceau speculaţii asupra diferenţelor de curs de la o 
provincie la alta. 

Charles de Valois se şi văzu strângând iar avere. 

— Vreţi totodată să spuneţi, monseniore, urmă 'Tolomei 
fără a-şi lua ochii de la racla cu moaşte, ca şi cum socotea 
cam câte parale făcea, că veţi restabili dreptul baronilor de 
a se război între dânşii? 

Încă una din datinele feudale pe care Filip ce! Frumos o 
desfiinţase, ca să-i împiedice pe marii vasali ai coroanei de a 
însângera mereu ţara, fie răfuindu-se între ei, fie făcând 
paradă de vitejie sau doar aşa, ca să le mai treacă de urât. 

— Ah, de-ar fi iarăşi precum zici, strigă Robert d'Artois, n- 
aş mai zăbovi o clipă şi mi-aş lua îndărăt comitatul de la 
căţeaua de mătuşă-mea, Mahaut! 

— Dacă aveţi nevoie de arme pentru oştile dumneavoastră, 
spuse Tolomei, le puteţi căpăta prin mine de la armurierii 
toscani, plătindu-le mai ieftin ca oriunde. 

— Jupâne Tolomei, ai ghicit întocmai ceea ce am de gând 
să aduc la îndeplinire, izbucni Valois şi de aceea îţi cer să 
păşeşti cu încredere alături de mine. 

Îşi însuşise pe loc sugestiile bancherului, şi mai înainte de- 
a trece un ceas le va îndruga altora, dându-le drept ideile 
sale. 

Tolomei visa şi dânsul, în felul său, căci marii bancheri nu 
sunt mai puţin porniţi ca marii cuceritori în a-şi făuri 
planuri de viitor, şi înseamnă să nu-i cunoşti bine dacă crezi 
că în dosul socotelilor pe care şi le fac nu se ţes visuri 
abstracte de putere. 


Căpitanul-general al lombarzilor se şi vedea furnizând aur 
brut marilor baroni ai ţării şi aţâţând zâzaniile dintre dânşii 
pentru a le vinde arme. 

— Aşadar, întrebă Charles de Valois, te-ai hotărât acuma 
să-mi faci rost de banii pe care ţi i-am cerut? 

— S-ar putea, monseniore, s-ar putea, adică nu vi-i pot da 
eu însumi, dar îi pot găsi în Italia, ceea ce se nimereşte 
bine, fiindcă tocmai într-acolo pleacă solia domniei-voastre. 
Mă voi pune eu chezaş pentru banii aceştia, luându-mi 
astfel o grea răspundere, dar o fac din dorinţa ce oam dea 
vă fi de folos. Bineînţeles, monseniore, va trebui ca un om 
de-al meu, având asupra sa scrisori către bancherul din 
Neapoli, să-l însoţească pe solul domniei-voastre, pentru a 
ridica banii şi a ţine socoteala lor. 

Monseniorul de Valois încruntă din sprâncene; clauzele 
învoielii nu-i plăceau de fel. Ar fi vrut mai degrabă să 
primească banii de-a dreptul şi să păstreze ceva din ei 
pentru a face faţă nevoilor sale care nu-i dădeau răgaz. 

— Vedeţi, monseniore, nu se poate altminteri, zise 'Tolomei, 
pentru că n-am să fiu singur în afacerea asta, iar companiile 
italiene sunt mult mai neîncrezătoare decât noi. Trebuie să 
le dau toată siguranţa că nu vor fi trase pe sfoară. 

Adevărul era că voia să aibă un om al său în această 
expediţie, pentru a şti tot ce se va întâmpla acolo. 

— Şi pe cine ai de gând să-mi dai, ca să poată sta alături 
de domnul de Bouville? întrebă Valois. 

— Mă voi gândi, monseniore, mă voi gândi. Nu prea am 
oameni... 

— De ce nu l-ai trimite, spuse d'Artois, pe flăcăul acela 
care a fost pentru mine în Anglia? 

— Nepotu-meu, Guccio? întrebă Tolomei. 

— Chiar la el mă gândii, la nepotul dumitale. E un băiat 
subţire, ager la minte şi chipeş. Are să-i fie de folos 
prietenului nostru Bouville, care nu prea vorbeşte, cred eu, 
limba celor de acolo, ajutându-l să se descurce pe 


drumurile Italiei. Te asigur, vere, urmă el întorcându-se 
către Valois, că flăcăul ăsta e tocmai ce ne trebuie. 

— Are să-mi lipsească foarte mult în afacerile mele, zise 
bancherul, dar fie ce-o fi, vi-l dau, monseniore. Se vede că 
aşa e scris, să căpătaţi întotdeauna tot ce vreţi de la mine. 

După ce jupân Spinello Tolomei părăsi încăperea, Robert 
d'Artois se ridică şi, dând braţele în lături de i se auziră 
oasele trosnind, zise: 

— Ei, văzuşi, vere? Nu-i aşa că nu m-am înşelat? 

— Şi ştii ce l-a făcut să se hotărască? Uite, asta! răspunse 
Valois, arătând cu un gest plin de măreție piciorul bunicului 
său. Vezi dar că în Franţa n-a pierit orice respect pentru 
ceea ce-i nobil, şi ţara asta mai poate fi pusă pe picioare! 

În seara aceea un tânăr simţi o zvâcnitură a inimii, de 
mulţumire şi de nerăbdătoare speranţă, când unchiul său 
veni să-i spună că nici două zile nu vor trece, şi solia 
Bouville va purcede la drum. Era Ludovic Aiuritul. 

Alt tânăr însă, căruia tot unchiul său îi aducea aceeaşi 
veste, nu păru prea bucuros: acesta era Guccio Baglioni. 

— Cum aşa, nepoate! se oţări la el Tolomei. Ţi se dă prilejul 
unei călătorii minunate, să vezi Neapoli, să cunoşti curtea 
regală a Neapolei, să trăieşti în mijlocul prinților şi să-ţi faci 
prieteni acolo, dacă nu eşti un idiota completo! Ai să vezi un 
conclav, şi asta e ceva nemaipomenit, un conclav! Ai să 
petreci straşnic şi ai să înveţi multe lucruri! Iar tu, în loc să 
te bucuri, îmi faci o mutră supărată, la faccia lunga, de 
parcă ţi-aş vesti o nenorocire. Prea te-a răzgâiat viaţa, 
băiete, şi nu ştii să-ţi preţuieşti norocul! Ah! Tineretul de 
astăzi! Eu, la vârsta ta... ehei! Aş fi sărit în sus şi m-aş fi 
repezit să-mi fac bocceaua!... Trebuie să fie la mijloc vreo 
fată de care-ţi pare rău să te desparţi, altfel n-ai face mutra 
asta plouată, nu-i aşa? 

Faţa de culoarea untdelemnului de măsline a tânărului 
Guccio se întunecă niţel, ceea ce era felul său de a roşi. 

— Ma! Are să te aştepte fata dacă te iubeşte, urmă 
bancherul. Femeile sunt făcute ca să aştepte. Le regăseşti 


întotdeauna. Iar dacă ţi-e teamă că nu te iubeşte îndeajuns, 
atunci fă-ţi cheful cu acelea pe care le vei întâlni în 
călătorie. Un singur lucru nu-l mai regăseşti niciodată: e 
tinereţea şi vremea de-a umbla prin lume. 

Ăst timp, Spinello Tolomei îşi cerceta din ochi nepotul, 
zicându-şi: „Ciudată mai e viaţa! Uite la băiatul ăsta care 
abia sosit de la Sienna s-a dus la Londra pentru viclenele 
sforării ale monseniorului d'Artois, de pe urma cărora a 
izbucnit scandalul cu prinţesele de Burgundia, silindu-l pe 
Aiurit să se despartă de nevastă-sa; şi acum pleacă la 
Neapole, ca să-i găsească altă soţie. Trebuie să fie în aştri o 
legătură între nepotu-meu şi noul rege; ursitele lor par să 
se împletească. Cine ştie dacă Guccio n-are să ajungă un 
foarte mare personaj? Va trebui să-i cer astrologului Martin 
să cerceteze toate acestea mai de aproape.” 

V, 

UN CASTEL DEASUPRA MĂRII. 

Sunt unele oraşe mai tari ca veacurile; timpul nu le 
schimbă. Stăpânirile se perindă una după alta, civilizațiile 
noi se aşează peste cele dinainte ca straturile geologice, 
dar ele păstrează de-a lungul vremilor caracterul lor, 
parfumul propriu, ritmul şi larma care le deosebeşte de 
toate celelalte de pe pământ! Neapole face parte dintre 
oraşele acestea, şi aşa cum apare astăzi în ochii călătorului, 
aşa era în evul de mijloc, şi tot aşa, fără îndoială, cu o mie 
de ani îndărăt, aşezare pe jumătate africană, pe jumătate 
latină, cu ulicioarele sale strâmte, cu furnicarul său 
gălăgios, cu acelaşi miros de ulei, de jeratic, de şofran şi de 
peşte fript, cu acelaşi colb auriu şi acelaşi clinchet de 
zurgălăi la gâtul cailor şi catărilor. 

Înjghebat de greci, cucerit de romani, apoi pustiit de 
barbari, Neapole ajunse rând pe rând în stăpânirea 
bizantinilor şi a normanzilor. Dar şi unii şi alţii n-au făcut 
decât să schimbe niţel înfăţişarea caselor şi să mai adauge 
câteva eresuri şi câteva legende la acelea făurite de 
închipuirea băştinaşilor. 


Poporul nu era nici grec, nici roman, nici bizantin; era 
poporul napolitan de totdeauna, poporul acesta cum nu e 
altul pe lume, a cărui veselie nu e decât o perdea pusă să 
ascundă tragedia sărăciei, a cărui vorbire umflată e un fel 
de a mai scutura monotonia zilelor, a cărui lene e doar o 
înţelepciune, aceea de a nu te preface că eşti prins de 
treburi când n-ai nimic de făcut; un popor care îndrăgeşte 
viaţa şi încearcă să se strecoare cu şiretlicuri când soarta se 
arată haină, care e bun de gură şi dispreţuieşte zarva 
războinică pentru că nu i se urăşte niciodată cu pacea. 

Pe atunci domneau la Neapole de vreo cincizeci de ani 
prinții din spiţa d'Anjou. Cele două semne mai vădite ale 
prezenţei lor acolo erau lânăriile pe care le înfiinţaseră în 
mahalalele oraşului şi, zidit tot de dânşii la marginea mării, 
cartierul palatelor cârmuirii, în mijlocul căruia se înălța 
spre cer Castelul-Nou, operă a arhitectului francez Pierre 
de Chaulnes, uriaşă construcţie căreia napolitanii, legaţi de 
milenarele lor superstiții falice, îi ziceau, din pricina formei 
sale il maschio Angevino, Mădularul Angevin.46) 

Într-o dimineaţă de pe la începutul lui ianuarie 1315, în 
una din încăperile acestui castel, înaltă şi pardosită cu 
lespezi albe, Roberto Oderisi, tânăr pictor napolitan din 
şcoala lui Giotto, privea portretul pe care tocmai îl 
isprăvise. Stând nemişcat înaintea şevaletului, cu o pensulă 
între dinţi, Oderisi nu izbutea să se smulgă din cercetarea 
portretului, căruia uleiul încă proaspăt îi dădea răsfrângeri 
umede. Se întreba dacă un ton de galben mai palid sau, 
dimpotrivă, de galben bătând niţel în portocaliu, n-ar fi 
redat mai bine luciul auriu al părului, dacă fruntea era 
destul de luminoasă, dacă ochiul, frumosul ochi albastru 
puţintel cam rotund, păstra într-adevăr expresia vieţii. 
Forma ochiului, da, asta era acolo, fără îndoială. Forma!... 
dar privirea? De ce anume depinde privirea? De un pic de 
alb pe pupilă? De o umbră ceva mai întinsă pe pleoapă? 
Cum poţi ajunge vreodată cu nişte culori frământate pe 
paletă şi aşezate pe pânză unele după altele, să redai 


realitatea unui chip omenesc şi straniile jocuri ale luminii pe 
conturul formelor? Poate că, la urma urmelor, nici nu-i 
vorba aici de ochi poate că ar trebui găsită proporţia justă 
între ochi şi nas., şi nici măcar proporţia... doar o 
transparenţă care lipsea nărilor, sau poate că o legătură-pe 
care pictorul nu reuşise s-o fixeze între conturul calm al 
buzelor şi înclinarea pleoapelor... 

— Aşadar, signor Oderisi, s-a isprăvit? întrebă frumoasa 
prinţesă care-i servea de model. 

Trecuse o săptămână de când petrecea câte trei ceasuri 
pe zi în această încăpere, şezând nemişcată într-un jilţ 
pentru a i se face portretul ce urma să fie trimis la curtea 
Franţei. 

Prin marea fereastră ogivală deschisă se vedeau 
legănându-se uşor catargele unor corăbii din Orient trase la 
țărm, iar mai încolo, cât cuprindeai cu ochii, golful 
Neapolei, marea nemărginită, uimitor de albastră sub 
pulberea de aur a soarelui, şi profilul veşnic al Vezuviului. 
Se simţea o blândă adiere în aer şi toate te îmbiau să te 
bucuri de viaţă. 

Oderisi îşi scoase pensula dintre dinţi, ca să răspundă: 

— Vai, da, s-a isprăvit! 

— Pentru ce „vai? 

— Pentru că voi fi lipsit de fericirea de a o vedea în fiece 
dimineaţă pe donna Clemenzia, şi de aceea mi se va părea 
că soarele s-a stins. 

Nu era cine ştie ce vorbă măgulitoare aici, căci pentru un 
napolitan a spune unei femei, fie ea prinţesă sau slujnică de 
han, că se va îmbolnăvi de moarte dacă n-are s-o mai vadă, 
nu e decât cel mai mic compliment la care îl obligă 
curtoazia. 

— Şi apoi, domniţă... urmă el, şi apoi... zic „vai” pentru că 
portretul acesta nu e de fel izbutit. Nu te arată aşa de 
frumoasă precum eşti într-adevăr. 

Dacă cineva i-ar fi spus că are dreptate, Oderisi s-ar fi 
simţit jignit, dar judecându-se el însuşi cu asprime, era 


sincer. Încerca deznădejdea artistului care spune în faţa 
operei sale terminate: „Na! Trebuie să las tabloul aşa cum 
e, pentru că nu pot picta mai bine, şi totuşi e mai prejos 
decât ceea ce voiam, decât ceea ce visam să fac!” La flăcăul 
acesta de 17 ani se şi desluşeau însuşirile marelui pictor. 

— Pot să văd? întrebă Clemence a Ungariei. 

— Da, domniţă, dar să nu mă ocărăşti prea tare. Nu eu, 
vai, ci meşterul meu Giotto ar fi trebuit să-ţi zugrăvească 
chipul. 

Cei de la curte îl chemaseră într-adevăr pe Giotto, 
trimițând un curier ce străbătuse Italia ca să ajungă la el. 
Dar meşterul toscan, care tocmai în anul acela începuse a 
zugrăvi viaţa sfântului Francisc din Assisi în biserica Santa 
Croce de la Florenţa, de-a dreptul pe pereţii stranei, 
răspunsese din înălţimea schelelor sale ca în locu-i să fie 
chemat tânărul său ucenic din Neapole. 

Clemence a Ungariei se ridică şi se apropie de şevalet, 
foşnindu-şi cutele scrobite ale rochiei sale de mătase. 
Înaltă, zveltă, mlădioasă, prinţesa avea mai multă măreție 
decât graţie şi poate că mai multă nobleţe decât feminitate. 
Dar impresia cam severă pe care ţi-o stârnea portul ei era 
îndulcită de puritatea chipului, de căutătura blândă a 
privirii mirate şi de o lumină ce se împrăştia din făptura ei, 
făcându-i un fel de nimb. 

— Dar, signor Oderisi, strigă ea, m-ai înfăţişat aici mai 
frumoasă decât sunt! 

— N-am făcut decât să-ţi redau trăsăturile, donna 
Clemenzia, încercând astfel să-ţi zugrăvesc sufletul. 

— Atunci, tare aş vrea să mă văd şi eu cum mă vezi, iar 
oglinda mea să aibă tot atâta talent cât ai dumneata. 

Îşi zâmbeau, mulţumindu-şi unul altuia pentru 
complimentele lor. 

— Să sperăm că portretul acesta al meu va plăcea regelui 
Franţei... vreau să zic unchiului meu, contele de Valois, 
adăugă dânsa fâstâcindu-se niţel. 


Se roşise la faţă. La 22 de ani mai roşea încă adeseori şi, 
dându-şi seama de asta, se socotea vinovată ca de o 
slăbiciune. De câte ori nu-i repetase bunică-sa, regina 
Maria a Ungariei: „Clemence, nu se cade să roşeşti când 
eşti prinţesă şi când poţi ajunge într-o zi regină!” 

Dumnezeule! S-ar putea oare să ajungă regină? Cu ochii 
întorşi spre mare, visa la vărul acela depărtat, la regele 
necunoscut care o ceruse de soţie şi de care i se vorbise 
atâta în ultimele paisprezece zile, de îndată ce un sol trimis 
anume sosise de la Paris, tocmai când ai săi se aşteptau mai 
puţin la aşa ceva. 

Burduhănosul Bouville se pricepuse să i-l înfăţişeze pe 
Ludovic al X-lea ca pe un prinţ nefericit care fusese înşelat 
şi suferise mult, dar care era înzestrat cu tot farmecul unui 
chip atrăgător şi cu toate însuşirile unei minţi agere şi ale 
unei inimi simţitoare. Cât despre curtea Franţei, traiul 
acolo era tot aşa de plăcut ca la curtea Neapolei, bucuriile 
vieţii de familie împletindu-se cu măreţia unui fast regesc... 
Nimic nu putea să ispitească mai mult pe o fată cu firea 
prinţesei Clemence a Ungariei decât gândul că dânsa avea 
să aline rănile sufleteşti ale unui bărbat greu încercat de 
trădarea unei soţii necredincioase, şi pe deasupra foarte 
atins de moartea timpurie a unui tată adorat. Pentru 
Clemence, iubirea nu putea fi despărțită de jertfa de sine. 
Şi apoi mai era mândria de a fi fost aleasă... De două 
săptămâni trăia ca într-o vrajă, copleşită de recunoştinţă 
faţă de Ziditorul lumii, care-i hărăzise aşa noroc. 

O draperie brodată cu împărați, lei şi vulturi se trase 
deoparte, şi un tânăr scund, cu nas subţire, ochi veseli şi 
focoşi, cu părul ca pana corbului, îşi făcu intrarea, 
ploconindu-se. 

— O, signor Baglioni, iată-te... izbucni voioasă Clemence a 
Ungariei. 

Îi plăcea mult de tânărul sienez care părea să-i slujească 
de secretar lui Bouville, şi care, în ochii ei, făcea şi el parte 
dintre solii fericirii. 


— Domniţă, zise Guccio Baglioni, domnul de Bouville mă 
trimite să te întreb dacă poate veni să-ţi facă vizita de toate 
zilele. 

— Fireşte, răspunse Clemence. Ştii doar că sunt 
întotdeauna bucuroasă să-l văd pe domnul de Bouville. Dar 
vino mai aproape şi spune-mi ce gândeşti despre acest 
portret, acum când e gata. 

— Voi spune, domniţă, vorbi Guccio după ce rămase o clipă 
tăcut în faţa tabloului, că acest portret te arată de minune 
întocmai cum eşti şi că înfăţişează privirii pe cea mai 
frumoasă doamnă ce au văzut vreodată ochii mei. 

Oderisi, cu mâinile pătate până la cot de humă şi de 
chinovar, sorbea lauda. 

— Aşadar, nu eşti îndrăgostit de vreo domnişoară din 
Franţa, cum credeam eu? întrebă Clemence zâmbind. 

— Ba sunt, fireşte... zise Guccio oarecum mirat. 

— Atunci, nu eşti sincer ori faţă de ea, ori faţă de mine, 
domnule Guccio, căci aud mereu zicându-se că pentru cine 
iubeşte nu se află chip mai frumos pe lume decât al făpturii 
iubite. 

— Fiinţa căreia i-am închinat dragostea mea şi care mi-o 
păstrează pe a ei, răspunse înflăcărat Guccio, e negreşit 
cea mai frumoasă din lume... după domnia-ta, donna 
Clemenzia, şi nu înseamnă că n-o iubesc pentru că spun 
adevărul. 

Clemence îşi făcea o joacă din a-l cicăli niţel. Căci, de când 
se afla la Neapole şi trăia la o curte princiară, amestecat în 
pregătirile de căsătorie ale unui rege, nepotul bancherului 
Tolomei nu înceta să-şi dea aerele unui viteaz cavaler care 
se topeşte de dorul unei iubite de departe, şi aşa ofta 
uneori, de s-ar fi înduioşat şi pietrele. La drept vorbind, 
însă, dragostea nu-l făcea să sufere prea mult; mâhnirea i 
se risipise după două zile de drum şi el nu lăsase să-i scape 
niciuna din plăcerile călătoriei. 

Prinţesa Clemence, pe jumătate logodită, se simţea 
deodată plină de curiozitate şi de simpatie pentru 


dragostea celorlalţi oameni; ar fi vrut ca toţi flăcăii şi toate 
fetele de pe pământ să fie fericiţi. 

— Dacă Dumnezeu vrea să merg în Franţa (ca toţi cei din 
jurul ei, pomenea numai pe ocolite despre acest proiect) voi 
fi bucuroasă s-o cunosc pe aceea la care te gândeşti aşa de 
mult şi pe care o vei lua de soţie, aşa cred... 

— Ah, domniţă, facă cerul să vii! Nu vei avea acolo slujitor 
mai vrednic ca mine şi nici, sunt sigur, slujitoare mai 
credincioasă ca dânsa. 

Făcu o plecăciune, cu cea mai desăvârşită graţie, ca şi cum 
s-ar fi aflat la o întrecere cavalerească, în faţa lojii 
doamnelor. Ea îi mulţumi cu un gest al mâinii; avea degete 
frumoase, ca nişte fuse, niţel cam lungi, asemenea 
degetelor pe care le vezi la sfintele zugrăvite în biserici. 

„Ah, ce popor de treabă voi avea, tot oameni drăguţi, cum 
e acesta”, se gândi prinţesa, încântată de micul italian care, 
în ochii ei, începuse să reprezinte Franţa toată. Aproape că 
se simţea vinovată faţă de Guccio; din pricina ei fusese 
nevoit să se despartă de dragostea lui; din pricina ei, acolo, 
în Franţa, o tânără fată trebuia să sufere ştiindu-l departe... 

— Îmi poţi spune cum o cheamă, întrebă ea, sau e o taină? 

— Nu eo taină pentru domnia-ta, dacă ţii să afli aceasta, 
donna Clemenzia. Se numeşte Maria... Maria de Cressay. E 
de obârşie nobilă; tatăl ei era cavaler. Maria mă aşteaptă în 
castelul lor, care e la zece leghe de Paris... Are 16 ani. 

— Ei bine, îţi doresc să fii fericit, signor Guccio; fii fericit 
cu frumoasa dumitale Maria de Cressay. 

Când ieşi de acolo, Guccio străbătu coridoarele, dansând. 
O şi vedea pe regina Franţei la nunta lui. Mai trebuia doar 
ca donna Clemenzia să ajungă regină şi mai trebuia ca 
familia Cressay să binevoiască a i-o da de soţie pe Maria, 
lui, tânărului lombard, adică unuia care în ochii lumii era 
ceva mai mult ca un evreu dar ceva mai puţin ca un 
adevărat creştin! Îşi dădu seama în acelaşi timp că pentru 
întâia oară se gândea serios să se căsătorească cu tânăra 
castelană de la Neauphle, pe care n-o văzuse, la drept 


vorbind, decât de două ori în viaţa lui. Astfel plăsmuirile 
imaginaţiei sfârşesc prin a ne determina destinul, şi e de 
ajuns să fi dat viaţă planurilor noastre de viitor, vorbind de 
ele, pentru a ne simţi obligaţi să le îndeplinim. 


Guccio îl găsi pe Hugues de Bouville în apartamentul unde 
fusese găzduit, printre mobile mari îmbrăcate în piele cu 
încrustaţii. Solul trimis în peţitorie de regele Franţei se 
sucea pe o parte şi pe alta cu o oglindă în mână, căutând 
lumina prielnică pentru a se vedea mai bine şi a-şi netezi 
şuviţele cărunte. Se întreba tocmai dacă n-ar fi mai nimerit 
să-şi cănească părul. Călătoriile îmbogăţesc sufletul celor 
tineri, dar se întâmplă ca ele să tulbure mintea oamenilor 
trecuţi de 50 de ani. Aerul Italiei îl ameţise cu totul pe 
Bouville. Bărbatul acesta cumpătat îşi înşelase soţia la 
Florenţa şi plânsese pentru că făcuse aşa ceva. Dar când o 
înşelase din nou la Sienna, unde Guccio regăsise două 
dintre prietenele sale din copilărie ajunse fete de petreceri, 
borţosul de Bouville nu mai avu nici umbră de căinţă. La 
Roma se simţea întinerit cu douăzeci de ani. Neapole, care 
te îmbia cu desfătări la tot pasul, numai să fi avut ceva aur 
la chimir, fusese o încântare. Ceea ce oriunde aiurea ar fi 
trecut drept stricăciune lua aici o înfăţişare atât de firească, 
aproape nevinovată, că nu mai puteai nici să te miri. Puşti 
de 12 ani, zdrenţăroşi şi arşi de soare, îţi codoşeau sora mai 
mare, lăudându-i coapsele cu o elocinţă antică, apoi se 
aşezau cuminţi în tindă, să-şi scarpine picioarele goale. Şi 
mai aveai pe deasupra sentimentul de a face o faptă bună, 
dând de mâncare unei întregi familii pe toată săptămâna. 
Unde mai pui plăcerea de a te plimba în luna lui ianuarie 
fără mantie îmblănită! Bouville umbla acum îmbrăcat după 
ultima modă, purtând haine cu mâneci vărgate în două 
culori. Bineînţeles, la fiece colţ de stradă i se fura câte ceva 
din buzunare! Dar nu i se părea că plăteşte prea scump 
atâta bucurie de a trăi! 

— Prietene, îl întâmpină el pe Guccio, ştii că am slăbit aşa 
de mult încât s-ar putea s-ajung iar subţirel ca pe vremuri? 
Vorba asta era cel puţin îndrăzneață, căci, în ochii oricui 
altuia decât ai lui, Bouville păstra mai degrabă înfăţişarea 

unui burduf. 


— Domnule, zise tânărul, donna Clemenzia e gata să vă 
primească. 

— Sper că portretul nu e gata? întrebă Bouville. 

— Ba este, domnule. 

Bouville oftă din adânc. 

— Atunci, e semn că trebuie să ne întoarcem în Franţa. Îmi 
pare rău, căci am prins dragoste de naţia asta, ţi-o spun 
drept, şi i-aş fi dat bucuros acestui pictor câţiva florini ca să 
mai tărăgăneze niţel. Ce să-i faci, lucrurile cele mai bune au 
şi ele un sfârşit. 

Îşi zâmbiră cu subînţeles şi, pornind spre apartamentul 
prinţesei, rotofeiul Bouville îl luă prieteneşte de braţ pe 
Guccio. 

Între aceşti doi bărbaţi, atât de deosebiți ca vârstă şi ca 
obârşie, se născuse şi crescuse de-a lungul drumului făcut 
împreună o adevărată prietenie. Pentru Bouville, tânărul 
toscan era însăşi întruchiparea acestei călătorii, cu 
îndrăznelile şi descoperirile ei, cu tinereţea regăsită. Iar 
Guccio, prin Bouville, se apropia tot mai mult de felul de 
viaţă al unui mare senior şi trăia în intimitatea prinților. Ei 
îşi dezvăluiau unul altuia lumi necunoscute şi se completau 
de minune, alcătuind o pereche în care de cele mai multe 
ori flăcăul îl călăuzea pe moşneag. 

Pătrunseră astfel la donna Clemenzia; dar aerul de 
nepăsare ce li se aşternuse pe faţă, trădând că li-e gândul la 
altele, se şterse de îndată ce dădură cu ochii de bătrâna 
regină-mamă a Ungariei. Stând între nepoată-sa şi Oderisi, 
ea cerceta tabloul cu o privire posomorâtă. 

Noii-sosiţi se apropiară, călcând cu băgare de seamă, căci 
nu se afla om care să nu se simtă cuprins de sfială în 
prezenţa reginei Maria a Ungariei. 

Era în vârstă de 70 de ani. Văduva a lui Charles II cel 
Şchiop, regele Neapolei, avusese treisprezece copii dintre 
care văzuse murind aproape o jumătate. Naşterile acestea 
îi lăţiseră pântecul, iar durerea atâtor pierderi îi săpase 
cute adânci pe la colţul gurii ştirbe. Înaltă, pământie la chip 


şi cu părul nins, avea întipărită în toată înfăţişarea ei o 
expresie de forţă, de hotărâre şi de autoritate, pe care anii 
nu i-o îndulciseră. Îşi punea coroana pe cap de cum se 
scula. Era bătrâna regină înrudită cu toată Europa, care 
revendicase pentru urmaşii săi tronul Ungariei şi se bătuse 
douăzeci de ani pentru ca dânşii să se aşeze în el. 

Acum, când fiul primului ei născut era rege la Buda, când 
cel de al doilea fiu al ei, răposatul episcop, era pe cale dea 
fi canonizat, când al treilea, Robert, domnea peste Neapole 
şi vechea Apulie, când al patrulea era prinţ de Tarente, al 
cincilea, duce de Durazzo, şi când fiicele sale rămase în 
viaţă erau măritate, una cu regele insulei Majorca, cealaltă 
cu regele Aragonului, regina Maria nu părea să-şi fi isprăvit 
încă misiunea; se ocupa de Clemence, nepoată-sa orfană, pe 
care ea o crescuse. 

Zărindu-l pe Bouville, se întoarse brusc la dânsul, ca un 
şoim de munte care descoperă un clapon, şi-i făcu semn să 
se apropie. 

— Ei, domnule, cum ţi se pare această cadră? 

Bouville rămase pe gânduri, cu ochii la şevalet. Ceea ce 
privea nu era atâta chipul prinţesei, cât cele două obloane 
făcute pentru a ocroti tabloul în timpul transportului, şi pe 
care Oderisi zugrăvise, de o parte Castelul Nou şi, de 
cealaltă parte, marea fereastră ogivală prin care se vedea 
golful Neapole. Contemplând acest peisaj pe care avea să-l 
părăsească cu atâta părere de rău, Bouville se şi simţea 
cuprins de nostalgie. 

— În ce priveşte arta, tabloul mi se pare fără cusur, rosti el 
în cele din urmă. Poate că doar rama e cam prea simplă 
pentru a încadra un chip atât de frumos. Nu credeţi că o 
ghirlandă aurită... 

Căuta să mai câştige o zi sau două. 

— Nu interesează asta, domnule, îi tăie vorba regina. 
Găseşti că seamănă? Da? lată ce-i important. Arta e 
deşertăciune şi m-ar mira ca regele Ludovic să se 


sinchisească prea mult de ghirlande. Ceea ce vrea el să 
vadă e chipul prinţesei, nu-i aşa? 

Spre deosebire de toţi ceilalţi de la curte, care nu 
pomeneau de căsătorie decât pe ocolite şi se prefăceau a 
crede că tabloul era destinat monseniorului de Valois, 
pentru dragostea ce o purta nepoatei sale, ea, Maria a 
Ungariei, spunea lucrurilor pe nume. Îl concedie pe Oderisi, 
zicându-i: 

— Lucrul dumitale l-ai făcut cum trebuie, giovanotto1 417); 
vei cere vistiernicului nostru să-ţi plătească ce ţi se cuvine. 
Şi acum întoarce-te Ia biserica pe care o zugrăveşti şi dă-ţi 
osteneală ca diavolul să fie cât mai negru, iar îngerii cât mai 
strălucitori. 

Apoi, pentru a se descotorosi şi de Guccio, îi porunci să-i 
ajute pictorului să-şi ducă pensulele. 

După ce aceştia ieşiră de acolo, făcând plecăciuni la care 
dânsa abia răspundea, regina urmă: 

— Aşadar, domnule de Bouville, ai să te întorci acum în 
Franţa. 

— Cu o nespusă părere de rău, măria-ta, iar primirea de 
care m-am bucurat aici... 

— Oricum, îl întrerupse ea, misiunea dumitale e terminată. 
Cel puţin, aproape terminată. 

Ochii ei negri erau pironiţi în ai lui Bouville. 

— Aproape terminată, măria-ta? 

— Vreau să spun că afacerea asta a fost hotărâtă în 
principiu şi că fiu-meu, regele, şi-a dat învoirea. Dar această 
învoire, domnule... - şi vorbind îi zvâcneau tendoanele 
gâtului printr-un soi de tic ce-o apuca adeseori - învoirea 
aceasta, să n-o uiţi, domnule, rămâne totuşi legată de 
anumite condiţii. Căci, dacă socotim ca o foarte mare cinste 
pentru noi cererea vărului nostru, regele Franţei, şi dacă 
suntem gata a-l iubi cu o credinţă într-adevăr creştinească 
şi a-i da mulţi urmaşi, femeile din neamul nostru fiind 
rodnice, trebuie totuşi să rămână lămurit că răspunsul 
nostru definitiv depinde de un lucru, şi anume, ca stăpânul 


dumitale să fie despărţit de prinţesa de Burgundia, şi 
aceasta cât de repede. 

— Dar nu va trece mult şi, aşa cum am avut cinstea să 
încredinţez pe măria ta, vom obţine despărţenia. 

— Domnule, zise regina, suntem aici între noi. Să nu mă 
încredinţezi deci de un lucru ce nu s-a făcut. Când veţi avea 
această despărţenie? Şi ce motive aveţi ca s-o obţineţi? 

Bouville tuşi de câteva ori ca să-şi ascundă fâstâceala. Faţa 
începea să i se roşească. Răspunse, încercând să se arate 
sigur de sine: 

— Treaba asta o va duce la capăt cum e mai bine 
monseniorul de Valois, care socoate de pe acum că are 
despărţenia în mână. 

— Da, da, bombăni bătrâna regină, îmi cunosc eu ginerele! 
Numai gura e de el, şi când se apucă de ceva nu se lasă 
până nu-şi frânge gâtul. 

Deşi fiică-sa Marguerite murise încă în 1299, iar de atunci 
Charles de Valois se însurase din nou de două ori, ea 
continua să-i spună „ginerele meu”, ca şi cum celelalte 
căsătorii ale acestuia nici n-ar fi fost. 

Ţinându-se deoparte, lângă fereastră, şi privind marea, 
Clemence se simţea stânjenită de-a fi de faţă la o astfel de 
convorbire. Dragostea trebuia să fie oare însoţită de 
asemenea preliminarii care semănau grozav cu o discuţie 
pentru încheierea unui tratat? La urma urmei era vorba 
acolo de fericirea şi viaţa ei. Să ajungă regina Franţei i se 
părea o soartă cum nici nu visase, şi era hotărâtă să-i 
aştepte cu răbdare împlinirea. Aşteptase şi aşa până la 22 
de ani, întrebându-se dacă nu va fi nevoită să-şi sfârşească 
viaţa la mânăstire! Familia ei refuzase, fără să-i ceară 
părerea, pe atâţia care o peţiseră, socotind că nu-s de ajuns 
de vrednici de dânsa. Donna Clemenzia găsea că bunică-sa 
lua un ton prea aspru... Colo, foarte departe, o corabie 
mare, cu pânzele umflate, părăsea golful, îndreptându-se 
spre coastele Africii. 


— La întoarcere, mă voi abate pe la Avignon pentru a 
urma poruncile regelui, zicea Bouville. Şi-ţi făgăduiesc, 
măria-ta, că vom avea curând pe acest papă care ne 
lipseşte azi. 

— Vreau să te cred, răspunse Maria a Ungariei. Dar noi 
dorim ca totul să fie hotărât până-n vară. Avem alte 
propuneri pentru Clemence; alţi prinți o vor de soţie. Nu 
vrem să-şi piardă viitorul şi nu putem aştepta mai mult. 

Tendoanele gâtului îi zvâcniră din nou. 

— Află că la Avignon, vorbi ea mai departe, cardinalul 
Dueze e candidatul nostru. "Ţin foarte mult ca el să fie şi al 
regelui Franţei. Veţi obţine mai repede desfacerea 
căsătoriei dacă se alege papă, deoarece ne este cu totul 
devotat şi ne datorează mult. Şi apoi, Avignon e pământ 
angevin ce se află în stăpânirea noastră, bineînţeles sub 
sceptrul regelui Franţei. Să nu uiţi asta. Acum du-te de-ţi ia 
rămas bun de la fiu-meu, regele, şi fie ca toate să ţi se 
împlinească după dorinţă... Dar până-n vară, ţi-o mai spun o 
dată, până-n vară! 

Bouville făcu o plecăciune şi se retrase. 

— Bunicuţo, măria-ta, spuse Clemence cu glas neliniştit, 
crezi că... 

Bătrâna regina o bătu uşurel pe braţ. 

— Toate acestea în mâna lui Dumnezeu se află, răspunse 
ea, şi nimic nu ni se întâmplă fără voia sa. 

Şi părăsi la rândul ei încăperea. 

„Regele Ludovic o fi având şi alte prințese în cap, îşi zise 
Clemence îndată ce se văzu singură. Este oare bine să fie 
zorit astfel? Nu-şi va muta el gândul la alta?” 

Stătea înaintea şevaletului, cu mâinile încrucişate în poală, 
luând fără să-şi dea seama înfăţişarea ce-o avea în pânza lui 
Oderisi. 

„Un rege, se mai întrebă ea, pofti-va oare să sărute 
mâinile acestea?” 

VI. 

VÂNĂTOAREA DE CARDINALI. 


Hugues de Bouville, Guccio şi escorta lor porniră pe mare 
a doua zi în zori. Absorbiţi de pregătirile călătoriei, 
dormiseră puţin şi acum stăteau unul lângă altul pe puntea 
dinapoi a corăbiei, rezemaţi de bastingaj, şi, cu acea 
melancolie tulbure care ne încearcă după nopţile prea 
scurte, priveau cum se depărtează Neapole, Vezuviul şi 
insulele dimprejur. Se zăreau corăbii, în stoluri albe, 
desprinzându-se de maluri şi pornind la pescuit ca în toate 
zilele. 

Apoi ajunseră în larg. Mediterana era de un calm 
desăvârşit, însufleţită de o uşoară, adiere, tocmai cât 
trebuia pentru a împinge corabia. 

Guccio, care nu se îmbarcase fără temeri, căci îşi amintea 
de jalnica sa călătorie de anul trecut prin Canalul Minerii, 
se bucura că nu suferă de rău de mare; şi n-a fost nevoie 
decât de douăzeci şi patru de ore pentru ca el să-şi facă o 
părere grozavă de propria-i vitejie şi să se compare niţeluş 
cu dumnealui Marco Polo, corăbierul venețian a cărui carte, 
povestind călătoriile sale în ţara Marelui Han, începuse să 
fie cunoscută şi citită cam peste tot prin lume. Guccio umbla 
de colo-colo, de la pupă la proră, întreba cum i se zice 
fiecărui lucru în grai marinăresc şi se vedea el însuşi sub 
chipul unui om hârşit în isprăvi nemaipomenite, pe când 
Bouville, mai-marele soliei, nu mai înceta să ofteze de dorul 
minunatului oraş de care trebuise să se despartă. 

Domnul de Bouville nu-şi veni în fire decât după cinci zile, 
punând piciorul pe uscat la Aigues-Mortes. 

Se simţea iarăşi în Franţa când dădu cu ochii de portul 
acesta, de unde odinioară sfântul Ludovic pornise în 
cruciadă, şi a cărui construcţie nu fusese terminată decât 
sub domnia lui Filip cel Frumos. 

— Gata, zise burduhănosul, silindu-se să-şi scuture 
aleanul, trebuie să ne apucăm acum de treburi care nu 
suferă zăbavă. 

Vremea era friguroasă, cerul noros, iar Neapole nu mai 
părea decât amintirea unui vis. 


Ajunseră la Avignon după alte patruzeci şi opt de ceasuri. 
Drumul făcut călare cu escorta de doisprezece scutieri şi 
argaţi nu fusese de loc o plimbare, mai ales pentru Guccio, 
care nu voia să scape din ochi nici o clipă lazile ferecate, 
pline cu aurul primit de la verii Bardi din Neapole. 

Cât despre domnul de Bouville, el răcise. Drăcuia întruna, 
vărsându-şi năduful pe ţara asta care parcă nu mai era a lui 
şi unde i se părea că cea mai mică răpăitură de ploaie 
ţinteşte înadins capul său. 

A doua seară când sosiră, bătuţi de vântul de miazănoapte, 
îi aştepta o amară dezamăgire, căci în tot Avignonul nu se 
afla nici picior de cardinal. Straniu lucru pentru un oraş în 
care se ţinea un conclav! Nimeni nu le dădu vreo lămurire 
solilor regelui Franţei, nimeni nu ştia, nimeni nu voia să 
ştie. Abia pe la ceasurile zece, când se înfăţişară la 
garnizoana din Villeneuve, care se găsea la capul podului, 
de cealaltă parte a Ronului, Bouville află de la un ofiţer 
trezit din somn, şi de aceea foarte ciufut, că tot conclavul se 
întorsese la Carpentras. 

— Căpitanul ăsta de arcaşi nu e prea binevoitor cu cei care 
vin din partea regelui, îi zise Bouville lui Guccio. Am s-o 
spun celor de la Paris de-ndată ce vom sosi. 

Erau douăzeci de leghe de la Avignon la Carpentras şi nu 
te puteai gândi să porneşti noaptea într-acolo. Castelul 
pontifical era închis, şi dinăuntru nu răspundea nimeni. Cei 
doi bărbaţi se întoarseră la hanul unde cinaseră şi unde 
trebuiră să înnopteze cu escorta lor în sala comună. Toată 
ceata dormi de-a valma în faţa unei vetre stinse, într-o 
duhoare de ciubote. Vai, cât de departe erau frumoasele 
fete din Italia! 

— Nu i-aţi vorbit destul de hotărât acestui căpitan, zise 
Guccio, arătându-se pentru întâia oară întărâtat împotriva 
lui Bouville. Ar fi trebuit să-i porunciţi să ne găzduiască. 

— Aşa e, dar nu m-am gândit la asta, recunoscu 
burduhănosul Bouville. Nu-s de ajuns de dârz. 


A doua zi toţi erau zbârliţi, şi feţele li se întunecară şi mai 
rău când ajunseră la Carpentras; nici acolo nu se vedea 
urmă de cardinal. Pe deasupra, se mai lăsase şi ger. În 
sfârşit, la toate acestea se adăuga sentimentul tulbure că-i 
paşte primejdia sau uneltirea, căci abia ieşise Bouville cu ai 
săi din Avignon, în zori, şi doi călăreţi le-o luase înainte, fără 
a le răspunde la salut, gonind din răsputeri înspre 
Carpentras. 

— Ciudat lucru, observase Guccio; s-ar zice că oamenii 
aceştia n-au altă grijă decât să ajungă înaintea noastră 
acolo unde ne ducem. 

Orăşelul Carpentras era pustiu; locuitorii parcă intraseră 
în pământ sau fugiseră. 

— Aici şi-a dat sufletul papa Clement, spuse Bouville. Ce-i 
drept, locul nu pare prea vesel. Sau poate unde venim noi 
se stârneşte acest gol înaintea noastră? 

Auzind numele lui Clement al V-lea, Guccio îşi desfăcu 
două degete în chip de coarne şi pipăi, prin mantie, 
relicvele pe care le purta la gât... Îşi amintea de blestemul 
templierilor... 

În cele din urmă, la catedrală dădură peste un călugăr 
care se prefăcu la început a-i lua drept nişte drumeţii veniţi 
să se spovedească, şi îi duse cu dânsul în sacristie. Era surd 
sau făcea pe surdul. Guccio se temea să nu i se fi întins o 
capcană; tremura pentru lăzile lui, pentru pielea lui; 
mergea cu mâna pe pumnal, gata să-l împlânte în bătrânul 
călugăr la cea mai mică primejdie. Moşneagul, după ce îi 
puse să-i repete de şase ori întrebările, mai chibzui, mai 
clătină din cap şi mai scutură praful de pe pelerina-i roasă, 
apoi binevoi să le destăinuiască în cele din urmă că sfinţiile- 
lor cardinalii se aflau la Orange. Îl lăsaseră aici singur- 
singurel... 

— La Orange! izbucni domnul de Bouville. Dumnezeii şi 
grijania lor! Ăştia nu-s cardinali, ăştia-s porumbei călători! 
Eşti barem sigur că ar fi acolo? 


— Ei, sigur... făcu bătrânul călugăr, izbit de înjurătura 
care răsunase în sacristia lui. Sigur! Poţi fi oare sigur de 
ceva în lumea asta, afară numai că Dumnezeu există? 
Oricum, cred că la Orange veţi da de cardinalii italieni. 

Pe urmă tăcu, parcă temându-se că şi aşa vorbise prea 
mult. Avea negreşit umilinţe de răzbunat, dar nu îndrăznea 
să-şi deschidă inima. 

Guccio nu dorea decât să se vadă cât mai departe de 
Carpentras; oraşul acesta îi stârnea neliniştea şi dădu zor 
să iasă de acolo mai repede. 

Dar abia făcură o leghe de drum, când Bouville şi Guccio 
văzură iarăşi doi călăreţi care le-o luau înainte; de data asta 
nu mai avură nici o îndoială că într-adevăr pentru dânşii 
goneau călăreţii aceia. 

Apucat de o neaşteptată toană războinică, Bouville vru să 
pornească cu oamenii lui pe urmele celor doi călăreţi şi să 
le sară-n spinare, dar Guccio se supără: 

— Convoiul nostru e prea greoi, domnule Hugues, ca să-i 
putem ajunge vreodată şi, apoi, nu vreau să las lăzile mele 
în urmă. 

La Orange aflară, fără să se mire prea tare, că domnii 
aceia din conclav nu erau acolo; ar trebui mai curând să-i 
caute la Avignon. 

— Dar trecurăm prin Avignon şi nu se vedea ţipenie de om 
pe acolo! se răsti Bouville, furios, la călugărul care binevoi 
să-i lămurească. Şi monseniorul Dueze? Unde-i monseniorul 
Dueze? 

Călugărul răspunse că monseniorul Dueze fiind episcop de 
Avignon, se prea poate ca el să se găsească la Avignon. 
Ispravnicul din Orange, printr-o nefericită potriveală, era 
plecat tocmai în ziua aceea, iar slujbaşul care îi ţinea locul 
nu primise nici o poruncă să poarte de grijă drumeţilor. 
Aceştia trebuiră să mai petreacă o noapte întreagă într-un 
han foarte murdar, lângă un câmp lăsat în paragină, 
cotropit de bălării, şi care li se păru tare urât. Aşezat în faţa 
unui Bouville frânt de oboseală, Guccio începea să-şi dea 


seama că trebuie să ia expediţia în mâna lui dacă voiau să 
mai ajungă vreodată la Paris, cu sau fără rezultat. 

În fiecare necaz nou ce se abătea peste ei, vedeau semnul 
unei soarte haine. Un om din escortă îşi rupsese piciorul şi 
erau siliţi să-l lase acolo; caii de samar, neodihniţi după 
atâta drum, începeau să facă răni la greabăn, iar ceilalţi toţi 
trebuiau potcoviţi din nou fără întârziere; domnului de 
Bouville îi curgea nasul de-ţi făcea milă şi vorbea cam prea 
des de o anumită doamnă din Neapole, întrebându-se 
întruna dacă l-o fi iubit într-adevăr. Arăta aşa de fleşcăit 
toată ziua următoare, părea aşa de deznădăjduit dând cu 
ochii iarăşi de zidurile Avignonului, că nici nu se împotrivi 
când Guccio începu să conducă expediţia în locul său. 

— Nu voi îndrăzni niciodată să mă înfăţişez regelui, gemea 
el. Dar spune-mi, rogu-te, cum să faci un papă, când toţi cei 
care poartă sutană o iau la fugă de îndată ce ne simt pe 
aproape? Niciodată nu voi mai putea lua parte la consiliu, 
bietul meu Guccio, niciodată. În această singură misiune mi- 
am pierdut toate meritele câştigate o viaţă întreagă. 

Îşi făcea griji din fleacuri. Portretul prinţesei Cl&mence era 
oare bine învelit în lada lui şi nu fusese vătămat de ploaie? 

— Lăsaţi-vă în seama mea, domnule Hugues, îi răspunse 
Guccio cu autoritate. Şi până una-alta, trebuie să vă fac rost 
de o locuinţă: mi se pare că aveţi mare nevoie de aşa ceva. 

Guccio se duse să-l caute pe căpitanul oraşului şi se 
pricepu aşa de bine să-l ia de sus, cum ar fi trebuit s-o facă 
Bouville de la început, îi vorbi aşa de semeţ, cu puternicul 
său accent italian, de titlurile şefului său şi de acelea pe 
care şi le dădu sieşi, îi ceru pe un ton aşa de firesc tot ce 
avea de cerut, încât în mai puţin de un ceas un palat fu golit 
de locatari ca să-i fie pus la dispoziţie. Guccio îşi aşeză 
oamenii acolo şi îl culcă pe Bouville într-un pat bine încălzit; 
apoi, după ce borţosul, prefăcându-se a nu fi în stare să ia 
vreo hotărâre de răcit ce era, se vârâse sub plapumă, 
Guccio îi zise: 


— Mirosul acesta de capcană ce pluteşte în juru-mi nu-mi 
place de loc şi de aceea aş vrea acum să pun la adăpost 
bănetul nostru. Se află aici un agent al verilor noştri Bardi; 
lui îi voi încredința aurul ce-l am asupră-mi. După care mă 
voi simţi mai la largul meu ca să dau de cardinalii 
dumneavoastră. 

— Cardinalii mei, cardinalii mei! mormăi Bouville. Nu-s 
cardinalii mei şi sunt tot aşa de amărât ca şi dumneata de 
renghiurile pe care mi le joacă. Vom mai vorbi despre asta, 
dacă vrei, după ce voi fi dormit niţel, căci mă simt pătruns 
tot de frig. Eşti barem sigur de lombardul dumitale? Putem 
avea încredere în el? Banii aceştia, la urma urmei, sunt ai 
regelui Franţei... 

Guccio îi răspunse atunci destul de înţepat: 

— Luaţi aminte, domnule Hugues, că tremur pentru banii 
aceştia întocmai ca şi cum ar fi ai vreunuia din neamurile 
mele! 

Porni drept înainte înspre cartierul Sainte-Agricole, unde 
se afla banca. Agentul verilor Bardi - care era de altminteri 
şi el un văr de-ai şefului acestei puternice întreprinderi - îl 
întâmpină pe Guccio cu toată dragostea datorată nepotului 
unui confrate de seamă şi se duse să bage el însuşi aurul în 
casa de fier. Schimbară între dânşii cuvenitele hârtii privind 
banii depuşi, apoi lombardul îşi însoţi oaspetele în odaia sa 
de primire, pentru ca tânărul să-i povestească ce necazuri îl 
aduseseră pe acolo. La intrarea lor, un bărbat pirpiriu, 
puţintel adus de spate, care stătea în faţa căminului, se 
întoarse deodată: 

— Guccio! che piacere! izbucni el. Come stai? 18) 

— Ma... caro Boccaccio! Per Bacco! Che fortuna! 19) 

Căzură unul în braţele celuilalt. 

Se întâmplă întotdeauna că aceiaşi oameni se întâlnesc la 
drum pentru că sunt întotdeauna aceiaşi care călătoresc. 

Faptul că signor Boccaccio era acolo n-avea nimic uimitor, 
fiindcă el călătorea întruna pentru treburile companiei 
Bardi. Norocul potrivise numai în aşa fel lucrurile, ca să i-l 


aducă înainte taman în ziua aceea. Guccio şi Boccaccio 
făcuseră împreună cu un an în urmă o bucată de drum spre 
Londra; se destăinuiseră atunci unul altuia; Guccio ştia că 
Boccaccio avea un copil de la o franţuzoaică ce-i fusese 
ibovnică. 

În vreme ce lombardul din Avignon poruncise să li se 
aducă vin dres cu mirodenii, Guccio şi Boccaccio stăteau de 
vorbă foarte bucuroşi, ca nişte prieteni de când lumea. 

— Ce te aduce în târgul ăsta? întrebă Boccaccio. 

— Vânez aici cardinali, răspunse Guccio, şi te asigur că nu- 
i un vânat uşor. 

Şi începu să-i povestească de-a fir-a-păr toată expediţia, 
păţaniile prin care trecuse în zilele din urmă, stârnind pe 
socoteala burduhănosului Bouville hohotele de râs ale 
celuilalt. Se simţea el însuşi înveselit de-a binelea; era ca la 
dânsul acasă, printre ai săi. 

Dacă întotdeauna în drumurile noastre întâlnim aceiaşi 
oameni, se întâmplă de asemenea ca întotdeauna aceiaşi 
oameni să ne ajute şi să ne scoată din încurcătură. 

— Să nu vă miraţi de fel că nu puteţi da de monseniorii 
voştri, zise signor Boccaccio. S-au învăţat să fie cu ochii-n 
patru, şi când aud că vine cineva de la curtea Franţei sau 
pare a veni de acolo, o rup la fugă. Vara trecută, Bertrand 
de Got şi Guillaume de Budos, nepoţii răposatului papă, 
sosiseră aici trimişi de prietenii dumitale Nogaret şi 
Marigny, chipurile, pentru a duce la Cahors trupul 
neînsufleţit al unchiului lor. N-aveau cu dânşii decât cinci 
sute de oşteni, cam prea mulţi pentru a căra un leş! Sarcina 
acestor viteji era să zorească alegerea unui papă care să nu 
fie cardinalul Dueze, şi nu cu duhul blândeţii s-au apucat ei 
să-i convingă pe cardinali. Într-o bună dimineaţă, oştenii au 
dat iama prin casele înaltelor feţe bisericeşti, în vreme ce 
alţii împresurau mânăstirea de la Carpentras, unde se ţinea 
conclavul; iar cardinalii trebuiră s-o şteargă printr-o 
crăpătură a zidului, fugind pe câmp ca să-şi pună pielea la 
adăpost. Păţania nu li s-a şters încă din minte. 


— Adaugă la asta, spuse vărul bancherilor Bardi, că de 
curând a fost întărită garnizoana din Villeneuve şi că domnii 
cardinali se aşteaptă în fiecare clipă să-i vadă pe arcaşi 
trecând podul. Şi şi-au închipuit că pentru asta aţi venit... Şi 
ştiţi cine erau călăreţii care v-o tot luau înainte? Oamenii lui 
Marigny, arhiepiscopul, fără îndoială. Mişună prin părţile 
acestea. Nu-mi pot da bine seama ce treburi învârtesc ei, 
dar cu siguranţă că-s altele decât cele ale dumitale. 

— Bouville şi cu tine, vorbi iarăşi Boccaccio, n-o să ajungeţi 
la nimic spunând că veniţi din partea regelui Franţei, şi cel 
mult riscaţi să înghiţiţi într-o seară niţică otravă în cina 
voastră şi să nu vă mai deşteptaţi niciodată. Până una-alta, 
nu e chip să te apropii de cardinali. de unii cardinali! decât 
înfăţişându-te ca venind din partea regelui Neapolei. Veniţi 
de acolo, parcă aşa îmi spuseşi? 

— Drept de acolo, răspunse Guccio, ba avem chiar 
binecuvântarea bătrânei regine Maria ca să-l vedem cât 
mai curând pe cardinalul Dueze. 

— Ei, de ce nu mi-ai spus-o de la început? Îţi pot face rost 
de-o întrevedere cu acest Dueze, care e un om mai straniu 
decât îţi închipui! Chiar mâine, dacă vrei. 

— Aşadar, tu ştii unde să dai de el? 

— Nu s-a clintit nici o clipă de aici, zise Boccaccio râzând. 
Întoarce-te la locuinţa ta şi vei avea veşti de la mine până-n 
seară. Vorba e, aveţi ceva bănişori pentru dânsul?... Bine. 
Căci are deseori nevoie şi ne datorează destule parale. 

Trei ceasuri mai târziu, signor Boccaccio bătea la poarta 
palatului unde era găzduit Bouville. Aducea veşti destul de 
bune. Cardinalul Dueze se va duce a doua zi către ceasurile 
nouă să facă o plimbare de sănătate la o leghe mai sus de 
Avignon, într-un loc numit Podeţul, din pricina unui mic pod 
ce se găsea acolo. Cardinalul s-ar învoi să-l întâlnească, cu 
totul întâmplător, pe seniorul de Bouville, dacă el ar trece 
taman atunci prin locurile acelea, însă cu condiţia să nu fie 
însoţit decât de cel mult şase oameni. Escortele trebuiau să 
rămână de o parte şi de alta a unui câmp mare, în vreme ce 


Dueze şi Bouville ar sta de vorbă la mijloc, departe de orice 
ochi şi de orice ureche. Acestui cardinal al curţii papale îi 
plăcea ca misterul să fie orânduit până în cele mai mici 
amănunte. 

— Guccio, băiatule, eşti salvatorul meu şi-mi voi aduce 
aminte întotdeauna cât îţi sunt de îndatorat, spuse Bouville, 
al cărui guturai se mai potolise niţel o dată cu speranţa 
regăsită. 

Aşadar, a doua zi dimineaţă, Bouville, însoţit de Guccio, de 
signor Boccaccio şi de patru scutieri, se duse la Podeţ. O 
pâclă groasă învăluia totul împrejur, vătuind zgomotele, iar 
locul era cum nici nu se poate mai pustiu. Domnul de 
Bouville pusese pe dânsul trei rânduri de haine, ceea ce-l 
făcea să pară încă şi mai borţos ca de obicei. Aşteptară o 
bucată de vreme. 

Într-un târziu, o ceată de călăreţi se ivi din ceaţă, având în 
mijloc un flăcău călare pe o catârcă. Acesta sări sprinten 
din şa. Purta o sfită neagră sub care se ghiceau veşmintele 
roşii şi avea pe cap o căciulă cu urechiere, căptuşită cu 
blană albă. Porni cu pas iute, aproape săltăreţ, prin iarba 
udă, şi se văzu atunci că tânărul acela era chiar cardinalul 
Dueze şi că adolescenţa-sa avea 70 de ani. Doar chipul său, 
cu obrajii scofâlciţi, tâmplele scobite şi sprâncenele albe pe 
pielea uscată îi trădau vârsta, ochii însă căutau bănuitori 
împrejur cu o vioiciune care nu mai era aceea a tinereţii. 

Bouville se urnise şi el din loc şi se pomeni faţa în faţă cu 
cardinalul în dreptul unui zid înalt de trei palme. Cei doi 
bărbaţi rămaseră o clipă tăcuţi, cercetându-se din ochi, 
miraţi şi unul şi altul de înfăţişarea lor, care nu aducea de 
fel cu cea închipuită. Bouville, cu respectul său înnăscut 
pentru biserică, se aştepta să vadă un prelat plin de 
măreție, puţintel rotofei şi mieros, iar nu pe spiriduşul ăsta 
țopăind prin ceaţă. Cardinalul curţii papale, care credea că 
se trimisese la dânsul o căpetenie războinică de felul lui 
Nogaret sau al lui Bertrand de Got, se uita la burduhanul 
acesta înfoiat ca o ceapă şi care îşi sufla nasul cu zgomot. 


Cardinalul fu cel care deschise vorba. Vocea lui îi 
surprindea întotdeauna pe cei ce n-o auziseră încă. 
Răguşită ca o tobă de înmormântare, sunând spart când 
trebuia să ridice tonul, vocea asta repezită şi surdă nu 
părea să iasă din el, ci din gătlejul altcuiva ce s-ar fi aflat 
undeva aproape şi pe care, fără să vrei, îl căutai. 

— Vii aşadar, domnule de Bouville, din partea regelui 
Robert al Neapolei, care mă cinsteşte cu creştineasca-i 
încredere. Regele Neapolei... regele Neapolei, repetă el. 
Prea bine, Dumneata eşti însă şi trimisul regelui Franţei... 
Erai mare şambelan al regelui Filip, care nu mă iubea de 
fel... nu ştiu, de altminteri, din ce pricină, căci îi făcusem pe 
voie la conciliul de la Viena, rostindu-mă pentru desfiinţarea 
templierilor. 

— Mi se pare, monseniore, răspunse Bouville, mirat de 
acest început, că sfinţia-ta te împotriviseşi când fuse vorba 
să fie decretat eretic papa Bonifaciu, sau cel puţin memoria 
lui; şi regele Filip nu uitase asta. 

— Mi se cerea, într-adevăr, prea mult, domnule. Regii nu-şi 
dau seama de ceea ce pretind. Când ştii că poţi deveni tu 
însuţi papă într-o zi, nu te apuci să creezi asemenea 
precedente. Un rege, când se urcă pe tron, nu proclamă că 
tată-său era trădător, curvar şi hoţ. Bonifaciu, asta e 
limpede, a murit nebun, refuzând cuminecătura şi hulind 
cele sfinte, cu vorbe înspăimântătoare. Dar biserica are 
oare de câştigat trâmbiţând această ruşine? lar papa 
Clement al V-lea, veneratul meu binefăcător... domnia-ta ştii 
că lui îi datorez puţinul ce sunt, eram amândoi născuţi la 
Cahors... ei bine, papa Clement era de aceeaşi părere... 
Monseniorul de Marigny nu mă prea iubeşte nici el; a făcut 
tot ce i-a stat în putere ca să-mi închidă calea, mai cu seamă 
în săptămânile acestea din urmă. Aşa stând lucrurile, nu 
mai înţeleg nimic! Pentru ce ai ţinut să mă vezi? Marigny e 
tot aşa de puternic în Franţa, sau doar se preface a fi? Spun 
unii că nu mai e cârma în mâna lui, văd însă că toate i se 
supun ca şi înainte. 


Ciudat om cardinalul acesta care umbla cu şiretlicuri de 
borfaş, pentru a întâlni un ambasador şi, de parcă l-ar fi 
cunoscut de când lumea, intra în miezul lucrurilor din 
prima clipă. Afară de asta, glasul îi era înfundat şi repezit, 
vorbirea - întretăiată şi dezlânată. Asemenea multor 
bătrâni autoritari, îşi depăna gândul trecând de la una la 
alta, fără a se sinchisi dacă îl ascultă sau nu cineva. 

Bouville nu voia să se prindă într-o discuţie cu privire la 
Marigny. 

— Adevărul este, răspunse el, că mă aflu aici spre a 
înfăţişa sfinţiei-tale dorinţa regelui Ludovic şi a 
monseniorului de Valois de a avea cât mai curând un papă. 

Sprâncenele albe ale cardinalului se înălţară a mirare. 

— Frumoasă dorinţă, n-am ce zice, vorbi el, când de nouă 
luni sunt împiedicat prin vicleşuguri, prin bani sau prin 
silnicie de a fi ales. Şi bagă de seamă, domnule, bagă de 
seamă... nu-s chiar aşa de zorit să mă văd papă! lată 
douăzeci de ani de când lucrez la al meu Thesaurum 
Pauperum şi mai am nevoie de încă şase ani întregi ca să-l 
duc la capăt, fără a mai pune la socoteală Arta 
Transmutatorie, în care e vorba de alchimie şi Elixirul 
filosofilor, opul meu mai ermetic, pe care mult aş vrea să-l 
văd terminat înainte de a muri. Toate acestea îmi iau destul 
timp şi nu alerg după mitra papală, care m-ar strivi cu 
îndatoririle ei... Nu, nu, crede-mă, nu-s de loc grăbit. Dar 
cei de la Paris schimbatu-şi-au hotărârea? Acum nouă luni 
aveam aproape toate voturile pentru mine, şi regele Franţei 
e cel care m-a făcut să le pierd. Pe mine doriţi astăzi să mă 
vedeţi papă? 

Bouville era la mare încurcătură, neştiind dacă pe Jacques 
Dueze sau pe altul îl voia monseniorul de Valois. 1 se 
spusese doar atât: „Un papă”. 

— Dar, fireşte, monseniore, răspunse el cu jumătate gură. 
De ce nu sfinţia-ta? 

— Atunci, de bună seamă că cei de la Paris au vreun lucru 
mare să-mi ceară... în sfârşit, să-l ceară celui care va fi ales, 


zise cardinalul. Despre ce e vorba? 

— Se întâmplă, monseniore, că regele are nevoie să fie 
despărţit de soţia lui, vorbi Bouville... 

—.pentru a se căsători cu Clemence a Ungariei? 

— Cum ai aflat-o, monseniore? 

— Consiliul restrâns în care s-a luat această hotărâre s-a 
ţinut acum vreo cinci săptămâni, nu-i aşa? 

— Eşti bine informat, monseniore. Nu ştiu cum face sfinţia- 
ta de le ştie pe toate... 

Cardinalul nu răspunse şi începu să se uite la cer, de parcă 
vedea trecând îngeri pe acolo. 

— Să desfaci o căsătorie, murmură el... Fireşte, o 
căsătorie se poate desface oricând. Uşile bisericii erau oare 
deschise de-a binelea în ziua cununiei? Domnia-ta erai de 
faţă... şi nu-ţi aminteşti, nu-i aşa? Da, se poate ca alţii să-şi 
aducă aminte că din greşeală uşile fuseseră închise... Apoi, 
regele dumneavoastră e văr de aproape al soţiei sale! Poate 
că au uitat să ceară dispensa cuvenită. Cu aceasta ai putea 
să-i desparţi de soțiile lor pe mai toţi regii din Europa; sunt 
toţi veri unii cu alţii, şi-i de ajuns să le vezi odraslele ieşite 
din asemenea căsătorii ca să-ţi dai seama de asta; unul 
şchioapătă, altul e surd, celălalt se căzneşte degeaba la 
trup de femeie. Dacă unii n-ar păcătui din când în când pe 
de lături sau dacă nu s-ar strecura printre dânşii vreo 
mezalianţă, i-ai vedea curând stingându-se de gâlci sau de 
lingoare. Le voi arăta, de altminteri, toate acestea în al meu 
Thesaurum, pentru a-i îndemna pe săraci să nu urmeze 
pilda celor mari. 

— Dinastia Franţei, răspunse Bouville, jignit, se ţine foarte 
bine, iar prinții noştri de stirpe regească sunt zdraveni ca 
nişte rotari. 

— Da, da, fireşte... dar când boala nu-i atinge la trup, îi 
loveşte la cap. Şi apoi mulţi din copiii lor mor în vârstă 
fragedă... Nu, crede-mă, nu-s deloc grăbit să fiu papă. 

— Dar dacă ai ajunge, totuşi, monseniore, întrebă Bouville, 
încercând să reînnoade firul discuţiei, desfacerea căsătoriei 


ţi s-ar părea lucru cu putinţă... până-n vară? 

— Să desfac o căsătorie mi-e mai puţin greu decât să 
recâştig voturile pe care alţii m-au făcut să le pierd, rosti cu 
amărăciune Jacques Dueze. 

Convorbirea bătea pe loc, fără a se urni mai departe. 
Bouville îşi zărea oamenii la marginea câmpului şi-i părea 
rău ca nu-l poate chema pe Guccio, sau măcar pe acel 
signor Boccaccio, care părea aşa de descurcăreţ. Ceaţa 
începea să se risipească. Bouville era istovit de atâta stat în 
picioare, iar cele trei mantii puse pe dânsul începeau să 
tragă greu. Se aşeză, fără a se gândi la ce face, pe zidul 
acela din pietre netede puse unele peste altele, şi întrebă a 
lehamite: 

— În sfârşit, cum stau lucrurile astăzi, monseniore? 

— Cum stau lucrurile? repetă cardinalul. 

— Da, vreau să zic, în ce priveşte conclavul... 

— Conclavul? Dar nici nu există. Cardinalul Albano... 

— Sfinţia-ta vorbeşte de monseniorul Arnaud d'Auch, 
fostul episcop de Poitiers? 

— Întocmai. 

— Îl cunosc; a venit anul trecut la Paris ca împuternicit al 
papii, pentru a-l osândi pe marele maestru al templierilor. 

— Chiar despre el vorbeam. Fiind cardinal locţiitor al 
papii, el trebuie să ne adune; o potriveşte însă în aşa fel ca 
să n-o facă de când domnul de Marigny i-a interzis-o. 

— Dar dacă până la urmă... 

În clipa asta Bouville îşi dădu seama că era aşezat în timp 
ce cardinalul rămăsese în picioare şi se ridică deodată, 
scuzându-se. 

— Nu, nu, te rog, domnule, îi zise Dueze, silindu-l să se 
aşeze la loc. 

Şi veni el însuşi, mişcându-se sprinten, să şadă alături pe 
rămăşiţa aceea de zid. 

— Dacă s-ar aduna în cele din urmă conclavul, întrebă din 
nou Bouville, la ce ar putea ajunge? 

— La nimic. Aceasta e foarte uşor de înţeles. 


Foarte uşor pentru Dueze, fără îndoială, care, ca orice 
candidat la o alegere, îşi făcea în minte de zeci de ori pe zi 
socoteala voturilor; nu însă tot aşa de uşor pentru Bouville, 
care numai cu oarecare greutate reuşi să prindă ceea ce-i 
spunea cardinalul, mereu cu acelaşi şoptit ca la spovedanie: 

— Papa trebuie să fie ales cu două treimi din voturi. 
Suntem douăzeci şi trei prezenţi: cincisprezece francezi şi 
opt italieni. Dintre aceşti opt, cinci sunt pentru cardinalul 
Caetani, nepotul lui Bonifaciu... şi-s de nezdruncinat. Nu-i 
vom avea niciodată de partea noastră. Vor să-l răzbune pe 
Bonifaciu, urăsc coroana Franţei şi pe toţi aceia care, făţiş 
sau prin papa Clement, veneratul meu binefăcător, au slujit- 
o vreodată. 

— Şi ceilalţi trei? 

—.îl urăsc pe Caetani; e vorba de cei doi Colonna şi de 
Orsini. Zâzanii de familie. Niciunul din ei neavând destulă 
putere ca să se poată alege, sunt tustrei de partea mea în 
măsura în care eu stau în calea lui Caetani, afară numai 
dacă... nu li se făgăduieşte cumva că sfântul scaun va fi 
mutat iarăşi la Roma, ceea ce ar putea să-i pună la unison, 
cu riscul de-a se ucide pe urmă între dânşii. 

— Şi cei cincisprezece francezi? 

— A, dacă francezii ar vota laolaltă, aţi fi avut de multă 
vreme un papă! Dar numai şase sunt pentru mine, cei faţă 
de care, prin mijlocirea mea, regele Neapolei s-a arătat 
darnic. 

— Şase francezi şi trei italieni, socoti Bouville, fac nouă 
voturi pentru noi. 

— Ei, da, domnule, fac nouă şi trebuie să fim şaisprezece 
ca să ieşim la socoteală. Bagă de seamă că ceilalţi nouă 
francezi nu-s de ajuns nici dânşii pentru a alege papa pe 
care l-ar vrea Marigny. 

— Ar trebui deci să-ţi obţinem şapte voturi. Sfinţia-ta 
crede că unele din ele ar putea fi cumpărate cu bani? Sunt 
în măsură să-ţi las ceva aur. Cam cât socoţi pe cap de 
cardinal? 


Bouville gândi c-o scosese foarte dibaci la capăt; spre 
mirarea lui, Dueze nu păru să se repeadă la această 
propunere. 

— Nu cred, răspunse el, să fie simţitori la asemenea 
argument cardinalii francezi care ne lipsesc. Nu pentru că 
cinstea ar fi virtutea lor cea mai de seamă, nici pentru ca ar 
trăi ca nişte schimnici, dar frica pe care o au de domnul de 
Marigny îi aşează deocamdată deasupra bogățiilor lumii 
acesteia. Italienii sunt mai lacomi, ura însă le ţine loc de 
conştiinţă. 

— Aşadar, spuse Bouville, totul stă în mâna lui Marigny şi 
în puterea pe care o are asupra celor nouă cardinali 
francezi? 

— De asta depinde totul, domnule, astăzi... Mâine poate să 
depindă de altceva. Cât aur îmi vei putea lăsa? 

Bouville căscă ochii. 

— Dar îmi spuseşi, monseniore, că aurul acesta nu ţi-ar fi 
de nici un folos! 

— Mai înţeles greşit, domnule. Aurul acesta nu mă poate 
ajuta să câştig noi partizani, dar mi-e necesar ca să-i 
păstrez pe cei pe care îi am şi cărora, până nu-s ales, nu le 
pot da gheliruri. Frumos mi-ar sta dacă, atunci când 
domnia-ta îmi vei fi găsit voturile care îmi lipsesc, eu să le fi 
pierdut între timp pe cele care mă sprijină. 

— De câţi bani ai nevoie, monseniore? 

— Dacă regele Franţei e destul de bogat ca să-mi dea cinci 
mii de livre, mă însărcinez să le întrebuinţez cum e mai 
bine. 

Tocmai atunci Bouville simţi din nou nevoie să-şi sufle 
nasul. Celălalt luă asta drept un şiretlic şi se temu că ceruse 
o sumă prea mare. Fu singurul punct câştigat de Bouville în 
această convorbire. 

— Chiar cu patru mii, şuşoti Dueze, aş putea face faţă... 
pentru o bucată de vreme. 

Ştia de mai înainte că aurul acesta nu vă ieşi din 
buzunarul său decât pentru a-şi plăti cu el datoriile. 


— Banii aceştia, zise Bouville, îi vei primi de la bancherii 
Bardi. 

— Să rămână în păstrarea lor, răspunse cardinalul; am un 
cont la dânşii. Voi scoate de acolo pe măsura nevoilor. 

După care se arătă deodată zorit să-şi încalece catârca, îl 
asigură pe Bouville că nu va uita să se roage pentru dânsul 
şi că i-ar face plăcere să-l mai întâlnească. 

Întinse burtosului mâna ca să-i sărute inelul, apoi se 
depărtă, sărind prin iarbă aşa cum venise. 

„Straniu papă vom avea în omul asta care slujeşte 
deopotrivă alchimia şi biserica, gândea Bouville, uitându-se 
în urma lui; e oare făcut pentru slujba ce şi-a ales-o?” 

În sinea lui, Bouville nu era prea nemulţumit de felul cum 
se descurcase. Fusese însărcinat să-i vadă pe cardinali? 
Izbutise să stea de vorbă cu unul... Să găsească un papă? 
Acest Dueze părea că nici nu cere altceva decât să fie... Să 
împartă aur? O făcuse şi pe asta. 

Când se văzu iarăşi lângă Guccio şi îi povesti cu un aer 
mulţumit cum se desfăşurase întrevederea şi la ce rezultate 
ajunsese, nepotul lui Iolomei izbucni supărat: 

— Aşadar, domnia-ta ai reuşit să-l cumperi foarte scump 
pe singurul cardinal care era mai dinainte al nostru. 

Şi astfel, o parte din aurul cu care bancherii Bardi din 
Neapoli îl împrumutaseră, prin Tolomei, pe regele Franţei, 
se întorcea la bancherii Bardi din Avignon, pentru datoria 
ce-o avea la dânşii Dueze, candidatul regelui Neapolei. 


VII. 

TÂRGUIALĂ PENTRU UN PAPĂ...? 

Cu trupul deşirat pe picioarele subţiri şi cu bărbia în piept, 
aducând niţel a cocostârc, Filip de Poitiers stătea în faţa 
Aiuritului. 

— Frate, măria-ta, îi zicea el cu glas liniştit şi rece, 
amintind oarecum pe cel al lui Filip cel Frumos, ar însemna 
să tăgăduieşti adevărul care sare în ochi dacă ai recunoaşte 
altceva decât ceea ce arată cercetarea noastră. 


Comisia de conturi anume însărcinată să verifice gestiunea 
bănească a lui Enguerrand de Marigny îşi încheiase în ajun 
lucrările. 

Zile de-a rândul, sub prezidenţia încruntată a lui Filip de 
Poitiers, conții de Valois şi d'Evreux, contele de Saint-Pol, 
Ludovic de Bourbon, canonicul Etienne de Mornay, care 
începea să-şi facă slujba de cancelar al coroanei, fără a fi 
primit încă învestitura, primul şambelan Mathieu de Trye şi, 
în sfârşit, arhiepiscopul Jean de Marigny, toţi aceştia 
citiseră documente, scotociseră arhive, puricaseră rând cu 
rând condica vistieriei pe o perioadă de şaisprezece ani, 
ceruseră lămuriri după lămuriri şi adeverinţe pentru 
fiecare cheltuială. Nu-şi cruţaseră osteneala, şi nici o 
părticică din activitatea lui Marigny nu scăpase nerăscolită. 
Într-o anchetă în care vrăjmăşiile se înfruntau, toate urmele 
fuseseră cercetate. Nimic însă nu se găsise ca să poată fi 
scos vinovat. leşea la iveală că administrase cinstit averile 
coroanei şi banii statului, arătându-se grijuliu până la para. 
Dacă era bogat, avuţiile îi veneau din mărinimoasa dărnicie 
a răposatului rege, şi pe care el se pricepuse să le 
sporească. Dar nimic nu dovedea că ar fi tras vreodată 
foloase pentru dânsul, cel puţin băneşti, în paguba statului, 
şi încă mai puţin că ar fi prădat vistieria, aşa cum îl 
învinuiau vrăjmaşii lui. 

Aceasta descoperire era oare cu adevărat o noutate 
neaşteptată pentru monseniorul de Valois? Mai degrabă o 
dezamăgire furioasă de jucător păgubaş. Se încăpăţânase 
până la capăt, singur el din toată comisia, să tăgăduiască 
ceea ce era neîndoios, sprijinit de Mornay, bineînţeles, care 
răspundea la cuvintele lui ca un ecou. 

Ludovic al X-lea avea deci acuma încheierile comisiei, cu 
şase voturi contra două, şi totuşi mai şovâăia să le 
consfinţească, punându-şi iscălitura dedesubt; această 
şovăire îl jignea adânc pe frate-său. 

— Ce rost avea, frate, urmă Filip, să mă pui în fruntea 
comisiei dacă n-ai de gând să recunoşti rezultatul pe care 


ţi-l aduc? 

— Marigny are mulţi apărători care se simt legaţi de 
soarta lui, răspunse într-o doară Aiuritul. 

— În orice caz pot să te asigur că în comisie nu era mai 
nimeni să-l apere, afară de frate-său... 

—.şi de unchiul nostru d'Evreux şi poate de tine însuţi? 

Filip de Poitiers ridică din umeri şi răspunse fără să se 
piardă cu firea: 

— Nu văd în ce fel soarta mea ar putea fi legată de cea a 
lui Marigny, şi înseamnă să mă insulţi... 

— Nu asta voiam sa zic, crede-mă, Filip, nu asta. 

— Eu nu-s aici apărătorul cuiva, ci doar al dreptăţii, aşa 
cum tu însuţi, Ludovic, ar trebui să fii, pentru că eşti rege. 

Istoria cunoaşte situaţii atât de asemănătoare între ele, de 
parcă ar fi una singură care în chip straniu se repetă 
mereu. Aceeaşi nepotrivire în felul de-a fi care existase 
între Filip cel Frumos şi frate-său mai mic, Charles de 
Valois, se regăsea între Ludovic al X-lea şi Filip de Poitiers. 
Numai că de astă dată cel slab de fire era regele. Pe lângă 
un frate care domnea cu adevărat, pizmăreţul Valois jucase 
doar rolul unui încurcă-lume; acum, dimpotrivă, fratele mai 
mare părea nevolnic de-a ţine cârma ţării, iar cel mic avea o 
minte de suveran. Şi aşa cum Valois, în înfumurarea lui, îşi 
îngânase vreme de douăzeci şi nouă de ani: „Ah, să fi fost 
eu regele...”, astăzi Filip de Poitiers începea să-şi zică, şi cu 
mai multă dreptate: „Mi-ar sta negreşit mai bine în locul 
lui”. 

— Şi apoi, spuse Ludovic, sunt unele lucruri care nu-mi 
plac. De pildă, scrisoarea pe care am primit-o de la regele 
Angliei; mă povăţuieşte să-i arăt lui Marigny aceeaşi 
încredere ce-o avea tatăl nostru în el şi-l laudă pentru 
serviciile aduse celor două ţări... Nu-mi place să mi se 
spună ce am de făcut. 

— Pentru că îţi dă un sfat cuminte, de aceea nu vrei să-l 
asculţi pe cumnatul nostru? 


Ochii mari şi spălăciţi ai lui Ludovic al X-lea fugeau în 
lături spre a nu întâlni privirea fratelui său. 

— Să aşteptăm întoarcerea lui Bouville. Unul din scutierii 
mei trimis să-l întâmpine mi-o vesteşte pentru azi. 

— Ce amestec are Bouville în hotărârea ta? 

— Vreau să văd ce ştiri mi-aduce de la Neapole şi cum 
stăm cu conclavul, spuse Aiuritul, începând să-şi piardă 
sărita. Nu doresc să merg împotriva unchiului Charles 
tocmai când mi-o găseşte pe nepoată-sa de soţie şi când îmi 
face un papă. 

— Aşadar eşti gata să jertfeşti un ministru fără pată 
toanelor unchiului Charles şi să îndepărtezi de la cârmă pe 
singurul om care ştie, în ziua de azi, să conducă treburile 
țării? Bagă de seamă, frate, n-ai să poţi face lucrurile pe 
jumătate. Ai văzut doar că în timp ce noi îi căutam nod în 
papura lui Marigny, cercetându-i socotelile ca unui servitor 
necinstit, în Franţa toate continuau să asculte de dânsul ca 
mai înainte. Va trebui ori să-l aşezi la loc în toată puterea 
lui, ori să-l dobori de-a binelea, scoţându-l vinovat de 
nelegiuiri născocite şi pedepsindu-l pentru că ţi-a fost 
credincios; aceasta ar însemna să-ţi faci singur rău. S-ar 
putea ca Marigny să aibă nevoie de încă un an până să-ţi 
facă un papă; dar el îţi va da unul potrivit cu interesele ţării, 
cum ar fi fostul episcopul de Poitiers, pe care-l cunosc bine 
pentru că e din comitatul meu! Unchiul Charles are să-ţi 
făgăduiască un papă pentru fiecare a doua zi; fără îndoială 
că nici el n-o s-o ducă la capăt mai repede, şi până la urmă 
îţi va scoate vreun Caetani, care va voi să se mute iar la 
Roma, să-ţi numească de acolo episcopii şi să facă pe 
stăpânul la tine acasă. 

Ludovic privea documentul din faţa lui, întocmit de Filip de 
Poitiers, prin care Marigny era scos basma curată. 

„astfel, comisia încuviinţează, laudă şi primeşte socotelile 
înfăţişate de dumnealui Enguerrand de Marigny (Valois 
ceruse şi obținuse să nu fie înşirate titlurile primului- 
ministru) şi-l ţine, pe el şi moştenitorii săi, descărcat de 


toate sumele intrate în vistieria templului, a Luvrului şi în 
aceea a regelui.” 

Nu mai lipsea de pe pergament decât regeasca semnătură 
şi pecetea. 

— Frate, vorbi iar contele de Poitiers, m-ai numit pair al 
coroanei tale ca să-ţi stau într-ajutor şi a te sfătui. Ca pair 
ce sunt te sfătuiesc să încuviinţezi. Dreptatea cere să faci 
asta. 

— Dreptatea e în mâna regelui, izbucni Aiuritul, cu 
îndârjirea neaşteptată pe care o avea de îndată ce se simţea 
strâns cu uşa. 

— Nu, măria-ta, răspunse potolit cel care avea să devină 
Filip cel Lung; regele trebuie să fie în slujba dreptăţii, 
pentru a o întruchipa şi a o face să iasă biruitoare. 

* 

Bouville şi cu Guccio ajunseră la Paris pe la chindii. 
Capitala începea să amorţească în frigul şi în întunericul 
timpuriu al serilor de iarnă. La bariera Saint-Jacques 
dădură peste primul şambelan Mathieu de Trye, care-i 
aştepta acolo. Acesta îl saluta pe predecesorul său în 
numele regelui şi-l înştiinţa că era aşteptat la palat. 

— Ei, cum asta? făcu supărat Bouville. Aşa, pe nerăsuflate? 
Sunt rupt de oboseală, dragă prietene, şi pe deasupra 
murdar. Mare minune că mă mai ţin pe picioare. Nu mai 
sunt la vârsta unor asemenea isprăvi. 

Era nemulţumit văzându-se luat în primire cu atâta grabă. 
Îşi închipuise că are să cineze pentru o ultimă oară cu 
Guccio, singuri într-o odăiţă a vreunui han cumsecade, că 
îşi vor pune gândurile la unison, încercând amândoi să se 
lămurească mai bine asupra rezultatului misiei lor, şi că îşi 
vor spune tot ceea ce nu găsiseră cum să-şi spună în 
patruzeci de zile de călătorie, tot ceea ce simțeau nevoia să- 
şi mărturisească în această ultimă seară, ca şi când 
asemenea prilej n-avea să li se mai arate. 

Se văzură siliţi să se despartă în mijlocul străzii, şi fără a 
da frâu liber sentimentelor de prietenie, căci prezenţa lui 


Mathieu de Trye îi stânjenea. Bouville era amărât; simţea 
melancolia lucrurilor care se sfârşesc; privindu-l pe Guccio 
cum se duce, vedea depărtându-se frumoasele zile de la 
Neapole şi acea minunată clipă de tinereţe pe care o trăise 
în toamna vieţii lui. Acum floarea acestei a doua tinereţi 
fusese secerată şi nu va mai creşte iarăşi. 

„Nu i-am mulţumit îndeajuns pentru cât bine mi-a făcut şi 
pentru plăcutele zile ce le-am petrecut în tovărăşia lui”, 
gândea Bouville. 

Nici nu băgase de seamă că Guccio luase cu dânsul lăzile 
în care se găsea aurul fraţilor Bardi, din care nu lipsea 
decât toată cheltuiala călătoriei şi şpaga dată cardinalului, 
astfel că banca Tolomei avea în orice caz de unde să-şi 
oprească ce i se cuvenea pentru misitia ei. 

Asta nu-l împiedica pe Guccio să fie şi el tulburat că se 
desparte de Bouville, căci simţul interesului, atât de viu la 
oamenii făcuţi pentru afaceri, nu-i opreşte nicidecum de-a fi 
sentimentali. 

Intrând în palat, Bouville observă unele lucruri care nu-i 
plăcură. Servitorii întâlniți păreau să nu-şi mai dea silinţa 
de-a se mişca cu acea străşnicie pe care el ştiuse să le-o 
impună pe vremea regelui Filip, şi nu mai aveau aerul 
ceremonios şi plin de respect până-n cele mai mărunte 
gesturi, spre a arăta că sunt pătrunşi de cinstea de a 
aparţine casei regale. Se muiase disciplina. 

Dar de îndată ce se văzu în prezenţa lui Ludovic al X-lea, 
fostul mare şambelan uită de orice gând de critică; era în 
faţa regelui şi nu se mai gândea la nimic altceva decât să 
facă o plecăciune destul de adâncă. 

— Ei, ia spune, Bouville, întrebă Aiuritul, îmbrăţişându-l 
grăbit - ceea ce-l dădu gata pe borţos - cum arată doamna 
Ungariei? 

— Înfricoşătoare, măria-ta... Mă făcea să tremur de câte 
ori o vedeam. Dar e uimitor de ageră la minte pentru vârsta 
ei. 

— Înfăţişarea, chipul? 


— E impunătoare încă, măria-ta, deşi nu mai are nici un 
dinte în gură. 

Pe obrazul Aiuritului se aşternu groaza. Charles de Valois, 
care se afla lângă nepotu-său, pufni în râs. 

— Dar nu, Bouville, strigă el, regele nu te întreabă de 
regina Maria, ci de prinţesa Clemence. 

— Vai, să mă ierte măria-ta! zise Bouville roşindu-se. 
Prinţesa Clemence? Dar am să ţi-o arăt, măria-ta. 

— Cum? Ai adus-o acum cu dumneata? 

— Nu pe dânsa, măria-ta, ci portretul ei. 

Şi la porunca lui Bouville, tabloul făcut de Oderisi fu adus 
şi aşezat pe o policioară. Deschiseră cele două obloane care 
ocroteau cadra; apropiară nişte lumânări. 

Ludovic se mişcă încet într-acolo, călcând cu băgare de 
seamă, ca spre un lucru primejdios, ce-ar fi putut să 
explodeze şi să-l pocnească în cap. Zâmbi apoi şi se uită la 
unchiu-său cu un aer fericit. 

— Dacă ai şti, măria-ta, ce frumoasă e ţara aceea! zise 
Bouville, revăzând Neapole în priveliştile zugrăvite pe cele 
două obloane. 

— Ei, ce zici, nepoate, te-am minţit? sări cu gura Valois; ia 
mi te uită la faţa asta, la părul ca mierea, la ţinuta plină de 
măreție! Şi sânii, ce frumoşi sâni de femeie! 

Îşi lăuda nepoata ca un geambaş care-şi prezintă iapa la 
obor. 

— Şi trebuie să spun regelui, adăugă Bouville, că domniţa 
Clemence e încă şi mai atrăgătoare când o vezi aievea decât 
zugrăvită. 

Ludovic tăcea; părea să fi uitat că mai sunt de faţă ceilalţi 
doi. Cu fruntea înainte, adus niţel de spate, era prins într-o 
ciudată convorbire tainică cu portretul. În ochii prinţesei 
Clemence, regăsea ceva din privirea Eudelinei, un fel de 
răbdare îngândurată şi de bunătate liniştitoare; surâsul, ba 
chiar şi culorile feţei erau aproape aidoma... O Eudeline, 
dar una care ar fi fost născută din neam regesc şi pentru a 
fi regină. O clipă, silindu-şi imaginaţia, Ludovic încercă să 


suprapună portretului chipul Margueritei, fruntea ei 
rotundă şi bombată, părul ei negru încârlionţat, pielea ei de 
femeie oacheşă, ochii care se încruntau duşmănos... Apoi 
chipul se şterse şi cel al Clemencei reapăru triumfător în 
frumuseţea lui calmă, iar Ludovic avu convingerea că, lângă 
această blondă prinţesă, trupul lui îşi va birui neputinţa. 

— Ah, făcu el în sfârşit, e frumoasă, e într-adevăr 
frumoasă! Unchiule, îţi sunt foarte îndatorat, s-o ştie toţi, 
iar dumitale, Bouville. Îţi dau o pensie de două sute de livre, 
care se vor lua din vistierie, drept mulţumire pentru solia 
ce-ai împlinit-o. 

— O, măria-ta, îngână Bouville cu recunoştinţă, eram plătit 
îndeajuns prin cinstea de a te sluji cum trebuie. 

— Aşadar suntem logodiţi, urma Aiuritul. Nu-mi rămâne 
decât să mă despart de Marguerite. Suntem logodiţi... 

Umbla de colo până colo, foarte tulburat. 

— Da, măria-ta, spuse Bouville, cu condiţia să fii despărţit 
de soţia cealaltă până-n vară. 

— Socot că voi fi! Dar cine a pus această condiţie? 

— Regina Maria... Ea are alţi peţitori pentru domniţa 
Clemence, şi cu toate că măria-ta eşti, dintre toţi care o cer 
de soţie, cel mai dorit şi mai de cinste, regina Maria nu 
înţelege să aştepte mai mult decât până-n vară. 

Aiuritul se întunecă la faţă, şi Bouville gândi că praful se va 
alege de pensia lui de două sute de livre. Dar regele se 
întorsese cu un aer întrebător spre Valois, care se prefăcea 
a fi foarte mirat. 

În timp ce Bouwville se afla la Neapole, peste capul său, 
Valois rămăsese în legătură epistolară cu familia regală de 
acolo prin curieri, şi-l asigurase pe nepotu-său că târgul era 
gata să se încheie, definitiv şi fără nici o amânare. 

— E o condiţie de care regina Ungariei ţi-a pomenit în 
ultima clipă? întrebă el pe Bouville. 

— Da, monseniore. 

— Nu e decât o vorbă ca să facă pe grozava şi să ne 
zorească niţel. Dacă din întâmplare desfacerea căsătoriei ar 


mai întârzia, ceea ce de altminteri nu cred, regina Ungariei 
are să aştepte. 

— Nu ştiu, monseniore, mi-a spus-o pe un ton foarte serios 
şi foarte hotărât. 

Valois nu se prea simţea la largul său şi ciocănea cu vârful 
degetelor în braţul jilţului. 

— Până-n vară, murmura Ludovic, până-n vară... Şi cu 
conclavul cum stăm? 

Bouville făcu atunci o dare de seamă asupra trecerii sale 
prin Avignon, silindu-se să nu iasă prea caraghios din asta. 
Nici nu pomeni în ce fel ajunsese să-l întâlnească pe 
cardinalul Dueze. Se feri de asemenea să dea în vileag 
uneltirile lui Marigny; nu voia să aducă învinuiri celui mai 
vechi prieten al său şi mai ales să-l învinuiască pe nedrept. 
Căci Bouville îl admira pe Marigny şi-i ştia de frică; îi 
cunoştea unele şiretlicuri politice, pe care el însuşi nu se 
simţea în stare să le înţeleagă. „Dacă unelteşte astfel, 
înseamnă că ştie bine ce face, gândea. Să nu ne băgăm în 
asta, judecându-l strâmb.” Se mulţumi să stăruie asupra 
faptului că alegerea unui papă stătea mai cu seamă în mâna 
primului-ministru. 

Ludovic al X-lea asculta cu mare luare-aminte, fără să-şi ia 
ochii de la portretul prinţesei Clemence. 

— Dueze... da, făcu el. De ce n-ar fi Dueze? E gata să-mi 
dea numaidecât despărţenia... Îi lipsesc patru voturi 
franceze. Aşadar, dumneata mă asiguri, Bouville, că numai 
Marigny îi poate veni de hac acestei afaceri, dându-mi un 
papă? 

— Asta o cred cu tărie, măria-ta. 

Aiuritul se apropie încet de masa pe care se afla 
pergamentul adus de frate-său, cu încheierile comisiei. Luă 
o pană de gâscă, o muie în cerneală. 

Faţa lui Charles de Valois păli. 

— Nepoate, izbucni el repezindu-se la Ludovic, n-ai să-l 
scoţi basma curată pe ticălosul ăsta! 


— În afară de domnia-ta, unchiule, mai toţi ceilalţi afirmă 
că socotelile lui sunt cinstite. Şase dintre baronii însărcinaţi 
să facă cercetarea cred astfel. Doar cancelarul domniei-tale 
îţi împărtăşeşte părerea. 

— Eu te rog, nepoate, să aştepţi... strigă Valois. Omul 
acesta ne înşeală, aşa cum l-a înşelat pe tatăl tău... 

Bouville ar fi vrut să nu se afle acolo. 

Ludovic al X-lea îl privi pe unchiul său cu un aer 
încăpățânat, răutăcios. 

— 'Ţi-am spus că-mi trebuie un papă, rosti el. Şi fiindcă 
baronii mei mă încredinţează că Marigny e cinstit... 

Cum celălalt încerca să se mai împotrivească, Ludovic îşi 
înălţă capul, şi cu un glas foarte poruncitor, dar căutând 
parcă cuvintele pe care le uitase, adăugă: 

— Regele este în slujba dreptăţii, pentru... pentru... 
pentru a o face să iasă biruitoare. 

Şi iscăli pergamentul, prin care se adeverea că socotelile 
lui Marigny erau curate. Astfel, datorită purtării sale 
necinstite - faţă de rege, dacă nu şi faţă de Franţa - în 
afacerea conclavului, Marigny vedea recunoscându-i-se 
cinstea cu care gospodărise averea statului. 

Valois părăsi încăperea, în prada unei furii pe care n-ar 
mai fi putut-o stăpâni multă vreme. „Mai bine făceam, îşi 
zicea, găsindu-i o fată strâmbă şi slută. N-ar fi fost aşa de 
zorit. M-au tras pe sfoară.” 

Ludovic al X-lea se întorsese spre Bouville. 

— Domnule Hugues, îi spuse, trimite să mi-l aducă aici pe 
domnul de Marigny. 

VIII. 

O SCRISOARE CARE PUTEA SĂ SCHIMBE TOTUL. 

O rafală de vânt izbi geamul îngust, şi Marguerite de 
Burgundia se trase repede îndărăt, ca şi cum cineva din 
înaltul cerului voise s-o plesnească. 

Se crăpa de ziuă şi în lumina palidă a răsăritului începea 
să se desluşească în zare pădurea de la Andelys. Era ceasul 
când întâiul schimb al gărzii se urca pe meterezele 


fortăreței Château-Gaillard. Nimic mai trist decât unele 
dimineţi vântoase din Normandia, când uriaşi nori negri vin 
necontenit de la apus, ducând în pântecele lor munţi de 
apă. Vârfurile copacilor se încovoiau ca nişte spinări de cai 
speriaţi rupând-o la fugă. 

Sergentul Lalaine veni să descuie uşa care despărţea la 
jumătatea scării celulele celor două prințese, iar arcaşul 
Gros-Guillaume puse pe scaunul necioplit două străchini de 
lemn umplute cu terci fierbinte. Apoi ieşiră fără să fi scos o 
vorbă, târându-şi picioarele. 

— Blanche, chemă Marguerite apropiindu-se de scara în 
spirală. 

Nu primi nici un răspuns. 

— Blanche, repetă ea mai tare. 

Şi tăcerea care urmă o umplu de spaimă. Se auzi, în 
sfârşit, un foşnet de fuste şi bocănitul galenţilor pe trepte. 
Blanche intră clătinându-se, trasă la faţă; în lumina 
mohorâtă a încăperii, ochii ei limpezi aveau acea expresie 
rătăcită şi în acelaşi timp încăpăţânată pe care o au privirile 
nebunilor. 

— Ai dormit puţin? o întrebă Marguerite. 

Fără să răspundă, se apropie de urciorul cu apă ce se afla 
lângă străchini, îngenunche şi, aplecând urciorul spre gură, 
bău din el pe nerăsuflate. Avea de la o vreme asemenea 
apucături stranii în cele mai obişnuite gesturi ale vieţii. 

Nu se mai vedeau acolo niciuna din mobilele lui Bersumee. 
Comandantul fortăreței şi le luase îndărăt de îndată ce 
primise, cu două luni înainte, prin vizita destul de brutală a 
lui Alain de Pareilles, porunca lui Marigny de a urma 
întocmai vechile instrucţiuni în privinţa traiului prinţeselor. 
Nu mai era acolo tapiseria roasă care fusese atârnată în 
cinstea monseniorului d'Artois şi pentru a-i face pe plac; nu 
mai era masa pe care regina întemniţată mâncase în faţa 
vărului ei. Un crivat păcătos, având salteaua umplută cu 
păstăi de mazăre uscate, luase iarăşi locul patului. 


Atâta doar că Bersumee, căruia Marigny îi trimisese vorbă 
că ţine la viaţa doamnei Marguerite, avea grijă ca focul să 
ardă în sobă, păturile cu care se învelea să fie destul de 
groase, iar hrana să ajungă barem s-o sature. 

Cele două femei se aşezară una lângă alta pe patul de 
scânduri, cu străchinile puse pe genunchi. 

Fără a se folosi de lingură, Blanche lăpăia terciul de hrişcă 
de-a dreptul din strachină, cum fac şi câinii. Marguerite nu 
mânca. Îşi încălzea degetele în jurul blidului de lemn; asta 
era una din prea puţinele clipe plăcute ale zilei şi cea de pe 
urmă bucurie a simţurilor care îi mai rămăsese în temniţă. 
Închidea ochii, absorbită toată de jalnica plăcere de a primi 
puţină căldură în căuşul palmelor. 

Deodată, Blanche se ridică şi-şi zvârli strachina de supă 
cât colo. Fiertura se împrăştie pe duşumea, unde avea să se 
înăcrească vreme de-o săptămână. 

— Ce te-a apucat? întrebă Marguerite. 

— Mă voi arunca pe scară ca să mă omor şi tu vei rămâne 
singură... singură! ţipă Blanche. De ce ai refuzat? Eu nu 
mai pot, înţelegi, nu mai pot. Nu vom ieşi niciodată de aici, 
niciodată, pentru că tu n-ai vrut. Din vina ta, totul e din vina 
ta, chiar de la început. Dar vei rămâne aici singură, singură 
de tot! 

Îşi pierdea minţile sau se întărâta înadins ca să pară 
smintită, ceea ce, oricum, este una din feţele nebuniei. 

La cei închişi, speranţa neîmplinită e mai rea decât 
aşteptarea. Blanche crezuse după vizita lui Robert d'Artois 
că avea să fie eliberată. Apoi nimic nu se întâmplase, afară 
doar că nu se mai bucurau de acele îndulciri aduse traiului 
lor de puşcăriaşe în urma trecerii vărului Robert pe acolo. 
De atunci, se produseseră în Blanche schimbări 
înfricoşătoare. Încetase să se mai spele; slăbea văzând cu 
ochii, trecea de la furii neaşteptate la crize de lacrimi care îi 
lăsau brazde adânci pe obrajii mânjiţi. Şi nu mai contenea s- 
o judece pe Marguerite, mergând până acolo încât s-o 
învinovăţească de a o fi împins, din bolnăvicioasă plăcere, în 


braţele lui Gauthier d'Aunay, şi apoi să-i ceară bătând din 
picioare să scrie la Paris că se învoieşte cu propunerile ce i 
se făcuseră. Ura se aşezase între ele. 

— Ei bine, n-ai decât să crapi, dacă n-ai curajul să lupţi, 
răspunse Marguerite. 

— Să lupt, pentru cine? Să lupt, pentru ce? Să lupt 
împotriva zidurilor... Pentru ca tu să fii regină? Pentru că tu 
mai crezi că ai să fii regină? 

— Dar dacă mă învoiesc cu ceea ce mi se cere, idioato, mie 
mi se va da drumul de aici, nu ţie! 

— Singură, singură, vei rămâne singură! repeta Blanche 
fără să ştie de nimic. 

— Cu atât mai bine! Nici nu doresc altceva decât să rămân 
singură! strigă Marguerite. 

Aceste două luni de pe urmă îi pustiiseră şi ei sufletul mai 
mult decât jumătatea de an dinainte. Văzând că zilele trec 
fără să aducă nimic, începuse a se gândi tot mai des că 
împotrivirea ei fusese o greşeală, iar arma pe care credea 
că o are în mână nu-i slujea la nimic. 

Blanche se repezi spre scară. „Ei bine, n-are decât să-şi 
sfărâme oasele! Să n-o mai aud bocind şi urlând! Nu va 
muri din asta, dar cel puţin o vor lua de-aici”, îşi zise 
Marguerite. 

Apoi, în ultima clipă, cum cealaltă dădea să treacă pragul, 
o strigă: 

— Blanche! 

Şi veni s-o apuce pe cumnată-sa de braţ. O clipă se 
înfruntară din privire, Marguerite aţintindu-şi ochii ei negri 
şi lucioşi în ochii rătăciţi ai Blanchei. Apoi, Marguerite 
spuse pe un ton de lehamite: 

— Fie, voi face scrisoarea asta. Nici eu nu mai pot îndura. 

Şi, aplecându-se peste balustrada scării, strigă: 

— Ei, ostaşi! Chemaţi-l pe căpitanul Bersumee! 

Nu-i răspunse decât vântul de iarnă care zgâlţâia 
obloanele pe acoperişuri. 


— Vezi... făcu Marguerite înălţând din umeri, chiar când 
vrei s-o faci... Le voi spune să-l cheme pe Bersumee sau pe 
capelan, când ne vor aduce prânzul. 

Dar Blanche cobori treptele şi începu să bată cu degetele 
în uşa de jos, ţipând că vrea să-l vadă pe căpitan. Arcaşii de 
pază se opriră din jocul de zaruri şi unul dintre ei răspunse 
că se duce să-l caute. 

Bersumee veni după o clipă, cu căciula-i din blană de lup 
trasă până la sprâncenele îmbinate. Ascultă cererea 
Margueriitei. 

Pene de scris, un pergament? Ce să facă cu ele? 
Întemniţatele n-aveau voie să comunice cu nimeni, oricine o 
fi, nici prin grai, nici prin scris; aşa suna porunca 
monseniorului de Marigny. 

— Trebuie să scriu regelui, zise Marguerite. 

Regelui? A, negreşit, asta era o problemă pentru 
Bersumee. Oricine o fi însemna oare şi regele? 

Marguerite îi vorbi pe un ton aşa de ridicat şi-l luă aşa de 
repede că sfârşi prin a se lăsa convins. 

— Ei, acum grăbeşte-te, nu mai zăbovi, îi strigă ea. 

Scrisoarea asta pe care refuza de atâta vreme s-o scrie i 
se părea deodată că trebuie s-o trimită chiar atunci, că 
orice întârziere ar fi groaznică. 

Deoarece capelanul lipsea în dimineaţa aceea, Bersumee 
se duse el singur să-i aducă din sacristie cele de trebuinţă 
pentru scris. 

În clipa când era gata să înceapă scrisoarea, Marguerite 
avu o ultimă împotrivire şi parcă un gest de spaimă. 
Niciodată de acum înainte, dacă o întâmplare norocoasă ar 
face să i se redeschidă procesul, nu se va mai putea apăra 
zicându-se nevinovată şi pretinzând că fraţilor d'Aunay le- 
au fost smulse mărturii mincinoase prin cazne. Cu 
scrisoarea asta îi va răpi fiicei sale orice drept la coroană... 

— Haide, haide! îi sufla Blanche. 

— Oricum, mai rău n-ar putea să ne fie, murmură 
Marguerite. 


Şi începu să-şi scrie renunţarea. 

„„ Recunosc şi declar că fiica mea Jeanne nu e nicidecum 
copilul regelui, soţul meu. Recunosc şi declar că 
întotdeauna m-am împotrivit, nelăsând pe acest soţ al meu, 
regele, să se atingă de trupul meu, astfel că niciodată nu s-a 
săvârşit între noi trupeasca împreunare... Aşa după cum mi 
s-a făgăduit, aştept să fiu dusă la o mânăstire din 
Burgundia...” 

Bersumee rămase lângă dânsa, bănuitor, tot timpul cât 
scrise, apoi, când sfârşi, luă scrisoarea şi o cercetă o clipă, 
ceea ce nu era decât prefăcătorie, căci nu ştia să citească. 

— Aceasta trebuie să ajungă cât mai repede în mâna 
monseniorului d'Artois, zise Marguerite. 

— A, dar asta schimbă lucrurile, doamnă! Mi-aţi spus că 
era pentru rege... 

—.în mâna monseniorului d'Artois, pentru ca el s-o dea 
regelui! strigă Marguerite. Eşti, într-adevăr, prea neghiob. 
Vezi doar: e scris acolo sus! 

— A, da... Şi cine are să ducă scrisoarea? 

— Cine dracu s-o ducă, chiar dumneata! 

— Dar n-am porunci în privinţa asta. 

Raporturile dintre dânşii se stricaseră de-a binelea în 
vremea din urmă. Marguerite nu se mai sfia să-i spună lui 
Bersumee ce gândea despre el, iar Bersumee îi arăta 
dispreţ, fiindcă o vedea tot în temniţă. 

Căpitanul se frământă ziua întreagă până să se hotărască 
asupra celor ce avea de făcut. Ceru şi sfatul capelanului 
care, şi fără asta, tot şi-ar fi dat seama că i se luaseră pene 
de scris din sacristie. Capelanul fu de părere ca Bersumee 
să ducă scrisoarea. Şi asta din mai multe motive: se vorbea 
mult că Marigny căzuse în dizgrație, ba chiar că regele 
avea să-l judece. Un lucru era neîndoielnic: Marigny 
continua să trimită instrucţiuni, dar bani nu mai trimitea, şi 
Bersumee nu reuşea să-şi primească solda, nici a lui, nici a 
oştenilor. Era un bun prilej de a merge să vadă la faţa 
locului cum stau lucrurile. 


A doua zi, deci, îşi puse pe cap chivăra şi, după ce porunci 
sergentului Lalaine să nu care cumva să lase ţipenie de om 
să intre sau să iasă din Château-Gaillard cât o lipsi el, dacă 
nu vrea să ajungă în ştreang, Bersumee, călare pe o 
corcitură de perşeron rotat, luă drumul Parisului. 

Sosi acolo în după-amiaza zilei următoare tocmai când se 
pornise o ploaie cu găleata. Plin de noroi până-n ochi, 
Bersumee intră într-o cârciumă de lângă palatul Luvru ca 
să mai prindă puteri şi să mai cugete acolo la ale lui. Căci 
tot timpul drumului îndoiala nu încetase să-i frământe 
mintea. Cum să ştie dacă făcea bine sau rău, dacă lucra 
pentru sau împotriva înaintării sale în grad? Şi dilema se 
rezuma la aceste două nume: Artois... Marigny; Artois... 
Marigny. Dacă ar călca poruncile celui de-al doilea, ce-ar 
avea de câştigat de la celălalt? 

Providența veghează asupra nătărăilor aşa cum veghează 
asupra beţivilor. Pe când Bersumee stătea cu burta la sobă 
ca să se usuce, o palmă zdravănă în spinare, îl trezi din 
gândurile lui. 

Era sergentul Quatre-Barbes, un fost camarad de 
garnizoană, care intrând acolo îl recunoscuse. Nu se mai 
văzuseră de şase ani. Se îmbrăţişară, apoi se dădură cu un 
pas înapoi pentru a se cerceta unul pe altul, se mai 
îmbrăţişară o dată şi făcură mare gălăgie, cerând să li se 
aducă vin spre a sărbători revederea. 

Quatre-Barbes, un vlăjgan ciolănos, cu dinţi negri şi ochii 
vârâţi în fundul capului, era sergent în compania de arcaşi a 
palatului Luvru, la doi paşi de acolo, şi obişnuia să se abată 
pe la cârciuma aceea. Bersumee îl invidia că locuieşte la 
Paris, iar Quatre-Barbes îl invidia pe Bersumee că înaintase 
în grad mai repede ca dânsul şi ajunsese comandant de 
fortăreață. Treaba mergea deci bine, de vreme ce fiecare 
din ei se minuna de soarta celuilalt. 

— Cum? Tu eşti cel de-o ai în pază pe doamna Marguerite? 
izbucni Quatre-Barbes. Pezevenghi bătrân, cred că nu te 
plictiseşti cu ea! 


— Oho, ce-ţi mai trece prin cap! Să nu crezi una ca asta! 
De la întrebări trecură la mărturisiri, apoi la problemele 
care-l frământau pe Bersumee. Ce era adevărat în pretinsa 
dizgrație a lui Marigny? Quatre-Barbes trebuia s-o ştie, el, 

care trăia în capitală şi-şi făcea slujba chiar la palatul 
Luvru, ce se găsea pe mâna întâiului dregător al ţării! 
Bersumee află astfel, spre marea lui spaimă, că 
monseniorul de Marigny ieşise cu bine din încurcăturile în 
care unii voiau să-l bage, că regele îl chemase la dânsul, 
sunt trei zile de-atunci, şi-l îmbrăţişase în faţa mai multor 
baroni, înmânându-i dovada scrisă a cinstei lui şi că era 
iarăşi mai tare ca niciodată. 

— De-aş fi eu Marigny, ştiu bine ce-aş face... zicea Quatre- 
Barbes. 

„lată-mă vârât într-o boroboaţă cu scrisoarea asta”, 
gândea Bersumee. 

Vinul dezleagă limba. Având grijă ca nimeni din jurul lor să 
nu-l poată auzi, Bersumee îi destăinui prietenului regăsit ce 
anume îi aducea acolo şi-i ceru sfatul. 

Sergentul îşi legănă o clipa nasul lung deasupra ulcelei 
sale cu vin, apoi răspunse: 

— În locul tău m-aş duce la palat, să-i vorbesc lui Alain de 
Pareilles, care-ţi este şef, să-şi dea şi el părerea. Vei fi, 
barem, la adăpost de neplăceri. 

Aşa, vorbind şi bând, trecuse după-amiaza. Bersumee se 
cherchelise niţel şi se simţea uşurat că altul hotărâse 
pentru dânsul ce avea de făcut. Dar era o oră prea târzie ca 
să se înfăţişeze căpitanului arcaşilor. Quatre-Barbes nu era 
de gardă în seara aceea. Cei doi prieteni cinară tot acolo; 
apoi, aşa cum se cuvine neapărat când primeşti un vechi 
prieten din provincie, îl trase pe Bersumee la fetele de 
petreceri care, după o rânduială a sfântului Ludovic, se 
găseau adunate în ulițele din spatele catedralei Notre- 
Dame şi se purtau cu părul vopsit, ca să poară fi deosebite, 
fără greş, de femeile cinstite. 


Şi astfel, scrisoarea Margueritei de Burgundia, care putea 
să schimbe succesiunea la tronul Franţei, rămase toată 
noaptea cusută în căptuşeala tunicii lui Bersumee, pe o 
laviţă de bordel. 

Când se făcu ziuă, Quatre-Barbes îl pofti pe Bersumee să 
vină în odaia lui de la Luvru pentru a se spăla, iar către 
ceasurile nouă, periat, lustruit şi bărbierit cu perdaf, 
Bersumee sosi la corpul de gardă al palatului, cerând să fie 
anunţat lui Alain de Pareilles. 

Căpitanul arcaşilor nu avu nici o clipă de îndoială când 
Bersumâe îi arătă despre ce e vorba. Îşi trecu degetele prin 
părul de culoarea oţelului şi întrebă: 

— De la cine îţi primeşti poruncile? 

— De la monseniorul de Marigny, domnule. 

— Cine, deasupra mea, comandă fortărețele regelui? 

— Monseniorul de Marigny, domnule. 

— Cui raportezi despre tot ce se întâmplă la Château- 
Gaillard? 

— Domniei-tale. 

— Şi mai sus de mine, cui? 

— Monseniorului de Marigny. 

Bersumee se simţea parcă luat de mână şi îndrumat, 
trăind sentimentul plăcut al întoarcerii la copilărie, pe care 
îl încearcă orice vrednic ostaş înaintea unui om mai mare în 
grad ca dânsul. 

— Atunci, monseniorului de Marigny trebuie să-i duci 
această epistolă. Dar bagă de seamă s-o dai chiar în mâna 
lui. 

După o jumătate de ceas, în strada des Fossees-Saint- 
Germain, Enguerrand de Marigny, care lucra în cabinetul 
său printre secretari, fu anunţat că un oarecare căpitan 
Bersumee, venind din partea domnului de Pareilles, stăruia 
să-l vadă. 

— Bersumee... Bersumee, repetă Enguerrand. A, da! E 
dobitocul care comandă la Château-Gaillard. Îl voi primi. 

Şi făcu semn să fie lăsat singur. 


Tremurând tot când se văzu în faţa întâiului cârmuitor al 
ţării, Bersumee trase din căptuşeala tunicii scrisoarea 
destinată monseniorului d'Artois. Deoarece nu era 
pecetluită, Marigny o citi numaidecât, cu mare luare-aminte 
şi fără ca vreun muşchi al feţei să-i tresară. 

— Când a fost scrisă? întrebă. 

— Alaltăieri, monseniore. 

— Foarte bine ai făcut aducându-mi-o. e felicit. 
Încredinţeaz-o pe doamna Marguerite că scrisoarea ei va 
ajunge acolo unde trebuie. Şi dacă-i vine pofta să mai scrie 
altele, fă în aşa fel ca ele să apuce pe acelaşi drum... Cum o 
duce cu sănătatea doamna Marguerite? 

— Ca la închisoare, monseniore. Dar ea se ţine mai bine, 
fără îndoială, decât doamna Blanche, care pare să se cam 
scrântească la minte. 

Marigny avu un gest vag, dând a înţelege că puţin îi pasă 
de mintea prinţeselor captive. 

— Ai grijă de sănătatea lor trupească; să aibă hrană şi 
căldură. 

— Fiindcă veni vorba, monseniore... 

— Ce mai e? 

— Îmi cam lipsesc banii la Château-Gaillard. N-am de unde 
plăti oamenilor solda la zi, nici pe a mea n-o primesc. 

Marigny ridică din umeri; asta nu-l mira. De două luni 
încoace toate mergeau anapoda. 

— Voi da poruncă la isprăvnicia dumitale, spuse el. Nu va 
trece o săptămână, şi plătitorul lefilor are să vă dea ce vi se 
cuvine. Dumneata însuţi cât ai de primit? 

— Cincisprezece livre şi şase gologani. 

— Vei căpăta de-ndată treizeci. 

Şi Marigny îşi sună secretarul ca să-l însoţească pe 
Bersumee şi să-i plătească preţul supunerii sale. 

Rămas singur, mai citi o dată cu mare luare-aminte 
scrisoarea Marguerite! chibzui o clipă, apoi o aruncă în foc. 

Privi cu un zâmbet mulţumit pergamentul care se răsucea 
în flăcări; acum se simţea într-adevăr cel mai puternic 


dintre dregătorii ţării. Nimic nu putea să-i scape şi ţinea în 
mâna lui soarta tuturor, chiar şi a regelui. 

PARTEA A TREIA. 

DRUMUL SPRE MONTFAUCON. 

I 

FOAMETEA. 

Sărăcia locuitorilor Franţei fu în anul acela mai mare ca 
niciodată în ultima sută de ani, şi o plagă care pustiise 
veacurile trecute se arătă iar: foametea. La Paris, drobul de 
sare atinsese zece gologani de argint, iar baniţa de grâu se 
vindea cu şaizeci de gologani, preţuri nici pe departe atinse 
vreodată. Această scumpire a traiului o pricinuise în primul 
rând recolta nenorocită din celălalt an, dar în bună parte şi 
dezorganizarea administraţiei, neliniştea pe care cârdăşiile 
baronilor o făceau să domnească în numeroase provincii, 
spaima celor ce-şi îngropaseră grânele în hambare, că nu 
vor avea ce mânca, precum şi lăcomia speculanţilor. 

În anii de foamete, februarie e fără îndoială luna cea mai 
cumplită, mai greu de îndurat. Cele de pe urmă provizii de 
toamnă sunt sfârşite, trupul şi sufletul oamenilor nu mai au 
un pic de vlagă. Frigul îşi dă mâna cu foamea. E luna în 
care mor cei mai mulţi. Oamenii îşi pierd nădejdea de a mai 
vedea vreodată primăvara, şi această deznădejde la unii se 
preface într-o amărăciune care-i doboară, iar la alţii în ură. 
Luând prea des drumul cimitirului, fiecare se întreabă când 
îi va veni şi lui rândul. 

La ţară oamenii mâncaseră câinii, nemaiavând cu ce-i 
hrăni, şi prindeau pisicile sălbatice ca pe un vânat sadea. 
Vitele mureau din lipsă de nutreţ, şi lumea se bătea în jurul 
stârvurilor. Se vedeau femei smulgând iarba îngheţată ca 
să-şi astâmpere foamea. Aflaseră toţi că scoarţa de fag dă o 
făină mai bună decât scoarţa de stejar. Flăcăi se înecau în 
fiecare zi sub gheaţa eleşteielor, încercând să prindă peşte. 
Bătrâni aproape că nu mai erau de fel. Tâmplarii, vlăguiţi şi 
gălbejiţi, lucrau zi şi noapte la coşciuge. Morile amuţiseră. 
Mame înnebunite îşi legănau leşurile pruncilor, care mai 


ţineau încă între degete un pumn de paie putrede. Uneori 
oamenii se îmbulzeau la porţile vreunei mânăstiri, dar chiar 
pomana nu slujea la nimic, căci de cumpărat nu mai erau de 
nici unele, afară doar de giulgiuri pentru a înveli morţii. Şi 
hoarde, clătinându-se pe picioare, porneau din sate către 
târguri, mânate de visul zadarnic de a căpăta acolo pâine; 
dar se încrucişau pe drum cu alte hoarde de schelete care 
veneau din oraşe şi păreau să meargă la judecata de apoi. 

Aşa era în ţinuturile vestite pentru bogăţia lor, ca şi în cele 
sărace, în Valois ca şi în Champagne, în Marche ca şi în 
Poitou, în Angoumois, în Bretania, ba chiar în Beauce şi în 
Brie, şi la fel în Ile-de-France. Aşa era la Neauphle şi la 
Cressay. 

Întorcându-se de la Avignon la Paris, împreună cu Bouville, 
Guccio văzuse în treacăt jalea răspândită pretutindeni. Dar 
cum el nu trăsese decât pe la dregătoriile de plasă ori la 
castelele regale, cum avea destule merinde pentru drum şi 
aur sunător în buzunar spre a plăti preţurile uriaşe ce i se 
cereau la hanuri şi cum era zorit să ajungă mai repede 
acasă, privise foametea de sus. 

Nu se sinchisea de restriştea asta nici când, trei zile după 
întoarcere, mergea călare de la Paris la Neauphle. Mantaua 
lui de călătorie, căptuşită cu blană, îi ţinea cald, calul era 
sprinten şi-l ducea spre femeia iubită. Guccio şlefuia în 
minte fraze pentru a-i spune frumoasei Maria cum vorbise 
despre dânsa cu prinţesa Ungariei, viitoarea regină a 
Franţei, şi că numai la dânsa i-a fost gândul, ceea ce la 
drept vorbind era adevărat. Căci infidelităţile întâmplătoare 
nu ne împiedică să ne gândim la fiinţa pe care o înşelăm, ci 
tocmai dimpotrivă; şi acesta e chiar felul cel mai obişnuit al 
bărbaţilor de a fi statornici. După aceea îi va descrie Mariei 
frumuseţile Neapolei... Se simţea împodobit cu prestigiile 
călătoriei şi ale înaltelor misiuni îndeplinite; venea să-şi 
caute dragostea. 

Abia când ajunse în apropiere de Cressay, şi deoarece 
cunoştea bine locurile acelea pe care le îndrăgise pentru că 


ele fuseseră în primăvară decorul iubirii lui, Guccio începu 
să-şi deschidă ochii la altceva decât la el însuşi. 

Câmpurile pustii, tăcerea cătunelor, puţinele hornuri ale 
colibelor din care mai ieşea fum, lipsa dobitoacelor, halul de 
slăbiciune şi de murdărie al celor câţiva oameni întâlniți, şi 
mai ales privirile lor, toate stârneau în tânărul toscan un 
sentiment de nelinişte şi de nesiguranţă care creştea la 
fiecare pas. Iar când pătrunse în ograda vechiului conac, 
deasupra pârâului la Mauldre, avu presimţirea nenorocirii. 
Nici o pasăre care să râcâie în gunoi, nici un muget venind 
din staul, nici un lătrat de câine. Tânărul făcu câţiva paşi 
fără ca ţipenie de om, slugă sau stăpân, să-i iasă înainte. 
Casa părea moartă. „Să fi plecat oare toţi? se întreba 
Guccio. Să le fi sechestrat şi scos în vânzare tot ce aveau? 
Ce s-a întâmplat? Sau poate o fi bântuit ciuma pe aici?” 

Îşi priponi calul de un cârlig prins în zid - nu-şi luase argat 
cu dânsul pentru un drum aşa de scurt, ca să fie mai liber - 
şi intră în conac. Se pomeni în faţa doamnei de Cressay. 

— O! Domnul Guccio! strigă ea. Credeam într-adevăr că ai 
să te întorci... Credeam într-adevăr... lată-te deci iarăşi pe 
la noi... 

O podidiseră lacrimile pe cucoana Eliabel şi se sprijinea de 
o masă, ca şi cum surpriza i-ar fi muiat picioarele. Slăbise 
cu zece kilograme şi îmbătrânise cu zece ani. Rochia care 
nu demult îi strângea destul de tare şoldurile şi pieptul 
acum juca pe dânsa; avea faţa pământie, iar obrajii fleşcăiţi 
îi atârnau sub vălul de văduvă care-i încadra chipul. 

Ca să nu arate cât e de uimit găsind-o aşa de schimbată, 
Guccio îşi roti ochii prin marea încăpere. Înainte vreme se 
vedeau acolo semnele unui trai demn păstrat în ciuda 
mijloacelor puţine; astăzi toate vădeau sărăcia lucie, 
harababura prăfuită a caliciei. 

— Nu suntem cum e mai bine spre a primi un oaspe, spuse 
cu amărăciune cucoana Eliabel. 

— Unde vi-s feciorii, Pierre şi Jean? 

— La vânătoare, ca în toate zilele. 


— Şi Maria? întrebă Guccio. 

— Vai! făcu dânsa plecându-şi ochii. 

Guccio simţi nişte gheare reci înfigându-i-se în cap, în 
ceafă şi în inimă. 

— Ch'e successo? Ce s-a întâmplat? 

Cucoana Eliabel înălţă din umeri, covârşită de tristeţe. 

— E aşa de slabă şi aşa de istovită, zise dânsa, că nu mai 
sper să se îndrepte vreodată, nici măcar să apuce paştile. 

— De ce boală suferă? întrebă Guccio, simțind că ghearele 
acelea îşi slăbesc strânsoarea, căci la început înţelesese ce-i 
mai rău. 

— Boala de care suferim toţi şi de care oamenii mor pe 
capete aici! Foamea, signor Guccio. Şi dacă cogeamite trup 
cum era al meu e sleit de nu se mai poate ţine pe picioare, 
îţi închipui ce prăpăd e în stare să facă foamea într-un trup 
încă în creştere, cum e al fiicei mele. 

— Dar pentru numele lui Dumnezeu, cucoană Eliabel, 
izbucni Guccio, credeam că foametea nu-i doboară decât pe 
cei sărmani! 

— Şi noi ce alta crezi că suntem, răspunse văduva, decât 
nişte sărmani? Nu suntem mai căpătuiţi pentru că ne 
tragem dintr-un neam nobil şi trăim într-un conac 
dărăpăânat. loată averea unora ca de-alde noi, mici moşieri, 
sunt şerbii noştri şi munca şerbilor noştri. Cum am putea 
aştepta ca ei să ne hrănească, atunci când nici ei n-au ce 
mânca şi vin să moară la uşa noastră cerşind de-ale gurii? 
Am fost nevoiţi să tăiem toate vitele ca să le împărţim cu 
dânşii. Adaugă la asta ce ne-a mai jecmănit ispravnicul, pe 
noi ca şi pe alţii, cu poruncă de la Paris, zicea el, ca să-şi 
hrănească vătăşeii, care sunt tot aşa de graşi cum îi ştii... 
Când toţi clăcaşii noştri vor fi murit, ce alta ne va rămâne 
decât să murim şi noi? Pământul nu face doi bani; n-are 
preţ decât dacă e muncit, şi nu leşurile pe care le îngropăm 
într-însul îl vor face să dea roade... Nu mai avem nici argaţi, 
nici slujnice. Șchiopul nostru, săracul de el... 

— Cel căruia îi ziceaţi sofragiul dumneavoastră? 


— Da, „sofragiul nostru” a luat drumul cimitirului 
săptămâna trecută. Şi la fel se prăpădesc toate în jurul 
nostru. 

— Unde-i dânsa? întrebă Guccio! 

— Maria? E sus în odaia ei. 

— Pot s-o văd? 

Văduva se codi o clipă; în restriştea ei mai ţinea totuşi la 
rânduielile bunei-cuviinţe. 

— Da, bineînţeles, spuse ea. Mă duc să-i dau de veste că ai 
sosit. 

Se urcă târându-şi paşii la catul de sus, şi o clipă după 
aceea îl strigă pe Guccio. El ajunse în capul scării din câteva 
sărituri. 

Maria de Cressay zăcea pe un pat îngust de modă veche, 
cu marginile macatului nepetrecute sub saltea şi cu pernele 
foarte ridicate sub spate, astfel că trupul părea să stea în 
picioare. 

— Signor Guccio... signor Guccio... rosti Maria. 

Ochii îi erau măriţi de cearcănele vinete dimprejur; părul 
ei lung, castaniu cu răsfrângeri aurii, era desfăcut pe perna 
de catifea. Pe obrajii supţi, pe gâtul firav pielea avea o 
străvezime îngrijorătoare. Şi impresia că absorbise în fiinţa 
ei toată lumina soarelui, pe care ţi-o dădea Maria mai 
înainte, dispăruse, de parcă un mare nor alb ar fi trecut 
peste dânsa. 

Cucoana Eliabel îi lăsă singuri, ca să nu i se vadă lacrimile, 
şi Guccio se întrebă dacă dânsa ştia, dacă Maria, văzându- 
se bolnavă, îşi uşurase inima, mărturisind mamei sale 
dragostea ei. 

— Maria mia, frumoasa mea Maria, şopti Guccio oprindu- 
se chiar lângă pat. 

— În sfârşit, iată-te, în sfârşit eşti iarăşi aici. Ce frică, o! Ce 
frică mi-a fost că am să mor fără să te mai văd vreodată! 

Se uita lung la Guccio şi în ochi îi lucea o întrebare 
dureroasă. 


— De ce anume suferi, Marie? întrebă el pentru că nu 
găsea nimic altceva de spus. 

— De slăbiciune, iubitul meu, de slăbiciune. Şi de teama 
cumplită că m-ai părăsit. 

— Trebuia să mă duc în Italia pentru a-l sluji pe rege şi am 
plecat cu atâta grabă, că n-am putut să-ţi dau de veste. 

— Pentru a-l sluji pe rege... murmură ea. 

Marea întrebare mută îi lucea mereu în adâncul privirii. Şi 
Guccio se simţi deodată ruşinat de sănătatea lui zdravănă, 
de hainele îmblănite de pe dânsul, de săptămânile fără grijă 
petrecute în călătorie; ruşinat chiar că se bucurase de 
soarele Neapolei, ca şi de trufia deşartă de care fusese plin 
până adineaori pentru că trăise printre mărimile lumii 
acesteia. 

Maria îi întinse frumoasa ei mână slăbită; şi Guccio luă 
această mână într-a lui; şi degetele lor reînnoiră cunoştinţa 
veche, îşi puseră întrebări şi sfârşiră prin a se uni, 
înlănţuindu-se într-o strângere care e un legământ de 
dragoste mai tare decât un sărut, ca şi cum cele două mâini 
diferite se împreunau pentru aceeaşi rugăciune. 

Abia atunci întrebarea mută se şterse din ochii Mariei, 
care închise pleoapele. 

Rămaseră aşa o clipă, fără să-şi vorbească; prin degetele 
lui Guccio, Maria simţea cum pătrunde în ea o vlagă 
regăsită. 

— Marie, spuse deodată Guccio, uite ce ţi-am adus! 

Scoase din punga atârnată la brâu două plăcuţe de aur 
lucrate migălos, încrustate cu mărgăritare şi nestemate 
şlefuite, cum purtau pe atunci la gulerul mantiilor femeile 
din clasele avute. Maria luă aceste podoabe şi le duse la 
buze. Guccio avu atunci o strângere de inimă, căci aurul, fie 
el şlefuit de cel mai priceput giuvaergiu venețian, nu 
potoleşte foamea. „O oală cu miere sau cu dulceaţă ar fi fost 
astăzi un dar mai nimerit”, gândi Guccio. O mare grabă de a 
întreprinde ceva spre a o ajuta îl cuprinse. 

— Mă duc să caut tot ce trebuie ca să te faci bine, spuse el. 


— Mi-ajunge că eşti aici, că te gândeşti la mine şi nu cer 
nimic altceva... Pleci aşa de curând? 

— Peste câteva ceasuri voi fi iar lângă tine. 

Când să treacă pragul, se mai întoarse o dată: 

— Mama ta... ştie? întrebă cu jumătate de glas. 

Maria făcu din pleoape semn că nu şi adăugă în şoaptă: 

— Nu eram îndeajuns de sigură de tine ca să dau în vileag 
taina noastră. O voi face numai atunci când ai să vrei tu. 

Guccio se întoarse în odaia mare de jos, unde o găsi pe 
cucoana Eliabel împreună cu cei doi fii ai săi, care tocmai 
veniseră de la vânătoare. Îngălaţi şi nebărbieriţi, cu ochii 
aprinşi de oboseală, cu hainele rupte şi peticite ca vai de 
lume, Pierre şi Jean de Cressay aveau şi dânşii foamea 
întipărită pe faţă. Îşi arătară bucuria de a revedea un 
prieten. Dar nu-şi puteau ascunde un pic de invidie şi de 
amărăciune privind la înfăţişarea înfloritoare a tânărului 
lombard care, pe deasupra, n-avea încă nici vârsta lor. 
„Hotărât lucru, bancherii se descurcă mai bine ca nobilii”, 
îşi zicea Jean de Cressay. 

— Mama v-a povestit cum o ducem, şi apoi aţi văzut-o pe 
Maria... spuse Pierre. Un corb şi un hârciog, iată tot ce am 
vânat azi-dimineaţă. Straşnică ciorbă pentru o familie 
întreagă are să iasă din asta! Ce putem face? Ţăranii au pus 
capcane peste tot. Degeaba îi ameninţi cu bătaia dacă vor 
vâna pentru dânşii, preferă să fie bătuţi, dar să mănânce 
vânatul. Îi înţeleg; oricine în locul lor ar face la fel. 

— Şoimii milanezi pe care vi i-am adus toamna trecută vă 
sunt, barem, de folos? întrebă Guccio. 

Cei doi fraţi priviră în lături, cu un aer stânjenit. Apoi Jean, 
cel mai mare şi mai morocănos, se hotări să spună: 

— Am fost siliţi să-i dăm ispravnicului Portefruit, ca să ne 
lase ultimul porc ce ne mai rămăsese. De altfel nu mai 
aveam cu ce-i asmuţi. 

Era ruşinat şi foarte nemulţumit că trebuise să 
mărturisească ce întrebuințare dăduseră darului primit de 
la Guccio. 


— Foarte bine aţi făcut, îi spuse acesta; la întâiul prilej voi 
încerca să va fac rost de alţi şoimi. 

— Câinele ăsta de ispravnic, izbucni Pierre de Cressay 
clocotind de mânie, nu se poartă mai omenos, crede-mă, de 
atunci de când ne-ai scos din ghearele lui. E mai crunt ca 
foametea şi el singur face de două ori mai mult rău decât 
ea. 

— Mi-e tare ruşine, domnule Guccio, de masa sărăcăcioasă 
la care te poftesc, zise văduva. 

Guccio refuză cu vorbă subţire, zicând că e aşteptat să 
prânzească la banca lui din Neauphle. 

— Lucrul cel mai de seamă este să găsesc cu ce s-o hrănim 
pe fiica dumneavoastră, cucoană Eliabel, adăugă dânsul, şi 
să n-o lăsăm să se prăpădească astfel. Mă duc să caut ce 
trebuie. 

— Îţi foarte mulţumim că te-ai gândit, dar n-ai să găseşti 
nimic, afară de iarba din marginea drumurilor, răspunse 
Jean de Cressay. 

— Ei nu, zău! se îndârji Guccio, bătându-se peste punga 
spânzurată la brâu. N-aş mai fi lombard dacă n-aş izbuti. 

— Nici chiar aurul nu mai foloseşte la nimic, spuse Jean. 

— Asta o s-o vedem. 

Era scris pesemne ca, ori de câte ori va sosi în mijlocul 
acestei familii, Guccio să apară în chip de cavaler izbăvitor, 
iar nu ca un creditor, cum continua să fie pentru o datorie 
de trei sute de livre, rămase neplătite de la moartea 
răposatului domn de Cressay. 

Guccio porni glonţ spre Neauphle, încredinţat că slujbaşii 
băncii Tolomei îl vor scoate din încurcătură. „Aşa cum îi 
cunosc, trebuie să fi dosit de-ale mâncării sau or fi ştiind 
unde poţi cumpăra plătind bine.” 

Îi află însă pe cei trei slujbaşi strânşi în jurul unui foc de 
turbă; galbeni ca ceara, stăteau abătuţi, cu nasul în 
pământ. 

— De două săptămâni negoţul nu mai mişcă de loc, 
domnule Guccio, îi spuseră ei. Nu ne mai intră nici măcar 


un ban pe zi. Nimeni nu-şi mai plăteşte datoriile şi n-ar 
folosi la nimic să punem sechestru; de unde nu-i, n-ai ce 
lua... Dacă avem ceva de-ale gurii? 

Înălţară din umeri. 

— Ne vom ospăta chiar acum cu o livră de castane, spuse 
mai-marele băncii, şi după asta ne vom linge pe buze 
răbdând alte trei zile. Se mai găseşte sare la Paris? Mai 
mult ca orice, lipsa sării ne dă gata. Dacă ai putea să ne 
trimiţi barem un drob de sare! Ispravnicul de la Montfort 
are destulă, dar nu vrea s-o împartă cu nimeni. Ăsta nu 
duce lipsă de nimic, zău aşa, a jecmănit tot ţinutul de jur 
împrejur, de parc-ar fi trecut războiul pe aici. 

— Tot el va să zică! Dar Portefruit ăsta e o adevărată 
pacoste! strigă Guccio. Mă duc să-l caut. Să dea ochii cu 
mine. l-am mai venit eu de hac o dată tâlharului ăstuia. 

— Domnule Guccio..., încercă şeful băncii să-l îndemne la 
mai multă băgare de seamă. 

Dar Guccio era de-acum afară şi sărea pe cal. Îi clocotea în 
piept un val de ură, cum nu simţise niciodată. 

Pentru că Maria se stingea de foame, el trecea dintr-o dată 
de partea sărmanilor şi năpăstuiţilor; după asta ar fi putut 
să-şi dea seama cât de mult o iubea. 

EI, lombardul, odraslă de bancheri, se alătura sărăcimii. 
Abia acum vedea că din zidurile caselor se împrăştia parcă 
o tristeţe de moarte. Se simţea legat de familiile care 
mergeau clătinându-se în urma sicrielor, de oamenii aceia 
cu pielea lipită de umerii obrajilor şi ale căror priviri 
deveniseră priviri de dobitoace. 

Îşi va împlânta pumnalul în burta ispravnicului Portefruit; 
era hotărât s-o facă. O va răzbuna pe Maria, va răzbuna 
toată provincia, făcând astfel dreptate. Şi va fi arestat, fără 
îndoială; ţinea să fie, şi fapta lui va avea mare răsunet. 
Unchiul Tolomei are să umble peste tot, bătând la toate 
porţile: se va duce la monseniorul de Bouville şi la 
monseniorul de Valois. Procesul va veni înaintea înaltei curţi 
de judecata de la Paris, ba chiar în faţa regelui. Şi atunci 


Guccio va spune sus şi tare: „Măria-ta, iată pentru ce l-am 
ucis pe ispravnicul măriei-tale...” 

Un galop de o leghe şi jumătate îi mai potoli niţel 
închipuirea înfierbântată. „Aminteşte-ţi, băiete, că un leş nu 
plăteşte dobânzi”, obişnuia să-i zică jupân Tolomei. Şi apoi 
fiecare nu se bate bine decât cu armele ce-i sunt proprii, iar 
dacă Guccio, ca orice toscan, se pricepea să mânuiască 
destul de bine pumnalul, aceasta nu era totuşi specialitatea 
lui. Încetini deci goana când ajunse la bariera târgului 
Montfort-l'Amaury, îşi puse şi calul şi mintea în frâu şi se 
înfăţişă la isprăvnicie. Deoarece armăşelul de pază nu arătă 
atâta zor să-l primească pe cât s-ar fi cuvenit, Guccio scoase 
din manta teşchereaua pecetluită chiar cu sigiliul lui 
Ludovic al X-lea şi întocmită din porunca lui Valois, aşa cum 
ceruse 'lolomei pentru călătoria nepotului său în Italia. 

Cuvintele scrise acolo spuneau îndeajuns pentru ca 
patalamaua, după socoteala lui Guccio, să-i mai fie de folos 
multă vreme. „Cer tuturor judeţilor, seneşalilor şi 
ispravnicilor mei să dea ajutor şi sprijin...” 

— Din partea regelui! zise Guccio. 

Dând cu ochii de pecetea regală, armăşelul isprăvniciei se 
făcu numaidecât binevoitor şi plin de râvnă, şi alergă să 
deschidă porţile. 

— Să-i dai de mâncare calului meu, îi porunci Guccio. 

Oamenii cărora le-am pus o dată piciorul în piept se socot 
mai totdeauna bătuţi dinainte de îndată ce se găsesc în 
prezenţa noastră. Chiar dacă ar vrea să se împotrivească, 
asta nu le ajută la nimic, căci apele curg întotdeauna într- 
acolo unde au pornit. Aşa stăteau lucrurile între jupânul 
Portefruit şi Guccio. 

Cu o teamă nedesluşită în suflet şi simțind cum bâţâie 
carnea pe dânsul ca piftia de vițel, ispravnicul ieşi înaintea 
oaspelui. 

Citirea patalamalei... „Cer tuturor ispravnicilor mei...” nu 
făcu decât să-l tulbure şi mai rău. Care puteau fi tainicile 
însărcinări ale acestui tânăr lombard? Venea oare să 


cerceteze, să inspecteze? Filip cel Frumos avea odinioară 
asemenea agenţi misterioşi care, dându-şi alte meserii de 
ochii lumii, umblau prin ţară, îşi făceau rapoartele, apoi, 
într-o bună zi, vreun cap cădea, o poartă de temniţă se 
deschidea... 

— Domnule Portefruit, vorbi Guccio, înainte de orice vreau 
să te înştiinţez că n-am pomenit nimic la curte despre 
afacerea ceea cu moştenirea familiei Cressay, care făcu să 
ne întâlnim anul trecut. Am înţeles că a fost o greşeală la 
mijloc. Îţi spun asta ca să te liniştesc. 

Frumos chip, într-adevăr, de a-l linişti pe ispravnic! I-o 
spunea adică din capul locului, de la obraz: „Îţi amintesc, 
jupâne, că te-am prins cu mâţa-n sac şi pot face să se afle 
asta când oi vrea”. 

Faţa buhăită a ispravnicului, rotundă ca luna, păli niţel, 
afară de fraga ceea de carne liliachie care-i îmbobocea 
urâcios pe frunte. Ochii îi erau mici şi galbeni. Omul acesta 
trebuie să fi avut ceva dinspre partea ficatului, care nu 
funcţiona bine. 

— Îţi sunt recunoscător, domnule Baglioni, pentru felul 
cum ai judecat întâmplarea aceea, răspunse dânsul. Într- 
adevăr, a fost o greşeală. De altminteri, am pus de s-au 
şters socotelile din catastif. 

— A fost deci nevoie să fie şterse? observă Guccio. 

Celălalt înţelese că-l luase gura pe dinainte şi spusese o 
gugumănie primejdioasă. Hotărât lucru, acest tânăr 
lombard avea darul de a-l zăpăci. 

— Voiam tocmai să mă aşez la masă, zise el ca să schimbe 
vorba cât mai repede. Îmi vei face cinstea de-a prânzi cu 
mine... 

Începea să se arate slugarnic. Demnitatea îi poruncea lui 
Guccio să refuze, dar şiretenia îi cerea să primească: 
niciodată oamenii nu-şi dezleagă limba mai uşor ca la masă. 
Afară de asta, Guccio nu îmbucase nimic de dimineaţă şi 
alergase mult. Astfel că, venind din Neauphle cu gând să-l 
ucidă pe ispravnic, se pomeni acum aşezat la largul său 


lângă acesta, şi slujindu-se de pumnal doar pentru a tăia 
din purcelul de lapte, bine rumenit, care plutea în untura 
lui aurie. 

Felul cum se ospăta ispravnicul în mijlocul unui ţinut 
bântuit de foamete era de-a dreptul revoltător. „Când mă 
gândesc, îşi zicea Guccio, când mă gândesc că am venit aici 
spre a găsi ceva de mâncare pentru Maria şi acum mă 
îndop eu!” Cu fiecare înghiţitură simţea că-i creşte ura 
împotriva lui Portefruit; şi cum celălalt, crezând că-l câştigă 
pe oaspe de partea sa, poruncea să fie scoase bucatele cele 
mai bune şi vinurile cele mai rare, Guccio îşi repeta la 
fiecare cupă pe care o dădea pe gât: „Are să mi-o plătească 
porcul ăsta! N-am să mă las până nu-l voi trimite să se 
legene în ştreang.” Nicicând un prânz nu fu dat gata cu 
atâta poftă şi cu aşa de puţin folos pentru gazdă. Guccio nu 
pierdea nici un prilej ca să-l amărască pe ispravnic. 

— Aflai că-ţi cumpăraşi nişte şoimi, jupâne Portefruit, 
spuse el pe neaşteptate. Aşadar, ai drept să vânezi ca 
nobilii? 

Celălalt se înecă cu vinul la gură. 

— Vânez cu nobilii din împrejurimi, când binevoiesc să mă 
poftească la vânătorile lor, răspunse repede ispravnicul. 

Încercă din nou să abată vorba la altele şi adăugă, doar ca 
să spună ceva: 

— Călătoreşti mult, mi se pare, domnule Baglioni? 

— Mult, ce-i drept, răspunse Guccio pe un ton nepăsător. 
Mă întorc din Italia, unde am fost cu o treabă de-a regelui 
pe lângă regina Neapolei. 

Portefruit îşi aduse aminte că la întâia lor întâlnire Guccio 
se întorcea dintr-o misie pe lângă regina Angliei. Hotărât 
lucru, flăcăul acesta părea să fie trimis mereu spre a sta de 
vorbă mai ales cu reginele: avea deci trecere mare. Afară 
de asta, găsea mijlocul să ştie întotdeauna lucruri despre 
care ar fi fost mai bine să nu se vorbească... 

— Jupâne Portefruit, slujbaşii băncii pe care o are unchiu- 
meu la Neauphle au ajuns la mare ananghie, spuse deodată 


Guccio. I-am găsit lihniţi de foame, şi ei mă încredinţează că 
nu pot cumpăra nimic. (Ispravnicul înţelese că Guccio 
începea să dea pe faţă ceea ce-l adusese acolo.) Pe ce temei 
ceri dumneata de la oamenii unui ţinut aşa de pustiit de 
foamete să-ţi dea zeciuiala, strângând şi sechestrând tot ce 
le mai rămâne ca să-şi astâmpere foamea? 

— Ei, domnule Baglioni, e o grea problema pentru mine şi 
care mă mâhneşte foarte, ţi-o jur. Dar trebuie să ascult de 
poruncile venite de la Paris. Sunt dator să trimit în fiecare 
săptămână trei căruţe cu merinde, ca toţi ceilalţi ispravnici 
de prin părţile acestea, căci monseniorul de Marigny se 
teme de răzmeriţă şi vrea să-şi ţină capitala în mână. Ca 
întotdeauna, satele sunt acelea care duc greul. 

— Dar când vătăşeii dumitale strâng să umple trei căruţe, 
mai apucă destul ca să umple patru, aşa că una o păstrezi 
pentru dumneata. 

Spaima cuprinse iar inima ispravnicului. Vai, ce prânz 
apăsător! Avea de ce se teme să nu i se aplece! 

— Niciodată, domnule Baglioni, niciodată! Ce-ţi trece prin 
minte? 

— Haide, haide, ispravnice! De unde-ţi vin toate acestea? 
izbucni Guccio, arătând masa. Şuncile, după câte ştiu, nu 
cresc pe ferestrele dumitale. Iar vătăşeii dumitale nu cumva 
se îngraşă, cum îi vedem, doar lingând floarea de crin de pe 
ghioagele lor? 

„Să fi ştiut asta, gândi Portefruit, nu l-aş fi ospătat aşa de 
bine.” 

— Pentru că, vezi dumneata, răspunse el, dacă vrei să fie 
linişte în ţară, trebuie să-i hrăneşti cum se cuvine pe cei 
puşi s-o păzească. 

— Fireşte, fireşte, se învoi Guccio. Bine zici. Un om 
împovărat cu o slujbă aşa de înaltă cum e a dumitale nu 
trebuie să judece ca oamenii de rând şi nici să se poarte la 
fel cu dânşii. 

Începea deodată să-i dea dreptate ispravnicului, vorbindu- 
i prietenos şi împărtăşindu-i întru totul vederile. Fără s-o 


facă înadins, se purta întocmai ca monseniorul Robert 
d'Artois, pe care îl văzuse de mai multe ori şi ale cărui 
apucături îi plăcuseră grozav... Încă puţin şi l-ar fi bătut pe 
umeri. Portefruit, care băuse zdravăn ca să prindă curaj, 
căzu în capcană. 

— La fel şi în privinţa dăjdiilor... urmă Guccio. 

— Dăjdiile? repetă ispravnicul. 

— Ei, da! dumneata le ai în arendă. Trebuie să trăieşti din 
ele şi să-ţi plăteşti vătăşeii. Aşa că, vrând-nevrând, trebuie 
să scoţi mai mult decât ai de dat vistieriei. Cum faci asta? 
Iei birul îndoit, nu-i aşa? E ceea ce fac, pe cât ştiu eu, toţi 
ispravnicii. 

— Cam aşa, recunoscu Portefruit fără să se mai codească, 
încredinţat că are în faţă, dacă nu un complice, barem un 
om care ştie cum stau lucrurile. Suntem siliţi la asta. 
Gândeşte-te că pentru a căpăta slujba mea a trebuit să 
şpăguiesc pe unul din secretarii lui Marigny. 

— Adevărat? Un secretar al lui Marigny? 

— Fireşte, şi-l ating mereu cu câte ceva în fiecare an de 
Sfântul Nicolae. Trebuie de asemenea să împart cu 
dăbilarul meu, fără să mai vorbesc de cât mă ciupeşte 
judele care e deasupra mea. Aşa că la încheierea 
socotelilor... 

— Nu mai rămâne mare lucru pentru dumneata, înţeleg 
asta... Atunci, ispravnice, îmi vei da o mână de ajutor, 
precum am dreptul să-ţi cer, iar eu îţi voi propune un târg 
din care n-ai să ieşi păgubit. Trebuie să-mi hrănesc slujbaşii 
băncii. În fiecare săptămână le vei da sare, făină, bob, miere 
şi carne proaspătă sau uscată cât au nevoie pentru trai, şi 
pe care ţi le vor plăti la preţul cel mai bun al Parisului, ba 
încă şi trei gologani pe deasupra de fiece litră. Îţi pot lăsa 
chiar cincizeci de livre arvună, adăugă el, zornăindu-şi 
punga doldora. 

Clinchetul aurului sfârşi prin a adormi neîncrederea 
ispravnicului. Se mai tocmi chipurile niţel, hotărând 
împreună cu Guccio câte ocale are să dea de fiecare marfă, 


acesta socotindu-le pe toate îndoit, ca să poată da o parte 
familiei Cressay. 

Cum Guccio ţinea să ia numaidecât cu dânsul câte ceva din 
merindele făgăduite, ispravnicul îl duse în cămara lui, care 
semăna a magazie de negustor. 

Acum că încheiase târgul, la ce bun să se mai ascundă 
după deget? Era chiar bucuros că putea în sfârşit să arate 
cuiva, fără teamă, comorile sale alimentare cu care se fălea 
negreşit mai mult decât cu dregătoria sa. Dacă ambiția îl 
făcuse să ajungă ispravnic, în schimb, însuşirile sale din 
născare îl arătau înzestrat pentru negoţul de băcănie. Cu 
faţa rotundă, nasul în aer şi braţele scurte, se tot foia 
printre baniţele de linte şi de mazăre, adulmeca brânza, 
mângâia din ochi şirurile de cârnaţi. După ce se ospătase 
două ceasuri, părea că i se şi făcuse din nou foame. 

„Căpcăunul ăsta ar merita să-l calce oamenii, prădându-l şi 
muindu-i oasele cu furca şi toroipanul”, gândea Guccio. 

Un argat pregăti o legătură cu bunătăţi pe care o înveli 
într-o pânză, ca să nu se vadă ce-i acolo, şi Guccio o prinse 
de oblâncul şeii. 

— Iar daca ţi se întâmplă şi dumitale să duci lipsă la Paris 
de-ale gurii, îi spuse ispravnicul însoţindu-l la plecare, poate 
că aş putea cu vreun prilej să-ţi trimit o căruţă. 

— Mă voi gândi la asta, ispravnice. De altminteri n-are să 
treacă mult şi ai să mă vezi iar pe aici. lar până atunci, fii 
fără grijă, voi vorbi de dumneata cum se cuvine. 

Asupra acestora, Guccio porni îndărăt spre Neauphle, 
oprindu-se la bancă, unde slujbaşii îl copleşiră cu 
binecuvântările lor când aflară vestea cea bună. 

— Aşadar, zise Guccio, în fiecare săptămână va veni cineva 
de la Cressay să ia jumătate din merindele pe care vi le va 
da ispravnicul ori le veţi duce voi acolo după ce s-o înnopta. 
Unchiu-meu se interesează grozav de această familie, care 
are mai multă trecere decât s-ar părea; aveţi deci grijă să 
nu ducă vreo lipsă. 


— Urmează să ne plătească cu bani peşin, sau trebuie să 
adăugăm la datoria lor tot ce le vom da? întrebă mai-marele 
zărăfiei. 

— Veţi întocmi o socoteală deosebită pe care o voi 
supraveghea eu. 

După zece minute Guccio sosea la conac, învârtind în 
mână, triumfător, legătura cu provizii. Maria avu lacrimi în 
ochi când îl văzu în odaia ei, scoțând una după alta 
bunătăţile ce dobândise. 

— Guccio, îmi vine a crede că eşti un vrăjitor, izbucni 
dânsa. 

— Voi face încă şi mai mult ca să te văd iar sănătoasă şi să 
mă bucur de iubirea ta. La fiecare opt zile veţi primi tot 
atâta... Crede-mă, adăugă el zâmbind, e mai uşor să găseşti 
de mâncare decât să găseşti un cardinal în tot Avignonul. 

Aceasta îi aduse aminte că nu venise la Cressay numai 
pentru ai spune fetei vorbe dulci. Deoarece se aflau singuri 
în odaie, Guccio folosi prilejul ca s-o întrebe dacă lădiţa pe 
care i-o încredinţase toamna trecută era tot la locul ei în 
capelă. 

— O vei găsi unde am pus-o, răspunse Maria. De aceea mi- 
a fost şi teamă că mor fără să ştiu ce trebuie să fac cu ea. 

— Nu te mai necăji pentru asta, o voi lua eu de acolo. Şi te 
rog, dacă mă iubeşti, nu te mai gândi la moarte! 

— Acum nu mă mai gândesc! spuse fata, zâmbind. 

După ce-i făgădui că va veni mai des la Cressay, Guccio o 
lăsă singură, în timp ce dânsa mânca cu nespusă poftă nişte 
prune uscate. 

Întors în odaia mare de jos, îi spuse cucoanei Eliabel că 
adusese din Italia câteva relicve straşnice foarte bune de 
leac şi că dorea să se roage avându-le alături, singur în 
capelă, pentru a obţine tămăduirea Mariei. Văduva se 
minună că flăcăul acesta atât de umblat, atât de săritor, atât 
de iscusit era totodată şi aşa de cucernic. Hotărât lucru, 
avea toate darurile... 


Luând cheia, Guccio merse aşadar să se încuie în capelă; 
acolo, trecu în spatele micului altar, găsi fără bătaie de cap 
piatra aceea de se răsucea pe locul ei şi, scotocind prin 
câteva sfinte oseminte ale nu se ştie cui, dădu peste cutia 
de plumb care conţinea chitanţa iscălită de Marigny 
arhiepiscopul. „lată o relicvă bună să vindece ţara”, îşi 
spuse, şi, aşezând piatra la loc, ieşi din capelă, dându-şi un 
aer cuvios. 

Primi îmbrăţişările şi mulţumirile castelanei şi ale celor doi 
feciori ai ei, apoi o întinse numaidecât, luând iar drumul 
Parisului. 

Biruit de oboseală, făcu popas într-un sătuc, Versailles, 
unde dormi câteva ceasuri. A doua zi se înfăţişă unchiului 
său, căruia îi povesti tot, în sfârşit, aproape tot, adică nu 
stărui prea mult asupra poruncilor pe care le dăduse 
pentru a ajuta familia Cressay, dar i-o descrise şi vorbi de 
matrapazlâcurile ispravnicului cu o mânie care-l surprinse 
pe bancher. 

— Mi-ai adus chitanţa arhiepiscopului? întrebă Tolomei. 

— Fireşte, unchiule, răspunse Guccio, întinzându-i cutia de 
plumb. 

— Şi zici că ispravnicul ţi-a mărturisit el însuşi că le ia 
oamenilor birul îndoit, vărsând apoi o parte unui secretar al 
lui Marigny? Aflat-ai căruia din ei? 

— Aş putea s-o aflu. Portefruit ăsta mă crede acum 
prietenul său cel mai bun. 

— Şi el spune că şi ceilalţi ispravnici fac la fel? 

— O spune pe şleau. Asta nu-i o ruşine? Ei fac un negoţ 
murdar cu foamea şi se îndoapă ca nişte porci, pe când în 
jurul lor norodul crapă de sărăcie. Regele n-ar trebui oare 
înştiinţat despre aceasta? 

Ochiul stâng al lui Tolomei, cel care nu se vedea niciodată, 
se deschisese pe neaşteptate, dând întregii feţe o altă 
expresie, în acelaşi timp ironică şi amenințătoare. 
Bancherul îşi freca încet una de alta mâinile sale grase cu 
degete ascuţite. 


— Ei bine, mi-aduci veşti foarte bune, spuse el, şi repetă 
zâmbind: foarte bune veşti, dragul meu Guccio. 

II 
VINCENNES. 

Când omul zilelor noastre încearcă să-şi înfăţişeze evul de 
mijloc, el crede de obicei că pentru asta i se cere un mare 
efort al imaginaţiei. Evul de mijloc îi apare ca o epocă 
întunecată, pierdută în noaptea timpurilor, o clipă din 
istoria lumii în care soarele nu se arată niciodată şi în care 
trăia o umanitate cu nişte orânduieli pe de-a-ntregul 
deosebite de cele ştiute de noi. Or, e de ajuns să deschidem 
ochii asupra universului nostru, e de ajuns să citim în 
fiecare dimineaţă gazetele noastre spre a descoperi că evul 
de mijloc e aici, foarte aproape. El continuă să existe alături 
de noi, şi nu numai prin câteva vestigii monumentale; îl 
găseşti de cealaltă parte a mării care udă țărmurile 
noastre, la câteva ceasuri de zbor; face parte din ceea ce se 
mai numeşte încă imperiul francez şi pune oamenilor noştri 
de stat ai veacului al XX-lea probleme pe care dânşii nu 
izbutesc să le rezolve. 

Câteva ţări musulmane din Africa de Nord şi din Orientul 
apropiat, care sunt încă, foarte exact, la veacul al XIV-lea al 
erei lor, ne pot da, sub multe aspecte, o imagine a ceea ce 
fu lumea medievală europeană. Aceleaşi oraşe cu uliţe 
strâmte, într-o veşnică forfotă, cu colibe înghesuite unele 
într-altele şi cu câteva palate somptuoase; acelaşi contrast 
între sărăcia înfiorătoare a claselor sărace şi huzurul 
marilor feudali; aceiaşi povestitori pe la colţul uliţelor, 
împrăştiind visul o dată cu noutăţile zilei; acelaşi norod în 
care nouă oameni din zece nu ştiu carte, îndurând vreme 
îndelungată asuprirea şi apucat pe neaşteptate de revolte 
aprige, de spaima ucigătoare; acelaşi amestec neîngăduit al 
credinţei religioase în treburile obşteşti; aceleaşi fanatisme, 
aceleaşi uneltiri ale stăpânirii, aceeaşi vrajbă între tagmele 
potrivnice, aceleaşi comploturi aşa de straniu urzite, că nu- 
şi mai află deznodământul decât în sânge!... Conclavurile 


din evul de mijloc trebuie să fi fost foarte asemănătoare cu 
adunările ulemaşilor+ 10). Dramele dinastice care au 
pecetluit sfârşitul capeţinilor direcţi par aidoma dramelor 
dinastice care frământă în zilele noastre ţările arabe; şi 
însăşi povestirea de faţă va fi fără îndoiala mai bine 
înţeleasă când vom spune că ea oglindeşte lupta pe viaţă şi 
pe moarte dintre paşa Valois şi marele vizir Marigny. 
Singura deosebire e în aceea că ţările europene din evul de 
mijloc nu slujeau drept câmp de expansiune pentru 
interesele naţiunilor mai bine înzestrate cu mijloace tehnice 
şi armament. De la căderea imperiului roman, colonialismul 
murise, cel puţin pe meleagurile noastre. 

* „Nu l-am putut dobori izbindu-l făţiş - nu face nimic! - îl 
vom dobori pe de lături”, spusese bancherul Tolomei, 
vorbind de Marigny după ce acesta redobândise încrederea 
regelui. 

Când Guccio îi destăinuise învârtelile ispravnicului de la 
Montfort-l'Amaury, Tolomei chibzui două zile întregi la ce 
avea de făcut; apoi, în cea de-a treia zi, punându-şi 
giubeaua îmblănită, scufa şi pelerina, căci ploua şi fulguia în 
după-amiaza aceea, merse la palatul lui Valois. Găsi acolo 
pe unchiul regelui împreuna cu văru-său d'Artois, amândoi 
destul de cătrăniţi, vărsându-şi năduful după înfrângerea 
suferită şi frământând în mintea lor gânduri de răzbunare. 

— Înălţimile-voastre, le spuse Tolomei, aţi încurcat 
treburile într-aşa fel în săptămânile acestea din urmă, că 
de-aţi fi ţinut bancă sau prăvălie, ajungeaţi de-a dreptul la 
faliment. 

Putea să-şi îngăduie asemenea ton: i se datorau zece mii 
de livre, şi cei doi înghiţiră dojana fără să crâcnească. 

— Nu mi-aţi cerut sfatul, urmă cămătarul, aşa că nu vi l-am 
dat. Aş fi putut să vă spun din capul locului că un om atât de 
mare cum este Enguerrand nu se va apuca să fure vârându- 
şi mâinile în lăzile de bani ale regelui. Dacă a făcut 
mâncătorii, le-a făcut într-alt chip. 

Apoi, întorcându-se cu faţa la contele de Valois: 


— Monseniore Charles, ţi-am dat mulţi bani ca să te poţi 
ridica în ochii regelui, câştigându-i încrederea; banii aceştia 
urma să-mi fie înapoiaţi de îndată. 

— Dar ţi se vor înapoia, jupâne Tolomei, se răsti Valois. 

— Când? N-am să cutez a pune la îndoială cuvântul 
domniei-tale. Sunt sigur de banii pe care mi-i datorezi; ar 
trebui totuşi să ştiu de unde şi cu ce îmi vor fi plătiţi, căci 
vistieria nu mai e pe mâna domniei-tale, ci-i din nou la 
cheremul lui Marigny. 

— Şi ce ne sfătuieşti să facem ca să-i venim de hac acestui 
mistreţ împuţit? întrebă Robert d'Artois. Suntem tot atât de 
interesaţi în asta ca şi dumneata, crede-mă, iar dacă ai 
cumva vreo idee mai bună ca ale noastre, va fi binevenită. 

Tolomei îşi netezi cutele caftanului, apoi îşi încrucişă 
mâinile pe pântec. 

— Înălţimile-voastre, răspunse el, încetaţi de a-l mai 
învinui pe Marigny. Încetaţi de a mai da sfoară-n ţară că-i 
un hoţ, atunci când regele a hotărât că nu e. Arătaţi-vă 
câtăva vreme împăcaţi cu cârmuirea lui, şi după aceea, fără 
ca el să ştie, puneţi să se facă cercetări prin provincii. Să 
nu-i însărcinaţi cu treaba asta pe dregătorii regali, căci 
tocmai pe dânşii trebuie să-i ţinem sub ochi; spuneţi 
nobililor, mari şi mici, asupra cărora aveţi putere, să tragă 
cu urechea cam peste tot spre a afla de învârtelile 
oamenilor pe care Marigny i-a vârât în slujbe la isprăvniciile 
de plasă. În multe locuri sunt strânse biruri din care numai 
o jumătate merge la vistierie. Ce nu li se ia oamenilor în 
bani li se ia în merinde cu care se face negoţ. Puneţi să se 
cerceteze, vă zic, şi apoi obţineţi din partea regelui şi a lui 
Marigny însuşi să fie chemaţi toţi ispravnicii, perceptorii şi 
dăbilarii dijmelor pentru a li se cerceta socotelile în faţa 
baronilor ţării. Atunci, vă spun, vor ieşi la iveală furtişaguri 
aşa de grozave, că n-are să vă fie greu să i le puneţi în 
cârcă lui Marigny, fără să vă mai bateţi capul spre a vedea 
dacă-i vinovat sau nu. Şi făcând astfel, monseniore de 
Valois, îi vei avea de partea domniei-tale pe toţi nobilii care 


se burzuluiesc văzând că pe moşiile lor vătăşeii lui Marigny 
îşi vâră nasul în toate; şi vei avea de asemenea norodul, 
care crapă de foame şi caută un ţap ispăşitor pentru 
suferinţa lui. lată, înălţimile-voastre, sfatul pe care îmi 
îngădui să vi-l dau şi l-aş da regelui, dacă aş fi în locul 
dumneavoastră... Aflaţi, de altminteri, că societăţile 
lombarde, care au agenţii cam peste tot, pot să vă dea 
ajutor în această cercetare, dacă o doriţi... 

— Va fi greu să-l hotărâm pe rege, zise Valois, căci 
deocamdată ţine mult la Marigny şi la frate-său, 
arhiepiscopul, de la care aşteaptă un papă. 

— În ce-l priveşte pe arhiepiscop nu vă faceţi grijă, 
răspunse bancherul. Îl am cu ceva la mână, şi când va veni 
ceasul vă voi da acest mijloc de a-l sili să joace aşa cum 
vrem. 

După ce 'Tolomei ieşi, d'Artois îi spuse lui Valois: 

— Unchiaşul ăsta e mai tare ca noi. 

— Mai tare, mai tare... mormăi Valois. Adică ne spune în 
graiul său de negustor lucruri pe care noi le gândisem 
dinainte. 

Şi pentru a doua oară elurmă întocmai instrucţiunile ce-i 
erau dictate de puterile banului. Cu cele zece mii de livre, 
pentru care dăduse garanţia sa confraţilor italieni, jupân 
Spinello Tolomei îşi oferea luxul de a conduce Franţa. 

Dar lui Valois i-au trebuit aproape două luni până să-l 
convingă pe Aiurit. Degeaba îi tot repeta nepotului: 

— Aminteşte-ţi, Ludovic, ultimele cuvinte ale tatălui tău. 
Aminteşte-ţi că ţi-a spus: „Cată să afli cât mai curând starea 
ţării tale”. Ei bine, chemându-i pe toţi ispravnicii şi 
perceptorii, vei putea cunoaşte această stare. Şi sfântul 
nostru străbun al cărui nume îl porţi îţi arată calea, căci şi 
dânsul făcu o mare cercetare de acest fel în anul 1247. 

Marigny găsea nimerită o asemenea adunare, dar socotea 
că nu-i venise încă vremea. Avea întotdeauna un motiv bun 
ca s-o amâne, afirmând, cu drept cuvânt, că nu trebuia, 
tocmai când ţara era tulburată, să fie îndepărtați de la 


reşedinţele lor toţi dregătorii regelui dintr-o dată, 
aruncându-se astfel bănuieli asupra ocârmuirii lor. 

În vremea asta autoritatea centrală se destrăma şi, vrând- 
nevrând, trebuia să recunoşti că în Franţa erau două puteri 
care se înfruntau, se încurcau şi se anulau una pe alta. 
Hărţuit între cele două partide, rău informat, nemaiştiind 
ce era clevetire şi ce era adevărat din câte i se spuneau, 
nefiind în stare prin firea lui să se rostească făţiş, dându-şi 
încrederea ba la stânga, ba la dreapta, Ludovic al X-lea nu 
lua alte hotărâri decât acelea ce i se impuneau şi credea că 
el cârmuieşte ţara, când nu făcea decât să se supună voinţei 
altora. 

lar mitră papală tot nu se vedea răsărind pe cerul 
Avignon-ului, unde Marigny împingea împotriva cardinalului 
Dueze nişte candidaturi care ţineau în loc alegerea. 

În sfârşit, la 19 martie 1315, cedând în faţa îndâririi 
cârdăşiilor de mari feudali şi ascultând de sfatul celor mai 
mulţi dintre sfetnicii săi, Ludovic al X-lea iscăli cartea către 
seniorii normanzi, după care aveau să urmeze în scurtă 
vreme cărţile către cei din Languedoc, Burgundia, Picardia 
şi Chartres. Ele restabileau turnirurile, războaiele nobililor 
între dânşii, duelurile. Le era din nou îngăduit nobililor „să 
se războiască unii cu alţii, să umble călare încolo şi încoace 
şi să aibă armele asupra lor...” Seniorii puteau iarăşi după 
voia lor să împartă moşii, făcându-şi noi vasali, fără a mai fi 
ţinuţi să raporteze despre aceasta regelui. Nobilii nu mai 
aveau să fie judecaţi decât de tribunale de ale lor. Armăşeii 
sau ispravnicii regelui nu mai puteau să aresteze pe cei ce- 
ar încălca legea, fără să ceară mai întâi încuviințarea 
nobilului stăpân al locului. Burghezii şi ţăranii slobozi nu 
mai aveau voie, în afară de câteva cazuri excepţionale, să 
părăsească moşiile seniorilor pentru a se duce să ceară 
oblăduirea regelui. 

În sfârşit, tributul de război şi dreptul regelui de a ridica 
oaste erau astfel orânduite, încât baronii redobândeau un 
fel de neatârnare care le îngăduia să hotărască singuri dacă 


vor sau nu să ia parte la războaiele ţării şi cât să li se 
plătească pentru aceasta. Marigny şi Valois, într-un glas 
amândoi, lucru ce rareori se întâmpla, izbutiseră să 
strecoare la sfârşitul acestor hrisoave o formulă în doi peri 
privind autoritatea supremă a regelui şi tot ceea ce „potrivit 
vechii datini era în mâna prinţului domnitor şi a nimănui 
altuia”. După pravili, această formulă ar fi îngăduit unei 
ocârmuiri puternice să desființeze unul câte unul toate 
privilegiile pe care fusese silită a le da. La drept vorbind, se 
prăbuşeau toate rânduielile Regelui de Fier. Dar ori de câte 
ori i se amintea de aceasta, pomenindu-i-se de Filip cel 
Frumos, Aiuritul, inspirat de Valois, răspundea că el 
urmează pilda sfântului Ludovic. 

Marigny, care luptase până la capăt apărând opera celor 
şaisprezece ani ai vieţii sale, spuse în ziua aceea, ieşind de 
la consiliu, că se aruncase sămânţa unor mari tulburări. 

Tot atunci se hotărâse ca adunarea tuturor ispravnicilor, 
vistiernicilor şi perceptorilor să se ţină pe la jumătatea lui 
april; controlori ai cârmuirii, cărora li se zicea 
„Reformatori”, fură trimişi prin toată ţara. Şi, cum tocmai 
se căuta un loc pentru adunare, Charles de Valois propuse 
Vincennes, în amintirea sfântului rege. 

* 

În ziua rânduită, Ludovic al X-lea împreună cu pairii, 
baronii şi sfetnicii săi, însoţiţi de înalții dregători ai coroanei 
şi de membrii curţii de conturi, porniră cu mare pompă 
înspre castelul de la Vincennes. Era un alai de toată 
frumuseţea şi oamenii ieşiseră în pragul porţilor să 
privească, în vreme ce micile haimanale se ţineau după el, 
strigând: „Trăiască regele!”, în speranţa că li se va zvârli un 
pumn de zaharicale. Umbla zvonul că regele are să-i judece 
pe perceptori, şi nimic nu putea să bucure mai mult 
poporul. Era o zi blândă de april, cu norişori care goneau 
pe cer deasupra copacilor din pădure. O adevărată zi de 
primăvară, care aducea iar speranţa în inimile oamenilor; 
dacă foametea bântuia mai departe, scăpaseră barem de 


frig, şi îşi ziceau că recolta viitoare are să fie bună, dacă 
sfinţii de gheaţă nu vor pârjoli bucatele pe câmp. 

Adunarea se ţinu sub cerul liber, în vecinătatea castelului 
regal. Cu mare greutate fusese regăsit chiar stejarul 
sfântului Ludovic, căci stejari erau în tot locul. Vreo două 
sute de perceptori, vistiernici şi ispravnici se aflau înşiruiţi, 
cei mai mulţi pe bănci de lemn, iar ceilalţi - aşezaţi jos de 
jur împrejur. 

Sub un baldachin brodat cu pajura Franţei, tânărul rege, 
având coroana pe cap şi sceptrul în mână, şedea într-un jilţ, 
un soi de scaun ce se putea strânge, făcut după cel al 
magistraţilor Romei vechi, şi care de la începuturile 
monarhiei franceze îi slujea suveranului drept tron oriunde 
se ducea. Pe braţele acestui jilţ al lui Ludovic al X-lea se 
vedeau sculptate capete de ogari, iar speteaza era 
căptuşită cu o pernă de mătase roşie. De o parte şi de alta a 
regelui şedeau pairii şi baronii, iar în spatele unor mese 
lungi, sprijinite pe căpriori, judecătorii curţii de conturi. 
Unul după altul, slujbaşii regali se înfăţişau fiecare cu 
catastiful în mână, o dată cu „reformatorii” care umblaseră 
prin părţile lor. Cercetarea amănunţită a socotelilor arăta 
să fie o treabă tare plicticoasă, şi Ludovic al X-lea, ca să-i 
treacă de urât, se distra numărând guguştiucii care îşi luau 
zborul din copaci. 

Nu fu nevoie de multă vreme ca să iasă la iveală că 
socotelile arătau peste tot o risipă uriaşă, urme de nedrepte 
luări şi de sfeterisiri, mai cu seamă în lunile de pe urmă, 
mai cu seamă de la moartea lui Filip cel Frumos încoace, 
mai cu seamă de când fusese ştirbită autoritatea lui 
Marigny. 

Neliniştea se întindea tot mai mult în rândurile seniorilor, 
iar frica - în rândurile slujbaşilor. Când se ajunse la 
ispravnicii şi perceptorii regiunii Montfort-Amaury, 
Neauphle, Dourdan şi Dreux, asupra cărora Tolomei dăduse 
„reformatorilor” cele mai precise capete de acuzare, se 
stârni în jurul regelui un mare val de mânie. Dar cel mai 


pornit dintre toţi seniorii, cel care-şi dădu drumul furiei cu 
mai multă înverşunare, fu Marigny. Glasul său acoperi dintr- 
o dată toate celelalte glasuri când se răsti la slujbaşii săi cu 
o străşnicie care-i făcu să-şi încovoaie spinarea. Le cerea să 
pună la loc tot ce furaseră, îi ameninţa cu pedepse. 
Ridicându-se deodată, monseniorul de Valois îi tăie vorba. 

— Frumos mai ştii să faci pe grozavul în faţa noastră, 
domnule Enguerrand, strigă el, dar nu-ţi ajută la nimic să 
răcneşti aşa de tare în nasul acestor netrebnici, căci ei nu-s 
decât oamenii dumitale pe care i-ai pus în slujbă, şi totul 
arată că ai împărţit cu dânşii. 

O atât de mare tăcere urmă după aceste cuvinte, încât se 
auzi lătratul unui câine în câmp. Aiuritul privi nedumerit în 
jurul său; nu se aştepta la asemenea izbucnire. Toţi îşi 
ţineau răsuflarea, căci Marigny se îndrepta acum spre 
Charles de Valois. 

— Eu, monseniore... făcu el cu glas înăbuşit. Despre mine 
ai cutezat să vorbeşti?... Dacă vreuna dintre aceste 
puşlamale... (arăta cu mâna spre toţi perceptorii) dacă 
vreunul dintre aceşti nevrednici slujitori ai ţării poate veni 
să spună într-adevăr şi să jure că m-a plătit în vreun fel, sau 
că mi-a dat cât de cât din ce a strâns de la locuitori, să se 
apropie. 

Atunci, împins din spate de laba uriaşă a lui Robert 
d'Artois, fu văzut apropiindu-se, tremurând tot, un om cu 
braţele scurte şi faţa rotundă, care avea o urâcioasă pată 
roşie în colţul sprâncenei. 

— Cine eşti tu? Ce ai de spus? Vii să-ţi cauţi ştreangul? 
întrebă Marigny. 

Jupân Portefruit rămase mut. Fusese totuşi bine dresat, de 
Guccio mai întâi, apoi de contele de Dreux, stăpânul 
ținutului Montfort, şi la urmă de Robert d'Artois, în faţa 
căruia îl aduseseră cu două zile înainte. 1 se va lăsa viaţa, şi 
chiar averile pe care le strânsese, numai dacă vine să aducă 
mărturie mincinoasă împotriva lui Marigny. 


— Ei, ce ai de spus? întrebă la rândul său Valois. 
Mărturiseşte fără teamă adevărul, căci iubitul nostru rege 
se află aici ca să-l audă şi să facă dreptate. 

Portefruit îşi puse un genunchi jos înaintea lui Ludovic al 
X-lea şi, desfăcându-şi braţele, rosti cu glas aşa de slab, că 
abia putu fi auzit: 

— Măria-ta, sunt un mare păcătos, dar am fost silit la 
aceasta de către un secretar al monseniorului de Marigny, 
care îmi cerea în fiecare an un sfert din birurile ce 
strângeam, pentru stăpânul său. 

Marigny îl dădu deoparte cu piciorul pe ispravnicul de 
Montfort, care, o dată împlinită treaba-i mârşavă, se trase 
repede îndărăt, pierzându-se în mulţime. 

— Măria-ta, zise Enguerrand, nu-i nici un cuvânt adevărat 
în ceea ce bâlbâie omul acesta; nu-s decât vorbe învăţate. 
Cine l-a învăţat să le spună? Asta o văd prea bine. Să mi se 
găsească vină că mi-am pus încrederea în toţi ticăloşii 
aceştia a căror necinste a ieşit la iveală; să mi se găsească 
vină că nu i-am frecat îndeajuns şi ca n-am poruncit să fie 
traşi pe roată vreo duzină din ei, aş înţelege asemenea 
dojană, măcar că de patru luni încoace mi se iau toate 
mijloacele de a-i mai ţine în mână. Dar să nu mi se aducă 
pâră că aş fi un hoţ. E pentru a doua oară, domnule de 
Valois, şi de data asta n-am s-o îngădui. 

Întorcându-se spre rege, cu o atitudine grozav de teatrală, 
contele de Valois strigă: 

— Nepoate, suntem înşelaţi de un om primejdios care a 
rămas prea mult printre noi, şi ale cărui nelegiuiri au adus 
blestem asupra neamului nostru. De la el au pornit 
jecmănelile de care se plâng oamenii, şi tot el, pentru banii 
ce i s-au dat, a oprit de mai multe ori războiul împotriva 
flamanzilor, spre ruşinea ţării. Dintr-aceasta tatăl tău a 
căzut la aşa mâhnire, că i s-a tras moartea înainte de 
vreme. Enguerrand e cel vinovat de moartea lui. În ce mă 
priveşte sunt gata să fac dovada că e un hoţ şică a trădat 
ţara, iar dacă nu vei porunci să fie arestat de îndată, mă jur 


înaintea lui Dumnezeu că nu voi mai pune piciorul la curtea 
ta, nici la consiliul tău. 

— Numai minciuni ţi-au ieşit din gură! îi strigă Marigny. 

— Mincinos eşti tu, Enguerrand, martor mi-e Dumnezeu! 
răspunse Valois. 

Cu această vorbă se aruncă asupra lui Marigny, apucându- 
| de gât, şi cei doi bivoli, din care unul era împărat al 
Constantinopolei, iar celălalt îşi avea statuia printre regi, se 
luară la bătaie ca nişte hamali, faţă de toată curtea şi toată 
cârmuirea ţării, stârnind nori de praf în juru-le şi 
împroşcându-se cu ocări. 

Baronii se ridicaseră în picioare, ispravnicii se trăseseră 
îndărăt, răsturnând băncile într-o învălmăşeală înfricoşată. 
Se auzi deodată un hohot de râs. Era Aiuritul, care nu 
izbutea să facă pe sfântul Ludovic până la capăt. 

Indignat de râsetul acesta mai mult decât de spectacolul 
ruşinos pe care-l dădeau cei doi bătăuşi, Filip de Poitiers se 
apropie şi, cu o putere ce n-ai fi bănuit-o la dânsul, îi 
despărţi pe adversari şi-i ţinu de-o parte şi de alta a 
braţelor sale lungi. Marigny şi Valois gâfâiau, roşii la faţă, 
cu veşmintele rupte. 

— Unchiule, zise Filip de Poitiers, cum de îndrăzneşti? Şi 
dumneata, Marigny, cată de te stăpâneşte, ţi-o poruncesc. 
Fă bine şi întoarce-te acasă, aşteptând până vă veţi potoli 
amândoi. 

Energia şi hotărârea ce se simțeau la flăcăul acesta de 21 
de ani îi siliră pe nişte bărbaţi de două ori mai vârstnici ca 
dânsul să se supună. 

— Pleacă, ţi-o spun, Marigny! stărui Filip de Poitiers. 
Bouville! Însoţeşte-l! 

Marigny se lăsă dus de Bouville şi ajunse la poarta 
castelului Vincennes. Se dădeau toţi la o parte în faţa lui, ca 
în faţa unui taur pe care încerci să-l bagi în cuşcă după ce l- 
ai scos din arenă. 

Valois nu se clintise din loc; tremura de furie şi repeta 
întruna: 


— Am să fac să-l spânzure! Nu mă las până nu-l văd 
spânzurat! 

Ludovic al X-lea nu mai râdea. Intervenţia fratelui său îi 
dăduse o lecţie de autoritate. Afară de asta, înţelesese 
deodată că fusese tras pe sfoară. Se ridică din jilţul său, îşi 
săltă mantia pe umeri şi-i spuse lui Valois, cu glas răstit: 

— Unchiule, am a-ţi vorbi fără întârziere, fii bun de mă 
urmează. 

III. 

TÂRGUL PORUMBEILOR 

— M-ai încredinţat, unchiule, răcnea Ludovic Aiuritul, 
umblând de colo-colo cu paşi mari printr-una din sălile 
castelului Vincennes... m-ai încredinţat că nu era vorba de 
data aceasta să-i aduci învinuiri lui Marigny, şi totuşi ai 
făcut-o! Asta-i prea de tot, să-ţi baţi joc de voinţa mea. 

Ajuns la capătul încăperii, se răsuci deodată în călcâie, şi 
mantia îi flutură de jur împrejur, bătându-i pulpele. 

— Cum să nu-ţi pierzi sărita, nepoate, în faţa unei 
asemenea mişelii?! răspunse Charles de Valois, gâfâind încă 
după încăierarea de adineaori şi ţinându-şi fâşiile gulerului 
rupt. 

Aproape că era de bună-credinţă şi se convingea acum că 
se lăsase târât de o pornire neaşteptată, deşi comedia pe 
care o jucase fusese hotărâtă cu două luni înainte. 

— Ştii bine că-mi trebuie un papă şi ştii de asemenea că 
numai Marigny mi-l poate face! urmă Aiuritul. Bouville ne-a 
spus-o destul de limpede. 

— Bouville! Bouville! Nu crezi decât în ceea ce ţi-a spus 
Bouville, care n-a văzut nimic şi nu pricepe nimic. De la 
tânărul lombard, cel de-a fost trimis cu dânsul ca să ţină 
socoteala banilor, am aflat mai mult decât de la Bouville al 
tău despre ce se întâmplă la Avignon. Niciodată, mă auzi, 
niciodată Marigny nu-ţi va face un papă pe gustul tău. 
Dimpotrivă! Îţi cunoaşte dorinţa şi pune toate piedicile pe 
care le poate scorni, înadins ca să-l ţii mai departe în slujbă. 
Unde vei fi în seara asta, nepoate? 


— Am hotărât să nu mă mişc de aici, răspunse Ludovic. 

— Atunci, până-n seară îţi voi aduce unele dovezi care au 
să-l strivească pe Marigny al tău, şi sper că ai să sfârşeşti 
prin a-l lăsa pe mâna mea. 

După care vorbă, Valois porni înspre Paris, însoţit de 
Robert d'Artois şi de scutierii ce-i slujeau de escortă 
obişnuită. Pe drum întâlniră convoiul de căruţe care 
aduceau la Vincennes paturi, lăzi, mese, văsărie, pentru ca 
regele să poată înnopta acolo, căci în vremea aceea 
castelele regale nu erau întotdeauna mobilate, sau abia 
dacă erau, şi trebuiau aduse cele de trebuinţă, pe care o 
ceată de tapiţeri le orânduiau în două ceasuri. 

Valois se întoarse la palatul său pentru a-şi schimba 
hainele, iar pe Robert d'Artois îl trimise la Tolomei. 

— Prietene bancher, îi spuse uriaşul, iată că a sosit clipa 
când trebuie să-mi dai adeverinţa aceea de care îmi 
vorbiseşi, dovada hoţiilor săvârşite de Marigny 
arhiepiscopul în averea templierilor. Monseniorul de Valois 
are nevoie de ea chiar acum. 

— Nu mă luaţi aşa de repede, monseniore Robert. Îmi 
cereţi să las din mână o armă care ne-a mai scăpat o dată, 
pe mine şi pe toţi prietenii mei. Dacă ea vă ajută să-l 
doborâţi pe Marigny, sunt foarte încântat. Dar dacă, din 
nenorocire, Marigny rămâne la cârmă după asta, s-a zis cu 
mine... Şi apoi... şi apoi m-am gândit bine, monseniore... 

Robert stătea ca pe jeratic în timpul acestui logos, căci 
Valois îi ceruse să dea zor şi ştia preţul fiecărei clipe 
pierdute; dar ştia de asemenea că repezindu-l pe Tolomei 
nu se putea obţine niciodată nimic. 

— Da, m-am gândit bine, urmă bancherul. Bunele 
rânduieli ale monseniorului Ludovic cel Sfânt, cărora e 
vorba să li se dea iar putere, sunt minunate pentru ţară; mi- 
ar plăcea însă ca ordonanţele prin care toţi lombarzii fură 
izgoniți din Paris să fie lăsate deoparte. Prietenii mei mi-au 
deschis ochii asupra acestui lucru şi aş vrea să fiu asigurat 
că vom fi lăsaţi în pace. 


— Dar bine, monseniorul de Valois ţi-a spus-o: vă sprijină, 
vă ocroteşte! 

— Da, da, cuvintele-s frumoase, dar am vrea mai degrabă 
ca toate acestea să fie scrise. Companiile lombarde al căror 
căpitan general sunt, după cum ştiţi, au pregătit o jalbă 
respectuoasă către rege, cerându-i să întărească privilegiile 
noastre obişnuite; şi în zilele acestea, când regele 
semnează toate pitacele ce i se înfăţişează, am ţine mult să-l 
semneze şi pe al nostru. După care, monseniore, vă dau 
bucuros la mână cu ce să-l puteţi spânzura sau arde sau 
trage pe roată, cum veţi alege, pe Marigny cel tânăr sau pe 
Marigny cel bătrân, sau pe amândoi deodată. 

D'Artois repezi un pumn în masă de se cutremurară toate 
în odaie. 

— Nu întinde coarda prea mult, 'Tolomei! strigă el. Ţi-am 
spus că nu mai putem aştepta. Dă-mi jalba ta şi ai cuvântul 
meu că voi face să fie semnată de rege; dar dă-mi tot acum 
şi celălalt pergament. Suntem în aceeaşi tabără şi ar trebui 
măcar o dată să ai încredere în mine. 

Cu mâinile încrucişate pe burtă, Iolomei oftă. 

— Fie, făcu el, sunt uneori împrejurări când trebuie să 
rişti; dar vă spun drept, monseniore, mie unuia nu-mi place 
asta. 

Şi îi înmână contelui d'Artois, o dată cu jalba lombarzilor, 
şi cutia de plumb pe care Guccio o adusese îndărăt de la 
Cressay. Apoi intră frica în el şi zile întregi avea să fie 
bolnav, gândindu-se la ce făcuse. 

După un ceas, în palatul episcopal lipit de catedrala Notre- 
Dame, conții de Valois şi d'Artois dădeau buzna cu tărăboi 
mare la arhiepiscopul Jean de Marigny. 

Într-o sală de primire cu tavanul boltit, mirosind toată a 
tămâie, tânărul prelat le întinse inelul să i-l sărute. Valois se 
prefăcu a nu vedea gestul acesta, iar d'Artois duse degetele 
arhiepiscopului până la buzele sale cu o astfel de 
obrăznicie, încât ai fi zis că are să facă vânt mâinii acesteia 
peste umăr. 


— Monseniore Jean, vorbi Charles de Valois, ar trebui să 
ne spui în sfârşit prin ce mijloace dumneata şi fratele 
dumitale vă împotriviţi aşa de tare la alegerea cardinalului 
Dueze, astfel ca acest conclav de la Avignon seamănă 
întocmai unui sobor de strigoi. 

— Dar n-am nici un amestec în asta, monseniore, nici un 
amestec, răspunse Jean de Marigny, pălind uşor la faţă, însă 
păstrând un ton plin de blândeţe dulceagă. Frate-meu face 
cum e mai bine, sunt sigur, pentru a-l ajuta pe rege, iar eu 
însumi îl slujesc cât pot, deşi conclavul depinde de cardinali, 
şi nicidecum de dorinţele noastre. 

— Ei, bine! izbucni d'Artois, dacă aşa stau lucrurile, dacă 
creştinătatea se poate lipsi de papa, eparhia de Sens şi de 
Paris s-ar putea lipsi de arhiepiscop! 

— Nu înţeleg spusele domniei-tale, monseniore Robert, 
zise Jean de Marigny, afară numai că aceste cuvinte sunt o 
ameninţare împotriva unui slujitor al lui Dumnezeu. 

— Nu cumva Dumnezeu e cel ce ţi-a poruncit, jupâne 
arhiepiscop, să-ţi însuşeşti niscaiva odoare de-ale 
templierilor, care trebuiau să intre la vistierie, şi gândeşti 
că regele, care e şi trimisul lui Dumnezeu pe pământ, ar 
putea îngădui la amvonul catedralei sale metropolitane un 
prelat necinstit? Asta o recunoşti? sfârşi d'Artois, vârându-i 
sub nas documentul încredinţat de Tolomei. 

— E un fals! strigă arhiepiscopul. 

— Dacă-i un fals, răspunse Robert d'Artois, atunci să ne 
grăbim pentru a face să iasă adevărul la lumină. Cere deci 
să se purceadă la judecată în faţa regelui ca să se afle 
falsificatorul! 

— Slava bisericii n-ar avea nimic de câştigat din asta... 

—.iar domnia-ta totul de pierdut, aşa cred, monseniore. 

Arhiepiscopul se aşezase într-un jilţ înalt şi se uita la 
pereţi, de parcă ar fi căutat pe unde să iasă de acolo. Era 
prins în capcană şi simţea că voinţa îl părăseşte. „Nu se vor 
da în lături de la nimic, îşi zicea. Să ajung aici pentru două 
mii de livre de care am avut nevoie e într-adevăr jalnic.” 


Simţea că îl trec toate sudorile sub veşmintele sale violete şi 
îşi vedea viaţa toată năruindu-se din pricina unei coţcării 
vechi de un an şi mai bine, al cărei câştig îl tocase de mult. 

— Monseniore Jean, zise atunci Charles de Valois, eşti încă 
foarte tânăr şi ai un mare viitor înaintea domniei-tale, atât 
în treburile bisericii, cât şi în acelea ale ţării. Ceea ce ai 
săvârşit aici (lua pergamentul din mâna lui Robert d'Artois) 
e o abatere uşor de înţeles într-o vreme când orice morala 
se destramă, şi nu ai săvârşit-o, cred, decât având sub ochi 
pilde rele. Ar fi mare păcat dacă această greşeală, doar 
bănească, ar întuneca strălucirea mitrei episcopale ce porţi 
sau ţi-ar scurta zilele. Căci, dacă din nenorocire acest 
înscris ar ajunge sub ochii regelui, cu toată durerea ce am 
avea-o toţi, aceasta te-ar duce la mânăstire... sau la rug. 
Părerea mea, monseniore, este că săvârşeşti o greşeală 
mult mai mare faţă de ţară slujind uneltirile fratelui domniei 
tale împotriva dorinţei regelui. Dacă primeşti să dai în 
vileag această de-a doua greşeală, te vom ţine chit pentru 
cea dintâi. 

— Ce-mi cereţi? întrebă arhiepiscopul. 

— Părăseşte tabăra fratelui domniei-tale, care nu mai face 
nici o para, zise Valois, şi vino să-i arăţi regelui Ludovic tot 
ce ştii despre poruncile ticăloase ce ţi s-au dat în privinţa 
conclavului. 

Prelatul acesta era dintr-un aluat moale. El nu-şi datora 
măririle decât fratelui său; i se dăduse o mitră şi cel mai de 
seamă scaun episcopal din Franţa ca să-i osândească pe 
templieri, atunci când cei mai mulţi dintre episcopi se 
dădeau în lături, refuzând să-i judece. Dar acolo, în piaţa 
catedralei Notre-Dame, când Jacques de Molay fusese 
executat, se speriase rău. Nu era tare decât în zilele 
obişnuite; în ceasurile grele era mişel. Acum, frica nu-i lăsa 
nici răgazul de a se gândi la frate-său, căruia îi datora tot; 
nu se gândi decât la el însuşi şi intră uşor în rolul lui Cain, 
care trebuie să-i fi fost menit din naştere. Trădarea lui avea 


să-i aducă o lungă viaţă de onoruri sub patru regi, unul 
după altul. 

— Mi-ai deschis ochii, monseniore de Valois, zise el, şi sunt 
gata să-mi răscumpăr greşeala aşa cum îmi vei arăta. Aş 
vrea numai ca pergamentul acesta să-mi fie înapoiat. 

— Foarte bucuros, răspunse contele de Valois, întinzându-i 
documentul. E de ajuns că l-am văzut noi, contele d'Artois şi 
cu mine; mărturia noastră trage greu în faţa ţării întregi. 
Ne vei însoţi chiar acum la Vincennes; un cal te aşteaptă în 
poartă. 

Arhiepiscopul porunci să i se aducă mantia, mănuşile 
brodate şi tichia, apoi cobori încet scara, călcând plin de 
ifos, înaintea celor doi baroni. 

— N-am văzut încă om pe lume să se târască cu atâta 
măreție, îi şopti Robert dArtois lui Valois. 

* 


Orice rege, orice om îşi are plăcerile lui, care, mai mult ca 
vreo altă faptă, îi dau pe faţă pornirile adânci ale firii. 
Regele Ludovic al X-lea nu era de fel făcut pentru 
vânătoare, nici pentru întreceri la spadă sau turniruri. Din 
copilărie îi plăcea jocul cu mingea; dar mai ales îi făcea 
plăcere când se afla undeva la ţară, să se bage în vreo şură 
sau vreun şopron, cu un arc în mână, şi să tragă de la câţiva 
paşi în porumbeii cărora un scutier le dădea drumul unul 
după altul dintr-un coş. 

Era tocmai absorbit de această desfătare crudă, când 
unchiul Valois şi văru-său d'Artois i-l aduseră pe 
arhiepiscop. Şopronul era tot plin de pene şi mânjit de 
sânge. Un hulub cu aripa ţintuită de-o bârnă continua să se 
zbată şi să ţipe; alţii, atinşi mai bine, zăceau la pământ, cu 
lăbuţele îndoite şi chircite pe burtă. Aiuritul scotea un 
strigăt de bucurie de câte ori săgeata lui străpungea 
victima. 

— Alta! poruncea el scutierului, care se grăbea să ridice 
capacul coşului. 


Pasărea îşi lua zborul rotindu-se şi se înălța; Ludovic 
trăgea cu arcul, iar dacă săgeata nu nimerea ţinta şi se 
frângea într-un perete, el se mânia pe scutier, care nu 
dăduse drumul porumbelului tocmai la ţanc. 

— Nepoate, îi spuse Charles de Valois, azi îmi pari mai 
dibaci ca oricând, dar dacă vrei să laşi pentru o clipă 
vânătoarea asta, aş putea să-ţi spun ceva în legătură cu 
lucrurile destul de grave despre care ţi-am vorbit. 

— Ce, ce mai e? întrebă nerăbdător Aiuritul. 

Avea fruntea îmbrobonită de sudoare şi era tulburat de 
joaca lui. Dând cu ochii de arhiepiscop, îi făcu semn 
scutierului să părăsească şopronul. 

— Aşadar, e adevărat, monseniore, că mă împiedici să am 
un papă? 

— Vai, măria-ta! spuse Jean de Marigny. Vin să-ţi dau în 
vileag unele lucruri pe care le credeam poruncite de măria- 
ta şi care mă amărăsc grozav aflând că sunt potrivnice 
vrerii tale. 

Apoi, cu aerul celei mai depline sincerităţi din lume şi cu 
oarecare emfază dulceagă în ton, îi arătă regelui toate 
manevrele lui Enguerrand de Marigny pentru a împiedica 
adunarea conclavului şi a pune beţe-n roate la alegerea lui 
Jacques Dueze. 

— Oricât de greu mi-ar veni, măria-ta, să-ţi dezvălui 
urâcioasele fapte ale fratelui meu, sfârşi el, mi-e încă şi mai 
greu să-l văd uneltind împotriva intereselor ţării. Nu-l mai 
socot ca fiind din familia mea, căci un om al bisericii, cum 
sunt eu, nu-şi află familia adevărata decât în Dumnezeu şi în 
regele său. 

„Mai-mai să-ţi stoarcă lacrimi puşlamaua, gândea Robert 
d'Artois. Se pricepe să dea din gură, ticălosul!” 

Un porumbel uitat se aşezase pe pervazul unei ferestre. 
Aiuritul trase o săgeată care, trecând prin pasare, făcu 
geamul ţăndări. 

— Şi atunci, unde am ajuns cu treburile mele? zbieră el 
întorcându-se deodată. 


Robert d'Artois îl târi repede afară pe arhiepiscop, şi 
Valois rămase singur cu regele. 

— Da, unde am ajuns? întrebă din nou Aiuritul. Toţi mă 
trădează. Nimeni nu-şi ţine făgăduielile faţă de mine. 
Suntem la jumătatea lui aprilie, vara-i peste şase 
săptămâni, şi-ţi aduci aminte, unchiule, că doamna Ungariei 
a spus: „Până în vară”. De aici în şase săptămâni îmi poţi 
face un papă? 

— Cinstit vorbind, nepoate, nu mai cred asta. 

— Atunci, atunci, vezi că am dreptate! Ce-o să mă fac? 

— Te-am sfătuit îndeajuns, încă de astă-iarnă, să te 
descotoroseşti de Marigny. 

— Dar fiindcă aceasta nu s-a făcut, n-ar fi mai bine să-l 
chem pe Enguerrand, să-i trag un frecuş, să-l ameninţ şi să- 
i poruncesc să părăsească drumul pe care a pornit, 
intrându-mi în voie? Nu e oare singurul om de care ne 
putem sluji? 

Din sminteală, cât şi din încăpățânare, Aiuritul se întorcea 
mereu la Marigny ca la singura soluţie posibilă. Începuse 
iarăşi să măsoare şopronul cu paşi mari, umblând încoace şi 
încolo ca un zăpăcit; pene albe i se lipiseră de pantofi. 

— Nepoate, spuse pe neaşteptate Charles de Valois, eu am 
fost până acum de două ori văduv după nişte soţii minunate. 
E într-adevăr o mare nedreptate ca tu să nu fii după o soţie 
dezmăţată. 

— Ah, da! izbucni Aiuritul. Ah, da! Numai de-ar crăpa 
Marguerite! 

Se opri deodată din mers, îl privi pe unchiu-său, şi 
amândoi rămaseră o clipă nemişcaţi, ochi în ochi. 

— Iarna a fost friguroasă, temniţele sunt dăunătoare 
pentru sănătatea femeilor, urmă Charles de Valois, şi a 
trecut multă vreme de când Marigny nu ne-a mai dat vreo 
ştire despre starea Margueritei. Mă mir că a putut îndura 
traiul aspru la care a fost supusă... Poate ca Marigny îţi 
ascunde cât e de bolnavă şi că nu mai are mult de trăit. 


Tăcerea se lăsă iar între dânşii. Cuvintele lui Valois 
răspundeau celor mai tainice dorinţe ale Aiuritului, dar n-ar 
fi îndrăznit niciodată să le rostească el întâi. Un complice i 
se oferea, gata să ia asupra sa totul, scutindu-l chiar de a 
vorbi, chiar de a voi. 

— Îmi făgăduiseşi, nepoate, că ai să mi-l dai pe Marigny în 
ziua când vei avea un papă, zise Valois. 

— ȚŢi-l pot da, unchiule, tot aşa de bine şi în ziua când voi fi 
văduv, răspunse Aiuritul. 

Valois îşi trecu mâinile inelate peste obrazul său lat şi 
urmă cu jumătate de glas: 

— Ar trebui să mi-l dai mai întâi pe Marigny, deoarece el 
comandă toate fortărețele şi împiedică să intre cineva la 
Château-Gaillard. 

— Fie, răspunse Ludovic al X-lea. Îmi ridic mâna de pe el. 
Îi poţi deci spune cancelarului de Mornay să-mi aducă să 
semnez toate poruncile pe care le crezi de cuviinţă. 

* 

În aceeaşi seară, după cină, tocmai când Enguerrand de 
Marigny pregătea singur întâmpinarea pe care socotea s-o 
dea regelui, cerându-i învoirea de a se bate, adică dreptul 
de a provoca la duel orice persoană care ar cuteza să 
susţină că el era trădător sau sperjur, Hugues de Bouville 
veni la dânsul. Fostul mare şambelan al lui Filip cel Frumos 
părea muncit de gânduri ce se băteau cap în cap, şi 
demersul pe care-l făcea parcă-i apăsa cugetul. 

— Enguerrand, vorbi el, să nu dormi acasă în noaptea 
asta, căci vor să te aresteze; o ştiu, sunt sigur de ceea ce-ţi 
spun. 

Se apucase iar să-l tutuiască pe Marigny, ca în zilele când 
vechiul său prieten îşi începuse cariera în casa lui, ca 
scutier. 

— Nu vor îndrăzni, răspunse Marigny. Şi cine ar veni să 
mă aresteze, rogu-te? Alain de Pareilles? Niciodată Alain nu 
se va învoi cu o asemenea poruncă. S-ar închide mai 


degrabă cu arcaşii săi în palatul meu şi ar lupta, decât să 
lase pe cineva să se atingă de un fir de păr din capul meu. 

— Rău faci că nu mă crezi, Enguerrand, şi rău ai făcut de 
asemenea, te asigur, purtându-te aşa cum te-ai purtat în 
lunile acestea din urmă. Când eşti într-o dregătorie înaltă, 
precum suntem noi, a lucra împotriva regelui, oricare ar fi 
regele, înseamnă să lucrezi împotriva ta însuţi. Şi eu de 
asemenea sunt pe cale de a lucra împotriva regelui în clipa 
asta, din prietenia ce o am pentru tine şi fiindcă aş vrea să 
te scap. 

Burtosul se simţea într-adevăr nefericit. Era înduioşător 
să-i vezi atâta bunăvoință. Slujitor credincios al suveranului, 
prieten devotat, dregător fără pată, respectuos faţă de 
legile lui Dumnezeu şi faţă de legile ţării, cum se făcea că, 
însufleţit de sentimente aşa de curate, glasul său avea atât 
de puţină vlagă în el? 

— Ceea ce-ţi spusei, Enguerrand, urmă el, o ştiu de la 
monseniorul Filip de Poitiers, care ţi-e singurul sprijin în 
ceasul de faţă. Monseniorul de Poitiers ar vrea să pună 
depărtarea între tine şi mânia pe care ai stârnit-o printre 
baroni. L-a sfătuit pe frate-său să te trimită să cârmuieşti 
vreo ţară depărtată, Ciprul de pildă. 

— Ciprul? sări în sus Marigny... să mă las închis în insula 
aceea, la capătul mării, după ce am cârmuit regatul 
Franţei? Acolo vor să mă surghiunească? Nu, voi continua 
să umblu ca stăpân pe acest pământ al Parisului sau voi 
muri aici. 

Bouville clătină trist din cap, scuturându-şi şuviţele negre 
şi albe. 

— Crede-mă, repetă el, nu dormi în noaptea asta la tine. 
Orice s-o întâmpla, nu voi avea de ce să-mi fac mustrări că 
nu te-am înştiinţat la timp. 

Îndată ce plecă Bouville, Enguerrand veni să se sfătuiască 
cu soţia sa şi cu sora acesteia, doamna de Chanteloup. Cele 
două femei fură şi ele de părere că era cuminte lucru să 
plece numaidecât la vreuna din moşiile normande, şi apoi, 


de acolo, dacă primejdia se arăta limpede, să ajungă într-un 
port şi să-şi caute adăpost la regele Angliei, care era cu 
totul de partea lui Marigny. 

Dar Enguerrand izbucni mânios: 

— Nu-s deci înconjurat decât de muieri şi de becisnici! 

Apoi plecă să se culce ca în toate serile. Îşi mângâie 
câinele favorit, se lăsă dezbrăcat de fecior şi se uită cum 
acesta trase greutatea orologiului, obiect încă puţin 
răspândit în vremea aceea şi pe care îl plătise scump. 
Frământă o clipă în minte ultimele fraze ale memoriului, 
gândind să-l încheie a doua zi dimineaţă; se apropie apoi de 
fereastră, dădu perdeaua la o parte şi privi acoperişurile 
oraşului adormit. Pândarii de noapte treceau prin strada 
Fossees-Saint-Germain, repetând la fiecare douăzeci de 
paşi cu glasul lor maşinal: 

— Straja... E miezul nopţii... Dormiţi în pace...! 

Ca de obicei, erau în întârziere cu un sfert de ceas faţă de 
orologiu... 

Enguerrand se trezi în zori, auzind un tropăit greu de 
cizme prin curtea lui şi pumni care izbeau în uşa palatului. 
Un scutier înfricoşat veni să-i spună că arcaşii erau jos. Îşi 
ceru hainele, se îmbrăcă în grabă şi, în tinda scării, se 
ciocni de soţia sa şi de fiu-său, care veneau în fugă. 

— Aveai dreptate, Jeanne, îi spuse soţiei, sărutând-o pe 
frunte; nu te-am ascultat îndeajuns cât am trăit. Cată să 
pleci undeva chiar astăzi împreună cu Ludovic. 

— Aş fi plecat cu tine, Enguerrand. Acum însă nu mă pot 
depărta de locul unde vei avea de suferit. 

— Regele Ludovic e naşul meu, spuse Ludovic de Marigny; 
mă duc să dau fuga la Vincennes... 

— Naşul tău e un zevzec şi coroana i se cam clatină pe 
cap, răspunse Marigny cu mânie. 

Apoi, cum pe scară era întuneric, strigă: 

— Hei, slujitori! Lumină! Să mi se facă lumină! 

Iar când servitorii alergară într-acolo, Marigny cobori 
scara, între făcliile lor, ca un rege. 


Curtea vuia de oşteni. Prin pervazul uşii se desluşea în 
dimineaţa plumburie o umbră înaltă purtând za uşoară. 

— Cum de ai primit, Pareilles, să faci asta?... Cum ai 
îndrăznit? 

— Eu nu-s Alain de Pareilles, răspunse ofiţerul. Domnul de 
Pareilles nu mai comandă arcaşii. 

Se dădu în laturi, lăsând să treacă un bărbat pirpiriu, cu o 
scufă de culoare închisă pe cap. Era cancelarul Etienne de 
Mornay. Aşa cum Nogaret, cu opt ani în urmă, venise chiar 
el să pună mâna pe marele maestru al templierilor, Mornay 
venea chiar el să-l aresteze pe cârmuitorul regatului. 

— Domnule Enguerrand, îi zise, te rog să mă urmezi la 
Luvru, unde am poruncă să te închid. 

La aceeaşi oră, cei mai mulţi dintre marii pravilişti 
burghezi ai domniei trecute, Raoul de Presle, Michel de 
Bourdenai, Guillaume Dubois, Geoffroy de Briancon, Nicole 
Le Loquetier, Pierre d'Orgemont, erau ridicaţi de la casele 
lor şi duşi pe la diferite închisori, unii din ei pentru a fi puşi 
la cazne grele, în vreme ce un pâlc de arcaşi se îndrepta 
spre Châlons, pentru a-l ridica de acolo pe episcopul Pierre 
de Latille, prietenul de tinereţe al lui Filip cel Frumos şi pe 
care acesta îl chemase aşa de stăruitor în clipele sale din 
urmă. 

Cu dânşii, intra în temniţă toată domnia Regelui de Fier. 

IV. 

NOAPTEA FĂRĂ ZORI. 

Când Marguerite de Burgundia auzi în toiul nopţii 
coborându-se podul fortăreței Château-Gaillard, apoi tropot 
de cai răsunând în curţile închisorii, i se păru la început că 
aceste zgomote nu erau adevărate. Aşteptase atâta, visase 
atâta clipa asta din ziua când prin scrisoarea trimisă 
contelui d'Artois, se învoise să fie îndepărtată de la tron, 
lepădându-se de toate drepturile, pentru dânsa ca şi pentru 
fiică-sa, în schimbul unei eliberări făgăduite şi care nu mai 
venea! 


Zece săptămâni trecuseră, zece săptămâni de tăcere mai 
nimicitoare ca foamea, mai istovitoare ca frigul, mai 
înjositoare ca păduchii care o rodeau, mai chinuitoare ca 
singurătatea. Deznădejdea se cuibărise în sufletul 
Margueritei. În ultimele zile nu se mai dădea jos din pat, 
scuturată de friguri care o ţineau într-o stare de 
somnolenţă tulbure. Singurele ei gesturi erau doar pentru a 
apuca urciorul cu apă pus jos lângă dânsa şi a-l duce la 
gură. Cu ochii mari deschişi, aţintiţi la turnul cufundat în 
beznă, stătea ore întregi să-şi asculte inima bătând prea 
repede, apoi, dacă febra o mai lăsa niţel, dacă o adiere 
neaşteptată îi răcorea fruntea, dacă inima începea să-i bată 
mai potolit, se ridica deodată, ţipând, săgetată de gândul 
cumplit că va muri într-o clipă. Tăcerea se umplea de o 
larmă care nu era decât în auzul ei; ameninţări 
înfricoşătoare care nu mai veneau de pe pământ, ci din 
lumea cealaltă străpungeau întunericul. Delirul insomniilor 
îi tulbura mintea... Filip d'Aunay, frumosul Filip, nu murise 
de-a binelea. Călca alături de dânsa, cu picioarele frânte şi 
pieptul însângerat; Marguerite întindea braţul spre el şi nu 
putea să-l apuce. O târa, totuşi, fără ca ea să se mişte, pe 
drumul care duce de la pământ la Dumnezeu, fără sa mai 
simtă pământul sub picioare şi fără să-l vadă vreodată pe 
Dumnezeu. Şi drumul cumplit va dura până în vecii vecilor, 
până la judecata de apoi; poate că acesta era, la urma 
urmelor, purgatoriul. 

— Blanche, strigă ea. Blanche! Auzi-i cum vin! 

Căci lacătele, zăvoarele, uşile scârţâiau într-adevăr 
dedesubt, la intrarea în turn; o mulţime de paşi urcau 
treptele de piatră. 

— Blanche! Auzi? 

Dar glasul slăbit al Margueritei nu ajungea până la vară- 
sa, prin poarta grea care despărţea în timpul nopţii cele 
două caturi ale temniţei lor. Flacăra unei singure luminări o 
orbi deodată pe regina captivă. Nişte bărbaţi, Marguerite 
nu putu să vadă câţi erau, se îmbulzeau în pervazul uşii; ea 


nu-l vedea decât pe uriaşul cu mantie roşie, cu ochi 
strălucitori şi cu jungher de argint la brâu care venea spre 
dânsa. 

— Robert! şoptiră buzele ei, Robert, iată-te în sfârşit! 

La spatele contelui d'Artois un oştean aducea pe cap un 
scaun pe care-l puse lângă patul Margueritei. 

— Aşadar, dragă verişoară, îi spuse Robert aşezându-se, 
nu prea te lauzi cu sănătatea, după cât mi se spune şi după 
câte văd. Eşti bolnavă... 

— Foarte bolnavă, zise Marguerite. Nu mai ştiu dacă 
trăiesc... 

— Am sosit la timp. În curând totul se va sfârşi. Ţi-aduc o 
veste bună: vrăjmaşii tăi au fost doborâţi. Te simţi în stare 
să scrii? 

— Nu ştiu, zise Marguerite. 

Aducând lumânarea mai aproape, d'Artois îi cercetă cu 
luare-aminte obrazul răvăşit şi tras, buzele subţiate, ochii 
negri înfundaţi, cu strălucirea lor nefirească, părul ud de 
sudoare, ce i se lipise de fruntea bombată. 

— Să poţi măcar dicta scrisoarea pe care o aşteaptă 
regele. Hei, capelanule! chemă el pocnind din degete. 

O sutană albă, o scăfârlie rasă şi învineţită se iviră din 
penumbră. 

— Mi s-a desfăcut căsătoria? întrebă Marguerite. 

— Cum să se desfacă, verişoară, dacă ai refuzat ce ţi se 
cerea? 

— N-am refuzat, spuse ea. Am acceptat... am acceptat tot 
ce mi s-a cerut. Nu mai ştiu. Nu mai înţeleg. 

— Duceţi-vă de căutaţi un urcior cu vin ca să mai prindă 
puteri, porunci d'Artois întorcând capul. 

Se auziră paşi depărtându-se în odaie, apoi pe scară. 

— Dă-ţi osteneala, verişoară, să poţi dicta, urmă d'Artois. 
Acum trebuie să accepţi ce-ţi voi spune. 

— Dar ţi-am scris, Robert, ţi-am scris ca să-i spui lui 
Ludovic... tot ce mi-ai poruncit... că fiică-mea nu-i a lui... 

Toate câte erau în jurul ei începură să se clatine. 


— Când? întrebă Robert. 

— Dar sunt zece săptămâni de atunci... zece săptămâni de 
când aştept, de când ar fi trebuit să mă scoţi de aici... 

— Cui ai dat scrisoarea aceea? 

— Cui era s-o dau... lui Bersumee. 

Şi Marguerite se înfricoşă, fulgerată de un gând: „Am scris 
oare într-adevăr? E groaznic, nu mai ştiu... nu mai ştiu 
nimic.” 

— Întreab-o pe Blanche, murmură ea. 

În clipa aceea, însă, izbucni lângă dânsa o hărmălaie; 
Robert d'Artois se ridicase şi, înfigându-şi mâna în gâtul 
unuia ce se afla în preajma lui, îl zgâlţâia cu putere, 
zbierând de se cutremurau pereţii. Cât de înfiorător izbeau 
aceste strigăte auzul Margueritei, răsunându-i în cap! 

— Dar, monseniore, eu... chiar eu am dus scrisoarea, 
răspundea glasul înnebunit de spaimă al lui Bersumee. 

— Unde ai dus-o? Cui? 

— Daţi-mi drumul, monseniore, daţi-mi drumul, mă 
înăbuşiţi. I-am dat-o monseniorului de Marigny. Aşa mi se 
poruncise. 

Se auzi bufnitura surdă a unui trup izbit de perete. 

— Eu mă numesc Marigny? Când ţi se încredinţează o 
scrisoare pentru mine, trebuie oare s-o duci altcuiva? 

— Mi-a făgăduit, monseniore, că are să v-o dea... 

— Lasă, bobocule, mă răfuiesc eu cu tine mai târziu, zise 
d'Artois. 

Apoi, întorcându-se la Marguerite: 

— N-am primit niciodată scrisoarea ta, verişoară. Marigny 
a păstrat-o pentru dânsul. 

— Ah, bine! făcu ea. 

Îi mai venise inima la loc. Acum, cel puţin, ştia că o 
scrisese într-adevăr. 

În clipa asta, sergentul Lalaine intră, aducând urciorul cu 
vin. Robert d'Artois se uită cum bea Marguerite, zicându-şi: 
„La urma urmelor, dacă aduceam otravă, ar fi fost poate 
mai uşor; mare prostie că nu m-am gândit la asta... Aşadar, 


ea acceptase... Păcat... păcat că n-am ştiut. Acum e prea 
târziu; şi apoi, oricum, în halul în care se afla, tot nu mai 
avea multe zile de trăit.” 

Nu mai era pornit împotriva ei şi se simţea aproape trist. 
Nu mai avea de luptat. Stătea acolo, voinic, aşezat cu 
mâinile pe genunchi, înconjurat de oşteni înarmaţi până-n 
dinţi, lângă patul sărăcăcios în care zăcea o tânără femeie 
istovită. Cum o mai urâse pe când era regină a Navarei şi 
moştenitoarea tronului Franţei! Nu făcuse oare totul pentru 
a o duce la pieire, umblând peste tot, uneltind necontenit, 
cheltuind cu nemiluita, unind împotriva ei curtea Angliei şi 
curtea Franţei? O urâse cât era puternică; o dorise cât era 
frumoasă. Nu mai departe de iarna trecută, aşa mare baron 
al ţării cum era, iar Marguerite doar o biată captivă, ea îl 
mai dominase încă. Acum, contele d'Artois se simţea purtat 
de izbânda lui mai departe decât ar fi vrut să meargă. 
Misiunea cu care Valois îl însărcinase, pentru că n-o putea 
încredința nimănui altuia, îi displăcea îndeajuns. Nu încerca 
un sentiment de milă, ci doar un fel de nepăsare scârbită, o 
lehamite amară. Atâtea mijloace mobilizate împotriva unui 
trup ce nu se mai putea apăra, slăbit şi bolnav! În sufletul 
lui Robert ura se stinsese pentru că nu mai avea o ţintă pe 
măsura forţei sale. 

Şi-i părea rău într-adevăr, da, îi părea rău din toată inima 
că scrisoarea şterpelită de Marigny nu-i ajunsese în mână. 
Marguerite ar fi fost închisă la vreo mânăstire... Păcat! 
Acum era prea târziu; sorții au căzut şi jocul trebuia dus 
până la capăt. 

— Vezi ce vrăjmaş ţi-a fost Marigny, verişoară, şi cum a 
uneltit împotriva ta de la început, zise Robert. De nu era el, 
niciodată n-ai fi fost învinuită, şi nici Ludovic, soţul tău, nu 
te-ar fi prigonit astfel. De când Ludovic e rege, Marigny a 
făcut totul ca să te ţină mai departe aici, aşa cum a făcut 
totul ca să ducă ţara de râpă. Astăzi, însă, aşa cum ai auzit, 
ticălosul acesta e arestat, iar eu vin să-mi dai plângere 


împotriva lui pentru răul ce ţi-a făcut, ca să grăbim judecata 
regelui şi totodată iertarea ta. 

— Ce trebuie să declar? 

Îşi dusese mâna la gât, căci vinul pe care-l băuse făcea să-i 
bată şi mai repede inima în piept, gata-gata să se spargă. 

— Îi voi dicta eu capelanului, pentru tine, zise Robert; ştiu 
cuvintele ce trebuie puse acolo. 

Capelanul se aşezase jos, cu tăbliţa pe genunchi, iar 
lumânarea pusă alături lumina cele trei chipuri. 

„Măria-ta, soţul meu, începu Robert cu glas tărăgănat, 
căci se silea să nu uite o iotă din textul întocmit de Charles 
de Valois, mă sting de boală şi de întristare. Te rog în 
genunchi să mă miluieşti cu iertarea ta, căci dacă nu o vei 
face repede, simt că am foarte puţin de trăit şi că sufletul 
mă va părăsi. Tot ce s-a întâmplat e din vina domnului de 
Marigny, care a vrut să mă piardă în ochii tăi şi în aceia ai 
răposatului rege, cu pâră, ce jur că-i mincinoasă, aducându- 
mă prin chinuri groaznice... 

— O clipă, monseniore, întrerupse capelanul. 

Apucase briceagul ca să răzuiască o pată zgrunţuroasă în 
pielea de vițel pe care scria. 

—.la restriştea în care mă aflu, urmă Robert, totul se trage 
de la acest om hain. Te rog de asemenea să mă scapi din 
starea jalnică în care am ajuns şi te încredinţez că n-am 
încetat niciodată de a-ţi fi soţie supusă, aşa cum a vrut 
Dumnezeu.” 

Marguerite se ridică puţin în patul ei. Nu putea să 
înţeleagă prin ce uriaşă contradicţie voiau acum, după un 
an de temniţă, s-o scoată nevinovată. 

— Atunci cum rămâne, vere, întrebă ea, cum rămâne cu 
mărturisirile ce mi s-au cerut? 

— Nu mai e nevoie de ele, vară dragă, răspunse Robert, şi 
ceea ce ai să semnezi le înlocuieşte pe toate. 

Căci Charles de Valois nu avea nevoie deocamdată decât 
să strângă împotriva lui Enguerrand toate mărturiile 
mincinoase cu putinţă. Cea care va purta semnătura 


Margueritei era de mare preţ, oferind pe deasupra şi 
avantajul de-a spăla, barem de ochii lumii, ruşinea regelui, 
dar mai ales de-a o face pe regină să-şi anunţe singură 
moartea. Monseniorul de Valois era într-adevăr un om care 
ştia să le brodească! 

— Şi Blanche, întrebă ea, ce-o să se facă Blanche după 
toate astea? V-aţi gândit la Blanche? 

— Să n-ai grijă, zise Robert. Vom face totul pentru dânsa. 

Şi Marguerite îşi puse numele în josul pergamentului. 

Robert d'Artois se ridică atunci şi se aplecă asupra ei. 
Ceilalţi, la un semn al său, se trăseseră îndărăt către fundul 
încăperii. Uriaşul îşi puse mâinile pe umerii Margueritei, 
foarte aproape de gât. 

La atingerea palmelor sale mari, Marguerite simţi cum i se 
împrăştie în tot trupul o căldură plăcută, odihnitoare. Îşi 
aduse mâinile ei, numai piele şi os, pe degetele lui Robert, 
ca şi cum s-ar fi temut să nu şi le retragă prea repede. 

— Adio, verişoară, zise el. Adio. Îţi doresc un somn liniştit. 

— Robert, întrebă ea în şoaptă, căutându-i privirea, rândul 
trecut când ai fost aici şi ai voit să fiu a ta, mă doreai într- 
adevăr? 

Nici un om nu e cu totul rău; contele d'Artois avu în clipa 
aceea una din puţinele vorbe miloase care i-au ieşit 
vreodată din gură: 

— Da, frumoasa mea verişoară, te-am iubit mult. 

Şi o simţi răsuflând uşurată sub mâinile lui, împăcată, 
aproape fericită. Să fie iubită, să fie dorită, iată într-adevăr 
pentru ce trăise această regină. Mai mult decât pentru 
coroane şi măriri. 

Se uită cu un fel de recunoştinţă la văru-său, care se 
depărta o dată cu lumina; atât era de mare, încât i se părea 
o vedenie şi, privindu-l cum se trage îndărăt în penumbra 
odăii, gândul te ducea la eroii nebiruiţi din legendele 
depărtate ale Mesei rotunde. 

Sutana albă a dominicanului şi coiful de fier al lui 
Bersumee se făcură nevăzute în faţa lui Robert, care îi 


împingea pe toţi spre uşă. El mai rămase încă o clipă în 
prag, ca şi cum ar fi încercat o uşoară şovăială, ca şi cum ar 
mai fi avut ceva să-i spună. Apoi uşa se închise, întunericul 
de nepătruns cuprinse iar încăperea, şi Marguerite se 
minună că nu aude zgomotul obişnuit al zăvoarelor. Aşadar 
n-o mai încuiau, şi gestul acesta omis pentru întâia oară 
după trei sute cincizeci de zile era ca o făgăduială a 
izbăvirii. 

Mâine o vor lăsa să coboare şi să se plimbe în voie prin 
Château-Gaillard; apoi, curând, o trăsură va veni s-o ia şi s- 
o ducă spre copaci, spre oraşe, spre oameni. „Putea-voi 
oare să mă ţin pe picioare? Avea-voi putere? O, da, am să-mi 
recapăt puterile!” 

O ardeau braţele, dar se va vindeca, ştia că se va vindeca. 
Ştia de asemenea că nu va mai putea să doarmă în noaptea 
aceea. Dar avea atâtea speranţe să-i ţină tovărăşie până-n 
Zori! 

Deodată, desluşi un zgomot abia auzit, nici măcar un 
zgomot, doar un fel de adiere stârnită de răsuflarea 
reţinută a unei fiinţe. Era cineva în odaie. 

— Blanche! strigă ea. Tu eşti? 

Or fi descuiat şi uşa dintre cele două caturi. N-auzise, 
totuşi, nici o ţâţână scârţâind. Şi pentru ce s-ar fi apropiat 
vară-sa călcând în vârful picioarelor? Afară numai dacă... 
Dar nu, Blanche nu-şi pierduse minţile până într-atât, aşa, 
din senin. Părea chiar că-şi mai venise în fire în ultimele 
zile, o dată cu sosirea primăverii. 

— Blanche! repetă Marguerite cu glas gâtuit de spaimă. 

Se făcuse însă iarăşi tăcere, şi Marguerite crezu o clipă că 
febra ei născocea prezenţa cuiva în întuneric. Dar îndată 
după asta auzi din nou aceeaşi răsuflare reţinută, mai 
aproape, şi un foarte slab fâşâit pe pardoseală, ca zgomotul 
pe care-l face un câine râcâind cu unghiile... Respira cineva 
lângă dânsa. Poate că era într-adevăr un câine, câinele lui 
Bersumee, care intrase în urma stăpânului şi îl uitaseră 
acolo; sau poate guzganii... guzganii cu paşii lor mărunți, 


asemenea oamenilor, cu foşnetul lor, cu alergătura lor 
conspirativă, cu felul lor straniu de a se deda noaptea unor 
tainice îndeletniciri. Se iviseră în mai multe rânduri 
şobolani prin turn şi tocmai câinele lui Bersumee îi 
omorâse. Dar pe şobolani nu-i poţi auzi respirând. 

Marguerite se ridică deodată în culcuşul ei, cu inima 
îngrozită; se auzise un clinchet slab, de parcă un fier ar fi 
atins piatra zidului. Cu ochii holbaţi de spaimă, scruta 
întunecimile din jur. De acolo, din stânga, se auzise. 
Zgomotul venea din stânga. 

— Cine-i? strigă ea. 

Iarăşi tăcerea. Dar acum nu se mai îndoia: nu era singură. 
Îşi reţinu şi dânsa răsuflarea. O groază cum nu simţise 
niciodată o cuprinse. Va muri peste câteva clipe; avea 
această certitudine de necrezut şi, mai rea decât groaza 
morţii, era groaza de a nu şti cum va muri, nici în ce parte a 
trupului va fi lovită, nici ce chip avea prezenţa nevăzută 
care se apropia de dânsa de-a lungul peretelui. 

O grămadă rotundă se abătu deodată peste patul ei. 
Marguerite scoase un urlet pe care Blanche de Burgundia, 
în odaia de deasupra, îl auzi străpungând noaptea, şi de 
care îşi va aduce aminte cât va trăi. Jipătul fu curmat brusc 
de cearşaful ce-i astupă gura. Două mâini o apucaseră pe 
regina Franţei şi-i răsuceau cearşaful în jurul gâtului. Cu 
capul strâns lipit de pieptul voinic al unui bărbat, cu braţele 
bătând aerul şi tot trupul zbătându-se ca să scape din 
încleştare, Marguerite horcăia tot mai slab. Pânza 
petrecută în jurul gâtului se strângea ca un colier de plumb 
fierbinte. Se înăbuşea. Ochii i se umplură de foc; uriaşe 
clopote de bronz începură să-i sune în urechi. Dar ucigaşul 
avea o dibăcie neîntrecută; funia clopotelor se rupse 
deodată cu o trosnitură puternică a vertebrelor, şi 
Marguerite se rostogoli în hăul fără margini şi fără de 
sfârşit. 

Câteva minute mai târziu, în curtea fortăreței Château- 
Gaillard, Robert d'Artois, care dădea pe gât un pahar cu vin 


şi se prefăcea a împărţi porunci, ca să treacă vremea mai 
repede, îl văzu venind pe valetul său Lormet. Acesta se 
apropie de calul lui d'Artois, chipurile ca să-l înşeueze. 

— S-a făcut, monseniore, murmură Lormet. 

— N-ai lăsat vreo urmă? întrebă Robert în şoaptă. 

— Nimic, monseniore. Le-am pus toate la loc, cum au fost. 

— Nu e uşor fără lumină. 

— Ştiţi doar, monseniore, că eu văd pe întuneric. 

După ce încălecă, d'Artois îi făcu semn lui Bersumee să se 
apropie. 

— Am găsit-o pe doamna Marguerite destul de rău, îi 
spuse. Tare mă tem, văzând în ce hale, că n-o să mai apuce 
săptămâna, şi poate că nici ziua de mâine. Dacă moare, îţi 
poruncesc să te înfăţişezi la Paris, dar s-o ţii numai într-o 
goană până acolo, şi să te duci glonţ la monseniorul de 
Valois spre a-i da veste... La monseniorul de Valois, cred că 
ai auzit bine ce ţi-am spus. Vezi de rândul acesta să nu mai 
nimereşti în altă parte. Şi să nu sufli o vorbă nimănui! Nu-ţi 
frământa capul, că nu ţi se cere asta. Şi ţine minte că 
monseniorul de Marigny al tău e în temniţă şi că s-ar putea 
găsi un loc şi pentru tine pe aceeaşi spânzurătoare. 

Zorile începeau să mijească de-a lungul pădurii Andelys, 
tivind creştetul copacilor cu o dungă subţire de lumină 
plumburie bătând în trandafiriu. La poalele fortăreței 
Château-Gaillard fluviul scânteia slab. 

Lăsându-se în jos de pe țărm, Robert d'Artois simţea sub el 
zvâcniturile regulate ale spinării calului şi coastele călduţe 
care fremătau apăsate de cizmele lui. Trase cu putere în 
piept aerul răcoros al dimineţii. 

— Oricum ar fi, murmură el, bun lucru e să trăieşti. 

— Da, monseniore, bun lucru, răspunse Lormet. Vom avea 
negreşit o zi frumoasă cu soare. 

V, 

O DIMINEAŢĂ DE MOARTE. 

Deşi răsuflătoarea beciului era îngustă, Marigny putea să 
vadă printre gratiile groase încrucişate bolta măreaţă a 


cerului de aprilie presărată cu stele strălucitoare. 

Nu voia să doarmă. Trăgea cu urechea la vuietele surde 
ale Parisului, ca şi cum ascultându-le şi-ar fi dovedit sieşi că 
mai trăieşte. Zgomote rare: strigătul pândarilor de noapte, 
clopotul unei mânăstiri din apropiere, huruitul căruţelor de 
ţară, aducând încărcătura lor de zarzavat în piaţă... Oraşul 
acesta căruia el îi lărgise străzile, îi înfrumuseţase clădirile, 
îi potolise răzmeriţele, oraşul acesta neastâmpărat în care 
simţeai la fiece clipă cum bate inima ţării şi căruia tocmai 
de asta îi închinase vreme de şaisprezece ani toate 
gândurile şi toată grija sa, îi stârnea de două săptămâni 
încoace ură; îl ura cum urăşti un om. 

Această ură se născuse în dimineaţa când Charles de 
Valois, temându-se că Marigny ar putea găsi la Luvru, al 
cărui comandant fusese, oameni care să-l ajute să fugă, 
hotărâse să-l strămute în turnul templului. Călare, 
înconjurat de armăşei şi arcaşi, Marigny străbătuse deci o 
mare parte a capitalei şi descoperise pe neaşteptate că 
poporul acesta care, vreme de atâţia ani, se plecase la 
trecerea lui, îi purta pică. Ocările ce i se aruncaseră, 
explozia de bucurie de-a lungul străzilor parcurse, pumnii 
ridicaţi, batjocurile, râsetele, amenințările de moarte, toate 
acestea fuseseră pentru fostul mare dregător al ţării o 
lovitură poate chiar mai dureroasă decât arestarea. 

Când ai cârmuit oamenii vreme îndelungată, când ai 
crezut că te străduieşti pentru binele obştesc, când ştii câtă 
trudă ai cheltuit ca să-ţi împlineşti sarcina şi bagi de seamă 
pe neaşteptate că niciodată oamenii nu te-au iubit, nici 
înţeles, ci doar te-au suportat, atunci te cuprinde o mare 
amărăciune, şi te întrebi daca nu cumva ai fi putut face 
altceva mai bun în viaţă. 

Zilele ce au urmat nu au fost mai puţin groaznice. Adus la 
Vincennes, de data aceasta nu ca să-şi mai ia locul în 
consiliu, printre marii dregători ai ţării, ci ca să se 
înfăţişeze înaintea unui tribunal alcătuit din baroni şi 
prelați, printre care se găsea propriul său frate, 


arhiepiscopul, Enguerrand de Marigny trebuise să audă pe 
un grefier, numit Jean d'Asnieres, citind, din porunca lui 
Charles de Valois, pomelnicul nesfârşit al fărădelegilor ce i 
se puneau în cârcă: jefuirea vistieriei, trădare, luare de 
mită, legături ascunse cu vrăjmaşii ţării. 

Enguerrand ceruse cuvântul; i se refuzase. Ceruse să se 
bată în duel, potrivit datinii feudale, cu cei care-l învinuiau; 
şi acest lucru i se refuzase. Era deci limpede că tribunalul îl 
socotea de acum înainte vinovat, fără a-l lăsa măcar să se 
apere, ca şi cum ar fi judecat pe un mort. 

Iar când Enguerrand întorsese ochii spre frate-său Jean, 
aşteptând ca barem el să-şi ridice glasul pentru a-i ţine 
parte, nu întâlnise decât un obraz nepăsător, o privire care 
fugea în lături şi nişte degete frumoase care netezeau cu un 
gest elegant panglicile brodate ale mitrei, ce-i cădeau pe 
umeri. Dacă până şi frate-său se lepăda de dânsul, dacă 
până şi frate-său trecea cu un asemenea cinism în rândul 
vrăjmaşilor, cum să mai aştepţi de la careva, chiar de la cei 
care-i datorau slujba şi averea, un gest de dreptate sau de 
recunoştinţă! 

Filip de Poitiers, jignit fără îndoială de a vedea că 
Enguerrand nu luase în seamă avertismentul pe care i-l 
dăduse prin Bouville, nu venise la această şedinţă. 

Marigny fusese adus îndărăt de la Vincennes în huiduielile 
furioase ale mulţimii, care-l scotea acum răspunzător de 
sărăcia şi foametea din ţară. Apoi îl închiseseră iarăşi la 
templu, dar de această dată punându-l în fiare, şi chiar în 
celula care slujise de temniţă pentru Jacques de Molay. 

Cârligul prins în perete era cel de care vreme de şapte ani 
fusese nituit lanţul marelui maestru al ordinului 
templierilor. Silitra nu acoperise încă liniuţele scrijelite în 
piatră de către bătrânul cavaler, pentru a însemna 
curgerea zilelor. 

„Şapte ani! se gândise Marigny. Îl osândiserăm să 
petreacă aici şapte ani, ca să-l ardem apoi pe rug. Eu nu 


sunt aici decât de şapte zile, dar am şi înţeles ce trebuie să 
fi suferit.” 

Omul de stat, din înălţimea la care îşi exercită puterea, 
ocrotit de toată armătura poliţiei şi a oştilor, simţindu-şi 
pielea la adăpost, nu condamnă, atunci când rosteşte 
pedepse cu închisoarea sau cu moartea, decât nişte 
abstracţiuni. El nu chinuieşte sau nimiceşte oameni, ci 
înfrânge împotriviri şi desfiinţează simboluri. Marigny îşi 
amintea totuşi ce nelinişte îl cuprinsese când a văzut 
templierii arzând pe rug în ostrovul jidovilor, şi cum 
înţelesese în clipa aceea că era vorba de făpturi omeneşti, 
adică de semeni de-ai lui, iar nu numai de principii şi de 
erori. În ziua aceea, fără a îndrăzni să-şi arate gândul, ba 
chiar mustrându-se ca de o slăbiciune, se simţise solidar cu 
cei omorâţi, şi se temuse pentru el însuşi. „Într-adevăr, am 
fost toţi blestemaţi pentru ceea ce am săvârşit acolo.” 

Apoi, din nou, Marigny fusese dus a treia oară la 
Vincennes, ca să fie de faţă la cea mai înspăimântătoare 
paradă a josniciei. Ca şi cum toate nelegiuirile ce i se 
aruncaseră în spinare n-ar fi fost de ajuns, ca şi cum ar mai 
fi rămas în cugetul poporului îndoieli ce trebuiau nimicite 
cu orice preţ, se apucaseră să-l învinuiască de crimele cele 
mai stranii, aducând împotriva lui un uluitor tacâm de 
martori mincinoşi. 

Charles de Valois se fălea că descoperise la timp o 
înfricoşătoare uneltire vrăjitorească. Doamna de Marigny şi 
soră-sa, doamna de Chanteloup, îndemnate, bineînţeles, de 
Enguerrand, făcuseră farmece, căznind şi străpungând cu 
ace nişte păpuşi de ceară care înfăţişau pe rege, pe însuşi 
contele de Valois şi pe contele de Saint-Pol. Cel puţin aşa 
veniră să afirme câteva pramatii aduse din strada 
Bourbonnais, unde îşi aveau tainiţa lor într-ale vrăjitoriei, 
cu îngăduinţa poliţiei căreia îi slujeau de iscoade. Cele două 
doamne avuseseră şi complici: o şchioapă, slujind zice-se 
diavolului, şi un oarecare Paviot, prins tot cu o asemenea 


îndeletnicire, fură arşi pe rug, fiind oricum osândiţi la 
aceasta. 

După care fu anunţată, spre marea emoție a tribunalului, 
moartea Margueritei de Burgundia, aducându-se, ca o 
ultimă dovadă împotriva lui Marigny, scrisoarea pe care ea 
o trimisese regelui din închisoare. 

— A fost ucisă! strigase Marigny. 

Dar oamenii care-l păzeau îl trăseseră repede îndărăt, în 
vreme ce Jean d'Asnieres îşi întregea rechizitoriul cu 
aceasta nouă fărădelege a învinuitului. 

În zadar intervenise din nou printr-o scrisoare regele 
Eduard al Angliei, cerând stăruitor cumnatului din Franţa 
să cruţe viaţa fostului locţiitor al lui Filip cel Frumos; în 
zadar se aruncase Ludovic de Marigny la picioarele 
Aiuritului, naşul său, cerându-i îndurare şi dreptate. 
Repetând în faţa tribunalului cuvintele pe care le rostise în 
faţa unchiului de Valois, Ludovic al X-lea spusese arătându-l 
pe Marigny: „Ridic mâna mea de pe dânsul”. 

Şi Enguerrand se auzise condamnat la moarte prin 
spânzurătoare, soţia să-i fie întemniţată şi toate averile lui 
confiscate. În timp ce Jeanne de Marigny şi doamna de 
Chanteloup erau arestate şi închise la templu, pe Marigny îl 
duseră într-o a treia temniţă, cea de la Châtelet, căci Valois 
îşi amintise că vrăjmaşul său fusese şi administrator al 
templului. Valois vedea peste tot complici şi se temu până în 
ultima clipă să nu-i scape din mână răzbunarea. 

Dintr-o celulă a închisorii Châtelet contempla deci Marigny 
cerul în noaptea de 30 aprilie 1315, printr-o răsuflătoare de 
beci. Nu-i era frică de moarte, cel puţin încerca să se 
împace cu ceea ce era de neînlăturat. Dar amintirea 
blestemului îl chinuia; simţea nevoia, înainte de a se înfăţişa 
lui Dumnezeu, să-şi lămurească lui însuşi dacă era vinovat 
sau nu. 

„Pentru ce? Pentru ce am fost toţi blestemaţi, cei care şi- 
au auzit numele şi cei al căror nume nu s-a rostit, numai 
pentru că au fost de faţă? Totuşi, noi nu lucrasem decât 


pentru binele ţării, pentru slava bisericii şi pentru credinţa 
fără de prihană. Pentru ce, atunci, înverşunarea asta a 
cerului împotriva fiecăruia dintre noi?” 

Acum, când era la câteva ceasuri de a fi el însuşi executat, 
gândul i se întorcea la etapele procesului templierilor, ca şi 
cum acolo, mai mult decât în oricare alta dintre acţiunile 
politice sau private săvârşite de-a lungul vieţii sale, se 
ascundea ultima explicaţie, ultima justificare pe care voia s- 
o afle înainte de a muri. Şi tot întorcându-se la ce a fost, 
urcând una câte una treptele amintirii, se văzu ajuns 
deodată ca în faţa unui prag unde se făcu lumină şi unde 
înţelese totul. 

Blestemul nu venea de la Dumnezeu. Blestemul venea din 
el însuşi, neavând altă obârşie decât în propriile sale fapte; 
şi aceasta era la fel de adevărat pentru toţi oamenii şi 
pentru toate pedepsele. 

„Templierii se îndepărtaseră de rostul lor; ei se abătuseră 
de la slujirea creştinătăţii pentru a nu se mai îndeletnici 
decât cu camăta; stricăciunea se strecurase în rândurile 
lor; dintr-aceasta li se trăgea blestemul şi drept era să fie 
nimiciţi. Dar spre a le veni de hac templierilor, l-am pus în 
scaun de arhiepiscop pe fratele meu, care era ambițios şi 
mişel, într-adins ca să-i osândească pentru fărădelegi 
născocite; nu e deci de mirare că fratele meu s-a întors 
împotriva mea şi m-a trădat atunci când ar fi putut să mă 
scape. N-am de ce să-i port pică; eu sunt cel vinovat... 
Negreşit, ar fi fost bine pentru Franţa să avem un papă 
francez; dar pentru că acest papă, ca să se poată alege, se 
înconjurase de cardinali alchimişti, lacomi nu de virtute, ci 
de aurul pe care voiau să-l fabrice, el a murit înghițind 
pulberea de smaralde ce i-au vârât-o pe gât cardinalii săi. 
Pentru că Nogaret chinuise prea mulţi nevinovaţi ca să 
scoată de la dânşii mărturisirile pe care le voia şi pe care le 
credea necesare binelui ţării, vrăjmaşii săi au sfârşit prin a-l 
otrăvi... Pentru că Marguerite de Burgundia fusese 
măritată din interese politice cu un prinţ pe care nu-liubea, 


dânsa a trădat căsătoria; pentru că a trădat, a fost 
descoperită şi întemniţată. Pentru că am ars scrisoarea care 
i-ar fi putut reda libertatea regelui Ludovic, am dus-o la 
pieire pe Marguerite şi în acelaşi timp mi-am urzit mie 
însumi pieirea... Pentru că Ludovic a pus s-o omoare, 
aruncând crima în spinarea mea, ce se va întâmpla cu 
dânsul? Ce se va întâmpla cu Charles de Valois, care în 
dimineaţa asta pune să mă spânzure pentru nelegiuiri 
ticluite? Ce se va întâmpla cu Clemence a Ungariei dacă, 
pentru a fi regina Franţei, primeşte să se mărite cu un 
ucigaş?... Chiar atunci când suntem pedepsiţi pentru vreo 
vină născocită, există întotdeauna o cauză adevărată a 
pedepsei care ne loveşte.” 

Şi, după ce descoperi asta, Enguerrand de Marigny încetă 
să mai urască pe careva şi să ţină răspunzător pe altul 
pentru soarta lui. Era felul său de a se pocăi, dar găsea în 
această căinţă mai multă alinare decât ar fi putut afla în 
rugăciuni învăţate pe dinafară. Îşi simţea cugetul împăcat şi 
parcă învoit cu Dumnezeu pentru a primi ca soarta să se 
împlinească astfel. 

Rămase foarte liniştit până în zori şi nici o clipă nu i se 
păru că ar cobori iarăşi de pe pragul luminos unde 
gândurile sale îl duseseră. 

Pe la şapte ceasuri, auzi de cealaltă parte a zidului o zarvă 
care se tot apropia. Când îi văzu intrând în celulă pe 
poliţaiul Parisului, pe judele anchetator şi pe procuror, se 
ridică încet de la locul său şi aşteptă să i se scoată fiarele. 
Îşi luă mantia purpurie pe care o purta în ziua arestării şi îşi 
acoperi cu ea umerii. Încerca o stranie impresie de forţă şi 
îşi repeta întruna adevărul ce i se dezvăluise: „Orice 
nedreptate, chiar săvârşită pentru o cauză dreaptă...” 

Îl urcară într-o căruţă trasă de patru cai, şi porni, escortat 
de străjeri şi de arcaşi, de oamenii aceştia pe care eli-a 
comandat şi care acum îl duceau la moarte. 

La urletele mulţimii ce se îmbulzea de-a lungul străzii 
Saint-Denis, Marigny, în picioare, răspundea cu acelaşi aer 


liniştit, de parcă l-ar fi întâmpinat cu urale: „Oameni buni, 
rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine”. 

Convoiul se opri la capătul străzii Saint-Denis, în faţa 
mânăstirii Fiicele Domnului. Acolo îl dădură jos pe Marigny 
din căruţă şi-l duseră în curtea mânăstirii, la piciorul unui 
crucifix de lemn aşezat sub un baldachin. „E adevărat, aşa 
se obişnuieşte întotdeauna, gândi el, dar n-am venit 
niciodată să văd. Şi am osândit totuşi atâţia oameni... Am 
avut parte de şaisprezece ani de fericire şi de huzur care 
mi-au fost răsplata pentru binele ce am putut face, apoi 
şaisprezece zile de nenorocire şi o dimineaţă de moarte ca 
să mă pedepsească pentru cât rău am făcut... Dumnezeu e 
încă milostiv.” 

La piciorul crucifixului, deasupra lui Marigny 
îngenuncheat, duhovnicul mânăstirii bolborosea rugăciunea 
morţilor. Apoi călugărițele îi aduseră osânditului un pahar 
cu vin şi trei bucăţi de pâine pe care le mestecă încet, 
simțind pentru cea din urmă oară gustul bunătăţilor lumii 
acesteia. Dincolo de ziduri, mulţimea continua să zbiere: 
„La moarte cu el!” şi, auzindu-i urletele, Marigny îşi 
spuse:Pâinea ce-o vor mânca acum li se va părea mai puţin 
bună decât cea care mi s-a dat mie”. 

De acolo convoiul porni mai departe, apucând prin 
mahalaua Saint-Martin, şi, în sfârşit, pe o înălţime se zări 
spânzurătoarea de la Montfaucon. 

Arăta ca o uriaşă clădăraie pătrată sprijinită pe 
doisprezece bolovani neciopliţi care alcătuiau temelia unei 
platforme, sprijinită la rândul ei pe şaisprezece stâlpi, cu un 
acoperiş deasupra. Înăuntru se vedeau înşiruite 
spânzurătorile. Stâlpii erau legaţi între dânşii prin grinzi 
groase şi lanţuri de fier, de care se agăţau trupurile 
osândiţilor după execuţie. Erau lăsate să putrezească acolo 
în bătaia vântului, ciugulite de corbi, ca să slujească drept 
pildă şi bună învăţătură poporului. În ziua aceea o duzină 
de trupuri se legănau, unele aproape schelete, altele 
începând să se descompună în veşmintele lor, cu feţele verzi 


sau negre, cu scursori scârboase ce li se prelingeau din 
urechi şi din gură, cu fâşii de carne smulse de ciocul 
păsărilor, atârnând peste postavul hainelor. O duhoare 
groaznică se împrăştia de jur împrejur. 

Marigny însuşi fusese cel care, cu câţiva ani înainte, 
poruncise să se înalțe această frumoasă spânzurătoare 
nouă, foarte trainică, pentru a curăța oraşul de răufăcători. 
Şi tocmai aici era trimis să moară. Într-un anume înţeles, 
niciodată soarta unui om n-a fost mai pilduitoare decât 
aceea care-l trimitea pe împărţitorul dreptăţii să piară 
spânzurat în acelaşi cârlig laolaltă cu tâlharii. 

Când Marigny se dădu jos din căruţă, preotul ce-l însoțea îl 
pofti să-şi mărturisească păcatele pentru care a fost 
osândit. 

— Nu, părinte, zise Marigny pe un ton foarte demn. 

Tăgădui că pusese să i se facă farmece regelui, tăgădui că 
furase banii vistieriei, tăgădui toate capetele de acuzare ce 
i se aduseseră şi susţinu că faptele de care era învinuit 
fuseseră toate poruncite şi încuviinţate de către stăpânul 
său, răposatul rege. 

— Dar pentru cauze drepte am săvârşit nedreptăţi, 
recunoscu el, cu ochii la leşurile atârnate deasupra lui. 

Mulțimea urla aşa de tare, că Marigny îşi duse mâinile la 
urechi, ca şi cum vuietul acesta îl împiedica să cugete. 
Călcând în urma călăului, urcă treptele de piatră care 
duceau la platformă şi, cu glasul său poruncitor de 
totdeauna, întrebă arătând spânzurătorile: 

— Care din ele? 

Ca de la înălţimea unei estrade, aruncă o ultimă privire 
spre mulţimea aceea, câtă frunză şi iarbă, în care femeile 
scoteau ţipete isterice, copiii îşi ascundeau capul în 
mantaua tatălui lor, iar bărbaţii zbierau: „Bine-i face! Destul 
ne-a jecmănit! Acuma plăteşte!” Marigny ceru să i se 
dezlege mâinile. 

— Să nu mă ţină nimeni. 


Îşi dădu singur deoparte părul de pe ceafă şi-şi vâri capul 
său de taur în laţul ce i se înfăţişa. Trase cu putere aer în 
piept, ca şi cum ar fi vrut să păstreze cât mai mult cu 
putinţă viaţa în plămânii săi, îşi strânse pumnii, şi funia se 
înălţă încet în văzduh. 

Iar din mulţimea care nu aştepta decât clipa asta, se ridică 
un uriaş strigăt de uimire. Vreme de câteva minute fu văzut 
răsucindu-se, cu ochii ieşiţi din orbite, vânăt la faţă, apoi 
violet, cu limba scoasă şi dând din mâini şi din picioare, de 
parcă ar fi încercat să se caţere pe un catarg invizibil. În 
cele din urmă braţele îi căzură de-a lungul trupului, 
zvârcolirile se făcură tot mai slabe, până încetară cu totul, 
iar privirea ochilor se stinse. 

Atunci norodul amuţi, uluit de ceea ce vedea şi parcă 
dându-şi seama cu groază de complicitatea lui. Călăii 
dădură jos trupul şi, trăgându-l de picioare de-a curmezişul 
platformei, îl atârnară, în frumoasele-i veşminte de senior, 
la locul de cinste ce i se cuvenea, în faţa spânzurătorii, 
pentru a lăsa să putrezească acolo pe unul din cei mai mari 
slujitori din câţi avu Franţa vreodată. 

VI. 

STATUIA DOBORÂTĂ. 

În noaptea aceea, la Montfaucon, unde lanţurile scârţâiau 
bătute de vânt, hoţii scoaseră din ştreang pe întuneric leşul 
sinistru şi-l despuiară de veşminte; când se iviră zorile, 
trupul lui Marigny fu găsit întins gol pe piatră. 

Monseniorul de Valois, care mai era în pat când ai lui 
veniră fuga să-i aducă vestea, porunci ca leşul să fie 
îmbrăcat iar şi spânzurat din nou. Apoi, după ce se îmbrăcă 
şi dânsul, cobori în stradă, viu şi teafăr, mai viu ca oricând, 
şi porni, plin de vlagă proaspătă, să se amestece în forfota 
oraşului, în treburile oamenilor, în cârmuirea regilor. 

Ajunse la palat, şi acolo, însoţit de canonicul Etienne de 
Mornay, fostul său cancelar, pe care îl făcuse ministru de 
justiţie al Franţei, veni să se aşeze la balustrada unei 
ferestre interioare ce dădea spre galeria marchitanilor, ca 


să-şi sature ochii cu un alt spectacol aşteptat de ani şi ani. 
La picioarele sale, o droaie de negustori şi de gură-cască se 
uitau cum patru zidari cocoţaţi pe o schelă scoteau statuia 
lui Enguerrand de Marigny. Ea era prinsă temeinic de zid, 
nu numai prin soclu, ci şi pe la spate. Mai mare decât omul 
pe care îl înfăţişa, statuia parcă nu voia să iasă din firida ei, 
nici să se desprindă de palatul acesta. Târnăcoapele şi 
dălţile loveau piatra. Sfărâmături albe zburau în jurul 
zidarilor. 

— Am isprăvit, monseniore, inventarul lui Marigny, spuse 
Etienne de Mornay. Socoteala e destul de grasă. 

— Regele va putea astfel să răsplătească pe cei care l-au 
slujit bine în afacerea asta, grăi Valois. Vreau ca mai întâi să 
mi se dea îndărăt moşia de la Gaillefontaine, pe care 
ticălosul mi-a luat-o printr-un schimb necinstit. Apoi, fiu- 
meu Filip a ajuns la vârsta când trebuie să locuiască în 
afara palatului meu şi să aibă o curte a lui. Prilejul e bine 
venit; să i-o spui regelui. Casa din strada d'Austriche, sau 
cea din strada Fossees-Saint-Germain, i-ar conveni de 
minune. Cea din strada d'Austriche mai curând... Ştiu de 
asemenea că nepotu-meu vrea să-i dăruiască ceva lui 
Henriet de Meudon, căruia îi zice maestrul său de 
vânătoare, fiindcă-i deschide coşurile de porumbei. Ah! Şi 
apoi nu uita că vistieria îi datorează monseniorului d'Artois 
treizeci şi cinci de mii de livre asupra veniturilor comitatului 
de Beaumont. Cred că a sosit vremea să i se dea măcar o 
parte din banii aceştia, dacă nu toţi. 

— Regele va trebui să-i facă daruri măreţe noii sale soţii, 
urmă cancelarul şi, îndrăgostit cum e, pare hotărât să le 
aleagă pe cele mai scumpe, cheltuială căreia vistieria nu e 
nicidecum în stare să-i facă faţă. Nu s-ar putea pune 
deoparte de pe acum din averea lui Marigny darurile ce 
urmează să le primească noua noastră regină? 

— Bine te-ai gândit, Mornay. Înfăţişează-i regelui o 
împărţeală în acest fel, punând-o pe nepoata mea Clemence 
a Ungariei în capul moştenitorilor averii lui Marigny, 


răspunse Charles de Valois, fără să-şi ia ochii de la zidarii 
care doborau statuia. 

— Fireşte, monseniore, zise cancelarul, nu cer nimic 
pentru mine în-sumi. 

— Şi în aceasta ai dreptate, căci gurile rele ar putea să 
spună că n-ai voit pieirea lui Marigny decât pentru a te 
înfrupta din averile sale. Aşadar, vezi de îngroaşă niţel 
partea mea, şi-ţi voi da de la mine, după râvna ce-o arăţi. 

Spatele statuii era acum desprins pe de-a-ntregul de zid; 
oamenii prindeau în funii torsul de marmură şi începeau să 
întindă vârtejurile ca să-l ridice. Deodată, Valois îşi puse 
mâna inelată pe braţul cancelarului: 

— Ştii, Mornay, că mă încearcă un simţământ ciudat? Mi se 
pare că-i voi duce lipsa lui Marigny. 

Mornay se uită mirat la unchiul regelui. Nu pricepea ce 
voia să spună Valois, şi Valois însuşi n-ar fi putut să 
lămurească ce simţea. Ura făureşte legături tot aşa de tari 
ca şi acelea ale dragostei, iar vrăjmaşul împotriva căruia ai 
luptat vreme îndelungată îţi lasă, când dispare, un gol în 
inimă, aşa cum lasă un gol sfârşitul oricărei mari pasiuni. 

Tot atunci, în odaia de culcare a regelui, bărbierul 
isprăvea tocmai să-l radă pe Ludovic al X-lea. La câţiva paşi 
de dânsul, stătea în picioare duduia Eudeline, frumoasă, 
trandafirie şi proaspătă, ţinând de mână o fetiţă de zece 
ani, cam slăbuţă şi fâstâcită, care habar nu avea că regele 
acesta din faţa ei îi era tată. 

Aiuritul poruncise să fie chemate cele două Eudeline, 
mama şi fiica. Prima lingereasă a palatului aştepta, 
tulburată şi plină de speranţe, ca regescul ei ibovnic să 
binevoiască a vorbi. 

Când bărbierul, după ce uscase cu un prosop cald obrazul 
Aiuritului, ieşi de acolo, luându-şi strachina, bricele şi 
alifiile, regele Franţei se ridică, îşi scutură chica lungă în 
jurul gulerului şi spuse: 

— Poporul meu e mulţumit, nu-i aşa, Eudeline, că am pus 
să-l spânzure pe Marigny? 


— Fireşte, monseniore Ludovic... măria-ta, vreau să zic, 
răspunse dânsa. E veselie mare prin tot oraşul în dimineaţa 
asta, şi oamenii cântă sub soarele de primăvară. S-ar zice 
că s-a isprăvit cu necazurile fiecăruia... 

— Vreau ca aşa să fie, îi tăie vorba Ludovic. Ţi-am făgăduit 
să mă îngrijesc de soarta acestei copile... 

Eudeline puse un genunchi jos şi o sili pe fiică-sa să facă la 
fel, pentru a primi vestea binefacerilor ce aveau să cadă din 
gura atotputernică. 

— Măria-ta, murmură Eudeline, simțind că o podidesc 
lacrimile, copila aceasta te va binecuvânta până la sfârşitul 
zilelor în rugăciunile ei. 

— Ei bine, e tocmai ce-am hotărât, răspunse Aiuritul. Să se 
roage! Vreau ca ea să se călugărească la mânăstirea Saint- 
Marcel, care-i menită fetelor de neam mare, şi unde se va 
simţi mai bine ca oriunde aiurea. 

Lingereasa încremeni. Dezamăgirea i se aşternu pe faţă. 
Eudeline cea mică, însă, ea nu părea să fi înţeles bine 
spusele regelui, nici că era vorba de soarta ei. 

— Aşadar, aceasta ai hotărât-o măria-ta pentru dânsa? S-o 
închizi la o mânăstire? 

Se ridicase de jos. 

— Trebuie, Eudeline, îi şopti Ludovic la ureche; are un 
obraz care o dă în vileag. Şi apoi e bine pentru mântuirea 
noastră şi a ei, ca să răscumpere printr-o viaţă cucernică 
păcatul ce l-am săvârşit aducând-o pe lume. Cât despre 
tine... 

— Monseniore Ludovic, mă închizi şi pe mine la mânăstire? 
întrebă Eudeline cu groază. 

Cum se schimbase Aiuritul în puţină vreme! În omul acesta 
care-şi rostea poruncile pe un ton ce nu suferea replică, ea 
nu mai regăsea nimic din flăcăul care îşi începuse cu dânsa 
viaţa lui de bărbat, nici chiar din bietul prinţ, tremurând de 
neputinţă şi de frig, pe care dânsa îl încălzise într-o seară 
din iarna trecută. Doar ochii îi fugeau în lături, ca atunci. 


Ludovic şovăi. Nu părea gata să-şi ia toate riscurile. Se 
gândea că viitorul era nesigur şi că ar putea să mai aibă 
nevoie de frumosul trup de femeie, planturos şi supus. 

— 'Ţie, zise el, îţi voi da slujbă la Vincennes, să vezi de 
mobilă şi de rufărie, pentru ca toate să fie pregătite de 
fiecare dată când voi trage acolo. 

Eudeline dădu din cap. Această îndepărtare de palat, acest 
surghiun într-o reşedinţă de a doua mână, ea le simţi ca o 
jignire. Nu erau oare mulţumiţi de felul cum îngrijea de 
rufărie? La urma urmelor, s-ar fi învoit mai degrabă să 
meargă la mânăstire. Mândria ei ar fi fost mai puţin rănită. 

— Sunt sluga măriei-tale şi voi face cum vrei, răspunse cu 
răceală. 

Când să iasă pe uşă, văzu portretul prinţesei Clemence a 
Ungariei, aşezat pe o policioară, şi întrebă: 

— Ea e? 

— E viitoarea regină a Franţei, răspunse Ludovic. 

— Fii deci fericit, măria-ta, spuse dânsa părăsind 
încăperea. 

Nu-l mai iubea. 

„Fireşte, fireşte, am să fiu fericit”, repeta Aiuritul, 
umblând prin odaia în care soarele îşi împrăştia razele 
bogate. 

Pentru întâia oară de când era rege, se simţea pe deplin 
mulţumit şi sigur de sine. Nevasta şi-o omorâse, pe 
ministrul tatălui său îl spânzurase; o îndepărtase de Paris 
pe întâia lui ibovnică, iar pe fiică-sa nelegitimă o trimisese 
la mânăstire. 'Toate drumurile înaintea sa erau curățate. 
Putea acum s-o primească pe frumoasa prinţesă napolitană, 
alături de care se şi vedea trăind o lungă şi glorioasă 
domnie. 

Îşi sună şambelanul. 

— Să mi-l cauţi pe domnul de Bouville, îi spuse. 

În clipa asta se auzi ceva prăbuşindu-se cu zgomot mare 
undeva în palat, dinspre galeria marchitanilor. 


Era statuia lui Enguerrand de Marigny, care, smulsă de pe 
soclul ei, fusese dată jos în mijlocul strigătelor de bucurie 
ale celor de faţă. Vârtejurile porniseră să se rotească prea 
iute, şi cele douăzeci de chintale de marmură atinseseră 
dintr-o dată pământul. 

Din întâiul rând al mulţimii, doi oameni se aplecau spre 
uriaşul doborât: jupân Spinello Tolomei şi nepotu-său, 
Guccio. Tolomei nu era ca Valois; în bucuria izbânzii sale nu 
se strecura nici pic de melancolie. Burta lui mare bâţâise de 
frică vreme de două săptămâni, şi abia în această ultimă 
noapte Tolomei putuse, în sfârşit, să doarmă ca lumea, când 
îl ştiuse pe Marigny spânzurat. Se simţea într-una din zilele 
lui de mărinimie. 

— Guccio mio! spuse el, m-ai ajutat bine. Văd în tine un 
copil din sângele meu, întocmai ca şi cum ai fi băiatul meu. 
Ţin mult să-ţi dau o răsplată, să te întovărăşesc şi mai mult 
în afacerile mele. Cât vrei să-ţi dau partea ta? Ai vreo 
dorinţă? Spune, băiatule, spune ce ţi-ar plăcea să ai. 

Se aştepta să-l audă pe Guccio răspunzându-i ca nepot 
respectuos: „Hotărăşte tu singur, unchiule”. 

Guccio îşi plecă nasul său subţire şi lungile sale gene 
negre şi, luându-şi inima în dinţi, zise: 

— Unchiule Spinello, aş vrea să fie a mea agenţia din 
Neauphle. 

— Ei, cum? făcu Tolomei foarte mirat. Aceasta e tot ce 
râvneşti? O agenţie de ţară cu trei slujbaşi care-s prea de 
ajuns pentru câtă treabă au? Ai visuri mărunte, băiatule! 

— Îmi place agenţia asta, spuse Guccio, şi sunt sigur că 
vom putea-o mări foarte mult. 

— lar eu unul sunt foarte sigur, vorbi Tolomei, că se află 
vreo fată prin părţile acelea, căci mi se pare că te duci la 
Neauphle mai des decât o cere negoţul nostru de bani. E 
frumoasă? 

Înainte de a răspunde, Guccio îl cercetă din ochi pe 
unchiu-său şi-i văzu zâmbetul. 

— E frumoasă cum nu-i alta, unchiule, şi-i de neam mare. 


— Măi, măi! izbucni 'Tolomei, ridicând mâinile în sus. O fată 
de neam mare! Te bagi într-o încurcătură din care ţi se vor 
trage multe necazuri. Cei de neam mare, să ştii, sunt 
întotdeauna gata să ne ia banii, dar nicidecum să lase 
sângele lor să se amestece cu al nostru. Familia se 
învoieşte? 

— Se va învoi, unchiule, ştiu că se va învoi. Fraţii ei se 
poartă cu mine ca şi cum aş fi unul de-ai lor. 

— Sunt bogaţi? 

— Au un conac mare cu pământuri întinse împrejur şi mai 
multe sate cu clăcaşi pe care nu i-au eliberat încă. Toate 
acestea fac laolaltă o avere. Şi se au foarte bine cu contele 
de Dreux, suzeranul lor. 

Trasă de doi cai de ham, statuia lui Marigny părăsea 
tocmai galeria marchitanilor. Zidarii îşi încolăceau funiile, şi 
mulţimea se împrăştia. 

— Şi cum se numesc, întrebă Tolomei, aceşti puternici 
seniori care te-au îndrăgit aşa de tare, că sunt gata să-şi 
dea fata după tine? 

Guccio le rosti numele atât de încet, încât 'Iolomei nu putu 
să-l audă. 

— Repetă, n-am auzit. 

— Domnii de Cressay, unchiule, zise Guccio. 

— Cressay... Cressay... domnit de Cressay: Ah! da, cei 
care-mi datorează şi acum trei sute de livre. Asta ţi-e familia 
cea bogată! Încep să înţeleg. 

Guccio îşi înălţă capul, gata-gata să se zburlească, şi 
bancherul ghici că era vorba într-adevăr de o afacere 
serioasă. 

— La voglio, la voglio tanto bene! zise Guccio, amestecând 
cele două graiuri pentru a convinge mai bine. Şi ea de 
asemenea mă iubeşte; dacă vrea cineva să ne silească să 
trăim unul fără altul înseamnă că vrea să ne facă să murim! 
Cu noile câştiguri pe care le voi scoate la Neauphle, am să 
pot repara conacul, care-i frumos, crede-mă, dar care 


merită puţină osteneală, şi vei avea un castel, unchiule, un 
castello, ca un vero signore.411) 

— Da, da, făcu 'Tolomei, mie însă nu-mi place la ţară. 
Visasem pentru tine o altă însurătoare cu o fată a verilor 
noştri Bardi, spre pildă, ceea ce ar fi sporit afacerile 
noastre... 

Chibzui o clipă înainte de a urma: 

— Dar înseamnă să nu-i iubeşti cu adevărat pe cei ce-ţi 
sunt dragi, dacă vrei să-i faci fericiţi împotriva voinţei lor. 
Fie, băiatule! Îţi dau agenţia din Neauphle, cu condiţia să 
rămâi totuşi jumătate din vreme la Paris, lângă mine. Şi 
însoară-te cu cine-ţi place. Sienezii sunt oameni liberi, şi 
omul trebuie să-şi asculte inima când îşi alege soţia. 

— Grazie, zio Spineâlo, grazie tante!412) spuse Guccio, 
sărindu-i de gât bancherului. Şi ai să vezi... ai să vezi... 

În clipa asta, burtosul Bouville, ieşind de la rege, cobora 
scara şi străbătea galeria marchitanilor. Avea mutra lui de 
zile mari, îngrijorată, şi călca cu pasul hotărât, pe care-l lua 
atunci când suveranul îi făcea cinstea de a-i da vreo 
poruncă. 

— Ah! Prietenul Guccio! exclamă el dând cu ochii de cei 
doi lombarzi. E un adevărat noroc să te întâlnesc aici. 
Trimisesem tocmai un scutier să te aducă. 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule Hugues? întrebă 
tânărul. Unchiu-meu şi cu mine suntem cu totul la dispoziţia 
domniei-voastre. 

Bouville se uită la Guccio cu o prietenie adevărată. Aveau 
frumoase amintiri împreună şi, în faţa acestui flăcău, fostul 
mare şambelan se simţea redevenind tânăr. 

— O veste bună, da, o veste foarte bună! l-am vorbit 
regelui de meritele dumitale şi i-am arătat cât de folositor 
mi-ai fost. 

Tânărul mulţumi, făcând o plecăciune. 

— Aşadar, prietene Guccio, adăugă Bouville, pornim iar 
spre Neapole! 


SFÂRŞIT 


11) Fortificaţie asemănătoare cu un castel medieval, 
înălţată de către cruciați. 

12) Pace veşnică dăruieşte-i, Doamne (lb. lat.). 

13) Şi raza ta să-l lumineze veşnic (lb. lat.). 

14) Cardinalii poartă pălărie şi sutană roşie. 

15) E vorba de a şaptea cruciadă, pornită de Ludovic al 
IX-lea la 1248. 

16) Adică din Anjou. 

17) Flăcăule (în lb. ital.). 

18) Ce plăcere. Guccio, ce mai faci? (lb. ital.) 49) Dar. 
dragă Boccaccio, pe Bachus, ce noroc! (lb. ital.). 

110) 'Teologi musulmani. 

111) Un castel, ca un adevărat senior (lb. italiană). 

112) Mulţumesc, unchiule Spineâlo, mulţumesc mult.