Maurice Druon — Regii blestemati 3 — Otravurile coroanei

MAURICE DRUON 


MAURICE DRUON 


Regii blestemaţi 
Vol. 3 - OTRĂVURILE COROANEI 


CUVÂNT ÎNAINTE. 

Filip cel Frumos murise de şase luni. Franţa datora 
cârmuirii acestui uimitor monarh roadele unei lungi 
perioade de pace, renunţarea la dezastruoasele aventuri de 
dincolo de mare, întemeierea unei puternice reţele de 
alianţe şi de suzeranităţi, sporiri însemnate ale teritoriului 
prin căsătorii şi nu prin cuceriri, o propăşire economica 
vădită, o relativă stabilitate a monedei, neamestecul 
bisericii în treburile lumeşti, înfrânarea puterilor banului şi 
a marilor interese particulare, accesul maselor populare în 
sfaturile ocârmuirii, securitatea cetăţenilor, organizarea 
autorităţii statului. 

Desigur, contemporanii nu erau atât de conştienţi de toate 
aceste îmbunătăţiri. Progresul nu a însemnat niciodată 
perfecţia. Se pomeneau ani mai puţin prosperi decât alţii, 
vremuri de criză şi de răzmeriţă; nevoile poporului erau 
departe de a fi satisfăcute. Regele de Fier avea un fel de a 
se face ascultat care nu era pe placul tuturor, şi era mai 
preocupat de măreţia regatului decât de fericirea 
particulară a supuşilor săi. 

Cu toate acestea, la moartea lui, Franţa e întâia şi cea mai 
puternică, cea mai bogată, din toate naţiunile Occidentului. 

Urmaşii Regelui de Fier vor trebui să se străduiască cel 
puţin treizeci de ani pentru a nimici opera lui, şi ambiția 
fără margini împletindu-se cu incapacitatea, vor sfârşi prin 
a deschide ţara năvălirilor din afară, aruncând societatea în 


anarhie şi aducând poporul la cea mai jalnică sărăcie şi 
restrişte. 

În şirul lung de imbecili înfumuraţi care, de la Ludovic al 
X-lea, Aiuritul, până la Jean cel Bun inclusiv, vor purta 
coroana, unul singur va fi o excepţie: Filip al V-lea, 
Lunganul, cel de al doilea fiu al lui Filip cel Frumos, care se 
întorsese la principiile şi metodele tatălui său, deşi pofta sa 
de domnie îl făcuse să devină complice la crime şi să 
născocească rânduieli dinastice ce aveau să ducă drept la 
Războiul de o sută de ani. 

Acţiunea de erodare va continua deci vreme de o treime 
de veac, dar trebuie să recunoaştem că în cea mai mare 
parte treaba fusese făcută încă din primele şase luni. 

Instituţiile nu erau destul de trainice ca să poată funcţiona 
fără intervenţia personală a suveranului. 

Nevolnicul, nervosul, nepriceputul Ludovic al X-lea, 
depăşit de misiunea lui chiar din prima zi, se lepădase cu 
uşurinţă de grijile domniei, trecându-le asupra unchiului 
său, Charles de Valois, militar vrednic, pare-se, dar prost 
politician, care umblase zadarnic toată viaţa după un tron şi 
ale cărui apucături de zurbagiu încurcă-lume îşi aflaseră, în 
sfârşit, o întrebuințare. 

Miniştrii burghezi, care făcuseră puterea domniei 
dinainte, fuseseră întemnițați, iar scheletul celui mai 
remarcabil dintre ei, Enguerrand de Marigny, fostul 
conducător al regatului, se usca în ştreangul spânzurătorii 
de la Montfaucon. 

Reacţiunea triumfa; ligile baronilor semănau dezordine în 
provincii şi ţineau piept autorităţii regale. Marii seniori, în 
frunte cu Charles de Valois, băteau monedă pe care o 
făceau să circule prin toată ţara pentru folosul lor personal. 
Administraţia, nemaifiind ţinută în mână, jefuia pe socoteala 
ei, iar visteria era secătuită. 

O recoltă dezastruoasă, urmată de o iarnă grozav de 
aspră, adusese foametea. Oamenii mureau pe capete. 


Estimp, Ludovic al X-lea, era mai cu seamă grijuliu de a 
repara onoarea sa conjugală şi de a şterge, dacă se putea, 
amintirea scandalului de la turnul Nesle. 

În lipsa unui papă, pe care conclavul nu reuşea să-l aleagă, 
şi care ar fi putut rosti divorţul, tânărul rege al Franţei, 
pentru a se putea căsători din nou, poruncise să fie 
sugrumată soţia sa, Marguerite de Burgundia, în temniţa 
de la Château-Gaillard. 

Devenea astfel liber să se însoare cu frumoasa prinţesă 
napolitană pe care i-o găsiseră, şi cu care se pregătea să 
împartă bucuriile unei lungi domnii. 

PARTEA ÎNTÂI. 

FRANŢA AŞTEAPTĂ O REGINĂ. 

[. 

ADIO, NEAPOLE. 

În picioare, la una din ferestrele uriaşului Castelnuovo, de 
unde vederea cuprindea portul şi golful Neapole, bătrâna 
regină mamă Maria a Ungariei privea corabia gata să-şi 
întindă pânzele. După ce se încredinţă că nimeni nu poate 
s-o vadă, duse la ochi un deget uscăţiv şi-şi şterse lacrimile 
care-i veneau pe marginea pleoapelor fără gene. 

„Ei, murmură dânsa, acum pot să mor.” 

Îşi împlinise bine viaţa. Fiică de rege, soţie de rege, mamă 
şi bunică de regi, îşi aşezase o parte din urmaşi pe tronul 
[taliei meridionale, în timp ce dobândea pentru cealaltă 
parte, prin lupte şi uneltiri, regatul Ungariei, pe care-l 
socotea ca o moştenire personală. Fiii săi mai mici erau 
prinți sau duci suverani. Două dintre fetele ei erau regine, 
una la Majorca, cealaltă în Aragon. Pântecul ei roditor 
fusese un instrument de putere pentru neamul Anjou-Sicile, 
această ramură mai tânără ieşită din arborele capetin, care 
începea să se întindă peste Europa toată şi ameninţa să 
devină tot aşa de mare ca trunchiul. 

Dacă i se prăpădiseră până atunci şase dintre copii, Maria 
a Ungariei avea cel puţin mângâierea că muriseră ca nişte 
creştini cucernici, aşa cum îi crescuse, ba chiar unul dintre 


dânşii, cel care renunţase la drepturile dinastice pentru a 
se călugări, urma să fie peste puţină vreme pus în rândul 
sfinţilor. Ca şi cum împărăţiile lumii acesteia ar fi devenit 
prea strâmte pentru această familie tentaculară, bătrâna 
regină îşi împinsese odrasla până în împărăţia cerurilor. Era 
mama unui sfânt. 

Trecută de şaptezeci de ani, nu-i mai rămânea decât să 
asigure viitorul unei nepoate orfane, Clemence. Acum, 
făcuse şi asta. 

Deoarece Clemence era fiica primului ei născut, Charles 
Martel, pentru care revendicase cu atâta dârzenie tronul 
Ungariei, deoarece copila se pomenise fără părinţi de la 
vârsta de doi ani şi dânsa luase asupră-şi grija de a o creşte, 
în sfârşit, deoarece această sarcină era cea de pe urmă în 
viaţa ei, Maria a Ungariei îi arătase fetei o dragoste 
deosebită, atâta dragoste câtă putea să încapă în această 
inimă bătrână închinată în întregime forţei, măririi şi 
datoriei. 

În ochii reginei mame a Neapolei, marea corabie care, pe 
un soare orbitor, îşi ridica ancora părăsind portul în acea zi 
de 1 iunie 1315, înfăţişa triumful politicii sale şi totodată 
melancolia lucrurilor împlinite, căci pentru prea iubita ei 
Clemence, pentru această prinţesă de douăzeci şi doi de 
ani, fără nici o ţară ca zestre şi fără nici o altă bogăţie în 
afară de faima frumuseţii şi virtuţii sale, izbutise să 
găsească un soţ de cel mai înalt neam, s-o mărite în chipul 
cel mai strălucit. Clemence pleca pentru a deveni regină a 
Franţei. Astfel, cea mai vitregită de soartă dintre toate 
prinţesele d'Anjou, cea care aşteptase mai mult decât 
celelalte să se căpătuiască, primea cel mai frumos dintre 
regate şi avea să domnească întocmai ca o suzerană peste 
toate rubedeniile ei. Era în asta parcă o pildă a învățăturilor 
Evangheliei. 

Ce-i drept, se zicea că tânărul rege al Franţei, Ludovic al 
X-lea, nu era prea atrăgător la chip şi nici nu avea o fire 
prea plăcută. 


„Ei şi! îşi zicea Maria a Ungariei, bărbatu-meu, Dumnezeu 
să-l ierte, era şchiop şi cu toate astea n-am dus-o prea rău 
cu dânsul. Şi apoi, nu eşti regină ca să fii fericită.” 

Unii şuşoteau, arătându-şi mirarea că regina Marguerite 
murise cum nu se poate mai la ţanc, în temniţa ei, tocmai 
când regele Ludovic, din lipsa unui papă, nu putea să obţină 
anularea căsătoriei sale. Dar trebuia oare să-ţi pleci 
urechea la toate clevetirile? Maria a Ungariei nu prea era 
înclinată să simtă milă faţă de o femeie, faţă de o regină mai 
ales, care îşi trădase îndatoririle căsătoriei şi dăduse dintr-o 
poziţie aşa de înaltă o pildă aşa de jalnică. Ea nu vedea 
nimic surprinzător în faptul că pedeapsa lui Dumnezeu se 
abătuse în chip firesc asupra păcătoasei Marguerite. 

„Frumoasa mea Clemence, îşi mai spuse dânsa, va face ca 
virtutea să fie iar în mare cinste la curtea Franţei.” 

Drept adio, îşi ridică mâna cenuşie şi făcu în lumina 
soarelui semnul crucii; apoi, cu coroana pe creştet, aşezată 
peste părul de argint, cu bărbia scuturată de ticuri şi cu 
pasul ţeapăn, dar încă hotărât, plecă să se închidă în capela 
ei pentru a mulţumi cerului că o ajutase să-şi împlinească 
îndelungata-i misiune regală, şi pentru a închina Domnului 
marea suferinţă a femeilor care şi-au trăit traiul. 

În vremea asta, San Giovanni, uriaşa corabie rotundă cu 
cheresteaua vopsită în alb şi auriu, cu flamurile Anjou-ului, 
Ungariei şi Franţei în vârful catargelor, începea să 
manevreze spre a se depărta de țărm. Căpitanul şi 
echipajul juraseră pe Evenghelie să-şi apere călătorii 
împotriva furtunii, a piraţilor ce-şi aveau cuibul pe coastele 
Africii şi a tuturor primejdiilor navigaţiei. Statuia sfântului 
loan Botezătorul, ocrotitorul corăbiei, strălucea la proră 
sub razele soarelui. În redutele cu creneluri, cam pe la 
mijlocul catargelor, o sută de oşteni, pândari, arcaşi, 
zvârlitori de pietre, vegheau la postul lor pentru a respinge 
atacurile hoţilor de mare dacă s-ar ivi cumva. Magaziile din 
cală erau ticsite cu de ale gurii, iar nisipul de sabură era 
împănat de amfore de ulei, sticluţe de vin şi ouă proaspete. 


Cuferele mari, ferecate, care conţineau rochiile de mătase, 
giuvaerurile, argintăria şi toate darurile de nuntă ale 
prinţesei erau rânduite de-a lungul pereţilor unei vaste 
încăperi numită escandolat, aşezată între arborele cel mare 
şi pupă, şi unde aveau să stea, printre covoarele de Orient, 
gentilomii şi cavalerii escortei. 

Napolitanii se îmbulziseră pe cheiuri ca să vadă plecând 
ceea ce li se părea a fi corabia fericirii. Femei îşi ridicau 
copiii pe braţe. În hărmălaia iscată de această mulţime 
îngrămădită, se auzeau glasuri strigând cu acea 
familiaritate înduioşată şi zgomotoasă pe care norodul 
Neapolei a arătat-o întotdeauna faţa de idolii săi: 

— Guardi com'e bella!41) 

— Addio, Donna Clemenza! Sia felice! 

— Dio la benedica, nostra principessa! 

— Non şi dimentichi di noi! 

Căci, în ochii napolitanilor, Donna Clemenza apărea 
înconjurată de un fel de legendă. Îşi aminteau toţi de tatăl 
ei, frumosul Carlo Martello, prietenul poeţilor şi în deosebi 
al divinului Dante, prinţ învăţat, tot aşa de bun muzician pe 
cât era de viteaz în luptă, care străbătea peninsula, urmat 
de două sute de gentilomi francezi, provensali şi italieni, toţi 
îmbrăcaţi ca dânsul, în roşu şi verde închis, şi călări pe cai 
cu şeile şi hamurile de argint şi de aur. Se zicea despre el 
că era într-adevăr fiul Venerei, căci avea „cele cinci daruri 
care îmbiau la dragoste şi anume: sănătate, frumuseţe, 
bogăţie, timp cât poftea şi tinereţe”. Napolitanii îl aşteptau 
să le fie rege, când ciuma îl răpuse fulgerător, la douăzeci şi 
patru de ani, iar soţia lui, o prinţesă de Habsburg, murise 
auzind vestea, întâmplare care impresionase grozav 
imaginaţia poporului. 

Neapole îşi îndreptase dragostea asupra prinţesei 
Clemence care, crescând, devenea leită tată-său. Orfana 
asta de neam regesc era binecuvântată de mahalalele 
sărăcăcioase unde se ducea ea însăşi să împartă pomană; 
nici o restrişte n-o lăsa nesimţitoare. Pictorii din şcoala lui 


Giotto se inspirau privindu-i faţa pentru a zugrăvi în 
frescele lor Fecioara şi sfintele; şi până în zilele noastre, 
călătorii care vin să vadă bisericile de prin Campania şi 
Apulia admiră pe pereţii sanctuarelor părul ei de aur, 
blândeţea limpede a ochilor, graţia gâtului uşor aplecat, 
mâinile cu degete subţiri şi lungi, fără să ştie că acolo e 
chipul frumoasei Clemence a Ungariei. 

De pe puntea cu creneluri, ridicată la aproape treizeci de 
picioare deasupra mării, şi care acoperea încăperile din 
spatele corăbiei, logodnica regelui Franţei privea pentru 
ultima oară peisajul copilăriei sale, vechiul castel d'Ovo 
unde văzuse lumina zilei, Castelnuovo unde crescuse, 
forfota mulţimii care-i trimitea sărutări, tot oraşul acesta 
strălucitor, prăfos şi sublim. 

„Îţi mulţumesc doamnă, bunicuţă, zicea în sinea ei, cu 
ochii aţintiţi la fereastra de unde silueta reginei Maria a 
Ungariei dispăruse. Fără îndoială, nu te voi mai vedea 
niciodată. Îţi mulţumesc că ai făcut atâta pentru mine. Îmi 
pierdusem nădejdea, văzând că la douăzeci şi doi de ani 
împliniţi nu aveam încă soţ: gândeam că nici nu voi mai găsi 
unul şi că va trebui să mă duc la mănăstire. Tu, bunicuţo, 
aveai dreptate când îmi cereai să am răbdare. lată că voi fi 
regina acestei ţări mari pe care o străbat patru fluvii şi o 
scaldă trei mări. Văru-meu, regele Engliterei, mătuşă-mea 
din Majorca, rubedenia mea din Boemia, soră-mea, soţia 
prinţului care stăpâneşte comitatul Vienei, şi chiar unchiu- 
meu, Robert, care domneşte aici şi căruia nu-i eram până 
azi decât supusă, toţi vor deveni vasalii mei pentru 
pământurile ce le au în Franţa sau pentru legăturile ce-i ţin 
sub această coroană a mea. Dar nu va fi ea oare prea grea 
pentru mine?” 

Trăia în acelaşi timp bucuria nespusă, teama de 
necunoscut şi adânca tulburare care ne cuprinde sufletul în 
faţa schimbărilor de neînlăturat ale soartei, chiar când ele 
întrec visurile noastre. 


— Poporul măriei-tale îţi arată domniţă, multă dragoste, 
spuse un bărbat burduhănos de lângă dânsa. Mă prind însă 
că şi poporul Franţei te va îndrăgi repede la fel, şi că, numai 
văzându-te îţi va face o primire la fel de frumoasă ca şi 
acest adio. 

— Ah, domnia ta vei fi întotdeauna prietenul meu, domnule 
de Bouville, răspunse Clemence cu căldură. 

Simţea nevoia să-şi împărtăşească bucuria celor din jur, şi 
să mulţumească pentru ea fiecăruia. 

Contele de Bouville, fost şambelan al lui Filip cel Frumos şi 
sol al regelui Ludovic al X-lea, venise întâia oară la Neapole, 
iarna trecută, ca să-i ceară mâna; se întorsese acolo, cu 
două săptămâni în urmă, ca s-o ia pe prinţesă şi s-o ducă la 
Paris, acum, când căsătoria putea fi celebrată. 

— Şi domnia ta de asemenea, signor Baglioni, eşti 
prietenul meu, adăugă dânsa, întorcându-se spre tânărul 
toscan care îi servea lui Bouville drept secretar şi ţinea 
bănetul expediției, împrumutat de băncile italiene din Paris. 

Tânărul se încovoie sub greutatea complimentului. 

Şi într-adevăr, toţi erau fericiţi în dimineaţa aceea. 
Burduhănosul Bouville, năduşind niţel în căldura de iunie şi 
tot zvârlindu-şi după urechi şuviţele negre şi albe ce-i 
veneau pe frunte, se simţea foarte bucuros şi foarte mândru 
că-şi dusese cu bine la capăt misiunea şi că aducea regelui 
său o soaţă aşa de minunată. 

Guccio Baglioni visa la frumoasa Maria de Cressay, tainica 
lui logodnică, pentru care aducea un cufăr întreg de 
mătăsuri şi găteli brodate. Nu era sigur că făcuse bine 
cerând unchiului sucursala băncii din Neauphle-le-Vieux. 
Trebuia oare să se mulţumească cu o căpătuială aşa de 
măruntă? 

„Ei, asta! Nu-i decât un început, îşi spuse el; aş putea să- 
mi schimb repede slujba, şi de altfel, îmi voi petrece mai 
toată vremea la Paris.” 

Sigur de ocrotirea noii sale suverane, nu mai descoperea 
nici o stavilă în drumul său spre măriri; o şi vedea pe Maria 


doamnă de companie a reginei, şi se închipuia el însuşi 
ajuns în puţină vreme mare pitar sau mare visternic. Nici 
Enguerrand de Marigny nu începuse altfel. Desigur, acesta 
sfârşise cam rău... Dar vezi că Marigny nu era lombard. 

Cu mâna strânsă pe pumnal, cu bărbia în sus, Guccio 
privea oraşul Neapole desfăşurându-se înaintea lui, gata 
parcă să-l cumpere. 

Zece galere escortară corabia până în largul mării, apoi 
napolitanii văzură depărtându-se sub soare cetăţuia albă 
care plutea pe ape. 

II 
FURTUNA. 

Câteva zile mai târziu, San Giovanni nu mai era decât un 
schelet de corabie care trosnea din toate încheieturile, 
gonind cu catargele pe jumătate rupte sub izbiturile 
vântului năprasnic, rostogolindu-se în talazuri uriaşe, şi pe 
care căpitanul se străduia s-o menţină pe linia de plutire în 
drumul presupus al coastei Franţei, fără să ştie dacă va 
izbuti vreodată să-şi ducă la liman călătoria. 

Corabia fusese prinsă în dreptul Corsicii de una din 
furtunile acelea scurte dar cumplite, care răscolesc uneori 
Mediterana. Pierduseră şase ancore încercând să lupte 
împotriva vântului, de-a lungul ţărmurilor insulei Elba, şi n- 
a lipsit mult ca vasul să fie izbit de stânci. Apoi, şi-a urmat 
calea între pereţii înalţi de apă. O zi, o noapte, şi încă o zi 
de călătorie în acest infern. Câţiva marinari fuseseră răniţi, 
pe când se sileau să coboare ce mai rămăsese din pânze. 
Redutele pândarilor se năruiseră cu toată încărcătura lor 
de bolovani, pregătită pentru piraţii africani. Au trebuit să 
deschidă cu lovituri de topor escandolatul ca să-i poată 
scoate de acolo pe cavalerii napolitaini, prinşi sub catargul 
cel mare prăbuşit peste dânşii. Toate cuferele cu rochii şi 
giuvaericale, toată argintăria prinţesei, toate darurile de 
nuntă fuseseră măturate de valuri. Infirmeria bărbierului 
chirurg de pe puntea din faţa gemea de oameni. Duhovnicul 
nu putea să mai oficieze liturghia, căci artofor, potir, 


evanghelii şi odăjdii fuseseră luate de un talaz. Agăţat de o 
frânghie, cu crucea în mână, asculta spovedania celor cari 
gândeau că au ajuns în ceasul morţii. 

Acul magnetic nu mai slujea la nimic pentru a-ţi arăta 
încotro mergi, căci se bălăbănea încolo şi încoace în apa 
puţină ce mai rămăsese pe fundul oalei în care plutea. 
Căpitanul, un latin aprig, îşi sfâşiase haina până la brâu de 
amărât ce era, şi îl auzeau toţi urlând, între două comenzi: 
„Doamne ajută!” Cu toate acestea părea să-şi cunoască 
îndeajuns meseria ca să iasă cât mai bine din cea mai grea 
încurcătură; poruncise să fie scoase vâslele, atât de lungi şi 
de grele, că la fiecare din ele trebuia să se opintească câte 
şapte oameni pentru a le manevra, şi chemase doisprezece 
mateloţi în jurul sau pentru a apăsa, câte şase de fiece 
parte, pe drugul cârmei. 

Şi totuşi, lui îi căuta pricină Bouville, într-o răbufnire de 
necaz, când se pornise vijelia: 

— Ei, căpitane, izbucnise fostul mare şambelan, în halul 
ăsta o scuturi dumneata pe prinţesă, viitoarea mireasă a 
regelui, stăpânul meu? Ai încărcat rău corabia dacă ne 
rostogolim aşa. Nu ştii să ţii cârma, nici să prinzi vânt 
prielnic. Dacă nu te grăbeşti să-ţi faci treaba mai bine, de 
îndată ce sosim te voi trimite în faţa judecătorilor regelui 
Franţei şi ai să mergi să-ţi înveţi meşteşugul de corăbier pe 
o galeră... 

Dar mânia îi trecuse repede, căci se apucase să verse 
vreme de opt ceasuri pe covoarele din Orient, pilda lui fiind 
de altfel urmată de aproape toţi oamenii escortei. 
Bălăbăânindu-şi capul, cu faţa albă ca varul, cu părul, 
mantaua şi pantalonii leoarcă, gata să-şi dea sufletul ori de 
câte ori un nou val sălta corabia, nenorocitul gemea între 
două sughiţuri, bolborosind că nu-şi va mai vedea familia şi 
că nu păcătuise aşa de mult în viaţa lui pentru a suferi 
atâta. 

În schimb, Guccio arăta o vitejie uimitoare. Cu mintea 
limpede şi piciorul sprinten, avusese grijă să aşeze la loc 


potrivit lada cu bani şi, în clipele când furtuna se mai 
potolea oarecum, alerga prin ploaia de pe punte să-i aducă 
prinţesei apă de băut sau împrăştia în jurul ei parfumuri, ca 
să-i ascundă duhoarea răspândită de vărsăturile tovarăşilor 
de călătorie. 

Există un soi de bărbaţi, de bărbaţi foarte tineri mai cu 
seamă, care ştiu, instinctiv, să se poarte în aşa fel încât să 
îndreptăţească ceea ce lumea aşteaptă de la dânşii. Îi 
priveşti cu un ochi dispreţuitor? Sunt toate şansele ca ei să 
se poarte într-un chip vrednic de dispreţ. Le arăţi, 
dimpotrivă, preţuire şi încredere? Îi vezi că se întrec pe ei 
înşişi, purtându-se eroic, deşi mor de frică întocmai ca 
oricare alţii. Guccio Baglioni era puţintel din seminţia 
aceasta. Fiindcă prinţesa Clemence avea un fel de a vorbi 
oamenilor, săraci sau bogaţi, mari seniori sau din prostime, 
care măgulea cinstea fiecăruia, şi fiindcă, pe deasupra, 
arăta o deosebită amabilitate faţă de acest tânăr care 
fusese oarecum solul fericirii ei, Guccio se simţea, când 
dânsa se afla în preajmă, cavaler şi-şi dădea nişte aere mai 
semeţe ca oricare dintre gentilomi. 

Era toscan, şi deci în stare, pentru a străluci în ochii unei 
femei, să facă pe grozavul, săvârşind cele mai vitejeşti 
isprăvi. În acelaşi timp, rămânea însă bancher cu trup şi 
suflet şi îşi juca soarta aşa cum unii joacă la bursă. 

„Nu se poate prilej mai nimerit decât o primejdie ca să 
intri sub pielea celor mari, îşi zicea el. Dacă-i scris să ne 
ducem toţi la fund şi să pierim, nu lăsându-ne doborâţi şi 
bocind ca bietul Bouville ne vom schimba soarta. Dacă 
scăpăm cu viaţă însă, atunci îmi voi fi câştigat stima reginei 
Franţei.” Să poţi gândi astfel într-o asemenea clipă şi era de 
ajuns pentru a da dovadă de mult curaj. 

Dar în vara aceea, Guccio se simţea de neînvins; era 
îndrăgostit şi sigur că e iubit. Cu capul niţel cam prea 
împănat de poveşti eroice - căci în mintea acestui flăcău 
visurile, socotelile şi ambițiile alcătuiau un talmeş-balmeş - 
Guccio ştia că aventurierii scapă întotdeauna din orice 


încurcătură, dacă în vreun castel îi aşteaptă o domniţă a 
frumuseţii! Al lui era la conacul din Cressay... 

Fără să ţină seama de ceea ce sărea în ochi, o încredința 
deci pe prinţesa Clemence că cerul începuse să se 
însenineze, afirma că vasul era zdravăn tocmai în clipa când 
troznea mai tare şi istorisea că el, bunăoară, străbătând cu 
un an în urmă Canalul Mânecii, fusese prins de o furtună 
mult mai groaznică din care scăpase teafăr. 

— Mă duceam să-i duc reginei Isabelle a Engliterei un 
mesaj al monseniorului d'Artois. 

Prinţesa Clemence făcea şi dânsa dovada unui curaj 
minunat. Refugiată în paradis, cum i se zicea acelei vaste 
încăperi de zile mari, pregătită pentru oaspeţii de neam 
regesc pe puntea dindărăt, ea se silea să-şi potolească 
doamnele însoţitoare care, asemenea unei turme de oi 
speriate, behăiau la fiecare izbitură a valurilor. Clemence 
nu schiţase nici cel mai mic gest de regret când veniseră s-o 
anunţe că lăzile ei cu rochii şi giuvaericale fuseseră luate de 
ape. 

— Aş fi dat cu dragă inimă de două ori pe cât am pierdut, 
ca bieţii marinari să nu fi fost striviţi de catarge, numai atât 
se auzi din gura ei. 

Era mai puţin înfricoşată de furtună decât de semnul rău 
pe care-l vedea în ea. 

„S-a isprăvit, căsătoria asta era ceva prea frumos pentru 
mine, îşi zicea; prea m-am bucurat că mă mărit şi m-am 
făcut vinovată de păcatul trufiei; Dumnezeu mă va face să 
pier înecată pentru că nu eram vrednică să fiu regină.” 

În cea de a treia dimineaţă, pe când corabia se afla într-un 
loc mai puţin bântuit de furtună, fără însă ca marea să pară 
a se linişti, nici soarele să răsară, îl văzură toţi pe 
burduhănosul Bouville, desculţ, numai în bluză şi cu părul 
vâlvoi, stând în genunchi, cu mâinile împreunate, pe puntea 
corăbiei. 

— Ce faci acolo, domnule? îi striga prinţesa Clemence. 


— Fac, domniţă, ce-a făcut şi dumnealui, Ludovic cel Sfânt, 
atunci când era cât pe ce să se înece în faţa Ciprului. A 
făgăduit să-i ducă sfântului Nicolas de Varengeville o 
corabie lucrată dintr-o oca de argint, dacă Dumnezeu se 
îndură să-l aducă îndărăt în Franţa. Asta mi-a povestit-o 
domnul de Joinville. 

— Mă alătur şi eu legământului ce-l faci, Bouville, 
răspunse Clemence, şi deoarece corabia noastră se află sub 
ocrotirea sfântului loan Botezătorul, făgăduiesc, dacă 
scăpăm cu viaţă şi dacă mi-e hărăzit să dau un fiu regelui 
Franţei, să-i pun nume loan. 

Prinţesa îngenunche numaidecât şi prinse a murmura 
rugăciuni. 

Pe la nămiază, furia mării începu să se potolească şi 
călătorilor le mai veni inima la loc. Apoi soarele străpunse 
norii; se zărea uscatul. Căpitanul recunoscu, bucurându-se, 
coastele Provenţei, şi pe măsură ce se apropia, stâncile 
calcaroase de la Cassis. Nu-şi ascundea mândria de a fi 
menţinut corabia pe drumul cel bun. 

— Gândesc, căpitane, că ai să ne tragi cât mai repede la 
țărmul ăsta, izbucni Bouville. 

— Eu, domnule, trebuie să vă duc la Marsilia, răspunse 
căpitanul, şi nu suntem prea departe de ea. Şi în orice caz, 
n-am ancore destule ca să acostez lângă stâncile alea. 

Cu puţin înainte de a însera, împins de vâsle, San Giovanni 
ajunse în faţa portului Marsiliei. O luntrişoară fu trimisă la 
țărm pentru a da de veste mai-marilor oraşului şi a cere să 
fie coborât lanţul gros care închidea intrarea portului, între 
turnul Malbert şi fortul Saint-Nicolas. Numaidecât, judeţul, 
pârgarii şi căpeteniile breslelor (Marsilia era pe atunci oraş 
al familiei d'Anjou) veniră în fugă, încovoiaţi sub suflarea 
unui mistral puternic, pentru a întâmpina pe nepoata 
suzeranului lor, regele Neapolei. 

Pe chei, muncitorii de la ocnele de sare, pescarii, 
meşteşugarii de vâsle, cârme şi macarale, călăfătuitorii, 
zarafii, negustorii din mahalaua evreiască, slujbaşii băncilor 


genoveze şi sieneze, toţi căscau ochii uluiţi la marea corabie 
fără pânze, fără catarge, spartă, ai cărei marinari ţopăiau şi 
se îmbrăţişau pe punte, minunându-se că au ajuns 
nevătămaţi. 

Cavalerii napolitani şi doamnele însoţitoare încercau să-şi 
dreagă feţele răvăşite de nesomn, să-şi netezească gătelile 
boţite. 

Viteazul Bouville, care slăbise cu cinci ocale în această 
călătorie şi pe care veşmintele jucau, nu înceta să repete 
celor din jur că a lui a fost ideea de a face o făgăduinţă 
sfântului, ceea ce împiedecase corabia să piară, şi că toţi îi 
datorau viaţa. 

— Domnule Hugues, îi răspunse Guccio cu o lucire 
răutăcioasă în ochi, pe cât mi-a fost dat să aud nu s-a 
pomenit furtună pe mare fără ca vreun călător să 
făgăduiască ceva unui sfânt, precum ai făcut şi domnia ta. 
Cum îţi explici atunci că atâtea corăbii se duc totuşi la fund? 

— Asta se întâmplă, fără îndoială, fiindcă pe corăbiile 
acelea se află şi vreun păgân de teapa dumitale! i-o întoarse 
zâmbind fostul şambelan. 

Guccio fu primul care sări pe uscat. Îşi făcu vânt din vârful 
scării ca să-şi arate voinicia. Se auziră îndată ţipete. După 
mai multe zile petrecute pe o scândură plutitoare, Guccio 
călcase cu stângul pe pământ; piciorul îi lunecase şi căzuse 
în apă. Cât pe ce să fie strivit între piatra cheiului şi 
peretele de lemn al corăbiei. În jurul său apa se făcu 
numaidecât roşie; în cădere se tăiase într-un cârlig de fier. 
L-au scos la mal pe jumătate leşinat, plin de sânge şi cu 
şoldul deschis până la os. L-au dus îndată la spitalul 
oraşului. 

III 

SPITALUL. 

Marea sală a bărbaţilor avea dimensiunile unui naos de 
catedrală. În fund se vedea un altar la care se făceau în 
fiecare zi patru liturghii, utrenii şi vecernii. Bolnavii mai de 
seamă ocupau un fel de chilioare, zise „odăi rezervate”, 


înşirate de-a lungul pereţilor; ceilalţi erau culcaţi câte doi 
într-un pat, fiecare cu picioarele la capul celuilalt. Călugării 
din tagma spitaliceas-că, în lungile lor rase cafenii, 
străbăteau necontenit culoarul dintre paturi, ba ducându-se 
să cânte liturghiile, ba pentru a da îngrijiri bolnavilor sau a 
le împărţi mâncarea. Căci slujba religioasă era strâns legată 
de terapeutică; horcăiturile de durere se amestecau cu 
versetele psalmilor; mireasma de tămâie nu izbutea să 
acopere duhoarea cumplită a sudorilor şi a puroaielor; 
moartea era oferită ca un spectacol în văzul tuturor. Nişte 
inscripţii zugrăvite pe pereţi cu slove mari, gotice, îi invitau 
pe bolnavi să se gătească mai curând de moarte decât de 
vindecare. 

De aproape trei săptămâni, Guccio zăcea acolo, într-un pat 
cu polog, gâfâind sub căldura apăsătoare a verii care, de 
când lumea, a făcut mai cumplită suferinţa şi mai 
înfiorătoare spitalele. Privea cu tristeţe razele soarelui care 
cădeau din ogivele deschise în partea de sus a pereţilor, 
aşternând pete mari de aur pe această grămadă de 
restrişte omenească. Nu putea să facă nici cea mai mică 
mişcare fără să geamă; balsamurile şi elixirele călugărilor îi 
ardeau carnea ca nişte flăcări, şi fiecare pansament era o 
şedinţă de tortură. Nimeni nu părea în stare să-i spună 
dacă osul îi era sau nu atins, dar simţea bine că durerea nu 
venea numai din carne, căci îl lua parcă un leşin de câte ori 
îi pipăiau şoldul şi şalele. Doftorii şi chirurgii îi spuneau că 
nici o primejdie de moarte nu-l ameninţă, că la anii lui te 
vindeci şi că Dumnezeu făcea destule alte minuni, cum s-a 
întâmplat cu călăfătuitorul acela pe care-l văzuse într-o zi 
venind acolo cu maţele în mână, şi apoi, după câtăva timp, 
părăsind spitalul mai voios ca înainte; toate acestea nu 
alinau însă deznădejdea lui Guccio. Trecuseră trei 
săptămâni şi nu avea de ce să creadă că n-ar mai fi nevoie 
de alte trei, ba poate chiar de trei luni, ori că ar putea 
rămâne toată viaţa şchiop sau neputincios. 


Se vedea osândit să trăiască până la sfârşitul zilelor sale 
strâmb şi pipernicit în dosul vreunei tejghele de zaraf, la 
Marsilia, nefiind în stare să facă drumul până la Paris. Dacă 
nu cumva i s-ar trage moartea dintr-altă pricină... Vedea 
cum în fiece dimineaţă erau scoase unul sau două leşuri pe 
al căror chip se şi întipărise culoarea hâdă şi negricioasă a 
ciumei, căci se iveau mereu, ca în toate porturile 
Mediteranei, câteva cazuri de ciumă. Şi toate acestea 
fiindcă voise să se grozăvească sărind pe chei mai repede 
decât tovarăşii săi de călătorie, când abia scăpase de 
naufragiu! 

Îşi blestema soarta şi propria lui neghiobie. Îl chema 
aproape în fiecare zi pe grămăticul spitalului şi-i dicta 
pentru Maria de Cressay scrisori lungi pe care le trimitea 
prin curierii băncilor lombarde la sucursala din Neauphle, 
pentru ca primul slujbaş de acolo să le ducă în taină tinerei 
fete. 

În cuvinte umflate şi cu bogăţia de imagini pe care o au 
italienii când vorbesc de dragoste, Guccio îi făcea Mariei 
declaraţii înflăcărate. O încredința că nu dorea să se facă 
sănătos decât pentru dânsa, pentru bucuria de a o regăsi, 
de a o contempla, de a o îndrăgi în fiecare zi dată de 
Dumnezeu. O ruga fierbinte să-i păstreze credinţa pe care 
şi-o juraseră, şi-i făgăduia toate fericirile din lume. „Nu am 
în inimă altă dragoste afară de a ta şi nu voi avea niciodată 
alta, şi dacă ar fi s-o pierd, viaţa mea s-ar duce cu ea.” 

Căci acum, când stângăcia lui îl ţintuise într-un pat de 
spital, închipuitul acesta începea să se îndoiască de toate şi 
să se teamă că fiinţa pe care o iubea n-are să-l aştepte. Se 
temea că Mariei i se va face lehamite de un iubit veşnic 
absent, că se va îndrăgosti de vreun tânăr cavaler din 
provincia ei, vânător şi luptător de frunte în turniruri. 

„Norocul meu, îşi zicea, este că am fost cel dintâi s-o 
iubesc. Dar iată un an şi în curând încă şase luni de când 
ne-am dat primul nostru sărut.” 


În timp ce-şi privea pulpele ţepene şi slăbite, întrebându- 
se dacă va mai putea vreodată să se ţină pe picioare, în 
scrisorile sale îi descria Mariei de Cressay viaţa minunată 
pe care avea să i-o făurească. Ajunsese, îi spunea, prietenul 
apropiat şi protejatul noii regine a Franţei. Cetindu-l, ai fi 
zis că el era cel care pusese la cale căsătoria regelui. 
Istorisea cum şi-a împlinit solia lui la Neapole, furtuna prin 
care trecuse şi cum se purtase în timpul ei, îmbărbătând 
echipajul. Punea accidentul său în seama unei porniri 
cavalereşti: se repezise s-o sprijine pe prinţesa Clemence, 
gata să cadă în apă când cobora din corabia încă zguduită, 
chiar în port, de valurile răsvrătite ale mării. 

Guccio îi scrisese şi unchiului său, Spinello 'Tolomei, pentru 
a-i povesti ce nenorocire dăduse peste dânsul, pentru a-l 
ruga să-i păstreze sucursala din Neauphle şi pentru a-i cere 
învoirea de a ridica bani de la împuternicitul lor din 
Marsilia. 

Vizite destul de numeroase îl făceau să mai uite niţel de 
necazuri şi-i dădeau prilej să geamă de faţă cu alţii, ceea ce- 
i mai alinător decât să oftezi de unul singur. Starostele 
negustorilor sienezi venise să-l salute şi să i se pună la 
dispoziţie; împuternicitul lui Tolomei nu mai ştia ce să facă 
pentru dânsul şi plătea să i se aducă o mâncare mai bună 
decât aceea servită de călugării spitalului. 

Într-o după-amiază Guccio avu bucuria să-l vadă ivindu-se 
pe prietenul său Signor Boccacio de Cellino, primul voiajor 
comercial al întreprinderii fraţilor Bardi, care se găsea 
tocmai atunci în trecere prin Marsilia. În faţa lui, Guccio 
putuse să-şi verse în voie tot amarul. 

— Gândeşte-te la ceea ce pierd, zicea. Nu voi putea lua 
parte la nunta domniţei Clemence, unde mi-aş fi avut şi eu 
locul printre marii seniori. După ce am făcut atâta pentru 
asta, să nu pot fi acolo! Şi nici la încoronarea de la Reims nu 
voi fi. Ah, ce necaz mi-e... Şi, pe lângă toate, n-am nici un 
răspuns de la frumoasa mea Maria. 


Boccacio încerca să-l liniştească. Neauphle nu era o 
mahala a Marsiliei, şi scrisorile lui Guccio nu mergeau cu 
iuţeala curierilor regali. Trebuiau să treacă prin staţiile de 
poştă ale băncilor lombarde din Avignon, din Lyon, din 
Troyes şi din Paris; curierii nu porneau la drum în fiecare zi. 

— Boccacino, prietene, izbucni Guccio, deoarece pleci la 
Paris, te rog fierbinte, dacă ai vreme pentru asta, du-te la 
Neauphle şi vezi-o pe Maria. Spune-i tot ce ţi-am 
încredinţat. Află dacă scrisorile mele au ajuns în mâna ei; 
vezi dacă mă iubeşte mereu cu aceeaşi dragoste. Şi să nu- 
mi ascunzi adevărul, fie el cât de amarnic... Nu crezi, 
Boccacino, că ar trebui să pornesc într-acolo, culcat într-o 
litieră? 

— Ca să ţi se deschidă rana, să se umple de viermi şi să 
pieri răpus de friguri în vreun han păcătos de pe drum? 
Bună idee, n-am ce zice! Nu cumva ţi-ai pierdut minţile? Ai 
douăzeci de ani, Guccio. 

— Nu-i am încă! 

— Cu atât mai mult; ce-io lună pierdută la anii tăi? 

— Dacă e luna cea bună, toată viaţa ar putea să fie 
pierdută. 

Prinţesa Clemence trimitea în fiecare zi pe unul din 
cavalerii ei să-i aducă veşti despre starea rănitului. 
Burduhănosul Bouville veni el însuşi de trei ori să se aşeze 
la căpătâiul tânărului italian. Bouville era copleşit de 
treburi şi de griji. Se silea să redea o înfăţişare cuviincioasă 
oştenilor din escorta viitoarei regine, înainte de a porni la 
drum spre Paris. Greu încercată de călătoria pe mare, o 
parte a escortei căzuse la pat de cum sosise. Nimeni nu mai 
avea veşminte de nici unele, afară de cele leoarcă de apa şi 
boţite cu care fiecare era îmbrăcat când a pus piciorul pe 
pământ. Cavalerii şi doamnele însoţitoare îşi comandau 
altele la croitori şi lingerese fără să se sinchisească de unde 
vor plăti. Ioată zestrea de mireasă a prinţesei, prăpădită pe 
mare, trebuia făcută din nou; trebuia cumpărată argintăria, 
vesela, cuferele şi mobilele de drum care alcătuiau pe 


atunci calabalăcul nelipsit al unei persoane din casa regală 
aflată în călătorie. Bouville ceruse să i se trimită bani de la 
Paris; Parisul îi răspunsese să se adreseze celor de la 
Neapole, fiindcă toate aceste pierderi se întâmplaseră în 
porţiunea de drum ce ţinea de coroana Siciliei. A fost nevoie 
să se recurgă la serviciile lombarzilor. Tolomei se eschivase, 
îndreptând cererile de împrumut spre fraţii Bardi, ca unii 
ce erau bancherii obişnuiţi ai regelui Robert al Neapolelui, 
ceea ce explica trecerea grăbită prin Marsilia a lui signor 
Boccacio, venit acolo pentru a încheia afacerea. În toată 
zăpăceala asta, Bouville simţea cât de mult îi lipseşte 
Guccio, şi când fostul şambelan venea să-l vadă la spital, o 
făcea mai de grabă pentru a se plânge de propria lui soartă 
şi a-i cere un sfat tânărului decât pentru a-i aduce o 
îmbărbătare. Bouville avea un fel de a-l privi pe Guccio, 
care părea să zică: „Să-mi faci una ca asta, mie!” 

— Când gândiţi să plecaţi mai departe? îl întreba Guccio 
care vedea cu groază apropiindu-se clipa aceasta. 

— O, dragă prietene, nu mai înainte de jumătatea lui iulie. 

— Poate că mă fac sănătos până atunci. 

— Asta ţi-o doresc. Sileşte-te, căci vindecarea ta mi-ar fi de 
mare folos. 

Dar jumătatea lui iulie sosi fără ca Guccio să se fi pus pe 
picioare: departe de aşa ceva. În ajunul plecării, Clemence 
a Ungariei ţinu să se ducă ea însăşi pentru a-şi lua rămas 
bun de la bolnav. Guccio era şi până atunci invidiat de 
tovarăşii săi de spital pentru toate vizitele pe care le 
primea, îngrijirile ce i se dădeau şi uşurinţa cu care cererile 
lui erau satisfăcute. Începu să treacă drept un erou de 
legendă, când logodnica regelui Franţei, însoţită de două 
doamne şi de şase cavaleri napolitani, ceru să i se deschidă 
uşa sălii celei mari a spitalului. Călugării îngrijitori ai 
bolnavilor, care cântau liturghia de seară, se priviră foarte 
miraţi, şi glasurile lor se făcură parcă mai răguşite. 
Frumoasa prinţesă îngenunchie, ca cea mai smerită 
credincioasă, apoi, după ce-şi sfârşi rugăciunile, porni 


înainte printre paturi, urmată de o sută de priviri uluite, în 
această imensă încăpere plină de dureri. 

— Vai, bieţii oameni, murmură ea. 

Şi porunci îndată însoţitorilor să se împartă pomană în 
numele ei tuturor nevoiaşilor, iar spitalului să i se dea două 
sute de livre. 

— Dar, domniţă, îi suflă Bouville care mergea alături de 
dânsa, nu avem bani destui ca să le plătim pe toate. 

— Ce-are a face! E mai bine să-i dăm acestora decât să 
cumpărăm cupe de argint cizelate pentru a bea din ele sau 
mătăsuri pentru a ne împodobi. Mi-e ruşine gândindu-mă la 
asemenea deşertăciuni, ba mi-e ruşine chiar de sănătatea 
mea când văd atâta jale. 

Îi aducea lui Guccio o mică raclă având în ea un petec 
minunat din caftanul sfântului loan, „cu o picătură vizibilă 
din sângele înaintemergătorului”, pe care dânsa o 
cumpărase foarte scump de la un evreu specialist în acest 
soi de negoţ. Racla era prinsă într-un lănţişor de aur pe 
care Guccio şi-l petrecu numaidecât în jurul gâtului. 

— Ah, drăguţule signor Guccio, spuse prinţesa Clemence, 
sunt mâhnită că te văd aici. Ai făcut de două ori un drum 
lung pentru a fi alături de domnul Bouville, solul aducător 
de veşti bune; mi-ai fost de mare ajutor în călătorie, şi n-ai 
să fii de faţă la bucuria nunţii mele! 

Era în sala aceea o căldură de cuptor. Afară se simţea 
furtuna gata să se dezlănţuie. Prinţesa scoase din tăşcuţa ei 
o batistă şi şterse sudoarea care îmbrobonea fruntea 
rănitului, cu un gest aşa de firesc şi aşa de blând că pe 
Guccio îl podidiră lacrimile. 

— Dar cum de ţi s-a întâmplat asta? întrebă Clemence. N- 
am apucat să văd nimica şi nici până azi n-am înţeles ce s-a 
petrecut. 

— Am... am crezut, doamnă, că te pregăteşti să cobori, şi 
cum corabia se mai clătina încă, am... am vrut să alerg 
pentru a-ţi oferi braţul. Însera, şi din pricina întunericului, 
nu se prea vedea bine... şi iată... mi-a alunecat piciorul. 


De acum încolo, va fi nevoie să creadă el însuşi povestea 
asta pe jumătate mincinoasă. Cât de mult ar fi voit ca 
lucrurile să se fi petrecut astfel! Dar, la urma urmei, gândul 
care-i dăduse brânci să sară primul... 

— Drăguţule signor Guccio, repetă Clemence, adânc 
mişcată, fă-te repede sănătos, va fi o bucurie pentru mine. 
Şi vino de-mi dă de veste la curtea Franţei; uşa mea îţi va fi 
întotdeauna deschisă ca unui prieten. 

Schimbară o privire lungă, de-o desăvârşită nevinovăție, 
pentru că ea era fiică de rege iar el fiu de lombard. Dacă le- 
ar fi fost ursit să se nască în alte împrejurări, acest bărbat şi 
femeia aceasta s-ar fi putut iubi. 

Niciodată nu aveau să se mai revadă, şi totuşi vieţile lor 
urmau să se împletească mai straniu şi mai tragic decât le-a 
fost dat vreodată unor vieţi omeneşti. 

IV 

SEMNELE NENOROCIRII. 

Vremea frumoasă nu ţinuse mult. Uraganele, furtunile, 
grindina şi ploaia care pustiiră în vara aceea apusul 
Europei şi de pe urma cărora prinţesa Clemence avusese 
atâta de suferit în călătoria ei pe mare, se porniră din nou 
chiar a doua zi după plecarea escortei. Făcură un popas la 
Aix-en-Provence şi un altul la castelul de la Orgon, şi sosiră 
la Avignon, pe o ploaie cu găleata. Pe coviltirul din piele 
vopsită al litierei în care călătorea prinţesa, apa curgea ca 
dintr-o streaşină de biserică. Frumoasele veşminte noi se 
vor ponosi oare de pe acum, cuferele vor fi pătrunse de 
ploaie şi şeile brodate cu argint ale cavalerilor napolitani se 
vor prăpădi înainte de a fi uimit noroadele Franţei? Domnul 
de Bouville răcise, ceea ce nu făcea ca treburile să meargă 
mai bine. Să capeţi guturai în luna lui iulie, se poate lucru 
mai caraghios? Bietul om tuşea, scuipa, îi curgea nasul ceva 
de speriat. Cu vârsta, sănătatea lui devenea mai şubredă, 
afară numai dacă valea RhOnului şi meleagurile Avignonului 
nu-i vor fi fost hotărâtor neprielnice. 


Abia se aşezase prinţesa cu escorta ei într-unul din 
palatele oraşului papal, şi monseniorul Jacques Dueze, 
cardinal al curiei, veni, însoţit de o droaie de călugări, s-o 
salute pe Clemence a Ungariei. Acest bătrân prelat 
alchimist, umblând de cincisprezece luni să capete tiara 
papală, îşi păstrase, în ciuda celor şaptezeci de ani, straniul 
său mers de adolescent. Sărea printre băltoacele de noroi, 
sub vârtejurile de ploaie care stinseseră făcliile purtate 
înaintea lui. 

Cardinalul Dueze era candidatul oficial al celor din neamul 
Anjou-Sicile. Faptul că în curând Clemence se va mărita cu 
regele Franţei îi venise destul de bine la socoteală şi-i 
întărea poziţia. Se aştepta ca noua regină a Franţei să-l 
sprijine la Paris, tăcându-l să câştige astfel voturile care-i 
lipseau printre colegii săi francezi. Sprinten ca un pui de 
cerb, urcă în fugă scara, silind pajii care-i duceau trena să 
alerge după el. Era însoţit de cardinalul Orsini şi de cei doi 
cardinali Colonna, devotați şi dânşii intereselor Neapolei, şi 
care suflau din greu ţinându-se în urma lui. 

Pentru a primi tot acest alai de purpură, domnul de 
Bouville, deşi avea batista sub nas şi vorbirea cam 
înfundată, îşi reluă niţel din ifosul său de ambasador. 

— Ei bine, monseniore, îi spuse cardinalul întâmpinându-l 
ca pe-o veche cunoştinţă, văd că e mai lesne să te găsească 
cel care însoţeşte pe nepoata regelui Neapolei decât cel 
care vine din porunca regelui Franţei, şi că nu mai e nevoie 
să alerg prin cine ştie ce coclauri ca să dau de sfinţia ta. 

Bouville putea să-şi îngăduie acest ton glumeţ; cardinalul 
sărăcise vistieria Franţei cu patru mii de livre. 

— Asta se explică, monseniore, răspunse cardinalul, prin 
aceea că doamna Maria a Ungariei şi fiul ei, regele Robert, 
mi-au făcut întotdeauna cinstea de a-mi arăta, cu mare 
statornicie, pioasa lor încredere; iar unirea familiei lor cu 
coroana Franţei, prin aceasta frumoasă prinţesă căreia i s-a 
dus vestea, împlineşte rugăciunile mele. 


Bouville regăsea glasul straniu, totodată repezit şi spart, 
înăbuşit şi stins, care părea să iasă din alt gâtlej decât al 
cardinalului şi să se îndrepte spre altcineva decât 
interlocutorul său. Deocamdată, spusele cardinalului erau 
mai cu seamă pentru Clemence, de la care nu-şi lua ochii. 

— Şi apoi, domnule conte, urmă el, lucrurile s-au mai 
schimbat, şi în spatele domniei tale nu se mai zăreşte 
umbra monseniorului de Marigny care avea braţul destul 
de lung şi era întotdeauna gata să ne zvârle pe fereastră 
afară. O fi adevărat că se dovedise atât de necinstit în 
socotelile sale, încât tânărul dumneavoastră rege, a cărui 
inimă milostivă e totuşi cunoscută, n-a putut să-l scape de 
pedeapsa cuvenită? 

— Sfinţia ta ştii că domnul de Marigny mi-era prieten, 
răspunse Bouville cu curaj. Îşi începuse cariera în slujba 
mea ca scutier. Cred că ispravnicii lui, mai curând decât el 
însuşi, au fost necinstiţi. Mi-a fost tare greu să văd un atât 
de vechi însoțitor al meu luând calea pierzaniei prin 
încăpăţânarea-i trufaşă de a voi să ţină totul sub mâna lui. 
Eu i-o spusesem dintru început... 

Dar cardinalul Dueze nu-şi isprăvise împunsăturile viclene 
rostite pe ton politicos. 

— Vezi, domnule, continuă el, că nu era nicidecum nevoie 
să se dea atâta zor pentru divorţul stăpânului domniei-tale, 
despre care veniseşi să-mi vorbeşti. Adeseori, Providența 
are grijă să ne împlinească dorinţele, doar să-i dăm o mână 
de ajutor ceva maitare... 

Nu înceta s-o privească pe prinţesă. Bouville se grăbi să 
schimbe vorba şi să-l atragă pe prelat cu câţiva paşi mai 
încolo. 

— Şi în privinţa conclavului, ce se aude, monseniore? 

— Lucrurile stau tot aşa cum le ştii, adică nu s-a făcut 
nimic. Monseniorul d'Auch, veneratul nostru cardinal 
locţiitor de papă, pentru bune temeiuri ştiute numai de 
dânsul, nu reuşeşte sau nu vrea să reuşească să ne strângă 


laolaltă. Unii dintre noi sunt la Carpentras, alţii la Orange, 
eu însumi aici, Caetani la Vienne(2). 

Asupra acestora, prelatul porni un rechizitoriu, rostit cu 
vorbă mieroasă dar crâncen, împotriva cardinalului 
Francesco Caetani, nepotul lui Bonifaciu al VIII-lea şi cel 
mai aprig vrăjmaş al său. 

— E nostim să-l vezi cum apără astăzi cu atâta curaj 
memoria unchiului său; nu putem uita că atunci când 
prietenul domniei tale, Nogaret, venise la Anangni, cu 
oastea lui de călăreţi, pentru a-l împresura pe Bonifaciu, 
monseniorul Francesco îl părăsi pe preascumpul său unchi, 
căruia îi datora pălăria sa de cardinal, şi o luă la sănătoasa 
deghizat în valet. Pare născut pentru trădare, aşa cum alţii- 
s născuţi pentru preoţie, declară Dueze. 

Ochii, însufleţiţi de o îndârjire pătimaşă de moşneag, îi 
luceau înfundaţi în chipul uscat şi zbârcit. Dacă te luai după 
spusa lui, cardinalul Caetani era în stare de cele mai mari 
ticăloşii; omul acesta avea pe diavolul în el... 

—.şi diavolul, după cum ştii, se poate vâri peste tot; nimic 
nu trebuie să-i pară mai nostim decât să se strecoare în 
sinodurile noastre. 

Ori, a pomeni de diavol în vremurile acelea, nu era o vorbă 
aruncată în vânt; nu scăpai cu uşurinţă cuvântul acesta 
care era un preludiu la decretele de erezie, la caznă şi rug. 

— Ştiu bine, adaogă Dueze, că tronul sfântului Petru nu 
poate rămâne la nesfârşit gol, şi că asta e rău pentru lumea 
toată. Dar ce pot face? M-am arătat gata, oricât de puţin 
grăbit aş fi să primesc o sarcină aşa de grea, m-am arătat 
gata să iau pe umerii mei această povară pentru că se pare 
că sunt singurul asupra căruia s-ar putea cădea la învoială. 
Dacă Dumnezeu, alegându-mă pe mine, vrea să-l ridice pe 
cel mai puţin vrednic la locul cel mai înalt, mă supun vrerii 
lui Dumnezeu. Ce pot face mai mult, domnule de Bouville? 

După asta, porunci să i se înmâneze prinţesei Clemence un 
minunat exemplar, frumos împodobit cu desene colorate, 
din tratatul său de filosofie ermetică, Elixirul filosofilor, care 


se bucura de mare faimă în ochii specialiştilor şi din care 
era îndoielnic lucru ca prinţesa să poată pricepe o iotă. 

Căci acest cardinal Dueze, meşter în uneltiri, era în acelaşi 
timp o minte atotcuprinzătoare, pricepută în medicină, în 
alchimie, ca şi în toate ştiinţele umane, şi ale cărui lucrări 
aveau să fie mereu copiate vreme de două veacuri. 

Plecă de acolo, urmat de prelaţii, vicarii şi pajii săi; ducea 
de pe atunci un trai de papă şi avea să lupte din toate 
puterile lui, ca să împiedice alegerea oricărui altuia afară 
de dânsul. 

A doua zi, când escorta doamnei Ungariei porni iar la 
drum, îndreptându-se spre Valence, prinţesa îl întrebă pe 
Bouville: 

— Ce a vrut să zică ieri cardinalul, cu acest ajutor dat 
hotărârilor Providenţei pentru a ne împlini dorinţele? 

— Nu ştiu, domniţă, nu-mi aduc bine aminte, răspunse 
Bouville, stânjenit. Cred că vorbea de domnul de Marigny, 
n-am înţeles ce spunea. 

— Mi se pare că vorbea mai curând de divorţul viitorului 
meu soţ, ce nu putea fi obţinut. Din ce i s-a tras moartea 
doamnei Marguerite de Burgundia? 

— Fără îndoială, dintr-o răceală afurisită căpătată în 
temniţă şi din remuşcările ce le avea pe urma păcatelor ei. 

Şi Bouville îşi şterse nasul ca să-şi ascundă tulburarea; 
cunoştea foarte bine zvonurile care umblau asupra morţii 
grăbite a celei dintâi soţii a regelui şi nu dorea să mai 
vorbească despre asta. 

Clemence primi drept bună explicaţia lui Bouville, însă 
gândul încolţit în mintea ei nu-i mai dădea pace. 

„Aşadar, fericirea care mi-e hărăzită, îşi zicea, o datorez 
morţii unei alte femei.” 

Fără să-şi poată lămuri cum, se simţea legată de această 
regină căreia avea să-i ia locul şi ale cărei păcate îi stârneau 
tot atâta groază, pe câtă milă îi trezea pedeapsa ei. 

Adevărata dragoste creştinească, pe care o simt rareori 
cei ce-o propovăduiesc, nu e oare tocmai această pornire a 


sufletului de a împărtăşi fără pricină şi nelegiuirea 
vinovaţilor şi răspunderea judecătorilor? 

„Vina ei a dus-o la pieire, şi pieirea ei mă face regină”, 
gândea Clemence. Vedea în asta parcă propria sa osândă şi 
se simţea înconjurată de prevestiri negre. Furtuna, 
accidentul tânărului lombard, şi ploile acestea care aduceau 
a prăpăd... tot atâtea semne rele. Căci vremea nu se 
însenina de loc. Satele străbătute aveau o înfăţişare jalnică. 
După o iarnă de foamete, recoltele se anunţaseră frumoase, 
şi ţăranilor le mai venise inima la loc; câteva zile de mistral 
şi de vijelii grozave le risipise însă speranţele. Acum, unde 
întorceai ochii, era doar apa care cădea necontenit, 
putrezind totul pe câmp. 

Râurile Durance, Dr6me, Isere începuseră să crească, iar 
RhOnul, de-a lungul căruia mergeau, se umflase, 
rostogolindu-şi valurile amenințătoare. Uneori, se vedeau 
siliţi să se oprească spre a da la o parte vreun copac 
doborât de-a curmezişul drumului. 

Pentru Clemence, contrastul era izbitor între Campania, 
cu cerul veşnic albastru, cu poporul zâmbitor, cu livezile 
încărcate de fructe aurii, şi această vale pustiită, bântuită 
de siluete sfrijite, aceste târguri sinistre, pe jumătate 
depopulate de foamete. 

„lar spre miazănoapte va fi fără îndoială încă şi mai rău, îşi 
zicea ea. Am sosit într-o ţară aspră”. 

Ar fi vrut să aline toate suferinţele întâlnite, şi poruncea să 
se oprească mereu litiera ca să împartă pomană oricui i se 
părea vrednic de milă. Bouville era nevoit să-i potolească 
mărinimia. 

— Dacă o să tot dai aşa, domniţă, n-o să ne mai ajungă 
banii până la Paris. 

Când sosi la Vienne, unde soră-sa, Beatrice, era măritată 
cu suveranul principatului Dauphine, află că regele Ludovic 
al X-lea pornise la război împotriva flamanzilor. 

— Doamne Dumnezeule, murmură ea, voi ajunge oare 
văduvă înainte de a-mi fi cunoscut soţul? Şi nu merg oare în 


ţara Franţei decât pentru a însoţi nenorocirea? 

V, 

REGELE PORNEŞTE LA RĂZBOI. 

La procesul său, Enguerrand de Marigny fusese învinuit 
de către Charles de Valois că se vânduse flamanzilor, 
încheind cu dânşii un tratat de pace potrivnic intereselor 
regatului. 

Dar, abia spânzurat Marigny la Montfaucon, şi contele de 
Flandra a şi rupt tratatul. Ca să ajungă aici, începu în chipul 
cel mai simplu: fără să ţină seamă de dojana ce i se făcu, 
refuză să meargă la Paris spre a se închina noului rege. 
Totodată, încetă să mai plătească tributul şi-şi afirmă din 
nou pretenţiile teritoriale asupra oraşelor Lille şi Douai. 

La această veste, regele Ludovic al X-alea fu cuprins de o 
mânie năpraznică. Îl apucau deseori asemenea accese de 
furie care îi aduseseră porecla de Aiuritul şi care vârau 
groaza printre cei din jurul său, tremurând nu atâta pentru 
pielea lor cât pentru el, căci în astfel de clipe părea nebun 
de-a binelea. 

Când află de răzvrătirea flamanzilor, izbucni într-aşa o 
mânie, încât turbarea lui întrecu tot ce putuse arăta până 
atunci. 

Vreme de câteva ceasuri, umblând prin cabinetul său de 
colo-colo ca o fiară căzută în capcană, cu părul vâlvoi şi 
gâtul roşu, sfărâmând tot ce-i cădea în mână, trântind 
scaunele cu câte o lovitură de picior, nu încetă să zbiere 
cuvinte alandala, întrerupt în urletele sale doar de accesele 
de tuse, care îl făceau să se îndoaie, gata parcă să se 
înăbuşe. 

— Birul de război! răcnea el. Şi furtuna! Ah, mi-o vor plăti 
cu vârf şi îndesat, furtuna asta! Spânzurători! Vreau 
spânzurători! Cine m-a îndemnat să desfiinţez birul de 
război? În genunchi! În genunchi, conte de Flandra! Şi 
piciorul meu pe capul tău! Bruges? Voi da foc acestui oraş! 
Să ardă tot! 


Toate se amestecau în gura lui, numele oraşelor răsculate, 
întârzierea prinţesei Clemence a Ungariei, pedepsele 
făgăduite duşmanilor. Dar cuvântul pe care-l repeta mai des 
era bir de război, căci abia cu câteva zile înainte Ludovic al 
X-lea tocmai oprise ridicarea acestui bir excepţional, 
destinat să acopere cheltuielile expediției militare de anul 
trecut. 

Fără a îndrăzni s-o spună deschis, cei de la cârmă 
începură atunci să-l regrete pe Marigny şi felul său de a 
trata acest soi de răzvrătiri, când răspundea, bunăoară, 
abatelui Simon din Pisa care-l înştiinţa că flamanzii erau 
foarte întărâtaţi: „Marea fierbinţeală ce i-a cuprins nu mă 
miră, frate Simon, asta-i din pricina căldurii... Seniorii 
noştri sunt şi ei înfierbântaţi şi gata să pornească la 
război... Şi ca să spun drept, află că regatul Franţei nu se 
lasă sfârtecat cu vorbe: pentru aşa ceva e nevoie de fapte”. 
Cârmuitorii de azi vroiau să împrumute şi dânşii acelaşi ton; 
din nenorocire, omul care putea să vorbească astfel nu mai 
era printre cei vii. 

Încurajat de unchiu-său, Valois, la care înflăcăratele 
porniri războinice nu se potoliseră nicidecum de când luase 
în mână cârma țarii, ba dimpotrivă, şi care nu încetase 
niciodată să-şi arate însuşirile sale de vestit căpitan de oşti, 
Aiuritul începu să viseze la mari isprăvi. Avea de gând să 
strângă cea mai numeroasă oştire ce s-a văzut vreodată în 
Franţa, şi să se repeadă ca vulturul munţilor asupra 
flamanzilor răsculați, să taie în bucăţi câteva mii dintr-înşii, 
să-i jecmănească pe ceilalţi, să-i îngenuncheze într-o 
săptămână şi, acolo unde Filip cel Frumos nu izbutise 
nicicând pe deplin, să arate ce era în stare să facă el. Se şi 
vedea întorcându-se cu steagurile biruinţii fluturând 
înaintea lui, cu sipetele iarăşi pline de prăzile făcute şi de 
tributurile impuse oraşelor, după ce întrecuse amintirea lui 
tătâne-su şi, în acelaşi timp, ştersese ruşinea primei sale 
căsnicii, căci era nevoie de cel puţin un război pentru ca 
lumea să dea uitării păţaniile sale de soţ nefericit. Apoi, tot 


aşa de avântat, se vedea sosind în galopul calului, însoţit de 
uralele mulţimii, prinţ biruitor şi erou al bătăliilor, pentru a 
întâmpina pe noua lui soţie şi a o duce la altar şi la 
încoronare. 

Hotărât lucru, tânărul acesta nu era serios şi l-ai fi putut 
privi cu milă, pentru că în prostie e întotdeauna şi o 
suferinţă, dacă n-ar fi avut în seama lui Franţa şi cele 
cincisprezece milioane de suflete ale ei. 

La 23 iunie, Aiuritul strânse sfatul mai-marilor ţării, 
bolborosi ceva, spumegând de furie, cerându-le să-l declare 
hain pe contele de Flandra, şi porunci să se adune oastea 
regească la zi întâi de august, în faţa oraşului Courtrai. 

Acest loc de întâlnire nu era tocmai bine ales. Se pare că 
există locuri pe unde nenorocirea are obiceiul să treacă, şi 
Courtrai, în urechea oamenilor din vremea aceea suna cam 
aşa cum sună în zilele noastre numele de Sedan(3). Afară 
numai dacă Ludovic al X-lea şi unchiu-său Charles, în 
îngâmfarea lor, n-or fi ales într-adins Courtrai, tocmai 
pentru a goni amintirea dezastrului din 1302, una dintre 
rarele bătălii pierdute sub domnia lui Filip cel Frumos, 
bătălia în care câteva mii de cavaleri, dând navală ca 
nebunii în lipsa regelui, s-au dus de-a berbeleacul în gropile 
de pe acolo, pentru a pieri spintecaţi de cuţitele ţesătorilor 
flamanzi; un adevărat măcel care se isprăvise fără 
prizonieri. 

Pentru a întreţine uriaşa oaste pe care vroia s-o pună să 
slujească slavei sale, Ludovic al X-lea avea nevoie de bani; 
atunci, Valois recurse la aceleaşi expediente folosite 
odinioară de Marigny, şi lumea se întrebă dacă fusese într- 
adevăr nevoie să-l condamni la moarte pe fostul ocârmuitor 
al regatului, pentru ca după aceea să-ţi însuşeşti metodele 
lui, aplicându-le mai rău ca dânsul. 

Toţi şerbii care puteau să-şi răscumpere libertatea fură 
dezrobiţi; stăpânirea îi pofti pe evrei să se întoarcă, în 
schimbul unei taxe strivitoare asupra dreptului de a locui în 
Franţa şi de a face negoţ; li se ceru un nou bir lombarzilor 


care, din ziua aceea, priviră domnia cea nouă cu un ochi nu 
tocmai binevoitor. Două biruri ridicate grabnic în mai puţin 
de un an, asta cam depăşea ceea ce ar fi fost ei dispuşi să 
plătească. 

Cei de la cârmă încercară de asemenea să pună dări pe 
veniturile clerului; dar acesta, invocând împrejurarea că 
Sfântul Scaun era vacant şi arătând că nici o hotărâre nu 
putea fi luată în lipsa unui papă, se împotrivi; apoi, după 
lungi târguieli, episcopii se învoiră să dea un ajutor bănesc, 
cu titlu excepţional, folosindu-se însă de prilej pentru a cere 
să li se acorde anumite scutiri de dăjdii şi anumite privilegii 
care, până la urmă, aduseră vistieriei mai mare pagubă 
decât ajutoarele dobândite. 

Strângerea oştilor se făcu fără greutate, ba treaba a fost 
chiar dusă la capăt cu un oarecare entuziasm de către 
baronii cărora li se cam urâse să stea acasă şi se bucurau la 
gândul că-şi vor pune iar platoşa şi vor porni la isprăvi pline 
de peripeții. 

Norodul arăta mai puţină voioşie. 

— Nu e oare de ajuns, ziceau unii, că suntem pe jumătate 
morţi de foame, ca să ne mai dăm acum şi oamenii şi banii 
noştri pentru războiul regelui? 

Li se spunea însă că toate relele li se trăgeau de la 
flamanzi; ostaşii erau ademeniţi, trecându-li-se prin faţa 
ochilor nădejdea prăzii şi a zilelor când puteau da iama prin 
târguri, jefuind după plac şi siluind femeile; pentru mulţi 
dintr-înşii era un prilej de a mai întrerupe monotonia trudei 
de fiecare zi şi de a scăpa de grija hranei; nimeni nu vroia 
să se arate mişel, iar dacă vor fi fost unii să se 
împotrivească, ispravnicii regelui şi seniorilor erau destul 
de numeroşi ca să păstreze buna rânduială, împodobind 
copacii de pe drumuri cu câţiva spânzurați. După 
ordonanţele lui Filip cel Frumos, încă în vigoare, nici un 
bărbat zdravăn, dacă avea mai mult de optsprezece ani şi 
mai puţin de şaizeci, nu putea fi scutit de a merge la oaste 


decât atunci când se răscumpăra plătind o taxă sau când 
exercita o meserie socotită neapărat necesară. 

Mobilizarea, pe vremea aceea, se făcea după o organizare 
strict teritorială. Cavalerii erau un soi de ofiţeri legaţi prin 
jurământ, care trebuiau să-şi strângă pâlcurile dintre vasalii 
lor, supuşi sau şerbi. Cavalerul, şi chiar scutierul, nu pleca 
niciodată de unul singur la război. Era întotdeauna în-soţit 
de slugile care-i duceau armele, de stolnicei cu grija 
merindelor şi de oameni de strânsură ce-l urmau pe jos. 
Cavalerii aveau caii şi armele lor, şi tot ale lor erau acelea 
purtate de slugi. Un simplu cavaler fără banieră avea, cum 
s-ar zice astăzi, grad de locotenent; de îndată ce-şi aduna şi 
înarma oamenii, se ducea să se alăture trupei cavalerului 
mai mare în grad, adică a suzeranului său imediat. Cavalerii 
cu o singură banieră erau cam un fel de căpitani, cavalerii 
care strângeau pe puţin cincizeci de oşteni erau colonei, iar 
cavalerii cu două baniere erau cam cum ar fi generalii de 
azi şi aveau sub comanda marea unitate tactică ridicată de 
prin târgurile şi satele ce ţineau de baronia sau de 
comitatul lor. 

Se întâmpla ca atunci când se încingea bătălia, toţi 
cavalerii, lăsându-şi de o parte pedestrimea, să se strângă 
buluc pentru a da iureş în vrăjmaş, adeseori cu frumosul 
rezultat care se cunoaşte. 

Baniera contelui Filip de Poitiers, fratele regelui, trebuie 
să fi avut proporţiile unui corp de armată, deoarece aduna 
laolaltă trupele din Poitou şi pe acelea ale comitatului de 
Burgundia al cărui suveran devenise Filip prin căsătorie; pe 
deasupra, zece cavaleri, fiecare în fruntea unui pâlc, făceau 
parte şi dânşii din această oaste, printre ei numărându-se 
contele d'Evreux, unchiul regelui, contele Jean de 
Beaumont, Miles des Noyers, Anseau de Joinville, fiul 
marelui Joinville, ba chiar şi Gaucher de Châtillon care, deşi 
conetabil al Franţei, comandant de frunte al oştilor, îşi avea 
trupele de pe moşiile lui încorporate în această uriaşă 
armată. 


Bineînţeles, nu fără cuvânt încredinţase Filip cel Frumos 
celui de al doilea fiu al său, chiar mai înainte ca el să fi 
împlinit douăzeci şi doi de ani, o putere militară aşa de 
însemnată, şi pusese sub autoritatea lui, parcă spre a o 
întări, pe oamenii în care avea cea mai mare încredere. 

Sub baniera contelui Charles de Valois mergeau împreună 
trupele din Maine, Anjou şi Valois, printre care se găsea 
bătrânul cavaler d'Aunay, tatăl celor doi amanți răposaţi ai 
prinţeselor Marguerite şi Blanche de Burgundia. 

Oraşele nu erau mai cruţate decât satele de sarcina de-a 
trimite oşteni. Pentru această înfruntare a Flandrei, Parisul 
trebuia să dea patru sute de oameni călări şi două mii de 
pedestraşi, a căror soldă urma să fie plătită de neguţătorii 
cetăţii din cincisprezece în cincisprezece zile, ceea ce arăta 
limpede că, în mintea regelui, războiul nu avea să ţină mult. 
Caii şi căruțele necesare convoiului de merinde şi arme ce 
venea în urma oştirilor fuseseră rechiziţionaţi de pe la 
mănăstiri. 

La 24 iulie 1315, după oarecare întârziere, cum se 
întâmplă întotdeauna, Ludovic al X-lea luă la Saint-Denis, 
din mâinile abatelui Egidus de Chambly care o avea în 
păstrare flamura Franţei, o fâşie lungă de mătase roşie 
brodată cu flăcări de aur (de unde i se trage şi numele: ory- 
flambe) despicată la capăt în două şi agăţată de o lance 
îmbrăcată în aramă suflată cu aur. Alături de flamura 
Franţei, la care oamenii se uitau smeriţi ca la nişte moaşte, 
erau purtate cele două steaguri ale regelui, cel albastru cu 
flori de crin şi cel cu cruce albă. 

Şi oastea uriaşă se porni cu toate pâlcurile venite din apus, 
din miazăzi şi din răsărit, cu cavalerii din Languedoc, cu 
trupele din Normandia şi Bretania. Cetele din ducatul 
Burgundiei şi din Champagne, acelea din Artois şi Picardia 
aveau să li se alăture în drum, către Saint-Quentin. 

Ziua aceea fu una dintre puţinele însorite într-o vară 
ploioasă. Lumina strălucea pe miile de sulițe, pe armurile 
de oţel, pe zalele şi scuturile zugrăvite în culori vii. Cavalerii 


îşi arătau unii altora ultimele lor descoperiri în materie de 
armuri, o nouă formă de chivără sau de coif care ocrotea 
mai bine obrazul, lăsând totuşi ochilor un câmp mai mare 
de vizibilitate, sau o aripioară mai largă care, prinsă de 
umeri, te ferea de loviturile de buzdugan sau făcea să se 
abată tâişul spadelor. 

Pe mai multe leghe în urma oştenilor se înşira convoiul de 
căruţe pe patru roţi aducând merindele, uneltele de 
potcovit, lăzile cu săgeți ale arcaşilor, apoi tot soiul de 
negustori învoiţi să însoţească oastea, şi carele înţesate cu 
fete de petrecere, mânate de nişte patroni de bordeluri. Tot 
alaiul acesta înainta într-o uimitoare atmosferă de eroism şi 
de bâlci. 

A doua zi, ploaia se porni iar, pătrunzătoare, necontenită, 
desfundând drumurile, săpând gropi adânci în care se 
împotmoleau roţile, şiroind pe coifurile de fier, curgând sub 
platoşe, lipind părul cailor. Fiecare om trăgea cu cinci ocale 
mai mult. 

Şi în zilele următoare aceeaşi ploaie, ploaie care nu mai 
contenea. 

Expediția militară întreprinsă contra Flandrei nu ajunse 
niciodată la Courtrai. Se opri la Bonduis, lângă Lille, în faţa 
râului Lys, cu apele umflate, care închideau orice drum, se 
revărsau peste câmp de nu se mai vedeau potecile, 
desfundau pământul argilos. Deoarece nu se putea merge 
mai departe, tabăra fu aşezată în locul acela, în plin potop. 

VI. 

OASTEA ÎNNOROIATĂ. 

În uriaşul cort al regelui, brodat peste tot cu flori de crin, 
dar în care oamenii bălăceau în noroi ca oriunde aiurea, 
Ludovic al X-lea, înconjurat de frăţine-său, contele de La 
Marche, de unchiu-său, contele Charles de Valois, şi de 
cancelarul Etienne de Mornay, îl asculta pe conetabilul 
Gaucher de Châtillon expunându-i situaţia. Raportul nu 
suna vesel. 


Châtillon, conte de Porcien şi senior de Crevecoeur, era 
conetabil din 1286, adică încă de la începutul domniei lui 
Filip cel Frumos. Văzuse dezastrul de la Courtrai, victoria 
de la Monsen-Pevele, şi multe alte bătălii pe acest hotar de 
miazănoapte veşnic ameninţat. Venea în Flandra pentru a 
şasea oară în viaţa lui. Avea acum şaizeci şi cinci de ani. Era 
un bărbat înalt, cu bărbia lată, pe care nici anii, nici 
oboseala nu reuşiseră să-l dea gata; părea greoi pentru că 
era chibzuit. Vlaga şi neînfricarea lui în luptă impuneau tot 
atâta respect ca şi priceperea ce-o arăta în meşteşugul 
războiului. Umblase prin prea multe bătălii ca să mai 
îndrăgească războiul, şi nu mai vedea în el decât o 
necesitate politică; vorbea deschis, spunând lucrurilor pe 
nume, fără să manifeste vreo mândrie deşartă. 

— Sire, zise, carnea şi merindele nu mai ajung până în 
tabără, căruțele zac împotmolite în mocirle la şase leghe de 
aici, şi oamenii rup hamurile, încercând să le scoată din 
noroi. Ostaşii încep să mârâie de foame şi de mânie; 
pâlcurile care mai au de ale gurii trebuie să-şi apere hrana 
împotriva celor care nu mai au de nici unele; arcaşii din 
Champagne şi cei din Perche s-au încăierat adineaori, şi 
frumos o să ne mai stea când soldaţii se vor bate între 
dânşii mai înainte chiar de a fi dat ochii cu vrăjmaşul. Mă 
voi vedea silit să spânzur pe câţiva dintre dânşii, ceea ce 
nu-mi prea place. Dar cu spânzurătorile nu poţi umple 
burţile goale. Avem de pe acum mai mulţi bolnavi decât pot 
îngriji chirurgii; curând de tot, duhovnicii nu vor mai prididi 
de câtă treabă vor avea. Sunt patru zile de când ţine asta şi 
nu se vede vreun semn de vreme bună. Încă două zile de 
acestea şi dă peste noi foametea; nimeni nu-i va putea 
împiedica pe oameni să dezerteze pentru a-şi căuta hrana. 
Totul e mucegăit, totul e putrezit, totul e ruginit... 

Îşi smulse chivăra de oţel care-i acoperea capul şi umerii, 
şi-şi şterse părul ud. Regele umbla de colo-colo prin cort, 
nervos, muncit de temeri, tulburat. De afară se auzeau 
zbierete şi pocnituri de bici. 


— Porunciţi să înceteze zarva asta! strigă Aiuritul. Nu-ţi 
mai poţi auzi nici gândurile. 

Un scutier dădu la o parte perdeaua cortului. Ploaia 
continua să cadă, torențială. Treizeci de cai înfundaţi în 
noroi până la genunchi, trăgeau o butie uriaşă pe care nu 
izbuteau s-o urnească. 

— Cui îi duceţi vinul acesta? întrebă regele pe căruţaşii 
care se bălăceau în huma cleioasă. 

— Domnului conte d'Artois, măria ta, răspunse unul dintr- 
înşii. 

Aiuritul îi cercetă o clipă cu ochii săi verzi bulbucaţi, apoi 
clătină din cap şi se întoarse fără a mai zice nimic. 

— Aşa cum îţi spuneam, sire, urmă Gaucher. Vom avea 
poate de băut pentru astăzi, dar mâine, nici pomeneală... 
Ah, ar fi trebuit să vă spun gândul meu în chip mai răspicat. 
Eram de părere să ne fi oprit mai devreme, aşezându-ne 
tabăra undeva, pe vreun tăpşan, în loc să venim în mocirla 
asta. Vărul meu, Valois, şi chiar măria ta aţi stăruit să 
mergem înainte. Mi-a fost teamă să nu fiu luat drept fricos, 
punându-se vina pe vârsta mea, dacă împiedicam oastea să 
continue drumul. Am greşit. 

Charles de Valois se pregătea să răspundă, când regele 
întrebă: 

— Şi flamanzii? 

— Ne stau în faţă, de cealaltă parte a râului, vorbi 
Gaucher, şi-s tot atât de mulţi ca noi, nici de cum mai 
fericiţi, aşa cred, dar sunt mai aproape de hambarele lor cu 
hrană, şi sprijiniți de norodul din târgurile şi satele lor. 
Chiar dacă apele scad mâine, ei vor fi mai bine pregătiţi să 
sară asupra noastră decât noi asupra lor. 

Charles de Valois înălţă din umeri. 

— Isprăveşte, Gaucher, din pricina ploii le vezi pe toate în 
negru, spuse el. N-ai să mă faci să cred că un iureş zdravăn 
al călăreţilor noştri n-ar veni de hac acestei strânsuri de 
țesători pedestraşi. E de ajuns să dea ochii cu zidul nostru 


de zale şi cu pădurea noastră de sulițe şi se vor împrăştia ca 
vrăbiile. 

În ciuda noroiului care-l acoperea, contele era superb în 
tunica de mătase brodată cu fir de aur peste zaua lui, şi 
neîndoios că părea mai rege decât însuşi regele. 

— Se vede, Charles, că nu te aflai la Courtrai acum treizeci 
de ani, i-o întoarse conetabilul. Te războiai pe atunci în 
Italia, nu pentru Franţa ci pentru papă. Eu, unul, am văzut 
această strânsură de pedestraşi, cum zici tu, sfârtecându-i 
rău pe cavalerii noştri care se cam pripiseră. 

— Atunci, vezi bine că lipseam eu de acolo, zise Valois, cu 
acea îngâmfare care era numai a lui. De data asta însă, sunt 
aici. 

Cancelarul de Mornay şuşoti la urechea tânărului conte de 
La Marche: 

— Între unchiul domniei tale şi conetabil gâlceava e gata. 
Acuşica va ţâşni scânteia: de îndată ce se află faţă în faţă, ai 
putea să aprinzi fitilul fără să mai scaperi amnarul. 

— Ploaia, ploaia! repeta într-una Ludovic al X-lea, clocotind 
de furie. Îmi vor sta oare întotdeauna toate împotrivă? 

O sănătate şubredă, un tată genial, dar strivitor, a cărui 
autoritate îl înăbuşise, o soaţă necredincioasă care-l făcuse 
de râsul lumii, o visterie goală, vasali nerăbdători şi gata să 
se răzvrătească, o foamete chiar în iarna când îşi începuse 
domnia, o furtună pe mare care ameninţa să-i răpească cea 
de a doua soţie... Sub ce zodie blestemată pe care astrologii 
nu îndrăzniseră să i-o destăinuie, trebuie să se fi născut, ca 
să-i iasă pe dos orice hotărâre, orice treabă, şi să sfârşească 
prin a fi învins, nici barem în luptă, ca un prinţ, ci de apă, de 
noroiul în care îşi împotmolise oastea! 

Tocmai atunci i se anunţă o delegaţie de baroni din 
Champagne, condusă de cavalerul Etienne de Saint-Phalle, 
care voia o revizuire neîntârziată a chartei privilegiilor ce 
fuseseră acordate în luna mai; ei amenințau să părăsească 
tabăra dacă nu li se făcea pe voie. 

— Şi-au ales bine ziua! izbucni regele. 


La trei sute paşi mai încolo, dumnealui Jean de Longwy 
stătea de vor-bă în cortul său cu un straniu personaj 
îmbrăcat jumătate în călugăr, jumătate în oştean. 

— Veştile pe care mi le aduci din Spania sunt bune, frate 
Evrard, zicea Jean de Longwy, şi mă bucur auzind că fraţii 
noştri din Castilia şi din Aragon şi-au recăpătat dregătoriile 
şi veniturile. Ei sunt mai fericiţi ca noi aceştia care trebuie 
să lucrăm în tăcere. 

Jean de Longwy, bărbat scund, cu fălci late, era nepotul lui 
Jacques de Molay, marele maestru al templierilor, al cărui 
moştenitor şi urmaş se socotea. Jurase să răzbune sângele 
unchiului său şi să-i reabiliteze memoria. Moartea timpurie 
a lui Filip cel Frumos, împlinind întreitul şi răsunătorul 
blestem, nu-i potolise ura; o îndreptase împotriva 
moştenitorilor Regelui de Fier, Ludovic al X-lea, Filip de 
Poitiers, Charles de La Marche. Longwy îi stârnea coroanei 
toate încurcăturile de care se simţea în stare; era unul 
dintre capii ligilor de baroni; totodată se străduia să refacă 
într-ascuns tagma templierilor, datorită unei reţele de 
agenţi care păstrau legătura între fraţii scăpaţi cu viaţă. 

— Doresc din toată inima înfrângerea regelui Franţei, 
urmă el, şi n-am venit în aceasta tabără decât mânat de 
nădejdea că-l voi vedea străpuns de o zdravănă lovitură de 
sabie, ca şi pe fraţii lui. 

Slab, deşelat, cu ochii negri apropiaţi unul de altul, 
Evrard, fostul cavaler al Templului, care rămăsese şchiop de 
pe urma caznelor îndurate, răspunse: 

— Ascultate să-ţi fie rugile, jupâne Jean, de Dumnezeu 
dacă se poate, iar de nu, de dracu. 

Marele maestru clandestin(4) ridică deodată perdeaua, 
pentru a se încredința că nimeni nu trage cu urechea, şi 
făcu vânt la o corvoadă celor doi rândaşi de grajd care nu 
făceau alt rău decât că se adăposteau de ploaie sub 
streaşina cortului. Apoi întorcându-se la Evrard: 

— Noi nu avem de aşteptat nimic bun de la coroana 
Franţei. Numai un nou papă ar putea să reînfiinţeze ordinul 


şi să ne înapoieze dregătoriile şi veniturile de aici şi de 
peste mări. Ah! frumoasă zi va fi aceea, frate Evrard! 

O clipă, cei doi bărbaţi rămaseră pe gânduri. Nu trecuseră 
decât opt ani de la căderea tagmei, mai puţin încă de la 
osândirea ei şi nu mai mult de un an de când Jacques de 
Molay pierise pe rug. Toate amintirile erau proaspete şi 
nădejdile vii. Longwy şi Evrard se şi vedeau reluându-şi 
lungile lor mantii albe cu crucea neagră, pintenii de aur, 
privilegiile de odinioară, şi apucându-se iar de mănoasele 
lor traficuri băneşti. 

— Aşadar, frate Evrard, vorbi mai departe Longwy, vei 
porni acum înspre Bar-sur-Aube, unde duhovnicul contelui 
de Bar, care e oarecum de-al nostru, îţi va da vreo slujbă de 
grămătic, ca să nu mai fie nevoie să te ascunzi. După aceea 
vei pleca la Avignon, de unde îmi vine ştirea că Dueze, 
cardinalul care e o creatură a lui Clement al V-lea, are iarăşi 
mari şanse de a fi ales papă, ceea ce noi trebuie să 
împiedicăm cu orice preţ. Caută-l pe cardinalul Caetani - 
dacă nu e la Avignon, n-ar putea fi departe - care e nepotul 
nefericitului papă Bonifaciu, hotărât şi el să răzbune 
memoria unchiului său. 

— Mă prind că are să mă primească bine, când va afla că 
am şi luat parte la răzbunarea sa, dând o mână de ajutor la 
trimiterea lui Nogaret pe lumea cealaltă. Cum văd eu, 
domnia ta pui la cale o ligă a nepoților! 

— Chiar aşa, Evrard, chiar aşa. Vezi-l deci pe Caetani şi 
spune-i că fraţii noştri din Spania şi Englitera, precum şi cei 
din Franţa în numele cărora vorbesc, îl vor şi-l aleg în inima 
lor papă şi-s gata să-l sprijine, nu numai cu rugăciuni, ci 
prin toate mijloacele... Şi supune-te lui pentru ceea ce îţi va 
cere. Caută să-l vezi şi pe fratele Jean du Pre care se 
găseşte acolo şi poate să-ţi fie de mare ajutor. Şi în drum nu 
uita să afli dacă unii dintre foştii noştri fraţi nu sunt cumva 
prin locurile acelea. Încearcă de-i adună în cete mici şi 
pune-i să-şi reînnoiască jurămintele, precum ştii. Haide, 
pleacă frate; această foaie de liberă trecere, în care eşti 


arătat drept călugăr, duhovnic al banierei mele, te va ajuta 
să ieşi din tabără fără ca nimeni să te întrebe de ceva. 

Întinse o hârtie pe care fostul templier o vâri în chimirul 
de piele ce-i strângea pe şolduri anteriul de dimie, apoi cei 
doi bărbaţi se îmbrăţişară. 

Evrard îşi puse coiful şi ieşi, cu spinarea încovoiată sub 
ploaie şi trăgându-şi piciorul şchiop. 

Trupele contelui de Poitiers erau singurele care mai aveau 
de ale gurii. Când căruțele începuseră să se împotmolească, 
contele de Poitiers porun-cise ca merindele să fie împărţite 
pedestraşilor, iar ei să le care cu spinarea până în tabără. 
La început, aceştia au înjurat de mama focului; acum îşi 
binecuvântează comandantul. O gardă severă păzea 
disciplina, căci contele de Poitiers nu suferea dezordinea; 
fiindcă preţuia la fel confortul, o sută dintre slugile lui au 
fost puse să sape şanţuri de scurgere, înainte de a-i aşeza 
cortul pe un loc acoperit de buşteni şi uscături, unde puteai 
trăi oarecum ferit de umezeală. Acest cort, aproape tot aşa 
de mare şi bogat ca şi cel al regelui, cuprindea mai multe 
încăperi despărțite prin tapiserii. 

Aşezat în mijlocul căpitanilor săi de baniere, într-un jeţ 
împletit din nuiele, cu spada, scutul şi chivăra la îndemână, 
Filip de Poitiers întrebă pe unul din bacalaureaţiiţ 5) din 
suita lui, care-i servea de secretar şi aghiotant. 

— Adam Heron, cetit-ai, cum te-am rugat, cartea acelui 
florentin... cum îi zice? 

— Domnul Dante del Alighieri... 

— Chiar aşa... care scrie aşa de rău de stirpa mea. Mi s-a 
spus că era foarte ocrotit de câtre Charles Martel al 
Ungariei, tatăl acestei prințese care ne va fi curând regină. 
Aş vrea să ştiu ce povesteşte poemul său. 

— L-am citit, monseniore, l-am citit, răspunse Adam 
Heron. Ca început al comediei sale, acest domn Dante 
născoceşte că în cel de al treizeci şi cincilea an al vieţii lui, 
se pierde într-o pădure întunecată, unde-i ies înainte 


aţinându-i calea nişte fiare înfricoşătoare, pe care, văzându- 
le, domnul Dante înţelege că s-a rătăcit de lumea celor vii... 

Auzind acestea, baronii care-l înconjurau pe contele de 
Poitiers se pri-viseră mai întâi cu mirare. Fratele regelui nu 
înceta niciodată să-i uimească. lată că în mijlocul unei 
tabere de război şi la mare strâmtoare cum se găseau, el nu 
avea altă grijă decât să stea de vorbă despre poezie, ca şi 
cum s-ar fi aflat la gura sobei, în palatul său de la Paris. Dar 
contele d'Evreux, care-şi cunoştea bine nepotul şi care, de 
când sta sub ordinele lui, îl preţuia tot mai mult, îi şi ghicise 
gândul. 

„Filip, îşi zicea el, încearcă să-i mai scoată din această 
primejdioasă trândăvie, şi decât să-i lase să-şi întărâte 
minţile, îi îmbie la visare, aşteptând ceasul când îi va mâna 
la luptă.” 

Căci, Anseau de Joinville, Goyon de Bourcai, Jean de 
Beaumont, Pierre de Garanciere şi Jean de Clermont se şi 
aşezaseră roată pe nişte cufere, ascultând cu ochi aprinşi, 
ce povestea grămăticul Adam Heron de la Dante cetire. 
Bărbaţii aceştia cu feţe aspre, aşa de aprigi adeseori în felul 
lor de a trăi, erau lacomi să afle întâmplări tainice şi de 
necrezut. Legendele îi fermecau; mintea le era întotdeauna 
gata să creadă toate minunâăţiile. Stranie privelişte să vezi 
această adunare de oameni îmbrăcaţi în zale, urmărind cu 
patimă alegoriile savante ale poetului italian, nerăbdători să 
afle cine era această Beatrice, iubită cu aşa de mare 
dragoste, înfiorându-se când se pomenea de Francesca di 
Rimini şi de Paola Malatesta, şi pufnind de râs când auzeau 
că Bonifaciu al VIII-lea, în tovărăşia câtorva papi, se 
perpeleşte într-al optsprezecelea cerc al iadului, în groapa 
mincinoşilor şi simoniacilor. 

— Bun mijloc a găsit poetul acesta de a se răzbuna pe 
vrăjmaşii săi şi de a-şi vărsa năduful pentru nedreptăţile 
suferite, spuse Filip de Poitiers râzând. Dar pe strămoşii 
mei unde i-a aşezat? 


— În purgatoriu, monseniore, răspunse grămăticul care se 
dusese, la cererea tuturor celor de faţă, să aducă tomul 
copiat pe foi mari de pergament. 

— Haide, citeşte-mi ce scrie. Sau mai degrabă tălmăceşte, 
pentru aceia dintre noi care nu înţeleg graiul Italiei. 

— Nu îndrăznesc, monseniore... 

— Ba, îndrăzneşte, nu-ţi fie teamă. Ţin mult să ştiu ce 
gândesc despre noi aceia care nu ne iubesc. 

— Domnul Dante scorneşte că a întâlnit o umbră care 
gemea foarte tare, şi întrebând această umbră ce anume o 
face să sufere, iată răspunsul ce i l-a dat: 

Şi Adam Heron începu să traducă acest pasagiu din cântul 
al XX-lea: 

Sămânţ-am fost acelei seci tulpine ce rod ales n-a zămislit 
pe cracă şi umbra face-ntregii lumi creştine. 

De-ar trage spada Lille şi Gand din teacă, Douai şi Bruges, 
s-ar răzbuna pe ea; şi eu mă rog lui Dumnezeu s-o facă. 

— Ia te uită! Asta pare o proorocire şi se potriveşte în totul 
cu clipa pe care o trăim, spuse contele de Poitiers. Poetul 
ăsta ştia bine ce necazuri avem în Flandra. Citeşte mai 
departe... 

Pe lume-am fost Ugo Capet cândva. 

Filipi şi Ludovici urmaşi avui, ce pus-au azi din nou pe 
Franţa şa. 

Fecior am fost de măcelar şi fui până pieriră vechii regi, 
din care doar unul singur se popi. Să sui pornii atunci şi-a 
ţării cârmă-atare am mânuit... 

— E o minciună de la început până la sfârşit, întrerupse 
contele de Poitiers, răscrăcărându-şi picioarele lungi. E o 
scornitură duşmănoasă pe care unii au împrăştiat-o în 
vremile astea pentru a ne căşuna rău. Ugo Capet era 
coborâtor din ducii Franţei. 

Cât ţinu lectura, el nu încetă să comenteze potolit, uneori 
cu ironie, crâncenele atacuri pe care poetul italian, vestit 
încă de pe atunci în ţara sa, le îndrepta împotriva prinților 
francezi. Dante îl învinuia pe Charles d'Anjou, fratele lui 


Ludovic cel Sfânt, nu numai de a-l fi ucis pe moştenitorul 
legiuit al tronului Neapolei, dar şi de a fi pus să fie otrăvit 
sfântul Toma d'Aquino. 

— Iată-i frumos încondeiaţi pe verii noştri d'Anjou, spuse 
cu jumătate de glas contele de Poitiers. 

Dar prinţul francez, împotriva căruia Dante se înverşuna 
cu mai mare îndârjire şi căruia îi rezerva blestemele cele 
mai rele, era un alt Charles, venit să pustiască Florenţa şi 
să-i vâre în inimă, după cum scria poetul, „lancea cu care îl 
combătuse pe luda”. 

— Ei, dar aici e vorba de unchiu-meu Charles de Valois! 
izbucni Poitiers. lată de ce ne urăsc aşa de tare oamenii de 
pe acolo. Se pare că ne-a făcut nume rău prin Italia. 

Cei de faţă se priveau unii pe alţii, neştiind ce mutră să 
facă. Văzură însă că Filip de Poitiers zâmbea, trecându-şi 
mâna lungă şi palidă peste obraz. Atunci se încumetară să 
râdă. Nu prea era iubit monseniorul de Valois de cei din 
jurul contelui de Poitiers. 

Tabăra contelui Robert d'Artois se înfăţişa cu totul altfel 
decât cea a contelui de Poitiers. Aici, în ciuda ploii şi a 
noroiului, domnea o forfotă necurmată şi o harababură aşa 
de mare încât părea voită. 

Contele d'Artois dăduse cu chirie negustorilor care 
însoțeau oştirea locuri de tarabă lângă cortul său, lesne de 
recunoscut de departe după culoarea roşie şi după 
steagurile ce fluturau deasupra. Cine voia să-şi cumpere o 
centură nouă, să-şi schimbe catarama coifului, să găsească 
apărători de braţe din fier sau să-şi dreagă zaua 
destrămată, trebuia să meargă acolo. Se ţinea bâlci în faţa 
uşii monseniorului Robert, care de asemenea se îngrijise să 
aibă pe-aproape şi fetele de petreceri, astfel că micile 
plăceri depindeau de dânsul şi putea să se arate darnic în 
această privinţă cu prietenii săi. 

Cât despre suliţaşi, arcaşi, rândaşi şi celelalte slugi ale 
cavalerilor, aceştia fuseseră mânaţi mai încolo şi se 
adăposteau, de bine, de rău, prin casele ţăranilor izgoniți 


din gospodăriile lor, prin colibe de crengi, numite frunzare, 
ba chiar pe sub căruţe. 

În marele cort roşu nu prea era vorba de poezie. Dăduseră 
cep unei butii de vin şi ulcelele umblau din mână în mână 
într-o larmă de nedescris, iar zarurile se rostogoleau pe 
capacul lăzilor; jucau pe cuvânt şi destui cavaleri se şi 
înglodaseră în datorii, pierzând mai mult decât ar fi trebuit 
să plătească spre a se răscumpăra, dacă ar fi căzut cumva 
în mâna vrăjmaşului. 

Un lucru mai cu seamă sărea în ochi: deşi Robert nu 
comanda decât trupele din comitatul său Beaumont-le- 
Roger, un mare număr de cavaleri din Artois, care ţineau de 
baniera contesei Mahaut, se aflau tot timpul în cortul lui, 
unde, milităreşte vorbind, nu aveau nimic de făcut. Rezemat 
de stâlpul din mijloc, contele Robert d'Artois domina cu 
statura sa uriaşă toată această forfotă zgomotoasă. 
Îmbrăcat într-o tunică stacojie pe care i se resfira coama de 
leu, se juca nepăsător, învârtind în mână o ghioagă. Uriaşul 
acesta avea totuşi un of la inimă, şi nu degeaba ţinea el să 
se ameţească cu băutură şi larmă. 

— A lor mei, bătăliile din Flandra nu le aduc nimic bun, le 
mărturisea seniorilor care-l înconjurau. Tatăl meu, contele 
Filip, pe care mulţi din voi l-au cunoscut bine şi l-au slujit cu 
credinţă... 

— Da, l-am cunoscut! răspunseră baronii din Artois. Era 
un om cu frica lui Dumnezeu, un voinic şi jumătate! 

— Tatăl meu, a pierit în lupta de la Furnes, iar bunicul 
meu, contele Robert... 

— Ah! viteazul... Bun stăpân ne-a fost! Ne-a respectat 
vechile noastre rânduieli! Niciodată nu-i cereai să-ţi facă 
dreptate, fără s-o capeţi... 

— Patru ani mai târziu, iată-l ucis pe loc la Courtrai. Unde 
s-au dus doi s-a dus întotdeauna şi al treilea. Poate că 
mâine, seniorii dumneavoastră, mă veţi duce la groapă. 

Superstiţioşii sunt de două feluri: cei care nu pomenesc 
niciodată de nenorocire şi cei care vorbesc de ea pentru a o 


sfida şi a o goni. Robert d'Artois era dintre aceştia din 
urmă. 

— Caumont, strigă el, mai toarnă-mi o ulcică! Să bem 
pentru ziua mea de pe urmă! 

— Asta n-o vrem nici în ruptul capului! izbucniră baronii 
într-un glas. Vom face zid cu trupurile noastre, ca să te 
păzim de primejdie. Cine oare, afară de domnia ta, ne apără 
drepturile? 

Îl priveau ca pe domnul lor firesc, şi vlaga lui, voioşia lui, 
făceau din el în ochii lor un soi de idol. 

— Vedeţi însă, bunii mei seniori, cum sunt răsplătit după 
atâta sânge vărsat pentru ţară, vorbi el mai departe. Pentru 
ca bunicul meu a murit în urma tatălui meu - da, pentru 
asta! - regele Filip a găsit cu cale să mă lipsească de 
moştenirea mea, dând comitatul Artois pe mâna mătuşii 
mele Mahaut, care se poartă aşa de bine cu voi, înconjurată 
de toţi Hirsonii ei, aducători de nenorocire, cancelarul, 
vistiernicul şi toţi ceilalţi care vă strivesc sub povara 
câştigurilor şi vă încalcă drepturile. 

— Dacă mâine pornim la bătălie şi vreun Hirson se 
nimereşte pe lângă mine, îi făgăduiesc o ghioagă în cap, 
care nu-i va veni neapărat din partea flamanzilor, spuse un 
voinic cu sprâncene groase roşcovane, domnul de Souastre. 

Faptul că era niţel cherchelit nu-l împiedica pe Robert 
d'Artois să-şi păstreze judecata limpede. Atâta vin împărţit, 
atâtea fete de petreceri oferite, atâta bănet cheltuit, 
acestea toate aveau un rost. Toată lucrătura era ca să-şi 
sature setea de răzbunare şi să-şi atingă țelul. 

— Nobilii mei domni, nobilii mei domni, vorbi el, mai întâi 
să ne facem datoria în războiul regelui, ai cărui supuşi 
credincioşi suntem şi care, de asta vă încredinţez, e cu totul 
de partea dreptelor voastre cereri. Dar odată războiul 
isprăvit, atunci domnii mei, vă sfătuiesc să nu puneţi jos 
armele. E un bun prilej pe care-l aveţi de a fi toţi laolaltă, 
împreună cu oamenii voştri; întoarceţi-vă aşa în Artois şi 
străbateţi ţara pentru a izgoni de peste tot slugoii mătuşii 


Mahaut şi a le da câte un picior în spate de faţă cu întreg 
târgul. Iar eu vă voi sprijini la sfatul regelui şi voi porni din 
nou dacă e nevoie judecata care m-a nedreptăţit; şi mă leg 
să vă dobândesc iarăşi rânduielile voastre ca pe vremea 
străbunilor mei! 

— Aşa vom face, monseniore Robert, aşa vom face! 

Souastre îşi desfăcu braţele. 

— Să juram, strigă el, că nu ne vom despărţi înainte de-a 
ni se fi împlinit cererile şi înainte ca bunul nostru domn 
Robert să ne fie dat iarăşi spre a fi căpetenia noastră! 

— Jurăm! răspunseră baronii. 

Urmară multe îmbrăţişări şi încă şi mai multe ulcele de vin 
date pe gât; şi se aprinseră făcliile căci începuse să 
înnopteze. Robert d'Artois îşi simţea trupul voinic străbătut 
de un val de voioşie. Liga din Artois, pe care el o pusese la 
cale şi o condusese într-ascuns de câteva luni, căpăta puteri 
noi. 

În clipa aceea, un scutier pătrunse în cort, zicând: 

— Monseniore Robert, căpitanii de baniere sunt chemaţi 
de îndată la cortul regelui! 

Făcliile împrăştiau un fum acru care se amesteca cu 
mirosul tare de piele, de sudoare şi de fier ud. Cei mai mulţi 
dintre marii seniori, aşezaţi roată în jurul regelui, nu se 
spălaseră, nici nu se bărbieriseră de şase zile. De obicei, n- 
ar fi lăsat sa treacă atâta vreme fără să meargă la feredeu. 
Dar jegul era apanajul războiului. 

Conetabilul Gaucher de Châtillon repetase tocmai pentru 
toţi căpitanii de baniere expunerea asupra jalnicei situaţii în 
care se găsea oştirea. 

— Domnilor, zise Ludovic al X-lea, l-aţi auzit pe conetabil. 
Vreau să cunosc părerea domniilor voastre. 

Potrivindu-şi tunica de mătase albastră pe genunchi, Valois 
începu cu glasul său umflat: 

— 'Ţi-am spus-o, nepoate, şi o spun din nou în faţa tuturor: 
nu putem rămâne mai multă vreme în acest loc unde toate 
se prăpădesc deopotrivă, şi sufletul oamenilor şi 


sprinteneala cailor. Trândăvia ne strică tot atâta cât şi 
ploaia... 

Se opri văzând că regele întorsese capul şi vorbea 
şambelanului său, Mathieu de Trye: era numai pentru a 
cere să i se aducă o bomboană. Simţea nevoia să ronţăie 
necontenit ceva. 

— Urmează, unchiule, rogu-te. 

— Mâine trebuie să pornim pe furiş înainte de crăpatul 
zorilor, vorbi mai departe Valois, să aflăm un vad în susul 
râului şi să ne năpustim asupra flamanzilor pentru a-i da 
peste cap până-n seară. 

— Cu nişte oameni fără hrană, cu nişte cai fără ovăz, spuse 
conetabilul. 

— Izbânda le va umple burta. Mai pot răbda o zi; prea 
târziu va fi numai dacă amânăm de pe o zi pe alta. 

— Iar eu îţi răspund, Charles, că te duci la tăiere sau vei 
muri înecat. Nu văd alt mijloc decât să tragem oastea 
îndărăt pe vreo înălţime spre Tournai sau Saint-Armand şi 
să aşteptăm acolo până ne-o sosi carnea, pâ-nă se vor 
scurge apele... 

Se întâmplă adeseori că începe să tune tocmai când se 
pomeneşte de tunet, sau ca o persoană, despre care tocmai 
se vorbeşte de rău, intră pe uşă chiar atunci. Înlănţuirea 
întâmplărilor pare să-şi râdă cu şiretenie de spusele 
noastre. 

În clipa când conetabilul sfătuia să se aştepte până se vor 
scurge apele, acoperământul cortului plesni deasupra 
monseniorului de Valois, stropindu-l şi mânjindu-l tot cu 
noroi. Robert d'Artois care duhnea a vin în ungherul său, 
pufni de râs, şi râsul îl molipsi şi pe rege, ceea ce făcu să 
răbufnească furia lui Charles de Valois. 

— Se ştie, Gaucher, izbucni el ridicându-se, că primeşti o 
sută de livre pentru fiecare zi când regele merge în bătălie 
cu oastea şi că nu te sinchiseşti de fel să vezi isprăvindu-se 
războiul. 

Adânc jicnit, conetabilul i-o întoarse: 


— Este de datoria mea să vă reamintesc că nici regele nu 
poate hotări să pornească împotriva vrăjmaşului fără sfatul 
şi ordinul conetabilului. Şi ordinul acesta, aşa cum stau azi 
lucrurile, nu-l voi da. Aşa făcând, regele poate totuşi să-şi 
schimbe conetabilul. 

O tăcere apăsătoare urmă acestor cuvinte. Chestiunea era 
gravă. Pentru a-i face pe plac lui Valois, Ludovic al X-lea îl va 
scoate oare din slujbă pe comandantul oştilor sale, aşa cum 
făcuse cu Marigny, cu Raoul de Presles şi cu toţi ceilalţi 
miniştri ai lui Filip cel Frumos? Rezultatul nu fusese tocmai 
fericit... 

— Frate, zise Filip de Poitiers cu glasul său liniştit, eu 
împărtăşesc pe de-a-ntregul sfatul ce ţi-l dă Gaucher. 
Trupele noastre nu-s în stare să lupte fără să mai prindă 
puteri barem o săptămână. 

— Asta e şi părerea mea, vorbi contele Louis d'Evreux. 

— Aşadar, nu-i vom pedepsi niciodată pe flamanzii ăştia? 
sări de la locul său Charles de La Marche, al doilea frate al 
regelui, care era întotdeauna de părerea unchiului. 

Începură să vorbească toţi deodată. Retragere sau 
înfrângere, asta era alegerea, spunea sus şi tare 
conetabilul. Valois răspundea că nu prea vede la ce-ar folosi 
ca oastea să se ducă să putrezească stând degeaba ca şi 
până acum, la cinci leghe îndărăt. Contele de Champagne 
anunţă că trupele sale, nefiind adunate decât pentru 
cincisprezece zile, el va pleca de acolo, dacă nu se porneşte 
la luptă, iar ducele Eudes de Burgundia, fratele prinţesei 
Marguerite cea ucisă, se folosi de prilej ca să arate că nu 
avea zor mare să-l slujească pe fostul său cumnat. 

Regele se codea, neştiind de partea cui să treacă. Toată 
boroboaţa asta fusese pusă la cale în pripă. Umplerea 
vistieriei şi prestigiul său personal atârnau de repeziciunea 
izbânzii. Vedea cum îi scapă războiul-fulger. Să ia hotărârea 
pe care înţelepciunea i-o impunea limpede, ducându-se să- 
şi refacă oastea într-alt loc şi să aştepte, însemna să amâne 
căsătoria şi încoronarea. Cât despre planul unchiului Valois 


de a încerca trecerea unui râu cu apele umflate şi de a da 
iureş prin noroi... 

Se ridică atunci Robert d'Artois şi, grozav de arătos, 
numai în purpură şi oţel, făcu câţiva paşi, venind până în 
mijlocul adunării. 

— Vere, spuse el, ghicesc grija ce te frământă. N-ai destul 
bănet ca să poţi ţine această mare oaste stând degeaba. 
Afară de asta, ai o nouă soţie care te aşteaptă şi noi toţi 
suntem foarte nerăbdători s-o vedem regină, cum 
nerăbdători suntem să te vedem încoronat. Sfatul meu este 
că nu trebuie să ne încăpăţânăm. Nu vrăjmaşul ne sileşte să 
facem cale întoarsă, ci ploaia, în care eu văd vrerea lui 
Dumnezeu, în faţa căreia tot omul, cât de mare ar fi, trebuie 
să se plece. Cine poate zice, vere, că Domnul n-a vrut prin 
asta să-ţi dea de ştire să nu porneşti la bătălie înainte de a fi 
uns cu sfântul mir? O încoronare frumoasă îţi va aduce tot 
atâta putere cât şi un război la voia întâmplării. Renunţă 
deocamdată de a-i pedepsi pe aceşti ticăloşi de flamanzi, iar 
dacă spaima ce-ai băgat în ei nu ajunge, să ne întoarcem tot 
aşa de mulţi la primăvara viitoare. 

Această soluţie neaşteptată, venind din gura unui bărbat a 
cărui vitejie pe câmpul de luptă nu putea fi pusă la îndoială, 
fu sprijinită de o parte dintre cei de faţă. Niciunul nu 
înţelesese în clipa aceea că Robert îşi urmărea ţelurile lui, şi 
că pofta de a răscula comitatul Artois îl muncea mai mult 
decât interesele ţării. 

Ludovic al X-lea era o fire slabă şi pornit să ia hotărâri 
necugetate sub imboldul clipei, gata să-şi piardă nădejdea 
de îndată ce împrejurările nu luau o întorsătură după 
dorinţa lui. Se repezi să apuce scândura de salvare pe care 
i-o întindea Artois. 

— Cuminte ai grăit, vere, spuse el. Cerul ne arată ce avem 
de făcut. Oastea să plece acasă, deoarece nu poate merge 
mai departe. Dar jur înaintea lui Dumnezeu, adăogă 
umflându-şi glasul şi crezând că îşi păstrează astfel măreţia, 
jur înaintea lui Dumnezeu că, de voi fi încă în viaţă la anul, 


mă voi duce să-i cotropesc pe flamanzi, şi nu voi arăta nici o 
îndurare faţă de dânşii până nu se vor supune întru totul 
voinţei mele. 

După care nu mai avu altă grabă decât s-o ia din loc, şi nu 
se gândi decât la căsătoria şi încoronarea lui. 

Contele de Poitiers şi conetabilul izbutiră numai cu chiu, 
cu vai, să-l facă să dea unele porunci de strictă necesitate, 
bunăoară de a fi lăsate câteva pâlcuri de oaste, ici şi colo, 
de-a lungul hotarelor dinspre Flandra. 

Aiuritul se arăta aşa de zorit să plece, şi cei mai mulţi 
dintre căpitanii de baniere la fel, încât a doua zi de 
dimineaţă, lipsind căruțele şi neavând cum să scoată din 
noroi tot materialul, dădură foc corturilor, mobilelor şi 
armamentului. Lăsând în urma ei o pălălaie uriaşă, oastea, 
frântă de oboseală, se înfăţişă pe înserat în faţa oraşului 
Tournai; locuitorii înfricoşaţi închiseră porţile cetăţii, şi 
nimeni nu stărui ca ele să fie deschise. Regele fu nevoit să 
meargă la o mănăstire spre a cere adăpost. 

În cea de-a treia zi, la 7 august, ajunse la Soissons, de 
unde iscăli câteva porunci care puneau capăt acestei 
frumoase aventuri războinice. Îl însărcina pe unchiu-său, 
Valois, să se ocupe cu de-amănuntul de pregătirile 
încoronării, iar pe frate-său, Filip, îl trimise la Paris să 
aducă spada şi coroana. Toată curtea urma să se 
întâlnească din nou între Reims şi Troyes, pentru a ieşi în 
întâmpinarea prinţesei Clemence a Ungariei. 

După ce visase să se înfăţişeze logodnicii sub chipul unui 
erou din romanele cavalereşti, Ludovic nu mai avea acum 
decât grija de-a face să se uite cât mai repede jalnica sa 
expediţie căreia de pe atunci încă nu i se mai zicea altfel 
decât „oastea înnoroiată”. 

VII. 

LICOAREA VRĂJITĂ. 

La revărsatul zorilor, o litieră trasă de catârci şi escortată 
de două slugi înarmate pătrunse pe sub poarta cea mare a 
palatului Artois, din strada Mauconseil. Beatrice d'Hirson, 


nepoata cancelarului din Artois şi domnişoară de onoare a 
contesei Mahaut, se dădu jos. Nimănui nu i-ar fi putut trece 
prin minte că această frumoasă fată oacheşă străbătuse din 
ajun aproape patruzeci de leghe. Rochia ei abia dacă era 
niţel mototolită; faţa, cu umerii obrajilor ieşiţi, arăta netedă 
şi fragedă ca după somn. De altminteri, dormise o parte a 
drumului sub învelitori calde, în legănatul litierii. Beatrice 
d'Hirson nu se temea, lucru rar la o femeie în vremea 
aceea, să călătorească noaptea; vedea prin beznă, ca 
pisicile, şi se ştia ocrotită de diavol. Cu pieptul sus, 
maiestoasă, călcând cu pas ce părea rar pentru că era 
alungit şi întotdeauna egal, ea se duse de-a dreptul în 
iatacul contesei Mahaut, pe care o găsi aşezată la masă, cu 
gustarea de dimineaţă înainte. 

— S-a făcut, doamnă, spuse Beatrice întinzând contesei o 
cutiuţă făcută din corn. 

— Ei, cum îi merge fiicei mele Jeanne? 

— Contesa de Poitiers se simte cum nu se poate mai bine, 
doamnă. Şederea la castelul din Dourdan nu i-a fost prea 
apăsătoare şi, prin firea ei blândă îi câştigase pe paznici. 
Are faţa limpede şi-i doar niţel mai slăbită; nădejdea, 
împreună cu grija ce i-o porţi îi dau puteri. 

— Şi părul ei? 

— E un păr de un an, doamnă, şi nu-i încă aşa de lung ca 
părul unui bărbat; dar pare să crească mai des de cum era 
înainte. 

— Într-un cuvânt, arată bine? 

— Cu un văl în jurul obrazului, fireşte. Şi-apoi, poate să-şi 
prindă nişte cosiţe false pentru a-şi acoperi grumazul şi 
urechile. 

— Nu te culci în pat cu părul fals, îi tăie vorba Mahaut. 

Dădu pe gât, cu înghiţituri mari, ce mai rămăsese din supa 
de mazăre cu slănină, şi pentru a-şi spăla cerul gurii, bău o 
cupă plină de vin roşu de Poligny. Apoi, deschise cutioara de 
corn şi privi pulberea cenuşie cu care era umplută: 

— Cât mă costă asta? 


— Şaptezeci de livre. 

— Dracu să le ia de vrăjitoare, multe parale cer pentru 
ştiinţa lor. 

— Şi primejdia în care se bagă e mare. 

— Şaptezeci de livre... cât ai oprit pentru tine din banii 
ăştia? întrebă contesa, privindu-şi drept în ochi domnişoara 
de onoare. 

Beatrice nu-şi întoarse privirea; îşi păstră chiar surâsul 
ironic şi îi răspunse cu vorba ei rară: 

— Mai nimic, doamnă. Tocmai cu ce să-mi cumpăr acea 
rochie purpurie pe care domnia ta mi-ai făgăduit-o fără să 
mi-o dai. 

Contesa Mahaut nu se putu opri să râdă: fata asta ştia cum 
s-o ia. 

— Trebuie să-ţi fie tare foame, gustă niţel din plăcinta asta 
de rață, vorbi ea, în timp ce se servea ea însăşi cu o bucată 
groasă. 

Apoi, întorcându-se la cutioara de corn, adaogă: 

— Cred în puterea otrăvurilor, când e vorba să te 
descotoroseşti de un vrăjmaş, dar nu cred în băuturile 
vrăjite, pentru a-ţi câştiga un adversar. Tu vii cu ideile 
astea, nu eu. 

— Şi totuşi, te asigur, doamnă, că trebuie să crezi în ele, 
răspunse Beatrice, aprinzându-se niţel, căci tot ce era în 
legătură cu vrăjitoria o răscolea adânc. Praful ăsta e foarte 
bun; nu e făcut din creier de berbec, ci numai din ierburi, 
şi-i pregătit sub ochii mei. M-am dus aşadar la Dourdan, 
cum te rugasem să mă laşi să fac după capul meu, şi am 
scos puţin sânge din braţul drept al prinţesei Jeanne. Apoi 
am dus acest sânge doamnei Isabelle din Feriennes, care l-a 
amestecat cu verbină, cu tremurătoare, cu leuştean; şi 
doamna din Feriennes a rostit descântecul; după aceea a 
aşezat amestecul pe o cărămidă nouă şi a pus-o la foc din 
lemn de frasin, ca să capete pulberea ce ţi-am adus-o. Nu 
mai rămâne decât să pui această pulbere într-o băutură şi 
să-l faci pe contele de Poitiers s-o dea pe gât; nu va trece 


mult şi ai să-l vezi iar aprins de dragoste pentru soţia lui, cu 
o putere pe care nimic n-ar putea s-o ţină în loc. Mai 
trebuie să vină în dimineaţa asta să te vadă, doamnă? 

— Îl aştept. S-a întors de la oaste aseară şi l-am rugat să 
treacă pe la mine. 

— Atunci, mă duc îndată să amestec pulberea în vinul 
îndulcit cu care-l vei cinsti. Vinul acesta dres cu mirodenii şi 
negru la culoare va ascunde bine pulberea. Te sfătuiesc 
însă, doamnă, să te vâri iar în pat şi să te prefaci a fi 
bolnavă, pentru a avea pricină să nu bei şi domnia ta, căci 
n-ar trebui să sorbi din băutura aceasta şi să te pomeneşti 
îndrăgostită de dumneaei, fiica domniei tale, spuse râzând 
Beatrice. 

— Bine te-ai gândit să-l primesc culcată, răspunse contesa 
d'Artois, şi să mă plâng că mi-e tare rău. Aşa poţi vorbi mai 
pe şleau. 

Se vâri deci iar în pat, porunci să se strângă masa, ceru să 
fie chemaţi cancelarul Thierry d'Hirson şi vărul ei primar, 
Henri de Sulli, care locuia tot acolo şi pentru care avea în 
vremea din urmă mare slăbiciune, vrând să lucreze cu 
dânsul la treburile comitatului. 

Ceva mai târziu, i se anunţă sosirea contelui de Poitiers. 
Acesta intră, îmbrăcat ca de obicei în veşminte de culoare 
închisă, cu picioarele sale de cocostârc vârâte în ciubote din 
piele moale, iar la capătul trupului său, deşirat, scufia cu 
creasta dată puţintel pe-o ureche. 

— Ah, uite ginerele meu, izbucni Mahaut, ca şi cum l-ar fi 
văzut pe Mântuitorul, ce bine-mi pare că ai venit! Ştii ce 
făceam acum? Pusesem să mi se citească starea averii mele 
pentru a-mi arăta ultimele dorinţi. Am petrecut cea mai rea 
noapte din viaţa mea, chinuită până-n fundul măruntaielor 
de groaza morţii; şi mare mi-a fost teamă că voi părăsi 
lumea asta fără să-ţi fi împărtăşit gândurile mele, ca să ştii 
că te iubesc, în ciuda tuturor celor întâmplate, cu o inimă 
de mamă. 


Pentru a se apăra de pedeapsa ce i-ar căşuna-o toate 
minciunile ce le turnase, pipăi într-ascuns fărâma din 
moaştele sfântului Druon, pe care o purta întotdeauna la 
capătul unui lanţ de aur, între sâni. 

Henri de Sulli întoarse capul ca să nu pufnească în râs, 
căci petrecuse o bună parte a nopţii cu vară-sa şi ştia bine 
că boala care-o rodea la măruntaie nu era chiar aşa de 
dureroasă; ce mai încolo, contesa Mahaut nu era făcută 
pentru văduvie; în poftele ei, la pat ca şi la masă, avea o 
lăcomie de nesăturat. 

De altminteri, aşezată la largul ei printre pernele de 
brocart, cu obrajii rotunzi şi rumeni, mătăhăloasă, cu braţul 
cărnos, Mahaut arăta cum nu se poate mai zdravănă. Poate 
doar să fi avut nevoie să i se scoată vreun litru sau două de 
sânge. 

„Na, acuma va face pe caraghioasa, gândi Filip de Poitiers. 
După chip şi înfăţişare e într-adevăr Robert d'Artois, leită, 
de i-ai crede mai de grabă frate şi soră decât nepot şi 
mătuşă. Şi sunt sigur că are să-mi vorbească de el.” 

Nu se înşela. Mahaut începu de îndată să-l drăcuiască pe 
acest nepot afurisit, amintind de tertipurile şi uneltirile lui, 
de acea ligă a baronilor din Artois pe care o aţâţa împotriva 
ei. Pentru Mahaut, ca şi pentru Robert, toate treburile lumii 
treceau prin comitatul pe care şi-l disputau de treisprezece 
ani; gândurile, purtările, prieteniile, alianțele, ba chiar şi 
iubirile lor erau legate într-un fel sau altul de această luptă; 
unul nu intra într-un clan decât pentru că celălalt aparţinea 
clanului vrâjmaş; Mahaut se arăta dinainte duşmănoasă 
faţă de Clemence a Ungariei, pentru că Robert îl ajutase pe 
Charles de Valois să pună la cale căsătoria. Această ură 
care nu lăsa loc nici unei înţelegeri, nici unei învoieli între 
dânşii, depăşea însăşi pricina învrăjbirii, şi te puteai întreba 
dacă n-o fi fost între muierea mătăhăloasă şi matahala asta 
de bărbat o patimă neştiută de ei înşişi, răbufnind de-a- 
ndoaselea, şi care s-ar fi potolit mai curând printr-un incest 
decât prin război. 


— Toate răutăţile pe care mi le face îmi grăbesc moartea, 
spune Mahaut. Am ştiut că vasalii mei, adunaţi de Robert, 
au făcut jurământ împotriva mea. Asta mi-a mâncat inima şi 
m-a adus în halul în care sunt. 

Căci Mahaut începuse să creadă ea însăşi că petrecuse o 
noapte groaznică. 

— Mi-au jurat moartea, monseniore, vorbi Thierry 
d'Hirson. 

Filip de Poitiers se întoarse spre canonicul cancelar şi văzu 
că el, şi nu Mahaut, era într-adevăr bolnav, de spaimă însă. 
— Tocmai mă pregăteam să pornesc spre tabăra regelui, 

pentru a face rânduială în pâlcurile de sub baniera mea, 
urmă contesa Mahaut; după cum vezi am poruncit să mi se 
gătească veşmintele de război... 

Arătă din cap spre un ungher al încăperii, unde se vedea 
un manechin impunător, îmbrăcat într-o rochie lungă în fir 
de oţel şi o tunică de mătase brodată cu stema familiei 
Artois, alături de care aşteptau chivăra şi mânuşile de fier. 

— Pe urmă am aflat de sfârşitul acestei glorioase plimbări 
care a costat ţara atâta bănet şi, pe deasupra, atâta ruşine. 
Vai, putem spune că bietul frate-tău nu se prea acoperă de 
glorie şi că orice treabă de care se apucă îi iese pe dos. Zău 
aşa. Îţi spun ceea ce cred, dragă ginere, ai fi fost un rege 
mult mai bun ca el, şi-i mare nenorocire pentru toţi că te-ai 
născut după dânsul. L-am auzit deseori pe tatăl tău, 
Dumnezeu să-l ierte, căinându-se amarnic din pricina asta. 

De la procesul din Pontoise, contele de Poitiers nu-şi mai 
întâlnise soacra decât la ceremonii, cum a fost bunăoară 
înmormântarea lui Filip cel Frumos, cu prilejul înfăţişărilor 
la curte sau la şedinţele Camerei Seniorilor, dar niciodată 
între patru ochi. Scandalul în care fiicele ei fuseseră 
amestecate se răsfrânsese, cum era de aşteptat, şi asupra 
contesei Mahaut. În tot acest timp, Filip de Poitiers îi 
arătase răceală. Pentru o reluare a raporturilor, Mahaut îşi 
puse la bătaie toate mijloacele, fără să-şi precupeţească 


linguşirile. Îşi pofti ginerele să ia loc chiar lângă patul ei. 
Hirson şi Sulli se traseră spre uşă. 

— Dar nu, dragii mei, nu plecaţi, le spuse ea, ştiţi bine că 
nu am taine faţă de voi. 

Totodată, le făcea semn să părăsească încăperea. 

Căci, pe vremurile acelea, marii seniori, personajele 
importante, îşi primeau rareori vizitatorii fără să fie alţii de 
faţă. În odăile, în apartamentele lor, roiau veşnic rubedenii, 
oameni de casă, vasali, lingăi umblând după căpătuială. 
Convorbirile se desfăşurau deci cam sub ochii tuturor; de 
aici se isca nevoia de a vorbi pe ocolite, în doi peri, şi grija 
de a avea prin preajmă oameni de încredere. Când 
principalii interlocutori începeau să vorbească în şoaptă sau 
se trăgeau la pervazul unei ferestre, fiecare dintre cei ce se 
aflau acolo putea să se întrebe dacă nu cumva soarta lui se 
pecetluia atunci. Orice convorbire cu uşile închise lua un 
aer de complot. Şi era tocmai aerul pe care Mahaut voia să- 
Il dea convorbirii ei cu contele de Poitiers, fie şi numai 
pentru a-l compromite niţel şi a-l face să intre mai mult în 
jocul ei. 

Îndată ce rămaseră singuri, îl întrebă: 

— Ce gânduri ai în privinţa fiicei mele Jeanne? 

Văzând că se codeşte să răspundă, Mahaut îşi dădu 
drumul pledoariei. Fireşte, Jeanne de Burgundia săvârşise o 
greşeală, chiar o mare greşeală, neînştiinţându-şi soţul 
despre legăturile amoroase care necinsteau familia regală, 
şi făcându-se - cu sau fără voie, cine-ar putea s-o spună? - 
complicea fărădelegii. Dar ea n-a păcătuit cu trupul, nici n-a 
trădat legământul cununiei; toată lumea ştie asta, iar regele 
Filip, până şi el, deşi întărâtat la culme, înţelesese cum stau 
lucrurile, căci hotărâse ca Jeanne să fie surghiunită într-un 
castel, fără a arăta vreodată că această pedeapsă ar fi pe 
viaţă. 

— Ştiu, eram acolo când s-a ţinut sfatul de la Pontoise, 
spuse contele de Poitiers, căruia această amintire îi trezea 
gânduri dureroase. 


— Şi cum ar fi putut Jeanne să te înşele, Filip? Ea te 
iubeşte. Nu te iubeşte decât pe tine. E de ajuns să-ţi aduci 
aminte cum ţipa pe când o duceau în carul ei negru: 
„Spuneţi monseniorului Filip că sunt nevinovată!” Îmi 
sângerează şi acum inima, mie, mamă-sa, că mi-a fost dat să 
fiu de faţă la aşa ceva. Şi de cincisprezece luni de când e la 
Dourdan, ştiu asta de la duhovnicul ei, n-a avut niciodată o 
vorbă împotriva ta, nimic decât cuvinte de dragoste şi rugi 
către Dumnezeu pentru a-ţi recâştiga inima. Te asigur, ai în 
ea o soţie cum nu e alta mai credincioasă, mai supusă vrerii 
tale, şi care a fost amarnic pedepsită. 

Arunca liniştită toate păcatele asupra Margueritei de 
Burgundia, cu atât mai mult cu cât Marguerite nu făcea 
parte din familia ei, şi pe deasupra, era moartă. Marguerite 
fusese adevărata desfrânată; Marguerite o învățase la rele 
pe Blanche, biată copilă neştiutoare, şi se slujise de Jeanne, 
abuzând de prietenia ei... De altfel, şi Marguerite avea 
scuze. Speranţa de-a ajunge regină nu le poate înlocui pe 
toate, şi care femeie nu s-ar fi simţit nenorocită văzând ce 
soţ i s-a dat! La urma urmei, Mahaut îl socotea pe Ludovic 
al X-lea încornoratul, drept cel mai vinovat de căsnicia sa 
nefericită. 

— Se pare că frate-tău, ca bărbat, nu-i prea grozav... 

— Mi s-a spus, dimpotrivă, că despre partea asta, e ca 
oricare, deşi niţel cam sălbatic şi repezit, dar nicidecum 
neputincios, răspunse contele de Poitiers. 

— Se vede ca n-ai auzit, ca mine, mărturisirile femeilor, i-o 
întoarse Mahaut. 

Se ridică, greoaie, pe pernele ei, şi îşi privi ginerele drept 
în ochi: 

— Filip, să vorbim pe şleau, spuse dânsa. Crezi că 
moştenitoarea tronului, micuța Jeanne de Navarra, ea lui 
Ludovic sau a ibovnicului Margueritei? 

Filip de Poitiers îşi frecă o clipă bărbia, înainte de a 
răspunde: 


— Unchiu-meu, Valois, afirmă că e bastardă, şi Ludovic 
însuşi, prin felul cum o ţine departe de dânsul, pare să 
întărească această părere. Alţii, bunăoară unchiu-meu, 
d'Evreux, sau ducele de Burgundia, o cred cu-adevărat fiica 
lui. 

— Dacă i se întâmplă o nenorocire lui Ludovic, care n-are o 
sănătate prea zdravănă, cum toate o arată, tu eşti 
deocamdată al doilea la rând ca urmaş pe tron. Dar dacă 
micuța Jeanne de Navarra e declarată bastardă, precum 
credem că este, atunci tu devii întâiul urmaş, şi-i rândul tău 
să fii rege. Eşti făcut pentru a domni, Filip. 

— Afară numai dacă soţia care-i soseşte de la Neapole nu-i 
dă repede fratelui meu un moştenitor. 

— Dacă-i în stare să zămislească, ceea ce-i îndoielnic lucru. 
Sau dacă Dumnezeu îi lasă vreme pentru asta. 

Chiar atunci intră Beatrice d'Hirson, aducând pe o tavă o 
cană cu vin, nişte cupe de argint aurit şi bomboane, aşa 
cum se cuvine să fie cinstit un musafir. Mahaut avu un gest 
de nerăbdare. Tocmai acum îşi găsise s-o deranjeze! Dar 
liniştită, mişcându-se încet ca de obicei, Beatrice turnă vinul 
dres cu mirodenii în cele două cupe şi-i întinse una lui Filip 
de Poitiers. Fără să se gândească, ca întotdeauna când vreo 
mâncare sau băutură se găsea la îndemână, Mahaut era cât 
pe ce să apuce cupa cealaltă. Beatrice îi aruncă o astfel de 
uitătură că se opri. 

— Nu, se tângui ea, sunt prea bolnavă, tot ce pun în gură 
îmi face rău. 

Poitiers stătea îngândurat. Preocupările soacrei sale nu-l 
luau pe nepregătite; în ultimele săptămâni chibzuise 
îndelung la eventualitatea succesiunii. Cu alte cuvinte, 
Mahaut se arăta gata să-l sprijine în cazul morţii lui 
Ludovic. Dar care era preţul alianţei care i se oferea? 

— Ah, Filip, scap-o de la moarte pe fiică-mea Jeanne, te 
implor, izbucni Mahaut, patetică. N-a meritat aşa o soartă. 

— Dar cine o ameninţă? întrebă Poitiers. 


— Robert, tot el, răspunse dânsa. Am aflat că era dinainte 
înţeles cu regina Angliei, când ea venise la Pontoise să-şi 
dea în vileag cumnatele. Ceea ce nu i-a purtat noroc 
Isabellei, căci oastea fătălăului ei de soţ a fost zdrobită 
puţin după asta la Bannockburn, şi iată că Isabelle şi 
Eduard, ca pedeapsă a lui Dumnezeu, au pierdut din nou 
Scoţia... 

Mahaut se opri o clipă văzând că Poitiers apucase cupa şi o 
ducea la buze, dar se grăbi să înnoade vorba începută: 

— Diavolul de Robert a făcut de atunci încoace altele şi 
mai şi. Ştiut-ai că în ziua când Marguerite a fost găsită 
moartă în temniţa ei, Robert, pe care noi îl credeam acasă 
la el, în Conches, trecuse tocmai în dimineaţa aceea pe la 
Château Gaillard? 

— Adevărat? întrebă Poitiers, oprindu-se cu cupa la gură, 
fără să fi băut. 

— Blanche se afla închisă chiar deasupra şi a auzit totul. 
Biata copilă, care de atunci e ca nebună, mi-a trimis 
deunăzi o scrisoare... Ascultă ce-ţi spun, Filip, are să mi le 
omoare pe amândouă, una după alta. Ceea ce urmăreşte e 
limpede. Vrea să pună mâna pe comitatul meu. Pentru a-mi 
slăbi puterea şi a mă arunca în disgrație, a început prin a 
pune la cale întemnițarea fetelor mele. Pentru a ajunge 
atotputernic pe lângă văru-său, regele, l-a descotorosit de 
soţia care îl împiedica să se însoare din nou, sugrumând-o. 
Acum e gata să-mi răpună urmaşii. Sunt singură, văduvă, cu 
un fecior prea tânăr ca să-mi poată fi de ajutor, şi pentru 
viaţa căruia tremur ca şi pentru viaţa fetelor mele. Atâtea 
suferinţe şi temeri nu pot oare duce o femeie în mormânt 
înainte de vreme? Martor mi-e Dumnezeu că nu vreau să 
mor lăsându-mi copiii pradă acestui şacal. Îndură-te, ia-o iar 
sub protecţie pe soţia ta ca s-o aperi, şi în acelaşi timp ca să 
arăţi că nu sunt singură şi lipsită de sprijin. Căci, dacă mi s- 
ar întâmpla s-o pierd pe Jeanne (pipăi din nou relicva) şi 
comitatul Artois să-mi fie răpit, cum urmăresc unii cu atâta 
îndârjire, atunci voi fi nevoită a cere să mi se înapoieze, 


pentru fiul meu, palatinatul Burgundiei care ţi-a fost adus 
ca zestre de nuntă în schimbul pământurilor din Artois. 

Poitiers nu se putu opri să se minuneze de dibăcia cu care 
soacră-sa îşi înfipsese ultima săgeată. Aşadar, târgul îi era 
propus pe şleau: „Ori o iei înapoi pe Jeanne, şi atunci te 
împing spre domnie, dacă tronul rămâne fără rege, ca să-mi 
văd fata regină a Franţei; ori nu vrei să te împaci cu 
nevastă-ta, şi atunci n-am încotro, întorc foaia şi cer să mi 
se dea îndărăt comitatul Burgundiei, aflat azi sub 
stăpânirea ta, în schimbul renunţării la ţinutul Artois.” 

Poitiers rămase o clipă fără să zică nimic, cu ochii la dânsa, 
monumentală printre perdelele mari de brocart încreţit de 
deasupra patului. 

„E şireată ca vulpea şi încăpăţânată ca mistrețul, gândi el; 
nu-ncape îndoială că mâinile îi sunt pătate de sânge, dar 
nu-mi voi putea tăgădui niciodată un simţământ de 
prietenie pentru ea... În violenţa ca şi în minciunile ei simţi 
întotdeauna un pic de naivitate...” 

Ca să-şi ascundă zâmbetul ce-i venea pe buze, duse la 
gură cupa de argint şi bău vinul. 

Nu-i făgădui nimic, nu se legă cu nimic, căci îi stătea în fire 
să cumpănească lucrurile pe o parte şi pe alta, şi nu socotea 
că ar fi fost zor să ia o hotărâre. Dar, cel puţin, vedea de pe 
acum mijlocul de a micşora în sfatul maimarilor țarii 
influenţa, nenorocită după părerea sa, a celor din tabăra lui 
Valois. 

Ridicându-se să plece, spuse doar atât: 

— Vom mai vorbi, mamă, de toate acestea, la slujba 
încoronării, unde ne vom întâlni curând. 

Şi, din acest „mamă” pe care-l rostea întâia oară după 
cincisprezece luni, Mahaut înţelese că îl câştigase de partea 
ei. 

Nici nu apucase bine să iasă Poitiers pe uşă, şi Beatrice 
veni să cerceteze cupa: 

— A golit-o aproape până la fund, spuse ea bucuroasă. Ai 
să vezi, doamnă, că monseniorul de Poitiers se va duce 


întins la Dourdan. 

— Văd mai cu seamă că ne-ar fi un rege foarte bun, dacă l- 
am pierde pe al nostru. 

Pentru cine o cunoştea pe contesa Mahaut, era ca şi cum 
ar fi spus că Ludovic al X-lea e un om mort. 

VIII. 

O NUNTA LA ȚARĂ. 

Marţi, 13 august 1315, la revărsatul zorilor, locuitorii 
satului Saint-Lye€ din Champagne fură treziţi de tropotele 
unor cai, venind pe drumul dinspre Sezanne, la 
miazănoapte, şi pe cel dinspre Troyes, la miazăzi. 

Se văzură mai întâi stolnicii regelui, sosind în goana cailor 
şi dispărând cu un alai de scutieri, de sufragii şi de slugi, pe 
sub bolțile castelului. Apoi se ivi un convoi lung de căruţe 
încărcate cu mobilă şi văsărie, însoţit de cămăraşi, 
majordomi şi tapiţeri; iar după dânşii toată popimea din 
Troyes, călare pe catâri şi cântând psalmi, urmată de 
aproape de neguţătorii italieni care, datorită vestitelor 
iarmaroace din Champagne, îşi aveau unul dintre cele mai 
de seamă centre de desfacere la Troyes. Clopotul bisericii 
se porni să bată din toate puterile; regele avea să se 
însoare de îndată la Saint-Lye. 

Atunci, ţăranii începură să strige „ura”, iar nevestele se 
duseră să culeagă flori de câmp pentru a le presăra pe 
drum, ca la trecerea alaiului cu sfânta cuminecătură, în 
vreme ce stolnicii dădură iama prin împrejurimi, jefuind tot 
ce se putea găsi, ouă, carne, pasări şi peşti de eleşteu. 

Din fericire, ploaia încetase; dar vremea era apăsătoare şi 
plumburie; căldura soarelui, fără razele lui, străpungea 
norii. Slugile regelui îşi ştergeau frunţile îmbrobonite iar 
ţăranii, ridicând ochii la cer, vesteau că furtuna avea să se 
pornească înainte de chindii. Dinspre castel se auzeau 
izbiturile de ciocan ale tâmplarilor, hornurile bucătăriilor 
fumegau, şi se descărcau căruţe pline de paie, care erau 
aşternute prin încăperi spre a face culcuş slugilor, ba şi 
multor seniori ce aveau să înnopteze acolo. 


Saint-Lye nu mai apucase asemenea zarvă din ziua când 
Filip-August, pe la începutul celuilalt veac, venise să 
întărească solemn dania ce-o făcuse episcopilor din Troyes, 
lăsând pe mâna lor castelul regal. Un eveniment la o sută 
de ani o dată. Era timp destul ca să piară din amintirea 
oamenilor. 

Cam pe la zece ceasuri, regele, înconjurat de cumnaţi, de 
cei doi unchi, de verii săi Filip de Valois şi Robert d'Artois, 
străbătu satul în goana calului, fără să răspundă uralelor şi 
împrăştiind florile aşternute în calea miresei, aşa că 
oamenii trebuiră să le rânduiască iar după trecerea lui. 
Alerga în întâmpinarea noii sale soţii. 

La vreo leghe depărtare se ivi, în frunte cu episcopul din 
Troyes, cortegiul prinţesei Clemence a Ungariei. Scoţându- 
şi capul din litieră, prinţesa îl întrebă pe contele de Bouville 
care dintre călăreţii ce-i ieşeau înainte era viitorul ei soţ. 
Burduhânosul Bouville, cam obosit de călătorie şi foarte 
tulburat de a se afla iar în faţa regelui său, nu răspunse 
destul de lămurit, şi Clemence îl luă la început drept mirele 
ei pe contele de Poitiers, pentru că era cel mai înalt dintre 
cei trei prinți ce veneau în cap şi pentru că se ţinea în şa cu 
o firească măreție. Când colo, tocmai călăreţul mai puţin 
arătos fu cel care descălecă întâiul şi porni spre litieră. 
Bouville sări de pe cal şi se repezi la el, apucându-i mâna să 
i-o sărute, apoi îngenunchind, zise: 

— Maria ta, iat-o pe domniţa Ungariei. 

Atunci, frumoasa Clemence îl privi pe bărbatul tânăr cam 
adus de spate, cu ochi mari, spălăciţi şi faţa gălbejită, pe 
care ursita şi intrigile de curte i-l trimiteau ca să împartă cu 
dânsul soarta, patul şi puterea. 

Ludovic al X-lea o cerceta fără să scoată o vorbă, cu o 
figură aşa de uluită încât, în prima clipă, Clemence crezu că 
nu-i plăcuse. 

Şi, în cele din urmă, tot ea se hotări să rupă tăcerea: 

— Mărite Ludovic, spuse, sunt sluga ta pe vecie. 

Vorba asta păru să dezlege limba Aiuritului. 


— Mă temeam, verişoară, rosti el, ca nu cumva chipul tău 
zugrăvit ce mi se adusese să fie înşelător şi înfrumusețat, 
dar văd că ai mai mult farmec şi frumuseţe decât arăta 
portretul. 

Şi zicând aceasta, se întoarse spre cei din jur ca pentru a-i 
face să-şi dea seama ce noroc dăduse peste dânsul. Urmară 
apoi prezentările neamurilor. 

Un senior voinic, înveşmântat în aur de parcă s-ar fi dus la 
un turnir, şi a cărui răsuflare era puternică, o îmbrăţişă pe 
Clemence, numind-o „nepoată” şi încredinţând-o că o 
văzuse copilă la Neapole; Clemence înţelese că avea în faţă 
pe Charles de Valois, omul care se zbătuse mai mult ca 
oricine ca să vadă săvârşită această căsătorie. Filip de 
Poitiers îi spuse „soră”, ca şi cum o socotea de pe acum 
soţia fratelui său iar slujba cununiei n-ar fi fost decât o 
formalitate. Apoi caii litierei săriră în lături. Un munte de 
om, căruia Clemence nu putu să-i zărească chipul, acoperi 
pentru o clipă lumina, şi prinţesa auzi rostindu-se: 

— Vărul tău, contele Robert d'Artois. 

Alaiul se urni din loc foarte repede, şi regele îi dădu 
poruncă episcopului de Troyes, monseniorul Jean d'Auxoâs, 
s-o ia înainte, pentru a pregăti toate cele necesare la 
biserică. 

Clemence se aşteptase ca întâlnirea să se desfăşoare cu 
totul altfel. Îşi închipuise că într-un loc dinainte hotărât vor 
fi ridicate corturi, că nişte crainici ai oştilor vor suna din 
trâmbiţe de o parte şi de alta, şi că ea însăşi, după ce va fi 
făcut cunoştinţă cu logodnicul, se va da jos din litieră 
pentru a lua o gustare. Afară de asta, gândea că slujba 
cununiei va avea loc peste câteva zile, după care vor urma 
două sau trei săptămâni de serbări, cu turniruri, boscării şi 
cântăreţi, aşa cum era datina nunţilor domneşti. 

Primirea aceasta pripită, pe un drumeag de pădure şi fără 
nici o pompă, o cam mirase. S-ar fi zis că întâlnise 
întâmplător un alai de vânătoare. Fu şi mai uluită când i se 
spuse că va fi cununată numaidecât într-un castel din 


apropiere, unde vor petrece noaptea, pentru a porni a doua 
zi mai departe spre Reims. 

— Iubitul meu stăpân, îl întrebă pe rege, care călărea 
acum alături de dânsa, te vei întoarce oare iar la bătălie? 

— Negreşit, doamnă, mă voi întoarce... la anul. Dacă n-am 
purces mai departe la luptă împotriva flamanzilor în anul 
acesta, lăsându-i cu spaima lor, a fost numai ca să-ţi ies cât 
mai de grabă înainte şi pentru a face nunta noastră. 

Acest compliment i se păru prinţesei Clemence aşa de 
măreț, că nu mai ştiu ce să creadă. Nu înceta sa se mire. 
Regele acesta, aşa de nerăbdător de a o întâlni încât 
trimisese acasă o oaste întreagă, îi oferea o nuntă la ţară. 

În ciuda florilor presărate în calea ei şi a entuziasmului 
ţăranilor, castelul din Saint-Lye - mica cetăţuie cu zidurile 
mâncate de trei veacuri de umezeală - i se păru sinistru 
prinţesei napolitane. Abia avu un ceas pentru a-şi schimba 
veşmintele şi pentru a se reculege înainte de cununie, dacă 
se poate numi reculegere un popas într-o cameră unde 
tapiţerii nu isprăviseră să agaţe draperiile brodate cu 
papagali, şi unde monseniorul de Valois începu să se 
rotească în jurul ei ca un bondar mare aurit, pretinzând că 
o învaţă pe nepoată-sa doar în câteva clipe, tot ce trebuia să 
ştie despre curtea Franţei şi despre locul foarte însemnat 
pe care el, Charles de Valois, îl ocupa acolo. 

Clemence avea să afle din gura lui că Ludovic al X-lea, 
dacă era înzestrat cu toate însuşirile ce se cer pentru a fiun 
soţ desăvârşit, nu dovedea însă atâta vrednicie într-alte 
treburi, în ale politicii mai cu seamă. Era foarte influenţabil, 
avea nevoie să fie încurajat în intenţiile sale bune şi ferit de 
răii sfetnici. În istoria asta a războiului din Flandra, 
bunăoară, Valois socotea că Ludovic nu-l ascultase 
îndeajuns şi că-şi aplecase prea mult urechea la sfaturile 
conetabilului, ale contelui de Poitiers şi chiar ale lui Robert 
d'Artois. Cât despre alegerea papii... Clemence trecuse prin 
Avignon? Pe cine văzuse acolo? Pe cardinalul Dueze? Dar 
bineînţeles, pe Dueze trebuie să-l ajutăm să se aleagă... 


Clemence trebuia să înţeleagă ce-l făcuse pe Valois să 
stăruie atâta şi să învârtească aşa de bine lucrurile pentru 
ca ea să fie aleasă ca regină a Franţei; se bizuia mult pe 
prezenţa ei binefăcătoare, pe farmecul şi înţelepciunea ei, 
pentru a-l ajuta pe rege să cârmuiască bine ţara. Lui Valois 
să-şi deschidă deci inima Clemence cu toată încrederea, în 
toate privinţele. Nu era ruda ei cea mai apropiată la Curte, 
devreme ce prima lui soţie fusese o mătuşă a prinţesei 
Clemence, şi nu-i ţinea el loc de tată tânărului suveran? 
Clemence şi Valois trebuiau să încheie de pe acum o strânsă 
alianţă... 

Pe Clemence începuse s-o ameţească de-a binelea această 
vorbărie, toate numele astea rostite alandala, şi 
neastâmpărul acestui personaj brodat în fir de aur care nu 
înceta să umble încoace şi încolo în jurul ei. Se întreba dacă 
pomenitul conetabil era Robert d'Artois, şi care dintre cei 
doi fraţi ai regelui văzuţi mai înainte se numea contele de 
Poitiers. Prea multe impresii noi şi prea multe feţe abia 
întrezărite i se învălmăşeau în minte. Şi apoi, peste câteva 
clipe avea să se mărite. Era convinsă de bunăvoința tuturor 
şi mişcată de atâta grijă ce-i arăta contele de Valois. Dar ar 
fi vrut să i se lase un răgaz ca să-şi grijească sufletul. Era 
oare aceasta nunta unei regine? 

Avu tăria să întrebe de ce se dădea atâta zor cununiei. 

— Pentru că trebuie să fiţi duminică la Reims, unde 
Ludovic va fi uns rege, şi pentru că ela vrut să se facă mai 
întâi cununia, ca să poţi sta alături de dânsul, răspunse 
Valois. 

Ceea ce nu spuse, e că numai cheltuielile de nuntă priveau 
coroana, pe când acelea ale încoronării cădeau în sarcina 
pârgarilor oraşului Reims. Vistieria regală era însă, după 
înfrângerea oştirii înnoroiate, mai secătuită ca oricând. De 
aceea se făcea o nuntă de mântuială, fără nici o pompă; 
petrecerile vor fi plătite cu banii locuitorilor din Reims. 

Clemence a Ungariei nu reuşi să fie lăsată în pace decât 
poruncind să-i fie adus duhovnicul. Se spovedise în 


dimineaţa aceea, dar voia să fie sigură că se înfăţişează fără 
păcate în faţa altarului. Nu săvârşise cumva vreun păcat 
mărunt în ultimele ceasuri, nu arătase o lipsă de umilinţă 
mirându-se de primirea nu tocmai strălucită ce i se făcuse, 
nu dovedise lipsă de dragoste creştinească faţă de 
aproapele, dorind ca mai curând să-l ia dracu pe 
monseniorul de Valois decât să se tot rotească în jurul ei? 

Ludovic al X-lea avusese de mărturisit în ajun păcate mai 
grele călugărului dominican însărcinat să poarte de grija 
sufletului său... 

În timp ce dădea zor cu ultimele pregătiri, Hugues de 
Bouville se văzu oprit în curtea castelului de către jupân 
Spinello Tolomei. 

Starostele zarafilor lombarzi din Paris, sprinten în pofida 
celor şaizeci de ani şi a trupului său pântecos, era şi el în 
drum spre Reims unde dobândise furnituri mari pentru 
încoronare, şi se ducea să vadă ce treabă făcuseră slujbaşii 
săi. Îi ceru lui Bouville veşti despre nepotu-său Guccio. 

— Ce-i trebuia lui să se arunce în apă! gemu Tolomei. Ah, 
cum îi simt lipsa în zilele acestea. El ar fi trebuit să bată 
drumurile în locul meu. 

— Şi crezi dumneata că mie nu mi-a lipsit cât a ţinut 
călătoria, de la Marsilia încoace? răspunse Bouville. Escorta 
a cheltuit de două ori atâta cât ar fi costat călătoria dacă 
banii ar fi fost pe mâna lui. 

Tolomei se arăta îngrijorat. Cu ochiul stâng închis şi buza 
lăsată în jos, se plângea de vremurile grele. În ciuda 
făgăduielilor monseniorului de Valois, un nou bir fusese 
cerut bancherilor lombarzi; pentru orice vânzare, învoială 
sau schimb de aur şi argint, vor avea de plătit de acum 
înainte, cumpărător şi vânzător deopotrivă, câte doi dinari 
de fiecare livră; şi ispravnici ai regelui urmau să fie aşezaţi 
peste tot spre a supraveghea negustoriile şi a ridica 
angaraua. Ioate acestea aminteau de ordonanţele regelui 
Filip. 


— De ce atunci ni s-au mai dat asigurări că toate se vor 
schimba... 

Bouville se despărţi de Tolomei pentru a ajunge din urmă 
alaiul nupţial. 

Monseniorul de Valois, cu un aer triumfător, era cel care o 
ducea pe mireasă la altar. Cât despre Ludovic al X-lea, 
trebui să meargă de unul singur. Nici o femeie din neamul 
lor nu era acolo pentru a-i da braţul. Mătuşă-sa, Agnes de 
France, fiică a lui Ludovic cel Sfânt, refuzase să vină, şi se 
înţelegea lesne de ce: era mama prinţesei Marguerite de 
Burgundia. Contesa Mahaut trimisese vorbă că 
frământările din Artois o împiedicaseră în ultima clipă să 
plece. Va sosi însă de-a dreptul la Reims, pentru încoronare. 
În ce-o priveşte pe contesa de Valois, deşi soţul ei o 
chemase să vină neapărat, ea trebuie să fi apucat pe un 
drum prost, cu spuza ei de fete, sau i se rupsese osia la 
trăsură; şambelanul însărcinat s-o însoţească putea să se 
aştepte la un frecuş zdravăn. 

Monseniorul Jean d'Auxois, cu mitra în cap, cununa 
perechea regală. Tot timpul cât ţinu slujba, Clemence nu 
încetă să se dojenească singură că nu izbutise să se 
reculeagă aşa cum ar fi dorit. Se silea să-şi înalțe gândurile 
spre cer, rugând pe Dumnezeu să-i dea, în toate ceasurile 
vieţii, virtuțile unei soţii, însuşirile unei suverane şi 
binecuvântările maternității; dar ochii îi lunecau, fără să 
vrea, spre bărbatul pe care îl auzea răsuflând lângă dânsa, 
a cărui faţă abia o cunoştea, şi cu care chiar în seara aceea 
avea să se culce în acelaşi pat. 

De fiecare dată când îngenunchea, îl apuca o tuse care nu- 
l ţinea mult şi părea un nărav al său; te mira, la un om aşa 
tânăr, încreţitura a-dâncă din jurul bărbiei teşite. Avea buze 
subţiri, cu colţurile lăsate în jos, părul lung şi lins, de o 
culoare nehotărâtă. Şi când bărbatul acesta, cu care tocmai 
o măritau, întorcea spre dânsa ochii săi mari şi palizi, 
Clemence se simţea stânjenită de privirea ce se plimba pe 
mâinile, pe pieptul şi pe gura ei. Se mira ca nu mai află în 


ea simţământul de fericire curat şi fără margini care-i 
umpluse sufletul la plecarea din Neapole. 

„Dumnezeule, nu mă lăsa să fiu nerecunoscătoare faţă de 
toate binefacerile pe care mi le-ai hărăzit.” 

Dar nu poţi să porunceşti minţii în fiecare clipă, şi 
Clemence se pomeni gândind în toiul slujbei de cununie că 
dacă i s-ar fi dat să aleagă între cei trei prinți ai Franţei, 
fără îndoială că pe contele de Poitiers l-ar fi ales. O spaimă 
cumplită o cuprinse şi-i venea să ţipe: „Nu, nu vreau, nu 
sunt vrednică!” Chiar atunci îşi auzi glasul, parcă altul 
decât al ei, răspunzând: „Da”, episcopului care o întreba 
dacă vrea să-l ia de soţ pe Ludovic, rege al Franţei şi 
Navarrei. 

Întâiul tunet izbucni tocmai când i se petrecea pe deget un 
inel prea mare; nuntaşii se uitară unul la altul şi mulţi îşi 
făcură cruce. 

Când alaiul ieşi, ţăranii aşteptau, îmbulziţi în faţa bisericii, 
cu cămăşi sărăcăcioase de pânză pe dânşii şi cu picioarele 
învelite în cârpe. Clemence nici nu-şi dădu seama când 
rosti: 

— Nu li se va împărţi pomană? 

Gândise cu glas tare şi toţi cei aflaţi acolo au observat că 
întâia ei vorbă de regină fusese o vorbă miloasă. 

Ca să-i facă pe plac, Ludovic al X-lea porunci şambelanului 
său Mathieu de Trye, să le arunce câţiva pumni de gologani. 
Ţăranii se năpustiră de îndată, trântindu-se la pământ, şi 
mireasa avu sub ochii ei priveliştea unei bătălii sălbatece. 
Se auzeau hainele pleznind, grohăituri înfundate ca de 
porci şi scăfârlii ciocnite. Baronii făceau mare haz privind la 
această învălmăşeală. Unul dintre ţărani, mai spătos şi mai 
greu ca ceilalţi, strivea sub talpa lui mâinile celor care 
apucaseră un bănuţ şi le silea să se deschidă. 

— Iată un ţopârlan care mi se pare descurcăreţ, spuse 
râzând Robert d'Artois. Al cui e? Îl cumpăr bucuros. 

Şi Clemence văzu cu necaz că Ludovic râdea şi el alături 
de ceilalţi. 


„Nu aşa se face pomană, gândi ea, am să-l învăţ asta.” 

Ploaia începu să cadă şi încăierarea se isprăvi în noroi. 

Mesele fuseseră întinse în cea mai mare încăpere a 
castelului. Prânzul ţinu cinci ceasuri. „Şi iată-mă regina 
Franţei”, îşi zicea din când în când Clemence. Nu se 
obişnuise cu acest gând. Nu se obişnuise de altminteri cu 
nimic. Lăcomia de mâncăi nesăţioşi a seniorilor francezi o 
uluia. Pe măsură ce bărdacele cu vin treceau de la unul la 
altul, glasurile se înfierbântau. Singura femeie la acest 
ospăț de războinici, Clemence vedea toate privirile 
îndreptându-se spre dânsa, şi ghicea că în fundul sălii 
glumele luau o întorsătură cam porcoasă. 

În răstimpuri, câte unul dintre comeseni ieşea până afară. 
Mathieu de Trye, primul şambelan, strigă: 

— Regele, stăpânul nostru, nu dă voie să vă uşuraţi pe 
scara unde are să treacă el. 

Când se aflau asupra celui de al patrulea rând de bucate, 
fiecare alcătuit din şase feluri, printre care un porc întreg 
adus la masă în frigarea lui şi un păun cu toate penele 
înfipte în târtiţă, doi scutieri se iviră ducând o plăcintă 
uriaşă pe care o puseră în faţa perechii regale. Unul 
despică în două coaja plăcintei şi o vulpe vie sari în sală, 
primită cu chiote. Neavând destulă vreme să pregătească 
vreo prăjitură măreaţă sau nişte castele de zahăr ars, 
pentru care ar fi avut nevoie de câteva zile, bucătarii 
ţinuseră să-şi arate măiestria în acest fel. 

Vulpea speriată se rotea prin sală, târându-şi coada 
roşiatică şi stufoasă pe lespezile de piatră, cu frumogşii ei 
ochi sclipitori tulburaţi de groază. 

— Săriţi la vulpe! Săriţi la vulpe! urlară seniorii 
năpustindu-se din jilţurile lor. 

Porniră de îndată o vânătoare. Robert d'Artois, fu acela 
care prinse animalul. Îl văzură pe mătăhălos aruncându-se 
cu toată greutatea lui printre mese, apoi ridicându-se, 
ţinând în braţe vulpea care scheuna, arătându-şi colții 
subţiri sub buzele negre. După aceea, Robert îşi strânse 


încet degetele; se auziră troznind vertebrele; ochii vulpii se 
făcură sticloşi, şi Robert întinse animalul mort pe masă, în 
faţa reginei, ca un omagiu. 

Clemence, care-şi îndoise policarul peste inelul prea mare 
ca să nu-i lunece din deget, întrebă dacă în Franţa era 
datina ca femeile despre partea mirelui să nu fie de faţă la 
cununii. | se explică ce se întâmplase şi că femeile care se 
aflau pe drum nu avuseseră timp să sosească. 

— Dar oricum, soră dragă, n-ai fi putut avea prilejul să-mi 
cunoşti soţia, spuse contele de Poitiers. 

— Şi pentru ce aşa... frate? întrebă Clemence, care simţea 
o vie curiozitate să-l asculte şi căreia totodată îi venea greu 
să-i răspundă. 

— Pentru că e încă întemniţată la castelul din Dourdan, 
lămuri contele de Poitiers. 

Apoi, întorcându-se spre rege: 

— Frate, măria-ta, în ziua aceasta de bucurie pentru tine, 
îţi cer să ridici pedeapsa ce s-a dat soţiei mele Jeanne şi să- 
mi îngădui s-o aduc acasă. Tu ştii că dânsa nu şi-a călcat 
cinstea şi nu ar fi drept s-o mai laşi multă vreme să 
plătească pentru nişte păcate care nu sunt ale ei. 

Aiuritul îşi încruntă fruntea. Se vedea bine că nu ştia ce să 
răspundă, nici ce hotărâre să ia. Trebuia oare, pentru a fi 
pe placul reginei Clemence, să arate blândeţe sau 
dimpotrivă, să facă dovadă de tărie, două însuşiri ce se cer 
în aceeaşi măsură unui rege? Căuta din ochi pe unchiu-său 
Valois, pentru a-i cere sfatul, dar acesta tocmai ieşise să ia 
aer. Robert d'Artois era în celălalt capăt al încăperii, unde 
începuse să-i explice lui Filip de Valois, fiul lui Charles, cum 
poţi apuca o vulpe fără ca ea să te muşte. Şi apoi, Aiuritul 
nu ţinea să-l facă din nou părtaş la istoria asta în care 
Robert era băgat până-n gât. 

— Stăpâne, soţul meu, vorbi Clemence, din dragoste 
pentru mine, fă-i fratelui tău hatărul ce ţi-l cere. Ziua de azi 
e o zi de nuntă şi aş vrea ca toate femeile din ţara ta să aibă 
parte de bucurie. 


Punea atâta inimă, vorbea cu atâta căldură, de parcă ar fi 
simţit o uşurare la gândul că Filip de Poitiers avusese o 
soţie şi că voia să şi-o aducă iar lângă dânsul. 

Privindu-l pe Ludovic, părea mai frumoasă: ochii ei mari, 
albaştri între genele blonde, aveau un fel de a se uita la el 
care făcea mai mult ca o pledoarie. 

Afară de asta regele mâncase zdravăn şi îşi golise cupa de 
mai multe ori decât s-ar fi cuvenit. Se apropia clipa când 
avea să se înfrupte din farmecele făgăduite de acest frumos 
trup liniştit, al cărui stăpân era de azi încolo. Nu-i ardea 
acum să cumpănească urmările politice ale gestului ce i se 
cerea. 

— Nu e nici un lucru pe care să nu vreau să-l fac pentru a- 
ți fi pe plac, draga mea, răspunse Ludovic. Tu, frate, poţi să 
ţi-o iei acasă pe doamna Jeanne şi s-o aduci printre noi când 
vei pofti. 

Celălalt frate, tânărul conte de La Marche, cel mai frumos 
din tustrei, care urmărise cu luare aminte dialogul, spuse 
atunci: 

— Şi eu, cum rămân, frate? Mă învoieşti şi pe mine... s-o 
aduc pe Blanche? 

— Blanche niciodată! i-o tăie scurt regele. 

— Doar să mă duc s-o văd la Château-Gaillard, şi s-o aşez 
într-o mânăstire unde va avea un trai mai puţin aspru... 

— Niciodată, repetă Aiuritul cu un glas care nu îngăduia 
nici o stăruinţă. 

Teama că Blanche, ieşită din temniţa ei, ar putea vorbi 
despre împrejurările în care murise prinţesa Marguerite îi 
inspirase de data aceasta o hotărâre rapidă şi fără apel. 

Iar Clemence, simțind că trebuie să se mulţumească cu 
prima ei victorie, nu mai îndrăzni să se bage în vorbă. 

— N-am să mai am deci niciodată dreptul de a avea o 
soţie? îşi urmă vorba Charles. 

— Cum o vrea soarta, frate, răspunse regele. 

— Se pare că soarta îl ajută mai mult pe Filip decât pe 
mine. 


Şi din această clipă, Charles de La Marche prinse a-luri 
nu pe rege, ci pe contele de Poitiers căruia şi până atunci îi 
purtase pică, firea lor deosebită învrăjbindu-i, şi împotriva 
căruia se simţea întărâtat văzând că regele îi arăta mai 
multă bunăvoință. 

La sfârşitul acestei zile istovitoare, tânăra regină era aşa 
de obosită, încât întâmplările nopţii se desfăşurară pentru 
dânsa ca într-o altă viaţă. Nu avu nici groază, nici suferinţă 
prea mare, nici plăcere deosebită. 1 se supuse pur şi simplu 
bărbatului, înțelegând că lucrurile trebuie să se petreacă 
astfel. Îl auzi, înainte de a o fura somnul, îngânând nişte 
cuvinte care o făcură să spere că soţul ei o plăcea. Să fi fost 
mai puţin novice în treburi de acestea, ar fi priceput că 
avea, barem pentru o bucată de vreme, putere absolută 
asupra lui Ludovic al X-lea. 

Într-adevăr, acesta se minuna că află la o fiică de rege 
supunerea pe care n-o întâlnise până atunci decât la 
slujnice. Teama cumplită a slăbiciunilor care-l apucau în 
patul Margueritei de Burgundia dispăruse. La urma urmei, 
poate că n-o fi fost făcut pentru femeile oacheşe. De patru 
ori la rând se văzu biruitor asupra acestui trup frumos care 
lucea palid, parcă sidefiu, sub mica lampă cu ulei 
spânzurată în cerul patului, trup din care dorinţa lui putea 
face tot ce poftea. Niciodată nu se învrednicise de o 
asemenea ispravă. 

Când ieşi din odaia de culcare, dimineaţa târziu, simţea că 
i se învârteşte niţel capul, dar şi-l ţinea sus. Avea uitătura 
hotărâtă şi s-ar fi zis că noaptea de nuntă ştersese 
amintirea necazurilor sale militare. Ceea ce se pierdea pe 
câmpul de bătălie se recucerea pe cel al dragostei... 

Pentru întâia oară, Aiuritul se simţea în stare să înfrunte 
fără sfială glumele cam deocheate ale vărului său d'Artois 
care trecea drept bărbatul cel mai înzestrat cu de toate şi 
ţinând mai îndelung la tăvăleală din toată curtea. 

Apoi, către amiază, alaiul regesc porni iar la drum, 
îndreptându-se spre miazănoapte. Clemence se mai 


întoarse o dată să privească acest castel în care nu şezuse 
decât douăzeci şi patru de ceasuri şi de a cărui mărime 
adevărată nu va putea niciodată să-şi aducă aminte. 

După două zile, soseau la Reims. Locuitorii, care nu mai 
văzuseră o încoronare de treizeci de ani - adică pentru cel 
puţin jumătate din populaţie - spectacolul era nou. Se 
îngrămădiseră pe la porţi şi de-a lungul străzilor. Oraşul 
gemea de oameni din satele dimprejur, veniţi pe jos sau 
călări, de tot soiul de negustori, de ursari, de scamatori, de 
armăşei şi ispravnici ai regelui care se grozăveau de parcă 
fiecare din ei avea în mână cârma ţării. 

Locuitorii Reims-ului nu puteau să-şi închipuie că vor mai 
avea prilejul să vadă acest mare alai şi să-i plătească 
cheltuiala încă de trei ori în mai puţin de paisprezece ani. 

Dar niciodată de acum încolo catedrala din Reims nu va 
mai vedea trecându-i pragul un rege al Franţei însoţit de 
cei trei urmaşi pe care istoria avea să-i rânduiască după 
dânsul. Într-adevăr, în spatele lui Ludovic al X-lea călcau 
contele de Poitiers, contele de La Marche şi contele Filip de 
Valois, adică viitorul Filip al V-lea, viitorul Charles al IV-lea şi 
viitorul Filip al VI-lea. Cei doi Filipi, Poitiers şi Valois, aveau 
fiecare douăzeci şi doi de ani, iar Charles de La Marche 
douăzeci şi unu. Înainte ca acesta din urmă să fi împlinit 
treizeci şi şapte, coroana se va aşeza pe cele trei capete, 
unul după altul. 

PARTEA A DOUA. 

DUPĂ FLANDRA, ALTĂ BELEA: RĂZMERIŢA DIN ARTOIS. 

| 

RĂSCULAȚII. 

Din toate îndeletnicirile omeneşti, aceea care-ţi dă pe 
mână cârmuirea semenilor tăi, deşi cea mai râvnită, e şi cea 
mai dezamăgitoare, căci n-are sfârşit niciodată, şi nu 
îngăduie minţii nici o odihnă. Brutarul care şi-a scos 
cuptorul de pâine, tăietorul din pădure în faţa stejarului 
doborât, judecătorul care a dat o hotărâre, arhitectul care 
vede înălțându-se creasta unei clădiri, pictorul, după ce şi-a 


isprăvit tabloul, toţi aceştia pot, barem într-o seară, să 
cunoască liniştea relativă pe care ţi-o da o strădanie dusă la 
capăt. Cârmuitorul de ţară niciodată. Abia a sărit un hop şi 
o dificultate politică pare înlăturată, că iată alta, care se 
plămădea tocmai pe când îi venea de hac celei dintâi, 
solicitând imediat atenţia. Generalul biruitor se bucură pe 
îndelete de onorurile victoriei, dar primul ministru trebuie 
să înfrunte noile situaţii născute chiar din această victorie. 
Nici o problemă nu poate să rămână multă vreme 
nerezolvată, căci aceea care pare astăzi secundară, va 
căpăta mâine o tragică însemnătate. 

Îndeletnicirea cârmuirii nu poate fi asemuită decât cu cea 
a medicinii, care cunoaşte aceeaşi înlănţuire neîntreruptă, 
aceeaşi întâietate a cazurilor urgente, aceeaşi 
supraveghere de fiece clipă a tulburărilor uşoare care pot fi 
simptomele unor leziuni grave, în sfârşit, aceeaşi 
necontenită angajare a răspunderilor în situaţii a căror 
dezlegare depinde de împrejurări viitoare. Echilibrul 
societăţilor, ca şi sănătatea indivizilor, nu are niciodată un 
caracter definitiv, şi nu poate reprezenta o trudă isprăvită. 
Pentru omul de stat, singurele prilejuri de-a mai răsufla, i le 
oferă eşecul, cu amărăciunea legată de el, cu frământarea 
neliniştită a faptelor săvârşite, şi adeseori, plin de 
ameninţări. Cârmuitorul nu-şi află odihna decât în 
înfrângere. 

Ceea ce-i adevărat în zilele noastre, când sarcina de a 
cârmui o naţiune cere puteri şi însuşiri aproape 
supraomeneşti, a fost fără îndoială tot aşa de adevărat de 
când lumea; iar meseria de rege, pe când regii guvernau ei 
înşişi, impunea aceleaşi servituţi neîntrerupte. 

După jalnica sa ispravă războinică, abia ajunsese Ludovic 
al X-lea să dea uitării treburile Flandrei, resemnându-se a le 
lăsa să putrezească pentru că nu putea să le afle o 
dezlegare, abia îşi câştigase prestigiul mistic pe care 
încoronarea îl conferă suveranului, fie el şi cel mai păcătos 


dintre monarhi, şi numaidecât alte tulburări izbucniră prin 
părţile de miazănoapte ale Franţei. 

Baronii din Artois, aşa cum i-au făgăduit lui Robert, nu-şi 
lepădaseră armele când s-au întors de la oaste. Străbăteau 
ţara cu pâlcurile de oşteni, încercând să câştige populaţiile 
pentru cauza lor. Toată nobilimea le ţinea parte, şi prin ea, 
satele. Burghezia târgurilor era împărţită. Arassul, 
Boulogne, Therouanne se uniseră cu răsculații. Calais, 
Avesnes, Bapaume, Aire, Lens şi Saint-Omer rămâneau 
credincioase contesei Mahaut. Ţara se găsea într-o stare de 
fierbere foarte apropiată de răzvrătire. 

Aţâţătorii erau Jean de Fiennes, domnii de Caumont şi de 
Souastre, şi Gerard Kierez, cel mai iscusit dintre ei, care 
ştia să întocmească petiţii şi să ducă judecata în faţa 
divanurilor regelui. 

Sprijiniţi, conduşi şi ajutaţi cu bani de către Robert 
d'Artois, se bucurau datorită acestuia de ocrotirea contelui 
de Valois şi a întregii clici reacționare din jurul lui Ludovic 
al X-lea. 

Revendicările lor erau de două feluri. Pe de o parte cereau 
întoarcerea la vechile rânduieli ale lui Ludovic cel Sfânt, 
vrând să vină iar vremea când nu aveau de dat socoteală 
decât judecătorilor puşi de dânşii în ţinuturile lor, făceau 
război când le plăcea şi nu plăteau biruri aproape de fel. Pe 
de altă parte, cereau schimbarea ocârmuirii din Artois şi 
mai cu seamă scoaterea din slujbă a cancelarului contesei 
Mahaut, Thierry d'Hirson, care le stătea ca sarea în ochi. 

Dacă pretenţiile lor ar fi găsit ascultare, contesa Mahaut 
ajungea să fie lipsită de orice putere pe moşia ei, ceea ce 
aştepta neclintit nepotu-său, Robert. 

Mahaut nu era însă femeia care să se lase jecmănită. 
Umblând cu şiretlicuri, ducându-i cu vorba pe baroni, 
făgăduind fără să-şi ţină cuvântul, prefăcându-se într-o zi că 
le intră în voie, pentru ca a doua zi să ia toată tărăşenia de 
la capăt, căuta cu orice chip să câştige timp. Vechile 
rânduieli? Negregşit, le va face baronilor pe plac, reînviind 


vechile rânduieli. Dar pentru asta, trebuia să poruncească o 
cercetare, ca să se afle cu de-amănuntul care erau 
rânduielile în fiecare seniorie. 

Ocârmuitorii ei? Dacă au greşit sau au făcut mâncătorii 
folosindu-se de slujba lor, îi va pedepsi fără milă. Pentru 
aceasta de asemenea se va face o cercetare... Şi după 
aceea dezbaterea era adusă înaintea regelui, care nu 
pricepea nimic şi era cu gândul la celelalte necazuri ale lui 
în timp ce i se împuiau urechile cu un val de argumente 
juridice. Contesa Mahaut primea plângerile maestrului 
Gerard Kierez; făcea dovada unei bunăvoinţe de 
netăgăduit. Va căuta să afle cum stau lucrurile şi data 
viitoare se va întâlni cu baronii la Bapaume... Pentru ce 
Bapaume? Pentru ca Bapaume era oraşul ei şi pentru că 
ţinea acolo un pâlc de oaste... Mahaut stăruia ca întâlnirea 
să aibă loc la Bapaume. Apoi, în ziua hotărâtă, nu venea la 
Bapaume, deoarece trebuise să plece la Reims pentru 
încoronare... 

După ce trecu încoronarea, uită de întâlnirea făgăduită. 
Dar va veni curând în Artois; să aibă răbdare baronii. 
Cercetările îşi urmau cursul lor, adică armăşeii aflaţi în 
solda ei puneau oamenii să iscălească, ameninţându-i cu 
bâta, cu temniţa şi cu ştreangul, mărturii pline de laudă 
pentru ocârmuirea canonicului cancelar Thierry d'Hirson. 

Văzând toate acestea, baronii îşi pierduseră sărita. 
Sângele li se sui la cap; se răzvrătiră făţiş şi-i trimiseră 
vorbă lui Thierry, care se găsea la Paris pe lângă contesă, să 
nu mai pună piciorul în Artois, sub pedeapsă cu moartea. 
Apoi, îl chemară înaintea lor pe celălalt Hirson, Denis, 
vistiernicul, care făcu prostia să vină; punându-i o sabie la 
gât, îl siliră să se lepede, cu jurământ, de frate-său. 

Vrajba politică aducea a răfuială. Lucrurile luau o 
întorsătură aşa de primejdioasă, încât Ludovic al X-lea se 
repezi el însuşi până la Arras. Ţinea sa apară în chip de 
mijlocitor. Dar nu putea face mare lucru, când nu mai avea 


oaste şi când singurul pâlc rămas nerisipit era tocmai cel 
care se răscula. 

La 19 septembrie, slujitorii contesei Mahaut crezură 
nimerit să-i aresteze fără veste pe domnii de Souastre şi de 
Caumont, doi zurbagii care se potriveau de minune, unul 
fiind tare de gură şi celălalt năpraznic la bătaie, şi care 
păreau să fi luat conducerea răzmeriţei. Souastre şi 
Caumont au fost aruncaţi în închisoare. Robert d'Artois 
alergă numaidecât să stăruie pentru dânşii pe lângă rege. 

— Vere, măria-ta, spuse el, n-am nici un amestec în toată 
istoria asta, o ştii, deoarece am fost lipsit de moştenirea 
mea, pe care mătuşa Mahaut o cârmuieşte, trebuie să 
recunoaştem, destul de prost. Dar dacă Souastre şi 
Caumont, sunt ţinuţi mai departe în temniţă, ascultă ce-ţi 
spun, vom avea război în Artois. Îţi dau aceasta de ştire 
numai pentru că îţi vreau binele. 

Contele de Poitiers trăgea de cealaltă parte: 

— Poate că nu-i tocmai cuminte de a fi arestat pe cei doi 
seniori, dar ar fi o greşeală mai gravă să li se dea drumul 
acum. Ar însemna să încurajezi orice răzvrătire în ţară; ai 
îngădui astfel, frate, ca puterea ta să fie ştirbită. 

Charles de Valois se băgă în vorbă, furios: 

— E de ajuns, nepoate, izbucni el, întorcându-se spre Filip 
de Poitiers, că regele ţi-a redat soţia care iese chiar zilele 
acestea de la Dourdan. Nu te apuca să aperi şi cauza 
mamei. Nu trebuie să-i ceri regelui să deschidă porţile 
închisorilor pentru cine îţi place şi să le închidă peste cei 
care nu-ţi plac. 

— Nu văd nici o legătură, unchiule, răspunse Filip. 

— Eu însă o văd, şi s-ar crede pe bună dreptate că însăşi 
contesa Mahaut te îndeamnă să stărui astfel. 

În cele din urma Aiuritul porunci contesei Mahaut să-i 
libereze pe cei doi seniori întemnițați. În tabăra contesei 
începu să umble din gură în gură un joc de cuvinte 
răutăcios: „Domnul nostru Ludovic e deocamdată aplecat 
spre... clemenţă”. 


Souastre şi Caumont ieşiră din arestul lor de o săptămână 
cu aureolă de martiri. La 26 septembrie îşi adunau la Saint- 
Pol toţi partizanii lor, care-şi ziceau acum „aliaţi”. Souastre 
vorbi din belşug, şi graiul său necioplit, tonul aprig al 
propunerilor sale îi cuceriră pe ascultători. Trebuia, zicea 
el, să se refuze plata birurilor şi să fie spânzurați 
ispravnicii, dăbilarii şi toţi slujbaşii, armăşei şi împuterniciţi 
ai contesei, începând, bineînţeles, cu familia d'Hirson. 

Regele trimisese în grabă doi sfetnici de ai săi, Guillaume 
Flotte şi Guillaume Paumier, pentru a propovădui pacea şi a 
mijloci o nouă întâlnire la Compiegne. Aliaţii se învoiră în 
principiu cu această întâlnire, dar nici n-apucaseră bine să 
iasă cei doi Guillaume din adunare şi un trimis al lui Robert 
d'Artois sosi, năduşit şi abia trăgându-şi sufletul după atâta 
drum străbătut în goana calului. Le aducea baronilor doar o 
ştire: contesa Mahaut, făcând mare taină din această 
călătorie, sosea ea însăşi în Artois; va fi a doua zi la conacul 
din Vitz al lui Denis d'Hirson. 

După ce Jean de Fiennes dădu în vileag această veste, 
Souastre rosti cu glas tare: 

— Ştim de acum înainte, domnilor, ce avem de făcut. 

Drumurile din Artois răsunară în noaptea aceea de tropote 
de cai şi zăngănit de arme. 

II 

CONTESA DE POITIERS. 

Uriaşul rădvan, sculptat, vopsit şi aurit în întregime, 
luneca printre copaci. Era aşa de lung, că trebuia uneori 
toată destoinicia vizitiului pentru a-l face să ia o cotitură, şi 
oştenii din escortă descălecau adesea ca să pună umărul la 
urcuşul vreunui dâmb. 

Deşi lădoiul de stejar fusese aşezat chiar pe osii, cei 
dinăuntru nu prea simțeau hârtoapele drumului, de multe 
perne şi covoare ce se aflau îngrămădite acolo. Şase femei 
erau instalate aproape ca într-o odaie, flecărind, jucându-se 
cu arşice sau schimbând între ele ghicitori. Se auzeau 
fâşâind crengile joase, atinse de pielea coviltirului. 


Jeanne de Poitiers dădu la o parte perdeaua brodată cu 
crinii şi castelele de aur, care înfăţişau stema familiei 
d'Artois. 

— Unde suntem? întrebă ea. 

— Mergem de-a lungul râului Authie, doamnă, răspunse 
Beatrice d'Hirson. Trecurăm adineaori prin Auxi-le- 
Château. Până într-un ceas, vom ajunge la Vitz, la unchiu- 
meu, Denis, care ne aşteaptă şi va fi foarte bucuros să vă 
revadă. Şi poate că doamna Mahaut se va şi afla acolo, cu 
soţul domniei tale. 

Jeanne de Poitiers privea peisajul, copacii încă verzi, 
păşunile în care ţăranii coseau o otavă rară sub un cer 
însorit, căci, aşa cum se întâmplă adeseori după verile 
ploioase, pe la acest sfârşit de septembrie vremea se făcuse 
frumoasă. 

— Doamnă Jeanne, te rog, nu te mai apleca în afară la 
fiecare clipă, urmă Beatrice. Doamna Mahaut ne-a sfătuit să 
bagi bine de seamă şi să nu-ţi arăţi faţa când vom fi în 
Artois. 

Dar Jeanne nu-şi putea lua ochii de la geam. Să privească! 
De opt zile, de când ieşise din închisoare, nu făcea decât 
asta. Aşa cum un înfometat se îndoapă cu hrană, gândind că 
nu se va mai sătura niciodată, prin privire ea îşi însuşea din 
nou universul. Frunzişul copacilor, norii subţiri, o clopotniţă 
care se zărea în depărtare, zborul unei păsări, iarba 
taluzurilor, toate i se păreau de-o nemaipomenită 
frumuseţe, pentru că era liberă. 

Când porţile castelului de la Dourdan se deschiseseră în 
faţa ei, şi când căpitanul fortăreței, plecându-se până-n 
pământ, îi urase drum bun, arătându-i cât de mare fusese 
pentru dânsul cinstea de a o avea ca oaspete, Jeanne se 
simţise cuprinsă de un fel de ameţeală. 

„Mă voi mai obişnui vreodată cu libertatea?” se întreba. 

La Paris, o aşteptase o dezamăgire. Mamă-sa trebuise să 
plece în pripă spre Artois. Dar îi lăsase rădvanul ei, mai 
multe doamne de neam mare, precum şi numeroase slugi. 


În vreme ce croitori, croitorese şi brodeze dădeau zor să-l 
reconstituie o garderobă, Jeanne se folosise de acest popas 
de câteva zile pentru a umbla, însoţită de Beatrice, prin 
capitală. Se simţea ca o străină, venită de la celălalt capăt al 
lumii, şi era încântată de tot ce vedea. Străzile! Nu se mai 
sătura de priveliştea străzilor. Galantarele din galena 
Negustorilor, dughenile de pe cheiul Giuvaergiilor! Avea 
poftă să pipăie tot, să cumpere tot. Deşi îşi păstra acea 
ţinută mândră, stăpânită, care fusese întotdeauna a ei, ochii 
îi străluceau, trupul i se însufleţea, cuprins de o bucurie a 
simţurilor când atingea brocarturile, perdelele, podoabele 
de aur. Şi totuşi, nu putea să gonească amintirea zilelor 
când venise, în aceleaşi dugheni, cu Marguerite, Blanche, 
fraţii d'Aulnay... 

„M-am jurat destul, în închisoarea mea, îşi zicea dânsa, că 
dacă ies vreodată de acolo, să nu-mi mai pierd vremea cu 
fleacuri. De altminteri, ele nu-mi plăceau aşa de mult 
odinioară! De unde-mi vine această patimă pe care n-o pot 
ţine în frâu?” 

Cerceta cu luare aminte îmbrăcămintea femeilor pentru a 
nota noile amănunte ale modei şi forma pe care o aveau în 
acest an pălăriile, rochiile şi scurteicile. Căuta să citească în 
ochii bărbaţilor dacă mai putea să placă. Complimentele 
mute pe care le primea, felul cum tinerii întorceau capul 
după dânsa reuşeau să-i împrăştie orice teamă în privinţa 
asta. Pentru cochetăria ei, găsea o scuză ipocrită: „Irebuie 
să aflu, îşi repeta în gând, dacă mai am farmece care să-l 
ispitească pe soţul meu”. 

La drept vorbind, ieşea neatinsă trupeşte, după cele 
şaisprezece luni de închisoare. Regimul de la Dourdan nu 
putea fi nicidecum asemuit cu cel de la Château-Gaillard. 
Jeanne era ceva mai palidă ca înainte, ceea ce, într-o 
privinţă, o făcea mai frumoasă, căci pistruii dispăruseră de 
pe faţa ei. Sub cosiţele false răsucite în chip de melci pe 
după urechi. - „Femeile care au părul rar îşi pun şi ele”, îi 
spusese Beatrice d'Hirson, pentru a o linişti - gâtul ei, cel 


mai frumos gât din Franţa, susţinea tot cu aceeaşi graţie 
căpşorul acela cu umerii obrajilor ieşiţi şi cu ochii albaştri 
puţintel alungiţi spre tâmple. Paşii ei îţi aminteau umbletul 
mlădios al ogarilor albi. Jeanne nu-i prea semăna mamei 
sale, având doar aceeaşi sănătate zdravănă, iar ca 
înfăţişare aducea mai curând cu răposatul conte palatin 
care fusese un senior foarte fercheş. 

Acum, când era aşa de aproape de ţinta călătoriei, Jeanne 
devenea tot mai nerăbdătoare; aceste ultime ceasuri i se 
păreau mai lungi decât toate lunile trecute. Caii nu şi-or fi 
încetinit goana? Nu li s-ar putea da zor vizitiilor? 

— Vai, doamnă, şi eu ard de nerăbdare să mă văd mai 
repede poposind undeva, dar nu din aceeaşi pricină că 
domnia ta, zicea una dintre doamnele însoţitoare, la celălalt 
capăt al rădvanului. 

Această persoană, care se numea doamna de Beaumont, 
era însărcinată în luna a şasea. Pentru dânsa drumul 
începuse să fie istovitor; îşi cobora uneori ochii spre 
pântecul ei, cu un oftat aşa de greu, încât celelalte femei 
nu-şi puteau stăpâni râsul. 

Jeanne de Poitiers o întrebă în şoaptă pe Beatrice: 

— Eşti într-adevăr sigură că soţul meu nu s-a îndrăgostit 
de altă femeie în tot acest timp? Nu cumva m-ai minţit? 

— Nu, doamnă, crede-mă. De altfel, chiar dacă 
monseniorul de Poitiers şi-ar fi întors ochii spre alte femei, 
tot n-ar mai putea să se gândească la ele după ce a băut 
licoarea vrâjită care-l va face să fie numai al domniei tale. 
Vezi doară că el însuşi a cerut regelui să te întorci acasă...! 

„Şi chiar dacă o fi având o ibovnică, nu-i nimic, mă voi 
împăca şi cu asta. Un bărbat, fie el şi împărţit cu altă 
femeie, tot e mai bun ca închisoarea”, îşi zicea Jeanne. Dădu 
iar deoparte perdeaua, ca şi cum făcând astfel, iuţea mersul 
trăsurii. 

— Rogu-te, doamnă, spuse din nou Beatrice, nu te arăta 
atâta. Nu prea suntem iubiţi acum prin locurile acestea. 


— Oamenii par totuşi foarte drăguţi, răspunse Jeanne. 
Ţăranii ăştia care ne salută nu au oare feţe plăcute? 

Lăsând perdeaua în jos, nu văzu că îndată ce trecuse 
rădvanul, trei ţărani, care tocmai o salutaseră plecându-se 
până la pământ, dădură fuga în pădure, pentru a-şi dezlega 
caii şi a porni în galop. 

Puțin timp după aceea, rădvanul pătrunse în curtea 
conacului de la Vitz; nerăbdarea contesei de Poitiers avu să 
sufere o nouă dezamăgire. Pe când Jeanne se gândea să 
cadă în braţele mamei sale, pe când se pregătea mai ales 
să-şi revadă soţul, Denis d'Hirson îi spuse, ieşindu-i înainte, 
că nici contesa d'Artois, nici contele de Poitiers nu veniseră 
şi că o aşteptau în castelul d'Hesdin, la zece leghe mai spre 
miazănoapte. 

— Ce înseamnă asta? o întrebă în şoapta pe Beatrice. N-ai 
zice că se feresc înadins din calea mea ca să nu mă vadă? 

Şi o tulburare plină de teamă o cuprinse deodată. Toată 
călătoria aceasta, stropul de sânge scos din braţul ei, 
licoarea vrăjită, plecăciunile căpitanului gărzii de la 
Dourdan, toate acestea n-or fi fost o comedie urzită anume, 
în care Beatrice era pusă s-o tragă pe sfoară? Jeanne, la 
urma urmei, nu avea nici o dovadă că soţul ei ar fi cerut-o 
într-adevăr. Nu erau cumva pe cale s-o ducă, pur şi simplu, 
de la o închisoare la alta, dând acestei strămutări, din 
motive tainice, înfăţişarea libertăţii recâştigate? Afară 
numai... afară numai dacă - şi Jeanne se înfiora 
închipuindu-şi tot ce e mai rău - dacă nu vor fi hotărât s-o 
facă să piară, având grijă s-o arate mai întâi la Paris ca şi în 
Artois, liberă şi graţiată, spre a nu trezi bănuieli. Beatrice îi 
povestise împrejurările în care Marguerite de Burgundia îşi 
aflase moartea. Jeanne se întreba dacă nu vor face-o şi pe 
dânsa să dispară, îmbrăcând sfârşitul ei în alte forme. 

Frământată de aceste gânduri, nu prea mâncă la prânzul 
pe care-l dădu în cinstea ei Denis d'Hirson. Starea de 
fericire trăită de opt zile încoace făcu loc pe neaşteptate, 
celei mai apăsătoare nelinişti, şi ea căuta să-şi citească 


soarta pe feţele celor din jur. Frumoasa Beatrice şi unchiu- 
său, vistiernicul, păreau să se înţeleagă de minune; se 
îmbrăţişaseră la sosire, cu un sărut ceva mai lung decât s-ar 
fi cuvenit între rubedenii. Şi afară de asta, se aflau acolo doi 
seniori cu mutra cam stânjenită, domnii de Liques şi de 
Nedonchel, care îi fuseseră prezentaţi Jeannei, ca unii ce 
aveau s-o însoţească până la Hesdin. N-or fi fost oare 
însărcinaţi cu o treabă cumplită la vreo răspântie de drum? 

Nimeni nu-i pomenea de şederea ei în temniţă; toţi se 
prefăceau a o privi ca şi cum n-ar fi fost niciodată în 
închisoare, şi tocmai asta o neliniştea. Vorbele ce se 
schimbau la masă, din care ea nu înţelegea nimic, se 
învârteau numai în jurul situaţiei din Artois, a datinilor 
nesocotite, a întrevederii de la Compiegne propusă de solii 
regelui, a răscoalelor aţâţate de Souastre, Caumont şi Jean 
de Fiennes. 

— N-ai băgat de seamă, doamnă, vreo forfotă în calea 
domniei tale, nici vreo adunare de oameni înarmaţi? o 
întrebă Denis d'Hirson pe Jeanne. 

— N-am văzut nimic de acest fel, domnule Denis, răspunse 
dânsa, iar satele mi s-au părut foarte liniştite. 

— Mi s-a dat totuşi de veste că au izbucnit neorânduieli 
începând de ieri şi toată noaptea trecută; doi dintre 
ispravnicii noştri au fost atacați azi dimineaţă. 

Jeanne înclina tot mai mult să creadă că acestea nu erau 
decât vorbe menite să-i adoarmă bănuielile. 1 se părea că 
un laţ nevăzut se strângea în jurul ei. Se întreba, în ce fel ar 
putea să scape? Dar, spre a merge unde? Cine ar putea s-o 
ajute? Era singură, înspăimântător de singură, şi îşi rotea 
ochii în jur fără să găsească pe nimeni care să-i pară un 
aliat. 

Doamna însărcinată mânca straşnic şi continua să ofteze 
din greu privindu-şi pântecul. 

— Contesa Mahaut, crede-mă, domnule Denis, va fi silită 
să se plece, zicea domnul de Nedonchel, bărbat cu dinţii 
lungi, gălbejit la faţă şi adus de spate. Foloseşte trecerea 


ce-o ai pe lângă dânsa. Convinge-o să se supună barem în 
parte. Să-l îndepărteze pe fratele domniei tale, oricât de 
greu ne vine să ţi-o spunem, sau să se prefacă a-l îndepărta 
căci aliaţii nu vor voi niciodată să cadă la învoială câtă 
vreme va fi el cancelar. Ba, chiar şi pe noi aceştia, crede- 
mă, ne pândeşte mare primejdie rămânând credincioşi 
contesei, în timp ce ne arătăm a sta alături de ceilalţi 
baroni. Cu cât aşteaptă mai mult, cu atât nepotu-său Robert 
îi câştigă pe oameni de partea lui. 

În clipa aceea, un vătăşel, în capul gol şi abia trăgându-şi 
sufletul, intră alergând în sufragerie. 

— Ce este, Cornillot? întrebă Denis d'Hirson. 

Vătăşelul Cornillot şuşoti câteva vorbe întretăiate la 
urechea lui Denis d'Hirson. Acesta se făcu numaidecât alb 
la faţă, trânti jos şervetul ce-i acoperea genunchii şi sări din 
locul său. 

— lertaţi-mă, o clipă, domnilor, spuse, trebuie să mă duc 
să văd... 

Şi ieşi în fuga mare printr-una din uşile joase ale 
sufrageriei, urmat de Cornillot care se ţinea scai după 
dânsul. Fu auzit strigând: 

— Paloşul, daţi-mi paloşul... 

Apoi, bocănitul paşilor săi grăbiţi se pierdu din ce în ce, pe 
o scară. 

O clipă după asta, când oaspeţii nu-şi veniseră încă în fire 
din tulburarea lor, o larmă uriaşă se auzi din curte. Ai fi zis 
că o oaste întreagă năvălise acolo în goana cailor. Un câine 
care trebuie să fi primit o lovitură de copită, urla 
înfricoşător. Liques şi Nedonchel se repeziră la ferestre, în 
timp ce femeile din escorta contesei de Poitiers se 
înghesuiau într-un ungher al încăperii ca un cârd de bibilici. 
Lângă Jeanne nu rămăsese decât Beatrice d'Hirson şi 
doamna însărcinată al cărui chip se făcuse pământiu. 

„Mi s-a întins o capcană”, îşi spuse Jeanne de Poitiers. 
După felul cum Beatrice se apropiase de dânsa şi după 
mâinile care-i tremurau, Jeanne îşi dădu seama că nu era 


înţeleasă cu năvălitorii. Dar asta nu făcea ca lucrurile să 
pară mai vesele şi, oricum ar fi fost, nu era timp să stea 
mult pe gânduri. 

Uşa nu se deschise, ci mai curând sări din loc, şi vreo 
douăzeci de baroni, conduşi de Souastre şi Caumont dădură 
buzna, cu săbiile în mână, zbierând: 

— Unde-i trădătorul, unde se ascunde trădătorul? 

Se opriră, şovăind niţel în faţa priveliştii ce li se înfăţişa. 
Aveau mai multe motive de a fi miraţi. Mai întâi, lipsa lui 
Denis d'Hirson, pe care erau siguri că-l vor găsi acolo şi 
care dispăruse ca după vălul unui vrăjitor. Şi apoi, cârdul 
acesta de femei cârâitoare sau leşinate de frică, îmbulzindu- 
se una într-alta, şi care se şi vedeau sortite unui viol 
general. Şi mai cu seamă prezenţa lui Liques şi a lui 
Nedonchel, pe care îi credeau de ai lor; nu mai departe 
decât alaltăieri la Saint-Pol, cei doi cavaleri se aflau printre 
conjuraţi şi acum îi vedeau aici, stând la masă într-un conac 
din tabăra vrăjmaşă. Dezertorii fură acoperiţi de ocări din 
belşug, îi întrebară cât primeau pentru trădarea lor, dacă 
se vânduseră familiei Hirson pentru treizeci de arginţi; iar 
Souastre îi plesni una lui Nedonchel cu mănugşa de fier 
peste obrazul lung şi galben, de-i dădu sângele pe gură. 

Liques se străduia să se dezvinovăţească explicând ce-i 
adusese acolo. 

— Venisem pentru a apăra păsurile voastre; vrem să nu se 
facă moarte de om şi pustiiri zadarnice. Eram gata să 
dobândim cu vorba mai mult decât voi cu săbiile. 

Îi siliră să tacă suduindu-i cumplit. Din curte veneau 
răcnetele altor „aliaţi” care aşteptau. Nu erau mai puţin de 
o sută. 

— Să nu rosteşti numele meu, îi suflă Beatrice contesei de 
Poitiers, căci cu unchii mei au ei ce au. 

Doamna însărcinată făcu o criză de nervi şi se prăbuşi pe 
banca ei. 

— Unde-i contesa Mahaut? Va trebui să ne asculte! Ştim că 
se află aici, i-am urmărit rădvanul, strigau baronii. 


Jeanne de Poitiers începea să priceapă că zurbagiii aceştia 
n-o căutau anume pe dânsa, şi că nu viaţa ei voiau s-o 
curme. După ce-i trecu spaima din prima, clipa, mânia îi 
împurpură faţa; în ciuda celor şaisprezece luni de 
închisoare, sângele aprig al neamului d'Artois i se pornise 
deodată prin vine, cu tot ce avea năpraznic în el. 

— Sunt contesa de Poitiers şi eu sunt cea care călătoresc 
în rădvanul mamei mele, izbucni dânsa. Şi nu-mi place de 
fel să se intre cu atâta zarvă acolo unde mă aflu. 

Deoarece răsculații habar nu aveau că ea ieşise din 
închisoare, vestea asta neașteptată îi amuţi pentru o clipă. 
Hotărât lucru, mergeau din surpriză în surpriză. Cei care 
altădată avuseseră prilejul s-o vadă pe Jeanne, o 
recunoscură. 

— Vreţi să-mi spuneţi numele voastre, urmă Jeanne, căci 
am obiceiul de a nu vorbi decât oamenilor care-mi sunt 
prezentaţi, şi mi-e greu să ştiu cine sunteţi sub armurile 
voastre. 

— Sunt domnul de Souastre, răspunse capul răsculaților, 
un bărbat cu sprâncene groase roşcate, iar acesta e 
tovarăşul meu de luptă Caumont; iată-i şi pe Saint-Venant şi 
Jean de Fiennes şi pe domnul de Longvillers; şi o căutăm pe 
contesa Mahaut... 

— Cum? Auzit-am bine? Numai nume de gentilomi! N-aş fi 
crezut asta după felul în care vă purtaţi cu nişte doamne, pe 
care mai bine v-ar fi stat să le ocrotiţi, iar nu să le 
înspăimântați, dând năvală peste ele! Iată colo, doamna de 
Beaumont care e însărcinată, gata-gata să nască, şi care a 
leşinat din pricina voastră. Nu vă e ruşine? 

Un freamăt surd arăta că baronii încep să se codească. 
Jeanne era frumoasă, şi felul ei de a le ţine piept, le 
impunea. Afară de asta, era cumnata regelui şi părea să fi 
căpătat iar mare trecere la curte. Arnaud de Longvillers o 
încredinţă că nu-i voiau nici un rău, că numai cu Denis 
d'Hirson aveau o răfuială, pentru că acesta le jurase că se 
leapădă de frate-său şi nu-şi ţinea promisiunea. 


Într-adevăr, ei speraseră s-o prindă pe Mahaut într-o 
capcană şi s-o facă să le intre în voie cu de-a sila, şi acum se 
simțeau plouaţi că le ieşise planul pe dos. Unii încălecară, 
pornind peste câmp în căutarea vistiernicului, pe când 
ceilalţi, pentru a-şi răzbuna păţania, dădură iama prin casă, 
prădând tot ce le venea în cale. 

Vreme de un ceas, conacul din Vitz răsună de pocnetul 
uşilor trântite, a mobilelor sparte, a farfuriilor sfărâmate. 
Tapiseriile şi draperiile erau smulse din pereţi; năvălitorii 
şterpeleau argintăria de pe policioare. 

Apoi, mai potoliţi dar tot ameninţători, răsculații o siliră pe 
Jeanne şi pe însoţitoarele ei să urce iar în marele rădvan 
aurit; Souastre şi Caumont trecură în capul pâlcului de 
escortă, şi trăsura porni pe drumul ce ducea la Hesdin, 
înconjurată de clinchetul zalelor de oţel ale acestor 
războinici. 

Într-acest chip, aliaţii erau acum siguri că vor ajunge la 
contesa Mahaut. După o leghe de drum, când să iasă din 
târgul Jvergny, alaiul se opri. Puseseră mâna pe Denis 
d'Hirson, în clipa când încerca să treacă peste râul Authie, 
apucând prin mlaştini. Vistiernicul se ivi, tăvălit în noroi, 
bătut, plin de sânge, cu mâinile şi picioarele băgate în fiare, 
clătinându-se între doi baroni călări. 

— Ce-i vor face acum? Ce-i vor face? murmură Beatrice. În 
ce hal l-au adus! 

Şi începu să bolborosească tainice rugăciuni care nu-şi 
aveau înţelesul nici în latineşte, nici în franţuzeşte. 

După ce se sfătuiră mult între dânşii, baronii căzură la 
învoială să-l păstreze ca zălog, închizându-l într-un castel 
din apropiere. Dar furia lor ucigaşă avea nevoie de un ţap 
ispăşitor. Îl găsiră lesne. 

Vătăşelul Cornillot fusese prins o dată cu Denis. Se 
nimerise, spre nenorocirea lui, să fie tocmai el, Cornillot, cel 
care cu zece zile în urmă îi arestase pe Souastre şi 
Caumont. Cum viaţa unuia ca dânsul nu reprezenta nici cât 
o monedă, baronii hotărâră să isprăvească cu el 


numaidecât. Dar trebuia ca moartea lui să le fie pildă şi să 
le dea de gândit tuturor slujitorilor contesei Mahaut. 

Unii voiau să fie spânzurat, alţii să fie tras pe roată şi 
destui alţii să fie îngropat de viu. Întrecându-se care mai de 
care în cruzime, discutau în faţa lui cum anume ar fi mai 
nimerit să-l ucidă, în timp ce el, cu faţa îmbrobonită de 
sudoare, se târa în genunchi, zbierându-şi nevinovăția şi 
rugându-se să i se cruţe viaţa. Souastre găsi o soluţie care-i 
mulţumi pe toţi, afară de cel osândit. 

Trimiseră să se aducă o scară. Îl suiră pe Cornillot într-un 
copac, legându-l de subsuori; apoi, după ce el se zbătu o 
vreme în aer, dând din picioare spre hazul baronilor, tăiară 
funia şi-l lăsară să cadă la pământ. Cu oasele sfărâmate, 
nenorocitul urlă tot timpul până i-au săpat mormântul. Îl 
îngropară de-a-n picioarelea, lăsându-i afară doar capul. 

Rădvanul contesei de Poitiers aştepta să pornească iar, şi 
doamnele însoţitoare îşi astupau urechile ca să nu audă 
ţipetele celui pus la cazne. Contesa de Poitiers, oricât de 
tare era, simţea un leşin la inimă; şi nu îndrăznea să se 
amestece, de teamă ca mânia baronilor să nu se întoarcă 
împotriva ei. Beatrice d'Hirson, în ciuda primejdiei care o 
pândea şi pe dânsa, urmărea ceremonia cu o stranie luare 
aminte. 

În cele din urmă, Souastre îşi întinse paloşul unuia dintre 
oşteni. Tăişul luci o dată de-a lungul pământului şi capul 
vătăşelului Cornillot se duse de-a dura prin iarbă, în timp ce 
un val de sânge ţâşnea din arterele tăiate. 

În clipa când rădvanul porni, doamna însărcinată fu 
apucată de dureri; începu să urle trântindu-se pe spate şi 
ridicându-şi fustele. Femeile din jur înţeleseseră îndată că 
ea nu-şi va duce până la capăt sarcina. 

III. 

A DOUA CĂSNICIE A REGATULUI. 

Hesdin era o fortăreață straşnică, având trei curţi 
îngrădite. Era întretăiată de şanţuri, înconjurată cu 
metereze, împănată cu clădiri, grajduri, hambare, magazii 


şi legată de câmpia din jur prin mai multe coridoare săpate 
sub pământ. O garnizoană de opt sute de arcaşi, folosindu- 
se de toate acestea, putea să reziste lesne acolo - având 
asigurată hrana necesară - unui asediu de câteva luni. 
Înlăuntrul celei de a treia curţi se afla reşedinţa principală 
a conților d'Artois, alcătuită dintr-o seamă de clădiri de 
locuit, şi care era înţesată cu mobile scumpe, tapiserii, 
obiecte de artă şi argintărie, o avuţie de nepreţuit, adunată 
vreme de trei generaţii. 

— Cât timp voi avea cetatea asta, obişnuia să zică Mahaut, 
ticăloşii mei de baroni nu-mi vor veni de hac. Vor obosi cu 
mult înainte ca zidurile mele să cedeze, şi nepotu-meu 
Robert se amăgeşte singur dacă îşi închipuie că-l voi lăsa 
vreodată să pună mâna pe Hesdin. 

— Hesdin îmi aparţine după lege şi moştenire, spunea la 
rândul său Robert d'Artois; mătuşă-mea Mahaut mi l-a 
furat, aşa cum mi-a furat tot comitatul meu. Dar nu mă voi 
lăsa până nu i-l voi lua, împreună cu păcătoasa ei de viaţă. 

Când aliaţii, escortând rădvanul contesei de Poitiers, se 
înfăţişară la căderea nopţii în faţa primului zid al fortăreței, 
numărul lor scăzuse simţitor. Domnul de Journy părăsise 
alaiul, zicând că trebuie să meargă la moşie spre a 
supraveghea strângerea fânului, iar domnul de Givenchy 
făcuse la fel, nevrând să-şi lase prea multă vreme nevasta 
singură. Alţii, ale căror conace foarte apropiate se vedeau 
de pe drum, la o aruncătură de praştie, se duceau să cineze 
acasă, luând cu ei şi pe prietenii cei mai intimi şi dându-şi 
cuvântul că se vor întoarce neîntârziat. Aşa că, îndâriiţii nu 
mai erau decât vreo treizeci; mergeau de trei zile călare, 
fără întrerupere. Veşmintele lor de oţel începeau să le 
apese tot mai greu umerii, şi simțeau mare nevoie să se 
spele. 

Mânia li se potolise după ce-şi vărsaseră năduful asupra 
vătăşelului Cornillot, al cărui cap îl purtau în vârful unei 
suliţi, ca pe un trofeu. 


Trebuiră să stea la târguială o bucată de vreme când 
ajunseră în faţa primului corp de gardă, până să fie lăsaţi să 
intre. Apoi, avură iar de aşteptat, şi Jeanne de Poitiers în 
mijlocul lor, între primul şi al doilea zid. 

Luna nouă se înălţase pe cerul încă luminos. Dar noaptea 
începea să coboare în curţile fortăreței Hesdin. 'Totul era 
liniştit, chiar prea liniştit în ochii baronilor. Se mirau văzând 
atât de puţini oşteni. Un cal necheză în fundul unui grajd, 
simțind prezenţa altor cai. 

Se lăsa răcoarea serii, în care Jeanne recunoştea 
miresmele copilăriei. Doamna de Beaumont continua să 
geamă că moare. Baronii vorbeau între dânşii. Unii găseau 
că făcuseră de ajuns deocamdată, că afacerea începea să 
miroasă a capcană, şi că ar fi mai bine să se întoarcă aici 
într-o altă zi, când se vor aduna mai mulţi. Jeanne întrevăzu 
clipa când va fi luată şi ea ca zălog, sau se va găsi prinsă în 
toiul unei bătălii nocturne. 

În cele din urmă, al doilea pod fu lăsat jos, apoi al treilea. 
Baronii se codeau. 

— Eşti într-adevăr sigură că maică-mea e aici? o întrebă în 
şoaptă Jeanne pe Beatrice d'Hirson. 

— Ţi-o jur pe viaţa mea, doamnă, şi doresc tot aşa de mult 
ca şi domnia ta să mă văd lângă dânsa. 

Atunci, Jeanne îşi scoase capul pe ferestruica rădvanului: 

— Ei, bine, domnilor! Unde vi-e graba cea mare de-a sta 
de vorbă cu stăpâna voastră? V-a pierit curajul în clipa când 
trebuie să daţi ochii cu ea? 

Cuvintele acestea le dădură brânci înainte, şi pentru a nu 
se face de ruşine în ochii unei femei, baronii pătrunseră în a 
treia curte, unde descălecară. 

Oricât de pregătit eşti pentru un eveniment, el se prezintă 
întotdeauna într-alt chip decât îl aşteptai. 

Jeanne de Poitiers îşi închipuise în douăzeci de feluri clipa 
când se va afla iar de faţă cu ai săi. Era pregătită pentru 
orice, pentru primirea rece care se făcea vinovatei iertate, 
pentru marea scenă a împăcării oficiale, pentru regăsirea 


intimă cu strigate de bucurie şi pupături. Şi pentru fiecare 
eventualitate, îşi alcătuise o atitudine şi-şi prevăzuse 
cuvintele ce avea să rostească. Dar niciodată nu şi-ar fi 
închipuit că se va întoarce în castelul familiei escortată de 
harababura unei răscoale, cu o doamnă însoţitoare care să 
lepede în fundul rădvanului ei. 

Când Jeanne intră în sala cea mare, luminată de luminări, 
unde contesa Mahaut, în picioare, cu braţele încrucişate şi 
buzele strânse, îi privea pe baronii care se apropiau, 
primele sale cuvinte fură pentru a zice. 

— Mamă, trebuie să i se dea ajutor doamnei de Beaumont 
care-i pe cale să-şi piardă pruncul. Prea au speriat-o vasalii 
tăi. 

Contesa îi porunci de îndată finei sale Mahaut d'Hirson, o 
soră a Beatricei, care se afla lângă dânsa - căci tot neamul 
Hirsonilor făcea parte din curtea ei: Pierre era judeţ al 
oraşului Arras, Guillaume era pitar, trei alţi nepoți şi 
nepoate erau băgaţi în slujbe grase fără a face vreo treabă 
- să dea fuga spre a-i chema pe meşterul Hermant şi 
meşterul Pavilly, „doftorii” săi, pentru a da îngrijiri bolnavei. 

Apoi, suflecându-şi mânecile, se întoarse către baroni: 

— Domni râi ce sunteţi, faptă de cavaleri e asta, să vă 
legaţi de nobila mea fiică şi de doamnele ce-o însoțesc, şi 
credeţi că astfel mă veţi face să dau îndărăt? V-ar place ca 
alţii să se poarte la fel cu nevestele şi fecioarele voastre 
când se află la drum? Haide, răspundeţi, să aud cum vă 
dezvinovăţiţi de aceste nelegiuiri, pentru care voi cere 
regelui să vă pedepsească! 

Baronii îl împinseră pe Souastre, dându-i brânci, şi 
suflându-i: 

— Vorbeşte. Spune ce ai de zis... 

Souastre tuşi ca să-şi dreagă glasul şi-şi trecu degetele 
printr-o barbă de trei zile. Vorbise atâta, înjurase, ţinuse 
adunări pentru a-i aţâţa pe ceilalţi, încât acum, în clipa cea 
grea, nu ştia ce să mai zică. 


— Ei bine, doamnă, începu el, vrem să ştim dacă îl vei 
dezaproba în sfârşit pe ticălosul de cancelar al domniei tale 
care înăbuşă plângerile noastre, şi dacă te vei învoi să ne 
recunoşti rânduielile, aşa cum erau ele pe vremea măriei 
sale Ludovic cel Sfânt... 

Se întrerupse văzând că un nou personaj intra în încăpere, 
şi că acest personaj era contele de Poitiers. Ţinându-şi capul 
puţintel dat spre umăr, se apropia cu paşi mari, călcând 
liniştit. Baronii, care nu erau decât nişte mici moşieri şi nu 
se aşteptau să-l vadă ivindu-se, fără veste, pe fratele 
regelui, se strânseseră unii într-alţii. 

— Domnii mei... rosti contele de Poitiers. 

Se opri, zărind-o pe Jeanne. Veni la dânsa şi o sărută pe 
gură, în chipul cel mai firesc din lume, faţă de toată lumea, 
ca să arate astfel că soţia sa îşi redobândise pe deplin toate 
drepturile şi că, pentru dânsul, odată cu aceasta, interesele 
contesei Mahaut deveniseră nişte treburi de-ale familiei. 

— Aşadar, domnii mei, urmă el, iată-vă nemulţumiţi. Ei 
bine, şi noi de asemenea. Aşa stând lucrurile, dacă ne 
îndârjim de o parte şi de alta, şi dacă folosim silnicia, nu 
vom ajunge la nimic bun... A, te recunosc, domnule de 
Balliencourt; te-am văzut în tabără. Cum te lauzi cu 
sănătatea? Mereu zdravăn? Silnicia e scăparea oamenilor 
care nu-s în stare să cugete... Te salut, domnule de 
Caumont. 

Vorbind, trecea printre dânşii, privându-i drept în ochi, 
zicându-le pe nume celor ale căror feţe şi le amintea, şi 
întinzându-le mâna, cu dosul palmei în sus, pentru ca eisăi- 
o sărute în semn de omagiu. 

— Dacă stăpâna voastră, contesa d'Artois ar urma să vă 
pedepsească pentru relele purtări ce-aţi avut faţă de dânsa, 
asta i-ar fi foarte uşor. Vezi dară, domnule de Souastre, 
priveşte prin fereastră şi spune-mi dacă aţi avea vreo cale 
de a scăpa de aici. 

Câţiva baroni se duseră la ferestre şi văzură că pe 
meterezele zidurilor răsăriseră deodată puzderie de coifuri 


ce se profilau în amurg. Un pâlc de arcaşi se înşirase în 
curte, iar nişte vătăşei stăteau gata, la primul semn, să 
ridice podurile şi să lase în jos porţile cu ţepi de fier. 

— Să fugim, dacă mai e timp, şoptiră unii baroni. 

— Nu, domnii mei, nu fugiţi, le zise contele de Poitiers, 
fuga voastră nu v-ar duce mai departe de al doilea zid. Vă 
spun încă o dată că noi nu vrem să vă facem silnicie, şi o rog 
pe cea care vi-e stăpână să nu ridice armele împotriva 
voastră. Nu-i aşa, mamă? 

Contesa Mahaut încuviinţă, dând din cap. 

— Să încercăm a curma într-un alt chip neînțelegerile 
noastre, urmă contele de Poitiers, aşezându-se. 

Îi pofti pe baroni să facă la fel şi porunci să li se aducă de 
băut. 

Deoarece nu erau acolo destule jilţuri pentru toţi, unii se 
aşezară pe jos. Alternanţa aceasta de bunăvoință şi 
ameninţări îi buimăcea. 

Filip de Poitiers le vorbi pe îndelete. Le arătă că răzmeriţa 
nu aducea decât nenorocire, că erau supuşi ai regelui 
înainte de a fi supuşi ai contesei Mahaut, şi că ar trebui să 
primească judecata suveranului. Acesta trimisese doi 
împuterniciţi, domnul Flotte şi domnul Paumier, pentru a 
încheia un armistițiu. De ce refuzaseră armistițiul? îi 
întrebă contele de Poitiers. 

— Nu mai aveam încredere în contesa Mahaut, răspunse 
Jean de Fiennes. 

— Armistițiul v-a fost cerut în numele regelui; deci regelui 
îi aduceţi ocara de a pune la îndoială cuvântul său. 

— Dar monseniorul Robert d'Artois ne-a încredinţat că... 

— Ah! Mă aşteptam la una ca asta! Băgaţi de seamă, bunii 
mei domni, nu vă luaţi după spusele monseniorului Robert 
care vorbeşte cam prea uşuratec în numele regelui, spre a 
vă face să-i slujiţi ţelurile lui, plătind poate ceva din pungă, 
dar fără să-şi pună pielea la bătaie. Vărul nostru, d'Artois, a 
pierdut procesul său împotriva doamnei Mahaut acum şase 
ani, iar regele, tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, a 


judecat el însuşi. Ceea ce se petrece în acest comitat nu vă 
priveşte decât pe voi, pe contesă şi pe rege. 

Jeanne de Poitiers îşi cerceta din ochi soţul. Îi asculta 
fericită glasul egal: regăsea felul său de-a înălța deodată 
pleoapele pentru a întări o vorbă, şi aerul acela nepăsător 
care, Jeanne îşi dădea seama acum, nu era decât de ochii 
lumii, ca să-şi ascundă forţa. Il se părea maturizat în chip 
straniu. Trăsăturile lui Filip erau mai pronunţate. Nasul său 
mare şi ciolănos ieşea şi mai mult la iveală; obrazul începea 
să capete înfăţişarea sa definitivă. Filip părea totodată să fi 
dobândit o autoritate deosebită, ca şi cum, de la moartea 
tatălui său, o parte din puterea înnăscută a răposatului, ar 
fi trecut în el. 

După un ceas întreg de tocmeală, contele de Poitiers, 
obținuse ceea ce voia, sau cel puţin tot ce se putea obţine. 
Denis d'Hirson va fi pus în libertate; Thierry nu se va mai 
arăta deocamdată prin Artois, dar slujitorii care ocârmuiau 
în numele contesei vor rămâne pe locurile lor, până la 
sfârşitul cercetărilor. Capul vătăşelului Cornillot va fi predat 
de îndată a lor săi spre a i se face o înmormântare 
creştinească... Căci, zicea contele de Poitiers: 

— Ceea ce-aţi făcut voi e faptă de păgân iar nu de 
apărători ai adevăratei credinţe. Asemenea purtări deschid 
calea răzbunărilor, cărora, la rândul vostru, voi înşivă le veţi 
fi în curând victime. 

Domnii de Liques şi de Nedonchel vor fi lăsaţi în pace, căci 
nu voiseră decât binele tuturor şi se siliseră să nu se facă 
zadarnică vărsare de sânge. Doamnele şi domnişoarele vor 
fi respectate de o parte şi de alta, aşa cum se cuvine să fie 
într-o ţară cu datini cavalereşti. Apoi, şi unii şi alţii se vor 
întâlni la Arras, după ce vor fi trecut cincisprezece zile, 
adică la 7 octombrie, pentru a încheia un armistițiu care va 
ţine până la vestita adunare de la Compiegne, de atâtea ori 
amânată şi pe care o hotărau de data asta pentru ziua de 
15 noiembrie. Dacă cei doi Guillaume, Flotte şi Paumier, nu 
se pricepuseră să-i convingă pe baroni a da ascultare 


vrerilor regelui, curtea se va îngriji să trimită alţi 
împuterniciţi care să stea de vorbă cu dânşii. 

— Nu e nevoie să iscăliţi ceva astăzi; mă încred în cuvântul 
vostru, domnii mei, spuse contele de Poitiers, care ştia că 
cel mai bun mijloc de a-ţi câştiga încrederea vrăjmaşilor 
este de a te preface că le-o acorzi pe a ta. Sunteţi oameni 
cu judecată şi de cuvânt; ştiu bine că dumneata, 
Balliencourt, şi dumneata, Souastre, şi dumneata Loos, şi 
voi toţi, câţi sunteţi aici, veţi avea grijă să nu mă dezamăgiţi 
şi să nu mă lăsaţi a-mi da în zadar cuvântul pe lângă rege. 
Şi-mi pun nădejdea în voi că-i veţi face pe prietenii voştri să 
fie oameni de înţeles şi să respecte învoielile noastre. 

Îi îmbrobodise atât de bine pe baroni încât plecară de 
acolo mulţumindu-i, de parcă ar fi aflat în el un apărător. 
Încălecară pe caii lor, trecură cele trei poduri ridicate peste 
şanţurile cetăţuii şi se pierdură în noapte. 

— Dragă fiule, spuse Mahaut, m-ai salvat. N-aş fi putut 
avea atâta răbdare. 

— Te-am făcut să câştigi cincisprezece zile, rosti Filip 
înălţând din umeri. Auzi! Datinile lui Ludovic cel Sfânt! 
Încep să mă plictisească toţi ăştia cu datinele lui Ludovic cel 
Sfânt! S-ar crede că tatăl meu nici n-a existat vreodată! 
Când un rege mare a făcut să propăşească ţara, se găsesc 
întotdeauna proşti care se încăpăţânează s-o tragă îndărăt. 
Şi frate-meu îi încurajează! 

— Ah, ce nenorocire, Filip, că nu eşti tu rege! spuse 
Mabhaut. 

Filip nu răspunse; o privea pe nevastă-sa. Aceasta, acum, 
că i se risipise spaima şi atâtea luni de speranţă îşi vedeau 
împlinirea, simţea deodată că toate puterile o părăsesc, şi 
lupta împotriva lacrimilor care-i veneau în ochi. 

Ca să-şi ascundă tulburarea, umbla de colo-colo prin 
încăpere, cercetând iar după atâta vreme locurile copilăriei. 
Dar fiecare lucru recunoscut îi sporea emoția. Regăsea 
tabla cu pătrăţele din matostat şi agată albă, pe care 
învățase să joace şah. 


— Vezi, nimic nu s-a schimbat, zise Mahaut. 

— Nu, nimic nu s-a schimbat, repetă Jeanne, simțind un 
nod în gât şi se întoarse spre dulapul cu cărţi. 

Cuprindea douăsprezece tomuri şi trecea astfel drept una 
dintre cele mai însemnate biblioteci particulare din Franţa. 
Jeanne îşi plimbă degetul pe legăturile de piele... Copilăriile 
lui Ogier, Povestea Violetei, Biblia în franţuzeşte, Vieţile 
sfinţilor, Povestea vulpii, Povestea lui Tristan(6). Privise de 
atâtea ori, împreună cu soră-sa, Blanche, frumoasele 
chipuri zugrăvite pe foile de pergament! Şi una dintre 
doamnele contesei Mahaut le citea din cărţile acestea. 

— Pe asta o cunoşti... da, o cumpărasem înainte. M-a 
costat trei sute de livre, spuse Mahaut arătând Călătoria în 
ţara Marelui Han scrisă de dumnealui Marco Polo. 

Încerca să risipească stânjeneala ce-i apucase pe tustrei. 

În clipa aceea intră piticul contesei Mahaut, căruia i se 
zicea Jeannot le Folet, ţinându-şi calul de lemn pe care se 
învârtea de obicei prin odăi. Avea peste patruzeci de ani, un 
cap lat, cu nişte ochi mari de câine şi un năsuc cârn; abia 
ajungea până la înălţimea unei mese, purta un caftan 
brodat cu „gângănii” şi o tichie rotundă. 

Când dădu cu ochii de Jeanne, tresări scuturat de un fior; 
gura i se deschise, dar fără să rostească un cuvânt, şi în loc 
să se apropie sărind ca o capră, aşa cum era dator s-o facă, 
se repezi spre tânăra femeie şi se trânti jos ca să-i sărute 
picioarele. Jeanne nu se mai putu ţine, puterile o părăsiră 
deodată, şi începu să plângă în hohote. Se întoarse spre 
contele de Poitiers, îl văzu că surâde şi i se aruncă în braţe, 
îngânând: 

— Filip!... Filip! În sfârşit, în sfârşit, te regăsesc. 

Neînduplecata contesă Mahaut simţi o împunsătură la 
inimă văzând că fiică-sa se repede spre bărbatu-său şi nu 
spre dânsa, ca să plângă de fericire. 

„Dar ce alta mi-aşi putea dori? gândi Mahaut. Haide, n-am 
de ce fi supărată, am izbutit, şi asta contează cel mai mult.” 


— Filip, soţia ta e obosită, spuse ea. Du-o în odăile voastre. 
Vi se va aduce acolo cina. 

Şi, cum treceau pe lângă dânsa, adaogă mai încet: 

— Îţi spuneam eu că te iubeşte. 

Îi privi ieşind pe uşă, sprijiniți unul de altul. Apoi întoarse 
capul spre Beatrice d'Hirson şi-i făcu semn să se ţină pe 
nesimţite după ei. 

Mai târziu, noaptea, când contesa Mahaut, pentru a-şi 
răsplăti ostenelile, înfuleca al şaselea şi ultimul ei prânz de 
toate zilele, Beatrice intră fluturând pe buze o umbră de 
surâs. 

— Ei? făcu Mahaut. 

— Ei, licoarea noastră, doamnă, a avut într-adevăr efectul 
pe care îl aşteptam. Acum, dorm amândoi. 

Mahaut se răsuci niţel pe pernele ei. 

— Domnul fie lăudat, spuse dânsa. Am refăcut a doua 
căsnicie a regatului. 

IV 

PRIETENIA UNEI SLUJITOARE. 

Trecură după aceea săptămâni aproape liniştite pentru 
regatul Franţei. Taberele vrăjmaşe se întâlniră iar la Arras, 
apoi la Compiegne, şi regele făgădui să rostească judecata 
lui asupra provinciei Artois până în Crăciun. Baronii din 
ţara de sus, potoliţi deocamdată, se întoarseră la conacele 
lor. 

Ţarinile erau negre şi pustii; oile se îngrămădeau în târle. 
Câmpia franceză moţăia în tăcerea iernii. 

Ne aflam în zilele cele mai scurte ale anului; zorile de 
decembrie, fumegânde, semănau cu un foc de lemne verzi; 
noaptea se lăsa devreme peste reşedinţa regală de la 
Vincennes, împresurată de pădure. 

În ceasurile de după-amiază, regina Cl&mence broda. Se 
apucase de o pânză mare de altar care înfăţişa paradisul. 
Aleşii Domnului se plimbau sub un cer peste tot albastru, 
printre lămâi şi portocali; paradisul acesta aducea grozav 
cu grădinile din Neapole. 


„Nu eşti regină ca să fii fericită”, gândea adeseori regina 
Clemence, repetându-şi cuvintele bunicii sale, Maria a 
Ungariei. La drept vorbind, nu era nici nefericită; nu avea 
vreun motiv să fie. „Mă frământă un gând păcătos, îşi zicea, 
şi sunt nedreaptă că nu-i mulţumesc Atotputernicului 
pentru ceea ce mi-a dat.” 

Nu putea să înţeleagă de unde-i vine această lehamite, 
această melancolie, acest urât care o năpădea din zi în zi, 
tot mai apăsâtor. 

Nu era înconjurată de mii de atenţii? Avea mereu în jurul 
ei cel puţin trei doamne slujitoare, alese printre femeile din 
neamurile cele mai mari ale ţării, pentru a-i împlini orice 
dorinţa, a-i ghici orice poftă din cel mai neînsemnat gest, 
pentru a-i aduce cartea de rugăciuni, a-i pregăti acul, a-i 
ţine oglinda, a o pieptăna, a-i arunca pe umeri o mantie de 
îndată ce se simţea o adiere răcoroasă... 

Cei mai buni rapsozi se schimbau unul după altul, pentru 
a-i povesti isprăvile regelui Artus, ale cavalerului Lancelot, 
şi Legendele sfinţilor. 

Zece olăcari aveau drept singură sarcină să alerge în 
goana calului între Neapole şi Vincennes, ca să ducă 
scrisorile pe care schimba cu bunică-sa, cu unchiu-său, 
regele Robert, şi cu toate celelalte rubedenii. 

Avea numai pentru dânsa patru iepe albe înhămate cu 
frâie de argint şi dârlogi de mătase ţesute în fir de aur; iar 
pentru a-l însoţi pe rege la întrevederea de la Compiegne, i 
se făcuse un mare rădvan, aşa de frumos, aşa de bogat, cu 
spiţele roţilor strălucind ca nişte raze de soare, încât cel al 
contesei Mahaut părea doar o căruţă bună să care fânul. 

Şi Ludovic nu era într-adevăr cel mai bun soţ din lume? 
Pentru că ea spusese, vizitând castelul Vincennes, că-i 
place, şi că aici ar dori să trăiască, numaidecât Ludovic, 
părăsind Parisul, hotărâse să se aşeze la Vincennes. 
Numaidecât, toţi marii seniori începuseră să cumpere 
terenuri prin împrejurimile castelului de la Vincennes şi se 
apucară să-şi ridice acolo conace. Ba se zicea chiar că jupân 


Tolomei îi ajutase mult pe seniori să dobândească aceste 
pământuri şi că, datorită lui, locuitorii de prin părţile acelea 
prinseseră a se îmbogăţi. lar Clemence, care nu-şi 
închipuise ce poate fi iarna la Vincennes, nu mai îndrăznea 
acum să spună că ar fi preferat să se întoarcă la Paris, de 
teamă să nu-i amărască pe toţi aceşti oameni ce se 
băgaseră în cheltuieli pentru a se aşeza aproape de dânsa. 

Într-adevăr, regele o copleşea cu mărinimia lui! Nu era zi 
să nu-i aducă un nou dar, şi aşa de multe îi aducea, că se 
simţea stânjenită. 

— Vreau, iubita mea, îi spusese, ca tu să fii cea mai 
împodobită doamnă din lume. 

Dar ce nevoie avea dânsa de trei coroane de aur, din care 
una încrustată cu zece mari rubine roşii, alta cu patru 
smaralde uriaşe, şaisprezece mai mici şi optzeci de 
mărgăritare, iar a treia tot cu mărgăritare, tot cu smaralde, 
tot cu rubine? 

Pentru masa ei, Ludovic îi cumpărase douăsprezece cupe 
de argint suflat cu aur, având smălţuite pe ele stemele 
Franţei şi Ungariei. Şi pentru că era cucernică şi el îi 
admira grozav pioşenia, îi cumpărase cu opt sute de livre o 
raclă mare cu o aşchie din crucea Mântuitorului. Ar fi 
însemnat să descurajeze atâta bunăvoință dacă i-ar fi spus 
soţului că îţi poţi face rugăciunea tot aşa de bine într-o 
grădină şi că, cel mai frumos chivot din lume, în ciuda 
meşteşugului giuvaergiilor şi a întregii avuţii a regilor, 
rămâne tot soarele, aşa cum străluceşte pe Mediterana. 

Cu o lună înainte, Ludovic îi făcuse dar nişte moşii pe care 
dânsa nu avusese încă timp să le viziteze: casele şi conacele 
din Maneville, Hebicourt, Saint-Denis de Fermans, Wardes 
şi Dampierre, pădurile de la Lyons şi de la Bray. 

— De ce, iubitul meu stăpân, să te lipseşti de atâtea avuţii 
pentru mine, de vreme ce, oricum, nu sunt decât sluga ta, şi 
nu mă pot folosi de ele decât prin tine. 

— Nu mă lipsesc de fel, răspunsese Ludovic. loate moşiile 
acestea erau ale lui Marigny, căruia prin judecată i le-am 


luat şi pot face cu ele ce poftesc. Dacă mi s-ar întâmpla o 
nenorocire, vreau să te las cea mai bogată doamnă din ţară. 

În ciuda scârbei pe care o simţea aflând că moşteneşte 
averile unui spânzurat, putea oare să le refuze, atunci când 
îi erau înfăţişate ca nişte daruri făcute din dragoste şi când 
regele ţinea să proclame această dragoste chiar în actul de 
danie? 

„Ludovic, prin mila lui Dumnezeu, rege al Franţei şi 
Navarrei, dăm de ştire tuturor celor de faţă sau viitori, că 
noi, văzând smerita şi drăgăstoasa grijă ce Clemence ne 
arată, ţinându-ne plăcută şi voioasă tovărăşie, pentru care 
se cuvine a-i face, binevoitor, un dar...” 

Se putea oare pune mai multă gingăşie în nişte documente 
de stat? Şi-i dăduse pe deasupra în stăpânire casele de la 
Corbeil şi de la Fontainebleau. În ochii lui, fiecare noapte 
petrecută lângă dânsa, merita un castel. Da, dumnealui 
Ludovic o îndrăgea foarte mult. Niciodată, faţă de dânsa, nu 
se arătase aiurit şi Clemence nu înţelegea de unde-i venise 
porecla. Niciodată n-a fost ceartă între ei, niciodată vreo 
vorbă mai tare. Dumnezeu îi hărăzise într-adevăr un soţ 
bun. 

Şi, cu toate acestea, Clemence se plictisea. Nu asculta 
glasul rapsozilor şi ofta, trăgând firele de aur ale lămâilor 
brodaţi pe gherghef. 

Îşi dăduse în zadar silinţa să priceapă treburile încurcate 
din Artois, despre care, în fiece seară, Ludovic vorbea de 
unul singur în faţa ei, umblând cu paşi mari prin odaie. 

Era îngrozită auzind polologhiile pe care le debita contele 
Robert, cu o voce tunătoare, parcă făcută ca să spargă 
acoperişul castelului din Vincennes; îi zicea „verişoară!” ca 
şi cum şi-ar fi strigat haita de câini şi afirma că doamna 
Mahaut şi doamna de Poitiers erau adevărate târfe de 
bordel, ceea ce Clemence refuza să creadă. 

O sâcâia monseniorul de Valois care se tot învârtea în jurul 
ei, zicându-i: 

— Ei, nepoată, când vei da ţării un moştenitor? 


— Când va voi Dumnezeu, unchiule, răspundea dânsa 
încet. 

La drept vorbind, nu avea prieteni. Simţea, pentru că avea 
o minte ageră şi nu era vanitoasă, că toţi cei care-i arătau 
dragoste nu urmăreau decât să tragă foloase de pe urma ei. 
Afla că regii nu-s niciodată iubiţi pentru ei înşişi şi că cei 
care îngenunchează în faţa lor nu au alt gând decât să 
adune firimiturile de putere căzute de pe buzele lor. 

„Nu eşti regină ca să fii fericită; ba chiar se poate ca 
tocmai asta să te împiedice de a fi fericită”, îşi repeta încă o 
dată Clemence în această după-amiază, când monseniorul 
de Valois, cu pasul veşnic grăbit, ca şi cum ar fi pornit să 
arunce vrăjmaşul peste hotar, intră la dânsa şi-i spuse: 

— Nepoată, îţi aduc o veste care va stârni mare fierbere la 
curte: cumnată-ta, doamna de Poitiers e însărcinată. 
Moagşele au adeverit aceasta azi dimineaţă. Vecina ta, 
contesa Mahaut a şi început să scoată steagurile la 
ferestrele castelului ei de la Conflans, ca şi cum ar trece 
alaiul de Joia-verde pe la dânsa. 

— Mă bucur foarte mult pentru doamna de Poitiers, zise 
Clemence. 

— Sper că ţi se arată recunoscătoare, urmă Charles de 
Valois, căci numai ţie îţi datorează libertatea. Dacă tu nu 
cereai iertarea ei în ziua nunţii tale, mă îndoiesc foarte că 
Ludovic i-ar fi dat-o vreodată. 

— Dumnezeu îmi arată deci că am făcut bine, deoarece a 
blagoslovit această căsătorie. 

Valois, care se încălzea la focul din cămin, se răsuci 
deodată, fluturându-şi în jur mantia, de parca ar fi 
desfăşurat un steag. 

— Se pare că Dumnezeu o blagosloveşte cu mai puţină 
grabă pe a ta, îi răspunse el. Când oare, te vei hotări, 
nepoată, să urmezi pilda cumnatei tale? Păcat, zău aşa, că 
ţi-a luat-o înainte. Haide, Clemence, dă-mi voie să-ţi vorbesc 
ca un tată. Ştii că mie îmi place să spun lucrurilor pe nume. 


Răspunde-mi deci, fără ocol: Ludovic îşi îndeplineşte cum se 
cuvine îndatoririle sale de soţ faţă de tine? 

— Ludovic mi-este un soţ cum nu se poate mai bun. 

— Haide, nepoată, înţelege bine ce vreau să spun: eu 
vorbesc despre îndatoririle unui soţ creştin, îndatoririle 
trupeşti, dacă ţii să le zic astfel. 

Clemence se roşi la faţă. 

— Nu ştiu ce vrei să spui, unchiule, îngână ea. Am puţină 
experienţă, dar n-am băgat de seamă că Ludovic să fi arătat 
vreo lipsă despre partea aceasta. Nu-s măritată decât de 
cinci luni şi nu cred că ai de ce-ţi face griji în privinţa asta. 

— Dar în sfârşit, îţi cinsteşte patul, culcându-se seară de 
seară cu tine? 

— Aproape în fiecare noapte, unchiule, dacă asta ţii s-o 
afli, şi mai mult decât să fiu la cheremul său când pofteşte, 
nu pot face nimic. 

— Ei bine zise Charles de Valois, să dea Dumnezeu să mi 
se împlinească dorinţa! Să dea Dumnezeu. Dar înţelege, 
nepoată, că eu sunt cel care am pus la cale unirea voastră. 
Şi nu vreau să mi se ia în nume de rău alegerea ce am 
făcut. 

Auzind asta, Clemence avu pentru întâia oară o tresărire 
de mânie. Împinse deoparte ghergheful, se ridică dreaptă 
în faţa jilţului ei şi cu un glas în care se putea recunoaşte 
tonul bătrânei regine Maria, răspunse: 

— Pari să uiţi, domnule de Valois, că bunică-mea, regina 
Ungariei, avu treisprezece copii, că maică-mea, Clemence 
de Habsburg, avusese deja trei când muri cam la vârsta 
mea de azi. Femeile din neamul nostru sunt rodnice, 
unchiule, şi dacă este vreo piedică la împlinirea dorinţei ce- 
ai rostit, ea n-ar putea veni dinspre partea stirpei mele. Şi 
apoi, asupra acestui subiect, domnule, am vorbit destul 
pentru azi, şi pentru totdeauna. 

Se duse să se închidă în iatacul ei. 

Eudeline, prima lenjereasă a palatului, venind după două 
ceasuri să pregătească patul, o găsi acolo, aşezată lângă o 


fereastră în dosul căreia se şi întinsese bezna. 

— Cum, doamnă, izbucni ea, v-au lăsat aici fără lumină! Voi 
chema numaidecât slugile! 

— Nu, să nu chemi, nu vreau să văd pe nimeni, spuse 
încetişor Clemence. 

Lenjereasa aţâţă focul care murea în vatră, zgândărind 
jăratecul cu o cracă răşinoasă, apoi se sluji de ea ca să 
aprindă o lumânare înfiptă într-un picior de fier. 

— Vai, doamnă! Plângeţi! V-a necăjit cineva? 

Regina îşi şterse ochii. Părea cu gândurile într-altă parte, 
descumpănită. 

— Eudeline, Eudeline, izbucni ea, un simţământ urât îmi 
frământă sufletul: sunt geloasă. 

Eudeline o privi mirată. 

— Măria-ta, geloasă? Dar ce te-ar putea face să fii? Sunt 
foarte sigură că stăpânul nostru Ludovic nu te înşeală şi nici 
prin minte nu-i trece aşa ceva. 

— Sunt geloasă pe doamna de Poitiers, urmă Clemence. O 
pizmuiesc pentru că va avea un copil, pe când eu nu aştept 
încă să am unul. Ah, sunt bucuroasă de norocul ei, sunt 
foarte bucuroasă, dar nu ştiam că fericirea altuia poate să 
te doară aşa de tare. 

— Vai, doamnă, fireşte că fericirea altora poate stârni 
multă durere! 

Eudeline rostise asta în chip straniu, nu ca o slugă care 
aprobă spusele stăpânei, ci ca o femeie care a suferit 
aceeaşi durere şi o înţelege. Tonul nu-i scăpase reginei. 

— Nici tu n-ai copil? întrebă ea. 

— Ba da, doamnă, ba da, am o fată care-mi poartă numele 
şi are unsprezece ani. 

Îşi întoarse faţa şi începu sa trebăluiască în jurul patului, 
netezind cuverturile de brocart şi din blană subţire de jder. 

— Eşti de mult cu slujba rufelor în castelul acesta? întrebă 
Clemence. 

— Din primăvară, chiar înainte de venirea măriei tale. 
Până atunci eram în palatul de la Paris, unde vedeam de 


rufăria stăpânului nostru, Ludovic, după ce o îngrijisem pe 
a tatălui său, regele Filip, vreme de zece ani. 

Apoi se făcu tăcere şi nu se mai auzi decât mâna femeii 
bătând pernele. 

„Dânsa cunoaşte fără îndoială toate tainele casei 
acesteia... şi a alcovurilor ei, îşi zicea regina. Dar nu, n-am 
să-i cer să-mi spună nimic, n-am s-o întreb nimic. Nu-i 
frumos să iscodeşti slugile... Nu e o treabă vrednică de 
mine.” 

Dar cine putea s-o lămurească cum trebuie, dacă nu o 
slugă, una din făpturile acelea care trăiesc în intimitatea 
regilor, fără a avea nici o părticică din puterea lor? 
Niciodată nu s-ar încumeta să pună prinților din familia ei 
întrebarea ce-i frământă mintea de când avusese 
convorbirea cu Charles de Valois; de altminteri, era foarte 
sigură că n-ar primi un răspuns cinstit. Dintre înaltele 
doamne de la curte, niciuna nu se bucura cu adevărat de 
încrederea ei, pentru că niciuna nu i se arătase cu adevărat 
prietenă. Se simţea străina copleşită de laude deşarte, dar 
asupra căreia toţi ochii stau la pândă şi căreia niciodată nu-i 
va fi iertată nici cea mai măruntă greşeală, nici cea mai 
mică slăbiciune. Aşa că nu-şi putea îngădui să-şi deschidă 
inima decât faţă de slugile ei. Eudeline, mai ales, părea să-i 
merite bunăvoința; cu privirea sinceră, îmbrăcată simplu, 
gesturile sigure şi liniştite, prima lenjereasă se dovedise din 
zi în zi tot mai atentă, fără a-şi face o fală din grija ce-o 
purta stăpânei. 

Clemence se hotări dintr-odată. 

— E adevărat, întrebă ea, că mica prinţesă de Navarra, 
care-i ţinută departe de curte şi care nu mi-a fost arătată 
decât o singură dată, nu este a soţului meu? 

Şi în acelaşi timp îşi zicea: „Nu s-ar fi cuvenit să fiu 
înştiinţată mai devreme asupra acestor taine ale coroanei? 
Bunică-mea ar fi trebuit să se informeze mai amănunţit; 
într-adevăr, m-au lăsat să viu la această căsătorie, 
neştiutoare de multe lucruri”. 


— Ei, doamnă, făcu Eudeline, continuând să aşeze pernele, 
ca şi cum întrebarea n-ar fi mirat-o peste măsură. Asta cred 
că nimeni n-o ştie, nici chiar stăpânul nostru Ludovic. 
Fiecare spune despre aceasta ceea ce-i convine; cei care 
afirmă că prinţesa de Navarra este fiica regelui au interes 
să spună aşa, ca şi cei care văd în ea o bastardă. Ba sunt 
chiar unii, cum ar fi monseniorul de Valois, care-şi schimbă 
părerea în fiecare lună deşi în această privinţă adevărul e 
numai unul. Singura făptură de la care s-ar fi putut afla fără 
îndoială cum stau lucrurile ar fi fost doamna de Burgundia, 
dar ea are acum gura astupată cu ţărână... 

Eudeline se întrerupse şi privi spre regină: 

— Eşti nerăbdătoare, măria ta, să ştii dacă stăpânul 
nostru, regele... 

Se opri iar, dar Clemence o îmboldi din ochi să vorbească. 

— Fii pe pace, măria-ta, zise Eudeline, monseniorul 
Ludovic nu e împiedicat de a avea un moştenitor, cum spun 
gurile rele în ţară şi chiar la curte. 

— Cine ştie, şopti Clemence. 

— Eu, una, ştiu asta, răspunse încet Eudeline, şi cei de aici 
au avut destulă grijă ca eu să fiu singura care să ştie. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun adevărul, măria ta, pentru că şi eu amo 
taină mare. Fără îndoială, ar trebui să-mi ţiu gura ca până 
acum... Dar nu e din parte-mi o jignire faţă de o doamnă ca 
măria ta, de aşa de mare neam şi aşa de milostivă, dacă 
mărturisesc că am avut un copil de la monseniorul Ludovic, 
pe când era tânăr, sunt unsprezece ani de atunci. 

Regina o cerceta pe Eudeline cu o uimire fără margini. Că 
Ludovic ar mai fi avut o soţie, la asta nu se gândea decât ca 
la o problemă de ordin dinastic. Această căsătorie intra în 
cadrul rânduielilor statornicite. Ludovic avusese o nevastă 
care se purtase urât; temniţa, şi apoi moartea îl despărţise 
de dânsa. Dar de aproape cinci luni, de când se măritase cu 
regele Franţei, nici o singură dată Clemence nu se 
întrebase ce putea să fie intimitatea dintre Ludovic şi 


Marguerite de Burgundia. Nici o închipuire a legăturilor lor 
trupeşti nu-i trecuse prin minte, nici o curiozitate n-o 
frământase; între căsătorie şi dragoste nu făcuse până 
atunci nici o apropiere. Şi iată că dragostea, dragostea fără 
cununie, i se înfăţişa în persoana acestei frumoase femei 
blonde şi trandafirii, cu formele pline la cei trei zeci de ani 
ai săi, şi iată că regina începu să-şi imagineze... 

Eudeline luă tăcerea reginei drept o mustrare. 

— Nu eu am voit asta, doamnă, crede-mă, el s-a luat de 
mine cu puterea de stăpân pe care o avea asupră-mi. Şi 
apoi, era aşa de tânăr, nu se pricepea de loc, şi o doamnă de 
neam mare l-ar fi speriat fără îndoială. 

Cu un gest al mâinii, Clemence dădu a înţelege că nu 
dorea nici o altă lămurire. 

— Această copilă, întrebă ea, e într-adevăr cea de care mi- 
ai vorbit adineaori? 

— Da, doamnă, este Eudeline. 

— Vreau s-o văd. 

O expresie de înfricoşare se întipări pe faţa lengeresei. 

— Poţi cere s-o vezi, doamnă, poţi cere, bineînţeles, pentru 
că eşti regină. Dar te rog să nu faci asta, căci atunci se va 
şti că ţi-am vorbit. Fetiţa îi seamănă leit lui tată-său, aşa 
încât monseniorul Ludovic, temându-se ca nu cumva 
vederea ei să te supere, a poruncit să fie închisă la o 
mănăstire, chiar înainte de sosirea măriei tale. N-o văd 
decât o dată într-o lună şi, de cum se va face mare, va fi 
călugărită. 

La Clemence, cele dintâi porniri erau întotdeauna 
generoase. Auzind povestea slujnicei, uită pentru o clipă de 
propria ei dramă. 

— Dar pentru ce, întrebă ea cu jumătate de glas, pentru ce 
s-a făcut asta? Cum i-a putut trece cuiva prin cap că o 
asemenea faptă ar fi pe placul meu, şi cu ce fel de femei 
sunt obişnuiţi prinții Franţei? Aşadar, biata mea Eudeline, 
pentru mine ţi-au smuls fata! le rog să mă ierţi. 


— Vai, doamnă, răspunse Eudeline, ştiu bine că asta nu 
vine de la măria ta. 

— Nu vine de la mine, dar s-a făcut din pricina mea, spuse 
Clemence, îngândurată. Fiecare dintre noi e răspunzător 
nu numai pentru faptele sale rele, dar şi pentru tot răul pe 
care l-a prilejuit chiar fără vrerea lui. 

— Şi eu însămi, doamnă, am avut de suferit, eu însămi care 
eram prima supraveghetoare a rufăriei palatului de la Paris. 
Monseniorul Ludovic m-a trimis aici, la Vincennes, într-o 
slujbă mai mică decât cea pe care o aveam acolo. Nimeni n- 
are nimic de zis împotriva poruncilor regelui, dar e într- 
adevăr cam puţină răsplată pentru tăcerea ce-am păstrat. 
Şi pe mine, fără îndoială, monseniorul Ludovic vroia să mă 
ascundă; nu se gândea că o să vă placă mai mult acest 
castel în desişul codrilor, decât palatul cel mare de la Paris. 

Acum că se pornise să spună ce avea pe inimă, nu se mai 
putea opri. 

— Pot mărturisi deschis, urmă ea, că la venirea măriei tale 
mă pregăteam să te slujesc doar din datorie, iar nicidecum 
de plăcere. Trebuie să fii o preanobilă doamnă şi tot aşa de 
bună la inimă pe cât de frumoasă la chip, ca să mă simt 
astfel cuprinsă de dragoste pentru măria ta. Nici nu ştii cât 
de îndrăgită eşti de slugile mărunte; ar trebui să le auzi 
cum vorbesc de regină, la cuhnii, la grajduri, la spălătorii! 
Acolo, doamnă, ai suflete ce-ţi sunt credincioase, mai 
curând decât printre baronii cei mari. Le-ai cucerit tuturor 
inima, Chiar şi pe a mea, care-ţi era cea mai neprietenoasă, 
şi nu ai azi mai supusă slugă ca mine, îşi sfârşi vorba 
Eudeline, punându-şi un genunchi la pământ şi sărutând 
mâna reginei. 

— Voi face ca fiica ta să-ţi fie întoarsă acasă, spuse 
Clemence, şi o voi ocroti. Am să vorbesc despre dânsa 
regelui. 

— Să nu faci asta, doamnă, te rog să n-o faci, izbucni 
Eudeline. 


— Regele mă copleşeşte cu atâtea daruri pe care nu le 
doresc! Poate să-mi facă unul care-mi place! 

— Nu, nu, în genunchi te rog să nu faci asta, repetă 
Eudeline. Mai bine să-mi văd fata sub vălul de călugăriţă 
decât s-o văd sub pământ. 

Pentru întâia oară de la începutul acestei convorbiri, 
Clemence avu un zâmbet şi părea chiar gata să râdă. 

— Oamenii ca tine din Franţa au deci atâta frică de rege? 
Sau mai apasă asupra voastră amintirea regelui Filip, 
despre care se zicea că era necruţător? 

Daca Eudeline nutrea o adevărată dragoste pentru regină, 
păstra însă Aiuritului o pică neîmpăcată, şi prilejul era 
foarte nimerit ca să-şi împlinească deopotrivă aceste 
simţăminte. 

— Măria ta nu-l cunoaşte încă pe monseniorul Ludovic aşa 
cum îl cunoaşte oricine aici; nu ţi-a arătat încă partea urâtă 
a sufletului său. Nimeni n-a uitat, spuse ea coborând glasul, 
că stăpânul nostru Ludovic a pus la grele cazne pe slujitorii 
palatului după judecata doamnei Marguerite, şi că opt 
leşuri schilodite şi sfărâmate au fost scoase din apă la 
picioarele Turnului Nesle. Gândeşte, măria ta, că ele au fost 
zvârlite acolo la întâmplare? N-aş vrea ca întâmplarea să ne 
împingă, pe fiică-mea şi pe mine, în aceeaşi prăpastie. 

— Acestea sunt clevetiri pe care le poartă din gură în gură 
vrăjmaşii regelui... 

Dar în timp ce rostea cuvintele astea, Clemence îşi aducea 
aminte de ceea ce-i spusese pe ocolite cardinalul Dueze şi 
de felul în care Bouville, în drum spre Lyon, răspunsese la 
întrebările ei privind moartea Margueritei. Clemence îşi 
amintea de ceea ce cumnatu-său Filip de Poitiers îi dăduse 
să înţeleagă despre caznele îndurate de foştii miniştri ai lui 
Filip cel Frumos şi de osânda fără umbră de dreptate ce au 
suferit. 

„Să mă fi măritat cu un om sângeros?” se întrebă ea. 

— Îmi pare rău dacă am vorbit prea mult, urmă Eudeline. 
Să dea Dumnezeu ca măria ta să nu afle de o faptă încă şi 


mai cumplită şi ca în marea ta bunătate ea să-ţi rămână 
neştiută. 

— Despre ce faptă mai cumplită aş putea să aflu? E 
adevărat oare? Doamna Marguerite... 

Eudeline înălţă din umeri cu tristeţe. 

— Aici, la curte, numai măria ta ai îndoială asupra acestui 
lucru; dacă n-ai aflat încă, e din pricină că unii pândesc 
poate o clipă de primejdie pentru ca să-ţi facă şi mai rău. 
Ludovic a pus de-a sugrumat-o, toţi ştiu asta. 

— Doamne, Dumnezeule, e oare cu putinţă? E oare cu 
putinţă să fi făcut moarte de om ca să mă poată lua pe 
mine? gemu Clemence, ascunzându-şi obrazul în palme. 

— Vai, nu mai plânge, doamnă, spuse Eudeline. Acum vine 
ora cinei şi nu te poţi arăta astfel. Trebuie să-ţi speli faţa 
răvăşită de lacrimi. 

Se duse să aducă un lighean cu apă proaspătă şi o oglindă, 
stoarse un prosop şi răcori obrajii reginei, îi împleti la loc o 
cosiţă blondă care se desfăcuse. Punea o mare gingăşie în 
gesturile ei, şi un fel de dragoste ocrotitoare. 

Chipurile celor două femei se văzură o clipă alături în 
oglindă, două chipuri la fel de blonde şi rumene, cu ochii la 
fel de mari şi albaştri. 

— Ştii că semănăm una cu alta? spuse regina. 

— Acesta e într-adevăr cel mai frumos compliment ce mi s- 
a făcut vreodată, şi tare aş vrea să fie adevărat, răspunse 
Eudeline. 

Cum amândouă erau foarte turburate şi simțeau 
deopotrivă nevoia prieteniei, soţia regelui Ludovic al X-lea şi 
întâia lui ibovnică se strânseră una într-alta şi rămaseră o 
clipă îmbrăţişate. 


FURCULIŢA ŞI SCĂUNELUL DE RUGĂCIUNE. 

Cu bărbia ridicată, zâmbetul pe buze şi picioarele 
răşchirate, îmbrăcat într-un halat căptuşit cu blană peste 
cămaşa de noapte, Ludovic al X-lea intră în iatacul reginei. 


Clemence i se păruse în tot timpul cinei neobişnuit de 
morocănoasă, de distantă, străină de tot ce se petrece în 
jurul ei, aproape absentă, urmărind anevoie discuţiile şi 
abia răspunzând cuvintelor ce i se adresau, dar nu-şi prea 
făcuse griji din asta. „Aşa-s femeile, schimbăcioase, îşi zicea, 
şi frumosul dar pe care-l cumpărai azi dimineaţă pentru 
dânsa are s-o înveselească.” Căci Aiuritul era dintre bărbaţii 
aceia fără imaginaţie care nu prea iau în serios femeile şi 
cred că orice se poate aranja cu un dar. Venea deci, 
fluturând surâsul cel mai grațios de care era în stare şi 
ducând o cutie lunguiaţă, încrustată cu stema reginei. 

Fu oarecum mirat găsind-o pe Clemence îngenuncheată, 
cu coatele rezemate pe scăunelul ei de închinăciune. De 
obicei, ea îşi isprăvea ruga de seară înainte de venirea lui. 
Ludovic îi făcu un semn cu mâna voind parcă să-i spună: 
„Nu te deranja pentru mine, termină-ţi liniştită 
rugăciunea.” şi se opri la celălalt capăt al iatacului, puţintel 
cam încurcat, învârtind cutia între degete. 

Clipele treceau; se duse să ia o bomboană dintr-o cupă 
aşezată lângă pat şi o ronţăi. Clemence rămânea 
îngenuncheată şi Ludovic începea să-şi piardă răbdarea. Se 
apropie de dânsa şi băgă de seamă că nu se ruga. Sta cu 
ochii la el. 

— Ia te uită, draga mea, ia te uită ce dar ţi-am adus. Nue 
o podoabă, ci mai curând o raritate, un lucru născocit de un 
meşter aurar. la te uită... 

Deschise cutia, scoase de acolo un obiect lung şi 
strălucitor, cu două vârfuri subţiri, şi Clemence, pe 
scăunelul ei de rugăciune, văzând ce are în mână, se trase 
îndărăt. 

— Ei, draga mea! izbucni Ludovic râzând, nu-ţi fie frică, nu 
e menit să te vateme; e o furculiţă pentru mâncat pere. la 
te uită ce frumos e lucrată, adăogă el, aşezând pe fundul de 
lemn al scăunelului de rugăciuni o furculiţă cu două crăci 
de oţel foarte ascuţite, înfipte într-un mâner din sidef şi aur 
cizelat. 


Ludovic se simţi dezamăgit; regina nu părea într-adevăr să 
arate mare interes pentru darul său, nici să-i preţuiască 
prea mult noutatea. 

— Am poruncit să se meşterească această furculiţă, urmă 
dânsul, prin grija lui jupân Tolomei care a comandat-o 
anume unui aurar din Florenţa. Se pare că nu sunt pe lume 
decât cinci, şi am vrut ca tu să ai una, ca să nu-ţi mânjeşti 
degetele tale frumoase când mănânci fructe. E într-adevăr 
un lucru pentru femei; niciodată un bărbat n-ar îndrăzni şi 
nici n-ar şti să se slujească de o unealtă aşa de prețioasă, 
afară doar de fătălăul acela de Eduard, cumnatu-meu din 
Anglia care, mi s-a spus că are una, şi nu se teme să se facă 
de râs slujindu-se de ea la masă. 

Sperase să-i descreţească fruntea povestindu-i această 
istorioară, dar îşi bătuse gura de pomană. Clemence nu se 
clintise de pe scăunelul de rugăciune şi nu-şi lua ochii de la 
soţul ei; nicicând nu fusese mai frumoasă, cu părul ei lung 
de aur răsfirat pe spate. Ludovic îşi scormonea mintea, fără 
a mai găsi ce să zică. 

— A, uitasem! făcu el, jupân Tolomei îmi spunea tocmai că 
tânărul său nepot, pe care-l trimisesem împreună cu 
Bouville ca să te aducă de la Neapole, s-a făcut sănătos, că 
în curând se va întoarce la Paris şi că în fiecare scrisoare 
către unchiu-său vorbeşte de bunăvoința ce ai arătat-o faţă 
de dânsul. 

„Dar ce-o fi având, la urma urmei? se întrebă Ludovic. Ar fi 
putut cel puţin să-mi mulţumească.” Cu oricare alta decât 
Clemence, până acum şi-ar fi dat drumul mâniei, dar nu se 
împăca aşa de uşor cu gândul de a vedea izbucnind întâia 
sa ceartă conjugală. Lăsă deci să treacă de la dânsul şi făcu 
o nouă încercare: 

— Cred, spuse el, că de data asta vom pune rânduială în 
treburile din Artois. Sunt destul de mulţumit, şi lucrurile se 
află pe calea cea bună. Întâlnirea de la Compiegne, la care 
ai fost aşa de bună să mă însoţeşti, a dat roadele aşteptate, 
şi în curând îmi voi aduna sfatul cel mare spre a rosti 


judecata mea şi a pecetlui învoiala dintre Mahaut şi baronii 
ei. 

— Ludovic, întrebă deodată Clemence, în ce împrejurare a 
murit soţia ta dintâi? 


Ludovic se aplecă înainte ca şi cum ar fi primit o izbitură în 
pântec şi o cercetă din ochi o clipă, încremenit. 

— A murit, a murit, spuse el dând din mâini, a murit dintr- 
o anghină, înăbuşindu-se, pe cât am auzit. 

— Ludovic, ai putea să juri înaintea lui Dumnezeu? 

— Ce vrei să jur? izbucni Aiuritul, ridicându-şi glasul. N- 
am ce să jur. Unde vrei s-ajungi? Ce vrei să afli? Ţi-am spus 
tot ce aveam să-ţi spun şi te rog să te mulţumeşti cu atâta. 
Nu ai nimic de aflat pe deasupra. 

Începuse să măsoare odaia în lung şi lat. Prin deschizătura 
cămăşii sale de noapte, i se vedea gâtul înroşit; ochii săi 
verzui, bulbucaţi, căpătaseră pe neaşteptate o lucire 
neliniştitoare. 

— Nu vreau, strigă el, nu vreau să mi se vorbească de 
dânsa! Niciodată! Şi tu mai puţin ca oricare altul. Te opresc, 
Clemence, de a mai rosti vreodată în faţa mea numele 
acesta de Marguerite... 

O tuse năpraznică îi curmă vorba. 

— Poţi să-mi juri înaintea lui Dumnezeu, repetă Clemence, 
al cărei glas trebui să străbată acum toată lungimea 
încăperii, poţi să-mi juri că voinţa ta n-a avut nici un 
amestec în această moarte? 

Mânia întuneca repede judecata lui Ludovic. În loc să 
tăgăduiască de-a dreptul şi să se prefacă a râde, răspunse 
clocotind de furie: 

— Şi dacă ar fi aşa? Ai fi cea mai puţin îndreptăţită să-mi 
faci mustrări pentru asta. Nu e vina mea, vinovată e 
doamna Ungariei! 

— Bunică-mea? murmură Clemence. Ce amestec are aici 
bunica mea? 

Aiuritul înţelese îndată că făcuse o prostie, ceea ce îi spori 
furia. Dar era prea târziu ca să mai dea îndărăt. Se simţea 
încolţit. 

— Fireşte, e vina doamnei Ungariei! mai spuse o dată. 
Dânsa cerea ca nunta ta să se facă până-n vară. Atunci, am 
dorit... pricepe bine ce spun, am dorit numai... ca 


Marguerite să moară înainte de acest soroc. Am rostit cu 
glas tare ce doresc, şi am fost înţeles, asta-i tot! Dacă nu-mi 
arătam această dorinţă, nu erai azi regina Franţei. Nu mai 
face deci pe mironosiţa şi nu veni acum să-mi arunci în 
obraz dojana pentru o faptă din care ai tras foloase şi care 
te-a aşezat mai sus decât ai fi putut visa vreodată! 

— Nu m-aş fi învoit niciodată, izbucni Clemence, dacă 
ştiam că s-a făcut un asemenea preţ. Din pricina acestei 
nelegiuiri, Ludovic, nu ne dă Dumnezeu un copil...! 

Ludovic se răsuci în loc şi rămase încremenit. 

— Acestei nelegiuiri şi a tuturor celorlalte pe care le-ai 
săvârşit, urmă regina ridicându-se din scăunelul ei de 
rugăciuni. Ai pus să fie omorâtă soţia ta! Ai pus să fie 
spânzurat, pe dovezi mincinoase, domnul de Marigny, şi să 
fie aruncaţi în temniţă miniştrii tatălui tău care, aşa mi s-a 
spus, erau nişte slujitori vrednici. Ai pus la cazne grele pe 
cei care nu-ţi plăceau. Ai călcat în picioare viaţa şi 
libertatea făpturilor lui Dumnezeu. Şi iată de ce, acuma, 
Dumnezeu te pedepseşte împiedicându-te să dai naştere 
altor făpturi. 

Uluit la culme, Ludovic o privea cum vine spre dânsul. 
Aşadar, exista pe pământ o a treia persoană care să nu se 
sperie de răbufnirile lui mânioase, care să-i înfrunte furiile 
şi să-i pună genunchiul în piept. Tată-său, Filip cel Frumos, 
îl stăpânise cu autoritatea lui; frate-său, contele de Poitiers, 
îl stăpânea cu inteligenţa; şi iată că a doua sa soţie îl 
stăpânea cu credinţa ei. Niciodată nu şi-ar fi putut închipui 
că judecătorul său i se va înfăţişa în odaia nupţială şi sub 
chipul acestei femei aşa de frumoase, al cărei păr se răsfira 
ca razele unei comete. 

Faţa lui Ludovic se încreţea; semăna cu un copil gata să 
izbucnească în plâns. 

— Şi acuma ce vrei să fac? întrebă el cu glas ascuţit. Nu 
pot să înviez morţii. Tu nu ştii ce înseamnă să fii rege! 
Nimic nu se face numai din vrerea mea şi pe mine mă scoţi 
vinovat de toate. Unde vrei să ajungi? La ce bun să mă 


judeci pentru ceea ce nu se mai poate îndrepta? N-ai decât 
să te desparţi de mine, să te întorci la Neapole, dacă 
vederea mea îţi face rău. Şi aşteaptă până vom avea un 
papă ca să-i cerem să desfacă legătura noastră!... Ah, acest 
papă! Acest papă pe care n-au izbutit să-l facă, adaogă el 
strângând pumnii. Nu ştii cât m-am zbătut pentru asta! 
Nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă am fi avut 
un papă. 

Clemence îşi puse mâinile pe umerii lui. Era ceva mai 
înaltă ca dânsul. 

— Nici nu-mi trece prin minte să mă despart de tine, spuse 
ea. Îţi sunt soţie pentru a împărţi cu tine tot binele şi tot 
răul, şi necazurile şi bucuriile tale. Ceea ce vreau e să-ţi 
mântui sufletul şi să trezesc în tine căinţa, fără de care 
iertarea nu este posibilă. 

Eli se uită în ochi, şi nu văzu acolo decât bunătate şi o 
mare silinţă de a-l înţelege. Răsuflă mai liniştit - ce frică i-a 
fost să n-o piardă! - şi o trase spre dânsul. 

— Iubita mea, iubita mea, murmură el, eşti mai bună ca 
mine, o, cu mult mai bună, şi nu ştiu cum aş putea trăi fără 
tine. Îţi promit să mă îndrept şi să mă căiesc pentru tot răul 
ce l-am putut pricinui. 

Vorbind, îşi îngropase faţa în scobitura umărului ei, 
lipindu-şi uşor buzele pe gât. 

— Ah, iubita mea, urmă el, ce bună eşti! Ce bună eşti de 
iubit! Voi fi aşa cum vrei, ţi-o făgăduiesc. Fireşte, am 
remuşcări care adeseori mă înfricoşează grozav! Nu găsesc 
uitarea decât în braţele tale. Haide, draga mea, hai să ne 
iubim. 

Încerca s-o tragă înspre pat, dar dânsa rămânea 
nemişcată, şi el o simţea crispată, împotrivindu-se. 

— Nu, Ludovic, nu, spuse ea foarte încet. Trebuie să ne 
pocăim pentru iertarea noastră. 

— Dar ne vom pocăi destul iubita mea; vom ţine post de 
trei ori pe săptămână, dacă vrei. Vino, te doresc şi nu mai 
pot răbda! 


Clemence se smuci din strânsoarea lui şi, deoarece vru s-o 
ţină cu de-a sila, o cusătură a cămăşii ei de noapte plesni. 
Hârşâitul mătăsii sfâşiate o înspăimântă pe Clemence care, 
acoperindu-şi cu palma umărul dezgolit, fugi să se ascundă, 
să se baricadeze în spatele scăunelului ei de rugăciuni. 
Această fugă sub imboldul fricii dezlănţui în Aiurit o nouă 
răbufnire de mânie. 

— Dar ce te-a apucat, la urma urmei, strigă el, şi ce 
trebuie să fac pentru a-ţi intra în voie? 

— Nu mai vreau să fiu a ta înainte de a merge în pelerinaj 
la sfântul Ioan care m-a scăpat o dată de la pieire când 
călătoream pe mare. Iar tu vei veni cu mine, şi ne vom duce 
pe jos; vom afla atunci dacă Dumnezeu ne iartă, dăruindu- 
ne un copil. 

— Cel mai nimerit pelerinaj pentru a avea un copil, numai 
aici se face! spuse Ludovic, arătând patul. 

— Vai, nu-ţi râde de cele sfinte! răspunse Clemence. Nu 
bătându-ţi joc de învăţăturile religiei vei putea să mă 
convingi. 

— E foarte stranie religia asta a ta care-ţi porunceşte să 
refuzi ceea ce i se cuvine soţului tău. Nu ţi s-a vorbit 
niciodată despre o datorie de la care nu se cade să te 
sustragi? 

— Ludovic, tu nu mă înţelegi! 

— Ba da, te înţeleg! urlă regele. Înţeleg ca refuzi să fii a 
mea. Înţeleg că nu-ţi plac, că te porţi cu mine ca şi 
Marguerite... 

Clemence îi văzu ochii aţintiţi la furculiţa cu două vârfuri 
tăioase care se afla tot acolo, pe scăunaşul de rugăciune. Şi 
atunci, i se făcu frică de-a binelea. Întinse mâna să apuce 
furculiţa mai înainte ca el însuşi să facă asta. Din fericire 
însă, el era prea absorbit ca să-i vadă gestul. Era absorbit 
de marea lui spaimă, de marea deznădejde care-l copleşea. 

Ludovic nu se simţea bărbat în înţelesul deplin, decât 
lângă un trup supus. Gândul că nu e dorit, că femeia nu 
poate să-l sufere, îl făcea să-şi piardă toată vlaga; 


nenorocirile din întâia sa căsnicie nu aveau altă pricină. 
Dacă acest necaz avea să-l lovească din nou? Nu e altă 
suferinţă mai cruntă decât aceea de a nu fi în stare să te 
bucuri de ceea ce râvneşti mai mult. Cum s-o facă pe 
Clemence să priceapă că, pentru dânsul, pedeapsa venise 
înaintea crimei? Era îngrozit la gândul că înfricoşătoarea 
maşinărie, în care se împletea refuzul femeii cu neputinţa şi 
ura lui, se va pune iar în mişcare. Rosti ca pentru sine: 

— Sunt oare afurisit, sunt oare blestemat să nu pot fi iubit 
de cea pe care o iubesc? 

Atunci, biruită de milă şi de teamă, Clemence îşi părăsi 
scăunaşul de rugăciune şi spuse: 

— Fie, îţi voi face pe plac. 

Se duse să stingă lumânările. 

— Lasă-le să ardă, zise Aiuritul. 

— Ludovic, vrei într-adevăr... 

— Leapădă tot ce-i pe tine. 

Hotărâtă acum să facă orice i-ar cere, îşi scoase şi cămaşa, 
cu sentimentul că se va da pradă diavolului. Ludovic trase 
spre pat frumosul trup cu umbre sculptate, asupra căruia 
avea din nou toată puterea. Ca să-i mulţumească, îi şoptea 
la ureche: 

— Îţi făgăduiesc, iubita mea, îţi făgăduiesc să-l slobod din 
temniţă pe Raoul de Presles şi pe toţi dregătorii tatălui 
meu. La drept vorbind, tu îmi ceri întotdeauna aceleaşi 
lucruri ca şi frate-meu, Filip! 

Clemence gândea că, făcându-i cheful şi stând despuiată 
sub ochii lui, îl va îndemna în schimb la vreo faptă bună, şi 
că îşi răscumpără păcatul, dacă nu chinuindu-şi trupul, cel 
puţin dobândind ca nişte nevinovaţi să iasă din temniţă. 

În noaptea aceea însă, un țipăt se înălţă spre tavanul odăii 
regale. Măritată de cinci luni, regina Clemence descoperise 
abia acum că nu eşti regină numai pentru a fi nefericită şi 
că porţile căsătoriei se puteau deschide spre neştiute 
bucurii. 


Rămase o vreme istovită, abia ţinându-şi răsuflarea, uluită, 
cu mintea dusă, ca şi cum marea care udă țărmurile ei 
natale ar fi aruncat-o pe vreo plajă cu nisipul de aur. Dânsa 
fu aceea care căută umărul regelui ca să adoarmă cu capul 
pe el, în timp ce Ludovic, covârşit de recunoştinţa pentru 
plăcerea ce-o dăruise, şi simțindu-se mai rege decât în ziua 
încoronării sale, cunoştea întâia sa noapte de insomnie care 
să nu fie bântuită de spaimele morţii. 

Dar această fericire, vai, nu fu urmată de alta. De a doua 
zi, fără ajutorul nici unui duhovnic, Clemence îşi închipui că 
plăcerea se trage din păcat. Era fără îndoială o fire mai 
nervoasă decât părea, căci de atunci, de îndată ce soţul 
încerca s-o îmbrăţişeze, simţea dureri cumplite din pricina 
cărora nu putea să primească mângâierile regale, nu 
pentru că nu le-ar fi dorit, ci dintr-o meteahnă a trupului 
care le făcea de neîndurat. Aceasta o mâhnea foarte, se 
ruga de Ludovic s-o ierte şi îşi dădea silinţa, dar zadarnic, 
să-i potolească poftele aprinse. 

— Crede-mă, iubitul meu stăpân, îi zicea, crede-mă că 
trebuie să mergem în pelerinaj; înainte de aceasta nu voi fi 
în stare să-ţi primesc dragostea. 

— Ei bine, vom merge iubita mea, vom merge curând, şi 
atât de departe cât îţi va place, şi cu funia la gât dacă vrei; 
dar lasă-mă mai întâi să pun rânduială în treburile din 
Artois. 

VI 
JUDECATA. 

Cu o zi înaintea Crăciunului, în încăperea cea mare a 
castelului de la Vincennes, transformată pentru această 
împrejurare în sală de judecată, cei mai de seamă seniori ai 
ţării şi un mare număr de dregători într-ale legilor se şi 
adunaseră, aşteptându-l pe rege. 

Împuterniciţii baronilor din Artois, având în frunte pe 
Gerard Kierez şi Jean de Fiennes, ca şi pe nedespărţiţii 
Souastre şi Caumont, sosiseră de dimineaţă. Se părea că 
totul fusese rânduit. Trimişii regelui lucraseră bine, tot 


umblând să-i împace pe potrivnici; contele de Poitiers 
dăduse poveţe pline de înţelepciune pentru a se curma 
vrajba şi o sfătuise pe soacră-sa să cedeze în mai multe 
privinţe, spre a aduce iar pacea în ţinutul ei şi, socotind mai 
bine, spre a rămâne stăpână acolo. 

Poruncile regelui nu erau, la drept vorbind, tocmai 
lămurite în slova lor, dar limpezi în ce priveşte ţelurile: „Nu 
mai vreau vărsare de sânge; nu mai vreau să aud de oameni 
ţinuţi pe nedrept în temniţă; vreau să se facă dreptate, 
fiecăruia aşa cum i se cuvine, iar buna înţelegere şi 
prieteşugul să domnească pretutindeni...” Ţinând seamă de 
ele, cancelarul Etienne de Mornay întocmise o sentinţă de 
care Aiuritul, când îi fusese înfăţişată, se simţi nespus de 
mândru, de parcă ar fi dictat el însuşi toate paragrafele ei. 

În acelaşi timp, Ludovic al X-lea poruncise să i se dea 
drumul lui Raoul de Presle şi celorlalţi şase sfetnici ai tatălui 
său, care zăceau în temniţă din luna aprilie. Şi cum părea 
să nu se mai poată opri în această mărinimie, iertase de 
pedeapsă, în ciuda împotrivirii lui Charles de Valois, până şi 
pe soţia şi pe fiul lui Enguerrand de Marigny, şi dânşii ţinuţi 
până atunci la închisoare. 

O asemenea schimbare de atitudine stârnea mirarea celor 
de la curte, şi nimeni nu putea să-şi explice de unde venea. 
Regele mersese până acolo încât îl primise pe Louis de 
Marigny, îl îmbrăţişase de faţă cu regina şi cu mai mulţi 
dregători, zicându-i: 

— Dragă finule, trecutul e uitat. 

Aiuritul folosea acum această vorbă în toate împrejurările, 
ca şi cum ar fi voit să se convingă singur şi să-i convingă pe 
ceilalţi, că o nouă eră a domniei lui începuse. 

Îşi simţea mai ales în dimineaţa asta conştiinţa împăcată, 
pe când îi aşezau coroana în cap şi-i puneau pe umeri 
mantia împodobită cu flori de crin. 

— Sceptrul meu! Sceptrul meu! rosti el. Mi-aţi adus 
sceptrul? 


— Azi măria ta are nevoie de mâna dreptăţii, îi răspunse 
primul său şambelan, Mathieu de Trye, întinzându-i uriaşa 
mână de aur cu două degete ridicate. 

— Ce grea e, spuse Ludovic; mi s-a părut mai uşoară în 
ziua încoronării. 

— Baronii măriei tale sunt gata, urmă şambelanul. Îl vei 
primi mai întâi pe meşterul Martin care a sosit adineaori de 
la Paris, sau poate vrei să-l vezi după ce s-o isprăvi sfatul? 

— Meşterul Martin e aici? izbucni Ludovic. Vreau să-l văd 
numaidecât. Şi să fiu lăsat cu dânsul. 

Personajul care intră era un bărbat de vreo cincizeci de 
ani, destul de voinic, foarte oacheş la faţă şi cu nişte ochi 
visători. Deşi îmbrăcat în haine de rând, aproape ca un 
călugăr, avea în toată înfăţişarea lui, în gesturile onctuoase 
şi totodată neşovăitoare, în felul său de a-şi petrece mantia 
pe braţ şi de a saluta plecându-se adânc, ceva de oriental. 
Meşterul Martin călătorise mult în tinereţe şi ajunsese până 
pe meleagurile Ciprului, Constantinopolei şi Alexandriei. 
Nimeni nu era pe deplin sigur că ar fi purtat întotdeauna 
acest nume de Martin sub care îl cunoşteau toţi. 

— Cercetat-ai întrebarea ce-am poruncit să ţi se pună? îl 
întrebă regele, care se privea într-o oglinjoară de mână. 

— Aceasta am făcut-o, mărite domn, am făcut-o, pătruns 
de marea cinste de a fi consultat de luminăţia ta. 

— Şi ce-ai aflat? Să-mi spui adevărul, chiar dacă o fi 
neplăcut, nu mi-e teamă să-l aud. 

Un cetitor în stele ca meşterul Martin ştia ce trebuie să 
creadă dintr-o asemenea introducere, mai ales venind din 
gura unui rege. 

— Măria ta, răspunse el, ştiinţa noastră nu e nemărginită, 
iar dacă aştrii nu mint niciodată, în schimb înţelegerea 
noastră omenească poate să se înşele, cercetându-le. Totuşi, 
nu văd ca temerile măriei tale să fie întemeiate, şi nimic nu 
pare să te împiedice de a avea urmaşi. Horoscopul ţi-e mai 
curând prielnic în această privinţă şi aştrii sunt aşezaţi cum 
se cuvine pentru a vesti că vei fi tată. Într-adevăr, Jupiter se 


întâlneşte cu zodia Racului, ceea ce semn este de rodnicie şi 
acest Jupiter al naşterii tale se află pe deasupra în triunghi 
de prietenie cu Luna şi cu planeta Mercur. Nu trebuie deci 
să pierzi nădejdea de a face copii, departe de aşa ceva. În 
schimb, poziţia potrivnică a Lunei faţă de Marte nu 
prevesteşte copilului pe care îl vei avea o viaţă scutită de 
greutăţi, şi va trebui să fie înconjurat, de la cea mai fragedă 
vârstă de îngrijiri foarte stăruitoare şi de slugi credincioase. 

Meşterul Martin îşi câştigase mare faimă prevestind cu 
multă vreme înainte, deşi foarte pe ocolite, moartea regelui 
Filip cel Frumos, care urma să se întâmple odată cu eclipsa 
de soare din noiembrie 1315. Scrisese: „Un puternic 
monarh din Apus...” ferindu-se să-i zică pe nume. Ludovic al 
X-lea, care privea moartea tatălui său ca o întâmplare 
fericită din viaţă, îl ţinea de atunci în mare cinste pe 
meşterul Martin. Dacă ar fi fost însă ceva mai pătrunzător, 
ar fi simţit după vorba prudenta a astrologului, că acesta, 
cercetându-i horoscopul, citise în el fără îndoială mai mult 
decât voia să spună. 

— Îţi preţuiesc părerea, meştere Martin, şi cuvintele tale 
îmi merg la inimă, zise Aiuritul. Izbutit-ai să descoperi 
vremea cea mai potrivită pentru a zămisli moştenitorii pe 
care mi-i doresc? 

Meşterul Martin avu o clipă de şovăire. 

— Să nu vorbim decât de întâiul, măria ta, căci pentru 
ceilalţi n-aş putea răspunde cu destulă siguranţă... Îmi 
lipseşte ora în care s-a născut regina, şi după cum mi-ai 
spus, nici ea n-o ştie şi nimeni n-a putut să mi-o dea; dar nu 
cred că greşesc prea mult zicând că înainte ca soarele să 
intre în zodia Săgetătorului, un copil ţi se va naşte, ceea ce 
ar arăta că vremea zămislirii e cam pe la jumătatea lui 
februarie. 

— Vom merge deci înainte de acest soroc să facem 
pelerinajul la moaştele sfântului Ioan din Amiens, cum 
doreşte aşa de mult regina. Şi când crezi, meştere Martin, 
că trebuie să pornesc iar la război împotriva flamanzilor? 


— În această privinţă, eu gândesc măria ta, că se cade să 
asculţi glasul înţelepciunii tale. Hotărât-ai de pe acum ziua 
când vei porni? 

— Nu cred să-mi pot aduna oştile înainte de luna august a 
anului care vine. 

Privirea îngândurată a meşterului Martin se plimbă 
şovăitoare o clipă pe chipul regelui, pe coroana lui, pe mâna 
dreptăţii care părea să-l încurce şi o ţinea pe umăr cum îşi 
ţine un grădinar coada cazmalei. 

„Înainte de august, va avea de trecut luna lui iunie”, îşi 
zicea astrologul. 

— Până în august viitor, răspunse, s-ar putea ca flamanzii 
să fi încetat de-a mai face griji măriei tale. 

— Asta o cred! izbucni Aiuritul, luând răspunsul într-un 
înţeles care-i convenea; căci am băgat mare spaimă într- 
înşii vara trecută, şi nu-ncape îndoială că vor închina 
steagul fără luptă, înainte de anotimpul prielnic năvalei 
călăreţilor mei. 

E stranie impresia cu care un om priveşte pe un altul, 
când are aproape certitudinea că nici şase luni nu vor trece 
şi acesta va fi mort, şi când îl aude făcându-şi planuri 
zădarnice pentru un viitor pe care după toate semnele nu-l 
va mai apuca. „Afară doar dacă nu cumva are să moară în 
noiembrie...”, îşi zicea Martin. Căci, pe lângă înfricoşătorul 
soroc din iunie, astrologul nu putea să nu ţină seama şi de 
al doilea semn nenorocit, poziţia de rău augur a lui Saturn 
la douăzeci şi şapte de ani şi patruzeci şi patru de zile de la 
naştere. „Năpasta poate fi pe capul său, ori al soţiei, ori al 
copilului ce i se va naşte până atunci... Oricum, acestea nu-s 
lucruri ce pot fi spuse.” 

Totuşi, înainte de a pleca, în timp ce pipăia între degete 
punga pe care i-o întinsese regele, meşterul Martin avu o 
nouă clipă de şovâăire, aproape de remuşcare, şi se simţi 
dator să adauge: 

— Încă o vorbă pentru ocrotirea sănătăţii măriei-tale. Să 
te fereşti de venin, mai cu seamă către sfârşitul primăverii. 


— Trebuie deci să nu pun în gură ciuperci, hribi şi 
zbârciogi de care-s foarte pofticios, dar care, vezi, m-ai pus 
pe gânduri, mi-au mai stricat stomacul de multe ori. 

Apoi, îngrijorat deodată: 

— Venin! Vrei să zici... muşcături de viperă? 

— Nu, măria ta, vorbesc de ale gurii. 

— Ei, îţi mulţumesc, meştere Martin, mă voi păzi de 
acestea. 

Şi, pe când se îndrepta spre sala de judecată, Ludovic 
porunci şambelanului său să se sporească supravegherea la 
bucătării, să se bage de seamă a nu fi folosite decât 
merinde proaspete şi cumpărate de la negustori mai presus 
de orice bănuială, iar toate bucatele să fie gustate de două 
ori în loc de o singură dată, înainte de a-i fi aduse la masă. 

Când pătrunse în sala cea mare, toţi se ridicară şi 
rămaseră în picioare până ce-l văzură luându-şi locul sub 
baldachin. 

Bine aşezat în tronul său, cu pulpanele mantiei aduse pe 
genunchi şi cu mâna dreptăţii niţel aplecată pe partea de 
sus a braţului, Ludovic se simţea în această clipă tot aşa de 
măreț ca şi Cristosul nimbat de lumină din vitraliile 
bisericilor. Văzându-şi, în dreapta şi în stânga lui, baronii 
atât de mândru înveşmântaţi şi plecându-se cu atâta 
smerenie, simţindu-i supuşi hotărârilor lui, Ludovic găsea 
că era totuşi plăcut, în unele zile, să fii rege. 

„lată, îşi zicea, îmi voi rosti acum judecata şi fiecare va 
face după vrerea mea şi voi aduce iar pacea şi buna 
înţelegere printre supuşii mei.” 

În faţa lui stăteau cele două tabere pe care judecata lui 
avea să le împace. De o parte, contesa Mahaut, purtând şi 
dânsa coroană şi întrecându-şi cu un cap sfetnicii strânşi în 
jurul ei. De cealaltă, împuterniciţii „aliaţilor” din Artois. Nu 
prea arătau toţi la fel, căci fiecare îşi pusese cele mai bune 
veşminte, care nu erau întotdeauna după ultima modă. 
Mogşierii ăştia mărunți miroseau a provincie; Souastre şi 
Caumont se împopoţonaseră ca pentru un turnir cu nişte 


chivere uriaşe, unul având în vârf un vultur cu aripile 
întinse, iar celălalt un bust de femeie; pe sub vizierele 
ridicate priveau în jur, cam stânjeniţi de îmbrăcămintea lor 
nepotrivită. 

Baronii cei mari, chemaţi să stea de faţă la acest sfat, 
fuseseră aleşi cu înţelepciune printre sprijinitorii celor două 
tabere, ca să fie tot atâţia de o parte şi de alta. Charles de 
Valois şi fecioru-său Filip, Charles de La Marche, Louis de 
Clermont, domnul de Mercoeur, contele de Savoie şi mai cu 
seamă Robert d'Artois, conte de Beaumont-le-Roger, erau 
susţinătorii aliaţilor. Se ştia că în tabăra cealaltă Filip de 
Poitiers, Louis d'Evreux, Henri de Sulli, contele de 
Boulogne, contele de Forez, şi dumnealui Milles de Noyers 
o sprijineau pe Mahaut. 

Cancelarul Etienne de Mornay era aşezat la câţiva paşi în 
faţa regelui, cu pergamentele desfăcute pe o policioară. 

În nomine patris et filii...47) 

Cei de faţă se uitară unul la altul, miraţi. Era pentru întâia 
oară când regele deschidea şedinţa sfatului său printr-o 
rugăciune şi chema asupra hotărârilor sale luminile 
dumnezeieşti. 

— Ni l-au schimbat, îi suflă Robert d'Artois vărului său 
Filip de Valois; iată-l că se crede acum episcop ţinând o 
predică de pe amvon. 

— Preaiubiţilor mei fraţi, preaiubiţilor mei unchi, bunii mei 
seniori şi preaiubiţii mei supuşi, începu Ludovic al X-lea, 
avem dorinţa foarte mare, şi datoria, ce de la Dumnezeu 
este, de a păstra pacea în ţara noastră şi de a osândi 
zăzania între supuşii noştri... 

E], care se bâlbâia de obicei când cuvânta de faţă cu 
lumea, îşi rostea astăzi gândul în vorbire tărăgănată, dar 
limpede; într-adevăr, se simţea inspirat, şi toţi se întrebau, 
ascultându-l în ziua aceea, dacă menirea lui adevărată n-ar 
fi fost să fie un foarte vrednic popă de ţară. 

Se întoarse mai întâi spre contesa Mahaut şi o rugă să-i 
urmeze sfaturile. Mahaut răspunse, ridicându-se: 


— Aşa am făcut întotdeauna şi aşa voi face şi de acum 
încolo. 

Regele se întoarse apoi spre aliaţi şi le dădu aceeaşi 
povaţă. 

— Ca buni şi credincioşi supuşi ai măriei tale, răspunse 
Gerard Kierez, smeriţi te rugăm să faci şi să porunceşti 
după cum ţi-e vrerea. 

Ludovic privi în jur la unchii, fraţii şi verii săi, cu un aer 
care părea să zică: „Vedeţi ce bine am ştiut eu să le 
potrivesc pe toate”. 

Apoi îl pofti pe cancelarul de Mornay să dea citire cărţii de 
judecată. 

Cancelarul Etienne de Mornay, deşi încă om tânăr, avea 
vedere scurtă. Duse la ochi sulul mare de pergament şi 
începu: 

— Trecutul e uitat. lertate sunt de o parte şi de alta, urile, 
ocările şi vrajbele. Contesa Mahaut îşi recunoaşte 
îndatoririle faţă de supuşii ei; va trebui să păstreze bună 
pace în ţara Artois-ului, să nu facă nimica rău şi nici o 
mişelie aliaţilor, şi să nu caute prilej de a face. Ea va 
pecetlui înţelegerea, cum a făcut şi regele, recunoscând 
datinile ce au fost rânduite în Artois pe vremea măriei sale 
Ludovic cel Sfânt şi ce vor fi dovedite în faţa ei de către 
oameni vrednici de crezare, cavaleri, slujitori ai bisericii, 
orăşeni, avocaţi... 

De aici încolo, Ludovic al X-lea nu mai asculta. Gândea că 
făcuse totul dictând întâia frază. Acum, cancelarul înşira 
temeiurile judecății din care regele nu pricepea nimic. 
Făcea în minte o socoteală, numărând pe degete: 
„Februarie, martie, aprilie, mai... aşadar cam prin 
noiembrie mi se va naşte un moştenitor...” 

— Cât despre chezăşiile ce se dau, citi mai departe 
Etienne de Mornay, dacă se plânge careva împotriva 
contesei, regele va pune ispravnici să cerceteze dacă jalba 
e întemeiată şi, de-o fi aşa, dacă dânsa nu va voi să facă 
dreptate, regele o va sili la aceasta. Pe de altă parte, pentru 


plata gloabelor ce le cere de la oameni, contesa va trebui să 
arate limpede cât i se cuvine de fiecare fărădelege. Contesa 
va trebui să înapoieze seniorilor pământurile pe care le 
stăpâneşte fără judecată... 

Mahaut începu să se frământe în locul ei, dar fraţii Hirson 
care-i stăteau în preajmă o potoliră. 

— N-a fost niciodată vorba de aşa ceva la întâlnirea din 
Compiegne! zicea Mahaut. 

— E mai bine să pierzi puţin decât să pierzi totul, îi suflă 
Denis. 

Amintirea scurtei plimbări pe care o făcuse, cu lanţuri la 
picioare, în ziua morţii vătăşelului Cornillot, îl îndemna să 
fie împăciuitor. 

Mahaut îşi suflecă mânecile şi continuă să asculte, 
stăpânindu-şi mânia ce clocotea într-însa. 

Trecuse aproape un sfert de ceas de când ţinea citirea. 
Kierez se întorcea uneori spre aliaţi, făcându-le semn cu 
capul că treaba merge bine. 

Un freamăt străbătu sala când în cartea de judecată veni 
vorba de Thierry d'Hirson. Toate privirile se întoarseră spre 
cancelarul contesei Mahaut şi fraţii săi. 

— Cât despre dumnealui Thierry d'Hirson, pe care aliaţii 
au cerut să fie trimis în judecată, regele hotărăşte că 
învinuirile vor trebui aduse înaintea episcopului din 
Therouanne, de care ţine dumnealui Thierry, ca armaş de 
Ayre; dar el nu se va putea duce în Artois pentru a se apăra 
prin viu grai, deoarece sus-zisul domn Thierry este urât 
foarte de ţară. Fraţii, surorile şi nepoţii lui nu vor putea nici 
dânşii să se ducă acolo până ce judecata nu se va fi rostit de 
către episcopul din Therouanne şi nu va fi întărită de rege... 

Chiar din clipa aceea, Hirsonii îşi lepădaseră atitudinea 
împăciuitoare ce-o avuseseră până atunci. 

— Priveşte-ţi nepotul, doamnă, îi spuseră contesei d'Artois; 
vezi-l cum se bucură! 

Într-adevăr, Robert d'Artois schimba zâmbete cu Charles 
şi Filip de Valois. Atâta neobrăzare, şi arătată în văzul 


tuturor cu atâta linişte, sfârşi prin a o săgeta la inimă pe 
Mahaut. Cu amândouă mâinile le făcu semn Hirsonilor să 
tacă, apoi le răspunse pe şoptite: 

— Staţi, dragii mei, că nu s-a isprăvit încă! Ai răbdare, 
Thierry. Ce, te-am părăsit oare? 

Glasul monoton al cancelarului tăcu; citirea cărţii de 
judecată se sfârşise. Episcopul de Soissons, care luase parte 
la tocmelile dintre cele două tabere, se apropie cu 
Evanghelia în mână, şi se duse s-o înfăţişeze baronilor; 
aceştia se ridicară toţi o dată şi întinseră braţul drept, în 
vreme ce Gerard Kierez, în numele lor, jură pe sfânta 
scriptură că se vor supune întocmai judecății regelui. Apoi 
episcopul se îndreptă spre Mahaut. 

Gândurile regelui, în clipa aceea, o luaseră razna: „Ultima 
leghe din pelerinajul nostru la Amiens o vom străbate pe 
jos, bineînţeles. Cât despre restul călătoriei, o vom face în 
rădvan, sub pături călduroase de lână. Ne vor trebui de 
asemenea cizme îmblănite, şi voi porunci să se croiască 
pentru Clemence o mantie de hermină, s-o poarte peste 
şubă spre a o feri de răceală... Să sperăm că vor lăsa-o 
durerile acelea care o împiedică să facă dragoste”. Visa fără 
să-şi ia ochii de pe mâna cu degete de aur a dreptăţii, când 
auzi deodată un glas puternic rostind: 

— Nu vreau să jur; nu voi recunoaşte această nedreaptă 
judecată! 

O mare tăcere căzu peste adunare şi toate privirile se 
întoarseră spre Aiurit. Îndrăzneala acestei împotriviri 
aruncate în obrazul suveranului, îi înfricoşa prin grozăvia ei 
chiar şi pe cei mai cutezători. Se întrebau toţi ce pedeapsă 
cumplită avea să cadă de pe buzele regelui. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă Ludovic aplecându-se spre 
cancelar. Cine se împotriveşte? Judecata aceasta mi se pare 
bine chibzuită. 

Îşi rotea ochii bulbucaţi şi spălăciţi asupra celor de faţă, 
dintre care mulţi, văzându-l aşa de absent, aşa de 
nepăsător, gândeau: „Păcătos domn ne-a fost dat s-avem 


VW 


Atunci se ridică Robert d'Artois, şi cu un gest larg al 
braţului îşi împinse de o parte jilţul; veni până în faţa 
regelui, făcând să se cutremure lespezile sub cizmele sale 
roşii. Trase aerul în piept, de parcă l-ar fi înghiţit tot cât era 
acolo, şi începu cu glasul său tunător: 

— Vere, măria ta, multă vreme vei mai îndura să fii 
înfruntat şi să ţi se arunce ocara în obraz? Noi, rudele şi 
sfetnicii tăi, nu vom îngădui una ca asta! Vezi recunoştinţa 
ce ţi se arată pentru blândeţea ta? Măria ta ştie că, în ce mă 
priveşte, eram împotriva oricărei învoieli prin bună 
înţelegere cu doamna Mahaut de care mi-e ruşine că-i din 
neamul meu; căci orice hatâr i se face e privit de dânsa ca 
un semn de slăbiciune şi n-o îndeamnă decât la şi mai mari 
mişelii. Mă veţi crede oare, domnii mei, urmă el luându-i 
martori pe toţi şi izbindu-se cu pumnul în pieptul care i se 
umfla sub tunica stacojie, mă veţi crede oare în sfârşit când 
ZiC, când o spun sus şi tare de atâţia ani, că am fost tras pe 
sfoară, trădat şi jefuit de aceasta cumplită muiere care n- 
are teamă nici de puterea regelui, nici de puterea lui 
Dumnezeu? Dar ce să te mai mire din partea unei femei 
care n-a dat ascultare vrerilor tatălui ei pe patul morţii, 
însuşindu-şi avutul ce nu i se cuvenea, şi s-a folosit de 
copilăria mea pentru a mă prăda pe mine, un orfan! 

În picioare, ţinându-şi braţele încrucişate, Mahaut îşi 
măsura nepotul cu o privire plină de dispreţ, în timp ce la 
doi paşi de dânsa, episcopul de Soissons, cu Evanghelia sa 
groasă la subsuoară, nu ştia ce să mai facă. 

— Ştii oare, măria ta, vorbi mai departe Robert, pentru ce 
doamna Mahaut se împotriveşte astăzi judecății tale cu care 
ieri se învoise? Pentru că ai adăugat în ea o hotărâre 
împotriva domnului Thierry d'Hirson, împotriva acestui 
suflet hain şi blestemat, împotriva acestui ticălos fără 
pereche pe care aş vrea să-l descălţăm pentru a vedea dacă 
nu are laba despicată a diavolului! El este cel care, din 
porunca doamnei Mahaut, a şterpelit şi ascuns împreună cu 
dânsa, diata ce-a rămas de la bunicu-meu, Robert al II-lea, 


prin care îmi lăsa comitatul, puterea de a împărţi dreptatea 
şi averile lui. Taina acestui furt i-a legat unul de celălalt şi 
de aceea contesa Mahaut i-a chivernisit cu dregătorii 
mănoase pe toţi fraţii şi toate neamurile lui Thierry care 
jecmănesc fără ruşine norodul acesta nenorocit, aşa de 
înfloritor odinioară, aşa de ticăloşit acuma că nu-şi mai 
caută scăparea decât în răzmeriţă. 

Baronii din Artois se ridicaseră iar, înseninaţi la faţă, şi se 
simţea că sunt gata să-l aclame pe Robert, ca pe un rapsod 
după o tiradă eroică. 

— Dacă te încumeţi, măria ta, urmă d'Artois, trecând de la 
furie la batjocură, dacă ai îndrăzneala de a-l atinge pe 
dumnealui Thierry, de a-i lua cât de cât din ce a furat, dea 
ameninţa unghişoara degetului mic al celui mai mic dintre 
nepoţii săi, vai, măria ta, ce faptă nesocotită din parte-ţi! Ai 
s-o vezi îndată pe doamna Mahaut că-şi scoate ghearele şi 
că e gata să scuipe în obrazul lui Dumnezeu. Căci urările ce 
le-a rostit la botezul tău şi plecăciunea ce ţi-a făcut, cu 
genunchiul la pământ, nu cântăresc nimica pe lângă 
jurământul de supunere faţă de dumnealui Thierry, care 
este adevăratul ei stăpân! 

Îşi isprăvise cuvântarea. Mahaut nici nu clipise. Mătuşa şi 
nepotul se înfruntară îndelung din ochi. 

— Minciuna şi defăimarea, Robert, curg din gura ta ca 
scuipatul, spuse cu glas liniştit contesa. Fereşte-te să nu-ţi 
muşti limba, că ai putea să mori dintr-asta. 

— Să taci, doamnă! strigă deodată Aiuritul, care nu voia să 
pară mai puţin aprig decât văru-său. Să taci! M-ai înşelat! 
Te opresc de a mai pune piciorul în Artois înainte de vei fi 
recunoscut şi tu judecata ce-am dat-o şi care este o 
judecată dreaptă, după cum mi-au spus-o toţi. Şi vei şedea 
până atunci la Paris sau la Conflans, dar nicăieri aiurea. E 
de ajuns pentru astăzi, am ridicat şedinţa. 

O tuse năpraznică îl apucă deodată, făcându-l să se 
îndoaie pe tronul său. 

— Să crape! scrâşni Mahaut între dinţi. 


Contele de Poitiers nu scosese o vorbă. Îşi legăna un picior 
şi-şi mângâia îngândurat bărbia. 

PARTEA A TREIA. 

VREMEA COMEITEI. 

I 

STĂPÂNUL CEL NOU DE LA NEAUPHLE. 

În joia a doua după Bobotează, care era zi de târg, 
domnea mare forfotă la banca lombardă din Neauphle-le- 
Château, Se curăța casa de sus până jos, ca pentru o vizită 
princiară; zugravul satului spoia uşa groasă de la intrare; 
se lustruiau lăzile de bani, ale căror cercuri de fier luceau 
mai ceva ca argintul; se dădea cu mătura peste uşi, spre a 
îndepărta pânzele de păianjen; se văruiau pereţii, se 
ceruiau tejghelele; iar slujbaşii, ale căror condici, cântare şi 
tabliţe pentru socoteli fuseseră mutate de la locul lor, 
reuşeau anevoie să-şi păstreze cumpătul slujind mugşteriii. 

O fată de vreo şaptesprezece ani, înăltuţă, frumoasă la 
chip, cu obrajii rumeniţi de frig, trecu pragul şi se opri, 
mirată de această harababură. După mantia gălbuie, din 
păr de capră, cu care era încotoşmănată, după copca de 
argint ce-i ţinea gulerul şi după toată înfăţişarea ei, îţi 
puteai da seama dintr-o privire că aveai înaintea ochilor o 
fată de neam. Sătenii îşi scoteau căciula, văzând-o. 

— A, domnişoara Maria! sări numaidecât Ricard, primul 
slujbaş al băncii. Fii binevenită! Intră şi vino de te 
încălzeşte. Coşul dumitale e gata, ca în fiecare săptămână, 
dar faţă de zăpăceala de pe aici, am pus să-l ducă în odaia 
de alături. 

Apoi, vorbind unui ţăran burduhănos care cerea să i se 
schimbe un ludovic de aur în bani mărunți de argint: 

— Da, jupân Guillemard, ne vom ocupa îndată de 
dumneata. 

Se întoarse spre cel de al doilea slujbaş, strigând: 

— Piton! Vezi de jupân Guillemard. 

O rugă pe fată să treacă în odaia vecină, care servea drept 
dormitor pentru slujbaşii băncii şi unde ardea un foc 


zdravăn în vatră. Scoase dintr-un dulap un coş de răchită, 
acoperit cu o pânză. 

— Nuci, untdelemn, slănină proaspătă, mirodenii, făină de 
grâu, mazăre uscată şi trei cârnaţi mari, îi spuse Mariei. Cât 
vom avea noi ce să mâncăm, veţi avea şi dumneavoastră. 
Aşa-i porunca domnului Guccio. Şi le trec pe toate în 
socoteala lui, ca de obicei... Iarna arată să fie lungă, şi tare 
m-aş mira să nu sfârşească prin foamete, cum s-a întâmplat 
anul trecut. Dar în acest an vom fi mai bine chivernisiţi. 

Maria luă coşul. 

— Nici o scrisoare? întrebă. 

Primul slujbaş al băncii - era jumătate italian, jumătate 
francez, şi-l chema pe numele adevărat Ricardo - clătină 
din cap cu o prefăcută tristeţe. 

— Nu, frumoasă domnişoară, de data asta nici o scrisoare! 

Zâmbi, văzând dezamăgirea ce se întipărise pe chipul 
Mariei, şi adăugă: 

— Nu, nici o scrisoare, dar o veste bună! 

— Guccio e vindecat? izbucni fata. 

— Pentru cine crezi că facem toate pregătirile acestea în 
toiul lui ianuarie, când la noi nu se zugrăveşte niciodată 
înainte de aprilie? 

— Ricard! E oare adevărat? Soseşte stăpânul vostru? 

— Ei, da, Santo Dio! Soseşte! E de pe acum la Paris şi ne-a 
trimis vorbă că mâine va fi aici. Pe semne că îi ard tălpile să 
ajungă mai curând, căci nu pare să fi făcut vreun popas în 
drum. 

— Ce fericită sunt! Ce fericită sunt ca am să-l văd iar! 

Apoi, dându-şi seama că o luase gura pe dinainte, ca şi 
cum răbufnirea de bucurie ar fi fost necuviincioasă, adăugă: 

— Toată familia mea va fi fericită să-l vadă iar. 

— Da, dar vezi că pe mine mă supără azi o ureche şi nu 
prea aud bine, răspunse Richard şi afară de asta mai e şi zi 
de târg. Ce-mi trebuiau mie şi alte griji pe deasupra?... 
Uite, domnişoară Maria, aş vrea să-ţi cunosc părerea 


despre locuinţa ce i-am pregătit-o şi să-mi spui dacă o 
găseşti pe gustul dumitale. 

O duse la catul de sus şi deschise uşa unei odăi destul de 
încăpătoare, dar cu tavanul scund, ale cărui grinzi erau 
proaspăt ceruite. Se vedeau acolo câteva mobile de stejar, 
cam din topor, un pat îngust, dar acoperit cu un frumos 
brocart adus din Italia, nişte obiecte de cositor şi un feşnic. 
Maria îşi roti ochii prin odaie. 

— "Totul mi se pare foarte potrivit, spuse ea. Dar eu cred, 
sper, că stăpânul vostru îşi va avea în curând locuinţa la 
conac. 

Ricard surise din nou cu jumătate de gura. 

— Aşa Zic şi eu, răspunse el. Ioată lumea, crede-mă, 
domnişoară, vorbeşte de această sosire a domnului Guccio 
şi de ştirea că va rămâne aici. Începând de ieri, oamenii nu 
mai încetează să intre în fiece clipă şi să ne sâcâie cu tot 
felul de fleacuri, ca şi cum nimeni altul în târgul acesta n-ar 
putea să le numere douăsprezece parale pentru un 
gologan. Şi asta numai ca să caşte ochii la curăţenia ce se 
face aici şi să tot întrebe pentru cine anume se pregăteşte. 
Trebuie să spun că domnul Guccio e foarte iubit prin părţile 
acestea, de când a făcut să fie scos din slujbă ispravnicul 
Portefruit de care toţi aveau a se plânge. Au să-i facă o 
primire strălucită, şi îl văd de pe acum devenind adevăratul 
stăpân la Neauphle... După fraţii dumitale, bineînţeles, 
adăugă el însoţind fata până la uşa din grădină. 

Niciodată drumul care desparte târgul Neauphle de 
conacul de la Cressay nu-i păruse Mariei mai scurt. 
„Soseşte. soseşte. soseşte.” îşi repeta ea ca un cântec, 
sărind dintr-un făgaş într-altul al drumului. „Soseşte, îi sunt 
dragă, şi în curând vom fi căsătoriţi. Va fi adevăratul stăpân 
la Neauphle.” Coşul de merinde atârna uşor pe braţul ei. 

Intrând în curtea de la Cressay, dădu peste frate-său 
Pierre. 

— Soseşte! îi strigă ea, sărindu-i de gât. 

— Cine soseşte? întrebă uluit flăcăul rotofei. 


Pentru întâia oară după luni de zile o vedea pe soră-sa 
arătând o bucurie adevărată. 

— Guccio soseşte! 

— A! Bună veste! izbucni Pierre de Cressay. E un băiat de 
viaţă şi-mi va face plăcere să-l revăd. 

— Vine să se aşeze la Neauphle, unde unchiu-său îi dă pe 
mână banca. Şi mai ales... 

Se opri, dar nemaiputând să-şi mai ţină taina, trase spre 
dânsa obrazul nebărbierit al fratelui şi-i suflă la ureche: 

— Are să mă ceară de soţie. 

— Ei, na! făcu rotofeiul Pierre, şi cum de ţi s-a năzaărit 
asta? 

— Nu mi s-a năzărit, o ştiu... o ştiu... o ştiu. 

Atras de zgomot, Jean de Cressay, fratele mai mare, ieşi 
din grajdul unde tocmai îşi ţesăla calul. Avea în mână un 
ghemotoc de paie. 

— Jean, spuse mezinul, se pare că ne soseşte un cumnat 
de la Paris. 

— Un cumnat? Cumnatul cui? 

— A, nu ştii? Sora noastră şi-a găsit un soţ! 

— Păi, asta-i foarte bine, răspunse Jean. 

Intra în joaca lor, văzând că le arde de glumit, şi credea 
că-i o poznă de fetişcană. 

— Şi cum îi zice, urmă el, acestui straşnic baron care 
pofteşte să se încuscrească cu turnurile noastre dărăpănate 
şi cu frumoasa noastră avere mâncată de datorii? Sper, 
surioară, că-i barem bogat, căci avem mare nevoie de aşa 
ceva. 

— Ei, da, este, răspunse Maria. E Guccio Baglioni. 

După uitătura pe care i-o aruncă frate-său mai mare, ea 
simţi îndată foarte limpede că o ameninţă o nenorocire. I se 
făcu deodată frig şi urechile începură să-i vâjâie. 

Jean de Cressay mai continuă câteva clipe să se prefacă a 
lua lucrurile în glumă, dar glasul i se schimbase. Voia să ştie 
de ce anume vorbise astfel soră-sa. Încerca oare un 
sentiment deosebit pentru Guccio? Avusese cu dânsul 


conversații care treceau de marginile bunei cuviinţe? Îi 
scrisese el oare fără ştirea familiei? 

La fiecare întrebare Maria răspundea: „Nu”, dar arăta din 
ce în ce mai tulburată. Pierre însuşi se simţea stingherit. 
„lar am făcut o boacănă, îşi zicea, mai bine îmi ţineam 
gura.” 

Intrară tustrei în sala cea mare a conacului unde mama 
lor, doamna Eliabel, aşezată lângă vatră, torcea lână. În 
ultimele luni, castelana se îngrăşase iarăşi, cum îi era firea, 
datorită bunătăţilor pe care Guccio le trimitea Mariei în 
fiecare săptămână, de când cu foametea din iarna trecută. 

— Urcă-te în odaia ta, îi spuse Jean de Cressay surorii sale. 

Ca frate mai mare, avea autoritatea capului de familie, şi 
Maria se supuse fără a crâcni. 

După ce se auzi uşa închizându-se la catul de sus, Jean o 
înştiinţă pe mamă-sa despre ceea ce aflase. 

— Eşti sigur de asta, băiatule? izbucni ea. E oare cu 
putinţă? Cui ar putea să-i treacă prin cap că o fată din 
neamul nostru, ai cărei străbuni au rang nobiliar de trei 
veacuri în urmă, poate lua de bărbat un lombard? Sunt 
încredinţată că mititelul ăsta de Guccio, de altminteri un 
flăcău tare simpatic şi care-şi cunoaşte lungul nasului 
văzându-şi foarte cinstit de treburile lui, nu s-a gândit 
niciodată la aşa ceva. 

— Nu ştiu, mamă, la ce s-o fi gândit el, răspunse Jean, dar 
ceea ce ştiu e că Maria se gândeşte la asta. 

Obrajii dolofani ai doamnei Eliabel se îmbujorară. 

— Ia te uită ce-şi bagă în cap fetiţa! Dacă tânărul acesta a 
venit de câteva ori în vizită la noi şi ne-a dovedit o prietenie 
aşa de mare, sunt sigură, băieţi, că a făcut-o pentru că-l 
interesează mai mult mama decât sora voastră. O, fără 
vreun gând necuviincios, se grăbi ea să adaoge, şi niciodată 
buzele lui n-au rostit o vorbă care să mă jignească. Dar 
oricum, acestea-s lucruri pe care le ghiceşti când eşti 
femeie şi eu am înţeles îndată că mă admiră... 

Zicând asta, se înălţă în jilţ şi-şi umflă pieptul. 


— Fără a voi să pun la îndoială părerea ta, mamă, 
răspunse Jean de Cressay, nu-s totuşi atât de sigur că aşa 
stau lucrurile. Aminteşte-ţi că ultima oară când Guccio a 
trecut pe aici, l-am lăsat în mai multe rânduri singur cu sora 
noastră, atunci când părea aşa de bolnavă; şi începând din 
zilele acelea ea a prins a se înzdrăveni. 

— Poate fiindcă de atunci începuse iar să mănânce pe 
săturate, şi noi la fel, se vâri în vorbă Pierre. 

— Da, dar bag de seamă că tot de atunci, ştirile despre 
Guccio le aflăm întotdeauna din gura Mariei. Călătoria lui în 
Italia, rana suferită la picior... Şi întotdeauna Mariei îi dă 
Ricard veşti de la stăpânu-său şi niciodată vreunuia din noi. 
Şi cu ce încăpățânare cere ca ea singură să se ducă la 
bancă după merinde! Ascultaţi-mă pe mine, aici e o urzeală 
vicleană asupra căreia n-am deschis îndeajuns ochii. 

Doamna Eliabel îşi lăsă fuiorul, îndepărtă firele de lână de 
pe fustă şi ridicându-se, spuse cu un glas pătruns de 
jignirea suferită: 

— Într-adevăr ar fi mare mişelie din partea acestui 
băieţandru să se fi folosit de averea lui dobândită cine ştie 
cum pentru a o ademeni pe fiică-mea şi a râvni să cumpere 
înrudirea cu noi, dăruindu-ne câte ceva de ale gurii sau 
nişte îmbrăcăminte, când ar trebui să se socoată răsplătit 
îndeajuns de cinstea de a ne fi prieten. 

Pierre de Cressay era singurul din familie cu picioarele pe 
pământ. Era simplu, deschis, şi fără prejudecăţi. Atâta rea- 
credinţă unită cu atâta înfumurare deşartă, începea să-l 
scoată din sărite. „Sunt geloşi pe Maria, fiecare într-alt fel”, 
îşi zicea privind la maică-sa şi la frate-său care se aţâţau 
între dânşii, zgândărindu-şi supărarea. 

— Aţi uitat, pare-se, şi unul şi altul, vorbi el, că unchiul lui 
Guccio tot mai are o poliţă de a noastră de trei sute de livre 
pe care, ca să ne facă un hatâr, nu ne cere s-o plătim, şi nici 
dobânzile ce nu încetează să crească. lar dacă n-am fost 
scoşi la mezat de către ispravnicul Portefruit şi izgoniți din 
casa noastră, tot lui Guccio i-o datorăm. Şi mai amintiţi-vă 


că el ne-a ferit să murim de foame cu merindele acelea pe 
care nu le-am plătit niciodată. Înainte de a-l alunga, gândiţi- 
vă niţel dacă aveţi de unde-i plăti datoria. Guccio e bogat şi, 
cu anii, va fi şi mai bogat. Se bucură de ocrotire înaltă, şi 
dacă regele Franţei l-a găsit destul de arătos pentru a-l 
trimite cu solia ce mergea la Neapole s-o aducă pe noua 
regină, nu văd de ce am face noi atâtea mofturi. 

Jean dădu din umeri. 

— Asta tot Maria ne-a povestit-o, spuse el. Guccio s-a dus 
acolo ca negustor, ca să-şi facă negustoria. 

— Şi chiar dacă regele l-a trimis la Neapole, adăugă 
doamna Eliabel, aceasta nu înseamnă că i-ar da-o pe fiică-sa 
de nevastă! 

— Măicuţă dragă, i-o întoarse Pierre, Maria nu este fiica 
regelui Franţei, pe cât ştiu eu! E foarte frumoasă, fireşte... 

— N-am să-mi vând sora pe bani, strigă Jean de Cressay. 

Avea o arcadă a sprâncenei mai ieşită în afară decât 
cealaltă şi această meteahnă i se vedea foarte bine când era 
mânios. 

— De vândut n-ai vinde-o, îi răspunse Pierre, dar i-ai alege 
vreun babalăc, fără a-i găsi cusur că e bogat, doar să fie în 
stare să-şi târască pintenii la picioarele umflate de podagră. 
Dacă-l iubeşte pe Guccio, n-o vinzi!... Nobleţea? Păi, suntem 
de ajuns doi băieţi pentru a o păstra. În ce mă priveşte, o 
spun pe şleau, nu văd cu ochi aşa de râi această căsătorie. 

— Şi n-ai vedea-o cu ochi răi nici pe soră-ta aşezată la 
Neauphle, pe domeniul nostru, în spatele unei tejghele de 
bancă, stând să cântărească gologanii de aramă şi vânzând 
mirodenii? sări doamna Eliabel. Spui prostii, Pierre, şi stau 
să mă întreb de unde-ţi vine această lipsă de respect pentru 
ceea ce suntem. Oricum, cât voi trăi eu, n-am să-mi dau 
niciodată consimţământul la o asemenea mezalianţă, şi nici 
frate-tău n-o va încuviinţa, nu-i aşa Jean? 

— Bineînţeles, mamă, nu face să lungim vorba şi-l rog pe 
Pierre să nu mai pomenească de asta niciodată. 


— Bine, bine, spuse Pierre, tu eşti mai mare, fă cum te taie 
capul. 

— Un lombard, auziţi, un lombard! o luă de la capăt 
doamna Eliabel. Ziceţi că tânărul Guccio soseşte? Lăsaţi-l 
pe mâna mea, băieţi. Poliţa aceea şi îndatoririle ce le-avem 
faţă de el ne împiedică să-i trântim uşa în nas? Fie, îl vom 
primi bine, îl vom primi chiar foarte bine, dar dacă-i mişel, 
voi fi şi eu, şi mă prind că-l fac să-i piară pofta de a mai da 
pe aici, dacă vine pentru ce ştim noi! 

II 

PRIMIREA DOAMNEI ELIABEL. 

A doua zi, de cum se iviră zorile, ai fi zis că înfrigurarea ce 
domnea la banca din Neauphle cuprinsese şi conacul de la 
Cressay. Doamna Eliabel îşi gonea slujnica de colo colo şi 
şase săteni din împrejurimi fuseseră aduşi la corvadă 
pentru toată ziua. Se spălau lespezile pardoselii cu şuvoaie 
de apă, se întindeau mese ca pentru o nuntă, se 
îngrămădeau de o parte şi de alta a vetrei copaci tăiaţi 
pentru foc; în grajd se aşternuseră paie proaspete, curtea 
era curățată cu mături de mesteacăn, iar la cuhnie un 
gligan şi un berbec întreg se şi roteau în frigare; plăcintele 
se coceau la cuptor; şi în cătun se dusese vestea că familia 
Cressay aştepta pe un trimis al regelui. 

Se lăsase un pui de ger şi văzduhul era străveziu, cu un 
pic din soarele acela de ianuarie care înviora ramurile 
golaşe şi punea câţiva stropi de lumină în băltoacele de pe 
drumuri. 

Guccio sosi cam pe la namiezi, purtând o mantie căptuşită 
cu blană de soi, pălărie de postav verde a cărei creastă îi 
cădea până la umeri şi călare pe-un murg frumos, bine 
hrănit şi în hamuri de preţ. Era însoţit de un valet, şi el 
călare, şi mirosea cale de o poştă a om bogat. 

O găsi pe doamna Eliabel şi pe cei doi fii ai săi în haine de 
zile mari şi fu încântat de primirea ce i se făcu. Masa întinsă 
sărbătoreşte, forfota slugilor, îmbrăţişările doamnei Eliabel, 
marea voioşie cu care îl întâmpinau, toate erau în ochii lui 


semne fericite. Fără îndoială că Maria le împărtăşise gândul 
lor care trebuie să fi fost primit cu bucurie. Ştiau ce-l aduce 
aici şi vedeau în el de pe acum pe logodnicul Mariei. Doar 
Pierre de Cressay părea oarecum stânjenit. 

— Bunii mei prieteni, izbucni Guccio, ce bine-mi pare că vă 
revăd! Dar nu trebuia să vă băgaţi la atâta cheltuială 
pentru mine. Primiţi-mă întocmai ca şi cum aş fi din familia 
voastră! 

Vorba nu-i plăcu lui Jean, care schimbă pe furiş o privire 
cu maică-sa. 

Guccio se mai schimbase la înfăţişare. În urma săriturii 
nenorocite de pe puntea corăbiei îi rămăsese piciorul drept 
cam ţeapăn, ceea ce dădea mersului său un fel de eleganţă 
trufaşă. Îşi împlinise în acelaşi timp, cât zăcuse la spital, 
ultima creştere; se făcuse mai înalt cu o palmă, trăsăturile i 
se pronunţaseră şi faţa căpătase acea expresie mai 
încruntată, matură, care vine după încercările îndelungate 
ale suferinţei fizice. Nu mai era un copilandru, luase 
înfăţişarea unui bărbat. 

Fără să fi pierdut nimic din încrederea în sine pe care o 
avea odinioară, nu mai trebuia acum să-şi dea atâta 
osteneală pentru a se impune în ochii altora. Franţuzeasca 
lui se îndreptase; o vorbea cu mai puţin accent străin şi 
rostea cuvintele mai rar, însoţindu-le însă tot de mişcări din 
mâini, ca înainte. 

Guccio privi pereţii din jur, de parcă se şi socotea stăpânul 
lor. Vru să ştie ce planuri au Pierre şi Jean în privinţa 
conacului. Au de gând să-i facă ceva reperaţii? Ceva 
schimbări spre a-l pune în pas cu vremea? 

— Am văzut în Italia, vorbi el, unele tavane zugrăvite care 
s-ar potrivi foarte bine aici. Dar feredeul, nu credeţi că ar fi 
nimerit să clădiţi altul în loc? Se fac azi băi mici, de care te 
slujeşti mai lesne şi, după părerea mea, aceasta e de 
neapărată trebuinţă la îngrijirea trupului pentru nişte 
oameni de seamă. 


Trebuia să înţelegi că voia să spună: „Sunt gata să iau 
asupră-mi cheltuielile pentru toate astea, căci aşa îmi place 
să trăiesc”. Avea părerile lui şi în privinţa mobilei, a 
tapiseriilor ce trebuiau atârnate pe pereţi pentru a le da o 
înfăţişare mai atrăgătoare. Începea să-l enerveze de-a 
binelea pe Jean de Cressay, şi chiar grăsanul Pierre găsea 
că o lua cam prea repede, vorbind, abia intrat pe uşă, de 
planurile lui de a face schimbări în toată casa. 

Guccio se găsea acolo de o jumătate de ceas şi Maria nu se 
arătase încă. „Poate că trebuie mai întâi să-mi dau gândul 
pe faţă...” îşi zise el. 

— Avea-voi plăcerea s-o văd pe domnişoara Maria? Va sta 
cu noi la masă? 

— Desigur, desigur, răspunse doamna Eliabel; se găteşte şi 
va cobori numaidecât. Ai s-o găseşti foarte schimbată; toată 
fiinţa îi este absorbită de fericirea ei nouă. 

Guccio se ridică, cu inima zvâcnind şi întunecându-se puţin 
la faţă. Acolo unde alţii roşesc, el devenea măsliniu. 

— Adevărat? izbucni voios. Ah, doamnă Eliabel, ce bucurie 
mi-ai făcut! 

— Da, şi noi suntem foarte fericiţi de-a ne putea bucura de 
această veste bună cu un prieten ca dumneata. Scumpa 
noastră Maria e logodită... 

Se opri o clipă pentru a sorbi în voie plăcerea de a-l vedea 
pe Guccio făcând feţe-feţe. 

—.e logodită cu o rubedenie de a noastră, domnul de 
Saint-Venant, un nobil de viţă veche din Artois care s-a 
îndrăgostit de ea şi de care e îndrăgostită. 

Simţind privirile ce se aţinteau asupra lui, făcu o sforţare 
ca să întrebe: 

— Şi pe când nunta? 

— Pe la începutul acestei veri, răspunse doamna Eliabel. 

— Dar e ca şi făcută, lămuri Jean de Cressay, căci şi-au dat 
cuvântul unul altuia. 

Guccio rămase o clipă ca într-o pâclă, fără să poată scoate 
o vorbă, pipăind în neştire răcliţa de aur pe care i-o dăruise 


regina Clemence şi care strălucea pe jacheta lui în două 
culori, după ultima modă italiană. Auzi cum Jean de Cressay 
deschise uşa, chemând-o pe soră-sa. Apoi recunoscu paşii 
Mariei; mândria biruind în el celelalte sentimente, se sili să- 
şi ascundă amărăciunea. 

Maria intră, ţinându-se ţeapănă, rece, dar cu ochii înroşiţi. 
Îi ură din vârful buzelor bun venit lui Guccio. Acesta luă 
tonul cel mai firesc de care era în stare pentru a o felicita, 
iar dânsa aerul cel mai demn cu putinţă pentru a-i asculta 
complimentele. Nu lipsea mult s-o podidească plânsul, dar 
numai ea ştia asta şi reuşi aşa de bine să se stăpânească, 
încât Guccio luă drept răceală adevărată ceea ce nu era la 
Maria decât teama de a se trăda şi de a suferi pedeapsa cu 
care ai săi o ameninţaseră. 

Prânzul, prea îmbelşugat, li se păru apăsător. Doamna 
Eliabel, desfătându-se cu propria ei viclenie, se prefăcea a fi 
veselă, îşi tot îndemna oaspetele să mai ia din fiecare fel şi 
poruncea întruna slugilor să-i mai pună o ciozvârtă de 
berbec sau de gligan pe felia lui de pâine. 

— Pierdut-ai cumva pofta de mâncare în lungile dumitale 
călătorii? îl întrebă ea. Haide, haide, domnule Guccio, 
trebuie să te hrăneşti bine la vârsta dumitale. Asta nu-ţi 
place? Mai ia atunci din plăcinta aceea! 

Lui Guccio îi venea să-i arunce strachina în obraz. 

Nici o singură dată nu izbuti să prindă privirea Mariei. 
„Nu pare a fi prea mândră că şi-a călcat jurământul de 
credinţă faţă de mine”, îşi zicea Guccio. „N-am scăpat oare 
de la moarte decât pentru a suferi o asemenea ocară? Ah, 
ştiam eu bine de ce-mi era teamă şi-mi făceam gânduri 
negre când zăceam la spital. Şi ce de scrisori i-am trimis! 
Pentru ce însă îmi răspundea prin Ricard că rămâne 
credincioasă aceloraşi sentimente şi că se topeşte de dor 
aşteptându-mă, în timp ce îşi dădea inima altuia? Asta e 
trădare şi n-o voi ierta niciodată! Ah, şi ce prost am mâncat 
aici! Nu-mi aduc aminte să mai fi mâncat vreodată aşa de 
prost!” 


Căutarea unei răzbunări e adeseori un mijloc de a-ţi mai 
uita mâhnirea. Guccio căuta cum anume sa răspundă 
umilirii suferite. „Fireşte, aş putea cere să mi se plătească 
de îndată datoria, şi poate că asta i-ar pune în asemenea 
încurcătură, că ar trebui să renunţe de a mai face nunta”. 
Dar acest mijloc i se păru de o josnicie nevrednică de 
dânsul. Cu nişte burghezi poate că ar fi făcut astfel; cu nişte 
gentilomi însă, care voiau să-l strivească prin noblețea lor, 
căuta o răzbunare de gentilom. Ţinea să le dovedească 
acestora că era mai mare domn decât oricare Cressay şi 
oricare Saint-Venant de pe pământ. 

Această nelinişte îl frământă tot timpul cât se serviră 
dulciurile şi brânza. Când ajunseră pe la sfârşitul prânzului, 
Guccio îşi scoase deodată racla de aur de la gât şi o întinse 
tinerei fete, zicând: 

— lată frumoasă Maria, darul de nuntă pe care ţi-l fac. 
Regina Clemence - şi Guccio rosti foarte apăsat acest nume 
- ea însăşi, regina Franţei, mi-a prins-o cu mâna ei la gât, 
pentru felul cum am slujit-o şi din prietenia cu care mă 
cinsteşte. E închisă aici o fărâmă din moaştele sfântului 
loan Botezătorul. Nu gândeam să mă pot despărţi vreodată 
de această raclă; se pare însă că poţi renunţa fără greutate 
la ceea ce socoteai a fi avutul tău cel mai scump... şi aş fi 
fericit s-o porţi de acum încolo ca să te ocrotească, pe tine 
şi copiii ce-ţi doresc să ai cu gentilomul din Artois, pe care ţi 
l-ai ales. 

Nu găsise decât acest fel de a-şi arăta disprețul. Asta 
însemna a plăti scump prilejul de a rosti o frază. Hotărât 
lucru, faţă de aceşti Cressay, care n-aveau para chioară, 
marile porniri sufleteşti ale lui Guccio se terminau 
întotdeauna printr-un gest costisitor. Şi, venit acolo ca să ia, 
pleca întotdeauna după ce dăduse ceva. 

Dacă în clipa aceea pe Maria n-o podidiră lacrimile, e 
pentru că la dânsa frica de maică-sa şi de frate-său era încă 
şi mai puternică decât suferinţa ce-o copleşea; dar degetele 
îi tremurau tare când luă din mâna lui Guccio racla de aur. 


O duse la buze; gestul îi era îngăduit de vreme ce racla 
conţinea relicve. Guccio nu-i văzu însă gestul; îşi şi 
întorsese faţa în altă parte. 

Pomenind de rana sa încă proaspătă, de oboseala 
călătoriei şi de obligaţia ce-o avea de a se întoarce a doua zi 
la Paris, îşi luă de îndată rămas bun, chemă valetul, îmbrăcă 
mantaua îmblănită, sări în şa şi părăsi curtea conacului 
familiei Cressay, încredinţat că nu va mai pune piciorul 
acolo niciodată. 

— Acuma va trebui totuşi să-i scriem vărului Saint-Venant, 
îi spuse doamna Eliabel fiului ei Jean, după ce Guccio ieşise 
pe poartă. 

Ajuns la sucursala din Neauphle, Guccio nu-şi descleştă 
dinţii toată seara. Porunci să-i fie aduse condicile şi se 
prefăcu absorbit în cercetarea socotelilor. Slujbaşul Ricard, 
care-l văzuse dimineaţa plecând atât de voios, înţelese că 
lucrurile luaseră o întorsătură urâtă. Guccio îl înştiinţă că 
va porni la drum în dimineaţa următoare; nu prea părea 
dispus să dezvăluie ce-avea pe suflet şi Ricard socoti mai 
cuminte să nu pună nici o întrebare. 

Guccio petrecu o noapte fără somn în locuinţa ce i se 
pregătise cu atâta grijă pentru o şedere îndelungată. i 
părea rău acum după racla lui şi vedea în frumosul său gest 
doar o faptă nesăbuită. „Nu merita atâta; nu-s decât un 
prost... Şi ce are să zică unchiul Spinello de hotărârea mea? 
se întreba el răsucindu-se în cearşafurile scorţoase. Va 
spune că nu ştiu ce vreau, după ce-l rugasem atâta să-mi 
dea sucursala asta... Nici vorbă, nu voi mai face niciodată 
asemenea prostii. M-aş fi putut întoarce cu escorta reginei 
şi să-mi găsesc un rost la curtea ei; când colo, vrând să sar 
prea repede din corabie, iată-mă şase luni pe un pat de 
spital. În loc să pornesc spre Paris şi să mă pun pe lucru 
spre a-mi face o situaţie, dau fuga în târgul ăsta prăpădit ca 
să mă însor cu o fată de la ţară după care oftez de aproape 
doi ani ca şi cum n-ar mai fi altă femeie pe lume!... şi toate 
astea ca până la urmă să-i placă mai mult vreun nerod din 


neamul ei. Bel lavoro! Bel lavoro!48) Ei, dar am isprăvit cu 
copilăriile şi aceasta o să-mi slujească de învăţătură.” Când 
se crăpă de zi, ajunsese aproape să se convingă singur că 
soarta îi făcuse un mare bine. Îşi chemă valetul, porunci să-i 
strângă lucrurile şi să-i înşeueze calul. 

Dădea pe gât o ceaşcă de supă înainte de a porni, când 
slujnica pe care o zărise în ajun la Cressay veni să întrebe 
de el, zicând că vrea să-i vorbească fără martor. Îi aducea 
un mesaj: Maria, care izbutise să fugă de acasă pentru un 
ceas, îl aştepta pe Guccio la jumătatea drumului între 
Neauphle şi Cressay, la malul râului Mauldre, „În locul ce-l 
ştiţi”, adăugă ea. 

Cum Guccio n-o văzuse pe Maria decât o singură dată în 
afara conacului, înţelese că era vorba de livada de meri, la 
marginea gârlei, unde se sărutaseră pentru întâia oara. 
Răspunse însă că trebuie să fie o greşeală la mijloc, că din 
partea lui nu avea nimic de spus domniţei Maria şi că ea îşi 
dăduse prea mare osteneală ieşind de acasă pentru a-l 
întâlni. 

— "Ţi se rupe inima văzând-o pe domniţa Maria, spuse 
slujnica. Îţi jur, domnule, că ar trebui să mergi s-o 
întâlneşti; dacă ţi s-a adus vreo jignire, asta nu vine de la 
dânsa. 

Fără a găsi de cuviinţă să răspundă, Guccio sări pe cal şi-şi 
văzu de drum. „Cheiul Marsiliei! Cheiul Marsiliei! îşi repeta 
întruna. Am păţit-o o dată acolo. De ajuns cu prostiile; cine 
ştie ce mă mai aşteaptă dacă o revăd. N-are decât să-şi 
înghită singură lacrimile, dacă are poftă de plâns!” 

Străbătu astfel două sute de stânjeni înspre Paris; 
deodată, în faţa valetului încremenit, îşi întoarse calul, îi 
dădu pinteni şi o luă razna peste câmp. 

În câteva minute, ajunse la malul gârlei; zări livada şi, sub 
meri, pe Maria care-l aştepta. 

III. 

CUNUNIA DE LA MIEZUL NOPŢII. 


Când Guccio descălecă, puţin după vecernie, în faţa băncii 
Tolomei de pe uliţa lombarzilor, calul său era acoperit de 
spumă. 

Zvârli valetului frâul, străbătu marea galerie în care erau 
aşezate tejghelele şi urcă repede, atât cât îi permitea şoldul 
ţeapăân, scara ce ducea la odaia de lucru a unchiului său. 

Deschise uşa; lumina de-afară era umbrită de spinarea lui 
Robert d'Artois. Acesta se întoarse. 

— A, tu eşti! strigă el întinzându-şi braţele. Pronia 
cerească mi te trimite, prietene Guccio! Îi ceream tocmai 
unchiului dumitale un curier iute şi sigur ca să alerge de 
îndată la Arras spre a-l întâlni pe Jean de Fiennes. Dar va 
trebui să deschizi bine ochii, tinere, adăogă el ca şi cum nici 
nu mai încăpea îndoială că Guccio va primi însărcinarea; 
căci bunii mei prieteni, Hirsonii, nu-ţi cruţă ostenelile şi şi- 
au asmuţit câinii asupra oricui vine din partea mea. 

— Monseniore, răspunse Guccio, gâfâind încă după goana 
lui, monseniore, puţin a lipsit să-mi vărs şi sufletul pe mare, 
anul trecut, ducându-mă să-ţi fiu de folos în Anglia; am 
zăcut şase luni în spital pentru că m-am dus la Neapole să-l 
slujesc pe rege, şi toate drumurile acestea nu prea mi-au 
purtat noroc. Îmi vei da voie, monseniore, ca de data 
aceasta să nu-ţi dau ascultare, căci am propriile mele 
treburi care nu suferă nici o întârziere. 

— Am să te plătesc aşa de bine că n-are să-ţi pară rău, 
spuse Robert. 

— Fără îndoială, monseniore, cu banii pe care tot eu va 
trebui să ţi-i împrumut, spuse încetişor unchiul Tolomei care 
stătea de o parte, cu mâinile aşezate pe burtă. 

— Nici pentru o mie de livre, nu m-aş duce! izbucni 
Guccio. Şi mai cu seamă, nu în Artois! 

Robert se întoarse spre Tolomei: 

— la spune-mi, prietene bancher, auzita-i vreodată una ca 
asta? Pentru ca un lombard să refuze o mie de livre, pe care 
altminteri nici nu i le-am oferit, trebuie să aibă motive 
serioase. Nepotul tău n-o fi cumva plătit de jupânul 


Hirson... Dumnezeu să mi-l sugrume pe ăsta, şi chiar cu 
maţele lui, dacă se poate! 

Tolomei începu să râdă. 

— Să n-ai teamă de aşa ceva, monseniore; mă bate gândul 
că nepotu-meu e îndrăgostit, ba chiar că a cucerit inima 
unei doamne de neam mare. 

— A, dacă-i vorba de o femeie, nu pot face nimic, şi-i iert 
refuzul. Am totuşi nevoie de cineva care să-mi ducă acolo 
ceea ce ţi-am spus. 

— Nu-ţi face griji din asta, monseniore, am ce-ţi trebuie: 
un foarte bun curier şi care te va sluji cu atât mai discret cu 
cât nu te cunoaşte. Şi apoi... o rasă de călugăr nu prea bate 
la ochi pe drumuri. 

— Un călugăr? făcu Robert, strâmbându-se. 

—.italian. 

— Ei, aşa mai merge... căci, vezi tu, Iolomei, vreau să dau 
o mare lovitură. Pentru că regele a oprit-o pe mătuşă-mea, 
Mahaut, de a se depărta de Paris, vreau să mă folosesc de 
prilej făcând în aşa chip ca aliaţii să pună mâna pe castelul 
ei de la Hesdin... Sau mai bine zis castelul meu de la 
Hesdin! Am cumpărat..., da, ştiu ce vrei să spui, cu banii 
tâi!... am cumpărat conştiinţa unor vătăşei ai acestei bune 
contese, doi ticăloşi, ca toţi cei ce-o slujesc, gata să se vândă 
cui dă mai mult, şi care îi vor lasă pe prietenii mei să 
pătrundă în cetate. Şi dacă nu mă pot folosi de ceea ce-i al 
meu, îţi făgăduiesc cel puţin un jaf de pomină a cărui pradă 
te voi însărcina pe tine s-o vinzi! 

— Aoleu, monseniore, în frumoasă dandana mă bagi! 

— Ei, barem dacă te-o spânzura să ştii pentru ce! De 
vreme ce eşti bancher, eşti hoţ, şi nu te sperii tu pentru 
nişte lucruri furate pe care le doseşti; eu nu le cer niciodată 
oamenilor să-şi lase meseria lor. 

Era plin de voioşie, de când cu judecata regelui. 

— Rămâi cu bine, prietene, îmi placi tare mult, urmă el. A, 
era să uit... numele celor doi vătăşei ai mei. Dă-mi un petec 
de hârtie. 


Şi în timp ce-şi scria mesajul, adăugă: 

— Trebuie dat în mâna domnului de Fiennes, nu-i aşa, şi 
nimănui altuia. Souastre şi Caumont sunt prea luaţi la ochi. 

Se ridică, îşi încopcie agrafa de aur a mantiei, apoi, 
lăsându-şi palmele pe umerii lui Guccio care-şi pierdu 
jumătate în înălţime sub apăsarea lor, îi spuse: 

— Bine faci, drăguţule, petrece cu doamnele de neam 
mare, cum cere vârsta ta. Când vei mai creşte cu câţiva ani, 
ai să afli că ele-s tot nişte târfe ca şi celelalte, şi că plăcerile 
pentru care se scumpesc atâta, le poţi avea pe zece 
gologani la bordel. 

Părăsi încăperea, şi câtva timp i se mai auzi hohotul de râs 
care făcea să se cutremure scara. 

— Ei, nepoate, pe când nunta? întrebă jupân Tolomei. Nu 
aşteptam să te întorci aşa de repede. 

— Unchiule, unchiule, trebuie să mă ajuţi! izbucni Guccio. 
Ştii că oamenii aceia sunt nişte monştri, că au oprit-o pe 
Maria să mă mai vadă, că vărul lor din nord e pocit şi slut şi 
că ea va muri dacă o vor mărita cu el? 

— Care oameni? Care văr? întrebă Tolomei. Mi se pare, 
băiatule, că treburile nu ţi-au mers aşa de bine cum 
gândeai. Istoriseşte-mi ce s-a întâmplat, dar pune niţică 
rânduială în spusele tale. 

Guccio îi povesti atunci unchiului vizita sa la Neauphle. Cu 
simţul său latin al tragediei, nu uită să înfăţişeze lucrurile în 
culori mai negre decât erau. Fata se află sechestrată şi 
înfruntase moartea, ca să alerge peste câmp la Guccio şi să- 
l implore s-o salveze. Descoperind planurile ei, familia 
Cressay voia s-o mărite cu de-a sila după o rudă depărtată 
de a lor, un personaj căruia soarta i-a hărăzit toate 
urâciunile fizice şi morale. 

— Un moşneag de patruzeci şi cinci de ani! izbucni Guccio. 

— Mulţumesc, făcu Tolomei. 

— Maria însă nu mă iubeşte decât pe mine, mi-a spus-o, 
mi-a repetat-o. Nu vrea alt soţ, şi ştiu bine că va muri dacă o 
vor sili să se mărite cu altul. Unchiule, trebuie să mă ajuţi. 


— Dar cum vrei să te ajut, dragul meu? 

— Trebuie să mă ajuţi s-o răpesc pe Maria. O voi duce în 
Italia, mă voi stabili acolo... 

Cu un ochi aproape închis şi cu celălalt foarte deschis, 
Spinello 'Tolomei îşi cerceta nepotul, având aerul pe 
jumătate îngrijorat, pe jumătate înveselit. 

— 'Ţi-am mai spus, băiatule, că asta nu va fi atât de uşor, şi 
că rău ai făcut lăsându-te prins în mrejele unei fete de 
neam nobil. Oamenii ăştia n-au nici cămaşa de pe dânşii a 
lor; nu mănâncă decât datorită nouă... ba da! să nu mă 
întrerupi, că ştiu ce spun... ne datorează până şi patul în 
care dorm; dar ne scuipă în faţă când băieţii noştri vor să se 
culce în el, uită tot, crede-mă. Ne fac această ocară pentru 
că de cele mai multe ori le întindem obrazul ca s-o primim. 
Alege-ţi, deci, vreo fată frumoasă din neamurile noastre, cu 
zestre mare agonisită în băncile noastre, care-ţi va face 
copii tot aşa de frumoşi, şi a cărei trăsură va stropi cu noroi 
picioarele nespălate ale fetişcanei tale de la ţară. 

Guccio tresări deodată fulgerat de-un gând: 

— Saint-Venant n-o fi şi dânsul printre aliaţii din Artois? 
Ce-ar fi să plec acolo cu mesajul monseniorului Robert, să 
dau de acest Saint-Venant, să-l provoc la duel şi să-l ucid? 

Îşi şi dusese mâna la pumnalul din şold. 

— Bună treabă, şi care nu va face zgomot, zise 'Tolomei. 
După aceea, familia Cressay va alege fetei un alt logodnic 
din Bretania sau Poitou, şi va trebui să te duci să-l omori şi 
pe ăsta. Îţi aşterni să ai de lucru, nu glumă! 

— Mă voi însura, unchiule, cu Maria sau cu nimeni alta. Şi 
nu voi lăsa pe nimeni s-o ia de soţie. 

Tolomei îşi ridică mâinile deasupra capului. 

— Poftim, tinereţea! Peste cincisprezece ani, oricum, soţia 
ta va fi urâtă, figlio mio; şi te vei întreba, privind-o, dacă 
obrazul ăsta zbârcit, pântecul ăsta mare, sânii ăştia fleşcăiţi 
meritau toată osteneala ce ţi-ai dat pentru dânsa. 

— Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Şi apoi nu la ce va fi peste 
cincisprezece ani mă gândesc, ci la ziua de azi, şi ştiu că 


nimic în lume nu mi-o poate înlocui pe Maria. Ea mă 
iubeşte. 

— 'Te iubeşte! Ei, bine, băiatule, dacă te iubeşte aşa de 
mult - nu te apuca mai ales să-i repeţi arhiepiscopului din 
Sens ce-ţi spun eu acuma - dacă te iubeşte atât de mult, 
căsătoria nu este, crede-mă, neapărat necesară ca să fiţi 
fericiţi împreună. Ar trebui mai curând să te bucuri că i-au 
ales un soţ guşat, pocit şi ştirb, după portretul pe care mi l- 
ai făcut fără să-l fi văzut... Nimic n-ar putea să-ţi vină mai 
bine la socoteală. 

— Schifoso! Questo sono parole schifose! Vengono da un 
uomo che non conosce Maria!4(97 Nu-i cunoşti sufletul 
curat, credinţa ei puternică. Ea nu va fi a mea decât prin 
cununie şi nu va aparţine decât aceluia cu care va fi unită în 
faţa lui Dumnezeu... Dacă aşa stau lucrurile, o voi răpi fără 
ajutorul tău, şi vom cutreiera amândoi drumurile ca nişte 
bieţi nenorociţi, iar nepotul dumitale va sfârşi prin a pieri 
de foame şi de frig, încercând să treacă munţii. 

Cuvintele italiene şi franţuzeşti, cu „tu” şi „dumneata”, se 
amestecau acuma în spusa lui; vorbea dând din mâini mai 
mult ca de obicei. 

— Şi mai întâi, urmă el, nici n-am nevoie de ajutorul tău, 
mă voi duce s-o caut pe regină. 

Tolomei bătu încetişor cu palma în masă. 

— Acuma, să taci, spuse aproape fără a ridica glasul, dar 
ochiul său, cel pe care şi-l ţinea de obicei închis, se 
deschisese deodată. N-ai să te duci să cauţi pe nimeni, şi 
mai ales, pe regină, căci treburile nu ne merg aşa de bine 
de când a venit dânsa, ca să avem nevoie şi de un scandal 
pentru a atrage atenţia asupra noastră. Regina e numai 
bunătate, numai dragoste creştinească, numai pioşenie, ştiu 
asta! Dă de pomană oricui îi iese înainte, dar deocamdată, 
de când ea a pus stăpânire pe mintea regelui, noi, bieţii 
lombarzi, suntem storşi până la sânge cu birurile. Din 
averea noastră face vistieria pomană! Ni se aduce 
învinuirea că am fi cămătari, şi toate prilejurile sunt 


binevenite pentru a ne arunca în circă prostiile săvârşite de 
alţii, începând cu monseniorul de Valois, care ne-a 
dezamăgit foarte. Regina Clemence te va întâmpina cu 
vorbe frumoase şi blagoslovenii din belşug; dar prea mulţi 
în jurul ei ar fi fericiţi să te dea pe mâna judeţilor ca să-ţi 
primeşti pedeapsa cuvenită ademenitorilor de domnişoare 
nobile, chiar de n-ar face-o decât pentru a întoarce această 
vină împotriva mea. Uitat-ai oare că sunt starostele 
lombarzilor din Paris? De când n-ai mai fost pe-aici, vântul a 
început să bată dintr-altă parte. Celor mai buni prieteni ai 
lui Marigny, care nu prea mă au la stomac, li s-a dat drumul 
din temniţă, şi acum s-au strâns într-un adevărat partid în 
jurul contelui de Poitiers. 

Dar Guccio nu voia să audă de nimic; îşi bătea joc 
deocamdată de biruri, de poruncile ocârmuirii, de păzitorii 
legii şi de schimbările ce se petreceau la conducerea 
statului. Frământa în minte cu încăpățânare planul său; s-o 
răpească pe Maria fără ajutorul nimănui. 

— Segnato da Dio! rosti Tolomei, ducând un deget la 
frunte, ca şi cum ar fi avut în faţă un smintit. Dar, sărman 
netot, n-ai să faci nici zece leghe şi vor pune mâna pe tine. 
Au să-şi ia îndărăt domnişoara şi au s-o bage la mănăstire, 
iar tu... Vrei să te însori cu ea, fie! Ai să te însori, deoarece 
se pare că e singurul mijloc de a te lecui... Am să te ajut. 

Şi ochiul stâng i se închise iar. 

— Dacă-i vorba de nebunie, căci e o nebunie, adăogă el, 
am să fac şi eu una; tot e mai puţin primejdios decât să te 
las de capul tău. Dar de ce trebuie să fiu eu răspunzător 
pentru prostiile a lor mei? 

Scutură un clopoțel; un slujbaş se arătă în uşă. 

— Dă fuga la mănăstirea fraţilor augustini, îi spuse 
Tolomei, şi caută-mi-l pe fratele Vincento care a sosit 
deunăzi din Perugia... 

Două zile mai târziu, Guccio pornea iar la drum spre 
Neauphle, însoţit de un călugăr italian care se ducea să 
înmâneze celor din Artois mesajul monseniorului Robert. 


Călătoria fiindu-i bine plătită, fratele Vincento nu stătuse la 
îndoială să facă un ocol pentru a-l servi pe 'Tolomei în două 
treburi în loc de una. 

Bancherul se pricepuse de altminteri să-i înfăţişeze 
lucrurile într-o lumină foarte prielnică. Ademenind o fată, 
Guccio săvârşise cu dânsa păcatele trupului, şi 'Tolomei nu 
voia ca cei doi copii să trăiască mai departe în păcat. Dar, 
spusese el, va trebui să se facă totul în taină, pentru a nu 
trezi bănuielile familiei. 

Aceste motive serioase fiind însoţite de o punguţă cu aur, 
fratele Vincento le găsi foarte întemeiate. Afară de asta, ca 
toţi compatrioţii lui, fie ei şi din tagma călugărească, era 
întotdeauna gata să dea o mână de ajutor unor îndrăgostiţi. 

Guccio şi călugărul său ajunseră după căderea nopţii la 
conacul din Cressay. Doamna Eliabel şi odraslele ei se 
pregăteau să meargă la culcare. 

Tânărul lombard le ceru voie să înnopteze acolo, zicând că 
nu avusese timp să-l vestească pe Ricard, şi că locuinţa sa 
din Neauphle nu era pregătită pentru a găzdui cum se 
cuvine o faţă bisericească. Deoarece mai înainte Guccio 
dormise de câteva ori la conac, şi asta chiar în urma 
stăruinţelor familiei Cressay, rugămintea lui nu stârni cine 
ştie ce mirare; gazdele se siliră să facă o bună primire 
drumeţilor. 

— Fratele Vincento şi cu mine vom dormi bucuroşi în 
aceeaşi odaie, spuse Guccio. 

Fratele Vincento avea o faţă rotundă, care inspira tot atâta 
încredere cât şi veşmântul său; afară de asta, nu vorbea 
decât italieneşte, ceea ce-l scutea să răspundă la întrebările 
indiscrete. 

Îşi rosti foarte cucernic rugăciunea înainte de a duce la 
gură bucatele ce i se puneau pe masă. 

Maria nu îndrăznea să se uite în ochii lui Guccio; dar 
tânărul se folosi de prilej când fata trecu pe lângă el pentru 
a-i şopti: 

— La noapte să nu adormi. 


Când să meargă la culcare, fratele Vincento se întoarse 
spre Guccio, rostind o frază de neînțeles pentru gazde, în 
care era vorba de chiave şi de capella. 

— Fratele Vincento mă întreabă, îi tălmăci Guccio doamnei 
Eliabel, dacă-i puteţi încredința cheia de la capelă, căci 
trebuie să plece de aici dis-de-dimineaţă, şi ar vrea să 
slujească mai întâi liturghia. 

— Dar fireşte, răspunse castelana, unul din fiii mei se 
poate scula o dată cu el, spre a-l ajuta să-şi facă slujba. 

Guccio se împotrivi din toate puterile: nu, nici vorba de aşa 
ceva, nimeni să nu se deranjeze. Fratele Vincento se va 
scula într-adevăr foarte devreme, înainte de a se crăpa de 
zi, şi Guccio ţinea să aibă cinstea de a face el însuşi pe 
ministrantul. Pierre şi Jean socotiră că-i mai bine să nu 
stăruie. 

Doamna Eliabel îi dădu călugărului o lumânare, cheia 
capelei şi pe cea a tabernacolului; după care toţi se 
despărţiră. 

— Cred că l-am judecat rău pe Guccio ăsta, îi spuse Pierre 
mamei sale, înainte de a o lua spre odaia de culcare; e un 
băiat foarte cucernic. 

Către miezul nopţii, când tot conacul părea adâncit în 
somn, Guccio şi cu călugărul ieşiră tiptil din odaia lor. 
Tânărul se duse să bată încetişor la uşa Mariei; fata se ivi 
numaidecât. Fără să scoată o vorbă, Guccio o luă de mână; 
coborâră scara în spirală şi, apucând pe la bucătării, 
ajunseră afară. 

— Uite, Maria, murmură Guccio, sunt stele pe cer... 
Călugărul ne va cununa. 

Dânsa nu păru nici măcar mirată. Guccio îi făgăduise că se 
va întoarce, şi se întorsese; că o va lua de soţie, şi avea să 
facă asta de îndată. Cum şi în ce fel, n-avea mare 
însemnătate; era a lui toată, îl urma supusă. Un câine 
mârâi, apoi, recunoscând-o pe Maria, tăcu. 

Noaptea era geroasă, dar nici Guccio, nici Maria nu 
simțeau frigul. 


Pătrunseră în capelă. Fratele Vincento se duse să aprindă 
lumânarea de la candela care ardea deasupra altarului. Cu 
toate că nimeni nu-i putea auzi, continuau să vorbească în 
şoaptă. Guccio îi tălmăci Mariei întrebarea preotului care 
voia să ştie dacă mireasa se spovedise. Dânsa răspunse că 
făcuse aceasta cu două zile înainte, şi fratele Vincento îi 
dădu iertarea pentru păcatele pe care le-ar fi putut săvârşi 
de atunci încoace, cu atât mai multă încredere cu cât, de le- 
ar fi mărturisit, el n-ar fi fost în stare să le priceapă. În ce-l 
priveşte pe Guccio, această formalitate fusese îndeplinită 
până să coboare în capelă. 

Câteva minute mai târziu, după ce rostiră pe rând câte un 
„da” înăbuşit, nepotul starostelui lombarzilor şi frumoasa 
Maria de Cressay erau căsătoriţi înaintea lui Dumnezeu, 
dacă nu şi înaintea oamenilor. 

— Aş fi vrut să ai parte de o nuntă mai strălucitoare, 
murmură Guccio. 

— Pentru mine, iubitul meu, răspunse Maria nu poate fi 
alta mai frumoasă, căci tu eşti cel cu care mă uneşte. 

Când să iasă din capelă, călugărul dădu semnele unei mari 
îngrijorări. 

— Che cosa? îl întrebă Guccio pe şoptite. 

Fratele Vincento îi atrase atenţia asupra faptului că uşa 
rămăsese închisă în timpul căsătoriei. 

— E allora? 

Călugărul lămuri că, pentru ca o căsătorie să fie temeinică, 
trebuiau lăsate deschise uşile bisericii, astfel ca orice 
persoană străină să poată da mărturie că mirii îşi rostiseră 
consimţământul cum se cuvine şi fără a fi siliţi de nimeni. 
Altminteri, era pricină de desfacere a căsătoriei. 

— Ce zice? întrebă Maria. 

— Ne sfătuieşte să intrăm mai repede în casă, spuse 
Guccio. 

Se întoarseră deci la conac şi urcară din nou scara. Ajunşi 
la uşa Mariei, călugărul, ale cărui temeri se potoliseră, îl luă 
pe Guccio de umeri şi-l împinse încetişor în odaie... 


De doi ani, Maria îl iubea pe Guccio. De doi ani, nu se 
gândea decât la dânsul şi nu trăia decât cu dorinţa de a fia 
lui. Acum, că era cu cugetul împăcat şi n-o mai înspăimânta 
blestemul împreunării nelegiuite, nimic n-o mai silea să-şi 
ţină în frâu dragostea. 

Maria crescuse într-un colţ pierdut de ţară, singuratică, 
cruţată de vorbele dulci şoptite la ureche, care fac din fete 
nişte mironosiţe. Ea dorea dragostea înainte de a fi 
cunoscut-o; i se dădu din toată inima, cu o bucurie 
ameţitoare. 

Suferinţa fetelor, în clipa nunţii lor adevărate, vine de cele 
mai multe ori din frică decât dintr-o rânduială a firii. Maria 
nu cunoştea această frică. Guccio, deşi nu avea decât 
nouăsprezece ani, se şi dovedea îndeajuns de priceput 
pentru a nu arăta stângăcie, dar nu îndeajuns pentru a-şi 
ascunde tulburarea. În noaptea aceea, făcu din Maria o 
femeie fericită, şi fiindcă în dragoste, nu primeşti decât 
atâta cât dai, fu el însuşi cum nici că se poate mai fericit. 

Cam pe la patru dimineaţa, călugărul veni să-i scoale, şi 
Guccio se întoarse în odaia lui, de cealaltă parte a casei. 
Apoi, fratele Vincento cobori în curte, silindu-se să facă 
zgomot cât mai mare, trecu prin capelă, îşi scoase catârca 
din grajd şi se pierdu în întuneric. 

La cele dintâi licăriri ale zorilor, doamna Eliabel, 
bănuitoare, crăpă uşa odăii drumeţilor şi aruncă o privire 
înăuntru. Guccio dormea dus, cu răsuflarea liniştită; părul 
negru i se răsfira încârlionţat pe pernă; chipul său avea o 
expresie cuminte şi copilăroasă. 

— Ah, frumos mai e flăcăul ăsta! oftă doamna Eliabel. 

Guccio dormea aşa de adânc încât ea îndrăzni să se 
apropie de pat, călcând în vârful picioarelor, şi să-şi atingă 
buzele de părul tânărului, într-un sărut care avea pentru 
dânsa toate ispitele păcatului. 


IV. 
COMEITA. 


Tocmai în zilele acelea de la sfârşitul lui ianuarie, când 
Guccio se căsătorise în taină cu Maria de Cressay, regina, 
regele şi o parte a curţii porniseră în pelerinaj la Amiens. 

După ce bălăcise prin noroaie, alaiul regesc străbătuse în 
genunchi naosul catedralei; pelerinii se închinaseră 
îndelung într-o capelă friguroasă înaintea moaştelor 
Botezătorului, aduse din Ţara Sfântă cu un veac în urmă de 
către un anume Wallon de Sartou, cruciat de la 1202, care 
se făcuse căutător de relicve în Ţara Sfântă, aducând de 
acolo în bagajele sale trei piese de nepreţuit: capul 
sfântului Cristofor, pe acel al sfântului Gheorghe şi o parte 
din al sfântului Ioan. 

Moaştele de la Amiens nu conţineau decât oasele feţei; 
erau băgate într-o raclă de argint aurit, a cărui parte de 
sus, în chip de comănac, înlocuia creştetul capului. Această 
hârcă, neagră sub cununa ei de safire şi smaralde, părea să 
râdă; şi era de-a dreptul înfiorătoare. Se vedea, deasupra 
orbitei stângi, o gaură care, după datină, era semnul 
loviturii de stilet dată de Herodiada, când i se adusese capul 
precursorului. Moaştele se odihneau pe o tipsie de aur. 

Clemence, cufundată în rugăciune, nu părea să se 
sinchisească de frig, iar Ludovic al X-lea însuşi, atins de 
duhul credinţei, izbuti să stea nemişcat tot timpul cât ţinu 
slujba, lăsându-şi gândurile să cutreiere nişte înălţimi cu 
care mintea lui nu era deprinsă. Dar burduhănosul Bouville 
se alese acolo cu o boală de piept, de-i trebuiră aproape 
două luni ca să-şi vină în fire. 

Rezultatele bune ale acestui pelerinaj nu întârziară să se 
arate. Către sfârşitul iui martie, regina avu semne care 
păreau să-i vestească împlinirea dorințelor sale; recunoscu 
în asta mijlocirea binefăcătoare a sfântului loan 
Botezătorul. 

Totuşi, doftorii şi moaşele care o cercetau pe Clemence nu 
se puteau hotări încă şi ziceau că le trebuie o lună întreagă 
înainte de a se rosti fără greş. 


Pe măsură ce se prelungea aşteptarea, credinţa oarbă a 
reginei punea stăpânire şi pe mintea soţului ei. Ca să-şi 
atragă binecuvântarea divină, Aiuritul cârmuia ţara de 
parcă şi-ar fi băgat în cap să fie canonizat. 

Trebuie să credem că e primejdios lucru să-i scoţi pe 
oameni din ale lor; mai bine e să-l laşi pe cel rău la răutăţile 
lui, decât să-l prefaci în mieluşel. Într-adevăr, închipuindu-şi 
că-şi răscumpără păcatele, regele se apucase să golească 
puşcăriile; astfel că nelegiuirile de tot felul înfloreau la 
Paris, unde nu mai era chip să ieşi, după ce se înnopta, fără 
primejdia de a fi jefuit. Se săvârşeau mai multe prădăciuni, 
atacuri la drumul mare şi omoruri decât se pomeniseră de 
patruzeci de ani încoace, şi străjile de noapte cădeau din 
picioare, nemaiputând răzbi. Deoarece dezmăţatele nu mai 
erau lăsate să iasă din hotarele mahalalei pe care Ludovic 
cel Sfânt le-o hotărâse, curvăsăria într-ascuns se întinsese 
prin cârciumi şi mai cu seamă pe la feredeuri, de nu mai 
putea omul cumsecade să facă o baie de apă caldă fără să 
fie expus ispitelor trupeşti care i se înfăţişau în toată 
goliciunea. 

Charles de Valois simţea că lucrurile iau o întorsătură care 
îl depăşea; dar, după ce se făcuse, pentru a trage foloase, 
apărătorul credinţei şi al datinilor de odinioară, cu greu se 
mai putea împotrivi unor măsuri luate în numele ordinii 
morale. 

Lombarzii, simțindu-se rău văzuţi, îşi descuiau cu mai 
puţină uşurinţă lăzile de bani când era vorba de nevoile 
curţii regale. În acelaşi timp, foştii legiuitori ai lui Filip cel 
Frumos, în cap cu Raoul de Presle, înjghebau din nou un 
partid de opoziţie în jurul contelui de Poitiers, iar 
conetabilul Gaucher de Châtillon trecuse pe faţă de partea 
lor. 

Clemence mersese până acolo, încât să-i ceară regelui să 
ia de la dânsa moşiile lui Marigny pe care i le dăduse şi să le 
înapoieze moştenitorilor fostului ocârmuitor al ţării. 


— Ah, asta, draga mea, n-o pot face, răspunse Aiuritul, şi 
n-aş putea recunoaşte că m-am înşelat în judecata mea 
dintâi până într-atâta. Regele n-are voie să greşească. Îţi 
făgăduiesc însă că, de îndată ce starea vistieriei o va 
îngădui, am să fac finului meu Louis de Marigny o pensie 
care să-l despăgubească din belşug. 

În Artois, treburile nu mergeau mai bine. În pofida tuturor 
tocmelilor, stăruinţelor, propunerilor, contesa Mahaut 
rămânea neînduplecată. Se plângea că baronii ar fi voit să 
pună mâna fără veste pe castelul ei. Trădarea celor doi 
vătăşei care trebuiau să predea aliaţilor cetatea fusese 
descoperită la timp; şi acum două hârci spânzurau, să le fie 
altora învăţătură de minte, pe crenelurile parapetelor de la 
Hesdin. Totuşi, nevoită să se supună poruncii regelui, 
contesa nu mai dăduse prin Artois din ziua judecății de la 
Vincennes, şi nici vreunul dintre Hirsonii săi nu se mai 
arătase pe acolo. Aşa că zăpăceala era mare în tot ţinutul 
din jurul oraşului Arras, fiecare punându-se sub oblăduirea 
contesei sau a regelui, după cum îi venea la socoteală; iar 
vorba bună avea asupra baronilor cam tot atâta putere, cât 
nişte lapte turnat pe zaua lor. 

— Fără vărsare de sânge, iubitul meu stăpân, fără vărsare 
de sânge! îl sfătuia Clemence pe rege. Prin rugăciune să-ţi 
potoleşti noroadele, aducându-le la supunere. 

Aceasta nu împiedica însă ca pe drumurile din nordul ţării 
oamenii să se taie între dânşii. 

Răbdarea Aiuritului, o însuşire dobândită de puţină vreme, 
ajungea la capătul ei. Poate că ar fi pus mai multă hotărâre 
spre a veni de hac răzmeriţei din Artois dacă, tot atunci, 
cam în zilele Paştilor, toată atenţia lui n-ar fi fost absorbită 
de situaţia capitalei. 

Vara anului 1315 fusese tot aşa de jalnică pentru recoltă 
ca şi pentru război, iar dacă regele îşi lăsase izbânzile în 
noroaie, poporul îşi lăsase acolo pâinea. Totuşi, trăgând 
învăţ din ce păţiseră anul trecut, oamenii de la ţară, oricât 
de săraci ar fi fost, nu vânduseră, după seceriş, puţinul grâu 


cules. Foametea se mută din provinciile Franţei spre 
capitală. Niciodată încă până atunci făina nu fusese aşa de 
scumpă şi niciodată oamenii aşa de prăpădiţi. 

— Doamne, Dumnezeule, să li se dea de mâncare, zicea 
regina Clemence, văzând cetele de flămânzi ce se târau 
până la Vincennes pentru a cerşi o coajă de pâine. 

Veneau aşa de mulţi, că trebuiau aduse pâlcuri de oşteni 
spre a-i opri să nu dea buzna în castel. Clemence sfătui să 
iasă popii cu prapurile şi moaştele pe străzi şi ceru curţii să 
ţină post, după Paşti, întocmai ca în Vinerea mare. 
Monseniorul de Valois se supuse foarte binevoitor, ţinând şi 
el postul, şi porunci ca vestea să fie răspândită 
pretutindeni, pentru ca poporul să afle că suferinţele îi erau 
împărtăşite. Făcea însă pe ascuns negoţ cu grânele din 
comitatul său. 

Robert d'Artois, când trebuia să meargă la Vincennes, îl 
punea mai întâi pe credinciosul său Lormet să-i servească 
un prânz ca pentru patru oameni, şi îl dădea pe gât 
repetând una dintre maximele sale favorite: „Să trăim bine 
şi să murim sătui”. După care, la masa reginei, putea face 
pe cel de posteşte cu străşnicie. 

În toiul acestei urâte primăveri, o cometă trecu pe cerul 
Parisului, unde fu văzută trei nopţi de-a rândul. Închipuirea 
oamenilor nu cunoaşte margini în vremuri de restrişte. 
Poporul voia să vadă în ivirea cometei semnul celor mai 
cumplite nenorociri, ca şi cum acelea pe care le îndura n-ar 
fi fost de ajuns. Spaima cuprinse mulţimea şi pe ici-colo 
izbucniră răscoale, fără ca nimeni să ştie bine împotriva cui 
erau îndreptate. 

Cancelarul îl povăţui pe rege să se întoarcă în capitală, fie 
şi numai pentru câteva zile, spre a se arăta în mijlocul 
populaţiei. Astfel, tocmai atunci când pădurile începeau să 
înverzească în jurul castelului din Vincennes şi când 
Clemence găsea din nou oarecare farmec acestor lucruri, 
toată curtea se strămută în palatul cel mare de la Paris, 
care părea reginei atât de duşmănos şi de rece. 


Acolo se ţinu sfatul doftorilor şi moaşelor care trebuiau să 
se rostească dacă regina e însărcinată sau ba. 

Regele nu-şi găsea astâmpăr în dimineaţa acestei adunări 
şi, ca să-şi mai amăgească nerăbdarea, pusese la cale un joc 
cu mingea în grădina palatului. Locul unde juca dădea chiar 
spre Ostrovul Jidovilor. Dar, în doi ani, amintirile se şterg; şi 
Ludovic se ştia până într-atât spălat de păcate şi mântuit 
prin râvna cu care îmbrăţişase credinţa, încât nu simţea 
nici o tulburare alergând după o minge de piele, chiar în 
locul unde, cu douăzeci şi cinci de luni mai înainte, el şi 
tată-său fuseseră blestemaţi de o gură înconjurată de 
flăcări... 

Era leoarcă de sudoare şi se umfla în pene, mândru de un 
punct pe care gentilomii săi îl lăsaseră să-l câştige, când 
primul şambelan, Mathieu de Trye, se apropie cu paşi iuți. 
Ludovic întrerupse partida şi întrebă: 

— Ei, regina e însărcinată? 

— Nu se ştie încă, măria ta, căci doftorii abia încep să 
chibzuiască. Dar monseniorul de Poitiers te roagă, dacă 
binevoieşti, să vii la dânsul neîntârziat. S-a închis într-o 
odaie, cu amândoi fraţii măriei tale şi domnul des Noyers. 

— Nu vreau să mă tulbure nimeni; nu-mi arde acuma de 
treburi. 

— E ceva de mare însemnătate, măria ta, şi monseniorul 
de Poitiers mi-a spus că e un lucru care te interesează. Se 
vor rosti acolo cuvinte pe care trebuie să le auzi cu urechile 
tale. 

Ludovic privi cu părere de rău la mingea de piele, îşi 
şterse faţa îmbrobonată şi, îmbrăcându-şi caftanul peste 
cămaşă, spuse: 

— Continuaţi jocul fără mine, domnii mei! 

Apoi, intră în palat, adăugând pentru şambelan: 

— De îndată ce se va şti ceva, vino să-mi dai de veste. 


V. 


CARDINALUL A FĂCUT FARMECE PENTRU MOARTEA 
REGELUI... 

Bărbatul care se vedea în fundul încăperii avea chipul 
frământat de ticuri nervoase, ochii negri foarte apropiaţi de 
nas şi creştetul ras cum e cel al călugărilor. Era înalt, dar 
părea mai scund din pricina piciorului drept de care 
şchiopăta. 

Nu era păzit de doi armăgşei, ca un învinuit de rând; îl 
înconjurau doi tineri ofiţeri ai contelui de Poitiers, pe nume 
Adam Heron şi Pierre de Garanciere. 

Ludovic al X-lea abia dacă-l luă în seamă. Salută din cap pe 
unchiu-său, de Valois, pe fraţii săi, de Poitiers şi de La 
Marche, pe văru-său, de Clermont, şi pe Miles de Noyers, 
cumnat al conetabilului şi consilier la Înalta curte de 
judecată, care se ridicaseră în picioare la intrarea lui. 

— Despre ce-i vorba? întrebă el, luând loc în mijlocul lor şi 
făcându-le semn să se aşeze. 

— Despre o gravă afacere de vrăjitorie, pe cât ni se spune, 
lămuri Charles de Valois cu o nuanţă de ironie. 

— Nu putea fi însărcinat ministrul de justiţie s-o cerceteze 
el însuşi, fără ca eu să fiu deranjat într-o asemenea zi? 

— E tocmai ce-i spuneam fratelui tău, Filip, rosti Valois. 

Contele de Poitiers îşi strânse degetele cu un gest liniştit 
şi-şi sprijini bărbia în palmă. 

— Frate, spuse el, afacerea e gravă, nu atât pentru că-i 
vorba de vrăjitorie, lucrul destul de obişnuit, dar pentru că 
această vrăjitorie se petrece chiar în sânul conclavului, ceea 
ce ne îngăduie să vedem ce sentimente nutresc unii 
cardinali faţă de noi. 

Cu un an în urmă, doar la auzul cuvântului conclav, pe 
Aiurit l-ar fi apucat toate năbădăile. Dar de la moartea 
Margueritei, asta era o chestie de care nu se mai sinchisea. 

— Omul acesta se numeşte Evrard, urmă contele de 
Poitiers. 

— Evrard, repetă după dânsul regele ca să arate că 
ascultă. 


— E diacon la Bar-sur-Aube; dar aparținuse odinioară 
tagmei templierilor, având rang de cavaler. 

— Aha! făcu regele. Un templier! 

— A venit să se dea singur pe mâna oamenilor noştri din 
Lyon, care ni l-au trimis. 

— Care ţi l-au trimis, Filip, lămuri Charles de Valois. 

Contele de Poitiers nu părea să ia în seamă această vorbă. 
Ea privea un conflict de puteri, şi Valois se simţea atins că 
se trecuse peste capul său, aducându-se afacerea în faţa 
regelui. 

— Evrard a spus că are de făcut nişte destăinuiri, vorbi 
mai departe Filip de Poitiers, şi i s-a făgăduit că nu va suferi 
nici o caznă, numai dacă va spune tot adevărul, făgăduială 
pe care noi i-o întărim aici. După spusele lui... 

Regele stătea cu ochii aţintiţi la uşă, pândind ivirea 
şambelanului său; speranţa că va deveni tată era 
deocamdată singura-i preocupare. Marele cusur al acestui 
suveran, ca ocârmuitor de ţară, era poate acela de a fi 
întotdeauna cu mintea la altceva decât la treburile ce se 
dezbăteau în faţa lui. Nu se simţea în stare să-şi adune 
atenţia împrăştiată, ceea ce rămâne slăbiciunea cea mai rea 
a omului aflat la cârmă. 

Mirat de tăcerea care se lăsase, ieşi din visul său: 

— Ei, ia spune, frate... 

— Nu vreau să-ţi tulbur gândurile, vorbi Filip de Poitiers. 
Aştept până vei isprăvi să visezi. 

Aiuritul se roşi niţel. 

— Nu, nu, zise, te ascult, urmează. 

— După spusele lui, o luă de la capăt Poitiers, Evrard ar fi 
venit la Valence pentru a cere ocrotirea unui cardinal într-o 
neînțelegere pe care o avea cu episcopul său... De 
altminteri, ar trebui, oarecum lămurită chestia asta, adăugă 
el, adresându-se lui Miles de Noyers, care conducea 
cercetările. 

Evrard auzi, dar rămase nemişcat. 

Poitiers continuă: 


— Astfel ar fi făcut cunoştinţă, din întâmplare zice el, cu 
cardinalul Francesco Caetani... 

— Nepotul papii Bonifaciu, spuse Ludovic pentru a dovedi 
că ascultă. 

— Întocmai... şi ar fi pătruns în intimitatea acestui cardinal 
foarte priceput în alchimie, căci are în palatul său, ne spune 
Evrard, o încăpere plină de cuptoare, de ulcele şi de pulberi 
felurite. 

— "Toţi cardinalii sunt mai mult sau mai puţin alchimişti, 
asta e goanga lor, rosti Charles de Valois, înălţând din 
umeri. Însuşi monseniorul Due&ze a scris, pare-se, un tratat 
despre aşa ceva... 

— Întocmai, unchiule. Am citit în parte, fără a pricepe 
mare lucru, acest tratat despre Arta transmutaţiei care se 
bucură de vază. Dar afacerea ce se află în faţa noastră 
depăşeşte cu mult alchimia, care este o ştiinţă foarte 
folositoare şi vrednică de respect... Cardinalul Caetani voia 
să găsească pe cineva în stare să cheme ajutorul Diavolului 
şi să purceadă la vrăjitorii. 

Luând şi el lucrurile în râs după pilda unchiului său Valois, 
Charles de La Marche spuse: 

— lată un cardinal care miroase grozav a eretic. 

— Ei, dacă-i aşa, să fie ars de viu, zise nepăsător Aiuritul, 
care era din nou cu ochii la uşă. 

— Pe cine vrei să arzi, frate? Pe cardinal? 

— A, de cardinal e vorba? A... atunci, nu, nu trebuie ars. 

Filip de Poitiers scăpă un suspin de lehamite, înainte de a 
continua, vorbind ceva mai apăsat: 

— Evrard răspunse cardinalului că ştie un om care făcea 
aur pentru contele de Bar... 

Auzind acest nume, Valois sări în picioare, indignat: 

— Zău aşa, nepoate, ne pierdem vremea de pomană! Îl 
cunosc destul de bine pe contele de Bar şi ştiu că nu e om 
să se ţină de prostii! Ne aflăm în faţa unei pâri mincinoase 
de vrăjitorie, cum se fac douăzeci în fiecare zi, şi nu merită 
să ne aplecăm urechea la ea. 


Oricât de liniştit se silea să fie, Filip sfârşi prin a-şi pierde 
răbdarea. 

— Ţi-ai aplecat totuşi urechea la pârile de vrăjitorie, când 
ele îl priveau pe Marigny, i-o întoarse el cu glas aspru; 
binevoieşte cel puţin să dai ascultare acestuia. Mai întâi, nu 
e vorba de prietenul tău, contele de Bar, după cum vei 
vedea îndată. Evrard nu plecă să caute omul de care a 
vorbit, ci aduse cardinalului în locul acestuia pe un anume 
Jehan du Pre, un alt fost templier, care se afla şi el la 
Valence, din întâmplare... Acesta-i adevărul, nu-i aşa, 
Evrard? 

Cel întrebat încuviinţă tăcut, aplecându-şi scăfârlia 
neagră. 

— Nu găseşti, unchiule, urmă Poitiers, că sunt cam prea 
multe întâlniri întâmplătoare, şi cam mulţi templieri prin 
părţile acelea unde se ţine conclavul, tocmai prin preajma 
nepotului papii Bonifaciu? 

— Într-adevăr, într-adevăr... murmură Valois, oarecum cu 
botul pe labe. 

Întorcându-se spre Evrard, Poitiers îl întrebă deodată: 

— Îl cunoşti pe domnul Jean de Longwy? 

Faţa lui Evrard se strâmbă, scuturată de ticul obişnuit, şi 
mâinile cu degete lungi şi turtite i se chirciră pe 
cingătoarea hainei sale de călugăr. Răspunse însă fără 
tulburare: 

— Nu, monseniore, nu-l cunosc altminteri decât după 
nume. Ştiu doar că e nepotul fostului nostru mare maestru, 
ce s-a stins din viaţă. 

— S-a stins, e bine zis! observă Valois în şoaptă. 

— Eşti într-adevăr sigur că n-ai fost niciodată în legătură 
cu dânsul? stărui Poitiers. Nici că ai primit, prin unii foşti 
fraţi ai tăi de tagmă, vreo înştiinţare din partea lui? 

— Am auzit zicându-se că domnul de Longwy căuta să 
păstreze legătura cu unii dintre noi; dar nimic mai mult. 

— Şi n-ai aflat cumva, de la Jehan du Pre bunăoară, 
numele unui fost templier care venise în tabăra din Flandra 


sa aducă scrisori domnului de Longwy şi să le ia pe ale lui? 

Pe feţele celor doi Charles, Valois şi La Marche, se întipări 
aceeaşi mirare. Hotărât lucru, Filip ştia mai multe decât 
oricine în privinţa multor întâmplări; dar de ce o fi păstrând 
întotdeauna ştirile numai pentru dânsul? 

Evrard înfruntase, fără a se trăda, privirea contelui de 
Poitiers. Acesta îşi zicea: „Sunt aproape sigur că el e, prea 
seamănă bine cu descrierea ce mi s-a făcut. Un şchiop...” 

— Ai fost pus la cazne vreodată? întrebă. 

— Piciorul meu, monseniore! Piciorul meu răspunde 
pentru mine, izbucni Evrard, începând să tremure. 

Aiuritul se arăta din ce în ce mai îngrijorat: „Prea zăbovesc 
mult doftorii ăia. Clemence nu e însărcinată şi nimeni nu 
cutează a veni să mi-o spună.” Îl trezi la realitate Evrard 
care se târa în genunchi la picioarele lui, urlând: 

— Măria ta! Măria ta! Îndură-te, nu mă pune iarăşi la 
cazne! Jur înaintea lui Dumnezeu că spun adevărul. 

— Nu se cade să juri; e păcat, îi zise regele. 

Cei doi tineri ofiţeri îl siliră pe Evrard să se ridice. 

— Noyers, va trebui lămurită şi întâmplarea din tabără, 
spuse Poitiers, adresându-se judecătorului anchetator. 
Continuă interogatoriul. 

Miles de Noyers, un bărbat de vreo treizeci de ani, cu 
părul des şi fruntea brăzdată de două încreţituri adânci, 
întrebă: 

— Aşadar, ce ţi-a spus cardinalul, Evrard? 

Fostul templier, căruia nu-i trecuse încă spaima, răspunse 
cu glas pripit, şi acum era clar că nu minte: 

— Cardinalul ne-a spus, lui Jehan du Pre şi mie, că voia să 
răzbune amintirea unchiului său, şi să ajungă papă; şi că, 
pentru asta trebuia să-i nimicească pe vrăjmaşii ce-i stăteau 
în cale; şi ne făgădui trei sute de livre dacă îl vom ajuta la 
aceasta. Şi cei doi vrăjmaşi pe care-i numi mai întâi... 

Evrard se uită la rege, codindu-se. 

— Haide, urmează, făcu Miles de Noyers. 


— Numai pe regele Franţei şi pe contele de Poitiers, 
zicându-ne că ar fi tare bucuros să-i vadă trecând cu 
picioarele înainte. 

Aiuritul îşi privi fără să vrea pantofii, apoi sari în sus de pe 
jilţul său, strigând: 

— Cu picioarele înainte? Dar asta înseamnă că voia chiar 
moartea mea ticălosul de cardinal! 

— Întocmai, frate, spuse Poitiers surâzând; şi pe a mea de 
asemenea. 

— Şi tu, şchiopule, urmă Aiuritul, nu ştiai că pentru o astfel 
de nelegiuire vei fi ars de viu în lumea asta şi blestemat în 
cealaltă? 

— Măria ta, cardinalul Caetani ne-a încredinţat că atunci 
când va fi papă ne va dezlega de toate păcatele. 

Cu pieptul aplecat înainte şi mâinile pe genunchi, Ludovic 
se uita uluit la fostul templier. 

— Mă urăsc oare unii aşa de mult că vor să mă omoare? 
întrebă. Şi în ce fel voia cardinalul să mă trimită pe lumea 
cealaltă? 

— Ne-a spus că eşti prea bine păzit, măria ta, ca să poţi fi 
atins de pumnal sau de otravă, şi că trebuia să purcedem la 
vrăjitorie. Pentru aceasta, porunci să ni se dea o livră de 
ceară neîncepută, pe care ne apucarăm s-o muiem într-un 
lighean cu apă caldă, în odaia unde sunt plitele. Apoi Jehan 
de Pre plăsmui foarte iscusit un om de ceară cu o coroană 
deasupra... 

Ludovic al X-lea îşi făcu repede cruce. 

—.pe urmă alt om mai mic, cu o coroană mai mică. În timp 
ce lucram, cardinalul veni să ne vadă; părea foarte bucuros, 
ba începu chiar să râdă privind întâia păpuşă de ceară, şi 
ne spuse: „Are mădularul straşnic de mare.” 

Charles de Valois, nu se putu stăpâni să nu pufnească în 
râs. 

— Bine, să lăsăm asta, zise Aiuritul, tremurând de mânie. 
Ce-aţi făcut cu chipurile acelea de ceară? 

— Am băgat în ele hârtiile. 


— Care hârtii? 

— Hârţtiile ce trebuie băgate în omul de ceară, cu numele 
aceluia pe care-l înfăţişează şi cu vorbele descântecului. 
Dar ţi-o jur, măria ta, strigă Evrard, n-am scris numele 
măriei tale şi nici pe acela al domnului de Poitiers! În ultima 
clipă, ne-a fost frică şi am înscris numele lui Jacques şi a lui 
Pierre de la Colonna... 

— Cei doi cardinali Colonna? întrebă Poitiers. 

—.pentru că şi pe dânşii ni-i arătase cardinalul Caetani ca 
fiind vrăjmaşii săi. Jur, jur că aşa este! 

Ludovic al X-lea nu scăpa acum nici o iotă din destăinuirile 
fostului templier şi părea să caute sprijin la frate-său mai 
MIC. 

— Filip, crezi că omul acesta spune adevărul? 

— Nu ştiu, răspunse Filip. 

— Trebuie dat pe mâna căznitorilor să-l muncească până 
vor scoate tot de la dânsul, zise Ludovic. 

Cuvintele acestea „căznitor” şi „să-l muncească” păreau să 
aibă asupra lui Evrard o putere grozavă căci căzu pentru a 
doua oară în genunchi şi se târi spre rege, cu mâinile 
împreunate, repetând că i se făgăduise să nu fie pus la 
caznă dacă dă în vileag tot ce ştie. O spumă albă i se ivise în 
colţul gurii şi frica îi dădea o uitătură de nebun. 

— Opriţi-l! Nu-l lăsaţi să mă atingă! strigă Ludovic al X-lea. 
Omul acesta are pe diavolul în el. 

Şi nu s-ar fi putut spune care dintre cei doi, regele sau 
vrăjitorul, se înspăimântau mai rău unul pe altul. 

— Caznele nu slujesc la nimic, urla Evrard. Din pricina lor 
m-am lepădat de Dumnezeu. 

Miles des Noyers aşternu pe hârtie această mărturisire 
făcută de bună voie. 

— Astăzi, căinţa mă îndeamnă să vorbesc, urmă Evrard, 
fără să se ridice de jos. Voi spune tot... Nu aveam mir ca să 
botezăm chipurile de ceară. Îl înştiinţarăm în şoaptă despre 
aceasta pe cardinal, care se afla într-o adunare sinodală, în 
biserica cea mare, şi care ne răspunse să ne ducem la 


preotul cutare de la cutare biserică din dosul măcelăriei, şi 
să-i cerem, zicând că ne trebuie acest mir pentru un bolnav. 

Nu mai era nevoie să i se pună întrebări lui Evrard. Dădea 
el singur în vileag numele celor care îl slujeau pe cardinal. 
Pomeni astfel de capelanul-secretar Andrieu, de preotul 
Pierres şi de călugărul Bost. 

— Luarăm apoi cele două chipuri de ceară şi două 
lumânări sfinţite şi încă o ulcea de apă sfinţită, ascunzându- 
le pe toate sub sutanele noastre, şi merserăm la argintarul 
cardinalului, un anume Baudon, care avea nevastă tare 
drăguță şi care trebuia să fie naş, iar nevastă-sa naşă. Am 
botezat chipurile de ceară într-un castron de bărbier. După 
aceea le-am dus cardinalului, care ne mulţumi foarte, şi le 
înfipse cu mâna lui acele în inimă şi în părţile de unde se 
trage vlaga omului. 

Trecură câteva clipe de tăcere, apoi uşa se întredeschise şi 
Mathieu de Trye îşi vâri capul. Regele însă, îi făcu semn cu 
mâna să se retragă. 

— Şi pe urmă? întrebă Miles des Noyers. 

— Pe urmă cardinalul ne ceru să purcedem la alte vrăji de 
acestea, răspunse Evrard. Dar atunci mi se făcu frică, 
deoarece prea mulţi oameni începuseră să simtă despre ce 
e vorba, şi am plecat la Lyon unde m-am dat în mâna 
slujitorilor regelui, care m-au trimis aici. 

— Ai primit cele trei sute de livre? 

— Da, înălţimea ta. 

— Drace! făcu Charles de La Marche. La ce-i trebuie unui 
diacon trei sute de livre? 

Evrard îşi plecă fruntea. 

— Le-am cheltuit cu fetele, monseniore, răspunse el, abia 
mişcând buzele. 

— Sau cu templierii, rosti ca pentru sine însuşi contele de 
Poitiers. 

Regele nu scotea o vorbă, frământat de temeri ascunse. 

— Duceţi-l la închisoarea Châtelet! le spuse Poitiers celor 
doi ofiţeri ai săi, arătându-i pe Evrard. 


El se lăsă dus fără cea mai mică împotrivire. Părea ajuns 
deodată la capătul puterilor. 

— Mulţi vrăjitori s-au mai prăsit din aceşti foşti templieri, 
adăugă Poitiers. 

— N-ar fi trebuit să fie ars marele maestru, murmură 
Ludovic al X-lea. 

— Ehei! Am spus-o încă de atunci! izbucni Valois. 

— Fireşte, unchiule; ai spus-o, răspunse Poitiers. Dar nu 
despre asta e vorba acum. Ceea ce sare în ochi oricui e că 
templierii care au scăpat cu viaţă alcătuiesc o reţea, şi că 
sunt gata la orice pentru a-i sluji pe vrăjmaşii noştri. Acest 
Evrard n-a spus nici jumătate din ce ştie. Vă închipuiţi doar 
că îşi pregăteşte dinainte istoria pe care aţi auzit-o şi abia la 
sfârşit s-a mai dat niţel pe brazdă. Dar e limpede că acest 
conclav care umblă din oraş în oraş de doi ani încoace, 
necinsteşte creştinătatea şi începe să căşuneze multe 
neajunsuri ţării; iar cardinalii, aprigi să dobândească tiara, 
se poartă în aşa chip, încât merită cel mult afurisenia. 

— N-o fi cumva cardinalul Dueze cel care ni l-a trimis pe 
omul acesta spre a-i face rău lui Caetani? întrebă Miles des 
Noyers. 

— Se prea poate, spuse Poitiers. Evrard mi se pare a fiun 
apucat din seminţia celor care pasc la toate ieslele, numai 
fânul să fie niţel stricat. 

Îi tăie vorba monseniorul Valois care-şi luase o înfăţişare 
gravă şi îngândurată: 

— Filip, nu crezi că ar trebui să te duci să dai o raită tu 
însuţi pe la acest conclav ale cărui treburi le cunoşti pare-se 
aşa de bine, şi să pui rânduială acolo, dându-ne un papă? 
Îmi pari cel mai potrivit pentru asta. 

Filip avu un zâmbet în colţul buzelor. „Se crede acum 
grozav de şiret unchiul Charles! gândi el. A găsit în sfârşit 
prilejul de a mă îndepărta din Paris, trimiţându-mă într-un 
frumos viespar...” 

— Straşnic! sări încântat Ludovic, cuminte sfat ne dai, 
unchiule! Nu încape îndoială, Filip trebuie să ne facă acest 


bine pe care numai el îl poate face. Frate dragă, îţi voi fi 
recunoscător dacă primeşti să te duci să cercetezi tu însuţi 
hârtiile ce s-au băgat în chipurile de ceară şi dacă acestea 
au fost botezate cu numele noastre. Da, da, trebuie să te 
duci cât mai curând, că doar eşti tot atât de interesat ca şi 
mine. Ştii cumva vreun mijloc pios cu care să ne putem 
apăra de făcătura vrăjitorilor? Oricum, Dumnezeu e mai 
tare decât Diavolul... 

Nu arăta să fie aşa de sigur de asta. 

Contele de Poitiers chibzuia. La drept vorbind, propunerea 
îl ispitea. Să părăsească pentru câteva săptămâni curtea, 
unde nu putea să împiedice nici o prostie şi unde se ciocnea 
mereu cu clica aflată la cârmă şi să se ducă să facă o treabă 
folositoare. Să ia cu dânsul pe credincioşii săi, Gaucher de 
Châtillon, Miles des Noyers, Raoul de Presles... Şi apoi, cine 
ştie? Cel care a făcut un papă e tocmai potrivit spre a primi 
o coroană. Tronul împărăției Germaniei, la care şi tatăl sau 
se gândise să i-l dea, şi la care se credea îndreptăţit ca unul 
ce era conte palatin, putea să devină liber într-o zi... 

— Ei bine, răspunse el, fie cum zici tu, frate, primesc să mă 
duc, pentru a-ţi fi de folos. 

— Ah, bunul meu frate! izbucni Ludovic, şi se ridică să-l 
îmbrăţişeze pe Filip. 

Se opri însă, scoțând un urlet: 

— Piciorul meu! Piciorul meu! Mi-a îngheţat piciorul! Mi-l 
străbat mii de fiori şi nu mai simt pământul sub el. 

Ai fi zis că Diavolul îl şi înşfăcase, înfigându-şi ghearele în 
pulpa lui. 

— Ei, nu te pierde cu firea, frate, spuse Filip, ţi-a amorţit 
piciorul, şi atâta tot. Freacă-te niţel. 

— Ah! făcu Aiuritul. Crezi că n-o fi decât asta? 

Şi ieşi şchiopătând, ca Evrard. 

Când ajunse în odăile lui, află că doftorii se pronunţaseră 
afirmativ şi că va fi tată, cu ajutorul Domnului, cam către 
luna noiembrie. Arătă în clipa aceea mai puţină bucurie 
decât era de aşteptat. 


VI 

„PUN COMITATUL ARTOIS SUB MÂNA MEA!” 

A doua zi, Filip de Poitiers se duse la soacră-sa ca s-o 
anunţe că va face o călătorie. Contesa Mahaut locuia pe 
atunci în noul ei castel Conflans, numit astfel pentru că se 
afla chiar la confluenţa Senei cu Marna, la Charenton. 
Beatrice d'Hirson era de faţă la convorbirea lor. Când 
contele de Poitiers povesti despre interogatoriul 
vrăjitorului, ea schimbă o scurtă privire cu Mahaut. Le 
venise acelaşi gând la amândouă. Omul cardinalului Caetani 
avea stranii asemănări cu cel de care se slujiseră, erau doi 
ani de atunci, pentru a-l otrăvi pe Guillaume de Nogaret. 
„M-ar mira mult să fie doi foşti templieri cu acelaşi nume şi 
amândoi pricepuţi în ale vrăjitoriei, îşi zicea Mahaut. 
Moartea lui Nogaret i-a fost o bună introducere pe lângă 
nepotul lui Bonifaciu. S-a dus să-şi capete răsplata de la 
dânsul! Urâtă istorie...” 

— Cum arată acest Evrard... la faţă? întrebă ea. 

— Slab, negru, părând cam zurliu, răspunse Poitiers; şi 
Şchiop. 

Mahaut aruncă o privire spre Beatrice; aceasta îi făcu un 
semn afirmativ din pleoape: era într-adevăr acelaşi om. 
Contesa d'Artois, simţi că o pândeşte nenorocirea; fără 
îndoială îl vor cerceta pe Evrard mai îndeaproape cu unelte 
bune de scormonit amintirea oamenilor. Dacă nu cumva au 
şi început să facă asta chiar de pe acum. Şi dacă Evrard se 
apucă să vorbească... Nu că celor din jurul lui Ludovic al X- 
lea le-ar părea grozav de rău după Nogaret. Dar ar fi foarte 
bucuroşi să se servească de acest omor ca s-o aducă la 
judecată pe dânsa! Ce foloase ar mai trage din asta nepotu- 
său, Robert!... Cu o nemaipomenită iuţeală de imaginaţie, 
ticluia planuri. „Să pui la cale omorârea unui om închis în 
fundul unei temnițe regale nu-i lucru uşor... Cine poate să- 
mi deie o mână de ajutor la treaba asta, dacă mai e timp? 
Filip, numai Filip; trebuie să-i mărturisesc totul. Dar ce-o să 


zică, auzind de aşa ceva? Dacă refuză să mă ajute, s-a 
isprăvit cu mine...” 

Şi Beatrice îşi simţea gâtlejul uscat. 

— Căznitu-l-au? întrebă Mahaut. 

— N-au avut vreme, răspunse Poitiers care se aplecase să- 
şi privească catarama pantofului, dar... 

„Domnul fie lăudat, gândi Mahaut, nimic nu-i încă pierdut. 
Haide, să ne încercăm norocul!” 

— Fiule..., începu ea. 

— Dar e mare păcat - urmă Poitiers, aplecat ca mai înainte 
- căci acum nu vom mai afla nimic. Evrard s-a spânzurat 
azi-noapte în temniţa Lui de la Châtelet. De frică, fără 
îndoială de a se vedea iar pus la caznă. 

Auzi două suspine adânci; se ridică, oarecum mirat că cele 
două femei arătau atâta compătimire pentru soarta unui 
necunoscut, şi încă unul de soi aşa de ticălos. 

— Vroiai, mamă, să-mi spui ceva adineauri, şi te-am 
întrerupt... 

Mahaut pipăia fără voie, prin rochie, răcluţa cu moaşte pe 
care o purta la piept. 

— Vroiam să-ţi spun..., începu ea. Ia să vedem ce vroiam 
oare să-ţi spun? A, da. Vroiam să-ţi vorbesc de Jeanne. 
Ascultă... mai întâi, ai de gând s-o iei cu tine? 

Îşi venise în fire şi avea iar tonul ei firesc. Dar 
Dumnezeule! Prin ce spaimă trecuse! 

— Nu, mi se pare că starea ei nu ar îngădui una ca asta 
răspunse Filip, şi ţineam tocmai să-ţi vorbesc de dânsa. Mai 
are trei luni până să nască, şi n-aş vrea s-o târăsc cu mine 
pe nişte drumuri păcătoase. Voi avea mult de umblat... 

În acest timp Beatrice d'Hirson rătăcea prin lumea 
amintirilor. Mintea îi era la odăiţa din dosul dughenii de pe 
uliţa Bourdonnais; respira mirosul de ceară, de seu şi de 
lumânare; simţea parcă din nou mâinile aspre ale lui Evrard 
atingându-i trupul şi regăsea impresia stranie pe care o 
avusese atunci că se împreunase cu Diavolul. 


— Ce te face să zâmbeşti, Beatrice? o întrebă pe 
neaşteptate contele de Poitiers. 

— Nimic, Monseniore... afară doar de plăcerea ce-o am 
întotdeauna de a te vedea şi auzi. 

— Aş dori, mamă, ca în lipsa mea Jeanne să locuiască aici, 
lângă tine, continuă Poitiers. Vei putea astfel să-i dai 
îngrijirea de care are nevoie şi vei fi în stare mai bine ca 
oricine s-o aperi de primejdii. Ca să nu-ţi ascund nimic, mă 
cam tem de loviturile vărului nostru, Robert, care când nu 
le poate veni de hac bărbaţilor, se leagă de femei. 

— Ceea ce înseamnă, fiule, răspunse Mahaut, că pe mine 
mă pui printre bărbaţi. Dacă e un compliment, nu mă 
supără de fel. 

— Dar fireşte că e un compliment, spuse Filip. 

— Te vei întoarce totuşi, să fii aici când Jeanne va trebui să 
nască? întrebă Mahaut. 

— Aşa sper, şi-mi voi da silinţa să mă întorc până atunci; 
dar nu pot făgădui nimic, căci conclavul acesta mi se pare 
un ghem cu iţele aşa de încâlcite, încât nu voi putea să-i dau 
de rost prea curând. 

— Ah, Filip, sunt tare îngrijorată că vei lipsi atâta vreme, 
căci vrăjmaşii mei se vor folosi fără îndoială de prilej ca să-şi 
facă mendrele în Artois. 

— Ei bine, tocmai fiindcă eu nu-s aici, vei zice că nu stai de 
vorbă cu dânşii în lipsa mea şi nu le vei face nici o concesie, 
spuse Filip şi îşi luă rămas bun de la soacră-sa. 

După două zile, Contele de Poitiers plecă în Sud şi Jeanne 
veni să se aşeze la Conflans. 

Aşa cum Mahaut prevăzuse, în Artois lucrurile luară 
numaidecât o întorsătură alarmantă. De îndată ce se făcu 
iar vreme frumoasă, baronii simţiră nevoia să zburde. 
Conduşi de departe de către Robert d'Artois şi ştiind-o pe 
contesă mai izolată ca oricând, hotărâseră acuma să 
gospodărească singuri provincia şi o gospodăreau foarte 
rău. Starea de anarhie le cam plăcea, şi era de temut că 
pilda lor să nu se întindă şi în provinciile vecine. 


Ludovic al X-lea, care se întorsese la reşedinţa din 
Vincennes, hotări să isprăvească cu dânşii o dată pentru 
totdeauna. Îl aţâţa foarte mult la aceasta vistiernicul său, 
căci dăjdiile din Artois nu se mai încasau de loc. Contesei 
Mahaut îi convenea să spună că fusese pusă în situaţia de a 
nu mai putea să strângă birurile; baronii se plângeau la fel. 
De altminteri, era singurul lucru asupra căruia puteau fi la 
unison. 

— Nu mai vreau s-aud de tocmeli prin trimişi buni de gură, 
de mari adunări în care se mint unii pe alţii şi nu se ajunge 
la nimic, declarase Ludovic al X-lea. De data asta, voi sta de 
vorbă eu însumi cu contesa Mahaut şi-o voi face să-şi plece 
capul. 

Impresia făcută asupra regelui de afacerea Caetani fusese 
ce-i drept foarte puternică, dar nu ţinuse mult. De vreme 
îndelungată Ludovic al X-lea nu se bucurase de o sănătate 
mai bună ca în săptămânile ce-au urmat după mărturisirile 
fostului templier. 

Nu-l mai supărau decât arareori durerile acelea de stomac 
de care suferea; posturile cucernice impuse de Clemence îi 
priiseră fără îndoială. Îşi băgă deci în cap că nui se 
făcuseră farmece. Prevăzător, se împărtăşea totuşi de 
câteva ori pe săptămână. 

O înconjurase pe regină nu numai cu cele mai vestite 
moaşe ale regatului, dar şi cu sfinţii cei mai destoinici ai 
paradisului: sfântul Leon, sfântul Norbert, sfânta Colette, 
sfânta Julienne sfânta Marguerite şi sfânta Felicite, aceasta 
din urmă pentru că n-avusese decât copii de sex bărbătesc. 
În fiece zi soseau alte moaşte: fluiere ale piciorului şi 
măsele se îngrămădeau în capela regală. Nădejdea unei 
odrasle de care era sigur că e a lui avea asupra Aiuritului 
cele mai bune urmări; făcându-l tată, Clemence îl 
schimbase cu desăvârşire. Nu-l făcuse inteligent: asta nu se 
putea. Dar făcuse din el alt om, unul la fel ca oricare: 
înconjurat de sfetnici mai buni în cârmuirea lui, ar fi devenit 
poate cu timpul un rege mijlociu. 


În ziua când o chemă la dânsul pe Mahaut, părea să fie 
calm, binevoitor, potolit. De la Charenton la Vincennes nu 
era decât un pas. Pentru a da convorbirii mai multă 
familiaritate o primi pe Mahaut în apartamentul reginei. 
Clemence broda. Era o scenă intimă, de familie. Ludovic 
vorbi pe un ton împăciuitor. 

— Recunoaşte şi tu de ochii lumii judecata pe care am dat- 
0, vară dragă, spuse el, deoarece se pare că nu putem avea 
pace decât cu preţul acesta. Pe urmă vom vedea! 
Rânduielile astea ale lui Ludovic cel Sfânt nu sunt, la urma 
urmei, aşa de lămurite şi vei găsi întotdeauna o chichiţă 
spre a lua cu o mână ceea ce te-ai prefăcut a da cu cealaltă. 
Tot aşa am făcut şi eu cu seniorii din Champagne, când 
contele de Champagne şi domnul de Saint-Phalle veniseră 
să-mi ceară hrisovul privitor la vechile lor drepturi. 
Dregătorii mei au adăugat acolo, cuvintele: „afară de 
treburile care ţin de maiestatea noastră regală”; şi acum, 
când vreo treabă mai încurcată se înfăţişează, ea ţine 
întotdeauna de maiestatea regală. 

În timp ce vorbea, împingea spre dânsa cu un gest 
prietenesc pocalul din care tot lua câte o bomboană. 

— Nu-i aşa că fratele tău, Filip, e cel care a găsit această 
iscusită formulă? întrebă Mahaut. 

— Desigur, desigur, Filip e cel care a spus-o răspicat, dar şi 
eu mă gândeam la asta, şi Filip n-a făcut altceva decât să 
dea glas gândului meu. 

— Dar vezi, măria ta vere, lucrurile nu stau la fel în ce mă 
priveşte, rosti liniştit Mahaut. Eu nu am maiestatea regală; 
sunt suverană, dar nu regină. 

— Ei bine! Pune totuşi acolo „regala maiestate” deoarece 
eu sunt mai mare peste voi! Dacă s-o ivi vreo neînțelegere, 
va fi adusă înaintea mea, şi eu voi judeca-o. 

Mahaut apucă un pumn de bomboane din pocal, fiindcă nu 
se afla la îndemână nimic altceva de mâncare. 

— Gustoase, foarte gustoase, zise cu gura plină, silindu-se 
să câştige timp. Nu-s prea pofticioasă de dulciuri şi totuşi 


trebuie să spun că sunt foarte bune. 

— Scumpa mea Clemence ştie că-mi place să ronţăi într- 
una şi are grijă ca în odaia ei să găsesc oricând bomboane, 
spuse Ludovic, întorcându-se spre regină cu aerul unui soţ 
care vrea să se ştie că e foarte fericit. 

Clemence înălţă ochii de pe gherghef şi-i întoarse lui 
Ludovic zâmbetul. 

— Ei, ce zici, vară dragă, urmă Ludovic, te învoieşti cu 
judecata ce-am dat? 

Mahaut sfârşi să mestece o migdală învelită în zahăr, 
înainte de a răspunde. 

— Ei bine, nu, măria ta vere, nu mă pot învoi. E drept că 
azi avem în tine un rege foarte bun; nu pun de fel la 
îndoială că ai să faci în aşa chip, după cum ţi-s gândurile ce 
mi-ai arătat, ca autoritatea regală să-mi folosească mie. Dar 
tu n-ai să trăieşti cât lumea, iar eu încă şi mai puţin. S-ar 
putea ca după tine - să dea Domnul ca asta să se întâmple 
cât mai târziu cu putinţă! adăugă ea, făcându-şi cruce - să 
vină regi care să nu judece cu tot atâta dreptate. Sunt 
nevoită să mă gândesc la urmaşii mei şi nu pot să-i las la 
cheremul puterii regale. 

Oricât de nuanţată i-ar fi fost vorbirea, refuzul nu era 
totuşi mai puţin răspicat. Ludovic, care se lăudase faţă de 
cei din jurul său că-i va veni de hac contesei prin diplomaţia 
sa personală mai degrabă decât printr-o judecată în văzul şi 
auzul tuturor, îşi pierdu curând răbdarea; mândria lui era 
în joc. Începu să măsoare încăperea în lung şi în lat, ridică 
glasul, izbi cu pumnul în masă; întâlnind însă privirea 
reginei, se opri, se făcu roşu şi încercă să-şi ia din nou o 
ţinută regească. 

În chiţibuşării Mahaut era mai tare ca dânsul; cu de-alde 
astea nu va putea niciodată s-o biruie. 

— Pune-te tu în locul meu, vere, zicea dânsa. Vei avea 
curând un urmaş; ţi-ar place să-i laşi moştenire o putere 
ştirbită? 


— Ei bine, doamnă, tocmai asta e, că nu vreau să-i las o 
putere ştirbită şi nici amintirea unui tată nevolnic. La urma 
urmei, prea-i de tot să mi te împotriveşti! Şi fiindcă te 
încăpăţânezi să mă înfrunţi, iată, pun comitatul Artois sub 
mâna mea! Am zis! N-ai decât să-ţi sufleci mânecile rochiei 
cât pofteşti, nu mă sperii cu asta. De acum încolo, comitatul 
tău va fi cârmuit de-a dreptul în numele meu printr-unul din 
seniorii mei, pe care-l voi numi acolo. Cât despre tine, de azi 
înainte nu vei avea dreptul să te depărtezi mai mult de două 
leghe de reşedinţele ce ţi le-am hotărât. Şi să nu te mai 
arăţi în faţa mea, căci nu voi avea plăcere să te văd. Poţi 
pleca. 

Lovitura era grea şi Mahaut nu se aştepta la una ca asta. 
Nu mai încăpea îndoiala, Aiuritul se schimbase de-a binelea. 
Nenorocirile se ţin lanţ. Mahaut fusese concediată aşa de 
brusc, încât, părăsind apartamentul reginei, mai avea încă o 
bomboană în mână. Fără să se gândească, o vâri în gură şi 

muşcă din ea cu atâta furie încât îşi rupse o măsea. 

De o săptămână, Mahaut se zbătea la Conflans ca o 
panteră în cuşcă. Cu pasul ei mare, bărbătesc, umbla 
încoace şi încolo, de la odăile de locuit care dădeau spre 
Sena, la curtea principală, înconjurată de galerii, de unde, 
pe deasupra frunzişului pădurii din Vincennes, putea zări 
meterezele castelului regal. Furia ei nu mai cunoscu 
margini când, exact la 15 mai, trecând la împlinirea 
planurilor sale, Ludovic al X-lea numi cârmuitor al 
provinciei Artois pe mareşalul ținutului Champagne, 
Hugues de Conflans. Mahaut văzu în alegerea acestui 
cârmuitor, care purta numele castelului ei, o batjocură 
făcută dinadins şi cea mai mare ocară. 

— Conflans! Conflans! repeta ea. Mă închide la Conflans şi 
pune pe un Conflans ca să-mi fure moşia. 

În acelaşi timp, măseaua ruptă o durea cumplit, căci se 
făcuse acolo un abces. Îşi răsucea mereu limba în gură, 
neputându-se stăpâni, şi-şi zgândărea durerea. Îşi descărca 
mânia pe cei din jur, îl pălmuise pe diacul Renier, care cânta 


în strană la paraclisul castelului, deoarece găsise că în 
timpul unei slujbe cântase fals; Jeannot le Follet, piticul ei, 
se ascundea prin unghere de cum o zărea de departe; 
Mahaut îşi vărsa năduful pe capul cancelarului Thierry 
d'Hirson, învinuindu-l de a fi, împreună cu numeroasa lui 
familie, pricina necazurilor ei din ultima vreme; îi găsea 
vină până şi fiicei sale Jeanne că nu ştiuse să-l oprească pe 
bărbatu-său de a alerga la conclav. 

— Ce ne pasă nouă de un papă, ţipa ea, când suntem pe 
cale de a fi jefuiţi! Că doar nu papa ne va da îndărăt Artois- 
ul! 

Apoi se năpusti asupra Beatricei: 

— Şi tu, tu nu poţi face nimic, hai? Vra să zică, nu eşti 
bună decât să-mi iei banii, să te găteşti cu rochii şi să mişti 
din spate în faţa celui dintâi drângălău care trece? Te-ai 
hotărât să nu-mi mai fii de nici un ajutor? 

— Cum aşa, doamnă? întreba încet Beatrice; cuişoarele pe 
care vi le-am adus nu v-au potolit durerea? 

— Nu-i vorba de măseaua mea. Am de scos acuma una şi 
mai mare, şi tu îi ştii bine numele. Ah, când e vorba de 
farmece de dragoste, te frămânţi, faci pe dracu în patru, îmi 
găseşti vrăjitoare! Dar când am nevoie de un adevărat 
serviciu... 

— Eşti nedreaptă, doamnă, uiţi prea repede cum l-am 
afumat pe domnul de Nogaret, şi ce primejdii am înfruntat 
pentru domnia ta. 

— Nu uit, nu uit. Dar Nogaret mi se pare astăzi o 
plevuşcă... 

Dacă Mahaut nu se dădea îndărăt în faţa unei crime, nu-i 
plăcea însă să fie silită a vorbi de ea. Beatrice, care o 
cunoştea bine, se folosea de un fel de perfidie spre a o face 
să-şi spună gândul pe şleau. 

— Adevărat, doamnă? întrebă ea, privindu-şi stăpâna 
printre genele ei lungi şi negre. Doriţi ca moartea să 
lovească aşa de sus? 


— Dar la ce crezi tu că mă gândesc de o săptămână, 
proastă mare ce eşti? Ce alta vrei să fac, dacă nu să mă rog 
lui Dumnezeu din zori şi până-n seară şi din seară până în 
zori, pentru ca Ludovic să-şi frângă gâtul căzând de pe cal 
sau să se înăbuşe cu vreo nucă uscată care să i se oprească 
în gâtlej? 

— S-ar găsi poate mijloace mai rapide, doamnă... 

— Atunci de ce nu te duci să mi le găseşti, dacă te simţi aşa 
de tare? În orice caz, regele acesta nu e făcut să ajungă la 
bătrâneţe; e de ajuns să-l auzi tuşind ca să te convingi de 
asta. Mie însă, acuma mi-ar conveni să crape... Nu voi avea 
pace până nu-l voi conduce la Saint-Denis. 

— Căci numai aşa monseniorul de Poitiers ar putea să 
ajungă regent al regatului... 

— Ei, da! 

—.şi-ţi va putea înapoia Artois-ul. 

— Asta e! Micuța mea Beatrice, mă înţelegi de minune; 
dar înţelegi de asemenea că nu e lucru uşor. Ah, celui care- 
mi face rost de un leac potrivit ca să mă scap de Ludovic, 
nu-i voi precupeţi aurul, crede-mă. 

— Doamna Isabelle din Feriennes cunoaşte destule leacuri 
care aduc uitarea. 

— Vorbe! Cu vrăjitorie, cu ceară şi cu descântece! Lui 
Ludovic se pare că i s-a şi plăsmuit trup de ceară şi l-au 
împuns cu ace. Şi vezi-l! Nicicând n-a fost mai zdravăn ca în 
această primăvară! Îţi vine a crede că-i înţeles cu diavolul. 

Beatrice păru să chibzuiască. 

— Dacă e înţeles cu diavolul, poate că nu e mare păcat să-l 
trimitem în iad printr-o mâncare gătită cum trebuie. 

— Şi cum ai să faci asta? Ie vei duce să-i spui: „lată o 
prăjitură bună, ţi-o trimite verişoara ta, Mahaut, care te 
iubeşte aşa de mult”. Şi el va mugşca cu ochii închişi... Află 
dar, că de astă iarnă, după vreo spaimă neaşteptată pe care 
a tras-o, pune să i se guste de trei ori bucatele ce i se 
servesc şi că doi scutieri înarmaţi însoțesc fiece fel de 


mâncare de la bucătărie până la masă. Căci e tot atât de 
fricos pe cât e de rău. M-am informat, vezi bine! 

Beatrice privi în gol şi-şi mângâie gâtul cu vârful 
degetelor. 

— Se împărtăşeşte foarte des, aşa mi s-a spus, şi pe cât 
ştiu, oamenii înghit ostia fără teamă... 

— Crezi oare că nu m-am gândit la asta? o întrerupse 
Mahaut. E un lucru care-ţi vine în minte de la sine. Dar 
duhovnicul însuşi e supravegheat, iar Mathieu de Trye, 
primul şambelan, păstrează tot timpul asupra lui, în 
punguţa de milostenii, cheia dulăpiorului în care se ţine 
pâinea sfinţită. 'Te vei duce să iei cheia de acolo? 

— Ei, nu se ştie, spuse Beatrice. Punguţa se poartă sub 
cingătoare... E totuşi un mijloc primejdios. 

— Dacă izbim, trebuie să mergem la sigur, copila mea, şi 
fără ca nimeni să poată afla vreodată că avem vreun 
amestec... Sau să afle numai când va fi prea târziu, adăugă 
Mahaut fluturându-şi palma deasupra capului. 

Rămaseră o clipă tăcute, căutând, fiecare în parte, o 
soluţie. 

— Te-ai plâns deunăzi, doamnă, spuse deodată Beatrice, că 
cerbii se înmulţesc prin pădurile domniei tale şi că-ţi 
mănâncă arborii tineri. N-ar fi rău aşa cred, să-i cer 
Isabellei din Feriennes vreo otravă bună în care să fie 
muiate săgeți pentru a vâna cerbii... Regele e cam pofticios 
de vânat. 

— Fireşte, să moară toată curtea din asta! O, în ce mă 
priveşte, nu-i nici o primejdie, nu mai sunt invitată acolo. Ţi- 
o spun încă o dată, toate bucatele sunt încercate mai întâi 
asupra slugilor şi atinse cu un corn de inorog! 10). Vor afla 
repede din ce pădure vine cerbul... În sfârşit, una e să ai 
otrava şi alta e s-o bagi unde trebuie... Tu cere să ţi-o 
gătească de îndată; şi vezi să fie una care omoară fără 
zăbavă şi nu lasă urme de nici un fel. Dar era să uit: mantia 
aceea din postav cu dungi ca marmura, pe care o purtam la 


încoronarea regelui îţi plăcea mult, nu-i aşa? Ei bine, ţi-o 
dăruiesc! 

— O, doamnă, doamnă! Ce suflet bun ai! izbucni Beatrice 
aruncându-se la gâtul contesei. 

— Aoleu! Măseaua! ţipă Mahaut ducându-şi mâna la falcă. 
Şi vrei să ştii cum mi-am rupt-o? Muşcând una din 
bomboanele alea scârboase pe care mi le-a dat Ludovic. 

Se opri deodată, şi ochii ei verzi începură să lucească. 

— Bomboanele... şopti ea. Ei bine, ne-am înţeles, Beatrice, 
fă-mi rost de otrava asta, zicând că e pentru cerbii mei. În 
orice caz, la ceva tot o să folosească. 

VII 
ÎN LIPSA REGELUI. 

Regele era dus la vânătoare cu şoimi, într-una din ultimele 
zile ale lui mai, când i se anunţă reginei Clemence vizita 
cumnatei sale Jeanne. Opreliştea de a pune piciorul la palat, 
care o apăsa pe Mahaut, n-o privea pe fiică-sa; regina şi 
contesa de Poitiers se vedeau destul de des, şi Jeanne nu 
uita niciodată să-i arate reginei cumnate recunoştinţa ce-i 
păstra pentru că-i obținuse iertarea. Cât despre dânsa, 
Clemence se simţea legată de contesa de Poitiers prin acea 
simpatie pe care suntem atât de bucuroşi s-o arătăm faţă de 
cei cărora le-am făcut un bine. 

Dacă regina avusese o clipă de gelozie, sau mai precis 
impresia unei nedreptăţi a soartei, atunci când aflase că 
Jeanne era însărcinată, această pornire a sufletului îi 
trecuse de îndată ce se pomenise ea însăşi într-o stare 
asemănătoare. Ba, mai mult, sarcina părea să le fi apropiat 
pe cele două cumnate. Vorbeau îndelung de sănătatea lor, 
de ceea ce aveau sau nu voie să mănânce, de cum trebuiau 
să se îngrijească, şi Jeanne, care născuse două fete înainte 
de a merge la închisoare, o povăţuia pe Clemence, 
împărtăşindu-i din experienţa ei. 

Toată lumea admira eleganța cu care doamna de Poitiers 
îşi ducea sarcina într-a şaptea lună. 


Intră la regină ţinându-şi capul sus şi călcând hotărât, cu 
obrazul fraged, legănându-se uşurel ca întotdeauna; rochia 
largă îşi desfăşura faldurile în jurul ei. 

Regina se ridică s-o întâmpine, dar surâsul de pe buze i se 
şterse când văzu că Jeanne nu era singură; în urma ei 
venea contesa d'Artois. 

— Soră, măria ta, zise Jeanne, vroiam să te rog să-i arăţi 
mamei covoarele acelea frumoase cu care ai împodobit de 
curând pereţii iatacului tău şi l-ai despărţit în mai multe 
odăi. 

— Într-adevăr, adăogă Mahaut, fiică-mea mi le-a lăudat 
atâta, că mi-a venit pofta să le admir şi eu. Ştii că mă cam 
pricep la lucruri de acest fel. 

Clemence nu ştia ce să facă. Nu-i plăcea să calce fără voia 
ei hotărârile lui Ludovic, care o oprise pe Mahaut să se mai 
arate la curte; pe de altă parte, i se părea cam nepotrivit s- 
o dea afară acum, când ajunsese până aici, ascunzându-se 
după pântecul fiicei sale ca după un scut. „Nu venea ea 
dacă nu era ceva serios la mijloc, gândi Clemence. S-o fi 
hotărât să se supună şi caută o cale de a-şi redobândi 
trecerea, fără ca mândria ei să sufere prea mult. Dorinţa de 
a vedea covoarele e, negreşit, doar un pretext născocit 
anume.” 

Se prefăcu deci a crede acest pretext şi le conduse pe cele 
două vizitatoare în iatacul a cărui înfăţişare fusese de 
curând schimbată. 

Tapiseriile nu serveau numai la împodobirea pereţilor, ci 
erau şi spânzurate de tavan, în aşa fel încât să împartă 
încăperea foarte mare în odăiţe mai intime, mai uşor de 
încălzit şi care să îngăduie perechii regale să se izoleze de 
cei din jur, ferind-o şi de urechi indiscrete. 

Era ca şi cum nişte prinți nomazi şi-ar fi ridicat corturile în 
interiorul clădirii. 

Colecţia de tapiserii pe care o avea Clemence reprezenta 
scene de vânătoare în cadrul exotic, cu pui de lei gonind pe 
sub portocali şi păsări cu pene ciudate zbenguindu-se 


printre flori. Vânătorii cu arcurile lor nu se zăreau decât în 
fundul pasajului, pe jumătate ascunşi de frunziş, ca şi cum 
artistului îi fusese ruşine să înfăţişeze omul în pornirile sale 
înnăscute spre măcel. 

— Ah, frumoase lucruri, se minună cu glas tare Mahaut, şi 
ce încântare să vezi tapiserii din urzeală subţire brodate cu 
aşa măiestrie. 

Se apropie, pipăi țesătura, o mângâie. 

— Ia te uită, Jeanne, urmă ea, cât de neted şi de moale e 
firul şi vezi ce drăguţ e contrastul între fondul cu flori şi 
frunze liliachii şi frumosul roşu de cârmâz din care-s făcute 
penele acestor papagali. Zău, e mare măiestrie să faci lâna 
aşa de dulce la pipăit! 

Clemence o privea oarecum mirată. Ochii verzi ai contesei 
luceau de bucurie, mâna i se plimba, mângâietoare, pe 
tapiserii; cu capul puţin aplecat, nu-şi mai lua ochii de la 
ele, admirând gingăşia contururilor, contrastul culorilor. 
Femeia asta stranie, zdravănă ca un războinic, vicleană ca 
un călugăr, crâncenă în poftele şi urile ei, îmblânzită 
deodată, uita de toate sub vraja unui covor cu urzeala 
subţire. Şi era, fără îndoială, cea mai pricepută 
cunoscătoare din toată ţara. 

— Bună alegere ai făcut, verişoară, continuă ea, şi te felicit 
din toată inima. Tapiseria asta ar putea da celui mai urât 
perete o înfăţişare sărbătorească. E lucrată în felul celor 
din Arras, şi totuşi lâna cântă cu mai multă vioiciune în 
bătătură. Iscusiţi oameni, cei ce au făcut asta. 

— Sunt ţesători care lucrează în ţara mea, lămuri 
Clemence, dar trebuie să-ţi mărturisesc că ei vin de pe aici, 
sau cel puţin meşterii lor. De altminteri sunt oameni care 
călătoresc mult. Covoarele acestea cu fel de fel de chipuri 
mi le-a trimis bunica mea pentru a înlocui darurile de nuntă 
ce s-au prăpădit pe mare, şi tot ea mi-a trimis şi ţesătorii. I- 
am aşezat aici, în apropiere, unde vor rămâne câtva timp 
continuând să ţese pentru mine şi pentru curte. Dacă vrei 
să-i foloseşti, sau dacă Jeanne vrea, o puteţi face. Le cereţi 


să vă ţese aidoma după desenul ce-l veţi alege, iar dânşii 
vor face cu degetele şi cu cârligele lor de împletit tapiseria 
pe care o doriţi. 

— Bineînţeles, verişoară, primesc cu dragă inimă, spuse 
Mahaut. [in foarte mult să-mi împodobesc locuinţa în care 
mor de urât... Şi deoarece domnul de Conflans le 
porunceşte ţesătorilor mei de la Arras, regele are să-mi 
ierte că iau pentru câtva timp pe ţesătorii tăi din Neapole 
sub mâna mea. 

Clemence primi vorba răutăcioasă aşa cum fusese rostită, 
cu un uşor zâmbet. O clipă, între ea şi contesa d'Artois se 
strecurase acea complicitate a unui gust comun pentru lux 
şi pentru lucrurile făurite de dibăcia omului. 

În vreme ce regina continua să-i arate cumnatei sale 
tapiseriile de pe pereţi, Mahaut se îndreptă spre acelea ce 
despărţeau de restul încăperii patul regal, lângă care zărise 
o cupă plină de bomboane. 

— Regele şi-a împodobit şi el pereţii cu asemenea 
covoare? o întrebă ea pe Clemence. 

— Nu, Ludovic nu are încă tapiserii în odaia lui. Ca să spun 
drept, nu prea doarme acolo. 

Se opri, roşindu-se uşor la faţă pentru mărturisirea ce-i 
scăpase fără voie. 

— Asta arată, verişoară, că-i place grozav să te aibă lângă 
dânsul, rosti Mahaut pe un ton glumeţ. De altminteri, care 
bărbat n-ar preţui o făptură aşa de frumoasă! 

— Mă temusem, urmă Clemence cu acea impudoare a 
sufletului neprihănit, că Ludovic să nu se îndepărteze de 
mine pentru că sunt însărcinată. Ei bine, nicidecum! O, dar 
dormim foarte creştineşte! 

— Mă bucur auzind asta, zău aşa, mă bucur mult, spuse 
Mahaut. Continuă să doarmă cu tine! Ah, de treabă bărbat! 
Al meu, Dumnezeu să-l odihnească, nu făcea la fel. Bun soţ 
ai! 

Ajunsese lângă mescioara de noapte. 


— Îmi dai voie să iau una, verişoară? întrebă Mahaut, 
arătând cupa. Ştii că voi m-aţi învăţat cu bomboanele? 

În ciuda durerii de măsele care tot o mai chinuia, apucă 
vitejeşte o bomboană şi o ronţăi pe partea sănătoasă a 
gurii. 

— O, asta avea în ea o migdală amară, spuse. lau alta. 
Întoarsă cu spatele la regină şi la Jeanne de Poitiers care 
se aflau la cel puţin cinci paşi de dânsa, scoase din punguţa 
prinsă în cingătoare o bomboană fabricată acasă la ea şi o 

strecură în cupă. 

„Nimic nu seamănă cu o bomboană decât altă bomboană, 
îşi zise, iar dacă o găseşte pe asta cam amăruie la gust, se 
va gândi că a dat de o migdală amară.” 

Se apropie de cele două femei. 

— Haide, Jeanne, vorbi ea, spune-i acum cumnatei tale ce 
ai pe inimă şi ce ţineai atât de mult să-i spui. 

— Într-adevăr, soră dragă, începu Jeanne, codindu-se niţel, 
voiam să-ţi spun ce mă doare. 

„Aşadar, asta era, gândi Clemence, voi afla pentru ce au 
venit.” 

— lată, soţul meu e plecat foarte departe, continuă Jeanne 
şi lipsa lui mă face să sufăr. N-ai putea obţine de la rege ca 
Filip să se întoarcă spre a fi aici când voi naşte? E o clipă în 
care nu-ţi place de loc să-ţi ştii soţul departe. Poate că eo 
slăbiciune a mea, dar parcă te simţi ocrotită şi nu te 
înspăimântă aşa de mult durerile facerii când ştii că tatăl e 
lângă tine. Ai să cunoşti în curând şi tu acest simţământ, 
soră dragă. 

Mahaut se ferise să-i destăinuiască Jeannei treaba de care 
se apucase, dar o folosea pe fiică-sa pentru a-şi duce planul 
la capăt. „Dacă lovitura reuşeşte, îşi zicea, e bine ca Filip să 
fie cât mai curând la Paris spre a lua în mână cârma ţării ca 
regent.” 

Nici o rugăminte nu putea s-o mişte mai mult pe Clemence 
decât cea auzită din gura Jeannei. Se temuse să nu i se 
pomenească de provincia Artois şi acum parcă i se luase 


deodată o greutate de pe inimă văzând că nu i se cerea 
decât să facă un bine. Făgădui să nu cruţe nimic pentru ca 
Jeanne să-şi vadă dorinţa împlinită. 

Jeanne îi sărută mâinile şi Mahaut făcu la fel. 

— Ah! izbucni ea, bună doamnă ce eşti! Îi spuneam eu 
Jeannei că numai la tine e scăparea! 

Apoi, îşi luară rămas bun. Mahaut părea nerăbdătoare să 
plece cât mai curând de acolo. 

Părăsind castelul Vincennes spre a se întoarce la Conflans, 
îşi zicea: „Uite că s-a făcut... Acum, nu-mi rămâne decât să 
aştept. În ce zi va mânca oare bomboana? Afară numai dacă 
Clemence... Nu-i de loc pofticioasă de dulciuri; doar de nu 
s-ar apuca, împinsă de o poftă de femeie însărcinată, s-o 
ronţăie tocmai pe aceea! Ei, la urma urmei, tot Ludovic va fi 
cel lovit, dacă-şi pierde dintr-odată soţia şi copilul. Şi tot pe 
el au să dea vina că şi-a omorât soţia; celui care a mai făcut 
de astea i se pun în cârcă şi altele.” 

— Mamă, eşti foarte tăcută, se miră Jeanne. Întrevederea 
s-a desfăşurat în chipul cel mai plăcut. E ceva care te-a 
supărat? 

— Nicidecum, fata mea, nicidecum, răspunse Mahaut. Am 
făcut o treabă bună acolo. 

VIII. 

CĂLUGĂRUL A MURIT. 

Acelaşi eveniment care, la curtea Franţei, le făcea atât de 
fericite pe regină şi pe contesa de Poitiers, avea să 
stârnească nenorocire şi prăpăd într-un mic conac, la zece 
leghe la Paris. 

De câteva săptămâni, Maria de Cressay arăta un obraz 
răvăşit de spaimă şi de tristeţe. Abia dacă răspundea la 
întrebările ce i se puneau. Cearcăne vinete îi măreau ochii 
de un albastru închis; o vinişoară i se umfla pe tâmpla 
străvezie. Uitătura ei părea rătăcită. 

— N-o fi cumva iar bolnavă de lingoare ca anul trecut? 
zicea frate-său Pierre. 


— De unde, că doar nu slăbeşte, răspunse doamna Eliabel. 
Frigurile dragostei, iată ce-a apucat-o şi cred ca acest 
Guccio nu-i mai iese din cap. De mult trebuia s-o mărităm. 

Vărul Saint-Venant însă, întrebat de fraţii Cressay ce are 
de gând, răspunsese că era prea ocupat deocamdată cu 
războiul pe care-l ducea în Artois alături de glotaşii din 
împrejurimi, dar că se va gândi la însurătoare îndată ce se 
va întoarce pacea. 

— Pe semne că a aflat cum stăm cu averea, zicea Pierre de 
Cressay. Ai să vezi, mamă, ai să vezi, poate că într-o zi ne va 
părea rău că l-am îndepărtat pe Guccio. 

Tânărul lombard mai era primit din când în când la conac, 
unde gazdele se prefăceau a-i arăta prietenie, ca în trecut. 
Datoria de trei sute de livre rămânea în picioare şi 
dobânzile ei creşteau. Pe de altă parte, foametea bântuia ca 
mai înainte şi cei de la conac băgaseră de seamă că banca 
din Neauphle nu era aprovizionată cu de-ale gurii decât 
tocmai în zilele când Marie se ducea acolo. Grijuliu de a-şi 
păstra ifosul, Jean de Cressay îi ceruse lui Guccio socoteala 
pentru toate merindele trimise de mai bine de un an; dar 
când o avu în mână, uită s-o achite. Iar doamna Eliabel îşi 
lăsa ca şi până acum fiica să meargă la Neauphle o dată pe 
săptămână, punând însă slujnica s-o însoţească şi 
măsurându-i vremea cu zgârcenie. 

Întâlnirile celor doi soţi cununaţi într-ascuns erau deci 
rare. Dar tânăra slujnica se arăta simţitoare la dărnicia lui 
Guccio şi, afară de asta, Ricard, primul împuternicit al 
băncii, n-o lasă nepăsătoare. Se visa şi dânsa căpătuită la 
casa ei, zăbovea cu plăcere printre lăzile şi condicile de 
acolo, ascultând clinchetul plăcut al banilor în cântare, pe 
când catul de sus adăpostea nişte îmbrăţişări grăbite. 

Clipele acestea, smulse de sub supravegherea familiei 
Cressay şi a opreliştilor lumii, fuseseră la început ca nişte 
ostroave de lumină pentru strania pereche care nu avusese 
încă nici zece ceasuri de trăi împreună. Guccio şi Maria 
trăiau vreme de o săptămână întreagă din amintirea 


acestor clipe; vraja nopţii lor de nuntă nu se risipise. Totuşi, 
la ultimele întâlniri, Guccio băgase de seamă că se 
schimbase ceva în înfăţişarea Mariei. Fusese şi dânsul izbit, 
ca şi doamna Eliabel, de privirea ciudată a tinerei sale soţii, 
de umbra ce i se ivise sub ochi şi de vinişoara albastră de pe 
tâmpla de care, înduioşat, îi plăcea să-şi atingă buzele. 

Pusese schimbarea în seama nerăbdării Mariei, care nu 
mai putea să îndure această situaţie, mincinoasă cum nici 
nu se mai află. Fericirea drămuită şi întotdeauna înfăşurată 
în zdrenţele minciunii ajunge repede un chin. „Dar ea e 
aceea care nu vrea să rupem tăcerea! îşi spunea Guccio. Ea 
pretinde că ai săi nu vor recunoaşte niciodată căsătoria 
noastră şi că vor cere să fiu tras în judecată. Şi unchiul meu 
e întru totul de aceeaşi părere. Atunci, ce-i de făcut?” 

— De ce eşti îngrijorată, dragostea mea? o întrebă Guccio, 
în a treia zi din iunie. Pentru a nu ştiu câta oară de când ne 
vedem, îmi pari mai puţin fericită. De ce te temi? Ştii doar 
că sunt aici ca să te apăr de orice. 

În faţa ferestrei îşi desfăcea crengile un cireş înflorit, 
foşnind de păsări şi viespi. Maria se întoarse cu ochii 
înlăcrămaţi. 

— De ceea ce mi se întâmplă, spuse ea, nici chiar tu, 
iubitul meu, nu mă poţi apăra. 

— Dar ce ţi se întâmplă? 

— Nimic decât ceea ce e rânduit de Dumnezeu să-mi vină 
de la tine, răspunse încetişor Maria plecându-şi capul. 

Guccio vru să se încredinţeze că auzise bine. 

— Un copil? şopti el. 

— Mi-era frică să ţi-o mărturisesc. Mă temeam că din 
pricina asta mă vei iubi mai puţin. 

Guccio rămase câteva clipe fără să poată rosti un cuvânt, 
pentru că niciunul nu-i venea pe buze. Apoi, îi luă obrazul în 
mâini şi o sili să-l privească. 

Ca mai toate fiinţele sortite nebuniilor pasiunii, Maria avea 
un ochi ceva mai mic decât celalalt; acest cusur 
neînsemnat, care nu-i ştirbea nimic din frumuseţea 


chipului, ieşea şi mai mult la iveală în tulburarea ce-o 
cuprinsese şi dădea feţei o expresie mai mişcătoare. 

— Maria, asta nu te face fericită? întrebă Guccio. 

— O, ba da! Voi fi fericită, dacă şi tu eşti. 

— Dar e minunat, Maria! izbucni el. E tot ce ne puteam 
dori, şi toată lumea va trebui sa afle de căsătoria noastră. Ai 
tăi nu vor mai avea încotro acum, vor fi nevoiţi să se plece. 
Un copil! Un copil! Dar e o minune! 

Şi o măsura din cap până-n picioare, fermecat, uimit că un 
lucru aşa de firesc li se poate întâmpla lui şi ei. Se simţea 
bărbat, se simţea puternic. Puțin lipsea să se aplece pe 
fereastra şi să strige vestea în gura mare, s-o audă tot 
târgul. 

Fiindcă în orice, acest tânăr nu vedea la început decât 
partea frumoasă şi prilejul de a se făli cu ceva. Se 
căsătorise într-ascuns cu o fată de nobil şi iată că dânsa îi 
făcea un copil. Niciodată nu întrezărea necazurile ce se 
puteau isca din faptele lui, decât a doua zi. 

De la catul de jos se auzi glasul slujnicei care le amintea că 
se făcuse ora plecării. 

— Ce să mă fac? Ce să mă fac? se frământa Maria. 
Niciodată nu voi îndrăzni să-i spun aşa ceva mamei. 

— Ei bine, mă voi duce eu să i-o spun, răspunse Guccio. 

— Aşteaptă, să mai treacă o săptămână. 

Bărbatul apucă înainte pe scara îngustă de lemn, 
întinzându-i mâinile ca s-o ajute să coboare, treaptă cu 
treaptă, ca şi cum ea s-ar fi şubrezit deodată şi trebuia s-o 
sprijine la fiecare pas. 

— Dar n-am ajuns încă să nu pot merge! se apără dânsa. 

Guccio simţi ce caraghioasă era purtarea lui grijulie şi 
izbucni într-un hohot de râs. Apoi o luă în braţe şi 
schimbară un sărut atât de lung, încât ea crezu că i se taie 
răsuflarea. 

— Trebuie să plec, trebuie să plec, spuse Maria. 

Dar bucuria lui Guccio era molipsitoare şi ea plecă de 
acolo liniştită. Nimic nu se schimbase în situaţia lor, şi totuşi 


Maria îşi redobândise încrederea, numai pentru că Guccio îi 
cunoştea acum taina. 

— Ai să vezi, ai să vezi ce viaţă frumoasă vom avea! îi 
spuse, însoţind-o până la poarta grădinii. 

E o faptă plină de înţelepciune şi de milă din partea 
Creatorului, aceea de a ne fi oprit să pătrundem viitorul, 
atunci când ne-a dăruit bucuriile amintirii şi farmecele 
amăgitoare ale speranţei. Prea puţini sunt oamenii care ar 
supravieţui după ce ar afla ce-i aşteaptă. Dacă aceşti doi 
soţi, dacă aceşti doi amanți ar fi ştiut că nu se vor mai vedea 
decât o singură dată în toată viaţa lor, şi numai după ce vor 
fi trecut zece ani, pe semne că s-ar fi omorât chiar atunci. 

Cât ţinu drumul spre casă, Maria merse cântând printre 
pajiştile presărate cu flori şi copacii înfloriţi. Vru să se 
oprească pe malul râului Mauldre, ca să culeagă stânjenei. 

— Astea-s pentru împodobit bisericuţa noastră, spuse ea. 

— Grăbeşte-te, domnişoară, îi răspunse slujnica, au să te 
dojenească dacă întârzii. 

Maria se întoarse la conac, merse drept în odaia ei şi, 
ajunsă acolo, simţi deodată pământul fugindu-i de sub 
picioare. Doamna Eliabel stătea în mijlocul încăperii şi 
cerceta din ochi o manta descusută în talie la care Maria 
lucrase dimineaţa. Toate rochiile ei erau întinse pe pat şi se 
vedea că fiecare din ele fusese lărgită în acelaşi fel. 

— Unde ai fost, de-ai întârziat atâta? întrebă doamna 
Eliabel cu glas morocănos. 

Maria nu scoase o vorbă, şi lăsă să-i cadă stânjeneii pe 
care îi mai avea în mână. 

— N-am nevoie să-mi răspunzi, ca să ştiu, continuă 
doamna Eliabel. Dezbracă-te. 

— Mamă!... făcu Maria cu voce sugrumată. 

— Leapădă tot de pe tine, ţi-o poruncesc! îi strigă doamna 
Eliabel. 

— Niciodată! se împotrivi Maria. 

O palmă răsunătoare îi răspunse. 

— Ei, acuma ai să te supui? îţi recunoşti păcatul? 


— N-am păcătuit! spuse Maria cu aceeaşi îndârjire. 

— Şi burta care ţi s-a umflat? Din ce ţi-a venit asta? 
întrebă doamna Eliabel, arătându-i veşmintele lărgite. 

Mânia ei creştea văzând că nu mai are în faţă o copilă 
supusă voinţei materne, ci, pe neaşteptate, o femeie care o 
înfrunta. 

— Ei bine, da, voi fi mamă; ei bine, da, e Guccio, izbucni 
Maria, şi n-am de ce să roşesc, căci n-am păcătuit. Guccio e 
soţul meu. 

Doamna Eliabel nu crezu nici o iotă din povestea cununiei 
la miezul nopţii. Maria se ridicase împotriva voinţei 
părinteşti exercitată de dânsa şi de fiul ei mai mare. Şi apoi, 
călugărul acela italian putea foarte bine să nu fie un 
călugăr adevărat. Nu, hotărât lucru, doamna Eliabel nu 
credea în această căsătorie. 

— Nici la spovedanie pe patul morţii, auzi tu, mamă, nici 
pe patul morţii nu voi spune nimic altceva, repetă Maria. 

Furtuna asta ţinu un ceas întreg, după care doamna 
Eliabel îşi încuie fata în odaie, învârtind cheia de două ori. 

— La mănăstire! La mănăstirea fetelor pocăite, acolo ai să 
te duci! îi strigă prin uşă. 

Şi Maria se prăbuşi plângând printre rochiile ei 
împrăştiate. 

Doamna Eliabel trebui s-aştepte până seara, când flăcăii 
se întoarseră de la vânătoare, pentru a le da şi lor vestea. 
Sfatul de familie fu scurt. Mânia îi cuprinse pe amândoi 
băieţii, dar Pierre, simțindu-se aproape vinovat de a-l fi 
apărat până atunci pe Guccio, se arată mai furios şi mai 
pornit spre răzbunare. Li s-a necinstit sora, au fost trădaţi 
mişeleşte sub propriul lor acoperiş! Un lombard! Un 
cămătar! Îl vor ţintui de viu în uşa prăvăliei lui. 

Se înarmară cu ţepuşele lor de vânătoare, îşi scoaseră iar 
caii abia băgaţi în grajd şi dădură fuga la Neauphle. 

În noaptea aceea însă, prea tulburat ca să-şi poată găsi 
somnul, Guccio umbla prin grădină. Cerul era înstelat, 
văzduhul pătruns de miresme; primăvara din lle-de-France 


era mai frumoasă ca oricând; aerul avea un gust proaspăt, 
încărcat de sevă şi de rouă. 

În tăcerea câmpiei din jur, Guccio auzea cu plăcere 
scrâşnetul prundului sub tălpile lui... Un pas tare, un pas 
uşor, şi pieptul nu-i era destul de larg pentru a-i cuprinde 
bucuria. 

„Şi să mai zici, îi trecu prin minte, că acum şase luni 
zăceam pe un pat păcătos de spital... Ce bine e să trăieşti!” 

Visa. Atunci când soarta i se şi pecetluise, visa la fericirea 
lui viitoare. Se şi vedea înconjurat de o droaie de copii, 
născuţi dintr-o dragoste minunată, şi în ale căror vine se va 
amesteca sângele neamului său de sienezi liberi cu nobilul 
sânge al Franţei. Va fi marele Baglioni, capul unei puternice 
dinastii. Se gândea să-şi prefacă numele, devenind Baglion 
de Neauphle, ca să sune franţuzeşte; regele îi va conferi 
bineînţeles un titlu de nobleţe, iar fiul pe care avea să-l 
nască Maria, căci nu încăpea îndoială ca va fi un băiat, o să 
fie într-o zi îmbrăcat în armură de cavaler. 

Nu se trezi din visările acestea decât auzind un tropot iute 
de cai pe caldarâmul uliţei, apoi goana oprindu-se în faţa 
băncii şi poarta răsunând sub ciocănituri năpraznice. 

— Unde-i ticălosul ăla, nemernicul, cămătarul? striga un 
glas pe care Guccio îl recunoscu îndată ca fiind al lui Pierre 
de Cressay. 

Şi fiindcă nu li se deschidea destul de repede, cei doi fraţi 
începură să izbească în canatul de stejar cu mânerul ţepuşii 
lor de vânătoare. Guccio îşi duse mâna la şold. Nu avea 
pumnalul asupră-i. Auzi paşii greoi ai lui Ricard coborând 
pe scară. 

— Îndată! Îndată! Acuma viu! repetă primul slujbaş cu 
vocea morocănoasă a omului sculat din somn. 

Urmă un zgomot de zăvoare trase, de drugi daţi de o 
parte şi, după o clipă, o hărmălaie de ţipete din care Guccio 
nu prinse decât frânturi: 

— Unde ţi-e stăpânul? Vrem să-i vedem numaidecât! 


Guccio nu desluşi răspunsurile lui Ricard, dar fraţii 
Cressay începură acum să zbiere în gura mare: 

— Ne-a necinstit sora! Câinele! Cămătarul! Nu plecăm de 
aici până nu-l jupuim de viu! 

Un țipăt puse capăt vorbelor. Îl pocniseră fără îndoială pe 
Ricard. 

— Fă-ne lumina! răcni Jean de Cressay. 

Şi Guccio îi mai auzi vocea urlând prin casă: 

— Guccio! Unde te-ai ascuns? Numai în faţa fetelor ai 
curaj? Haide, îndrăzneşte de te arată mişelule! 

Nişte obloane se crăpaseră pe la ferestrele din piaţa. 
Locuitorii şuşoteau, dar niciunul nu scoase capul. La drept 
vorbind, nu erau nemulţumiţi; multă vreme de acum încolo 
vor avea despre ce vorbi. Şi apoi, le făcea plăcere renghiul 
jucat tinerilor stăpâni, acestor doi flăcăi care-i luau de sus 
şi-i chemau mereu la corvezi. Dac-ar fi fost să aleagă, mai 
mult le plăcea lombardul, dar nu încă până într-atât încât să 
rişte o ciomăgeală luându-i apărarea. 

Guccio nu era lipsit de curaj: dar îi mai rămăsese un pic de 
minte; îşi dădu seama că n-ar fi făcut nici o scofală 
înfruntând pe cei doi furioşi înarmaţi, când el nu avea nici 
măcar un stilet la brâu. 

În timp ce fraţii Cressay scotoceau casa şi-şi vărsau 
năduful sfărâmând mobila, Guccio alergă la grajd. Noaptea 
îi mai aduse în auz vocea lui Ricard care se tânguia: 

— Condicile mele! Condicile mele! 

„Atâta pagubă! îşi spuse Guccio; nu vor izbuti să spargă 
lăzile de bani.” 

Luna împrăştia destulă lumină ca să-i îngăduie să petreacă 
un frâu pe capul calului şi să-i arunce o şa în spinare; 
strânse tafturile pe dibuite, se prinse cu mâinile de coamă 
spre a încăleca şi o şterse prin poarta grădinii. Aşa îşi 
părăsi el banca. 

Auzindu-l pornind în galop, fraţii Cressay se repeziră la 
ferestre. 


— Fuge, mişelul, fuge! O ia spre Paris! Şo pe el! Hei, 
ţopârlanilor, tăiaţi-i drumul! 

Nimeni, bineînţeles, nu se clinti. 

Cei doi fraţi se năpustiră atunci în uliţă şi, încălecând, 
porniră pe urmele lui Guccio. 

Dar calul tânărului lombard era de soi şi venea odihnit din 
grajd. Caii fraţilor Cressay erau nişte biete mârţoage de 
ţară şi aveau în picioare oboseala unei zile de vânătoare. Pe 
aproape de Rennemoulins, unul din ei începu să şchioapete 
aşa de râu că trebui să-l lase acolo, şi cei doi fraţi se văzură 
siliţi să încalece pe acelaşi cal care, pe deasupra, mai era şi 
răpciugos, adică scotea din nări un zgomot de rindea. 

Guccio avu astfel destul timp să le-o ia înainte. Ajunse în 
uliţa Lombarzilor la revărsatul zorilor şi-l găsi pe unchiu- 
său încă în pat. 

— Călugărul! Unde-i călugărul? întrebă din uşă. 

— Care călugăr, băiatule? Ce te-a apucat? Nu cumva vrei 
acuma să te călugăreşti? 

— Lasă unchiule, nu-ţi mai bate joc. Trebuie să dau de 
călugărul care m-a cununat. Sunt urmărit şi mi-e viaţa în 
primejdie! 

Povesti dintr-o răsuflare ce păţise; trebuia să-l regăsească 
pe călugăr pentru a dovedi că era într-adevăr soţul Mariei. 

Tolomei îl ascultă, cu un ochi deschis şi celălalt închis. 
Căscă de două ori, ceea ce-l scoase din sărite pe Guccio. 

— Nu te mai frământa atâta. Călugărul tău a murit, spuse 
în cele din urma 'Tolomei. 

— A murit?! făcu Guccio. 

— Ei, da! Căsătoria ta prostească te-a ferit barem să ai 
soarta lui; căci daca ai fi mers cum voia Robert d'Artois, să-i 
duci mesajul, cu siguranţă că nu mai aveai acuma nici o 
grijă în privinţa nepoților pe care mi-i dai fără ca eu să te fi 
îndemnat la asta. Fratele Vincento a fost omorât undeva, 
aproape de Saint-Pol de către oamenii lui Thierry d'Hirson 
care îl mirosiseră. Avea asupra lui cele o sută de livre ale 
mele. Ah, mă costă scump, monseniorul Robert d'Artois! 


— Questo € un colpo tremendo!(11) gemu Guccio. 

Tolomei îşi sună sluga şi ceru să i se aducă un lighean cu 
apă călduţă şi hainele. 

— Dar ce-am să mă fac, unchiule Spinello? Cum să arăt că 
sunt cu adevărat soţul Mariei? 

— Nu-i asta partea cea mai grea, spuse Tolomei. Chiar 
dacă numele tău şi al domnişoarei tale ar fi scrise cum se 
cuvine într-o condică, aceasta n-ar schimba nimic. Se 
cheamă totuşi că te-ai însurat cu o fată de neam nobil fără 
consimţământul a lor săi. Voinicii care te urmăresc pot 
foarte bine să scoată tot sângele din tine şi n-au de ce se 
teme. Sunt nobili şi oamenii aceştia pot măcelări pe oricine 
fără să fie pedepsiţi. Vor avea cel mult de plătit amenda 
datorată pentru viaţa unui lombard, câteva livre mai mult 
decât pentru pielea unui evreu, şi ceva mai puţin decât 
pentru oasele ultimului ţopârlan, numai să fie ţopârlan din 
Franţa. Nu m-ar mira să primească şi felicitări. 

— Ei, după cum văd, în frumoasă belea m-am băgat. 

— Bine că recunoşti, spuse Tolomei vârându-şi obrazul 
fălcos în ligheanul cu apă. 

Se clăti acolo o clipă, apoi se şterse cu un prosop. 

— Ei, nu cred că voi mai avea timp astăzi să mă 
bărbieresc... Ah, per Bacco! Şi n-am fost nici eu mai deştept 
ca tine. 

Pentru întâia oară era vădit îngrijorat. 

— Mai întâi de toate trebuie să te pui la adăpost, continuă 
el. Nu poate fi vorba să te ascunzi la un lombard. Daca 
urmăritorii tăi au asmuţit un sat, negăsindu-te aici, vor 
aduce ispravnicul şi vor trimite straja oraşului să 
scotocească pe la toţi ai noştri. Nici două zile n-au să treacă 
şi vor pune mâna pe tine. Ah, frumos o să-mi şadă în ochii 
tuturor bancherilor, cu un nepot întemnițat! Fireşte, ar mai 
fi o scăpare... la vreo mănăstire... 

— A, nu! Să nu mai aud de călugări! 

— Ai dreptate, nu te poţi încrede în ei. Lasă-mă să 
chibzuiesc... Ce-ai zice de Boccaccio? 


— Boccaccio? 

— Da, bunul tău prieten Boccaccio, cel care călătoreşte 
pentru treburile fraţilor Bardi. 

— Dar unchiule, uiţi că e lombard ca şi noi, şi pe deasupra 
nici nu se află deocamdată în Franţa. 

— Da, dar e îndrăgit de o doamnă cu stare din Paris care i- 
a făcut şi un copil, fără cununie. 

— Aşa e, mi-a spus-o. 

— Ştiu, e o femeie cumsecade, şi care, cel puţin, va 
înţelege situaţia ta. Te vei duce să-i ceri adăpost... Iar eu îi 
voi primi pe cumnăţeii tăi; ţi-i potolesc eu... dacă nu cumva 
mă vor potoli ei pe mine şi diseară nu vei mai avea unchi. 

— Vai, nu, unchiule! Sunt sigur că n-ai de ce te teme. Sunt 
îndâriiţi, dar nobili. Îţi vor respecta vârsta. 

— Frumoasă pavăză, să te bizui pe picioarele betege! 

— Ba poate chiar că s-au lăsat păgubaşi, întorcându-se din 
drum, şi nu vor mai veni. 

Tolomei îşi înălţă capul din caftanul pe care şi-l petrecuse 
peste cămaşa de zi. 

— Asta m-ar mira mult, răspunse el. În orice caz, vor 
depune plângere şi ne vor chema la judecată. Trebuie să 
cer sprijinul vreunei mărimi care să oprească lucrurile în 
loc mai înainte de a se face zarvă... Valois? Valois, 
făgăduieşte şi nu se ţine de cuvânt. Robert? E ca şi cum ai 
pune crainicii oraşului să trâmbiţeze ştirea. 

— Regina Clemence! rosti Guccio. Ţinea foarte mult la 
mine în timpul călătoriei. 

— Ţi-am mai spus-o şi altădată! Regina îi va vorbi regelui, 
care va vorbi cancelarului... care va pune în picioare toată 
curtea de judecată. Frumoasă pricină vom avea de apărat, 
n-am ce zice! 

— Şi de ce n-am cere ajutorul lui Bouville? 

— A, iată în sfârşit o idee bună! izbucni Tolomei. Ba e chiar 
prima idee bună pe care o ai de şase luni încoace. Bouville 
asta... e drept, nu străluceşte prin deşteptăciune, dar se 
bucură încă de vază pentru că a fost şambelanul regelui 


Filip. Nu e vârăt în uneltirile de la curte şi trece drept om 
cinstit... 

— Şi apoi, mă iubeşte mult adăugă Guccio. 

— Da, ştiu asta! Hotărât lucru, toată lumea te iubeşte! Ah, 
bine ne-ar prinde ceva mai puţină dragoste! Haide, mergi 
de te ascunde la doamna aceea a prietenului tău Boccaccio 
şi... rogu-te, vezi să nu se îndrăgostească şi asta de tine! Eu 
dau fuga la Vincennes, să vorbesc cu Bouville. Ah, în ce 
încurcătură mă bagi! Bouville e singurul om care nu-mi 
datorează nimic şi tocmai lui trebuie să-i cer ceva. 

IX 

LA VINCENNES ERA DOLIU. 

Când jupân Tolomei, călare pe catârca lui sură şi urmat de 
servitorul său, pătrunse în prima curte a castelului de la 
Vincennes, fu mirat să dea peste o mare forfotă de oameni 
de toate felurile, oşteni, slujitori, scutieri, seniori, dregători 
ai legii şi orăşeni cu stare; dar această mare mulţime se 
mişca într-o tăcere desăvârşită, ca şi cum oameni, dobitoace 
şi lucruri ar fi încetat să mai scoată şi cel mai mic zgomot. 

Pământul fusese acoperit cu maldăre de paie pentru a 
înăbuşi huruitul carelor şi tropăitul paşilor. Toţi vorbeau în 
şoaptă. 

— Regele trage să moară, îi spuse lui 'Tolomei un senior 
dintre cunoştinţele lui, pe care-l întrebase ce se întâmplă 
acolo. 

Înăuntrul castelului se părea că nu mai era nici un fel de 
pază, şi arcaşii lăsau să intre pe oricine. Ucigaşi sau hoţi ar 
fi putut să intre, amestecându-se în această învălmăşeală, 
fără ca nimeni să se gândească a-i opri. Se auzea o şoaptă 
trecând din gură-n gură: 

— Spiţerul! Faceţi-i loc spiţerului! 

Nişte infirmieri ai palatului ieşeau prin uşi dosnice, ducând 
lighene acoperite cu o cârpă, pe care mergeau să le arate 
doctorilor. Aceştia, putând fi recunoscuţi după 
îmbrăcămintea lor, ţineau sfat între două uşi; medicii 
purtau pelerină cu glugă peste caftanul de dimie iar pe cap 


o tichiuţă asemănătoare cu cea a călugărilor. Chirurgii 
aveau caftan de pânză cu mâneci lungi şi înguste, iar din 
scufa lor rotundă pornea o eşarfă albă care le acoperea 
obrajii, ceafa şi umerii. 

Tolomei află de la unul şi altul despre ce era vorba. Regele 
avea de două zile o durere la stomac, dar n-o prea luase în 
seamă, căci era deprins cu asemenea neajunsuri şi mai 
jucase mingea încă în după-amiaza din ajun; se încălzise 
foarte tare şi ceruse apă de băut. 

Ceva mai târziu a fost văzut îndoindu-se şi începând să 
verse, şi a trebuit să se vâre în pat. Starea lui se înrăutăţise 
atât de mult în timpul nopţii, încât el însuşi ceruse să i se 
dea sfânta împărtăşanie. 

Doctorii aveau păreri împărţite în ce priveşte felul bolii, 
unii pornind de la înecăciunile ce-l apucau pe rege, tăindu-i 
răsuflarea, ziceau că apa rece pe care o băuse după 
opintirile jocului cu mingea îi pricinuiseră această izbucnire 
a durerilor; ceilalţi afirmau că apa nu putea să-i ardă în aşa 
hal măruntaiele regelui încât acesta „să facă sânge sub el”. 

Zăpăciţi de obârşia misterioasă a bolii şi oarecum 
paralizaţi, cum se întâmplă adeseori când medicii sunt 
chemaţi în număr prea mare la căpătâiul unui bolnav, nu 
recomandau decât leacuri uşoare, niciunul din ei 
neîndrăznind să-şi ia răspunderea unui tratament energic, 
de teama de a nu fi pe urmă învinuit că omorâse bolnavul. 

Demnitarii curţii îşi destăinuiau unii altora, vorbind pe 
ocolite, tot ce aflaseră despre farmecele făcute regelui, 
fiecare luându-şi aerul că ştie mai mult decât poate spune. 
Apoi, se şi frământau alte probleme. Cine are să fie regent? 
Unora le părea rău că monseniorul de Poitiers lipsea tocmai 
acum, alţii, dimpotrivă, se bucurau că nu-i acolo. Regele îşi 
arătase oare hotărât voinţa în această privinţă? Nimeni nu 
ştia. Îşi chemase însă cancelarul pentru a-i dicta o adăogire 
la testamentul său. 

Croindu-şi drum prin această forfotă tăcută, lolomei izbuti 
să ajungă chiar până la odaia în care suveranul trăgea să 


moară. Acolo, şambelanii stăvileau lumea, nelăsând în jurul 
regelui decât pe membrii familiei şi pe cei mai apropiaţi 
dintre slujitorii săi, şi aşa destul de numeroşi. 

Înălţându-se în vârful picioarelor, mai marele băncilor 
lombarde putu să-l zărească, deasupra unui zid de umeri, 
pe Ludovic al X-lea, cu bustul rezemat în perne, şi al cărui 
obraz scofâlcit, redus la jumătate, purta stigmatul 
sfârşitului. Cu o mână la piept şi cealaltă la burtă, cu fălcile 
încleştate, părea că încearcă să-şi reţină gemetele. 

Careva trecu, şuşotind: 

— Regina, unde-i regina? Regele o cheamă pe regină... 

Clemence era în odaia de alături, înconjurată de doamnele 
ei de onoare, de burduhăânosul Bouville care se lupta cu 
lacrimile gata să-l podidească şi de Eudeline. 

Regina nu dormise de douăzeci şi patru de ceasuri, şi abia 
dacă se aşezase. Şi în clipa asta stătea în picioare, 
nemişcată, cu ochii aţintiţi în gol, aidoma sfintelor zugrăvite 
prin bisericile din ţara ei, în timp ce monseniorul de Valois, 
îmbrăcat de sus până jos în negru, ca şi cum ar fi purtat de 
pe acum doliu, îi zicea: 

— Nepoată dragă, trebuie să te pregăteşti pentru tot ce 
poate fi mai rău. 

„Dar sunt pregătită, gândea Clemence şi n-am nevoie de el 
ca s-o ştiu. Zece luni de fericire, asta era deci tot ce mi se 
cuvenea? Şi poate că e încă mult, şi Dumnezeu e prea 
milostiv că mi le-a dat; iar eu nu i-am mulţumit îndeajuns. 
Nu moartea e tot ce poate fi mai rău, de vreme ce ne vom 
regăsi în viaţa veşnică. Mai rău e de acest copil ce se va 
naşte peste cinci luni, pe care Ludovic nu-l va fi cunoscut şi 
care nu-şi va cunoaşte tatăl decât atunci când are să ajungă 
el însuşi în împărăţia de dincolo. De ce îngăduie Dumnezeu 
una ca asta?” 

— Te poţi bizui pe mine, nepoată, vorbi mai departe Valois. 
Nu voi înceta să te ocrotesc întocmai ca şi până acum. 
Trebuie să mă laşi să fac tot ce cred de cuviinţă, iar tu să nu 
te gândeşti decât că porţi în pântecul tău nădejdea noastră. 


Bine ar fi într-adevăr să fie un băiat! Fără îndoială, starea în 
care te afli nu-ţi îngăduie să iei pe umerii tăi povara 
regenței; şi-apoi francezii n-ar privi cu ochi buni să fie 
cârmuiţi de mâna unei femei străine. Ai să-mi spui că a mai 
fost şi Blanche de Castille? Fireşte, fireşte, dar ea fusese 
regină cu mulţi ani înainte. Francezii n-au învăţat încă de 
ajuns să te cunoască. Trebuie să te scap de îndatoririle 
tronului, luându-le asupra mea, ceea ce, la drept vorbind, 
nu e ceva nou pentru mine... 

Şambelanul, care venea să-i spună reginei că muribundul 
o cheamă, intră în clipa asta, dar Valois îi făcu semn cu 
mâna să tacă, şi continuă: 

— Nu am nici un merit oferindu-mă să îndeplinesc sarcina 
de regent; sunt singurul în stare s-o îndeplinesc aşa cum se 
cuvine; te voi lua să cârmuieşti alături de mine, căci vreau 
să trezesc în francezi dragostea pe care o datorează mamei 
viitorului lor rege. 

— Unchiule, izbucni deodată Clemence, Ludovic n-a murit 
încă. Fii bun, mai curând, şi roagă-te ca o minune să-l 
scape, iar dacă nu se poate, amână-ţi cel puţin planurile 
până şi-o da sufletul. Şi decât să mă ţii aici, lasă-mă să merg 
unde mi-e locul, la căpătâiul lui. 

— Fireşte, nepoată, fireşte, dar acestea sunt totuşi lucruri 
la care trebuie să te gândeşti când eşti regină. Nu ne putem 
lăsa copleşiţi de durerea oamenilor de rând. Ar trebui ca 
Ludovic acum, când îşi va rosti ultimele dorinţe, să 
hotărască pe cine anume îl vrea regent. 

— Eudeline, nu mă părăsi, murmură regina. 

Iar către Bouville, pe când se îndrepta spre odaia regelui: 

— Prietene Hugues, prietene Hugues, nu-mi vine să cred 
că va muri, spune-mi că nu e adevărat! 

Era prea mult pentru inimosul Bouville; începu să plângă 
în hohote. 

— Când mă gândesc, zicea el, când mă gândesc că eu sunt 
cel care m-am dus la Neapole să te aduc! 


Atitudinea Eudelinei, de când se îmbolnăvise regele, era 
stranie. N-o părăsea pe regină, care i se adresa pentru tot 
ce avea nevoie, ceea ce începea să stârnească ciuda 
doamnelor de onoare. În faţa acestui om pe patul morţii, a 
acestui suveran a cărui cea dintâi ibovnică fusese, pe care-l 
iubise cu supunere, apoi îl urâse cu înverşunare, Eudeline 
nu simţea nimic. Nu se gândea nici la el, nici la ea însăşi. Se 
părea că amintirile îi muriseră înaintea aceluia care le 
dăduse viaţă. Toate gândurile şi sentimentele îi erau 
îndreptate spre regină, prietena ei. lar dacă Eudeline 
suferea în această clipă, suferinţa îi venea de la durerea 
reginei. 

Clemence străbătu încăperea, sprijinindu-se într-o parte 
de braţul Eudelinei şi în cealaltă de braţul lui Bouville. 

Zărindu-l pe acesta din urmă, Tolomei, care se afla tot în 
pervazul uşii, îşi aminti deodată ce anume îl adusese acolo. 
„într-adevăr, nu prea e vremea potrivită pentru a vorbi cu 
Bouville, gândi el. Şi cei doi fraţi Cressay mă aşteaptă fără 
îndoială acasă, la ora asta. Ah, această moarte îmi strică 
toate socotelile”. 

Tocmai atunci se simţi îmbrâncit de o matahala: cu 
mânecile suflecate, contesa Mahaut îşi croia drum prin 
mulţime. Deşi toţi ştiau că fusese îndepărtată de la curte, 
nimeni nu se mira văzând-o acolo; era datoria ei de rudă 
apropiată şi de mare vasal al regelui Franţei de a fi de faţă 
la o asemenea împrejurare. 

Îşi luase o mutră anume pentru a se arăta mirată foarte şi 
răvăşită de cea mai neagră jale. 

Intrând în odaia unde se afla regele, şopti ca pentru 
dânsa, dar destul de tare ca să fie auzită de cel puţin zece 
persoane: 

— Doi într-un interval de timp aşa scurt! Într-adevăr prea 
e groaznic! Biata Franţă! 

Cu pasul ei mare de soldat se apropie de ceilalţi din familia 
regală. Charles de La Marche, cu frumosul său chip niţel 


crispat, îşi ţinea braţele încrucişate pe piept, înconjurat de 
vărul său bun, Filip de Valois, şi de Robert d'Artois. 

Mahaut îi întinse lui Robert mâinile amândouă, făcându-i 
semn din ochi că e prea tulburată ca să mai poată vorbi şi 
că într-o zi ca asta, toată vrajba lor era dată uitării. Apoi, se 
duse să îngenunchieze lângă patul regelui şi, cu glas frânt 
de durere, rosti: 

— Măria ta, te rog să mă ierţi pentru necazurile ce ţi le-am 
pricinuit. 

Ludovic o privi iar ochii săi de-un verde spălăcit aveau 
cearcănele adânci ale morţii. 1 se schimba tocmai atunci 
ligheanul, în văzul tuturor; încercând să-şi păstreze 
stăpânirea de sine, în ciuda poziţiei incomode, căpătă 
pentru întâia oară un aer oarecum regesc şi, în sfârşit, un 
pic de adevărată maiestate, care-i lipsise toată viaţa. 

— Te iert, verişoară, dacă te vei supune puterii regelui, 
răspunse el după ce i se strecurase un nou lighean 
dedesubt. 

— Ţi-o jur, măria ta! spuse Mahaut. 

Şi mulţi din cei ce erau acolo se simţiră sincer mişcatţi, 
văzând-o pe temuta contesă plecându-şi în sfârşit spinarea 
şi declarându-se supusă. 

Robert d'Artois îşi închise pe jumătate ochii şi se aplecă să 
şoptească la urechea lui Filip de Valois: 

— Nu s-ar fi putut preface mai bine, dacă ea este cea care 
l-a ucis. 

Întâia bănuială se născuse în el. 

Pe Aiurit îl apucară din nou durerile şi-şi duse mâinile la 
burtă. Prin gura întredeschisă i se vedeau dinţii strânşi; 
sudoarea îi curgea pe tâmple şi-i lipea părul. După câteva 
clipe păru să se potolească şi spuse: 

— Aceasta înseamnă deci a suferi? Aceasta înseamnă... Ah! 
Dumnezeu să mă ierte că am făcut pe mulţi să sufere. 

Îşi lasă puţin capul pe pernă şi rămase cu ochii ţintă la 
Clemence. 


— Dulcea mea, draga mea, ce chin că trebuie să te 
părăsesc! Vreau să păstrezi această casă, pentru că aici ne- 
am iubit. Etienne! Etienne! repetă el fluturându-şi degetele 
spre cancelarul de Mornay care şedea la căpătâiul său, cu 
foile de pergament în mână, gata să însemneze ultimele 
dorinţe ale regelui... Scrie acolo că-i las reginei Clemence 
acest castel din pădurea Vincennes... şi vreau să i se 
plătească o rentă de douăzeci şi cinci de mii de livre. 

— Ludovic, iubitul meu stăpân, spuse Clemence, nu te mai 
gândi la mine, mi-ai dat prea mult. Dar, rogu-te, gândeşte la 
cei cărora le-ai făcut rău; mi-ai făgăduit... 

— Spune, spune, draga mea, şi se va face întocmai cum vei 
voi. 

Regina îşi puse mâna pe braţul Eudelinei. 

— Fiica ei, murmură Clemence. 

Sprâncenele lui Ludovic se încruntară, ca şi cum 
muribundul ar fi vrut să biruie distanţele, ajungând la o 
amintire foarte depărtată. 

— Aşadar, tu ştiai, Clemence? rosti el... Ei bine. Fiica 
Eudelinei să fie stareță, şi stareță la o ctitorie regală; asta 
mi-e vrerea. 

Eudeline îşi plecă fruntea. 

— Dumnezeu să-ţi răsplătească, Ludovic măria-ta, zise 
dânsa. 

— Şi cine mai este? continuă regele. Cui am mai făcut rău? 
A, da, finului meu, Louis de Marigny. Vreau ca el să ştie că 
mă căiesc de a-l fi acoperit de ocară pe tată-său. 

Şi porunci să se treacă în testament că-i lasă o rentă de 
zece mii de livre. 

— N-are oricine norocul de a fi avut un tată spânzurat, 
spuse Robert d'Artois celor de lângă dânsul. Nu moşteneşti 
atâta bănet nici dacă l-ai pierdut în vreo bătălie cum a murit 
al meu. 

Charles de Valois, care se apropiase de grupul lor, se 
amestecă în vorbă: 


— E uşor să scrii cât laşi unuia sau altuia, dar de unde voi 
lua eu bani pentru toate astea? 

Şi-i făcu semn lui Etienne de Mornay că lista e destul de 
lungă şi că ar trebui să se grăbească, luând semnătura 
regelui pe adaosul de testament. Cancelarul pricepu 
numaidecât şi se supuse. Ludovic zgârie foaia cu pana cei 
se întinse spre a iscăli. Apoi îşi roti privirea, cercetând 
chipurile celor de faţă, ca şi când ar fi fost muncit de o grijă 
şi căuta pe cineva care ar fi trebuit să fie acolo. 

— Pe cine cauţi, Ludovic? întrebă Clemence. 

— Pe tata, murmură el. 

Şi cei din jur crezură că începea să delireze. De fapt însă, 
încerca să-şi amintească cum se purtase tată-său în timpul 
agoniei, cu optsprezece luni înainte. Se întoarse spre 
duhovnic, un călugăr dominican din Poissy, şi-i spuse: 

— Minunea... Tată-meu mi-a încredinţat taina minunii 
regale(12). Cui pot s-o încredinţez? 

Charles de Valois se apropie, gata ca întotdeauna să 
culeagă orice fărâmă de putere care cădea de pe tron. Cei- 
ar mai fi plăcut să-şi pună mâinile pe capul vreunui bolnav 
ca la sfânta grijanie şi să-l vindece de gâlci! 

Dar călugărul se aplecase la urechea lui Ludovic al X-lea 
spre a-i şopti să n-aibă grijă de asta: regii puteau să moară 
fără a spune nimic; ea, biserica, nu va uita minunea. Dacă 
Ludovic are să aibă un fiu, taina de a o săvârşi îi va fi 
dezvăluită la vremea cuvenită. 

Ludovic îşi strămută atunci privirea pe chipul reginei, o 
cobori spre pieptul ei, apoi spre pântece, şi rămase acolo 
mult timp, ca şi cum, strângându-şi ce-i mai rămăsese din 
viaţă, muribundul încerca să transmită tot ce primise de la 
cei care domniseră trei veacuri înaintea lui. 

Acestea se petreceau la 4 iunie 1316. 

X. 

TOLOMEI SE ROAGĂ PENTRU REGE. 

În după-amiaza aceea, când Tolomei se întoarse acasă, 
primul său slujbaş veni îndată să-l anunţe că doi oameni de 


la ţară îl aşteaptă în anticamera cabinetului de lucru. 

— Arată a fi foarte întărâtaţi, adăogă el. Stau acolo de la 
nouă dimineaţa, fără să fi mâncat nimic, şi spun că nu 
pleacă până nu vor da ochii cu domnia ta. 

— Da, ştiu cine sunt, răspunse Tolomei. Închideţi uşile şi 
adunaţi-i în cabinetul meu pe toţi ai casei, slujbaşii, feciorii, 
rândaşii, slugile. Şi asta, repede! Toată lumea la mine, sus. 

Apoi, începu să urce încet treptele, luând un pas de 
moşneag doborât de nenorocire; se opri o clipă în capul 
scării, ascultând zarva pe care porunca sa o stârnise în 
toată casa; aşteptă până când cele dintâi capete se iviră jos, 
şi abia atunci intră în anticameră, ţinându-şi mâinile la 
frunte. 

Fraţii Cressay se ridicară, şi Jean, venind spre dânsul, 
spuse răstit: 

— Jupâne Tolomei, noi suntem... 

Tolomei îl opri cu un gest al braţului. 

— Da, ştiu! făcu el pe un ton plângăreţ, ştiu cine sunteţi şi 
ştiu de asemenea ce aveţi să-mi spuneţi. Dar aceasta nu e 
nimic pe lângă năpasta ce-a dat peste noi. 

Cum celălalt voia să continue, Tolomei se întoarse spre uşă 
şi le spuse slujitorilor săi care începeau să se arate: 

— Intraţi, prieteni, intraţi toţi; veniţi să auziţi groaznica 
veste din gura stăpânului vostru! Haide, intraţi, copii! 

Încăperea se umplu îndată. Dacă ar fi vrut să facă cea mai 
mică mişcare, fraţii Cressay ar fi fost dezarmaţi într-o clipă. 

— Dar, jupâne, despre ce-i vorba la urma urmei? întrebă 
Pierre care începea să-şi piardă răbdarea. 

— O clipă, o clipă rogu-vă, răspunse Iolomei. Toată lumea 
trebuie să audă. 

Şi fraţii Cressay, cam fâstâciţi, gândiră că bancherul avea 
să dezvăluie în auzul tuturor ruşinea ce-o suferiseră. La aşa 
ceva nu s-ar fi aşteptat. 

— Sunteţi toţi aici? întrebă Tolomei. Atunci, ascultați mă, 
prieteni. 


După care nu mai spuse nimic. Urmă o lungă tăcere. 
Tolomei îşi ascunse obrazul în palme, şi toţi crezură că 
plânge. Când îşi arătă faţa, singurul său ochi deschis, era 
într-adevăr plin de lacrimi. 

— Prieteni, copiii mei, rosti el în cele din urmă, prea e 
groaznică vestea pe care v-o aduc! Regele nostru... da, mult 
iubitul nostru rege, s-a săvârşit din viaţă. 

Vocea i se stingea în gâtlej, sugrumată de durere; se lovea 
cu pumnii în piept de parcă era răspunzător de moartea 
regelui. Apoi, văzându-i pe toţi încremeniţi, se folosi de 
prilej spre a porunci: 

— Ei, în genunchi cu toţii şi să ne rugăm pentru sufletul 
său! 

El însuşi, greoi, căzu la pământ, şi toată slujitorimea lui îi 
urmă pilda. 

— Haide, domnilor, în genunchi! le spuse pe un ton 
dojenitor celor doi fraţi Cressay care, înmărmuriţi de vestea 
auzită şi cu totul buimăciţi de ceea ce li se înfăţişa ochilor, 
rămăseseră singuri în picioare. 

— In nomina patris..., începu Tolomei. 

Atunci izbucni un concert de plânsete de-ţi spărgea 
urechile. Erau slujnicele casei, italience toate, care 
alcătuiau un cor de bocitoare după cea mai bună datină a 
țarii lor. 

— Requiescat...413) murmurau bărbaţii într-un glas. 

— Vai! urla bucătăreasa, ce bun era! Ce suflet neprihănit! 
Ce cucernic era! 

Şi toate fetele de la cămări şi de la spălătorie se apucară 
să plângă în hohote, acoperindu-şi faţa cu poalele fustelor. 

Tolomei se ridicase şi umbla acum printre slugile sale. 

— Haide, rugaţi-vă, rugaţi-vă cum se cuvine! Da, era 
neprihănit, aşa e, era un sfânt! Iar noi, nişte păcătoşi, iată 
ce suntem, nişte păcătoşi fără îndreptare! Rugaţi-vă şi voi 
tinerilor, zicea el apăsând cu palma peste capul fraţilor 
Cressay. Şi pe voi are să vă înhaţe moartea! Căiţi-vă, căiţi- 
vă! 


Reprezentaţia ţinu ca la vreo douăzeci de minute. Apoi, 
Tolomei porunci: 

— Închideţi uşile, închideţi ghişeiele! E zi de doliu, în seara 
aceasta nu facem negoţ. 

Servitorii ieşiră, smiorcăindu-şi lacrimile. Când primul 
slujbaş al Băncii Tolomei trecu pe lângă dânsul, stăpânul îi 
şopti: 

— Mai cu seamă nu plătiţi nimic. S-ar putea ca aurul să 
aibă mâine alt preţ... 

Femeile continuau să urle coborând scara, şi bocetele lor 
ţinură toată seara şi toată noaptea. Se întreceau care mai 
de care să-şi arate frumuseţea glasului. 

— Era binefăcătorul poporului, se văicăreau ele. 
Niciodată, niciodată nu vom mai avea un rege aşa de bun! 

Tolomei lăsă să cadă draperia care acoperea uşa odăii sale 
de lucru. 

— Ah, oftă el, asta e! Aşa pier măririle lumii! 

Îi făcuse marţ pe cei doi Cressay. Drama lor personală se 
pierdea în marea nenorocire ce dăduse peste ţară. 

Mai mult încă, se vedea că erau frânţi de oboseală. Aveau 
în picioarele lor o zi întreagă de goană după iepuri, urmată 
de o noapte de galop - şi în ce condiţii! 

Sosirea lor la Paris, dis-de-dimineaţă, încălecaţi amândoi 
pe mârţoaga lor răpciugoasă şi îmbrăcaţi cu nişte haine 
rămase de la tatăl lor, pe care le purtau de obicei la 
vânătoare, stârnise râsetele trecătorilor. O ceată de 
ştrengari gălăgioşi se ţinuse în chiote după dânşii. Fireşte, 
se rătăciseră prin labirintul uliţelor întortocheate din inima 
oraşului. Le chiorăiau maţele de foame, ceea ce e greu de 
îndurat la douăzeci de ani. Îndrăzneala, dacă nu şi ura lor, 
slăbise de-a binelea când văzură cum arată somptuoasa 
locuinţă a lui Tolomei. Priveau uluiţi la bogăţia risipită peste 
tot, la slugile numeroase şi mai bine îmbrăcate ca dânşii, la 
tapiseriile, mobilele sculptate, obiectele smălţuite sau cele 
de fildeş, dintre care cel mai neînsemnat preţuia cam cât ar 
fi trebuit ca să reclădeşti conacul de la Cressay... „La drept 


vorbind, îşi zicea fiecare în sinea lui şi fără a îndrăzni s-o 
mărturisească celuilalt, poate că am greşit arătându-ne aşa 
de mofturoşi în ce priveşte noblețea lui Guccio; o avere ca 
asta face cât un rang de senior.” 

— Ei, bunii mei prieteni, spuse Tolomei cu o familiaritate 
pe care o îngăduia acum ruga făcută împreună, să ne 
întoarcem la istoria aceea urâtă, căci vrând, nevrând, 
trebuie să trăim, şi lumea merge înainte fără să-i pese de 
cei care se duc. Vreţi să-mi vorbiţi desigur de nepotu-meu. 
Tâlharul! Nelegiuitul! Să-mi facă el una ca asta, mie, care l- 
am ghiftuit cu de toate până peste cap! Băiat nemernic şi 
fără de ruşine! Durerea asta îmi mai lipsea acum... Ştiu, 
ştiu tot; mi-a trimis vorbă azi-dimineaţă. Aveţi în faţa 
voastră un om greu încercat. 

Stătea înaintea lor, puţintel cocârjat, cu privirile în 
pământ, parcă doborât de cea mai cumplită tristeţe. 

— Şi mişel pe deasupra! vorbi iar. Mişel! Mi-e ruşine s-o 
spun, domnilor. Nici n-a îndrăznit să înfrunte mânia mea; a 
plecat glonţ spre Siena. Trebuie să fie departe acum. Aşa 
că, dragi prieteni, ce ne rămâne de făcut? 

Avea aerul să se lase la cheremul lor, aproape chiar să le 
ceară un sfat. Cei doi fraţi schimbară o privire între dânşii. 
Nimic nu se petrecea aşa cum îşi închipuiseră. 

Tolomei îi cerceta pe sub pleoapa închisă. 

„Treaba merge bine, îşi zise, acum când îi am în mână, nu 
mai sunt primejdioşi. Nu-mi mai rămâne decât să găsesc un 
mijloc de a-i trimite acasă fără să le dau nimic.” 

Îşi ridică deodată capul: 

— Dar îl dezmoştenesc! Auziţi ce vă spun? Îl 
dezmoştenesc! Nu vei vedea un gologan de la mine, mică 
puşlama ce eşti! strigă, fluturându-şi mâna oarecum într- 
acolo unde putea să fie Siena. Nici un gologan! Niciodată! 
Voi lăsa tot ce am săracilor şi mănăstirilor! lar dacă-mi pică 
vreodată în mână, îl predau judecății regelui! Vai! Vai! 
începu el iar să jelească, regele a murit! 


Aproape că le venea celorlalţi doi să-i spună o vorbă de 
mângâiere. 

Tolomei îi socoti atunci îndeajuns de pregătiţi pentru a-i 
îndemna să fie oameni de înţeles. 'Toate învinuirile, toate 
plângerile pe care le aveau de făcut, le înţelegea, le găsea 
îndreptăţite; ba chiar era şi mai pornit ca dânşii împotriva 
lui Guccio. Dar ce-i de făcut acum? La ce ar folosi un proces, 
destul de costisitor pentru nişte oameni fără avere, când 
vinovatul le scăpase şi până în şase zile va fi dincolo de 
graniţă? Asta va reda oare surorii lor onoarea pierdută? 
Zarva ce s-ar isca, nu poate decât să facă rău familiei 
Cressay. Încă o dată, Tolomei, e gata să se jertfească, luând 
tot greul asupra lui. Se va sili să îndrepte răul săvârşit; avea 
înalte şi puternice legături; era prietenul monseniorului de 
Valois, care, pe cât se pare, va deveni regent, al 
monseniorului d'Artois, al domnului de Bouville... Se va găsi 
un loc unde Maria să nască rodul păcatului ei, în cea mai 
mare taină, şi i se va purta de grijă. Pentru o bucată de 
vreme, poate că la o mănăstire s-ar cuveni să-şi afle adăpost 
căinţa ei. Trebuia numai să aibă încredere în Tolomei! Nu 
dovedise el familiei Cressay că era un om de inimă, 
amânând mereu poliţa aceea de trei sute de livre cu care-i 
avea la mână? 

— Să fi vrut numai şi castelul vostru ar fi fost al meu încă 
în urmă cu doi ani. Vrut-am asta? Nu. Vedeţi şi voi. 

Ce doi fraţi, şi până atunci foarte şovăitori, înţeleseră lesne 
ameninţarea pe care bancherul, cu glas aşa de părintesc, o 
flutura peste capetele lor. 

— Să fim lămuriţi, adăogă el, eu nu vă cer nimic. 

Dar, ţinu să mai spună Tolomei, la un proces nu ar avea 
încotro, ar fi nevoit să pomenească de datoria aceea, şi 
judecătorii ar putea să-şi facă o părere nu tocmai bună 
despre dânşii, pentru că primiseră atâtea daruri din partea 
lui Guccio. 

Ce să mai lungească vorba, era încredinţat că are de-a 
face cu nişte tineri de treabă; se vor duce la un han 


cumsecade pe socoteala lui, spre a petrece noaptea, după 
ce vor mai fi prins puteri potolindu-şi foamea, şi vor aştepta 
acolo până ce Tolomei va fi dus la capăt ceea ce le 
făgăduise. Trăgea nădejde să le poată da veşti bune a doua 
Zi. 

Pierre şi Jean de Cressay se învoiră, fără a crâcni, să-i 
urmeze sfatul, ba chiar la despărţire îi strânseră mâna cu 
oarecare căldură. 

După plecarea lor, Tolomei se lăsă într-un jilţ. Se simţea 
niţel obosit. 

„Şi acum, numai de-ar muri regele!” îşi spuse, căci, în clipa 
când părăsise palatul din Vincennes, Ludovic al X-lea mai 
sufla încă; dar nimeni nu gândea că mai are multe ceasuri 
de trăit. 

XI. 

CINE VA FI REGENT? 

Ludovic al X-lea, Aiuritul, îşi dădu sufletul puţin timp după 
miezul nopţii. 

De trei sute douăzeci şi nouă de ani, pentru întâia oară un 
rege al Franţei murea fără să lase un moştenitor de sex 
bărbătesc, căruia, prin tradiţie, să i se cuvină coroana. 

Monseniorul Charles de Valois, de obicei plin de râvnă în a 
orândui ceremoniile regale, fie ele pentru nuntă, fie ele 
pentru înmormântare, nu se sinchisi de ultimele onoruri ce 
trebuiau date nepotului său. 

Îl chemă pe primul şambelan, Mathieu de Trye, şi-i porunci 
doar atât: 

— Fă întocmai ca rândul trecut! 

Avea alte griji pe cap. De dimineaţă adună în pripă la un 
sfat toate neamurile şi marii dregători, nu la Vincennes, 
unde ar fi fost silit s-o cheme şi pe regina Clemence, ci în 
palatul de la Paris. 

— S-o lăsam pe iubita noastră nepoată cu durerea ei, 
spusese dânsul, şi să nu facem nimic care ar putea vătăma 
viaţa scumpului ei prunc. 


Fusese hotărât că Bouville va lua parte la sfat în numele 
reginei. Îl ştiau toţi supus, nu tocmai ager la minte, şi n- 
aveau a se teme de nimic din partea lui. 

Sfatul pe care-l adunase Valois era în acelaşi timp consiliu 
de familie şi divan al ţării. În afară de Bouville, se aflau 
acolo Charles de La Marche, frate al răposatului, Louis de 
Clermont, Robert d'Artois, Filip de Valois - chemat şi el 
pentru că aşa vroia tată-său - cancelarul de Mornay şi Jean 
de Marigny, arhepiscop de Sens şi de Paris, pentru că era 
de dorit să fie prezentă şi o înaltă faţă bisericească, iar 
acest Jean de Marigny mergea întotdeauna mână în mână 
cu cei din tabăra lui Valois. 

Nu putuseră să n-o poftească şi pe contesa Mahaut, care 
era, afară de Charles de Valois, singurul mare vasal al 
regelui ce se afla la Paris. 

Cât despre contele Louis d'Evreux, pe care Valois îl 
înştiinţase cât putuse mai târziu de boala nepotului lor, el 
sosise din Normandia chiar în dimineaţa aceea; era tras la 
faţă şi-şi trecea mereu mâna peste ochi. 

Îi spuse în şoaptă contesei Mahaut: 

— E foarte neplăcut lucru faptul că Filip nu e aici. 

Charles de Valois se aşezase în capul mesei, chiar în jilţul 
regelui. Deşi se străduia să-şi dea o înfăţişare pătrunsă de 
tristeţe, părea încântat ca şade în scaunul acela. 

— Iubite frate şi tu nepoate, doamnă, domnilor, începu el, 
ne-am adunat aici, în marea nenorocire ce ne-a lovit, pentru 
a hotărî asupra unor lucruri care nu suferă întârziere; 
alegerea unor epitropi care să vegheze în numele nostru 
asupra sarcinii reginei Clemence, precum şi alegerea 
regentului ţării, căci nu poate exista întrerupere în 
exercitarea puterii regale. Asupra acestora, vă cer sfatul. 

Vorbea de pe acum cu ifose de suveran. Această atitudine 
nu-i plăcu de fel contelui d'Evreux. 

„Bietul Charles, îşi zicea el, tot lipsit de îndemânare şi de 
judecată a rămas. La vârsta lui, mai crede încă în faptul că 


autoritatea ţi-o dă coroana, când numai capul care-i sub ea 
are însemnătate.” 

Nu-i ierta oastea băgată în noroaiele Flandrei, nici toate 
celelalte isprăvi nenorocite ieşite din capul său şi cu care 
ilustrase scurta domnie a lui Ludovic. 

Deoarece Valois, răspunzându-şi singur, începea să lege 
amândouă problemele aflate în dezbatere, propunând ca 
numirea epitropilor să fie lăsata în grija regentului, Evreux 
îl întrerupse: 

— Dacă ne-ai chemat aici, frate, ca să te auzi singur 
vorbind, am fi putut tot aşa de bine rămâne acasă. Dă-ne şi 
nouă voie să vorbim când avem ceva de spus! Alegerea 
regentului e un lucru care ţine de adunarea marilor vasali 
ai coroanei şi în privinţa asta trebuie să urmăm rânduielile 
din trecut. Cât despre alegerea epitropilor copilului ce se va 
naşte, aceasta o putem hotărî noi chiar acum. 

— Ai pe cineva în vedere? întrebă Valois. 

Evreux îşi trecu degetele peste ochi. 

— Nu, domnii mei, nu am a propune pe nimeni. Mă 
gândesc însă că trebuie să alegem nişte oameni al căror 
trecut să fie mai presus de orice bănuială, destul de serioşi 
ca să ne putem bizui pe cuminţenia lor şi care să fi dat 
dovezi temeinice de credinţă şi devotament faţă de familia 
noastră. 

Pe măsura ce vorbea, privirile tuturor se întorceau spre 
Bouville, aşezat la celălalt capăt al mesei. 

— Aş fi zis să alegem pe cineva cum ar fi seneşalul de 
Joinville continuă Louis d'Evreux, dacă bătrâneţea lui, căci 
se apropie de o sută de ani, nu l-ar face cu totul 
neputincios... Dar văd toţi ochii oprindu-se la domnul de 
Bouville care a fost primul şambelan al fratelui nostru, 
regele Filip, şi l-a slujit cu o credinţă căreia se cuvine să-i 
aducem laudă. Astăzi el o reprezintă printre noi pe tânăra 
regină Clemence. După a mea părere, n-am putea face o 
mai bună alegere... 

Burduhănosul Bouville îşi plecase capul, fâstăcit. 


E norocul celor mediocri de a obţine unanimitatea pe 
numele lor. Nimeni nu se temea de Bouville; iar demnitatea 
de epitrop, demnitate cu caracter mai mult juridic, nu avea 
în ochii lui Valois o însemnătate prea mare. Propunerea lui 
d'Evreux nu întâmpină deci nici o împotrivire. 

Bouville se ridică, foarte tulburat. Vedea în această 
alegere recunoaşterea celor patruzeci de ani de 
devotament faţă de coroană. 

— E o mare cinste, domnilor, vorbi el, o mare cinste pentru 
mine. Jur să veghez la pântecul Doamnei Clemence, s-o 
ocrotesc împotriva oricărei atingeri sau nelegiuiri şi s-o 
apăr cu preţul vieţii mele. Dar fiindcă monseniorul d'Evreux 
a pomenit de domnul de Joinville, aş dori ca seneşalul să fie 
numit pe lângă mine, sau dacă el nu poate, fiul său, pentru 
ca duhul lui Ludovic cel Sfânt... pentru ca duhul acestuia să 
fie şi el de pază prin slujitorul său... precum duhul regelui 
Filip, stăpânul meu... prin mine, sluga sa. 

Niciodată nu rostise Bouville o frază atât de lungă în vreo 
adunare, şi erau lucruri puţintel cam subtile pentru dânsul 
acelea cărora vroia să le dea glas. Sfârşitul cuvântării nu 
era prea limpede, dar toată lumea înţelese ce vroia să zică 
şi-i încuviinţă spusele, iar contele d'Evreux îi mulţumi din 
inimă. 

— Acum, rosti Valois, putem să trecem la alegerea 
regenței... 

Fu întrerupt din nou, de astă dată de către Bouville, care 
se ridicase iar. 

— Înainte de asta, monseniore... 

— Ce este, Bouville? întrebă Valois pe un ton binevoitor. 

— Înainte de asta, monseniore, trebuie să te rog prea 
plecat să părăseşti scaunul în care te afli, căci e scaunul 
regelui, şi nu se poate deocamdată să avem alt rege decât 
pe acela din pântecul reginei Clemence. 

O tăcere se lăsă asupra adunării, în timpul căreia nu se 
auzi decât dangătul de înmormântare al clopotelor din 
Paris. 


Valois îi aruncă lui Bouville o uitătură furioasă, dar înţelese 
că trebuia să-i dea ascultare şi chiar să se prefacă, arătând 
că se supune bucuros. „Ce ţi-e şi cu proştii ăştia, îşi zicea 
mutându-se într-alt jilţ, nu e bine să te bizui pe ei. Li se 
năzare câte una care nu i-ar trece nimănui prin minte.” 

Bouville făcu înconjurul mesei, trase un scăunel şi veni să 
se aşeze, cu braţele încrucişate, în atitudinea paznicului 
credincios, la dreapta scaunului gol care avea să stârnească 
atâtea pofte crâncene. 

Valois suflă o vorbă la urechea lui Robert d'Artois care se 
ridică pentru a aduce la îndeplinire planul asupra căruia se 
învoiseră. 

Începu prin a rosti câteva cuvinte nu prea pătrunse de 
politeţe, care, în grai limpede vroiau să zică: „De ajuns cu 
neroziile, să trecem la treburile serioase!” Apoi propuse, ca 
şi cum era de la sine înţeles, să se încredinţeze regența lui 
Charles de Valois. 

— Nu se schimbă mâna de pe plug în mijlocul brazdei, zise 
el. Ştim bine că vărul nostru Charles e cel care a cârmuit 
ţara în tot timpul domniei bietului Ludovic. lar mai înainte, 
a fost întotdeauna sfetnicul regelui Filip pe care l-a ferit de 
multe greşeli şi pentru care a câştigat multe bătălii. E cel 
mai vârstnic din neamul nostru; vor fi în curând treizeci de 
ani de când are deprinderea treburilor domniei... 

În jurul mesei lungi, numai două persoane nu păreau să se 
împace cu spusele lui. Louis d'Evreux se gândea la Franţa; 
Mahaut d'Artois se gândea la ea însăşi. 

„Dacă Charles e regent, îşi zicea Mahaut, nu-i el omul care 
să-l scoată pe mareşalul de Conflans din comitatul meu. 
Poate că m-am cam pripit: ar fi trebuit să aştept întoarcerea 
ginerelui meu. Dacă vorbesc acuma pentru dânsul, nu voi 
atrage oare bănuielile asupra mea?” 

— Charles, întrebă Louis d'Evreux, dacă fratele nostru, 
regele Filip, ar fi murit pe când nepotul nostru Ludovic era 
încă un copil, cine s-ar fi cuvenit să fie regent? 


— Neapărat, eu, iubite frate, răspunse Valois, crezând că i 
se aduce apă la moară. 

— Pentru că erai fratele mai mare! Atunci, nu-i aşa, după 
lege, se cade ca nepotul nostru, contele de Poitiers să ia 
regența? 

Se iscă din asta o dezbatere destul de aprigă. Charles de 
Valois răspunzând că nepotu-său, contele de Poitiers, nu 
putea să fie peste tot în acelaşi timp, şi la conclav şi la Paris. 

Louis d'Evreux îi tăie vorba: 

— Lyon nu e la capătul pământului! Te poţi întoarce de 
acolo în câteva zile... Nu suntem în număr destul de mare 
ca să hotărâm de îndată asupra unui lucru aşa de însemnat. 
Dintre marii vasali ai regelui nu văd aici decât doi din 
doisprezece... 

—.şi care, pe deasupra, nu judecă la fel, spuse Mahaut; 
căci eu împărtăşesc părerea ta, vere Louis, iar nu pe aceea 
a lui Charles. 

— Cât despre familie, nu lipseşte numai Filip, dar şi 
nepoata noastră Isabelle de Englitera, mătuşa noastră 
Agnes a Franţei şi fiul ei ducele de Burgundia. Dacă cei mai 
în vârstă trebuie să aibă întâietatea, atunci Agnes, care e 
ultima în viaţă dintre fiicele lui Ludovic cel Sfânt, poate 
vorbi mai tare ca noi toţi. 

Unii se legară de acest nume pentru a i se împotrivi 
contelui d'Evreux; Robert d'Artois sări în ajutorul clicii lui 
Valois. Agnes a Franţei şi fiu-său, Eudes de Burgundia, erau 
tocmai aceia de care se temeau! Copilul reginei Clemence, 
spuse d'Artois, nu s-a născut încă - dacă se va naşte 
vreodată. Abia atunci se va vedea de-i băiat sau fată. Eudes 
de Burgundia putea foarte bine să ceară pentru dânsul 
regența, din pricina nepoatei sale, micuța Jeanne de 
Navarra, fiica Margueritei. Ceea ce trebuia evitat cu orice 
preţ, deoarece se ştia că fetiţa era bastardă! 

— Dar asta nu poţi s-o ştii, Robert! îl întrerupse Louis 
d'Evreux; bănuiala nu înseamnă certitudine, iar Marguerite 
a dus cu ea taina în mormântul unde voi a-ţi băgat-o! 


Evreux rostise acest „voi” într-un înţeles care-i cuprindea 
pe toţi deopotrivă, pe mortul din noaptea trecută, pe Valois 
cu ai săi şi pe Robert d'Artois. Acesta din urmă însă, care 
avea temeinice motive să creadă că învinuirea nu i se 
adresa decât lui, sări ca picat cu foc. 

O clipă se păru ca cei doi cumnaţi (căci Louis d'Evreux 
ţinuse pe o soră a lui Robert care-l lăsase văduv) se vor 
năpusti unul asupra celuilalt, luându-se la bătaie. 

Încă o dată întâmplările din turnul Nesle învrăjbeau 
această familie înainte de a o nimici în parte, şi o dată cu ea, 
ţara. 

Îşi aruncau în obraz întrebări care conţineau, fiecare din 
ele, o perfidie sau o insultă. De ce Jeanne de Poitiers fusese 
scoasă din temniţă şi Blanche de la Marche nu? De ce Filip 
de Valois terfelea cu atâta îndârjire cinstea celor din neamul 
de Burgundia, când el însuşi se însurase chiar cu sora 
Margueritei? 

Arhiepiscopul şi cancelarul se vârâseră în ciorovăiala asta, 
pentru a-i aduce lui Valois, unul sprijinul Evangheliei, iar 
celalalt autoritatea datinilor Franţei. 

— În sfârşit, striga Charles de Valois, văd că adunarea se 
socoate destul de numeroasă pentru a numi pe epitropii 
pruncului ce se va naşte, dar nu îndeajuns pentru a alege 
pe regentul ţării. Aşadar, persoana mea nu vă place! 

În clipa aceea intră Mathieu de Trye, zicând că are de 
făcut adunării o comunicare gravă. Fu rugat sa vorbească. 

— În timp ce era îmbălsămat trupul regelui, spuse Mathieu 
de Trye, un câine, care se strecurase acolo fără ca nimeni 
să-l vadă, a lins cârpele pline de sânge ce fuseseră folosite 
pentru scoaterea maţelor. 

— Ei şi? întrebă Valois. Asta ţi-e marea veste? 

— Trebuie să adaog, domnii mei, că acest câine a fost 
cuprins îndată de dureri, a început să scâncească şi să se 
zvârcolească, şi iată-l acum sfârşindu-se de aceeaşi boală ca 
şi regele şi poate că în clipa asta a şi murit. 


Din nou, câtva vreme nu se mai auzi în încăpere decât 
dangătul clopotelor. Contesa Mahaut nici nu se clintise, dar 
o apucase o teamă cumplită. 

„Voi fi oare dată în vileag de lăcomia unui câine?” îşi zicea. 

— Aşadar, Mathieu, crezi că a fost otravă? întrebă în cele 
din urmă Charles de La Marche. 

— Va trebui făcută o cercetare, şi cât mai degrabă, spuse 
Robert d'Artois, privind-o pe mătuşă-sa. 

— Fireşte, nepoate, va trebui făcută o cercetare, răspunse 
Mabhaut ca şi cum dânsa era cea care-l bănuia. 

Bouville, care rămăsese tăcut lângă jilţul regelui cât ţinuse 
discuţia se ridică: 

— Domnii mei, dacă cineva a vrut să pună capăt vieţii 
regelui, se prea poate să încerce a lovi şi în copilul care 
trebuie să se nască. Cer o strajă de şase scutieri şi ofiţeri 
înarmaţi, la porunca mea, care să vegheze ziua şi noaptea 
la uşa reginei spre a nu lăsa să se apropie vreo mână 
ucigaşă. 

I se răspunse să facă cum îl taie capul; puţin timp după 
asta sfatul se sfârşi fără să fi luat nici o hotărâre, afară de 
aceea de a se aduna din nou a doua zi. Treburile de toate 
zilele rămâneau ca de obicei pe mâna lui Charles de Valois 
şi a cancelarului. 

— Vei trimite o ştafetă lui Filip? îl întrebă Mahaut în şoaptă 
pe contele d'Evreux. 

— Negreşit, verişoară, voi trimite după dânsul şi după 
Agnes de asemenea. 

— Ei, atunci te las să faci cum crezi, deoarece suntem de e 
părere în toate privinţele, spuse Mahaut. 

leşind de la adunare, Bouville dădu peste Tolomei, care-l 
aştepta în curtea palatului; acesta îi ceru să-l ajute pe 
nepotu-său. 

— A, dragul de el! De Guccio e vorba! răspunse Bouville. 
Bun băiat! Ascultă Tolomei: de unul ca dânsul, am eu nevoie 
pentru a-l pune să stea de pază la uşa reginei. Ager la 
minte, iute la treabă... Regina Clemence ţinea foarte mult la 


el. Păcat că nu e ofiţer, şi nici măcar scutier. Dar, la urma 
urmei, uneori un om de inimă preţuieşte mai mult decât 
unul de neam mare... 

— E tocmai ceea ce crede domnişoara care l-a vrut de soţ, 
spuse Tolomei. 

— A, s-a însurat, va să zică! 

Bancherul încercă să-i explice, cât mai scurt cu putinţă 
aventura lui Guccio. Dar Bouville nu-l auzea. Era zorit, 
trebuia să se întoarcă de îndată la Vincennes şi ţinea morţiş 
să-l bage pe Guccio în garda reginei. Tolomei dorea pentru 
nepotu-său o slujbă mai puţin bătătoare la ochi şi ceva mai 
departe de Paris. Dacă i s-ar putea găsi un rost, mai în 
umbră, pe lângă vreo înaltă faţă bisericească, un cardinal 
bunăoară... 

— Ei, atunci să-l trimitem, prietene, la monseniorul Dueze! 
Spune-i lui Guccio să vină după mine la Vincennes, de unde 
nu mă mai pot mişca de azi încolo! Îmi va povesti el singur 
ce i s-a întâmplat... Uite, m-am şi gândit la ceva! Va putea 
să-mi facă un mare serviciu... Spune-i să se grăbească; îl 
aştept. 

După câteva ceasuri, trei ştafete goneau călare, pe trei căi 
diferite, înspre Lyon. 

Întâiul călăreț, apucând pe „drumul mare” cum se zicea 
atunci, adică prin Essonnes, Montargis, şi Nevers, avea pe 
platoşă stema Franţei. Ducea cu el o scrisoare a contelui de 
Valois, prin care acesta îi dădea de ştire contelui de Poitiers, 
pe de o parte că regele a murit şi pe de altă parte că sfatul 
marilor demnitari ai ţării dorea să-i încredinţeze lui Valois, 
regența. 

Al doilea călăreț, sub armăriile contelui d'Evreux şi 
galopând pe „drumul de plăcere”, prin Provins şi Troyes, 
trebuia să facă un popas la Dijon spre a înmâna ducelui de 
Burgundia un mesaj, cu alt cuprins decât cel al contelui de 
Valois. 

În sfârşit, al treilea, purtând livreaua slujitorilor contelui 
de Bouville, lua „drumul scurt” prin Orleans, Bourges şi 


Roanne: era Guccio Baglioni. Ceea ce se ştia, e că fusese 
trimis la cardinalul Dueze. Dar trebuia să-l înştiinţeze prin 
viu grai pe contele de Poitiers că în privinţa morţii fratelui 
său era bănuială de otrăvire şi că trebuia să se vegheze la 
apărarea reginei. 

Destinele Franţei se aflau pe aceste trei drumuri. 

— Priveşte ce frumoasă e! 

— Adio, domniţă Clemence, fii fericită! 

— Dumnezeu s-o binecuvânteze pe prinţesa noastră! 

— Să nu ne uiţi! 


SFÂRŞIT 


12) Localitate din departamentul Isere, în apropiere de 
Grenoble, între zidurile căreia papa Clement al V-lea ţinuse 
conciliul ecumenic trei ani înainte. 

13) Localitate de pe râul Meuse, unde armata franceză, în 
frunte cu Napoleon al III-lea, a capitulat la 2 septembrie 
1870. Tot la Sedan, în mai 1940, frontul francez a fost spart 
de trupele hitleriste. 

14) O seamă de cercetări şi mărturii ne fac să credem că 
Ordinul templierilor a supravieţuit împrăştiat şi în chip 
tainic vreme de câteva veacuri. Sunt pomenite numele 
marilor maeştri clandestini până în secolul al XVIII-lea. În 
orice caz, pare evident că templierii, în anii ce au urmat 
îndată după desfiinţarea tagmei lor, căutară să se 
regrupeze într-ascuns. Jean de Longwy, nepotul lui Jacques 
de Molay, care jurase să răzbune memoria unchiului său, e 
socotit, pe cât se pare, drept şeful acestei organizaţii. 

15) Cuvântul bacalaureat nu avea, în evul mediu, înţelesul 
de astăzi: era un termen militar şi indica un tânăr nobil 
care, neavând încă vârsta sau mijloacele de-a aduna propria 


sa banieră, râvnea să devină cavaler. Era un fel de ofiţer de 
ordonanţă care făcea parte, cu un grad ceva mai mare 
decât cel de scutier, din statul-major al unui căpitan de 
banieră. 

16) Se mai găsesc încă un mare număr de inventare de pe 
la începutul secolului al XIV-lea. Astfel, s-a păstrat cel pe 
care Mahaut poruncise să fie întocmit, cu descrierea 
amănunţită a obiectelor şi preţul lor, după jefuirea 
castelului ei de la Hesdin, jaf pentru care ceruse 
despăgubiri. 

17) În numele tatălui şi al fiului... (în lat.) 

18) Frumoasă treabă! (în it.). 

19) Mârşăvie! Astea-s vorbe mârşave şi care nu pot ieşi 
decât din gura unui om care n-o cunoaşte pe Maria! 

110) Animal fabulos care n-a existat niciodată decât pe 
blazoane dar al cărui corn unic era socotit a avea putere 
împotriva oricărei otrăvi. Ceea ce se vindea cu preţ foarte 
mare, sub numele de corn de inorog, erau de fapt colţi de 
narval, cetaceu numit şi inorog de mare. 

111) Groaznică lovitură pentru mine! 

112) Aluzie la datina potrivit căreia regele poseda tainica 
putere de a lecui gâlcii. 

113) Odihnească-se... (în limba latină).