Alexandre Dumas — Isabela de Bavaria

cadita ei uta 


Isabela de FOURIE 


isabela de Bavaria 


= A pal iat i T Sa poza Tata de Sac) E z PERDR a. 
G a m il a a a PER n O a pe T y r 


Îi „iii aia 


Unul din privilegiile cele mai însemnate ale 
istoricului, acest rege al trecutului, este de a nu 
avea, atunci când îşi străbate regatul, decât să 
atingă cu pana lui ruinele şi cadavrele pentru a 
reclădi palatele şi a învia oamenii; la glasul lui, 
întocmai ca la glasul lui Dumnezeu, osemintele 
împrăştiate se unesc din nou, cărnuri vii le 
acoperă, costume strălucitoare le îmbracă şi, din 
acel losafat! uriaş în care cele trei mii de secole 
trecute şi-au condus fiii, el nu are decât să-şi 
aleagă pe cine doreşte şi să-i strige pe nume 
pentru ca de îndată aceştia să ridice cu fruntea 
piatra de pe mormânt, să dea la o parte cu mâna 
giulgiul în care sunt înfăşuraţi şi să răspundă, aşa 
cum i-a răspuns Lazăr lui Hristos: „lată-mă, 
Doamne; ce vrei de la mine?” 

E drept că este nevoie de un pas hotărât ca să 
cobori în adâncurile istoriei, de un glas poruncitor 
pentru a pune întrebări fantomelor, de o mână 
care să nu tremure scriind cuvintele ce le dictează. 
Răposaţii au uneori taine îngrozitoare pe care 
groparul le-a pecetluit odată cu ei în mormânt. 
Părul lui Dante a albit auzind povestirea contelui 
Ugolino, iar ochii au căpătat o privire atât de 
posomorâtă, obrajii o paloare atât de cadaverică 
încât, dacă Vergiliu l-ar fi readus la suprafaţa 
pâmântului, femeile din Florenţa, ghicind de unde 
venea ciudatul călător, l-ar fi arătat copiilor, 


'1-Vale între lerusalim şi muntele Măslinilor, al cărui nume 


înseamnă „Judecata lui Dumnezeu”. În această vale, spune - j 


Bilblia, vor fi adunaţi morţii în ziua judecății de apoi. (N.T.). 


e aT 


E 


a ie, ai 


PE a Pa 7 mau 


Į 


spunând: „Uitaţi-vă la omul acela ce trece atât de 
grav şi atât de trist, a coborât în infern! 

În afară de geniu, nouă ni se potriveşte mai cu 
seamă această comparaţie dantescă şi vergiliană: 
uşa cavourilor de la Saint-Denis, ce se va deschide 
în faţa noastră, are destule asemănări cu cea a 
infernului; aceeaşi legendă se potriveşte de 
minune la amândouă şi, dacă am avea cu noi făclia 
lui Dante şi dacă am fi purtaţi de mână de către 
Vergiliu, n-am avea prea mult de căutat, prin 
mijlocul celor trei seminţii regale ce populează 
mormintele vechii mănăstiri, spre a găsi vreun 
ucigaş a cărui crimă să fie tot atât de osândită ca şi 
cea a arhiepiscopului Roger, vreo victimă a cărei 
nenorocire să fie tot atât de vrednică de milă cum 
a fost cea a întemniţatului din turnul Pisei. 

În acest vast osuar se află mai cu seamă un 
mormânt pe lângă care n-am trecut niciodată fără 
să ne oprim, să stăm cu braţele încrucişate şi să 
plecăm fruntea. Într-un cavou din stânga se află un 
mormânt simplu din marmură neagră, peste care 
sunt culcate una lângă alta două statui, una a unui 
bărbat, cealaltă a unei femei. S-au împlinit de 
curând patru veacuri de când odihnesc astfel cu 
mâinile împreună şi rugându-se; căci bărbatul îi 
cere socoteală lui Dumnezeu de mânia lui, iar 
femeia cere iertare pentru trădarea ei; trebuie să 
vă spun că cele două statui sunt una a unui nebun 
şi cealaltă a unei adultere; vreme de douăzeci de 
ani, nebunia unuia şi amorurile celeilalte au 
însângerat Franţa, fapt pentru care, în jurul patului 
mortuar ce îi reuneşte, după cuvintele: „Aici zace 
regele Carol Mult-lubitul, al VI-lea după nume, şi- 


BET et A Lot ae pol e E ei Stei, Ei afipi x tai Pie Pi 


DP a l F a ua 


b | 


B 


— rw 


regina Isabela de Bavaria, soţia sa”, aceeaşi mână 
a adăugat, nu fără temei: „Rugaţi-vă pentru ei!” 

Aşadar la Saint-Denis, pentru că aici ne aflăm, 
vom deschide arhivele tainice ale acestei domnii 
ciudate care a trecut, după cum a spus-o unul din 
poeţii noştri, „între apariţia unui bătrân şi a unei 
păstoriţe şi care a lăsat drept singur monument al 
vieţuirii sale, o amară bătaie de joc a destinului 
imperiilor şi a norocului oamenilor: un joc de cărţi”. 

Alături de câteva pagini albe ce se vor găsi în 
această carte, vom întâlni numeroase pagini roşii 
de sânge, numeroase pagini negre de doliu; căci 
Dumnezeu a voit ca totul aici pe pământ să fie 
vopsit cu aceste trei culori, atunci când a alcătuit 
din ele stema vieţii omeneşti şi când i-a dat drept 
deviză: nevinovăția, pasiunile şi moartea. 

Acum, să deschidem această carte, aşa după 
cum Dumnezeu deschide viaţa, la paginile ei albe; 
vom ajunge destul de repede la paginile de sânge 
şi la paginile doliu. 


e irina îm e maia. 


H | 


F 


— rw 


zilei, se vedea o mare îngrămădire de oameni pe 
drumul ce duce de la Saint-Denis la Paris. 
Aceasta pentru că doamna Isabela, fiica ducelui 
Etienne de Bavaria şi soţia regelui Carol al VI-lea, 
trebuia să-şi facă, în calitate de regină a Franţei, 
prima intrare solemnă în capitala regatului. 

Se cade să spunem, pentru a îndreptăţi această 
curiozitate, că se povesteau lucruri minunate 
despre această prinţesă; se ştia că la prima 
întrevedere cu ea, întrevedere ce a avut loc într-o 
vineri, regele se îndrăgostise la culme şi cu mare 
greutate îi îngăduise unchiului său de Burgundia să 
prelungească până lunea viitoare pregătirile de 
nuntă. 

De altfel, această alianţă fusese privită cu mari 
speranţe în regat; se ştia că înainte de a muri, 
regele Carol al V-lea îşi manifestase dorinţa ca fiul 
său să se căsătorească cu o prinţesă de Bavaria, 
pentru a cumpăni influenţa lui Richard al Angliei, 
care se căsătorise cu sora regelui Germaniei. 
Dragostea tânărului prinţ sprijinea în chip minunat 
ultimele dorinţe ale tatălui său; ceva mai mult, 
moaşele care o examinaseră pe logodnică 
declaraseră că era în stare să dea moştenitori 
coroanei, iar după un an, naşterea unui fiu venise 
să facă cinste experienţei lor. Câteva glasuri 
cobitoare, aşa cum se aud la începutul fiecărei 
domnii, şuşoteau că lucrurile vor lua o întorsătură 
rea, vinerea fiind o zi nepotrivită pentru o 
întrevedere nupţială; dar nimic nu făcuse încă să 


È dimineaţa zilei de 20 august 1389?, încă din zorii 


*2-După Froissart; registrele parlamentului arată 22. (N.A.). 
33-Vineri 15 iulie 1385. (N.A.). 


E ina F Te maia. 


b | 


B 


— rw 


se dea crezare acestor prorociri, iar glasurile lor, 
dacă ar fi încercat să se facă auzite, ar fi fost 
repede înăbuşite de strigătele de bucurie care, în 
ziua când începem povestirea de faţă, se înălţau 
fără nicio oprelişte din toate gurile. 

Întrucât principalele personaje ce vor juca un rol 
această cronică se găsesc chemate, prin obârşia 
sau prin funcţia lor, să ia loc alături sau în urma 
reginei, ne vom pregăti, dacă cititorul ne îngăduie, 
să urmăm mersul cortegiului care nu aşteaptă, 
spre a porni la drum, decât sosirea ducelui Ludovic 
de Turena, fratele regelui, pe care preocuparea 
pentru aranjarea toaletei, zic unii, şi o noapte de 
dragoste, zic alţii, îl făcuseră să întârzie deja cu o 
jumătate de oră. De altfel, acesta ar fi un mijloc, 
dacă nu nou, cel puţin lesnicios, de a face 
cunoştinţă cu oamenii şi cu lucrurile; dealtminteri, 
se vor găsi în acest tablou pe care încercăm să-l 
schiţăm, după spusele vechilor maeştri“, câteva 
amănunte ce nu vor fi lipsite nici de interes nici de 
originalitate. 

Am spus că, în ziua aceea de duminică, se 
adunase atâta lume afară din Paris, încât te 
minunai văzând-o şi întrebai dacă nu cumva le 
poruncise cineva să vină acolo. Drumul mare era 
înţesat de bărbaţi şi femei, atât de înghesuiți unii 
în alţii de parcă erau spicele unui lan de grâu; şi 
comparaţia devenea tot mai nimerită de fiecare 
dată când o întâmplare neprevăzută făcea să se 
legene, ca în timpul secerişului, mulţimea aceea 


“4-Autorii care dau cele mai multe lămuriri despre această „ 
intrare, sunt Froissart, canonicul de la Saint-Denis şi Juvenal des, 
Ursins. (N.A.). p 


N ET, i E Pai Mun ama 


— POE pp 


" 


a e 


E 


a ie, ai 


Po a Pa V-au 


Li 


prea îndesită pentru ca cea mai mică 
zdruncinătură pe care o primea una din părţi să nu 
se transmită de îndată întregii gloate. 

La orele unsprezece, câteva strigăte puternice ce 
se auziră în primele rânduri ale mulţimii şi un fior 
ce o străbătu de la un cap la altul, dădură de veste 
în sfârşit nerăbdării tuturor că avea să se petreacă 
ceva nou: era regina Jeana şi ducesa de Orleans, 
fiica ei, care, cu ajutorul sergenţilor ce mergeau 
înaintea lor lovind gloata cu nişte nuieluşe, îşi 
croiau drum spre mijlocul acelor valuri omeneşti, în 
vreme ce, spre a le împiedica să nu se închidă în 
urma lor, mergea călare, pe două şiruri şi de 
ambele laturi ale drumului, elita burghezilor din 
Paris, în număr de o mie două sute. Cei care 
fuseseră aleşi spre a forma această gardă de 
onoare erau îmbrăcaţi în nişte veşminte lungi din 
postav de mătase colorată cu verde şi roşu-închis, 
purtând pe cap nişte capişoane ale căror margini le 
cădeau pe umeri, sau fluturau ca nişte eşarfe când 
din întâmplare, o adiere de vânt venea să mai 
răcorească atmosfera greoaie de vară, ce devenea 
şi mai mistuitoare din pricina nisipului ce se ridica 
de sub picioarele oamenilor şi cailor. Dată la o 
parte şi împinsă de această mişcare, gloata se 
revarsă peste câmpurile ce se întindeau dincolo de 
cele două laturi ale drumului, iar mijlocul şoselei se 
prefăcu într-un fel de canal căruia burghezii 
Parisului îi închipuiau cele două maluri, printre care 
cortegiul regal putea să înainteze nestingherit. 
Mişcarea aceasta se făcu cu mai puţină greutate 
decât s-ar fi putut crede la început. Pe vremea 
aceea, poporul care îi ieşea în întâmpinare regelui, - 


EEr a dl Et meta poi Ap e lea ERP E ma e be ee ai a i 


Po a T Taia 


b | 


B 


— rw 


era împins atât de dragoste şi respect, cât şi de 
curiozitate; şi dacă monarhia de atunci se cobora 
uneori până la el, în schimb poporul nu urca până 
la ea. Aşadar, după acest soi de expropriere care, 
în zilele noastre, nu s-ar face fără ţipete, fără 
jandarmi şi fără sudălmi, fiecare o apucă pe unde 
nimeri şi, întrucât terenul câmpurilor era mai jos 
decât al şoselei, se îndreptă în goana mare spre 
locurile mai ridicate ce îi îngăduiau să vadă 
drumul. Intr-o clipită, copacii şi casele răzleţite se 
văzură năpădite şi încărcate cu chiriaşi străini care, 
pe copaci, se cocoţară de la vârf până la ultimele 
crengi, iar în case, de la acoperiş până la parter; 
cei care nu îndrăzniră să încerce această 
primejdioasă căţărare, se înşirară pe taluzul şoselei 
pe creasta căreia se aflau burghezii din escortă; 
femeile se înălţară pe vârful picioarelor, copiii 
urcară pe umerii taţilor, astfel încât fiecare îşi găsi 
de bine de rău un locşor, unii privind de sus 
capişoanele  burghezilor, alţii uitându-se cu 
resemnare printre picioarele cailor. 

Abia se potolise mica îmbulzeală pricinuită de 
trecerea reginei Jeana şi a ducesei de Orleans, care 
se duceau mai înainte la palat”, unde le aştepta 
regele, când se zări, apărând din strada principală 
de la Saint-Denis, litiera atât de aşteptată a 
reginei. După cum am mai arătat, gloata ce se 
adunase în acest scop era nespus de curioasă s-o 
vadă pe tânăra prinţesă care nu avea nici 
nouăsprezece ani şi pe care se bizuia jumătate din 
speranţa monarhiei; cu toate astea se poate ca cea 


55-Palatul de Justiţie. (N.A.). 


E irita F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


dintâi privire pe care mulțimea o îndreptă asupra ei 
să nu prea fi îndreptățit faima de frumusețe ce 
ajunsese înaintea ei în capitală, căci era o 
frumusețe ciudată cu care trebuia să te obişnuieşti; 
aceasta din pricina contrastului ţipător pe care îl 
forma părul, de un blond aproape auriu, cu 
sprâncenele negre ca abanosul, tipuri opuse şi 
caracteristice ale raselor din nord şi din sud care, 
încrucişându-se în această femeie îi dădeau inimii 
patimile arzătoare ale tinerei italience, iar frunţii 
trufia dispreţuitoare a prinţesei germane“. 

Cât despre restul corpului, un sculptor nu ar fi 
putut dori, ca model pentru Diana scăldându-se, 
nişte proporţii mai desăvârşite. Faţa forma acelaşi 
oval fără cusur în legătură cu care, două veacuri 
mai târziu, Rafael şi-a înscris numele. Rochiile 
strâmte şi mânecile lipite de corp, cum se purtau 
pe vremea aceea, nu lăsau nicio îndoială asupra 
zvelteţii taliei şi reliefului braţelor; iar mâna ei pe 
care, poate mai mult din cochetărie decât din 
nepăsare, o lăsa să atârne peste una din portiere, 
se desprindea din stofele ce tapiţau trăsura ca un 
basorelief de alabastru pe un fond de aur. E 
adevărat că restul corpului era ascuns în întregime 
de pereţii litierei; dar se putea ghici cu uşurinţă, 
văzând partea de sus a corpului atât de delicată şi 
atât de gingaşă, că nu se putea sprijini decât pe 
nişte gambe de zână şi pe picioare de copil. 
Sentimentul ciudat pe care îl simţeai la început 
văzând-o, dispărea aşadar de îndată ce ai vazut-o, 
iar privirea focoasă şi catifelată a ochilor ei îşi 


*6-Regina Isabela era, după cum se ştie, fiica ducelui Etienne de. 
Bavaria Ingolstat şi a Thoddeei de Milano. (N.A.). „zi 


— POE pp 


SF pe ap e 


OT mu Pa 


Pa p TAR € = mai 


AN 


recăpăta înrâurirea fermecătoare din care Milton, şi 
toţi poeţii ce i-au urmat, au făcut frumuseţea 
caracteristică a îngerilor decăzuţi. 

Litiera reginei era însoţită de primii şase seniori 
ai Franţei: cei ce mergeau în frunte erau ducele de 
Turena şi ducele de Bourbon. Sub numele de duce 
de Turena, care la început ar putea produce 
oarecare nelămurire, cititorii noştri vor binevoi să 
recunoască pe fratele mezin al regelui Carol, 
tânărul şi frumosul Ludovic de Valois care, doar 
patru ani mai târziu, avea să primească titlul de 
duce de Orleans, titlu pe care îl făcu atât de vestit 
prin spiritul, iubirile şi nenorocirile sale. Mai înainte 
cu un an, se căsătorise cu fiica lui Galeas Visconti, 
fermecătoare apariție istorică  poetizată sub 
numele de Valentina de Milano, şi a cărei 
frumuseţe, în prima ei strălucire, nu era de ajuns 
să păstreze lângă ea pe fluturele regal cu aripi de 
aur. E drept că el era cel mai frumos, cel mai bogat 
şi cel mai elegant senior de la curte. Simţeai, 
văzându-l, că totul în el trebuie să fie bucurie şi 
tinereţe, că primise viaţa ca să trăiască şi trăia; că 
nenorocirile ar putea să-l urmărească, dar că 
niciodaă el nu le va ieşi în cale; că acest nepăsător 
cap de paj, cu păr blond şi ochi albaştri, nu era 
făcut să închidă în el multă vreme o taină mare sau 
o gândire tristă şi că atât una cât şi cealaltă aveau 
să-şi ia zborul prin buzele-i uşuratice şi trandafirii 
ca ale unei femei. În ziua aceea, cu un farmec pe 
care nu-l vedeai decât la el, purta un costum 
minunat, pe care îl comandase pentru acel prilej. 
Era un veşmânt de catifea neagră, cu o căptuşeală 
de un roşu închis, din mânecile căruia atârna o+ 


era Preta oaia DA Dr Am a 


F 


e A E re A papi e Ze za e a 


— POE pp 
a. a 


e ina F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


broderie înfățişând o mare ramură de trandafir: 
tulpina, care era de aur, susținea, de ambele părţi, 
frunze de smarald, în mijlocul cărora străluceau, pe 
fiecare braţ, unsprezece trandafiri din rubin şi din 
safir; butonierele, amintind de un vechi ordin 
înfiinţat de regii Franţei, erau brodate cu o tulpină 
de grozamă, ale cărei păstăi erau din perle; una 
din pulpane, cea care acoperea genunchiul dinspre 
partea opusă a litierei, era ascunsă în întregime de 
soarele de aur strălucitor pe care regele îl alesese 
drept deviză, şi pe care Ludovic al XIV-lea l-a 
preluat de la el; cealaltă pulpană, asupra căreia 
regina îşi oprise în mai multe rânduri privirea, căci 
cuprindea desigur vreo emblemă ascunsă pe care 
căuta s-o citească, cealaltă pulpană, zic, înfăţişa un 
pui de leu din argint, legat cu lanţ şi cu botniţă la 
gură, pe care o mână, întrezărită dintr-un nor, îl 
ducea de zgardă, cu aceste cuvinte: Unde voi vrea. 
Acest costum bogat era completat de un capişon” 
din catifea stacojie, în cutele căruia era întreţesut 
un minunat lanţ de perle, iar ambele capete ale 
acestuia cădeau până în dreptul moţului de la 
capişon, şi în vreme ce vorbea cu regina, ducele se 
juca cu lanţul tot răsucindu-l cu mâna pe care i-o 
lăsa liberă frâul calului. 

Cât despre ducele de Bourbon ne vom opri mai 
puţin asupra lui; era unul din prinții care îşi înscriu 
numele în istorie ca fiu şi strămoş al unor bărbaţi 
vestiți. 

Înapoia lor mergeau ducele Filip de Burgundia şi 
77-În fr. chaperon. Un fel de capişon care acoperea capul şi gâtul 


până la umeri şi se purta atât de bărbaţi cât şi de femei în evul, i 
mediu. (N.T.). Ar 


N ET, pi E Pai Mun ama 


— POE pp 


x 


a aT 


Na 


a m T F 


ai TA a a 


Į 


ducele de Berry, frații lui Carol al V-lea şi unchii 
regelui. Era acelaşi duce Filip care, împărtăşind 
primejdiile regelui loan la Poitiers şi captivitatea la 
Londra, a meritat, atât pe câmpul de bătălie cât şi 
în închisoare, porecla de Îndrăznețul pe care i-o 
dăduse tatăl său. Eduard i-a întărit această poreclă 
în ziua în care, la un prânz, paharnicul regelui 
Angliei  servindu-şi stăpânul înaintea regelui 
Franţei, tânărul Filip i-a dat o palmă spunându-i: 
„Meştere, cine te-a învăţat oare să serveşti vasalul 
înaintea seniorului?” Celălalt era ducele de Berry, 
care a împărţit cu ducele de Burgundia regența 
Franţei, în timpul nebuniei regelui şi care, prin 
zgârcenia lui, a contribuit la ruinarea regatului, cel 
puţin tot atâta cât şi ducele de Orleans prin 
cheltuielile-i nebuneşti. 

În urma lor veneau seniorul Petru de Navarra şi 
contele de Ostrevant. Dar cum aceştia vor lua 
parte în mică măsură la faptele ce le vom povesti, 
vom trimite cititorul care ar vrea să-i cunoască mai 
bine la rarele biografii ce vorbesc despre ei. 

Înapoia reginei venea, fără litieră, pe un cal de 
paradă foarte bogat împodobit, ducesa de Berry, 
mergând încet la pas, însoţită de conții de Nevers 
şi de la Marche. Aici vom vedea cum unul din cele 
două nume îl va eclips pe celălalt, şi cel mai mic se 
va pierde în umbra celui mai mare; căci contele de 
Nevers, fiul lui Filip şi strămoşul lui Carol, va fi într- 
o zi Jean de Burgundia. Tatăl se numea Îndrăznețul, 
nepotul se va numi Cutezătorul, şi istoria a avut 
grijă să-i dea porecla de Ffără-rrică. 

Contele de Nevers, căsătorit la 12 aprilie 1385 cu 
Margareta de Hainaut, avea atunci între douăzeci - 


BEF ei A Lot ae pol a E E eri n, Ei ap z a pia 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


E rw 


E Ba — gra kas | aa: i 


şi douăzeci şi doi de ani; fără să fie de statură 
înaltă, era robust şi foarte bine făcut: ochii lui, deşi 
mici şi de un albastru limpede ca ai lupului, erau 
neşovăielniei şi ameninţători; părul, pe care-l purta 
lung şi netezit, era de un negru violet cum numai 
penele corbului ne pot da o idee; barba rasă dădea 
la iveală o faţă rotundă şi plină de viaţă, imagine a 
forţei şi sănătăţii. După felul nepăsător în care 
ținea frâul calului, se simţea încrederea călăreţului; 
oricât era de tânăr şi cu toate că nu fusese încă 
făcut cavaler, echipamentul de război nu era un 
lucru nou pentru el, căci nu scăpase niciun prilej de 
a se oţeli în oboseli şi a se obişnui cu lipsurile. 
Aspru faţă de alţii şi chiar faţă de sine, nepăsător la 
foame şi la sete, la frig şi la căldură, s-ar fi zis că e 
unul din acei oameni de piatră asupra cărora 
nevoile vieţii nu au nicio înrâurire; semeţ cu cei 
mari, binevoitor cu cei mici, a răspândit ură tot 
timpul printre semenii lui şi dragoste printre 
supuşi; cuprins de multe ori de patimi puternice, 
dar ştiind să şi le zăvorască în piept, iar pieptul sub 
platoşă, forul acela lăuntric, meterezul acela de 
oţel şi de carne era o prăpastie în care nu putea 
pătrunde privirea oamenilor şi în care vulcanul, în 
aparenţă stins, îşi rodea propriile măruntaie, până 
când ar fi socotit că a sosit momentul potrivit; 
atunci izbucnea, posomorât şi tunător, şi vai de cel 
asupra căruia se descărca lava mistuitoare a 
mâniei lui! În ziua aceea, şi fără îndoială ca să facă 
un contrast cu Ludovic de Turena, costumul lui 
jean de Nevers era nespus de simplu: era un 
veşmânt mai scurt decât se purta de obicei, din 
catifea violetă, cu mâneci despicate şi atârnânde, - 


i m -ni rim, 


Eas D PL la apa pati - 


op” vu e 


7 P Ea. ai in s 


fără vreo podoabă sau broderie, strâns în jurul 
mijlocului de o curea din zale de oțel, de care 
atârna o spadă cu garda de fier înnegrit; 
deschizătura reverelor, pe piept, lăsa să se vadă o 
jiletcă de culoare azurie, strânsă în jurul gâtului de 
un colier de aur care înlocuia gulerul; capişonul era 
negru şi un singur diamant îi strângea cutele, însă 
era cel care, sub numele de Sancyt, a făcut parte 
după aceea din bijuteriile coroanei Franţei. 

Am stăruit mai mult pentru a-i face cunoscuţi pe 
cei doi nobili seniori, pe care îi vom întâlni mereu 
aşezaţi la dreapta şi la stânga regelui, deoarece 
sunt, împreună cu figura tristă şi poetică a lui Carol 
şi figura focoasă şi pătimaşă a Isabelei, personajele 
cele mai importante ale acelei nefericite domnii. 

Căci pentru ei, Franţa se împărţi în două tabere 
şi căpătă două inimi, una bătând la numele de 
Orleans, iar alta la numele de Burgundia; fiecare 
tabără, împărtăşind ura şi iubirea celui ce şi-l 
alesese drept stăpân, a iubit cu iubirea lui şi a urât 
cu ura acestuia, uitând totul pentru a nu se gândi 
decât la ei; totul, până chiar şi pe rege, care era 
seniorul lor; totul, până chiar şi Franţa, care era 
mama lor. 

Pe una din laturile şoselei, şi fără a urma rândul, 


s8-Acest diamant care, în timpul bătăliei de la Granson, se găsea 
în tezaurul lui Carol Îndrăzneţul, a căzut în mâinile elveţienilor, a 
fost vândut, în 1492, la Lucerna, cu 5 000 de ducati şi a trecut de 
acolo în Portugalia, în stăpânirea lui don Antonio, stareţul 
mănăstirii Crato. Acesta din urmă, coborâtor din ramura de Bra- 
gance, care pierduse tronul, a venit la Paris unde a şi murit. 
Diamantul a fost cumpărat atunci de Nicolas de Harlai, senior de 


Sancy; de aici i se trage numele. Ultima evaluare ce i s-a făcuse p” 


ridica, mi se pare, la suma de 1820 000 de franci. (N.A.). 


a Pe Braa ee 


— POLE pp 


e a e 


E 


a i, ai 


Po a Pa V-au 


Li 


înainta, pe un cal alb, doamna Valentina, pe care 
am înfățişat-o cititorilor noştri ca fiind soția 
tânărului duce de Turena; părăsise frumosul ținut 
al Lombardiei venind pentru prima oară în Franta, 
unde totul i se părea măreț şi nou. La dreapta ei 
mergea seniorul Pierre de Craon, favoritul cel mai 
drag al ducelui de Turena, înveşmântat cu un 
costum aproape asemănător cu al său şi pe care 
ducele i-l dăruise ca o dovadă a prieteniei ce i-o 
purta. Era aproape de aceeaşi vârstă cu ducele, 
frumos ca şi el şi tot ca şi el arăta un aer de 
nepăsare şi de voioşie. Cu toate astea, privindu-l 
mai cu luare aminte, era uşor să-ţi dai seama că 
toate patimile unei inimi nestăpânite radiau din 
fundul ochilor săi întunecaţi, că era una din 
voinţele de fier care ajung totdeauna la ţintă, fie ea 
de ură sau de iubire, şi că în sfârşit aveai puţin de 
câştigat avându-l prieten, şi totul de temut avându- 
| duşman. 

La stânga ducesei, încorsetat în armura lui de 
fier, pe care o purta cu aceeaşi uşurinţă cu care 
ceilalţi seniori îşi purtau costumul de catifea, se 
afla Oliver de Clisson, conetabil de Franţa; viziera 
ridicată dădea la iveală figura sinceră şi cinstită a 
bătrânului soldat, şi o cicatrice care-i brăzda 
întreaga frunte, amintire sângeroasă a bătăliei de 
la Auray dovedea că spada încrustată cu flori de 
crin ce-i atârna la şold fusese dăruită nu intrigii sau 
favorurilor, ci unor servicii devotate şi de bună- 
credinţă. Într-adevăr, Clisson, născut în Bretania, 
fusese crescut în Anglia; dar, la vârsta de 
optsprezece ani se înapoiase în Franţa, şi, 
începând de atunci, luptase cu ardoare şi vitejie în- 


PE a l Foa Ea akin 


b | 


B 


E rw 


armatele regale. 

După persoanele pe care le-am făcut să treacă 
prin fața cititorilor noştri, ne vom mulțumi să le 
amintim doar numele celor ce mai făceau parte din 
suită. 

Erau ducesa de Burgundia şi contesa de Nevers, 
însoţite de seniorul Henric de Bar şi de contele de 
Namur. 

Era doamna de Orleans, călare pe un cal de 
paradă foarte arătos şi foarte bogat împodobit, pe 
care îl duceau de căpăstru seniorul Jacques de 
Bourbon şi seniorul Filip de Artois. 

Erau doamna ducesă de Bar şi fiica ei, însoţite de 
seniorul Carol de Albret şi de Seniorul de Coucy, al 
cărui singur nume ar trezi o mare amintire, dacă 
nu ne-am grăbi să o evocăm pentru el, repetând 
acea deviză, cea mai modestă sau cea mai trufaşă 
de pe vremea aceea: 

Nu sunt nici prinţ şi nici duce 
Sunt seniorul de Coucy. 

Nu vom mai pomeni de seniorii, doamnele şi 
domnişoarele ce urmau alaiul, fie pe cai de luptă, 
fie în trăsuri acoperite, fie pe cai de paradă. Va fi 
de ajuns să spunem că fruntea cortegiului unde se 
afla regina ajunsese în suburbiile capitalei, în 
vreme ce pajii şi scutierii ce încheiau convoiul nici 
nu ieşiseră din Saint-Denis. Pe tot lungul drumului, 
regina fusese întâmpinată cu strigăte de „Ura!” 
care înlocuiau atunci pe cele de „Trăiască regele!”. 
Acum, e aproape în zadar să adăugăm că privirile 
bărbaţilor se împărțeau între doamna Isabela de 
Bavaria şi doamna Valentina de Milano, iar cele ale 
femeilor între ducele de Turena şi contele de- 


i pat oii ra Pl E pi S, mei Ste, ob E aie mai i n le Pa 


— POE pp 
A. a 


SF pe ap e 


T m ai aia 


Pa pa TAR € = mai 


H 


Nevers. 

Ajunsă la poarta Saint-Denis, regina se opri, căci 
acolo se pregătise pentru ea o primă oprire. Era un 
fel de altar mare, tapisat cu atlaz albastru, cu un 
cer acoperit cu stele de aur; prin norii ce alergau 
pe cerul acela, se aflau nişte copii, îmbrăcați în 
îngeri, ce cântau încet şi melodios, îndreptându-şi 
glasurile spre o fată tânără şi frumoasă care o 
înfăţişa pe Sfânta Fecioară; ţinea pe genunchi un 
copilaş, închipuindu-l pe Copilul lisus, care se juca 
cu o sfârlează făcută dintr-o nucă mare; partea de 
sus a cerului, împodobită cu stemele Franţei şi 
Bavariei, era luminată de un soare de aur 
strălucitor despre care am spus că era emblema 
regelui. Regina rămase foarte uimită de acest 
spectacol şi îi lăudă mult întocmirea; apoi, după ce 
îngerii îşi terminaseră imnul şi după ce socoti că 
regina cercetase totul, partea din spate a altarului 
se deschise, lăsând să se vadă întreaga stradă 
Saint-Denis acoperită întocmai ca un cort uriaş, iar 
toate casele erau tapisate cu stofe de lână şi de 
mătase, ca şi cum, - zice Froissart - postavurile ar 
fi fost date pe nimic, ori s-ar fi aflat la Alexandria 
sau la Damasc. 

Regina se opri o clipă; s-ar fi zis că şovăia să 
pătrundă în această capitală care o aştepta cu 
atâta nerăbdare şi o saluta cu atâta dragoste. Nu 
cumva o presimţire îi spunea ei, tânără şi 
frumoasă, care intra însoţită de atâta alai şi 
serbări, că în ziua când va muri, cadavrul ei avea 
să iasă hulit şi blestemat din acelaşi oraş, purtat în 
spate de un luntraş însărcinat de portarul de la 
palatul Saint-Pol să predea călugărilor de la Saint-- 


era Preta oa DA Dr An 


EEr a E poi Ap e lee ERP EP ma a be ee ai a 


— POE pp 


a. 


Denis ceea ce mai rămânea din Isabela de 
Bavaria? 

Porni totuşi la drum; dar fu văzută îngălbenindu- 
se când intră pe acea stradă lungă, trebuind să 
străbată mulţimea nesfârşită formată din ziduri 
omeneşti care n-ar fi avut decât să se apropie spre 
a zdrobi între ele regină, cai şi litieră. Cu toate 
astea nu se întâmplă niciun accident, burghezii îşi 
păstrară rândurile, şi în curând ajunseră în faţa 
unei fântâni acoperită cu un postav azuriu semănat 
cu flori de crin de aur; de jur împrejurul fântânii se 
înălţau nişte coloane zugrăvite şi şlefuite, de care 
se atârnaseră cele mai nobile blazoane ale Franţei; 
în loc de apă se revărsa din ea vin îndulcit, 
parfumat cu mirodenii şi aromate din Asia, iar în 
jurul coloanelor, stăteau în picioare câteva fete 
tinere ţinând în mână cupe de aur şi hanapuri de 
argint, din care oferiră de băut Isabelei, precum şi 
prinților şi seniorilor din suită. Regina luă cupa din 
mâinile uneia din fete, o duse la gură ca să-i facă 
cinste şi i-o dădu îndată înapoi; însă ducele de 
Turena apucă în grabă, din mâinile fetei, aceeaşi 
cupă, păru să caute locul unde se apropiaseră 
buzele reginei şi, apăsând-o cu ale sale, în acelaşi 
loc, bău dintr-o înghiţitură licoarea pe care gura 
suveranei doar o atinsese. Rumeneala alungată 
pentru o clipă din obrajii Isabelei apăru din nou; 
căci nimeni nu se putea înşela de această faptă a 
ducelui care, oricât de grabnică ar fi fost, nu trecu 
nebăgată în seamă; astfel încât seara se vorbi în 
diferite feluri la curte, iar oamenii cu părerile cele 
mai opuse se uniră în această privinţă, socotind că 
ducele fusese prea cutezător pentru a-şi permite o+ 


e irina îm e maia. 


b | 


B 


— rw 


asemenea libertate faţă de soţia seniorului şi 
stăpânului său, iar regina prea îngăduitoare de a 
nu-l fi dezaprobat decât printr-o simplă roşeaţă. 

De altfel, un nou spectacol veni să schimbe 
atmosfera pricinuită de această întâmplare; 
ajunseseră în fața mănăstirii Sfintei Treimi unde, 
dinaintea porţii se înălța o estradă în formă de 
teatru, pe care trebuia să se reprezinte lupta cu 
regele Sallah-Eddin. În acest scop creştinii se aflau 
rânduiţi de o parte, sarazinii de alta şi, în 
amândouă taberele, se puteau recunoaşte toate 
personajele ce luaseră parte la această luptă, 
actorii care le reprezentau, purtând armuri din 
secolul al XIII-lea precum şi blazoanele şi devizele 
acelora ale căror roluri le jucau. Spre fundalul 
scenei stătea pe-un tron regele Franţei Filip 
August, iar în picioare, în jurul lui, cei doisprezece 
pairi ai regatului. În momentul în care litiera poposi 
în faţa estradei, regele Richard Inimă-de-Leu ieşi 
din rânduri, veni la Filip de Franţa, puse un 
genunchi pe pământ şi îi ceru îngăduinţa de a 
merge să se lupte cu sarazinii; Filip August i-o 
acordă cu multă bunăvoință; îndată Richard se 
ridică, se duse la tovarăşii lui, îi aşeză în ordine de 
bătaie şi porni numaidecât împreună cu ei să-i 
atace pe necredincioşi; urmă atunci o mare 
învălmăşeală de o parte şi de alta, la sfârşitul 
căreia sarazinii fură învinşi şi puşi pe fugă. O parte 
din fugari se salvă prin ferestrele mănăstirii, care 
se aflau la acelaşi nivel cu teatrul şi care fuseseră 
lăsate deschise în acest scop; dar aceasta nu 
împiedică să fie luaţi numeroşi prizonieri; regele 
Richard îi aduse în faţa reginei, care le ceru- 


i pat oii ra Pl E pi S, ii Pama cn PU Fa ng eri bi Pie Pi 


e irina îm Te maia. 


H | 


B 


— rw 


libertatea, iar drept răscumpărare desprinse o 
brățară de aur pe care o dădu învingătorului. 

— Ah! spuse atunci ducele de Turena sprijinindu- 
şi mâna pe litieră, dacă aş fi ştiut că actorul avea 
să primească o asemenea răsplată, nimeni altul 
decât mine n-ar fi jucat rolul regelui Richard!... 

Isabela îşi îndreptă privirile spre a doua brățară 
cu care unul din braţe îi era încă împodobit; apoi, 
înfrânându-şi această primă mişcare ce îi trădase 
gândul: 

— Sunteţi uşuratic şi nesăbuit, monsenior duce, îi 
zise ea; asemenea jocuri sunt bune pentru 
comedianţi şi măscărici, şi nu ar fi potrivite pentru 
fratele regelui. 

Fără îndoială că ducele de Turena se pregătea să 
răspundă; însă Isabela dădu semnalul de plecare 
şi, întorcând capul spre ducele de Bourbon, începu 
să vorbească cu el fără a-şi mai privi cumnatul, 
până în momentul în care ajunse la a doua poartă 
Saint-Denis, numită poarta Pictorilor, care a fost 
dărâmată pe vremea lui Francisc |. Acolo, se afla 
un castel închipuit cu destulă splendoare şi, 
întocmai ca la prima poartă, un cer înstelat în 
mijlocul căruia apărea în toată măreţia Dumnezeu 
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; apoi, în jurul Treimii, 
câţiva copii din cor cântau încet G/oria şi Veni 
Creator. În momentul în care trecu regina, poarta 
paradisului se deschise şi doi îngeri cu nimburi de 
aur, cu aripi pictate, înveşmântaţi unul în roz altul 
în albastru, încălţaţi cu nişte pantofi cu vârful îndoit 
în sus şi brodaţi cu argint, apărură ţinând o foarte 
bogată coroană de aur împodobită cu pietre 
preţioase şi, lăsându-se să alunece până la regină, - 


ni pat oii ra Pl E pi S, E traia Ep Fat ng eri bi Pie Pa 


E ia F Te maia. 


b | 


F 


E rw 


e Baia — gra kas | aa: i 


i-o aşezară pe cap cântând acest catren: 


Doamnă împrejmuită cu flori de crin 
Sunteţi regina Parisului, 

A Franţei şi a întregului ţinut. 

Noi ne întoarcem în paradis. 


La acest din urmă vers, aşa cum spuseseră, se 
urcară la cer, a cărui intrare se închise în urma lor. 

Intre timp, de cealaltă parte a porţii, alte 
personaje o aşteptau pe regină care fu înştiinţată 
la timp, pentru ca nu cumva vederea lor să-i 
producă spaimă, lucru care probabil n-ar fi lipsit să 
se întâmple fără această măsură de prevenire; 
erau delegaţii a şase corporaţii de negustori, 
purtând un baldachin, care veneau să revendice 
vechiul privilegiu ce le dădea dreptul să 
însoţească, atunci când îşi făceau intrarea în Paris, 
pe regii şi reginele Franţei, de la poarta Saint-Denis 
până la palat. Erau urmaţi de reprezentanţii 
diferitelor bresle de meşteşugari, îmbrăcaţi în nişte 
costume speciale şi înfăţişând cele şapte păcate de 
moarte:  Mândria, Zgârcenia, Lenea, Desfrâul, 
Invidia, Mânia şi Lăcomia; apoi prin contrast, cele 
şapte virtuţi creştineşti: Credinţa, Speranţa, Mila, 
Cumpătarea, Dreptatea, Prevederea şi Forţa, în 
vreme ce alături de ei, formând un grup aparte, se 
aflau Moartea, Purgatoriul, ladul şi Raiul. Deşi 
înştiinţată, văzând această mascaradă, regina 
manifestă un oarecare dezgust de a se lăsa în 
seama lor. La rândul său, ducele de Turena era 
foarte necăjit că părăseşte locul pe care-l ocupa 
lângă litieră; însă privilegiile poporului nu puteau fi - 


i m -i = ri 


EEN D a PL la pi pati - 


E 
Ẹ 


1 
$i 
| 
| 


" 


e l Fa e maia. 


H | 


B 


E i i 


ştirbite, astfel că trebuia să i se dea locul cuvenit 
de ambele părţi ale litierei. Ducele de Bourbon şi 
ceilalţi seniori părăsiseră deja trăsura şi plecaseră 
să-şi reia locul în rânduri. Isabela se întoarse spre 
ducele de Turena care se încăpăţâna să rămână 
lângă portieră. 

— Monseniore, îi zise ea, bunul vostru plac nu ar 
fi oare să cedeze locul acestor oameni de treabă, 
sau aşteptaţi încuviințarea noastră ca să vă 
retrageţi? 

— Da, doamnă şi regină, răspunse ducele, 
aşteptam o poruncă din partea voastră, şi mai cu 
seamă o privire care să-mi dea puterea să mă 
supun. 

— Domnule cumnat, zise Isabela aplecându-se 
spre partea ducelui, nu ştiu dacă vom putea să ne 
revedem astă-seară. Dar nu uitaţi că mâine sunt 
nu numai regina Franţei, ci şi regina întrecerilor 
cavalereşti, iar această brățară va fi răsplata 
învingătorului. 

Ducele se înclină până la panourile trăsurii 
Isabelei; cei care se aflau mai departe de locul 
unde se petrecea această scenă nu văzură în 
plecăciunea ducelui decât una din dovezile de 
respect pe care orice supus, fie chiar prinţ de 
sânge regal, îl datorează suveranei sale; dar altora 
care se aflau mai în apropiere, putând astfel să-şi 
cufunde privirea în strâmtul interval aflat între 
litieră şi cal, li se păru că în momentul acela buzele 
ducelui, întâlnind mâna cumnatei sale, se lipiseră 
cu mai multă înfocare şi o apăsaseră mai mult 
decât îngăduia eticheta sărutului de mână. 

Oricum, ducele se ridică în şa, cu fruntea- 


Po T A Pa fc mabia 


b | 


F 


E rw 


E Baa — gra kas | aa: i 


strălucind de bucurie şi fericire; Isabela îşi trase pe 
faţă, ca un văl, panglicile lungi ce-i cădeau de pe 
pălărie; o ultimă privire se schimbă între ei prin 
această dantelărie îngăduitoare; apoi ducele dădu 
pinteni calului şi se duse să ia lângă soţia lui locul 
conetabilului de Clisson. In timpul acesta, delegaţii 
celor şase corporaţii de negustori trecură pe cele 
două laturi ale litierei regale, trei pe fiecare parte, 
susţinând baldachinul deasupra reginei; Virtuţile 
creştineşti şi Păcatele de moarte luară loc în urma 
lor, iar după aceştia mergeau la pas, cu gravitatea 
ce se potrivea rolului ce-l jucau, Moartea, 
Purgatoriul, ladul şi Raiul. Cortegiul îşi reluă aşadar 
mersul; dar un accident neobişnuit veni în curând 
să strice ordinea. 

La întretăierea străzii Lombarzilor cu strada 
Saint-Denis, doi bărbaţi urcați pe acelaşi cal 
pricinuiau un mare tărăboi; mulţimea era aşa de 
numeroasă, încât era o minune că ajunseseră până 
acolo; e drept că nu prea se sinchiseau de 
amenințările ce le îndreptau împotriva lor bieţii 
oameni pe care îi răsturnau în cale; îndrăzneala lor 
ajunsese chiar până la a-i înfrunta pe sergenţi, 
primind cu o nepăsare stoică loviturile de nuia cu 
care aceştia nădăjduiau să-i facă să se întoarcă din 
drum; dar atât amenințările cât şi loviturile 
fuseseră în zadar. Continuau să înainteze, înapoind 
cu vârf şi îndesat, în dreapta şi-n stânga, ghionţii 
pe care îi primeau, împingând în faţa lor gloata cu 
pieptul calului, aşa cum o corabie împinge valurile 
mării cu prora şi deschizind, prin mijlocul acelor 
valuri care se închideau din nou pe dâra lor, un 
drum încet dar neîntrerupt; în felul acesta ajunseră - 


i m -ni rim 


EEN D a gree n A - 


E irina îm Te maia. 


b | 


B 


E i i 


E Bia — gra kas | aa: i 


în cele din urmă la timp ca să vadă cortegiul, şi tot 
nădăjduiau că aveau să stea liniştiţi să-l vadă cum 
defilează, când tocmai în clipa în care Isabela 
trecea prin faţa lor, acela dintre ei care ţinea frâul 
păru să primească o poruncă de la însoţitorul lui. 
Numaidecât, gata să-l asculte, el lovi aproape în 
acelaşi timp cu băţul ce-l ţinea în mână capul şi 
crupa celor doi cai ai gărzii burgheze care le 
împiedicau trecerea: unul din cai o luă înainte, 
celălalt se dădu înapoi; se produse un fel de 
spărtură în zidul format de gărzi. Călăreţii se 
folosiră de împrejurare spre a se repezi în mijlocul 
cortegiului, trecură la doi paşi de calul ducesei de 
Turena care, speriat de această apariție 
neaşteptată, ar fi răsturnat-o cu siguranţă pe 
doamna Valentina, dacă seniorul de Craon nu ar fi 
apucat calul de căpăstru în clipa în care acesta se 
ridicase în două picioare, şi se îndreptară în grabă 
spre regină, răsturnând Raiul peste lad, Moartea 
peste Purgatoriu şi Virtuţile creştineşti peste 
Păcatele de moarte. Ajunseră astfel lângă litieră, în 
mijlocul ţipetelor întregului popor, care îi lua drept 
nişte derbedei sau nişte dezmetici, fiind urmăriţi de 
ducii de Turena şi de Burgundia care, văzându-i că 
se îndreaptă spre doamna Isabela şi temându-se 
din partea lor să nu aibă vreun gând rău, luaseră 
spada în mână spre a o apăra. 

In ce o priveşte pe regină, aceasta fusese 
cuprinsă de o mare frică auzind atâta zarvă. Încă 
nu aflase care era pricina, când zări, printre 
delegaţii negustorilor care ţineau baldachinul şi 
litiera, pe cei doi vinovaţi. Prima ei mişcare fu să se 
retragă spre fundul trăsurii; dar unul din cei doi- 


i m -i ri 


EAN A a PL a rela mpa - 


Pe irina F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baia — gra ea > => | a: i 


călăreţi şi anume acela care călărea pe crupă, îi 
şopti câteva cuvinte, ridică gulerul capişonului, 
desprinse un lanţ gros de aur împodobit cu flori de 
crin lucrate din diamante, îl atârnă de gâtul reginei 
care se înclină grațios spre a-i primi darul, şi dădu 
pinteni calului care porni ca o săgeată. Aproape în 
aceeaşi clipă sosiră ducii de Turena şi de 
Burgundia, care nu văzuseră nimic din cele 
petrecute, doar că oamenii aceia o ţineau pe 
regină în puterea lor, astfel că învârteau spadele 
deasupra capului şi strigau: 

— La moarte, moarte trădătorilor! 

Poporul era atât de înghesuit peste tot încât nu 
era nicio îndoială că nu vor reuşi să-i ajungă pe 
călăreţii necunoscuţi, cu atât mai mult cu cât 
aceştia întâmpinau aceleaşi greutăţi spre a ieşi din 
strada Saint-Denis cum întâmpinaseră la sosire; 
toţi erau deci în aşteptarea vreunei catastrofe, 
când regina, văzând despre ce era vorba, se ridică 
pe jumătate din litieră, întinse braţele spre 
cumnatul şi spre vărul ei şi strigă: 

— Monseniorilor, ce vreţi să faceţi? E regele!... 

Cei doi duci se opriră pe dată; apoi, temându-se 
la rândul lor să nu se întâmple ceva suveranului, se 
ridicară cu tot corpul în scări şi, întinzând cu un 
gest de comandă spadele spre mulţime, strigară cu 
glas puternic: 

— Este regele, domnilor şi seniorilor! 

Apoi, scoțând capişonul, adăugară: 

— Onoare şi respect regelui! 

Regele, căci într-adevăr era chiar Carol al VI-lea 
cel ce călărea pe crupă înapoia seniorului Carol de 
Savoisy, răspunse la aceste cuvinte ridicând la+ 


i m -i ri 


EEN D a PL alai pai - 


— POLE pp Ė 
a, a 


SP pe ap e 


ao a ai aia 


Pa pa TAR € = mai 


IA 


rându-i capişonul, şi poporul putu să recunoască 
după părul lung şi castaniu, după ochii albaştri, 
după gura puţin cam mare, dar împodobită cu nişte 
dinţi minunaţi, după eleganța înfăţişării şi mai cu 
seamă după aerul binevoitor răspândit de întreaga- 
i fiinţă, pe suveranul căruia i-a păstrat, cu toate 
nenorocirile ce-i copleşiseră pe supuşi în timpul 
domniei lui, numele de Mult-lubitul, pe care îl 
căpătase încă din ziua urcării pe tron. 

Atunci strigăte de „Ura!” răsunară din toate 
părţile; scutierii şi pajii fâlfâiră flamurile stăpânului 
lor, doamnele eşarfele şi batistele, apoi acel şarpe 
uriaş care se târa pe întreaga lungime a străzii 
Saint-Denis, ca pe o nesfârşită viroagă, păru să 
capete puteri noi şi îşi rostogoli mai repede dinspre 
cap spre coada inelele pestriţe, căci se făcu o mare 
mişcare, toţi încercind să-l vadă pe rege; dar, fo- 
losindu-se de calea pe care respectul o deschidea 
în faţa incognitoului său trădat, Carol al VI-lea 
dispăruse deja. 

Se scurse mai bine de o jumătate de oră înainte 
ca învălmăşeala pricinuită de această întâmplare 
să se fi potolit. Prin mulţime mai străbătea încă un 
fel de forfoteală care o împiedica să-şi reia locurile; 
seniorul Pierre de Craon se folosi de împrejurare 
spre a-i atrage atenţia cu oarecare răutate 
doamnei Valentina că soţul ei, singurul care ar fi 
putut să scurteze această oprire înapoindu-se să-şi 
reia locul alături de ea, dimpotrivă, o prelungea 
stând de vorbă cu regina şi împiedicând litiera, 
care trebuia să dea semnalul de plecare, să 
pornească la drum. Doamna Valentina încercă să 
zâmbească nepăsătoare la aceste cuvinte, dar un- 


EEr a dl Et meta poi Ap e lee Rein a Pe aa a be ae ai a i 


— PIE pa— 
a, a 


a Fis adi e 


ao r E ua 


a p TAR € = mai 


i, 


oftat pe jumătate înăbuşit îi ieşi din fundul 
pieptului şi dădu o dezminţire ochilor; apoi adăugă, 
cu un glas căruia încerca în zadar să-i ascundă 
emoția: 

— Senior Pierre, de ce nu faci dumneata această 
observaţie chiar ducelui, dumneata care eşti omul 
său de încredere? 

— Mă voi feri să fac acest lucru fără o poruncă 
specială din partea voastră, doamnă; înapoierea sa 
nu mi-ar înlătura prilejul pe care mi-l dă lipsa şi 
anume de a veghea asupra voastră? 

— Singurul şi adevăratul păzitor al meu este 
monseniorul duce de Turena şi, pentru că nu 
aşteptai decât porunca mea, du-te şi-i spune că-l 
rog să se înapoieze lângă mine. 

Pierre de Craon se înclină şi plecă să-i transmită 
ducelui vorbele doamnei Valentina. În clipa în care 
se înapoiau amândoi spre ea, un țipăt ascuţit se 
auzi din mulţime; o fată tânără leşinase. Asemenea 
întâmplări erau prea obişnuite într-o împrejurare ca 
aceasta pentru ca înaltele personaje de care ne 
ocupăm în momentul de faţă să dea cea mai mică 
atenţie. Reveniră deci, fără măcar să-şi arunce 
privirile înspre partea de unde venise ţipătul, spre 
a-şi lua locul în preajma doamnei ducese de 
Turena; şi, ca şi când alaiul n-ar fi aşteptat decât 
acest moment, porni îndată la drum, dar găsi în 
curând un motiv spre a se opri din nou. 

La poarta fortăreței Châtelet din Paris, se afla o 
estradă înfâţişând un castel de lemn pe care erau 
zugrăvite pietre, în colţurile căruia se înălţau două 
gherete ocupate de santinelele înarmate din cap 
până în picioare; camera cea mare de la parter era- 


rea Preta aaa DB Dr Ann a 


BEF ei A oi ae pol e E mea tei, ob E E | z tai Pie Pa 


T 3 a a z - *. | 
si 


— POE pp 
a, a 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


E i i 


deschisă privirilor publicului, ca şi când s-ar fi 
dărâmat peretele ce dădea spre stradă; în această 
cameră se afla un pat bogat împodobit şi 
înconjurat de perdele ca şi al regelui din palatul 
său Saint-Paul şi pe patul acela, care închipuia 
patul de justiţie, era culcată o fată tânără 
înfăţişând pe sfânta Ana. 

In jurul castelului se plantaseră atâţia copaci 
verzi, încât ai fi crezut că e o pădure din cele mai 
dese, iar prin pădure alergau o mulţime de iepuri, 
în vreme ce numeroase păsări de toate culorile 
zburau din cracă în cracă, spre marea uimire a 
gloatei, care se întreba cum se putuseră îmblânzi 
nişte animale de obicei atât de sălbatice. Dar se 
minunară şi mai mult, când văzură ieşind din 
pădure un frumos cerb alb de mărimea celor ce se 
aflau închişi la palatul regelui, atât de iscusit lucrat, 
că ai fi crezut că este viu şi însufleţit; căci un om, 
ascuns în corpul lui, făcea să i se mişte ochii, să-şi 
deschidă gura şi să-şi mişte picioarele. Avea 
coarnele aurite, o coroană asemenea cu coroana 
regală la gât, iar pe piept îi atârna scutul azuriu cu 
trei flori de crin din aur, înfăţişând armoariile 
regelui şi-ale Franţei. Aşa mândru şi frumos, nobilul 
animal înaintă spre patul de justiţie, luă cu laba 
dreaptă spada al cărui simbol era şi, ridicând-o în 
aer, o mişcă de câteva ori. În clipa aceea, din 
pădurea opusă, se văzură ieşind un leu şi un vultur, 
simboluri ale puterii şi voiră să răpească prin forţă 
spada sfântă; însă douăsprezece fete tinere 
îmbrăcate în alb, ţinând fiecare un şirag de mătănii 
din aur într-o mână şi o spadă în alta, ieşiră la 
rându-le din pădure şi, ca simboluri ale religiei, îl- 


A ELE et pipe -i E Sieu aa pa i i ei bi e a a 


= yr a 5 
"F Ri „a 


înconjurară pe cerb stând gata să-l apere. După 
câteva încercări zadarnice de a-şi îndeplini scopul, 
leul şi vulturul, învinşi, intrară din nou în pădure. 
Meterezul viu care apăra dreptatea se dădu la o 
parte, iar cerbul veni cu multă drăgălăşenie să se 
aşeze în genunchi în faţa litierei reginei, care îl 
lăudă şi-l mângâie cum avea obiceiul să facă celor 
pe care regele îi hrănea la palatul său. Acest 
spectacol i se păru foarte curios reginei, precum şi 
seniorilor din suita sa. 

Între timp, se lăsase seara; căci, de la Saint- 
Denis, nu putuseră merge decât la pas, iar 
diferitele spectacole înşiruite de-a lungul drumului 
întârziaseră nespus de mult alaiul; dar în sfârşit se 
apropiau de Notre-Dame unde se ducea regina. 
Numai podul Change mai rămăsese de traversat, şi 
nimeni nu mai credea că se mai poate născoci 
ceva nou, când deodată apăru un spectacol uimitor 
şi neaşteptat: un om îmbrăcat ca un înger se ivi în 
vârful turnurilor catedralei, purtând o făclie în 
fiecare mână şi mergând pe o frânghie atât de 
subţire încât abia se zărea; cobori pe deasupra 
caselor părând că aluneca în aer ca prin minune şi, 
făcând numeroase tururi de forţă, veni să se aşeze 
pe una din casele ce mărgineau podul”. Când 
regina ajunse în faţa lui, îi interzise să se înapoieze 
pe acelaşi drum, de teama vreunui accident; însă 


”9-Froissart şi călugărul de la Saint-Denis povestesc acelaşi fapt; 
numai că Froissart indică drept teatru al acelei zile podul Saint- 
Michel, în vreme ce călugărul de la Saint-Denis numeşte podul 
Change. Froissart, desigur se înşală; un asemenea spectacol nu 
putea fi pregătit pe podul Saint-Michel, aflat de partea cealaltă a 


bisericii Notre-Dame şi care, prin urmare, nu se afla nicidecum | 


pe drumul reginei. (N.A.). 


Po TA Fa muia 


ba | 


B 


E rw 


E Ba — gra kas e E E A 


el, ştiind bine ce o făcuse pe regină să dea aceasta 
poruncă, nu ţinu seamă de nimic şi, urcând înapoi 
de-a-ndărătelea, pentru a nu întoarce spatele 
suveranei, ajunse pe vârful turnului catedralei şi se 
afundă în aceeaşi deschizătură prin care ieşise. 
Regina întrebă cine era omul acela atât de sprinten 
şi atât de dibaci; i se răspunse că era un genovez 
de origine, meşter în asemenea jocuri. 

În timpul acestei ultime feerii, negustorii de 
păsări se adunaseră în mare număr în drumul 
reginei, purtând în colivii o mulţime de păsărele 
cărora le dădură drumul să zboare de-a lungul 
podului, în vreme ce trecea regina. Era un vechi 
obicei care făcea aluzie la speranţa pe care 
poporul o avea mereu că o nouă domnie avea să 
lase să-şi ia zborul noi libertăţi; obiceiul s-a pierdut, 
dar nu şi speranţa. 

Ajungând la biserica Notre-Dame, regina îl găsi 
pe episcopul Parisului care o aştepta pe treptele 
portalului, purtând mitra şi  patrafirul, care 
simbolizau casca şi platoşa Mântuitorului; în jurul 
lui se aflau marele cler şi delegaţii Universităţii 
căreia titlul ei de fiică mai mare a regelui îi dădea 
privilegiul să asiste la încoronare. Regina cobori din 
litieră, ceea ce făcură şi doamnele din suita sa, 
precum şi cavalerii, care îşi lăsară caii în paza 
pajilor şi, însoţită de ducii de Turena, de Berry, de 
Burgundia şi de Bourbon, intră în biserică, 
urmându-l pe episcop şi pe cei din cler, care 
cântau tare şi desluşit laudele lui Dumnezeu şi ale 
Fecioarei Maria. 

Când ajunse în faţa marelui altar, doamna 
Isabela îngenunche cu multă evlavie şi, după ce-şi- 


i m -i rm 


xn" A + PL a la piata - 


era Preta oaia DB Dr Ama 


— POE pp 


e a e 


E 


am ie, F 


Po a l Foa mau 


Li 


spuse rugăciunile, dărui bisericii Notre-Dame patru 
bucăţi de stofă cu țesătură de aur, precum şi 
coroana pe care îngerii i-o aşezaseră pe cap la a 
doua poartă Saint-Denis. In schimb, seniorul Jean 
de la Rivière şi seniorul Jean Le Mercier aduseră 
alta mai bogată şi mai frumoasă, la fel cu aceea pe 
care o purta regele când se afla pe tron. Episcopul 
o apucă de floarea de crin ce o închidea, iar cei 
patru duci, sprijinind-o cu mâna, o aşezară uşor pe 
capul doamnei Isabela: îndată se înălţară strigăte 
de bucurie din toate părţile; căci numai din clipa 
aceea doamna Isabela era cu adevărat regina 
Franţei. 

Regina şi seniorii ieşiră atunci din biserică şi se 
urcară ca şi mai înainte, în litiere, pe cai de paradă 
sau cai obişnuiţi; de ambele părţi ale alaiului, se 
aflau şase sute de servitori purtând lumânări 
aprinse, astfel încât străzile străluceau de atâta 
lumină ca şi când soarele ar fi fost pe cer. Regina 
fu condusă la palatul din Paris, unde o aştepta 
regele, având la dreapta pe regina Jeana, iar la 
stânga pe ducesa de Orleans. Ajungând în faţa lui, 
regina cobori şi îngenunche aşa cum făcuse la 
biserică; prin aceasta arăta că îl recunoştea pe 
Dumnezeu cu stăpânul ei în cer, iar pe rege ca 
stăpânul ei pe pământ. Regele o ridică şi o 
îmbrăţişă; poporul strigă: „Ura!” căci crezu, 
vâzându-i atât de uniţi, atât de tineri şi atât de 
frumoşi, că cei doi îngeri păzitori ai regatului 
Franţei părăsiseră dreapta şi stânga lui Dumnezeu. 

Atunci seniorii îşi luară rămas bun de la rege şi 
de regină spre a se retrage fiecare în palatul său; 
nu mai rămaseră în juru-le decât cei ce făceau - 


EEr a dl Et meta pol A nt a RA e e ea aa a be ee ai a 


E irina F Te maia. 


b | 


i 


— i i 


parte din casa regală; cât despre popor, el rămase 
în fața palatului strigând „Ura!” până când ultimul 
paj intrase în urma ultimului senior; atunci poarta 
se închise, făcliile ce luminau piaţa se împrăştiară 
sau se stinseră una câte una, iar mulţimea se 
scurse prin miile de străzi ce împânzeau oraşul, 
străzi care, întocmai ca arterele şi venele, duc 
viaţa spre marginile capitalei; în curând din toată 
zarva nu mai rămase decât un zumzet, apoi chiar 
şi zumzetul se micşoră încetul cu încetul. O oră mai 
târziu, totul era tăcere şi întuneric şi nu se mai 
auzea fremătând decât vuietul confuz şi înăbuşit 
care se compune din zgomote nocturne şi 
nelămurite ce par respiraţia adâncă a unui uriaş 
adormit. 

Ne-am lungit cam mult cu descrierea intrării 
reginei Isabela în oraşul Paris, a personajelor care o 
însoțeau şi serbărilor ce i-au fost date cu acest 
prilej; am făcu aceasta nu numai pentru a da 
cititorilor noştri o idee despre moravurile şi 
obiceiurile timpului, ci mai mult spre a arăta, tot 
atât de slabe şi sfioase ca şi fluviile la izvorul lor, 
iubirile fatale şi duşmăniile de moarte care, încă de 
atunci, luau naştere în jurul tronului. Acum le vom 
vedea  frământându-se în bătaia vânturilor, 
crescând în iureşul furtunilor şi străbătând, 
nestăpânite şi funeste, acel pământ al Franţei în 
care aveau să sape urme atât de adânci, şi acea 
nefericită domnie, pe care dezmăţul lor avea s-o 
pustiască. 


Îi „aici aia e 


00 


u există romancier sau istoric care să nu fi dat o 

dezvoltare metafizică cauzelor mărunte şi 

efectelor mari; aceasta pentru că e cu neputinţă 
să cercetezi adâncurile istoriei sau străfundurile 
inimii fără să te înspăimânţi văzând cu câtă 
uşurinţă un incident neînsemnat, care atunci când 
s-a iscat a trecut nebăgat în seamă, printre atât de 
numeroasele mici întâmplări ce formează viaţa, 
poate, după o anumită bucată de vreme, să se 
prefacă în catastrofă pentru o existenţă sau pentru 


un imperiu; astfel că unul din studiile cele mai. . 


aici aaa e 


atrăgătoare ale poetului sau filozofului, este să 
coboare în această catastrofă împlinită, ca în 
craterul unui vulcan stins, apoi, urmărind-o în toate 
ramificaţiile ei, să urce până la obârşie. E drept că 
aceia pe care inima îi îndeamnă să se dedea la 
asemenea cercetări, şi se dedau vreme 
îndelungată şi cu patimă, riscă să-şi schimbe 
încetul cu încetul ideile vechi cu cele noi; şi, după 
cum merg călăuziţi de făclia ştiinţei sau de steaua 
credinţei, din evlavioşi cum erau ajung atei, sau din 
atei, credincioşi; căci în înlănţuirea împrejurărilor, 
unul a crezut că recunoaşte toanele ciudate ale 
întâmplării, altul a crezut că vede mâna pricepută 
a lui Dumnezeu. Unul a spus, ca Ugo Foscolo!: 
Fatalitate; altul a spus, ca Sylvio Pellico": 
Providență; şi atunci au fost rostite de ei singurele 
două cuvinte ce au aceleaşi înţelesuri în limba 
noastră: deznădejdea şi resemnarea. 

Fără îndoială că din dispreţ faţă de amănuntele 
mici şi cercetările curioase, istoricii noştri moderni 
au făcut atât de searbăd şi de obositor studiul 
istoriei noastre!?; ceea ce este mai interesant în 
alcătuirea maşinii omeneşti, nu sunt organele 
necesare vieţii, sunt muşchii care primesc puterea 
şi îmbinările numeroase de vene care le poartă 
sângele. 

În locul acestei critici de care am vrea să ne 


11 0-Scriitor şi poet italian (1778—1827) autorul lucrării Scrisorile 
lui Jacopo Ortis. (N.T.). 
1]1-Scriitor italian (1789—1854). A petrecut nouă ani în 
închisorile de la Spielberg, unde a scris emoţionanta carte 
Închisorile mele. (N.T.). 


1212-Se înţelege de la sine că sunt scutiţi de asemenea atacuri, i 


Guizot, Chateaubriand şi Thierry. (N.A.). 


PP ar l F a muia 


b | 


B 


E rw 


E Baia — e ai ka= | aa: i 


ferim, ne atragem mustrările opuse; dar 
convingerea noastră este că, în alcătuirea 
materială a naturii, ca şi în existenţa morală a 
omului, în perindarea fiinţelor ca şi în întâmplările 
vieţii, nimic nu se face la întâmplare, nicio treaptă 
din scara lui lacob nu este ruptă, ci fiecare specie 
îşi are legătura ei, fiecare lucru are un antecedent. 

Vom face aşadar tot ce ne va sta în putinţă 
pentru ca niciodată acest fir, care va lega micile 
evenimente de marile catastrofe, să nu se rupă în 
mâinile noastre, iar cititorii nu vor avea decât să-l 
urmărească spre a străbate împreună cu noi miile 
de cotituri ale labirintului lui Dedal. 

Această introducere ni s-a părut necesară la 
începutul unui capitol care ar putea de la prima 
vedere să pară străin de cel pe care l-am scris, şi 
fără vreo legătură cu cele ce-i vor urma; e drept că 
oricine ar putea să bage repede de seamă această 
greşeală; dar ne supunem unei temeri datorate 
experienţei şi ne e frică să nu fim judecaţi pe părţi, 
înainte de a fi înţeleşi pe de-a-ntregul. După ce am 
dat această explicaţie, să revenim la subiectul 
nostru. 

Dacă cititorul nu se teme să hoinărească cu noi 
prin străzile Parisului pe care i le-am arătat la 
sfârşitul capitolului precedent atât de pustii şi atât 
de întunecate, îl vom transporta la răspântia dintre 
strada Coquilligre şi strada Sejour; abia pătrunşi 
acolo vom vedea, printr-o poartă tainică a palatului 
Turena, care a devenit mai apoi palatul Orleans, 
ieşind un bărbat înfăşurat într-una din acele mantii 
îmblănite al cărei capişon se răsfrângea pe faţă, 
atunci când cel care o purta voia să rămână - 


PEPE E ir, 


EEN D a PL la pi Mat - 


N ET, pi E Pai Mun ama TE 


— POE pp 


a. 


e aT 


Se 


CT" F 


Po TA Pa 7 mau 


|| 


necunoscut. Bărbatul acela, după ce se opreşte ca 
să numere bătăile, care sunau de zece ori la 
marele orologiu al Luvrului, găseşte fără îndoială 
că ora e primejdioasă; căci, pentru a nu fi luat prin 
surprindere, trage spada din teacă, o face să se 
îndoaie apăsând-o de prag, ca pentru a se asigura 
cât e de oţelită şi, mulţumit desigur de proba 
făcută, porneşte nepăsător la drum, scoțând 
scântei, cu vârful de oţel, din piatra caldarâmului, 
şi fredonând încet un vechi cuplet al castelanului 
de Coucy. 

Să-l urmăm în strada Etuvelor, însă cât mai 
agale, căci se opreşte lângă crucea Trahoir spre a 
face o scurtă rugăciune; apoi, ridicându-se, îşi reia 
cântecul de unde l-a lăsat, şi o porneşte pe strada 
Saint-Honore6, cântând mereu mai încet pe măsură 
ce se apropie de strada Ferronerie; ajuns acolo, se 
opreşte din cântat, o ia în tăcere de-a lungul zidului 
de la cimitirul Sfinţii Inocenţi străbătând cam trei 
sferturi din lungimea lui; apoi deodată, trecând 
strada repede şi în linie dreaptă, se opreşte în faţa 
unei portiţe, la care bate încet de trei ori; de altfel 
se pare că era aşteptat, căci oricât de înceată 
fusese bătaia, i se răspunde prin aceste cuvinte: 

— Dumneata eşti, jupân Ludovic? 

Şi la răspunsul lui afirmativ, poarta se deschide 
uşurel şi se închide de îndată ce a trecut pragul. 

Totuşi, oricât de grăbit ni s-a părut la început 
acest personaj, căruia am auzit că i se spune jupân 
Ludovic, se opreşte pe alee, îşi vâră spada în teacă 
şi, aruncând în braţele celei ce-i dăduse drumul să 
intre mantaua cu mâneci cu care e înfăşurat, apare 
într-un costum simplu dar elegant; costumul, ce- 


BET ei A oi ae pol e E E ee n, Ei ap z tai Pie Pa 


E 
E 


1 
$i 
| 
| 


x 


n T A a a 


b | 


F 


E rw 


părea al unui scutier de casă mare, se compunea 
dintr-un capişon de catifea neagră şi dintr-o 
jachetă de aceeaşi stofă şi de aceeași culoare, 
despicată de la încheietura mâinii până la umăr 
spre a lăsa să se vadă o mânecă din mătase verde 
strânsă pe braţ; purta pantaloni strâmţi, iar pe una 
din coapse avea brodat un blazon cu trei flori de 
crin din aur, având deasupra o coroană ducală. 

După ce se văzu descotorosit de manta, jupân 
Ludovic, cu toate că nu avea nici lumină, nici 
oglindă, pierdu o clipă cu aranjatul toaletei, şi 
numai după ce trăsese pulpana jachetei, ca să i se 
lipească mai elegant în jurul taliei, şi numai după 
ce se asigurase că frumosu-i păr blond îi cădea 
bine netezit şi rotunjit pe umeri, spuse pe un ton 
nepăsător: 

— Bună seara, doică Jehanne; văd că faci pază 
bună; mulțumesc. Ce face frumoasa dumitale 
stăpână? 

— Vă aşteaptă. 

— Bine; iată că am sosit. E în odăița ei, nu-i aşa? 

— Da, jupâne. 

— Tatăl ei? 

— S-a culcat. 

— Bine. 

În momentul acela, vârful pantofului întâlni prima 
treaptă a scării în spirală ce ducea la caturile de 
sus ale casei şi, cu toate că nu era nicio lumină, 
urcă treptele ca unul care cunoaşte bine drumul. 
Ajungând la al doilea cat, zări lumină prin 
crăpătura unei uşi; îndată se apropie încet şi nu 
avu decât s-o împingă cu mâna spre a se găsi într- 
o odaie a cărei mobilă era a unei persoane de- 


Po a a aia 


b | 


B 


E i i 


condiție mijlocie. 

Necunoscutul intrase pe vârful picioarelor şi fără 
să fie auzit. Putu aşadar să privească o clipă 
tabloul fermecător ce i se oferi vederii. 

Lângă un pat cu stâlpi răsuciți şi înconjurat de 
perdele de damasc verde, o tânără fată stătea în 
genunchi în faţa scăunelului de rugăciune: era 
îmbrăcată cu o rochie lungă şi albă ale cărei 
mâneci, atârnând până la pământ, lăsau să se 
vadă, începând de la cot, nişte braţe minunat 
rotunjite, terminate prin două mâini albe şi subţiri 
pe care îşi rezema în clipa aceea capul; lungu-i păr 
blond, căzându-i pe umeri, urma ondulările taliei şi 
cobora ca o reţea de aur, până pe podea; era în 
acest veşmânt ceva atât de simplu, atât de ceresc 
şi atât de aerian, încât s-ar fi putut crede că aceea 
care îl purta făcea parte dintr-o altă lume, dacă 
cele câteva suspine înăbușite n-ar fi vădit o fiică a 
pământului, născută din femeie şi făcută pentru a 
suferi. 

Auzind aceste suspinuri, necunoscutul făcu o 
mişcare; tânăra se întoarse. Necunoscutul rămase 
nemişcat vâăzând-o atât de tristă şi atât de palidă. 

Atunci ea se ridică, înaintă încet spre frumosul 
tânăr, care o privea cum se apropie, rămânând 
tăcut şi uimit; apoi, după ce ajunse la câţiva paşi 
de el, puse un genunchi pe pământ. 

— Ce faci, Odette? îi zise el, şi ce-nseamnă 
purtarea asta? 

— Este aceea care se potriveşte unei sărmane 
copile ca mine, atunci când se află în faţa unui 
mare prinţ ca dumneavoastră, răspunse tânăra / 
clătinând uşor din cap. > 


Pe irina F Te maia. 


b | 


B 


— "rw 


— Visezi, Odette? 

— Să dea Dumnezeu să visez, monseniore, şi la 
trezire să mă găsesc aşa cum eram înainte de a vă 
vedea, fără lacrimi în ochi, fără iubire în inimă! 

— Pe sufletul meu, eşti nebună, sau cineva îţi va 
fi spus vreo minciună. la zi! 

La aceste cuvinte, îşi încolăci braţele în jurul 
mijlocului fetei şi o ridică; dar ea îşi depărtă pieptul 
de cel al ducelui împingându-l cu amândouă 
mâinile şi aplecându-se spre spate, fără ca totuşi 
să poată rupe legătura ce o reţinea. 

— Nu sunt nebună, monseniore, urmă ea fără a 
încerca să facă, pentru a se desprinde, o altă 
sforţare de a cărei neputinţă îşi dădea seama, şi 
nimeni nu mi-a spus vreo minciună; v-am văzut cu 
ochii mei. 

— Unde oare? 

— În cortegiu, vorbind cu doamna regină, şi v-am 
recunoscut, cu toate că eraţi îmbrăcat cu multă 
măreție, monseniore. 

— Te  înşeli, Odette, şi te amăgeşte vreo 
asemănare. 

— Da, am încercat şi eu să cred la fel, şi aş fi 
crezut poate; dar un alt senior a venit să vă 
vorbească, şi l-am recunoscut pe cel cu care aţi 
venit împreună alaltăieri aici, pe care îl numeaţi 
prieten şi despre care spuneaţi că şi el este în 
slujba ducelui de Turena. 

— Pierre de Craon? 

— Da, numele acesta, cred... mi s-a spus. 

Făcu o pauză, după care urmă cu tristeţe: 

— Pe mine nu m-aţi văzut, monseniore; căci nu 


aveaţi ochi decât pentru regină; n-aţi auzit ţipătul - 


i pat oii ra Pl E pi S, Di Pa ca Pip n le Pa 


i 


e ina Ta Te maia. 


b | 


B 


E i i 


E Ba — gra ea > = ÎI. i 


pe care l-am scos când am leşinat şi când am 
crezut că mor; căci nu ascultați decât glasul 
reginei; şi acest lucru e foarte simplu, ea e atât de 
frumoasă! Ah!... Ah! Dumnezeule! Dumnezeule! 
Zicând acestea, pieptul sărmanei copile tresaltă 
de suspine. 

— Ei bine, Odette, spuse ducele, ce importanţă 
are cine sunt, de vreme ce te iubesc? 

— Ce importanţă are, monseniore? zise Odette 
desprinzându-i-se din braţe. Ce importanţă are, 
ziceţi? Nu vă înţeleg. 

Dar aproape numaidecât, ca şi când această 
sforţare ar fi obosit-o, lăsă să-i cadă capul pe piept, 
privindu-l mereu pe duce. 

— Şi ce s-ar fi ales de mine dacă, crezându-vă 
egalul meu, v-aş fi cedat, în speranţa că m-aţi fi 
luat în căsătorie, atunci când mă rugaţi în 
genunchi? Venind astă-seară aici, m-aţi fi găsit 
moartă. O! dar m-aţi fi uitat repede; regina e aşa 
de frumoasă!... 

— Ascultă, Odette; da, e adevărat, te-am înşelat 
spunându-ţi că nu eram decât un scutier; sunt 
ducele de Turena, aşa e. 

Odette scoase un oftat adânc. 

— Dar, ia spune-mi, nu mă iubeşti mai bine 
bogat şi strălucitor cum m-ai văzut ieri, decât 
simplu şi sărac cum mă vezi acum? 

— Eu, monseniore, nu vă iubesc. 

— Cum! Dar mi-ai spus-o de zeci de ori... 

— L-aş fi iubit pe scutierul regelui, l-aş iubi pe cel 
care este egalul sărmanei Odette de Champdivers; 
l-aş iubi până într-atât încât să-i dau zâmbind 
sângele şi viaţa; le-aş da de asemenea, din datorie, - 


i m -i rm 


Eas D a qre an A - 


E irina îm Te maia 


b | 


B 


E i i 


E Baa — gra ea > => Îi i 


monseniorului duce de Turena. Însă ce-ar face cu 
sângele şi viaţa mea nobilul soţ al doamnei 
Valentina de Milano, cavalerul curtenitor al reginei 
Isabela de Bavaria? 

Ducele se pregătea să răspundă, când în aceeaşi 
clipă doica intră foarte speriată. 

— Vai! biata mea copilă, zise ea alergând la 
Odette, ce vor să facă din dumneata? 

— Cine oare? întrebă ducele. 

— Vai! jupân Ludovic, au venit să o cheme pe 
domnişoara. 

— Dar de unde? 

— De la curte. 

Ducele încruntă din sprâncene. 

— De la curte? 

O privi pe Odette. 

— Şi cine trimite s-o cheme, mă rog? întrebă 
ducele uitându-se bănuitor la Jehanne. 

— Doamna Valentina de Milano. 

— Soţia mea? strigă ducele. 

— Soţia sa? repetă Jehanne înmărmurită. 

— Da, soţia sa, zise Odette sprijinindu-şi mâna pe 
umărul doicii; cel pe care-l vezi este monseniorul 
frate al regelui. Are o soţie căreia îi va fi spus, 
râzând: „În strada Ferronerie, în faţa cimitirului 
Sfinţii Inocenţi, se află o sărmană fată care mă 
primeşte în fiecare seară, în vreme ce bătrânul ei 
tată... Vai! nici nu-ţi închipui cât mă iubeşte!” 

Odette începu să râdă cu amărăciune. 

— lată ce i-a spus. Şi soţia sa vrea să mă vadă, 
fără îndoială. 

— Odette, întrerupse enervat ducele, să mor 
dacă e aşa! Aş fi preferat să pierd o sută de mii de -- 


i m -i ri 


EEN D a PL la papat - 


N ET, ai E Plai Mun ama 


— POE pp 
a. y 


a aT 


livre decât să se întâmple una ca asta! O! [i-o jur, 
am să aflu cine ar fi putut să ne dezvăluie taina; şi 
vai de acela care îşi va fi bătut astfel joc de mine! 
Făcu o mişcare spre a ieşi. 

— Unde vă duceţi, monseniore? întrebă Odette. 
— Nimeni, în palatul meu de Turena, nu are 
dreptul să dea ordine decât numai eu, şi am să 
poruncesc oamenilor ce se află acolo jos să plece 
numaidecât. 

— Sunteţi stăpân să faceţi ce voiţi, monseniore; 
dar oamenii aceia vă vor recunoaşte; vor spune 
doamnei Valentina că sunteţi aici, ceea ce dânsa 
poate nu ştie; are să mă creadă mai vinovată decât 
sunt până acum şi atunci voi fi pierdută fără 
cruţare. 

— Dar n-ai să te duci la palatul Turena! 

— Dimpotrivă, monseniore, trebuie neapărat să 
mă duc. O voi vedea pe doamna Valentina şi, dacă 
nu are decât bănuieli, am să-i mărturisesc totul; 
apoi am să-i cad la genunchi; mă va ierta. Cât 
despre dumneavoastră, monseniore, are să vă 
ierte de asemenea, iar iertarea voastră va fi chiar 
mai uşor de obţinut decât a mea. 

— Fă cum vrei, Odette, zise ducele; ai totdeauna 
dreptate şi eşti un înger. 

Odette zâmbi cu tristeţe şi îi făcu semn Jehannei 
să-i dea o pelerină. 

— Şi cum ai să mergi la palat? 

— Oamenii aceia au o litieră, răspunse Jehanne 
aşezând pelerina pe umerii goi ai stăpânei. 

— In orice caz, am să veghez asupra dumitale, 
zise ducele. 

— Până acum a vegheat Dumnezeu, monseniore,- 


a oa EE oi ap O E i ma PP Da Le ie pe ia EI 


E ia F Te maia. 


b | 


B 


E rw 


E Baa — gra ea > => Îi i 


şi nădăjduiesc că se va îndura să mai vegheze şi 
de aci încolo. 

Acestea zise, îl salută pe duce cu respect şi 
demnitate; apoi, coborând scara: 

— lată-mă, domnilor, spuse celor ce o aşteptau; 
sunt la dispoziţia dumneavoastră; conduceţi-mă 
unde voiţi. 

Ducele rămase o clipă nemişcat şi tăcut pe locul 
unde îl lăsase Odette; apoi, repezindu-se afară din 
odaie, cobori în grabă scara, se opri o clipă la 
poarta ce da în stradă, spre a vedea încotro o 
luaseră oamenii ce duceau litiera; o văzu 
înaintând, între două torţe, spre strada Saint- 
Honoré; atunci ocoli, alergând mereu, prin strada 
Saint-Denis; o luă apoi pe strada Fers şi, 
străbătând hala de grâu, ajunse la palatul Turena 
tocmai la timp pentru a zări convoiul la capătul 
străzii Etuvelor. Fiind sigur de-acum că le-o luase 
înainte cu câteva minute, intră atunci prin portiţa 
dosnică pe care l-am văzut ieşind şi, ducându-se în 
apartamentul lui, se strecură fără zgomot spre o 
încăpere ce dădea în dormitorul doamnei 
Valentina, de unde printr-un ochi de geam putu să 
vadă tot ce se petrecea în cameră. Doamna 
Valentina stătea în picioare, enervată şi 
nerăbdătoare; la cel mai mic zgomot, îşi întorcea 
privirile spre uşa de intrare, iar frumoasele-i 
sprâncene negre, care formau un arc atât de 
desăvârşit când faţa îi era liniştită, se încruntau cu 
putere; de altfel, era îmbrăcată fără cusur; totuşi, 
din când în când, tot se mai ducea în faţa unei 
oglinzi. Işi silea chipul să ia din nou expresia de 
blândeţe ce făcea caracterul principal al înfăţişării - 


i m -ni ri 


EAN D a iiaea a - 


ki 


— PE pp 
a, a 


N ia îm Te maia. 


H | 


B 


E rw 


sale, apoi mai adăuga vreo podoabă la 
pieptănătură; aceasta pentru că voia să o 
zdrobească îndoit pe femeia care avusese 
îndrăzneala să-i fie rivală, şi prin demnitatea 
rangului şi prin măreţia frumuseţii. 

În cele din urmă, auzi într-adevăr un zgomot în 
anticameră; se opri ascultând, duse o mână la 
frunte, în vreme ce cu cealaltă căuta un punct de 
sprijin pe spătarul ascuţit al unui fotoliu sculptat; 
căci o ameţeală îi trecea peste ochi şi simţea că-i 
tremură genunchii. In sfârşit uşa se deschise şi 
apăru un valet, anunțând că tânăra pe care ducesa 
dorise s-o vadă aştepta bunul său plac spre a intra; 
ducesa făcu semn că era gata s-o primească. 

Odette îşi lăsase pelerina în anticameră; apăru 
deci în găteala simplă pe care i-am văzut-o; îşi 
strânsese doar părul lung într-o cosiţă şi, întrucât 
nu găsise nimic în litieră ca să şi-o prindă pe 
frunte. îi cădea într-o parte peste piept şi cobora 
până la genunchi. Se opri în uşă, care se închise în 
urma ei. 

Ducesa rămase tăcută şi nemişcată în faţa 
acestei apariţii albe şi neprihănite; se mira că o 
găseşte pe această fată, despre care îşi făcuse, 
fără îndoială altă idee, atât de modestă şi atât de 
demnă; în sfârşit, îşi dădu seama că se cuvenea ca 
ea să vorbească cea dintâi, căci toată stinghereala 
era de partea ei. 

— Apropie-te, zise ea cu un glas a cărui emoție îi 
denatura blândeţea firească. 

Odette înaintă cu ochii plecaţi, dar cu fruntea 
liniştită; apoi, ajungând la trei paşi de ducesă, puse : 
un genunchi pe pământ. 4 


— POE pp 
a. a 


E a l F a maia 


H | 


B 


E i i 


— Aşadar dumneata eşti, urmă doamna 
Valentina, cea care vrei să-mi răpeşti dragostea 
monseniorului, şi care îţi închipui, după toate 
astea, că n-ai decât să îngenunchezi în faţa mea ca 
să capeţi iertare? 

Odette se ridică cu vioiciune; o roşeaţă aprinsă i 
se urcă în obraji. 

— Am pus un genunchi pe pământ, doamnă, zise 
ea, nu pentru a vă cere iertare; căci, mulţumesc lui 
Dumnezeu, n-am să-mi reproşez nicio vină faţă de 
dumneavoastră. Am pus un genunchi pe pământ, 
pentru că sunteţi o mare prinţesă iar eu nu sunt 
decât o fată sărmană; însă, acum când mi-am 
îndeplinit datoria faţă de rangul vostru, am să vă 
vorbesc în picioare. Alteța Voastră să mă întrebe şi 
eu sunt gata să-i răspund. 

Doamna Valentina nu se aşteptase la un 
asemenea sânge rece; ea înţelese că numai 
nevinovăția putea să-l susţină sau neruşinarea să-l 
poată imita. Îi văzu frumoşii ochi albaştri, atât de 
blânzi şi atât de străvezii, încât păreau sortiţi să 
lase să se citească până în adâncul inimii, şi îşi 
dădu seama că această inimă trebuia să fie 
neprihănită ca a Fecioarei. Ducesa de Turena era 
bună, astfel că primul moment de gelozie italiană 
care o făcuse să acţioneze se stinse; întinse mâna 
spre Odette şi îi spuse cu o neasemuită blândeţe în 
glas: 

— Vino. 

Această schimbare în tonul şi în felul de purtare 
al ducesei, răscoli întreaga fiinţă a bietei copile. Ea 
se înarmase împotriva mâniei iar nu împotriva ~“ 
îngăduinţei. Luă mâna ducesei şi o sărută. > 


era Preta oa it DB Rr Am 


e a e 


— POE pp 


— Vai! zise ea suspinând, vai! v-o jur, nu este 
vina mea. A venit la tatăl meu ca un simplu scutier 
al ducelui de Turena, sub motiv că vrea să 
cumpere nişte cai pentru stăpânul său. Eu l-am 
văzut! E aşa de frumos! Îl priveam fără vreo 
bănuială; îl credeam egal cu mine; a venit la mine 
şi mi-a vorbit; nu auzisem niciodată un glas mai 
plăcut, poate numai în visurile mele de copil, pe 
vremea când îngerii mai coborau în somnul meu. 
Nu cunoşteam absolut nimic: că ar fi căsătorit, că 
ar fi duce, că ar fi prinţ. Dacă aş fi ştiut că este 
soţul vostru, doamnă, şi dacă v-aş fi ştiut aşa de 
frumoasă şi strălucitoare cum sunteţi, aş fi ghicit 
numaidecât că îşi bătea joc de mine. Dar, în sfârşit, 
ce-a fost a fost; nu m-a iubit niciodată, iar eu... eu 
nu-l mai iubesc. 

— Biata copilă! zise Valentina privind-o; biata 
copilă care crede că dacă l-a iubit odată mai poate 
să-l uite! 

— N-am spus că l-aş uita, răspunse Odette cu 
tristeţe, am spus că nu l-aş mai iubi; căci nu poţi 
iubi decât un semen de-al tău. Nu poţi iubi decât 
un bărbat a cărui soţie poţi să fii. Vai! leri, ieri, 
când l-am văzut în alaiul acela măreț, cu 
veşmintele acelea minunate; când am recunoscut, 
trăsătură cu trăsătură, pe acel Ludovic pe care-l 
credeam al meu, în Ludovic, duce de Turena, care 
este al vostru, vai! v-o jur, am crezut că-mi 
aruncase cineva vreun farmec şi că ochii mă 
înşală. A început să vorbească: am încetat să respir 
şi să trăiesc pentru a-l asculta. Era glasul lui. li 
vorbea reginei! Ah! Regina! 

Odette fu cuprinsă de un tremur nervos şi- 


BEF ei A Lot ae pol E mea tei e ob E E z tai Pie Pa 


E irina îm e maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baia — gra kas | aa: i 


ducesa îngălbeni pentru o clipă. 

— Oare dumneavoastră nu o urâţi pe regină? 
adăugă Odette cu o expresie de durere cu 
neputinţă de redat. 

Doamna Valentina îşi puse repede mâna pe gura 
tinerei fete. 

— Nu vorbi aşa, copilă! îi zise ea, doamna Isabela 
este suverana noastră; Dumnezeu ne-a dat-o drept 
stăpân şi trebuie s-o iubim. 

— Tot aşa mi-a spus şi tata, răspunse Odette, 
atunci când m-am înapoiat aproape muribundă şi 
când i-am spus că n-o iubeam pe regină. 

Privirile ducesei se aţintiră asupra Odettei cu o 
nespusă expresie de blândeţe şi de bunătate. În 
clipa aceea, Odette şi le ridică cu sfială pe ale ei. 
Privirile celor două femei se întâlniră; ducesa 
desfăcu braţele şi Odette i se repezi la picioare şi îi 
sărută genunchii. 

— Acum, nu mai am nimic să-ţi spun, răspunse 
doamna Valentina; făgăduieşte-mi că nu-l mai 
revezi, atâta tot. 

— Nu vă pot făgădui asta, spre nenorocirea mea, 
doamnă, căci ducele e bogat şi puternic; dacă 
rămân la Paris, poate să pătrundă până la mine; 
dacă mă depărtez, poate să mă urmărească. 
Aşadar nu vă pot făgădui că nu-l mai revăd; dar 
pot să vă jur că mor când îl voi fi revăzut. 

— Eşti un înger, zise ducesa, şi pot nădăjdui la 
oarecare fericire pe lumea asta, dacă îmi 
făgăduieşti că te vei ruga lui Dumnezeu pentru 
mine. 

— Să mă rog lui Dumnezeu pentru 
dumneavoastră, doamnă! Cum? Nu sunteţi una din- 


A Lisenn tal -im 


EEN D a PL a la mp Po - 


e aT 


a ie, ai 


Po a Pa a mai 


nN 


prr 


pmm 


prinţesele norocoase care au o zână drept naşă? 
Sunteţi tânără, sunteţi frumoasă, sunteţi puternică, 
aşa că vă este îngăduit să-l iubiţi. 

— Atunci, roagă-te lui Dumnezeu ca să mă 
iubească el! 

— Voi încerca, spuse Odette. 

Ducesa suflă într-un mic fluier de argint aflat pe 
masă. Auzind chemarea, acelaşi valet care o 
anunţa pe Odette deschise uşa. 

— Condu-o pe tânără acasă la dânsa, îi zise 
ducesa, şi ai grijă să nu i se întâmple niciun 
accident. Odette, adăugă ducesa, dacă vei avea 
vreodată nevoie de ajutor, de ocrotire şi de sprijin, 
gândeşte-te la mine şi vino să mă vezi. 

— De azi înainte voi avea nevoie de puţine 
lucruri pe lumea asta, doamnă; dar vă rog să 
credeţi că nu trebuie neapărat să am vreo nevoie, 
pentru a mă gândi la dumneavoastră. 

Se înclină în faţa ducesei şi ieşi. 

Rămasă singură, doamna Valentina se întinse pe 
un fotoliu, capul i se lăsă pe piept, şi căzu într-o 
adâncă visare. Trecuseră deja câteva minute de 
când se afla cufundată în gânduri, când uşa 
încăperii alăturate se deschise încet. Ducele intră 
fără să fie văzut şi, înaintând spre soţie în aşa fel 
ca să nu fie zărit, se duse să se sprijine de 
speteaza fotoliului pe care stătea ea; apoi, după o 
clipă, văzând că nu i se observase prezenţa, îşi luă 
de la gât un colier de perle minunate şi, ridicându-l 
deasupra capului ducesei, îl lăsă să cadă pe umerii 
ei. Valentina scoase un țipăt şi, ridicând capul, îl 
zări pe duce. 

Aruncă asupra lui o privire fugară  şi- 


e irina îm e maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baia — gra ea > => Îi i 


pătrunzătoare; însă ducele era pregătit pentru 
această înfruntare şi o susținu cu zâmbetul liniştit 
al unui om care n-ar fi ştiut nimic despre cele 
petrecute; ceva mai mult, când ducesa lăsă fruntea 
în jos, el îi trecu mâna pe sub gât şi, ridicându-i 
capul, i-l dădu uşor pe spate, silind-o astfel să-l 
privească a doua oară. 

— Ce vrei de la mine, monseniore? zise 
Valentina. 

— E într-adevăr o ruşine pentru ţara aceea din 
Orient, zise ducele apucând încetişor între degete 
lanţul pe care i-l dăduse soţiei, iar cu perlele îi 
îndepărtă buzele; iată un colier pe care mi l-a 
trimis, socotindu-l ca o minune, regele Ungariei, 
Sigismund de Luxemburg; crede că-mi face un dar 
împărătesc şi văd că am nişte perle mai albe şi mai 
preţioase decât ale sale. 

Valentina oftă; ducele se făcu că nu bagă de 
seamă. 

— Ştii că n-am văzut nimic care să-ţi semene, 
frumoasa mea ducesă, şi că sunt un om fericit că 
stăpânesc o aşa de mare comoară de frumuseţe? 
Acum câteva zile, unchiul meu, de Berry, îmi lăuda 
atât de mult ochii catifelaţi ai reginei, pe care încă 
nu-i remarcasem, când ieri m-am folosit de locul pe 
care-l aveam lângă ea pentru a-i cerceta mai 
îndeaproape. 

— Şi rezultatul? întrebă Valentina. 

— Rezultatul este că mi-am adus aminte să fi 
văzut alţi doi ochi - e drept că nu mai ţin bine 
minte unde - care ar putea să susţină cu mult curaj 
comparaţia cu ai săi. Acum uită-te la mine. Ah, da, 
la Milano i-am văzut, în palatul ducelui Galeas;- 


i m -ni rim, 


EEN A a PL a rela pai Moti - 


N ia F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


E Bia — gra kas | aa: i 


străluceau sub două dintre cele mai frumoase 
sprâncene pe care pensula unui pictor le-a zugrăvit 
pe fruntea unei italience. Aparţineau unei oarecare 
Valentina, ce a ajuns soția nu ştiu cărui duce de 
Turena, care, trebuie s-o recunoaştem, nu merita o 
asemenea fericire. 

— Şi crezi că această fericire i se pare atât de 
mare? zise Valentina privindu-l cu o expresie de 
tristeţe şi de dragoste. 

Ducele îi luă mâna şi o puse pe inima lui; 
Valentina încercă să şi-o retragă; ducele o reţinu 
între mâinile sale şi, scoțând un inel de mare preţ 
din deget, îl trecu în degetul soţiei. 

— Ce-i cu acest inel? întrebă Valentina. 

— Un lucru care îţi aparţine de drept, frumoasa 
mea ducesă, căci dumneata m-ai făcut să-l câştig. 
Trebuie să-ţi povestesc cum s-a întâmplat. 

Ducele părăsi locul ce-l ocupa în spatele fotoliului 
soţiei şi, aşezându-se pe un scăunel la picioarele 
ei, îşi rezemă amândouă coatele pe braţele 
fotoliului. 

— Da, l-am câştigat şi încă de la bietul senior de 
Coucy. 

— Cum aşa? 

— Află deci, - şi te sfătuiesc să-i porţi pică pentru 
asta - că avea pretenţia de a fi văzut două mâini 
cel puţin tot atât de frumoase ca ale dumitale. 

— Şi unde le văzuse? 

— Ducându-se să cumpere un cal de paradă, în 
strada Ferronerie. 

— La cine? 

— La fata unui negustor de cai. Cred că-ți 


închipui că eu am negat că aşa ceva ar fi cu- 


i m -ni rim 


EAN A a PL a la pi Matia - 


i 


— PIE pa 
a, a 


E a e 


putinţă. Din încăpățânare, el şi-a susţinut spusele, 
astfel încât am pus rămăşag, el inelul acesta, eu 
colierul de perle. - Valentina îl privea pe duce, ca 
pentru a-i citi în fundul sufletului. - Atunci, m-am 
deghizat în scutier spre a vede minunăţia, şi m-am 
dus la bătrânul Champdivers să cumpăr, la un preţ 
nebunesc, doi dintre cei mai proşti cai pe care un 
cavaler purtând coroană de duce i-a încălecat 
vreodată drept pedeapsă pentru păcatele lui. Dar 
totodată am văzut-o şi pe zeiţa cu braţe albe, cum 
fi numit-o divinul Homer. Trebuie să recunosc că 
seniorul Coucy nu era un nebun atât de mare cum 
îl crezusem la început, şi era de neînchipuit cum o 
floare atât de frumoasă a putut să crească într-o 
asemenea grădină. Cu toate astea, frumoasa mea 
ducesă, nu m-am dat bătut; ca un cavaler viteaz, 
am susţinut onoarea doamnei gândurilor mele. 
Coucy şi-a menţinut spusele. Pe scurt, ne 
pregăteam să-i cerem monseniorului rege să 
încuviinţeze o luptă spre a lămuri lucrurile, când 
am căzut la învoială să-l luăm drept judecător al 
înţelegerii noastre pe Pierre de Craon, foarte 
priceput în asemenea treburi. Aşadar ne-am dus 
împreună, acum vreo trei zile, mi se pare, la copila 
aceea frumoasă şi, pe cinstea mea, Craon este un 
judecător minunat, astfel că iată inelul în degetul 
dumitale! Ce zici de povestea asta? 

— O cunoşteam, monseniore, zise Valentina 
privindu-l din nou cu îndoială. 

— O! O! Cum aşa? Coucy e un cavaler prea bine 
crescut spre a fi venit să-ţi facă o asemenea 
destăinuire. 

— Tocmai de aceea nu de la el o cunosc. 


Pe irina F Te maia. 


b | 


B 


— rw 


— Dar de la cine oare? întrebă Ludovic 
prefăcându-se cu totul nepăsător. 

— De la judecătorul dumitale. 

— De la seniorul Pierre de Craon? Ah!... 
Sprâncenele ducelui se încruntară cu putere iar 
dinţii îi scrâşniră; dar îşi reluă îndată aerul 
zâmbitor. 

— Da, înţeleg, urmă el; Pierre ştie că îl consider 
ca  însoţitorul meu, că îi arăt foarte multă 
bunăvoință, şi vrea să fie şi pe placul dumitale. De 
minune! Dar nu găseşti că se face destul de târziu 
spre a vorbi astfel de lucruri fără rost? Gândeşte-te 
că regele ne aşteaptă mâine la dejun, că după 
terminarea mesei urmează lupte cavalereşti, că voi 
susţine cu vârful lăncii că eşti cea mai frumoasă şi 
că, acolo, nu-l voi mai avea drept arbitru pe Pierre 
de Craon. 

Zicând acestea, ducele se duse la uşă, prin inelul 
căreia trecu stinghia de lemn înfăşurată în catifea 
brodată cu flori de crin, care era destinată să 
închidă uşa pe dinăuntru. Valentina îl urmărea cu 
privirile; apoi, când se întoarse, ea se ridică şi, 
aruncându-i braţele pe după gât: 

— Vai, monseniore, îi zise, eşti foarte vinovat 
dacă mă înşeli. 


Îi „aici aia e 


k'r 


ool 


doua zi, ducele de Turena se sculă dis-de- 

dimineaţă şi se duse la palat, unde îl găsi pe 

regele Carol pregătindu-se să asculte liturghia. 

gele, care îl iubea mult, înaintă spre el zâmbind 

şi bine dispus; dar băgă de seamă că, în schimb, 

ducele părea foarte trist, lucru care îl nelinişti; îi 
întinse mâna şi privindu-l ţintă: 

— Dragă frate, îi zise el, ce necaz te apasă? 
Spune- mi-l şi mie, căci pari foarte tulburat. 

— Monseniore, zise ducele, am şi de ce. 

— Haide, urmă regele luându-l de braţ şi 
conducându-l la o fereastră, spune-ne totul, căci 
vrem să ştim; şi dacă te-a supărat cineva, va fi de 
datoria noastră să-ţi facem dreptate. 


T- F pa E imi i iu Aeon TE 


— POLE pp 
a, a 


a ie, ai 


Po l Pa fm 


i, 


prr 


pam 


Atunci ducele de Turena îi povesti scena ce se 
petrecuse în ajun şi pe care am încercat să o 
punem sub ochii cititorului. Îi spuse cum seniorul 
Pierre de Craon îi trădase încrederea povestindu-i 
doamnei Valentina tainele sale, şi asta numai cu 
gânduri rele; apoi, când văzu că regele îi 
împărtăşea pica, adăugă: 

— Monseniore, pe credinţa pe care v-o datorez, 
vă jur că, dacă nu-mi faceţi dreptate faţă de acest 
om, îl voi numi trădător şi mincinos astăzi în faţa 
întregii curţi nu va muri decât de mâna mea. 

— N-ai să faci nimic, zise regele, şi asta la rugă- 
mintea noastră, nu-i aşa? Dar îi vom spune chiar 
noi, şi nu mai târziu decât astă-seară, să 
părăsească palatul nostru pentru că nu mai avem 
nevoie de serviciile lui. Cu atât mai mult cu cât nu 
este prima plângere ce ne ajunge la urechi pe 
socoteala lui, şi, dacă ne-am făcu că nu auzim, 
asta din consideraţie pentru dumneata şi pentru că 
era unul din cei mai îndrăgiţi favoriţi ai dumitale. 
Fratele nostru de Anjou, regele Neapolelui, Siciliei 
şi  lerusalimului, unde se află mormântul 
Mântuiţorului - regele îşi făcu cruce - a avut, dacă 
e să-l credem, foarte multe necazuri pentru nişte 
sume însemnate de bani pe care i le-a sustras. De 
altfel, este văr cu ducele de Bretania, care nu ţine 
seama deloc de voinţa noastră, şi ne-o dovedeşte 
pe fiecare zi pentru că nu a adus la îndeplinire 
despăgubirea pe care am cerut-o de la el în 
privinţa bunului nostru conetabil; apoi am mai 
auzit că acel duce răutăcios continuă să nu 
recunoască autoritatea papii de la Avignon, care 
este adevăratul papă şi mai continuă, cu toată - 


BEF ei oi ae pol a E mei tei, ob E E z tai Pie Pa 


era Preta aaa DA Am a 


— POE pp 


a. 


e a e 


Se 


a ie, ai 


PP a l Pa 7 mau 


Li 


interzicerea noastră, să bată monedă de aur, deşi 
nu-i este îngăduit unui vasal să bată decât monedă 
de aramă. Apoi iarăşi, urmă regele însufleţindu-se 
din ce în ce, mai ştiu din izvor sigur, frate, că 
ofiţerii săi de justiţie nu recunosc jurisdicţia 
parlamentului din Paris şi, lucru care este aproape 
crimă de înaltă trădare, merge până acolo încât să 
primească jurământul absolut al vasalilor săi, fără 
să ţină seama de suzeranitatea noastră. Toate 
aceste lucruri şi încă multe altele, fac ca rudele şi 
prietenii ducelui să nu poată fi şi ai mei; şi se 
potriveşte tocmai bine că ai a te plânge de seniorul 
Pierre de Craon, împotriva căruia eu însumi 
începusem să am unele bănuieli. Aşadar, să nu mai 
aduci vorba despre nimic astăzi, iar diseară pune-i 
în vedere voinţa dumitale, căci eu i-o voi pune în 
vedere pe-a mea. Cât despre ducele de Bretania, 
asta e o treabă de la suzeran la vasal şi, dacă 
regele Richard ne acordă armistițiul de trei ani pe 
care i l-am cerut, deşi este susţinut de unchiul 
nostru de Burgundia, a cărui soţie îi e nepoată, 
vom vedea care din noi doi este stăpân în regatul 
Franţei. 

Ducele îi mulţumi regelui, căci îi era foarte 
recunoscător că îi luase partea în legătură cu 
insulta adusă şi se pregăti să se retragă; însă cum 
clopotul de la Sfânta-Capelă suna în momentul 
acela începerea liturghiei, regele îl invită să vină s- 
o asculte, cu atât mai mult cu cât, în mod 
excepţional, avea să fie oficiată de arhiepiscopul 
de Rouen, seniorul Wilhelm de Viena, iar regina 
avea să asiste. 

După liturghie, regele Carol, regina Isabela şi- 


BEF ei A oi ae pol e E mei Sei, ob E E | z a ppa 


a Pe Braa ee 


— POLE pp 
a, a 


a ie, ai 


Po a Pa V-au 


i, 


prr 


pmm 


monseniorul duce de Turena intrară în sala 
ospățului, unde găsiră adunaţi şi aşteptându-i pe 
toţi seniorii şi doamnele pe care rangul, funcţia sau 
plăcerea regelui sau a reginei îi invitase la dejun. 
Prânzul era servit pe marea masa de marmură şi, 
în afară de aceasta, în faţa uneia din coloanele 
sălii, aşezaseră bufetul regelui, bogat acoperit şi 
împodobit cu veselă de aur şi de argint; de jur 
împrejurul mesei se aflau nişte bariere păzite de 
uşieri şi de aprozi, pentru ca să nu poată intra 
decât cei care erau stabiliţi să servească la masă; 
dar, cu toate aceste măsuri de prevedere, abia cu 
mare greutate se putea face serviciul, atât de 
mare era înghesuiala publicului. După ce regele, 
prelaţii şi doamnele îşi spălaseră mâinile în ibrice 
de argint pe care valeţii li le ofereau în genunchi, 
episcopul de Noyon, care făcea pe şeful mesei 
regelui, se aşeză; după el, episcopul de Langres, 
arhiepiscopul de Rouen, apoi regele; acesta era 
îmbrăcat cu o jachetă de catifea grena căptuşită 
toată cu hermină, purta pe frunte coroana Franţei 
şi o avea alături pe doamna Isabela, încoronată şi 
ea cu o coroană de aur; la dreapta reginei se afla 
regele Armeniei, iar după el, în ordinea pe care o 
vom arăta, ducesa de Berry, ducesa de Burgundia, 
ducesa de Tuluza, domnişoara de Nevers, 
domnişoara Bonne de Bar, doamna de Coucy, 
domnişoara Maria de Harcourt; apoi în sfârşit spre, 
capătul celălalt al mesei, doamna de Sully, soţia 
seniorului Guy de la Tré- mouille. 

În afară de aceste mese, mai erau alte două ale 
căror onoruri erau făcute de ducii de Turena şi de 
Bourbon, de Burgundia şi de Berry, în jurul cărora- 


BEF ei A Lot ae pol e E ra mei Stei, ob E E z tai Pie Pa 


— rw 


Ta E mira | Ema În rmmia. 


luaseră loc cinci sute de seniori şi domnişoare; însă 
înghesuiala era atât de mare, încât cu mare 
greutate au putut fi serviţi 

„Cât despre mâncăruri, care erau multe şi 
gustoase - zise Froissart - n-am să mă apuc să vi le 
mai înşir; însă am să vă vorbesc despre distracţiile 
dintre feluri, care erau rânduite cum nu se putea 
mai bine”. 

Acest soi de spectacol, care, pe vremea aceea, 
împărțea prânzul în două, era foarte obişnuit şi 
foarte prețuit; de îndată ce primul serviciu se 
termină, comesenii se ridicară deci şi se duseră să 
ocupe, la ferestre, pe postamente şi chiar pe nişte 
mese aşezate în acest scop în jurul curţii, cele mai 
bune locuri după cum putea fiecare să-şi fac rost; 
era o atât de mare îmbulzeală, încât balconul unde 
se aflau regele şi regina era, ca şi celelalte, ticsit 
de doamne şi de seniori. 

În mijlocul curţii palatului, câţiva tâmplari care, 
de mai bine de două luni, făceau această muncă, 
ridicaseră un castel din lemn, înalt de patruzeci de 
picioare? şi lung de şaizeci, în care se cuprindeau 
şi aripile; în cele patru colţuri ale castelului, se 
aflau patru turnuri, iar în mijloc un al cincilea turn 
mai înalt decât toate celelalte. Castelul închipuia 
marea şi puternica cetate Troia, iar turnul cel mare 
palatul Ilion; în jurul zidurilor erau zugrăvite, pe 
nişte paveze, stemele regelui Priam, ale viteazului 
Hector, fiul său, precum şi ale regilor şi prinților ce 
au fost închişi în Troia împreună cu ei. Această 
construcţie era aşezată pe patru roţi, pe care 


1513-Picior, veche măsură de lungime franceză, egală cu 0,3248. i 
m. (N.T.) pA 


Po ra a maia 


H | 


B 


E i i 


câțiva oameni le puneau în mişcare şi cu ajutorul 
cărora puteau să-i imprime toate manevrele 
trebuincioase apărării sale. Dibăcia lor fu pusă în 
curând la încercare; căci din două părţi înaintară 
spre a da asaltul în acelaşi timp, şi ajutându-se unii 
pe alţii, un stindard şi o corabie: stindardul 
închipuia tabăra pedestrimii, iar corabia flota 
grecilor; amândouă erau pavoazate cu stemele 
celor mai viteji cavaleri ce îl urmau pe regele 
Agamemnon, de la Ahile cel cu picioare iuți până la 
prevăzătorul Ulise; erau vreo două sute de oameni 
atât în tabără cât şi în corabie şi, sub una din 
porţile de la grajdurile regelui, se zărea capul 
calului de lemn care aştepta liniştit să-i sosească 
ceasul pentru a intra în scenă. Dar, spre marea 
mâhnire a celor de faţă, spectacolul nu putu 
ajunge până la acest punct; căci, în momentul în 
care grecii din corabie şi din tabără, avându-l pe 
Ahile în frunte, îi asaltau cu cel mai mare curaj pe 
troienii din castel, minunat apăraţi de către Hector, 
se auzi o trosnitură puternică, urmată de mişcări şi 
de frământări îngrozitoare; aceasta din pricină că 
una din schele se rupsese în faţa porţii 
parlamentului, târând în cădere pe toţi pe care îi 
susţinea. 

Atunci, cum se întâmplă totdeauna în asemenea 
prilejuri, fiecare temându-se pentru el de acelaşi 
accident, ţipă ca şi când accidentul s-ar fi şi 
întâmplat; avu loc deci mare învălmăşeala prin 
mulţime; căci toată lumea voia să coboare deodată 
şi se repezi spre trepte, care se rupseră. Cu toate 
că regina şi doamnele, care se aflau pe balcoanele 
de piatră ale palatului, nu aveau a se teme de- 


i pat oii ra Pl E pi S, mei te, ob E ip mai i i le Pia R A 


— PE pp 
F a 


e aT 


CT" F 


PE a Pa V-au 


A 


Tr 


pmm 


nimic, frica le cuprinse tot atât de mult 
transformându-se într-un fel de panică şi, fie de 
teama nechibzuită pentru o primejdie ce nu putea 
să le atingă, fie spre a nu vedea scena de 
învălmăşeală ce se petrecea sub ochii lor, se 
repeziră înapoi spre a intra în sala de ospăț; însă în 
spatele lor se îngrămădiseră unii peste alţii o ceată 
întreagă de scutieri, de valeţi şi de paji; în spatele 
acestora se afla poporul care se folosise de graba 
cu care uşierii şi aprozii se duseseră la ferestre, 
spre a da buzna în sală, astfel încât doamna 
Isabela nu putu străbate mulţimea, şi căzu pe 
jumătate moartă şi leşinată în braţele ducelui de 
Turena care se afla în preajma sa. Regele porunci 
atunci să înceteze jocurile; se ridicară mesele pe 
care al doilea serviciu era gata pregătit; se 
doborâră barierele ridicate împrejur, astfel încât pe 
locul ce-l ocupau acestea comesenii se putură 
împrăştia  nestingheriţi. Din fericire, nu se 
întâmplase niciun accident grav; doar doamna 
Coucy fusese puţin înghesuită, iar doamna Isabela 
era tot leşinată; o aduseră lângă o fereastră mai 
retrasă căreia îi sparseră geamul spre a-i veni mai 
repede aer, ceea ce o făcu să-şi revină. Dar 
căpătase o asemenea frică încât ceru să plece 
numaidecât; cât despre spectatorii din curte, erau 
câţiva morţi şi un mare număr dintre ei căpătase, 
în acest accident, răni mai mult sau mai puţin 
grave. 

După ce se mai potolise zarva, regina se urcă în 
litieră şi, însoţită de seniorii şi doamnele ce formau 
în juru-i un alai de mai mult de o mie de cai, se 
duse, trecând prin câteva străzi, la palatul Saint-- 


BEF ei A oi ae pol E a mea ter, ob E E | z tai Pele Pia 


Pe ia Fm Te maia. 


H | 


B 


E rw 


Paul; cât despre rege, acesta cobori, într-o barcă, 
până dincolo de podul Change şi o luă pe Sena în 
sus împreună cu cavalerii ce aveau să ia parte la 
întrecerea pe care avea s-o conducă. 

Ajungind la palat, regele găsi un dar frumos pe 
care veneau să i-l ofere, în numele burghezilor din 
Paris patruzeci dintre bărbaţii cei mai de vază din 
oraş; postavul veşmintelor era de aceeaşi culoare 
la toţi, de parcă ar fi fost o uniformă. Darul se afla 
într-o litieră, acoperită cu un voal de mătase ce 
lăsa să se vadă giuvaerurile ce îl compuneau: erau 
patru castronaşe, patru ibrice şi şase farfurii, toate 
din aur masiv şi cântărind cincizeci de mărci!. 

Când apăru regele, purtătorii litierei, care erau 
îmbrăcaţi în sălbatici, o depuseră înaintea lui în 
mijlocul camerei, iar unul din burghezii care o 
însoțeau puse un genunchi pe pământ în faţa 
regelui şi îi zise: 

— Prea scumpe sire şi nobile rege, burghezii 
voştri din Paris vă dăruiesc, cu prilejul urcării 
voastre pe tron, toate giuvaerurile ce se găsesc în 
această litieră; altele asemănătoare sunt oferite, în 
momentul de faţă, doamnei regine şi doamnei 
ducese de Turena. 

— Vă foarte mulţumesc! răspunse regele; aceste 
daruri sunt frumoase şi scumpe, şi ne vom aminti 
în toate împrejurările de cei ce ni le-au făcut. 

Într-adevăr, două litiere asemănătoare aşteptau 
la locuinţa lor pe regină şi pe doamna ducesă de 
Turena: a reginei era purtată de doi oameni 


'14-Circa 12,500 kg. Marca era o veche măsură de greutate . 
pentru cântărirea metalelor preţioase, echivalând cu circa 0,250, 
kg. (N.T.). FĂ 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


E i i 


deghizați unul în urs şi celălalt în licorn, şi conținea 
un ceainic, două butelci, două cupe, două solniţe, 
şase vase de bucătărie, şase lighenaşe, totul din 
aur curat şi masiv, precum şi douăsprezece lămpi, 
douăzeci şi patru de străchini, şase farfurii mari şi 
două castroane de argint, totul în greutate de trei 
sute de mărci. 

Cât despre cei care purtau litiera destinată 
doamnei ducese de Turena, aceştia erau îmbrăcaţi 
în mauri, aveau faţa înnegrită, purtau turbane albe 
ca şi când ar fi fost sarazini sau tătari, iar 
veşmintele erau lucrate din stofe bogate de 
mătase. Litiera conţinea, ca obiecte de aur un vas, 
o oală mare, două bomboniere, două farfurii mari, 
douăzeci şi patru de străchini, douăzeci şi patru de 
solniţe şi douăzeci şi patru de ceşti; totul, atât în 
aur cât şi în argint, cântărea două sute de mărci. 
Valoarea tuturor obiectelor dăruite se ridica, spune 
Froissart, la mai mult de şaizeci de mii de coroane 
de aur. 

Oferind reginei aceste daruri măreţe, burghezii 
nădăjduiau să-i atragă bunăvoința şi s-o hotărască 
să nască la Paris, spre a obţine prin acest mijloc 
vreo micşorare a impozitelor; dar se întâmplă cu 
totul altfel; căci atunci când i-a sosit vremea să 
nască, regele a luat-o cu el pe doamna Isabela; a 
crescut impozitul pe sare şi a scăzut cu 
doisprezece şi cu patru dinari moneda de argint 
care circula din timpul domniei lui Carol al V-lea; 
astfel încât, deoarece asemenea monedă era a 
oamenilor de rând şi a cerşetorilor, aceştia s-au 
văzut lipsiţi atunci de cele trebuincioase, din ~ 


Biha Ta PE mru Lima T eatin TF i e Pa ni ca m T a 
i aa . a a 


neputinţa de a o folosi”. 

De altfel, darurile despre care am vorbit le-au 
bucurat foarte mult pe regină şi pe doamna 
Valentina, care le-au mulţumit cu multă bunăvoință 
celor ce le-au adus; apoi se pregătiră să se 
îndrepte spre câmpul de la Sfânta Ecaterina, unde 
fusese amenajată o arenă pentru cavaleri şi se 
înălţaseră nişte tribune pentru doamne. 

Dintre cei treizeci de cavaleri care aveau să se ia 
la întrecere în ziua aceea!', şi care erau numiţi 
cavalerii Soarelui de aur, pentru că purtau pe 
scuturi un soare ce răspândea raze, douăzeci şi 
nouă aşteptau, înarmaţi din cap până-n picioare, în 
arenă. Al treizecilea intră; toate lăncile se plecară 
spre a-l primi: era regele. 

Un murmur prelungit anunţă aproape în acelaşi 
timp sosirea reginei; luă loc pe estrada pregătită 
pentru ea, având la dreapta pe doamna ducesă de 
Turena şi la stânga pe domnişoara de Nevers". 
Inapoia celor două prințese stăteau în picioare 


1515-Froissart, călugărul de la Saint-Denis. (N.A.). 

1516-Aceştia erau regele, ducele de Berry, ducele de Burgundia, 
ducele de Bourbon, contele de la Marche, seniorul Jacquemart de 
Bourbon, fratele său; seniorul Wilhelm de Namur, seniorul Olivier 
de Clisson, seniorul Jean de Viena, seniorul Jacquemin de Viena, 
fratele său; seniorul Guy de la Tremouille, seniorul Wilhelm, 
fratele său; seniorul Filip de Bar, seniorul de Rochefort, seniorul 
de Rais, seniorul de Beaumanoir, seniorul Jean de Barbangon, 
contele de Flandra, seniorul de Coucy, seniorul Jean de Bar, 
seniorul de Nantouillet, seniorul de la Rochefoucauld, seniorul de 
Garancires, seniorul Jean de Harpedanne, baronul de Saint- 
Very, seniorul Pierre de Craon, seniorul Regnault de Roye, 
seniorul Geoffroy de Charny şi seniorul Wilhelm de Lignac. (NA.). 
1717-Se numea domnişoară orice femeie al cărei soţ nu fusese 
încă numit cavaler. (N.A.). pe 


pet dit = PO naiul nn O IP iama IPP PP aaa Aen Pia - 


era Preta oaia DB Dr Am 


— POE pp 


e aT 


an 


"e 


Po ra l Foa a aain 


Li 


ducele Ludovic şi ducele Jean, schimbând din când 
în când câteva cuvinte, cu acea politeţe rece, 
obişnuită celor pe care poziţia lor socială îi sileşte 
să-şi ascundă gândurile. Îndată ce regina se aşeză, 
toate celelalte doamne care nu aşteptau decât 
clipa aceea, se răspândiră în valuri în incinta ce le 
era rezervată şi care în curând se împestriţă cu 
ţesături de aur şi de argint şi străluci de diamante 
şi de tot felul de giuvaeruri. 

În clipa aceea, cavalerii ce trebuiau să lupte se 
aşezară în ordine unul câte unul, avându-l în frunte 
pe rege; după el veneau ducii de Berry, de 
Burgundia şi de Bourbon, apoi ceilalţi douăzeci şi 
şase de concurenţi, înaintând după rangul şi 
funcţia lor. Fiecare, trecând prin faţa reginei, 
înclină până la pământ vârful lăncii şi regina salută 
de atâtea ori câţi cavaleri erau. 

După terminarea  defilării, concurenţii se 
împărţiră în două trupe. Regele luă comanda uneia, 
iar conetabilul pe-a celeilalte. Carol o conduse pe a 
sa în dreptul balconului reginei. Clisson se retrase 
spre marginea opusă. 

— Monsenior de Turena, zise atunci ducele de 
Nevers, nu vă cuprinde cumva dorinţa să vă 
alăturaţi acestor nobili cavaleri şi să rupeţi o lance 
în onoarea doamnei Valentina? 

— Dragă vere, răspunse cu răceală ducele, 
regele, fratele meu, mi-a îngăduit să fiu singurul 
provocator al zilei de mâine; nu într-o 
învălmăşeală, ci într-o luptă; nu unu contra unu, ci 
singur contra tuturor vreau să susţin frumuseţea 
doamnei mele şi onoarea numelui meu. 

— Şi aţi mai putea adăuga, monseniore, că şi una- 


BEF et A oi ae pol e E mei Seri, ob E ap z tai pia 


E a l F a fr muia 


H | 


F 


E i i 


şi alta ar putea fi susținute cu alte arme decât cu 
nişte jucărioare de copii care se folosesc în 
asemenea întreceri. 

— Tocmai de aceea, vere, sunt gata să le susţin 
cu cele folosite de adversari spre a le ataca. La 
intrarea pavilionului meu se va găsi un scut de 
pace şi unul de război: cei care vor lovi scutul de 
pace îmi vor face cinste; cei care vor lovi scutul de 
război îmi vor face plăcere. 

Ducele de Nevers se înclină ca un om care, 
aflând tot ce voia să ştie, doreşte ca discuţia să nu 
se mai lungească; cât despre ducele de Turena, 
acesta păru să nu fi înţeles rostul întrebărilor, şi 
începu să se joace nepăsător cu una din panglicile 
de dantelă ce atârnau de pe pălăria'* reginei. 

Tocmai atunci sunară trompetele; auzind 
chemarea care îi anunţa că învălmăşeala avea să 
înceapă, îşi încătărămară scutul la gât, se înfipseră 
bine în şa, îşi fixară lancea în suport, astfel încât 
fiecare era gata atunci când ultimul sunet al 
fanfarei încetă, şi nu se mai auzi decât glasul 
arbitrilor care strigau în acelaşi timp din cele două 
părţi ale arenei: 

— Lăsaţi-i să pornească! 

Abia se rostiră aceste cuvinte, că pământul 
dispăru sub valuri de praf, în mijlocul cărora era cu 
neputinţă să-i urmăreşti pe luptători. Aproape 
numaidecât se auzi zgomotul făcut de cele două 
trupe care se izbeau; arena apăru atunci privirilor 
ca o mare înfuriată care rostogoleşte valuri de aur 
şi de argint. Din când în când, se vedea apărând în 


1] 8-În fr. hennin. Pălărie de damă în formă de con, din vârful, : 
căreia atârnau nişte panglici. (N. T.). A” 


a Pe Bra a eee 


— POLE pp 


e aT 


E 


a i, ai 


PE l Pa fm 


Li 


vârful unuia din aceste valuri, întocmai ca un 
bulgăre de spumă, vreun panaş alb; însă aproape 
toate faptele de vitejie din această primă ciocnire 
au fost irosite, astfel că numai după ce trompetele 
sunară încetarea, iar cele două trupe se retraseră 
fiecare în tabăra ei, se putu recunoaşte de partea 
cui era avantajul... Opt cavaleri călare şi înarmaţi 
mai rămâneau în jurul regelui; erau monseniorul 
duce de Burgundia, seniorul Wilhelm de Namur, 
seniorul Guy de la Tremouille, seniorul Jean de 
Harpedanne, baronul de  Saint-Very, seniorul 
Regnaud de Roye, seniorul Filip de Bar şi seniorul 
Pierre de Craon. 

Pentru o clipă, regele avusese de gând să-i 
interzică întrecerea acestuia din urmă, din pricina 
mâniei de care fusese cuprins împotriva lui; dar 
cugetase că retragerea lui ar fi dezorganizat 
întrecerea, pentru care numărul luptătorilor trebuia 
neapărat să fie cu soţ. 

Pe conetabil nu-l mai însoțeau decât şase: erau 
monseniorul duce de Berry, seniorul Jean de 
Barbancon, seniorul de Beaumanoir, seniorul 
Geoffroy de Charny, seniorul Jean de Viena şi 
seniorul de Coucy. Toţi ceilalţi fuseseră aruncaţi la 
pământ şi nu mai aveau dreptul să încalece, sau 
atinseseră bariera dând înapoi din fața 
adversarului şi, prin acest fapt, erau socotiți 
învinşi; onoarea primei ciocniri fusese deci de 
partea regelui, care păstrase cei mai mulţi cavaleri. 

Pajii şi valeţii se folosiră de această clipă de 
răgaz pentru a stropi arena ca să mai potolească 
praful; doamnele încuviinţară cu multă bucurie 
această măsură, iar cavalerii, siguri că vitejia lor- 


Po l Fa Ea aii 


H | 


F 


E rw 


avea să fie de-acum înainte văzută şi aplaudată, 
căpătară şi mai mult curaj; fiecare îşi chemă pajul 
sau scutierul, îl puse să-i controleze armura, să-i 
închinge din nou calul, să-i încătărămeze mai solid 
scutul şi se pregăti iarăşi de luptă. 

Semnalul nu se lăsă aşteptat; trompetele sunară 
pentru a doua oară, lăncile fură îndreptate înainte 
şi la cuvintele „Lăsaţi-i să pornească!” cele două 
mici trupe, micşorate deja cu mai mult de 
jumătate, se repeziră una spre alta. 

Toate privirile se îndreptară asupra regelui şi 
asupra seniorului Olivier de Clisson, care alergau 
unul spre altul. Pe la jumătatea arenei se întâlniră: 
regele îşi atinse adversarul în plin scut, atât de 
puternic şi atât de viguros, încât lancea i se rupse; 
însă, cu toate că lovitura trebuie să fi fost destul de 
grea, bătrânul soldat rămase drept şi nemişcat în 
şa; numai calul îşi îndoi puţin picioarele dinapoi, 
dar şi le îndreptă numaidecât la prima lovitură de 
pinten. Cât despre conetabil, el întinsese lancea ca 
pentru a-l ameninţa pe rege; dar ajungând în 
dreptul lui, îi ridicase vârful, arătând prin aceasta 
că ţinea la cinstea de a lupta împotriva suveranului 
său, dar că îl respecta prea mult pentru a-l lovi, 
chiar într-un joc. 

— Clisson, Clisson, îi zise regele râzând. Dacă n- 
ai să te slujeşti mai cu dibăcie de spada de 
conetabil decât de lancea de cavaler, am să-ţi 
retrag lama şi n-am să-ţi las decât teaca; aşadar te 
sfătuiesc să vii de azi înainte la întrecerile 
cavalereşti cu o nuia de trestie drept orice armă, 
căci îţi va face acelaşi serviciu ca şi lancea, dacă ai 
de gând să te slujeşti de ea totdeauna la fel. 


e irina îm Te maia. 


H | 


B 


E i i 


— Monseniore, răspunse Clisson. Cu o trestie aş 
putea să-i înfrunt pe duşmanii Alteţei Voastre şi, cu 
ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc că aş ieşi 
biruitor; căci dragostea şi respectul ce am pentru 
Alteța Voastră mi-ar da tot atâta curaj să vă apăr 
câtă teamă mi-au dat să vă atac. Cât despre felul 
în care socotesc să mă slujesc de lance împotriva 
oricărui altuia decât voi, dacă vreţi să judecaţi 
singur, priviţi, monseniore, şi cât mai repede. 

Într-adevăr, seniorul Wilhelm de Namur, după ce 
îl azvârlise din şa pe seniorul Ceoffroy de Charny, 
revenise în mijlocul arenei şi căuta din ochi 
împotriva cui să mai lupte. Însă fiecare era ocupat 
cu adversarul lui şi, cu toate că ar fi avut dreptul să 
meargă să dea ajutor acelora din tabăra sa care 
erau prea înghesuiți, dispreţuia această 
neegalitate. În aceeaşi clipă, auzi vocea 
conetabilului care striga: 

— Luptă cu mine, dacă vrei, senior de Namur! 

Wilhelm înclină din cap în semn că primea provo- 
carea, se înfipse bine în scări, îndreptă lancea 
înainte, strânse frâul în mână şi alergă spre 
seniorul Olivier care, de partea lui, îşi porni calul în 
galop, pentru a-şi scuti adversarul de jumătate din 
drum; se întâlniră. 

Seniorul Wilhelm îndreptase vârful lăncii spre 
coiful lui Clisson, şi lovitura era atât de bine 
calculată, încât îl atinse pe conetabil deasupra 
vizierei şi îi azvârli coiful. În acelaşi timp, lancea 
seniorului Olivier lovise scutul adversarului în plin. 
Wilhelm de Namur era prea bun călăreț ca să cadă 
din şa; dar puterea loviturii era atât de mare încât 
rupse chinga, iar călăreţul, cu şa cu tot, se- 


N ET, ie pi E Pai unea TE 


e a e 


— POE pp 


rostogoli la zece paşi de cal. Doamnele fâlfâiră 
eşarfele. Era una din cele mai frumoase lovituri de 
lance de până atunci. 

Clisson nu-şi pierdu vremea să ceară o altă 
cască, deoarece văzu că mica lui trupă, care nu 
putuse să-şi recapete avantajul, era greu 
înghesuită. Se azvârli, cu capul descoperit, în 
mijlocul învălmăşelii, îşi sfărâmă lancea, deja 
obosită după trei curse, de casca seniorului Jean de 
Harpedanne, pe care i-o azvârii la pământ; şi 
tăgându-şi spada, îl înghesui atât de strâns încât îl 
făcu să atingă bariera. Atunci se întoarse spre 
câmpul de luptă. Doar doi cavaleri se mai luptau 
unul cu altul: erau Seniorul de Craon şi seniorul de 
Beaumanoir. Cât despre rege, acesta rămăsese 
spectator al întrecerii şi nu mai luase parte la ea de 
când alergase împotriva lui Clisson.. Conetabilul 
făcu la fel şi aşteptă rezultatul luptei dintre ultimul 
său cavaler şi ultimul adversar. Avantajul părea să 
fie de partea seniorului de Beaumanoir, când 
spada i se rupse de scutul seniorului Pierre de 
Craon. |Intrucât nu era îngăduit să se slujească 
decât de lance şi de spadă, şi cum seniorul de 
Beaumanoir zdrobise amândouă aceste arme, se 
găsi, spre marea lui deznădejde, fără putinţa de a 
mai continua lupta, şi făcu semn cu mâna că se 
declara învins. Seniorul Pierre de Craon se 
întoarse, crezând că a rămas singurul luptător al 
câmpului de bătălie, când îl zări, la zece paşi de el, 
pe Clisson, vechiul său duşman, care îl privea 
zâmbind; onoarea zilei avea să se hotărască între 
ei doi. 

Pierre de Craon scoase de sub coif un strigăt de- 


EEr a IPEE ae poi Ap e lea a n 3 EP ma e bi ae ai a 


— POLE pp 


a Fi ad e 


OT mut T 


Pa ina me € = mai 


n 


ciudă; căci, deşi era un cavaler iscusit şi neîntrecut 
în toate vicleşugurile armelor, îl cunoştea bine pe 
omul de fier împotriva căruia avea să lupte; cu 
toate astea nu şovăi o clipă şi, lăsând frâul liber pe 
gâtul calului, se răsturnă aproape pe crupă, apucă 
spada cu amândouă mâinile şi se năpusti asupra 
conetabilului. În drum fu văzut cum învârteşte de 
două ori cu iuţeală spada scânteietoare; apoi se 
abătu, cu un zgomot asemănător cu al unui ciocan 
ce loveşte o nicovală, pe scutul cu ajutorul căruia 
Clisson îşi ocrotea capul descoperit. Cu siguranţă 
că dacă spada ar fi fost ascuţită, scutul, oricât ar fi 
fost de solid şi din oţelul cel mai fin, ar fi fost o 
slabă apărare pentru o asemenea lovitură; dar se 
luptau cu arme neascuţite şi conetabilul nu păru să 
fi fost zdruncinat mai mult decât l-ar fi izbit o nuia 
de salcie aruncată de mâna plăpândă a unui copil. 
Bătrânul războinic se întoarse spre Pierre de 
Craon care din goana calului îl depăşise cu mai 
mulţi paşi, dar care, deja în poziţie de apărare, îl 
aştepta cu vârful spadei îndreptat spre faţă. De 
astă dată, conetabilul ataca iar Pierre de Craon se 
apăra. Atacul fu simplu: seniorul Olivier îndepărtă 
cu spada lui pe cea a adversarului; apoi, apucând 
la rându-i arma cu amândouă mâinile şi, ca şi când 
nici n-ar fi catadicsit să se slujească de lamă, dădu 
cu mânerul o lovitură atât de puternică în coiful 
seniorului de Craon, încât îl turti ca şi când s-ar fi 
folosit de o ghioagă. Cavalerul întinse braţele şi 
căzu leşinat fără a mai rosti un singur cuvânt. 
Atunci conetabilul, înaintând spre rege, sări jos 
de pe cal şi, apucând spada de vârf îi prezentă 
mânerul, declarând astfel că se recunoştea învins 


B 


EEr a E poi Ap e lea E RA e e a ma a be ee ai a 


a e 


E 


a ie, ai 


PE TA Pa V-au 


Li 


şi că ceda regelui onoarea zilei; însă regele, care 
văzu că această acțiune era un lucru de curată 
curtenie, cobori la rându-i de pe cal, îl îmbrăţişă pe 
Clisson şi îl conduse, în uralele doamnelor şi 
seniorilor până sub balconul reginei, unde fu 
îndelung felicitat de doamna Isabela, de 
monseniorul de Turena, care văzuse cu plăcere 
păţania seniorului Pierre de Craon, şi de către 
ducele de Nevers care, deşi nu-i purta o prea mare 
prietenie conetabilului, era el însuşi prea bun 
luptător pentru a nu admira marile fapte de arme 
izbutite de acesta. 

În momentul acela, o cavalcadă se opri în faţa 
porții bisericii Sfânta Ecaterina; cel care părea să 
fie şeful, descălecă şi se îndreptă spre arenă. Intră 
plin de praf pe haine şi pe cizme şi, mergând drept 
la rege, puse un genunchi pe pământ şi îi prezentă 
o scrisoare cu sigiliul regelui Angliei. Carol o 
deschise: cuprindea armistițiul acordat de regele 
Richard şi de unchii săi, care armistițiu avea o 
durată de trei ani, pe uscat şi pe mare, adică de la 
1 august 1389 şi până la 19 august 1392. Regele o 
citi cu glas tare şi această ştire, pe care fiecare o 
aştepta cu nerăbdare şi care sosea într-un 
asemenea moment, păru încă o nouă şi minunată 
prevestire a fericirii ce se nădăjduia de la o domnie 
ce începea sub atât de preţioase împrejurări. Astfel 
că seniorul de Château-Morand, care era purtătorul 
acelui mesaj, primi numeroase felicitări din partea 
Curţii; iar regele, spre a-i face cinste şi a-i dovedi 
mulţumirea sa, îl invită la masă şi îl luă după el cu 
cizmele prăfuite, fără a-i îngădui măcar să-şi ~“ 
schimbe îmbrăcămintea. > 


—_. PE pp— 
Ş. a 


a „cita aaa 


7 E Ta. SA mn Sa T 


În seara aceleiaşi zile, seniorul de la Rivière şi 
seniorul Jean Lemercier, din partea regelui, 
seniorul Jean de Beuil şi seneşalul de Turena, din 
partea ducelui, se prezentară la locuinţa seniorului 
Pierre de Craon, care se afla în apropiere de 
cimitirul Sfântul loan şi îi puseră în vedere, din 
partea regelui şi a ducelui, că niciunul nici celălalt 
nu mai aveau nevoie de serviciile lui. 

Noaptea următoare, cu toate că era încă suferind 
şi îndurerat de lovitura ce o primise şi de căzătura 
ce o suferise, seniorul Pierre de Craon părăsi 
Parisul cu echipajele sale şi o luă pe drumul spre 
Anjou, unde stăpânea un castel mare şi puternic, 
ce se numea Sable. 


00 


ducelui de Turena străbătură străzile Parisului, 

precedaţi de trompete, oprindu-se la toate 
răspântiile şi pieţele şi dând citire unor scrisori de 
provocare, ce fuseseră trimise încă de o lună în 
toate părţile regatului, precum şi în principalele 
oraşe din Anglia, ltalia şi Germania; ele erau 
concepute în termenii următori: 

„Noi, Ludovic de Valois, duce de Turena, prin 
graţia lui Dumnezeu fiu şi frate al regilor Franţei, 
pentru marea dorinţă pe care o avem de a vedea şi 
a cunoaşte pe nobilii gentilomi, cavaleri sau 
scutieri, fie din regatul Franţei, fie din alte regate, 
aducem la cunoştinţă, nu din mândrie, ură sau rea 
voinţă, ci din dorinţa de a ne afla în onorabila lor 
tovărăşie, cu învoiala regelui fratele nostru, că ne 


| doua zi, încă din zori, crainici purtând livreaua 


vom afla în arenă de la orele zece dimineaţa până | 


Sea T 


la orele trei după-amiază; şi aceasta împotriva 
oricăruia se prezintă; în faţa cortului nostru care se 
va înălța la intrarea în arenă, vor fi agăţate 
scuturile şi pavezele cu armoariile noastre: adică 
scuturile noastre de război şi pavezele de pace; şi 
cine va voi să se întreacă, îşi va trimite scutierul 
sau va veni el singur să ne atingă pavăza cu 
lemnul lăncii, dacă vrea întrecerea de pace; scutul 
nostru, cu vârful de fier al lăncii, dacă vrea 
întrecerea de război. Şi pentru ca toţi gentilomii, 
nobili cavaleri şi scutierii cărora acest lucru le va 
veni la cunoştinţă să-l considere sigur şi statornic, 
am pus să se publice aceste scrisori şi le-am 
pecetluit cu sigiliul armelor noastre. Scrise, făcute 
şi date la Paris, în palatul nostru de Turena, în a 
douăsprezecea zi de iunie a anului 1389 de la 
naşterea Mântuitorului”. 

Anunţul unei întreceri în care primul prinţ de 
sânge!” avea să lupte în arenă, de multă vreme 
stârnise o mare vâlvă. Cei din sfatul regelui 
încercaseră să se împotrivească, însă ducele de 
Turena venise să-i ceară fratelui său îngăduinţa să 
facă această ispravă cu prilejul intrării doamnei 
Isabela; regele, căruia îi plăceau şi lui asemenea 
jocuri şi care era foarte iscusit în mânuirea 
armelor, trimise totuşi să-l cheme pe ducele de 
Turena spre a-l ruga să renunţe la proiectul său; 
însă acesta îi răspunsese că îşi luase angajamentul 


1%19-Nu trebuie să se creadă totuşi că pe vremea aceea prinții de 
sânge erau ceea ce au devenit mai târziu sub Henric IV; ei nu 
erau priviţi la drept vorbind decât ca primii gentilomi ai regatului, 


şi nu împărtăşeau în niciun chip caracterul sacru de care se, i 


bucura deja regalitatea. (N.A.). 


era Preta oaia DB Br Am a 


— POE pp 
A. a 


e a e 


at 


Po a Pa a 


n 


prr 


pmm 


acestei întreceri în fata doamnelor de la Curte, iar 
regele, care cunoştea întreaga valoare a unui 
asemenea cuvânt, îngăduise ca lucrurile să-şi 
urmeze cursul. 

De altfel, nu se întâmpinau prea multe riscuri în 
asemenea jocuri; aproape totdeauna adversarii 
luptau cu arme neascuţite, iar scutul de război ce 
se afla în faţa cortului provocatorului alături de 
pavăza de pace, nu era acolo decât pentru a arăta 
că stâpânul lui nu dădea înapoi din faţa nici unei 
încercări şi era dispus să primească orice fel de 
provocare. Totuşi, se întâmpla uneori ca nişte 
învrăjbiri personale, folosindu-se de acest prilej, să 
se strecoare ca prietene în arenă, iar acolo, 
demascându-se deodată, veneau să ofere o luptă 
adevărată în locul unei lupte prefăcute; de aceea 
se găseau în cort, pentru orice eventualitate, arme 
ascuţite şi un cal echipat de război. 

Doamna Valentina, deşi părtaşă a entuziasmului 
cavaleresc din acele vremuri, nu aştepta fără 
îngrijorare rezultatul întrecerilor; cererea sfetnicilor 
regali îi păruse destul de dreaptă şi se temuse cu 
inima de ceea ce alţii gândiseră cu mintea. Era 
deci cufundată în cugetări asemănătoare cu cele 
ce le-am făcut şi noi, când i se spuse că aceeaşi 
tânără pe care trimisese s-o cheme cu două zile 
mai înainte, aştepta în anticameră bunul său plac 
pentru a o primi. Doamna Valentina făcu ea însăşi 
câţiva paşi spre uşă. Odette intră. 

Era tot aceeaşi frumuseţe, aceeaşi gingăşie, 
aceeaşi nevinovăție; dar întreaga înfăţişare a 
acelei blânde ființe căpătase o nuanţă de ~“ 
melancolie mortală. s 


e irina T Te maia. 


b | 


B 


E i i 


— Dar ce ai? o întrebă ducesa înspăimântată de 
paloarea ei; şi cărui fapt datorez prilejul de a te 
vedea? 

— Aţi fost atât de bună cu mine, răspunse 
Odette, încât nu am voit să închid grilajul unei 
mănăstiri între mine şi lume fără a-mi lua rămas 
bun de la dumneavoastră. 

— Cum, sărmană copilă, zise doamna Valentina 
înduioşată, vrei să te călugărești? 

— Nu încă, doamnă, căci tata m-a pus să-i 
făgăduiesc că nu mă voi călugări cât va trăi el; însă 
am plâns atât de energic şi atât de mult pe pieptul 
lui, m-am rugat atât de mult la genunchii săi, încât 
mi-a îngăduit să mă retrag la mănăstirea Sfânta 
Treime, a cărei stareță este mătuşa mea; şi iată că 
mă duc acolo. 

Ducesa îi luă mâna. 

— Dar asta nu e tot ce aveai să-mi destăinuieşti, 
nu-i aşa? zise ea; căci în ochii fetei mai rămânea o 
vie expresie de tristeţe şi de teamă. 

— Nu, voiam să vă vorbesc despre... 

— Despre cine? 

— Şi despre cine vreţi să vă vorbesc, dacă nu de 
el? pentru cine vreţi să mă tem, dacă nu pentru el? 
— De ce te poţi teme? 

— Mă veţi ierta, nu-i aşa? că vă vorbesc 


dumneavoastră, doamna Valentina, de 
monseniorul duce de Turena; însă totuşi, dacă vreo 
primejdie... 


— Ce primejdie! exclamă doamna Valentina. 
Vorbeşte mai lămurit: mă faci să mor! 

— Ducele va susţine întrecerea astăzi, nu-i aşa? 

— Da. Şi ce-i cu asta? 


To „i pa E ii ai tu Aaa TE 


— POLE pp mă 
F a 


CT" F 


Po a l Pa Tm 


nN 


Tr 


pmm 


— Vreau să vă spun că a venit ieri la tatăl meu...- 
ştiţi că tatăl meu are faima de a ţine în grajdurile 
lui cei mai buni cai de luptă ce se pot găsi în oraşul 
Paris; - au venit ieri nişte oameni care au cerut să 
vadă cel mai puternic şi cel mai focos cal de luptă 
pe care îl are de vânzare. Tata i-a întrebat dacă le 
trebuia pentru întrecerea de azi şi ei au răspuns că 
da; un cavaler străin voia să ia parte la întrecere. 
„Va avea loc deci o întrecere de război? reluă tata. 
— Desigur, au răspuns ei râzând, şi încă una 
înverşunată!” Atunci, tremurând la auzul acelor 
vorbe, i-am urmărit; am coborât odată cu ei; au 
ales calul cel mai robust ce se afla în grajduri; i-au 
încercat pe cap o armură de protecţie pentru luptă. 

Odette suspină. 

— Înţelegeţi, doamnă?... Ah! spuneţi-i toate 
astea ducelui; spuneţi-i că există un plan şi o 
ameninţare împotriva lui; spuneţi-i să se apare din 
toate puterile şi cu toată dibăcia. 

Ea căzu în genunchi. 

— Să se apere pentru dumneavoastră, care 
sunteţi atât de frumoasă şi care îl iubiţi atât de 
mult; vai! spuneţi-i cum vă spun eu, în genunchi; 
cu mâinile împreunate; spuneţi-i cum i-aş spune 
eu, dacă aş fi dumneavoastră. 

— Îţi mulţumesc, copila mea. Îţi mulţumesc. 

— Le veţi spune scutierilor săi, nu-i aşa? să-i 
aleagă cea mai rezistentă armură; când a venit 
pentru dumneavoastră în Italia, trebuie să fi adus 
de-acolo vreo armură de Milano, unde se zice că se 
fac cele mai bune armuri din lume. Spuneţi-i să 
aibă grijă să-i fie coiful bine legat. Apoi, în sfârşit, 
dacă veţi vedea, ceea ce este cu neputinţă, căci- 


a Pe Pra a eee 


E 


— POE pp 


a ie, ai 


PE a Pa 7 mau 


Li 


a. 


ducele de Turena este cel mai frumos, cel mai 
viteaz şi cel mai iscusit cavaler din regat... Ce 
spuneam?... Ah! da: dacă veţi vedea că dă semne 
de slăbire, căci adversarul său ar putea să se 
folosească de vreo vrăjitorie, rugaţi-l pe rege, căci 
regele va fi acolo, nu-i aşa? rugaţi-l pe rege să 
poruncească încetarea luptei; are acest drept, l-am 
întrebat pe tatăl meu. Arbitrii întrecerii nu au decât 
să-şi arunce bastonul între luptători şi lupta trebuie 
să înceteze; ei bine, spuneţi-i să poruncească 
încetarea acestei nenorocite lupte, pentru că nu o 
poate împiedica; iar eu, în vremea aceasta... 

Fata se opri. 

— Ce vei face? întrebă mai cu răceală ducesa. 

— Eu mă voi închide în biserica mănăstirii. Acum 
când viaţa mea îi aparţine lui Dumnezeu, trebuie 
să mă rog pentru toţi oamenii şi mai cu seamă 
pentru suveranul meu, pentru fraţii şi fiii săi. Mă 
voi ruga pentru el cu fruntea pe marmură; îl voi 
ruga pe Dumnezeu să ia zilele mele, căci nu mai 
am ce face cu ele, în schimbul alor sale; şi 
Dumnezeu mă va ajuta, Dumnezeu îmi va împlini 
rugămintea poate... Dumneavoastră, la rându-vă, 
rugaţi-vă la fel. Fără îndoială că Dumnezeu va auzi 
glasul vostru înainte de a-l auzi pe al meu; căci 
sunteţi o mare prinţesă, iar eu nu sunt decât o fată 
sărmană. Adio, doamnă, adio! 

Zicând acestea, Odette, se ridică, sărută pentru 
ultima oară mâna ducesei şi se repezi afară din 
cameră. 

Ducesa de Turena se duse de îndată la 
apartamentele soţului ei; însă de mai bine de o oră 
acesta se afla la pavilionul său, unde se dusese- 


EEN oa VP Er ied E Ea a Pe au ei o ra a Da ie pie d pe ia EI 


E irina îm e maia. 


b | 


B 


E rw 


mai devreme spre a echipa cu cele mai bune 
armuri. 

În clipa aceea, veni cineva să-l anunțe că regina 
îl aştepta spre a se duce la arena Sfânta Ecaterina. 
Locul întrecerii era acelaşi ca în ajun: numai că, 
în interiorul incintei şi sub balconul regelui, se 
ridicase cortul monseniorului de Turena având 
deasupra un blazon cu armoariile sale şi 
comunicând cu o încăpere mare din cherestea 
unde se adăposteau scutierii şi caii, aceştia din 
urmă în număr de patru, trei destinaţi întrecerilor 
de pace, al patrulea cu armura de război. În stânga 
cortului se afla scutul mic de război al ducelui fără 
niciun blazon, având drept singură deviză un 
baston  noduros cu aceste cuvinte: „Ofer 
provocarea”. 

În partea dreaptă se afla scutul de pace, având 
în mijloc trei flori de crin pe un fond albastru 
deschis, care erau armoariile fiilor Franţei. În faţă şi 
la capătul arenei se afla o poartă ce da spre un 
câmp vecin cu palatul Tournelles, poartă ce era 
destinată ca loc de intrare pentru cavaleri. 

De îndată ce regele, regina, seniorii şi doamnele 
de la curte se aşezaseră la locurile lor, un crainic, 
precedat de doi trompeţi înaintă şi citi cu glas tare 
anunţurile de provocare pe care le-am adus la 
cunoştinţă cititorilor noştri la începutul acestui 
capitol; numai că, arbitrii întrecerii adăugaseră o 
clauză în legătură cu felul în care avea să se 
desfăşoare întrecerea, anume că orice cavaler sau 
scutier care ar atinge scutul de pace se angaja să 
încerce numai două lănci; cât despre cei ce ar 
atinge scutul de război, era obiceiul să-şi aleagă- 


ni pat jĂ oii ra Pl E pi S, mei te, ob E alipi mai i marei bi pere Ta 


N ia Fn e maia. 


b | 


B 


— i i 


armele după voință. 

După anunţarea celor de mai sus, crainicul intră 
în cort. Arbitrii intrecerii, care erau seniorul Olivier 
de Clisson şi monseniorul duce de Bourbon, se 
instalară pe cele două laturi ale arenei, şi 
trompetele făcură să răsune semnalul de 
provocare. Doamna Valentina era galbenă ca 
ceara. 

Urmă o clipă de tăcere, după care o altă 
trompetă răspunse din afara arenei, repetând 
aceleaşi sunete. Porțile de la intrare se deschiseră; 
un cavaler înaintă cu viziera ridicată şi toți putură 
să-l recunoască pe seniorul Boucicaut cel tânăr; 
ducesa respiră uşurată. 

De îndată ce fu recunoscut, un murmur 
binevoitor  străbătu întreaga tribună; seniorii 
salutară cu mâna, iar doamnele fâlfâiră batistele; 
căci acela care intrase era unul din cei mai viteji şi 
mai buni luptători dintre cavalerii de pe vremea 
aceea. 

Seniorul Boucicaut se înclină mai întâi spre a 
mulţumi spectatorilor de primirea ce i-o făceau; 
după care, mergând drept spre balconul reginei, o 
salută cu multă graţie, aplecând vârful lăncii până 
la pământ; apoi, coborând cu mâna stângă viziera 
coifului, lovi curtenitor cu lemnul lăncii scutul de 
pace al ducelui de Turena şi, pornindu-şi calul la 
galop, se îndreptă spre cealaltă margine a arenei. 

In aceeaşi clipă ducele ieşi îmbrăcat în armură, 
cu scutul mic încătărâmat la gât şi cu lancea gata 
de luptă. Avea o armură milaneză, din cel mai fin 
oţel, toată încrustată în aur; valtrapurile calului 
erau din catifea grena, iar tot ce este de obicei din -- 


pa e Eat a a ao erai = EEN Pa 


Po a Pa muia 


H | 


B 


E rw 


fier, zăbalele şi scările de la şa, erau din argint 
curat; afară de aceasta, platoşa era atât de bine 
alcătuită şi atât de artistic lucrată încât se preta la 
toate mişcările stăpânului tot cu atâta mlădiere ca 
şi o cămaşă de zale sau un surtuc de postav. 

Dacă seniorul Boucicaut fusese primit cu un 
murmur, adevărate aplauze îl salutară pe duce; 
căci era cu neputinţă să se prezinte şi să salute 
cineva cu mai multă graţie decât o făcea el; 
aplauzele nu conteniră decât atunci când ducele 
lăsă în jos viziera coifului; numaidecât trompetele 
sunară, cei doi adversari îşi îndreptară lăncile 
înainte şi arbitrii intâlnirii strigară: 

— Lăsaţi-i să pornească! 

Cei doi cavaleri dădură pinteni şi se repeziră unul 
spre altul cu toată ardoarea cailor; amândoi se 
izbiră în plin scut şi rupseră lăncile; amândoi caii se 
opriră scurt, picioarele dinapoi li se îndoiră şi cu 
destulă greutate îşi reveniră; însă niciunul nici altul 
din cei doi adversari nu pierdu scările; se 
întoarseră numaidecât şi veniră să ia fiecare câte o 
lance din mâinile scutierilor. 

Abia se pregătiseră pentru cea de-a doua cursă, 
că trompetele sunară din nou; atunci se avântară 
iarăşi unul spre altul cu mai multă repeziciune 
poate decât prima dată; însă fiecare din ei schimbă 
direcţia lăncii; amândoi se atinseră la vizieră, 
doborâră coifurile unul altuia şi trecură mai 
departe; apoi, întorcându-se unul spre altul, se 
salutară curtenitor. Întrecerea lor fusese de o 
egalitate desăvârşită; astfel că se găsi de cuviinţă 
ca onoarea acestei întreceri să fie împărţită între ~ 
ambii adversari. 2 


e irina îm Te maia. 


ba | 


B 


E i i 


E Ba — e ai kas | aa: i 


Cei doi cavaleri îi lăsară pe scutieri să le adune 
coifurile şi se îndreptară cu capul descoperit, 
seniorul Boucicaut spre poarta prin care intrase, 
ducele de Turena spre cortul de unde ieşise. 

Un murmur măgulitor îl însoţi pe acesta din urmă 
până la pavilionul său; căci parcă era arhanghelul 
Mihail, atât era de frumos cu păru-i lung şi blond, 
cu ochii albaştri şi blânzi ca ai unui copil, iar faţa ca 
a unei fete tinere. 

Regina se aplecă cu tot corpul peste estradă 
pentru a-l privi cât mai îndelung, iar doamna 
Valentina, amintindu-şi de spusele Odettei, se uita 
la regină cu spaima unei presimţiri. 

După o clipă, trompetele anunţară că ducele era 
gata pentru o nouă întrecere; sunetele lor 
rămaseră câteva clipe fără răspuns, şi toţi se 
întrebau dacă o aşa de frumoasă întrecere avea să 
se termine atât de repede, din lipsă de adversari, 
când o altă trompetă făcu să se audă o arie 
străină; în aceeaşi clipă poarta se deschise şi un 
cavaler apăru cu viziera lăsată şi cu scutul mic 
atârnat de gât. 

Doamna Valentina începu să tremure; ea nu-l 
cunoştea pe noul adversar, iar întrecerea aceea de 
război de care se temea, îi vâra în suflet o teamă 
nelămurită şi continuă, care creştea pe măsură ce-l 
vedea pe necunoscut apropiindu-se de pavilion. 
Ajuns în faţa balconului regal, acesta îşi opri 
armăsarul, puse vârful lăncii pe pământ, o sprijini 
bine cu genunchiul şi, apăsând pe arcul de la 
cască, îşi descoperi faţa. Atunci cei prezenţi văzură 
un tânăr de vreo douăzeci şi patru de ani, a cărui 
figură palidă şi semeaţă rămase străină celei mai- 


i - = i Ea P- me; 


EEN D a PL a aria pi Mat - 


era Preta oaia DB Dr Am a 


— PE pa 
a, a 


a e 


a ie, ai 


PE a Pa V-au 


i, 


mari părți a asistenței. 

— Salutăm pe vărul nostru de Lancaster, conte 
de Derby, zise regele, care îl recunoscuse pe vărul 
lui Richard al Angliei; el ştie că nu avea nevoie de 
armistițiul pe care fratele nostru de peste mare, - 
să-l ţină Dumnezeu! - ni l-a acordat, spre a fi 
binevenit la curtea noastră; trimisul nostru, 
seniorul de Château-Morand ne-a anunţat de ieri 
despre sosirea sa; este un vestitor de ştiri bune. 

— Monseniore, spuse contele de Derby 
înclinându-se din nou, a ajuns zvonul până la insula 
noastră, despre minunatele întreceri cavalereşti ce 
trebuiau să aibă loc la curtea voastră, şi, cu toate 
că sunt englez trup şi suflet, am voit să trec marea 
spre a rupe o lance în cinstea doamnelor franceze; 
nădăjduiesc că monseniorul duce de Turena va 
binevoi să uite că nu sunt decât văr de rege. 

Contele de Derby rosti aceste din urmă cuvinte 
cu o amărăciune batjocoritoare care dovedea că, 
încă de pe atunci, se şi gândea să străbată distanţa 
care îl despărţea de tron. 

După care, salutându-l încă o dată pe rege şi pe 
doamna Isabela, îşi aşeză din nou coiful şi se duse 
să lovească cu lemnul lăncii scutul de pace al 
ducelui de Turena. Roşeaţa pe care teama o 
izgonise apăru iarăşi abia atunci pe obrajii doamnei 
Valentina; căci la început se temuse ca nu cumva 
ura naţională a Angliei împotriva Franţei să-l fi 
adus pe contele de Derby la acest turnir 

Cei doi adversari, înainte de-a începe întrecerea, 
se salutară cu curtenia ce se potrivea celor doi 
seniori atât de nobili; apoi trompetele sunară, ei îşi 
îndreptară lăncile cu vârful înainte şi se repeziră - 


EEr a E poi Ap e lea a Re e 7 ma a be ee i a i 


N ia îm Te maia. 


b | 


B 


E i i 


e Baia — gra kas | aa: i 


unul spre altul. 

Se atinseră în scutul mic; însă caii, încrucişându- 
se fură siliţi amândoi să lepede lăncile, care căzură 
în arenă. Scutierul ducelui de Turena şi acela al 
contelui de Derby alergară numaidecât să le ia de 
jos şi să le înmâneze stăpânilor; însă amândoi şi în 
acelaşi timp făcură un semn şi scutierul englez 
veni să ofere ducelui de Turena lancea contelui de 
Derby, în vreme ce scutierul francez se ducea să 
prezinte contelui de Derby lancea ducelui de 
Turena. Acest gest fu foarte aplaudat şi toţi îl 
socotiră de un cavalerism desăvârşit. 

Cei doi cavaleri se încrucişară din nou, spre a se 
duce să-şi ia fiecare locul; după care, apucându-şi 
cu putere lăncile, se repeziră unul spre altul. 

De astă dată, caii slujiră mai bine dibăcia 
călăreţilor, căci se atacară într-o linie atât de 
dreaptă, încât s-ar fi putut crede că aveau să-şi 
zdrobească fruntea unul de altul. Dar şi de data 
aceasta, ca şi prima oară, cavalerii se loviră în 
plină armură cu alâta putere, încât cele două lănci 
zburară în ţăndări, iar adversarii nu rămaseră în 
mână decât cu câte un ciot, 

Atunci amândoi se salutară; ducele de Turena 
intră pavilionul său, contele de Derby ieşi din 
arenă; la poartă îl aştepta un paj al regelui care 
venea să-l roage, în numele stăpânului său, să ia 
loc printre asistenţi la stânga reginei. Contele primi 
această onoare şi apăru, o clipă după aceea, pe 
estrada regală, cu întreaga armură aşa cum 
luptase, în afară de coif pe care un paj îmbrăcat în 
livreaua sa îl ţinea în mână înapoia lui. De îndată 


ce contele se aşeză, trompetele sunară pentru a- 


i m -i rim 


EAN D a PL a la piata - 


F 


— POE pp 


N ET, aie pi E Pai Mana at 


e aT 


E 


am ie, ai 


PE a Pa V-au 


Li 


treia oară. 

De astă dată răspunsul veni atât de repede, de 
parcă ar fi fost un ecou; numai că el fu făcut cu 
una din acele trompete de război, de care se 
slujeau în încăierări şi al cărei sunet, ascuțit şi 
înfiorător, era sortit să-l înspăimânte pe duşman. 
Toţi tresăriră, iar doamna Valentina se închină 
înfricoşată, zicând: 

— Dumnezeule, Doamne, ai grijă de mine! 

Toate privirile se aţintiră spre poartă, care se 
deschis şi lăsă să treacă un cavaler înarmat cu 
toate piesele pentru o întrecere războinică, adică o 
lance puternică, una din acele spade lungi de care 
te puteai sluji pe rând cu una sau cu amândouă 
mâinile şi o secure de luptă; avea scutul mic 
încătărămat la gât, iar pavăza la braţ; armoariile 
sale, pentru a răspunde celor ale ducelui de Turena 
care, după cum am spus, reprezentau un baston 
noduros cu această deviză: Ofer provocarea, erau 
reprezentate printr-o rindea sortită să reteze 
nodurile bastonului, cu acest răspuns: O primesc. 

Toţi îşi îndreptară privirile spre cavaler cu acea 
curiozitate pe care totdeauna o aţâţă o asemenea 
împrejurare; însă viziera îi era ermetic închisă, 
nicio stemă heraldică nu strălucea pe scutu-i cel 
mic, numai casca purta o podoabă care era o 
dovadă de netăgăduit a originii sau demnităţii sale: 
era o coroană de conte, din aur curat. 

El înaintă în arenă, mânându-şi calul de luptă cu 
acea iscusinţă graţioasă care vădea cavalerul 
obişnuit cu asemenea întreceri. Ajuns în faţa 
balconului regal, îşi înclină fruntea până la coama 
calului; după care, în mijlocul unei tăceri pe care- 


BEF ei A oi ae pol e E mei tei ob E ap z tai Pie Pi 


E ina îm Te maia. 


b | 


B 


E rw 


e Ba — gra Bar | aa: i 


nici chiar respirația nu îndrăznea s-o tulbure, se 
îndreptă spre pavilionul ducelui de Turena şi izbi 
puternic cu fierul lăncii scutul de război al nobilului 
cavaler. Chemarea morții răsună de la un capăt la 
altul al arenei; regina îngălbeni, doamna Valentina 
scoase un țipăt. 

Un scutier al ducelui de Turena se înfăţişă 
numaidecât la poarta pavilionului şi examină care 
erau armele ofensive şi defensive ale cavalerului; 
apoi, salutându-l curtenitor, îi spuse: 

— Se va face aşa după cum doriţi, monseniore. 

Şi se retrase. 

Cavalerul se îndreptă spre capătul arenei, unde 
avea să aştepte până ce ducele de Turena îşi va fi 
terminat pregătirile. După zece minute, acesta din 
urmă ieşi din cort îmbrăcat în aceeaşi armură pe 
care o folosise încă din timpul dimineţii, însă 
călărind un alt cal, odihnit şi puternic; purta, ca şi 
adversarul său, o lance solidă cu fierul ascuţit, o 
spadă lungă la şold şi o secure de luptă prinsă de 
şa; toate aceste arme erau asemănătoare platoşei, 
de un mare preţ ca şi ea şi încrustate cu aur şi 
argint. 

Ducele de Turena făcu un semn cu mâna pentru 
a arăta că era gata; trompetele sunară, adversarii 
îşi asigurară lăncile sprijinindu-le pe suport şi 
strângându-le sub braţ; apoi, dând pinteni cailor, 
se repeziră ca o vijelie unul spre altul întâlnindu-se 
chiar la milocul arenei, atât de mult zel pusese 
fiecare spre a-şi întâlni cât mai grabnic adversarul. 

Amândoi  atacaseră cu multă putere și 
înverşunare, căci lancea cavalerului necunoscut 
lovise casca ducelui de Turena în dreptul 


i m -ni ri 


EAN D a PL ae rela papat - 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baa — gra kas | aa: i 


deschizăturilor pentru ochi şi, smulgându-i-o de pe 
cap, i-o azvârlise la zece paşi înapoia calului; de 
partea cealaltă, lancea ducelui de Turena lovise în 
plin scutul mic al adversarului şi, străpungându-l 
dintr-o parte în alta, întâlnise platoşa şi, alunecând 
pe sub apărătoarea umărului, îl rănise uşor la 
braţul stâng; din această lovitură, lancea se 
rupsese la vreo două palme de vârf, iar crâmpeiul 
rămăsese în scut 

— Monsenior de Turena, zise cavalerul, vă rog să 
vă puneţi un alt coif, în vreme ce eu am să-mi 
smulg crâmpeiul acesta, care nu mă răneşte, însă 
mă stinghereşte. 

— Mulţumesc, vărul meu de Nevers, răspunse 
ducele, căci îl recunoscuse după ura adâncă şi 
dibace pe care fiecare din ei o nutrea în inimă, 
mulţumesc; îţi voi da răgazul trebuincios pentru a 
pune să ţi se bandajeze braţul, dar eu voi continua 
lupta aşa. 

— Să fie precum doriţi, monseniore; însă cum o 
luptă se poate continua tot atât de bine cu un fier 
de lance în scut ca şi cu capul descoperit nu mai 
am nevoie spre a o relua, decât de timpul care îmi 
trebuie ca să arunc lancea şi să-mi trag spada. 

Şi adăugând gestul la vorbă se găsi cu spada în 
mână. 

Ducele de Turena îi urmă exemplul şi, lăsând 
liber frâul calului, îşi acoperi cu scutul capul 
dezarmat; cât despre contele de Nevers îşi lăsă în 
jos braţul stâng, a cărui armură, strâmbată de 
crâmpeiul de lance, nu-i mai îngăduia să se 
slujească de el. Scutierii, care se apropiaseră să 
dea ajutor stăpânilor, se retraseră văzând că- 


i m -i ri 


xn" x - PL ae la papat - 


era Preta oaia DB Br Am a 


— POE pp 


A. 


e aT 


E 


CT" F 


Po a Pa fm 


Li 


aceştia continuă lupta. 

Intr-adevăr, ea fusese reluată cu o nouă vigoare; 
contele de Nevers nu prea se sinchisea de 
stinghereala ce i-o pricinuia neputința de a se sluji 
de brațul stâng şi, bizuindu-se pe soliditatea 
armurii, se oferi loviturilor adversarului acoperit 
numai de ea; ataca deci fără răgaz capul 
descoperit al ducelui, care nu mai era ferit decât 
de scut, şi fiecare din lovituri răsuna asupra lui ca 
un ciocan pe o nicovală, în vreme ce ducele de 
Turena, care avea mai multă eleganţă şi dibăcie 
decât forţă, se învârtea în jurul contelui, câutând 
cu spada vreun cusur al armurii, atacând cu vârful 
ceea ce nu nădâăjduia să atingă cu tăişul. Intreaga 
incintă rămăsese tăcută, nu se auzea decât fierul 
izbind fier; s-ar fi zis că însăşi răsuflarea se temea 
să iasă din gura spectatorilor şi că întreaga viaţă a 
acestei mulţimi nemişcate îi trecuse în ochi şi se 
concentra în priviri. Totuşi, întrucât nimeni nu 
cunoştea numele adversarului, toate simpatiile, 
toate dorinţele erau pentru ducele de Turena; 
capul său, deasupra căruia scutul aducea o umbră, 
ar fi putut sluji de model unui pictor ca să-l 
înfăţişeze pe  arhanghelul Mihail; caracterul 
nepăsător al chipului dispăruse; ochii îi aruncau 
flăcări, părul îi flutura în vânt ca o aureolă, iar 
buzele, întredeschise de o crispare nervoasă, lăsau 
să se zărească smalţul alb al dinţilor; astfel că la 
fiecare lovitură pe care o dădea fără încetare 
greoaia spadă a adversarului, un freamăt trecea 
prin toată acea adunare ca şi când toţi taţii ar fi 
tremurat pentru fiul lor, toate femeile pentru iubitul 
lor. ; 


— POE pp 


e a e 


E 


am ie, ai 


Po a Pa V-au 


|| 


Într-adevăr, scutul ocrotitor se cresta puţin câte 
puţin, fiecare lovitură îi rupea o bucată de oţel, ca 
şi când ar fi izbit într-un lemn; în curând se despică 
la mijloc şi ducele simţi cum îi ating braţul loviturile 
care până atunci căzuseră pe scut; în sfârşit, o 
ultimă lovitură, alunecând de-a lungul braţului, îi 
căzu pe cap şi îi crestă uşor fruntea. 

Atunci ducele de Turena, văzând că scutul ciuntit 
nu mai era pentru el decât o apărare fără rost, că 
spada îi era prea slabă ca să-i străpungă armura 
adversarului, făcu un salt cu calul înapoi şi, 
aruncând departe de el, cu mâna stângă scutul şi 
cu dreapta spada, apucă cu amândouă mâinile 
greoaia secure de luptă agăţată de şa şi, 
repezindu-se spre contele de Nevers înainte ca 
acesta să-i fi putut bănui intenţia, îi trase peste coif 
o astfel de lovitură, încât legăturile vizierei se 
rupseră şi contele de Nevers, fără să-i fi căzut 
coiful, rămase cu faţa descoperită; clătină capul şi 
casca îi căzu; toată lumea scoase un strigăt de 
uimire recunoscându-l. 

In aceeaşi clipă şi în vreme ce contele se ridica în 
şa pentru a da lovitură pentru lovitură, bastoanele 
celor de judecători de câmp căzură între el şi 
ducele de Turena, iar vocea puternică a regelui 
răsună, întrecând toate glasurile: 

— Destul, domnilor, destul! 

Aceasta pentru că la lovitura contelui de Nevers, 
văzând sângele cum curge pe faţa ducelui, 
doamna Valentina leşinase, iar regina, palidă şi 
tremurând, apucase braţul regelui spunând: 

— Porunciţi să înceteze, monseniore! În numele v” 
cerului, porunciţi să înceteze! d 


Po a Fa muia 


b | 


B 


E i i 


E Baia — gra kas | aa: i 


Cei doi luptători, oricât de înverşunaţi ar fi fost, 
se opriră numaidecât. Contele de Nevers lăsă 
spada atârnată de lanţ; ducele de Turena prinse 
din nou la şa securea de luptă. Scutierii se 
apropiară de stăpânii lor: unii ştergeau sângele ce 
se prelingea pe fruntea ducelui de Turena, ceilalţi 
smulseră din scutul contelui de Nevers crâmpeiul 
de lance al cărei fier îi ajungea până la umăr. 

După ce această îndoită operaţie se termină, ei 
se salutară cu o curtenie rece şi părând nişte 
oameni care ar fi luat parte la un joc obişnuit. 
Contele de Nevers ieşi din arenă, iar ducele de 
Turena se îndreptă spre cort pentru a lua o altă 
cască. Regele se ridică şi spuse cu glas tare: 

— Domnilor, bunul nostru plac e ca întrecerea să 
se încheie aici. 

Drept urmare, ducele de Turena, în loc să-şi 
continue drumul, se îndreptă spre balconul regal 
spre a primi brăţara care era preţul rezervat 
provocatorului întrecerii; dar, ajungând în dreptul 
treptei de jos, doamna Isabela îi zise cu 
amabilitate: 

— Urcaţi la noi, monseniore; căci, pentru a da 
mai mult preţ darului nostru, voim să vi-l prindem 
chiar noi de braţ. 

Ducele sări cu uşurinţă de pe cal. O clipă mai 
târziu, primea, în genunchi în faţa reginei, brăţara 
pe care i-o făgăduise în timpul înaintării 
cortegiului; şi, în vreme ce doamna Valentina 
ştergea fruntea soţului spre a se asigura că rana 
nu era adâncă, în vreme ce regele îl poftea pe 
contele de Derby la masă la palat, mâna ducelui o 
întâlni pe a Isabelei. Şi prima favoare adulteră fu în - 


i m -i rim 


EEN D a PL alai papat - 


T ac PP anal E ma PR m, rad 
i 


— LLP PP 
a. a 


a e 


n TA a muia 


b | 


B 


E i i 


mod tainic dată şi primită. 


regele se gândi la guvernarea şi administrarea 

regatului; în afara granițelor era pace peste tot, 
iar Franţa putea să ațipească o clipă liniştită în 
mijlocul aliaților ei; la răsărit, se afla ducele Galeas 
Visconti, pe care căsătoria doamnei Valentina îl 
lega, prin monseniorul duce de Turena, de casa 
florilor de crin; la miazăzi, se afla regele 
Aragonului, rudă cu regele Franței prin soția sa, 
doamna lolanda de Bar; la apus, ducele de 
Bretania, vasal neastâmpărat şi nesupus, fără însă 
a fi un adversar declarat; în sfârşit, la miază- 
noapte se afla Anglia, cea mai veche şi cea mai 
înverşunată duşmancă a Franţei, dar care, simțind 
că încolţesc în sânul ei toate seminţele unui război 
civil, îşi adormise ura şi acordase, ca o favoare, 
rivalei sale un armistițiu de trei ani, pe care, la . 
drept vorbind, ea ar fi putut să-l ceară. Doar. 


se terminarea tuturor serbărilor şi întrecerilor, 


Po TA Pa maia 


b | 


B 


E i i 


provinciile mai cereau, la ora aceea, bunăvoința 
regelui; însă o făceau destul de stăruitor. Jefuiţi, 
ruinaţi de administraţiile succesive ale ducilor de 
Anjou şi de Berry, Languedocul şi Guyena, 
secătuite de aur şi de sânge, întindeau spre tânărul 
lor suveran mâinile descărnate şi rugătoare. 
Seniorii Jean Lemercier şi Guillaume de la Rivière, 
care făceau parte din sfatul de taină al regelui, îl 
îndemnau de multă vreme să viziteze provinciile 
de graniţă ale regatului. Regele se hotări în sfârşit 
şi plecarea fu hotărâtă pentru ziua de sfântul 
Mihail”. Drumul de urmat era prin Dijon şi Avignon, 
astfel că ducele de Burgundia şi papa Clement 
primiră înştiinţarea despre apropiata trecere a 
regelui. 

În ziua stabilită, Carol plecă din Paris însoţit de 
Ludovic de Turena, de seniorul de Coucy şi încă de 
mulţi alţi cavaleri; întâlni „la Châtillon-sur-Seine, pe 
ducele de Bourbon şi pe contele de Nevers, care îi 
ieşeau în întâmpinare în semn de omagiu. 
Ajungând la Dijon, o întâlni acolo pe ducesa de 
Burgundia, care se înconjurase de o curte de 
doamne şi domnişoare pe care le ştia mai plăcute 
regelui; acestea erau doamna de Sully, domnişoara 
de Nevers, doamna de Vergy şi multe altele, flori 
crescute din tulpinile celor mai nobile familii ale 
Franţei. Acolo petrecură zece zile în serbări; după 
care regele îşi luă rămas bun de la mătuşa sa, 
după multe laude şi daruri aduse doamnelor de la 
curtea acesteia. Cât despre duce, el se urcă într-o 
barcă mare, o luă pe Ron în jos şi ajunse aproape 


2020-29 septembrie 1389. (N.A.). 


e irina F Te maia. 


b | 


B 


— rw 


în acelaşi timp cu regele la Avignon. 

Cunoaşteţi cumva Avignonul, oraşul sfânt, astăzi 
trist şi posomorât ca o putere decăzută şi care se 
priveşte veşnic în Ron, câutându-şi pe frunte tiara 
papală? Pe vremea aceea acolo îşi avea curtea 
Clement al VII-lea. Un mare maestru al ordinului de 
Malta înconjurase mijlocul oraşului cu o centură 
nouă de metereze?!. loan al XXII-lea, Benoit al XII- 
lea, Clement al Vi-lea, Urban al V-lea, îl 
înzestraseră între timp cu palatul papal, iar sfântul 
Bénézet cu podul miraculos. Avea o curte plină de 
strălucire formată din cardinali desfrânaţi şi din 
stareţe mondene; ziua trăia într-o atmosferă 
parfumată de mirosul de tămâie al ceremoniilor şi 
sărbătorilor, iar seara adormea în desfătarea 
cântecelor melodioase ale lui Petrarca şi în surâsul 
îndepărtat al fântânii de la Vaucluse. 

Filip cel Frumos a fost cel care, punând mâna pe 
coroana papală căzută de pe capul lui Bonifaciu al 
VIII-lea, în urma palmei dată de Colonna, o aşeză 
pe fruntea lui Clement al Vl-lea; apoi, pentru a 
reuni în mâna lui şi a urmaşilor puterea spirituală şi 
puterea pământească, concepu planul să 
dezmoştenească Roma de regatul ei catolic şi să i-l 
dea Franţei. Avignonul îl primi pe oaspetele sfinţit 
al Vaticanului, iar Ronul îl văzu pe papa întinzând 
peste balconul său mâna care leagă şi dezleagă şi 
francezii auziră pentru prima oară rostindu-se 
binecuvântarea universală: Urbi et orbi. 

Dar o mare dezbinare se ivise în sânul Bisericii; 
Roma, înspăimântată la început, recăpătase curaj 


2121-Ludovic al Vill-lea pusese să fie dărâmate cele de maip” 
înainte. (N.A.). = d 


E ia F = maia. 


i | 


B 


— rw 


e Ba — gra kas | aa: i 


şi înălța altar contra altar. Lumea creştină se 
împărţise în două tabere: una recunoscându-l pe 
papa de la Avignon, alta negând că ar putea să 
existe un alt scaun papal în afară de oraşul unde îl 
întemeiase Sfântul Petru. Cei doi papi, de partea 
lor, nu stăteau nici ei liniştiţi în acest război civil în 
care aveau un interes atât de puternic şi se 
făcuseră şefii dublei şi marii armate creştine şi, 
aruncându-şi anatema unul asupra altuia, îşi 
destrămau puterea şi îşi distrugeau fără rost 
fulgerele spirituale  azvârlindu-le unul asupra 
celuilalt. 

În această mare ceartă, şi după cum erau aliaţi 
sau duşmani ai Franţei, popoarele recunoscuseră 
rând pe rând pe papa de la Avignon sau pe cel de 
la Roma. Singurii care-şi mai plecau genunchii în 
faţa lui Clement al Vil-lea erau regele Spaniei, 
regele Scoției şi regele Aragonului; dar cum ei nu 
făceau acest lucru decât din consideraţie pentru 
regele Franţei, fu un prilej de mare sărbătoare 
pentru Clement să-l primească pe suveranul care 
singur îl mai susţinea împotriva pretențiilor 
rivalului său; şi dacă la mesele şi serbările ce i le 
dădu, el puse să fie servit lă o masă separată şi îşi 
arătă întâietatea în faţa lui, încercă destul de 
repede să-l facă pe rege să uite această 
supremație a altarului asupra tronului, 
încredințându-i folosirea a şapte sute cincizeci de 
venituri la alegere în folosul călugărilor săraci din 
regat, acordându-i dreptul de a numi pe episcopii 
de Chartres şi de Auxerre, în sfârşit hirotonisindu-l 
arhiepiscop de Reims pe învățatul Ferry Cassinel, 
pe care regele îl onora cu ocrotirea lui şi care, după - 


i m -ni ri 


EAN D a PL aa rela pi Mat - 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


— rw 


o lună de la alegere muri otrăvit de dominicani. 
Regele Franţei, în schimbul acestor favoruri, se 
angajă să-i dea sprijin împotriva papei de la Roma; 
îi făgădui că, de îndată ce se va înapoia în Franţa?, 
avea să se ocupe în mod activ, şi chiar pe calea 
armelor, să distrugă dezbinarea care încă mai 
dăinuia; în sfârşit, după opt zile petrecute în oraşul 
Avignon, regele îşi luă rămas bun de la Clement şi 
se înapoie la Villeneuve. 

Acolo, spre marea lor mirare, le mulţumi unchilor 
săi ducii de Berry şi de Burgundia, de buna 
tovărăşie pe care i-o ţinuseră, şi le declară că 
dorinţa sa era ca ei să se înapoieze, unul la Dijon, 
celălalt la Paris; în ceea ce-l privea, le spuse că 
avea să-şi continue drumul spre Toulouse, însoţit 
de ducele de Turena şi de ducele de Bourbon. 

Cei doi unchi ai regelui abia atunci văzură care 
era adevăratul motiv al acestei călătorii, şi că 
regele fâcând-o, nu avea alt scop decât să 
întreprindă o anchetă asupra guvernării arbitrare 
care pustiise Languedocul. Regele era însoţit de 
seniorul de la Rivière şi de Lemercier, Montagne şi 
Begue de Villaine, pe care ei îi ştiau că sunt nişte 
oameni cinstiţi şi serioşi, dar pe care ducele de 
Berry îi credea duşmanii săi personali şi care, de 
fapt, nu erau duşmani decât ai samavolniciilor sale. 
Astfel că cei doi duci plecară din Villeneuve foarte 
trişti. 

— Ce zici de asta, frate? îi spuse ducele de Berry 
ducelui de Burgundia, ieşind din oraş. 

— Mă gândesc, răspunse acesta, că nepotul 


*22-Avignonul nu era al Franţei; era capitala unui stat separat, i 
sub titlul de comitat. (N.A.). i 


Pe ina îm Te maia. 


b | 


F 


— rw 


E Baa — gra kas | aa: i 


nostru e tânăr şi că i se va întâmpla o nenorocire 
dacă ascultă sfaturi tinere; însă, deocamdată 
trebuie să răbdăm. Are să vină o zi când cei care îl 
conduc încotro a apucat-o se vor căi, şi regele la 
fel. Cât despre noi, frate, să ne înapoiem în 
ţinuturile noastre; atâta vreme cât vom fi 
împreună, nimeni nu se va lega de noi; căci, după 
rege, noi suntem cei mai mari în regatul Franţei. 

A doua zi, regele se îndreptă spre Nimes şi, fără 
a se opri în vechiul oraş roman, se duse să se culce 
la Lunel; a doua zi iarăşi, se opri să prânzească la 
Montpellier şi de-acolo începu să audă gemetele şi 
plângerile; ba i se mai spuse că, pe măsură ce va 
merge mai departe, va găsi ţinutul tot mai 
părăginit; şi că cei doi unchi ai săi, ducii de Anjou şi 
de Berry, care îl administraseră pe rând, îl lăsaseră 
atât de sărăcit, încât chiar şi cei bogaţi şi puternici 
abia aveau cu ce să-şi îngrijească viile şi să-şi are 
pământurile. 

— Vă va cuprinde mila, i se spunea, văzându-vă 
copiii dijmuiţi cu a treia, a patra, a douăsprezecea 
parte din recolta lor, plătind câte cinci sau şase 
impozite pe an şi mereu împovăraţi de un nou bir 
înainte de a-l fi plătit pe cel vechi; căci cei doi 
seniori unchii voştri au strâns, între Ron şi Gironda, 
în chip samavolnic mai mult de treizeci de mii de 
livre. 

Ducele de Anjou cel puţin nu se lega decât de 
bogaţi şi de puternici; însă îi urmase ducele de 
Berry care nu cruța nici pe bogat nici pe sărac; 
secerase şi culesese totul în faţa lui. Mai se 
plângeau că toate prădăciunile se făcuseră de 
mâna _vistiernicului său, care era din localitate - 


i m -ni ri 


EAN D a iiaea y - 


E irina F Te maia. 


H | 


B 


— rw 


E Baa — gra ea > => Îi i 


Béziers şi care se numea Bétisac, şi că acest 
Bâtisac, mai adunând spicele după ce stăpânul lor 
strânsese recolta, nu lăsa poporului nici măcar cât 
lasă fermierul păsărilor cerului, spicul ce cade din 
carul încărcat cu grâu. 

La aceste cuvinte regele răspundea că, dacă îl va 
ajuta Dumnezeu, toate aceste jafuri aveau să 
înceteze; că nu va mai avea nicio consideraţie 
pentru ducii unchii săi, ca şi când nici n-ar fi fraţii 
tatălui său; iar cât despre răii lor sfetnici şi agenţi, 
avea să facă asupra lor cercetări nepărtinitoare şi 
aspre. In mijlocul acestui potop de blesteme intră 
regele în oraşul Béziers, unde se afla Betisac; însă 
porunci să nu vorbească nimeni despre plângerile 
ce i se adresaseră, şi în primele trei sau patru zile 
luă parte la serbările date în cinstea sa, iar în taină 
încredinţase unor anchetatori să cerceteze situaţia. 
Or, a patra zi, anchetatorii veniră să-i spună că se 
strânseseră atâtea dovezi de vinovăţie împotriva 
vistiernicului unchiului său încât nici nu putea fi 
vorba de iertare căci ele atrăgeau pedeapsa 
capitală. 

Consiliul regelui se întruni aşadar şi Betisac fu ri- 
dicat de acasă şi adus în faţa judecătorilor. 

Atunci ei îi arătară, înşirate pe masă, o mulţime 
de hârtii şi de dovezi care adevereau hoţiile lui şi îi 
spuseră: 

— Betisac, priveşte şi răspunde. Ce ai de zis 
împotriva acestor dovezi? 

La aceste cuvinte, un grefier luă una câte una şii 
le citi pe toate; dar la fiecare avea răspunsurile 
gata; că unele, şi acestea erau cele semnate de el, 
le npcunoşte într-adevăr, însă adăuga că lucrase - 


i m -i rm 


EEN D a PL lau pipa - 


e irina îm e maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baa — gra kas | aa: i 


după poruncile ducelui de Berry şi că nu aveau 
decât să-l întrebe pe stăpânu-său; cât despre 
celelalte, le nega spunând: 

— Nu am nicio cunoştinţă; întrebaţi-i pe şeneşalii 
din Beaucaire şi Carcassonne, sau mai bine pe 
cancelarul din Berry. 

Anchetatorii se aflau în mare încurcătură; însă, în 
aşteptarea unor noi dovezi, îl trimiseră la 
închisoare. De îndată ce fu întemnițat, se duseră la 
locuinţa lui, îi confiscară toate hârtiile, le luară cu 
ei şi le cercetară pe îndelete. În ele găsiră că se 
făcuseră atâtea deturnări şi se încasaseră atâtea 
sume de bani din jurisdicţiile şi senioriile regelui, 
încât cei care auzeau citindu-se se îndoiau de cei 
care citeau; atunci, trimiseră să-l cheme din nou şi 
el  recunoscu exactitatea tuturor  socotelilor, 
spunând că toate sumele erau bune şi adevărate; 
însă adăugă că ele doar îi trecuseră prin mână şi se 
îndreptaseră în folosul monseniorului de Berry şi că 
într-un loc pe care îl numi avea chitanţă pentru 
toate la locuinţa sa; într-adevăr, chitanţele fură 
aduse în faţa consiliului, comparate cu încasările şi 
le găsiră aproape exacte. Erau pentru o sumă de 
trei milioane. 

Anchetatorii  rămaseră uluiți în faţa unor 
asemenea dovezi despre lăcomia monseniorului de 
Berry. 

Îl întrebară pe Be&tisac ce putuse face stăpânu- 
său cu asemenea sume. 

— Monseniore, răspunse el, nu pot să ştiu; o 
mare parte a fost folosită, după câte cred, în 
cumpărare de castele, de palate, de pământuri şi 
de pietre scumpe, de către monseniorii conți de- 


i m -ri rim 


EAN D a PL aa aria pi Mat - 


— POLE pp 
a, a 


SP pe ap e 


OT mu Pa 


Pa ha TAR € = mai 


AN 


Boulogne şi d'Etampes; casele sale, după cum ştiţi, 
sunt de altfel ţinute cu multă strălucire, şi a mai 
dat lui Thibaut şi Morinot, valeţii săi, atât de mult 
încât la ora actuală sunt bogaţi. 

— Dar dumneata, Be&tisac, îi spuse seniorul de la 
Rivière, n-ai avut partea dumitale de o sută de mii 
de franci, din această jefuire? 

— Seniore, răspunse B&tisac, monseniorul duce 
de Berry ţinea puterea de la rege, iar eu o ţineam 
pe a mea de la monseniorul duce de Berry; sunt 
aşadar împuternicit de rege, pentru că eram 
slujbaşul guvernatorului său. De aci rezultă că 
toate taxele pe care le-am încasat sunt legale. Cât 
priveşte ce mi-a rămas în mână, aceasta a fost cu 
îngăduinţa monseniorului de Berry. Monseniorul de 
Berry ţine ca oamenii lui să fie bogaţi; bogăţia mea 
este deci bună şi îndreptăţită pentru că vine de la 
el. 

— E o nebunie să vorbeşti astfel, îi răspunse 
seniorul Jean Lemercier; nu există bogăţie bună şi 
îndreptăţită, dacă este rău dobândită. Înapoiază-te 
la închisoare, în vreme ce noi vom cântări ceea ce 
ne-ai spus. Vom raport întreaga dumitale apărare 
regelui şi se va face aşa cum va hotărî el. 

— Să-i dea Dumnezeu sfaturi bune! zise Betisac. 

Zicând acestea, îi salută pe judecători şi fu dus 
din nou la închisoare. 

Între timp, de îndată ce se răspândi vestea prin 
ţinut că Bétisac se află la închisoare din porunca 
regelui şi are să fie judecat, tot poporul din satele 
învecinate se îndrepta puhoi spre oraş; nenorociţii 
pe care îi jefuise intrau cu forţa până în reşedinţa 
regelui spre a cere dreptate; şi când acesta ieşea, i- 


F 


a Pe Ba ai ee A 


— POLE pp 
a, a 


am ie, ai 


Po a Pa V-au 


i, 


p Tr 


pam 


se aruncau la picioare pe unde trecea şi îi 
prezentau rugăminţi şi plângeri. Unele plângeri 
veneau din partea unor copii pe care Îi lăsase 
orfani; altele din partea unor femei pe care le 
lăsase văduve; altele, în sfârşit, din partea unor 
fete pe care le făcuse mame; acolo unde lipsea 
convingerea, fusese folosită forța. Secătuise totul 
omul acela, vistieria, averile şi onoarea. Regele 
vedea bine că sângele bietului popor striga şi 
gemea cât putea, cerând răzbunare împotriva 
jefuitorului şi porunci consiliului să dea sentinţa 
împotriva lui. 

Dar iată că în momentul în care judecătorii erau 
întruniţi, intrară doi cavaleri: erau seniorii de 
Nantoulillet şi de Mespin. Veneau în numele ducelui 
de Berry, să mărturisească tot ce făcuse Bâtisac şi 
să ceară regelui şi consiliului să-l predea pe omul 
acela în mâinile lor şi să întoarcă ancheta, dacă 
aceasta le era dorinţa, împotriva ducelui. 

Atunci consiliul se găsi într-o mare încurcătură. 
Ducele de Berry putea, într-o zi sau alta, să 
recapete asupra regelui influenţa pe care o 
pierduse; şi, într-o atare prevedere, fiecare se 
temea să-l nemulţumească. Pe de altă parte, 
crimele şi asupririle lui Betisac erau atât de vădite, 
încât însemna să-l mânii pe Dumnezeu îngăduind 
să iasă neatins din închisoare. Se propuse să i se 
confişte mobilele şi averea, să le pună în vânzare, 
iar banii să-i împartă poporului sărac; în felul 
acesta ar ajunge sărac şi gol aşa cum îl luase 
monseniorul de Berry; însă regele nu voia jumătăţi 
de măsură; el spuse că numai cei ce fuseseră 
ruinaţi s-ar mulţumi cu această restituire; însă 


A ei A oi ae pol o E mea Stei E afipi x tai Pie Pa 


e Baa — gra Bas | aa: i 


pentru familiile în care semănase moartea şi 
ruşinea, trebuia moartea şi înjosirea lui. 

Tocmai atunci se înfăţişă un bătrân în fața 
consiliului; aflase despre ce era vorba şi venea să 
propună regelui şi anchetatorilor că îl va face pe 
Bétisac să mărturisească o crimă care ar fi numai a 
lui şi pe care monseniorul de Berry nu ar putea-o 
lua pe socoteala sa. Îl întrebară ce trebuiau să facă 
pentru asta. 

— Ar trebui să mă vârâţi în aceeaşi închisoare cu 
B&tisac, răspunse el. 

Însă nu vru să dea alte lămuriri, spunând că 
acest lucru îl privea pe el, deoarece se însărcinase 
să-l ducă la bun sfârşit. Făcură deci aşa cum dorea 
el; ciţiva gardieni îl conduseră în văzul lumii la 
închisoare; temnicerul primi instrucţiuni de la ei, îl 
vâri pe noul venit în celula arestatului şi închise 
uşa în urma lui. 

Bătrânul se făcu că nu ştie că celula ar fi locuită; 
întinse braţele înaintea lui ca un om care nu vede 
limpede; apoi, după ce ajunse la marginea celulei, 
se aşeză, rezemat de perete şi, îndoindu-şi 
genunchii, îşi sprijini coatele pe ei şi îşi cuprinse 
capul între mâini. 

B&tisac, ai cărui ochi se obişnuiseră, de opt zile 
de când stătea acolo, cu întunericul, se uita la noul 
sosit cu întreaga curiozitate a unui om care se află 
într-o asemenea situaţie. Făcu o mişcare spre a-i 
atrage atenţia; însă bătrânul rămase nemişcat şi 
părea cufundat într-o visare adâncă; atunci luă 
hotărârea să intre în vorbă cu el şi îl întrebă dacă 
nu venea de afară. 

Bătrânul ridică ochii şi zări într-un colţ pe cel care - 


i m -ni rim 


EAN D a PL rela pipote - 


N ia îm Te maia. 


ba | 


B 


E i i 


întreba; stătea în genunchi ca pentru rugăciune. 
Omul acesta îndrăznea să se roage. Bătrânul 
tresări văzându-se atât de aproape de acela pe 
care  făgăduise să-l piardă. Bâtisac repetă 
întrebarea. 

— Da, răspunse bătrânul cu un glas dogit. 

— Şi de cine se mai ocupau prin oraş? întrebă el 
prefăcându-se nepăsător. 

— De un oarecare Bétisac, urmă bătrânul. 

— Şi ce se spunea despre el? continuă cu sfială 
cel care avea atâta interes la întrebarea pe care o 
punea. 

— Se spunea că în sfârşit se va face dreptate şi 
că aveau să-l spânzure. 

— Doamne Isuse! zise Betisac ridicându-se 
deodată în picioare. 

Bătrânul îşi cuprinse din nou capul în mâini şi în 
tăcerea care se lăsă nu se auzea decât răsuflarea 
chinuită a celui care aflase această îngrozitoare 
veste. 

Rămase o clipă nemişcat, însă în curând 
picioarele îi slăbiră şi se rezemă de perete 
ştergându-şi fruntea. Apoi după o clipă de 
copleşire, urmă cu un glas răguşit şi fără să-şi 
schimbe atitudinea: 

— Sfântă Maria, dar nu mai este nicio speranţă 
pentru el? 

Bătrânul rămase tăcut şi nemişcat, ca şi când nu 
ar fi auzit întrebarea. 

— Te întreb dacă nu mai e nicio speranţă? zise 
Bétisac îndreptându-se spre el şi scuturându-l de 
braţ cu nerăbdare. 

— Ba da, răspunse liniştit bătrânul, este una: să 


i pat jĂ oii ra Pl E pi S, Di Pa Pa PU Pa mii Pele Pa 


Ca gra kas i T i 


se rupă funia. 

— Ah! Dumnezeule! Dumnezeule! strigă Bétisac 
frângându-şi mâinile, ce e de făcut? şi cine poate 
să-mi dea un sfat? 

— Aha! zise bătrânul privindu-l cu un aer 
morocănos, ca şi când n-ar fi voit să piardă nicio 
expresie a deznădejdii lui. Aha! aşadar dumneata 
eşti omul pe care un întreg popor îl blestemă? Nu-i 
aşa că sunt greu de îndurat ultimele ore ale unei 
asemenea vieţi? 

— Vai! zise Betisac, să mi se ia tot: mobile, bani, 
case! să li se arunce poporului care ţipă, dar să mi 
se lase viaţa, chiar de-ar fi s-o petrec în celula asta, 
cu fiare la mâini şi la picioare, fără să mai văd 
lumina zilei! Însă viaţa! Viaţa! Ah, vreau să trăiesc! 

Nenorocitul se rostogolea ca un turbat; bătrânul 
se uita la el cum se zvârcoleşte; apoi, după ce Îi 
văzu gâfâind şi istovit, îi zise: 

— Şi dacă ţi-ar da cineva un mijloc să scapi cu 
faţa curată? 

B&tisac se ridică pe genunchi; îl privea pe bătrân 
şi când ar fi voit să-i citească în fundul sufletului. 

— Ce spui? 

— Îţi spun că îmi provoci milă şi că, dacă ai vrea 
să-mi urmezi sfatul, totul o să iasă bine. 

— Vai! Vorbeşte! Sunt bogat... Întreaga mea 
avere... 

Bătrânul începu să râdă. 

— Aşa, nădăjduieşti să-ţi răscumperi viaţa cu 
ceea ce ai făcut-o să se piardă, nu-i aşa? Şi atunci 
ai să te crezi plătit faţă de oameni şi faţă de 
Dumnezeu? 

— Nu, nu, am să fiu totdeauna un mare vinovat; - 


i m -ri = ip 


d 


E ina F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


o ştiu şi mă pocăiesc în amărăciunea sufletului... 
Dar mi-ai spus că ar fi un mijloc... Care este? 

— Dacă aş fi în locul dumitale, ferească-mă 
Dumnezeu! iată ce aş face... 

B&tisac sorbea cuvintele pe măsură ce ieşeau din 
gura bătrânului; acesta urmă: 

— Când aş apărea din nou în faţa consiliului 
regal, aş continua să neg... 

— Da, da, spuse Bâtisac. 

— Însă aş spune că, fiind cuprins de remuşcări 
pentru o altă crimă, aş dori s-o mărturisesc pentru 
salvarei sufletului meu; aş spune că multă vreme 
am păcătuit împotriva credinţei, că sunt manicheist 
Şi eretic. 

— Dar nu-i adevărat, întrerupse Betisac; sunt un 
bun creştin, care cred în Isus şi în fecioara Maria. 

Bătrânul urmă, ca şi când Betisac n-ar fi spus 
nimic: 

— Aş spune aşadar că sunt manicheist şi eretic şi 
că ţin mereu la părerea mea; atunci episcopul de 
Béziers are să mă ceară; căci de data asta aş 
aparţine justiţiei bisericeşti; el m-ar trimite la papa 
de la Avignon şi, cum sfântul nostru părinte 
Clement este un mare prieten al monseniorului de 
Berry... 

— Înţeleg, zise B&tisac întrerupându-l. Da, da, 
seniorul nostru de Berry nu va îngădui să mi se 
facă vreun neajuns. Ah! Dumneata eşti salvatorul 
meu! 

Şi voi să se arunce în braţele bătrânului; însă 
acesta îl respinse. În clipa aceea, uşa se deschise: 
veneau să-l ia pe B&tisac spre a-l conduce în faţa 
consiliului. 


E irina F Te maia. 


b | 


F 


— rw 


E Baa — gra kar | aa: i 


Atunci se gândi că sosise momentul să 
folosească şiretlicul de care i se pomenise şi, 
punând un genunchi pe pământ, ceru să 
vorbească; i se dădu numaidecât cuvântul. 

— Distinşi seniori, zise el, am aruncat o privire 
asupra faptelor şi conştiinţei mele şi mă tem că l- 
am mâniat grozav pe Dumnezeu, nu pentru a fi 
jefuit sau furat banii sărmanului popor; căci, slavă 
Domnului, le este cunoscut tuturor că n-am lucrat 
decât din porunca stăpânului meu; însă pentru a fi 
păcătuit împotriva credinţei. 

Judecătorii se priviră uimiţi. 

— Da, urmă Betisac, da, seniorii mei; căci mintea 
mea refuză să creadă că există sfânta Treime, sau 
că vreodată Fiul lui Dumnezeu s-ar fi înjosit să 
coboare din cer spre a se întrupa într-o femeie; iar 
despre sufletul meu, cred că nu va rămâne nimic 
din el după moartea mea. 

Un murmur de mirare străbătu prin toată 
adunarea. Atunci seniorul Lemercier, care totuşi 
era cel mai crunt duşman al lui, se ridică şi îi 
spuse: 

— Betisac, gândeşte-te la ce ai spus adineaori; 
căci astea sunt nişte vorbe care jignesc nespus de 
mult sfânta Biserică, mama noastră, şi care cer 
pedeapsa cu focul. Bagă de seamă, deci. 

— Nu ştiu, răspunse Bstisac, dacă vorbele mele 
cer foc sau apă; însă părerea asta a fost a mea de 
când am căpătat cunoştinţa şi tot a mea va 
rămâne până mi-o voi pierde. 

Atunci judecătorii îşi făcură semnul crucii şi, 
temându-se, pentru propria lor salvare, să asculte 
mai departe, îl trimiseră din nou la închisoare. 


A Lisenn Tea -m 


xn" A a PL a la mpa - 


PE l Fa Ea aii 


b | 


B 


E i i 


E Ba ra kar | aa: i 


Intrând acolo, îl căută pe bătrân spre a-i spune ce 
se întâmplase; dar bătrânul nu mai era. 

Ce se petrecu în sufletul acelui om de la o zi la 
alta, ştie numai Dumnezeu. Numai că a doua zi, ar 
fi putut să nege că era acelaşi din ajun. Dumnezeu 
îi transformase orele în ani; într-o singură noapte îi 
albise părul. 

Regele, aflând despre mărturisirea lui Betisac, 
rămas foarte uimit. 

— Ah! zise el atunci, e un om rău; nu-l credeam 
decât hoţ, dar iată că este şi eretic; ne gândeam că 
nu merita decât funia şi el cere acum şi rugul. Ei 
bine, fie; are să fie ars şi spânzurat; şi acum, să 
vină unchiul meu de Berry să ia asupră-şi 
nelegiuirile lui, vom vedea dacă aceasta îi convine. 

În curând zvonul mărturisirilor făcute de B&tisac 
se răspândi în oraş; să fi văzut atunci pe toate 
străzile o îngrămădeală de oameni plini de bucurie, 
căci era foarte urât şi nesuferit de toţi; dar nici unii 
nu rămaseră mai uimiţi, aflând aceste veşti, cum 
rămaseră cei doi cavaleri care veniseră să-l ceară 
în numele ducelui de Berry. Văzură bine că era 
pierdut şi se gândiră că el nu făcuse o asemenea 
mărturie decât la sfatul unui duşman; însă, la sfatul 
oricui ar fi fost, mărturia era făcută, iar regele îi 
rostise sentinţa; nu mai era decât o singură 
speranţă, aceea de a-l face să nege a doua zi, 
mărturia din ajun. 

Drept urmare, alergară la închisoare spre a 
încerca să-l vadă şi să-i îndrepte apărarea; însă 
temnicerul le răspunse că atât lui cât şi celor patru 
sergenţi trimişi în acest scop, li se interzisese de 
rege să lase pe cineva să vorbească cu Betisac,- 


i m -ni rim 


xn" A a iiaea y - 


E irina îm e maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baia — gra kas | aa: i 


căci altfel răspund cu capul. Atunci cavalerii se 
priviră cu tristețe şi, plecând la locuința lor, 
încălecară şi se înapoiară la ducele de Berry care îi 
trimisese. 

A doua zi, pe la orele zece dimineaţa, veniră să-l 
ia pe Bétisac de la închisoare. Când văzu că îl 
duceau, nu în faţa consiliului regal ci la palatul 
episcopului, începu să-şi recapete încrederea. 
Acolo, îi găsi întruniţi pe anchetatorii regelui şi pe 
judecătorii sfintei Biserici, ceea ce îi dovedi din nou 
că nu se prea aveau bine justiţia pământească cu 
cea bisericească; în curând judecătorul din Beziers, 
care până atunci îl ţinuse la închisoare, spuse 
oamenilor episcopului: 

— Monseniori, acesta este Bâtisac, pe care vi-l 
predau ca eretic şi predicator împotriva credinţei; 
dacă faptele lui ar fi fost de competenţa justiţiei 
regale, ar fi fost judecat de ea; însă aparţine, prin 
erezia lui, de justiţia bisericească; judecaţi-l după 
faptele lui. 

B&tisac se crezu salvat. 

Judecătorul episcopului îl întrebă dacă păcătuise 
aşa după cum se spunea, iar el, văzând că lucrurile 
luau întorsătura care i se arătase ca fiind cea mai 
prielnică, răspunse că da. Atunci dădură drumul şi 
poporului înăuntru şi i se porunci lui Betisac să-şi 
repete mărturia în faţa lui, iar el o repetă de trei 
ori, atât de mult îl vrăjise bătrânul, şi de trei ori 
poporul primi această mărturie cu răgetul pe care-l 
scoate leul la mirosul sângelui. 

Judecătorul bisericesc făcu un semn şi Betisac fu 
predat în mâinile sergenţilor care îl scoaseră 
ducându-l în mijlocul lor; poporul cobori în jurul şi- 


i m -i rim 


EAN D a aera papat - 


PE a F a fr aii 


b | 


F 


— rw 


E Ba gra kas | aa: i 


înapoia lui treptele palatului, înconjurându-l şi 
înghesuindu-l ca şi când s-ar mai fi temut încă să 
nu le scape. Cât despre Betisac, el credea că îl 
scoteau afară din oraş spre a-l conduce la Avignon. 
La capătul de jos al scării, îl zări pe bătrân aşezat 
pe o bornă; figura lui avea o expresie de bucurie 
pe care Bétisac o luă drept un semn bun şi dădu 
din cap. 

— Da, da, totul merge bine, zise bătrânul, nu-i 
aşa? 

Şi începu să râdă; apoi se sui pe bornă şi, pe 
deasupra mulţimii, îi strigă lui Betisac: 

— Betisac, nu uita cui datorezi sfatul care te 
duce acum; mie. 

Apoi cobori repede de pe bornă şi, cu iuţeala pe 
care i-o îngăduia bătrâneţea, o luă pe o stradă 
lăturalnică ce ducea la palat. 

Cât priveşte pe B&tisac, era dus pe strada mare, 
înconjurat mereu de mulţimea care, din când în 
când, scotea unele strigăte pe care le cunoaştem 
acum pentru că le-am auzit de atâtea ori. 
Osânditul nu recunoştea în strigătele acelea decât 
manifestarea mâniei poporului, care vede cum îi 
scapă prada şi se mira că îl lasă atât de liniştit să 
iasă dintre zidurile oraşului, când, ajunşi în piaţa 
palatului, un strigăt asurzitor se înălţă din această 
piaţă şi fu repetat de cei ce-l însoțeau. Cortegiul se 
împrăştie, repezindu-se spre centru; căci în acest 
centru era instalat un rug. Din mijlocul căruia se 
înălța o spânzurătoare, întinzându-şi spre strada 
mare braţul descărnat, la capătul căruia atârna un 
lanţ şi o zgardă de fier. Betisac se văzu singur în 
mijlocul celor patru gardieni, atât de multă grabă - 


i m -i ri 


EEN D a PL aria papat - 


— PI pp— 
a, a 


E irina îm Te eunin. 


b | 


B 


— rw 


pusese fiecare în a ocupa un loc cât mai bun în 
jurul eşafodului. 

Atunci crudul adevăr i se înfăţişă osânditului: 
avea forma morţii. 

— Vai! Monseniore duce de Berry, strigă el, s-a 
terminat cu mine; ajutor! ajutor! 

Mulțimea răspunse prin strigăte de blestem 
împotriv ducelui de Berry şi a vistiernicului său. 
Atunci, întrucă osânditul nu voia să înainteze, cei 
patru sergenţi îl luară în braţe şi porniră spre 
eşafod; el se zbătea şi ţipa că nu era eretic şi 
credea în Cristos întrupat în om şi în fecioara 
Maria. ÎI lua martor pe Dumnezeu de adevărul 
spuselor sale, cerea îndurare poporului şi, de 
fiecare dată, un mare hohot de râs îi primea 
cererea. Chema în ajutor pe ducele de Berry şi, de 
fiecare dată, strigătele „La moarte! la moarte!” 
răspundeau acestei chemări. 

În sfârşit, sergenţii îl depuseră la piciorul rugului, 
lângă unul din stâlpii care închideau bariera; acolo 
stătea rezemat bătrânul. 

— Ah! blestematule, strigă Beâtisac zărindu-l, tu 
m-ai adus unde mă aflu!  Monseniorilor, 
monseniorilor, nu sunt vinovat, el este omul rău 
care mi-a aruncat o vrajă; ajutor! Monseniorilor, 
ajutor! 

Bătrânul începu să râdă. 

— Haide, văd că ai memorie, îi spuse el, şi nu-i 
uiţi pe prietenii care îţi dau un sfat bun. Îţi mai dau 
un ultim sfat, Betisac: gândeşte-te la sufletul tău. 

— Da, monseniorilor, zise Bétisac, care nădăjduia 
în felul acesta să mai câştige timp; da, un preot, un ~“ 
preot! 2 


PE a Pa a, 


b | 


B 


E rw 


— Ce nevoie mai are, strigă bătrânul, pentru că 
sufletul nu-i mai poate fi salvat, iar trupul îi este 
pierdut? 

— La moarte! La moarte! urla poporul. 

Călăul se apropie. 

— Betisac, s-a dat poruncă să mori; faptele 
dumitale rele te duc la un sfârşit rău. 

Bâtisac stătea nemişcat, cu ochii prostiţi, cu 
părul zbârlit. Călăul îl luă de mână; el se lăsă 
condus ca un copil. Ajungând pe rug, îl ridică în 
braţe, iar ajutoarele lui, deschizând balamaua de la 
zgardă, i-o trecură pe după gât. Beâtisac rămase 
atârnat fără a fi sugrumat; în aceeaşi clipă bătrânul 
se repezi la torţa de răşină care ardea în cazanul 
de fontă şi dădu foc rugului; călăul şi ajutoarele lui 
săriră jos. 

Flacăra îl făcu pe nenorocitul pe care avea să-l 
mistuie, să-şi recapete întreaga energie. Atunci, 
fără să scoată un țipăt, fără să mai ceară iertare, 
apucă cu amândouă mâinile lanţul de care era 
atârnat şi, urcând prin forţa muşchilor de-a lungul 
inelelor, ajunse la braţul spânzurătorii, pe care îl 
îmbrăţişă cu mâinile şi cu genunchii, îndepărtându- 
se de rug atât cât îi stătea în putere. Se ţinu astfel 
în afară de atingerea focului câtă vreme flacăra 
ardea partea de jos a rugului; însă în curând se 
întinse spre părţile de sus şi, întocmai ca o fiinţă 
însufleţită şi inteligentă, întocmai ca un şarpe care 
se ridică, îşi  înălţă capul spre  Beâtisac, 
împroşcându-l cu fum şi cu scântei, apoi în sfârşit 
păru că-l mângâie cu limbile-i pâlpâitoare. 
Nenorocitul scoase un ţipat la această atingere ~“ 
mortală; veşmintele îi luaseră foc. > 


Pe irina T Te maia. 


b | 


B 


— rw 


Atunci se făcu o linişte solemnă, pentru ca nimic 
nu fie pierdut din această ultimă luptă dintre fiinţă 
şi elementul vieţii; se auzeau văicărelile jalnice ale 
unuia, urletele voioase ale celuilalt. Omul şi focul, 
adică osânditul şi călăul păreau să se îmbrăţişeze, 
să se strângă şi să se răsucească; însă după o clipă 
omul se dădu învins, genunchii slăbiţi părăsiră 
sprijinul, mâinile nu mai puteau continua să 
strângă lanţul înroşit, scoase un țipăt înfiorător şi, 
lăsându-se să cadă, rămase din nou atârnat în 
mijlocul flăcărilor doar câteva secunde. Acea fiinţă 
diformă, care fusese o creatură omenească, se 
zvârcoli în mijlocul focului, apoi înţepeni, apoi 
rămase nemişcată. O clipă mai târziu, inelul care 
era fixat de spânzurătoare se desprinse căci fusese 
ars şi lemnul spânzurătorii şi atunci, ca şi când ar fi 
fost târât în iad, cadavrul căzu şi dispăru în mijlocul 
jarului. 

Indată toată acea mulţime se scurse în tăcere; 
nu mai rămase la picioarele rugului decât bătrânul, 
astfel încât fiecare se întreba dacă bătrânul acela 
nu era cumva Satana care vine să pretindă un 
suflet judecat. 

Bătrânul era un om a cărui fiică o necinstise 
B&tisac. 


POLE pp mă 
a, a 


e irina F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


LU 


cum, dacă cititorii noştri, pentru a cuprinde cu 

oate amănuntele totalitatea întâmplărilor pe 

care ne-am angajat să le facem să treacă prin 
faţa ochilor, vor binevoi să ne urmeze dincolo de 
zidurile oraşului Béziers; dacă se vor învoi să se 
îndepărteze de bogatele câmpii ale Languedocului 
şi ale Provenţei, de oraşele cu nume răsunătoare 
unde se vorbeşte o limbă fiică a Romei şi a Atenei; 
de câmpurile de măslini cu frunziş cenuşiu pe unde 
curg râuri mărginite de oleanari; de țărmurile pe 
care vin să le scalde valurile înfierbântate de 
soarele Bosforului, să se îndrepte spre podişurile 
muntoase ale Bretaniei, spre pădurile de stejari 
seculari, spre limbajul primitiv al acesteia şi spre 
oceanul său cu ape verzi şi adânci, îi vom conduce 
la câteva leghe de oraşul Vannes şi îi vom 
introduce într-unul din castelele întărite, reşedinţă 
prevăzătoare a unuia din acei mari vasali mereu 


PE l Pa fr aiin 


b | 


B 


E i i 


gata să ajungă mari răzvrătiți. Acolo, dacă 
întredeschidem uşa sculptată a unei camere 
scunde ce slujeşte drept sufragerie, vom vedea doi 
bărbaţi aşezaţi alături la o masă, având în mijlocul 
lor o cană mare de argint încrustat, plină cu vin 
dres cu mirodenii, cu care unul din ei avea dese şi 
prieteneşti legături, pe când celălalt, cumpătat ca 
şi când ar fi fost oprit de doctor, respinge toate 
îmbierile ce i se fac şi îşi acoperă paharul cu mâna 
de fiecare dată când tovarăşul său, neputându-l 
face să golească licoarea neatinsă ce se ridică 
până la jumătatea cupei, încearcă cel puţin să-i 
mărească volumul. 

Acela dintre cei doi pe care l-am arătat ca fiind 
cel mai puţin adept al cumpătării este un bărbat 
între cincizeci şi şaizeci de ani, îmbătrânit sub 
armura de război pe care o poartă şi acum aproape 
în întregime, fruntea lui oacheşă şi colorată pe 
mijlocul căreia se răsfiră păru-i încărunţit, e 
încreţită nu atât de vârstă cât de greutatea coifului 
de care nu se despărţea; în intervalul de odihnă pe 
care i-l lăsa ocupaţia la care l-am văzut că se dedă, 
coatele i se sprijină de masă; atunci bărbia i se 
odihneşte pe cele două palme puternice, iar gura, 
umbrită de o mustață deasă, pe care o pişcă 
îndemânatic cu buza de jos, se găseşte astfel la 
înălţimea cănii, în care din când în când i se afundă 
privirile ca pentru a urmări cum scade licoarea în 
urma atacurilor sale repetate. 

Celălalt este un tânăr înveşmântat numai în 
mătase şi catifea, lungit nepăsător într-un mare 
fotoliu ducal de al cărui spătar îşi rezemase capul 
şi care nu părăseşte această atitudine nepăsătoare - 


ni pat oii ra Pl E pi S, mei tere ob Ep mai i n le Pia LR A 


E ar l F a fr maia 


b | 


B 


E i i 


decât pentru a întinde, după cum am văzut, mâna 
spre pahar, de fiecare dată când bătrânul războinic 
îl ameninţă cu o sporire a licoarei pe care fiecare 
din ei pare să o preţuiască într-un fel atât de 
deosebit. 

— La naiba! vere de Craon, zise bătrânul punând 
pentru ultima oară cana pe masă, se cade să 
spunem că, oricât de urmaş al regelui Robert cum 
eşti pe linie feminină, ai primit într-un fel uimitor 
de filozofic jignirea pe care ţi-a adus-o monseniorul 
duce de Turena. 

— Ei! monseniore de Bretania, răspunse Pierre 
de Craon fără să-şi schimbe poziţia, ce naiba voiaţi 
să fac împotriva fratelui regelui? 

— Împotriva fratelui regelui, fie; cu toate că, la 
urma urmelor, acesta nu ar fi un motiv pentru 
mine: fratele regelui nu este decât duce şi 
gentilom ca şi mine şi, dacă mi-ar fi făcut mie ce ți- 
a făcut dumilale... Dar n-am să-i dau niciodată 
prilejul, aşa că să nu mai vorbim despre el. Dar, 
vezi dumneata, e la mijloc un om care a urzit toată 
treaba asta. 

— Cred şi eu, răspunse flegmatic cavalerul. 

— Şi omul acela, vezi dumneata, urmă ducele 
umplându-şi din nou paharul şi ducându-l până 
aproape de gură, omul acela... pe cât e de 
adevărat că licoarea asta, care nu pare pe gustul 
dumitale, după câte văd, este compusă totuşi din 
cel mai bun vin ce se produce la Dijon, din cea mai 
bună miere ce se culege la Narbonne şi din cele 
mai delicioase mirodenii ce ne vin de pe pământul 
Asiei, - ducele goli paharul - omul acela, vezi 


dumneata, nu este altul decât ticălosul de Clisson. = 


Pi 


— POE pp 
a. a 


e irina îm e maia. 


b | 


B 


E i i 


Şi izbi în masă cu pumnul şi cu fundul cupei. 

— Sunt de aceeaşi părere, monseniore, răspunse 
cu aceeaşi nepăsare seniorul Pierre, care părea să 
fi luat hotărârea de a-şi spori indiferența pe 
măsură ce ducele de Bretania îşi înteţea mânia. 

— Şi ai părăsit Parisul cu această convingere în 
inimă, fără a încerca să te răzbuni pe omul acela? 

— Mi-a trecut prin gând pentru o clipă această 
idee, însă o cugetare mai adâncă m-a oprit. 

— Şi care este acea cugetare, mă rog? întrebă 
ducele răsturnându-se la rându-i în fotoliu. 

— Care? zise Pierre. 

Şi rezemându-şi şi el coatele pe masă, cu bărbia 
sprijinită în mâini şi privindu-l ţintă pe duce: 

— Care? O veţi afla, monseniore. Mi-am zis: Omul 
acesta care m-a insultat pe mine, un simplu 
cavaler, l-a insultat într-o zi în mod mult mai 
jignitor pe unul dintre primii bărbaţi ai Franţei, pe 
un duce, şi încă un duce atât puternic şi atât de 
bogat, încât ar fi putut să se războiască şi cu un 
rege! Ducele acela dăruise castelul Gavre vestitului 
Jean Chandos” şi, când l-a anunţat pe Clisson de 
această donaţie, pe care desigur că avea dreptul s- 
o facă, Clisson îi spuse în loc de compliment: „La 
naiba, monseniore, nu voi suferi să am vreodată 
drept vecin un englez!” Chiar în aceeaşi seară, 
castelul Gavre era cucerit; a doua zi era ras de pe 
fata pâmântului. Nu-mi mai aduc aminte cui i-a 
adus conetabilul această jignire, însă ştiu că unui 
duce. În sănătatea voastră, monseniore! 

Pierre de Craon îşi luă paharul, îl goli dintr-o 


2323-Căpitan englez din secolul al XIII-lea. Conetabil de Aquitania i 


şi seneşal de Poitou. (N.T.). 


i 


N ET, pi E Pai uneia DE 


— POE pp 


a e 


a. 


E 


Po a Pa V-au 


Li 


înghiţitură şi îl puse din nou pe masă. 

— Pe sufletul tatălui meu! spuse ducele pălind, 
ne spui asta ca să ne faci inimă rea, vere; căci ştii 
bine că nouă ni s-a întâmplat aşa ceva; dar dacă ți- 
aduci bine aminte, şase luni mai târziu, vinovatul 
acela era prizonier chiar în castelul în care ne 
aflăm acum. 

— Şi din care a ieşit teafăr şi nevătămat. 

— Da, însă după ce mi-a plătit o sută de mii de 
livre, mi-a lăsat un oraş şi mi-a predat trei castele. 

— Dar păstrându-şi viaţa afurisită, zise Craon 
ridicând tonul; viaţa pe care puternicul duce de 
Bretania nu a îndrăznit să i-o ia de teamă să nu-şi 
atragă mânia suveranului său. O sută de mii de 
livre, un oraş, trei castele! O! Frumoasă răzbunare 
faţă de un om care posedă un milion şapte sute de 
mii de livre bani, zece oraşe şi douăzeci de 
fortărețe. Nu, nu, vere, să vorbim deschis; îl ţineaţi 
aici dezarmat, vârât în lanţuri, în cea mai 
întunecată şi mai adâncă celulă; îl uraţi de moarte 
şi n-aţi îndrăznit să-l ucideţi. 

— Îi dădusem o asemenea poruncă lui Bavalan şi 
Bavalan n-a făcut-o. 

— Şi a avut dreptate, monseniore, căci atunci 
când regele l-ar fi învinuit de moartea 
conetabilului, poate că acela ce-i dăduse această 
poruncă n-ar fi îndrăznit să înfrunte mânia regală, 
poate că sluga credincioasă care, totuşi, n-ar fi fost 
decât sabia, ar fi fost părăsită de braţul care o 
împinsese, şi cu cât sabia este dintr-un oţel mai fin, 
cu atât mai uşor e zdrobită. 

— Vere, spuse ducele ridicându-se în picioare, mi 
se pare că îmi bănuieşti onoarea; îi dădusem lui- 


BET et A Lot ae pol e E mei ei e ob E ap z leii Pele Pia 


— PE pa 
a, a 


e aT 


a 


Po a l Fa Ea aain 


nN 


prr 


pmm 


Bavalan cuvântul nostru că îl vom ocroti şi am 
făcut-o, pe viul Dumnezeu! chiar împotriva regelui 
Franţei, sau împotriva împăratului Germaniei, sau 
chiar împotriva papei de la Roma. Nu ne pare rău 
decât de un singur lucru, urmă el aşezându-se din 
nou cu un aer posomorât şi recăpătându-şi 
întreaga ură, anume că Bavalan nu ne-a dat 
ascultare şi că nimeni nu este gata să facă ceea ce 
a refuzat el. 

— Şi dacă cineva s-ar prezenta pentru asta, ar fi 
el sigur, odată lucrul făcut, că va găsi pe lângă 
ducele Bretaniei un azil şi un sprijin? 

— Un azil tot atât de sigur cum este sanctuarul 
unei biserici, spuse ducele cu un glas solemn, un 
sprijin tot atât de puternic cât poate să-l dea braţul 
acesta; şi asta o jur pe mormântul părinţilor mei, 
pe blazonul familiei mele, pe crucea spadei mele. 
Să vină un om şi eu îi ofer tot ce-am spus. 

— lar eu primesc, monseniore, exclamă Craon 
ridicându-se şi strângând mâna bătrânului duce cu 
o forţă de care acesta nu l-ar fi crezut în stare. De 
ce nu mi-aţi spus-o mai devreme? Ar fi fost un 
lucru terminat. 

Ducele îl privi pe Craon cu uimire. 

— Adică, urmă acesta din urmă încrucişând 
braţele, adică aţi crezut că acea jignire alunecase 
pe pieptul meu întocmai ca o lance pe oţelul unei 
platoşe. Nu, nu! A intrat mult mai adânc şi mi-a 
muşcat inima. V-am părut vesel şi nepăsător, da; 
însă adesea mi-aţi spus totuşi că eram palid; ei 
bine, era cancerul care îmi rodea şi îmi va roade 
pieptul cu dinţii acelui om, atâta vreme cât omul 
acela va fi în viaţă. Acum, culorile bucuriei şi ale- 


EEr a dl Eta meta poi Ap e lea E RI e e a ma a bi ae ai a i 


E ia F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


sănătăţii au să-mi revină; începând de azi, intru în 
convalescenţă şi, peste câteva zile, nădăjduiesc să 
fiu vindecat. 

— Cum aşa? 

Craon se aşeză şi el. 

— Ascultaţi, monseniore; căci nu aşteptam decât 
acest cuvânt pentru a vă spune totul. Am la Paris, 
lângă cimitirul Sfântul loan?**, un palat care nu este 
păzit decât de un portar, un om de-al meu şi de 
care sunt sigur. Acum vreo trei luni şi ceva, i-am 
scris să aducă în palat provizii mari de vinuri, de 
făină şi de cărnuri sărate, să cumpere armuri, zale, 
mănuşi şi căşti de oţel, pentru a înarma patruzeci 
de oameni; şi aceşti patruzeci de oameni m-am 
însărcinat eu să-i angajez şi i-am ales, monseniore; 
sunt nişte băieţi îndrăzneţi, care nu se tem nici de 
Dumnezeu nici de diavol, şi care ar fi în stare să 
coboare şi în iad, numai să merg eu în fruntea lor. 

— Insă, zise ducele, ai să fii observat dacă ai să 
intri cu această trupă în Paris. 

— De aceea am să mă feresc să fac aşa ceva. În 
curând se vor împlini două luni de când, pe măsură 
ce îi angajez, îi îndrept spre capitală, pe grupe mici 
de trei sau patru; odată ajunşi la palat, au poruncă 
să nu mai iasă de-acolo, iar portarul a primit 
poruncă să nu le refuze nimic; sunt un fel de 
călugări care se pregătesc pentru iad. Înţelegeţi 
acum, monseniore? Ticălosul acela de conetabil se 
duce aproape în fiecare seară la rege şi iese la 
miezul nopţii; şi, ca sa ajungă la palatul Clisson, ce 
se află pe strada mare a Bretaniei, trece prin 


2+24-Astăzi piaţa Sfântul loan. (N.A.). 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


E rw 


E Baa gra kar | aa: i 


spatele meterezului lui Filip August, prin străzile 
pustii Sfânta Ecaterina şi Scripetele, prin faţa 
cimitirului Sfântul loan, unde se află palatul meu. 
— Pe legea mea, vere, zise ducele, lucrul e bine 
început. 

— Şi tot bine se va termina, monseniore, dacă 
Dumnezeu nu se va amesteca; căci toate astea 
sunt treburi de diavol. 

— Şi cât timp vei mai rămâne în preajma 
noastră, unde de altfel eşti bine primit? 

— Timpul de a pune să mi se înşeueze calul, 
monseniore; căci iată scrisoarea portarului, sosită 
azi-dimineaţă, printr-unul din valeţii mei, care mă 
anunţă că ultimii oameni au sosit şi trupa mea este 
completă. 

Zicând acestea, Pierre de Craon îşi chemă 
scutierul şi îi porunci să i se înşeueze calul. 

— Nu mai rămâi şi la noapte în castelul nostru 
Hermine, frumosul meu văr? întrebă ducele văzând 
aceste pregătiri. 

— Vă sunt recunoscător, monseniore; însă acum 
când ştiu că totul este gata şi că nu se mai 
aşteaptă decât persoana mea, cum vreţi să mai 
întârzii o oră, un minut, o secundă? Cum vreţi să 
mă odihnesc într-un pat, sau să mă aşez în faţa 
unei mese? Am nevoie să plec, moneniore, pe 
drumul cel mai drept şi cel mai scurt, am nevoie de 
aer, de spaţiu şi de mişcare. Rămâneţi cu bine 
monseniore, am cuvântul vostru. 

— Şi ţi-l reînnoiesc. 

— A vă cere un al doilea ar însemna să mă 
îndoiesc de primul; mulţumesc. 

După aceste cuvinte, seniorul Pierre de Craon îşi - 


i m -ni rim, 


Eas D a anera nn A - 


N ET, ie pi E Pai Mun anal 


— POE pp 
A. a 


am n ai 


PE a Pa V-au 


i, 


prr 


pmm 


încinse în jurul corpului centura de la spadă, trase 
deasupra genunchilor carâmbii cizmelor cenuşii de 
piele căptuşite cu pluş roşu şi, luându-şi un ultim 
rămas bun de la duce, sări sprinten pe cal. 

Călări atât de mult şi de bine încât, către seara 
celei de-a şaptea zi de la plecarea sa din castelul 
Hermine, zări Parisul. Aşteptă ca noaptea să fie 
destul de întunecoasă pentru a intra, astfel că sosi 
la locuinţa sa fără să facă mai mult zgomot şi vâlvă 
decât făcuseră fiecare din oamenii ce-i trimisese; 
numai că, abia descălecat, trimise să-l cheme pe 
valetul care păzea poarta şi îi porunci, pe /umina 
ochilor lui, să nu lase pe nimeni să intre în camera 
în care se afla. Valetul plecă să transmită aceeaşi 
poruncă portarului care păzea palatul, şi închise în 
camera lui soţia, copiii şi camerista. 

„Şi avea dreptate, spune cu naivitate Froissart, 
căci dacă soţia şi copiii ar fi colindat pe străzi, 
sosirea seniorului Pierre ar fi fost repede 
dezvăluită; căci femeia şi copiii, prin firea lor, 
ascund cu greutate ce văd şi ce trebuie tăinuit”. 

După ce luase aceste măsuri de prevedere, 
Pierre de Craon alese pe cei mai descurcăreţi 
dintre oamenii săi şi îi duse să fie recunoscuţi de 
portar spre a putea ieşi şi intra nestingheriţi. Li se 
porunci să spioneze toate mişcările conetabilului şi 
să-l urmărească pas cu pas, pentru ca să fie 
informat de tot ce făcea duşmanul lui. Astfel că în 
fiecare seară el ştia unde fusese în timpul zilei şi 
unde avea să se ducă noaptea; totuşi lucrurile 
rămaseră în aceeaşi stare, fără ca vreun prilej sigur 
să se fi oferit răzbunării sale, de la 14 mai până la ~“ 
18 iunie, Ziua Domnului. 


era Preta oaia DB Rr Am 


— POE a 


e aT 


E 


a ie, ai 


PE a Pa V-au 


Li 


Or, în această Zi a Domnului, regele Franţei îşi 
deschidea porţile palatului Saint-Paul şi toţi baronii 
şi seniorii ce se aflau la Paris fuseseră invitaţi la un 
prânz la care luau parte regina şi doamna ducesă 
de Turena. După terminarea prânzului, pentru a le 
distra pe aceste doamne, se organizase o întrecere 
cavalerească în incinta palatului între cavalerii 
tineri şi scutieri; seniorul Wilhelm de Flandra, conte 
de Namur, fiind declarat învingător de către 
crainici, primise premiul din mâinile reginei şi ale 
doamnei Valentina; apoi, seara, se dansase până la 
ora unu după miezul nopţii. La ora aceea, fiecare 
se gândi să se retragă în palatul sau în locuinţa sa 
şi aproape toţi ieşiră fără nicio pază. Seniorul 
Olivier de Clisson rămăsese printre ultimii şi, 
luându-şi rămas bun de la rege, se îndreptă spre 
apartamentele ducelui de Turena; îl găsi ocupat să- 
şi aranjeze îmbrăcămintea în loc să se dezbrace şi, 
văzându-l că se  îndeletniceşte cu asemenea 
amănunte, îl întrebă râzând dacă nu cumva se 
ducea să se culce la Pou-lain. Acest Poulain era 
vistiernicul ducelui de Turena şi deseori, pentru a 
avea mai multă libertate, ducele, sub motiv că 
verifică socotelile mijloacelor sale băneşti, părăsea 
de cu seara palatul Saint-Paul, - din care n-ar fi 
putut ieşi noaptea deoarece acesta era păzit ca 
fiind reşedinţă regală - se îndrepta spre crucea 
Trahoir unde locuia omul lui şi de-acolo, pleca unde 
avea plăcere. Ducele văzu bine ce voia să spună 
conetabilul; şi, punându-i mâna pe umăr, îi 
răspunse râzând: 

— Conetabile, încă nu ştiu unde mă voi culca şi 
dacă pentru asta va trebui să mă duc departe sau- 


EEr a dl Eta pol A e nt a RI e e a aa a bi ee ai a 


Po a Pa fabia 


b | 


B 


— rw 


aproape. Poate că la noapte nici nu voi părăsi 
palatul Saint-Paul; însă, cât despre dumneata, poţi 
să pleci, e timpul. 

— Dumnezeu să vă dea o noapte bună, 
monseniore, zise conetabilul. 

— Mulţumesc. Însă, din acest punct de vedere, 
răspunse râzând ducele, nu prea am să mă plâng, 
şi sunt ispitit să cred că se ocupă mai mult de 
nopţile mele decât de zile. Adio, Clisson. 

Conetabilul îşi dădu seama că l-ar stingheri dacă 
ar mai rămâne mult; făcu o plecăciune în semn de 
rămas bun şi se duse să-şi întâlnească oamenii şi 
caii, care îl aştepau în piaţa palatului. Oamenii săi 
erau în număr de opt în afară de doi valeţi care 
purtau torţe. 

După ce conetabilul încălecă, cei doi valeţi îşi 
aprinseră făcliile şi, mergând cu câţiva paşi mai 
înainte, o luară pe strada Sfânta Ecaterina. Restul 
oamenilor mergeau în urmă, în afara de un scutier 
pe care-l chemase lângă el pentru a-i recomanda 
să se îngrijească de pregătirea unui prânz pe care 
trebuia să-l dea a doua zi ducelui de Turena, 
seniorului de Coucy, seniorului Jean de Vienne şi 
altor câtorva, şi pentru care dorea să nu se 
economisească nimic. 

In clipa aceea doi oameni trecură pe lângă cei ce 
luminau drumul şi le stinseră torţele. 

Seniorul Olivier se opri  numaidecât; dar, 
gândindu-se că e vreo gluma de-a ducelui de 
Turena care Îl ajunsese din urmă, strigă voios: 

— Vai! pe legea mea, monseniore, rău ați făcut; 
dar v-o iert căci sunteți tânăr şi totul pentru voi ~ 
este joc şi plăcere. > 


E Baia — gra kar | aa: i 


Zicând acestea, se întoarse şi văzu un mare 
număr de călăreți necunoscuţi care se 
amestecaseră printre oamenii săi, iar doi dintre ei 
se aflau la câţiva paşi de el. Atunci îl cuprinse 
bănuiala unei primejdii şi se opri zicând: 

— Cine sunteţi? Şi ce-nseamnă asta...? 

— La moarte! Moarte lui Clisson! răspunse omul 
ce se afla cel mai aproape de el, trăgând spada. 

— Moarte lui Clisson? strigă conetabilul. lată 
nişte vorbe destul de semeţe! Şi cine oare eşti tu 
ca să mi le spui? 

— Sunt Pierre de Craon, duşmanul tău, zise 
cavalerul; m-ai înfuriat atât de tare încât trebuie să 
mă răzbun. 

După care, ridicându-se în scări, se întoarse spre 
oamenii lui: 

— Îl am pe cel pe care voiam să-l am! Pe el! Pe 
el! 

La aceste cuvinte, se repezi asupra conetabilului, 
în vreme ce oamenii săi loveau şi îi împrăştiau 
trupa. Dar, deşi fără armură şi luat pe neaşteptate, 
seniorul Olivier nu era animal de vânătoare pe care 
să-l încolţeşti uşor. Scoase un cuţit de vreo 
jumătate de metru pe care îl luase mai mult ca 
podoabă decât ca armă de apărare şi, acoperindu- 
şi capul cu braţul stâng, îşi dădu calul înapoi lângă 
un zid, spre a nu fi atacat decât din faţă. 

— Ucidem totul? strigau oamenii lui Pierre de 
Craon. 

— Da, răspundea acesta lovindu-l pe conetabil. 
Dar veniţi la mine! Veniţi aici! Afurisitul de 
conetabil să moară! Veniţi! 


Doi sau trei oameni se desprinseră din grup şi- 


i m -i ri 


Eas D - PL aria pai Matia - 


F 


E ina F Te maia. 


b | 


B 


E rw 


veniră într-o fugă. 

Cu toată forța şi dibăcia lui Clisson, o luptă atât 
de neegală nu putea ţine mult şi, în vreme ce 
respingea o lovitură cu braţul stâng şi dădea alta 
cu dreptul, spada lui Craon se abătu asupra capului 
său descoperit. Clisson scoase un suspin, dădu 
drumul cuţitului şi căzu de pe cal, izbindu-şi capul 
de o uşă care se întredeschise; se găsi astfel întins 
la pământ, având jumătate din corp în casa unui 
brutar care tocmai făcea pâine şi care, auzind o 
mare zarvă de oameni şi de cai, crăpase puţin uşa 
spre a vedea care era pricina acestui tărăboi. 

Seniorul de Craon încercă să intre în casă călare, 
însă uşa era prea scundă şi nu putu. 

— E nevoie să descalec şi să termin cu el? 
întrebă unul din oameni. 

Craon, fără să răspundă, trecu cu calul peste 
picioarele şi coapsele conetabilului şi, văzând că nu 
dă niciun semn de viaţă, zise: 

— E în zadar şi am făcut şi aşa destul; dacă nu a 
murit, nici mult nu mai are; a fost lovit la cap şi 
încă de un braţ bun, v-o jur. Aşadar, domnilor, 
luaţi-o din loc! Ne întâlnim cu toţii dincolo de 
poarta Sfântului Anton. 

Abia se  îndepărtară asasinii, că oamenii 
conetabilului, care nu avuseseră prea mult de 
suferit, se strânseră toţi în jurul corpului stăpânului 
lor. Brutarul, văzând că omul acela era conetabilul, 
îşi oferi cu dragă inimă casa; aşezară rănitul pe un 
pat, se aduseră lumânări şi începură toţi să scoată 
ţipete de jale, căci îşi credeau stăpânul mort, vă- 
zându-i pe frunte o rană atât de mare şi atâta ” 
sânge pe faţă şi pe veşminte. A 


Între timp unul din ei alergase la palatul Saint- 
Paul şi, fiind recunoscut ca un slujitor al 
conetabilului, îl introduseră în camera regelui care, 
obosit de serbările din timpul zilei şi de bal, se 
retrăsese din apartamentele reginei şi se pregătea 
să treacă în ale sale. Era gata deci să se aşeze în 
pat, când omul acela intră, palid, înspăimântat şi 
strigând: 

— Vai! Monseniore, monseniore, ce întâmplare 
tristă şi ce mare nenorocire! 

— Dar ce este oare? întrebă regele. 

— Seniorul Olivier de Clisson, conetabilul vostru, 
a fost asasinat. 

— Şi cine a făptuit o asemenea Crimă? 

— Din păcate nu ştim; însă nenorocirea i s-a 
întâmplat în apropierea palatului vostru, pe strada 
Sfânta Ecaterina. 

— Aduceţi numaidecât torţe! Aduceţi torţe! Să 
vină servitorii mei! Mort sau viu vreau să-l revăd pe 
conetabilul meu. 

Işi aruncă doar o mantie îmblănită pe umeri; i se 
puseră repede pantofii în picioare şi în cinci minute 
ostaşii şi uşierii care se aflau în schimbul de gardă 
erau şi adunaţi. Regele nici nu aşteptă măcar săi 
se aducă un cal şi plecă pe jos de la palatul Saint- 
Paul, însoţit numai de purtătorii de torţe şi de 
şambelanii săi, seniorii Wilhelm Martel şi Helion de 
Lignac. Merse atât de grăbit încât ajunse în curând 
la casa brutarului; şambelanii şi purtătorii de torţe 
rămaseră afară; însă el intră numaidecât şi, 
mergând drept la pat, îi luă mâna rănitului 
spunându-i: 

— Eu sunt, conetabile; cum te simţi? 


Pe ina F Te maia. 


H | 


B 


E rw 


— Scumpul meu rege, răspunse conetabilul, cu 
glas încet şi foarte slăbit. 
— Şi cine te-a adus în starea asta, viteazul meu 
Olivier? 
— Seniorul Pierre de Craon şi complicii lui, care 
m-au atacat mişeleşte, când eram fără apărare şi 
fără vreo bănuială. 

— Conetabile, zise regele  întinzând mâna 
deasupra lui, niciodată vreo crimă n-are să fie 
ispăşită ca aceasta, ţi-o jur; însă acum să ne 


îngrijim să te salvăm. Unde sunt medicii şi 


chirurgii? 

— S-au dus să-i cheme, monseniore, spuse unul 
din oamenii conetabilului. 

În clipa aceea intrară şi ei. Regele se îndreptă 
spre cel ce mergea în fruntea lor şi îl duse lângă 
pat. 

— Uitaţi-vă bine la conetabilul meu, domnilor, le 
zise el, şi să-mi spuneţi fără zăbavă în ce stare se 
află; căci sunt mai mâhnit de rana lui decât dacă 
spada m-ar fi lovit chiar pe mine. 

Medicii începură să-l consulte pe conetabil; î 
regele era atât de nerăbdător, încât abia le | 
răgazul să sondeze rana. 

— E vreo primejdie de moarte, domnilor? întreba 
el la fiecare clipă. Dar răspundeţi odată! 

Atunci cel care părea mai iscusit se întoarse spre 
rege. 

— Nu, sire, zise el, şi vă jurăm că, în două săptă- 
mâni, vi-l înapoiem călare. 

Regele căută un lanţ, o pungă, ceva în sfârşit ca 
să-i dăruiască acestui om; însă negăsind nimic, îl 


nsă 
ăsă 


îmbrăţişă şi ducându-se la conetabil, îi zise: 


era Preta oaia DB RA a 


— POE pp 


a e 


E 


a ie, ai 


PE a Pa V-au 


Li 


— Ei bine, Olivier, ai auzit? peste două săptămâni 
ai să fii tot atât de zdravăn ca şi când nimic nu s-ar 
fi întâmplat. Mi-aţi dat frumoase veşti, domnilor, şi 
nu vom uita dibăcia voastră. Cât despre dumneata, 
Clisson, nu te îngrij de altceva decât să te vindeci; 
căci ţi-am spus-o şi o repet, niciodată vreo crimă 
nu-şi va fi atras pedeapsa pe care o pregătesc 
acesteia, niciodată trădătorii nu vor fi fost 
pedepsiţi mai din plin pentru trădarea lor, niciodată 
o vărsare de sânge nu va fi făcut să curgă atâta 
sânge; bizuie-te aşadar, pe mine; treaba asta mă 
priveşte pe mine. 

— Să vă ajute Dumnezeu, sire! zise conetabilul, 
şi mai cu seamă să vă răsplătească pentru vizita 
mărinimoasă pe care mi-o faceţi. 

— Şi nu are să fie ultima, dragul meu Clisson, că 
voi porunci să fii transportat în palatul nostru, care 
este mai puţin departe de aici decât este locuinţa 
dumitale. 

Clisson vru să ducă la buze mâna regelui, însă 
Carol îl îmbrăţişă cum ar fi făcut cu un frate. 

— Trebuie să te părăsesc, Clisson, îi zise el; căci 
l-am chemat la Saint-Paul pe şeful poliţiei Parisului 
şi am să-i dau câteva porunci. 

Zicând acestea, îşi luă rămas bun de la conetabil 
şi se înapoie la palat, unde îl găsi într-adevăr pe cel 
pe care trimisese să-l cheme. 

— Uite ce e, îi spuse regele aşezându-se într-un 
fotoliu, ia oameni din toate părţile, de unde vei 
vrea, de unde vei putea; dă-le să încalece nişte cai 
buni şi, pe poteci şi pe drumuri, prin munţi şi prin 
văi, urmăreşte-l pe trădătorul acela de Craon care 
l-a rănit pe conetabilul meu; şi află că nu vei putea. 


BEF ei A oi ae pol e E mei Seri, ob E apă z tai pa 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


E rw 


TEES — gra kas | aa: i 


să-mi faci un serviciu mai plăcut decât de a-l găsi, 
de a-l prinde şi a mi-l aduce. 

— Sire, voi face tot ce-mi va sta în putinţă, 
răspuns şeful poliţiei; dar pe ce drum se presupune 
că ar fi fugit? 

— Asta e treaba dumitale, zise regele, 
informează-te şi fă-o cât mai repede. Poţi pleca. 

Şeful poliţiei ieşi. 

Sarcina acestuia era grea; căci, la acea dată, 
cele patru porţi ale Parisului rămâneau deschise 
Ziua şi noaptea, ca urmare a unei ordonanţe date 
la înapoierea din bătălia de la Rosbecque, în care 
regele îi învinsese pe flamanzi; chiar seniorul 
Olivier de Clisson făcuse să se dea această 
ordonanţă, pentru ca regele să fie mereu stăpân în 
oraşul său Paris, în care burghezii se răsculaseră în 
lipsa lui. De atunci, porţile fuseseră scoase din 
ţâţâni şi canaturile culcate la pământ; lanţurile de 
la străzi şi de la răspântii fuseseră desfăcute, 
pentru ca paznicii regelui să le poată străbate 
noaptea. Şi spuneţi-mi, nu e de mirare ca tocmai 
seniorul de Clisson care ceruse această ordonanţă, 
să sufere din pricina ei? Căci dacă porţile ar fi fost 
închise şi lanţurile puse, niciodată seniorul Pierre 
de Craon n-ar fi îndrăznit să aducă regelui şi 
conetabilului jignirea pe care le-a adus-o; şi-ar fi 
dat destul de bine seama că, odată crima făptuită, 
nu ar fi putut scăpa de pedeapsă. 

Însă nu se întâmplase aşa; sosind la locul de 
întâlnire, seniorul Craon şi complicii lui găsiră 
porţile deschise şi câmpul liber. Unii spun că a 
trecut Sena pe podul de la Charenton; alţii pretind 
că a dat ocol meterezelor, a trecut pe la poalele - 


i m -ni ri 


p 


Te sei a B a T 
n 


— PI pp— 


Po TA Pa fabia 


H | 


B 


E rw 


colinei Montmartre şi, lăsând la stânga poarta 
Saint-Honoré, a traversat râul la Ponçon. Sigur est 
că a ajuns către ora opt la Chartres, împreună cu 
cei din trupa sa care aveau caii mai rezistenți; căci 
ceilalți se împrăştiaseră fie din pricina oboselii 
cailor, fie spre a nu trezi bănuieli la ivirea unui 
număr atât de mare de călăreți. Acolo găsi cai 
odihniţi, la un canonic care fusese secretarul său şi 
care, fără să cunoască scopul, îi pregătise din 
porunca lui. O oră mai târziu se afla pe drumul spre 
Maine şi, la treizeci de ore după aceea, intra în 
castelul său de la Sable. Abia atunci se opri; căci 
numai acolo se putea crede în siguranţă. 

Între timp, din ordinul regelui, şeful poliţiei de la 
Châtelet ieşise din Paris cu vreo şaizeci de oameni 
înarmaţi; pornise la drum prin poarta Saint-Honore 
şi, găsind urme proaspete de cai, le urmărise până 
la Chennevières; acolo văzând că urmele se 
îndreptau spre Sena, îl întrebase pe podarul de la 
Poncgon dacă spre dimineaţă nu trecuse cineva; 
acesta îi răspunsese că pe la ora două văzuse vreo 
doisprezece oameni călări traversând râul, însă nu 
recunoscuse pe nimeni, deoarece unii erau 
îmbrăcaţi în armuri, iar alţii erau înfăşuraţi în 
mantale. 

— Şi pe ce drum au luat-o? întrebă şeful poliţiei. 

— Pe drumul spre Évreux, răspunse omul. 

— Asta e, urmase şeful; se duc drept la 
Cherbourg. 

Atunci o luă pe drumul ce ducea spre acest oraş 
şi îl lăsă pe cel ce ducea la Chartres. După trei ore 
de mers, întâlniră un gentilom care pornise la 
vânătoare de iepuri şi care, la întrebările lor,- 


— POE pp 


a Fi adi e 


OT m T FT 


Pa h TAR I mai 


A 


răspunse că văzuse dimineața vreo cincisprezece 
oameni călări care păreau nehotărâți ca şi când s- 
ar fi rătăcit; că în cele din urmă o luaseră pe 
drumul spre Chartres. Gentilomul îi conduse chiar 
el la locul unde călăreţii o luaseră peste câmp; şi, 
întrucât pă-mântul era moale şi proaspăt în urma 
ultimelor ploi, văzură într-adevăr pe pământ 
urmele unei trupe destul de numeroase; şeful 
poliţiei şi oamenii săi porniră deci la trap întins pe 
drumul spre Chartres; însă ocolul pe care-l 
făcuseră din greşeală le luase timp şi nu ajunseră 
decât seara în acest oraş. 

Acolo, aflară că seniorul Pierre de Craon trecuse 
în cursul dimineţii. Li se spuse numele canonicului 
unde luase masa şi schimbase caii; însă toate 
aceste lămuriri soseau prea târziu; era cu 
neputinţă să-l mai ajungă pe vinovat. Şeful poliţiei 
porunci înapoierea la Paris, und ajunse sâmbătă 
seara. 

De partea lui, ducele de Turena trimisese pe 
urmele fostului său favorit pe seniorul Jean de 
Barres; acesta strânsese vreo cincizeci de călăreţi 
şi, urmând drumul cel bun la început, ieşise cu ei 
pe poarta Sfântul Anton; însă ajuns acolo şi 
neavând nicio călăuză şi nici informaţii, o luase la 
dreapta, trecuse Marna şi Sena, pe podul de la 
Charenton, ajunsese în faţa localităţii Étampes şi în 
sfârşit, sâmbătă seara, intrase în Chartres. Acolo 
află aceleaşi veşti ce-i fuseseră date şi şefului 
poliţiei şi, nemaiavând, ca şi acesta, nicio speranţă 
de a-l ajunge pe cel pe care porniseră amândoi să-l 
urmărească, făcu cale întoarsă şi reluă drumul * 
Parisului. 


era Preta oaia DA Dr A a 


E ina îm Te maia. 


b | 


B 


E rw 


PEE — gra ea > = Îi i 


În timpul acesta, ostaşii regelui care cercetau şi 
ei împrejurimile, găsiseră într-un sat aflat la câteva 
leghe de Paris, doi oameni înarmaţi şi un paj care 
nu putuseră să urmeze trupa din pricina oboselii 
cailor; îi prinseră numaidecât, îi duseră la Paris şi îi 
închiseră în Châtelet. 

Două zile mai târziu, îi duseră în strada Sfânta 
Ecaterina, în faţa casei brutarului unde fusese 
făptuită crima; acolo li se tăie mâinile de la 
încheieturi; după aceea la Halle unde li se tăie 
capul; apoi în sfârşit la spânzurătoare, unde fură 
spânzurați de picioare. 

Miercurea următoare, aceeaşi pedeapsă îi fu 
aplicată şi portarului, căci întrucât nu denunţase 
crima, îşi atrăsese pedeapsa făptaşilor. 

Canonicul unde Pierre de Craon îşi schimbase 
caii fu prins şi judecat de justiţia bisericească. | se 
confiscară toate bunurile şi veniturile. Printr-o 
favoare specială şi întrucât negase mereu că nu 
avusese cunoştinţă despre crimă, i se lăsă viaţa; 
dar fu condamnat la închisoare pe viaţă, hrănindu- 
se numai cu pâine şi apă. 

Cât despre seniorul Pierre de Craon, acesta fu 
judecat în lipsă: bunurile i-au fost confiscate, 
mobilele aduse la vistierie, iar pământurile 
împărţite ducelui de Turena şi curtenilor regelui. 

Amiralul Jean de Vienne, însărcinat cu sechestrul 
pământurilor castelului Bernard, intră în timpul 
nopţii în castel cu soldaţii lui; porunci să o dea jos 
din pat pe Jeanne Châtillon, soţia lui Pierre de 
Craon, una din cele mai frumoase femei de pe 
vremea sa, şi s-o arunce dezbrăcată, împreună cu 
fiica ei, la porţile casei sale. Cât despre clădirea - 


i m -i rim 


EEN D a gree ann A - 


N ia îm Te maia. 


b | 


B 


E i i 


e Baa — gra ea» = Îi i 


unde se urzise complotul, aceasta fu dărâmată din 
temelii şi se trecu cu plugul peste locul unde se 
aflase. Terenul fu dăruit cimitirului Sfântul loan, iar 
strada Craon, pe care o botezase nobilul ei senior, 
primi numele de strada Băieţilor Răi, nume pe care 
îl poartă şi azi. 

Când află aceste veşti şi că procesul lui luase o 
asemenea întorsătură, seniorul Pierre de Craon nu 
se mai simţi în siguranţă în castelul de la Sable şi 
se duse la ducele de Bretania. Acesta aflase de 
rezultatul acţiunii lui Craon şi ştia că duşmanul lor 
comun nu era mort; astfel că atunci când îl văzu 
intrând pe seniorul de Craon atât de ruşinat, în 
aceeaşi sală din care ieşise atât de semet, nu se 
putu opri să nu strige de la capătul celălalt al 
camerei: 

— Ah! vere, eşti destul de slăbuţ dacă nu l-ai 
putut ucide pe un om care se afla în puterea 
dumitale. 

— Monseniore, răspunse Pierre de Craon, cred că 
toţi diavolii din iad a căror făptură este conetabilul, 
l-au păzit şi l-au scăpat din mâinile mele; căci din 
partea mea, i-am dat mai mult de şaizeci de 
lovituri de spadă, astfel încât, atunci când a căzut 
de pe cal, pe Dumnezeu meu, îl credeam mort; 
însă norocul lui a fost că o uşă era întredeschisă în 
loc să fie închisă, iar el a căzut înăuntru în loc să 
cadă afară; dacă ar fi căzut în stradă, l-am fi 
zdrobit sub copitele cailor. 

— Da, zise ducele cu un aer posomorât; dar s-a 
în-tâmplat cu totul altfel, nu-i aşa? Şi pentru că te 
afli aici, sunt sigur că nu voi întârzia să primesc 
veşti bune de la rege; dar nu are importanţa, vere,- 


i m -ni rim 


EAN D a PL a la pai - 


orice ură şi orice război îmi voi atrage din pricina 
dumitale, aveai cuvântul meu ca să te înapoiezi: 
iată-te; fii binevenit. 

Bătrânul duce întinse mâna cavalerului şi chemă 
un valet să aducă hypocras şi două pahare. 


deanna a Para E anime mi ema m ET 


LA 


p 
=i 


mna e a hm pe 


POLE pp mă 
F a 


e ina F Te eani. 


b | 


F 


— rw 


LUI 


ucele de Bretania îşi dădea bine seama de 

primejdia la care se expunea dând azil şi ocrotire 

seniorului Pierre de Craon; într-adevăr, la trei 

ptămâni după întâmplările pe care le-am 
povestit, un călăreț cu armoariile regelui se opri la 
poarta castelului Hermine, ceru să-i vorbească 
ducelui din partea regalului sau stăpân şi îi înmână 
o scrisoare sigilată cu blazonul Franţei. 

Scrisoarea, de altfel, era într-adevăr de la un 
suzeran la vasal; regele Carol cerea, în numele 
justiţiei Parisului să-i fie predat Pierre de Craon, ca 
trădător şi asasin şi îl ameninţa, în caz de refuz, pe 
ducele de Bretania, că avea să-l caute el însuşi pe 
vinovat, însoţit de o oştire numeroasă. Ducele îl 
primi cu nobleţe pe trimisul regal, desprinse un 
măreț lanţ de aur ce strălucea pe pieptul său, i-l 
trecu după gât şi le porunci oamenilor lui să-l 
trateze cu mare cinste, în vreme ce el îi va 
răspunde regelui. A doua zi, răspunsul îi fu înmânat 
trimisului împreună cu noi dovezi de mărinimie. 

Ducele spunea, în acel răspuns, că regele fusese 
înşelat când i se spusese că seniorul Pierre de 
Craon se afla în Bretania; că nu cunoştea locul 


E ina îm e maia. 


b | 


B 


E rw 


E Ba gra kas | aa: i 


unde se retrăsese acel cavaler şi motivele de ură 
pe care le avea împotriva lui Olivier de Clisson; că, 
prin urmare, îl ruga pe rege să considere că el nu 
are niciun amestec. 

Regele primi scrisoarea când se afla în consiliu; o 
reciti de mai multe ori şi de fiecare dată cu o figură 
tot mai posomorâtă; în cele din urmă, mototolind-o 
în mâini, spuse zâmbind cu amărăciune: 

— Seniorii mei, ştiţi ce îmi spune vărul meu de 
Bretania? Îmi spune, şi asta pe onoarea lui, că nu 
cunoaşte unde se află trădătorul şi ucigaşul Craon. 
la spuneţi, nu credeţi că onoarea lui este destul de 
primejduită? Să vedem părerea voastră. 

— Dragă vere, spuse ducele de Berry ridicându- 
se, cred că ducele de Bretania spune ceea ce 
trebuie să spună şi, deoarece seniorul de Craon nu 
se află în preajma lui, nu are nicio răspundere. 

— Şi dumneata, frate, ce părere ai? 

— Cu îngăduinţa voastră, sire, cred că ducele de 
Bretania n-a spus acest lucru decât pentru a-i da 
ucigaşului răgazul să treacă în Anglia şi... 

Regele îl întrerupse. 

— Şi ai dreptate, Turena, este aşa cum spui. Cât 
despre dumneata, unchiule, ştim bine că printre 
prietenii dumitale nu se află şi conetabilul şi am 
auzit spunându-se, deşi nu ţi-am amintit până 
acum, că, în chiar ziua asasinatului, a venit la 
dumneata un prieten apropiat al seniorului de 
Craon, care ţi-a dezvăluit întregul complot şi că, 
sub motivul de a nu da prea mare crezare vorbelor 
lui şi pentru a nu tulbura serbarea, ai lăsat lucrurile 
să se înrăutăţească; ştim asta, unchiule, şi încă din 
izvor sigur; de altfel, există un mijloc de a ne- 


i mi -i aa 


EEN D a anera nn A - 


— POE pp 
a. i 


a m ai 


Po l Fa 7 mai 


nN 


F 


pmm 


dovedi că greşim şi că suntem rău informaţi, acela 
de a ne însoți în Bretania, unde vom porni cu 
război. Acest duce, care nu este nici englez nici 
francez, nici câine nici lup, ne scoate din răbdări; 
căci nu se ştie dacă latră sau chelălăie; Bretania nu 
poate uita că a fost regat şi nu se împacă la gândul 
de a ajunge provincie. Ei bine, dacă va fi nevoie, 
vom lovi atât de tare şi de bine în coroana lui 
ducală, încât vom face să-i cadă frunzele de viţă, şi 
o vom da ca baronie unuia din slujitorii noştri, aşa 
cum dăm fratelui nostru, în momentul de faţă, 
ducatul de Orleans în locul celui de Turena. 

Ducele făcu o plecăciune. 

— Da, da, frate, urmă regele, şi ţi-l dăm aşa cum 
l-a avut Filip, cu toate veniturile şi acareturile, iar 
de azi înainte nu te vom mai numi Turena, căci 
ducatul acesta se alipeşte începând de azi la 
coroană, ci Orleans, căci începând de azi acest 
ducat este al dumitale. Ai auzit, unchiule, plecăm 
cu toţii, căci faci parte dintr-ai noştri. 

— Scumpe sire, răspunse ducele de Berry, pentru 
mine va fi totdeauna o sărbătoare să vă însoțesc 
pretutindeni pe unde veţi merge; dar socotesc că 
ar trebui să-l avem în tovărăşia noastră şi pe 
cumnatul nostru de Burgundia. 

— Ei bine, zise regele, îl vom ruga să ne facă 
această cinste; şi, dacă atâta nu-i de ajuns, i-o vom 
porunci; şi dacă nici asta nu-i de ajuns, ne vom 
duce noi înşine să-l căutăm. Vrei cuvântul nostru 
că nu vom face călătoria fără el? Ţi-l dăm. Când se 
aduce o insultă regelui Franţei, întreaga nobilime 
este insultată, şi nu poate rămâne un blazon curat 
când stema regală este pătată. Pregăteşte-ţi- 


A oa E Ea aa Pe cau a ar Da ue ie pe ta EI 


E irina F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baa — gra kas | aa: i 


aşadar echipajele de război, unchiule, căci înainte 
de opt zile plecăm. 

Regele ridică îndată şedinţa; dar nu făcu acest 
lucru decât pentru a sta de vorbă cu secretarii săi. 
În aceeaşi zi, douăzeci de seniori din cei mai de 
vază, în fruntea cărora se afla ducele de 
Burgundia, primiră porunca să vină cu o oştire cât 
puteau mai numeroasă. Această poruncă fu 
îndeplinită în grabă, căci ducele de Bretani era urât 
de oricine se simţea cu adevărat francez; se 
spunea că de multă vreme ar fi luat hotărârea să 
pornească împotriva lui, dacă nu ar fi fost 
împiedicat de contele de Flandra şi de doamna de 
Burgundia; că în sufletul lui era englez şi că nu-l 
ura atât de mult pe Clisson decât pentru că acesta 
se făcuse francez. Însă de astă dată poruncile erau 
atât de precise şi atât de severe, încât se 
nădăjduia că regele îşi va aduce planul la 
îndeplinire, dacă nu ar fi avut loc vreo trădare; căci 
aveai bănuiala că mai mulţi dintre cei care aveau 
să meargă cu regele nu ar merge cu dragă inimă; 
şi erau numiţi în şoaptă ducii de Berry şi de 
Burgundia. 

Într-adevăr, ducele de Burgundia se lăsa 
aşteptat; spunea că această călătorie ar împovăra 
prea mult provinciile sale; că era un război 
necugetat şi că avea să sfârşească rău; că erau 
oameni pe care răfuielile dintre conetabil şi 
seniorul Pierre de Craon nu-i priveau cu nimic; că 
era nedrept să-i silească pe aceştia să intre în 
război pentru ei şi că se putea foarte bine să-i lase 
să-şi rezolve singuri certurile fără a-i pune la 
contribuţie pe bieţii oameni din provincii. Ducele de+ 


i m -ni ri 


EAN D a aeara ay - 


Po ra l Foa maia 


b | 


B 


E rw 


E Baa — gra kas | aa: i 


Berry era de aceeaşi părere; însă regele, ducele de 
Orleans şi întregul consiliu erau de părere contrară; 
aşadar, vrând-nevrân cei doi duci trebuiră să se 
supună. De altfel, de îndată ce conetabilul putu să 
încalece, regele dădu ordinul de plecare din Paris; 
în aceeaşi seară, el îşi luă rămas bun de la regină, 
de la doamna Valentina şi de la doamnele şi 
domnişoarele ce locuiau în palatul Saint-Paul; apoi 
se duse să cineze împreună cu ducele de Orleans, 
ducele de Bourbon, contele de Namur şi seniorul 
de Coucy, la seniorul de Montaigu, unde rămase să 
se culce. 

A doua zi, plecă înarmat cu echipament complet 
de război; dar se opri la Saint-Germain en Laye, 
pentru a-i aştepta pe ducii de Berry şi de 
Burgundia. Văzând ca nu soseau, le trimise nişte 
astfel de porunci încât a fi fost crimă de rebeliune 
să nu le execute, şi porni la drum, cu toate că 
medicii încercau să-i schimbe hotărârea, 
spunându-i că sănătatea îi era cam şubreda în 
momentul acela; însă el era împins de o atât de 
mare voinţă, încât răspunse tuturor observaţiilor 
acestora că nu ştia ce voiau să spună şi că 
niciodată nu se simţise mai bine. 

Plecă deci, oricât au încercat să-l oprească, trecu 
Sena, o luă pe drumul spre Chartres şi ajunse, fără 
oprire, la Auneau, un frumos şi bogat castel 
aparţinind seniorului de la Rivière, care îl primi pe 
rege cu măreție şi cu mare cinste. Carol se opri 
acolo trei zile, iar a patra, dimineaţa, plecă spre 
Chartres, unde fu primit la palatul episcopal 
împreună cu ducii de Bourbon şi de Orleans, de 
către fratele seniorului de Montaigu, care ocupa- 


i m -i rim 


EAN D a iiaea pai A - 


Pe irina F Te maia. 


ba | 


B 


— rw 


E Baa — gra ea > => Îi i 


scaunul episcopatului. 

După două zile de aşteptare, regele îi văzu 
sosind pe ducele de Berry şi pe contele de la 
Marche. Îi întrebă dacă nu aveau vreo veste din 
Burgundia; ei răspunseră că ducele venea în urma 
lor; în sfârşit, în ziua a patra, îl anunţară pe rege că 
acesta intra în oraş. 

Regele rămase şapte zile la Chartres, apoi se 
îndreptă spre Mans. Pe tot timpul drumului şi la 
fiecare clipă, era ajuns de ostaşi care soseau din 
Artois, din Picardia, din Vermandois şi în sfârşit din 
toate părțile Franței, chiar din cele mai 
îndepărtate, şi toţi oamenii aceia erau foarte 
întărâtaţi pe ducele de Bretania care îi punea pe 
drumuri pentru o treabă atât de grea; regele le 
întreținea cu mare grijă această ură şi o aţâţa cu 
ura lui. 

Cu toate astea se bizuise prea mult pe forţele 
sale; starea de enervare continuă la care Îi 
supuneau piedicile neîncetate ce le puneau unchii 
săi pentru a-l opri din drum, făceau să-i fiarbă 
sângele; astfel încât ajungând la Mans era foarte 
agitat şi nu mai putea călări; vrând-nevrând trebui 
să se oprească, deşi spunea că odihna i-ar face mai 
mult rău decât oboseala; însă medicii, unchii săi şi 
chiar ducele de Orleans, au fost de părere că 
trebuiau să rămână acolo unde se găseau vreme 
de două sau trei săptămâni. 

Se folosiră de această întrerupere pentru a-l 
hotărî pe rege să trimită un nou mesaj ducelui de 
Bretania; drept urmare, seniorul Regnault de Roye, 
seniorul de Garencieres, seniorul de Château- 
Morand şi seniorul Taupin de Cantemelle, castelan - 


i m -ni ri 


EAN D - PL ae ra mpa - 


— POE pp 


a. 


E a e 


E 


am n ai 


PE l Fa V-au 


|| 


de Gisors, au fost rânduiţi pentru această călătorie; 
însă de astă dată regele voia ca această ambasadă 
să aibă un aspect care să nu-l înşele pe cel căruia îi 
era adresată. Cei patru trimişi plecară aşadar din 
Mans, însoţiţi de patruzeci de lăncieri, străbătură 
oraşul Angers cu trompeţii în frunte şi cu 
steguleţele lăncilor desfăşurate şi, două zile mai 
târziu, sosiră la Nantes unde îl găsiră pe duce. 

li înfăţişară cererea regelui şi anume să-i predea 
pe seniorul Pierre de Craon; dar, ca şi prima dată, 
ducele, după ce le dăduse daruri bogate 
ambasadorilor, le răspunse că i-ar fi cu neputinţă 
să-l predea pe omul ce i se cerea, având în vedere 
că nu ştia unde se retrăsese; că într-adevăr auzise 
povestindu-se, de vreun an încoace, că seniorul de 
Craon îl ura pe conetabil din toată inima şi că îi 
jurase un război pe viaţă şi pe moarte; că însuşi 
acel cavaler îi spusese că, pretutindeni unde l-ar 
întâlni pe Clisson, fie ziua, fie noaptea, avea să-l 
ucidă, însă altceva nu mai ştia şi se miră că regele 
vine cu război asupra lui pentru un lucru care ÎI 
priveşte atât de puţin. 

Regele era foarte bolnav când i se aduse acest 
răspuns; cu toate astea dădu ordin să se 
pornească mai departe şi îşi chemă scutierii să-i 
pună armura. În clipa când se ridica din pat, un 
trimis sosi din Spania şi fu introdus la rege; acesta 
îi înmână o scrisoare având următoarea adresă: 
„Prea temutului nostru senior regele Franţei” şi 
semnată lolanda de Bar, regină de Aragon, de 
Majorca şi doamnă de Sardinia. 

Scrisoarea era într-adevăr de la regina 
Aragonului care îi scria regelui că, dornică să-i fie- 


EEr a bl Et meta poi Ap e lea E RI e e e me be ae ai a i 


era Preta o DA Dr Amin a 
i 


— POE pp 


a. 


a e 


a. 


E 


PE a l Fa V-au 


|| 


pe plac în orice împrejurare şi cunoscând ce 
problemă îl preocupa în acel moment, pusese să-l 
aresteze şi să-l văre la închisoare, la Barcelona, pe 
un cavaler necunoscut care voise să închirieze, cu 
bani grei, o corabie spre a-l duce la Neapole; mai 
adăuga că, bănuindu-l pe cavalerul acela de a fi 
seniorul de Craon, îi împărtăşea bănuielile sale 
regelui pentru ca acesta să trimită în grabă câţiva 
oameni ca să-l recunoască şi să-l ia cu ei, în cazul 
când ea nu s-ar fi înşelat. Termina zicând că ar fi 
fericită ca aceste veşti să fie plăcute vărului şi 
seniorului său. 

La sosirea acestei scrisori, ducii de Burgundia şi 
de Berry spuseră că s-a terminat campania şi că nu 
mai aveau decât să dea drumul la oameni, pentru 
că omul după care alergau, era, fără îndoială, 
prins; însă regele nici nu voi să audă şi tot ce se 
putu obţine de la el fu să trimită pe cineva să se 
asigure de adevăr. După trei săptămâni trimisul se 
înapoie şi anunţă că arestatul nu era nicidecum 
seniorul Pierre de Craon. 

Atunci regele se înfurie foarte rău pe unchii săi, 
căci îşi dădu seama că toate aceste întârzieri 
veneau de la ei; drept urmare, hotări să nu mai 
asculte de dorinţa lor şi îşi chemă toţi comandanții 
în apartamentul său, căci era suferind şi nu putea 
părăsi camera. Le porunci să-şi îndrepte în cea mai 
mare grabă toţi oamenii şi echipajele spre Angers, 
dorinţa sa fiind să nu se înapoieze decât după ce îl 
vor fi deposedat pe duce şi vor fi dat un tutore fiilor 
săi. 

A doua zi, între orele nouă şi zece dimineaţa, 
după ce ascultase liturghia în timpul căreia fusese - 


EEN moa VP EE PA aa e a a E cau P m o ra ar Da ie ie pe ta EI 


e irina îm = maia. 


b | 


B 


E rw 


TEE — gra kas | aa: i 


cuprins de un leşin, regele încălecă; era atât de 
slăbit, încât ducele de Orleans fu nevoit să-l ajute 
să se urce în şa. Ducele de Burgundia ridica din 
umeri văzând această încăpățânare şi spunea că ar 
însemna să-l înfrunte pe Dumnezeu voind să 
meargă mai departe, când coborau din cer atâtea 
avertizări; însă ducele de Berry, care auzise cele 
spuse, se apropie de el şi îi şopti: 

— Fii pe pace, frate, am avut eu grijă de toate; şi, 
dacă ne va ajuta Dumnezeu, nădăjduiesc ca astă 
seară să ne înapoiem în oraşul Mans unde vom 
dormi liniştiţi. 

— Nu prea înţeleg ce vrei să spui, zise ducele de 
Burgundia, însă, prin orice mijloc am întrerupe 
această nenorocită călătorie, acel mijloc va fi bun. 

Tocmai atunci regele porni la drum şi toţi îl 
urmară. În curând pătrunseră într-o pădure 
întunecată de pe vremea druizilor. Regele era trist 
şi dus pe gânduri, lăsându-şi calul să meargă în 
voie şi abia răspunzând celor care îi adresau 
cuvântul. Îl lăsară deci să meargă singur înainte, 
aşa după cum părea că doreşte. Merseră astfel în 
tăcere, vorbind în şoaptă, vreme de aproape o oră, 
când deodată un bătrân, cu capul gol şi 
înveşmântat într-un giulgiu alb, se repezi dintre doi 
copaci unde era ascuns, apucă frâul de la calul 
regelui şi, oprindu-l scurt: 

— O, rege! Rege! strigă el, nu călări mai departe, 
ci întoarce-te, căci eşti trădat! 

Regelui îi trecu un fior prin tot corpul la această 
apariţie neaşteptată; întinse braţele şi voi să ţipe, 
dar glasul i se stinse; tot ceea ce putu face, fu să 
arate prin gesturi că voia să fie alungată fantoma -- 


i m -ni = ri 


p 


— POLE pp 


T a a 


ao m ai T 


Pa pa TAR € = mai 


AN 


din faţa lui. Într-adevăr, câțiva soldaţi se repeziră şi 
începură să-l lovească pe omul acela, astfel încât 
dădu drumul frâului; dar, în aceeaşi clipă, ducele 
de Berry sosi în ajutorul lui şi îl trase din mâinile 
lor, zicând că era nemilos să baţi astfel un biet 
nebun; că se vedea bine că omul acela nu putea fi 
nimic altceva şi că trebuia să-l lase să plece. Cu 
toate că era sigur că n-ar fi trebuit să dea ascultare 
unui asemenea sfat şi că bine ar fi fost să-l 
aresteze pe necunoscut şi să fie cercetat asupra 
planurilor lui, fiecare era atât de tulburat încât îl 
lăsară pe ducele de Berry să spună şi să facă aşa 
cum voia; şi, în vreme ce toţi se ocupau să-i dea 
ajutor regelui, omul care pricinuise întreagă 
această tulburare se făcu nevăzut şi nimeni nu l-a 
mai zărit de atunci şi nici n-a ştiut cine a fost. 

Cu toată această întâmplare care părea, la un 
moment dat, să fi redat o mare speranţă ducilor de 
Berry şi de Burgundia, regele porni mai departe şi 
ajunse în curând la marginea pădurii. Abia trecuse 
de ea, când umbrei îi urmă o lumină arzătoare: 
soarele, ajuns la amiază, încingea întreaga 
atmosferă; se aflau în timpul celor mai calde zile 
de iulie şi niciuna nu fusese mai fierbinte ca 
aceasta. Cât puteai cuprinde cu privirea, ea 
aluneca peste câmpurile de nisip care unduiau ca 
nişte valuri şi reflectau lumina; caii cei mai vioi 
lăsau capul în jos şi nechezau cu tristeţe; oamenii 
cei mai robuşti erau cuprinşi de lâncezeală şi 
gâfâiau. Regele, pentru care se temuseră să nu-i 
facă rău răcoarea dimineţii, era îmbrăcat cu o 
scurtă de catifea neagră, iar pe cap purta o simplă 
scufie de postav stacojiu în cutele căreia se- 


BEF ei A oi ae pol e E mei tei, ab E ap z tai Pele Pi 


răsucea un şirag de perle mari, pe care i-l dăduse 
regina la plecare. Îl lăsau să meargă izolat, pentru 
a suferi mai puţin din pricina prafului; numai doi 
paji mergeau în apropierea lui, unul după altul; 
primul purta pe cap o cască de Montauban, din oţel 
fin strălucitor, care scânteia la soare; al doilea 
ţinea o lance roşie cu steguleţul de mătase; la 
capătul acestei lănci se afla un vârf de oţel, 
minunat lucrat şi care ieşea din atelierele de la 
Toulouse. Seniorul de la Rivière cumpărase 
douăsprezece bucăţi la fel, pe care le dăruise 
regelui, iar regele dăduse trei din ele ducelui de 
Orleans şi trei ducelui de Bourbon. 

Or, se întâmplă că, tot călărind astfel, cel de-al 
doilea paj, cedând căldurii care îl copleşea adormi 
şi, în timpul somnului, lăsă să-i scape lancea; fierul 
izbi casca pajului care mergea în faţă şi ciocnirea 
oţelului cu bronzul dădu un sunet limpede şi 
ascuţit. Atunci îl văzură pe rege tresărind pe 
neaşteptate; aţinti înaintea lui nişte priviri rătăcite; 
se îngălbeni îngrozitor; apoi, deodată, înfigând 
pintenii în burta calului, scoase repede din teacă 
spada şi se repezi asupra celor doi paji strigând în 
gura mare: 

— Înainte! Înainte, asupra acestor trădători! 

Pajii, înspăimântați, se despărţiră, fugind fiecare 
în câte o parte. Regele îşi continuă alergarea şi 
veni drept la ducele de Orleans. Acesta nu ştia 
dacă trebuia să aştepte sau să fugă de fratele său, 
când auzi glasul ducelui de Burgundia care-i striga: 

— Fugi, frumosul meu nepot de Orleans! Fugi, 
monseniorul vrea să te ucidă! 


Într-adevăr regele, alergând mereu spre el, îşi- 


F 


E ina F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


rotea spada ca un furios, în aşa fel încât ducele 
abia avu vreme să facă un salt în lături cu calul. 
Regele trecu mai departe dar, întâlnind în drum un 
cavaler de Guyena, numit bastardul de Polignac, îi 
împlântă spada în gât; sângele ţâşni, cavalerul 
căzu. Vederea sângelui, în loc să-l potolească pe 
rege, îi înteţi şi mai mult furia. El începu să alerge 
fără să ţină o linie dreaptă, lovind tot ce întâlnea, 
nedând nicio clipă de răgaz calului şi strigând 
mereu: 

— Înainte! Înainte, spre trădătorii aceia! 

Atunci, câțiva dintre scutierii şi cavalerii 
îmbrăcaţi în armuri făcură un zid în jurul lui, lăsând 
să fie loviți fără să înapoieze loviturile, până când 
văzură că puterile i se istoveau; numaidecât un 
cavaler din Normandia, anume seniorul Wilhelm 
Marcel, veni pe la spate şi îl cuprinse de mijloc. 
Regele mai dădu câteva lovituri, însă în cele din 
urmă spada îi scăpă din mâini; se răsturnă pe 
spate scoțând un țipăt puternic. Îl dădură jos de pe 
cal, care era lac de năduşeală şi tremura din tot 
corpul; apoi îi scoaseră scurta şi scufia, pentru a-l 
mai răcori. Unchii şi fratele său se apropiară atunci 
de el; dar pierduse orice cunoştinţă şi, cu toate că 
ţinea ochii deschişi, se vedea bine că nu deosebea 
nimic din ceea ce se petrecea în jurul său. 

Uimirea seniorilor şi cavalerilor era mare: 
niciunul nu ştia ce să spună şi ce să facă. Ducele 
de Berry îi strânse mâna şi îi vorbi prietenos; însă 
regele nu răspunse nici prin gest nici prin vorbă. 
Atunci ducele de Berry clătină din cap şi zise: 

— Seniorii mei, trebuie să ne înapoiem la Mans, ~“ 
iar călătoria s-a terminat de astă dată. > 


Pe ina T Te maia. 


b | 


B 


— rw 


E Baia — gra kas | aa: i 


Îl legară pe rege de teamă ca furia să nu-l 
cuprindă din nou; îl culcară într-o litieră şi porniră 
înapoi cu tristeţe pe drumul spre oraş, unde, aşa 
cum prezisese ducele de Berry, intrară chiar în 
aceeaşi seară. 

Trimiseră numaidecât după medici; căci unii 
pretindeau că regele fusese otrăvit înainte de 
ieşirea din Mans; alţii căutau o pricină 
supranaturală bolii şi spuneau că i se făcuse vreo 
vrajă. Deoarece, şi într-un caz şi în altul, bănuielile 
se îndreptau asupra prinților, pretinseră ca medicii 
să cerceteze cât mai amănunţit; se interesară cine 
îl servise la masă şi dacă mâncase mult sau puţin; 
li se răspunse că abia se atinsese de unul sau două 
feluri; că nu făcea decât să se gândească şi să 
suspine, strângându-şi din când în când fruntea 
între mâini, ca şi când l-ar fi durut capul. Trimiseră 
să-l cheme pe Robert de Teukes, mai marele 
paharnicilor şi îl întrebară care dintre paharnici îi 
servise ultima dată de băut; el răspunse că Hélion 
de Lignac. Trimiseră de îndată să-l cheme pe 
acesta, cerându-i să le spună de unde luase vinul 
pe care îl băuse regele înainte de plecare; acesta 
răspunse că nu ştia, însă că îl încercase cu Robert 
de Teukes; în acelaşi timp se duse la dulap, luă 
sticla pe jumătate goală, turnă într-un pahar din 
acelaşi vin şi îl bău. În clipa aceea, un medic ieşi 
din camera regelui şi, auzind discuţia, înaintă spre 
prinți şi le spuse: 

— Monseniorilor, vă frământaţi în zadar; regele 
nu este nici otrăvit, nici vrăjit; regele e atins de o 
boală grea, regele e nebun! 

Ducii de Burgundia şi de Berry se uitară unul la- 


i m -i rim 


— Aa PL a iai PR ii 


era Preta aaa DB Dr Am a 


— POE pp 
a, a 


e a e 


CT" F 


Po TA Pa 7 mau 


nN 


prr 


pmm 


altul: regele fiind nebun, regența regatului 
aparținea de drept, fie ducelui de Orleans, fie lor. 
Ducele de Orleans era prea tânăr pentru ca să fie 
însărcinat de consiliu cu o asemenea răspundere. 
Ducele de Burgundia rupse aşadar tăcerea şi, 
adresându-se celorlalți doi duci: 

— Bunul meu frate şi bunul meu văr, le zise el, 
socotesc că se cuvine să ne înapoiem cât mai 
repede la Paris, căci regele va fi mai bine tratat şi 
îngrijit acolo decât pe drumurile îndepărtate unde 
ne aflăm; apoi consiliul va hotărî în ce mâini va fi 
dată regența. 

— Sunt de părerea dumitale, răspunse ducele de 
Berry; dar unde îl vom duce? 

— In tot cazul nu la Paris, spuse cu repeziciune 
ducele de Orleans; regina este însărcinată şi un 
asemenea spectacol i-ar face un mare rău. 

Ducii de Burgundia şi de Berry schimbară un 
zâmbet. 

— Ei bine, răspunse acesta din urmă, n-avem 
decât să-l conducem la castelul Creil; aerul este 
bun, priveliştea frumoasă, râul curge la poalele lui. 
Cât despre regină, ceea ce ne spune bunul nostru 
văr de Orleans este adevărat şi, dacă vrea să plece 
înaintea noastră spre a o pregăti să primească 
această veste, noi vom mai rămâne încă o zi sau 
două pe lângă rege spre a veghea să nu-i lipsească 
nimic, apoi vom veni să-l întâlnim la Paris. 

— Să fie precum spuneţi, răspunse ducele de 
Orleans. 

Şi ieşi ca să poruncească pregătirea echipajelor. 
Ducii de Berry şi de Burgundia, rămaşi singuri, se 


retraseră lângă pervazul unei ferestre pentru a- 


EEr a bl Et meta pol ARE nt Ea Pi a Pe ma a be ee ai a 


F 


era Preta oaia DB Br Am 


— POE a 


e a e 


a ie, ai 


PE a Fa V-au 


IA 


vorbi mai în linişte. 

— Ei bine, frate, ce gândeşti despre toate astea? 
întrebă ducele de Burgundia? 

— Ce am gândit totdeauna: că regele avea capul 
condus de sfaturi prea tinereşti şi că războiul 
acesta din Bretania avea să sfârşească rău. Însă 
nimeni n-a voit să mă creadă; totul e acum jocul 
încăpăţânării şi al capriciului, nicidecum al raţiunii. 

— Va trebui să punem capăt la toate astea, şi cât 
mai curând, zise ducele de Burgundia. Nu există 
nicio îndoială că regența n-o să ne revină. De altfel 
nepotul nostru, ducele de Orleans, este prea 
ocupat pentru a ţine atât de mult să guverneze. 
Aşadar, frate, adu-ţi aminte de ce ţi-am spus când 
ne-a gonit regele de la Montpellier: suntem doi din 
cei mai puternici seniori ai regatului şi, atâta 
vreme cât vom fi uniţi, nimeni nu poate face nimic 
împotriva noastră. Ei bine, acum a sosit momentul 
când noi putem totul împotriva celorlalţi. 

— Atâta timp cât interesele regatului nu vor avea 
de suferit, trebuie să-i înlăturăm din cale pe toţi 
duşmanii noştri. De altfel, ne-ar zădărnici planurile, 
ne-ar împiedica toate hotărârile. Regatul, hărțuit 
pe de o parte de ei şi înfrânat pe de altă parte de 
noi, ar avea mult de suferit; e nevoie, pentru ca 
treburile să meargă cât mai bine, de o unire 
desăvârşită între cap şi braţe. Crezi că ar asculta 
conetabilul cu dragă inimă de poruncile pe care le- 
ar primi de la noi, ce zici? Această dezbinare ar 
putea, în caz de război, să aducă cele mai mari 
neajunsuri Franţei. Spada de conetabil trebuie să 
fie ţinută de mâna dreaptă a cârmulirii. 

— Ai foarte mare dreptate, frate; dar sunt unii- 


e A E re papi Pe Zoe za | 


e irina F Te maia. 


H | 


B 


E rw 


TEE — gra kas | aa: i 


care, în timp de pace, sunt tot atât de primejdioşi 
cum ar fi conetabilul în timp de război; vreau să 
vorbesc de seniorii de la Rivière, de Montaigu, 
Bègue de Villaine şi alții. 

— Da, da, vor trebui îndepărtați toţi aceşti 
oameni, care l-au împins pe rege la atâtea greşeli. 

— Dar ducele de Orleans nu are să-i sprijine? 

— Nu se poate să nu fi băgat de seamă, zise 
ducele de Berry privind în juru-i şi coborând glasul, 
că nepotul nostru de Orleans e destul de ocupat cu 
dragostea la ora asta; să-i lăsăm libertatea, crede- 
mă pe mine, şi el ne-o va lăsa pe a noastră. 

— Tăcere! lată-l, zise ducele de Burgundia. 

Într-adevăr, ducele de Orleans, grăbit să se 
înapoieze la Paris, aşa cum gândiseră cei doi unchi, 
venea să-şi ia rămas bun de la ei. Intră în camera 
regelui împreună cu ducii de Berry şi de Burgundia; 
îi întrebară pe şambelani dacă dormise; dar ei 
răspunseră că nu, şi nu putea să-şi găsească o 
clipă de odihnă. Ducele de Burgundia clătină din 
cap. 

— Sunt veşti proaste, dragă vere, zise «el 
întorcându-se spre ducele de Orleans. 

— Dumnezeu să-l aibă în pază pe monseniorul, 
răspunse ducele. 

El se apropie de palul regelui şi-l întrebă cum se 
simte. Bolnavul nu răspunse nimic: tremura din tot 
corpul; părul îi era zbârlit, ochii ficşi, şi o sudoare 
rece îi curgea de pe frunte; din când în când se 
ridica pe marginea patului strigând: 

— La moarte! La moarte cu trădătorii! 
Apoi recădea fără putere, până când un nou 


acces de febră îi reda oarecare energie- 


A ELE ct zi, EEN q= n 


pe 


F 


e irina F Te maia. 


b | 


B 


E rw 


înfierbântându-l iarăşi. 

— Nu mai avem ce face aici, zise ducele de 
Burgundia, şi mai mult îl obosim decât îi suntem de 
vreun ajutor. In clipa de faţă are nevoie mai mult 
de medici decât de unchi şi de frate. Aşa că, vă rog 
să mă credeţi, e mai bine să ieşim. 

Ducele de Orleans rămas singur, se aplecă 
deasupra patului, îl luă pe rege în braţe şi îl privi cu 
tristeţe; în curând lacrimile îi umplură ochii şi 
curseră în tăcere pe obraji; era şi firesc, căci 
sărmanul nebun care zăcea acolo îl iubise foarte 
mult, şi poate că în schimbul acestei prietenii 
sfinte, el avea remuşcări de a nu-i fi plătit decât 
prin trădare şi nerecunoştinţă; fără îndoială că în 
clipa când îl părăsea astfel, pentru a-l trăda din 
nou poate, îşi cercetase cu de-amănuntul sufletul şi 
recunoscuse cu părere de rău că, după trecerea 
primelor clipe, nu fusese atât de întristat de 
nenorocirea acestui frate mult iubit pe cât ar fi 
trebuit să fi fost. Aceasta pentru că încercăm 
totdeauna - atât de mult firea noastră rea o 
învinge pe cea bună - să căutăm prin ce anume 
nenorocirea unora ne poate aduce foloase, şi dacă 
din necazurile şi lacrimile altuia nu rezultă pentru 
noi un izvor, neobservat la început, de tihnă sau de 
plăceri; atunci, dacă se întâmplă aşa, sensibilitatea 
slăbeşte, inima amorţeşte, vălul care se întindea 
peste ochii noştri se ridică, viitorul pe care îl 
credeam pentru totdeauna posomorât, străluceşte 
pe una din miile lui feţe; principiul bun şi cel rău 
luptă câtva timp împreună şi, cel mai adesea, 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


— rw 


ticăloşi cum suntem, Ahriman? este cel care 
învinge; astfel încât uneori, cu ochii umezi şi cu 
sufletul voios, nu am vrea, a doua zi, ca 
nenorocirea din ajun să nu se fi întâmplat; aceasta 
pentru că egoismul este medicul inimii. 

În timpul acesta, unchii regelui dădeau ordine 
tuturor comandanților, pentru ca seniorii şi 
cavalerii lor să se îndrepte fiecare spre provincia 
proprie în linişte şi în mod omenos, fără să facă 
vreo pagubă sau vreo violenţă prin ţară, spunând 
că pretutindeni unde se vor săvârşi asemenea 
fapte, seniorii vor fi răspunzători de neregulile 
ostaşilor. 

La două zile după plecarea ducelui de Orleans, 
regele porni la drum, purtat într-o litieră 
confortabilă şi mergând în etape scurte. Zvonul 
accidentului său se răspândise cu o uimitoare 
repeziciune: veştile rele au aripi de vultur. Fiecare 
vorbea despre această întâmplare în diferite feluri 
şi, exprimându-şi părerea, o atribuia unor anumite 
cauze: seniorii vedeau în ea o vrăjitorie drăcească, 
preoţii o pedeapsă dumnezeiască, partizanii papei 
de la Roma ziceau că acest lucru se întâmplase 
drept pedeapsă pentru că regele îl recunoscuse pe 
papa Clement; sectanţii papei Clement pretindeau, 
dimpotrivă, că Dumnezeu îl lovea cu această 
nenorocire pentru că nu distrusese schisma 
pornind cu război în Italia, aşa cum făgăduise; cât 
despre popor, acesta era foarte trist de cele 
întâmplate; îşi pusese mari speranţe în bunătatea 
şi dreptatea regelui. Astfel că umplea bisericile, 


*25-Principiul răului, opus lui Ormuzd, în religia lui Zoroastru., 


(N.T.). 


F! 


PP a l F a muia 


b | 


B 


E i i 


E Baia — gra Bas | aa: i 


unde fuseseră  poruncite rugăciuni publice 
pretutindeni unde exista vreun sfânt cunoscut 
pentru darul de a vindeca nebunia; porniră în 
grabă oameni purtători de daruri şi se trimise la 
sfântul Aquaire, cel mai vestit din toți în acest soi 
de specialitate, o statuie a regelui, în mărime 
naturală, modelată din ceară, împreună cu o 
lumânare mare, pentru ca acesta să-l roage pe 
Dumnezeu ca boala regelui să-i fie alinată; dar 
toate acestea erau în zadar şi regele sosi la 
castelul Creil fără să se observe vreo îmbunătățire 
simțitoare în starea sa. 

Între timp nu erau lăsate la o parte nici 
mijloacele omeneşti; seniorul de Coucy amintise de 
un medic foarte priceput şi foarte învăţat numit 
maestrul Wilhelm de Hersilly şi trimiseră să-l 
cheme dintr-un oraş de lângă Laon, unde locuia. 
Acesta luase aşadar pe seama sa urmărirea bolii 
regelui, boală pe care declarase că o cunoaşte 
destul de bine. 

Cât despre regența regatului, aceasta revenise, 
cum era de aşteptat, unchilor regelui; consiliul, 
după două săptămâni de dezbateri, declarase că 
ducele de Orleans era prea tânăr spre a-şi asuma o 
aşa de mare răspundere, şi drept urmare dăduse 
această sarcină ducilor de Berry şi de Burgundia. A 
doua zi după numirea lor, seniorul de Clisson se 
prezentă, însoţit de oamenii săi, la ducele de 
Burgundia, pentru slujba de conetabil. Portarul le 
deschise poarta ca de obicei. Descălecară cu toţii, 
iar Clisson, urmat numai de un scutier, urcă 
treptele palatului. Ajuns în prima sală, găsi acolo 
doi cavaleri ai ducelui; îi întrebă unde se afla- 


A Li eenn tal, -m 


EAN A a PL lau papat - 


— PE pa 
a, a 


a Fe ad e 


ao Pa, ai aia 


Pa pa TTAR € = matii 


AN 


stăpânul lor şi dacă ar putea să-i vorbească; unul 
din ei ieşi spre a-l căuta pe duce, care vorbea cu 
un herald despre o mare serbare ce urma să aibă 
loc în Germania. 

— Monseniore, zise cavalerul întrerupându-l pe 
duce, a sosit seniorul Olivier de Clisson care 
doreşte să vorbească Senioriei Voastre, dacă aveţi 
buna plăcere să-l primiţi. 

— Pe bunul Dumnezeu! exclamă el, să fie adus 
numaidecât; căci soseşte la un timp foarte potrivit 
pentru ceea ce vrem să facem. 

Cavalerul se înapoie deci la conetabil, lăsând 
toate uşile deschise şi făcându-i semn că putea să 
treacă. Conetabilul intră. Ducele, zărindu-l, se 
schimbă la faţă. Clisson se făcu că nu bagă de 
seamă; se descoperi şi, făcând o plecăciune, zise: 

— Monseniore, am venit aici pentru a primi 
poruncile voastre şi a mă interesa cum va merge 
de azi înainte regatul. 

— Cum va merge regatul, Clisson? răspunse 
ducele cu glas schimbat. Lucrul acesta mă priveşte 
pe mine şi nu pe altul. Cât despre poruncile mele, 
iată-le: să pleci numaidecât din faţa mea, în cinci 
minute din acest palat şi într-o oră din Paris. 

Atunci veni rândul lui Clisson să pălească. Ducele 
era regentul regatului şi trebuia să-i dea ascultare. 
leşi aşadar din cameră, străbătu apartamentele 
gânditor şi cu capul plecat şi se urcă pe cal; apoi, 
înapoindu-se la locuinţa lui, porunci să i se 
pregătească de îndată echipajele şi, în aceeaşi zi, 
însoţit doar de doi oameni, ieşi din Paris, traversă 
Sena la Charenton şi nu se opri decât seara la 7 
castelul Montlery, care îi aparţinea. - 


— POLE pp 


a Fis adi e 


a r E ua 


A Po I Foa mau 


1i 


Planul pe care îl urmase ducele de Burgundia cu 
privire la Clisson se întindea asupra tuturor 
favoriţilor regelui; astfel, când Montaigu află ce i se 
întâmplase conetabilului, ieşi pe ascuns din Paris 
prin poarta Sfântul Anton, se îndreptă spre Troyes 
în Champagne şi nu se opri decât la Avignon. 
Seniorul Jean Lemercier vru să facă la fel; dar, mai 
puţin norocos decât el, găsi câţiva guarzi la poartă 
şi fu condus la castelul Luvru unde îl aştepta deja 
seniorul Bègue de Villaine. Cât despre seniorul de 
la Rivière, deşi fusese înştiinţat la vreme, nu voi să 
plece din castel, spunând că nu avea să-şi 
reproşeze nimic şi că are să se întâmple cu el cum 
va vrea Dumnezeu; astfel că, atunci când fu 
anunţat că o ceată de oameni înarmaţi voiau să 
intre la el, porunci să se deschidă toate uşile şi le 
ieşi curtenitor în întâmpinare. 

Atunci toate actele unei acţiuni mârşave se 
abătură asupra lor; ceea ce se făcuse împotriva 
ucigaşului Craon, se făcu împotriva acestor 
nevinovaţi. Bunurile şi moştenirile pe care Jean 
Lemercier le stăpânea la Paris şi în restul regatului 
i-au fost sechestrate şi împărţite; o casă foarte 
mare pe care o avea în eparhia Laon şi pentru care 
cheltuise o sută de mii de livre cu înfrumuseţările 
pe care pusese să i se facă, a fost dăruită 
seniorului de Coucy, precum şi toate dependinţele, 
veniturile, pământurile şi proprietăţile. 

Cât despre seniorul de la Rivière, acesta a fost şi 
mai greu lovit; căci i s-a luat totul, ca şi seniorului 
Jean Lemercier şi nu i s-au lăsat soţiei sale decât 
lucrurile care erau proprietatea ei; ceva mai mult: 
acesta avea o fiică, tânără şi frumoasă, care se- 


BET ei A oi ae pol o E mei Sei ob E ap z tai Pie Pia 


ii aia e 


căsătorise din dragoste cu seniorul Châtillon, al 
cărui tată a fost de atunci mai marele arcaşilor 
Franţei. Tot ce era mai puternic în faţa oamenilor 
legase această căsătorie; tot ce era mai sfânt 
înaintea lui Dumnezeu o consfinţise. Această unire 
fusese curmată fără milă şi fără remuşcări; se 
distrusese ceea ce numai papa avea dreptul să 
dezlege, iar cei doi copii au fost recăsătoriţi în altă 
parte şi aşa cum i-a plăcut ducelui de Burgundia. 

Şi toate aceste persecuții se făceau fără ca 
regele să poată interveni cu ceva împotriva lor; 
căci starea sa se înrăutăţea mereu şi nu se 
nădăjduia decât un lucru şi anume efectul pe care 
l-ar produce asupra lui prezenţa reginei. Întrucât 
pe ea o iubise regele cel mai mult, se spera că 
după ce uitase pe toată lumea, îşi mai reamintea 
de ea. 


E E a Sa SP at E ma PE N am rind 
a. a x. a 5 
| 


e irina F Te eunin. 


b | 


B 


— rw 


UD 


şa cum s-a văzut în capitolul precedent, 
acecidentul întâmplat regelui atrăsese după el o 
întreagă revoluţie în treburile regatului. Favoriţii 
de pe vremea când era în toate minţile erau 
dizgraţiaţii nebuniei sale; cârmuirea Statului, 
scăpată din mâinile lui vlăguite, căzuse în 
întregime în cele ale ducilor de Burgundia şi de 
Berry care, supunând politica generală patimilor 
personale, loviseră cu spada urii iar nu cu sabia 
dreptăţii. Numai ducele de Orleans ar fi putut 
cumpăni înrâurirea lor în consiliu; însă, preocupat 
cu totul de dragostea lui pentru regină, renunţase 
cu uşurinţă la pretenţiile pentru regență, şi nu avea 
curajul să lupte nici pentru el, nici pentru prietenii 
săi. Încrezător în titlul de frate al regelui, bizuindu- 
se pe puterea-i ducală, bogat prin nenumăratele lui 
venituri, tânăr şi lipsit de griji, înfrâna în pieptu-i 
palpitând orice suflu de ambiţie care ar fi putut 
împinge vreun nor pe cerul său de azur. Liber de 
aci înainte să o mai vadă pe regala lui iubită la 
orice oră, în orice loc, fericirea aceasta îi umplea 
viaţa; şi dacă, din când în când, un oftat înăbuşit 
trăda remuşcarea ascunsă în fundul inimii, dacă 
fruntea i se încreţea deodată la vreo amintire 
tristă, era de ajuns un cuvânt al metresei sale 
pentru a-i descreţi fruntea, o mângâiere pentru a-i 
adormi inima. 

Cât despre Isabela, deşi foarte tânără, era deja ; 
italianca pe care o cunoaştem, cu dragostea de. 


ai e 


n a a aa 


ba | 


B 


— rw 


lupoaică şi cu ura de leoaică, cunoscând doar 
sentimentele pătimaşe, necăutând decât emoţiile 
violente, nesimţindu-se bine în situaţiile obişnuite, 
pentru că îi lipsea ceva, după cum simunul lipseşte 
pustiului, după cum furtuna lipseşte oceanului. 

Şi pe lângă toate astea, frumoasă de era în stare 
să scoată pe oricine din minţi; căci nu era acea 
rază infernală care, din când în când îi lumina 
privirile, era forma desăvârşită a unui înger, iar 
cine ar fi văzut-o culcată cum era la ora când ne 
întoarcem la ea, având un scăunel de rugăciune 
lângă pat şi pe acest scăunel o carte de rugăciuni 
deschisă, ar fi luat-o drept o fecioară neprihănită, 
aşteptând sărutul pe care maică-sa, în fiecare 
dimineaţă, i-l depunea pe frunte; era o soţie 
adulteră care îşi aştepta iubitul, iar acest iubit era 
fratele soţului ei, al seniorului şi regelui ei, 
muribund şi nebun. 

În curând o uşă, ascunsă în tapiţerie, şi care 
dădea în apartamentele regelui, se deschise şi 
d'Orleans apăru; se uită dacă nu era cineva lângă 
regină şi, băgând de seamă că era singură, închise 
uşa şi înaintă în grabă spre pat. Era palid şi agitat. 

— Ce ai, frumosul meu duce? îi zise Isabela 
întinzind braţele spre el şi zâmbindu-i; căci era 
obişnuită cu desele îngrijorări ale inimii care 
apăreau pe fruntea iubitului. Vino şi spune-mi 
despre ce este vorba. 

— Vai! Ce mi-a fost dat să aflu, doamnă! zise 
ducele îngenunchind în fata patului reginei şi 
trecându-şi braţul pe sub gâtul ei; că eşti chemată 
la Creil şi că este neapărat nevoie să te afli lângă ~ 
rege! 5 


e irina îm Te maia. 


ba | 


B 


E i i 


— Da; Wilhelm d'Hersilly pretinde că prezența 
mea i-ar face mult bine. Ce zici de asta, 
monseniore? 

— Zic că, prima oară când se va depărta de 
castel spre a căuta buruieni de leac în pădurea 
Beaumont, voi pune să-l spânzure de creanga cea 
mai rezistentă a copacului cel mai adânc 
înrădăcinat. Ticălos nepriceput, care, împins până 
la capăt de ştiinţa lui, vrea să se slujească de 
dumneata ca de un leac, fără a se gândi la ce 
primejdie te expune! 

— Adevărat! Mă paşte cumva vreo primejdie? 
urmă regina privindu-l cu gingăşie pe duce. 

— Vai, doamnă, primejdia vieţii; nebunia regelui 
e furioasă şi în clipa în care l-a apucat, nu l-a ucis 
el oare pe bastardul de Polignac şi a rănit trei sau 
patru seniori? Crezi că te va recunoaşte pe 
dumneata când nici pe mine, fratele lui, nu m-a 
recunoscut, atunci când alerga spre mine cu sabia 
scoasă şi n-am scăpat de moarte decât datorită 
iuţelii calului? De altfel, poate ar fi fost mai bine să 
mă fi ucis. 

— Să te ucidă, monseniore? O! Nu trebuie să dis- 
preţuieşti viaţa! Nu ţi-o facem noi frumoasă şi 
fericită cu dragostea noastră şi nu este destul de 
neplăcut văzând că o dispreţuieşti astfel? 

— Asta pentru că mă tem pentru dumneata, 
Isabela mea, pentru că voi tremura la fiecare 
zgomot ce va ieşi din apartamentul acela 
blestemat, pentru că mă voi înfiora la vederea 
fiecărui servitor ce-mi va deschide uşa, pentru că 
te voi şti singură la orice oră din zi şi din noapte cu v“ 
un nebun! > 


— PE pp 
a, a 


am ie, ai 


PE l Fa V-au 


IA 


prr 


pmm 


— O! Nu e nicio primejdie, monseniore, şi cred că 
îți faci griji deşarte. Numai zăngănitul fierului şi 
vederea armelor l-au făcut furios. - Ea îl privi ţintă 
pe duce. - În locul acestora, am să folosesc glasul 
cel mai duios pentru a-i vorbi, şi el îl va 
recunoaşte; apoi, cu blândeţe şi mângâieri, voi 
face din leu un mieluşel. Ştii cât mă iubeşte! 

La toate aceste vorbe, fruntea ducelui se 
posomorâse; în cele din urmă se ridică deodată, 
desprinzându-se din braţele reginei. 

— Da, da, te iubeşte, o ştiu, răspunse ducele cu 
un glas dogit Ah! lată adevărata pricină a durerii 
mele. Nu, nu-ţi va face nimic, nu, fără îndoială. 
Dimpotrivă, după cum ai spus, glasul dumitale îl va 
linişti, mângăierile dumitale îl vor alina. Glasul 
dumitale, mângâierile dumitale, vai, Dumnezeule! 

Îşi strânse fruntea între mâini; Isabela îl privea 
pe jumătate ridicată pe braţ. 

— lar eu, cu cât îl voi vedea mai liniştit, cu atât 
mai mult îmi voi spune: „Ea a fost drăgăstoasă”. Şi 
atunci mă vei face să blestem cerul pentru ceea ce 
ar trebui să-i mulţumesc, anume vindecarea 
fratelui meu şi, din nerecunoscător ce sunt deja, 
mă vei face... Dragostea dumitale, dragostea 
dumitale!... era Edenul meu, paradisul meu, şi mă 
obişnuisem să o stăpânesc singur; ce voi face când 
va trebui să o împart cu altul? Ah! Păstrează 
întreagă dragostea aceasta fatală, sau pentru el, 
sau pentru mine. 

— De ce nu mi-ai spus asta de la început? zise 
Isabela triumfătoare. 

— Pentru ce? 


— Pentru că ţi-aş fi răspuns numaidecât că nu- 


BEF at A Lot ae pol e E mei tei, ob E E z erai pa 


F 


Po a Pa a 


b | 


B 


— rw 


mă voi duce la castelul Creil. 

— Nu te vei duce? exclamă d'Orleans repezindu- 
se spre regină. 

Apoi, oprindu-se: 

— Şi cum vei face ca să nu te duci? Ce-or să zică 
oare ducii de Burgundia şi de Berry? 

— Crezi că ei doresc sincer vindecarea regelui? 

— Nu, pe sufletul meu! Ducele de Burgundia este 
însetat după putere, iar ducele de Berry după bani; 
nebunia fratelui meu sporeşte puterea unuia şi 
bate monedă pentru celălalt; însă ştiu să se 
prefacă; şi când vor vedea că nu vrei să te duci 
acolo... De altfel, poţi face aşa ceva? Oh! Fratele 
meu, sărmanul meu frate!... 

Câteva lacrimi picurară din ochii ducelui. Regina, 
ridicându-i capul cu o mână şi ştergându-i lacrimile 
cu cealaltă, îi zise: 

— Haide, vino-ţi în fire, frumosul meu duce, nu 
voi pleca la Creil; regele se va face bine, iar inima 
dumitale de frate, adăugă ea cu un glas domol şi 
cu un uşor accent de ironie, nu va avea să se 
învinuiască de nimic; am găsit un mijloc. 

Şi zâmbi cu o uşoară expresie de răutate. 

— Care e? întrebă ducele. 

— i-o vom spune mai târziu; este taina noastră. 
Linişteşte-te deocamdată şi priveşte-ne cu cei mai 
duioşi ochi. 

Ducele o privi. 

— Ce frumos eşti, monseniore! urmă regina; ai 
într-adevăr o faţă pe care o invidiez. Dumnezeu 
începuse să facă din dumneata o femeie, apoi s-a 
gândit că i-ar lipsi un bărbat care să mă facă ~“ 
nebună într-o zi. > 


— PI pp— 
a, a 


e irina F Te maia. 


b | 


B 


— rw 


E Baa — gra ea > => Îi i 


— Isabela mea! 

— lată, monseniore, zise regina luând de sub 
pernă un medalion, ce zici de poza asta? 

— Portretul dumitale! exclamă ducele 
smulgându-i-l din mâini şi apâsându-l pe buze, 
portretul dumitale scump, adorat... 

— Ascunde-l repede că vine cineva. 

— Ah! Da, pe pieptul meu, pe inima mea, pentru 
totdeauna. 

Uşa se deschise, într-adevăr, şi doamna de 
Coucy intră. 

— Persoana pe care a chemat-o doamna regină a 
sosit, spuse ea. 

— Doamnă de Coucy, urmă Isabela, iată-l pe 
cumnatul nostru de Orleans care ne-a rugat în 
genunchi să nu ne ducem la castelul Creil unde se 
teme că persoana noastră ar fi amenințată de vreo 
primejdie. Cred că aceasta era şi părerea dumitale 
atunci când ieri, ducele de Burgundia, unchiul 
nostru mult iubit, a venit să ne spună că medicul 
acela dat de soţul dumitale regelui, pretindea că 
prezenţa mea ar putea aduce oarecare uşurare 
suferinţei monseniorului; mai gândeşti şi acum la 
fel? 

— La fel, doamnă, şi aceasta este şi părerea 
multor persoane de la curte. 

— Ei bine, m-am hotărât definitiv; nu mă voi 
duce. Adio, domnule duce, vă mulţumim pentru 
bunele voastre sentimente faţă de noi şi vă suntem 
nespus de recunoscătoare. 

Ducele făcu o plecăciune şi ieşi. 

— Este chiar stareţa mănăstirii Sfânta Treime, 
nu-i aşa, doamnă de Coucy? urmă lsabela- 


i m -i ri 


EEN D a PL a la papat - 


F 


E Ba — gra ea > => Îi i 


întorcându-se spre doamna de onoare. 

— Chiar dânsa. 

— Spune-i să intre. 

Stareţa intră; doamna de Coucy o lăsă singură cu 
regina. 

— Maică stareță, zise Isabela, am voit să-ți 
vorbesc fără martori despre un lucru foarte 
important şi care priveşte în mare măsură treburile 
regatului. 

— Mie, doamnă regină? spuse cu umilinţă 
stareţa; şi cum pot eu, retrasă din această lume şi 
slujindu-l numai pe Dumnezeu, să mă amestec în 
treburile pământeşti? 

— După cum ştii, urmă regina fără a-i răspunde 
la întrebare, după frumosul spectacol ce mi-a fost 
oferit în faţa mănăstirii dumitale când cu intrarea 
mea în oraşul Paris, ţi-am trimis, pentru a-ți 
mulţumi şi a te despăgubi, o raclă de argint 
destinată sfintei Marta, faţă de care arăţi o evlavie 
cu totul deosebită. 

— Sunt din Tarascon, doamnă regină, unde 
sfânta Marta se află la mare cinste, şi am fost 
foarte recunoscătoare pentru primirea unui aşa de 
preţios dar. 

— De asemenea mai ştii că de-atunci, în 
sărbătorile Paştilor, am ales comunitatea voastră 
spre a mă împărtăşi, iar de fiecare dată, după cum 
nădăjduiesc că ai băgat de seamă, regina Franţei 
n-a fost nici zgârcită, nici uitucă. 

— Suntem cu atât mai recunoscătoare de 
această favoare, cu cât nu am avut încă fericirea 
să facem nimic spre a o merita. 

— Suntem destul de influentă pe lângă sfântul- 


i m -ni rim 


EEN D a PL a rela papat - 


Po a a fr aia 


b | 


F 


— rw 


E Ba — gra ea > => Îi i 


nostru părinte de la Avignon pentru a adăuga 
darurile spirituale la cele pâmânteşti şi cu 
siguranţă că nu ne-ar refuza indulgențele pe care 
le-am cere pentru comunitatea voastră. 

Ochii stareței scânteiară de o sfânta ambiţie. 

— Doamnă, sunteţi o regină mare şi puternică, 
zise ea, şi dacă mănăstirea noastră ar putea face 
ceva pentru a recunoaşte... 

— Nu mănăstirea, dar poate chiar dumneata, 
maică stareță. 

— Eu, doamnă! Porunciţi şi, dacă va fi în puterea 
mea... 

— O! E un lucru destul de uşor. Regele este atins, 
după cum ai aflat, de nebunie, Până acum, închis 
cu nişte oameni îmbrăcaţi în negru şi mascaţi 
pentru a-i insufla groază, ei sunt cei care îl silesc să 
se supună prescripţiilor medicilor; însă starea de 
agitaţie în care îl menţine această constrângere, 
împiedică leacurile să aibă asupra sa efectul dorit. 
Am vrea să încercăm să obţinem prin convingere 
un rezultat care, până acum, nu a fost adus decât 
cu forţa, şi am nădăjduit că una din surorile 
voastre, de pildă, tânără şi blândă, dacă i-ar 
apărea ca un înger în mijlocul stafiilor ce-l 
înconjură, ar fi pentru el o vedenie cerească; 
sufletul său ar căpăta oarecare liniştire, şi numai 
liniştirea aceasta ar putea să-i redea minţile 
sărmanului cap rătăcit. Atunci m-am gândit la 
dumneata şi am dorit ca această cinste a vindecării 
regelui să se răspândească asupra mănăstirii 
dumitale; ea va fi cu siguranţă pusă pe seama 
rugăciunilor voastre,  mijlocirii sfintei Marta, 
sfinţeniei vrednicei stareţe care conduce turma - 


i m -ni ri 


xn" A a PL e ra piata - 


— POE pp 


e vu e 


ao m „ai „ua 


Pa p TAR € = mai 


i, 


albă a surorilor de la Sfânta Treime. lată pentru ce 
am trimis să te cheme, maică stareță. M-am înşelat 
oare gândind că o asemenea rugăminte ţi-ar fi 
plăcută? 

— O! Sunteţi prea bună, doamnă regină, şi abia 
de astăzi mănăstirea noastră este un locaş ales. 
Cunoaşteţi mai multe dintre fetele mele; indicaţi- 
mi pe aceea căreia îi rezervaţi cinstea de a veghea 
asupra  preţiosului bolnav pentru a cărui 
însănătoşire întreaga Franţă se roagă. 

— Las această alegere cu totul în grija dumitale, 
maică stareță; alege pe cine vei vrea pentru 
această sfântă misiune; porumbiţele pe care 
Dumnezeu ţi le-a dat în pază sunt toate frumoase 
şi neprihănite; ia la întâmplare, Dumnezeu îţi va 
călăuzi mâna, binecuvântarea poporului se va 
îndrepta asupra ei, iar favorurile reginei se vor 
răspândi asupra familiei sale. 

O scânteie de ambiţie lumină, pe sub cutele 
bonetei fruntea bătrânei stareţe. 

— Sunt gata să ascult de porunca voastră, 
doamnă regină, zise ea, iar asupra alegerii m-am şi 
hotărât; spuneţi-mi numai ce-mi rămâne de făcut. 

— Cât mai curând cu putinţă o vei conduce pe 
tânăra aceea la castelul Creil; vor fi date porunci 
pentru ca odaia regelui să-i fie deschisă. Restul se 
află în mâinile lui Dumnezeu. 

Stareţa se înclină şi făcu câţiva paşi pentru a ieşi. 

— Fiindcă veni vorba, spuse regina, uitasem să 
te anunţ că am poruncit să fie adusă la dumneata, 
astăzi de dimineaţă, o cutie pentru moaşte din aur 
curat, în care ce află o bucată din adevărata cruce 
şi care mi-a fost trimisă de regele Ungariei, ce o- 


era Preta oaia DB Dr Am a 


F 


a A a e ai ai e Cal ae Za za e E 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


E i i 


E Bar — gra kar | a: i 


avea şi el de la împăratul Constantinopolului. 
Nădăjduiesc că va atrage asupra mănăstirii 
dumitale îndurarea Mântuitorului, iar în tezaurul 
vostru milosteniile credincioşilor. O vei găsi la 
biserica dumitale. 

Stareţa se înclină din nou şi ieşi. Regina îşi 
chemă îndată cameristele care o îmbrăcară şi, 
cerând să i se aducă litiera, ieşi pentru a vizita în 
strada Barbette o casă pe care o cumpărase de 
curând şi din care avea de gând să-şi facă o 
locuinţă mai retrasă. 

In timpul acesta regele, aşa cum spusese regina, 
înconjurat de doisprezece oameni îmbrăcaţi în 
negru şi mascaţi, nu făcea nimic decât cu forţa; 
pradă unei melancolii posomorâte, zilele îi erau 
împărţite în intervale de furie şi de lâncezeală, 
după cum febra îl cuprindea sau îl părăsea; în 
primul caz, părea în întregime pârjolit de toate 
focurile iadului; în al doilea, tremura ca şi când ar fi 
fost expus gol frigului celui mai straşnic; în rest, 
nicio memorie pentru a-şi aminti, niciun 
discernământ pentru a judeca, niciun simţâmânt 
decât cel al durerii. 

Încă din primele zile, maestrul Wilhelm îi studiase 
boala cu cea mai mare grijă; băgase de seamă că 
orice zgomot răsunător îl făcea să tresară şi îl 
tulbura multă vreme; drept urmare, porunci ca 
toate clopotele să înceteze de a mai bate; mai 
observase că vederea florilor de crin, fără să se 
poată bănui pentru ce, îl făcea pe bolnav mânios, 
şi se îndepărtaseră din faţa ochilor săi toate 
emblemele heraldice ale regalității; refuza să bea 
şi să mănânce; nu voia să se culce când era sculat, - 


i m -i ri 


EEN D a 1e mpa - 


— PE pa 
a, a 


SP pe ap e 


a. 


Ba p TAR € = mai 


AN 


nici să se scoale când era culcat; se gândi atunci 
să pună să fie servit de nişte oameni în veşminte 
ciudate şi mâzgăliţi cu negreală; aceştia intrau pe 
neaşteptate şi atunci, curajul moral dispărând 
odată cu raţiunea regelui, lăsa să vegheze numai 
instinctul animalic de conservare. Carol, atât de 
îndrăzneţ şi atât de viteaz, tremura ca un copil, 
asculta ca un automat, abia respira şi chiar înceta 
să vorbească spre a se plânge. Dar iscusitul doctor 
nu întârzia să bage de seamă că binele fizic pe 
care i l-ar fi putut produce leacurile pe care îl silea 
pe bolnav să le ia prin acest mijloc, era foarte 
micşorat, dacă nu chiar distrus cu totul prin 
răvăşirea morală pe care însuşi acest mijloc o 
atrăgea după sine; de aceea se gândise atunci să 
înlocuiască violenţa prin blândeţe. Fie mersul spre 
vindecare, fie slăbirea puterilor, îl liniştiseră în mod 
simţitor pe rege; exista deci speranţa că un glas 
iubit ar putea să caute în fundul inimii sale 
memoria care îi părăsise capul, şi că ar vedea cu 
plăcere o figură blândă şi atrăgătoare în locul 
feţelor respingătoare ale paznicilor săi; atunci se 
gândise la regină şi ceruse ca ea să vină să 
continuie vindecarea pe care el o începuse într-un 
chip atât de fericit. Am văzut mai sus ce motive o 
împiedicaseră pe doamna Isabela să se învoiască 
la acest plan, şi prin ce înlocuire de persoană 
nădăjduia totuşi să-l vadă adus la îndeplinire. 
Maestrul Wilhelm fusese deci înştiinţat despre 
modificările ce se făcuseră planului său; deşi mai 
puţin sigur de izbândă, din pricina schimbării 
adoptate, se hotări lotuşi să-l pună în aplicare şi 
aşteptă cu oarecare speranţă pe tânăra soră ce- 


era Preta aa DB Dr Ama a 


BEF ei Lot ae pol e E ar mea tei, ob E ap z tai Pele Pa 


E ina îm Te maia. 


b | 


F 


E rw 


trebuia să vină. 

Aceasta sosi la ora stabilită, însoțită de stareță; 
era chiar chipul îngeresc pe care doctorul trebuie 
să-l fi visat pentru acest tratament miraculos; 
numai că ea nu era îmbrăcată cu sfântul costum al 
fiicelor Sfintei Treimi, iar părul ei neatins pe 
întreaga lungime, era o dovadă că nu se călugărise 
încă. 

Maestrul Wilhelm crezu că trebuie s-o liniştească 
pe biata copilă; însă o văzu atât de supusă şi atât 
de  resemnată, încât nu putu decât s-o 
binecuvânteze; pregătise O mulţime de 
recomandări, însă niciuna nu-i ieşi din gură, şi lăsă 
totul în voia sentimentului şi inspiraţiei acestui 
suflet neprihănit care se devota. 

Odette (căci ea era) cedase la stăruinţele 
mătuşii, de îndată ce întrezărise că se ascundea un 
mare devotament în ceea ce i se cerea; atunci 
când iubirea este înăbuşită în străfundul unui suflet 
mărinimos, iese de acolo mai devreme sau mai 
târziu sub forma unei mari virtuţi; numai cei care 
dau la o parte vălul cu care aceasta e acoperită o 
recunosc drept ceea ce este; însă omul simplu, 
care o priveşte doar în treacăt, îşi păstrează mai 
departe greşeala şi îi dă numele pe care şi l-a dat 
ea. 

Carol ieşise cu paznicii săi; soarele de amiază îl 
făcea să sufere, astfel că erau alese pentru 
plimbări seara şi dimineaţa. Odette se afla aşadar 
singură în camera regală. Atunci se petrecu ceva 
ciudat în sufletul acestei copile, născută atât de 
departe de tron şi pe care soarta o împingea 
mereu ca pe o biată barcă spre o stâncă. Totul în - 


i pat oii ra Pl E pi S, Dă Pa ca Pip n le Pa 


— POE pa 
a, a 


e aT 


a m ai 


PE a Pa V-au 


i, 


prr 


pam 


această cameră dezvăluia prezența unor îngrijiri 
plătite precum şi lipsa persoanelor dragi; atunci se 
simţi cuprinsă de o compătimire adâncă față de o 
aşa mare nenorocire. Regalitatea, înconjurată de 
doliu şi lipsită de coroană, implorând îngrijirile unei 
tinere din popor, i se păru ceva înălţător; aceasta 
deoarece Cristos, biciuit şi purtându-şi crucea, este 
mai mult decât lisus alungând negustorii din 
templu. 

Totul era tăcut şi trist în această odaie imensă, în 
care lumina zilei pătrundea doar prin vitralii 
colorate; un cămin din piatră sculptată, în care 
ardea un foc dogorâtor, deşi era vremea celor mai 
mari călduri ale verii, se afla în faţa unui pat mare 
cu un baldachin din damasc verde cu flori de aur, 
ale cărui perdele sfâşiate erau mărturia luptelor 
furioase pe care le dăduse nebunia. Parchetul era 
presărat cu frânturi de mobile şi de vase pe care 
regele le zdrobise în accesele lui şi ale căror 
rămăşiţe nimeni nu se îngrijise să le înlăture; totul, 
în sfârşit, înfăţişa imaginea distrugerii prosteşti; se 
vedea că numai materia trăia în această cameră, 
iar dezastrul căruia i se cunoşteau urmele părea 
mai degrabă produs de prezenţa unei fiare 
sălbatice decât de locuinţa unui om. 

La vederea acestora, teama personală care ţine 
de slăbiciunea femeii, puse stăpânire pe Odette; 
simţi că, întocmai ca o biată şi sfioasă gazelă, era 
aruncată în vizuina unui leu; nebunul pe lângă care 
fusese adusă nu avea decât să o atingă pentru a o 
zdrobi, ca pe una din mobilele ale căror rămăşiţe le 
călca în picioare, căci ea nu avea harpa lui David ~“ 
spre a-l fermeca pe Saul. > 


—. PE pp. 
A. a 


a Fsg adi e 


a m T „ua 


Pa h TTAR € = mai 


n 


Era pradă acestor gânduri, când auzi un zgomot 
asurzitor; erau văicăreli şi țipete ca acelea pe care 
le scoate un om cuprins de frică; apoi, la această 
zarvă se alăturau vocile mai multor altor persoane 
care păreau că urmăresc pe cineva; într-adevăr, 
regele scăpase din mâinile paznicilor care îl 
ajunseseră în apartamentul învecinat şi acolo se 
încinsese o adevărată luptă. La zgomotul acelor 
vociferări ciudate, Odette simţi că o cuprinde 
tremuratul; spre a fugi, căută uşa ascunsă de 
tapiţerie prin care intrase şi, negăsind-o, alergă la 
altă uşă; însă gălăgia se apropiase aşa de mult 
încât i se păru că numai tăbliile o mai despărţeau 
de cei care o pricinuiau; atunci se repezi spre colţul 
patului, înfăşurându-se în perdele spre a se 
ascunde, dacă ar fi fost cu putinţă, de primele 
priviri ale regelui furios. Abia se aciuase acolo, că 
se auzi vocea maestrului Wilhelm care striga: 

— Lăsaţi-l pe rege să facă ce vrea! 

Şi uşa se deschise. 

Carol intră; avea părul zbârlit, faţa palidă şi plină 
de sudoare, veşmintele sfâşiate; alergă spre fundul 
camerei, căutând vreo armă spre a se apăra; însă 
negăsind, se întoarse cu groază spre uşă. O 
închiseseră în urma lui şi asta păru să-l mai 
liniştească; privi ţintă înspre partea aceea vreme 
de câteva clipe, apoi, înaintând în vârful picioarelor 
pentru a nu fi auzit, răsuci repede cheia în broască, 
închizându-se astfel înăuntru. După care căută din 
ochi ce alt mijloc de apărare ar mai putea să-i vină 
în ajutor şi, văzând patul, îl apucă de partea opusă 
celei unde se afla Odette şi îl târî în faţa uşii, pe 
care voia s-o apere împotriva duşmanilor; după- 


er Preta oaia DN Rr Ama 


e ap E e A papi Pe Pi Za za | 


PE l Fa Ea aani 


b | 


B 


— rw 


care izbucni într-unul din acele hohote de râs 
nebunesc care îi fac să se înfioare pe cei care îl 
aud şi, lăsând să-i cadă mâinile de-a lungul 
corpului şi capul pe piept, porni agale să se aşeze 
în faţa căminului, fără să o vadă pe Odette, care 
rămăsese în acelaşi loc, însă acum nemaifiind 
ascunsă de perdele după mutarea patului. 

Atunci, fie că accesul de febră trecuse, fie că 
teama se potolise odată cu îndepărtarea obiectelor 
ce o pricinuiseră, slăbiciunea urmă furiei, regele se 
afundă în fotoliul pe care se aşezase, văicărindu-se 
încet şi trist; în curând începu să tremure din tot 
corpul şi dinţii îi clănţăneau; se vedea că trebuie să 
fi suferit îngrozitor. 

Văzând aceasta, teama se stinse în sufletul 
Odettei; devenise din nou puternică pe măsură ce 
regele se istovea. Intinse mâinile spre el şi, fără a 
îndrăzni încă să se ridice, îi zise cu un glas sfios: 

— Monseniore, ce pot face pentru 
dumneavoastră? 

Regele întoarse capul la auzul acestui glas şi o 
zări pe Odette la celălalt capăt al apartamentului; 
atunci se uită la ea cu acea privire tristă şi blândă 
ce-i era obişnuită pe vremea când era sănătos, 
apoi rosti rar şi cu o voce din ce în ce mai slabă: 

— Lui Carol îi este frig... frig... frig... 

Odette se apropie repede şi îi apucă mâinile; 
erau într-adevăr îngheţate. Se duse la pat, luă de 
acolo o pătură, o încălzi la foc şi îl înveli; regele se 
simţi parcă ceva mai bine, căci începu să râdă ca 
un copil; Odette căpătă curaj. 

— Şi pentru ce regelui îi este aşa de frig? întrebă ~ 
ea. > 


E Baa — gra kas e E E i 


— Care rege? 

— Ah! Carol. 

— Da, pentru ce lui Carol îi este frig? 

— Pentru că lui Carol i-a fost frică. 

Şi începu din nou să tremure. 

— Dar cum se poate ca lui Carol, care este un 
rege atât de mare şi viteaz, să-i fie frică? urmă 
Odette. 

— Carol este mare şi viteaz, nu-i este frică de 
oameni; - şi cobori glasul - îi e frică de câinele 
negru. 

Regele rosti aceste cuvinte cu o expresie atât de 
mare de groază, încât Odette se uită în jurul ei spre 
a vedea dacă nu cumva zăreşte animalul despre 
care îi vorbea. 

— Nu, nu, n-a intrat, zise Carol; are să intre când 
mă voi culca; iată de ce nu vreau să mă culc... Nu 
vreau... nu vreau. Carol vrea să rămână lângă foc. 
De altfel lui Carol îi este frig... frig... frig. 

Odette încălzi din nou pătura, îl înveli pentru a 
doua oară pe rege şi, aşezându-se la picioarele lui, 
îi luă amândouă mâinile într-ale sale. 

— Aşadar e destul de rău câinele negru? întrebă 
ea. 

— Nu; dar iese din râu şi e îngheţat. 

— A alergat după Carol azi-dimineaţă? 

— Carol a ieşit, pentru că ardea şi avea nevoie 
aer; a coborât într-o grădină frumoasă unde se 
aflau flori, şi Carol era foarte mulţumit. 

Regele îşi trase mâinile din acelea ale Odettei şi 
îşi apăsă fruntea ca şi când ar fi voit să amorţească 
o durere. Apoi urmă: 

— Carol mergea mereu pe un gazon verde, plin- 


i m -ni rm 


EEN D i gree ann A - 


era Preta oaia DB Dr Am 


— PE pa 
a, a 


e aT 


a ie, ai 


Po a Pa V-au 


i, 


prr 


pmm 


de margarete de pajişte; merse atât, atât, atât, 
încât obosi. Atunci văzu un copac frumos care avea 
mere de aur şi frunze de smarald, şi se culcă la 
umbra lui, uitându-se la cer; era în întregime 
albastru, cu stele de diamant. Carol privi toate 
acestea multă vreme, căci era un spectacol 
frumos; deodată auzi câinele urlând, dar încă 
departe, foarte departe. Atunci cerul se făcu negru, 
stelele roşii, fructele copacului se legănară ca şi 
când ar fi bătut un vânt puternic, făcând de fiecare 
dată când se ciocneau, acelaşi zgomot pe care-l 
face o lance când cade pe o cască; în curând le 
crescu, fiecăruia din acele frumoase fructe de aur, 
câte două aripi mari de liliac pe care începură să le 
mişte; apoi le apărură ochi, un nas, o gură, ca la 
nişte capete de mort. Câinele urlă din nou, însă tot 
mai aproape, tot mai aproape; atunci copacul 
tremură până în rădăcină, aripile fâlfâiră, capetele 
începură să ţipe, frunzele se acoperiră de sudoare, 
şi fiecare picătură căzu rece, rece, peste Carol. 
Atunci Carol vru să se ridice şi să fugă; dar câinele 
urlă pentru a treia oară, foarte aproape, foarte 
aproape... Şi el simţi că se culcă pe picioarele sale, 
amorţindu-i-le cu greutatea lui; şi urca încet, încet 
pe pieptu-i, greu ca un munte; vru să-l alunge cu 
mâinile şi el i le linse cu limba lui de gheaţă... Oh! 
Oh! Lui Carol îi e frig... frig... frig. 

— Dar Carol dacă s-ar culca, zise Odette, lui 
Carol poate i-ar fi cald.. 

— Nu, nu, Carol nu vrea să se culce; nu vrea, nu 
vrea... De îndată ce Carol s-a culcat câinele negru 
intră, dă târcoale patului, ridică pătura şi se culcă 
la picioarele lui, şi Carol vrea mai bine să moară. 


— PI pp— 
a, a 


N ia Fn Te maia. 


b | 


B 


— rw 


Regele făcu o mişcare ca pentru a fugi. 


— Atunci nu, nu, zise Odette ridicându-se şi 
cuprinzându-l pe rege cu braţele, Carol nu se va 
culca. 

— Carol totuşi vrea să doarmă, zise regele. 

— Atunci Carol va dormi aici. Pe pieptul meu. 

Ea se aşeză pe braţul fotoliului, îşi trecu mâna în 
jurul gâtului regelui şi îi rezemă capul pe sânul ei. 

— Carol se simte bine aşa? întrebă ea. 

Regele ridică ochii spre ea cu o nespusă expresie 
de recunoştinţă. 

— O! Da, zise el, Carol se simte bine... bine... 
bine!... 

— Atunci Carol poate să doarmă, iar Odette are 
să vegheze lângă el ca să nu intre câinele negru. 

— Odette! zise regele, Odette! 

Şi începu să râdă cu expresia lipsită de 
inteligenţă a copilăriei. 

— Odette! 

Şi îşi odihni capul pe pieptul tinerei, care rămase 
nemişcată şi ţinându-şi răsuflarea. 

Cinci minute mai târziu, uşa cea mică se 
deschise şi maestrul Wilhelm intră încet; înaintă, în 
vârful picioarelor, spre grupul nemişcat, luă mâna 
pe care regele o lăsase să atârne şi îi pipăi pulsul, 
apropie urechea de pieptul său şi-i ascultă 


respiraţia. 
Apoi, ridicându-se cu figura voioasă, zise în 
şoaptă: 


— Regele doarme mai bine ca niciodată de o 
lună încoace. Dumnezeu să te binecuvânteze, 
fetițţo! Căci ai făcut o minune. 


E ina îm Te maia. 


b | 


B 


E i i 


00 


estea bolii regelui se răspândise în Anglia 

aproape tot atât de repede ca şi în Franța şi, ca şi 

în Franţa, dăduse naştere la mari dezbinări. 
Regele Richard şi ducele de Lancaster, care ţineau 
la Carol, fuseseră foarte mâhniţi; ducele de 
Lancaster mai cu seamă deplângea această 
întâmplare, ca fiind nefericită nu numai pentru 
Franţa, ci pentru întreaga creştinătate. 

— Nebunia aceasta e o mare nenorocire, repeta 
el adesea faţă de cavalerii şi scutierii ce-l 
înconjurau; căci regele Carol era un bărbat plin de 
voinţă şi de putere şi nu dorea atât de mult pacea 
între cele două regate decât pentru a putea porni 
împotriva necredincioşilor; însă acum lucrurile au 
întârziat mult, căci el ar fi fost sufletul acestei 
cruciade şi Dumnezeu ştie dacă acum va mai 
putea avea loc. 

Într-adevăr, Murad-Bei, al cărui nume noi l-am 
tradus în franţuzeşte prin Amurat şi pe care 
Froissart îl numeşte, în vechiul său limbaj, 
Morabaquin, pusese stăpânire de curând pe 
regatul Armeniei şi ameninţa să distrugă imperiul 
creştin de răsărit. Regele Richard şi ducele de 
Lancaster erau deci de părere că armistițiul , 
încheiat cu prilejul intrării doamnei Isabela în Paris. 


k „iii ani 


trebuia să fie menţinut şi chiar prelungit. 

Cât despre ducele de Glocester şi contele Essex, 
aceştia erau de părere contrară; atrăseseră de 
partea lor pe contele de Buckingham, conetabilul 
Angliei şi erau sprijiniți de toţi tinerii cavaleri care 
doreau să-şi arate vitejia; ei cereau războiul, 
spunând că momentul era prielnic şi că, la 
expirarea armistițiului, să profite de marea 
tulburare pe care o aducea în Franţa boala regelui 
pentru a cere respectarea tratatului de la 
Bretigny?. Dar voinţa lui Richard şi a ducelui de 
Lancaster învinseseră, iar parlamentul întrunit la 
Westminster şi compus din prelați, nobili şi 
burghezi, hotărâră ca armistițiul pe mare şi uscat 
încheiat cu Franţa şi care trebuia să expire la 1 
august 1392, să fie prelungit cu un an. 

In timpul acesta, ducii de Berry şi de Burgundia 
cârmuiau regatul Franţei după bunul lor plac. Nu-şi 
uitaseră ura împotriva lui Clisson, iar surghiunul lui 
din Paris nu li se păru o pedeapsă îndestulătoare: 
răzbunarea lor ceru mai mult şi obţinu. Întrucât 
conetabilul părăsise Montlery ce se afla prea 
aproape de Paris spre a se crede în siguranţă, şi se 
mutase la un fort pe care-l stăpânea în Bretania, 
numit Châtel-Gosselin, pierdură speranţa să mai 
pună mâna pe el. Dar voiră cel puţin să-i ridice 
dem-nităţile şi funcţia; drept urmare, fu citat să 
apară în faţa parlamentului din Paris, spre a 


**26-Tratat încheiat în 1360 între Franţa şi Anglia, prin care 
regele Eduard al III-lea renunţa la tronul Franţei, iar loan cel Bun 
îşi recăpăta libertatea cedând partea de sud-vest a Franţei şi 


obligându-se să plătească 3 milioane scuzi de aur drept, E 


răscumpărare. (N.T.). 


E irina F e maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baa — gra ka i T k 


răspunde învinuirilor ce i se aduceau, sub 
pedeapsa de a se vedea deposedat de toate 
titlurile şi de a-şi pierde funcția de conetabil. De 
altfel procesul a decurs după toate regulile; toate 
amânările la care au dreptul vinovaţii în asemenea 
cazuri i-au fost acordate; în sfârşit, când ultimele 
două săptămâni de amânări s-au scurs, a fost 
strigat de trei ori în camera parlamentului, de trei 
ori la poarta palatului şi de trei ori la treapta de jos 
a scărilor curţii; şi, întrucât nu răspunse, şi nici 
altcineva pentru el, fu proscris din regat ca făţarnic 
şi vătămător, trădător faţă de coroana Franţei, 
condamnat la o amendă de o sută de mii de mărci 
de argint, drept restituire a sumelor de care era 
învinuit că le-a stors în timpul exercitării funcţiei 
sale, şi în sfârşit destituit pentru totdeauna din 
slujba de conetabil. Ducele de Orleans a fost invitat 
să fie de faţă la această sentinţă; însă, neputând s- 
o împiedice, cel puţin nu voi să o confirme prin 
prezenţa sa, şi refuză să apară la cameră; dar ducii 
de Berry şi de Burgundia se duseră şi 
condamnarea fu pronunţată în prezenţa lor şi a 
unui mare număr de baroni şi de cavaleri. Această 
judecată a făcut mare vâlvă prin tot regatul şi a 
fost primită în diferite feluri; însă fiecare îşi zicea 
că făcuseră bine profitând de boala regelui spre ao 
da, ştiindu-se bine că, dacă acesta ar fi fost pe 
deplin sănătos, nu ar fi obţinut niciodată ratificarea 
din partea lui. 

Între timp regele pornise pe calea vindecării. În 
fiecare zi, se aflau veşti minunate despre 
îmbunătăţirea sănătăţii sale. Unul din lucrurile care 
contribuise cel mai mult la alungarea melancoliei, 


i m -ni ri 


EEN A a PL e la papat - 


a Pe Bra a ee 


— POE pp 
a. a 


a aT 


a n ai 


PE l Fa V-au 


IA 


era o invenţie nouă a unui pictor numit Jacquemin 
Gringonneur, care locuia în strad Sticlăriei. Odette 
îşi amintise de omul acesta pe care-l cunoscuse de 
la tatăl ei; îi scrisese să vină şi să aducă cu el şi 
figurile colorate pe care îl văzuse executându-le; 
Ja- cquemin veni cu un joc de cărţi. 

Regele prinse o mare plăcere de aceste picturi 
pe care le privi la început cu o curiozitate de copil; 
însă îl distrară din ce în ce mai mult pe măsură ce- 
şi recăpăta judecata, mai ales când află că fiecare 
din acele figuri avea o semnificaţie şi putea să 
îndeplinească un rol într-un joc alegoric, imagine a 
războiului şi a guvernării. Jacquemin îi arătă că asul 
trebuia să aibă întâietate faţă de toate celelalte 
cărţi, şi chiar asupra regilor, deoarece numele lui 
venea de la un cuvânt latin care înseamnă bani; or, 
fiecare ştie că banul este nervul războiului. lată 
pentru ce, atunci când un rege nu are as, este atât 
de slab încât poate fi bătut de un valet ce are asul. 
li mai spuse că trefla ltrifoiul), iarba pajiştilor 
noastre, avea drept scop să reamintească celui 
care o tăia, că un general nu trebuie niciodată să-şi 
aşeze tabăra într-un loc unde furajele pot lipsi 
armatei sale. Cât despre pici, nu era uşor de ghicit 
că reprezentau halebardele pe care le purtau, pe 
vremea aceea, pedestraşii; iar carourile, erau 
bucăţile de fier cu care se armau vârfurile acelor 
săgeți ce li se zicea „viretons” şi care erau 
azvârlite cu o arbaletă. În ceea ce priveşte inimile 
(cupele) erau desigur simbolul curajului căpitanilor 
şi soldaţilor. De altfel cele patru nume date celor 
patru regi, David, Alexandru, Cezar şi Carol cel 
Mare, dovedeau că, oricât de numeroase şi viteze- 


a VA E ce er ca al Da peace aa Za i a a r ORI 


Fi 


ar fi trupele, mai este nevoie, dacă vor să fie siguri 
de izbândă, să se afle în fruntea lor conducători 
curajoşi, prevăzători şi pricepuţi. Dar cum unor 
generali viteji le trebuie aghiotanţi viteji, li se 
alesese drept valeţi, dintre cei vechi, Lancelot şi 
Ogier, care erau mari vasali ai lui Carol cel Mare, 
iar dintre moderni pe Renaud” şi Hector“. Cum 
acest titlu de valet era la mare cinste şi cum cei 
mai mari seniori îl purtau până când erau făcuţi 
cavaleri, sus-numiţii valeţi îi reprezentau pe nobili 
şi aveau sub ordinele lor decarii, novarii, optarii şi 
şeptarii care nu erau altceva decât soldaţii şi 
oamenii de serviciu. 

Cât despre dame, Jacquemin nu le dăduse încă 
alte nume decât cele ale soţilor, arătând prin 
aceasta că femeia nu este nimic prin ea însăşi şi că 
nu are putere şi măreție decât pe aceea pe care o 
primeşte de la domnul şi stăpânul ei”. 

Această distracţie îi aduse regelui liniştea 
sufletească şi odată cu ea recăpătarea puterilor; în 
curând începu să bea şi să mănânce cu poftă; 
coşmarurile îngrozitoare, copii ai febrei, dispărură 
încetul cu încetul odată cu aceasta; nu se mai 


227-Renaud, castelan de Coucy. (N.A.). 

%28-Hector de Galard. (N.A.). 

:29-Abia sub domnia următoare au fost botezate. Argine, dama 
de treflă, al cărei nume este anagrama cuvântulul regina, o 
desemna pe regina Maria de Anjou, soţia lui Carol al VIl-lea; 
frumoasa Raşela, dama de caro, nu era alta decât Agnès Sorel; 
fecioara din Orleans se făcu recunoscută sub numele cinstitei şi 
războinicei Palas; în sfârşit, Isabela de Bavaria, trădându-se prin 
titlu ei de damă de inimă (cupă), a reînviat sub numele 
împărătesei ludita, soţia lui Ludovic Blajinul, care nu trebuie „ 
confundată, cu riscul de a făptui o mare greşeală, cu făţarnica =" 
evreică ce i-a tăiat capul lui Holophern. (N.A.). pe 


e i E ia E A e Pie P a pi i cae tie LR 


e irina îm Te maia. 


H | 


B 


E i i 


temea să se odihnească în pat; şi dacă Odette 
veghea lângă el, dormea destul de liniştit. Într-una 
din zile, maestrul Wilhelm îl găsi destul de în stare 
să poată încăleca un catâr. A doua zi i se adusese 
calul favorit, pe care făcu o plimbare destul de 
lungă; în cele din urmă se organiză o vânătoare de 
ciocârlii, iar Carol şi Odette, cu şoimul pe braţ îşi 
făcură apariția pe câmpurile din împrejurimi, unde 
fură primiți, unul cu strigăt de bucurie, cealaltă cu 
strigăte de recunoştinţă. 

Nu se mai vorbea, de altfel, la curtea Franţei, 
decât de recăpătarea sănătăţii regelui şi de felul 
miraculos în care se făcu acest tratament. Multe 
doamne o invidiau pe frumoasa necunoscută, a 
cărei purtare, după părerea lor, nu era decât un 
calcul; toate, dacă ar fi fost să le crezi, ar fi dovedit 
acelaşi devotament şi totuşi, în zilele de restrişte, 
niciuna nu se oferise. Se temeau de înrâurirea pe 
care această tânără, dacă ar fi fost ceva mai 
ambițioasă, putea s-o aibă asupra regelui care îşi 
recăpătase sănătatea. Chiar regina se îngrijora de 
propria-i operă; porunci să o cheme pe stareţa 
mănăstirii Sfânta Treime, trimise daruri bogate 
comunităţii sale şi o sfătui să-şi ia înapoi nepoata. 
Drept urmare, Odette primi ordinul să se înapoieze 
la mănăstire. 

În ziua sorocită pentru plecare, Odette, cu ochii 
plini de lacrimi, se apropie de rege şi căzu în 
genunchi. Carol o privi cu teamă şi, crezând că i se 
adusese vreo tulburare sau vreun necaz, îi întinse 
mâna întrebând-o pentru ce plângea. 

— Sire, zise Odette, plâng pentru că trebuie să ~“ 
vă părăsesc. > 


Ba Pi, ai ua 


Pa p TTAR € = -mmbi 


IA 


— Să mă părăseşti! Tu, Odette? spuse regele cu 
uimire. Dar pentru ce, copila mea? 

— Pentru că nu mai aveţi nevoie de mine, sire. 

— Şi ţi-e teamă, zise regele, să rămâi o zi mai 
mult pe lângă un sărman nebun? Da, e adevărat, 
am luat până acum destule zile din frumoasa şi 
tânără ta viaţă pentru a le întuneca cu umbra alor 
mele; am smuls destule flori din proaspăta ta 
coroană pentru a le ofili cu mâinile mele fierbinţi. 
Te-ai plictisit de închisoarea în care trăieşti, iar 
plăcerile te cheamă; du-te! 

Se aşeză lăsând să-i cadă fruntea pe mână. 

— Sire, stareţa de la Sfânta Treime mă caută, iar 
mănăstirea este cea care mă cheamă. 

— Aşadar nu eşti tu care vrei să mă părăseşti, 
Odette? zise regele ridicând cu vioiciune capul. 

— Viaţa mea este a voastră, sire, şi aş fi fost 
fericită să v-o închin până la ultima mea zi. 

— Şi atunci cine te îndepărtează de la mine? 

— Mai întâi regina, după câte cred, şi apoi unchii 
voştri de Burgundia şi de Berry. 

— Regina, unchii mei de Burgundia şi de Berry? 
Ei, care m-au părăsit în zilele mele de slăbiciune, 
vor să revină în jurul meu când mi-am recăpătat 
puterile! Odette, Odette, nu eşti tu aceea care vrea 
să mă părăsească, nu-i aşa? 

— Nu am altă voinţă decât aceea a 
monseniorului şi stăpânului. Ce va porunci, voi 
face. 

— Ei bine, poruncesc să rămâi, zise Carol 
bucuros. Castelul acesta nu este deci pentru tine o 
închisoare, dragă copilă? Îngrijirile pe care mi le dai 
nu sunt numai cele ale milei? Oh! Dacă ar fi aşa, 


era Preta oaia DB Dr Am a 


e aT 


— POE pp 


Odette, ce fericit aş fi! Mai priveşte-mă. Nu te 
ascunde astfel. 

— Sire, sire, mă faceţi să mor de ruşine. 

— Odette, ştii tu, zise regele apucându-i 
amândouă mâinile şi trăgând-o spre el, ştii tu că 
am căpătat obiceiul te văd, seara când adorm, 
noaptea când visez, dimineaţa când deschid ochii? 
Ştii că eşti îngerul al păzitor minţii mele; că tu eşti 
aceea a cărei baghetă magică a izgonit demonii ce 
urlau în jurul meu? Zilele, mi le-ai făcut limpezi; 
nopţile mi le-ai făcut liniştite. Odette! Odette! Ştii 
că recunoştinţa este un sentiment prea slab pentru 
asemenea binefaceri? Odette! Ştii tu că te iubesc? 

Odette scoase un țipăt, îşi desprinse mâinile de 
cele ale regelui şi rămase în faţa lui tremurând 
toată. 

— Monseniore! Monseniore! strigă ea, cum puteţi 
să-mi spuneţi aşa ceva? 

— Iţi spun, urmă Carol, că acum eşti necesară 
vieţii mele. Nu eu sunt acela care am venit să te 
caut, nu-i aşa?... Nici nu ştiam că exişti; tu, suflet 
de înger, eşti cea care a ghicit că suferea cineva 
aici şi ai venit. Îţi datorez totul, pentru că îţi 
datorez mintea mea, forţa mea, regalitatea mea, 
imperiul meu. Ei bine, pleacă şi mă vei lăsa tot atât 
de sărac şi tot atât de gol precum m-ai găsit; căci 
mintea mă va părăsi odată cu tine. Vai! O simt, 
numai la gândul de a te pierde, a şi început să 
plutească într-un nor... 

Îşi duse mâinile la frunte. 

— Vai, Dumnezeule! Dumnezeule, urmă el cu 
groază, am să ajung din nou nebun? Dumnezeule, ~ 
Doamne, ai milă de mine. - 


E a Fa le maia TT. 


b | 


B 


E rw 


Odette scoase un țipăt şi se repezi spre rege. 

— Vai! Sire, sire, strigă ea, nu vorbiţi astfel! 

Carol o privi cu nişte ochi tulburi. 

— Vai! Sire, nu vă uitaţi aşa la mine! 
Dumnezeule, Dumnezeule, privirea voastră rătăcită 
mi-a făcut atâta rău! 

— Mi-e foarte frig, zise Carol. 

Odette se aruncă în brațele regelui, strângându-l 
la piept spre a-l încălzi şi împresurându-l cu braţele 
cu un avânt plin de nevinovăție. 

— Pleacă, Odette, pleacă, zise regele. 

— Nu, nu, urmă Odette fără să-l audă; nu, nu veţi 
ajunge iarăşi nebun; nu, Dumnezeu îmi va lua 
sângele, îmi va lua zilele, dar vă va lăsa minţile. 
Voi râmâne alături de dumneavoastră; nu vă voi 
părăsi niciun minut, nicio secundă, voi fi aici 
mereu, mereu aici. 

— In braţele mele, aşa? zise regele. 

— Da, aşa. 

— Şi mă vei iubi? urmă Carol silind-o să se aşeze 
pe genunchii lui. 

— Eu, eu! zise Odette închizând ochii şi 
rezemându-şi capul palid şi ciufulit pe umărul 
regelui; vai! nu trebuie, nu pot. 

Buzele fierbinţi ale lui Carol îi încinseră gura. 

— Fie-vă milă, fie-vă milă, sire, simt că mor, mur- 
mură Odette. 

Şi leşină. 
Odette rămase. 


E ar l F a maia 


b | 


B 


E i i 


a câteva zile după scena pe care am povestit-o şi 
în vreme ce Odette se afla culcată la picioarele 
lui Carol, priviridu-l cu capul rezemat pe 
genunchii lui, maestru Wilhelm intră în grabă 
anunţând-o pe regină. 

— Ah! zise Carol, nu se mai teme să se afle la un 
loc cu sărmanul nebun; i s-a spus că mintea i-a 
revenit şi atunci se încumetă să se apropie de 
vizuina leului. Condu-o pe doamna Isabela în 
apartamentul de alături. 

Maestrul Wilhelm ieşi. 

— Ce ai? o întrebă regele pe Odette. 

— Nimic, răspunse copila ştergându-şi o lacrimă. 

— Prostuţo! zise regele. 

Apoi o sărută pe frunte; după care apucându-i 
capul între mâini, se ridică, îi rezemă capul pe 
fotoliu, o sărută din nou şi ieşi. Odette rămase în 
poziţia în care o aşezase regele. O clipă mai târziu, 
i se păru că vede o umbră proiectându-se până 
lângă ea; se întoarse. 

— Monseniorul duce de Orleans! exclamă ea 
ascunzându-şi ochii între mâini. 

— Odette!... zise ducele. 
Şi o privi cu nemişcarea uimirii. 
— Ah! zise el cu un glas plin de tristeţe, după o 


clipă de tăcere, ah! dumneata eşti, doamnă, aceea. 


N ET, aie pi EEE Pi nalt DE 


E 


—_. PE pp 


a ie, ai 


PE a Pa 7 mau 


Ẹ 


care faci asemenea minuni? Ştiam că eşti o 
puternică vrăjitoare; ştiam că poți scoate din minți 
pe oricine, însă nu ştiam că le poţi reda. 

Odette scoase un oftat. 

— Acum, urmă ducele, înţeleg virtutea aceea 
aspră şi oţelătă; vreo ţigancă trebuie să-ţi fi ghicit 
că ai să fii regina Franţei, aşa că dragostea 
primului prinţ de sânge nu-ţi era de ajuns. 

— Monseniore, zise Odette ridicându-se şi 
arătând ducelui faţa ei calmă şi demnă, când am 
venit lângă rege, seniorul nostru, am venit ca o 
victimă care se jertfeşte iar nu ca o curtezană care- 
şi caută norocul; poate că, dacă aş fi găsit atunci, 
pe lângă rege, vreun prinţ de sânge, prezenţa sa 
m-ar fi îmbărbătat; dar n-am văzut aici decât un 
nenorocit neavând altă coroană pe frunte decât 
coroana de spini, o fiinţă părăsită de Dumnezeu, 
lipsit de rațiune şi de instinct, neavând măcar nici 
ceea ce natura a dat ultimului animal, spiritul de 
conservare. Ei bine, omul acela, nenorocitul acela, 
în ajun era un rege tânăr, frumos, puternic; numai 
într-o singură noapte trăise treizeci de ani; între 
două răsărituri de soare, fruntea i se brăzdase ca a 
unui bătrân; din toată puterea, nu-i mai rămânea 
nici măcar voinţa de a fi puternic, căci sufletul său 
lăsase să-i scape memoria şi raţiunea. Atunci, 
văzând această tinereţe îmbătrânită, această 
frumuseţe vestejită, această putere dispărută, m- 
am lăsat cuprinsă de o mare compătimire pentru o 
atât de mare nenorocire. Regalitatea fără tron, fără 
sceptru, fără coroană, vechea, sfânta regalitate 
târându-se în genunchi, cerşea îndurare şi nimeni 
nu-i răspundea; întindea braţele şi nimeni nu-i- 


EEr a ip IPEE ae poi Ap e lea a RI e e 7 aa e be ee ai a 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


E rw 


dădea mâna; vărsa lacrimi şi nimeni nu-i ştergea 
faţa. Vai! Am simţit atunci că eram aleasă şi că 
Dumnezeu mă sortise pentru o mare misiune; că 
existau situații atât de ciudat îndepărtate de 
calculele cunoscute ale vieții, că deprinderile 
obişnuite ale societății nu mai aveau nicio 
însemnătate în faţa lor; că vorba virtute era, în 
acest caz, un pumnal cu care se dădea ultima 
lovitură unui muribund şi era mai de folos să-ţi 
pierzi sufletul şi să salvezi o viaţă, când sufletul nu 
este decât al unei sărmane tinere, iar viaţa este a 
uni mare rege. 

Ducele de Orleans o privea cu uimire; asculta 
acea elocinţă a inimii, care îi venise dintr-o dată, ca 
florile care se deschid într-o noapte. 

— Eşti o fată ciudată, Odette, îi zise ducele, şi ai 
fi un înger căzut din cer dacă cele ce-mi spui ar fi 
ade- vărate. Însă vreau să te cred; atunci te rog să 
mă ierţi că te-am necăjit, dar să ştii că te-am iubit 
mult! 

— Dar eu, monseniore; oh! dacă aţi fi fost ne- 
fericit!... 

— Vai! Carol, Carol! exclamă ducele de Orleans 
lovindu-se peste frunte. 

În clipa aceea intră regele. Cei doi fraţi se 
aruncară unul în braţele celuilalt; maestrul Wilhelm 
venea înapoia regelui. 

— Monseniore duce de Orleans, zise el, cu 
ajutorul lu Dumnezeu, iată-l pe rege în bună stare; 
vi-l înapoiez şi vi-l predau; însă, de azi înainte, să 
se ferească toţi să-l supere sau să-l împovăreze, 
căci nu e încă destul de stăpân pe mintea sa, şi 
mai cu seamă - uitându-se la Odette - nu îl- 


E ep ir E DD AC fe cau Cel o ea co Da i pe ti FRI 


E ia F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


despărțiți de geniul său cel bun; atâta timp cât o 
va avea în preajmă-i, răspund de totul. 

— Maestre Wilhelm, răspunse ducele, nu-ţi 
preţuieşti îndeajuns ştiinţa şi ea este destul de 
trebuincioasă regelui pentru ca nici dumneata să 
nu-l părăseşti. 

— Vai!  monseniore, zise maestrul Wilhelm 
clătinând din cap, acum sunt un biet bătrân slab şi 
neputincios şi nu sunt obişnuit cu rânduielile curţii; 
lăsaţi-mă să mă înapoiez în oraşul meu Laon. Mi- 
am împlinit soarta şi acum pot să mor. 

— Maestre Wilhelm, zise ducele, răsplata 
dumitale priveşte pe monseniorii de Berry şi de 
Burgundia şi nădăjduiesc că are să fie bogată şi 
frumoasă. În orice caz, dacă n-ai să fii mulţumit de 
ei, vino să-l cauţi pe Ludovic de Orleans şi vei 
vedea că nu şi-a pierdut faima de mărinimos. 

— Dumnezeu a şi făcut pentru mine mai mult 
decât ar fi putut face oamenii, zise maestrul 
Wilhelm înclinându-se, iar puţinul pe care l-ar face 
după el va fi totdeauna prea destul faţă de 
meritele mele. 

Maestrul Wilhelm se înclină din nou şi ieşi; a 
doua zi, oricâtă stăruința depuseră pe lângă el, 
acesta părăsi castelul Creil şi se înapoie la locuinţa 
sa, în apropierea oraşului Laon şi nu se mai 
întoarse niciodată la Paris, cu toate că i s-ar fi dat o 
mie de coroane de aur şi i s-ar fi pus la dispoziţie, 
pentru călătorie, patru cai din echipajele curţii. 

De partea sa, regele se înapoie la palatul Saint- 
Paul, în apropierea căruia dădu o mică locuinţă 
Odettei şi totul reveni aproape la aceeaşi stare ~“ 
cum era înainte de boală. > 


e aT 


a ie, ai 


PE a Pa V-au 


i, 


Regele îşi grăbise mai cu seamă întoarcerea la 
treburile guvernării spre a-şi da sprijinul unei mari 
şi sfinte acţiuni la care visase de multă vreme: era 
vorba de cruciadă împotriva turcilor. 
Câţiva soli ai lui Sigismund veniseră la Paris în 
vreme ce regele se afla la Creil, şi aci povestiseră 
planurile lui Baiazid, care îi urmase de curând 
tatălui său, ucis într-o mare bătălie pe care o 
dăduse împotriva lui Sigismund; chiar el îşi făcuse 
cunoscute planurile, care nu erau altele decât să 
cotropească Ungaria, să străbată regatele 
creştinătăţii, trecându-le sub stăpânirea sa şi 
lăsând apoi fiecăruia din ele libertatea să se 
conducă după legea proprie; apoi să sosească în 
felul acesta la Roma cu un mare prestigiu şi să-i 
dea calului ovăz din pristolul bisericii Sfântul Petru. 
Erau nişte hule îngrozitoare, care trebuiau să ridice 
împotriva acestui necredincios pe toţi cei în pieptul 
cărora bătea o inimă creştină. Astfel încât regele 
Carol jurase că Franţa, fiica mai mare a lui Cristos, 
nu avea să îngăduie o asemenea pângărire, chiar 
de-ar trebui să meargă personal împotriva 
necredincioşilor, aşa cum făcuseră regii Filip 
August, Ludovic al IX-lea şi Ludovic al Vil-lea, 
înaintaşii săi. Contele de Eu, care reluase spada de 
conetabil din mâinile lui Clisson, şi mareşalul 
Boucicaut, care călătorise prin ţările păgâne, 
sprijineau cu tărie hotărârea regelui şi spuneau că 
era de datoria fiecărui cavaler care făcea semnul 
crucii să se unească împotriva duşmanului comun. 
Dar cel care se interesa cel mai mult de această 
mare ficţiune era ducele Filip de Burgundia; era 
îndemnat mai ales de către fiul său, contele de- 


e pre A papi Pe Zoe za e | 


N Ei pi E Pai uneia DE 


— POE pp 
a. i 


am m T F 


es l Foa e eaii 


i, 


F 


pmm 


Nevers, care nădăjduia să fie numit comandantul 
acestei armate de elită şi facă, împreună cu ea, 
mari şi frumoase isprăvi. Ducele de Berry, de 
partea sa, nu opunea nicio împotrivire; aşadar 
acţiunea a fost repede aprobată în consiliu. Atunci 
li s-a dat drumul ambasadorilor având cuvântul 
regelui; s-au trimis soli la împăratul Germaniei şi la 
ducele Austriei spre a obţine liberă trecere prin 
statele lor, şi se trimi- seră scrisori marelui maestru 
al ordinului Teutonilor şi cavalerilor din Rodos, spre 
a-i anunţa că Jean de Burgundia avea să pornească 
în ajutorul lor, însoţit de o mie de cavaleri şi 
scutieri aleşi dintre cei mai viteji bărbaţi ai 
regatului, pentru a rezista amenințărilor şi vorbelor 
regelui Baiazid, zis Amorath-Baquin. 

Ducele de Burgundia se ocupă aşadar cu mult 
sârg de pregătirea casei militare a fiului său mai 
mare, căci voia să fie vrednică de un prinţ al florii 
de crin. Cel dintâi lucru la care se gândi fu să 
ataşeze pe lângă persoana lui un cavaler cu o 
mare experienţă şi cu un mare curaj. Îi scrise deci 
seniorului de Coucy, care sosea tocmai la timp din 
Milano, spre a veni să-i vorbească la palatul Artois, 
unde locuiau. Seniorul Enguerrand răspunse în 
mare grabă la invitaţia lor şi abia îl zăriră ducele şi 
ducesa, că îi şi ieşiră în întâmpinare spunându-i: 

— Senior de Coucy, nu se poate să nu fi auzit 
vorbindu-se de cruciada ce se pregăteşte şi al cărei 
şef are să fie fiul nostru; ştii că acest fiu va fi 
soarele casei de Burgundia; ei bine, ţi-l încredinţăm 
cu totul dumitale şi marelui dumitale curaj; căci 
ştim că, dintre toţi cavalerii Franţei, eşti cel mai 
iscusit în meseria armelor. Te rugăm deci să fii- 


EEN A EE PAE e Pe au P m a ar ln pe ia EI 


a Pe Braa ee 


— POLE pp 
a, a 


a e 


a m ai 


PE a Pa V-au 


IA 


prr 


pmm 


însoţitorul şi sfetnicul său pe timpul grelei călătorii 
pe care o va întreprinde, şi pentru care îl rugăm pe 
Dumnezeu să o facă să se termine cu bine spre 
cinstea noastră şi a creştinătăţii. 

— Monseniore, şi dumneavoastră, doamnă, 
răspunse seniorul de Coucy, o asemenea 
rugăminte este o poruncă pentru mine şi, dacă 
vrea Dumnezeu, voi face aceasta călătorie din 
două motive: primul, din evlavie şi pentru a apăra 
credinţa şi pe Isus Cristos; al doilea, pentru a 
încerca să mă fac vrednic de cinstea pe care mi-o 
faceţi. Cu toate astea, scumpe senior şi scumpă 
doamnă, ar trebui să mă scutiţi de această 
răspundere şi să-l însărcinaţi pe altul mai vrednic, 
de pildă pe seniorul Filip de Artois, conte de Eu şi 
conetabil al Franţei, sau poate chiar pe vărul său, 
contele de la Marche; cred că amândoi trebuie să 
facă parte din această expediţie şi amândoi îi sunt 
mai apropiaţi prin obârşie şi iscusinţa armelor. 

— Senior de Coucy, întrerupse ducele, dumneata 
ai văzut mai multe şi ai făcut mai mult decât cei de 
care ne-ai pomenit adineauri. Cunoşti ţinuturile ce 
trebuie străbătute, iar ei n-au trecut niciodată pe 
acolo; sunt nişte cavaleri viteji şi loiali, însă 
dumneata eşti maestru în loialitate şi cavalerism, şi 
îţi reînnoim rugămintea noastră. 

— Monseniore, răspunse seniorul de Coucy, mă 
voi supune poruncii voastre şi nădăjduiesc că 
onoarea mea va ieşi cu bine din această încercare, 
cu ajutorul seniorului Guy de la Tremoulille, al 
seniorului Wilhelm, fratele său şi al amiralului 
Franţei, seniorul Jean de la Vienne. 

Acest lucru fiind hotărât, ducele se îngriji să facă - 


BEF ai A Lot ae pol a E ei Ste, ob E E z tai Pele Pi 


era Preta oaia DB DA a 


— POE a 


a. 


e a e 


E 


a ie, ai 


Po I Foa mau 


Li 


rost de bani pentru a-i pregăti fiului său o stare 
demnă de el. Percepu aşadar un impozit, cu prilejul 
ridicării la rangul de cavaler a fiului său, asupra 
tuturor locuitorilor de la şes, asupra seniorilor din 
castele şi asupra burghezilor din oraşele închise, şi 
acest impozit se ridică la o sută douăzeci de mii de 
coroane de aur; dar pentru că era departe de a fi 
îndestulător pentru a întreţine măreţia cu care voia 
să-l vadă apărând, porunci tuturor seniorilor şi 
doamnelor care primiseră feude de la el, să-şi facă 
pregătirile de plecare, întrucât aveau să facă parte 
din casa fiului său, fiind liberi totuşi să se lipsească 
de această călătorie plătind o taxă potrivită; şi 
această taxă era pentru unii de două mii, pentru 
alţii de o mie, în sfârşit pentru ceilalţi de cinci sute 
de coroane, după venitul pământului. 

Doamnele în vârstă şi foştii cavaleri care, după 
cum spune Froissart, se temeau de oboseala 
drumului, plătiră după voinţa ducelui; cât despre 
cei tineri, li se răspundea că nu era nevoie de banii 
ci de persoana lor; astfel că să se pregătească de 
plecare pe spezele lor şi să-l întovărăşească, în 
această sfântă călătorie, pe seniorul lor Jean; şi din 
această a doua taxă, ducele mai făcu rost de încă 
şaizeci de mii de coroane. 

Totul se pregăti deci cât mai în grabă cu putinţă, 
astfel încât, către data de 15 mai, fiecare găsindu- 
se gata de război, contele Jean dădu semnalul de 
plecare pornind el însuşi la drum. Era urmat de 
peste o mie de cavaleri şi scutieri, toţi bărbaţi viteji 
şi de viţă nobilă, printre care se numărau seniori 
cum era contele de Eu, conetabilul Franţei; seniorii 
Henric şi Filip de Bar, seniorul de Coucy, seniorul -- 


EEr a bl Eta meta pol A e nt Rea n a E ma a be ee i a 


Po a 1 Pa a 


b | 


B 


— i i 


Guy de la Trémouille, seniorul Boucicaut, mareşal 
al Franței; seniorul Regnault de Roye, seniorul de 
Saint-Py şi seniorul Jean de Vienne. În a 
douăsprezecea zi a lunii mai, toată această armată 
intră în Lorena; apoi, traversând comitatul Bar şi 
Burgundia, trecu în Alsacia, străbătu ţinutul Aunay 
şi trecu fluviul Rin, se opri puţin în Wurtemberg şi 
intră în Austria, unde cei care o compuneau au fost 
primiţi cu mare cinste şi cu ospeţe îmbelşugate de 
către ducele acesteia, care îi aştepta; acolo, fiecare 
se despărţi, pornind în câte o direcţie, pentru mai 
multă uşurinţă a marşului, după ce îşi dăduseră 
întâlnire în oraşul Buda, în Ungaria. 

Între timp, la Paris, treburi mari şi importante se 
puneau la cale; sosiseră câţiva ambasadori din 
Anglia, cerând în căsătorie, pentru regele Richard, 
pe doamna Isabela de Franţa, care era încă o 
copilă. Această legătură, în afară de nepotrivirea 
de vârstă, era convenabilă din toate punctele de 
vedere, Anglia fiind un regat şi Richard un rege 
care se puteau alia foarte bine cu regatul şi regele 
Franţei. Mai mult, această unire punea capăt 
pentru totdeauna acelui război nimicitor care, în 
vremea a patru domnii, pustia două popoare 
născute pe acelaşi pământ, ramuri ale aceloraşi 
tulpini, care, slabe prin izolarea lor, dacă se 
sprijineau una pe alta, ar fi rezistat la orice furtună. 
Căsătoria se hotări deci fără vreo împotrivire, iar 
doamna Isabela fu logodită cu Richard al Angliei, 
care trebuia, anul următor, să vină s-o primească 
la Calais”, din mâinile lui Carol al Franţei. 


3030-Căsătoria a fost într-adevăr oficiată la biserica Sfântul p” 
Nicolae din Calais, la 4 noiembrie 1396. (N.A.). ai 


— POE pp 
A. a 


Ba Pt, ai aia 


Pa p TAR € = mai 


H 


În vremea aceasta, indicațiile pe care maestrul 
Wilhelm le lăsase în legătură cu îngrijirea sănătății 
regelui erau Întru totul urmate, mai cu seamă în 
ceea ce recomandase cu privire la distracțiile de 
care trebuia să se bucure. În fiecare zi aveau loc 
plimbări călare, ospeţe, fie la Luvru, fie la palat, şi 
în toate serile dansuri la palatul Saint-Paul; fiecare, 
pentru a-i face curte regelui, îşi storcea creierii să 
inventeze distracţii noi, iar cele mai năstruşnice 
erau totdeauna cele mai bine primite. Cât despre 
Odette, ea se amesteca puţin la toate aceste 
serbări, de care ar fi despărţit-o caracterul ei 
simplu şi trist chiar dacă o altă pricină mai serioasă 
nu ar fi oprit-o. Avea să devină mamă! 

Regele, la rândul său, o iubea cu acea dragoste 
adâncă şi recunoscătoare a sufletelor distinse; nu 
trecea o zi fără ca el să nu găsească o oră pe care 
să o petreacă alături de blânda lui infirmieră; şi 
atunci când seara depăna în minte serbările din 
timpul zilei, iar dimineaţa plăcerile nopţii, 
totdeauna ora petrecută lângă ea îi apărea mai 
luminoasă între clipele de odihnă. 

Se întâmplă însă că în vremea aceasta, un tânăr 
cavaler de Vermandois, care făcea parte din suita 
regelui, se căsători cu o domnişoară germană din 
casa reginei. Auguştii stăpâni ai celor doi soţi 
hotărâră aşadar, ca nunta să aibă loc la palatul 
Saint-Paul, şi toţi porniră în căutarea unor invenţii 
noi, pentru ca această serbare să fi cea mai veselă 
şi mai plăcută, aşa cum nu mai fusese de multă 
vreme. Deoarece balul era mascat, regele încercă 
s-o hotărască pe Odette să ia parte; însă ea refuză 
cu tărie, invocând primejdia situaţiei sale şi- 


BEF ei A oi ae pol E mei er e ob E E | z tai Pie Pia 


— POE pp 
A. a 


a Fi ie aia 


ao Pi, ai aia 


A Po a l Foa Pau 


A 


şubrezenia sănătăţii. 

Seara nunţii sosi; fiecare îşi făcuse pregătirile în 
tăcere, spre a produce mai mult efect prin surpriza 
pe care socotea să o facă. Balul se deschise prin 
cadrilul  măştilor obişnuite; însă, către ora 
unsprezece, se auziră strigăte de „Loc! loc”, iar un 
valet de pică şi un valet de caro, cu halebarda în 
mână şi îmbrăcaţi în costumele caracteristice 
funcţiei lor, se aşezară de o parte şi de alta a uşii, 
prin care intră aproape numaidecât un întreg joc 
de pichet; regii sosiră în ordinea vechimii; David 
mergea primul, după el venea Alexandru; după 
Alexandru, Cezar; în sfârşit după Cezar, Carol cel 
Mare. Fiecare ţinea de mână dama de culoarea sa, 
iar trena rochiei acesteia era ţinută de un sclav. 
Primul dintre sclavi reprezenta mingea; al doilea, 
biliardul; al treilea, şahul; a patrulea, zarurile. În 
urma lor mergeau, ca făcând parte din suită, zece 
aşi, costumaţi în căpitani de gardă şi comandând 
fiecare nouă cărţi. În sfârşit, cortegiul se termina 
prin valeţii de treflă şi de cupă, care închiseră uşa, 
spre a arăta că nu mai era nimeni de intrat. Atunci 
muzica balului dădu semnalul dansului; îndată 
regii, damele şi valeţii formară terţe şi careuri, spre 
marea distracţie a celor de faţă; apoi, în sfârşit, 
culorile roşii trecând de o parte şi cele negre de 
alta, baletul se termină printr-un contradans 
general în care toate culorile se amestecară fără 
deosebire de vârstă, de rang sau de sex. 

Incă se mai râdea de această fantezie, pe care o 
găsiseră foarte plăcută, când un glas, pornit dintr-o 
sală de alături, ceru, în franţuzeşte, să se deschidă 
uşa. Întrucât se presupunea că această cerere era- 


era Preta ae DB Br Am 


EEr a dl Et meta poi Ap e lee au RI e e eaa ma a be ee ai a 


N ET, ie pi EEE Pai Mun aaa TE 


— PE pp 
a, a 


e a e 


a. 


Po a Fa V-au 


nN 


prr 


pmm 


făcută pentru introducerea unei noi mascarade, se 
grăbiră să-i deschidă. Într-adevăr, cel care cerea 
intrarea în bal era un şef sălbatic mânând înaintea 
lui, cu o frânghie, cinci sau şase supuşi legați unul 
de altul şi cusuţi în nişte tunici de pânză pe care se 
lipiseră, cu ajutorul răşinei, fire de in foarte subţiri, 
cărora li se dăduse prin vopsea, culoarea părului; 
cei şase oameni păreau deci goi şi acoperiţi cu păr 
ca satirii. Doamnele începură să ţipe de spaimă şi 
se dădură înapoi la vederea lor, astfel încât se 
formă în mijlocul sălii un cerc gol, în centrul căruia 
noii sosiți intrară şi executară cele mai caraghioase 
dansuri. După câteva clipe frica dispăruse şi toate 
doamnele se apropiaseră, în afară de doamna 
ducesă de Berry, care stăruia să rămână într-un 
colţ; văzând acest lucru şeful sălbaticilor se duse la 
ea crezând că are s-o înfricoşeze. În aceeaşi clipă, 
ţipete asurzitoare răsunară în sală: domnul duce de 
Orleans apropiase din nebăgare de seamă o torţă 
de una din măşti; numaidecât, cei cinci sălbatici, 
care erau legaţi unul de altul, se aflară în flăcări. 
Unul din ei se repezi numaidecât afară din 
apartament, în vreme ce un altul, uitând propria-i 
primejdie şi propria-i durere, făcu să se audă 
aceste cuvinte grozave: 

— Salvaţi-l pe rege! În numele cerului, salvaţi-l 
pe rege! 

Atunci doamna ducesă de Berry, bănuind că cel 
care venea la ea nu era altul decât Carol, îi 
cuprinse corpul cu amândouă braţele, căci voia să 
se întoarcă la tovarăşii săi, deşi nu ar fi putut să le 
dea niciun ajutor şi s-ar fi expus la primejdia de a fi 
ars împreună cu ei şi, agăţându-se de el, îl opri- 


EEr a dl Et meta poi Ap e lee Tea n a Pe m a be e ai a 


— POE a 


SF pe ap e 


POT mut Pa 


Pa pa TAR € = mai 


AN 


chemând în ajutor; şi se auzeau mereu aceleaşi 
ţipete de durere şi aceeaşi voce repeta cu spaimă. 

— Salvaţi-l pe rege! Salvaţi-l pe rege! 

Era un spectacol îngrozitor al celor patru oameni 
în flăcări şi de care nimeni nu îndrăznea să se 
apropie căci răşina, întocmai ca o sudoare arzândă, 
şiroia de pe corpul lor pe podea, iar fâşiile pe care 
le smulgeau după acele veşminte blestemate 
sfâşiau odată cu ele carne vie, întocmai ca tunica 
lui Nessus; astfel încât în sala de Saint-Paul, pe la 
miezul nopţii, spune Froissart, îţi era groază şi milă 
să auzi şi să vezi; căci, din patru care ardeau, doi 
erau deja morţi şi întinşi pe jos: unul era tânărul 
conte de Joigny şi altul seniorul Emery de Poitiers. 
Cât despre ceilalţi doi, aceştia erau transportaţi pe 
jumătate arşi la locuinţa lor: erau seniorul Henri de 
Guisay şi bastardul de Foix, care încă mai spunea 
cu un glas muribund, fără a se gândi la propriul său 
chin: 

— Salvaţi-l pe rege! Salvaţi-l pe rege! 

Al cincilea, care părăsise sala înconjurat de 
flăcări, era seniorul de Nantouillet; acesta îşi 
amintise că la venire trecuse pe lângă cămara de 
băuturi şi văzuse acolo nişte putini mari pline cu 
apă unde se spălau paharele şi cupele; se îndreptă 
deci într-acolo şi se aruncă în una din ele; această 
prezenţă de spirit îl salvă. 

Cât despre rege, îi spusese mătuşii sale de Berry 
cine era şi aceasta, arătându-i pe doamna Isabela 
leşinată în braţele femeilor sale, obținuse de la el 
să se ducă în grabă în apartamentele sale şi să-şi 
schimbe îmbrăcămintea; teama pe care o 
avuseseră toţi în legătură cu el fu aşadar potolită, - 


era Preta oi LA Dr Ama a 
la 


EEr a A Et meta pol A e nt TR Pia E ma a be ae ai a 


— PE pa 
a, a 


e a e 


a ie, ai 


PE l Pa mai 


AN 


Tr 


pmm 


căci intră, după câteva minute, în sală, fără mască 
şi îmbrăcat în veşmintele-i obişnuite. Doamna 
Isabela nu-şi veni în fire decât la auzul glasului său; 
ba încă se mai îndoi câtva timp că ar fi el şi că nu 
se întâmplase nimic. 

Cât despre ducele de Orleans, acesta era 
deznădăjduit, însă durerea lui nu folosea la nimic 
decât să arate nenorocirea se întâmplase din prea 
marea lui neprevedere şi copilărie; striga către cei 
ce voiau să-l asculte că totul trebuia să apese 
asupra lui, pedeapsă şi remuşcare şi că acum când 
vedea nenorocirea  întâmplată din pricina 
nesăbuinței lui, şi-ar da viaţa pentru a răscumpăra- 
o pe a nenorociţilor pe care îi ucisese. Regele îl 
iertă, căci era destul de limpede că nu fusese nicio 
intenţie rea din partea lui. 

Vestea acestei întâmplări se răspândi 
numaidecât prin Paris; numai că nu se cunoştea 
dacă regele fusese salvat, astfel că, a doua zi de 
dimineaţă, pe toate străzile era mare îngrămădeală 
de oameni, vociferând cu glas tare împotriva acelor 
tineri nechibzuiţi care îl îndemnau pe rege la 
asemenea petreceri. Se vorbea să se răzbune pe 
cei care-i pricinuiseră moartea; începuseră deja să 
circule unele bănuieli împotriva ducelui de Orleans 
căruia, la moartea regelui, avea să-i revină regatul 
Franţei. Ducii de Berry şi de Burgundia, care 
veneau, primul de la palatul Nesle şi al doilea de la 
palatul Artois, se întâlniră în cursul dimineţii la 
palatul Saint-Paul. Ei  străbătuseră valurile 
poporului; auziseră răgetele înăbuşite ale leului; îi 
cunoşteau mânia şi se temeau de ea; se duseră 
deci la rege şi îl sfătuiră să încalece şi să se plimbe+ 


EEr a A Et meta poi Ap e lea a NR e e a m e be ee ai a i 


pe străzii Parisului; şi după ce regele se învoi, 
ducele de Burgundia puse să se deschidă 
fereastra, înaintă în balcon şi strigă cu glas tare: 

— Regele n-a murit, oameni buni, şi aveţi să-l 
vedeţi. 

Câteva clipe mai târziu regele ieşi într-adevăr, 
însoţit de unchii săi şi, după ce călărise prin tot 
Parisul, pentru a potoli poporul, se îndreptă spre 
biserica Notre-Dame unde ascultă liturghia şi 
aduse daruri. Se înapoia spre palatul Saint-Paul 
după ce îşi îndeplinise această datorie, când în 
timp ce trecea pe strada Grădinilor, auzi un ţipă 
atât de adânc ieşit din inimă, încât tresări şi îşi 
înălţă capul. Cea care îl scosese era o tânără pe 
jumătate răstur- nată pe braţele doicii. Regele abia 
o zărise că sări jos de pe cal, le spuse unchilor să 
se înapoieze fără el la palat, alergă spre casa unde 
se afla femeia, urcă în grabă scara şi se năpusti 
într-o cameră, strigând înspăimântat: 

— Dar ce ai oare, scumpă copilă, de eşti atât de 
palidă şi tremurândă? 

— V-am crezut mort, răspunse Odette, şi acum 
simt că mor. 


00 


dette crezuse cu adevărat că moare rostind 
aceste cuvinte, căci leşinase; Carol o luă în braţe 


şi o aşeză pe patul pe care abia îl părăsise. E 


E Ba — gra kas | aa: i 


Jehanne îi stropi faţa cu câteva picături de apă; ea 
deschise ochii. 

— Ah! exclamă Odette cuprinzând cu braţele 
gâtul iubitului, ah! Carol al meu, regele meu, 
seniorul meu, aşadar nu eşti mort! 

Şi întreaga viaţă a acestei fiinţe îngereşti îi era 
concentrată în priviri. 

— Copila mea scumpă, zise regele, trăiesc încă 
pentru a te iubi. 

— Pentru a mă iubi! 

— Ah! Da! 

— E bine să fii iubită, asta îţi ajută să mori, zise 
cu tristeţe Odette. 

— Să mori? spuse regele cu spaimă; să mori? 
lată că pentru a doua oară rosteşti acest cuvânt; 
dar eşti oare bolnavă, eşti oare suferindă? Pentru 
ce eşti atât de palidă? 

— Mă mai întrebaţi,  monseniore? răspunse 
Odette. Nu ştiţi că o veste înspăimântătoare a 
străbătut tot oraşul, că a intrat aici ca şi 
pretutindeni, că în mijlocul nopţii s-a înălţat un 
strigăt care a fost auzit de la un capăt la altul al 
Parisului: „Regele a murit”? Vă  închipuiţi, 
monseniore, ce mi s-a întâmplat când am auzit 
acele cuvinte? Ele mi-au pătruns în inimă ca un 
pumnal; am simţit că ceva trebuincios vieţii se 
zdrobea în mine; asta mi-a adus o mare mulţumire, 
căci eram sigură că nu vă supraviețuiesc şi l-am 
preamărit pe Dumnezeu; acum, iată că trăiţi şi 
numai eu singură mor; Dumnezeu fie iarăşi 
preamărit; bunătatea lui e mare, îndurarea lui e 
nemărginită! 


— Ce tot spui, Odette? Dar ţi-ai pierdut minţile! 


A Lisenn Tea -m 


EAN D a PL alai mpa - 


Fi 


E a e 


E 


CT" F 


- PE a Pa Ee mau 


Li 


Să mori! tu, să mori! Şi pentru ce? cum aşa? 

— Pentru ce, v-am spus-o; cum, nu ştiu. Ştiu 
numai că sufletul a fost gata să mă părăsească şi 
că, atunci când am aflat că trăiţi, nu i-am cerut lui 
Dumnezeu decât un lucru, acela de a vă mai 
vedea; căci simţeam că era în zadar de a-i cere să 
mai şi trăiesc. V-am revăzut, sunt fericită, pot să 
mor. Vai, Dumnezeule, Dumnezeule iartă-mă dacă 
toate gândurile mele sunt pentru el! Carol, ce mult 
sufăr! Oh! Strânge-mă în braţele tale, să mor în 
braţele tale!... 

Şi leşină pentru a doua oară. 

Regele o crezu moartă; o strângea la pieptu-i 
stri-gând şi  suspinând. Deodată tresări, căci 
simţise o mişcare ciudată; era copilul care se 
zvârcolea în pântecele mamei. 

— Ah! strigă Carol recăpătându-şi întreaga 
prezenţă de spirit, ah! Aleargă, Jehanne, aleargă la 
medicul meu şi adu-l aici. Spune-i, dacă e nevoie, 
că eu sunt cel care mor; dar să vină numaidecât, 
într-un minut; ea n-a murit şi s-ar putea să fie 
salvată. 

Jehanne se repezi afară din apartament şi alergă 
atât de repede pe cât îi îngăduia vârsta, la adresa 
pe care i-o dăduse regele. Zece minute mai târziu, 
se înapoie; medicul o urma. 

Odette îşi recăpătase cunoştinţa, însă era atât de 
slăbită încât nu putea să vorbească. Carol, cu ochii 
ţintă în ochii ei, nemişcat, cu fruntea scăldată de 
sudoare, o privea cu lăcomie; din când în când 
Odette scotea un țipăt slab. 

— Ah! Vino, vino, maestre! strigă Carol zărindu-l 
pe doctor; vino şi salvează-mi-o; atunci vei fi salvat 


BEF ei A Lot ae pol o E mea er, ob E E z tai pea 


Po a l F a Taia 


b | 


B 


— rw 


mai mult decât coroana mea, mai mult decât 
regatul meu, mai mult decât viaţa mea; vei fi 
salvat-o pe aceea care mi-a redat minţile când 
eram nebun; aceea care, nelipsită de lângă mine, 
devotată şi răbdătoare ca un înger, a vegheat zile 
lungi şi nopţi nesfârşite; apoi, după ce o vei fi 
salvat, cere-mi ce doreşti şi-ţi făgăduiesc că vei 
avea, cu condiţia să doreşti ceva care să fie în 
putinţa celui mai puternic rege al creştinătăţii. 

Odette îl privi pe rege cu o expresie de nespusă 
recunoştinţă. Medicul se apropie de ea şi îi pipăi 
pulsul. 

— Tânăra aceasta va intra în durerile naşterii, îi 
spuse el regelui, şi totuşi fătul nu şi-a împlinit 
termenul; trebuie să fi avut vreo spaimă puternică, 
vreo comoţie neaşteptată. 

— Da, aşa este! zise regele. Ei bine, maestre, 
deoarece cunoşti atât de bine pricina răului, poţi s- 
o salvezi, nu-i aşa? 

— Monseniore, ar trebui să vă înapoiaţi la palatul 
Saint-Paul, şi voi trimite să vă cheme când totul va 
fi terminat. 

Odette făcu o mişcare pentru a-l opri pe rege; 
apoi, aproape numaidecât, deschizind braţele şi 
lăsându-le să cadă pe pat: 

— Monseniore, zise ea cu un glas slab, maestrul 
are dreptate; dar veţi reveni, nu-i aşa? 

Regele îl trase pe medic într-un colţ şi, privindu-l 
ţintă în ochi, îi spuse: 

— Maestre, vrei să mă îndepărtezi? Vrei să nu o 
văd murind? Atunci nimic nu mă va face să ies, să 
ştii; nu mi-o lua un minut, o secundă, dacă nu mi-o ~“ 
vei înapoia vie! > 


e a e 


a m T F 


PE l Foa Te eaii 


i, 


prr 


pam 


Medicul se duse la Odette, îi luă din nou mâna şi 
o privi cu atenţie; apoi, înapoindu-se la rege: 

— Puteţi ieşi, monseniore, zise el; copila poate 
trăi până mâine. 

Regele strânse cu înfrigurare mâna doctorului şi 
două lacrimi i se prelinseră pe obraji. 

— Dar e oare adevărat că e condamnată? 
murmură el cu glas slab; aşadar are să moară? Ah! 
Atunci nu o părăsesc! Nimic nu mă va face să ies 
de-aici, nu ies pentru nimic în lume. 

— Cu toate astea veţi ieşi, sire, şi un singur 
cuvânt vă va hotărî; emoția produsă de prezenţa 
voastră poate face mai dureroasă şi mai grea criza 
ce va avea loc, şi totul depinde de această criză; 
dacă există vreo speranţă, aici trebuie căutată. 

— Plec! Plec atunci! O las! zise regele. 

Apoi, alergând spre Odette, o strânse în braţe. 

— Odette, îi zise el, fii răbdătoare şi curajoasă; aş 
vrea să nu te părăsesc, însă mi s-a spus că aşa 
trebuit. Păstrează-te pentru mine; mă înapoiez, mă 
înapoiez. 

— Adio, monseniore, îi spuse cu tristeţe Odette. 

— Nu adio; la revedere. 

— Să dea Dumnezeu! murmură copila închizând 
ochii şi lăsându-şi din nou capul pe pernă. 

Regele se înapoie la palatul Saint-Paul, plângând 
şi deznădăjduit; se închise în apartamentul său şi 
petrecu acolo două ore care îi părură două veacuri, 
încercând zadarnic să-şi mute gândurile şi 
frământat mereu de o singură idee; el însuşi 
simţea nişte dureri ascuţite străbătându-i capul; 
nişte flăcări îi treceau prin faţa ochilor; îşi apăsa 
fruntea înfierbântată între mâini, ca pentru a opri- 


a PE | ae Pl E pi S, = Poli Ma Pi aia Sp pa - 


PP ar (Va | maia 


H | 


F 


E rw 


acolo judecata; căci abia recăpătată de puțină 
vreme, o vedea luându-și zborul din nou. În sfârşit, 
după o bucată de timp, simţi că nu mai putea să 
reziste, se repezi afară din apartament, ieşi 
alergând din palatul Saint-Paul, se îndreptă spre 
strada Grădinilor, zări casa, apoi se opri deodată; 
tremura din tot corpul. După câteva clipe, porni din 
nou la drum, însă atât de încet ca şi când ar fi 
urmat un convoi mortuar. În cele din urmă ajunse, 
şovăind să treacă pragul şi fiind gata să se 
înapoieze la palatul Saint-Paul, aşteptând acolo să 
fie anunţat, aşa cum i se făgăduise. În sfârşit, urcă 
în neştire scara, ajunse la uşă şi acolo, trăgând cu 
urechea, auzi nişte ţipete. 

După câteva minute, tipetele încetară. Jehanne 
deschise repede uşa; regele era îngenuncheat 
îndărătul ei. 

— Ei bine, zise el cu îngrijorare, Odette? Odette? 

— A scăpat, vă aşteaptă. 

Regele dădu buzna în apartament, râzând şi 
plângând în acelaşi timp; apoi se opri deodată în 
faţa patului unde se afla culcată Odette, ţinându-şi 
fiica în brațe”, căci era atât de palidă încât părea o 
madonă de marmură. 

Şi totuşi, cu toată paloarea, se vedea pe buzele 
tinerei mame un zâmbet blând şi plin de speranţă, 
un zâmbet de nedescris şi necunoscut, un zâmbet 
cum are mama pentru pruncul ei, unul din acele 
zâmbete compuse din iubire, din rugăciune şi 
credinţă. 


3131-Fiica aceasta, care s-a numit Margareta de Valois, a fost 


căsătorită cu seniorul de Harpedanne şi a primit ca zestre moşia i 


de la Belleville în Poitou. (N.A.). 


Fi 


— POE pp 


e vu e 


ao Pi, ai aia 


A Po a l Foa mau 


nN 


Văzând şovăiala lui Carol, ea îşi adună toate 
puterile luă copila şi arătându-i-o regelui îi spuse: 
— Monseniore, iată ce vă rămâne de la mine. 

— Ah! Mama şi fiica vor trăi! zise Carol 
strângându-le pe amândouă la piept. Dumnezeu va 
lăsa pe aceeaşi tulpină trandafirul şi bobocul; ce i- 
am fi putut face să ne despartă? 

— Monseniore, zise medicul, ar fi bine ca această 
sărmană suferindă să se odihnească. 

— Vai! Lăsaţi-mi-l, zise Odette; odihna îmi va fi 
mai plăcută şi mai liniştită, ştiindu-l aici. Nu uitaţi 
că, dacă mă va părăsi, s-ar putea să nu-l mai 
revăd, iar eu n-am supravieţuit atât de mult decât 
pentru că natura a făcut o minune în favoarea 
copilei căreia aveam să-i dau naştere. 

Zicând aceasta, îşi rezemă capul de umărul lui 
Carol. Jehanne luă fetiţa; medicul ieşi. Odette şi 
regele rămaseră singuri. 

— Acum, copila mea, zise regele, am să veghez 
la rându-mi la căpătâiul tău, aşa cum ai vegheat tu 
atât de multă vreme la al meu. Dumnezeu a făcut 
o minune în favoarea ta; eu sunt mai puţin vrednic 
decât tine de bunătatea lui; însă mă încred în 
mărinimia sa. Dormi; eu am să mă rog. 

Odette zâmbi cu tristeţe, strânse uşor mâna 
regelui şi închise ochii. Câteva minute mai târziu, 
răsuflarea gurii şi mişcarea ritmică a pieptului 
arătau că dormea. 

Carol, reţinându-şi respiraţia şi fără a face vreo 
mişcare, privea faţa aceea atât de palidă, încât s-ar 
fi zis că aparţinea de pe acum mormântului, dacă 
buzele-i colorate de un roşu aprins şi zvâcnirea 
grăbită a arterelor n-ar fi arătat că o viaţă foarte - 


a Pe Pra a ee A 


- == e met b a pa miia ap a Pama iai i e i - 


e irina îm Te maia. 


b | 


F 


— rw 


E Baia — gra kas e E E i 


agitată mai circula încă prin vinele ei. Din când în 
când, mişcări nervoase îi zguduiau corpul slăbit şi, 
îndată după ele, picături de sudoare rece i se 
rostogoleau pe frunte. In cele din urmă, mişcările 
se îndesiră, suspine înăbuşite îi ieşiră din piept, iar 
câteva ţipete slabe abia auzite dovedeau că se 
zbătea sub povara unui vis. Carol îşi dădu seama 
că somnul se prefăcuse în suferinţă; o trezi. 

Odette deschise ochii; privirile ei, deja înceţoşate 
rămaseră o clipă  nelămurite şi nesigure, 
parcurgând toate obiectele din preajmă; în sfârşit, 
se opriră asupra regelui; îl recunoscu şi scoase un 
strigăt de bucurie. 

— Ah! Sunteţi tot aici, monseniore! Era un vis, iar 
eu nu v-am părăsit încă! 

Carol o strânse la piept. 

— Inchipuiţi-vă, îi spuse ea, că abia adormisem, 
când un înger a coborât la picioarele patului meu, 
acolo; avea un nimb de aur pe frunte, aripi albe pe 
umeri şi în mână ţinea o ramură de palmier. M-a 
privit cu blândeţe şi mi-a zis: 

— Am venit să te caut, Dumnezeu te cere. 

l-am arătat că mă ţineaţi în braţe şi i-am răspuns 
că nu puteam să vă părăsesc. Numaidecât m-a 
atins cu ramura de palmier şi am simţit că aveam 
aripi. Apoi, nu ştiu cum s-a făcut, că eu vegheam şi 
dumneavoastră  dormeaţi. Atunci îngerul s-a 
înălţat; eu l-am urmat purtându-vă în braţele mele 
şi am început să urcăm împreun spre cer. La 
început eram foarte fericită, mă simţeam puternică 
şi uşoară şi respiram cu uşurinţă; însă puţin câte 
puţin, am simţit că atârnaţi prea greu în braţel 
mele; fără să ţin seama de asta, urcam mereu;- 


i m -ni rm 


EEN D a iiaea a - 


er Preta oaia DA BAe a 


— POE a 


e aT 


E 


a ie, ai 


PE a Pa 7 mai 


Ẹ 


respirația mi se îngreuia şi gâfâiam. Am vrut să vă 
trezesc dar n-am fost în stare; dormeaţi un somn 
de plumb. Am încercat să strig, sperând că-mi veţi 
auzi glasul; dar glasul mi s-a oprit în gâtlej. Mi-am 
întors capul spre înger pentru a-i cere ajutor; el mă 
aştepta la poarta cerului şi îmi făcea semn să-l 
ajung. Voiam să-i spun că nu mai puteam înainta, 
că mă înăbuşeam, că îmi îngreuiaţi atât de mult 
braţele de parcă aş fi purtat întreaga lume; dar 
niciun sunet, nicio vorbă nu-mi ieşea din gură; 
braţele îmi amorţeau şi simţeam că eram gata să 
vă dau drumul. Nu mai aveam de dat decât de 
două ori din aripi ca să ajung la înger; aproape îl 
atingeam! Am întins mâna ca să-i apuc poalele 
veşmântului: era ultima mea sforţare! N-am dat 
decât peste nişte aburi fără rezistenţă şi fără 
putere; braţul care vă purta mi s-a lăsat în jos, ca şi 
când ar fi fost mort, şi v-am văzut rostogolindu-vă 
cu iuţeală. Am scos un țipăt: tocmai atunci m-aţi 
trezit... Mulţumesc, mulţumesc! 

Îşi lipi buzele de obrajii lui Carol şi, înfrântă de 
emoţiile visului închise din nou ochii. 

Regele o văzu cum adoarme; vreme de câteva 
minute încă, îi urmări somnul, de teamă ca un alt 
vis să nu vină s-o chinuiască. Apoi i se păru că şi lui 
îi cuprindeau fruntea nişte amețeli; obiectele din 
juru-i păreau să se învârtească; scaunul pe care se 
aşezase se clătina. Ar fi voit să se ridice, să 
deschidă o fereastră, să alunge acest fel de delir; 
dar trebuia să o trezească pe Odette; Odette, care 
dormea atât de liniştită în braţele lui, ale cărei 
buze se făcuseră mai mult palide decât însufleţite, 
al cărei sânge se calmase; Odette, căreia două ore- 


EEr a E poi Ap e lea EI Pia Pe aa e be ae ai a 


Pe ia F | = maia. 


b | 


B 


E rw 


E Baa — gra kas | aa: i 


de odihnă puteau să-i redea forțele; nu avea însă 
curajul. Pentru a scăpa de acel delir, îşi puse capul 
lângă al Odettei, închise ochii la rândul său, 
continuă să vadă, câtva timp încă, obiecte ciudate 
şi nelămurite care pluteau prin aer şi treceau fără 
să atingă pământul; un fel de fum în care 
străluceau scântei veni să acopere totul; apoi 
scânteile se stinseră, totul rămase din nou 
nemişcat, în noapte şi în tăcere; adormi. 

După o oră, o senzaţie de frig îl trezi: capul 
Odettei căzuse pe obrazul lui şi de acolo îi venea 
frigul; se simţea înţepenit din pricina greutăţii 
corpului fetei. Vru s-o aşeze din nou pe pat: era 
mai palidă ca oricând; orice culoare îi dispăruse de 
pe buze. Îi apropie gura de a lui şi nu-i mai simţi 
răsuflarea; se repezi spre ea, acoperind-o de 
sărutări, apoi deodată scoase un țipăt sfâşietor. 

Jehanne şi doctorul intrară şi alergară la pat; se 
uitară în jurul lor şi zăriră, într-un colţ, pe Carol 
stând jos şi ţinând în braţe corpul tinerei înfăşurat 
în cearşaf; ochii Odettei erau închişi, ai lui Carol 
erau ficşi şi deschişi. Odette murise, Carol 
înnebunise. 

Îl readuseră pe rege la palatul Saint-Paul; 
pierduse orice simţământ şi orice amintire, 
lăsându-se purtat de colo-colo ca un copil. 
Numaidecât prin tot palatul se răspândi vestea 
nenorocirii ce i se întâmplase şi toţi o puseră pe 
seama groazei din timpul nopţii. Regina află vestea 
pe când se înapoia de pe strada Barbette, unde 
pusese să i se mobileze o locuinţă mai retrasă; 
alergă îndată la camera regelui. Acesta se afla în 
aceeaşi stare de nemişcare; dar abia zări florile de= 


i m -i rim 


EEN D a PL la pi - 


Pe irina F Te maia. 


b | 


B 


— rw 


crin cu care era presărată rochia doamnei Isabela, 
că vechea lui ură împotriva acestei embleme 
izbucni din nou. Scoţând atunci un țipăt care 
semăna cu răgetul unui leu, apucă o spadă care 
fusese lăsată din neglijenţă lângă fotoliul său, o 
trase din teacă şi înaintă spre soţia lui spre a o lovi. 
Regina, ameninţată, apucă cu mâinile goale fierul 
de lângă gardă în locul în care nu taie; însă Carol, 
trăgând cu putere spre el spada pe care voia s-o 
recapete, făcu să alunece lama în toată lungimea 
ei între mâinile doamnei Isabela. Sângele ţâşni; 
regina se repezi spre uşă scoțând ţipete desperate 
şi acolo, întâlnindu-l pe ducele de Orleans, îi arătă 
rănile. 

— Dar ce s-a întâmplat, strigă ducele 
îngălbenindu-se, şi cine te-a adus în halul acesta? 

— S-a întâmplat, strigă doamna Isabela, că 
monseniorul e mai nebun şi mai sălbatic ca 
oricând, şi a voit să mă ucidă, de astă dată pe 
mine, aşa cum a voit să te ucidă pe dumneata data 
trecută. Oh! Carol, Carol! urmă ea întorcându-se 
spre rege şi mişcându-şi mâinile pline de sânge, 
iată un sânge care va cădea asupra capului tău; 
nenorocire ţie, nenorocire! 


| 

4 

| £ 

| CU 

f 

ji 

fi ntre timp, cruciații trecuseră Dunărea şi intraseră 
p în Turcia; dăduseră dovezi minunate de vitejie, 


„se ridicaseră împotriva lor nu au putut să le facă 
faţa. Ajunseseră dinaintea oraşului, Nicopole şi, . 


ji cuceriseră cu uşurinţă oraşe şi castele şi toți care 
į organizând asediul, îl forţau să capituleze dând. . 


m — PO naiul na IP iama IPP PP ama Aep Pia - 


Po l F a Ea aai 


b | 


B 


— rw 


asalt după asalt, astfel încât, deoarece nu aveau 
nicio ştire despre Baiazid, regele Ungariei le 
spunea seniorilor Franţei, conților de Nevers, de 
Eu, de la Marche, de Soissons, seniorilor de Coucy 
şi baronilor de Burgundia: 

— Stimaţi seniori, cu ajutorul lui Dumnezeu, 
treburile au mers destul de bine; am făcut fapte 
vitejeşti, am nimicit puterea Turciei, al cărei ultim 
meterez este acest oraş; odată ocupat - căci nu 
mă îndoiesc că nu-l vom ocupa, - părerea mea este 
să nu mergem mai departe anul acesta; ne vom 
retrage, dacă nu veţi avea nimic împotrivă, în 
regatul meu din Ungaria, unde am o mulţime de 
fortărețe, de oraşe şi de castele gata să vă 
primească. larna aceasta va fi folosită spre a ne lua 
toate măsurile pentru vara ce va veni; îi vom scrie 
regelui Franţei, îi vom spune unde am ajuns cu 
treburile noastre şi, în primăvara viitoare ne va 
trimite trupe proaspete; ba chiar se poate ca 
atunci când va afla în ce situaţie ne găsim, să vină 
chiar el în persoană, căci e tânăr, cu multă voinţă 
şi iubitor de fapte vitejeşti, după cum ştiţi; însă, 
chiar dacă vine sau nu, vara viitoare, dacă va vrea 
Dumnezeu, îi vom alunga pe păgâni din regatul 
Armeniei, vom trece braţul Sfântul Gheorghe“ şi 
ne vom duce în Siria să eliberăm porturile laffa şi 
Beirut şi să cucerim lerusalimul şi întreg pământul 
sfânt; dacă sultanul ne iese înainte, avem să-l 
înfruntăm cum se cuvine. 

Asemenea planuri se potriveau de minune cu 
caracterul şi curajul cavalerilor francezi; astfel că îi 


332-Strâmtoarea Dardanelelor. (N.A.). 


— POE pp 
a. i 


a Find adi aT 


ao Pa, ai aia 


Pa ha TAR € = mai 


i, 


încuviințară cu înflăcărare spusele, iar zilele se 
scurgeau în mijlocul acestei avântate şi 
nepăsătoare veselii care, la ostaşii noştri, este mai 
puţin un efect al mândriei personale cât mai mult 
al încrederii oarbe pe care o arată faţă de nişte şefi 
de rang mare şi inimoşi; lucrurile totuşi aveau să 
se petreacă cu totul altfel decât nădăjduiau ei. 
Baiazid, despre care nu se mai auzea vorbindu- 
se nimic, şi a cărui pretinsă nepăsare le mărea 
încrederea cavalerilor, se folosise de timpul verii 
spre a-şi aduna armata; ea se compunea din 
soldaţi recrutaţi din toate ţările, şi le făgăduise atât 
de mari foloase, încât veniseră sub steagurile lui 
oameni chiar din fundul Persiei. Abia se văzuse cu 
o asemenea putere, că şi pornise la drum, 
străbătuse strâmtoarea Dardanele pe poteci 
neumblate, poposise la Adrianopol doar atât cât îi 
trebuia să-şi refacă armata şi se apropiase numai 
la câteva leghe de oraşul pe care-l asediau 
creştinii; atunci îi porunci lui Urmus-Beg, unul din 
cei mai viteji şi mai credincioşi slujitori ai săi, să 
recunoască ţinutul şi să ia legătură, dacă era cu 
putinţă, cu Dogan-Beg, guvernatorul Nicopolei; 
însă cel pe care-l trimisese în recunoaştere se 
înapoie, spunând că o armată numeroasă de 
creştini închidea toate ieşirile şi îl împiedicase să ia 
legătura cu asediaţii. Baiazid zâmbi cu dispreţ şi, la 
căderea nopţii, porunci să-i aducă cel mai iute cal, 
se aruncă pe el şi, străbătând toată tabăra creştină 
adormită, uşor şi tăcut ca un duh al aerului ajunse 
în vârful unei coline de lângă Nicopole; acolo opri şi 
cu un glas tunător strigă: 
— Dogan-Beg! 


N ET, ie pi E Pai Mun ama DE 


era Preta aa DB Rr Am 


— POE pp 
a, a 


a e 


a ie, ai 


Po a Pa V-au 


i, 


p Tr 


pam 


Acesta, pe care întâmplarea îl făcuse să se afle 
pe metereze, recunoscu glasul care-l chema şi îi 
răspunse; atunci sultanul îl întrebă, în turceşte, 
despre starea oraşului, despre hrană şi muniții. 
Dogan, după ce îi urase sultanului o viaţă lungă şi 
o mare fericire, îi răspunse: 

— Prin bunăvoința lui Mahomed, porţile şi zidurile 
oraşului sunt puternic şi bine apărate; soldaţii, 
după cum vezi cu ochii tăi sfinţiţi, veghează ziua, 
veghează noaptea şi au hrană şi muniții din belşug. 

Atunci Baiazid, aflând ceea ce dorea să ştie, 
cobori de pe colină, căci seniorul de Helly, care 
comanda o patrulă de noapte, auzind glasul care 
punea întrebări, dăduse alarma şi se îndrepta spre 
colină; deodată văzu trecând prin faţa lui un fel de 
fantomă călare, uşoară ca vântul şi care, ca şi el, 
rădea pământul. Se repezi după ea cu întreaga-i 
trupă; însă, cu toate că era unul din călăreţii cei 
mai dibaci din armată, nu putu să ajungă nici 
măcar ţărâna pe care bidiviul regal o făcea să 
zboare în fuga lui. Baiazid făcu astfel opt leghe 
într-o oră şi, ajuns în mijlocul armatei sale, scoase 
un strigăt asurzitor care trezi oamenii, iar caii 
începură să necheze; aceasta pentru că voia să 
profite de restul nopţii spre a se apropia cât ar fi 
putut mai mult de armata creştină; porni aşadar de 
îndată la drum şi, la ivirea zorilor, îşi aşeză armata 
în ordine de bătaie. Ca om cu mare experienţă şi 
care cunoştea curajul cruciaților, împinse mai întâi 
înainte opt mii de turci, pe care îi urmă, la aproape 
o leghe, de restul armatei, căreia îi dădu forma 
unui V; iar el, luând loc în spatele lor, porunci celor 
două aripi să învăluiască armata duşmană, atunci - 


a PE | aaa Pl E pi S, = ar Ma Pi anala pp - 


E irina îm Te maia. 


b | 


F 


E rw 


E Baa — gra kas | aa: i 


când fuga prefăcută a avangărzii ar fi atras-o în 
spaţiul gol ce rămânea în urma acestuia 
aranjament; corpul acesta de armată şi cele două 
aripi formau un total de aproape o sută nouăzeci 
de mii de oameni. 

În vreme ce armata înainta, numeroasă ca firele 
de nisip, mistuitoare ca simunul, cavalerii creştini 
îşi petreceau timpul în serbări şi orgii; tabăra 
devenise un adevărat oraş în care păreau să-şi fi 
dat întâlnire toate plăcerile vieţii. Corturile unor 
simpli cavaleri erau din stofe întreţesute cu aur; 
foloseau moda Franţei, născoceau altele noi şi, în 
lipsa imaginaţiei, le modificau pe cele vechi. Astfel, 
măriseră atât de mult ciocul de la vârful armurii 
piciorului, încât cercul pe care-l forma prin 
îndoitură împiedica piciorul să mai intre în scară; 
unii chiar avuseseră ideea să-i lege extremitatea 
de genunchi cu un lanţ de aur. Această 
destrăbălare şi acest lux constituiau un mare 
subiect de uimire pentru popoarele străine; ele nu 
puteau înţelege cum nişte seniori care porniseră în 
cruciadă pentru apărarea religiei, dădeau păgânilor 
un aşa de mare motiv de scandal; cum nişte 
cavaleri, atât de viteji în luptă, erau atât de 
neserioşi după ce lepădau armele; şi cum aceiaşi 
oameni puteau să poarte totodată nişte veşminte 
atât de uşoare şi nişte armuri atât de greoaie. 

Ajunseseră la 28 octombrie, ajunul sărbătorii 
sfântului arhanghel Mihail; era ora două dimineaţa; 
întreag seniorie franceză era adunată în cortul 
contelui de Nevers, care dădea un mare ospăț. Se 
băuseră din belşug vinuri din Ungaria şi din 
Arhipelag, şi întreg acel tineret flecar şi voios- 


i m -ni ri 


EAN D a PL aa rela piata - 


E a l F fr muia 


H | 


i 


— rw 


vedea trandafiriu viitorul, pe care îl înfrumuseţa cu 
planuri măreţe. Numai seniorul Jacques de Helly 
stătea trist şi posomorât, şi era luat în râs pentru 
această tăcere; câtva timp îi lăsă să vorbească pe 
acei tineri nebunatici, însă în cele din urmă, 
ridicându-şi fruntea bronzată de soarele Orientului: 

— Seniorii mei, zise el, râdeţi şi glumiţi, foarte 
bine; totuşi dormeaţi pe când eu vegheam şi n-aţi 
văzut şi auzit nimic din cele ce am văzut şi auzit 
eu. Astă-noapte, pe când făceam paza taberei, am 
văzut o minune cerească, am auzit un glas 
omenesc şi tare mă tem ca cerul şi pământul să nu 
ne prevestească ceva rău. 

Cavalerii începură să râdă, bătându-şi joc de 
Amorath-Baraquin în lipsa lui; ba unii spuseră chiar 
că un câine de păgân ca el n-ar îndrăzni să atace 
nişte cavaleri creştini. 

— Regele Basaac* este un păgân, aşa e, 
răspunse seniorul de Helly; însă este un prinţ 
sincer şi serios în credinţa lui greşită, urmând cu 
atâta grijă învăţaturile falsului său profet, cum 
urmăm noi, cu mai puţină sârguinţă poruncile 
adevăratului Dumnezeu. Cât despre vitejia lui, cel 
care l-a văzut, ca şi mine, într-o zi de bătălie, nu se 
va mai îndoi în viaţa lui. Îl chemaţi în gura mare; 
are să vină, fiţi liniştiţi, dacă nu cumva a şi venit. 

— Senior Jacques, zise contele de Nevers 
ridicându-se şi sprijinindu-se de umărul mareşalului 
Boucicaut, jumătate din prietenie, jumătate pentru 
a-şi menţine echilibrul, nu mai eşti tânăr, este un 
păcat; nu eşti vesel, este un viciu; însă vrei să ne 


3333-Numele sub care este redat în cronici Baiazid. (N.A.). 


PE T A Pa a 


bla, 


B 


E rw 


E Ba e a ea > = i T i 


întristezi, şi asta e o crimă! Cu toate astea eşti un 
cavaler cu o mare experienţă şi un mare curaj; 
spune-ne ce-ai văzut şi auzit. Eu sunt şeful 
cruciadei; dă-mi raportul. 

Apoi, luându-şi cupa şi întorcându-se către 
paharnici: 

— Turnaţi vin de Cipru, zise el; dacă va fi ultimul, 
cel puţin să fie bun. 

Apoi ridicându-şi pocalul: 

— Seniorii mei, spre cea mai mare slavă a lui 
Dumnezeu şi în sănătatea regelui Carol! 

Fiecare se ridică, îşi goli paharul şi se aşeză din 
nou. Numai seniorul Jacques de Helly rămase în 
picioare. 

— Ascultăm, spuse contele de Nevers punându-şi 
coatele pe masă şi sprijinindu-şi bărbia între 
pumni. 

— Seniorii mei, făceam aşadar, după cum v-am 
spus, paza mea de noapte, când am auzit din cer, 
şi asta spre răsărit, nişte ţipete care nu aveau 
nimic omenesc; m-am întors în partea aceea şi am 
văzut, nu numai eu ci şi toată trupa mea, o stea 
mare atacată de cinci mai mici; ţipetele veneau din 
acel punct al cerului unde se petrecea lupta 
ciudată, şi erau aduse la urechile noastre de un 
vânt miraculos care părea să se piardă la marginile 
taberei, ca şi când, vestitor al unor preziceri fatale, 
Dumnezeu îl însărcinase să ni le aducă numai 
nouă, iar după îndeplinirea acestei sarcini, nu mai 
avea nevoie să meargă mai departe. Prin faţa 
stelei mari treceau încoace şi încolo nişte umbre ce 
aveau forma unor oameni înarmaţi şi care se 
îngroşau mereu, până când în cele din urmă steaua - 


i m -i ri 


EEN D a gree an A - 


N ET, i E Pai Mun ama 


— POE pp 


e a e 


E 


am n ai 


PE TA Pa Vai 


|| 


mare dispăru, stingând odată cu ea pe două din 
duşmancele ei; atunci cele trei care mai rămâneau 
se adunară în formă de triunghi şi puteau fi văzute 
până la ziuă strălucind sub această formă 
simbolică. Noi mergeam încă înspăimântați de o 
asemenea minune, şi căutând zadarnic să ne-o 
explicăm, când, în vreme ce treceam printr-un fel 
de viroagă săpată între munte şi ziduri, auzirăi un 
glas; însă de astă dată era chiar un glas omenesc, 
care pornea de pe colină, trecea pe deasupra 
capului nostru şi se pierdea în oraş. Îndată un alt 
glas îi răspunse de pe metereze; vorbiră astfel 
câtva timp, în vreme ce, cu ochii aţintiţi asupra 
colinei, încercam să deosebim, prin întuneric, cine 
era omul care, în mijlocul taberei noastre, vorbea 
astfel o limbă străină. În sfârşit, zărirăm o umbră 
care părea că alunecă, întocmai ca un nor, de-a 
lungul colinei; ne îndreptarăm spre ea şi atunci, la 
câţiva paşi de noi, trecu un corp real şi veritabil. 
Soldaţii noştri, văzându-l înveşmântat în alb, îl 
luară drept o fantomă înfăşurată într-un giulgiu; 
însă eu am recunoscut că e un călăreț arab 
înfăşurat în burnus, şi am pornit în urmărirea lui. 
Cunoaşteţi toţi, seniorii mei, calul meu Tadmor; 
este din acea rasă arabă care nu se lasă întrecută 
decât de urmaşii lui Al-Borak; ei bine, în câteva 
salturi, calul necunoscutului îl lăsase pe Tadmor 
atât de mult în urma lui cum i-ar lăsa Tadmor pe ai 
voştri. Zic aşadar că, întrucât numai regele Basaac 
are asemenea cai, călăreţul acela era unul din 
generalii săi, căruia îi împrumutase acel preţios 
bidiviu; sau mai degrabă, seniorii mei, era îngerul ~” 
nimicitor, era Anticrist, era însuşi Basaac. 


e Baa — gra kar e E E i 


Seniorul Jacques se aşeză şi atunci se făcu o 
mare tăcere, căci vorbise cu un accent atât de plin 
de adevăr, încât convingerea coborâse în toate 
inimile. Cei mai tineri dintre cavaleri mai aveau 
încă zâmbetul pe buze; însă cei mai experimentați 
dintre ei, cum erau conetabilul, seniorul de Coucy, 
mareşalul de Boucicaut şi seniorul Jean de Vienne, 
arătau, prin încruntarea sprâncenelor, că gândeau, 
ca şi seniorul Jacques de Helly, că o mare 
nenorocire ameninţa armata. 

În aceeaşi clipă, perdelele cortului se deschiseră 
şi un alergător, plin peste tot de sudoare şi de praf, 
strigă din prag: 

— Grăbiţi-vă, seniori, pregătiţi-vă şi înarmaţi-vă 
ca să nu fiți luaţi prin surprindere; căci iată opt sau 
zece mii de turci care vin călare. 

Apoi dispăru, plecând să ducă această înştiinţare 
altor comandanţi ai armatei. 

Cavalerii se ridicară toţi la această veste, privin- 
du-se unii pe alţii cu uimire, când contele de 
Nevers, alergând la intrarea cortului său, strigă cu 
un glas puternic pentru ca toţi să-l audă: 

— La arme, seniori! La arme! lată inamicul. 

În curând acest strigăt se auzi răsunând prin 
toată tabăra. 

Pajii se grăbiră să înşeueze caii; cavalerii îşi 
chemară scutierii şi, încă înfierbântaţi de orgie, 
alergară la armuri. Întrucât cavalerii tineri 
întâmpinau greutăţi când încercau să bage 
picioarele în scări, din pricina ciocurilor de la vârful 
picioarelor, contele de Nevers dădu exemplu, tăind 
cu spada ciocurile încovoiate ale armurii sale. Într- 
o clipită, aceşti oameni de catifea se găsiră- 


i m -ni -m 


EEN D a PL a rela pipa - 


E Ba — gra kas | aa: i 


acoperiți cu fier. Fiecare sări pe calul său de luptă 
şi se îndreptă spre steagul comandantului. 
Desfăşurară baniera Notre-Dame, iar seniorul 
jean de Vienne, amiral al Franţei, o primi din 
mâinile contelui de Nevers. 

În clipa aceea, un cavaler purtând un steguleţ 
triunghiular la blazonul său, care era din argint cu 
o cruce neagră în formă de ancoră, sosi în goana 
mare şi oprindu-se în faţa banierei Notre-Dame, în 
jurul căreia se aflau adunaţi cea mai mare parte a 
baronilor Franţei, zise cu glas tare: 

— Eu, Henric de Eslen Lemhalle, mareşal al 
regelui Ungariei, sunt trimis la voi de către 
monseniorul, care vă înştiinţează şi vă cere să nu 
începeţi bătălia înainte de a primi alte veşti, căci se 
teme ca nu cumva cercetaşii noştri să nu fi văzut 
bine, iar armata duşmană să fie cu mult mai 
numeroasă decât ne-au spus ei; de aceea a trimis 
nişte călăreţi care vor pătrunde mai adânc decât 
au făcut-o ceilalţi. Aşadar, seniori, faceţi ce vă 
spun, căci este hotărârea regelui şi a sfatului său; 
şi acum, mă înapoiez, căci nu pot rămâne mai 
mult. 

Zicând acestea, plecă tot atât de repede precum 
venise. 

Atunci contele de Nevers îl întrebă pe seniorul de 
Coucy ce credea că ar fi mai bine să facă. 

— Trebuie urmate sfaturile recelui Ungariei, 
răspunse seniorul Enguerrand, căci mi se par bune. 

Insă contele d'Eu înaintă spre contele de Nevers, 
supărat că se ceruse sfatul seniorului de Coucy 
înainte alui său. 

— Da, văd cum stau lucrurile, monseniore, zise- 


i m -ni rim 


EEN D a pee n - 


Pe ia F Te maia. 


ba | 


B 


E rw 


E Baia — gra ea > => Îi i 


el, regele Ungariei vrea să aibă cinstea şi izbânda 
zilei; noi aveam avangarda şi el a venit să ne-o 
retragă. Să i se supună cine o vrea, nu voi fi eu 
acela. 

Şi trăgând din teaca încrustată cu flori de crin 
spada de conetabil: 

— Inainte, baniera mea! strigă el cavalerului ce o 
purta; în numele lui Dumnezeu şi al sfântului 
Gheorghe, înainte! Acesta e strigătul oricărui bun 
cavaler. 

Când seniorul de Coucy văzu despre ce este 
vorba, se întoarse spre seniorul Jean de Vienne, 
purtătorul banierei Notre-Dame, amintire 
îndepărtată a tuturor celorlalte. 

— Şi acum, ce e de făcut? întrebă el. Căci vezi ce 
se petrece. 

— Ce e de făcut? îi spuse seniorul de la 
Tremouille luând în zeflemea această întrebare. Eu 
zic că bătrânii cavaleri n-au decât să rămână în 
urmă şi să-i lase pe cei tineri să meargă înainte!... 

— Senior de la Tremouille, răspunse liniştit 
senioru de Coucy, vom vedea în curând, la luptă, 
cine va merge înainte sau cine va rămâne în urmă; 
fă în aşa fel încât capul calului dumitale să urmeze 
coada  armăsarului meu. Însă nu-ţi vorbesc 
dumitale, ci seniorului Jean de Vienne, şi îl întreb, 
pentru a doua oară, ce crede că e de făcut? 

— lată ce zic eu, dragul meu Enguerrand, 
răspunse seniorul Jean de Vienne, acolo unde 
raţiunea nu se poate face auzită, se cuvine să 
domnească îndrăzneala. Da, negreşit, ar trebui să-l 
aşteptăm pe regele Ungariei sau, cel puţin, pe cei 
trei sute de oameni ai noştri, pe care i-am trimis - 


i m -i = ri 


EAN D a PL a la pi - 


E irina F Te maia. 


b | 


B 


E rw 


azi-dimineață după furaje; însă, întrucât contele 
d'Eu vrea să meargă spre inamic, trebuie să-l 
urmăm şi să luptăm cât vom putea mai bine. De 
altfel, priviţi, chiar dacă am vrea să dăm înapoi, 
acum ar fi prea târziu. 

Într-adevăr, la dreapta şi la stânga cavalerilor se 
ridică un nor de praf din mijlocul căruia o armură 
scânteia, din când în când, întocmai ca un fulger. 
Erau cele două aripi ale armatei lui Baiazid, care, 
depăşind punctul unde se aflau creştinii, veneau 
înapoi spre a-i prinde în cleşte. Atunci toţi care 
aveau oarecare experienţă în meseriaj armelor, 
văzură bine că bătălia era pierdută; însă, departe 
de a încerca să bată în retragere, seniorul Jean de 
Vienne strigă cel dintâi: „Înainte!” şi îşi porni calul 
la galop. Numaidecât toţi seniorii, repetând 
strigătul, urmară baniera Notre-Dame şi se văzu 
atunci spectacolul ciudat dat de şapte sute de 
cavaleri care atacau o sută optzeci de mii de 
oameni. 

Se repeziră astfel într-o goană nebună şi cu 
lancea îndreptată înainte, spre avangarda turcă; 
aceasta se dădu înapoi descoperind un şir de ţăruşi 
ascuţiţi şi înfipţi pieziş, de care se izbiră cu pieptul 
caii cavalerilor. O asemenea linie de apărare ar fi 
trebuit luată cu asalt de către infanterie; însă 
această armă se afla în întregime sub ordinele 
regelui Ungariei; câţiva cavaleri săriră deci jos de 
pe cai şi începură, cu toată ploaia de săgeți 
azvârlită asupra lor, să doboare cu lovituri 
înverşunate de suliță această palisadă. 

În curând se făcu o spărtură prin care puteau să 
treacă douăzeci de oameni în linie; era mai mult- 


i pat oii ra Pl E pi S, E Egi E e e e a pi mari i per aaa Ta A 


e irina îm e maia. 


b | 


B 


E rw 


E Baa — gra kas e E E A 


decât trebuia; întreaga armată a cruciaților se 
avântă prin această deschizătură destul de largă 
pentru atac, sinchisindu-se foarte puţin dacă ar fi 
tot atât de largă pentru retragere. Ajunseră astfel 
la infanteria turcă, o străbătură dintr-o parte în 
alta, apoi, făcând stânga-mprejur, se întoarseră 
asupra ei şi o zdrobiră în picioarele cailor. Atunci 
auziră, la dreapta şi la stânga lor, un zgomot 
asurzitor de trompete şi ţimbale; erau cele două 
aripi ale armatei turceşti ce se apropiau, în vreme 
ce corpul de cavalerie, compus din opt mii de 
oameni, din care, după cum am spus, Baiazid îşi 
făcuse avangarda, se îndrepta spre ei. Când văzură 
această trupă de elită scânteind toată de aur, 
creştinii se gândiră că împăratul se afla în mijlocul 
lor; şi, formându-se în linie de bătaie, năvăliră 
asupra ei cu acelaşi avânt cu care atacaseră 
infanteria. Această trupă nu rezistă nici ea mai 
mult decât prima furiei franceze şi, cu toată 
superioritatea numărului, se împrăştie, fugind în 
toate părţile ca o turmă de oi în mijlocul căreia s-ar 
fi năpustit o haită de lupi. 

Francezii, urmărindu-i, se izbiră deodată de 
adevărata linie de bătaie a lui Baiazid, şi abia aici 
începu rezistenţa, căci aici se afla împăratul. Cu 
toate astea cavalerii noştri, ocrotiţi de minunatele 
lor armuri, intrară în aceasta grămadă deasă, 
întocmai ca o pană de fier într-un trunchi de stejar; 
dar, tot ca o pană, se văzură în curând prinşi şi 
strânşi între aripi. Atunci toţi îşi dădură seama de 
greşeala pe care o făcuseră neaşteptându-l pe 
regele Ungariei şi pe cei şaizeci de mii de oameni 
ai săi; căci armata creştină abia dacă forma un- 


i m -i rm 


EAN D a PL aria pi Mat - 


e irina T Te maia. 


i | 


B 


E rw 


punct în mijlocul acelui puhoi de pagini care 
păreau că nu au decât să se strângă spre a 
înăbuşi, în mijlocul lor, acea mână de oameni care 
se avântase cu atâta îndrăzneală. 

In momentul acela conetabilul, care făcuse 
greşeala, ar fi răscumpărat-o, dacă vitejia ar fi fost 
de ajuns pentru aceasta; înconjurat din toate 
părţile, făcea faţă tuturor; îşi sfărâmase mai întâi 
lancea, apoi sabia de conetabil; în cele din urmă îşi 
desprinsese de la oblâncul şeii una din acele spade 
mari cu două tăişuri care azi ni se par nişte arme 
făurite pentru o rasă de uriaşi, şi, învârtind-o cu 
amândouă mâinile, dobora tot ce atingea cu 
grozava lui lamă. Mareşalul de Boucicaut, de 
partea lui, se repezea unde era gloata mai mare şi 
acolo îşi croia drum cum face un cosaş pe câmp, 
neinteresându-l dacă acel drum se închidea în 
urma lui, înaintând mereu şi făcând, în dreapta şi-n 
stânga, un îngrozitor măcel. Seniorul de Coucy se 
avântase în mijlocul unei trupe de păgâni înarmaţi 
cu măciuci ale căror lovituri cădeau asupra lui ca 
securile tăietorilor de lemne pe un stejar; însă 
toate îi alunecau pe armură, în vreme ce el, 
înapoind fiecare lovitură, provoca nişte răni 
îngrozitoare în schimbul zgărieturilor pe care le 
primea. Cei doi seniori de la Tremoulille mergeau 
alături unul de altul, fiul ferind loviturile ce i se 
dădeau tatălui, tatăl neavând altă grijă decât 
pentru cele ce i se dădeau fiului; calul acestuia din 
urmă fu ucis, celălalt îl acoperi cu scutul său până 
când reuşi să se desprindă din scări; apoi, rotindu- 
se împrejurul lui, ca o leoaică în jurul puiului, 
dobora toate braţele ce se întindeau spre a-l- 


ni pat oii ra Pl E ii S, E trai, a Ea aa i era bi e a 


— POLE pp 
a, a 


SP pe up e 


OT mu Pa 


a p TAR € = mai 


nN 


apuca, în vreme ce acesta, care acum se afla pe 
picioare, lovind caii cu vârful spadei, răsturna 
odată cu ei pe călăreţi, pe care tatăl său îi dădea 
gata înainte de a fi avut timp să se ridice. Seniorul 
Jacques de Helly străbătu întreaga linie de luptă pe 
un drum îmbibat de sânge şi ajunse la celălalt 
capăt al aripilor. Acolo, ar fi putut să-şi încredinţeze 
viaţa sprintenului Tadmor, să fugă şi să pună 
Dunărea între el şi duşmani; dar uitându-se înapoi, 
văzu în mijlocul pagânilor pe rarii lui tovarăşi care, 
cocoţaţi pe şeile lor înalte, îi depăşea cu capul, aşa 
cum fac câteva spice de secară într-un lan de grâu; 
atunci se întoarse în vârtejul luptei şi îşi folosi cu 
atâta dibăcie spada, încât se află în curând lângă 
contele de Nevers, al cărui cal tocmai fusese ucis şi 
care îşi făcea vitejeşte datoria de comandat de 
armată în mijlocul unui meterez de duşmani morți. 
Îl zări lângă el pe cavaler şi, în loc să se gândească 
a-i cere ajutor, îi strigă: 

— Senior de Helly, ce se aude cu baniera 
Franţei? Se află tot ridicată, nu-i aşa? 

— Da, ridicată şi în bătaia vântului, răspunse 
Jacques, şi o veţi vedea singur, monseniore. 

După care, descălecând de pe Tadmor, i-l oferi 
contelui. Acesta refuza să-l primească; dar seniorul 
de Helly îi spuse: 

— Monseniore, sunteţi comandantul nostru; dacă 
veţi fi ucis, armata e pierdută; în numele armatei, 
vă somez deci să încălecaţi pe calul meu. 

Contele de Nevers se învoi şi, într-adevăr, abia se 
ridicase în şa că îl zări pe seniorul Jean de Vienne 
care făcea, în ziua aceea, mai mult decât s-ar fi 
putut aştepta de la un om. Contele de Nevers şi- 


a Pe Baa ee A 


Po a a muia 


b | 


B 


— rw 


e Bia — gra kas | aa: i 


seniorul de Helly porniră în ajutorul său şi îl găsiră 
luptând singur cu câte zece deodată, cu armura 
făcută bucăţi şi pierzând sânge din răni 
îngrozitoare. Era a cincea oară de când schimba 
calul. De cinci ori îl crezuseră ucis, văzând cum 
dispare baniera; de cinci ori încălecase din nou, cu 
ajutorul cavalerilor ce-l înconjurau şi, de fiecare 
dată, strigătele de bucurie salutaseră baniera ce 
înfăţişa punctul de adunare, mereu doborâtă şi 
mereu ridicată. 

— Monseniore, zise el zărindu-l pe contele de 
Nevers, ultima noastră zi de viaţă a sosit. Trebuie 
să murim; dar mai bine să mori martir decât să 
trăieşti păgân. Dumnezeu să vă scape; înainte, 
sfântul loan şi Notre-Dame! 

La aceste cuvinte, se repezi din nou în mijlocul 
pă-gânilor, unde căzu pentru a şasea oară spre a 
nu se mai ridica. 

În felul acesta se pierdu bătălia şi muriră 
cavalerii francezi; cât despre unguri, care o luaseră 
la fugă fără să lupte, laşitatea lor nu îi ajută la 
nimic; turcii, având cai mai iuți decât ai lor, îi 
ajunseră şi făcură un măcel îngrozitor. Din cei 
şaizeci de mii de oameni pe care îi comanda, 
regele abia reuşi să scape şi avu norocul, împreună 
cu Philibert de Naillac, mare maestru de Rodos, să 
ajungă până la flota venețiană, comandată de 
Thomas Moncenigo, care îi primi la bord şi îi 
conduse pe Philibert de Naillac la Rodos şi pe 
Sigismund în Dalmația. 

Bătălia a ţinut trei ore. Le-au trebuit trei ore celor 
o sută optzeci de mii de oameni pentru a înfrânge 
şapte sute. După terminarea bătăliei, Baiazid 


i m -ni rim 


Eas D a PL aa la pai Mat - 


era Preta aaa DB Dr Am 


— POE pp 


e aT 


m 


Na 


es l Foa e eak 


Li 


străbătu tabăra creştinilor şi, alegând pentru el 
cortul regelui Ungariei, unde era întinsă întreaga 
veselă de aur şi de argint folosită la dejunul pe 
care acesta tocmai îl servise, lăsă celelalte corturi 
comandanților şi soldaţilor; apoi, poruncind să fie 
dezarmat spre a se răcori, căci luptase ca ultimul 
dintre soldaţi, se aşeză în faţa intrării, cu picioarele 
încrucişate, pe un covor, şi trimise să-i cheme la el 
pe generalii şi prietenii săi, pentru a sta de vorbă 
cu ei despre izbânda pe care o câştigaseră. Aceştia 
veniră de îndată la porunca lui şi, întrucât era 
mulţumit de rezultatul zilei, râse şi glumi mult cu 
ei, spunându-le că în curând aveau să cucerească 
Ungaria şi, după ea, toate celelalte regate şi ţări 
creştine; căci, zicea el, voia să domnească 
întocmai ca strămoşul său Alexandru Macedon, 
care, vreme de doisprezece ani, ţinuse lumea sub 
stâpânirea sa; şi toţi se prosternau în faţa lui, 
aprobându-l şi felicitându-l. După aceea, dădu trei 
porunci; prima era că oricine făcuse un prizonier 
să-l aducă în faţa lui a doua zi; a doua, ca toţi 
morţii sa fie căutaţi şi cercetaţi, şi să-i pună de o 
parte, ca o hecatombă, pe cei care păreau mai 
nobili şi mai puternici, căci avea de gând să ia 
masa în faţa cadavrelor lor; a treia, să se 
informeze cu grijă dacă regele Ungariei era salvat, 
mort sau prizonier. 

După ce Baiazid se răcorise şi dăduse aceste 
porunci, i se aduse un cal odihnit; căci i se spusese 
că lupta a fost crudă pentru oamenii săi, şi voia să 
viziteze câmpul de bătaie; de altfel, nu putea să 
creadă ce i se raporta despre măcelul făcut de 
acea mână de oameni. Se îndreptă deci spre- 


Po a Pa maia 


b | 


B 


E rw 


TEE — gra kas | aa: i 


câmpul plin de morți; şi acolo îşi dădu seama că i 
se ascunsese adevărul chiar, căci, pentru creştin 
ce zăcea întins, se aflau treizeci de păgâni morţi. 
Atunci fu cuprins de o mare mânie şi spuse cu glas 
tare: 

— Aci a avut loc o bătălie cruntă asupra 
oamenilor noştri, şi creştinii s-au apărat ca nişte 
lei; dar, fiţi pe pace, am să-i fac pe cei vii să 
plătească pentru morţi. Să mergem mai departe. 

Şi merse mai departe; şi cu cât mergea, cu atât 
se minuna de isprăvile pe care le făcuseră 
duşmanii săi. Ajunse la locul unde seniorul de 
Tremoulille şi fiul său căzuseră unul peste altul şi, în 
jurul lor, era o mare grămadă de morţi. Urmă 
drumul pe care-l străbătuse Jean de Vienne şi îl 
văzu, pe dreapta şi pe stânga, presărat cu cadavre. 
In sfârşit ajunse la locul unde căzuse acest viteaz 
cavaler şi îl găsi culcat peste baniera Notre-Dame, 
pe care o ţinea atât de tare strânsă între mâinile 
înţepenite, încât fură siliţi să le taie cu o secure 
pentru a i-o smulge. 

După ce Baiazid întrebuinţase două ore pentru 
această din urmă vizită, se retrase la cortul său şi 
petrecu noaptea blestemându-şi oamenii pe care o 
izbândă îi costa mai scump decât pe alţii o 
înfrângere. Dimineaţa, când dădu la o parte 
perdelele cortului, găsi în faţa acestuia pe fruntaşii 
armatei sale, care aşteptau spre a afla ce soartă li 
se hărăzea prizonierilor; aceasta pentru că se 
zvonise că aveau să fie decapitaţi fără ca vreunul 
să fie cruțat. Cu toate astea Baiazid cugetase la 
despăgubirea pe care ar putea s-o obţină de la 
nişte seniori atât de nobili; porunci deci să-i vină - 


A i ae Pair, apa. > = — iii 


pe 


Po a a Taia 


Tha, 


B 


— rw 


tâlmacii şi îi întrebă care erau cei mai bogaţi şi mai 
mari dintre cei care supravieţuiseră bătăliei; ei 
spuseră că şase dintre ei declaraseră numele lor ca 
fiind din cele mai nobile ale cavalerimii; că aceştia 
erau, mai întâi, seniorul Jean de Burgundia, conte 
de Nevers, comandantul tuturor celorlalţi; în al 
doilea rând, seniorul de Artois, conte d'Eu; în al 
treilea rând, seniorul Enguerrand de Coucy; în al 
patrulea rând, contele de la Marche, în al cincilea 
rând, seniorul Henric de Bar şi în al şaselea, 
seniorul Guy de la Tremoulille. Baiazid voi să-i vadă 
şi i se aduseră; după care li se spuse să jure pe 
legea şi pe credinţa lor cine erau, iar ei jurară că 
numele pe care le declaraseră erau într-adevăr ale 
lor. La acest răspuns, Baiazid îi făcu semn contelui 
de Nevers să se apropie: 

— Dacă eşti într-adevăr, îi spuse el prin tâlmaci, 
acela care pretinzi a fi, adică Jean de Burgundia, ţi 
se va lăsa viaţa, nu din pricina numelui şi a 
răscumpărării tale, ci pentru că un necromant mi-a 
prezis că ai să verşi tu singur mai mult sânge 
creştinesc decât toţi turcii la un loc. 

— Basaac, îi răspunse contele de Nevers, nu 
vreau nicio favoare pentru mine, te rog; este de 
datoria mea să împărtăşesc soarta celor pe care i- 
am condus împotriva ta. Dacă li se cere 
răscumpărarea, îmi voi răscumpăra şi eu viaţa; 
dacă vor fi ucişi, voi muri împreună cu ei. 

— Se va face după placul meu iar nu după al tău, 
răspunse împăratul. 

Porunci să-l conducă din nou la tovarâăşii lui, 
împreună cu care îl duseră la cortul ce le slujea de 7 
închisoare. > 


— POE pp 
a. a 


SP pe ep e 


ao Pa, ai aia 


A PP TA Pa 7 mau 


AN 


Se întâmplă însă că, în vreme ce împăratul era 
foarte dornic să afle dacă seniorii erau într-adevăr 
aceia ale căror nume le luaseră, fu adus înaintea 
lui un cavaler care slujise în armata fratelui său 
Amurat şi care vorbea puţin limba turcă. Era 
seniorul de Helly. Baiazid îşi reaminti că l-a mai 
văzut altădată şi îl întrebă dacă îi cunoştea bine pe 
cavalerii ce se aflau în cortul prizonierilor. Seniorul 
de Helly răspunse că, dacă se distinseseră cât de 
puţin în cavalerimea franceză, ar putea spune 
sultanului cine erau. Atunci Baiazid porunci să fie 
condus în faţa lor, după ce li se interzisese să 
scoată vreo vorbă, de teama unei complicităţi sau 
înşelătorii. Seniorul de Helly n-avu nevoie decât să- 
i vadă pentru a-i recunoaşte. Se intoarse deci de 
indată la Baiazid şi acesta îl întrebă de numele 
celor pe care-i văzuse; cavalerul răspunse că 
prizonierii erau monseniorul conte de Nevers, 
seniorul Philippe d'Artois, seniorul Enguerrand de 
Coucy, contele de la Marche, seniorul Henric de 
Bar şi seniorul Guy de la Tremouille; adică tot ce 
era mai nobil şi mai bogat în nobilimea Franţei şi 
că unii din ei se înrudeau chiar cu regele. 

— Bine, răspunse împăratul; acestora să li se 
lase viaţa. Să fie conduşi deci de o parte a cortului 
meu, iar restul prizonierilor de cealaltă parte. 

Porunca pe care o dăduse Baiazid fu de îndată 
adusă la îndeplinire. Cei şase cavaleri fură aşezaţi 
la dreapta împăratului. După câteva clipe, văzură 
înaintând, goi până la brâu, trei sute dintre 
tovarăşii lor, prizonieri ca şi ei; însă aceştia erau 
sortiţi să moară. Îi conduseră unii după alţii, în faţa 
lui Baiazid, care îi privea cu o nepăsătoare- 


BEF ei A Lot ae pol o E mea eri e ob E E z tai pea 


Po l Pa 7 muia 


b | 


B 


E i i 


curiozitate, apoi făcea un semn ca să fie luați. Cel 
pe care îl trimitea trecea atunci printre două şiruri 
de soldaţi păgâni care îl aşteptau cu sabia scoasă 
şi, într-o clipită, era tăiat în bucăţi, şi aceasta, sub 
privirile contelui de Nevers şi ale celor şase 
tovarăşi ai săi. 

Se întâmplă însă ca, printre cei judecaţi, să se 
afle şi mareşalul de Boucicaut; îl aduseră, ca şi pe 
ceilalţi, înaintea lui Baiazid, care avea să-l trimită 
ca şi pe ceilalţi la moarte, când Jean de Burgundia 
îl zări; atunci îşi părăsi tovarăşii, se duse la împărat 
şi, punând un genunchii pe pământ, îl rugă 
stăruitor să-l cruţe, spunând că era aliatul regelui 
Franţei şi arătând, prin gesturi, că ar putea să 
plătească o răscumpărare de prinţ. Baiazid se 
înclină în semn de învoire; Boucicaut şi Jean de 
Burgundia se strânseră în braţe şi Baiazid făcu 
semn că era timpul ca măcelul să înceapă din nou; 
acesta ţinu trei ore. 

Când ultimul creştin căzuse, când toţi muriseră 
fără să scoată alt strigăt decât aceste cuvinte: 
„Doamne Isuse Cristoase, ai grijă de noi!”, Baiazid 
spuse că ar vrea să aducă la cunoştinţa regelui 
Franţei vestea izbânzii sale şi, poruncind să fie 
aduşi în faţa lui contele de Nevers, seniorul de 
Helly şi alţi doi seniori, pe care îi păstrase teferi în 
acest scop, îl întrebă pe conte pe care dintre cei 
trei cavaleri îl alege spre a se duce să trateze 
despre răscum- părarea sa şi a tovarăşilor săi; 
contele de Nevers îl nuimi pe seniorul de Helly; 
numaidecât, ceilalţi doi cavaleri fură ucişi. 

Atunci Jean de Burgundia şi cei cinci seniori 
dădură scrisori lui Jacques de Helly; contele de- 


i pia at jĂ Loire Pl E pi S, E trai, a E Fa ng ei hi Pie Pa 


a e 


E 


a ie, ai 


Po TA Pa V-a 


Li 


Nevers pentru ducele şi ducesa de Burgundia; 
seniorul de Coucy pentru soţia sa, şi ceilalți pentru 
rudele sau vistiernicii lor; apoi, când totul se 
termină, Baiazid indică el însuşi trimisului său 
drumul pe care trebuia să-l urmeze, îi porunci să 
treacă prin Milano, spre a-l anunţa de izbânda sa 
pe ducele acelui oraş, şi îl făcu să jure, pe cinstea 
lui de cavaler, că se va înapoia spre a se preda din 
nou, după ce-şi va fi îndeplinit însărcinarea. 

Seniorul Jacques de Helly porni la drum chiar în 
aceeaşi seară. 

să ajungem înaintea lui în Franţa şi să aruncăm o 
privire asupra poziţiilor pe care le luaseră diferitele 
partide de când am părăsit această ţară. 

Nimeni nu cunoştea adevărata pricină a nebuniei 
regelui. Odette stătuse tot timpul în umbră; 
influenţa ei asupra regelui nu se făcuse cunoscută 
decât prin binele pe care găsise mijlocul să-l facă, 
şi depusese atâta grijă să-şi ascundă viaţa de ochii 
tuturor, câtă grijă depuneau celelalte favorite, de 
obicei, să reflecteze razele soarelui. Ea dispăru 
aşadar fără zgomot; şi nimeni altul în afară de 
Carol n-a aflat că una din cele mai neprihănite 
stele căzuse de pe cerul regalității. 

Cât despre ducele de Orleans, deşi iubirile sale 
cu regina continuau mereu, ele nu mai ocupau 
destul loc în inima sa pentru a stinge, ca pe 
vremea primei nebunii a regelui, orice dorinţă de 
ambiţie; fie din calcul, fie dintr-o rămăşiţă de 
dragoste, el profitase de intervalul de luciditate a 
regelui spre a obţine punerea în libertate a 
seniorului Jean Lemercier şi a seniorului de la 
Rivière; cât priveşte pe seniorul de Montaigu, 


i e i e ae a a S ma a be e ai a 


era Preta aaa DB Dr Am 


a e 


— POE pp 


acesta fusese rechemat pentru  cârmuirea 
finanţelor regelui la stăruinţele sale repetate. 
Ducele de Bourbon, care îl crescuse, îi lăuda fără 
încetare calitățile frumoase şi îi acoperea 
defectele; ducele de Berry, pe care îl atrăgea cu 
bani mereu de partea sa, primise de la nepotul lui 
sume însemnate şi, în schimb, îi făgăduise sprijinul 
dacă s-ar prezenta vreun prilej pentru el să i-l 
ceară; iar consiliul, câştigat de manierele sale 
atrăgătoare, fermecat de deşteptăciunea lui, atras 
de darul lui de a vorbi, îl lăsase să formeze un 
partid chiar în sânul său, partid care începea să 
neutralizeze puterea ducelui de Burgundia. 
Dezbinarea dintre prinți devenea aşadar din ce în 
ce mai ascuţită, şi fiecare întrebuința toată 
înrâurirea spre a o nimici pe cea a adversarului 
său. Carol, slab de corp, slab de minte, tras din 
două părţi de mantaua-i regală, nu mai avea nici 
chiar voinţa să-şi interpună autoritatea spre a face 
să înceteze tulburările; fiecare se aştepta deci la 
dezbinări cu urmări nefericite, când o ştire 
îngrozitoare începu să se răspândească prin Franţa 
şi toată lumea fu cuprinsă de aceeaşi durere. 
Cei trei sute de cavaleri şi scutieri care, după cum 
am spus, plecaseră după furaje tocmai când 
începuse lupta, părăsiseră ţinutul în goana cailor, 
împrăştiindu-se şi apucând fiecare pe drumul pe 
care îl credea cel mai scurt; ajunseră în sfârşit în 
Valahia. Insă acolo începu, pentru ei, o grămadă de 
nenorociri şi osteneli care îi dobori pe mulţi dintre 
ei. Valahii cunoşteau de-acum rezultatul bătăliei, 
astfel încât, gândindu-se că nu aveau să se teamă 
de nimic din partea unor bieţi fugari, îi lăsau să- 


a PE A | aia Pl E pi S, = a Ma Panait pa pi - 


E irita Fn Te maia. 


b | 


F 


— i i 


intre în oraşele lor, făcându-se că le oferă o 
găzduire bună şi cinstită şi, a doua zi, le opreau 
armele şi caii; erau destul de norocoşi cei care 
primeau pâine şi bani pentru câteva zile; dar 
pentru asta trebuia să-i ştie că sunt mari seniori, 
căci aceia pe care-i recunoşteau ca fiind valeţi şi 
scutieri la un nobil de rang mai mic erau dezbrăcaţi 
la piele şi bătuţi fără milă. Aşadar cu multă 
greutate străbătură Valahia şi Ungaria cerşindu-şi 
pâinea, obţinând după multe rugăminţi un adăpost 
în grajduri şi acoperiţi doar de nişte zdrenţe de 
haine pe care cei mai săraci le împărţiseră cu ei. In 
felul acesta ajunseră în Viena, unde oameni de 
treabă îi primiră mai cu blândeţe şi le dădură 
veşminte şi câţiva bani spre a-şi continuat drumul. 
Intrară în curând în Boemia şi găsiră în această 
ţară micile ajutoare de care aveau atât de mare 
nevoie; acest fapt a fost pentru ei un mare noroc, 
căci dacă germanii ar fi fost tot atât de nemiloşi ca 
valahii şi ungurii, toţi acei nenorociţi ar fi murit de 
foame şi de mizerie pe marginea drumurilor. 
Călătoreau aşadar spre Franţa, povestind 
pretutindeni veştile triste, şi încetul cu încetul 
trecură graniţa şi unii din ei ajunseră în sfâr-şit la 
Paris. 

Însă acolo, nimeri nu voia să creadă ce spuneau; 
căci erau prea triste povestirile lor spre a le da 
crezare de prima dată. Ba ceva mai mult, erau unii 
care socoteau că aceşti oameni nu erau altceva 
decât nişte nenorociţi aventurieri care încercau să 
speculeze mila oamenilor, şi se spunea în gura 
mare, pe la răspântii, că trebuie să spânzure şi să 
înece aceasta pleavă care împrăştia asemenea- 


i pat oii ra Pl E ii S, E iri, ERP Tat mg er hi a PPE 


Pe irina F Te maia. 


b | 


B 


— rw 


minciuni; însă, în pofida acestor ameninţări, zilnic 
soseau noi fugari care dădeau mai multă tărie spu- 
selor celor dintâi, astfel încât aceste veşti, tot 
răspândindu-se prin popor, sfirşiră prin a ajunge la 
urechile celor mari. Regele, cuprins de boala sa, 
auzi vorbindu-se de ele la palatul Saint-Paul şi 
acoperiră cu alţi nori cerul său şi aşa destul de 
întunecat. Se dădu deci poruncă să se înăbuşe 
aceste zvonuri atâta vreme cât nu vor avea veşti 
sigure; de asemenea se mai porunci ca primul 
cavaler mai cu renume care ar sosi din cruciadă, să 
fie adus în faţa regelui. 

Ori, în noaptea de Crăciun, în vreme ce regina, 
ducele de Orleans, ducii de Bourbon, de Berry şi de 
Burgundia, contele de Saint-Pol şi o mare adunare 
de seniori şi de doamne, îl înconjurau pe rege în 
palatul său şi sărbătoreau împreună Crăciunul, fu 
anunţat un senior ce venea de-a dreptul de la 
Nicopole şi aducea veşti sigure despre contele de 
Nevers şi despre armată. În aceeaşi clipă, cavalerul 
fu introdus în această strălucită adunare, plin de 
praf pe haine şi pe cizme: era seniorul Jacques de 
Helly. El înmână regelui şi ducelui de Burgundia 
scrisorile cu care fusese însărcinat şi povesti 
întâmplările pe care le-am mai spus. 


0o00 


această povestire printre cei de față: nu era 

niciun senior care să nu fi avut pe cineva drag 
printre morți sau prizonieri; 

Unul pierdea un frate, altul un fiu, alta un soţ; 
regele Franței pierdea frumoasa şi bogata sa 
cavalerime. 

Totuşi, în vreme ce se plângeau morții, se 


|: poate uşor închipui câtă consternare produse 


gândiră să-i libereze pe prizonieri; voiau să-i trimită 


pet di, = sia = ai m a ai - PP aia O Piti - 


rea Preta aa ia DB Rr Am 


—._ PE pp 


a. 


a e 


a ie ai 


E 


PE l Fa V-au 


Li 


un dar lui Baiazid spre a-l predispune la tratativele 
ce aveau să înceapă cu el, şi se informară în toate 
părţile ce lucruri i-ar fi plăcut mai mult. Aflară că 
simţea o mare plăcere pentru vânătoarea cu 
pasărea şi că, în fiecare an, bunul său prieten, 
seniorul Galeas de Milano, îi trimitea câţiva şoimi 
albi. Făcură rost cu mult aur, căci această specie e 
foarte rară, de doisprezece ereţi frumoşi gata 
dresați; apoi seniorul de Helly, care băgase de 
seamă gustul lui Baiazid pentru covoare, îi sfătui să 
adauge la acest prim dar câteva din frumoasele 
tapiserii cu personaje care nu se lucrau pe atunci 
decât la Arras. Ducele de Burgundi se duse deci 
chiar el în acel oraş şi cumpără un covor măreț 
care înfăţişa în întregime istoria lui Alexand 
Macedon, din care Baiazid pretindea că se trage; 
mai adăugă câteva piese de argintărie lucrate de 
cei mai numiţi meşteri, pânză de Reims, stofă 
stacojie de Bruxelles, doisprezece ogari mari şi 
zece cai frumoşi cu valtrapuri şi frâie de catifea 
strălucind de aur şi de ivoriu. 

Deoarece seniorul de Helly îşi îndeplinise 
însărcinarea, veni să-şi ia rămas bun de la rege şi 
de la ducele de Burgundia, căci se înapoia să-şi 
ţină cuvântul dat şi să se predea din nou în mâinile 
lui Baiazid. Ducele Filip îl rugă să ia cu el şi darurile 
pe care le trimitea lui Baiazid, gândind că 
împăratul le-ar primi cu mai multă plăcere din 
mâinile aceluia pe care îl alesese ca trimis al său 
dar, la observaţia acestui viteaz cavaler, că nu 
cunoşte soarta ce i-o hărăzea învingătorul şi că s- 
ar fi putut să nu se mai înapoieze niciodată în 
Franţa, i se alăturară, pentru a aduce veşti despre. 


BEF et A Lot ae pol e li mei Ste, ob E E | z tai Pie Pi 


— POE pp 
a. i 


T a aT 


ao Pi, ai aia 


Pa p TAR € = matii 


IA 


această solie, seniorul de Vergy, guvernatorul 
comitatului Burgundiei; seniorul de Château- 
Morand, care, altădată, reuşise într-un chip atât de 
fericit să semneze armistițiul cu Anglia şi seniorul 
de Leuringhen, guvernatorul comitatului Flandrei. 
Doamna de Coucy, de partea ei, trimise pe lângă 
soţul şi cei doi fraţi ai săi un cavaler de Cambresis, 
anume Robert Desne, şi îi dădu, spre a-l însoţi, o 
escortă de cinci valeţi şi scutieri. Această dublă 
ambasadă trebuia să treacă prin Milano şi, la 
recomandarea doamnei Valentina, să ia câteva 
scrisori de la ducele Galeas pentru împăratul 
Baiazid; drept recunoştinţă pentru acest serviciu îi 
îngădui regele Franţei acestui senior să pună flori 
de crin în blazonul său. 

După plecarea acestor soli, ducele şi ducesa de 
Burgundia se apucară să strângă banii trebuincioşi 
răscumpărării prizonierilor; drept urmare, părăsiră 
Parisul şi se retraseră la Dijon, pentru a veghea la 
strângerea taxelor impuse provinciilor burgundeze. 
Ducele de Orleans rămase deci singur la putere; se 
folosi de acest lucru în grabă şi cu dibăcie spre a-şi 
întări poziţia, şi reuşi atât de bine, încât regele îi 
atribui guvernarea întreagă şi absolută a regatului, 
cu dreptul de a-l înlocui în totul, atunci când el n-ar 
mai fi în stare să conducă singur. 

Cam în aceeaşi vreme, o revoluţie, care avea să 
aibă o mare influenţă asupra destinelor Franţei, 
izbucni în Anglia. 

Contele de Derby, pe care l-am văzut, la 
începutul acestei povestiri, venind să se ia la 
întrecere cu ducele de Orleans, în timpul serbărilor 
ce avuseseră loc în cinstea doamnei Isabela, era, - 


era Preta oaia DB Dr Am a 


EEN oa E ied E Ea a Pe cau ali o ra ar n pi pe ie UI 


e ina Fa Te maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baia — gra kas | aa: i 


după cum am mai spus, fiul ducelui de Lancaster şi 
avea un partid puternic în Anglia. Tatăl său murise 
de curând, iar regele Richard temându-se ca nu 
cumva bogata moştenire pe care avea s-o 
primească să nu-i slujească spre a-şi face noi 
simpatizanți, refuzase să i-o dea în primire, în 
ciuda dreptului ce-l avea. Contele de Derby se afla 
pe vremea aceea în Franţa, nu ca prima dată, 
trimis al coroanei, ci surghiunit de Stat. O ceartă 
personală, pe care o avusese cu contele de 
Nottingham, prilejuise regelui un motiv spre a-l 
îndepărta de Anglia pe acela pe care începea să-l 
privească drept un rival. 

Această nedreptate a regelui faţă de contele de 
Derby produsese un efect contrariu celui la care se 
aştepta Richard; întreaga nobilime şi preoţime 
trecuse de partea  surghiunitului. Poporul, 
împovărat de dări, sărăcit de  prădăciunile 
soldaţilor, care nu erau plătiţi şi trăiau jefuindu-i pe 
plugari şi furându-i pe negustori, începea să 
murmure împotriva acestor jigniri cu care nu era 
obişnuit şi părea că nu aşteaptă decât un prilej 
pentru a face, contra regelui, cauză comună cu 
nobilimea. Contele de Derby, cu privirile aţintite 
spre Anglia, aştepta ca lucrurile să fie bine puse la 
punct. Aceasta se întâmplă în curând şi, în vreme 
ce Richard plecase într-o expediţie în Irlanda, 
contele primi înştiinţarea că, dacă era destul de 
hotărât să-şi joace capul pentru un regat, era 
timpul să treacă strâmtoarea. Contele de Derby nu 
şovăi o clipă; îşi luă rămas bun de la ducele de 
Bretania, vărul lui, care îl găzduise, plecă din portul 
Havre şi, după două zile şi două nopţi de navigare, - 


i m -i ri 


EEN D a aera a - 


e irina îm e euin. 


b | 


BF 


E rw 


PEE — gra ea e => Îi i 


debarcă la Ravenspur, în Yorkshire, între Hall şi 
Brintington. 

Marşul său spre Londra a fost un triumf 
neîntrerupt, atât de mult era urât fostul rege. 
Burghezii din oraşe îi deschideau porțile şi îi 
predau cheile în genunchi, trubadurii se ţineau 
după el cântându-i laude, iar femeile îi aruncau 
flori în cale. Când Richard află aceste veşti, se 
întoarse cu armata Împotriva capitalei; dar, părăsit 
de soldaţi şi neputându-i hotărî să lupte, fu silit să 
se predea. Fu condus în turnul cel mare al Londrei; 
i se deschise un proces, cele două camere îl 
detronară, iar contele de Derby, proclamat rege 
sub numele de Henric al IV-lea, primi sceptrul şi 
coroana chiar din mâinile aceluia pe care Îl 
detronase. 

Această veste fu adusă în Franţa de către 
doamna Coucy, care se afla pe lângă doamna 
Isabela; această sărmană copilă care nu cunoscuse 
din dragoste decât dezgustul, din regalitate decât 
nenorocirile, se înapoia în Franţa văduva unui soţ 
în viaţă, însă deja condamnat. Toţi îşi dădeau 
seama că o asemenea jignire adusă coroanei 
Franţei nu putea rămâne nepedepsită, şi totuşi 
înțelegeau totodată că nu-şi puteau îngădui să 
pornească un război, atât de sărac era regatul în 
oameni şi bani. Ducele de Orleans era cuprins de o 
atât de mare mânie pentru această jignire şi era 
atât de îndurerat de neputinţa de a o pedepsi, 
încât trimise pe crainicul Orleans şi pe Champagne, 
comandantul crainicilor să-l provoace, în numele 
său, pe regele Angliei, propunându-i o luptă pe 
viaţă şi pe moarte, în orice loc ar dori şi cu orice- 


i - = i d = P- e; 


EEN D i Pa reia nn A - 


— POE pp 


e a e 


E 


a m T F 


PE l Foa e eai 


Į 


armă ar alege. Henric al IV-lea refuză lupta. 

Intre timp ducele de Orleans se folosea de 
guvernarea lui ca un om care - spune Juvenal, 
istoricul sever al acestei epoci - ar fi avut el însuşi 
nevoie de un guvernator; pentru a face faţă 
cheltuielilor sale şi ale regine, dările urmau una 
după alta cu atâta repeziciune, încât se înfiinţa una 
nouă înainte ca ultima să fie plătită. In sfârşit, după 
ce poporul fu secătuit, ducele puse un bir asupra 
clerului; este adevărat că, pentru a-i da o formă 
mai deghizată acestei stoarceri de bani, era 
considerată drept împrumut. 

Faptul acesta aduse mari dezbinări printre 
prelați, căci unii refuzară birul lăsând să li se ia cu 
forţa recolta strânsă în hambare şi prin poduri, în 
vreme ce alţii, dimpotrivă, linguşitori respectuoşi ai 
ducelui, îi excomunicară pe toţi cei ce nu se 
supuneau edictului. Regentul, căruia un asemenea 
scandal ar fi trebuit să-i dea de gândit, răspunse 
acestei  dezbinări prin înființarea unei taxe 
generale care lovea, de astă dată, nobilimea, clerul 
şi poporul; actul prevedea că hotărârea fusese 
luată în prezenţa şi cu învoirea ducilor de 
Burgundia, de Bourbon şi de Berry, ceea ce nu era 
adevărat. Ultimii doi declarară că nu aveau niciun 
amestec în înfiinţarea impozitului; cât despre 
ducele de Burgundia, deoarece rezolvase cu 
răscumpărarea fiului său şi tocmai aflase că acesta 
se află în drum spre casă, hotări să se ducă 
numaidecât la Paris spre a dezminţi spusele 
nepotului său. 

Indată ce ducele de Orleans află că a pornit la 
drum, se gândi că n-ar putea să se menţină pe- 


e e po E re e A pe pi a Ze za | 


Po a Pa a 


ba | 


B 


E rw 


E Baia — gra ea > 2 Îi i 


poziția pe care o luase; se grăbi deci să aducă la 
cunoştinţa tuturor că regele, la stăruințele sale şi 
ale doamnei Isabela, retrăgea această din urmă 
taxă şi ca urmare nu va mai fi încasată; acest lucru 
nu-l opri însă pe ducele Filip; dimpotrivă, văzu în 
această batere în retragere o mărturie a slăbiciunii 
adversarului său, şi se gândi să se folosească de 
ea, astfel că, abia ajuns la Paris, se înţelese cu 
ducii de Berry şi de Bourbon, ale căror nume 
fuseseră compromise odată cu al său şi, făcând 
respectuoase reproşuri regelui, obţinură întrunirea 
consiliului spre a hotărî care din cei doi prinți avea 
să rămână la putere. Ducele de Burgundia 
propuse, de altfel, ca spre a se lăsa întreaga 
libertate discuţiilor, să nu apară la această 
întrunire dacă, de partea lui, nepotul său ar 
consimţi să nu vină. Ducele de Orleans primi, deşi 
bănuia destul de bine că hotărârea îi va fi 
potrivnică; căci i se acordau în general toate 
calităţile unui bun şi plăcut cavaler, însă i se nega 
tot în general, cel puţin, că ar avea vreuna din 
virtuțile unui om de stat; simţi deci mai mult ciudă 
decât uimire când i se anunţă că partidul ducelui 
de Burgundia îl învinsese pe al său, şi că acestuia i 
se încredinţase cârmuirea treburilor statului în 
locul lui. 

Cei doi rivali se întâlniră aşadar din nou faţă în 
faţă cu o nouă ură în plus, cu toate că aveau 
îngrămădite în fundul inimii atâtea din cele vechi, 
încât nici ei singuri n-ar fi crezut că o alta ar fi 
putut să mai încapă. Ducele de Orleans păru să se 
consoleze de această înfrângere făcând o curte 
făţişă şi stăruitoare doamnei contese de Nevers, - 


i m -ni ri 


EEN D a iiaea a - 


Po T A Fa a 


b | 


BF 


E i i 


e Baa — gra ea > = Îi i 


nora ducelui. Era felul lui de a se răzbuna; vom 
vedea în curând care a fost cel al contelui de 
Nevers. 

După cum am spus, totul fusese hotărât cu 
Baiazid pentru răscumpărarea celor cinci prizonieri, 
căci nu mai erau decât cinci; seniorul de Coucy 
murise în captivitate, spre marea durere a 
tovarăşilor săi. Împăratul îi redase libertatea 
seniorului Jacques de Helly, aducându-i mari laude 
pentru curajul şi  lealitatea sa; cavalerii se 
prezentară deci la audiența de rămas bun pe care 
le-o acordase împăratul. Contele de Nevers îşi luă 
sarcina ca, în numele prietenilor săi şi al lui, să-i 
mulţumească pentru curtenia cu care fuseseră 
trataţi; atunci Baiazid îi făcu semn să se apropie şi, 
cum el voia să pună un genunchi pe pământ, îl luă 
de mână şi îi spuse, în turceşte, aceste cuvinte, pe 
care tâlmacii le repetară în latineşte: 

— Jean, ştiu că eşti, în ţara ta, un mare senior şi 
fiul unui nobil părinte care avea strămoşi regali; 
eşti tânăr şi se poate ca, înapoindu-te în ţară, să fii 
învinuit şi luat în râs pentru cele ce ţi s-au 
întâmplat în prima ta faptă cavalerească; iar tu, 
pentru a-ţi redobândi onoarea, să strângi o armată 
numeroasă spre a face, cum ziceţi voi, o nouă 
cruciadă; dacă m-aş teme de tine, te-aş pune să 
juri pe credinţa şi pe onoarea ta că nu vei mai 
ridica niciodată armele împotriva mea, atât tu cât 
şi tovarăşii tăi; însă, departe de aşa ceva, odată 
înapoiat în ţara ta din Apus, fă ce vei crede de 
cuviinţă; adună împotriva mea cea mai mare 
armată pe care o vei putea strânge; vino şi mă vei 
găsi totdeauna gata şi înarmat pentru bătălie. Şi îţi - 


i m -ni rin, 


EAN D a PL a rela pai pati - 


— POLE pp Ė 
a, a 


a aT 


RT m T F 


Li 


- PE a Pa 7 mau 


E 


spun asta nu numai pentru tine, ci şi pentru toţi cei 
faţă de care vei vrea să repeţi spusele mele; căci 
sunt născut pentru fapte războinice şi cuceriri de 
oraşe. 
După aceste cuvinte, de care îşi amintiră toată 
viaţa cei care le auziseră, prizonierii fură daţi în 
primire seniorilor de Metelin şi de Abydos, care se 
însărcinaseră cu tratativele şi le duseră la bun 
sfârşit. În acest timp oamenii împăratului îi 
conduseră până la galerele lor şi nu îi părăsiră 
decât în clipa când ridicară ancora. Flota îndreptă 
pânzele spre Metelin, unde ajunse fără accident. 
Cavalerii erau aşteptaţi acolo cu nerăbdare; au 
fost minunat de bine primiţi de soţia acelui senior, 
care fusese doamnă de onoare a împărătesei din 
Constantinopol şi care, în vremea aceea, auzise 
multe povestiri minunate despre Franţa. S-a simţit 
aşadar foarte onorată de a primi pe câţiva dintre 
cei mai nobili fii ai săi; a pus să le pregătească cele 
mai măreţe camere ale palatului şi, în acele 
camere, au găsit, în locul veşmintelor uzate şi 
mototolite, nişte haine de formă grecească lucrate 
din cele mai bogate stofe din Asia. Tocmai le 
îmbrăcaseră, când li se anunţă sosirea seniorului 
Jacques de Braquemont, mareşal de Rodos; venea 
să-i caute pe cavaleri spre a-i conduce în acea 
insulă, unde erau aşteptaţi de marele stareţ cu dor 
şi nerăbdare. Îşi luară deci rămas bun de la 
seniorul şi doamna de Metelin, care îi primise atât 
de curtenitor, şi porniră din nou pe mare. După o 
cursă de câteva zile ajunseră în port, iar pe țărm îi 
aşteptau, spre a le face onorurile cuvenite, 
principalii seniori din Rodos, buni cunoscători în- 


i e a e ae o a S ma a bi ee ai a i 


— POE pp 


SF pe ep e 


ao Pa, ai aia 


Pa ia | me € = mai 


i, 


materie de religie şi de fapte cavalereşti, căci 
purtau pe veşminte o cruce albă, în amintirea 
Patimilor şi susțineau, în fiecare zi, câte un nou 
asalt împotriva păgânilor. 

Marele maestru şi, după el, cei mai nobili dintre 
cavaleri îşi împărţiră cinstea de a-l primi pe contele 
de Nevers şi pe însoțitorii săi; le oferiră chiar bani, 
lucru de care aveau mare nevoie, şi Jean de Nevers 
primi, pentru el şi pentru prietenii lui, o sumă de 
treizeci de mii de franci, pentru care se îndatora 
singur faţă de marele stareţ, cu toate că aproape o 
treime fusese împărţită tovarăşilor săi. 

În vreme ce se aflau în oraşul Sfântul loan, 
aştepând galera de la Veneţia care trebuia să vină 
să-i ia, seniorul Guy de la Tremouille, senior de 
Sully, căzu bolnav şi muri. Se părea că moartea 
lăsa cu greu să-i scape aceşti oameni care se 
văzuseră atât de aproape de mormânt, încât aveau 
mai puţin drum de făcut pentru a cobori decât 
pentru a ieşi din el; mai înainte murise seniorul de 
Coucy şi iată că la rându-i seniorul de Tremouille 
închidea ochii spre a nu-i mai deschide. Cavalerii 
începură să creadă că vreun blestem apăsa asupra 
lor şi că niciunul nu era sortit să revadă pământul 
patriei; îndepliniră plini de tristeţe îndatoririle 
funerare faţă de acest prieten, a cărui moarte le 
scădea numărul la patru şi, depunându-l în biserica 
Sfântul loan din Rodos, urcară pe vasele venețiene 
care intraseră în port în vreme ce ei se achitau de 
această ultimă îndatorire. 

La plecare, pilotul primi ordin, pentru mai puţină 
oboseală şi pentru a da posibilitate contelui să 
viziteze ţinuturile dintre Veneţia şi Rodos, să facă 


era Preta aaa DB Dr Am a 


e a e 


E 


a ie, ai 


Po TA Fa mai 


|| 


escală în fiecare insulă. În felul acesta călătorii 
debarcară rând pe rând la Modon, la Corfu, la 
Leucade şi la Cefalonia; acolo rămaseră câteva 
zile, căci femeile din insulă li se părură atât de 
frumoase, încât le luară drept nişte nimfe sau nişte 
zâne, şi pentru care contele de Nevers şi tovarăşii 
lui folo- siră în daruri oferite acelor frumuseți, cea 
mai mare parte din aurul pe care li-l împrumutase, 
pentru o altă întrebuințare, fără îndoială, bunul 
stareţ al cavalerilor din Rodos. 

Cu destulă greutate au fost smulşi din acel rai; 
însă a trebuit în cele din urmă să se hotărască a-l 
părăsi, căci mai aveau încă multe ţinuturi de văzut 
înainte de a sosi la Veneţia. Se urcară din nou pe 
vasele lor, apoi navigară când cu ajutorul vântului, 
când cu al vâslelor, ajungând astfel la Raguza, la 
Zara şi la Parenzo; acolo, urcară pe corăbii mai 
uşoare spre a putea ajunge până la Veneţia, marea 
care o înconjoară nefiind destul de adâncă spre a 
purta galere mari. 

Sosind acolo, contele de Nevers găsi o parte din 
oamenii săi, pe care ducele şi ducesa îi trimisese 
să-l aştepte. În curând sosiră şi seniorii de Haugier 
şi de Helly, conducând restul suitei şi aducând cu 
ei furgoane încărcate cu veselă de aur şi de argint, 
cu veşminte de preţ şi cu lenjerie de tot felul. Jean 
de Burgundia porni deci la drum cu alaiul potrivit 
unui senior de rangul său şi sosi în Franţa mai 
degrabă ca un învingător decât ca un învins. 

La câtăva vreme după întoarcerea sa, muri, în 
castelul Halle, în al şaptezeci şi treilea an al vieţii, 
Filip Îndrăzneţul şi, prin această moarte, regența îi v 
reveni ducelui de Orleans. > 


— PE M 
a. a 


ka „sii aia 


T a Xa. za $+- 7 


Însă contele de Nevers ajunse duce de 
Burgundia. 

Unsprezece luni mai târziu muri şi ducesa, iar 
ducele de Burgundia deveni conte de Flandra şi de 
Artois, senior de Salins, palatin de Malines, de Alost 
şi de Talmund, adică unul din cei mti puternici 
prinți ai creştinătăţii. 


LUI 


cest eveniment avea să pună în adevărata lor 

lumină neînțelegerile care, până în acea zi, 

dezbinaseră cele două familii. Până atunci, 
respectul pe care îl impunea vârsta ducelui Filip şi 
prevederea pe care ducele Filip o căpătase de la 
această vârstă însăşi,  aruncaseră asupra 
dezbinărilor un lustru politic care avea să se 
şteargă; certurile particulare, duşmăniile de 
ambiţie personală, duşmăniile de iubiri şi de amor- 
propriu rănit, duşmăniile stăruitoare şi sângeroase, - 


Ir EEE EP im a A pm pp ai AI Er 


m NE mira | Ema În remitia, 


E Ba — gra kas | aa: i 


în sfârşit, aveau să-şi ridice capetele demascate şi 
să se lupte corp la corp ca doi atleți înverşunaţi. 
Fiecare simţea că viitorul era plin de nenorociri, că 
plutea în aer ceva îngrozitor şi că, atunci când ar 
izbucni furtuna, avea să plouă cu sânge. 

Şi cu toate astea niciunul nici altul din cei doi 
prinți nu dăduse încă dovezi publice de această 
ură. Ducele de Burgundia era reţinut în provinciile 
sale pentru a primi omagiul oraşelor; şi, fiind 
ocupat cu aceste griji, abia din când în când putea 
să-şi arunce asupra Parisului o privire plină de 
făgăduieli de răzbunare. 

Cât despre ducele de Orleans, nepăsător din fire 
cum era, nu se prea interesa de ce făcea ducele de 
Burgundia; iubirile sale cu Isabela recăpătaseră o 
nouă ardoare şi, în clipele de libertate ce-i mai 
rămâneau, îi plăcea să-şi susţină cu destulă 
competenţă părerile cu doctorii şi oamenii legii; 
apoi visa la mijlocul de a pune noi biruri. Acesta 
era aproape singurul fel de a se amesteca în 
cârmuirea ţării. 

Astfel că totul mergea din ce în ce mai rău în 
regat. Armistițiul cu Anglia nu mai era decât un 
cuvânt fără rost şi, în lipsa unei declaraţii de război 
făţiş şi genera, incursiunile pe cont propriu, 
îngăduite de cele două guvernări, însângerau când 
un punct al Angliei, când o provincie a Franţei. 
Câţiva nobili tineri din Normandia, avându-i în 
frunte pe seniorii de Martel, de la Roche-Guyon şi 
de Acqueville, fără să ceară voie nici regelui nici 
duce- lui de Orleans, se îmbarcară, în număr de 
două sute cincizeci, coborâră pe insula Portland şi 
o jefuiră; însă locuitorii, revenindu-şi din prima- 


i m -i rim 


EEN D a iiaea mpa - 


Pe ia F = maia. 


b | 


B 


E i i 


E Ba — e ai kas | aa: i 


groază şi văzând cât de puţin sunt, se întoarseră 
asupra lor, uciseră o parte şi făcură prizonieri 
restul. 

Bretonii, de partea lor, însă de astă dată cu 
încuviințarea consiliului regelui, încercară un nou 
atac care nu fu mai norocos; atacul era condus de 
seniorul Guillaume Duchâtel şi de seniorii de la 
Jaille şi de Châteaubriant; Guillaume Duchâtel fu 
UCIS. 

Atunci Tanneguy, fratele său, porni în fruntea a 
patru sute de gentilomi, debarcă în apropiere de 
Darmouth şi trecu totul prin foc şi sabie. Wilhelm, 
răzbunat, avu o hecatombă şi un rug. 

Totuşi războiul avea să izbucnească în curând şi 
încă de proporţii cu mult mai întinse. Un tânăr 
surghiunit englez venise să ceară azil la curtea 
Franţei; se numea Oven Glendor, se trăgea din 
vechii prinți de Wales şi era fiul lui loan de Wales 
care, legat prin frăţie de arme cu cavalerii francezi, 
pierise în serviciul regelui Carol; cerea ajutor 
împotriva lui Henric de Lancaster, şi acest apel la 
vechile duşmănii ale Franţei împotriva Angliei, 
avea prea multe ecouri în regat pentru a nu fi 
auzit. Se hotărî deci să se pregătească o flotă 
puternică în portul Brest, iar comanda unei 
expediţii compusă din opt mii de oameni să fie 
încredinţată tânărului conte de la Marche, pe cară 
l-am văzut luptând la Nicopole, alături de Jean de 
Burgundia. 

Englezii, informaţi de aceste pregătiri, hotărâră 
să le nimicească înainte de a fi terminate. 
Debarcară deci în apropiere de Guérande, pe care 
sperau să o ia prin surprindere; însă Clisson- 


i - =! i d = P- me; 


EEN D - PL a rela mpa - 


e irina îm e maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baa — gra kas | aa: i 


veghea; brațul său nu fusese dezarmat prin 
pierderea spadei de conetabil: îi mai rămânea a lui. 
La strigătul de alarmă pe care Îl scoase, Tanneguy 
Duchâtel alergă cu cinci sute de lăncieri şi, 
doborându-l cu o lovitură de secure pe contele de 
Beaumont, conducătorul expediției, îi sili pe englezi 
să se îmbarce, după ce prinsese sau ucisese 
jumătate din trupa lor. 

Între timp flota era gata să întindă pânzele; 
cavalerii se adunară; nu-l mai aşteptau decât pe 
şeful expediției. II aşteptară astfel în zadar vreme 
de cinci luni. Contele de la Marche uitase, în baluri, 
jocuri de cărţi şi de zaruri că trebuie să îmbrace o 
armură de luptă. 

Această expediţie eşuată a costat prea scump şi 
nu a dus la nimic altceva decât la a-i da prilej 
ducelui de Orleans de a pune noi biruri în tot 
regatul. 

De astă dată, ducele de Burgundia, pe care unii l- 
a fi putut crede adormit, s-a trezit pentru a porunci 
supuşilor lui să nu plătească. 

Ducele de Orleans, care nu avea niciun mijloc de 
execuţie în provinciile ducelui de Burgundia, se 
răzbună pe el  căsătorind-o pe  domnişoara 
d'Harcourt, verişoara regelui, cu ducele de 
Gueldre, duşman de moarte al ducelui de 
Burgundia. Lovitura îşi făcu pe deplin efectul; chiar 
în ziua căsătoriei, un crainic intră în sala ospăţului 
şi, în faţa tuturor comesenilor, îl provocă pe ducele 
de  Gueldre în numele contelui Antoine de 
Burgundia, care trebuia să moştenească ducatul 
Limbourg. Ducele de Gueldre se ridică, îşi dezbrăcă 
haina de nuntă, o dădu crainicului pentru a-i face+ 


i m -ni rim 


EAN D a iiaea pi - 


PP a l F a maia 


H | 


B 


E i i 


E Baia — gra kas | aa: i 


cinste, şi primi provocarea. 
Aşadar, şi de această parte se aprinse războiul. 
Tuturor semnelor pământeşti începeau să li se 
alăture prevestirile cereşti. Într-o zi pe când, în 
pădurea Saint-Germain, regina se plimba în litieră 
iar ducele călare, izbucni deodată o mare furtună; 
regina deschise portiera şi îi făcu loc iubitului; abia 
intrase că un trăsnet ucise calul de pe care abia 
descălecase. Văzând şi auzind acestea, caii de la 
litieră se speriară, se îndreptară cu trăsura spre 
Sena şi erau să se azvârle odată cu ea, când 
şleaurile se rupseră ca prin minune, iar caii se 
repeziră în râu ca şi când i-ar fi împins un demon. 

Evlavioşii  văzură în acest accident un 
avertisment al  Providenţei; îndemnat de ei, 
duhovnicul ducelui de Orleans îi vorbi cu tărie şi 
sinceritate,  dezaprobând viaţa  desfrânată şi 
antireligioasă pe care o ducea. Ducele recunoscu 
că este plin de păcate, făgădui să se pocăiască şi, 
ca dovadă a convertirii sale, aduse la cunoştinţă, 
prin sunete de trompetă, că avea să-şi plătească 
datoriile; drept urmare, fixă o zi creditorilor săi 
spre a se prezenta la palat 

După mărturia călugărului de la Saint-Denis, opt 
sute se prezentară în ziua stabilită, aducând notele 
de plată cu toate sumele datorate; dar trecuseră 
şapte zile de când cu întâmplarea de la Saint- 
Germain, cerul devenise din nou de un albastru 
azuriu Şi ultimul nor luase cu el ultima remuşcare a 
ducelui; în consecință, casieria era închisă. 
Creditorii începură să strige în gura mare, 
declarând că nu vor pleca până nu li se va plăti; 
însă li se răspunse că întrunirile erau interzise şi- 


i Li e Tae par, 


EEN D a PL a la pai pati - 


E 


e irina îm e maia. 


Y 


că, dacă nu se retrăgeau ciât mai repede, vor fi 
chemaţi soldaţii care vor şti ei cum să-i împrăştie. 
Cu toate astea, aceleaşi persoane care îi 
făcuseră reproşuri ducelui de Orleans, se folosiră 
de o revenire a minţii pentru a i le face regelui. | se 
aduse la cunoştinţă că aurul particularilor şi aurul 
statului se topeşte în mâinile ducelui şi ale reginei, 
ca într-un creuzet. | se spuse să-şi deschidă 
urechile şi el auzi strigătele poporului. | se spuse să 
deschidă ochii şi văzu că mizeria poporului 
pătrunsese până şi în palatul său. Mai luă în grabă 
câteva informaţii şi află lucruri nemaiauzite; trimise 
s-o cheme pe guvernanta copiilor săi şi ea îi 
mărturisi că deseori tinerii prinți erau lipsiţi de cele 
trebuincioase şi câteodată nu ştiuse ce să le dea să 
mănânce şi cu ce să-i îmbrace. Îl chemă pe ducele 
de Acvitania şi copilul veni pe jumătate gol şi 
spunând că-i este foame. Atunci regele scoase un 
suspin adânc, căută bani spre a-i da guvernantei şi 
negăsind, îi încredinţă o cupă de aur din care bea 
el spre a se duce s-o vândă. 

Odată cu o licărire de rațiune, îi reveni şi o 
fărâmă de energie sărmanului nebun. Porunci să se 
întrunească un consiliu general, spre a-şi da 
părerea asupr celui mai nimerit mijloc de a lecui 
boala Statului; apoi, fără a spune nimănui nimic, 
puse să i se scrie ducelui de Burgundia pentru a-l 
invita să ia parte la consfătuire. Era tot ce aştepta 
acesta. 

A doua zi, plecă din Arras cu opt sute de oameni 
şi se îndreptă spre Paris. 


e irina îm Te maia. 


b | 


F 


— rw 


Sosind la Louvres**, primi nişte scrisori care îl 
anunțau că ducele de Orleans şi regina, aflând de 
sosirea sa, părăsiseră Parisul spre a se duce la 
Melun şi de acolo la Chartres, lăsându-i vorbă 
prinţului Ludovic de Bavaria să-l aducă în acel oraş 
pe ducele de Acvitania, delfin de Vienne”. Cu toată 
urgenţa acestor veşti, ducele era atât de obosit, 
încât se opri pentru a dormi câteva ore. A doua zi, 
în zori, plecă spre Paris, însă ajunse prea târziu; 
delfinul plecase. 

Atunci ducele de Burgundia, fără să descalece 
sau să se răcorească, îşi porni calul la galop şi 
porunci oamenilor lui să-l urmeze. Străbătu astfel 
Parisul în toată lungimea, o luă pe drumul spre 
Fontainebleau şi îl ajunse pe delfin între Villejuif şi 
Corbeil. Tânărul prinţ era însoţit de unchiul său 
Ludovic de Bavaria, de marchizul de Pont, de 
contele de Dammartin, de Montaigu, mare 
şambelan al casei regale şi de mai mulţi alţi 
seniori; în litiera sa şi alături de el, se aflau sora sa 
Jeanne şi doamna de Preaux, soţia monseniorului 
de Bourbon. Ducele de Burgundia se apropie de 
portieră, se plecă în faţa delfinului şi îl rugă să se 
întoarcă la Paris, spunându-i că avea să-i 
vorbească despre unele lucruri care îl priveau 
îndeaproape; atunci prinţul Ludovic, văzând că 
dorinţa ducelui de Acvitania era într-adevăr să se 
înapoieze cu Jean de Burgundia, aşa cum îl ruga 
acesta, înaintă şi îi spuse: 

— Senior duce, lăsaţi-l pe monseniorul de 
Acvitania, nepotul meu, să meargă lângă regina 


3+34-Localitate în apropiere de Paris. (N.T.). 
3535-Nume dat prinţului moştenitor al Franţei. (N.T.). 


N ia îm Te maia. 


b | 


B 


— rw 


e Ba — gra kas | aa: i 


mamă şi lângă monseniorul duce de Orleans, 
unchiul său; căci merge cu învoirea regelui, tatăl 
său. 

Zicând acestea, ducele Ludovic le interzise 
tuturor să se întoarcă din drum şi porunci vizitiului 
să plece mai departe. Urma deci să-şi reia drumul, 
când ducele de Burgundia însuşi luă caii de 
căpăstru, îi întoarse cu faţa spre Paris şi, trâgând 
sabia: 

— Pe viaţa ta, îi zise vizitiului, porneşte şi cât mai 
repede! 

Vizitiul, tremurând de frică, porni caii la galop; 
trupa ducelui înconjură litiera şi, în vreme ce 
ducele de Acvitania se îndrepta spre capitală, 
însoţit de unchiul său Ludovic de Bavaria, care nu 
voise să-l părăsească, ducele de Bar, contele de 
Dammartin şi marchizul de Pont ajungeau la 
Corbeil şi povesteau ducelui de Orleans şi reginei 
tot ce se întâmplase. 

Această acţiune dădea o măsură de ceea ce 
putea îndrăzni ducele de Burgundia. Astfel că 
ducele şi regina, care abia se aşezaseră la masă, 
îşi întrerupseră cina şi, urcând în trăsură, plecară în 
mare grabă spre Melun. Cât priveşte pe ducele de 
Burgundia, acesta găsi la porţile Parisului pe regele 
Navarrei, pe ducele de Berry, pe ducele de 
Bourbon, pe contele de la Marche, precum şi mai 
mulţi alţi seniori, şi o mulţime de burghezi ce îi 
ieşiseră înainte, lăudând mult această îndrăzneală 
şi bucurându-se cu toţii că îl revăd pe tânărul duce, 
delfinul lor. Atunci, ducele de Burgundia, care se 
afla la portieră împreună cu cei doi fraţi ai săi, 
porunci să se meargă la pas, atât de mare era- 


i m -i ri 


EEN D a PL a la pi Matia - 


Pe irina F Te maia. 


H | 


B 


E rw 


E Ba — gra kas | aa: k 


mulțimea, şi veni în felul acesta până la castelul 
Luvru, unde fu găzduit delfinul. Ducele de 
Burgundia rămase lângă el, spre a face în jurul 
prințului o pază sigură şi bună. 

Supravegherea era cu atât mai uşoară pentru 
ducele de Burgundia, cu cât la porunca sa şi a 
fraţilor săi, soseau din toate părţile ostaşi, venind 
din provinciile lor; după câteva zile, el se văzu deci 
în fruntea unei armate de aproape şase mii de 
oameni, toţi devotați lui, fiind comandaţi de 
contele de Cleves şi de episcopul de Liege, căruia i 
se zicea Jean Fără-Milă. 

Ducele de Orleans, de partea sa, nu-şi pierduse 
nici el vremea; trimisese crainici în toate ducatele 
şi comitatele cu ordin către căpitanii lui să 
recruteze cât mai mulţi oameni cu putinţă şi să-i 
aducă în cea mai mare grabă. În curând îl văzu 
venind pe seniorul de Harpedanne cu oamenii din 
Boulonnais; pe ducele de Lorena cu cei din 
Chartres şi din Dreux şi, în sfârşit, pe contele de 
Alençon cu cavalerii şi ostaşii din Orleans. 

Toate aceste mişcări de trupe erau foarte 
împovărătoare pentru poporul sărac din 
împrejurimile Parisului. Soldaţii celor două partide 
străbăteau ţinuturile Brie şi Île-de-France, jefuind şi 
pustiind totul. Cei ai ducelui de Orleans luaseră 
drept stindard bastonul noduros din care prinţul îşi 
făcuse deviza la turnir, cu aceleaşi cuvinte: „Ofer 
provocarea!”, iar burgundezii, de partea lor, aveau 
pe stindard rindeaua ducelui Jean şi luaseră drept 
cuvânt de ordine: „O primesc!”. 

Cele două trupe se aflau deci faţă în faţă; şi cu 
toate că între prinți nu avusese loc nicio declaraţie - 


i m -i rim 


EAN D a PL a la pi - 


era Preta aaa DB Br Am 


— POE pp 


A. 


e aT 


E 


a ie, ai 


PE a Pa V-au 


Li 


oficială, orice om cu judecată îşi dădea bine seama 
că era de ajuns o ceartă particulară între doi 
soldaţi pentru a aduce o ciocnire între cele două 
armate şi un război civil în toată Franţa. 
Această stare ţinea de câtva timp. Când ducele 
de Orleans hotărî s-o facă să înceteze printr-un 
demers îndrăzneţ. În consecinţă, dădu ordin 
armatei să pornească spre Paris. Ducele de 
Burgundia se afla la palatul său Artois, când fu 
anunţat că duşmanul lui înainta cu toată armata. 
Se înarmă numaidecât, sări pe calul de luptă, 
alergă la palatul Anjou unde îl găsi pe regele 
Siciliei, pe ducii de Berry şi de Bourbon şi pe mai 
mulţi alţi prinți şi seniori din consiliul regelui, le 
aduse la cunoştinţă că nu el era acela care începe 
ostilitățile şi, trecând în fruntea trupelor, le instală 
în ordine de bătaie în faţa Montfaucon-ului. 

Văzându-l pe duce şi pe soldaţi străbătând astfel 
în mare galop străzile Parisului, burghezii rămaseră 
adânc tulburaţi. Ducele de Orleans, prin jafurile ce 
le făcuse, imprimase o asemenea pecete de 
zgârcenie asupra guvernării sale, încât începu să 
circule zvonul că se întorcea la Paris ca să-l prade. 
Numaidecât, întreaga comunitate a oraşului se 
ridică în masă şi alergă la porţi; studenţii coborâră 
înarmaţi de la Universitate; dărâmară mai multe 
case din mahalale şi aduseră pietrele în mijlocul 
drumului spre a face baricade; în sfârşit au fost 
luate toate măsurile pentru a-i da o mână de ajutor 
ducelui de Burgundia şi a-l înfrunta pe ducele de 
Orleans. 

În momentul acela trecură prin faţa lucrătorilor 
regele Siciliei, ducele de Berry şi de Bourbon; se- 


BET ei A Lot ae pol e E mei Seri, ob E ap z tai Pie Pia 


E a l F a fr muia 


b | 


B 


E i i 


duceau la ducele de Orleans spre a-l informa 
despre măsurile pe care Parisul le luase în privința 
sa şi a-l ruga să evite orice vărsare de sânge. 
Ducele răspunse că nu el ci vărul său Jean 
începuse ostilitățile, răpindu-i mamei sale pe 
tânărul duce de Acvitania; că, de altfel, era gata să 
asculte orice propunere rezonabilă şi ca dovadă îşi 
întrerupea înaintarea. Într-adevăr, îşi cantonă 
oamenii la Corbeil şi în jurul podului Charenton, o 
conduse pe regină la Vincennes, iar el se retrase în 
castelul Beauté”, 

Tratativele începură numaidecât şi ţinură opt 
zile, la capătul cărora căzură la înţelegere; cei doi 
duci conveniră ca fiecare să dea drumul trupelor, 
iar în ce priveşte pretenţiile lor să se bizuie pe 
hotărârea pe care o va lua consiliul regelui. Jurară 
pe evanghelie şi unul şi altul, iar concedierea 
trupelor semnală începutul aducerii la îndeplinire. 

De îndată ce Parisul se văzu scăpat de soldaţii 
celor două partide, regina se hotărî să-şi facă 
intrarea; a constituit o mare sărbătoare pentru 
capitală această dovadă de încredere pe care 
doamna Isabela o arăta supuşilor săi, venind din 
nou să locuiască în mijlocul lor; întreaga populaţie 
îi ieşi cu multă bucurie în întâmpinare. Regina se 
afla în prima trăsură suspendată ce se construise 
până atunci şi pe care i-o dăruise ducele de 
Orleans; doamnele urmau în litiere; cei doi duci 
împăcaţi veneau călare, ţinându-se de mână şi 
purtând fiecare deviza adversarului său. După ce o 
conduseră pe doamna Isabela la palatul regelui, 


3*36-Veche reşedinţă regală, între Nogent şi Vincennes. (N.T.). 


a Pe Pra a eee 


e a e 


— POLE pp Ė 


amândoi plecară la catedrala Notre-Dame, se 
împărtăşiră cu aceeaşi ostie ruptă în două, se 
îmbrăţişară în faţa altarului şi, pentru o mai mare 
dovadă de împăcare şi de încredere, ducele de 
Burgundia ceru ducelui de Orleans găzduire pentru 
noaptea aceea. Ducele de Orleans îi oferi atunci 
jumătate din propriul său pat; Jean de Burgundia 
primi. Poporul, totdeauna înşelat de aparente, îi 
reconduse stigând „Ura!” până la noul palat al 
ducelui de Orleans, care se afla în spatele palatului 
Saint-Paul. 

Cei doi bărbaţi, care cu opt zile mai înainte 
mergeau unul împotriva altuia sub stindarde opuse 
şi îmbrăcaţi în armuri de război, intrară în palat 
ţinându-se de braţ, ca doi prieteni care se revăd 
după o lungă absenţă. 

Acolo găsiră pe ducii de Berry şi de Bourbon, 
unchii lor, cărora nu le venea să-şi creadă ochilor şi 
urechilor. Ducele de Burgundia le confirmă din nou 
sinceritatea împăcării, iar ducele de Orleans le 
spuse că nicio zi nu i se păruse vreodată atât de 
frumoasă ca aceea care avea să se sfârşească. 

Cei doi prinți, rămaşi singuri, continuară să se 
plimbe vorbind. Li se aduse vin aromat pe care îl 
băură schimbând cupele. Ducele de Burgundia mai 
cu seamă era de o nepăsare uluitoare. El lăudă 
mult felul cum era aranjat dormitorul, examină cu 
o atenţie migăloasă tapiseriile şi portierele şi, 
arătând cu degetul o cheiţă ce deschidea o uşă 
tăinuită, îl întrebă râzând dacă nu cumva era 
intrarea la apartamentele doamnei Valentina. 

Ducele de Orleans trecu repede între Jean de 
Burgundia şi tapiserie şi, punând mâna pe cheie îi- 


E ia îm = maia 


b | 


B 


— rw 


e Ba — gra ea > => Îi i 


zise: 

— Nici gând, bunul meu văr; dimpotrivă, îi este 
cu totul oprit să intre acolo; această uşă este a 
unui oratoriu unde îmi fac rugăciunile secrete. 
Apoi, râzând şi ca din nebăgare de seamă, 
scoase cheia din broască, se jucă un timp cu ea, 
fără a părea nici măcar să ştie ce obiect ţinea în 
mână; în cele din urmă, punând-o într-unul din 
buzunarele tunicii, cu un aer distrat foarte firesc: 

— Ce-ar fi să ne culcăm, vere? zise el. 

jean de Burgundia nu răspunse decât 
desprinzându-şi cordeluţa de aur de care era 
atârnat pumnalul şi punga ăi punând aceste 
obiecte pe un fotoliu. Cât despre ducele de 
Orleans, acesta începu să se dezbrace şi, întrucât 
termină mai repede decât vărul său, se aşeză în 
pat cel dintâi, lăsând marginea, adică locul de 
onoare, ducelui de Burgundia, care nu întârzie să-l 
ocupe. 

Cei doi prinți mai vorbiră câtva timp despre 
război şi despre dragoste; apoi, în sfârşit, ducele 
jean păru că simte nevoia să cedeze somnului; 
ducele de Orleans încetă deci să mai vorbească, îl 
mai privi câtva timp, cu un aer binevoitor, pe vărul 
său, care adormise destul de repede, apoi, făcând 
semnul crucii, murmură câteva rugăciuni şi închise 
ochii la rândul lui. 

După o oră de nemişcare, ochii ducelui Jean se 
deschiseră; întoarse uşor capul înspre vărul său: 
acesta dormea ca şi când toţi îngerii din cer ar fi 
vegheat asupra lui! 

După ce se asigurase că somnul acestuia nu era 
prefăcut, se ridică încet pe coate, scoase un picior, - 


A Li eenn "tal, -m 


EAN Da - PL a rela pai Moti - 


Pe irina F Te maia. 


b | 


B 


— rw 


apoi altul, căută podeaua cu vârful piciorului, apoi 
după ce o atinse, strecură restul corpului afară din 
pat, se duse spre fotoliul pe care ducele de Orleans 
îşi aşezase hainele, scotoci în tunică, scoase de 
acolo cheiţa pe care vărul său o ascunsese, luă 
lampa de pe masa unde o pusese valetul, merse 
fără zgomot şi oprindu-şi răsuflarea până la uşa 
tăinuită, vâri cu prevedere cheia în broască: uşa se 
deschise şi ducele intră în cabinetul misterios. 

O clipă după aceea, ieşi de-acolo palid şi cu 
sprâncenele încruntate, se opri câtva timp ca 
pentru a chibzui ce avea de făcut, întinse mâna 
spre a lua pumnalul pe care-l pusese pe fotoliu, 
dar, schimbându-şi hotărârea, puse lampa pe 
masă. La zgomotul pe care-l făcu în această din 
urmă mişcare, ducele de Orleans se trezi: 

— Ai nevoie de ceva, dragă vere? îl întrebă pe 
Jean de Burgundia. 

— Nicidecum, monseniore, răspunse acesta; dar 
lampa mă împiedica să dorm şi m-am sculat să o 
sting. 

Zicând acestea, stinse lampa şi, îndreptându-se 
spre pat, se culcă din nou. 


00 


n yr du a Sa 
TF Îi -a ë 


e scurseseră câteva luni de la noaptea aceea de 
împăcare, când, în seara de 23 noiembrie 1407, 
doi călăreţi se opriră în faţa casei care avea o 
„statuetă a Sfintei-Fecioare, din strada Barbette; se 
= uitară în jurul lor spre a-şi da mai bine seama unde 
se aflau, iar unul din ei spuse celuilalt: 
— Aici e. 
Fi Atunci descălecară, îşi lăsară caii sub umbra pe 
care o forma un şopron cu acoperişul în pantă, 
legară frâiele de stâlpii care îl susțineau şi se 
plimbară în tăcere pe sub boltă. O clipă după aceea 


sosiră alţi doi călăreţi, părură să se dedea la E 


Po a Fa fc aani 


H | 


B 


E i i 


E Baa — e ai ea e = Îi i 


aceeaşi cercetare, descălecară ca şi cei dintâi şi 
văzând armurile de oțel strălucind în umbră, se 
duseră să-i întâlnească pe cei ce le purtau. Nu 
trecuseră nici zece minute când se auzi zgomotul 
unor nou sosiți; în sfârşit, după o jumătate de oră, 
mica trupă care se mărise treptat, număra 
optsprezece persoane. 

Se adunaseră cu toții de vreun sfert de oră, când 
se auzi în susul străzii galopul unui singur cal. În 
momentul în care călăreţul trecea prin faţa casei 
cu statueta, se auzi un glas ce venea din hangar: 

— Tu eşti, Courteheuse? 

— Eu sunt, răspunse călăreţul strunindu-şi scurt 
calul. Cine mă strigă, prieten sau duşman? 

— Prieten, zise cel care părea şeful trupei, ieşind 
din umbra unde era ascuns şi apropiindu-se de 
Thomas de Courteheuse. Ce se aude, suntem 
gata? 

Şi îşi sprijini mâna pe gâtul calului. 

— Ah! Tu eşti, Raoullet d'Octouwville! răspunse 
călăreţul. Bine! Eşti aci cu toţi oamenii? 

— Da, şi te aşteptăm de mai bine de o jumătate 
de oră. 

— A avut loc o întârziere a ordinului; cred că în 
momentul trecerii la acţiune, i-a lipsit curajul. 

— Cum aşa? Nu cumva renunţă la plan? 

— Nicidecum. 

— Şi bine face; căci l-aş lua pe socoteala mea. N- 
am uitat că ducele, trăsnească-l Dumnezeu, mi-a 
luat, în timpul guvernării lui, funcţia de şef al 
aprovizionării, cu care mă învestise regele la 
stăruința răposatului Filip de Burgundia. Sunt 
normand, senior Thomas, şi ura nu-mi trece aşa- 


i - = i Ea P- e; 


EAN D a aera a - 


E irina F Te maia. 


b | 


B 


E rw 


uşor; poate aşadar să fie sigur pe două lovituri de 
pumnal, ţi-o garantez; prima, pentru făgăduiala pe 
care i-am făcut-o ducelui şi a doua pentru 
jurământul ce mi l-am făcut mie însumi. 

— Rămâi cu aceleaşi bune dispoziţii, viteazule 
vânător, căci vânatul a fost ademenit şi peste un 
sfert de oră ţi-l aduc. 

— Atunci, du-te!... zise Raoullet lovind cu latul 
palmei crupa calului, care porni la galop. 

După care intră sub hangar. 

Să lăsăm călăreţul să-şi continue drumul şi să 
intrăm în locuinţa particulară a reginei. 

Era o casă frumoasă pe care o cumpărase de la 
seniorul de Montaigu şi în care se retrăsese atunci 
când regele, într-un acces de nebunie, îi rănise 
mâinile cu spada. Din clipa aceea, ea nu mai 
intrase în palatul Saint-Paul decât în ocazii 
solemne, şi nu rămânea acolo decât timpul strict 
necesar convenienţelor; acest lucru, de altfel, îi 
dădea mai multă libertate pentru iubirile sale cu 
ducele. 

In seara aceleiaşi zile, regina se afla deci la 
locuinţa sa ca de obicei, dar stătea în pat din 
pricina unei naşteri înainte de termen în urma 
căreia copilul nu trăise. Ducele de Orleans stătea la 
căpătâiul ei, şi tocmai li se servise o cină pe care 
convalescenţa bolnavei o făcuse foarte veselă, 
când Isabela, privindu-şi iubitul cu nişte ochi în 
care revenirea sănătăţii făcea să strălucească 
dragostea: 

— Frumosul meu duce, îi zise ea, va trebui, 
atunci când voi fi pe deplin sănătoasă, să-mi 
serveşti într-o seară o cină în palatul dumitale, cum - 


ni pat oii ra Pl E pi S, E trai, a ear aa i ea bi e a 


ţi-am servit eu una în locuinţa mea, după care, am 
să cer de la dumneata o favoare. 

— Spune că-mi vei da o poruncă, frumoasa mea 
Isabela, răspunse ducele; şi poţi adăuga că o voi 
îndeplini în genunchi. 

— Nu fi chiar atât de sigur, Orleans, urmă regina 
privindu-l, de astă dată, cu un aer de îndoială; mi-e 
tare teamă că atunci când vei cunoaşte obiectul 
cererii mele ai să mă refuzi categoric. 

— Nu poţi să-mi ceri nimic care să-mi fie mai 
scump decât viaţa şi ştii bine că viaţa mea ea 
dumitale. 

— A mea... şi a Franţei; fiecare are dreptul să-şi 
ceară partea, lucru pe care nu se dau în lături să-l 
facă doamnele de la curtea mea. 

Ducele de Orleans zâmbi. 

— Gelozie? zise el. 

— O, nu, curiozitate şi nimic altceva; or, cum 
sunt foarte curioasă, aş dori să intru într-un anumit 
cabinet vecin cu dormitorul monseniorului duce de 
Orleans şi unde se spune că a pus să i se facă 
portretul tuturor iubitelor sale. 

— Şi ai vrea să ştii?... 

— Dacă sunt în bună tovărăşie, atâta tot. 

— Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, Isabela mea, le- 
ai vedea singură, aşa cum eşti în inima şi pe inima 
mea. 

La aceste cuvinte, scoase de la piept portretul pe 
care i-l dăduse regina. 

— O! lată o dovadă la care nu mă aşteptam. 
Cum! 

Mai ai încă acest portret? 
— Care nu mă va părăsi până la moarte. 


e irina îm e maia. 


b | 


B 


— rw 


e Ba — gra kas | aa: i 


— Nu vorbi despre moarte, monseniore; la auzul 
acestui cuvânt mi-a trecut un fior ciudat prin vine 
şi un fel de ceață prin fața ochilor. Vai! Cine intră? 
Cine vine? Ce vrea? 

— Este seniorul Thomas de Courteheuse, 
cameristul regelui, care cere să-i vorbească 
monseniorului duce, răspunse  pajul care 
deschisese uşa. 

— Îi dai voie să intre, frumoasa mea regină? 
întrebă ducele de Orleans. 

— Da, desigur; dar ce vrea? Tremur toată. 

Seniorul Thomas intră. 

— Monseniore, spuse el înclinându-se, regele vă 
cheamă să veniţi neîntârziat, căci vrea să vă 
vorbească în grabă despre nişte lucruri care vă 
privesc în mare măsură pe amândoi. 

— Spune-i regelui că te urmez, răspunse ducele. 

Thomas încălecă, plecă în galop şi aruncă aceste 
cuvinte trecând prin faţa casei cu statueta 
Fecioarei: 

— La pândă, Raoullet! Se apropie vânatul! 

Apoi dispăru. 

Numaidecât, o mişcare nelămurită se făcu sub 
hangar; se auzi izbirea fierului de fier, căci fiecare 
încăleca; apoi zgomotul încetă în curând şi totul 
reintră în tăcere. 

După câteva minute, tăcerea fu întreruptă de 
sunetele unui glas plăcut care venea dinspre 
strada Templului şi care cânta un mic poem de 
Froissart; o clipă mai târziu, putu fi văzut şi 
cântâreţul, care era precedat de doi valeţi ce 
purtau făclii; în faţa lor mergeau doi scutieri călare 
pe acelaşi cal, iar în urma cântăreţului veneau doi 


i m -i rim, 


EEN D a PL a rela mp o - 


% ki 


— PE M 
a. a 


E irina l F Te maia. 


b | 


B 


E rw 


E Baia — e ai kar | aa: i 


paij şi patru oameni înarmaţi; era îmbrăcat cu o 
haină lungă de damasc negru, călărea un catâr 
care mergea la pas şi se juca aruncându-şi mânuşa 
în sus şi prinzând-o cu mâna. 

Ajungând la o oarecare depărtare de hangar, 
calul celor doi scutieri necheză; un alt nechezat 
porni din hangar şi răspunse ca un ecou. 

— Cine e acolo? întrebară scutierii. 

Nimeni nu răspunse. 

Atunci îmboldiră calul cu genunchii şi acesta se 
cabră; îl înţepară cu pintenii şi se repezi în galop ca 
şi când ar fi alergat printre flăcări. 

— Ţine-te bine, Simon, strigă cântăreţul râzând 
de această întâmplare, şi anunţă-mă la rege; căci 
dacă ai să alergi tot aşa, o să ajungi cu un sfert de 
oră înaintea mea. 

— El este! zise un glas ce porni din hangar. 

Şi vreo douăzeci de oameni călări se repeziră în 
stradă; unul din ei merse drept la duce, strigând: 

— La moarte! La moarte! 

Apoi dădu o lovitură cu securea care îi tăie mâna 
de la încheietură. 

Ducele scoase un geamăt puternic, strigând: 

— Ce este asta? Şi cine îndrăzneşte să mă atace? 
Eu sunt ducele de Orleans. 

— Pe el îl căutăm şi noi, răspunse acelaşi om 
care îl lovise mai înainte. 

Şi dându-i o a doua lovitură de secure, îi despică 
toată partea dreaptă a capului, de la frunte până 
aproape de bărbie. Ducele de Orleans scoase un 
suspin şi căzu. 

Totuşi se mai ridică o dată pe genunchi; dar 
atunci, toţi năvăliră asupra lui, fiecare lovind cu- 


i - = i Ba P- me; 


EEN D a PL a la piata - 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


— rw 


e Bia — e ai ka= | aa: i 


câte o armă diferită, unii cu spada, alții cu ghioaga, 
alții cu pumnalul; un paj german care vru să-l 
apere pe duce, căzu peste el rănit de moarte, iar 
loviturile se împărţiră între copil şi stăpân; celălalt 
paj, uşor atins de o lovitură de spadă, se refugie 
cerând ajutor într-o prăvălioară din strada 
Trandafirilor. Soţia unui cizmar deschise fereastra 
şi, văzând douăzeci de oameni care loveau doi, 
strigă după ajutor.; j 

— Tacă-ţi gura!... îi răspunse unul din asasini. 

Şi cum femeia continua, el luă o săgeată din 
tolbă şi ochi; săgeata porni şi se înfipse în oblonul 
pe care aceasta îl ţinea întredeschis. 

Printre ucigaşi se afla un bărbat al cărui cap era 
acoperit cu o glugă roşie ce îi ascundea faţa; 
acesta nu lovea, însă privea cum se loveşte. Când 
îl văzu pe duce nemişcat, luă o făclie şi, 
apropiindu-i-o de faţă: 

— E bine, zise el; a murit. 

În acelaşi timp, aruncă făclia pe o grămadă de 
paie ce se afla lângă casă; flacăra se întinse cu 
repeziciune; atunci sări pe cal, strigând: „Foc!” şi 
porni în galop, luând-o pe strada ce ducea spre 
grădinile palatului Artois. Însoţitorii lui îl urmară, 
strigând ca şi el: „Foc! Foc!” şi aruncând în urma 
lor bucăţi de fier cu vârfuri ascuţite pentru a nu 
putea fi urmăriţi. 

Între timp calul celor doi scutieri se potolise şi 
călăreţii reuşiseră să-l facă să se întoarcă spre 
locul unde fusese cuprins de o atât de mare frică; 
la înapoiere însă zăriră catârul ducelui de Orleans 
care alerga fără stăpân; crezură că-l azvârlise din 
şa şi, apucându-l de căpăstru, îl conduseră în faţa - 


i - = i d = P- e; 


xn" A a PL ala pai Mat - 


Pe irina F Te maia. 


b | 


B 


— rw 


hangarului. 

Acolo, la lumina focului, îl văzură pe duce întins 
pe jos; lângă el se afla mâna tăiată şi, în pârâiaşul 
de alături, o parte din ţeasta capului. 

Atunci, alergară în goana mare la locuinţa reginei 
şi, ţipând cât îi ţinea gura, intrară în casă, palizi şi 
smulgându-şi părul. Îl conduseră numaidecât pe 
unul din ei în camera doamnei Isabela, care îl 
întrebă ce s-a întâmplat. 

— O nenorocire grozavă, zise el; ducele de 
Orleans a fost ucis în strada Barbette, în faţa 
locuinţei mareşalului de Rieux. 

Isabela se îngălbeni îngrozitor; apoi, luând cu o 
mână o pungă plină cu aur, care se afla sub pernă, 
şi cu cealaltă braţul omului: 

— Vezi punga asta? îi zise ea; ei bine, dacă vrei, 
va fi a ta. 

— Ce trebuie să fac? întrebă scutierul. 

— Trebuie să alergi lângă stăpânul tău, înainte 
ca altcineva să ridice corpul, ai înţeles? 

— Da; şi apoi? 

— Şi apoi îi vei smulge un portret de-al meu, pe 
care îl poartă la piept. 


i ap di d Sa 
"F Îi -3 ë 


LUI 


cum va trebui ca cititorul, dacă va vrea să ne 
urmărească, să străbată împreună cu noi 
intervalul de zece ani care se scursese între 
asasinatul ducelui de Orleans şi epoca în care 
reluăm această cronică. Zece ani, care cuprind 
atâta loc în viaţa omului, nu sunt decât un pas în 
mersul timpului. Nădăjduim deci că reflectând la 
greutatea de a spune totul în spaţiul în care ne-am 
închis, ni se va ierta această lipsă pe care, de 


altfel, o vom completa într-o zi, în marea muncă pe ~" 


era Preta oaia DB Dr Am a 


— POE a 


a. 


E a e 


E 


a ie, ai 


- PE a Pa fm 


Li 


care ne propunem să o îndeplinim în legătură cu 
istoria noastră, presupunând totuşi că publicul ne 
va încuraja să o ducem până la capăt 

Ne aflam aşadar la sfârşitul lunii mai 1417, când, 
către ora şapte dimineaţa, gardul mobil de fier 
care închidea poarta Sfântul Anton se ridică şi lăsă 
să iasă din Paris o mică trupă de călăreţi care o 
luară numaidecât pe drumul spre Vincennes. Doi 
bărbaţi mergeau în fruntea acestei cavalcade, iar 
ceilalţi, care păreau să facă parte mai degrabă din 
suita decât din tovărăşia lor, mergeau mai în urmă, 
la o distanţă de câţiva paşi, potrivindu-şi mersul cu 
dovezi vădite de respect, după al celor două 
personaje, despre care vom încerca să dăm o idee 
cititorului. 

Cel care ţinea dreapta drumului călărea o 
catârcă spaniolă învățată să meargă în buiestru, şi 
care părea că ghiceşte slăbiciunea stăpânului, atât 
de domol şi uniform îi era pasul. Într-adevăr, 
călăreţul, care nu avea de fapt decât patruzeci şi 
nouă de ani, părea bătrân şi mai cu seamă 
suferind; de altfel, încrederea în animalul său era 
aşa de mare încât îi lăsa frâul liber din când în 
când, pentru a-şi cuprinde, printr-o mişcare 
nervoasă, capul între mâini. 

Cu toate că aerul dimineţii era încă rece, şi o 
uşoară ceaţă cobora peste câmpie, gluga o ţinea 
atârnată de arcada din dreapta şeii şi nimic nu-i 
ocrotea fruntea de roua ce se vedea picurând pe 
buclele-i rare ale părului alb, care coborau de la 
tâmple de-a lungul feţei slabe, palide şi pline de de 
tristeţe. Departe de a părea stânjenit de răcoarea 


produsă de rouă, se vedea, dimpotrivă, că o- 


EEr a A Et meta poi Ap e lea Eu RI e e a ma a bi ee ai a i 


F 


— PE pa 
a, a 


e aT 


a ie, ai 


Po a Pa V-au 


IA 


prr 


pmm 


primea cu plăcere pe capu-i pleşuv, şi se putea 
ghici cu uşurinţă că aceste perle îngheţate îi 
aduceau oarecare alinare durerilor care, în 
repetate rânduri îl sileau să reînnoiască mişcarea 
despre care am spus că-i era obişnuită. Cât despre 
îmbrăcăminte, nimic nu o deosebea de a seniorilor 
vârstnici de pe vremea aceea. Era un fel de anteriu 
din catifea neagră, deschis în faţă şi garnisit cu 
blănuri albe, înspicate cu negru, ale cărui mâneci 
largi, despicate şi atârnânde, lăsau să iasă prin 
deschizăturile lor mânecile strâmte ale unei tunici 
din brocart ţesut cu fir de aur, a cărei bogăţie şi 
eleganţă erau simţitor micşorate de îndelungatele 
servicii care se părea că le-a adus proprietarului. 
La poalele anteriului şi desprinse de stinghereala 
scărilor, atârnau, într-un fel de cizme îmblănite cu 
vârful ascuţit, picioarele unui călăreț care, prin 
legănarea lor neîntreruptă, ar fi putut foarte bine 
să facă să-şi piardă răbdarea paşnicul animal în 
care se încredea cu atâta delăsare, dacă nu s-ar fi 
avut prevederea să se scoată pintenii auriţi şi 
ascuţiţi, care pe vremea aceea încă mai erau un 
semn de distincţie al seniorilor şi cavalerilor. 
Cititorilor noştri le-ar fi deci oarecum greu să 
recunoască, în această descriere atât de diferită de 
cea pe care am făcut-o despre acelaşi personaj, la 
începutul acestei povestiri, pe regele Carol al VI- 
lea, îndreptându-se spre Vincennes pentru a o 
vizita pe regina Isabela, dacă, după cum am mai 
spus, zece ani nu ar atârna atât de mult în viaţa 
unui om şi dacă, în timpul acestor zece ani, toate 
lucrurile nu ar fi mers din ce în ce mai rău în 
regatul Franţei. 


— POE pp 
a, a 


e vu e 


ao m ai aia 


Pa pa TTAR € = mai 


H 


La stânga sa şi aproape pe aceeaşi linie, înainta, 
abia stâpânindu-şi calul de luptă, un cavaler de o 
statură uriaşă, înzăuat din cap până-n picioare, ca 
şi când ar fi mers la bătălie; armura lui, mai mult 
solidă decât elegantă, dovedea totuşi, prin 
elasticitatea cu care se îndoia după mişcările 
braţelor, dibăcia şi iscusinţa meşterului milanez 
care o făurise. De arcadele şeii de război atârna, în 
partea dreaptă, un buzdugan greoi cu marginile 
zimţate, care părea să fi fost bogat încrustat cu aur 
şi care, în desele contacte pe care stăpânul lui îl 
silise să le aibă cu coifurile duşmanilor, pierduse 
această podoabă fără ca pierderea să-i fi luat ceva 
din trăinicie. De partea cealaltă, ca şi când ar fi 
făcut pereche cu prima, era atârnată o armă nu 
mai puţin respectabilă, sub toate raporturile: era o 
spadă cu lama lată care se subţia spre vârf ca un 
pumnal, şi pe care florile de crin presărate pe 
teacă făceau să se recunoască spada de conetabil. 
Dacă stăpânul ei ar fi tras-o din bogata-i teacă 
unde se-odihnea la acea oră, fără îndoială că oţelul 
acelei late arme, prin zimţii lui, ar fi fost o dovadă a 
loviturilor ce dăduse; însă, deocamdată, aceste 
două arme păreau să fie mai degrabă o măsură de 
prevedere decât o necesitate. Ele se aflau acolo 
doar ca acei servitori credincioşi cărora nu li se 
îngăduie să se depărteze nici ziua nici noaptea, 
spre a nu avea decât să întinzi mâna pentru a-i 
regăsi în clipa primejdiei. 

Dar, după cum am spus, nicio primejdie nu părea 
să amenințe şi, dacă figura călăreţului pe care-l 
descriem părea posomorâtă, se putea recunoaşte 
că numai statornicia unei idei îi dăduse această - 


EEr a dl Et meta poi Ap e lee au RI e e a ma a bi ee ai a 


NE ia îm Te maia. 


H | 


F 


E rw 


expresie obişnuită, decât o îngrijorare de moment. 
De altfel, umbra vizierei, care se întindea peste 
ochii săi negri, contribuia poate să le mărească 
asprimea. Totuşi, întrucât un nas acvilin foarte 
pronunțat, un ten bronzat de războaiele milaneze, 
o cicatrice care-i brăzda obrazul şi ale cărei 
extremități se pierdeau, una în arcul unei largi 
sprâncene negre, alta la începutul unei bărbi dese 
şi cărunte, era tot ce se vedea din figura sa, te 
puteai gândi din primul moment, că sufletul ce 
sălăşluia în acest înveliş de fier era încercat şi 
neînduplecat. 

Dacă portretul pe care l-am zugrăvit nu ar fi de 
ajuns pentru cititorii noştri să-l recunoască pe 
Bernard al Vll-lea, conte de Armagnac, de 
Rouergue şi de Fezenzac, conetabil al regatului 
Franţei, guvernator general al oraşului Paris, 
căpitan al tuturor fortăreţelor din regat, n-ar fi avut 
decât să-şi îndrepte privirile asupra trupei puţin 
numeroase care îl urma; ar fi putut distinge, în 
mijlocul ei, un scutier, cu o jachetă verde cu cruce 
albă, purtând pavăza stăpânului şi, în mijlocul 
acelei paveze, cei patru lei ai casei de Armagnac, 
având deasupra o coroană de conte, şi atunci li s- 
ar fi risipit orice bănuială, oricât de puţine 
cunoştinţe ar fi avut despre ştiinţa heraldică, atât 
de general răspândită pe vremea aceea şi atât de 
general uitată în vremea noastră. 

Cei doi călăreţi merseseră în tăcere, de la poarta 
Bastiliei până la răspântia a două drumuri, dintre 
care unul ducea spre mănăstirea Sfântul Anton şi 
alta spre Crucea-Faubin, când catârca regelui, 
lăsată, după cum am spus, la voia propriei agerimi,- 


pa e Eta a a ao rea = he Pa 


SF pe ap e 


OT mu PF 


Pa pa TAR € = mai 


i, 


se opri în mijlocul drumului. Era obişnuită să 
meargă când la Vincennes unde, în ziua aceea, se 
ducea regele, când la mănăstirea Sfântul Anton, 
unde iaesta îşi făcea adesea rugăciunile, şi aştepta 
ca o lămurire din partea călăreţului să o facă să 
cunoască pe care din cele două drumuri trebuia s-o 
pornească, însă regele se afla într-unul din acele 
momente de moliciune care nu-i îngăduiau să 
ghicească ce voia animalul; rămase deci nemişcat 
pe catârcă în locul unde aceasta se oprise, fără ca 
vreo schimbare în el să arate că măcar băgase de 
scamă că trecuse de la mişcare la neclintire. 
Contele Bernard încercă să-l aducă pe rege la 
realitate adresându-i cuvântul. Insă încercarea fu 
zadarnică. Îşi impinse atunci calul înaintea catârcii, 
nădăjduind că animalul încăpățânat avea să-l 
urmeze; însă acesta înălţă capul, îl privi cum se 
depărtează, scutură zurgălăii ce-i atârnau de gât şi 
intră din nou în nemişcarea de mai înainte. Contele 
Bernard, îngrijorat de aceste tărăgănări, sări jos de 
pe cal, aruncă frâul pe braţul unui scutier şi înaintă 
spre rege; atât de mare era respectul faţă de 
regalitate încât, oricât de puternic era, numai 
descălecat îndrăznea să atingă, spre a-l conduce, 
frâul catârcei sărmanului Carol Nebunul. Insă acest 
respect şi această bună intenţie au fost departe de 
a fi încununate de izbândă; căci regele abia văzu 
un om că apucă frâul animalului că scoase un țipăt 
asurzitor, căută o armă la locul unde ar fi trebuit 
să-i atârne spada şi pumnalul şi, negăsind nimic, 
începu să strige cu un glas răguşit şi întretăiat de 
groază: 
— Ajutor!... Ajutor, fratele meu d'Orleans!...- 


F 


N ia îm Te maia. 


H | 


B 


— rw 


Ajutor A apărut o stafie!... 

— Monsenior rege, zise Bernard d'Armagnac, 
îndulcindu-şi, cât putu mai mult, glasul aspru, bine 
ar fi fost să fie ajutat Dumnezeu şi Sfântul lacob ca 
fratele vostru d'Orleans să mai trăiască! Nu pentru 
a vă veni în ajutor, căci eu nu sunt o stafie, ṣi nu vă 
ameninţă nicio primejdie, ci pentru a ne ajuta cu 
spada şi cu bunele sale sfaturi împotriva englezilor 
şi burgundezilor. 

— Fratele meu, fratele meu! zicea regele, a cărui 
teamă părea să se micşoreze, însă ale cărui priviri 
rătăcite şi al cărui păr zbârlit erau o dovadă că 
iritarea nervilor era departe de a se fi potolit; 
fratele meu Ludovic! 

— Nu vă mai aduceţi aminte, monseniore, că se 
împlinesc în curând zece ani de când fratele vostru 
iubit a fost ucis mişeleşte, în strada Barbette, de 
către ducele Jean de Burgundia care, la ora asta, 
înaintează ca un supus necinstit împotriva regelui 
său; şi că eu sunt apărătorul vostru devotat, aşa 
cum o voi dovedi la timpul şi locul potrivit, cu 
ajutorul sfântului Bernard şi al spadei mele? 

Privirea nelămurită a regelui se aţinti încet 
asupra lui Bernard; şi, ca şi când din tot ce-i 
spusese acesta, nu auzise decât un lucru, reluă cu 
o rămăşiţă de tremur în glas: 

— Spuneai aşadar, vere, că englezii au debarcat 
pe coastele Franţei? 

Şi îşi porni catârca la pas, făcând-o să ia drumul 
spre Vincennes. 

— Da, sire, răspunse Bernard sărind la rându-i pe 
cal şi reluându-şi lângă rege locul de mai înainte. 
— unde? 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


— rw 


e Baia — gra kas | aa: i 


— La Touques, în Normandia. Şi adăugam că 
ducele de Burgundia a pus stăpânire pe Abbeville, 
Amiens, Montdidier şi Beauvais. 

Regele scoase un oftat. 

— Sunt foarte nefericit, vere! zise el strângându- 
şi capul între mâini. 

Bernard îi lăsă o clipă de chibzuire, nădăjduind 
că mintea îi va reveni şi i-ar îngădui să continue cu 
oarecare rânduială o convorbire atât de importantă 
ca salvarea monarhiei. 

— Da, foarte nefericit, reluă pentru a doua oară 
regele, lăsând să-i cadă şi să atârne cu descurajare 
mâinile în lături, în vreme ce capul i se apleca pe 
piept. — Şi ce socoteşti să faci, vere, spre a 
respinge în acelaşi timp pe cei doi duşmani? Te 
întreb pe dumneata... căci eu... sunt prea slab ca 
să te ajut. 

— Sire, mi-am luat deja măsurile şi le-aţi aprobat. 
Pe delfinul Carol l-aţi numit locotenent general al 
regatului. 

— Este adevărat... Însă ţi-am mai atras atenţia, 
vere, că era prea tânăr: abia împlineşte 
cincisprezece ani. De ce nu mi s-a prezentat mai 
degrabă, pentru această funcţie, fratele său mai 
mare Jean? 

Conetabilul îl privi pe rege cu uimire; un suspin îi 
ieşi din pieptu-i larg şi clatină din cap cu tristeţe. 
Regele repetă întrebarea. 

— Sire, zise el în cele din urmă, e oare cu putinţă 
să existe suferinţe omeneşti duse până la un 
asemenea punct încât să uite cu totul moartea 
fiului? 

Regele tresări. Îşi strânse din nou capul între- 


i m -i ri 


xn" x - PL la papat - 


Po a T Fuia 


b | 


F 


E i i 


E Baia — gra ea > 2 te i 


mâini şi, când le îndepărtă de pe față, conetabilul 
putu vedea două lacrimi rostogolindu-se pe obrajii 
vestejiţi. 

— Da, da... mi-aduc aminte, zise el; a murit în 
oraşul nostru Compiegne. 

Apoi adăugă mai încet: 

— Şi Isabela mi-a spus că murise otrăvit... Dar, 
tăcere!... nu mai trebuie să repetăm... Vere, crezi 
că ar putea fi adevărat? 

— Duşmanii ducelui de Anjou l-au învinuit pe 
prinţ, sire, şi şi-au întemeiat această învinuire pe 
faptul că moartea primului vostru fiu îl apropia de 
tron pe delfinul Carol, ginerele său. Însă regele 
Siciliei nu era în stare să făptuiască această crimă 
şi, dacă a făptuit-o, Dumnezeu n-a îngăduit să-i 
culeagă roadele, pentru că el însuşi a murit la 
Angers, la şase luni după acela al cărui ucigaş se 
presupune a fi. 

— Da, - mort! - mort! - Aşa îmi răspunde ecoul 
când îmi chem în juru-mi fiii şi rudele. Vântul ce 
suflă în jurul tronurilor e aducător de moarte, vere, 
şi, din toată acea bogată familie de prinți, nu mai 
rămâne decât copacul tânăr şi bătrânul trunchi... 
Aşadar, mult iubitul Carol...? 

— Împarte cu mine comanda trupelor; şi, dacă 
am avea bani ca să recrutăm altele... 

— Bani, vere? Nu avem fondurile rezervate 
nevoilor statului?... 

— Au fost sustrase, sire. 

— De către cine? 

— Respectul îmi opreşte învinuirea pe buze... 

— Vere, nimeni în afară de mine nu avea dreptul 
să dispună de aceste fonduri, şi nimeni nu putea să- 


i m -ni rm 


EEN D a PL a la pi Mat - 


e irina îm e maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baa — gra kas | aa: i 


şi le însuşească decât cu un bon semnat de mâna 
noastră regală şi investit cu sigiliul nostru. 

— Sire, persoana care le-a sustras s-a folosit într- 
adevăr de sigiliul regal, cu toate că a socotit că nu 
e nevoie de semnătura voastră. 

— Da, da, mă consideră de pe acum ca şi mort. 
Englezul şi burgundezul îşi împart regatul meu, iar 
soţia şi fiul, bunurile. Nu-i aşa vere, că unul sau 
altul a făptuit acest furt? Căci e un furt faţă de 
Stat, deoarece Statul avea nevoie de aceşti bani. 

— Sire, delfinul Carol este prea respectuos 
pentru a nu aştepta, indiferent despre ce ar fi 
vorba, poruncilel seniorului şi tatălui său. 

— Atunci, conte, este regina? 

Acesta oftă adânc. 

— Regina! Ei bine, avem să vedem, îi vom cere 
banii înapoi; are să înţeleagă că trebuie să ni-i dea. 

— Sire, banii au fost folosiţi pentru cumpărarea 
de mobile şi bijuterii. 

— Atunci ce e de făcut, bietul meu Bernard? Va 
trebui să punem noi biruri pe popor! 

— Este şi aşa destul de secătuit. 

— Nu ne mai rămân oare ceva diamante? 

— Cele ale coroanei voastre, atâta tot. Sire, 
sunteţi prea îngăduitor faţă de regină; ea duce 
regatul la pieire iar în faţa lui Dumnezeu, sire, 
maiestatea voastră răspunde. Uitaţi-vă dacă 
mizeria poporului i-a micşorat luxul; dimpotrivă, el 
pare să crească din sărăcia tuturor, doamnele şi 
domnişoarele de la palatul său îşi duc modul de 
viaţă obişnuit, făcând cheltuieli mari, purtând 
zorzoane atât de bogate, încât uimesc pe toată 
lumea. Tinerii seniori ce se află în preajma lor îşi - 


i m -i rim 


Eas D a PL rela pai Mat - 


E irina F Te maia. 


b | 


B 


— rw 


împodobesc veşmintele cu bro- derii care preţuiesc 
cât solda pe un an a trupelor. Sub motivul 
primejdiilor ce i le pot aduce tulburările războiului, 
regina a cerut Statului o gardă care nu are nici un 
rost şi pe care Statul o plăteşte. Seniorii de Graville 
şi de Giac, care comandă aceasta trupă, obţin 
neîncetat, de la doamna Isabela, bani şi bijuterii. 
Este o risipă care îi face pe oamenii cumsecade să 
cârtească, sire. 

— Conetabile, zise regele cu tonul unui om care 
simte că nu e clipa potrivită să anunţe o veste, şi 
care totuşi nu poate întârzia prea mult să o facă, 
conetabile, am făgăduit ieri să-l numesc căpitan al 
castelului de la Vincennes pe cavalerul de 
Bourdon; să-mi prezinţi numirea să o semnez. 

— Aţi făcut asta, sire? 

Şi ochii conetabilului scânteiară. 

Regele şopti un da aproape de neînțeles, ca un 
copil care ştie că a făcut un rău şi care tremură să 
nu fie certat. În momentul acela ajunseseră pe 
înălţimea de la Crucea-Faubin, iar drumul, care 
înceta să mai fie circular, îngăduia să se zărească, 
la o depărtare bunicică, venind în întâmpinarea 
celor două persoane cu care am călătorit, un tânăr 
cavaler îmbrăcat cu un gust desăvârşit. Capişonul” 
albastru (era culoarea reginei) îi flutura cu 
eleganţă pe umărul stâng şi, formând o eşarfă, îi 
recădea în mâna dreaptă căreia îi servea ca 
jucărie. Drept orice armă, la şold îi atârna o spadă 
de oţel lustruit, atât de uşoară, încât părea mai 


3737-În franţuzeşte chaperon, era un fel de capişon care acoperea i 
capul şi gâtul până la umeri, ce se purta de ambele sexe în evul, 
mediu.(N.T.). Ar 


E irina Fn Te maia. 


b | 


B 


E rw 


degrabă un obiect de podoabă decât de apărare; 
purta o vestă scurtă şi largă, de catifea roşie, iar 
sub această vestă, scoțând la iveală o talie 
elegantă, strălucea de broderii o jiletcă de catifea 
bleu, strânsă, în josul taliei, cu o curea de aur; 
nişte pantaloni strâmţi dintr-o stofă de culoare 
sângerie, nişte pantofi din catifea neagră, atât de 
ascuţiţi şi îndoiţi la vârf, încât cam cu greu îi vâra 
în scări, completau acest costum, pe care cel mai 
bogat şi mai elegant dintre seniorii de la curte ar fi 
putut să-l ia drept model. Adăugaţi la toate astea 
un păr blond şi creţ, o figură nepăsătoare şi veselă, 
nişte mâini de femeie şi veţi avea întocmai 
portretul cavalerului de Bourdon, favoritul, sau 
după cum spuneau unii, ibovnicul reginei. 

Cât de departe îl văzu, conetabilul îl recunoscu. 
El o ura pe Isabela, care se împotrivea influenţei lui 
asupra regelui; îl ştia pe Carol gelos; hotărî să se 
folosească de acest prilej spre a ajunge la 
îndeplinirea unui mare plan politic, surghiunirea 
reginei. Însă nicio schimbare a feţei regelui nu 
trăda că l-ar fi recunoscut pe cavalerul ce se 
apropia. 

— Aş vrea să-i aduci la cunoştinţă acelui tânăr că 
îi ratific numirea, adăugă regele; nu-i aşa, vere? 

— Se prea poate să o şi cunoască, sire. 

— Cine ar fi putut să i-o spună? 

— Aceea care v-a cerut-o cu atâta stăruinţă. 

— Regina? 

— Are atâta încredere în vitejia acestui cavaler, 
încât, pentru a-i încredința paza castelului, n-a mai 
avut răbdare până ce el îşi va fi primit însărcinarea ~“ 
de căpitan. > 


Po TA Pa maia 


H | 


B 


— rw 


e Baa — e ai kas | aa: i 


— Cum aşa? 

— Priviţi înaintea voastră, sire. 

— Cavalerul de Bourdon!... 

Regele îngălbeni; o bănuială îi rodea inima. 

— Va fi petrecut noaptea la castel; e cu 
neputinţă ca atât de dimineaţă, să fi plecat din 
Paris şi să se şi înapoieze de la Vincennes. 

— Ai dreptate, conte. Ce se vorbeşte la curtea 
mea despre acest tânăr? 

— Că are multă trecere la femei şi asta îi 
izbuteşte. Se mai spune că niciuna nu i-a rezistat. 

— Chiar niciuna, conte? 

— Niciuna, sire. 

Regele se făcu atât de palid, încât contele întinse 
mâna, crezând că avea să cadă. Regele îl respinse 
cu blândeţe. 

— Oare pentru aceasta, zise el cu un glas dogit, 
ţinea ea atât de mult ca să i se încredinţeze lui 
paza castelului? 

— Neobrăzat tânăr! 

— Bernard, Bernard, nu cumva poartă un capişon 
bleu? 

— E culoarea reginei. 

În clipa aceea, cavalerul de Bourdon se găsea 
atât de aproape de ei, încât i se putea auzi 
cuvintele cântecului pe care-l cânta; era un cuplet 
făcut reginei de Alain Chartier. Vederea regelui şi a 
contelui nu-i păru un motiv îndestulător spre a-şi 
întrerupe această melodioasă ocupaţie, căci se 
mulţumi doar să-şi abată puţin calul din drum, şi 
când ajunse în dreptul regelui, salută uşor cu o 
înclinare din cap. 

Mânia îi readuse pentru o clipă bătrânului- 


PEPE E ir, 


EEN D a PL aria pai Mat - 


Po l Fa fc aiin 


b | 


F 


— rw 


e Baa — e ai kas | aa: i 


întreaga energie din tinereţe; îşi opri scurt animalul 
pe care călărea şi strigă cu un glas puternic: 

— Descalecă numaidecât, copile! Nu aşa se 
salută când trece regele! Descalecă şi salută! 
Cavalerul de Bourdon, în loc să asculte de 
această poruncă, dădu pinteni calului şi din câteva 
salturi se află la douăzeci de paşi de rege. După 
care îşi continuă mersul de mai înainte şi îşi reluă 
cântecul de acolo de unde îl întrerupse aspra 
mustrare a lui Carol al VI-lea. 

Regele îi spuse câteva cuvinte contelui Bernard; 
acesta se întoarse spre mica lui trupă. 

— Tanneguy, zise el adresându-se şefului 
jandarmeriei Parisului, care avea lângă el doi din 
guarzii săi, pune să-l aresteze pe tânărul acela; e 
voința regelui. 

Tanneguy făcu un semn şi cei doi guarzi se 
repeziră în urmărirea cavalerului de Bourdon. 

Aceste pregătiri duşmănoase nu-i scăpaseră 
cavalerului, care nu păru de altfel că se 
îngrijorează, întorcând doar din când în când capul. 
Totuşi, când îi văzu pe cei doi guarzi înaintând spre 
el şi când nu mai putu avea nicio îndoială asupra 
motivului ce-i aducea, îşi opri calul şi le făcu faţă; 
aceştia nu se mai aflau decât la zece paşi de el. 

— Hei, jupânilor, le strigă cavalerul, niciun pas 
mai mult, - dacă pe mine mă urmăriţi -, doar 
numai în cazul că azi-dimineaţă v-aţi încredinţat 
sufletul lui Dumnezeu. 

Cei doi guarzi, fără a răspunde, continuară să 
înainteze. 

— Ah! Ah! Domnilor jandarmi, urmă Bourdon, 
seniorului nostru regele îi plac turnirurile la drumul - 


i - = i d = P- me; 


EEN D a 1e y - 


— POE pp 


vu e 


ao Pi, ai aia 


A PE a Pa fm 


nN 


mare. 
Cei doi guarzi se aflau atât de aproape de 
cavaler încât întindeau mâna spre a-l apuca. 
— Mai uşurel, domnilor, zise el silindu-l pe credin- 
ciosu-i tovarăş să facă un salt înapoi; mai uşurel! 
Lăsaţi-mă să-mi iau distanţă şi sunt al vostru. 

Zicând acestea îşi porni calul într-un galop atât 
de furios, încât pentru o clipă se putea crede că îi 
încredința calului salvarea vieţii; guarzii înţeleseră 
atât de bine că orice urmărire ar fi fost zadarnică, 
încât rămaseră uluiţi, în acelaşi loc, urmărindu-l cu 
privirile şi negândindu-se nici măcar să-l strige să 
se oprească. Uimirea lor spori şi mai mult când 
după câteva clipe îl văzură făcând stânga-mprejur 
şi îndreptându-se spre ei. 

Un moment îi fusese de ajuns cavalerului de 
Bourdon spre a-şi face pregătirile de luptă; ele erau 
pe cât de simple pe atât de scurte şi, când se 
întoarse, eşarfa fluturândă, care după cum am 
arătat îi cădea de pe capişon, era înfăşurată în 
jurul braţului stâng, ca un fel de scut. In mâna 
dreaptă ţinea spada-i scurtă pe care se zăreau 
nişte şănţuleţe aurite ce aveau menirea să lase 
sângele să se scurgă; iar calul său, cu frâul agăţat 
de oblâncul şeii şi supunându-se ca o fiinţă 
înzestrată cu inteligenţă la apăsarea picioarelor, 
lăsa celor două braţe ale călăreţului o libertate de 
care, după cum vom vedea, nu ar fi întârziat să 
aibă nevoie. Guarzii şovăiră o clipă să primească 
lupta; li se poruncise să-l aresteze pe cavalerul de 
Bourdon, iar nu să-l ucidă, şi pregătirile de apărare 
ale acestuia păreau destul de hotărâte pentru a le 
arăta limpede că nu era dispus să cadă viu în- 


era Preta oa DA Dr A a 


BEF et A oi ae pol e E mei eri e ob E E z tai Pie Pi 


Po a a Taia 


b | 


B 


— rw 


mâinile lor. El le văzu şovăiala şi îndrăzneala îi 
spori. 

— Haideţi, jupânilor, le strigă el, săriţi, săriţi! 
Strângeţi pumnalul în mână şi, cu ajutorul lui 
Dumnezeu şi al cuviosului sfânt Mihail, în curând 
sângele roşu şi cald se va amesteca cu ţărâna. 

Cei doi guarzi îşi traseră spadele şi se repeziră la 
rându-le asupra cavalerului, lăsând între ei un 
spaţiu larg, pentru a putea ataca fiecare dintr-o 
parte. Cu o repede aruncătură de ochi, acesta văzu 
că putea trece printre cei doi duşmani; înfipse 
pintenii în burta calului, care porni cu iuţeala 
vântului; apoi, când văzu doar la câţiva paşi de el 
vârful celor două spade, se lăsă repede să 
alunece pe gâtul calului, ca şi când ar fi vrut să 
ridice ceva de pe jos, fără să dea drumul la scări, 
astfel încât corpul descrise o linie aproape 
orizontală; apoi, ţinându-se cu man dreaptă de 
coama calului, apucă cu mâna stângă piciorul 
unuia din duşmani, îl ridică cu putere şi îl aruncă 
de partea cealaltă a calului; spadele celor doi 
guarzi loviră în vânt. 

Când cel care dăduse această dovadă de dibăcie 
se întoarse, băgă de seamă că guardul pe care-l 
răsturnase nu-şi putuse desprinde piciorul din 
scară, unde fusese oprit de pinten, iar calul 
acestuia, care îl târa după el, speriat de zgomotul 
pe care-l făcea armura săltând pe pamânt, alerga 
cu o iuţeală mereu crescândă şi  ţipetele 
nenorocitului îl înspăimântau şi mai mult. Toţi 
spectatorii acestei lupte o urmăreau din ochi, cu 
inima strânsă, abia respirând, tresărind la fiecare 
nouă lovitură care făcea să se audă până la ei- 


— i a ant i ei aaa pol a E ra a Sieu 3 nea cui ear bi a a 


N ET, ie pi E Pai un aia TE 
% ki 


— POE M 
a, a 


e a e 


a ie, ai 


Po a Pa V-au 


AN 


prr 


pam 


zgomotul fierului şi întinzând brațele ca şi când ar 
fi putut să-l oprească. Calul alerga mereu, tot mai 
repede, ridicând nori de praf, în vreme ce la fiecare 
pietricică armura scotea scântei. Pe-acolo pe unde 
trecea, şi din loc în loc pe drum, se zăreau bucăţi 
de platoşă care se desprindeau şi luceau la soare. 
În curând zăngănitul îngrozitor se auzi din ce în ce 
mai slab, fie din pricina distanţei, fie că nu mai 
rămăseseră decât carne şi oase din omul care era 
târât pe şosea; apoi, la cotitura drumului despre 
care am mai vorbit, cal şi călăreț dispărură 
deodată ca o nălucă. Piepturile răsuflară, şi glasul 
lui Bernard d'Armagnac rosti pentru a doua oară 
aceste cuvinte: 

— Tanneguy  Duchâtel, arestează-l pe omul 
acela; e voinţa regelui. 

Al doilea guard al jandarmeriei, auzind această 
nouă poruncă, se năpusti asupra cavalerului cu o 
furie pe care moartea îngrozitoare a tovarăşului 
său nu făcea decât să o sporească. Cât despre 
acesta, părea absorbit de vederea spectacolului pe 
care am încercat să-l descriem; privirile îi erau 
aţintite spre locul unde dispăruseră calul şi 
călăreţul, şi desigur că el nu crezuse la început în 
gravitatea luptei în care se găsea angajat. Nu-şi 
reveni decât atunci când văzu sclipind deasupra 
capului un fel de fulger: era spada pe care cel de-al 
doilea duşman o ţinea cu amândouă mâinile şi care 
se învârtea înainte de a se prăvăli. Spada se afla 
atât de aproape de frunte, încât dacă mai era o 
secundă între lovitură şi moarte; un salt înainte îl 
aduse pe cavaler alături de soldat, care, ridicându- 
se în scări, cu mâinile înapoia capului, se prega să - 


era Preta oaia DB Dr Am 


— PE pp 
a, a 


lovească. Cu braţul stâng, îl apucă, cuprinzându-i 
în acelaşi timp braţele şi capul sub umărul său; cu 
o putere de care nu l-ar fi crezut nimeni în stare, îl 
încovoie pe crupa calului şi, cu o repede 
aruncătură de ochi, căută, la omul învelit numai în 
fier, un loc de trecere spre a-l ucide. Poziţia arcuită 
în care îl aşezase ridica grumăjerul căştii şi, în 
strâmtul interval ce se găsea între cele două lame 
de oţel, numai o spadă atât de fină ca a cavalerului 
putea să treacă. Ea trecu de două ori, reieşi de 
două ori plină de sânge şi, atunci când mâna 
stângă dădu drum capului şi braţelor duşmanului, 
iar cu dreapta îşi scutură spada, un suspin înăbuşit 
în casca soldatului anunţă că acesta încetase să 
mai trăiască. 

Bourdon rămăsese în mijlocul drumului; întorsese 
capul calului spre trupa regelui şi, înflăcărat de 
îndoita izbândă, îi lua în râs şi îi sfida. Duchâtel 
şovăia să reînnoiască oamenilor ce-l însoțeau, 
porunca de a-l aresta şi chibzuia dacă n-ar fi fost 
mai nimerit să îndeplinească singur această 
însărcinare, când contele de Armagnac, plictisit de 
atâtea întârzieri, făcu un semn. Mica trupă se dădu 
la o parte spre a-l lăsa să treacă; uriaşul înaintă 
agale spre cavaler şi se opri la zece paşi de acesta. 

— Cavaler de Bourdon, îi zise el cu un glas în 
care era cu neputinţă să deosebeşti cea mai mică 
urmă de emoție, cavaler de Bourdon, în numele 
regelui, dă spada. Dacă ai refuzat să o dai în 
mâinile a doi simpli soldaţi, poate ţi se va părea 
mai puţin umilitor să o predai unui conetabil al 
Franţei. 

— Nu o voi preda, răspunse Bourdon cu semeţie,- 


a PE A | ae: Pl E pi S, = Poli A Pi anala al si 


E irina F e maia. 


b | 


B 


E rw 


E Baa — me ai ka | aa: i 


decât aceluia care va îndrăzni să vină să mi-o ia. 

— Nesăbuitule! murmură Bernard. 

În aceeaşi clipă, şi printr-o mişcare iute ca 
gândul, desprinse de sub oblâncul şeii buzduganul 
greoi despre care am mai vorbit; arma puternică se 
roti ca o praştie deasupra capului său şi, scăpându- 
i din mână cu şuieratul şi iuţeala unei pietre 
aruncate de o maşină de război, veni să se îndoaie 
ca o trestie pe capul calului. Animalul, lovit de 
moarte, se ridică plin de sânge pe picioarele 
dinapoi, rămase o clipă ridicat şi clătinindu-se, apoi 
cal şi călăreț căzură pe spate şi rămaseră întinşi pe 
drum. 

— Duceţi-vă de-l ridicaţi pe copilul acela, zise 
Bernard. Şi se întoarse să-şi ia liniştit locul lângă 
rege. 

— E ucis? întrebă acesta. 

— Nu, Sire, cred că nu e decât leşinat. 

Tanneguy adeveri cele spuse de conetabil. 
Aducea hârtiile găsite asupra cavalerului de 
Bourdon. Printre ele, se afla una a cărei adresă era 
scrisă de mâna Isabelei de Bavaria; regele o apucă 
cu nervozitate. 

Numaidecât cei doi seniori se îndepărtară din 
discreţie, urmărind cu privirile  întunecarea 
creseândă a feţei lui Carol al VI-lea. De mai multe 
ori, în timpul cititului, îşi şterse sudoarea ce i se 
scurgea de pe frunte; apoi, după ce termină, după 
ce fărâmiţase scrisoarea între mâini, după ce 
aruncase în vânt sutele de bucățele, spuse cu un 
glas înăbuşit, care părea că iese dintr-un cadavru: 

— Cavalerul la închisoarea Châtelet, regina la 
Tours! iar eu... eu, la mănăstirea Sfântul Anton. Nu-- 


i - = i Ba P- me; 


xn" A a PL a la pi Mata - 


a aa aT 


mai mă ţin puterile să mă înapoiez la Paris. 

Într-adevăr, era atât de palid şi tremura atât de 
tare, încât s-ar fi crezut că avea să moară. 

Câteva clipe mai târziu, urmând poruncile date, 
suita regelui se împărţi în trei grupuri, ce formau 
un triunghi; Dupuy, omul de încredere al lui 
Bernard şi cei doi căpitani, porniră spre Vincennes 
pentru a-i pune în vedere reginei ordinul de exil; 
Tanneguy Duchâtel se îndreptă spre Paris cu 
prizonierul său care era tot leşinat, iar regele 
rămas singur cu conetabilul d'Armagnac şi sprijinit 
de el, plecă peste câmpie, să ceară călugărilor de 
la mănăstirea Sfântul Anton un adăpost, odihnă şi 
rugăciuni. 


ka „cica aia e 


1) 


0000 


deschide pentru rege şi cea a închisorii Châtelet 

pentru cavalerul de Bourdon; în vreme ce Dupuy 
face un popas la un sfert de leghe de Vincennes, 
pentru a aştepta o întărire de trei companii de 
guarzi pe care urma să le trimită Tanneguy 
Duchâtel, îl vom transporta pe cititorul nostru la 
castelul pe care îl locuieşte Isabela de Bavaria. 

In epoca aceea de tulburări, în care spadele se 
trăgeau într-un bal, în care sângele curgea în 
mijlocul unei serbări, Vincennes era totodată o 
cetăţuie şi o reşedinţa de vară. Dacă vom da ocol 
zidurilor din afară, cu şanţurile largi, bastioanele de 


|: vreme ce poarta mănăstirii Sfântul Anton se 


la fiecare colţ de zid, podurile mobile ce se ridică în. £ 


E ina F Te maia. 


H | 


B 


E i i 


E Baia — gra kar | aai i 


fiecare seară, scârțâind din lanțurile lor grele, 
santinelele înşirate pe metereze, vom prezenta 
înfăţişarea aspră a unei fortărețe pentru apărarea 
şi siguranţa căreia nimic nu fusese trecut cu 
vederea. Dacă vom intra înăuntru, spectacolul se 
va schimba; este adevărat că vom mai zări 
santinele pe înaltul zidurilor, însă nepăsarea cu 
care le vom vedea că îşi îndeplinesc sarcina, 
stăruința lor de a privi în interiorul primei curţi 
plină de soldaţi, diferitele jocuri ale camarazilor lor, 
în loc să cerceteze dacă, în depărtare, pe câmpie, 
nu înaintează nişte duşmani, va dovedi nerăbdarea 
lor de a schimba arcul şi săgețile cu un cornet şi 
nişte zaruri şi nu va lăsa nicio îndoială că datoria 
ce li se impusese era mai degrabă o chestiune de 
disciplină generală decât de urgenţă de moment. 
Dacă vom trece din această primă curte în cea de- 
a doua, atmosfera militară va dispare cu totul. Aici 
nu se află decât şoimari care îşi chemau şoimii prin 
fluierat, paji care dresează câini, scutieri care 
plimbă caii; apoi, în mijlocul ţipetelor, râsetelor, 
fluierăturilor, câteva fete tinere care trec, zglobii şi 
gălăgioase, aruncând o glumă şoimarilor, un 
zâmbet pajilor, o făgăduială scutierilor, pentru a 
dispărea, ca nişte năluci, pe sub o portiţă scundă şi 
boltită, aflată în faţa celei din prima curte şi prin 
care se intra în apar- tamente. Dacă ele se înclină 
trecând pe sub portiţă cu o cochetărie mai 
respectuoasă, n-o fac din pricina celor două statui 
de sfinţi care împodobesc intrarea, ci pentru că de 
fiecare parte, lângă cele două statui, rezemaţi de 
perete, cu picioarele încrucişate unul peste altul, 
înveşmântaţi în nişte caftane elegante de catifea şi - 


i m -i = ri 


EEN A a PL rela pai pati - 


SR ao aut SEE ama PR m, rad 
ki 


— PI M 
A, a 


e irina îm e maia. 


H | 


B 


E i i 


e Baa — e ai kas | aa: i 


damasc, doi seniori, tineri şi frumoşi, seniorii de 
Graville şi de Giac, vorbesc despre vânătoare şi 
dragoste. Desigur că oricui i-ar fi văzut astfel i-ar fi 
fost greu să recunoască, pe feţele lor lipsite griji, 
acea pecete fatală pe care o întipăreşte degetul 
destinului, după cum se spune, pe fruntea celor 
care trebuie să moară de tineri. Un astrolog, 
examinându-le liniile mâinilor albe, durdulii, le-ar fi 
anunţat ani îndelungaţi şi plini de bucurii; şi totuşi, 
cinci ani mai târziu, lancea unui englez avea să 
străpungă dintr-o parte în alta pieptul celui dintâi, 
şi nu se vor scurge nici opt ani până când apele 
Loarei aveau să acopere cadavrul celui de-al 
doilea. 

Dacă vom pătrunde dincolo de acea intrare, dacă 
vom urca, spre stânga, o scară cu balustrada 
dantelată, dacă vom întredeschide uşa cu ogiva de 
la primul etaj, pentru a străbate, fără să ne oprim, 
camera pe care, în împărţirea apartamentelor din 
zilele noastre am numi-o anticameră, şi dacă, 
mergând în vârful picioarelor şi  oprindu-ne 
răsuflarea, am ridica tapiseria cu flori de aur ce 
desparte această cameră de cea de-a doua, vom 
vedea un spectacoş care, după lunga descriere pe 
care am făcut-o, merită o menţiune deosebită. 

Într-o încăpere pătrată întocmai ca turnul al cărui 
prim etaj era, în care lumina zilei abia străbate 
printre perdelele de stofă cu flori de aur, care 
acoperă nişte ferestre strâmte cu vitralii colorate, 
pe unul din acele paturi gotice şi largi, cu coloane 
cizelate, o femeie, încă frumoasă, cu toate că este 
trecută de prima tinereţe, stă culcată şi doarme. 
De altfel, semiîntunericul ce domneşte în cameră 


i - = i Ea P- me; 


EAN D a PL a rela papat - 


+ 


— PE pp— 
a, a 


Po TA Pa maia 


H | 


F 


— rw 


pare mai degrabă un calcul al cochetăriei decât un. 
accident al întâmplării. Desigur, aceste culori 
estompate, care nu răpesc nimic din rotunjimea 
formelor ci dimpotrivă le şlefuiesc, dau un minunat 
ajutor luciului acelor braţe ce atârnă în afara 
patului, frăgezimii acelui cap aşezat pe un umăr 
gol, fineţei părului despletit, din care o parte se 
răsfiră pe sulul de la căpătâiul patului, pe când 
cealaltă parte însoţeşte braţul care atârnă, trece 
dincolo de marginea degetelor şi cade până pe 
podea. 

Mai e oare nevoie să punem numele în josul 
acestui portret, iar cititorii noştri nu au recunoscut, 
din descrierea noastră, pe regina Isabela, pe faţa 
căreia anii de plăceri şi-au întipărit mai cu uşurinţă 
trecerea decât au făcut-o anii de durere pe fruntea 
soţului ei? 

După câteva clipe buzele frumoasei adormite se 
îndepărtară cu un plescăit asemănător cu zgomotul 
unul sărut; ochii ei mari şi negri se deschiseseră cu 
o lâncezeală care învinse pentru câtva timp 
expresia lor de asprime obişnuită, şi pe care o 
datora poate în clipa aceea unui vis, sau, aş zice 
mai degrabă unei amintiri de voluptate. Lumina 
zilei, oricât de slabă era, păru prea strălucitoare în 
ochii ei obosiţi; îi închise pentru o clipă, se ridică 
sprijinindu-se în cot, căută cu mâna cealaltă, sub 
pernele patului, o oglinjoară de oţel lustruit, şi se 
privi cu un zâmbet îngăduitor; apoi, punând-o pe o 
măsuţă din apropiere ca s-o aibă la îndemână, luă 
un fluier de argint din care sună de două ori şi, ca 
şi când această sforţare ar fi istovit-o, recăzu pe 
pat scoțând un suspin în care se regăsea mai- 


A ELLE et E Ea a Pe cau sei o ra ar Dale pi pe tie UI 


degrabă o expresie de oboseală decât una de 
tristeţe. 

Abia încetase şuieratul fluierului, că portiera 
tapiseriei care atârna în faţa uşii de intrare se dădu 
la o parte şi apăru capul unei tinere între 
nouăsprezece şi douăzeci de ani. 

— Doamna regină m-a chemat? zise ea cu un 
glas blând şi sfios. 

— Da, Charlotte, vino. 

Fata înaintă atunci, punând atât de uşor piciorul 
pe preşurile groase şi ţesute cu multă migală ce 
slujeau drept covor, încât se vedea bine că făcuse 
un studiu atunci când, în timpul somnului 
frumoasei şi trufaşei sale stăpâne, sarcinile pe care 
le avea de îndeplinit pe lângă aceasta o chemau în 
apartamentul ei. 

— Eşti punctuală, Charlotte, zise regina zâmbind. 

— Este datoria mea, doamnă. 

— Apropie-te... Mai mult. 

— Doamna voieşte să se scoale? 

— Nu, să stăm puţin de vorbă. 

Charlotte se îmbujoră de plăcere; avea să-i ceară 
favoare reginei şi îşi dădu seama că nobila ei 
stăpână se afla într-unul din acele momente de 
fericire în care puternicii de pe pământ acordă tot 
ce pot acorda. 

— Dar ce e cu zgomotul ce se aude prin curte? 
urmă regina. 

— Sunt pajii şi scutierii care se hârjonesc. 

— Dar aud alte glasuri. 

— Sunt ale seniorilor de Giac şi de Graville. 

— Cavalerul de Bourdon nu e cu ei? 

— Nu, doamnă, n-a apărut încă. 


E irina Fn Te maia. 


b | 


B 


— rw 


— Şi nimic nou n-a tulburat astă-noapte liniştea 
castelului? 

— Nimic; numai că, doar cu câteva clipe înainte 
de ivirea zorilor, santinela a văzut o umbră 
strecurându-se pe ziduri; a strigat: Cine e? Omul, 
căci era un bărbat, a sărit de partea cealaltă a 
şanţului, în ciuda distanţei şi înălţimii; atunci 
santinela a tras asupra lui cu arbaleta. 

— Ei şi? întrebă regina. 

Roşeaţa din obraji îi dispăru cu totul. 

— O! Raymond e un neîndemânatic! A greşit 
ţinta şi azi-dimineaţă şi-a văzul săgeata înfiptă într- 
unul din copacii care cresc în şanţ. 

— Ah! făcu Isabela. 

Şi pieptul îi respiră cu mai multă uşurinţă. 

— Un om nebun! urmă ea vorbindu-şi sieşi. 

— Cu siguranţă că a fost un nebun sau un spion; 
căci din zece, nouă şi-ar fi frânge gâtul. Şi ce este 
mai de mirare, e faptul că a treia oară se întâmplă 
acest lucru. Nu este aşa, doamnă, că e îngrijorător 
pentru cei ce locuiesc în castel? 

— Da, copila mea; însă, când cavalerul de 
Bourdon va fi guvernator, acest lucru nu se va mai 
întâmpla. 

Şi un zâmbet abia zărit se strecură pe buzele 
reginei, în vreme ce culorile obrajilor, dispărute 
pentru o clipă, reapărură cu o încetineală care 
dovedea că, oricare ar fi fost sentimentul ce le 
alungase, acesta era apăsător şi adânc. 

— Ah! urmă Charlotte, seniorul de Bourdon este 
un cavaler atât de viteaz! 

Regina zâmbi. 
— Nu cumva îl iubeşti? 


3 
E: 


1 
$i 
| 
| 


" 


Pe irina Fa Te eunin. 


b | 


B 


— rw 


— Din toată inima, zise cu naivitate tânăra. 

— Am să i-o spun, Charlotte, şi are să se simtă 
măgulit. 

— Vai! doamnă, să nu i-o Pinen am ceva să-i 
cer şi nu aş îndrăzni niciodată.. 

== ST? 

— Da. 

— Ce oare? 

— Vai! doamnă... 

— Să vedem, spune-mi. 

— Vreau... Ah! nu îndrăznesc. 

— Vorbeşte odată. 

— Vreau să-i cer un loc de scutier. 

— Pentru tine? zise zâmbind regina. 

— Vai!... spuse Charlotte. 

Şi se înroşi toată, plecând ochii în jos. 

— Dar înflăcărarea ta pentru el ar putea să mă 
facă să cred. Pentru cine atunci? 

— Pentru un tânăr... 

Charlotte murmură aceste cuvinte atât de încet, 


încât abia se auziră. 


— Aşa! Şi cine este? 

— Dumnezeule, doamnă... Dar niciodată nu aţi 
binevoit... 

— Lasă astea, cine este? repetă Isabela cu un fel 
de nerăbdare. 

— Logodnicul meu, se grăbi să răspundă 
Charlotte. 

Şi două lacrimi străluciră pe genele negre ale 
lungilor ei pleoape. 

— Aşadar iubeşti, copila mea? spuse regina cu 
un ton al glasului atât de blând, încât s-ar fi zis că 7 
este o mamă care îşi întreabă fiica. d 


Po a T maia 


b | 


B 


— rw 


— Oh! da, pentru întreaga viaţă... 

— Pentru întreaga viaţă! Ei bine, Charlotte, iau 
asupra mea rugămintea ta: am să-i cer lui Bourdon 
acest loc pentru logodnicul tău; în felul acesta va 
rămâne tot timpul în preajma ta. Da, înţeleg; este 
plăcut să nu te desparţi o clipă de persoana pe 
care o iubeşti. 

Charlotte căzu în genunchi, sărutând mâinile 
reginei, a cărei figură, de obicei atât de trufaşă, era 
în clipa aceea de o blândeţe îngerească. 

— Vai! Cât sunteţi de bună! zise ea. Vai! Cât de 
mult vă mulţumesc! Dumnezeu şi sfântul Carol să- 
şi întindă mâinile asupra capului vostru!... 
Mulţumesc, mulţumesc... Cât de fericit are să fie!... 
Îngăduiţi-mi să-i dau aceasta veste bună. 

— Se află cumva aici? 

— Da, zise ca cu o uşoară mişcare din cap, ; da, Îi 
spusesem ieri că seniorul de Bourdon s-ar putea să 
fie numit guvernator la Vincennes şi toată noaptea 
s-a gândit la ce i-am spus, astfel că azi-dimineaţă a 
alergat încoace spre a-mi vorbi despre acest plan. 

— Şi unde este? 

— La uşă, în anticameră. 

— Şi ai îndrăznit...? 

Ochii negri ai reginei scânteiară; sărmana 
Charlotte, în genunchi, cu mâinile încrucişate, se 
aplecă pe spate. 

— Vai! lertare! lertare! murmură ea. 

Isabela chibzui o clipă. 

— Omul acesta va fi legat în mod sincer de 
interesele noastre. 

— După câte mi-aţi făgăduit, doamnă, ar călca 
pentru dumneavoastră şi pe cărbuni aprinşi. 


— PE pp 
B. a 


E irina F Te maia. 


ba | 


F 


E i i 


TEES — gra ea > = ÎI. i 


Regina zâmbi. 

— Spune-i să intre, Charlotte; vreau să-l văd. 

— Aici? întrebă biata fată trecând de la spaimă la 
uimire. 

— Aici; vreau să-i vorbesc. 

Charlotte îşi cuprinse capul între mâini, ca pentru 
a se asigura că nu visează; apoi se ridică încet, o 
privi pe regină cu un aer mirat, şi, la un ultim semn 
pe care-l făcu aceasta, ieşi din apartament. 

Regina apropie perdelele patului, îşi trecu capul 
prin deschizătura lor, strânse stofa sub bărbie cu 
amândouă mâinile, ştiind bine că frumuseţea ei nu 
avea să piardă nimic din nuanţa purpurie pe care 
culoarea lor roşie i-o arunca pe obraji. 

Abia terminase cu aceste măsuri de prevedere, 
că Charlotte intră urmată de iubitul ei. 

Era un tânăr frumos între douăzeci şi douăzeci şi 
doi de ani, cu fruntea lată şi descoperită, cu ochii 
albaştri şi vioi, cu părul castaniu şi cu un ten palid; 
era îmbrăcat cu o haină din postav verde strânsă 
pe corp şi deschisă la îndoitura braţului cu 
antebraţul, pentru a lăsa loc de trecere cămâşii; 
nişte pantaloni de aceeaşi culoare scoteau în relief 
muşchii foarte pronunţaţi ai picioarelor; un centiron 
din piele galbenă susţinea un pumnal de oţel cu 
lama lată, care îşi datora luciul mânerului mişcării 
obişnuite pe care o deprinsese stăpânul lui de a 
ţine mâna pe el, iar în cealaltă ţinea o pălărie de 
fetru de felul şepcilor noastre de vânătoare. 

Se opri la doi paşi de uşă. Regina aruncă asupra 
lui o privire repede; fără îndoială că ar fi prelungit 
cercetarea, dacă ar fi putut prevedea că avea în 
faţa ei pe unul din acei oameni cărora soarta le-a- 


i m -i -m 


d 


CE Ba — gra kas | aa: i 


dat, în viața lor, o oră în timpul căreia aveau să 
schimbe fața națiunilor. Însă, după cum am spus, 
nimic din înfăţişarea lui nu anunța acea soartă 
ciudată, astfel că deocamdată nu era decât un 
tânăr frumos, palid, sfios şi îndrăgostit. 

— Numele dumitale? întrebă regina. 

— Perrinet Leclerc. 

— Al cui fiu eşti? 

— Al magistratului municipal Leclerc, păstrătorul 
cheilor de la poarta Saint-Germain. 

— Şi cu ce te ocupi? 

— Sunt vânzător de fier la Podul cel mic. 

— Ţi-ai părăsi meseria pentru a intra în serviciul 
cavalerului de Bourdon? 

— Aş părăsi totul pentru a o vedea pe Charlotte. 

— Şi n-ai să fii stingherit în slujba dumitale? 

— Din toate armele pe care le am la mine, ca 
vânzător de fier, de la ghioagă până la pumnal, de 
la arbaletă până la lance, puține sunt pe care să nu 
le mânuiesc tot atât de bine ca şi cel mai bun 
cavaler. 

— Şi dacă voi obţine pentru tine aceste loc, ai să- 
mi fii devotat, Leclerc? 

Tânărul îşi ridică ochii, îi aţinti în cei ai reginei, şi 
spuse cu hotărâre: 

— Da, doamnă, în tot ceea ce se va potrivi cu ce- 
i datorez lui Dumnezeu şi monseniorului rege 
Carol. 

Regina încruntă uşor din sprâncene. 

— Bine, zise ea; poţi să priveşti lucrul ca şi făcut. 

Cei doi îndrăgostiţi schimbară între ei nişte priviri 
de o nespusă fericire. 

În momentul acela un zgomot neobişnuit se auzi - 


i m -i rim, 


ps 


— 2 POLE pp mă 
a, a 


afară. Charlotte şi Leclerc se repeziră la aceeaşi 
fereastră şi priviră în curte. 

— Vai! Dumnezeule! strigă tânăra cu uimirea 
groazei. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă regina. 

— Vai, doamnă, curtea e plină de soldaţi care au 
dezarmat garnizoana; seniorii de Giac şi de Graville 
sunt prizonieri. 

— Nu cumva e vreo surpriză de-a burgundezilor? 
zise regina. 

— Nu, răspunse Leclerc, sunt armagnacii; poartă 
crucea albă. 

— Oh! zise Charlotte, iată-l pe şeful lor; este 
Dupuy. Are cu el doi căpitani; întreabă de 
apartamentul reginei, căci văd că i-l arată cu 
degetul. lată-i că vin; intră, urcă. 

— E nevoie să-i opresc? zise Leclerc scoţându-şi 
pe jumătate pumnalul din teacă. 

— Nu, nu, răspunse grăbită regina. Tinere, 
ascun-de-te în camera de alături; s-ar putea să-mi 
fii de folos, dacă nu se va şti că te afli aici, pe când, 
în caz contrar, ai putea să mergi la pieire. 

Charlotte îl împinse pe Leclerc într-un fel de 
cămăruţă întunecată ce se afla la căpătâiul patului 
Isabelei. Regina sări jos din pat, îmbrăcă o rochie 
lungă de brocart, garnisită cu blană şi se înfăşură 
în ea fără a avea vreme să-şi strângă altfel talia 
decât ţinând-o cu mâinile; părul, după cum am 
spus, i se lăsa pe umeri şi îi cădea până sub brâu. 
In aceeaşi clipă, Dupuy, urmat de doi căpitani, 
ridică portiera şi, fără să-şi descopere capul, zise 
întorcându-se spre Isabela: 

— Doamnă regină, sunteţi prizoniera mea. 


Po a a Taia 


b | 


B 


E i i 


E Baa — gra kas | aa: i 


Isabela scoase un țipăt din care se desprindea 
atât ură cât şi uimire; simțind că nu o mai ţin 
picioarele, se lăsă să cadă pe pat, îl privi pe cel ce-i 
adresase cuvântul în termeni atât de puţin 
respectuoşi, şi zise cu un râs răutăcios: 

— Eşti nebun, maestre Dupuy. 

— Din păcate regele seniorul nostru şi-a pierdut 
minţile; căci, dacă n-ar fi fost aşa, doamnă, de mult 
v-aş fi spus pentru prima oară ceea ce v-am spus 
adineaori 

— Pot să fiu prizonieră, dar sunt încă regină, şi 
chiar dacă n-aş fi regină, sunt totuşi femeie. 
Vorbeşte deci cu capul descoperit, maestre, cum ai 
vorbit stăpânului dumitale  conetabilul, căci 
presupun că el te trimite. 

— Nu vă înşelaţi; vin din porunca sa, răspunse 
Dupuy scoţându-şi capişonul, ca un om care 
ascultă mai mult de propria-i voinţă decât de 
porunca ce i se dă. 

— Bine, răspunse regina; dar, întrucât îl aştept 
pe rege, vom vedea care, dintre conetabil şi rege, 
este stăpânul acestor locuri. 

— Regele nu va veni. 

— Îţi spun că trebuie să vină. 

— L-a întâlnit, la jumătatea drumului, pe 
cavalerul de Bourdon. 

Regina tresări; Dupuy băgă de seamă şi zâmbi. 

— Şi ce-i cu asta? zise regina. 

— Această întâlnire i-a schimbat planurile şi fără 
îndoială că şi pe acelea ale cavalerului; căci acesta 
se aştepta să se înapoieze singur la Paris şi, în 
momentul de faţă se înapoiază sub o pază bună; 
credea să-şi regăsească apartamentul din palatul 


i m -ni = rim 


EAN D a PL ala pipote - 


Po a T Taia 


b | 


B 


— rw 


Saint-Paul, în vreme ce noi îi rezervam unul la 
Châtelet. 

— Cavalerul la închisoare! Şi pentru ce? 

Dupuy zâmbi. 

— Trebuie s-o ştiţi mai bine decât mine, doamnă. 
— Nădăjduiesc că viaţa nu-i este în primejdie. 

— Châtelet se află destul de aproape de Place de 
la Greve:t. 

— Nu vor îndrăzni să-l asasineze! 

— Doamnă regină, zise Dupuy, privind-o cu nişte 
ochi semeţi şi plini de asprime, amintiţi-vă de 
monseniorul duce de Orleans: era primul în regat 
după seniorul nostru regele; era însoţit de patru 
valeţi ce purtau torţe, doi scutieri ce purtau lance 
şi doi paji purtând spadă, în ultima seară când a 
trecut pe strada Barbette înapoindu-se de la cina 
pe care aţi luat-o împreună. E mare distanţa între 
un senior atât de nobil şi un cavaler atât de 
neînsemnat. Şi când amândoi au făptuit aceeaşi 
crimă, pentru ce n-ar suferi amândoi aceeaşi 
pedeapsă? 

Regina se ridică având întipărită pe faţă cea mai 
puternică mânie; sângele i se urcă atât de repede 
în obraji, încât ai fi crezut ca are să-i ţâşnească prin 
toate vinele. Întinse mâna spre uşă, făcu un pas şi, 
cu un glas răguşit, rosti un singur cuvânt: 

— leşi! 

Dupuy, intimidat, făcu un pas înapoi. 

— Bine, doamnă, răspunse el; însă înainte de a 
ieşi, trebuie să adaug un lucru: anume că voinţa 
expresă a regelui şi a monseniorului conetabil este 


338-Piaţa unde aveau loc execuțiile. (N.T.). 


— PI p— 
a, a 


e irina îm Te maia. 


H | 


B 


— rw 


e Baia — e ai ka => Îi i 


să plecați fără zăbavă spre oraşul Tours. 

— Desigur că în tovărăşia dumitale? 

— Da, doamnă. 

— Aşadar pe dumneata te-au ales să-mi fi 
temnicer? Sarcina e onorabilă şi ţi se potriveşte de 
minune. 

— Este ceva într-un stat, doamnă, să fii 
însărcinat să tragi zăvoarele în urma unei regine a 
Franţei. 

— Crezi, urmă Isabela, că l-ar înnobila pe călău 
dacă mi-ar tăia capul? 

Şi se întoarse, ca şi când ar fi vorbit destul şi nu 
voia să mai răspundă. 

Dupuy scrâşni din dinţi. 

— Când veţi fi gata, doamnă? 

— Am să te anunţ. 

— Gândiţi-vă, doamnă, că timpul ne zoreşte. 

— Gândeşte-te, maestre, că sunt regină şi că ti- 
am spus să ieşi. 

Dupuy murmură câteva cuvinte; dar, cum fiecare 
cunoştea marea putere pe care regina Isabela o 
mai păstra faţă de bătrânul monarh, se temu ca nu 
cumva să-şi reia, atâta timp cât se afla la o 
depărtare aşa de mică de el, acea putere care nu-i 
scăpase decât de câteva clipe. Aşadar se înclină cu 
mai mult respect decât arătase până atunci şi ieşi, 
după cum îi poruncise regina. 

Abia se coborâse portiera în urma lui şi a celor 
doi oameni ce-l însoțeau, că regina mai mult căzu 
decât se aşeză într-un fotoliu; suspinele Charlottei 
izbucniră iar Perrinet Leclerc se repezi afară din 
cămăruţă. 

Era şi mai palid ca de obicei; dar se vedea că mai- 


i - = i Ba P- me; 


EEN D a PL la pipa - 


e irina F Te maia. 


b | 


B 


— "rw 


mult de mânie decât de teamă. 

— E nevoie să-l ucid pe omul acela? o întrebă el 
pe regină, cu dinţii strânşi şi cu mâna pe pumnal. 
Regina zâmbi cu amărăciune. Charlotte se 
aruncă plângând la picioarele ei. 

Nenorocirea ce o lovise pe regină îi atinsese şi pe 
cei doi tineri. 

— Să-l ucizi! zise regina. Crezi, tinere, că pentru 
asta aş avea nevoie de braţul şi de pumnalul tău? 
... Să-l ucizi!... la ce bun?... Priveşte curtea plină de 
soldaţi... Să-l ucizi!... Şi asta l-ar salva pe Bourdon? 

Charlotte plânse şi mai tare; la durerea pentru 
necazurile stăpânei sale, se adăuga o durere 
personală nu mai puţin vie. Regina pierdea 
fericirea dragostei, Charlotte pierdea speranţa; 
Charlotte era cea mai de plâns. 

Regina urmă: 

— Plângi, Charlotte... plângi!... şi cel pe care-l 
iubeşti îţi rămâne!... căci voi nu veţi fi despărțiți 
decât de o lipsă vremelnică!... Plângi! Şi cu toate 
astea aş schimba soarta mea de regină cu a ta... 
Plângi! Dar nu ştii oare că eu, care nu pot să plâng, 
îl iubeam pe Bourdon aşa cum îl iubeşti tu pe acest 
tânăr! Ei bine, îl vor ucide, vezi tu; căci ei nu 
iartă... Pe cel pe care îl iubesc aşa cum îl iubeşti tu 
pe al tău, îl vor ucide şi nu voi putea face nimic 
spre a împiedica acest asasinat, şi nu voi şti în ce 
clipă îi vor înfige fierul în piept, iar toate minutele 
vieţii mele vor fi pentru mine cele ale morţii sale şi 
îmi voi spune în fiecare clipă: „În momentul de faţă 
poate mă cheamă, îmi rosteşte numele, se zbate în 
sânge şi se zvârcoleşte în agonie, iar eu, eu sunt 
aici, nu pot face nimic, şi cu toate astea sunt- 


i pat oii ra Pl E pi S, Di Pa ca Pip mari e pere Ta A 


— POLE pp 
a, y 


e a e 


a i, ai 


Po I Foa mau 


nN 


prr 


pmm 


n 


regină, regina Franţei!... 
plânge, nu pot plânge 
Regina îşi frângea mâinile şi îşi lovea faţa; cei doi 
copii plângeau, nu de durerea lor, ci de a reginei. 
— Vai! Ce-am putea face? zicea Charlotte. 

— Porunciţi, zicea Leclerc. 

— Nimic, nimic... Ah! Întreg iadul se află în acest 
cuvânt. Să fii gata să-ţi dai sângele, viaţa, pentru 
cel pe care-l iubeşti, şi să nu poţi nimic!... Ah! dacă 
i-aş avea în mână pe oamenii aceia care în două 
rânduri au simţit o plăcere din a-mi chinui inima!... 
Dar nimic împotriva lor, nimic pentru el! Am fost 
puternică totuşi; într-un moment de nebunie a 
regelui, l-aş fi putut face să semneze moartea 
conetabilului, şi n-am făcut-o. Ah, nesăbuită ce-am 
fost! Ar fi trebuit s-o fac... Acum Armagnac s-ar fi 
aflat într-o temniţă, în faţa morţii, cum se află el 
acum!... atât de frumos, atât de tânăr! el care nu 
le-a făcut niciodată nimic!... Ah! Îl vor ucide cum |- 
au ucis pe Ludovic de Orleans, care nici el nu le 
făcuse nimic... Şi regele... regele, care vede toate 
aceste omoruri, care merge printr-o băltoacă de 
sânge şi care, atunci când alunecă, se sprijină pe 
nişte ucigaşi!... Regele nebun! Regele imbecil!... 
Vai! Dumnezeule, Dumnezeule, fie-ţi milă de mine! 
„„„ Scapă-mă! Răzbună-mă!... 

— Îndurare! zicea Charlotte. 

— Blestem! zicea Leclerc. 

— Eu, să plec!... Vor să plec! Cred ei că voi 
pleca!... Nu, nu... Să plec fără a şti ce s-a întâmplat 
cu el!... Mă vor smulge de aici bucată cu bucată! 
Vom vedea dacă îndrăznesc să pună mâna pe 
regina lor. Mă voi agăța de mobilele astea cu- 


Blestem! Şi nu pot 


EEr a dl Et meta poi Ap e lea a NR e e a ma a be ee ai a 


era Preta oaia DB Dr Ann 


e aT 


— POE pp 


mâinile, cu dinţii... Ah! Va trebui să spună ce s-a 
întâmplat cu el, sau mai degrabă mă voi duce, 
când se va întuneca de-a binelea, mă voi duce 
chiar eu la închisoare... - Luă un sipet şi-l deschise 
- Am aur, priviţi!... aur pentru răscumpărarea unui 
om, cu trup şi suflet; şi, dacă nu voi avea de ajuns, 
iată bijuterii, perle, să cumperi un regat întreg! ei 
bine, voi da totul, totul temnicerului, şi îi voi spune: 
„Înapoiază-mi-l viu!... înapoiază-mi-l fără să i se 
atingă un fir de păr; şi toate astea, vezi, aur, perle, 
diamante, toate astea sunt pentru dumneata; 
pentru dumneata, căruia îi mai rămân încă 
datoare, căruia îi voi mai dărui altele”. 

— Doamnă regină, zise Leclerc, vreţi să mă duc 
la Paris?... Am prieteni, îi voi aduna; vom ataca 
Châtelet. 

— Da, da, zise cu amărăciune regina, şi îi vei 
grăbi moartea, nu-i aşa?... Şi dacă veţi reuşi să 
pătrundeţi în închisoare, veţi găsi, intrând în celulă, 
un cadavru cald încă şi sângerând; căci îi trebuie 
mai puţin timp unui singur pumnal să ajungă până 
la inimă decât le trebuie tuturor prietenilor voştri 
pentru a sfărâma zece porţi, zece porţi de fier!... 
Nu, nimic cu forţa, căci l-am ucide... Du-te, pleacă, 
petrece noaptea în faţa închisorii Châtelet; dacă îl 
vor transporta viu la o altă închisoare, urmăreşte-l 
până la poartă; dacă îl vor asasina, însoţeşte-i 
corpul până la mormânt şi, ori într-un caz ori în 
altul, întoarce-te să-mi spui, pentru ca, viu sau 
mort, să ştiu unde se află. 

Leclerc făcu o mişcare spre a ieşi; regina îl opri. 
— Pe aici, zise ea ducând degetul la gură. 


Deschise din nou uşa cămăruţei şi apăsă pe un- 


BEF et A oi ae pol a E ea Mei, o E ap z tai pia 


F 


E irina l F Te maia. 


b | 


F 


— rw 


E Baia — gra kar | aa: i 


arc; lambriurile cedară şi apărură treptele unei 
scări practicate în zid. 

— Urmează-mă, Leclerc, spuse regina. 

Şi trufaşa Isabela, devenind din nou femeie şi 
tremurând toată, îl luă de mână pe umilul vânzător 
de fier care, la ora aceea, era speranţa ei; îl 
conduse, mergând ea înainte, ferindu-l de colţurile 
zidului, pipăind pământul cu piciorul, prin coridorul 
strâmt şi întunecos prin care pătrunseseră. După 
câteva cotituri, Leclerc zări lumina zilei printre 
crăpăturile unei uşi; regina o deschise: dădea într-o 
grădină izolată la capătul căreia se găsea un zid. Îl 
urmări cu privirile pe tânăr care se urcă pe zid, îi 
făcu cu mâna un ultim semn de speranţă şi de 
respect şi dispăru în şanţ. 

Nedumerirea era atât de mare încât nimeni nu-l 
văzu. 

În vreme ce regina se întoarce în apartamentul 
ei, să-l urmărim pe Leclerc, care străbătând 
câmpia ajunge la Bastilia, coboară fără a se opri 
strada Sfântul Anton, trece prin Place de la Grève, 
aruncă o privire îngrijorată asupra spânzurătorii 
care îşi întinde braţul descărnat înspre partea apei, 
se opreşte o clipă, spre a răsufla, pe podul Notre- 
Dame, trece pe la colţul clădirii Marelui-Abator şi, 
băgând de seama că de acolo nimeni nu poate 
intra la Châtelet şi nici ieşi fără ca el să vadă, se 
alătură unui grup de burghezi care vorbeau despre 
arestarea cavalerului. 

— Te asigur, jupân Bourdichon, zicea o femeie 
bă- trână unui burghez pe care îl oprise ţinându-l 
de nastuele hainei, spre a-l sili să-i dea o atenţie 
mai mare, te asigur că şi-a revenit; ştiu asta de la+ 


i m -i rim 


EAN D a iiaea y - 


E ina îm Te maia. 


H | 


B 


— i i 


TEES — gra kas | a: i 


Clochette, fiica temnicerului de la Châtelet; zice că 
nu are decât o vânătaie la ceafă, nimic altceva. 

— Nu zic ba, mătuşă Jehanne, răspunse 
burghezul; dar asta nu mă lămureşte pentru ce a 
fost arestat. 

— O, dar e foarte uşor de ghicit; se înţelesese cu 
englezii şi burgundezii să predea Parisul, să treacă 
totul prin foc şi sabie, să pună să se bată monedă 
din vasele bisericilor... Ceva mai mult, se spune că 
era îndemnat la astea de către regina Isabela, care 
nu poate să-i sufere pe parizieni de când cu 
asasinatul ducelui de Orleans, încât zice că nu va fi 
mulţumită decât atunci când va pune să fie rasă de 
pe faţa pământului strada Barbette şi să fie arsă 
casa cu chipul Sfintei Fecioare. 

— Faceţi loc! Faceţi loc! zise un măcelar, iată că 
vine călăul. 

Un om îmbrăcat în roşu trecu prin mijlocul 
mulţimii, care se dădu la o parte... La apropierea 
sa, poarta închisorii se deschise singură, ca şi când 
l-ar fi recunoscut, şi se închise în urma lui. 

Toate privirile îl urmăriră. După o clipă de tăcere, 
convorbirea întreruptă îşi reluă cursul. 

— Ah! lasă că e bine, zise femeia dând drumul 
hainei lui  Bourdichon. O cunosc pe fiica 
temnicerului; poate că voi avea prilejul să văd cum 
este supus la cazne. 

Şi începu să alerge spre Châtelet, pe cât de 
repede îi îngăduiau vârsta şi picioarele care nu 
erau amândouă chiar de aceeaşi lungime. 

Bătu la poartă; o ferestruică se deschise; o 
tânără blondă scoase capul rotund şi plin de 
voioşie. Avu loc un schimb de cuvinte, însă, după - 


i m -ni rim 


pas 


cât se părea, acesta nu avu rezultatul pe care-l 
spera mătuşa Jehanne, căci poarta rămase închisă; 
numai că fata, trecându-şi braţul prin deschizătura 
zăbrelită, arătă cu mâna ferestruica celulei şi 
dispăru. Bătrâna făcu semn grupului să se apropie; 
câteva persoane se apropiară; ea se aşeză în 
genunchi în faţa ferestruicii şi spuse celor ce o 
înconjurau: 

— Veniţi pe-aici, copii; asta este  lucarna 
închisorii; nu-l vom vedea, dar îl vom auzi ţipând; 
tot e mai bine ceva decât nimic. 

Toţi se îngrămădiră în grabă lângă deschizătură, 
care se putea asemui cu o ieşire a iadului; căci nici 
zece minute nu se scurseseră, că se şi auzi zornăit 
de lanţuri. 

— Ah! văd cuptorul, zicea femeia. lată, călăul 
vâră în el un cleşte de fier... Acum suflă în foc. 

La fiecare aspirare a foalelor, cuptorul scotea o 
flacără atât de vie, încât s-ar fi zis că e un fulger 
subpământean. 

— lată-l că ia cleştele; e atât de roşu încât vârful 
îi pârleşte degetele... Se duce în fundul celulei; nu-i 
mai văd decât picioarele... Sst! Tăcere; acum o să 
auzim... 

Răsună un țipăt sfâşietor... Toate capetele se 
apropiară de ferestruică. 

— Acum îl interoghează judecătorul, urmă 
ciceronele femelă care, în calitatea ei de cea dintâi 
venită, îşi vârâse în întregime capul printre cele 
două bare de fier ale ferestruicii; - nu răspunde... 
Răspunde odată, tâlharule; răspunde odată, 
ucigaşule; mărturiseşte-ţi crimele! 

— Tăcere! ziseră mai multe glasuri. 


m NE mira | Ema În remiia. 


B 


— rw 


e Baa — gra kas | a:i i 


Femeia îşi scoase capul afară; dar se prinse cu 
fiecare mână de câte o gratie spre a fi sigură că 
nu-şi vă pierde locul când ar fi vorbit; apoi spuse cu 
convingerea unei cunoscătoare: 

— Să ştiţi că dacă nu va mărturisi nimic, nu vor 
putea să-l spânzure. 

Un al doilea țipăt îi readuse capul la 
deschizătură. 

— S-a schimbat ceva, zise ea, căci văd cleştele 
pe jos lângă cuptor... Ei bine, s-a plictisit cumva 
călăul! 

Se auziră nişte lovituri de ciocan. 

— Nu, nu, urmă femeia bucuroasă, se pregăteşte 
să-i pună penele. 

Penele erau nişte scânduri care se legau cu 
frânghii în jurul picioarelor osânditului, între care 
se vâra apoi o pană lată de fier pe care se lovea 
până când apropiindu-se, scândurile turteau 
carnea şi zdrobeau oasele. 

Cavalerul se pare că nu mărturisea nimic, căci 
lovirile de ciocan se succedau cu o forţă şi o 
repeziciune crescânde. Călăul părea mânios. 

Trecuse câtva timp de când nu se mai auzeau 
ţipete; urmaseră doar câteva gemete slabe, apoi şi 
acestea se stinseră la rândul lor. Zgomotul 
ciocanului încetă deodată. 

Mătuşa Jehanne se ridică numaidecât. 

— S-a terminat pentru astăzi, zise ea scuturând 
ţărâna ce i se prinsese de genunchi şi potrivindu-şi 
scufia; a leşinat fără să spună nimic. 

Şi plecă, fiind convinsă că o aşteptare mai lungă 
nu ar avea niciun rost. 

Cunoaşterea temeinică pe care părea s-o aibă- 


i m -ni ri 


xn" A a PL aria papat - 


Po a Foa Ea ai 


“s 


"e 


B 


E i i 


despre felul în care se petreceau de obicei lucrurile 
atrase în urma ei pe toţi martorii acestei scene, în 
afară de un tânăr care rămase în picioare rezemat 
de zid; era Perrinet Leclerc. 

O clipă mai târziu, după cum prevăzuse mătuşa 
Jehanne, călăul ieşi. 

Către seară, un preot intră în închisoare. 

Când noaptea se lăsase de-a binelea, se postară 
câteva sentinele afară, iar una din ele îl sili pe 
Leclerc să se depărteze; acesta se aşeză pe o 
bornă, la capătul podului Morarilor. 

Trecură două ore; deşi noaptea era întunecoasă, 
ochii atât de mult i se obişnuiseră, încât deosebea 
pe zidurile cenuşii locul negru unde se afla poarta 
închisorii Châtelet. Nu rostise o vorbă, nu-şi luase 
mâna de pe pumnal şi nu se gândise nici să bea, 
nici să mănânce. 

Bătu ora unsprezece. 

Ultima bătaie încă mai vibra, când poarta 
închisorii se deschise: doi soldaţi, ţinând spada 
într-o mână şi o făclie în cealaltă, apărură în prag; 
apoi veniră patru oameni purtând o povară şi 
urmaţi de un ins a cărui figură era ascunsă sub un 
capişon roşu; se apropiară în tăcere de podul 
Morarilor. 

Când ajunseră în dreptul lui Perrinet, acesta văzu 
că obiectul pe care îl purtau oamenii era un sac 
larg de piele. Ascultă; un geamăt ajunse până la el; 
nu mai era nicio îndoială. 

Într-o clipită pumnalul se afla afară din teacă, doi 
purtători la pământ, iar sacul sfâşiat în toată 
lungime lui. Din el ieşi un om. 

— Salvaţi-vă, cavalere! zise Leclerc. 


E ina Fn Te maia. 


b | 


B 


— rw 


Şi, folosindu-se de uluirea pe care atacul său o 
pricinuise trupei puţin numeroase, spre a se pune 
cât mai repede la adăpost de urmărire, se lăsă să 
alunece de-a lungul taluzului râului, unde dispăru 
din faţa tuturor. 

Cel căruia încercase, cu un curaj nemaipomenit, 
să-i redea libertatea, încercă să fugă; se ridică în 
picioare însă gambele ale căror oase zdrobite nu le 
puteau susţine, se îndoiră şi el recăzu leşinat 
scoțând un țipăt de durere şi de deznădejde. 

Omul cu capişonul roşu făcu un semn; cei doi 
purtători care nu erau răniţi îl luară pe prizonier pe 
umeri; şeful se opri şi zise: 

— Bine, aruncaţi-l aici. 

Porunca fu îndeplinită numaidecât; un obiect fără 
formă se învârti o clipă între spaţiul dintre pod şi 
râu şi zgomotul unui corp greu răsună în apă. 

Tocmai atunci, o barcă ocupată de doi oameni 
înaintă spre locul unde dispăruse corpul şi urmă un 
timp firul apei. Câteva secunde mai târziu, în 
vreme ce unul din ei vâslea, celălalt prinse cu un 
cârlig un obiect care apăru la suprafaţa apei şi se 
pregătea să-l depună în barcă; atunci însă omul cu 
capişon roşu urcă pe parapetul podului şi, de acolo, 
cu un glas puternic, rosti aceste cuvinte 
sacramentale: 

— Lăsaţi să treacă justiția regelui! 

Marinarul tresări şi, cu toate rugăminţile 
tovarăşului său, aruncă în apă corpul cavalerului 
de Bourdon. 


PE ra Fa Ea aii 


H | 


B 


E i i 


0o00 


recuseră aproape şase luni de la scena pe care 

am încercat să o descriem în capitolul precedent; 

noaptea se lăsa peste marea cetate şi, din 
Mălţimea porții Saint Germain, se vedeau 
dispărând în ceață şi rând pe rând, după cum erau 
mai mult sau mai puţin depărtate, clopotniţele şi 
turnurile de care era împânzit Parisul anului 1417. 
Mai întâi ornamentele piramidale ascuţite de la 
Temple şi Saint-Martin se afundară, spre nord, în 
umbra care alerga repede şi deasă ca o maree; în 
curând atinse şi învălui vârfurile ascuţite şi 
dantelate de la Saint-Gilles şi Saint-Luc care, din 
depărtare, păreau, în mijlocul amurgului, doi uriaşi 
gata de luptă; ajunse la Saint-Jacques-la-Boucherie, 
care nu mai apăru în înserare decât datorită unei 
linii verticale mai întunecate, apoi se alătură pâclei 
ce se ridica din Sena şi pe care un vânt aducător 
de ploaie o ridica în vârtejuri; privirile putură 
deosebi încă o clipă, printr-un văl de aburi, vechiul 
Luvru şi colonada sa de turnuri, biserica 
arhiepiscopală Notre-Dame şi turnul clopotniţă de ¿ 
la Sainte- Chapelle; apoi, întocmai ca un cal de. 


— POE pp 
a. a 


SP op up e 


Ba Pi, ai aia 


Pa pa TAR € = mai 


i, 


curse, umbra se repezi spre Universitate, învălui 
mănăstirea Sainte-Geneviève, ajunse la Sorbona, 
se învolbură peste acoperişurile caselor, cobori pe 
străzi, trecu dincolo de ziduri, se răspândi în 
câmpie, porni să şteargă la orizont linia roşcată pe 
care o lăsase soarele, ca un ultim rămas bun 
adresat pământului şi pe care, cu câteva minute 
mai înainte, se deosebea încă silueta neagră a 
celor trei clopotniţe ale mănăstirii Saint-Germain- 
des-Pres. 

In acest timp, pe linia zidurilor de apărare care 
strânge ca într-o curea uriaşul adormit, se zăresc, 
din sută în sută de paşi, gărzile însărcinate să 
vegheze la siguranţa lui; zgomotul măsurat şi 
monoton al mersului lor seamănă, dacă putem 
folosi comparaţia, cu bătaia pulsului care anunţă 
că viaţa nu s-a stins, deşi îmbracă pentru o clipă 
aparenţa morții; din când în când, strigătul 
Santinele, vegheați! pleacă dintr-un punct şi, 
întocmai ca un ecou, străbate din jalon în jalon 
întreagă această linie circulară, pentru a veni să se 
stingă la locul de unde a plecat. 

Sub umbra proiectată de poarta Saint-Germain, a 
cărei înălţime se ridică deasupra zidurilor, una din 
sentinele se mişcă mai tristă şi mai tăcută decât 
celelalte. După îmbrăcămintea jumătate militară, 
jumătate burgheză, e uşor de ghicit că, deşi 
deocamdată cel ce o poartă îndeplineşte funcţiile 
unui soldat, aparţine acelei bresle de meseriaşi 
care, din ordinul conetabilului d'Armagnac, a dat 
cinci sute de oameni pentru paza oraşului; din 
când în când se opreşte, se sprijină pe sulița cu 
care este înarmat, aţinteşte o privire vagă asupra - 


era Preta aaa DB Dr Am a 


e a i PP puiul = n i ni hi ma Ca AR 


Pe ina îm Te maia. 


ba | 


B 


E "rw 


unui punct din spațiu, apoi, cu un oftat, reia mersul 
mărginit al unei santinele de noapte. 

Deodată atenția îi fu atrasă de glasul unui om 
care de pe drumul care mărginea şanţurile 
exterioare, cere să i se deschidă poarta Saint- 
Germain; insul întârziat părea să se bizuie pe 
bunăvoința păzitorului, care singur putea, după ora 
nouă seara, să îngăduie intrarea, şi aceasta pe 
răspunderea lui personală. E de crezut că nu se 
înşelase asupra înrâuririi pe care considera că o 
are; căci tânăra santinelă abia îi auzi glasul, că şi 
cobori taluzul pe care zidul îl forma în interior şi se 
duse să bată la o ferestruică în spatele căreia se 
vedea lumina unei lămpi, strigând destul de tare 
spre a fi auzit dinăuntru: 

— Tată, scoală-te repede şi du-te să deschizi 
poarta maestrului Juvenal des Ursins. 

Lampa dădu de veste, prin mişcările ei, că 
vorbele fuseseră auzite; un bătrân ieşi din casă, cu 
un felinar într-o mână şi o legătură de chei în 
cealaltă şi porni, însoţit de tânărul care îl strigase, 
pe sub bolta formată de poarta masivă. 

Totuşi, înainte de a vâri cheia în broască şi ca şi 
când asigurarea dată de fiul său nu era de ajuns, 
bătrânul se adresă omului pe care îl auzea 
mergând, tropăind din picioare, de partea cealaltă 
a gardului de fier. 

— Cine eşti? întrebă el. 

— Deschide, jupân Leclerc, sunt Jean Juvenal des 
Ursins, consilier în parlamentul seniorului nostru 
regele. Am întârziat la stareţul mănăstirii Saint- 
Germain-des-Preâs şi, cum suntem vechi cunoştinţe, ~" 
m-am bizuit pe dumneata. 5 


— POE pp 
a. y 


a Fi ad aT 


na m „ai „ua 


A PE a l F a Ea eaii 


i, 


— Da, da, murmură Leclerc, atât de vechi 
cunoştinţe cum pot să fie un bătrân şi un copil. 
Tatăl dumitale, tinere, putea să vorbească astfel, 
căci ne-am născut amândoi în oraşul Troyes, în 
1340, iar o cunoştinţă de şaizeci şi opt de ani 
merită mai mult decât a noastră de acum titlul pe 
care mi-l dai. 

Rostind aceste cuvinte, păzitorul răsucea de 
două ori cheia în broască, înţepenea într-o poziţie 
verticală bara de fier orizontala care închidea 
poarta şi, cu amândouă mâinile, împingând pe unul 
şi trăgând de celălalt, întredeschidea canaturile 
greoaie, printre care trecu de îndată un tânăr între 
douăzeci şi şase şi douăzeci şi opt de ani. 

— Mulţumesc,  jupân Leclerc, zise acesta 
bătându-l pe umăr pe bătrân cu un gest de 
dragoste şi respect; mulţumesc, şi bizuie-te pe 
mine la nevoie, aşa cum m-am bizuit şi eu pe 
dumneata. 

— Maestre Juvenal, spuse tânăra santinelă, pot 
să cer şi partea mea din această făgăduială, aşa 
cum am avut partea mea în serviciul pe care vi l-a 
făcut tatăl meu? Căci, fără mine, care l-am 
anunţat, aţi fi fost în primejdie să petreceţi noaptea 
de partea cealaltă a zidurilor. 

— A, tu eşti, Perrinet! Şi ce faci în îmbrăcămintea 
asta la o oră atât de târzie din noapte? 

— Fac de pază din ordinul domnului conetabil şi, 
cum eram liber să-mi aleg orice post, am venit să 
iau masa cu bătrânul meu tată... 

— Şi a fost binevenit, adăugă bătrânul; căci este 
un băiat de treabă care se teme de Dumnezeu, îl 
respectă pe rege şi îşi iubeşte părinţii. 


a Pa Prea Aa 


E Ba — gra kas | aa: i 


Bătrânul Leclerc îi întinse fiului o mână zbârcită 
şi tremurândă. Acesta i-o strânse cu căldură; 
Juvenal o luă pe cealaltă. 

— ţi mulţumesc pentru a doua oară, bătrânul 
meu prieten; nu mai sta mult afară; nădăjduiesc că 
nu va veni un al doilea nepoftit să-ţi pună 
bunăvoința la încercare. 

— Şi bine va face, maestre Ursins; căci, chiar 
dacă ar fi seniorul nostru delfinul Carol, pe care să- 
| aibă Dumnezeu în pază, cred că nu aş face pentru 
el ce am făcut pentru dumneata. E o mare 
răspundere, în vremurile astea tulburi, să ai în 
pază cheile unui oraş. Astfel că, atunci când 
veghez, ele nu mă părăsesc de la brâu, iar când 
dorm, le pun sub căpătâi. 

După ce îşi lăudase această dovadă de vigilenţă, 
bătrânul strânse încă o dată cele două mâini pe 
care le ţinea, ridică felinarul pe care îl pusese jos şi 
plecă spre locuinţa lui, lăsându-i singuri pe cei doi 
tineri. 

— Ce voiai să-mi ceri, Perrinet? reluă Juvenal 
sprijinindu-se de braţul tânărului vânzător de fier 
pe care l-am introdus în scenă în capitolul 
precedent şi pe care îl regăsim aici. 

— Noutăţi, maestre... Dumneavoastră care 
sunteţi raportor al statului şi consilier, trebuie să 
ştiţi tot ce se petrece, iar eu sunt foarte îngrijorat; 
se zice că s-au întâmplat lucruri mari prin partea 
oraşului Tours, unde se află regina. 

— Într-adevăr, zise Juvénal, ai nimerit cum nu se 
poate mai bine să mi te adresezi mie, şi am să-ţi 
dau veşti dintre cele mai proaspete. 

— Să ne urcăm, dacă vreţi, pe meterez;- 


i m -i rim 


EEN A a iiaea y - 


O irina îm y 


b | 


B 


— rw 


conetabilul îşi va face probabil rondul de noapte şi, 
dacă nu m-ar găsi la post, bătrânul meu tată ar 
putea să-şi piardă slujba, iar eu aş putea să mă 
aleg cu câteva lovituri de curea pe spate. 

Juvenal se sprijini cu familiaritate de braţul lui 
Perrinet şi amândoi apărură pe platforma părăsită 
câtva timp. 

— lată cum s-au petrecut lucrurile, urmă Juvenal. 

Auditorul lui părea să-i acorde cea mai mare 
atenţie. 

— Ştii că regina se afla prizonieră la Tours, sub 
paza lui Dupuy, cel mai bănuitor şi cel mai puţin 
îndatoritor dintre  temniceri. Totuşi, cu toată 
vigilenţa lui, regina găsise mijlocul să-i scrie 
ducelui de Burgundia şi să-i ceară ajutor. Acesta 
înţelese destul de repede cât de puternică aliată i- 
ar fi Isabela de Bavaria, deoarece, în ochii multora, 
răzvrătirea lui împotriva regelui ar deveni de aci 
încolo o ocrotire cavalerească acordată unei femei. 

„Intrucât Doamna” şi ducesa de Bavaria nu erau 
supravegheate cu atâta străşnicie ca regina, 
aceasta din urmă, prin intermediul lor, avea mereu 
veşti de la duce; şi, atunci când auzi că acesta 
asedia oraşul Corbeil iar oamenii săi pătrunseseră 
până la Chartres, nu-şi pierdu nădejdea că va fi 
salvată.” 

„Drept urmare, se prefăcu să arate o evlavie 
adâncă faţă de mănăstirea Marmoutiers şi o 
îndemnă pe Doamna să-l roage pe Dupuy să le 
îngăduie prinţeselor şi însoţitoarelor lor să meargă 
la liturghie. Dupuy, oricât de grosolan era, nu 


339-Titlu dat prinţesei din familia regală a Franţei. (N.T.). 


PE a Pa a 


b | 


B 


E i i 


îndrăzni să-i refuze fiicei regelui o favoare care nu-i 
păru să aibă urmări. Regina îşi obişnui pe nesimţite 
temnicerul să o vadă ducându-se să se roage la 
mănăstirea Marmoutiers. Păru că nu mai bagă în 
seamă obrăznicia acelui om; îi vorbea cu multă 
blândeţe. Dupuy, mulţumit că vede cedând în faţa 
voinţei lui trufia unei regine, începu să se mai 
îmblânzească. Îngădui ca ea să meargă la 
mănăstire de câte ori voia, luând măsura de 
prevedere de a o însoţi totdeauna şi de a înşira din 
loc în loc pe drum grupe de soldaţi cu toate că i se 
părea de prisos o pază atât de straşnică, aflându- 
se la cincizeci de leghe“ de inamic.” 

„Insă regina băgă de seamă că paznicii ei, 
convinşi de zădărnicia atâtor supravegheri, îşi 
făceau serviciul mai mult în silă şi că, dacă ar fi 
fost atacați pe neaşteptate, s-ar fi terminat repede 
cu ei. De atunci îşi făuri planul să fie răpită, la 
Marmoutiers, de către ducele de Burgundia; îi 
comunică deci, prin unul din slujitorii săi, toate 
aceste amănunte. Ducele rămase mulţumit, iar 
regina, printr-un mesaj, îi anunţă ziua în care avea 
să se ducă la mănăstire.” 

Acţiunea era primejdioasă; trebuia să străbată 
cincizeci de leghe de drum fără a fi descoperit. 
Dacă ducele de Burgundia încerca această lovitură 
cu oameni puţini, Dupuy avea destui soldaţi ca să-i 
reziste; dacă pornea cu o trupă numeroasă, părea 
cu neputinţă ca Dupuy să nu fie înştiinţat, şi atunci 
putea să o ridice pe regină şi să o trimită în 
provincia Maine, Berry sau Anjou. Ducele de 


+%40-Circa 200 kilometri. (NT). 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


E rw 


E Baa — gra kas | aa: i 


Burgundia nu se descurajă. Înțelegea prea bine că 
singurul mijloc de a-şi susține partida era să fie 
ocrotit de numele Isabelei şi luă nişte măsuri atât 
de chibzuite, încât ajunse la ţintă fără a fi 
descoperit, şi iată cum...” 

Perrinet Leclerc păru să-l asculte cu şi mai mare 
atenţie. 

— Alese din armata sa zece mii de călăreţi, 
dintre oamenii cei mai viteji şi caii cei mai 
rezistenți; porunci să fie hrăniţi din belşug şi unii şi 
alţii, iar în noaptea celei de-a opta zi de asediu a 
oraşului Corbeil, porni în fruntea lor şi o luă pe 
drumul spre Tours. Mărşăluiră toată noaptea într-o 
adâncă tăcere şi nu se opriră decât cu o oră înainte 
de ivirea zorilor pentru a le da de mâncare cailor; 
apoi porniră să mărşăluiască cincisprezece ore în 
şir, însă cu mai multă iuţeală decât în timpul nopţii. 
La sfârşitul zi- lei, se opriră din nou; nu se mai aflau 
decât la şase leghe de Tours. Această armată 
pricinuise uimire prin toat locurile pe unde trecuse; 
toţi erau surprinşi de tăcerea şi de viteza lor; dar, 
în dimineaţa următoare, întrucât ducele de 
Burgundia se temea, cu toate măsurile ce luase, ca 
nu cumva paznicii reginei să fie înştiinţaţi, sosi 
către orele opt dimineața la mănăstirea 
Marmoutiers,  înconjură biserica şi porunci 
seniorului Hector de Saveuse să pătrundă înăuntru 
cu şaizeci de oameni. Când Dupuy zări această 
trupă, pe care o recunoscu drept burgundeză, după 
crucea roşie pe care o purta, porunci reginei să-l 
urmeze, voind să o scoată printr-o portiţă 
lăturalnică unde o aştepta trăsura; dar ea refuză 
categoric. Dupuy făcu atunci un semn celorlalţi doi- 


i m -ni ri 


EEN D a PL a la mp Po - 


i: 
E 


1 
$i 
| 
| 


x 


e l Fn e eunin. 


b | 


B 


E rw 


paznici, care încercară să o ridice cu forţa; dar ea 
se  agăţă de gratiile stranei lângă care 
îngenunchease, trecându-şi braţul printre bare şi 
jurându- se pe Cristos, că mai degrabă s-ar lăsa 
ucisă decât să fie smulsă de-acolo. Doamnele şi 
prinţesele ce o însoțeau alergau încoace şi încolo, 
rugându-se şi strigând după ajutor, astfel încât 
seniorul de Saveuse, văzând că nu mai putea să 
stea în cumpănă, făcu semnul crucii pentru ca 
Dumnezeu, în locaşul căruia se afla, să-i ierte 
fapta, apoi trase spada şi oamenii săi făcură la fel. 

„Văzând acestea, Laurent Dupuy îşi dădu seama 
că totul era pierdut pentru el; fugi prin portiţă, se 
azvârli pe un cal şi intră în goana mare în oraşul 
Tours, unde dădu alarma şi se pregăti numaidecât 
de apărare. 

„De îndată ce dispăru, seniorul de Saveuse se 
îndreptă spre regină şi o salută cu respect în 
numele ducelui de Burgundia. 

„— Unde se află acum? întrebă ea. 

— În faţa portalului bisericii, unde vă aşteaptă. 

„Regina şi prinţesele se îndreptară atunci spre 
poarta de intrare, în mijlocul unei mulţimi de 
oameni care strigau: 

„— Trăiască regina şi monseniorul delfin! 

„Ducele de Burgundia, zărind-o, descălecă şi 
puse un genunchi pe pământ. 

„— Prea scumpul meu văr, îi zise ea apropiindu- 
se cu graţie şi ridicindu-l, trebuie să te iubesc mai 
mult decât pe oricare om din regat. Ai lăsat totul 
pentru a veni la chemarea mea şi m-ai eliberat din 
închisoare. Fii încredinţat că niciodată nu voi uita 
acest lucru. Văd bine că ai ţinut totdeauna la- 


er Preta oaia DS Dr Am a 


— POE pp 
A. a 


e aT 


a ie, ai 


Po a Pa V-au 


i, 


prr 


pam 


monseniorul rege, la familia sa, la regat şi la 
treburile publice. 

„Şi zicând acestea, îi dădu mâna să i-o sărute. 
„Ducele îi răspunse câteva cuvinte de respect, 
de devotament, lăsă lângă ea pe seniorul de 
Saveuse şi o mie de călăreţi şi, cu restul armatei, 
se îndreptă în grabă spre Tours, mai înainte ca 
acest oraş să-şi revină din uimire. Nu i se opuse 
nicio rezistenţă şi, pe când cea mai mare parte din 
oamenii săi se strecurau prin locurile cele mai 
joase, ducele îşi făcu intrarea pe porţile pe care 
soldaţii lui Dupuy le părăsiseră. Nenorocitul acela 
făcu el însuşi parte din numărul prizonierilor şi sluji 
de exemplu urmaşilor, că nu trebuie niciodată să fii 
lipsit de respect faţă de capetele încoronate, în 
orice situaţie grea s-ar găsi. 

— Ce i s-a întâmplat? întrebă Perrinet 

— A fost spânzurat la amiază, răspunse Juvenal. 

— Şi regina? 

— S-a înapoiat la Chartres, apoi a plecat spre 
Troyes în Champagne, unde îşi ţine curtea. Statele 
generale din Chartres, care sunt compuse din 
oamenii ei, au declarat-o regentă, astfel că a pus 
să i se facă un sigiliu pe care se află, pe o parte 
armoariile împărţite în patru părţi egale ale Franţei 
şi Bavariei şi pe cealaltă, portretul ei cu aceste 
cuvinte: /sabela, prin grația lui Dumnezeu, regină 
regentă a Franţei. 

Aceste amănunte politice păreau să-l intereseze 
foarte puțin pe Perrinet Leclerc, pe când 
dimpotrivă părea să dorească a cunoaşte altele, pe 
care şovăia să le ceară; în sfârşit, după o clipă de 
tăcere şi când văzu că Juvenal se pregătea să-şi ia- 


BEF ei oi ae pol E E ea ter, ob E ap z tai pea 


Po T A Pa aa 


bla, 


B 


— "rw 


Ca — gra ea = 2 i T i 


rămas bun de la el, îl întrebă, pe un ton pe care 
încercă să-l facă pe cât se poate mai nepăsător: 

— Şi nu s-a întâmplat niciun accident doamnelor 
ce o însoțeau pe regină? 

— Niciunul, răspunse Juvenal. 

Perrinet răsuflă uşurat. 

— În ce loc al oraşului îşi ţine regina curtea? 

— La castel. 

— O ultimă întrebare, maestre. Dumneavoastră 
care sunteţi un om învăţat, care cunoaşteţi latina, 
greaca şi geografia, spuneţi-mi, vă rog, spre ce 
parte a orizontului trebuie să mă întorc pentru a 
privi oraşul Troyes? 

Juvenal se orientă un moment; apoi, apucând cu 
mâna stângă capul lui Perrinet, i-l întoarse spre un 
punct din spaţiu pe care i-l arăta în acelaşi timp cu 
mâna dreaptă. 

— lată, îi zise el, priveşte printre cele două 
clopotniţe de la Saint-Yves şi de la Sorbona, puţin 
la stânga lunii ce se înalţă deasupra acelei 
clopotniţe; vezi o stea mai strălucitoare decât 
celelalte? 

Perrinet făcu semn că o vedea. 

— Se numeşte Mercur. Ei bine, trăgând din locul 
unde îţi apare suspendată o linie verticală până la 
pământ, această linie, văzută de aici, ar împărţi în 
două oraşul de a cărui poziţie mă întrebi. 

Perrinet nu puse nicio întrebare asupra a ceea ce 
i se părea mai puţin lămurit în demonstraţia 
astronomico-geometrică a tânărului raportor al 
statului şi nu reţinu decât că, privind puţin la 
stânga clopotniţei de la Sorbona, ochii i-ar fi 
îndreptaţi spre locul de pe pământ unde respira- 


A Li een Tea e Paie, HEF = $ ka Si 


pe 


— POE pp 
A. a 


SP pe ap e 


PT T T 


Pa p TA Cm nau 


ti 


Charlotte. Puțin îi păsa de rest; locul acela nu era 
oare, pentru el, întreaga lume? 
Îi mulţumi printr-un gest lui Juvenal, care se 
îndepărtă cam îngâmfat, cu mulţumirea de a fi dat 
tânărului său compatriot dovada unei ştiinţe cu 
care se lăuda prea mult. Lucrul acesta, împreună 
cu mania de a voi să convingă lumea că se trăgea 
din familia Orsini, erau singurele cusururi ce i se 
puteau imputa acestui nepărtinitor şi sever istoric. 

Perrinet rămăsese singur, rezemat de un copac 
şi, cu toate că partea Parisului care se numea 
atunci Universitatea se afla în faţa ochilor săi, 
mintea îl purta dincolo de ea, astfel că aceasta 
dispăru cu totul din gândul lui. În curând, ca şi 
când privirea ar fi străpuns cu adevărat spaţiul, nu 
văzu la orizont decât oraşul Troyes, în oraş decât 
vechiul castel şi în castel o cameră, aceea pe care 
o locuia Charlotte!... Ceva mai mult, camera se 
deschidea pentru el întocmai ca acele decoruri de 
teatru, închise în toate părţile, în afară de partea 
ce se afla în faţa spectatorului; şi acolo, în acea 
cameră, căreia îi vedea în închipuire culoarea 
tapetului şi forma mobilelor, liberată de sarcinile ce 
i le impunea locul său pe lângă regină, o tânără 
blondă şi fermecătoare, luminând cu veşmintele-i 
albe apartamentul întunecos pe care-l locuieşte, 
întocmai ca îngerii lui Martinn şi Danby care, 
purtându-şi lumina în ei, luminează cu razele lor 
haosul pe care-l străbat şi deasupra căruia nu a 
lucit încă primul soare. 

Tot concentrându-şi toate puterile minţii asupra 
unui singur gând, acea apariţie deveni pentru el o 
realitate; şi dacă închipuirea lui i-ar fi înfăţişat, în- 


era Preta oaia DB Dr Am 


BET ei A Lot ae pol E E mei Ser, ob E E z tai Pie Pi 


Pe ina Fm = maia. 


b | 


B 


E rw 


E Baa — gra kas | aa: i 


loc de Charlotte liniştită şi visătoare, pe Charlotte 
amenințată de vreo primejdie, cu siguranță că ar fi 
întins brațele şi s-ar fi repezit înainte, crezând că 
nu avea să facă decât un pas pentru a-i veni în 
ajutor. 

Perrinet era atât de adâncit în această visare, 
încât i-ar fi putut face să creadă pe cei care au fost 
cuprinşi de ea, că există, în anumite momente şi la 
anumite firi, un adevărat dar de a ghici, încât nu 
auzi zgomotul pe care-l făcu, urcând pe strada 
Paon, o trupă de călăreţi care, o clipă mai târziu, 
apăru la câţiva paşi de el pe meterezul la a cărui 
siguranţă era însărcinat să vegheze. 

Cel care comanda rondul de noapte îi făcu semn 
trupei să se oprească şi înaintă singur pe zid. 
Privirea-i căută prin toate părţile santinela ce 
trebuia să se afle acolo, iar ochii i se opriră asupra 
lui Perrinet care, în aceeaşi poziţie, continuînd 
acelaşi vis, nu băgase de seamă nimic din ceea ce 
se petrecea în jurul lui. 

Comandantul trupei se îndreptă atunci spre acea 
umbră nemişcată şi ridică, cu vârful spadei, boneta 
de fetru ce acoperea capul lui Leclerc. Vedenia 
dispăru cu repeziciunea unui palat aurit care se 
prăbuşeşte şi dispare sub zguduitura unui 
cutremur de pământ; un fel de comoţie electrică îi 
trecu prin tot corpul şi, printr-o mişcare instinctivă, 
dădu la o parte cu sulița spada ce îl ameninţa. 

— Ajutor, săriţi, camarazi! 

— Nu te-ai trezit încă, tinere, şi visezi şi acum, 
zise conetabilul d'Armagnac, în vreme ce lama 
spadei tăia ca pe o trestie lancea întărită cu fier pe 
care Leclerc o îndreptase spre viziera de la cască, - 


i m -ni ri 


Eas A a PL a lau papat - 


Pe ina F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


şi al cărei vârf căzând se înfipse în pământ. 

Leclerc recunoscu glasul guvernatorului Parisului, 
azvârli crâmpeiul ce-i mai rămăsese în mâini, 
încrucişă braţele pe piept şi aşteptă liniştit ca 
guvernatorul să-i fixeze pedeapsa pe care ştia că o 
meritase. 

— Aşa! Domnilor burghezi, urmă contele 
d'Armagnac, vi se încredinţează paza oraşului 
vostru şi în felul acesta vă îndepliniţi datoria? Hei! 
băieţi, adăugă el întorcându-se spre trupa lui, care 
făcu o mişcare spre a se apropia, să vină trei 
oameni la mine! 

Trei soldaţi ieşiră din rânduri. 

— Unul din voi să termine serviciul de pază al 
acestui caraghios. 

Un soldat descălecă în tăcere de pe cal, aruncă 
frâul în braţele unuia din camarazi şi se duse să ia, 
sub umbra porţii Saint-Germain, locul pe care-l 
ocupa Leclerc. 

— Cât despre voi, urmă conetabilul adresându-se 
celorlalţi doi soldaţi care-i aşteptau ordinele, 
descălecaţi, copii, şi numărați pe umerii acestui 
nevolnic douăzeci şi cinci de lovituri cu teaca 
spadelor. 

— Monseniore, zise cu sânge rece Leclerc, asta 
este o pedeapsă de soldat, iar eu nu sunt soldat. 

— Faceţi ce-am spus, adăugă conetabilul punând 
piciorul în scară. 

Leclerc se îndreptă spre el şi-l apucă de braţ. 

— Mai gândiţi-vă, monseniore. 

— Am zis douăzeci şi cinci; niciuna mai mult, 
niciuna mai puţin, urmă conetabilul. 

Şi se urcă în şa. 


Po a a abia 


bla, 


B 


E rw 


PEE — gra kar i T i 


— Monseniore, zise Leclerc repezindu-se spre 
frâul calului, monseniore, asta e o pedeapsă de 
sclav şi de vasal, iar eu nu sunt niciunul, nici altul; 
sunt om liber şi burghez al oraşului Paris; dați-mi 
cincisprezece zile, o lună de închisoare, şi mă voi 
duce. 

— la te uită, acum va trebui să alegem pentru 
aceşti ticăloşi o pedeapsă pe placul lor! Înapoi! 

Zicând acestea, dădu pinteni calului, făcu un salt 
înainte şi, dând pe capul descoperit al lui Leclerc o 
lovitură de pumn cu mănuşa-i de fier, îl întinse la 
picioarele celor doi soldaţi care trebuiau să 
execute porunca ce le-o dăduse. 

Astfel de porunci erau totdeauna primite cu 
plăcere de către soldaţi, atunci când osânditul era 
un burghez. Exista, între soldaţi şi bresle, o 
adevărată ură pe care apropierile politice ce aveau 
loc din când în când între ei, nu puteau reuşi să o 
stingă; astfel că, atunci când seara un breslaş şi un 
soldat se întâlneau pe o stradă dosnică, rareori se 
întîmpla să nu folosească unul ciomagul şi celălalt 
spada. Suntem siliți să mărturisim că Perrinet 
Leclerc nu era nicidecum unul dintre cei care, când 
se ivea prilejul, să se lase mai prejos spre a se feri 
de asemenea întâlniri. 

Astfel că a fost un adevărat noroc, pentru soldaţii 
conetabilului, execuţia cu care îi însărcinase 
stăpânul lor, aşa că, atunci când Perrinet se 
rostogoli la picioarele lor, se aruncară amândoi 
asupra lui, iar când acesta îşi reveni din ameţeală, 
se văzu gol până la brâu, cu pumnii legaţi cruciş 
deasupra capului şi agăţat de o creangă de copac, 
în aşa fel încât numai vârful picioarelor să atingă - 


i m -ni rim, 


EEN D i gree ann A - 


E irina F Te maia. 


b | 


i 


— rw 


pământul; după care soldaţii îşi  desprinseră 
spadele de la brâu, puseră lamele pe iarbă şi, cu 
teaca elastică şi uşor de îndoit, începură să 
lovească cu atâta sânge rece şi regularitate ca şi 
păstorii lui Virgiliu. 

Al treilea soldat se apropiase şi el şi număra 
loviturile. 

Cele dintâi răsunară pe corpul vânjos şi alb fără a 
părea că produc vreo impresie asupra celui ce le 
primea, cu toate că, la lumina lunii, se puteau 
deosebi dârele vinete pe care le lăsau; în curând 
fiecare teacă, îndoindu-se ca un inel pe spinarea 
lovită, lua cu ea câte o fâşie de carne. 

Pe nesimţite, zgomotul loviturilor îşi schimbă 
sunetul; din ascuţit şi şuierător cum era la început, 
deveni înăbuşit, ca şi când ar fi căzut pe noroi; 
apoi, spre sfârşitul execuţiei, soldaţii se văzură siliţi 
să nu mai lovească decât cu o mână, cealaltă fiind 
ocupată să-şi apere faţa de stropii de sânge şi de 
bucăţelele de carne ce ţâşneau la fiecare lovitură. 

La cea de-a douăzeci şi cincea lovitură se opriră, 
respectând cu sfinţenie consemnul. Osânditul nu 
scosese un țipăt, nu se tânguise deloc. 

Atunci, cum totul se terminase, unul din soldaţi 
îşi luă spada de jos şi o vâri liniştit în teacă, pe 
când celălalt, cu ajutorul spadei sale tăia frânghia 
dintre creangă şi mâinile osânditului. 

Imediat după tăierea frânghiei, Perrinet Leclerc, 
care nu mai stătea în picioare decât susţinut de ea, 
căzu, muşcă ţărâna şi leşină. 


E ina îm Te maia. 


b | 


B 


— rw 


LUI 


sus ce se petrecuseră la Paris, mari evenimente 

politice se puneau la cale în împrejurimile acestui 
oraş. 

Niciodată monarhia franceză nu fusese 
ameninţată de o ruină mai mare decât în 
momentul acela: trei partide sfâşiau regatul în 
bucăţi şi se întreceau care să ia halca cea mai 
mare. 

Henric al V-lea, regele Angliei, însoţit de ducii de 
Clarence şi de Glocester, fraţii săi, debarcase, după 
cum am spus, la Touques, în Normandia; atacase 
de îndată castelul cu acest nume care, după patru 
zile de lupte, capitulase; de acolo plecase să 
asedieze oraşul Caen, pe care îl apărau doi seniori 
merituoşi şi renumiţi, la Fayette şi Montenais. 
Rezistenţa lor dârză nu sluji la altceva decât la 
luarea cu asalt a oraşului. Amintirea proaspătă a 
izbânzilor de la Honfleur şi Azincourt adăugându-se 
la zvonul acestor noi triumfuri, întreaga Normandie 
fu cuprinsă de spaimă; mai mult de o sută de mii 
de oameni emigrară şi se adăpostiră în Bretania, 
astfel încât regele Angliei nu avu nevoie, spre a 
cuceri Harcourt,  Beaumont-le-Roger, Évreux, . 
Falaise, Bayeux, Lasieux, Coutances, Saint-Lô, ' 


|: o lună de zile după întâmplările amintite mai 


e aT 


E 


CT" F 


Po a Pa V-au 


|| 


Avranches, Argentan şi Alençon, decât să se arate 
în faţa acestor oraşe, sau să trimită câteva 
detaşamente. Numai Cherbourg, apărat de Jean 
d'Angennes, îl opri mai mult timp în faţa zidurilor 
decât o făcuseră toate oraşele pe care le-am numit 
la un loc; dar şi această localitate s-a predat la 
rându-i şi, odată cu ea, întreaga Normandie, a cărei 
poartă era, căzu în stăpânirea lui Henric al V-lea al 
Angliei. 

De partea ei, regina şi ducele ocupau 
Champagne, Burgundia, Picardia şi o parte din Ile- 
de-France. Senlis ţinea cu burgundezii, iar Jean de 
Villiers, senior de l'lle-Adam care cumanda, în 
numele regelui, armata de la Pontoise, având a se 
plânge de conetabil care îl trata cam cu trufie, 
predase acest oraş, situat doar la câteva leghe de 
Paris, ducelui de Burgundia care trimisese acolo 
câteva trupe şi îl menţinuse pe l'lle-Adam ca 
guvernator. 

Restul Franţei, unde comanda conetabilul, în 
numele regelui şi al delfinului, era cu atât mai 
puţin în stare să reziste multă vreme tuturor 
duşmanilor, cu cât contele d'Armagnac, silit să-şi 
concentreze toate trupele în jurul capitalei 
regatului, nu putuse executa această mişcare fără 
ca burghezii oraşului şi ţăranii din împrejurimi să 
nu aibă mult de suferit de pe urma trecerii şi 
staţionării soldaţilor care, fiind lipsiţi de soldă şi de 
hrană, trăiau pe socoteala lor. Nemulțumirea era 
aşadar generală, iar conetabilul avea să se teamă 
aproape tot atât de mult din partea aliaţilor cât şi a 
duşmanilor. 

Ducele de Burgundia, pierzându-şi speranţa de a- 


i e a e ae a a ma e be ee ai a 


Po TA Pa a 


H | 


B 


E "rw 


pune mâna pe Paris fără forță, încercă să tragă 
foloase din nemulțumirea generală pe care 
contetabilul o iscase împotriva guvernării regelui şi 
să găsească nişte complici în tabăra adversă. 
Câţiva agenţi care îi erau credincioşi pătrunseră 
deghizați în oraş şi se alcătui o conspirație pentru 
a-i preda poarta Saint-Marceau. Un preot şi câţiva 
burghezi, care locuiau prin apropiere, puseseră să 
se facă chei false şi îi trimiseră un răvaş ducelui 
pentru a hotări ziua şi ora acţiunii. Ducele îl 
însărcină cu această misiune pe seniorul Hector de 
Saveuse, care îi mai dăduse, când cu răpirea 
reginei, o bună dovadă de dibăcia şi curajul său, iar 
el însuşi, cu şase mii de oameni, porni la drum spre 
a-l sprijini. 

În vreme ce această armată înaintează în tăcere 
pentru a încerca acea lovitură primejdioasă, îl vom 
introduce pe cititor în sala mare a castelului din 
Troyes, în Champagne, unde regina Isabela şi-a 
instalat curtea, înconjurată de nobilimea 
burgundeză şi franceză. 

Desigur că, cine ar vedea-o astfel pe un fotoliu 
aurit, în camera aceea gotică, unde e desfăşurat 
întregul lux al casei de Burgundia, cine ar vedea-o, 
zic, zâmbind unuia, întinzând cu graţie frumoasa.-i 
mână altuia, adresând câteva vorbe plăcute unui al 
treilea, şi cine, pătrunzând în fundul inimii acestei 
trufaşe prințese, ar putea citi sentimentele de ură 
şi de răzbunare care o frământă, s-ar înspăimânta 
de lupta pe care trebuie s-o ducă regina pentru a 
închide în pieptul ei atâtea patimi şi pentru ca 
fruntea ei liniştită să prezinte faţă de ele un v 
contrast atât de uimitor. > 


e irina F Te maia. 


H | 


B 


E i i 


E Ba — gra kar | ai: i 


Tânărul senior, în picioare la dreapta ei, căruia îi 
adresează cel mai des cuvântul, pentru că e 
ultimul venit la curtea sa, este seniorul Villiers de 
l'lle-Adam. Şi el de asemenea, sub un zâmbet 
grațios şi cuvinte plăcute, ascunde planuri de 
răzbunare şi de ură, din care o parte le-a şi adus la 
îndeplinire predând ducelui de Burgundia oraşul 
încredinţat pazei sale. Numai că ducele s-a gândit 
că, dacă a fost trădător o dată ar putea fi şi a doua 
oară, astfel că n-a voit să-l însoţească în lovitura pe 
care încearcă s-o dea Parisului şi ca un post de 
onoare, l-a lăsat în preajma reginei. 

De o parte şi de alta a acesteia, şi puţin mai în 
urmă, sprijinindu-se, într-o poziție jumătate 
respectuoasă, jumătate familiară, de speteaza 
fotoliului ei, stau de vorbă cu glasul scăzut, 
urmând o convorbire particulară, vechile noastre 
cunoştinţe, seniorii de Giac şi de Graville care, 
plătind o răscumpărare, s-au văzut liberi de a veni 
să ofere, frumoasei lor suverane, dragostea şi 
spada lor. De fiecare dată când se întorcea înspre 
partea lor, fruntea ei se posomora, căci aceştia 
erau fraţii de arme ai cavalerului de Bourdon şi 
adesea numele acelui nefericit tânăr, rostit fără 
veste de ei, îi părea un ecou, dureros şi neaşteptat, 
al glasului care striga răzbunare în străfundul inimii 
sale. 

La stânga ei şi la picioarele treptelor ce înalţă 
foto- liul regal ca pe un tron, baronul Jean de Vaux 
povesteşte seniorilor de Castellux, de Laon şi de 
Bar, cum, împreună cu ruda sa Hector de Saveuse, 
au surprins, cu câteva zile mai înainte, în biserica 
Notre-Dame din Chartres, pe seniorul Hélyon de- 


i m -i ri 


Eas Da PL ala mpa - 


Po a Fa Ea aii 


b | 


F 


E i i 


E Ba — gra ea > => | aa: i 


Jacqueville, căruia îi juraseră moartea; cum, pentru 
a nu păta cu sânge marmura altarului, l-au târât 
afară din biserică şi acolo, cu toate rugăminţile lui, 
cu toată oferta unei răscumpărări de cincizeci de 
mii de scuzi de aur, i-au făcut nişte răni atât de 
adânci încât, după trei zile a murit din pricina lor. 

Înapoia fiecăruia dintre acei seniori, pe o linie 
circulară, se înşiră o mulţime de paji bogat 
îmbrăcaţi şi purtând culorile stăpânilor sau 
doamnelor lor, vorbind şi ei, însă cu glas mai 
scăzut decât ceilalţi, despre vânătoare şi dragoste. 

In mijlocul zumzetului general pe care-l făceau 
toate acele şuşoteli, prin care toţi stăteau de vorbă 
despre chestiuni personale, din când în când se 
înălța glasul reginei; atunci toată lumea tăcea şi 
fiecare auzea lămurit întrebarea pe care o adresa 
unuia dintre seniorii ce se aflau acolo şi răspunsul 
pe care-l dădea acesta. Apoi convorbirea generală 
îşi relua numaidecât cursul. 

— Pretinzi aşadar, senior de Graville, zise regina 
întorcându-se pe jumătate pentru a-i adresa 
cuvântul seniorului cu acest nume, despre care a 
spus că stătea înapoia ei, şi pricinuind numai prin 
sunetul glasului una din acele întreruperi despre 
care am vorbit; pretinzi aşadar că vărul nostru 
d'Armagnac a jurat, pe Sfânta Fecioară şi pe 
Cristos, de a nu purta viu crucea roşie a 
Burgundiei, pe care noi, suverana sa, am adoptat-o 
ca semn de adunare a vitejilor şi sincerilor noştri 
apărători? 

— Sunt propriile sale cuvinte, doamnă regină. 
— Şi nu i le-ai vârât pe gât cu mânerul spadei 


sau măciulia pumnalului, senior de Graville? spuse -- 


i m -i rim 


Eas D a PL a la pi Mat - 


i 


era Preta eat DB Br Am a 


— PE pa 
a, a 


e aT 


a ie, ai 


Po a l F a 7 mau 


AN 


prr 


pmm 


pe un ton din care răzbătea un pic de gelozie 
Villiers de l'Ile-Adam. 

— Mai întâi că nu aveam nici pumnal, nici spadă, 
dat fiind că eram prizonierul său, senior de Villiers; 
apoi, un atât de mare războinic, nu se poate să nu 
impună un oarecare respect celui ce se află faţă în 
faţă cu el, oricât de viteaz ar fi. De altfel, cunosc pe 
cineva căruia i-a spus, odată, vorbe şi mai aspre 
decât cele pe care vi le-am adus la cunoştinţă; 
acela era liber, purta la şold o spadă şi un pumnal, 
şi cu toate astea nu a îndrăznit, mi se pare, să 
pună în aplicare sfatul pe care-l dă astăzi cu o 
îndrăzneală căreia lipsa conetabilului trebuie să-i 
scadă oarecum preţul în ochii regalei noastre 
suverane. 

Seniorul de Graville se apucă din nou să 
vorbească liniştit cu de Giac. 

L'lle-Adam făcu o mişcare; regina îl opri. 

— Oare nu-l vom face pe conetabil să nu-şi 
respecte jurământul, senior de Villiers? întrebă ea. 

— Ascultaţi, doamnă, răspunse I'lle-Adam; mă jur 
şi eu, ca şi el, pe Sfânta Fecioară şi pe Cristos, să 
nu mănânc la o masă, să nu mă culc într-un pat, 
până când nu-l voi fi văzut cu ochii mei pe 
conetabilul d'Armagnac purtând crucea roşie a 
Burgundiei şi, dacă nu-mi voi îndeplini acest 
jurământ, Dumnezeu să nu aibă milă de sufletul 
meu, nici pe lumea asta, nici pe cealaltă. 

— Seniorul de Villiers, zise baronul Jean de Vaux 
întorcând capul şi privindu-l ironic pe deasupra 
umărului, face un jurământ pe care nu-i va fi greu 
să-l aducă la îndeplinire; căci se prea poate ca 
înainte de a-l cuprinde somnul şi pofta de mâncare, - 


BET ei A oi ae pol a E a mei Stei, ob E apă z tai Pele Pa 


era Preta oaia DB Dr Amin 


— PIE pa 
a, a 


am ie, ai 


PE a l Fa Tm 


nN 


prr 


pmm 


vom afla, astă-seară, că monseniorul duce de 
Burgundia a intrat în capitală şi, aşa stând 
lucrurile, conetabilul va fi prea fericit să prezinte în 
genunchi reginei cheile porților. 

— Să te audă Dumnezeu, baroane, zise Isabela 
de Bavaria. A sosit în sfârşit timpul ca acest frumos 
regat al Franţei să recapete puţină pace şi linişte, 
şi sunt foarte mulţumită că se prezintă prilejul de a 
relua Parisul fără primejdia vreunei lupte, în care 
curajul vostru ne-ar fi asigurat negreşit izbânda, 
însă în care orice picătură de sânge vărsat ar fi 
ţâşnit din vinele unuia dintre supuşii mei. 

— Seniorii mei, zise de Giac, pe când ne facem 
intrarea în capitală? 

În aceeaşi clipă, se auzi un mare zgomot afară, 
ca acela al unei trupe numeroase de călăreţi care 
ar reveni în galop. Paşi grăbiţi răsunară prin galeria 
interioară; cele două uşi ale camerei se deschiseră; 
un cavaler înarmat din cap până în picioare, plin de 
praf, cu platoşa ciopârţită şi turtită de lovituri, 
înaintă până în mijlocul sălii şi, rostind un blestem, 
îşi azvârli casca însângerată pe o masă. 

Era chiar ducele de Burgundia. 

Toţi cei ce se aflau acolo scoaseră un țipăt de 
surpriză şi rămaseră înspăimântați de paloarea lui. 

— Trădaţi! zise el  lovindu-şi fruntea cu 
amândouă palmele înfăşurate în mănuşi de fier, 
trădaţi de un ticălos de negustor de blănuri!... Să 
văd Parisul, să-l ating; Parisul, oraşul meu, să mă 
aflu la o jumătate de leghe de el, să nu am decât 
să întind mâna să-l iau, şi să nu izbutesc! Să nu 
izbutesc din pricina trădării unui nenorocit de 
burghez care n-a avut o inimă atât de largă spre a- 


BEF ei A oi ae pol e E mea eri ob E ap z tai Pie Pi 


E a e 


— POLE pp 


închide în ea o taină!... Ei! Da, da, domnilor! Mă 
priviţi cu un aer mirat! Mă credeaţi, la ora asta, nu- 
i aşa, bătând la poarta Luvrului sau a palatului 
Saint-Paul? Ei bine, nu! Eu, Jean de Burgundia, care 
am fost poreclit Fără-Frică, am fugit! Da, seniorii 
mei, am fugit! Şi l-am lăsat acolo pe Hector de 
Saveuse, care nu putea fugi! Şi am mai lăsat în 
oraş oameni ale căror capete cad, în momentul de 
faţă, strigând: Trăiască Burgundia! Şi nu pot să le 
vin în ajutor! Înţelegeţi, domnilor! Avem de 
îndeplinit o cruntă răzbunare, şi vom reuşi, nu-i 
aşa? La rândul nostru... ei bine, la rândul nostru, 
vom da de lucru călăului şi vom vedea câzând 
capete care vor striga: Trăiască Armagnac! Şi la 
rândul nostru... pe toţi dracii din iad! La rândul 
nostru!... Ah! Blestemat să fie conetabilul! Omul 
acela mă va înnebuni, dacă nu sunt chiar de pe 
acum! 

Ducele Jean izbucni într-un hohot de râs 
îngrozitor de auzit; apoi rotindu-se în jurul lui, 
bâtând din picior, smulgându-şi părul cu amândouă 
mâinile, se duse să se rostogolească mai mult 
decât să se aşeze, pe treptele fotoliului reginei. 

Isabela, speriată, se dădu înapoi. 

Ducele de Burgundia o privi, sprijinindu-şi fruntea 
în palme şi, clătinând din cap, pe care părul des se 
ridica de parcă ar fi fost coama unui leu, zise: 

— Doamnă regină, toate acestea se fac totuşi 
pentru dumneavoastră. Nu vorbesc de sângele 
meu, - şi îşi trecu mâna pe fruntea brăzdată de o 
rană -, îmi mai rămâne încă destul, după cum 
vedeţi, spre a nu-mi părea rău de cel pe care l-am 
pierdut, însă pentru cel al atâtor altora, cu care - 


BEF ei A oi ae pol a E mei Ser, ob E E z tai Pie Pa 


a Fie ad aia 


OT m T FT 


A PE a l Foa fm 


SA 


îngrăşăm câmpiile din împrejurimile Parisului spre 
a face să crească recolte îndoite; şi pentru asta se 
luptă Burgundia contra Franţei, soră contra soră! ŞI 
între timp englezul se apropie, englezul pe care 
nimic nu-l opreşte, cu care nimeni nu se luptă! Oh! 
Vă dați seama, domnilor, că suntem nişte 
nesăbuiţi? 

Fiecare înţelegea că ducele se afla într-unul din 
acele momente de violenţă care nu îngăduie nici 
întrerupere, nici sfaturi; astfel că îl lăsau să 
vorbească, ştiind că are să revină în curând la ura 
lui împotriva regelui şi a conetabilului şi la planu-i 
favorit, luarea Parisului. 

— Când mă gândesc că în momentul de faţă, 
urmă el, aş putea să fiu la palatul Saint-Paul, unde 
se află delfinul, să aud acel popor de treabă al 
Parisului, din care, la urma urmelor, mai mult de 
trei sferturi e de partea mea, strigând: Trăiască 
Burgundia! că dumneavoastră, regina mea, aţi 
putea da, pentru întreaga Franţă, adevărate 
porunci, aţi putea semna adevărate edicte; ce n-aş 
da să-l văd pe blestematul de conetabil cerând 
milă şi îndurare! Oh! Asta aşa va fi, urmă el 
ridicându-se cât era de înalt; aşa va fi, nu-i aşa, 
seniorii mei? Aşa va fi, căci vreau eu; şi dacă unul 
singur dintre voi îmi spune că nu, îşi va înghiţi 
minciuna! 

— Domnule duce, zise regina, linişteşte-te. Am să 
trimit să cheme un medic ca să-ţi panseze rana, 
numai dacă nu ai prefera ca eu însămi... 

— Mulţumesc, doamnă, mulţumesc, răspunse 
ducele; e o zgârietură, şi să dea Dumnezeu ca 
viteazul meu Hector de Saveuse să nu aibă una- 


BEF ei oi ae pol e E E ee n E ap z tai Pie Pi 


— POLE pp 


T- F pa ET i a mud el 


a. 


a e 


meii 


a m T F 


PE l Fa a aii 


E T 


mai mare! 

— Dar ce fel de lovitură a primit? 

— Pot să ştiu? Am avut măcar timpul să descalec 
pentru a mă duce să-l întreb dacă era viu sau 
mort? Nu; l-am văzut căzând cu o săgeată înfiptă în 
mijlocul corpului ca un arac într-o vie. Bietul 
Hector! E sângele lui Helyon de Jacqueville care 
cade asupra lui! Senior Jean de Vaux, ia seama la 
dumneata! Erai părtaş la omor; să vină o luptă şi 
poate că vei fi părtaş şi la pedeapsă. 

— Foarte mulţumesc! monseniore, zise Jean de 
Vaux; însă chiar dacă s-ar întâmpla aşa ceva, 
ultimul meu suspin va fi pentru nobilul meu stăpân, 
ducele de Burgundia, ultimul meu gând pentru 
nobila mea stăpână, regina Isabela de Bavaria. 

— Da, da, dragul meu baron, zise zâmbind Jean 
de Burgundia, care încetul cu încetul îşi uita mânia, 
ştiu că eşti viteaz şi că în ultima ta clipă, dacă 
Dumnezeu nu-ţi vrea sufletul, eşti în stare să te iei 
la harţă pentru el chiar cu diavolul, şi să-ţi rămână 
ţie, cu toate că micile păcate pe care le-ai făptuit îi 
dau Satanei unele drepturi asupra lui. 

— Voi face cum e mai bine, monseniore. 

— Bine; dar dacă regina nu mai are nimic să ne 
poruncească, părerea mea, domnilor, este să 
mergem să ne odihnim, căci vom avea nevoie de 
aşa ceva pentru mâine. Are să înceapă un adevărat 
război, şi Dumnezeu ştie când se va sfârşi. 

Regina Isabela de Bavaria se ridică, arătând cu 
un gest că încuviinţa propunerea ducelui de 
Burgundia, şi ieşi din sală, sprijinindu-se de braţul 
pe care i-l oferise seniorul de Graville. 

Ducele de Burgundia, uitând deja cele întâmplate - 


BEF ei A oi ae pol a E mei Seri, ob E oaie z tai Pie Pa 


PE T A Pa a 


b | 


F 


E rw 


TEE — gra kas i T i 


ca şi când n-ar fi fost decât un vis, îi urma, răzând 
cu Jean de Vaux şi părând cu totul nepăsător la 
durerea pricinuită de rana care îşi deschidea pe 
fruntea lui buzele-i şi sângerânde. Chastellux, de 
Laon şi de Bar veneau după ei, apoi, în sfârşit, de 
Giac şi l'lle-Adam. Se întâlniră la uşă. 

— Şi jurământul dumitale? întrebă râzând de 
Giac. 

— ÎI voi îndeplini, răspunse /'lle-Adam, şi chiar în- 
cepând de astă-seară. 

leşiră. 

Câteva minute mai târziu, sala aceea, plină, cu o 
clipă mai înainte, de zgomote nelămurite şi de 
lumini strălucitoare, rămăsese din nou tăcută şi 
întunecată. 

Dacă am reuşit să dăm cititorilor noştri o idee cât 
mai exactă despre caracterul Isabelei de Bavaria, 
aceştia îşi vor da seama cu uşurinţă că vestea pe 
care i-o adusese Jean de Burgundia şi care îi 
spulbera toate speranţele, avusese asupra ei un 
efect cu totul contrariu decât cel pe care am văzut 
că l-a produs asupra ducelui; de la sângele rece al 
luptei, acesta din urmă trecuse la mânia chibzuirii, 
care se risipise la rându-i, de îndată ce putuse să 
se evaporeze în cuvinte. Isabela, dimpotrivă, 
ascultase relatarea cu calmul unui suflet 
duşmănos, însă îmbibat de politică; pătrunsese un 
nou venin în inima ei şi aşa destul de înveninată, în 
care atâtea patimi se îngrămădeau în tăcere, 
ascunse tuturor privirilor, pentru a izbucni în cele 
din urmă toate deodată, aşa după cum din craterul 
unui vulcan izbucnesc, în ziua erupției, împreună 
cu propriile-i măruntaie, toate corpurile străine pe- 


i m -i ri 


EEN D a PL a rela pai Matia - 


care, în intervalurile lui de odihnă, le-a aruncat 
acolo mâna oamenilor. 

Însă înapoindu-se în apartamentul ei, faţa îi era 
palidă, braţele înţepenite, dinţii strânşi. Prea 
zbuciumată ca să se aşeze, prea tremurândă ca să 
se ţină pe picioare, cu o zvârcolire nervoasă apucă 
una din coloanele patului, îşi lăsă capul pe braţul 
ce o susţinea şi, pe jumătate aplecată, cu pieptul 
chinuit şi fierbinte, o strigă pe Charlotte. 

Se scurseră câteva secunde fără să primească 
vreun răspuns, şi niciun zgomot din camera vecină 
nu dovedea că ar fi fost auzită. 

— Charlotte! repetă ea bătând din picior şi dând 
glasului o expresie nelămurită şi nearticulată care 
făcea ca acest cuvânt să semene cu strigătul de 
dragoste sau de furie al unei fiare sălbatice, mai 
de- grabă decât cu un nume rostit de o gură 
omenească. 

Aproape numaidecât tânăra pe care o striga 
apăru la uşă, sfioasă şi tremurând; deosebise în 
accentul acela, bine cunoscut, al stăpânei, tot ce 
putea cuprinde ca mânie şi ameninţare. 

— Nu auzi că te chem, zise regina, şi trebuie să 
te strig de două ori? 

— Vă cer de mii de ori iertare, nobila mea 
stăpână; însă eram acolo... cu... 

— Cu cine? 

— Cu un tânăr pe care îl cunoaşteţi, pe care l-aţi 
mai văzut... de care aţi avut bunătatea să vă 
interesaţi. 

— Dar cine e oare? 
— Perrinet Leclerc. 
— Leclerc, zise regina; de unde vine? 


Po a a Taia 


b | 


B 


— rw 


— De la Paris. 

— Vreau să-l văd. 

— Şi el, doamnă, voia să vă vadă şi cerea să vă 
vorbească; dar nu îndrăzneam... 

— Adu-l încoace, îţi spun. Numaidecât! În clipa 
de faţă! Unde se află? 

— Acolo, zise tânăra. 

Şi, ridicând tapiseria, strigă: 

— Perrinet! 

Acesta mai mult se repezi decât intră în 
apartament; regina şi el se aflară faţă în faţă. 

Era pentru a doua oară când sărmanul negustor 
de fier avea să trateze de la egal la egal cu trufaşa 
regină a Franţei; de două ori, cu toată deosebirea 
de condiţie dintre ei, aceleaşi sentimente îi 
aduceau, de la cele două extremităţi ale scării 
sociale, unul în faţa celuilalt. Numai că, prima oară 
era dragostea şi a doua, răzbunarea. 

— Perrinet! zise regina. 

— Doamnă? răspunse acesta privind-o ţintă şi 
fără ca privirea suveranei să-l facă să o coboare pe 
a sa. 

— Nu te-am mai văzut, adăugă Isabela. 

— Ce era să mai caut? Mi-aţi spus că dacă l-ar 
transporta viu la altă închisoare, să-l urmez până la 
poartă; dacă i-ar depune corpul într-un mormânt, 
să-l însoțesc până la groapă şi, mort sau viu, să mă 
înapoiez să vă spun: Este acolo! Doamnă regină, ei 
au prevăzut că puteaţi salva prizonierul sau 
dezgropa cadavrul şi l-au azvârlit, viu şi schilodit, 
în Sena. 

— Pentru ce nu l-ai salvat sau răzbunat, nenoro- 
citule? 


Po a T maia 


b | 


B 


E rw 


— Eram singur; ei erau şase; doi au murit. Am 
făcut tot ce mi-a stat în putință. Astăzi, am venit să 
fac mai mult. 

— Să vedem, zise regina. 

— Ah, pe conetabil nu-l puteţi suferi, nu-i aşa, 
doamnă? Aţi vrea să recuceriţi Parisul; şi, unui om 
care s-ar oferi în acelaşi timp să vă predea Parisul 
şi să vă răzbune pe conetabil, i-aţi dărui o favoare, 
ce ziceţi? 

Regina zâmbi cu o expresie care nu-i aparţinea 
decât ei. 

— Oh! zise ea, tot ce mi-ar cere omul acela!... 
Tot! Jumătate din zilele mele, jumătate din sângele 
meu. Numai că unde îl găsim? 

— Pe cine? 

— Pe omul acela!... 

— Eu sunt, doamnă. 

— Dumneata? Tu! zise Isabela uimită. 

— Da, eu. 

— Şi cum vei face? 

— Sunt fiul consilierului municipal Leclerc; tatăl 
meu păstrează, noaptea, sub căpătâi, cheile 
oraşului; pot să mă duc într-o seară la el, să-l 
îmbrăţişez, să luăm masa împreună, să mă ascund 
în casă în loc să ies, şi noaptea, să mă strecor în 
camera lui, să fur cheile, să deschid porţile... 

Charlotte scoase un țipăt uşor; Perrinet nu păru 
să-l audă, regina nu-i dădu nicio atenţie. 

— Da, asta aşa este, zise Isabela chibzuind. 

— Şi aşa va fi după cum v-am spus, urmă 
Leclerc. 

— Dar, zise cu sfială Charlotte, dacă, în clipa ~ 
când vei lua cheile, tatăl se trezeşte? A 


Pe ina îm = maia. 


H | 


F 


E i i 


Părul lui Leclerc i se zbârli pe cap şi sudoarea îi 
curse pe frunte la această idee; apoi, după o clipă, 
duse mâna la pumnal, îl trase afară pe jumătate, şi 
rosti doar aceste cuvinte: 

— ÎI voi adormi din nou. 

Charlotte scoase un al doilea țipăt şi căzu într-un 
fotoliu. 

— Da, zise Leclerc fără să dea atenţie iubitei lui 
aproape leşinată, da, pot fi trădător şi paricid, însă 
mă voi răzbuna! 

— Dar ce ţi-au făcut? întrebă Isabela apropiindu- 
se de el, luându-i braţul şi privindu-l cu zâmbetul 
unei femei care înţelege răzbunarea, oricât de 
cumplită ar fi, oricât de mare i-ar fi preţul. 

— Ce vă interesează, doamnă? Este o taină a 
mea. Tot ce aveţi nevoie să ştiţi, este că îmi voi 
ţine făgăduiala, dacă o veţi ţine pe a voastră. 

— Ei bine atunci, ce vrei? E vorba de Charlotte pe 
care o iubeşti? 

Perrinet clătină din cap cu un zâmbet trist. 

— Vrei aur? Îţi voi da. 

— Nu, zise Perrinet. 

— Vrei nobleţe, onoruri? Dacă vom lua Parisul, îţi 
voi da comanda lui şi te fac conte. 

— Nu e vorba de aşa ceva, murmură Leclerc. 

— Atunci, ce vrei? întrebă regina. 

— Sunteţi regenta Franţei? 

— Da. 

— Aveţi drept de viaţă şi de moarte? 

— Da. 

— Aţi pus să vă facă un sigiliu regal care poate 
să confere puterea voastră celui care este 
purtătorul unui document ce poartă acest sigiliu? 


Po l Fa fr aii 


b | 


B 


— rw 


— ŞI ce-i cu asta? 

— lată ce, îmi trebuie acest sigiliu în josul unui 
document, şi acest document să-mi predea o viaţă, 
o viaţă din care voi putea face ce vreau, de care nu 
voi datora socoteală nimănui, pe care voi avea 
dreptul să o cer chiar din mâna călăului. 

Regina îngălbeni. 

— Nu este nici a delfinului Carol, nici a regelui? 

— Nu. 

— Un document şi sigiliul meu regal! zise 
numaidecât regina. 

Leclerc luă de pe o masă şi unul şi celălalt şi i le 
aduse. Ea scrise: 

„Noi, Isabela din Bavaria, prin grația lui 
Dumnezeu regentă a Franței, având, din pricina 
ocupaţiei  monseniorului rege, guvernarea şi 
administrarea regatului, îi cedăm lui Perrinet 
Leclerc, negustor de fier la Podul-Mic, dreptul de 
viaţă şi de moarte asupra...” 

— Numele? întrebă Isabela. 

— Asupra contelui d'Armagnac, conetabil al 
regatului Franţei, guvernator al oraşului Paris, 
răspunse Leclerc. 

— Ah! zise Isabela lăsând să-i cadă pana, nu 
cumva pentru a-l ucide îmi ceri viaţa lui? 

— Da. 

— Şi îi vei spune, în ceasul morţii sale, că îi iau 
Parisul, capitala lui, în schimbul vieţii iubitului meu, 
pe care i-a luat-o; schimb pe schimb; nădăjduiesc 
că îi vei spune. 

— Fără condiţii, zise Leclerc. 

— Fără sigiliu, atunci, zise regina respingând ~ 
hârtia. d 


Po l Fa muia 


i | 


F 


— rw 


— Îi voi spune; grăbiţi-vă. 

— Pe sufletul tău? 

— Pe sufletul meu! 

Regina luă din nou pana şi scrise în continuare: 
„Îi cedăm lui Perrinet Leclerc, negustor de fier la 
Podul-Mic, dreptul nostru de viaţă şi de moarte 
asupra contelui d'Armagnac, conetabil al regatului 
Franţei, guvernator al oraşului Paris, renunțând 
pentru totdeauna să reclamăm vreun drept asupra 
persoanei şi vieţii sus-numitului conetabil”. 

Semnă şi aplică sigiliul în dreptul semnăturii. 

— Ţine, zise ea dându-i hârtia. 

— Mulţumesc, răspunse Leclerc luând-o. 

— E ceva infernal! izbucni Charlotte. 

Tânăra fată, albă şi curată, părea un înger care e 
silit să fie de faţă la învoiala pe care o fac doi 
demoni între ei. 

— Acum, adăugă Leclerc, am nevoie de un om de 
execuţie cu care să mă pot sfătui şi înţelege; nobil 
sau din popor, n-are importanţă, numai să aibă 
putere şi voinţă. 

— Cheamă un valet, Charlotte. 

Charlotte chemă un valet. 

— Spune-i seniorului Villiers de I'lle-Adam că îl 
aştept chiar acum şi adu-mi-l aici. 

Valetul se înclină şi ieşi. 

L'lle-Adam, credincios jurământului, se întinsese 
îmbrăcat pe parchet, cu mantaua de război pe el; 
aşadar nu avu decât să se ridice pentru a fi în stare 
să apară în faţa reginei. 

Cinci minute mai târziu, se afla în prezenţa ei. 

Isabela înaintă spre el şi, fără să dea atenţie v 
salutului său respectuos, îi zise: 4 


— PE pp 
a, a 


e aT 


CT" F 


PE a l Pa 7 mau 


IA 


era Preta ei LA Br Ama a 
la 


— Senior de Villiers, iată un tânăr care îmi predă 
cheile Parisului; am nevoie de un om de curaj şi de 
execuţie căruia să i le înmânez; m-am gândit la 
dumneata. 

L'lle-Adam tresări; ochii i se înflăcărară; se 
întoarse spre Leclerc, întinzând mâna spre a o 
strânge pe a lui, când băgă de seamă, după 
îmbrăcămintea negustorului de fier, că acela căruia 
avea să-i dea o asemenea dovadă de egalitate era 
un om din popor. Mâna îi recăzu de-a lungul 
coapsei şi figura luă din nou expresia de trufie 
obişnuită care îl părăsise pentru o clipă. 

Niciuna din aceste mişcări nu-i scăpă lui Leclerc, 
care rămase nemişcat, cu braţele încrucişate pe 
piept, atât când l'Ile-Adam îi întinse mâna, cât şi 
când o retrase. 

— Păstraţi-vă mâna pentru a-l lovi pe duşman, 
senior de l'lle-Adam, zise râzând Leclerc, cu toate 
că am oarecare drept s-o ating; căci, la fel ca şi 
dumneavoastră, îmi vând regele şi patria. Păstraţi- 
vă mâna, senior de Villiers, cu toate că suntem 
fraţi în trădare. 

— Tinere!... izbucni l'lle-Adam. 

— Nu-i nimic; să vorbim de altceva. Puteţi să-mi 
faceţi rost de cinci sute de lăncieri? 

— Am o mie de oameni în oraşul Pontoise, care 
sunt sub comanda mea. 

— Jumătate din această trupă va fi de ajuns, 
dacă e vitează. Am s-o introduc în oraş, împreună 
cu dumneavoastră. Aici îmi încetează misiunea. Nu 
mă întrebaţi nimic mai mult. 

— Restul mă priveşte pe mine. 
— Atunci, să plecăm fără a pierde o clipă şi, de-a- 


A ei A oi ae pol o E mea eri ob E apă z tai Pie Pa 


F 


E ar l F a maia 


H | 


B 


E i i 


lungul drumului, am să vă destăinuiesc planurile 
mele. 

— Curaj bun, senior de l'Ile-Adam! zise Isabela. 
L'Ile-Adam puse un genunchi pe pământ, sărută 
mâna pe care i-o întindea nobila-i stăpână şi ieşi. 

— Să nu uiţi făgăduiala, Perrinet, zise regina. Să 
afle, înainte de a muri, că eu, duşmanca lui, sunt 
aceea care îi iau Parisul, în schimbul vieţii iubitului 
meu. 

— Va afla, răspunse Leclerc strângând la piept 
documentul şi încheind cu grijă nasturii de la haină. 

— Adio, Leclerc, zise Charlotte cu jumătate de 
glas. 

Dar tânărul nu o auzi şi se repezi afară din 
apartament fără să-i răspundă. 

— Să-i călăuzească iadul şi să-şi atingă ţinta. 

— Dumnezeu să vegheze asupra lor! murmură 
Charlotte. 

Cei doi tineri coborâră la grajduri; l'lle-Adam 
alese doi din cei mai buni cai, fiecare puse şaua şi 
frâul la al său, şi încălecară. 

— Unde vom găsi alţii, când aceştia vor fi morţi? 
zise Leclerc; căci, în goana în care vom alerga, nu 
ne vor putea duce decât a treia parte din drum. 

— Mă voi face recunoscut de posturile 
burgundeze ce le vom întâlni în drum şi îmi vor da. 

— Bine! 

Înfipseră pintenii în pântecele cailor, le aruncară 
frâul pe gât şi plecară ca vântul. 

Cu siguranţă că acela care, la lumina scânteilor 
pe care le făceau să ţâşnească în alergarea lor, i-ar 
fi văzut, în umbra acelei nopţi cenuşii, alunecând 
umăr la umăr, cai şi călăreţi înghițind spaţiul, cu- 


coama cailor fluturând în vânt, ar fi povestit, vreme 
de mulţi ani, că a fost de faţă la trecerea unui nou 
Faust şi unui alt Mefistofel îndreptându-se pe nişte 
telegari fantastici, spre o întrunire infernală. 


F E e pain a pane Pau a IE iar i ii SAT 


L 


pp 
bi 


ra mea, a ia a pina mm a aa a 
| 


; 
f 
| 
"bi 
i! 
f 
F, 
l 
| 
J 
i 
l 
| 
ii 
li 


Pe ia Fn e maia. 


ba | 


B 


E rw 


e Baa — gra ea > = Îi i 


omentul fusese cum nu se poate mai bine ales de 
către Perrinet Leclerc pentru a-şi aduce la 
indeplinire planul pe care-l urzise de a preda 
Parisul; enervarea burghezilor ajunsese la culme şi 
toată lumea îl învinuia de nenorocirile ce se 
întâmplau în acea vreme pe conetabil, care zilnic 
înteţea asprimea şi cruzimea faţă de parizieni. 
Soldaţii săi îşi băteau joc de cetăţeni, fără ca 
acestora să li se facă dreptate pentru maltratările 
suferite. De când generalul lor fusese silit să 
renunţe la asediul oraşului Senlis, erau acum şi mai 
furioşi din pricina înfrângerii. Nimeni nu putea ieşi 
din oraş şi, când vreunul, din întâmplare, voia s-o 
facă împotriva poruncilor date, dacă era prins de 
soldaţi, era prădat sau lovit; apoi, dacă se ducea să 
se plângă conetabilului sau magistratului regal al 
Parisului, i se răspundea: „Foarte bine; ce căutai 
acolo?”. Sau: „Nu v-aţi mai tângui atât, dacă ar fi 
vorba de prietenii voştri burgundezii”; şi alte vorbe 
asemănătoare. 

Gazeta Parisului relatează că maltratările nu-i 
scu- teau nici pe servitorii din palatul regelui. 
Câţiva dintre ei ducându-se în pădurea Boulogne 
să caute arbori pentru a sărbători ziua de 1 mai, 
soldaţii care  păzeau  Ville-l'Evâque şi care 
aparţineau conetabilului, îi uimăriră, uciseră unul şi 
răniră mai mulţi. Şi asta nu era totul: întrucât 
duceau lipsă de bani, conetabilul hotări să facă rost 
prin toate mijloacele cu putinţă. Porunci să se ia 
podoabele bisericilor şi până şi vasele de la Saint- 
Denis. Câmpurile pustiite nu mai procurau hrană. 


i Li eeeh Tea e -m 


EAN D a aera mpa - 


E irina îm e maia. 


H | 


B 


— rw 


Punea să lucreze la metereze şi la maşinile de 
război muncitori pe care nu-i plătea şi care erau 
bătuţi şi numiţi secături, dacă aveau îndrăzneala 
să-şi ceară plata. Aceste, jigniri, care toate veneau 
de obicei de la contele d'Armagnac, prilejuiau, 
seara, diferite adunări pe străzile capitalei. 
Zvonurile cele mai fanteziste circulau peste tot şi 
erau primite cu strigăte de ură şi de răzbunare; dar 
în curând o trupă de soldaţi apărea la capătul 
străzii, pe care o ocupau în toată lăţimea, luau 
sabia în mână, porneau caii la galop şi, lovind şi 
zdrobind tot ce întâlneau în cale, împrăştiau 
adunările, care se formau din nou în altă parte. 

In seara de 28 mai 1418, una din aceste adunări 
se îngrămădise în piaţa Sorbona. Studenţi, înarmaţi 
cu ciomege; măcelari cu cuțitul la şold; lucrători, 
ţinând în mână sculele de care se slujeau în 
meseria lor şi care la nevoie, şi în mâinile unor 
oameni atât de deznădăjduiţi, puteau folosi drept 
arme, formau cea mai mare parte din cei prezenţi. 
Femeile jucau şi ele un rol activ şi care nu era 
totdeauna lipsit de primejdie; căci soldaţii loveau 
fără deosebire bărbaţi, femei, copii, chiar dacă se 
apărau sau nu, chiar dacă veneau ca duşmani sau 
numai din curiozitate, şi stabileau, încă de pe 
vremea aceea, principiile unei arte ale cărei tradiţii 
se pare să le fi regăsit guvernările din zilele 
noastre. 

— Dumneata ştii, jupân Lambert, zicea o bătrână 
ţinându-se pe unul din cele două picioare ale ei 
care era mai lung, spre a ajunge la cotul celui 
căruia i se adresa; ştii pentru ce s-a luat cu forţa ~ 
pânza de la negustori? Spune, ştii? > 


E Ba — gra kar | ai: i 


— Bănuiesc, mătuşă Jehanne, răspunse cel 
întrebat, care era un meşter olar destul de 
cunoscut pentru a nu lăsa să-i scape vreuna din 
aceste adunări fără să se vâre şi el; bănuiesc că 
pentru a face corturi şi steaguri pentru armată, 
după cum spune blestematul de conetabil. 

— Ei bine, te înşeli; pentru a coase toate femeile 
în saci şi a le arunca în râu. 

— Vai de mine zise meşterul Lambert, care părea 
cu mult mai puţin revoltat decât interlocutoarea lui 
de această măsură samavolnică. 

— Sunt sigură. 

— Ei! dacă n-ar fi decât asta! zise un burghez. 

— Dar ce-ţi trebuie oare mai mult, jupân 
Bourdichon? urmă vechea noastră cunoştinţă, 
mătuşa Jehanne. 

— Nu de femei se tem armagnacii, ci de 
asociaţiile de bărbaţi; astfel că, toţi cei care fac 
parte din vreo asociaţie trebuie să fie sugrumaţi. 
Cei care, mai dinainte, au jurat să vândă mai 
degrabă Parisul englezilor decât să-l predea 
burgundezilor, vor fi cruţaţi. 

— Şi după ce îi vor recunoaşte? întrerupse 
meşterul olar cu o grabă care dovedea importanţa 
pe care o dădea acestei veşti. 

— După o pavăză de plumb având, de o parte o 
cruce roşie, şi de alta leopardul Angliei. 

— Eu, zise un student urcându-se pe o bornă, am 
văzut un stindard cu armoariile lui Henric al V-lea 
al Angliei; fusese brodat la colegiul din Navara, 
care este compus în întregime din armagnaci, iar 
profesorii trebuiau să-l înfigă pe porţile oraşului. 

— Jos cu ei! Jos cu colegiul! strigară mai multe - 


i m -i rim 


EAN D a PL lau piata - 


E irina îm Te maia. 


b | 


B 


E rw 


E Baa — gra ea > => | aa: i 


glasuri care, din fericire, se stinseră unul după 
altul. 
— Pe mine, zise un muncitor, m-a pus să lucrez 
douăzeci şi cinci de zile la o mare maşină de război 
căreia îi zic grietă, şi când m-am dus să-mi cer 
plata de la comandantul armatei, mi-a zis: 
„Secătură, nu ai măcar un gologan ca să-ţi cumperi 
o sfoară şi să te duci să te spânzuri?”. 

— La moarte! La moarte, comandantul armatei şi 
conetabilul! Trăiască burgundezii! 

Aceste strigăte avură mai mult ecou decât cele 
de mai înainte şi se repetară în curând din gură-n 


gură. 
In aceeaşi clipă se văzură strălucind, la capătul 
celălalt al străzii, lăncile unei companii de 


mercenari compusă din genovezi în serviciul 
personal al conetabilului. 

Atunci începu una din acele scene despre care 
am vorbit şi pe care nu avem nevoie s-o descriem, 
fiind sigur că fiecare din noi poate să-şi facă o idee. 
Bărbaţi, femei şi copii o rupseră la fugă scoțând 
ţipete de spaimă. Trupa se desfăşură în toată 
lăţimea străzii şi, întocmai ca un uragan care 
fugăreşte frunzele toamnei, mătură din faţa ei acel 
vârtej de fiinţe omeneşti, lovind pe unii cu vârful 
lâncii, zdrobindu-i pe alţii sub copitele cailor, 
scotocin fiecare ungher de casă, fiecare crăpătură 
de uşă, cu o înverşunare şi o cruzime pe care le 
desfăşoară aproape totdeauna militarii, când au de 
a face cu burghezii. 

In momentul când apăruseră gărzile, toată 
lumea, după cum am spus, încercase să fugă, în 
afară de un tânăr plin de praf care, doar de câteva - 


i m -ni rim 


EEN D a iiaea y - 


SR ao anal SEE ma PR m ra 


— POE pp 
A. a 


e aT 


minute se amestecase printre cei adunaţi acolo; se 
mulţumise să se întoarcă spre poarta de care se 
rezemase şi, vârând lama pumnalului între zăvorul 
broaştei şi zid şi folosind-o ca o pârghie, făcuse să 
cedeze poarta, intrase în curte şi o închisese în 
urma lui. Apoi, după ce tropotul cailor, care se 
auzea din ce în ce mai slab, îl făcu să-şi dea seama 
că primejdia trecuse, deschise din nou poarta, 
scoase capul în stradă şi, văzând că în afară de 
câţiva muribunzi care horcăiau, strada era liberă, o 
porni liniştit pe strada Cordelierilor, pe care o 
cobori până la  meterezul Saint-Germain şi, 
oprindu-se în faţa unei căsuțe alăturate, apăsă pe 
un arc ascuns care o făcu să se deschidă. 

— A! Tu eşti, Perrinet? zise bătrânul. 

— Da, tată, am venit să mâncăm împreună. 

— Fii binevenit, fiule. 

— Dar asta nu e tot; o mare răzmeriţă a izbucnit 
printre populaţia Parisului şi străzile sunt 
primejdioase noaptea. Aş vrea să mă culc aici. 

— Ei bine, răspunse bătrânul, nu ai totdeauna 
camera şi patul tău, locul tău lângă foc şi la masă 
şi m-ai auzit vreodată să mă plâng că vii prea des 
să le ocupi? 

— Nu, tată, zise tânărul aşezându-se pe un scaun 
şi sprijinindu-şi capul în mâini; nu, dumneata eşti 
bun şi mă iubeşti. 

— Nu te am decât pe tine, copilul meu, şi nu mi- 
ai făcut niciodată vreun necaz. 

— Tată, zise Perrinet ridicându-se, nu prea mă 
simt bine, dă-mi voie să mă retrag în camera mea; 
n-aş putea să iau masa cu dumneata. 

— Du-te, fiule, eşti liber, eşti acasă la tine. 


— PE pp i 
a. z 


a ie, ai 


PE TA Pa 7 mai 


n 


F 


pmm 


Perrinet deschise o uşiţă care dădea spre primele 
trei trepte ale unei scări a cărei continuare era 
vârâtă în zid şi începu să urce agale acest fel de 
scară fără a întoarce capul, fără a-şi privi tatăl. 

— Copilul meu e trist de câteva zile, zise oftând 
bătrânul Leclerc. 

Şi se aşeză singur la masă, pe care sosirea 
tânărului îl făcuse să pună un al doilea tacâm. 

Câtva timp ascultă deasupra capului paşii fiului 
său; apoi nemaiauzind nimic, se gândi că dormea, 
murmură câteva rugăciuni pentru el şi, înapoindu- 
se în camera lui se urcă în pat, după ce avusese 
prevederea, după obiceiul lui, să strecoare cheile 
pe care le avea în primire, sub sulul de la căpătâiul 
pe care îşi odihnea capul. 

Se scurse aproape o oră fără ca tăcerea ce 
domnea în casa bătrânului portar să fie tulburată. 
Deodată un uşor scârţâit se făcu auzit în prima 
cameră; uşa despre care am vorbit se deschise şi 
cele trei trepte de lemn pârâiră pe rând sub paşii 
lui Perrinet, palid şi reţinându-şi răsuflarea. Când 
simţi podeaua sub picioare, se opri o clipă, să 
asculte. Niciun zgomot nu dădea de veste că ar fi 
auzit. Atunci  înaintă pe vârful picioarelor, 
ştergându-şi fruntea cu mâna, spre camera tatălui 
său: uşa nu era închisă; o împinse. 

Felinarul care-i slujea bătrânului, atunci când, din 
întâmplare, era silit să se scoale spre a se duce la 
poartă să recunoască vreun burghez întârziat, 
ardea pe cămin, şi palida lui lumină era de ajuns 
pentru ca portarul, dacă se trezea, să poată 
recunoaşte că nu era singur în cameră, însă Leclerc 
se temu că dacă stingea această lumină, s-ar fi- 


paa moa VP EE PAE e a Pe au P m ean a SAL ee 


Fi 


E ina F Te maia. 


b | 


B 


E rw 


putut izbi prin întuneric de vreo mobilă al cărei 
zgomot l-ar putea trezi pe tatăl lui din somnul în 
care era adâncit; preferă deci să-l lase aprins. 

Era ceva înspăimintător să-l vezi pe acel tânăr, 
cu părul vâlvoi, cu fruntea lac de sudoare, cu mâna 
stângă strângându-şi pumnalul, rezemându-se cu 
dreapta de perete, oprindu-se la fiecare pas, 
pentru a da timp scândurilor să se aşeze sub 
picioarele lui, înaintând încet, însă totuşi înaintând 
spre patul pe care nu-l părăsea o clipă privirea-i 
scânteietoare, urmând, spre a ajunge acolo, o linie 
circulară ca aceea a tigrului şi tresărind la 
zgomotul bătăilor repezi ale inimii, care contrastau 
cu răsuflarea liniştită a bătrânului; în sfârşit, 
perdeaua pe jumătate trasă îi ascunse capul 
tatălui; mai făcu câţiva paşi, întinse mâna, o puse 
pe coloana patului şi se opri o clipă pentru a 
respira; apoi, plecându-şi corpul de la genunchi, 
strecură mâna umedă şi tremurândă sub căpătâi, 
câştigând câţiva centimetri pe minut, oprindu-şi 
răsuflarea, neluînd în seamă durerile cu care 
această poziție forţată îi cuprin-deau toate 
membrele; căci îşi dădea seama că o mişcare, un 
suspin din partea tatălui, îl făcea pe fiul său 
paricid. 

In cele din urmă simţi răceala fierului, degetele-i 
încleştate atingeau cheile; le trecu prin inelul de 
care erau agăţate, le trase încetişor spre el, le 
prinse cu a doua mână şi le strânse în aşa fel încât 
zăngănitul lor să nu poată fi auzit; apoi, cu aceeaşi 
băgare de seamă de care dăduse dovadă la 
intrare, se îndreptă spre ieşire, stăpân pe comoara ~“ 
care avea să-i aducă răzbunarea. > 


E ina îm Te maia. 


b | 


B 


— rw 


La uşa din stradă, îl lăsară picioarele şi căzu pe 
treptele scării ce ducea la meterez; se afla acolo 
de câteva minute, când clopotul de la mănăstirea 
Cordelierilor bătu ora unsprezece. 

Perrinet se ridică la a unsprezecea bătaie. 
Seniorul de l'lle-Adam împreună cu cei cinci sute 
de oameni trebuiau să se afle la câţiva paşi de 
meterez. 

Leclerc urcă repede scara. Când ajunse sus, auzi 
tropotul unor cai ce se îndreptau înspre partea 
unde se afla el; veneau din oraş. 

— Cine e? strigă santinela. 

— Rondul de noapte, răspunse glasul aspru al co- 
netabilului. 

Perrinet se aruncă la pământ. Detaşamentul 
trecu la câţiva paşi de el; santinela fu schimbată şi 
alta îi luă locul; detaşamentul se depărtă. 

Perrinet se târî, ca un şarpe, spre mijlocul liniei 
pe care o străbătea santinela în timpul veghei; 
apoi, când trecu prin faţa lui, se ridică deodată şi 
mai înainte ca santinela să se apere, să scoată un 
singur țipăt, îi înfipse până în plăsele pumnalul în 
gât. 

Soldatul nu scoase niciun suspin şi căzu. 

Perrinet târî cadavrul până la un loc unde o 
ieşitură a porţii făcea umbra mai deasă şi, cu casca 
acestuia pe cap şi cu lancea în mână, pentru a fi 
luat drept el, se apropie de marginea zidului, îşi 
aţinti câtva timp privirile spre câmpie şi, după ce 
se obişnui cu întunericul, i se păru că zăreşte o 
linie neagră şi îngroşată ce înainta în tăcere. 

Perrinet îşi apropie amândouă mâinile de gură şi 7 
imită ţipătul bufniței. - 


e Baa — gra kar | aa: i 


Un țipăt asemănător îi răspunse din câmpie: era 
semnalul convenit. 

Coborî şi deschise poarta. Un om se şi afla 
dincolo de poartă rezemat de unul din canaturi; era 
seniorul de l'Ile-Adam, pe care nerăbdarea îi 
împinsese înaintea celorlalţi. 

— Bine, văd că te-ai ţinut de cuvânt, zise el pe 
şoptite. 

— Şi oamenii voştri? 

— lată-i. 

Într-adevăr, coloana, comandată de seniorul de 
Chevreuse, de seniorul Ferry de Mailly şi de contele 
Lyonnet de Bournonville, apăvu la colţul ultimei 
case a mahalalei Saint-Germain, îşi vâri capul pe 
sub gardul mobil de fier care acum era ridicat şi, 
întocmai ca un şarpe lung, se strecură prin această 
deschizătură înăuntrul oraşului. Perrinet închise 
poarta în urma coloanei, se urcă pe parapet şi 
azvârli cheile în şanţurile pline de apă. 

— Ce-ai făcut? îi zise I'lle-Adam. 

— V-am luat orice posibilitate de a privi înapoi, 
răspunse el. 

— Atunci să mergem înainte. 

— Acesta vă este drumul, zise Leclerc arătându-i 
strada Paon. 

— Şi tu?... 

— Eu!... o iau pe alt drum. 

Şi se avântă pe strada Cordelierilor, ajunse la 
podul Notre-Dame, trecu râul, coborî din nou pe 
strada Saint-Honoré până la palatul Armagnac şi se 
ascunse după colțul unui zid, unde rămase 
nemişcat ca o stană de piatră. 

Intre timp, l'Ile-Adam ajunsese la râu, urcase- 


i m -ni ri 


Eas D a qre ann A - 


era Preta ea DB Dr Am a 


— PE pp 
a, a 


a e 


a ie, ai 


Po a Pa V-au 


nN 


prr 


pam 


până la Châtelet şi, ajuns acolo, îşi împărțise mica 
trupă în patru cete: una, comandată de seniorul de 
Chevreuse, se îndreptă spre locuinţa delfinului care 
se afla în strada Verrerie; a doua, condusă de Ferry 
de Mailly, cobori pe strada Saint-Honore pentru a 
înconjura palatul Armagnac şi a-l surprinde pe 
conetabil, pe care, după cum poruncise l'lle-Adam, 
sub pedeapsa cu moartea, trebuia să i-l aducă viu; 
a treia, chiar sub comanda lui l'lle-Adam, înaintă 
spre palatul Saint-Paul, unde se afla regele; a 
patra, comandată de Lyonnet de Bournonville, 
rămase în piaţa Châtelet, spre a da ajutor acelora 
din celelalte trei care ar fi avut nevoie. Toţi strigau: 

— Sfânta Fecioară a păcii! Trăiască regele! 
Trăiască Burgundia! Cei ce vor pace să pună mâna 
pe arme şi să ne urmeze! 

La aceste strigăte, şi pe întreg lungul drumului, 
fe- restrele se deschideau, capete înspăimântate 
apăreau palide în umbră, ascultau strigătele, 
recunoşteau culorile şi crucea Burgundiei, şi 
răspundeau prin strigătele de: „Moarte 
armagnacilor! Trăiască burgundezii!” Şi popor, 
burghezi, studenţi, urmau înarmaţi şi cu mare 
larmă fiecare din acele cete. 

Desigur că a fost o mare nesocotinţă din partea 
şefilor ce le comandau de a atrage astfel atenţia, 
căci prizonierul cel mai de preţ pe care socoteau să 
pună mâna le scăpă. Tanneguy Duchâtel, la cea 
dintâi gălăgie pe care o auzi, alergă la delfin, 
răsturnă tot ce-i împiedica trecerea, pătrunse până 
în camera unde era culcat acesta şi, găsindu-l 
stând rezemat în coate pe marginea patului, fără 
să piardă o clipă, fără să răspundă la întrebările - 


Po a a Taia 


b | 


F 


— rw 


e Baia — gra kar | aa: i 


sale, îl înfăşură în cuverturile patului, îl aruncă pe 
umerii-i vânjoşi, întocmai ca o dădacă, şi îl luă cu 
el. Robert Le Masson, aghiotantul său, îi ţinea calul 
pregătit; încălecă împreună cu preţioasa-i povară 
şi, zece minute mai târziu, Bastilia de necucerit îşi 
inchidea porţile în urma lor, punând la adăpost, 
între zidurile-i groase, pe singurul moştenitor al 
vechii monarhii franceze. 

Ferry de Mailly, care se îndrepta spre palatul Ar- 
magnac, nu fu mai norocos decât seniorul de 
Chevreuse;  conetabilul, pe care l-am văzut 
comandând câţiva oameni de rond, auzi strigătele 
burgundezilor şi, în loc să intre la locuinţa sa, după 
ce îşi dăduse seama că orice apărare ar fi fost 
zadarnică, se gândi să-şi scape viaţa. Se adăposti 
în casa unui zidar sărac, îi mărturisi cine este şi îi 
făgădui o răsplată pe măsura serviciului pe care îl 
cerea de la el; acesta îl ascunse şi îi făgădui să 
păstreze taina. 

Trupa care credea că-l surprinde se apropie deci 
de palatul Armagnac, puse pază la toate ieşirile şi 
se apucă să forţeze intrarea principală. In clipa 
când aceasta ceda, un om se desprinse de lângă 
zidul din faţă, îi dădu la o parte pe toţi, şi se 
năpusti primul în clădire; Ferry de Mailly nu intră 
decât al doilea. 

Între timp, seniorul de I'lle-Adam, mai norocos, 
înconjura palatul Saint-Paul şi, după o slabă luptă 
cu gărzile, intra înăuntrul apartamentelor şi 
ajungea până la acela al regelui. Acest sărman şi 
bătrân monarh, de care îşi râdeau slujitorii ce de 
multă vreme nu-i mai ascultau poruncile, părea, în 
seara aceea, să fi fost cu totul uitat de ei; o lampă 


i m -ni rim 


EEN D a PL a la pai Matia - 


Po l Fa fc aiin 


b | 


F 


— rw 


cu o slabă licărire abia îi lumina apartamentul; 
câteva resturi ale unui foc ce nu era de ajuns să 
gonească frigul şi umezeala dintr-o cameră atât de 
mare, fumegau pe vatra şi în colţul unui larg cămin 
gotic; pe un scăunel de lemn tremura un bătrân pe 
jumătate dezbrăcat. 

Era regele Franţei. 

L'lle-Adam se repezi în cameră, merse drept la 
pat, pe care îl găsi gol şi, întorcându-se, îl zări pe 
bătrânul monarh care, cu mâinile-i zbârcite şi 
tremurânde, îngrămădea resturile unor tăciuni. 

Inaintă respectuos spre el şi îl salută în numele 
ducelui de Burgundia. 

Regele se întoarse, lăsându-şi mâinile întinse 
spre foc, îl privi vag pe cel care-i vorbea, şi zise: 

— Ce mai face vărul meu de Burgundia? De 
multă vreme nu l-am mai văzut 

— Sire, mă trimite la voi pentru ca toate 
nenorocirile ce pustiesc regatul vostru să ia sfârşit. 

Regele se întoarse spre foc fără a răspunde. 

— Sire, adăugă l'Ile-Adam care văzu că, în 
momentul acela de demenţă, regele nu putea nici 
înţelege nici urmări raţiunile politice despre care 
voia să-i vorbească; sire, ducele de Burgundia vă 
roagă să încălecaţi şi să apăreţi, alăluri de mine, pe 
străzile capitalei. 

Carol al VI-lea se ridică în neştire, se sprijini de 
braţul lui l'lle-Adam şi îl urmă fără rezistenţă, căci 
nu-i mai rămăsese acestui sărman prinţ nici 
memoria, nici judecata. 

Puțin îi păsa deci despre ce se poruncea în 
numele său şi în mâinile cui cădea. Nu ştia nici ~ 
măcar ce însemna armagnac şi burgundez. > 


era Preta ai DM Br Am a 
i 


E 


— POE a 


CT" F 


PE a Pa V-au 


Li 


L'lle-Adam, cu regala lui captură, se îndreptă 
spre Châtelet. Căpitanul înţelesese că prezenţa 
monarhului în mijlocul burgundezilor ar fi un semn 
de încuviinţare regală pentru tot ce avea să se 
întâmple; îşi dădu deci prizonierul în mâinile lui 
Lyonnet de Bournonville,  recomandându-i o 
supraveghere atentă, însă plină de menajamente. 

După îndeplinirea acestei măsuri politice, porni în 
galop pe strada Saint-Honoré, descălecă la poarta 
clădirii lui d'Armagnac, înăuntrul căreia nu se 
auzeau decât strigăte şi blesteme şi, repezindu-se 
pe scară, se izbi cu atâta putere de un om care 
cobora, încât amândoi se ţinură unul de altul ca să 
nu cadă. Se recunoscură. 

— Unde este conetabilul? întrebă I'lle-Adam. 

— Îl caut, răspunse Perrinet Leclerc. 

— Blestemat să fie Ferry de Mailly, care l-a lăsat 
să scape. 

— Dar nici nu s-a mai înapoiat acasă. 

Şi amândoi se repeziră afară ca doi smintiţi, 
apucând fiecare pe prima stradă ce o găsiră în 
faţă. 

În vremea aceasta avea loc un măcel îngrozitor. 
Nu se auzeau decât strigătele: La moarte! Moarte 
armagnacilor! Ucideți! Ucideţi-i pe toți! Corporaţii 
de studenţi, de burghezi, de măcelari, străbăteau 
străzile, pătrundeau în casele pe care le ştiau că 
aparţin partizanilor conetabilului şi îi tăiau pe 
nenorociţii aceia cu lovituri de secure şi de spadă. 
Cete de femei şi de copii îi dădeau gata, cu 
cuţitele, pe cei care mai respirau încă. 

De îndată ce se văzuse scăpat de jugul 
conetabilului, poporul îl numise ca magistrat regal- 


BEF ei A Lot ae Jace i mei er, ob E E z tai Pele Pi 


E irita F Te maia. 


H | 


B 


— rw 


E Baia — gra ea > => Lee i 


al Parisului pe Vaux de Bar, în locul lui Duchâtel. 
Noul magistrat, văzându-i pe parizieni cuprinşi de o 
atât de mare furie, nu îndrăznea să li se opună şi 
spunea, la vederea atâtor măceluri: 

— Prieteni, faceţi ce vă va plăcea. 

Astfel că în curând începu un măcel îngrozitor. 
Câţiva armagnaci se adăpostiseră în biserica 
stăreţiei Saint-Eloi, o parte din burgundezi le 
descoperiră ascunzişul şi îl semnalară celorlalţi. 
Pentru a-i ocroti, seniorul de Villette, abatele de la 
Saint-Denis, în zadar înaintă spre uşă, îmbrăcat în 
veşminte preoţeşti şi ţinând în mână sfintele 
daruri. Dar securile pline de sânge îi şi mânjeau 
patrafirul şi se roteau deasupra capului său, când 
seniorul de Chevreuse îl luă sub ocrotirea lui şi 
porniră împreună. Plecarea sa fu semnalul unui 
măcel general înăuntrul bisericii; nu se mai auzeau 
decât ţipete, nu se vedeau sclipind decât securi şi 
spade; morţii se îngrămădeau în naos şi, din acel 
morman de trupuri omeneşti, curgea, întocmai ca 
un izvor la poalele unui munte, un pârâu de sânge. 
L'lle-Adam, care trecea, auzi strigătele şi se repezi 
cu calul pe sub portal: 

— E bine, zise el văzându-i la treabă; iată un 
lucru bun şi văd că am nişte măcelari pricepuţi!... 
Copii, l-aţi văzut pe conetabil? 

— Nu! Nu! răspunseră douăzeci de glasuri de- 
odată. — Nu! Moarte  conetabilului! Moarte 
armagnacilor! 

Şi nimicirea continuă. 

L'lle-Adam se întoarse din drum şi se duse să-şi 
caute duşmanul în altă parte. 


O scenă asemănătoare se petrecea la turnul 


i m -i -m 


EEN Da - PL a la ap - 


i 


palatului. Câteva sute de oameni se refugiaseră 
acolo şi încercau să se apere. In mijlocul lor, cu 
crucifixul în mână, se aflau episcopii de Coutances, 
de Bayeux, de Senlis şi de Xaintes; asaltul nu ţinu 
decât o clipă; burgundezii escaladară turnul cu 
toată ploaia de pietre ce cădea asupra lor; apoi, 
odată stăpâni pe palat, îi uciseră pe toţi cei care se 
aflau închişi acolo. 

In mijlocul acestui măcel, un om mai palid, mai 
gâfâind, mai plin de sudoare decât ceilalţi, năvăli 
fără veste. 

— Conetabilul, zise el, conetabilul este aici? 

— Nu, răspunseră în cor burgundezii. 

— Unde este? 

— Nu se ştie, jupân Leclerc; căpitanul l'lle-Adam 
a pus să se anunţe că ar da o mie de scuzi de aur 
celui care i-ar arăta unde se află ascuns. 

Perrinet nu mai ascultă mai departe, se avântă 
pe una din scările înălțate pe turn şi, lăsându-se să 
alunece, se văzu în stradă. 

O trupă de arcaşi genovezi fusese surprinsă în 
apropiere de mănăstirea Saint-Honore şi, cu toate 
că se predaseră şi li se făgăduise viaţa, îi uciseră 
după ce îi dezarmară; nenorociţii primeau moartea 
în genunchi cerând îndurare, dar ceilalţi se 
întreceau care mai de care să lovească. In timpul 
acesta, doi oameni cu câte o torţă în mână, se 
mulţumeau să le smulgă căştile, să-i cerceteze pe 
fiecare în parte, apoi lăsau celor ce veneau după 
ei, grija de a-i ucide, dedându-se acelei cercetări 
cu migala răzbunării. Se întâlniră în mijlocul 
mulţimii şi se recunoscură. 

— Conetabilul? întrebă l'Ile-Adam. 


N ia îm e maia. 


H | 


B 


— rw 


— Îl caut, răspunse Perrinet 

— Domnule Leclerc! se auzi în clipa aceea un 
glas. 

Perrinet întoarse capul şi-l recunoscu pe cel ce i 
se adresa. 

— Ce este, Thiebert, zise el, ce vrei de la mine? 

— Puteţi să-mi spuneţi unde l-aş putea găsi pe 
se-niorul de l'lle-Adam? 

— Eu sunt, spuse căpitanul. 

Un om îmbrăcat într-o haină pătată de ipsos şi de 
var, se apropie. 

— Este adevărat că aţi făgăduit o mie de scuzi de 
aur cui vi-l va preda pe conetabil? 

— Da, zise l'lle-Adam. 

— Veniţi să mi-i numărați, urmă zidarul, şi vă voi 
arăta locul unde se află ascuns, 

— Întinde şorţul, spuse I'lle-Adam. 

Şi îi aruncă în el pumni de aur. 

— Acum, spune-mi unde este? 

— Acasă la mine; am să vă conduc. 

Un hohot de râs răsună în urma lor; l'lle-Adam se 
întoarse spre a-l căuta pe Perrinet Leclerc; acesta 
dispăruse. 

— Să mergem repede; arată-mi drumul. 

— O clipă, urmă Thiebert, ţineţi-mi torţa asta ca 
să-i număr. 

L'lle-Adam, tremurând de nerăbdare, îi lumină 
zidarului care numără scuzii unul câte unul, până la 
ultimul; mai lipseau vreo cincizeci. 

— Nu e toată suma, zise el. 

L'lle-Adam îi aruncă în şorţ un lanţ de aur care 
preţuia şase sute de scuzi. Thiebert porni înaintea ~ 
lui. » 


— PI pp— 
a, a 


Po TA Fa 7 abia 


H | 


F 


— rw 


Un om le-o luase înainte: era Perrinet Leclerc. 
Abia auzise despre târguiala de sânge pe care o 
făceau Thiebert şi căpitanul, că se şi repezise cu 
sufletul la gură în direcția  ascunzişului 
conetabilului. Se opri în faţa uşii casei lui Thiebert; 
era închisă pe dinăuntru; pumnalul îi aduse acelaşi 
serviciu ca în piaţa Sorbonei, şi uşa se deschise. 

Auzi oarecare zgomot în a doua cameră. 

— Acolo este!... zise el. 

— Dumneata eşti, gazdă? întrebă cu jumătate de 
glas conetabilul. 

— Da, răspunse Leclerc; dar stingeţi lumina căci 
ar putea să vă trădeze. 

Şi văzu, prin crăpăturile peretelui despărțitor, că 
acesta îi urmase sfatul. 

— Acum, deschideţi-mi. 

Uşa se întredeschise; Perrinet se repezi asupra 
conetabilului, care scoase un țipăt; pumnalul lui 
Leclerc îi străpunsese umărul drept 

O luptă înverşunată se încinse între cei doi. 

Conetabilul, care se credea în siguranţă după 
spusele lui Thiébert, era fără arme şi pe jumătate 
dezbrăcat. Cu tot acest neajuns, l-ar fi înăbuşit cu 
uşurinţă pe Leclerc în braţele-i vânjoase, dacă n-ar 
fi avut rana care îi paraliza mişcarea unuia din ele; 
cu toate astea, cu cel care-i mai rămânea, îl 
înşfăcă pe tânăr, îl strânse la piept şi, apăsându-şi 
adversarul cu toată greutatea şi cu toată puterea, 
se lăsă să cadă odată cu el, nădăjduind că îi va 
zdrobi capul de podea. 

Cu siguranţă că ar fi izbutit, însă capul lui 
Perrinet nimeri salteaua care fusese întinsă pe jos * 
spre a-i servi de pat. a 


Po a a fr aia 


mar 


"e 


B 


E i i 


e Baia — gra ea > => Îi i 


Conetabilul scoase un al doilea țipăt. Perrinet, 
care nu lăsase din mână pumnalul, i-l înfipse în 
braţul stâng. 

Dădu drumul adversarului, se ridică de pe jos 
clătinându-se, şi mergând de-a-ndărătelea căzu 
peste o masă ce se afla în mijlocul odăii, 
pierzându-şi prin cele două răni sângele şi puterile. 

Perrinet se ridică şi începu să-l caute şi să-l 
strige, când deodată o a treia persoană, cu o torţă 
în mână, apăru la uşa odăii şi lumină scena. 

Era l'ile-Adam. 

Perrinet se repezi din nou asupra conetabilului. 

— Opreşte-te, zise I'lle-Adam; dacă ţii la viaţa ta, 
opreşte-te! 

Şi îi apucă braţul. 

— Senior de I'lle-Adam, viaţa acestui om îmi 
aparţine, îi spuse Leclerc; regina mi-a dăruit-o. lată 
sigiliul său; aşadar lăsaţi-mă. 

Scoase hârtia de la piept şi i-o arătă căpitanului. 

Contele d'Armagnac, răsturnat pe masă, nefiind 
în stare, din pricina celor două răni, să opună vreo 
rezistenţă, îi privea pe cei doi; ambele braţe îi 
atârnau şi sângerau. 

— Bine, zise I'lle-Adam; nu vreau viaţa lui, aşa că 
totul e în regulă. 

— Pe sufletul dumneavoastră? zise Leclerc 
oprindu-l din nou. 

— Pe sufletul meu! Însă am făcut un jurământ; 
la-să-mă să-l îndeplinesc. 

Leclerc încrucişă braţele şi privi ce avea să se în- 
tâmple. L'lle-Adam trase spada, îi apucă lama 
aproape de vârf şi se apropie de conetabil. 

Acesta, văzând că totul era terminat pentru el în - 


i Li e Tea e n, 


EEN D a aera n - 


— PL pp— 
A, a 


N ia îm Te maia. 


b | 


F 


E rw 


E Baa — e a kar | aa: i 


lumea aceasta, închise ochii, dădu capul pe spate 
şi începu să se roage. 

— Conetabile, zise  l'lle-Adam  smulgându-i 
cămaşa ce-i acoperea pieptul, conetabile, ți- 
aminteşti că ai jurat, într-o zi, pe Sfânta Fecioară şi 
pe Cristos că nu o să porţi viu crucea roşie a 
Burgundiei? 

— Da, răspunse conetabilul, şi mi-am ţinut 
jurământul, căci voi muri. 

— Conte d'Armagnac, urmă l'lle-Adam 
aplecându-se spre el şi scrijelindu-i pieptul cu 
vârful spadei, în aşa fel încât să descrie o cruce 
sângerândă, ai minţit; căci porţi încă viu crucea 
roşie a Burgundiei. Ţi-ai călcat jurământul iar eu mi 
l-am ţinut pe al meu. 

Conetabilul nu răspunse decât printr-un suspin. 
L'lle-Adam îşi vâri la loc spada în teacă. 

— Asta e lot ce voiam de la tine, zise el; acum, 
mori ca un sperjur şi ca un câine. E rândul tău, 
Perrinet Leclerc. 

Conetabilul redeschise ochii şi repetă cu un glas 
abia şoptit: 

— Perrinet Leclerc! 

— Da, zise acesta aruncându-se din nou asupra 
nefericitului conte d'Armagnac gata să moară, da, 
Perrinet Leclerc, cel pe care soldaţii tăi l-au sfâşiat 
din porunca ta. Se pare că aici fiecare a făcut un 
jurământ. Ei bine, eu am făcut două: primul, 
conetabile, este să afli în ceasul morţii tale că 
regina Isabela de Bavaria este cea care ţi-a luat 
Parisul în schimbul vieţii cavalerului de Bourdon; 
iată-l îndeplinit, căci ai aflat. Al doilea, conte 
Armagnac, este că aflând acest lucru aveai să- 


i m -i rim 


EAN D a PL aria pi Mat - 


PP nu 
| 
i 


$- 


— POE pp 


i ap du e Sa 
TF Îi -a ë 


mori; şi acest jurâmânt, adăugă el împlântându-i 
pumnalul în inimă, l-am îndeplinit tot cu atâta 
sfinţenie ca şi pe cel dintâi. Să-i ajute Dumnezeu, 
pe lumea asta şi pe cealaltă, celui care se ţine cu 
cinste de cuvânt! 


LUI 


puternicul duce de Burgundia şi de numeroasa 
lui armată, îşi deschisese în timpul noptii, 
întocmai ca o curtezană capricioasă, porţile unui 


uter Parisul, neputând fi cucerit de către 


simplu căpitan comandant a şapte sute de lăncieri.. 


j 


d 


e ina îm Te maia. 


b | 


F 


— rw 


E Baia — gra kas | aa: i 


Burgundezii, cu torța într-o mână, cu fierul în alta, 
se împrăştiaseră prin vechile străzi ale cetăţii 
regale, stingând focul cu sânge, uscând sângele cu 
foc. Perrinet Leclerc, pricina obscură a acestui 
mare eveniment, după ce luase tot ce voia să aibă, 
adică viaţa conetabilului, reintrase în rândurile 
poporului, unde de aci înainte istoria îl va căuta în 
zadar, unde va muri neştiut de nimeni după cum se 
născuse necunoscut, şi de unde ieşise o oră pentru 
a-şi lega de una din cele mai mari catastrofe ale 
monarhiei numele lui popular, înfumurat de 
nemurirea unei mari trădări. 

În timpul acesta, pe toate porţile, se năpusteau 
în Paris, ca nişte vulturi pe un câmp de bătălie, 
seniorii şi militarii care voiau să-şi ia şi ei partea lor 
din această mare pradă, din care până în ceasul 
acela numai regalitatea avusese prilejul să se 
înfrupte. Mai întâi era l'lle-Adam care, sosind 
primul, apucase partea leului; erau seniorul de 
Luxemburg, fraţii Fosseuse, Crèvecoeur şi Jean de 
Poix; erau, în urma seniorilor, căpitanii 
garnizoanelor din Picardia şi din l'Ile-de-France; în 
sfârşit, erau, în urma căpitanilor, ţăranii din 
împrejurimi care, pentru a nu lăsa nimic după ei, 
jefuiau arama, în vreme ce stăpânii lor jefuiau 
aurul. 

Apoi, după ce vasele din biserici au fost topite, 
după ce lăzile Statului au fost golite, după ce n-a 
mai rămas un ciucure sau o floare de crin de aur 
pe mantaua regală, au aruncat catifeaua goală pe 
umerii bătrânului Carol; l-au aşezat pe tronul său 
pe jumătate distrus; i-au pus pana în mână şi patru 
decrete pe masă. L'lle-Adam şi Chastelux au fost 


i m -ni ri 


EAN D a PL a rela pi Matia - 


e aT 


Pita 


E 


Po a Fa V-a 


|| 


făcuţi mareşali; Charles de Lens, amiral; Robert de 
Maillé, mare pitar şi, după ce a semnat, regele 
credea că a domnit. 

Poporul privea toate astea prin ferestrele 
Luvrului. 

— Bun! zicea lumea, după ce au jefuit aurul, iată- 
i acum că jefuiesc şi slujbele; din fericire sunt mai 
multe semnături date de mâna regelui decât erau 
scuzi în lăzi. Luaţi, luaţi, seniori; însă Hannotin de 
Flandra are să vină şi, dacă n-are să fie mulţumit 
de ce îi veţi fi lăsat, s-ar putea prea bine să-şi facă 
o singură parte din toate ale voastre. 

Cu toate astea Hannotin de Flandra (era numele 
pe care şi-l dădea în glumă însuşi ducele de 
Burgundia) nu se grăbea să vină; nu văzuse cu ochi 
buni pe unul din căpitanii săi intrând într-un oraş la 
porţile căruia el bătuse de două ori cu spada fără 
să i se deschidă. Primi la Montbéliard mesajul care 
îi anunţa această veste neaşteptată şi îndată, în loc 
să-şi continue drumul, se retrase la Dijon, una din 
capitalele sale. Cât despre regina Isabela, aceasta 
rămăsese la Troyes, înfiorându-se încă de succesul 
acţiunii sale; ducele şi ea nu se vedeau, nu-şi 
scriau; s-ar fi putut zice că sunt doi complici al unui 
omor nocturn care şovăiau să se întâlnească faţă 
în faţă, la lumina soarelui. 

Între timp, Parisul trăia o viaţă febrilă şi 
nervoasă. Deoarece se spunea că regina şi ducele 
nu aveau să se înapoieze în oraş atâta vreme cât 
ar mai rămâne acolo un singur armagnac, şi cum 
doreau să-l revadă pe duce şi pe regină, în fiecare 
zi acest zvon, căruia absenţa celor doi părea să-i 
dea oarecare temei, era pretextul unui nou măcel. 


n anal SEE ema i m, rai 


— POE pp 


a. 


e aT 


E 


a m ai 


a pa TAR € = mai 


Li 


În fiecare noapte se auzea strigătul de „alarmă!”. 
Poporul străbătea oraşul cu torţe. Se spunea că 
armagnacii intrau din nou în Paris când prin poarta 
Saint-Ger-main, când prin poarta Templului. Cete 
de oameni, în fruntea cărora se aflau măcelarii cu 
cuţitele late ce luceau la capătul braţelor goale 
străbăteau Parisul în toate direcţiile; apoi, câte 
unul striga: „Hei! Veniţi încoace! lată casa unui 
armagnac!”, cuţitele îl căsăpeau pe stăpân, iar 
focul îi mistuia casa. Trebuia, ca să ieşi pe stradă 
fără teamă, să porţi capişonul albastru şi crucea 
roşie. Câţiva adepţi mai zeloşi, formară o societate 
burgundeză, căreia îi ziseră societatea Sfântului 
Andrei; fiecare din membrii ei purta o coroană de 
trandafiri roşii; şi, cum mulţi preoţi intraseră în 
această societate, fie din prevedere, fie din 
sentiment, slujeau liturghia cu această podoabă pe 
cap. Pe scurt, văzând asemenea lucruri, ai fi putut 
crede că Parisul se află în beţia unor serbări de 
carnaval, dacă n-ai fi întâlnit în fiecare stradă 
atâtea locuri negre acolo unde fuseseră arse 
casele, atâtea locuri roşii acolo unde fuseseră ucişi 
oameni. 

Printre cei mai înverşunaţi trepăduşi de zi şi de 
noapte, era unul care se făcea remarcat prin 
nepăsarea în faţa măcelului şi dibăcia în execuţie. 
Nu exista un incendiu unde el să nu-şi pună torţa, 
niciun omor în care să nu-şi minjească mâna cu 
sânge. Când era văzut cu capişonul roşu, cu jiletca 
roşiatică, strânsă cu o curea din piele de bivol de 
care atârna o spadă lată cu două tăişuri, al cărei 
mâner îi atingea bărbia şi al cărei vârf ajungea 
până la laba piciorului, cei care doreau să vadă- 


eE pa i | a n pol a E E ee n E ap z tai pa 


— POE pp 


a Fi adi aia 


a a E aia 


Pa ha TAR € = mai 


i, 


cum se decapitează cât mai repede un armagnac 
n-aveau decât să-l urmeze; se şi născocise un 
proverb popular care spunea că meşterul 
Cappeluche făcea să sară capul fără ca boneta 
aibă vreme să-şi dea seama. 

Astfel încât Cappeluche era eroul acelor serbări; 
chiar măcelarii îl recunoşteau drept meşterul lor şi 
îi dădeau întâietate. El era cel care se afla în 
fruntea tuturor gloatelor, sufletul turor 
răzmeriţelor. Cu un singur cuvânt, oprea mulţimea 
care-l urma; cu un gest, o repezea înainte; 
văzându-i pe toţi oamenii aceia ascultând de unul 
singur, credeai că este o vrăjitorie la mijloc 

În vreme ce Parisul răsuna de toate acele 
strigăte, se lumina de atâtea torţe şi focuri şi, în 
fiecare noapte, se trezea tresărind de spaimă, 
bătrâna Bastilie se înălța în marginea dinspre 
răsărit, neagră şi tăcută. Strigătele de afară nu 
aveau ecou, lumina torţelor nu aveau reflexe; 
podul era înalt, gardul mobil de fier era scund. In 
timpul zilei, nicio vieţuitoare nu se arăta pe ziduri; 
fortăreaţa părea să se păzească singură; numai că, 
atunci când gloata se apropia mai mult decât i se 
părea potrivit, se vedea ieşind de la fiecare etaj şi 
aplecându-se spre mulţimea aceea atâtea săgeți 
câte ferestruici erau, fără a se putea deosebi dacă 
erau oameni sau vreo maşină care le punea în 
mişcare. Văzând aceasta, mulţimea, chiar de-ar fi 
fost condusă de însuşi Cappeluche, întorcea 
spatele clătinând din cap; săgețile intrau la loc pe 
măsură ce gloata se depărta, şi bătrâna fortăreață 
îşi relua, după câteva clipe, acel aer nepăsător şi 
blajin asemenea celui al porcului spinos care, după - 


er Preta oaia DB Br Am a 


A ei A oi ae pol o E ei Stei e E afip x tai Pele Pi 


era Preta oaia DB Br Amin a 


— PE pp 
A, a 


a ie, ai 


PE l Fa 7 mai 


A 


prr 


pmm 


ce se îndepărtează primejdia, îşi culcă pe spinare 
întocmai ca perii unei blăni, miile de lănci cărora le 
datorează respectul ce i-l poartă celelalte animale. 
Noaptea, aceeaşi linişte şi acelaşi întuneric; în 
zadar îşi lumina Parisul străzile sau ferestrele, nicio 
lumină nu se vedea înapoia ferestrelor zăbrelite ale 
Bastiliei, nicio vorbă omenească nu se făcea auzită 
înăuntrul zidurilor; doar din când în când, la 
ferestrele turnurilor ce se înălţau la cele patru 
colţuri, trecea capul vigilent al unei santinele, care 
numai de acolo putea să vegheze ca nu cumva se 
pregătească vreo surpriză la poalele meterezelor; 
şi acest cap, odată apărut, rămânea atât de 
nemişcat, încât s-ar fi putut, atunci când îl lumina o 
rază de lună, să fie luat drept una din acele măşti 
gotice pe care fantezia arhitecţilor o pironea, ca un 
ornament fantastic, la arcada podurilor sau la 
antablamentul catedralelor. 

Cu toate astea, într-o noapte întunecoasă, către 
sfârşitul lunii iunie, în vreme ce santinelele 
vegheau la cele patru colţuri ale Bastiliei, doi 
oameni urcau scara strâmtă şi circulară ce ducea 
spre platformă. Primul care apăru pe terasă era un 
bărbat între 42 şi 45 de ani; statura îi era uriaşă, 
iar forţa lui era pe măsura staturii. Era îmbrăcat 
într-o întreagă armură, deşi drept armă ofensivă, în 
locul de unde lipsea spada, de centironul lui nu era 
agăţat decât unul din acele pumnale lungi şi 
ascuţite care se numeau pumnale de graţie; mâna 
stângă se sprijinea din obişnuinţă pe mânerul 
pumnalului, în vreme ce cu dreapta ţinea 
respectuos una din acele bonete de catifea 
garnisite cu blană, pe care cavalerii o schimbau, - 


BET ei A oi ae pol e E ei Stei, ob E E z tai Pele Pi 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


E i i 


într-una din clipele lor de odihnă, în locul coifurilor 
de bătălie, care uneori aveau o greutate între 
patruzeci şi patruzeci şi cinci de livre“!. Capu-i 
descoperit lăsa deci să se vadă, sub nişte 
sprâncene dese, ochii de un albastru închis; nasul 
coroiat, o față înnegrită de soare, dădeau 
ansamblului acestei înfăţişări un caracter de 
severitate pe care o barbă lungă de un deget, 
tăiată rotund şi un păr negru ce cobora pe fiecare 
latură a obrajilor, nu reuşeau să-l îmblânzească. 
Bărbatul pe care l-am descris mai sus abia ajuns 
pe platformă, se întoarse şi întinse braţul spre 
deschizătura prin care trecuse; o mână fină şi 
durdulie ieşi la iveală spre a se prinde de mâna 
aceea puternică şi, numaidecât, cu ajutorul acestui 
punct de sprijin, un tânăr între 16 şi 17 ani, 
îmbrăcat numai în catifea şi mătase, cu părul 
blond, cu trup subţirel, cu membre plăpânde, se 
avântă pe terasă şi, sprijinindu-se de braţul 
însoţitorului său, ca şi când acest neînsemnat 
urcuş i-ar fi pricinuit o mare oboseală, păru să 
caute din obişnuinţă un scaun pe care să se poată 
odihni. Dar, văzând că acest obiect fusese socotit 
că nu are ce căuta pe platforma fortăreței, se 
resemnă, îşi prinse a doua mână de prima formând 
un fel de inel cu ajutorul căruia mai mult se atârnă 
decât se sprijini de braţul atletic care avea să-i 
suporte cel puţin jumătate din greutatea pe care 
picioarele erau sortite să o susţină, şi începu astfel 
o plimbare pe care părea să o facă mai mult din 
respect pentru cel care-l însoțea decât dintr-o 


+141-Aproximativ 20 kg. (N.T.). 


Po a Fa muia 


b | 


F 


— rw 


e Baa — gra kas | aa: i 


hotărâre a propriei sale voințe. 

Se scurseră câteva minute fără ca unul sau altul 
să tulbure tăcerea nopţii printr-o simplă vorbă, sau 
să întrerupă plimbarea pe care îngustimea 
platformei o făcea destul de limitată. Zgomotul 
paşilor celor doi nu forma decât un singur zgmot, 
atât de mult mersul uşor al copilului se confunda 
cu mersul greoi al soldatului; ai fi zis că e un singur 
corp şi umbra lui, ai fi crezut că unul singur trăia 
pentru admândoi. Deodată militarul se opri, cu faţa 
întoarsă spre Paris şi îl sili pe tânărul însoțitor să 
facă la fel; de acolo li se deschidea priveliştea 
întregului oraş. 

Era tocmai una din acele nopţi de zarvă pe care 
am încercat să o zugrăvim. La început nu se 
deosebea, de pe platformă, decât o îngrămădire 
nelămurită de case întinzându-se de la răsărit spre 
apus, ale căror acoperişuri, prin întuneric, păreau 
că se ţin unele de altele, întocmai scuturile unei 
trupe de soldaţi ce pornesc la asalt. Dar deodată, 
când o ceată pornea pe un drum paralel cu cel pe 
care îl puteau îmbrăţişa privirile, flacăra torţelor, 
luminând o stradă în toată lungimea ei, părea să 
despice un cartier al oraşului; umbre roşietice se 
grăbeau într-acolo cu strigăte şi râsete; apoi, la 
prima cotitură care-i schimba direcţia, mulţimea 
dispărea împreună cu luminile ei, nu însă şi cu 
zgomotul. Totul recădea în întuneric, iar vuietul ce 
se auzea părea să fie gemetele înăbuşite oraşului, 
căruia războiul civil îi sfâşia măruntaiele cu fierul şi 
cu focul. 

La acest spectacol şi la acest zgomot, figura 


soldatului se făcu mai posomorâtă ca de obicei; - 


i m -ni ri 


EEN Da - PL a la papat - 


F 


T- i pa E imi ai iu Aeon TE 


— POE pp 


e aT 


E 


a ie ai 


PE a Pa V-au 


|| 


sprâncenele i se atinseră încruntându-se, braţul 
stâng se întinse spre patul Luvru, şi atât de strânşi 
îşi ţinea dinţii, încât abia putură să-i treacă printre 
buze cuvintele adresate tânărului său însoțitor: 

— Monseniore, iată oraşul vostru; îl recunoaşteţi? 
Figura tânărului căpătă o expresie de melancolie 
de care, cu o clipă mai înainte, nu l-ai fi crezut în 
stare. Îşi aţinti privirile în ochii militarului şi, după 
ce se uită câteva clipe în tăcere, zise: 

— Viteazul meu Tanneguy, l-am privit adesea, la 
o asemenea oră, de la ferestrele palatului Saint- 
Paul, aşa cum îl privesc în clipa de faţă de pe 
terasa Bastiliei. Uneori l-am văzut liniştit, însă cred 
că niciodată nu l-am văzut fericit. 

— Alteța Voastră să mă ierte, zise Duchâtel, însă 
credeam, până în ziua de azi, că eraţi preocupat 
mai mult de plăcerile voastre decât de treburile 
Franţei. 

— Părintele meu (de când Duchâtel îl salvase pe 
tânărul delfin din mâinile burgundezilor, acesta îl 
numea astfel), mustrarea dumitale nu este decât 
pe jumătate îndreptăţită. Atâta timp cât i-am văzut 
lângă tronul Franţei pe cei doi fraţi ai mei, da, este 
adevărat, n-a mai rămas loc în sufletul meu decât 
pentru glume şi nebunii; dar, de când Dumnezeu i- 
a chemat la el într-un fel pe cât de neaşteptat pe 
atât de îngrozitor, am uitat orice neseriozitate 
pentru a nu-mi aminti decât de un lucru, anume că 
la moartea iubitului meu tată (pe care să-l ţină 
Dumnezeu!), acest frumos regat al Franţei nu avea 
alt stăpân decât pe mine. 

— Aşadar, tinere leu, reluă Tanneguy cu o 
expresie vădită de bucurie, sunteţi dispus să-l- 


— POLE pp 
A, a 


a Fie ad aia 


ao r ai ua 


Pa ha TAR € = mai 


AN 


apăraţi, cu ghearele şi cu dinţii, împotriva lui 
Henric al Angliei şi împotriva lui Jean de Burgundia? 
— Împotriva fiecăruia din ei separat, Tanneguy, 
sau împotriva amândorura împreună, cum le va 
plăcea mai bine. 

— Ah! monseniore, Dumnezeu vă insuflă aceste 
cuvinte pentru a uşura inima bătrânului vostru 
prieten. După trei ani, iată prima oară când răsuflă 
şi ea din tot pieptul. Dacă ați şti câte îndoieli trec 
prin inima unui om ca mine, atunci când monarhia 
căreia şi-a închinat braţul, viaţa şi poate chiar şi 
onoarea, este prada unor lovituri atât de aspre 
cum a fost aceea a cărei singură speranţă sunteţi 
astăzi; dacă aţi şti de câte ori m-am întrebat dacă 
nu sosise vremea ca această monarhie să lase 
locul alteia, şi dacă nu era o răzvrătire împotriva lui 
Dumnezeu de a încerca să o susţii, când el părea 
să o părăsească; căci... să mă ierte Dumnezeu 
dacă hulesc! căci, de treizeci de ani încoace, de 
fiecare dată când şi-a aruncat privirile asupra 
nobilului vostru neam, n-a făcut-o decât să-l 
lovească, iar nu să-l ajute. Da, urmă el, îţi vine să 
crezi că e un semn fatal pentru o dinastie, atunci 
când şeful ei este bolnav de corp şi de minte, cum 
este seniorul nostru regele; poţi crede că toate s- 
au întors pe dos, atunci când îl vezi pe primul vasal 
al unei coroane lovind cu securea şi cu spada 
ramurile tulpinei regale, aşa cum a făcut trădătorul 
jean faţă de nobilul duce de Orleans, unchiul 
vostru; poţi crede în sfârşit că statul se află pe 
calea pierzaniei, când vezi doi nobili tineri, cum 
erau cei doi fraţi mai mari ai Alteţei Voastre, 
seceraţi, unul după altul de o moarte atât de- 


a Pe Ba a eee 


EEr a dl E poi Ap e lea a RI = e 7 ii a e bi ee ai a 


era Pret oaia DA Dr Amin a 


— POE pp 
a. a 


E a e 


a ie, ai 


PE l F a V-au 


AN 


neaşteptată şi atât de ciudată, încât dacă nu te-ai 
teme că insulți pe Dumnezeu şi pe oameni, ai zice 
că primul nu are niciun amestec în această 
întâmplare şi că ceilalţi poartă întreaga vină; - şi 
când, pentru a face faţă războiului, războiului civil, 
răscoalelor populare, nu rămâne decât un tânăr 
slab ca Alteța  Voastră, - vai! monseniore, 
monseniore, îndoiala care de atâtea ori era cât pe- 
aci să-mi zdrobească inima este destul de firească 
şi mi-o veţi ierta! 

Prinţul se agăţă de gâtul lui. 

— Tanneguy, toate îndoielile sunt îngăduite celui 
care, ca tine, se îndoieşte după ce a acţionat, celui 
care, ca tine, se gândeşte că Dumnezeu, în mânia 
lui, loveşte o dinastie până la ultimul ei moştenior, 
şi îl îndepărtează pe ultimul moştenitor al acestei 
dinastii de mânia lui Dumnezeu. 

— Şi n-am şovăit, tânărul meu stăpân. Când i-am 
văzut pe burgundezi intrând în oraş, am alergat ca 
o mamă la copilul ei; căci, cine putea să vă 
salveze, sărmane tânăr, dacă nu eu? Nu putea fi 
regele, tatăl vostru; regina, de departe, n-ar fi avut 
puterea, iar de aproape (Dumnezeu să-i ierte 
gândurile!) n-ar fi avut poate dorinţa. Monseniore, 
chiar dacă aţi fi fost liber să fugiţi, chiar dacă aţi fi 
găsit coridoarele palatului Saint-Paul pustii şi 
poarta deschisă, odată ajuns în stradă, v-aţi fi 
simţit mai stingherit în acest oraş cu mii de 
răspântii decât ultimul dintre supuşii voştri. Nu mă 
aveaţi aşadar decât pe mine; în clipa aceea, 
monseniore, mi s-a părut şi mie că Dumnezeu nu 
părăsea nobila voastră familie, atât mult mi s-au 
întețit puterile. V-am luat în braţe, monseniore, şi- 


A ei A Lot ae pol e E mei Ser, ob E E z tai Pie Pi 


— POE pp 
A. a 


e a e 


a ie, ai 


PE TA Pa mai 


n 


prr 


pmm 


nu cântăreaţi în mâinile mele mai mult decât o 
pasare în ghearele unui vultur. — Da, chiar dacă aş 
fi întâlnit întreaga armată a ducelui de Burgundia, 
şi ducele în fruntea ei, mi se părea că aş fi fost în 
stare să-l răstorn pe duce şi să străbat armata fără 
să se întâmple vreo nenorocire nici unuia nici altuia 
şi, în clipa aceea, sunt sigur că Dumnezeu era cu 
mine. Dar de atunci, monseniore, de când vă aflaţi 
în siguranţă înapoia meterezelor inexpugnabile ale 
Bastiliei; când în fiecare noapte, după ce am privit 
îndelung din înălţimea acestei terase, spectacolul 
pe care, astă-seară, îl privim amândoi; când după 
ce am văzut Parisul, oraşul regal, în prada unor 
asemenea răzmeriţe, şi că poporul este cel care 
domneşte şi regalitatea care se supune; când, cu 
urechile asurzite de larmă, cu ochii obosiţi de 
lumini, coboram în camera voastră şi când, tăcut şi 
rezemat de căpătâiul patului, vedeam ce somn 
liniştit aveaţi, în vreme ce războiul civil alerga prin 
Statul vostru şi pârjolul prin capitala voastră, mă 
întrebam dacă e într-adevăr vrednic de regat cel 
care dormea un somn atât de liniştit şi atât de fără 
griji, în vreme ce regatul său avea o veghe atât de 
zbuciumată şi atât de sângeroasă? 

O umbră de nemulţumire trecu, întocmai ca un 
nor, peste faţa delfinului. 

— Aşadar îmi pândeai somnul, Tanneguy? 

— Monseniore, mă rugam, lângă patul vostru 
pentru Franţa şi pentru Alteța Voastră. 

— Şi dacă, astă-seară, nu m-ai fi găsit aşa cum 
doreai, ce aveai de gând? 

— Aş fi condus-o pe Alteța Voastră într-un loc 
sigur şi m-aş fi azvârlit, singur şi fără armură, în- 


E ia F Te maia. 


b | 


F 


— rw 


E Baa — gra kar | aa: i 


mijlocul duşmanilor la prima ciocnire, căci nu-mi 
mai rămânea decât să mor; cu cât mai devreme, 
cu atât mai bine. 

— Ascultă, Tanneguy, în loc să mergi singur şi 
fără armură în întâmpinarea duşmanului, vom 
merge amândoi şi bine înarmaţi; ce zici? 

— Că Dumnezeu v-a dat voinţa, mai trebuie 
acum să vă dea şi forţa. 

— Vei fi acolo ca să mă sprijini. 

— Este un război lung cel pe care îl vom avea de 
dus, monseniore, - lung şi obositor, nu pentru mine 
care, de treizeci de ani, trăiesc împlătoşat, după 
cum Alteța Voastră trăieşte în catifea. Veţi avea de 
luptat cu doi duşmani, din care unul singur l-ar 
putea face să tremure pe un mare rege. Odată 
spada scoasă din teacă şi stindardul din 
mănăstirea Saint-Denis, va trebui ca niciunul din 
ele să nu intre la locul lor până când cei doi 
duşmani ai voştri, Jean de Burgundia şi Henric al 
Angliei, primul să se afle sub pământul Franţei şi 
celălalt în afara hotarelor Franţei. Pentru a ajunge 
acolo, vor avea loc încăierări aspre. Nopțile de 
pândă sunt reci, zilele de pe câmpii ucigătoare; va 
trebui dusă o viaţă de soldat în loc de a continua o 
existenţă de prinţ; nu mai este vorba de o oră de 
turnir, ci de zile întregi de luptă; nu sunt doar 
câteva luni de hărţuieli, ci ani îndelungaţi de lupte 
şi de bătălii. Monseniore, gândiţi-vă bine. 

Tânărul prinţ, fără să-i răspundă lui Tanneguy, îi 
părăsi braţul şi se duse drept la soldatul care făcea 
de pază la una din turelele Bastiliei; într-o clipă 
cureaua de care era prinsă tolba arcaşului fu 
strânsă în jurul taliei delfinului, arcul din lemn de- 


i m -ni = ri 


EAN D a iiaea pi Mat - 


e irina îm e maia. 


H | 


F 


E i i 


e Baa — gra ea 2 => * masa i 


frasin al soldatului trecu în mâinile prințului, iar 
glasul tânărului căpătase un accent de hotărâre pe 
care nimeni nu i-l cunoştea, atunci când, 
întorcându-se spre Duchâtel care rămăsese uimit, 
îi zise: 

— Părintele meu, socotesc că vei dormi liniştit, 
deşi este prima noapte de strajă a fiului tău. 

Duchâtel se pregătea să-i răspundă, când 
dezvăluirea unei scene ce se petrecea la poalele 
Bastiliei veni să-i schimbe direcţia gândurilor. 

De câteva clipe, zgomotul se apropiase şi o 
lumină mare strălucea dinspre strada Cerisaie; 
totuşi era cu neputinţă să descoperi pe cei ce 
pricinuiau acel zgomot, nici să ghiceşti adevărata 
pricină a acelei lumini, poziţia transversală a străzii 
şi înălţimea caselor împiedicând privirile să 
pătrundă până la gloata ce le pricinuia. Deodată se 
auziră nişte ţipete mai lămurite şi un om pe 
jumătate dezbrăcat se repezi din strada Cerisaie în 
strada Sfântul Anton, fugind şi chemând în ajutor. 
Era urmărit, la mică distanţă, de câţiva oameni 
care strigau şi ei: „La moarte! La moarte! Ucideţi-l 
pe armagnac!”. 

În fruntea celor ce-l urmăreau pe acel nenorocit, 
se putea recunoaşte meşterul Cappeluche după 
sabia-i mare, cu două tăişuri, pe care o purta 
scoasă din teacă şi plină de sânge pe umăr, după 
jiletca-i cărămizie şi după picioarele goale. Intre 
timp fugarul, a cărui alergare avea o repeziciune 
supraomenească datorită fricii, era să scape de 
ucigaşii săi apucând-o după colţul străzii Sfântul 
Anton şi ascunzându-se îndărătul zidului de la 
palatul Tuornelles, când picioarele i se împiedicară - 


i - = i d = P- e; 


EEN D a Pa reia ann A - 


— PE pp 


E mira îm = maia 


H | 


B 


— rw 


e Ba — gra Bar | aa: i 


în lanțul ce se întindea în fiecare seară la capătul 
străzii. Făcu câțiva paşi clătinându-se şi veni să 
cadă la o aruncătură de săgeată de zidurile 
Bastiliei. Cei care îl urmăreau, înştiinţaţi chiar de 
căderea lui, săriră pe deasupra lanţului sau trecură 
pe dedesubt, astfel încât, atunci când nenorocitul 
voi să se ridice, văzu strălucind deasupra capului 
sabia lui Cappeluche şi recăzu pe amândoi 
genunchii strigând: /ertare! nu de la oameni, ci de 
la Dumnezeu. 

Din primul moment în care scena pe care am 
povestit-o avusese drept teatru marea stradă 
Sfântul Anton, niciunul din acele amănunte nu 
putuseră scăpa nici lui Tanneguy, nici delfinului. 
Acesta mai cu seamă, fiind mai puţin obişnuit cu 
asemenea spectacole, privea totul cu un interes pe 
care îl trădau mişcările-i nervoase şi sunetele 
nearticulate ale glasului, astfel încât, atunci când 
cel urmărit căzu, Cappeluche nu fusese mai grăbit 
să se repeadă asupra victimei decât tânărul prinţ 
în a scoate o săgeată din tolbă şi a o potrivi pe 
coarda arcului cu cele două degete ale mâinii 
drepte. Arcul se îndoi ca o trestie fragilă, 
aplecându-se în mâna stângă, în vreme ce mâna 
dreaptă aducea coarda până la umărul tânărului, şi 
ar fi fost foarte greu de presupus, oricare ar fi fost 
diferenţa de distanţă, care ar ajunge mai repede la 
ţintă, săgeata delfinului ori sabia lui Cappeluche, 
când Tanneguy, întinzând cu repeziciune braţul, 
apucă săgeata de mijloc şi o rupse între cele două 
mâini ale arcaşului regal. 

— Ce faci, Tanneguy? Ce faci? îi spuse delfinul 
bătând din picior; nu vezi că omul acela îl va ucide - 


i m -i ri 


EEN D a PL rela mp Po - 


pe unul de-ai noştri, că un burgundez îl va asasina 
pe un armagnac? 

— Să moară toţi armagnacii, monseniore, mai 
înainte ca Alteța Voastră să mânjească fierul uneia 
din săgețile sale cu sângele unui asemenea om! 

— Dar, Tanneguy! Tanneguy!... Vai! priveşte! 

La strigătul delfinului, Tanneguy îşi aruncă din 
nou privirile asupra străzii Sfântul Anton; capul 
armagnacului se afla la zece paşi de corp, iar 
meşterul Cappeluche îşi ştergea liniştit de sânge 
sabia cea lungă, fredonând aria unui cântec destul 
de cunoscut: 


Duce de Burgundia, 
Să-ţi dea Domnul numai bucurii! 


— Priveşte, Tanneguy, priveşte, zicea delfinul 
plângând de furie; dacă nu erai tu, dacă nu erai 
tu!... Dar priveşte odată... 

— Da, da, văd destul de bine, zise Tenneguwy... 
Dar v-o repet, omul acela nu putea să moară din 
mâna voastră. 

— Dar, pe toţi sfinţii! Cine e oare omul acela? 

— Omul acela,  monseniore, este meşterul 
Cappeluche, călăul oraşului Paris. 

Delfinul îşi lăsă în jos amândouă braţele şi îşi 
cobori capul spre piept. 

— O, vere de Burgundia, zise el cu un glas 
înăbuşit, pentru a păstra cele mai frumoase patru 
regate ale creştinătăţii, n-aş vrea să întrebuinţez 
oamenii şi mijloacele de care te slujeşti tu pentru 
a-mi răpi ce-mi mai rămâne dintr-al meu. 

Între timp, unul din oamenii din ceata lui- 


E SP pet a ză 


Cappeluche, apucă de păr, cu o mână, capul 
mortului şi îl apropie de o torţă pe care o ţinea cu 
cealaltă. Lumina se îndreptă spre faţa acelui cap şi 
trăsăturile nu erau atât de desfigurate de agonie, 
încât Tanneguy, din vârful Bastiliei, să nu-l poată 
recunoaşte pe Henric de Marle, prietenul său din 
copilărie şi unul din cei mai apropiaţi şi mai 
devotați dintre armagnaci; un suspin adânc ieşi din 
< pieptu-i vânjos. 

| — La naiba! meştere Cappeluche, zise omul din 
popor aducând capul acela călăului, mare priceput 
t mai eşti dacă poți reteza capul primului cancelar al 
} Franței cu atâta repeziciune şi fără nicio şovăială 
ca şi când ar fi fost vorba de ultimul vagabond! 


i Călăul zâmbi cu bunăvoință; avea şi el linguşitorii 
A 42 

` lui. 

E “42-Dacă ne-ar învinui cineva că ne complăcem în asemenea 
$ amănunte, i-ar răspunde că nu este nici gustul, nici vina noastră, 
|] 


ci numai vina istoriei. Un citat din lucrarea Ducii de Burgundia a 
baronului de Barante, va dovedi poate că nu am ales nici 
nuanțele cele mai jalnice, nici tablourile cele mai respingătoare 
ale acestei nefericite epoci. Când regii şi prinții îşi înarmează 
popoarele pentru războaie civile, când folosesc instrumente 
omeneşti pentru a-şi rezolva neînțelegerile şi a-şi sluji interesele, 
nu mai este vina instrumentului care loveşte, iar sângele vărsat 
r cade asupra capului care porunceşte şi asupra brațului care 
i conduce. 

Să revenim la citatul nostru; iată-l: 

, „Ajunsese sângele până la gleznă în curtea închisorilor; se 
| ucidea de asemenea în oraş şi pe străzi. Bieţii arcaşi genovezi 
i erau izgoniți din casele unde erau găzduiţi şi daţi pe mâna 
ji norodului furios. Femei şi copii erau prefăcuţi în bucăți; o biată 
ri femeie gravidă fu azvârlită moartă pe caldarâm şi cum copilul se 
5 vedea zbătându-se în pântecele ei, ziceau: „la te uită, căţeluşul 
| tot mai mişcă”. Mii de grozăvii se făptuiau asupra cadavrelor; li 
T 

r 

| 


se făcea o eşarfă sângerândă, ca şi conetabilului; erau târâţi pe» 
străzi; corpurile contelui de Armagnac, al cancelarului Robert de” 


Bera 
i... 


aa, 


În aceeaşi noapte, cu două ore înainte de ivirea 
zorilor, o trupă puţin numeroasă, însă bine 
înarmată şi bine echipată, ieşi cu multă băgare de 
seamă pe poarta exterioară a Bastiliei, o luă în 
tăcere pe drumul ce ducea spre podul Charenton 
şi, după ce îl străbătu, urmă vreme de aproape opt 
ore ţărmul drept al Senei fără să fie schimbată 
vreo vorbă, fără să se ridice vreo vizieră. În sfârşit, 
către orele unsprezece dimineaţa, ajunse în 
apropierea unui oraş întărit. 

— Acum, monseniore, spuse Tanneguy, 
cavalerului ce se afla cel mai aproape de el, puteţi 
ridica viziera şi striga: Sfântul Carol şi Franța! Căci 
iată eşarfa albă a armagnacilor şi puteţi intra în 
credinciosul vostru oraş Melun. 

In felul acesta delfinul Carol, pe care istoria l-a 
denumit după aceea Victoriosul, şi-a petrecut 
prima noapte de strajă şi a făcut primul marş de 
război. 


Masson, al lui Raimond de la Guerre, au fost plimbate pe o leasă 
de nuiele prin tot oraşul, apoi au fost lăsate, vreme de trei zile, 
pe treptele palatului”. 

Baronul de Barante trebuie să fi luat cu el însuşi aceste 
amănunte de la Juv&nal des Ursins, autorul contemporan cu care >" 
cititorii noştri au mai făcut cunoştinţă. (N.A.). a 


m a di = sia pa m a, Ra a i ia pi 


a a e m 


LOU 


otivele politice care îl reţineau pe ducele de 

Burgundia departe de capitală sunt uşor de 

explicat. 

Din moment ce un altul, mai norocos decât el, 
pusese stăpânire pe Paris, se gândise să-i lase 
această cinste, pe care nu i-o putea răpi, dar să . 
tragă de partea sa foloasele ce-i puteau reveni. Nu- -" 


pet di — PO all ma IP E = a aia Aen Pta - 


i 


—_. PE pp 
a. a 


E ia F Te maia. 


H | 


B 


— rw 


e Bia — gra kar | aa: i 


i fusese greu să prevadă că reacțiile fireşti ce 
urmează după asemenea schimbări politice aveau 
să aducă după ele omoruri şi  răzbunări 
menumărate; că prezența sa la Paris nu ar putea 
împiedica toate acestea decât făcându-l nepopular 
chiar în ochii partizanilor săi, în vreme ce lipsa lui l- 
ar cruța de răspunderea sângelui vărsat. De altfel, 
sângele acesta curgea din vinele armagnacilor; li 
se luase destul sânge ca să slăbească pentru multă 
vreme partidul care îi era potrivnic; duşmanii lui 
cădeau, unii după alţii, fără ca el să-şi dea nici 
măcar osteneala să-i lovească. Apoi, când ar socoti 
că poporul era sătul de măceluri, când ar vedea 
oraşul ajuns la acel punct de oboseală când nevoia 
de odihnă ia locul celei de răzbunare, când ar 
putea să cruţe fără osteneală şi fără primejdie 
resturile schilodite ale unui partid lovit în şefii săi, 
atunci avea să intre în oraş, întocmai ca îngerul 
păzitor al zidurilor acestuia, stingând focul, oprind 
sângele şi proclamând pacea şi amnistia pentru 
toată lumea. 

Pretextul pe care îşi motiva lipsa are o atât de 
mare legătură cu urmarea povestirii noastre încât 
nu putem să nu-l aducem la cunoştinţa cititorilor 
noştri. 

Tânărul senior de Giac, pe care l-am văzut, la 
castelul din Vincennes, certându-se cu seniorii de 
Graville şi de I'lle-Adam pentru inima Isabelei de 
Bavaria, o însoţise, după cum am spus, pe regină 
la Troyes. Trimis de regala lui suverană cu mai 
multe mesaje importante pe lângă ducele de 
Burgundia, atenţia îi fusese atrasă, la curtea 
prinţului, de domnişoara Caterina de Thian, una din - 


i Li e Tae e par, 


EEN D a PL a la papat - 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


— i i 


fetele din suita ducesei de Charolais. Tânăr, 
viteaz şi frumos, crezuse că aceste trei calități, 
îmbinate cu încrederea pe care i-o dădea 
convingerea că le are, erau titluri îndestulătoare pe 
lângă acea frumoasă şi nobilă fată; cu o uimire 
mereu crescândă, observă însă că omagiile lui erau 
primite fără a părea că sunt luate în seamă mai 
mult decât ale celorlalţi seniori. 

Ideea că avea un rival îi trecu cea dintâi prin 
minte seniorului de Giac; o urmări pe domnişoara 
de Thian ca o umbră, îi pândi toate gesturile, îi 
surprinse toate privirile şi sfârşi, cu toată stăruința 
geloziei, prin a rămâne convins că niciunul din 
tinerii ce o înconjurau nu era mai norocos sau mai 
favorizat decât el. Era bogat, purta un nume nobil; 
se gândi că oferta mâinii sale ar cuceri poate 
mândria fetei în lipsa dragostei. Răspunsul 
domnişoarei de Thian fu atât de lămurit şi atât de 
politicos totodată, încât seniorul de Giac îşi pierdu 
restul de speranţă şi îşi păstră întreaga dragoste. li 
venea să înnebunească tot gândindu-se mereu şi 
neînţelegând nimic. Singurul lui mijloc de scăpare 
era plecarea; avu puterea să o cheme în ajutor. 
Luă prin urmare mesajele ducelui şi se înapoie la 
regină. 

Abia trecuseră şase săptămâni, când un nou 
mesaj îl aduse iarăşi la Dijon. Absența îi fusese mai 
prielnică decât prezenţa. Ducele îl primi cu mai 
multă prietenie, iar domnişoara de Thian cu mai 
multă bunăvoință; câtva timp nu-i venea să creadă 
în fericirea lui; dar în sfârşit, într-o zi, ducele Jean îi 


*343-Contele de Charolais, fiul ducelui Jean, se căsătorise cu." 
prinţesa Michelle, fiica regelui Carol al VI-lea. (N.A.). „si 


era Preta aaa DB Br Am a 


— POE a 
A. a 


a e 


E 


a ie, ai 


Pa p TAR € = mai 


Li 


făgădui că are să facă un nou demers pe lângă 
aceea pe care o iubea. O atât de puternică 
protecție avea să înlăture multe greutăți; seniorul 
de Giac primi oferta cu bucurie şi, două ore mai 
târziu, un al doilea răspuns, pe atât de favorabil pe 
cât de lipsit de speranţă fusese cel dintâi, îi dovedi 
că, fie că domnişoara de Thian cugetase la 
meritele cavalerului, fie că înrâurirea ducelui 
fusese atotputernică, nu este bine niciodată, într-o 
asemenea împrejurare, să dai o prea pripită 
crezare primului refuz al unei femei. 

Ducele declară deci că nu avea să se înapoieze la 
Paris înainte de celebrarea căsătoriei celor doi 
tineri. Aceasta a fost încântătoare. Ducele a ţinut 
să suporte singur toate cheltuielile. Dimineaţa, au 
avut loc turniruri şi întreceri cu lancea în care s-au 
dat multe dovezi de iscusinţă; prânzul s-a terminat 
prin dulciuri minunate şi bine meşteşugite, iar 
seara, o dramă religioasă, al cărei subiect era 
Adam primind-o pe Eva din mâinile lui Dumnezeu, 
a fost aplaudată îndelung. În acest scop a fost 
chemat de la Paris un poet renumit, căruia i s-au 
plătit cheltuielile călătoriei şi a primit douăzeci şi 
cinci de scuzi de aur. Toate acestea se întâmplau 
între 15 şi 20 iunie 1418. 

În sfârşit, ducele Jean se gândi că a sosit 
momentul să intre în capitală. Îi porunci seniorului 
de Giac să pornească înainte şi să-i anunţe sosirea. 
Acesta nu se învoi să se despartă de tânăra-i soţie 
decât atunci când ducele îi făgădui că o va face să 
intre în rândul doamnelor reginei şi să i-o aducă la 
Paris. În drumul lui, de Giac trebuia să o înştiinţeze 
pe Isabela de Bavaria că ducele va fi pe data de 2+ 


a PE | aaa Pl E pi S, = a Ma Palatul Sp pa - 


E irina Fn e maia. 


b | 


B 


— rw 


e Baa — e ai kas | aa: i 


iulie la Troyes, şi aveau să plece împreună la Paris. 
La 14 iulie, Parisul se trezi în sunetul voios al clo- 
potelor. Ducele de Burgundia şi regina sosiseră la 
poarta Sfântului Anton; întreg poporul se afla pe 
străzi; toate terasele prin fața cărora urmau să 
treacă spre a se îndrepta spre palatul Saint-Paul 
erau împodobite cu tapiserii ca în timpul unei 
procesiuni religioase; toate balcoanele erau 
încărcate de flori, toate ferestrele de femei. Şase 
sute de burghezi îmbrăcaţi în jiletci albastre, şi 
conduşi de seniorul de I'lle-Adam şi de seniorul de 
Giac, porniseră în întâmpinarea lor, aducându-le 
cheile oraşului ca unor învingători. Poporul urma în 
valuri, împărțit pe bresle, rânduit în urma 
steagurilor respective, strigând cu bucurie: Ura! şi 
uitând că răbdaseră de foame în ajun şi că vor 
răbda şi a doua zi. 

Cortegiul se apropie de regină, de duce şi de 
suita lor, care aşteptau călare. Ajungând în faţa 
ducelui, burghezul care aducea cheile de aur pe o 
tipsie de argint, puse un genunchi pe pământ: 

— Monseniore, zise I'lle-Adam, atingându-le cu 
vârful spadei; iată cheile oraşului vostru. În lipsa 
voastră nimeni nu le-a primit, şi vă aşteptam spre 
a vi le înmâna. 

— Dă-mi-le, senior de l'lle-Adam, zise ducele; 
căci pe bună dreptate, dumneata ai dreptul să le 
atingi înaintea mea. 

L'lle-Adam descălecă şi le prezentă respectuos 
ducelui, care le agăţă de arcada şeii, în faţa securii 
de luptă. Mulţi găsiră această faptă prea 
îndrăzneață din partea unui om care intra ca 
pacificator, iar nu ca duşman; însă atât de mare- 


i - = i Ea P- me; 


EAN D a PL a la pai Mat - 


E a l F a muia 


H | 


B 


E rw 


era bucuria pe care o simțeau de a revedea pe 
regină şi pe duce, încât entuziasmul nu scăzu cu 
nimic din această pricină. 

Atunci un alt burghez înaintă şi îi înmână ducelui 
două tunici de catifea albastră, una pentru el, alta 
pentru contele Filip de Saint-Pol, nepotul său“. 

— Mulţumesc, domnilor, zise el; v-aţi gândit bine 
când aţi prevăzut că mi-ar plăcea să intru în oraşul 
vostru, îmbrăcat în culorile reginei. 

Scoţându-şi apoi tunica de catifea, o îmbrăcă pe 
aceea care îi fusese oferită şi îi porunci nepotului 
să facă la fel. Văzând aceasta, întreg poporul 
strigă: 

— Trăiască Burgundia! Trăiască regina! 

Trompetele sunară; burghezii se împărţiră în 
două cete şi se rânduiră de o parte şi de alta a 
ducelui şi reginei; gloata porni în urma lor. Cât 
despre seniorul de Giac, acesta îşi recunoscuse 
soţia în mijlocul suitei doamnei Isabela; părăsi locul 
pe care i-l rezervase eticheta pentru a-l ocupa pe 
acela pe care i-l arăta nerăbdarea. Cortegiul se 
puse în mişcare. 

Pretutindeni pe unde trecea, îl însoțeau strigăte 
de speranţă şi de bucurie; florile plouau de la toate 
ferestrele, ca o zăpadă înmiresmată, şi acopereau 
caldarâmul sub picioarele calului reginei; era un 
delir îmbătător, şi l-ai fi crezut ieşit din minţi pe cel 
care ar fi venit să spună, în mijlocul acestei 
sărbători, că, pe aceleaşi străzi unde se presărau 
atâtea flori proaspete, unde se auzeau atâtea 
strigăte voioase, omorul, în ajun chiar, răspândise 


“44-Contele de Saint-Pol era fiul ducelui de Brabant, mort în." 
lupta de la Azincourt. (N.A.). i 


E irina F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


atâta sânge şi agonia făcuse să se audă atâtea 
ţipete. 

Cortegiul ajunse în faţa palatul Saint-Paul. 
Regele îl aştepta, pe ultima treaptă a peronului. 
Regina şi ducele descălecară şi urcară treptele; 
regele şi regina se sărutară. Poporul izbucni în 
urale; credea că s-au stins toate dezbinările prin 
sărutul regal; uita însă că, de la luda şi Cristos, 
cuvintele trădare şi sărut se scriu cu aceleaşi litere. 

Ducele pusese un genunchi pe pământ; regele îl 
ridică. 

— Vere de Burgundia, zise el, să uităm tot ce s-a 
petrecut, căci din pricina neînțelegerilor noastre s- 
au întâmplat mari nenorociri; dar, slavă Domnului! 
nădăjduim să găsim cel mai bun leac, dacă ne vei 
da o mână de ajutor. 

— Sire, răspunse ducele, ce am făcut eu a fost 
spre binele Franţei şi spre onoarea Maiestăţii 
Voastre; cei care v-au spus contrariul erau mai 
mult duşmanii voştri decât ai mei. 

Sfârşind aceste cuvinte, ducele sărută mâna 
regelui, care intră în palatul Saint-Paul; regina, 
ducele şi suita lor îl urmară. Tot ce era îmbrăcat în 
aur intră în palat; numai poporul rămase în stradă, 
şi doi soldaţi din gardă instalaţi la poarta palatului 
restabiliră îndată bariera de oţel care desparte 
prinți şi supuşi, regalitate şi popor. Nu are 
importanţă, poporul era prea uluit pentru a băga 
de seamă că era singurul căruia nu i se adresase 
niciun cuvânt, nu i se făcuse nicio făgăduială. Se 
împrăştie stri- gând: „Trăiască regele! Trăiască 
Burgundia!” şi abia seara îşi dădu seama că îi era 3 
şi mai multă foame decât în ajun. > 


N ET, aie ai E Pai Mun anal 
i 


— POE pp 
A. a 


Po TA Pa fabia 


b | 


B 


E rw 


A doua zi, oamenii se adunară în grupuri mari, ca 
de obicei. Intrucât nu era nicio serbare în ziua 
aceea, niciun cortegiu pentru a-l vedea când trece, 
poporul se îndreptă spre palatul Saint-Paul, nu 
pentru a striga: „Trăiască regele! Trăiască 
Burgundia!”, ci pentru a cere pâine. 

Ducele Jean apăru în balcon; spuse că se îngrijea 
să pună capăt foametei şi sărăciei care pustiau 
Parisul; însă adăuga că acest lucru era greu, din 
pricina prădăciunilor şi jafurilor pe care le făcuseră 
armagnacii în împrejurimile capitalei. 

Poporul recunoscu temeinicia acestui motiv şi 
ceru să-i fie predaţi prizonierii ce se aflau închişi la 
Bastilia; căci, spunea el, cei care sunt păziţi în 
aceste închisori se răscumpără totdeauna cu 
ajutorul aurului, şi noi suntem cei care plătim 
despăgubirea. 

Ducele le răspunse înfometaţilor că se va face 
după dorinţa lor. Drept urmare, în lipsă de pâine, li 
se dădu pe mână o raţie de şapte prizonieri. 
Aceştia erau seniorul Enguerrand de Marigny, 
martir coborâtor dintr-un martir; seniorul Hector de 
Chartres, tatăl arhiepiscopului de Reims, şi Jean 
Taranne, un burghez bogat; istoria a uitat numele 
celorlalţi patru“. Poporul îi măcelări; aceasta îi făcu 
să mai capete răbdare. Ducele, de partea lui, mai 
pierdea astfel şapte duşmani şi câştiga o zi de 
odihnă; era un adevărat folos. 

A doua zi, noi adunări, noi strigăte, o nouă raţie 
de prizonieri; însă de astă dată, mulţimea avea mai 
multă foame de pâine decât sete de sânge; îi 


*545-juvenal, Enguerrand de Monstrelet. (N.A.). 


— PI pp— 
a, a 


e ina îm Te maia. 


b | 


B 


E i i 


E Ba gra kas | aa: i 


conduse, spre marea lor uimire, pe cei patru 
prizonieri la închisoarea Châtelet şi îi încredinţă 
comandantului; apoi porni să jefuiască palatul 
Bourbon, şi cum aci se găsea un stindard pe care 
era brodat un dragon, câteva sute de oameni se 
duseră să-l arate ducelui de Burgundia ca o nouă 
dovadă a alianţei dintre armagnaci şi Anglia şi, 
sfâşiindu-l în bucăţi, îi târâră zdrenţele prin noroi, 
strigând: „Moarte armagnacilor! Moarte 
englezilor!”, dar fără să ucidă pe nimeni. 

Intre timp ducele vedea că puţin câte puţin 
răzmeriţa se apropia de el, întocmai ca o maree de 
țărm; se temea că după ce se legase atâta vreme 
de pricinile aparente, poporul să nu se lege de 
pricinile reale; trimise deci în timpul nopţii, să 
cheme la palatul Saint-Paul câţiva burghezi cu vază 
din Paris, care îi făgăduiră că, dacă voia să 
restabilească pacea şi să pună fiecare lucru la locul 
lui, îi vor veni în ajutor. Sigur de sprijinul lor, ducele 
aşteptă mai liniştit ziua următoare. 

A doua zi, nu se mai auzea decât un singur 
strigăt, căci nu mai exista decât o singură nevoie: 
„Pâine! Pâine!” 

Ducele apăru în balcon şi voi să vorbească; 
vociferările îi acoperiră glasul; cobori şi se vâri, 
fără arme şi cu capul descoperit în mijlocul acelui 
popor jigărit şi înfometat, dând mâna cu toată 
lumea, azvârlind aurul în dreapta şi-n stânga. 
Poporul se strânse în juru-i înăbuşindu-l cu 
încolăcirile sale,  apăsându-l cu  tălăzuirile, 
înspăimântător în dragostea-i de leu ca şi în furia-i 
de tigru. Ducele simţi că era pierdut, dacă nu 
opunea puterea morală a cuvântului acestei- 


i m -ni ri 


EEN D a PL a la mpa - 


e irina T Te maia. 


b | 


B 


E rw 


E Ba gra kas | aa: i 


îngrozitoare puteri fizice; ceru din nou să 
vorbească, şi glasul i se pierdu fără să fie auzit; în 
cele din urmă se adresă unui om din popor care 
părea să aibă oarecare înrâurire asupra gloatei. 
Omul se urcă pe o bornă şi spuse: 

— Tăcere! Ducele vrea să vorbească, să-l 
ascultăm. 

Mulțimea supusă tăcu. Ducele avea o tunică de 
catifea brodată cu aur şi un lanţ de preţ la gât; 
omul acela nu avea decât un vechi capişon roşu, o 
tunică vişinie şi picioarele goale. Cu toate astea el 
obținuse ceea ce în zadar ceruse puternicul duce 
Jean de Burgundia. 

El se dovedi norocos şi în celelalte porunci ca şi 
în cea dintâi. Când văzu că se restabilise tăcerea, 
zise: 

— Faceţi cerc. 

Mulțimea se îndepărtă. Ducele, muşcându-şi 
buzele până la sânge, ruşinat de a fi silit să recurgă 
la asemenea manevre şi să se slujească de astfel 
de oameni, urcă din nou pe peronul de pe care 
acum îi părea râu că a coborât. Omul din popor îl 
urmă, îşi plimbă privirile deasupra mulţimii, pentru 
a şti dacă era gata să asculte ce avea să i se 
spună, apoi, întorcându-se către prinţ: 

— Acum vorbiţi, domnule duce, zise el; sunteţi 
ascultat. 

Şi se culcă la picioarele sale, ca un câine la 
picioarele stăpânului. 

In acelaşi timp, câţiva seniori ce erau în serviciul 
ducelui de Burgundia sosind din interiorul palatului 
Saint-Paul, se postară înapoia lui, gata să-i dea 
ajutor, dacă ar fi fost nevoie. Ducele făcu un semn- 


i m -ni rim 


Eas D a PL la papat - 


E irina F Te maia. 


b | 


B 


— rw 


cu mâna; un sst poruncitor şi prelungit ieşi, ca un 
grohăit, din gura omului cu tunica roşie, şi ducele 
începu să vorbească: 

— Prieteni, zise el, îmi cereţi pâine. Îmi e cu 
neputinţă să vă dau; abia dacă regele şi regina au 
pentru masa lor regală. Aţi face mult mai bine 
dacă, în loc să alergaţi fără rost pe străzile 
Parisului, să asediați localităţile Marcoussis şi 
Montlhery, unde se află delfinezii“; aţi găsi hrană 
în aceste oraşe şi aţi izgoni şi pe duşmanii regelui, 
care vin să pustiască totul până la poarta Saint- 
Jacques şi care împiedică să se facă secerişul. 

— Nu cerem altceva mai bun, răspunse mulţimea 
într-un glas; dar să ni se dea nişte şefi. 

— Seniori de Cohen şi de Rupes, zise ducele 
întor-când pe jumătate capul pe deasupra umărului 
şi adresându-se seniorilor ce se aflau înapoia lui, 
vreţi o armată? V-o dau. 

— Da, monseniore, răspunseră aceştia 
apropiindu-se. 

— Prieteni, urmă ducele adresându-se mulţimii şi 
prezentându-i pe cei pe care i-am numit, îi vreţi pe 
aceşti nobili cavaleri drept şefi? Vi-i ofer. 

— Ei sau alţii, numai să meargă în frunte. 

— Atunci, domnii mei, încălecarea, zise ducele; şi 
cât mai repede! adăugă el mai încet. 

Ducele se pregătea să intre; omul ce se afla la 
picioarele sale se ridică şi îi întinse mâna; ducele i- 
o strânse aşa cum făcuse şi cu alţii; avea oarecare 
obligaţii faţă de acest om. 

— Cum te numeşti? 


*%46-După moartea contelui de Armagnac, astfel erau numiţi. i 
partizanii delfinului. (N.A.). pe 


E irina îm e maia. 


H | 


F 


E i i 


PEE — gra kar i T i 


— Cappeluche, răspunse acesta  scoţându-şi 
respectuos boneta cu mâna pe care ducele i-o lăsa 
liberă. 

— Ce meserie ai? urmă ducele. 

— Sunt călăul oraşului Paris. 

Ducele dădu drumul mâinii de parcă ar fi fost un 
fier înroşit, se dădu doi paşi înapoi şi îngălbeni. Cel 
mai puternic prinţ al creştinătăţii, în faţa întregului 
Paris, alesese acest peron drept piedestal pentru a 
cădea la învoială cu un călău. 

— Călăule, zise ducele cu un glas dogit şi 
tremurător, du-te la închisoarea Châtelet, unde vei 
găsi de lucru. 

Meşterul Cappeluche ascultă ca de o poruncă cu 
care era obişnui;. 

— Mulţumesc, monseniore, zise el. 

Apoi, coborând treptele, adăugă cu glas tare: 

— Ducele este un prinţ nobil, nu e mândru deloc 
şi ţine la sărmanul popor. 

— L'lle-Adam, spuse ducele întinzând braţul spre 
Cappeluche ce se depărta, pune să-l urmărească 
pe omul acesta, căci trebuie ca ori mâna mea ori 
capul lui să cadă. 

În aceeaşi zi, seniorii de Cohen, de Rupes şi 
Gaultier Raillard ieşiră din Paris cu o mulţime de 
tunuri şi maşini potrivite pentru un asediu. Peste 
zece mii de oameni dintre cei mai înverşunaţi 
aţâțători de răscoale îl urmară de bunăvoie; în 
urma lor porţile Parisului au fost închise, iar seara 
se întinseră lanţuri pe toate străzile, precum şi în 
susul şi în josul râului. Breslele de burghezi 
împărţiră cu arcaşii serviciul de pază şi pentru 
prima oară poate, de două luni de zile, noaptea se- 


i m -ri = ip 


EEN D a qre nn A - 


— POLE pp 
B. a 


e l F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baa — gra kas | aa: i 


scurse în întregime fără să fie tulburată o singură 
dată de strigătele „Moarte!” sau „Foc!”. 

Intre timp Cappeluche, mândru de strângerea de 
mână pe care o primise şi de porunca ce i se 
dăduse, se îndrepta spre închisoarea Châtelet, 
visând la execuţia care trebuia, fără îndoială, să 
aibă loc a doua zi şi la partea de cinste ce-i va 
reveni dacă, aşa cum se întâmpla câteodată, va fi 
de faţă şi curtea. Cine l-ar fi întâlnit ar fi recunoscut 
în mersul lui siguranţa unui om cu totul mulţumit 
de sine şi ar fi ghicit că gesturile ce le făcea 
spintecând aerul cu mâna dreaptă în diferite 
direcţii, era o repetiţie mintală a scenei în care 
credea să aibă, a doua zi, un rol atât de important 
de jucat. Ajunse astfel la poarta închisorii Châtelet 
şi bătu o singură dată; însă repeziciunea cu care se 
deschise poarta dovedi că portarul recunoscuse că 
acela ce bătea astfel trebuia să aibă privilegiul de 
a nu aştepta. 

Temnicerul prânzea în familie; îl pofti pe 
Cappeluche la masă; acesta primi cu un aer de 
protecţie binevoitoare, foarte firesc la un om care 
dăduse mâna cu cel mai mare vasal al coroanei 
Franţei. Drept urmare, îşi puse sabia cea mare 
lângă uşă şi se aşeză în capul mesei. 

— Meştere Richard, zise Cappeluche după câteva 
clipe, care sunt seniorii mai de vază pe care îi 
găzduieşti în hotelul dumitale? 

— N-aş putea să-ţi spun, jupâne, răspunse 
Richard, nu sunt aici decât de puţină vreme, 
înaintaşul meu împreună cu soţia fiind ucişi atunci 
când burgundezii au luat Châtelet. Nu ştiu decât 
numărul de gamele pe care le trimit prizonierilor; 


i m -i rim 


EEN D a PL a la pipa - 


Po a a a 


H | 


B 


— rw 


E Baa — gra kas | aa: i 


Yv 


însă nu cunosc numele celor ce Îmi mănâncă 
ciorba. 

— Şi numărul lor e mare? 

— Sunt o sută douăzeci. 

— Ei bine, meştere Richard, mâine nu vor mai fi 
decât o sută nouăsprezece. 

— Cum aşa? S-a iscat vreo nouă răscoală printre 
poporeni? întrebă în grabă temnicerul, care se 
temea de reînvierea scenelor a căror victimă 
fusese înaintaşul său. Dacă aş şti care mi se va 
cere, l-aş pregăti din vreme ca să nu fac poporul să 
aştepte. 

— Nu, nu, zise Cappeluche, nu m-ai înţeles; 
poporul merge în momentul de faţă spre 
Marcoussis şi Montlhery; aşa după cum vezi, întorc 
spatele spre Châtelet. Nu este vorba de o răscoală, 
ci de o execuţie. 

— Eşti sigur de ce spui? 

— Pe mine mă-ntrebi? urmă râzând Cappeluche. 

— Ah! aşa e, vei fi primit porunci de la magistrat. 

— Nu, ştiu vestea de mai sus; o cunosc de la 
ducele de Burgundia. 

— De la ducele de Burgundia? 

— Da, urmă Cappeluche răsturnându-şi scaunul 
pe picioarele dinapoi şi legănându-se nepăsător, 
da, de la ducele de Burgundia; mi-a luat mâna, nu 
mai târziu decât acum o oră, şi mi-a spus: 
„Cappeluche, prietene, fă-mi plăcerea să te duci 
cât mai repede la temniţa Châtelet, şi să aştepţi 
acolo poruncile mele”. l-am răspuns: „Monseniore, 
vă puteţi bizui pe mine, pe viaţă şi pe moarte”. 
După câte vezi, e limpede că o să fie dus vreun 
nobil armagnac în piaţa Grevei, iar ducele, trebuind - 


i m -ni ri 


xn x - PL la ap - 


e irina îm Te maia. 


H | 


B 


E i i 


să fie de față, a vrut ca treaba să fie bine făcută; 
şi, prin urmare, m-a însărcinat pe mine. Dacă ar fi 
fost altfel, porunca ar fi venit de la magistrat şi ar fi 
primit-o Gorju, ajutorul meu. 

Abia terminase de vorbit, când la poarta din 
afară răsunară două lovituri; temnicerul îi ceru voie 
lui Cappeluche să ia lampa, Cappeluche se învoi 
printr-un semn din cap; temnicerul ieşi, lăsându-i 
pe comeseni în întuneric. 

După zece minute se înapoie, se opri la uşa 
camerei pe care o închise cu grijă, aţinti, cu o 
expresie ciudată de uimire, privirile asupra 
oaspetelui şi îi spuse, fără se aşeze din nou la 
masă: 

— Meştere Cappeluche, trebuie să mă urmezi. 

— Bine, răspunse acesta golind vinul ce mai 
rămăsese în pahar şi plescăind din limbă, ca un om 
care preţuieşte mai mult un prieten în clipa 
despărțirii; bine, ştiu despre ce este vorba. 

Şi meşterul Cappeluche se ridică şi îl urmă pe 
temnicer, după ce îşi luă sabia pe care o pusese 
lângă uşă atunci când intrase. 

Câţiva paşi printr-un coridor umed îi duse la 
capătul de jos al unei scări atât de strâmte, încât 
erai silit să presupui că arhitectul înţelesese foarte 
bine că scările nu sunt decât nişte accesorii într-o 
închisoare de stat. Cappeluche cobora cu uşurinţa 
unui om căruia drumul îi este cunoscut, şuierând 
aria cântecului său favorit, oprindu-se la fiecare 
etaj şi spunând, atunci când temnicerul îşi continua 
drumul: 

— Drace! Drace! Dar mare senior trebuie să mai 
fie! 


E irina F Te maia. 


ba | 


B 


E rw 


E Baia — gra kar | aa: i 


Coborâră astfel cam vreo şaizeci de trepte. 
Ajunşi la destinaţie, temnicerul deschise o uşă 
atât de scundă, încât meşterul Cappeluche, care 
era foarte înalt de statură, fu silit să se aplece 
pentru a pătrunde în celula spre care dădea uşa. In 
trecere, băgă de seamă cât este de solidă; era din 
stejar, avea o grosime de patru degete şi era 
acoperită cu o placă de fier. Făcu o mişcare din 
cap, ca un cunoscător care aprobă. Celula era 
goală. 

Cappeluche băgă de seamă acest lucru de la 
prima aruncătură de ochi; dar se gândi că acela pe 
lângă care credea că a fost trimis se afla fie la 
interogator, fie la tortură. Îşi puse sabia într-un colţ 
şi se pregăti să aştepte prizonierul. 

— Aici este, zise temnicerul. 

— Bine, răspunse scurt meşterul Cappeluche. 

Richard se pregătea să iasă, luând lampa cu el; 
Cappeluche îl rugă să i-o lase. Întrucât nu i se 
poruncise temnicerului să-l lase fără lumină, îi 
încuviinţă această cerere. Abia puse mâna pe 
lampă că se şi apucă să caute, fiind atât de 
preocupat de ceea ce căuta, încât nu auzi cheia 
răsucindu-se de două ori în broască şi zăvoarele 
trăgându-se. 

Găsise, printre paiele de pe pat, ceea ce căuta cu 
atâta încordare... 

Era un pietroi, din care vreun prizonier îşi făcuse 
câpătăi. 

Meşterul Cappeluche duse pietroiul în mijlocul 
celulei, trase lângă el un vechi scăunel de lemn, 
aşeză lampa deasupra, se duse să-şi ia sabia de 
unde o pusese, stropi pietroiul cu rămăşiţa de apă - 


A i ae air, apa. . —— Jui 


pe 


PE T A Pa fc mabia 


m 


"e 


B 


E rw 


E Baa gra ea > = i T i 


clocită dintr-un hârb de urcior şi, aşezându-se pe 
pământ, cu pietroiul între picioare, începu cu 
seriozitate să-şi ascută sabia, care cam suferise în 
urma serviciilor repetate pe care i le adusese de 
câteva zile, neîntrerupând această îndeletnicire 
decât pentru a pipăi tăişul, trecând degetul mare 
peste lamă, apoi, de fiecare dată, apucându-se din 
nou de treabă cu o nouă râvnă. 

Era atât de absorbit de această interesantă 
îndeletnicire, încât nu băgase de seamă că uşa se 
deschisese şi se închisese la loc şi că un om se 
apropiase încet de el, privindu-l cu o uimire 
neprefăcută. În cele din urmă, noul venit rupse 
tăcerea. 

— La naiba! meştere Cappeluche, văd că faci o 
treabă foarte ciudată! 

— Tu eşti, Gorju? zise Cappeluche ridicându-şi 
privirile, pe care le îndreptă din nou asupra 
pietroiului ce-i absorbea întreaga atenţie; ce 
spuneai? 

— Spuneam că eşti nemaipomenit de bun că te 
ocupi de asemenea amănunte. 

— Ce vrei, băiete! zise Cappeluche, nu se face 
nimic fără amor propriu, şi este nevoie de aşa ceva 
în meseria noastră ca şi în oricare alta. Sabia asta, 
aşa ştirbită cum era, mai putea să meargă într-o 
răzmeriţă, pentru că n-avea importanţă dacă erai 
silit să loveşti de două ori, numai să ucizi; dar 
serviciul pe care trebuie să-l facă mâine nu se 
compară cu cel pe care-l face de aproape o lună şi 
trebuie să iau cât mai multe măsuri de prevedere 
pentru ca totul să se petreacă spre lauda mea. 
Gorju la început fusese uimit, acum rămăsese - 


i m -i ri 


EAN D a gree n A - 


i 


— POE mp 
A. a 


PP a l F a muia 


b | 


B 


E rw 


E Baa — gra kas | aa: i 


năuc; fără să răspundă îşi privea stăpânul, care 
părea să dea îndeletnicirii sale cu atât mai multă 
atenție cu cât se apropia de sfârșit 

In cele din urmă, meşterul Cappeluche îşi ridică 
din nou privirile spre Gorju. 

— Oare nu ştii că mâine are loc o execuţie? 

— Ba da, ba da, răspunse acesta; ştiu. 

— Atunci ce tot te miri aşa?... 

Cappeluche se apucă din nou de lucru. 

— Dumneata cunoşti oare numele celui care va fi 
executat? întrebă la rându-i Gorju. 

— Nu, răspunse Cappeluche fără să se întrerupă; 
asta nu mă priveşte, numai să nu fie numele unui 
cocoşat; atunci ar trebui să mi se spună, spre a-mi 
lua măsuri din vreme, având în vedere greutatea. 

— Nu, meştere, răspunse Gorju, condamnatul are 
gâtul ca dumneata şi ca mine, şi asta mă 
mulţumeşte, pentru că, întrucât nu am mâna atât 
de dibace ca a dumitale... 

— Ce tot spui? 

— Spun că fiind numit călău abia de aseară, aş fi 
destul de nefericit dacă, pentru prima oară, aş da 
peste... 

— Tu, călău? zise Cappeluche întrerupându-l şi 
lăsând să-i cadă sabia. 

— Ei! Doamne, da, acum o jumătate de oră m-a 
chemat magistratul la el şi mi-a înmânat brevetul 
asta. 

Zicând acestea, Gorju scoase din tunică un 
document pe care i-l arătă lui Cappeluche. 

Acesta nu ştia să citească însă recunoscu stema 
Franţei şi sigiliul magistraturii şi, comparându-l din 
amintire cu al său, văzu că era întru totul- 


i m -ni ri 


EAN D a PL a la pai pati - 


E ina F = maia. 


b | 


B 


— rw 


E Baa — gra ea > = | aa: i 


asemănător. 

— Vai! zise el ca un om abătut, în ajunul unei 
execuții publice să mi se aducă o asemenea 
jignire! 

— Dar era cu neputinţă să fii dumneata, meştere 
Cappeluche. 

— Şi pentru ce, mă rog? 

— Pentru că nu puteai să te execuţi singur; ar fi 
fost prima oară când s-ar fi văzut aşa ceva. 

Meşterul Cappeluche începu să înţeleagă; ridică 
privirile uimite asupra ucenicului său; părul i se 
zbârli pe frunte şi de la rădăcina lui începură îndată 
că curgă picături de sudoare ce coborau de-a 
lungul obrajilor scofâlciţi. 

— Aşadar, eu sunt? zise el. 

— Da, meştere, răspunse Gorju. 

— Şi atunci tu eşti...? 

— Da, meştere. 

— Cine ţi-a dat porunca asta? 

— Ducele de Burgundia. 

— Cu neputinţă! Abia acum o oră îmi lua mâna! 

— Ei bine, chiar aşa e, zise Gorju; acum îţi ia 
capul. 

Cappeluche se ridică încet, clătinându-se pe 
picioare ca un om beat şi se duse drept la uşă; 
apucă broasca între mâinile-i late şi, în două 
rânduri, o zgâlţâi de era s-o scoată din balamale, 
dacă acestea ar fi fost mai puţin solide. 

Gorju îl urmărea din ochi cu expresia de interes 
pe care era în stare să o ia figura lui aspră şi 
oacheşă. 

După ce Cappeluche îşi dădu seama de 
zădărnicia sforţărilor, se întoarse să se aşeze din- 


i m -ni rim 


EEN D a PL a rela mp po - 


N ia F e maia. 


b | 


F 


— rw 


e Ba — gra Bas | aa: i 


nou în locul unde îl găsise Gorju, luă sabia de jos şi, 
punând-o iar pe pietroi, îi dădu ultima şlefuire ce îi 
lipsea. 

— Tot mai continui? întrebă Gorju. 

— Dacă trebuie să-mi slujească mie, răspunse 
Cappeluche cu un glas dogit, cu atât mai mult 
trebuie să taie bine. 

În clipa aceea, Vaux de Bar, magistratul Parisului, 
intră urmat de un preot şi pentru a îndeplini 
formalităţile, îi luă un interogatoriu. Meşterul 
Cappeluche mărturisi optzeci şi şase de omoruri în 
afara funcţiunilor lui legale; aproape o treime 
fuseseră făptuite asupra femeilor şi copiilor. 

O oră mai târziu, magistratul ieşi, lăsându-l pe 
Cappeluche cu preotul şi cu ucenicul ajuns călău. 

A doua zi, încă de la orele patru dimineaţa, 
marea stradă Saint-Denis, strada Fèves şi piaţa 
Pilori erau ticsite de lume; ferestrele tuturor 
caselor erau pline de capete; măcelăria mare de 
lângă Châtelet, zidul cimitirului Saints-Ilnnocents, 
de lângă hale, păreau gata să se prăbuşească sub 
greutatea ce apăsa asupra lor. Execuţia urma să 
aibă loc la ora şapte. 

La ora şase şi jumătate, o mişcare de unduire, un 
freamăt electric, o mare gălăgie făcută de cei ce se 
aflau aproape de Châtelet, le dădu de veste celor 
din piaţa Pilori că osânditul pornise la drum. 
Obţinuse de la Gorju, de care depindea această 
ultimă favoare, să nu fie condus nici pe un măgar, 
nici transportat pe o căruţă; mergea cu un pas 
hotărât, între preot şi noul călău, salutând cu mâna 
şi cu glasul pe cei pe care îi cunoştea în mulţime. 
În sfârşit, ajunse în piaţa Pilori, intră într-un cerc de- 


i m -i = rim 


EEN D a PL lau papat - 


e ia F Te maia. 


H | 


F 


E rw 


vreo douăzeci de picioare diametru, format de o 
com-panie de arcaşi, în mijlocul căruia se afla un 
butuc alături de o grămadă de nisip. Cercul, care 
se deschisese pentru a-l lăsa să treacă, se închise 
în urma lui. Fuseseră aduse scaune şi bănci pentru 
cei care, aflându-se prea departe, nu ar putea să 
vadă pe deasupra capetelor celor din faţă; fiecare 
îşi găsi locul aşezându-se ca într-un mare 
amfiteatru circular a cărui ultimă treaptă erau 
acoperişurile caselor şi semănând cu o pâlnie 
uriaşă formată din capete omeneşti aşezate unele 
peste altele. 

Cappeluche merse drept la butuc, verifică dacă 
era bine aşezat, îl apropie de grămada de nisip de 
care era prea depărtat şi încercă din nou tăişul 
săbiei; apoi, după ce luă aceste măsuri, căzu în 
genunchi şi se rugă cu glas încet. Preotul îi dădu un 
crucifix să-l sărute. Gorju se afla în picioare lângă 
el, sprijinit pe sabia-i lungă. Începuse să bată ora 
şapte; meşterul Cappeluche ceru în gura mare 
iertare lui Dumnezeu şi puse capul pe butuc. 

Nicio suflare nu părea să iasă din toate 
piepturile, nicio mişcare nu frământa mulţimea; 
fiecare părea țintuit pe loc; numai ochii erau vii. 

Deodată sabia lui Gorju scânteie ca un fulger; 
ultima bătaie răsună la orologiu, sabia se lăsă în 
jos şi capul se rostogoli pe grămada de nisip, pe 
care o muşcă şi o mânji de sânge. 

Trupul se dădu înapoi printr-o mişcare contrară, 
târându-se într-un mod hidos pe mâini şi pe 
genunchi; sângele ţâşnea prin arterele gâtului, 


“47-Veche unitate de lungime valorând 0,3248 m. Aici,. ; 
aproximativ 6,05 m. (N.T.). pe 


i ap du e Sa 
e Îi -a ë 


întocmai ca apa prin sita unei stropitori 
Mulțimea scoase un strigăt de uşurare; o sută de 
mii de oameni puteau respira de-acum în voie. 


ODO 


adeveriseră; Parisul era  săâtul de viaţa 

zbuciumată care îl frământase de atâta vreme; 
încetarea relelor, care ajungeau în mod firesc la 
capătul lor, o punea pe seama prezenţei ducelui, 
pe severitatea de care dăduse dovadă şi mai cu 
seamă pe executarea lui Cappeluche, acel 
neastâm-părat aţâţător al mulţimii. Îndată după- 


severe politice ale ducelui de Burgundia se 


SI E pg E imi E Sieu ea na i i i i pu A 


E ina F Te maia. 


H | 


B 


E i i 


E Bar — gra kas | aa: i 


moartea lui, ordinea se restabili şi se aduceau într- 
un singur glas laude ducelui de Burgundia, când o 
nouă urgie se abătu asupra cetății care încă mai 
sângera: era ciuma, acea soră jigărită şi 
descărnată a războiului civil. 

O epidemie îngrozitoare se declară. Foametea, 
sărăcia, morții uitaţi pe străzi, patimile politice care 
fac să clocotească sângele în vine, erau glasurile 
infernale care o chemaseră. Poporul, care începea 
să se potolească şi care era înspăimântat de 
propriile lui abuzuri, crezu că vede mâna lui 
Dumnezeu în această nouă nenorocire; o 
înfrigurare ciudată puse stăpânire pe el. În loc să 
aştepte boala în case şi să încerce să o prevină, 
întreaga populaţie se împrăştia pe străzi; unii 
alergau ca nişte nebuni, strigând că îi ardeau 
flăcările iadului; şi, străbătând mulţimea care se 
dădea înspăimântată la o parte, câţiva se aruncară 
în puțuri, alţii în râu. Pentru a doua oară 
mormintele lipseau morţilor şi preoţii muribunzilor. 
Cei atinşi de primele semne ale bolii îi opreau pe 
bătrâni pe străzi şi îi sileau să le asculte 
spovedania. Nobilii nu erau nici ei mai la adăpost 
de epidemie decât poporul sărman; prinţul de 
Orania şi seniorul de Poix îi căzură victime; unul 
din fraţii Fosseuse, îndreptându-se spre curtea 
ducelui, simţi primele manifestări ale bolii pe 
treapta de jos a peronului de la palatul Saint-Paul; 
încercă să-şi continue drumul; dar abia urcase şase 
trepte, că se opri palid, cu părul zbârlit şi cu 
genunchii tremurând. Nu avu vreme decât să 
încrucişeze braţele pe piept, zicând: „Doamne, fie- 
ţi milă de mine!” şi căzu mort. Ducele de Bretania, - 


i m -i ri 


EAN D a iiaea a - 


— POE pp 


e aT 


Se 


a ie, ai 


Po l Pa fm 


“s 


ducii de Anjou şi de Alençon se retraseră la Corbeil, 
iar Seniorul de Giac şi soția sa la castelul Creil, pe 
care li-l dăruise ducele de Burgundia. 

Din când în când, îndărătul vitraliilor palatului 
Saint-Paul, apăreau, ca nişte umbre, fie ducele, fie 
regina; îşi aruncau privirile asupra acelor scene 
pustiitoare, însă nu puteau face nimic şi rămâneau 
închişi în palat. Cât despre rege, se spunea că 
fusese cuprins din nou de unul din accesele sale de 
nebunie. Între timp, Henric al Angliei, însoţit de o 
armată puternică, venise să asedieze Rouen-ul. 
Întregul oraş scosese un strigăt de deznădejde 
care se pierduse în tânguirile Parisului, înainte de a 
ajunge la ducele de Burgundia; era totuşi strigătul 
unui oraş întreg. Rouenezii, părăsiţi, îşi închiseseră 
cu toate astea porţile şi juraseră să se apere până 
la ultimul om. 

De partea lor, delfinezii, conduşi de neobositul 
Tanneguy, de mareşalul de Rieux şi de Barbazan, 
care era numit Cavalerul fără pată, după ce 
puseseră mâna pe oraşul Tours, pe care îl apărau, 
din partea ducelui, Wilhelm de Rommenel şi 
Charles Lebbe, împingeau unităţi de recunoaştere 
înarmate până la porţile Parisului. 

Ducele Jean îi avea aşadar la stânga pe delfinezi, 
duşmanii Burgundiei; la dreapta pe englezi, 
duşmanii Franţei; în faţa şi în spatele lui ciuma, 
duşmanca tuturor. 

În asemenea împrejurări grele, se gândi să 
trateze cu delfinul, să lase regelui, reginei şi lui 
răspunderea pazei Parisului, şi să se îndrepte spre 
Rouen pentru a-i da ajutor. 

Drept urmare, articolele de pace hotărâte cu- 


BEF et A oi ae pol a E mei tei, ob E ap z tai Pie Pi 


Pe irina F Te maia. 


b | 


B 


— rw 


câtva timp mai înainte la Bray şi Montereau au fost 
semnate din nou de regină şi ducele de Burgundia. 
La 17 septembrie, au fost aduse la cunoştinţa 
poporului prin sunete de trompete pe străzile 
Parisului, iar ducele de Bretania, purtătorul 
tratatului, a fost însărcinat să-l supună spre 
aprobare delfinului; şi, în acelaşi timp, pentru a-l 
predispune la o împăcare, i-o aducea pe tânăra 
soţie“*, care rămăsese la Paris şi pentru care regina 
şi ducele avuseseră cele mai mari atenţii. 

Ducele de Bretania îl găsi pe delfin la Tours; 
obţinu o audienţă de la el. Când fu adus în faţa 
acestuia, delfinul avea la dreapta pe tânărul duce 
de Armagnac, sosit în ajun din Guyenne pentru a 
cere să i se facă dreptate pentru moartea tatălui 
său şi acest lucru i se făgăduise; la stânga, pe 
Tanneguy Duchâtel, duşmanul făţiş al ducelui de 
Burgundia; înapoia lui preşedintele Louvet, 
Barbazan şi Charles Lebbe, care trecuseră din 
partidul Burgundiei la al său, toţi oameni care 
doreau războiul, căci aveau multe de nădăjduit de 
la delfin şi totul de temut de la ducele Jean. 

Cu toate că, de la prima privire, ducele de 
Bretania îşi dădea seama de rezultatul negocierii, 
puse un genunchi pe pământ şi prezentă tratatul 
ducelui de Turena. 

Acesta îl luă şi, fără a-l desface, îi spuse ducelui 
făcându-i semn să se ridice: 

— Vere, ştiu despre ce este vorba... Sunt chemat 
la Paris, nu-i aşa? Mi se oferă pacea, dacă vreau să 


*48-Maria de Anjou, fiica lui Ludovic, regele Siciliei. Delfinul o, 
luase în căsătorie în 1413; însă, cum nu avea decât unsprezece, 
ani, abia în 1416 a avut loc celebrarea căsătoriei. (N.A.). „i 


— 2 POLE pp 
a, a 


e l Fn e maia. 


b | 


F 


E i i 


e Bia — gra kar | aa: i 


revin. Vere, nu voi face pace cu nişte asasini, nu 
voi intra într-un oraş căruia încă nu i s-au uscat 
lacrimile şi sângerează şi acum. Domnul duce a 
făcut răul, să-l vindece; cât despre mine, nu am 
făptuit eu crima şi nu vreau să mă ofer s-o 
ispăşesc. 

Ducele de Bretania voia să stăruie; însă orice 
stăruinţă se dovedi zadarnică. Se înapoie la Paris, 
aducând ducelui de Burgundia răspunsul delfinului; 
îl găsi pe acesta gata să intre în consiliu, unde 
urma să fie primit un trimis al oraşului Rouen. 
Ducele ascultă cu atenţie cele ce-i raportă 
ambasadorul său; apoi, după ce termină de vorbit, 
îşi lăsă capul pe piept, cugetă adânc câteva minute 
şi spuse deodată: 

— El mă va fi silit 

Şi intră în sala de consiliu a regelui. 

Explicaţia cugetării ducelui de Burgundia era 
uşor de dat. 

Ducele de Burgundia era cel mai mare vasal al 
coroanei Franţei şi cel mai puternic prinţ al 
creştinătăţii. Era adorat de parizieni; vreme de trei 
luni guverna în numele regelui, iar starea continuă 
de boală a acelui nefericit prinţ nu îngăduia celor 
ce doreau acest lucru mai mult să spere că ar 
putea trăi multă vreme; în caz de moarte, de la 
felul de regență pe care o deţinea ducele şi până la 
regalitate, nu mai era decât un pas. Delfinezii nu 
stăpâneau decât Maine şi Anjou; cedarea Guyennei 
şi Normandiei regelui Angliei îi făcea din acesta un 
aliat şi un sprijin. Cele două Burgundii, Flandra şi 
Artois, pe care le stăpânea ca moştenire şi pe care 
le alipea la coroana Franţei, erau o despăgubire 


i m -ni rim 


EEN D a aera pai - 


E irina F Te maia. 


b | 


B 


E rw 


pentru această pierdere; în sfârşit, exemplul lui 
Hugo Capet nu era atât de îndepărtat, ca să nu 
poată fi reînnoit; şi întrucât delfinul refuza orice 
alianță şi voia războiul, n-ar putea să se plângă la 
nimeni atunci când urmările refuzului vor cădea 
asupra sa. 

În aceste urmări, politica ducelui de Burgundia 
era pe atât de simplă pe atât de uşoară; să lase să 
tărăgănească asediul Rouen-ului cât mai multă 
vreme, să pornească negocieri cu Henric al Angliei 
şi să pregătească totul, în înţelegere cu el, la 
moartea lui Carol al Vl-lea, pentru ca, întreaga 
putere fiind şi mai înainte în mâinile sale, să nu 
mai aibă de adăugat la puterea regală, cu care era 
deja învestit, decât titlul de rege care îi lipsea încă. 

Momentul era cum nu se poate mai prielnic 
pentru începe să pună în aplicare acest plan măreț; 
regele, bolnav de minte cum era, nu putea să ia 
parte la consiliu şi nici măcar nu fusese înştiinţat 
de convocarea lui; ducele era deci liber să dea 
trimisului oraşului Rouen răspunsul ce i s-ar părea 
mai avantajos, nu intereselor Franţei, ci propriilor 
sale interese. 

În această stare de spirit, pe care le confirmase 
refuzul delfinului, intră el în sala de consiliu şi se 
duse să se aşeze, ca pentru a se obişnui cu rolul pe 
care nădăjduia să-l joace într-o zi, pe tronul regelui 
Carol. 

Nu-l aşteptau decât pe el spre a se porunci să fie 
introdus trimisul. 

Era un preot bătrân cu părul alb; venise de la 
Rouen desculţ şi cu un toiag în mână, cum se 
cuvine unui om care cere ajutor. Înaintă până în- 


i pat oii ra Pl E pi S, Dă Pa ca Pip n lea Pa R 


— POLE pp 
a, a 


e aT 


a ie, F 


Po a I Foa fr mau 


IA 


prr 


pmm 


mijlocul sălii şi, după ce-l salutase pe ducele de 
Burgundia, se pregătea să expună scopul misiunii 
sale, când o gălăgie mare se auzi dinspre uşiţa, 
acoperită cu o perdea, ce dădea în apartamentele 
regelui. Toţi se întoarseră şi văzură cu uimire 
perdeaua ridicându-se şi, desprinzându-se din 
mâinile paznicilor care voiau să-l oprească, regele 
Carol al VI-lea înaintă la rându-i în această sală 
unde nimeni nu-l aştepta şi, cu ochii scânteind de 
mânie, cu veşmintele în neorânduială, se îndreptă 
cu un pas hotărât spre tronul pe care se aşezase 
prea devreme ducele Jean de Burgundia. 

Această apariţie neaşteptată provocă la toţi cei 
de faţă un nelămurit sentiment de teamă şi de 
respect. Ducele de Burgundia mai cu seamă îl 
privea pe Carol cum înaintează, ridicându-se de pe 
tron pe măsură ce acesta se apropia, ca şi când o 
putere supranaturală îl silea să se mişte; şi, când 
regele puse piciorul pe prima treaptă a tronului 
pentru a se urca pe el, ducele, de partea cealaltă, 
puse fără să vrea piciorul pe ultima treaptă pentru 
a cobori. 

Toţi priveau tăcuţi acest ciudat joc de basculă. 

— Da, înţeleg, domnii mei, zise regele; vi s-a 
spus că eram nebun, poate chiar vi s-a spus că am 
murit - începu să râdă cu un râs ciudat. - Nu, nu, 
domnilor, nu eram decât prizonier. Însă am aflat că 
ţineţi marele consiliu în lipsa mea, şi am voit să 
vin. Vere de Burgundia, nădăjduiesc să vezi cu 
plăcere că starea mea, despre care fără îndoială că 
ţi s-a exagerat primejdia, îmi îngăduie încă să 
prezidez treburile regatului. 

Apoi, întorcându-se către preot: 


Pe ina T Te maia. 


H | 


B 


— "rw 


Ca e ai kas i T i 


— Vorbeşte, părinte, îi zise el; regele Franței te 
ascultă. 

Şi se aşeză pe tron. 

Preotul plecă genunchiul în faţa regelui, ceea ce 
nu făcuse în faţa ducelui de Burgundia şi începu să 
vorbească în această poziţie. 

— Sire, zise el, englezii, duşmanii voştri şi ai 
noştri, au venit cu asediul în faţa oraşului Rouen. 

Regele tresări. 

— Englezii în inima regatului, şi regele să nu ştie 
njmic. Englezii în faţa Rouen-ului!... Rouen, care 
era oraş francez pe vremea lui Clovis, strămoşul 
tuturor regilor Franţei; care nu a fost pierdut decât 
pentru a fi preluat de către Filip August!... Rouen, 
oraşul meu!... una din florile coroanei mele!... Ah! 
trădare, trădare! murmură el cu glas scăzut. 

Preotul, văzând că regele terminase de vorbit, 
urmă: 

— Prea nobile prinţ şi senior, mi s-a poruncit din 
partea locuitorilor oraşului Rouen, să vă aduc la 
cunoştinţă vouă, sire, şi vouă, duce de Burgundia 
care aveţi guvernarea regelui şi a regatului său, 
strigătul lor deznădăjduit în urma asupririi pe care 
le-o aduc englezii, şi prin mine vă spun să ştiţi că 
dacă, din lipsa ajutorului vostru, vor ajunge să fie 
supuşii regelui Angliei, nu veţi avea în întreaga 
lume duşmani mai răi decât ei şi că, dacă vor 
putea, vă vor distruge pe voi şi pe urmaşii voştri. 

— Părinte, zise regele ridicându-se, ţi-ai îndeplinit 
misiunea şi mi-ai reamintit-o pe a mea. Întoarce-te 
la vitejii locuitori ai oraşului Rouen; spune-le să 
reziste, şi îi voi salva fie prin negocieri fie prin 
ajutor direct, chiar dacă, pentru a dobândi pacea, - 


i - = i d = P- e; 


p 


a Pe Baa ee 


— POLE pp 
B. a 


a e 


a ie, ai 


Po a l Fa fm 


“s 


meii 


va trebui să o dau pe fiica mea Caterina regelui 
Angliei; chiar dacă, fiind silit la război, voi merge 
chiar eu în întâmpinarea duşmanilor noştri, 
chemând la mine întreaga nobilime a regatului. 

— Sire, răspunse preotul înclinându-se, vă 
mulţumesc pentru bunăvoința voastră şi îl rog pe 
Dumnezeu ca nicio voinţă contrară cu a voastră să 
nu o schimbe. Insă, fie pentru pace, fie pentru 
război, trebuie să vă grăbiţi, sire; căci mai multe 
mii dintre locuitorii noştri au şi murit până acum de 
foame în oraş şi, de două luni, nu mâncăm decât 
carne pe care Dumnezeu nu a făcut-o pentru hrana 
oamenilor. Douăsprezece mii de oameni sărmani, 
bărbaţi, femei şi copii, au fost scoşi în afara 
zidurilor şi se hrănesc, prin şanţuri, cu rădăcini şi 
cu apă stătută, astfel încât, atunci când o biată 
mamă naşte, e nevoie ca oamenii miloşi să-i tragă 
pe micuţii nou-născuţi cu frânghiile, în nişte 
coşuleţe, să-i boteze şi să-i dea înapoi mamelor, 
pentru ca, cel puţin, să moară botezați. 

Regele scoase un oftat şi se întoarse spre ducele 
de Burgundia: 

— Ai auzit? îi zise el aruncându-i o privire de 
nespusă mustrare; nu e de mirare că eu, regele, 
mă aflu într-o atât de tristă stare a corpului şi a 
minţii, când atâţia nenorociţi, care cred că 
nenorocirea le vine de la mine, înalţă spre tronul 
lui Dumnezeu o grămadă de blesteme care îl 
înspăimântă şi pe îngerul îndurării. Du-te, părinte, 
zise el întorcându-se către preot, întoarce-te în 
bietul oraş căruia aş vrea să-i pot trimite însăşi 
pâinea mea; spune-i că, nu peste o lună, nu peste 
o săptămână, nu mâine, ci astăzi chiar, 


EEr a dl Eta poi Ap e lea DR Pia E ma a bi ee ai a 


— POLE pp 
a, a 


SF pe ap e 


ao m ai aia 


- Po a l Pa mau 


N 


numaidecât, câțiva ambasadori vor pleca spre 
Pont-de-l'Arche, pentru a duce tratative de pace, 
iar eu, regele, mă voi duce la Saint-Denis să iau cu 
mâna mea stindardul pentru a mă pregăti de 
război. 

— Domnule prim-preşedinte, adăugă el 
întorcându-se spre Filip de Morvilliers, şi pe rând 
spre cei cărora li se adresa, senior Regnault de 
Folville, senior Wilhelm de Champ-Divers, senior 
Tierryle-Roi, veţi pleca, astăseară, însărcinaţi cu 
depline puteri din partea mea, spre a duce 
tratative de pace cu Henric de Lancaster, regele 
Angliei; iar dumneata, vere, vei da porunci spre a 
ne duce la Saint-Denis; plecăm numaidecât. 

Zicând acestea, regele se ridică şi toţi făcură la 
fel. Bătrânul preot veni la rege şi îi sărută mâna. 

— Sire, zise el, Dumnezeu să vă înapoieze binele 
pe care îl veţi face; mâine, optzeci de mii de 
oameni vor proslăvi numele vostru. 

— Să se roage pentru mine şi pentru Franţa, 
părinte, căci avem mare nevoie. 

Consilierii plecară la aceste cuvinte. Două ore 
mai târziu, regele desprindea cu propriile-i mâini 
stindardul de pe bătrânele ziduri ale mănăstirii 
Saint-Denis. Regele îi ceru ducelui un cavaler nobil 
şi viteaz, ca să i-l încredinţeze; ducele îi dădu unul. 

— Numele dumitale? întrebă regele prezentându- 
i sfântul stindard. 

— Seniorul de Montmort, răspunse cavalerul. 

Regele încercă să-şi amintească de ce mare 
vitejie şi de ce nobilă spiţă se lega acest nume. 

După o clipă, îi înmână stindardul cu un oftat; era 
prima dată când baniera regală era încredinţată - 


T- F i ET i iu Aeon TE 


A ei A oi ae pol e E ra ei Stei, ob E E z tai Pele 


E irina F Te eunin. 


b | 


B 


E rw 


E Baa — gra kas | aa: i 


unui senior de o obârşie necunoscută. 

Regele, fără a se înapoia la Paris, le trimise 
ambasadorilor instrucţiunile sale. Unul din ei, 
cardinalul de Ursins, primi un portret al prinţesei 
Caterina; trebuia să-l arate regelui Angliei. 

Seara, pe data de 29 octombrie 1418, întreaga 
curte rămase la Pontoise, unde trebuia să aştepte 
rezultatul negocierilor de la Pont-de-l'Arche; se 
trimiseră porunci tuturor cavalerilor să se prezinte 
acolo, cu echipaje de război, scutieri şi ostaşi. 

Seniorul de Giac a fost cel dintâi care a răspuns 
la această chemare; îşi adora şi acum soţia şi 
totuşi, la strigătul de ajutor pe care în numele 
Franţei îl scosese regele, părăsise totul, pe 
frumoasa Caterina cu mângâieri de copil, castelul 
de la Creil, unde fiecare cameră păstra o amintire 
de voluptate, aleile atât de plăcute de străbătut, 
când  împingi cu vârful picioarelor frunzele 
îngălbenite pe care primele vânturi de toamnă la 
desprind din ramuri şi al căror fâşâit melancolic se 
potriveşte atât de bine cu visările unei iubiri tinere 
şi fericite. 

Ducele îl primi ca pe un prieten; chiar în aceeaşi 
zi invită la prânz mai mulţi seniori tineri şi nobili, 
pentr a-l sărbători pe noul sosit; seara avu loc o 
recepţie la duce. Seniorul de Giac era eroul serii, 
după cum fusese al zilei; fiecare îi cerea veşti 
despre frumoasa Caterina, care lăsase multe 
amintiri în inima tinerilor seniori. 

Ducele părea preocupat, însă  fruntea-i 
zâmbitoare anunţa că era un gând îmbucurător. 

De Giac, pentru a scăpa de complimentele unora, 


a fugi de glumele altora şi mai cu seamă pentru a+ 


i m -ni ri 


EAN D a PL a rela papat - 


F 


E ina îm Te maia. 


b | 


B 


E i i 


se îndepărta de căldura sălii de joc, se plimba, 
împreună cu prietenul său de Graville, prin una din 
camerele ce ducea la apartamentul ducelui. 
Întrucât acesta nu se instalase decât din ajun, 
serviciul valeţilor, pajilor şi scutierilor era încă atât 
de prost organizat, încât un ţăran pătrunse în 
prima cameră fără să fie condus de nimeni şi se 
adresă seniorului de Giac pentru a afla cum ar 
putea să predea o scrisoare ducelui de Burgundia 
personal. 

— Din partea cui? îi zise de Giac. 

Țăranul păru stingherit şi repetă întrebarea. 

— Ascultă, urmă de Giac, nu sunt decât două 
mijloace: primul, este să străbaţi cu mine saloanele 
astea pline de seniori bogaţi sau de doamne 
nobile, printre care un bădăran ca tine ar aduce o 
pată urâtă; al doilea este de a-l chema aici pe 
duce, lucru pe care nu mi l-ar ierta, dacă scrisoarea 
pe care i-o aduci nu ar merita osteneala pe care şi- 
ar fi dat-o, şi mă tem să nu fie aşa. 

— Cum să facem atunci, monseniore? întrebă 
ţăranul 

— Să-mi dai mie scrisoarea şi să aştepţi aici 
răspunsul. 

Şi mai înainte ca ţăranul să fi avut vreme să se 
gândească, el îi apucase scrisoarea între două 
degete, o trăsese repede din mâinile curierului şi 
se îndreptă, tot la braţ cu Graville, spre camera din 
fund. 

— La naiba! zise acesta, după felul în care este 
împăturit răvaşul, după fineţe şi parfum, după 
calitatea hârtiei pe care e scris, îmi vine să cred că ~ 
e vorba de un răvaş de dragoste. 5 


— PE pp 
a. a 


PP T Va muia 


ba | 


B 


— rw 


De Giac zâmbi, îşi aruncă fără să vrea privirile 
asupra scrisorii, şi se opri ca lovit de trăsnet. 
Recunoscuse, în sigiliul ce o pecetluia, urma unui 
inel pe care soţia lui îl purta înainte de căsătorie şi 
despre care el ceruse deseori explicaţie fără ca ea 
să i-o dea; era o singură stea pe un cer înnourat, 
cu această deviză: aceeași. 

— Dar ce ai? îl întrebă Graville văzându-l pălind. 

— Nimic, nimic, răspunse de Giac revenindu-şi 
numaidecât şi ştergându-şi fruntea pe care se 
prelingea o sudoare rece, doar o mică ameţeală. 
Să mergem să ducem scrisoarea ducelui. 

Şi îl târî pe Graville după el atât de repede, încât 
acesta crezu că-şi sărise din minţi. 

Ducele se afla în fundul apartamentului, cu 
spatele întors spre un cămin în care ardea un loc 
puternic; de Giac îi înmână scrisoarea spunându-i 
că un om aştepta răspuns. 

Ducele o deschise. O uşoară mişcare de surpriză 
îi trecu pe faţă la primele cuvinte pe care le citi; 
însă datorită marei stăpâniri de sine şi-o înfrână 
numaidecât. De Giac stătea în picioare în faţa lui, 
aţintindu-şi privirile pătrunzătoare asupra figurii de 
nepătruns a ducelui. După ce acesta termină de 
citit, răsuci scrisoarea între degete şi o aruncă în 
spatele lui, în foc. 

Bucuros şi-ar fi vărât de Giac mâna în jeratic spre 
a smulge scrisoarea; se stăpâni totuşi. 

— Şi răspunsul? întrebă el cu un glas a cărui 
schimbare nu şi-o mai putu ascunde. 

O privire repede şi tăioasă ţâşni din ochii albaştri 
ai ducelui Jean, şi păru să se reflecte pe faţa lui ~ 
Giac, întocmai ca pe o oglindă. - 


e ina îm Te maia. 


ia | 


B 


— rw 


— Răspunsul? zise el cu răceală. Graville, du-te şi 
spune-i omului acela că îl voi duce chiar eu. 

Zicând acestea, luă braţul lui Giac, ca pentru a se 
sprijini; dar, de fapt, pentru a-l împiedica să-şi 
urmeze prietenul. 

Tot sângele lui Giac îi năvăli spre inimă şi îi vâjâi 
în urechi, când simţi braţul ducelui sprijinindu-se 
pe al său. Nu mai vedea nimic, nu mai auzea nimic; 
era cuprins de dorinţa de a-l lovi pe duce în 
mijlocul acelei adunări, acelor lumini, acelei 
serbări; însă i se părea că pumnalul este lipit în 
teacă; totul se învârtea în juru-i, nu mai simţea 
pământul sub picioare, se afla într-un cerc de foc şi 
când ducele, la înapoierea lui Graville, îi părăsi 
deodată braţul, se prăbuşi pe un fotoliu ce se 
găsea din întâmplare acolo, ca şi când ar fi fost 
lovit de trăsnet 

Când îşi reveni, aruncă privirile asupra acestei 
adunări, întrunire  nepăsătoare şi plină de 
strălucire, care-şi continua noaptea voioasă fără să 
bage de seamă că în mijlocul ei se afla un om care- 
şi înăbuşea în piept întregul infern. Ducele nu mai 
era acolo. 

De Giac se ridică dintr-un salt ca şi când un arc l- 
ar fi repus pe picioare; trecu din cameră în cameră 
ca un nebun, cu privirile rătăcite, cu sudoarea pe 
frunte şi întrebând de duce. 

Toată lumea îl văzuse plecând. 

Coboriî până la uşa de afară; un bărbat înfăşurat 
într-o manta tocmai ieşise şi încălecase. De Giac 
auzi, la capătul străzii, galopul unui cal, văzu 
scântei ţâşnind de sub copitele lui. 

— Este ducele, zise el. 


Po a a 7 aia 


b | 


B 


E i i 


E Baa — gra Bas | aa: i 


Şi se repezi spre grajduri. 

— Ralff! strigă el intrând, vino la mine, Ralff! 

Şi, din mijlocul cailor ce se aflau acolo, unul 
singur necheză, înălţă capul şi încercă să rupă 
legătura ce-l ţinea priponit de iesle. 

Era un frumos cal spaniol cu părul galben- 
deschis, pur sânge, cu coama în vânt, cu vinele 
încrucişate pe coapse, ca o reţea de frânghii. 

— Vino, Ralff, spuse Giac tăind cu pumnalul 
sfoara care îl priponea. 

Calul, voios şi liber, săltă ca un pui de căprioară. 

De Giac izbi din picioare rostind un blestem; 
calul, speriat de glasul stăpânului, se opri 
proptindu-se pe cele patru picioare. 

De Giac îi aşeză şaua, îi puse frâul şi se azvârli 
pe spinarea lui ţinându-se de coamă. 

— Să mergem, Ralff, să mergem! 

Îi înfipse pintenii în pântece; calul porni ca 
fulgerul. 

— Haide, haide, Ralff, trebuie să-l ajungem, 
spunea de Giac vorbind calului, ca şi când acesta |- 
ar fi putut înţelege. Mai repede! Mai repede, căluţul 
meu! 

Şi Ralff alerga mâncând pământul, neatingându-l 
decât prin salturi, aruncând spumă prin nări şi 
scântei prin ochi. 

— Ah Caterina, Caterina, cu o gură atât de 
nevinovată, cu ochi atât de blânzi, cu un glas atât 
de melodios şi cu atâta trădare în fundul inimii. 
Înfăţişare de înger, suflet de demon! Nu mai târziu 
decât  azi-dimineaţă, îmi însoțea plecarea cu 
mângâieri şi săruturi; îşi trecea mâna albă prin 
coama ta, - îţi mângâia gâtul şi îţi zicea: „Ralff, - 


i Li eenn Tea -m 


EAN D a iiaea a - 


Po ra a fr muia 


b | 


F 


— rw 


dragul meu Ralff, adu-l mai repede înapoi pe iubitul 
meu”. Bătaie de joc!... Mai repede, Ralff! Mai 
repede! 

Lovea calul cu pumnul în locul unde îl mângâiase 
Caterina. Ralff era tot o apă. 

— Caterina, iubitul tău se întoarce şi Ralff este 
cel care ţi-l aduce!... Vai! Dacă e adevărat că mă 
înşeli; vai! răzbunarea... Ah! îmi va trebui multă 
vreme spre a găsi una demnă de voi amândoi. 
Haide, haide! Trebuie să ajungem înaintea lui; 
Ralff, mai repede, mai repede! 

Şi îi sfâşia burta cu pintenii, iar calul necheza de 
durere. 

Nechezatul unui alt cal îi răspunse; în curând de 
Giac zări un călăreț care alerga tot la galop. Ralff 
întrecu cal şi călăreț dintr-un avânt, aşa cum 
acvila, cu o lovitură de aripă, întrece vulturul. De 
Giac îl recunoscu pe duce; ducele crezu că vede 
trecând o nălucă din basme. 

Aşadar ducele Jean se îndrepta într-adevăr spre 
castelul Creil. 

Ducele îşi continuă drumul; în câteva clipe calul 
şi călăreţul dispăruseră; de altfel, vedenia aceea 
nu-şi putea găsi loc în mintea lui, atât de plină de 
gânduri de dragoste. Avea deci să se mai 
odihnească o clipă de luptele politice şi de cele 
armate. Dădea uitării toate oboselile trupului, toate 
frământările sufletului! Avea să adoarmă în braţele 
frumoasei lui iubite, dragostea avea să-i 
răcorească fruntea; numai inimile de leu, bărbaţii 
de fier ştiu să iubească. 

Ajunse la poarta castelului. Toate luminile erau 
stinse; o singură fereastră era luminată şi,- 


i pat oii ra Pl E pi S, sai Ei DOE i e e e a pi mari i per aaa Ta A 


Po a T Taia 


b | 


B 


— rw 


îndărătul acelei ferestre, se vedea conturându-se o 
umbră. Ducele îşi legă calul de un belciug şi scoase 
câteva sunete dintr-un mic corn de fildeş pe care îl 
purta la brâu. 

Lumina se mişcă, lăsă în curând camera în care 
strălucise la început în cel mai adânc întuneric şi 
trecu pe rând pe dinapoia unui lung şir de ferestre 
pe care le lumină pe fiecare în parte. După câteva 
clipe, ducele auzi, de partea cealaltă a zidului, un 
pas uşor alergând pe iarbă şi pe frunzele uscate, şi 
un glas plăcut şi tineresc spuse, dincolo de poartă: 

— Dumneata eşti, ducele meu? 

— Da, da, nu-ți fie teamă, frumoasa mea 
Caternia; da, eu sunt. 

Poarta se deschise; tânăra femeie tremura toată, 
jumătate de frică, jumătate de frig. 

Ducele îi aruncă o pulpană din mantaua sa pe 
umeri şi o apropie de el înfăşurându-se amândoi; 
străbătură astfel curtea prin întuneric. La capătul 
de jos al scării, o mică lampă de argint ardea un 
ulei parfumat. Caterina o luă; nu îndrăznise să iasă 
cu lampa, temându-se să nu fie zărită sau să i-o 
stingă vântul; urcară scara, ţinându-se mereu 
îmbrăţişaţi. 

Pentru a ajunge la dormitor, trebuia să străbată o 
mare galerie întunecată; Caterina se apropie şi mai 
mult de iubitul ei. 

— Mă crezi, ducele meu, zise Caterina, că am 
trecut singură pe aici? 

— Înseamnă că eşti destul de vitează, Caterina 
mea! 

— Am făcut-o ca să vin să-ţi deschid, ~“ 
monseniore! 


E ina F Te maia. 


ia | 


B 


E "rw 


Caterina îşi lăsă capul pe umărul ducelui, iar 
acesta îşi puse buzele pe fruntea Caterinei; 
străbătură astfel lunga galerie, lampa formând în 
jurul lor un cerc de lumină tremurătoare, care 
lumina capul oacheş şi sever al ducelui, capul 
blond şi gingaş al iubitei; ai fi crezut că vezi 
mergând un tablou de Tiţian. Ajunseră la uşa 
camerei, de unde ieşea un aer îmbietor şi 
parfumat; uşa se închise în urma lor; totul intră din 
nou în întuneric. 

Trecuseră la doi paşi de Giac şi nu-i văzuseră 
capul livid ascuns sub cutele perdelei roşii care 
cădea peste ultima fereastră. 

Vai! Cine ar putea spune ce se petrecuse în 
inima lui, când îi văzuse apropiindu-se îmbrăţişaţi 
unul de altul! La ce fel de răzbunare trebuie să fi 
visat acest om, deoarece nu se repezise asupra lor 
şi nu-i înjunghiase... 

Străbătu galeria, cobori agale scara, mergând ca 
un bătrân, cu picioarele tremurânde şi cu capul pe 
piept. 

După ce ajunse la capătul parcului, deschise o 
portiţă ce dădea spre câmp şi a cărei cheie o avea 
numai el. Nimeni nu-l văzuse intrând, nimeni nu-l 
vedea ieşind; îl chemă pe Ralff cu glas încet şi 
tremurător; calul făcu un salt şi veni la el 
nechezând. 

— Tăcere, Ralff! Tăcere! zise el urcându-se greoi 
în şa. 

Dădu drumul frâului să cadă pe gâtul 
credinciosului animal, lăsându-se în voia lui, nefiind 
în stare să-l strunească şi nepăsându-i, de altfel, de ~ 
locul unde avea să-l ducă. a 


— 7 — pe 


E a e 


E 


CT" F 


Po a l Foa mau 


Li 


O furtună se pregătea pe cer, o ploaie măruntă şi 
rece începu să cadă, nori negri şi la mică înălţime 
se rostogoleau ca nişte valuri. Ralff mergea la pas. 
De Giac nu vedea nimic, nu simţea nimic; îl 
chinuia un singur gând. Femeia aceasta îi nimicise 
întregul viitor printr-un adulter. 

De Giac visase la o viaţă de adevărat cavaler: 
gloria luptelor, odihna dragostei. Soţia lui, care mai 
avea încă douăzeci de ani de a fi frumoasă, primise 
ca un fel de zălog fericirea tuturor anilor lui tineri. 
Ei bine, totul era călcat în picioare; nici război, nici 
dragoste; un singur gând avea să-i frământe de- 
acum înainte mintea, îndepărtându-le pe toate 
celelalte; un gând de îndoită răzbunare, gând care 
îl înnebunea. Ploaia se îndesise, rafale mari de vânt 
îndoiau copacii de pe drum ca pe nişte trestii, 
smulgându-le cu putere ultimele frunze pe care 
toamna li le mai lăsase; apa curgea şiroaie pe 
fruntea-i descoperită şi el nici nu băga de seamă; 
sângele, pentru o clipă oprit la inimă, năvăli acum 
spre cap, arterele îi băteau cu zgomot; vedea 
trecând prin faţa ochilor lucruri ciudate, aşa cum 
vede un om cuprins de nebunie; un singur gând, 
gând stăruitor şi cumplit, îi frământa creierul, 
nelămurit, zdrobitor, neaducând altceva decât 
delir. 

— Ah! strigă el deodată, îmi dau mâna dreaptă 
Satanei, numai să mă răzbun! 

În aceeaşi clipă, Ralff făcu un salt în lături şi, la 
lumina unui fulger albăstriu, de Giac băgă de 
seamă că mergea cot la cot cu un alt călăreț. 

Nu-l observase mai înainte pe acest tovarăş de 
călătorie; nu înţelegea cum se afla deodată atât de - 


BEF ei A oi ae pol e E mei Seri, ob E E | z tai Pie Pi 


e ina Fa Te maia. 


H | 


F 


E rw 


e Baa — gra kas | aa: i 


aproape de el. Ralff părea tot atât de mirat ca şi 
stăpânu-său; necheza îngrozit, şi toată pielea 
corpului îi tremura ca şi când ar fi ieşit dintr-un râu 
îngheţat. De Giac aruncă repede o privire asupra 
noului venit şi rămase uimit că îl vede atât de 
lămurit, cu toate că noaptea era atât de 
întunecoasă. O piatră de opal pe care o purta pe 
pălărie, în locul unde era înfiptă pana ce o 
împodobea, arunca acea lumină neobişnuită care 
îngăduia să se vadă şi pe întuneric. De Giac îşi 
aruncă privirile asupra proprie-i mâini: purta un 
inel pe care era montată acelaşi fel de piatră; dar, 
fie că nu era atât de fină, fie că era montată într-alt 
chip, nu avea aceeaşi calitate luminoasă. Se uită 
din nou spre necunoscut. 

Era un tânăr cu figura palidă şi melancolică, 
îmbrăcat în veşminte negre şi călărind un cal de 
aceeaşi culoare; de Giac băgă de seamă cu uimire 
că nu avea nici şa, nici frâu, nici scări; calul asculta 
doar de apăsarea genunchilor. 

De Giac nu avea chef de vorbă. Gândurile lui 
erau o comoară dureroasă pe care nu voia să o 
împartă cu nimeni; o lovitură de pinteni îi dădu lui 
Ralff să înţeleagă ce avea de făcut; acesta porni la 
galop. 

Călărețul şi calul negru făcură la fel, cu o mişcare 
spontană. De Giac se întoarse după un sfert de oră, 
crezând că-l lăsase destul de departe în urmă pe 
nepoftitul său tovarăş; şi cu o adâncă uimire îl zări 
la aceeaşi distanţă pe călătorul nocturn. Mişcările 
lui şi ale calului se rânduiau după ale lui Giac şi 
Ralff; călăreţul însă părea că mai mult este condus 
decât să conducă el, iar calul galopa de parcă nici- 


i m -ni ri 


EAN D a qre ann A - 


— POE pp 


era Preta oaia DA Br Am a 


a. 


a e 


E 


a ie, ai 


PE l Fa V-a 


Li 


nu atingea pământul; niciun zgomot nu-i răsuna 
sub picioare, nicio scânteie nu ţâşnea din pietrele 
drumului. 

De Giac simţi cum îi trece un fior prin vine, atât 
de ciudat îi apărea tot ce se petrecea sub ochii săi. 
işi opri calul, umbra care îl urma făcu la fel; se 
aflau la răscrucea a două drumuri: unul ducea spre 
câmpie până la Pontoise, celălalt se înfunda în 
desişul întunecatei păduri de la Beaumont. De Giac 
închise pentru câteva clipe ochii, crezând că este 
în prada unei amețeli; când îi deschise, văzu în 
acelaşi loc pe acelaşi călăreț negru; îşi ieşi din 
răbdări. 

— Domnule, îi zise el arătându-i cu braţul locul 
unde cele două drumuri se despărţeau în faţa lor, 
probabil că nu avem aceleaşi treburi şi desigur că 
nu mergem spre aceeaşi ţintă; ia-o pe unul din cele 
două drumuri care este al dumitale; cel pe care nu 
vei merge dumneata va fi al meu. 

— Te înşeli, de Giac, răspunse necunoscutul cu o 
voce blândă, avem aceleaşi treburi şi mergem spre 
aceeaşi ţintă. Nu te-am căutat eu; tu m-ai chemat 
şi am venit. 

De Giac îşi aminti deodată exclamaţia de 
răzbunare pe care o rostise în felul în care, în 
aceeaşi clipă, călăreţul apăruse lângă el, ca şi când 
ar fi ieşit din pământ. Îl privi din nou pe omul 
straniu ce se afla în faţa lui. Lumina pe care o 
răspândea opalul părea una din acele flăcări ce 
strălucesc pe fruntea spiritelor infernale. De Giac 
credea în aşa ceva ca orice cavaler din evul mediu, 
însă era mai mult cutezător decât credul. Nu se 
dădu niciun pas înapoi, dar simţi cum i se zbârleşte - 


EEr a bl Et meta poi Ap e lea TR n a EP e aa e be ee ai a 


— POLE pp 
a, a 


e ina Fn Te maia. 


b | 


B 


— rw 


părul pe frunte; cât despre Ralff, acesta se ridica în 
două picioare, tropăia pe loc, îşi muşca frâul. 

— Dacă eşti cel care spui, urmă apoi Giac cu glas 
hotărât, dacă ai venit pentru că te chemam, ştii 
pentru ce te-am chemat. 

— Vrei să te răzbuni pe soţia ta, vrei să te 
răzbuni pe duce; însă vrei să le supravieţuieşti şi 
să-ţi regăseşti bucuria şi fericirea între două 
morminte... 

— Asta se poate? 

— Se poate. 

De Giac zâmbi nervos. 

— Şi ce trebuie să fac? întrebă el. 

— Ce mi-ai oferit, răspunse necunoscutul. 

De Giac îşi simţi nervii de la mâna dreaptă 
crispându-se; şovăi. 

— Şovăi? urmă  călăreţul negru; chemi 
răzbunarea şi tremuri în faţa ei? Inimă de femeie, 
care ai ştiut să descoperi ruşinea şi nu îndrăzneşti 
să-i pedepseşti! 

— Îi voi vedea murind pe amândoi? întrebă de 
Giac. 

— Pe amândoi. 

— Sub ochii mei? 

— Sub ochii tăi. 

— Şi voi avea, după moartea lor, ani de iubire, de 
putere, de glorie? urmă de Giac. 

— Vei ajunge soţul celei mai frumoase femei de 
la curte, vei fi cel mai drag favorit al regelui; de pe 
acum eşti unul din cavalerii cei mai destoinici ai 
armatei. 

— Bine; acum, ce trebuie să fac? zise Giac cu 
accentul hotărârii. 


— POE pp 
a. a 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


E rw 


— Să vii cu mine, răspunse necunoscutul. 

— Om sau diavol, mergi înainte, te voi urma... 
Călărețul negru se avântă, ca şi când calul ar fi 
avut aripi, pe drumul ce ducea spre pădure. Ralff, 
sprintenul Ralff, îl urma cu greu gâfâind; apoi, în 
curând, cai şi călăreţi dispărură, afundându-se ca 
nişte umbre, sub arcadele seculare ale pădurii 
Beaumont. 

Furtuna ţinu toată noaptea. 


LOU 


de-l'Arche; de partea sa, regele Angliei alesese, 

pentru a-l reprezenta, pe contele de Warwick, pe 
arhiepiscopul de Canterbery şi alte persoane 
importante din consiliul său. Dar, încă de la primele 
întrevederi, trimişii francezi îşi dădură seama că 
regele Henric, care îl atrăsese de partea lui pe Guy 
le Boutillier, comandantul garnizoanei Rouen, nu 
voia decât să câştige timp. La început se purtară 
discuţii lungi pentru a se hotărî dacă actele aveau 
să fie redactate în franceză sau în engleză. Era o 
chestiune de cuvinte care ascundea o chestiune de 
lucruri; ambasadorii francezi îşi dădură seama şi se. 


e: timp ambasadorii francezi sosiseră la Pont- 


era Preta ee DB Dr An a 


— POE pp 


a e 


E 


a n ai 


PE a Pa fm 


|| 


învoiră. Dar, în locul acestei greutăţi rezolvate, ieşi 
la iveală alta: regele Angliei anunţă că aflase de 
curând că fratele său Carol al VI-lea fusese cuprins 
din nou de un acces de nebunie; drept urmare, nu 
putea să semneze, în momentul acela, niciun tratat 
cu el; că delfinul, fiul său, nu era încă rege şi nu 
putea să-l înlocuiască; că, în ceea ce priveşte pe 
ducele de Burgundia, nu avea calitatea să 
hotărască despre treburile Franţei şi să pună mâna 
pe moştenirea delfinului. Era limpede că regele 
Angliei, în speranţa lui ambițioasă, privea ca 
păgubitor intereselor sale să trateze pentru o parte 
a Franţei, când putea să o cucerească pe toată, 
datorită marilor neînţelegeri care, deocamdată, 
îndepărtau pe delfin de ducele de Burgundia. 

Când cardinalul des Ursins, pe care papa Martin 
al V-lea îl trimisese spre a încerca să restabilească 
pacea în sânul creştinătăţii şi care, însărcinat cu 
misiunea pontificală şi împăciuitoare, îi urmase pe 
ambasadori la Pont-de-l'Arche, văzu toate aceste 
tărăgăneli, porni spre Rouen, pentru a se întreţine 
prin viu grai chiar cu regele Angliei. Acesta îl primi 
pe trimisul sfântului părinte cu toată consideraţia 
datorată misiunii sale; dar, de la început, nu voia 
să asculte nimic şi îi răspunse cardinalului: 

— Binecuvântarea lui Dumnezeu m-a îndemnat 
să vin în acest regat spre a-i pedepsi pe supuşi şi a 
domni asupra lor ca un rege adevărat; toate 
ocaziile pentru care un regat trebuie să fie trecut 
de la o persoană la alta şi să se schimbe 
stăpânirea sunt întrunite aici. Voința lui Dumnezeu 
porunceşte ca această strămutare să aibă loc, ca 
eu să pun stăpânire pe Franţa; el mi-a dat acest- 


EEr a dl Et meta poi Ap e lea DR Pia E ma a bi ee i a 


Po a l Foa fabia 


ia | 


B 


E i i 


e Baia — gra kas | aa: i 


drept. 

Atunci cardinalul îi vorbi despre o înrudire cu 
casa regală a Franţei; îi înfăţişă portretul prințesei 
Caterina, fiica regelui, care nu avea încă decât 
şaisprezece ani şi trecea drept una din cele mai 
frumoase femei ale timpului. Regele Angliei luă 
portretul, îl privi îndelung cu admiraţie şi făgădui 
să dea, a doua zi, un răspuns cardinalului; se ţinu 
de cuvânt. 

Henric primea înrudirea propusă; însă pretindea 
să i se dea ca zestre prinţesei Caterina o sută de 
mii de scuzi de aur, ducatul Normandiei, din care 
cucerise deja o parte, ducatul Acvitaniei, ducatul 
Ponthieu şi mai multe alte seniorii; totul fără 
jurământ de vasalitate şi fără jurisdicţia regelui 
Franţei. 

Cardinalul şi ambasadorii, văzând că nu era nicio 
speranţă să se obţină ceva mai bun, prezentară 
aceste propuneri regelui, reginei şi ducelui de 
Burgundia; erau de neacceptat; au fost deci 
refuzate, iar ducele şi armata lui se îndreptară spre 
Beauvais. 

Când cei din Rouen, cărora le revenise în inimă o 
picătură de speranţă văzând că se deschid 
negocierile, după ce văzură că acestea se întrerup 
se hotărâră, fiind lipsiţi de un ajutor de pace, să 
meargă până la Beauvais să caute un ajutor de 
război. 

În acest scop se strânseră zece mii de oameni 
bine înarmaţi, avându-l în fruntea lor pe Alain 
Blanchard. Era un bărbat viteaz, care ţinea mai 
mult de popor decât de burghezie şi care, încă de 
la începutul asediului, fusese ales căpitan de către - 


i m -i = ri 


EEN D a iiaeaa a - 


Po a l Foa muia 


b | 


B 


E i i 


TEE — gra ea > = Îi i 


obşte. Fiecare îşi luă hrană pentru două zile şi, la 
căderea nopţii, se pregătiră să aducă la îndeplinire 
încercarea lor. 

Se înţeleseră să iasă prin poarta castelului. 
Totuşi Alain Blanchard socoti nimerit să schimbe 
această dispoziţie, gândind că era mai bine să 
atace din două părţi deodată; prin urmare, ieşi 
printr-o poartă vecină cu aceea a castelului, pentru 
a începe atacul cu două mii de oameni. Trebuia să 
fie susţinut de ceilalţi opt mii care, la aceeaşi oră, 
ieşeau la rândul lor, combinând mişcarea lor cu a 
sa. 

La ora stabilită, Alain Blanchard şi cei două mii 
de viteji ieşiră fără zgomot, înaintară prin întuneric, 
apoi, la primul strigăt al santinelei duşmane, se 
repeziră ca nişte desperaţi spre corturile regelui 
Angliei. La început făcură un mare măcel printre 
trupele sale, căci erau dezarmate şi cea mai mare 
parte dormeau; dar în curând alarma străbătu 
toată tabăra; trompetele sunară, caii şi ostaşii 
alergară spre cortul regelui. Il găsiră pe jumătate 
înarmat; nu-şi pierdu timpul nici măcar să-şi pună 
casca şi, spre a fi bine recunoscut de oamenii săi, 
care-l puteau crede mort şi astfel să-şi piardă 
cumpătul, puse, de fiecare parte a calului, două 
torţe aprinse, pentru ca prieteni şi duşmani să-i 
recunoască faţa. Cei care se adunaseră în jurul 
regelui, şi numărul lor creştea mereu, văzură în 
curând cu ce număr mic de duşmani aveau de-a 
face, se repeziră deci asupra lor; din asaltaţi cum 
erau, deveniră  asaltatori, şi  răsfirându-se în 
semicerc, se apucară să bată flancurile acestei 
mici trupe cu aripile lor puternice. Alain Blanchard- 


i m -ni rim 


EEN D a PL a la pai pati - 


— POE pp 


A. 


e aT 


E 


CT "PF 


PE l Pa V-au 


|| 


şi oamenii lui se apărau ca nişte lei, neînţelegând 
de ce îi părăsiseră prietenii. In cele din urmă, se 
auziră nişte strigăte dinspre poarta castelului; 
francezii credeau că sunt strigăte de ajutor şi îşi 
recăpătară curajul; erau strigăte de primejdie. 

Guy, trădătorul, neputându-l înştiinţa pe regele 
Angliei de hotărârea ce fusese luată în pripă, voise 
cel puţin s-o împiedice; pusese să reteze pe trei 
sferturi piesele pe care era aşezat podul şi să 
pilească lanţurile ce îl susțineau. Aproape două 
sute de oameni trecură; dar, în urma lor, sub 
greutatea tunului şi a cailor, podul se rupse şi cai, 
oameni, artilerie se rostogoliră în şanţuri; cei care 
căzură şi cei care îi văzură căzând scoaseră 
împreună un țipăt unii de deznădejde, alţii de 
groază şi ţipătul acesta îl auziseră Alain Blanchard 
şi trupa sa. 

Cei două sute de oameni care se aflau deja de 
partea cealaltă a şanţului, neputând intra în oraş, 
se repeziră în ajutorul camarazilor lor. Englezii 
crezură că ieşise întreaga garnizoană şi se dădură 
la o parte din faţa lor. Atunci Alain Blanchard îşi 
dădu seama că la mijloc este o trădare; dar, în 
acelaşi timp, dintr-o repede aruncătură de ochi, 
văzu drumul pe care îl deschisese greşeala 
englezilor. Porunci retragerea; aceasta se făcu în 
ordine, susţinută de cei două sute de oameni care 
îi sosiseră. Ei dădură înapoi, luptând mereu, până 
la poarta prin care ieşiseră. Prietenii lor, pe care 
căderea podului îi reţinuse în oraş, alergaseră pe 
metereze, ocrotindu-le retragerea printr-o ploaie 
de pietre şi săgeți. In cele din urmă, podul mobil se 
cobori, poarta se deschise şi mica armată intră, - 


EEr a dl Eta poi Ap e lee a RI = e a ma e be ee it a i 


— POE pp 


a Fig adi e. 


a ra E ua 


A PE a l Pa 7 mau 


AN 


după ce pierduse cinci sute de oameni. Alain 
Blanchard era urmărit atât de aproape de către 
englezi încât, temându-se ca aceştia să nu intre 
odată cu el în oraş, striga să se ridice podul, cu 
toate că se afla încă de partea cealaltă a şanţurilor. 

După această încercare nereușită, situaţia 
asediaţilor se înrăutăţi. Cu toate că ducele de 
Burgundia venise cu o armată puternică de la 
Beauvais, ei nu primeau niciun ajutor. Îi trimiseră 
alţi patru deputaţi; erau purtătorii unei scrisori 
concepută în termenii următori: 

„Dumneavoastră, părintele nostru, regele, şi 
dumneavoastră, nobile duce de Burgundia, 
oamenii de bună credinţă din Rouen v-au semnalat 
în mai multe rânduri şi v-au făcut să aflaţi marea 
nevoie şi suferinţă pe care le îndură pentru 
dumneavoastră, la care nu aţi răspuns aşa cum aţi 
făgăduit. Şi totuşi, pentru ultima oară, suntem 
trimişi la dumneavoastră pentru a vă anunţa, din 
partea sus-zişilor asediați că, dacă în câteva zile nu 
le veţi veni în ajutor, se vor preda regelui englez, şi 
de data aceasta, dacă nu veţi face nimic, vă 
restituie credinţa, jurământul, lealitatea, serviciul şi 
ascultarea ce vi le datorau până acum”. 

Ducele de Burgundia le răspunse că regele nu 
avea încă în jurul lui o armată destul de puternică 
pentru a-i sili pe englezi să ridice asediul, însă dacă 
va vrea Dumnezeu, vor fi ajutaţi în curând. Trimişii 
cerură să le stabilească un termen, şi ducele îşi 
dădu cuvântul că acest lucru se va întâmpla înainte 
de a patra zi după Crăciun; apoi deputaţii se 
înapoiară, trecând prin mii de primejdii, să ducă 
aceste cuvinte sărmanului oraş hărțuit de englezi, - 


EEr a bl Ei meta poi Ap e lee a RI e e a aa a be ae ai a 


E a l F a Ea muia 


b | 


B 


— rw 


părăsit de duce, uitat de rege care, de astă dată, 
recăzuse într-adevăr într-unul din accesele sale de 
nebunie. 

A patra zi după Crăciun sosi şi niciun ajutor nu 
apăru în faţa Rouenului. Doi simpli gentilomi 
hotărâră atunci să facă ceea ce nu îndrăznea sau 
nu voia să încerce Jean Fără-Frică; aceştia erau 
seniorul Jacques de Harcourt şi seniorul de Moreuil. 
Strânseră două mii de luptători şi încercară să 
surprindă tabăra engleză; însă, dacă aveau un atât 
de mare curaj, aveau o trupă prea slabă; seniorul 
de Cornouailles îi puse pe fugă şi, în învălmăşeală, 
că-zură prinşi seniorul de Moreuil şi bastardul de 
Croy. Jacques de Harcourt nu-şi datoră scăparea 
decât iuţelii calului său, pe care îl făcu să sară un 
şanţ de zece picioare” lăţime. 

Asediaţii văzură atunci că se puteau considera ca 
pierduţi; erau într-o stare atât de jalnică, încât 
chiar şi duşmanului lor i se făcu milă. În cinstea 
naşterii lui Cristos, regele Angliei porunci să se 
trimită câteva alimente nenorociţilor ce mureau de 
foame prin şanţurile oraşului. Asediaţii, văzându-se 
aşadar părăsiţi de rege, care era nebun şi de 
ducele de Burgundia, care era sperjur, hotărâră să 
trateze. Se mai gândiseră şi la delfin; însă acesta, 
de partea sa, avea de susţinut un război destul de 
aspru în provincia Maine, fiind silit să lovească cu 
mâna stângă pe englezi şi cu dreapta pe 
burgundezi. 

Un crainic veni deci, din partea asediaţilor, să 
ceară un permis de liberă trecere regelui Angliei, 


+949-Aproximativ 3,50 m. (N.T.). 


ai e 


a ie, ai 


Po l Pa fm 


IA 


prr 


pam 


care îl acordă. Două ore mai târziu, şase 
ambasadori, cu capul descoperit şi îmbrăcaţi în 
negru, aşa cum se cuvine unor oameni care vin cu 
o rugăminte, străbăteau tabăra şi se îndreptau 
agale spre cortul lui Henric; erau două feţe 
bisericeşti, doi cavaleri şi doi burghezi. Regele îi 
primi stând pe tronul său şi înconjurat de întreaga 
nobilime înar- mată; apoi, după ce îi lăsase o clipă 
în faţa lui, pentru a se pătrunde bine de ideea că 
se aflau la cheremul său, le făcu semn să 
vorbească. 

— Sire, zise unul din ei cu un glas hotărât, este 
puţină glorie pentru dumneavoastră, şi nu 
înseamnă că arătaţi un mare curaj înfometând un 
biet popor simplu şi nevinovat. Nu ar fi un lucru 
mai demn de dumneavoastră de a-i lăsa să treacă 
pe acei nenorociţi, care pier între zidurile şi 
şanţurile noastre, pentru a merge să-şi caute traiul 
în altă parte? Apoi de ce să ne asaltaţi cu atâta 
putere şi să ne supuneţi prin vitejie şi forţă? V-aţi 
umple de mai multă glorie în faţa oamenilor şi aţi 
merita slava lui Dumnezeu arătând îndurare faţă 
de oamenii aceştia nenorociţi. 

Regele începuse să asculte discursul mângâind 
capul câinelui favorit culcat la picioarele lui; dar în 
curând mâna îi rămase nemişcata de uimire; se 
aştepta la  rugăminţi şi auzea  mustrări. 
Sprâncenele i se încruntară, un zâmbet amar îi 
brăzdă gura şi, după ce îi privise câteva clipe, ca 
pentru a le da răgazul să-şi retragă cuvintele, 
văzând că aceştia nu mai scoteau nicio vorbă, le 
răspunse, cu un accent de trufie şi de zeflemea: 

— Zeița războiului ţine sub poruncile sale trei. 


N ET, e pi E Pai una mat DE 


— POE a 


e a e 


E 


CT" F 


- Po a l F a 7 mau 


|| 


slujitoare: spada, flacăra şi foametea. Era la 
alegerea mea să le folosesc pe toate trei, sau 
numai pe una din ele; am chemat în ajutor pe cea 
mai blândă dintre cele trei fiice, pentru a pedepsi 
oraşul vostru şi a-l aduce la ascultare. De altfel, 
oricare ar fi aceea pe care o foloseşte un căpitan, 
dacă reuşeşte, succesul nu este mai puţin onorabil 
şi el este cel ce hotărăşte care din ele îi va fi mai 
prielnică. 

Cât despre nenorociţii ce mor prin şanţuri, vina 
este a voastră, care aţi avut cruzimea să-i izgoniți, 
cu riscul de a fi ucişi de mine. Dacă au primit ceva 
ajutoare, aceasta din mila mea, iar nu din a 
voastră; şi pentru că cererea voastră este atât de 
îndrăzneață, văd că nu sunteţi la prea mare 
ananghie; îi voi lăsa deci în grija voastră pentru a 
vă ajuta să vă mâncaţi proviziile. Cât despre asalt, 
îl voi da atunci când voi crede de cuviinţă şi nu 
trebuie să vă dau vouă socoteala. 

— Dar, sire, urmară deputaţii, în cazul în care am 
fi însărcinaţi de concetăţenii noştri să vă predăm 
oraşul, care ar fi condiţiile voastre? 

Un zâmbet de triumf trecu pe faţa regelui. 

— Condiţiile mele, răspunse el, ar fi acelea ce se 
acordă unor oameni prinşi cu arma în mână şi unui 
oraş cucerit: oameni şi oraş la bunul meu plac. 

— Atunci, sire, ziseră ei cu un aer resemnat, în 
locul vostru să se îndure cerul de noi, căci bărbaţi 
şi femei, bătrâni şi copii, vom pieri toţi până la cel 
din urmă, decât să ne predăm în asemenea 
condiţii. 

După care făcură o plecăciune respectuoasă şi, 
plecând de la rege, comunicară spusele acestuia - 


BEF ei A oi ae pol e E mea tei e ob E E | z tai Pele Pa 


e irina îm e maia. 


b | 


B 


— rw 


locuitorilor oraşului, care le aşteptau cu 
nerăbdarea agoniei. 

Un singur strigăt răsună din mijlocul tuturor 
locuitorilor: mai bine să trăiască sau să moară 
luptând decât să ajungă în robia şi la bunul plac al 
englezilor. Drept urmare, se hotări ca, în noaptea 
următoare, să dărâme o bucată de zid, să dea foc 
oraşului, să aşeze în mijlocul lor femeile şi copiii şi, 
cu sabia în mână, să străbată întreaga armată 
engleză, mergând unde i-o duce Dumnezeu. 

Chiar în aceeaşi seară, Henric al Angliei află 
despre această eroică hotărâre; Guy le Boutillier i-o 
aduse la cunoştinţă. El voia oraşul, nu cenuşa lui; 
trimise aşadar asediaţilor un crainic aducător al 
condiţiilor următoare, care au fost citite în piaţa 
publică. 

Prin cea dintâi, burghezii şi locuitorii oraşului 
Rouen trebuiau să plătească suma de trei sute 
cincizeci şi cinci de mii de scuzi de aur cu emblema 
Franţei. 

O acceptară. 

Prin a doua, regele pretindea ca trei oameni să-i 
fie predaţi la discreţia sa. Aceştia erau: 

Seniorul Robert de Linet, vicar general şi 
arhiepiscop de Rouen; 

Jean Jourdain, comandantul artileriei; 

Alain Blanchard, comandantul trupei de ostaşi. 

Un strigăt de indignare şi de refuz ieşi din toate 
piepturile: Alain Blanchard, Jean Jourdain şi Robert 
de Linet ieşiră din rânduri. 

— Asta este treaba noastră, iar nu a voastră. Noi 
ne învoim să ne predăm regelui Angliei; asta nu ~ 
priveşte pe nimeni; lăsaţi-ne să trecem. 5 


e irina îm e maia. 


b | 


B 


— rw 


Poporul se dădu la o parte şi cei trei martiri luară 
drumul spre tabăra engleză. 

Prin cea de-a treia, regele pretindea, de la toţi 
cetăţenii fără deosebire, credinţă,  lealitate, 
ascultare şi jurământ, pentru el şi urmaşii săi, 
făgăduind, din partea lui, să-i apere împotriva 
oricărei forţe sau violenţe, şi să le păstreze 
privilegiile, scutirile şi libertăţile pe care le 
căpătaseră de pe vremea regelui Ludovic. Cât 
despre cei a căror dorinţă ar fi să părăsească 
oraşul pentru a scăpa de această condiţie, nu 
puteau ieşi decât cu veşmintele pe care le purtau, 
restul bunurilor fiind confiscate în folosul regelui; 
ostaşii trebuiau să se ducă unde îi va plăcea 
învingătorului să-i trimită şi să pornească pe 
drumul ce li se va porunci, pe picioare, cu un toiag 
în mână, ca nişte pelerini sau ca nişte cerşetori. 

Această condiţie era crudă, totuşi trebuiră să o 
accepte. 

După ce juraseră că vor respecta acest tratat, 
regele îngădui asediaţilor, care mureau de foame, 
să vină să caute hrană în tabăra sa; totul se găsea 
în atât de mare belşug, încât carnea unei oi întregi 
nu se vindea decât cu treizeci de centime 
pariziene. 

Întâmplările pe care le-am povestit se petreceau 
în ziua de 16 ianuarie 1419%. 

În seara de 18, ajunul zilei stabilite de regele 
Angliei pentru a-şi face intrarea în oraşul supus, 
ducele de Bretania, care nu avea cunoştinţă de 
predarea Rouen-ului, sosi în tabăra lui Henric, 


5050-Stil nou. — 1418 stil vechi. Anul nu începea decât la 26 
aprilie. (N.A.). = A 


E irina F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baia — gra kas | aa: i 


pentru a-i propune, împreună cu ducele de 
Burgundia, o întrevedere în legătură cu ridicarea 
asediului. 

Regele Henric îl lăsă în neştiinţa lui, îi spuse că îi 
va da răspunsul a doua zi, şi îi ţinu tovărăşie 
întreaga seară. 

A doua zi, la 19 ianuarie, la ora opt dimineaţa, 
regele intră în cortul ducelui şi îi propuse o 
plimbare pe dealul Sfânta Ecaterina, de unde se 
vede întregul oraş Rouen. Un paj se afla la ieşire, 
ţinând de frâu doi cai frumoşi, unul pentru rege, 
celălalt pentru duce. Acesta se învoi la plimbare, 
nedăjduind că, fiind singur cu regele, ar prinde un 
moment prielnic pentru a-l face să aprobe 
întrevederea pe care i-o cerea. 

Regele îşi conduse oaspetele pe versantul de 
apus al dealului. O ceaţă deasă, ce se ridica din 
Sena, acoperea oraşul în întregime; însă la primele 
raze ale soarelui, o pală de vânt care venea 
dinspre nord, împrăştie norii care se îndepărtară 
repede ca o maree ce se retrage, lăsând vederii 
putinţa să îmbrăţişeze măreaţa panoramă ce se 
deschidea din dreptul unde se mai află şi astăzi 
urmele unei tabere romane, căreia i se zice tabăra 
lui Cezar. 

Privirile ducelui de Bretania îmbrăţişară cu 
admiraţie acest întins tablou; la dreapta, un lanţ de 
coline acoperite de vii, împestriţate cu sate, 
mărgineşte vederea; în faţă, cursul Senei se 
târăşte şi se roteşte prin vale, parcă ar fi o uriaşă 
bucată de stofă desfăşurată şi unduitoare, apoi, 
luminându-se mereu, se duce să se piardă într-un 
orizont atât de larg, încât înapoia lui se ghiceşte - 


i m -i rim, 


EAN D - PL aria apa Mat - 


PP a Va fr maia 


b | 


B 


E rw 


E Baa — e ai kas | aa: i 


oceanul; la stânga se întind, ca un covor, bogatele 
şi întinsele câmpii ale Normandiei, înfigându-se în 
mare ca o peninsulă, unde, cu privirile aţintite spre 
Anglia, stă neclintit de veghe Cherbouro-ul, 
santinela Franţei. 

Dar abia după ce îşi aruncă ochii spre mijlocul 
tabloului, privirea lui se opri de această dată 
asupra unui spectacol pe cât de ciudat, pe atât de 
neaşteptat. 

Oraşul, trist şi supus era culcat la picioarele sale; 
niciun steag nu flutura pe ziduri; toate porţile erau 
deschise; garnizoana dezarmată aştepta pe străzi, 
ceea ce îi va plăcea învingătorului să-i 
poruncească; întreaga armată engleză, dimpotrivă, 
era sub arme, cu stindardele desfăşurate, caii 
tropăind din picioare, trompetele  răsunând; 
centură de fier care strângea oraşul dincolo de 
centura-i de ziduri. 

Ducele de Bretania ghici adevărul. Îşi lăsă umilit 
capul pe piept; o parte din ruşinea ce împovăra 
Franţa se revărsa asupra lui, al doilea vasal al 
regatului, a doua floare a coroanei. 

Regele Henric se făcu că nu bagă de seamă ce 
se petrecea în inima ducelui; chemă un scutier, îi 
dădu în şoaptă câteva porunci şi scutierul plecă în 
galop. 

Un sfert de oră mai târziu, ducele de Bretania 
văzu garnizoana pornind. După înțelegerile 
stabilite, toți erau cu capetele şi picioarele goale şi 
purtau un toiag în mână. leşiră pe poarta Podului şi 
fură conduşi, de-a lungul Senei, până la podul 
Sfântul Gheorghe, unde se aflau câţiva vătăşei puşi 
acolo din porunca regelui; îi percheziţionau pe- 


PEPE E ir, 


EAN D a PL la pai Matia - 


PE l Fa fc aii 


b | 


B 


E i i 


E Ba — gra kas | aa: i 


cavaleri şi pe ostaşi, luându-le aur, argint şi 
bijuterii şi dându-le în schimb zece centime 
pariziene. Unora chiar le smulgeau veşmintele 
îmblănite sau garnisite cu găitane aurite şi îi sileau 
să îmbrace în locul lor haine de postav gros sau de 
catifea proastă. Atunci cei care veneau din urmă, 
văzând cum erau trataţi cei din faţă, îşi aruncau 
bijuteriile, pungile cu bani şi lucrurile mai de preţ în 
Sena, decât să-şi vadă agoniseala trecând în 
mâinile duşmanului. 

După ce întreaga garnizoană trecu dincolo de 
podul Sfântul Gheorghe, regele se întoarse spre 
ducele de Bretania. 

— Senior duce, îi zise el zâmbind, vrei să intri 
împreună cu mine în oraşul meu Rouen? Vei fi 
binevenit. 

— Sire, vă mulţumesc, răspunse ducele de 
Bretania, dar nu voi face parte din suita voastră. 
Sunteţi învingător, este adevărat, dar eu nu sunt 
încă un învins. 

Zicând acestea, descălecă de pe calul pe care i-l 
împrumutase regele Henric, cu toate stăruinţele 
acestuia de a-l primi sub formă de dar, declarând 
că avea să-şi aştepte acolo suita şi că niciun 
considerent omenesc nu l-ar putea sili să pună 
piciorul într-un oraş care nu mai aparţinea regelui 
Franţei. 

— Păcat, zise Henric jignit de această dârzenie, 
căci mâine ai fi putut asista la un spectacol frumos; 
capetele a trei ticăloşi care s-au împotrivit 
asediului vor cădea în marea piaţă a oraşului. 

După care dădu pinteni calului, fără să-şi ia 
rămas bun de la duce, care rămase singur,- 


i m -i ri 


EEN D a PL ae la mpa - 


E irina F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baa — gra kas | aa: i 


aşteptându-şi oamenii şi caii. Îl văzu pe rege 
îndreptându-se spre oraş urmat de un paj care, în 
loc de steag, purta în vârful unei lănci o coadă de 
vulpe. Îi ieşise în întâmpinare clerul, îmbrăcat în 
odăjdii şi ducând mai multe moaşte. Îl conduseră, 
cântând până la catedrala Notre-Dame unde, în 
genunchi, rosti discursul de mulţumire în faţa 
marelui altar, reluând astfel în stăpânire oraşul 
Rouen, pe care regele Filip August, strămoşul lui 
Ludovic cel sfânt, îl răpise, cu două sute cincizeci 
de ani mai înainte, lui loan Fără-Ţară, când cu 
prilejul morţii nepotului său Arthur - bunurile îi 
fuseseră sechestrate. 

Intre timp, suita ducelui de Burgundia îl ajunse. 

Incălecă numaidecât, aruncă o ultimă privire 
spre oraş, scoase un oftat adânc gândindu-se la 
viitorul Franţei, şi porni în galop fără să se mai uite 
înapoi. 

A doua zi, aşa cum spusese regele Angliei, capul 
lui Alain Blanchard căzu în piaţa publică din Rouen. 
Robert de Linet şi Jean Jourdain se răscumpărară 
cu o mare sumă de bani. 

Guy, trădătorul, fu numit locotenent al ducelui de 
Glocester, care luase conducerea oraşului cucerit. 
Depuse jurământ de credinţă regelui Henric care, 
două luni mai târziu, îi dărui drept răsplată castelul 
şi moşiile văduvei seniorului de la Roche-Guyon, 
ucis în bătălia de la Azincourt. 

In ceea ce priveşte Anglia, era un act de 
dreptate, căci această nobilă şi frumoasă femeie 
refuzase să depună jurământ regelui Henric. Avea 
doi copii mici, dintre care cel mai în vârstă nu avea 


decât şapte ani; avea un castel aproape regal şi o> 


i m -ni ri 


EAN D a aera a - 


F 


— POE pp 
a. a 


E a e 


CT "PF 


Po l Pa mau 


AN 


Tr 


pmm 


avere pe care o putea râvni orice ducesă; trăia în 
mijlocul moşiilor şi vasalilor săi cu un lux de 
suverană; părăsi totul, castel, moşii, vasali; îşi luă 
copiii ţinându-l pe fiecare cu câte o mână, îmbrăcă 
o rochie de pânză şi porni să străbată drumurile, 
preferând să cerşească pâine pentru ea şi pentru 
ei, mai degrabă decât să ajungă soţia lui Guy le 
Boutillier şi să se dea pe mâna foştilor şi veşnicilor 
duşmani ai regatului. 

Dacă am stăruit atât de mult asupra 
amănuntelor asediului de la Rouen, am făcut-o 
pentru că luarea acestui oraş era un eveniment 
nefericit, care a avut un grabnic şi grozav răsunet 
în întreg regatul. Incepând din ziua aceea englezii 
au pus cu adevărat amândouă picioarele pe 
pământul Franţei, din care stăpâneau cele două 
extremităţi, Guiana prin credinţă şi omagiu, 
Normandia prin drept de cucerire. Cele două trupe 
vrăjmaşe nu aveau decât să meargă una înaintea 
alteia pentru a se întâlni şi a străbate Franţa, cum 
străbate spada inima. Intreaga ruşine a luării 
Rouenului căzu asupra ducelui de Burgundia, care 
a văzut cum cade această capitală, care nu avea 
decât să întindă mâna spre a o salva, şi care n-a 
făcut-o. Prietenii nu ştiau ce nume să dea acestei 
nepăsări ciudate; duşmanii o numiră trădare. Cei 
care îl înconjurau pe delfin găsiră din această 
situaţie noi arme împotriva ducelui, căci, dacă nu 
le predase el, cel puţin lăsase să fie luate cheile de 
la poarta prin care englezii puteau intra în Paris; 
dar spaima a fost atât de mare, încât douăzeci şi 
şapte de oraşe din Normandia şi-au deschis porţile, ~ 


a pa NE ma | me En rutina, E mai Cpt sm him pe 
i, a Li a a 


când au aflat de căderea capitalei lor”. 

Când parizienii au văzut aceste lucruri şi că 
inamicul nu se mai afla decât la treizeci de leghe 
de oraşul lor, parlamentul, Universitatea şi 
burghezii au trimis o solie la ducele Jean: îl rugau 
să revină cu regele, regina şi întreaga armată, 
pentru a apăra capitala regatului. Singurul răspuns 
al ducelui a fost să-l trimită pe nepotul său, Filip, 
conte de Saint-Pol, în vârstă de cincisprezece ani, 
cu titlul de locotenent al regelui şi cu sarcina de a 
conduce treburile războiului în Normandia, Ile-de- 
France, Picardia, circumscripțiile Senlis, Meaux, 
Melun şi Chartres. Când îl văzură în oraş pe acel 
copil care era trimis să-i apere, se gândiră că erau 
şi ei părăsiţi ca şi fraţii lor din Rouen; astfel că şi 
aici, începură toţi să cârtească împotriva onoarei 
ducelui de Burgundia. 


5151-Acestea au fost, în dreapta Senei: Caudebec, Montivilliers, 
Dieppe, Fécamp, Arques,Neuchâtel, Denicourt, Eu, Monchaux şi 
în stânga Vernon, Mantes, Gournay, Honfleur, Pont-Audemer, 
Château-Mollinaux, le Trait, Tancarville, Abrechier, Maulevrier, 
Vallemont, Ballencombre, Newville-Fontaine, le Bourg, Preaux, 
Nougon-Dourville, Lontgenpră, Saint-Germain-sur-Cailly, 


Beausemont, Bray, Villeterre,  Chătel-Chenil, les Boules, >” 


Galincourt, Ferry, Fontaine-le-Bec, Crepin şi Facqueville.(N.A.). 


m a a - e paa a „II m n, PER e S PP email Aen Pia - 


i E i 
a i „a 


LUI 


ntr-o frumoasă dimineaţă de la începutul lui 

mai al anului următor, o barcă elegantă, cu 

prora în forma unui gât de lebădă, cu pupa 
adăpostită de un cort împodobit cu flori de crin şi 
având deasupra un pavilion cu stema Franţei, cu 
ajutorul a zece vâslaşi şi a unei mici pânze, 
aluneca întocmai ca o pasăre de apă pe suprafaţa 
râului Oise. Perdelele cortului erau deschise spre 
miazăzi, pentru a lăsa să pătrundă până la 
persoanele pe care le adăpostea din toate celelalte 


părţi, raza matinală a unui proaspăt soare de mai. . 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baia — gra ka | aa: i 


şi prima adiere atât de îmbălsămată a vântului, 
călduţ şi dătător de viaţă al primăverii. Sub acest 
cort două femei stăteau aşezate sau mai degrabă 
culcate pe un bogat covor de catifea albastră 
brodată cu aur, spri- jinindu-se cu spatele pe nişte 
perne din aceeaşi stofă şi, înapoia lor, o a treia 
stătea respectuoasă în picioare. 

Desigur, ar fi fost greu să se găsească în restul 
regatului trei femei care să-şi poată disputa cu 
acestea premiul frumuseţii, căci se pare că 
întâmplarea voise să adune în acest spaţiu strâmt 
trei dintre cele mai accentuate şi mai deosebite 
tipuri. Cea mai în vârstă este cunoscută cititorilor 
noştri prin descrierea pe care i-am făcut-o; dar în 
momentul acela, faţa-i palidă şi trufaşă era 
acoperită de un colorit artificial, pe care îl datora 
reflexului strălucitor al stofei roşii a cortului, 
îndărătul căruia izbeau razele soarelui şi care 
adăuga înfăţişării sale o expresie ciudată. Aceasta 
era Isabela de Bavaria. 

Copila care se afla culcată la picioarele sale, al 
cărei cap se odihnea pe genunchii ei, ale cărei 
mânuţe le ţinea strânse într-una din mâinile sale, al 
cărei păr în bucle mari împodobite cu perle ieşea 
de sub o pălărie aurită, ai cărei ochi, catifelaţi ca ai 
italiencelor, aruncau, atunci când zâmbeau pe 
jumătate, nişte priviri atât de blânde încât păreau 
nepotrivite faţă de culoarea lor închisă, era tânăra 
Caterina, dulcea şi alba porumbiţă care avea să 
iasă din barcă spre a aduce ramura de măslin celor 
două naţiuni. 

Cea care stătea în picioare înapoia celorlalte 
două, era domnişoara de Thian, doamnă de Giac; - 


i m -ni ri 


EAN D a PL a rela pai pata - 


— PE pp 
a. a 


E irina F e maia. 


b | 


B 


— rw 


cap blond bătând în roz, pe jumătate aplecat pe un 
umăr gol; talie subţirică ce părea gata să se frângă 
la cea mai mică adiere; gură şi picioare de copil, 
corp vaporos, înfăţişare de înger. 

In faţa ei, rezemat de catarg, cu o mână pe 
mânerul spadei, cu cealaltă ţinând o bonetă de 
catifea garnisită cu blană de jder, un bărbat 
contempla acest tablou de Albane”; era ducele 
Jean de Burgundia. 

Seniorul de Giac voise să rămână la Pontoise; îşi 
luase ca sarcină paza regelui care, deşi în 
convalescenţă, nu era încă în stare să ia parte la 
conferințele ce urmau să aibă loc. De altfel, nimic 
din legăturile dintre duce, seniorul de Giac şi soţia 
sa nu se schimbase, cu toată scena pe care am 
încercat să o zugrăvim într-unul din capitolele 
noastre precedente; şi cei doi amanți, cu privirile 
aţintite unul asupra celuilalt, tăcuţi şi absorbiți de 
un singur gând, acela al iubirii, nu ştiau că fuseseră 
spionaţi şi descoperiţi, în noaptea în care l-am 
văzut pe seniorul de Giac dispărând în pădurea 
Beaumont, purtat de Ralff pe urmele însoţitorului 
său necunoscut. 

În momentul în care am atras atenţia cititorilor 
asupra bărcii care cobora pe fluviu, aceasta se afla 
destul de aproape de locul unde trebuia să-şi 
depună călătorii şi deja, din dreptul unde se 
găseau, puteau zări, în câmpia situată între oraşul 
Meulan şi râul Cise, mai multe corturi, unele având 
înălțate deasupra un panou cu stema Franţei, 
altele un stindard cu stema Angliei. 


552-Pictor Italian, elev al lui Carracio (1578-1660). Compozițiile. ; 


sale erau pline de graţie.(N.T.). 


Pi 


— PI pp— 
a, a 


E irina îm Te maia. 


b | 


B 


E rw 


E Baa — ra ka | aa: i 


Corturile fuseseră aşezate față în față, la o sută 
de paşi depărtare unele de altele, astfel ca să dea 
impresia a două tabere. În mijlocul spațiului ce le 
despărțea, fusese clădit un pavilion deschis, ale 
cărui porți opuse se găseau în direcția a două 
intrări într-un parc închis cu porţi solide şi 
înconjurat de ţăruşi şi de şanţuri largi. Parcul 
închidea din toate părţile tabăra pe care am 
descris-o şi fiecare din barierele sale era păzită de 
o mie de oameni, unii din armata Franţei şi 
Burgundiei, ceilalţi din armata Angliei. 

La orele zece dimineaţa, porţile parcului se 
deschiseră în acelaşi timp la cele două margini 
opuse. Trompetele sunară şi, dinspre partea 
francezilor înaintară persoanele pe care le-am 
văzut în barcă, în vreme ce, dinspre partea opusă, 
venea în întâmpinarea lor regele Henric al Angliei, 
însoţit de fraţii săi, ducii de Glocester şi de 
Clarence. 

Cele două mici grupuri regale înaintară unul spre 
altul, pentru a se întâlni sub pavilion. Ducele de 
Burgundia o avea la dreapta pe regină şi la stânga 
pe prinţesa Caterina; regele Henric se afla în 
mijlocul celor doi fraţi ai săi, iar înapoia lor, la 
câţiva paşi, mergea contele de Warwick. 

Ajungând sub pavilionul unde trebuia să aibă loc 
întrevederea, regele o salută respectuos pe 
doamna Isabela şi o sărută pe amândoi obrajii, la 
fel pe prinţesa Caterina. Cât despre ducele de 
Burgundia, acesta îndoi uşor genunchiul; regele îl 
luă de mână, îl ridică şi cei doi prinți puternici, cei 
doi cavaleri viteji, se aflară faţă în faţă şi se priviră 
câteva clipe în tăcere cu atenţia a doi oameni care - 


i m -ni = rim 


Eas D a aera pi - 


— POLE pp Ė 


e a e 


doriseră adesea să se întâlnească pe câmpul de 
luptă. Fiecare cunoştea puterea şi tăria mâinii pe 
care o strângea: unul meritase numele de Fără- 
Frică şi celălalt îl căpătase pe acela de Cuceritorul. 
După aceea regele se înapoie numaidecât la 
prinţesa Caterina, a cărei figură graţioasă îi 
stârnise un sentiment puternic atunci când, în faţa 
Rouen-ului, cardinalul des Ursins îi  arătase 
portretul ei. O conduse, împreună cu regina şi 
ducele, spre scaunele ce fuseseră pregătite pentru 
a-i primi, se aşeză în faţa lor şi-i făcu semn contelui 
de Warwick să se apropie pentru a-i sluji de 
tâlmaci. Acesta puse un genunchi pe pământ 

— Doamnă regină, zise el în franţuzeşte, aţi dorit 
o întrevedere cu graţiosul nostru suveran regele 
Henric, pentru a hotărî asupra mijloacelor de a 
încheia pacea între cele două regate. Monseniorul 
rege, la fel de dornic de această pace, s-a grăbit să 
se învoiască la această întrevedere. lată-vă acum 
faţă în faţă, ţinând, întocmai ca Dumnezeu, soarta 
popoarelor în mâna voastră dreaptă. Vorbiţi, 
doamnă regină;  vorbiţi, domnule duce, şi 
Dumnezeu să pună pe buzele voastre regale şi 
suverane cuvinte de împăcare. 

Ducele de Burgundia se ridică la un semn al 
reginei şi luă la rându-i cuvântul: 

— Am primit, zise el, cererile regelui; ele constau 
din trei reclamaţii: îndeplinirea tratatului de la Bré- 
tigny, părăsirea Normandiei şi suveranitate 
absolută asupra a ceea ce i s-ar ceda prin tratat. 
lată care sunt răspunsurile prezentate de consiliul 
Franţei. 

Contele de Warwick luă documentul pe care i-l- 


BEF ei A oi ae pol e li mei Seri e ob E fipi x tai pa 


prezenta ducele. 

Regele Henric ceru un răgaz de o zi pentru a 
examina şi a adăuga observaţiile sale, apoi se 
ridică, oferind mâna reginei şi prinţesei Caterina şi 
le conduse până la cortul lor cu dovezi de respect 
şi de drăgăstoasă curtenie, care dovedea îndeajuns 
ce impresie produsese asupra lui fiica regilor 
Franţei. 

A doua zi, avu loco nouă întrunire, însă prinţesa 
Caterina nu mai luă parte. Regele Angliei păru 
nemulţumit, îi înmână ducelui de Burgundia 
documentul pe care îl primise în ajun. Întrevederea 
fu rece şi scurtă. 

Regele Angliei adăugase cu mâna lui, sub fiecare 
replică a consiliului, nişte condiții atât de 
exagerate, încât nici regina nici ducele nu 
îndrăzniră să ia asupra lor răspundere de a le 
primi. 


555 3-lată replicile consiliului Franţei şi adnotările marginale pe 
care le adăugase regele Angliei: 

1. Regele Angliei va renunţa la coroana Franţei. 

Regele consimte, numai daca se adaugă: în afară de teritoriile 
ce-i vor li cedate prin tratat. 

2. Va renunţa la Turena, la Anjou, la Maine şi la suveranitatea 
asupra Bretaniei. 

Acest articol nu-i place recelui. 

3. Va jura că nici el, nici vreunul din urmaşii săi nu vor primi, în 
niciun timp şi peniru nicio cauză ce s-ar ivi, transferarea coroanei 
Franţei de la nicio persoană care are sau pretinde să aibă dreptul 
asupra ei. 

Regele e mulțumit, cu condiţia ca adversarul să jure acelaşi 
lucru în ceea ce priveşte domeniile şi posesiunile Angliei. 

4. Va pune să se înregistreze renunţările, făgăduielile şi 
angajamentele sale, în cea mai bună formă pentru ca regele 
Franţei şi consiliul său să poată aviza. 

Acest articol nu-i place regelui. 


i J1 -a - - - 2 - =- = -m -= -.. - — ni 
psi li = PO all ma ORI IP ie IPA S a pe i 


a, k 


II ui TI a PE mru ma E neata E i Fe mei ca bi RI a 
T Li a a 


Le trimiseră la Pontoise pentru a-i fi arătate 
regelui grăbindu-l totuşi să le primească, deoarece 
pacea, oricare ar fi fost preţul, spuneau ei, era 
singurul mijloc de a salva monarhia. 

Regele Franţei se afla într-unul din acele 
momente de revenire a memoriei care se poate 
compara cu mijirea zorilor când ziua, încă luptând 
cu noaptea pe care n-a învins-o, nu lasă să se vadă 
din fiecare obiect decât o formă nelămurită şi 
unduitoare. Numai vârful celor mai înalţi munţi 
încep să se lumineze de razele soarelui, dar 
câmpia se află încă în întuneric. Astfel că, în capul 
ameţit al regelui, gândurile primitive, gânduri de 
instinct general şi de conservare personală, 
atrăgeau spre ele primele raze de lumină pe care 
raţiunea le făcea să strălucească, lăsând în noapte 


5. În schimbul localităţilor Ponthieu şi Montreuil, îi va fi 
îngăduit regelui Franţei să dea un echivalent oarecare într-un loc 
al regatului său pe care îl va socoti convenabil. 

Acest articol nu-i place regelui. 

6. Întrucât mai sunt încă în Normandia diferite fortărețe pe 
care regele Angliei nu le-a cucerit pânâ acum şi care totuşi 
trebuie să fie cedate, va renunţa pentru acest considerent la 
toate celelalte cuceriri pe care le-a făcut în altă parte; fiecare va 
intra din nou în stăpânirea bunurilor sale, în orice loc ar fi situate; 
în plus, se va face o alianţă între cei doi regi. 

Regele aprobă, cu condiția ca scoțienii şi răzvrătiții să nu fie 
cuprinşi în această alianță. 

7. Regele Angliei va înapoia cele şase sute de mii de scuzi 
date regelui Richard drept zestre a doamnei Isabela, şi patru sute 
de mii de scuzi pentru bijuteriile acestei prințese, care au fost 
reţinute în Anglia. 

Regele va compensa acest articol din ce mai rămâne datorat 
din răscumpărarea regelui loan şi totodată consideră că 


bijuteriile doamnei Isabela nu valorează niciun sfert din ceea ce, 


se pretinde. (N.A.). 


z = = 2 -= = -m -= -=.= - = a! 
pt lia, = PO all a a IP Pa IPA S pe ni 


Tia. k 


era Preta oaia DB Dr Am a 


— POE pp 


e a e 


E 


na ie, ai 


Po a l Foa fr mau 


|| 


ceea ce nu era decât interes neînsemnat şi 
abstracţie politică. Aceste momente de tranziţie, 
care erau urmarea unor mari crize trupeşti, erau 
însoţite întotdeauna de o slăbiciune de spirit şi de 
o părăsire a voinţei care făceau ca bătrânul 
monarh să cedeze la toate cererile, chiar dacă ar fi 
avut un rezultat cu totul potrivnic interesului său 
personal sau al regatului. În aceste ceasuri de 
convalescenţă, simţea deci, înainte de toate, o 
nevoie de odihnă şi de sentimente plăcute, a căror 
singură continuare putea să redea acestei maşini 
vlăguite de certurile lăuntrice, de războiul străin, 
de răzmeriţele civile, acele zile de linişte de care 
avea atât de mare nevoie bătrâneţea-i timpurie. 
Desigur că, dacă ar fi fost doar un simplu burghez 
al bunului său oraş, dacă alte împrejurări l-ar fi 
adus în starea în care se afla, o familie iubitoare şi 
iubită, liniştea sufletească, îngrijirile corpului, ar fi 
putut, încă mulţi ani de-aci încolo, să prelungească 
existenţa-i firavă; însă era rege! Partidele vrăjmaşe 
răgeau la picioarele tronului său, întocmai ca leii în 
jurul lui Daniel; din cei trei fii ai săi, întreită 
speranţă a regatului, văzuse murind doi la o vârstă 
fragedă şi nu îndrăznise să cerceteze pricina morţii 
lor; unul singur mai rămânea lângă el, cu capul 
tânăr şi blond; acela trecea adesea, în accesele de 
delir, în mijlocul demonilor din visele sale, ca un 
înger al iubirii şi al mângăierii. Ei bine, acela, 
ultimul copil al inimii sale, ultimul vlăstar al 
bătrânei tulpini, acela care, atunci când tatăl său 
părăsit de servitori, uitat de regină, disprețuit de 
marii vasali, se strecura uneori, noaptea, în camera 
sa întunecată şi singuratică, mângâindu-l pe bătrân - 


EEr a ip IPEE ae poi Ap e lea a n a EP ma e bi e it a i 


N ia îm Te maia. 


b | 


B 


E rw 


PEE — gra kas | aa: i 


cu vorbele lui, înseninându-i fruntea cu sărutările 
lui; dar şi pe acela, războiul civil îl prinsese în 
gheare şi-l azvârlise departe de ei; şi, de la 
plecarea lui, de fiecare dată când, în lupta dintre 
suflet şi materie, dintre rațiune şi nebunie, raţiunea 
reuşise să iasă biruitoare, totul tindea să scurteze 
momentele de luciditate, în timpul cărora regele 
smulgea din nou puterea din mâinile hrăpăreţe 
care abuzau de ea, în vreme ce dimpotrivă, atunci 
când nebunia, întocmai ca o duşmancă rău învinsă, 
îşi recăpătase întâietatea asupra raţiunii, ea avea 
drept ajutoare credincioase pe regină, pe duce, pe 
seniori şi pe valeţi, în sfârşit pe toţi cei ce 
guvernau în locul regelui, când regele nu mai 
putea să domnească. 

Carol al VI-lea simţea în acelaşi timp răul şi nepu- 
ta de a-l îndrepta; vedea regatul sfâşiat de trei 
partide pe care o mână puternică ar fi putut să le 
supună; îşi dădea seama că era nevoie de voinţa 
unui rege, iar el, sărman bătrân, sărman nebun, nu 
mai era decât fantoma regelui; în sfârşit, întocmai 
ca un om surprins de un cutremur de pământ, 
auzea trosind în jurul lui întregul edificiu al 
monarhiei feudale; şi înțelegând că nu avea nici 
puterea să sprijine bolta, nici puterea să fugă, îşi 
pleca spre piept capu-i alb şi resemnat şi aştepta 
lovitura. 

| se înmânase mesajul ducelui şi condiţiile regelui 
Angliei; valeţii îl lăsaseră singur în cameră; cât 
despre curteni, de multă vreme nu-i mai avea. 

Citise documentul fatal care silea autoritatea 
legitimă să trateze cu cuceritorul; luase pana să 
semneze; apoi, în clipa când se pregătea să scrie- 


i m -ni ri 


EEN D a qre n A - 


Po ra a maia 


b | 


B 


— rw 


cele şapte litere ce-i formau numele (Charles), se 
gândise că fiecare din aceste litere avea să-l coste 
o provincie şi, aruncând cu un țipăt de groază pana 
departe de el, îşi cuprinsese capul cu amândouă 
mâinile, zicând: 

— Dumnezeule! Doamne, fie-ţi milă de mine! 

Se afla de vreo oră cufundat în gânduri fără şir 
care semănau a delir, încercând să prindă, din 
mijlocul lor, acea voinţă omenească pe care 
creierul său iritat nu avea puterea nici s-o urmeze 
şi nici s-o fixeze şi care, scăpându-i mereu, îi trezea 
sub frunte mii de alte gânduri care nu aveau nicio 
legătură cu ea. Presimţea că, în această 
învălmăşeală, avea să-l părăsească şi puţina minte 
ce-i mai rămânea; îşi apăsa capul între mâini ca 
pentru a o opri; pământul se învârtea sub el; 
urechile îi vâjâiau; îi treceau lumini prin faţa ochilor 
închişi; simțea în sfârşit nebunia  nesuferită 
abătându-se asupra capului pleşuv  rozându-i 
creierul cu dinţii ei de foc. 

În clipa aceea supremă, uşa, a cărei pază fusese 
încredinţată seniorului de Giac, se deschise încet; 
un tânăr se strecură, uşor ca o umbră, veni să se 
reazeme de spatele fotoliului unde stătea bătrânul 
şi, după ce îl privise cu compătimire şi respect, se 
plecă la urechea lui şi nu-i spuse decât un singur 
cuvânt: 

— Tată! 

Cuvântul produse un efect magic asupra celui 
căruia îi fusese adresat; la auzul acelui glas, 
mâinile i se depărtară şi îşi înălţă capul; rămase cu 
corpul îndoit, cu gura căscată, cu ochii ficşi, 
neîndrăznind încă să se întoarcă, atât de mare îi- 


ni pat oii ra Pl E pi S, Di Pa ca Pip mg le Pa R 


e irina F E = maia. 


H | 


B 


E rw 


e Ba — gra ea > > | aa: i 


era teama de a fi crezut că aude şi de fapt să nu fi 
auzit. 

— Eu sunt, tată, zise pentru a doua oară glasul 
cel blând. 

Şi tânărul, dând ocol fotoliului, veni încet să se 
aşeze în genunchi pe perna pe care se odihneau 
picioarele bătrânului. 

Acesta se uită o clipă la el cu o privire rătăcită; 
apoi, scoțând deodată un țipăt, îi cuprinse gâtul cu 
braţele, strânse la piept capul acela blond, 
apăsându-şi buzele pe părul lui cu o dragoste ce 
semăna a furie. 

— Ah! ah! zise el cu un glas întretăiat de suspine, 
oh! fiul meu, copilul meu, Carol al meu! 

Şi lacrimile îi ţâşneau din ochi. 

— Vai! copilul meu mult iubit, tu eşti, tu! în 
braţele bătrânului tău tată! E oare adevărat? E 
adevărat? Mai vorbeşte-mi o dată... vorbeşte-mi 
mereu! 

Apoi, cu ambele mâini, îndepărtă capul fiului, 
aţintind privirile rătăcite în ochii copilului său; iar 
acesta, care nici el nu mai putea vorbi, atât de 
mult îi era înecat glasul în lacrimi, îi făcea, zâmbind 
şi plângând în acelaşi timp, semn din cap că nu se 
înşela. 

— Cum ai venit? zicea bătrânul; pe ce drumuri ai 
mers? Ce primejdii ai întâmpinat pentru mine, spre 
a veni să mă vezi? Ah! fii binecuvântat, copile, 
pentru inima ta iubitoare! Fii binecuvântat de tatăl 
tău! 

Şi sărmanul rege îşi acoperi din nou fiul cu 
sărutări. 

— Tată, zise delfinul, ne aflam la Meaux, când - 


i m -ni rm 


EEN D a PL alai pai Mat - 


E irina îm e maia. 


b | 


F 


— rw 


E Baa — gra kas | aa: i 


am auzit despre întrunirile ce urmau să aibă loc 
pentru a trata pacea dintre Franţa şi Anglia şi în 
acelaşi timp am ştiut că, fiind suferind şi bolnav, nu 
puteai lua parte la întrevedere. 

— Şi cum ai aflat toate astea? 

— Printr-unul din prietenii noştri, devotat 
dumitale şi mie, tată, prin acela căruia i s-a 
încredințat paza de noapte a acestei uşi. 

Şi arătă uşa prin care intrase. 

— Prin seniorul de  Giac? zise regele 
înspăimântat. 

Delfinul făcu din cap un semn afirmativ. 

— Dar omul acesta este al ducelui, urmă regele 
cu o teamă crescândă, omul acesta te-a făcut să vii 
pentru a te preda poate! 

— Nu-ţi fie frică, tată. Seniorul de Giac este al 
nostru. 

Tonul convingător cu care vorbea delfinul îl linişti 
pe rege. 

— Şi atunci, când ai ştiut că eram singur...? în- 
trebă regele. 

— Am voit să te mai văd, tată; şi Tanneguy, care 
avea şi el să discute despre treburi importante cu 
seniorul de Giac, s-a învoit să mă însoţească; de- 
altfel, pentru şi mai multă siguranţă, alţi doi 
cavaleri viteji ni s-au alăturat. 

— Spune-mi numele lor, ca să-i păstrez la inimă. 

— Seniorul de Vignolles, zis la Hire, şi Pothon de 
Xantrailles. Astăzi, la ora zece dimineaţa, am 
plecat din Meaux; am ocolit Parisul pe la Louvres, 
unde am luat alţi cai şi, la căderea nopţii, am sosit 
la porţile oraşului, unde ne aşteaptă Pothon şi la 
Hire. Scrisoarea seniorului de Giac ne-a servit de- 


i m -ni rim 


EEN D a iiaea a - 


era Preta oaia DB DA a 


— POE pp 
a. i 


a m T F 


Po a l Foa Te eak 


i, 


F 


pam 


permis de trecere şi, fără să bănuiască nimeni cine 
suntem, am ajuns până la uşa aceasta pe care mi-a 
deschis-o seniorul de Giac; şi iată-mă, tată, iată-mă 
la picioarele dumitale, în brațele dumitale! 

— Da, da, zise regele punând palma pe 
documentul pe care se pregătea să-l semneze 
când fusese întrerupt de delfin, document ce 
cuprindea condițiile ruşinoase de pace pe care le- 
am arătat mai sus; da, iată-te, copilul meu, venind, 
întocmai ca îngerul păzitor al regatului, să-mi spui: 
„Rege, nu da Franţa pe mâna duşmanului!...” 
venind ca fiu al meu, să-mi spui: „Tată, păstrează- 
mi moştenirea!...” Vai! Regii!... Regii!... Sunt mai 
puţin liberi decât cei mai din urmă supuşi ai lor; 
trebuie să dea socoteală urmaşilor şi apoi Franţei, 
de moştenirea pe care le-au lăsat-o strămoşii. Ah! 
Când mă voi găsi în curând faţă în faţă cu regalul 
meu tată, Carol Înțeleptul, ce socoteală îi voi da 
despre regatul pe care mi l-a lăsat bogat, liniştit şi 
puternic şi pe care ţi-l voi lăsa ţie sărăcit, plin de 
tulburări şi sfâşiat în bucăţi! Ah! Tu vii să-mi spui: 
„Nu semna această pace!” Nu-i aşa că asta ai venit 
să-mi spui? 

— E adevărat că această pace e ruşinoasă şi 
aducătoare de nenorociri, spuse delfinul, care 
tocmai terminase de citit documentul pe care erau 
scrise condiţiile; dar să ştii că eu şi cu prietenii mei 
ne vom zdrobi spadele până la mâner pe casca 
englezilor, mai degrabă decât să semnăm cu ei un 
asemenea tratat şi că vom cădea toţi până la 
ultimul pe acest pământ al Franţei, decât să-l 
cedăm de bunăvoie vechiului nostru duşman... Da, ~ 
acest lucru este adevărat, tată. > 


E ar Va muia 


H | 


B 


— rw 


Carol al Vl-lea luă cu o mână tremurândă 
documentul şi îl privi câtva timp; apoi, cu o 
mişcare spontană, îl rupse în două bucăţi. 

Delfinul i se aruncă de gât. 

— Fie, zise regele. Fie şi război; mai bine o 
bătălie pierdută decât o pace ruşinoasă. 

— Dumnezeul armelor va fi pentru noi, tată. 

— Dar dacă ducele ne părăseşte şi trece la 
englezi? 

— Vom sta de vorbă cu el. 

— Până acum ai refuzat orice întrevedere. 

— Am să-i cer una. 

— Şi Tanneguy? 

— Se va învoi, tată; ceva mai mult, el va fi 
purtătorul cererii mele şi o va sprijini, şi atunci, 
ducele şi cu mine, ne vom întoarce spre englezii 
aceia blestemaţi şi îi vom împinge înaintea noastră 
până la corăbiile lor. Avem luptători nobili, soldaţi 
credincioşi, o cauză sfântă, este mai mult decât ne 
trebuie, monseniore şi tată; o singură privire să-şi 
arunce Dumnezeu asupra noastră şi suntem 
salvaţi. 

— Să te-audă Dumnezeul! 

Luă documentul sfâşiat. 

— În orice caz, zise el, iată răspunsul meu către 
regele Angliei. 

— Senior de Giac! strigă îndată delfinul cu glas 
tare. 

Seniorul de Giac intră, dând la o parte perdeaua 
ce atârna deasupra uşii. 

— lată, zise delfinul, răspunsul la propunerile 
regelui Henric. Îl vei duce mâine ducelui de 
Burgundia; vei adăuga şi această scrisoare: este - 


ni pat oii ra Pl E pi S, mei ter, ob E alipi mai i n le Pia R A 


NE ia F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baa — gra kas | aa: i 


vorba de o întrevedere pe care i-o cer pentru a 
pune la punct, ca nişte buni şi credincioşi prieteni, 
treburile acestui biet regat. 

De Giac făcu o plecăciune, luă cele două scrisori 
şi ieşi fără a răspunde. 

— Acum, tată, urmă delfinul apropiindu-se de 
bătrân; acum, ce te împiedică să te îndepărtezi de 
regină şi de duce? Ce te împiedică să ne urmezi? 
Pretutindeni unde vei fi dumneata va fi Franţa. 
Vino! Vei găsi lângă noi, din partea prietenilor mei, 
respect şi devotament; din partea mea, dragoste şi 
îngrijiri filiale. Vino, tată, avem destule oraşe bine 
păzite, Meaux, Poitiers, Tours, Orlleans; zidurile li 
se vor prăbuşi, garnizoanele lor se vor lăsa ucise, 
prietenii mei şi cu mine vom cădea până la unul, 
pe pragul uşii dumitale, înainte de a ţi se va 
întâmpla vreo nenorocire. 

Regele îl privi pe delfin cu duioşie. 

— Da, da, îi zise el, ai să faci totul aşa cum făgă- 
tduieşti... Dar mi-e cu neputinţă să primesc; du-te, 
vulturaşul meu, ai aripa tânără, puternică şi iute; 
du-te şi lasă-l în cuibul lui pe bătrânul vultur căruia 
vârsta i-a zdrobit aripile şi i-a tocit ghearele; du-te, 
copilul meu şi să-ţi fie de ajuns că mi-ai dăruit o 
noapte fericită cu prezenţa ta, de a fi alungat 
nebunia de pe fruntea mea cu mângă.ierile tale; du- 
te, fiule, şi Dumnezeu să-ţi răsplătească binele pe 
care mi l-ai făcut! 

După care regele se ridică, teama vreunei 
surprize făcându-l să scurteze aceste clipe de 
fericire atât de rare, pe care prezenţa singurei 
fiinţe ce îl iubea îl făcuse să revină la viaţă. Il 


conduse pe delfin până la uşă şi îl strânse încă o> 


i m -i ri 


EAN D - PL a la pi pati - 


F 


Pe ia Fn Te maia. 


b | 


B 


E i i 


dată la piept; tatăl şi fiul, care nu aveau să se mai 
vadă niciodată, schimbară ultimul lor sărut. 
Tânărul Carol ieşi. 

— Fii fără grijă, îi spunea chiar în clipa aceea de 
Giac lui Tanneguy, am să-l aduc sub securea 
dumitale cum se aduce taurul sub măciuca 
măcelarului. 

— Pe cine? întrebă delfinul care apăru pe 
neaştep- tate lângă ei. 

— Pe nimeni, monseniore, răspunse cu răceală 
Tanneguy; seniorul de Giac îmi povesteşte o 
aventură întâmplată cu mulţi ani în urmă. 

De Giac şi Tanneguy schimbară o privire plină de 
înţeles. 

De Giac îi conduse dincolo de porţile oraşului; 
după zece minute, îi întâlniră pe Pothon şi la Hire, 
care îi aşteptau. 

— Ce se aude, întrebă la Hire, tratatul? 

— Rupt, răspunse Tanneguy. 

— Şi întrevederea? urmă Pothon. 

— Va avea loc peste puţină vreme, dacă va vrea 
Dumnezeu; însă deocamdată, domnilor, cred că cel 
mai grabnic este să pornim la drum. Trebuie ca 
mâine în zori să fim la Meaux, dacă vrem să ne 
ferim de vreo încăierare cu blestemaţii de 
burgundezi. 

Mica trupă păru convinsă de justeţea acestei 
observaţii şi patru călăreţi porniră atât de repede 
pe cât îi putea duce galopul greilor cai de luptă. 

A doua zi, seniorul de Giac se duse la Meulan, 
pentru a-i aduce îndoitul mesaj ducelui de 
Burgundia. Intră în pavilionul în care prinţul discuta 
cu Henric al Angliei şi cu contele de Warwick. 


E Ba — gra ea > => | aa: i 


Ducele Jean rupse în grabă firul de mătase roşie 
care închidea scrisoarea ce i-o înmânase favoritul 
său şi de care atârna sigiliul regal. Desfăcu plicul şi 
găsi tratatul sfâşiat: era singurul răspuns al regelui, 
aşa cum îi făgăduise delfinului. 

— Regele nostru se află într-unul din momentele 
sale de delir, zise ducele înroşindu-se de mânie; 
căci, Dumnezeu să-l ierte, a sfâşiat ceea ce trebuia 
să semneze. 

Henric îl privi ţintă pe duce, care se angajase 
formal în numele regelui. 

— Regele nostru, răspunse liniştit de Giac, n-a 
fost niciodată mai sănătos la minte şi la corp cum 
este în momentul de faţă. 

— Atunci, eu sunt cel nebun, zise Henric 
ridicându-se, că m-am încrezut în nişte făgăduieli 
pentru care nu exista nici puterea şi poate nici 
voinţa de a le îndeplini. 

La aceste cuvinte, ducele Jean se ridică dintr-un 
salt; toţi muşchii feţei îi tremurau, nările i se 
umflaseră de mânie, răsuflarea îi era zgomotoasă 
ca aceea a unui leu; cu toate astea nu avea nimic 
de spus, nu găsea niciun cuvânt de răspuns. 

— Bine, vere, urmă Henric, dându-i într-adins lui 
Jean de Burgundia titlul pe care i-l dădea regele 
Franţei; bine, acum pot să va spun că vom lua cu 
forţa de la regele vostru ceea ce am cerut să ne 
cedeze de bunăvoie, partea noastră din acest 
pământ al Franţei, locul nostru în familia sa regală; 
vom avea oraşele şi pe fiica sa şi tot ce am cerut 
împreună cu ele, şi îl vom alunga din regatul său şi 
pe dumneata din ducatul pe care îl ai. 

— Sire, răspunse ducele de Burgundia pe acelaşi - 


i Li e Tea par, 


EEN D a PL a lat pai - 


e irina îm = maia. 


b | 


B 


E rw 


ton, vorbiți după placul şi dorinţa voastră; dar, mai 
înainte de a-l alunga pe monseniorul rege din 
regatul său şi pe mine din ducatul meu, o să vă 
daţi multă osteneală, nu încape nicio îndoială, şi se 
poate întâmpla ca în loc de ceea ce credeţi, abia să 
izbutiţi să vă apăraţi în insula voastră. 

Zicând acestea, întoarse spatele regelui Angliei 
fără să-i aştepte răspunsul şi fără să-l salute, şi ieşi 
pe uşa ce dădea spre corturile sale. De Giac îl 
urmă. 

— Monseniore, îi zise el, după ce făcuse câţiva 
paşi, mai am încă un mesaj. 

— Du-l la dracu, dacă seamănă cu primul! zise 
ducele; în ceea ce mă priveşte mi-ajunge unul pe 
ziua de azi. 

— Monseniore, urmă de Giac pe acelaşi ton, este 
o scrisoare de la monseniorul delfin: vă cere o 
întrevedere. 

— Ah! asta drege totul, zise ducele întorcându-se 
repede; unde e scrisoarea? 

— lat-o, monseniore. 

Ducele i-o smulse din mâini şi o citi pe 
nerăsuflate. 

— Să se ridice corturile şi să se răstoarne 
incintele spuse ducele slujitorilor şi pajilor; şi până 
deseară să nu mai rămână nici urmă din această 
întrevedere blestemată! Şi dumneavoastră, 
domnilor, urmă el adresându-se seniorilor, pe care 
aceste cuvinte îi făcuseră să iasă din corturi, 
încălecarea, spada în vânt şi război de nimicire, 
război de moarte tuturor acestor lupi flămânzi care 
ne sosesc de peste mare şi acestui fiu de ucigaș pe 7 
care îl numesc regele lor! d 


i ap du e Sa 
TF Îi -a ë 


0o00 


două trupe destul de numeroase, una a 

burgundezilor, ieşind din Corbeil, alta a 
francezilor, venind de la Melun, înaintară una spre 
alta ca pentru a se înfrunta într-o luptă. Ceea ce ar 
fi putut da şi mai multă greutate acestei 
presupuneri, este că toate măsurile de prevedere 
obişnuite în asemenea prilejuri fuseseră respectate 
cu stricteţe de fiecare parte; oamenii şi caii erau - 


|: 11 iulie acelaşi an, către orele opt dimineaţa, 


ni pia at boii ra 3 pg E imi et Pama ca PU Pia ma emi Pie Pa 


era Preta ee it DB Br Am 


e aT 


— POE pp 


acoperiţi de armurile de război; scutierii şi paijii 
purtau lănci şi fiecare călăreț avea la îndemână, 
atârnată de arcada şeii, fie o ghioagă, fie o secure 
de luptă. Ajungând în apropiere de castelul Pouilly, 
pe şoseaua lacurilor de la Vert, cele două trupe 
duşmane se găsiră faţă în faţă; numaidecât, de o 
parte şi de alta, se făcu o haltă; vizierele se 
coborâră, scutierii prezentară lăncile şi, dintr-o 
singură mişcare, cele două trupe porniră în marş 
cu  încetineala  neîncrederii şi a  prevederii. 
Apropiindu-se cam la două aruncături de săgeată 
una de alta, se opriră din nou; de fiecare parte, 
unsprezece cavaleri ieşiră din rânduri, cu viziera 
lăsată, şi înaintară, lăsând trupa din care făceau 
parte nemişcată înapoia lor ca un zid de aramă; 
numai la douăzeci de paşi unii de alţii, făcură o 
nouă oprire; şi de astă dată de fiecare parte un 
bărbat descălecă, aruncă frâul în braţele vecinului 
şi înaintă pe jos în spaţiul rămas liber, în aşa fel 
încât să aibă de făcut, în acelaşi timp cu cel care-i 
venea în întâmpinare, jumătate din drumul care-i 
despărţea. La patru paşi unul de altul, ridicară 
viziera căştilor şi fiecare recunoscu, într-unul din 
cei doi bărbaţi pe delfinul Carol, duce de Turena, şi 
în celălalt, pe Jean Fără-Frică, duce de Burgundia. 

De îndată ce ducele Jean văzu că acela ce înainta 
în întâmpinarea sa era într-adevăr fiul suveranului 
şi seniorului său, făcu mai multe plecăciuni şi puse 
un genunchi pe pământ. Tânărul Carol îl luă 
numaidecât de mână, îl sărută pe amândoi obrajii 
şi voi să-l facă să se ridice; însă ducele refuză. 

— Monseniore, îi zise el, ştiu bine cum trebuie să ~“ 
vă vorbesc. 


— POE pp 
A. a 


E irina F Te maia. 


b | 


B 


E rw 


e Baia — gra ea > = Îi i 


În cele din urmă, delfinul îl sili să se ridice. 

— Dragă vere, spuse el înmânându-i un 
pergament învestit cu semnătura şi sigiliul său, 
dacă în tratatul de faţă, făcut între noi şi 
dumneata, este ceva care să nu-ţi fie pe plac, vrem 
să-l corectezi, şi de azi înainte vrem şi vom vrea 
ceea ce vrei şi vei vrea dumneata. 

— Eu sunt acela care mă voi conforma poruncilor 
voastre, monseniore, răspunse ducele, căci este în 
datoria şi voinţa mea să vă ascult în tot ce veţi 
dori. 

După aceste cuvinte, fiecare întinse mâna pe 
crucea spadei, în lipsă de evanghelie sau de 
moaşte sfinte, jurând că pacea va fi trainică. Indată 
toţi cei care îi însoţiseră se apropiară voioşi, 
strigând „Ura!” şi blestemându-l dinainte pe cel 
care de-acum încolo ar lua armele pentru o atât de 
dăunătoare ceartă. 

Atunci delfinul şi ducele schimbară spadele şi caii 
în semn de înfrățire; şi când delfinul urcă în şa, 
ducele îi ţinu scara, cu toate că acesta îl rugă să n- 
o facă; după care călăriră câtva timp unul lângă 
altul, stând de vorbă prieteneşte, în urma lor 
venind francezii şi burgundezii de-a valma. Apoi, 
după ce se sărutară a doua oară, se despărţiră, 
delfinul spre a se întoarce la Melun şi ducele de 
Burgundia la Corbeil. Delfinezii şi burgundezii îşi 
urmară stăpânii. 

Doi oameni rămăseseră mai în urmă. 

— Tanneguy, zise unul din ei pe şoptite, eu mi- 
am ţinut făgăduiala; tu ţi-ai ţinut-o? 

— Era oare cu putinţă, senior de Giac, răspunse 
Tanneguy, aşa încotoşmănat în fier cum era şi- 


i Li eeen tal, -m 


EEN D a iiaea pi - 


Po TA Fa fala 


H | 


F 


E i i 


PEE — gra kas | aa: i 


însoțit de atâția oameni? Dar, fii fără grijă, înainte 
de sfârşitul anului, o să găsim noi un prilej mai bun. 
— Să ne-ajute Satana! zise Giac. 

— Să mă ierte Dumnezeu! zise Tanneguy. 

Şi amândoi dădură pinteni cailor, întorcându-şi 
spatele, unul ca să-l ajungă pe duce, iar celălalt pe 
delfin. 

În seara aceleiaşi zile, izbucni o furtună chiar 
acolo unde avusese loc întâlnirea, iar trăsnetul 
sfărâmă copacul de pe şosea, sub care fusese 
jurată pacea. Mulţi priviră această întâmplare ca o 
prevestire rea, şi unii vorbiră în gura mea că pacea 
nu are să fie trainică, după cum nu fusese nici 
sinceră. 

Cu toate astea, la câteva zile după aceea, 
delfinul şi ducele îşi publicară scrisorile de 
ratificare a tratatului. 

Parizienii primiseră ştirea cu o mare bucurie; se 
gândeau că ducele şi delfinul aveau să se întoarcă 
la Paris pentru a-i apăra; aşteptarea le fu înşelată. 
Regina şi regele părăsiseră Pontoise, lăsând în 
acest oraş, prea învecinat cu englezii pentru a 
putea rămâne aci în siguranţă, pe seniorul de l'Ile- 
Adam în fruntea unei garnizoane numeroase. 
Ducele îi ajunse la Saint-Denis, unde se 
retrăseseră, iar parizienii, văzând că nu se face 
nicio concentrare de trupe pentru a porni împotriva 
englezilor, căzură din nou în descurajare. 

Cât despre duce, se lăsase iarăşi pradă unei 
nepăsări de neînțeles din care se găsesc multe 
exemple în viaţa celor mai activi şi mai viteji 
oameni şi care, aproape pentru toţi, a fost un semn 
prevestitor că avea să le sune în curând ceasul din - 


i m -ni ri 


EEN D a gree n A - 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


E rw 


E Baa — e ai ea 2 = Îi i 


urmă. 

Delfinul îi scria scrisoare după scrisoare prin care 
îl îndemna să apere bine Parisul, în vreme ce el va 
face o diversiune la graniţele provinciei Maine; 
ducele, primindu-le, dădea câteva porunci; apoi, ca 
şi când n-ar fi fost în stare să continue o luptă pe 
care o ducea de doisprezece ani, pleca, întocmai 
ca un copil plictisit, să se culce la picioarele 
frumoasei sale metrese, pierzând amintirea unei 
lumi întregi într-una din privirile ochilor ei. Este 
specificul unei iubiri puternice de a dispreţui toate 
lucrurile vieţii care nu au legătură cu acea iubire; 
aceasta pentru că toate celelalte pasiuni vin de la 
cap şi numai ea singură vine de la inimă. Între timp 
cârtirile pe care pacea le mai potolise, începură 
iarăşi să ia naştere; zvonuri răzlețe de trădare 
începură din nouă să circule şi un eveniment ce se 
petrecu tocmai atunci, veni să le dea o nouă 
crezare. 

Henric de Lancaster chibzuise bine despre 
neajunsul ce i-ar pricinui alianţa delfinului şi a 
ducelui; drept urmare, hotărî să pună mâna pe 
Pontoise mai înainte ca duşmanii lui să aibă vreme 
să-şi combine mişcările. În acest scop, trei mii de 
oameni, conduşi de Gaston, al doilea fiu al lui 
Archambault, conte de Foix, care se făcuse 
cetăţean englez, plecară din Meulan în seara de 31 
iulie şi ajunseră, în toiul nopţii, la poalele zidurilor 
oraşului Pontoise. Aşezară în cea mai mare linişte 
scări pe ziduri, la oarecare depărtare de una din 
porţi şi, fără să fie zăriţi de santinelă, trei sute 
dintre ei urcară unul câte unul pe zid; atunci cei 
care urcaseră luară sabia în mână, se îndreptară - 


i Îi mac ar 


EAN A a PL a la papat - 


PE ra Fa a 


b | 


B 


E i i 


spre poartă, uciseră santinela ce o păzea şi o 
deschiseră celorlalţi care se repeziră pe străzi 
strigând: 

— Sfântul Gheorghe şi oraş cucerit!... 

L'lle-Adam auzi strigătele; le recunoscu pentru că 
le strigase şi el; se dădu numaidecât jos din pat, se 
îmbrăcă în grabă şi nu se îmbrăcase decât pe 
jumătate, când englezii veniră să bată din toate 
puterile la poarta casei unde locuia. Nu avu vreme 
decât să apuce o secure greoaie de luptă, să stingă 
lampa care putea să-l trădeze şi să se azvărle 
printr-o fereastră care dădea într-o curte. In 
aceeaşi clipă englezii sparseră poarta din stradă. 

L'lle-Adam alergă la grajduri, sări pe primul cal 
întâlnit şi, fără şa, fără frâu, se avântă pe sub tinda 
înţesată de englezi care urcau în odăi, trecu prin 
mijlocul lor, tocmai când aceştia se aşteptau mai 
puţin, ţinându-se cu o mână de coama calului şi cu 
cealaltă învârtind securea deasupra capului. 

Un englez voise să se arunce înaintea lui şi 
căzuse cu ţeasta despicată; fără omul acela plin de 
sânge şi întins la picioarele lor, ceilalţi ar fi crezut 
că văzuseră trecând o nălucă. 

L'lle-Adam se îndreptă spre poarta dinspre Paris; 
era închisă. Buimăceala era atât de mare, încât 
portarul nu mai putea găsi cheile; trebuia să 
spargă poarta cu lovituri de secure; I'lle-Adam se 
apucă de lucru. Inapoia lui, burghezii fugari se 
îngrămădeau în strada îngustă, îngroşând rândurile 
în fiecare clipă, nemaiavând speranţă decât în 
iuţeala cu care securea lui l'lle-Adam, care se ridica 


şi recădea fără încetare, avea să le deschidă o ~“ 


ieşire. 


F 


era Preta oaia DB Rr Am a 


— PIE pa 
a, a 


E a e 


a ie, ai 


Po a l Foa Pau 


nN 


prr 


pmm 


În curând ţipete deznădăjduite se auziră la 
celălalt capăt al străzii: fugarii le arătaseră chiar ei 
drumul duşmanilor. Englezii auziră loviturile ce 
răsunau în poartă şi, spre a ajunge la l'Ile-Adam, 
atacau mulțimea dezarmată, care nu opunea decât 
o masă nemişcată, însă deasă şi adâncă; un zid viu 
şi îndesat, pe care însăşi groaza îl făcea şi mai greu 
de străpuns. Totuşi soldaţii împingeau mulţimea cu 
lovituri de lance; arcaşii doborau rânduri întregi; în 
jurul lui l'lle-Adam veneau să se înfigă zbârnâind 
săgețile în poarta zdruncinată şi ciopârţită, dar 
rezistând încă. Ţipetele se apropiau de el; o clipă 
crezu că meterezul de lemn ar fi mai greu de 
străpuns decât meterezul de carne; englezii nu se 
aflau decât la trei lungimi de lance de el; în sfârşit 
poarta se sfărâmă, revărsând afară un val de 
oameni, în fruntea cărora calul înspăimântat îl duse 
pe l'lle-Adam ca fulgerul. 

Când ducele de Burgundia află această veste, în 
loc să adune o armată şi să pornească împotriva 
englezilor, îi sui pe rege, pe regină şi pe prinţesa 
Caterina într-o trăsură, urcă el însuşi pe cal şi, 
împreună cu seniorii casei sale, se retrase prin 
Provins, la Troyes în Champagne, lăsând în Paris pe 
contele de Saint-Pol în calitate de locotenent, pe 
l'lle-Adam în calitate de guvernator şi pe profesorul 
Eustache Delaistre în calitate de cancelar. 

La două ore după plecarea ducelui de Burgundia, 
fugarii începură să sosească la Saint-Denis. Ţi-era 
mai mare mila să-i vezi pe bieţii oameni răniţi, plini 
de sânge, pe jumătate goi, murind de foame şi 
istoviţi după un drum de şapte leghe, în timpul 
căruia nu îndrăzniseră să se odihnească o clipă. - 


EEr a dl Eta poi Ap e lea Rain EP ma e bi ae ai a 


E 


a ie, ai 


PE a Pa V-au 


Li 


Povestirea cruzimilor făptuite de englezi era 
ascultată peste tot cu nesaţ, dar şi cu groază; pe 
străzi se formau grupuri în jurul acelor nenorociţi; 
apoi, deodată, răsuna strigătul „Englezii! Englezii!” 
şi fiecare fugea, intrând în casă, închizind 
ferestrele, baricadând uşile şi cerând îndurare. 

Cu toate astea englezii se gândeau mai mult să 
profite de izbândă decât s-o urmărească. Instalarea 
curţii la Pontoise făcuse din acesta un oraş de lux; 
l'lle-Adam şi o parte din seniorii ce se îmbogăţiseră 
după ocuparea Parisului îşi îngrămdiseră acolo 
comorile; englezii făcură aci un jaf de mai mult de 
două milioane. 

În acelaşi timp, veni vestea despre luarea 
localităţii Château-Gaillard, una din cetăţile cele 
mai puternice ale Normandiei. Olivier de Mauny era 
comandantul ei şi cu toate că nu avusese drept 
garnizoană decât o sută douăzeci de gentilomi, 
rezistase şaisprezece luni şi nu fusese forţat decât 
de o împrejurare care nu putuse fi prevăzută: frân- 
ghiile cu care trăgeau apa din puțuri se tociseră şi 
se rupseră. Îndurară şapte zile de sete apoi, în cele 
din urmă, se predară conților de Huntington şi de 
Kyme, care conduceau asediul. 

Delfinul află în acelaşi timp, la Bourges, unde îşi 
strângea armata, predarea onorabilă a cetăţii 
Château-Gaillard şi surpriza neaşteptată de la 
Pontoise. Se găsiră glasuri care căutau să-l 
convingă că acest din urmă oraş fusese vândut 
englezilor. Ceea ce dădea o aparenţă de temeinicie 
acestui zvon, era că ducele de Burgundia îi 
încredinţase paza unuia din seniorii ce-i erau cei 
mai devotați şi că acest senior, deşi de o vitejie- 


BEF ai Lot ae pol a E mei tei, ob E ap z tai Pie Pia 


er Preta eat DA DA a 


— POE pp 


a. 


e aT 


E 


a ie, ai 


Po a I Foa fr mau 


|| 


recunoscută, lăsase să fie luat fără să facă nimic în 
mod făţiş pentru a-l apăra. Duşmanii ducelui care îl 
înconjurau pe delfin, se folosiră de acest prilej 
pentru a vâri în mintea prinţului bănuielile pe care 
ei le nutriseră de atâta vreme. Toţi cereau ruperea 
tratatului şi un război sincer şi cinstit, în locul unei 
alianţe prefăcute şi trădătoare; singur Tanneguy, 
cu toată ura-i cunoscută împotriva ducelui, îl ruga 
pe delfin să încerce o a doua întrevedere înainte de 
a fi pornit la o demonstraţie duşmănoasă. 

Delfinul luă o hotărâre care împăca în acelaşi 
timp ambele păreri; veni, cu o armată de douăzeci 
de mii de luptători, la Montereau, pentru a fi gata 
fie să trateze, dacă ducele s-ar învoi la o nouă 
întrevedere, fie să înceapă din nou ostilitățile, dacă 
ar refuza. Tanneguy care, spre marea uimire a 
tuturor celor care îi cunoşteau caracterul hotărât, 
fusese tot timpul pentru mijloace paşnice, primi 
însărcinarea să meargă la Troyes, unde am spus că 
se afla ducele; îi aducea acestuia scrisori semnate 
de delfin, care fixau Montereau ca loc al noii 
întâlniri; şi, cum nu era loc la castel pentru 
Duchâtel şi suita lui, seniorul de Giac le dădu 
găzduire. 

Ducele acceptă întrevederea, însă puse condiţia 
ca delfinul să vină la Troyes, unde se aflau regele 
şi regina. Tanneguy se înapoie la Montereau. 

Delfinul şi cei din jurul său erau de părere să ia 
răspunsul ducelui drept o declaraţie de război şi să 
recurgă la arme. Numai Tanneguy, neobosit, 
nepăsător, îi propunea delfinului să facă noi 
încercări şi se opunea cu încăpățânare oricărei 
măsuri duşmănoase. Cei care ştiau ce ură clocotea 


BEF ei A Lot ae pol o i mei Stei, ob E ap z a pipa 


era Preta eee DA Dr Am 


— POE pp 


a e 


E 


a ie, ai 


Po a Pa V-au 


Li 


în fundul inimii acelui om împotriva ducelui Jean nu 
mai înțelegeau nimic; îl credeau şi pe el cumpărat, 
cum fuseseră atâţia alţii şi împărtăşeau delfinului 
bănuielile lor; dar acesta le transmitea îndată lui 
Tanneguy, spunându-i: 

— Nu-i aşa, părintele meu, că n-ai să mă trădezi? 

În sfârşit sosi o scrisoare din partea seniorului de 
Giac; datorită stăruinţelor sale, ducele era pe zi ce 
trece mai dispus să vină să trateze cu delfinul. 
Această scrisoare uimi pe toată lumea, în afară de 
Tanneguy, care părea să se aştepte. 

Drept urmare, Duchâtel se înapoie la Troyes în 
numele  delfinului; îi propuse ducelui podul 
Montereau ca fiind locul cel mai potrivit 
întrevederii. Era autorizat să se angajeze, în 
numele delfinului, să-i lase ducelui castelul şi 
ţărmul drept al Senei, fiind liber să găzduiască în 
această fortăreață şi în casele clădite pe țărm, 
oricâtă trupă ar crede de cuviință. Delfinul îşi 
rezerva oraşul şi ţărmul stâng; cât despre limba de 
pământ ce se găsea între Yonne şi Sena, aceasta 
era un teren neutru care nu trebuia să-i aparţină 
nimănui; şi cum, pe vremea aceea, în afară de o 
moară singuratică ce se înălța pe țărmurile râului 
Yonne, era cu totul nelocuit, se putea asigura uşor 
că nicio surpriză nu putea veni din partea aceea. 

Ducele primi aceste condiţii; făgădui să plece 
spre Bray-sur-Seine la 9 septembrie. În ziua de 10 
trebuia să aibă loc întrevederea, iar seniorul de 
Giac, care se bucura mereu de încrederea ducelui, 
fu ales de el spre a-l însoţi pe Tanneguy şi a 
veghea ca toate măsurile de siguranţă să fie luate ~“ 
atât de o parte cât şi de cealaltă. > 


a Pe Braa aT 


— POLE pp 
a, a 


e a e 


naa 


PE l Foa a aii 


i, 


prr 


pmm 


Acum, trebuie ca cititorii să-şi arunce împreună 
cu noi o privire asupra poziţiei topografice a 
oraşului Montereau, pentru a-i face să asiste, pe 
cât ne este în putere la scena ce se va petrece pe 
acel pod, pe care Napoleon, în 1814, a legato 
nouă amintire istorică. 

Oraşul Montereau se găseşte cam la vreo 
douăzeci de leghe de Paris, la confluenţa râului 
Yonne cu Sena, unde primul dintre cele două râuri 
îşi pierde numele vărsându-se în celălalt. Dacă 
urci, plecând din Paris, cursul fluviului ce-l 
străbate, vei avea, ajungând în apropiere de 
Montereau, la stânga, muntele înalt de la Surville, 
pe care era clădit castelul şi, la poalele muntelui, 
un fel de suburbie despărțită de oraş de către 
fluviu; această parte i se oferise ducelui de 
Bungurdia. 

Drept în faţă vei descoperi, semănând cu colţul 
cel mai ascunţit al unui V şi aproape în poziţia în 
care se află, la Paris, colţul podului Nou, unde au 
fost arşi Templierii, limba de pământ pe unde 
trebuia să sosească ducele, venind de la Bray-sur- 
Seine, limbă de pământ care merge lărgindu-se 
mereu între fluviu şi râul care o mărginesc, până 
când Sena ţâşneşte din pământ la Baigneux-les- 
Juifs, iar Yonne îşi capătă izvorul nu departe de 
locul unde se afla vechiul Bibracte şi unde, în zilele 
noastre, se înalţă oraşul Autun. 

La dreapta, întreaga cetate se va desfăşura, 
culcată cu graţie în mijlocul cerealelor şi viilor, al 
căror covor pestriţ se întinde cât vezi cu ochii 
peste câmpiile bogate de la Gâtinais. 

Podul pe care trebuia să aibă loc întrevederea - 


eE et oi ae pol e E mei Seri, ob E E z tai Pele Pa 


N ia F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


uneşte încă şi astăzi, pornind de la stânga spre 
dreapta, suburbia de oraş şi traversează mai întâi 
fluviul, apoi râul, punând, în dreptul unde se unesc, 
unul din picioarele-i masive pe limba de pământ 
despre care am vorbit. 

Chiar pe partea dreaptă a podului, deasupra 
râului Yonne, se construise pentru întrevedere, un 
fel de cabină din scânduri, cu două uşi opuse care, 
de fiecare parte, se închideau cu ajutorul unei 
bariere din trei stinghii; alte două bariere fuseseră 
aşezate, una la capătul podului dinspre partea 
oraşului, cealaltă puţin dincoace de drumul pe care 
trebuia să sosească ducele. Toate aceste pregătiri 
au fost făcute în grabă în dimineaţa zilei de 9. 

Specia umană este atât de slabă şi atât de 
încrezătoare în acelaşi timp, încât ori de câte ori 
are loc aici pe pământ unul din acele evenimente 
care clatină un imperiu, răstoarnă o dinastie, 
zdruncină un regat, crede că cerul, interesat de 
sărmanele noastre pasiuni şi de jalnicele noastre 
catastrofe, schimbă pentru noi mersul aştrilor, 
ordinea anotimpurilor”, şi ne trimite mereu semne 
cu ajutorul cărora omul ar putea, dacă n-ar fi atât 
de orb, să se ferească de soarta ce-l pândeşte; se 
poate de asemenea ca, după trecerea marilor 
evenimente, cei care le supraviețuiesc, cei care le 
văzuseră săvârşindu-se sub ochii lor, reamintindu- 
şi cele mai mici împrejurări care le precedaseră, să 
găsească, în catastrofă, o coincidenţă pe care 
numai faptul evenimentului ar fi putut s-o i-o dea, 


*54-La 11 septembrie a căzut destulă zăpadă pentru a acoperi , 
câmpurile cu un strat de două sau trei degete grosime. Intreaga 
vie, care încă nu fusese culeasă, a fost pierdută. (N.A.). = 


e irina îm e eunin. 


b | 


B 


E rw 


e Baa — gra kas e T i 


în vreme ce, fără acest eveniment, întâmplările 
care îl precedau ar fi fost pierdute în mulţimea 
acelor nesfârşite mici incidente care, adunate la un 
loc, formează lanţul acelei ţesături misterioase 
care se numeşte viaţa omenească. 

În orice caz, iată ce au povestit oamenii care au 
văzut aceste lucruri ciudate; iată ceea ce, după 
alţii au scris. 

La 10 septembrie, la ora unu după amiază, 
ducele urcă pe cal în curtea casei unde se 
instalase, la Bray-sur-Seine. Îl avea la dreapta pe 
seniorul de Giac şi la stânga pe seniorul de 
Noailles. Câinele său favorit urlase jalnic toată 
noaptea şi, văzându-şi stăpânul gata de plecare, se 
repezise afară din coteţul unde era legat, cu ochii 
tulburi şi cu părul zbârlit; în sfârşit, atunci când 
ducele, după ce o salutase pentru ultima oară pe 
doamna de Giac, care, de la fereastră privea la 
plecarea cortegiului, porni la drum, câinele făcu o 
sforţare atât de mare încât rupse dublul lanţ de fier 
şi, în momentul când calul era să treacă pragul 
porţii, i se aruncă la piept şi îl muşcă atât de rău, 
încât calul se ridică în două picioare şi era să-l 
scoată din scări pe călăreț. De Giac, pierzându-şi 
răbdarea, voi să-l alunge cu un bici pe care îl avea 
la el; însă câinele nici nu băgă de seamă loviturile 
ce le primea şi se pruncă din nou la gâtul calului; 
ducele, crezându-l turbat, luă o mică secure de 
luptă pe care o purta la arcada şeii şi îi zdrobi 
capul. Câinele scoase un scheunat şi se duse 
rostogolindu-se să-şi dea sufletul pe pragul porţii, 
pentru a-i apăra, încă o dată trecerea; ducele, cu 
un oftat de regret, îşi îndemnă calul să treacă 


i m -i rim 


EAN D a qre nn A - 


Po a l Fa Ea abia 


m 


"e 


B 


— rw 


peste corpul credinciosului animal. 

La vreo douăzeci de paşi mai departe, un evreu 
bătrân, care făcea parte din casa lui şi se 
îndeletnicea cu magia, apăru pe neaşteptate 
dindărătul unui zid, opri calul de frâu şi îi spuse 
ducelui: 

—Monseniore, pentru Dumnezeu, nu mergeţi mai 
departe. 

— Ce vrei de la mine, evreule? zise ducele 
oprindu-se. 

— Monseniore, urmă evreul, mi-am petrecut 
noaptea întrebând stelele şi ştiinţa spune că dacă 
veţi merge la Montereau, nu vă veţi mai întoarce. 

Şi ţinea calul de zăbală pentru a-l împiedica să 
pornească- 

— Ce zici de-asta, de Giac? întrebă ducele 
întorcându-se spre tânărul său favorit. 

— Zic, răspunse acesta, cu roşeala nerăbdării pe 
frunte, zic că evreul este un nebun care trebuie 
tratat ca pe câinele vostru, dacă vreţi ca atingerea 
lui scârnavă să nu vă silească la un post de opt 
zile. 

— Lasă-mă, jidove! zise ducele dus pe gânduri şi 
făcându-i semn să-l lase să treacă. 

— Înapoi, jidove! strigă de Giac lovindu-l pe 
bătrân cu pieptul calului şi făcându-l să se 
rostogolească la zece paşi; înapoi! Nu auzi că 
monseniorul îţi porunceşte să dai drumul frâului? 

Ducele îşi trecu mâna pe frunte ca pentru a 
alunga un nor; şi, aruncând o ultimă privire asupra 
evreului întins fără cunoştinţă pe marginea 
drumului, îşi continuă mersul. 

Trei sferturi de oră mai târziu, ducele sosi la- 


E irina îm Te maia. 


H | 


B 


E i i 


E Baa — gra kas i T i 


castelul din Montereau. Înainte de a descăleca, 
porunci ca două sute de soldați şi o sută de arcaşi 
să se instaleze în suburbie şi să ocupe capul 
podului; Jacques de la Lime, mare maestru al 
arcaşilor, primi comanda acestei mici trupe. 

În momentul acela, Tanneguy îl întâmpină pe 
duce şi îi spuse că delfinul îl aştepta pe pod de mai 
bine de o oră. Ducle răspunse că vine şi el; în 
aceeaşi clipă, unul din slujitorii săi, foarte speriat, 
alergă şi îi vorbi în şoaptă. Ducele se întoarse spre 
Duchâtel. 

— Pe sfânta zi a Domnului! zise el, parcă toţi s-au 
înţeles azi să-mi vorbească de trădare. Duchâtel, 
eşti destul de sigur că persoana noastră nu este 
pândită de nicio primejdie? Căci ar fi foarte rău din 
parte-ţi să ne înşeli. 

— Prea temutul meu senior, răspunse Tanneguy, 
aş prefera să fiu mort şi blestemat decât să vă 
trădez pe dumneavoastră sau pe oricare altul; să 
nu aveţi teamă căci monseniorul delfin nu vă vrea 
niciun rău. 

— Ei bine, vom merge deci, zise ducele, 
încrezându-ne în Dumnezeu - ridică ochii spre cer - 
şi în dumneata, urmă el aţintind asupra lui 
Tanneguy una din acele priviri pătrunzătoare care 
nu-i aparţineau decât lui.. 

Tanneguy îi susţinu privirea fără să plece ochii. 

Atunci acesta îi înmână ducelui nota pe care erau 
înscrise numele a zece cavaleri care aveau să-l 
însoţească pe delfin; erau înscrise în ordinea 
următoare: 

Vicontele de Narbonne, Pierre de Beauveau, 
Robert de Loire, Tanneguy Duchâtel, Barbazan, - 


i m -i r 


EEN D a PL a la pai Matia - 


Po a Fa Taia 


b | 


B 


— rw 


Wilhelm le  Bouteiller, Guy d'Avaugour, Olivier 
Layet, Varennes şi Frottier. 

Tanneguy primi în schimb lista ducelui. Cei 
cărora se făcuse cinstea să-l urmeze erau: 
Monseniorul Charles de Bourbon, seniorul de 
Noailles, Jean de Fribourg, seniorul de Saint- 
Georges, seniorul de Montaigu, seniorul Antoine du 
Vergy, seniorul de d'Ancre, seniorul Guy de 
Pontarlier, seniorul Charles de Lens şi seniorul 
Pierre de Giac. 

În plus, fiecare trebuia să-şi aducă un secretar. 
Tanneguy luă această listă. În urma lui ducele 
porni la drum pentru a cobori de la castel pe pod; 
mergea pe jos, avea capul acoperit de o bonetă din 
catifea neagră, purta ca armă defensivă o simplă 
cămaşă scurtă de zale şi ca armă ofensivă o spadă 
uşoara cu ornamente bogate şi cu mânerul aurits5. 

Ajungind la capătul podului, Jacques de la Lime îi 
spuse că a văzut o mulţime de oameni înarmaţi 
intrând într-o casă din oraş învecinată cu capătul 
celălalt al podului şi că zărindu-l, atunci când se 
instalase cu trupa lui, oamenii aceia se grăbiseră 
să închidă ferestrele. 

— Du-te şi vezi dacă e adevărat, de Giac, zise 
ducele te voi aştepta aici. 

De Giac porni pe pod, străbătu barierele, trecu 
prin mijlocul cabinei de scânduri, ajunse la casa 
despre care era vorba şi deschise uşa. Tanneguy 
dădea îndrumări la vreo douăzeci de soldaţi 
înarmaţi din cap până în picioare. 

— Ce se aude? întrebă Tanneguy zărindu-l. 


5555-Şi astăzi este arătată, la Montereau, această spadă atârnată, i 


în biserică. (N.A.). 


F 


Po a a 7 aia 


“s 


"e 


B 


— rw 


e Baa — gra kas | aa: i 


— Sunteţi gata? răspunse de Giac. 

— Da, acum poate să vină. 

De Giac se întoarse spre duce. 

— Marele maestru n-a văzut bine, monseniore, 
zise el; nu e nimeni în casa aceea. 

Ducele porni. Trecu de prima barieră care se 
închise numaidecât în urma lui. Acest lucru îi dădu 
câteva bănuieli; dar, văzând în faţa lui pe 
Tanneguy şi pe seniorul de Beauveau care îi 
ieşiseră în întâmpinare, nu voi să dea înapoi. 
Depuse jurământul cu un glas hotărât; şi, arătând 
seniorului de Beauveau cămaşa scurtă de zale şi 
spada uşoară: 

— Vezi, domnule, cum am venit; - de altfel, urmă 
el întorcându-se spre Duchâtel şi bătându-l pe 
umăr, iată în cine mă încred. 

Delfinul se şi afla în cabina de scânduri, de la 
mijlocul podului; purta un caftan lung de catifea 
albastră-deschis împodobită cu blană de jder, o 
bonetă de o formă apropiată de cea a şepcilor 
noastre moderne de vânătoare, al cărei fund era 
înconjurat de o coroniţă din flori de crin de aur; 
cozorocul şi borurile era din blană asemănătoare 
cu a caftanului. 

Zărindu-l pe prinț, bănuielile ducelui se 
spulberară; merse drept spre el, intră sub cort şi 
observă că, împotriva uzanțelor, nu se afla o bară 
la mijloc pentru a despărţi cele două părţi; dar, 
desigur, crezu că acest amănunt a fost pierdut din 
vedere şi nu făcu nicio observaţie. Când cei zece 
seniori care îl însoțeau intrară în urma lui, se 
închiseră ambele bariere. 

În cortul acela strâmt, abia dacă era loc pentru 


i m -i rim, 


EEN D a PL la pi - 


B 


— POLE pp 
a, a 


e a e 


a ie, F 


PE a Pa V-au 


IA 


prr 


pmm 


cele douăzeci şi patru de persoane închise acolo să 
stea măcar în picioare; burgundezi şi francezi erau 
înghesuiți unul în altul. Ducele îşi scoase boneta şi 
puse un genunchi pe pământ în faţa delfinului. 

— Am venit la porunca voastră, monseniore, zise 
el, cu toate că unii m-au asigurat că această 
întrevedere nu fusese cerută decât pentru a-mi 
face  mustrări; nădăjduiesc că nu este aşa, 
monseniore, căci nu le-am meritat 

Delfinul încrucişă braţele, fără a-l îmbrăţişa sau 
a-l ridica, aşa cum făcuse la prima întrevedere. 

— Te-ai înşelat, domnule duce, zise el cu 
asprime; da, avem grave mustrări să-ţi aducem, 
căci nu ţi-ai ţinut făgăduiala pe care ne-ai făcut-o. 
Ai lăsat să mi se ia oraşul meu Pontoise, care este 
cheia Parisului; şi în loc să te repezi în capitală 
pentru a o apăra sau a muri acolo, cum ţi-era 
datoria ca supus cinstit, ai fugit la Troyes. 

— Am fugit, monseniore? zise ducele tresărind 
din tot corpul la această expresie insultătoare. 

— Da, fugit, repetă delfinul apăsând pe cuvânt. 

Ducele se ridică, necrezând, fără îndoială, că 
trebuie să asculte mai mult; şi cum, în poziţia 
respectuoasă în care stătuse până atunci, una din 
încrustaţiile de la mânerul spadei se agăţase de un 
ochete al cămăşii de zale, încercă să-şi îndrepte 
arma în poziţie verticală; delfinul se dădu un pas 
înapoi, neştiind care este intenţia ducelui atingând 
spada. 

— Aşa! Duce mâna la spadă în prezenţa 
stăpânului? strigă Robert de Loire aruncându-se 
între duce şi delfin. 

Ducele voi să vorbească. Tanneguy se aplecă,- 


BEF ei A Lot ae pol e E mei tei, ob E E | z tai pia 


PE a Pa fc mubia 


b | 


F 


E rw 


e Baa — gra ea > = Îi i 


luă o secure scurtă ascunsă înapoia perdelei, apoi, 
ridicându-se cu toată înălţimea corpului: 

— E timpul! zise el ridicând securea deasupra 
capului ducelui. 

Ducele văzu lovitura ce-l ameninţa; cu mâna 
stângă voi să o ferească, în vreme ce dreapta o 
ducea la garda spadei; dar nu avu nici cel puţin 
timpul de a o trage: securea lui Tanneguy căzu, 
retezând mâna stângă a ducelui şi, cu aceeaşi 
lovitură, despicându-i capul de la pomeţii obrajilor 
până sub bărbie. 

Ducele mai rămase o clipă în picioare, întocmai 
ca un stejar care nu poate cădea; atunci Robert de 
Loire îi înfipse pumnalul în gât şi îl lăsă acolo. 

Ducele scoase un țipăt, întinse braţele şi căzu la 
picioarele lui Giac. 

Urmă atunci o gălăgie asurzitoare şi o 
învălmăşeală de nedescris; căci, în cortul în care 
doi oameni abia ar fi avut loc să se bată, douăzeci 
de oameni se năpustiră unii asupra altora. Câteva 
clipe, nu se mai putea deosebi, pe deasupra atâtor 
capete, decât mâini, securi şi spade. Francezii 
strigau: 

— Ucide! Ucide! La moarte! 

Burgundezii strigau: 

— Trădare! Trădare! Alarmă! 

Săreau scântei din armele ce se ciocneau, iar 
sângele ţâşnea din răni. Delfinul, înspăimântat, se 
aruncase cu partea de sus a corpului peste barieră. 
La tipetele sale, preşedintele Louvet sosi, îl apucă 
de subsuori, îl trase afară şi îl târî aproape leşinat 
spre oraş; caftanul de catifea albastră era plin tot 
de sângele ducelui de Burgundia, care ţâşnise- 


i m -i rim 


EEN D a qre an A - 


— POLE pp 
a, a 


SP pe up e 


ao m ai aia 


Pa p TAR € = mai 


IA 


până la el. 

In timpul acesta, seniorul de Montaigu, care era 
al ducelui, reuşi să sară peste barieră strigând: 

— Alarmă! 

De Noailles se pregătea şi el să sară, când 
Narbonne îi despică partea dinapoi a capului; căzu 
afară din cort şi muri aproape numaidecât. Seniorul 
de Saint-Georges era rănit grav în partea dreaptă 
de lovitura unei securi; seniorul d'Ancre avea mâna 
sfâşiată. 

In timpul acesta lupta şi ţipetele nu mai 
conteneau în cort; călcau pe corpul ducelui 
muribund, pe care nimeni nu se gândea să-l ajute. 
Până atunci, delfinezii, mai bine înarmaţi, erau mai 
tari; dar, la ţipetele seniorului de Montaigu, Antoine 
de Toulongeon, Simon Othelimer, Sambutier şi Jean 
d'Emay alergară, se apropiară de cabină şi, în 
vreme ce trei dintre ei îşi încrucişau spadele cu cei 
dinăuntru, al patrulea rupea bariera. De partea lor, 
oamenii ascunşi în casă ieşiră şi veniră în ajutorul 
delfinezilor. Burgundezii, văzând că orice rezistenţă 
era zadarnică, o luară la fugă prin bariera 
sfărâmată. Delfinezii îi urmăriră şi numai trei 
persoane rămaseră sub cortul gol şi plin de sânge. 

Era ducele de Burgundia, întins şi muribund; era 
Pierre de Giac, în picioare, cu braţele încrucişate şi 
privindu-l cum moare; era, în sfârşit, Olivier Layet 
care, mişcat de suferinţele nefericitului prinţ, 
încerca să-i ridice cămaşa de zale pentru a-l lovi pe 
sub ea cu spada. Insă de Giac nu voia să vadă 
scurtându-se această agonie, ci să-i urmărească 
fiecare convulsiune şi atunci când îşi dădu seama 
ce gânduri are Olivier, cu o puternică lovitură de- 


B 


PE a Pa fc mabia 


b | 


B 


E i i 


E Baa — gra ea» = Îi i 


picior făcu să-i zboare spada din mâini. Olivier, 
uimit, înălţă capul. 

— Ei! ce naiba vrei să faci? îi zise râzând de Giac, 
lasă-l pe bietul prinţ să moară liniştit! 

Apoi, după ce ducele îşi dădu ultima suflare, îi 
puse mâna pe inimă pentru a se asigura că murise 
cu adevărat; şi, cum de rest puţin îi păsa, dispăru 
fără ca nimeni să-i dea vreo atenţie. 

Intre timp se înapoiară delfinezii, după ce-i 
urmăriseră pe  burgundezi până la poalele 
castelului. Găsiră corpul ducelui întins unde îl 
lăsaseră şi lângă el preotul din Montereau, care îi 
cânta rugăciunile morţilor. Oamenii delfinului voiau 
să-i smulgă cadavrul şi să-l arunce în râu; dar 
preotul ridică  crucifixul deasupra ducelui şi 
ameninţă cu mânia cerului pe oricine ar îndrăzni să 
atingă acest sărman corp, din care sufletul ieşise 
atât de chinuit. Atunci Coesmerel, bastardul lui 
Tanneguy, îi desprinse de la picior unul din pintenii 
de aur, jurând să-l poarte de aci înainte ca un ordin 
cavaleresc, iar valeţii delfinului, urmând această 
pildă, smulseră inelele cu care îi erau acoperite 
degetele, precum şi un preţios lanţ de aur ce-i 
atârna la gât. 

Preotul rămase acolo până la miezul nopţii; apoi, 
numai la ora aceea, cu ajutorul a doi oameni, duse 
corpul într-o moară, în apropiere de pod, îl aşeză 
pe o masă şi continuă să se roage lângă el până a 
doua zi dimineaţa. La ora opt, ducele fu 
înmormântat în Biserica Notre-Dame, în faţa 
altarului Sfântului Ludovic; era îmbrăcat cu tunica 
şi cu jambierele, iar boneta îi acoperea faţa. Nicio 
ceremonie religioasă nu însoţi înmormântarea; - 


i m -i ri 


EAN D a PL a la mpa - 


— POE pp 


E a e 


E 


a ie, ai 


Po a Pa Ea mai 


|| 


totuşi, pentru odihna sufletului, se  slujiră 
douăsprezece liturghii în timpul celor trei zile ce 
urmară după asasinarea sa. 
Astfel căzu, prin trădare, puternicul duce de 
Burgundia, supranumit Jean  Fără-Frică. Cu 
doisprezece ani mai înainte şi el, tot prin trădare, îl 
doborâse pe ducele de Orleans cu aceleaşi lovituri 
cu care fusese atins la rându-i; poruncise să i se 
taie mâna stângă şi căzuse şi mâna lui stângă; 
pusese să i se despice capul cu o lovitură de 
secure şi capul lui fusese deschis de aceeaşi rană, 
făcută de aceeaşi armă. Oamenii evlavioşi şi 
credincioşi văzură, în această coincidenţă ciudată, 
o adeverire a vorbelor lui Cristos: „Cel ce loveşte 
cu sabia, de sabie va pieri”. De când ducele de 
Orleans căzuse din porunca sa, războiul civil, 
întocmai ca un vultur înfometat, rosese fără 
încetare inima regatului. Însuşi ducele Jean, ca şi 
când ar fi târât după el pedeapsa omuciderii, nu 
avusese, de când o făptuise, nicio clipă de odihnă; 
renumele lui suferise mii de ştirbiri, fericirea mii de 
lovituri; devenise bănuitor, nehotărât, chiar sfios. 
Securea lui Tanneguy Duchâtel dădu prima 
lovitură edificiului feudal al monarhiei capeţiene; 
ea dobori cu zgomot coloana cea mai puternică a 
acelei mari vasalităţi care îi sprijinea bolta; pentru 
o clipă templul trosni şi se putea crede că avea să 
se prăbuşească; însă pentru a-l sprijini, mai 
rămâneau încă în picioare ducii de Bretania, conții 
de Armagnac, ducii de Lorena şi regii de Anjou. 
Delfinul, în locul unui aliat nesigur pe care îl avea 
în tată, îşi căpătă, în fiu, un duşman declarat; 
unirea contelui de Charolais cu englezii împinse- 


EEr a dl Eta meta poi Ap e lea au RI = e ea ma e be ae ai a 


PP n 
| 
i 


Min 


— POE a 


— op app e 


Franţa până la marginea prăpastiei; dar uzurparea 
ducelui Jean, care nu se putea face decât prin 
cedarea pe veci, către englezi, a Normandiei şi a 
Guyennei, fără nicio îndoială că ar fi prăbuşit-o în 
prăpastie. 

Cât despre Tanneguy Duchâtel, el este unul din 
oamenii cu mintea ageră şi cu suflet mare, plini de 
curaj şi iuți în execuţie, pentru care istoria toarnă 
în bronz rarele lor statui; devotamentul faţă de 
dinastie îl conduse la asasinat; virtutea lui de a 
făptui crima. A săvârşit omorul în folosul altuia şi a 
păstrat pentru el răspunderea; fapta lui face parte 
din cele pe care oamenii lui nu le judecă, pe care 
Dumnezeu le cântăreşte, pe care rezultatul le 
absolvă. Simplu cavaler, i-a fost dat să se atingă de 
două ori de destinele aproape împlinite ale Statului 
şi să le schimbe cu totul; în noaptea când l-a răpit 
pe delfin de la palatul Saint-Paul, a salvat 
monarhia; în ziua când l-a lovit pe ducele de 
Burgundia, la Montereau, a făcut şi mai mult, a 
salvat Franţa”. 


5556-Vom reaminti, odată pentru totdeauna, că expunem în 
rezumatele noastre despre domnii, despre epoci sau despre 
evenimente, o părere pur personala, fără nicio dorinţă de 
prozelitism, fără nicio speranţă ca ea să devină generală. (N.A.). > 


Îi” „aici aaa 


00000 


| spus că îndată ce seniorul de Giac îl văzuse pe 
duce mort, părăsise podul. 

Era ora şapte seara, vremea devenea 
posomorâtă, noaptea înainta; dezlegă calul pe care 
îl lăsase la moara despre care am vorbit, şi porni 
singur pe drumul ce ducea Spre Bray-sur-Seine. 

Cu tot frigul înţepător ce se făcea simţit, cu tot 
întunericul care, din clipă în clipă devenea mai des, 
cal şi călăreț nu mergeau decât la pas. De Giac era 
cufundat în gânduri întunecate; roua de sânge nu-i 
răcorise fruntea; moartea ducelui nu-i împlinise 
decât pe jumătate dorinţele de răzbunare, iar 
drama politică în care jucase un rol atât de activ, 
încheiată pentru toată lumea, avea numai pentru 
el un îndoit deznodământ. 


Era ora opt şi jumătate când seniorul de Giag 


+ 


ma! A ami 2 au 
A, a 


E ina F Te maia. 


H | 


B 


— rw 


e Baia — gra kas | aa: i 


ajunse la Bray-sur-Seine. În loc să intre pe străzile 
satului, făcu un ocol, îşi legă calul de zidul din afară 
al unei grădini, deschise poarta şi urcă, pe dibuite, 
o scară strâmtă în spirală ce ducea la primul etaj. 
Ajuns pe ultima treaptă, lumina ce se strecura 
printr-o uşă întredeschisă îi arătă camera soţiei. 
Înaintă pe prag; frumoasa Caterina era singură şi 
stătea pe un scaun, cu cotul sprijinit pe o măsuţă 
sculptată, plină de fructe; paharul, pe jumătate gol, 
vădea că întrerupsesc o mică gustare spre a se 
lăsa târâtă de îndemnurile inimii către una din 
acele visări de femeie tânără, atât de plăcută la 
privit pentru cel al cărei obiect este, atât de 
infernală atunci când evidenţa îi strigă geloziei: 
„Nu tu eşti pricina acestor visări, nu la tine se 
gândeşte”. 

De Giac nu putu îndura mai mult ceea ce vedea; 
intrase fără să fie auzit, atât de mare era 
îngândurarea Caterinei! Împinse deodată uşa cu 
putere; Caterina scoase un țipăt, ridicându-se în 
picioare, ca şi când o mână nevăzută ar fi ridicat-o 
de păr. Îşi recunoscu soţul. 

— Ah! Dumneata eşti? zise ea. 

Şi trecând deodată de la expresia de spaimă la 
cea de bucurie, îşi forţă în acelaşi timp faţa să 
zâmbească. 

De  Giac privi cu amărăciune această 
încântătoare figură care cu puţin înainte asculta cu 
atâta delăsare de impresiile inimii, cu atâta 
inteligenţă acum de voinţa minţii. Clătină din cap şi 
veni să se aşeze lângă ea fără a răspunde; 
niciodată totuşi nu i se păruse atât de frumoasă. 

Ea îi întinse o mână subţire şi albă, împodobită - 


i mi -ni rin, 


Eas D a iiaea a - 


E irina îm y 


b | 


B 


— rw 


toată de inele şi al cărei braţ gol se pierdea, 
pornind de la cot, în nişte mâneci largi garnisite cu 
blănuri. De Giac luă această mână, o privi cu 
atenţie şi întoarse piatra ce era montată pe 
interiorul unuia din inele: era aceeaşi a cărei 
întipărire o văzuse pe sigiliul scrisorii adresate 
ducelui. Regăsi steaua pierdută pe un cer furtunos; 
citi cuvintele gravate sub stea. 

— Aceeaşi, murmură el; deviza nu va minţi. 

În timpul acesta Caterina, pe care această 
cercetare o îngrijora, încercă să schimbe vorba. Işi 
trecu cealaltă mână pe fruntea lui Giac; deşi 
palidă, era fierbinte. 

— Eşti obosit, monseniore, zise Caterina; ai 
nevoie să iei o gustare. Vrei să chem pe cineva?... 
Cina aceasta de femeie, urmă ea zâmbind, este 
prea frugală pentru un cavaler înfometat. 

Se ridică şi luă un mic fluier de argint pentru a 
chem pe una din femeile sale. Era să-l ducă la gură 
când soţul îi opri mâna. 

— Mulţumesc, doamnă, mulţumesc, zise de Giac, 
nu e nevoie să chemi; ce este aici va ajunge; dă-mi 
doar un pahar. 

Caterina se duse să caute chiar ea obiectul pe 
care i-l cerea soţul. Pe când se îndepărta, de Giac 
scoase repede un mic flacon de la piept şi turnă 
lichidul din el în paharul pe jumătate plin rămas pe 
masă. Caterina se înapoie fără a băga de seamă ce 
se petrecuse. 

— lată, monseniore, zise ea, vărsând vin în pahar 
şi dându-l soţului. 

De Giac îşi muie vârful buzelor în pahar, ca v“ 
pentru a-i da ascultare. 5 


E irina F = maia. 


H | 


B 


— rw 


— Dar nu-ți continui cina? întrebă el. 

— Nu, tocmai terminasem când ai sosit. 

De Giac încruntă din sprâncene şi îşi aruncă 
privirii spre paharul Caterinei. 

— Nădăjduiesc cel puţin, urmă el, că nu vei 
refuza să închini un pahar cu mine, aşa cum nici eu 
nu te-am refuzat. 

Şi îi întinse soţiei paharul otrăvit. 

— Şi pentru cine să închinăm, monseniore? zise 
Caterina apucând paharul. 

— Pentru ducele de Burgundia! răspunse de 
Giac. 

Caterina, fără nicio bănuială, înclină din cap 
zâmbind, duse paharul la gură şi îl goli aproape în 
întregime. De Giac o urmărea din ochi cu o privire 
diabolică. După ce o văzu terminând de băut, 
începu să râdă. Acest râs ciudat o făcu pe Caterina 
să tresară; îl privi uimită. 

— Da, da, zise de Giac, ca răspunzând la această 
întrebare tăcută; da, te-ai grăbit atât de mult să 
mă asculţi încât n-am avut vreme să-mi termin de 
rostit urarea. 

— Ce-ţi mai rămânea de spus? întrebă Caterina 
cu un sentiment nelămurit de teamă; toastul nu 
era complet sau n-am auzit eu bine? Pentru ducele 
de Burgundia!... 

— Ba da, doamnă; dar mai voiam să adaug: 
Dumnezeu să aibă mai multă îndurare de sufletul 
lui, decât au avut oamenii milă pentru corp! 

— Ce tot spui? strigă Caterina rămânând cu gura 
întredeschisă, cu ochii ficşi şi îngălbenindu-se 
deodată; ce spui? repetă pentru a doua oară şi cu “ 
mai multă putere. > 


PE a Pa a 


b | 


F 


— rw 


E Baia — gra kas | aa: i 


Şi paharul pe care-l ţinea îi scăpă dintre degetele 
înţepenite şi se prefăcu în ţăndări. 

— Zic, răspunse de Giac, că ducele Jean de 
Burgundia a fost asasinat, acum două ore, pe 
podul de la Montereau. 

Caterina scoase un țipăt sfâşietor şi, încovoindu- 
se de mijloc, căzu pe un fotoliu ce se afla în spatele 
ei. 

— Vai! nu se poate să fie aşa, zise ea cu accentul 
deznădejdii, nu se poate să fie aşa. 

— Ba este chiar aşa, răspunse cu răceală de 
Giac. 

— Cine ţi-a spus? 

— L-am văzut eu. 

— Dumneata? 

— L-am văzut la picioarele mele, înţelegi, 
doamnă? L-am văzut pe duce zvârcolindu-se în 
agonie, pierzând sângele prin cinci răni, murind 
fără preot şi fără speranţă. Am văzut că gura avea 
să scoată ultimul suspin, şi m-am aplecat asupra 
lui să-l simt cum se duce. 

— Ah! Şi nu l-ai apărat? Nu te-ai aruncat înaintea 
loviturilor? Nu l-ai salvat...? 

— Pe amantul dumitale! nu-i aşa, doamnă? 
întrerupse de Giac cu un glas înfiorător şi privind-o 
pe Caterina în faţă. 

Ea scoase un țipăt şi nemaiputând îndura 
privirea mistuitoare pe care soţul o aţintea asupra 
ei, îşi ascunse capul între mâini. 

— Dar nu ghiceşti oare nimic? urmă de Giac 
ridicându-se la rându-i. O faci din prostie sau din 
neruşinare, doamnă? Nu ghiceşti oare că 
scrisoarea pe care i-ai scris-o, pe care ai sigilat-o-- 


i m -i ri 


EAN D a PL la pipote - 


Po a a fabia 


b | 


B 


E rw 


cu sigiliul ce-l porţi la deget, acolo, - îi trase 
mâinile din faţa ochilor, - scrisoarea prin care îi 
dădeai o întâlnire adulteră, am primit-o chiar eu; că 
l-am urmărit; că noaptea aceea, - îşi aruncă ochii 
asupra mâinii drepte, - noaptea de desfătări pentru 
voi, noaptea de iad pentru mine, mă costă sufletul? 
Nu ghiceşti că, atunci când a intrat în castelul Creil, 
eu intrasem înaintea lui; că atunci când treceaţi, 
prin galeria aceea întunecată, vă vedeam, eram 
acolo, aproape vă atingeam? Ah! ah! Nu ghiceşti 
oare nimic? Trebuie să-ţi spun totul? 

Caterina, înspăimântată, căzu pe mâini şi pe 
genunchi, strigând: 

— lertare! lertare! 

— Şi când te gândeşti acum, urmă de Giac, 
încrucişându-şi braţele pe piept şi clătinând din 
cap, când te gândeşti cum îţi tăinuiai ruşinea iar eu 
răzbunarea; dar care din noi este mai meşter în 
prefăcătorie?... Ah! ducele, marele vasal trufaş, 
prinţul suveran pe care şerbii de pe întinsele-i 
moşii îl numeau în trei limbi duce de Burgundia, 
conte de Flandra şi de Artois, palatin de Malines şi 
de Salins, care cu un singur cuvânt ridică cincizeci 
de mii de războinici din cele şase provincii ale lui, a 
crezut, acest prinţ, acest duce, acest palatin că era 
destul de tare şi puternic pentru a-mi aduce o 
jignire, mie, Pierre de Giac, un simplu cavaler! a 
făcut-o, nesăbuitul!... Ei bine, n-am zis nimic; n-am 
trimis provocări scrise; nu mi-am adunat ostaşii, 
vasalii, scutierii şi pajii; nu, mi-am ferecat 
răzbunarea în sân şi i-am dat inima să mi-o roadă... 
Apoi, când a sosit ziua, mi-am luat duşmanul de 
mână, ca pe un copil neputincios, l-am dus la- 


ni pat oii ra Pl E pi S, E Ehi E- a e e ea ea bi e a 


Po TA Pa maia 


b | 


B 


E rw 


Tanneguy Duchâtel şi i-am zis: „Loveşte, 
Tanneguy!...” Şi acum, - începu să râdă nervos, - 
acum omul acela, care ţinea sub stăpânire atâtea 
provincii încât ar fi putut acoperi jumătate din 
Franţa, omul acela stă culcat în noroi şi în sânge şi 
nu va găsi poate şase picioare” de pământ pentru 
a se odihni liniştit în veşnicie! 

Caterina se afla la picioarele lui, cerând îndurare 
şi rostogolindu-se peste cioburile paharului, care-i 
scrijeleau mâinile şi genunchii. 

— Ei bine, doamnă, mă auzi? urmă de Giac, cu 
tot numele lui, cu toată puterea lui, cu toţi 
războinicii lui, m-am răzbunat pe el; gândeşte-te 
dacă mă voi răzbuna pe complicea lui, care nu este 
decât o femeie, care este singură, pe care o pot 
zdrobi doar suflând asupra ei, pe care o pot înăbuși 
cu mâinile mele. 

— Ah! Ce ai de gând să faci? strigă Caterina. 

De Giac îi apucă braţul. 

— Ridică-te, doamnă, zise el. 

Şi o ridică în faţa lui. 

— Ridică-te!... 

Caterina îşi aruncă privirile asupra ei; rochia-i 
albă era pătată toată de sânge; la vederea 
sângelui, o ameţeală îi trecu prin faţa ochilor, 
glasul i se stinse în gâtlej, întinse braţele şi leşină. 

De Giac o ridică, o aşeză pe umăr, cobori scara, 
străbătu grădina, îşi puse povara pe crupa lui Ralff, 
o fixă cu ajutorul eşarfei şi urcă în şa, legând-o pe 
Caterina în jurul corpului său cu centironul de la 
sabie. 


5757-Aproximativ 2 metri. (N.T.). 


— PE pp 
A, a 


a Fi adi e 


POT mut Pa 


a pa TAR € = mai 


IA 


Cu toată îndoita greutate, Ralff porni la galop, de 
în dată ce simţi pintenul stăpânului. 

De Giac îşi îndreptă calul peste câmp; în faţa lui 
se întindeau câmpiile întinse de la Champagne, iar 
zăpada, care începea să cadă cu fulgi mari, 
acoperea ogoarele cu un giulgiu uriaş care le 
dădea înfăţişarea aspră a stepelor siberiene; niciun 
munte nu se desluşea în depărtare, câmpuri, 
mereu câmpuri; doar din loc în loc, câţiva plopi 
albiţi se legănau în vânt, de parcă erau nişte stafii; 
niciun zgomot omenesc nu tulbura singurătăţile 
acelea pustii; calul, ale cărui picioare cădeau pe un 
strat de zăpadă, îi înteţeau avânturile tăcute; însuşi 
călăreţul îşi ţinea răsuflarea, atât de mult se părea 
că în mijlocul acelei naturi îngheţate, totul trebuia 
să ia înfăţişarea şi să imite tăcerea morții! 

După câteva minute, fulgii de zăpadă care-i 
cădeau pe faţă, mişcarea calului care-i zdrobea 
corpul slab şi delicat, frigul pătrunzător al nopţii, o 
readuseră pe Caterina la viaţă. Recăpătându-şi 
cunoştinţa, crezu că se află în prada unuia din 
acele vise dureroase în care gândim că vreun 
balaur înaripat ne poartă prin aer. În curând o 
durere ascuţită în piept, o durere cum ar fi aceea 
produsă de un cărbune înroşit, îi reaminti că totul 
era real; adevărul îngrozitor, sângeros, 
neînduplecat, îi apăru în faţă; tot ceea ce se 
petrecuse i se înfăţişă în minte, îşi reaminti de 
amenințările soţului, iar situaţia în care se găsea o 
făcu să tremure la gândul că va începe să le pună 
în aplicare. 

Deodată o nouă durere mai arzătoare, mai 
ascuţită, mai tăioasă, o făcu să scoată un țipăt, 


era Preta oaia DB Rr Am 


e irina Ta Te maia. 


b | 


B 


— rw 


care se pierdu fără ecou, alunecând pe marea 
întindere de zăpadă; numai calul speriat tresări şi 
îşi înteţi viteza. 

— Vai!  monseniore, sufăr îngrozitor, zise 
Caterina. 

De Giac nu răspunse, 

— Lasă-mă să cobor, urmă ea, lasă-mă să iau 
puţină zăpadă; îmi arde gura, pieptul mi-e în 
flăcări. 

De Giac tăcea mereu. 

— Ah! te implor, în numele cerului, îndură-te, fie- 
ţi milă! Parcă sunt nişte drugi de fier înroşit! Apă! 
Ah! Apă! 

Caterina se zvârcolea în cureaua de piele care o 
lega de călăreț. Încerca să alunece la pământ şi 
eşarfa o reţinea; părea Leonora legată de stafie; 
călăreţul era tăcut ca Wilhelm şi Ralff alerga de 
parcă ar fi fost calul fantastic al lui Burger. 

Atunci Caterina, fără speranţă pe pământ, se 
adresă lui Dumnezeu. 

— Îndurare, Dumnezeul meu, îndurare! zise ea; 
aşa trebuie să sufere cineva care este otrăvit. 

La aceste cuvinte, de Giac izbucni în râs. Acest 
râs ciudat, drăcesc, avu un ecou; un alt râs îi 
răspunse, alergând peste câmpia întunecată. Ralff 
necheză şi coama i se zbârli de groază. 

Atunci tânăra femeie văzu bine că era pierdută şi 
că îi sosise ceasul din urmă. Înţelese că nimic nu 
mai putea să-l întârzie şi începu să se roage lui 
Dumnezeu cu glas tare, întrerupându-şi la fiecare 
clipă rugăciunea prin ţipetele pe care i le smulgea 
durerea. 

De Giac nu scotea nicio vorbă. 


N ia l F e maia. 


b | 


B 


E rw 


E Baia — gra kas | aa: i 


În curând auzi glasul Caterinei slăbind; îi simţi 
corpul, pe care de mii de ori îl acoperise de 
sărutări, zvârcolindu-se în spasmele agoniei; putu 
să-i numere fiorii morţi ce-i treceau prin membrele 
legate de ale sale; apoi, încetul cu încetul, glasul i 
se stinse într-un horcăit răguşit şi continuu; 
spasmele încetară şi urmară doar câteva tresăriri 
abia simţite; în sfârşit corpul se înţepeni, gura 
scoase un suspin; era ultima sforţare a vieţii, 
ultimul rămas bun al sufletului; de Giac era legat 
de un cadavru. 

Încă trei sferturi de oră îşi continuă drumul fără 
să scoată o vorbă, fără să se întoarcă, fără să 
privească înapoi. 

In sfârşit, ajunse pe malurile Senei, puţin mai la 
vale de locul unde râul Aube, vărsându-se în ea, îi 
face cursul mai adânc şi mai repede; îl opri pe 
Ralff, desprinse catarama centironului care o lega 
pe Caterina în jurul lui şi corpul, pe care nu-l mai 
susţinea decât eşarfa ce-l lega de şa, căzu, 
încovoiat şi de-a curmezişul, pe crupa calului. 

Atunci de Giac cobori. Ralff, spumegând şi plin 
de sudoare, voia să intre în râu; stăpânul îl opri cu 
mâna stângă de zăbală. 

Apoi, cu dreapta, luă pumnalul şi căută pe gâtul 
lui Ralff, cu vârful ascuţit şi tăios, locul unde bătea 
artera: sângele ţâşni. 

Indată animalul se ridică în două picioare, 
scoțând un nechezat jalnic şi, smulgându-se din 
mâinile stăpânului, se azvârli în fluviu, ducând cu 
el cadavrul Caterinei. 

De Giac, în picioare pe prundiş, îl văzu luptând 
împotriva curentului, pe care l-ar fi trecut cu- 


i m -i ri 


EEN D a PL a rela pi pati - 


Pe irina T Te maia. 


b | 


B 


— rw 


uşurinţă dacă n-ar fi avut rana care-l slăbea. Ajuns 
aproape de mijlocul râului, începu să se 
îndepărteze de direcţie, iar respiraţia îi deveni 
zgomotoasă; încercă să se întoarcă la malul de 
unde plecase, dar crupa îi dispăruse deja şi abia 
dacă se mai zărea, la suprafaţa fluviului rochia albă 
a Caterinei; în curând animalul se învârti în jurul lui 
ca şi când ar fi fost târât de un vârtej, picioarele 
din faţă băteau apa şi o făceau să ţâşnească în 
sus; în cele din urmă gâtul i se scufundă încet; 
capul, la rându-i dispăru puţin câte puţin, un val îl 
acoperi; capul mai apăru pentru o clipă, se 
scufundă pentru a doua oară, apoi câteva băşici de 
aer veniră să se spargă la suprafaţa apei. Totul se 
terminase, iar fluviul, tulburat o clipă, îşi reluă, 
după câteva secunde, cursul tăcut şi liniştit. 

— Sărmane Ralff! zise de Giac cu un suspin. 


000000 


doua zi după moartea ducelui de Burgundia, 

ostaşii pe care acesta îi instalase, în ajun, la 

castelul din Montereau predară fortăreața 
delfinului, cu condiţia de a li se cruța viaţa şi 
bunurile; căpitanii lor erau cavalerii de Jouvelle şi 
de Montaigu. 

În aceeaşi zi, delfinul ţinu un mare consiliu în 
care se redactară mai multe scrisori către oraşele 
Paris, Châlons, Remis şi altele; prin ele dădea 
socoteală de purtarea sa, pentru a nu fi învinuit că 
a rupt pacea pe care o jurase şi că şi-a călcat 
cuvântul regal. Apoi, după ce puse la punct aceste 
lucruri, se retrase la Bourges cu prizonierii săi, 
lăsând drept comandant al oraşului Montereau pe 
seniorul Pierre de Guitry. 


Când evenimentul pe care l-am povestit fu. < 


E irina îm e maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baia — gra kas e E E 3 


cunoscut la Paris, produse o impresie puternică şi 
tristă. Tânărul conte de Saint-Pol, locotenent al 
regelui în acest oraş, convocă în grabă pe 
cancelarul Franţei, pe magistratul Parisului, pe 
starostele negustorilor, pe toţi consilierii şi ofiţerii 
regelui şi, împreună cu ei, o mulţime de nobili şi de 
burghezi. Atunci le anunţă moartea sângeroasă a 
ducelui Jean de Burgundia, îi puse să jure, pe 
evanghelie şi pe sfintele moaşte, să nu încheie 
niciun tratat cu răzvrătiţii şi ucigaşii, să denunțe şi 
să acuze în faţa justiţiei pe toţi cei care le-ar aduce 
vreo înlesnire partizanilor delfinului. 

Abia la Gand află Filip de Charolais, singurul 
moştenitor de parte bărbătească al ducelui de 
Burgundia, despre asasinatul de la Montereau. Se 
aruncă, plângând, în braţele soţiei sale. 

— Michelle, Michelle, fratele dumitale delfinul a 
pus să-l asasineze pe tatăl meu. 

Biata prinţesă se întrista şi se tulbură foarte mult 
la această veste, căci se temea ca acest eveniment 
să nu aibă vreo înrâurire asupra dragostei ce i-o 
purta soţul ei. 

După ce desperarea contelui de Charolais se mai 
potoli, îşi luă în mod solemn titlul de duce de 
Burgundia, ţinu sfat pentru ce era de făcut în 
legătură cu locuitorii din Gand, Bruges şi Ypres şi 
luă în stăpânire comitatul Flandrei; apoi, 
numaidecât, plecă la Malines, unde avu o lungă 
întrevedere cu ducele de Brabant, vărul său, cu 
jean de Baviere, unchiul său şi cu contesa de 
Hainault, mătuşa sa; toţi trei îşi dădură părerea că 
trebuia, de îndată, să încheie o alianţă cu regele 
Henric al Angliei. Drept urmare, episcopul de Arras, 


i m -ni rim 


EAN D a PL a la pai Mat - 


— POE pp 
a. a 


e aT 


a i ai 


Po a l Pa fm 


nN 


seniorul Athis de Brimeux şi seniorul Roland de 
Heclekerk, plecară la Rouen, unde li se făcu o 
frumoasă primire de către regele englez, care văzu 
în alianța propusă de noul duce un mijloc de a 
reînnoda cu prințesa Caterina a Franței, despre 
care păstrase o vie amintire, o căsătorie ce îi 
înlesnea, pe de altă parte, realizarea unor planuri 
de cea mai înaltă politică. 

Regele Angliei răspunse aşadar că, în cel mai 
scurt timp, avea să trimită ducelui Filip ambasadori 
însărcinaţi să-i prezinte un tratat. Se grăbi să-i 
redacteze condiţiile şi, pe la Sfântul Andrei, 
episcopul de Rochester şi conții de Warwick şi de 
Kent se duseră, în numele regelui Henric, în oraşul 
Arras, unde ducele le făcu cea mai măreaţă 
primire. 

lată ce propunea regele Angliei, şi articolele 
pentru ratificarea cărora ducele de Burgundia 
trebuia să folosească întreaga-i influenţă pe lângă 
regele Carol şi consilierii săi; se va vedea cât de 
mult îi crescuseră pretenţiile de când nepăsarea de 
necrezut a ducelui Jean lăsase să-i cadă în mâini 
oraşele Rouen şi Pontoise, cele două porţi ale 
Parisului, prin stăpânirea cărora regele vrăjmaş 
purta dinainte la brâu cheile capitalei. 

1. Regele Angliei oferă să ia în căsătorie pe 
prințesa Caterina, fără a impune vreo sarcină 
regatului; 

2. Să lase regelui Carol stăpânirea coroanei şi a 
veniturilor regatului în timpul vieţii sale; 

3. După moartea regelui Carol, coroana Franţei 
va reveni pentru totdeauna regelui Henric şi ` 
moştenito- rilor săi; - 


era Pret aa i LN Dr Amin a 
“i 


— PIE pa 
a, a 


e a e 


am ie, ai 


Po a I Foa fai 


AN 


prr 


pmm 


4. Datorită bolii regelui, care îl împiedică să se 
ocupe de guvernare, regele Angliei va lua titlul şi 
autoritatea de regent;, 

5. Prinții, nobilii, vulgul, burghezii, vor depune ju- 
rământ regelui Angliei ca regent şi se vor angaja 
să-l recunoască drept suveran la moartea regelui 
Carol. 

Ducele Filip se angajă să-l facă pe rege să 
semneze acest tratat, cu condiţia ca la rându-i 
regele Angliei să se angajeze să recunoască şi să 
respecte articolele următoare: 

1. Unul din frații regelui Henric va lua în căsătorie 
pe una din surorile ducelui; 

2. Regele şi ducele se vor iubi şi se vor ajuta ca 
nişte frați; 

3. Vor urmări împreună pedepsirea delfinului şi a 
celorlalți ucigaşi ai ducelui Jean; 

4. Dacă delfinul sau oricare altul dintre sus-zișii 
ucigaşi ar fi făcut prizonier, nu ar putea fi 
răscumpărat fără învoiala ducelui; 

5. Regele Angliei va atribui ducelui şi doamnei 
Michelle, soția sa, moşii cu un venit de douăzeci de 
mii de livre, pentru care i se va face omagiu. 

Se vede că, în acest dublu tratat, care dispunea 
de Franţa şi îl jefuia pe rege, nu se uitaseră decât 
două lucruri, care probabil au fost privite ca fără 
însemnătate: consimţământul regelui şi ratificarea 
Franţei. 

În tot cazul, iată în ce condiţii, sub pretextul de a 
răzbuna moartea ducelui Jean, a fost vândută 
Franţa, la 21 decembrie 1419, de către ducele Filip 
de Burgundia regelui Henric al Angliei; tatăl o 7 
trădase, fiul a prădat-o. că 


SF pe ap e 


ao a ai aia 


Pa p TAR € = mai 


IA 


În acest timp, şi în vreme ce i se acorda 
regalitatea ca o pensie viageră, bătrânul rege se 
afla la Troyes împreună cu doamna Isabela, căreia 
îi arăta dragoste de câte ori îi revenea mintea, şi 
ură de câte ori îl apuca din nou nebunia. Vestea 
despre asasinarea ducelui Jean, precum şi partea 
pe care duşmanii delfinului îl învinuiră de la început 
pe tânărul prinţ că ar fi avut-o la această ucidere, 
produseră asupra neputinciosului bătrân o impresie 
atât de puternică, încât îşi pierdu minţile cu 
desăvârşire. Cu toate că din momentul acela până 
în clipa morții sale, multe decrete importante au 
fost semnate de el şi, printre altele, tratatul 
cunoscut sub numele de tratatul de la Troyes, este 
limpede că nu şi-a recăpătat niciodată judecata şi 
că răspunderea acelor acte, din ce în ce mai 
dăunătoare intereselor Franţei, trebuie să apese 
asupra memoriei ducelui Filip şi a reginei Isabela; 
căci, începând din ziua aceea, viaţa regelui Carol al 
VI-lea a fost o agonie, iar nu o domnie. 

La 21 martie 1420, ducele de Burgundia intră în 
oraşul Troyes, în uralele burghezilor şi poporului, şi 
depuse jurământ de credinţă şi omagiu regelui, ca 
moştenitor al ducelui, tatăl său, în proprietatea 
ducatului de Burgundia, a comitatului Flandrei şi a 
comitatului Artois şi a altor seniorii; însă ducele, 
mai înainte ca Franţa să fie cedată Angliei, voia, 
drept partea lui, fără îndoială că în calitate de prinţ 
al florii de crin, să-i smulgă câteva fâşii mai de 
preţ. Lille, Douai şi Orchies fuseseră date ca zălog 
casei de Burgundia; îl făcură pe regele Carol să 
renunţe la dreptul de răscumpărare; zestrea 
doamnei Michelle nu era încă plătită; ducele se- 


EEr a ip IPEE ae poi Ap e lea a RN e e aE ma a be ee ai a 


e irina F Te maia. 


b | 


B 


— rw 


e Ba — gra ea 2 = | aa: i 


învoi să primească în schimb oraşele Roye, 
Montdidier şi Perona; Perona pe care n-o putuse 
cuceri nimeni şi care, în toiul tuturor asalturilor 
războiului străin sau războiului civil, şi-a păstrat 
numele de Fecioara, aşa cum unele piscuri ale 
Alpilor, care nu pot fi trecute, iau numele de 
Fecioare. 

În felul acesta englezul şi burgundezul, pentru a 
încălca mai bine Franţa, începeau prin a-i smulge 
brâul de cetăţi întărite. Numai delfinul îşi apăra 
maica. 

După ce ducele Filip alesese bine, dintre oraşele 
Franţei, pe cele care îi erau mai de folos, după ce 
le înşiră pe o linie atât de dreaptă, încât 
Montdidier, situat doar la douăzeci şi cinci de leghe 
de Paris, părea să pătrundă în inima Franţei 
întocmai ca vârful unei săbii al cărei mâner se afla 
la Gand, atunci, credincios ca un complice, se 
ocupă de făgăduielile făcute regelui Henric şi, 
trebuie s-o mărturisim, le îndeplini punct cu punct. 
Regele se învoi la căsătoria fiicei sale Caterina cu 
Henric de Lancaster; regele ratifică excluderea 
delfinului, fiul şi moştenitorul său; regele desfiinţă 
constituţia înţeleaptă, făcută odinioară de înaintaşii 
săi, care interzicea moştenirea tronului de către 
femei, astfel încât, la 13 aprilie 1420, ducele Filip îi 
scrise regelui Angliei că totul era gata şi că putea 
să vină. 

Într-adevăr, regele englez sosi pe data de 20 
mai, însoţit de cei doi fraţi ai săi, ducii de Glocester 
şi de Clarence, escortat de conții de Huntington, de 
Warwick şi de Kent şi urmat de o trupă de o mie 
şase sute de oameni. Ducele de Burgundia îi ieşi în - 


i - = i d = P- me; 


EAN Da - PL la papat - 


Po a Fa a 


m 


meii 


B 


— rw 


e Baia — e ai ea e = Îi i 


întâmpinare şi îl petrecu până la locuinţa pe care i- 
o pregătise în oraş, cum era de datoria viitorului 
vasal faţă de viitorul său suveran. Îndată după 
sosire, regele se duse să-i facă o vizită reginei şi 
prinţesei Caterina; o găsi pe aceasta mai 
atrăgătoare şi mai frumoasă ca oricând, şi poate 
nici el singur nu ştia pe care era mai grăbit să pună 
stăpânire, pe logodnică sau pe Franţa. 

A doua zi, cei doi regi semnară vestitul tratat de 
la Troyes; era ruşinea şi pierderea regatului, şi din 
clipa aceea fiecare putu crede că îngerul patriei se 
înapoiase în cer. Numai delfinul nu a deznădăjduit 
niciodată; cu mâna pe inima Franţei, îi număra 
bătăile şi îşi dădea seama că putea încă să 
trăiască. 

La 2 iunie, s-a celebrat căsătoria lui Henric al 
Angliei cu Caterina de Franţa; era a doua floare 
desprinsă de pe tulpina regală de crini pentru a 
îmbodobi coroana Marii Britanii. De două ori darul 
le-a fost fatal celor ce l-au primit; de două ori 
moartea a intrat în patul regilor Angliei ca urmare 
a îmbrăţişărilor fiicelor Franţei; Richard nu a 
supravieţuit decât trei ani căsătoriei sale; Henric 
avea să moară după optsprezece luni. 

Din ziua aceea, existau doi regenţi ai Franţei, doi 
moştenitori ai coroanei: delfinul era stăpân pe Sud, 
regele Angliei poseda Nordul; atunci începu acel 
mare duel al cărui preţ era un regat 

Avantajul primelor lovituri a fost de partea 
regelui Angliei; după un asediu de câteva zile, Sens 
s-a predat, Villeneuve-le-Roi a fost luat cu asalt şi 
Montereau cucerit prin escaladare. 

Acolo, ducele de Burgundia datora o ispăşire- 


i - =! i Ea P- me; 


EEN D a PL alai mpa - 


Po a a a 


b | 


B 


E i i 


E Baa — gra kao = e a i 


pentru moartea tatălui său şi aceasta i-a fost prima 
grijă intrând în oraş. Nişte femei i-au arătat 
mormântul ducelui Jean; un postav al bisericii fu 
întins peste piatra de pe mormânt, aprinseră câte o 
lumânare la fiecare capăt, toată noaptea, iar 
preoţii cântară slujba morților. A doua zi dimineaţa 
ridicară piatra şi săpară mormântul. Găsiră corpul 
ducelui acoperit încă de tunica şi de coiful lui; 
numai că mâna stângă îi era desprinsă de corp, iar 
capul, despicat de Tanneguy Duchâtel, arăta larg 
deschisă rana prin care englezii intrau în regatul 
Franţei. 

Cadavrul fu aşezat într-un sicriu de plumb, plin 
de sare, şi mai apoi expus în Burgundia, într-o 
mănăstire de călugări şartrezi situată în afara 
oraşului Dijon; corpul bastardului de Croy, care 
fusese ucis la atacul oraşului fu coborât şi 
înmormântat chiar în groapa de unde îl scoseseră 
pe duce. 

După îndeplinirea acestor sarcini, burgundezii şi 
englezii merseră să asedieze oraşul Melun, însă 
acesta începu prin a le opune o dârză rezistenţă. 
Se aflau acolo numai viteji de sânge francez. 
Seniorul de Barbazan era principalul căpitan; îi 
avea în subordine pe seniorii de Preaux, Pierre de 
Bourbon şi un anume Bourgeois, care a făcut 
minuni în tot timpul asediului. Regele Angliei şi 
ducele, văzând pregătirile de apărare, încercuiră 
oraşul; primul se duse, împreună cu cei doi fraţi şi 
cu ducele de Bavi- ère, să-şi stabilească sediul în 
partea dinspre Gâ-tinais; al doilea, însoţit de 
contele de Huntington şi de mai mulţi alţi căpitani 
englezi, îşi instala corturile în partea dinspre Brie; - 


i - =! i Ea Pa e; 


EAN A a PL a la pai Moti - 


— POE pp 


e vu e 


OT mu Pa 


A Po a l Foa mau 


nN 


se aruncă peste Sena un pod de vase, pentru a 
stabili comunicațiile între o armată şi alta; şi atât 
ducele de Burgundia cât şi regele, pentru a nu fi 
surprinşi de asediați, puseră să li se închidă 
incintele cu şanţuri adânci şi cu ţăruşi, lăsând 
numai câteva intrări şi ieşiri care erau închise cu 
bariere puternice. Între timp, regele Franţei şi cele 
două regine veniră să-şi stabilească reşedinţa la 
Corbeil. Asediul ţinu astfel patru luni şi jumătate 
fără mari foloase din partea asediatorilor. 

Totuşi ducele de Burgundia pusese mâna pe un 
foart puternic zid de apărare pe care asediaţii îl 
înălţaseră îi faţa şanţurilor şi din înălţimea căruia 
tunurile şi bombardele lor făceau mult rău 
asediatorilor; atunci regele Angliei, de partea lui, 
puse să se sape o mină. Ea se apropia deja de zid, 
când Juvenal des Ursins, fiul avocatului din 
parlament, crezu că aude un zgomot sub pământ; 
chemă câţiva muncitori şi le porunci să facă o 
contra-mină. El însuşi, având înapoia lui câţiva 
ostaşi, veghea la executarea lucrării ţinând în 
mână o secure lungă, când, întâmplător, trecu 
seniorul de Barbazan; Juvenal îi povesti 
întâmplarea şi îi spuse că rămânea acolo pentru a 
lupta pe sub pământ; atunci Barbazan, care îl 
iubea ca pe un fiu, uitându-se la securea cea lungă, 
clătină din cap spunând: 

— Vai! frate, nu ştii încă ce înseamnă să te lupţi 
într-o mină! E nevoie de nişte ciomege mai scurte 
pentru a putea să loveşti de aproape. 

Zicând aceasta, trase spada şi tăie coada securii 
până la o lungime potrivită; apoi, după ce ~“ 
terminase, cum ţinea spada goală în mână: > 


— PI M 
a, a 


E irina îm Te maia. 


ba | 


F 


E rw 


E Ba — gra kas | aa: i 


— Aşează-te în genunchi, îi zise lui Juvénal. 
Acesta se supuse, iar el îi dădu acolada şi îl 
învesti cavaler. 

— Şi acum, îi spuse ridicându-l, poartă-te ca un 
bun şi credincios cavaler. 

După două ore de muncă, săpătorii englezi şi 
francezi nu mai erau despărțiți unii de alţii decât la 
o distanţă de mărimea unui zid obişnuit; în câteva 
clipe acest interval fu năruit; de fiecare parte, 
săpătorii se retraseră şi luptătorii începură să se 
atace cu înverşunare în acest tunel strâmt şi 
întunecos unde abia puteau merge patru oameni 
alături; atunci recunoscu Juvenal adevărul spuselor 
lui Barbazan: securea lui cu coada scurtată făcea 
minuni. Englezii o luară la fugă; proaspătul cavaler 
îşi câştigă pintenii. 

O oră mai târziu, englezii se înapoiară în forţă, 
împingând înaintea lor o barieră pe care o instalară 
la mijlocul minei, pentru a opri trecerea 
delfinezilor; în toiul acestei lucrări, le sosi o întărire 
celor din oraş şi toată noaptea se dădură 
nenumărate împunsături de lance. Noul fel de a se 
lupta prezenta o ciudăţenie şi anume că puteau să 
se rănească, să se ucidă chiar, însă nu să se 
prindă, fiecare atacator luptând de câte o parte a 
barierei. 

A doua zi, un crainic englez, precedat de un 
trompet, se înfăţişă înaintea zidurilor oraşului. 
Aducea o provocare din partea unui cavaler englez 
care voia să rămână necunoscut: oferea oricărui 
delfinez, cavaler şi de viţă nobilă, o întrecere 
călare, unde fiecare adversar putea să rupă două 
lănci; apoi, dacă nici unui nici altul n-ar fi fost rănit, - 


i m -ni rim 


EAN D a PL a la pipa - 


E ina F Te maia. 


H | 


B 


E i i 


urma o luptă corp la corp cu securea sau cu spada, 
cavalerul englez alegând drept loc de luptă 
trecerea subterană şi lăsând cavalerului delfinez 
care ar accepta-o, alegerea zilei şi locului. 

După ce crainicul făcu acest anunţ, se duse să 
ţintuiască în partea cea mai apropiată a oraşului 
mănuşa stăpânului său, ca zălog de luptă şi semn 
de provocare. 

Seniorul de Barbazan, care alergase pe zid 
împreună cu o mare mulţime de popor, îşi aruncă 
atunci mănuşa de pe înălţimea meterezului, ca 
dovadă că lua pe socoteala lui provocarea 
cavalerului necunoscut; apoi porunci unui scutier 
să se ducă să o desprindă pe aceea pe care 
crainicul o ţintuise de poartă. 

Scutierul se supuse. 

Mulţi socotiră că nu se cădea ca un comandant 
de garnizoană să se expună astfel într-o luptă 
individuală; însă Barbazan îi lăsă să vorbească şi se 
pregăti de luptă pentru a doua zi. 

În timpul nopţii se netezi trecerea, pentru ca 
nimic să nu fie o piedică pentru cai; săpară un fel 
de firide de ambele părţi ale barierei, pentru a 
aşeza acolo trompeţii; pe pereţi se înfipseră torţe 
spre a lumina lupta. A doua zi, la ora opt 
dimineaţa, adversarii se prezentară la fiecare 
extremitate, fiind însoţiţi de câte un trompet. 
Trompetul englez sună cel dintâi, celălalt îi 
răspunse; apoi, după ce termină, cei patru 
trompeţi aflaţi lângă barieră sunară la rândul lor. 

Abia se stinsese ultimul sunet sub boltă, când cei 
doi cavaleri îşi făcură apariţia cu lăncile îndreptate ~ 
înainte. > 


era Preta oaia DA Br Am 


— POE pp 
a. a 


E a e 


a ie, ai 


PE a Pa V-au 


nN 


prr 


pmm 


Se vedeau de departe venind, ca două umbre ce 
mergeau una împotriva alteia pe un coridor al 
iadului; numai galopul greoi al cailor, înarmaţi ca şi 
ei, dovedea, făcând să se cutremure coridorul, pe 
care îl umpleau de zgomot, că oameni şi cai nu 
erau nişte năluci. 

Intrucât cei doi luptători nu putuseră calcula 
distanţa pentru a înainta atât cât era necesar, 
seniorul de Barbazan, fie că avea un cal prea iute, 
fie că distanţa fusese mai mică, ajunse primul la 
barieră. lInţelese numaidecât neajunsul poziţiei 
sale, căci avea să primească nemişcat lovitura 
adversarului la care se adăuga forţa dată de 
avântul calului; calul necunoscutului, sosind ca un 
trăsnet, Barbazan nu avu decât timpul să-şi 
desprindă lancea din opritoarea unde o pusese, să 
o proptească de scut ca de un zid de fier şi să se 
ţină bine în şa şi în scări; adversarul, la rându-i, 
primea lovitura în loc să o dea. Intr-adevăr, se 
aruncă cu tot pieptul în lancea lui Barbazan care se 
zdrobi ca o sticlă; lancea cavalerului necunoscut, 
sprijinită pe opritoare, se dovedi prea scurtă şi nici 
măcar nu-şi atinse ţinta; în acelaşi timp cavalerul 
englez aproape răsturnat de izbitură, atinse cu 
capul crupa calului, care se dădu trei paşi înapoi, 
îndoindu-şi genunchii; când necunoscutul se ridică, 
găsi înfipt în mijlocul pieptului fierul de la lancea 
adversarului, care îi străbătu platoşa şi nu se 
oprise decât întâlnind o cămaşă de zale pe care din 
fericire o purta pe dedesubt. Cât despre Barbazan, 
acesta nu se mişcase de parcă ar fi fost o statuie 
de bronz pe un piedestal de marmură. 

Cei doi cavaleri îşi întoarseră caii şi ajunseră din -- 


EEr a dl Eta meta poi Ap e lee a RI e e ea ma e bi ee ai a 


— POE a 


e vu e 


ao Pi, ai aia 


- Po a l Pa 7 mau 


AN 


nou la intrarea subteranei; Barbazan luă o altă 
lance; trompeta sună pentru a doua oară. 

Cele de la barieră îi răspunseră şi cei doi cavaleri 
se afundară din nou sub boltă, urmaţi de data 
aceasta de o mulţime de francezi şi de englezi căci, 
această întrecere fiind ultima, iar lupta trebuind, 
după cum am spus, să fie continuată corp la corp 
cu securea, le îngăduia spectatorilor să pătrundă în 
coridorul subteran. 

Distanţele fuseseră atât de bine calculate la 
această nouă întrecere, încât cei doi luptători se 
întâlniră exact la jumătatea drumului. De astă 
dată, lancea cavalerului necunoscut lovise partea 
stângă a platoşii lui Barbazan şi, alunecând pe 
suprafaţa-i lucioasă, ridicase ca pe un solz 
încheietura de fier a umerarului şi pătrunsese în 
umăr cât lungimea unui deget; cât despre lancea 
lui Barbazan, aceasta izbise atât de puternic 
pavăza adversarului, încât violenţa loviturii rupse 
chinga calului, iar cavalerul, prea solid ca să cadă 
de pe cal, se rostogoli la zece paşi, azvârlit 
împreună cu şaua în care se înţepenise; calul 
rămase pe loc, descotorosit de călăreţul lui. 

Barbazan descălecă; cavalerul necunoscut se 
ridicase numaidecât; amândoi smulseră o secure 
de luptă din mâinile unui scutier şi lupta începu cu 
mai multă înverşunare ca mai înainte; totuşi 
fiecare din ei punea, în atac şi în apărare, o 
prudenţă care vădea părerea ce şi-o făcuse de 
adversarul său. Securile greoaie, învârtindu-se în 
mâinile lor cu iuţeala fulgerului, recădeau pe scut, 
făcând să sară mii de scântei. Aplecându-se rând 
pe rând înapoi pentru a-şi lua mai mult avânt, cei- 


era Preta aaa DA Dr Am a 


BEF ai Lot ae pol e E mei Seri, ob E E z tai pia 


N ia îm Te maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baa — gra ea» = Îi i 


doi luptători păreau nişte tăietori de lemne în toiul 
lucrului; fiecare lovitură ar fi doborât un stejar şi 
totuşi primiseră douăzeci fiecare şi rămâneau tot în 
picioare. 

In cele din urmă Barbazan, obosit de această 
luptă de uriaşi şi voind să termine dintr-o lovitură, 
îşi aruncă scutul care îl împiedica să se slujească 
de braţul stâng şi îşi sprijini piciorul de o stinghie a 
barierei; securea se învârti în mâinile lui, şuierând 
ca o praştie şi, trecând pe lângă scutul 
adversarului, se abătu, cu un zgomot asurzitor, 
asupra căştii cavalerului necunoscut. 

Din fericire o mişcare repede şi instinctivă a 
acestuia îl făcu să aplece capul spre stânga; 
mişcarea schimbă direcţia loviturii: tăişul securii 
alunecă pe partea rotunjită a căştii; dar, întâlnind 
încheietura din dreapta a vizierei, o zdrobi ca pe o 
sticlă; menţinută astfel numai dintr-o parte, viziera 
se deschise şi Barbazan, înmărmurit, recunoscu în 
cavalerul englez, cu care se luptase, pe Henric de 
Lancaster, regele Angliei 

Atunci Barbazan făcu respectuos doi paşi înapoi, 
lăsă să-i cadă securea din mână, îşi scoase casca şi 
se declară învins. 

Regele Henric înţelese întreaga curtenie a 
acestei mărturisiri. Işi scoase mănuşa de oţel şi îi 
întinse mâna bătrânului cavaler: 

— Din clipa aceasta suntem fraţi de arme. Adu-ţi 
aminte când se va ivi prilejul, căci eu nu voi uita. 

Barbazan acceptă această onorabilă frăţie care, 
trei luni mai târziu, avea să-i salveze viaţa. 

Cei doi adversari aveau nevoie de odihnă; se 
înapoiară unul în tabără şi celălalt în oraş. Mai- 


i m -i ri 


EEN D a iiaeaa a - 


e irina îm Te maia. 


b | 


B 


E rw 


E Baa — gra Bas | aa: i 


mulți cavaleri şi scutieri continuară această 
neobişnuită întrecere, care ţinu aproape o 
săptămână. 

Câteva zile mai târziu, întrucât asediatorii se 
găseau tot acolo, regele Angliei îi aduse în tabără 
pe regele Franţei şi pe cele două regine; le găzdui 
pe acestea din urmă într-o casă pe care poruncise 
să fie clădită în afară de bătaia tunului şi în fața 
căreia, seara şi dimineaţa punea să cânte 
trompetele şi alte instrumente; niciodată regele 
Angliei nu trăise într-un atât de mare huzur ca pe 
tot timpul acelui asediu. 

Însă prezenţa regelui Carol nu-i hotărî pe asediați 
să se predea; răspunseră că, dacă regele voia să 
intre în oraşul său, trebuia să intre singur şi atunci 
ar fi bine primit, dar nu s-ar învoi niciodată să-şi 
deschidă porţile duşmanilor regatului. De altfel, 
mulţi din armata ducelui de Burgundia începuseră 
să cârtească împotriva regelui Henric care îşi lăsa 
socrul în părăsire şi casa acestuia într-o mare 
strâmtoare. Luarea altor fortărețe şi castele, ca 
Bastilia,  Luvrul, palatul Nesle şi pădurea 
Vincennes, veniră să-l mai consoleze pe regele 
Henric de tărăgăneala acestui asediu. Îl trimise la 
Bastilia pe fratele său, ducele de Clarence, cu titlul 
de guvernator al Parisului. 

Cu toate astea asediaţii erau lipsiţi de hrană de 
multă vreme; nu mai aveau pâine şi îşi mâncaseră 
caii, pisicile şi câinii; îi scriseră delfinului pentru a-i 
expune suferinţa lor şi a-i cere ajutor. Erau în 
aşteptarea răspunsului, când  văzură, într-o 
dimineață, apărând la orizont o trupă numeroasă 
care se îndrepta spre oraş; crezură că le soseau - 


i m -ni r 


xn" A a PL e la pi - 


— POE pp 


a Fi ie aia 


ao Pi, ai aia 


Po a l Foa mai 


meii 


întăriri; urcară pe metereze şi în vreme ce 
clopotele oraşului sunau în semn de bucurie, 
începură să le strige asediatorilor să-şi înşeueze 
cât mai repede caii, căci peste puţin timp vor fi 
izgoniți. Dar în curând îşi dădură seama că se 
înşelaseră: era o trupă de burgundezi pe care 
seniorul de Luxemburg, comandantul Picardiei, o 
aducea de la Perona în ajutorul asediatorilor. 
Asediaţii coborâră atunci de pe metereze cu capul 
plecat şi opriră bătaia fără rost a clopotelor; şi 
cum, a doua zi, primiră o scrisoare de la delfin care 
îi anunţa că era prea slab pentru a le veni în ajutor 
şi le îngăduia să trateze în cele mai bune condiţii 
cu putinţă la prima somaţie ce le-ar face-o regele 
Angliei, ei angajară negocieri şi garnizoana istovită 
capitulă doar cu condiţia de a li se cruța viaţa. Nu 
se puteau bucura de această condiţie ucigaşii 
ducelui d Burgundia sau cei care, fiind de faţă la 
asasinat, nu-l împiedicaseră, precum şi toți 
cavalerii englezi sau scoțieni ce s-ar găsi în oraş; 
aşadar, seniorul Pierre de Bourbon, Arnault de 
Guilhem, seniorul de Barbazan şi şase sau şapte 
sute nobili luptători au fost conduşi la Paris şi 
întemnițați la Luvru, la Châtelet şi la Bastilia. 

A doua zi, doi călugări din Joy en Brie şi un 
cavaler numit Bertrand de Chaumont, care, la 
bătălia de la Azincourt, se dăduse drept englez din 
francez cum era şi de atunci trecuse de la englezi 
la francezi, au fost decapitaţi în piaţa publică din 
Melun; apoi, lăsând o garnizoană engleză în oraş, 
regele Henric, regele Carol şi ducele de Burgundia 
plecară spre Paris, unde urmau să-şi facă intrarea. 
Burghezii îi aşteptau cu nerbădare; li se- 


N ET, pi E Plai Mun ama TE 


— PE pa 
A, a 


a Fs ad aia 


POT mut F 


Pa p TTAR € = mai 


IA 


pregătise o primre strălucită; toate casele erau 
pavoazate în drumul lor. Cei doi regi, călări, 
mergeau în frunte, regele Franţei se afla în 
dreapta; după ei veneau ducii de Clarence şi de 
Bedford, fraţii regelui Angliei, şi de partea cealaltă 
a drumului, pe stânga, călărea ducele de 
Burgundia, îmbrăcat în negru, şi împreună cu el 
toţi cavalerii şi scutierii din palatul său. 

Ajungând la jumătatea marii străzi Saint-Antoine, 
întâlniră tot clerul Parisului, care venea pe jos în 
întâmpinarea lor, dându-le să sărute sfintele 
moaşte. Regele Franţei le sărută primul, apoi 
regele Angliei. Clerul îi conduse apoi, cântând, la 
Notre-Dame, unde îşi făcură rugăciunea în faţa 
altarului principal; după care, încălecară din nou, 
ducându-se fiecare la locuinţa sa, regele Franţei la 
palatul Saint-Paul, ducele de Burgundia la palatul 
Artois, iar regele Angliei la castelul Luvru. A doua 
zi, cele două regine îşi făcură la rândul lor intrarea. 

Abia se instalase această nouă curte, că ducele 
de Burgundia se ocupă să ceară răzbunare pentru 
moartea tatălui său. În acest scop, regele ţinu un 
consiliu de judecată în sala de jos a palatului Saint- 
Paul. Pe aceeaşi bancă cu regele Franţei, stătea 
regele Angliei şi, lângă cei doi regi, maestrul Jean 
Leclerc, cancelarul Franţei, Filip de Morvilliers, 
primul preşedinte al parlamentului şi mai mulţi alţi 
nobili din consiliul regelui Carol. De partea cealaltă 
şi spre mijlocul sălii, se aflau, pe o altă bancă, 
ducele de Burgundia şi, împreună cu el, pentru a-l 
însoţi, ducii de Clarence şi de Bedford, episcopii de 
Thérouanne, de Tournay, de Beauvais şi de 
Amiens, seniorul Jean de Luxembourg şi mai mulţi 


era Preta ae DB Dr Am a 


BEF et Lot ae pol E ra E ee n E ap z tai Pie Pia 


— POLE pp 
a, a 


SP pe ap e 


E m ai aia 


Pa ia me € = mai 


nN 


alţi scutieri şi cavaleri din consiliul său. 

Atunci maestrul Nicolas Rolin, avocat pentru 
ducele de Burgundia şi pentru ducesa, mama sa, 
se ridică şi ceru celor doi regi încuviințarea să 
vorbească. După ce o primi, povesti omuciderea 
făptuită asupra ducelui Jean; învinui de această 
crimă pe delfinul Carol, pe vicontele de Narbonne, 
pe seniorul de Barbazan, pe Tanneguy Duchâtel, 
pe Wilhelm Bouteillier, pe Jean Louvet, preşedinte 
în Provence, pe seniorul Robert de Loire şi pe 
Olivier  Layet; în încheiere ceru pedepsirea 
vinovaţilor. Cerea să fie urcați în nişte cotigi şi 
purtaţi prin toate răspântiile Parisului, timp de trei 
zile, cu capul gol, ţinând în mână o lumânare 
aprinsă şi mărturisind cu glas tare că din răutate, 
pe nedrept, condamnabil şi din invidie îl 
asasinaseră pe ducele de Burgundia; apoi să fie 
duşi la locul omorului pe care îl făptuiseră, adică la 
Montereau, şi acolo să spună şi să repete aceleaşi 
cuvinte de ispăşire; în afară de aceasta, pe pod şi 
chiar pe locul unde ducele şi-a dat ultima suflare, 
să fie înălţată o biserică deservită de doisprezece 
canonici, şase capelani şi şase clerici, a căror 
singură grijă să fie de a se ruga pentru sufletul 
răposatului. Biserica mai trebuia să fie înzestrată, 
pe cheltuiala vinovaţilor, cu podoabe sfinte, cu 
mese, potire, cărţi, feţe de masă şi în sfârşit cu 
toate cele trebuincioase; în plus, din averea 
condamnaților, cerea pentru canonici înfiinţarea 
unui venit de două sute de livre pariziene, de o 
sută de livre pentru capelani şi de cincizeci pentru 
clerici; cauza pentru care va fi clădită această 
biserică să fie înscrisă deasupra portalului, cu litere- 


a Pe Braa eee A 


BEF ei A Lot ae pol a E E eri, E E z tai pia 


E irina F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baa — gra kar | aa: i 


săpate, pentru a perpetua amintirea acestei 
ispăşiri, şi asemenea biserici să fie înălțate, în 
acelaşi scop, la Paris, la Roma, la Gand, la Dijon, la 
Sfântul loan de Compostella şi la lerusalim, chiar 
pe locul unde Domnul nostru Isus Cristos a suferit 
moartea. 

Această propunere a fost sprijinită de Pierre de 
Marigny, avocatul regelui în parlament, şi aprobată 
maestrul Jean l'Archer, doctor în teologie, numit de 
rectorul universităţii din Paris. 

După aceste propuneri, cancelarul Franţei 
răspunse pentru rege, care ascultase nepăsător 
toată această pledoarie, că, prin voia lui Dumnezeu 
şi cu ajutorul şi sfatul fratelui şi fiului său Henric, 
regele Angliei, regent al Franţei şi moştenitorul 
coroanei, îndeplinirea cu dreptate a lucrurilor 
spuse şi propuse va avea loc, aşa după cum cerea 
ducele Filip de Burgundia. 

După aceste cuvinte, consiliul de justiţie se ridică 
şi cei doi regi şi ducele se înapoiară fiecare la 
palatul său. 

Cu treisprezece ani mai înainte, aceeaşi sală 
răsuna de aceleaşi cuvinte de învinuire; numai că, 
de data aceea, ducele de Burgundia era asasinul şi 
Valentina de Milan acuzatoarea. Ea cerea dreptate 
şi dreptatea i se făgăduise atunci, ca şi acum 
ducelui; şi vântul de asemenea, la acea primă 
dată, luase cu el făgăduiala regească, aşa cum 
avea s-o facă şi cu cea de-a doua. 

Între timp, în virtutea decretelor date de rege, 
parlamentul începu la 3 ianuarie 1421 procedura 
împotriva lui Carol de Valois, duce de Turena, 
delfin al Franţei. A fost citat trei zile la rând, sub= 


i m -ni ri 


EAN D a PL a la pi Mat - 


a Pe Baa ee 


— POE pp 
A, a 


a aT 


RT m T F 


e l Fa e eaii 


E T 


meii 


pedeapsa de surghiun, prin sunet de trompetă şi 
pe masa de marmură; şi cum el nu se prezentă la 
această chemare, fu surghiunit din regat şi 
declarat nedemn de a moşteni vreo seniorie 
prezentă sau viitoare. 

Delfinul află această veste la Bourges în Berry; 
apelă la vârful spadei şi jură că-şi va duce apelul şi 
provocarea la Paris, în Anglia şi în Burgundia. 

Este adevărat că, în pofida acestei sentinţe, 
exista pentru el o mare simpatie în inima 
adevăraţilor francezi; ea era şi mai mult mărită de 
starea de nebunie a tatălui său; se ştia că nu inima 
bătrânului rege surghiunise pe fiul mult iubit; toate 
actele, făcute în numele unui nebun, multora li se 
păreau fără valoare. Luxul pe care-l desfăşura 
regele Angliei la Luvru, în comparaţie cu sărăcia 
ce-l înconjura pe regele Franţei la palatul Saint- 
Paul, îi făcea să cârtească pe toţi oamenii de bine 
din capitală; această părăsire era împinsă până 
acolo încât, în ziua de Crăciun a anului 1420, pe 
când cele două regine, ducele Filip, cavalerii 
Franţei şi Burgundiei, în saloanele splendid 
luminate ale Luvrului, îi făceau curte regelui 
Angliei, regele Franţei nu avea în jurul lui, în sălile 
întunecate şi umede ale palatului Saint-Paul, decât 
câţiva vechi servitori şi câţiva burghezi de treabă 
care îi păstrau o veche şi neclintită dragoste. 

Cam pe timpul acela, o împrejurare neprevăzută 
veni să aducă o oarecare răceală în relaţiile dintre 
regele Henric şi ducele Filip. Printre prizonierii 
făcuţi la Melun se afla, după cum am spus, şi 
seniorul de Barbazan; acest cavaler era învinuit de 
a fi luat parte la asasinatul de la Montereau şi, - 


EEr a dl Eta poi Ap e lea E NR e e aE ma e be ee ai a 


E irina T Te maia. 


H | 


F 


E i i 


E Baa — gra kas | aa: i 


după tratatul încheiat între ducele Filip şi regele 
Henric, orice uneltitor sau complice al acelui 
asasinat trebuia predat la discreţia ducelui de 
Burgundia; învinuirile asupra cărora cavalerul avea 
să fie interogat erau deja redactate de către 
consiliul ducelui la Dijon, când prizonierul invocă 
frăția de arme oferită de regele Angliei, după lupta 
din minele de la Melun. Regele Henric îşi onoră 
jurământul: el declară că acela care atinsese mâna 
lui regală nu avea să sufere nicio sentință 
degradantă, chiar dacă însuşi sfântul părinte papa 
ar veni să ceară dreptate împotriva lui. Ducele de 
Burgundia păstră în urma acestui refuz o ură pe 
care nu o putu potoli supliciul seniorului de 
Coesmerel, bastardul lui Tanneguy, şi al lui Jean 
Gault, care au fost sfârtecaţi în patru bucăţi prin 
sentinţa parlamentului. Primul se fălea atât de mult 
cu asasinatul săvârşit de tatăl său, încât făcuse o 
teacă brodată pentru securea cu cioc de şoim cu 
care ducele Jean fusese lovit şi purta atârnat de un 
lanţ de preţ pintenul de aur pe care el însuşi îl 
smulsese de la cizma ducelui. 

Către sfârşitul lunii, regele Angliei şi ducele de 
Burgundia se despărţiră: regele Henric, pentru a o 
conduce la Londra pe doamna Caterina şi a o 
încorona, ducele Filip, pentru a face o călătorie prin 
oraşele sale, căci în multe din ele nu fusese încă 
recunoscut. 

Această îndoită absenţă s-a dovedit dăunătoare 
intereselor ducelui şi ale regelui Henric. Delfinezii, 
descurajaţi de pierderea oraşelor Melun şi 
Villeneuve-le-Roi, îşi recăpătării curajul văzându-i 
pe cei doi şefi inamici, unul la Londra, celălalt la- 


i m -i = ri 


EEN A u gree n A - 


a Pe Braa eee 


— POLE pp Ė 
a, a 


E aT 


CT" F 


PE a Pa 7 mau 


AN 


Bruxelles. Ei intrară din nou în oraş, surprinseră 
castelul Ferté, escaladară Saint-Riquier şi în sfârşit, 
în apropiere de Beaugy, îi bătură pe englezi atât de 
crunt, încât ducele de Clarence, fratele regelui, 
seniorul de Ross, mareşal al Angliei, contele de 
Kyme şi floarea cavalerilor şi scutierilor englezi 
căzură morţi pe câmpul de luptă; conții de 
Sommerset, de Huntington şi de Perche au fost 
luaţi prizonieri fără condiţii. Totuşi corpul ducelui 
de Clarence nu a rămas în mâinile duşmanilor; un 
cavaler englez îl luă de-a curmezişul pe cal şi îl 
apără cu atâta curaj şi succes, încât reuşi să 
predea corpul regal contelui de Salisbury, care îl 
trimise în Anglia unde a fost înmormântat. 

Pe de altă parte, ducele de Exeter, guvernator al 
Parisului după moartea ducelui de Clarence, răcise 
repede entuziasmul locuitorilor; guvernarea lui era 
aspră şi trufaşă. Sub un pretext neînsemnat, puse 
să-l aresteze pe mareşalul Villiers de I'lle-Adam, iar 
poporul voind să-l scoată pe prizonier din mâinile 
arcaşilor care îl conduceau la Bastilia, porunci să se 
tragă asupra poporului; un englez, un străin, un 
vrăjmaş, îndrăznea ce n-ar fi îndrăznit niciodată 
ducele de Burgundia. 

Regele Henric află la Londra, iar ducele Filip la 
Gand, despre întâmplările pe care le-am povestit. 
Amândoi se gândiră că era neapărată nevoie de 
prezenţa lor la Paris; plecară aşadar spre a se duce 
acolo, regele Angliei deşi era suferind, ducele de 
Burgundia deşi avea de rezolvat nişte certuri dintre 
ducele Jean de Brabant, vărul său şi soţia acestuia 
Jacqueline de Hainaut. 

Cei doi aliaţi îşi judecaseră bine situaţia. Delfinul - 


EEr a dl Et meta poi Ap e lea DR Pin 3 EP ma e be ae ai a 


— POE a 
a. a 


e aT 


a i, ai 


PE a Pa V-au 


nN 


Tr 


pmm 


asedia Chartres. Armatele reunite ale ducelui Filip 
şi ale regelui Henric porniră în ajutorul acestui 
oraş; delfinezii erau în număr prea mic pentru a 
risca o bătălie; ridicară asediul, iar delfinul se 
retrase la Tours. Ducele de Burgundia, în loc să-l 
urmărească, se duse să ia podul de la Saint-Remi- 
sur-Somme şi veni să asedieze localitatea Saint- 
Riquier; dar la rândul său, şi armata lui era prea 
slabă şi pierdu zadarnic o lună în faţa fortăreței. 

În timpul asediului, află în tabăra sa din faţa 
oraşului, că seniorul d'Harcourt, care trecuse de 
partea delfinezilor, însoțit de  Pothon de 
Xaintrailles, pornise împotriva lui, sperând să-l 
surprindă, împreună cu garnizoanele din 
Compiegne, din Crespy în Valois şi alte oraşe, care 
reintraseră sub stăpânirea delfinului. Atunci ducele 
plecă în taină în timpul nopţii, trecu fluviul Somme 
şi porni în întâmpinarea delfinezilor, cu gândul să 
primească lupta. La 31 august, la orele unsprezece 
dimineaţa, cele două armate se găsiră faţă-n faţă 
şi, oprindu-se la vreo trei aruncături de săgeată 
una de alta, se aşezară în linie de bătaie. În acest 
război dintre trei cumnaţi, era prima luptă 
importantă în care tânărul duce, care nu avea 
atunci decât douăzeci şi patru de ani, făcea botezul 
focului. Înainte de a începe lupta, dori să fie făcut 
cavaler: seniorul de Luxembourg îi dădu acolada; şi 
numaidecât el însuşi îi învesti la rându-i pe seniorul 
Collard de Comines, Jean de Roubaix, Andre de 
Villain, Jean de Villain şi alţii. De partea delfinezilor, 
principalii cavaleri făcuţi cu acest prilej au fost 
seniorii de Gamache, Regnaut de Fontaine, Collinet 
de Villequier, marchizul de Serre şi Jean Royau. 


Po a Fa muia 


H | 


F 


E i i 


E Baa — gra kas H T i 


Îndată după stabilirea primelor dispoziții, ducele 
de Burgundia îi porunci lui Filip de Saveuse să ia un 
steag şi o sută douăzeci de luptători, sub comanda 
seniorului de Saint-Leger şi a bastardului de 
Roussy, şi să facă un mare ocol peste câmpuri spre 
a cădea în flancul delfinezilor în momentul când va 
începe acţiunea. Ducele poruncise căpitanilor să 
rămână nemişcaţi pentru a masca învăluirea; 
numai după ce văzu năpustindu-se spre el întreaga 
linie a delfinezilor, care alergau în mare galop, 
strigă el însuşi: Înainte! şi dădu îndată exemplu 
atacând în fruntea armatei. Spaţiul gol ce-i 
despărţea pe luptători dispăru într-o clipă sub 
picioarele cailor şi primele linii ale celor două 
tabere se întâlniră cu mare zgomot, izbindu-se cal 
de cal, om de om, fier de fier; mulţi au fost 
răsturnaţi la această primă ciocnire, ucişi sau grav 
răniţi; mulți îşi sfărâmară  lăncile şi luară 
numaidecât în mână spada sau securea, şi lupta 
om la om, corp la corp începu, cu şiretlicurile-i de 
dibăcie, cu trăsăturile-i de valoare, cu luptele-i de 
giganţi. 

O împrejurare neaşteptată făcu la început ca 
izbânda să pară că înclină în folosul delfinezilor; 
steagul Burgundiei fusese lăsat, din neglijenţă, în 
mâinile valetului care-l purta; acesta, care nu era 
obişnuit cu asemenea încăierare, o luă la fugă la 
prima ciocnire şi îi căzu steagul din mână. Mulţi 
seniori, nemaivăzând flamura fluturând, crezură că 
ducele a fost prins; crainicul Flandrei striga chiar că 
era mort, astfel încât toţi cei care văzură steagul 
căzând şi auziră vorbele crainicului, se împrăştiară 
pe dată, iar aproape cinci sute de oameni, cuprinşi- 


i m -ni rim 


EAN D a PL a rela mp po - 


E ia F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


TE — gra ka | aa: i 


de o groază nestăpânită, părăsiră câmpul de 
bătaie, unde ducele, cu restul armatei, făcând 
minuni de vitejie, voia, în fața oamenilor ce-l 
însoțeau, să-şi câştige pintenii şi să se arate 
vrednic de tatăl său. 

De partea lor, delfinezii, văzând această fugă, 
trimiseră cam vreo două sute de oameni sub 
comanda lui Jean Rollet şi a lui Pierron de Luppel, 
pentru a-i urmări pe duşmanii lor care, făcând şase 
leghe fără a se opri, fără a întoarce frontul, fără a 
se apăra, reuşiră să treacă fluviul Somme la 
Pecquigny. 

În acest timp, grosul celor două armate 
rămăsese neclintit pe poziţie, luptătorii fiind teribil 
de încrâncenaţi şi dând dovadă de multă vitejie. 
Ducele, care atacase printre primii, se văzu încolţit 
de două lănci: una îi străpunse dintr-o parte în alta 
şaua de război garnisită cu oţel, cealaltă, 
străbătându-i scutul, se înfipse atât de puternic, 
încât ducele aruncă scutul neputându-se scăpa de 
lance. În acelaşi timp, un puternic luptător delfinez 
îl apucă de mijloc pentru a-l smulge din şa. Ducele 
avea un cal de luptă foarte puternic; lăsă spada să- 
i atârne de încheietura mâinii, aruncă, la rându-i, 
braţele în jurul gâtului adversarului şi, dând pinteni 
calului, îşi smulse duşmanul din scări, cum smulge 
uraganul un copac din pământ, şi veni să-l arunce 
în mijlocul oamenilor săi, care îl făcură prizonier. 

Alţi doi luptători mai făceau minuni de vitejie; din 
partea delfinezilor era Pothon de Xaintrailles, care 
prevestea marea epopee a asediului Orleans-ului; 
din partea burgundezilor era proaspătul cavaler 
Jean de Villain, despre care istoria abia ne-a lăsat o+ 


i m -ni ri 


EAN A a iiaea pi Moti - 


Po T A Fa maia 


b | 


B 


— rw 


e Ba — gra kas | aa: i 


urmă după această bătălie. Acesta era un bărbat 
uriaş, acoperit de o armură groasă flamandă, 
călare pe un cal puternic; dăduse drumul la frâu pe 
gâtul calului, de îndată ce i se sfărâmase lancea şi, 
apucând cu amândouă mâinile o greoaie secure de 
luptă, intrase în rândurile delfinezilor ca un treieră- 
tor într-un hambar, răsturnând din faţa lui oameni 
şi cai şi strivindu-i pe cei a căror armură nu o putea 
despica; ai fi zis că este un erou homeric. 

De partea sa, Xaintrailles deschisese în faţa lui 
zidul de fier care se închisese la loc după el, însă 
nu se îngrijorase prea mult; spada-i lungă şi lată 
şuiera şi sclipea în mâinile lui ca aceea a îngerului 
nimicitor. Jean de Luxembourg, văzându-l cum 
intră în rândurile burgundezilor, îşi împinsese calul 
spre el, sperând să-l oprească; dar, cu dosul 
grozavei spade, acesta îi deschisese viziera căştii şi 
îi despicase pe sub ochi faţa de-a curmezişul. 
Căpitanul burgundez căzuse ca o statuie azvârlită 
de pe piedestal; un luptător numit Maurul, care îl 
urma pe Xaintrailles îl făcuse prizonier, când 
seniorul de Viefville îi veni în ajutor şi încercă să-l 
smulgă de la cel care îl avea în pază. Xaintrailles se 
întoarse împotriva nesăbuitului care voia să-i ia 
prizonierul şi, de la prima lovitură de spadă, îi 
zdrobi braţul drept în platoşa lui; seniorul de 
Viefville căzu lângă acela pe care nădăjduia să-l 
salveze şi Maurul, pe care doi prizonieri l-ar fi 
stingherit, îl ucise pe ultimul înfigându-i pumnalul 
pe sub grumăjer. 

Între timp cavalerul Jean de Villain, văzând 
neorânduiala pe care Xaintrailles o provocase în 
primele rânduri ale burgundezilor, încercă să se- 


i m -i rim 


EEN D a iiaea pai - 


E ina îm Te maia. 


H | 


B 


E i i 


E Baa — gra Bas | aa: i 


îndrepte spre el; însă mulțimea în mijlocul căreia 
se aruncase se închisese în urma lui, ştergându-i 
urma, aşa cum şterge valul dâra unui vas. Totuşi, 
întrucât pentru a lovi cu teribila-i secure se ridica în 
scări şi atunci depăşea cu capul pe toți cei din jur, 
Xaintrailles îl zări. 

— Vino încoace, delfinezule! Vino la mine! îi 
strigă cavalerul de Villain, lovind în faţa lui cu o 
putere sporită şi doborând la fiecare lovitură câte 
un om; căci, atunci când arma nu tăia ca o secure, 
zdrobea ca o măciucă. 

Xaintrailles îşi îndemnă calul spre cel care îl 
provoca; dar, când văzu rânduri întregi de oameni 
căzând în faţa lui, când văzu armurile zdrobite, 
căştile despicate de acel braţ de uriaş, mărturisi, 
cu buna credinţă a unui adevărat viteaz, că simţise 
pentru o clipă cum i se strânge inima. Nu voia să 
înfrunte o moarte sigură şi, cum în momentul acela 
Filip de Saveuse, printr-o mişcare de învăluire, 
venea în goana mare pentru a-i lua pe delfinezi din 
flanc, se avântă înaintea lui. Filip îl văzu venind; 
întinse lancea înainte şi, cum Xaintrailles nu avea 
decât spada, Filip îndreptă fierul spre pieptul 
calului; fierul pătrunse în toată lungimea şi calul, 
rănit de moarte, se răsturnă peste Xaintrailles 
care, cu coapsa prinsă sub el, se dădu prizonier 
spunându-şi numele. 

Acest atac al burgundezilor a fost hotărâtor. 
Delfinezii, crezând că Xaintrailles odată căzut nu 
avea să se mai ridice, întoarseră caii şi o luară la 
fugă; ducele de Burgundia îi urmări aproape două 
leghe amestecat printre ei, astfel încât ar fi putut fi 
luat şi el drept fugar dacă nu ar fi lovit atât de - 


i m -i ri 


EAN D a PL ae bai pai pati - 


N ina îm Te maia. 


b | 


F 


E rw 


E Baa — gra kas | aa: i 


straşnic pe cei care fugeau. 

Seniorii de Longueval şi Guy d'Erly îl urmau la o 
lungime de lance. 

Izbinda zilei rămase de partea burgundezilor. Ei 
pierdură doar treizeci de oameni şi uciseră sau 
răniră patru sau cinci sute de delfinezi; mulţi alţi 
nobili au fost prinşi odată cu Xaintrailles. Lupta 
aceasta a fost numită întâlnirea de la Mons en 
Vimeu; căci, cu toată importanţa şi rezultatul ei, nu 
i s-a dat numele de bătălie, dat fiind că nu au fost 
desfăşurate baniere regale. 

În acest timp, regele Angliei intra prin bună 
înţelegere în oraşul Dreux şi, după ce pusese să se 
construiască la Lagny-sur-Marne toate maşinile de 
război trebuincioase unui asediu, a venit, cu 
douăzeci şi patru de mii de oameni, să împresoare 
oraşul Meaux.  Bastardul de  Vaurus era 
comandantul garnizoanei şi număra aproape o mie 
de oameni sub comanda sa. 

Tocmai în timpul acestui asediu, care a ţinut 
şapte luni, Henric al V-lea a aflat că regina, soţia 
sa, a născut un băiat; copilul căruia îi dăduse 
naştere, peste optsprezece luni avea să fie 
proclamat rege al Franţei sub numel de Henric al 
VI-lea. 

Oraşul Meaux rezista cu dârzenie. Bastardul de 
Vaurus care se închisese acolo, era un om crud, 
însă de o vitejie încercată. Cu toate astea, fiind 
lipsită de ajutorul pe care trebuia să-l trimită 
seniorul de Offemont, garnizoana nu a putut 
rezista mai mult; oraşul a fost luat cu asalt; s-au 
luptat din stradă în stradă şi din casă în casă. 
Asediaţii, goniţi dintr-o parte a oraşului, traversară - 


i m -i ri 


EAN D - PL rela pi pati - 


Marna şi se stabiliră pe celălalt țărm; regele Angliei 
îi urmări cu înverşunare, nelăsându-le niciun răgaz, 
nedându-le nicio clipă de odihnă, până când toţi au 
fost ucişi sau prinşi; străzile erau înţesate de 
crâmpeie de lănci şi de rămăşiţe de arme. 

Printre prizonieri se afla şi bastardul de Vaurus, 
care apărase atât de vitejeşte oraşul. Regele 
Angliei porunci să fie dus lângă un ulm unde chiar 
el ordonase o mulţime de execuţii şi căruia ţăranii 
îi ziceau ulmul lui Vaurus. Acolo, fără proces, doar 
prin singurul drept al celui mai tare, prin privilegiul 
învingătorului, porunci să i se taie capul, să i se 
spânzure corpul de  subsuori şi,  vârându-i 
stindardul în gât, îi înfipse capul în sulița 
stindardului. Mulţi oameni chiar din armata regelui 
cârtiră împotriva unei aşa de mari asprimi şi 
socotiră că era o pedeapsă destul de nevrednică 
pentru un atât de viteaz cavaler. 

Cam în acelaşi timp, seniorul de Luxembourg, 
care fusese reluat de burgundezi în debandada de 
la Mons en Vimeu, punea stăpânire pe fortărețele 
de la Quesnoy şi de la Hericourt; la vestea, acestor 
succese, oraşul Crespy en Valois şi castelele 
Pierrefonds şi Offemont capitulară şi ele. 

Astfel, izbânda se anunţa din toate părţile pentru 
gele Henric, când căzu bolnav la castelul de la 
Vincennes. 

Boala făcea progrese repezi şi regele Angliei a 
fost primul care a socotit-o mortală. Trimise să-l 
cheme la patul lui pe ducele de Bedford, unchiul 
său, pe contele de Warwick şi pe seniorul Louis de 
Robertsaert. 

Le spuse că îşi dădea seama că era voia lui- 


era Preta ee DA Br Am a 


— PE pp 
A, a 


E a e 


a ie, ai 


Li 


Pa p TAR € = mai 


E 


Dumnezeu să părăsească viaţa şi să lase această 
lume, apoi adăugă: 

— Bunul meu frate Jean, te rog pe toată credinţa 
şi dragostea ce le ai pentru mine, să-i fii totdeauna 
credincios fiului meu Henric, nepotul dumitale, şi te 
implor să nu îngădui, cât timp vei trăi, niciun tratat 
cu adversarul nostru Carol de Valois, ca ducatul de 
Normandia să nu ne rămână în deplină stăpânire. 
Dacă în cazul când cumnatul meu de Burgundia 
vrea să ia regența regatului, te sfătuiesc să i-o dai, 
dacă nu, păstreaz-o, iar pe dumneata, unchiule, 
adăugă el întorcându-se spre ducele de Exeter, 
care tocmai intrase, te las singur pentru 
guvernarea regatului Angliei, căci cunosc că ştii să 
guvernezi bine. Orice s-ar întâmpla, nu mai reveni 
în Franţa, fii îndrumătorul fiului meu şi, pentru 
dragostea ce o aveai pentru mine, vizitează-l cât 
mai des. Cât despre dumneata, bunul meu văr 
Warwick, vreau să fii învățătorul lui, rămânând 
mereu cu el pentru a-l conduce şi a-l învăţa 
meşteşugul armelor, căci,  alegându-te pe 
dumneata, nu puteam face o alegere mai bună; şi 
te mai rog, atât cât mai pot, să nu ai nicio discuţie 
cu cumnatul meu de Burgundia; apără-l de 
asemenea, din partea mea, faţă de cumnatul meu 
Humphrey; căci dacă s-ar întâmpla să aibă loc, 
între dumneata şi el, vreo neînțelegere, treburile 
acestui regat, care sunt destul de înaintate în 
favoarea noastră, ar putea să se înrăutăţească; în 
sfârşit, în nici un caz să nu eliberezi din închisoare 
pe vărul nostru de Orleans, pe contele de Eu, pe 
seniorul Gaucourt şi nici pe Guichard de Chisay, 
până când nu va creşte fiul meu; cât despre- 


A ei Lot ae pol o E ei Sei, E E | x tai Pele Pi 


— POLE pp 
a, a 


SF pe ap e 


OT mu Pa 


Pa p TAR € = mai 


VĂ 


ceilalţi, fă ce vrei cu ei. 

După ce fiecare făgădui să îndeplinească ce i se 
ceruse, regele porunci să fie lăsat singur. Abia 
plecaseră toţi că şi trimise să vină medicii şi le 
porunci să-i spună cam cât timp mai avea de trăit. 
Aceştia voiau la început să-i dea oarecare speranţă 
spunindu-i că Dumnezeu era în stare să-i redea 
sănătatea; dar regele zâmbi cu tristeţe, apoi le 
pretinse să-i spună întreg adevărul, făgăduind, 
oricare ar fi el, să-l suporte aşa cum trebuia să facă 
un rege şi un războinic. Aşadar medicii se retraseră 
într-un colţ şi, după ce se consultaseră, unul din ei, 
aşezându-se în genunchi lângă patul regelui, îi 
spuse: 

— Sire, gândiţi-vă la sufletul vostru; căci ni se 
pare, dacă Dumnezeu nu va binevoi altfel, că este 
cu neputinţă să mai trăiţi mai mult de două ore. 

Atunci trimise să-l cheme pe duhovnic şi pe 
ceilalţi preoţi, poruncindu-le să-i citească cei şapte 
psalmi. Când ajunseră la aceste cuvinte din 
versetul 20: Ut aedificentur muri Hierusalem, el îi 
opri, spunând cu glas tare că, fără moartea care-l 
aştepta, avea de gând, după ce instaura pacea în 
regatul Franţei, să meargă să cucerească Sfântul 
Mormânt, şi aşa ar fi făcut dacă voia lui Dumnezeu 
ar fi fost să-şi trăiască întreaga viaţă; apoi le făcu 
semn să continue; dar, spre sfârşitul versetului 
următor, scoase un țipăt. Cântecele sfinte se 
întrerupseră. Regele mai scoase un suspin slab; 
era cel din urmă. 

Această moarte s-a întâmplat la 31 august 1422. 

A doua zi, măruntaiele regelui au fost îngropate 
în biserica mănăstirii Saint-Maur, iar corpul,- 


a Pe Ba a eee A 


era Preta oa DB Dr Am a 


— POE pp 


a. 


e a e 


E 


a ie, ai 


Po l F a fai 


Li 


îmbălsămat, a fost pus într-un sicriu de plumb. 

La 3 septembrie, convoiul funerar s-a pus în 
mişcare spre Calais. Sicriul era aşezat pe un car 
tras de patri cai superbi, iar deasupra era un 
portret al regelui, în mărime naturală şi făcut din 
piele fiartă în ulei; avea faţa întoarsă spre cer, 
ţinea sceptrul în mâna dreaptă şi un măr de aur în 
mâna stângă; învelitoarea patului mortuar era din 
postav roşu-închis brodat cu aur. La trecerea prin 
fiecare oraş, patru oameni purtau deasupra lui, în 
cele patru colţuri ale carului, un bogat baldachin de 
mătase aşa cum, în ziua Sfintei-Cuminecături, este 
obiceiul să se poarte deasupra corpului lui Isus 
Cristos. Convoiul era urmat de prinții din familia 
regelui, de cavalerii şi scutierii palatului său; de 
fiecare parte a convoiului mergeau, la dreapta şi la 
stânga o mare mulţime de preoţi care, fie că 
mergeau călare, pe jos sau se opreau, cântau fără 
încetare slujba morţilor şi oficiau liturghii în toate 
oraşele pe unde trecea cortegiul; apoi, în afară de 
toată lumea aceea şi ca o centură în jurul carului, 
zece oameni, înveşmântaţi în alb, purtau tot timpul 
aprinse lumânări de ceară plăcut mirositoare. 

La Rouen, cortegiul o întâlni pe doamna Caterina, 
care venea în Franţa după soţul ei. Nu ştia că 
murise şi rămase foarte deznădăjduită; nu mai voia 
să plece de lângă corpul lui şi porni în urma 
convoiului care, ajungând la Calais, trecu marea 
până la Dover şi, pornind de îndată la drum, ajunse 
la Londra în noaptea de 11 octombrie. 

Cincisprezece episcopi, înveşmântaţi în patrafire 
pontificale, mulţi stareţi, un mare număr de preoţi 
şi mii de burghezi aşteptau corpul regelui în afara - 


BEF pa pi | a n pol e E mea tei, E afipi x tai Pele Pi 


E irina F e maia. 


ba | 


B 


E i i 


E Ba — gra kar | aa: i 


porților oraşului. Îl înconjurară îndată, cântând 
slujba morţilor şi, pe podul Londrei şi pe strada 
Lombarzilor, conduseră doliul până la catedrala 
Sfântul Pavel. La carul care îl purta erau înhămaţi 
patru cai negri; unul avea la gât un colier de care 
era atârnată stema Angliei; pe colierul celui de al 
doilea erau zugrăvite stemele încrucişate ale 
Franţei şi Angliei, aşa cum le purta pe piept regele 
în timpul vieţii; de colierul celui de-al treilea atârna 
doar stema Franţei şi de al celui de-al patrulea, 
stema regelui Arthus Neînvinsul; această din urmă 
stemă era formată din trei coroane de aur pe un 
fond de azur. 

Apoi, după un serviciu funerar, corpul a fost 
depus în biserica Westminster, alături de înaintaşii 
săi regii Angliei. 

Astfel a dispărut de pe faţa pământului, unde 
stârnise mare vâlvă, Henric al V-lea al Angliei, 
supranumit Cuceritorul. El pătrunsese în Franţa 
mult mai adânc decât oricare dintre regii înaintaşii 
săi; lăsa moştenitorilor titlul de rege al Franţei, pe 
care îl păstrară până când, patru veacuri mai 
târziu, Napoleon, cu vârful spadei răzuise de pe 
blazonul insular cele trei flori de crin ale Franţei. A 
murit la jumătatea vârstei pe care Dumnezeu o 
dăruieşte de obicei oamenilor. Era unul din cei mai 
viteji şi mai iscusiţi cavaleri ai vremii, însă prea 
neînduplecat în hotărâre şi prea semet în voinţă. 

Ducele de Bedford abia îi făcuse onorurile 
funebre, când un mesaj din Paris îl anunţă că era 
aşteptat la Paris pentru un al doilea convoi; regele 
Carol al Vl-lea al Franţei murise. La 22 octombrie 
1422 sărmnaul nebun îşi dădu sufletul. Ultimele lui- 


i m -i r 


EAN A a iiaeaa y - 


e Baa — gra ea > => i T i 


clipe au fost triste şi singuratice, aşa cum îi fusese 
şi viaţa; nu avea lângă el nici pe doamna Isabela, 
nici pe delfinul Carol, nici pe vreunul din cei cinci 
copii ce-i mai rămâneau, niciun prinţ din familia sa; 
ducele de Berry murise, ducii de Orleans, de 
Bourbon şi de Bretania prizonieri; ducele de 
Burgundia nu îndrăznea să primească ultimul 
suspin de la acela al cărui regat îl vânduse. Nici 
prieteni!... Războiul civil îi împuţinase sau îi reţinea 
în jurul delfinului. Când în ceasul suprem al morții, 
spiritul îşi recăpătă întreaga putere pentru a-şi lua 
zborul, întocmai ca o lampă care îşi înteţeşte 
flacăra înainte de a se stinge, bătrânului rege îi 
reveni pentru câteva clipe judecata, vederea şi 
vorba; se ridică, rezemându-se în coate, palid şi 
muribund, pe pat şi căută în preajmă-i, în sala 
veche şi întunecoasă, asupra cui să-şi arunce 
ultima privire, de la cine să-şi ia ultimul adio; nu 
întâlni decât figurile reci ale cancelarului şi 
şambelanului, a căror însărcinare pe lângă rege era 
să fie curtezanii morţii sale; atunci recăzu pe 
pernă, cu un suspin adânc, închizând în el ultimele 
cuvinte care aduc o mângâiere agoniei; închise 
ochii, căci numai cu ochii închişi revedea figura 
trandafirie a tânărului său Carol, pe care ştia bine 
că nu-l părăsise din inimă, şi faţa acelei Odette, 
tânăra devotată, ale cărei mângâieri, dacă nu 
dragoste, presăraseră puţină fericire peste viaţa 
lui. Astfel că Dumnezeu, în lipsa oamenilor, îi 
trimise doi îngeri la căpătâi pentru a-l ajuta pe 
bietul bătrân să moară fără blestem şi fără 
deznădejde. 

Cât despre cei din preajma lui, nepăsarea lor era- 


i m -ni ri 


EEN D a Pa reia ann A - 


Po a T maia 


H | 


B 


— rw 


E Bia — gra kas | aa: i 


atât de mare, încât băgară de seamă că era mort, 
însă n-au putut spune la ce oră precisă sufletul se 
despărţise corpul care, de treizeci de ani, suferise 
atât de mult. 

Domnia lui Carol al Vl-lea, domnie unică şi 
ciudată în analele noastre, domnia nebuniei care a 
trecut între două apariţii suprafireşti, aceea a 
bătrânului în pădurea din Mans, aceea a tinerei 
păstoriţe din Domremy, a fost una dintre cele mai 
nefericite pentru Franţa, şi totuşi acest prinţ a fost 
cel mai regretat dintre monarhi; numele de Mult- 
Iubitul, pe care i l-a dat poporul, a învins porecla de 
Nebunul pe care i-a dat-o nobilimea; cu cât familia 
îi fusese nerecunoscătoare, cu atât poporul îi 
fusese credincios; în tinereţe ştiuse să placă 
tuturor prin curajul şi bunăvoința sa; la bătrâneţe 
trezise toate simpatiile prin sărăcia şi nenorocirea 
sa. De fiecare dată când nebunia îi lăsa o clipă de 
odihnă, reluase în propriile-i mâini treburile statului 
şi de fiecare dată, poporul, printr-o îmbunătăţire a 
situaţiei lui, îi resimţise prezenţa; era un soare 
care, din când în când, strălucea printre norii 
întunecoşi şi ale cărui raze, oricât de slabe ar fi 
fost, înveseleau sufletul Franţei. 

A doua zi după moarte, fastul regalității, care îl 
părăsise pe cel viu, veni să-l ceară pe răposat. 
Corpul i-a fost aşezat într-un sicriu de plumb şi 
purtat de cavaleri şi scutieri, până la biserica 
palatului Saint-Paul, unde a rămas pe catafalcul cu 
lumânări aprinse până la întoarcerea ducelui de 
Bedford. 

În timpul celor douăzeci de zile cât a durat 
expunerea, au fost cântate şi slujite liturghii în- 


i m -ni ri 


EAN D a PL ae rela pi Matia - 


e irina F Te maia. 


b | 


B 


E i i 


E Baia — gra kar | aa: i 


capelă, cum era obiceiul să se facă în timpul vieții 
regelui. Cele patru ordine călugăreşti din Paris au 
venit în fiecare zi să facă slujbe, şi fiecare putea să 
intre în voie şi să se roage în jurul corpului. 

In sfârşit, la 8 noiembrie, a sosit şi ducele de 
Bedford. Văzând cât de mult întârzie, parlamentul 
luase deja măsuri în legătură cu funeraliile regelui; 
aceste măsuri constau în vinderea mobilelor de la 
palatul Saint-Paul, atât de mare era strâmtoarea 
regală. 

Pe data de 10, corpul a fost ridicat şi purtat la 
biserica Notre-Dame; convoaie de la toate 
bisericile şi deputaţi ai Universităţii îi ieşiră în 
întâmpinare; prelaţii trecură la dreapta, acoperiţi 
de veşmintele lor pontificale, doctorii şi retorii 
trecură la stânga, îmbrăcaţi în robe. Sicriul era 
susţinut, în partea dreaptă de scutierii şi personalul 
casei regelui şi în partea stângă de magistraţii 
municipali ai Parisului şi de ostaşi. Era aşezat pe o 
bogată litieră acoperită cu o învelitoare de postav 
brodat cu aur, cu un fond de azur presărat cu flori 
de crin; pe sicriu era culcat un portret al regelui 
care îi semăna perfect, purtând în mâinile 
îmbrăcate în mănuşi albe şi încărcate de inele 
împodobite cu pietre preţioase, două scuturi, unul 
de aur şi altul de argint. Figura aceea era 
îmbrăcată într-un caftan de postav brodat cu aur 
pe fond grena şi purta o manta asemănătoare, 
bogat îmblănită cu hermină; ciorapii îi erau negri, 
iar pantofii, din catifea de culoare azurie, erau 
presăraţi cu flori de crin brodate în aur. Postavul 
care acoperea rămăşiţele pământeşti ale regelui 
era ţinut de cei de la curtea parlamentului; apoi- 


A Li eenn Tea -m 


EAN D a PL alai mpa - 


e irina îm Te maia. 


i | 


B 


— rw 


e Ba — gra kas | aa: i 


veneau pajii, după care, la mică distanță, călărea, 
singur şi îmbrăcat în negru, ducele de Bedford, 
regentul regatului. Îți era mai mare mila să vezi pe 
bietul rege atât de trădat în timpul vieții, atât de 
părăsit după moarte, încât niciun prinţ al florii de 
crin nu asista la funerariile sale, iar doliul Franţei 
era purtat de un englez; aceasta pentru că războiul 
civil şi războiul străin suflaseră cu atâta putere 
asupra regatului, încât rupsese şi împrăştiase 
departe toate frunzele tulpinei regale. 

După ducele de Bedford mergeau, pe jos, 
cancelarul Franţei, raportorii la consiliul de stat, 
vistiernicii, notarii, burghezii, apoi în sfârşit 
oamenii din popor într-o atât de mare mulţime cum 
nu mai fuseseră vreodată văzuţi în urma unui 
convoi regal. 

In această ordine a fost transportat la biserica 
Notre-Dame; numai cei din fruntea cortegiului au 
putut să intre, atât de numeroasă era mulţimea. 
Liturghia a fost slujită de patriarhul 
Constantinopolului; apoi, după terminarea slujbei, 
convoiul a pornit spre Saint-Denis, trecând peste 
podul Change, căci podul Notre-Dame era înţesat 
de lume. 

La jumătatea drumului spre Saint-Denis, 
neguţătorii de sare din Paris, purtând fiecare o 
floare de crin pe piept, în virtutea unui vechi 
privilegiu al breslei lor, luară corpul din mâinile 
scutierilor şi ostaşilor şi îl purtară până la o cruce 
care se afla la trei sferturi din drum; în locul acela îi 
aştepta abatele de la Saint-Denis. Era însoţit de 
călugări, de cler, de burghezi şi de popor, care 
purtau sute de torţe căci, în timpul drumului, - 


i m -ni rim, 


EAN D a PL a la ap Mat - 


era Preta aaa DA Dr Am 


— POE pp 
a. a 


a e 


venise noaptea. Se duseră astfel la biserică, unde 
se sluji o nouă liturghie şi, deoarece corpul nu 
trebuia să fie depus în mormânt decât a doua zi, a 
fost aşezat, deocamdată, în mijlocul bisericii; apoi 
se făcu ofranda, la care se duse numai ducele 
Bedford. 

A doua zi, s-a făcut o nouă slujbă pentru odihna 
sufletului regelui. Toată noaptea, biserica a fost 
luminată cu atâta belşug, încât au fost arse 
douăzeci de mii de livre de ceară, iar pomana s-a 
făcut cu atâta dărnicie, încât şaisprezece mii de 
persoane au primit fiecare câte trei livre, în 
monedă regală. 

După terminarea slujbei religioase, uşierii au 
deschis grilajul cavoului; sicriul, precedat de torţe, 
a fost coborât şi aşezat lângă mormintele lui Carol 
al V-lea ŞI al conetabilului. Patriarhul 
Constantinopolului a luat o ramură de merişor, a 
muiat-o în apă sfinţită şi a rostit rugăciunea 
morţilor; atunci uşierii regelui îşi rupseră vergelele 
albe, le aruncară în mormânt, răsturnară ghioagele 
cu capul în jos, şi prima lopată de pământ răsună 
pe sicriu, despărţind două dinastii şi două domnii. 

După ce gropa fu umplută, maestrul de 
ceremonii du Berry urcă deasupra şi zise cu glas 
tare: 

— Dumnezeu să aibă milă şi îndurare de 
preainaltul şi preabunul prinț Carol, regele Franţei, 
al şaselea cu acest nume, seniorul nostru firesc şi 
suveran. 

Hohote de plâns izbucniră din toate părţile; apoi 
strigă din nou, după o scurtă pauză: 

— Dumnezeu să-i dea viață îndelungată lui 


Er a E poi Ap e lea ERP EP m a bi ee ai a 


a „ici aia e 


Henric, prin grația lui Dumnezeu rege al Franţei şi 
al Angliei, seniorul nostru suveran. 

Îndată după rostirea acestor cuvinte ostaşii din 
garda regelui îşi ridicară buzduganele, cu florile de 
crin în sus, şi strigară în două rânduri: 

— Trăiască regele; trăiască regele! 

Mulțimea rămase tăcută şi nimeni din mijlocul ei 
nu repetă acest strigăt nelegiuit; se pierdu fără 
ecou sub boltele întunecate şi sepulcrale ale 
cavourilor regilor Franţei şi făcu să tresară de 
groază, în fundul morminte lor, trei monarhii 
culcate una după alta. 

A doua zi, Henric al VI-lea al Angliei, în vârstă de 
optsprezece luni, a fost proclamat rege al Franţei, 
sub regența ducelui de Bedford. 


DUDOUUUU