Honore de Balzac — Stralucirea si suferintele curtezanelor

Honore de BALZAC 


Honore de BALZAC 


Stralucirea și suferinţele 
curtezanelor 


Înălţimii Sale principelui Alfonso Serafino di Porcia[1] 


CUPRINS: 

Prefaţă la prima ediţie. 

Partea întâi. 

Cum iubesc cocotele. 

Partea a doua. 

Cât îi costă amorul pe bătrâni. 
Partea a treia. 

Unde duc căile greşite. 
Partea a patra. 

Ultima întrupare a lui Vautrin. 


Partea întâi[6] 

Cum iubesc cocotele. 

În 1824, la ultimul bal de la Operă, multe măşti au fost 
impresionate de frumuseţea unui tânăr care se plimba prin 
coridoare şi în foaier, cu mersul celui pornit în căutarea 
unei femei reţinute acasă de împrejurări neprevăzute. Taina 
acestui mers, când leneş, când grăbit, n-o ştiu decât 
bătrânele şi câţiva hoinari inveteraţi. În acel imens loc de 
întâlnire, mulţi nu se prea observă unii pe alţii, interesele 
sunt trezite de pasiune, şi chiar acei ce n-au ce face sunt 
preocupaţi. Tânărul dandi era aşa de preocupat de ceea ce 
căuta şi atât de neliniştit, încât nici nu-şi dădea seama cât 
succes avea: exclamaţiile ironic admirative ale unora dintre 
măşti, uimirea gravă, glumele muşcătoare, cuvintele cele 


mai mângâietoare, nu le auzea, nu vedea nimic. Deşi era 
frumos ca acele fiinţe excepţionale care vin la balul de la 
Operă după vreo aventură şi o aşteaptă cum se aşteaptă o 
lovitură norocoasă la ruletă când trăia Frascatil[7], părea 
totuşi sigur de ce avea să i se întâmple în seara aceea, ca 
orice burghez aşezat; de bună seamă că era eroul unuia 
dintre acele mistere cu trei personaje din care se 
alcătuieşte tot balul mascat de la Operă şi care sunt 
cunoscute numai de cine joacă un rol într-însele; căci 
pentru femeile tinere venite acolo numai ca să poată spune: 
„am văzut”, pentru provinciali, pentru tinerii fără 
experienţă, pentru străini, Opera trebuie să fie într-un 
asemenea moment palatul oboselii şi al plictisului. Pentru ei, 
mulţimea aceea, întunecată, înceată şi înghesuită, care se 
duce, vine, şerpuieşte, se învârte, se întoarce, urcă şi 
coboară şi nu poate fi asemuită decât cu gângăniile dintr-un 
furnicar, nu este mai puţin enigmatică decât bursa pentru 
un ţăran din Bretania care nici nu ştie că există registrul 
datoriei publice. La Paris, afară de rare excepţii, bărbaţii nu 
se maschează: un bărbat în domino pare caraghios. În asta 
se manifestă duhul naţiei. Cine vrea să-şi ascundă o intrigă, 
se poate duce la balul Operei, fără a se duce cu adevărat, 
iar măştile silite să intre neapărat înăuntru, intră şi ies 
îndată. Un spectacol din cele mai hazlii e înghesuiala de la 
uşă, pe care o produce chiar de la începutul balului valul de 
oameni care se revarsă dinăuntru luptându-se cu cei care 
intră. Astfel că bărbaţii mascaţi sunt sau soţi geloşi veniţi 
să-şi urmărească nevestele, sau soţi necredincioşi care nu 
vor să fie prinşi de dânsele, situaţii la fel de ridicole. Or, 
tânărul nostru era urmărit, fără a şti, de către o mască 
înspăimântătoare, un ins gros şi scurt, ce se rostogolea ca 
un butoi. Pentru cineva familiar cu Opera, acest domino 
ascundea de bună seamă un agent de bursa, un bancher, un 
notar, un administrator, într-un cuvânt, vreun burghez ce-şi 
bănuia infidela. Într-adevăr, în societatea foarte înaltă, 
nimeni nu aleargă să găsească dovezi umilitoare. Câteva 


măşti îşi şi arătaseră unele altora, râzând, acest personaj 
monstruos, altele îl strigaseră, nişte tineri râseră de el; lat 
şi ţeapăn, se vedea că nu-i păsa de aceste biete săgeți; 
mergea unde-l ducea tânărul, ca un mistreţ urmărit, căruia 
nu-i pasă nici de gloanţele ce-i fluieră pe la urechi, nici de 
câinii care latră în urma lui. Deşi la prima vedere plăcerea 
şi neliniştea au îmbrăcat aceeaşi mască, ilustra şi neagra 
mantie venețiană, deşi totul se învălmăşeşte în balul de la 
Operă, diferitele cercuri ce alcătuiesc societatea pariziană 
se întâlnesc, se recunosc şi se observă. Există noţiuni atât 
de precise pentru cei câţiva iniţiaţi, încât hieroglifele 
intereselor se pot citi ca un roman pasionant. Pentru 
cunoscători, omul acesta nu putea aşadar să aibă vreo 
întâlnire de dragoste: altfel ar fi purtat fără greş vreun 
semn convenit roşu, alb sau verde, care vesteşte plăcerile 
pregătite cu mult înainte. Să fi fost oare vorba de o 
răzbunare? Văzând că mascatul urmăreşte aşa de aproape 
un tânăr care are o întâlnire, câţiva inşi fără altă treabă se 
ţineau şi ei după tânărul acesta cu chipul frumos, pe care 
plăcerea îl înconjurase cu dumnezeiasca sa lumină, şi care 
trezea interesul: cu cât înainta, cu atât stârnea curiozitatea. 
De altminteri, totul arăta că e obişnuit cu o viaţă elegantă. 
După o lege fatală a vremii noastre, nu sunt mari deosebiri, 
nici fizice, nici morale, între cel mai distins şi mai bine 
educat fiu de duce şi băiatul acesta fermecător pe care 
deunăzi îl sugruma cu ghearele ei de fier mizeria în mijlocul 
Parisului. Frumos şi tânăr, ascundea poate înăuntrul său o 
prăpastie, ca mulţi tineri care vor să joace un rol la Paris, 
fără să aibă capitalul potrivit cu pretenţiile lor, şi care în 
fiecare zi riscă să piardă totul, închinându-se zeiţei celei 
mai linguşită în această cetate regală: întâmplarea. Totuşi, 
ţinuta şi purtările sale erau fără cusur: călca pe parchetul 
clasic al foaierului, ca unul familiarizat cu Opera. Cine n-a 
observat că acolo, ca în toate zonele Parisului, există un fel 
de a te comporta în stare să dezvăluie ce eşti, ce faci, de 
unde vii şi ce vrei? 


— Ce tânăr frumos! Aici ne putem întoarce să-l vedem, 
zise o mască, în care obişnuiţii balurilor de la Operă puteau 
recunoaşte o femeie din lumea bună. 

— Nu ţi-l aminteşti? Îi răspunse însoţitorul ei, care-i 
dăduse braţul, doamna de Châtelet ţi l-a prezentat doar. 

— Cum? Ele? Puiul de farmacist care-o zăpăcise, şi apoi s- 
a făcut ziarist, amantul Coraliei? 

— Căzuse atât de jos încât nu credeam că se mai ridică, şi 
nu înţeleg cum mai poate apărea în lumea pariziană, zise 
contele Sixte du Châtelet. 

— Arată ca un prinţ, observă masca, şi n-a învăţat să se 
comporte aşa de la actriţa cu care a trăit; deşi verişoara 
mea ghicise ce zace în el, n-a ştiut să-l cioplească; tare aş 
vrea să cunosc amanta acestui Sargine[8]; spune-mi ceva 
din viaţa lui, un lucru cu care să-l pot tulbura. 

Perechea aceasta, care-l urmărea pe tânăr vorbind în 
şoaptă, era în clipa aceea spionată de către mascatul cel lat 
în spete. 

— Dragă domnule Chardon, zise prefectul Charentei 
luându-l pe dandi de braţ, îţi prezint o doamna care vrea să 
facă încă o dată cunoştinţă cu dumneata. 

— Scumpe conte Châtelet, răspunse tânărul, chiar această 
doamnă m-a învăţat cât de ridicol e numele ce mi-l dai. 
Printr-un decret regal mi-am recăpătat numele strămoşilor 
mei după mamă, Rubempre. Deşi faptul a fost anunţat în 
ziare, el se referă la un om atât de neînsemnat încât nu mi-e 
ruşine să-l amintesc prietenilor, indiferenţilor şi duşmanilor: 
îţi poţi alege ce loc doreşti în aceste categorii, dar sunt 
sigur că nu vei dezaproba o măsură pe care însăşi soţia 
dumitale m-a sfătuit s-o iau, pe vremea când nu era încă 
decât doamna de Bargeton. (Această împunsătură elegantă 
o făcu să zâmbească pe marchiză, în schimb prefectul 
Charentei avu o tresărire nervoasă.) Spune-i, adăugă 
Lucien, că acum am blazonul roşu, cu taur furios. De argint, 
pe un fond verde. 

— Gonind. După arginţi, spuse Châtelet. 


— Doamna marchiză îţi va explica, dacă nu ştii cumva, de 
ce blazonul acesta străvechi înseamnă ceva mai mult decât 
cheia de şambelan şi albinele de aur ale lui Napoleon aflate 
pe blazonul dumitale, spre disperarea doamnei Châtelet, 
născută Negrepelisse d'Espard. Răspunse Lucien iute. 

— Fiindcă m-ai recunoscut, nu te mai pot necâji; mi-e greu 
să-ţi mărturisesc cât de mult îmi stârneşti dumneata 
curiozitatea, îi spuse cu glas scăzut marchiza d'Espard, 
uimită de obrăznicia, siguranţa şi îndrăzneala de care da 
dovadă acum, omul disprețuit de ea odinioară. 

— Îngăduiţi-mi deci, doamnă, să păstrez singura mea 
şansa de a stăpâni gândurile dumneavoastră, rămânând în 
acest tainic semiintuneric, zise Lucien cu zâmbetul unui om 
ce nu vrea să-şi compromită un succes sigur. 

Marchiza nu-şi putu stăpâni o mică tresărire de ciudă, 
văzându-se tăiată, cum spun englezii, de precizia lui Lucien. 

— 'Te felicit pentru schimbarea intervenită în situaţia 
dumitale, zise contele du Châtelet. 

— Îţi mulţumesc la fel de sincer cum mă feliciţi, răspunse 
Lucien, înclinându-se cu graţie desăvârşită în faţa 
marchizei. 

— Ce îngâmfat! Îi zise contele cu glas scăzut doamnei 
d'Espard. Până la urmă şi-a câştigat şi strămoşi. 

— Când îngâmfarea tinerilor se abate asupra noastră, 
vesteşte mai întotdeauna o fericire de un ordin foarte înalt: 
căci la voi, ceştilalţi, arată doar că vă merge prost. De 
aceea, aş vrea să ştiu care dintre prietenele noastre a luat 
sub aripa ei această pasăre frumoasă. Dacă aş şti, poate că 
m-aş putea amuza astă-seară. Biletul anonim pe care l-am 
primit e fără îndoială otravă clocită de vreo rivală, căci 
vorbeşte despre el; cât despre obrăznicia lui, l-a învăţat 
cineva să fie aşa. Spionează-l. O să-l iau de braţ pe ducele 
de Navarreins, aşa c-o să mă poţi regăsi. 

În clipa când doamna d'Espard se apropia de duce, 
misterioasa mască îi taie calea şi-i spuse la ureche: 


— Lucien te iubeşte. Biletul el l-a scris; prefectul dumitale 
îi e cel mai mare duşman, cum putea să-ţi vorbească de faţă 
cu el? 

Necunoscutul se depărtă, lăsând-o pe doamna d'Espard 
pradă unei îndoite uimiri. Marchiza nu cunoştea nici un om 
pe lume în stare să joace rolul acestui mascat. Se temu de o 
cursă, se duse să se aşeze şi se ascunse. Contele Sixte du 
Châtelet, căruia Lucien îi tăiase anume pretenţiosul du de 
la nume, într-un fel ce vădea o mult visată răzbunare, îl 
urmări de departe pe sclipitorul dandi şi se întâlni în 
curând cu un tânăr cu care socoti că poate vorbi pe faţă: 

— Ei, Rastignac! L-ai văzut pe Lucien? Şi-a schimbat 
penele. 

— Dacă aş fi la fel de frumos, aş fi mai bogat decât el, 
răspunse tânărul elegant, pe un ton uşuratic dar ascuţit, 
exprimând o ironie fină. 

— N-ai fi, îi şopti la ureche mascatul cel gros, plătindu-i 
înmiit batjocura numai prin felul cum rosti cele două silabe. 

Rastignac, care nu era omul să lase nepedepsită o jignire, 
rămase în loc, de parcă l-ar fi izbit trăsnetul şi se lăsă dus 
către pervazul unei ferestre de o mână de fier de care nu se 
putu desprinde. 

— Cocogşel ieşit din coteţul bătrânei Vauquer, şi care ştii 
cum nu te-au ţinut curelele să înhaţi milioanele lui Taillefer 
când greul era făcut[9], află că, dacă vrei să rămâi bine 
sănătos, trebuie să te porţi cu Lucien cum te-ai purta cu un 
frate iubit; altfel eşti în mâinile noastre, iar noi într-ale 
dumitale, şi-ţi stric toate socotelile. Lucien de Rubempre e 
ocrotit de puterea cea mai mare de azi: biserica! Alege 
între viaţă şi moarte. Ai ceva de spus? 

Lui Rastignac îi veni ameţeală ca unui om adormit în 
pădure şi care se trezeşte alături de o leoaică înfometată. | 
se făcu frică, dar nu era nimeni să-l vadă, în asemenea 
împrejurare li se face frică şi celor mai bravi. 

„Numai el poate şti. Şi îndrăzni”, îşi zise dânsul. 


Mascatul îi strânse mâna spre a-l împiedica să-şi încheie 
fraza: 

— Poartă-te ca şi cum ar fi el, rosti dânsul. 

Rastignac se purtă atunci ca un milionar pe drumul mare, 
când se vede ameninţat de puşca unui tâlhar: se predă. 

— Scumpe conte, îi zise el lui Châtelet, de care se apropie, 
dacă ţii la situaţia dumitale, poartă-te cu Lucien de 
Rubempre cum te-ai purta cu un om care va fi cândva mult 
mai sus decât eşti dumneata. 

Mascatul lăsă să-i scape o abia văzută mişcare de 
satisfacţie, şi reîncepu să-l urmărească pe Lucien. 

— Repede ţi-ai schimbat părerea despre el, dragul meu, 
răspunse prefectul, pe bună dreptate mirat. 

— Tot atât de repede ca şi aceia care şed în centru dar 
votează cu dreapta[10], îi răspunse Rastignac prefectului, 
deputat, care de câteva zile nu mai vota cu guvernul. 

— Oare mai există astăzi păreri, sau numai interese, se 
amestecă des Lupeaulx, care-i asculta. Despre ce e vorba? 

— Despre domnul de Rubempre, pe care Rastignac vrea să 
mi-l înfăţişeze ca pe o persoană importantă, răspunse 
deputatul adresându-se secretarului general. 

— Scumpe conte, spuse des Lupeaulx cu gravitate, domnul 
de Rubempre este un tânăr cu foarte multe calităţi, şi atât 
de susţinut, încât m-aş socoti prea fericit dacă aş reînnoi 
cunoştinţa cu el. 

— Iată-l cum cade în viesparul şireţilor din vremea 
noastră, zise Rastignac. 

Cei trei se îndreptară spre un colţ unde stăteau câţiva 
oameni de spirit, mai mult sau mai puţin celebri, şi câţiva 
dandi. Aceşti domni schimbau între ei observaţii, cuvinte de 
spirit şi bârfeli, încercând să se amuze sau aşteptând ceva 
care să-i distreze. În aceasta adunătură atât de ciudat 
alcătuită se aflau persoane cu care Lucien avusese pe faţă 
relaţii amicale, dar care pe ascuns îl lucraseră. 

— Ei, Lucien, fiule, iubitule, ne-am pus pene noi, ne-am 
spoit proaspăt. De unde-am sosit? lar suntem călare, 


datorită cadourilor expediate din dormitorul Florinei. 
Bravo, puiule, îi spuse Blondet, lăsând braţul lui Finot şi 
luându-l familiar de mijloc pe Lucien, ca să-l strângă la 
piept. 

Andoche Finot era proprietarul unei publicaţii unde 
Lucien lucrase aproape gratis şi pe care Blondet o 
îmbogăţea cu colaborările sale, cu sfaturile sale înțelepte şi 
vederile sale adânci. Finot şi Blondet erau ca Bertrand şi 
Raton[11], numai că motanul lui La Fontaine şi-a dat seama 
până la urmă că e păcălit, iar Blondet, deşi se ştia păcălit, îl 
slujea mai departe pe Finot. Acest strălucit condotier al 
condeiului avea într-adevăr să fie multă vreme sclav. Sub o 
înfăţişare greoaie, sub o prostie obraznică, unsă cu duh, 
cum e unsă cu usturoi pâinea unui hamal, Finot ascundea o 
voinţă brutală. De pe câmpurile vieţii destrăbălate pe care o 
duc oamenii de litere şi oamenii afacerilor politice, el ştia să 
adune în hambar tot ce spicuia - idei şi bani. În schimb, 
Blondet, spre nenorocirea sa, îşi pusese puterile în slujba 
viciilor şi a trândăviei. Veşnic luat fără veste de nevoia de 
bani, făcea parte din sărmana tagmă a oamenilor eminenţi 
care pot contribui într-o mare măsură la succesul altuia, 
dar nu sunt în stare de nimic pentru ei, înşişi Aladini care 
lasă să li se ia lampa cu împrumut. Aceşti admirabili 
sfătuitori ştiu să dea poveţe minunate, căci au spiritul 
ascuţit şi limpede, când nu este hărțuit de interesul lor 
propriu. La ei nu săvârşeşte braţul, ci mintea. De aici 
apucăturile dezordonate, de aici mustrarea ce le vine din 
partea spiritelor mărunte. Blondet era gata să-şi împartă 
banii cu prietenul pe care-l rănise mai ieri; mânca, ciocnea 
paharul sau dormea cu cel pe care avea să-l înjunghie 
mâine. Paradoxurile sale amuzante justificau totul. 
Acceptând lumea întreagă ca o glumă, nu cerea să fie luat 
în serios nici el. Tânăr, iubit, aproape celebru, fericit, nu se 
îngrijea să adune, ca Finot, averea atât de trebuincioasă 
omului vârstnic. Lucien avea nevoie acum de un curaj 
deosebit ca să i-o taie scurt lui Blondet, cum i-o tăiase scurt 


doamnei d'Espard şi lui Châtelet. Din nefericire, la el 
satisfacţiile vanităţii stânjeneau manifestarea mândriei, 
care fără îndoială e sămânţa multor fapte mari. Vanitatea 
lui triumfase în ciocnirea de adineauri: se arătase bogat, 
fericit şi dispreţuitor cu două persoane care pe vremuri, 
când era sărac şi nefericit, îl dispreţuiseră; dar putea un 
poet să ia din scurt şi de sus, ca un diplomat îmbătrânit, pe 
doi aşa-zişi prieteni care îl primiseră la ei când era în 
mizerie şi la care dormise în vremuri de restrişte? Finot, 
Blondet şi cu el se spurcaseră împreună, se tăvăliseră în 
orgii care nu mistuiau numai banii creditorilor. Ca un soldat 
care nu ştie când să fie curajos, Lucien făcu atunci ce fac 
mulţi oameni la Paris; îşi compromise din nou caracterul, 
acceptând o strângere de mână a lui Finot şi nerespingând 
îmbrăţişarea lui Blondet. Cine s-a bălăcit sau se mai 
bălăceşte încă în gazetărie e silit cu durere să salute 
oameni pe care îi dispreţuieşte, să-i zâmbească celui mai 
aprig duşman, să se împace cu cele mai putrede josnicii, să- 
şi mânjească mâinile vrând să plătească îndată şi cu aceeaşi 
monedă celor ce l-au lovit. Te obişnuieşti să vezi săvârşindu- 
se răul şi să-l laşi să treacă; începi să-l încuviinţezi şi, până 
la sfârşit, îl săvârşeşti şi tu. Cu vremea, sufletul, mereu 
întinat de ruşinoase şi neîncetate tranzacţii, se chirceşte, 
resortul gândurilor nobile rugineşte, ţâţânile banalităţii se 
tocesc şi se învârt de la sine. Alceste devine Philinte[12], 
caracterele se înmoaie, talentele îşi pierd puritatea, îşi ia 
zborul credinţa în operele frumoase. Cutare, dornic la 
început să se mândrească toată viaţa cu paginile sale se 
risipeşte în jalnice articole pe care conştiinţa i le arăta mai 
curând sau mai târziu drept tot atâtea fapte rele. Veniseşi 
ca Lousteau, sau Vemou, ca să ajungi mare scriitor, şi te 
trezeşti un neputincios de autor de fiţuici. De aceea nici o 
cinste nu e prea mare pentru cei al căror caracter este la 
înălţimea talentului, pentru acei d'Arthez care ştiu să 
păşească ferm printre primejdiile vieţii literare. Lucien nu 
ştiu ce să răspundă linguşirilor lui Blondet, al cărui spirit îl 


fascina de altminteri şi care păstra asupra lui stăpânirea 
corupătorului asupra ucenicului, rămânând de altfel bine 
situat în lumea bună prin legătura sa cu contesa de 
Montcornet. 

— Ai moştenit vreun unchi? Îl întrebă Finot batjocoritor. 

— Am început, ca şi dumneata, să-i exploatez pe proşti, îi 
răspunse Lucien pe acelaşi ton. 

— Domnul are cumva o revistă, vreun ziar oarecare? 
Continuă Andoche Finot cu îngâmfarea obraznică a 
exploatatorului faţă de cel pe care l-a exploatat. 

— Am ceva mai bun, răspunse Lucien căruia îi revenise 
spiritul potrivit cu noua sa situaţie, în clipa când tonul 
superior al redactorului şef îi rănise vanitatea. 

— Şi ce anume ai dumneata, dragul meu? 

— Am un partid. 

— Există Partidul Lucien? Întrebă Vernou surâzând. 

— Pinot, băiatul ăsta te-a lăsat în urmă, aşa cum ţi-am 
prezis. Lucien are talent, te-ai purtat prost cu el, l-ai tras pe 
sfoară. Căieşte-te acum, mojic bătrân, zise Blondet. 

Iute ca argintul viu, Blondet ghicise multe taine în 
accentul, în gestul, în ţinuta lui Lucien; de aceea cu 
asemenea cuvinte el se pricepu, părând că-i lasă frâul mai 
liber, să-i ţie hăţurile şi mai strâns. Voia să afle de ce s-a 
întors Lucien la Paris, ce urmăreşte şi din ce trăieşte. 

— Îngenunchează în faţa unei superiorităţi pe care n-o vei 
avea niciodată, oricât de Finot ai fi! Urmă el. Admite-l pe 
domnul fără întârziere printre oamenii tari cărora le 
aparţine viitorul, e de-ai noştri! Spiritual şi frumos, va 
parveni prin ele quibuscumque viis[13]. Iată-l în straşnica 
sa platoşă italienească, priveşte-i zdravănul pumnal pe 
jumătate scos din teacă şi bandiera fluturând! La naiba, 
Lucien, de unde-ai furat vesta asta nostimă? Numai iubirea 
se pricepe să descopere asemenea ţesături. Nu cumva ai şi 
un domiciliu? În momentul de faţă am nevoie să ştiu 
adresele prietenilor, căci n-am unde dormi. Finot m-a dat 


afară pentru noaptea asta, sub pretextul ordinar că 
primeşte o femeie. 

— Dragul meu, răspunse Lucien, am pus în practică o 
axiomă ce mă face să trăiesc liniştit: Fuge, late, tace[14]. Vă 
las. 

— Dar eu în schimb nu te las fără să-ţi plăteşti faţă de 
mine o datorie sfântă, supeul acela, ţi-aminteşti? Zise 
Blondet care se cam îndulcise la trai bun şi când n-avea 
bani se invita la prieteni. 

— Care supeu? Întrebă Lucien cu o mişcare de nerăbdare. 

— Nu-ţi aminteşti? lată după ce-mi dau seama că unui 
prieten îi merge bine: îi slăbeşte memoria. 

— Nu uită ce ne datorează, îţi garantez că e un om de 
inimă, zise Finot, prinzând din zbor gluma lui Blondet. 

— Rastignac, zise Blondet, luându-l de braţ pe tânărul 
elegant în clipa când sosea la capătul de sus al foaierului, 
lângă pilastrul în preajma căruia stăteau aşa-zişii amici. E 
vorba de un supeu: ai să vii cu noi. Dacă nu cumva domnul, 
urmă el cu gravitate arătându-l pe Lucien, se încăpăţânează 
să uite o datorie de onoare; dacă doreşte, e liber. 

— Garantez că domnul de Rubempre nu e în stare de aşa 
ceva, zise Rastignac, căruia nici prin gând nu-i trecea că e 
vorba de o păcăleală. 

— lată-l şi pe Bixiou, exclamă Blondet, vine şi el: fără el 
nimic nu e desăvârşit. Fără el şampania mă face să mă 
bâlbâi şi totul mi se pare lipsit de gust, chiar şi piperul 
epigramelor. 

— Dragii mei, zise Bixiou, văd că v-aţi adunat în jurul 
miracolului zilei. Scumpul nostru Lucien reeditează 
Metamorfozele lui Ovidiu. Aşa cum zeii se prefăceau în nişte 
legume curioase şi alte asemenea, pentru a ispiti femeile, 
dânsul a schimbat vulgarul său nume Chardon într-unul de 
gentilom, spre a duce în ispită pe cine? Pe Carol al X-lea. 
Lucien, dragule, zise el şi-l apucă de un nasture de la frac, 
un ziarist care ajunge mare domn merită să fie luat zdravăn 
în primire. În locul lor, zise cumplitul bârfitor, arătându-i pe 


Finot şi Vernou, te-aş înşfăca la gazetuţă; le-ai aduce vreo 
sută de franci, zece coloane de vorbe de duh. 

— Bixiou, zise Blondet, de un amfitrion nu ne atingem 
douăzeci şi patru de ore înainte şi douăsprezece ore după 
festivitate. Ilustrul nostru amic ne oferă un supeu. 

— Ce spui? Ce spui? Reîncepu Bixiou. Dar ce e oare mai 
urgent decât să scăpăm de uitare un nume vestit şi să 
înzestrăm sărmana aristocrație cu un om de talent, Lucien, 
te bucuri de stima presei, căreia i-ai fost cea mai aleasă 
podoabă, te vom susţine. Finot, un cursiv la cronica 
mondenă! Blondet, o peltea insinuanta la pagina a patra a 
ziarului tău! Să anunţăm apariţia celei mai frumoase cărţi a 
vremii noastre: Arcaşul lui Carol al IX-lea! Să-l implorăm pe 
editorul Dauriat să ne dea cât de curând Margaretele[ 15], 
divinele sonete ale lui Petrarca francez. Să-l ridicăm pe 
prietenul nostru pe scutul de hârtie care face şi desface 
celebrităţile! 

— Dacă vrei să cinezi cu mine, îi spuse Lucien lui Blondet, 
vrând să scape de această haită ce ameninţa să crească, mi 
se pare că n-aveai nevoie să foloseşti hiperbola şi parabola 
faţă de un vechi prieten, de parcă ar fi un nerod. Mâine- 
seară la restaurantul Lointier, zise dânsul iute, văzând că se 
apropie o femeie către care se repezi. 

— 0! 0! 0! Zise batjocoritor Bixiou pe trei note, părând a 
recunoaşte masca spre care se îndrepta Lucien, asta merită 
o verificare. 

Şi urmări frumoasa pereche, le-o lua înainte, îi cercetă cu 
ochi pătrunzători şi se întoarse spre marea mulţumire a 
tuturor acestor invidioşi dornici să afle de unde venea 
schimbarea situaţiei lui Lucien. 

— Dragii mei, amica seniorului de Rubempre vă e 
cunoscută de multa vreme, le spuse Bixiou. E fostul şoricel 
al lui des Lupeaulx. 

Una dintre perversităţile astăzi uitate, dar având curs la 
începutul veacului de faţă, era luxul şoriceilor. Un şoricel, 
cuvânt de mult îmbătrânit, era o copilă de zece-unsprezece 


ani, figurantă la vreun teatru, mai cu seamă la Operă, şi pe 
care desfrânaţii o deprindeau cu viciul şi neruşinarea. Un 
şoricel era un fel de paj diavolesc, un puşti-femeie, căruia i 
se iertau şotiile. Şoricelul putea să se agaţe de oricine; 
trebuia să te fereşti de el, ca de un animal periculos, 
introducea în viaţă un element de veselie ca altădată 
arlechinii şi pulcinelii vechilor comedii. Un şoricel era prea 
scump: nu aducea nici cinste, nici folos, nici plăcere; moda 
şoriceilor a trecut aşa de repede, încât astăzi puţină lume 
ştie aceste amănunte intime ale vieţii elegante dinainte de 
Restauraţie, până în clipa când vreo câţiva scriitori au 
adoptat şoricelul drept un subiect nou. 

— Cum, după ce a dat-o gata pe Coralie, Lucien ne-o 
răpeşte şi pe Torpilă? Întrebă Blondet. 

Auzind numele acesta, mascatul cu trup de atlet scăpă o 
tresărire pe care, deşi înăbuşită, Rastignac o simţi. 

— Imposibil, răspunse Finot, Torpila nu poate da nici o 
leţcaie. S-a împrumutat cu o mie de franci de la Florine, 
după câte mi-a spus Nathan. 

— Domnilor! Domnilor! Zise Rastignac, încercând să-l 
apere pe Lucien de asemenea învinuiri odioase. 

— Ce, strigă Vernou, fostul întreţinut al Coraliei a ajuns 
aşa de mironosit? 

— A, mia aceea de franci, zise Bixiou, e dovada că amicul 
Lucien trăieşte cu 'Torpila. 

— Ce pierdere de neînlocuit pentru elita literaturii, 
ştiinţei, artei şi politicii! Zise Blondet. Iorpila e singura 
femeie uşoară care s-a nimerit să aibă stofă de curtezană; 
învăţătura n-a stricat-o, nu ştie nici să scrie, nici să citească: 
altfel ne-ar fi înţeles. Am fi înzestrat epoca noastră cu una 
dintre acele superbe figuri ca Aspasia[ 16] fără de care nu 
există secole mari. Gândiţi-vă ce bine se potriveşte doamna 
Dubarry cu secolul al optsprezecelea, Ninon de Lenclos cu 
al şaptesprezecelea, Marion de Lorme cu al şaisprezecelea, 
Imperia cu al cincisprezecelea, Flora cu republica romană 
pe care a lăsat-o moştenitoare şi care a putut plăti datoriile 


statului din această moştenire! Ce ar fi Horaţiu fără Lydia, 
Tibullus fără Delia, Catullus fără Lesbia, Properţiu fără 
Cynthia, Demetrius fără Lamia, prin care astăzi e glorios? 

— Blondet vorbind despre Demetrius în foaierul Operei îmi 
miroase prea tare a articol de fond, zise Bixiou în urechea 
vecinului. 

— Şi fără toate reginele acestea, ce-ar mai fi imperiul 
cezarilor? Continuă Blondet; Lais, Rhodope sunt Grecia şi 
Egiptul. Fiecare din ele e poezia veacului în care a trăit. 
Această poezie care-i lipseşte lui Napoleon, căci văduva 
armatei sale celei mari e o glumă cazonă, nu i-a lipsit 
revoluţiei, care a avut-o pe doamna Tallien[ 17]! Acum în 
Franţa, unde se duce lupta pentru tron[18], e sigur că 
există un tron liber. Noi toţi împreună putem face o regina. 
Eu i-aş fi dat Iorpilei o mătuşă, căci e prea adevărat că 
mama ei a murit pe câmpul de bătaie al ruşinii. Du Tillet i-ar 
fi plătit un palat, Lousteau o trăsură, Rastignac valeţi, des 
Lupeaulx un bucătar, Finot pălării (Finot nu-şi putu stăpâni 
o tresărire primind în plin această înţepătură), Vernou i-ar 
fi plătit reclama, Bixiou i-ar fi fabricat cuvinte de spirit. 
Aristocraţia ar fi venit să se distreze la Ninon a noastră, 
unde am fi chemat artiştii sub pedeapsa unor articole 
ucigătoare. Ninon a doua ar fi fost de o obrăznicie superbă, 
de un lux zdrobitor. Ar fi avut păreri. S-ar fi citit în salonul 
ei vreo capodoperă dramatică, oprită de cenzură; la nevoie, 
am fi făcut-o anume. N-ar fi fost liberală; o curtezană e prin 
definiţie monarhistă. Ah, ce pierdere! Ar fi trebuit să 
îmbrăţişeze veacul întreg şi e în amor cu un june! Lucien o 
să facă din ea un fel de prepelicar! 

— Niciuna dintre puternicele femei de care ai vorbit nu s-a 
tăvălit în stradă, zise Finot, iar şoricelul acesta drăguţ s-a 
bălăcit în noroi. 

— Ca un crin în gunoi, răspunse Vernou. Acolo s-a făcut 
frumoasă, acolo a înflorit. De-acolo vine superioritatea ei. 
Nu trebuie oare să fi cunoscut totul ca să creezi râsul şi 
bucuria care sunt legate de tot, de toate? 


— Are dreptate, zise Lousteau, care până atunci se 
mulţumise să observe fără să vorbească, Torpila ştie să râdă 
şi să facă pe alţii să râdă. Această ştiinţă a marilor scriitori 
şi a marilor actori aparţine celor care au pătruns în toate 
adâncurile societăţii. Până la optsprezece ani, fata asta a şi 
cunoscut cea mai strălucită bogăţie, cea mai neagră mizerie 
şi bărbaţii de pe toate treptele. Parcă are o nuia fermecată 
şi cu ea dezlănţuie poftele grosolane atât de violent 
înăbuşite la oamenii care au încă inimă, deşi se ocupă cu 
politica sau cu ştiinţa, cu literatura sau arta. Nu există în 
Paris femeie să ştie ca dânsa să-i spună bestiei: „leşi la 
iveală!”. Iar bestia iese din cuşcă şi se tăvăleşte în desfrâu; 
Torpila se aşază la masă, îţi dă în gură mâncarea, te ajută să 
bei, să fumezi. În fine, femeia asta e sarea cântată de 
Rabelais şi care, presărată pe materie, o însufleţeşte şi o 
înalţă până la regiunile minunate ale Artei; rochia ei 
desfăşoară splendori nemaiauzite, degetele ei ştiu să lase la 
timp să cadă nestematele, iar gura ei zâmbeşte; orice 
capătă de la ea duhul potrivit împrejurării; în ciripitul ei 
sclipesc vorbe de spirit; ştie taina onomatopeelor celor mai 
colorate şi mai colorante; ea. 

— Risipeşti un articol de cinci franci, zise Bixiou, 
întrerupându-l pe Lousteau. Torpila e mult mai bine decât 
spui tu: toţi aţi fost mai mult sau mai puţin amanţii ei, dar 
niciunul dintre voi nu se poate lăuda că i-a fost ea amantă; 
poate să vă aibă oricând, voi n-o s-o aveţi niciodată. Intraţi 
cu forţa la ea în casă, îi cereţi un serviciu. 

— A, e mai mărinimoasă decât o căpetenie de tâlhari, 
căreia îi merg bine treburile şi mai devotată decât cel mai 
bun coleg de liceu, zise Blondet: îi poţi încredința averea 
sau secretul. Dar ceea ce mă face pe mine s-o aleg regină 
este nepăsarea ei regală pentru favoritul căzut în dizgrație. 

— Torpila e ca maică-sa, mult prea costisitoare, zise des 
Lupeaulx. Frumoasa olandeză era în stare să înghită 
veniturile arhiepiscopului de Toledo. A măcinat doi notari. 


— Şi l-a hrănit pe Maxime de Trailles când era paj, zise 
Bixiou. 

— 'Torpila este prea scumpă, ca şi Rafael, Careme[19], 
Taglioni[20], Boule, ca toţi artiştii de geniu care sunt prea 
scumpi, zise Blondet. 

— Esther n-a avut niciodată ţinuta asta de femeie bine zise 
atunci Rastignac, arătând-o pe mascată, care îl ţinea de 
braţ pe Lucien. Pariez că e doamna de Serisy. 

— Fără îndoială, zise du Châtelet, şi aşa se explică succesul 
domnului de Rubempre. 

— Ah, biserica ştie să-şi aleagă învăţăceii. Ce drăguţ 
secretar de ambasadă o să fie Lucien, zise des Lupeaulx. 

— Cu atât mai mult, continuă Rastignac, cu cât Lucien e un 
om de talent. Domnii de faţă s-au convins nu o dată de acest 
lucru, adăugă dânsul, privindu-i pe Blondet, Finot şi 
Lousteau. 

— Da, individul are stofă şi o să ajungă departe, zise 
Lousteau, care plesnea de gelozie, cu atât mai mult cu cât 
are ceea ce numim noi independenţa în idei. 

— Tu l-ai crescut, zise Vernou. 

— Ascultaţi-mă, exclama Bixiou, uitându-se la des 
Lupeaulx. Fac apel la amintirile domnului secretar general 
şi consilier; masca e Iorpila, pariez pe un supeu. 

— "Ţin pariul, zise Châtelet, care voia să afle adevărul. 

— Hai, des Lupeaulx, zise Finot, încearcă să recunoşti 
codiţa fostului dumitale şoricel. 

— Nu e nevoie să comiţi o crimă de lezmască, reîncepu 
Bixiou. Torpila şi Lucien se vor întoarce spre noi, 
parcurgând foaierul, şi mă angajez să vă dovedesc că dânsa 
e. 

— Prin urmare amicul Lucien a revenit la suprafaţă, zise 
Nathan, care se alătură grupului. Credeam că s-a întors la 
Angoumois pentru tot restul vieţii. Oare a descoperit vreun 
secret împotriva englezilor[21]? 

— A făcut ceva ce tu n-ai să faci aşa curând, răspunse 
Rastignac, şi-a plătit toate datoriile. 


Mascatul cel gros dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Ar fi neserios să devină serios la vârsta lui; n-ar mai 
avea îndrăzneală, ar deveni rentier, reîncepu Nathan. 

— Ah! Ăsta o să fie totdeauna un domn şi o să aibă 
totdeauna iuţime în gândire care să-l ridice deasupra 
multor aşa-zişi oameni superiori, răspunse Rastignac. 

În clipa aceasta, ziarişti, dandi, trândavi, toţi examinau, 
cum examinează geambaşii un cal de vânzare, deliciosul 
obiect al rămăşagului lor. Aceşti experţi îmbătrâniţi în 
cunoaşterea depravării pariziene, toţi înzestrați cu un spirit 
superior şi fiecare într-un chip deosebit de ceilalţi, corupți 
deopotrivă, deopotrivă corupători, cu totul în prada unor 
ambiţii fără frâu, învăţaţi să presupună totul şi să ghicească 
totul, îşi fixaseră cu sete ochii asupra unei femei mascate, o 
femeie pe care nu o puteau descifra decât ei. Numai ei şi 
câţiva obişnuiţi ai balurilor de la Operă se pricepeau să 
recunoască, sub linţoliul lung al dominoului negru, sub 
gluga, sub gulerul răsfrânt, care fac de nerecunoscut o 
femeie rotunjimea formelor, particularităţile ţinutei şi 
mersului, îndoirea taliei, felul cum îşi ţine capul, lucrurile 
cel mai greu de surprins de către nişte ochi banali şi cel mai 
uşor de văzut pentru dânşii. În ciuda acestui înveliş fără 
formă, izbutiră deci să recunoască priveliştea cea mai 
mişcătoare, aceea pe care o oferă ochiului o femeie 
însufleţită de dragostea adevărată. Fie că era Torpila, 
ducesa de Maufrigneuse sau doamna de Serisy, treapta cea 
mai de sus sau cea mai de jos a scării sociale, această fiinţă 
apărea ca o făptură admirabilă, străfulgerarea visurilor 
fericirii. Pe aceşti tineri îmbătrâniţi, ca şi pe aceşti bătrâni 
tineri, îi încercă o senzaţie atât de vie încât îl invidiară pe 
Lucien că are privilegiul sublim de a transfigura femeia în 
zeiţă. Masca se purta acolo ca şi cum ar fi fost singură cu 
Lucien. Pentru femeia aceasta nu mai existau zece mii de 
persoane, atmosfera grea şi plină de praf; nu; era sub bolta 
azurie a Cupidonilor, ca madonele lui Rafael sub ovalul lor 
fin de aur. Nu mai simţea înghesuiala, flacăra privirii ei 


ieşea prin cele două deschizături ale măştii şi se contopea 
cu ochii lui Lucien, în sfârşit freamătul trupului părea să 
pornească de la însăşi mişcarea prietenului ei. De unde vine 
flacăra aceea care radiază împrejurul unei femei 
îndrăgostite şi care o aureolează între toate celelalte? De 
unde vine acea uşurime de silfide ce pare a schimba legile 
gravităţii? Scapă sufletu-i spre înalturi? Are fericirea puteri 
fizice? Se ghiceau sub domino nevinovăția unei fecioare, 
graţia copilăriei. Deşi umblau şi erau despărțiți, aceste 
două făpturi semănau cu grupurile înfăţişând pe Flora şi 
Zefirul, iscusit înlănţuiţi de cei mai dibaci sculptori; dar era 
mai mult decât sculptură, cea mai mare dintre arte; Lucien 
şi frumoasa mascată aminteau îngerii aceia ocupați cu flori 
şi păsări pe care penelul lui Gian-Bellini[22] i-a pus sub 
chipul Fecioarei-mamă; Lucien şi femeia aceasta aparţineau 
Fanteziei care e deasupra Artei, precum cauza e deasupra 
efectului. 

Când femeia aceasta, care uitase tot, ajunse la un pas de 
grup, Bixiou strigă: 

— Esther! 

Nefericita întoarse iute capul ca o persoană care se aude 
chemată, îl recunoscu pe acel ins răutăcios, şi plecă fruntea 
ca un muribund care şi-a dat ultima suflare. Izbucni un 
râset strident, şi grupul se risipi în mulţime ca nişte 
şobolani speriaţi care fug din marginea drumului să se 
ascundă în găurile lor. Singur Rastignac nu se duse mai 
departe decât trebuia, ca să nu pară că fuge de privirea 
scăpărătoare a lui Lucien, astfel încât avu putinţa să admire 
două dureri deopotrivă de adânci, deşi amândouă ascunse: 
întâi, pe biata Torpilă, zdrobită ca de trăsnet, şi apoi pe 
mascatul enigmatic rămas singur din tot grupul. Esther îi 
şopti un cu vânt la ureche lui Lucien în clipa în care 
genunchii o lăsară şi Lucien dispăru cu ea, ţinând-o să nu 
cadă. Rastignac urmări cu privirea această pereche atât de 
frumoasă şi rămase cufundat în cugetare. 


— De unde îi vine numele de Torpilă? Îl întrebă o voce 
sumbră pe care o simţi până în măruntaie, căci nu mai era 
prefăcută. 

— Ele, iar a scăpat, şopti Rastignac. 

— Dacă nu taci, îţi tai beregata, răspunse mascatul cu alt 
glas. Sunt mulţumit de tine, te-ai ţinut de cuvânt şi de aceea 
vei avea în slujba ta nu numai un singur braţ. Fii de-acum 
înainte mut ca mormântul; şi înainte de-a amuţi, răspunde 
la ce te-am întrebat. 

— Vrei să ştii? Femeia asta e atât de atrăgătoare, încât l-ar 
fi ameţit pe împăratul Napoleon şi l-ar ameţi pe unul şi mai 
greu de ispitit: pe tine! Răspunse Rastignac depărtându-se. 

— O clipă, zise mascatul. O să-ţi arăt că nu m-ai văzut 
nicăieri. 

Îşi scoase masca. Rastignac şovăi o clipă, nu regăsea nimic 
din insul hâd pe care-l cunoscuse odinioară în casa Vauquer. 
— Diavolul ţi-a dat puterea să schimbi totul în dumneata, 
afară de ochi, pe care nu ţi-i poate uita nimeni, îi zise 

dânsul. 

Mâna de fier îi strânse braţul spre a-i porunci pe veci 
tăcere. 

La ora trei dimineaţa, des Lupeaulx şi Finot îl găsiră pe 
elegantul Rastignac în acelaşi loc, rezemat de pilastrul 
lângă care-l lăsase cumplitul mascat. Rastignac se 
spovedise sie însuşi: fusese totodată duhovnic şi păcătos, 
judecător şi acuzat. Se lăsă târât la chef şi se întoarse acasă 
beat cu desăvârşire, dar mut. 

Rue Langlade, deopotrivă cu străzile adiacente, poceşte 
palatul regal şi rue de Rivoli. Această parte a unuia dintre 
cele mai strălucite cartiere va fi multă vreme mânjită de 
urmele dâmburilor de gunoaie ale Parisului vechi, deasupra 
cărora au fost altădată mori. Străduţele acestea înguste, 
întunecoase şi mocirloase, unde oamenii se îndeletnicesc cu 
meserii cărora nu le pasă de aparenţe capătă noaptea o 
înfăţişare tainică şi plină de contraste. Când vine din 
locurile luminoase, din rue Saint-Honore, din rue Neuve- 


des-Petits-Champs şi din rue de Richelieu, unde se 
înghesuie necontenit mulţimea, unde lucesc capodoperele 
industriei, modei şi artelor, orice om care nu cunoaşte 
Parisul nocturn se simte apucat de o spaimă tristă de îndată 
ce cade în reţeaua de ulicioare înguste care înconjoară acea 
lumină oglindită până şi pe cer. Şuvoaiele flăcărilor de gaz 
sunt urmate de o umbră deasă. Din loc în loc, un felinar 
palid îşi aruncă licărirea tremurătoare şi fumegândă care 
nu reuşeşte să împrăştie bezna din anumite fundături. 
Trecătorii merg repede şi sunt rari. Prăvăliile stau închise, 
cele care rămân deschise sunt suspecte: o cârciumă 
murdară şi fără lumină, o dugheană de lenjereasă care 
vinde apă de colonie. Un frig nesănătos îţi pune pe umeri 
mantaua lui umedă. Trec puţine trăsuri. Există pe acolo 
colţuri sinistre, printre care mai ales rue Langlade, capătul 
pasajului Saintguillaume şi câteva cotituri de străzi. 
Consiliul municipal n-a putut face încă nimic pentru a spăla 
această mare leprozerie, căci prostituţia şi-a statornicit 
acolo încă de mult cartierul general. Poate e un noroc 
pentru lumea pariziană că ulicioarele acelea îşi păstrează 
înfăţişarea scârnavă. Când treci pe acolo ziua, nu-ţi poţi 
închipui ce devin străzile acestea la vreme de noapte; sunt 
străbătute de fiinţe bizare, care nu sunt nici de pe lumea 
asta, nici de pe cealaltă, forme albe şi pe jumătate dezgolite 
se lipesc de ziduri, întunericul e însufleţit. Se strecoară 
între zid şi trecători nişte găteli care umblă şi vorbesc. Câte 
o uşă întredeschisă începe să râdă cu hohote, îţi cad în 
urechi cuvinte din acelea despre care Rabelais susţine că 
au îngheţat şi se topesc. Câte un cântecel musteşte dintre 
pietrele pavajului. Zgomotul nu e nedesluşit; înseamnă 
ceva: când e răguşit, e un glas; dar dacă seamănă cu un 
cântec, nu mai are nimic omenesc, se apropie de şuierat. 
Ţâşnesc adesea fluierături. În sfârşit, tocurile cizmelor au 
ceva provocător şi batjocoritor. Tot acest aer sumbru te face 
să-ţi vina ameţeală, condiţiile atmosferice sunt schimbate 
acolo:; i-e cald iarna şi frig vara. Dar oricum ar fi vremea, 


natura aceasta stranie oferă veşnic aceleaşi privelişti: e 
lumea fantastică a berlinezului Hoffmann[23]. Cel mai 
matematic casier nu poate găsi acolo nimic real, după cea 
trecut prin strâmtorile care duc spre străzile cinstite unde 
există trecători, magazine şi felinare. Mai dispreţuitoare 
sau mai ruşinoase decât reginele şi regii de pe vremuri, 
care nu s-au sfiit să se ocupe de curtezane, administraţia 
sau politica modernă nu mai îndrăznesc să privească în faţă 
această plagă a capitalelor. Desigur, măsurile trebuie să se 
schimbe cu vremurile, iar cele care ţin de indivizi şi de 
libertatea lor sunt gingaşe; dar poate că ar trebui să fim 
înţelegători şi îndrăzneţi cu privire la împrejurările pur 
materiale, ca aerul, lumina, locuinţa. Moralistul, artistul şi 
înțeleptul om de stat vor regreta vechile galerii ale palatului 
Orleans unde era ţarcul acelor oiţe ce vor veni totdeauna 
acolo unde se duc oamenii să se plimbe. Şi oare nu e mai 
bine să se ducă cei ce se plimbă acolo unde sunt ele? Ce s-a 
întâmplat? Astăzi părţile cele mai strălucitoare ale 
bulevardelor, aceste promenade vrăjite, sunt inaccesibile 
seara pentru familii. Poliţia n-a ştiut să se folosească de 
resursele oferite în privinţa aceasta de anumite pasaje, 
pentru a salva străzile mari. 

Femeia zdrobită de un cuvânt la balul de la Operă locuia 
de o lună sau două în rue Langlade, într-o casă cu înfăţişare 
dezgustătoare. Lipită de zidul unei clădiri uriaşe, această 
construcţie prost tencuită, fără adâncime, dar neînchipuit 
de înaltă, primeşte lumina din stradă şi seamănă destul de 
bine cu băţul pe care stă un papagal. La fiecare etaj se află 
un apartament cu două camere. Casa aceasta are o scăriţă 
lipita de zid, ciudat luminată de nişte geamlăcuri prin care 
se vede din afară rampa, iar în dreptul fiecărui palier se află 
câte un jgheab; e una dintre cele mai oribile particularităţi 
ale Parisului. Prăvălia şi demisolul aparţineau în momentul 
acela unui tinichigiu, proprietarul locuia la etajul întâi, 
restul de patru etaje fiind ocupate de nişte tinere 
lucrătoare cochete şi foarte decente, cărora proprietarul şi 


portăreasa le acordau o deosebită consideraţie şi le treceau 
orice cu vederea, din cauza că altfel n-ar fi găsit cui închiria 
o casă atât de ciudat clădită şi aşezată. Restul acestui 
cartier se explică prin numărul destul de mare de 
asemenea case, pe care negoţul le refuza şi care nu pot fi 
exploatate decât de către îndeletniciri nemărturisite, 
nesigure sau nedemne. 

La ora trei după-amiaza, portăreasa - care o văzuse pe 
domnişoara Esther adusă acasă ca o muribundă, la două 
noaptea, de către un tânăr - se sfătuise cu tânăra 
lucrătoare de la etajul de deasupra, căci aceasta din urmă, 
înainte de a se sui în birjă să se ducă la vreo petrecere, îi 
mărturisise neliniştea sa cu privire la Esther: n-o auzise 
mişcându-se. Esther desigur că dormea încă, dar somnul 
acesta părea suspect. Singură în boxa ei, portăreasa 
regretă ca nu se poate duce să vadă ce se petrece la etajul 
patru, unde se găsea locuinţa domnişoarei Esther. Tocmai în 
clipa când se hotărî să lase în grija unui fiu al tinichigiului 
boxa - un fel de nişă înfundată în zid, la demisol - o birjă se 
opri în faţa casei. Se dădu jos din ea un bărbat înfăşurat din 
cap până-n picioare într-o manta, cu o vădită dorinţă de a-şi 
ascunde costumul şi ocupaţia; întrebă de domnişoara 
Esther. Portăreasa se linişti atunci cu totul; i se păreau 
perfect explicate tăcerea şi liniştea sihastrei. Când 
vizitatorul se urcă pe treptele de deasupra jojei, portăreasa 
observă cataramele de argint de la pantofi şi i se păru că 
zăreşte ciucurii negri ai unui brâu de reverendă; cobori şi-l 
descusu pe birjar, care răspunse prin tăcere, iar portăreasa 
pricepu şi mai bine. Preotul bătu la uşă, nu primi nici un 
răspuns, auzi suspine slabe şi izbi uşa, smulgând-o din 
broască cu o putere pe care i-o dădea de bună seamă 
iubirea aproapelui, dar care la oricare altul ar fi părut 
venită din obişnuinţă. Se repezi într-a doua cameră şi o 
văzu în faţa unei Sfinte Fecioare din ghips vopsit, pe biata 
Esther îngenuncheată sau mai bine prăbuşită, cu mâinile 
împreunate. Curtezana era pe moarte. Un lighean cu 


mangal ars spunea povestea acelei dimineţi îngrozitoare. 
Gluga şi pelerina dominoului zăceau pe jos. Patul nu fusese 
desfăcut. Fără îndoială că biata fiinţă, cu inima rănită de 
moarte, pregătise totul îndată după întoarcerea de la 
Operă. Un fitil de lumânare înţepenit în băltoaca din cupa 
sfeşnicului arăta cât de adâncită fusese Esther în cele de pe 
urmă cugetări. O batistă udă de lacrimi dovedea 
sinceritatea acestei disperări de Magdalena a cărei 
atitudine clasică era aceea a curtezanei fără credinţă. O 
asemenea căinţă absolută îl făcu pe preot să zâmbească. 
Sinucigaşă nepricepută, Esther lăsase uşa deschisă, fără să 
ţină seama că aerul din cele două odăiţe cerea o cantitate 
mai mare de cărbune ca să devină otrăvitor; gazul o 
ameţise doar; aerul proaspăt venit de pe scară o făcu să-şi 
recapete treptat conştiinţa nefericirii sale. Preotul rămase 
în picioare, pierdut într-o sumbră cugetare, fără a fi mişcat 
de frumuseţea dumnezeiască a acestei femei; îi examina 
primele mişcări, ca şi cum ar fi fost ale vreunei vietăţi 
oarecare. Ochii săi treceau de la trupul acesta prăbuşit la 
obiectele din jur, cu o aparentă nepăsare. Privi mobilierul 
camerei şi podeaua roşie, roasă, rece, prost ascunsă de un 
covor ordinar, căruia i se vedea urzeala. Un pătuţ din lemn 
vopsit, de model vechi, învelit în perdele de bumbac galben, 
cu trandafiri roşii; un singur fotoliu şi două scaune de 
asemenea de lemn vopsit şi îmbrăcat cu acelaşi bumbac din 
care de altfel erau făcute şi perdelele de la ferestre; un 
tapet de hârtie pe fond gri; o măsuţă de cusut din mahon; 
căminul încărcat cu cratiţe de soiul cel mai ordinar; două 
legături mari de surcele pe jumătate consumate; un pervaz 
de fereastră făcut din piatră, pe care se vedeau, ici şi colo, 
nişte mărgele de sticlă amestecate cu bijuterii, cu foarfeci, 
un ghem de aţă murdară, mănuşi albe şi parfumate, o 
pălărie delicioasă aruncată pe cana de apă, un şal de 
Ternaux|[24] care astupa fereastra, o rochie elegantă 
atârnată de un cui, o canapeluţă tare, fără perne; nişte 
galenţi sparţi şi nişte pantofiori eleganţi, care ar fi stârnit 


invidia unei regine, nişte farfurii de porțelan ordinar, 
ciobite, în care se vedeau resturile ultimei mese, încărcate 
cu tacâmuri de metal alb, argintăria săracului la Paris; un 
coşuleţ plin cu cartofi şi cu rufe de dat la spălat şi pe 
deasupra o gingaşă bonetă de olandă; un dulap stricat şi 
gol cu uşa deschisă, pe rafturile căruia se vedeau chitanţe 
de la muntele de Pietate; iată ansamblul obiectelor jalnice şi 
vesele, sărăcăcioase şi bogate care izbeau privirea. Aceste 
rămăşiţe de lux amestecate cu cioburi, o asemenea 
gospodărie atât de potrivită vieţii nomade a prostituatei 
prăbuşite în fustele ei răvăşite, ca un cal mort în ham, 
încurcat în hăţuri sub oiştea ruptă, oare această privelişte 
stranie îl făcea pe preot să cugete? Îşi spunea el oare că 
făptura asta rătăcită trebuia să fie măcar dezinteresată ca 
să împerecheze o asemenea sărăcie cu iubirea pentru un 
tânăr bogat? Lega el oare harababura din cameră cu 
harababura din viaţa femeii? Resimţea milă? Spaimă? Îl 
mişca oare iubirea de aproape? Cine l-ar fi văzut cum stătea 
cu braţele încrucişate pe piept, cu fruntea îngândurară, cu 
buzele strânse şi privirea aspră, l-ar fi crezut stăpânit de 
simţăminte sumbre şi duşmănoase, de cugetări 
contradictorii, de planuri sinistre. Rămânea fără doar şi 
poate nesimţitor faţă de gingaşa rotunjime a unui sân 
aproape strivit de greutatea bustului încovoiat şi faţă de 
formele delicioase ale Venerei ghemuite care se străvedea 
prin fusta neagră, atât de strâns era chircită muribunda; 
capul căzut, care, văzut din spate, oferea privirii o ceafă 
albă, moale şi mlădioasă şi umerii frumoşi ai unui trup 
bogat dezvoltat nu-l tulburau; nu o ridică pe Esther, părea 
că nu aude suflarea şuierată prin care se vestea întoarcerea 
vieţii: abia groaznicul sughiţ de plâns şi privirea 
înspăimântătoare pe care i-o aruncă prostituata îl făcură să 
catadicsească a o ridica şi a o depune pe pat, cu o uşurinţă 
ce trăda o putere uriaşă. 

— Lucien, murmură ea. 


— Se întoarce dragostea, nici femeia nu mai e departe, 
zise el cu un fel de amărăciune. 

Victima depravării pariziene zări în clipa aceasta 
veşmântul salvatorului ei şi zise, cu un surâs de copil care a 
pus mâna pe lucrul dorit: 

— Bine că nu mor fără să mă ierte Dumnezeu. 

— Vei putea să-ţi ispăşeşti greşelile, rosti preotul, udându-i 
fruntea cu apă şi făcând-o să miroasă o sticluţă cu oţet pe 
care-o găsi într-un colţ. 

— Simt că viaţa, în loc să mă părăsească, se revarsă în 
mine, zise dânsa, după ce o îngrijise preotul, exprimându-i 
recunoştinţa prin gesturi pline de naturaleţe. 

O astfel de pantomimă atrăgătoare, pe care grațiile ar fi 
folosit-o spre a ispiti, îndreptăţea cu desăvârşire porecla 
acestei fete stranii. 

— 'Te simţi mai bine? Întrebă preotul dându-i să bea un 
pahar de apă cu zahăr. 

Părea să fie cunoscător al acestor gospodării ciudate, ştia 
totul despre ele. Era acolo ca la el acasă. Privilegiul acesta 
de a fi pretutindeni ca acasă nu aparţine decât regilor, 
prostituatelor şi hoţilor. 

— Când te vei simţi bine de tot, reîncepu ciudatul preot 
după un răstimp, ai să-mi spui ce motive te-au împins să 
săvârşeşti ultima dumitale fărădelege, acest început de 
sinucidere. 

— Părinte, povestea mea e foarte simplă, răspunse ea, 
Acum trei luni trăiam în destrăbălarea în care m-am născut. 
Eram cea mai de pe urmă făptură şi cea mai stricată; acum 
sunt doar cea mai nefericită dintre toate. Îngăduiţi-mi să nu 
povestesc nimic despre biata mea mamă care a murit ucisă. 

— De către un căpitan, într-o casă rău famată, zise preotul 
întrerupând-o. Ştiu de unde te tragi, şi ştiu că dacă 
vreodată o femeie a meritat să-i fie iertată viaţa ruşinoasă, 
dumneata eşti aceea, căci n-ai avut nici un exemplu bun. 

— Vai, n-am fost botezată şi n-am fost crescută în nici o 
religie! 


— Atunci totul încă se mai poate drege, răspunse preotul. 
Dar numai dacă în adevăr credinţa şi căinţa dumitale sunt 
sincere şi fără ascunzişuri. 

— Inima mea e plină de Lucien şi de Dumnezeu, spuse ea 
cu o mişcătoare nevinovăție. 

— Mai bine spuneai Dumnezeu şi Lucien, răspunse preotul 
zâmbind. Îmi aminteşti rostul venirii mele. Nu uita nimic din 
tot ce-l priveşte pe tânărul de care vorbeai. 

— Veniţi din partea lui? Întrebă dânsa cu o expresie de 
îndrăgostită care ar fi înduioşat pe oricare alt preot. O, a 
bănuit ce-o să fac! 

— Nu, răspunse dânsul. Nu de moartea, ci de viaţa 
dumitale suntem îngrijoraţi. Haide, explică-mi ce legătură 
este între voi. 

— O s-o fac pe scurt, zise dânsa. 

Biata femeie tremura din pricina tonului repezit al 
preotului, dar ca o fiinţă pe care de multă vreme 
brutalitatea n-o mai mira. 

— Lucien e Lucien, reîncepu dânsa. Tânărul cel mai 
frumos şi fiinţa cea mai bună. Dar dacă îl cunoaşteţi, 
trebuie să ţi se pară firească dragostea mea pentru el. L-am 
întâlnit din întâmplare acum trei luni, la teatrul de la Porte 
Saint Martin, unde mă dusesem într-o zi când aveam liber. 
Căci în casa ţinută de doamna Meynardie, unde eram şi eu, 
ni se dădea o zi liberă pe săptămână. A doua zi vă închipuiţi 
ca am fugit fără să mai cer voie. Îmi intrase în inimă 
dragostea şi m-a schimbat aşa de adânc, încât întorcându- 
mă de la teatru, nu mă mai recunoşteam. Mi-era groază de 
mine însămi. Lucien n-a aflat niciodată nimic. În loc să-i 
spun de unde veneam, am dat adresa casei acesteia, unde 
stătea pe atunci o prietenă care a fost drăguță şi mi-a 
cedat-o. Vă jur pe cuvântul meu cel mai sfânt. 

— Să nu juri. 

— Dacă-ţi dai cuvântul sfânt înseamnă că juri? Ei bine, din 
ziua aceea am muncit în camera asta ca o nebună, cosând 
cămăşi cu un franc şi patruzeci bucata, ca să trăiesc dintr-o 


muncă cinstită. O lună întreagă n-am mâncat decât cartofi, 
spre a rămâne cuminte şi demnă de Lucien, care mă 
iubeşte şi mă respectă ca pe cea mai virtuoasă dintre femei. 
Am făcut o declaraţie la poliţie, după toate formele, ca să 
reintru în drepturi, şi am primit să fiu supravegheată vreme 
de doi ani. Ei, care atât de uşor te scriu în registrul ruşinii, 
se lasă neînchipuit de greu când e vorba să-ţi şteargă de 
acolo numele. Nu-i ceream lui Dumnezeu decât să-mi 
ocrotească hotărârea. În aprilie, împlinesc nouăsprezece 
ani: la vârsta asta te mai poţi îndrepta. Mie mi se pare că m- 
am născut de-abia acum trei luni. Mă rugam la Dumnezeu 
în fiecare dimineaţa şi-i ceream să îngăduie ca Lucien să nu 
afle niciodată ce viaţă am dus până atunci. Am cumpărat 
statueta asta a Sfintei Fecioare; mă rugam la ea în felul 
meu, căci nu ştiu pe dinafară nici o rugăciune; nu ştiu nici 
să scriu, nici să citesc, n-am intrat niciodată într-o biserică, 
nu l-am văzut niciodată pe bunul Dumnezeu decât la 
procesiuni, din curiozitate. 

— Şi ce-i spui Sfintei Fecioare? 

— Îi vorbesc cum îi vorbesc lui Lucien, cu acele avânturi 
pornite din suflet, care-l fac să plângă. 

— A, da? Plânge? 

— De bucurie, zise ea repede. Dragul de el, ne înţelegem 
atât de bine, parcă am avea amândoi un singur suflet. E 
atât de drăguţ, de gingaş, are o inimă şi o minte! Şi purtări 
atât de blânde! Spune că e poet, eu zic însă că e Dumnezeu. 
lertaţi-mă, dar dumneavoastră, preoţii, nu ştiţi ce înseamnă 
dragostea. De altminteri numai noi cunoaştem îndeajuns 
bărbaţii, ca să-l putem aprecia pe unul ca Lucien. Unul ca 
Lucien e la fel de jar ca o femeie fără păcat; când îl 
întâlneşti, nu-l mai poţi iubi decât pe el şi gata! Dar unei 
fiinţe ca el îi trebuie una potrivită şi am vrut să fiu demnă 
de a fi iubită de Lucien al meu. De acolo se trage şi 
nenorocirea mea. leri, la Operă, m-au recunoscut nişte 
tineri care n-au mai multă inimă decât tigrii milă; şi cu un 
tigru încă m-aş mai înţelege! Vălul de nevinovăție pe care îl 


aveam a căzut; râsetele lor mi-au zdrobit mintea şi inima. 
Să nu crezi că m-ai salvat; tot voi muri, de disperare. 

— Vălul dumitale de nevinovăție? Întrebă preotul. 
Înseamnă că nu i te-ai dăruit lui Lucien? 

— O, părinte, dumneavoastră care-l cunoaşteţi, cum puteţi 
să-mi puneţi întrebarea asta? Răspunse ea, aruncându-i un 
zâmbet mândru. Nu-i poţi rezista lui Dumnezeu. 

— Nu huli, zise preotul cu glas blând. Nimeni nu poate să 
semene cu Dumnezeu; exagerările nu se potrivesc cu 
dragostea adevărată. N-aveai pentru idolul dumitale o 
dragoste curată şi adevărată. Dacă ai fi resimţit schimbarea 
prin care te lauzi că ai trecut, ai fi câştigat virtuțile ce sunt 
darurile adolescenţei, ai fi cunoscut deliciile castităţii, 
gingăşiile pudoarei, aceste două podoabe ale unei fete 
tinere. Nu iubeşti. 

Esther făcu o mişcare de spaimă pe care preotul o văzu, 
dar nu-l clinti. Duhovnicul rămase neînduplecat. 

— Da, îl iubeşti pentru dumneata şi nu pentru el, pentru 
plăcerile trecătoare care te farmecă, te vrăjesc şi nu pentru 
iubirea în ea însăşi; dacă l-ai privit în felul acesta, înseamnă 
că nu aveai acea sfântă cutremurare pe care o insuflă o 
fiinţă înzestrată de Dumnezeu cu cea mai adorabilă 
desăvârşire; te-ai gândit oare că îl înjoseşti cu necurăţia 
trecutului dumitale, că vei corupe un copil cu acele dulceţi 
îngrozitoare care ţi-au adus porecla, gloria ruşinoasă? Ai 
fost inconsecventă cu dumneata însăşi şi cu patima 
dumitale de-o zi. 

— De-o zi! Repetă ea înălţând ochii. 

— Cum să-i zic altfel unei dragoste ce nu e veşnică, ce nu 
se uneşte cu cel pe care-l iubim până în viaţa cealaltă a 
creştinului, viaţa de după moarte? 

— Ah! Vreau să fiu catolică! Strigă ea pe un ton înăbuşit şi 
violent, care i-ar fi smuls iertarea Mântuitorului. 

— Oare o femeie care n-a primit nici botezul bisericii, nici 
pe acela al ştiinţei, care nu ştie nici să citească, nici să scrie, 
nici să se roage, care nu poate face un pas fără să se ridice 


şi pietrele spre a o osândi, dăruită doar cu podoaba 
trecătoare a unei frumuseți pe care poate chiar mâine o va 
nimici boala, oare această făptură înjosită, decăzută şi care- 
şi cunoaşte decăderea (neştiutoare şi mai puţin îndrăgostită 
ai fi fost mai de iertat.), oare prada hărăzită sinuciderii şi 
iadului va putea fi soţia lui Lucien de Rubempre? 

Fiecare cuvânt era o lovitură de cuţit împlântat în adâncul 
inimii. La fiecare frază, sughiţurile de plâns tot mai grele, 
lacrimile îmbelşugate ale curtezanei deznădăjduite 
dovedeau puterea cu care lumina intra în acelaşi timp în 
inteligenţa ei curată ca a unui sălbatic, în sufletul ei, în 
sfârşit deşteptat, în firea ei, peste care depravarea întinsese 
un strat de gheaţă noroioasă ce se topea atunci la soarele 
credinţei. 

— De ce n-am murit? Era singura idee pe care o exprima 
în mijlocul potopului de idei ce clocoteau în creierul ei, 
pustiindu-l. 

— Fiica mea, zise cumplitul judecător. Există o iubire care 
nu se destăinuieşte în faţa oamenilor şi ale cărei mărturisiri 
sunt primite cu un surâs de fericire de către îngeri. 

— Care anume? 

— Iubirea fără speranţă, când inspiră viaţa, când dă temei 
jertfei, când înnobilează toate faptele prin năzuinţa de a 
ajunge la o desăvârşire ideală. Da, îngerii încuviinţează 
această dragoste, căci ea duce la cunoaşterea lui 
Dumnezeu. Să te desăvârşeşti neîncetat, ca să te faci demn 
de cel pe care-l iubeşti, să aduci mii de jertfe tainice, să-l 
adori de departe, să-ţi dai sângele picătură cu picătură, să-i 
sacrifici amorul tău propriu, să nu mai ai nici trufie, nici 
mânie, să-l scuteşti până şi de a cunoaşte geloziile cumplite 
pe care ţi le seamănă în inimă, să-i dai tot ce doreşte, fie 
chiar şi în paguba ta. Să iubeşti ce iubeşte el, să ai veşnic 
faţa întoarsă spre el, ca să-l urmăreşti fără să ştie; religia ţi- 
ar fi iertat o asemenea iubire, care nu călca nici legile 
omeneşti, nici pe cele ale Domnului şi ducea spre o altă cale 
decât aceea a plăcerilor voastre murdare. 


Auzind această cumplită sentinţă, exprimată printr-un 
cuvânt (şi ce cuvânt! Şi cu ce accent fusese rostit!), Esther 
căzu în prada unei bănuieli destul de îndreptăţite. Cuvântul 
acela fusese ca un tunet care vesteşte o furtună gata să se 
dezlănţuie. Se uită la preot şi o apucă acel cutremur al 
măruntaielor care îl zgâlţâie şi pe cel mai viteaz în faţa unei 
primejdii năprasnice şi neaşteptate. Nici un ochi n-ar fi 
putut citi ce se petrece atunci în omul acesta. Dar chiar şi 
cel mai cutezător ar fi avut mai degrabă temei să se înfioare 
decât să nădăjduiască, văzându-i ochii altădată limpezi şi 
gălbui ca ai tigrilor şi asupra cărora lipsurile şi austeritatea 
puseseră un văl asemănător cu acela ce pluteşte deasupra 
zării în miezul arşiţei: pământul e cald şi luminos, dar 
negura îl face nelimpede şi alburiu, aproape nevăzut. O 
gravitate cu totul spaniolă, creţuri adânci pe care miile de 
ciupituri - urme ale unui groaznic vărsat-negru - le făceau 
hâde şi asemănătoare cu nişte şanţuri stricate, brăzdau 
chipul său măsliniu şi tăbăcit de soare. Fizionomia îi părea 
şi mai dură, fiind încadrată de o perucă scurtă, de preot, 
căruia nu-i păsa cum arată, o perucă năpârlită şi de un 
negru care părea roşcat la lumină. Bustul de luptător, 
mâinile de soldat bătrân, spetele late, umerii tari erau ca 
ale acelor cariatide puse de arhitecţii evului mediu să 
sprijine balcoanele unor palate italiene şi pe care le 
amintesc imperfect cele de pe faţada teatrului de la Porte 
Saint-Martin. Până şi oamenii cei mai puţin clarvăzători tot 
trebuiau să creadă că patimile cele mai arzătoare sau nişte 
întâmplări cu totul neobişnuite zvârliseră pe omul acesta în 
sânul bisericii; fără îndoială că numai cele mai grozave 
lovituri de trăsnet îl putuseră schimba, dacă bineînţeles o 
asemenea fire era supusă schimbării. 

Femeile ce au dus viaţa care-i repugna atât de violent în 
clipa aceea lui Esther ajung la o totală nepăsare faţă de 
înfăţişarea exterioară a bărbatului. Seamănă cu criticul 
literar de astăzi - comparabil cu ele în anumite privinţe - şi 
care ajunge la o adâncă nepăsare faţa de formulele artei. A 


citit atâtea lucrări, vede atâtea trecând prin faţa ochilor, s-a 
obişnuit într-atâta cu paginile scrise, a cunoscut atâtea 
deznodăminte, a văzut atâtea drame, a compus atâtea 
articole fără să spună ce gândea, trădând atât de adesea 
cauza artei în favorul amiciţiilor şi duşmăniilor, încât ajunge 
să fie dezgustat de tot şi continuă totuşi să judece. Trebuie 
să se întâmple o minune ca un asemenea scriitor să mai 
producă o operă, după cum dragostea curată şi nobilă cere 
o altă minune ca să înflorească în inima unei curtezane. 
Tonul şi felul de a fi al acestui preot, ce părea coborât dintr- 
un tablou de Zurbaran[25], i se înfăţişară atât de 
duşmănoase bietei fete, căreia îi păsa prea puţin de forme, 
încât se simţi mai puţin o fiinţă compătimită şi mai curând 
un pion necesar anumitor planuri ale preotului. Fără să 
poată deosebi între prefăcătoria mieroasă a interesului 
personal şi dulceaţa iubirii pentru aproapele tău, căci 
trebuie să fii tare atent ca să recunoşti banul fals pe care ţi- 
Il dă un prieten, se simţi ca apucată de ghearele unei păsări 
monstruoase şi feroce, căzută pe ea după ce multă vreme 
planase deasupra-i şi în spaima ei rosti cu glas speriat 
aceste cuvinte: 

— Credeam că preoţii au sarcina de a ne mângâia şi 
dumneavoastră mă ucideţi! 

La acest țipăt al nevinovăţiei, preotul lăsă să-i scape o 
mişcare şi tăcu. Se reculese înainte de a răspunde. Cât dură 
clipa, aceste două fiinţe întâlnite într-un mod atât de ciudat 
se examinară pe furiş. Preotul o înţelese pe prostituată, dar 
ea pe dânsul nu. Renunţând fără îndoială la vreun plan ce-o 
ameninţa pe biata Esther, şi renunțând la gândurile de la 
început, el rosti cu glas blând: 

— Suntem tămăduitori de suflete şi ştim ce leac e potrivit 
pentru bolile lor. 

— Trebuie să iertaţi multe celor în mizerie, zise Esther. 

Gândi că se înşelase. Se lasă să alunece de pe pat, 
îngenunche la picioarele lui, îi sărută poala hainei cu o 


adâncă umilinţă şi înălţă spre el ochii înecaţi în lacrimi, zi 
când: 

— Credeam ca am făcut mult. 

— Ascultă, copila mea, taina dumitale nefericită a cufundat 
în mâhnire familia lui Lucien; se tem, şi nu fără dreptate, 
că-l vei târi în desfrâu, într-o lume descreierată. 

— E adevărat, eu îl adusesem la bal, ca să-l tulbur. 

— Eşti destul de frumoasă ca să-l faci să dorească a se 
mândri cu dumneata în faţa lumii, să te arate cu trufie şi să 
facă din dumneata un fel de cal de paradă. Şi de nu şi-ar 
risipi decât banii! Dar îşi va risipi timpul, puterile; va pierde 
gustul pentru acea soarta strălucită ce i se hărăzeşte. În loc 
să fie într-o bună zi ambasador, bogat, admirat, acoperit de 
glorie, va fi unul ca atâţia din desfrânaţii care şi-au înecat 
talentele în noroiul Parisului, amantul unei femei pătate. 
Cât despre dumneata, îţi vei relua mai târziu viaţa dinainte, 
după ce vei fi pătruns o clipă într-o lume elegantă, căci n-ai 
puterea aceea pe care ţi-o dă o educaţie îngrijită, făcându- 
te în stare să rezişti viciilor şi să te gândeşti la viitor. Nu ai fi 
rupt legăturile cu tovarăşele dumitale, aşa cum nu le-ai rupt 
cu oamenii care te-au făcut de ruşine la Operă azi- 
dimineaţă. Prietenii adevăraţi ai lui Lucien, neliniştiţi de 
dragostea pe care i-o inspiri l-au urmărit şi au aflat tot. 
Îngroziţi, m-au trimis la dumneata să aflu ce gânduri ai şi 
să-ţi hotărăsc soarta, dar, deşi sunt destul, de puternici ca 
să curețe din drumul acestui tânăr o piatră de care s-ar 
poticni sunt totuşi îndurători. Află, fiica mea, că o fiinţă 
iubită de Lucien are dreptul să fie respectată de ei, aşa cum 
un creştin adevărat se închină la noroiul în care din 
întâmplare radiază lumina cerească. Am venit spre a fi 
unealta gândului binefăcător, dar dacă te-aş fi găsit cu totul 
depravată şi înarmată cu sfruntare cu şiretenie, coruptă 
până în măduva oaselor, surdă la glasul căinţei, te-aş fi lăsat 
pradă mâniei lor. Această îndreptare civilă şi politică atât de 
greu de obţinut şi pe care poliţia are dreptate s-o întârzie în 
interesul societăţii însăşi, dar pe care te-am auzit că o 


doreşti cu focul adevăratei căinţe, iat-o aici, zise preotul, 
scoțând din brâul de mătase o hârtie de format 
administrativ. Ai fost văzută ieri, acest aviz oficial poartă 
data de astăzi: îţi dai seama cât de puternici sunt oamenii 
care se interesează de Lucien. 

La vederea acelei hârtii, tremurul convulsiv pe care-l da o 
fericire neaşteptată o zgudui pe Esther atât de sincer, încât 
i se opri pe buze un surâs înlemnit asemănător cu acela al 
demenţilor. Preotul se opri, o privi pe copilă ca să vadă 
dacă, lipsită de oribila putere pe care oamenii corupți o scot 
din însăşi corupţia lor şi revenită la firea ei inițiala, fragilă şi 
gingaşă, va rezista atâtor impresii. Prostituată prefăcută, 
Esther ar fi jucat teatru; dar redevenită nevinovată şi 
autentică, putea să moară, după cum un orb poate pierde 
încă o dată vederea, dacă e izbit de o lumină prea 
puternică. Omul acesta văzu deci în clipa de faţă firea 
omenească până în fund, dar rămase de un calm 
înfricoşător prin neclintirea sa: era un vârf de munte alb şi 
rece, vecin cu cerul, neschimbător şi sever, cu pieptul de 
granit şi totuşi binefăcător. Prostituatele sunt fiinţe prin 
definiţie schimbătoare, care trec fără pricină de la 
neîncrederea cea mai nătângă la o încredere totală. În 
privinţa aceasta sunt sub nivelul animalului. Fără măsură în 
tot ce fac, în bucurie, în disperare, în pietate sau impietate, 
aproape toate ar ajunge nebune dacă mortalitatea, care le 
este proprie, nu le-ar decima şi dacă întâmplările norocoase 
n-ar ridica din când în când câte una dintre ele deasupra 
noroiului în care trăiesc. Ca să pătrunzi până în fundul 
mizeriei acestei vieţi oribile, trebuie să fi văzut până unde 
poate ajunge cu nebunia o făptură, fără să rămână nebună, 
şi să admiri extazul violent al Iorpilei la picioarele preotului. 
Biata fiinţă se uita la hârtia care o elibera, cu o expresie pe 
care Dante a uitat-o şi care depăşea născocirile Infernului 
său. Dar veni şi reacţia odată cu lacrimile. Esther se ridică, 
îl cuprinse cu braţele pe după gât pe omul acela, îşi plecă 
fruntea pe pieptul lui pe care-l udă cu lacrimi, săruta stofa 


aspră care acoperea acea inimă de oţel şi păru că vrea să 
pătrundă în ea. Îl apucă pe omul acela şi-i acoperi mâinile 
cu sărutări. Întrebuinţa dar, într-o sfânta revărsare de 
recunoştinţă, mângâierile sale de pisică, îl mângâie cu 
cuvintele cele mai dulci, îi spuse printre fraze de miere de 
mii şi mii de ori: „Daţi-mi-o!” pe tot atâtea tonuri diferite; îl 
învălui cu tandreţea ei, îl acoperi cu privirile ei atât de iute, 
încât îl lăsă fără apărare; până la urmă îi amorţi mânia. 
Preotul cunoscu atunci cum se făcuse vrednică de porecla 
ei; înţelese cât era de greu să rezişti acestei făpturi 
încântătoare, ghici dintr-odată dragostea lui Lucien şi ce 
trebuia să-l fi sedus pe poet. O patimă ca asta ascunde sub 
mii de farmece un cârlig de undiţă care înţeapă mai ales 
sufletul elevat al artiştilor. Aceste pasiuni de neînțeles 
pentru mulţime sunt perfect explicate prin setea de 
frumuseţe ideală care deosebeşte fiinţele creatoare. Nu 
înseamnă oare să te asemeni întrucâtva îngerilor însărcinaţi 
să aducă pe vinovaţi la sentimente mai bune, nu înseamnă a 
crea, când prefaci o asemenea făptură? Ce ispită, să 
armonizezi frumuseţea morală cu frumuseţea fizică! Ce 
satisfacţie a mândriei, dacă izbuteşti! Ce sarcină frumoasă e 
aceea care nu se slujeşte de altă unealtă decât de dragoste! 
Aceste alăturări, ilustrate de altminteri de exemplele lui 
Aristotel, ale lui Socrate, ale lui Platon, ale lui Alcibiade, ale 
lui Cetegus[26], ale lui Pompei şi atât de monstruoase în 
ochii celor de rând, se trag din simţământul care l-a făcut 
pe Ludovic al XIV-lea să clădească palatul de la Versailles, 
simţământ ce împingea oamenii în toate încercările ce-i duc 
la ruină; să schimbe miasmele unei mlaştini într-un buchet 
de parfumuri, înconjurat de jocuri de, ape; să mute un lac 
pe un deal, cum a făcut prinţul de Conti la Nointel, sau 
priveliştile Elveţiei la Cassan, ca arendaşul general al 
impozitelor Bergeret. Într-un cuvânt e Arta care năvăleşte 
în Morală. 

Preotul ruşinat că a cedat tandreţei, o respinse brusc pe 
Esther, care se aşeză de asemenea ruşinată, căci dânsul îi 


zise: 

— Încă mai eşti curtezană. 

Şi, rece, puse scrisoarea la loc în brâu. Ca un copil, care n- 
are decât o dorinţă în minte, Esther nu încetă să privească 
acel loc al brâului unde se afla hârtia. 

— Copila mea, reluă preotul după un răstimp, mama 
dumitale era evreică şi n-ai fost botezată, dar nici n-ai fost 
dusă la sinagoga. Te afli într-acea regiune din marginea 
purgatoriului, unde sunt copiii mici. 

— Copiii mici! Reluă ea cu o voce înduioşată. 

— Cum eşti de altfel şi în dosarele poliţiei, un nume în 
afara fiinţelor sociale, urmă preotul impasibil. Dacă 
dragostea întrevăzută te-a făcut să crezi acum trei luni că 
te-ai renăscut, trebuie să simţi că din ziua aceea eşti într- 
adevăr în vârsta copilăriei. lată de ce trebuie să te porţi ca 
şi cum ai fi copilă; trebuie să te schimbi cu totul şi mă 
însărcinez eu să te fac de nerecunoscut. Întâi îl vei uita pe 
Lucien. 

Acest cuvânt îi zdrobi inima bietei fiinţe: înălţă ochii către 
preot şi făcu un semn de tăgadă; nu era în stare să 
vorbească, deoarece îşi regăsise în salvator călăul. 

— Cel puţin vei renunţa să-l mai vezi, reluă dânsul. Te voi 
conduce într-o mănăstire unde sunt educate fete din cele 
mai bune familii. Vei deveni acolo catolică, vei fi învățată să 
practici îndeletniciri creştine, vei învăţa religia; vei putea să 
ieşi din acel loc o fată desăvârşit educată, castă, curată, 
dacă. 

Ridică degetul şi se opri. 

— Dacă, încheie dânsul, te simţi în stare să laşi aici Torpila. 

— Ah! Exclamă biata copilă, pentru care fiece cuvânt 
fusese ca o notă dintr-o muzică la al cărei sunet s-ar fi 
deschis încet porţile raiului. Ah, dacă aş putea să-mi vărs 
aici tot sângele şi să dobândesc altul nou! 

— Ascultă! 

Dânsa tăcu. 


— Viitorul dumitale depinde de cât de puternică îţi va fi 
uitarea. Gândeşte-te cât de mari îţi sunt obligaţiile: un 
cuvânt, un gest care ar trăda Torpila ar ucide soţia lui 
Lucien; un cuvânt rostit în vis, un gând fără vrere, o privire 
fără pudoare, o mişcare de nesupunere, o amintire de 
desfrâu, o scăpare din vedere, un semn din cap care ar 
dezvălui ceea ce ştii sau ceea ce s-a ştiut spre nenorocirea 
dumitale. 

— Bine, bine, părinte, zise prostituata cu o exaltare de 
sfântă. Să merg încălţată cu sandale de fier înroşit şi să 
zâmbesc, să viețuiesc îmbrăcată într-un corset căptuşit cu 
spini şi să rămân graţioasă ca o dansatoare, să mănânc 
pâine presărată cu cenuşă, să beau venin, totul o să-mi fie 
uşor şi dulce! 

Recăzu în genunchi, îi sărută pantofii preotului, izbucni în 
lacrimi şi îi udă, îi îmbrăţişă picioarele şi se lipi de el, 
murmurând cuvinte fără noimă, printre plânsetele pe care i 
le pricinuia bucuria. Frumosul, admirabilul ei păr blond se 
revărsă şi ajunse ca un covor sub tălpile acestui vestitor 
ceresc, pe care, când se ridică şi-l privi, îl văzu sumbru şi 
dur. 

— Cu ce v-am greşit? Întrebă ea speriată. Am auzit 
vorbindu-se de o femeie ca mine care a spălat cu mirodenii 
picioarele lui lisus Cristos. Vai, virtutea m-a făcut atât de 
săracă, încât nu pot să vă ofer decât lacrimile! 

— Nu m-ai auzit? Întrebă el cu un glas crud. Îţi spun că 
trebuie să poţi ieşi, din casa în care te voi duce, atât de 
schimbată la trup şi la suflet, încât niciunul dintre cei ce te- 
au cunoscut să nu poată striga „Esther!” şi să te facă să 
întorci capul. Ieri iubirea nu ţi-a dat puterea dea 
înmormânta aşa de adânc femeia stricată, încât să nu mai 
reapară niciodată; şi o văd cum reapare iarăşi într-o 
închinare ce nu i se cuvine decât lui Dumnezeu. 

— Nu el v-a trimis? Întrebă dânsa. 

— Dacă în timp ce-ţi vei primi educaţia te va zări Lucien, 
totul va fi pierdut, reîncepu el. Gândeşte-te bine! 


— Cine-l va consola? Întrebă dânsa. 

— Dumneata de ce suferinţă îl consolai? Întrebă preotul cu 
un glas în care pentru întâia dată în decursul acestei scene 
răsună un tremur nervos. 

— Nu ştiu; adesea venea la mine trist. 

— Trist? Nu ţi-a spus de ce? 

— Niciodată. 

— Era trist că iubeşte o femeie stricată ca dumneata! 
Exclamă preotul. 

— Vai, mă tem că da! Răspunse ea cu o umilinţă adâncă. 
Sunt cea mai josnică dintre femei şi nu puteam găsi 
îndurare în ochii lui decât prin puterea iubirii mele. 

— Această iubire trebuie să-ţi dea curajul să mă asculţi 
orbeşte. Dacă te-aş duce pe loc la mănăstire unde îţi vei 
primi educaţia, toată lumea de aici îi va spune lui Lucien că 
ai plecat azi, duminică, împreună cu un preot; ar putea să-ţi 
dea de urmă. Dacă trec opt zile, portăreasa, nemaivăzându- 
mă că revin, mă va fi crezut ceea ce nu sunt. Deci într-o 
seară, să zicem de azi într-o săptămână, la orele şapte, vei 
ieşi pe furiş şi vei urca într-o birjă ce te va aştepta pe rue 
des Frondeurs, la capăt, în aceste opt zile, evită-l pe Lucien; 
găseşte pretexte, spune, să nu fie primit; când va veni, urcă 
la o prietenă. Dacă îl vei revedea, voi afla şi atunci totul s-a 
isprăvit, nici măcar nu voi mai reveni. Ai nevoie de aceste 
opt zile ca să-ţi faci o garderobă decentă şi să-ţi părăseşti 
înfăţişarea de femeie stricată, zise el punând o pungă pe 
cămin. În felul dumitale de a te purta, în hainele dumitale, e 
acel nu ştiu ce atât de cunoscut de parizieni şi care le spune 
cine eşti. N-ai întâlnit niciodată pe străzi, pe bulevarde, o 
tânără pudică şi virtuoasă umblând întovărăşită de mama 
ei? 

— O, vai mie, ba da! O mamă şi fiica sa sunt unul dintre 
cele mai mari chinuri pentru noi, ne trezesc remuşcări 
ascunse în cutele inimii noastre şi care ne sfâşie! Ştiu prea 
bine ce-mi lipseşte. 


— Atunci ştii cum trebuie să fii duminica viitoare, zise 
preotul ridicându-se. 

— O, zise dânsa, învaţă-mă înainte de a pleca o rugăciune 
adevărată, să mă rog lui Dumnezeu. 

Era mişcător să vezi preotul făcând-o pe prostituată să 
repete în franceză Ave, Maria şi Pater noster. 

— Ce frumos! Zise Esther, după ce repetă o dată fără greş 
aceste două magnifice şi populare expresii ale credinţei 
catolice. 

— Cum te numeşti? Îl întrebă dânsa pe preot, când el îşi 
luă rămas bun. 

— Carlos Herrera, sunt spaniol, surghiunit din ţara mea. 

Esther îi luă mâna şi i-o sărută. Nu mai era o curtezană, ci 
un înger care căzuse şi acum se reînălţa. 

Într-o mănăstire vestită pentru educaţia religioasă şi 
aristocratică pe care o dă, la începutul lunii martie a anului 
aceluia, într-o luni dimineaţă, elevele observară că grupul 
lor încântător se înmulţise cu o nouă venită, a cărei 
frumuseţe întrecea fără îndoială nu numai pe aceea a 
tuturor elevelor, ci şi idealul de frumuseţe pe care-l avea 
fiecare dintre dânsele. În Franţa, e foarte rar, şi se poate 
spune chiar cu neputinţă, să întâlneşti cele treizeci de 
vestite desăvârşiri descrise în versurile persane cioplite, 
după cât se zice, în serai, şi de care are nevoie o femeie 
spre a fi frumoasă fără cusur. În Franţa, e adevărat, că se 
află puţine frumuseți depline, dar există amănunte 
încântătoare. Cât despre ansamblul impunător pe care 
încearcă să-l exprime arta statuară, şi pe care ea l-a izbutit 
în câteva compuneri rare, ca Diana şi Venera Calipige, 
trebuie să recunoaştem că e hărăzit doar Greciei şi Asiei. 
Esther se trăgea din acel leagăn al seminţiei omeneşti, 
patria frumuseţii; mama ei era evreică. Evreii, deşi atât de 
adesea alteraţi prin amestecul cu alte neamuri, au printre 
numeroasele lor triburi speţe în care s-a păstrat tipul 
sublim al frumuseţii asiatice. Când noi sunt respingător de 
urâţi, înfăţişează tipul superb al figurilor armene. Esther ar 


fi câştigat premiul seraiului, căci deţinea cele treizeci de 
trăsături ale frumuseţii, contopite în chip armonios. 
Departe de a dăuna desăvârşirii formelor, prospeţimii 
învelişului, viaţa ei ciudată îi dăruise acel nu ştiu ce al 
femeii: nu mai e vorba de țesutul neted şi strâns al roadelor 
necoapte, şi nu e vorba nici de tonul cald al maturităţi; încă 
mai rămâne ceva de floare. Câteva zile în plus petrecute în 
destrăbălare şi ar fi ajuns să fie grasă. Această sănătate 
bogată, această perfecţiune animalică la o făptură la care 
voluptatea ţinea locul gândirii trebuie să fie un fapt izbitor 
pentru ochii fiziologilor. Printr-o împrejurare rară, şi am 
zice aproape imposibilă la fetele foarte tinere, mâinile ei de 
o nobleţe neasemuită erau moi, străvezii şi albe ca mâinile 
unei femei care abia şi-a născut al doilea copil. Avea 
întocmai picioarele şi părul atât de îndreptăţit celebre ale 
ducesei de Berry, păr care nu încăpea în mâinile nici unui 
coafor, atât era de bogat şi atât de lung încât, căzând pe 
pământ, se aduna în inele, căci Esther avea talia aceea 
mijlocie care îngăduie să taci dintr-o femeie un fel de 
jucărie, s-o iei, s-o laşi, s-o iei iarăşi şi s-o porţi fără 
osteneală. Tenul ei, fin ca hârtia chinezească şi de o culoare 
caldă de chihlimbar, nuanţată de vinişoare roşii, lucea fără 
să fie uscat, era mătăsos fără să fie umed. Afară din cale de 
nervoasă, dar fragilă în aparenţă, Esther îţi atrăgea 
deodată atenţia printr-o trăsătură ce poate fi remarcată în 
figurile delineate cu cea mai mare măiestrie de penelul lui 
Rafael, căci Rafael e pictorul care a studiat cel mai 
îndeaproape şi a redat cel mai bine frumuseţea ebree. 
Această trăsătură minunată era produsă de adâncimea 
arcadei sub care ochiul se mişca oarecum descătuşat din 
cadrul său şi a cărei curbă se aseamănă prin puritatea ei cu 
marginea unei boite. Când tinereţea înveşmântă cu tonurile 
sale pure şi străvezii acest arc atât de frumos, încoronat de 
sprâncene cărora li se pierd rădăcinile, când lumina 
strecurându-se în brazda circulară de dedesubt rămâne de 
un trandafiriu deschis, există acolo tezaure de tandreţe în 


stare de a mulţumi un amant, frumuseți în stare de a 
dispera pictura. Sunt cea din urmă sforţare a naturii aceste 
cute luminoase unde umbra capătă nuanţe aurite, aceste 
ţesături care au consistenţa unui nerv şi flexibilitatea celei 
mai delicate membrane. Ochiul în repaos pare acolo, 
înăuntru, un ou miraculos depus într-un cuib din fire de 
mătase. Dar mai târziu această minune ajunge de o 
melancolie îngrozitoare când patimile au înnegrit 
contururile atât de fine, când durerile au încreţit reţeaua 
de fibre mărunte. Se trăda originea Estherei în croiala 
orientală a ochilor săi cu pleoape turceşti, şi a căror culoare 
era cenuşie ca ardezia şi căpăta la lumină nuanţa albăstrie 
a negrelor aripi de corb. Doar nemăsurata gingăşie a 
privirii ei putea să-i îmblânzească strălucirea. Numai 
seminţiile venite din pustiu au în ochi puterea de a-i fascina 
pe toţi, căci totdeauna o femeie fascinează pe cineva. Ochii 
lor păstrează fără îndoială ceva din nemărginirea pe care 
au contemplat-o. Natura prevăzătoare a înarmat oare 
retinele lor cu cine ştie ce strat care să reflecte şi deci să le 
îngăduie a rezista la mirajul nisipurilor, la revărsările 
soarelui şi la cobaltul arzător al văzduhului? Sau poate că 
fiinţele omeneşti împrumută, ca şi celelalte, ceva de la 
mediul în care se dezvoltă şi păstrează vreme de veacuri 
însuşirile pe care le-au extras de-acolo? Această adâncă 
rezolvare a problemei raselor sălăşluieşte poate în 
întrebarea însăşi. Instinctele sunt nişte fapte vii, cauza lor o 
constituie necesitatea. Soiurile de vietăţi sunt urmarea 
exercitării acestor instincte. Spre a ne convinge de acest 
adevăr atâta vreme căutat, e de ajuns să extindem asupra 
turmelor de oameni observaţia făcută de curând asupra 
turmelor de oi din Spania şi Anglia care pasc lipite unele de 
altele pe pajiştile de câmpie unde e iarbă din belşug şi se 
risipesc la munte, acolo unde iarba e rară. Luaţi din ţara lor 
aceste două soiuri de oi, strămutaţi-le în Elveţia sau în 
Franţa: oaia de munte va paşte răzleţită, chiar dacă se află 
pe o pajişte stufoasă de câmpie; oile de la câmpie vor paşte 


lipite unele de altele, deşi se află în Alpi. Abia după câteva 
generaţii se transformă instinctele câştigate şi moştenite. 
După un răstimp de o sută de ani duhul muntelui reapare la 
un miel nărăvaş, după cum, după o mie opt sute de ani de 
surghiun, Orientul strălucea pe chipul şi în ochii Estherei. 
Această privire nu exercita o fascinaţie cumplită, răspândea 
o căldură blândă, înduioşa fără a uimi, şi cele mai dârze 
voințe se topeau sub flacăra sa. Esther învinsese ura, îi 
uimise pe depravaţii Parisului, într-un cuvânt privirea aceea 
şi pielea-i mătăsoasă şi suavă îi dobândiseră porecla 
cumplită care o făcuse să-şi caute loc de mormânt. La dânsa 
totul era în armonie cu acea fire a zânei nisipurilor 
arzătoare. Avea fruntea netedă şi desemnată cu mândrie. 
Nasul ei, ca acela al arabelor, era fin, subţire, cu nări ovale, 
bine aşezate şi răsfrânte pe margine. Gura ei roşie şi 
proaspătă era un trandafir nicăieri veşted, orgiile nu o 
pătaseră. Bărbia modelată, de parcă un sculptor îndrăgostit 
i-ar fi netezit contururile, era albă ca laptele. Un singur 
lucru pe care nu-l putuse îndrepta o trăda pe curtezana 
căzută prea jos: unghiile roase cereau vreme ca să-şi 
recapete o formă elegantă, atât de pocite fuseseră de către 
cele mai vulgare îndeletniciri casnice. Tinerele eleve fură la 
început geloase pe aceste minunăţii ale frumuseţii, dar la 
sfârşit ajunseseră să le admire. Nu trecu nici prima 
săptămână că ele se şi ataşaseră de naiva Esther, căci le 
atrăgea nefericirea tainică a unei fete de optsprezece ani 
care nu ştia nici să scrie, nici să citească, pentru care orice 
fel de ştiinţă sau de învăţătură era nouă şi care avea să-i 
dobândească arhiepiscopului faima de a fi convertit o 
evreică la catolicism, iar mănăstirii sărbătorirea botezului 
ei. Fiindcă se simţiră mai presus de ea prin educaţie, o 
iertară că e frumoasă. Esther îşi însuşi curând felul de a fi, 
glasul blând, ţinuta şi gesturile acestor fete atât de distinse; 
în sfârşit, îşi regăsi firea ei adevărată. Schimbarea ajunse 
atât de desăvârşită încât, atunci când o vizită prima dată, 
Herrera rămase uimit, deşi părea un om pe care nimic pe 


lume nu-l poate uimi, iar călugărițele mai vârstnice îl 
felicitară pentru protejata sa. În decursul carierei lor în 
învăţământ aceste femei nu întâlniseră fire mai dulce, 
blândeţe mai creştinească, umilinţă mai adevărată, nici mai 
mare dorinţă de a învăţa. Când o curtezană a suferit ce 
suferise sărmana elevă şi când mai şi aşteaptă o răsplată ca 
aceea pe care spaniolul i-o făgăduise Estherei, greu ar fi să 
nu împlinească în chip minunat toate cele de trebuinţă. 

— Este o pildă, zise stareţa, sărutând-o pe frunte. 

Cuvântul acesta catolic prin excelenţă spune tot. 

În recreaţie, Esther le întreba cu cumpătare pe colegele ei 
despre lucrurile cele mai simple de pe lume şi care erau 
pentru ea cum sunt pentru un copil cele dintâi uimiri ale 
vieţii. Când află că va fi îmbrăcată în alb în ziua botezului şi 
a primei împărtăşanii, că va avea un voal de satin alb, 
panglici albe, pantofi albi, mănuşi albe, că va avea funde 
albe în păr, izbucni în plâns în mijlocul prietenelor ei uimite. 
Era scena lui Jefta pe munte[27], dar invers. Curtezana se 
temu c-o vor ghici şi dădu vina acestei melancolii oribile pe 
faptul că se bucură dinainte de priveliştea aceea. După cum 
depărtarea de la apucăturile de care se lăsa până la cele pe 
care le dobândea e fără îndoială la fel de mare ca aceea 
dintre starea de sălbăticie şi civilizaţie, dânsa avea graţia şi 
naivitatea, adâncimea, care sunt trăsăturile minunatei 
eroine a puritanilor din America. Mai avea, fără să ştie nici 
ea, o iubire în inimă care o mistuia, o iubire stranie, o 
dorinţă mai năprasnică la dânsa, care ştia tot, decât la o 
fecioară care nu ştia nimic, deşi aceste două dorinţe au 
aceeaşi cauză şi acelaşi ţel. În primele luni, noutatea unei 
vieţi retrase, surprizele învăţăturii, îndeletnicirile pe care le 
deprindea, practicile religioase, o hotărâre sfântă şi 
fierbinte, afecțiunile dulci pe care le inspira, în fine 
exercitarea însuşirilor unei minţi deşteptate, toate o ajutară 
să-şi stăpânească amintirile, chiar şi sforţările unei memorii 
noi pe care şi-o alcătuia; căci avea la fel de multe de învăţat 
şi de dezvăţat. În noi există mai multe memorii; trupul, 


duhul au fiecare câte una; dorul, pe de-o parte, e o boală a 
memoriei trupeşti. Într-a treia lună, violenţa acestui suflet 
feciorelnic, care tindea cu aripile larg deschise către rai, fu 
nu îmblânzită, dar împiedicată de către o împotrivire 
înăbuşită a cărei cauză nici Esther n-o ştia. Ca oile scoțiene, 
voia să pască răzleaţă, nu putea birui instinctele dezvoltate 
de desfrâu. O chemau oare ulițele mocirloase ale Parisului, 
de care se lepădase? Se mai ţineau de ea oare, prin verigi 
uitate, lanţurile rupte ale groaznicelor sale obiceiuri, şi le 
simţea dânsa oare, precum - de-ar fi să-i credem pe medici 
- soldaţii bătrâni mai simt durere în mădularele pe care nu 
le mai au? Viciile şi făr-de măsura lor îi ajunseseră până 
într-atâta în adâncul fiinţei, încât apele sfinţite nu 
parveneau la demonul ce se ascunsese acolo? Avea oare 
nevoie să-l vadă pe acela pentru care se făceau atâtea 
sforţări îngereşti, ea pe care Dumnezeu trebuia s-o ierte că 
amestecă iubirea omenească şi iubirea sfinţită? Una o 
dusese la cealaltă. Se petrecea oare în ea o strămutare a 
forţei vitale, care aducea suferinţele inevitabile? Toate sunt 
îndoială şi întuneric într-o situaţie pe care ştiinţa n-a 
catadicsit s-o cerceteze, găsind-o prea imorală şi 
compromiţătoare, de parcă medicul, scriitorul şi preotul n- 
ar fi deasupra oricărei bănuieli. Şi totuşi un medic întrerupt 
de moarte a avut curajul de a începe studii pe care le-a 
lăsat neisprăvite. 

Poate că melancolia neagră căruia îi căzuse pradă Esther 
şi care îi întuneca viaţa fericită se împărtăşea din toate 
aceste pricini; şi neînstare de a le ghici, poate ca Esther 
suferea cum suferă bolnavii când nu cunosc nici medicina, 
nici chirurgia. Faptul e ciudat. O hrană îmbelşugată şi 
sănătoasă în locul unui regim detestabil şi excitant nu 
izbutea s-o susţină. O viaţă curată şi rânduită, împărţită în 
îndeletniciri anume moderate şi recreaţii, în locul unei vieţi 
dezordonate, în care plăcerile şi suferinţele erau la fel de 
oribile, o zdrobiră pe tânăra elevă. Repaosul cel mai 
împrospătător, nopţile cele mai paşnice, ce înlocuiau oboseli 


strivitoare şi cumplite agitaţii, o făcură să aibă o febră ale 
cărei simptome scăpau privirii şi mâinii infirmierei. În fine 
binele şi fericirea, urmând răul şi nenorocirea, tihna, 
urmând neliniştea, îi erau la fel de fatale Estherei pe cât le- 
ar fi fost mizeria ei dinainte, tinerelor sale colege. Sădită în 
corupţie, în corupţie se dezvoltase. Ticăloasa ei patrie îşi 
dovedea încă puterea, în ciuda poruncilor suverane ale unei 
voințe atotputernice. Esther ura ce era pentru dânsa viaţa; 
în schimb, ce iubea o ucidea. Avea o credinţă atât de 
aprinsă, încât pietatea ei îţi bucura sufletul. Îi plăcea să se 
roage. Îşi deschisese sufletul în faţa luminii credinţei, 
primind-o fără sforţări şi fără îndoieli. Preotul care o 
îndruma era fermecat; însă la dânsa trupul se certa în 
fiecare clipă cu sufletul. Nişte crapi prinşi într-un eleşteu 
mocirlos fură puşi într-un bazin de marmură plin cu apă 
rece, spre a satisface o dorinţă a doamnei de Mainrenon, 
care-i hrănea cu firimituri de la masa regelui. Crapii se 
prăpădeau. Animalele vor fi fiind el devotate, dar omul nu 
va izbuti niciodată să le facă a se molipsi de la el de lepra 
linguşirii. Un curtean observă opoziţia lor mută faţă de 
Versailles. „Sunt şi ei ca mine, răspunse acea regină nedată 
în vileag[28], le e dor de noroiul lor întunecos”. 

Vorba aceasta cuprinde întreaga poveste a Estherei. Din 
când în când, bietei fete îi venea să alerge prin minunatele 
grădini ale mănăstirii, umbla de la un copac la celălalt, se 
repezea disperată în colţurile întunecoase să caute acolo, 
ce? Nici ea nu ştia, dar o biruia diavolul, cocheta cu copacii, 
le spunea cuvinte pe care nu le rostea. Uneori se strecura 
seara de-a lungul zidurilor, ca o şopârlă, fără şal, cu umerii 
goi. Adesea în capelă, în timpul slujbei, rămânea cu ochii 
țintă la crucifix şi toţi o admirau, căci o treceau lacrimile; 
dar plângea de ciudă; în locul imaginilor sfinte pe care voia 
să le vadă, se înălţau în faţa ei, despletite, furioase şi 
brutale, nopţile de văpaie unde dirija orgia cum dirijează 
Habeneck[29] la Conservator o simfonie de Beethoven, 
nopţile acelea râzătoare şi lubrice, întretăiate de mişcări 


nervoase şi râsete de nepotolit. Pe dinafară era suavă ca o 
fecioară care n-are nimic comun cu pământul decât forma 
ei de femeie, pe dinăuntru se zvârcolea o Messalină 
imperială. Numai ea cunoştea taina acestor lupte între 
demoni şi îngeri; când stareţa o certa pentru că era mai 
rafinat coafată decât îngăduia rânduiala mănăstirii, îşi 
schimba coafura cu o supunere pripită şi încântătoare, iar 
dacă maica i-ar fi cerut, ar fi fost în stare să-şi taie părul. 
Darul acesta al ei avea o graţie înduioşătoare la o femeie 
care voia să piară mai degrabă decât să se întoarcă pe 
drumul necurat. Ajunse palidă, schimbată, slabă. Stareţa 
mai domoli ritmul învăţăturii şi o luă pe lângă sine pe 
această fiinţă care-o interesa, ca s-o descoasă. 

Esther era fericită, îi plăcea nespus de mult în mijlocul 
colegelor ei. Nu se simţea atacată în nici o parte a trupului, 
dar puterea ei de viaţă era atacată în miezul său. Estherei 
nu-i părea rău de nimic, nu dorea nimic. Stareţa, uimită de 
răspunsurile elevei, nu ştia ce să creadă văzând-o pradă 
unei suferinţe mistuitoare. Când starea Estherei păru 
gravă, chemară medicul, dar dânsul nu cunoştea viaţa 
dinainte a bolnavei şi nici n-o putea bănui; găsi viaţă 
pretutindeni, suferinţă nicăieri. Bolnava îi răspunse într-un 
fel menit să răstoarne toate ipotezele. Nu mai rămânea 
decât un singur fel de a lămuri îndoielile omului de ştiinţă 
care se legase de o idee îngrozitoare; dar Esther refuză cu 
încăpățânare să se supună examenului medical. În această 
situaţie primejdioasă, stareţa făcu apel la abatele Herrera. 
Spaniolul sosi, văzu starea disperată în care se afla Esther 
şi stătu de vorbă o clipă deoparte cu medicul. După această 
destăinuire, omul de ştiinţă îi declară omului credinţei că 
singurul leac era o călătorie în Italia. Abatele nu încuviinţă 
să se facă această călătorie înainte de botezul şi prima 
împărtăşanie a Estherei. 

— Cât timp mai trebuie pentru asta? Întrebă medicul. 

— O lună, răspunse stareţa. 

— Până atunci moare, replică medicul. 


— Da, însă cu harul Domnului asupra ei şi mântuită, zise 
abatele. 

În Spania, religia domină problemele politice, cetăţeneşti 
şi de viaţă; astfel că medicul nu-i răspunse nimic 
spaniolului; se întoarse către stareță; dar cumplitul abate îl 
luă de braţ şi-l opri zicând: 

— Taci, domnul meu! 

Medicul, deşi credincios şi monarhist, aruncă asupra 
Estherei o privire plină de milă şi tandreţă. Esther era 
frumoasa ca un crin înclinat pe tulpina sa. 

— Atunci, cum o vrea Dumnezeu! Exclamă el ieşind. 

Chiar în ziua acestei consultaţii, protectorul Estherei o 
duse la restaurantul Rocher-de-Cancale, căci dorinţa de a o 
salva îi inspirase preotului cele mai ciudate soluţii; încerca 
să o facă să comită două excese: o cină excelentă, menită a-i 
aminti sărmanei fiinţe orgiile, şi Opera care-i înfăţişa câteva 
imagini lumeşti. Dar numai autoritatea lui zdrobitoare o 
putu hotărî pe tânăra sfântă să accepte asemenea prihană. 
Herrera se deghiză atât de perfect în ofiţer, încât Esther 
abia îl recunoscu; avu grijă ca Esther să-şi pună un văl şi o 
plasă într-o lojă în care să nu fie observată. Acest paleativ 
inofensiv pentru o nevinovăție atât de serios recâştigată 
ajunse în curând fără rost. Eleva călugăriţelor resimţi 
dezgust faţă de mesele oferite de protectorul ei, teatrul i se 
păru respingător din motive religioase şi recăzu în starea ei 
de melancolie. 

„Moare de dragoste pentru Lucien”, îşi zise Herrera, care 
voise să măsoare adâncimea acestui suflet şi să afle tot ce-i 
poate cere. 

Sosi deci clipa când biata fată nu mai era susţinută de 
tăria ei sufletească şi în care trupul nu mai putea rezista. 
Preotul calculă acest moment cu îngrozitoarea pricepere 
practică pe care o aveau pe vremuri călăii în arta de a 
tortura pe cei interogaţi. O găsi pe protejata sa în grădină, 
aşezată pe o bancă, sub o viţă de vie căţărată pe zid şi sub 
mângâierea soarelui de aprilie; se părea că Estherei îi e frig 


şi că se încălzeşte la soare; colegele îi priveau cu îngrijorare 
paloarea de iarbă veştejită, ochii de gazelă muribundă şi 
atitudinea melancolică. Esther se ridică să-i iasă în 
întâmpinare spaniolului, cu o mişcare ce arăta cât de puţină 
viaţă mai e în ea şi, să recunoaştem, ce puţină poftă de 
viaţă. Sărmana ţigancă, sălbatica rândunică rănită trezi a 
doua oară mila lui Carlos Herrera, acest sumbru trimis pe 
care Dumnezeu de bună seamă că nu-l folosea decât pentru 
împlinirea răzbunării sale; el o întâmpină pe bolnavă cu un 
zâmbet pe cât de amar, pe atât de blând, exprimând în 
aceeaşi măsură răzbunarea ca şi iubirea creştină. Obişnuită 
acum cu meditaţia pioasă şi, de când ducea viaţa aceea 
aproape monahală, cu cercetarea de sine, Esther resimţi 
pentru a doua oară neîncredere văzându-şi protectorul, dar 
ca şi întâia dată; cuvântul lui o linişti numaidecât. 

— Spune, copila mea dragă, zicea dânsul, de ce nu mi-ai 
vorbit niciodată de Lucien? 

— Ţi-am făgăduit, răspunse dânsa, tresărind din cap până- 
n picioare cu o mişcare spasmodică, ţi-am jurat că nu voi 
mai rosti numele acesta. 

— Şi totuşi n-ai încetat niciodată să te gândeşti la el. 

— Domnule abate, asta e singura mea greşeală. Mă 
gândesc la el în orice clipă şi când te-ai arătat, îmi repetam 
în gând numele lui. 

— Lipsa lui te ucide? 

În loc de răspuns, Esther plecă fruntea ca bolnava care 
simt de pe acum aerul cavoului. 

— Dacă l-ai revedea? Întrebă el. 

Dânsa răspunse: 

— Ar însemna că recapăt viaţa. 

— Îl iubeşti numai cu sufletul? 

— Vai, domnule abate, iubirea nu se poate împărţi. 

— Fiică a tagmei blestemate! Am făcut tot ce puteam ca să 
te scap; acum te redau sorții tale: ai să-l revezi! 

— De ce-mi jigneşti fericirea? Nu l-aş putea iubi pe Lucien 
şi să fiu în acelaşi timp virtuoasă, când iubesc virtutea tot 


atât cât îl iubesc pe el? Dar nu sunt gata să mor aici pentru 
ea, cum aş fi gata să mor pentru el? Nu sunt pe cale de a-mi 
da sufletul pentru aceste două fanatisme; pentru virtute, 
care mă face demnă de el şi pentru el, care m-a aruncat în 
braţele virtuţii? Da, sunt gata să mor fără să-l revăd, sunt 
gata să trăiesc revăzându-l. Dumnezeu mă va judeca. 

Se îmbujorase, din nou chipul ei palid căpătase o nuanţă 
aurie. Esther avu încă o dată graţia dinainte. 

— A doua zi după ce te vei fi curăţit în apa botezului, îl vei 
revedea pe Lucien şi dacă socoţi că vei putea fi fericită, 
trăind pentru el, nu vă veţi mai despărţi. 

Preotul fu silit s-o ridice pe Esther, căreia i se înmuiară 
genunchii. Biata fiinţă căzuse de parcă i-ar fi pierit 
pământul de sub picioare. Abatele o aşeză pe bancă şi când 
Esther îşi recăpătă glasul, îl întrebă: 

— De ce nu azi? 

— Vrei să-l lipseşti pe monseniorul arhiepiscop de triumful 
de a te fi botezat şi de a te fi convertit la catolicism? Eşti 
prea aproape de Lucien ca să nu fii cam departe de 
Dumnezeu. 

— Da, nu mă mai gândeam la nimic! 

— Nu vei aparţine niciodată nici unei religii, zise preotul 
cu o mişcare de adânca ironie. 

— Dumnezeu e bun, răspunse dânsa, şi citeşte în inima 
mea. 

Învins de naivitatea delicioasă care strălucea orbitoare în 
glasul, privirea, mişcările şi atitudinea Estherei, Herrera o 
sărută pe frunte pentru întâia oară. 

— Bine te-au botezat desfrânaţii: ai fi în stare să-l seduci şi 
pe Dumnezeu. Câteva zile încă, e neapărată nevoie, şi apoi 
veţi fi liberi amândoi! 

— Amândoi! Repetă dânsa cu o bucurie extatică. 

Această scenă văzută de departe uimi elevele şi maicile, 
care crezură că au asistat la o vrăjitorie când o comparară 
pe Esther cu ea însăşi. Copila, cu totul schimbată, trăia. 
Reapăru cu firea ei adevărată, făcută pentru dragoste: 


drăguță, cochetă, veselă, aţâţătoare; într-un cuvânt, 
reînviase! 

Herrera locuia pe rue Cassette, aproape de biserica Saint- 
Sulpice cu care dânsul era în legătură. Clădită într-un stil 
dur şi sever, biserica i se potrivea acestui spaniol a cărui 
religie semăna cu aceea a dominicanilor. Soldat de 
avangardă al politicii viclene a lui Ferdinand al VII-lea, 
servea cauza constituţională, ştiind însă că tot 
devotamentul său nu va putea fi răsplătit decât atunci când 
îşi va recăpăta puterea El Reynetto[30]. Şi Carlos Herrera 
se dăruise cu trup şi suflet camarilei în clipa când se părea 
că niciodată nu vor mai fi răsturnate Cortes-urile[31.]. 
Pentru toată lumea purtarea sa vestea un suflet ales. 
Expediția ducelui de Angouleme, avusese loc, regele 
Ferdinand domnea ţi totuţi Carlos Herrera nu se ducea la 
Madrid să ceară răsplata serviciilor sale. Apărându-se de 
curioşi printr-o tăcere de diplomat, pretexta drept cauză a 
şederii, la Paris afecțiunea sa puternică pentru Lucien de 
Rubempre, căreia de altfel tânărul îi datorase hotărârea 
regală în legătura cu schimbarea numelui. Herrera trăia de 
altminteri, aşa cum trăiesc dintotdeauna preoţii folosiţi 
pentru misiuni secrete, foarte retras. Îşi făcea datoriile 
preoţeşti la Saint-Sulpice, nu ieşea decât pentru treburi şi 
totdeauna seara şi cu trăsura. Pentru el ziua era ocupată cu 
siesta spaniolă, care aşază somnul între cele două mese şi ia 
astfel tocmai timpul în care Parisul este tumultuos şi plin de 
treburi. Mai juca un rol şi ţigara de foi spaniolă, care 
mistuia deopotrivă tutunul şi vremea. Lenevia e o mască, la 
fel ca şi gravitatea, care şi ea e un fel de lene. Herrera 
locuia într-una dintre aripile clădirii, la etajul al doilea, iar 
Lucien ocupa aripa cealaltă. Aceste două apartamente erau 
totdeauna despărțite şi legate printr-un al treilea, mare, 
destinat recepţiilor, a cărui splendoare străveche li se 
potrivea deopotrivă preotului grav şi tânărului poet. Curtea 
casei era întunecoasă. Copaci stufoşi umbreau grădina. 
Tăcerea şi discreţia domnesc în locuinţele alese de către 


preoţi. Locuinţa lui Herrera o vom descrie cu două cuvinte: 
o chilie. A lui Lucien, strălucind de lux, înzestrată cu toate 
rafinamentele confortului, întrunea tot ceea ce pretinde 
viaţa elegantă a unui dandi, poet, scriitor, ambițios, vicios, 
totodată trufaş şi vanitos, plin de neglijenţă şi doritor de 
ordine, unul dintre acele genii neisprăvite care au oarecare 
putere pentru a dori şi pentru a concepe, ceea ce 
înseamnă; poate acelaşi lucru, dar care n-au forţa de a duce 
ceva la bun sfârşit. Lucien şi Herrera alcătuiau, ei doi 
împreună, un om politic: aici stătea de bună seamă taina 
unirii lor. Bătrânii la care acţiunea vieţii s-a deplasat şi s-a 
mutat în sfera interesului simt adesea nevoia de a avea un 
automat drăguţ, un actor tânăr şi pătimaş în stare să le 
îndeplinească planurile. Richelieu a căutat prea târziu un 
chip frumos, alb şi cu mustăţi, ca să-l arunce femeilor pe 
care trebuia să le înveselească. Neînţeles de nişte tineri 
zănatici, a fost silit s-o exileze pe mama stăpânului săul 32] 
şi s-o înspăimânte pe regină, după ce încercase să le facă pe 
amândouă să se îndrăgostească de el, care n-avea stofa 
unui om ce place reginelor. Orice ai face, într-o viaţă 
ambițioasă ajungi totdeauna să te ciocneşti până la urmă de 
o femeie în clipa când te aştepţi cel mai puţin la o asemenea 
întâlnire. Oricât de puternic ar fi un om politic, are nevoie 
de o femeie ca s-o opună femeii, după cum olandezii tocesc 
diamantul cu alt diamant. Roma, în culmea puterii ei, 
asculta de această necesitate. Să ne gândim că mult mai 
dominatoare a fost viaţa lui Mazarin, cardinal italian, decât 
aceea a lui Richelieu, cardinal francez. Richelieu întâlneşte 
opoziţia nobilimii şi o combate cu securea călăului. Moare în 
floarea puterii sale, sleit de acest duel în care nu avusese ca 
ajutor decât pe un călugăr capucin; Mazarin e respins de 
către burghezie şi nobilime, întrunite, înarmate, uneori 
învingătoare, şi care pun pe fugă monarhia; dar sluga Annei 
de Austria[33] nu taie capul nimănui, ştie să învingă toată 
Franţa şi-l formează pe Ludovic al XIV-lea, care duce la bun 
sfârşit opera lui Richelieu, sugrumând cu laţuri aurite 


nobilimea în marele serai de la Versailles. La moartea 
doamnei de Pompadour, Choiseul cade[34]. Herrera se 
pătrunsese oare de aceste înalte învăţăminte? Îşi dăduse 
oare sieşi dreptate mai curând decât o făcuse Richelieu? 
Alesese oare în persoana lui Lucien un Cinq-Mars[35], dar 
un Cinq-Mars credincios? Nimeni nu putea răspunde la 
aceste întrebări, nici să măsoare ambiția acestui spaniol şi 
nici să prevadă care îi va fi sfârşitul. Aceste întrebări puse 
de cei ce izbutiră să arunce o privire asupra unirii celor doi, 
îndelung ascunse, tindeau să dezvăluie o taină îngrozitoare 
pe care Lucien n-o cunoştea decât de câteva zile. Carlos era 
ambițios pentru amândoi, asta reieşea din purtarea sa, 
după părerea celor ce-l cunoşteau şi care cu toţii îl credeau 
pe Lucien copilul din flori al preotului. 

La cincisprezece luni după apariţia sa la Operă, care-l 
zvârlise prea de timpuriu într-o lume unde abatele nu voia 
să-l vadă decât atunci când el va fi fost înarmat împotriva 
lumii, Lucien avea trei cai frumoşi în grajd, un cupeu pentru 
seară, o cabrioletă şi un tilbury[36] pentru dimineaţă. 
Mânca în oraş. Prevederile lui Herrera se îndepliniseră; 
elevul său căzuse pradă desfrâului, dar preotul socotise 
necesar să-l abată astfel de la iubirea descreierată pe care 
tânărul o păstra în inimă faţă de Esther. După ce cheltuise 
vreo patruzeci de mii de franci, fiecare nebunie îl readusese 
pe Lucien cu şi mai multa putere spre Iorpila; o căuta cu 
încăpățânare şi, deoarece n-o găsea, devenea pentru dânsul 
ceea ce e vânatul pentru vânător. Putea oare Herrera să 
cunoască esenţa unei iubiri de poet? Din clipa când acest 
simţământ i-a ajuns la cap unuia dintre aceşti mari oameni 
mici, aşa cum i-a aprins inima şi i-a pătruns simţurile, poetul 
ajunge faţă de omenire la fel de superior prin iubire, pe cât 
e de superior prin puterea fanteziei. Datorând unui capriciu 
al generaţiei intelectuale, însuşirea rară de a exprima 
natura prin imagini în care întipăreşte totodată 
simţământul şi ideea, dăruieşte iubirii aripile spiritului său; 
simte şi zugrăveşte, făptuieşte şi meditează, îşi înmulţeşte 


senzațiile cu gândirea, îşi triplează fericirea prezentă prin 
aspiraţiile de viitor şi amintirea trecutului; o amestecă şi cu 
rafinatele bucurii sufleteşti care fac din el principele 
artiştilor. Pasiunea unui poet devine atunci o mare poemă în 
care adesea proporţiile omeneşti sunt lăsate în urmă poetul 
nu pune oare pe iubita sa mult mai sus decât vor să fie puse 
femeile? Ca sublimul cavaler al lui Cervantes, transformă o 
ţărancă în prinţesă. Se foloseşte pentru el însuşi de nuiaua 
cu care atinge orice lucru ca să-l facă minunat şi sporeşte 
astfel voluptatea prin lumea adorabilă a idealului. În 
consecinţă o asemenea dragoste este un model de pasiune. 
E excesivă în toate: în speranţă, în disperări, în furii, în 
melancolii, în bucurii; zboară, se năpusteşte, se târăşte, nu 
seamănă cu niciuna dintre frământările pe care le resimt 
oamenii obişnuiţi; faţă de dragostea burgheză e ca 
nepieritorul şuvoi din Alpi faţă de pâraiele din câmpie. 
Aceste genii admirabile sunt atât de rar înţelese, încât se 
risipesc în speranţe înşelătoare; se mistuiesc în căutarea 
iubitelor lor ideale, mor aproape totdeauna ca nişte 
frumoase insecte împodobite pentru sărbătorile dragostei 
de către cea mai poetică dintre naturi şi care sunt strivite 
de picioarele unui trecător înainte de a putea serba nunta. 
Dar altă primejdie! Când întâlnesc fiinţa care se potriveşte 
duhului lor şi care adesea e o brutăreasă, fac ce-a făcut 
Rafael, ce face fluturele: mor în braţele Fornarineil[ 37]. 
Lucien era în situaţia aceasta. Firea sa poetică, inevitabil 
extremistă în toate, în bine ca şi în rău, ghicise îngerul în 
prostituată, mai degrabă mânjită de corupţie decât coruptă: 
o vedea mereu albă, înaripată, pură şi misterioasă, aşa cum 
se făcuse ea pentru dânsul, ghicind că aşa o voia. 

Spre sfârşitul lunii mai 18625, Lucien îşi pierduse toată 
vioiciunea. Nu mai ieşea în oraş, mânca împreună cu 
Herrera, rămânea gânditor, lucra, citea colecţia tratatelor 
diplomatice, şedea turceşte pe divan şi fuma trei sau patru 
narghilele pe zi. Groom-ul său avea mai multă treabă cu 
curăţatul şi parfumatul ţevilor acestei frumoase unelte, 


decât cu ţesălatul cailor, cărora altădată le împodobea cu 
trandafiri căpestrele, pentru plimbările în Bois de 
Boulogne. În ziua când spaniolul îl văzu pe Lucien cu 
fruntea pălită şi zări semnele bolii în nebuniile dragostei 
înăbuşite, căută să se cufunde în adâncurile acestei inimi de 
bărbat pe care îşi întemeiase viaţa. 

Într-o seară frumoasă în care Lucien, aşezat într-un 
fotoliu, contempla maşinal asfinţitul soarelui printre 
crengile copacilor din grădină şi-l înceţoşa cu fumul 
parfumat pe care-l sufla prelung şi la intervale egale, ca 
fumătorii preocupaţi, un suspin adânc îl scosese din visare. 
Se întoarse şi-l văzu pe abate în picioare, cu braţele 
încrucişate. 

— Eşti aici? Întrebă poetul. 

— De mult, răspunse preotul, gândurile mele au urmărit 
întinderea gândurilor tale. 

Lucien înţelese. 

— N-am încercat niciodată să trec drept un om cu suflet 
de bronz, ca al tău. Pentru mine viaţa e rând pe rând un rai 
şi un iad. lar când din întâmplare nu e niciuna nici alta, mă 
plictiseşte şi mă plictisesc. 

— Cum te poţi plictisi când ai atâtea speranţe splendide în 
faţă. 

— Când nu crezi în speranţele acelea sau când sunt prea 
ceţoase. 

— Nu vorbi prostii! Zise preotul. E mult mai demn de tine 
şi de mine să-ţi deschizi sufletul în faţa mea. Între noi există 
ceea ce n-ar fi trebuit să existe niciodată: un secret. 
Secretul acesta ţine de şaisprezece luni. lubeşti o femeie. 

— Ei şi. 

— O prostituată scârnavă, pe care-o cheamă 'Torpila. 

— Şi? 

— Copilul meu, îţi îngăduisem să-ţi iei o amantă, dar să fie 
o doamnă de la curte, tânără, frumoasă, influentă, cel puţin 
contesă. Îţi alesesem pe doamna d'Espard, ca să fac din ea 
fără scrupul o unealtă a succesului tău, care nu ţi-ar fi 


pervertit niciodată inima, te-ar fi lăsat liber. A iubi o 
prostituată de ce mai joasă speţă fără a avea, cum au regii, 
puterea de a o face nobilă, înseamnă să săvârşeşti o 
greşeală enormă. 

— Sunt eu oare cel dintâi care a renunţat la ambiţie ca să 
se lase în voia unei iubiri fără frâu? 

— Bine! Zise preotul, adunând de pe jos un bochettino de 
narghilea pe care Lucien îl lăsase să cadă şi dându-i-l 
îndărăt, înţeleg ironia ta. Oare nu se pot îmbina ambiția şi 
dragostea? Copile, ai în bătrânul Herrera o mamă al cărei 
devotament e întreg. 

— Ştiu, bătrâne prieten, zise Lucien, luându-i mâna şi 
strângându-i-o. 

— Ai vrut jucăriile bogăției, le ai. Vrei să fii un om strălucit, 
te conduc pe calea puterii, sărut mâini foarte murdare ca să 
te fac să urci, şi vei urca. Nu mai e mult şi n-o să-ţi lipsească 
nimic din ce place bărbaţilor şi femeilor. În capriciile tale 
eşti ca o femeie, dar spiritul ţi-este de bărbat; din partea ta 
înţeleg totul, te iert orice ai face. Dacă vrei să-ţi satisfaci o 
pasiune de o zi, n-ai decât să rosteşti un cu vânt. Ţi-am 
înălţat viaţa, introducând în ea tot ceea ce face ca ea să fie 
adorată de mulţi, pecetea politicii şi a dominaţiunii. Vei fi la 
fel de mare pe cât eşti azi de mic; dar nu trebuie să sfărâmi 
tiparul cu care batem moneda. Îţi dau voie să faci orice, 
minus greşelile care ţi-ar primejdui viitorul. Când îţi 
deschid saloanele cartierului Saint-Germain[ 38], îţi interzic 
să te tăvăleşti în şanţuri. Lucien, voi fi, în interesul tău, dur 
ca o rangă de fier, voi suferi orice din partea ta, pentru tine. 
Astfel, am prefăcut lipsa de fineţe în jocul vieţii, într-o 
şiretenie de jucător experimentat. 

Lucien înălţă capul cu o mişcare bruscă şi furioasă. 

— Am răpit-o pe Torpila! 

— Tu? Ţipă Lucien. 

Într-un acces de furie animalică, poetul se ridică, aruncă 
acel bochettino de aur şi de nestemate în obrazul preotului, 


pe care-l îmbrânci cu o asemenea violenţă, încât îl trânti jos 
pe acest Hercule. 

— Eu, răspunse spaniolul ridicându-se şi păstrând o 
gravitate înfricoşătoare. 

Peruca neagră căzuse pe jos. O ţeasta lustruită ca un cap 
de mort îl făcu să recapete adevărata sa înfăţişare; era 
îngrozitoare. Lucien ramase pe divan, cu braţele atârnând, 
copleşit şi privindu-l prostit pe abate. 

— Am răpit-o, reîncepu preotul. 

— Ce-ai făcut cu ea? Ai răpit-o a doua zi după balul 
mascat. 

— Da, a doua zi după ce am văzut o femeie, care era ata, 
jignită de nişte derbedei cărora n-aş catadicsi nici măcar să 
le dau un picior în. 

— Derbedei, zise Lucien întrerupându-l. Spune mai bine 
monştri pe lângă care cei ce sfârşesc pe ghilotină sunt nişte 
îngeri. Ştii ce-a făcut biata Torpilă pentru trei dintre dânşii? 
Unul dintre ei i-a fost vreme de două luni amant: ea era 
săracă şi-şi căuta pâinea în mocirlă; el n-avea un ban, era ca 
mine când m-ai întâlnit, nu mai avea mult şi se ducea să se 
înece; individul se trezea noaptea, se ducea la dulapul unde 
erau rămăşiţele cinei ei şi le mânca; dânsa a descoperit 
până la urmă ce făcea; i-a înţeles înjosirea, a avut grijă să-i 
lase multe rămăşiţe şi era fericită c-o face; n-a spus asta 
niciodată nimănui decât mie, în birjă, când ne întorceam de 
la Operă. Al doilea furase, dar înainte să se observe furtul, 
Esther i-a împrumutat suma şi l-a ajutat s-o restituie, numai 
că dânsul a uitat de atunci să-i mai dea bietei copile banii 
îndărăt. Cât despre al treilea a ajuns la succes printr-o 
comedie jucată de ea, demnă de geniul lui Figaro; s-a dat 
drept soţia lui şi a ajuns metresa unui om la putere care o 
credea cea mai naivă dintre burgheze; unuia i-a dăruit 
viaţa, celuilalt onoarea, celui din urmă succesul care astăzi 
îi cuprinde şi pe ceilalţi! Şi iată cum au răsplătit-o. 

— Vrei să fie ucişi? Întrebă Herrera care avea o lacrimă în 
ochi. 


— În sfârşit, iată-te! Te recunosc. 

— Nu, trebuie să afli tot, poet turbat, zise preotul. Torpila 
nu mai există. 

Lucien se repezi la Herrera cu atâta putere ca să-l ia de 
beregată încât oricare altul ar fi fost doborât; dar braţul 
spaniolului îl opri pe poet. 

— Ascultă-mă, zise el rece. Am făcut din ea o femeie castă, 
neprihănită, bine crescută, pioasa, o femeie de lume; e pe 
calea învăţăturii. Sub imboldul dragostei tale poate şi 
trebuie să devină o Ninon, o Marion de Lorme, o Dubarry, 
cum spunea ziaristul acela de la Operă. O vei recunoaşte 
drept metresa ta sau vei rămâne ascuns îndărătul perdelei 
creaţiei tale, ceea ce ar fi mai cuminte! Oricare din cele 
două soluţii îţi va aduce câştig şi mândrie, plăcere şi 
propăşire; dar dacă eşti la fel de mare om politic pe cât eşti 
de mare poet, Esther nu va fi pentru tine decât o 
prostituată, căci mai târziu poate c-o să ne scoată din 
încurcătură: preţuieşte aur. Bea, dar nu te ameţi. Dacă n-aş 
fi luat în mâini frâiele pasiunii tale, unde ai fi ajuns acum? 
Te-ai fi rostogolit cu 'Torpila în noroiul mizeriei din care te- 
am scos. Poftim, citeşte, zise Herrera cu tot atâta simplitate 
ca Talma în Manlius[39] pe care de altfel nu-l văzuse 
niciodată. 

O hârtie căzu pe genunchii poetului şi-l smulse din 
surpriza extatică în care-l azvârlise acest răspuns 
îngrozitor; o luă şi citi prima scrisoare scrisă de domnişoara 
Esther: 

DOMNULUI ABATE CARLOS HERRERA. 

Scumpul meu protector, nu vei crede oare că la mine 
recunoştinţa e mai presus de iubire, văzând că folosesc 
pentru întâia oară, spre a-ţi mulţumi, putinţa de a-mi 
exprima gândurile, în loc s-o hărăzesc zugrăvirii unei iubiri 
pe care Lucien poate c-a uitat-o? Dar îţi voi spune dumitale, 
om dumnezeiesc, ceea ce n-aş îndrăzni să-i spun lui care, 
spre fericirea mea, mai e încă pământesc. Ceremonia de 
ieri a revărsat în mine comori de har şi deci încredinţez în 


mâinile dumitale soarta mea. Chiar de-ar trebui să mor 
rămânând departe de iubitul meu, voi muri purificată ca 
Maria Magdalena şi sufletul meu va deveni pentru el rival al 
îngerului sau păzitor. Nu voi uita niciodată serbarea de ieri. 
Cum aş mai primi să renunţ la tronul de lumină pe care m- 
am urcat? Ieri mi-am spălat toată prihana în apa botezului, 
şi am primit sfântul trup al Mântuitorului; am devenit unul 
dintre tabernacolele sale. În clipa aceea am auzit cântările 
îngerilor, nu mai eram femeie, mă năşteam într-o viaţă de 
lumină, în mijlocul osanalelor pământului, admirata de 
către lume, într-un nor de tămâie şi de rugăciuni care mă 
îmbăta, împodobită ca o fecioară pentru un soţ ceresc. 
Găsindu-mă, ceea ce n-am îndrăznit niciodată să sper, 
demnă de Lucien, m-am lepădat de orice dragoste 
necurată, şi nu voi mai călca pe alte căi decât pe acelea ale 
virtuţii. Dacă trupul meu e mai slab decât sufletul, să piară. 
Hotărăşte soarta mea, şi dacă mor, spune-i lui Lucien că am 
nutrit pentru el, născându-mă pentru Dumnezeu. 

În seara acestei duminici. 

Lucien ridică spre abate ochii umezi de lacrimi. 

— Ştii apartamentul micuţei Caroline Bellefeuille, pe rue 
Taitbout? Vorbi din nou spaniolul. Biata fată! Magistratul cu 
care trăia a părăsit-o şi iat-o în sărăcia cea mai cumplită. 
Era pe punctul să i se confişte întreg avutul. Am pus să i se 
cumpere locuinţa cu totul, a ieşit din ea numai cu lucrurile 
de îmbrăcăminte. Esther, îngerul care voia să se urce la 
ceruri, a tras acolo şi te aşteaptă. 

În clipa aceasta, Lucien auzi în curte caii scurmând cu 
copitele pavajul, nu mai avu puterea să-şi exprime 
admiraţia pentru un devotament pe care el era singurul în 
stare să-l preţuiască; se aruncă în braţele omului pe care-l 
jignise, cu o singură privire şi cu revărsarea mută a 
simţămintelor sale drese totul, apoi cobori scările, suflă 
adresa Estherei la urechea vizitiului şi caii porniră de parcă 
patima stăpânului le-ar îi însufleţit picioarele. 


A doua zi, un bărbat pe care trecătorii l-ar fi putut crede 
după haine un jandarm deghizat în civil, se plimba pe rue 
Taitbout în faţa unei case, de parca aştepta ieşirea cuiva; 
avea mersul omului frământat. Adesea poţi întâlni la Paris 
asemenea plimbăreţi pătimaşi, jandarmi adevăraţi care-l 
pândesc pe un guard naţional ce nu s-a prezentat la 
datorie, agenţi care se pregătesc să facă o arestare, 
creditori ce au de gând să-i facă un pocinog datornicului 
încuiat în casă, amanți, sau soţi geloşi şi căzuţi la bănuială, 
prieteni care stau la pândă puşi de prietenii lor; dar cu greu 
ai putea întâlni un chip luminat de gândurile sălbatice şi 
aspre ce însufleţeau pe acela al sumbrului Hercule care se 
plimba pe sub ferestrele domnişoarei Esther, grăbit şi 
gânditor ca un urs în cuşcă. La prânz se deschise o 
fereastra şi lăsă să treacă mâna unei cameriste care 
împinse obloanele căptuşite cu perne. După câteva clipe, 
Esther în deshabille veni şi ea să ia puţin aer; se sprijinea 
pe Lucien; cine i-ar fi văzut, i-ar fi socotit originalul unei 
suave gravuri englezeşti. Esther întâlni cea dintâi privirea 
ucigătoare a preotului spaniol, şi biata fiinţa, parcă lovită de 
ciumă, scoase un țipăt de spaimă. 

— Iată-l pe preotul acela cumplit, zise dânsa, arătându-i-l 
lui Lucien. 

— EI? Zise Lucien zâmbind, dacă e preot, el, eşti şi tu. 

— Dar atunci ce este? Întrebă dânsa speriata. 

— Eh! E un tâlhar bătrân care nu crede nici în Dumnezeu, 
nici în dracul, zise Lucien. 

Surprinsă de o fiinţă mai puţin devotata decât Esther, 
această rază de lumină aruncată asupra falsului preot l-ar îi 
putut distruge pentru totdeauna pe Lucien. 

Trecând de la fereastra camerei de culcare în sufragerie, 
unde tocmai fusese servit dejunul, cei doi îndrăgostiţi îl 
întâlniră pe Carlos Herrera. 

— Ce cauţi aici? Întrebă brutal Lucien. 

— Am venit să vă binecuvântez, răspunse insul acela 
cutezător, oprind perechea în loc şi silind-o să rămână în 


micul salon al apartamentului. Ascultaţi-mă, puişorilor. 
Distraţi-vă, fiţi fericiţi, n-am nimic împotrivă. Deviza mea 
este „Fericirea cu orice preţ”. Dar tu, îi zise el Estherei, tu 
pe care te-am scos din noroi şi căreia ţi-am spălat şi trupul 
şi sufletul, ai pretenţia să te pui de-a curmezişul drumului 
lui Lucien? Cât despre tine, puiule, continuă dânsul după un 
răstimp, privindu-l pe Lucien, nu mai eşti destul de poet ca 
să mai ajungi la o nouă Coralie. Acum facem proză. Ce 
poate ajunge un amant al Estherei? Nimic. Poate Esther să 
ajungă doamna de Rubempre? Nu. Şi deci lumea, fetiţo, 
zise dânsul punând mâna pe mâna Estherei care se înfiora 
de parcă ar fi încolăcit-o un şarpe, lumea trebuie să nu ştie 
că trăieşti; lumea trebuie mai cu seamă să nu ştie că o 
domnişoară Esther îl iubeşte pe Lucien, şi că Lucien ţine la 
ea. Fetiţo, apartamentul acesta îţi va fi închisoarea. Dacă 
vrei să ieşi şi ai nevoie de asta pentru sănătate, te vei 
preumbla noaptea, la ceasurile când nu poţi fi văzută; căci 
frumuseţea şi tinereţea dumitale şi distincţia dobândită 
acolo la mănăstire ar fi îndată observate la Paris. Ziua în 
care oricine pe lume, zise dânsul pe un ton înfricoşător, 
însoţit de o privire şi mai înfricoşătoare, va afla că Lucien e 
amantul dumitale sau că dumneata eşti amanta lui, ziua 
aceea va fi penultima zi a vieţii dumitale. Pentru tinerelul 
ăsta s-a putut obţine un decret regal care-i îngăduie să 
poarte numele şi blazonul strămoşilor lui după mamă. Dar 
asta n-ajunge! Titlul de marchiz nu l-am recăpătat; şi spre a 
i se acorda, trebuie să se însoare cu o fată dintr-o casă 
mare, căreia regele îi va face această favoare. O asemenea 
căsătorie îl va introduce pe Lucien în lumea de la curte. 
Copilul ăsta din care am ştiut să fac un bărbat va ajunge 
mai întâi secretar de ambasadă; după aceea va fi ministru 
al Franţei pe lângă vreun stătuleţ din Germania şi, cu 
ajutorul lui Dumnezeu sau al meu (care contează mai mult) 
într-o bună zi se va aşeza pe băncile camerei pairilor. 

— Sau pe banca. Zise Lucien, întrerupându-l pe falsul 
preot. 


— Taci! Strigă Carlos astupându-i gura cu mâna sa lată. 
Un secret ca ăsta, unei femei? Îi şuieră dânsul la ureche. 

— Femeie, Esther! Exclamă autorul Margaretelor. 

— Iar cu sonetele? Zise falsul preot. Toţi îngerii ăştia ajung 
iarăşi femei mai curând sau mai târziu; iar femeia are 
totdeauna clipe în care este şi maimuţă şi copil; două fiinţe 
care sunt în stare să ne ucidă, vrând să glumească. Esther, 
păsărico, îi zise el fetei de pension îngrozite; ţi-am găsit o 
cameristă care mi-e devotată ca o fiică. Bucătăreasă îţi va fi 
o mulatră, ceea ce o să dea casei un stil de casă mare. 
Alături de Europa şi Asia vei putea să trăieşti aici cu o 
bancnotă de o mie de franci pe lună, fără nici o altă 
cheltuială, ca o regina. De carton. Europa a fost 
croitoreasă, modistă şi figurantă, Asia a servit un lord 
mâncăcios. Fiinţele astea două vor fi pentru dumneata ca 
două ursitoare. 

Văzându-l pe Lucien foarte supus faţă de acest ins ce se 
făcuse vinovat cel puţin de înşelătorie şi de hulirea 
lucrurilor sfinte, Esther, sfinţită de iubirea ei, simţi în fundul 
inimii o spaimă adâncă. Fără să răspundă, îl trase pe Lucien 
în dormitor şi acolo îl întrebă: 

— Cine e? Diavolul? 

— Mai rău decât diavolul. Pentru mine! Răspunse el iute. 
Dar dacă mă iubeşti, încearcă să imiţi devotamentul omului 
ăstuia şi ascultă-l, căci dacă nu, mă aşteaptă moartea. 

— Moartea? Zise dânsa şi mai speriată. 

— Moartea, repetă Lucien. Vai, porumbiţa mea, nici o 
moarte nu se poate compara cu aceea care mă aşteaptă 
dacă. 

Esther păli auzindu-i cuvintele şi simţi că se prăbuşeşte. 

— Ei, strigă falsul abate, n-aţi isprăvit jocul de-a mă 
iubeşti, nu mă iubeşti? 

Esther şi Lucien reintrară în jalon şi biata fată vorbi, fără 
să îndrăznească a-l privi pe omul cel misterios: 

— Domnul meu, vei fi ascultat cum ascultă cineva de 
Dumnezeu. 


— Foarte bine, răspunse dânsul, ai să poţi fi câtăva vreme 
fericită şi. N-o să ai nevoie decât de rochii de casă şi de 
cămăşi de noapte. O să fie mult mai economic. Şi cei doi 
amanți se îndreptară către sufragerie; dar protectorul lui 
Lucien făcu o mişcare ca să oprească frumoasa pereche 
care se şi opri. „[i-am vorbit de slugi, copila mea, îi zise el 
Estherei, trebuie să ţi le prezint.” 

Spaniolul sună de două ori. Cele două femei pe care le 
numea Europa şi Asia se iviră şi se văzu uşor de unde le vin 
poreclele. 

Asia, care se născuse desigur în insula Java, înfăţişa 
privirii, spre a o înspăimânta, faţa arămie proprie 
malaiezilor, plată ca o scândură şi în care nasul pare că a 
fost turtit ca de o apăsare brutală. Oasele ciudat aşezate ale 
fălcilor dădeau părţii de jos a acestui chip o asemănare cu 
speciile de maimuțe mari. Fruntea, deşi teşită, nu era lipsită 
de o inteligenţă produs al obişnuinţei cu viclenia. Doi 
ochişori arzători rămâneau la fel de calmi ca ai tigrului, dar 
nu te priveau în faţă. Asia părea că se teme să nu sperie 
lumea. Buzele ei de un vânăt palid lăsau să se întrevadă 
dinţii orbitor de albi, dar încălecaţi. Expresia generală a 
acestei figuri de maimuţă era aceea de mişelie. Părul lucios 
şi unsuros ca şi pielea feţei, mărginea cu două şuviţe negre 
un batic scump. Urechile deosebit de frumoase, purtau 
drept podoabă două perle mari cafenii. Scundă, scurtă, 
îndesată, Asia semăna cu acele plăsmuiri caraghioase şi 
ciudate pe care îşi îngăduie să le înfăţişeze chinezii prin 
lanterna magică sau, mai precis, cu acei idoli indieni al 
căror model pare să nu existe, dar pe care călătorii până la 
urmă tot îl găsesc. Văzând acest monstru, gătit cu un şorţ 
alb peste o rochie de lână, pe Esther o trecu un fior. 

— Asia! Zise spaniolul către femeia care ridică faţa cu o 
mişcare ce nu poate fi comparată decât cu a câinelui 
privindu-şi stăpânul. Asia, iată-ţi stăpâna. 

Şi o arăta cu degetul pe Esther, care era în halat de casă. 
Asia o privi pe zâna aceasta cu o expresie aproape 


dureroasă; clar în aceeaşi clipă o licărire înăbugşită între 
genele ei mici şi dese ţâşni ca flăcăruia unui incendiu spre 
Lucien care, înveşmântat într-un halat splendid, deschis, cu 
o cămaşă de olandă fină şi un pantalon roşu şi în cap cu un 
fes mititel din care i se revărsa părul în inele mari blonde, 
era un chip dumnezeiesc. Duhul Italiei poate născoci 
povestea unui Othello, duhul Engliterei îl poate pune pe 
scenă; dar numai natura are dreptul de a fi, printr-o 
singură privire, mai splendidă şi mai întreagă decât 
Englitera şi Italia în exprimarea geloziei. Privirea aceea 
surprinsă de Esther o făcu să-l apuce pe spaniol de braţ şi 
să-i şi înfigă în carnea lui unghiile, ca o pisică ce se ţine să 
nu cadă într-o prăpastie căreia nu-i vede fundul. Spaniolul îi 
spuse atunci trei sau patru cuvinte într-o limbă necunoscută 
acestui monstru asiatic, care veni, târându-se pe brânci, să 
îngenunche în faţa Estherei şi să-i sărute picioarele. 

— Nu e o bucătăreasă, ci un bucătar care l-ar face să 
înnebunească de gelozie pe Careme, îi spuse Estherei 
spaniolul. Asia e în stare să facă orice, în materie de 
bucătărie. O să-ţi condimenteze o simplă mâncare de fasole 
de-o să te întrebi dacă n-au coborât îngerii ca să-i pună 
mirodenii din cer. Are să se ducă în fiecare dimineaţă 
personal la hale şi are să se bată ca un drac ce este să 
cumpere tot ce-i trebuie la preţul cel mai potrivit. O să-i 
descurajeze pe curioşi prin discreţia ei. Deoarece vei trece 
drept o persoană care a fost în India, Asia va ajuta mult ca 
să fie crezut acest basm, căci este una dintre acele 
pariziene care se nasc pentru ca să fie din ţara de unde vor 
să fie. Dar te sfătuiesc să nu te dai drept străină. Europa, ce 
părere ai? 

Europa alcătuia un contrast total faţă de Asia, căci era cea 
mai drăguță subretă pe care şi-ar fi putut-o dori drept 
parteneră pe scenă Monrose, marele interpret al rolurilor 
de valeţi; subţirică, părând zăpăcită, cu un botişor de 
nevăstuică şi cu nasul în vânt, Europa înfăţişa 
observatorului o faţă obosită de depravările pariziene, faţa 


palidă de fată hrănită cu mere crude, lingavă şi uscăţivă, 
moale şi încăpăţânată. Stând cu un picioruş înainte, cu 
mâinile în buzunarele şorţului, n-avea astâmpăr nici când 
rămânea nemişcată, atâta vioiciune era în ea. Cocotă şi 
figurantă în acelaşi timp, avusese fără îndoială, deşi era 
tânără, încă de pe atunci multe meserii. Parşivă ca o 
întreagă închisoare de femei de stradă, se prea poate că-şi 
furase părinţii şi scăpase printr-o minune din mâna poliţiei 
de moravuri. Asia insufla o spaimă mare, dar o ghiceai de-a- 
ntregul într-o clipă, se trăgea în linie dreaptă din 
vrăjitoarele antice; pe când Europa îţi insufla o îngrijorare 
care nu putea decât să crească pe măsură ce te slujeai de 
dânsa, iar depravarea sa părea că n-are margini; de bună 
seamă era în stare, cum spune poporul, să fure oul de sub 
cloşcă. 

— Coniţa ar putea fi de la Valenciennes, zise Europa cu un 
glăscior înţepat, de-acolo sunt şi eu. Conaşul, îi zise ea lui 
Lucien cu un aer pedant, binevoieşte să ne spună ce nume îi 
da coniţei? 

— Doamna Van Bogseck, răspunse spaniolul, intervertind 
silabele numelui de familie al Estherei. Coniţa e evreică din 
Olanda, văduva unui negustor şi bolnavă de o boală de ficat 
cu care s-a întors din Java. N-are bani prea mulţi. Ca să nu 
aţâţe curiozitatea. 

— Doar cât îi trebuie să trăiască, şase mii de franci renta, 
şi o să ne plângem că ne măsoară banii, zise Europa. 

— Exact, răspunse spaniolul, dând din cap. Hoţoaice 
îndrăcite! Strigă el cu glas înfricoşător, prinzând din partea 
Asiei şi Europei nişte priviri care nu-i plăcură. Ştiţi ce v-am 
spus: slujiţi o regină, trebuie s-o respectaţi ca pe-o regină, 
să ascultați de ea ca de mine. Nici portarul, nici vecinii, nici 
chiriaşii, nimeni pe lume nu trebuie să ştie ce se petrece 
aici. Dacă se trezeşte vreo curiozitate, voi trebuie s-o 
adormiţi. lar doamna, adăugă dânsul, punând mâna lată şi 
păroasă pe braţul Estherei, doamna nu trebuie să 
săvârşească nici cea mai mică imprudenţă. Dacă e nevoie, o 


s-o împiedicaţi, dar. Mereu cu respect. Europa, dumneata ai 
să fii în legătură cu lumea din afară pentru gătelile doamnei 
şi o să lucrezi la ele, ca să facem economie. În sfârşit, 
nimeni, nici măcar oamenii cei mai lipsiţi de importanţă nu 
vor călca în apartamentul ăsta. Voi două trebuie să vă 
pricepeţi la toate. Frumugşico, îi zise el Estherei, când vei 
dori să ieşi seara cu trăsura, ai să-i spui Europei; ştie ea de 
unde să-ţi aducă trăsură şi lachei, căci ai să ai şi un lacheu, 
de la mine citire, ca şi sclavele astea două. 

Esther şi Lucien nu erau în stare să rostească un cuvânt, îl 
ascultau pe spaniol şi priveau cele două mărgăritare cărora 
le dădea porunci. Prin ce secret obținuse atâta supunere şi 
devotament, cât se citea pe acele două feţe, una atât de 
răutăcios isteaţă, cealaltă atât de profund crudă? Ghici 
gândurile Estherei şi ale lui Lucien, care păreau paralizaţi, 
cum ar fi fost Paul şi Virginie văzând doi şerpi îngrozitori, şi 
le spuse la ureche, împrumutând glasul său blajin: 

— Vă puteţi bizui pe aceste două femei ca pe mine însumi. 
Nu ţineţi faţă de ele nimic ascuns; asta o să le măgulească. 
Du-te să serveşti, Asia dragă, îi zise dânsul bucătăresei, iar 
tu, mititico, mai pune un tacâm, îi zise el Europei. Măcar 
atâta să facă aceşti doi copii; să-i dea de mâncare lui tăticu'. 

Când cele două femei închiseră uşa şi când spaniolul o auzi 
pe Europa umblând încoace şi încolo, văzându-şi de treabă, 
îi spuse lui Lucien şi tinerei fete, deschizând mâna-i lată: „În 
asta le ţin”. Cuvânt şi gest care-i făcu să se înfioare. 

— Dar de unde le-ai găsit?! Exclamă Lucien. 

— Ei, la naiba, răspunse Herrera, nu m-am dus să le caut 
la picioarele tronului! Europa vine din mocirlă şi îi e frică să 
cadă îndărăt. Când nu veţi fi mulţumiţi de ele, ameninţaţi-le 
cu domnul abate şi-o să vedeţi că tremură ca nişte şoareci 
cărora le vorbeşti de pisică. Sunt un îmblânzitor de animale 
sălbatice, adăugă el zâmbind. 

— Îmi pari duhul răului! Exclamă grațios Esther, 
strângându-se lângă Lucien. 


— Copila mea, am încercat să te dăruiesc cerului; dar o 
femeie uşoară, pocăită, va constitui oricând o păcăleală 
pentru biserică; dacă s-ar găsi vreuna, şi în rai s-ar face 
curtezană. Ai câştigat ceva: lumea a uitat de dumneata şi că 
semeni cu o femeie de condiţie, căci unde te-am trimis ai 
învăţat ceea ce niciodată n-ai fi putut afla în lumea spurcată 
în care trăiai. Nu-mi datorezi nimic, zise dânsul, văzând că 
pe faţa Estherei apare o delicioasă expresie de 
recunoştinţă, pentru el am făcut tot. Şi-l arătă pe Lucien. 
Eşti femeie uşoară, femeie uşoară vei rămâne şi tot aşa vei 
muri; căci, în ciuda teoriilor ispititoare ale crescătorilor de 
animale, pe lumea asta nu poţi deveni decât ceea ce eşti. 
Omul care vorbea despre protuberanţele craniene[40] avea 
dreptate. Ai protuberanţa cu darul iubirii. 

Spaniolul era, după cum se vede, fatalist, la fel ca 
Napoleon, Mohamed şi alţi mari oameni politici. Lucru 
ciudat, aproape toţi oamenii de acţiune cred mai degrabă în 
fatalitate, după cum cei mai mulţi dintre cugetători cred 
mai degrabă în pronia cerească. 

— Nu ştiu ce sunt, răspunse Esther cu o blândeţe 
îngerească, dar îl iubesc pe Lucien şi voi muri adorându-l. 

— Haideţi la masă, zise răstit spaniolul, şi roagă-te la 
Dumnezeu să nu se însoare Lucien curând, căci atunci nu l- 
ai mai revedea. 

— Căsătoria lui ar însemna moartea mea, spuse ea. 

Dânsa îl lăsă pe falsul preot să treacă spre sufragerie, ca 
să se poată înălța în vârfurile picioarelor şi să-i şoptească lui 
Lucien la ureche, fără să fie observată: 

— Vrei tu cu adevărat să rămân sub puterea omului ăstuia, 
care le pune pe acele două hiene să mă păzească? 

Lucien dădu din cap în semn că da. Sărmana femeie îşi 
stăpâni mâhnirea şi păru veselă; dar inima îi era groaznic 
de apăsată. Abia după ce o slujiră credincios şi nestrămutat 
un an de zile, se obişnui cu aceste două făpturi cumplite, pe 
care abatele le numea cei doi câini de pază. 


Purtarea lui Lucien de când se întorsese la Paris era întru 
totul guvernată de o politică atât de adâncă, încât trebuia 
să aţâţe şi chiar aţâţa gelozia tuturor vechilor prieteni 
asupra cărora nu se răzbună altminteri decât făcându-i să 
turbeze din pricina succeselor sale, a ţinutei fără cusur şi 
prin felul de a ţine oamenii la distanţă. Autorul 
Margaretelor, acest poet atât de comunicativ şi de expansiv, 
deveni rece şi rezervat. De Marsay, acest model al tinerimii 
pariziene, nu avea în cuvânt sau în faptă mai multă 
cumpătare decât Lucien. Cât despre spirit, scriitorul şi 
ziaristul şi-l dovediseră dinainte. De Marsay, pe care mulţi îl 
comparau cu Lucien, declarându-l superior pe poet, avu 
lipsa de mândrie de a se necăji din pricina asta. Lucien, în 
mare favoare la oamenii care deţineau în taină puterea, 
renunţă până într-atâta la orice gând de faima literară, 
încât rămase indiferent faţă de succesul romanului său, 
retipărit sub adevaratul titlu, Arcaşul lui Carol al IX-lea, şi 
faţă de zgomotul făcut de cartea sa de sonete intitulate 
Margaretele, vândută de către Dauriat într-o singură 
săptămână. 

— E un succes postum, răspunse el râzând domnişoarei 
des 'Touches[41] care îl felicita. 

Cumplitul spaniol îşi ţinea cu un braţ de fier făptura pe 
linia la capătul căreia fanfarele şi foloasele victoriei îl 
aşteaptă pe omul politic răbdător. Lucien închiriase 
apartamentul de burlac al lui Beaudenord, pe cheiul 
Malaquais, pentru a sta aproape de rue Taitbout, iar 
sfătuitorul său ocupa trei camere în aceeaşi clădire, la 
etajul patru. Lucien nu mai avea decât un singur cal de 
călărie şi, pentru cabrioletă, un servitor şi un rândaş. Când 
nu cina în oraş, cina la Esther. Abatele supraveghea în aşa 
fel slugile din casa de pe cheiul Malagquais, încât Lucien nu 
cheltuia cu totul mai mult de zece mii de franci pe an. Zece 
mii de franci îi erau de ajuns şi Estherei, datorită 
devotamentului de nestrămutat şi de neînțeles al Europei şi 
al Asiei. Lucien lua de altminteri cele mai mari precauţii ca 


să se ducă în rue Taitbout sau să iasă de acolo. Nu venea 
niciodată decât în birjă şi cu perdelele trase şi intra cu 
trăsura în curte. Astfel încât, pasiunea sa pentru Esther şi 
existenţa deliciosului cuib din rue Taitbout, cu desăvârşire 
necunoscut în lume, nu dăuna cu nimic nici uneia dintre 
relaţiile sau ţelurile sale. Niciodată nu-i scăpa vreun cuvânt 
indiscret asupra acestui subiect gingaş. Greşelile săvârşite 
în privinţa aceasta, când era cu Ceralie, la prima sa şedere 
la Paris, îl învăţaseră minte. Întâi, viaţa sa dovedi acea 
rânduială plină de bună-cuviinţă, sub care poţi ascunde 
multe taine: rămânea prin saloane în fiecare seară până la 
ora unu noaptea; putea fi găsit la el acasă de la ora zece la 
unu după-amiază; pe urma se ducea să se plimbe în Bois de 
Boulogne şi făcea vizite până la ora cinci. Rareori putea fi 
văzut umblând pe jos, şi astfel se ferea de vechile 
cunoştinţe. Când îl saluta vreun ziarist sau vreunul dintre 
foştii săi camarazi, răspundea de la început cu o înclinare 
din cap, îndeajuns de politicoasă ca să nu se poată supăra 
cineva, dar din care reieşea un dispreţ adânc ce înăbuşea 
familiaritatea franceză. În felul acesta se descotorosi în 
curând de oamenii pe care ar fi fost fericit să nu-i fi 
cunoscut niciodată. O ură veche îl împiedica să se mai ducă 
pe la doamna d'Espard, care de mai multe ori voise să-l 
primească în vizită; dacă o întâlnea la ducesa de 
Maufrigneuse, sau la domnişoara des Touches, la contesa 
de Montcornet, sau într-altă parte, se purta faţă de dânsa 
cu o politeţe aleasă. Această ură, care era la fel de mare şi 
din partea doamnei d'Espard, îl silea pe Lucien să fie 
prudent, căci vom vedea cum o aţâţase iarăşi, îngăduindu-şi 
o răzbunare care de altfel îi atrăsese o aspră mustrare din 
partea abatelui. 

— Încă nu eşti destul de puternic ca să te răzbuni pe 
cineva, oricine ar fi, îi spusese spaniolul. Când eşti pe drum, 
sub un soare arzător, nu te opreşti să culegi o floare, oricât 
ar fi de frumoasă. 


Lucien avea în faţa sa prea mult viitor şi în sine însuşi prea 
multă superioritate adevărată, pentru ca tinerii, pe care 
întoarcerea sa la Paris şi succesul său de neînțeles îi jignea 
sau îi umbrea, să nu fie încântați de posibilitatea de a-i juca 
o festă. Lucien, care ştia că are mulţi duşmani, cunoştea 
relele intenţii ale prietenilor săi. De altminteri, abatele îşi 
punea în gardă de minune fiul adoptiv împotriva 
primejdiilor lumii bune, împotriva imprudenţelor atât de 
fatale unui tânăr. În fiecare seară, Lucien trebuia să-i 
povestească şi-i povestea abatelui cele mai mici întâmplări 
ale zilei. Datorită sfaturilor mentorului său, dejuca cea mai 
isteaţă curiozitate, aceea a lumii bune. Păzit de o seriozitate 
de englez, fortificat cu bastioanele pe care le clădeşte 
circumspecţia diplomaților, nu lăsa nimănui dreptul sau 
prilejul de a-şi vâri nasul în treburile lui. Faţa-i tânără şi 
frumoasă ajunsese să fie în lume impasibilă ca faţa unei 
prințese care asistă la o ceremonie. 

Pe la mijlocul anului 1829, începu să se vorbească despre 
căsătoria lui cu fiica cea mai mare a ducesei de Grandlieu, 
care pe atunci n-avea mai puţin de patru fete de măritat. 
Nimeni nu se îndoia că regele va face în legătură cu această 
înrudire favoarea de a-i acorda lui Lucien titlul de marchiz. 
Căsătoria aceasta avea să hotărască succesul lui Lucien în 
politică, urmând a fi probabil numit ministru pe lângă o 
curte princiară din Germania. Mai ales în ultimii trei ani, 
viaţa lui Lucien fusese de-o cuminţenie căreia nimeni nu-i 
putea găsi cusur; de aceea de Marsay spusese despre 
dânsul această vorbă stranie: „Băiatul ăsta trebuie să aibă 
îndărătul lui pe cineva foarte tare!” 

În felul acesta, Lucien aproape că devenise un personaj. 
Pasiunea lui pentru Esther îi ajutase foarte mult să-şi joace 
rolul de om serios. O obişnuinţă din acestea îi apără pe 
ambiţioşi de multe prostii; şi, neţinând la nici o femeie, nu 
se mai lasă furaţi de reacţiunea trupului asupra sufletului. 
Cât despre fericirea de care se bucura Lucien, ea nu era 
altceva decât realizarea viselor de poet fără o lescaie, 


nemâncat, într-o mansardă. Esther, idealul curtezanei 
îndrăgostite, deşi i-o amintea lui Lucien pe Coralie, actriţa 
cu care trăise vreme de un an, o eclipsa cu desăvârşire. 
Toate femeile îndrăgostite şi devotate născocesc sihăstria, 
viaţa incognito, existenţa de perle în fundul mării; dar la 
cele mai multe e vorba mai degrabă de o dovadă de iubire 
pe care visează s-o dea şi pe care n-o dau; în schimb Esther, 
care se afla în fiece clipă ca şi într-a doua zi după prima ei 
fericire, trăind la tot ceasul sub cea dintâi privire de flacără 
a lui Lucien, nu avu în patru ani nici măcar o trăsătură de 
curiozitate. Mintea şi-o folosea în întregime ca să rămână în 
limitele programului prescris de mâna fatală a falsului 
abate. Mai mult decât atât! În mijlocul celor mai 
îmbătătoare desfătări, nu abuză de puterea fără margini pe 
care i-o dau unei femei iubite dorinţele mereu reînnoite ale 
iubitului, ca să-l descoase pe Lucien cu privire la Herrera, 
care de altminteri, încă o mai îngrozea. Nu îndrăznea să se 
gândească la dânsul. Binefacerile înţelepciunii acestui ins 
de neînțeles, căruia Esther îi datora şi hatârul de a fi fost 
fată de pension, şi manierele de femeie de lume, şi 
renaşterea sa, îi păreau bietei fiinţe nişte ispite ale iadului. 

— O să le plătesc eu pe toate astea într-o zi, îşi zicea dânsa 
cu spaimă. 

În toate nopţile frumoase ieşea într-o trăsură de închiriat. 
Se ducea, cu o repeziciune fără îndoială poruncită de abate, 
într-una dintre acele frumoase păduri ce înconjoară Parisul, 
Boulogne, Vincennes, Romainville sau Ville-d'Avray, adesea 
cu Lucien, uneori însă singură cu Europa. Se plimba prin 
pădure fără să-i fie teamă, căci o însoțea, când nu era 
Lucien, un valet solid, îmbrăcat ca valeţii cei mai eleganţi, 
înarmat cu un cuţit de vânătoare adevărat şi al cărui chip 
ca şi musculatură vădeau un atlet cumplit. Acest al doilea 
paznic era înarmat, după moda englezească, cu un baston 
din acelea care se numesc „baston de lungime”, cunoscut 
de practicanţii scrimei cu bastonul şi cu care dânşii pot face 
faţă fără frică mai multor atacatori. Potrivit unui ordin al 


abatelui, Esther nu-i adresă niciodată vreun cuvânt 
valetului. Când doamna voia să se întoarcă, Europa striga; 
valetul îl fluiera pe vizitiul care se afla întotdeauna la o 
distanţă potrivită. Când Lucien se plimba cu Esther, Europa 
şi valetul rămâneau la o sută de paşi de dânşii ca doi dintre 
acei paji diavoleşti despre care vorbesc cele O mie şi una de 
nopţi şi pe care un vrăjitor îi dă protejaţilor săi. 

Parizienii, şi mai ales parizienele, nu cunosc farmecul unei 
plimbări în mijloc de pădure când noaptea e frumoasă. 
Tăcerea, razele lunii, singurătatea sunt liniştitoare ca o 
baie. De obicei Esther pleca la ora zece, se plimba de la 
miezul nopţii până la ora unu şi se întorcea acasă la ora 
două jumătate. La ea nu se lumina niciodată de ziuă înainte 
de ora unsprezece. Făcea o baie, se îndeletnicea apoi cu 
toaleta aceea amănunţită pe care cele mai multe femei din 
Paris n-o cunosc, fiindcă cere prea multă vreme, şi nu e 
practicată decât de către mondene, cocote sau cucoane 
mari, căci acestea toate dispun de ziua întreagă. Nu era 
gata decât când sosea Lucien, şi se dăruia privirii lui ca o 
floare proaspăt deschisă. N-avea alta grijă decât fericirea 
poetului. Era a lui ca un obiect, adică îi laşa libertatea cea 
mai deplină. Nu arunca niciodată o privire dincolo de sfera 
pe care o umplea cu razele sale; aşa o şi învățase abatele, 
căci în planurile acestui adânc sforar era prevăzut ca 
Lucien să aibă succes şi la alte femei. Fericirea n-are istorie, 
şi povestitorii din toate ţările au înţeles atât de bine 
aceasta, încât cuvintele: „Şi au fost fericiţi!” încheie toate 
poveştile de dragoste. Astfel că nici noi nu putem decât să 
explicăm prin ce mijloace exista această fericire cu 
adevărat fantastică în mijlocul Parisului. Era fericirea în 
forma ei cea mai frumoasă, un poem, o simfonie de patru 
ani! 'Toate femeile vor zice: „E mult!” Nici Esther, nici 
Lucien nu ziseseră: „E prea mult!” în sfârşit formula: „Şi au 
fost fericiţi!” fu pentru ei şi mai precisă decât în basmele cu 
zâne, căci, putem adăuga „n-au avut copii”. Astfel încât 
Lucien putea să cocheteze în saloane, să dea curs unui 


capriciu de poet sau, să le spunem pe nume, obligaţiilor 
situaţiei sale. În perioada în care urca încet, făcu în secret 
servicii oamenilor politici ajutându-i în lucrările lor. În 
privinţa aceasta, păstra o mare discreţie. Frecventa asiduu 
salonul doamnei de Serisy, cu care era, după cât se spunea 
prin saloane, în relaţii mai mult decât bune. Doamna de 
Serisy îl luase pe Lucien ducesei de Maufrigneuse, iar 
despre aceasta din urma se spunea că n-o mai interesează, 
una dintre formulele prin care femeile se răzbună pe o 
fericire invidiată. Lucien era, ca să ne exprimăm aşa, în 
miezul cercurilor bisericeşti de la curte şi prieten intim al 
câtorva doamne ce aveau relaţii strânse cu arhiepiscopul 
Parisului. Modest şi discret, aştepta râbdător. Dar cuvintele 
lui de Marsay, care se căsătorise în vremea aceea şi o făcea 
pe nevastă-sa să ducă viaţa dusă de Esther, cuprindeau mai, 
mult decât o simplă remarcă. Totuşi, existau primejdii 
subpământene în situaţia lui Lucien, care se vor vedea în 
cele ce urmează. 

În aceste împrejurări, într-o frumoasa noapte din luna 
august, baronul de Nucingen se întorcea la Paris de la 
moşia unui bancher străin stabilit în Franţa, la care cinase. 
Mogşia aceasta este la opt leghe de Paris, în mijlocul 
ținutului Brie. Dar fiindcă vizitiul baronului se lăudase că-l 
duce până acolo pe stăpânu-său şi-l aduce îndărăt fără să 
schimbe caii, acuma îşi îngăduia să mâie încet, după 
căderea nopţii. Când intrară în pădurea Vincennes, iată în 
ce stare se aflau caii, slugile şi stăpânul. Adăpat din belşug 
la bucătăriile strălucitului autocrat al bursei, vizitiul, beat 
mort, dormea pe capră, cu hăţurile în mâini, încât trecătorii 
puteau crede că mână trăsura. Lacheul, aşezat îndărătul 
trăsurii, sforăia ca o sfârlează din Germania, ţară a 
figurinelor de lemn sculptate şi a sfârlezelor. Baronul voia 
să gândească; dar încă de la podul de la Gournay, dulcea 
picoteală a digestiei îi închisese ochii. Simţind hăţurile moi, 
caii înţeleseră în ce stare se află vizitiul; auziră sforăitul de 
contrabas al lacheului, ce stătea de santinelă la spate, se 


simţiră stăpâni şi profitară de acest sfert de ceas de 
libertate ca să umble cum le venea. Ca nişte sclavi 
inteligenţi ce erau, le dădură hoţilor prilejul de a-l buzunări 
pe unul dintre cei mai bogaţi capitalişti din Franţa, cel mai 
iscusit dintre cei ce au sfârşit prin a li numiţi, cu un cuvânt 
energic, rechini. În sfârşit, ajunşi stăpâni şi atraşi de 
curiozitatea aceea pe care oricine o poate observa la 
animalele domestice, se opriră la o răscruce oarecare, în 
faţa altor cai, pe care fără îndoială i-au întrebat în limba 
cailor: „Ai cui sunteţi?” „Ce tăceţi?” „Vă merge bine?” Când 
caleaşca se opri din mers, baronul aţipit se trezi: întâi i se 
păru că n-a ieşit din parcul confratelui său; apoi fu luat pe 
neaşteptate de o vedenie cerească, ce-l găsi lipsit de arma 
sa obişnuită: calculul. Era un clar de lună atât de splendid, 
încât ai fi putut citi orice, chiar şi un ziar de seară. În 
tăcerea pădurii, la lumina aceea limpede, baronul zări o 
femeie singură care, urcându-se într-o trăsură de închiriat, 
se uită la priveliştea neobişnuită a caleştii adormite. La 
vederea acelui înger, baronul de Nucingen se simţi ca 
străbătut de o lumină lăuntrică. Văzându-l că o admiră, 
tânăra îşi trase voalul peste faţă cu o mişcare de spaimă. Şi 
valetul scoase un strigăt aspru al cărui înţeles fu bine 
priceput de către vizitiu, căci trăsura zbură ca o săgeată. 
Bătrânul bancher resimţi o emoție cumplită; sângele care i 
se urca de la picioare îi revărsa jăratec în creier; capul 
trimitea focul către inimă; gâtlejul i se înfundă. Nefericitul 
se temu că-l trăsneşte o indigestie şi, în ciuda acestei temeri 
capitale, se ridică în picioare. 

— La galop blezdemad pleg atormit, strigă dânsul. O zută 
de vranci tacă asungi tin urmă drăzura aceea. 

La cuvintele o sută de franci, vizitiul se trezi, lacheul 
dindărăt le auzi fără îndoială prin somn, baronul îşi repetă 
porunca, vizitiul mână caii într-un galop turbat şi izbuti să 
ajungă la bariera tronului o trăsură aproape la fel ca aceea 
în care Nucingen o văzuse pe divina necunoscută, dar în 
care se lăfăia vânzătorul-şef din vreun magazin mare cu o 


femeie distinsă din rue Vivienne. Această confuzie îl zdrobi 
pe baron. 

— Tacă l-ai vi adus pe Şorş (a se pronunţa Georges), în 
logul dău, fită îngălţadă, ar vi jdiut să căsească vemeea 
ageea, îi zise dânsul slugii în timp ce împiegaţii de la accize 
controlau trăsura. 

— Ei, domnule baron, cred că-l avea pe dracu' îndărătul 
trăsurii lor, în chip de valet, şi mi-a înlocuit trăsura lui cu 
asta. 

— Tracul nu exizdă, zise baronul. 

Baronul de Nucingen mărturisea pe vremea aceea şaizeci 
de ani. Ajunsese totalmente indiferent faţă de femei şi deci 
cu atât mai mult faţă de a sa. Se lăuda că nu cunoscuse 
niciodată iubirea care te îndeamnă să faci prostii. Se 
socotea norocos că a isprăvit cu femeile, despre care 
spunea fără jenă că cea mai îngerească nu face cât costă, 
chiar când se dăruieşte gratis. Era socotit atât de blazat, 
încât nu mai cumpăra cu câte două-trei mii de franci pe 
lună plăcerea de a fi înşelat. Din loja de la Operă ochii săi 
reci cercetau cu linişte corpul de balet. Nici o ocheadă nu 
ţâşnea spre capitalist din acel roi primejdios de bătrâne 
fetiţe şi de tinere bătrâne, elita plăcerilor pariziene. Iubirea 
firească, iubirea de recuzită, iubirea din vanitate, iubirea 
din bună-cuviinţă, iubirea din înclinaţie, iubirea decentă şi 
conjugală, iubirea excentrică, baronul le cumpărase pe 
toate şi le cunoscuse pe toate, afară de iubirea adevărată. 

Iubirea aceasta se năpustise asupra lui ca un vultur 
asupra prăzii, aşa cum se năpustise asupra lui Gentz[42], 
confidentul Alteţei Sale prinţul de Metternich. Se ştie 
nebuniile pe care acest diplomat bătrân le-a făcut pentru 
Fanny Elsler, ale cărei repetiţii îl preocupau mai mult decât 
problemele politicii europene. Femeia care cutremurase 
casa de bani numită Nucingen îi apăruse ca una dintr-acele 
femei ce sunt unice în generaţia lor. Nu e sigur că amanta 
lui Tiţian, Monna Lisa lui Leonardo da Vinci sau Fornarina 
lui Rafael au fost la fel de frumoase ca sublima Esther, în 


care ochiul cel mai iscusit al celui mai pătrunzător parizian 
n-ar fi putut recunoaşte nici cea mai mică urmă amintitoare 
de fostă curtezană. De altminteri, baronul fusese ameţit de 
înfăţişarea de femeie nobilă şi dintr-o casă mare pe care 
Esther, iubită, înconjurată de lux, eleganţă şi dragoste, o 
avea în gradul cel mai înalt. Iubirea împărtăşită este mirul 
regal al femeilor, ele devin atunci cu toatele mândre, ca 
nişte împărătese. Baronul se duse opt nopţi la rând în 
pădurea Vincennes, pe urmă în pădurea Boulogne, pe urmă 
în pădurea Ville-d'Avray, pe urmă în pădurea de la Meu don, 
într-un cuvânt prin toate împrejurimile Parisului, dar nu o 
mai putu întâlni pe Esther. Această sublimă faţă de evreică, 
pe care dânsul o descria ca fiind o vigura tin Piplie, îi 
apărea mereu în faţa ochilor. 

Când se încheiară două săptămâni, pierdu pofta de 
mâncare. Delphine de Nucingen şi fiica ei, Augusta, pe care 
baroana începea s-o arate în lume, nu observară 
numaidecât schimbările prin care trecea baronul. Mama şi 
fiica nu-l vedeau pe domnul de Nucingen decât dimineaţa la 
dejun şi seara la cină, când cinau cu toţii acasă, ceea ce nu 
se întâmpla decât în zilele când Delphine avea musafiri. Dar 
după două luni, apucat de nişte friguri de nerăbdare şi în 
prada unei stări asemănătoare cu aceea pe care ţi-o dă 
dorul, baronul, uimit de constatarea că milioanele nu-l ajută 
la nimic, slăbi şi păru atât de grav atins, încât Delphine 
speră în taină că va deveni văduvă. 

Începu să-l plângă cu destulă prefăcătorie şi îi interzise 
fiică-sii să mai iasă din casă. Îl plictisi cu întrebări pe soţul 
ei; dânsul răspunse ca un englez atins de spleen, adică 
aproape deloc. Delphine de Nucingen oferea un dineu 
elegant în fiecare duminică. Îşi alesese duminica pentru 
recepții, după ce observase că în lumea mare nimeni nu se 
duce la spectacole şi ca în ziua aceasta era îndeobşte 
nefolosită. Năvala clasei negustoreşti sau burgheze face 
duminica la fel de nătângă la Paris pe cât e de plicticoasă la 
Londra. Baroana îl pofti deci la dineu pe vestitul Desplein ca 


să-l poată consulta pe bolnav în ciuda împotrivirii lui, căci 
Nucingen susţinea că e perfect sănătos. Keller, Rastignac, 
de Marsay, du Tillet, toţi prietenii casei îi dădură baroanei 
să înţeleagă că un om ca Nucingen n-are voie să moară prin 
surprindere; afacerile sale uriaşe cereau să se ia precauţii, 
trebuia neapărat să se ştie în ce stare este. Astfel ca domnii 
aceştia fura poftiţi la cină, şi de asemenea contele de 
Gondreville, socrul lui Francois Keller, apoi cavalerul 
d'Espard, des Lupeaulx, doctorul Bianchon, elevul cel în îi 
iubit al lui Desplein, Beaudenor şi soţia, contele şi contesa 
de Montcornet, Blondet, domnişoara des 'Iouches şi Conti; 
şi în sfârşit Lucien de Rubempre, faţă de care Rastignac 
avea de cinci ani cea mai caldă prietenie, dar din ordin, cum 
se spune în stilul afişelor. 

— De ăsta n-o să scăpăm uşor, îi zise Blondet lui Rastignac, 
când îl văzu intrând în salon pe Lucien, mai frumos ca 
niciodată şi îmbrăcat cu o eleganța fermecătoare. 

— E bine să-i devii prieten, căci e de temut, zise Rastignac. 

— EI? Întrebă de Marsay. Nu mă tem decât de cei care au 
o situaţie clară. Iar a lui e mai degrabă inatacată decât 
inatacabilă! Mă rog, din ce trăieşte? De unde i se trage 
averea? Sunt sigur că are datorii de vreo şaizeci de mii de 
franci. 

— A găsit într-un preot spaniol un protector foarte bogat, 
care ţine la el, răspunse Rastignac. 

— Se căsătoreşte cu cea mai mare dintre domnişoarele de 
Grandlieu, observă domnişoara des 'Iouches. 

— Da, zise cavalerul d'Espard, dar i s-a cerut să cumpere o 
moşie cu un venit de treizeci de mii de franci, ca să 
garanteze averea pe care va trebui s-o asigure viitoarei sale 
soţii, şi pentru asta îi trebuie un milion, ceea ce nu creşte în 
buzunarul nici unui spaniol. 

— E cam scump, căci Clotilde e tare urâţică, zise baroana. 

Doamna de Nucingen luase obiceiul de a o numi pe 
domnişoara de Grandlieu cu numele cel mic, ca şi cum ea, 
născută Goriot, ar fi frecventat asemenea cercuri. 


— Nu, răspunse du Tillet, pentru unii ca noi o fiică de 
ducesă nu e niciodată urâtă, mai ales când îţi aduce ca 
zestre titlul de marchiză şi un post în diplomaţie. Dar cea 
mai mare piedică în calea acestei căsătorii este dragostea 
nesăbuită a doamnei de Serisy pentru Lucien; desigur că ea 
îi dă mulţi bani. 

— Atunci nu mă mai mir că Lucien e atât de sumbru; căci 
fără doar şi poate doamna de Serisy n-o să-i dea un milion 
ca să-l însoare cu domnişoara de Grandlieu. De bună seamă 
nici nu ştie cum să iasă din încurcătură, continuă de 
Marsay. 

— Da, dar domnişoara de Grandlieu îl adoră, spuse 
contesa de Montcornet şi, cu ajutorul ei, va avea poate 
condiţii mai bune. 

— Ce-o să poată face cu soră-sa şi cu cumnatu-său din 
Angouleme? Întrebă cavalerul d'Espard. 

— Soră-sa e bogată, răspunse Rastignac, şi la ora asta se 
cheamă doamna Sechard de Marsac. 

— Chiar dacă există greutăţi, e un băiat tare frumos, zise 
Bianchon ridicându-se să-l salute pe Lucien. 

De Marsay se înclină rece, după ce Lucien se înclinase cel 
dintâi în faţa lui. Înainte de cină, Desplein şi Bianchon care, 
luându-l în glumă pe baronul de Nucingen, îl examinau, îşi 
dădură seama că boala era numai şi numai psihică. Dar 
nimeni nu putu să ghicească de unde venea, căci nimănui 
nu i se părea cu putinţă să-l vadă îndrăgostit pe rafinatul 
om de bursă. Când Bianchon, care nu mai găsea altă 
explicaţie pentru starea patologică a bancherului decât 
dragostea, îi spuse ceva despre asta Delphinei de 
Nucingen, dânsa zâmbi ca o femeie care de multă vreme 
ştia cum stau lucrurile cu soţul ei. După cina, însă, când 
toată lumea ieşea în grădină, prietenii casei îl asediară pe 
bancher şi ţinură să lămurească această situaţie 
neobişnuită, mai cu seamă după ce îl auziră pe Bianchon 
susţinând că Nucingen trebuie să fie îndrăgostit. 


— Află baroane, zise de Marsay, că ai slăbit rău! Şi eşti 
bănuit că violezi legile naturii financiare. 

— Nigiodată, zise baronul. 

— Ba da, ba da, răspunse de Marsay. Lumea are cutezanţa 
să pretindă că eşti îndrăgostit. 

— Athefărat, răspunse jalnic Nucingen. Zuspin tupă cefa 
necunoscut. 

— Îndrăgostit, dumneata? Eşti un încrezut! Zise cavalerul 
d'Espard. 

— Îndrăkosthit la fârsta mea, ştiu foarte pine khă e voarte 
kharaghioz: thar ge ză vac? Acestha e vaptul! 

— De o femeie din lumea bună? Întrebă Lucien. 

— Evident, zise de Marsay, baronul nu poate slăbi în aşa 
hal decât dintr-o dragoste fără speranţă, altminteri are cu 
ce cumpăra toate femeile care vor sau pot să se vândă. 

— Nu o khunosc, răspunse baronul. Ji phot să fă zbun, 
vindkha matam te Nişingen esthe în zalon. Până agum, n- 
am jdiut ce înzeamnă amora. Amora? Cred că înzeamnă ză 
zlăbejdi. 

— Unde-ai întâlnit-o pe juna nevinovată? Întrebă 
Rastignac. 

— În drazură, la miezul nopte, la pădure Fhizennes. 

— Cum arată? Zise de Marsay. 

— Un şabo de cază alpă, rochie roza, o ejarbă alpă, foal 
alP. O vigura cu adhefărat piplică! Oki te foky un ten de 
oriendală. 

— Era un vis! Zise Lucien zâmbind. 

— Adefărat, thormeam ca. Khăci mă îndorceam dhela 
mază dhela mojia dhe amig. 

— Era singură? Întrebă du Tillet, întrerupându-l pe rechin. 

— Dha, zise baronul pe un ton plângător. Avară te un faled 
în thosul drăzurii şi o khameristă. 

— Lucien pare s-o cunoască, exclamă Rastignac, 
surprinzând un zâmbet al amantului Estherei. 

— Cine nu cunoaşte femeile care sunt în stare să iasă la 
miezul nopţii să-i ţie calea lui Nucingen, zise Lucien 


învârtindu-se pe călcâie. 

— Mă rog, nu poate fi o femeie care circulă în societate, 
zise cavalerul d'Espard, căci baronul ar fi recunoscut 
livreaua valetului. 

— N-am ţezud-o nikăeri, răspunse baronul, şi de badruzeci 
te sile am bus boliţia s-o gaute, şi n-o khăseşte. 

— Mai bine să te coste câteva sute de mii de franci decât 
să te coste viaţa şi la vârsta dumitale o pasiune fără obiect e 
primejdioasă. 

— Dha, îi răspunse Nucingen lui Desplein, ce maning nu 
me khrăneşte, aerul esthe otrăvid. Me dug la pădure 
Finzennes să ved lokhul unde am vezut pe ea! Aja trăesc! 
N-am potut ză mă ocub dhe ultima împrumut de stat. M-am 
pazat pe gonfraţi care au avut milă de mine. Aj tha un 
milion ca z-o gunozg pe femei acesta, tot aş avea câştig, 
căci tin khauza ei nu me mai duc la Bursă. Îndrebaţi pe ti 
Dilet. 

— Da, răspunse du Tillet. S-a săturat de afaceri, e 
schimbat, a intrat în anul morţii. 

— În anul amore, răspunse Nucingen. Bentru mine tot un 
trac! 

Naivitatea bătrânului care nu mai era rechin, şi care 
pentru întâia dată în viaţa sa zărise ceva mai sfânt şi mai 
sfinţit decât aurul, emoţionă această societate de oameni 
blazaţi; unii dintre ei îşi surâseră, ceilalţi îl priviră pe 
Nucingen cu o expresie care spunea: „Un om atât de tare 
ajuns în halul acesta!”. Apoi fiecare se întoarse în salon, 
discutând despre acest eveniment, căci era un eveniment în 
stare să trezească mare senzaţie. Doamna de Nucingen 
începu să râdă când Lucien îi destăinui secretul 
bancherului; dar, auzind-o pe soţia lui că râde de el, 
baronul o luă de braţ şi o duse în pervazul unei ferestre: 

— Matam, îi spuse dânsul în şoaptă, am zis la tumneata 
freodată un kuvânt te klumă tespre baziunile matal? 
Athunci pentru ce klumiţi the ale mele? O zoţia pună ar 


aşuta un soţ să iaza din inkhurkhătura vără a se râde te 
tânsul ca tumneata. 

După descrierea făcută de bătrânul bancher, Lucien o 
recunoscuse pe Esther şi-i scăpă un zâmbet. Foarte necăjit 
că-i fusese observat zâmbetul, profită de clipa când se 
serveau cafelele şi când lumea vorbea, spre a se face 
nevăzut. 

— Unde-a dispărut domnul de Rubempre? Întrebă 
baroana de Nucingen. 

— E credincios devizei de pe blazon: Quid me continebit? 
Răspunse Rastignac. 

— Ceea ce înseamnă la alegere fie: cine mă poate ţine să 
nu plec? Sau: sunt de neiîmblânzit, răspunse de Marsay. 

— În momentul când domnul baron vorbea de 
necunoscuta sa, a lăsat să-i scape un zâmbet care mă face 
să cred că o cunoaşte, zise cu nevinovăție Horace Bianchon, 
fără să bănuiască pericolul unei observaţii atât de fireşti. 

„Pine!” îşi zise în sinea lui rechinul. Ca toţi bolnavii fără 
leac, baronul primea orice i se părea a aduce nădejdi şi îşi 
tăgădui că-l va pune sub urmărire pe Lucien, şi anume cu 
alţi agenţi decât ai lui Louchard, cel mai iscusit, guard 
comercial din Paris, căruia i se adresase de cincisprezece 
zile. 

Înainte de a merge la Esther, Lucien trebuia să se ducă la 
palatul Grandlieu, să petreacă acolo cele două ore care o 
tăceau pe domnişoara Clotilde-Frederique de Grandlieu cea 
mai fericiră fată din cartierul Saint-Germain. Prudenţa ce 
caracteriza purtarea tânărului ambițios îl sfătui să-i 
comunice de îndată lui Carlos Herrera efectul pe care-l 
avusese zâmbetul smuls lui de portretul zugrăvit de baronul 
de Nucingen. lubirea baronului pentru Esther şi ideea lui 
de a pune poliţia pe urmele necunoscutei erau de altfel 
împrejurări destul de importante şi trebuiau comunicate 
omului ce căutase sub reverendă adăpostul salvator pe care 
odinioară cei fără de lege îl aflau în biserică. Şi, de 
altminteri, din rue Saint-Lazare, unde locuia în momentul 


acela bancherul, în rue Saint-Dominique, unde se afla 
palatul ducilor de Grandlieu, drumul lui Lucien ducea prin 
faţa locuinţei sale de pe cheiul Malaquais. Lucien îl găsi pe 
abate fumându-şi cărticica de rugăciuni, adică trăgând o 
pipă înainte de culcare. Omul acesta, mai mult straniu decât 
străin, renunţase până la urmă la ţigările de foi spaniole pe 
care le găsea prea slabe. 

— Lucrul devine serios, răspunse abatele după ce Lucien îi 
povestise totul. Baronul, care se slujeşte de Louchard ca s-o 
caute pe mititică, o să aibă destulă minte să pună un agent 
pe urmele tale şi s-ar afla totul. Abia îmi vor ajunge noaptea 
şi dimineaţa să pregătesc cărţile pentru partida pe care o s- 
o joc cu baronul ăsta; întâi de toate trebuie să-l conving că 
poliţia n-are nici o putere. Când rechinul nu va mai avea 
nici o speranţă să-şi găsească prada, mă însărcinez eu să i-o 
vând la preţul pe care-l valorează pentru el această pradă 
aleasă. 

— S-o vinzi pe Esther! Exclamă Lucien a cărui prima 
reacţie era totdeauna frumoasă. 

— Ce, uiţi în ce situaţie suntem! Exclamă abatele. 

Lucien plecă fruntea. 

— Banii s-au isprăvit, continuă falsul preot, şi trebuie să 
plătim datorii de şaizeci de mii de franci. Dacă vrei s-o iei pe 
Clotilde de Grandlieu, trebuie să cumperi o moşie de un 
milion, ca să asiguri dota pocitei. Ei, află că Esther e o 
pradă după care o să-l fac pe rechin să gonească până o 
lăsa fulgi de-un milion. Treaba mea. 

— Esther n-o să accepte niciodată. 

— Treaba mea. 

— Are să moară din asta. 

— Treaba pompelor funebre. Şi apoi?! Exclamă sălbaticul 
ins tăind jelaniile lui Lucien prin atitudinea pe care o luă. 
Câţi generali au murit în floarea vârstei pentru împăratul 
Napoleon, îl întrebă el, după o clipă de tăcere, pe Lucien. 
Femei se găsesc întotdeauna. În 1821, în ochii tăi Coralie n- 
avea pereche pe lume, şi totuşi ai găsit-o pe Esther. După 


asta o să urmeze. Cine ştie? Frumoasa necunoscută! lată, 
pe cea mai frumoasă dintre toate femeile ai s-o cauţi în 
capitala unde ginerele ducelui de Grandlieu va fi ministru şi 
reprezentant al regelui Franţei. Şi pe urmă, ia spune, copil 
lipsit de minte, parcă Esther o să moară din asta? Apoi, în 
sfârşit, soţul domnişoarei de Grandlieu poate foarte bine 
rămâne încurcat cu Esther. De altminteri, las' pe mine, n-o 
să ai bătaia de cap să te gândeşti la toate: asta-i treaba 
mea. Numai că o să te lipseşti de Esther o săptămână, două, 
deşi vei continua să te duci în rue Iaitbout. Haide, du-te să 
ciripeşti cu Grandlieu a ta, pe scândura ta de salvare, şi 
joacă-ţi bine rolul, strecoară-i Clotildei scrisoarea 
înflăcărată pe care ai scris-o azi dimineaţă şi adu-mi alta 
fierbinte înapoi. Această fată se răzbună de toate lipsurile ei 
scriind: asta-mi convine! Ai s-o găseşti după aceea pe 
Esther cam mâhnită, dar spune-i să se supună. E în joc 
masca noastră de virtute, mantia noastră de cinste, 
paravanul îndărătul căruia cei mari îşi ascund toate 
nemerniciile. E în joc frumosul meu eu, tu, care nu trebuie 
să fii niciodată bănuit. Întâmplarea ne-a slujit mai bine 
decât gândul meu care de două luni funcţiona în gol. 

Zvârlind aceste cuvinte cumplite unul câte unul, ca nişte 
focuri de pistol, falsul abate se îmbrăca şi se pregătea să 
plece. 

— Se vede pe faţa ta că te bucuri! Niciodată n-ai iubit-o pe 
biata Esther şi eşti încântat că a sosit clipa să te 
descotoroseşti de ea. 

— Nici o clipă n-ai încetat s-o iubeşti, nu-i aşa? Ei, eu o 
detest şi n-am încetat s-o detest. Dar nu m-am purtat 
totdeauna ca şi cum aş ţine sincer la cocota asta, eu care, 
prin Asia, îi ţineam viaţa în mâna mea? Două-trei ciuperci 
veninoase într-o mâncare şi s-ar fi zis cu ea. Şi, totuşi 
domnişoara Esther trăieşte, e fericită! Şi ştii de ce? Fiindcă 
o iubeşti! Nu fi copil. S-au încheiat patru ani de când 
aşteptăm o întâmplare pentru sau împotriva noastră. Ei, ca 
să curăţăm zarzavatul pe care ni-l aruncă astăzi soarta, 


trebuie să dăm dovada de ceva mai mult decât talent; în 
aruncătura asta de zaruri e şi bine şi rău ca în totul pe 
lume. Ştii la ce mă gândeam în clipa când ai intrat? 

— Nu. 

— Să ajung, aici ca şi la Barcelona, moştenitorul unei 
bătrâne bisericoase, cu ajutorul Asiei. 

— Un omor? 

— Numai ieşirea asta îmi mai rămânea, ca să asigur 
fericirea ta. Creditorii se agită. În clipa când încep să te 
urmărească portăreii şi eşti dat afară din palatul Grandlieu, 
ce mai rămâne din tine? Ar sosi scadenţa diavolului. 

Falsul preot schiţă cu un gest sinuciderea unui om care se 
azvârle în apă, apoi fixă asupra lui Lucien o privire din 
acelea aţintite şi pătrunzătoare care fac să răzbată voinţa 
oamenilor puternici în sufletul celor slabi. Această privire 
fascinatoare, care avu drept urmare slăbirea oricărei 
împotriviri, trăda între Lucien şi falsul abate nu numai 
secrete de viaţă şi de moarte, dar şi nişte simţăminte mai 
presus de simţămintele obişnuite, pe cât era omul acesta 
mai presus de netrebnicia situaţiei sale. 

Silit să trăiască în afara lumii în care legea îl oprea pe veci 
de-a se mai întoarce, sleit de viţiu şi de furioase, cumplite 
împotriviri, dar înzestrat cu o putere sufletească ce-l 
măcina, acest ins josnic şi mare, necunoscut şi celebru, 
mistuit îndeosebi de o febră de viaţă, renăştea în elegantul 
trup al lui Lucien al cărui suflet devenise al său. Era 
reprezentat în viaţa socială de către poet, căruia îi insufla 
tăria şi voinţa lui de fier. Pentru dânsul Lucien era mai mult 
decât un fiu, mai mult decât o femeie, decât o familie, mai 
mult decât viaţa, era răzbunarea sa; de aceea, dat fiind că 
sufletele tari sunt mai legate de un sentiment decât de 
viaţă, şi-l apropiase pe Lucien prin legături de nedesfăcut. 

După ce-i cumpărase lui Lucien viaţa, în clipa când acest 
poet deznădăjduit se îndrepta spre sinucidere, îi propusese 
unul dintre acele tratate infernale pe care nu le vedem 
decât în romane, dar a căror cumplită posibilitate a fost 


adesea demonstrată în faţa Curţii cu juri, cu prilejul unor 
vestite drame judiciare. Răsfăţându-l pe Lucien cu toate 
bucuriile vieţii pariziene, dovedindu-i că încă îşi mai putea 
crea un viitor frumos, făcuse din el o unealtă. De altminteri, 
nici o jertfă nu-i părea prea mare pentru omul acela ciudat, 
de îndată ce era vorba de al doilea eu al său. Deşi atât de 
puternic, era atât de slab faţă de capriciile făpturii sale, 
încât până la urmă îi încredinţase secretele. A fost poate şi 
această complicitate pur morală încă o legătură între 
dânşii? Începând din ziua când fusese răpită Torpila, Lucien 
ştia pe ce îngrozitoare temelii stă fericirea lui. 

Acea reverendă de preot spaniol îl ascundea pe Jacques 
Collin, unul dintre celebrităţile ocnei şi care cu zece ani 
înainte trăia sub numele burghez de Vautrin în casa 
Vauquer, unde Rastignac şi Bianchon se aflau în pensiune. 
Jacques Collin, zis Înşală-Moartea, abia închis în 
penitenciarul de la Rocheford, evada şi folosi exemplul dat 
de faimosul conte de Sainte-Helcne[43], dar schimbând tot 
ceea ce era vicios în făptura cutezătoare a lui Coignard. Să 
te substitui unui om de treabă şi să continui viaţa de ocnaş 
este o problemă ai cărei termeni sunt prea contradictorii 
pentru ca să nu aibă un deznodământ fatal, mai ales la 
Paris; căci, introducându-se într-o familie, un ocnaş 
înzeceşte primejdiile inerente acestei substituiri. De 
altminteri, ca să fii la adăpostul oricărei urmăriri, nu 
trebuie oare să te ridici mai sus de nivelul intereselor 
obişnuite ale vieţii? Un om de lume e supus hazardului unor 
întâmplări ce arareori îi ameninţă pe oamenii fără legătură 
cu lumea mare. De aceea reverenda e cea mai sigură 
deghizare când o poţi întregi printr-o viaţă pilduitoare, 
singuratică şi inactivă. Deci voi fi preot, îşi zise acest mort 
civil care voia cu orice preţ să retrăiască sub o forma 
socială şi să-şi satisfacă nişte patimi la fel de stranii ca el 
însuşi. Războiul civil pe care-l dezlănţui constituţia din 1812 
în Spania, unde se dusese acest om energic, îi dădu prilejul 
să-l ucidă în ascuns pe adevăratul Carlos Herrera într-o 


ciocnire de partizani. Fiul nelegitim al unui mare senior şi 
părăsit de multă vreme de tatăl său, neştiind cine îi era 
mama, acest preot fusese trimis în Franţa cu o misiune 
politică din partea regelui Ferdinand al VII-lea, căruia i-l 
propusese un episcop. Episcopul, singurul om care se 
interesa de Carlos Herrera, muri în timp ce acest fiu 
rătăcitor al bisericii călătorea de la Cadix la Madrid şi de la 
Madrid spre Franţa. Mulţumit că a întâlnit această 
identitate atât de mult dorită şi în condiţiile în care o voia, 
Jacques Collin îşi făcu pe spate nişte răni ca să ascundă 
literele întipărite de fierul roşu al călăului şi-şi schimbă 
fizionomia cu ajutorul unor acizi. Metamorfozându-se astfel 
în faţa cadavrului preotului, înainte de a-l nimici cu totul, 
izbuti să realizeze oarecare asemănare cu dublura sa. Ca să 
isprăvească această transfigurare, aproape la fel de 
minunată ca aceea despre care e vorba într-o poveste 
arabă, unde un derviş a dobândit puterea de a intra bătrân 
într-un trup tânăr, cu ajutorul unor cuvinte vrăjite, ocnaşul 
care ştia spanioleşte învăţă câtă latină trebuia să ştie un 
preot andaluz. Bancher a trei ocne, Collin era bogat, căci 
deţinea depunerile încredințate cinstei lui bine cunoscute şi 
de altfel silite: între asemenea asociaţi o greşeală de 
contabilitate se plăteşte cu lovituri de cuţit. La aceste 
fonduri mai adaugă şi banii primiţi de Carlos Herrera de la 
episcopi. Înainte de a părăsi Spania, izbuti să mai pună 
mâna pe averea unei barceloneze bisericoase, căreia îi 
acordă iertarea păcatelor şi-i făgădui că va restitui din 
parte-i sumele câştigate de ea printr-un omor şi din carei 
se trăgea averea. Devenit preot, însărcinat cu o misiune 
secretă care la Paris avea să-i prilejuiască cele mai 
puternice protecţii, Jacques Collin, hotărât sa nu facă nimic 
spre a-şi compromite rolul, se lăsă în voia sorţilor acestei 
noi vieţi, când îl întâlni pe Lucien, pe şoseaua dintre 
Angouleme ţi Paris. Băiatul i se păru falsului abate că poate 
deveni o minunată unealtă pentru obţinerea puterii; îl salvă 
de la sinucidere, spunându-i: „Dăruieşte-te unui om al lui 


Dumnezeu, cum te dăruieşti diavolului, şi vei avea toate 
şansele unui destin nou. Vei trăi ca în vis, iar cea mai 
cumplită trezire nu va fi decât moartea pe care şi aşa o 
aleseseşi”. Alianţa dintre aceste două fiinţe, care acum erau 
una singură, se întemeie pe acest raţionament plin de forţă, 
pe care abatele îl consolida de altminteri printr-o 
complicitate rafinat urzită. Înzestrat cu geniul depravării, 
distruse cinstea lui Lucien, aruncându-l în încurcături 
groaznice din care-l scotea după ce-l făcea să consimtă tacit 
la nişte fapte rele sau mârşave ce-l lăsau în ochii lumii tot 
curat, tot loial, tot nobil. Lucien era strălucirea socială în 
umbra căreia voia să trăiască falsificatorul. 

— Eu sunt autorul, tu vei fi piesa; dacă nu ai succes, voi fi 
fluierat eu, îi zise dânsul în ziua când îi mărturisi sacrilegiul 
deghizării sale. 

Falsul preot merse prudent dintr-o mărturisire în alta, 
proporţionând mârşăvia destăinuirilor cu progresele 
realizate de el şi cu nevoile materiale ale lui Lucien. De 
aceea Înşală-Moartea nu îi dădu pe mână ultimul său secret 
decât în clipa în care obişnuinţa plăcerilor pariziene, 
succesele, vanitatea satisfăcuta făcuseră un sclav al lui din 
trupul şi sufletul acelui poet atât de slab. Acolo unde 
odinioară Rastignac, ispitit de diavol, se împotrivise, Lucien 
căzu, mai bine manevrat, compromis mai cu rafinament, 
învins mai ales de bucuria de a fi cucerit o situaţie înaltă. 
Răul, a cărui întruchipare poetică se cheamă diavolul, se 
folosi faţă de acest om pe jumătate femeie de cele mai 
fermecătoare ispite şi, la început, îi dădu mult, cerându-i 
doar puţin. Marele argument al abatelui era discreţia 
eternă pe care Iartuffe i-o promite Elmirei. Dovezi repetate 
de devotament total asemănător cu ale lui Seid faţă de 
Mohamed, desăvârşiră groaznica acţiune a cuceririi lui 
Lucien de către Jacques Collin. În perioada aceasta, Esther 
şi Lucien mâncaseră nu numai capitalurile încredințate 
cinstei bancherului ocnelor, care se expunea pentru ei unor 
cumplite răfuieli, dar dandiul, preotul şi curtezana mai 


aveau şi datorii. În clipa când Lucien era pe punctul să 
izbutească, cea mai mică pietricică sub piciorul uneia dintre 
aceste trei fiinţe putea deci să-i facă să se poticnească şi 
astfel să se năruie clădirea fantastică a unui succes 
construit cu atâta îndrăzneală. La baiul de la Operă, 
Rastignac îl recunoscu pe Vautrin cel de la casa Vauquer, 
dar ştia că dacă e indiscret îl aşteaptă moartea, iar Lucien 
schimba cu amantul doamnei Nucingen nişte priviri în care 
frica se ascundea de o parte şi de alta sub aparenţe 
prietenoase. De sigur că, în momentul primejdiei, Rastignac 
ar fi pus cu mare plăcere la dispoziţie trăsura cu care să fie 
dus la ghilotină Înşală-Moartea. Oricine poate ghici acum ce 
sumbră bucurie îl cuprinsese pe falsul abate aflând de 
amorul baronului de Nucingen şi cuprinzând într-o singură 
cugetare toate foloasele pe care un om de soiul lui le putea 
trage de pe urma sărmanei Esther. 

— Ei, haide, îi zise dânsul lui Lucien, diavolul îşi ocroteşte 
capelanul. 

— Fumezi pe o magazie de praf de puşcă. 

— Incendo per ignes! 44 răspunse falsul preot zâmbind. 
Asta mi-e meseria. 

Casa de Grandlieu s-a despărţit în două ramuri către 
mijlocul secolului trecut: întâi casa ducală, condamnată să 
se stingă, deoarece actualul duce n-a avut decât fete. Şi 
apoi viconţii de Grandlieu, care trebuie să moştenească 
titlul şi herbul ramurii întâi-născute. Ramura ducală poartă 
blazonul roşu, cu trei satâre sau securi de război de aur, 
întrunite în fascii, cu faimoasa deviză CAVEO NON TIMEO! 
45 care cuprindea întreaga istorie a acestei case. 

Scutul viconţilor este împărţit în patru câmpuri, din care 
două poartă armele familiei din Navarra, care sunt roşu, cu 
fascia crenelata cu aur, şi împreunate cu un coif de cavaler, 
purtând deviza: GRANDS FAITS, GRAND LIEU! 46 Actuala 
vicontesă, văduvă încă din 1813, are un fiu şi o fiică. Deşi 
întoarsă din emigrație aproape sărăcită, devotamentul unui 
notar, de Derville, i-a recâştigat o avere destul de mare. 


Ducele şi ducesa de Grandlieu, reîntorşi în 1805, au avut 
parte de manevrele de seducţiune ale împăratului; 
Napoleon care îi ţinea la curte, le restitui tot ce le 
aparținuse lor şi trecuse în domeniile statului, moşii ce 
aduceau vreo patruzeci de mii de franci venit. Dintre toţi 
marii seniori din cartierul Saint-Germain care se lăsară 
cuceriţi de Napoleon, ducele şi ducesa (născută Ajuda din 
ramura mai vârstnică, înrudită cu casa de Bragance) au fost 
singurii care nu l-au renegat nici pe împărat, nici facerile 
sale de bine. Când cartierul Saint-Germain făcu din asta o 
crimă, Ludovic al XVIII-lea ţinu seama de această dovadă de 
loialitate; dar poate că procedând astfel Ludovic al XVIII-lea 
nu voia decât să-i facă în necaz lui Monsieur[47]. Era 
considerată posibilă căsătoria tânărului viconte de 
Grandlieu cu Marie-Athenais, fiica mezină a ducelui, în 
vârstă pe atunci de nouă ani. Sabina, penultima, se mărită 
cu baronul du Gurie, după revoluţia din iulie[48]. 
Josephine, a treia, deveni doamna d'Ajuda-Pinto, când 
marchizul îşi pierdu prima soţie, născută de Rochefide. 
Fiica cea mare se călugărise în 1822, a doua, domnişoara 
Clotilde-Frederique în vremea de faţă în vârstă de douăzeci 
şi şapte de ani, era adânc îndrăgostită de Lucien 
Rubempre. 

Nu trebuie să ne mai întrebăm dacă palatul ducelui de 
Grandlieu, unul dintre cele mai frumoase din rue Saint- 
Dominique, fascina sau nu mintea lui Lucien; de fiecare 
dată când poarta uriaşă se învârtea în ţâţâni pentru a lăsa 
să intre cabrioleta lui Lucien, el resimțea acea mulţumire a 
vanităţii despre care a vorbit Mirabeau. „Deşi tata a fost 
doar simplu farmacist în târgul Houmeau, iată-mă că intru 
şi sunt primit aici.” Acesta îi era gândul. De aceea ar fi 
săvârşit el şi alte crime, şi mai multe decât cele implicate de 
alianţa lui cu Jacques Collin, numai să rămână în drept a 
urca cele câteva trepte ale peronului şi a se auzi anunţat: 
„Domnul de Rubempre!” în marele salon stil Ludovic al XIV- 
lea, făcut chiar pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, după 


modelul celor de la Versailles şi unde se afla acel cerc de 
elită, crema Parisului, numită pe atunci Micul castel[49]. 

Nobila portugheză, una dintre femeile cărora le plăcea 
foarte puţin să iasă de acasă, era cel mai adesea 
înconjurată de vecinii ei din familiile Chaulieu, Navarreins, 
Lenoncourt. Adesea, drăguţa baroană de Macumer 
(născută Chaulieu), ducesa de Maufrigneuse, doamna 
d'Espard, doamna de Camps, domnişoara des 'Touches, 
rubedenie cu familia Grandlieu, care se trage din Bretania, 
se aflau în vizită, înainte de a merge la bal sau întorcându- 
se de la Operă. Vicontele de Grandlieu, ducele de Thetore, 
marchizul de Chaulieu, care urma să fie mai târziu duce de 
Lenoncourt-Chaulieu, soţia sa Madeleine de Mortsaul, 
nepoata ducelui de Lenoncourt, marchizul d'Ajuda-Pinto, 
prinţul de Blamont-Chauvry, marchizul de Beauseant, 
locţiitorul episcopului de Pamiers, cei doi Vandenesse, 
bătrânul prinţ de Cadignan şi fiul său, ducele de 
Maufrigneuse, erau musafirii obişnuiţi ai acestui salon 
grandios, unde se respira aerul de la curte, unde manierele, 
tonul şi spiritul erau în armonie cu noblețea stăpânilor, a 
căror ţinută de mari aristocrați făcuse până la urmă să se 
uite de şerbia lor napoleoneană. 

Bătrâna ducesă de Uxelles, mama ducesei de 
Maufrigneuse, era oracolul acestui salon, în care doamna 
de Serisy nu reuşise niciodată să fie primită, deşi era 
născută de Ronquerolles. 

Adus de doamna de Maufrigneuse, care fusese nebună 
după el doi ani de-a rândul şi care o pusese pe mama ei să 
intervină, Lucien se menținea datorită influenţei Casei 
bisericeşti a regelui şi sprijinului arhiepiscopului de Paris. 
Totuşi nu fu prezentat familiei de Grandlieu decât după ce 
obținuse decretul regal care-i restituise numele şi blazonul 
casei de Rubempre. Ducele de Thetore, cavalerul d'Espard, 
şi încă alţii, geloşi pe Lucien, îl montau împotriva lui, din 
când în când, pe ducele de Grandlieu, povestindu-i 
anecdote din trecutul lui Lucien; dar bisericoasa ducesă, 


deja înconjurată de către înaltele feţe bisericeşti, şi Clotilde 
de Grandlieu îl sprijiniră. Lucien explică de altminteri 
aceste informaţii intime ca trăgându-se din ciuda verişoarei 
doamnei d'Espard, doamna de Bargeton, devenită contesa 
Châtelet. Apoi, simțind câtă nevoie avea să fie adoptat de o 
familie atât de influentă, şi împins de sfetnicul său tainic să 
o seducă pe Clotilde, Lucien avu tăria parveniţilor: se duse 
în vizită de cinci ori pe săptămână, înghiţi cu un zâmbet 
şopârlele invidiei, rezistă privirilor obraznice, răspunse 
spiritual la ironii. Vizitele acelea asidue, manierele 
fermecătoare, amabilitatea sa, neutralizară până la urma 
scrupulele şi micşorară piedicile. Încă foarte bine primit în 
casă la ducesa de Maufrigneuse, ale cărei scrisori arzătoare 
scrise în timpul pasiunii sale erau păstrate de Carlos 
Herrera, idolul doamnei de Serisy, bine văzut în ochii 
domnişoarei des Touches, Lucien, mulţumindu-se cu 
frecventarea acestor trei saloane, învăţă de la abate că 
trebuia să fie foarte rezervat în relaţiile sale. 

— Nu poţi fi devotat mai multor saloane în acelaşi timp, îi 
zise sfetnicul său secret. Cine se duce pretutindeni nu 
trezeşte un interes mai viu nicăieri. Oamenii sus-puşi nu-i 
protejează decât pe cei ce se iau la întrecere cu mobilele 
lor, sunt prezenţi în fiecare zi şi ştiu să le devină la fel de 
necesari ca sofaua pe care se aşază. 

Lucien se învățase să considere salonul casei de Grandlieu 
drept câmpul de bătălie pe care trebuie să învingă, şi-şi 
păstra spiritul, cuvintele de duh, ştirile şi graţia de curtean 
pentru momentele petrecute acolo seara. Insinuant, dulce, 
prevenit de Clotilde de ce anume trebuia să se ferească, 
încuraja micile manii ale domnului de Grandlieu. După ce la 
început invidiase fericirea ducesei de Maufrigneuse, 
Clotilde se îndrăgosti nebuneşte de Lucien. 

Dându-şi seama de toate avantajele unei asemenea 
căsătorii, Lucien îşi juca rolul de îndrăgostit cum l-ar fi jucat 
Armand, ultimul june prim al Comediei Franceze. Îi scria 
Clotildei scrisori care fără îndoială erau capodopere literare 


de primă mâna, şi la care Clotilde răspundea, rivalizând ca 
spirit întru exprimarea pe hârtie a acestei dragoste 
pătimaşe, căci numai în felul acesta putea ea iubi. Lucien se 
ducea la biserica Saint-Thomas-d'Aquin în fiecare duminică. 
Se pretindea un catolic fervent, şi dădea drumul la nişte 
predici monarhiste şi religioase de mare efect. Scria de 
altminteri articole foarte remarcabile în ziarele devotate 
iezuiţilor, fără să accepte nici un fel de onorariu şi fără să le 
iscălească altfel decât cu un simplu L. Scrise broşuri politice 
cerute de către Carol al X-lea sau de către Casa 
bisericească a regelui, fără să pretindă nici cea mai mică 
recompensă. „Regele, zicea dânsul, a şi făcut atâtea pentru 
mine, încât sunt dator să-i dau şi sângele meu, fără să-i cer 
nimic în schimb. Astfel încât de câteva zile era vorba ca 
Lucien să fie ataşat la cabinetul primului-ministru ca 
secretar particular; dar doamna d'Espard mobiliza atâta 
lume împotriva lui Lucien, încât factotum-ul lui Carol al X- 
lea şovâia să se hotărască. Nu numai că situaţia lui Lucien 
nu era destul de clară şi întrebarea: „Din ce trăieşte?” pe 
care fiecine o punea pe măsură ce dânsul se ridica, cerea 
un răspuns, dar în afara de asta atât curiozitatea 
binevoitoare, cât şi curiozitatea răutăcioasă mergeau din 
cercetări în cercetări şi găseau nu numai un singur loc slab 
la platoşa acestui ambițios. Clotilde de Grandlieu le slujea 
tatălui şi mamei sale drept spion nevinovat. Cu câteva zile 
mai înainte, îl luase pe Lucien ca să stea de vorbă în 
pervazul unei ferestre şi îl pusese la curent cu obiecțiile 
familiei. 

— Când vei avea o moşie în valoare de un milion, vei avea 
şi mâna mea, aşa a răspuns mama, îi spuse Clotilde. 

— Mai târziu te vor întreba de unde ţi-au venit banii, îi 
spusese abatele, când Lucien îi comunicase acest pretins 
ultim răspuns. 

— Cumnatul meu a făcut avere, exclamă Lucien, o să 
facem din el un redactor-responsabil. 


— Atunci nu mai lipseşte decât milionul, exclamase 
abatele, am să văd ce-i de făcut. 

Pentru a explica mai bine situaţia lui Lucien la palatul 
Grandlieu, trebuie spus că nu fusese niciodată invitat la 
masă. Nici Clotilde, nici ducesa de Uxelles, nici doamna de 
Maufrigneuse, care se purta cât se poate de bine cu Lucien, 
nu izbutiră să obţină această favoare din partea bătrânului 
duce, atât rămăsese el de bănuitor faţa de acela pe care-l 
numea musiu de Rubempre. Nuanţa aceasta, de care 
întregul cerc al salonului îşi dădea seama, îi rănea vanitatea 
lui Lucien, care se simţea doar tolerat acolo. Lumea are 
dreptul de a fi exigentă, e doar atât de des înşelată! Şi a fi 
cineva la Paris fără a avea o avere cunoscută, fără o 
ocupaţie mărturisită, e o situaţie pe care nici un fel de 
iscusinţă nu o poate face multă vreme acceptată. Astfel că 
Lucien, pe măsură ce se înălța, dădea tot mai multă putere 
obiecţiei: „Din ce trăieşte?” Fusese silit să spună în casă la 
doamna de Serisy, căreia îi datora sprijinul procurorului 
general Grandville şi pe al unui ministru de stat, contele 
Octave de Bauvan, preşedinte al unei înalte curţi: „Fac nişte 
datorii îngrozitoare”. 

Intrând în curtea palatului în care se găsea legitimarea 
vanităţilor sale, îşi spunea cu amărăciune, gândindu-se la 
raţionamentul lui Înşală-Moartea: „Simt cum se cutremură 
pământul sub picioarele mele!” O iubea pe Esther şi voia să 
se însoare cu domnişoara de Grandlieu. Stranie situaţie! 
Trebuia s-o vândă pe una ca s-o aibă pe cealaltă. Un singur 
om putea face acest târg fără ca onoarea lui Lucien să 
sufere - iar omul acesta era falsul spaniol; trebuiau deci să 
fie la fel de discreţi amândoi şi între ei şi faţă de ceilalţi. Nu 
întâlneşti de două ori în viaţă asemenea înţelegere, în 
cadrul căreia fiecare e la rândul său stăpân şi slugă. Lucien 
goni norii ce-i întunecau fruntea şi intră vesel şi luminos în 
saloanele palatului de Grandlieu. În clipa aceea, ferestrele 
erau deschise, miresmele grădinii parfumau salonul, iar 
vaza din mijlocul lui înfăţişa ochilor o piramidă de flori. 


Ducesa, aşezată într-un colţ, pe o sofa, stătea de vorbă cu 
ducesa de Chaulieu. Câteva femei alcătuiau un grup 
remarcabil prin figurile pe care erau întipărite expresii 
variate ale unei dureri prefăcute. În lume, nimănui nu-i 
păsa de o nenorocire sau de o suferinţă; acolo totul e vorbă. 
Bărbaţii se plimbau prin salon şi prin grădină. Clotilde şi 
Josephine se învârteau în jurul mesei de ceai. Locţiitorul 
episcopului de Pamiers, ducele de Grandlieu, marchizul 
d'Ajuda-Pinto, ducele de Mautfrigneuse jucau un wisk (sic) 
într-un colţ. Când Lucien fu anunţat, traversa salonul şi se 
duse s-o salute pe ducesă, pe care o întrebă de cauza 
mâhnirii ce-o purta întipărită pe faţă. 

— Doamna de Chaulieu a primit o veste tristă: ginerele ei, 
baronul de Macumer, fost duce de Soria, a murit. Tânărul 
duce de Soria şi soţia lui, care se duseseră la Cantepleurs 
să-l îngrijească pe bolnav, au scris de acolo. Louise e într-o 
stare sfâşietoare. 

— Nici o femeie nu poate avea în viaţa ei de două ori un 
om care s-o iubească aşa cum a iubit soţul Louisei, zise 
Madeleine de Mortsauf. 

— O să fie o văduvă bogată, exclamă bătrâna ducesă de 
Uxelles privindu-l fix pe Lucien, al cărui chip rămase însă 
neclintit. 

— Biata Louise, zise doamna d'Espard, o înţeleg şi-o plâng. 
Marchiza d'Espard îşi luă aerul visător al unei femei pline 
de suflet şi de inimă. Deşi Sabine de Grandlieu n-avea decât 
zece ani, ridică spre maică-sa nişte ochi inteligenţi a căror 
privire aproape ironica fu înăbuşită de-o ocheadă a mamei. 

E. ceea ce se cheamă a-ţi creşte bine copiii. 

— Dacă fiică-mea rezistă loviturii acesteia, zise doamna de 
Chaulieu în chipul cel mai firesc, mă tem pentru viitorul ei. 
E foarte romanţioasă. 

— Nu ştiu de unde au luat fetele noastre înclinația asta, 
zise bătrâna ducesă de Uxelles. 

— E greu, spuse un cardinal bătrân, să împaci astăzi ceea 
ce simţi cu ceea ce se cuvine. 


Lucien, care n-avea nimic de spus, se duse către masa de 
ceai să le salute pe domnişoarele de Grandlieu. Când poetul 
se depărtase la câţiva paşi de grupul de femei, marchiza 
d'Espard se aplecă să-i vorbească la ureche ducesei de 
Grandlieu. 

— Crezi că băiatul ăsta o iubeşte mult pe scumpa dumitale 
Clotilde? O întrebă dânsa. 

Perfidia întrebării nu poate fi înţeleasă decât după un mic 
portret al Clotildei. Tânăra persoană de douăzeci şi şapte 
de ani stătea în clipa aceea în picioare. Această atitudine 
îngăduia privirii ironice a marchizei d'Espard să cuprindă 
silueta uscăţivă şi subţire a Clotildei care seamănă foarte 
bine cu un fir de sparanghel. Corsajul bietei fete era aşa de 
neted, încât făcea imposibile soluţiile exotice a ceea ce 
croitoresele numesc un bust mincinos. De aceea Clotilde, 
care ştia că are destulă zestre şi frumuseţe numai prin 
numele ei, departe de a încerca să-şi ascundă acest defect, 
îl scotea în evidenţă cu eroism. Purta rochii strâmte cu care 
obținea efecte de desen ţeapăn şi neted pe care sculptorii 
din evul mediu au căutat să-l obţină în statuetele al căror 
profil se desenează pe fundul nişelor unde le-au pus, în 
catedrale. Clotilde era înaltă de cinci picioare şi patru ţoii. 
Dacă ne e îngăduit să ne slujim de o expresie familiară, care 
are măcar avantajul de a fi foarte lămurită, era numai 
picioare. Acest defect de proporţie îi făcea bustul diform. 
Oacheşă, cu părul negru şi ţeapăn, cu sprâncenele stufoase, 
cu ochii focoşi şi încă de pe acum încercănaţi, faţa arcuită 
ca luna în primul pătrar şi deasupra o frunte ieşită, era 
caricatura mamei ei, care fusese una dintre cele mai 
frumoase femei din Portugalia. Naturii îi place să se joace în 
felul acesta. Adesea întâlneşti într-o familie o soră de o 
frumuseţe uimitoare ale cărei trăsături au la fratele ei o 
urâţenie totală, deşi cei doi seamănă între ei. Gura Clotildei 
era disproporționat de suptă şi purta o expresie înţepenită, 
dispreţuitoare. De altminteri, buzele ei trădau mai mult 
decât oricare altă trăsătură a feţei ceea ce se petrecea în 


tainiţa inimii, căci dragostea le întipărea o expresie 
fermecătoare, şi cu atât mai izbitoare cu cât obrajii prea 
oacheşi ca să roşească şi ochii negri, totdeauna duri, nu 
spuneau niciodată nimic. În ciuda atâtor defecte, în ciuda 
siluetei ei de scândură, avea mulţumită educaţiei şi sângelui 
o înfăţişare de măreție şi o ţinută mândră, în sfârşit tot ce 
se cheamă atât de potrivit un nu ştiu ce, datorită poate 
sincerităţii costumului, şi care revela într-însa o fiică de 
casă mare. Ştia să-şi pieptene părul ei sănătos, des şi atât 
de lung, încât putea trece drept o trăsătură de frumuseţe. 
Glasul ei pe care-l cultivase era încântător; cânta cu mult 
farmec. Clotilde era tipul de fată despre care se spune; „Are 
ochi frumoşi!” sau „Ce fire drăguță are!” Cuiva, care-i 
spunea după moda englezească: „Graţia Voastră”, dânsa îi 
răspundea: „Spune-mi: Subţirimea Voastră.” 

— De ce nu ar iubi-o cineva pe biata Clotilde, îi răspunse 
marchizei ducesa. Ştii ce mi-a spus ieri? „Dacă voi fi iubită 
din ambiţie, mă însărcinez eu să obţin să fiu iubită pentru 
mine însămi”. E inteligentă şi ambițioasă; există bărbaţi 
cărora aceste două însuşiri le plac. Cât despre el, draga, 
mea, e frumos ca în vise şi, dacă poate răscumpăra moşia 
Rubempre, regele o să-i acorde de hatârul nostru titlul de 
marchiz. La urma urmei mama lui e cea din urmă 
Rubempre. 

— Bietul băiat! Unde-o să găsească un milion? Întrebă 
marchiza. 

— Nu ne interesează, răspunse ducesa. În orice caz sunt 
sigură că n-o să-l fure. De altminteri, pe Clotilde nu am 
mărita-o cu un intrigant şi nici cu un om necinstit, chiar de- 
ar fi frumos, poet şi tânăr ca domnul de Rubempre. 

— Ai venit târziu, îi zise Clotilde lui Lucien, zâmbindu-i cu 
o graţie nespusă. 

— Da, am cinat în oraş. 

— leşi mult în lume de câteva zile, zise dânsa ascunzându- 
şi sub un zâmbet gelozia şi neliniştea. 


LLA 


— În lume? Continuă Lucien. Nu, prin cea mai ciudată 
întâmplare am cinat toată săptămâna la bancheri, azi la 
Nucingen, ieri la du Tillet şi alaltăieri la soţii Keller. 

Vedem că Lucien ştiuse să capete tonul de importanţă 
plină de spirit al unui domn mare. 

— Ai mulţi duşmani, îi zise Clotilde, oferindu-i (şi cu cât 
farmec!) o ceaşcă de ceai. A venit lumea la tata să-i spună 
ca averea dumitale se compune din datorii de şaizeci de mii 
de franci şi că nu peste multă vreme vei avea drept 
vilegiatură închisoarea Sainte-Pelagie. Şi de-ai şti cât mă 
costă toate calomniile astea. Toate cad asupra mea. Nu-ţi 
mai vorbesc de cât sufăr (tata mi-aruncă nişte priviri care 
mă ucid), dar mă gândesc cât trebuie să suferi dumneata 
dacă este cel mai mic grăunte de adevăr în ce se spune. 

— Nu da atenţie acestor prostii, iubeşte-mă cum te iubesc 
şi eu şi dă-mi un răgaz de câteva luni, răspunse Lucien, 
punând la loc ceaşca goală pe o tavă de argint cizelat. 

— Nu da ochi cu tata. i-ar spune ceva impertinent; şi cum 
sigur că nu i-ai permite, am fi pierduţi. Marchiza d'Espard, 
care e rea, i-a spus că mama dumitale a fost păzitoare de 
lăuze şi că sora dumitale calcă rufe. 

— Am fost în cea mai mare mizerie, răspunse Lucien 
căruia i se umplură ochii de lacrimi. Ce spunea doamna 
d'Espard nu e calomnie, ci curată clevetire. La ora aceasta 
sora mea e milionară, iar mama a murit de doi ani. Îmi 
păstrasem această informaţie pentru clipa când aveam să 
fiu pe punctul de a reuşi pe lângă tatăl dumitale. 

— Dar ce i-ai făcut doamnei d'Espard? 

— Am fost imprudent, am povestit în glumă la doamna de 
Serisy, de faţă cu domnii de Bauvan şi de Granville, 
istorioara cu procesul[50] pe care-l avea dânsa cu soţul ei, 
ca să obţină punerea lui sub interdicţie, şi pe care o ştiam 
de la Bianchon. Părerea domnului Granville, sprijinită de 
Bauvan şi Serisy, l-a făcut pe ministrul de justiţie să şi-o 
schimbe şi el. Amândoi au dat îndărăt în faţa Gazetei 
Tribunalelor şi în faţa comentariilor scandaloase, astfel că 


în motivarea sentinţei care a pus capăt acestei groaznice 
poveşti, marchiza a primit un fel de palmă. Dacă domnul de 
Serisy a săvârşit o indiscreţie care a făcut din marchiză 
duşmana mea de moarte, în schimb în urma aceluiaşi fapt 
am câştigat protecţia lui, pe aceea a procurorului general şi 
pe a contelui Octave de Bauvan, cărora doamna de Serisy 
le-a spus în ce primejdie mă băgaseră, lăsând să se 
ghicească că de la mine aflase tot. Domnul marchiz 
d'Espard a avut şi el lipsa de tact, de altminteri nevinovată, 
de a-mi face o vizită ca unuia căruia îi datora câştigarea 
acestui proces oribil. 

— Am să te scap eu de doamna d'Espard, zise Clotilde. 

— Şi cum anume? Exclamă Lucien. 

— Mama o să-i invite pe copiii d'Espard, care sunt drăguţi 
şi au crescut mari. Tatăl şi cei doi fii o să-ţi cânte osanale, şi 
atunci cu siguranţă ca n-o vom mai vedea aici pe mama lor. 

— Ah, Clotilde, eşti adorabilă, şi dacă nu te-aş iubi pentru 
dumneata, te-aş iubi pentru inteligenţa dumitale. 

— Nu din inteligenţă vine, zise dânsa cu toată iubirea pe 
buze. La revedere. Renunţă să mai vii câteva zile. Când ai 
să mă vezi la biserica Saint-Ihomas-d'Agquin cu un şal roz, 
înseamnă ca tatei i-a trecut arţagul. Ai un răspuns lipit pe 
spatele fotoliului pe care stai şi care te va mângâia poate de 
faptul că nu ne vom vedea. Pune scrisoarea pe care mi-ai 
adus-o în batista mea. 

Tânăra aceasta avea vădit mai mult de douăzeci şi şapte 
de ani. 

Lucien lua o birja pe rue de la Planche, cobori pe bulevard, 
luă altă birjă la biserica Madeleine şi-i spuse să-l ducă în 
rue Iaitbout. La ora unsprezece intră la Esther şi o găsi 
plângând, dar îmbrăcată cum se îmbrăca pentru a-l primi! 
Îl aştepta pe Lucien al ei culcată pe un divan alb, broşat cu 
flori galbene, îmbrăcată într-un halat încântător de 
muselină indiană, cu funde roşii ca cireaşa, fără corset, cu 
părul legat numai cu o panglică, în picioare cu papuci de 
catifea căptuşiţi cu satin de culoarea cireşei, cu toate 


lumânările aprinse şi narghileaua gata: dar pe a sa n-o 
fuma şi o lăsa să rămână stinsă în faţă-i în semn de mâhnire. 
Auzind că se deschide uşa, îşi şterse lacrimile, sări ca o 
gazelă şi-l cuprinse pe Lucien cu braţele, cum se înfăşoară 
pe un copac un şal bătut de vânt. 

— Ne despărţim? E adevărat? Întreba dânsa. 

— Aş! Doar câteva zile, răspunse Lucien. 

Esther îi dădu drumul şi căzu pe divan ca moartă. În 
asemenea situaţie femeile ciripesc ca nişte pasări. Ah! Cum 
te mai iubesc! După cinci ani, sunt ca a doua zi după prima 
clipă de fericire, nu te pot părăsi, sunt pline de indignare, 
de disperare, de iubire, de supărare, de păreri de rău, de 
groază, de mâhnire, de presimţiri! Într-un cuvânt, sunt 
frumoase ca o scenă de Shakespeare. Dar aflaţi că aceste 
femei nu iubesc. Când sunt tot ceea ce spun că sunt, când, 
într-un cuvânt, iubesc cu adevărat, fac ce făcu Esther, ce fac 
copiii, ce face iubirea adevărată! Esther nu rostea nici un 
cuvânt, zăcea cu faţa în perne şi plângea cu lacrimi 
fierbinţi. Lucien încerca s-o ridice şi-i vorbea. 

— Fetiţa mea, nu ne-am despărţit. După aproape patru ani 
de fericire, aşa te porţi din pricina unei scurte despărţiri! 
Ce le-am făcut tuturor femeilor astea? Îşi zise dânsul, 
amintindu-şi că aşa îl iubise şi Coralie. 

— Vai, conaşule, sunteţi atât de frumos, zise Europa. 

Simţurile au şi ele idealul lor de frumuseţe. Când această 
frumuseţe atât de seducătoare se întruneşte cu caracterul 
blajin şi poetic pe care-l avea Lucien, se poate ghici patima 
nebunească a acestor făpturi prin excelenţă simţitoare la 
durerile fireşti, exterioare, şi atât de naive în admiraţia ei. 
Esther plângea încet, cu sughiţuri, şi rămânea încremenită 
într-o atitudine ce trăda o mare durere. 

— Bine, prostuţo, zise Lucien, dar n-ai înţeles că e vorba 
de viaţa mea? 

La cuvântul acesta pe care Lucien îl rosti anume, Esther se 
ridică de parcă era o fiară, părul despletit îi încadră faţa ca 
un frunziş, îl privi ţintă pe Lucien. 


— Viaţa ta! Ţipă dânsa ridicând braţele şi lăsându-le să 
recadă cu o mişcare pe care o fac numai prostituatele când 
simt primejdia. Dar e adevărat, biletul sălbaticului aceluia 
pomeneşte de o situaţie gravă. 

Scoase din centură o hârtie ponosită, dar o zări pe Europa 
şi-i zise: 

— Lasă-ne, fetiţo. 

După ce Europa închise uşa, dânsa îi întinse scrisorica 
trimisă de abate, zicând: 

— Poftim! Uite ce-mi scrie el. 

Lucien citi cu glas tare: 

Vei pleca mâine la ora cinci dimineaţa, vei fi dusă la un 
pădurar în fundul pădurii Saint-Germain, şi acolo vei locui 
într-o odaie la etajul întâi. Nu ieşi din odaia aceea până 
când n-o să-ţi dau voie; nu vei duce lipsă de nimic. 
Pădurarul şi nevasta lui sunt nişte oameni siguri. Nu-i scrie 
lui Lucien. Nu te aşeza la fereastră în timpul zilei. Noaptea 
însă te poţi plimba, întovărăşită de pădurar, dacă simţi 
nevoia să faci mişcare. În timp ce te plimbi, ţine ferestrele 
trăsurii închise. E în joc viaţa lui Lucien, Lucien va veni în 
seara asta să-şi ia rămas bun, arde rândurile acestea de 
faţă cu el. 

Lucien arse de îndată biletul la flacăra unei lumânări. 

— Uite ce e, iubitul meu, zise Esther după ce ascultă 
citirea biletului, cum ascultă un criminal citirea sentinţei de 
moarte, n-o să-ţi spun că te iubesc, ar fi o prostie. Se 
împlinesc cinci ani de când mi se pare la fel de firesc să te 
iubesc, cum mi se pare de firesc să respir, să trăiesc. Din 
prima zi în care a început fericirea mea sub protecţia 
acestui ins de neînțeles care m-a închis aici, cum închizi un 
mic animal curios într-o cuşcă, am ştiut că trebuie să te 
căsătoreşti. Căsătoria e un element necesar sorții tale, şi să 
mă ferească Dumnezeu să pun piedici împlinirii destinului 
tău. Dar căsătoria aceea înseamnă pentru mine moartea. 
Totuşi nu vreau să te plictisesc; nu o să fac ca o tânără 
lucrătoare din acelea care se sinucid cu un lighean de 


mangal; mi-a ajuns o dată; şi de două ori, îţi face greață, 
cum zice Mariette. Nu: am să mă duc departe, am să plec 
din Franţa. Asia ştie nişte secrete din ţara ei, mi-a promis că 
mă învaţă să mor fără chinuri. Te înţepi şi pac! S-a isprăvit. 
Îngerul meu adorat, nu-ţi cer decât un singur lucru: să nu 
fiu minţită. M-am bucurat destul de viaţă; din ziua când te- 
am văzut, în 1824, şi până astăzi, am avut mai multă fericire 
decât cuprind zece vieţi de femei fericite. Aşa că ia-mă 
drept ceea ce sunt: o femeie pe cât de tare, pe atât de 
slabă. Spune-mi: „Mă căsătoresc”. Nu-ţi cer decât un rămas 
bun drăgăstos şi. N-ai să mai auzi vorbindu-se niciodată de 
mine. (Urmă o clipă de tăcere după această declaraţie a 
cărei sinceritate nu se putea compara decât cu 
autenticitatea gesturilor şi tonului.) E vorba de căsătoria 
ta? Întrebă ea cufundându-şi privirile fascinatoare şi 
strălucitoare ca tăişul unui pumnal, în ochii albaştri ai lui 
Lucien. 

— De optsprezece luni lucrăm la căsătoria mea şi încă nu 
s-a hotărât, răspunse Lucien; nu ştiu când se va hotărî, dar 
nu e vorba de asta, drăguţa mea, e vorba de abate, de mine, 
de tine. Suntem serios ameninţaţi. Nucingen te-a văzut. 

— Da, zise dânsa, la Vincennes, prin urmare m-a 
recunoscut? 

— Nu, răspunse Lucien, dar s-a îndrăgostit de tine, de-a 
ajuns în stare să-şi piardă averea. După cină, când te-a 
descris, vorbind despre întâlnirea voastră, mi-a scăpat un 
surâs fără voie, imprudent, căci mă aflu printre oameni ca 
un sălbatic printre sălbaticii unui trib duşman. Abatele, care 
mă scuteşte de oboseala de a gândi, găseşte că situaţia asta 
e primejdioasă şi se însărcinează să-l păcălească pe 
Nucingen, dacă Nucingen se apucă să ne spioneze, iar 
baronul e în stare de aşa ceva. Mi-a vorbit despre neputinţa 
poliţiei. Ai căzut ca o scânteie într-un cămin vechi plin de 
funingine şi care a luat foc. 

— Dar ce vrea spaniolul tău să facă? Întrebă Esther cu un 
glas lin. 


— Nu ştiu absolut nimic, mi-a spus doar să n-am nici o 
grijă, zise Lucien fără a îndrăzni să o privească pe Esther. 

— Dacă-i aşa, îi voi da ascultare cu acea supunere de câine 
cu care mă laud, zise Esther. 

Îl luă de braţ pe Lucien şi-l duse în odaia ei, întrebându-l: 

— Ai cinat bine, Lulu al meu, la nesuferitul acela de 
Nucingen? 

— Felul cum găteşte Asia mă împiedică să mi se pară bună 
o masă, oricât de vestit ar fi bucătarul casei unde cinez, dar 
ca în fiecare duminică, cina se pare că o pregătise Careme. 

Lucien o compara fără voie pe Esther cu Clotilde. Amanta 
era atât de frumoasă, atât de necontenit încântătoare că nu 
lăsase încă să se apropie monstrul ce mistuie cele mai 
trainice iubiri clipa în care ajungi să fii sătul! „Ce păcat, îşi 
zise dânsul, să-ţi găseşti soţia în două volume! De o parte 
poezia, voluptatea, iubirea, devotamentul, frumuseţea, 
farmecul. 

— Esther umbla peste tot, aşa cum fac femeile înainte de a 
se culca, pleca şi venea, flutura de colo până colo cântând 
ca un colibri - De partea cealaltă, numele nobiliar, stirpea 
aristocratică, onorurile, rangurile, ştiinţa de a trăi în 
societatea bună!” 

— Şi n-am cum să le întrunesc în aceeaşi fiinţă! Exclamă 
Lucien. 

A doua zi, la ora şapte dimineaţa, deşteptându-se în 
această cameră fermecătoare, albă şi roz, poetul se văzu 
singur. Sună. Şi sosi fantastica Europa. 

— Ce doreşte conaşul? 

— Unde-i Esther? 

— Coniţa a plecat la cinci fără un sfert. După instrucţiunile 
domnului abate, am primit franco o figură nouă. 

— O femeie? 

— Nu, conaşule, o englezoaică. Una dintre femeile acelea 
care fac de serviciu noaptea, şi avem ordin s-o tratăm de 
parc-ar fi coniţa, ce doriţi să faceţi cu dânsa? Biata coniţă, 
când s-a urcat în trăsură, a început să plângă. „Dacă 


V 


trebuie!” Aşa spunea. „L-am lăsat dormind pe bietul meu 
pisoi, mi-a spus dânsa, ştergându-şi lacrimile. Europa, dacă 
s-ar fi uitat măcar la mine sau mi-ar fi rostit numele, aş fi 
rămas, şi de ştiam ca mor cu el.” Ascultaţi conaşule, atâta o 
iubesc pe coniţa, încât nici nu i-am arătat-o pe înlocuitoare, 
deşi multe cameriste ar fi făcut să crape inima în ea în felul 
ăsta. 

— Necunoscuta e aici? 

— Sigur, conaşule, venise cu trăsura care a plecat cu 
coniţa şi am ascuns-o în odaie la mine, după instrucţiunile. 

— Arată bine? 

— Cât poate să arate de bine o femeie de ocazie, zise 
Europa, dar o să-şi joace uşor rolul dacă domnul se 
oboseşte oleacă, spuse Europa, plecând s-o caute pe falsa 
Esther. 

În ajun, înainte de culcare, atotputernicul bancher îi 
dăduse instrucţiuni valetului său, care la ora şapte 
dimineaţa îi duse înăuntru pe faimosul Louchard, cel mai 
îndemânatic guard comercial, într-un salonaş în care apăru 
baronul în halat şi papuci. 

— Ai bătut joc the mine, zise dânsul drept răspuns la 
saluturile guardului. 

— Nu se putea altfel, domnule baron. Ţin la slujba mea şi 
am avut cinstea să vă spun ca nu mă puteam amesteca într- 
o chestiune străină de atribuţiile mele. Ce v-am promis? Că 
vă pun în legătură cu acela dintre agenţii noştri care mi s-a 
părut cel mai în stare de a vă servi. Dar domnul baron 
cunoaşte frontierele care exista între diferitele meserii. 
Când clădeşti o casă, nu-l pui pe tâmplar să facă ce face 
lăcătuşul. Aflaţi că există două poliţii: poliţia politică şi 
poliţia judiciară. Niciodată agenţii poliţiei judiciare nu se 
amestecă în poliţia politică şi viceversa. Dacă v-aţi adresa 
şefului poliţiei politice, i-ar trebui autorizaţie din partea 
ministrului ca să se ocupe de chestiunea dumneavoastră, şi 
n-aţi avea curajul să-i explicaţi despre ce e vorba tocmai 
directorului general al poliţiei regatului. Un agent care ar 


face pe polițistul pe cont propriu şi-ar pierde slujba. Dar, 
poliţia judiciară e la fel de prudentă ca şi poliţia politică. 
Astfel că nimeni, nici la Ministerul de Interne, nici la 
Prefectură, nu se mişca decât sau în interesul statului, sau 
în interesul justiţiei. Dacă e vorba de un complot sau de o 
crimă, ce să mai vorbim? Şefii cei mari vor fi la ordinele 
dumneavoastră; dar înţelegeţi şi dumneavoastră, domnule 
baron, că au pe cap alte belele decât să se ocupe de cele 
cincizeci de mii de amoruri din Paris. Cât despre noi, 
ceştilalţi, n-avem voie să ne ocupăm decât cu arestarea 
datornicilor insolvabili; şi de cum e vorba despre altceva, ne 
expunem la cele mai mari neplăceri în caz că am tulbura 
liniştea unui oarecare. L-am trimis unul dintre oamenii mei, 
dar v-am spus că nu răspund de el; i-aţi cerut să vă 
găsească o femeie în Paris. Contenson v-a ras de o mie de 
franci fără măcar să se mişte. Înseamnă să caute un ac într- 
un car cu fân dacă se apucă să caute în Paris o femeie 
bănuită că se plimbă în pădurea Vincennes, şi ale cărei 
semnalmente se potrivesc cu acelea ale tuturor femeilor 
frumoase din Paris. 

— Gondanzon (Contenson), zise baronul, nu-mi budea zice 
athevârul, în loc ză mă rată te una mie vranci? 

— Ascultaţi domnule baron. Dacă vreţi să-mi daţi trei mii 
de franci, vă pot da. Vreau să zic vă pot vinde un sfat. 

— Vace trei mii de vranci zvatul? Întrebă Nucingen. 

— Eu nu mă las dus, domnule baron! Răspunse Louchard. 
Sunteţi amorezat, vreţi să descoperiţi persoana şi, până n-o 
găsiţi, vă uscați pe picioare ca peştele pe uscat. Valetul 
dumneavoastră mi-a spus că v-au văzut ieri doi medici care 
vă socotesc în primejdie. Sunt singurul care vă pot da pe 
mâna unui om îndemânatic. Ce naiba? Viaţa dumneavoastră 
nu face trei mii de franci? 

— Zi mie cum gheamă pe omul inthemânatic şi vi zigur the 
regunojdinţa mea! 

Louchard îşi luă pălăria, se înclină şi plecă. 


— Al tracului om! Exclamă Nucingen, obreşte! Boftim trei 
Mii. 

— Atenţie, zise Louchard, înainte de a lua banii, nu vă vând 
decât o informaţie şi atâta tot. Vă dau numele şi adresa 
singurului om în stare să vă servească, dar e un maestru. 

— La tracu! Exclamă Nucingen, nume te Rotţjild falorează 
trei mii vranci ji numai kând ezde izgălit be un cek. Dau una 
mie! 

Louchard, şmecher, care nu avusese bani pentru nici o 
patentă de notar sau de portărel, îi făcu cu ochiul baronului 
într-un fel de înţeles. 

— Pentru dumneavoastră, nu las sub trei mii de franci, îi 
scoateţi dumneavoastră în câteva secunde la bursă. 

— Tau una mie vranci, repetă baronul. 

— V-aţi târgui şi pentru o mină de aur, zise Louchard 
înclinându-se şi plecând. 

— Kapăt atresa pentru un pancnotă te una zută vranci! 
Exclamă baronul care-i spusese valetului să i-l trimită pe 
secretar. 

Turcaret[51] nu mai există. Astăzi cel mai mare bancher 
ca şi cel mai mic îşi desfăşoară şiretenia până şi în lucrurile 
cele mai mărunte: se târguieşte pentru artă, pentru faceri 
de bine, pentru dragoste, s-ar târgui cu papa pentru 
iertarea păcatelor. Astfel că auzindu-l pe Louchard cum 
vorbeşte, Nucingen se gândise iute că Contenson, fiind 
braţul drept al guardului comercial, trebuia să cunoască 
adresa acelui maestru al spionajului. Contenson avea să dea 
pe cinci sute de franci ce voia să vândă Louchard la preţul 
de trei mii. Această combinaţie rapidă dovedeşte cu tărie 
că, dacă inima bancherului era zguduită de dragoste, 
creierul în schimb rămânea un creier de rechin. 

— Merci tumneata berzonal, îi zise baronul secretarului 
său, la Gondanzon, şpionul de la Lişar, guartul gomerţial, 
tar tu-te în gabrioletă, repede, ji adă la el imetiat! Ajdept! 
Dreci brin boarte te la cratina. Bojtim gheia, am nefoia ză 


nu-l vadă nimene la mine. Indri khu tânsul în mica pafilion 
tin cratina. Vi adend şi nu va brosti. 

Veni lume la Nucingen să discute chestiuni de afaceri; dar 
îl aştepta pe Contenson, o visa pe Esther, îşi spunea că 
peste puţin timp o va revedea pe femeia căreia îi datora 
emoţii la care nu mai sperase şi îi trimise pe toţi acasă cu 
răspunsuri nehotărâte şi făgăduieli în doi peri. Contenson i 
se părea a fi fiinţa cea mai importantă din Paris, se uita 
necontenit în grădină. În sfârşit, porunci să nu mai fie 
primit nimeni şi ceru să i se servească dejunul în pavilionul 
aflat într-un colţ al grădinii. În birourile băncii Nucingen 
nimeni nu înţelese comportarea şi şovăielile celui mai şiret, 
mai clarvăzător şi mai politic bancher din Paris. 

— Ce are şeful? Îl întreba un agent de bursă pe unul 
dintre şefii de birou. 

— Nu se ştie, se pare că sănătatea lui trezeşte îngrijorare. 
Ieri doamna baroană i-a primit pe doctorii Desplein şi 
Bianchon. 

Într-o zi, nişte vizitatori străini cerură să fie primiţi de 
Newton în clipa când doftoricea unul dintre căţeii săi numit 
Beauty, şi care, după cum se ştie, îi distruse o lucrare ce-l 
costase eforturi uriaşe. Beauty era o căţea; Newton nu găsi 
altceva să-i spună decât: „Ah, Beauty, nici nu ştii ce-ai 
distrus.” Străinii plecară, respectând lucrul marelui om. În 
toate vieţile grandioase se găseşte o căţeluşă Beauty. Când 
mareşalul de Richelieu veni să se prezinte la Ludovic al XV- 
lea, după ce cucerise Mahon, una dintre cele mai mari fapte 
de arme din veacul al XVIII-lea, regele îi spuse: „Nu ştii 
vestea cea mare? Bietul Lansmatt a murit!” Lansmatt era 
un portar la curent cu intrigile amoroase ale regelui. 
Niciodată bancherii parizieni nu aflară cât îi datorau lui 
Contenson. Din pricina spionului acestuia lăsa Nucingen să 
se încheie o afacere uriaşă, unde îşi avea rezervată partea 
sa şi pe care le-o lăsă să şi-o împartă. În fiecare zi rechinul 
putea ochi o avere cu artileria speculaţiei în timp ce 
bărbatul era la ordinele Fericirii! 


Celebrul bancher bea ceai, ronţăia nişte tartine cu unt, ca 
un om care de mult nu mai avea poftă de mâncare, când 
auzi o trăsură că se opreşte la portiţa grădinii. În curând 
secretarul i-l prezentă pe Contenson, pe care-l găsise într-o 
cafenea aproape de închisoarea Sainte-Pelagie şi unde 
agentul prânzea cu bacşişul dat de către un datornic 
arestat cu anumite menajamente ce se cer plătite. Vedeţi 
dumneavoastră Contenson era o poemă, o poemă pariziană. 
După singura lui înfăţişare ai fi ghicit de la început că 
Figaro al lui Beaumarchais, Mascarille al lui Molicre, 
Frontin al lui Marivaux ţi Lafleur de Dancourt[52], aceste 
mari expresii ale cutezanţei în hoţomănii, ale vicleniei 
încolţite, ale sforăriei renăscând din propriile sale sfori 
rupte, sunt mărunți în comparaţie cu acest colos al 
spiritului şi al mizeriei. Când întâlneşti în Paris un tip, nu 
mai e un om, ci un spectacol! Nu mai e o clipă dintr-o viaţă, 
ci o viaţă întreagă, mai multe vieţi! Dacă arzi în cuptor de 
trei ori la rând un bust de ghips, obţii ceva care seamănă 
oarecum cu un bronz florentin; ei bine, fulgerele a 
nenumărate nenorociri, nevoia unor situaţii cumplite 
bronzaseră capul lui Contenson de parcă i l-ar fi luminat de 
trei ori văpaia unui cuptor. Creţurile foarte dese nu se mai 
puteau descreţi, făceau nişte cute veşnice, albe în fund. 
Obrazul acesta galben era numai zbârcituri. 'Ţeasta 
asemănătoare cu a lui Voltaire era la fel de insensibilă ca un 
cap de mort şi dacă n-ar îi avut câţiva peri pe ceafa, te-ai fi 
putut îndoi că ea unui om viu. Sub o frunte nemişcată 
lunecau, fără a exprima nimic, nişte ochi ca acei aşa-zişi 
ochi de chinez pe care îi vezi expuşi în vitrina magazinelor 
de ceai, ochi falşi care imită viaţa şi a căror expresie nu se 
schimbă niciodată. Nasul, cârn ca al morţii, sfida soarta, iar 
gura făcută pungă, ca a unui zgârcit, era totdeauna 
deschisă şi, totuşi discretă ca rânjetul unei cutii de scrisori. 
Calm ca un sălbatic, cu mâinile arse de soare, Contenson, 
omuleţ uscăţiv şi slab, avea atitudinea aceea de filosof cinic, 
plină de nepăsare şi care niciodată nu se poate adapta 


formulelor respectuoase. Şi câte comentarii ale vieţii şi ale 
moravurilor sale nu erau oare scrise în straiele lui, pentru 
cei care ştiau să descifreze un veşmânt! Şi mai ales ce 
pantaloni avea! Pantaloni de agent, negri şi lucioşi ca stofa 
numită voal din care se fac robele avocaţilor! O vestă 
cumpărată la haine vechi, dar cu guler şal şi brodată! Un 
frac de un negru roşcat! Şi totul periat, aproape curat, 
împodobit cu un ceas legat cu lanţ de duble. Contenson lăsa 
să se vadă o cămaşă de bumbac îngălbenită, plisată, pe care 
strălucea, în chip de ac de cravată, un diamant fals! Gulerul 
de catifea semăna cu un singir peste care treceau cutele 
roşcate ale unei piei de indian. Pălăria de mătase era 
lucioasă ca satinul, dar dacă vreun băcan ar fi pus-o să 
fiarbă, ar fi scos din ea destulă grăsime să umple două 
felinare. Înşirarea acestei recuzite încă nu înseamnă nimic. 
Ar mai trebui descris şi felul pretenţios cu care le purta 
Contenson. Era în gulerul fracului, în cizmele proaspăt 
lustruite, cu talpa căscată, un nu-ştiu-ce, o cochetărie pe 
care nici o expresie franceză n-o poate reda. În sfârşit, spre 
a face perceptibil acest amestec de tonuri atât de diferit, 
trebuie spus că un om de spirit, văzându-l pe Contenson, ar 
fi înţeles că dacă în loc de sticlete ar fi fost hoţ, toate 
zdrenţele acestea, în loc să-ţi atragă surâsul pe buze, te-ar 
fi făcut să te înfiori de groază. Judecând după costum, un 
observator şi-ar fi zis: „Omul ăsta e un netrebnic, bea, e 
cartofor, e vicios, dar nu se îmbată, nu trişează, nu e nici 
hoţ, nici ucigaş”. Şi, într-adevăr, era greu să-l defineşti pe 
Contenson până nu-ţi venea în minte cuvântul spion. Făcuse 
în viaţa lui atâtea meserii necunoscute, cam câte există din 
cele cunoscute. Zâmbetul şiret al buzelor sale pale, clipirea 
din ochii verzui, strâmbătura care-i zbârcea nasul cârn 
mărturiseau că nu e lipsit de duh. Avea o faţă de tinichea şi 
sufletul era de bună seamă ca faţa. De aceea, de altfel, 
expresiile feţei sale erau mai degrabă schime smulse de 
politeţe decât exprimarea unor mişcări lăuntrice. Ar fi 
îngrozit lumea dacă n-ar fi fost caraghios. Contenson, unul 


dintre produsele cele mai ciudate ale spumei care pluteşte 
peste clocotul căldării pariziene, unde totul e în fierbere, se 
voia mai ales filosof. Mărturisea fără amărăciune: „Am mari 
talente, dar le am pe gratis; e ca şi cum aş fi cretin!” Şi se 
osândea pe sine în loc să-i învinuiască pe ceilalţi. Să încerce 
cineva a găsi mulţi spioni mai lipsiţi de fiere decât 
Contenson! „Împrejurările ne sunt potrivnice, le spunea 
dânsul şefilor săi, am fi putut fi cristal şi rămânem fire de 
nisip, asta-i tot.” Cinismul său în materie de îmbrăcăminte 
avea o noimă: ţinea la fel de puţin la straiele sale de oraş ca 
actorii la ale lor; era un as în materie de deghizare şi de 
grimă; ar fi fost în stare să-i dea lecţii şi lui Frederick 
Lemaâtre[53] căci putea, când voia, să se prefacă chiar şi în 
dandi. Trebuie să fi făcut parte în tinereţe din societatea 
dezaxată a celor care se dedau dezmăţului prin case 
ascunse. Manifesta o adâncă antipatie faţă de poliţia 
judiciară, căci slujise sub imperiu în poliţia lui Fouche, pe 
care-l considera un om mare. De când fusese suprimat 
Ministerul Poliţiei, se însărcinase drept consolare cu 
ramura arestărilor comerciale, dar capacitatea sa bine 
cunoscută, viclenia sa, făceau din el o unealtă de preţ, şi 
şefii necunoscuţi ai poliţiei politice îi menţinuseră numele 
pe listele lor de agenţi. Contenson, la fel cu colegii săi, nu 
era decât unul dintre figuranţii piesei ale cărei prime roluri 
reveneau şefilor, când era vorba de o chestiune politică. 

— Boţi blega, zise Nucingen, concediindu-şi secretarul cu 
o mişcare a mâinii. 

„De ce stă ăsta într-un palat şi eu într-o cameră mobilată? 
Se întreba Contenson. De trei ori şi-a păcălit creditorii, a 
furat; eu n-am luat nici o centimă în viaţa mea. Am mai mult 
talent decât are el.” 

— Gondemzon, buiule, zise baronul, m-ai ras the un 
panknot de una mie vranci. 

— Amanta mea rămăsese datoare şi lui Dumnezeu şi 
dracului. 


— Ai amandă? Exclamă Nucingen, privindu-l pe Contenson 
cu admiraţie plină de invidie. 

— N-am decât şaizeci şi şase de ani, răspunse Contenson, 
ca omul pe care depravarea îl păstrase tânăr ca pe un 
exemplu fatal. 

— Şi ge vace? 

— Mă ajută, zise Contenson. Când eşti hoţ şi te iubeşte o 
femeie cinstită, sau ajunge ea hoaţă, sau ajungi tu om 
cinstit. Eu în schimb am rămas sticlete. 

— Ai nefoi de pani mereu? Întrebă Nucingen. 

— Mereu, răspunse Contenson zâmbind. E starea mea 
firească să doresc bani, cum a dumneavoastră e să-i 
câştigaţi. Ne putem înţelege: adunaţi-mi bani şi eu mă 
însărcinez să-i cheltuiesc. Dumneavoastră veţi fi fântâna, iar 
eu ciutura. 

— Frei să gâştigi un panknot de gingi zute vranci? 

— Ce întrebare! Dar prost mai sunt! Nu mi-o oferiţi numai 
ca să dregeţi nedreptatea cu care soarta s-a purtat faţă de 
mine. 

— 'Teloc, îl ataug la panknot te una mie ce mi-ai zuptilizat; 
vace una mie gingi zute vranci, taţi de mine tumitale. 

— Vasăzică îmi daţi mia de franci pe care v-am luat-o şi o 
completaţi cu alţi cinci sute. 

— Egzakt, zise Nucingen, dând din cap. 

— "Tot numai cinci sute de franci face, zise Contenson 
serios. 

— "Te tat? Răspunse baronul. 

— De luat. Şi cu ce valoare doreşti, domnule baron, să 
schimbi suma asta? 

— Mi z-a zis kha este în Baris un om gababil să 
theskhopere vemeia gare iubezg şi kha du gunoşti atresa 
lui. Un maestru în espionaj. 

— Aşa e. 

— Tă-mi atresa şi brimeşti gingi zute vranci. 

— Să-i văd, răspunse iute Contenson. 


— Boftim, continuă baronul, scoțând o bancnota din 
buzunar. 

— Dă-i încoace, zise Contenson, întinzând mâna. 

— Tă-mi ză-ţi tau. Îmi tai întâi, mergem ză fedem pe 
individ şi brimeşti panii. Că ai butea să-mi finzi multe atrese 
pe bani luaţi tinainte. 

Contenson începu să râdă: 

— De fapt, sunteţi îndreptăţit să credeţi aşa ceva despre 
mine, zise el cu aerul de a se certa pe sine. Cu cât mai 
netrebnică e situaţia noastră, cu atât mai multă cinste ne 
trebuie. Dar vedeţi domnule baron, daţi-mi şase sute de 
franci. Să vă dau un sfat bun. 

— Tă-mi şi bune demei be mărinimia mea. 

— Ar însemna să risc, zise Contenson; dar sunt obişnuit să 
joc tare. În materie de poliţie, domnule baron, trebuie să 
umbli pe sub pământ. Dumneavoastră spuneţi: „Haide, să 
pornim.” Sunteţi bogat, credeţi ca nimic nu se împotriveşte 
banului. Banul e într-adevăr ceva. Dar, cu banii nu poţi 
cumpăra decât oameni, după câte spun doi-trei inşi tari din 
meseria noastră. Şi există lucruri la care nici nu te gândeşti 
şi pe care nu le poţi cumpăra! Nu poţi mitui întâmplarea. 
De aceea, de altfel, un poliţist bun nu procedează aşa. Vreţi 
să vă urcați cu mine în trăsură? Vom fi văzuţi. Întâmplarea 
funcţionează şi pentru noi şi contra noastră. 

— Athefărat? Zise baronul. 

— Sigur, domnule baron, prefectul poliţiei a descoperit 
maşina infernală urmărind firul care pleca de la o potcoavă 
găsită pe stradă. Daca ne-am duce astă-seară la căderea 
nopţii în birjă la domnul de Saint-Germain, n-ar ţine să vă 
vadă intrând la eh după cum nici dumneavoastră nu ţineţi 
să fiţi văzut. 

— Egzagt, zise baronul. 

— A, e tare printre cei tari, mâna dreaptă a faimosului 
Corentin, omul lui Fouche, de care unii spun că ar fi fiul 
nelegitim pe care ministrul l-ar fi făcut încă pe când era 
preot; dar astea sunt prostii: FOuche ştia să fie preot, cum a 


ştiut să fie ministru. Să ştiţi că nu-l puneţi la treabă pe omul 
acela cu mai puţin de zece mii de franci. Nu uitaţi asta! Dar 
în schimb aţi fi servit, şi bine servit. Vorba aceea: nu te 
cunosc, nu mă cunoşti. Va trebui să-l anunţ pe domnul de 
Saint-Germain şi vă va da întâlnire într-un loc, unde nimeni 
nu va putea să vadă sau să audă, căci e cam periculos 
pentru el să facă poliţie pentru persoane particulare. Dar 
ce să-i faci? E un om de treabă, o grădină de om, şi unul 
care a suferit mari prigoane. Şi când te gândeşti câte-a 
suferit pentru că a salvat Franţa! Ca mine, ca toţi cei care 
au salvat-o! 

— Berfet, ai să-mi zgrii la ge oră ezte rantevu, zise baronul 
zâmbind de gluma sa vulgară. 

— Domnul baron nu mişca din urechi? Zise Contenson pe 
un ton totodată umil şi ameninţător. 

— Şan! Strigă baronul chemându-şi grădinarul. Tu-te ji ia 
touăseci vranci te la Şorş şi atu-mi-i. 

— Dacă domnul baron n-are alte informaţii decât cele pe 
care mi le-a dat, mă îndoiesc totuşi că maestrul o să vă 
poată servi. 

— Mai am ji aldele! Răspunse baronul pe un ton şiret. 

— Am onoarea să-l salut pe domnul baron, zise Contenson, 
luând moneda de douăzeci de franci, voi avea cinstea de a 
veni să-i comunic lui Georges unde va trebui să se găsească 
domnul baron astă-seară, căci un poliţist cu experienţă nu 
scrie nici un rând. 

„Gurioz ge teşdebţi zunt ageşti intivizi, îşi zise baronul. 
Fed ke în boliţia ezde ka în avaceri. , 

Plecând de la baron, Contenson se duse liniştit din rue 
Saint-Lazare în rue Saint-Honore, până la cafeneaua David; 
se uită pe fereastră şi zări un bătrân cunoscut acolo sub 
numele de moş Canquoelle. 

Cafeneaua David, aşezată pe rue de la Monnaie, la colţul 
cu rue Saint-Honore, s-a bucurat în primii treizeci de ani ai 
veacului nostru de un fel de faimă, limitată de altminteri la 
cartierul zis Bourdonnet. Acolo se adunau negustorii 


bătrâni, retraşi din afaceri sau marii negustori încă activi: 
un Camusot, un Lebas, un Pillerault, un Popinot, şi câţiva 
propietari ca moşneguţul Molineux. Mai vedeai acolo din 
când în când pe bătrânul Guillaume care venea din rue du 
Colombier. Se vorbea politică în cerc intim, dar cu băgare 
de seamă, căci cafeneaua David făcea politică liberală. Se 
bârfea lumea din cartier; atât de mare e nevoia oamenilor 
de a-şi râde unii de alţii! Cafeneaua aceasta, ca toate 
celelalte de altminteri, avea şi ea pe originalul ei în 
persoana lui moş Canquoelle, care venea la David din 1811 
şi părea atât de perfect în armonie cu oamenii de treabă 
adunaţi acolo, încât nimeni nu se jena să vorbească politică 
de faţă cu el. Din când în când, bătrânul, a cărui prostie 
dădea prilej la multe glume clienţilor localului, dispărea o 
lună, două; dar lipsa lui, totdeauna explicată prin bătrâneţe 
sau boală, căci încă din 1811 păruse a fi trecut de şaizeci de 
ani, nu mai mira pe nimeni. 

— Ce mai e şi cu moş Canquolle? O întrebau pe 
domnişoara de la casă. 

— Tare mi se pare, răspundea dânsa, că într-o bună zi, 
citind Mica publicitate, aflăm c-a murit. 

Moş Canquoelle avea în accent un certificat permanent de 
naştere; spunea o estatuă, especial şi alte asemenea vorbe 
provensale. Numele i se trăgea de la o moşioară numită Les 
Cangquoelles, cuvânt care înseamnă în unele provincii: 
bărzăune, şi care se află în departamentul Vaucluse, de 
unde venise bătrânul. Până la urmă i se spusese Canquoelle 
în loc de Canquoelles, ceea ce de altminteri nu-l supăra, 
căci bătrânul socotea nobilimea moartă în 1793. 

De altfel moşia Canquoelles nu-i aparţinea lui, era mezinul 
dintr-o ramură mezină. Astăzi ţinuta bătrânului moş 
Canquoslle ar părea ciudată, dar între 1811 şi 1820 nu 
surprindea pe nimeni. Bătrânul purta pantofi cu catarame 
de oţel cizelat, ciorapi de mătase mată cu dungi orizontale 
albe şi albastre, pantaloni de mătase până la genunchi, 
strânşi pe picioare cu catarame ovale, iar un frac de stofă 


verzuie-cafenie cu nasturi de metal şi o cămaşă cu jabou, 
având pliseuri călcate, desăvârşeau această găteală. La 
jumătatea jaboului strălucea un medalion de aur cu capac 
de sticlă, sub care se putea zări un templu făcut din fire de 
păr, unul dintre acele încântătoare mărunţişuri 
sentimentale care-i liniştesc pe oameni, după cum o 
sperietoare goneşte ciorile. Cei mai mulţi oameni, ca şi 
animalele, se sperie şi se liniştesc din nimic. Pantalonii 
bătrânului Canquoelle erau ţinuţi cu o cataramă care, 
potrivit modei secolului trecut, se închidea deasupra 
abdomenului. Din brâu îi atârnau paralel două lanţuri de 
oţel, alcătuite din mai multe lănţişoare şi cu un mănunchi 
de brelocuri la capăt. Cravata albă îi era ţinută la spate de o 
cataramă mică de aur. În fine, capul nins şi pudrat îi era 
împodobit încă din 1816 de pălăria cu trei colţuri pe care o 
purta şi domnul Try, preşedintele tribunalului. Moş 
Canquo€lle înlocuise de puţină vreme pălăria aceasta atât 
de scumpă lui (se crezu şi el obligat să se supună modei) 
prin acel oribil melon, căruia nimeni nu îndrăzneşte să i 
împotrivească. Părul strâns la ceafă, o codiţă legată cu 
panglică, descria pe spatele fracului o urmă semicirculară 
al cărei jeg dispărea sub un strat subţire de pudră. Daca te 
opreai la trăsătura cea mai caracteristică a feţei lui, un nas 
plin de negi, roşu şi demn de a fi băgat într-o mâncare de 
trufe, ai fi bănuit un caracter blajin, cumsecade şi cam 
nătâng la acest bătrân, eminamente gură-cască, şi te-ai fi 
înşelat ca şi întreaga cafenea David, în care nimeni nu 
studiase fruntea de observator, gura batjocoritoare şi ochii 
reci ai acestui bătrân cocoloşit în vicii, calm ca un 
Vitellius[ 54] al cărui burdihan imperial retrăia în pântecele 
lui. În 1816, un tânăr comis-voiajor, numit Gaudissart, client 
obişnuit al cafenelei David, se îmbătase de la ora 
unsprezece la miezul nopţii cu un ofiţer al armatei lui 
Napoleon, acum în rezervă cu jumătate de soldă. Săvârşi 
imprudenţa de a vorbi despre o conspirație destul de 
serioasă şi pe punctul de a izbucni, urzită împotriva 


Bourbonilor. Nu mai era în cafenea decât moş Canguoelle 
care părea că doarme, doi chelneri care moţăiau şi 
domnişoara de la casă. În următoarele douăzeci şi patru de 
ore Gaudissart fu arestat; conspirația era descoperită. Doi 
oameni fură condamnaţi la moarte şi executaţi. Nici 
Gaudissart, nici nimeni altcineva nu bănui vreodată că 
blajinul moş Canquo&lle îi dăduse de gol. Chelnerii fură 
concediaţi, clienţii se suspectară vreme de un an de zile şi 
toată lumea se declară înfricoşată de poliţie, în cor cu moş 
Cangquoelle care dădeai de înţeles că are de gând să nu mai 
vină pe la cafeneaua David, atât îi era de urâtă poliţia. 

Contenson intră în cafenea, ceru un păhărel de rachiu, nici 
măcar nu se uită la moş Canquoelle care citea ziarul, numai 
că, după ce-şi bău paharul, luă napoleonul de aur căpătat 
de la baron şi chemă chelnerul, lovind de trei ori scurt 
masa. Domnişoara de la casă şi chelnerul cercetară moneda 
de aur cu o atenţie foarte jignitoare pentru Contenson; dar 
neîncrederea lor era îndrituită de uimirea pe care le-o 
producea tuturor clienţilor înfăţişarea lui Contenson. Aurul 
ăsta e câştigat prin furt sau prin omor? Aceasta era 
întrebarea ce şi-o puneau câteva spirite independente şi 
clarvăzătoare care-l priveau pe Contenson pe deasupra 
ochelarilor, părând totodată că-şi citea ziarul. Contenson, 
care vedea tot şi nu se mira niciodată de nimic, îşi şterse 
dispreţuitor gura cu o batistă care n-avea decât trei petece, 
îşi lua restul şi-l vâri în buzunarul de la vestă, căptuşit cu o 
stofă ordinară albă, dar acum la fel de neagră ca postavul 
pantalonului, şi nu lasă nici măcar cinci centime 
chelnerului. 

— Ce client de puşcărie, îi zise moş Cangquotlle domnului 
Fillerault, care-i era vecin de masa. 

— Eh! Răspunse întregii cafenele domnul Camusot, 
singurul ce nu arătase nici cea mai mică uimire, e 
Contenson, mâna dreaptă a lui Louchard, guardul 
comercial. Pezevenghii ăştia au probabil pe cineva de 
arestat prin cartier. 


Peste un sfert de oră, bătrânul Canquoelle se ridică, îşi lua 
umbrela şi porni paşnic către casa. 

E nevoie însă să explicăm ce om cumplit şi adânc se 
ascundea sub fracul lui moş Canguoelle, după cum abatele 
Carlos îl ascundea pe Vautrin. Acest provensal născut la 
Canquoelles, singura moşie a familiei sale, de altminteri 
destul de bine văzută, se numea Peyrade. Într-adevăr, făcea 
parte din ramura mezina a casei de La Peyrade, o veche 
familie din Comtat sărăcită, dar care mai stăpâneşte 
moşioara La Peyrade. Era al şaptelea copil şi venise pe jos 
până la Paris cu doi taleri de şase franci în buzunar, în 
1772, la vârsta de şaptesprezece ani, împins de viciile unui 
temperament învăpăiat, de pofta brutală de a parveni care 
atrage atâţia oameni din sudul ţării în capitală, după ce-au 
înţeles că în casa părintească nu vor găsi niciodată bani să- 
şi satisfacă patimile. Vom înţelege toată tinereţea lui 
Peyrade. Când vom spune că în 1782 era confidentul şi 
tartorul Locotenenţei generale a poliţiei, unde fu foarte 
prețuit de domnii Lenoir şi d'Albert, ultimii doi locotenenţi 
generali. Revoluţia nu avu poliţie, n-avea nevoie. 
Directoratul, guvern ceva mai constituţional decât acela al 
Comitetului Salvării Publice, fu nevoie să reconstituie o 
poliţie, iar primconsulul Bonaparte desăvârşi crearea ei 
odată cu Prefectura de poliţie şi cu Ministerul Poliţiei 
Generale. 

Peyrade, om cu tradiţie, recrută agenţi în înţelegere cu un 
ins numit Corentin, de altminteri mult mai tare decât 
Peyrade, deşi mai tânăr, şi care nu fu un om de geniu decât 
în subteranele poliţiei. În 1808, uriaşele servicii pe care le 
făcu Peyrade fură răsplătite prin numirea lui în postul înalt 
de comisar general la Anvers. În mintea lui Napoleon, acest 
soi de prefectură a poliţiei era echivalentă cu un minister al 
poliţiei însărcinat cu supravegherea Olandei. Când 
împăratul se întoarse din campania din 1809, Peyrade fu 
luat pe sus de la Anvers între doi jandarmi şi aruncat în 
puşcărie. După două luni ieşi din închisoare pe garanţia 


prietenului său Corentin, nu fără a fi fost supus la 
Prefectura de poliţie la trei interogatorii de şase ore 
fiecare. Oare Peyrade îşi datora dizgraţia hărniciei 
extraordinare cu care îl ajutase pe Fouche când acesta 
apăra coastele Franţei, atacate de ceea ce s-a numit în 
vremea aceea expediţia de la Wacheren, prilej în care 
ducele de Otrante dădu dovada de însuşiri care-l 
înspăimântară pe împărat? În momentul acela Fouche 
considera lucrul drept probabil; dar astăzi, când toată 
lumea ştie ce s-a întâmplat atunci în Consiliul de miniţtri 
convocat de Cambaceres, lucrul e sigur. Trăsniţi cu toţii de 
ştirea tentativei englezilor care-i plăteau lui Napoleon 
expediţia de la Boulogne şi luaţi fără de veste când stăpânul 
lor era fortificat în insula Lobau, pe Dunăre, în Austria, 
unde toată Europa îl credea pierdut, miniştrii nu ştiau ce 
hotărâre să ia. Părerea tuturor era că trebuie trimis un 
curier împăratului. Singur Fouche îndrăzni să traseze un 
plan de operaţii pe care de altfel îl şi realiză. 

— Acţionează cum vrei, îi zise Cambaceres, dar eu care ţin 
să rămân cu capul pe umeri, îi trimit un raport împăratului. 

Se ştie de ce pretexte absurde s-a folosit împăratul la 
întoarcere, în plin Consiliu de Stat, ca să-şi dizgraţieze 
ministrul şi să-l pedepsească pentru că îndrăznise să 
salveze Franţa fără dânsul. Din clipa aceea, împăratul 
adăugă la duşmănia prinţului de Talleyrand pe cea a ducelui 
de Otrante, singurii doi mari oameni politici datoraţi 
Revoluţiei şi care poate l-ar fi salvat pe Napoleon în 1813. 
Spre a se descotorosi de Peyrade, se folosi pretextul ordinar 
că ar fi luat mită: tolerase contrabanda, împărțind unele 
câştiguri cu marii negustori. Era cam aspru pentru un om 
care-şi datora bastonul de mareşal al Comisariatului 
general unor mari servicii aduse statului. Acest ins, 
îmbătrânit în administraţia de stat, cunoştea secretele 
tuturor guvernelor, începând cu anul 1775, când intrase în 
Locotenenţa generală a poliţiei. Împăratul, care se credea 
destul de tare ca să făurească oamenii aşa cum îi trebuiau, 


nu ţinu seama de obiecțiile ce-i fură făcute mai târziu în 
sprijinul unui om socotit drept unul dintre cei mai siguri, 
mai isteţi şi mai îndemânatici, dintr-acele genii 
necunoscute, însărcinate să vegheze asupra siguranţei 
statului. El crezu că-l poate înlocui pe Peyrade cu 
Contenson; dar Contenson era pe atunci absorbit de 
Corentin în folosul său. Peyrade era cu atât mai simţitor 
lovit, cu cât, desfrânat şi lacom, se afla cu privire la femei în 
situaţia unui cofetar căruia îi plac prăjiturile. Obişnuinţa 
viciilor devenise la el o fire proprie: nu se putea lipsi de 
mese bune, de joc de cărţi, într-un cuvânt de acea viaţă de 
boier mare, fără fast, dusă de toţi oamenii cu însuşiri 
puternice şi care şi-au creat o nevoie de distracţii exagerate 
şi neobişnuite. Şi apoi trăise până atunci pe picior mare 
fără să fie niciodată obligat să justifice cheltuielile, vârând 
mâinile în fonduri, căci nu li se precupeţeau banii niciodată, 
nici lui, nici prietenului său, Corentin. Cinic şi spiritual, îi 
plăcea de altminteri situaţia în care se afla, era filosof. Şi în 
sfârşit, un spion, la orice treaptă s-ar afla în maşinăria 
poliţiei, nu poate reveni la o meserie cinstită şi liberală, 
după cum nici un ocnaş nu poate să facă acest lucru. O dată 
înfieraţi, înmatriculaţi, spionii şi condamnaţii, la fel ca 
diaconii, devin nişte oameni pecetluiţi. Există fiinţe cărora 
societatea le întipăreşte o soartă fatală. Spre nenorocirea 
sa, Peyrade era nebun după o fetiţă, copil pe care era sigur 
că i-l născuse o actriţă celebră, căreia îi făcuse o dată un 
serviciu, iar dânsa îi mulţumise vreme de trei luni. Peyrade, 
care îşi aduse copilul de la Anvers, se trezi deci la Paris, 
fără nici un venit, cu un ajutor de o mie două sute de franci 
pe an pe care i-l acorda Prefectura de poliţie fostului 
învățăcel al lui Lenoir. Se stabili în rue des Moineaux, la 
etajul patru, într-un mic apartament de când camere pe 
care-l plătea cu două sute cincizeci de franci. 

Dacă există un om simţitor la foloasele şi plăcerea de a 
avea un prieten, acela e leprosul pe care mulţimea îl 
numeşte spion, poporul sticlete, iar administraţia de stat 


agent. Peyrade şi Corentin erau prin urmare prieteni ca 
Oreste şi Pylade. Peyrade îl formase pe Corentin aşa cum l-a 
format pictorul Vien pe David: în curând însă elevul îşi 
întrecu maestrul. Făcuseră împreună numeroase expediţii. 
Peyrade, bucuros că a ghicit talentul lui Corentin, îl lansase 
în cariera de agent, pregătindu-i un triumf. Îşi sili elevul să 
se slujească de o iubită care-l dispreţuia, drept undiţă cu 
care să prindă un om. Şi pe atunci Corentin n-avea decât 
douăzeci şi cinci de ani! Corentin, rămas unul dintre 
generalii al căror generalissim e ministrul poliţiei, păstrase, 
sub ducele de Rovigo[55] funcţia înaltă pe care o avusese 
sub ducele de Otrante. lar pe vremea aceea se proceda cu 
poliţia generală ca şi cu poliţia judiciară. La fiecare caz ceva 
mai cuprinzător se încheia un acord pauşal, ca să spunem 
aşa, cu cei trei, patru sau cinci agenţi mai capabili. 
Ministrul, aflând de vreo conspirație, prevenit că se urzeşte 
o uneltire, n-are a face cum anume, îl întreba pe unul dintre 
coloneii poliţiei sale: „Cât îţi trebuie ca să ajungi la cutare 
rezultat?” Corentin, Contenson răspundeau după matură 
chibzuinţă: „Douăzeci, treizeci, patruzeci de mii de franci”. 
Apoi, după ce se dăduse ordin de începere a operaţiei, toate 
mijloacele şi oamenii ce urmau să fie întrebuinţaţi 
rămâneau la alegerea şi la aprecierea lui Corentin, sau a 
oricărui agent împuternicit. De altminteri, poliţia judiciară 
acţiona la fel cu Vidocqg[56] pentru descoperirea crimelor. 

Poliţia politică, la fel cu poliţia judiciară, îşi alegea oamenii 
mai cu seamă dintre agenţii cunoscuţi, înmatriculaţi, folosiţi 
de obicei, şi care sunt parcă soldaţii acestei armate secrete, 
atât de trebuincioase statelor, în ciuda vorbăriei 
filantropilor şi a moraliştilor cu morală meschină. Dar 
încrederea extraordinară datorată celor doi-trei generali de 
calibrul lui Peyrade sau Corentin presupunea că au dreptul 
de a întrebuința persoane necunoscute, sub rezerva de a da 
totdeauna socoteală ministrului în cazuri grave. Dar, pe 
experienţa şi şiretenia lui Peyrade punea Corentin mare 
preţ, încât după furtuna din 1810, el îşi folosi vechiul 


prieten, adeseori îi cerea părerea şi îl întreținea pe picior 
mare. Corentin găsi mijlocul de a-i da lui Peyrade cam o mie 
de franci pe lună. La rândul său Peyrade îi făcu uriaşe 
servicii lui Corentin. În 1816, Corentin, cu prilejul 
descoperirii conspirației în care urma să fie amestecat şi 
bonapartisul Gaudissart, încercă să-l reintegreze pe 
Peyrade în poliţia generală a regatului; dar o intervenţie 
necunoscută îl înlătură pe Peyrade. lată de ce. În dorinţa lor 
de a se face indispensabili Peyrade, Corentin şi Contenson, 
puşi la cale de ducele de Otrante, organizaseră pentru 
folosul personal al lui Ludovic al XVIII-lea, o contra poliţie în 
care erau întrebuinţaţi Contenson şi încă alţi câţiva agenţi 
la fel de straşnici. Ludovic al XVIII-lea muri şi duse cu el în 
mormânt secrete care vor rămâne secrete pentru cei mai 
informaţi istorici. Lupta dintre poliţia generală a regatului 
şi contra poliţia regelui dădu naştere la cazuri cumplite al 
căror secret a fost păstrat de câteva capete tăiate de 
ghilotină. 

Nu e aici nici locul, nici prilejul să intrăm în amănunte, 
căci Scenele vieţii pariziene nu sunt Scenele vieţii politice; e 
de ajuns să lăsăm să se întrevadă din ce trăia cel numit moş 
Canquoelle în cafeneaua David şi prin ce fire era legat de 
puterea înfricoşătoare şi misterioasă a poliţiei. Din 1817 şi 
până în 18622, Corentin, Contenson, Peyrade şi agenţii lor 
avură misiunea să-l spioneze adeseori chiar pe ministru. 
Poate că aşa se explică de ce ministerul nu mai voi să-i 
folosească pe Peyrade şi pe Contenson, asupra cărora 
Corentin, fără ştirea lor, făcu să cadă bănuielile miniştrilor, 
ca apoi să se folosească de prietenul său când ajunse să 
creadă că nu-l va mai putea reintegra. Miniştrii avură 
atunci încredere în Corentin şi-l însărcinară să-l 
supravegheze pe Peyrade, ceea ce-l făcu pe Ludovic al 
XVIII-lea să zâmbească. Corentin şi Peyrade rămaseră prin 
urmare total stăpâni pe situaţie. Contenson, multă vreme 
ataşat de Peyrade, îl servea încă şi acum. Intrase în serviciul 
guarzilor comerciali din ordinul lui Corentin şi al lui 


Peyrade. Într-adevăr, în urma acelei frenezii unice, insuflate 
de o meserie pe care-o iubeşti, cei doi generali simțeau 
nevoia să-şi plaseze soldaţii cei mai iscusiţi în toate locurile 
unde puteau culege informaţii îmbelşugate. De altminteri 
viciile lui Contenson, obiceiurile sale depravate, care-l 
făcuseră să cadă mai jos decât cei doi prieteni ai săi, cereau 
atâţia bani, încât trebuia să lucreze mult. Contenson, fără a 
săvârşi vreo indiscreţie, îi spusese lui Louchard că el 
cunoaşte singurul om în stare să-l satisfacă pe baronul de 
Nucingen. Într-adevăr, Peyrade era singurul agent care 
putea să facă, nepedepsit de poliţie, cercetări în interesul 
unei persoane particulare. După moartea lui Ludovic al 
XVIII-lea, Peyrade îşi pierdu nu numai orice importanţa, dar 
şi foloasele pe care i le aduce postul său de spion personal 
al maiestăţii-sale. Crezându-se de neînlocuit, îşi continuase 
felul de viaţă de până atunci. Femeile, mesele bune şi 
Clubul străinilor îl feriseră de orice economii pe acest ins 
înzestrat, ca toţi oamenii făcuţi pentru viciu, cu o sănătate 
de fier. Dar, de la 1826 la 1829, ajuns aproape de şaptezeci 
şi patru de ani, singur spunea că începe să se ruginească. 
Din an în an, Peyrade începea să trăiască mai puţin în largul 
său. Asista la funeraliile poliţiei, vedea cu mâhnire că 
guvernul lui Carol al X-lea părăseşte bunele tradiţii ale 
acesteia. La fiecare noua sesiune, camera tăia din fondurile 
necesare poliţiei, din ură faţă de acest mijloc de a guverna 
şi din ideea fixă de a moraliza această instituţie. „Ca şi cum 
ar vrea să gătească mâncarea cu mănuşi albe în mâini”, îi 
spunea Peyrade lui Corentin. Corentin şi Peyrade simțeau 
încă din 1822 apropierea revoluţiei din 1830. Cunoşteau 
ura tainică a lui Ludovic al XVIII-lea faţă de fratele şi 
urmaşul său, Carol al X-lea; ceea ce explica indulgenţa de 
care a făcut dovadă faţa de ramura de Orleans, beneficiara 
lui 183057 căci altfel domnia şi politica sa ar fi o enigmă 
fără cheie. 

Pe măsură ce îmbătrânea, lui Peyrade îi creştea şi 
dragostea faţă de fiica sa nelegitimă. Pentru dânsa îşi luase 


înfăţişarea burgheză, căci voia s-o mărite pe Lydie a sa cu 
un om cumsecade. Tot de aceea, mai ales în ultimii trei ani, 
voia să-şi găsească un locşor fie la Prefectura de poliţie, fie 
la Direcţia poliţiei generale a regatului, în vreun post de 
care să nu-i fie ruşine şi pe care să nu fie nevoit să-l 
ascundă. În cele din urmă inventase un post care, îi spunea 
dânsul lui Corentin, se va dovedi trebuincios mai curând 
sau mai târziu. Trebuia creat la prefectura de poliţie un 
birou numit al informaţiilor, care ar fi fost intermediar între 
poliţia Parisului propriu-zisă, poliţia judiciară şi poliţia 
regatului, spre a face ca Direcţia generală să folosească 
toate aceste forţe răsfirate. Peyrade singur mai putea, cu 
vârsta lui şi după cincizeci şi cinci de ani de discreţie, să fie 
veriga care să lege între ele cele trei poliţii, să fie într-un 
cuvânt arhivistul căruia să se adreseze statul şi justiţia spre 
a se lămuri în anumite cazuri. Peyrade spera că astfel, cu 
ajutorul lui Corentin, să înhaţe o zestre şi un soţ pentru 
micuța Lydie. Corentin îi şi vorbise de chestiunea aceasta 
directorului general al poliţiei regatului, fără să-l 
pomenească pe Peyrade, şi directorul general, un om din 
sudul ţării, socotea că propunerea trebuia să vină din 
partea prefecturii. 

În momentul în care Contenson bătuse de trei ori în masa 
cafenelei cu banul său de aur, semn care voia să spună: 
„Trebuie să-ţi vorbesc”, starostele agenţilor de poliţie stătea 
şi se gândea la această problemă: „Prin ce persoană, prin 
ce interese să-l pun în mişcare pe actualul prefect al 
poliţiei?” Şi avea înfăţişarea unui ramolit care-şi citeşte cu 
mare pasiune ziarul. 

„Bietul nostru Fouche, îşi zicea el după aceea mergând pe 
rue Saint-Honore, omul ăsta mare a murit! Intermediarii 
dintre noi şi Ludovic al XVIII-lea sunt căzuţi în dizgrație. De 
altminteri, cum îmi spunea Corentin ieri, lumea nu-l mai 
crede sprinten sau inteligent pe un om de şaptezeci de ani. 
Ah, de ce m-am învăţat să mănânc la Very[58] să beau 
vinuri scumpe. Să joc cărţi când am bani! Ca să-ţi asiguri o 


situaţie n-ajunge să fii deştept, cum zice Corentin, ci şi 
cumpătat. Scumpul meu domn Lenoir mi-a prorocit bine 
viitorul când a exclamat în timpul procesului pentru colierul 
reginei[ 59]: N-ai s-ajungi? Niciodată nimic! Când a aflat că 
nu rămăsesem sub patul curtezanei Oliva.” 

Dacă venerabilul moş Canguoelle (şi acasă i se spunea moş 
Cangquoelle) rămăsese în rue des Moineaux, la etajul patru, 
să nu ne îndoim că găsise în felul în care era aşezată 
clădirea nişte ciudăţenii care favorizau exerciţiul 
cumplitelor sale îndeletniciri. Situată la colţul cu rue Saint- 
Roch, dintr-o parte n-avea vecini. Deoarece scara o 
împărțea în două, la fiecare etaj existau câte două camere 
cu totul izolate. Aceste două camere erau aşezate în partea 
dinspre rue Saint-Roch. Deasupra etajului patru se aflau 
nişte mansarde dintre care una slujea drept bucătărie, iar 
cealaltă era locuinţa unicei servitoare a lui moş Cangquoelle, 
o olandeză pe care o chema Katt şi care-o alăptase pe 
Lydie. Moş Canquoelle făcuse dormitor din prima dintre 
cele două camere separate şi birou dintr-a doua. Un zid 
comun foarte gros izola fundul biroului. Fereastra care 
dădea pe rue des Moineaux era cu faţa către un calcan. Şi 
deoarece între scară şi birou se afla toată lăţimea camerei 
lui Peyrade, cei doi prieteni nu se temeau de nici o privire şi 
de nici un auz, când vorbeau de treburi în acel birou făcut 
anume pentru scârboasa lor meserie. Din precauţie, 
Peyrade pusese pe jos o rogojină şi o pătură în odaia 
flamandei, sub pretext ca vrea ca doica fiicei sale să 
trăiască bine. Mai mult decât atât, astupase şi hornul 
camerei şi se slujea de o sobă al cărei burlan ieşea prin 
zidul din afară, deasupra străzii Saintroch. În fine, întinsese 
pe podele mai multe covoare, aşa încât locatarii de la etajul 
de dedesubt să nu audă nici un zgomot. Expert în materie 
de spionaj, cerceta zidul dintre casa lui şi cea vecină, 
tavanul şi podeaua o dată pe săptămână, prefăcându-se că 
omoară insecte supărătoare. Siguranţa că se află acolo fără 
martori sau ascultători, îl făcu pe Corentin să aleagă acest 


birou drept sală de consiliu când consfătuirile nu aveau loc 
la el acasă. Locuinţa lui Corentin nu era cunoscută decât de 
către directorul general al poliţiei regatului şi de către 
Peyrade; acolo primea persoanele la care ministerul sau 
palatul recurgeau drept intermediare în împrejurări grave; 
dar nici un agent, nici un subaltern nu intra acolo, treburile 
meseriei combinându-se la Peyrade. În acea cameră, fără 
nimic deosebit se ţesură planuri, se luară hotărâri care ar 
putea să furnizeze ciudate informaţii istorice şi drame 
neobişnuite, dacă zidurile ar putea vorbi. Acolo fură 
analizate între 1816 şi 1826 probleme de importanţă 
uriaşă. Acolo se descoperiră în germene evenimentele care 
aveau să apese asupra sorții Franţei. Acolo, Peyrade şi 
Corentin, la fel de prevăzători dar mai bine informaţi decât 
Belart, procurorul general, îşi spuneau încă din 1819: 
„Dacă Ludovic al XVIII-lea nu vrea să dea cutare sau cutare 
lovitură, să se descotorosească de cutare principe, îşi 
detestă fratele? Vrea aşadar să-i lase moştenire o 
revoluţie?” 

Uşa lui Peyrade purta o tăbliță pe care se găseau uneori 
semne ciudate, cifre scrise cu creta. Acest soi de algebră 
infernală avea pentru iniţiaţi un înţeles foarte clar. În faţa 
apartamentului atât de sărăcăcios al lui Peyrade se afla 
acela al Lydiei, alcătuit dintr-o anticameră, un salonaş, o 
cameră de culcare şi un budoar. Ca şi uşa camerei lui 
Peyrade, uşa Lydiei era făcută din tablă de fier groasă de 
patru milimetri, vârâtă între două blăni groase, de stejar, 
înarmate cu broaşte şi un sistem de ţâţâni care le făceau la 
fel de greu de sfărâmat ca şi o uşă de închisoare, încât, deşi 
casa era una dintr-acelea cu gang, prăvălii şi fără portar, 
Lydie trăia acolo fără să se teamă de nimic. Sufrageria, 
salonaşul, dormitorul, care aveau ferestre cu grădiniţe în 
lăzi, erau de o curăţenie flamandă şi luxoasă. Doica 
olandeză nu o părăsise niciodată pe Lydie, căreia îi zicea 
fiică. Amândouă mergeau la biserică în fiecare duminică, 
ceea ce îl făcea să aibă o foarte bună părere despre moş 


Canquoelle pe băcanul regalist cu prăvălie în aceeaşi casă, 
pe colţul dintre rue des Moineaux şi rue Neuve-Saint-Roch, 
şi a cărui familie, bucătărie şi ucenici ocupau etajul întâi şi 
mezaninul. La etajul al doilea trăia proprietarul, iar al 
treilea era închiriat de douăzeci de ani de către un şlefuitor 
de pietre preţioase. Fiecare din locatari avea o cheie de la 
uşa gangului. Soţia băcanului primea cu atât mai bucuros 
scrisorile şi pachetele adresate acestor trei gospodării 
paşnice, cu cât băcănia era înzestrată cu o cutie de scrisori. 
Fără astfel de amănunte, străinii şi nici chiar cei care 
cunosc Parisul n-ar înţelege taina şi liniştea, lipsa de grijă şi 
siguranţa care făceau din această casă o excepţie în Paris. 
Începând cu miezul nopţii, moş Canquoslle putea urzi orice 
intrigă, putea primi spioni sau miniştri, femei sau cocote, 
fără să observe nimeni pe lume. Peyrade, despre care 
olandeza îi spusese bucătăresei băcanului: „Nu e în stare să 
omoare o muscă!” era socotit cel mai blajin dintre oameni. 
Nu se dădea în laturi de la nici o cheltuială pentru fiică-sa. 
Lydie, care învățase muzica de la Schmucke[60], era 
talentată şi ştia să compună. Se pricepea să picteze în 
sepia, în guaşă şi acuarelă. Peyrade prânzea în toate 
duminicile cu fiică-sa. În ziua aceea bătrânul era numai şi 
numai tata. Credincioasă fără să fie bisericoasă, Lvdie ţinea 
Paştele şi se ducea la spovedanie şi împărtăşanie în fiecare 
lună. Totuşi, din când în când îşi îngăduia să se ducă la 
spectacole. Se plimba în grădinile Tuileries când era vreme 
frumoasă. Acestea erau singurele ei plăceri, căci ducea o 
viaţă foarte sedentară. Îşi adora tatăl, dar n-avea nici o idee 
despre sinistrele sale însuşiri şi despre sumbrele-i 
îndeletniciri. Nici o dorinţă nu tulburase viaţa curată a 
acestei copile atât de curate. Subţire, frumoasă ca maică- 
sa, înzestrată cu un glas încântător şi cu o feţişoară fină, 
încadrată de un păr frumos, blond, semăna cu acei îngeri 
mai mult mistici decât reali, aşezaţi de anumiţi pictori 
primitivi în fundul tablourilor ce înfăţişează „Sfânta 
Familie”. Ochii săi albaştrii păreau că revarsă o rază din 


ceruri asupra celui căruia îi hărăzea o privire. Din găteala 
ei castă, fără exagerările nici unei mode, se desprindeau o 
fermecătoare mireasmă de burghezie. Închipuiască-şi 
cineva un Satan bătrân, tată al unui înger şi va înţelege ce 
erau un Peyrade şi fiică-sa. Dacă cineva ar fi mânjit această 
perlă, tatăl ar fi fost în stare să născocească, spre a-l nimici, 
una dintre acele curse înspăimântătoare în care căzură, pe 
vremea Restauraţiei, nefericiţii ce-şi lăsară capetele sub 
ghilotină. Trei mii de franci pe an îi erau de ajuns pentru 
Lydie şi Katt, doica. 

De îndată ce intră pe la capătul din sus des Moineaux, 
Peyrade îl zări pe Contenson. Trecu pe lângă el, urcă la etaj, 
auzi paşii agentului său pe scară şi-i deschise înainte ca 
flamanda să scoată capul pe uşa bucătăriei. O sonerie pe 
care-o declanşa o uşă cu geamuri, instalată la etajul trei 
unde locuia şlefuitorul de pietre scumpe, îi anunţa pe 
locuitorii de la etajul trei şi patru când urca cineva pentru 
ei. Nu mai e nevoie să spunem că începând cu miezul nopţii 
Peyrade înăbuşea cu vată soneria. 

— Ce e graba asta, filozofule? 

Filosoful era porecla pe care i-o dădea Peyrade lui 
Contenson şi de care era vrednic acest Epictet al sticleţilor. 
Numele acesta de Contenson ascundea, vai! Unul dintre 
cele mai vechi nume ale feudalităţii normande. 

— Păi sunt cam vreo zece mii de încasat. 

— Politică? 

— Nu, un moft! Baronul de Nucingen, îl ştii, hoţul acela 
bătrân cu patalama, nechează după o femeie pe care a 
văzut-o în pădurea Vincennes şi trebuie să i-o găsim, că 
altfel moare de dragoste. După cât mi-a spus valetul lui, ieri 
a fost la el un consult de medici. l-am şi extras o mie de 
franci sub pretext că-i caut prinţesa. 

Şi Contenson îi povesti întâlnirea lui Nucingen cu Esther, 
adăugând că baronul avea nişte informaţii proaspete. 

— Lasă, zise Peyrade, o să-i găsim Dulcineea; spune-i 
baronului să vie astă-seară cu trăsura în Champs-Elys6es, 


pe avenue Gabriel, colţ cu calea Marigny. 

Peyrade îl dădu afară pe Contenson şi bătu la fiică-sa, cum 
trebuia să baţi ca să fii primit. Intră vesel; în sfârşit, 
întâmplarea îi înfăţişa un mijloc de a obţine postul pe care-l 
dorea. Se cufundă într-un fotoliu adânc, „r la Voltaire”, 
după ce-o sărutase, pe Lydie pe frunte şi spuse: „Cântă-mi 
ceva.” 

Lydie îi cântă o bucată pentru pian de Beethoven. 

— Ai cântat bine, căprioara tatei, zise dânsul luând-o pe 
genunchi, ştii că avem douăzeci şi unu de ani? Trebuie să 
ne căsătorim, căci tata are peste şaptezeci de ani. 

— Sunt fericită aşa, răspunse dânsa. 

— Nu mă iubeşti decât pe mine, atât de urât şi de bătrân? 
Întrebă Peyrade. 

— Dar pe cine vrei să iubesc? 

— Cinez la tine, fetiţa mea, să-i spui Kattei. Mă gândesc să 
ne facem o situaţie, să iau un post şi să-ţi caut un soţ 
vrednic de tine. Vreun băiat bun şi plin de talente, de care 
să poţi fi mândră cândva. 

— N-am văzut până acum decât unul singur pe care l-aş fi 
vrut de bărbat. 

— Ai văzut unul? 

— Da, în grădina Tuileries, continuă Lydie, trecea de braţ 
cu contesa de Serisy. 

— Şi cum îl cheamă? 

— Lucien de Rubempre! Şedeam alături de Katt sub un 
tei, fără să mă gândesc la nimic. Lângă noi erau două 
doamne care şi-au spus una alteia: „Iat-o pe doamna de 
Serisy şi pe frumosul Lucien de Rubempre”. M-am uitat şi 
eu la perechea pe care-o priveau cele două doamne, „Vai, 
draga mea, a spus una dintre ele, mare noroc au unele 
femei! Acesteia i se trece cu vederea orice, fiindcă e 
născută de Ronquerolles şi fiindcă soţul ei e la putere.” - 
„Da, dragă, a răspuns cealaltă doamnă, dar Lucien o costă 
scump.” Ce voia să spună, tată? 


— Prostii, cum spun oamenii din lumea mare, îi răspunse 
Peyrade fiică-sii, cu un aer blajin. Poate că vorbeau de 
politică. 

— Dumneata m-ai întrebat, tată, şi ţi-am răspuns. Dacă 
vrei să mă măriţi, găseşte-mi un soţ care să semene cu 
tânărul acela. 

— Copil ce eşti! Îi răspunse tatăl. La bărbaţi frumuseţea 
nu e totdeauna semn de bunătate. Tinerii înzestrați cu o 
înfăţişare plăcută nu întâlnesc nici o greutate la începutul 
vieţii, şi atunci nu-şi cultivă nici un talent, nu depun nici o 
sforţare, lumea le surâde şi astfel îi depravează, iar mai 
târziu sunt siliţi să plătească cu dobândă binele de la 
început! Aş vrea să găsesc pentru tine ceea ce burghezii, 
bogătaşii şi proştii lasă fără sprijin şi fără protecţie. 

— Ce anume, tată? 

— Un necunoscut plin de talent. Lasă, copila mea scumpă, 
am să scotocesc toate mansardele Parisului şi să-ţi 
îndeplinesc dorinţa, înfăţişându-i dragostei tale un bărbat 
tot atât de frumos ca haimanaua de care-mi vorbeşti, însă 
plin de viitor, unul dintre oamenii aceia sortiţi gloriei şi 
norocului. A, uitasem! Mi se pare că am o herghelie de 
nepoți şi printre ei trebuie să se găsească unul vrednic de 
tine! Am să scriu sau am să spun să scrie cineva la 
Provence! 

Lucru ciudat! În clipa aceea, un tânăr mort de foame şi de 
oboseală, sosit pe jos din departamentul Vaucluse, nepot al 
lui moş Canquoelle, intra în Paris prin bariera Italiei, 
căutându-şi unchiul. În visele familiei, care nu cunoştea 
soarta acestui unchi, Peyrade era un subiect de speranţe: îl 
credeau reîntors din Indii cu milioane! Îmboldit de aceste 
basme rostite la gura sobei, nepoţelul, pe care-l chema 
Theodose, pornise într-o călătorie în jurul lumii, ca să-l 
caute pe unchiul fabulos. 

După ce gustase vreme de câteva ceasuri fericirea de a fi 
tată, Peyrade îşi spălă şi-şi vopsi părul (pudra de pe cap era 
o deghizare), apoi îmbrăcat într-o redingotă groasa şi largă 


de postav albastru, încheiată până sus, cu o pelerină neagră 
pe deasupra, încălţat cu cizme solide cu tălpi groase şi 
înarmat cu o carte de vizită anumită, umbla alene de-a 
lungul aleii Gabriel, unde Contenson, deghizat în 
zarzavagioaică bătrâna, se întâlni cu el în faţa grădinilor 
palatului Elizee-Bourbon. 

— Domnule Saint-Germain, îi zise Contenson, dându-i 
fostului său şef pseudonimul de care se folosea pe când 
lucra, m-ai făcut să câştig cinci sute de biştari; dar am venit 
să te aştept aici ca să-ţi spun că blestematul de baron, 
înainte de a mi-i da, s-a dus să se informeze la prefectura de 
poliţie. 

— Cred c-o să am nevoie de tine, răspunse Peyrade. Vezi-te 
cu numerele 7, 10 şi 21, o să-i putem folosi pe ăştia fără să 
ştie nici poliţia, nici prefectura. 

Contenson se întoarse şi se opri lângă trăsura în care 
domnul de Nucingen îl aştepta pe Peyrade. 

— Sunt domnul de Saint-Germain, îi spuse baronului 
meridionalul, ridicându-se până la uşa trăsurii. 

— Boftim, urca lâncă mine, zise baronul care-i porunci 
vizitiului s-o ia către Arcul de Triumf de l'Etoile. 

— Aţi fost la prefectură, domnule baron? Nu e frumos. Se 
poate şti ce i-aţi spus domnului prefect şi ce v-a răspuns? 
Întrebă Peyrade. 

— Înainte te a tha cingi zute de vranci la un terpeteu ca 
Godanzon, foiam ze avlu tacă merită. Am zis brefegtului 
boliţiei khă toresc ze volozesc un acent numid Beirat în 
zdrăinătate bentru o miziune teligadă, ji dagă bod ză am o 
ingretere dodală în el. Brevegt a resbuns khă tumnetha ejdi 
unu thin oamenii cei mai tipaci ji cinztiţ. Azda e dod. 

— Şi acum, după ce domnului baron i s-a destăinuit 
numele meu adevărat, binevoieşte să-mi spună despre ce e 
vorba? 

Îndată baronul îi explică pe larg şi cu multe vorbe, în 
groaznicul său jargon de evreu polonez şi întâlnirea cu 
Esther, şi strigătul valetului dindărătul trăsurii, şi 


încercările sale neizbutite de a o regăsi, apoi încheie 
istorisind ce se întâmplase în ajun la el acasă, zâmbetul ce-i 
scăpase lui Lucien de Rubempre, şi bănuiala lui Bianchon şi 
a câtorva dandi, cu privire la o legătura între necunoscută 
şi numitul tânăr. 

— Ascultaţi, domnule baron, îmi veţi da întâi zece mii de 
franci ca acont asupra spezelor, căci din istoria asta e vorba 
să scăpaţi cu viaţă şi deoarece viaţa dumneavoastră e o 
fabrică de afaceri, nu trebuie să precupeţim nimic ca să vă 
găsim femeia. Ce să mai vorbim? V-a căzut cu tronc! 

— Ta, mi-a găzut gu drong. 

— Dacă mai e nevoie de ceva, vă voi spune, domnule 
baron; puteţi avea încredere în mine, urmă Peyrade. Nu 
sunt, cum aţi putea crede un spion. În 1807 eram comisar 
general al poliţiei la Anvers şi acum, după moartea lui 
Ludovic al XVIII-lea, vă pot destăinui că vreme de şapte ani 
am fost şeful contrapoliţiei sale. Prin urmare cu mine nu 
încape târguială. Vă închipuiţi, domnule baron, că nu se 
poate face devizul conştiinţelor ce trebuie cumpărate până 
nu se studiază chestiunea. N-aveţi nici o grijă, voi izbuti. Să 
nu credeţi că mă veţi plăti cu vreo sumă oarecare, vreau 
altfel de răsplată. 

— Zber gă nu toreşti ză te vac rege? Zise baronul. 

— Nu, e ceva foarte uşor pentru dumneavoastră. 

— Te agord! 

— Îi cunoaşteţi pe bancherii Keller? 

— Vorte pine. 

— Frangois Keller e ginerele contelui de Gondreville, iar 
contele de Gondreville a fost la dumneavoastră la cină ieri 
cu ginerele său. 

— Gine tracu ţi-a zbus? Exclamă baronul. Şorş ăzda n-are 
lakăt la cură. 

Peyrade începu să râdă. Asta îl băgă pe baron la grave 
bănuieli cu privire la valetul său. 

— Contele de Gondreville e pe deplin în măsură de a 
obţine pentru mine un post pe care doresc să-l am la 


prefectura poliţiei şi privitor la a cărui înfiinţare prefectul 
va primi un memoriu în mai puţin de patruzeci şi opt de ore, 
continuă Peyrade. Cereţi postul pentru mine, faceţi în aşa 
fel încât contele de Gondreville să primească a interveni în 
această chestiune cu oarecare insistenţă, şi astfel veţi 
răsplăti serviciul pe care vi-l fac. N-am nevoie decât să-mi 
daţi cuvântul, căci dacă l-aţi călca, mai devreme sau mai 
târziu v-aţi blestema ziua naşterii. Credeţi-l pe Peyrade. 

— Îţi thau guvântul the onor gă vac dod bosibilul. 

— Dacă n-aş face pentru dumneata decât posibilul, n-ar fi 
destul. 

— Adungi îţi bromit zinger. 

— Sincer. Asta îmi trebuie, zise Peyrade. Sinceritatea e 
singurul cadou cât de cât neobişnuit pe care ni-l putem face 
unul altuia. 

— Zinger, repetă baronul. Unte torejdi ză gopori? 

— La capătul podului Ludovic al XVI-lea. 

— La podul Gamerei, îi zise baronul valetului care veni 
lângă uşa trăsurii. 

„Brin urmare o foi afea be negunozgudă”, îşi zise baronul 
plecând. 

„Ce ciudăţenie, se gândea Peyrade, întorcându-se pe jos 
către tripourile din curtea palatului Orleans, unde avea de 
gând să încerce a-şi tripla cei zece mii de franci ca să-i 
alcătuiască o dotă Lydiei. lată-mi nevoit să-mi vâr nasul în 
treburile intime ale tânărului care cu o privire a vrăjit-o pe 
fiică-mea. E de bună seamă unul dintre oamenii aceia care 
au „ochiul femeilor” îşi spuse dânsul folosind una dintre 
expresiile limbajului special pe care şi-l alcătuise pentru 
folosinţă proprie şi în care observaţiile sale şi ale lui 
Corentin erau rezumate în formule ce adeseori siluiau 
limba, dar prin însuşi acest fapt erau tari şi colorate. 

Când se întoarse, baronul de Nucingen era alt om, îşi uimi 
slugile şi soţia; le arătă o faţă îmbujorată; înviorată, era de- 
a dreptul vesel. 


— I-a luat naiba pe acţionarii noştri, îi spuse du Tillet lui 
Rastignac. 

În momentul acela se servea ceaiul în salonaşul Delphinei 
de Nucingen, după întoarcerea de la Operă. 

— Ta, răspunse zâmbind baronul care-i prinsese gluma 
asociatului sau, zimt bofta ză vac avaceri. 

— Ce, ţi-ai văzut necunoscuta? Întrebă doamna de 
Nucingen. 

— Nu, răspunse dânsul, tar e zberanţă z-o câsesc. 

— Îşi mai iubeşte cineva soţia în felul ăsta? Exclamă 
doamna de Nucingen, simțind un pic de gelozie sau 
prefăcându-se că simte. 

— Când o să fie a dumitale, îi spuse du Tillet baronului, 
trebuie să ne inviţi la masă cu ea, căci sunt foarte curios să 
o studiez pe fiinţa care a fost în stare să te întinerească în 
aşa fel. 

— E un gap de oberă a nadurii, răspunse bătrânul 
bancher. 

— O să se lase păcălit ca un copilandru, şopti Rastignac la 
urechea Delphinei. 

— Eh! Câştigă destui bani ca să. 

— Ca să mai dea şi altora ceva, nu? Zise du Tillet 
întrerupând-o pe baroneasă. 

Nucingen se plimba prin salon de parcă avea ceva la 
picioare. 

— Acum e momentul să-l pui să-ţi plătească ultimele 
datorii, zise Rastignac la urechea baroanei. 

Chiar în acest moment, abatele, sosit în rue Taitbout ca să 
dea ultimele instrucţiuni Europei ce urma să joace rolul 
principal în comedia născocită spre a-l păcăli pe baronul de 
Nucingen, plecă plin de speranţe. Până la bulevard îl însoţi 
Lucien, cam neliniştit văzându-l pe acest semi-demon atât 
de bine deghizat, încât nici el nu-l cunoscuse decât după 
glas. 

— Unde naiba ai găsit o femeie mai frumoasă decât 
Esther? Îl întrebă dânsul pe corupătorul său. 


— Puiule, aşa ceva nu se găseşte la Paris. Asemenea tenuri 
nu se fabrică în Franţa. 

— Sunt încă ameţit de ea. Venera Callipyge nu este atât de 
bine făcută! Îţi vine să intri în iad pentru dânsa. Dar unde-ai 
găsit-o? 

— E cea mai frumoasă cocotă din Londra. Beată de gin, şi- 
a ucis amantul într-un acces de gelozie. Amantul era un 
ticălos de care poliţia din Londra a scăpat în felul acesta, şi 
au trimis-o pentru câtăva vreme la Paris, până se mai uită 
cazul. Hoţoaica a fost bine crescută. E fata unui ministru, 
vorbeşte franţuzeşte de parcă i-ar fi limba maternă; nu ştie 
şi niciodată nu va putea şti ce poate face acolo. 1 s-a spus că 
dacă o placi o să-ţi poată mânca milioane; dar că eşti gelos 
ca un tigru şi i-am impus acelaşi program de viaţă ca şi 
Estherei. Nu ştie cum te cheamă. 

— Dar dacă Nucingen ar prefera-o pe asta în locul 
Estherei. 

— Ah, aici te-aşteptam! Exclamă abatele. Azi ţi-e frică să 
nu cumva să rămână neîmplinit ceea ce te înfricoşa ieri în 
aşa hal! Fii liniştit. Fata asta e blondă, albă şi are ochii 
albaştri, e contrariul frumoasei evreice, şi Nucingen e în 
aşa hal de putregăit, că nu-l mai pot mişca decât ochii 
Estherei. Doar nu puteam ascunde o urâtă! După ce-şi 
joacă rolul, o trimit sub protecţia unei persoane de 
încredere la Roma sau la Madrid, unde va stârni pasiuni. 

— Dacă nu avem decât puţină vreme, zise Lucien, mă 
întorc la dânsa. 

— Du-te, fiule, distrează-te, vei mai avea o zi şi mâine. Eu 
aştept pe cineva pe care l-am însărcinat să afle ce se 
petrece la baronul de Nucingen. 

— Pe cine? 

— Metresa valetului lui Nucingen, căci trebuie la urma 
urmelor să ştiu în fiecare moment ce se petrece la duşman. 

La miezul nopţii, Paccard, valetul Estherei îl găsi pe abate 
pe podul Artelor, locul cel mai potrivit ca să schimbe două 
vorbe care nu trebuie auzite de nimeni. Stând de vorbă, 


valetul era atent, cu ochii într-o direcţie, în vreme ce 
abatele privea în cea opusă. 

— Baronul a fost azi dimineaţă la prefectura poliţiei de la 
orele patru la cinci, zise valetul, şi astă seară s-a lăudat că 
va găsi femeia pe care a văzut-o în pădurea Vincennes, i-a 
promis-o cineva. 

— Vom fi spionaţi, zise Carlos, dar de către cine? 

— Până acum s-au servit de Louchard, guardul comercial. 

— Asta ar fi o copilărie, răspunse abatele. De temut pentru 
noi nu sunt decât Brigada de siguranţă şi poliţia judiciară; 
şi din moment ce nu se mişcă, putem să ne mişcăm noi! 

— Mai e ceva! 

— Ce? 

— Prietenii de pe pârnaie. L-am văzut ieri pe La Pouraille. 
A lăsat ţeapănă o pereche şi are cincizeci de mii de lovele. 
De aur. 

— Va fi arestat, spuse Jacques Collin, ăsta e asasinul din 
Rue Boucher. 

— Ce trebuie să fac? Întrebă Paccard pe tonul respectuos 
pe care trebuie să-l fi avut un mareşal când venea să 
primească ordine de la Ludovic al XVIII-lea. 

— O să ieşiţi în fiecare seară la ora zece, răspunse falsul 
abate, treceţi în trap mare prin pădurea de la Vincennes, 
prin pădurea de la Meudon şi de la Ville-d'Avray. Dacă te 
supraveghează sau te urmăreşte cineva, lasă-te, fii sociabil, 
vorbăreţ şi amator de bacşişuri. Ai să vorbeşti de gelozia lui 
Rubempre, care e nebun după coniţa şi care, mai întâi de 
toate, nu vrea să se afle în lumea bună că are o metresă de 
soiul ăsta. 

— Am înţeles! Trebuie să fiu înarmat? 

— Eşti nebun! Zise Carlos iute. Arme! Ce să faci cu ele? 
Nu sunt bune decât să faci prostii. În nici un caz să nu pui 
mâna pe cuțitul tău de vânătoare. Când poţi să-i frângi 
picioarele omului celui mai zdravăn cu lovitura pe care ţi- 
am arătat-o! Când poţi să te baţi cu trei sticleţi înarmaţi, 


fiind sigur că pui la pământ doi, până să-şi scoată al treilea 
puşcoiul! De ce te mai temi? N-ai bastonul? 

— Ai dreptate! Zise valetul. 

Paccard, poreclit Vechea-Gardă, Mare-Şmecher, Gata-la- 
datorie, omul cu pulpele de fier, braţul de oţel, barbete 
italieneşti, părul mare şi buclat ca artiştii, barba lungă şi 
stufoasă, cu o faţă lividă şi nemişcată ca a lui Contenson, îşi 
păstra temperamentul pe dinăuntru, şi avea o talie şi o 
siluetă de tambur major care înşală bănuielile. Ocnaşul 
scăpat din ocnă n-are acea îngâmfare serioasă şi acea 
încredere în calităţile sale. Giafar al Harun-al-Raşidului[ 61 ] 
ocnei îi arătă admiraţia prietenească de care făcea dovadă 
Peyrade faţă de Corentin. Acest uriaş pe picioare neobişnuit 
de lungi, cu pieptul cam mic şi fără multă carne pe oase, 
umbla pe două picioroange cu un mers plin de gravitate. 
Niciodată partea dreaptă nu se mişca, fără ca ochiul drept 
să nu cerceteze împrejurimile cu iuţeala blajină proprie 
spionului şi hoţului. Ochiul stâng imita ochiul drept. Un pas, 
o ocheadă! Uscăţiv, sprinten, gata la, orice şi la orice oră, de 
n-ar fi avut un duşman tainic numit licoarea voinicilor (cu 
alte cuvinte rachiul) Paccard ar fi fost desăvârşit, spunea 
Carlos, până într-atât era înzestrat cu însuşirile neapărat 
trebuitoare omului ce se află în război cu societatea. Dar 
stăpânul izbutea să-l convingă pe sclav să-l înţarce pe 
diavol, nebând decât seara, Când se întorcea acasă, 
Paccard degusta aurul lichid pe care şi-l vărsa câte puţin 
dintr-odată, dintr-un clondir pântecos sosit tocmai de la 
Danzig. 

— O să fiu cu ochii în patru, zise Paccard, punându-şi pe 
cap măreaţa pălărie cu penaj, după ce-l salutase pe cel pe 
care-l numea duhovnicul său. 

Iată prin ce împrejurări oameni atât de puternici fiecare 
pe tărâmul său, ca Jacques Collin, Peyrade şi Corentin, 
ajunseră să se înfrunte pe acelaşi câmp de bătaie şi să-şi 
dezlănţuie geniul într-o luptă în care fiecare din ei se bătea 
pentru patima sau interesele sale. Fu una dintre acele 


bătălii necunoscute, dar îngrozitoare, în care se cheltuieşte 
sub forma talentului, urii, ciudei, loviturilor şi 
contraloviturilor viclene, tot atâta putere câtă trebuie ca să 
întemeiezi o avere. Oameni şi mijloace, totul fu secret în ce-l 
priveşte pe Peyrade, pe care prietenul său Corentin îl ajută 
în această operaţie, socotită de ei o prostie. Astfel încât 
istoria e mută în privinţa acestui subiect, după cum e mută 
asupra cauzelor adevărate ale marilor revoluţii. Dar iată 
rezultatul. 

La cinci zile după întrevederea domnului de Nucingen cu 
Peyrade pe Champs-Elysees, într-o dimineaţă, un bărbat de 
vreo cincizeci de ani, având una dintre acele feţe de un alb 
de ceruză pe care şi le făuresc diplomaţii, îmbrăcat în stofă 
albastră, cu o siluetă destul de elegantă, având aproape 
înfăţişarea unui ministru de stat, cobori dintr-o splendidă 
cabrioletă şi aruncă valetului frâiele. Pe lacheul care şedea 
pe o bancă în vestibul şi care-i deschise respectuos măreaţa 
uşă cu geamuri, îl întrebă dacă baronul de Nucingen 
primeşte. 

— Numele domnului? Întrebă servitorul. 

— Spune-i domnului baron ca vin din aleea Gabriel, 
răspunse Corentin. Dacă domnul baron are pe cineva, nu te 
apuca să rosteşti numele ăsta cu glas tare, căci te-ar da 
afară. Peste un minut, lacheul se întoarse şi-l conduse pe 
Corentin în biroul baronului, ocolind încăperile de recepţie. 

Corentin schimbă privirea-i nepătrunsă cu o privire de 
acelaşi soi din partea bancherului şi se salutară decent. 

— Domnule baron, zise dânsul, vin din partea lui Peyrade. 

— Pine, făcu baronul şi se duse să tragă zăvoarele la 
ambele uşi. 

— Amanta domnului de Rubempre locuieşte în rue 
Taitbout, în fosta locuinţă a domnişoarei de Bellefeuille, ex- 
amanta domnului de Granville, procurorul-general. 

— Ah adâd te abroabe te mine! Exclama baronul, ge 
garaghioz! 


— Mi-e uşor să cred că sunteţi nebun după acea femeie 
superbă, mi-a făcut plăcere s-o văd, urmă Corentin. Lucien 
este atât de gelos pe femeia asta, încât îi interzice să se 
arate şi cred că-l iubeşte, căci, de patru ani de când i-a 
moştenit mobilierul şi condiţia domnişoarei Bellefeuille, nici 
vecinii, nici portarul, nici chiriaşii n-au putut-o zări. Prinţesa 
nu se plimbă decât noaptea. Când iese în oraş, storurile 
trăsurii sunt trase, iar doamna poartă un văl. Lucien nu o 
ascunde pe femeia asta numai din motive de gelozie: 
trebuie să se însoare cu Clotilde de Grandlieu şi e favoritul 
intim al doamnei de Serisy. El ţine, fireşte şi la amanta sa de 
gală şi la logodnică. Astfel încât sunteţi stăpân pe situaţie: 
Lucien îşi va sacrifica plăcerea în folosul intereselor şi 
vanităţii. Sunteţi bogat, e vorba probabil de ultima 
dumneavoastră aventură, fiţi larg. Vă veţi ajunge scopul 
prin cameristă. Daţi-i subretei vreo zece mii de franci, vă va 
ascunde în dormitorul stăpânii; şi pentru dumneavoastră 
face cheltuiala! 

Nici o figură de retorică nu poate zugrăvi vorbirea 
repezită, scurtă şi poruncitoare a lui Corentin; în consecinţă 
baronul o ascultă dând semne de uimire, expresie pe care 
de multă vreme îşi interzisese s-o poarte pe faţa-i neclintită. 

— Am venit să vă cer cinci mii de franci pentru Peyrade, 
care a lăsat să-i cadă din buzunar cinci din bancnotele 
dumneavoastră. Mic accident! Continuă Corentin pe cel mai 
straşnic ton de comandă. Peyrade ştie prea bine pe ce lume 
e, ca să mai aibă nevoie să-şi plătească informatorii, şi s-a 
bizuit pe dumneavoastră. Dar nu asta e cel mai important, 
zise Corentin, luându-şi seama într-un fel care părea că-i 
răpeşte orice gravitate cererii de bani. Dacă vreţi să n-aveţi 
necazuri la bătrâneţe, obţineţi pentru Peyrade postul pe 
care vi l-a cerut şi puteţi să-i aranjaţi numirea fără 
greutate. Directorul general al poliţiei regatului a primit 
probabil ieri o notă în chestiunea aceasta. Nu mai rămâne 
decât să-l puneţi pe Gondreville să-i vorbească prefectului 
de poliţie. Ei, spuneţi lui Malin conte de Gondreville, că i se 


cere să-i facă un serviciu unuia dintre aceia care au ştiut să- 
| descotorosească de domnii de Simeuse şi are să fie de 
acord. 

— Boftim, tomnul meu, zise baronul, luând cinci bancnote 
de câte o mie de franci şi întinzându-i-le lui Corentin. 

— Camerista trăieşte cu un valet înalt pe care-l cheamă 
Paccard şi locuieşte în rue de Provence, la un fabricant de 
trăsuri. Paccard se închiriază ca valet cui vrea să treacă 
drept nabab. E un găligan de piemontez, căruia îi place 
destul de mult vermutul; prin el veţi ajunge la camerista 
doamnei Van Bogseck. 

Evident, această destăinuire, zvârlită elegant în chip de 
post-scriptum, era contravaloarea celor cinci mii de franci. 
Baronul încerca să ghicească din ce seminţie se trage 
Corentin, în care inteligenţa sa îi spunea că trebuie să vadă 
mai degrabă un şef al spionajului decât un spion. Dar 
Corentin rămase pentru dânsul ceea ce este pentru un 
arheolog o inscripţie din care lipsesc mai mult de trei 
sferturi din litere. 

— Gum o gheamă pe gamerista? Întrebă dânsul. 

— Eugenia, răspunse Corentin, care se înclină în faţa 
baronului, se întoarse pe călcâie şi plecă. 

Baronul de Nucingen era în culmea fericirii, îşi lăsă baltă 
afacerile şi birourile şi urcă în apartamentul său de locuit, 
aflându-se în starea de beatitudine a unui tânăr de douăzeci 
de ani care gustă dinainte o primă întâlnire cu prima iubită. 
Baronul scosese toate bancnotele de o mie de franci din 
casa sa de bani personală, o suma care ar fi putut să facă 
fericit un sat întreg, cincizeci şi cinci de mii de franci! Şi-i 
vâri de-a dreptul în buzunarul fracului. Dar prodigalitatea 
milionarilor nu poate fi asemuită decât cu setea lor de 
câştig. Din clipa în care e vorba de un capriciu, de o patimă, 
banii nu mai sunt nimic pentru un Cressus[62]: într-adevăr 
le e mai greu să aibă capricii decât aur. O plăcere profundă 
e cea mai mare raritate într-o asemenea viaţă îmbuibată, 


plină de emoţiile pe care le dau marile lovituri de bursă şi 
care duc la blazare aceste inimi uscate. 

Un exemplu. Unul dintre cei mai bogaţi capitalişti din 
Paris, cunoscut de altminteri pentru ciudăţeniile sale, se 
întâlneşte într-o zi pe bulevarde cu o tânără lucrătoare, 
deosebit de drăguță. Însoţită de maică-sa, frumuşica îl ţinea 
de braţ pe un tânăr destul de dubios îmbrăcat şi care se 
legăna din şolduri cu ostentaţie. La prima vedere, 
milionarul se îndrăgosteşte de mica pariziană. O urmăreşte 
până la ea acasă, intră în casă: cere să i se povestească 
această viaţă care cunoaşte şi dansul la balurile populare, şi 
zile fără pâine, spectacole ca şi muncă; ascultă cu interes şi 
lasă cinci bancnote de o mie de franci sub o monedă de 
cinci franci: o facere de bine dezonorată. A doua zi, un 
faimos tapiţer, Braschon, se pune la dispoziţia fetei, 
mobilează un apartament ales de dânsa, cheltuieşte cu 
acest prilej vreo douăzeci de mii de franci. Lucrătoarea 
începe să nutrească speranţe fantastice: o îmbracă pe 
mama ei mai ca lumea, e convinsă c-o să-i găsească fostului 
iubit un post la o societate de asigurări. Aşteaptă. O zi, 
două: pe urmă o săptămână. Şi două. Se crede obligată să 
fie credincioasă, face datorii. Capitalistul, chemat în Olanda, 
o uitase; nu se dusese nici măcar o singură dată în raiul în 
care o pusese, şi din care ea recăzu atât de jos cât se poate 
cădea de jos la Paris. Nucingen nu juca niciodată cărţi, 
Nucingen nu încuraja artele, lui Nucingen nu-i venea nici o 
idee fantezistă: trebuia deci să cadă la patimă pentru 
Esther cu orbirea pe care o sconta abatele. 

După ce prânzi, baronul îl chemă pe Georges, valetul său, 
şi îi spuse să se ducă în rue Taitbout, s-o roage pe 
domnişoara Eugenie, camerista doamnei Van Bogseck, să 
treacă pe la bancă pentru o chestiune importantă. 

— Z-o ajdebţi, adăugă dânsul, ji z-o gondugi la mine în 
pirou, sicându-i că o împocăţesc. 

Georges o convinse cu foarte mare greutate pe Europa- 
Eugenie să vină. Coniţa, îi spuse dânsa, nu-i dădea niciodată 


voie să iasă; îşi putea pierde slujba etc. Etc. Astfel că 
Georges se lăudă faţă de baron cu succesul său pentru care 
primi zece ludovici. 

— Dacă doamna iese la noapte fără Eugenie, îi zise 
Georges stăpânului său, ai cărui ochi ardeau ca jăratecul, 
va veni pe la orele zece. 

— Pine! Fii ză mă împraci la nouă ceazuri. Ji ză mă 
goavezi, găci toresc ză viu gâd ze boate te pine. Gred că foi 
abărea în vaţa zdăbânei ei, zau adunci panii nu mai zând 
pani. 

De la prânz şi până la ora unu baronul îşi căni părul şi 
barbetele. La ora nouă seara făcu o baie, înainte de cină, se 
găti ca un mire, se parfumă, se împodobi. Doamna de 
Nucingen, informată de această schimbare, veni ca la 
spectacol. 

— Doamne, zise dânsa, eşti ridicol! Pune-ţi măcar o 
cravată de satin negru în loc de cravata asta albă, pe care 
barbetele dumitale par şi mai cănite. Şi de altminteri o 
cravată albă te face să pari de pe vremea imperiului, te 
îmbătrâneşte, vrei să semeni cu un fost consilier al 
parlamentului? Şi scoate-ţi, te rog, butonii de diamante 
care fac fiecare o sută de mii de franci. Coțofana aceea ţi i- 
ar cere şi n-ai putea s-o refuzi; şi dacă e vorba să i-i dai unei 
cocote, mai bine mi-i pun eu la urechi. 

Bietul bancher, impresionat de adevărul spuselor soţiei 
sale se supunea protestând. 

— Riticol! Riticol! Nu ţi-am zbus nigiodată kha eşti riticolă 
kând te khăteai khit buteai bentru micul thumitale 
Rasdignac. 

— Sper şi eu că nu m-ai găsit niciodată ridicolă. Ce, sunt 
eu în stare să fac asemenea greşeli de gramatică 
vestimentară? Ia să te văd! Întoarce-te! Încheie-ţi fracul 
până sus, cum face ducele de Maulrigneuse, lăsându-l 
descheiat la ultimii doi nasturi de sus. În sfârşit, încearcă să 
pari şi dumneata mai tânăr. 

— Conaşule, zise Georges, a sosit domnişoara Eugenie. 


— Attio, toamna, exclamă baronul. 

O conduse pe nevastă-sa până dincolo de graniţa dintre 
respectivele lor apartamente, ca să fie sigur că nu va trage 
cu urechea. Se întoarse, o luă de mână pe Europa şi o 
aduse la el în cameră cu un soi de respect ironic. 

— Ei, miguţo, ai mult norog, găci eşti în şluşba tela cea mai 
vrumoazâ vemeie tin lume. Tacă îi forbeşti tespre mine şi 
mă aşuţi, te împocăţesc. 

— N-aş face asta nici pentru zece mii de franci, exclamă 
Europa. Domnule baron, sunt înainte de toate o fată 
cinstită. 

— Ta. Am te kând ză-ţi blătesc cras ginsdea. Ginsdea se 
ghiamă în comerţ guriozitate. 

— Şi cu asta nici n-am isprăvit, zise Europa. Dacă domnul 
nu-i place coniţei, şi n-ar fi deloc exclus! Dânsa se supără pe 
mine, mă dă afară şi slujba mea la dumneaei îmi aduce o 
mie de franci pe an. 

— Gobidalul te la o mie vranci e te touăzeci mii vranci gi 
dacă ţi-i tau eu, nu bierzi nimic. 

— Ei, dacă mă iei aşa, babacule, asta schimbă mult 
afacerea. Unde sunt paralele? 

— Aigea, răspunse baronul arătându-i bancnotele, una 
câte una. 

Văzu sclipirile pe care fiece bancnotă le făcea să ţâşnească 
din ochi Europei, trădând lăcomia prevăzută de bancher. 

— Îmi plăteşti slujba, dar cinstea, conştiinţa? Zise Europa, 
înălţându-şi mutrişoara vicleană şi săgetându-l pe baron cu 
o privire seria-buffa[63]. 

— Gonjdiinţa nu vace kât sluşba, tar hai să zbunem înkhă 
gingi mii vranci, zise dânsul adăugând încă cinci bancnote 
de o mie de franci. 

— Nu, douăzeci de mii de franci pentru conştiinţă şi cinci 
mii pentru slujbă, dac-o pierd. 

— Gum boftejdi. Spuse baronul, adăugând cele cinci 
bancnote. Tar ga ză le kâştigi, drepue ză mă azgunzi în 
camera te stăpâna în dimbul nopţii, kând va vi zingură. 


— Dacă mă asiguraţi că n-o să-i spuneţi niciodată cine v-a 
deschis, mă învoiesc. Dar să ştiţi un lucru! Coniţa e 
zdravănă ca un cal, îl iubeşte pe domnul de Rubempre ca o 
nebună şi puteţi să-i daţi un milion în bancnote că tot nu-l 
înşală! E o prostie, dar aşa e dânsa când iubeşte, e mai rău 
decât o femeie cinstită, ce să mai vorbim? Când se duce să 
se plimbe prin pădure cu conaşul de obicei conaşul nu se 
mai întoarce apoi acasă; astă-seară s-a dus, aşa că pot să vă 
ascund în odaia mea. Dacă coniţa se întoarce singură, vin să 
vă caut; intraţi în salon, las uşa dormitorului descuiată, iar 
restul. Ei, restul vă priveşte! Ţineţi-vă tare! 

— Îţi tau gei touăzeci şi gingi mii vranci în zalon. 

— Aha, zise Europa, da prudent mai sunteţi! 

— Fei afea mulde ogasii ză mă vuri. O ză ne gunoajdem 
mai pine. 

— Ei, atunci fiţi în rue Taibout, la miezul nopţii, dar să 
aveţi la dumneavoastră treizeci de mii de franci. Cinstea 
unei cameriste se plăteşte ca şi birjele, mult mai scump 
după miezul nopţii. 

— Tin brudenţă, am ză-ţi tau un cek. 

— O, nu, zise Europa, bancnote, că altfel nu facem nimic. 

La ora unu noaptea, baronul de Nucingen, ascuns în 
mansarda unde dormea Europa, se afla în prada tuturor 
neliniştilor unui om care are o aventură. Trăia, sângele îi 
fierbea în degetele de la picioare, iar capul parcă era gata 
să plesnească, asemeni unei căldări cu aburi prea încălzită. 
Mai târziu, povestindu-i lui du Tillet păţania, îi zise: 

— Zimţeam blăgeri în imacinaţie în faloare te beste trei 
zute mii vranci. 

Ascultă cele mai mărunte zgomote din stradă. La ora două 
noaptea auzi trăsura iubitei sale, încă de pe bulevard. Când 
poarta cea mare se învârti în ţâţâni, inima lui Nucingen 
începu să bată, de parcă voia să ridice mătasea vestei: în 
sfârşit avea să revadă cereasca învăpăiata faţă a Estherei! 
Zgomotul scăriţei şi al uşii îi răsunară în inimă. Aşteptarea 


momentului suprem îl frământa mai mult decât dacă ar fi 
fost pe punctul să-şi piardă averea. 

— Kha! Exclamă dânsul, zimt kha drăesc! Drăesc ghiar 
brea mult. N-o ză mai viu în zdare te nimig. 

Peste un sfert de oră Europa urcă. 

— Coniţa e singură, puteţi cobori. Şi nu face gălăgie, 
elefantule. 

— Elevant! Repetă el râzând şi umblând ca pe jăratec. 

Europa mergea înainte cu un sfeşnic în mâna. 

— Na, numără panii, zise baronul, întinzându-i Europei 
bancnotele când ajunse în salon. 

Europa luă cele treizeci de bancnote cu multă seriozitate 
şi ieşi închizându-l pe bancher în salon. Nucingen se duse 
drept în dormitor, unde-o găsi pe frumoasa englezoaica. 

Dânsa îi spuse: 

— Tu eşti, Lucien? 

— Nu, vrumoaza mea! Exclamă Nucingen şi se întrerupse. 

Râmase tâmp văzând o femeie cu totul deosebită de 
Esther: blondă în locul celei brune, slabă în locul celei 
voinice! Blândă noapte în locul scânteierilor orbitoare ale 
soarelui Arabiei. 

— Vai de mine, de unde-ai ieşit şi dumneata? Cine eşti? Ce 
vrei? Zise englezoaica şi sună, dar soneria nu făcu nici un 
zgomot. 

— Am azbudat zoneriile gu vadă, dar nu de deme. Blec, 
zise dânsul. Z-au tus dreizegi de mii de vranci pe gârlă. 
Tumneata ejdi medreza tela domnul Luţian te Ribembre? 

— Cam sunt, nepoate, spuse englezoaica, căci vorbea bine 
franţuzeşte. Tar gine ejdi du? Zise dânsa imitând vorbirea 
lui Nucingen. 

— Un om băgălit rău! Răspunse dânsul jalnic. 

— Ejdi băgălit kând ai o vemeie trăcuţa? Întrebă dânsa 
glumind. 

— Tă-mi foie ză-ţi drimid mâine o pişuterie ga ză-ţi 
amindejdi te paronul te Nuisingben. 


— N-am itee gine ezde! Zise dânsa râzând ca o nebună; 
dar bijuteria se aprobă, bătrâne violator de domiciliu. 

— Fei afea itee te mine. Attio, matam. Zânteţi o pucăţică 
bentru un împărat, tar eu nu zând tekât un piet panker te 
peste jaizeci ani, ji m-aţi văcut ze înţeleg ge butere are 
vemeea ce iupesc, taca nici vrumuzeţea tumitale 
zupraomenească nu m-a vâcut-o uid. 

— Ei, vorte tracuţ ce-mi zbuneţi, răspunse englezoaica. 

— Nu atât te trăcuţ ca aceea care mi-a inspirat aceste 
vorbe. 

— Vorbeai de dreizeci de mii de franci. Cui i-ai dat? 

— La khoţomanca madale te kbameristă. 

Englezoaica sună, Europa nu era departe. 

— Vai, ţipă Europa, un bărbat în camera coniţei şi care nu- 
i conaşul! Ce groaznic! 

— "Ţi-a dat treizeci de mii de franci ca să-l laşi să intre? 

— Nu, coniţă; căci nu facem atâţia bani nici amândouă la 
un loc. 

Şi Europa începu să ţipe „Hoţii! Hoţii!” atât de nemilos 
încât bancherul, îngrozit, se repezi la uşă, de unde Europa 
îl împinse şi-l rostogoli pe scară în jos. 

— Ticălos bătrân, ţipa dânsa, mă dai de gol faţă de coniţa! 
Hoţii! Hoţii! 

Îndrăgostitul baron, deznădăjduit, reuşi totuşi să ajungă 
fără alte păţanii la trăsura care-l aştepta pe bulevard; dar 
nu mai ştia acum cărui spion să se adreseze. 

— Coniţa ar vrea care cumva să fure banii câştigaţi de 
mine? Zise Europa întorcându-se ca o harpie către 
englezoaică. 

— Nu ştiu cum se procedează în Franţa. 

— Păi nu trebuie să-i spun decât un cuvânt conaşului şi o 
dă pe uşă afară pe coniţa, chiar mâine dimineaţă, răspunse 
obraznic Europa. 

— Blezdemada te kbamerizda, îi zise baronul lui Georges, 
care, fireşte, îşi întreba stăpânul dacă e mulţumit, mi-a 
vurat dreizeci mii vranci. Tar eu zind finofat, voarde finofat. 


— Vasăzică găteala conaşului a fost degeaba. Ma tem însă 
că pastilele pe care le-a luat degeaba o să-i făcu rău 
conaşului. 

— Şorş, mor de tisperare. Mi-e vrig. Zimt kă-mi încheaţă 
inima. Z-a izbrăvit cu Ezdera, tragul meu brieten. 

În împrejurări grave, Georges era totdeauna prietenul 
baronului. 

La două zile după această scenă pe care juna Europa o 
povestise mult mai plăcut decât poate fi scrisă, căci 
adăugase şi mimica, Carlos dejuna singur cu Lucien. 

— Puiule, zise dânsul cu glas scăzut, aprinzându-şi ţigara 
de foi de la aceea a lui Lucien, nici poliţia, nici nimeni 
altcineva nu trebuie să-şi vâre nasul în treburile noastre. N- 
ar fi sănătos pentru noi. Am găsit un mijloc îndrăzneţ, dar 
fără greş, de a-i face să stea liniştiţi pe baronul nostru şi pe 
agenţii săi. Ai să te duci la doamna de Serisy şi ai să fii 
foarte drăguţ cu ea. În cursul conversaţiei ai să-i spui că, 
spre a-i face plăcere lui Rastignac, care de multă vreme e 
sătul de doamna de Nucingen, accepţi să te dai drept 
amant al unei femei cu care de fapt trăieşte dânsul. Domnul 
de Nucingen, îndrăgostit rău de femeia pe care-o ţine 
ascunsă Rastignac (asta o s-o facă pe doamna de Serisy să 
râdă), a avut ideea să pună poliţia să te spioneze pe tine, 
care eşti cu totul nevinovat de intrigile depravate ale 
compatriotului tău, tu a cărui situaţie în familia Grandlieu 
ar putea fi compromisă. O s-o rogi pe contesă să-ţi obţină 
sprijinul soţului ei care e ministru de stat, ca să poţi să te 
duci la prefectura de poliţie. O dată ajuns acolo, în faţa 
domnului prefect, plânge-te, şi anume nu ca fitecine, ci ca 
un om politic ce va intra curând în uriaşa maşină a 
stăpânirii, spre a fi una dintre pârghiile ei cele mai de 
seamă. Ai să arăţi că înţelegi poliţia ca om de stat, ai s-o 
admiri, inclusiv pe prefect. Cele mai frumoase maşinării fac 
pete de ulei sau stropesc. Nu te supăra decât prea puţin. 
Nu ai nimic contra domnului prefect; dar pofteşte-l să-şi 
supravegheze oamenii, şi plânge-l că e în situaţia de a 


trebui să-i certe. Cu cât vei fi mai blând şi mai gentilom, cu 
atât va fi mai cumplit prefectul faţa de agenţii săi. După 
aceea o să fim liniştiţi şi-o să putem aduce îndărăt pe 
Esther, care trebuie să mugească la ea în pădure, ca cerbii. 

Prefectul de pe atunci era un fost magistrat. Din foştii 
magistrați se fac prefecţi de poliţie cu mult prea tineri. 
Pătrunşi de drept, ţinând la legalitate, n-au mâna destul de 
uşoară pentru samavolnicia pe care-o cere adeseori o 
împrejurare critică, atunci când activitatea prefecturii 
trebuie să semene cu aceea a pompierilor însărcinaţi să 
stingă un incendiu. De faţă fiind şi vicepreşedintele 
Consiliului de stat, prefectul recunoscu că poliţia are mai 
multe defecte decât are în realitate, deplânse abuzurile şi-şi 
aminti atunci de vizita pe care i-o făcuse baronul de 
Nucingen şi de informaţiile pe care le ceruse privitor la 
Peyrade. Prefectul făgădui să pedepsească excesele la care 
se dedau agenţii săi şi totodată îi mulţumi lui Lucien că i se 
adresase direct lui, îi promise că va ţine secret ce se 
discutase şi păru că înţelege acea intrigă amoroasă. Vorbe 
mari, despre libertatea persoanei, despre inviolabilitatea 
domiciliului, fură schimbate între ministrul de stat şi 
prefect, căruia domnul de Serisy îi atrase atenţia asupra 
faptului că dacă interesele mari ale regatului cereau uneori 
ilegalităţi tainice, în schimb aplicarea acestor mijloace de 
stat în slujba unor interese particulare începea să constituie 
o crimă. 

A doua zi de dimineaţă, în clipa când Peyrade se ducea la 
scumpa sa cafenea David, unde se desfăta privind 
burghezii, cum se distrează un artist privind cum cresc 
florile, un jandarm îmbrăcat civil îl opri pe stradă. 

— La dumneata mă duceam, îi şopti la ureche, am ordin să 
te aduc la prefectură. 

Peyrade lua o birjă şi urcă în ea cu jandarmul, fără să 
spună nimic. 

Prefectul poliţiei îl repezi pe Peyrade de parc-ar fi fost cel 
mai de pe urmă gardian de ocnă, plimbându-se pe o alee 


din mica grădină a prefecturii de poliţie, care pe vremea 
aceea se întindea de-a lungul cheiului des Orfevres. 

— Nu fără motiv, domnul meu, că ai fost scos din 
administraţia de stat încă din 1809. Nu ştii la ce neplăceri 
ne expui şi te expui şi dumneata. 

Straşnica dojană se încheie cu o lovitură de trăsnet. 
Prefectul îi comunică necruţător bietului Peyrade nu numai 
că-i tăiase pensia anuală, ci că avea să mai fie supus, el 
Peyrade, unei supravegheri deosebite. Bătrânul primi 
săpuneala cu cea mai liniştită figură posibilă. Nu există 
nimic mai încremenit şi mai netulburat decât un om zdrobit. 
Peyrade îşi pierduse toţi banii la joc. Tatăl Lydiei se bizuia 
pe postul său şi iată că acum nu mai avea alt venit decât 
pomenile prietenului său Corentin. 

— Am fost prefect de poliţie şi, deci, recunosc că aveţi 
deplină dreptate, îi răspunse liniştit bătrânul, funcţionarului 
drapat în maiestatea sa judecătorească şi, care, auzind 
asta, tresări destul de semnificativ. Însă, daţi-mi voie, fără 
să doresc întru nimic a mă scuza, să vă atrag totuşi atenţia 
asupra faptului că nu mă cunoaşteţi, continuă Peyrade, 
aruncându-i prefectului o privire şireată. Cuvintele 
dumneavoastră sunt sau prea aspre faţă de fostul comisar 
general al poliţiei în Olanda, sau prea puţin aspre faţă de un 
simplu agent. Numai că vă rog, domnule prefect, adăugă 
Peyrade după o pauză, văzând că prefectul tăcea, să vă 
amintiţi de ceea ce voi avea cinstea vă spun. Fără a voi să 
mă amestec cu nimic în poliţia dumneavoastră, nici să 
încerc a mă dezvinovăţi, vă afirm că veţi avea prilejul de a 
constata că e cineva păcălit în toată povestea asta: în 
momentul de faţă păcălitul sunt eu; mai târziu veţi 
recunoaşte că păcălitul aţi fost dumneavoastră. 

Şi se înclină în faţa prefectului, care rămase gânditor, ca 
să-şi ascundă uimirea. 

Bătrânul se întoarse acasă frânt, apucat de-o ciudă rece 
împotriva baronului de Nucingen. Numai bancherul acesta 
greoi putuse trăda un secret concentrat în mâinile lui 


Contenson, ale lui Peyrade şi ale lui Corentin. Bătrânul îl 
bănui şi-l învinui că vrea să se sustragă de la plată, o dată 
ce-şi atinsese scopul. O singură întrevedere îi fusese de 
ajuns ca să ghicească şireteniile celui mai şiret dintre 
bancheri. Lichidează cu toată lumea, chiar şi cu noi, dar am 
să mă răzbun, îşi spunea moşneagul. Nu i-am cerut 
niciodată nimic lui Corentin, dar am să-i cer să mă ajute ca 
să mă pot răzbuna pe această năroadă casă de bani. 
Baronul naibii! Ai să vezi cu cine ai de-a face, când ai să-ţi 
găseşti într-o bună dimineaţă fata necinstită. Dar oare o 
iubeşte pe fiică-sa. 

În seara aceea, prăbuşirea care nimicea speranţele lui 
Peyrade îl îmbătrânise cu încă zece ani. Stând de vorbă cu 
prietenul său Corentin, îşi amesteca jelaniile cu lacrimile pe 
care i le smulgea trista perspectivă de viitor ce-o lăsa 
moştenire fiică-sii, idolului său, perlei sale, darul său către 
Dumnezeu. 

— Urmărim noi chestiunea asta, îi spuse Corentin, întâi 
trebuie aflat dacă cel ce te-a denunţat e baronul. A fost oare 
cuminte din partea noastră să ne sprijinim pe Gondreville? 
Vicleanul ăsta bătrân ne datorează prea mult ca să nu 
încerce să ne dea la cap; de aceea am pus sub 
supraveghere pe ginerele său, Keller, un nătâng în materie 
de politică şi în stare să se amestece în vreo conspirație ce- 
ar urmări să răstoarne dinastia spre a aduce pe tron 
ramura mezină, familia de Orleans. Mâine voi şti ce se 
petrece la Nucingen. Dacă şi-a văzut iubita şi cine ne-a pus 
botniţa asta. Nu te necăji. Întâi, prefectul n-o să rămână 
multă vreme în postul său. Vremea de faţă o să nască 
revoluţii, iar revoluțiile sunt apa tulbure în care pescuim. 

Un fluierat anumit răsună în stradă. 

— E Contenson, zise Peyrade, care puse o lumânare pe 
pervazul ferestrei, şi are să-mi spună ceva personal. 

Peste o clipă, devotatul Contenson apăru în faţa celor doi 
zmei ai poliţiei, respectaţi de dânsul ca două genii. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Corentin. 


— Noutăţi! leşeam din tripoul de la numărul 113, unde am 
pierdut tot. Ce văd sub galeriile palatului Orleans? Pe 
Georges! L-a dat afară baronul, care-l bănuieşte a fi agent. 

— Asta se trage dintr-un zâmbet care mi-a scăpat mie, zise 
Peyrade. 

— Ehe, câte catastrofe n-am văzut eu, ce s-au tras din câte 
un zâmbet, zise Corentin. 

— Şi fără să le mai pui la socoteala pe cele care se trag 
dintr-o plesnitură de cravaşă, zise Peyrade. Dar ce s-a 
întâmplat? 

— Iată ce s-a întâmplat, urmă Contenson. L-am împins pe 
Georges să ciripească, făcându-l să plătească o sumedenie 
de păhărele de toate culorile, care l-au lăsat pe el cam 
verde: cât despre mine, cred că sunt ca un cazan cu rachiu. 
Baronul nostru s-a dus în rue Taitbout, îndopat cu pastile 
speciale. A găsit acolo frumoasa de care ştiţi. Dar ce 
păcăleală: englezoaica respectivă nu e negunozguda! Şi a 
cheltuit treizeci de mii de franci ca s-o ademenească pe 
cameristă! O prostie! Se crede mare fiindcă face lucruri 
mici cu capitaluri mari; să inversăm fraza şi o să găsim 
problema pe care-o rezolvă omul de geniu. Baronul s-a 
întors într-o stare de plâns. A doua zi, Georges, ca să fie 
bine văzut, i-a spus lui stăpânu-său: „De ce se foloseşte 
conaşul de asemenea derbedei? Dacă ar vrea conaşul să se 
bizuie pe mine, i-aş găsi necunoscuta, căci n-am nevoie 
decât de descrierea făcută de conaşul. Întorc pe dos tot 
Parisul şi-o găsesc.” „Du-te, i-a spus baronul, am să te 
răsplătesc cum trebuie!” Georges mi-a povestit toate astea 
amestecate cu amănuntele cele mai caraghioase. Dar. Sunt 
făcut să înghit şi astea! A doua zi baronul a primit o 
scrisoare anonimă în care se spunea cam aşa: 

Domnul de Nucingen moare de dragoste pentru o 
necunoscută; a şi cheltuit până acum mulţi bani fără nici un 
folos; dacă vrea să se afle astăzi la miezul nopţii la capătul 
podului de la Neuilly şi să se urce în trăsura îndărătul 
căreia va şedea valetul din pădurea Vincennest şi dacă se va 


lăsa legat la ochi, o va vedea apoi pe cea pe care-o iubeşte. 
Deoarece averea sa îl poate face să se îndoiască de 
intenţiile cinstite ale celor ce procedează astfel, domnul 
baron poate fi însoţit de credinciosul său Georges. De altfel 
nu va fi nimeni în trăsură. 

Baronul se duce însoţit de Georges, fără însă a-i spune 
nimic. Amândoi se lasă legaţi la ochi şi să li se acopere capul 
cu un văl. Baronul recunoaşte valetul. Peste două ore, 
trăsura care mergea ca o trăsură a lui Ludovic al XVIII-lea 
(Dumnezeu să-l aibă în pază! Se pricepea în materie de 
poliţie regele ăla) se opreşte într-un mijloc de pădure. 
Baronul, căruia i se scoate legătura de pe ochi, îşi vede într- 
o trăsură oprită necunoscuta care. Ţâşti. Dispare imediat. 
Iar trăsura (cu aceeaşi viteză ca Ludovic al XVIII-lea) îl 
aduce îndărăt pe podul de la Neuilly, unde îşi găseşte 
caleaşca. I se pusese în mână lui Georges un bileţel astfel 
alcătuit: Câte bancnote de o mie de franci sloboade domnul 
baron ca să fie pus în legătura cu necunoscuta? Georges îi 
dă bileţelul lui stăpânu-său, iar baronul, convins că Georges 
s-a înţeles cu mine sau cu dumneata, domnule Peyrade, ca 
să-l exploatăm, l-a dat afară pe Georges. Tâmpit bancher! 
Nu trebuia să-l concedieze pe Georges decât după ce z-a 
gulgad gu negunozguda. 

— Georges a văzut femeia? Zise Corentin. 

— Da, zise Contenson. 

— Ei, zise Peyrade. Cum arată? 

— Ei, răspunse Contenson, nu mi-a spus despre ea decât 
un cuvânt: frumoasă ca soarele! 

— Ne joacă nişte hoţomani mai tari decât noi! Exclamă 
Peyrade; câinii ăştia o să-i vândă baronului foarte scump 
femeia lor. 

— Ja, mein Herr! 64 răspunse Contenson. Aşa încât aflând 
că i s-a tras un perdaf la prefectură, l-am tras de limbă pe 
Georges. 

— Tare aş vrea să ştiu cine m-a păcălit, spuse Peyrade, să 
ne încercăm puterile. 


— Trebuie pus capul la cutie, interveni Contenson. 

— Are dreptate, conveni Peyrade, să ne facem mici şi să 
aşteptăm, să tragem cu urechea. 

— Vom studia şi versiunea asta! Exclamă Corentin, în 
momentul de faţă n-am nici o treabă. Iu, Peyrade, stai 
cuminte! Să-l ascultăm pe domnul prefect. 

— Domnului de Nucingen trebuie să i se lase sânge, spuse 
Contenson. Are prea multe bancnote de o mie în vine. 

— Am pierdut zestrea Lydiei, îi şopti la ureche lui 
Corentin. 

— Contenson, haidem, să-l lăsăm să doarmă pe Peyrade. 
Pe mâine. 

Contenson îi şopti lui Corentin când ajunseră în pragul 
casei: 

— Curioasă operaţie de schimb de devize voia să facă 
bătrânul! Cum? S-o mărite pe fiică-sa cu banii luaţi pentru. 
Ha! Ha! S-ar face cu subiectul ăsta o piesă drăguță şi 
morală intitulată: Zestrea unei fecioare. 

— Ah, ce simţuri aveţi şi voi ăştia! Ce auz! Îi zise Corentin 
lui Contenson. Hotărât lucru, natura socială îşi înarmează 
toate speciile cu însuşirile trebuincioase pentru rosturile pe 
care li le-a dat. Societatea e o a doua natură! 

— Foarte filosofic ce spuneţi dumneavoastră! Exclamă 
Contenson. Un profesor ar face din asta un sistem întreg. 

— "Ţine-te la curent, continuă Corentin zâmbind şi pornind 
pe străzi alături de agent, cu tot ce se întâmplă la Nucingen 
acasă, în legătură cu necunoscuta. În linii mari. Nu umbla 
cu şiretlicuri proaste. 

— Mă uit numai dacă iese fum pe coşuri! Zise Contenson. 

— Un om ca baronul de Nucingen nu poate fi fericit 
incognito, urmă Corentin. De altfel noi, pentru care oamenii 
sunt nişte cărţi de joc, nu trebuie să-i lăsăm să se joace ei 
cu noi! 

— Cred şi eu! Ar însemna să se apuce condamnatul să taie 
gâtul călăului! Exclamă Contenson. 


— Totdeauna ai fost tu glumeţ, răspunse Corentin, lăsând 
să-i scape un zâmbet care încreţi slab faţa-i ca o mască de 
ghips. 

Întreaga afacere era excepţional de importantă prin ea 
însăşi şi independent de urmările ei. Dacă pe Peyrade nu-l 
trădase baronul, cine oare avusese interesul să-l viziteze pe 
prefectul poliţiei? Pentru Corentin, era vorba de a afla daca 
nu există printre oamenii lui vreun trădător. Ducându-se la 
culcare, se întreba, aşa cum se frământa şi Peyrade: „Cine 
oare s-a dus să se plângă prefectului? Cui îi aparţine femeia 
aceea?” În felul acesta, deşi nu ştiau unii de alţii, Jacques 
Collin, Peyrade şi Corentin erau din ce în ce mai aproape 
unul de altul fără a bănui. lar sărmana Esther, Nucingen şi 
Lucien aveau să fie inevitabil prinşi şi târâţi în lupta care 
începuse şi pe care amorul propriu caracteristic poliţiştilor 
trebuia s-o transforme în ceva cumplit. 

Mulțumită îndemânării Europei, partea cea mai 
amenințătoare din cei şaizeci de mii de franci pe care îi 
datorau Esther şi Lucien fu plătită. Încrederea creditorilor 
nici măcar nu se clintise. Lucien şi abatele avură o clipă de 
răgaz. Ca două fiare urmărite, care lipăie un pic de apă pe 
țărmul vreunei mlaştini, puteau acum să umble mai departe 
pe marginea prăpastiei, de-a lungul căreia omul tare îl 
călăuzea pe omul slab fie către spânzurătoare, fie către 
glorie şi avuţie. 

— Astăzi, îi zise falsul preot făpturii sale, am pus totul pe-o 
singură carte. Dar noroc că e măsluită iar jucătorii foarte 
tineri. 

Câtăva vreme, Lucien o vizită des, din ordinul cumplitului 
mentor, pe doamna de Serisy. Într-adevăr, cu nici un preţ nu 
trebuia să dea loc la bănuiala că trăieşte cu o prostituată. 
De altminteri, găsi în plăcerea de a fi iubit, în vălmăşagul 
vieţii mondene, o falsă putere care-l ajuta să se ameţească. 
O ascultă pe domnişoara Clotilde de Grandlieu, care îi 
spusese că ei nu trebuie să se mai întâlnească decât la 
plimbare în Bois de Boulogne sau pe Champs-Elysees. 


A doua zi după ce Esther fu închisă în casa pădurarului, 
fiinţa pentru ea enigmatică şi cumplită, care-i apăsa inima, 
veni să-i ceară iscălitura pe trei hârtii timbrate, pe care 
scria: Bun şi aprobat de mine pentru şaizeci de mii de 
franci; pe prima; bun şi aprobat de mine pentru o suta 
douăzeci de mii de franci, pe a doua; bun şi aprobat de 
mine pentru o sută douăzeci de mii de franci, pe a treia. În 
total, poliţe de trei sute de mii de franci. Scriind cuvintele 
bun pentru, faci o simplă chitanţă, cuvintele bun şi aprobat 
de mine pentru constituie o poliţă şi te supun la eventuala 
arestare pentru datorii. Această formulă îl face pe 
imprudentul ce iscăleşte să rişte cinci ani de închisoare, o 
pedeapsă pe care Tribunalul corecţional nu o dă aproape 
niciodată şi pe care curtea cu juri o aplică doar unor 
ticăloşi. Legea constrângerii corporale, care prevede 
arestarea pentru datorii, e o rămăşiţă a vremilor barbare, 
care adaugă faptului că e stupidă marele merit de a fi şi 
fără rost, căci nu-i loveşte niciodată pe oamenii necinstiţi. 

— Trebuie, îi spuse Estherei falsul spaniol, să-l scoatem pe 
Lucien din încurcătură. Avem datorii de şaizeci de mii de 
franci şi cu aceşti trei sute de mii poate că o să scăpăm. 

După ce antedatase cu şase luni poliţele, abatele îl puse să 
le tragă asupra Estherei pe un om neînțeles de către poliţia 
corecțională şi ale cărei aventuri, în ciuda zgomotului pe 
care îl făcuseră, fuseseră curând uitate, sau pierdute, 
înăbuşite de gălăgia marei simfonii din iulie 1830. Numele 
acestui tânăr, unul dintre cei mai îndrăzneţi escroci, fiul 
unui portărel din Boulogne, lângă Paris, este Georges-Marie 
Destoumis. Tatăl, nevoit să-şi vândă funcţia într-un moment 
de strâmtoare, îşi lăsă prin 1824 fiul fără nici un fel de 
avere, după ce-i dăduse o strălucită educaţie, nebunia 
micilor burghezi pentru copiii lor. La douăzeci şi trei de ani, 
tânăr şi strălucit student în drept, îşi şi renegase tatăl, 
scriindu-şi în acest fel numele pe cărţile de vizită: 

GEORGES D'ESTOURNY. 


O asemenea carte de vizită îi dădea individului un iz 
aristocratic. Acest dandi avu tupeul să-şi ia o gabrioletă, un 
lacheu la trăsură şi să frecventeze cluburile. Câteva cuvinte 
vor explica totul: făcea afaceri la bursă cu banii femeilor 
întreţinute al căror confident era. În sfârşit, fu demascat de 
poliţia corecțională în faţa căreia compăru acuzat fiind că se 
folosea de cărţi măsluite. Avea complici tineri depravaţi ca 
şi dânsul, oameni pe care-i ţinea la mână, asociaţi la 
eleganța şi creditul său. Nevoit să fugă, scăpă din vedere 
să-şi mai plătească diferenţele la bursă. Tot Parisul, Parisul 
rechinilor şi al cluburilor, al bulevardelor şi al bancherilor 
se cutremura încă de aceste două lovituri. 

În vremea strălucirii sale, băiat frumos şi mai ales băiat 
bun, larg la pungă ca o căpetenie de hoţi, o „protejase” pe 
Torpilă câteva luni de zile. Falsul spaniol îşi întemeie 
calculul pe înhăitarea Estherei cu vestitul escroc, lucru care 
se întâmplă mai ales femeilor de soiul acesta. Georges 
d'Esţourny, a cărui ambiţie devenise mai îndrăzneață odată 
cu succesul, luase sub aripa sa un om venit dintr-un fund de 
provincie, ca să facă afaceri la Paris, şi pe care partidul 
liberal voia să-l despăgubească pentru faptul că se 
expusese curajos la condamnare în lupta presei împotriva 
guvernului lui Carol al X-lea. (Persecuţia presei mai slăbise 
ceva sub cabinetul Martignac.) În momentul acela domnul 
Cerizet, redactor-responsabil, supranumit viteazul Cerizet, 
fusese grațiat. 

Şi atunci, Cerizet, protejat de formă de somităţile stângii, 
întemeie o afacere care era totodată agenţie de schimb, şi 
bancă, şi agenţie de bursă. Era una dintre acele situaţii 
care seamănă în comerţ cu acei servitori anunţaţi la mica 
publicitate ca ştiind şi putând să facă de toate. Cerizet se 
considera prea fericit că poate strânge relaţiile cu Georges 
d'Estourny, iar acesta îl învăţa meseria. 

Esther, în virtutea anecdotei despre Ninon de Lenclos[65], 
putea să treacă drept persoana devotată, căreia Georges 
d'Estourny i-a încredinţat o parte din averea sa. Un gir în 


alb pe numele Georges d'Estourny îl făcu pe Carlos Herrera 
stăpân pe valorile pe care le crease. Acest fals nu era 
primejdios din moment ce fie Esther, fie altcineva pentru 
ea, putea sau trebuia să plătească. După ce se informase cu 
privire la firma Cerizet, Carlos recunoscu în proprietar unul 
dintre acei inşi şterşi, hotărâți să facă avere, dar. Legal. 

Cerizet, adevăratul depozitor al lui d'Estoumy, dispunea de 
sume considerabile, angajate la bursă, în speculaţii asupra 
creşterii valorilor şi care îi dădeau lui Cerizet putinţa să-şi 
spună bancher. Toate acestea se fac la Paris; lumea 
dispreţuieşte un om, dar nu-i dispreţuieşte banii. 

Abatele se duse la Cerizet cu intenţia de a-l prelucra în 
felul său, căci din întâmplare era stăpân pe toate secretele 
acestui demn asociat al lui d'Estourny. 

Viteazul Cerizet locuia într-un demisol, în rue Gros-Chevet, 
iar abatele, care se anunţase misterios ca venind din partea 
lui Georges d'Estoumy, îl găsi pe aşa-zisul bancher în 
aşteptare şi galben la faţa. Abatele văzu într-un birou 
modest un omuleţ cu păr rar şi blond şi recunoscu într- 
însul, după cum i-l descrisese Lucien, pe Iuda Iscariotul al 
lui David Sechard. 

— Putem vorbi aici fără să ne audă nimeni? Întrebă 
spaniolul, prefăcut pe loc în englez cu păr roşu şi ochelari 
fumurii, la fel de curat şi de sec ca un puritan care se duce 
să asculte predica pastorului. 

— Dar de ce, domnul meu? Întrebă Cerizet. Cine sunteţi 
dumneavoastră? 

— Domnul William Barker, creditor al domnului 
d'Estourny; dar fiindcă doriţi, am să vă arăt de ce e nevoie 
să închideţi uşa. Ştim, domnul meu, în ce relaţii aţi fost cu 
Petitelaud, Cointet şi cu fraţii săi, cu familia Sechard din 
Angouleme. 

Auzind cuvintele acestea, Cerizet se repezi la uşă şi o 
închise, se întoarse la altă uşă care dădea într-un dormitor 
şi o zăvori, apoi îi zise necunoscutului: 


— Mai încet, domnul meu! Şi-l privi pe falsul englez, 
întrebându-l: Ce doriţi de la mine? 

— Domnule, continuă William Barker, în lumea asta fiecare 
se descurcă cum poate. Dumneata deţii fondurile secăturii 
celeia de d'Estourny. Linişteşte-te, n-am venit să ţi le cer. 
Dar. Presat de mine, pezevenghiul care, fie vorba între noi, 
merită spânzurat, mi-a dat poliţele astea, presupunând că 
poate am ceva şanse să le realizez. Şi deoarece nu doresc 
să fac urmărirea în numele meu propriu, mi-a spus că 
dumneata nu ai refuza să te însărcinezi cu operaţia. 

Cerizet privi poliţele şi zise: 

— Dar nu mai e la Frankfurt. 

— Ştiu, răspunse falsul Barker, însă la data când au fost 
iscălite poliţele, poate încă mai era. 

— Dar nu vreau să fiu eu responsabil, zise Cerizet. 

— Nu-ţi cer să te sacrifici, răspunse falsul englez; dar poţi 
fi însărcinat să le primeşti. Girează-le şi mă însărcinez cu să 
obţin plata. 

— Mă mir că d'Estourny se fereşte de mine în felul acesta, 
urmă Cerizet. 

— Ştie multe lucruri, răspunse spaniolul. Dar nu poţi să-i 
faci o vină din faptul că vrea să împartă riscurile. 

— Nu cumva credeţi? Întrebă micul afacerist, dându-i 
îndărăt falsului englez poliţele girate şi în regulă. 

— Nu cumva cred că o să-i păstrezi banii? Zise falsul 
englez. Ba chiar sunt sigur! Sunt ca şi zvârliţi pe postavul 
verde al jocului de bursă. 

— Averea mea e interesată în. 

— În a-i pierde ostentativ, zise William Barker. 

— Domnule! Exclamă Cerizet. 

— Ascultă, dragă domnule Cerizet, rosti rece Barker 
întrerupându-l, mi-ai face un serviciu uşurându-mi 
încasarea acestor bani. Fii amabil şi scrie-mi o scrisoare în 
care îmi spui că îmi încredinţezi aceste titluri achitate în 
contul lui d'Estourny şi că portărelul urmăritor va trebui să- 


Il considere pe purtătorul scrisorii ca posesor al celor trei 
poliţe. 

— Bine, dar spuneţi-mi numele. 

— Nici un nume! Răspunse falsul englez. Scrie: Purtătorul 
acestei scrisori şi al titluriloR. Ai să fii bine plătit pentru 
această amabilitate. 

— Cum anume? Zise Cerizet. 

— Cu un singur cuvânt. Rămâi stabilit în Franţa, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ei, bine Georges d'Estourny nu se mai întoarce în 
Franţa niciodată. 

— De ce? 

— Fiindcă există în Franţa, cel puţin cinci oameni care, 
după câte ştiu eu, l-ar ucide, şi el ştie asta. 

— Nu mă mai mir că-mi cere să-i trimit nişte mărfuri de 
desfăcut în India! Exclamă Cerizet. Şi din nefericire m-a silit 
să angajez totul la bursă. Deja suntem datori diferenţa. 
Trăiesc de pe o zi pe alta. 

— leşi din combinaţia asta. 

— Vai, de ştiam asta mai de mult! Mi-am ratat averea. 

— Încă un cuvânt. Zise Barker. Taci! Eşti în stare să fii 
discret; dar ceea ce e poate mai puţin sigur, fii credincios. 
Ne mai întâlnim şi am să te îmbogăţesc. 

După ce semănase în mocirla acestui suflet o speranţă 
care trebuia să-i ferece multă vreme gura, Barker se duse 
la un portărel pe care se putea bizui şi-l însărcină să ceară 
protestarea poliţelor şi condamnarea Estherei, aşa încât să 
fie obligată să plătească, ori să intre la închisoare. 

— Se va plăti, îi zise dânsul portărelului. E o chestiune de 
onoare. Vrem numai să fim în regulă. 

Barker făcu în aşa fel încât Esther fu reprezentată la 
Tribunalul de Comerţ de un avocat pentru ca hotărârea să 
nu fie dată în lipsa părţii. Portărelul, pe care-l rugase s-o 
execute cu menajamente, puse într-un plic toate actele de 
procedură, se duse personal să sechestreze mobilele în rue 
Taitbout, unde fu primit de către Europa. Odată notificată 


constrângerea corporală, Esther se află încărcată cu datorii 
personale de trei sute şi ceva de mii de franci. Carlos nu 
avu nevoie pentru asta de mari sforţări de imaginaţie. 
Această comedie a falselor datorii se joacă la Paris foarte 
adesea. Există la Paris nişte sub-Gobseck, sub- 
Gigonnet[66], care, contra comision, se pretează la această 
păcăleală, căci ei iau în glumă această mişelie. În Franţa 
toate se fac râzând, chiar şi crimele. În felul acesta se pot 
stoarce bani, fie de la părinţi care nu vor să dea nimic, fie 
de la îndrăgostiţi care s-ar mai târgui, dar care cu toţii, în 
faţa unei nevoi evidente sau a unei pretinse dezonorări, se 
execută. Maxime de Trailles se folosise foarte adesea de 
acest mijloc învăţat din comediile de pe vremuri. Numai că 
abatele Carlos Herrera, care voia să salveze şi demnitatea 
sa ecleziastică şi onoarea lui Lucien, săvârşise o falsificare 
cu totul neprimejdioasă, atât de des întâlnită, încât în clipa 
de faţă justiţia se preocupă să-i pună frâu. Se zice că există 
în împrejurimile palatului Orleans o bursă de poliţe false, 
unde pentru trei franci ţi se dă o iscălitură. 

Înainte de a porni chestiunea celor trei sute de mii de 
franci de plătit care urmau să fie postați ca santinelă la uşa 
dormitorului Estherei, Carlos hotări să-l facă pe domnul de 
Nucingen să plătească mai înainte alţi o sută de mii de 
franci. lată cum. Din porunca lui, Asia se dădu faţă de 
baronul îndrăgostit drept o bătrână care ştie toate 
secretele frumoasei necunoscute. Până în clipa aceasta, cei 
ce zugrăvesc moravurile au pus în scenă mulţi cămătari, 
dar au uitat cămătăreasa, personaj nespus de ciudat, numit 
în mod decent modista, şi pe care avea să-l joace sfioasa 
Asia, care avea două dugheni, una la hala de vechituri, alta 
în rue Saint-Marc, amândouă conduse de nişte femei de 
încredere. 

— Ai să redevii madame de Saint-Esteve, îi zise dânsul. 

Abatele voi s-o vadă pe Asia îmbrăcată. Falsa misită veni 
îmbrăcată în rochie de damasc cu flori, provenită din 
perdelele vreunui buduar vândut la licitaţie, cu un şal de 


caşmir dintr-acelea tocite, ofilite, ce nu se mai pot vinde şi 
care îşi sfârşesc viaţa în spinarea acestui soi de femei. Purta 
un guleraş de dantele splendide, dar fanate, şi o pălărie 
îngrozitoare; avea însă pantofi din piele de Irlanda, pe 
marginea cărora carnea piciorului părea un cârnăcior de 
mătase neagră ajurată. 

— Uită-te şi la catarama de la cordon! Spuse dânsa, 
arătând o bijuterie suspectă pe care-o împingea înainte 
pântecul ei de bucătăreasă. Ce zici? Ce fason! Da. Ce 
frumos mă poceşte! Oh, cu câtă îndemânare m-a îmbrăcat 
madame Nourrisson. 

— La început să fii mieroasă, îi zise Carlos, să fii aproape 
temătoare, precaută ca o pisică; şi mai ales ruşinează-l pe 
baron că s-a adresat poliţiei, dar nu-i da impresia că 
tremuri în faţa agenţilor. În sfârşit, dă-i de înţeles clientului, 
în cuvinte mai mult sau mai puţin limpezi, că desfizi toate 
poliţiile de pe lume să afle unde se găseşte frumoasa lui. 
Acoperă-ţi bine urmele. Când baronul o să ajungă să te lase 
să-l baţi pe burtă, spunându-i: „Porc bătrân!” să devii 
obraznică şi să-l mâi ca pe o slugă. 

Ameninţat de misită că nu mai dă ochi cu el dacă îl prinde 
cu cea mai mică urmă de spionaj, Nucingen se întâlneşte cu 
Asia când se ducea la bursă pe jos, în taină, într-un demisol 
prăpădit din rue Neuve-Saint-Marc. Trebuia să treacă pe 
nişte poteci mocirloase, poteci pe care au păşit atâţia 
milionari îndrăgostiţi. Şi cu câtă plăcere numai pavajul 
Parisului ştie. Doamna de Saint-Esteve îl făcu pe baron, dus 
din speranţă în disperare, alternativ, să dorească a afla totul 
despre necunoscută, cu orice preţ! 

În vremea aceea, portărelul mergea înainte cu procedura, 
cu atât mai mult cu cât neîntâmpinând la Esther nici o 
împotrivire, el acţiona în termenele legale fără să piardă 
nici cu douăzeci şi patru de ore. 

Lucien, condus de abate, o vizită de cinci sau şase ori pe 
sihastră, la Saint-Germain. Ferocele urzitor al acestor 
maşinaţiuni socotise că e nevoie de astfel de întrevederi ca 


Esther să nu cadă în lingoare, căci frumuseţea ei devenise 
un capital, în clipa când plecă din casa pădurarului, îi aduse 
pe Lucien şi pe sărmana curtezană pe o margine de drum 
pustiu, într-un loc din care se vedea Parisul şi unde nimeni 
nu-i putea auzi. Se aşezară toţi trei cu faţa la soarele care 
răsărea, sub un ciot de plop doborât, înaintea priveliştei - 
una dintre cele mai măreţe din lume - care cuprinde cursul 
Senei, Montmartre, Paris şi Saint-Denis. 

— Copii, zise Carlos, s-a isprăvit cu visul vostru. Tu, fetiţo, 
n-ai să-l mai revezi pe Lucien sau, dacă-l mai vezi, să ştii că 
l-ai cunoscut acum cinci ani, vreme de numai câteva zile. 

— lată dar că mi-a bătut ceasul morţii, zise dânsa fară o 
lacrimă. 

— Ei, se împlinesc cinci ani de când eşti bolnavă, urmă 
abatele. Închipuie-ţi că eşti bolnavă de piept şi mori fără să 
ne plictiseşti cu jelaniile tale. Dar ai să vezi că mai poţi trăi 
încă şi chiar foarte bine! Lasă-ne, Lucien, du-te să culegi 
sonete, zise dânsul, arătându-i o pajişte la câţiva paşi. 

Lucien îi aruncă Estherei o privire care cerşea, una dintre 
privirile acelea ale oamenilor slabi şi lacomi, plini de duioşie 
în inimă şi de laşitate în caracter. Esther îi răspunse printr- 
un semn din cap care voia să zică: „Am să-l ascult pe călău, 
ca să aflu cum trebuie să-mi pun capul sub secure, şi voi 
avea destul curaj să mor cum trebuie”. Gestul fu atât de 
grațios şi în acelaşi timp atât de plin de groază, încât 
preotul izbucni în plâns; Esther se repezi la el, îl strânse în 
braţe, îi bău lacrima şi-i zise: „Fii liniştit!”, unul dintre 
cuvintele acelea ce se rostesc cu gesturile, cu ochii şi glasul 
aiurării. 

Carlos începu să-i explice neted, fără ambiguitate, adesea 
cu cuvinte oribile, dar perfect potrivite, situaţia gravă în 
care se afla Lucien, poziţia acestuia în palatul Grandlieu, 
viaţa frumoasă care-l aştepta în caz de triumf şi în sfârşit 
obligaţiile pe care le avea Esther de a se jertfi în folosul 
acelui viitor strălucit. 

— Ce trebuie să fac? Exclamă dânsa fanatizată. 


— Să mă asculţi orbeşte, zise Carlos. Ce, te poţi plânge de 
ceva? Numai de dumneata depinde să-ţi faci un rost 
îmbelşugat. Ai să devii ceea ce sunt Tullia, Florine şi aşa- 
zisa madame de Val-Noble, fostele dumitale prietene, 
metresa unui bogătaş pe care n-ai să-l iubeşti, După ce ne 
isprăvim afacerile, amorezul nostru va fi destul de bogat ca 
să te facă fericită. 

— Pericită! Zise dânsa înălţând ochii la cer. 

— Ai trăit cinci ani în rai, urmă el. Nu se poate trăi cu 
asemenea amintiri? 

— 'Te voi asculta, răspunse ea ştergându-şi o lacrimă din 
colţul ochilor. Nu te mai îngriji de rest! Ai spus doar că 
dragostea mea e o boală mortală. 

— Stai, mai e ceva, urmă Carlos, trebuie să rămâi 
frumoasă. La douăzeci şi doi de ani şi jumătate eşti în 
punctul culminant al frumuseţii dumitale, datorită fericirii. 
În sfârşit, trebuie mai cu seamă să redevii Torpila. Fii 
zburdalnică, risipitoare, şireată, fără milă pentru milionarul 
pe care ţi-l dau pe mâna. Ascultă! Omul acela este un hoţ pe 
picior mare, a fost fără milă faţă de multă lume, s-a îngrăşat 
din averea văduvelor şi orfanilor, vei fi Răzbunarea lor! Asia 
va veni să te ia cu o birjă, şi vei fi diseară la Paris. Dacă laşi 
să se bănuiască legătura dumitale de patru ani cu Lucien, e 
ca şi cum i-ai trage un glonţ de pistol în cap. Vei fi întrebată 
ce ai făcut între timp: să răspunzi ca te-a luat în călătorie 
un englez neînchipuit de gelos. Ai fost odinioară destul de 
inteligentă ca să tragi păcăleli, regăseşte-ţi inteligenţa 
aceea. 

Aţi văzut vreodată un zmeu luminos, acel uriaş al fluturilor 
copilăriei, multicolor şi planând în ceruri? Copiii uită o clipă 
sfoara, un trecător o taie: meteorul, după cum se spune la 
liceu, plonjează şi cade cu o iuţeală înspăimântătoare. 
Întocmai ca Esther, după ce l-a ascultat pe Carlos. 

Partea a doua[67] 

Cât îi costă amorul pe bătrâni. 


De o săptămână, Nucingen se ducea aproape în fiecare zi 
în demisolul din rue Neuve-Saint-Marc să se tânguiască 
pentru predarea celei pe care-o iubea. Acolo, când sub 
numele de Saint-Estcve, când sub numele creaturii sale, 
doamna Nourrison, trona Asia între cele mai frumoase 
podoabe ale modei, ajunse în acea fază groaznică în care 
rochiile nu mai sunt rochii şi zdrenţele încă nu sunt 
zdrenţe. Cadrul era în armonie cu chipul pe care ea şi-l 
alcătuise, căci acest soi de dugheană este una dintre cele 
mai sinistre particularităţi ale Parisului. Se văd acolo ţoale 
pe care Moartea le-a zvârlit înăuntru cu mâna-i descărnată 
şi se aude atunci horcăitul unei oftici sub un şal, cum se 
ghiceşte şi agonia mizeriei sub o rochie din lame de aur. 
Ciocnirile groaznice dintre Lux şi Foame stau scrise acolo 
pe nişte dantele uşoare. Acolo regăseşti chipul unei regine 
sub un turban cu pene, aşezat astfel încât aminteşte şi 
aproape ca reconstituie faţa absentă. E hidosul în frumos! 
Biciul lui Juvenal[68], fluturat de mâinile oficiale ale 
talalului, risipeşte manşoanele năpărlite, blănurile veştejite 
ale târfelor în mizerie. E un gunoi de flori în care 
strălucesc, ici-colo, trandafiri tăiaţi în ajun, purtaţi o zi; pe 
ele şade chircită o bătrâna, verişoară bună a Cametei, 
Ocazia cheală şi fără dinţi, gata să vândă conţinutul, atât e 
de obişnuită să cumpere ambalajul, rochia fără femeie sau 
femeia fără rochie! Acolo, Asia era precum paznicul de 
ocnă, ca un uliu cu ciocul înroşit pe cadavre, în elementul 
său; şi mai îngrozitor decât acele sălbatice grozăvii, care îi 
fac uneori să se cutremure pe trecătorii uimiţi că-şi 
recunosc una dintre cele mai tinere şi fragede amintiri 
pierdute în vitrina murdară, îndărătul căreia se strâmbă o 
Saint-Estcve adevărată, ieşită la pensie. 

Din aţâţare în aţâţare, şi din zece mii în zece mii de franci, 
bancherul ajunsese să ofere şaizeci de mii de franci 
doamnei de Saint-Esteve, care-i răspunse cu o schimă de 
refuz, bună să împingă la disperare un cimpanzeu. După o 
noapte frământată, după ce-şi dăduse seama în ce măsură îi 


tulbură Esther mintea, după ce câştigase pe neaşteptate la 
bursă, veni în sfârşit într-o dimineaţă, hotărât să plătească 
cei o sută de mii de franci ceruţi de Asia, dar voia să-i 
sustragă o sumedenie de informaţii. 

— Te-ai hotărât aşadar, pezevenghi bătrân, îi zise Asia, 
bătându-l pe umăr. 

Familiaritatea cea mai înjositoare e primul bir pe care-l 
percepe acest soi de femei de pe patimile fără frâu sau de 
pe nefericirile care li se încredinţează; niciodată nu se 
ridică la nivelul clientului, ci îl fac să se aşeze alături de ele 
pe mormanul lor de gunoi. Asia, după cum se vede, urma de 
minune poruncile stăpânului ei. 

— N-am îngodro, zise Nucingen. 

— Şi faci o afacere bună, răspunse Asia. Au fost vândute 
femei relativ mai scump decât o plăteşti pe astă fată decât 
face. Sunt femei şi femei! De Marsay a dat pe Coralie 
şaizeci de mii de franci. Cea pe care o vrei tu a costat o sută 
de mii la prima vânzare; dar pentru mine, depravat bătrân, 
e şi o chestiune de obraz. 

— Tar unde ezde? 

— Lasă că ai s-o vezi. Sunt ca tine: dă-mi să-ţi dau! Ei, 
dragul meu, amoarea ta a făcut nebunii. Fetele astea nu 
sunt cuminţi. Prinţesa e la ceasul de faţă ceea ce se cheamă 
o frumoasă de noapte. 

— O vrumoază. 

— Haide, faci pe prostul? O vânează Louchard, adică 
închisoarea pentru datorii. Am împrumutat-o eu cu cincizeci 
de mii de franci. 

— Touăzegji ji gingi! Mai înged! Exclamă bancherul. 

— Te cred, douăzeci şi cinci, ca să-mi dea îndărăt cincizeci, 
se înţelege de la sine, răspunse Asia. Femeia asta, să fim 
drepţi, e cinstea în carne şi oase! Nu mai avea nimic decât 
persoana ei şi mi-a spus: „Drăguţa mea madame Saint- 
Esteve, sunt urmărită, numai dumneata poţi să-mi faci un 
bine, dă-mi douăzeci de mii de franci şi îţi dau o ipoteca 
asupra inimii mele. A, are o inima foarte frumuşică! Numai 


eu ştiu unde se ascunde prinţesa noastră. Dacă aş da-o de 
gol, m-ar costa douăzeci de mii de franci. Înainte, locuia în 
rue Taitbout. Înainte de a pleca de acolo. (mobilele îi erau 
sechestrate. Din cauză de cheltuieli de judecată. Tâlharii de 
portărei! Îi ştii dumneata, eşti doar tartor la bursă!). Ei, şi 
ea, deşteapta, şi-a închiriat pentru două luni apartamentul 
unei englezoaice, o femeie splendidă, care-l avea pe fleacul 
ăla. Rubempre drept amant, şi era atât de gelos pe ea încât 
o silea să se plimbe numai noaptea, dar fiindcă mobilele 
urmau să fie vândute cu toba, englezoaica a şters-o cu atât 
mai mult cu cât era prea scumpă pentru un pârlit mărunt 
ca Lucien. 

— Vagi pe pancherul, zise Nucingen. 

— În natură, zise Asia. Le împrumut bani femeilor 
frumoase; rentează, căci se scontează două poliţe dintr- 
odată. 

Asia se distră caricaturizând rolul misitelor de găteli de 
ocazie care jecmănesc, dar cu duhul blândeţii, ceea ce n- 
avea malaeza, şi care-şi justifica comerţul cu nişte 
argumente pline de motive frumoase. Asia se dădu drept o 
femeie care-şi pierduse iluziile, cinci amanți, copiii, lăsându- 
se furata de toată lumea, în ciuda experienţei sale vaste. 
Din timp în timp arăta chitanţele de la Casa de amanet, 
spre a dovedi câte riscuri comporta negoţul ei. Se pretinse 
săracă, plină de datorii. Într-un cuvânt, fu atât de sincer 
hâdă, încât baronul crezu până la urmă că e aşa cum se 
pretinse. 

— Ji takă bic gu gei o zută mii vranci, unde o foi fedea? 
Zise dânsul făcând gestul cuiva hotărât la orice sacrificiu. 

— Babacule, ai să fii diseară cu trăsura, să zicem în faţa 
teatrului Gymnase. E în drum, zise Asia. Te opreşti colţ cu 
rue Sainte-Barbe. Voi fi acolo de sentinelă, şi ne vom duce s- 
o vedem pe ipoteca mea cu părul negru. Ah, frumos păr are 
ipoteca mea. Când îşi scoate pieptănul, Esther e acoperită 
ca de un cort. Dar deşi te-i fi pricepând la socoteli, la rest 
îmi pari cam nătărău! 'e sfătuiesc s-o ascunzi bine pe 


mititica, căci dac-o găsesc portăreii, a doua zi ţi-o vâră la 
închisoarea pentru datornici. Şi. O cam caută. 

— Nu z-ar bulea răzgumpăra bolizele? Întrebă rechinul 
care nu se putea dezbăra de târguială. 

— Le are portărelul. Dar nu e rost. Copila a avut un amor 
şi i-a mâncat nişte fonduri care acum i se cer îndărăt. Ei, 
Doamne! O inimă de douăzeci şi doi de ani e cam uşuratică. 

— Pun, pun, aranjez eu azda, zise Nucingen, recăpătându- 
şi înfăţişarea şireată. Ne-am înzelez khă foi fi brodegdorul 
ei. 

— Ei, prostălău bătrân, te priveşte cum o faci să te 
iubească, şi ai destul ca să poţi cumpăra o imitație de 
dragoste ca să valoreze cât una adevărată. Eu îţi predau 
prinţesa în mână: e datoare să te urmeze, de rest nu-mi mai 
pasă. Dar e obişnuită cu luxul, cu cele mai mari 
menajamente. Ah, băiete, e o femeie bine! Altfel, parcă i-aş 
fi dat cincisprezece mii de franci? 

— Pine, ne-am înzeles. Be tizeară! 

Baronul se mai găti încă o dată ca un mire, dar de data 
aceasta, sigur de izbândă, dublă doza de pilule. La ora nouă 
o găsi pe cumplita babă la locul de întâlnire şi o luă în 
trăsură. 

— Unte? Zise baronul. 

— Unde? Făcu Asia. În rue de la Perle, în cartierul 
Marais[69], o adresă potrivită, căci perla ta e în noroi, dar o 
speli tu! 

O dată ajunşi acolo, falsa doamnă Saint-Esteve, îi spuse lui 
Nucingen, cu un zâmbet hâd: „Trebuie să facem câţiva paşi 
pe jos, doar n-oi fi atât de proastă să-ţi dau adresa 
adevărată.” 

— Te khândeşti la dod, răspunse Nucingen. 

— Asta mi-i meseria, zise dânsa. 

Asia îl duse pe Nucingen în rue Barbetre, unde într-o casă 
de locuinţe mobilate, ţinută de un tapiţer din cartier, fu dus 
la etajul patru. Găsind-o într-o odăiţă mobilată, 
sărăcăcioasă pe Esther, îmbrăcată ca o lucrătoare şi 


muncind la o broderie, milionarul se îngălbeni. După un 
sfert de oră în care timp Asia se păru că şuşoteşte cu 
Esther, tânărul bătrân încă abia îngăima. 

— Matmazel, îi zise dânsul în sfârşit bietei fete, feţi pinefoi 
za mă brimiţi ca brodector? 

— Sunt nevoită, domnul meu, zise Esther din ai cărei ochi 
se revărsară numai două lacrimi mari ce-i alunecară pe 
obraji. 

— Nu blânjeţi. Vă vac gea mai verigidă tindre vemei. 
Lăzaţi-mă să vă iubezg, ji feţi fedea. 

— Fetiţo, domnul e om de înţeles, zise Asia. Ştie foarte 
bine că e trecut de şaizeci şi şase de ani şi are să fie foarte 
indulgent. Ce să mai vorbim, păpugşico, ţi-am găsit un tată. 
Trebuie să-i spui asta, şopti Asia la urechea bancherului 
nemulţumit. Nu prinzi rândunelele dacă tragi cu pistolul. 
Vino încoace, spuse Asia aducându-l pe Nucingen în odaia 
alăturată. N-ai uitat mica noastră înţelegere, îngeraşule? 

Nucingen scoase din buzunarul fracului un portofel şi 
numără cei o sută de mii de franci pe care Carlos, ascuns 
într-o odăiţă, îi aştepta cu mare nerăbdare, şi pe care 
bucătăreasa i-i dădu. 

— lată o sută de mii de franci pe care omul nostru i-a 
plasat în Asia, acum o să-l punem să plaseze în Europa, îi 
spuse Carlos confidentei sale când ajunseră pe palier. 

Se făcu nevăzut după ce îi dăduse instrucţiuni malaezei, 
are se întoarse în camera unde Esther plângea amar. 
Copila, ca un criminal condamnat la moarte, îşi făurise din 
speranţe un roman întreg şi acuma sunase ceasul fatal. 

— Copiii mei dragi, zise Asia, unde-o să vă duceţi? Căci 
baronul de Nucingen. 

Esther îl privi pe celebrul bancher, lăsând să-i scape un 
gest de uimire perfect jucat. 

— Tha, gopila mea, zunt baronul te Nişinghen. 

— Baronul de Nucingen nu trebuie şi nu poate să rămână 
într-o cocină ca asta. Ascultă-mă! Fosta dumitale cameristă 
Eugenie. 


— Işenia, din zdrata Dedpud! Exclamă baronul. 

— Desigur, e custode al mobilelor sechestrate, urma Asia, 
şi ea i-a închiriat frumoasei englezoaice apartamentul. 

— Aha! Inzelek! Zise baronul. 

— Fosta cameristă a doamnei, continuă respectuos Asia, 
arătând-o pe Esther, vă va primi foarte bine astă-seară, şi 
niciodată guardului comercial n-o să-i treacă prin minte să 
vină s-o caute în fostul ei apartament pe care l-a părăsit de 
trei luni. 

— Bervegd, bervegd! Exclamă baronul. De aldvel, gunozg 
cuarţii gomerţiali ji gunozg cuvinte gu gare ză-i vag 
nevăzuţi. 

— Veţi avea în Eugenie o fată isteaţă, spuse Asia, eu am 
procurat-o doamnei. 

— O gunozg! Exclamă milionarul râzând. Işenia mi-a 
ciordit dreizegi mii vrangi. 

Esther făcu o mişcare de oroare la vederea căreia un cm 
de inimă i-ar fi încredinţat întreaga lui avere. 

— O, fina era a mea, continuă baronul, umplam tupă 
tumneada. 

Şi povesti confuzia ce urmase din faptul dă apartamentul 
fusese închiriat unei englezoaice. 

— Vedeţi doamnă? Zise Asia. Eugenie nu v-a spus nimic, 
şireata! Dar coniţa s-a obişnuit cu fata aceea, îi spuse ea 
baronului, păstraţi-o totuşi. 

Asia îl luă iarăşi la o parte pe Nucingen şi-i zise: 

— Cu cinci sute de franci pe lună Eugenie, care-şi umple 
binişor ciorapul, veţi şti tot ce face coniţa. Daţi-i-o drept 
cameristă. Eugenie va va fi cu atât mai devotată cu cât v-a 
tras o dată chiulul. Nu există bărbat de care să fie mai 
legată o femeie decât acela căruia i-a tras chiulul. Dar 
ţineţi-o pe Eugenie în frâu; pentru bani, fiinţa asta face 
orice, e o scârbă! 

— Ji du? 

— Eu, zise Asia, îmi reintru în bani. 


Nucingen, omul acela atât de profund, era legat la ochi: se 
lasă păcălit ca un copil. Văzând-o pe neprihănita şi 
adorabila Esther cum îşi şterge lacrimile şi lucrând la 
broderie cu decenţa unei fecioare, bătrânul îndrăgostit 
simţea iarăşi ce simţise în pădurea Vincennes: era în stare 
să dea cheia de la casa de bani! Se simţea tânăr, inima lui 
adora, aştepta să plece Asia ca să poată îngenunchea în faţa 
acelei madone de Rafael. Această înflorire neaşteptată a 
copilăriei în inima unui rechin, a unui bătrân, e unul dintre 
fenomenele sociale pe care psihologia le poate explica cel 
mai uşor. Înăbuşită de povara afacerilor, de necontenite 
socoteli, de obsesia necurmată a goanei după milioane, 
adolescenţa şi sublimele iluzii se ivesc din nou, se avântă şi 
înfloresc ca o sămânță uitată, ale cărei efecte, ale cărei 
inflorescențe strălucitoare se supun unei întâmplări, unui 
soare ce se revarsă, şi luceşte târziu. La doisprezece ani, 
slujbaş al băncii Aldrigger din Strassburg, baronul nu 
pătrunsese niciodată în lumea sentimentelor. Astfel că 
acuma rămânea înţepenit în faţa idolului său, auzea mii de 
fraze care i se ciocneau în minte, dar niciuna nu-i apărea pe 
buze; dădu atunci frâu liber unei pofte brutale în care se 
ivea bărbatul de şaizeci şi şase de ani. 

— Vrei să vii în zdrata Dedbud? Zise dânsul. 

— Unde doreşti, domnul meu, răspunse Esther ridicându- 
se. 

— Unte dorejdi! Repetă dânsul încântat. Tumneada ejdi un 
încer goborâd tin geruri, be gare îl iupezg ga ji gum aj viun 
dinerel teji am barul gărund. 

— Vai, puteţi spune alb, căci îl aveţi prea negru ca să fie 
doar cărunt, spuse Asia. 

— Bleagă, finzatore zghârboza de garne omenezgă! Zi-ai 
brimid panii, nu mai impala agezdă vlore te iubire! Exclamă 
bancherul plătindu-i cu această apostrofă sălbatică toate 
obrăzniciile pe care le suportase. 

— Stricat bătrân! O să-mi plăteşti vorba asta! Îi spuse Asia 
ameninţându-l pe bancher cu o mişcare demnă de o femeie 


de la hale, care însă pe el îl făcu doar să dea din umeri, 
între gura sticlei şi gura beţivului e loc pentru o viperă, şi 
acolo ai să mă găseşti! Zise dânsa întărâtată de disprețul lui 
Nucingen. 

Milionarii ai căror bani sunt păziţi de Banca Franţei, ale 
căror palate sunt păzite de un batalion de lachei şi a căror 
fiinţă e păzită, pe stradă, de viteza unei trăsuri trase de cai 
englezeşti, nu se tem de nici o nenorocire; astfel că baronul 
o măsură din ochi, rece, pe Asia, ca un om care-i dase o sută 
de mii de franci. Aceasta măreție îşi făcu efectul. Asia se 
retrase pe scară mârâind, şi folosind un limbaj extrem de 
impetuos, vorbind de ghilotină: 

— Dar ce i-ai spus? Întrebă fecioara cu broderia, căci e 
doar femeie de treabă. 

— Te-a fândut, te-a vurat. 

— Când una ca mine e în mizerie, răspunse dânsa, într-un 
fel care putea frânge inima unui diplomat, cine mai are bani 
pentru noi, cui îi mai e milă de noi? 

— Biada miguză, zise Nucingen, nu mai rămâne nigi un 
minud aigi! 

Nucingen îi oferi braţul Estherei, o luă aşa cum era şi o 
urcă în trăsură, poate cu mai mult respect decât ar fi avut 
pentru frumoasa ducesă de Maufrigneuse. 

— Fei afea o galeajgă vrumoază gea mai traguză tin Bariz, 
îi spunea Nucingen pe drum. Dod ge are mai vermegător 
lugzul ze va kăsi în şurul tumidale. O regina nu va fi mai 
bogată ca dumeata. Fei vi rezbegdadă ga una lokodnika tin 
Şermania: freau să fi liperă. Nu blânje. Azguldă. De iubezg 
gu atefărad, gu o trakoste guradă. Viegare lagrimă 
tumidale îmi vrânge inima. 

— Poţi iubi cu adevărat o fiinţă pe care-o cumperi? Întrebă 
cu un glas delicios biata fată. 

— lozef toar o vozd findud te vrazii zei tin gausa kă era 
trăguz. Zgrie în piplia. Te aldvel, în Oriend, îzi gumberi 
zozia leşitimă. 


Sosită în rue Taitbout, Esther revăzu nu fără durere 
locurile fericirii sale. Rămase pe un divan, nemişcată, 
ştergându-şi lacrimile una câte una fără să audă nici un 
cuvânt din nebuniile pe care i le spunea păsăreşte 
bancherul, îngenuncheat în faţa ei; ea îl lăsă fără să-i spună 
nimic, dându-i în pradă mâinile când le apuca el, dar 
nevrând să ştie, ca să ne exprimăm astfel, cărui sex 
aparţinea fiinţa ce-i încălzea picioarele, pe care Nucingen le 
găsi reci. Această scenă de lacrimi fierbinţi, picurate pe 
creştetul baronului şi de picioare încălzite de dânsul, ţinu 
de la miezul nopţii la ora două noaptea. 

— Işenia, zise în sfârşit baronul chemând-o pe Eugenie, 
gonvince-o pe zdapâna madale ză ze gulce. 

— Nu! Exclamă Esther sărind în picioare ca un cal speriat. 
Aici niciodată! 

— Ascultaţi, conaşule, o cunosc pe coniţa, e blândă şi bună 
ca un mieluşel, îi spuse Europa bancherului; numai că nu 
trebuie s-o luaţi repede, trebuie să umblaţi cu ocolişuri. A 
fost atât de nefericită aici! lată. Ce uzată e mobila! Lăsaţi-o 
să umble după capul ei. Aranjaţi colo, frumuşel, un palat 
mititel. Poate că văzând împrejuru-i numai lucruri noi, se va 
simţi într-un mediu nou, va găsi că sunteţi mai bun decât 
sunteţi şi va fi blândă ca un înger. Vai, coniţa n-are seamăn 
pe lume! Şi vă puteţi lăuda că aţi făcut un târg straşnic: 
inimă bună, maniere drăguţe, o gleznă fină, o piele. Vai! Şi 
un haz de-i poate face să râdă pe condamnaţii la moarte. 
Coniţa e în stare să se ataşeze. Şi cum se ştie găti! Ei, dacă 
o fi scumpă, cel puţin, cum se zice, face câte parale aţi dat. 
Aici toate rochiile sunt sechestrate, prin urmare găteala e 
în urmă cu trei luni. Dar coniţa e atât de bună, încât eu o 
iubesc şi e stăpâna mea! Dar, fiţi şi dumneavoastră drept, o 
femeie ca dânsa în mijlocul unor mobile sechestrate! Şi 
pentru cine? Pentru un derbedeu care a păcălit-o. Sărmana 
frumuşică! Nu mai e ea însăşi. 

— Ezdera. Ezdera. Spunea baronul, gulgă-te, încerul meu! 
Ei, tbacă te mine zi-e vrigă, ramân be ganabeaua azda! 


Exclamă baronul înflăcărat de iubirea cea mai curată, 
văzând-o pe Esther că plânge mereu. 

— Atunci, răspunse Esther, luând mâna baronului şi 
sărutându-i-o cu o recunoştinţă care făcu să se verse în 
ochii acelui rechin ceva ce semăna cu o lacrimă, îţi voi fi 
recunoscătoare. 

Şi se ascunse în odaia ei, unde se încuie. 

„În ghezdia azda e gefa te neînzelez.” îşi spunea 
Nucingen, aşezându-se pe canapea. „Ce o ză zigă cei thela 
mine thela panga?” 

Se ridică, se uită pe fereastră: „Drăzura mea ezde mereu 
agolo. Ze vage siua în curând!” 

Se plimbă prin odaie: „Cum ji-ar mai pade şoc te mine 
matam te Nişinghen, tacă ar avla gum mi-am bedregud 
noabdea!” 

Se duse să-şi lipească urechea de uşa dormitorului, găsind 
că totuşi s-a culcat cam prosteşte. 

— Ezder! 

Nici un răspuns. 

„Tloamne! Blânje mereu!” îşi spuse dânsul întorcându-se şi 
întinzându-se pe canapea. 

La vreo zece minute înainte de răsăritul soarelui, baronul 
de Nucingen, după ce dormise somnul acela prăpădit pe 
care-l dormi cu sila, şi stând incomod pe un divan, fu 
deşteptat într-un salt de către Europa în mijlocul unuia 
dintre acele vise pe care le visezi în asemenea împrejurări 
şi ale căror complicaţii rapide sunt unul dintre fenomenele 
de nedezlegat ale psihologiei medicale. 

— Vai! Doamne! Coniţă! Ţipă dânsa, coniţa! Soldaţi! 
Jandarmi! Justiţia! Vor să vă aresteze. 

În clipa în care Esther deschise uşa dormitorului şi se 
arătă, abia acoperită de halat, cu picioarele goale în papuci; 
cu părul răvăşit, frumoasă de-ar fi putut duce în ispită pe 
arhanghelul Rafael, uşa salonului se deschise şi un val de 
noroi omenesc se rostogoli în zece labe către această 
femeie cerească, ce aştepta în atitudinea pe care ar fi avut- 


o un înger într-o icoană flamandă. Un bărbat înaintă. 
Contenson, scârbosul Contenson, puse mâna pe umărul 
cald al Estherei. 

— Dumneata eşti domnişoara Esther Van.? Întrebă dânsul. 

Europa, cu un dos de mână tras peste obrazul lui 
Contenson, îl trimise cu atât mai vârtos să măsoare cât 
covor îi trebuia ca să se culce, ai cât îl izbi în picior cu acea 
lovitură scurtă, atât de bine cunoscută de cei ce practică 
arta numită a savatei. 

— Îndărăt, ţipa dânsa, nu te atinge de stăpâna mea! 

— Mi-a frânt piciorul! Ţipa Contenson, ridicându-se. O să 
te coste scump. 

Din masa celor cinci agenţi, îmbrăcaţi ca nişte agenţi, 
nescoţându-şi pălăriile îngrozitoare de pe capetele şi mai 
îngrozitoare şi înfăţişând nişte mutre stacojii în care ochii 
priveau cruciş, iar câteva nasuri lipseau, şi gurile se 
schimonoseau, se dezlipi Louchard, îmbrăcat ceva mai 
curat decât oamenii săi, dar tot cu pălăria pe cap, şi cu 
înfăţişarea totodată dulceagă şi râzătoare. 

— Domnişoară, vă arestez, îi zise el Estherei. Cât despre 
dumneata, fetiţo, îi spuse dânsul Europei, orice nesupunere 
va fi pedepsită, împotrivirea n-are rost. 

Zgomotul puştilor ale căror paturi căzură pe lespezile 
sufrageriei şi anticamerei, vestind că guardul era însoţit de 
gardă, întări cuvintele lui. 

— Şi de ce mă arestezi? Întrebă Esther cu nevinovăție. 

— Şi micile noastre datorii? Răspunse Louchard. 

— Vai, da, e adevărat! Exclamă Esther. Dă-mi voie să mă 
îmbrac. 

— Din păcate, domnişoară, trebuie să mă asigur că din 
camera dumneavoastră nu puteţi s-o ştergeţi, zise 
Louchard. 

Toate acestea se petrecură atât de repede, încât baronul 
nici nu avu vreme să se amestece. 

— Ei, pine, mai zând la ora ageazda o fânsătore de garne 
omenezga, paroane de Nişinghen! Exclamă cumplita Asia, 


strecurându-se printre agenţi, până la divanul pe care 
zăcea bancherul şi prefăcându-se că de-abia l-a zărit. 

— Schârpă pătrână! Exclamă Nucingen, ridicându-se în 
toată măreţia sa financiară şi repezindu-se între Esther şi 
Louchard care, la un strigăt al lui Contenson, îşi scoase 
pălăria. 

— Domnul baron de Nucingen! 

Văzând gestul lui Louchard, agenţii ieşiră din apartament 
scoţându-şi pălăriile. Rămase numai Contenson. 

— Domnul baron plăteşte? Întrebă guardul comercial, cu 
pălăria în mână. 

— Blădezg, răspunse dânsul, tar mai întâi freau ză jdiu 
dezbre ge ezde vorpa. 

— Trei sute douăsprezece mii de franci şi câteva părăluţe, 
inclusiv cheltuielile, dar spezele de arestare nu intră la 
socoteală. 

— Drei zude mii vrangi? Exclamă baronul. Ezde o 
tejdebdare brea zgumbă bentru un om gare ji-a bedregut 
noabdea be o ganabea, adăugă dânsul la urechea Europei. 

— Individul ăsta e chiar baronul de Nucingen? Îl întrebă 
Europa pe Louchard, exprimându-şi îndoiala printr-un gest 
pe care i l-ar fi invidiat domnişoara Dupont, ultima subretă 
a Comediei Franceze. 

— Da, domnişoară, zise Louchard. 

— Da, răspunse Contenson. 

— Razbund te tânza, îi spune baronul lui Louchard, lazămă 
să-i sic un cuvând. 

Esther şi bătrânul amorez intrară în dormitor; Louchard 
găsi cu cale să-şi lipească urechea de gaura cheii. 

— Ezdera, de iubezg mai muld tekit fiaţa mea, tar te ce ză 
dai gredidorilor panii gare ar vi muld mai bine în bunga 
madale. Tu-de în bujkăria. Mă vag vorde să-ţi razgumbăr 
ajedi drei zude mii vrangi cu una zudă mii, ji fei afea două 
zude mii bentru madale. 

— Asemenea tertipuri, strigă Louchard prin gaura cheii, n- 
au nici un rost. Creditorul nu e amorezat de domnişoara, ca 


alţii! Înţelegeţi? Şi de când ştie că ţineţi la dânsa, vrea mai 
mult decât totul. 

— Brozdule! Exclamă Nucingen către Louchard, 
deschizându-i uşa să intre în odaie. Nu jdii ge forpejdi! Izi 
tau zie bersonal touăzeji la zudă takă vagi avagerea. 

— Nu se poate, domnule baron. 

— Ce, conaşule? Aţi avea inima, zise Europa, 
amestecându-se, s-o lăsaţi pe coniţa să meargă la puşcărie! 
Vai, coniţă, doriţi leafa mea, ce-am economisit? Poftiţi, vă 
dau tot, am patruzeci de mii de franci. 

— Vai, săraca de tine, exclamă Esther, nu cunoşteam ce 
suflet ai! Zise ea strângând-o în braţe, iar Europa izbucni în 
plâns. 

— Blădezg, rosti jalnic baronul, scoțând un carnet. 

Trase din el unul dintre acele pătrăţele de hârtie tipărită 
care banca le pune la îndemâna bancherilor şi pe care n-au 
decât să completeze sumele în cifre şi în litere, ca să le 
transforme în mandate plătibile la purtător. 

— Nu vă obosiţi, domnule baron, zise Louchard, am ordin 
să nu primesc plata decât în bani lichizi, aur sau argint. 
Fiindcă e vorba de dumneavoastră, mă pot mulţumi şi cu 
bancnote. 

— 'Tertaifel, exclamă baronul, aradă-mi didlurile! 

Contenson arătă trei dosare îmbrăcate în hârtie albastră, 
pe care baronul le luă, privindu-l pe Contenson şi 
spunându-i la ureche: 

— Ai vi văgud mai pună avagere tagă mă afertisai. 

— Ce, parcă ştiam că sunteţi aici, domnule baron? 
Răspunse spionul fără să-i pese dacă-l aude Louchard sau 
nu. Aţi pierdut mult ne mai acordându-mi încrederea 
dumneavoastră. Sunteţi jumulit, adăugă acest adânc filosof, 
săltând din umeri. 

„Atefărad”, îşi spuse baronul. 

— Vai, micuzo, exclamă dânsul, văzând poliţele şi 
adresându-se Estherei, zândezi figdim unui mare terpeteu, 
unui ezgrog! 


— Vai, da, răspunse sărmana Esther, dar mă iubea atât! 

— Tagă jdiam. Aj vi văgud obozizia în numele madale. 

— Nu ştiţi ce vorbiţi, domnule baron, spuse Louchard, e la 
mijloc un terţ purtător. 

— Tha, urmă dânsul, ezde un derţ burdădor. Serised! Un 
om te obozizia! 

— Nenorocirea îl face spiritual, rosti zâmbind Contenson. 

— Domnul baron doreşte să scrie un bileţel casierului său? 
Întrebă Louchard zâmbind, îl voi trimite pe Contenson la 
casier şi pe agenţii mei acasă. Începe să fie târziu şi toată 
lumea ar afla. 

— Tu-de Gondenzon! Exclamă Nucingen. Gazierul meu 
zdă be zdrata Madurins golz gu zdrata Argadei. Bovdim un 
piled ga za se dugă la ti Diled zau la Geller, în gaz gă nu 
afem drei zude mii de vranci, găci doţi panii nojdri zând la 
panga. Îmbragă-de, înşerul meu, îi spuse el Estherei, ejdi 
liperă. Vemeile patrâne, exclamă dânsul privind-o pe Asia, 
zând mai beriguloaze tekât gele dinere. 

— Mă duc la creditor să-l înveselesc, îi spuse Asia, şi-o să- 
mi dea şi el cu ce să mă distrez astăzi. Vără zupărare, 
tomnule paron, adăugă mulatra făcându-i o reverență 
scârboasă. 

Louchard reluă poliţele din mâinile baronului şi rămase 
singur cu dânsul în salon unde, după o jumătate de oră, 
casierul veni şi el, urmat de Contenson. Atunci îşi făcu din 
nou apariţia Esther, într-o găteală încântătoare, deşi 
improvizată. După ce Louchard numără banii, baronul voi 
să cerceteze poliţele; dar Esther puse mâna pe ele cu o 
mişcare de pisică şi le vâri în sertar. 

— Ce daţi pentru golanii mei? Îl întrebă Contenson pe 
Nucingen. 

— Nu f-aţ burdat prea amapil, zise baronul. 

— Dar piciorul meu? Exclamă Contenson. 

— Louchard, ză-i tai o zută vrangi lui Gondenzon tin rezdul 
pancnotei te una mie. 


— Vrumoază vemeie! Îi spunea baronului de Nucingen 
casierul, pe când ieşeau din rue Taibout. Tar goztă voarde 
zgumb pe tomnul paron. 

— Băzdrează-mi zegretul, zise baronul, care le ceruse 
acelaşi lucru lui Contenson şi lui Louchard. 

Louchard plecă urmat de Contenson; dar pe bulevard, 
Asia, care îl pândea, îl opri pe guardul comercial. 

— Portărelul şi creditorul sunt acolo într-o birjă, le e sete! 
Îi spuse dânsa, şi pică ceva! 

În timp ce Louchard număra banii, Contenson îi putu 
examina pe clienţi. Zări ochii lui Carlos, desluşi forma 
frunţii sub perucă, iar peruca i se păru pe bună dreptate 
suspectă. Luă numărul trăsurii, deşi părea cu totul străin 
faţă de ce se petrece; Asia şi Europa îl puneau pe gânduri 
în cel mai înalt grad. Socotea că baronul e victima unor 
oameni extrem de abili, cu atât mai mult cu cât Louchard, 
când îi ceruse ajutorul, fusese de oi discreţie stranie. 
Piedica pe care i-o pusese Europa nu-l lovise de altminteri 
pe Contenson numai în fluierul piciorului. „Lovitura asta 
miroase a puşcărie!” îşi spusese el ridicându-se. 

Carlos îl trimise acasă pe portărel, îl plăti larg, şi-i spuse 
birjarului, plătindu-i dinainte: „La peronul palatului 
Orleans!” 

— Ah, pezevenghiul! Îşi zise Contenson auzindu-l, aici se 
ascunde ceva. 

Carlos ajunse la palatul Orleans cu o viteză care-i dădea 
dreptul să nu-i fie frică de urmărire. De altfel, străbătu 
galeriile într-un fel anumit, luă altă birjă în piaţa Castelului 
de apă şi spuse birjarului: „La pasajul Operei, din partea 
dinspre rue Punon”. Peste un sfert de oră, intra în rue 
Taitbout, la Esther, care-i spuse: „lată hârtiile fatale!” 

Carlos luă poliţele, le cercetă; apoi se duse la cămin şi le 
aruncă în foc. 

— S-a făcut scamatoria! Exclamă el, arătând cele trei sute 
zece mii de franci, făcuţi sul într-un pachet pe care-l scoase 


din buzunarul redingotei. Asta şi cei o sută de mii de franci 
ai Asiei ne dau posibilitatea să începem. 

— Doamne, Dumnezeule! Exclamă sărmana Esther. 

— Neroado, zise ferocele calculator, afişează-te drept 
metresa lui Nucingen şi-l vei putea vedea pe Lucien. E 
prieten cu Nucingen, nu-ţi interzic să faci o pasiune pentru 
el. 

Esther zări o slabă licărire în viaţa ei întunecată şi mai 
respiră puţin. 

— Europa, fetiţo, zise Carlos, luând-o cu el într-un colţ al 
budoarului unde nimeni nu putea auzi nici un cuvânt din ce 
vorbeau, Europa, sunt mulţumit de tine. 

Europa înălţă capul, îl privi pe Carlos cu o expresie care-i 
schimbă într-atât faţa ofilită, încât martora acestei scene, 
Asia, aflată sentinelă la uşă, se întrebă dacă interesul prin 
care o ţinea Carlos pe Europa nu era cumva mai adânc 
decât acela prin care se ţinea dânsa încătuşată de el. 

— Şi asta nu e tot, fetiţo. Patru sute de mii de franci nu 
sunt nimic pentru mine. Paccard o să-ţi dea o factură de 
argintărie care atinge treizeci de mii de franci şi pe care s- 
au primit aconturi; dar giuvaergiul nostru Biddin a avut 
cheltuieli. Mobilierul nostru, pus sub sechestru de el, va fi 
probabil scos la licitaţie mâine. Du-te la Biddin, stă în rue de 
l'Arbresec, o să-ţi dea chitanţe de la Casa de amanet în 
valoare de zece mii de franci. Mă-nţelegi: Esther a pus săi 
se facă o argintărie, n-a plătit-o şi a amanetat-o. Biddet o va 
ameninţa că o dă în judecata pentru escrocherie. Deci vor 
trebui daţi treizeci de mii de franci argintarului şi zece mii 
de franci Casei de amanet ca să luăm îndărăt argintăria. 
Total: patruzeci şi trei de mii de franci, inclusiv cheltuielile. 
Această argintărie e dintr-un argint prost, baronul trebuie 
s-o dea la refăcut, o să-i ciupim şi de acolo câteva hârtii de o 
mie de franci. Croitoresei cât îi datoraţi pentru doi ani? 

— Îi datorăm, poate, şase mii de franci, răspunse Europa. 

— Ei, atunci, dacă madame Augusta vrea să fie plătită şi 
să-i rămânem clienţi, va trebui să facă o notă de treizeci de 


mii de franci pentru ultimii patru ani. Aceeaşi combinaţie cu 
modista. Bijutierul Samuel Frisch, din rue Sainte-Avoie, o 
să-ţi împrumute nişte scrisori de datorie, trebuie să-i 
datorăm douăzeci şi cinci de mii de franci, şi vom mai fi luat 
şi şase mii de franci pe bijuteriile noastre de la Muntele de 
Pietate. Îi dăm îndărăt bijutierului bijuteriile, jumătate din 
pietre o să fie false; de aceea baronul nu trebuie să le vadă 
prea bine. Într-un cuvânt, trebuie să-l mai faci pe fraierul 
nostru să scuipe încă o sută cincizeci de mii de franci de azi 
în opt zile. 

— Coniţa o să trebuiască să mă ajute şi dânsa un pic, 
răspunse Europa; vorbiţi-i, fiindcă stă acolo ca prostită, şi 
mă sileşte să dau dovadă de mai mult talent decât trei 
autori pentru o piesă de teatru. 

— Dacă Esther se apucă să fie mironosiţă, să mă anunţi, 
spuse Carlos. Nucingen trebuie să-i cumpere o trăsură şi 
cai, ea va trebui să-i ceară să cumpere şi să aleagă personal 
tot. O să meargă la negustorul de cai şi la fabricantul firmei 
care închiriază trăsuri şi unde e Paccard. O să cumpărăm 
nişte cai splendizi, foarte scumpi, care o să şchioapete peste 
o lună şi-o să-i schimbăm. 

— S-ar mai putea scoate şase mii de franci, cu o notă de 
parfumerie, zise Europa. 

— A, răspunse el, clătinând din cap, ia-o încet, din concesie 
în concesie. Nucingen n-a vârât decât mâna în angrenaj, 
trebuie să-i luăm şi capul. Am nevoie, afară de toate astea, 
de cinci sute de mii de franci. 

— Le puteţi avea, răspunse Europa; pe la şase sute de mii 
coniţa ar putea să se mai milostivească de nătărăul acela 
burtos şi apoi, i-ar mai cere vreo patru sute de mii ca să-l 
iubească într-adevăr. 

— Ascultă aici, fetiţo, zise Carlos. În ziua în care o să 
primesc ultimii o sută de mii de franci, douăzeci de mii sunt 
pentru tine. 

— Ce să fac cu ei? Zise Europa, lăsând să-i cadă braţele ca 
un om căruia viaţa nu i se mai pare posibilă. 


— O să te poţi întoarce la Valenciennes, să cumperi o 
prăvălioară frumoasă şi să ajungi femeie cinstită, dacă vrei; 
pe lumea asta sunt fel de fel de gusturi. Paccard se 
gândeşte şi el câteodată să se facă om cinstit; n-are 
ştampilă pe umăr, puţin lucru pe conştiinţă, v-aţi putea 
potrivi, răspunse Carlos. 

— Să mă întorc la Valenciennes? Ce vă trece şi 
dumneavoastră prin gând? Exclamă Europa îngrozită. 

Născută la Valenciennes şi fiică de ţesători foarte săraci, 
Europa fusese trimisă la vârsta de şapte ani într-o filatură, 
unde industria modernă îşi bătuse joc de forţele ei fizice, 
după cum şi viciul o depravase înainte de vreme. Coruptă la 
doisprezece ani, mamă la treisprezece, se trezi legată de 
nişte fiinţe adânc decăzute. În legătură cu un omor, 
ajunsese, de altminteri numai în calitate de martor, în faţa 
Curţii cu juri. Biruită la şaisprezece ani de către o rămăşiţă 
de cinste, de către spaima pe care o insuflă justiţia, prin 
mărturia depusă de ea atrase asupra acuzatului o 
condamnare de douăzeci de ani muncă silnică. Acest ucigaş, 
unul dintre recidiviştii astfel alcătuiți încât tind mereu către 
răzbunări cumplite, îi spusese copilei în plin tribunal: 

— De azi în zece ani, Prudence (Europa se numea 
Prudence Servien), vin şi dau în tine cu şuriu, chiar de-o fi 
să mă curețe! 

Preşedintele curţii încercă desigur s-o liniştească pe 
Prudence Servien, făgăduindu-i sprijinul şi protecţia; dar 
biata copilă fu lovită de o groază atât de adâncă, încât căzu 
bolnavă şi rămase aproape un an la spital. 

Justiţia e o fiinţă abstractă, reprezentată de o colecţie de 
inşi necontenit reînnoiţi ale căror bune intenţii şi amintiri, 
ca şi ei, sunt extrem de schimbătoare. Parchetele, 
tribunalele, nu pot preveni nimic în materie de crime, sunt 
inventate ca să primească, gata făcute, crimele. Din acest 
punct de vedere, o poliţie preventivă ar fi o binefacere 
pentru orice ţară; dar cuvântul de poliţie îngrozeşte astăzi 
legiuitorul care nu mai ştie să deosebească cuvintele: a 


guverna, a administra, a face legi. Legiuitorul din vremea 
noastră tinde să absoarbă totul în stat, de parcă ar putea 
acţiona. Ocnaşul însă avea să se gândească necontenit la 
victima sa şi avea să se răzbune atunci când justiţia nu se va 
mai gândi nici la unul, nici la celălalt. Prudence înţelese 
instinctiv, în linii mari, dacă vreţi, primejdia în care se afla; 
plecă din Valenciennes şi veni la şaptesprezece ani să se 
ascundă în Paris. Acolo avu patru meserii din care cea mai 
bună fu aceea de figurantă într-un teatru mic. Îl întâlni pe 
Paccard, căruia ea-i povesti nenorocirile sale. Paccard, 
mâna dreaptă, Seidul lui Jacques Collin, îi vorbi de 
Prudence stăpânului său. lar când stăpânul avu nevoie de o 
sclavă, îi spuse Prudencei doar atât: 

— Dacă vrei să mă slujeşti cum trebuie slujit diavolul, te 
scap de Durut. 

Durut era ocnaşul, sabia lui Damocles atârnată deasupra 
capului Prudencei Servien. Fără aceste detalii, mulţi critici 
ar fi găsit devotamentul Europei cam fantastic. Şi mai ales, 
nimeni n-ar fi înţeles lovitura de teatru pe care avea s-o dea 
Carlos. 

— Da, fetiţo, te vei putea întoarce la Valenciennes. Na, 
citeşte. 

Şi-i întinse ziarul din ajun, arătându-i cu degetul articolul 
următor: TOULON. Ieri, a fost executat Jean-Franqois 
Durut. Dis-de-dimineaţă, garnizoana etc. 

Prudence scăpă ziarul din mână; picioarele nu-i mai 
susţinură greutatea corpului; revenea la viaţă, căci, zicea 
dânsa, pâinea nu mai avea gust pentru ea de când o 
ameninţase Durut. 

— Vezi că m-am ţinut de cuvânt. Patru ani au trebuit ca să- 
i mâncăm capul lui Durut, atrăgându-l într-o cursă. Ei, 
isprăveşte cu ce ai de făcut aici, ai să te întorci acasă şi cu 
douăzeci de mii de franci ai să deschizi o prăvălioară şi ai să 
fii nevasta lui Paccard, căreia îi dau voie să fie virtuoasă, în 
chip de ieşire la pensie. 


Europa apucă iar ziarul, citi cu ochi vii toate detaliile pe 
care ziarele le dau de douăzeci de ani - fără să obosească - 
privitor la executarea ocnaşilor; priveliştea impunătoare, 
preotul care totdeauna l-a readus pe osândit în sânul 
bisericii, criminalul bătrân care-i îndeamnă la bine pe foştii 
săi colegi, tunurile îndreptate către ocnaşii îngenuncheaţi; 
şi apoi consideraţi uni banale care nu schimba nimic din 
regimul ocnelor unde mişună optsprezece mii de criminali. 

— Trebuie s-o aducem iarăşi pe Asia în casă, zise Carlos. 

Asia se apropie, neînţelegând nimic din pantomima 
Europei. 

— Ca s-o facem iarăşi bucătăreasă în casa asta, ai să 
serveşti mai întâi baronului o masă cum n-a mâncat în viaţa 
lui, urmă dânsul; îi vei spune apoi că Asia şi-a pierdut banii 
la cărţi şi a intrat iarăşi în serviciu. N-o să avem nevoie de 
lacheu: Paccard are să fie vizitiu, vizitiii nu se dau jos de pe 
capră, unde nu prea te poţi apropia de ei, aşa că va fi mai 
puţin ţinta spionilor. Coniţa are să-l pună să poarte o perucă 
pudrată şi o pălărie în trei colţuri, din postav gros cu 
galoane pe margini; asta o să-l schimbe; de altfel, o să-l mai 
machiez şi eu. 

— O să avem slugi cu noi? Întrebă Asia uitându-se saşiu. 

— O să avem oameni de treabă, răspunse Carlos. 

— "Toţi săraci cu duhul! Exclamă mulatra. 

— Dacă baronul închiriază un palat, Paccard are un 
prieten care-i în stare să facă pe portarul, răspunse Carlos. 
N-o să mai avem nevoie decât de un valet şi o fată la 
bucătărie, şi o să puteţi supraveghea doi străini. 

În clipa când Carlos urma să iasă, se ivi Paccard. 

— Nu ieşiţi, e cineva în stradă, zise lacheul. 

Acest cuvânt atât de simplu fu înspăimântător. Carlos se 
urcă în odaia Europei şi rămase acolo până când veni 
Paccard să-l ia cu o trăsură de închiriat care intră în gangul 
casei. Carlos trase perdelele şi fu dus cu o iuţeală ce putea 
zăpăci orice urmăritor. Sosit în cartierul Saint-Antoine, 
cobori la câţiva paşi de o staţie de birjă, unde se duse pe 


jos, şi de acolo se întoarse pe cheiul Malaguais, scăpând 
astfel de orice indiscreţie. 

— Na, copilule, îi spuse dânsul lui Lucien, arătându-i patru 
sute de bancnote de o mie de franci. Asta sper că e un acont 
pentru moşia Rubempre. O sută de mii o să le riscăm. S-a 
lansat societatea pe acţiuni a omnibuzelor[70] pe parizieni 
o să-i încânte noutatea asta, în trei luni ne triplăm fondurile. 
Cunosc afacerea: o să se dea dividende splendide, scoase 
din capital ca să încurajeze vânzarea acţiunilor. O idee luată 
de la Nucingen. Reconstituind moşia Rubempre, n-o să 
plătim totul pe loc. O să te duci la des Lupeaulx şi o să-l rogi 
să te recomande chiar el unui notar pe care-l cheamă 
Desroches, un şmecher pe care ai să-l vizitezi la el la birou; 
o să-i spui să se ducă la Rubempre, să studieze situaţia şi ai 
să-i promiţi un onorariu de douăzeci de mii de franci dacă 
poate să-ţi facă treizeci de mii de franci venit, cumpărându- 
ţi pământul în valoare de opt sute de mii de franci în jurul 
ruinelor castelului. 

— Cum le potriveşti, le potriveşti şi iar le potriveşti. 

— Da. Se potrivesc. Să fim serioşi. Ai să plasezi trei sute de 
mii de franci în bonuri asupra Tezaurului, ca să nu pierzi 
dobânzile; poţi să le laşi lui Desroches, pe cât e de şmecher, 
pe atât e de cinstit. După asta, du-te la Angouleme, 
convinge pe sora ţi pe cumnatu-tău să tragă o mică 
minciună nevinovată. Rudele tale pot pretinde că ţi-au dat 
şase sute de mii de franci ca să te ajute să te căsătoreşti cu 
Clotilde de Grandlieu; nu e ceva ruşinos. 

— Suntem salvaţi! Exclamă Lucien, uimit. 

— Tu, da! Urmă Carlos; şi ai să fii şi mai sigur pe tine, 
atunci când ai să ieşi din biserica Saint-Thomas-d'Aquin 
cununat cu Clotilde. 

— Te temi de ceva? Întrebă Lucien în aparenţă plin de 
interes faţă de sfătuitorul său. 

— Sunt nişte curioşi care mă urmăresc. Trebuie să par un 
preot adevărat, şi asta e foarte plicticos! Diavolul n-o să mai 


aibă grijă de mine dacă mă vede cu o carte de rugăciuni 
subsuoară. 

În clipa aceea, baronul de Nucingen, care pleca de braţ cu 
casierul, ajunsese la uşa palatului său. 

— Mi-e dezdul te vrigă, zise dânsul intrând pe uşă, gă am 
văgud o oberaţie băguboază. Nu vage nimig, reguberăm 
noi panii. 

— Tin băgate tomnul paron z-a avişat, răspunse bravul 
neamţ, căruia nu-i păsa decât de prestigiul baronului. 

— Ha, medreza mea oviţială drepue ză aipe o ziduaţie 
temnă de mine! Răspunse acel Ludovic al XIV-lea al 
tejghilei. 

Sigur ca mai curând sau mai târziu o va avea pe Esther, 
baronul redeveni ceea ce era, un mare om de afaceri, luă 
atât de bine în mână conducerea băncii, încât casierul său îl 
găsi a doua zi dimineaţă la şase la birou verificând titlurile 
de bursă, şi-şi frecă mâinile. 

— Khotărât lucru, tomnul paron a văgut o egonomie 
noabdea dregudă, zise dânsul cu un surâs nemţesc, pe 
jumătate şiret, şi pe jumătate nerod. 

Dacă oamenii bogaţi de felul baronului de Nucingen au 
mai multe prilejuri decât alţii de a pierde bani, au şi mai 
multe prilejuri de a câştiga, chiar şi când îşi permit 
extravaganţe. Deşi politica financiară a faimoasei Bănci 
Nucingen este explicată în altă parte[71], nu e fără rost să 
atragem atenţia asupra faptului că averi atât de mari nu se 
câştigă, nu se alcătuiesc, nu sporesc, nu se păstrează, în 
mijlocul revoluțiilor comerciale, politice şi industriale ale 
epocii noastre, fără să existe mari pierderi de capitaluri 
sau, dacă vreţi, un fel de impozite asupra averilor 
particulare. Foarte puţine valori noi sunt vărsate în tezaurul 
comun al globului. Orice nouă acaparare reprezintă o nouă 
inegalitate în repartiţia generală. Ceea ce pretinde statul, el 
îl dă îndărăt, dar ceea ce ia o Banca Nucingen ea-l 
păstrează. Această perfidie scapă de lege, din aceleaşi 
motive pentru care Frederic al II-lea ar fi fost un Jacques 


Collin sau un Mandrin[72], adică un tâlhar dacă, în loc să 
opereze asupra provinciilor dând bătălii, ar fi lucrat în 
contrabandă sau asupra valorilor mobiliare. A forţa statele 
europene să împrumute cu douăzeci sau zece la sută, a 
câştiga aceşti zece sau douăzeci la sută cu capitalul 
publicului, a jefui în stil mare pe industriaşi, punând mâna 
pe materiile prime, a întinde mâna întemeietorului unei 
întreprinderi ca să-l ţii cu capul deasupra apei până când ai 
înhăţat întreprinderea sa asfixiată, într-un cuvânt toate 
aceste bătălii câştigate alcătuiesc marea politică a banului. 
Desigur, în domeniul acesta există pentru bancheri, ca şi 
pentru cuceritori, riscuri; dar sunt atât de puţini oameni în 
situaţia de a da asemenea lupte, încât oile nu au nimic de 
spus. Afacerile acestea măreţe se petrec numai între lupi. 
De aceea, dat fiindcă executanţii (cuvânt consacrat în 
jargonul bursei) sunt vinovaţi de a fi voit să câştige prea 
mult, de obicei nu prea sunt compătimite nenorocirile 
cauzate de combinaţiile vreunui Nucingen. Dacă un 
speculant îşi zboară creierii, un agent de bursă fuge peste 
graniţă, un notar fură averile a o sută de gospodari, ceea ce 
e mai rău decât dacă ar omori un om, dacă un bancher 
lichidează; toate aceste catastrofe uitate la Paris în câteva 
luni sunt în curând înghiţite de frământarea oceanică a 
marelui oraş. Averile enorme ale lui Jacques Choeur, ale 
familiei Medici, ale familiei Ango de Dieppe, ale familiei 
Auffredi de la Rochelle, ale familiilor Fugger, Tiepolo, 
Corner au fost odinioară loaial câştigate de pe urma unor 
privilegii, anume de pe urma faptului că nu se ştia de unde 
vin mărfurile de preţ; dar astăzi, concurenţa a limitat atât 
de mult profiturile, încât orice avere alcătuită iute e: sau 
efectul unei întâmplări şi al unei invenţii, sau rezultatul unui 
furt legal. Pervertit de nişte exemple scandaloase, comerţul 
mărunt a răspuns, mai ales în ultimii zece ani, perfidiei 
concepţiilor marelui comerţ, şi anume prin nişte denaturări 
odioase ale materiilor prime. Oriunde se practică chimia, 
lumea nu mai bea vin; de aceea industria vinicolă e pe ducă. 


Spre a scăpa de impozite, se vinde sare falsificată! 
Tribunalele sunt îngrozite de această necinste obştească. În 
sfârşit, comerţul francez devine suspect lumii întregi, iar 
Anglia îşi pierde de asemenea cinstea. La noi, răul purcede 
din legea politică. Charta a proclamat domnia banului[ 73] şi 
atunci succesul devine justificarea supremă a unui veac 
care nu mai crede în Dumnezeu. Astfel încât depravarea 
societăţii înalte, în ciuda rezultatelor care te orbesc cu 
aurul lor şi cu justificări ispititoare, e incomparabil mai 
oribilă decât depravarea josnică şi întrucâtva individuală a 
celor de jos, din care câteva detalii vor sublinia comicul, 
dacă vreţi cumplit, în această Scenă. Guvernele, pe care 
orice idee nouă le sperie, au izgonit din teatru elementul 
comicului actual. Burghezia, mai puţin liberală decât 
Ludovic al XIV-lea, tremura la gândul că ar putea veni şi 
pentru ea Nunta lui Figaro[74], interzice reprezentarea 
unui Tartuffe politic şi desigur n-ar îngădui să se joace 
astăzi Turcaret, căci Turcaret este azi stăpân. Astfel încât 
comedia se povesteşte şi cartea devine arma mai puţin 
rapidă, dar mai sigură, a poeţilor. 

În dimineaţa aceea, printre acel du-te-vino de audienţe, de 
ordine, de şedinţe de câteva minute care fac din biroul lui 
Nucingen un fel de sală a paşilor pierduţi, dar financiară, 
unul dintre agenţii săi de bursă îl anunţă că a dispărut un 
agent de bursă dintre cei mai îndemânatici şi mai bogaţi, 
Jacques Falleix, fratele lui Martin Falleix şi succesor al lui 
Jules Desmarets. Jacques Falleix era agentul de bursă al 
băncii Nucingen. De acord cu du Tillet şi fraţii Keller, 
baronul îl dusese la ruină pe omul acesta, cu acelaşi sânge 
rece cu care ar fi înjunghiat un miel pentru Paşti. 

— Nu mai budea rezizda, răspunse calm baronul. 

Jacques Falleix făcuse uriaşe servicii bursei. Într-o criză, 
cu câteva luni înainte, salvase piaţa, printr-o manevră 
îndrăzneață. Dar să aştepţi recunoştinţă de la rechini, e ca 
şi cum ai vrea să trezeşti în toiul iernii mila lupilor. 


— Săracul! Răspunse agentul de bursă. Se aştepta atât de 
puţin la acest deznodământ, încât mobilase pe rue Saint- 
Georges un mic palat pentru metresa sa: a cheltuit o sută 
cincizeci de mii de franci cu picturile şi mobilele. O iubea 
atât pe doamna du Val-Noble! Acum e obligată să 
părăsească toate astea. Nimic nu e plătit. 

„Pine! Pine! Îşi zise Nucingen, iată momendul te a-mi 
rebara bierderile de azi noabde.” 

— N-a blădid nimig? Îl întrebă dânsul pe agentul de bursă. 

— Ei, răspunse agentul, nu există un furnizor prost crescut 
care să nu-i facă lui Jacques Falleix credit. Se pare că există 
şi o pivniţă de vinuri alese. În treacăt fie spus, casa e de 
vânzare, Falleix avea de gând s-o cumpere. Contractul de 
închiriere e pe numele lui. Ce prostie! Servicii de argint, 
mobile, vinuri, trăsura, cai, totul va intra în masa 
falimentului, şi ce-o să le folosească asta creditorilor? 

— Fino mâine, zise Nucingen, bână mâine ma tuc să făd 
doade azdea şi tacă nu se teclară valiment, tacă se 
aranşează avagerea brin pună înşelejere, o să te înzărginez 
ză overi un breţ rezonapil bentru mopilaă ji ză iei azubra 
mea ghiria. 

— Asta se poate face foarte uşor, zise agentul de bursă. 
Duceţi-vă chiar în dimineaţa asta, o să găsiţi acolo pe unul 
dintre asociaţii lui Falleix înconjurat de furnizorii care ar 
vrea să fie preferaţi la plată. Dar femeia are facturile lor pe 
numele lui Falleix. 

Baronul de Nucingen trimise îndată un slujbaş la notarul 
său; Jacques Falleix îi vorbise de casa aceea care făcea cel 
mult şaizeci de mii de franci şi baronul ceru să o cumpere 
imediat, ca să poată exercita privilegiul proprietarului. 

Casierul (neamţ de treabă!) veni să întrebe dacă stăpânul 
său pierde ceva în falimentul lui Falleix. 

— Din gondră, praful meu Wolfgang, reguberez, 
reguberez una zută mii vranci. 

— Ach! Gum anume? 


— Ei, o ză gumbăr migul balad be gare nenorogidul de 
Valegz îl aranşa bentru medreza să te un an te sile. Foi 
budea overi gingizegi mii vrangi greditorilor, iar Gartot, 
nodarul meu, va gumbăra gaza, găgi brobriedarul are 
nefoie te pani. Şdiam, tar îmi bierduzem gabul. Bezde 
puţin, tifina Ezdera fa logui îndr-un mig balad. Mi l-a 
arădad Valegz. Ezde o minunâţie, ji la toi başi de aigi. Bargă 
l-aji vi gomandat eu. 

Falimentul lui Falleix îl silea pe baron să se ducă la bursă. 
Dar nu fu în stare să plece din rue Saint-Lazare fără să 
treacă prin rue Taitbout. El şi suferea că rămăsese câteva 
ore fără s-o vadă pe Esther; ar fi vrut s-o ţină lângă el. 
Câştigul pe care conta de pe urma falimentului agentului 
său de bursă îl făcea să resimtă extrem de uşor pierderea 
celor patru sute de mii de franci cheltuiţi până atunci. Era 
încântat că-l poate anunţa pe incerul zău că va fi mutată din 
rue Taitbout în rue Saintgeorges, şi va locui într-un mig 
balad, unde nici o amintire nu se va mai împotrivi fericirii 
lor; pietrele pavajului i se păreau de catifea, mergea ca un 
tânăr, pierdut într-un vis tineresc. 

La colţul cu rue des Trois-Frcres, în mijlocul visului ţi al 
străzii, baronul o văzu pe Europa că vine spre el, având 
aerul că e întoarsă pe dos. 

— Unte de tuci? Întrebă dânsul. 

— Vai, conaşule, veneam la dumneavoastră. Aveaţi 
dreptate ieri! Acum îmi dau seama că biata coniţă trebuie 
să se lase dusă la puşcărie câteva zile. Dar femeile parcă se 
pricep în afaceri? Când creditorii coniţei au aflat că se 
întorsese acasă, toţi au năvălit peste noi ca pe o pradă. leri 
la ora şapte seara, conaşule, au venit să lipească nişte afişe 
îngrozitoare, ca să-i vânză mobila la licitaţie sâmbătă. Dar 
asta n-ar fi nimic. Coniţa, care are o inimă bună, a vrut pe 
vremuri să-i facă un bine monstrului ăluia de bărbat, ştiţi 
dumneavoastră! 

— Ge monzdru? 


— Ei, pe care-liubea, d'Estourny acela; vai, era aşa de 
drăguţ! Numai că juca la bursă. 

— Şuca gn gărţi măzluide. 

— Ei şi? Şi dumneavoastră? Zise Europa. Dumneavoastră 
la bursă ce faceţi? Dar lăsaţi-mă să vorbesc. Într-o bună zi, 
ca să-l împiedice pe Georges, pasă-mi-te, să-şi zboare 
creierii, a pus la amanet toată argintăria, toate bijuteriile şi 
nimic nu era plătit. Când s-a aflat că dăduse ceva unuia 
dintre creditori, toţi au sărit să-i facă o scenă. Ameninţă s-o 
dea în judecată pentru escrocherie. Îngerul dumneavoastră 
în faţa tribunalului! Nu vi se zbârleşte peruca în cap? 
Izbucneşte în plâns, spune că vrea să se arunce în Sena. O 
să se arunce. 

— Tacă mă thuc ză fă făd, atio burza! Exclamă Nucingen. Ji 
zânt opligat ză mă tuc, găgi foi câştiga ceva bentru dânza. 
Tu-te ji linijdeşte-o. Îi blătezg tatoriile, o fizites la orele 
padru. Tar zbune-i, Işenio, ză mă iupească un bic. 

— Ce un pic, mult! Ascultaţi-mă, conaşule. Numai cu 
dărnicia se câştigă inima femeilor. Sigur, aţi fi economisit 
poate vreo sută de mii de franci dacă o lăsaţi să se ducă la 
puşcărie. Dar aflaţi că niciodată nu i-aţi fi câştigat inima. 
Cum îmi spunea şi dânsa: „Eugenie, a fost măreț, 
mărinimos. Are un suflet mare!” 

— A sis azda, Işenio? Exclamă baronul. 

— Da, conaşule, chiar mie mi-a zis. 

— Na, boptim zece lodofici. 

— Mulţumesc. Dar plânge la ora asta, plânge de ieri, cât a 
plâns Maria Magdalena într-o lună de zile. Iubita 
dumneavoastră e disperată, şi încă pentru nişte datorii care 
nici nu sunt ale ei! Vai, bărbaţii, speculează femeile tot atât 
cât speculează ele bătrânii! 

— Aja zind doade! A izgalitj. Ei, nimeni nu vage azda. Ză 
nu mai zemneze nimig. Blădezg, thar thacă mai dhă îngă o 
zemnatură. Eu. 

— Ce-ai face? Întrebă Europa, luând o atitudine demnă. 


— Thoamne! N-am nigi o budere azubra ei. Oză mă ogub 
te avagerile ei. Tu-de z-o gonzolezi, ji ză-i zbui khă îndr-o 
lună fa logui îndr-un mig balad. 

— Domnule baron, aţi făcut o investiţie cu dividente mari 
în inima unei femei! Poftim. Vă găsesc întinerit, eu care sunt 
cameristă şi am văzut adesea aceste fenomene. E fericirea. 
Fericirea care se oglindeşte într-un fel anumit. Chiar dacă 
aveţi unele cheltuieli, să nu vă pară rău. O să vedeţi câ vă 
aduc câştig. Întâi, i-am şi spus coniţei: ar fi cea mai de pe 
urmă din cele de pe urmă, o târâtură, dacă nu v-ar iubi, căci 
o scoateţi dintr-un iad. De îndată ce n-o să mai aibă griji, o 
s-o cunoaşteţi. Între noi, vă pot mărturisi, că în noaptea 
când plângea în aşa hal. Ce mai vreţi? Ţine omul la stima 
cuiva care vrea să te întreţină pe banii lui. Nu îndrăznea să 
vă spună toate astea. Voia să fugă. 

— Ză vugă! Exclamă baronul îngrozit de această idee. Înză 
burza, burza. Gaide, gaide, nu indru. Tar măgar z-o fâd la 
vereazdră. Făzând-o, o ză brind guraj. 

Esther îi zâmbi domnului de Nucingen când acesta trecu 
prin faţa casei şi se depărtă greoi, zicându-şi: Ezde un 
înşer! lată cum procedase Europa ca să obţină acest 
rezultat imposibil. Spre orele două jumătate, Esther tocmai 
isprăvise cu găteala, ca atunci când îl aştepta pe Lucien. 
Era încântătoare. Văzând-o astfel, Prudence îi spuse, 
uitându-se pe fereastră: „Ilată-l pe conaşul!” Biata femeie se 
repezi la fereastră, crezând că-l va vedea pe Lucien şi-l 
văzu pe Nucingen. 

— Ah! Ce rău mi-ai făcut, zise dânsa. 

— Ăsta era singurul mijloc de a va face să daţi atenţie unui 
biet bătrân care o să vă plătească datoriile, căci în sfârşit o 
să fie plătite toate. 

— Ce datorii? Exclamă sărmana fiinţă fără alt gând decât 
să-şi păstreze dragostea pe care-o azvârleau departe mâini 
cumplite. 

— Acelea pe care vi le-a făcut domnul Carlos. 


— Cum? Păi ne-a dat aproape patru sute cincizeci de mii 
de franci, exclamă Esther. 

— Mai aveţi încă preţ de o sută cincizeci de mii de franci; 
dar a fost înţelegător baronul. Vă scoate de aici, vă mută 
îndr-un mig balad. Pe legea mea! Aveţi noroc! În locul 
dumneavoastră, deoarece staţi aşa de bine cu omul ăsta, 
după ce-l mulţumiţi pe Carlos, eu l-aş face pe baron să-mi 
dea o casă şi un venit sigur. Coniţa e fără îndoială cea mai 
frumoasă femeie pe care-am văzut-o şi cea mai ispititoare, 
dar te poceşti atât de repede! Am fost tânără şi frumoasă, şi 
iată-mă acum. Am douăzeci şi trei de ani, aproape vârsta 
coniţei, şi par cu zece ani mai bătrâna. Ajunge o boală. Ei, 
dar când ai o casă la Paris şi un venit sigur, nu-ţi mai e 
teamă că ai să sfârşeşti în şanţ. 

Esther n-o mai asculta pe Europa-Eugenie-Prudence 
Servien. Voința unui om înzestrat cu geniul depravării o 
cufundase deci iarăşi pe Esther în mocirlă cu aceeaşi 
putere de care se folosise ca s-o scoată de acolo. Cei ce 
cunosc iubirea în nemărginirea să ştiu că nu-i poţi resimţi 
plăcerea fără a-i accepta virtuțile. De la scena petrecută în 
magherniţa din rue de Langlade, Esther îşi uitase cu 
desăvârşire viaţa ei trecută. Trăise până acum o viaţă 
curată, închisă în patima ei ca într-o mănăstire. De aceea, 
ca să nu întâlnească piedici, dibaciul corupător avusese 
îndemânarea de a pregăti totul în aşa fel încât biata fată, 
împinsă de devotament, să nu mai trebuiască decât să-şi 
dea consimţământul pentru nişte matrapazlâcuri săvârşite 
sau pe punctul de a fi săvârşite. Dezvăluind cât de superior 
este acest corupător, şiretenia asta arată felul cum şi-l 
supusese pe Lucien. Crea o încurcătură cumplită, săpa 
galeria de mină, o umplea cu pulbere şi în momentul 
hotărâtor îi spunea complicelui: 

— Fă numai un semn şi totul sare în aer! 

Altădată Esther, pătrunsă de morala specifică a 
curtezanelor, găsea toate aceste iscusinţe atât de fireşti, 
încât n-o stima pe vreuna dintre rivalele ei decât în 


proporţie cu cât ştia să-l silească pe un bărbat la cheltuieli. 
Averile distruse sunt galoanele acestor fiinţe. Carlos, 
bizuindu-se pe amintirile Estherei, nu se înşelase. Aceste 
dibăcii, aceste stratageme, folosite de mii de ori, nu numai 
de către femeile de felul ei, ci şi de către atâţia risipitori, n- 
o tulburau pe Esther. Sărmana femeie nu simţea decât că 
este înjosită. Îl iubea pe Lucien, şi devenea metresa oficială 
a baronului de Nucingen: la asta se rezuma pentru dânsa 
totul. Falsul spaniol putea să-şi însuşească banii de arvună. 
Lucien putea să-şi înalțe edificiul situaţiei sale cu pietrele 
mormântului Estherei; o singură noapte de plăcere putea 
să-l coste pe bătrânul bancher mai multe sau mai puţine 
bancnote de o mie de franci; Europa putea să stoarcă de la 
el câteva sute de mâi de franci prin mijloace mai mult sau 
mai puţin ingenioase, de nimic din toate acestea nu-i păsa 
curtezanei îndrăgostite. Cancerul care-i rodea inima consta 
în aceea că se văzuse vreme de cinci ani curată ca un înger! 
lubea, era fericită, nu săvârşise nici cea mai mică 
infidelitate. Această iubire frumoasă şi pură urma să fie 
pângărită. Mintea ei nu punea în contrast viaţa-i frumoasă 
şi necunoscută cu mârşava-i viaţă viitoare. Asta nu era la 
dânsa nici calcul, nici poezie, o încerca un simţământ 
nelămurit şi de o putere uriaşă: din albă avea să devină 
neagră; din pură, impură; din nobilă, ticăloasă. Devenită 
albă ca hermina din propria ei voinţă, pângărirea morală i 
se părea de neîndurat. De aceea, când baronul o 
ameninţase cu dragostea sa, îi venise în minte ideea să se 
arunce pe fereastră. Cu alte cuvinte, Lucien era iubit cu o 
dragoste absolută, aşa cum foarte rar iubesc femeile un 
bărbat. Femeile care spun că iubesc, care adeseori cred că 
iubesc cel mai mult, dansează, valsează, cochetând cu alţi 
bărbaţi, se gătesc pentru societate, se duc în societate să-şi 
caute acolo recolta de priviri pofticioase; dar Esther, fără să 
facă un sacrificiu, împlinise miracolul iubirii adevărate. Îl 
iubise pe Lucien vreme de şase ani, cum iubesc actrițele şi 
curtezanele cărora, tăvălite în mocirla şi în impuritate, le e 


sete de nobleţă, de devotamentul iubirii adevărate, şi care 
pun în practică atunci exclusivismul (nu trebuie oare creat 
un cuvânt anume pentru a exprima o idee atât de rar pusă 
în practică?). Naţiunile ce-au pierit, Grecia, Roma şi 
Orientul au sechestrat totdeauna femeia, femeia care 
iubeşte ar trebui să se sechestreze de la sine. Se poate deci 
concepe că la ieşirea din palatul fantastic în care se 
împlinise această sărbătoare, acest poem, spre a intra în 
migul balad al unui bătrân îngheţat, Esther fu cuprinsă de 
un fel de boală morală. Împinsă de către o mână de fier, 
intrase până la brâu în ticăloşie, înainte de a-şi da seama; 
dar de două zile îşi dădea seama şi simţea în inimă un frig 
de moarte. 

La cuvintele: „Să sfârşeşti în şanţ”, se ridică brusc şi zise: 

— Să sfârşesc în şanţ?! Nu, mai degrabă în Sena. 

— În Sena? Şi conaşul Lucien? Întrebă Europa. 

Acest singur cuvânt o făcu pe Esther să se aşeze la loc în 
fotoliu, unde rămase cu ochii nedezlipiţi de o floare de pe 
covor; flăcările din creier îi uscau lacrimile. La orele patru, 
Nucingen îşi găsi îngerul cufundat într-acel ocean de 
gânduri, de hotărâri, pe care plutesc cugetele femeieşti şi 
de unde ies cu nişte cuvinte de neînțeles pentru cei ce nu 
au navigat alături de ele. 

— Desgreţejde-ţi vrundea. Vrumoaza mea, îi zise baronul 
aşezându-se lângă dânsa. N-ai ză mai ai tadorii. Mă înzefeg 
cu Işenia, jitubă o lună, fei bărăzi agezd abardamend ga ză 
indri îndr-un mig balad. Fai, ge mâna traguză. Thă-mi-o ză o 
ghântăresc. (Esther îl lăsă să-i ia mâna ca un câine care dă 
laba.) Ah! Tai mâna, tar nu inima. lar eu inima o iupezg. 

Cuvintele acestea fură rostite pe un ton atât de sincer, 
încât sărmana Esther se întoarse şi-l privi pe bătrân cu o 
expresie de milă care aproape că-l scoase din minţi. 
Îndrăgostiţii, ca şi martirii, se simt fraţi de tortură! Nu 
există pe lume lucruri care să se înţeleagă mai bine decât 
două dureri asemănătoare. 

— Bietul om, zise dânsa, iubeşte. 


Auzind aceste cuvinte pe care le înţelese greşit, baronul 
păli, sângele-i clocoti în vine, respiră miresmele raiului. La 
vârsta sa, milionarii plătesc o asemenea senzaţie cu oricât 
aur le-ar cere o femeie. 

— De iupezg dod adâd gâd o iubezg be viica mea. Zise 
dânsul, ji zimd aigi, continuă punându-şi mâna pe inimă, gă 
nu bod ză de fad tegâd verigidă. 

— Dacă ai vrea să nu-mi fii decât tată, te-aş iubi mult, nu 
te-aş părăsi niciodată şi ai vedea că nu sunt o femeie rea, 
nici vândută, nici lacomă de bani, cum par în clipa aceasta. 

— "Ţi-ai văgud migile tumidale nepunii, urmă baronul, ga 
doade vemeile trăguţe, ji azda e dod. Ză nu mai vorbim de 
azda. Mezeria noazdră e ză gijdigăm pani bendru foi. Vii 
verigidă: zânt te agord ză-ţi viu dadă. Khâteva sile căci 
înzeleg khă drebue ză te opijnuiejdi cu pietul meu hoit. 

— Adevărat? Exclamă ea, ridicându-se şi sărind pe 
genunthii lui Nucingen, cuprinzându-i gâtul cu mâna şi 
ţinându-se de el. 

— Atefărad, răspunse el, încercând a-şi sili faţa să 
zâmbească. 

Esther îl sărută pe frunte, crezu într-un târg imposibil. Să 
rămână neprihănită şi să-l vadă pe Lucien. Îl giugiuli atât de 
bine pe bancher, încât reapăru Torpila. Îl vrăji pe bătrân, 
care promise că rămâne tată patruzeci de zile. Trebuiau să 
treacă patruzeci de zile până să fie cumpărată şi aranjată 
casa din rue Saint-Georges. Ajuns în stradă, întorcându-se 
spre casă, baronul îşi spunea: „Zând un fraier!” într-adevăr, 
dacă de faţă cu Esther devenea copil, departe de dânsa, 
când ieşea, îmbrăca iarăşi pielea sa de rechin, întocmai cum 
jucătorul din comedia lui Regnard e iarăşi îndrăgostit de 
Angelique, ori de câte ori nu mai are o lescaie. 

— Şumade te milion, ji nigi nu jdiu cum aradă tormidorul 
ei, zând brea tâmpid; tar tin verigire, nimeni nu va jdi 
nimig, spunea dânsul după douăzeci de zile. 

Şi lua hotărâri straşnice, de a isprăvi cu o femeie pe care o 
cumpărase aşa de scump; apoi, când se afla de faţă cu 


Esther, petrecea tot timpul pe care i-l putea consacra, 
încercând să repare brutalitatea de la început. Peste o lună 
îi spunea: 

— Toar nu bod vi Edernul Dadă. 

Spre sfârşitul lui decembrie 1829, în ajunul instalării 
Estherei în micul palat din rue Saint-Georges, baronul îl 
rugă pe du Tillet s-o aducă pe Florine acolo să vadă dacă 
totul era la înălţimea averii lui Nucingen, dacă vorbele un 
mig balad fuseseră împlinite de către artiştii însărcinaţi să 
facă o colivie demnă de acea pasăre. Toate născocirile 
luxului dinainte de revoluţia din 1830 făceau din casa aceea 
modelul bunului gust. Grindet, arhitectul, văzuse în dânsa 
capodopera talentului său de decorator. Scara reconstruită 
în marmură, stucaturile, mătăsurile, aurăriile aplicate cu 
cumpătare, cele mai mici detalii, ca şi efectele mari 
întreceau tot ce-a lăsat în genul acesta la Paris veacul lui 
Ludovic al XV-lea. 

— Ăsta e visul meu! Asta şi virtutea! Zise Florine zâmbind. 
Şi pentru cine cheltuieşti atâta? Îl întrebă dânsa pe 
Nucingen. E o fecioară care s-a lăsat să cadă din ceruri? 

— Ezde o vemeea gare urgă la geruri, răspunse baronul. 

— În felul ăsta faci şi tu pe zeul, răspunse actriţa. Şi când o 
s-o vedem? 

— Ei, în ziua inaugurării, exclamă du Tillet. 

— Nu înainde. Zise baronul. 

— Va trebui să ne gătim, să ne şlefuim, să ne punem 
straşnic la punct, răspunse Florine. Ce-o să mai pună la 
treabă femeile pe coafori şi pe croitorese pentru serata 
aceea! Şi când? 

— Nu te mine debinde. 

— Aşa femeie zic şi eu! Exclamă Florine. Vai, cât aş vrea s- 
o văd! 

— Ji eu! Răspurrte naiv baronul. 

— Cum? Casa, femeia, mobilele, totul va fi nou? 

— Chiar şi bancherul, zise du Tillet, căci prietenul meu mi 
se pare foarte întinerit. 


— Dar va trebui, zise Florine, să-şi regăsească vârsta de 
douăzeci de ani măcar pentru o clipă. 

În primele zile ale lui 1830, toată lumea vorbea la Paris 
despre patima lui Nucingen şi despre luxul fără margini al 
noii case. Sărmanul baron, discutat, luat în derâdere, 
apucat de-o turbare uşor de înţeles, îşi puse în minte o 
hotărâre de bancher potrivită cu patima sălbatică pe care 
şi-o simţea în inimă. Dorea ca odată cu inaugurarea, să 
inaugureze şi un alt rol decât acela de tată de comedie şi să 
capete răsplata atâtor jertfe. Necontenit învins de către 
Torpilă, se hotări să discute prin corespondenţă afacerea 
căsătoriei sale, ca să obţină de la ea un angajament scris. 
Bancherii nu cred decât în poliţe. Aşadar rechinul se trezi 
dis-de-dimineaţă, într-una dintre primele zile ale anului, se 
închise în birou şi începu să compună scrisoarea următoare, 
scrisă într-o franceză curată, căci, deşi o pronunţa prost, 
cunoştea perfect ortografia. 

Scumpa Esther, floarea gândurilor mele şi unica fericire a 
vieţii mele, când ţi-am spus ca te iubesc ca pe fiica mea, te 
minţeam şi mă minţeam pe mine însumi. Voiam să-ţi exprim 
astfel numai sfinţenia sentimentelor mele, care nu seamănă 
cu nimic din ce-au simţit alţi bărbaţi, întâi fiindcă sunt 
bătrân, şi apoi fiindcă nu iubisem până acum niciodată. Te 
iubesc atât, încât, dacă m-ai costa toată averea mea, nu te- 
aş iubi mai puţin. Fii dreaptă! Cei mai mulţi dintre bărbaţi 
n-ar fi văzut în dumneata, ca mine, un înger: n-am aruncat 
niciodată privirea asupra trecutului dumitale. Te iubesc în 
acelaşi chip cum o iubesc pe fiică-mea Augusta care este 
unicul meu copil şi cum aş iubi-o pe nevastă-mea dacă 
nevastă-mea m-ar fi putut iubi. 

Dacă fericirea e singura iertare a păcatelor unui bătrân 
îndrăgostit, întreabă-te dacă nu joc un rol caraghios. Am 
făcut din dumneata consolarea şi bucuria bătrâneţii mele. 
Ştii prea bine că, până la moartea mea, vei fi fericită cât 
poate fi o femeie, şi ştii de asemenea că, după moartea mea, 
vei fi destul de bogată pentru ca soarta dumitale să 


stârnească invidia multor femei. În toate afacerile pe care le 
fac de când am avut norocul să-ţi vorbesc, e rezervată 
partea dumitale, şi ai un cont deschis la banca Nucingen. 
Peste câteva zile, vei intra într-o casă care mai curând sau 
mai târziu va fi a dumitale, dacă-ţi place. 

Spune acum, tot pe tatăl dumitale îl vei primi în persoana 
mea, sau fi-voi în sfârşit fericit! lartă-mă că-ţi scriu pe şleau; 
dar când sunt aproape de dumneata, nu mai am curaj, şi 
simt prea mult că-mi eşti stăpână. N-am intenţia să te 
jignesc, vreau doar să-ţi spun cât sufăr şi cât de crude să 
aştepţi la vârsta mea, când fiecare zi îmi răpeşte speranţe şi 
plăceri. Delicateţea purtării mele e de altminteri o garanţie 
că intenţiile mi-s sincere. M-am purtat vreodată faţă de 
dumneata ca un creditor? Eşti ca o fortăreață, iar eu nu 
sunt un tinerel. La plângerile mele îmi răspunzi că e vorba 
de viaţa dumitale şi când te aud, mă faci să cred: dar aici 
mă cuprinde din nou o jale amară, îndoieli ce ne 
dezonorează pe amândoi. Mi-ai părut tot atât de bună şi de 
pură pe cât eşti de frumoasă. Dar îţi place să-mi distrugi 
convingerile. 

Judecă şi dumneata! Îmi spui că ai în inimă o pasiune, o 
patimă nemiloasă şi refuzi să-mi destăinui numele celui pe 
care-l iubeşti. E oare firesc lucrul acesta? Ai făcut dintr-un 
om destul de tare un om de o slăbiciune nemaipomenită. 
Priveşte în ce hal am ajuns! După cinci luni, mai sunt obligat 
să te întreb ce soartă vei hotări patimii mele? Mai trebuie 
să ştiu şi ce rolvoijuca la inaugurarea palatului dumitale. 
Când e vorba de dumneata, banii nu înseamnă pentru mine 
nimic. Nu voi fi atât de nătărău, încât să-mi fac un merit din 
aceasta faţă de dumneata. Dar dacă iubirea mea e 
nemărginită, în schimb averea mea are limite şi nu ţin la ea 
decât pentru dumneata. Ei află că dacă, dânducţi tot ce am, 
aş putea să câştig dragostea dumitale, aş prefera să fiu 
sărac şi iubit, decât bogat şi disprețuit. 

Draga mea Esther, m-ai schimbat atât de mult, încât nu mă 
mai recunoaşte nimeni: am fost în stare să plătesc zece mii 


de franci pe un tablou de Joseph Bridau, fiindcă mi-ai spus 
că era talentat şi necunoscut. În sfârşit, dau tuturor 
săracilor pe care-i întâlnesc câte cinci franci în numele 
dumitale. Şi atunci, ce-ţi cere sărmanul bătrân care se 
consideră datornicul dumitale, când îi faci cinstea să 
primeşti ceva de la el? Nu vrea decât o speranţă, şi ce 
speranţă, Doamne? Mai degrabă siguranţa că nu va avea de 
la dumneata niciodată decât ceea ce va lua pasiunea mea? 
Dar flacăra din inima mea va ajuta crudele-ţi înşelăciuni. 
lată-mă gata să mă supun la toate condiţiile pe care le vei 
pune fericirii mele, rarelor mele plăceri; dar măcar spune- 
mi că în ziua în care vei intra în stăpânirea noii dumitale 
case, vei primi inima şi robia celui ce se recunoaşte, pentru 
restul vieţii sale, sclavul dumitale, Frederic de Nucingen 

— Ei, mă cam plictiseşte sacul ăsta de milioane! Exclamă 
Esther redeveniră curtezană. 

Luă o hârtie de scrisori şi scrise, cât încăpu pe hârtie, 
vestita frază, ajunsă proverb, spre gloria lui Scribe: Îţi dau 
ursul meu[75]. 

După un sfert de oră, cuprinsă de remuşcări, Esther scrise 
următoarea scrisoare: 

Domnule baron, Nu luaţi În seamă scrisoarea pe care aţi 
primit-o de la mine, îmi revenise firea nebunatică a tinereţii 
mele; iertaţi-o deci, domnul meu, unei biete femei care 
trebuie să fie o sclavă. N-am simţit niciodată mai tare 
josnicia condiţiei mele decât din ziua în care v-am fost 
predată. Aţi plătit, sunt datoare cu mine însămi. Nu există 
nimic mai sfânt decât datoriile de dezonoare. N-am dreptul 
să lichidez aruncându-mă în Sena. Oricând se poate plăti o 
datorie în moneda aceasta oribilă, care nu e bună decât pe 
o parte; mă veţi găsi deci la ordinele dumneavoastră. Voi 
plăti într-o singură noapte toate sumele care sunt ipotecate 
pe acea clipă fatală, şi sunt sigură că o oră cu mine face 
milioane, cu atât mai mult cu cât va fi singura, cea din 
urmă. După aceea vom fi chit şi voi putea părăsi viaţa. O 
femeie cinstită se mai poale ridica după o cădere; dar noi, 


cestelalte, cădem prea jos. În consecinţă sunt atât de 
hotărâtă, încât vă rog să păstraţi scrisoarea aceasta ca 
mărturie a cauzei decesului celei care se recunoaşte pentru 
o zi, slujnica dumneavoastră, Esther. 

După ce trimise scrisoarea aceasta, Esther simţi o părere 
de rău. Peste zece minute scrise a treia scrisoare. Iat-o: 

lartă-mă, dragă baroane, tot cu sunt. N-am vrut nici să-mi 
bat joc de dumneata, nici să te rănesc. Vreau numai să te 
fac să te gândeşti la acest raţionament simplu: dacă 
rămânem împreună, cu relaţii de tată şi fiică, vei avea o 
plăcere slabă dar trainică; dacă ceri respectarea 
contractului, vei purta doliu. Nu vreau să te mai plictisesc: 
în ziua în care vei fi ales plăcere a în locul fericirii nu va mai 
exista pentru mine un mâine, fiica dumitale, Esther. 

La prima scrisoare, pe baron îl apuca una dintre acele 
mânii reci care pot ucide milionarii; se privi în oglindă, 
sună. 

— O bai te bigioare, îi strigă dânsul noului său valet. 

Pe când făcea baia de picioare, sosi a doua scrisoare, o citi 
şi căzu leşinat. Îl culcară în pat. Când îşi reveni în simţiri, 
doamna de Nucingen era aşezată pe marginea patului. 

— Are dreptate femeia asta, îi spuse ea. De ce vrei să 
cumperi iubirea? E ceva ce se vinde pe piaţă? Arată-mi 
scrisoarea dumitale. 

Baronul îi dădu diferitele ciorne pe care le făcuse; doamna 
de Nucingen le citi zâmbind. A treia scrisoare sosi. 

— Extraordinară fiinţă! Exclamă baroana, după ce o citi pe 
aceasta din urmă. 

— Ge e de văgud, matam? O întrebă baronul pe nevastă- 
sa. 

— Trebuie aşteptat. 

— Ajdebdad? Urmă dânsul, nadura e nemiloasă. 

— Asculta, dragul meu, zise baroana, ai sfârşit prin a fi 
foarte bun cu mine, aşa că am să-ţi dau un sfat. 

— Zândeţi o zoţie pună! Zise dânsul. Vaceţi tadorii, le 
blădezg. 


— Ceea ce ţi s-a întâmplat la primirea scrisorilor acestei 
cocote mişcă o femeie mai mult decât nişte milioane 
cheltuite pentru ea, sau decât toate scrisorile, oricât de 
frumoase ar fi; încearcă s-o faci să afle indirect, poate o vei 
avea! Şi. Nu te sinchisi de nimic, n-o să moară din atâta, 
zise dânsa, privindu-l din cap până-n picioare. 

Doamnei de Nucingen îi era pe de-a-ntregul necunoscută 
natura-cocotă. 

„Ce intelicendă e matam te Nişingen”, îşi zise baronul, 
după ce soţia sa îl lăsă singur. Dar cu cât admira abilitatea 
sfatului dat de baroană, cu atât mai puţin găsea mijlocul de 
a-l folosi; şi nu numai că se găsea nerod, dar şi-o spunea sie 
însuşi. 

Tâmpenia omului de afaceri, deşi ajunsă aproape 
proverbială, nu e totuşi decât relativă. Se întâmplă cu 
capacităţile minţii noastre ca şi cu aptitudinile corpului. 
Dansatorul îşi are puterea în picioare, fierarul o are pe a sa 
în braţe; hamalul de la hale se învaţă să poarte poveri, 
cântăreţul îşi lucrează gâtlejul, iar pianistul îşi oţeleşte 
încheieturile mâinilor. Un bancher se obişnuieşte să 
combine afaceri, să le studieze, să pună în mişcare interese, 
aşa cum un autor de piese uşoare se deprinde să combine 
situaţii, să studieze subiecte, să pună în mişcare personaje. 
Nu trebuie să-i cerem baronului de Nucingen o conversaţie 
spirituală, după cum nu trebuie să dorim imaginile poetului 
în cugetele matematicianului. Câţi poeţi oare găseşti să fie 
şi prozatori şi plini de duh în relaţiile vieţii, în felul doamnei 
Cornuel[ 76]? Buffon era greoi, Newton n-a iubit niciodată, 
lord Byron nu s-a iubit decât pe sine, Rousseau a fost 
sumbru şi aproape nebun, La Fontaine era zăpăcit. 
Împărţită deopotrivă, forţa omenească produce proşti sau 
mediocritate pretutindeni; inegală însă, dă naştere acestor 
ciudăţenii cărora li se dă numele de geniu şi care, dacă ar 
putea fi văzute cu ochii, ar părea nişte diformităţi. Aceeaşi 
lege domneşte şi asupra corpurilor: o frumuseţe 
desăvârşită e aproape totdeauna însoţită de răceală sau 


prostie. Că Pascal a fost totodată mare geometru şi mare 
scriitor, că Beaumarchais a fost şi mare om de afaceril 77], 
că Zamet[78] a fost un adevărat om de curte; aceste rare 
excepţii confirmă principiul specializării inteligenţelor. Pe 
tărâmul calculului speculaţiei, bancherul desfăşoară deci 
tot atâta inteligenţă, îndemânare, şiretenie, ca şi un 
diplomat abil pe acel al intereselor naţionale. Dacă o dată 
ieşit din birou, un bancher ar mai fi remarcabil, atunci ar fi 
un om mare. Nucingen contopit cu prinţul de Ligne, cu 
Mazarin sau Diderot e o formulă omenească aproape 
imposibilă şi care totuşi s-a numit Pericle, Aristotel, Voltaire 
şi Napoleon. Razele soarelui imperial nu trebuie să arunce 
în umbră pe omul de toate zilele; împăratul avea farmec, 
era cultivat şi plin de spirit. Domnul de Nucingen, pur 
bancher, îndemânatic numai în calculele sale, ca cei mai 
mulţi bancheri, nu credea decât în valorile sigure. În 
materie de artă, avea bunul simţ de a recurge, cu banii în 
mână, la experţi în toate materiile, luând cel mai bun 
arhitect, cel mai bun chirurg, cel mai mare cunoscător de 
tablouri, de statui, cel mai iscusit notar, atunci când era 
vorba să-şi clădească o casă, să-şi supravegheze sănătatea, 
să achiziţioneze obiecte de artă sau o proprietate. Dar 
deoarece nu există experţi brevetaţi în materie de intrigi, 
nici cunoscători în materie de pasiuni, un bancher o duce 
foarte greu când iubeşte şi e foarte încurcat când e jucat de 
o femeie. Nucingen nu inventă deci nimic mai bun decât ce 
făcuse şi înainte; şi anume, să dea bani unui Frontin[79] 
oarecare de sex masculin sau feminin, ca să făptuiască sau 
să gândească în locul lui. Doamna Saint-Estcve era singura 
care putea trage foloase din mijlocul găsit de baroană. Tare 
amar regretă baronul că se certase cu urâcioasa misită. 
Totuşi, încrezător în magnetismul casei de bani şi în 
calmantele iscălite Garat[80], îşi sună valetul şi îi spuse s-o 
caute în rue Neuvesaint-Marc, pe acea oribilă văduvă şi s-o 
roage să vină. La Paris, extremele se întâlnesc prin 
mijlocirea pasiunilor. Viciul sudează necontenit săracul de 


bogat, pe cel mare de cel mic. Împărăteasa o consulta pe 
domnişoara Lenormand[81]. În fine, marele senior găseşte 
totdeauna la Paris un Ramponneaul 82 ] din veac în veac. 

Noul valet se întoarse după două ore. 

— Domnule baron, zise dânsul, doamna Saint-Esteve e 
ruinată. 

— Ah, gu adâd mai pine! Zise vesel baronul, e în mâna 
mea! 

— Cucoana pare că e căzută la patima cărţilor, urmă 
valetul. Peste toate astea, e sub stăpânirea unui actoraş de 
la teatrele din cartier, pe care, de ochii lumii, îl dă drept 
finul ei. Se pare că e foarte bună bucătăreasă şi caută un 
post. 

„Tiafolii ăjdia te tuhuri te mână touă jdiu doţi seci feluri te- 
a kâştica panii, ji touăzeci de feluri te-ai gheldui”, îşi zise 
baronul fără a bănui că se întâlnea la gând cu Panurge[83]. 

Îl trimise iarăşi pe valet s-o caute pe doamna de Saint- 
Esteve care veni abia a doua zi. Descusut de către Asia, 
noul valet îi destăinui acestui spion feminin urmările 
cumplite ale scrisorilor trimise de către metresa domnului 
baron. 

— Conaşul iubeşte, desigur, mult pe femeia aceea, încheie 
valetul, căci a fost cât pe ce să moară. Eu l-am sfătuit să nu 
se mai întoarcă la ea, şi ar vedea-o curând giugiulindu-l. O 
femeie care îl costă pe domnul baron de pe acum cinci sute 
de mii de franci, se zice, fără să punem la socoteală ce a 
cheltuit pentru micul palat din rue Saint-Georges! Femeia 
asta vrea bani şi numai bani. leşind de la conaşul, doamna 
baroană spunea râzând: „Dacă merge mai departe aşa, 
cocota asta o să mă vadă văduvă”. 

— Drace, răspunse Asia, nu trebuie niciodată omorâtă 
găina care face ouă de aur! 

— Domnul baron nu mai are speranţă decât la dumneata, 
zise valetul. 

— Ah, află că ştiu să mânuiesc femeile! 


— Haide, poftim înăuntru, zise valetul, umilindu-se în faţa 
acestei puteri oculte. 

— Ei, zise falsa Saint-Esteve, intrând cu o înfăţişare umilă 
de bolnav, domnul baron are mici necazuri? Ce vreţi! 
Fiecare e atins în punctul slab. Şi eu am avut greutăţi. În 
două luni roata norocului s-a întors al dracului pentru mine! 
lată-mă în căutare de slujbă. N-am fost cuminte nici eu, nici 
dumneavoastră. Dacă domnul baron m-ar angaja 
bucătăreasă la doamna Esther, ar avea în mine cea mai 
devotată dintre devotate şi aş fi foarte de folos ca s-o 
supraveghez pe Eugenie şi pe coniţa. 

— Nu te azda ezde forba, zise baronul. Nu isputesc ză viu 
eu zdăpânul, ji zând tus ga. 

— O sfârlează, răspunse Asia. I-ai dus mata pe alţii, papa, 
şi acum mititica te are la mâna şi te joacă. Dumnezeu e 
drept! 

— Trept? Urmă baronul. Nu de-am atus aigi ga ză-mi vagi 
morală. 

— Ei, băiatule, un pic de morală nu strică. Asta e sarea 
vieţii pentru noi ceştilalţi, cum e viciul pentru bisericoşi. Să 
vedem, ai fost darnic, i-ai plătit datoriile. 

— Tha, zise jalnic baronul. 

— Foarte bine. I-ai scos lucrurile de la amanet; şi mai bine; 
dar trebuie să recunoşti că nu e destul! Toate astea nu-i dau 
nimic de pus la tigaie, şi la femei de-astea le place să toace. 

— Li brecătesc o zurbriză, în zdrata Saint-Şorj. Dânsa jdie. 
Zise baronul. Iar jiu freau ză fiu tus te naz. 

— Foarte simplu, atunci las-o. 

— Mi-i deamă gă mă lază z-o laz, exclamă baronul. 

— lar noi vrem să ne scoatem cheltuiala, băiete, răspunse 
Asia. Ascultă. Am tuns noi publicul de ceva milioane! Se zice 
vreo douăzeci şi cinci (baronul nu se putu împiedica de a 
zâmbi). Ei, din asta o să trebuiască să scuipi unul. 

— L-aj zguiba eu, răspunse bancherul, tar abia l-aj zguiba 
ji mi z-ar gere încă unul. 


— Da, înţeleg, răspunse Asia, nu vrei să spui be de frică să 
nu ajungi până la zed. Totuşi Esther e fată cinstită. 

— Voarde ginztită! Exclamă bancherul. Vrea să rezbecte 
gondractul, dar aja cum îji blădejde gineva o tadorie. 

— Într-un cuvânt, nu vrea să-ţi fie metresă, simte oarecare 
scârbă. Şi înţeleg lucrul ăsta, copila şi-a urmat totdeauna 
capriciile. Când n-ai cunoscut decât tineri drăguţi, nu prea 
ai chef de un moşneag. Frumos nu eşti, eşti gros ca Ludovic 
al XVIII-lea şi cam prostovan, ca toţi cei care giugiulesc 
averea în loc să se ocupe de femei. Ei, află că dacă nu te uiţi 
la şase sute de mii de franci, zise Asia, mă însărcinez s-o fac 
să ajungă pentru dumneata tot ce vei dori să fie. 

— Şaze zude mii vrangi! Exclamă baronul cu o uşoară 
tresărire. Ezder mă gozdă te pe agum un milion! 

— Fericirea face un milion şase sute de mii de franci, 
depravat burtos ce eşti. Cunosc oameni, din vremea 
noastră, care au mâncat cu siguranţă mai mult de unul sau 
două milioane cu amantele lor. Ştiu chiar şi femei care au 
costat viaţa pe câte un bărbat, şi pentru care acesta şi-a 
scuipat capul în coşul ghilotinei. Îl ştii pe medicul acela care 
şi-a otrăvit prietenul? Voia bogăţia ca s-o facă fericită pe 
femeie. 

— Tba, jdiu, înză chiar tkakă zând amoresat, nu zând 
brost, în orige gaz aigi, găci ghând o jad, i-aş ta bordofelul. 

— Ascultaţi-mă, domnule baron, zise Asia, luând o 
atitudine de Semiramidă, ajunge cât aţi fost jupuit până 
acum. Să nu-mi mai ziceţi mie Saint-Esteve, dacă nu trec de 
partea dumneavoastră. 

— Pine! De foi răzblădi. 

— Cred şi eu, doar v-am arătat că ştiu să mă răzbun. De 
altminteri află, tăticule, zise ea, aruncându-i o privire 
îngrozitoare, că am cum să ţi-o suflu pe madame Esther, tot 
aşa de uşor cum sufli o lumânare. Şi-o cunosc! După ce 
haimanaua asta mică o să-ţi dăruiască fericirea, o să-ţi fie şi 
mai necesara decât acuma. M-ai plătit bine, te-ai lăsat cam 


greu, dar până la urmă ai picat cu banii! Eu m-am ţinut de 
ce promisesem, nu-i aşa? Ei, acuma îţi propun un târg. 

— Ză ausim. 

— Mă plasezi bucătăreasă la coniţa. Mă iei pe zece ani, cu 
o mie de franci pe an, plăteşti ultimii cinci ani dinainte 
(pomană la un om sărac, nu?). După ce-o să fiu instalată la 
coniţa, o să ştiu eu s-o duc la următoarele concesii. De 
exemplu, trimiţi o găteală încântătoare de la madame 
Augusta, care cunoaşte gusturile şi fasoanele coniţei, şi dai 
ordin ca trăsura cea nouă să fie în faţa casei la ora patru. 
După bursă, urci la ea, şi vă duceţi să vă plimbaţi puţin prin 
Bois de Boulogne. Ei, în felul ăsta femeia mărturiseşte că e 
metresa dumitale, se compromite în văzul Parisului întreg. 
O sută de mii de franci. Cinezi cu ea (ştiu să fac nişte cine 
anume); o duci la spectacol, la Varieteu, într-o lojă de 
avanscenă, şi tot Parisul spune: „Uite-l pe escrocul acela 
bătrân de Nucingen cu metresa lui.” E măgulitor să-i faci să 
creadă aşa? Toate avantajele acestea, fiindcă sunt femeie de 
treabă, se află cuprinse în primii o sută de mii de franci. 
Într-o săptămână, purtându-te astfel, înaintezi bine. 

— Tar voi vi blădit o zută mii vrangi. 

— Într-a doua săptămână, urmă Asia care păru că n-a 
auzit această jalnică frază, coniţa se hotărăşte, împinsă de 
această introducere, să-şi părăsească micul apartament şi 
să se instaleze în palatul pe care i-l oferi. Până atunci 
Esther a dumitale revede lumea, îşi regăseşte vechii 
prieteni, o să vrea să sclipească, o să facă onorurile 
palatului său! E firesc. Încă o sută de mii de franci! Ce vrei? 
Eşti la dumneata acasă, Esther e compromisă. E a dumitale. 
Nu mai rămâne decât un moft pe care-l socoteşti partea 
principală, elefant bătrân ce eşti! (Ce ochi face ticălosul 
asta umflat!) Ei, mă ocup eu şi de asta. Patru sute de mii. A, 
în ce priveşte partea asta, bătrâne, nu scuipi banii decât a 
doua zi. Sunt cinstită sau nu? Am mai multă încredere în 
tine decât ai tu în mine. Dacă o hotărăsc pe coniţa să se 
arate drept metresa dumitale, să se compromită, să 


primească tot ce-i oferi - şi poate chiar azi - o să mă crezi, 
sper, în stare s-o conving să-ţi predea trecătoarea Saint- 
Bernard. Şi nu-i uşor! Ca să treacă, artileria dumitale o să 
aibă de înfruntat tot atâta caznă câtă i-a trebuit lui 
Bonaparte când a trecut Alpii. 

— Tar de ge? 

— Are inima plină de dragoste, razibus, cum spuneţi voi 
ăştia care ştiţi latineşte, urmă Asia. Se crede ca regina din 
Saba fiindcă s-a spălat în sacrificiile făcute pentru amantul 
ei. O trăsnaie care le vine în minte femeilor de soiul ăsta! A, 
băieţaş, să fim drepţi, frumos lucru! Nebuna e în stare să 
moară de durere că a fost a dumitale, şi nu m-aş mira; dar 
ce mă linişteşte pe mine, şi ţi-o spun ca să-ţi mai dau curaj, 
are o stofă de damă cumsecade. 

— Ai şeniul teprafării, zise baronul care-o asculta pe Asia 
într-o adâncă tăcere şi admirativ, gum zând eu tibaci la 
pursâ. 

— Ne-am înţeles, păpuşico? Urmă Asia. 

— 'Te agord gu cinzegi mii vrangi în log te o zuta mii! Ji tau 
gingi zute mii a toua zi tupă driumvul meu. 

— Ne-am înţeles, mă pun pe treabă, răspunse Asia. A, 
puteţi pofti, urmă Asia respectuos. Conaşul o va găsi pe 
coniţa de pe acum blândă ca o pisică şi poate gata să-i facă 
pe plac. 

— Tu-de, tu-de, traga mea, zise bancherul frecându-şi 
mâinile. 

Şi, după ce-i zâmbi oribilei mulatre, îşi zise: „Ge pine fag 
gă am atâţia pani!” 

Şi sări din pat, se duse la birou şi, cu inima veselă, reluă în 
mâini uriaşele-i afaceri. 

Nimic nu putea fi mai funest pentru Esther decât 
hotărârea luată de Nucingen. Sărmana curtezană, 
apărându-se împotriva infidelităţii, îşi apăra viaţa. Carlos 
numea atitudine de mironosiţă această apărare atât de 
firească. Or, Asia, nu fără precauţiile obişnuit folosite în 
asemenea împrejurări, se duse să-i aducă la cunoştinţă lui 


Carlos discuţia avută cu baronul şi tot folosul pe care-l 
trăsese ea. Mânia lui Carlos fu, aşa cum era şi el, cumplită. 
Veni îndată cu trăsura, cu perdelele trase, la Esther şi puse 
pe vizitiu să tragă sub arcada porţii, încă aproape alb la faţă 
când ajunse sus, acest îndoit falsificator se ivi în faţa 
sărmanei fete; ea stătea în picioare, îl privi şi căzu într-un 
fotoliu, cu genunchii tăiaţi. 

— Ce-i cu dumneata, domnul meu? Îl întrebă ea tresărind 
din toate mădularele. 

— Lasă-ne, Europa, îi zise dânsul cameristei. 

Esther o privi pe cameristă cum şi-ar privi un copil mama 
de care un ucigaş ar vrea să-l despartă ca să-l poată ucide. 

— Ştii unde-l trimiţi pe Lucien? Urmă Carlos când rămase 
singur cu Esther. 

— Unde? Întrebă dânsa cu glasul slab, riscând să se uite la 
călăul ei. 

— Acolo de unde vin eu, puicuţo. 

Privindu-l, Esther văzu totul roşu. 

— La ocnă, adăugă dânsul cu glas scăzut. 

Esther închise ochii, picioarele i se întinseră, braţele îi 
căzură şi rămaseră spânzurând; se făcu albă. Carlos sună, 
Prudence intră. 

— Pă-o să-şi revină în simţiri, zise dânsul rece. Căci încă n- 
am isprăvit. 

Se plimbă prin salon, aşteptând. Prudence-Europa fu silită 
să-l roage pe conaşul s-o ducă pe Esther pe pat; o luă pe 
sus, cu o uşurinţă care vădea o putere herculeană. Trebuiră 
să caute leacurile cele mai violente ca s-o facă pe Esther să- 
şi recapete conştiinţa propriilor suferinţe. După un ceas, 
sărmana era în stare să-l asculte pe acest coşmar viu aşezat 
la picioarele patului, cu privirea fixă şi orbitoare ca două 
ţâşnituri de plumb topit. 

— Inimioara mea, urmă dânsul. Lucien se află între o viaţă 
strălucită, onorată, fericită, demnă, şi groapa plină de apă, 
de noroi şi de pietroaie în care voia să se azvârle când ne- 
am întâlnit. Familia de Grandlieu îi cere scumpului copil o 


moşie de un milion înainte de a obţine pentru dânsul titlul 
de marchiz şi de a-i întinde acea prăjină lungă pe care-o 
cheamă Clotilde şi pe care se va căţăra spre putere. Graţie 
ţie şi mie, Lucien a cumpărat castelul de la Rubempre care 
a fost al familiei lui din partea mamei, şi care n-a costat 
mare lucru, treizeci de mii de franci; dar notarul său, 
lucrând prin nişte tranzacţii fericite, l-a întregit până la 
urmă cu moşii în valoare de un milion, din care s-au plătit 
până acum trei sute de mii de franci. Castelul, spezele, 
comisioanele pentru persoanele interpuse, prin care a fost 
ascunsă operaţia de ochii oamenilor din partea locului, au 
înghiţit restul. E adevărat că am plasat o sută de mii de 
franci în nişte afaceri care peste câteva luni o să facă două 
sau trei sute de mii; dar tot vor rămâne patru sute de mii de 
plătit. Peste trei zile, Lucien se întoarce de la Angouleme, 
unde e dus în momentul de faţă, căci nu trebuie să fie 
bănuit că şi-a câştigat averea sub perna dumitale. 

— O, nu! Zise dânsa înălţând ochii cu o mişcare sublimă. 

— Te întreb: e momentul tocmai acuma să-l speriem pe 
baron? Zise dânsul liniştit. Şi era să-l omori alaltăieri! A 
leşinat ca o femeie când ţi-a citit a doua scrisoare. Ai un stil 
straşnic, felicitările mele. Dacă murea baronul, unde ajun 
geam? După ce iese Lucien pe poarta bisericii Saint- 
Thomas d'Aquin ca ginere al ducelui de Grandlieu, dacă 
doreşti să intri în Sena. Şi, iubito, îţi ofer braţul şi putem 
plonja împreună. E şi ăsta un fel de a pune punct. Dar 
gândeşte-te măcar o clipă! N-ar fi mai bine să trăieşti 
spunându-ţi în fiecare clipă: „Situaţia aceasta strălucită, 
familia aceasta fericită.” Căci va avea copii, copii! le-ai 
gândit vreodată la plăcerea de a-ţi petrece mâinile prin 
buclele copiilor lui? 

Esther închise ochii şi se înfioră uşor. 

— Ei, văzând edificiul acestei fericiri, îţi spun: „lată opera 
mea!” 

Se făcu tăcere, în timpul căreia aceste două fiinţe se 
priviră. 


— Iată ce-am încercat să fac dintr-un desperat care se 
ducea să se înece, urmă Carlos. Eu nu sunt un egoist! Aşa 
se iubeşte! Nu se jertfeşte nimeni în felul acesta, decât 
pentru regi; l-am uns rege pe Lucien al meu! Să fiu 
încătuşat pentru restul zilelor mele de vechiul meu lanţ, şi 
mi se pare că aş putea să rabd liniştit: Ele la bal, ele la 
curte. Sufletul meu şi gândurile mele ar fi biruitoare, în 
vreme ce hoitul meu ar fi predat temnicerilor! Eşti o 
muieruşcă netrebnică, iubeşti ca o muieruşcă! Dar iubirea 
la o curtezană ar trebui să fie, ca la toate făpturile 
decăzute, un mijloc de a deveni mamă, în ciuda naturii care 
te face stearpă! Dacă vreodată ar fi regăsit, sub pielea 
abatelui Carlos Herrera, ocnaşul care am fost eu odinioară, 
ştii ce-aş face ca să nu-l compromit pe Lucien? 

Esther aştepta răspunsul cu un fel de strângere de inima. 

— Ei, afli, urmă dânsul după o scurtă tăcere, aş muri ca 
negrii, înghiţindu-mi limba, iar dumneata, cu nazurile 
dumitale îmi trădezi urma. Ce-ţi cerusem? Să pui iarăşi 
fusta Torpilei vreme de şase luni, vreme de şase săptămâni, 
şi să te slujeşti de ea ca să ciupeşti un milion. Lucien nu te 
va uita niciodată! Bărbatul nu uită fiinţa care li se aminteşte 
mereu prin fericirea de care se bucură în fiecare dimineaţă, 
trezindu-se mereu bogat. Lucien face mai mult decât 
dumneata. A început prin a o iubi pe Coralie, dânsa a murit, 
foarte bine; dar n-avea cu ce plăti înmormântarea, n-a făcut 
ca dumneata adineauri, deşi poet, n-a leşinat; a scris şase 
cântece cam slobode, şi a luat pe ele trei sute de franci, cu 
care a putut plaţi dricul Coraliei. Am cântecele acelea, le 
ştiu pe dinafară. Ei, compune-ţi cântecele: fii veselă, fii 
nebunatică, fii irezistibilă. Şi nesătulă! M-ai auzit? Nu mă 
sili să mai vorbesc. Pupă-l pe tăticul. Bună ziua. 

Când, după o jumătate de oră, Europa intră la stăpână-sa, 
o găsi în faţa unui crucifix, îngenuncheată în poziţia pe care 
cel mai bun dintre pictori i-a dat-o lui Moise în faţa tufişului 
din Horeb, ca să-i zugrăvească profunda şi totala adoraţie 
în faţa lui Iehova. După ce-şi rosti ultimele rugăciuni, Esther 


renunţă la viaţa-i frumoasă, la onoarea pe care şi-o făcuse, 
la mândrie, la virtute, la iubire. Se ridică. 

— Vai, coniţă, n-o să mai fiţi niciodată aşa! Ţipă Prudence 
Servien înmărmurită de frumuseţea sublimă a stăpâne-sii. 

Întoarse repede oglinda ovală ca sărmana curtezană să se 
poată vedea. Ochii mai păstrau încă ceva din sufletul care 
zbura spre ceruri. Chipul evreicei strălucea. Înmuiate de 
lacrimile sorbite de flacăra rugăciunii, genele-i se asemuiau 
cu frunzişul după o ploaie de vară. Soarele dragostei curate 
le făcea o ultimă dată sclipitoare. Buzele păstrau expresia 
ultimelor rugi către îngerii de la care fără îndoială căpătase 
ramura de măslin a martirului, încredinţându-le viaţa ei 
neprihănită. În sfârşit, avea măreţia strălucitoare pe care 
trebuia s-o fi avut Maria Stuart în momentul când şi-a luat 
rămas bun de la coroană, de la viaţă şi de la iubire. 

— Aş fi vrut să mă vadă Lucien aşa, zise dânsa lăsând să 
scape un suspin înăbuşit. Acuma, continuă ea cu un glas 
răsunător, hai să glumim. 

Auzind cuvintele acestea, Europa rămase tâmpă, aşa cum 
ar fi rămas dacă ar fi auzit un înger înjurând. 

— Ei, ce stai şi te uiţi dacă am în gură cuişoare în loc de 
dinţi? Acum nu mai sunt decât o fiinţă spurcată şi josnică, o 
hoţoaică, o curvă şi aştept fazanul. Aşa că încălzeşte-mi baia 
şi pregăteşte-mi găteala. E ora douăsprezece, baronul vine 
cu siguranţă după bursă, am să-i spun că-l aştept şi vreau 
ca Asia să-i facă o cină mai ceva, vreau să-l scot din minţi pe 
omul ăla. Haide, haide, fetiţo. O să ne distrăm, adică 
începem să lucrăm. 

Se aşeză la masă şi scrise următoarea scrisoare: 

Dragul meu, daca bucătăreasa pe care mi-ai trimis-o n-ar 
fi fost niciodată în slujba mea, aş fi putut crede că mi-ai 
trimis-o anume ca să mă faci să aflu de câte ori ai leşinat 
alaltăieri primindu-mi cele trei bileţele. (Ce vrei? Eram 
foarte nervoasă, îmi depanam amintirile regretabilei mele 
vieţi.) Dar cunosc sinceritatea Asiei, aşa că nu mă mai 
căiesc că te-am mâhnit, fiindcă astfel mi-ai dovedit cât îţi 


sunt de dragă. Aşa suntem noi, sărmane făpturi dispreţuite: 
o dragoste adevărată ne mişcă mult mai mult decât 
cheltuielile nebuneşti făcute pentru noi. În ce mă priveşte, 
mi-a fost întotdeauna frică să nu fiu un fel de cuier de care 
să-ţi agăţi vanitatea. Mi-era necaz că nu sunt altceva pentru 
dumneata. Da, cu toate jurămintele dumitale, credeam că 
mă iei drept o femeie cumpărată. Acuma ai să mă găseşti 
fată bună, dar cu condiţia să mă asculţi totdeauna un pic. 
Dacă scrisoarea aceasta poate înlocui pentru dumneata 
reţetele medicului, îmi vei dovedi lucrul venind să mă vezi 
după bursă. O vei găsi gata la datorie şi împodobită cu 
cadourile dumitale, pe aceea care se mărturiseşte până la 
moarte, maşina dumitale de plăceri, Esther. 

La bursă, baronul de Nucingen fu atât de zglobiu, atât de 
mulţumit, atât de blajin în aparenţă şi-şi permise atâtea 
glume, încât du Tillet şi fraţii Keller care se aflau acolo nu 
se putură împiedica să nu-l întrebe de unde-i vine buna 
dispoziţie. 

— Zând iubid. Inaucurăm în kurând, îi spuse el lui du 
Tillet. 

— Cât te costă inaugurarea? Replică acru Franqois Keller, 
pe care doamna Colleville îl costase după cât se spunea 
douăzeci şi cinci de mii de franci pe an. 

— Nigiodadă vemeea ageazda gare ezde un înşer nu mi-a 
gerud nigi toi pănuţi. 

— Asta nu se face cu nici un preţ, îi răspunse du Tillet. Îşi 
găsesc degrabă mătuşi sau mame ca să nu trebuiască să 
ceară niciodată nimic personal. 

De la bursă şi până în rue Iaitbout, baronul îi spuse de 
şapte ori vizitiului său: De dârăjdi, tă-i pici calului! 

Urcă vioi pe scară şi-şi găsi pentru întâia dată metresa 
frumoasă cum sunt acele curtezane a căror singură 
preocupare e grija de îmbrăcăminte şi de frumuseţea lor. 
Îmbăiată, proaspătă ca o floare, era parfumată de-ar fi 
putut trezi pofte şi în Robert d'Arbrissel[84]. Esther avea o 
rochie de casă delicioasă. Un bolero de rips negru, garnisit 


cu paspoaluri de mătase roz, se deschidea asupra unei 
rochii de satin gris, costumul pe care şi-l făcu mai târziu 
frumoasa Amigo în I Puritani[85]. Un fichu de dantelă 
englezească îi cădea ştrengăreşte pe umeri. Mânecile erau 
pensate cu chenare ca să împartă bufeurile pe care de 
câtăva vreme femeile elegante le adoptaseră în locul 
mânecilor bufante, devenite prea monstruoase. Esther îşi 
fixase cu un ac în păru-i admirabil o boneţică de dantelă de 
malines, zisă r la foile, gata să cadă şi necăzând, dar care-i 
dădea aerul de a fi dezordonată şi nepieptănată, deşi se 
vedeau perfect cărările albe ale căpşorului ei între brazdele 
părului. 

— Nu e o grozăvenie s-o vezi pe coniţa atât de frumoasă 
într-un salon uzat ca ăsta? Întrebă Europa pe baron 
deschizându-i uşa spre salon. 

— N-afeţi dekit să feniţi în ztrata Saint-Şor, zise baronul 
rămânând locului ca un câine în faţa unei potârnichi. 
Dimbul e zplentit, kai ză ne plimpăm pe Jamps-Elysees, şi 
matam Saint Estcfe cu lţenia for dranzporda doadă 
carderopa, lenşeria şi cina în ztrata Saint-Şorj. 

— Voi face tot ce doreşti, zise Esther, dacă vrei să-mi faci 
plăcerea de a numi pe bucătăreasă Asia şi pe Eugenie, 
Europa. Am botezat aşa toate femeile care m-au servit, 
începând cu primele două. Nu-mi place să schimb. 

— Azia. Iroba. Repetă baronul, începând să râdă. Ge 
amuzandă ejdl. Ai nijde itei. Aj vi mângad mulde meze 
înainte de-a potesa o pugădărează Asia. 

— E meseria noastră să fim amuzante, zise Esther. Cum, o 
biată femeie uşoară nu poate să fie hrănită de Asia şi 
îmbrăcată de Europa, când dumneata trăieşti de pe urma 
globului întreg? E un mit, şi ce mai vrei? Exista femei în 
stare să mănânce pământul întreg, mie nu-mi trebuie decât 
jumătate şi gata! 

„Ce vemee e matam Saint-Esteje”, îşi zise baronul uimit de 
schimbarea survenită în purtările Estherei. 


— Europa, fetiţo, am nevoie de o pălărie, zise Esther. 
Trebuie să fie pe undeva o pălăriuţă de satin negru, 
căptuşită cu roz şi garnisită cu dantele. 

— Doamna Thomas[86] n-a trimis-o. Hai, baroane, repede! 
Mişcă-te! Începe-ţi slujba de om de corvoadă, adică de om 
fericit. Fericirea e o povară! Ai jos cabrioleta, du-te la 
doamna Thomas, îi zise Europa baronului. Vei pune valetul 
să ceară pălăria doamnei Van Bogseck. Şi mai ales, îi spuse 
dânsa la ureche, adu-i cel mai frumos buchet din Paris. E 
iarnă, încearcă să găseşti nişte flori tropicale. 

Baronul cobori şi le spuse slugilor: 

— La matam Domas! 

Vizitiul îşi duse stăpânul la o faimoasă cofetăreasă. 

— E modistă, topiaogule, nu vace goveturi, zise baronul şi 
alergă la palatul Orleans, la doamna Prevât, unde ceru săi 
se alcătuiască un buchet de cinci ludovici, în timp ce valetul 
se ducea la faimoasa modistă. 

Plimbându-se în Paris, observatorul superficial se întreba 
cine sunt nebunii care vin să cumpere trufandalele şi florile 
de basm ce împodobesc vestita florărie a lui Chevet, de 
reputaţie europeană, singurul care, împreună cu 
restaurantul Rocher-de-Cancale, înfăţişează o adevărată şi 
delicioasă Revista a celor Două Lumi. În fiecare zi, la Paris 
se înalţă o sută şi câteva pasiuni ca aceea de acum a lui 
Nucingen, care se dovedesc prin nişte rarităţi ce nu şi le 
pot permite nici reginele şi sunt oferite în genunchi unor 
cocote cărora, după vorba Asiei, le place să toace. Fără 
acest mic amănunt, o burgheză cinstită nu poate înţelege 
cum se topeşte o avere în mâinile acestor creaturi a căror 
funcţie socială, în sistemul lui Fourier, e poate de a repara 
nenorocirile pricinuite de Lăcomie şi Zgârcenie. Asemenea 
risipă e, fără îndoială, pentru societate, ceea ce o lăsare de 
sânge e pentru un corp congestionat. În două luni, 
Nucingen vărsase asupra comerţului parizian mai mult de 
două sute de mii de franci. 


Când bătrânul amorez se întoarse, se făcea noapte, 
buchetul nu mai avea nici un rost. Ora plimbării pe Champs- 
Elysees, iarna, e de la două la patru. Totuşi trăsura îi servi 
Estherei ca să treacă din rue Taitbout în rue Saint-Georges, 
unde luă în stăpânire migul balad. Trebuie s-o spunem, 
Esther nu fusese încă niciodată până atunci idolul unui 
asemenea cult şi țelul unor asemenea dărnicii; rămase 
uimită. Dar, ca toate aceste ingrate regeşti, se feri să 
trădeze cea mai mică mirare. Când intri în catedrala 
Sfântului Petru de la Roma, ca să măsori întinderea şi 
înălţimea reginei catedralelor, ţi se arată degetul cel mic al 
unei statui, care ţi se pare de mărime naturală, deşi are un 
mai ştiu ce lungime. Ei bine, au fost atât de criticate 
descrierile, totuşi absolut necesare pentru istoria 
moravurilor, încât aici trebuie să-l imităm pe ciceronele 
roman. Aşadar, intrând în sufragerie, baronul nu se putu 
împiedica de a o pune pe Esther să pipăie stofa perdelelor 
de la ferestre, drapată cu un belşug împărătesc, căptuşită 
cu moar alb şi garnisită cu un paspoal demn de decolteul 
unei prințese portugheze. Această stofă era o mătase 
cumpărată la Canton şi pe care răbdarea chinezească se 
pricepuse a zugrăvi păsări asiatice, cu o desăvârşire ce nu 
se mai găseşte decât în miniaturile evului mediu, sau în 
cartea de rugăciuni a lui Carol Quintul, mândria bibliotecii 
de la Viena. 

— L-a gozdad touă mii de vrangi gotul be un lort gare a 
atnz-o tin Intia. 

— Foarte bine. Drăguţ! Ce plăcere o să fie să bei aici 
şampanie, spuse Esther. Spuma n-o să murdărească 
podelele! 

— Vai, coniţa, zise Europa, dar uitaţi-vă la covoare! 

— Se tezemize govorul bendru brinţul Dorlonia[ 87], 
brieten gu mine, ji gare l-a căsit brea zgumb. L-am luad 
bendru mada gare zânteţi o recină! Zise Nucingen. 

Printr-o întâmplare, covorul acesta, datorat unuia dintre 
cei mai inventivi desenatori ai noştri, se asorta cu capriciile 


draperiei chinezeşti. Pereţii pictaţi de către Schinner şi 
Leon de Lora[88] înfăţişau scene voluptuoase, scoase în 
relief de o lemnărie de abanos sculptat, plătit cu aur greu 
lui du Sommerard[89], şi alcătuind panouri în care fire de 
aur foarte simple atrăgeau discret lumina. Acum vă puteţi 
închipui restul. 

— Ai făcut bine că m-ai adus aici, căci voi avea nevoie de 
cel puţin o săptămână numai ca să mă obişnuiesc cu casa 
mea şi să nu par o parvenită. 

— Gaza mea! Repetă bucuros baronul. Brin urmare 
brimejdi? 

— Sigur că da, de o mie de ori da, animal prost, zise dânsa 
zâmbind. 

— Hanimal era tezdul. 

— Prost e răsfăţ, urmă ea privindu-l. 

Sărmanul rechin luă mâna Estherei şi şi-o puse la inimă. 
Era destul de animal ca să simtă, dar prea prost ca să 
găsească un cuvânt de răspuns. 

— Uite gum pate. Bendru un guvinţel te dandreţe, 
continuă dânsul, şi-şi duse zeitatea (dzeidadea) în camera 
de culcare. 

— Vai, coniţă, zise Eugenie, eu nu pot să rămân aici! Prea 
îţi face poftă să te vâri în pat. 

— Ei, bine, zise Esther, vreau să-ţi plătesc toate astea 
dintr-o singură dată. Poftim, elefantule, după cină mergem 
la spectacol. Am o poftă nemaipomenită de spectacol. 

Se împlineau exact cinci ani de când Esther nu fusese la 
teatru. În momentul acesta tot Parisul se ducea la teatrul de 
la Porte-Saint-Martin ca să vadă una dintre acele piese 
cărora puterea actorilor le dă o expresie de realitate 
cumplită: Richard d'Arlington[90]. Ca toate firile naive, 
Estherei îi plăcea în aceeaşi măsură să simtă tresăririle 
fricii, cât şi să se lase în prada lacrimilor tandreţei. 

— Mergem să-l vedem pe Frederic Lemaâtre, spuse ea, îl 
ador pe actorul ăsta! 


— E o trama zălbatică, zise Nucingen care se văzu silit 
într-o clipă să se afişeze în public. 

Baronul îşi trimise valetul să ia bilete pentru una dintre 
cele două loji de avanscenă la parter. Încă o ciudăţenie 
pariziană! Când succesul, uriaşul cu picioare de lut, umple 
o sală, totdeauna mai rămâne liberă o lojă de avanscenă 
care poate fi obţinută cu zece minute înainte de ridicarea 
cortinei; directorii o păstrează pentru ei înşişi când nu vine 
s-o ia o patimă ca a lui Nucingen. Loja aceasta este, ca şi 
trufandalele lui Chevet, birul perceput de Olimpul parizian 
pentru fanteziile pe care şi le îngăduie. 

Nu mai are rost să vorbim despre argintărie. Nucingen 
îngrămădise trei servicii: mic, mijlociu şi mare. Serviciul de 
desert al celui mare era în întregime - farfurii şi platouri - 
din argint aurit şi sculptat. Bancherul, ca să nu pară că 
zdrobeşte masa sub asemenea valori de aur şi de argint, 
completase aceste servicii cu un porțelan de cea mai 
fermecătoare fragilitate, de felul celui de Saxa şi care costa 
mai mult decât un serviciu de argint. Cât despre lenjeria de 
masă, pânzeturile de Saxonia, englezeşti, flamande şi 
franceze rivalizau în desăvârşire cu florile lor de damasc. 

La cină, veni rândul baronului să fie surprins, gustând din 
bucatele Asiei. 

— Inselek, zise dânsul, te ge o numejdi Azia; e o pugadărie 
aziatică. 

— Ah, încep să cred că mă iubeşte, zise Esther Europei, a 
spus ceva care seamănă ca un cuvânt de duh. 

— N-am ziz numai un zingur guvânt. 

— Ei, e şi mai Turcaret decât se spune! Exclamă veselă 
curtezana la acest răspuns demn de naivităţile vestite 
scăpate bancherului. 

Mâncărurile erau piperate, în aşa fel încât să-i dea o 
indigestie baronului, ca să-l facă să se întoarcă acasă 
devreme; astfel încât asta fu tot ce câştigă în materie de 
plăceri din prima sa întrevedere cu Esther. La teatru fu silit 
să bea un număr uriaş de pahare de apă cu zahăr, lăsând-o 


pe Esther singură în timpul pauzelor. Printr-o coincidenţă 
atât de uşor de prevăzut încât nu s-ar putea numi o 
întâmplare, Tullia, Mariette şi doamna du Val-Noble se 
găseau la spectacol în ziua aceea. Richard d'Arlington era 
unul dintre acele succese nebuneşti, şi de altfel meritate, 
cum nu se pot întâlni decât la Paris. Văzând această dramă, 
toţi bărbaţii înțelegeau că îţi poţi arunca soţia legitimă pe 
fereastră, şi toate femeile ar fi vrut să se vadă pe nedrept 
tiranizate. Femeile îşi ziceau: „E ceva mai tare decât noi, 
suntem doar împinse. Dar asta ni se întâmplă des.” Oro 
făptură de frumuseţea Estherei, îmbrăcată ca Esther, nu 
putea să lumineze în loja de avanscenă a teatrului Porte- 
Saint-Martin fără ca să urmeze nimic. Astfel încât, începând 
cu actul al doilea, în loja celor două dansatoare se petrecu 
un fel de revoluţie, în urma constatării că frumoasa 
necunoscută nu e decât Torpila. 

— Ei, bravo! De unde a mai ieşit şi ea? Întrebă Mariette pe 
doamna du Val-Noble. O credeam înecată. 

— Ea e? Mi se pare de treizeci şi şapte de ori mai tânără şi 
mai frumoasă decât acum şase ani. 

— Poate că s-a conservat la gheaţă ca doamna d'Espard şi 
doamna Zayonschek[91 ], zise contele de Brambourg, care 
le întovărăşise pe cele trei femei la spectacol, într-o lojă de 
la parter. Nu ea e şoricelul pe care voiai să mi-l trimiţi ca să- 
] dau gata pe unchiu-meu? Îi zise Tulliei. 


— Exact, îi răspunse Tullia dansatoarei. Du Bruel, du-te, te 
TOg, la fotoliile de orchestră şi vezi dacă într-adevăr ea e. 

— Mai face pe nebuna! Exclamă doamna du Val-Noble, 
slujindu-se de admirabila construcţie a vocabularului 
cocotelor. 

— O, are dreptul! Exclamă contele de Brambourg, căci e 
cu prietenul meu, baronul de Nucingen. Mă duc pe la ei. 

— Ea să fie pretinsa loana d'Arc care l-a cucerit pe 
Nucingen şi cu care ni se bate capul de trei luni? Zise 
Mariette. 

— Bună seara, dragă baroane, zise Philippe Bridru, 
intrând în loja lui Nucingen. Iată-te deci căsătorit cu 
domnişoara Esther? Domnişoară, sunt un sărman ofiţer pe 
care trebuia pe vremuri să-l scoateţi dintr-o încurcătură la 
Issoudun. Philippe Bridau. 

— Nu cunosc, zise Esther, privind în sală cu binoclul de 
teatru. 

— Matmazelle, răspunse baronul, nu se mai gheamă 
Ezder, ji adâda dod, ze numejde matam de Jambi (Champy) 
o migă mojie pe gare i-am gumbarad-o. 

— Dumneata aranjezi bine lucrurile, zise contele, dar 
cucoanele zic că doamna de Champy prea face pe nebuna. 
Dacă nu vrei să-ţi aminteşti de mine, poate vei catadicsi s-o 
recunoşti pe Mariette, pe Tullia, pe doamna du Val-Noble, 
zise acest parvenit pe care ducele de Maufrigneuse îl 
introdusese în favorurile moştenitorului coroanei. 

— Dacă doamnele sunt drăguţe cu mine, sunt dispusă să le 
fiu pe plac, răspunse sec doamna de Champy. 

— Drăguţe! Zise Philippe. Sunt foarte drăguţe, te 
supranumesc loana d'Arc. 

— Ei pine, tacă toamnele for ză-ţi ţie de urât, zise 
Nucingen, de-aş lăza zingură găgi am mângat brea muld. 
Drăzura fa feni gu faleţii modale. A naipii Azia! 

— Cum, e prima dată şi ai fi în stare să mă laşi singură! 
Zise Esther. Haide, trebuie să ştii să mori luptând. Am 


nevoie de un bărbat ca să ies din teatru. Dacă aş fi 
insultată, m-ai lăsa să ţip zadarnic? 

Egoismul bătrânului milionar trebui să se încline în faţa 
obligaţiilor amorezului. Baronul suferi şi rămase. Esther 
avea motivele ei să-şi păstreze bărbatul! Dacă îşi primea 
vechile cunoştinţe, n-avea să fie descusută la fel de 
amănunţit în tovărăşia baronului, cum ar fi fost dacă era 
singură. Philippe Bridau se grăbi să se întoarcă în loja 
dansatoarelor cărora le aduse la cunoştinţă cum stau 
lucrurile. 

— Aha, prin urmare ea moşteneşte casa mea din rue 
Saintgeorges, spuse cu amărăciune doamna du Val-Noble 
care, în limbajul acestui soi de femei, se găsea în vânt. 

— Probabil, răspunse colonelul. Du Tillet mi-a spus că 
baronul a cheltuit cu casa asta de trei ori mai mult decât 
bietul Falleix al dumitale. 

— Hai să-i vedem! Zise Tullia. 

— Pe legea mea, eu nu vin! Replică Mariette. E prea 
frumoasă, prefer s-o văd la ea acasă. 

— Eu mă socotesc destul de bine ca să risc, răspunse 
Tullia. 

Îndrăzneaţa primă-balerină veni deci în pauză şi reînnoi 
cunoştinţa cu Esther, care nu-i făcu nici o confesiune. 

— Şi de unde te întorci, fetiţo dragă? Întrebă dansatoarea 
care nu mai putea de curiozitate. 

— A, am stat cinci ani într-un castel din Alpi, cu un englez 
gelos ca un tigru; un nabab; eu îi spuneam un baobab, căci 
nu era mai înalt decât un pitic şi de la el am căzut pe un 
bancher, din crab în silaba, cum zice Florine[92], astfel 
încât iată-mă întoarsă la Paris, şi cu nişte pofte să mă 
distrez, c-o să mă facă regina chefurilor. O să ţin casă 
deschisă. A, trebuie să-mi revin din cinci ani de sihăstrie şi 
încep să mă despăgubesc. Cinci ani de teatru englezesc e 
prea mult; nici afişul nu-i ţin englezii mai mult de şase 
săptămânil93]. 

— Baronul ţi-a dat dantela asta? 


— Nu, e o rămăşiţă de la nabab. Ce ghinion am, draga 
mea! Era galben ca râsul unui prieten când ai succes, am 
crezut c-o să moară după zece luni. Aiurea! Era sănătos ca 
fierul. Nu trebuie să ai încredere în acei care se pretind 
bolnavi de ficat. Nu vreau să mai aud vorbindu-se de ficat. 
Nababul m-a furat, a murit fără să-şi facă testamentul şi 
familia m-a dat pe uşă afară, de parcă eram ciumată. Aşa că 
i-am spus burtosului ăstuia: „Plăteşte pentru amândoi!” Aţi 
avut dreptate să mă botezați loana d'Arc, l-am dus pe 
englez de râpă şi poate o să mor arsă. 

— De amor! Zise Tullia. 

— Şi de vie! Răspunse Esther pe care ultimele cuvinte o 
făcuseră visătoare. 

Baronul râdea de toate flecărelile acestea cam grosolane, 
dar nu le înţelegea totdeauna pe loc, astfel încât râsul său 
semăna cu acele artificii uitate care iau foc după ce s-au 
isprăvit celelalte. 

Trăim cu toţii într-o sferă anume, şi locuitorii tuturor 
sferelor sunt înzestrați cu o doza egală de curiozitate. A 
doua zi, la Operă, noutatea povestită în culise era 
întoarcerea Estherei. De dimineaţă, de la două la patru, tot 
Parisul ce se plimba pe Champs-Elysees o recunoscuse pe 
Torpilă şi ştia în sfârşit cine trezise patima baronului de 
Nucingen. 

— Ştii dumneata, îi spunea Blondet lui de Marsay în 
foaierul Operei, că Iorpila a dispărut a doua zi după ce-am 
recunoscut-o aici ca metresă a junelui Rubempre? 

La Paris, ca şi în provincie, totul se ştie. Poliţia oficială e 
mai puţin ageră decât aceea a lumii bune în care fiecare e 
spionat fără să ştie. Aşadar Carlos ghicise care era 
primejdia cea mai mare a situaţiei lui Lucien, după, ca şi în 
timpul şederii în rue Taitbout. 

Nu există situaţie mai groaznică decât aceea în care se 
afla doamna du Val-Noble şi cuvintele în vânt o exprimau de 
minune. Inconştienţa şi prodigalitatea acestor femei le 
împiedică să se gândească la viitor. În lumea aceasta, 


excepţională, cu mult mai comică şi mai plină de haz decât 
s-ar crede, femeile care nu au acea frumuseţe pozitivă 
aproape inalterabilă şi uşor de recunoscut, femeile care, 
într-un cuvânt, nu pot fi iubite decât din capriciu, sunt 
singurele care se gândesc la bătrâneţe şi-şi alcătuiesc o 
avere. Celelalte, cu cât sunt mai frumoase, cu atât sunt mai 
neprevăzătoare. 

— 'Ţi-e frică să nu te urâţeşti, de-ţi aranjezi nişte rente? 
Era replica Florinei adresată Mariettei şi din care se pot 
deduce cauzele acestei risipe. 

În cazul unui speculant care se sinucide, al unui risipitor 
ajuns la ultimul ban, femeile acestea cad cu o 
înspăimântătoare iuţeală de la o bogăţie neruşinată la 
mizeria cea mai adâncă. Atunci se azvârl în braţele misitelor 
de lucruri de ocazie, vând pe o nimica toată bijuterii 
încântătoare, fac datorii, mai ales ca să stăruie într-un lux 
aparent, care să le îngăduie să găsească ceea ce au pierdut 
adineauri: o casă de bani de unde să pompeze. 

Aceste perioade de mizerie şi de prosperitate din viaţa lor 
explică destul de bine de ce e atât de scumpă o legătură 
aproape totdeauna făcută, în realitate, aşa cum Asia îl 
colase (alt cuvânt din dicţionarul lor) pe Nucingen cu 
Esther. De aceea, cine cunoaşte bine Parisul, ştie perfect ce 
să creadă când regăseşte pe Champs-Elysees, în acest 
bazar plin de o tumultuoasă mişcare, pe cutare femeie în 
trăsură de piaţă, după ce a văzut-o acum un an sau şase 
luni într-un echipaj de un lux ameţitor şi de cea mai mare 
distincţie. 

— Când ajungi în puşcărie pentru datorii, trebuie să ştii să 
sari din ea, drept în Bois de Boulogne, spunea Florine 
râzând cu Blondet de junele viconte de Portenducre. 

Unele femei abile nu riscă niciodată acest contrast. Rămân 
îngropate în groaznice camere mobilate, unde îşi plătesc 
risipa prin nişte lipsuri ca acelea de care suferă călătorii 
printr-o oarecare Sahara. Dar nu învaţă din asta să facă nici 
cea mai mică economie. Se hazardează pe la baluri 


mascate, fac o călătorie în provincie, se arată pe bulevarde 
bine îmbrăcate, într-o zi frumoasă. De altfel, îşi arată între 
ele devotamentul de care dau dovadă între ei oamenii din 
clasele oprimate. Un ajutor de dat n-o costă mult pe femeia 
fericită care-şi spune sie însăşi: „Duminică am să fiu şi eu 
aşa”. Totuşi protecţia cea mai folositoare e aceea a misitei 
pentru găteli de ocazie. Când această cămătăreasă e 
creditoare, scormoneşte şi cercetează toate inimile de 
bătrâni în interesul ipotecii ei cu pălăriuţă şi pantofiori. 
Nefiind în stare să prevadă prăbuşirea unuia dintre cei mai 
bogaţi şi mai iscusiţi agenţi de bursă, doamna du Valnoble 
se trezi surprinsă în plină risipă. Folosea banii lui Falleix 
pentru capricii şi se lăsa în seama lui pentru lucrurile 
necesare şi pentru viitorul ei. 

— Cum să mă aştept la aşa ceva, îi spunea ea Marietei, din 
partea unui om care părea un băiat atât de bun? 

În aproape toate clasele societăţii băiatul bun e un om 
care e larg, care împrumută pe ici pe colo câţiva franci, fără 
să-i mai ceară îndărăt, care se călăuzeşte totdeauna de 
legile unei anumite eleganţe, străină de morala vulgară, 
obligatorie, curentă. Unii inşi, socotiți virtuoşi şi corecţi, în 
felul lui Nucingen, şi-au ruinat binefăcătorii. În schimb alţii, 
ieşiţi din închisoarea corecțională, sunt de o ingenioasă 
corectitudine faţă de o femeie. Virtutea totală, visul lui 
Molicre, Alceste, este extraordinar de rară; totuşi se 
întâlneşte pretutindeni, chiar şi la Paris. Băiatul bun e 
produsul unei anumite graţii a caracterului, care nu 
înseamnă nimic. Un om poate să fie în felul acesta, aşa cum 
o pisică mătăsoasă este plăcută la mângâiat, aşa cum un 
papuc este făcut ca să fie uşor de încălţat. Deci, în sensul pe 
care-l dau femeile întreţinute cuvântului băiat bun, Falleix 
trebuia să-şi prevină metresa că dă faliment şi să-i lase din 
ce să trăiască. D'Estourny, escrocul galanton, era băiat bun. 
Trişa la cărţi, dar pusese deoparte treizeci de mii de franci 
pentru metresa lui. Astfel încât, la chefurile din timpul 
Carnavalului, femeile răspundeau celor ce-l învinuiau: 


— N-are a face! Orice ai spune, Georges era băiat, bun, se 
purta frumos, merita o soartă mai bună! 

Cocotelor nu le pasă de legi, ele adoră o anumită 
delicateţă; ştiu să se vândă, ca Esther, pentru un frumos 
ideal tainic care e religia lor. 

După ce salvase cu mare greutate câteva bijuterii din 
naufragiu, doamna du Val-Noble era copleşită sub povara 
cumplită a acestei învinuiri: „L-a ruinat pe Falleix” ajunsese 
la vârsta de treizeci de ani şi deşi se afla în deplinătatea 
frumuseţii, totuşi putea cu atât mai uşor să fie socotită o 
femeie bătrână, cu cât, în momente de asemenea criză, 
toate rivalele unei femei se năpustesc asupra ei. Mariette, 
Florine şi 'Tullia îşi primeau prietena la masă; ce-i drept, îi 
dădeau ceva ajutoare. Dar, necunoscând cifra exactă a 
datoriilor ei, nu îndrăzneau să sondeze adâncimea acestui 
abis. Şase ani de interval constituiau o întrerupere cam 
lungă în valurile mării pariziene între Torpilă şi doamna du 
Val-Noble, pentru ca femeia care era în vânt să se poată 
adresa femeii care era în trăsură. Dar du Val-Noble o ştia 
pe Esther prea generoasă ca să nu-şi amintească uneori că, 
după cum se spune, o moştenise, şi hotări deci să caute s-o 
întâlnească în aparenţă ca din întâmplare. Ca să facă să 
aibă loc această întâlnire, doamna du Val-Noble, îmbrăcată 
în femeie de lume, se plimba pe Champs-Elysees în fiecare 
zi la braţul lui Theodore Gaillard, care până la urmă a luat-o 
de nevastă şi care, în această strâmtoare, se purta foarte 
bine cu vechea-i metresă. Îi dădea loje la teatru şi făcea să 
fie invitată la orice party. Dânsa spera că, într-o zi frumoasă, 
Esther avea să se plimbe şi că se vor trezi faţă-n faţă. 

Esther îl avea drept vizitiu pe Paccard, căci în cinci zile 
casa îi fu organizată de către Asia, Europa şi Paccard, după 
instrucţiunile lui Carlos, în aşa fel, încât ajunsese o 
fortăreață de necucerit. Dinspre partea sa, Peyrade, împins 
de o ură adâncă, de dorinţa de răzbunare şi mai ales de 
intenţia de a-i face o situaţie scumpei sale Lydie, începu să 
se plimbe pe Champs-Elysees, din momentul în care 


Contenson îi spuse că metresa domnului de Nucingen putea 
fi văzută acolo. Peyrade se transforma atât de perfect în 
englez, vorbea atât de bine franţuzeşte cu sâsâiturile pe 
care le introduc englezii în limba franceză, vorbea atât de 
curat englezeşte, cunoştea atât de complet chestiunile 
lăuntrice ale acestei ţări, unde-l trimisese de trei ori poliţia 
pariziană, în 1779 şi 1786, încât îşi jucase rolul de englez în 
casă la nişte ambasadori şi în plină Londră fără să trezească 
bănuieli. Peyrade, care aducea mult cu Musson, faimosul 
mistificator, se pricepea să se deghizeze cu atâta artă, încât 
într-o zi nu-l recunoscu nici Contenson. Însoţit de 
Contenson, prefăcut în mulatru, Peyrade o cercetă pe 
Esther şi servitorii ei, cu acea privire care pare neatentă 
dar care vede tot. Se găsea deci în chip firesc pe aleea unde 
se plimbă echipajele când e vreme uscată şi frumoasă, în 
ziua când Esther o întâlni pe doamna du Val-Noble. 
Peyrade, urmat de mulatrul său în livrea de lacheu, umbla - 
fără să pară c-o face anume şi ca un adevărat nabab, căruia 
nu-i pasă decât de el însuşi - în urma celor două femei, aşa 
încât să poată prinde din zbor câteva cuvinte din 
convorbirea lor. 

— Ei, bine, fată dragă, îi spunea Esther doamnei du 
Valnoble, vino să mă vezi. Nucingen are obligaţia morală să 
n-o lase fără o lescaie pe metresa agentului său de bursă. 

— Cu atât mai mult cu cât se spune că el l-a ruinat, zise 
Theodore Gaillard, şi am putea foarte bine să facem un mic 
şantaj. 

— Cinează la mine mâine, vino şi tu draga mea, zise 
Esther. 

Apoi îi spuse la ureche: 

— Fac cu el ce vreau, n-a avut încă de la mine nici atâtica! 

Îşi puse o unghie înmănuşată sub cel mai drăguţ dinte alei 
şi făcu acel gest destul de cunoscut, al cărui înţeles energic 
vrea să spună: nimic! 

— Îl ai la mână. 

— Scumpo, nu mi-a plătit până acum decât datoriile. 


— Ce mână spartă eşti! Exclamă Suzanne du Val-Noble. 

— O! Urmă Esther, aveam asemenea datorii încât ar fi 
şovăit şi un ministru de finanţe. Acuma vreau treizeci de mii 
de franci rentă înainte de predarea mărfii! O, e foarte 
drăguţ, n-am de ce mă plânge. În opt zile facem 
inaugurarea, ai să fii şi tu. În dimineaţa următoare trebuie 
să-mi facă cadou contractul de cumpărare al casei din rue 
Saint-Georges. Nu se poate locui decent într-o casă ca 
aceea fără să ai renta treizeci de mii de franci ai tăi, ca să ai 
cu ce trăi în caz de nevoie. Am cunoscut mizeria şi nu mai 
vreau. Există anumite cunoştinţe de care te saturi din 
primul moment. 

— Tu care spuneai: „averea sunt eu 
Exclamă Suzanne. 

— Am respirat aerul Elveţiei, acolo devii econom. Ştii ce? 
Du-te acolo, scumpo, pune mâna pe un elveţian şi ai să-l iei 
poate de bărbat! Căci nu ştiu ei încă ce sunt femeile ca noi. 
În orice caz, poţi să te întorci de-acolo cu iubirea rentelor 
de stat, o iubire cumsecade şi delicată. La revedere. 

Esther se urcă iarăşi în frumoasa-i trăsură, purtată de cei 
mai splendizi cai suri rotaţi care se găseau pe vremea aceea 
în Paris. 

— Femeia care se urcă în trăsură, îi zise atunci Peyrade lui 
Contenson în englezeşte, e bine, dar îmi place şi mai mult 
cea care se plimbă. Urmăreşte-o şi află cine e. 

— Ascultă ce a spus englezul ăsta pe englezeşte, zise 
Theodore Gaillard şi repetă doamnei du Val-Noble fraza lui 
Peyrade. 

Înainte de a risca să vorbească pe englezeşte, Peyrade 
scăpase în limba aceasta un cuvânt care-l făcu pe Theodore 
Gaillard să aibă o mişcare a feţei ce-l convinsese pe agent 
că ziaristul ştie englezeşte. Doamna du Val-Noble merse de 
aici încolo foarte încet până la ea acasă, în rue Louis-le- 
Grand, unde locuia într-o clădire cu camere mobilate, 
uitându-se cu coada ochiului să vadă dacă mulatrul o 
urmăreşte. Hotelul cu camere mobilate aparţine unei 


VW 


cât te-ai schimbat! 


doamne Gerard căreia, în vremea strălucirii sale, doamna 
du Val-Noble îi făcuse un bine şi care acum îşi arăta 
recunoştinţa găzduind-o în chip decent. Această femeie 
cumsecade, burgheză cinstită şi plină de virtuţi, pioasă 
chiar, o accepta pe curtezană ca pe o femeie de un soi 
superior. O vedea tot în mijlocul luxului, o lua drept o regină 
detronată, îi încredința fiicele sale, şi, lucru mai firesc decât 
s-ar crede, curtezana era la fel de grijulie ca o mamă când 
le ducea la spectacol; cele două domnişoare Gerard o 
iubeau. Buna gazdă semăna cu acei preoţi sublimi care încă 
mai găsesc o făptură de mântuit şi de iubit în aceste femei 
aflate în afara legii. Doamna du Val-Noble îi respecta 
cinstea, adesea o invidia când stăteau de vorbă seara şi 
când îşi plângea nenorocirile. 

— Eşti încă frumoasă, mai poţi sfârşi bine, spunea doamna 
Gerard. 

Doamna du Val-Noble nu era de altfel decât relativ 
decăzută. Gătelile acestei femei, atât de risipitoare şi 
elegantă, erau încă destul de multe şi de frumoase, spre a-i 
îngădui la nevoie să apară, ca în ziua când se jucase 
Richard d'Arlington la Portesaint-Martin, în toată 
splendoarea ei. Doamna Gerard, încă mai plătea, cu destulă 
mărinimie, trăsurile de care avea nevoie femeia rămasă în 
vânt, ca să se ducă să cineze în oraş, să meargă la teatru şi 
să se întoarcă. 

— Ei bine, draga mea doamnă Gerard, îi zise dânsa acelei 
mame de familie; mi se pare că mi se schimbă soarta. 

— Cu atât mai bine, doamnă, dar fii cuminte, gândeşte-te 
la viitor. Nu mai face datorii. Nici nu ştii cât de greu îi dau 
afară pe creditorii care te caută! 

— Să nu-ţi pese de măgarii aceia, care au câştigat cu toţii 
nişte sume enorme de pe urma mea. lată nişte bilete la 
teatrul Varietes pentru fetele dumitale, o lojă bună în 
rândul al doilea. Dacă mă caută cineva în seara asta şi nu 
m-am întors, să fie lăsat totuşi să intre. Adela, fosta mea 
cameristă, o să fie aici, o să ţi-o trimit. 


Doamna du Val-Noble, care n-avea nici mătuşa, nici mamă, 
se vedea silită să recurgă la cameristă (de asemenea în 
vânt!) ca s-o facă să joace rolul unei Saint-Estcve pe lângă 
necunoscutul a cărui cucerire avea s-o ajute să ajungă 
iarăşi la vechea-i situaţie. Se duse să cineze cu Theodore 
Gaillard, în ziua aceea invitat la un party, adică la o masă 
oferită de Nathan, care plătea un pariu pierdut, unul dintre 
acele chiolhanuri despre care se spune invitaţilor: 

— Or să fie şi femei. 

Nu fără puternice motive se hotărâse Peyrade să se 
angajeze personal în această intrigă. De altminteri, 
curiozitatea lui, ca şi a lui Corentin, era atât de aţâţată, 
încât s-ar fi amestecat în drama aceasta chiar şi fără 
motive. În momentul acela, politica lui Carol al X-lea făcuse 
ultima cotitură. După ce încredinţase conducerea statului 
unor miniştri aleşi de el, regele se pregătea să cucerească 
Algeria[94], ca să facă din această glorie militară 
paşaportul a ceea ce s-a numit lovitura sa de stat. În 
interior, nimeni nu mai conspira. Carol al X-lea credea că nu 
mai are nici un duşman. Ca şi pe mare, în politică exista 
linişti înşelătoare. Corentin se afla deci într-o perioada de 
inactivitate totală. În această situaţie, un vânător adevărat, 
ca să nu-şi piardă îndemânarea, în loc de prepeliţă împuşcă 
vrăbii. Domițian, în loc de creştini, omora muşte. Martor al 
arestării Estherei, Contenson, cu simţul ascuţit al spionului, 
judecase foarte just operaţia. Aşa cum s-a văzut, hoţomanul 
nu se ostenise să-şi ascundă opinia faţă de baronul de 
Nucingen. „În folosul cui e speculată patima bancherului?” 
fu prima întrebare pe care şi-o puseră cei doi prieteni. 
După ce recunoscuseră în Asia unul dintre personajele 
piesei, Contenson sperase că prin ea va ajunge la autor; dar 
ea-i fugi printre degete şi-i scăpă câtăva vreme, 
ascunzându-se ca un ţipar în mocirla pariziană; dar când o 
regăsi bucătăreasă la Esther, amestecul mulatrei i se păru 
de neînțeles. Pentru întâia oară, deci, cei doi artişti ai 
spionajului se aflau în faţa unui text indescifrabil şi totodată 


bănuiau un caz tenebros. După trei atacuri succesive şi 
îndrăzneţe împotriva casei din rue Taitbout, Contenson găsi 
muţenia cea mai încăpăţânată. Câtă vreme locui în casă 
Esther, portarul fu stăpânit de o groază adâncă. Poate că 
Asia îi făgăduise chiftele otrăvite pentru toată familia în caz 
de indiscreţie. A doua zi după ce Esther îşi părăsi 
apartamentul, Contenson îl găsi pe portar ceva mai 
rezonabil. O regreta mult pe cuconiţa aceea care, spunea 
dânsul, îl hrănea cu resturile de la masa ei. Contenson, 
deghizat în misit, se târguia pentru apartament şi asculta 
jelaniile portarului luându-l în râs şi prefăcându-se că se 
îndoieşte de tot ce spune, repetând: 

— Nu se poate! 

— Da, domnul meu, cuconiţa asta a stat aici cinci ani fără 
să iasă niciodată din casă, dovadă că amantul ei, gelos, deşi 
dânsa n-avea nici o vină, venea, intra şi ieşea cu cele mai 
mari precauţii. De altfel, era un tânăr foarte frumos. 

Lucien se găsea încă la Marsac, la soră-sa, doamna 
Sechard; dar de îndată ce se întoarse, Contenson îl trimise 
pe portar pe cheiul Malaquais să-l întrebe pe domnul de 
Rubempre dacă era de acord să vândă mobilele 
apartamentului părăsit de doamna Van Gobseck. Portarul 
recunoscu atunci în persoana lui Lucien pe amantul 
misterios al tinerei văduve şi Contenson atâta voia să ştie. E 
uşor de închipuit uimirea adâncă, deşi stăpânită, de care 
fură cuprinşi Lucien şi Carlos care se prefăcură că-l cred 
nebun pe portar; încercară să-l convingă că este. 

În douăzeci şi patru de ore, Carlos organiză un 
contraspionaj, care îl surprinse pe Contenson asupra 
faptului. Contenson, deghizat în hamal de la hale, apucase 
până atunci de două ori să aducă proviziile cumpărate de 
către Asia şi de două ori intrase în micul palat din rue Saint- 
Georges. Dinspre partea sa, Corentin era harnic. Dar 
existenţa personajului Carlos Herrera îl opri ca un zid, căci 
află foarte curând că acest abate, emisar secret al lui 
Ferdinand al VII-lea, sosise la Paris către sfârşitul lui 1823. 


Totuşi, Corentin se sili să analizeze motivele care-l făceau 
pe spaniol să-l protejeze pe Lucien de Rubempre. În 
curând, Corentin îşi dădu seama că Lucien trăise cu Esther 
vreme de cinci ani. Prin urmare, înlocuirea Estherei cu 
englezoaica avusese loc în interesul junelui dandi. Dar 
Lucien n-avea nici un mijloc de trai, nu i se acorda mâna 
domnişoarei de Grandlieu şi tocmai cumpărase moşia 
Rubempre pe un milion de franci. Corentin îl puse în 
mişcare în chip abil pe directorul general al poliţiei 
regatului, care află de la prefectul poliţiei, în legătură cu 
Peyrade, că în această chestiune reclamanţii nu erau alţii 
decât contele de Serisy şi Lucien de Rubempre. 

— Asta e! Exclamaseră Peyrade şi Corentin. 

Planul celor doi prieteni fu alcătuit într-o clipă. 

— Cocota asta, spusese Corentin, a avut legături, are 
prietene. Printre aceste prietene, e imposibil să nu existe 
una ruinată; unul dintre noi trebuie să joace rolul unui 
străin bogat care o va întreţine; o să le punem pe 
amândouă să se împrietenească. Au totdeauna nevoie unele 
de altele pentru a-şi manevra amanţii şi atunci vom fi în 
inima fortăreței. 

Lui Peyrade îi veni în chip firesc ideea să facă pe englezul. 
Viaţa de desfrâu pe care urma s-o ducă în timpul 
trebuincios pentru descoperirea complotului căruia îi 
căzuse victimă îi surâdea, în vreme ce Corentin, îmbătrânit 
de meserie şi destul de costeliv, nu se simţea atras de ea. 
Deghizat în mulatru, Contenson scăpă de îndată de 
contraspionajul lui Carlos. Trei zile înainte de întâlnirea 
dintre Peyrade şi doamna du Val-Noble pe Champs-Elysees, 
cel din urmă agent al domnilor de Sartine şi Lenoir[95], 
înarmat cu un paşaport în deplină regulă, debarcase pe rue 
de la Paix, la hotelul Mirabeau, sosind din colonii, via Le 
Havre, într-o trăsurică stropită cu noroi, de parcă sosea 
într-adevăr de la Le Havre, deşi nu făcuse decât drumul de 
la Saint-Denis la Paris. 


Dinspre partea sa, Carlos Herrera ceru viza ambasadei 
spaniole şi pregăti pe cheiul Malaquais totul în vederea unei 
călătorii la Madrid. Iată de ce. Peste câteva zile Esther avea 
să fie proprietara micului palat din rue Saint-Georges; 
urma să aibă o rentă de treizeci de mii de franci; Europa şi 
Asia erau destul de dibace ca s-o facă să vândă şi să 
înmâneze pe ascuns capitalul lui Lucien. Lucien, bogat, 
chipurile în urma ajutorului surorii sale, avea să plătească 
în acest fel restul din preţul moşiei Rubempre. Nimeni nu 
putea găsi nici un cusur în acest fel de a acţiona. Numai 
Esther ar fi putut fi indiscretă; dar era în stare mai degrabă 
să moară decât să lase să-i scape o clipire din ochi. Clotilde 
tocmai arborase o mica eşarfă roz la gâtu-i de barză, prin 
urmare partida era câştigată şi la palatul Grandlieu. 
Acţiunile societăţii de omnibuse îi aduceau de pe acum trei 
sute la sută. Dispărând timp de câteva zile, Carlos dejuca 
orice rea-voinţă. Prevederea omenească ţinuse seama de 
tot, nu era posibilă nici o greşeală. Falsul spaniol trebuia să 
plece a doua zi după ce o întâlnise Peyrade pe doamna du 
Valnoble pe Champs-Elysees. Or în aceeaşi noapte, la ora 
două dimineaţa, Asia sosi în birjă pe cheiul Malaguais, unde 
îl găsi pe mecanicul maşinăriei fumând la el în odaie şi 
făcând rezumatul care a fost transcris în câteva cuvinte, ca 
un autor care-şi purifică un şpalt al cărţii sale, ca să 
descopere greşeli de corectat. Un om ca dânsul nu voia să 
aibă de două ori o scăpare ca aceea cu portarul din rue 
Taitbout. Asia îi spuse la ureche stăpânului său: 

— Paccard l-a recunoscut azi la două şi jumătate, pe 
Champs-Elysees, pe Contenson travestit în mulatru şi 
slujind ca lacheu al unui englez care de trei zile se plimbă 
pe Champs-Elysees ca s-o observe pe Esther. Paccard l-a 
recunoscut pe şmecher după ochi, ca şi mine când se 
deghizase în hamal de la hale. Paccard a adus-o acasă pe 
mititică în aşa fel încât nu l-a pierdut din ochi pe derbedeul 
nostru. Stă la hotelul Mirabeau; dar a schimbat asemenea 


semne de înţelegere cu englezul, încât Paccard zice că e 
imposibil ca englezul să fie englez. 

— Se ţine ca o viespe după noi, zise Carlos. Nu plec decât 
poimâine. Contenson ăsta e cu siguranţă cel care ni l-a 
trimis aici pe portarul din rue Taitbout; trebuie aflat dacă 
falsul englez e duşmanul nostru. 

La prânz, mulatrul domnului Samuel Johnson îşi servea cu 
gravitate stăpânul, care mânca totdeauna prea bine, din 
calcul. Peyrade voia să se dea drept un englez din categoria 
celor băutori. Nu ieşea niciodată decât afumat. Purta 
ghetre aşa încât să pară că are pulpe mai groase. Pantalonii 
îi erau căptuşiţi cu o cantitate enormă de barchet, vesta era 
încheiată până la bărbie; cravata albă îi înconjura gâtul 
până la urechi; purta o perucă roşcată care-i ascundea 
jumătate din frunte; se înălţase cu vreo trei ţoii, astfel încât 
cel mai vechi client al cafenelei David nu l-ar fi putut 
recunoaşte. După fracul său pătrat, negru, larg şi curat ca 
un frac britanic, orice trecător trebuia să-l ia drept un 
englez milionar. Contenson arătase obrăznicia rece a 
valetului de încredere al unui nabab, era mut, ţeapăn, 
dispreţuitor, necomunicativ, şi-şi permitea gesturi exotice şi 
urlete feroce. Peyrade îşi isprăvea a doua sticlă, când un 
valet al hotelului introduse fără protocol în apartament un 
ins în care Peyrade ca şi Contenson recunoscură un 
jandarm în civil. 

— Domnule Peyrade, zise jandarmul vorbindu-i la ureche 
nababului, am ordin să vă aduc la prefectură. 

Peyrade se sculă fără să spună un cuvânt şi-şi căută 
pălăria. 

— Găsiţi o birjă la poartă, îi spuse jandarmul pe scara. 
Prefectul voia să vă aresteze, dar s-a mulţumit să trimeată 
să vi se ceară lămuriri asupra purtării dumneavoastră, de 
către ofiţerul de poliţie pe care-l veţi găsi în birjă. 

— Să rămân cu dumneavoastră? Îl întrebă jandarmul pe 
ofiţerul de poliţie după ce Peyrade urcă în birjă. 


— Nu, răspunse ofiţerul de poliţie. Spune-i în şoaptă 
birjarului să ne ducă la prefectură. 

Peyrade şi Carlos se găseau împreună în aceeaşi birjă. 
Carlos ţinea la îndemână un pumnal. Birja era mânată de 
un birjar de încredere, în stare să-l lase pe Carlos să iasă 
fără să bage de seamă şi de asemenea în stare să se mire 
foarte tare că, sosind în staţie, găseşte un cadavru în 
trăsură. Nimeni nu se plânge de moartea unui spion. 
Justiţia lasă aproape totdeauna nepedepsite aceste 
omoruri, atât e de greu să le desluşeşti. Peyrade aruncă 
privirea sa de spion asupra persoanei oficiale pe care i-o 
trimitea prefectul poliţiei. Carlos îi înfăţişa aparenţe 
satisfăcătoare: o ţeastă pleşuvă, zbârcită la ceafă; părul 
pudrat; apoi, peste nişte ochi iritaţi, cu margini roşii, şi care 
cereau îngrijire, o pereche de ochelari de aur foarte uşori, 
foarte birocratici, cu lentile duble verzi. Aceşti ochi erau un 
certificat de boli ruşinoase. O cămaşă de bumbac cu jaboul 
plisat, o jiletcă de satin negru tocită, un pantalon de grefier, 
ciorapi de bumbac negru şi pantofi închişi cu panglicuţe, o 
redingotă lungă neagră, mănuşi de doi franci, negre şi 
purtate de zece zile[96] un lanţ de ceas de aur. Era, nici 
mai mult nici mai puţin, magistratul mărunt, numit foarte 
de-a-ndoaselea ofiţer de pace. 

— Dragă domnule Peyrade, regret că un om ca dumneata 
e supus supravegherii şi că te încăpăţânezi s-o 
îndreptăţeşti. Deghizarea dumitale nu e pe placul domnului 
prefect. Dacă în felul ăsta crezi că scapi de vigilenţa 
noastră, greşeşti. Ai intrat pe drumul care vine din Anglia la 
Beaumont-sur-Oise. 

— La Beaumont-sur-Oise, răspunse Peyrade. 

— Sau la Saint-Denis? Reluă falsul magistrat. 

Peyrade îşi pierdu cumpătul. Această nouă întrebare cerea 
un răspuns. Dar orice răspuns era primejdios. Un da 
însemna că-şi bate joc; un nu, dacă omul ştia adevărul, îl 
compromitea pe Peyrade. „E şiret”, se gândi dânsul. 
Încercă să-l privească pe ofiţerul de poliţie zâmbind, şi dădu 


drept răspuns acest zâmbet. Zâmbetul fu acceptat fără 
protest. 

— Te-ai travestit, ai închiriat un apartament la hotelul 
Mirabeau şi l-ai deghizat pe Contenson în mulatru. De ce? 
Întrebă ofiţerul de poliţie. 

— Domnul prefect poate să facă cu mine ce vrea, eu nu 
dau socoteală decât şefilor mei, zise Peyrade demn. 

— Dacă vrei să-mi dai să înţeleg că lucrezi din însărcinarea 
poliţiei generale a regatului, spuse pe un ton sec falsul 
agent, o să luăm altă direcţie şi o să ne ducem în rue de 
Grenelle[97] în loc să ne ducem în rue de Jerusalem. Am 
ordinele cele mai precise în ce te priveşte. Dar ia seama, 
prefectul nu e prea pornit împotriva dumitale, şi într-o clipă 
ţi-ai distruge situaţia! În ce mă priveşte, n-am nimic cu 
dumneata. Dar haide! Spune-mi adevărul. 

— Adevărul? Iată-l zise Peyrade aruncând o privire şireată 
asupra ochilor roşii ai cerberului. 

Faţa pretinsului magistrat rămase mută, neclintită, îşi 
făcea meseria, orice adevăr i se părea indiferent, dădea 
impresia că îl bănuieşte pe prefect de vreun capriciu. 
Prefecţii au trăsnăi. 

— M-am amorezat ca un nebun de o femeie, metresa 
agentului aceluia de bursă Falleix, care face o călătorie de 
plăcere, spre marea neplăcere a creditorilor săi. 

— Doamna du Val-Noble? Întrebă ofiţerul de poliţie. 

— Da, urmă Peyrade. Ca s-o pot întreţine vreme de o lună, 
ceea ce n-o să mă coste mai mult de trei mii de franci, m-am 
îmbrăcat în nabab şi l-am luat pe Contenson drept valet. 
Lucrul ăsta, domnul meu, e atât de adevărat încât, dacă vrei 
să mă laşi aici în birjă, unde o să te aştept, pe cuvântul meu 
de fost comisar general de poliţie, du-te la hotel şi 
descoase-l pe Contenson. Nu numai că îţi va spune adevărul 
ce-am avut onoarea să-ţi spun, dar o vei vedea şi pe 
camerista doamnei du Val-Noble, care trebuie să vină în 
dimineaţa asta să ne aducă fie consimţământul stăpânei la 
propunerile mele, sau condiţiile cucoanei. Un maimuţoi 


bătrân se pricepe la scamatorii: am oferit o mie de franci pe 
lună şi o trăsură (asta face o mie cinci sute), cinci sute de 
franci în cadouri, şi încă o dată atât în câteva chefuri, mese, 
spectacole. Vezi că nu mă înşel nici cu o centimă când îţi 
spun trei mii de franci. Un bărbat de vârsta mea poate să 
dea foarte bine suma asta pentru o ultimă fantezie. 

— A, papa Peyrade, mai iubeşti încă în aşa hal femeile 
încât să? Dar mă păcăleşti, eu am şaizeci de ani şi mă 
lipsesc de ele foarte uşor. Dacă totuşi lucrurile sunt cum 
spui dumneata, înţeleg că ai avut nevoie să te dai drept 
străin; ca să-ţi permiţi acest capriciu. 

— Înţelegi că Peyrade sau moş Canquoălle din rue des 
Moineaux. 

— Da, niciunul nici altul nu i-ar fi convenit doamnei du Val- 
Noble, urmă Carlos, încântat că a aflat adresa lui moş 
Canquoslle. Înainte de revoluţie am trăit cu o femeie, zise 
dânsul, pe care-o întreţinuse pe atunci executorul 
sentinţelor de moarte, căruia i se spunea călăul. Într-o zi la 
spectacol se înţeapă cu un ac şi, cum era moda pe atunci, 
exclamă: „Vai, călăule!” „Cuvântul ăsta vă aminteşte ceva?” 
o întrebă vecinul. Ei, dragă Peyrade, şi-a părăsit amantul 
pentru vorba asta. Înţeleg că nu vrei să te expui la o 
neplăcere asemănătoare. Doamna du Val-Noble e o femeie 
pentru oameni bine, am văzut-o într-o zi la Operă, mi s-a 
părut foarte frumoasă. Spune-i birjarului să se întoarcă în 
rue de la Paix, dragă Peyrade, am să mă urc cu dumneata în 
apartament şi am să văd totul personal. Cred că un raport 
verbal o să-i fie de ajuns domnului prefect. 

Carlos îşi scoase din buzunarul lateral o tabacheră de 
carton negru, căptuşită cu argint aurit, o deschise şi-i oferi 
tutun lui Peyrade cu o mişcare de o cumsecădenie 
încântătoare. Peyrade îşi zise în sine: „lată cum sunt agenţii 
lor. Doamne Dumnezeule! Dacă domnul Lenoir sau domnul 
de Sartâne s-ar întoarce din morţi, ce-ar zice?” 

— Fără îndoială că ce-ai spus e o parte din adevăr, dar nu 
e tot, dragă prietene, zise falsul ofiţer de poliţie, trăgând 


tutun pe nas. Te-ai amestecat în chestiunile de amor ale 
baronului de Nucingen şi vrei fără îndoială să-l prinzi în 
vreun laţ. L-ai ratat cu pistolul, acuma îl ocheşti cu tunul, 
Doamna du Val-Noble e o prietenă a doamnei de Champy. 

„Drace! Să nu mă tai! Îşi zise Peyrade. E mai tare decât 
credeam. Se joacă cu mine: spune că-mi dă drumul, şi 
continuă să mă tragă de limbă.” 

— Ei? Întrebă Carlos cu o autoritate de magistrat. 

— E adevărat că am făcut greşeala să caut, din 
însărcinarea domnului de Nucingen, o femeie de care era 
amorezat la nebunie. Asta e cauza dizgraţiei în care am 
căzut; căci se pare că m-am atins fără să ştiu de nişte 
interese foarte importante. (Funcţionarul de poliţie nu se 
clinti.) Dar cunosc destul poliţia după cincizeci şi doi de ani 
de serviciu, urmă Peyrade, ca după frecuşul căpătat de la 
domnul prefect, care fără îndoială avea dreptate, să înţeleg 
că trebuie să mă ţin la o parte. 

— Şi atunci ai renunţa la capriciul dumitale dacă ţi-ar 
cere-o domnul prefect? Cred că ar fi cea mai bună dovadă a 
sincerităţii spuselor dumitale. 

„Cum mă ia! Cum mă ia! Îşi spunea Peyrade. Ptiu drace! 
Agenţii de astăzi fac desigur cât cei ai domnului Lenoir.” 

— Să renunţ? Întrebă Peyrade. Voi aştepta ordinele 
domnului prefect. Dar dacă vrei să urci, iată-ne la hotel. 

— Unde ai găsit bani? Îl întrebă Carlos fără veste şi cu o 
expresie ageră şi pătrunzătoare. 

— Am un prieten. Zise Peyrade. 

— Încearcă să-i spui asta, urmă Carlos, unui judecător de 
instrucţie! 

Această scenă cutezătoare era, din partea lui Carlos, 
rezultatul uneia dintre acele deducţii atât de simple care nu 
pot ieşi decât din capul unui om de tăria lui. Îl trimisese pe 
Lucien foarte devreme la contesa de Serisy. Lucien îl rugă 
pe secretarul contelui să se ducă să ceară prefectului, din 
partea contelui, informaţii asupra agentului folosit de către 
baronul de Nucingen. Secretarul se întoarse înarmat cu o 


notă privitoare la Peyrade, copiată după sumarul scris pe 
dosar: 

În serviciul poliţiei din 1778 şi venit la Parts din Avignon, 
cu doi ani mai înainte. 

Fără avere şi fără moralitate, cunoaşte secrete de stat. 

Domiciliat în rue des Moineaux, sub numele de 
Cangquoelle, nume al moşioarei pe care trăieşte familia sa, 
de altminteri onorabilă, în departamentul Vaucluse. 

A fost căutat recent de către unul dintre nepoţii săi de 
unchi mare, numit Theodore de la Peyrade. (Vezi raportul 
mmi agent, actul numărul 37.) 

— El trebuie să fie englezul căruia Contenson îi serveşte 
drept mulatru, exclamase Carlos când Lucien îi comunicase 
informaţiile verbale, primite în afară de notă. 

În trei ceasuri, omul acesta activ ca un comandant de 
armată găsise prin Paccard un complice nevinovat în stare 
să joace rolul unui jandarm în civil, iar el se travestise în 
ofiţer de poliţie. De trei ori fusese gata să-l ucidă pe 
Peyrade în birjă, dar se hotărâse să nu săvârşească 
niciodată el însuşi un omor; hotări să se descotorosească la 
timp de Peyrade, indicându-l ca milionar unor ocnaşi ieşiţi 
din puşcărie. 

Peyrade şi mentorul său auziră glasul lui Contenson care 
stătea de vorbă cu camerista doamnei du Val-Noble. 
Peyrade îi făcu atunci semn lui Carlos să rămână în prima 
odaie ca şi cum i-ar fi spus: „Ai să vezi că sunt sincer”. 

— Coniţa e de acord cu toate, spunea Adele. Coniţa e în 
momentul ăsta la o prietenă a dânsei, doamna de Champy, 
care mai are închiriat vreme de un an de zile un 
apartament mobilat în rue 'Taitbout şi fără îndoială o să i-l 
dea. Coniţa va fi instalată acolo mai bine, ca să-l poată primi 
pe domnul Johnson, căci mobilele sunt încă în stare foarte 
bună şi conaşul le va putea cumpăra pentru coniţa, dacă se 
va înţelege cu doamna de Champy. 

— Bine, fetiţo. Dacă nu e carne, măcar os să fie, îi spuse 
mulatrul cameristei înmărmurite. Dar o să împărţim noi. 


— Aşa mulatru zic şi eu! Exclamă domnişoara Adele. Dacă 
nababul dumitale e chiar nabab, poate foarte bine să-i dea 
nişte mobile coniţei. Contractul de închiriere expiră în 
aprilie 1830, nababul dumitale poate să-l înnoiască dacă-i 
place. 

— Fhorte bine, the acco'd! Răspunse Peyrade care intră 
bătând-o pe umăr pe cameristă. 

Şi făcu un semn de înţelegere lui Carlos, care dădu din 
cap, încuviinţând ca unul care înţelegea că nababul trebuie 
să rămână în rolul său. Dar scena se schimbă pe 
neaşteptate prin intrarea unui personaj asupra căruia nici 
Carlos, nici prefectul de poliţie n-aveau nici o putere. 
Corentin apăru dintr-odată. Găsise uşa deschisă şi intrase, 
în trecere, să vadă cum îşi joacă bătrânul său prieten rolul 
de nabab. 

— Prefectul nu mă mai scapă din ochi! Zise Peyrade la 
urechea lui Corentin. M-a descoperit deghizat în nabab. 

— O să-l facem să fie schimbat din post, răspunse Corentin 
la urechea prietenului său. 

Apoi, după un salut rece, începu să-l cerceteze pe furiş pe 
magistrat. 

— Rămâi aici până mă întorc; mă duc la prefectură, zise 
Carlos. Dacă nu mă întorc, înseamnă că poţi să-ţi faci 
cheful. 

După ce rostise aceste cuvinte la urechea lui Peyrade, ca 
să nu-l dea de gol faţă de cameristă, Carlos ieşi, nedorind să 
rămână sub privirile noului venit, în care recunoscu unul 
dintre acei oameni blonzi, cu ochi albaştri, cumpliţi de reci. 

— E ofiţerul de poliţie pe care mi l-a trimis prefectul, îi zise 
Peyrade lui Corentin. 

— Asta? Răspunse Corentin. le-ai lăsat dus de nas. Omul 
ăsta are trei perechi de cărţi în pantofi. Se vedea după 
poziţia piciorului în pantof. Şi de altfel, un ofiţer de poliţie n- 
are nevoie să se travestească! 

Corentin cobori iute ca să şi verifice bănuiala; Carlos se 
urca într-o birjă. 


— Ei, domnule abate! Strigă Corentin. 

Carlos întoarse capul, îl văzu pe Corentin şi se urcă în 
birjă. Totuşi Corentin avu vreme să se repeadă la uşa 
trăsurii şi să-i spună: 

— Atâta voiam să ştiu! 

— Pe cheiul Malaquais! Îi strigă Corentin birjarului, cu o 
ironie diavolească în accent şi în priviri. 

„Hait! Îşi zise Jacques Collin, m-am fript, s-au lămurit; 
trebuie să le-o luăm înainte, şi mai ales să ştiu ce vor de la 
noi.” 

Corentin îl văzuse de, cinci sau şase ori pe abatele Carlos 
Herrera, iar privirea acestui om n-o putea uita. 
Recunoscuse de la început umerii pătraţi, apoi umflăturile 
de pe obraz şi cei trei ţoii de talie în plus, obţinuţi cu 
ajutorul unui toc înăuntrul pantofului. 

— Ah, bătrâne, te-au dus! Zise Corentin, văzând că nu se 
mai aflau în odaia de dormit decât Peyrade şi Contenson. 

— Cine? Exclama Peyrade, al cărui glas răsună metalic. 
Câte zile mai am mi le petrec ţinându-l pe frigare şi 
învârtindu-l. 

— E abatele Carlos Herrera, probabil un Corentin al 
Spaniei. Totul s-a lămurit. Spaniolul e un vicios de mare 
clasă care a vrut să-l căpătuiască pe tinerelul respectiv, 
scoțând bani din aşternutul unei fete frumoase. Acuma 
rămâne să hotărăşti tu dacă vrei să te baţi în săbii cu un 
diplomat care mi se pare al naibii de perfid. 

— O! Strigă Contenson. El a încasat cei trei sute de mii de 
franci în ziua când am arestat-o pe Esther. Era în birjă! Mi- 
amintesc de ochii aceia, de frunte, de semnele de vărsat. 

— Ah, ce zestre ar fi avut biata mea Lydie! Exclama 
Peyrade. 

— Poţi să rămâi nabab, zise Corentin. Ca să avem un ochi 
asupra Estherei, trebuie s-o pui în legătură cu Val-Noble, ea 
era adevărata metresă a lui Lucien de Rubempre. 

— I-au şi umflat cinci sute de mii de franci lui Nucingen, 
zise Contenson. 


— Le mai trebuie încă o dată pe atâta, răspunse Corentin, 
moşia Rubempre costă un milion. Papa, zise dânsul 
bătându-l pe umăr pe Peyrade, o să poţi avea peste o sută 
de mii de franci ca s-o măriţi pe Lydie. 

— Mai bine nu-mi vorbi de asta, Corentin. Dacă planul tău 
ar da greş, nu ştiu ce-aş fi în stare. 

— Ai să-i ai poate chiar mâine! Abatele, dragul meu, e 
foarte şiret, trebuie să-i pupăm copita, e un diavol clasa- 
ntâi; dar îl am la mână, e om deştept, o să cadă la târguială. 
Încearcă să fii prost ca un nabab şi nu te mai teme de nimic. 

În seara acelei zile în care adevărații adversari se 
întâlniseră faţă-n faţă, pe un teren netezit, Lucien se duse 
să-şi petreacă seara la palatul Grandlieu. Era multă lume. 
În faţa tuturor invitaţilor, ducesa îl păstră câtăva vreme pe 
Lucien lângă ea, arătându-se extrem de binevoitoare. 

— Ai fost plecat din oraş? Îl întrebă dânsa. 

— Da, doamnă ducesă. Sora mea, dorind să-mi uşureze 
căsătoria, a făcut sacrificii mari şi am putut cumpăra moşia 
Rubempre, reconstituind-o în întregime. Dar am găsit în 
persoana notarului meu de la Paris un om îndemânatec. A 
ştiut să mă scutească de pretenţiile pe care le-ar fi avut 
proprietarii, aflând numele cumpărătorului. 

— E şi un castel? Zise Clotilde cu un zâmbet prea larg. 

— Există ceva care seamănă cu un castel, dar înţelept ar fi 
să-l folosesc ca materiale pentru a clădi o casă modernă. 

Ochii Clotildei scoteau flăcări de fericire printre 
zâmbetele-i de mulţumire. 

— Vei juca astăzi un rubber[98] cu tata, îi zise dânsa cu 
glas scăzut. Peste două săptămâni sper că vei fi invitat la 
masă. 

— Aşadar, dragă domnule, zise ducele de Grandlieu, se 
zice că ai cumpărat moşia Rubempr6; felicitările mele. E un 
răspuns dat celor care pretind că ai datorii. Noi, ceştilalţi, 
putem avea o datorie publică, ca Franţa sau Anglia, dar, 
vezi dumneata, oamenii fără situaţie, începătorii, nu-şi pot 
permite genul acesta. 


— Vai, domnule duce, mai sunt încă dator cinci sute de mii 
de franci pe moşia mea. 

— Ei, atunci trebuie să te căsătoreşti cu o fată să ţi le 
aducă în zestre; dar ai să găseşti cu greu, dumneata, o 
partidă atât de bogată în lumea noastră, unde se dă puţină 
zestre fetelor. 

— Numele lor e o zestre suficientă, răspunse Lucien. 

— Nu suntem decât trei jucători de wisk: Maufrigneuse, 
d'Espard şi cu mine, zise ducele; vrei să fii al patrulea? Îl 
întrebă pe Lucien, arătându-i masa de joc. 

Clotilde se apropie ca să se uite cum joacă tatăl ei. 

— Fetiţa vrea să cred că a venit pentru mine, zise ducele 
bătând-o pe mână şi privindu-l dintr-o parte pe Lucien care 
rămase serios. 

Lucien, partener cu domnul d'Espard, pierdu douăzeci de 
ludovici. Clotilde veni să-i spună ducesei: 

— Dragă mamă, a fost inteligent, a pierdut. 

La ora unsprezece, după câteva cuvinte de dragoste 
schimbate cu domnişoara de Grandlieu, Lucien se întoarse 
acasă şi se vâri în pat, gândindu-se la triumful total pe care 
avea să-l dobândească după o lună de zile, căci nu se îndoia 
că va fi acceptat ca logodnic al Clotildei şi căsătorit înainte 
de postul cel mare al anului 1830. 

A doua zi, la ceasul când Lucien fuma câteva țigarete după 
dejun, împreună cu Carlos care era foarte îngrijorat, li se 
anunţă un domn de Saint-Esteve (ce ironie) care dorea să 
vorbească sau cu abatele Carlos Herrera, sau cu domnul 
Lucien de Rubempre. 

— l-a spus portarul că sunt plecat? Exclamă abatele. 

— Da, domnule abate, răspunse valetul. 

— Ei, atunci primeşte-l tu pe omul ăsta, îi spuse el lui 
Lucien. Dar nu spune nici un cuvânt compromiţător, nu lăsa 
să-ţi scape nici un gest de mirare, e duşmanul. 

— Mă vei auzi, spuse Lucien. 

Carlos se ascunse în odaia alăturată şi prin crăpătura uşii 
îl văzu intrând pe Corentin, pe care nu-l recunoscu decât 


după glas, într-atât acel necunoscut om mare era înzestrat 
cu darul de a se transforma! În clipa aceea, Corentin 
semăna cu un şef de birou bătrân de la Finanţe. 

— N-am onoarea de a fi cunoscut de dumneavoastră, 
domnul meu, zise Corentin, însă. 

— Scuzaţi-mă că vă-ntrerup, domnul meu, însă. 

— Însă, e vorba despre căsătoria dumneavoastră cu 
domnişoara Clotilde de Grandlieu, care nu se va face, zise 
atunci repede Corentin. 

Lucien se aşeză şi nu răspunse nimic. 

— Vă aflaţi în mâna unui om care poate, vrea şi îi e uşor să 
dovedească ducelui de Grandlieu că moşia Rubempre va fi 
plătită cu banii pe care un nătărău vi i-a dat pentru metresa 
dumneavoastră, domnişoara Esther, zise Corentin mai 
departe. Se vor găsi cu uşurinţă minutele sentinţelor în 
virtutea cărora domnişoara Esther a fost urmărită, şi avem 
mijlocul de a-l face pe d'Estourny să vorbească. Manevrele 
extrem de iscusite folosite împotriva baronului de Nucingen 
vor fi date în vileag. În momentul de faţă totul se mai poate 
aranja. Daţi o sumă de o sută de mii de franci şi veţi fi lăsat 
în pace. Toate astea pe mine nu mă interesează câtuşi de 
puţin. Sunt doar trimisul celor care fac acest şantaj, şi asta 
e tot. 

Corentin ar fi putut vorbi şi un ceas, Lucien îşi fuma 
ţigareta, părând total nepăsător. 

— Domnul meu, răspunse el, nu vreau să ştiu cine sunteţi, 
căci oamenii care se însărcinează cu asemenea misiuni nu 
au nici un nume, cel puţin pentru mine. V-am lăsat să vorbiţi 
liniştit; sunteţi în casa mea. Nu-mi păreţi lipsit de 
inteligenţă, deci ascultați cu atenţie următoarea dilemă. 
(Urmă o tăcere în timpul căreia Lucien opuse ochilor de 
pisică pe care Corentin îi îndrepta asupra lui, o privire de 
gheaţă.) Sau vă sprijiniți pe nişte fapte cu desăvârşire false, 
şi nu trebuie să-mi pese de ele; sau aveţi dreptate, şi atunci, 
dacă vă dau o sută de mii de franci, vă las dreptul de a-mi 
cere de tot atâtea ori câte o sută de mii de franci de câte ori 


cel ce vă trimite va putea găsi câte un Saint-Est&ve. În 
sfârţit, ca să isprăvim scurt stimabila dumneavoastră 
tranzacţiune, aflaţi că eu, Lucien de Rubempre, nu mă tem 
de nimeni. Nu am nici un amestec în matrapazlâcurile 
despre care îmi vorbiţi. Dacă familia Grandlieu face nazuri, 
mai sunt de măritat şi alte domnişoara de neam mare. Şi în 
fine, nu e nici o ruşine pentru mine dacă rămân burlac, mai 
ales dacă fac, aşa cum credeţi, un comerţ de carne vie atât 
de rentabil. 

— Dacă domnule abate Carlos Herrera. 

— Domnul meu, zise Lucien, întrerupându-l pe Corentin, 
abatele Carlos Herrera se află în clipa de faţă în drum spre 
Spania; n-are nici un amestec în căsătoria mea, şi nimic de- 
a face cu interesele mele. Acest bărbat de stat a avut 
bunăvoința de a mă ajuta multă vreme cu sfaturile sale, dar 
trebuie să răspundă de activitatea sa în faţa maiestăţii-sale 
regele Spaniei; dacă aveţi de vorbit cu dânsul, vă recomand 
s-o luaţi spre Madrid. 

— Domnul meu, zise neted Corentin, nu veţi fi niciodată 
soţul domnişoarei Clotilde de Grandlieu. 

— Cu atât mai rău pentru ea, răspunse Lucien, 
împingându-l nerăbdător pe Corentin spre uşă. 

— V-aţi gândit bine? Întrebă rece Corentin. 

— Domnul meu, nu vă dau dreptul nici de a vă amesteca în 
treburile mele, nici de a mă face să pierd o ţigaretă, zise 
Lucien aruncându-şi ţigareta stinsă. 

— Adio, domnule, zise Corentin. Nu ne vom mai vedea. Dar 
veţi avea cu siguranţă o clipă în viaţă, în care aţi da 
jumătate din averea dumneavoastră ca să mă fi chemat 
îndărăt de pe scară acum. 

Ca răspuns la această ameninţare, Carlos făcu gestul de a 
tăia un cap. 

— Şi acum la treabă! Exclamă dânsul privindu-l pe Lucien 
care se-ngălbenise după această cumplită convorbire. 

Dacă, în numărul destul de restrâns al cititorilor care se 
ocupă de partea morală şi filosofică a unei cărţi, s-ar găsi 


numai unul în stare de a-l crede mulţumit pe baronul de 
Nucingen, acela ar dovedi cât e de greu să supui o inimă de 
curtezană unor legi fiziologice, oricare ar fi ele. Esther se 
hotărâse să-l facă pe sărmanul milionar să plătească scump 
ceea ce el, milionarul, numea momendul driumvului. Astfel 
încât în primele zile ale lunii februarie 1830, migul balad 
încă nu fusese inaugurat. 

— Însă de Lăsata Secului, la Carnaval, le zise Esther 
confidenţial prietenelor ei, care îi comunicară mai departe 
îndată baronului, îmi deschid prăvălia şi vreau să-mi fac 
muşteriul fericit ca un paşă. 

Vorba aceasta deveni proverbială în lumea cocotelor. Astfel 
că baronul se jeluia destul de mult. Întocmai ca un om 
însurat, ajunsese deştul de caraghios, începuse să se plângă 
de faţă cu intimii, şi nemulţumirea sa răbufnea. În acelaşi 
timp, Esther îşi juca mai departe, conştiincios, rolul de 
marchiză de Pompadour a regelui speculanţilor. De pe 
acuma dăduse două sau trei mici serate numai ca să-l aducă 
în casă pe Lucien. Lousteau, Rastignac, du Tillet, Bixiou, 
Nathan, contele de Brambourg, floarea depravării deveniră 
intimi ai casei. În sfârşit, Esther primi drept actriţe în 
comedia pe care-o juca, pe Tullia, pe Florentine, pe Fanny- 
Beaupre, pe Florine, două actriţe şi două dansatoare şi apoi 
pe doamna du Val-Noble. Nimic mai trist decât o casă de 
curtezană fără piperul rivalităţilor, jocul gătelilor şi 
varietatea feţelor. În şase săptămâni, Esther ajunse femeia 
cea mai spirituală, cea mai amuzantă, cea mai frumoasă şi 
mai elegantă dintre acei paria feminini care alcătuiesc clasa 
femeilor întreţinute. Aşezată pe adevăratu-i piedestal, 
degusta toate satisfacţiile de vanitate care seduc femeile 
obişnuite, dar făcea lucrul acesta ca o fiinţă pe care un 
gând tainic o aşază deasupra castei sale. Păstra în inimă o 
imagine despre sine care o făcea totodată să roşească şi să 
fie mândră, nu-i dispărea din conştiinţă clipa decăderii; 
drept care trăia o viaţă dublă şi i se făcea milă de rolul pe 
care-l juca. Ironiile-i amare păstrau urma dispoziţiei ei 


lăuntrice şi în această dispoziţie stăruia disprețul adânc pe 
care îngerul iubirii, cuprins în curtezană, îl păstra pentru 
rolul acela netrebnic şi scârnav jucat de către trup, în 
prezenţa sufletului. Deopotrivă spectator şi actor, judecător 
şi împricinat, întrupa basmul minunat din povestirile arabe, 
unde găseşti aproape totdeauna o fiinţă sublimă, ascunsă 
sub un înveliş înşelător, şi al cărei model se afla sub numele 
lui Nabucodonosor în cartea cărţilor, Biblia. De vreme ce-şi 
îngăduise să trăiască numai până a doua zi după săvârşirea 
infidelităţii, victima avea dreptul să se distreze un pic pe 
seama călăului. De altminteri, aflând câte ceva despre 
mijloacele ascunse şi ruşinoase prin care baronul îşi 
câştigase averea uriaşă, Esther nu mai avea scrupule, şi îi 
plăcu să joace rolul zeiţei Ate, Răzbunarea, după expresia 
lui Carlos. În consecinţă se făcea, pe rând, încântătoare şi 
urâcioasă faţă de milionarul care nu trăia decât prin dânsa. 
Când baronul ajungea într-un asemenea hal de suferinţă, 
încât dorea s-o părăsească pe Esther, ea îl recâştiga printr- 
o scenă de tandreţțe. 

Herrera, plecat foarte ostentativ spre Spania, se oprise la 
Tours. Trimisese trăsura mai departe până la Bordeaux, 
lăsând în ea un valet de închiriat, însărcinat să joace rolul 
stăpânului şi să-l aştepte într-un hotel din Bordeaux. Apoi, 
întors cu diligenţa sub înfăţişarea unui voiajor comercial, se 
instalase în taină la Esther, de unde, prin Asia, Europa şi 
Paccard, îşi conducea cu grija uneltirile, supraveghind totul 
şi mai ales pe Peyrade. 

Cam cu două săptămâni înainte de ziua fixată pentru 
inaugurarea palatului, hotărâtă să aibă loc a doua zi după 
primul bal de la Operă, curtezana, pe care cuvintele ei de 
duh începeau s-o facă de temut, se afla la Teatrul Italian, în 
fundul lojei pe care baronul, silit să-i procure o lojă, i-o 
închiriase la parter, ca să-şi ascundă acolo metresa şi să nu 
se arate în public cu dânsa la câţiva paşi de doamna de 
Nucingen. Esther îşi alesese loja în aşa fel încât s-o poată 
privi pe aceea a doamnei de Serisy, pe care Lucien o însoțea 


aproape totdeauna. Sărmana curtezană n-avea altă fericire 
decât să-l privească pe Lucien, marţile, joile şi sâmbetele, 
cum stătea lângă doamna de Serisy. Esther îl văzu atunci pe 
la orele nouă şi jumătate pe Lucien intrând în loja contesei, 
cu fruntea înnegurată, palid şi cu faţa aproape descompusă. 
Aceste semne de pustiire lăuntrică nu erau vizibile decât 
pentru Esther. O femeie care iubeşte un bărbat îi cunoaşte 
faţa cum cunoaşte un marinar largul mării. „Dumnezeule! 
Ce-o fi având? Ce s-o fi întâmplat? Are oare nevoie să 
vorbească acelui înger al iadului, care e pentru el un înger 
păzitor şi care trăieşte ascuns mire mansarda Europei şi a 
Asiei?” Preocupată de gânduri atât de chinuitoare, Esther 
de-abia auzea muzica, încât e uşor de crezut că nu-l asculta 
deloc pe baron care ţinea între amândouă mâinile o mâna a 
înşerului, orbindu-i în jargonul sau ale cărui sonorități 
ciudate trebuie să dea tot atâta bătaie de cap cui le citeşte 
ca şi cui le aude. 

— Ezder, zise dânsul lăsându-i mâna şi împingându-i-o cu o 
uşoară mişcare de ciudă madale nu m-azgulţi! 

— Uite ce e, baroane, te bâlbâi în amor cum te bâlbâi şi în 
franceză. 

— 'Tertaifel! 

— Aici nu sunt în buduarul meu, sunt la Teatrul Italian. 
Dacă n-ai fi una dintre acele case de bani fabricate de 
Hurer sau Fichet, preschimbată în om printr-o minune a 
naturii, n-ai face atâta gălăgie în loja unei femei căreia îi 
place muzica. Cred şi eu că nu te ascult! Şezi aici foşnind în 
rochia mea ca un bărzăune în hârtie şi mă faci să râd de 
milă. Îmi spui: Ejdi vrumoază, de-aj mânga doadă. Îngâmfat 
bătrân! Dacă ţi-aş răspunde: Azi îmi displaci mai puţin 
decât ieri, hai să ne întoarcem acasă. Ei după felul cum te 
văd că suspini (căci deşi nu te ascult, te simt), îmi dau 
seama că ai mâncat enorm şi că îţi începi digestia. Află de la 
mine (te cost destul de scump ca să-ţi dau din timp în timp 
câte un sfat în schimbul banilor dumitale!), află, dragul 
meu, că atunci când cineva are digestia atât de dificilă ca a 


dumitale, nu are voie să-i spună oricând şi la ore 
nepotrivite, iubitei sale: Ejdi vrumoază. Un bătrân soldat a 
murit de o asemenea îngâmfare „în braţele religiei”, după 
cum spune Blondet. E ora zece, ai isprăvit cina la ora nouă, 
la du 'Tillet, cu victima dumitale, contele de Brambourg, ai 
de mistuit milioane şi trufie, aşa că pe la mine să mai treci 
mâine. 

— Câd ejdi te grudă! Exclamă baronul, recunoscând cât de 
adânc îndreptăţit era acest argument medical. 

— Crudă? Zise Esther privindu-l mereu pe Lucien. Nu i-ai 
consultat pe Bianchon, pe Desplein, pe bătrânul Haudry. De 
când întrevezi zorile fericirii dumitale, ştii cum îmi pari? 

— Gum? 

— Ca un omuleţ înfăşurat în flanele, care face o dată pe 
oră o plimbare de la fotoliu până la fereastră şi îndărăt, ca 
să vadă dacă termometrul e la temperatura pentru viermii 
de mătase, cea pe care i-a ordonat-o doctorul. 

— Gaide, ejdi o incradă! Exclamă baronul desperat că 
aude o muzică pe care totuşi bătrânii amorezaţi o aud 
destul de adesea la Teatrul Italian. 

— Ingrată? Zise Esther. Şi mă rog, ce-am de la dumneata 
până la ora asta? O mulţime de neplăceri. la spune, papa! 
Mă pot mândri cu dumneata? Dumneata da, te mândreşti 
cu mine, îţi port foarte frumos livreaua. Mi-ai plătit 
datoriile! Fie! Dar ai şterpelit destule milioane. (Aha, nu te 
strâmba, ai recunoscut faţă de mine!) ca să nu te uiţi la ce- 
ai dat pentru mine. Şi încă asta e cea mai mare laudă a 
dumitale. Curvă şi hoţ, mai bună potrivire nici că se putea. 
Ai construit o cuşcă splendidă pentru un papagal care-ţi 
place. Du-te şi întreabă un papagal din Brazilia dacă 
datorează recunoştinţă celui care l-a vârât într-o cuşcă 
aurită. Nu mă mai privi aşa, că semeni cu un Budha. Îţi 
arăţi papagalul roşu şi alb prin tot Parisul. Spui: „Exista 
cineva în Paris cu un papagal ca al meu? Şi cum mai cârâie! 
Ce vorbe de duh amuzante scoate!” Intră du Tillet, 
papagalul zice: „Bună dimineaţa, şmecherule.” Eşti fericit 


ca un olandez, care are o lalea unică, sau ca un fost nabab 
căruia Anglia îi serveşte o pensie în Asia şi un voiajor 
comercial i-a vândut prima tabacheră elveţiană care cântă 
trei uverturi. Vrei inima mea? Ei, află c-o să-ţi dau putinţa s- 
o câştigi. 

— Zbune, zbune. Vag dod bendru mada. Îmi blage ză mă 
iei în palon mada! 

— Fii tânăr, fii frumos, fii ca Lucien de Rubempre care-i 
acolo în loja soţiei dumitale, şi o să-ţi dau gratis ceea ce nu 
vei cumpăra niciodată cu toate milioanele dumitale! 

— De bărăzezg, găgi într-atefăr, azdă-zeară ejdi 
nezuveridă. Zise rechinul căruia i se lungise faţa. 

— Ei, atunci noapte bună, răspunse Esther. Spune-i lui 
Şorj să-ţi ridice foarte sus capul patului, să-ţi pună 
picioarele în jos, căci astă-seară ai o culoare care vesteşte 
apoplexia. Scumpule, n-o să poţi spune că nu mă interesez 
de sănătatea dumitale. 

Baronul stătea în picioare şi ţinea mâna pe clanţa uşii. 

— Nucingen, aici! Făcu Esther, chemându-l îndărăt cu un 
gest dispreţuitor. 

Baronul se aplecă spre dânsa cu o slugărnicie de câine. 

— Vrei să mă vezi drăguță cu dumneata şi să-ţi dau astă- 
seară la mine pahare de apă cu zahăr, coşcolindu-te, 
monstru bătrân? 

— Îmi vrângi inima. 

— Haide, adu-mi-l pe Lucien să-l invit la ospăţul nostru 
măreț şi să fiu sigură că n-o să lipsească. Dacă izbuteşti 
această mică tranzacţie, o să-ţi spun aşa de bine că te 
iubesc, bătrânul meu Frederic, încât ai să mă crezi. 

— Ejdi o frăjidoare, zise baronul, sărutându-i mănuşa. Aj 
brimi ză azguld un geaz te inzulte, tagă ai afea todteauna o 
trăcălăjenie la urmă. 

— Hai, că dacă nu mă asculţi. Zise dânsa ameninţându-l pe 
baron cu degetul ca pe un copil. 

Baronul dădu din cap ca o pasăre prinsă în laţ şi care vrea 
să-l înduplece pe vânător. 


— Dumnezeule! Ce-o fi cu Lucien? Îşi spuse dânsa când 
rămase singură şi nu-şi mai opri lacrimile care începură să 
curgă, niciodată n-a fost aşa de trist! 

lată ce i se întâmplase lui Lucien chiar în seara aceea. 
leşise la ora nouă, ca în fiecare seară, în cupeul său, să se 
ducă la palatul Grandlieu. Păstrându-şi calul de călărie şi 
calul de cabrioletă pentru dimineaţă, aşa cum fac toţi 
tinerii, luase un cupeu pentru serile de iarnă, şi luase cu 
chirie de la cea mai bună firmă unul dintre cele mai 
splendide cupeuri, cu cai admirabili. De o lună totul îi 
mergea bine: cinase de trei ori la palatul Grandlieu, ducele 
fusese foarte drăguţ cu ei: vânzând cu trei sute de mii de 
franci acţiunile societăţii de omnibuse, putuse plăti încă o 
treime din preţul moşiei. Clotilde de Grandlieu, care îşi 
pusese nişte rochii încântătoare, se înroşea când intra 
dânsul în salon, de parcă avea zece borcane de fard pe faţă 
şi de altminteri mărturisea sus şi tare că îl iubeşte cu 
patimă. Unele persoane destul de sus puse vorbeau despre 
căsătoria lui Lucien şi a domnişoarei de Grandlieu ca 
despre un lucru probabil. Ducele de Grandlieu, fost 
ambasador în Spania şi pentru scurt timp ministru al 
Afacerilor Străine, îi făgăduise ducesei de Grandlieu că-i va 
cere regelui titlul de marchiz pentru Lucien. Prin urmare, 
după ce luase cina la doamna de Serisy, Lucien se dusese în 
seara aceea din rue de Chaussee-d'Antin în cartierul Saint- 
Germain să-şi facă vizita zilnică. Soseşte, vizitiul cere să se 
deschidă poarta, i se, deschide, trage la scară. Coborând 
din trăsură, Lucien vede patru echipaje în curte. Zărindu-l 
pe domnul de Rubempre, unul dintre lachei, care deschidea 
şi închidea uşa vestibulului, iese pe peron şi se propteşte în 
faţa porţii ca un soldat care stă de santinelă. 

— Înălţimea Sa nu e acasă! Spuse dânsul 

— Doamna ducesă primeşte, îi zice Lucien. 

— Doamna ducesă a plecat în oraş, răspunse valetul cu 
gravitate. 

— Domnişoara Clotilde. 


— Nu cred că domnişoara Clotilde îl va primi pe domnul în 
lipsa doamnei contese. 

— Dar e lume în vizită, exclamă Lucien lovit de trăsnet. 

— Nu ştiu, răspunde lacheul, încercând să fie în acelaşi 
timp prost şi respectuos. 

Nu e nimic mai cumplit decât eticheta pentru cei care o 
admit drept legea cea mai temută a societăţii. Lucien ghici 
uşor înţelesul acestei scene îngrozitoare pentru el: ducele şi 
ducesa nu voiau să-l primească; îşi simţi măduva îngheţând 
în inelele şirii spinării şi o uşoară sudoare rece făcu să-i 
apară câteva broboane pe frunte. Această convorbire 
avusese loc în faţa valetului lui Lucien, care ţinea clanţa uşii 
de la trăsură şi şovăia daca s-o închidă sau nu; Lucien îi 
tăcu semn că pleacă iarăşi; dar, urcând în trăsură, auzi 
zgomot de lume care coboară scara, şi lacheul veni să 
cheme: 

— Trăsura domnului duce de Chaulieu! Trăsura doamnei 
vicontese de Grandlieu! 

Lucien nu-i spuse vizitiului decât atât: 

— Repede la Teatrul Italian! 

În ciuda grabei cu care se mişcase, nefericitul dandi nu 
izbuti să evite o întâlnire cu ducele de Chaulieu şi fiul său, 
ducele de Rhetore, cu care fu silit să schimbe saluturi, dar 
mute, căci dânşii nu-i spuseră nici un cuvânt. O mare 
catastrofă la curte, căderea unui favorit temut, se 
îndeplineşte adesea în pragul unui cabinet printr-o vorbă 
rostită de un uşier cu faţa de ceară. „Cum să-l fac pe 
sfetnicul meu să afle pe loc dezastrul?” se întreba Lucien, 
urcându-se la 'Teatrul Italian. Ce se petrece?”. 'Iot felul de 
presupuneri îi treceau prin minte. 

Lata ce se întâmplase. În dimineaţa aceleiaşi zile, la 
ceasurile unsprezece, ducele de Grandlieu spusese, intrând 
în salonaşul unde se dejuna în familie, după ce-o sărutase 
pe Clotilde: 

— Copila mea, până la noi ordine, nu te mai ocupa de 
musiu Rubempre. 


Apoi o luase pe ducesă de mână şi o dusese în nişa unei 
ferestre, ca să-i şoptească, cu glas scăzut, câteva cuvinte, 
care-o făcuseră pe biata Clotilde să se schimbe la faţă. 
Domnişoara de Grandlieu se uita la maică-sa cum îl ascultă 
pe duce şi îi observă pe faţă o vie surprindere. 

— Jean, îi spusese ducele unuia dintre valeţi, du bileţelul 
acesta domnului duce de Chaulieu şi roagă-l să-ţi răspundă 
cu da sau nu. Îl invit să cineze astă-seară cu noi, îi spuse 
dânsul soţiei sale. 

Dejunul fu trist. Ducesa păru gânditoare, ducele supărat 
pe sine însuşi, iar Clotilde se ţinu cu greu să nu plângă. 

— Fetiţa mea, tatăl tău are dreptate, ascultă-l, îi spusese 
mama ei înduioşată. Nu pot să spun ca el: „Nu te mai gândi 
la Lucien!” Nu, îţi înţeleg durerea. (Clotilde îi sărută mâna 
maică-sii.) Dar îţi voi spune, scumpa mea: aşteaptă fără să 
faci nici o mişcare, suferă în tăcere, deoarece îl iubeşti, 
încrede-te în dragostea părinţilor tăi! Cucoanele mari, 
copila mea, sunt mari fiindcă ştiu totdeauna să-şi facă 
datoria în orice împrejurare şi cu nobleţă. 

— Despre ce e vorba? Întrebase Clotilde palidă ca un crin. 

— Despre nişte lucruri prea grave ca să-ţi pot vorbi de ele, 
fetiţa mea, răspunse ducesa; căci dacă nu sunt adevărate, 
ţi-ar mânji gândurile fără folos; iar dacă sunt adevărate, de- 
abia nu trebuie să le cunoşti. 

La ora şase, ducele de Chaulieu îl găsise pe ducele de 
Grandlieu care-l aştepta în cabinetul său. 

— Ascultă, Henri. (Cei doi duci se tutuiau şi-şi spuneau pe 
numele de botez. Este una dintre acele nuanţe inventate ca 
să marcheze gradele de intimitate, să pună stavilă năvalei 
familiarităţii franceze şi să umilească vanităţile.) Ascultă, 
Henri, sunt într-o încurcătură aşa de mare, încât nu pot să 
mă sfătuiesc decât cu un vechi prieten, bun cunoscător al 
lumii afacerilor, şi tu eşti hârşit. Fiică-mea Clotilde îl 
iubeşte, după cum ştii, pe junele Rubempre, pe care am fost 
întrucâtva silit să i-l făgăduiesc de soţ. Am fost totdeauna 
împotriva acestei căsătorii; dar, în fine, doamna de 


Grandlieu nu s-a priceput să reziste iubirii Clotildei. După 
ce tânărul şi-a cumpărat moşia familiei sale, după ce-a 
plătit-o pe trei sferturi, din partea mea n-au mai existat 
obiecţii. Dar iată că am primit aseară o scrisoare anonimă 
(ştii şi tu că nu trebuie să ne pese de aşa ceva), în care se 
susţine că averea băiatului ăstuia vine dintr-o sursă 
murdară şi că ne minte când ne spune că soră-sa îi dă 
sumele necesare pentru cumpărarea moşiei. Mi se cere în 
mod imperativ, în numele fericirii fiică-mii şi al prestigiului 
familiei noastre, să mă informez, indicându-mi-se totodată şi 
prin ce mijloace. Poftim, întâi citeşte-o. 

— Împărtăşesc părerea ta despre scrisorile anonime, 
dragul meu Ferdinand, răspunse ducele de Chaulieu după 
ce citise scrisoarea; dar deşi le dispreţuiesc, trebuie să 
tragem folos de pe urma lor. Cu scrisorile acestea e exact ca 
şi cu spionii. Nu-l mai primi pe tânărul acela şi să ne luăm 
informaţii. Ei, dar am ce-ţi trebuie. Notarul tău e Derville, 
un om în care avem toată încrederea; cunoaşte secretele 
multor familii, poate să mai cunoască unul. E un om corect, 
un om cu greutate, un om de onoare; e şiret, viclean; dar nu 
are decât şiretenia necesară afacerilor, nu trebuie să-l 
întrebuinţezi decât pentru a obţine o mărturie de care să se 
poată ţine seama. Avem la Ministerul Afacerilor Străine, 
detaşat de către poliţia regatului, un om fără pereche 
pentru descoperirea secretelor de stat; îl trimitem adesea 
în misiuni. Anunţă-l pe Derville că în chestiunea asta va 
avea un adjunct. Spionul nostru e un domn care-o se se 
prezinte decorat cu crucea Legiunii de Onoare, o să aibă 
înfăţişarea unui diplomat. Secătura asta va fi vânătorul, iar 
Derville se va mărgini să asiste la vânătoare. Notarul o să-ţi 
spună dacă muntele a fătat un şoarece, sau dacă trebuie să 
rupi orice legătură cu junele Rubempre. Într-o săptămână 
ai să ştii despre ce este vorba. 

— Tânărul nu este încă destul de marchiz ca să se 
formalizeze că nu mă găseşte acasă timp de o săptămână, 
spusese ducele de Grandlieu. 


— Mai ales dacă i-o dai pe fiică-ta de nevastă, răspunsese 
fostul ministru. lar dacă anonima spune adevărul, cu atât 
mai mult, ce-ţi pasă? O s-o trimiţi pe Clotilde în călătorie cu 
noră-mea Madeleine, care vrea să se ducă în Italia. 

— Mă scoţi din încurcătură! Şi nu ştiu încă dacă e cazul să- 
ţi mulţumesc. Aşteptăm să vedem cum se desfăşoară 
lucrurile. A, exclamase ducele de Grandlieu, dar cum se 
numeşte domnul de care-mi vorbeşti? Trebuie să-l anunţ pe 
Derville. Trimite-mi-l mâine, în jurul orei patru, Derville o să 
fie la mine, o să-i pun în contact. 

— Adevăratul nume, zise fostul ministru, e, mi se pare, 
Corentin. (un nume pe care trebuie să-l uiţi îndată), dar 
persoana o să vină la tine înarmată cu numele său oficial. 
Pretinde să fie numit domnul de Saint-nu-ştiu-ce. Ah, Saint- 
Yves! Saint-Valcre, sau cam aţa ceva; poţi să te bizui pe el; 
Ludovic al XVIII-lea se bizuia pe el fără rezerve. 

După această consfătuire majordomul primi poruncă să 
nu-l primească pe domnul de Rubempre, ceea ce şi făcuse. 

Lucien se plimba prin foaierul Teatrului Italian ca un om 
beat. Se vedea ajuns de râsul întregului Paris. Ducele de 
Rhetore era pentru el unul dintre acei duşmani nemiloşi 
cărora trebuie să le surâzi fără să te poţi răzbuna pe dânşii, 
căci nu te ating decât respectând legile lumii bune. Ducele 
de Rhetore cunoştea scena petrecută pe terasa palatului de 
Grandlieu. Lucien, care-şi dădea seama cât de necesar e să- 
lpună la curent cu această catastrofă năprasnică pe 
actualul său consilier particular intim, se temu că se 
compromite dacă se duce la Esther, unde putea întâlni pe 
cineva. Uită că Esther e la teatru, atât era de zăpăcit; şi în 
mijlocul unor asemenea greutăţi, trebuia să mai şi stea de 
vorbă cu Rastignac care, neştiind încă ce se întâmplase, îl 
felicita pentru apropiata sa căsătorie. În clipa aceea 
Nucingen se apropie zâmbind de Lucien şi-i spuse: 

— Frei ză-mi vagi blăgerea te-a feni z-o fezi pe matam de 
Jamby care frea ză de infide berzonal la inaucurarea 
migului nozdru gămin. 


— Cu plăcere, baroane, răspunse Lucien, căruia 
financiarul îi apărea ca un înger salvator. 

— Lasă-ne, îi zise Esther domnului de Nucingen, când îl 
văzu intrând pe Lucien. Du-te s-o vezi pe doamna du Val- 
Noble, pe care-o zăresc într-o lojă de la balconul al treilea 
cu nababul ei. Mulţi nababi mai cresc în India, adaugă 
dânsa, aruncându-i o privire complice lui Lucien. 

— Şi acela, zise Lucien zâmbind, seamănă foarte tare cu al 
dumitale. 

— Şi, zise Esther răspunzându-i lui Lucien cu alta privire 
complice, deşi vorbea mai departe cu baronul, adu-mi-o cu 
nababul ei care are mare poftă să te cunoască; se zice ca e 
putred de bogat. Biata femeie mi s-a plâns de nu ştiu câte 
ori, pretinde că nababul nu prea marşează; şi, poate că, 
dacă l-ai mai uşura, ar da mai uşor. 

— Ge, ne grezi be doţi nijde khoţi? Întrebă baronul. 

— Ce ai, iubitul meu? Şopti ea la urechea lui Lucien, 
atingându-i-o cu buzele, de îndată ce se închise uşa lojii. 

— Sunt pierdut! Nu m-au primit în palatul Grandlieu, sub 
pretext că nu era nimeni acasă; ducele şi ducesa erau, şi 
cinci trăsuri aşteptau în curte. 

— Ce, căsătoria nu s-ar mai face? Îngăimă Esther 
tulburată, căci întrevedea paradisul. 

— Încă nu ştiu ce se urzeşte împotriva mea. 

— Iubitul meu, îi răspunse dânsa cu un glas adorabil de 
mângâietor, nu pune la inimă. Ai să te căsătoreşti şi mai 
strălucit mai târziu. O să-ţi câştigi două moşii. 

— Oferă un supeu astă-seară, ca să pot vorbi în taină cu 
Carlos şi mai cu seamă invită-l pe falsul englez şi pe doamna 
du Val-Noble. Nababul ăsta m-a dus de râpă, ne e duşman, 
o să-l avem la îndemână şi. 

Dar Lucien se opri făcând un gest de disperare. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă sărmana curtezană, care se 
simţea ca pe jăratec. 

— Mă vede doamna de Serisy, exclamă Lucien, şi culmea 
nenorocirii, ducele de Rhetore, unul dintre martorii 


păţaniei mele, e cu dânsa. 

Într-adevăr, chiar în clipa aceea, ducele de Rhetorese 
distra pe seama durerii contesei de Serisy. 

— Îl laşi pe Lucien să se arate în loja domnişoarei Esther, 
spunea tânărul duce, arătând şi loja şi pe Lucien. 
Dumneata, care-l protejezi, ar trebui să-l previi că aşa ceva 
nu se face. La ea poţi să supezi, poţi chiar să. Dar, într- 
adevăr, nu mă mai mir că familia Grandlieu a devenit foarte 
rece cu el; adineauri am văzut cum au refuzat să-l 
primească. 

— Fiinţele astea sunt foarte primejdioase, zise doamna de 
Serisy care stătea cu binoclul fixat asupra lojei Estherei. 

— Da, zise ducele, atât prin ceea ce pot, cât şi prin ceea ce 
urmăresc. 

— O să-l ruineze femeile astea! Zise doamna de Serisy, căci 
aud că sunt la fel de costisitoare când nu le plăteşti, ca şi 
atunci când le plăteşti. 

— Nu pentru el! Răspunse tânărul duce, făcând pe 
miratul. Nu-l costă nici un ban, la nevoie mai curând i-ar da 
bani, toate fug după el! 

Contesa avu o mică tresărire nervoasă a gurii, care nu 
putea fi cuprinsă în categoria surâsurilor sale. 

— Ei atunci, zise Esther, vino să supezi la miezul nopţii. 
Adu-i pe Blondet şi pe Rastignac. Să avem cel puţin doi 
oameni amuzanţi şi să nu fim mai mulţi de nouă. 

— Ar trebui găsit un mijloc de a-l pune pe baron s-o caute 
pe Europa, sub pretext că trebuie anunţată Asia şi ai putea 
să-i spui ce mi s-a întâmplat, aşa încât Carlos să afle înainte 
de a-l avea în mâna pe nabab. 

— Se va face, zise Esther. 

Astfel că Peyrade avea probabil să ajungă, fără să ştie, sub 
acelaşi acoperământ cu potrivnicul său. Tigrul venea în 
peştera leului, şi încă a unui leu însoţit de garda sa. 

Când Lucien se întoarse în loja doamnei de Serisy, în loc să 
întoarcă spre el capul, să-i zâmbească şi să-şi adune 
faldurile rochiei ca să-i facă loc lângă dânsa, contesa se făcu 


a nu-l lua câtuşi de puţin în seama şi se uită mai departe în 
sală; dar Lucien observă, după tremurul binoclului, că ea 
era în prada uneia dintre acele tulburări cumplite prin care 
se plătesc fericirile neîngăduite. Totuşi cobori în partea din 
faţă a lojei, lângă dânsa şi se instala în celălalt colţ, lăsând 
între contesă şi el însuşi un mic gol; se sprijini pe marginea 
lojei cu cotul drept şi-şi ţinu bărbia în mâna înmănuşată; 
apoi, se întoarse spre ea pe trei sferturi, aşteptând un 
cuvânt. Până la mijlocul actului, contesa nu-i spusese încă 
nimic şi nu-l privise. 

— Nu ştiu de ce eşti aici, îi zise dânsa; locul dumitale e în 
loja domnişoarei Esther. 

— La dânsa mă duc. Spuse Lucien şi ieşi fără s-o privească 
pe contesă. 

— Vai, draga, zise doamna du Val-Noble intrând în loja 
Estherei cu Peyrade pe care baronul de Nucingen nu-l 
recunoscu, sunt încântată că ţi-l pot prezenta pe domnul 
Samuel Johnson, e un mare admirator al talentului 
domnului de Nucingen. 

— E adevărat, domnul meu? Întrebă Esther, zâmbindu-i lui 
Peyrade. 

— O, yes, molt. Zise Peyrade. 

— Ei, baroane, se aude o franţuzească asemănătoare cu a 
dumitale, cam cum seamănă bretona cu dialectul din 
Burgundia. O să mă distrez să vă aud vorbind de afaceri. 
Ştii ce aştept de la dumneata, domnule nabab? Ca să faci 
cunoştinţă cu baronul meu, zise dânsa surâzând. 

— O, yes, mersy, dbomnevoastră me prezent la sir 
berronet. 

— Da, urmă dânsa. Trebuie să-mi faci plăcerea de a supa 
la mine. Nu exista nimic mai bun decât şampania ca să 
apropie oamenii. Ea încheie toate afacerile şi mai ales cele 
în care te înfunzi. Vino astă-seară, ai să găseşti băieţi buni! 
Iar tu, dragă Frederic, şopti ea la urechea baronului, ai 
trăsura afară, dă o fugă până-n rue Saint-Georges şi adu- 
mi-o pe Europa, trebuie să-i spun două vorbe pentru supeu. 


L-am invitat şi pe Lucien, o să ne aducă doi oameni de duh. 
O să-l luăm în balon pe englez, zise ea la ureche doamnei 
du Val-Noble. 

Peyrade şi baronul le lăsară singure pe cele două femei. 

— Vai, dragă, dacă izbuteşti să-l iei în balon pe ticălosul 
ăsta bătrân, înseamnă că eşti foarte deşteaptă, zise doamna 
du Val-Noble. 

— Dacă nu izbutesc, mi-l poţi împrumuta pe o săptămână, 
răspunse Esther râzând. 

— Nu, nu l-ai ţine nici o jumătate de zi! Exclamă doamna 
du Val-Noble. Amară pâine mai mănânc şi eu; îmi rup dinţii 
în ea. Cât mai am zile, nu mai vreau să mă ocup de fericirea 
nici unui englez. Toţi sunt nişte egoişti reci, nişte porci cu 
haine pe ei. 

— Ce, e grosolan? Întrebă Esther zâmbind. 

— Dimpotrivă, dragă, monstrul nu mi-a zis nici până astăzi 
tu. 

— În nici o împrejurare? Întrebă Esther. 

— Ticălosul îmi spune mereu doamnă şi îşi păstrează cel 
mai deplin sânge rece din lume în momentul în care toţi 
bărbaţii sunt mai mult sau mai puţin drăguţi. Pe legea mea, 
amorul e pentru el ceva cam ca bărbieritul. Îşi şterge 
bricele, le pune la loc în toc, se priveşte în oglindă şi ai zice 
că se gândeşte: „Nu m-am tăiat”. Şi pe urmă mă tratează cu 
un respect care mă înnebuneşte. Închipuie-ţi că măgarul 
ăsta de lord Zgârgă ştie cum să te distreze! Îl face pe bietul 
Theodore să se ascundă şi-l ţine în picioare câte o jumătate 
de zi într-un dulap. Şi apoi urmăreşte să facă totul pe dos 
decât vreau eu. Şi zgârcit. Ca Gobseck şi Gigonnet la un loc. 
Mă duce să mănânc în oraş, dar nu plăteşte trăsura care 
mă duce acasă, dacă din întâmplate n-am cerut-o pe a mea. 

— Şi ce-ţi dă pentru slujba asta? Întrebă Esther. 

— Nimic, dragă, nimic. Cinci sute de franci mari şi laţi pe 
lună şi-mi plăteşte chiar chiria trăsurii. Dar ce e şi asta, 
draga mea? O trăsură ca aceea pe care-o închiriază băcanii 
în ziua nunţii ca să se ducă la primărie, la biserică şi la birt. 


Mă pisează cu respectul. Dacă încerc să am nervi şi să fiu 
prost dispusă, nu se supără, spune: „O thoresc ka milady se 
feke mecile sale thorinţe feencke nemek no ye mai 
detesteibl! 

— No gentleman - theket se sponem la o gentledame. 
Sonteţi on bellot bomback, o merfe! Domnevostre apartăm 
la o member of society de temperance and antislavery[99]. 
Şi măgarul rămâne sec, băţos şi rece, dându-mi de înţeles 
că are respect faţă de mine ca faţă de un sclav negru, şi că 
asta nu porneşte de la inimă, ci de la principiile lui de anti- 
sclavagist. 

— Mai măgar nu se poate, zise Esther, dar eu în locul tău l- 
aş lăsa în sapă de lemn pe chinezul ăla. 

— Las în sapă de lemn? Zise doamna du Val-Noble. Ar 
trebui să fie amorezat de mine! Dar nici tu n-ai putea să-i 
ceri două centime. Te-ar asculta cu gravitate şi ţi-ar spune 
cu formele acelea britanice, care fac să pară politicoase şi 
perechile de palme, că te plăteşte destul de scump, phentru 
mec locro ce-y yeste amor în piet seu existence. 

— Şi când te gândeşti că în meseria noastră te poţi întâlni 
şi cu d-ăştia! Exclamă Esther. 

— Vai, dragă, tu ai avut noroc! Îngrijeşte-l bine pe 
Nucingen al tău. 

— Dar nababul ăsta al tău şi-a vârât ceva în cap? 

— Da, după câte îmi spune Adele, răspunse doamna du 
Val-Noble. 

— Uite, dragă, omul ăsta să ştii că s-a hotărât să se facă 
urât de-o femeie şi s-o silească să-l trimeată acasă la o dată 
fixă, zise Esther. 

— Sau poate că vrea să facă afaceri cu Nucingen şi m-a 
luat ştiind că suntem prietene, Adele asta crede, răspunse 
doamna du Val-Noble. lată de ce ţi l-am prezentat astă- 
seară. A, dacă aş putea fi sigură de planurile lui, ce bine m- 
aş înţelege eu cu tine şi cu Nucingen. 

— Nu-ţi ieşi din fire? Întrebă Esther. Nu-l repezi? 


— Poţi încerca şi tu cât eşti de deşteaptă. Ei, află că, deşi 
eşti drăguță, te-ar omori cu surâsurile lui de gheaţă. Ţi-ar 
răspunde: „Yo sunt antislavery şi thumnevostre sunteţi 
liberty.” Oricât de amuzante lucruri i-ai spune, s-ar uita la 
tine şi ar spune: „Very good!” Şi ai observa că în ochii lui nu 
eşti altceva decât o paiaţă. 

— Dar dacă te înfurii? 

— Tot aia! Ar fi pentru el un spectacol. Poţi să-l operezi în 
partea stângă, sub sân, nu-i faci nici un rău; trebuie să aibă 
măruntaie de tinichea. Aşa i-am şi spus. Mi-a răspuns: „Yo 
am acest excellent fisical construcşăn.” Şi mereu politicos. 
Dragă, poartă mănuşi pe suflet. Mai rabd câteva zile chinul 
ca să-mi satisfac curiozitatea. Dacă nu era asta, l-aş fi pus 
până acum pe Filip să-l cârpească pe lord. Filip n-are 
pereche la spadă, numai mijlocul ăsta mai rămâne. 

— "Tocmai asta voiam să-ţi spun! Exclamă Esther. Dar ar 
trebui să afli mai înainte dacă ştie să boxeze, căci englezii 
ăştia bătrâni, dragă, păstrează totdeauna o rezervă de 
şiretenie. 

— Ca ăsta nu-i nimeni! Dacă l-ai vedea cum mă întreabă ce 
poruncesc, şi la ce oră poate să se înfiinţeze, ca să vină să 
mă surprindă (bineînţeles!) şi punând la bătaie toate 
formulele respectuoase, aşa-zise ale gentlemanilor, ai zice: 
O adoră pe femeia asta! Şi nici o femeie n-ar zice altceva. 

— Şi mai suntem şi invidiate, dragă, spuse Esther. 

— Ei, bravo! Exclamă doamna du Val-Noble. Uite, toate am 
aflat, mai mult sau mai puţin în viaţa noastră, cât le pasă de 
noi; dar, dragă, niciodată nu m-a înjosit grosolănia atât de 
nemilos, de adânc şi de total, cât mă înjoseşte respectul 
acestui burduf umflat, plin cu vin de Porto. Când e afumat, 
pleacă, să nu fie anpleznt, îi spune el Adelei, şi să nu 
apartain la două puteri în acelaşi moment: femeia şi vinul. 
Abuzează de birja mea închiriată, o foloseşte mai mult decât 
mine. Ah, de l-aş putea face să cadă deseară sub masă. Dar 
bea zece sticle şi e numai afumat: are ochii tulburi şi vede 
limpede. 


— E ca oamenii ăia care au ferestrele murdare pe dinafară 
şi dinăuntru văd ce se petrece pe stradă. Cunosc această 
însuşire a bărbatului: du Tillet are calitatea asta în gradul 
cel mai înalt. 

— Încearcă să-l inviţi pe du Tillet, şi el cu Nucingen dacă |- 
ar putea vâri în vreo combinaţie de-a lor, măcar aş fi 
răzbunată! Ar ajunge cerşetor! Vai, scumpo, să cad pe un 
ipocrit de protestant, după bietul Falleix, atât de bun băiat, 
atât de amuzant, plin de bancuri! Ce-am mai râs cu el! Se 
spune că agenţii de bursă sunt toţi proşti. Ei, află că ăsta n- 
a fost lipsit de inteligenţă decât o dată. 

— Când te-a lăsat fără un chior, ceea ce te-a făcut să 
cunoşti dezagrementele plăcerilor. 

Europa, adusă de domnul de Nucingen, îşi trecu prin 
crăpătura uşii capul de viperă, şi, după ce ascultă câteva 
cuvinte şoptite de stăpână-sa la ureche, dispăru. 

La ora unsprezece jumătate seara, cinci trăsuri erau 
oprite în rue Saint-Georges, la poarta celebrei curtezane: a 
lui Lucien care sosise cu Rastignac, Blondet şi Bixiou, a lui 
du Tillet, a baronului de Nucingen, a nababului şi a Florinei, 
pe care-o recrutase du Tillet. Tripla încuietoare a 
ferestrelor era ascunsă de faldurile superbelor perdele 
chinezeşti. Supeul urma să fie servit la ora unu noaptea. 
Lumânările ardeau, salonaşul şi sufrageria străluceau de 
bogății. Musafirii îşi promiteau una dintre acele nopţi de 
desfrâu cărora nu le puteau rezista decât bărbaţi ca aceia şi 
femei ca cele trei de faţă. La început jucară cărţi, căci 
trebuiau să aştepte aproape două ceasuri. 

— Jucaţi, mylord? Îl întrebă du Tillet pe Peyrade. 

— Yo am giocat co O'Connel, Pitt, Fox, Carming, lort 
Brougham, lort. 

— Spune mai bine o mulţime de lorzi, îi spuse Bixiou. 

— Lort Fitz-William, lort Ellenborough, lort Hertfort, lort. 

Bixiou se uită la pantofii lui Peyrade şi se aplecă. 

— Ce cauţi? Îl întrebă Blondet. 


— Ce întrebare! Butonul pe care trebuie să apeşi ca să se 
oprească maşina, spuse Florine. 

— Jucaţi la douăzeci de franci fisa? Întrebă Lucien. 

— Gioc tăut ce doriţ se peirdeți. 

— E dat dracului! Îi spuse Esther lui Lucien. Toţi îl iau 
drept englez. 

Du Tillet, Nucingen, Peyrade şi Rastignac se aşezară la o 
masă de wisk, Florine, doamna du Val-Noble, Esther, 
Blondet, Bixiou rămaseră în jurul căminului să stea de 
vorbă. Lucien îşi petrecea timpul răsfoind o splendidă carte 
ilustrată. 

— Doamna e servită, zise Paccard îmbrăcat într-o livrea 
splendidă. 

Peyrade fu aşezat la stânga Florinei şi îi fu pus în coastă 
Bixiou, căruia Esther îi spusese să-l facă pe nabab să bea 
peste măsură, provocându-l la întrecere. Bixiou avea darul 
de a bea la nesfârşit. Niciodată în viaţă Peyrade nu văzuse o 
asemenea strălucire, nici nu gustase asemenea mâncăruri, 
nici nu văzuse femei atât de frumoase. 

„Seara asta face cei trei mii de franci pe care i-am dat 
pentru madame du Val-Noble, se gândi dânsul, şi de 
altminteri le-am câştigat adineauri o mie de franci la cărţi”. 

— Iată un exemplu demn de urmat, îi spuse doamna du 
Val-Noble care stătea lângă Lucien şi arăta cu un gest 
splendorile sufrageriei. 

Esther îl aşezase pe Lucien lângă ea şi îi ţinea piciorul 
între gleznele sale, sub masă. 

— Auzi? Zise doamna du Val-Noble, privindu-l pe Peyrade 
care se prefăcea că nu vede. lată cum ar trebui să-mi 
aranjezi şi mie o casă! Când se întoarce cineva din India cu 
milioane şi vrea să facă afaceri cu de-alde Nucingen, 
trebuie să se pună la nivelul lor. 

— Yo apartain of Society of lemperance. 

— Atunci o să bem ceva, zise Bixiou, căci am auzit că e 
foarte cald în India, unchiule. 


Bixiou se prefăcu în glumă în tot timpul mesei că Peyrade 
e un unchi al lui întors din India. 

— Matam ti Valnople mi-a zbuz ga afeţi nişte itei. Spuse 
Nucingen, privindu-l cercetător pe Peyrade. 

— Uite, asta voiam să aud, îi spuse du Tillet lui Rastignac, 
cele două boscorodeli în acelaşi timp. 

— Ai să vezi că până la urmă o să se înţeleagă unul cu 
altul, zise Bixiou care ghici ce-i spusese du Tillet lui 
Rastignac. 

— Sir Berronett, yo em concliuz o mică spechiuleşn, of 
very confortable. Forthe profitable co molt benefiss. 

— Ai să vezi, îi zise Blondet lui du Tillet, că n-o să 
vorbească un minut fără să pună la bătaie parlamentul şi 
guvernul englez. 

— Y est în Ciaina. Pentru oupium. 

— Tha, jdiu, zise îndată Nucingen ca un om care cunoaşte 
perfect geografia comercială. Tar cufernul enclez afea 
mişloc te agziune bendru obiu, ga ză bătrundă în China ji 
nu ne-ar bermide. 

— Nucingen a luat cuvântul asupra guvernului, îi zise du 
Tillet lui Blondet. 

— A, ai făcut comerţ cu opiu, exclamă doamna du Val- 
Noble. Acum înţeleg de ce eşti aşa de adormit. Ţi-a mai 
rămas ceva opiu în inimă. 

— Boftim! Exclamă baronul către aşa-zisul negustor de 
opiu, arătând-o pe doamna du Val-Noble, zânteţi ga mine, 
niciodată milionarii nu bod ză vie iupiţi te vemei. 

— Yeu peu mylady yobit molt şi adese, răspunse Peyrade. 
— Mereu din cauza temperanţei, zise Bixiou care tocmai 
turnase în Peyrade a treia sticlă de vin de Bordeaux şi care 

îl puse să înceapă o sticlă de Porto. 

— Ou, exclamă Peyrade, it is very wine de Portugal of 
England. 

Blondet, du Tillet şi Bixiou îşi zâmbiră. Peyrade avea 
puterea de a-şi travesti totul până şi spiritul. Sunt puţini 
englezi care să nu susţină că aurul şi argintul e mai bun în 


Anglia decât oriunde altundeva. Puii şi ouăle provenite din 
Normandia şi trimise pe piaţă la Londra le dau englezilor 
motivul de a susţine că puii şi ouăle de la Londra sunt mai 
bune (very fine) decât cele din Paris, care provin tot din 
Normandia. Esther şi Lucien rămaseră înmărmuriţi în faţa 
acestei desăvârşiri de deghizare, limbaj şi cutezanţă. Se 
mânca, se bea, atâta vreme şi atât de mult, glumind şi 
râzând, încât se făcu ora patru dimineaţa. Bixiou crezu că a 
obţinut una dintre acele victorii atât de amuzant povestite 
de către Brillat-Savarin[ 100]. Dar în momentul în care 
turnându-i de băut lui unchiu-său murmura: „Am învins 
Anglia”. Peyrade îi răspunse ferocelui ironist: „Ce vorbeşti, 
păpuşico!” cuvinte pe care nu le auzi decât Bixiou. 

— Ei, copii, e englez ca mine! Unchiul e gascon, de altfel 
nici nu puteam avea altfel de unchi! 

Bixiou se afla singur cu Peyrade, astfel încât nimeni nu află 
această descoperire. Peyrade căzu de pe scaun. Îndată 
Paccard îl luă pe sus şi îl cără într-o mansardă, unde 
Peyrade adormi adânc. La ora şase seara, nababul se simţi 
deşteptat de către o cârpă udă cu care cineva îi demachia 
faţa şi se trezi întins pe un pat pliant faţă în faţă cu Asia, 
mascată, şi în domino negru. 

— Ei, şi acum, papa Peyrade, să ne socotim noi doi, spuse 
ea. 

— Unde mă aflu? Întrebă dânsul privind în juru-i. 

— Ascultă ce-ţi spun, c-o să te dezmeticeşti, răspunse Asia. 
N-oi fi iubind-o dumneata pe doamna du Val-Noble, dar fiica 
ţi-o iubeşti, nu? 

— Fiica mea! Mugi Peyrade. 

— Da, domnişoara Lydie. 

— Da, şi ce? 

— Ei, nu mai e în rue des Moineaux. A fost răpită. 

Peyrade slobozi un geamăt ca al soldatului care moare de- 
a rană grea pe câmpul de bătălie. 

— Pe când făceai pe englezul, cineva îl făcea pe Peyrade. 
Micuţa domnişoară Lydie a crezut că îşi urmează tatăl, 


acuma e pusă bine. N-o mai găseşti niciodată, decât dacă 
dregi răul pe care l-ai făcut. 

— Ce rău? 

— Ieri, la ducele de Grandlieu, domnul Lucien de 
Rubempre nu a fost primit. Asta se datora intrigilor tale şi 
ale omului pe care ni l-ai trimis. Nici o vorbă! Zise Asia, 
văzând că Peyrade deschide gura. N-o vei avea pe fiică-ta 
curată şi nepătată, urmă Asia apăsând asupra conţinutului 
prin accentuarea fiecărui cuvânt, decât a doua zi după ce 
domnul Lucien de Rubempre va ieşi din biserica Sfântul 
Toma de Aquino, căsătorit cu domnişoara Clotilde. Dacă 
după zece zile, Lucien de Rubempre nu e primit ca în trecut 
în palatul Grandlieu, vei muri, şi nu de moarte bună, şi 
nimic nu te va apăra de lovitura care te paşte. Apoi, când te 
vei simţi pe ducă, ţi se va lăsa timp înainte de moarte ca să 
cugeţi la următoarea idee: Fiică-mea e prostituată pentru 
tot restul vieţii! Deşi ai fost destul de nătărău ca să te laşi 
prins în ghearele noastre, îţi rămâne încă destulă minte să 
cântăreşti acest mesaj al guvernului nostru. Nu lătra, nu 
crâcni, du-te la Contenson să te schimbi, întoarce-te acasă 
şi Katt o să-ţi spună că, la chemarea ta, micuța Lydie a 
coborât şi n-a mai fost văzută. Dacă te plângi, dacă faci vreo 
mişcare, o să începem cu ceea ce ţi-am spus că va fi 
sfârşitul fiică-tii. A fost promisă lui de Marsay. Cu moş 
Canguoelle nu trebuie să spui vorbe mari, nici să foloseşti 
mănuşi, nu-i aşa? Coboară şi bagă-ţi în cap că nu trebuie să 
te amesteci în treburile noastre. 

Asia îl lăsă pe Peyrade într-o stare care inspira mila, 
fiecare cuvânt fusese o lovitură de măciucă. Spionul avea 
două lacrimi în ochi şi sub obraji alte două lacrimi legate de 
primele prin două fire umede. 

— Domnul Johnson e aşteptat la cină, zise Europa peste o 
clipă, vârând capul pe uşă. 

Peyrade nu răspunse, cobori, umblă pe străzi până la o 
staţie de birjă, alergă să se schimbe la Contenson, căruia 
nu-i spuse un cuvânt, se îmbrăcă la loc în moş Canquotlle şi 


la ora opt ajunse acasă. Urcă pe scări cu inima bătând. 
Când flamanda îşi auzi stăpânul, îl întrebă atât de naiv: 
„Dar domnişoara unde e?”, încât bătrânul spion fu silit să se 
sprijine de perete. Lovitura îi întrecea puterile. Intră la 
fiică-sa, găsi odăile goale, o auzi pe Katt povestindu-i 
împrejurările unei răpiri combinate atât de îndemânatic, de 
parcă el însuşi ar fi pus-o la cale, şi până la urmă leşină de 
durere. „Gata, îşi zise dânsul, trebuie să bat în retragere, 
mă răzbun mai târziu. Acum haidem la Corentin. Pentru 
întâia oară întâlnim adversari, Corentin o să-l lase în pace 
pe băiatul acela frumos să se însoare şi cu o împărăteasă 
dacă vrea! A, înţeleg că fiică-mea s-a îndrăgostit de el la 
prima vedere. O, preotul spaniol se pricepe. Curaj, papa 
Peyrade, scuipă prada înghițită!” Sărmanul tata nu bănuia 
ce lovitură îngrozitoare îl aşteaptă. 

O dată ajuns la Corentin, se trezi că Bruno, servitorul de 
încredere care-l cunoştea pe Peyrade, îi spuse: 

— Conaşul e plecat. 

— Pentru multă vreme? 

— Pentru zece zile! 

— Unde s-a dus? 

— Nu ştiu! 

„Vai, doamne, m-am prostit, întreb unde! De parcă le-am 
spune unde ne ducem”, gândi el. 

Cu câteva ore înainte de clipa când Peyrade avea să fie 
trezit în mansarda din rue Saint-Georges, Corentin sosi de 
la moşioara din Passy şi se înfăţişa la ducele de Grandlieu, 
îmbrăcat ca un valet de casă mare. La butoniera fracului 
său negru se vedea panglica Legiunii de Onoare. Îşi făcuse 
o faţă de bătrân, zbârcită şi lividă, cu părul pudrat. Ochii îi 
erau mascaţi de ochelari cu ramă de baga. Într-un cuvânt, 
părea un bătrân şef de serviciu. După ce-şi spuse numele 
(domnul de Saint-Denis), fu condus în cabinetul ducelui de 
Grandlieu unde-l găsi pe Derville citind anonima pe care 
chiar el i-o dictase unui dintre agenţii săi, Numărul X, 
însărcinat cu scriptele. Ducele îl luă la o parte pe Corentin, 


ca să-i explice tot ceea ce Corentin ştia. Domnul de Saint- 
Denis ascultă rece şi respectuos, distrându-se cu studierea 
acestui mare senior, pătrunzând până la lutul îmbrăcat cu 
catifea, ghicind dedesubturile acestei vieţi care nu 
cuprindea atunci şi nu cuprinsese niciodată altceva decât 
grija de wisk şi de prestigiul familiei de Grandlieu. Marii 
seniori sunt atât de naivi cu inferiorii lor, încât Corentin n- 
avea nevoie să pună respectuos multe întrebări domnului 
Grandlieu, până să facă să ţâşnească din el prostiile. 

— V-aş sugera, domnul meu, îi spuse Corentin lui Derville, 
după ce îi fusese prezentat cum se cuvine notarului, să 
plecăm chiar astă-seară la Angouleme cu diligenţa de 
Bordeaux, care merge la fel de repede ca şi poşta; n-o să 
trebuiască să stăm acolo mai mult de şase ore ca să 
obţinem informaţiile pe care le doreşte domnul duce. Dacă 
am înţeles bine dorinţa Înălţimii Voastre, este de ajuns să 
aflăm dacă sora şi cumnatul domnului de Rubempre i-au 
putut da un milion două sute de mii de franci? Zise dânsul, 
privindu-l pe duce. 

— Ai înţeles foarte bine, răspunse acest pair al Franţei. 

— O să putem fi îndărăt peste patru zile, urmă Corentin, 
privindu-l pe Derville, şi nu ne vom fi părăsit treburile 
niciunul nici celălalt pentru un timp atât de lung încât să le 
dăuneze. 

— Era singura obiecţie pe care o aveam de făcut Înălţimii 
Sale, zise Derville. E ora patru, mă întorc să-i spun o vorbă 
şefului meu de birou, să-mi fac bagajul; şi după cină, la ora 
opt, voi fi. Dar o să avem locuri? Îl întrebă dânsul pe domnul 
de Saint-Denis, întrerupându-se. 

— Asta mă priveşte, îi zise Corentin, fiţi numai la ora opt în 
curtea societăţii de diligenţe. Dacă nu sunt locuri, până la 
ora aceea fac eu să fie, căci astfel trebuie servit 
monseniorul duce de Grandlieu. 

— Domnilor, zise ducele cu o graţie nespusă, nu vă 
mulţumesc încă. 


Corentin şi notarul care crezură că aceste cuvinte sunt o 
formulă de salut, se înclinară şi ieşiră. În clipa în care 
Peyrade îl descosea pe valetul lui Corentin, domnul de 
Saint-Denis şi Derville, aşezaţi în cupeul diligenţei de 
Bordeaux, se observau unul pe altul în tăcere, ieşind din 
Paris. A doua zi dimineaţa, între Orleans şi Tours, Derville, 
plictisit, începu să flecărească, iar Corentin catadicsi să-l 
distreze, rămânând totuşi rezervat; îl lăsă să creadă că 
făcea parte din diplomaţie şi se aştepta să devină consul 
general prin protecţia ducelui de Grandlieu. După două zile 
de la plecarea din Paris, Corentin şi Derville coborau la 
Mansle, spre marea uimire a notarului care credea că merg 
la Angouleme. 

— În acest orăşel, îi spuse Corentin lui Derville, vom obţine 
informaţii precise cu privire la doamna Sechard. 

— Ce, o cunoaşteţi? Întrebă Derville mirat că-l găseşte pe 
Corentin atât de la curent. 

— L-am tras de limbă pe surugiu, când am observat că e 
din Angouleme, mi-a spus că doamna Sechard locuieşte la 
Marsac, iar Marsac nu e decât la o leghe de Mansle. M-am 
gândit că are mai mult rost să fim aici decât la Angouleme 
dacă vrem să aflăm adevărul. 

„Şi în afară de asta, se gândi Derville, nu sunt, după cât 
îmi spunea domnul duce, decât martorul investigaţiilor pe 
care le va face acest om de încredere”. 

Hanul din Mansle, cu firma Sub cerul liber, avea drept 
hangiu pe unul dintre oamenii aceia graşi şi groşi pe care ţi- 
e frică să nu-i mai găseşti când te întorci, şi care peste zece 
ani sunt tot în prag, cu aceeaşi povară de carne, aceeaşi 
tichie ascuţită, acelaşi şorţ, acelaşi cuţit, acelaşi păr 
unsuros, aceeaşi triplă bărbie, şi care sunt identici la toţi 
romancierii, de la nemuritorul Cervantes până la 
nemuritorul Walter Scott. Nu sunt ei oare cu toţii plini de 
pretenţii în materie de bucătărie, nu au oare tot ce poţi dori 
şi nu îţi dau cu toţii până la urmă un pui costeliv şi legume 
gătite cu unt rânced? Toţi îţi laudă vinurile de soi pe care le 


au şi te silesc să consumi vinul din partea locului. Dar încă 
din tinereţe Corentin se învățase să scoată de la un hangiu 
lucruri mai substanţiale decât mâncăruri îndoielnice şi 
vinuri apocrife. Astfel încât se dădu drept un om fără 
pretenţii şi care se încrede total în cel mai bun bucătar din 
Mansle, după cât îi spuse el grosului. 

— Nu e greu să fiu cel mai bun, fiindcă nu e altul, răspunse 
hangiul. 

— Serveşte în odaia de alături, zise Corentin, făcându-i cu 
ochiul lui Derville, şi mai ales nu te teme să faci focul în 
camere, trebuie să ne dezmorţim. 

— Nu era cald în diligenţă, zise Derville. 

— E departe de aici până la Marsac? O întrebă Corentin 
pe nevasta hangiului care cobori de la etaj, aflând că 
diligenţă debarcase la dânsa călători care voiau să 
înnopteze. 

— Mergeţi la Marsac? Întrebă hangiţa. 

— Nu ştiu, răspunse Corentin cu un glas mic şi sec. 

— E departe de aici până la Marsac? Întrebă iarăşi 
Corentin, după ce-i lăsase timp hangiţei să-i vadă Legiunea 
de Onoare. 

— Cu cabrioleta nu e nici o jumătate de ceas, zise hangiţa. 

— Crezi dumneata că domnul şi doamna Sechard sunt 
acasă iarna? 

— Cu siguranţă, aici stau tot anul. 

— E ora cinci, la nouă n-o să fie culcaţi. 

— Nu, nici la zece, au musafiri în fiecare seară, preotul, 
domnul Marron, medicul. 

— De treabă oameni! Observă Derville. 

— Da, domnul meu, buni ca pâinea calda, răspunse 
nevasta hangiului, oameni dintr-o bucată, cinstiţi. Şi 
modeşti, mai ales! Domnul Sechard deşi nu e sărac, aud că 
ar fi avut milioane dacă nu s-ar fi lăsat să i se fure o invenţie 
a lui, în ce priveşte fabricarea hârtiei, şi din care trag 
foloase acum fraţii Cointet[101]. 

— Aha, da, fraţii Cointet! Zise Corentin. 


— Ia mai taci, se răsti hangiul. Ce îi încălzeşte pe 
dumnealor dacă domnul Sechard are sau nu un brevet de 
invenţie pentru făcut hârtie? Dumnealor nu sunt negustori 
de hârtie. Dacă doriţi să înnoptaţi aici, Sub cerul liber, zise 
hangiul adresându-se celor doi călători, poftiţi condica, v-aş 
ruga să vă scrieţi în ea. Avem un brigadier de jandarmi care 
n-are ce face şi-şi petrece timpul pândindu-ne. 

— Uite drace, credeam că soţii Sechard sunt foarte bogaţi, 
zise Corentin în vreme ce Derville îşi scria numele şi funcţia 
de notar pe lângă Tribunalul de primă instanţă al Parisului. 

— Sunt unii, răspunse hangiul, care îi pretind milionari; 
dar dacă vrei să opreşti gura lumii, e ca şi cum ai vrea să 
opreşti râul să curgă. Bătrânul Sechard a lăsat pământ de 
două sute de mii de franci, după cât se zice, ceea ce nici nu- 
i aşa de rău din partea unui om care a început ca lucrător. 
Ei, poate că mai avea încă pe-atâta în numerar, căci până la 
urmă a ajuns să câştige zece până la douăsprezece mii de 
franci pe an de pe pământul său. Prin urmare, presupunând 
că a fost prost şi nu şi-a plasat banii în nimic vreme de zece 
ani, cam asta ar fi! Dar să punem trei sute de mii de franci 
dacă a dat banii cu camătă cum bănuieşte lumea, şi atâta 
tot. De la cinci sute de mii de franci până la un milion mai e 
mult. N-aş cere pentru mine decât diferenţa şi n-aş mai sta 
la hanul Sub cerul liber. 

— Ce, întrebă Corentin, domnul David Sechard şi nevastă- 
sa n-au două-trei milioane avere? 

— Asta se pretinde că au domnii Cointet, care i-au furat 
invenţia, strigă nevasta hangiului, şi n-a văzut de la ei mai 
mult de douăzeci de mii de franci. De unde vreţi să fi luat 
milioane nişte oameni cumsecade ca ei? Erau destul de 
strâmtoraţi cât trăia tatăl lor. Dacă nu era Kolb, arendaşul 
lor, şi doamna Kolb care le e la fel de devotată ca şi bărbatul 
ei, ar fi dus-o greu de tot. Parcă ce aveau cu Verberie? Trei 
mii de franci venit! 

Corentin îl luă la o parte pe Derville şi exclamă: 


— In vino veritas! Adevărul se află în cârciumă. În ceea ce 
mă priveşte, consider cârciuma drept adevărata stare civilă 
a unei localităţi; notarul nu ştie mai mult decât hangiul 
despre tot ce se petrece într-un colţ ca acesta. Poftim! 
Suntem socotiți că-i cunoaştem pe fraţii Cointet, pe Kolb 
etc. Un hangiu e registrul viu al tuturor aventurilor, face 
poliţie fără să-şi dea seama. Un guvern trebuie să ţină cel 
mult două sute de spioni, căci într-o ţară ca Franţa există 
zece milioane de informatori cinstiţi. Dar nu suntem obligaţi 
să ne încredem în ce se spune, deşi s-ar şti în târgul ăsta 
ceva despre cei un milion două sute de mii de franci 
dispăruţi pentru plata moşiei Rubempre. N-o să rămânem 
multă vreme aici. 

— Sper, zise Derville. 

— Şi iată de ce, urmă Corentin, am găsit mijlocul cel mai 
firesc de a face să iasă adevărul din gura soţilor Sechard. 
Mă bizui pe dumneata ca să sprijini, cu autoritatea dumitale 
de notar, mica şiretenie de care mă voi sluji spre a te face 
să auzi un bilanţ limpede şi neted al averii lor. După cină, 
plecăm şi ne ducem la domnul Sechard, îi zise Corentin 
soţiei hangiului, să ai grijă dumneata să ni se pregătească 
paturile, vrem câte o cameră fiecare. Sub cerul liber 
trebuie să fie loc. 

— Vai, domnul meu, zise femeia, firma asta aşa am 
moştenit-o. 

— Ei, glume se fac în toată Franţa, zise Corentin, n-aveţi 
nici un monopol. 

— Sunteţi serviţi, domnilor, zise hangiul. 

— Dar unde naiba şi-o fi găsit bani tânărul acela? Să fi 
avut dreptate anonima? Să fie oare preţul dat pentru o fată 
frumoasă? Îl întreba Derville pe Corentin, aşezându-se la 
masă pentru cină. 

— A, asta ar fi obiectul unei alte anchete, zise Corentin. 
Lucien de Rubempre trăieşte, după cât mi-a spus domnul 
duce de Chaulieu, cu o evreică botezată care se dă drept 
olandeză şi se numeşte Esther Van Bogseck. 


— Ce curioasă coincidenţă! Zise notarul. Eu sunt în 
căutarea moştenitoarei unui olandez numit Gobseck, e 
acelaşi nume doar cu nişte consoane inversate. 

— Foarte bine, zise Corentin, la Paris o să-ţi procur 
informaţii în ceea ce priveşte rubedenia, de îndată ce mă 
întorc. 

După un ceas, cei doi emisari ai familiei Grandlieu plecau 
către la Verberie, casa domnului şi doamnei Sechard. 
Niciodată Lucien nu trăise emoţii atât de adânci, ca acelea 
care-l cuprinseră acolo, comparând soarta sa cu a 
cumnatului său. Cei doi parizieni aveau să găsească acolo 
aceeaşi privelişte care îl izbise pe Lucien cu câteva zile mai 
înainte. Acolo totul exprima linişte şi belşug. La ceasul când 
cei doi străini aveau să sosească, salonul era ocupat de o 
societate de cinci persoane: preotul din Marsac, om tânăr 
de douăzeci şi cinci de ani, care la rugămintea doamnei 
Sechard, se făcuse preceptor al fiului ei, Lucien; medicul 
satului, domnul Marron; primarul comunei şi un bătrân 
colonel ieşit la pensie, care cultiva trandafiri pe o mică 
proprietate aşezată peste drum. În fiecare seară de iarna, 
veneau cu toţii să joace un boston nevinovat, la o centimă 
fisa, să ia ziarele proaspete sau să aducă îndărăt pe cele 
citite. Când domnul şi doamna Sechard cumpăraseră casa 
aceasta frumoasă, zidită din piatră albă şi acoperită de 
ardezie sură, singurul teren neproductiv din jur era o 
grădiniţă de două pogoane. Cu timpul, consacrându-i toate 
economiile, frumoasa doamnă Sechard îşi întinsese grădina 
până la un râuleţ din apropiere, desfiinţând viile pe care le 
cumpăra şi le preschimba în peluze de iarbă şi masive de 
verdeață. În momentul acesta casa, înconjurată de un mic 
parc de vreo douăzeci de pogoane împrejmuit cu ziduri, 
trecea drept proprietatea cea mai considerabilă din partea 
locului. Casa răposatului Sechard şi dependinţele ei nu mai 
slujeau drept cramă a celor douăzeci şi ceva de pogoane de 
vie lăsate de dânsul, afară de cinci ferme ce produceau vreo 
şase mii de franci şi zece pogoane de izlaz, aşezate dincolo 


de cursul apei, tocmai în faţa parcului; de altminteri, 
doamna Sechard avea de gând să le cuprindă în parc la 
anul. De pe acuma, prin partea locului i se spunea casei 
castelul, şi Evei Sechard: doamna din Marsac. Când îşi 
satisfăcuse vanitatea, Lucien îi imitase doar pe ţărani şi pe 
podgoreni. Courtois, proprietarul unei mori situate pitoresc 
la câteva bătăi de puşcă de izlaz, era, după cât se spunea, în 
tratative cu doamna Sechard pentru vânzarea morii. 
Această ultimă achiziţie avea să dea moşiei fasonul unei 
proprietăţi de mâna întâi în ţinutul acela. Doamna Sechard, 
care făcea mult bine, şi cu discernământ şi cu mărinimie, 
era pe cât de stimată, pe atât de iubită. Frumuseţea ei 
devenită admirabilă ajunsese acum la cea mai desăvârşită 
împlinire. Deşi în vârstă de vreo douăzeci şi şase de ani, 
păstrase prospeţimea tinereţii, bucurându-se de odihna şi 
belşugul vieţii de la ţară. Mereu îndrăgostită de soţul ei, 
respecta în dânsul omul de talent îndeajuns de modest ca să 
ştie a renunţa la zarva gloriei. În sfârşit, pentru a o zugrăvi, 
e poate de ajuns să spunem că în întreaga-i viaţă, nu putea 
număra nici măcar o singură bătaie de inimă care să nu-i fi 
fost inspirată de copiii sau de soţul ei. Birul, pe care familia 
aceasta îl plătea nefericirii, e uşor de ghicit că era mâhnirea 
adâncă pricinuită de viaţa lui Lucien, în care Cve Sechard 
presimţea taine şi se temea de el cu atât mai mult cu cât, la 
ultima-i vizită, Lucien tăie scurt fiecare întrebare a surorii 
lui, răspunzându-i că ambiţioşii nu dau socoteală de 
mijloacele folosite de ei decât lor înşişi. În şase ani, Lucien o 
văzuse pe soră-sa doar de trei ori şi nu-i scrisese mai mult 
de şase scrisori. Prima vizită avusese loc când îi murire 
mama. lar cea din urmă avusese ca scop să ceară serviciul 
de a se preta la acea minciună atât de necesară politicii 
sale. Fusese motivul unei scene destul de grave între 
domnul şi doamna Sechard şi fratele lor, scenă care lăsă 
îndoieli groaznice în sânul acestei vieţi blânde şi nobile. 
Interiorul casei, transformat ca şi exteriorul, era 
confortabil, deşi fără lux. Se va putea judeca după o privire 


grăbită aruncată asupra salonului, în care se afla în clipa 
aceea mica societate. Un covor drăguţ de Aubusson, tapete 
de pânză cenuşie mărginite cu tivuri de mătase verde, 
picturi care imitau lemnul de Spa, mobile de palisandru 
sculptate, tapisate cu o stofă fină, ciucuri verzi, vaze pline 
de flori, în ciuda iernii, înfăţişau un ansamblu ce bucura 
ochiul. Perdelele de la ferestre, de mătase verde, garnitura 
căminului, cadrele oglinzilor erau lipsite de acel gust fals 
care strică totul în provincie. În sfârşit, cele mai mici detalii 
erau elegante şi curate, totul odihnea sufletul şi ochii prin 
acel soi de poezie pe care o femeie iubitoare şi plină de duh 
poate şi trebuie s-o introducă în căminul ei. Doamna 
Sechard, încă în doliu după tatăl ei, broda în colţul 
căminului, ajutată de doamna Kolb, menajera, căreia îi 
încredinţase mărunţişurile gospodăriei. În clipa când 
cabrioleta sosi în dreptul primelor aşezări din Marsac, 
societatea obişnuită se înmulţi prin sosirea lui Courtois, 
morarul văduv, care voia să se retragă din afaceri şi spera 
să-şi vândă proprietatea la care doamna Cve părea să ţină 
şi Courtois ştia şi de ce. 

— Se opreşte o cabrioletă în faţa casei, zise Courtois 
auzind la poartă un zgomot de trăsură, şi după cum 
zdrăngăne, se poate bănui că este de prin partea locului. 

— Or fi de bună seamă Postel şi nevastă-sa, care vin să mă 
vadă, zise medicul. 

— Nu, spuse Courtois, cabrioleta vine dinspre Mansle. 

— Toamnă, zise Kolb (un alsacian înalt şi gros), a zozit un 
nodar din Paris care toreşte ză forbească gu tomnul. 

— Un notar! Exclamă Sechard. Când aud de aşa ceva îmi 
vine rău. 

— Mulţumesc, rosti primarul din Marsac pe care-l chema 
Cachan, fost timp de douăzeci de ani notar la Angouleme ţi 
însărcinat pe vremuri cu urmărirea judecătorească a lui 
Sechard. 

— Bietul David n-o să se schimbe niciodată, o să rămână 
mereu zăpăcit, zise Cve zâmbind. 


— Un notar de la Paris? Întrebă Courtois. Dar ce, aveţi 
afaceri la Paris? 

— Nu, răspunse Cve. 

— Aveţi un frate acolo, spuse Courtois zâmbind. 

— Vezi nu cumva să fie în legătură cu moştenirea 
bătrânului Sechard, spuse Cachan. A făcut afaceri cam 
putrede moşneagul! 

Corentin şi Derville intrară, salutară persoanele de faţă şi 
se prezentară, apoi cerură să vorbească la o parte numai cu 
doamna Sechard şi cu soţul ei. 

— Cu plăcere, zise Sechard. Dar e vorba de afaceri? 

— Numai de moştenirea tatălui dumneavoastră, răspunse 
Corentin. 

— Atunci vă rog să îngăduiţi ca domnul primar, care a fost 
notar la Angouâeme, să asiste la convorbire. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Derville? Întreba 
Cachan privindu-l pe Corentin. 

— Nu, domnul meu; dânsul e, răspunse Corentin 
arătându-l pe notar, care se înclină. 

— Dar suntem în familie, zise Sechard, n-avem nimic de 
ascuns faţa de vecinii noştri, n-avem nevoie să intrăm în 
biroul meu unde nu e foc. Viaţa noastră e plină de lumină. 

— Viaţa tatălui dumneavoastră, zise Corentin, a avut 
câteva taine pe care poate că n-aţi dori să le faceţi 
cunoscute. 

— E oare ceva ce ne-ar putea face să roşim? Întrebă Cve 
speriată. 

— O, nu e vorba de păcate de tinereţe, zise Corentin 
întinzând, cu sânge rece, una dintre miile sale de capcane. 
Tatăl dumneavoastră v-a dăruit un frate mai mare. 

— Vai, ce ciufut bătrân! Exclamă Courtois. Nu te iubea 
deloc, domnule Sechard, şi-ţi pusese asta deoparte pentru 
dumneata vicleanul. Aha, acum înţeleg ce voia să spună 
când îmi zicea: „O să vezi lucruri mari când o să fiu în 
mormânt!” 


— A, nu vă temeţi, domnul meu, îi spuse Corentin lui 
Se&chard, cercetând-o pe Cve cu o privire pieziţă. 

— Un frate! Exclamă medicul, dar asta v-ar împărţi 
moştenirea în două! 

Derville se prefăcea că se uită la frumoasele gravuri 
expuse pe panourile salonului. 

— Vai, nu vă temeţi, doamnă, zise Corentin văzând uimirea 
ce se zugrăvea pe frumosul chip al doamnei Sechard. E 
vorba doar de un copil natural. Drepturile unui copil 
natural nu sunt aceleaşi cu ale unui copil legitim. Copilul e 
în cea mai adâncă mizerie şi are dreptul la o sumă în funcţie 
de valoarea moştenirii. Milioanele lăsate de tatăl 
dumneavoastră. 

La cuvântul milioane, în salon izbucni o exclamaţie de cea 
mai totală unanimitate. În clipa aceasta, Derville nu se mai 
uita la gravuri. 

— Bătrânul Sechard şi milioane! Exclamă grasul Courtois. 
Cine v-a spus asta? Vreun ţăran. 

— Domnul meu, spuse Cachan, nu sunteţi un om al fiscului, 
astfel încât vi se poate spune despre ce este vorba. 

— Fiţi pe pace, zise Corentin, vă dau cuvântul meu de 
onoare că nu sunt funcţionar al Ministerului Domeniilor. 

Cachan, care le făcuse adineauri tuturora semn să tacă, 
lăsă să-i scape o mişcare de mulţumire. 

— Domnul meu, urmă Corentin, de n-ar fi decât un milion, 
partea copilului nelegitim ar fi încă destul de frumoasă. N- 
am venit să facem un proces, am venit dimpotrivă pentru a 
vă propune să ne daţi o sută de mii de franci şi ne 
întoarcem. 

— O sută de mii de franci! Exclamă Cachan, întrerupându-l 
pe Corentin. Dar bătrânul Secharăd a lăsat doar douăzeci de 
pogoane de vie, cinci ferme mici, zece pogoane de izlaz la 
Marsac, iar bani pe deasupra, nici o para. 

— Pentru nimic în lume n-aş vrea să spun o minciună, 
domnule Cadian, exclamă David Sechard amestecându-se în 
vorba; şi încă şi mai puţin în materie de interese. Domnul 


meu, le spuse dânsul lui Corentin şi lui Derville, tatăl meu 
ne-a lăsat în afară de averea aceea. 

Courtois şi Cachan îi făcură în zadar semne, căci Sechard 
adăugă: 

— Trei sute de mii de franci, ceea ce ridică valoarea 
moştenirii la vreo cinci sute de mii de franci. 

— Domnule Cachan, întrebă Cve Sechard, ce parte dă 
legea copilului nelegitim? 

— Doamnă, răspunse Corentin, nu suntem turci, vă cerem 
numai să juraţi în faţa acestui domn că n-aţi primit mai mult 
de trei sute de mii de franci bani gheaţă din moştenirea 
socrului dumneavoastră, şi în cazul acesta o să ne 
înţelegem. 

— Mai întâi, daţi-vă cuvântul de onoare, îi spuse lui 
Derville fostul notar din Angouleme, că sunteţi notar. 

— Iată paşaportul meu, îi răspunse Derville lui Cachan, 
întinzându-i o hârtie împăturită în patru, iar dânsul nu e, 
aşa cum aţi crede poate, un inspector general al 
Domeniilor, fiţi pe pace în privinţa aceasta, adăugă Derville. 
Numai că avem un interes important în a cunoaşte adevărul 
asupra moştenirii Sechard, şi acum îl cunoaştem. 

Derville o luă pe doamna Cve de mâna ţi o duse foarte 
curtenitor până la capătul salonului. 

— Doamnă, îi spuse el cu glas scăzut, dacă n-ar fi 
interesate în chestiunea aceasta onoarea şi viitorul familiei 
de Grandlieu, nu m-aş fi pretat la stratagema născocită de 
domnul acela decorat; dar trebuie să-l scuzaţi, era nevoie 
să fie descoperită minciuna prin care fratele 
dumneavoastră a indus în eroare buna credinţă a acelui 
neam nobil. Feriţi-vă acuma de a lăsa să se creadă că aţi dat 
un milion două sute de mii de franci fratelui dumneavoastră 
ca să cumpere moşia Rubempre. 

— Un milion două sute de mii de franci! Exclamă doamna 
Sechard pălind. Dar el, nefericitul, de unde i-a luat? 

— Ei, asta e, zise Derville. Mă tem că sursa acestei averi e 
tare necurată. 


Cvei i se umplură ochii de lacrimi, pe care vecinii le 
observară. 

— V-am făcut poate un mare serviciu, îi spuse Derville, 
împiedicându-vă de a vă amesteca într-o minciună ale cărei 
urmări pot fi foarte primejdioase. 

Derville o lăsă pe doamna Sechard căzută pe un scaun, 
palidă, cu lacrimi pe obraz şi salută persoanele de faţă. 

— La Mansle, îi zise Corentin băieţaşului care mâna 
cabrioleta. 

Diligenţa de la Bordeaux la Paris, care trecu în noaptea 
aceea, avea numai un loc liber. Derville îl rugă pe Corentin 
să i-l lase lui, pretextând că are treburi; dar, în fond n-avea 
încredere în tovarășul său de drum, a cărui dexteritate 
diplomatică şi sânge rece i se părură că-i stau prea mult în 
obicei. Corentin rămase trei zile la Mansle fără să găsească 
prilej de a pleca; fu silit să scrie la Bordeaux ca să reţină de 
acolo un loc pentru Paris, unde nu izbuti să se întoarcă 
decât abia la nouă zile după plecare. 

În tot acest timp, Peyrade se ducea în fiecare dimineaţă la 
Corentin, fie la Passy, fie la Paris, să întrebe dacă se 
întorsese. Într-a opta zi lăsă, la fiecare din cele două 
domicilii, câte o scrisoare scrisă într-un cifru al lor, ca să 
explice prietenului său felul morţii ce-l ameninţa, răpirea 
Lydiei şi destinul cumplit pe care i-l hărăzeau duşmanii săi. 
Atacat, aşa cum atacase el pe alţii până atunci, Peyrade, 
lipsit de Corentin, însă ajutat de Contenson, rămase totuşi 
sub costumul sau de nabab. Deşi duşmanii nevăzuţi îl 
descoperiseră, socotea pe bună dreptate că, rămânând pe 
însuşi tărâmul luptei, va putea găsi unele indicii. Contenson 
îşi pusese toţi cunoscuţii pe urmele Lydiei; spera ca va 
descoperi casa unde era ascunsă; dar, din zi în zi, neputinţa 
din ce în ce mai evidentă de a afla ceva mări ceas de ceas 
disperarea lui Peyrade. Bătrânul spion se înconjură de o 
gardă de vreo doisprezece sau cincisprezece din cei mai 
abili agenţi. Erau supravegheate împrejurimile din rue des 
Moineaux şi rue Taitbout, unde bătrânul trăia ca un nabab 


la doamna du Val-Noble. În ultimele zile ale termenului fatal 
acordat de Asia ca să-l reinstaleze pe Lucien în vechea-i 
situaţie la palatul Grandlieu, Contenson nu-l părăsi pe 
veteranul vechii locotenenţe generale a palatului. Astfel, 
poezia spaimei pe care şireteniile triburilor ce se războiesc 
o răspândesc în sânul pădurilor Americii, şi de care s-a 
folosit atâta Cooper, se leagă de cele mai mici detalii ale 
vieţii pariziene. Trecătorii, prăvăliile, birjele, o persoană în 
picioare la o fereastră, totul oferea oamenilor-numere, 
cărora le era încredinţată apărarea vieţii bătrânului 
Peyrade, interesul uriaş pe care îl au în romanele lui Cooper 
un trunchi de copac, o vizuină de castor, o stâncă, pielea 
unui bizon, o luntre nemişcată, nişte frunze pe faţa apei. 

— Dacă spaniolul a plecat, n-ai de ce să te temi, îi spunea 
Contenson lui Peyrade, atrăgându-i atenţia asupra liniştei 
adânci de care aveau parte. 

— Dar dacă n-a plecat? Răspundea Peyrade. 

— Unul dintre oamenii mei s-a luat după caleaşca lui; dar 
la Blois, omul meu, silit să coboare, n-a putut să-i mai 
ajungă din urmă trăsura. 

La cinci zile după întoarcerea lui Derville, într-o dimineaţă, 
Lucien fu vizitat de Rastignac. 

— Dragul meu, sunt desperat că trebuie să mă achit de o 
sarcină ce mi-a fost încredinţată din pricina faptului că 
suntem intimi. Căsătoria ta a căzut şi nu mai poţi spera să 
mai reiei vreodată acest proiect. Nu te mai duce niciodată 
la palatul Grandlieu. Ca să te căsătoreşti cu Clotilde, 
trebuie să aştepţi moartea tatălui ei şi a devenit prea egoist 
ca să moară curând. Bătrânii jucători de wisk rezistă multă 
vreme la colţul lor de masă. Clotilde o să plece în Italia cu 
Madeleine de Lenoncourt-Chaulieu. Biata fată te iubeşte 
atât de mult, dragul meu, încât, a trebuit să fie 
supravegheată; voia să vină să te vadă, îşi făcuse micul ei 
plan de evadare. E şi asta o consolare în nenorocirea ce te 
loveşte. 

Lucien nu răspundea. Îl privea pe Rastignac. 


— La, urma urmei, e chiar o nenorocire? Îi spuse 
compatriotul său. Ai să găseşti foarte uşor altă fată la fel de 
nobilă şi mai frumoasă decât Clotilde! Doamna de Serisy o 
să te însoare din răzbunare; nu poate suferi familia 
Grandlieu, fiindcă, n-au vrut niciodată s-o primească; are o 
nepoată, micuța Clemence de Rouvre. 

— Dragul meu, de la ultimul nostru supeu nu mai sunt în 
bune relaţii cu doamna de Serisy: m-a văzut în loja 
Estherei, mi-a făcut o scenă şi am lăsat-o în plata Domnului. 

— O femeie de peste patruzeci de ani nu rupe pentru 
multă vreme cu un tânăr atât de frumos ca tine, zise 
Rastignac. Cam cunosc eu apusurile astea de soare. 
Durează zece minute în zare, şi zece ani în inima unei 
femei. 

— S-au împlinit opt zile de când aştept o scrisoare de la 
ea. 

— Du-te la ea! 

— Acuma, n-o să am încotro. 

— Vii măcar la madame du Val-Noble? Nababul ei se 
revanşează faţă de Nucingen pentru supeul oferit. 

— Sunt şi eu invitat şi am să mă duc, zise Lucien cu 
gravitate. 

A doua zi după confirmarea nenorocirii sale, ce îi fu 
comunicată de îndată lui Carlos, Lucien veni cu Rastignac şi 
Nucingen la falsul nabab. 

La miezul nopţii, fosta sufragerie a Estherei întrunea 
aproape toate personajele acestei drame a cărei noimă, 
ascunsă sub albia însăşi a acelor vieţi torențiale, nu era 
ştiută decât de către Esther, de Lucien, de Peyrade, de 
către mulatrul Contenson şi de Paccard, care veni să-şi 
servească stăpâna. Asia fusese rugată de doamna du Val- 
Noble, fără ştirea lui Peyrade şi Contenson, să-i ajute 
bucătăreasa. Când se aşezară la masă, Peyrade, care-i 
dăduse cinci sute de franci doamnei du Val-Noble ca ea să 
facă totul cum se cuvine, găsi în şervet o hârtiuţa pe care 
citi aceste cuvinte scrise cu creionul: „Cele zece zile s-au 


scurs în clipa în care te aşezi la masă.” Peyrade îi întinse 
hârtia lui Contenson, care stătea în spatele lui şi-l întreba 
pe englezeşte: 

— Tu mi-ai vârât aici numele? 

Contenson citi la lumina lumânărilor acel Mane, 'Tekel, 
Fares[102] şi puse hârtia în buzunar, dar ştia cât e de greu 
să identifice un scris cu creionul şi mai ales o frază 
aşternută: în litere majuscule, adică în linii, ca să zicem aşa, 
matematice, fiindcă literele capitale se alcătuiesc numai din 
curbe şi drepte, în care nu se pot recunoaşte obişnuinţele 
mâinii, ca în scrisul zis cursiv. 

Masa aceea se desfăşură fără nici un pic de veselie. 
Peyrade era prada unei îngrijorări vădite. Dintre tinerii de 
viaţă care ştiau să înveselească un supeu, nu se aflau acolo 
decât Lucien şi Rastignac, Lucien era foarte trist şi 
gânditor. Rastignac, care tocmai pierduse, înainte de masă, 
două mii de franci, mânca şi bea cu gândul de a-şi scoate 
paguba după supeu. Cele trei femei, şocate de atmosfera 
rece, se priviră. Plictiseala luă gustul mâncărurilor. 
Supeurile sunt ca piesele de teatru şi cărţile, au şi ele 
neprevăzutul lor. La sfârşit, se serviră îngheţate din cele 
numite plombicres. Toată lumea ştia că acest soi de 
îngheţată conţine mici fructe zaharisite foarte fine, puse pe 
suprafaţa îngheţatei, care se serveşte într-un păhărel, fără 
să aibă forma unei piramide. Îngheţatele fuseseră 
comandate de către doamna du Val-Noble la Tortoni, a cărui 
vestită cafenea şi cofetărie se află la colţul din rue Taitbout 
cu bulevardul. Bucătăreasa puse să fie chemat mulatrul să 
plătească nota cofetarului. Contenson, căruia insistența 
băiatului de la cofetărie nu i se păru firească, cobori şi-l 
turti cu o frază: „Vasăzică nu eşti de la Iortoni?” şi se 
întoarse sus de îndată. Dar Paccard se şi folosise de lipsa lui 
şi împărţise mesenilor îngheţatele. Abia ajunsese mulatrul 
la uşa apartamentului că unul dintre agenţii care 
supravegheau casa din rue des Moineaux strigă pe scară în 
sus: 


— Numărul douăzeci şi şapte! 

— Ce este? Răspunse Contenson, coborând iarăşi cu 
iuţeala până la capătul de jos al rampei. 

— Spune-i bătrânului că fiică-sa s-a întors, şi în ce stare, 
Doamne Dumnezeule! Să vină, că fata e pe moarte. 

În clipa în care Contenson se întoarse în sufragerie, 
bătrânul Peyrade, care de altfel băuse mult, înghiţea 
cireaşa de pe îngheţată. Se bea în sănătatea doamnei du 
Val-Noble, astfel că nababul îşi umplu paharul cu un vin 
care se numeşte de Constanţa, şi-l deşerta. Oricât de 
tulburat era Contenson de ştirea pe care urma să o 
transmită lui Peyrade, când intră, fu izbit de adânca atenţie 
cu care Paccard îl privea pe nabab. Ochii valetului doamnei 
de Champy semănau cu două flăcări nemişcate. Această 
observaţie, în ciuda importanţei ei, nu trebuia totuşi să-l 
întârzie pe mulatru; Contenson se aplecă spre pretinsul său 
stăpân în clipa în care Peyrade punea la loc paharul gol pe 
masă. 

— Lydie e acasă, zise Contenson, şi într-o stare de plâns. 

Peyrade slobozi cea mai franceză dintre înjurăturile 
franţuzeşti cu un accent provensal atât de pronunţat, încât 
pe feţele mesenilor se zugrăvi cea mai adâncă uimire. 
Peyrade observa că greşise şi se mărturisi travestit, 
spunându-i lui Contenson în franceză curată: 

— Găseşte-mi o birjă! M-am cărat. 

Toată lumea se ridică de la masă. 

— Dar cine eşti? Exclamă Lucien. 

— Tha! Zise baronul. 

— Bixiou îmi spusese că ştii să faci pe englezul mai bine 
decât dânsul, dar nu voiam să-l cred, spuse Rastignac. 

— E vreun falit prins asupra faptului, spuse du Tillet cu 
glas tare, mă miram eu! 

— Ce ciudat loc e şi Parisul ăsta! Zise doamna du Valnoble. 
După ce dă faliment la el în cartier, un negustor se arată 
nepedepsit, pe Champs-Elysees, îmbrăcat ca nabab sau 


dandi! Vai, n-am noroc, falimentul se ţine după mine ca o 
insectă. 

— Se zice că fiecare floare are insecta ei, rosti liniştită 
Esther, a mea seamănă cu a Cleopatrei, e o viperă[103]. 

— Ce sunt eu! Zise Peyrade de la uşă. A, o să vă daţi 
seama, căci dacă mor, ies din mormânt să vă trag de 
picioare în fiecare noapte! 

Rostind ultimele cuvinte, îi privea pe Esther şi pe Lucien; 
apoi se folosi de uimirea obştească spre a pieri cu o agilitate 
extraordinară, căci voia să alerge până acasă fără să mai 
aştepte birja. În stradă, Asia, înfăşurată într-o glugă neagră 
cum purtau pe atunci femeile când ieşeau de la bal, îl apucă 
de braţ pe spion în pragul porţii celei mari, pe unde intrau 
trăsurile. 

— Trimite după preot, papa Peyrade, îi zise ea cu glasul 
acela care îi mai prorocise odată nenoroc. 

O trăsură aştepta. Asia urcă, trăsura pieri ca purtată de 
vânt. Fuseseră cinci trăsuri, astfel încât agenţii lui Peyrade 
nu izbutiră să afle nimic. 

Când ajunse la căsuţa lui de ţară, într-una dintre pieţele 
cele mai retrase şi mai surâzătoare ale orăşelului 
Passy[ 104], pe rue des Vignes, Corentin, care trecea drept 
un negustor mistuit de patima grădinăritului, găsi 
scrisoarea cifrată a prietenului său Peyrade. În loc să se 
odihnească, urcă iarăşi în birja care-l adusese, se duse în 
rue des Moineaux şi n-o găsi acolo decât pe Katt. Află de la 
flamandă că Lydie dispăruse şi rămase uimit de lipsa de 
precauţie a lui Peyrade, ca şi de a sa proprie. 

— Bine că pe mine nu mă cunosc încă, îşi zise dânsul. 
Oamenii ăştia sunt în stare de orice, trebuie să aflăm dacă 
vor cumva să-l omoare pe Peyrade, căci în cazul ăsta nu mă 
mai arăt. 

Cu cât îi e viaţa mai netrebnică, cu atât omul ţine mai mult 
la ea; ea este atunci un protest, o răzbunare de fiece clipă. 
Corentin cobori, se duse acasă să se deghizeze în bătrânel 
bolnăvicios, îmbrăcă o redingotă strâmtă, verzuie, îşi puse o 


perucă mică, zbârlită, şi se întoarse pe jos, mânat într-acolo 
de prietenia sa faţă de Peyrade. Voia să dea ordine 
numerelor sale cele mai devotate şi mai îndemânatice. De-a 
lungul străzii Saint-Honore pe când venea dinspre place 
Vend6me către rue Saint-Roch, merse în urma unei fete în 
papuci şi îmbrăcată cum se îmbracă o femeie pentru 
noapte. Fata aceea, care purta un camizol alb şi pe cap o 
bonetă de noapte, lăsa să-i scape din când în când sughiţuri 
de plâns amestecate cu vaiete fără voie. Corentin i-o luă 
înainte cu câţiva paşi şi o recunoscu pe Lydie. 

— Sunt prietenul tatălui dumitale, domnul Canquoelle, zise 
dânsul cu glasu-i adevărat. 

— Ah, în sfârşit cineva în care să mă pot încrede! Rosti 
dânsa. 

— Să nu pari că mă cunoşti, urmă Corentin, căci suntem 
urmăriţi de nişte duşmani cruzi, şi siliţi să ne travestim. Dar 
povesteşte-mi ce ţi s-a întâmplat. 

— O, zise biata fată, asta se spune, dar nu se povesteşte. 
Sunt necinstită, pierdută, şi nu-mi pot da seama cum. 

— De unde vii? 

— Nu ştiu! Am fugit cu atâta grabă, am trecut printr- 
atâtea străzi, am făcut atâtea ocoluri, crezându-mă 
urmărită. Şi când întâlneam vreun om de treabă, îl 
întrebam cum ajung la bulevarde, ca să dau în rue de la 
Paix. În sfârşit, după ce am mers vreme de. Cât e ceasul? 

— Unsprezece şi jumătate, rosti Corentin. 

— Am fugit la căderea nopţii, umblu deci de cinci ceasuri! 
Exclamă Lydie. 

— Haide, ai să te odihneşti, ai s-o găseşti pe buna dumitale 
Katt. 

— Vai, domnule nu mai există odihnă pentru mine! Nu 
vreau altă odihnă decât pe aceea din mormânt şi o să mă 
duc s-o aştept într-o mănăstire, dacă voi fi considerată 
vrednică să fiu primită. 

— Sărmană copilă! Te-ai împotrivit? 


— Da, m-am împotrivit. Vai, dac-aţi şti printre ce fiinţe 
abjecte am fost dusă. 

— Fără îndoială că te-au adormit. 

— Asta să fie? Zise sărmana Lydie. Încă un pic de putere şi 
o să ajung acasă. Simt că mă pierd, şi mintea nu-mi mai este 
limpede. Adineauri mă credeam într-o grădină. 

Corentin o luă pe Lydie în braţe, sărmana îşi pierdu 
cunoştinţa, iar el o purtă pe scară în sus. 

— Katt! Strigă dânsul. 

Katt se ivi şi scoase un țipăt de bucurie. 

— Las-o încet cu bucuria! Zise grav Corentin. Fata asta e 
foarte bolnavă! 

După ce Lydie fu pusă pe patul ei, şi când la lumina a două 
lumânări aprinse de către Katt îşi recunoscu odaia, ea 
începu să delireze. Cântă nişte cântecele naive pe melodii 
pline de graţie şi din timp în timp urlă anumite fraze 
înfiorătoare pe care le auzise! Chipul ei frumos era plin de 
pete vinete, îşi amesteca amintirile vieţii atât de curate cu 
acelea din ultimele zece zile de infamie. Katt plângea. 
Corentin se plimba prin odaie, oprindu-se din când în când 
ca s-o privească pe Lydie. 

— Plăteşte pentru tatăl ei! Zise el. Să existe oare o Pronie? 
Ah, ce cuminte am fost că n-am avut familie. Un copil, pe 
cuvântul meu de onoare, e, cum a spus nu ştiu ce filosof, un 
ostatic pe care-l dai nenorocirii! 

— O, se jelui sărmana copilă, aşezându-se în pat şi lăsând 
să i se descâlcească părul atât de frumos, în loc să fiu 
culcată aici, Katt, ar trebui să fiu culcată pe nisipul din 
fundul Senei. 

— Katt, în loc să plângi şi să-ţi priveşti copilul, ceea ce n-o 
va lecui, ar trebui să te duci să cauţi un medic, întâi pe al 
primăriei, apoi pe domnii Desplein şi Bianchon. Trebuie să 
salvăm făptura asta nevinovată. 

Şi Corentin scrise adresele celor doi medici celebri. În 
clipa aceea, pe scară se urcă un om pentru care fiece 
treaptă era un lucru foarte bine cunoscut, şi uşa se 


deschise. Peyrade, leoarcă de transpiraţie, cu ochii aproape 
însângeraţi, cu faţa vânătă, cu pieptul suflând ca nişte foaie, 
se năpusti din uşa apartamentului Lydiei, strigând: „Unde-i 
fata mea?” 

Văzu o privire tristă a lui Corentin, şi ochii lui urmăriră 
gestul. Starea Lydiei poate fi asemuita doar cu aceea a unei 
flori cultivate cu dragoste de un botanist, căzută de pe 
lujerul ei şi zdrobită de bocancii ţintuiţi ai unui ţăran. 
Mutaţi imaginea aceasta în inima însăşi a paternităţii, şi veţi 
înţelege lovitura pe care o primi Peyrade, căruia i se 
umplură ochii de lacrimi grele. 

— Plânge cineva, e tata, zise copila. 

Lydie îşi mai putu recunoaşte tatăl; se ridică, veni să 
îngenunche în faţa bătrânului în clipa când el cădea într-un 
fotoliu. 

— Iartă-mă, tăticule! Zise ea cu un glas care-i sfâşie inima 
lui Peyrade, în clipa când dânsul simţi ca o izbitură de 
măciucă în creştetul capului. 

— Mor. Ah, ticăloşii! Fură ultimele sale cuvinte. 

Corentin voi să-şi ajute prietenul şi-i primi ultima suflare. 

„Otrăvit!” îşi spuse Corentin. 

— Ei, iată doctorul! Exclamă el auzind zgomot de trăsură. 

Contenson, care se arătă curăţat de vopseaua ce-l făcea 
mulatru, rămase parcă preschimbat într-o statuie de bronz, 
auzind-o pe Lydie cum spune: 

— Cum, tată, nu mă ierţi? Nu eu sunt de vină! (Nu observa 
că tatăl ei murise.) O, cu ce ochi se uită la mine! Se jelui 
sărmana nebună. 

— Trebuie închişi, zise Contenson, care-l puse pe răposatul 
Peyrade pe pat. 

— Facem o prostie, interveni Corentin. Hai să-l ducem la 
el. Fiică-sa e pe jumătate nebună; ar înnebuni de tot dacă 
şi-ar da seama că e mort. Ar crede că ea l-a ucis. 

Văzându-l pe tatăl ei dus din odaie, Lydie rămase ca şi 
năucită. 


— Iată-l pe singurul meu prieten! Zise Corentin, părând 
emoţionat după ce Peyrade fu întins pe pat în odaia lui. Într- 
o viaţă întreagă s-a gândit la bani o singură dată, şi anume 
pentru fiică-sa! Să iei aminte, Contenson. Fiecare meserie 
are cinstea ei. Peyrade a făcut rău că s-a vârât în treburi 
particulare, noi nu trebuie să ne amestecăm decât în 
treburi publice. Dar, orice s-ar întâmpla, jur, zise dânsul cu 
un glas şi o privire care-l înspăimântară pe Contenson, că-l 
voi răzbuna pe sărmanul meu Peyrade! Voi descoperi 
făptaşii morţii sale şi ai ruşinii fiică-sii! Şi mă jur pe propriul 
meu egoism, pe puţinele zile care-mi mai rămân şi pe care 
le pun la bătaie în răzbunarea asta, că toţi oamenii aceia or 
să-şi sfârşească zilele la patru dimineaţa, în plină sănătate, 
proaspăt bărbieriţi, sub cuțitul ghilotinei! 

— lar eu o să vă ajut! Zise Contenson mişcat. 

Într-adevăr, nimic nu e mai emoţionant decât să vezi 
patima la un om rece, calculat, metodic, la care de douăzeci 
de ani nimeni nu observase nici cea mai slabă urmă de 
înduioşare. E drugul de oţel înroşit, care topeşte tot ce 
atinge. Drept care, Contenson simţi că i se zburlesc 
măruntaiele în el. 

— Bietul moş Canquotlle, reîncepu el privindu-l pe 
Corentin, de câte ori nu mi-a făcut cinste. Şi ascultați - 
numai oamenii vicioşi ştiu să facă lucruri de acestea - 
adesea mi-a dat câte zece franci să mă duc să joc cărţi. 

După acest discurs funebru, cei doi răzbunători ai lui 
Peyrade se duseră la Lydie, căci auziră pe scară pe Katt şi 
pe medicul primăriei. 

— Du-te la comisarul de poliţie, zise Corentin. Procurorul 
regal n-ar găsi în asta motive de a porni o acţiune publică; 
dar o să facem un raport la prefectură, poate o să servească 
la ceva. Domnule doctor, continuă apoi Corentin, veţi găsi în 
odaia de alături un mort; nu-l cred mort de moarte bună, 
faceţi deci autopsia de faţă cu comisarul de poliţie care va 
sosi, chemat de mine. Încercaţi să găsiţi urmele otrăvii; veţi 
fi de altminteri ajutat peste câteva clipe de către domnii 


Desplein şi Bianchon, pe care i-am chemat ca s-o examineze 
pe fata celui mai bun prieten al meu, care e într-o stare mai 
proastă decât tatăl ei, deşi acesta e mort. 

— N-am nevoie, zise medicul primăriei, de domnii aceia ca 
să-mi fac datoria. 

„Aha, am înţeles”, se gândi Corentin. 

— Să nu ne supărăm, domnule doctor, urmă Corentin. În 
două cuvinte, iată ce cred: cei care l-au omorât pe tată au 
necinstit-o şi pe fiică. 

Spre ziuă, Lydie sfârşise prin a ceda oboselii. Dormea când 
vestitul chirurg şi tânărul medic sosiră. Medicul legist 
începu să facă autopsia lui Peyrade şi căuta cauzele morții. 

— Până o vom deştepta pe bolnavă, le spuse Corentin celor 
doi doctori celebri, vă rog să-l ajutaţi pe un confrate al 
domniilor voastre într-o constatare ce va fi neîndoios 
interesantă pentru dumneavoastră, iar părerea 
dumneavoastră nu va fi de prisos în procesul-verbal. 

— Ruda dumneavoastră a murit de apoplexie, zise 
medicul, există simptomele unei congestii cerebrale 
înspăimântătoare. 

— Cercetaţi, domnilor, zise Corentin şi vedeţi dacă nu se 
găsesc în toxicologie otrăvuri care au asemenea urmări. 

— Stomacul, afirmă răspicat medicul, era absolut plin de 
materii; dar nu văd nici o urmă de otravă; s-ar putea găsi 
numai analizându-le cu mijloace chimice. 

— Dacă simptomele congestiei cerebrale sunt limpezi, 
avem de-a face, ţinând seama de vârsta pacientului, cu o 
cauză suficientă a morţii, spuse Desplein şi arătă uriaşa 
cantitate de alimente. 

— Aici a mâncat? Întrebă Bianchon. 

— Nu, răspunse Corentin, a venit repede din bulevard 
până aici şi a găsit-o pe fiică-sa violată. 

— Asta a fost adevărata otravă, dacă o iubea pe fiică-sa, 
zise Bianchon. 

— Care ar fi otrava în stare să dea asemenea efecte? 
Întrebă Corentin care nu-şi părăsea ideea. 


— Nu e decât una, spuse Desplein după ce examinase totul 
cu grijă. Este o otravă din arhipelagul Javei, luată de pe 
arbuşti încă destul de puţin cunoscuţi de soiul Strychnos şi 
care slujeşte la înveninarea acelor arme atât de 
primejdioase. Kris-urile malaeze. Cel puţin aşa se spune. 

Comisarul de poliţie sosi. Corentin îi împărtăşi bănuielile 
sale, îl rugă să întocmească un raport şi-i spuse în ce casă şi 
cu ce persoane cinase Peyrade; apoi îl puse la curent cu 
complotul urzit împotriva vieţii lui Peyrade şi cu cauzele ce- 
o aduseseră pe Lydie în starea în care se afla. După aceea, 
Corentin trecu în apartamentul sărmanei fete, unde 
Desplein şi Bianchon examinau bolnava; dar îi întâlni în 
pragul uşii. 

— Ei, domnilor? Întrebă Corentin. 

— Internaţi-o pe fată într-o casă de nebuni, căci dacă nu-şi 
recapătă minţile la naştere, dacă bineînţeles a rămas 
însărcinată, îşi va sfârşi zilele prada demenţei melancolice. 
Nu există alt leac decât instinctul matern, dacă se trezeşte. 

Corentin dădu fiecăruia dintre doctori câte patruzeci de 
franci de aur şi € întoarse către comisarul de poliţie care-l 
trăgea de mânecă. 

— Medicul susţine că a murit de moarte bună, zise 
slujbaşul; şi cu atât mai puţin pot face un raport cu cât e 
vorba de moş Canquoelle care se amesteca în multe, şi n- 
am prea ştii în cine am lovi până la urmă. Oameni ca el mor 
adesea din ordin. 

— Ma cheamă Corentin, îi spuse Corentin la ureche 
comisarului de poliţie. 

Comisarul lăsa să-i scape un gest de surprindere. 

— Aşa că fă o notă, urmă Corentin, va fi foarte necesară 
mai târziu, şi n-o trimite decât cu titlul de informaţie 
confidențială. Crima nu poate fi dovedită şi ştiu că ancheta 
ar fi oprită la primul pas. Dar vine o zi în care dau eu 
vinovaţii pe mâna justiţiei; am să-i supraveghez şi o să-i 
prind asupra faptului. 

Comisarul de poliţie îl salută, pe Corentin şi plecă. 


— Conaşule, spuse Katt, domnişoara nu face altceva decât 
să cânte şi să joace, ce ne facem? 

— Dar ce, s-a întâmplat ceva între timp? 

— A aflat că i-a murit tatăl. 

— Urc-o într-o birjă şi du-o drept la casa de nebuni de la 
Charenton; o să scriu un bilet directorului general al poliţiei 
regatului ca să fie tratată ca lumea. Fata la casa de nebuni, 
tatăl în groapa comună, zise Corentin. Contenson, du-te şi 
comandă dricul săracilor şi. Acuma, rămânem noi doi, care 
pe care, don Carlos Herrera. 

— Carlos?! Exclama Contenson. E în Spania. 

— E la Paris! Afirmă ritos Corentin. Se simte stilul spaniol 
din vremea lui Filip al II-lea, dar am eu curse pentru toată 
lumea, chiar pentru regi. 

La cinci zile după dispariţia nababului, doamna du 
Valnoble şedea, la ora nouă dimineaţa, la căpătâiul patului 
Estherei şi plângea, căci se simţea pe unul dintre 
povârnişurile ce duc la mizerie. 

— Dacă aş avea măcar o sută de ludovici rentă! Cu atât, 
dragă, te retragi în vreun orăşel oarecare şi găseşti acolo 
un bărbat care să te ia de nevastă. 

— Aş putea să-ţi fac eu rost de ei, zise Esther. 

— Ce? Cum anume? Exclamă doamna du Val-Noble. 

— A, foarte uşor. Ascultă. O să te prefaci că vrei să te 
sinucizi. Joacă-ţi bine rolul; ai s-o chemi pe Asia şi ai să-i 
propui zece mii de franci în schimbul a două perle negre 
din sticlă foarte subţire şi pline cu o otravă care omoară 
într-o clipă; mi le aduci şi-ţi dau pe ele cincizeci de mii de 
franci. 

— De ce nu i le ceri chiar tu? Întrebă doamna du Val- 
Noble. 

— Asia nu mi le-ar vinde. 

— Nu cumva le vrei pentru tine? Întrebă doamna du Val- 
Noble. 

— Poate că da. 


— Pentru tine, care trăieşti în mijlocul bucuriei, al luxului, 
într-o casă ce-ţi aparţine! În ajunul unei serbări despre care 
o să se vorbească zece ani! Care o să-l coste pe Nucingen 
douăzeci de mii de franci. Se zice că o să fie servite căpşuni 
în luna februarie, sparanghel, struguri. Pepeni. Or să coste 
trei mii de franci numai florile din odăi. 

— Ce tot vorbeşti? Trei mii de franci or să coste numai 
trandafirii de pe scară. 

— Se zice că rochia ta costă zece mii de franci. 

— Da, o să am o rochie din dantelă de Bruxelles, şi 
Delphine de Nucingen, nevastă-sa, turbează. Dar am vrut 
să fiu deghizată în mireasă. 

— Unde sunt cei zece mii de franci, spuse doamna du Val- 
Noble. 

— Ăştia-s toţi banii mei mărunți, răspunse Esther zâmbind. 
Deschide măsuţa de toaletă, sunt sub hârtia de făcut moaţe. 

— Când vorbeşte cineva de sinucidere, nu se prea omoară, 
zise doamna du Val-Noble. Nu cumva vrei să săvârşeşti. 

— O crimă? Fii serioasă! Replică Esther, rostind gândul 
prietenei ei care şovăia. Poţi fi liniştită, urmă ea, nu vreau 
să omor pe nimeni. Aveam o prietenă, o femeie foarte 
norocoasă, a murit, o s-o urmez. Şi asta-i tot. 

— Ce proastă eşti! 

— Ce vrei, ne promiseserăm una alteia să facem acest 
lucru. 

— Lasă să ţi se protesteze poliţa aceasta, zise prietena 
zâmbind. 

— Fă ce-ţi spun şi du-te. Aud sosind o trăsură, e Nucingen, 
un om care-o să înnebunească de bucurie! Ăsta mă iubeşte. 
De ce oare nu-i iubim pe cei care ne iubesc, că doar fac 
totul ca să ne placă. 

— Ei, zise doamna du Val-Noble, e ca povestea ţârului care 
e cel mai intrigant dintre toţi peştii. 

— De ce? 

— Asta nu s-a putut afla niciodată. 


— Dar pleacă o dată, iubito! Trebuie să cer cei cincizeci de 
mii de franci pentru tine. 

— Atunci, cu bine. 

De trei zile, purtările Estherei faţă de baronul de 
Nucingen se schimbaseră în întregime. Maimuţa devenise 
pisică, iar pisica devenea femeie. Esther revărsa asupra 
acelui bătrân comori de afecţiune, devenea fermecătoare. 
Cuvintele ei, lipsite acum de răutate şi de acreală, pline de 
aluzii tandre, îl convinseseră pe greoiul bancher; ea îi 
spunea Fritz, iar el se credea iubit. 

— Bietul meu Fritz, te-am pus la încercare grea, zise ea, 
te-am chinuit rău, ai avut o răbdare sublimă, văd că mă 
iubeşti, şi am să te răsplătesc pentru asta. Acuma îmi placi 
şi nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am ajuns să te prefer unui 
tânăr. Poate că e rezultatul experienţei. Cu vremea, 
sfârşeşti prin a observa că plăcerea e averea sufletului, şi că 
nu e mai măgulitor să fii iubit pentru plăcere decât să fii 
iubit pentru bani. Şi-apoi, tinerii sunt prea egoişti, se 
gândesc mai mult la ei decât la noi; în timp cetunu te 
gândeşti decât la mine. Sunt toată viaţa ta. De aceea nu mai 
vreau nimic de la tine, vreau să-ţi dovedesc în ce măsură 
sunt dezinteresată. 

— Nu ţi-am tad nimiga, răspunse baronul fermecat, am te 
kând să-ţi atuc mâine dreizeci mii vranci terende. E gadoul 
te nundă. 

Esther îl sărută atât de drăguţ pe Nucingen, încât îl făcu 
să pălească fără pilule. 

— Vai, zise dânsa, să nu cumva să crezi că sunt aşa cu tine 
pentru cei treizeci de mii de franci de rentă, sunt aşa 
fiindcă acuma. Te iubesc, bătrâne Frederic. 

— O, toamne! 'Te ge m-ai bus la îngergare? Aj vi vost adid 
de verigit te drei luni. 

— Ai cumpărat din cele cu trei la sută sau cu cinci la sută, 
păpuşica mea? Întrebă Esther petrecând mâinile prin părul 
lui Nucingen şi aranjându-i-l cum îi trăsnea prin cap. 

— Drei. Afeam gandidăţi mari. 


Baronul aducea aşadar în dimineaţa aceasta titlurile de 
rentă; venise să ia dejunul cu iubita-i fetiţă, să o întrebe ce 
porunceşte pentru a doua zi, faimoasa sâmbătă, ziua cea 
mare! 

— Bofdim, miga mea zoţie, zingura mea zoţie, spuse vesel 
bancherul a cărui faţă strălucea de fericire, iadă gu ge ză-ţi 
blădejdi gojniţa bendru rezdul silelor madale. 

Esther luă hârtia fără să arate nici cea mai mică tulburare, 
o împături şi o puse în măsuţa de toaletă. 

— Iată-te încântat, monstru zicălos, zise dânsa dându-i 
uşor cu palma peste obraz, că mă vezi primind în sfârşit 
ceva de la dumneata. Nu mai pot să-ţi spun adevăruri 
neplăcute, căci primesc şi eu ceva din roadele a ceea ce 
numeşti sforţările dumitale. Asta nu-i un cadou, dragul meu, 
e o restituire, haide, nu face mutra dumitale de la bursă. 
Ştii bine că te iubesc. 

— Vrumoaza mea Ezder, încerul iupirii mele, zise 
bancherul, nu mai forpi aşa gu mine. Azguldă. Mi-ar fi dod 
una tagă lumea întreacă m-ar grede oţ, numai za viu om 
ginzdid în ochii dumidale. Te iupesc mereu, tin ge în ge mai 
muld. 

— Ăsta-i planul meu, zise Esther. De aceea nici n-am să-ţi 
mai spun niciodată nimic care să te necăjească, drăguţul 
meu elefant, căci ai ajuns neprihănit ca un copil. Da, 
nemernic bătrân, n-ai avut niciodată nevinovăție în tine şi 
trebuia să se mai arate la suprafaţă cea pe care-o aveai 
când te-ai născut; dar era atât de adânc ascunsă încât nu s- 
a întors decât la şaizeci şi şase de ani trecuţi. Şi agăţată de 
undiţa dragostei. Fenomenul ăsta are loc la cei foarte 
moşnegi. Şi iată de ce până la urmă am ajuns să te iubesc; 
eşti tânăr, foarte tânăr. Numai eu l-am cunoscut pe Frederic 
acesta. Eu singură! Căci erai bancher la cincisprezece ani. 
În liceu, cred că le împrumutai colegilor o bilă cu condiţia 
să-ţi dea îndărăt două. (îi sări pe genunchi, văzându-l că 
râde.) Ei bine, află că te las să faci ce vrei! Dumnezeule, n- 
ai decât să-i jefuieşti pe oameni! O să te ajut şi eu. Oamenii 


nu merită să fie iubiţi, Napoleon îi omora ca pe muşte. Ce 
importanţă are că francezii plătesc bir bugetului sau ţie? Ce 
le pasă? Nu se face amor cu bugetul şi pe legea mea. Nu 
zău, m-am gândit bine, ai dreptate. Tunde oile, aşa stă scris 
la scriptură de la Beranger citire. Sărut-o pe Ezder a 
dumitale. A, ascultă, o să-i dai bietei du Val-Noble toate 
mobilele aflate în apartamentul din rue 'Iaitbout! Şi apoi, 
mâine ai să-i oferi cincizeci de mii de franci. Asta o să-ţi 
şadă bine, păpuşico. L-ai omorât pe Falleix, lumea începe să 
te înjure. Generozitatea ta o să pară babiloniană. Şi toate 
femeile or să vorbească de tine. Nu te teme, n-o să existe în 
Paris nimeni măreț şi nobil în afară de tine, şi lumea e în aşa 
fel alcătuită încât toţi îl vor uita pe Falleix. Încât, la urma 
urmei, sunt bani plasați în prestigiu! 

— Ai trebdade, înşerul meu, gunojdi lumea, răspunse 
bancherul, iei vi gonzilierul meu. 

— Vezi, urmă dânsa, cât mă gândesc la afacerile 
bărbatului meu, la prestigiul său, la onoarea sa. Haide, du- 
te, du-te şi-mi adă cei cincizeci de mii de franci. 

Voia să se descotorosească de domnul de Nucingen şi să 
cheme un agent de bursă prin care să vândă chiar în seara 
aceea titlurile de rentă. 

— Ji te ge imetiat? Întrebă el. 

— Ce vrei, puiule, trebuiesc oferiţi într-o cutioară de satin 
şi înfăşuraţi în jurul unui evantai. Ai să-i spui: „lată, 
doamnă, un evantai care sper că vă va plăcea. Se crede că 
nu eşti decât un Turcaret, îl vei întrece şi pe Beaujon[ 105]! 

— Vermegădor! Vermegădor! Exclamă baronul. Agum voi 
afea ji zbirid! Tha, îţi rebed guvindele te tuh. 

În clipa când sărmana Esther se aşezase, obosită de 
efortul pe care-l făcea ca să-şi joace rolul, intră Europa. 

— Coniţa, zise ea, a venit un comisionar trimis din cheiul 
Malaquais de Celestin, valetul conaşului Lucien. 

— Să intre! Nu, mă duc eu în anticameră. 

— Are o scrisoare de la Celestin pentru coniţa. 


Esther se năpusti în anticameră, se uită la comisionar şi nu 
văzu în dânsul decât comisionarul pur sânge. 

— Spune-i lui să coboare! Zise Esther cu glasul slab, 
prăbuşindu-se pe un scaun după ce citise scrisoarea. Lucien 
vrea să se sinucidă, adăugă dânsa la urechea Europei. De 
altfel, arată-i lui scrisoarea. 

Carlos Herrera, care îşi păstrase straiele de voiajor 
comercial, cobori îndată, şi privirea-i se opri asupra 
străinului din anticameră: comisionarul. 

— Mi-ai spus că nu e nimeni, zise dânsul la urechea 
Europei. 

Şi dintr-o prudenţă exagerată trecu de îndată în salon, 
după ce îl scrutase pe comisionar. Înşală-Moartea nu ştia că 
de câtăva vreme faimosul şef al serviciului de siguranţă, 
care-l arestase în casa Vauquer, avea un rival, socotit ca 
viitoru-i înlocuitor. Rivalul acela era comisionarul. 

— Aşa e, îi zise falsul comisionar lui Contenson care-l 
aştepta în stradă. Cel pe care mi l-aţi descris e în casă, dar 
nu e spaniol, şi mi-aş pune mâna în foc că sub reverenda lui 
se ascunde vânat de-al nostru. 

— Nu e nici spaniol, nu e nici preot, observă Contenson. 

— Sunt convins, spuse agentul brigăzii de siguranţă. 

— Ah, dac-am avea dreptate! Adăugă Contenson. 

Lucien, într-adevăr, lipsise două zile, şi se folosiseră de 
lipsa lui spre a întinde acea cursă; dar se întoarse în aceeaşi 
seară şi neliniştea Estherei se potoli. 

A doua zi dimineaţă, la ora când curtezana ieşea din baie 
şi se culca iarăşi în pat, îi sosi prietena. 

— Am cele două perle! Zise doamna du Val-Noble. 

— Să le văd, spuse Esther ridicându-se şi cufundându-şi 
frumosul cot într-o pernă garnisită cu dantele. 

Doamna du Val-Noble îi întinse prietenei sale două bobiţe 
care semănau cu nişte coacăze negre. Baronul îi dăduse 
Estherei doi ogari dintr-o rasă vestită şi care până la urmă 
vor purta numele marelui poet contemporan care le-a 
lansat moda[106]; de aceea, curtezana, foarte mândră că-i 


obținuse, le dăduse numele perechii din care se trăgeau, 
Romeo şi Julieta. N-are rost să mai pomenim de 
drăgălăşenia, culoarea albă şi graţia acelor animale de 
casă, ale căror apucături aveau ceva din discreţia 
englezească. Esther îl chemă pe Romeo. Romeo veni în 
goană pe picioarele-i atât de mlădioase şi subţiri, atât de 
tari şi vânoase, încât le-ai fi crezut nişte vergele de oţel, şi-şi 
privi stăpâna. Esther se prefăcu că-i aruncă una dintre cele 
două perle, ca să-l facă atent. 

— Numele său îi hărăzeşte moartea asta! Zise Esther şi îi 
aruncă perla pe care Romeo o sfărâmă între dinţi. 

Câinele nu scoase un sunet, se învârti în loc şi căzu mort. 
Esther nici nu-i isprăvise prohodul de-o frază. 

— Vai! Doamne Dumnezeule! Ţipă doamna du Val-Noble. 

— Ai o birjă, ia-l pe răposatul Romeo, zise Esther, ar fi 
tulburare aici dacă s-ar şti că a murit, voi spune că ţi l-am 
dat, iar tu, că l-ai pierdut. Dă un anunţ. Grăbeşte-te, diseară 
o să-ţi capeţi cei cincizeci de mii de franci. 

Lucrurile acestea fură rostite cu atâta linişte şi cu o atât 
de desăvârşită nesimţire de curtezană, încât doamna du 
Val-Noble exclamă: 

— Eşti într-adevăr regina noastră! 

— Vino devreme şi fă-te frumoasă. 

La ora cinci după-amiază, Esther se găti ca o mireasă. Îşi 
puse rochia de dantelă pe o fustă de satin alb, un cordon 
alb, pantofi de satin alb şi pe frumogşii săi umeri o eşarfă de 
dantelă englezească. Se coafă cu camelii albe naturale, 
imitând o coafură de tânără fecioară. Purta pe piept un 
colier din perle valorând treizeci de mii de franci, dăruit de 
Nucingen. Deşi îşi isprăvise găteala la ora şase, nu voi să 
vadă pe nimeni, nici măcar pe Nucingen. Europa ştia că 
Lucien trebuia să fie introdus în odaia de culcare. Lucien 
sosi pe la orele şapte, iar Europa găsi un mijloc de a-l face 
să intre la coniţa, fără să-l observe nimeni. 

Văzând-o pe Esther, Lucien îşi spuse: „De ce nu m-aş duce 
să trăiesc cu ea la Rubempre, departe de lume, fără să mă 


mai întorc vreodată la Paris? Am un acont de cinci ani 
asupra vieţii acesteia şi draga de ea e o fire în stare să nu 
se schimbe niciodată! Şi unde aş mai găsi o capodoperă ca 
asta?” 

— Dragul meu, tu, omul din care am făcut zeul meu, rosti 
Esther, îndoind un genunchi pe o pernă în faţa lui Lucien, 
binecuvântează-mă. 

Lucien voi s-o ridice pe Esther şi s-o îmbrăţişeze zicând: 
„Ce e gluma asta, iubita mea?” Şi încercă s-o ia de mijloc; 
dar dânsa se desfăcu din braţele lui cu o mişcare ce 
exprima în aceeaşi măsură respect şi groază. 

— Nu mai sunt demnă de tine, Lucien, zise dânsa cu ochii 
plini de lacrimi. 'Te conjur, binecuvântează-mă şi jură-mi că 
vei statornici la spitalul oraşului o fundaţie de două paturi. 
Căci, numai cu rugăciuni la biserică, Dumnezeu nu mă va 
ierta niciodată decât pe mine. Te-am iubit prea mult, dragul 
meu. În sfârşit, spune-mi că te-am făcut fericit şi c-ai să-ţi 
aduci aminte câteodată şi de mine. Da? 

Lucien simţi o atât de solemnă bună-credinţă la Esther, 
încât rămase gânditor. 

— Vrei să te sinucizi! Zise dânsul în fine, cu un glas care 
trăda o frământare adâncă. 

— Nu, iubitul meu, dar vezi tu, astăzi moare femeia curată, 
castă, iubitoare, pe care ai avut-o. Şi tare mi-e teamă că o 
să mor de mâhnire. 

— Săârmană copilă, mai aşteaptă! Zise Lucien. De două zile 
am făcut multe eforturi şi am putut să ajung până la 
Clotilde. 

— Mereu Clotilde! Zise Esther cu un accent de ciudă 
stăpânită. 

— Da, urmă el, ne-am scris. Pleacă marţi dimineaţă, dar o 
să am o întrevedere cu ea pe şoseaua Italiei, la 
Fontainebleau. 

— Dar ce fel de neveste vă trebuie vouă ăstora? Scânduri! 
Ţipă sărmana Esther. Spune, dacă aş avea şapte sau opt 
milioane, nu te-ai căsători cu mine? 


— Nu fi copil! Voiam tocmai să-ţi spun că dacă totul s-a 
sfârşit pentru mine, n-o să vreau altă soţie decât pe tine. 

Esther plecă fruntea ca să nu i se vadă brusca paloare şi 
lacrimile pe care şi le şterse. 

— Mă iubeşti? Întrebă ea privindu-l pe Lucien cu o durere 
adâncă. Ei, iată binecuvântarea pe care o voiam. Nu te 
compromite, ieşi pe uşa secretă şi fă-te că vii din 
anticameră în salon. Sărută-mă pe frunte, zise ea. 

Îl luă pe Lucien în braţe, îl strânse la piept cu sete şi-i 
spuse: 

— Du-te! Du-te, sau trăiesc. 

Când muribunda apăru în salon, izbucni un strigăt de 
admiraţie. Ochii Estherei reflectau nemărginirea în care se 
pierdea sufletul celui ce-o vedea, Păru-i negru-albăstrui 
scotea în valoare cameliile. Pe scurt, toate efectele pe care 
le câutase această fiinţă sublimă erau obţinute. Nu avu 
rivală. Păru expresia luxului nebunesc ale cărui creaţii o 
înconjurau. De altminteri, fu sclipitoare de duh. Comanda 
orgia cu puterea rece şi calmă desfăşurată de Haberjeck la 
Conservator în acele concerte în care muzicienii de frunte 
ai Europei ating sublimul execuţiei când îi interpretează pe 
Mozart şi Beethoven. Totuşi observa cu spaimă că Nucingen 
mânca puţin, nu bea şi făcea pe stăpânul casei. La miezul 
nopţii, nimeni nu mai avea mintea întreagă. Sparseră 
paharele ca să nu mai fie niciodată întrebuințate. Două 
perdele de stofă chinezească pictată fură sfâşiate. Bixiou se 
ameţi pentru prima dată în viaţă. Deoarece nimeni nu mai 
putea sta în picioare, iar femeile adormiseră pe divanuri, 
mesenii nu putură realiza gluma pe care-o plănuiseră 
dinainte de a-i conduce pe Esther şi pe Nucingen spre 
camera de culcare, înşiruiţi pe două rânduri, toţi cu 
sfeşnice în mâini şi cântând aria Bouna Sera din Bărbierul 
din Sevilla. Nucingen o luă singur de mână pe Esther; deşi 
afumat, Bixiou, care-i observă, mai avu încă puterea să 
spună, ca Rivarol în legătură cu ultima căsătorie a ducelui 
de Richelieu[ 107]: 


— Ar trebui anunţată poliţia. Aici o să se săvârşească o 
faptă urâtă. 

Glumeţul credea că glumeşte, dar era profet. 

Domnul de Nucingen nu se arătă la el acasă decât luni 
către amiază; dar la ora unu, agentul său de schimb îl 
anunţă că domnişoara Esther Van Gobseck dăduse spre 
vânzare titlurile de rentă de treizeci de mii de franci încă de 
vineri şi că încasase preţul. 

— Însă, domnule baron, zise dânsul, primul secretar al 
maestrului Derville a venit la mine în momentul în care 
vorbeam despre această tranzacţie; şi, după ce a văzut 
numele adevărat al domnişoarei Esther, mi-a spus că 
moştenea o avere de şapte milioane. 

— Ce forpeşti! 

— Da, se pare că e singura moştenitoare a bătrânului 
Gobseck. Derville o să controleze faptele. Dacă mama 
metresei dumneavoastră e frumoasa olandeză, ea 
moşteneşte. 

— ]diu khă tha, spuse bancherul, mi-a bovezdid viaza ei. O 
ză drirnid un pilet lui Terfil! 

Baronul se aşeză la birou, scrise un bileţel lui Derville şi-l 
trimise cu un lacheu. Apoi, după bursă, se întoarse pe la 
ceasurile trei la Esther. 

— Coniţa ne-a poruncit să n-o trezim, sub nici un pretext. 
S-a culcat, doarme. 

— Ei, trace! Exclamă baronul. lroba, nu i-ar bărea rău ză 
avle gă teţine voarde pocată. Mojdenejde jabde milioane. 
Patrânul Gobseck a murid ji a lăzad ageşti jabde milioane ji 
stăpâna ta e zingura mojdenidoare, mama ei viind neboada 
lui Gopseck gare te aldfel a văgut un dezdamend. Nu 
budeam ză pănuesc gă un milionar ca tânsul o lază pe 
Ezder în miserie. 

— A, atunci domnia dumitale s-a terminat, paiaţă bătrână! 
Îi zise Europa privindu-l pe baron cu o sfruntare demnă de 
slujnică din teatrul lui Molicre. Huo! Corb bătrân! Te 
iubeşte cam cum iubeşti ciuma! Dumnezeule! Milioane! Dar 


atunci îşi poate lua de bărbat amantul! Ah, ce bucuroasă 
are să fie! 

Şi Prudence Servien îl lăsă pe baronul de Nucingen nici 
mai mult nici mai puţin decât fulgerat şi se duse să-i anunţe 
stăpânei această lovitură a sorții, ea cea dintâi! Bătrânul, 
beat de voluptăţi supraomeneşti, şi crezând în fericire, 
primise un duş rece căzut pe iubirea sa, în clipa în care 
ajungea la cel mai înalt grad de incandescenţă. 

— Ma injela. Strigă dânsul cu lacrimi în ochi. Mă injela! O, 
Ezder. O fiaţa mea! Topitoc ge zând! Bargă azemenea vlori 
gresc bendru patrâni. Bot gumpăra dodul, avară de 
dinereţe! O, toamne, toamne! Ge ză mă vac! Ge ză vac? Are 
trebdade, gruda te Iroba! Ezder pogadă îmi zgabă. Ză mă 
tug ză mă spânzur? Ge mai e fiaţa fără vlagăra 
tumnezeazgă a blăgerii be gare am custat-o. loamne 
tumnezeule! 

Şi rechinul îşi smulse mica perucă pe care de trei luni şi-o 
punea peste părul sur. Un țipăt străpungător scos de 
Europa îl făcu pe Nucingen să tresară până-n măduva 
oaselor. Sărmanul bancher se ridică, târşindu-şi picioarele 
amorţite de cupa dezamăgirii pe care o golise, căci nimic nu 
ameţeşte mai tare decât vinul nenorocului. Încă din uşa 
camerei, o zări pe Esther înţepenită pe pat, învineţită de 
otravă, moartă! Se duse până la pat, şi căzu în genunchi. 

— Ai drebdade, aja zbuzeze ji tima! Eu am omorâd-o. 

Paccard, Asia, toţi ai casei sosiră în goană. Nu erau 
mâhniţi, ci uimiţi şi doritori să vadă. Oamenii casei şovăiră o 
clipă. Baronul redeveni bancher, avu o bănuială şi săvârşi 
imprudenţa de a întreba unde sunt cei şapte sute cincizeci 
de mii de franci ai rentei. Paccard, Asia şi Europa se priviră 
într-un fel atât de ciudat, încât domnul de Nucingen ieşi 
îndată, convins că se petrecuse un furt şi un omor. Europa 
observă sub perna stăpâne-sii un pachet învelit pe care, 
pipăindu-l, îşi dădu seama că e plin de bancnote. Începu s-o 
dichisească în chip de moartă, după cum spunea ea. 


— Du-te să-l anunţi pe conaşul, Asia! Auzi, să moară 
înainte de-a afla că are şapte milioane! Gobseck era unchiul 
răposatei! Exclamă dânsa. 

Manevra Europei fu înţeleasă de către Paccard. De îndată 
ce Asia ieşi, Europa desfăcu pachetul pe care sărmana 
curtezană scrisese: Domnului Lucien de Rubempre, în 
mână! 

Şapte sute cincizeci de bancnote de câte o mie de franci 
luciră în faţa ochilor Prudencei Servien care ţipa: 

— N-am fi noi fericiţi şi cinstiţi pentru restul vieţii? 

Paccard nu răspunse nimic, firea sa de hoţ fu mai tare 
decât devotamentul faţă de Înşală-Moartea. 

— Durut a murit, răspunse dânsul, luând banii, umărul 
meu. E încă neştampilat, hai să ne cărăm împreuna, să ne 
împărţim suma ca să nu-i pierdem pe toţi în caz de accident 
şi să ne căsătorim. 

— Dar unde să ne ascundem? Întrebă Prudence. 

— În Paris, răspunse Paccard. 

Prudence şi Paccard coborâră de îndată cu iuţeala a doi 
oameni cinstiţi preschimbaţi în hoţi. 

— Fată dragă, îi zise Înşală-Moartea malaezei de îndată ce 
aceasta îi spusese primele cuvinte, găseşte-mi o scrisoare 
de-a Estherei până când scriu un testament în toată regula, 
şi ai să-i duci lui Girard modelul testamentului şi scrisoarea; 
dar să se grăbească, că trebuie, vârât testamentul sub 
perna Estherei, înainte de-a se sigila casa. Şi făcu 
următoarea ciornă de testament: 

Deoarece n-am iubit niciodată pe altcineva pe lume decât 
pe domnul Lucien Chardon de Rubempre, şi deoarece m-am 
hotărât să-mi pun capăt zilelor mai degrabă decât să recad 
în viciul şi viaţa netrebnică din care mă scosese mila sa, dau 
şi las moştenire sus numitului Lucien Chardon de 
Rubempre toată averea mea din ziua morţii, cu condiţia să 
ctitorească o slujbă la biserica Saint-Roch pe veci, pentru 
odihna sufletului celei care i-a dăruit tot, chiar şi ultimu-i 
gând. 


Esther Gobseck 

— Cam ăsta e stilul ei, îşi zise Înşală-Moartea. 

La ceasurile şapte seara, testamentul, scris şi sigilat, fu 
strecurat de către Asia sub căpătâiul Estherei. 

— Jacques, zise dânsa urcând în goană, în clipa în care am 
ieşit din odaie, a sosit justiţia. 

— Vrei să zici judecătorul de ocol. 

— Nu, fiul meu. E şi judecătorul de ocol, dar e însoţit de 
jandarmi. Sunt şi procurorul-regal şi judecătorul de 
instrucţie. Au pus pază la uşi. 

— Repede a mai făcut zarvă moartea asta, zise Collin. 

— la te uită, Europa şi Paccard nu se mai arată, mi-e 
teamă că au şterpelit cei şapte sute cincizeci de mii de 
franci, zise Asia. 

— Ah, ticăloşii! Exclamă Înşală-Moartea. Cu ciupeala lor 
ne-au nenorocit! 

Justiţia omenească şi justiţia pariziană, adică cea mai 
neîncrezătoare, cea mai inteligentă, cea mai iscusită, cea 
mai cultă dintre toate justiţiile, chiar prea inteligentă, căci 
interpretează legea în fiecare clipă, punea în sfârşit mâna 
pe cei ce urziseră acea cumplită intrigă. Baronul de 
Nucingen, recunoscând semnele otrăvii şi negăsindu-şi cei 
şapte sute cincizeci de mii de franci, se gândise că unul 
dintre personajele urâcioase care-i displăceau atât, Paccard 
sau Europa, era vinovat de crimă. În prima clipă de furie 
alergă la prefectura de poliţie. Asta fu ca un dangăt de 
clopot care adună toate numerele lui Corentin. Prefectura, 
parchetul, comisarul de poliţie, judecătorul de ocol, 
judecătorul de instrucţie fură mobilizați cu toţii. La 
ceasurile nouă seara, trei medici chemaţi asistau la 
autopsia sărmanei Esther şi începeau percheziţiile! Înşală- 
Moartea, anunţat de către Asia, exclamă: 

— Ei nu ştiu că sunt aici, deci mă pot ascunde! 

leşi prin geamul de pe acoperiş al mansardei şi, cu o 
agilitate fără pereche, se ridică în picioare pe acoperiş, 
unde începu să cerceteze împrejurimile cu sângele rece al 


unui învelitor de case. „Bun, îşi zise dânsul, zărind la 
distanţă de cinci case de acolo, pe rue de la Provence, o 
grădină, am găsit ce-mi trebuie!” 

— Eşti arestat, Înşală-Moartea! Îi răspunse Contenson, 
care ieşi de după un horn. Ai să-i explici domnului Camusot 
ce slujbă voiai să cânţi pe acoperişuri, prea-sfinţite, şi mai 
ales de ce te cărai. 

— Am duşmani în Spania, zise Carlos Herrera. 

— În Spania? Hai să mergem în Spania, dar pe la tine prin 
mansardă. 

Falsul spaniol păru că s-a dat bătut, dar după ce se sprijini 
bine de baza tocului de geam de pe acoperiş, îl apucă şi-l 
zvârli pe Contenson atât de năprasnic, încât spionul căzu în 
mijlocul rigolei din rue Saint-Georges. Contenson muri pe 
câmpul său de bătaie. Jacques Collin se întoarse liniştit în 
mansardă şi se vâri în pat. 

— Dă-mi ceva care să mă facă bolnav rău, fără să mă 
omoare, îi spuse el Asiei, căci trebuie să fiu pe moarte ca să 
pot să nu răspund nici o vorbă curioşilor. Nu te teme de 
nimic, sunt preot şi o să rămân preot. Adineauri am scăpat, 
şi fără să se observe, de unul dintre cei ce mă puteau 
demasca. 

În ajun, la ceasurile şapte seara, Lucien plecase în 
cabrioleta sa înhămată cu cai de poştă, înarmat cu un 
paşaport luat dimineaţa pentru Fontainebleau[ 108], unde 
se culcă în ultimul han din capătul dinspre Nemours. Către 
ceasurile şase dimineaţa, a doua zi, o porni singur şi pe jos 
prin pădure şi merse până la Bouron. 

„ACOLO, îşi zise dânsul aşezându-se pe una dintre stâncile 
de unde se descoperea frumoasa privelişte de la Bouron, 
acolo e locul fatal unde Napoleon a sperat să facă un efort 
titanic, cu două zile înainte de abdicare”. 

Către ziuă, auzi uruitul unui poştalion şi văzu cum trece o 
brişcă în care se aflau slugile tinerei ducese de Lenoncourt- 
Chaulieu şi camerista Clotildei de Grandlieu. 


„lată-le, îşi zise Lucien, haide, dacă joc bine comedia asta, 
sunt salvat şi, în ciuda ducelui, o să-i fiu ginere”. 

După un ceas, berlina în care se aflau cele două femei îşi 
făcu auzit acel uruit, atât de uşor de recunoscut, de trăsură 
elegantă de călătorie. Cele două doamne ceruseră să se 
frâneze la coborârea din Bouron şi valetul care şedea 
îndărăt opri berlina. În momentul acela, Lucien se apropie. 

— Clotilde! Strigă dânsul bătând în geam. 

— Nu, îi spuse tânăra ducesă prietenei sale, să nu se urce 
în trăsură şi să nu fim singure cu el, draga mea. Accept să 
ai o ultimă întrevedere cu el, dar pe drum, unde-o să 
mergem pe jos, urmate de Baptiste. E o zi frumoasă, 
suntem bine îmbrăcate, nu ne e teamă de frig. Trăsura o să 
ne urmeze. 

Şi cele două femei coborâră. 

— Baptiste, spuse tânără ducesă, vizitiul o să meargă 
încet, vrem să facem oleacă de drum pe jos şi ai să ne 
întovărăşeşti. 

Madeleine de Mortsauf o luă pe Clotilde de braţ şi îl lăsă 
pe Lucien să vorbească. Umblară astfel până în sătuleţul 
Grez. Se făcuse era opt şi acolo, Clotilde îşi luă rămas bun 
de la Lucien. 

— Află, dragul meu, zise ea, încheind cu nobleţe această 
lungă convorbire, că nu mă mărit niciodată decât cu 
dumneata. Prefer să cred în dumneata decât să-i cred pe 
oameni, pe tatăl şi pe mama mea. Nimeni n-a dat vreodată o 
dovadă atât de puternică de dragoste, nu-i aşa? Şi acum 
încearcă să risipeşti bănuielile fatale care te apasă. 

În clipa aceea se auzi galop de cai şi câţiva jandarmi îi 
înconjurară, spre marea uimire a celor două doamne. 

— Ce vreţi? Întrebă Lucien cu obrăznicia lui de dandy. 

— Sunteţi domnul Lucien Chardon de Rubempre? Întrebă 
procurorul-general din Fontainebleau. 

— Da. 

— Diseară vei dormi la închisoarea din Paris, răspunse 
celălalt, am un mandat de aducere împotriva dumitale. 


— Cine sunt doamnele? Exclamă brigadierul. 

— A, da, scuzaţi-mă, doamnelor, vă rog, paşapoartele! Căci 
domnul Lucien este, după cum glăsuiesc instrucţiunile 
primite de mine, înhăitat cu femei în stare de. 

— O iei pe ducesa de Lenoncourt-Chaulieu drept o cocotă? 
Întrebă Madeleine, aruncându-i o privire de ducesă 
procurorului-regal. 

— După frumuseţe, aţi putea fi, răspunse şiret magistratul. 

— Baptiste, arată paşapoartele, rosti tânără ducesă 
zâmbind. 

— Şi de ce crimă este învinuit dânsul? Întrebă Clotilde pe 
care ducesa voia s-o silească să urce în trăsură. 

— De cârdăşie la un furt şi un omor, răspunse brigadierul 
de jandarmi. 

Baptiste o urcă în berlina pe domnişoara de Grandlieu, 
căzuta în leşin. 

La miezul nopţii, Lucien intra în închisoarea Parisului, 
aşezată pe rue Payenne şi rue des Ballets; îl puseră la 
secret. Tot acolo se afla şi abatele Carlos Herrera din 
momentul arestării sale. 

Partea a treia[ 109] 

Unde duc căile greşite. 

A doua zi, la orele şase, două trăsuri la care erau înhămaţi 
cai de poştă, trăsuri din cele numite în popor în limbajul său 
colorat coşuri de salată, ieşiră din curtea închisorii La Force 
spre a se îndrepta către arestul Palatului de justiţie. 

Există puţini hoinari care să nu fi întâlnit niciodată această 
temniţă pe roate; dar, deşi cele mai multe cărţi sunt scrise 
numai pentru parizieni, străinii vor fi fără îndoială 
mulţumiţi să găsească aici descrierea acestui 
înspăimântător aparat al justiţiei criminale. Cine ştie, poate 
că poliţiile ţaristă, germană sau austriacă, magistraturile 
ţărilor lipsite de coşuri de salată vor trage vreun folos; şi în 
unele state străine imitarea acestui fel de transport va fi 
desigur o binefacere pentru arestaţi. 


Această scârboasă trăsură vopsită galben, cocoţată pe 
două roţi şi căptuşită cu tinichea, e împărţită în două 
compartimente. În faţă se află o capră îmbrăcată în piele, 
deasupra căreia se ridică o apărătoare. E partea liberă a 
coşului de salată, destinată unui funcţionar judecătoresc şi 
unui jandarm. Un grilaj din sârmă de fier desparte pe toată 
înălţimea şi lăţimea acest soi de cabrioletă de al doilea 
compartiment în care se află două bănci de lemn, aşezate 
ca la omnibuze de fiecare latură a trăsurii, şi pe care stau 
prizonierii; sunt vârâţi înăuntru pe o scăriţă şi printr-o uşă 
fără fereastră, ce se deschide în fundul trăsurii. Această 
poreclă de coş de salată vine de la faptul că, la începui, 
trăsura fiind cu grilaj în toate părţile, prizonierii trebuie să 
fi fost scuturaţi întocmai ca nişte salate. Pentru mai multă 
siguranţă, spre a preîntâmpina un accident, trăsura e 
urmată de un jandarm călare, mai ales când duce nişte 
condamnaţi la moarte, către locul unde îşi vor ispăşi 
pedeapsa. Astfel evadarea e cu neputinţă. Trăsura, 
căptuşită cu tablă, nu se lasă tăiată cu nici o unealtă. 
Prizonierii, percheziţionaţi cu grijă în momentul arestării 
sau întemniţării, pot să aibă la ei cel mult arcuri de ceas, 
bune pentru a pili gratii, însă neputincioase împotriva unor 
suprafeţe plane. În consecinţă coşul de salată, perfecţionat 
de inventivitatea poliţiei pariziene, a ajuns să servească de 
model pentru trăsura celulară care transportă ocnaşii la 
ocnă, şi prin care s-a înlocuit înspăimântătoarea căruţă, 
ruşinea civilizaţiilor precedente, deşi a fost făcută celebră 
de Manon Lescaut[110]. 

Cu coşul de salată sunt expediaţi mai întâi deţinuţii din 
diferite închisori ale capitalei către Palatul de justiţie, ca să 
fie interogaţi de către magistratul instructor. În jargonul 
închisorii, aceasta se cheamă mersul la instrucţie. În al 
doilea rând, acuzaţii din aceeaşi închisoare sunt aduşi la 
Palatul de justiţie ca să fie judecaţi acolo când nu e vorba 
decât de justiţia corecțională. Apoi când e vorba, cum se 
spune la palat, de justiţia criminală, sunt transferați din 


aresturi la aşa-numita Conciergerie, care este închisoarea 
preventivă a Palatului de justiţie al departamentului Senei. 
În sfârşit, condamnaţii la moarte sunt duşi într-un coş de 
salată de la Bicetre la bariera Saint-Jacques, piaţa 
consacrată execuțiilor capitale de la revoluţia din iulie 
încoace. Mulțumită filantropiei, aceşti nefericiţi nu mai 
îndură chinul vechiului drum care se făcea de la 
Conciergerie în place de Greve, într-o căruţă întru totul 
asemănătoare cu cea de care se folosesc negustorii de 
lemne. Această căruţă astăzi nu mai este întrebuințată 
decât pentru a transporta eşafodul. Fără explicaţia de mai 
sus nu s-ar putea înţelege cuvintele rostite de un 
condamnat ilustru către complicele său, în momentul când 
se urca în coşul de salată: „De-acum încolo e treaba 
cailor!”E cu neputinţa să fii dus mai comod la decapitare 
decât eşti dus astăzi la Paris. 

În clipa aceea, cele două coşuri de salată, ieşite atât de 
devreme dimineaţa, slujeau în mod excepţional pentru 
transferarea a doi deţinuţi din închisoarea La Force, la 
Conciergerie şi fiecare dintre acei doi deţinuţi ocupa singur 
câte un coş de salată. 

Nouă zecimi dintre cititori şi nouă zecimi din ultima 
zecime, cu siguranţă că nu cunosc diferenţele considerabile 
dintre noţiunile de inculpat, prevenit, acuzat, deţinut, arest, 
închisoare preventivă, detenţie astfel că vor fi de bună 
seamă cu toţii uimiţi aflând că în aceasta constă tot dreptul 
nostru criminal a cărui explicaţie clară şi pe scurt le va fi 
dată numaidecât, atât pentru a-i informa, cât şi pentru a-i 
pune în măsură să înţeleagă deznodământul acestei 
povestiri. De altminteri, când se va şti că întâiul coş de 
salată îl ducea pe Jacques Collin, iar al doilea pe Lucien, 
care trecuse în câteva ceasuri de pe culmea măririlor 
sociale într-un fund de temniţă, curiozitatea va fi destul de 
aţâţată. Atitudinea celor doi complici era caracteristică 
pentru fiecare. Lucien de Rubempre se ascundea ca să 
scape de privirile aruncate de către trecători asupra 


zăbrelelor sinistrei şi fatalei trăsuri, în cursa ei prin rue 
Saintantoine, ca să ajungă pe cheiuri, prin rue de Martroi şi 
pe sub arcada Saint-Jean, pe unde trebuia să treci pe atunci 
ca să străbaţi piaţa Primăriei. Astăzi, această arcadă 
alcătuieşte poarta de intrare a palatului prefectului Senei, 
în vastul complex al palatului municipal. Îndrăzneţul ocnaş 
îşi lipea faţa de zăbrele, între portărelul şi jandarmul care, 
siguri de coşul lor de salată, flecăreau de zor. 

Revoluţia din iulie 1830 şi furtuna-i înspăimântătoare a 
acoperit întru atât cu tunetul ei evenimentele ce au 
precedat-o, pasiunea politică a stăpânit Franţa în aşa 
măsură în ultimele şase luni ale acelui an, încât astăzi 
nimeni nu-şi aduce aminte sau îşi aminteşte cu greu, oricât 
de ciudate vor fi fost, de acele catastrofe personale, 
judecătoreşti, financiare, care alcătuiesc consumul anual a 
curiozităţii pariziene şi care nu au lipsit în primele şase luni 
ale lui 1830. E aşadar nevoie să arătăm cât a fost atunci de 
tulburat, pentru un timp, Parisul de ştirea arestării unui 
preot spaniol găsit la o curtezană şi a elegantului Lucien 
Rubempre, viitorul soţ al domnişoarei Clotilde de Grandlieu, 
prins pe şoseaua Italiei, în micul sat Grez, învinuiți amândoi 
de un omor ce le-ar fi adus şapte milioane; căci scandalul 
iscat de acest proces, vreme de câteva zile, depăşi interesul 
uriaş stârnit de ultimele alegeri făcute de Carol al X-lea! 

Mai întâi, acest proces era datorit în parte unei plângeri a 
baronului de Nucingen. Apoi, Lucien, pe punctul de a 
ajunge secretarul particular al primului ministru, făcea 
parte din cea mai înaltă societate pariziană. În toate 
saloanele din Paris, mulţi tineri îşi aminteau că îl invidiaseră 
pe Lucien când fusese favoritul frumoasei ducese de 
Maufrigneuse, şi toate femeile ştiau că în momentul acela 
era iubit de doamna de Serisy, soţia unuia dintre cei mai 
însemnați oameni ai regimului. În sfârşit, frumuseţea 
victimei se bucura de o celebritate fără pereche în diferitele 
lumi care alcătuiesc Parisul: în lumea mare, în lumea 
afacerilor, în lumea curtezanelor, în lumea tinerimii, în 


lumea literară. Astfel că de două zile, întreg Parisul vorbea 
de aceste două arestări. Judecătorul de instrucţie căruia îi 
fusese deferit cazul, domnul Camusot, văzu în el calea de a 
obţine o avansare şi pentru a proceda cu cea mai mare 
iuţeală posibilă, dăduse ordin ca cei doi inculpaţi să fie 
transportaţi din arestul închisorii La Force în arestul 
Conciergeriei, de îndată ce Lucien de Rubempre avea să fie 
adus de la Fontainebleau. Abatele Carlos şi Lucien nu 
petrecuseră, întâiul decât douăsprezece ore, iar al doilea 
decât o jumătate de noapte în închisoarea La Force, astfel 
că n-are rost să descriem această temniţă care a fost între 
timp cu totul schimbată; şi, cât despre particularităţile 
întemniţării, ar însemna să repetăm ceea ce avea să se 
petreacă la Conciergerie. 

Dar înainte de a intra în drama cumplită a instruirii acestei 
crime, e neapărat trebuincios, cum am spus adineauri, să 
explicăm mersul normal al unui proces de acest fel; mai 
întâi, diferitele sale faze vor fi înţelese mai bine atât în 
Franţa cât şi în străinătate; apoi, cei care nu le cunosc vor 
preţui structura dreptului criminal aşa cum l-au gândit 
legislatorii sub Napoleon. Lucrul e cu atât mai important cu 
cât această mare şi frumoasă operă e, în clipa aceasta, 
ameninţată de a fi distrusă de către sistemul zis penitenciar. 

Se săvârşeşte o crimă: dacă sunt prinşi asupra faptului, 
inculpaţii sunt duşi la corpul de gardă cel mai apropiat şi 
băgaţi în carcera căreia poporul îi zice vioara, desigur 
fiindcă în ea se face muzica: se plânge sau se urlă. De acolo, 
inculpaţii sunt aduşi în faţa comisarului de poliţie, care face 
un început de instrucţie şi-i poate elibera în caz de eroare; 
în sfârşit, inculpaţii sunt duşi la arestul prefecturii, unde 
poliţia îi ţine la dispoziţia procurorului regal şi a 
judecătorului de instrucţie care, după gravitatea cazului, 
chemaţi mai mult sau mai puţin în grabă, sosesc şi iau 
interogatoriul oamenilor în stare de arest provizoriu. După 
felul bănuielilor, judele de instrucţie emite un mandat de 
încarcerare şi face să fie întemnițați inculpaţii într-un arest 


preventiv. Parisul are trei aresturi preventive: Saint-Pelagie, 
La Force şi Madelonnettes. 

Observaţi expresia de inculpaţi. Codul nostru a creat trei 
deosebiri esenţiale în ceea ce priveşte criminalitatea: 
inculparea, prevenţia, acuzarea. Câtă vreme mandatul de 
arestare nu e iscălit, bănuiţii făptaşi ai unei crime sau ai 
unui delict grav sunt nişte inculpaţi; sub povara mandatului 
de arestare devin preveniţi, iar câtă vreme urmează 
instrucţia, rămân pur şi simplu preveniţi. O dată terminată 
instrucţia, după ce tribunalul a statuat că preveniţii trebuie 
să fie deferiţi curţii, ei devin acuzaţi, atunci când curtea a 
considerat, la cererea procurorului general, că există 
învinuiri îndestulătoare pentru a-i aduce în faţa Curţii cu 
juri. Astfel, oamenii bănuiţi de o crimă trec prin trei situaţii 
diferite, prin trei site, înainte de a apărea în faţa a ceea ce 
se cheamă justiţia ţării. În prima situaţie, nevinovaţii au o 
mulţime de mijloace de a-şi dovedi nevinovăția: publicul, 
garda, poliţia. Într-a doua, sunt în faţa unui magistrat, 
confruntaţi cu martori, judecaţi de către un complet al 
tribunalului la Paris sau de către un tribunal întreg în 
provincie. În a treia, apar în faţa a doisprezece consilieri de 
curți, iar sentinţa de trimitere în faţa Curţii cu juri poate să 
fie supusă de către acuzaţi judecății Curţii de casaţie, în caz 
de greşeală sau viciu de formă. Juriul nu ştie câte autorităţi 
populare, administrative şi judiciare pălmuieşte, când 
achită nişte acuzaţi. În consecinţă, după noi, la Paris (nu 
vorbim despre celelalte jurisdicții), ni se pare foarte greu ca 
un nevinovat să se aşeze vreodată pe banca acuzaților în 
faţa Curţii cu juri. 

Deţinut e numai condamnatul. Dreptul nostru penal a 
creat aresturile, închisorile preventive şi închisorile 
propriu-zise, deosebiri juridice care corespund celor de 
prevenit, acuzat, condamnat. Închisoarea comporta o 
pedeapsa uşoară, e pedeapsa unui delict neînsemnat. Dar 
detenţia e o pedeapsă aspră şi în unele cazuri infamante. 
Cei care propun astăzi sistemul penitenciar vor prin urmare 


să răstoarne un drept penal demn de admiraţie, în care 
pedepsele erau gradate în chip magistral şi vor ajunge să 
pedepsească fleacurile la fel de aspru ca şi cele mai grave 
crime. Se va putea de altminteri compara în SCENELE 
VIEŢII POLITICE diferenţele interesante dintre dreptul 
penal al codului din Brumar anul IV şi acela al codului 
Napoleon, care l-a înlocuit[111]. 

În majoritatea marilor procese, ca şi în cel de faţă, 
inculpaţii devin de îndată preveniţi. Justiţia emite imediat 
mandate de încarcerare sau de arestare. Într-adevăr, în 
cele mai multe cazuri, inculpaţii, ori au fugit, ori trebuie 
luaţi prin surprindere. Astfel fiind, după cum s-a văzut, 
poliţia, care nu e decât mijlocul de execuţie, şi justiţia 
veniseră la domiciliul Estherei cu iuţeala fulgerului. Chiar 
dacă n-ar fi existat motivele de răzbunare, suflate de 
Corentin la urechea poliţiei judiciare, exista, din partea 
baronului de Nucingen, denunţul unui furt de şapte sute 
cincizeci de mii de franci. 

În clipa când prima trăsură, cea care îl ducea pe Jacques 
Collin ajunse sub arcada Saint-Jean, pasaj strâmt şi 
întunecos, o înghesuială de trăsuri îl sili pe vizitiu să 
oprească sub arcadă. Ochii arestatului sclipeau printre 
zăbrele ca doi tăciuni aprinşi, în ciuda măştii de muribund 
care în ajun îl făcuse pe directorul închisorii La Force să 
creadă că e nevoie de medic. Liberi în clipa aceasta, căci 
nici jandarmul, nici portărelul nu se întorceau ca să-şi vadă 
clientul, ochii aceia de văpaie vorbeau atât de desluşit, încât 
un judecător de instrucţie iscusit, ca de pildă domnul 
Popinot, l-ar fi recunoscut pe ocnaş în hulitorul celor sfinte. 
Într-adevăr, de când ieşise coşul de salată pe poarta 
închisorii, Jacques Collin cerceta casele pe unde trecea, în 
ciuda vitezei, cu o privire lacomă şi cuprinzătoare, de la 
ultimul etaj până la parter. Vedea toţi trecătorii şi-i analiza. 
Dumnezeu nu cuprinde mai bine cu gândul zidirea-i, în 
mijloacele şi țelul ei, decât cuprindea omul acesta cele mai 
mici amănunte în masa lucrurilor şi a trecătorilor. Înarmat 


cu o speranţă, cum a fost înarmat cu spada sa ultimul dintre 
Horaţi, aştepta ajutor. Oricui altcuiva decât acestui 
Machiavelli al ocnei, o asemenea speranţă i s-ar fi părut 
atât de cu neputinţă de realizat, încât s-ar fi lăsat în voia 
sorții, aşa cum fac toţi vinovaţii. Niciunul dintre ei nu se 
gândeşte să se împotrivească în situaţia în care justiţia şi 
poliţia pariziană îi pune pe preveniţi, mai ales pe cei puşi la 
secret cum erau Lucien şi Jacques Collin. Nu ne putem 
închipui izolarea bruscă în care se trezeşte un prevenit: 
jandarmii care-l arestează, comisarul care-i ia 
interogatoriul, cei care-l duc la închisoare, gardienii care-l 
conduc în ceea ce se numeşte literalmente o celula, cei 
care-l apucă de subţiori ca să-l urce într-un coş de salată, 
toate fiinţele care-l înconjoară din clipa arestării sunt mute 
sau îi înregistrează cuvintele spre a le repeta, fie poliţiei, fie 
justiţiei. Această separație absolută între lumea întreagă şi 
prevenit, obţinută atât de simplu, pricinuieşte o răsturnare 
totală a facultăţilor sale, o extraordinară prostaţie a 
spiritului, mai ales când nu e vorba de un om pe care 
antecedentele sale nu l-au familiarizat cu acţiunile justiţiei. 
Duelul dintre vinovat şi judecător e deci cu atât mai 
cumplit, cu cât justiţia are drept auxiliari tăcerea zidurilor 
şi incoruptibila nepăsare a agenţilor săi. 

Totuşi, Jacques Collin sau Carlos Herrera (trebuie să-i dăm 
pe rând aceste nume după trebuinţele situaţiei) cunoştea 
de multă vreme apucăturile poliţiei, ale temniţei şi ale 
justiţiei. În consecinţă acest gigant al vicleniei şi corupţiei 
folosise puterile minţii şi resursele mimicei sale ca să 
simuleze surprinderea, naivitatea unui nevinovat, înfăţişând 
totodată magistraţilor comedia unei agonii. După cum am 
arătat, Asia, acea pricepută Locustă[ 112] îi dăduse să 
înghită o otravă diluată, aşa încât să producă aparențele 
unei boli fatale. Acţiunea domnului Camusot, a comisarului 
de poliţie, activitatea procurorului regal care trebuia să ia 
interogatoriul fuseseră deci anulate de către acţiunea şi 
activitatea unei apoplexii fulgerătoare. 


— S-a otrăvit, strigase domnul Camusot, îngrozit de 
suferinţa aşa-zisului preot, când fusese adus din mansardă, 
pradă unor convulsii cumplite. 

Patru agenţi îl căraseră cu multă greutate pe scări în jos 
până în odaia Estherei, unde erau adunaţi toţi magistraţii şi 
jandarmii. 

— Dacă e vinovat, ăsta era cel mai bun lucru pe care-l 
putea face, răspunse procurorul regal. 

— Aşadar, îl credeţi bolnav? Întrebă comisarul de poliţie. 

Poliţia se îndoieşte totdeauna de toate. Cei trei magistrați 
îşi vorbiseră atunci, cum e uşor de bănuit, la ureche. Dar 
Jacques Collin ghicise pe chipul lor ce-şi spun şi se folosise 
de aceasta ca să facă imposibil sau cu totul nesemnificativ 
interogatoriul sumar la care se procedează în momentul 
arestării; bâlbâise fraze în care se amestecau spaniola şi 
franceza în aşa fel încât nu aveau nici un înţeles. 

La închisoare, comedia aceasta obținuse la început un 
succes cu atât mai desăvârşit, cu cât şeful siguranţei 
(prescurtare a cuvintelor şef al brigăzii de poliţie de 
siguranţă), Bibi-Lupin, care pe vremuri îl arestase pe 
Jacques Collin în pensiunea doamnei Vauquer, era trimis în 
misiune în provincie şi înlocuit de către un agent desemnat 
ca urmaş al lui Bibi-Lupin şi căruia ocnaşul îi era 
necunoscut. 

Bibi-Lupin, fost ocnaş, tovarăş de ocnă al lui Jacques 
Collin, îi era duşman personal. Această ură îşi avea obârşia 
în certuri din care Jacques Collin ieşise totdeauna mai tare 
şi în dominaţia pe care Înşală-Moartea o exercita asupra 
tovarăşilor săi. În sfârşit, Jacques Collin fusese vreme de 
zece ani pronia cerească a ocnaşilor liberaţi, şeful lor, 
sfetnicul lor la Paris, bancherul lor şi, în consecinţă, 
adversarul lui Bibi-Lupin. 

Aşa că, deşi ţinut la secret, conta pe devotamentul 
inteligent şi total al Asiei, braţul său drept, şi poate pe 
Paccard, braţul său stâng, pe care spera că-l va avea iarăşi 
la dispoziţie după ce grijuliul său adjunct avea să fi pus bine 


cei şapte sute cincizeci de mii de franci furaţi. lată motivul 
atenţiei supraomeneşti cu care cerceta toate în drum. 
Lucru ciudat! Această speranţă avea să fie pe deplin 
îndreptăţită. 

Cele două ziduri masive ale arcadei Saint-Jean erau 
îmbrăcate până la şase picioare înălţime cu un strat de 
noroi stropit din rigole; căci pietonii n-aveau pe atunci, ca 
să se ferească de trecerea necontenită a trăsurilor şi ceea 
ce se numea copita căruţei, decât nişte stâlpi de multă 
vreme ciuntiţi de către butucii roţilor. Nu numai o dată câte 
un vagon cu cai încărcat cu piatră zdrobise acolo pe vreun 
om neatent. Aşa a fost Parisul multă vreme şi în multe 
cartiere. Acest amănunt ne va face să înţelegem cât era de 
îngustă arcada Saint-Jean şi cât era de uşor s-o blochezi. 
Era de ajuns să intre pe sub ea o birjă venind din place de 
Greve, în timp ce o zarzavagioaică îşi împingea căruciorul 
plin de mere dinspre rue du Martroi. Dacă venea atunci oa 
treia trăsură, se oprea tot. Trecătorii fugeau, speriaţi, 
căutând un stâlp care să-i păzească de atingerea butucilor 
de roată, pe vremea aceea atât de lungi, încât a fost nevoie 
de legi ca să fie scurtaţi. Când sosi coşul de salată, arcada 
era barată de câtre una dintre acele zarzavagioaice al căror 
tip e cu atât mai curios, cu cât mai există unele exemplare 
în Paris, deşi creşte numărul zarzavageriilor. Arăta aşa de 
bine a precupeaţă, încât un sergent de stradă, dacă ar fi 
existat pe vremea aceea[113], ar fi lăsat-o să circule fără 
să-i ceară permisul, în ciuda feţei ei sinistre pe care era 
întipărită crima. Capul, acoperit cu o broboadă prăpădită 
de bumbac cadrilat, în zdrenţe, avea şuviţe zbârlite care 
semănau cu perii de mistreţ. Gâtul roşu şi zbârcit te 
scârbea, iar şalul de pe umeri nu ascundea în întregime o 
piele tăbăcită de soare, de praf şi de noroi. Rochia era ca un 
gobelin, pantofii erau rânjiţi, de-ţi venea să crezi că-şi 
băteau joc de faţa la fel de găurită ca şi rochia. Şi ce 
laibăraş! Murdar ca o cârpă. Această zdreanţă umblătoare 
şi puturoasă izbea, desigur, de la zece paşi mirosul 


oamenilor delicaţi. Mâinile ei umblaseră cu atâtea şi atâtea 
lucruri. Femeia aceasta fie că se întorcea de la un dans de 
vrăjitoare nemţesc, fie că ieşea dintr-un azil de cerşetori. 
Dar ce privire avea! Ce inteligenţă îndrăzneață, ce viaţă 
stăpânită, când razele magnetice ale ochilor ei şi ale lui 
Jacques Collin se întâlniră ca să schimbe o idee! 

— La o parte, păduchioasă bătrână! Strigă vizitiul cu un 
glas răguşit. 

— Ce, vrei să mă calci cu căruţa, cavaler al ghilotinei, 
răspunse dânsa. Marfa mea e mai de soi decâta ta. 

Şi încercând să se înghesuie între doi stâlpi ca să facă loc, 
zarzavagioaica ocupă strada cât avu nevoie ca să-şi aducă 
la îndeplinire planul. 

„O, Asia, îşi zise Jacques Collin, care-şi recunoscu pe loc 
complicea, merge bine.” 

Vizitiul schimba mai departe amabilităţi cu Asia, iar 
trăsurile se înghesuiau în rue du Martroi. 

— Ae! Pecaire fermati. Souni If. Vedrem! Ţipă bătrâna Asia 
cu acele intonaţii de piei roşii, caracteristice precupeţelor 
care îşi deformează în aşa hal cuvintele încât ajung nişte 
onomatopee ce nu pot fi înţelese decât de parizieni. În 
gălăgia străzii şi în mijlocul răcnetelor tuturor vizitiilor şi 
birjelor ce se adunaseră, nimeni nu putea lua în seamă 
acest țipăt sălbatic care părea să fie un strigăt de 
precupeaţă. Dar era limpede pentru Jacques Collin şi îi 
azvârlea în ureche, într-o păsărească amestecată din 
italiană şi provensală stricate, această frază cumplită: 
„Sărmanul tău micuţ e prins. Dar sunt aici şi veghez asupra 
voastră. Ne mai vedem!” 

În mijlocul bucuriei nemărginite pe care i-o dădea triumful 
său asupra justiţiei, căci spera să poată întreţine legătura 
cu cei din afară, Jacques Collin fu lovit de o reacţie care ar fi 
ucis pe oricare altul. 

— Lucien arestat! Îşi zise el şi fu cât pe ce să leşine. 

Această ştire era mai groaznică pentru el decât dacă ar fi 
fost condamnat la moarte şi s-ar fi respins cererea de 


comutare a pedepsei. 

Şi acum, când cele două coşuri de salată uruie pe cheiul 
Senei, povestirea noastră cere să spunem câteva cuvinte 
despre Conciergerie, până ajung ei acolo. Conciergeria, 
nume istoric, cuvânt cumplit, lucru şi mai cumplit, e 
amestecată cu revoluțiile din Franţa şi mai ales cu cele din 
Paris. 

I-a văzut pe cei mai mulţi dintre marii criminali. Dacă e cel 
mai interesant dintre monumentele Parisului, e totodată cel 
mai puţin cunoscut dintre ele. De către oamenii care 
aparţin claselor de sus ale societăţii; dar în ciuda faptului că 
această digresiune istorică prezintă un uriaş interes, va fi la 
fel de rapidă ca şi mersul coşurilor de salată. 

Care parizian, străin, sau provincial rămas măcar două zile 
în Paris nu a observat zidurile negre străjuite de trei 
turnuri groase cu acoperişuri ascuţite, dintre care două 
sunt aproape cuplate, podoabă sumbră şi misterioasă a 
cheiului zis des Lunettes? Cheiul acesta începe de la Pont 
au Change şi ţine până la Pont-Neuf. Un turn pătrat, numit 
Turnul Orologiului, de unde s-a dat semnalul în noaptea 
Sfântului Bartolomeu, turn aproape la fel de înalt ca al 
bisericii Saint Jacques-la-Boucherie, arata că acolo e Palatul 
de justiţie şi alcătuieşte colţul cheiului. Aceste patru 
turnuri, aceste ziduri sunt îmbrăcate în giulgiul negricios 
pe care-l capătă la Paris toate fațadele aşezate spre 
miazănoapte. Către mijlocul cheiului, de la o arcadă pustie, 
încep clădirile particulare pe care apariţia Pont-Neuf-ului 
le-a pricinuit sub domnia lui Henric al IV-lea. Place Royale a 
fost replica pieţei zisă Dauphine. E acelaşi sistem de 
arhitectură: cărămidă încadrată în lanţuri de piatră cioplită. 
Arcada aceasta şi rue Harlay arată limitele Palatului de 
justiţie în partea de vest. Odinioară, prefectura de poliţie, 
reşedinţă a primilor preşedinţi ai parlamentului, depindea 
de Palatul de justiţie. Curtea de conturi şi Cour des 
Aides[114] completau într-însul justiţia supremă, justiţia 
suveranului. Se vede astfel că, înainte de revoluţie, Palatul 


de justiţie se bucura de acea izolare ce se încearcă a se 
crea acuma. 

Pătratul acela, insula aceea de case şi monumente unde se 
află Sainte Chapelle[115], cea mai strălucită nestemată 
dintre nestematele lui Ludovic cel Sfânt, acel spaţiu e 
sanctuarul Parisului; îi e locul sacru, chivotul sfânt. Şi 
pentru început, spaţiul acela a constituit el singur prima 
cetate, căci unde se află place Dauphine exista un islaz al 
moşiilor regelui, pe care se ridica o moara de bătut 
moneda. De acolo vine numele străzii (rue de la Monnaie) - 
strada Banului - care duce la Pont-Neuf. De acolo şi numele 
unuia dintre cele trei turnuri rotunde, şi anume al doilea, 
care se cheamă Turnul de Argint ceea ce pare a dovedi că 
în el s-au bătut bani odinioară. Faimoasa moară care se 
vede pe vechile planuri ale Parisului ar fi mai târzie decât 
epoca în care se bătea monedă chiar în palat şi datorată 
fără îndoială unei perfecţionări în arta de a bate monedă. 
Primul turn, aproape lipit de Turnul de Argint, este turnul 
lui Montgomery. Al treilea, cel mai mic, dar cel care a 
dăinuit mai bine dintre toate trei, căci şi-a păstrat 
crenelurile, este turnul Bonbec. Sainte Chapelle şi cele 
patru turnuri (inclusiv Turnul Orologiului) determină 
perfect incinta sau, cum ar zice un slujbaş al cadastrului, 
perimetrul palatului, de la Merovingieni până la prima 
dinastie Valois[116]; dar pentru noi, şi în urma 
transformărilor sale, palatul reprezintă mai îndeosebi epoca 
lui Ludovic cel Sfânt. 

Carol al V-lea[117] cel dintâi cedă parlamentului, instituţie 
recent întemeiată, palatul său şi se mută sub straja Bastiliei 
în faimosul palat Saint-Pol, căruia i se alipi mai târziu 
palatul des Tournelles. Apoi, sub ultimii Valois[118], 
monarhia se întoarse de lângă Bastilia la Luvru, care fusese 
prima ei Bastilie. Întâia locuinţă a regilor Franţei, Palatul lui 
Ludovic cel Sfânt, care şi-a păstrat numele de Palat, fără alt 
adaos, spre a însemna palatul prin excelenţă, e în 
întregimea sa îngropat sub Palatul de justiţie, în chip astăzi 


de pivnițe, căci era clădit pe malul Senei, ca şi catedrala, şi 
clădit cu atâta grijă, încât nivelul cel mai înalt al apelor 
acoperea abia primele trepte. Cheiul de l'Horloge îngroapă 
sub vreo douăzeci de picioare de pământ aceste clădiri 
bătrâne de veacuri. Trăsurile trec la nivelul capitelului 
coloanelor groase ale acelor trei turnuri, a căror siluetă 
trebuie să fi fost odinioară în armonie cu eleganța palatului, 
şi de un efect pitoresc, când se oglindeau în apă, deoarece 
încă şi astăzi turnurile acelea rivalizează în înălţime cu 
monumentele cele mai înalte ale Parisului. Când priveşti 
această capitală din vârful cupolei Panteonului, Palatul cu 
Sainte Chapelle apare încă şi azi ca cel mai impunător 
dintre aceste monumente. Acest palat al regilor noştri, pe 
care calci când umbli prin uriaşa sală a paşilor pierduţi, era 
o minune arhitectonică, şi aşa mai e şi azi în ochii 
înţelegători ai poetului care vine să-l studieze când priveşte 
Conciergeria. Dar vai, închisoarea a năpădit palatul regilor! 
Îţi sângerează inima când vezi cum s-au tăiat celule, 
temnițe, coridoare, cazărmi, săli fără lumină sau aer în 
această măreaţă construcţie, în care stilurile bizantin, 
roman, gotic, aceste trei feţe ale artei vechi, au fost reunite 
de către arhitectura secolului al Xli-lea. Palatul acesta este 
pentru istoria monumentelor Franţei din primele timpuri, 
ceea ce e castelul de la Blois pentru istoria monumentelor 
vremii ce le-a urmat. După cum la Blois, într-o curte puteţi 
admira castelul conților de Blois, al lui Ludovic al XII-lea, al 
lui Francisc I, al lui Gaston d'Orleans[119] tot aşa în 
Conciergerie veţi regăsi, în aceeaşi incintă, caracterul 
primelor dinastii, iar în Sainte Chapelle arhitectura lui 
Ludovic cel Sfânt. Domnilor din consiliul municipal, când 
daţi milioane, alăturaţi arhitecţilor unul sau doi poeţi, dacă 
vreţi să salvaţi leagănul Parisului, leagănul regilor, 
înzestrând totodată Parisul şi curtea cu un palat demn de 
Franţa! E o problemă ce trebuie studiată timp de câţiva ani, 
înainte de a începe să faci orice. Dacă se mai clădesc încă 


vreo închisoare sau două, ca de pildă cea de la Roquette, 
palatul lui Ludovic cel Sfânt va fi salvat. 

Astăzi, nenumărate răni degradează acest monument 
gigantic, îngropat sub Palatul de justiţie şi sub chei ca unul 
dintre acele animale antediluviene în piatra de var din 
Montmartre; dar cea mai cumplită e aceea că slujeşte drept 
închisoare! Numele acesta de Conciergerie e de înţeles, în 
primele vremi ale monarhiei, vinovaţii sus-puşi - căci mujicii 
şi târgoveţii erau supuşi judecății oraşului sau seniorului - 
marii sau micii feudali erau aduşi în faţa regelui şi păziţi în 
Conciergerie. Deoarece erau prinşi puţini dintre acei 
vinovaţi sus-puşi, Conciergeria era îndestulătoare pentru 
justiţia regelui. E greu de ştiut întocmai unde se afla în 
vechime Conciergeria. Totuşi, deoarece mai există încă şi 
azi bucătăriile lui Ludovic care alcătuiesc ceea ce se 
numeşte astăzi cursa de şoareci, e de bănuit că vechea 
Conciergerie trebuie să fi fost aşezată acolo unde se afla 
înainte de 1825 Conciergeria judiciară a parlamentului, sub 
arcada din dreapta a marii scări din afară care duce în 
curtea regală, Până în 1825, de acolo au plecat condamnaţii 
ca să îndure decapitarea. De acolo au ieşit toţi marii 
criminali, toate victimele politice, soţia mareşalului d'Ancre 
ca şi regina Franţei[ 120], Semblangqay ca şi Malesherbes, 
Damien ca şi Danton, Desrues ca şi Castaing[121]. Biroul lui 
Fouquier-Tinville[ 122], identic cu actualul birou al 
procurorului regal, se afla aşezat în aşa fel încât acuzatorul 
public putea să vadă cum trec în căruţe oamenii pe care 
tribunalul revoluţionar îi condamnase. Acest om devenit 
secure putea să arunce astfel o ultimă ochire asupra 
loturilor ce mergeau la ghilotină. 

De la 1825 încoace, sub ministerul domnului de 
Peyronnet[ 123], a avut loc în palat o mare schimbare. 
Vechea aşezare a Conciergeriei, unde se petreceau 
ceremoniile încarcerării arestaţilor şi ale pregătirii 
condamnaților, fu închisă şi mutată unde se află acuma, 
între Turnul Orologiului şi turnul Montgomery, într-o curte 


interioară indicată de o arcadă. La stânga se află cursa de 
şoareci, la dreapta portiţa. Coşurile de salată intră în acea 
curte destul de neregulată ca formă şi pot să rămână 
înăuntru sau să se întoarcă fără nici o greutate, iar în caz 
de răscoală să fie apărate de orice tentativă de către 
zăbrelele groase ale arcadei, pe când odinioară n-aveau nici 
cea mai mică uşurinţă de a manevra în spaţiul strâmt dintre 
scara cea mare din afară şi aripa dreaptă a palatului. Astăzi 
Conciergeria, abia îndestulătoare pentru acuzaţi (ar fi 
nevoie de loc pentru trei sute de persoane, bărbaţi şi 
femei), nu-i mai primeşte nici pe preveniţi, nici pe deţinuţi, 
afară de rare ocazii, ca aceea de faţă, când erau aduşi acolo 
Jacques Collin şi Lucien. Toţi cei închişi în Conciergerie 
trebuie să apară în faţa curţii cu juri. În mod excepţional, 
magistratura tolerează acolo vinovaţii din societatea înaltă 
care, deja destul de dezonoraţi de către o sentinţă a curţii 
cu juri, ar fi loviți peste măsură dacă şi-ar îndura pedeapsa 
la Melun sau la Poisey. Ouvrard[ 124] a preferat la vremea 
sa să fie închis la Conciergerie decât la Sainte-Pelagie. În 
clipa de faţă, notarul Lehon, prinţul de Bergues îşi ispăşesc 
la Conciergerie anii de închisoare, beneficiind de o 
toleranţă samavolnică, dar omenoasă. 

Îndeobşte, preveniţii, fie ca să se ducă la instrucţie, cum se 
spune în jargonul judiciar, fie pentru a fi duşi în faţa 
tribunalului corecţional, sunt vărsaţi de coşurile de salată 
direct în cursa de şoareci. Cursa de şoareci, care e faţă în 
faţă cu portiţa, e alcătuită dintr-un număr anumit de celule 
instalate în bucătăriile lui Ludovic cel Sfânt şi unde 
preveniţii aduşi din închisori aşteaptă ceasul şedinţei 
tribunalului sau sosirea judelui de instrucţie. Cursa de 
şoareci e mărginită la miazănoapte de chei, la răsărit de 
clădirea gărzii orăşeneşti, la apus de curtea Conciergeriei, 
iar la miazăzi de o imensă încăpere boltită (fără îndoială 
fosta sală a ospăţurilor), încă lipsită de un rost anumit. 
Deasupra cursei de şoareci se întinde o sală de gardă 
interioară, cu o fereastră asupra curţii Conciergeriei; e 


ocupată de către jandarmeria departamentului Senei şi 
scara duce până acolo. Când sună ceasul judecății, aprozii 
vin să facă apelul preveniţilor, jandarmii coboară în număr 
egal cu numărul preveniţilor, fiecare jandarm ia un prevenit 
de braţ; şi astfel împerecheaţi, urcă scara, trec prin sala de 
gardă şi ajung prin nişte coridoare într-o încăpere alăturată 
cu sala unde-şi ţine şedinţele faimoasa cameră a şasea a 
tribunalului, căreia îi sunt deferite cazurile de poliţie 
corecțională. Acelaşi drum îl iau acuzaţii ca să se ducă de la 
Conciergerie la curtea cu juri şi ca să se întoarcă. 

În Sala paşilor pierduţi, între uşa primei secţii a 
tribunalului de primă instanţă şi peronul care duce la a 
şasea, se observă de îndată, chiar când te plimbi acolo 
pentru întâia oară, o intrare fără uşă, fără nici o podoabă 
arhitectonică, o gaură pătrată cu adevărat dezgustătoare. 
Pe acolo intră judecătorii şi avocaţii în coridoare, în sala de 
gardă, sau coboară în cursa de şoareci şi la portiţa 
Conciergeriei. Toate cabinetele judecătorilor de instrucţie 
sunt aşezate la diferite etaje în partea aceea a palatului. Se 
ajunge la ele pe nişte scări îngrozitoare, un labirint în care 
se pierd aproape de fiecare dată cei ce nu cunosc palatul. 
Ferestrele acestor cabinete se deschid unele deasupra 
cheiului, celelalte deasupra curţii Conciergeriei. În 1830, 
câteva cabinete de judecători de instrucţie dădeau pe rue 
de la Barillerie. 

Astfel, când un coş de salată face la stânga în curtea 
Conciergeriei, aduce preveniţi la cursa de şoareci. Când 
face la dreapta, aduce acuzaţi la Conciergerie. Deci coşul 
de salată unde se găsea Jacques Collin se îndreptă pe aici 
ca să-l depună la portiţă. Nu există nimic mai înfricoşător. 
Vinovaţii sau vizitatorii zăresc două rânduri de gratii de fier 
forjat, cu un loc de vreo şase picioare între ele, care nu se 
deschid niciodată în acelaşi timp şi prin care totul e 
observat atât de amănunţit, încât persoanele cărora li s-a 
acordat permisul de a vizita strecoară acest document 
printre gratii, şi numai după aceea scârţâie cheia în 


broască. Nici magistraţii instructori, nici chiar cei de la 
parchet nu intră fără a fi fost recunoscuţi. Astfel fiind, dacă 
veţi vorbi de posibilitatea de a comunica sau de a evada, 
directorul Conciergeriei va avea pe buze un zâmbet care va 
face să piară îndoiala până şi la romancierul cu cea mai 
deşucheată imaginaţie. În analele Conciergeriei nu se 
cunoaşte decât evadarea lui Lavalette[ 125]; dar 
certitudinea că a existat un sprijin foarte de sus, astăzi 
dovedit, a micşorat dacă nu devotamentul soţiei, cel puţin 
primejdia unui insucces. Judecând la faţa locului soiul 
piedicilor, oamenii cei mai încrezători în miracol vor 
recunoaşte că piedicile au fost în toate timpurile ceea ce 
sunt şi acum, adică de neînvins. Nici o expresie nu poate 
zugrăvi masivitatea zidurilor şi a bolilor; trebuiesc văzute. 
Deşi pavajul curţii e mai jos decât al cheiului, când treci 
prin portiţă, încă mai trebuie să cobori câteva trepte, spre a 
ajunge într-o imensă sală boltită ale cărei ziduri puternice 
sunt împodobite cu pilaştri măreţi şi flancate pe de o parte, 
de turnul Montgomery, care face parte azi din locuinţa 
directorului închisorii, iar pe de altă parte de către turnul 
de Argint, care slujeşte de dormitor paznicilor, portarilor 
sau temnicerilor, cum veţi dori să-i numiţi. Numărul acestor 
slujbaşi nu e atât de mare cum s-ar putea crede (sunt 
douăzeci); dormitorul lor, ca şi paturile nu sunt diferite de 
acelea ale unui deţinut care beneficiază la închisoare de o 
cameră separată, numită pistolă. Numele acesta vine fără 
îndoială din faptul că odinioară prizonierii dădeau o 
pistolă[ 126] pe săptămână pentru acea locuinţă a cărei 
goliciune aminteşte recile mansarde unde locuiesc, la 
începuturile lor pariziene, oamenii mari fără avere. La 
stânga, în aceasta vasta sală de intrare, se afla grefa 
Conciergeriei, birou închis cu geamlăcuri, unde şed 
directorul şi grefierul şi unde se afla registrul de 
încarcerare. Acolo preveniţii sau acuzaţii sunt înscrişi, 
descrişi şi percheziţionaţi. Acolo se hotărăşte problema 
locuinţei, a cărei soluţie depinde de punga arestatului. În 


faţa portiţei acestei săli se află o uşa cu geamuri, şi anume 
uşa unui vorbitor, unde rudele şi avocaţii pot sta de vorbă 
cu acuzaţii prin două rânduri de gratii din lemn. Vorbitorul 
acesta primeşte lumină din curtea închisorii, locul de 
plimbare înăuntru temniţei, unde acuzaţii respiră în aer 
liber şi fac mişcare la anumite ore. 

Acea mare sală luminată, primind lumina îndoielnică a 
celor două porţi cu gratii, căci unica fereastră ce dă asupra 
curţii de sosire e luată în întregime de grefă care o 
încadrează, înfăţişează ochilor o privelişte şi o lumină în 
deplină armonie cu imaginile preconcepute ale imaginaţiei. 
E cu atât mai înspăimântător cu cât, paralel cu turnurile de 
Argint şi al lui Montgomery, zăreşti criptele acelea 
misterioase, boltite, înfricoşătoare, întunecoase, care se 
rotesc împrejurul vorbitorului, şi duc la temniţa reginei, a 
principesei Elisabeta, sora regelui, şi la celulele numite 
secrete. Acest labirint de piatră cioplită a devenit subterana 
Palatului de justiţie, după ce a avut parte de serbările 
regilor. Din 1825 şi până în 1832, aici, în sala aceasta 
imensă, între o sobă mare care o încălzeşte şi întâiul dintre 
cele două rânduri de gratii, se făcea operaţia gătelii 
condamnaților. Nici acum nu poţi trece, fără a te 
cutremura, peste acele lespezi care au primit şocul şi 
destăinuirile atâtor priviri de pe urmă. 

Ca să fie scos din oribila-i trăsură, muribundul avu nevoie 
de ajutorul a doi jandarmi care-l luară fiecare de câte o 
subţioară, îl susţinură şi-l duseră parcă leşinat la grefă. 
Astfel târât, muribundul ridică ochii la ceruri aşa încât să 
semene cu mântuitorul coborât de pe cruce. Desigur că 
lisus nu a arătat pe nici un tablou o faţă mai cadaverică şi 
mai descompusă decât aceea a falsului spaniol, care părea 
gata să-şi dea sufletul. Gând fu aşezat la grefa, el repetă cu 
un glas pierdut cuvintele pe care le spunea tuturora de 
când îl arestaseră: 

— Fac apel la Excelenţa Sa ambasadorul Spaniei. 


— O să spui asta domnului jude de instrucţie, răspunse 
directorul. 

— Vai, lisuse! Răspunse Jacques Collin oftând. Nu pot 
căpăta o carte de rugăciuni? Nici acum n-o să-mi daţi un 
medic? Nu mai am nici două ceasuri de trăit. 

Deoarece Carlos Herrera trebuia să fie pus la secret, nu 
mai avea rost să fie întrebat dacă dorea să beneficieze de 
pistolă, adică de dreptul de a locui într-una dintre acele 
camere în care te bucuri de singurul confort îngăduit de 
justiţie. Aceste camere sunt aşezate la capătul curţii despre 
care va fi vorba mai târziu. Aprodul şi grefierul împliniră 
împreună şi cu nepăsare formalităţile înregistrării. 

— Domnule director, zise Jacques Collin, stâlcind limba 
franceză, vedeţi şi dumneavoastră că sunt pe moarte. 
Spuneţi, dacă puteţi, spuneţi mai ales cât mai curând cu 
putinţă acestui domn judecător că solicit ca o favoare lucrul 
de care un vinovat ar trebui să se teamă cel mai mult, şi 
anume să fiu dus în faţa lui de îndată ce va fi sosit; căci 
suferinţele mele sunt cu adevărat de neîndurat, şi de îndată 
ce-l voi vedea, orice eroare va înceta. 

E o regulă generală: toţi criminalii vorbesc de eroare. 
Duceţi-vă prin ocne, întrebaţi-i pe condamnaţi, aproape toţi 
sunt victime ale unei erori judiciare. Astfel fiind, cuvintele 
acestea provoacă un zâmbet abia zărit la toţi cei ce au de-a 
face cu preveniţi, acuzaţi sau condamnaţi. 

— Pot vorbi de cererea dumneavoastră judelui de 
instrucţie, răspunse directorul. 

— Vă voi binecuvânta pentru aceasta, domnul meu! 
Răspunse spaniolul, înălţând ochii la cer. 

De îndată ce fu înregistrat, Carlos Herrera, luat de fiecare 
subţioară de către doi guarzi orăşeneşti, însoţiţi de un 
temnicer căruia directorul îi spuse în care dintre celulele 
secrete trebuie să fie închis prevenitul, fu dus prin labirintul 
subteran al Conciergeriei într-o cameră foarte sănătoasă, 
orice-ar fi zis despre ea unii filantropi, însă de unde nu 
putea să comunice cu nimeni. 


După plecarea lui, temnicerii, directorul închisorii, 
grefierul său, chiar şi aprodul şi jandarmii sef priviră ca 
nişte oameni care se întreabă unii pe alţii ce părere au, şi 
pe toate feţele se zugrăvi îndoiala; dar la vederea celuilalt 
prevenit, toate privirile reveniră la nehotărârea lor 
obişnuită, ascunsă sub un aer de nepăsare. Afară de 
împrejurări extraordinare, slujbaşii Conciergeriei nu sunt 
curioşi, criminalii fiind pentru ei ceea ce sunt clienţii pentru 
frizeri. În consecinţă toate formalităţile care înspăimântă 
închipuirea se îndeplinesc mai simplu decât afacerile de 
bani la un bancher, şi adesea cu mai multă politeţă. Lucien 
înfăţişa masca vinovatului abătut, căci se lăsă dus şi mânuit, 
pasiv şi maşinal. De la Fontainebleau, poetul îşi contempla 
prăbuşirea şi-şi spunea că sosise ceasul ispăşirii. Palid, 
descompus, necunoscând nimic din ce se petrecuse la 
Esther în lipsa lui, se ştia tovarăşul intim al unui ocnaş 
evadat, situaţie îndeajuns de critică pentru a-l face să 
întrevadă catastrofe mai rele decât moartea. Când cugetul 
său zămislea un proiect, nu întrevedea decât sinuciderea. 
Voia să scape cu orice preţ de netrebniciile pe care le 
bănuia ca pe fantasmele unui vis chinuitor. 

Jacques Collin, fiind cel mai primejdios dintre cei doi, fu 
închis într-o carceră zidită în întregime din piatră cioplită şi 
care-şi primeşte lumina dintr-una dintre acele mici curţi 
interioare cum se află multe în incinta Palatului, şi situată în 
aripa unde-şi are cabinetul procurorul general. Această 
curticică slujeşte drept loc de recreaţie închisorii femeilor. 
Lucien fu dus pe acelaşi drum, căci, potrivit cu ordinele 
date de către judecătorul de instrucţie, directorul îl trată cu 
menajamente şi-l închise într-o carceră apropiată de pistole. 

Îndeobşte, persoanele care nu vor avea niciodată de-a face 
cu justiţia îşi închipuiesc lucrurile cele mai sumbre despre 
punerea la secret. Ideea de justiţie penală nu se poate 
dezbăra de vechile idei asupra torturii de odinioară, despre 
închisorile nesănătoase cu ziduri reci de piatră de pe care 
se preling lacrimi, despre grosolănia temnicerilor şi a 


hranei, accesorii obligatorii ale dramelor; dar nu e fără rost 
de a spune aici că aceste exagerări nu există decât la teatru 
şi fac să zâmbească pe magistrați, pe avocaţi şi pe acei ce 
vizitează închisorile din curiozitate sau vin să le observe. 
Multă vreme a fost ceva înspăimântător. E neîndoielnic că 
sub vechiul parlament, în veacul lui Ludovic al XIII-lea şi 
Ludovic al XIV-lea[127], acuzaţii erau zvârliţi grămadă într- 
un fel de prim-etaj scund deasupra fostei portiţe. Închisorile 
au fost una dintre crimele revoluţiei din 1789, şi e de ajuns 
să vezi temniţa reginei şi aceea a prinţesei Elisabeta ca să 
capeţi o groază adâncă faţa de vechile forme judiciare. Dar 
astăzi, deşi filantropia a făcut neînchipuit de mult rău 
societăţii, a făcut şi un pic de bine indivizilor. Îi datorăm lui 
Napoleon codul nostru penal care, mai mult decât codul 
civil, a cărui reformă a devenit urgentă în anumite puncte, 
va fi unul dintre cele mai mari monumente ale acelei domnii 
atât de scurte. Noul drept penal a închis un întreg abis de 
suferinţe. De aceea se poate susţine că, exceptând 
cumplitele torturi morale cărora le cad pradă persoanele de 
sus când ajung pe mâna justiţiei, acţiunea acestei puteri 
este de o blândeţe şi de o simplicitate cu atât mai mare, cu 
cât sunt neaşteptate. Inculpatul, prevenitul, desigur că nu 
locuiesc ca la ei acasă; dar în închisorile Parisului se găseşte 
măcar strictul necesar. De altfel, povara simţămintelor de 
care te laşi stăpânit ia recuzitei vieţii sensul ei obişnuit. 
Niciodată nu suferă corpul, în schimb sufletul e într-o 
asemenea stare de încordare, încât orice fel de 
incomoditate şi de brutalitate, dacă s-ar întâmpla aşa ceva 
în acel mediu, ar fi uşor de suportat. Trebuie recunoscut că, 
mai ales la Paris, nevinovatul e pus în libertate în foarte 
scurt timp. 

Intrând în celula sa, Lucien găsi prin urmare copia fidelă a 
primei camere în care locuise la Paris, la Hotelul Cluny. Un 
pat asemănător cu paturile celei mai prăpădite odăi 
mobilate din cartierul Latin, nişte scaune de paie de culoare 
închisă, o masă şi câteva ustensile alcătuiau mobilierul 


uneia dintre aceste odăi, unde adeseori sunt închişi câte doi 
acuzaţi, când par blânzi şi au săvârşit crime ce nu inspiră 
temeri, ca de pildă falsurile şi falimentele. Această 
asemănare între punctu-i de plecare, plin de nevinovăție, şi 
punctul de sosire, ultima treaptă a rugşinii şi a înjosirii, fu 
atât de bine prinsă de ultima tresărire a fibrei sale poetice, 
încât nefericitul izbucni în lacrimi. Plânse patru ceasuri de-a 
rândul, în aparenţă nesimţitor ca o statuie de piatră, dar 
suferind din pricina tuturor speranţelor sale prăbuşite, 
atins în toate vanităţile sale sociale zdrobite, în trufia sa 
nimicită, în toate eu-rile pe care le înfăţişau ambițiosul, 
îndrăgostitul, fericitul, dandiul, parizianul, poetul, 
voluptuosul şi privilegiatul. Totul se sfărâmase în el în 
această cădere asemănătoare cu a lui Icar. 

În schimb, Carlos Herrera, de îndată ce rămase singur în 
celula sa, se învârti de colo până colo ca ursul polar în 
cuşca-i din Jardin des plantes. Controlă cu amănunţime uşa 
şi se convinse că, în afară de vizetă, nu fusese făcută nici o 
gaură în scânduri. Cercetă pereţii, privi pe coşul căminului 
prin care îi venea o lumină slabă şi-şi spuse: „Sunt în 
siguranţă!” Se duse să se aşeze într-un colţ, unde ochiul 
unui temnicer lipit de gratiile vizetei nu l-ar fi putut zări. 
Apoi îşi scoase peruca şi dezlipi dinăuntrul ei o hârtie cu 
care era căptuşită. Faţa acestei hârtii care venea în contact 
cu ţeasta era atât de murdară, încât părea chiar 
tegumentul perucii. Dacă Bibi-Lupin ar fi avut ideea să 
smulgă peruca spre a recunoaşte identitatea dintre spaniol 
şi Jacques Collin, nu ar fi observat hârtia aceea, atât de 
mult părea a fi parte din opera peruchierului. Cealaltă faţă 
a hârtiei era încă destul de albă şi de curată ca să se scrie 
pe ea câteva rânduri. Operația grea şi amănunţită a 
dezlipirii fusese începută în închisoarea La Force; două ore 
n-ar fi fost de ajuns şi îi consacrase jumătate din ziua 
trecută. Prevenitul începu întâi să taie această hârtie 
prețioasă în aşa fel, încât să-şi procure o fâşie lată de patru- 
cinci rânduri, şi o împărţi în mai multe bucăţi. Apoi puse 


îndărăt în acea ciudată magazie provizia sa de hârtie după 
ce îi umezise stratul de gumă arabică cu ajutorul căreia 
putea s-o lipească la loc. Căută într-o şuviţă de păr unul 
dintre acele creioane subţiri ca nişte ace, recent fabricate 
de Susse[128] şi care fusese lipit în păr cu clei: rupse din el 
o bucăţică destul de lungă ca să scrie cu ea şi destul de 
scurtă ca să-i încapă în ureche. Aceste pregătiri o dată 
isprăvite, cu repeziciunea şi siguranţa în executare 
caracteristice vechilor ocnaşi, care sunt îndemânatici ca 
nişte maimuțe, Jacques Collin se aşeză pe marginea patului 
şi începu să reflecteze la instrucţiunile pe care avea să le 
dea Asiei, fiind sigur ca o va găsi undeva în drumul său, 
până într-atâta se bizuia pe inteligenţa acestei femei. 

„În timpul interogatoriului sumar, îşi spunea dânsul, am 
făcut pe spaniolul care vorbeşte prost franţuzeşte, care face 
apel la ambasadorul său, invocă privilegiile diplomatice şi 
nu înţelege nimic din ce e întrebat, toate astea bine 
întrerupte de leşinuri, tăceri, oftaturi, într-un cuvânt, toate 
fiţele unui om pe moarte. Să rămânem pe acelaşi teren. 
Hârtiile îmi sunt în regulă. Asia şi cu mine o să-l prostim pe 
domnul Camusot. Nu e prea priceput. Să ne gândim prin 
urmare la Lucien, trebuie să-i ridicăm moralul, trebuie să 
ajung cu orice preţ la copilul ăsta, să-i trasez un plan după 
care să se poarte, altminteri o să se dea de gol şi pe el şi pe 
mine, şi o să ducă totul de râpă! Înainte de a ajunge la 
interogatoriu, trebuie să fie foarte dăscălit. Şi, apoi, îmi 
trebuie martori care să confirme că sunt preot!” 

Aceasta era starea morală şi fizică a celor doi preveniţi a 
căror soartă atârna în acea clipă de domnul Camusot, 
judecător de instrucţie la tribunalul de primă instanţă al 
departamentului Senei şi stăpân suveran peste cele mai 
mici amănunte ale existenţei lor, în răstimpul pe care i-l 
acorda codul penal; căci numai dânsul putea autoriza pe 
preot, pe medicul închisorii sau pe oricine altcineva să între 
în legătură cu cei întemnițați. 


Nici o putere omenească, nici regele, nici ministrul de 
Justiţie, nici primul ministru nu pot impieta asupra puterilor 
unui judecător de instrucţie, nimic nu-l opreşte, nimeni nu-i 


porunceşte. E un suveran supus numai şi numai conştiinţei 
sale şi legii. 


În momentul acesta în care filosofii, filantropii şi publiciştii 
se ocupă necontenit cu slăbirea tuturor puterilor sociale, 
dreptul acordat de legile noastre judecătorilor de instrucţie 
e supus unor atacuri cu atât mai cumplite, cu cât sunt 
aproape îndreptăţite de către acest drept care, să 
recunoaştem, este peste măsură de mare. Şi totuşi, pentru 
orice om cu scaun la cap, puterea aceasta trebuie să 
rămână neatinsă; s-ar putea în unele cazuri ca efectele ei să 
fie îmblânzite printr-o întrebuințare largă a cauţiunii; dar 
societatea, de pe acum destul de zdruncinată de către lipsa 
de inteligenţă şi slăbiciunea juriului (magistratură augustă 
şi supremă care n-ar trebui încredinţată decât unor 
personalităţi alese), ar fi ameninţată cu prăbuşirea dacă am 
sfărâma acest stâlp care susţine întregul nostru drept 
penal. Arestarea preventivă e una dintre acele posibilităţi 
cumplite, necesare, a căror primejdie pentru societate e 
ţinută în cumpănă de către propria ei mărime. De 
altminteri, însăşi neîncrederea faţă de magistratură 
dovedeşte un început de descompunere socială. Dărâmaţi 
instituţia, reclădiţi-o pe alte baze; cereţi, ca înainte de 
revoluţie, imense garanţii de avere din partea 
magistraturii; dar credeţi în ea; nu faceţi din ea icoana 
societăţii spre a o insulta. Astăzi magistratul, plătit ca un 
slujbaş, cel mai adesea sărac, şi-a preschimbat demnitatea 
de altădată într-o aroganță care pare de neîngăduit tuturor 
celor ce au fost ridicaţi la acelaşi nivel cu el; căci aroganţa e 
o demnitate care nu are punct de sprijin. Aici stă defectul 
instituţiei actuale. Dacă teritoriul Franţei ar fi împărţit în 
zece jurisdicții, s-ar putea ridica demnitatea magistraturii 
cerându-i drept condiţie o mare avere, ceea ce e cu 
neputinţă acum, cu douăzeci şi şase de jurisdicții. Singura 
îmbunătăţire reală, care poate fi cerută în ceea ce priveşte 
puterea judecătorului de instrucţie, e realibitatea arestului. 
Starea de prevenţie n-ar trebui să aducă nici o schimbare în 
obiceiurile internaţilor. Aresturile ar trebui să fie clădite, 
mobilate şi amenajate la Paris în aşa fel, încât să modifice în 


mod radical părerea publicului în ceea ce priveşte situaţia 
preveniţilor. Legea e bună, e necesară, dar aplicarea ei e 
defectuoasă, şi legile se judecă de către moravuri după felul 
cum sunt aplicate. Opinia publică din Franţa condamnă pe 
preveniţi şi reabilitează acuzaţii printr-o contradicţie de 
neînțeles. Poate e rezultatul spiritului prin excelenţă 
protestatar al francezului. Această lipsă de consecvență a 
publicului parizian a fost unul dintre motivele care au dus la 
deznodământul tragic al acestei drame; a fost chiar, cum se 
va vedea, unul dintre cele mai puternice motive. Pentru a 
cunoaşte taina scenelor cumplite, jucate în cabinetul unui 
judecător de instrucţie, pentru a cunoaşte bine situaţia 
respectivă a celor două părţi în luptă, preveniţii şi justiţia, a 
căror luptă are de obiect secretul păstrat de aceştia 
împotriva curiozităţii judecătorului, atât de bine numit 
curiosul - în argoul închisorilor - nu trebuie să uităm 
niciodată că preveniţii puşi la secret nu cunosc nimic din ce 
spun cele şapte sau opt categorii de oameni care alcătuiesc 
publicul, nimic din ce ştiu poliţia şi justiţia, nimic din puţinul 
pe care-l publică ziarele cu privire la împrejurările crimei. 
De aceea, când dai unui prevenit o ştire ca aceea pe care-o 
primise Jacques Collin de la Asia cu privire la arestarea lui 
Lucien, e ca şi cum i-ai arunca o frânghie unui om care se 
îneacă. Se va vedea cum va da greş, din acest motiv, o 
încercare ce, fără îndoială fără acea ştire l-ar fi dus la 
pierzanie pe ocnaş. O dată bine stabilite aceste elemente, 
oamenii cei mai puţin apţi să se emoţioneze vor fi 
înspăimântați de ce urmări au aceste trei pricini de groază: 
izolarea, tăcerea şi câinţa. 

Domnul Camusot, ginere al unuia dintre uşierii de cabinet 
ai regelui, prea cunoscut nouă ca să mai fie nevoie să-i 
explicăm situaţia şi legăturile, se afla în clipa aceea într-o 
cumpănă, aproape egală cu aceea a lui Carlos Herrera, în 
privinţa instrucției cu care era însărcinat. Odinioară 
preşedinte al unui tribunal al jurisdicției, fusese scos din 
acel post şi promovat jude la Paris, într-unul dintre posturile 


cele mai invidiate ale magistraturii, prin protecţia celebrei 
ducese de Maufrigneuse, al cărui soţ, ataşat pe lângă 
prinţul moştenitor şi colonel al unuia dintre regimentele de 
cavalerie din garda regală, era la fel de bine văzut de rege, 
pe cât era dânsa de bine văzută de cumnata regelui. În 
schimbul unui serviciu foarte mărunt, dar hotărâtor pentru 
ducesă, atunci când fusese acuzat de fals tânărul conte 
d'Esgrignon de către un bancher din Alengon, trecuse de la 
funcţia de simplu judecător în provincie la aceea de 
preşedinte, iar din preşedinte fusese făcut judecător de 
instrucţie la Paris. De optsprezece luni de când lucra în cel 
mai însemnat tribunal al regatului, izbutise, în urma 
intervenţiei ducesei de Maufrigneuse, să sprijine interesele 
unei cucoane mari nu mai puţin influente, marchiza 
d'Espard, dar fără succes. Lucien, aşa cum s-a spus la 
început în această Scena, ca să se răzbune pe doamna 
d'Espard; care voia să-şi pună soţul sub interdicţie, izbutise 
să restabilească adevărul în ochii procurorului general şi al 
contelui de Serisy. O dată aliate aceste două mari puteri cu 
prietenii marchizului d'Espard, soţia nu scăpase de 
mustrarea tribunalului decât prin atitudinea înţelegătoare a 
soţului. În ajun, aflând de arestarea lui Lucien, marchiza 
d'Espard îşi trimisese cumnatul, pe cavalerul d'Espard, la 
doamna Camusot. Îndată după aceea, doamna Camusot se 
dusese în vizita la celebra marchiză, înainte de cină, 
întoarsă acasă, îşi luase soţul la o parte în dormitor. 

— Dacă-l poţi trimite pe acel june îngâmfat, Lucien de 
Rubempre, în faţa Curţii cu juri şi dacă va fi condamnat, îi 
spuse ea la ureche, vei fi consilier la înalta curte. 

— Cum asta? 

— Doamna d'Espard ar vrea să vadă căzând capul bietului 
tânăr. M-a luat cu frig când am văzut răbufnind o ură de 
femeie frumoasă. 

— Nu te amesteca în afacerile justiţiei, îi răspunse 
Camusot soţiei sale. 


— Eu mă amestec? Urmă dânsa. Dacă ne-ar fi auzit cineva, 
n-ar fi ştiut despre ce e vorba. Şi marchiza şi eu am fost la 
fel de încântător de ipocrite, cum eşti tu cu mine în clipa de 
faţă. Voia să-mi mulţumească pentru serviciul pe care i-l 
făcuseşi în procesul ei şi-mi spunea că, deşi n-a avut succes, 
îţi este recunoscătoare. Mi-a vorbit despre misiunea 
cumplită pe care v-o dă legea. „E îngrozitor să fii obligat a 
trimite un om la ghilotină, dar în cazul lui Rubempre, 
înseamnă să faci dreptate!” Şi aşa mai departe. Pretindea 
că regretă soarta unui tânăr aşa de frumos, adus la Paris de 
verişoara ei, doamna du Châtelet, şi care a căzut atât de 
jos. „lată, spunea ea, unde îi duc pe tineri femeile stricate, 
ca o Coralie sau o Esther, când sunt destul de corupți ca să 
primească a împărţi cu dânsele nişte câştiguri atât de 
murdare!” În sfârşit, predici frumoase despre milostenie, 
despre religie! Doamna du Châtelet îi spusese ca Lucien 
merita de o mie de ori să moară, fiindcă aproape prilejuise 
moartea surorii şi mamei lui. A vorbit apoi despre un loc 
vacant la înalta curte, mi-a spus ca îl cunoaşte pe ministrul 
Justiţiei. „Soţul dumitale, doamna, are un frumos prilej de a 
se evidenția!” a adăugat dânsa la sfârşit. Asta e! 

— Ne evidenţiem în fiecare zi, făcându-ne datoria, zise 
Camusot. 

— Ai s-ajungi departe, dacă eşti magistrat pretutindeni, 
Chiar şi cu nevastă-ta, exclamă doamna Camusot. le-am 
crezut prostănac, azi te admir. 

Magistratul avu pe buze unul dintre zâmbetele pe care nu 
le au decât ei, aşa cum dansatoarele au un zâmbet numai al 
lor. 

— Coniţă, pot intra? Întrebă camerista. 

— Ce vrei? O întrebă stăpână-sa. 

— Coniţă, prima cameristă a doamnei ducese de 
Maufrigneuse a venit aici în lipsa dumneavoastră şi vă 
roagă din partea doamnei ducese să poftiţi fără întârziere 
la palatul Cadignan. 


— Să m-aşteptaţi cu cina, zise nevasta judecătorului, 
gândindu-se ca birjarul care-o adusese încă-şi aştepta plata. 

Îşi puse iarăşi pălăria, se urcă în birjă şi ajunse în douăzeci 
de minute la palatul Cadignan. Doamna Camusot, condusă 
înăuntru prin intrarea cea mică, rămase singură vreme de 
zece minute într-un budoar de lângă camera de dormit; 
ducesa se ivi, strălucitoare, căci se ducea la castelul de la 
Saint-Cloud, unde era invitată la curte. 

— Drăguţo, între noi două, două cuvinte sunt de ajuns. 

— Da, doamnă ducesă. 

— Lucien de Rubempre e arestat, soţul dumitale 
instruieşte cazul; garantez că bietul copil e nevinovat. Să fie 
liberat înainte de-a se încheia douăzeci şi patru de ore. Încă 
un lucru. Cineva vrea să-l vadă mâine pe Lucien într-ascuns, 
la închisoare; soţul dumitale poate să fie de faţă, dacă vrea, 
cu condiţia să nu se lase observat. Sunt recunoscătoare şi 
ţin minte pe cei care m-au servit, după cum bine ştii. Regele 
îşi pune multe speranţe în curajul magistraţilor săi, în 
împrejurările grave în care se va afla foarte curând; îl voi 
ajuta pe soţul dumitale, îl voi recomanda ca fiind un om 
devotat regelui, chiar de-ar trebui să-şi rişte viaţa. Camusot 
al nostru o să fie întâi consilier la înalta curte şi apoi prim- 
preşedinte oriunde vrea. Adio. Sunt aşteptată, mă ierţi, nu-i 
aşa? Nu-i faci un serviciu numai procurorului general care 
nu se poate pronunţa în cauza aceasta; dar mai salvezi şi 
viaţa unei femei care e pe moarte, şi anume doamna de 
Serisy. Astfel că nu o să-ţi lipsească sprijinul. Ce mai, vezi 
câtă încredere am în dumneata, n-am nevoie să-ţi mai 
recomand, ştii ce. 

Puse degetul pe buze şi dispăru. 

„Şi eu care n-am apucat să-i spun că marchiza d'Espard 
vrea să-l vadă pe Lucien sub cuțitul ghilotinei!” se gândi 
soţia magistratului, întorcându-se spre birjă. 

Când ajunse acasă simţea o asemenea strângere de inimă, 
încât văzând-o, judecătorul o întrebă: 

— Ce ai, Amelie? 


— Suntem prinşi între două focuri. 

Îi povesti întrevederea cu ducesa, dar vorbindu-i în şoaptă 
la ureche, atât îi era de frică să nu asculte la uşă camerista. 

— Care din două e cea mai puternică? Întrebă dânsa la 
sfârşit. Marchiza era cât pe ce să te compromită în 
chestiunea aceea neplăcută şi prostească a cererii de 
interdicţie, pe când ducesei îi datorăm totul. Una mi-a 
făgăduit ceva nedesluşit pe când cealaltă a spus: „Va fi 
consilier la înalta curte şi apoi prim-preşedinte?” Doamne 
fereşte! Nu ţi-aş da sfaturi, n-o să mă amestec niciodată în 
treburile judecătoreşti, dar sunt obligată să-ţi spun 
întocmai ce se vorbeşte şi ce se pregăteşte la curte. 

— Nu ştii, Amelie, ce mi-a trimis azi dimineaţă prefectul 
poliţiei şi prin cine? Printr-unul dintre oamenii cei mai 
importanţi ai poliţiei generale a regatului, un Bibi-Lupin al 
politicii, care mi-a spus că statul are interese ascunse în 
procesul acesta. Să cinăm şi să ne ducem la varieteu. O să 
stăm de vorbă în linişte la noapte, în biroul meu, despre 
toate astea; căci o să am nevoie de mintea ta, poate că 
mintea judecătorului nu e de ajuns. 

Nouă zecimi dintre magistrați vor tăgădui influenţa soţiei 
asupra soţului în asemenea împrejurări; dar, deşi ne aflăm 
în faţa uneia dintre cele mai rare excepţii sociale, putem 
susţine că e adevărată deşi e întâmplătoare. Magistratul e 
ca şi preotul, mai ales la Paris, unde se află elita 
magistraturii; rareori vorbeşte despre treburile Palatului de 
justiţie, afară de cazul că sunt hotărâte şi judecate. Soţiile 
de magistrat nu ţin numai să pară că nu ştiu nimic, ci au 
toate destul simţ a ceea ce se cuvine, spre a ghici că le-ar 
face rău soţilor lor dacă, aflând din întâmplare un secret, ar 
lăsa să se vadă aceasta. Totuşi, în împrejurările hotărâtoare, 
când e vorba de avansare în urma cutărei sau cutărei poziţii 
luate, multe soţii au asistat, ca Amelie, la deliberarea 
magistratului, în sfârşit, aceste excepţii, cu atât mai uşor de 
tăgăduit cu cât sunt întotdeauna ignorate, depind în 
întregime de felul cum s-a desfăşurat în sânul unei căsnicii 


lupta între două caractere. Dar, doamna Camusot îşi 
domina în întregime soţul. Când toată casa fu culcată, 
magistratul şi soţia sa se aşezară la biroul pe care 
judecătorul orânduise de mai înainte actele procesului. 

— lată notele pe care mi le-a trimis prefectul de poliţie, de 
altminteri la cererea mea, zise Camusot. 

ABATELE CARLOS HERRERA. 

Acest individ este cu siguranţă numitul Jacques Collin, zis 
Înşală-Moartea, arestat ultima dată în anul 1819, arestare 
executată la domiciliul unei anumite Vaugquer, care ţinea 
pensiune în rue Neuve-Sainte-Genevicve ţi unde sus- 
numitul locuia ascunzându-se sub numele de Vautrin. 

Pe margine, se citea, scris de mâna prefectului de poliţie: 

S-a trimis prin telegraf ordin lui Bibi-Lupin, şef al 
siguranţei, să se întoarcă de îndată pentru a ajuta la 
confruntare, căci cunoaşte personal pe Jacques Collin, pe 
care l-a arestat în 1819, cu ajutorul unei domnişoare 
Michonneau. 

Cei care locuiau în pensiune la casa Vauquer exista încă şi 
acum şi pot fi chemaţi spre stabilirea identităţii. 

Aşa-zisul Carlos Herrera e prietenul intim şi sfetnicul 
domnului Lucien de Rubempre, căruia i-a pus la dispoziţie, 
vreme de trei ani, sume considerabile, vădit provenite din 
furturi. 

Dacă se constată că aşa-zisul spaniol e una şi aceeaşi 
persoană cu Jacques Collin, această solidaritate va însemna 
condamnarea numitului Lucien de Rubempre. 

Moartea subită a agentului Peyrade se datorează unei 
otrăviri săvârşite de către Jacques Collin, Rubempre sau 
acoliţii lor. Motivul omorului e faptul că agentul era de 
multă vreme pe urmele acestor doi criminali îndemânatici. 

Pe margine, magistratul îi arăta Ameliei această frază 
scrisă de însuşi prefectul poliţiei: 

Cele de mai sus sunt cunoscute de mine personal şi am 
convingerea că numitul Lucien de Rubempre şi-a râs în chip 


scandalos de înălţimea-sa contele de Serisy şi de domnul 
procuror general. 

— Ce zici, Amelie? 

— E îngrozitor! Răspunse soţia judecătorului. Sfârşeşte! 
Preschimbarea ocnaşului Collin în preot spaniol s-a făcut 
printr-o crimă şi mai abilă decât aceea prin care Coignard a 
ajuns conte de Saint Helene. 

LUCIEN DE RUBEMPRE. 

Lucien Chardon, fiu al unui spiţer din Angouleme ţi a cărui 
mamă e o domnişoară de Rubempre, a obţinut printr-un 
decret regal dreptul de a purta numele de Rubempre. Acest 
decret a fost dat în urma solicitărilor doamnei ducese de 
Maiifrigneuse şi a domnului conte de Serisy. 

În 182., acest tânăr a sosit la Paris fără nici un mijloc de 
existenţă, însoţind-o pe doamna contesă Sixte du Châtelet, 
pe atunci doamna de Bargeton, verişoară a doamnei 
d'Espard. 

Nerecunoscător faţă de doamna de Bargeton, a trăit în 
concubinaj cu o domnişoară Coralie, decedată, fostă actriţă 
a teatrului Gymnase, care l-a părăsit pentru el pe domnul 
Camusot, negustor de mătase din rue des Bourdonnais. 

În curând căzut în mizerie din pricina insuficientelor 
ajutoare pe care i le dădea actriţa, şi-a compromis în chip 
grav cumnatul, om onorabil, tipograf la Angouleme, 
emițând poliţe false pentru plata cărora David Scchard a 
fost arestat în timpul unei scurte şederi a sus-numitului 
Lucien la Angouleme. 

Această împrejurare a dus la fuga lui Rubempre, care a 
reapărut subit la Paris, însoţit de abatele Carlos Herrera. 

Fără mijloace de trai cunoscute, numitul a cheltuit, în 
medie, în timpul primilor trei ani ai celei de-a doua şederi 
ale sale la Paris, vreo trei sute de mii de franci, pe care nu i- 
a putut primi decât de la aşa-zisul abate Carlos Herrera, 
dar cu ce titlu? 

În afară de aceasta, a folosit recent peste un milion de 
franci spre a cumpăra moşia Rubempre ca să împlinească 


condiţia pusă căsătoriei sale cu domnişoara Clotilde de 
Grandilieu. Ruperea logodnei a venit din faptul că familia 
Grandlieu, căreia acest ins i-a declarat că a primit sumele 
de la sora şi cumnatul său, a pus să se ceară informaţii 
respectabililor soţi Sechard, şi anume de către notarul 
Derville; şi nu numai că nu cunoşteau această achiziţie, dar 
îl şi credeau pe Lucien foarte dator. 

De altminteri, moştenirea căpătată de soţii Sechard constă 
în avere imobilă; iar banii lichizi, conform cu cele declarate 
de ei, au fost în sumă de două sute de mii de franci. 

Lucien trăia pe ascuns cu Esther Gobseck, astfel încât e 
sigur că generozităţile baronului de Nucingen, protector al 
acestei persoane, au fost trecute sus-numitului Lucien. 

Lucien şi acolitul său, ocnaşul, s-au putut susţine în 
societate mai multă vreme decât Coignard, procurându-şi 
existenţa din prostituţia sus-numitei Esther, fostă femeie cu 
condicuţă. 

În ciuda repetiţiilor pe care notele acestea le produc în 
povestirea dramei, era nevoie de a le reda textual ca să 
facem înţeles rolul poliţiei la Paris. Poliţia are, aşa cum s-a 
putut vedea de altfel în cazul notei cerute asupra lui 
Peyrade, dosare aproape totdeauna exacte cu privire la 
toate familiile şi toţi inşii a căror viaţă e suspectă şi ale 
căror fapte sunt condamnabile. Nici o deviere nu-i este 
necunoscută. Acest registru universal, bilanţ al 
conştiinţelor, e la fel de bine pus la punct ca registrul băncii 
Franţei cu privire la averi. Aşa cum banca notează cele mai 
mici întârzieri în materie de plăţi, cântăreşte fiece credit, 
preţăluieşte capitaliştii, urmăreşte operaţiile lor, tot aşa 
procedează poliţia în ceea ce priveşte cinstea cetăţenilor. În 
această materie ca şi la Palatul de justiţie, nevinovatul n-are 
de ce să se teamă, această activitate nu se exercită decât 
asupra celor vinovaţi! Oricât de sus-pusă ar fi, o familie nu 
se poate sustrage acestei pronii sociale. De altminteri, 
discreţia îi e deopotrivă cu puterea. Această uriaşă 
cantitate de procese-verbale ale comisarilor de poliţie, de 


rapoarte, de note, de dosare, acest ocean de informaţii 
doarme nemişcat, adânc şi liniştit ca marea. Dacă se 
întâmplă un accident, dacă se săvârşeşte un delict sau o 
crimă, justiţia apelează la poliţie; şi îndată, există un dosar 
asupra inculpaţilor, dosar care e adus la cunoştinţa 
judecătorului. Aceste dosare, unde sunt analizate 
antecedentele, nu sunt decât informaţii care mor între 
zidurile palatului. Justiţia nu se poate servi în mod legal de 
ele, decât spre a se lumina, spre a se orienta şi atâta tot. 
Aceste dosare pun la îndemână ceea ce s-ar putea numi 
dosul tapiseriei crimelor, cauzele lor depărtate şi aproape 
totdeauna nebănuite. Nici un juriu nu le-ar acorda crezare, 
iar ţara întreagă s-ar revolta de indignare dacă ar fi aduse 
ca argumente în procesul oral din faţa curţii cu juri. Într-un 
cuvânt, e adevărul osândit să rămână în fântână, ca 
pretutindeni şi întotdeauna. Nu există magistrat care, după 
doisprezece ani de activitate la Paris, să nu ştie că 
tribunalul corecţional şi curtea cu juri ascund jumătate din 
aceste infamii, un soi de bălegar unde a clocit multă vreme 
crima, şi care să nu fie gata a recunoaşte că justiţia nu 
pedepseşte nici măcar jumătate din fărădelegile săvârşite. 
Dacă publicul ar putea şti cât de departe merge discreţia 
slujbaşilor poliţiei care au memorie, i-ar respecta pe 
oamenii aceştia de treabă ca pe nişte Cheverus[129]. 
Credem că poliţia e vicleană, machiavelică, dar e de o 
extremă blândeţe; atât numai că ascultă patimile ajunse la 
paroxism, primeşte denunţurile şi-şi păstrează toate notele. 
Nu e înspăimântătoare decât pe o parte. lar ceea ce face 
pentru justiţie face şi pentru politică. Dar, în materie de 
politică, e la fel de crudă şi de părtinitoare ca răposata 
Inchiziţie[ 130]. 

— Să lăsăm asta, zise judecătorul, punând notele la loc în 
dosar. E un secret între poliţie şi justiţie. Judecătorul va 
vedea ce valorează aceste note, dar domnul şi doamna 
Camusot nu le-au văzut niciodată. 

— Parcă e nevoie să mai îmi spui? Zise doamna Camusot. 


— Lucien e vinovat, urmă judecătorul, dar de ce anume? 

— Un bărbat iubit de ducesa Maufrigneuse, de contesa de 
Serisy, de Clotilde de Grandlieu nu e vinovat, răspunse 
Amelie, celalalt trebuie să fi făcut tot. 

— Dar Lucien e complice! Exclamă Camusot. 

— Vrei să m-asculţi pe mine? Restituie preotul diplomaţiei, 
căreia îi e cea mai frumoasă podoabă, fă-l nevinovat pe 
netrebnicul acela mititel şi găseşte alţi vinovaţi. 

— Te cam avânţi! Răspunse judecătorul zâmbind. Femeile 
merg la ţintă de-a curmezişul legilor, ca păsările pe care 
nimic nu le opreşte în aer. 

— Dar, urmă Amelie, diplomat sau ocnaş, abatele Carlos o 
să-ţi indice pe cineva ca să scape el. 

— Eu nu sunt decât pălăria, capul eşti tu, îi zise Camusot 
neveste-si. 

— Ei, curtea e luminată, vino s-o săruţi pe Melia ta, că e 
unu noaptea. 

Şi doamna Camusot se duse să se culce, lăsându-şi soţul 
să-şi orânduiască hârtiile şi ideile pentru interogatoriul la 
care trebuia să supună a doua zi pe cei doi preveniţi. 

Deci, în timp ce coşurile de salată îi aduceau pe Jacques 
Collin şi pe Lucien la Conciergerie, judele de instrucţie, 
după ce dejunase mai înainte, străbătea Parisul pe jos, 
conform obiceiurilor patriarhale adoptate de către 
magistraţii parizieni, ca să se ducă la biroul său, unde toate 
documentele procesului şi sosiseră. Şi iată cum. 

Fiecare judecător de instrucţie are un grefier, un soi de 
secretar judecătoresc, care a prestat jurământ, a cărui 
spiţă se perpetuează fără prime, fără încurajări şi produce 
mereu elemente foarte bune la care muţenia este firească şi 
totală. Nu se cunoaşte la Palatul de Justiţie, de la înfiinţarea 
curților de justiţie şi până astăzi, nici un singur caz de 
indiscreţie săvârşită de către grefierii însărcinaţi cu 
instrucţiile judiciare. Gentil a vândut chitanţa dată lui 
Semblangcay de către Louise de Savoie, un slujbaş al 
Ministerului de Război i-a vândut lui Cernâşev[131] planul 


campaniei din Rusia; toţi aceşti trădători erau mai mult sau 
mai puţin bogaţi. Perspectiva unui post la Palatul de justiţie, 
perspectiva unei grefe, conştiinţa profesională sunt 
îndeajuns să-l facă pe un grefier al unui judecător de 
instrucţie să rivalizeze, cu succes, cu un mormânt. Căci de 
când cu progresele chimiei, mormântul a devenit indiscret. 
Acest slujbaş e însuşi condeiul judecătorului. Multă lume 
poate înţelege că eşti osia maşinii, dar se întreabă cum poţi 
să rămâi şurub. Dar şurubul nu pare nemulţumit; poate că 
îi este frică de maşină. Grefierul lui Camusot, venise de 
dimineaţă ca să ia actele şi notele judecătorului şi pregătise 
totul în birou, pe când magistratul umbla ca un hoinar de-a 
lungul cheiurilor, uitându-se la curiozităţile din prăvălii şi 
întrebându-se: „Cum să procedez cu un individ atât de 
straşnic ca acest Jacques Collin, admițând că el e? Şeful 
siguranţei o să-l recunoască, aşa că trebuie să par că-mi fac 
meseria, măcar de ochii poliţiei! Întrevăd atâtea greutăţi, 
încât cel mai bine ar fi să o lămuresc pe marchiză şi pe 
ducesă, arătându-le notele poliţiei, şi l-aş răzbuna şi pe tata, 
căruia Lucien i-a luat-o pe Coralie. Dând în vileag asemenea 
ticăloşii fără pereche, m-aş face vestit ca judecător 
îndemânatic, iar prietenii lui Lucien s-ar lepăda de dânsul în 
curând. Ei, o să procedez după cum o să decurgă 
interogatoriul.” 

Intră la un anticar, atras de către un orologiu fabricat de 
Boule[132]. 

„Să nu-mi calc pe conştiinţă şi să servesc două cucoane 
mari, asta ar fi o capodoperă de dibăcie.” 

— Ia te uită, şi dumneavoastră sunteţi aici, domnule 
procuror general? Întrebă cu voce tare Camusot. Căutaţi 
medalii? 

— E mania aproape a tuturor oamenilor de lege, răspunse 
râzând contele de Granville, din cauză că sunt cu două feţe. 
Şi după ce se uită prin anticărie câteva clipe, ca şi cum ar 
fi vrut să termine ce mai avea de văzut, îl luă pe Camusot 

de-a lungul cheiului, fără ca judecătorul de instrucţie să 


poată crede că întâlnirea lor e datorită altui element decât 
întâmplarea. 

— Vei lua astăzi interogatoriul domnului de Rubempre, 
zise procurorul general. Bietul tânăr, ţineam la el. 

— Exista multe învinuiri împotriva lui, zise Camusot. 

— Da, am văzut notele poliţiei; dar sunt datorate în parte 
unui agent care nu depinde de prefectură, faimosului 
Corentin, un om care a făcut să li se taie capul la mai mulţi 
nevinovaţi decât ai să trimiţi dumneata vinovaţi la ghilotină 
şi. Dar pezevenghiul acela e în afară de raza noastră de 
acţiune. Nu vreau să influenţez conştiinţa unui magistrat ca 
dumneata, dar nu mă pot împiedica de a-ţi atrage atenţia 
asupra faptului că, dacă ai putea să te convingi că Lucien 
nu cunoştea testamentul femeii aceleia, ar decurge din asta 
că nu avea nici un interes s-o vadă moartă, căci îi dădea 
enorm de mulţi bani! 

— Avem siguranţa că lipsea când s-a petrecut otrăvirea 
acelei Esther, zise Camusot. Pândea la Fontainebleau 
trecerea domnişoarei de Grandlieu şi a ducesei de 
Lenoncourt. 

— Da, urmă procurorul general. Mai avea cu privire la 
căsătoria sa cu domnişoara de Grandlieu asemenea 
speranţe (ştiu asta de la ducesa de Grandlieu în persoană), 
încât nu se poate presupune ca un băiat atât de inteligent 
să fi compromis totul printr-o crimă fără rost. 

— Da, zise Camusot, mai ales dacă acea Esther îi dădea tot 
ce câştiga. 

— Derville şi Nucingen susţin că ea a murit neştiind nimic 
despre moştenirea care de mult îi revenea, adăugă 
procurorul general. 

— Dar atunci ce bănuiţi? Întrebă Camusot. Căci ceva este. 

— Un omor săvârşit de slugi, zise procurorul general. 

— Din păcate, spuse Camusot, omorul se potriveşte foarte 
bine şi cu moravurile lui Jacques Collin, căci preotul spaniol 
e fără doar şi poate un ocnaş evadat; se potriveşte cu el, zic, 


ca să ia cei şapte sute cincizeci de mii de franci proveniţi 
din vânzarea rentelor de trei la sută, dăruite de Nucingen. 

— Vei cântări totul, dragul meu Camusot, fii cu băgare de 
seamă. Abatele Carlos Herrera are legături cu diplomaţia. 
Dar un ambasador care ar săvârşi o crimă n-ar mai fi salvat 
de imunitatea diplomatică. Întrebarea cea mai importantă 
e: este sau nu abatele Carlos Herrera? 

Şi domnul Granville salută ca un om care nu vrea să i se 
răspundă. 

„Aşadar, şi el vrea să-l salveze pe Lucien?” se gândi 
Camusot, care o luă pe cheiul des Lunettes, în timp ce 
procurorul general intra în palat prin curtea Harlay. 

Ajuns în curtea Conciergeriei, Camusot intră la directorul 
închisorii şi-l duse în mijlocul curţii, departe de orice auz. 

— Dragă domnule, fă-mi plăcerea şi te du la închisoarea La 
Force, întreabă acolo pe colegul dumitale dacă din 
întâmplare are la el câţiva ocnaşi care să fi fost între 1810 
şi 1815 în ocna de la Toulon şi vezi dacă ai şi dumneata aşa 
ceva pe aici. Pe cei din La Force o să-i transferăm aici 
pentru câteva zile, şi ai să-mi spui dacă pretinsul preot 
spaniol va fi recunoscut de ei drept Jacques Collin, zis 
Înşală-Moartea. 

— Bine, domnule Camusot, dar a sosit Bibi-Lupin. 

— A, a şi sosit! Exclamă judecătorul. 

— Era la Melun. 1 s-a spus că e vorba de Înşală-Moartea, s- 
a luminat la faţă de bucurie şi e la ordinele dumneavoastră. 

— Trimite-l la mine. 

Directorul închisorii avu acum prilejul să-i transmită 
judecătorului de instrucţie cererea lui Jacques Collin şi să-i 
descrie starea de plâns în care se afla acesta. 

— Aveam de gând să-l interoghez pe el cel dintâi, răspunse 
magistratul, dar nu din cauza sănătăţii. Am primit azi 
dimineaţă o notă a directorului închisorii La Force. Dar 
individul ăsta, despre care se spune că stă să moară de 
douăzeci şi patru de ore, a dormit aşa de bine, încât 
medicul chemat de director a intrat în celula lui, fără ca el 


să audă. Doctorul nici nu i-a luat pulsul, l-a lăsat să doarmă; 
ceea ce dovedeşte că are conştiinţa la fel de împăcată pe 
cât îi e sănătatea de bună. N-am să-l cred bolnav decât ca 
să îi studiez manevrele, zise zâmbind domnul Camusot. 

— Cu preveniţii şi cu acuzaţii ai în fiecare zi câte ceva de 
învăţat, remarcă directorul închisorii. 

Prefectura de poliţie e în legătură cu Conciergeria, iar 
magistraţii, ca şi directorul închisorii, cunoscând 
coridoarele subterane, pot să ajungă acolo extrem de 
repede. Aşa se explică uşurinţa uimitoare cu care procurorii 
sau preşedinţii curţii cu juri pot să obţină anumite 
informaţii fără să suspende şedinţa. În consecinţă, când 
domnul Camusot ajunse sus pe scara care duce spre biroul 
său, îl găsi pe Bibi-Lupin sosit în goană prin sala paşilor 
pierduţi. 

— Ce zel! Îi spuse judecătorul zâmbind. 

— Vă cred? Aflaţi că dacă e el, răspunse şeful siguranţei, o 
să vedeţi un hai mare în curte, dacă sunt pe-acolo şi ceva 
muşterii vechi (foşti ocnaşi, în jargon). 

— De ce anume? 

— Înşală-Moartea a mâncat economiile tovarăşilor şi am 
aflat că ei au jurat că-l curăţă. 

Ei înseamnă ocnaşi, ai căror bani încredinţaţi lui Înşală- 
Moartea în ultimii douăzeci de ani fuseseră risipiţi pentru 
Lucien, precum se ştie. 

— Ai putea să regăseşti martori ai ultimei sale arestări? 

— Faceţi-mi două citaţii de martori şi vă aduc doi, chiar 
astăzi. 

— Coquart, zise judecătorul scoţându-şi mănuşile şi 
punându-şi bastonul şi pălăria într-un colţ, completează 
două citaţii după informaţiile domnului şef. 

Se privi în oglinda de deasupra căminului, pe a cărui placă 
se aflau, în loc de pendulă, un lighean şi o cană cu apă. Într- 
o parte, o carafă cu apa şi un pahar, în partea cealaltă o 
lampă. Judecătorul sună. Aprodul veni după câteva minute. 


— E lume? Îl întrebă el pe aprodul însărcinat să primească 
martorii, să le verifice citaţiile şi să-i înşire în ordinea sosirii. 

— Da, domnule judecător. 

— La numele persoanelor care au venit şi adu-mi lista. 

Judecătorii de instrucţie, grijulii să nu piardă timpul, sunt 
uneori obligaţi să facă mai multe instrucţii în acelaşi timp. 
Acesta e motivul îndelungilor aşteptări impuse martorilor 
chemaţi, în odaia unde stau aprozii şi unde ţârâie soneriile 
judecătorilor de instrucţie. 

— După aceea, îi spuse Camusot aprodului, ai să mi-l aduci 
pe abatele Carlos Herrera. 

— A, e îmbrăcat în spaniol? În popă, după cât se aude. 
Aha, l-a copiat pe Collet[133], domnule judecător, exclamă 
şeful siguranţei. 

— Nu există nimica nou, răspunse Camusot. 

Şi iscăli două dintre acele citaţii înfricoşătoare care 
tulbură pe oricine, chiar şi pe cei mai nevinovaţi martori, pe 
care justiţia îi cheamă astfel să apară în faţa ei, sub pedepse 
aspre în caz de nesupunere. 

În clipa aceea, Jacques Collin îşi isprăvise de vreo jumătate 
de ceas adânca-i cugetare şi era înarmat. Nimic nu poate 
întregi descrierea figurii acestui om răzvrătit împotriva 
legilor decât cele câteva rânduri pe care le scrisese pe 
fiţuicile sale unsuroase. 

Scrisese în limbajul convenit între el şi Asia, argou al 
argoului, cifru aplicat la idei; înţelesul era următorul: 

Du-te la ducesa de Maufrigneuse sau la doamna de Serisy; 
una din două să-l vadă pe Lucien înainte de interogatoriu şi 
să-i dea să citească hârtia alăturată. Trebuie să-i găseşti pe 
Europa şi pe Paccard, hoţii aceştia doi să-mi stea la 
dispoziţie, gata să joace rolul pe care-l voi spune eu. 

Du-te fuga la Rastignac şi spune-i din partea celui pe care 
l-a întâlnit la balul de la Operă să vină să depună mărturie 
că abatele Carlos Herrera nu seamănă întru nimic cu acel 
Jacques Collin arestat în casa Vauquer. 

A se obţine acelaşi lucru din partea doctorului Bianchon. 


A se pune la treabă cele două muieri ale lui Lucien în acest 
Scop. 

Pe hârtia alăturată stătea scris în franceză sadea: 

Lucien, nu mărturisi nimic cu privire la mine. Trebuie să 
fiu pentru tine abatele Carlos Herrera. E nu numai salvarea 
ta; dar mai ţine-te tare încă un pic şi vei avea şapte 
milioane, plus onoarea nepătată. 

Aceste două hârtii, lipite cu părţile scrise, aşa încât se 
putea crede ca sunt o bucată din aceeaşi foaie, fură 
înfăşurate cu îndemânarea proprie celor care au visat în 
ocnă la mijlocul de a evada. Totul capătă forma şi 
consistenţa unei bile de murdărie, ca acele cocoloaşe de 
ceară pe care femeile econoame le pun la igliţele cărora li s- 
a rupt capătul. 

„Dacă mă ia pe mine primul la instrucţie, suntem scăpaţi; 
dacă-l ia pe micuțul, suntem pierduţi”, îşi zise dânsul 
aşteptând. 

Clipa era atât de chinuitoare, încât omului aceluia aşa de 
tare i se acoperi faţa de-o sudoare albă. Astfel, omul acela 
extraordinar ghicea exact în mediul crimei, aţa cum Molicre 
ghicea totul în mediul poeziei dramatice sau Cuvier în acela 
al speciilor dispărute. Geniul, în orice împrejurare, e o 
chestiune de intuiţie. Mai prejos de acest fenomen, celelalte 
opere remarcabile sunt datorate numai talentului. În asta 
constă diferenţa care desparte oamenii de mâna întâi de cei 
de mâna a doua. Crima are şi ea oamenii săi de geniu. 
Jacques Collin, încolţit, se întâlnea cu ambiţioasa doamnă 
Camusot şi cu doamna de Serisy, a cărei dragoste se trezise 
sub lovitura cumplitei catastrofe ce-l nimicea pe Lucien. 
Acesta era efortul ultim al inteligenţei omeneşti împotriva 
armurii de oţel a justiţiei. 

Când auzi cum scârţâie fierăria grea a broaştelor şi 
zăvoarelor uşii, Jacques Collin îşi reluă masca de muribund; 
îl ajuta la aceasta senzaţia îmbătătoare de plăcere pe care i- 
o dădu zgomotul paşilor temnicerului pe coridor. Nu ştia 
prin ce mijloace va ajunge Asia până la el; dar nădăjduia că 


o s-o vadă în drum, mai ales după făgăduiala pe care i-o 
dăduse sub arcada Saint-Jean. 

După acea întâlnire norocoasă, Asia coborâse în Place de 
Gr&ve. Înainte de 1830, numele de Gr&ve - Ţărmul - avea 
un sens astăzi pierdut. Toată partea cheiului, de la podul 
Arcole până la podul lui Ludovic-Filip, arăta pe atunci aşa 
cum o lăsase Dumnezeu, afară de strada pietruită care de 
altminteri era piezişă. În consecinţă, atunci când venea 
Sena mare, puteai merge cu barca pe lângă case şi chiar pe 
străzile înclinate care coborau spre râu. Pe cheiul acesta, 
parterele erau aproape toate înălțate cu câteva trepte. 
Când apa uda temelia caselor, trăsurile o luau prin oribila 
rue de la Mortellerie, dărâmată azi în întregime pentru 
mărirea primăriei. Încât îi fu uşor falsei zarzavagioaice să-şi 
împingă repede căruciorul până în partea de jos a cheiului 
şi să-l ascundă acolo până când zarzavagioaica adevărată, 
care de altfel îşi bea banii luaţi pe vânzarea cu ridicata într- 
una dintre cârciumile dezgustătoare de pe rue de la 
Mortellerie, urma să vină să-l ia din locul unde cea care îl 
luase cu împrumut îi spusese că îl lasă. În vremea aceea, se 
isprăvea lărgirea cheiului Pelletier; intrarea şantierului era 
păzită de un invalid, iar căruciorul încredinţat lui nu risca 
nimic. 

Asia luă îndată o birjă în piaţa primăriei şi îi spuse 
birjarului: 

— La Templul134]! Şi repede, pică gras! 

O femeie îmbrăcată ca Asia putea să se piardă, fără a trezi 
nici cea mai mică mirare, în vasta hală în care se adună 
toate zdrenţele Parisului, unde mişună o mie de negustori 
ambulanți şi unde cârâie două sute de misite. Cei doi 
preveniţi abia fuseseră înregistraţi, că dânsa se şi îmbrăcă 
într-un mic demisol, umed şi scund, aşezat deasupra uneia 
dintre acele groaznice dughene în care se vând resturile de 
stofă furate de către croitorese sau de către croitori, şi 
stăpânit ele o domnişoară bătrână, numita Rometta, după 
numele ei de botez de Gerometta. Rometta era pentru 


misite ceea ce acestea sunt pentru femeile aşa-zise bine, în 
caz de încurcătură: cămătăreasă ce dă cu sută la sută. 

— Tu, dragă! Zise Asia. Trebuie să mă împopoţonezi. Am 
nevoie să arăt cel puţin ca o baroană din cartierul Saint- 
Germain. Şi mişcă-te ceva mai vioi, urmă dânsa, căci arde 
pământul sub mine! Ştii ce rochii mi se potrivesc. Pune la 
bătaie vopselele, găseşte-mi nişte dantele clasa una şi dă-mi 
tinichelele cele mai acătării. Trimite-o pe asta mică să 
aducă o birjă care să tragă la uşa din dos. 

— Da, coniţă, răspunse fata bătrână, cu o supunere şi un 
zel de slujnică în prezenţa stăpânei. 

Dacă ar fi existat vreun martor la această scenă, şi-ar li dat 
seama cu uşurinţă că femeia ascunsă sub numele de Asia 
era aici la ea acasă. 

— Mi s-au oferit nişte diamante! Zise Rometta coafând-o 
pe Asia. 

— Furate? 

— Aşa cred. 

— Ei bine, fetiţo, oricât am putea câştiga, trebuie să ne 
abţinem. Avem să ne temem de sticleţi câtăva vreme. 

Şi acum înţelegem cum se putea afla Asia în Sala paşilor 
pierduţi a Palatului de justiţie cu o citaţie în mână, cerând 
să i se arate drumul prin coridoare şi pe scările care duc la 
judecătorul de instrucţie şi întrebând de domnul Camusot 
cam la un sfert de oră înainte de sosirea lui acolo. Asia nu 
mai părea aceeaşi femeie. După ce-şi spălase ca o actriţă 
grima de bătrână, se fardase cu roşu şi alb, îşi acoperise 
capul cu o splendidă perucă blondă. Îmbrăcată întocmai ca 
o cucoană din cartierul Saint-Germain care-şi caută cățelul 
pierdut, părea să aibă patruzeci de ani, căci îşi ascunsese 
faţa sub un văl superb de dantelă neagră. Un corset strâns 
zdravăn îi ţinea pântecele ei de bucătăreasă. Cu mănuşi 
foarte bune, înarmată cu o turnură cam voluminoasă, 
răspândea un miros de pudră 7 la Marechale. Jucându-se cu 
o poţeta în montură de aur, se uita cu tot atâta atenţie la 
zidurile Palatului printre care rătăcea, vădit pentru întâia 


oară, ca şi la zgarda unui Kings dog[135] drăguţ. O 
asemenea cucoană mai în vârstă şi distinsă fu îndată 
remarcată de populaţia în robă neagră a sălii paşilor 
pierduţi. 

În afară de avocaţii fără procese care mătură sala aceasta 
cu poala robelor şi care îi numesc pe marii avocaţi pe 
numele de botez, aşa cum fac marii seniori între ei, ca să 
dea impresia că aparţin şi ei aristocrației baroului, pot fi 
văzuţi acolo adesea nişte tineri plini de răbdare, oameni de- 
ai notarilor, făcând de santinelă pentru un singur proces 
fixat la coadă şi care ar putea fi pledat dacă avocaţii 
proceselor fixate la început ar întârzia. Ar fi interesantă 
descrierea robelor negre care se plimbă trei câte trei, 
uneori patru câte patru prin această sală imensă, 
producând cu flecăreala lor zumzetul uriaş care răsună în 
această sală, atât de nimerit botezată, căci umbletul îi 
sleieşte pe avocaţi în aceeaşi măsură ca risipa de vorbă; dar 
îşi va găsi loc în Studiul hărăzit avocaţilor din Paris. Asia 
contase pe hoinarii din Palatul de justiţie, râdea pe 
înfundate de câteva glume pe care le auzea şi până la urmă 
atrase atenţia lui Massol, tânăr stagiar, mai interesat de 
Gazeta Tribunalelor decât de clienţii săi, şi care se puse 
râzând la dispoziţia unei femei atât de bine parfumată şi de 
bogat îmbrăcată. 

Asia îşi făcu un glăscior de falset şi explică acestui domn 
amabil că venise citată de un judecător numit Camusot. 

— Ah, pentru afacerea Rubempre! 

Procesul şi avea nume! 

— A, nu pentru mine, e vorba de camerista mea, o fată 
poreclită Europa, pe care am avut-o timp de douăzeci şi 
patru de ore şi care a fugit, văzând că portarul meu îmi 
aduce această citaţie. 

Apoi, ca toate bătrânele a căror viaţă se petrece în 
flecăreala la colţul căminului, încurajata de Massol, făcu 
paranteze, îşi povesti nefericirea cu primul soţ, unul dintre 


cei trei directori ai Casei asupra garanţiilor privind solul 
naţional. 

Îl consultă pe tânărul avocat dacă trebuia sau nu să 
deschidă un proces împotriva ginerelui ei, contele Gross- 
Narp, care îi nenorocea fiica, şi dacă legea îi îngăduia să 
dispună de averea ei. Cu toate sforţările sale, Massol nu 
izbuti să afle dacă citaţia era pe numele stăpânei sau al 
cameristei. În primul moment, se mulţumise să-şi arunce 
ochii în treacăt asupra acestui act ale cărui exemplare sunt 
foarte cunoscute, căci, pentru mai mare iuţeală, se foloseşte 
un formular tipărit, iar grefierii judecătorilor de instrucţie 
n-au decât să completeze locurile libere lăsate pentru 
numele şi domiciliul martorilor, ora convocării etc. Asia 
cerea explicaţii cu privire la Palatul de justiţie pe care-l 
cunoştea mai bine decât îl cunoştea chiar avocatul; în 
sfârşit, îl întreba la ce oră vine acel domn Camusot. 

— Păi, îndeobşte judecătorii de instrucţie îşi încep 
interogatoriul la orele zece. 

— E ceasul zece fără un sfert, zise ea, uitându-se la un mic 
ceasornic foarte drăguţ, adevărată capodoperă de bijutier, 
şi care-l făcu pe Massol să-şi spună: „Cui îi dă Dumnezeu 
bani!” 

În acest moment, Asia sosise în sala întunecoasă ce da în 
curtea Conciergeriei şi unde stau aprozii. Zărind portiţa 
prin geam, dânsa exclamă: „Ce sunt zidurile acelea mari? 

— E Conciergeria. 

— A, prin urmare asta e Conciergeria unde sărmana 
noastră regină. Ah, cât aş vrea să văd temniţa! 

— Nu se poate, doamnă baroană, răspunse avocatul care-i 
oferise bătrânei braţul, aţi avea nevoie de nişte autorizaţii 
foarte greu de obţinut. 

— Am auzit, urmă ea, că Ludovic al XVIII-lea a compus 
chiar el, şi în limba latină, inscripţia care se găseşte în 
celula Mariei-Antoinette. 

— Da, doamnă baroană. 


— Aş vrea să ştiu latineşte ca să studiez cuvintele acelei 
inscripţii! Răspunse dânsa. Credeţi că domnul Camusot ar 
putea să-mi dea un permis. 

— Nu e de competenţa lui, dar vă poate însoţi. 

— Dar, cu interogatoriile ce face? Întrebă dânsa. 

— A, răspunse Massol, preveniţii n-au decât să aştepte. 

— Chiar sunt preveniţi, nu-i aşa? Întrebă cu naivitate Asia. 
Dar îl cunosc pe domnul Granville, procurorul 
dumneavoastră general. 

Această observaţie avu un efect magic asupra aprozilor şi 
avocatului. 

— A, îl cunoaşteţi pe domnul procuror general? Zise 
Massol care se gândea să ceară numele şi adresa clientei 
adusă de întâmplare. 

— Îl întâlnesc adesea la domnul de Serisy cu care e 
prieten. Doamna de Serisy e rudă cu mine prin alianţa cu 
familia Ronquerolles. 

— Dar dacă doamna vrea să coboare la Conciergerie, zise 
un aprod, domnia-sa. 

— Da, da! Zise Massol. 

Şi aprozii îi lăsară pe avocat şi pe baroană să coboare. 
Ajunseră îndată în mica sală de gardă, unde duce scara 
cursei de şoareci; loc bine cunoscut de Asia şi care 
constituie, cum s-a văzut, un fel de post de observaţie pe 
unde toată lumea trebuie să treacă între cursa de şoareci şi 
camera a şasea. 

— Întrebaţi vă rog pe domnii aceştia dacă a sosit domnul 
Camusot! Zise dânsa zărindu-i pe jandarmii care jucau 
cărţi. 

— Da, doamnă, adineauri a urcat din cursa cu şoareci. 

— Cursa cu şoareci? Zise dânsa. Ce mai e. Vai, ce prostie 
am făcut că nu m-am dus direct la contele de Granville. Dar 
nu mai am timp. Conduceţi-mă vă rog, domnul meu, ca să 
vorbesc cu domnul Camusot înainte de a fi ocupat. 

— Vai, doamnă, aveţi tot timpul să vorbiţi cu domnul 
Camusot, zise Massol. Trimiţându-i cartea dumneavoastră 


de vizită, vă va feri de neplăcerea de a face anticameră 
împreună cu martorii. La Palatul de justiţie persoane ca 
dumneavoastră sunt tratate cu menajamente. Aveţi cărţi de 
vizită. 

În clipa aceea, Asia şi avocatul ei se găseau exact în faţa 
ferestrei sălii de gardă de unde jandarmii pot vedea 
mişcarea portiţei Conciergeriei. Jandarmii, crescuţi în 
respectul ce-l datorează apărătorilor văduvelor şi orfanilor, 
cunoscând pe de altă parte privilegiul avocaturii, tolerară 
câteva clipe prezenţa unei baroane însoţite de un avocat. 
Asia îl pusese pe tânărul avocat să-i povestească istoriile 
înfiorătoare pe care un om din tagma ţi de vârsta lui le ştie 
povesti cu privire la portiţă. Nu voi să creadă că li se face 
găteala condamnaților la moarte îndărătul gratiilor ce i se 
arătau; dar brigadierul de jandarmi întări spusele 
avocatului. 

— Ah, ce mult aş vrea să văd! Zise dânsa. 

Rămase locului cochetând cu brigadierul şi cu avocatul 
până când îl văzu ieşind prin portiţă pe Jacques Collin, 
susţinut de doi jandarmi şi urmându-l pe aprodul domnului 
Camusot. 

— Aha, iată-l pe preotul închisorilor care vine fără îndoială 
să-l spovedească pe vreun nefericit condamnat. 

— Nu, nu, doamnă baroană, răspunse jandarmul. E un 
prevenit care merge la instrucţie. 

— Şi oare de ce e învinuit? 

— E amestecat în povestea ceia de otrăvire. 

— Ah, cât aş vrea să-l văd. 

— N-aveţi voie să rămâneţi aici, zise brigadierul, căci e la 
secret şi trebuie să treacă prin sala de gardă. Poftiţi, 
doamnă, uşa asta dă spre scară. 

— Vă mulţumesc, domnule ofiţer, zise baroana 
îndreptându-se către uşă şi se repezi pe scară exclamând: 
„Dar oare unde mă aflu? 

Acest glas ajunse la urechile lui Jacques Collin, pe care ea 
voia să-l pregătească în felul acesta pentru întâlnire. 


Brigadierul fugi după doamna baroană, o apucă de mijloc, o 
luă pe sus şi o purtă ca pe o pană în mijlocul unui grup de 
cinci jandarmi care se ridicaseră ca un singur om; căci în 
acea sală de gardă nu există încredere faţă de nimeni. Era 
samavolnicie, dar samavolnicie necesară. Chiar şi avocatul 
scoase două exclamaţii: „Doamnă! Doamnă!” pline de 
spaimă, atât se temea să nu se compromită. 

Abatele Carlos Herrera, aproape leşinat, se opri pe un 
scaun în sala de gardă. 

— Săracul! Zise baroana. Să fie ăsta un vinovat? 

Aceste cuvinte, deşi rostite la urechea tânărului avocat, 
fură auzite de toată lumea, căci în acea groaznică sală de 
gardă domnea o tăcere de moarte. Anumitor persoane 
privilegiate li se dă uneori voie să vadă pe criminalii faimoşi, 
în timp ce trec prin această sală de gardă sau prin 
coridoare, astfel încât aprodul şi jandarmii însărcinaţi să-l 
aducă pe abatele Carlos Herrera nu făcură nici o 
observaţie. De altminteri, datorită devotamentului 
brigadierului care o umflase pe baroană ca să împiedice 
orice comunicare între prevenitul pus la secret şi străini, 
exista între ei o distanţă liniştitoare. 

— Haidem! Gâfâi Jacques Collin care făcu o sforţare ca să 
se ridice în picioare. 

În clipa aceasta, gogoloiul de hârtie îi căzu din mânecă şi 
locul unde se oprise fu observat de către baroană, care-şi 
mascase privirile cu vălul. Umed şi unsuros, gogoloiul nu se 
rostogolise, căci toate aceste lucruri mărunte şi aparent 
neînsemnate fuseseră calculate şi prevăzute de Jacques 
Collin în vederea unei reuşite totale. Când prevenitul fu dus 
pe scară în sus, Asia îşi scăpă poşeta în mod foarte firesc şi 
o ridică pripit. Dar când se aplecase, luase şi gogoloiul pe 
care culoarea întocmai cu a prafului şi a noroiului de pe jos 
îl făcea de neobservat. 

— Vai, zise dânsa, mi s-a strâns inima! E pe moarte. 

— Sau aşa pare, răspunse brigadierul. 


— Domnul meu, îi spuse Asia avocatului, vă rog, duceţi-mă 
repede la domnul Camusot, am venit pentru chestiunea 
aceea şi poate că va prefera şi dânsul să mă vadă înainte de 
a lua interogatoriul acestui biet abate. 

Avocatul şi baroana părăsiră sala de gardă cu pereţii 
unsuroşi şi plini de funingine; când însă ajunseră în capul 
de sus al scării, Asia scoase un țipăt: „Căţelul! Vai, sărmanul 
meu căţel!” şi se repezi ca o nebună prin sala paşilor 
pierduţi, întrebând pe toată lumea dacă nu-i văzuse cățelul. 
Ajunse în galeria Marchande şi se năpusti spre o scară 
spunând: „Uite-l!” 

Scara aceasta dădea în curtea Harlay pe unde, o dată ce-şi 
jucase comedia, Asia se duse să se urce în una dintre birjele 
care staţionează pe quai des Orfevres ţi dispăru cu citaţia 
emisă pentru Europa, al cărei nume adevărat încă nu era 
cunoscut de poliţie şi justiţie. 

— Rue Neuve-Saint-Marc, îi strigă ea birjarului. 

Asia se putea bizui pe discreţia absolută a unei misite 
numite madame Nourrisson, cunoscută sub numele de 
madame Saint-Esteve, care îi împrumuta nu numai 
identitatea, ci ţi prăvălia, unde Nucingen căzuse la 
înţelegere pentru predarea Estherei. Acolo, Asia era ca la 
ea acasă, căci ocupa o cameră în locuinţa în care stătea 
madame Nourrisson. Plăti birjarului şi urcă în odaie după 
ce o salutase pe madame Nourrisson, în aşa fel încât s-o 
facă să înţeleagă că n-avea timp să schimbe nici două vorbe. 

O dată ajunsă aici, unde n-o putea spiona nimeni, Asia 
începu să desfacă hârtiile cu aceeaşi grijă cu care oamenii 
de ştiinţă desfăşoară un palimpsest. După ce citise 
instrucţiunile, socoti că trebuie să transcrie pe hârtie de 
scrisori rândurile hărăzite lui Lucien; apoi cobori la 
madame Nourrisson, pe care o ţinu de vorbă în timp ce o 
mică vânzătoare din dugheană se duse să caute o birjă pe 
boulevard des Italiens. Asia căpătă astfel adresele ducesei 
de Maufrigneuse şi doamnei de Serisy, pe care madame 
Nourrisson le ştia datorită relaţiilor ei cu cameristele. 


Aceste drumuri, aceste îndeletniciri amănunțite luară mai 
bine de doua ceasuri. Doamna ducesă de Maufrigneuse, 
care locuia la capătul cartierului Saint-Honore, o făcu să 
aştepte pe doamna de Saint-Esteve vreme de un ceas, deţi 
camerista îi transmisese prin uţa buduarului, după ce 
bătuse, cartea de vizită a doamnei Saint-Esteve pe care Asia 
scrisese: Venită pentru o intervenţie urgentă privitoare la 
Lucien. 

La prima ochire asupra feţei ducesei, Asia înţelese cât de 
nelalocul ei îi era vizita; în consecinţă se scuză că a tulburat 
odihna doamnei ducese, dar Lucien era în pericol. 

— Cine eşti dumneata? Întrebă ducesa, fără nici o formulă 
de politeţă, măsurând-o din ochi pe Asia, care putea trece 
drept baroană în faţa avocatului Massol, în Sala paşilor 
pierduţi, dar care pe covoarele salonaşului din palatul 
Cadignan arăta ca o pată de smoală pe o rochie de satin 
alb. 

— Sunt o vânzătoare de haine de ocazie, doamnă ducesa, 
căci, în asemenea împrejurări, lumea se adresează femeilor 
de o discreţie absolută prin însăşi meseria lor. N-am dat 
niciodată de gol pe nimeni, şi numai Dumnezeu ştie câte 
cucoane mari nu mi-au încredinţat diamantele pentru o 
lună, cerându-mi în schimb bijuterii din diamante false, 
asemănătoare cu ale lor. 

— Mai ai şi alt nume? Întrebă ducesa zâmbind unei 
amintiri pe care i-o trezise acest răspuns. 

— Da, doamnă ducesă, sunt madame Saint-Esteve în 
ocaziile mari, dar în afaceri mă cheamă madame 
Nourrisson. 

— Bine, bine. Răspunse repede ducesa schimbând tonul. 

— Pot fi foarte de folos, spuse Asia mai departe, căci 
cunosc secretele soţilor la fel de bine ca şi pe ale soțiilor. 
Am făcut multe afaceri cu domnul de Marsay pe care 
doamna ducesă. 

— Ajunge! Ajunge! Exclamă ducesa. Să vedem ce e cu 
Lucien. 


— Dacă doamna ducesă vrea să-l salveze, ar trebui să aibă 
curajul de a nu-şi pierde vremea cu găteala; de altminteri, 
doamna ducesă n-ar putea să fie mai frumoasă decât este în 
clipa asta. Sunteţi frumoasă de picaţi, pe cuvântul meu ele 
onoare de femeie bătrână! Şi apoi, nu puneţi să se înhame 
caii la trăsură, doamnă, urcaţi-vă în birjă cu mine. Veniţi la 
doamna de Serisy, dacă vreţi să nu se întâmple nenorociri şi 
mai mari decât ar fi moartea băiatului. 

— Du-te, te urmez, spuse atunci ducesa, după un moment 
de şovăială. Noi două împreună o să-i insuflăm curaj 
Leontinei. 

În ciuda hărniciei cu adevărat diavoleşti a acestei femei 
care era pentru ocnă ceea ce erau slujnicele pentru teatrul 
lui Molicre, băteau ceasurile două în clipa când intră cu 
ducesa de Maufrigneuse la doamna de Serisy, care locuia 
pe rue de la Chaussee-d'Antin. Dar acolo, datorită ducesei, 
nu pierdură nici o secundă. Fură primite îndată de contesă, 
pe care o găsiră culcată pe un divan, într-o casă elveţiană în 
miniatură, în mijlocul unei grădini înmiresmate de florile 
cele mai rare. 

— Aşa e bine, zise Asia uitându-se împrejur, n-o să poată 
trage nimeni cu urechea. 

— Vai, scumpa mea, sunt pe moarte! Spune, Diane, ai făcut 
ceva? Strigă contesa care sări ca o căprioară, o luă de 
umeri pe ducesă şi izbucni în plâns. 

— Haide, Leontine, există momente în care femei ca noi nu 
trebuie să plângă, ci să acţioneze, zise ducesa silind-o pe 
contesă să se aşeze împreună cu ea pe canapea. 

Asia o studie pe această contesă cu privirea aceea proprie 
bătrânelor afurisite şi pe care dânsele ştiu s-o plimbe peste 
sufletul unei femei, cu iuţeala bisturiurilor chirurgicale 
când scormonesc o rană. Mâna dreaptă a lui Jacques Collin 
recunoscu atunci semnele sentimentului cel mai rar întâlnit 
la femeile din lumea mare: durerea adevărată! Durerea 
aceea care trage brazde de neşters în inimă şi pe faţă. În 
găteală, nici urmă de cochetărie! Contesa număra pe atunci 


patruzeci şi cinci de primăveri, iar halatul ei de muselină 
imprimată şi mototolită lăsa să i se vadă bustul fără nici un 
fel de pregătire sau corset! Ochii cu cearcăne negre, obrajii 
învineţiţi mărturiseau lacrimi amare. Halatul n-avea cordon. 
Broderiile jupei de dedesubt şi ale cămăşii erau mototolite. 
Părul adunat sub o bonetă de dantelă, neatins douăzeci şi 
patru de ceasuri de pieptene, îşi arăta o coadă scurtă şi 
costelivă şi toate şuviţele destinate buclelor în toată sărăcia 
lor. Leontine uitase să-şi pună coadele false. 

— Dumneata iubeşti pentru prima dată în viaţă. Îi spuse cu 
gravitate Asia. 

Leontine o zări în clipa aceasta pe Asia şi făcu un gest de 
spaimă. 

— Cine e, Diane? O întrebă ea pe ducesa de Maufrigneuse. 

— Cine vrei să fie, dacă nu o femeie devotată lui Lucien şi 
gata să ne servească? 

Asia ghicise adevărul. Doamna de Serisy, care trecea drept 
una dintre cele mai uşuratice femei din lumea mare, 
avusese o legătură cu marchizul d'Aiglemont, vreme de 
zece ani. După plecarea marchizului în colonii, înnebunise 
după Lucien şi îl despărţise de ducesa de Maufrigneuse, 
necunoscând, ca de altfel întreg Parisul, iubirea lui Lucien 
pentru Esther. În lumea mare, o legătură făţişă strică 
reputaţia unei femei mai mult decât zece intrigi ascunse; cu 
atât mai rău două asemenea legături. 'Iotuşi, deoarece 
nimeni nu mai ţinea socotelile doamnei de Serisy, istoricul 
n-ar putea garanta ca virtutea-i fusese ciobită numai de 
două ori. Era o blondă de talie mijlocie, conservată cum 
sunt blondele când s-au conservat, adică părea de cel mult 
treizeci de ani, subţirică fără a fi slabă, cu părul bălai; 
picioarele, mâinile, trupul, de o fineţe aristocratică; 
spirituală ca o Ronquerolles şi, prin urmare, pe cât de bună 
faţă de bărbaţi, pe atât de rea faţă de femei. Datorită marii 
sale averi, datorită rangului înalt al soţului şi al fratelui ei, 
marchizul de Ronquerolles, fusese totdeauna ferită de toate 
neplăcerile pe care le-ar fi avut. Fără îndoială, oricare altă 


femeie. Avea un mare merit: era depravată pe faţa şi 
mărturisea cultul pe care-l nutrea pentru moravurile din 
vremea Regenţeil| 136]. Dar, la patruzeci şi doi de ani, 
femeia aceasta, pentru care bărbaţii fuseseră până atunci 
doar nişte jucării plăcute, cărora, ciudat lucru, le acordase 
multe, nevăzând în dragoste decât un fel de sacrificiu de 
îndurat pentru a-i domina, fusese cuprinsă la întâlnirea cu 
Lucien de-o iubire asemănătoare cu aceea a baronului de 
Nucingen pentru Esther. lubise atunci, aşa cum îi spusese 
Asia, pentru întâia oară în viaţă. Aceste transferuri de 
tinereţe se întâlnesc, mai des decât s-ar crede, la pariziene 
şi la cucoanele mari şi pricinuiesc căderi de neînțeles la 
anumite femei virtuoase, în clipa când se apropie de ţărmul 
celor patruzeci de ani. Ducesa de Maufrigneuse era singura 
confidentă a acestei patimi cumplite şi complete ale cărei 
fericiri, începând cu senzațiile copilăroase ale primei iubiri 
până la nebuniile uriaşe ale voluptăţii, o înnebuneau pe 
Leontine şi o făceau să nu se mai poată sătura. 

După cum se ştie, iubirea adevărată e nemiloasă. 
Descoperirea unei Esthere fusese urmată de una dintre 
acele rupturi din furie, când turbarea femeii merge până la 
omor. Apoi urmase perioada laşităţilor în voia cărora se lasă 
cu atâta plăcere iubirea sinceră. Astfel încât de o lună de 
zile, contesa ar fi dat zece ani din viaţă să-l revadă pe 
Lucien vreme de o săptămână. În sfârşit, ajunsese să 
accepte a-i fi rivală Estherei, într-un paroxism de tandreţe; 
şi tocmai în clipa aceea auzise, ca pe trâmbiţa judecății de 
apoi, ştirea că iubitul ei e arestat. Contesa fusese cât pe ce 
să moară, soţul ei o silise chiar el să stea în pat, temându-se 
de ceea ce ar fi putut destăinui în timpul delirului. De 
douăzeci şi patru de ceasuri trăia cu un pumnal înfipt în 
inimă. Îi spunea, în aiurările febrei, soţului său: „Scapă-l pe 
Lucien şi n-o să mai trăiesc decât pentru tine!” 

— Nu e momentul să faceţi ochi de capră moartă, cum 
spune doamna ducesă, strigă cumplita Asia, scuturând-o de 


braţ pe contesă. Dacă vreţi să-l scăpaţi, nu mai e nici un 
minut de pierdut. E nevinovat, vă jur pe oasele mamei! 

— Da, da, nu-i aşa! Ţipă contesa privind-o cu bunătate pe 
urâcioasa cumătră. 

— Dar, urmă Asia, dacă domnul Camusot îl întreabă cum 
nu trebuie, cu două fraze îl poate scoate vinovat; iar dacă 
aveţi destulă trecere ca să intraţi la Conciergerie şi să-i 
vorbiţi, plecaţi de îndată şi daţi-i hârtiuţa asta. Vă garantez 
că mâine va fi liber. Scoateţi-l din închisoare, căci 
dumneavoastră l-aţi vârât acolo. 

— Eu? 

— Da, da! Dumneavoastră, cucoanele mari, n-aveţi 
niciodată o para chioară, chiar când aveţi averi de milioane. 
Pe când îmi făceam şi eu cheful şi aveam băieţei, le 
umpleam buzunarele cu aur! Plăcerea lor mă distra. E aşa 
de bine să fii totodată mamă şi metresă! Dumneavoastră, 
astea, lăsaţi să crape de foame oamenii pe care-i iubiţi, fără 
să-i întrebaţi cum stau cu banii. Esther, săraca, nu făcea 
mofturi, a dat, cu preţul pierzaniei trupului şi sufletului, 
milionul care i se cerea lui Lucien al dumitale, şi asta l-a 
adus în situaţia în care e. 

— Sărmana! A făcut ea asta? O iubesc! Spuse Leontine. 

— Aa, acuma, zise Asia cu o ironie de gheaţă. 

— Frumoasă era, însă acum, scumpa mea, eşti mult mai 
frumoasă ca dânsa. lar căsătoria lui Lucien cu Clotilde e 
atât de serios stricată, încât nimic nu o mai poate drege, îi 
şopti ducesa, Leontinei. 

Acest gând şi acest calcul avură un asemenea efect asupra 
contesei, încât încetă de a mai suferi, îşi petrecu mâinile 
peste frunte şi întineri dintr-odată. 

— Hai, fetiţo, fruntea sus şi întinde-o! Zise Asia care văzu 
această metamorfoză şi ghici de unde vine. 

— Dar, zise doamna de Maufrigneuse, dacă trebuie înainte 
de toate să-l împiedicăm pe domnul Camusot să-i ia 
interogatoriul lui Lucien, îi putem scrie un bilet pe care să i- 
| trimitem la Palat, prin valetul tău, Leontine. 


— Atunci veniţi cu mine, spuse doamna de Serisy. 

lată ce se petrecea la Palat, în vreme ce protectoarele lui 
Lucien ascultau de ordinele lui Jacques Collin. 

Jandarmii îl cărară pe muribund şi-l aşezară pe un scaun 
în faţa ferestrei, în cabinetul domnului Camusot, care şedea 
în fotoliul său, la birou. Coquart, cu pana în mână, şedea la 
o măsuţă, la câţiva paşi de judecător. 

Aşezarea cabinetelor judecătorilor de instrucţie nu e fără 
noimă şi, dacă n-a fost aleasă anume, trebuie să 
recunoaştem că întâmplarea s-a purtat faţă de justiţie ca o 
soră bună. Magistraţii aceştia sunt ca pictorii, au nevoie de 
lumină egală şi curată care vine de la nord, căci chipul 
nelegiuiţilor e un tablou ce trebuie necontenit studiat. De 
aceea, aproape toţi judecătorii de instrucţie îşi aşază 
birourile cum era al lui Camusot, în aşa fel încât să stea cu 
spatele la lumină şi să lase în plină zi faţa celor cărora le iau 
interogatoriul. După şase luni de activitate, nu e unul care 
să nu pară distrat şi nepăsător în timpul interogatoriului, 
dacă bineînţeles nu poarta ochelari. Descoperirea crimei 
săvârşite de Castaing se datorează unei schimbări subite de 
fizionomie, observată prin acest mijloc şi pricinuită de o 
întrebare neaşteptată, în momentul în care, după o lungă 
deliberare cu procurorul general, judecătorul se pregătea 
să-l restituie societăţii pe criminal, din lipsă de dovezi. Acest 
neînsemnat amănunt poate să le arate oamenilor celor mai 
puţin înţelegători cât e de vie, interesantă, curioasă, 
dramatică şi cumplită lupta ce se duce de-a lungul unei 
instrucţii penale, luptă fără martori, dar totdeauna scurtă. 
Dumnezeu ştie ce mai rămâne pe hârtie din scena cea mai 
arzătoare dar şi cea mai îngheţată, în care ochii, accentele, 
o tresărire a feţei, cea mai uşoară nuanţă de culoare 
adăugată de către un sentiment, totul e primejdios ca între 
nişte sălbatici care se observă ca să se descopere şi să se 
ucidă. Un proces verbal nu mai e decât cenuşa incendiului. 

— Care sunt numele dumitale adevărate? Îl întrebă 
Camusot pe Jacques Collin. 


— Don Carlos Herrera, canonic al capitului regal de 
Toledo, trimis secret al maiestăţii-sale Ferdinand al VII-lea. 
Trebuie să atragem atenţia aici că Jacques Collin vorbea 
franceza cu un groaznic accent spaniol, boscorodind în aşa 
fel, încât răspunsurile sale erau aproape de neînțeles şi era 
nevoie să le repete. Germanismele domnului de Nucingen 
au smălţat prea mult Scena aceasta ca să mai vârâm în ea 
alte fraze subliniate şi greu de citit, care de altminteri ar 

dăuna iuţelii deznodământului. 

— Aveţi hârtii din care să reiasă lucrul acesta? Întrebă 
judecătorul. 

— Da, domnul meu, un paşaport şi o scrisoare a maiestăţii- 
sale catolice, care adevereşte misiunea mea. Şi apoi, puteţi 
trimite pe loc la ambasada Spaniei un bilet pe care-l pot 
scrie de faţă cu dumneavoastră şi mă vor cere. În sfârşit, 
dacă aveţi nevoie şi de alte dovezi, pot scrie eminenţei-sale 
capului casei bisericeşti a regelui, şi îl va trimite de îndată 
aici pe secretarul său particular. 

— "Tot mai pretinzi că eşti pe moarte? Zise Camusot. Dacă 
ai fi îndurat cu adevărat suferinţele de care te-ai plâns de la 
arestare încoace, ar trebui să fii mort, urmă judele ironic. 

— Luaţi în nume de rău curajul unui nevinovat şi forţa 
cuvântului său? Răspunse cu blândeţe prevenitul. 

— Sună, Cogquart! Să vină medicul Conciergeriei şi un 
infirmier. Va trebui să-ţi scoatem haina şi să purcedem la 
verificarea pecetei de pe umărul dumitale, urmă Camusot. 

— Sunt în mâinile dumneavoastră, domnule judecător. 

Prevenitul întrebă dacă judecătorul ar avea bunăvoința de 
a explica ce fel de pecete era aceea şi de ce ar căuta-o pe 
umărul său. Judele se aştepta la întrebare. 

— Eşti bănuit de a fi Jacques Collin, ocnaş evadat, a cărui 
îndrăzneală nu se dă îndărăt de la nimic, nici chiar de la 
sacrilegiu, vorbi iute judecătorul, cufundându-şi privirea în 
ochii prevenitului. 

Jacques Collin nu tresări, nu roşi. Rămase calm şi luă un 
aer de curiozitate naivă, privindu-l pe Camusot. 


— Ocnaş, eu? Domnul meu, să vă ierte Dumnezeu şi 
ordinul din care fac parte o asemenea greşeală! Spuneţi-mi 
ce trebuie să lac ca să vă feresc de a mai stărui într-o 
jignire atât de grea, adusă dreptului ginţilor, bisericii şi 
regelui, stăpânul meu. 

Judecătorul explică, fără să-i răspundă, că dacă el, 
prevenitul, îndurase veştejirea la care supunea pe atunci 
legea pe condamnaţii la muncă silnică, dacă va fi lovit pe 
umăr, literele vor apărea de îndată[137]. 

— Vai, domnul meu, spuse Jacques Collin, ar fi o mare 
nenorocire ca devotamentul meu pentru cauza monarhiei 
să-mi aducă pierzania. 

— Explică-te, ceru judecătorul, pentru asta eşti aici. 

— Ei bine, trebuie să am multe cicatrice pe spinare căci, 
credincios regelui meu, dar socotit trădător de ţară de 
către partizanii constituţiei, am fost împuşcat de ei pe la 
spate şi crezut mort. 

— Ai fost împuşcat şi mai trăieşti? Întrebă Camusot. 

— Aveam înţelegere cu soldaţii cărora persoane cuvioase 
le dăduseră ceva bani; şi atunci m-au aşezat atât de 
departe, încât am fost lovit numai de gloanţe care nu mai 
aveau putere, soldaţii m-au ţintit în spate. E un fapt pe care 
excelenţa-sa ambasadorul vi-l va putea adeveri. 

„Diavolul ăsta are răspuns la toate. De altminteri, cu atât 
mai bine”, gândea Camusot, care nu părea atât de sever 
decât spre a satisface cerinţele justiţiei şi poliţiei. 

— Cum s-a putut afla un om din tagma dumitale la metresa 
baronului de Nucingen? Şi ce fel de metresă? O fostă 
prostituată! 

— Iată de ce am fost găsit în casa unei curtezane, 
răspunse Jacques Collin. Dar înainte de a vă spune motivul 
care m-a dus acolo, trebuie să vă atrag atenţia asupra 
faptului că în clipa în care am călcat pe prima treaptă a 
scării, am fost surprins de accesul subit al bolii mele, astfel 
încât n-am putut vorbi la vreme cu fiinţa aceea. Îmi 
ajunsese la cunoştinţă gândul pe care-l nutrea domnişoara 


Esther de a-şi pune capăt vieţii şi, deoarece erau în joc 
interesele tânărului Lucien de Rubempre faţă de care am o 
deosebită afecţiune, provenită din pricini sfinte, voiam să 
încerc a o abate pe acea biată făptura din drumul pe care-o 
împinsese disperarea: voiam să-i spun că Lucien avea să 
dea greş în ultima sa încercare pe lângă domnişoara 
Clotilde; şi comunicându-i că moştenea şapte milioane, 
speram să-i redau curajul de a trăi. Sunt convins, domnule 
judecător, că am fost victima secretelor ce mi s-au 
încredinţat. După felul cum m-a fulgerat boala, cred că în 
chiar dimineaţa aceea fusesem otrăvit; dar rezistenţa fizică 
m-a salvat. Ştiu că de multă vreme un agent al poliţiei 
politice mă urmăreşte şi încearcă să mă încurce în vreo 
intrigă suspectă. Dacă, aşa cum am cerut când am fost 
arestat, aţi fi adus un medic, aţi fi avut dovada că ce vă spun 
în clipa asta despre starea sănătăţii mele e adevărat. 
Credeţi-mă, domnul meu, persoane situate mult deasupra 
noastră au un interes puternic de-a mă confunda cu cine 
ştie ce nelegiuit, ca să aibă dreptul de a se descotorosi de 
mine. Nu ai parte numai de bine slujindu-i pe regi, au şi ei 
micimile lor; singură biserica e fără cusur. 

E cu neputinţă de redat expresiile feţei lui Jacques Collin, 
care avu nevoie dinadins de zece minute ca să rostească 
această tiradă, frază cu frază; totul în ea era atât de 
verosimil, mai ales aluzia la Corentin, încât judele căzu la 
îndoială. 

— Îmi poţi oare destăinui pentru ce anume ţii la domnul 
Lucien de Rubempre? 

— Nu ghiciţi? Am şaizeci de ani, domnul meu. Vă conjur nu 
scrieţi asta. E. E deci neapărată nevoie? 

— E în interesul dumitale şi mai ales în al lui Lucien de 
Rubempre, să spui totul, răspunse judele. 

— Ei bine, este. O, domnule, Dumnezeul meu! E fiul meu! 
Murmură dânsul. 

Şi căzu leşinat. 

— Nu scrie asta, Coguart, şopti Camusot. 


LIA 


„Dacă e Jacques Collin, mare actor e!”. Gândea Camusot. 

Coquart îi dădea pe la nas cu esenţă de oţet bătrânului 
ocnaş pe care judele îl cercetă cu o privire de uliu şi de 
magistrat. 

— Trebuie să-l facem să-şi scoată peruca, zise Camusot 
aşteptând ca Jacques Collin să-şi revină în simţiri. 

Bătrânul ocnaş auzi aceste cuvinte şi se înfioră, căci ştia ce 
expresie netrebnică lua atunci faţa lui. 

— Dacă n-ai destulă putere să-ţi scoţi singur peruca. Da, 
Coquart, scoate-i-o, îi spuse grefierului judecătorul. 

Jacques Collin întinse atunci capul spre grefier cu o 
resemnare vrednică de admirat. Dar atunci capul despuiat 
de această podoabă rămasă îngrozitor la vedere, avea 
fizionomia sa adevărată. Această privelişte îl puse pe 
Camusot în grea cumpănă. Aşteptând medicul şi pe un 
infirmier, începu să claseze şi să cerceteze toate hârtiile şi 
obiectele confiscate la domiciliul lui Lucien. După ce 
operase la domnişoara Esther, în rue Saint-Georges, justiţia 
descinsese şi pe cheiul Malagquais, spre a percheziţiona. 

— Puneţi mâna pe scrisorile doamnei contese de Serisy, 
zise Carlos Herrera. Dar nu ştiu de ce aveţi aici aproape 
toate hârtiile lui Lucien. 

Camusot, văzându-i zâmbetul, înţelese cât de departe 
bătea acest cuvânt aproape! 

— Lucien de Rubempre, bănuit de a fi complicele dumitale, 
e arestat, răspunse judele care voia să vadă ce efect va avea 
asupra prevenitului această ştire. 

— Aţi făcut o mare nedreptate, căci e la fel de nevinovat ca 
şi mine, răspunse falsul spaniol, fără să arate nici cea mai 
mică emoție. 

— Vedem noi asta, deocamdată trebuie să-ţi stabilim 
identitatea, răspunse Camusot, surprins de calmul 
prevenitului. Dacă eşti într-adevăr don Carlos Herrera, 
acest fapt ar schimba de îndată situaţia lui Lucien Chardon. 

— Da, ea era, doamna Chardon, domnişoara de 
Rubempre! Murmură Carlos. Vai, e una dintre cele mai mari 


greşeli din viaţa mea. 

Înălţă ochii la cer şi, după felul cum mişca din buze, părea 
a rosti o rugăciune fierbinte. 

— Dar dacă eşti Jacques Collin, dacă el a fost cu bună 
ştiinţă tovarăş cu un ocnaş evadat, cu un sacrileg, toate 
crimele pe care le bănuieşte justiţia devin mai mult decât 
probabile. 

Carlos Herrera rămase de bronz, ascultând această frază 
rostită cu iscusinţă de către judecător şi, în loc de orice alt 
răspuns la cuvintele repetate cu bună ştiinţă, „ocnaş 
evadat”, ridica mâinile cu un gest nobil şi îndurerat. 

— Domnule abate, continuă judele cu o extremă politeţă, 
dacă sunteţi don Carlos Herrera, ne veţi ierta pentru tot 
ceea ce suntem nevoiţi să facem în interesul justiţiei şi 
adevărului. 

Jacques Collin ghici cursa numai după sunetul glasului 
judecătorului când spusese domnule abate; atitudinea 
acestui om rămase aceeaşi. Camusot aştepta o mişcare de 
bucurie care ar fi fost că un prim indiciu al calităţii de ocnaş 
în urma mulţumirii fără margini a criminalului care şi-a 
păcălit judecătorul; dar îl găsi pe eroul ocnei sub armura 
prefăcătoriei celei mai machiavelice. 

— Sunt diplomat şi aparţin unui ordin călugăresc în care 
se iau, prin jurământ, angajamente foarte austere, înţeleg 
totul şi sunt obişnuit să sufăr. Aş fi liber acuma dacă aţi fi 
descoperit la mine acasă ascunzătoarea unde-mi ţin 
hârtiile, căci văd că n-aţi luat decât hârtii fără nici o 
importanţă. 

Asta fu ultima lovitură pentru Camusot. Jacques Collin 
contrabalansase dintr-odată prin firescul şi simplitatea sa 
toate bănuielile pe care le trezise când îşi arătase ţeasta. 

— Unde sunt documentele acelea? 

— Vă voi spune locul dacă primiţi să fie însoţit delegatul 
dumneavoastră de către un secretar de legaţie al 
ambasadei Spaniei, care le va primi şi faţă de care veţi fi 
responsabil de ele, căci e vorba de statul nostru, de acte 


diplomatice şi de secrete care compromit persoana 
răposatului rege Ludovic al XVIII-lea. Ah, domnul meu, ar fi 
bine să. În sfârşit, sunteţi magistrat! De altminteri 
ambasadorul, la care fac apel pentru tot ce se întâmplă, va 
aprecia. 

În clipa aceasta, intrară medicul şi infirmierul, după ce 
fuseseră anunţaţi de aprod. 

— Bună ziua, domnule Lebrun, îi spuse Camusot 
medicului, fac apel la dumneata ca să constaţi starea în 
care se află prevenitul de faţă. Spune că a fost otrăvit, 
pretinde că e pe moarte de alaltăieri; vezi dacă ar fi 
periculos pentru el să-l dezbrăcăm şi să purcedem la 
verificarea pecetei. 

Doctorul Lebrun îi luă mâna lui Jacques Collin, îi controla 
pulsul, îi ceru să-i arate limba, şi-l privi foarte atent. Această 
examinare dură vreo zece minute. 

— Prevenitul, răspunse medicul, a suferit greu, dar se 
bucură în clipa aceasta de multă putere. 

— Această putere factice e datorită, domnul meu, excitării 
nervoase pe care mi-o pricinuieşte situaţia ciudată în care 
mă aflu, răspunse Jacques Collin cu o demnitate episcopală. 

— Se prea poate, zise domnul Lebrun. 

La un semn al judecătorului, prevenitul fu dezbrăcat, îi 
lăsară pantalonii, dar îl despuiară până şi de cămaşă; şi 
atunci cei de faţă putură admira un piept păros de o forţă 
gigantică. Era ca statua lui Hercule Farnese de la Neapole, 
fără exagerarea-i colosală. 

— Pentru ce ţel anume zideşte natura asemenea oameni? 
Îl întrebă medicul pe Camusot. 

Aprodul se întoarse cu acel soi de toiag de abanos care din 
vremi neştiute e semnul slujbei sale şi care se cheamă nuia; 
lovi de mai multe ori cu ea locul pe care călăul întipărise 
literele fatale. Atunci se iviră şaptesprezece găuri risipite la 
întâmplare; dar, în ciuda grijii cu care se cerceta spinarea, 
nu se putu desluşi nici o formă de literă. Numai aprodul 
atrase atenţia asupra faptului că bara literei T era indicată 


de două găuri al căror interval avea lungimea acelei bare 
între cele două virgule care o încheie la ambele capete şi că 
încă o gaură arată punctul final al piciorului literei. 

— E totuşi foarte vag, zise Camusot, văzând îndoiala 
zugrăvită pe faţa medicului Conciergeriei. 

Carlos ceru să i se facă aceeaşi operaţie pe celălalt umăr şi 
mijlocul spatelui. Se iviră alte vreo cincisprezece cicatrice 
pe care doctorul le examină la cererea spaniolului, şi 
susţinu că spinarea fusese atât de adânc brăzdată de răni, 
încât, în cazul că pecetea ar fi fost întipărită de călău, nu 
mai putea reapare. 

În clipa aceea, un om de serviciu al prefecturii de poliţie 
intră, îi întinse un plic domnului Camusot şi ceru răspunsul. 
După ce-l citi, magistratul se duse să vorbească cu Coquart, 
dar în şoaptă şi la ureche, astfel că nimeni nu putu auzi 
nimic. Numai că după o privire a lui Camusot, Jacques 
Collin ghici că prefectura de poliţie transmisese o 
informaţie în legătură cu el. 

„Mă urmăreşte mereu prietenul lui Peyrade, se gândi 
Jacques Collin; de l-aş cunoaşte, m-aş descotorosi de el ca 
de Contenson. Voi putea oare s-o mai văd o dată pe Asia?” 

După ce iscălise hârtia scrisă de Coquart, judele o puse în 
plic şi o întinse omului de serviciu de la delegaţii. 

Biroul de delegaţii e un auxiliar de care justiţia nu se 
poate lipsi. Prezidat de un comisar de poliţie ad-hoc, e 
alcătuit din ofiţeri de poliţie care execută, cu ajutorul 
comisarilor din cartiere, mandatele de percheziţie şi chiar 
de arestare asupra persoanelor bănuite de complicitate la 
crime sau delicte. Aceşti delegaţi ai autorităţii judiciare îi 
scutesc pe magistraţii instructori de o pierdere de timp 
însemnată. 

La un semn al judecătorului, prevenitul fu îmbrăcat de 
către domnul Lebrun şi de infirmier care se retraseră ca şi 
aprodul. Camusot se aşeză la birou şi începu să se joace cu 
pana. 


— Ai o mătuşă, îi zise pe neaşteptate Camusot lui Jacques 
Collin. 

— O mătuşă? Răspunse cu uimire don Carlos Herrera; dar, 
domnul meu, n-am nici o rudă, sunt copilul nerecunoscut al 
răposatului duce de Ossuna. 

Şi în sine îşi zicea: „Cald! Cald!”, aluzie la un joc ce de 
altminteri e o imagine copilăroasă a luptei cumplite dintre 
justiţie şi criminal. 

— Fleacuri! Zise Camusot. Haide, haide, mai ai o mătuşă, 
domnişoara Jacqueline Collin, pe care o plasaseşi, sub 
numele cam năzdrăvan de Asia, în casa răposatei Esther. 

Jacques Collin dădu din umeri într-un fel nepăsător, în 
desăvârşită armonie cu aerul de curiozitate cu care asculta 
cuvintele judecătorului, care, la rându-i, îl cerceta cu 
şiretenie şi ai ironie. 

— Ia seama! Urmă Camusot. Ascultă-mă cu atenţie. 

— Va ascult, domnul meu. 

— Mătuşa dumitale e negustoreasă la Templu, iar prăvălia 
ei e girată de o domnişoară Paccard, sora unui condamnat, 
de altminteri persoană foarte de treabă şi poreclită 
Rometta. Justiţia e pe urmele mătuşii dumitale şi peste 
câteva ceasuri vom avea dovezi hotărâtoare. Femeia 
aceasta îţi este foarte devotată. 

— Spuneţi mai departe, domnule judecător, rosti Jacques 
Collin, ca răspuns la o tăcere a lui Camusot, vă ascult. 

— Mătuşa dumitale, care e cu vreo cinci ani mai în vârstă 
decât dumneata, a fost metresa lui Marat, de hâdă 
amintire[1 38]. Din acea obârşie însângerată i se trage 
sâmburele averii ei de azi. După informaţiile de care dispun 
e o tăinuitoare foarte îndemânatică, fiindcă încă n-a putut fi 
dovedită. După moartea lui Marat, ar fi fost, conform 
rapoartelor pe care le am în mână, concubina unui chimist 
condamnat la moarte în anul XII[ 139], pentru crima de a fi 
făcut bani falşi. A apărut ca martoră la proces. În 
intimitatea lui, se pare că a căpătat ea cunoştinţe în materie 
de toxicologie. A fost vânzătoare de găteli de ocazie din 


anul XII şi până în 1810, a făcut doi ani de puşcărie, în 1812 
şi 1816, pentru corupere de minore. Dumneata erai încă de 
pe vremea aceea condamnat pentru fals, nu mai lucrai la 
banca unde mătuşa dumitale te plasase ca funcţionar, 
datorită educaţiei de care te-ai bucurat şi protecţiei 
acordate mătuşii dumitale de către persoane sus-puse, 
pentru a căror depravare ea furniza victime. Ioate acestea, 
prevenit, seamănă foarte puţin cu titlul de granzi d'Espania 
al ducilor de Ossuna. Stărui în tăgăduielile dumitale? 

Jacques Collin îl asculta pe domnul Camusot gândindu-se 
la copilăria sa fericită, la Colegiul Părinților din Ordinul 
Oratorului, de unde plecase, meditaţie care-i dădea o 
înfăţişare într-adevăr mirată. Cu toată iscusinţa dicţiunii 
sale întrebătoare, Camusot nu smulse nici o tresărire 
acestei feţe paşnice. 

— Dacă aţi scris întocmai lămuririle pe care vi le-am dat de 
la început, le puteţi reciti, răspunse Jacques Collin, nu pot 
spune altceva. N-am fost la curtezana aceea; cum aş fi 
putut deci şti ce fel de bucătăreasă avea? Sunt cu totul 
străin de persoanele de care îmi vorbiţi. 

— În ciuda tăgăduielilor dumitale, vom proceda la nişte 
confruntări care se prea poate să-ţi scadă îndrăzneala. 

— Un om care a fost pus la zid o dată, e obişnuit cu orice, 
răspunse Jacques Collin cu blândeţe. 

Camusot se întoarse să cerceteze hârtiile confiscate, în 
aşteptarea revenirii şefului siguranţei, care se grăbi în chip 
deosebit, căci erau ceasurile unsprezece jumătate; 
interogatoriul începuse la zece jumătate şi aprodul se şi 
arătă ca să-l anunţe în şoaptă pe judecător că Bibi-Lupin 
sosise. 

— Să intre! Răspunse Camusot. 

Intrând, Bibi-Lupin de la care se aştepta un: Da, elel. 
Rămase înlemnit. În acel chip ciupit de vărsat nu 
recunoştea faţa clientului sau. Şovăiala lui îl impresionă pe 
judecător. 


— E fără îndoială statura şi trupul lui, zise agentul. A, tu 
eşti Jacques Collin, urmă el cercetând ochii, desenul frunţii 
şi urechile. Există lucruri pe care nu le poţi camufla. Ele, 
domnule Camusot. Jacques are o cicatrice la braţul stâng, 
de pe urma unei lovituri de cuţit, puneţi-l să-şi scoată haina 
şi-o să vedeţi. 

Jacques Collin fu silit din nou să-şi scoată haina; Bibi-Lupin 
suflecă mâneca de la cămaşă şi arătă cicatricea de care era 
vorba. 

— E o urmă de glonţ, răspunse don Carlos Herrera. lată şi 
altele. 

— Aha, glasul lui! Strigă Bibi-Lupin. 

— Convingerea dumitale, zise judele, e o simplă 
informaţie, nu e o dovadă. 

— Ştiu, răspunse umil Bibi-Lupin. Dar vă găsesc martori. 
Una dintre pensionarele casei Vauquer a şi sosit, zise 
dânsul, privindu-l pe Collin. 

Chipul placid pe care şi-l alcătuise Collin nu se clinti. 

— Să intre persoana aceea, rosti poruncitor domnul 
Camusot, a cărui nemulţumire răbufni în ciuda nepăsării 
aparente. 

Această reacţie fu observată de către Jacques Collin, care 
nu se prea bizuia pe simpatia judecătorului de instrucţie şi 
care căzu într-o apatie izvorâtă din faptul că se întreba cu 
încordare ce anume pricinuieşte atitudinea judecătorului. 
Aprodul o introdusese pe doamna Poiret, pe care văzând-o 
pe neaşteptate, ocnaşul fu cuprins de un tremur uşor, dar 
această cutremurare nu fu observată de către jude, a cărui 
hotărâre părea luată. 

— Cum vă numiţi? Întrebă judecătorul trecând la 
împlinirea formalităţilor cu care încep toate depoziţiile şi 
interogatoriile. 

Doamna Poiret, o bătrânică albită şi zbârcită, ca momiţele 
de la gâtul unei vite tăiate, îmbrăcată într-o rochie de 
mătase de un albastru violent, declară că se numeşte 
Christine-Micelle Michonneau, soţie a cetăţeanului Poiret, 


că e în vârstă de cincizeci şi unu de ani, născută la Paris, 
domiciliată în rue des Poules, colţ cu rue des Postes, de 
profesiune proprietară de odăi mobilate. 

— Doamnă, între 1818 şi 1819 aţi locuit într-o pensiune 
ţinută de o doamnă Vauquer? 

— Da, domnule judecător, acolo am făcut cunoştinţă cu 
domnul Poiret, fost impieşat pensionar, actualmente soţul 
meu, pe care de un an de zile îl ţin în pat. Săracul de el, e 
bolnav rău. De aceea nu prea pot rămâne multă vreme 
plecată de acasă. 

— Pe vremea aceea se afla în pensiune un oarecare 
Vautrin? Întrebă judecătorul. 

— Vai, domnul meu, e o istorie întreagă, era un ocnaş 
îngrozitor. 

— Aţi ajutat şi dumneavoastră să fie arestat? 

— Nu e adevărat. 

— Luaţi seama că sunteţi în faţa justiţiei! Rosti cu asprime 
Camusot. 

Doamna Poiret nu răspunse. 

— Adunaţi-vă amintirile! Urmă Camusot. Vă amintiţi bine 
de omul acela? L-aţi putea recunoaşte? 

— Cred că da. 

— E omul ăsta? Întrebă judecătorul. 

Doamna Poiret îşi puse ochelarii şi-l privi pe abatele Carlos 
Herrera. 

— După statură şi spete ar fi, dar. Nu E. Ba da. Domnule 
judecător, urmă dânsa, dacă i-aş putea vedea pieptul gol, l- 
aş putea recunoaşte pe dată. 

Judecătorul şi grefierul nu-şi putură ţine râsul, în ciuda 
gravităţii rostului lor, iar Jacques Collin le împărtăşi veselia, 
dar cumpătat. Prevenitul nu-şi pusese haina pe care i-o 
scosese Bibi-Lupin şi, la un semn al judecătorului, îşi 
descheie amabil cămaşa. 

— Da, e şuba lui; dar ai încărunţit, domnule Vautrin, 
exclamă doamna Poiret. 

— La asta ce-ai de spus? Întrebă judecătorul. 


— Că e nebună! Zise Jacques Collin. 

— Vai, Dumnezeule! Dacă aş avea vreo îndoială, căci nu 
mai are acelaşi chip, ar fi de ajuns glasul, cu glasul ăsta m-a 
ameninţat. Aha! lată-i şi privirea. 

— Agentul poliţiei judiciare şi femeia aceasta, urma 
judecătorul, adresându-i-se lui Jacques Collin, doar nu s-au 
înţeles să susţină despre dumneata acelaşi lucru, căci 
niciunul, nici celălalt nu te văzuseră; cum explici lucrul 
acesta? 

— Justiţia a săvârşit greşeli şi mai grave decât aceea care 
s-ar trage din mărturia unei femei care recunoaşte bărbaţii 
după părul de pe piept şi din bănuielile unui agent de 
poliţie, răspunse Jacques Collin. Se pare că am unele 
asemănări de glas, de privire, de statură cu un mare 
criminal, şi astea încă destul de vag. Cât despre amintirea 
care ar dovedi, între doamna şi omul cu care semăn, unele 
legături de care dânsa nu se ruşinează. Aţi râs şi 
dumneavoastră de ea. V-aş ruga, domnule judecător, în 
interesul adevărului, pe care îl doresc dezvăluit pe 
socoteala mea, mai fierbinte decât aţi putea dumneavoastră 
să-l doriţi pe socoteala justiţiei, s-o întrebaţi pe această 
doamnă. Foi. 

— Poiret. 

— Poret. lertaţi (sunt spaniol), dacă nu cumva şi-aduce 
aminte de persoanele care locuiau în acea. Cum numiţi casa 
aceea? 

— O pensiune burgheză, zise doamna Poiret. 

— Nu ştiu ce-nseamnă asta! Răspunse Jacques Collin. 

— E o casă unde se iau mesele cu abonament. 

— Aveţi dreptate, exclamă Camusot care făcu din cap un 
semn de încuviinţare la adresa lui Jacques Collin, atăt îl 
impresionase aparenta bună-credinţă cu care acesta îl ajuta 
să ajungă la un rezultat. Încercaţi să vă amintiţi abonaţii 
care se aflau la pensiune când a avut loc arestarea lui 
Jacques Collin. 


— Era domnul de Rastignac, doctorul Bianchon, bătrânul 
Goriot. Domnişoara Iaillefer. 

— Bine, spuse judecătorul care nu încetase să-l observe pe 
Jacques Collin, a cărui faţa nu se clintise. Ei, bătrânul acela 
Goriot. 

— A murit, zise doamna Poiret. 

— Domnul meu, interveni Jacques Collin, l-am întâlnit de 
mai multe ori la Lucien pe un domn de Rastignac, care cred 
că are o legătură cu doamna Nucingen, şi dacă de ele 
vorba, niciodată nu m-a luat drept ocnaşul cu care vă 
străduiţi să mă identificaţi. 

— Domnul de Rastignac şi doctorul Bianchon, spuse 
judecătorul, au amândoi o asemenea situaţie socială încât 
mărturia lor, dacă e în favoarea dumitale, ar fi de ajuns ca 
să fii eliberat. Coquart, fă-le citaţiile. 

În câteva minute, formalităţile mărturiei doamnei Poiret se 
isprăviră. Coquart îi reciti procesul-verbal al scenei care se 
petrecuse, şi dânsa îl iscăli; dar prevenitul refuză să 
iscălească, susţinând că nu cunoaşte formele justiţiei 
franceze. 

— Ajunge pentru astăzi, urmă domnul Camusot, cred că ai 
nevoie de puţină hrană, voi da ordin să fii dus îndată la 
Conciergerie. 

— Vai! Am dureri prea mari ca să pot mânca, zise Jacques 
Collin. 

Camusot voia ca întoarcerea lui Jacques Collin să coincidă 
cu momentul plimbării acuzaților în curte. Dar voia să aibă 
un răspuns al directorului Conciergeriei la ordinul pe care 
i-l dăduse de dimineaţă şi sună ca să trimită aprodul. 
Aprodul intră şi zise că portăreasa casei din cheiul 
Malaquais venise cu un document important în legătură cu 
domnul Lucien de Rubempre. Incidentul acesta deveni atât 
de grav, încât îl făcu pe Camusot să-şi uite gândul. 

— Să intre! Zise dânsul. 

— Scuzaţi vă rog, domnilor, zise portăreasa, salutându-i pe 
rând pe judecător şi pe abatele Carlos. Justiţia ne-a făcut să 


ne pierdem firea pe mine şi pe bărbatu-meu, când a venit şi 
prima şi a doua oară, aşa că ne-am zăpăcit şi am uitat în 
sertar o scrisoare pe adresa domnului Lucien, şi pentru 
care am plătit cincizeci de centime[ 140], deşi e din Paris, 
căci a fost grea. Vă rog să-mi rambursaţi banii. Cine ştie 
când ne mai vedem chiriaşii! 

— Scrisoarea aceasta ţi-a fost adusă de factor? Întrebă 
Camusot după ce privise cu mare atenţie plicul. 

— Da, domnule judecător. 

— Coguart, ai să dresezi proces-verbal cu privire la 
această declaraţie. Haide, cucoană. Spune-ţi numele, 
vârsta, domiciliul. 

Camusot o puse pe portăreasă să presteze jurământ, apoi 
dictă procesul-verbal. 

În timpul completării acestor formalităţi, verifică timbrul şi 
ştampila poştei, care purta ora de înregistrare şi de 
distribuire, ca şi ziua şi luna. lar această scrisoare, predată 
la Lucien acasă a doua zi după moartea Estherei, fusese 
fără îndoială scrisă şi pusă la poştă chiar în ziua catastrofei. 

Şi acum va fi uşor de închipuit înmărmurirea domnului 
Camusot când citi acea scrisoare, scrisă şi semnată de cea 
pe care justiţia o credea victimă a unui omor. 

ESTHER CĂTRE LUCIEN. 

Luni, 13 mai 1830. 


(ZIUA MEA DIN URMĂ, LA CEASURILE ZECE 
DIMINEAŢA.) 

Iubitul meu Lucien, nu mai am nici un ceas de viaţa. La 
unsprezece voi fi moartă, şi voi muri fără să simt nici o 
durere. Am plătit cu cincizeci de mii de franci o coacăză 
neagră, mică şi drăguță, plină cu o otrava care ucide iute ca 
fulgerul, astfel încât, drăguţule, ai să-ţi poţi spune: Micuţa 
Esther n-a suferit. Da, nu voi fi suferit decât scriindu-ţi 
aceste rânduri. 

Monstrul acela care m-a plătit atât de scump, ştiind că 
ziua când m-aş socoti că-i aparţin n-ar mai avea un mâine 


pentru mine, Nucingen, a plecat adineauri, beat ca un urs 
căruia i s-a dat de băut. Pentru întâia şi cea din urmă oară 
din viaţa mea, am putut compara fosta mea meserie de 
femeie de stradă cu viaţa ce ţi-o dă dragostea, să suprapun 
tandreţea, care tinde spre nemărginire, scârbei de datorie 
care ar vrea să te nimicească până într-atâta încât să nu 
mai rămână loc nici pentru săruturi. Trebuia să ajung până 
la un asemenea dezgust ca să găsesc moartea adorabilă. 
Am făcut o baie; aş fi vrut să-l pot chema pe duhovnicul 
mănăstirii unde am fost botezată, ca să mă spovedească, 
într-un cuvânt să-mi spăl şi sufletul. Dar ajunge atâta 
prostituție, ar însemna să mai spurc o sfântă tablă şi mă 
simt de altfel scăldată în apele unei căinţe sincere, 
Dumnezeu va face cu mine ce va voi. 

Dar să lăsăm tonul plângăreţ, vreau să fiu pentru tine 
Esther a ta până în ultima clipă, să nu te plictisesc cu 
moartea mea, cu viitorul, cu bunul Dumnezeu, care n-ar fi 
bun dacă m-ar mai chinui şi în viaţa de apoi, după ce am 
suferit atâtea dureri în viaţa asta. 

Am în faţă deliciosul portret pe care ţi l-a făcut doamna de 
Mirbel[ 141 ]. Plăcuța asta de fildeş mă consola când îmi 
lipseai. O privesc, topită de dragoste, scriindu-ţi ultimele 
gânduri, zugrăvindu-ţi ultimele bătăi ale inimii mele. Am să- 
ţi pun în scrisoare şi portretul, căci nu vreau să fie nici 
furat, nici vândut. Numai la gândul că lucrul ăsta care a fost 
bucuria mea ar putea fi amestecat în vitrina vreunui 
negustor, cu cucoane şi ofiţeri de pe vremea lui Napoleon, 
sau cu năzdrăvănii chinezeşti, mă apucă fiorii. Scumpul 
meu, ascunde portretul acesta, nu-l da nimănui. Decât dacă 
dându-l, ai recuceri inima acelei prăjini care umbla şi 
poartă rochii, acea Clotilde de Grandlieu care are oase atât 
de ascuţite, încât o să-ţi facă vânătăii în somn. Da, consimt 
să i-l dai, aş mai fi bună de ceva pentru tine, cum eram când 
trăiam. Ah, ca să-ţi fac plăcere sau dacă asta te-ar fi făcut 
măcar să râzi, aş fi stat în faţa unei guri de cuptor cu un 
măr în dinţi, ca să ţi-l coc! Prin urmare şi moartea mea îţi va 


fi de folos. Ţi-aş fi tulburat căsnicia. O, n-o înţeleg pe 
Clotilde aceea! Să-ţi poată fi soţie, să-ţi poarte numele, să 
nu te părăsească nici zi, nici noapte, să fie a ta şi mai face 
fasoane! Pentru asta chiar că trebuie să fii din cartierul 
Saint-Germain! Şi să n-ai nici cinci kilograme de carne pe 
oase. 

Sărmane Lucien, drag ambițios ratat, mă gândesc la 
viitorul tău! Crede-mă, de multe ori o să regreţi bietul tău 
câine credincios, fata bună care fura pentru tine, care s-ar 
fi lăsat târâtă în faţa Curţii cu juri ca să-ţi asigure fericirea, 
care n-avea altă îndeletnicire decât să se gândească la 
plăcerile tale, să inventeze unele noi pentru tine, care avea 
numai iubire pentru tine, în păr, în picioare, în urechi, în 
sfârşit, balerina ta, ale cărei priviri erau tot atâtea 
binecuvântări; care, vreme de şase ani, nu s-a gândit decât 
la tine, care a fost până într-atâta a ta, încât n-a fost 
niciodată decât o emanaţie a sufletului tău, aşa cum lumina 
e o emanaţie a soarelui. Dar, în sfârşit, din lipsă de bani şi 
de onoare, vai! Nu pot să-ţi fiu soţie. M-am îngrijit 
totdeauna de viitorul tău şi ţi-am dat tot ce am avut. De 
îndată ce primeşti scrisoarea aceasta, vino şi ia ce vei găsi 
sub perna mea, căci n-am încredere în slugi. 

Vezi tu, vreau să fiu frumoasă ca moartă, o să mă culc, osă 
mă întind pe pat, ce mai, o să iau o atitudine! Apoio să 
zdrobesc coacăza de cerul gurii şi n-o să fiu desfigurată nici 
de convulsii, nici de vreo poziţie caraghioasă. 

Ştiu că doamna de Serisy a rupt cu tine din cauza mea; 
dar, vezi tu, drăguţule, când o să afle că am murit, o să te 
ierte, ai să-i faci curte, şi o să te însoare cum trebuie, dacă 
familia de Grandlieu se încăpăţânează să te refuze. 

Mămicule, nu vreau să te văicăreşti când ai să afli de 
moartea mea. Întâi trebuie să-ţi spun că ceasurile 
unsprezece de luni 13 mai nu sunt decât încheierea unei 
boli lungi care a început în ziua când, pe terasa de la Saint- 
Germain, m-aţi zvârlit îndărăt în vechea mea meserie. Poţi fi 
bolnav la suflet cum eşti bolnav la trup. Numai că sufletul 


nu se poate lăsa să sufere prosteşte ca trupul, trupul nu 
susţine sufletul, aşa cum sufletul are mijlocul să se vindece 
prin raţionamentul ce ne face să recurgem la mangalul 
croitoreselor. Alaltăieri mi-ai dăruit o viaţă întreagă 
spunându-mi că, dacă acea Clotilde te mai refuză o dată, te- 
ai căsători cu mine. Ar fi fost o mare nenorocire pentru 
amândoi, aş fi murit mai mult, ca să spun aşa, căci există 
morţi mai amare sau mai puţin amare. Niciodată oamenii 
nu ne-ar fi acceptat. 

Uite că s-au împlinit două luni de când mă gândesc la 
multe lucruri, crede-mă! O fată nenorocită e în noroi, cum 
eram eu în noroi înainte de a ajunge la mănăstire; bărbaţii 
o găsesc frumoasă, o fac să le servească plăcerile, lipsindu- 
se de menajamente în ce-o priveşte, se duc s-o ia cu trăsura 
şi apoi o trimit acasă pe jos; de cumva n-o scuipă în obraz, 
n-o fac numai fiindcă frumuseţea ei o fereşte de această 
ocară; dar moralmente o tratează şi mai rău. Ei bine, află că 
dacă fata asta moşteneşte cinci-şase milioane, o să fie luată 
în căsătorie de principi, are să fie salutată cu respect când o 
să treacă în trăsură, are să poată alege dintre cele mai 
vechi blazoane din Franţa şi Navara. Lumea asta care ne-ar 
fi spus huo! Văzând unite şi fericite două fiinţe frumoase, a 
salutat-o necontenit pe doamna de Stael, deşi îşi punea 
romanele în practică, fiindcă avea două sute de mii de 
franci venit. Lumea asta, care se închină în faţa banului sau 
a gloriei, nu vrea să se închine în faţa fericirii, nici în faţa 
virtuţii; căci aş fi făcut şi mult bine. O, câte lacrimi n-aş fi 
şters! Tot atâtea, cred, câte am plâns! Da, aş fi voit să nu 
trăiesc decât pentru tine şi pentru facerile de bine. 

lată gândurile care mă fac să mă bucur că mor. Astfel 
fiind, nu te jeli, scumpul meu. Spune-ţi cât de des: au fost 
odată două fete bune, două făpturi frumoase care au murit 
amândouă pentru mine, fără să-mi poarte pică şi care mă 
adorau; păstrează în inimă o amintire pentru Coralie şi una 
pentru Esther şi mergi înainte! 'Ţi-aduci aminte ziua în care 
mi-ai arătat o bătrână smochinită, cu o pălărioară verde ca 


pepenele, în hăinuţa ei cenugşie, vătuită şi cu pete negre de 
grăsime, iubita unui poet dinainte de revoluţie, şi pe care 
abia o mai încălzea soarele, deşi stătea în grădina Tuileries 
ca pe spalier, şi supraveghea cu îngrijorare un mops oribil, 
cel din urmă dintre mopşi! Ştii că avusese lachei, trasuri, un 
palat? [i-am spus atunci: 

— Mai bine e să mori la treizeci de ani! Ei, în ziua aia ţi-am 
părut gânditoare, ai făcut nebunii ca să mă distrezi; între 
două săruturi, ţi-am mai spus: - în fiecare zi, femeile 
frumoase ies de la spectacol înainte de sfârşit. lată că nici 
eu n-am vrut să văd ultimul act şi asta-i tot. 

Mă vei socoti vorbăreaţă, dar e ultima flecăreală. Îţi scriu 
cum îţi vorbeam şi vreau să-ţi vorbesc vesel. Mi-a fost 
totdeauna groază de croitoresele care se jelesc; ştii că m- 
am priceput odată să mor cum se cuvine, la întoarcerea de 
la acel fatal bal de la Operă, unde ţi se spusese că am fost 
târfă! 

O, nu, mămicule, nu da niciodată portretul acesta, dacă ai 
şti cu ce valuri de iubire m-am cufundat în ochii tăi chiar 
acuma, privindu-te în extaz, în timp ce pana mi s-a oprit 
câteva clipE. Ai gândi, reluând iubirea pe care am încercat 
s-o întipăresc pe acest fildeş, că sufletul căprioarei tale 
iubite e aici. 

O răposată care cere pomană e comică, nu glumă! Haide, 
trebuie să stau cuminte în mormânt. 

Nu ştii cât de eroică ar părea dobitocilor moartea mea, 
dacă ar şti că în noaptea asta Nucingen mi-a oferit două 
milioane dacă aş vrea să-l iubesc cum te iubesc pe tine. O să 
fie păcălit rău când o să afle că m-am ţinut de cuvânt faţă 
de el, crăpând de pe urma lui. Am încercat totul ca să mai 
pot respira aerul pe care-l respiri tu. l-am spus hoţului 
bătrân: 

— Dacă vrei, te pot iubi cum ceri, m-aş lega chiar să nu-l 
mai văd niciodată pe Lucien. 

— Ce să fac pentru asta? M-a întrebat el. 


— Dă-mi două milioane pentru el! Ei, bine, dacă l-ai fi 
văzut cum s-a strâmbat. Vai, ce-aş mai fi râs dacă n-ar fi fost 
aşa de tragic pentru mine. 

— Evită un refuz, am spus. Văd că ţii la două milioane mai 
mult decât la mine. O femeie e totdeauna bucuroasă să ştie 
câţi bani valorează, am adăugat eu şi i-am întors spatele. 

Bătrânul ticălos o să afle peste câteva ceasuri că nu 
glumeam. 

Cine o să-ţi mai aleagă aşa cum îţi alegeam eu cărare în 
ţar? Fleacuri! Nu vreau să mă mai gândesc la nimic din ale 
vieţii, numai am decât cinci minute, le dăruiesc lui 
Dumnezeu. Nu fi gelos pe el, îngerul meu, am să-i vorbesc 
de tine, să-i cer fericirea ta ca preţ al morţii mele şi al 
ispăşirii ce mă aşteaptă pe lumea cealaltă. Mi-e foarte 
necaz c-o să ajung în iad, aş fi vrut să dau ochii cu îngerii, 
ca să văd dacă-ţi seamănă. 

Adio, iubitule, adio! Te binecuvântez pentru toată 
nefericirea mea. Până în mormânt voi fi a ta, Esther. 

Bat ceasurile unsprezece. Mi-am rostit ultima rugăciune, 
am să mă culc, ca să mor. Încă o dată, adio! Aş vrea ca toată 
căldura mâinii mele să lase aici, pe portret, sufletul meu, 
aşa cum depun pe elo ultimă sărutare şi vreau încă o data 
să-ţi spun, puiul meu drăguţ, deşi de pe urmata morata, 
Esther. 

Inima judecătorului se strânse de gelozie, isprăvind citirea 
singurei dintre scrisorile de sinucigaş văzute de el, care să 
fi fost scrisă cu atâta veselie, deşi veselie febrilă şi ultima 
încordare a unei afecţiuni oarbe. 

„Ce-o fi atât de deosebit în el încât a fost iubit aşa!” se 
gândi judecătorul, repetând ceea ce spun toţi bărbaţii care 
n-au darul de-a place femeilor. 

— Dacă poţi dovedi nu numai că nu eşti Jacques Collin, 
ocnaş liberat, ci că eşti într-adevăr don Carlos Herrera, 
canonic de Toledo, trimis secret al maiestăţii-sale Ferdinand 
al VII-lea, îi spuse judecătorul lui Jacques Collin, vei fi pus în 
libertate, căci nepărtinirea pe care-o cere funcțiunea mea 


LIA 


mă obligă să-ţi spun că am primit chiar acum o scrisoare a 
domnişoarei Esther Gobseck în care mărturiseşte că are de 
gând să-şi pună capăt zilelor, şi unde exprimă cu privire la 
slugi bănuieli care par a-i indica drept făptaşi ai sustragerii 
celor şapte sute cincizeci de mii de franci. 

Pe când vorbea, domnul Camusot compara scrisul din 
scrisoare cu cel din testament şi i se păru vădit că 
scrisoarea era scrisă de aceeaşi persoană care alcătuise şi 
testamentul. 

— Domnule judecător, v-aţi grăbit prea mult să credeţi că 
e vorba de o crimă, nu va grăbiţi acum de-a crede că e 
vorba de un furt. 

— A, da? Exclamă Camusot aruncând asupra prevenitului 
o privire de judecător. 

— Nu credeţi că mă compromit spunându-vă că această 
sumă poate fi regăsită, urmă Jacques Collin, dându-i de 
înţeles judecătorului că-i ghicea bănuiala. Sărmana fată era 
iubită de slugi; şi dacă aş fi liber, m-aş însărcina să caut 
nişte bani care acum aparţin fiinţei pe care-o iubesc cel mai 
mult pe lume, lui Lucien! Dac-aţi avea bunătatea să-mi 
îngăduiţi a citi scrisoarea aceasta, s-ar face repede. E 
dovada nevinovăţiei scumpului meu copil. Nu vă puteţi teme 
că o s-o distrug, nici c-o să vorbesc despre ce-am citit, sunt 
doar la secret. 

— La secret! Exclamă magistratul. Nu veţi mai fi. Vă rog 
chiar eu să vă dovediţi cât mai repede cu putinţă 
identitatea; dacă vreţi, recurgeţi la ambasadorul 
dumneavoastră. 

Şi-i întinse lui Jacques Collin scrisoarea. Camusot era 
bucuros că iese din încurcătură şi poate să-l mulţumească 
pe procurorul general şi pe doamnele de Mautrigneuse şi 
Serisy. Totuşi cercetă cu răceală şi curiozitate faţa 
prevenitului în timp ce acesta citea scrisoarea curtezanei; şi 
în ciuda sincerităţii sentimentelor zugrăvite pe ea, îşi zicea: 
„Şi totuşi, ce mutră de ocnaş”. 


— Iată cum e iubit! Rosti Jacques Collin, dându-i 
scrisoarea îndărăt. 

Şi-i arătă lui Camusot o faţă scăldată în lacrimi. 

— De l-aţi cunoaşte! Urmă dânsul. E un suflet atât de 
tineresc, atât de proaspăt, o frumuseţe atât de superbă, un 
copil, un poet. Simţi o nevoie irezistibilă de a i te jertfi, de a- 
i satisface cele mai mici dorinţe. Dragul de Lucien e atât de 
încântător când e drăgăstos. 

— Ei, zise magistratul, făcând încă o sforţare ca să 
descopere adevărul, nu poţi fi Jacques Collin. 

— Nu, domnule judecător, răspunse ocnaşul. 

Şi Jacques Collin se făcu mai don Carlos Herrera decât 
niciodată. În dorinţa de a-şi isprăvi opera, înaintă către 
judecător, îl luă de braţ şi-l duse în nişa ferestrei, iar acolo 
luă atitudinea şi purtarea unui principe al bisericii, trecând 
la tonul destăinuirilor. 

— Îl iubesc într-atât pe copilul ăsta, încât, dacă ar trebui 
să fiu criminalul drept care mă luaţi, numai ca să-l scutesc 
de o neplăcere pe acest idol al inimii mele, m-aş învinui 
singur, rosti el în şoaptă. Aş face întocmai ca sărmana 
curtezană care s-a sinucis în folosul lui. Încât, domnule 
judecător, vă conjur să-mi acordaţi o favoare, şi anume să-l 
eliberaţi pe Lucien de îndată. 

— Datoria mea nu-mi îngăduie aşa ceva, rosti Camusot 
blajin, dar, dacă există unele tranzacţii cu cerul, tot aşa şi 
justiţia ştie să se poarte cu menajamente şi dacă-mi puteţi 
dă motive serioase. Vorbiţi, ce spuneţi nu va fi consemnat. 

— Atunci ascultaţi-mă, urmă Jacques Collin înşelat de tonul 
blajin al lui Camusot. Ştiu cât suferă sărmanul copil în clipa 
asta, e în stare să încerce a-şi pune capăt zilelor, văzându- 
se la închisoare. 

— A, cât despre asta. Zise Camusot tresărind. 

— Nu ştiţi pe cine îndatoraţi, îndatorându-mă pe mine, 
adăugă Jacques Collin care voi să atingă şi alte coarde. 
Serviţi un ordin călugăresc mai puternic decât nişte 
contese de Serisy şi nişte ducese de Maufrigneuse, care nu 


vă vor ierta niciodată că aţi avut pe birou scrisorile lor, zise 
dânsul arătând două teancuri de plicuri parfumate. Ordinul 
meu nu uită. 

— Domnul meu! Zise Caitiusot. Destul. Căutaţi alte motive. 
Am aceleaşi îndatoriri faţă de prevenit ca şi faţă de vindicta 
publică. 

— Vă rog, credeţi-mă, îl cunosc pe Lucien, are un suflet de 
femeie, de poet şi de meridional. Fără statornicie şi fără 
voinţă, urmă Jacques Collin, care crezu a ghici în sfârşit că 
judecătorul era câştigat pentru ei. Ştiţi sigur că tânărul 
acesta e nevinovat. Nu-l chinuiţi, nu-i puneţi întrebări. Daţi-i 
scrisoarea asta, anunţaţi-l că e moştenitorul Estherei şi 
puneţi-l în libertate. Dacă veţi proceda altfel, vă veţi căi 
amar; pe când dacă-i daţi drumul pur şi simplu, vă voi 
explica chiar eu (mă puteţi ţine la secret), mâine, astă- 
seară, tot ce vi se va putea părea misterios în afacerea 
aceasta şi motivele persecuției îndârijite de care am parte. 
Dar îmi voi risca viaţa, de cinci ani mi se vrea moartea. O 
dată Lucien liber, bogat şi căsătorit cu Clotilde de 
Grandlieu, sarcina mea pe pământ e împlinită, n-o să-mi mai 
apăr pielea. Persecutorul meu e un spion al ultimului 
dumneavoastră rege. 

— Aha, Corentin! 

— Aha, îl cheamă Corentin? Vă mulţumesc. Şi atunci vreţi 
să-mi făgăduiţi că faceţi ce va cer? 

— Un judecător nu poate şi nu trebuie să făgăduiască 
nimic. Coguart, spune-i aprodului şi jandarmilor să-l ducă 
pe prevenit îndărăt la Conciergerie. Am să dau ordin să fii 
mutat diseară la pistolă, adăuga dânsul, cu blândeţe, şi-l 
salută dând uşor din cap. 

Izbit de cererea pe care i-o adresase Jacques Collin şi 
amintindu-şi cu câtă insistența voise să i se ia lui cel dintâi 
interogatoriul, bizuindu-se pe faptul că ar fi bolnav, 
Camusot îşi recapătă toată neîncrederea. Plin de bănuieli 
nedesluşite, îl vedea pe pretinsul muribund cum umblă. 


Mergea ca un Hercule, fără nimic din maimuţăreala atât de 
bine jucată la început. 

— Domnul meu. 

Jacques Collin se întoarse. 

— Deşi nu vrei să iscăleşti, grefierul meu îţi va citi 
procesul-verbal al interogatoriului. 

Prevenitul se bucura de-o sănătate superbă, mişcarea pe 
care-o făcuse aşezându-se lângă grefier fu pentru judecător 
o ultimă rază de lumina. 

— Te-ai vindecat repede, zise Camusot. 

„M-a prins”, gândi Jacques Collin. Apoi răspunse cu glas 
tare: 

— Bucuria, domnul meu, e singurul leac atotvindecător din 
lume. Scrisoarea aceea, dovada unei nevinovăţii de care nu 
mă îndoiam. lată suprema doctorie. 

Judecătorul îl urmări pe prevenit cu o privire gânditoare 
când îl luară aprodul şi jandarmul; apoi făcu gestul unui om 
care se trezeşte din somn şi aruncă scrisoarea Estherei pe 
biroul grefierului: 

— Coguart, copiază scrisoarea asta! 

Dacă e în firea omului să nu se încreadă în ceea ce e 
conjurat să facă, atunci când lucrul ce i se cere e împotriva 
intereselor sau datoriei sale, şi adesea chiar când lucrul 
acela îi e indiferent, cu atât mai mult acest simţământ e 
pentru judele de instrucţie lege. Cu cât prevenitul, a cărui 
situaţie nu era încă lămurită, făcea mai mult aluzie la 
neplăcerile ce ar fi urmat unui interogatoriu luat lui Lucien, 
cu atât mai mult i se părea lui Camusot că e nevoie de acest 
interogatoriu. Chiar dacă formalitatea aceasta n-ar fi fost 
neapărat trebuincioasă după cod şi după uzanţe, şi tot ar fi 
fost impusă de problema identităţii abatelui Carlos. În toate 
meseriile există o conştiinţă profesională. Chiar de n-ar fi 
fost curios, Camusot l-ar fi interogat pe Lucien din cinste de 
magistrat, aşa precum adineauri îl interogase pe Jacques 
Collin folosind toate vicleniile pe care şi le permite chiar 
magistratul cel mai integru. Serviciul ce trebuia făcut, 


propria sa avansare, totul trecea la Camusot pe planul al 
doilea, după dorinţa de a afla adevărul, de a-l ghici, chit că 
nu l-ar fi dat în vileag. Bătea darabana pe geam, lăsându-se 
în voia fluviului de presupuneri, căci în asemenea 
împrejurări gândul e ca un râu care străbate mii de 
ţinuturi. Îndrăgostiţi de adevăr, magistraţii sunt ca femeile 
geloase, se dedau la mii de supoziţii şi le scotocesc cu 
pumnalul bănuielii aşa cum preotul antic spinteca jertfele; 
apoi se opresc nu la adevăr, ci la ceea ce e probabil, şi până 
la urmă întrezăresc adevărul. O femeie îl întreabă pe 
bărbatul iubit aşa cum judecătorul îl întreabă pe criminal. 
În asemenea stare, o străfulgerare, un cuvânt, o mlădiere a 
glasului, o şovăială sunt de ajuns spre a demasca fapta, 
trădarea, crima ascunsă. 

„Felul cum şi-a zugrăvit devotamentul faţă de fiul său 
(dacă e fiu-său) m-ar face să cred că era în casa curtezanei 
aceleia spre a veghea să nu se întâmple nimic rău; şi 
nebănuind că sub perna moartei se află un testament, el ar 
fi luat pentru fiu-său cei şapte sute cincizeci de mii de franci 
pentru orice eventualitate! Iată ce înseamnă făgăduiala lui 
că poate face să fie regăsită suma. Domnul de Rubempre e 
dator faţă de sine însuşi şi faţă de justiţie să limpezească 
starea civilă a tatălui său. Şi să-mi mai promită şi protecţia 
ordinului său (ordinul său!) dacă nu-i iau interogatoriul lui 
Lucien!” 

La această idee se opri. 

După cum s-a arătat adineauri, magistratul însărcinat cu 
instrucţia conduce interogatoriul după cum crede el de 
cuviinţă. E liber să fie iscusit sau nu. Un interogatoriu nu e 
nimic şi e totul. În asta poate consta favoarea. Camusot 
sună, aprodul se întorsese. Porunci să fie adus domnul 
Lucien de Rubempre, dar să se ia seama să nu comunice cu 
nimeni în drum. Erau ceasurile două după-amiază. 

„Există un secret, îşi zise în sine judecătorul, iar secretul 
acela trebuie să fie tare important. Raționamentul 
cameleonului meu care nu e nici popă, nici mirean, nici 


ocnaş, nici spaniol, dar care nu vrea să iasă din gura 
protejatului său vreun cuvânt cumplit, e următorul: Poetul e 
slab, e femeie; nu e ca mine, care sunt un Hercule al 
diplomaţiei; o să-i smulgeţi cu uşurinţă secretul nostru! Ei, 
atunci vom afla totul de la nevinovat!” 

Şi urma să bată în marginea biroului cu cuţitu-i de fildeş 
pentru tăiat hârtie, în timp ce grefierul copia scrisoarea 
Estherei. Câte ciudăţenii nu întâlnim când ne încordăm 
mintea. Camusot bănuia toate fărădelegile cu putinţă şi 
trecea pe lângă singura săvârşită de prevenit, testamentul 
fals în favoarea lui Lucien. Cei care din invidie atacă situaţia 
magistraţilor să binevoiască a se gândi la viaţa aceea 
petrecuta în bănuieli necontenite, la acele chinuri la care-şi 
supun ei mintea, căci procesele civile nu sunt mai puţin 
întortocheate decât cele penale; şi atunci vor socoti poate 
ca preotul şi magistratul poartă un jug la fel de greu şi 
deopotrivă căptuşit cu spini pe dinăuntru. De altminteri 
orice meserie are chinul şi enigmele ei. 

Către ceasurile două, domnul Camusot îl văzu intrând pe 
Lucien de Rubempre, palid, descompus, cu ochii roşii şi 
umflaţi, în sfârşit într-o stare de prăbuşire care-i îngădui să 
compare natura cu arta, muribundul adevărat cu 
muribundul care joacă teatru. Drumul de la Conciergerie 
până la biroul judecătorului, între doi jandarmi şi cu un 
aprod înainte, împinsese la culme disperarea lui Lucien. E 
în firea poetului să prefere moartea, judecății. Văzând acest 
caracter cu totul lipsit de curajul moral care-l face să şovăie 
pe judecător şi care se manifestase atât de viguros la 
celălalt prevenit, domnului Camusot i se făcu milă de o 
biruinţă atât de uşoară, şi disprețul acesta îi îngădui să dea 
lovituri hotărâtoare, păstrându-şi mintea libera care-l 
caracterizează pe trăgătorul la ţintă când e vorba să 
doboare siluete de carton. 

— Revino-ţi în fire, domnule de Rubempre, eşti în faţa unui 
magistrat care doreşte să dreagă răul făcut justiţiei de o 
arestare preventivă când e neîntemeiată. Te cred nevinovat 


şi vei fi liberat de îndată. Iată dovada nevinovăţiei dumitale. 
E o scrisoare păstrată de portăreasa dumitale în timp ce 
lipseai şi adusă la ea adineauri. În tulburarea provocată de 
descinderea justiţiei şi de ştirea că ai fost arestat la 
Fontainebleau, femeia uitase această scrisoare care vine de 
la domnişoara Esther Gobseck. Citeşte! 

Lucien luă scrisoarea, o citi şi izbucni în lacrimi. Plângea 
cu sughiţuri fără să poată rosti un cuvânt. După un sfert de 
oră, timp în care îi fu foarte greu lui Lucien să recapete 
ceva putere, grefierul îi arătă copia scrisorii şi-l rugă să 
iscălească pentru copie conforma cu originalul, a se 
prezenta la prima cerere cât timp va dura instruirea 
procesului, şi-l pofti să compare; dar Lucien se bizui fireşte 
pe cuvântul lui Coquart cu privire la exactitatea copiei. 

— Domnul meu, zise judecătorul cu o înfăţişare foarte 
blajină, e totuşi greu să vă eliberez fără a respecta 
formalităţile noastre şi a vă pune câteva întrebări. Vă cer să 
răspundeţi aproape ca în calitate de martor. Unui om ca 
dumneavoastră, cred că e aproape fără rost să-i atrag 
atenţia că jurământul de a spune tot adevărul nu-i aici 
numai un apel la conştiinţă, ci şi o necesitate a situaţiei în 
care vă aflaţi, pentru câteva clipe încă nelimpezită. Oricare 
ar fi adevărul nu vă poate face nici un rău, dar minciuna v- 
ar duce în faţa Curţii cu juri şi m-ar sili să vă trimit îndărăt 
la Conciergerie. În timp ce dacă răspundeţi sincer la 
întrebările mele, veţi dormi astă-seară acasă şi veţi fi 
reabilitat de această ştire pe care-o vor publica ziarele: 
Domnul de Rubempre arestat ieri la Fontainebleau a fost 
eliberat îndată după un foarte scurt interogatoriu. 

Aceste cuvinte făcură o adâncă impresie asupra lui Lucien 
şi văzând reacţia prevenitului, judecătorul adăugă: 

— Vă repet că eraţi bănuit de a fi complice al unui omor 
prin otrăvire asupra domnişoarei Esther; există dovada că 
s-a sinucis. S-a zis cu această afacere. Dar s-a sustras o 
sumă de şapte sute cincizeci de mii de franci care face 
parte din moştenire, iar moştenitorul sunteţi 


dumneavoastră; astfel că există din păcate o crimă. Această 
crimă a fost săvârşită înainte de descoperirea 
testamentului. Ei bine, justiţia are motive de a crede că o 
persoană, care vă iubeşte tot atât cât vă iubea această 
domnişoară Esther, a săvârşit această crimă în folosul 
dumneavoastră. Nu mă întrerupeţi, zise Camusot, cu un 
gest ce-l sili să tacă pe Lucien, care voia să vorbească, încă 
nu vă iau interogatoriul. Vreau să vă fac să înţelegeţi cât de 
importantă este această chestiune pentru onoarea 
dumneavoastră. Renunţaţi la falsa, netrebnica cinste care îi 
leagă între ei pe complici şi spuneţi adevărul. 

Am fost nevoiţi să atragem atenţia şi mai înainte asupra 
extremei disproporţii dintre armele folosite în lupta 
preveniţilor cu judecătorii de instrucţie. Desigur, tăgada 
mânuită iscusit are în favoarea ei forma absolută şi e de 
ajuns ca să-l apere pe vinovat; dar, într-un fel, e o armură 
care devine zdrobitoare când pumnalul interogatoriului 
găseşte o crăpătură. De îndată ce tăgada nu e de ajuns în 
faţa unor fapte evidente, prevenitul se găseşte în întregime 
la discreţia judecătorului. Să ne închipuim un semi vinovat, 
ca Lucien, care, salvat dintr-o primă catastrofă a virtuţii 
sale, s-ar putea reabilita şi deveni folositor ţării sale; un 
asemenea om va pieri în cursele instrucției. Judecătorul 
redactează un proces-verbal foarte sec, o analiză a 
întrebărilor şi răspunsurilor; dar din cuvintele sale 
înşelătoare, părinteşti, din mustrările sale viclene de acest 
fel nu rămâne nimic. Judecătorii instanţei superioare şi 
juraţii văd rezultatele fără a cunoaşte mijloacele, astfel că, 
după unele minţi luminate, juriul ar fi foarte potrivit, ca şi în 
Anglia, să procedeze la instruirea cazurilor. Franţa a 
beneficiat de acest sistem câtăva vreme. Sub codul din 
Brumar anul IV, această instanţă se numea juriul de 
acuzare, spre deosebire de juriul de judecată. Cât despre 
procesul penal, dacă ne-am întoarce la juriile de acuzare, ar 
trebui să fie atribuit tribunalului, fără ajutorul juraţilor. 


— Şi acuma, zise Camusot după un timp, cum vă numiţi? 
Domnule Coquart, atenţie! Îi spuse dânsul grefierului. 

— Lucien Chardon de Rubempre. 

— Născut. 

— La Angouleme. 

Şi Lucien dădu ziua, luna şi anul. 

— N-ai avut avere. 

— Deloc. 

— Totuşi în primul unei prime şederi la Paris ai cheltuit 
sume considerabile, dacă ţinem seama de lipsa dumitale de 
avere. 

— Da, domnule judecător; dar pe vremea aceea am avut în 
persoana domnişoarei Coralie o prietenă extrem de 
devotată şi pe care, spre nenorocirea mea, am pierdut-o. 
Mâhnirea pricinuită de moartea ei m-a făcut să mă întorc 
acasă. 

— Bine, domnul meu, zise Camusot. Te felicit pentru 
sinceritatea dumitale, va fi preţuită. 

Lucien intra, după cum se vede, pe calea unor mărturisiri 
depline. 

— Când te-ai întors din Angouleme la Paris, urmă 
Camusot, ai făcut cheltuieli cu mult mai mari; ai trăit ca un 
om care ar avea vreo şaizeci de mii de franci venit. 

— Da, domnule judecător. 

— Cine-ţi dădea banii aceştia? 

— Protectorul meu, abatele Carlos Herrera. 

— Unde l-ai cunoscut? 

— L-am întâlnit pe şosea, în momentul în care voiam să-mi 
pun capăt zilelor. 

— N-ai auzit niciodată vorbindu-se de el în familia 
dumitale, de către mama dumitale? 

— Niciodată. 

— Poţi să-ţi aminteşti luna, anul când a început legătura 
dumitale cu domnişoara Esther? 

— Pe la sfârşitul lui 1823, la un teatru mic de pe bulevard. 

— La început te-a costat bani? 


— Da, domnule. 

— În ultima vreme, dorind să te căsătoreşti cu domnişoara 
de Grandlieu, ai cumpărat ruinele castelului de la 
Rubempre, le-ai întregit cu moşii în valoare de un milion, ai 
spus familiei de Grandlieu că sora şi cumnatul dumitale 
moşteniseră o avere însemnată şi că datorai acele sume 
generozităţii lor? Ai spus lucrul acesta familiei Grandlieu? 

— Da, domnule judecător. 

— Nu ştii de ce s-a desfăcut logodna dumitale? 

— Nu ştiu deloc, domnule judecător. 

— Ei, află că familia de Grandlieu a trimis la cumnatul 
dumitale pe unul dintre cei mai respectabili notari din Paris 
ca să culeagă informaţii. La Angouleme, notarul, din chiar 
mărturia surorii şi cumnatului dumitale, a aflat nu numai că 
nu ţi-au împrumutat cine ştie cât, ci chiar că moştenirea pe 
care au primit-o era alcătuită din bunuri imobile, ce-i drept 
destul de însemnate, dar că banii lichizi ajungeau abia la 
două sute de mii de franci. Nu trebuie să ţi se pară ciudat 
că o familie ca a ducelui de Grandlieu dă îndărăt în faţa 
unei averi care nu se ştie de unde vine. lată unde te-a duso 
minciună, domnul meu. 

Lucien îngheţă la această descoperire şi puţina putere 
mintală ce-i mai rămăsese dispăru. 

— Poliţia şi justiţia ştiu tot ce vor să afle, zise Camusot, 
gândeşte-te bine la asta. Şi acum, urmă dânsul, gândindu- 
se la calitatea de tată pe care şi-o susţinea Jacques Collin, 
ştii cine e acest pretins Carlos Herrera? 

— Da, domnule, dar am aflat prea târziu. 

— Cum prea târziu? Vorbeşte mai desluşit! 

— Nu e preot, nu e spaniol, e. 

— Un ocnaş evadat, zise iute judecătorul. 

— Da, răspunse Lucien. Când mi-a fost descoperită taina 
fatală, îi eram îndatorat, crezusem că m-am legat cu un 
cleric respectabil. 

— Jacques Collin. Zise judecătorul, începând o frază. 

— Da, Jacques Collin, repetă Lucien, aşa-l cheamă. 


— Bine, Jacques Collin, urmă domnul Camusot, a fost 
recunoscut adineauri de către cineva, şi dacă mai 
tăgăduieşte că el e, cred că o face în interesul dumitale. Dar 
te întrebam dacă ştii cine e omul ăsta, urmărind să demasc 
o altă impostură a lui Jacques Collin. 

Lucien simţi dintr-odată ca un fier înroşit în măruntaie, 
auzind aceste cuvinte înfricoşătoare. 

— Nu ştii, zise mai departe judecătorul, că se pretinde 
tatăl dumitale, spre a justifica dragostea extraordinară pe 
care ţi-o poartă? 

— EI, tatăl meu? Cum? A spus el asta? 

— Bănuieşti de unde veneau sumele pe care ţi le-a dat? 
Căci, dacă ar fi să credem scrisoarea pe care o ai în mână, 
numita Esther, acea biată curtezană, ţi-a făcut mai târziu 
aceleaşi servicii pe care ţi le-a făcut numita Coralie; dar, 
după cum ai spus, ai trăit câţiva ani în mare lux, fără să 
primeşti nimic de la ea. 

— Pe dumneavoastră, domnule judecător, o să vă întreb de 
unde îşi capătă ocnaşii banii! Exclamă Lucien. Un Jacques 
Collin tatăl meu! Ah! Biata mamă. 

Şi izbucni în plâns. 

— Grefier, citeşte prevenitului partea din interogatoriul 
pretinsului Carlos Herrera în care se dă drept tatăl lui 
Lucien de Rubempre. 

Poetul ascultă această lectură într-o tăcere şi cu o 
atitudine pe care îţi făcea rău să] e vezi. 

— Sunt pierdut! Strigă el. 

— Nu te poţi pierde pe drumul onoarei şi al adevărului, 
zise judecătorul. 

— Dar o să-l trimiteţi pe Jacques Collin în faţa Curţii cu 
juri? Întrebă Lucien. 

— Fără îndoială, răspunse Camusot care voia să-l facă pe 
Lucien să vorbească mai departe. Sfârşeşte-ţi gândul. 

Însa în ciuda sforţărilor şi insistențelor judecătorului, 
Lucien nu mai răspunse. Îşi dăduse seama prea târziu, ca 
toţi oamenii care sunt sclavi ai primului impuls. În asta stă 


deosebirea dintre poet şi omul de acţiune: unul se lasă 
pradă simţămintelor, ca să le redea în imagini vii, şi nu 
judecă decât după aceea; pe când celălalt simte şi judecă în 
acelaşi timp. Lucien rămase abătut, palid, se vedea în 
fundul unei prăpăstii în care-l făcuse să se rostogolească 
judecătorul de instrucţie, al cărui fel blajin îl păcălise pe el, 
poetul. Îşi trădase nu binefăcătorul, ci complicele care, în 
ce-l privea pe el, apărase poziţiile lor cu o vitejie de leu, cu 
o iscusinţă de om întreg. Acolo unde Jacques Collin salvase 
totul prin îndrăzneala sa, Lucien, om de spirit, prăpădise 
totul prin lipsa de inteligenţă şi de luciditate. Minciuna 
aceea infamă şi care-l indigna slujea de ascunzătoare unui 
adevăr şi mai infam. Zăpăcit de agerimea judecătorului, 
înspăimântat de cruda-i dibăcie, de iuţeala loviturilor pe 
care i le dăduse, slujindu-se de greşelile unei vieţi date în 
vileag ca de nişte gheare de fier în stare să-i scotocească 
întreaga conştiinţă, Lucien stătea acolo ca o vită pe care 
maiul casapului nu a nimerit-o în plin. Liber şi nevinovat la 
intrarea în biroul acela, într-o clipă se trezise scos în afara 
legii de către propriile sale mărturisiri. În sfârşit, ultimă 
ironie gravă, judecătorul, calm şi rece, îi atrase atenţia că 
destăinuirile sale erau rodul unei confuzii. Camusot vorbise 
de calitatea de tată pe care şi-o dăduse Jacques Collin, în 
timp ce Lucien, stăpânit în întregime de frica de a-şi vedea 
cunoscută de toată lumea cârdăşia cu un ocnaş evadat, 
săvârşise aceeaşi greşeală ca şi faimoşii ucigaşi ai lui 
Ibicus[ 142]. 

Una dintre gloriile lui Royer-Collard[143] e că a proclamat 
primatul permanent al simţămintelor fireşti faţă de 
simţămintele impuse şi că a susţinut cauza anteriorităţii 
jurămintelor, pretinzând că, de exemplu, legea ospitalităţii 
trebuie să lege până într-atât încât să anuleze puterea 
jurământului judiciar. A proclamat teoria aceasta în faţa 
lumii întregi de la tribuna parlamentară franceză; a lăudat 
vitejeşte conspiratorii, a arătat că e omenesc să asculţi mai 
degrabă de prietenie decât de legi tiranice, scoase din 


arsenalul societăţii, pentru cutare sau cutare împrejurare. 
În sfârşit, dreptul natural are legi care n-au fost niciodată 
promulgate şi care sunt mai eficiente şi mai bine cunoscute 
decât cele făurite de societate. Lucien călcase, în dauna sa 
proprie, legea solidarităţii care-l obliga să tacă şi să-l lase 
pe Jacques Collin să se apere; mai mult încă, îl împovărase 
el însuşi! În interesul său, omul acela trebuia să fie pentru 
el, şi totdeauna, Carlos Herrera. 

Domnul Camusot îşi gusta triumful. Prinsese doi vinovaţi, 
zdrobise sub mâna justiţiei unul dintre oamenii la modă şi-l 
găsise pe Jacques Collin cel de negăsit. Avea să fie 
proclamat unul dintre cei mai iscusiţi judecători de 
instrucţie. În consecinţă îşi lăsa prevenitul în pace; dar 
studia aceasta tăcere a omului prăbuşit, vedea cum sporesc 
picăturile de sudoare pe faţa aceea descompusă, cum se fac 
mai mari şi cad în sfârşit amestecate cu două şiruri de 
lacrimi. 

— De ce să plângi, domnule de Rubempre? Eşti, cum ţi-am 
spus, moştenitorul domnişoarei Esther, care n-are 
moştenitori nici colaterali, nici direcţi, iar moştenirea se 
cifrează la aproape opt milioane, dacă se regăsesc cei şapte 
sute cincizeci de mii de franci dispăruţi. 

Aceasta fu ultima lovitură pentru vinovat. Dacă s-ar fi ţinut 
bine zece minute, cum spunea Jacques Collin în biletul sau, 
Lucien ar fi atins ţinta tuturor dorințelor! Încheia socotelile 
cu Jacques Collin, se despărţea de el, devenea bogat, se 
căsătorea cu domnişoara Grandlieu. Nimic nu dovedeşte 
mai convingător decât scena aceasta, pe de-o parte, 
puterea cu care sunt înarmaţi judecătorii de instrucţie prin 
izolarea sau despărţirea prevenitului, iar pe de altă parte, 
valoarea nepreţuită a unei comunicări ca aceea pe care 
Asia i-o făcuse lui Jacques Collin. 

— Vai, domnul meu, răspunse Lucien cu amărăciunea şi 
ironia unui om care-şi face piedestal din nenorocirea sa o 
dată înfăptuită, cât de îndreptăţită e în limbajul 
dumneavoastră expresia: A fi supus unui interogatoriu! 


Între tortura fizică de odinioară şi tortura morală de azi, în 
ce mă priveşte nu aş şovăi, aş prefera suferinţele pe care ţi 
le pricinuia pe vremuri călăul. Ce mai vreţi de la mine? 
Urmă el cu mândrie. 

— Aici, domnule, răspunse magistratul devenit băţos şi 
batjocoritor, ca să răspundă trufiei poetului, eu sunt 
singurul în drept a pune întrebări. 

— Eu aveam dreptul de a nu răspunde, murmură 
sărmanul Lucien căruia îi revenise inteligenţa în toată 
limpezimea ei. 

— Grefier, citeşte prevenitului interogatoriul. 

„Sunt iarăşi un prevenit!” îşi zise Lucien. 

În timp ce slujbaşul citea, Lucien luă o hotărâre care-l silea 
să-l ia cu binişorul pe domnul Camusot. Când încetă 
mormăitul lui Coguart, poetul tresări ca un om care doarme 
în mijlocul gălăgiei şi se trăieşte în clipa când se face 
tăcere. 

— Trebuie să iscăleşti procesul-verbal al interogatoriului 
dumitale, rosti judecătorul. 

— Şi mă puneţi în libertate? Întrebă Lucien devenind la 
rândul său ironic. 

— Încă nu, răspunse Camusot; dar mâine, după 
confruntarea cu Jacques Collin, vei fi fără îndoială eliberat. 
Justiţia trebuie să afle acum dacă eşti sau nu complice al 
fărădelegilor pe care le-ar fi putut săvârşi acel individ de la 
evadarea sa din 1820. Totuşi nu mai eşti la secret. Am să-i 
scriu directorului să te instaleze în cea mai bună încăpere a 
pistolei. 

— O să găsesc acolo ce-mi trebuie pentru scris? 

— "Ţi se va da tot ce ceri, o să dau ordin în sensul acesta 
prin aprodul care-o să te conducă îndărăt. 

Lucien iscăli maşinal procesul-verbal şi parafă anexele, 
supunându-se indicaţiilor lui Coquart cu blândeţea unei 
victime resemnate. Un singur amănunt va spune mai mult 
decât tabloul cel mai complet cu privire la starea în care se 
afla: vestea că va fi confruntat cu Jacques Collin îi uscase pe 


faţă picăturile de sudoare, ochii săi acuma secaţi sclipeau 
cu o strălucire de neîndurat. În sfârşit, deveni într-o clipă 
iute ca fulgerul, aşa cum Jacques Collin era un om de bronz. 

La oamenii cu un caracter asemănător cu al lui Lucien, 
atât de bine analizat de către Jacques Collin, trecerile 
acestea subite dintr-o stare de demoralizare cumplită într-o 
stare în care puterile omeneşti se încordează până la 
calităţile metalului, sunt fenomenele cele mai impresionante 
din viaţa ideilor. Voința revine ca apa unui izvor dispărut; se 
revarsă în organismul pregătit pentru acţiunea substanţei 
ei constitutive necunoscute; şi atunci, hoitul devine om, iar 
omul se avântă plin de putere către lupta cea de pe urmă. 

Lucien puse în dreptul inimii scrisoarea Estherei şi 
portretul pe care i-l restituise. Apoi îl salută dispreţuitor pe 
domnul Camusot şi păşi ferm pe coridoare între doi 
jandarmi. 

— E un mare scelerat! Îi spuse judecătorul grefierului, ca 
să se răzbune pentru disprețul zdrobitor pe care i-l arăâtase 
poetul. A crezut că scapă predându-şi complicele. 

— Din ei doi, rosti Coguart cu sfială, ocnaşul e cel mai 
straşnic. 

— Eşti liber pentru restul zilei de azi, Coguart, spuse 
judecătorul. Ajunge! Amână-i pe oamenii care aşteaptă, 
spune-le să vină mâine. A, du-te îndată la domnul procuror- 
general şi află dacă mai e la birou. Dacă e, cere o audienţă 
de câteva minute pentru mine. A, trebuie să fie acolo, urmă 
dânsul după ce se uitase la un ceasornic prăpădit din lemn 
vopsit verde şi cu lire de aur. E trei şi un sfert. 

Aceste interogatorii care se citesc atât de repede, după ce 
s-au scris în întregime, cer un timp nesfârşit pentru 
formularea întrebărilor şi a răspunsurilor. Asta e una dintre 
cauzele încetinelii instruirii proceselor şi a lungimii 
detenţiilor preventive. Pentru oamenii mărunți înseamnă 
ruina, pentru cei bogaţi ruşine; căci pentru aceştia, o 
eliberare imediată drege, pe cât poate li dreasă, 
nenorocirea de a fi arestat. lată pentru ce cele două scene, 


care au fost redate întocmai, ceruseră tot atâta timp cât îi 
trebuia Asiei să descifreze poruncile stăpânului, să facă pe 
o ducesă să iasă din budoar şi să insufle energie doamnei 
de Serisy. 

În clipa aceea, Camusot, care se gândea cum să tragă folos 
din iscusinţa sa, luă cele două interogatorii, le reciti şi-şi 
propuse să le arate procurorului general, cerându-i 
părerea. În timp ce chibzuia, aprodul său se întoarse şi-i 
spuse că primul valet al doamnei contese de Serisy voia 
neapărat să-i vorbească. La un semn al lui Camusot, un 
valet îmbrăcat ca un stăpân intră, se uită pe rând la aprod 
şi la magistrat şi întrebă: 

— Cu domnul Camusot am onoarea? 

— Da răspunseră judecătorul şi aprodul. 

Camusot luă scrisoarea pe care i-o întinse servitorul şi citi 
cele ce urmează: 

În numele a multiple interese pe care le vei înţelege, 
dragul meu Camusot, nu lua interogatoriul domnului de 
Rubempre€. Îţi aducem dovezile nevinovăţiei sale, pentru ca 
să fie eliberat imediat. 

D. De Maufrigneuse, L. De Serisy. 

P. S. Pune scrisoarea aceasta pe foc. 

Camusot îşi dădu seama că făcuse o greşeală enormă 
întinzându-i curse lui Lucien şi, ca primă măsură, ascultă 
porunca celor două cucoane mari. Aprinse o lumânare şi 
distruse scrisoarea scrisa de ducesa. Valetul salută 
respectuos. 

— Prin urmare doamna de Serisy vine aici? Întrebă 
judecătorul. 

— Când am plecat, se înhămau caii la trăsură, răspunse 
valetul. 

În clipa aceasta, Coquart veni să-i comunice domnului 
Camusot că procurorul general îl aşteaptă. 

Sub povara greşelii săvârşite împotriva propriei sale 
ambiţii, şi în folosul justiţiei, judecătorul, căruia şapte ani de 
funcţie îi dezvoltaseră şiretenia proprie oricui şi-a măsurat 


puterile cu tinerele lucrătoare ale modei, pe când învăţa 
dreptul, voi să-şi păstreze arme împotriva răzbunării celor 
două cucoane mari. Lumânarea la care arsese scrisoarea 
era încă aprinsă; o folosise ca să pecetluiască cele treizeci 
de scrisori ale ducesei de Maufrigneuse către Lucien şi 
corespondenţa destul de voluminoasă a doamnei de Serisy. 
Apoi se duse la procurorul general. 

Palatul de justiţie e o aglomeraţie haotică de clădiri 
suprapuse, câteva pline de măreție, altele prăpădite, şi care 
îşi dăunează unele altora printr-o lipsă de armonie. Sala 
paşilor pierduţi e cea mai mare dintre sălile cunoscute. Dar 
e atât de goală, încât produce dezgust şi descurajează 
privirea. Această vastă catedrală a chichiţelor avocăţeşti 
zdrobeşte curtea regală, în sfârşit, galeria Marchande duce 
spre două cloace. În această galerie se observă o scară cu 
dublă rampă, ceva mai mare decât aceea a poliţiei 
corecţionale şi sub care se deschide o uşă înaltă, cu două 
canaturi. Scara duce la Curtea cu juri, iar poarta de sub ea 
la o a doua Curte cu juri. Sunt ani în care crimele săvârşite 
în departamentul Senei cer două completuri de judecată. Pe 
acolo se găsesc parchetul procurorului general, sala 
avocaţilor, biblioteca lor, birourile procurorilor şi cele ale 
substituţilor procurorului general. Toate aceste localuri, 
căci trebuie să ne slujim de un termen general, sunt legate 
prin nişte scăriţe ca de moară, prin nişte coridoare 
întunecoase care sunt ruşinea arhitecturii Parisului şi 
Franţei. În încăperile acestea, cea mai de frunte dintre 
curţile noastre de justiţie întrece închisorile în ce au mai 
hâd. Pictorul moravurilor ar da îndărăt dacă ar trebui să 
descrie scârnavele coridoare late de un metru în care stau 
martorii la Curtea cu juri de sus. Cât despre soba care 
încălzeşte sala de şedinţă, ar face de ruşine şi o cafenea de 
pe bulevardul Montparnasse. 

Cabinetul procurorului general e instalat într-un pavilion 
cu opt laturi, lipit de galeria Marchande şi clădit recent faţă 
de vârsta Palatului, pe terenul secţiunii unde sunt închise 


femeile. Toată această curte a Palatului de justiţie e umbrită 
de înaltele şi strălucitele zidiri ale sfintei capele, de aceea e 
sumbră şi tăcută. 

Domnul de Granville, acest vrednic urmaş al marilor 
magistrați ai vechiului parlament, nu voise să părăsească 
Palatul fără o dezlegare în cazul lui Lucien. Aştepta ştiri de 
la Camusot, iar cuvintele trimise de judecător îl cufundară 
în acei visare, fără de voie, pe care scurgerea înceată a 
timpului o pricinuieşte minţilor celor mai ferme. Era aşezat 
în pervazul ferestrei biroului său. Se ridică, începu să 
umble de colo până colo, căci dimineaţa îl găsise cam 
neînţelegător pe Camusot căruia îi ieşise în cale; avea o 
nelinişte nelămurită şi suferea, lată de ce demnitatea slujbei 
sale îl oprea să se atingă de independenţa absolută a 
magistratului inferior lui, dar pe de alta parte în procesul 
acesta erau în joc onoarea şi reputaţia celui mai bun 
prieten al său, a unuia dintre cei mai harnici proteguitori ai 
săi, contele de Serisy, ministru de stat, membru al 
Consiliului intim, vicepreşedinte al Consiliului de stat, viitor 
cancelar al Franţei, adică ministru de justiţie, în cazul în 
care avea să moara nobilul bătrân[ 144] ce îndeplinea acea 
funcţie augustă. Domnul de Serisy, spre marea-i nenorocire, 
o adora totuşi pe nevastă-sa şi o proteja şi mai departe. Dar, 
procurorul general îşi da bine seama ce groaznică larmă 
avea să facă, în societatea înaltă şi la curte, vinovăția unui 
om al cărui nume fusese atât de des alăturat în chip 
răutăcios de al contesei. 

„Ah! Îşi spunea el, încrucişându-şi braţele, odinioară 
puterea regală mai avea soluţia evocaţiilor (adică de a lua 
procesul din mâna judecătorilor săi fireşti şi de a-l judeca 
el). Mania noastră egalitaristă o să ne ducă de râpa.” 

Vrednicul magistrat cunoştea patima şi neajunsurile 
legăturilor neîngăduite. Esther şi Lucien reluaseră, aşa cum 
s-a văzut, apartamentul în care contele de Granville trăise 
ca soţ şi soţie cu domnişoara de Bellefeuille şi de unde 
aceasta fugise într-o bună zi cu un ticălos. 


În clipa când procurorul general se gândea: „Camusot ne- 
a făcut vreo boacănă!” judecătorul de instrucţie ciocâni de 
două ori la uşa biroului. 

— Ei, dragul meu Camusot, cum merge cazul de care-ţi 
vorbeam azi-dimineaţă? 

— Prost, domnule conte, citiţi şi judecaţi singur. 

Îi întinse domnului de Granville cele două procese-verbale 
ale interogatoriilor, iar acesta îşi luă lornionul şi se duse să 
le citească în nişa ferestrei. Nu avu nevoie de multă vreme. 

— Ţi-ai făcut datoria, zise procurorul general cu glasul 
tulburat. Totul e spus, justiţia îşi va urma cursul. Ai făcut 
dovadă de prea multă iscusinţă pentru ca să ne putem lipsi 
vreodată de un judecător de instrucţie ca dumneata. 

Dacă domnul de Granville i-ar fi spus lui Camusot: Ai să 
rămâi toată viaţa judecător de instrucţie! N-ar fi fost mai 
desluşit decât era acea frază ce părea un compliment. Lui 
Camusot îi îngheţară măruntaiele. 

— Doamna ducesă de Maufrigneuse, căreia îi sunt foarte 
îndatorat mă rugase. 

— Aha, ducesa de Maufrigneuse! Strigă Granville, 
întrerupându-l pe judecător. Da, da, e prietenă cu doamna 
de Serisy. Văd că n-ai cedat la nici o influenţă. Bine-ai făcut; 
domnul meu, vei fi un mare magistrat. 

În clipa aceea, contele Octave de Bauvan deschise uşa fără 
să bată şi spuse contelui de Granville: 

— Dragul meu, îţi aduc o cucoană frumoasa, care nu mai 
ştie pe unde s-o ia, era cât pe ce să se piardă în labirintul 
nostru. 

Şi contele Octave conduse de mână pe contesa de Serisy, 
care de un sfert de oră rătăcea prin Palatul de justiţie. 

— Dumneavoastră aici, doamnă? Exclamă procurorul 
general, împingând spre ea propriul său fotoliu. Şi în ce 
moment! lată-l pe domnul Camusot, doamnă, adăugă 
dânsul arătându-l pe judecător. Bauvan, urmă el adresându- 
se acestui celebru ministru şi orator al restauraţiei, 


aşteaptă-mă la primul preşedinte, e încă la el în birou, te 
găsesc acolo. 

Contele Octave de Bauvan înţelese nu numai că era de 
prisos, dar şi că procurorul general voia să aibă un motiv 
pentru a-şi părăsi biroul. 

Doamna de Serisy nu făcuse greşeala de a veni la Palatul 
de justiţie în splendidul ei cupeu albastru, cu blazoane la 
uşi, cu vizitiul încărcat de fireturi şi cu cei doi valeţi în 
pantaloni până la genunchi şi ciorapi de mătase albi. În 
clipa când plecau, Asia le lămurise pe cele două cucoane 
mari că era nevoie să ia birja cu care venise ea la ducesă; în 
fine, o convinsese de asemenea pe metresa lui Lucien să 
poarte acea găteală care, pentru femei, e ceea ce a fost 
odinioară pentru bărbaţi mantia de culoare cenuşie. 
Contesa purta o redingotă cafenie, un şal vechi negru şi o 
pălărie de catifea ale cărei flori smulse fuseseră înlocuite cu 
un văl de dantelă neagră foarte des. 

— Ai primit scrisoarea noastră, îi spuse ea lui Camusot, a 
cărui năuceală o socoti dovadă de respect şi admiraţie. 

— Vai, prea târziu, doamnă contesă, răspunse judecătorul 
care n-avea tact şi duh decât la el în birou împotriva 
preveniţilor. 

— Cum prea târziu? 

Contesa îl privi pe domnul de Granville şi-i văzu mâhnirea 
cea mai adâncă zugrăvită pe faţă. 

— Nu se poate, nu trebuie să fie prea târziu, adăugă dânsa 
cu un accent de despot. 

Femeile, femeile frumoase şi bine situate, ca doamna de 
Serisy, sunt copiii răsfăţaţi ai civilizaţiei franceze. Dacă 
femeile din alte ţări ar şti ce înseamnă la Paris o femeie la 
modă, bogată şi cu un titlu de nobleţe, ar visa toate să vină 
aici, să fie şi ele regine. Femeilor care nu urmăresc decât să 
le fie lor bine, care nu ţin seamă decât de acele colecţii de 
legi mărunte numite destul de des, în COMEDIA UMANA 
codul femeilor, puţin le pasă de legile făcute de bărbaţi. Ele 
spun totul, nu se dau îndărăt de la nici o greşeală, de la nici 


o prostie; căci toate au înţeles perfect că nu sunt 
răspunzătoare de nimic în viaţă, afară de cinstea lor 
femeiască şi de copiii lor. Rostesc râzând cele mai mari 
enormităţi. Cu orice prilej repetă vorba rostită de frumoasa 
doamnă de Bauvan, curând după căsătoria ei, către soţul ei 
pe care venise să-l ia de la Palatul de justiţie: „Judecă mai 
repede şi vino!” 

— Doamnă, zise procurorul general, domnul Lucien de 
Rubempre nu e vinovat nici de furt, nici de otrăvire. Dar 
domnul Camusot l-a silit să mărturisească o fărădelege şi 
mai mare! 

— Ce anume? Întrebă dânsa. 

— A recunoscut că e, îi şopti la ureche procurorul general, 
prietenul şi învăţăcelul unui ocnaş evadat, abatele Carlos 
Herrera, spaniolul acela care locuia cu el de vreo şapte ani: 
se pare că e faimosul nostru Jacques Collin. 

Doamna de Serisy simţea fiecare cuvânt al magistratului 
ca pe o lovitură de măciucă; dar numele acela vestit fu 
lovitura de graţie. 

— Şi concluzia care e? Rosti ea cu un glas care nu mai era 
decât o suflare. 

— Ar fi, urmă domnul de Granville, continuând fraza 
contesei şi vorbind în şoaptă, că ocnaşul evadat va fi adus în 
faţa Curţii cu juri, iar dacă Lucien nu apare lângă el ca unul 
care a tras foloase cu bună ştiinţă de pe urma fărădelegilor 
omului aceluia, va veni la judecată ca martor grav 
compromis. 

— A, asta niciodată! Strigă dânsa cu o fermitate de 
necrezut. Cât despre mine, n-aş şovăi între moarte şi 
perspectiva de a vedea un bărbat pe care lumea l-a socotit 
prietenul, meu cel mai bun, declarat în faţa judecății 
complice al unui ocnaş. Regele îl iubeşte pe bărbatul meu. 

— Doamnă, rosti zâmbind şi cu glas tare procurorul 
general, regele n-are nici cea mai mică putere asupra celui 
mai mărunt judecător de instrucţie din regatul său, nici 
asupri dezbaterilor unei curţi cu juri. În asta stă măreţia 


noilor noastre instituţii. Eu însumi l-am felicitat pe domnul 
Camusot pentru iscusinţa sa. 

— Pentru neîndemânarea sa, exclamă cu vioiciune contesa 
pe care cârdăşia lui Lucien cu un bandit o neliniştea mai 
puţin decât legătura lui cu Esther. 

— Dacă aţi citi interogatoriile la care domnul Camusot i-a 
supus pe cei doi preveniţi, aţi vedea că totul depinde de el. 

După această frază, singura pe care şi-o putea îngădui 
procurorul general şi după o privire de o şiretenie 
femeiască sau, dacă vreţi, judecătorească, se îndreptă către 
uşa biroului. Apoi adaugă în prag, întorcându-se spre ea: 

— lertaţi-mă, doamnă, am ceva de vorbit cu Bauvan. 

Asta, în limbajul lumii mari însemna pentru contesă: „Nu 
pot să fiu martor la ce se va petrece între dumneata şi 
Camusot”. 

— Ce sunt interogatoriile astea? Îl întrebă atunci Leontine 
cu blândeţe pe Camusot, care rămăsese ruşinat în faţa 
soţiei unuia dintre oamenii cei mai de frunte ai statului. 

— Doamnă, răspunse Camusot, un grefier aşterne pe 
hârtie întrebările judecătorului şi răspunsurile prevenitului, 
procesul verbal e iscălit de grefier, de judecător şi de 
preveniţi. Aceste procese-verbale sunt elementele 
procedurii, hotărăsc acuzarea şi trimiterea acuzaților în 
faţa Curţii cu juri. 

— Ei şi, răspunse dânsa, dacă am suprima interogatoriile? 

— Vai, doamnă, ar fi o crimă pe care n-o poate săvârşi nici 
un magistrat, o fărădelege socială! 

— E o fărădelege şi mai mare împotriva mea că au fost 
scrise, dar în clipa aceasta, e singura dovadă împotriva lui 
Lucien. Fii bun, citeşte-mi interogatoriul său, ca să văd dacă 
nu ne rămâne vreun mijloc de-a ne salva pe toţi. Doamne, 
nu e vorba numai de mine, care m-aş omori fără să clipesc 
din ochi, e vorba de fericirea domnului de Serisy. 

— Doamnă, zise Camusot, vă rog să credeţi că n-am uitat 
consideraţia ce o am faţă de dumneavoastră. Dacă domnul 
Popinot ar fi fost însărcinat cu instruirea acestui caz, aţi fi 


mai nefericită decât sunteţi cu mine; căci n-ar fi venit să-l 
consulte pe procurorul general. Nu s-ar şti nimic. lată, 
doamnă, s-a confiscat totul la domnul Lucien, chiar şi 
scrisorile dumneavoastră. 

— Ah! Scrisorile mele! 

— Iată-le, sigilate. Zise magistratul. 

În tulburarea ei, contesa sună de parc-ar fi fost la ea 
acasă, şi omul de serviciu al procurorului general intra. 

— O lumânare, rosti dânsa. 

Omul de serviciu aprinse o lumânare şi o puse pe cămin, în 
timp ce contesa îşi recunoştea scrisorile, le mototolea şi le 
arunca pe vatră. Curând, contesa aprinse grămada de 
hârtii, slujindu-se de ultima scrisoare răsucită, ca de o faclă. 
Camusot se uita cam nătâng cum ard hârtiile şi îşi ţinea în 
mână cele două procese verbale. Contesa, care părea că se 
îndeletniceşte numai şi numai cu nimicirea dovezilor iubirii 
sale, îl cerceta pe judecător cu coada ochiului. Îşi calculă 
mişcările, prinse clipa şi, cu o agilitate de pisică, smulse 
cele două interogatorii şi le aruncă în foc; Camusot le 
scoase, contesa se năpusti la judecător şi apucă iarăşi 
hârtiile care ardeau cu flăcări. Urmă o luptă în timpul 
căreia Camusot ţipa: 

— Doamnă! Doamna! Atentaţi la. Doamnă! 

Un bărbat năvăli în birou şi contesa nu-şi putu stăpâni un 
țipăt recunoscându-l pe contele de Serisy, urmat de domnii 
de Granville şi de Bauvan. Totuşi Leontine, care voia cu 
orice preţ să-l salveze pe Lucien, nu dădea din mână 
cumplitele hârtii oficiale pe care le ţinea ca în nişte cleşti, 
deşi flacăra avusese asupra pielii ei delicate efectul fierului 
roşu. În sfârşit, Camusot ale cărui degete erau de asemenea 
atinse de foc, păru că se ruşinează de situaţia asta, dădu 
drumul hârtiilor, din care nu rămăsese decât partea strânsă 
de mâinile celor doi luptători şi pe care focul nu o putuse 
atinge. Scena aceasta se petrecuse într-un răstimp mai 
scurt decât e nevoie spre a-i citi povestirea. 


— De ce oare era vorba între dumneata şi doamna de 
Serisy? Îl întrebă pe Camusot ministrul de stat. 

Înainte de a răspunde judecătorul, contesa se îndreptă 
spre lumânare, prin a cărei flacără trecu hârtiile, apoi le 
aruncă peste bucăţile de scrisori pe care focul nu le 
mistuise încă. 

— Ar trebui să depun o plângere împotriva doamnei 
contese, zise Camusot. 

— Şi ce-a făcut? Întreba procurorul general, uitându-se pe 
rând la contesă şi la judecător. 

— Am ars interogatoriile, răspunse râzând femeia la modă, 
atât de fericită de isprava ei, încât nu-şi simţea încă 
arsurile. Dacă e o fărădelege, foarte bine, domnul Judecător 
poate să înceapă iar să mâzgălească hârtie. 

— E adevărat, răspunse Camusot, încercând să-şi recapete 
demnitatea. 

— Ei, atunci totul e cât se poate de bine, zise procurorul 
general. Dar, scumpă contesă, nu trebuie să vă îngăduiţi de 
multe ori această libertate cu magistratura, căci ar putea să 
uite cine sunteţi. 

— Domnul Camusot rezista vitejeşte unei femei căreia nu-i 
rezista nimic, astfel încât onoarea magistraturii e salvată! 
Zise râzând contele de Bauvan. 

— A, da! Domnul Camusot rezista? Spuse râzând 
procurorul general. E foarte tare, eu n-aş îndrăzni să-i 
rezist contesei. 

În clipa aceea, o gravă încălcare a legii devenise o glumă 
de femeie frumoasă şi de care râdea chiar şi Camusot. 

Procurorul general observă atunci un bărbat care nu 
râdea. Pe bună dreptate, înspăimântat de atitudinea şi 
expresia contelui de Serisy, domnul Granville îl luă la o 
parte. 

— Prietene, îi spuse el la ureche, durerea ta mă hotărăşte, 
pentru prima şi ultima oară în viaţă, să-mi calc datoria. 

Magistratul sună, omul de serviciu apăru. 


— Spune-i domnului de Chargeboeuf să vină să vorbească 
cu mine. 

Domnul de Chargeboeuf, tânăr avocat stagiar, era 
secretarul procurorului general. 

— Dragă domnule judecător, urmă procurorul general, 
luându-l cu el pe Camusot în nişa unei ferestre, întoarce-te 
la dumneata în birou. Reconstituie cu un grefier 
interogatoriul abatelui Carlos Herrera, care, dat fiind că n-a 
fost iscălit de el, poate fi reluat fără nici un fel de dificultate. 
Mâine îl vei confrunta pe acest diplomat spaniol cu domnii 
de Rastignac şi Bianchon, care nu-l vor recunoaşte în el pe 
Jacques Collin al nostru. O dată convins că va fi pus în 
libertate, omul va iscăli interogatoriul. Cât despre Lucien de 
Rubempre, pune-l în libertate chiar astă-seară, căci nu el o 
să vorbească de interogatoriul al cărui proces-verbal 
lipseşte, mai ales după mustrarea pe care o s-o capete de la 
mine. Gazeta Tribunalelor va anunţa chiar mâine punerea 
imediată în libertate a acelui tânăr. Acuma, hai să vedem 
dacă justiţia suferă de pe urma acestor măsuri. Dacă 
spaniolul e ocnaşul, avem mii de mijloace de a-l prinde din 
nou şi de a-l trimite în judecată, căci vom lămuri pe cale 
diplomatică purtarea sa în Spania; Corentin, şeful contra- 
poliţiei o să ni-l păzească; noi, din partea noastră, n-o să-l 
scăpăm din ochi astfel că poartă-te bine cu el! Gata cu 
punerea la secret, instalează-l la pistolă pentru la noapte. 
Putem noi oare să-l omorâm pe contele şi pe contesa de 
Serisy şi pe Lucien, pentru un furt de şapte sute cincizeci 
de mii de franci, încă doar ipotetic şi de altfel săvârşit în 
dauna lui Lucien? Nu e mai bine să-l lăsăm să piardă 
această sumă decât să-şi piardă reputaţia. Mai ales dacă 
târăşte în căderea sa un ministru de stat, pe nevastă-sa şi 
pe ducesa de Maufrigneuse. Tânărul acela e o portocală 
bătută, n-o face dumneata să putrezească. Toate astea se 
pot rezolva într-o jumătate de oră. Du-te, te aşteptăm. E ora 
trei şi jumătate, mai găseşti judecători, anunţă-mă dacă poţi 


obţine o ordonanţă de ne urmărire după toate formele. Sau 
dacă nu, Lucien o să aştepte până mâine-dimineaţă. 

Camusot salută şi ieşi, dar doamna de Serisy nu-i răspunse 
la salut: începuse să simtă arsurile. Domnul de Serisy, care 
se repezise brusc afară din cabinet în timp ce procurorul 
general vorbea cu judecătorul, se întoarse cu un borcănaş 
de ceară curată şi pansă mâinile neveste-sii, şoptindu-i la 
ureche: 

— Leontine, de ce-ai venit aici fără să-mi spui nimic! 

— Sărmane prieten, răspunse ea la ureche, iartă-mă, par 
nebună; dar erai în joc tu, tot aşa de mult ca şi mine. 

— Ilubeşte-l pe tânărul acela dacă vrea fatalitatea, dar nu 
lăsa lumea să-ţi vadă în aşa hal patima, răspunse bietul soţ. 

— Haide, scumpă contesă, rosti domnul de Granville, după 
ce stătuse de vorbă câteva clipe cu contele Octave, sper ca 
o să-l duci pe domnul de Rubempre diseară să cineze la 
dumneata. 

Aceasta quasi-făgăduială îi provoca doamnei de Serisy o 
asemenea reacţie, încât izbucni în plâns. 

— Credeam că nu mai am lacrimi, zise dânsa zâmbind. N- 
ai putea să-l faci pe domnul de Rubempre să aştepte aici? 

— Voi încerca să găsesc nişte aprozi care să-l aducă, aşa că 
o să-l scutim de escorta de jandarmi, răspunse domnul de 
Granville. 

— Eşti bun ca Dumnezeu! Îi răspunse procurorului 
general cu un accent care făcu din glasul ei o muzică 
cerească. 

„Tocmai femeile astea sunt întotdeauna delicioase şi 
irezistibile”, îşi zise contele Octave. 

Şi fu cuprins de un acces de melancolie, gândindu-se la 
nevastă-sa. 

La ieşire, domnul de Granville fu oprit de către tânărul 
Chargeboeuf cu care stătu de vorbă ca să-i dea instrucţiuni 
privitoare la ceea ce trebuia să-i spună lui Massol, unul 
dintre redactorii Gazetei Tribunalelor. 


În timp ce femei frumoase, miniştri şi magistrați 
complotau cu toţii spre a-l salva pe Lucien, iată ce făcea el 
la Conciergerie. Când trecu prin portiţă, poetul spuse la 
grefă că domnul Camusot îi dăduse voie să scrie şi ceru 
pene, cerneală şi hârtie, pe care un paznic primi ordin să i 
le ducă, după un cuvânt la ureche şoptit directorului de 
către aprodul lui Camusot. În timpul scurt de care 
supraveghetorul avu nevoie ca să caute şi să-i ducă lui 
Lucien cele de trebuinţă, sărmanul tânăr, căruia ideea unei 
confruntări cu Jacques Collin îi era de nesuferit, căzu într- 
una dintre acele meditații fatale, în care ideea sinuciderii de 
care se mai lăsase odată antrenat, fără însă a o putea aduce 
la îndeplinire, deveni obsesie. După mari alienişti, 
sinuciderea la unii oameni e încheierea unei crize de 
nebunie; iar la Lucien de la arestare încoace, ea devenise o 
idee fixă. Scrisoarea Estherei, recitită de mai multe ori, îl 
făcu şi mai însetat de moarte, amintindu-i de 
deznodământul lui Romeo care o urmează pe Julieta. Iată 
ce scrise: 

ACESTA ESTE TESTAMENTUL MEU. 

La Conciergerie, astăzi 15 mai 1830. 

Subsemnatul dau ţi las moţtenire copiilor surorii mele Cve 
Chardon, soţia lui David Sechard, fost tipograf la 
Angouleme, ţi ai domnului David Sechard, în întregime 
bunuri mobile ţi imobile ce-mi vor aparţine în ziua decesului 
meu, scăzându-se plăţile şi legatele pe care îl rog pe 
executorul meu testamentar să le îndeplinească. 

Îl rog în genunchi pe domnul de Serisy să primească 
sarcina de a-mi fi executor testamentar. 

Se va plăti: 1) Domnului abate Carlos Herrera suma de 
trei sute de mii de franci, 2) Domnului baron de Nucingen 
aceea de un milion patru sute de mii franci, care va fi 
redusă cu şapte sute cincizeci de mii de franci dacă sumele 
sustrase la domnişoara Esther sunt regăsite. 

Dau şi las moştenire, ca moştenitor al domnişoarei Esther 
Gobseck, o suma de şapte sute şaizeci de mii de franci 


aşezămintelor pariziene, spre a fonda un azil anume 
consacrat femeilor de stradă care vor dori să părăsească 
drumul viciului şi al pierzaniei. 

În afară de aceasta, las aşezămintelor suma necesară 
pentru cumpărarea unei rente de treizeci de mii de franci 
cu cinci la sută. Dobânzile anuale vor fi folosite semestrial 
pentru eliberarea persoanelor închise pentru datorii ale 
căror poliţe se cifrează la maximum două mii de franci. 
Administratorii aşezămintelor îi vor alege pe cei mai 
onorabili dintre deţinuţii pentru datorii. 

Îl rog pe domnul de S&risy să consacre o sumă de 
patruzeci de mii de franci pentru ridicarea unui monument 
în cimitirul de Est pe mormântul domnişoarei Esther şi cer 
să fiu îngropat lângă ea. Acest monument să fie făcut ca 
vechile morminte, pătrat, cu cele două statui ale noastre în 
marmură albă, culcate pe capac, cu capetele pe nişte 
perne, cu mâinile împreunate şi ridicate spre cer. 
Mormântul să nu aibă nici o inscripţie. 

Îl rog pe domnul conte Serisy, să dea domnului Eugene de 
Rastignac, drept amintire, serviciul de toaletă din aur care 
se găseşte la mine. 

În sfârşit, tot ca amintire, îl rog pe executorul meu 
testamentar să binevoiască a primi în dar biblioteca mea. 

Lucien Chardon de Rubempre. 

Testamentul acesta fu împăturit într-o scrisoare adresata 
domnului conte de Granville, procuror general la Curtea de 
justiţie din Paris, şi alcătuită precum urmează: 

DOMNULE CONTE, Vă încredinţez testamentul meu. 
Când veţi desface scrisoarea aceasta, eu nu voi mai fi. În 
dorinţa de a-mi recăpăta libertatea, am răspuns atât de laş 
unui interogatoriu viclean al domnului Camusot, încât în 
ciuda nevinovăţiei mele, pot fi amestecat într-un proces 
infamant. Chiar presupunând că voi fi achitat şi fără 
mustrare, viaţa ar fi imposibilă pentru mine în lumea buna 
atât de susceptibilă. 


Vă rog să daţi scrisoarea alăturată abatelui Carlos 
Herrera, fără s-o deschideţi, şi să transmiteţi domnului 
Camusot scrisoarea prin care retractez declaraţiile mele şi 
pe care o adaug în acest plic. 

Nu cred că va îndrăzni cineva să desfacă sigiliul unui 
pachet care vă e adresat. Cu această convingere, vă spun 
adio, exprimându-vă pentru ultima oară respectul ce vi-l 
port, şi rugându-vă să credeţi că prin această scrisoare 
vreau să vă mărturisesc recunoştinţa mea pentru 
bunăvoința cu care l-aţi copleşit pe răposatul 
dumneavoastră slujitor. 

Lucien de R. 

ABATELUI CARLOS HERRERA. 

Scumpe abate, nu am avut de la dumneata decât faceri de 
bine şi te-am trădat. Această lipsă de recunoştinţă pe care 
n-am vrut-o mă ucide şi când vei citi aceste rânduri, eu nu 
voi mai exista; nu vei mai fi lângă mine ca să mă salvezi. 

Îmi acordaseşi pe deplin dreptul să te azvârl la pământ ca 
pe un muc de ţigară, dacă asta îmi era de folos cu ceva; dar 
te-am sacrificat prosteşte. Ca să ies din încurcătură, înşelat 
de o întrebare iscusită a judecătorului de instrucţie, fiul 
dumitale după duh, pe care-l adoptaseşi, a trecut alături de 
cei ce vor să te asasineze cu orice preţ; vrând să facă să fie 
acceptată teza unei identități pe care eu o ştiu imposibilă 
între dumneata şi un criminal francez. Nu mai am nimic de 
adăugat în oceania privinţă. 

Între un om atât de puternic ca dumneata şi unul ca mine, 
din care ai vrut să faci ceva, un personaj mai mare decât 
puteam fi, nu se pot schimba vorbe goale în momentul 
ultimei despărţiri. Ai vrut să mă faci puternic şi glorios, şi 
m-ai azvârlit în prăpastia sinuciderii. Asta-i tot. De multa 
vreme simţeam ca se apropie de mine ameţeala şi căderea. 

Există urmaşii lui Cain şi aceia ai lui Abel, cum spuneai 
dumneata câteodată. În marea dramă a omenirii, Cain e 
opoziţia. Dumneata te tragi din Adam prin ramura aceasta, 
în care diavolul a suflat şi mai departe focul a cărui primă 


scânteie a fost aruncată asupra Evei. Printre demonii din 
seminţia aceasta se află, din timp în timp, câte unul cumplit, 
cu o alcătuire uriaşă, care întrupează toate puterile 
omeneşti şi seamănă cu acele febrile animale ale pustiei, a 
căror viaţă cere întinderile ei nemărginite. Asemenea 
oameni sunt primejdioşi în societate, cum ar fi nişte lei în 
plină Normandie; au nevoie de hrană, sfâşie oameni 
oarecari şi pasc paralele proştilor; joaca lor e atât de 
primejdioasă, încât până la urmă ucid umilul căţel din care 
şi-au făcut tovarăş şi idol. Când vrea Dumnezeu, fiinţele 
acestea misterioase sunt Moise, Atila, Carol Magnul, 
Mahomed sau Napoleon; dar, când el le lasă să ruginească 
în fundul oceanului unei generaţii, aceste unelte gigantice 
nu mai simt decât Louvel şi abatele Carlos Herrera[145]. 
Înzestraţi cu o putere nemărginită asupra sufletelor 
gingaşe, le atrag şi le sfărâmă. În felul său, lucrul acesta e 
mare şi frumos. E ca planta veninoasă, viu colorată, care 
fascinează copiii în pădure. E poezia răului. Oamenii ca 
dumneata ar trebui să locuiască în peşteri şi să nu iasă din 
ele. Dumneata m-ai făcut să trăiesc viaţa aceasta titanică, şi 
am avut parte de ea pe săturate. Astfel îmi pot scoate capul 
din nodurile gordiene ale politicii dumitale, ca să-l vâr în 
laţul cravatei mele. 

Ca să-mi dreg greşeala, transmit procurorului general o 
retractare a interogatoriului meu. Vei vedea cum poţi folosi 
documentul acesta. 

Printr-unul dintre punctele unui testament în toată regula, 
făcut de mine, ţi se vor restitui, domnule abate, sumele 
aparţinând ordinului dumitale, de care ai dispus foarte 
imprudent pentru mine, în urma dragostei părinteşti pe 
care mi-o purtai. 

Adio deci, adio, grandioasă statuie a răului şi a corupţiei, 
adio dumitale care, pe drumul cel bun ai fi fost mai mult 
decât Ximenes[ 146], mai mult decât Richelieu. Ţi-ai ţinut 
făgăduinţele; mă regăsesc aşa cum eram pe ţărmul 
Charentei, după ce mulţumită dumitale m-am bucurat de 


vrăjile unui vis; dar, din păcate, nu mai e râul de la mine de 
acasă în care mă duceam să înec fleacurile tinereţii; e Sena, 
iar bulboana o carceră a Conciergeriei. 

Nu mă regreta: disprețul meu pentru dumneata era tot 
aşa de mare ca şi admiraţia. 

Lucien. 

DECLARAŢIE. 

Subsemnatul declar că retractez în întregime conţinutul 
interogatoriului la care m-a supus astăzi domnul Camusot. 

Abatele Carlos Herrera spunea adeseori că mi-e tată într- 
ale duhului şi de bună seamă m-am înşelat când acest 
cuvânt a fost luat în alt sens de către judecător, fără 
îndoială, din greşeală. 

Ştiu că într-un scop politic, şi pentru a nimici secrete ce 
privesc cabinetul Spaniei şi pe acela de la Tuileries, agenţi 
obscuri ai diplomaţiei încearcă să-l dea pe abatele Carlos 
Herrera drept un ocnaş numit Jacques Collin; dar abatele 
Carlos Herrera nu mi-a făcut niciodată alte destăinuiri în 
privinţa aceasta decât că s-a străduit să capete dovezi ale 
morţii sau existenţei lui Jacques Collin. 

La Conciergerie, astăzi 15 mai 1830. 

Lucien de Rubempre. 

Ideea sinuciderii îi dădea lui Lucien o mare luciditate a 
minţii şi acea hărnicie a mâinii pe care o cunosc autorii în 
frigurile compunerii. Această încordare fu atât de intensă la 
el, încât cele patru scrisori fură scrise într-o jumătate de 
oră. Făcu din ele un pachet, îl închise cu ceară de sigilat, îl 
pecetlui cu forţa pe care o da delirul, cu un inel-pecete ce-i 
purta blazonul şi pe care-l avea la deget, şi puse pachetul la 
vedere în mijlocul odăii, pe duşumea. Fără îndoială era greu 
ca cineva să fi avut mai multă demnitate în acea situaţie 
falsă în care atâta nemernicie îl zvârlise pe Lucien: îşi salva 
amintirea de orice ruşine, şi dregea răul complicelui său, în 
măsura în care inteligenţa lui de dandi putea şterge 
efectele naivităţii poetului. 


Dacă Lucien ar fi fost închis într-una dintre carcerele de la 
secret, s-ar fi izbit de neputinţa de a-şi duce la îndeplinire 
intenţia, căci cutiile acelea de piatră cioplite n-au altă 
mobilă decât un fel de pat de campanie şi un hârdău sortit 
nevoilor fireşti. Nu se află nici un cui, nici un scaun, nici 
măcar un scăunel. Patul de campanie e atât de solid prins 
de podea, încât nu poate fi mutat fără o muncă pe care 
temnicerul ar observa-o, căci vizeta de fier e totdeauna 
deschisă. În sfârşit, când prevenitul inspiră temeri, e 
supravegheat de către un jandarm sau de către un agent. 
Însă camerele de la pistolă şi aceea unde Lucien fusese 
închis în urma menajamentelor pe care judecătorul voi să le 
aibă faţă de un tânăr aparţinând înaltei societăţi pariziene, 
patul mobil, masa şi scaunul puteau sluji la săvârşirea unei 
sinucideri, fără ca totuşi aceasta să fie uşoară. Lucien purta 
o cravată lungă albastră de mătase; şi încă de pe când se 
întorcea de la interogatoriu, se gândea la felul cum 
generalul Pichegrul 147] îşi pusese, mai mult sau mai puţin 
de bună voie, capăt zilelor. Dar ca să te spânzuri trebuie să 
găseşti un punct de sprijin şi un loc destul de mare între 
corp şi pământ pentru ca picioarele să nu mai găsească nici 
un reazim. Dar, fereastra celulei sale spre curte nu avea 
mâner, iar gratiile de fier fixate pe dinafară, fiind despărțite 
de Lucien prin toată grosimea zidului, nu-i dădeau un punct 
de sprijin. 

lată planul pe care inventivitatea lui Lucien i-l sugeră la 
iuţeală ca să-şi săvârşească sinuciderea. Dacă oblonul 
aplicat ferestrei îl făcea pe Lucien să nu vadă curtea, tot 
oblonul îi împiedica şi pe temniceri să vadă ce se petrece în 
celulă; iar dacă în partea de jos a ferestrei geamurile 
fuseseră înlocuite prin doua scânduri groase, partea de sus 
păstra în fiecare jumătate nişte gemuleţe despărțite şi 
ţinute de către cercevelele care le încadrează. Urcându-se 
pe masă, Lucien putea să ajungă la partea cu geamuri a 
ferestrei, să desfacă două ochiuri sau să le spargă, astfel 
încât să găsească în colţul primei cercevele un punct de 


sprijin rezistent. Avea de gând să-şi petreacă cravata prin 
cercevele, să se răsucească în loc ca să şi-o strângă în jurul 
gâtului după ce o va înnoda bine, şi să împingă masa cât 
mai departe cu o lovitură de picior. 

El aduse, aşadar, masa lângă fereastră fără să facă 
zgomot, îşi scoase redingota şi vesta, se urcă pe masă fără 
nici o şovăială, ca să găurească ochiul de geam de deasupra 
şi pe acel de dedesubtul primei cercevele. Când ajunse pe 
masă, putu să-şi arunce ochii asupra curţii, privelişte 
magică pe care o întrezări pentru întâia oară. Directorul 
Conciergeriei, care primise de la domnul Camusot 
dispoziţia să se poarte faţă de Lucien cu cele mai mari 
menajamente, pusese să fie dus, cum s-a văzui, prin 
trecerile interioare ale Conciergeriei, a căror intrare e în 
subterana întunecoasă din faţa turnului de Argint, ferindu- 
se astfel să înfăţişeze un tânăr elegant mulţimii de acuzaţi 
care se plimbă prin curte. Veţi putea judeca în ce măsură 
vederea acestui loc de plimbare e de natură să izbească un 
suflet de poet. 

Curtea Conciergeriei e mărginită în partea cheiului de 
turnul de Argint şi turnul Bonbec; spaţiul care le desparte 
arată exact, pe dinafară, lărgimea curţii. Galeria Ludovic cel 
Sfânt, care duce de la galeria Marchande la Curtea de 
casaţie şi la turnul Bonbec unde se află încă, zice-se, 
cabinetul lui Ludovic, poate da curioşilor măsura lungimii 
curţii, căci are aceeaşi dimensiune. Secretele şi pistolele se 
află deci sub galeria Marchande. De aceea regina Marie- 
Antoinette, a cărei temniţă se află sub secretele de azi, era 
dusă la tribunalul revoluţionar, care ţinea şedinţe în sala de 
audienţă solemnă a Curţii de casaţie, pe o scară 
înfricoşătoare săpată în grosimea zidurilor care susţin 
galeria Marchande, astăzi nefolosită. Una dintre laturile 
curţii, aceea la al cărei prim etaj se afla galeria lui Ludovic 
cel Sfânt, înfăţişează vederii o înşiruire de coloane gotice, 
între care arhitecţii nu mai ştiu cărei epoci au clădit două 
etaje de carceră spre a adăposti cât mai mulţi acuzaţi cu 


putinţă, înecând în tencuieli, gratii şi zidării, capitelurile, 
arcadele, ogivele şi pilaştrii acestei galerii splendide. Sub 
cabinetul zis al lui Ludovic, în turnul Bonbec, se răsuceşte o 
scară în spirală care duce la carceri. Această pângărire a 
celor mai mari amintiri ale Franţei face o impresie hâdă. 

La înălţimea la care se afla Lucien, privirea sa prindea 
pieziş galeria aceasta şi detaliile corpului de clădire care 
leagă turnul de Argint de turnul Bonbec; vedea 
acoperişurile ascuţite ale celor două turnuri. Rămase 
înmărmurit; sinuciderea îi fu întârziată de admiraţie. Astăzi 
fenomenele halucinaţiei sunt atât de recunoscute de 
medicină, încât acest miraj al simţurilor noastre, această 
stranie însuşire a spiritului nu mai e discutată. Omul, sub 
apăsarea unui sentiment ajuns, din pricina intensității, o 
monomanie, se află adesea în starea în care-l cufundă opiul, 
haşişul şi protoxidul de azot. Atunci apar stafiile, 
fantasmele, atunci visele se întrupează, lucrurile nimicite 
retrăiesc în forma lor dinţii; ceea ce în creier nu era decât o 
idee, devine o fiinţă însufleţită sau o făptură vie. Ştiinţa a 
ajuns să creadă astăzi că, sub efectul pasiunilor duse la 
paroxism, creierul se injectează cu sânge şi că această 
congestionare produce joaca înfricoşătoare a visului, în 
stare de veghe, căci până într-atâta ne repugnă să 
considerăm gândirea ca o forţă vie şi zămislitoare. Lucien 
văzu palatul în toată frumuseţea-i străveche. Colonada 
redeveni zveltă, tânără, proaspătă. Locuinţa lui Ludovic cel 
Sfânt reapăru aşa cum a fost, şi îi admiră proporţiile 
babiloniene şi fanteziile orientale. El acceptă această 
privelişte sublimă ca pe un rămas bun poetic de la creaţia 
civilizată. Pregătindu-se să-şi pună capăt zilelor, se întreba 
cum mai există, necunoscută în Paris, minunea asta. Erau 
doi Lucieni: un Lucien poet, în preumblare prin evul mediu, 
sub arcadele şi turnuleţele lui Ludovic cel Sfânt şi un Lucien 
care-şi pregătea sinuciderea. 

În momentul în care domnul de Granville isprăvise de dat 
dispoziţii tânărului său secretar, se ivi directorul 


Conciergeriei. Avea pe faţă o expresie care îl făcu pe 
procurorul general să presimtă o nenorocire. 

— Te-ai întâlnit cu domnul Camusot? Îl întreba dânsul. 

— Nu, domnule conte, răspunse directorul. Coguart, 
grefierul său, mi-a spus să-l scot de la secret pe abatele 
Carlos şi să-l liberez pe domnul de Rubempre, dar e prea 
târziu. 

— Doamne, Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? 

— lată, spuse directorul, un pachet de scrisori pentru 
dumneavoastră care vă va explica nenorocirea. Paznicul din 
curte a auzit zgomot de geamuri sparte la pistolă, iar 
vecinul domnului Lucien a început să ţipe din răsputeri, căci 
îl auzea horcăind pe bietul tânăr. Paznicul s-a întors galben 
ca unul din pricina celor văzute acolo: prevenitul spânzurat 
de fereastră, cu cravata. 

Deşi directorul vorbea cu glas scăzut, ţipătul cumplit pe 
care-l scoase doamna de Serisy dovedi că în împrejurările 
cele mai grave organele noastre au o putere neînchipuită. 
Contesa auzi sau ghici; dar, înainte să se fi întors domnul de 
Granville, şi fără ca domnul de Serisy sau domnul de Bau 
van să se poată opune unor mişcări atât de repezi, dânsa 
ţâşni ca o săgeată pe uşă afară, ajunse în galeria 
Marchande şi alergă până la scara care coboară către rue 
de la Barillerie. 

Un avocat îşi depunea roba la uşa uneia dintre acele 
prăvălii care au ticsit atâta vreme această galerie şi unde se 
vindea încălţăminte, se închiriau robe şi toge. Contesa 
întrebă pe unde se ajunge la Conciergerie. 

— Coborâţi şi luaţi-o la stânga, intrarea e pe cheiul de 
I'Horloge, prima arcadă. 

— Femeia asta e nebună, zise negustoreasa. Ar trebui 
urmărită. 

Nimeni n-ar fi putut s-o urmărească pe Leontine care 
parcă zbura. Un medic ar explica poate cum femeile 
acestea din lumea mare, care nu au la ce să-şi folosească 
puterile, găsesc în crizele vieţii asemenea vlagă. Contesa se 


repezi prin arcadă spre portiţa cu asemenea iuţeală, încât 
jandarmul de santinelă nu o văzu intrând. Se lipi de gratii 
ca o pană suflată de un vânt turbat, zgudui zăbrelele de fier 
cu atâta furie, încât o smulse pe cea pe care o apucase. Îşi 
înfipse cele doua bucăţi de fier în piept, de unde ţâşni 
sângele şi căzu ţipând: Deschideţi! Deschideţi! Cu un glas 
care îngheţă pe paznici. Temnicerul sosi în goană. 

— Deschideţi! Sunt trimisă de procurorul general ca să 
salvez mortul! 

În timp ce contesa ocolea prin rue de la Barillerie şi prin 
cheiul de l'Horloge, domnul de Granville şi domnul de 
Serisy, care ghiciseră ce avea de gând, coborau la 
Conciergerie prin intrarea Palatului; dar în ciuda grabei lor, 
ajunseră abia în clipa în care ea căzuse leşinată la primul 
rând de gratii şi era ridicată de jandarmii coborâţi din sala 
de gardă. La vederea directorului Conciergeriei, portiţa se 
deschise, o duseră pe contesă la grefă; dar dânsa se ridică 
în picioare şi căzu în genunchi cu mâinile împreunate. 

— Să-l văd! Să-l văd! O, domnilor, n-o să fac nimica rău, 
dar daca nu vreţi să mă vedeţi murind aici, lăsaţi-mă să-l 
privesc pe Lucien mort sau viu. A, eşti aici, dragul meu, 
alege între moartea mea sau. Se prăbuşi. Eşti bun, urmă 
dânsa. Te voiiubi! 

— S-o ducem de aici? Întrebă domnul de Bauvan. 

— Nu, să mergem la celula unde e Lucien, spuse domnul 
de Granville, citind în ochii rătăciţi ai domnului de Serisy 
intenţia aceasta. 

Şi o apucă pe contesă, o ridică, o luă de o subsuoară, în 
timp ce domnul de Bauvan o lua de cealaltă. 

— Domnul meu! Îi zise domnul de Serisy directorului, 
tăcere mormântală cu privire la toate astea. 

— Fiţi pe pace, răspunse directorul. Aţi ales calea cea mai 
bună. Cucoana asta. 

— E soţia mea. 

— Vă cer iertare. Ei, aflaţi că va leşina cu siguranţă văzând 
pe tânăr, şi în timpul leşinului va putea fi dusă până la o 


trăsură. 

— Asta m-am gândit şi eu, rosti contele, trimite un om de- 
al dumitale să spună slugilor mele oare aşteaptă în curtea 
Harlay, să vină la portiţă, numai trăsura mea e acolo. 

— Îl putem salva, spunea contesa umblând cu un curaj şi o 
putere care-i surprinseră pe cei ce-o păzeau. Sunt mijloace 
de a reda viaţa. 

Şi-i trăgea după ea pe cei doi magistrați, strigând la 
paznici: 

— Haide, haide mai repede, o secundă poate costa viaţa a 
trei persoane! 

Când se deschise uşa celulei şi contesa îl văzu pe Lucien 
spânzurat, ca şi cum hainele i-ar fi fost atârnate de cuier, 
întâi se repezi spre el să-l apuce şi să-l îmbrăţişeze, dar 
căzu cu faţa pe podeaua celulei, scoțând ţipete înăbuşite de 
un fel de horcăit. Peste cinci minute era dusă de trăsura 
contelui către palatul ei, culcată de-a lungul pe una dintre 
canapele, cu soţul în genunchi în faţa ei. Contele de Bauvan 
se dusese să caute un medic ca să-i dea contesei primele 
ajutoare. 

Directorul Conciergeriei cercetă rândul de gratii din afara 
portiţei şi-i spuse grefierului: 

— Nu s-a precupeţit nimic! Zăbrelele sunt de fier forjat, au 
fost puse la încercare, au costat o groază de bani, şi gratia 
asta avea un defect de fabricaţie. 

Procurorul general, întors la el în birou, fu nevoit să dea 
secretarului alte dispoziţii. Din fericire, Massol nu venise 
încă. 

La câteva clipe după plecarea domnului de Granville, care 
se grăbi să se ducă la domnul de Serisy, Massol veni să-l 
caute pe confratele său Chargeboeuf la cabinetul 
procurorului general. 

— Dragul meu, îi spuse tânărul secretar, dacă vrei să-mi 
faci o plăcere, publică în numărul de mâine al gazetei 
dumitale, la ştirile judiciare, ceea ce o să-ţi dictez eu. Ai să 
pui ştirea în capul coloanei. Scrie! 


Şi-i dictă următoarele: 

S-a constatat că numita Esther şi-a pus capăt zilelor de 
bunăvoie. 

Alibiul bine întemeiat al domnului Lucien de Rubempre şi 
faptul că era nevinovat au făcut să fie cu atât mai regretată 
arestarea lui, cu cât în momentul în care judecătorul de 
instrucţie dădea ordin să fie eliberat, acest tânăr a murit 
subit. 

— Nu e nevoie, dragul meu, îi spuse lui Massol tânărul 
stagiar, să-ţi recomand cea mai mare discreţie cu privire la 
micul serviciu pe care ţi l-am cerut. 

— Dacă-mi faci cinstea să ai încredere în mine, o să-mi 
permit, răspunse Massol, să fac o obiecţie. Nota asta o să 
inspire comentarii neplăcute la adresa justiţiei. 

— Justiţia e destul de puternică ca să nu-i pese de ele, 
răspunse tânărul ataşat la parchet, cu mândria unui viitor 
magistrat, discipol al domnului de Granville. 

— Dă-mi voie, dragă colega, cu două fraze se poate evita 
această neplăcere. 

Şi avocatul scrise: 

Formalităţile justiţiei sunt cu totul străine de acest trist 
eveniment. Autopsia care s-a făcut de îndată a arătat că 
moartea era datorită rupturii unui anevrism ajuns la ultima 
fază. Dacă domnul Lucien de Rubempre ar fi fost 
impresionat de arestarea sa, moartea ar fi avut loc mult mai 
curând. Ori, putem afirma că, departe de a fi mâhnit de 
arestarea sa, regretatul tânăr râdea de ea şi spunea celor 
care l-au însoţit de la Fontainebleau la Paris că, de îndată ce 
va ajunge în faţa magistratului, nevinovăția îi va fi 
recunoscută. 

— Nu salvăm totul în acest fel? Întrebă avocatul-ziarist. 

— Ai dreptate, scumpe colega. 

— Procurorul general îţi va fi recunoscător mâine pentru 
asta, răspunse şiret Massol. 

Astfel, după cum se vede, cele mai grave întâmplări ale 
vieţii sunt traduse prin nişte Întâmplări din Capitală mai 


mult sau mai puţin adevărate. Aşa se întâmplă cu multe 
lucruri în sferele mult mai auguste decât cele de faţă. 

Şi acuma pentru cei mulţi ca şi pentru elită, poate că 
Studiul acesta nu pare în întregime isprăvit prin moartea 
Estherei şi a lui Lucien. Poate că Jacques Collin, Asia, 
Europa şi Paccard, în ciuda vieţii lor netrebnice, 
interesează îndeajuns pe cititor, încât el să dorească a şti 
cum au sfârşit. Acest ultim act al dramei poate de altminteri 
completa tabloul de moravuri pe care-l comportă Studiul de 
faţă şi poate de dezlegarea diferitelor interese, rămase în 
suspensie, şi pe care viaţa lui Lucien le încâlcise atât de 
ciudat, amestecând unul dintre cele mai scârnave chipuri 
ale ocnei cu acele ale persoanelor celor mai sus-puse. 

Partea a patra[148] 

Ultima întrupare a lui Vautrin 

— C e e, Madeleine? Întrebă doamna Camusot văzând-o pe 
cameristă că intră la ea cu înfăţişarea pe care o capătă 
cineva în momente critice. 

— Coniţă, răspunse Madeleine, conaşul s-a întors de la 
Palat, dar e atât de schimbat la faţă şi e într-o asemenea 
stare, încât coniţa ar face bine, cred, să se ducă la dânsul, 
în birou. 

— A spus ceva? Întrebă doamna Camusot. 

— Nu, coniţă; dar nu l-am văzut niciodată pe conaşul 
arătând aşa la faţă, parcă-l încearcă o boală; e galben, 
descompus şi. 

Fără să aştepte sfârşitul frazei, doamna Camusot se repezi 
afară din cameră şi alergă la soţul ei. Îl găsi pe judecătorul 
de instrucţie aşezat într-un fotoliu, cu capul sprijinit de 
spetează, braţele atârnând, obrazul palid, ochii năuciţi, de 
parcă ar fi fost gata să leşine. 

— Ce ai, dragul meu? Îl întrebă speriata tânăra-i soţie. 

— Vai, biata mea Amelie, s-a întâmplat lucrul cel mai 
îngrozitor. Mai tremur încă. Închipuie-ţi că procurorul 
general. Nu, că doamna de Serisy. Că. Nu ştiu de unde să 
încep. 


— Începe cu sfârşitul! Zise doamna Camusot. 

— Ei, în momentul când, în camera consiliului, domnul 
Popinot aşternuse ultima iscălitură pe ordonanța de 
neurmărire dată pe baza raportului meu care cerea 
punerea în libertate a lui Lucien de Rubempre, în sfârşit, 
totul era încheiat, grefierul lua textul original; urma să scap 
de afacerea asta. Şi iată că intră preşedintele tribunalului, 
citi ordonanța şi apoi îmi spuse cu un aer rece şi 
batjocoritor: 

— Pui în libertate un mort; tânărul acela s-a dus, cum 
spune domnul de Bonald[149] în faţa judecătorului său 
firesc. A murit de pe urma unei apoplexii fulgerătoare. 

Eu simţeam în sfârşit că respir, crezând că avusese loc un 
accident. 

— Dacă înţeleg bine, domnule preşedinte, a spus atunci 
domnul Popinot, e vorba de apoplezxia de care a murit 
generalul Pichegru. 

— Domnilor, a urmat preşedintele pe tonul lui grav, aflaţi 
că pentru oricine tânărul Lucien de Rubempre a murit de o 
ruptură de anevrism. 

Ne-am privit cu toţii. 

— Persoane foarte sus-puse sunt amestecate în această 
jalnică afacere, a rostit preşedintele. Să dea Dumnezeu, 
spre binele dumitale, domnule Camusot, deşi nu ţi-ai făcut 
decât datoria, ca doamna de Serisy să nu rămână nebună 
de pe urma loviturii pe care a suferit-o. În clipa asta a fost 
dusă de aici aproape pe moarte. L-am întâlnit adineauri pe 
procurorul nostru general într-o stare de disperare care m- 
a durut. Ai călcat cu stângul, dragul meu Camusot, mi-a mai 
şoptit el la ureche. 

Ei, draga mea, la ieşire abia mai puteam umbla. Picioarele 
îmi tremurau în aşa hal, încât n-am îndrăznit să ies pe 
stradă, şi m-am dus să mă odihnesc la mine în birou. 
Coguart, care punea bine dosarul acestui caz nenorocit, mi- 
a povestit că o cucoană frumoasă a luat cu asalt 
Conciergeria, ca voise să-i scape viaţa lui Lucien, după care 


e nebună, şi că leşinase găsindu-l spânzurat cu cravata de 
fereastra pistolei. Gândul că felul cum am luat 
interogatoriul acelui tânăr nefericit, care de altfel, fie vorba 
între noi, era cum nu se poate mai vinovat, l-a putut 
împinge la sinucidere, m-a urmărit pe tot drumul de la Palat 
încoace, şi-mi vine mereu să leşin. 

— Ei, asta e! Acum o să te crezi ucigaş fiindcă un prevenit 
se spânzură în închisoare în clipa când voiai să-i dai 
drumul? Exclamă doamna Camusot. Ce? Un jude de 
instrucţie e în asemenea împrejurări ca un general al cărui 
cal e ucis sub el în bătălie! Asta e tot. 

— Asemenea comparaţie, draga mea, e bună cel mult ca să 
facem glume, iar glumele sunt nelalocul lor în momentul de 
faţă. În asemenea cazuri, le mort saisit le vif[ 150]. Lucien ia 
cu el în mormânt speranţele noastre. 

— Ce vorbeşti? Întrebă doamna Camusot cu un accent de 
adâncă ironie. 

— Da, cariera mea s-a isprăvit. O să rămân toată viaţa 
simplu judecător al tribunalului din departamentul Senei. 
Domnul de Granville se şi arătase foarte nemulţumit de 
întorsătura pe care o lua instrucţia, înainte de acea 
întâmplare fatală; dar cuvântul spus de el preşedintelui 
nostru dovedeşte că atâta vreme cât domnul de Granville va 
rămâne procuror-general, eu nu mai avansez! 

Avansarea! lată cuvântul cumplit, gândul care în zilele 
noastre face dintr-un magistrat un funcţionar. 

Odinioară magistratul devenea de îndată tot ce trebuia să 
devină. Cele trei sau patru titluri de preşedinţi de secţie 
erau de ajuns pentru a îndestula pe ambiţioşi în fiecare 
parlament. Un post de consilier îl mulțumea pe un de 
Brosses ca şi pe un Mole[151], la Dijon ca şi la Paris. Acest 
post, care costa o avere, cerea o mare avere ca să fie 
ocupat cum se cuvine. La Paris, în afară de parlament, 
magistraţii nu puteau aspira decât la trei posturi şi mai 
înalte: cel de controlor-general al Finanţelor, adică de 
ministru de finanţe, de paznic al sigiliilor, adică ministru de 


justiţie, sau roba de cancelar. Mai jos decât parlamentarii, 
în sfera inferioară, un locotenent de tribunal prezidial, se 
socotea destul de sus-pus ca să fie mulţumit pentru toată 
viaţa cu postul său. Să comparăm situaţia unui consilier la 
curtea regală din Paris, care în 1829 n-are altă avere decât 
leafa, cu a unui consilier la parlament în 1729. Ce mare 
deosebire! Astăzi, când banul a devenit garanţia universală, 
magistraţii au fost dispensaţi de a avea ca odinioară averi 
mari; în consecinţă îi vedem deputaţi, pairi de Franţa, 
îngrămădind magistraturi peste magistraturi, totodată 
judecători şi legiuitori, umblând să câştige greutate din alte 
situaţii decât acelea din care ar trebui să le vină toată 
strălucirea. 

În sfârşit, magistraţii doresc să se evidenţieze spre a fi 
avansați, cum eşti avansat în armată sau în administraţie. 

Acest gând, chiar dacă nu micşorează independenţa 
magistratului, e prea cunoscut şi prea firesc, îşi vădeşte 
prea mult urmările, pentru ca magistratura să nu piardă 
din măreţia ei în faţa opiniei publice. Leafa plătită de stat 
face din preot şi din magistrat nişte slujbaşi. Gradele ce pot 
fi câştigate dau frâu liber ambiţiei; ambiția naşte 
complezenţe faţă de cei de la putere şi apoi egalitarismul 
modern pune pe judecător şi pe justiţiabil pe aceeaşi 
treaptă a societăţii. Astfel au pierdut din trăinicia lor în 
veacul al nouăsprezecelea, în care pretindem că am 
propăşit în toate privinţele, cei doi stâlpi ai oricărei ordini 
sociale: religia şi justiţia[ 152]. 

— Şi de ce n-ai să avansezi? Rosti Amelie Camusot. 

Îşi privi ironic soţul; simţea că e nevoie să redea energie 
omului care era purtătorul ambițiilor ei, şi din care cânta ca 
dintr-un instrument. 

— De ce să ne pierdem speranţele? Urmă dânsa, făcând 
un gest care exprima limpede nepăsarea cu privire la 
moartea prevenitului. Sinuciderea asta o să le facă fericite 
pe cele două duşmance ale lui Lucien, doamna d'Espard şi 
verişoara ei, contesa Châtelet. Doamna d'Espard e în cele 


mai bune relaţii cu ministrul de justiţie şi prin dânsa poţi 
obţine o audienţă de la înălţimea-sa, în care ai să-i dezvălui 
taina întregii afaceri. Iar dacă ministrul de justiţie e pentru 
tine, de ce te-ai mai teme de preşedinte şi procurorul 
general? 

— Dar domnul şi doamna de Serisy! Exclamă bietul jude. 
Ţi-am mai spus o dată că doamna de Serisy a înnebunit, şi a 
înnebunit din vina mea, după cât se spune! 

— Ei, şi dacă e nebună, judecător fără judecată ce eşti, 
exclamă doamna Camusot râzând, n-o să-ţi poată face nici 
un rău! Haide, povesteşte-mi tot ce s-a întâmplat azi. 

— Dumnezeule, răspunse Camusot, în momentul când îl 
spovedisem pe bietul tânăr şi tocmai declarase că aşa-zisul 
preot spaniol e într-adevăr Jacques Collin, ducesa de 
Maufrigneuse şi doamna de Serisy mi-au trimis printr-un 
valet un bileţel prin care mă rugau să nu-i iau 
interogatoriul. Era prea târziu, se săvârşise. 

— Ce, îţi pierduseşi minţile? Zise Amelie. Eşti doar sigur 
de grefierul tău şi puteai să-l aduci pe Lucien îndărăt, să-l 
linişteşti cu îndemânare şi să-ţi corectezi interogatoriul! 

— Vasăzică eşti şi tu ca doamna de Serisy, îţi baţi joc de 
justiţie? Rosti Camusot, care nu era în stare să-şi râdă de 
meseria sa. Doamna de Serisy mi-a smuls procesele-verbale 
şi le-a aruncat pe foc. 

— Asta femeie! Bravo! Strigă doamna Camusot. 

— Doamna de Serisy mi-a spus că mai degrabă aruncă în 
aer Palatul de justiţie, decât să lase un tânăr, care trăise cu 
ducesa de Maufrigneuse şi cu dânsa, să ajungă în faţa Curţii 
cu juri alături de un ocnaş! 

— Dar ascultă, Camusot, spuse Amelie fără să-şi poată 
reţine un zâmbet de superioritate, situaţia ta e splendidă. 

— Într-adevăr splendidă! 

— "Ţi-ai făcut datoria. 

— Din păcate, în ciuda sfătului iezuit al domnului de 
Granville care m-a întâlnit pe cheiul Malaquais. 

— Azi-dimineaţă? 


— Azi-dimineaţă! 

— La ce oră? 

— La nouă. 

— Vai, Camusot! Exclamă Amelie frângându-şi mâinile. Şi 
eu care îţi spun necontenit să fii atent la toate. Doamne 
Dumnezeule, nu târăsc un bărbat, târăsc un car cu pietre! 
Bine, Camusot, dacă procurorul tău general ţi-a ţinut calea, 
cu siguranţă că ţi-a dat să înţelegi anumite lucruri. 

— Sigur că da. 

— Şi n-ai priceput! Dacă eşti surd, ai să rămâi toată viaţa 
judecător de instrucţie fără nici un fel de instrucţiune. Fii 
măcar destul de deştept ca să mă asculţi! Zise ea, făcându-l 
să tacă pe bărbatul ei, care voia să răspundă. Crezi că 
afacerea e încheiată? Întrebă Amelie. 

Camusot se uită la nevastă-sa cum se uită ţăranii la un 
scamator de bâlci. 

— Dacă ducesa de Maufrigneuse şi contesa de Serisy sunt 
compromise, trebuie să le ai pe amândouă ca protectoare, 
urmă Amelie. Hai să vedem. Doamna d'Espard o să obţină 
pentru tine de la ministrul de justiţie o audienţă în care ai 
să-i spui taina procesului, iar el o să-l înveselească pe rege 
cu povestea asta; căci tuturor suveranilor le place să 
cunoască dedesubturile lucrurilor şi să ştie motivul 
adevărat al unor fapte pe care lumea le vede întâmplându- 
se şi rămâne cu gura căscată. Din momentul acela nici 
procurorul general, nici domnul de Serisy nu mai sunt de 
temut. 

— Ce comoară e o nevastă ca tine! Exclamă judecătorul, 
căruia îi revenea curajul. La urma urmei am pus mâna pe 
Jacques Collin, o să-l trimit să dea socoteală în faţa Curţii cu 
juri, o să-i dau fărădelegile în vileag. În cariera unui 
judecător de instrucţie un asemenea proces e o victorie. 

— Camusot, urmă Amelie, văzând cu plăcere că soţul ei îşi 
revenise din prostaţia morală şi fizică în care-l aruncase 
sinuciderea lui Lucien de Rubempre, preşedintele ţi-a spus 


adineauri că ai călcat cu stângul; dar aici calci prea tare cu 
dreptul. Iar o iei razna, dragul meu! 

Judecătorul de instrucţie rămase în picioare privindu-şi 
soţia cu un fel de stupefacţie. 

— Regele şi ministrul de justiţie se vor bucura poate că 
afla dedesubtul cazului acestuia, dar totodată se vor supăra 
rău de tot văzându-i pe avocaţii din tagma liberală că târăsc 
în faţa opiniei publice şi a Curţii cu juri, de-a lungul 
pledoariilor lor, nişte personaje atât de însemnate ca alde 
soţii Serisy, soţii Maufrigneuse şi familia Grandlieu, în 
sfârşit, pe toţi cei care sunt amestecați direct sau indirect în 
proces. 

— Sunt toţi vârâţi înăuntru! Îi am la mână! Strigă 
Camusot. 

Judecătorul se ridică şi umblă de colo până colo prin biroul 
său ca Sganarelle pe scenă, când încearcă să iasă dintr-o 
încurcătură. 

— Ascultă, Amelie! Urmă dânsul, oprindu-se în faţa soţiei, 
îmi vine în minte un amănunt ce pare foarte neînsemnat şi 
care în situaţia mea de acum e de o importanţă 
hotărâtoare. Închipuie-ţi, draga mea, că acest Jacques 
Collin e un uriaş al vicleniei, al prefăcătoriei şi al perfidiei, 
un om de o profunzime. O, e un Cromwell al ocnei! 
Niciodată n-am întâlnit asemenea nelegiuit, şi aproape că 
m-a păcălit! Dar în instruirea unui proces, un capăt de fir 
ce-ţi trece prin faţă te face să găseşti tot ghemul, tot firul pe 
care, urmărindu-l, te plimbi prin labirintul conştiinţelor cele 
mai întunecoase sau al faptelor cele mai nedesluşite. Când 
Jacques Collin m-a văzut răsfoind scrisorile confiscate la 
domiciliul lui Lucien de Rubempre, nemernicul le-a aruncat 
o privire ca un om care vrea să vadă dacă nu e printre ele 
un alt pachet şi a lăsat să-i scape o mişcare de vădită 
satisfacţie. Ocheada aceea de hoţ, care preţăluieşte o 
comoară, gestul acela de prevenit care-şi spune: „Am şi eu 
armele mele!”, m-au făcut să înţeleg mii de lucruri. Numai 
voi, femeile, mai puteţi, ca noi şi ca preveniţii, să aruncaţi, 


într-un schimb de priviri, scene întregi, în care se dezvăluie 
înşelătorii complicate ca nişte broaşte ele siguranţă. Vezi tu, 
poţi exprima volume întregi de bănuieli într-o singură clipă. 
E înspăimântător, viaţa şi moartea sunt cuprinse într-o 
clipită. M-am gândit că individul meu are şi alte scrisori în 
mână! Apoi m-au furat alte mii de amănunte ale cazului. Am 
trecut peste incidentul acela, căci credeam că o să-i 
confrunt pe preveniţi şi o să pot lămuri mai târziu acest 
punct al instrucției. Dar trebuie să socotim ca sigur că 
Jacques Collin a pus la adăpost, după obiceiul ticăloşilor 
ăstora, scrisorile cele mai compromiţătoare din 
corespondenţa frumosului tânăr adorat de atâtea. 

— Şi mai tremuri, Camusot? Ai să ajungi preşedinte de 
cameră la Curtea supremă, mult mai curând decât 
credeam! Exclamă doamna Camusot, căreia i se luminase 
faţa. Atenţie, trebuie să te porţi în aşa fel, încât să 
mulţumeşti toată lumea, căci afacerea devine atât de gravă, 
că s-ar putea prea bine să ne fie furată! Ce, parcă nu i s-a 
scos din mână lui Popinot, ca să-ţi fie încredinţată ţie, 
procedura procesului de interdicţie intentat soţului ei de 
către doamna d'Espard, zise dânsa, ca răspuns la o mişcare 
de mirare a lui Camusot. Ei bine, procurorul general, care 
devine atât de vioi când e în joc onoarea domnului şi 
doamnei de Serisy, n-ar putea trimite afacerea în faţa Curţii 
supreme şi să facă să fie delegat un consilier, om al lui, ca s- 
o instruiască din nou? 

— Ah, draga mea, unde ţi-ai făcut studiile de drept penal? 
Strigă Camusot. Ştii totul, eu nu sunt decât un învățăcel. 

— Ce, crezi că mâine dimineaţă domnul Granville n-o să fie 
îngrozit de pledoaria posibilă a vreunui avocat liberal pe 
care Jacques Collin acela se va pricepe să-l găsească; 
fiindcă vor veni chiar să-i ofere bani ca să-i fie apărători! 
Cucoanele acelea ştiu în ce primejdie sunt, la fel de bine, ca 
să nu zic chiar mai bine, decăt ştii tu; au să-l pună la curent 
pe procurorul general, care de pe acuma vede casele mari 
ajunse foarte aproape de banca acuzaților, în urma 


cârdăşiei dintre ocnaş şi Lucien de Rubempre, logodnicul 
domnişoarei de Grandlieu, Lucien, amantul Estherei, fostul 
amant al ducesei de Maufrigneuse, iubitul doamnei de 
Serisy. Prin urmare trebuie să manevrezi în aşa fel, încât să 
câştigi simpatia procurorului general, recunoştinţa 
domnului de Serisy, a marchizei d'Espard, a contesei 
Châtelet, să întregeşti protecţia doamnei de Maufrigneuse 
cu protecţia casei de Grandlieu şi să mai obţii şi 
complimente deja preşedintele tău. Eu mă însărcinez cu 
doamnele d'Espard, de Maufrigneuse şi de Grandlieu. În 
schimb, tu te duci mâine dimineaţă la procurorul general. 
Domnul de Granville e un om care nu trăieşte cu nevastă- 
sa, în schimb a avut ca metresă, timp de vreo zece ani, pe o 
domnişoară de Bellefeuille, care i-a dăruit copii adulterini, 
nu-i aşa? Ei, magistratul ăsta nu-i un sfânt, e un om ca toţi 
ceilalţi; poate fi sedus, trebuie să-i găseşti punctul slab, să-l 
linguşeşti; cere-i sfaturi, arată cât de primejdios e cazul; în 
sfârşit, încearcă să-l compromiţi cu tine împreună. Şi vei fi. 

— Ar trebui să sărut pământul pe care calci, zise Camusot, 
întrerupând-o pe nevastă-sa, luând-o de mijloc şi strângând- 
o la piept. Amelie! Mă salvezi! 

— Eu te-am remorcat de la Alencon la Mantes şi de la 
Mantes la tribunalul Senei, răspunse Amelie. Ei, fii pe pace! 
În cinci ani de-acum înainte vreau să mă numesc doamna 
preşedinte; dar, puiule, te rog să chibzuieşti bine şi multă 
vreme înainte de-a lua hotărâri. Meseria de judecător nu e 
totuna cu meseria de pompier, hârtiile nu stau pe jăratec, ai 
timp să cureţi; astfel că în posturile voastre prostiile sunt de 
neiertat. 

— Forţa situaţiei mele stă toată în faptul că falsul preot 
spaniol e unul şi acelaşi cu Jacques Collin, urmă judecătorul 
după un timp îndelungat. O dată identitatea aceasta bine 
stabilită, chiar dacă judecarea procesului ar reveni Curţii 
supreme, va fi pe veci un bun câştigat de care nu se va 
putea lipsi nici un magistrat, judecător sau consilier. Dacă 
fac asta, la fel cu copiii care leagă o tinichea de coada unei 


pisici, procedura, oriunde se va instrui, va face totdeauna să 
sune lanţurile lui Jacques Collin. 

— Bravo, zise Amelie. 

— Iar procurorul general va prefera să se înţeleagă, decât 
cu oricare altul, cu mine, care singur aş putea să suprim 
această sabie a lui Damocles atârnată deasupra inimii 
cartierului Saint-Germain! Dar nici nu ştii ce greu e de 
obţinut acest rezultat strălucit! Procurorul general şi cu 
mine, adineauri, la el în birou, am căzut de acord să-l luăm 
pe Jacques Collin drept ceea ce se pretinde, drept Carlos 
Herrera, canonic al catedralei din Toledo; am căzut de 
acord să admitem calitatea sa de trimis diplomatic şi să-l 
lăsăm să fie cerut de ambasadorul Spaniei. Potrivit cu 
planul acesta, am făcut raportul care-l pune în libertate pe 
Lucien de Rubempre şi am reînceput interogatoriile 
preveniţilor, făcându-i albi ca zăpada. Mâine, domnii de 
Rastignac, Bianchon şi nu mai ştiu cine trebuie să fie 
confruntaţi cu aşa-zisul canonic al capitulului regal de 
Toledo şi n-o să-l recunoască în el pe Jacques Collin, a cărui 
arestare a avut loc de faţă cu ei, acum zece ani, într-o 
pensiune unde l-au cunoscut sul) numele de Vautrin. 

Urmă o clipă de tăcere în timpul căreia doamna Camusot 
chibzuia. 

— Eşti sigur ca prevenitul tău e Jacques Collin? Întrebă ea. 

— Sunt, răspunse judecătorul, şi procurorul general de 
asemenea. 

— Ei, atunci încearcă, fără să ţi se vadă ghearele, să 
provoci un scandal la Palatul de Justiţie! Dacă omul tău mai 
este la secret, du-te imediat la directorul Conciergeriei şi fă 
în aşa fel încât ocnaşul să fie recunoscut acolo, de faţă cu 
lumea; în loc să faci cum fac copiii, fă cum fac miniştrii 
poliţiei la monarhiile absolute, când născocesc comploturi 
împotriva suveranului, ca să aibă meritul de-a le fi demascat 
şi să se facă indispensabili; vâră trei familii în primejdie ca 
să ai faima de a le fi salvat. 


— Ah, ce noroc! Strigă Camusot. Atât nu-i capul de 
zăpăcit, încât nu-mi aduceam aminte de un fapt. Ordinul de 
a-l instala la pistolă a fost dus de Coguart domnului Gault, 
directorul Conciergeriei. Dar Bibi-Lupin, duşmanul lui 
Jacques Collin, a avut grijă să transfere de la închisoare la 
Conciergerie trei criminali care-l cunosc. Şi dacă iese mâine 
dimineaţă în curte, ne aşteptăm la nişte scene cumplite. 

— De ce anume? 

— Jacques Collin, draga mea, e tăinuitorul averilor pe care 
le au ocnele şi care se ridică la cifre impresionante; dar, se 
pare că le-a risipit ca să-l ţină în lux pe răposatul Lucien, şi 
O să i se ceară socoteală. Bibi-Lupin mi-a spus că o să fie o 
vărsare de sânge care va impune intervenţia paznicilor. Iar 
taina va fi astfel dată în vileag. Viaţa lui Jacques Collin e în 
joc. Iar eu, dacă mă duc la Palat devreme, o să pot întocmi 
un proces-verbal privitor la identitatea lui. 

— Ah, de te-ar scăpa de el cei ce l-au însărcinat să le 
chivernisească banii! Cât de capabil ai fi socotit! Nu te duce 
la domnul de Granville, aşteaptă-l la el în birou cu arma 
asta cumplită! E un tun încărcat şi aţintit împotriva a trei 
dintre cele mai de seamă familii ale curţii şi camerei 
pairilor. Fii cutezător, propune-i domnului de Granville să vă 
scăpaţi de Jacques Collin, transferându-l la închisoarea La 
Force, unde ocnaşii ştiu să scape de denunţători. Eu, în 
schimb, mă duc la ducesa de Maufrigneuse care-o să mă 
introducă, poate, în familia Grandlieu. Poate c-o să-l văd şi 
pe domnul de Serisy. Las' pe mine, am să-i sperii pe toţi. Şi, 
mai ales, scrie-mi un bileţel cu un cuvânt dinainte stabilit de 
noi, ca să ştiu dacă preotul spaniol a fost recunoscut în faţa 
justiţiei ca fiind Jacques Collin. Aranjează-te să poţi pleca de 
la Palat la ceasurile două, până atunci îţi voi fi făcut rost de 
o audienţă personală la ministrul de justiţie; poate c-o să fie 
la marchiza d'Espard. 

Camusot rămăsese în picioare într-o atitudine de 
admiraţie care o făcu pe şireata Amelie să zâmbească. 


— Haide, vino să mâncăm şi înveseleşte-te, zise dânsa 
încheind. Uite, nu suntem la Paris decât de doi ani şi iată-te 
pe cale de a ajunge consilier înainte de sfârşitul anului. De 
acolo, puiule, până la preşedinţia unei secţii la curte, nu e 
altă distanţă decât un serviciu făcut cu prilejul vreunei 
afaceri politice. 

Această convorbire tainică arăta în ce grad faptele şi cele 
mai mărunte vorbe ale lui Jacques Collin, ultimul personaj 
al acestui Studiu, interesau onoarea familiilor în mijlocul 
cărora îşi plasase defunctul său protejat. 

Moartea lui Lucien şi năvala contesei de Serisy în 
Conciergerie pricinuiseră o atare tulburare în angrenajele 
maşinii, încât directorul uitase să-l scoată de la secret pe 
preotul spaniol. 

Deşi nu e un caz unic în analele judiciare, totuşi moartea 
unui prevenit în cursul instruirii unui proces se întâmplă 
destul de rar, astfel încât paznicii, grefierul şi directorul îşi 
pierduseră cumpătul cu care lucrau de obicei. Totuşi, 
pentru ei, faptul grav nu era că acel tânăr frumos ajunsese 
atât de iute un cadavru, ci că mâinile delicate ale unei femei 
din lumea mare rupseseră o zăbrea de fier forjat din primul 
rând de gratii al portiţei. În consecinţă, directorul, grefierul 
şi paznicii, de îndată ce procurorul general şi contele 
Octave de Bauvan plecaseră cu trăsura contelui de Serisy, 
ducând-o de-acolo pe contesa de Serisy leşinată, se adunară 
toţi la portiţă ca să-l conducă până afara pe domnul Lebrun, 
medicul închisorii, chemat să constate moartea lui Lucien şi 
să se înţeleagă asupra ei cu medicul morţilor al 
arondismentului unde locuia nefericitul tânăr. 

La Paris, medicul morţilor e doctorul însărcinat pe lângă 
fiecare primărie să verifice decesele şi să le cerceteze 
pricina. 

Obişnuit să ia imediat măsurile necesare, domnul de 
Granville socotise că era nevoie, spre a salva onoarea 
familiilor compromise, să se întocmească actul de deces al 
lui Lucien la primăria de care ţinea cheiul Malaquais, unde 


locuia răposatul, şi să-l ducă de la domiciliul său, la biserica 
Saint-Germain-des-Pres, unde urma să aibă loc slujba de 
înmormântare. Domnul de Chargeboeuf, secretarul 
domnului de Granville, chemat de dânsul, primi dispoziţii în 
acest sens. Transportarea corpului lui Lucien trebuia să se 
facă în timpul nopţii. Tânărul secretar era însărcinat să se 
înţeleagă imediat cu primăria, cu parohia şi cu 
administraţia pompelor funebre. Astfel, în ochii lumii, 
Lucien murise liber şi la el acasă, cortegiul funebru avea să 
plece de la el de acasă, iar prietenii lui aveau să fie invitaţi 
la el acasă pentru ceremonie. 

Aşadar, în clipa în care Camusot, care se liniştise, se aşeză 
la masă cu ambiţioasa-i jumătate, directorul Conciergeriei 
şi domnul Lebrun, medic al închisorilor, stăteau în afara 
portiţei regretând slăbiciunea gratiilor de fier şi puterea 
femeilor îndrăgostite. 

— Nici nu bănuiam, îi spunea doctorul domnului Gault, 
despărţindu-se de el, câtă forţă nervoasă există în omul 
surexcitat de patimă. Dinamica şi matematicile n-au nici 
semne, nici calcule ca să constate această forţă. De pildă, 
ieri am fost de faţă la o experienţă care m-a cutremurat şi 
care explică cumplita putere fizică desfăşurată adineauri de 
cuconiţa aceea. 

— la povesteşte-mi, zise domnul Gault, căci mă pasionează 
problemele de magnetism; nu cred în el; dar mă pune pe 
gânduri. 

— Un medic magnetizor, căci există printre noi unii care 
cred în magnetism, urmă doctorul Lebrun, mi-a propus să 
experimenteze asupra mea un fenomen pe care mi l-a 
descris şi de care mă îndoiam. Curios să văd cu ochii mei 
una dintre acele ciudate crize nervoase prin care se 
dovedeşte existenţa magnetismului, am primit. lată faptele. 
Tare aş vrea să ştiu ce-ar zice Academia noastră de 
medicină dacă toţi membrii ei ar fi supuşi, unul după altul, 
la acea experienţă care nu lasă nici o portiţă de scăpare 
neîncrederii. Vechiul meu prieten. 


Medicul acesta, zise doctorul Lebrun, deschizând o 
paranteză, e un bătrân persecutat de către Facultatea de 
medicină pentru părerile lui, şi asta încă de pe vremea lui 
Mesmer[153]. Are şaptezeci sau şaptezeci şi doi de ani şi se 
numeşte Bouvard. Astăzi e patriarhul teoriei magnetismului 
animal. Moşneagul ăsta mi-e ca un tată şi-i datorez situaţia 
mea. Aşadar, bătrânul şi respectabilul Bouvard îmi 
propunea să-mi facă dovada că forţa nervoasă pusă în 
acţiune de către magnetism era nu chiar infinită, căci omul 
e supus unor legi determinate, dar că procedează întocmai 
ca forţele naturii ale căror principii absolute scapă 
calculului nostru. 

Astfel, îmi zise dânsul, dacă laşi să-ţi strângă mâna o 
somnambulă, care în stare de veghe nu ţi-ar strânge-o prea 
tare, vei recunoaşte că în starea atât de prosteşte numită 
somnambulică, degetele ei vor avea însuşirea de a lucra ca 
nişte foarfece de tăiat metal, mânuite de un lăcătuş! 

Ei bine, domnul meu, după ce mi-am lăsat mâna în mâna 
femeii nu adormite, căci Bouvard dezaprobă această 
expresie, ci izolate, şi după ce bătrânul i-a poruncit femeii 
aceleia să-mi strângă mâna fără încetare şi din toate 
puterile, l-am rugat s-o oprească în clipa în care era cât pe 
ce să-mi ţâşnească sângele din vârful degetelor. Uită-te! 
Priveşte brăţara pe care o s-o port mai bine de trei luni. 

— Ei drăcie! Zise domnul Gault văzând o echimoză 
circulară, asemănătoare cu cea produsă de-o arsură. 

— Dragul meu Gault, urmă doctorul, dacă mi-aş fi văzut 
mâna prinsă într-un cerc de fier, strâns cu un nit de către 
un lăcătuş, tot n-aş fi simţit zgarda de metal mai tare decât 
degetele femeii aceleia; pumnul ei era oţel nemlădios şi 
sunt convins că mi-ar fi putut sfărâma oasele şi desface 
mâna de braţ. Presiunea aceea, începută pe nesimţite, a 
sporit fără întrerupere, adăugând mereu o forţa nouă forţei 
de presiune dinainte; într-un cuvânt, un turnichet[ 154] n-ar 
fi fost mai straşnic decât mâna aceea transformată în 
aparat de tortură. Mi se pare prin urmare dovedit că, sub 


stăpânirea pasiunii, care e voinţa adunată într-un singur 
punct şi ajunsă la nişte cantităţi incalculabile de forţă 
animală, cum sunt diferitele soiuri de forţe electrice, omul 
poate să-şi transfere întreaga-i vitalitate sau pentru atac, 
sau pentru rezistenţa, în cutare sau cutare din organele 
sale. Cuconiţa aceea, împinsă de disperare, îşi trimisese 
forţa vitală în mâini. 

— Trebuie al naibii de multă forţă ca să rupi o gratie de 
fier forjat. Rosti şeful paznicilor dând din cap. 

— Avea un defect de fabricaţie! Zise domnul Gault. 

— Eu, urmă doctorul, nu îndrăznesc să mai atribui limite 
forţei nervoase. De altfel, în acest scop mamele care vor să- 
şi scape copiii magnetizează leii, coboară dintr-o casă în 
flăcări, de-a lungul unor margini de acoperiş unde abia s-ar 
ţine pisicile şi îndură torturile anumitor naşteri. Tot acolo 
stă şi secretul tentativelor de evadare ale prizonierilor şi 
ocnaşilor ca să-şi recapete libertatea. Încă nu cunoaştem 
măsura forţelor vitale, care-şi au originea în puterea însăşi 
a naturii şi pe care le tragem din izvoare necunoscute! 

— Domnule director, îi şopti la ureche un paznic 
directorului care-l conducea pe doctorul Lebrun până la 
gratiile din afară ale Conciergeriei, numărul doi se pretinde 
bolnav şi cere un medic; susţine că e pe moarte, adăugă 
paznicul. 

— Chiar aşa? Zise directorul. 

— Horcăie! Răspunse paznicul. 

— Sunt ceasurile cinci, zise doctorul, şi încă n-am mâncat. 
Dar la urma urmei, tot sunt aici, hai să. Mergem să vedem. 

— Numărul doi e chiar preotul spaniol bănuit a fi Jacques 
Collin, îi spuse domnul Gault doctorului, şi unul dintre 
preveniţii din procesul în care era implicat acel sărman 
tânăr. 

— L-am mai văzut o dată azi, răspunse doctorul. Domnul 
Camusot m-a chemat să constat starea sănătăţii 
pezevenghiului aceluia care, fie vorba între noi, se simte de 


minune şi ar putea să strângă o avere făcându-l pe Hercule 
la circ. 

— E în stare să se sinucidă şi el, zise domnul Gault. Hai să 
facem amândoi câţiva paşi. Până la secret, căci trebuie să 
fiu şi eu acolo măcar să-l transfer la pistolă. Domnul 
Camusot l-a iertat de secret pe acest ciudat anonim. 

Jacques Collin, poreclit în lumea ocnei Înşală-Moartea şi 
pe care nu trebuie să-l mai numim altfel decât cu numele 
lui, se afla, din clipa întoarcerii sale la secret din ordinul 
domnului Camusor, în prada unei strângeri de inimă pe 
care n-o simţise niciodată în viaţa sa mânjită de atâtea 
fărădelegi, de trei evadări din ocna şi două condamnări la 
Curtea cu juri. Omul acesta în care se concentrează viaţa, 
puterea, inteligenţa şi patimile ocnei şi care va înfăţişează 
cea mai înaltă expresie a lor, nu e el oare monstruos de 
frumos prin devotamentul său demn de rasa canină, faţă de 
cel din care şi-a făcut un prieten? Vrednic de osândă, 
netrebnic şi îngrozitor în atâtea privinţe, devotamentul 
absolut faţă de idolul său îl face totuşi atât de autentic 
interesant, încât Studiul de faţă, de pe acum destul de 
voluminos, ar părea neisprăvit, scurtat, dacă 
deznodământul acestei vieţi nelegiuite n-ar însoţi sfârşitul 
lui Lucien de Rubempre. O dată mort căţeluşul, te, întrebi 
dacă va mai trăi cumplitu-i prieten, leul! 

În viaţa reală, în societate, faptele se înlănţuiesc atât de 
fatal de alte fapte, încât nu pot exista unele fără celelalte. 
Apa fluviului alcătuieşte un fel de podea lichidă; nu există 
val, oricât ar fi răzvrătit, la orice înălţime s-ar ridica, a cărui 
coamă puternică să nu se topească sub masa apelor, mai 
puternică prin iuţeala curgerii ei decât răscoalele 
bulboanelor care alunecă odată cu ea. Tot astfel precum 
priveşti apa curgând şi desluşeşti în ea vedenii amestecate, 
poate vei erori să măsori presiunea puterii societăţii asupra 
acestei bulboane care se cheamă Vautrin? Să vezi la ce 
depărtare se va scufunda iarăşi valul răzvrătit, cum se va 
isprăvi destinul omului aceluia cu adevărat demonic, dar 


legat totuşi de omenire prin dragoste! Atât de greu piere 
acest principiu ceresc din inimile celor mai putrezite! 

Netrebnicul ocnaş întruchipând poemul la care au visat 
atâţia poeţi, Moore, lordul Byron, Mathurin, Canalis[ 155] 
(un demon punând stăpânire pe un înger atras în iad ca să-l 
aline cu o picătură de rouă furată din rai), Jacques Collin, 
dacă aţi pătruns adânc în inima aceasta de bronz, 
renunţase la sine însuşi de şapte ani. Însuşirile sale 
puternice, absorbite în fiinţa lui Lucien, nu funcționau decât 
pentru Lucien; simţea o plăcere senzuală când îl vedea 
înălțându-se, iubind, satisfăcându-şi ambiția. Pentru el 
Lucien era propriul său suflet devenit vizibil. 

Înşală-Moartea cina la ducele de Grandlieu, se strecura în 
budoarul cucoanelor din lumea mare, o iubea pe Esther, 
prin persoană interpusă. În sfârşit, vedea în Lucien un 
Jacques Collin frumos, tânăr şi nobil, pe cale de-a ajunge 
ambasador. 

Înşală-Moartea întrupase legenda nemţească a 
DUBLULUI[156] printr-un fenomen de paternitate moral, 
ce-l vor înţelege femeile care au iubit cu adevărat în viaţă, 
care au simţit cum sufletul lor trece în sufletul bărbatului 
iubit, care au trăit viaţa lui, nobilă sau netrebnică, fericită 
sau nefericită, necunoscută sau celebră, care au simţit, în 
ciuda distanţei, o durere la picioare dacă se rânea el la 
picioare, care au simţit când se bătea el în duel şi care, ca 
să spunem totul într-un singur cuvânt, au ştiut că le-a fost 
necredincios fără a fi nevoie să li se spună. 

Când fusese adus îndărăt în carceră, Jacques Collin îşi 
zicea: „I se ia băiatului interogatoriul!” 

Şi-l scuturau fiorii pe el, care ucidea la fel de uşor cum bea 
un muncitor un pahar de rachiu. 

„Oare a putut să-şi vadă metresele? Se întreba ocnaşul. 
Mătuşă-mea le-o fi găsit pe muierile acelea blestemate? Au 
făcut ceva ducesele şi contesele acelea ca să împiedice 
interogatoriul? Lucien mi-o fi primit instrucţiunile? Şi dacă 
vrea ursita să i se ia interogatoriul, cum o să se ţină? 


Sărman micuţ, eu l-am adus aici! Tâlharul de Paccard şi 
nevăstuica de Europa sunt de vină de toată zarva asta, 
fiindcă au şterpelit cei şapte sute cincizeci de mii de franci 
ai rentei date Estherei de către Nucingen. Pezevenghii ăştia 
doi ne-au făcut să ne poticnim la ultimul pas; dar or să 
plătească scump năzdrăvănia asta, încă o zi şi Lucien era 
bogat şi se însura cu Clotilde de Grandlieu a lui. N-o mai 
aveam pe Esther pe braţe. Lucien o iubea prea mult pe 
femeia asta, în timp ce pe Clotilde, prăjina aceea de salvare, 
n-ar fi iubit-o niciodată. Ah, mititelul ar fi fost atuncea 
numai al meu! Şi când te gândeşti că soarta noastră atârnă 
de-o privire, de înroşirea lui Lucien în faţa acestui Camusot 
care vede toate şi care nu e lipsit de şiretenia judecătorilor! 
Căci am schimbat cu el, când mi-a arătat scrisorile, o privire 
prin care ne-am sondat reciproc şi a ghicit că pot să le 
şantajez pe metresele lui Lucien.” 

Monologul acesta ţinu trei ceasuri. Strângerea de inimă 
era atât de cumplită, încât birui acest temperament de fier 
şi de vitriol. Jacques Collin, al cărui creier ardea parcă în 
flăcările nebuniei, simţi o sete atât de mistuitoare încât, 
fără să observe, isprăvi toată provizia de apă conținută în 
unul dintre cele două hârdaie care alcătuiesc, împreună cu 
un pat, tot mobilierul celulelor de la secret. 

„Dacă-şi pierde firea, ce-o să se întâmple cu el? Căci bietul 
copil nu e puternic ca Theodore!” se întrebă el întinzându- 
se pe patul care semăna cu un pat soldăţesc într-o sală de 
gardă. 

Un cuvânt despre acel Theodore de care-şi amintea 
Jacques Collin în clipa de cumpănă. Theodore Calvi, tânăr 
corsican, condamnat pe viaţă pentru unsprezece omucideri, 
la vârsta de optsprezece ani, datorită anumitor protecţii 
cumpărate cu aur greu, fusese încătuşat de acelaşi lanţ cu 
Jacques Collin de la 1819 la 1820. Ultima evadare a lui 
Jacques Collin, una dintre cele mai frumoase combinaţii ale 
sale (ieşise travestit în jandarm şi păzindu-l pe Theodore 
Calvi care mergea înaintea lui ca un ocnaş dus la comisar), 


această splendidă evadare avusese loc în portul Rochefort, 
unde ocnaşii mor pe capete şi unde autorităţile sperau că-i 
vor vedea sfârşind şi pe aceşti doi inşi primejdioşi. Evadaţi 
împreună, fuseseră siliţi să se despartă datorită peripeţiilor 
fugii. Theodore, prins iarăşi, fusese aruncat din nou în ocnă. 
După ce ajunsese în Spania şi se preschimbase acolo în 
Carlos Herrera, Jacques Collin venea să-şi caute corsicanul 
la Rochefort, când îl întâlni pe Lucien pe ţărmul Charentei. 
Eroul bandiţilor şi al desişurilor corsicane, căruia Înşală- 
Moartea îi datora cunoaşterea limbii italiene, fireşte că fu 
jertfit noului idol. 

Viaţa lui Lucien, care nu suferise nici o condamnare şi n- 
avea pe conştiinţă decât nişte fleacuri, răsărea de altminteri 
frumoasă şi strălucită ca soarele unei zile de vară; pe când 
cu Theodore, Jacques Collin nu mai zărea alt deznodământ 
decât ghilotina, după un şir de crime inevitabile. 

Gândul la o nenorocire pricinuită de slăbiciunea lui Lucien, 
pe care regimul de la secret trebuie să-l fi făcut să-şi piardă 
cumpătul, lua proporţii uriaşe în mintea lui Jacques Collin 
şi, pe când cugeta la putinţa unei catastrofe, nefericitul îşi 
simţi ochii umezi de lacrimi, fenomen care din copilărie nui 
se mai întâmplase niciodată. 

„Trebuie să am temperatură mare, îşi zise el, şi poate 
dacă-l chem pe medic şi: i propun o sumă serioasă, o să 
pună în legătură cu Lucien.” 

În clipa aceasta paznicul îi aduse masa. 

— N-are nici un rost, băiete, nu pot mânca. Spune-i 
domnului director al închisorii acesteia să-mi trimită 
medicul, mă simt aşa de rău, încât cred că mi-a sosit ceasul 
de pe urmă. 

Auzind hârâitul horcăiturilor cu care ocnaşul îşi însoţise 
fraza, paznicul dădu din cap în semn de încuviinţare şi 
plecă. Jacques Collin se agăţă cu furie de această speranţă, 
dar când îl văzu intrând în carceră pe medic însoţit de 
director, îşi dădu seama că încercarea i-a dat greş şi aşteptă 


rece efectul vizitei, întinzându-i medicului mâna, să-i ia 
pulsul. 

— Dumnealui are friguri, îi spuse doctorul domnului Gault. 
Dar e febra pe care o observăm la toţi preveniţii şi care, 
şopti el la urechea falsului spaniol, e totdeauna pentru mine 
dovada unei vinovăţii. 

În clipa aceasta directorul, căruia procurorul general îi 
dăduse scrisoarea lui Lucien către Jacques Collin, ca să i-o 
dea acestuia, îl lăsă pe doctor şi pe prevenit sub paza 
temnicerului şi se duse să aducă scrisoarea. 

— Domnule doctor, îi spuse Jacques Collin văzându-l pe 
temnicer la uşă şi înțelegând de ce lipseşte directorul, nu 
mi-ar părea rău de treizeci de mii de franci dacă aş putea 
să-i trimit trei rânduri lui Lucien de Rubempre. 

— Nu vreau să-ţi fur banii, îi spuse doctorul Lebrun, 
nimeni pe lume nu mai poate sta de vorba cu el. 

— Nimeni? Rosti Jacques Collin înmărmurit. De ce? 

— Fiindcă s-a spânzurat. 

Niciodată vreo tigroaică găsindu-şi puii furaţi n-a înfiorat 
junglele Indiei cu un răget atât de îngrozitor ca al lui 
Jacques Collin, care se ridică în picioare ca tigrul pe labele 
dindărăt, azvârli asupra doctorului o privire arzătoare ca 
fulgerul ce însoţeşte un tunet, apoi se prăbuşi pe patul din 
celulă gemând: 

— O, copilul meu! 

— Bietul om! Exclamă medicul, emoţionat de această 
cumplită sforţare a firii. 

Într-adevăr, explozia aceasta fu urmată de o slăbiciune 
atât de totală, încât cuvintele: „O! Copilul meu!” sunară ca o 
şoaptă. 

— Oare o să moară şi ăsta sub ochii noştri? Întrebă 
paznicul. 

— Nu, nu se poate! Urmă Jacques Collin ridicându-se şi 
privindu-i cu ochi stinşi pe cei doi martori ai acestei scene. 
Va înşelaţi, nu e el! N-aţi văzut bine. Nu poţi să te spânzuri 


la secret. Cum m-aş putea spânzura eu aici? Parisul întreg 
răspunde de viaţa aceea! Dumnezeu mi-o datorează! 

Paznicul şi medicul erau înmărmuriţi la rândul lor, ei pe 
care de multa vreme nu-i mai putea mira nimica. Domnul 
Gault intra cu scrisoarea lui Lucien în mână. La vederea 
directorului, Jacques Collin, zdrobit de violenţa propriei 
sale explozii de durere, păru că se linişteşte. 

— Poftim o scrisoare pe care domnul procuror-general m-a 
însărcinat să ţi-o dau, îngăduind să o primeşti nedesfăcută, 
zise domnul Gault. 

— L de la Lucien, zise Jacques Collin 

— Da, de la el. 

— Nu-i aşa că tânărul? 

— A murit, spuse directorul mai departe. Chiar dacă 
domnul doctor s-ar fi aflat aici, din păcate tot ar fi sosit prea 
târziu. Tânărul acela a murit acolo. Într-una dintre pistole. 

— Pot să-l văd cu ochii mei? Întrebă cu sfială Jacques 
Dollin. Veţi lăsa un tată să-şi plângă fiul? 

— Poţi, dacă vrei, să stai chiar în camera lui, căci am ordin 
să te mut în una dintre camerele pistolei. Nu mai eşti la 
secret, domnul meu. 

Privirile prevenitului, lipsite de căldură şi de viaţă, treceau 
încet de la director la medic; Jacques Collin îi întreba cu 
privirea pe amândoi, bănuind vreo cursă, şi şovăia să iasă. 

— Dacă vrei să vezi cadavrul, îi spuse medicul, grăbeşte- 
te, căci trebuie să fie transportat de aici la noapte. 

— Dacă aveţi copii, domnilor, zise Jacques Collin, veţi 
înţelege de ce m-am prostit aşa, ochii abia mai văd. Lovitura 
asta e pentru mine mult mai rea decât moartea. Dar nu 
puteţi înţelege ce spun eu. Nu sunteţi părinţi, iar dacă 
sunteţi, nu sunteţi ca mine, totodată şi mamă! Sunt. Nebun. 
Simt că înnebunesc. 

Trecând prin coridoarele ale căror uşi neîndurătoare nu se 
deschid decât în faţa directorului, se poate merge foarte 
iute de la secret la pistole. Aceste două şiruri de celule sunt 
despărțite printr-un coridor subteran format din două 


ziduri groase ce susţin bolta pe care stă galeria Palatului de 
justiţie, numită galeria Marchande. Astfel încât Jacques 
Collin, însoţit de paznicul care-l luă de braţ, cu directorul 
înainte şi urmat de medic, sosi în câteva minute la celula 
unde zăcea Lucien, întins pe pat. 

Văzându-l, căzu pe cadavrul acela şi se lipi de el printr-o 
îmbrăţişare deznădăjduită a cărei putere şi mişcare 
pătimaşa îi făcură să se cutremure pe cei trei privitori. 

— Poftim, îi spuse directorului doctorul, iată un exemplu 
de ce-ţi spuneam mai înainte. Uite, omul ăsta o să 
plămădească trupul mort şi nu ştii cum e cadavrul, e ca 
piatra. 

— Lăsaţi-mă aici! Zise Jacques Collin cu glas stins. N-o să-l 
mai văd multă vreme, o să-mi fie luat pentru. 

Se opri în faţa cuvântului înmormântare. 

— O să-mi daţi voie să păstrez ceva de la copilul meu? Fii 
aşa de bun şi taie-i dumneata câteva şuviţe din păr, domnul 
meu, îi spuse el doctorului Lebrun, căci eu nu pot. 

— E adevărat că e fiu-său! Exclamă medicul. 

— Crezi dumneata? Întreba directorul cu o privire adâncă, 
ce-l făcu pe medic să cadă pe gânduri pentru o clipă. 

Directorul îi spuse paznicului să-l lase pe prevenit în celula 
aceea şi să taie câteva şuviţe de păr de pe capul fiului 
pentru pretinsul tată, înainte de ridicarea cadavrului. 

La ceasurile cinei şi jumătate, în luna mai, se poate citi 
uşor o scrisoare în Conciergerie, în ciuda gratiilor de fier şi 
a plasei de sârmă care astupă ferestrele, încât Jacques 
Collin silabisi scrisoarea aceea cumplită ţinând mâna lui 
Lucien. 

Nu există om care să poată ţine zece minute o bucată de 
gheaţă în mână, strângând-o cu putere. Frigul se transmite 
către izvoarele vieţii cu o iuţeală ucigătoare. Dar efectul 
acelui frig cumplit, şi care lucrează ca o otravă, se poate cu 
greu asemui efectului produs în suflet de mâna ţeapănă şi 
îngheţată a unui mort, ţinută şi strânsă astfel. Moartea îi 
vorbeşte atunci vieţii, îi spune taine întunecate, care ucid 


multe sentimente; căci, în materie de sentiment, 
schimbarea nu e oare o moarte? 

Şi acum, dacă recitim împreună cu Jacques Collin 
scrisoarea lui Lucien, aceste rânduri din clipa de pe urmă 
vor părea ceea ce erau atunci pentru el: o cupă cu otravă. 

ABATELUI CARLOS HERRERA. 


Scumpe abate, nu am avut de la dumneata decât faceri de 
bine şi te-am trădat. Această lipsă de recunoştinţă pe care 
n-am vrut-o mă ucide şi când vei citi aceste rânduri, eu nu 
voi mai exista; nu vei mai fi lângă mine ca să mă salvezi. 

Îmi acordaseşi pe deplin dreptul să te azvârl la pământ ca 
pe un muc de ţigară, dacă asta îmi era de folos cu ceva; dar 
te-am sacrificat prosteşte. Ca să ies din încurcătură, înşelat 
de o întrebare iscusită a judecătorului de instrucţie, fiul 
dumitale după duh, cel pe care-l adoptaseşi, a trecut alături 
de cei ce vor să te asasineze cu orice preţ, vrând să facă să 
fie acceptată teza unei identități pe care eu o ştiu imposibilă 
între dumneata şi un criminal francez. Nu mai am nimic de 
adăugat în această privinţă. 

Între un om atât de puternic că dumneata şi unul ca mine, 
din care ai vrut să faci ceva, un personaj mai mare decât 
puteam fi, nu se pot schimba vorbe grele în momentul 
ultimei despărţiri. Ai vrut să mă faci puternic şi glorios, şi 
m-ai azvârlit în prăpastia sinuciderii. Asta-i tot. De multă 
vreme simţeam ca se apropie de mine ameţeala şi căderea. 

Există urmaşii lui Cain şi aceia ai lui Abel, cum spuneai 
dumneata câteodată. În marea dramă a omenirii, Cain e 
opoziţia. Dumneata te tragi din Adam prin ramura aceasta, 
în care diavolul a suflat şi mai departe focul a cărui primă 
scânteie a fost aruncată asupra Evei. Printre demonii din 
seminţia aceasta se află, din timp în timp, câte unul cumplit, 
cu o alcătuire uriaşă, care întrupează toate puterile 
omeneşti şi seamănă cu acele febrile animale ale pustiei, a 
căror viaţă cere întinderile ei nemărginite. Asemenea 
oameni sunt primejdioşi în societate, cum ar fi nişte lei în 
plină Normandie: au nevoie de hrană, sfâşie oameni 
oarecari şi pasc paralele proştilor; joaca lor e atât de 
primejdioasă, încât până la urmă ucid umilul căţel din care 
şi-au făcut tovarăş şi idol. Când vrea Dumnezeu, fiinţele 
acestea misterioase sunt Moise, Atila, Carol Magnul, 
Mohamed sau Napoleon; dar, când el le lasă să se 
ruginească în fundul oceanului unei generaţii aceste unelte 


gigantice nu mai sunt decât Louvel şi abatele Herrera. 
Înzestraţi cu o putere nemărginită asupra sufletelor 
gingaşe, le atrag şi le sfărâma. În felul său, lucrul acesta e 
mare şi frumos. E ca planta veninoasă, viu colorată, care 
fascinează copiii în pădure. E poezia răului. Oameni ca 
dumneata ar trebui să locuiască în peşteri şi să nu iasă din 
ele. Dumneata m-ai făcut să trăiesc viaţa aceasta titanică, şi 
am avut parte de ea pe săturate. Astfel îmi pot scoate capul 
din nodurile gordiene ale politicii dumitale, ca să-l vâr în 
laţul cravatei mele. 

Ca să-mi dreg greşeala, transmit procurorului general o 
retractare a interogatoriului meu. Vei vedea cum poţi folosi 
documentul acesta. 

Printr-unul dintre punctele unui testament în toată regula, 
făcut de mine, ţi se vor restitui, domnule abate, sumele 
aparţinând ordinului dumitale, de care ai dispus în mod 
foarte imprudent pentru mine, în urma dragostei părinteşti 
pe care mi-o purtai. 

Adio deci, adio, grandioasă statuie a răului şi a corupţiei, 
adio dumitale care, pe drumul cel bun ai fi fost mai mult 
decât Ximenes, mai mult decât Richeliu, Ţi-ai ţinut 
făgăduinţele; mă regăsesc aşa cum eram pe ţărmul 
Charentei, după ce mulţumită dumitale m-am bucurat de 
vrăjile unui vis; dar, din păcate, nu mai e râul de la mine de 
acasă în care mă duceam să înec fleacurile tinereţii; e Sena, 
iar bulboana o carceră a Conciergeriei. 

Nu mă regreta: disprețul meu pentru dumneata era tot 
aşa de mare ca şi admiraţia, Lucien. 

Înainte de ceasurile unu dimineaţa, când veniră să ia 
cadavrul, îl găsiră pe Jacques Collin îngenuncheat în faţa 
patului iar scrisoarea pe jos, scăpată din mână, fără îndoială 
aşa cum îi scapă din mână sinucigaşului pistolul care l-a 
omorât; dar nefericitul ţinea mereu mâna lui Lucien între 
mâinile sale împreunate şi se ruga lui Dumnezeu. 

Văzându-l pe omul acesta, paznicii se opriră o clipă, căci 
semăna cu unul dintre acele chipuri îngenuncheate în veci 


pe mormintele din evul mediu de către geniul cioplitorilor 
în piatră. Acest fals preot, cu ochii limpezi ca ai tigrilor şi 
înţepenit într-o imobilitate supranaturală, îi impresiona în 
aşa măsură pe aceşti oameni încât îi spuseră cu blândeţe să 
se ridice. 

— De ce? Întrebă el sfios. 

Cutezătorul Înşală-Moartea ajunsese slab ca un copil. 

Directorul îl arătă domnului de Chargeboeuf, care, cuprins 
de respect în faţa unei asemenea dureri şi crezând în 
calitatea de tată pe care şi-o atribuia Jacques Collin, îi 
împărtăşi ordinul domnului de Granville cu privire la slujba 
de înmormântare şi la convoiul funebru al lui Lucien, care 
trebuia neapărat să fie dus la el acasă, pe cheiul Malaquais, 
unde îl aşteptau preoţii ca să-l vegheze cât mai rămânea din 
noapte. 

— Recunosc în asta sufletul mare al acelui magistrat, 
exclamă cu glas trist ocnaşul. Spuneţi-i, domnul meu, ca se 
poate bizui pe recunoştinţa mea. Da, sunt în stare să-i fac 
mari servicii. Nu uitaţi cuvintele mele; sunt de cea mai 
mare însemnătate pentru el. Vai. Domnul meu, ciudate 
schimbări se petrec în inima unui om, după ce a plâns şapte 
ceasuri un copil ca ăsta. Şi deci n-o să-l mai văd niciodată! 

După ce-l privise pe Lucien cu ochi de mamă căreia i se 
smulge trupul fiului ei, Jacques Collin se prăbuşi. Uitându- 
se cum e luat şi dus trupul lui Lucien, lăsă să-i scape un 
geamăt care-i făcu pe paznici să iasă în grabă. 

Secretarul procurorului general şi directorul închisorii se 
şi grăbiseră să plece, să nu mai vadă acest spectacol. 

Ce ajunsese firea aceea de bronz în care hotărârea era 
deopotrivă de iute ca ochirea, la care gândul şi fapta 
ţâşneau ca un singur fulger, ai cărei nervi căliţi de trei 
evadări şi trei întemniţări la ocnă ajunseseră de-o soliditate 
metalică, asemeni cu nervii sălbaticilor? La anumite grade 
de ciocănire sau de apăsare repetată, fierul cedează, 
moleculele sale de nepătruns, purificate şi făcute omogene 
de către om, se dezagregă; şi deşi nu e în stare de topire, 


metalul nu mai are aceeaşi putere de rezistenţă. Potcovarii, 
lăcătuşii, fierarii, toţi muncitorii care lucrează în fier 
exprimă aceasta stare a lui cu un cuvânt din tehnologia lor: 
„Fierul e înmuiat!” zic dânşii, folosind o expresie care se 
potriveşte cânepei, a cărei destrămare se obţine muind-o. 
Ei bine, sufletul omenesc sau, dacă vreţi, întreita energie a 
trupului, a inimii şi a minţii se află într-o stare 
asemănătoare cu aceea a fierului, dacă primeşte lovituri 
repetate. Atunci şi oamenii, ca şi cânepa şi fierul, se 
înmoaie. Ştiinţa şi justiţia, publicul caută mii de cauze 
pentru cumplitele dezastre de cale ferată pricinuite de 
ruptura unei bare de fier, cazul cel mai îngrozitor fiind cel 
de la Bellevue[157]. Dar nimeni nu i-a întrebat pe 
adevărații cunoscători în materie, pe fierari, care cunoşteau 
cu toţii adevărata cauză: „Fierul se înmuiase!” Primejdia 
aceasta nu poate fi prevăzută, metalul devenit moale şi 
metalul rămas rezistent au aceeaşi înfăţişare. 

În starea aceasta îi găsesc adesea pe marii criminali 
duhovnicii şi judecătorii de instrucţie. Senzaţiile cumplite 
ale Curţii cu juri şi ale gâtelei dau naştere aproape 
totdeauna, chiar la firile cele mai tari, acestei destrămări a 
aparatului nervos; mărturisirile scapă atunci din gurile cele 
mai năprasnic închise; atunci se frâng inimile cele mai 
împietrite; şi, lucru ciudat: în clipa când mărturisirile nu 
mai au nici un rost, această slăbiciune de pe urmă îi smulge 
omului masca de nevinovăție, sub care, ascuns fiind, 
neliniştea Justiţia, totdeauna neliniştită când condamnatul 
moare fără să-şi mărturisească fărădelegea. 

Napoleon a cunoscut această topire a tuturor forţelor 
omeneşti pe câmpul de bătălie de la Waterloo! 

La ceasurile opt dimineaţa, când paznicul pistolelor intră 
în celula unde se afla Jacques Collin, îl găsi palid şi calm, ca 
un om care a devenit iarăşi tare printr-o hotărâre 
năprasnică. 

— A venit timpul plimbării în curte, zise temnicerul, eşti 
închis de trei zile, poţi să iei aer şi să umbli dacă vrei. 


Jacques Collin, scufundat în gândurile care-l absorbeau, 
nepăsându-i de el însuşi, socotindu-se ca o haină fără trup 
pe care să-l îmbrace, ca o zdreanţă, nu bănui cursa pe care 
i-o întindea Bibi-Lupin, nici importanţa coborârii sale în 
curte. Nefericitul ieşi maşinal şi o luă pe coridor, de-a 
lungul celulelor aflate în cornişa superbelor arcade ale 
palatului regilor Franţei şi pe care se sprijină galeria zisă a 
lui Ludovic cel Sfânt, pe unde se ajunge acum la diferitele 
birouri ale Curţii de casaţie. Coridorul acesta se uneşte cu 
cel al pistolelor; şi, împrejurare vrednică de luat în seamă, 
celula în care a fost întemnițat Louvel[ 158] unul dintre cei 
mai vestiți regicizi, e aceea aşezată în unghiul drept format 
de întâlnirea celor două coridoare. Sub frumosul cabinet 
din turnul Bonbec, se află o scară în spirală la care se 
isprăveşte acel coridor întunecos, pe unde deţinuţii, 
instalaţi în pistole sau carcere, se duc şi se întorc spre şi din 
curte. 

Toţi deţinuţii, acuzaţii care trebuie să apară în faţa Curţii 
cu juri şi cei care au apărut în faţa ei, preveniţii care nu mai 
sunt la secret, într-un cuvânt toţi întemniţaţii din 
Conciergerie, se preumblă pe locul acela strâmt, în 
întregime pietruit, vreme de câteva ceasuri, ziua şi mai ales 
dimineaţa devreme în timpul verii. Curtea aceasta, 
anticamera ghilotinei sau a ocnei, de care e legată cu un 
capăt, e legată la celălalt capăt de societate, prin jandarmi, 
cabinetul judecătorului de instrucţie sau Curtea cu juri. Aşa 
că vederea ei te îngheaţă mai rău decât ghilotina. Eşafodul 
ghilotinei poate deveni un piedestal de pe care să te înalţi la 
cer; dar curtea Conciergeriei înseamnă toate netrebniciile 
pământului adunate la un loc şi faţă de care nu poţi afla 
scăpare! 

Fie că este curtea închisorii La Force sau a închisorii din 
Poissy, curtea închisorii din Melun sau a închisorii Sainte- 
Pclagie, curtea închisorii e totdeauna aceeaşi. Aceleaşi 
fapte se repetă întocmai, cu singura deosebire a înălţimii 
sau culorii zidurilor sau a spaţiului mai mic sau mai mare. 


De aceea STUDIILE DE MORAVURI şi-ar dezminţi titlul 
dacă descrierea cea mai exactă a acestui pandemoniul[ 159] 
parizian nu s-ar afla aici. 

Sub bolțile puternice ce susţin sala de audienţe a Curţii de 
casaţie, există la a patra arcadă o piatră care-i slujea, zice- 
se, lui Ludovic cel Sfânt ca să-şi împartă milosteniile şi care, 
în zilele noastre, slujeşte de masă pentru vânzarea câtorva 
alimente deţinuţilor. De aceea, de îndată ce se deschide 
curtea pentru prizonieri, se duc toţi să se îmbulzească în 
jurul acelei lespezi de piatră cu bunătăţile pentru 
puşcăriaşi: rachiu, rom etc. 

Primele două arcade din partea aceasta a curţii care e faţă 
în faţă cu galeria bizantină, singura urmă a eleganţei 
palatului lui Ludovic, sunt ocupate de câtre un vorbitor 
unde se consfătuiesc avocaţii şi acuzaţii, şi unde prizonierii 
ajung printr-un fel de gang înfricoşător, alcătuit dintr-o 
dublă trecere printre gratii. Uriaşe, toate cuprinse în cadrul 
celei de a treia arcade. Acest dublu drum seamănă cu 
străzile acelea alcătuite, pentru o clipă, la intrarea 
teatrelor, de nişte bariere pentru a împiedica mulţimea să 
dea năvală la marile succese. Vorbitorul acela, aşezat la 
capătul uriaşei săli a portiţei actuale a Conciergeriei, 
luminat de nişte ferestre mascate cu obloane oblice, a fost 
de curând pus în contact cu lumina zilei prin nişte 
geamlăcuri în partea portiţei, astfel încât să poată fi 
supravegheați, avocaţii care stau de vorbă cu clienţii lor. 
Inovația aceasta a fost impusă de ispitele prea mari la care-i 
supuneau nişte femei frumoase pe apărătorii lor. Unde să se 
mai oprească şi morala? Precauţiile acestea seamănă cu 
anumite chestionare pentru pregătirea spovedaniei, pe 
care, citindu-le, o minte neprihănita se depravează aflând 
nişte scârnăvii necunoscute. În vorbitorul acela au de 
asemenea loc întâlnirile cu rudele şi prietenii cărora poliţia 
le îngăduie să-i vadă pe prizonieri, fie preveniţi, fie acuzaţi. 

Acuma se va înţelege, cred, ce înseamnă curtea pentru cei 
două sute de puşcăriaşi ai Conciergeriei; e grădina lor, e 


grădina fără pământ, fără flori, pe scurt o curte de 
închisoare! Anexele vorbitorului şi ale lespezii lui Ludovic 
cel Sfânt, pe care se vând alimentele şi băuturile îngăduite 
de autorităţi, alcătuiesc singura cale cu putinţă pentru a lua 
legătura cu lumea din afară. 

Clipele petrecute în curte sunt singurele în timpul cărora 
puşcăriaşul se află la aer şi în tovărăşie omenească; totuşi, 
în celelalte închisori, deţinuţii sunt adunaţi în ateliere, dar, 
la Conciergerie, nu poţi să te dedai la nici o îndeletnicire, 
decât dacă eşti închis la pistolă. Acolo de altfel, drama de la 
Curtea cu juri preocupă toate minţile, fiindcă nu ajungi în 
locul acela decât pentru ca să ţi se instruiască procesul sau 
să fii judecat. Curtea aceea înfăţişează o privelişte 
îngrozitoare. Nu ţi-o poţi închipui, trebuie s-o vezi sau s-o fi 
văzut-o. 

În primul rând, vreo sută de acuzaţi sau de preveniţi, 
adunaţi pe un loc de patruzeci de metri pe treizeci, nu 
constituie elita societăţii. Ticăloşii aceştia, dintre care cei 
mai mulţi se trag din clasele cele mai de jos, sunt prost 
îmbrăcaţi; feţele le sunt mârşave sau oribile. Un nelegiuit 
venit din straturile de sus ale societăţii e o excepţie, din 
fericire destul de rară. Furtul de bani publici, falsul sau 
falimentul fraudulos, singurele fărădelegi care pot să-i 
aducă acolo pe oamenii bine, se bucură de altfel de 
privilegiul de a sta la pistolă şi atunci acuzatul nu iese 
aproape niciodată din celulă. 

Locul acela de preumblare, încadrat între nişte ziduri 
înnegrite, frumoase şi înspăimântătoare, de o colonadă 
împărţită în celule, de o fortificaţie înspre partea cheiului, 
de celulele zăbrelite ale pistolelor la miazănoapte, păzit de 
gardieni atenţi, ocupat de către o turmă de nelegiuiţi 
netrebnici şi lipsiţi de încredere unii faţă de ceilalţi, la 
prima vedere te întristează. Dar curând te apucă groaza 
când ajuns acolo, te vezi centrul tuturor acelor priviri pline 
de ură, de curiozitate, de disperare, şi în. Faţa unor 
asemenea fiinţe decăzute! Lipseşte bucuria! Totul e 


întunecat, şi locurile, şi oamenii. Totul e mut, şi zidurile şi 
conştiinţele, totul e primejdie pentru nefericiţii aceia. În 
afara cazurilor de prietenie, sinistră ca şi ocna al cărei 
produs este, ei nu îndrăznesc să se încreadă unii în alţii. 
Poliţia care planează asupra lor otrăveşte aerul pe care-l 
respiră şi corupe totul, până şi strângerea de mână a doi 
vinovaţi care se cunosc îndeaproape. Un nelegiuit care-şi 
întâlneşte acolo cel mai bun tovarăş, nu ştie dacă acesta nu 
s-a pocăit, dacă n-a şi mărturisit ceva ca să-şi scape viaţa. 
Această lipsă de siguranţă, această frică de turnător strică 
libertatea, şi aşa destul de mincinoasă, din închisoare. În 
jargonul puşcăriei, turnătorul e un spion care pare a fi sub 
ameninţarea unei grave acuzaţii şi a cărui îndemânare 
proverbială constă în a se face socotit drept prieten. 
Cuvântul prieten înseamnă un hoţ emerit, un hoţ în toată 
puterea cuvântului şi care de multă vreme a isprăvit-o cu 
societatea, vrea să rămână hoţ toată viaţa şi stăruie în 
respectarea legilor hoţeşti, orice s-ar întâmpla. 

Crima şi nebunia au anumite asemănări. Când vezi 
puşcăriaşii în curtea Conciergeriei sau nebunii în grădina 
unui spital de boli nervoase e cam acelaşi lucru. Şi unii şi 
ceilalţi se preumblă ferindu-se să se întâlnească, şi îşi azvârl 
priviri cel puţin ciudate, sau de-a dreptul fioroase, după 
cum sunt gândurile lor din clipa aceea, niciodată veseli, şi 
nici serioşi. Căci se cunosc sau se tem unii de alţii. 
Aşteptând să fie condamnaţi, suferind de remuşcări sau de 
strângeri de inimă, cei ce se preumblă prin curtea puşcăriei 
au din pricina aceasta înfăţişarea neliniştită şi rătăcită a 
nebunilor. Numai criminalii înrăiţi au o siguranţă care 
seamănă cu liniştea unei vieţi cinstite şi cu sinceritatea unei 
conştiinţe curate. 

Deoarece oamenii din clasele de mijloc nu ajung acolo 
decât în chip de excepţie, iar celor care ajung acolo, în 
urma vreunei fărădelegi, le e ruşine şi rămân în celule, 
muşteriii obişnuiţi ai curţii sunt îndeobşte îmbrăcaţi ca 
oamenii de rând. Cel mai des întâlnite sunt bluza de pânză 


şi haina de catifea grosolană. Straiele acestea proaste sau 
murdare, potrivite cu feţele vulgare sau sinistre, cu 
apucăturile brutale, totuşi îmblânzite întrucâtva de 
cugetările triste de care sunt cuprinşi puşcăriaşii, totul, 
până şi tăcerea locului acestuia, umple de groază şi de 
dezgust pe rarii vizitatori cărora protecţii înalte le-au 
procurat privilegiul, foarte cu zgârcenie acordat, de a 
studia Conciergeria. 

Tot aşa cum vederea unui cabinet de anatomie, unde bolile 
ruşinoase sunt reprezentate prin figuri de ceară, îl face cast 
pe tânărul dus acolo şi-i inspiră iubire sfântă şi nobilă, tot 
aşa vederea Conciergeriei şi a curţii ei, populată cu oaspeţii 
aceia hărăziţi ocnei, ghilotinei, vreunei pedepse infamante, 
inspiră teamă de justiţia omenească celor care ar fi în stare 
să nu se teama de justiţia dumnezeiască al cărei glas 
vorbeşte atât de tare în conştiinţă; şi ies de acolo cinstiţi 
pentru multă vreme. 

Cei care se preumblau în curte, când apăru Jacques Collin, 
urmau să joace un rol într-o scenă hotărâtoare din viaţa lui 
Înşală-Moartea, astfel că nu e fără rost să zugrăvim câteva 
dintre cele mai de seamă figuri ale acestei cumplite 
adunări. 

Acolo, ca pretutindeni unde sunt oameni strânşi la un loc, 
acolo, ca şi într-un internat, domnesc forţa fizică şi forţa 
morală. Acolo, prin urmare, ca şi la ocnă, aristocrația o 
constituie ucigaşii. Cel a cărui viaţa e în joc trece înaintea 
celorlalţi. După cum ne putem închipui, curtea e o şcoală de 
drept penal. Se dau în ea lecţii mult mai bune decât în piaţa 
Panteonuluil 160]. Gluma periodică constă în a imita drama 
de la Curtea cu juri, în a numi un preşedinte, un juriu, un 
procuror, un avocat şi a judeca procesul. Această comicărie 
îngrozitoare se joacă mai totdeauna cu prilejul crimelor 
celebre. În vremea aceea, un mare proces de omor era pe 
ordinea de zi a Curţii cu juri, oribila ucidere a domnului şi 
doamnei Crottat, foşti fermieri, tată şi mamă a notarului 
Crottat, şi care ţineau la ei acasă, aşa cum s-a dovedit cu 


prilejul nefericitei întâmplări, opt sute de mii de franci în 
aur. Unul dintre făptaşii acestei îndoite omucideri era 
faimosul Dannepont, zis La Pouraille, ocnaş liberat care de 
cinci ani scăpase de cele mai aprige urmăriri ale poliţiei, cu 
ajutorul a vreo şase-şapte nume false. Acesta se travestea 
cu atâta măiestrie, încât făcuse doi ani de puşcărie sub 
numele de Delsoug, unul dintre învăţăceii săi, hoţ vestit 
care niciodată nu trecea în fărădelegile sale nivelul 
tribunalului corecţional. De când ieşise de la ocnă, La 
Pouraille săvârşise trei omoruri. Nu mai încăpea îndoială că 
avea să fie condamnat la moarte, iar lucrul acesta, nu mai 
puţin decât bogăţia de care era bănuit, îl făceau pe acuzat 
să fie admirat şi temut de către puşcăriaşi; căci nu se găsise 
o lescaie din banii furaţi şi acuma, în ciuda evenimentelor 
din iulie 1830, ne putem aminti spaima pe care o stârni în 
Paris lovitura aceea îndrăzneață ce putea fi asemuită, ca 
importanţă, cu furtul medaliilor din Biblioteca 
naţională[ 161 ], căci tendinţa nefericită a vremii noastre de 
a exprima totul în cifre, îl face pe un om cu atât mai 
senzaţional, cu cât suma furată e mai mare. 

La Pouraille, omuleţ uscat şi costeliv, cu mutră de 
nevăstuică, în vârstă de patruzeci şi cinci de ani, una dintre 
celebrităţile celor trei ocne unde fusese pe rând, de la 
vârsta de nouăsprezece ani, îl cunoştea bine de tot pe 
Jacques Collin şi se va vedea cum şi de ce. Mutaţi din 
închisoarea La Force, în Conciergerie, de douăzeci şi patru 
de ore, împreună cu La Pouraille, alţi doi ocnaşi 
recunoscuseră pe loc, şi făcuseră să fie recunoscută şi de 
către ceilalţi care se aflau în curte, imperiul sinistru al lui 
La Pouraille, edec sortit ghilotinei. Unul dintre ocnaşii 
aceştia, un liberat numit Selerier, zis Auvergnatul, zis nea 
Ralleau, zis Păcăliciul, şi căruia, în societatea numită la ocnă 
grangurii, i se spunea Firişor-de-Mătase, poreclă datorită 
îndemânării cu care scăpa de riscurile meseriei, era unul 
dintre vechii complici de încredere ai lui Înşală-Moartea. 


Înşală-Moartea îl bănuia în aşa măsură pe Firişor-de- 
mătase că joacă pe două tablouri, că e în acelaşi timp în 
consiliile grangurilor şi plătit de poliţie, încât fusese sigur 
că lui îi datorează arestarea sa în casa Vauquer în 1819. 
Sclerier, pe care îl vom numi Firişor-de-Mătase, după cum 
Dannepont se va numi La Pouraille, era implicat în furturi 
calificate, dar fără cea mai mica vărsare de sânge, furturi 
care trebuiau să-l vâre iarăşi în ocnă pentru cel puţin 
douăzeci de ani. Celălalt ocnaş, pe care-l chema Riganson, 
alcătuia cu ţiitoarea sa, pe care-o chema Petica, una dintre 
cele mai temute căsnicii din lumea grangurilor. Riganson, 
certat cu justiţia de la vârsta cea mai fragedă, era poreclit 
Peticul. Peticul era bărbatul Peticii, căci nu există nimic 
sfânt pentru granguri. Sălbaticii aceştia nu respectau nici 
legea, nici religia, nimic, nici măcar ştiinţele naturale, a 
căror sacră nomenclatură e, cum se vede, luată de ei în 
bătaie de joc. 

E nevoie aici de o digresiune. Căci intrarea lui Jacques 
Collin în curte, ivirea sa în mijlocul celor ce-l duşmăneau, 
atât de bine pusă la cale de Bibi-Lupin şi de judele de 
instrucţie, scenele curioase care aveau să urmeze, totul ar 
fi de neînțeles şi inadmisibil fără câteva lămuriri cu privire 
la lumea hoţilor şi ocnelor, la legile şi moravurile ei, şi mai 
ales cu privire la limba ei, a cărei poezie hâdă e neapărat 
trebuincioasă în această parte a povestirii. Prin urmare, 
înainte de toate, câteva cuvinte despre limba cartoforilor, 
trişorilor, pungaşilor, hoţilor şi ucigaşilor, căreia i se zice 
argou şi pe care libertatea a întrebuinţat-o cu atâta succes 
în vremea din urmă, încât multe cuvinte ale acestui straniu 
vocabular au purces de pe buzele trandafirii ale tinerelor 
femei, a răsunat în palate şi a înveselit capetele încoronate 
dintre care nu numai unul singur a mărturisit că a fost dus! 
Să spunem aici, poate spre mirarea multora, că nu e limbă 
mai straşnică, mai colorată decât limba acestei lumi 
subpământene, care, de la primul imperiu ce a existat pe 
lume şi a avut o capitală, colcăie în pivnițe, în cloace, la al 


treilea etaj de sub scena societăţii, ca să luăm din arta 
dramatică o expresie vie şi izbitoare. Oare lumea nu-i ea un 
teatru? Al treilea etaj de sub scenă e pivniţa cea mai de jos, 
instalată sub scena Operei şi în care sunt ascunse 
maşinăriile, maşiniştii, rampa, apariţiile, diavolii vineţi pe 
care-i varsă iadul etc. 

Fiecare cuvânt al acestei limbi e o imagine brutală, 
ingenioasă sau cumplită! Pantalonii se numesc burlan; nu 
mai e nevoie de explicaţii. În argou nu dormi, ci soileşti. 
Luaţi aminte cu câtă energie exprimă verbul acesta somnul 
caracteristic jivinei fugărite, obosite, bănuitoare care se 
cheamă hoţul şi care, de îndată ce e în siguranţă, cade şi se 
rostogoleşte în prăpastia unui somn adânc, şi de care are 
nevoie, sub aripile puternice ale bănuielii ce planează 
necontenit asupră-i. Groaznic somn, asemeni cu al 
sălbăticiunii care doarme, sforăie şi totuşi veghează cu 
urechile căptuşite cât pândă! 

În limbajul acesta, totul e sălbatic. Silabele, care încep sau 
încheie cuvintele, sunt aspre şi uimesc prin ciudăţenie. O 
femeie e o gagică. Şi ce poezie! Paiul e pană de câmp. 
Cuvintele: miezul nopţii sunt înlocuite cu: ceasul e limbă pe 
limbă! Nu vă înfioraţi, auzind asta! Să lingi un ogeac 
înseamnă să furi ce se află într-o odaie. Ce mai rămâne din 
expresia a te culca, comparată cu a pune bila pe cinci, ce 
vioiciune de imagini! A hali înseamnă a mânca, aşa cum 
mănâncă oamenii urmăriţi! 

De altfel, argoul nu se opreşte, umblă pe urmele 
civilizaţiei, o ajunge din urmă, se îmbogăţeşte cu expresii 
noi la fiecare invenţie nouă. Cartoful, introdus în Franţa şi 
lansat de Ludovic al XVI-lea şi Parmentier[ 162] e de îndată 
salutat de argou drept portocala porcilor. Se inventează 
bancnotele, ocnele le botează cearşafuri garatate, după 
numele lui Garat, casierul care le iscălea. Cearşatul! Nu 
auziţi foşnetul hârtiei de mătase? Bancnota de o mie de 
franci e un cearşaf, hârtia de cinci sute o bătrână. Aşteptaţi- 


vă să-i vedeţi pe ocnaşi botezând hârtiile de o sută sau de 
două sute de franci cu alte nume ciudate. 

În 1790, doctorul Guillotin inventează, în interesul 
omenirii, maşinăria expeditivă care rezolvă toate 
problemele ridicate de pedeapsa cu moartea. De îndată 
ocnaşii, foşti vâslaşi la galere, cercetează această maşină 
aflată pe graniţa monarhistă a vechiului regim şi pe 
frontiera justiţiei noi, şi deodată o botează Mănăstirea 
Urcă-n Silă! Studiază unghiul pe care-l descrie lama de oţel 
şi găsesc, pentru a-i zugrăvi mişcarea, verbul a cosi! Când 
te mai gândeşti că ocna se mai cheamă şi pârnaie. 

Într-adevăr cei care se ocupă cu lingvistica trebuie să 
admire crearea acestor vocabule hâde, cum ar zice Charles 
Nodier.163 

Să recunoaştem de altfel vechimea argoului! A zecea parte 
din cuvintele lui vin din limba romanică a evului mediu. Alta 
zecime, din bătrână limbă piperata a lui Rabelais. Unele 
cuvinte se trag din limba veacurilor al XIV-lea şi al XV-lea. 
Cel puţin o sută de cuvinte din argou vin din limba lui 
Panurge, care în opera rabelais-iană simbolizează poporul, 
căci numele acesta e alcătuit din două cuvinte greceşti care 
înseamnă: cel ce face toate. Ştiinţa schimbă faza civilizaţiei 
prin calea ferată, argoul o botează. 

Numele capului, când mai e pe umeri, sorbona[ 164], arată 
cât de îndepărtată e obârşia acestei limbi despre care e 
vorba în cei mai vechi romancieri, ca în Cervantes, în 
nuvelierii italieni şi Aretino. Din vremuri străvechi, într- 
adevăr, prostituata, eroină a atâtor romane de pe vremuri, 
a fost protectoarea, tovarăşa şi mângâierea pungaşului, 
hoţomanului, şuţului, borfaşului, foiţarului, pezevenghiului. 

Prostituţia şi furtul sunt două proteste vii, bărbătească şi 
femeiască, a stării naturale împotriva stării sociale. Hoţul 
nu pune în discuţie proprietatea, moştenirea, garanţiile 
sociale: le calcă şi gata. Pentru el, furtul înseamnă să-şi 
recapete ce-i al lui. El nu discută căsătoria, nu învinuieşte, 
nu cere, în utopii tipărite, acel consimţământ reciproc, acea 


potrivire a sufletelor cu neputinţă de generalizat. Se 
împerechează cu o violenţă ale cărei verigi sunt necontenit 
strânse de ciocanul nevoii. Inovatorii moderni scriu teorii 
încurcate, ceţoase şi încleiate sau romane filantropice; dar 
hoţul face practică! E limpede ca un fapt, logic ca un pumn 
în obraz. Şi ce stil are! 

Altă observaţie! Lumea prostituatelor, a hoţilor şi a 
ucigaşilor, ocnele şi puşcăriile cuprind o populaţie de vreo 
şaizeci până la optzeci de mii de inşi, bărbaţi şi femei. 
Lumea asta nu poate fi dată la o parte când vrem să 
zugrăvim moravurile noastre şi să reproducem întocmai 
starea noastră socială. Justiţia, jandarmeria şi poliţia au un 
număr de slujbaşi aproape corespunzător, nu e oare ciudat? 
Acest antagonism de oameni care se caută unii pe alţii şi se 
feresc unii de alţii alcătuieşte un duel imens, prin excelenţă 
dramatic şi pe care l-am schiţat în Studiul de faţă. Într-o 
privinţă, hoţia sau meseria de femeie de strada seamănă cu 
teatrul, poliţia, preoţia sau jandarmeria. În aceste şase 
condiţii insul capătă o pecete care nu se mai şterge. Nu mai 
poate fi decât ceea ce este. Întipărirea harului preoţesc e 
neclintită ca şi aceea a tagmei ostăşeşti. La fel stau lucrurile 
şi cu celelalte îndeletniciri care alcătuiesc opoziții 
puternice, elemente contrarii în sinul civilizaţiei. Aceste 
semnalmente puternice, colorate, stranii, fistichii fac femeia 
de stradă şi pungaşul, ucigaşul şi ocnaşul liberat atât de 
uşor de recunoscut, încât pentru duşmanii lor, spionul şi 
jandarmul, sunt ceea ce e pentru vânător vânatul. Au 
apucături, teluri de a fi, o nuanţă a pielii, priviri, o culoare, 
un miros, în sfârşit nişte „însuşiri” ce nu pot da greş. De 
acolo vine ştiinţa adâncă a travestirii la celebrităţile ocnei. 

Încă un cuvânt despre alcătuirea lumii acesteia din care 
suprimarea pecetii cu fierul roşu, îmblânzirea penalităţilor 
şi neroada blândeţe a juriului dau frâu liber unor grave 
ameninţări, într-adevăr, peste douăzeci de ani Parisul va fi 
asediat de o armată de patruzeci de mii de ocnaşi liberaţi. 
Departamentul Senei şi cei un milion cinci sute de mii de 


locuitori ai săi fiind singurul punct al Franţei unde 
nefericiţii aceştia se pot ascunde, Parisul e pentru ei ceea 
ce e pentru fiarele sălbatice pădurea virgină. 

Grangurii, care sunt pentru lumea pungaşilor cartierul 
Saint-Germain, aristocrația ei, se adunaseră în 1816, în 
urma păcii care-i făcea pe mulţi să se întrebe din ce vor 
trăi, într-o asociaţie zisă a Marii găşti, unde se strânseră cei 
mai faimoşi capi de bandă şi câţiva inşi îndrăzneţi care n- 
aveau pe vremea aceea nici un mijloc de existenţă. Cuvântul 
acesta de gaşcă însemnează totodată fraţi, prieteni, 
camaraderie. 'Toţi hoţii, ocnaşii, întemniţaţii sunt gaşcari. 
Dar, Marea gaşcă, floare a grangurilor, a fost vreme de 
douăzeci şi ceva de ani Curtea de casaţie, Universitatea şi 
Camera pairilor pentru poporul acesta scos în afara legii. 
Marii gaşcari aveau fiecare o avere personală, capitaluri 
comune şi apucături aparte. Ei îşi dădeau ajutor şi sprijin la 
nevoie, se cunoşteau între ei. Fiind de altminteri mai presus 
de vicleniile şi ispitele poliţiei, aveau constituţia lor, parolele 
lor. 

Aceşti lorzi ai ocnei alcătuiseră din 1815 până în 1819 
faimoasa societate a celor Zece mii, astfel numită după 
înţelegerea lor, în virtutea căreia membrii nu puteau 
niciodată să se apuce de o lovitură unde erau de câştigat 
mai puţin de zece mii de franci. Chiar în clipa aceea, în 
1829 şi 1830, se publicau memorii în care forţele acestei 
societăţi şi numele membrilor ei erau date în vileag de una 
dintre celebrităţile poliţiei judiciare. În aceste memorii, 
vedeai cu spaima o armată întreagă de oameni capabili, şi 
bărbaţi şi femei; dar atât de înfricoşătoare, atât de 
destoinică, aşa de adesea norocoasă, încât nişte pungaşi ca 
Levy, Pastourel, Collonge, Chimaux, în vârstă de cincizeci şi 
şaizeci de ani, erau semnalaţi ca aflându-se în luptă cu 
societatea încă din copilărie! Câtă neputinţă a justiţiei 
mărturiseşte existenţa unor răufăcători atât de bătrâni! 

Jacques Collin era casierul nu numai al societăţii celor 
Zece mii, ci şi al Marii găşti, eroii ocnei. După câte spun 


autorităţile competente, ocnele au avut totdeauna 
capitaluri. Ciudăţenia aceasta e de înţeles. Nici o sumă 
furată nu mai poate fi găsită, afară de cazurile ciudate. 
Condamnaţii, care nu pot să ia nimic cu ei în ocnă, sunt siliţi 
să-şi încredinţeze fondurile unor oameni de încredere şi 
capabili, aşa cum în societate îţi încredinţezi averea unei 
bănci. 

La început, Bibi-Lupin, de zece ani şef al poliţiei de 
siguranţă, făcuse parte din aristocrația Marii gaşti. Trădase 
în urma unei vanităţi jignite; tot mereu i se preferase 
inteligenţa strălucită şi puterea extraordinară a lui Înşeala- 
Moartea. De acolo venea îndârjirea constantă a acestui 
faimos şef al poliţiei de siguranţă împotriva lui Jacques 
Collin. De acolo proveneau şi anumite compromisuri dintre 
Bibi-Lupin şi foştii sai tovarăşi, compromisuri care începeau 
să le dea de gândit magistraţilor. 

Prin urmare în dorinţa-i de răzbunare căreia judecătorul 
de instrucţie îi dăduse frâu liber fiindcă era nevoie să se 
stabilească identitatea lui Jacques Collin, şeful poliţiei de 
siguranţă îşi alesese foarte iscusit ajutorii, asmuţind asupra 
falsului spaniol pe La Pouraille, pe Firicel-de-Mătase şi pe 
Peticul, căci La Pouraille, ca şi Firicel-de-Mătase făceau 
parte din cei Zece mii, iar Peticul era un mare găşcar. 

Petica, temuta gagică a Peticului, care scăpase pentru 
moment din orice investigaţie a poliţiei datorita travestirilor 
ei în femeie din lumea mare, era în libertate. Femeia 
aceasta care ştia de minune să facă pe marchiza, pe 
baroana şi pe contesa, are trăsură şi slugi. Acest soi de 
Jacques Collin în fuste, e singura femeie ce poate fi 
asemuită Asiei, braţul drept al lui Jacques Collin. Fiecare 
erou al ocnei e într-adevăr însoţit de o femeie devotată. 
Analele judiciare şi cronica secretă a Palatului de justiţie ne 
învaţă că nici o patimă de femeie cinstită, n; ci măcar aceea 
a unei femei bisericoase pentru duhovnicul ei, nimic nu 
întrece devotamentul ţiitoarei ce împărtăşeşte primejdiile 
prin care trec marii răufăcători. 


La oamenii aceştia, motivul iniţial al faptelor lor 
cutezătoare şi al omuciderilor ce făptuiesc e aproape 
totdeauna patima. Iubirea fără frâu care-i târăşte, fiziologic, 
cum spun medicii, câtre femeie, iroseşte toate forţele 
morale şi fizice ale acestor oameni energici. De acolo vine 
trândăvia care le mistuie zilele; căci excesele amoroase cer 
şi odihnă. Şi mese care să le refacă forţele. De acolo, ura 
faţă de orice fel de muncă şi care îi sileşte pe aceşti oameni 
să recurgă la mijloace de a câştiga bani fără întârziere. 
Totuşi, nevoia de a trăi şi de a trăi bine, de la început atât 
de turbată, e nimica toată faţă de dărnicia inspirată de 
către o femeie uşoară, căreia aceşti generoşi Medori[165] 
vor să-i dea giuvaeruri şi rochii şi căreia, totdeauna 
mâncăcioasă, îi place să mănânce bine. Femeia vrea un şal, 
ibovnicul îl fură, iar dânsa vede în asta o dovadă de 
dragoste! Astfel se ajunge la furt care, dacă vrem să 
cercetăm inima omenească la lupă, se recunoaşte ca un 
simţământ aproape firesc la om. Furtul duce la omor, iar 
omorul îl poartă pe ibovnic din treaptă-n treaptă până la 
ghilotină. 

Dragostea fizică şi detracată a unor asemenea oameni ar fi 
prin urmare, dacă îi credem pe medici, la obârşia a şapte 
fărădelegi din zece. De altminteri dovada acestui lucru se 
găseşte totdeauna izbitoare, pipăibilă, la autopsia 
ghilotinaţilor. Fapt pentru care aceşti amanți monstruoşi, 
spaima societăţii, pot fi siguri că vor fi adoraţi de iubitele 
lor. Femeile acestea devotate, credincioase, ghemuite la 
poarta puşcăriilor, mereu preocupate cu dejucarea 
vicleniilor instrucției, paznice incoruptibile ale celor mai 
groaznice taine, fac ca atâtea procese să fie întunecoase, de 
neînțeles. În asta stă puterea şi de asemenea slăbiciunea 
răufăcătorului. În limbajul femeilor uşoare, să fii cinstită 
înseamnă să nu calci niciuna dintre legile acestei legături, 
să-ţi dai toţi banii bărbatului intrat la pârnaie, să ai grijă să- 
i fie bine, să-i fii credincioasă în toate sensurile, să încerci 
orice pentru dânsul. Cea mai cumplită insultă, pe care o 


prostituată poate s-o arunce în obrazul terfelit al altei 
prostituate, este să o învinuiască de necredinţă faţă de 
ibovnicul aflat la gros. O prostituată, în aceste împrejurări, 
e socotită o femeie fără inimă! 

Cum se va vedea, La Pouraille iubea cu patimă o femeie. 
Firişor-de-Mătase, filosof egoist, care fura ca să-şi facă o 
situaţie, semăna mult cu Paccard, omul lui Jacques Collin, 
fugit cu Prudence Servien şi stăpâni amândoi pe şapte sute 
cincizeci de mii de franci. Firicel-de-Mătase n-avea nici o 
legătură, dispreţuia femeile şi nu se iubea decât pe sine. 
Cât despre Peticul, aşa cum se ştie în momentul de faţă, îşi 
trăgea porecla de pe urma legăturii sale cu Petica. Dar, 
aceste trei celebrităţi ale lumii interlope aveau socoteli de 
cerut lui Jacques Collin, socoteli destul de greu de lămurit. 

Numai casierul ştia câţi asociaţi mai trăiau şi câtă avere 
avea fiecare. Pe mortalitatea caracteristică acţionarilor săi 
se bazase Înşală-Moartea în clipa în care se hotărâse să 
hăpăie loveaua în folosul lui Lucien. Sustrăgându-se 
supravegherii tovarăşilor săi şi a poliţiei vreme de nouă ani, 
Jacques Collin putea fi aproape sigur că va moşteni, potrivit 
pactului Marii găşti pe două treimi din depunători. De 
altminteri, nu putea oare să pretindă că a făcut plăţi 
găşcarilor cosiţi de ghilotină? În sfârşit, nici un control nu 
atingea această căpetenie a Marii găşti. Ceilalţi aveau în el 
o încredere absolută, vrând-nevrând, căci viaţa de fiară 
sălbatică pe care o duc ocnaşii presupune între oamenii de 
soi ai acestei lumi feroce cea mai mare băgare de seamă. 
Din cei trei sute de mii de franci pe care-i risipise, Jacques 
Collin putea să scape plătind vreo sută de mii de franci. În 
clipa aceea, după cum se vede, La Pouraille, unul dintre 
creditorii lui Jacques Collin, nu mai avea decât nouăzeci de 
zile de trăit. Deţinând o sumă fără îndoială mult mai mare 
decât cea pe care i-o păstra şeful său, La Pouraille trebuie 
să fi fost de altminteri destul de înţelegător. 

Unul dintre semnalmentele care nu dau greş şi după care 
directorii de închisoare şi agenţii lor, poliţia şi ajutoarele ei 


şi chiar şi magistraţii instructori recunosc recidiviştii, adică 
pe cei care au mâncat ciorba de fasole a închisorii, e faptul 
că sunt obişnuiţi cu închisoarea, îi cunosc în chip firesc 
obiceiurile, sunt ca la ei acasă, nu se miră de nimic. 

De aceea Jacques Collin, ferindu-se de sine însuşi, jucase 
până atunci de minune rolul său de nevinovat şi de străin, 
atât la închisoarea La Force, cât şi la Conciergerie. Dar 
zdrobit de durere, nimicit de faptul că murise de două ori, 
căci în noaptea aceea îngrozitoare murise de două ori, 
redeveni Jacques Collin. Paznicul rămase uimit că nu 
trebuie să-i spună preotului spaniol pe unde se ajungea în 
curte. Acest actor atât de desăvârşit îşi uitase rolul şi cobori 
prin scara în spirală din turnul Bonbec ca un vechi muşteriu 
al Conciergeriei. 

„Bibi-Lupin are dreptate, îşi spuse în sine paznicul, e 
recidivist, e Jacques Collin.” În clipa când Înşală-Moartea se 
arătă în rama pe care o alcătuia uşa turnuleţului, 
puşcăriaşii, care-şi isprăviseră cumpărăturile la masa de 
piatră zisă a lui Ludovic cel Sfânt, se risipeau prin curte, 
totdeauna prea strâmtă pentru ei; noul deţinut fu deci zărit 
de către toţi în acelaşi timp, cu atât mai iute cu cât nimic nu 
se poate asemui cu precizia privirii puşcăriaşilor, ce stau 
toţi în curte ca un paing în mijlocul casei sale. Comparaţia 
aceasta e matematic exactă, căci ochiul fiind oprit din toate 
părţile de către ziduri înalte şi negre, deţinutul vede 
totdeauna, chiar dacă nu se uită anume, uşa prin care intra 
paznicii, ferestrele vorbitorului şi ale scării din turnul 
Bonbec, singurele ieşiri ale curţii. În adânca izolare în care 
se află acuzatul, totul e pentru el ceva deosebit, îl preocupă 
orice; plictiseala lui, asemănătoare cu a tigrului cafe stă în 
cuşca în Jardin des plantes, îi înzeceşte puterea de 
observaţie. Nu e lipsit de importanţă să atragem atenţia 
asupra faptului că Jacques Collin, îmbrăcat ca un cleric care 
nu se consideră obligat să poarte reverenda, purta 
pantaloni negri, ciorapi negri, pantofi cu catarame de 
argint, o vestă neagră şi un anumit soi de redingotă de un 


cafeniu închis, a cărei croială trădează preotul, orice-ar 
face el, mai ales când aceste semnalmente sunt întregite de 
tunsoarea caracteristică a părului. Jacques Collin purta o 
perucă peste măsură de preoțească şi de un firesc rafinat. 

— Ei, ei, îi zise La Pouraille Peticului, semn rău! Un popă! 
Cum o fi ajuns un popă aici? 

— E un iordan de-al lor, un musăr de model nou, răspunse 
Firicel-de-Mătase, vreun curcan travestit care vine să-şi 
facă meseria. 

Jandarmul are în jargon mai multe nume: când îl 
urmăreşte pe pungaş e sticlete; când îl păzeşte, e curcan; 
când îl duce la eşafod e cavalerul ghilotinei. 

Ca să isprăvim tabloul curţii, poate că e nevoie să 
zugrăvim în câteva cuvinte pe ceilalţi doi mari găşcari, 
Selerier, zis Auvergnatul, zis nea Ralleau, zis Păcăliciul şi, în 
sfârşit, Firişor-de-Mătase, care avea treizeci de nume şi tot 
atâtea legitimaţii şi care nu va îi pomenit decât cu această 
porecla, singura ce i se dădea în lumea grangurilor. Acest 
filosof profund, care vedea în falsul preot un jandarm, era 
un găligan de cinci picioare şi patru ţoii ai cărui muşchi 
făceau nişte gogoloaie ciudate. Sub o ţeastă uriaşă, îi 
licăreau nişte ochişori acoperiţi, ca ai păsărilor de pradă, cu 
nişte pleoape cenuşii, mate şi dure. La prima vedere, prin 
lăţimea laicilor desenate puternic şi reliefate, semăna cu un 
lup; dar tot ce implica această asemănare, în materie de 
cruzime sau chiar de ferocitate era cumpănit de viclenia şi 
vioiciunea trăsăturilor sale, deşi erau brăzdate cu urme de 
vărsat. Marginea fiecărei zbârcituri, tăiată scurt, era parcă 
plina de inteligenţă. Se citeau în ea tot atâtea cuvinte 
batjocoritoare. Viaţa răufăcătorilor, care presupune foamea 
şi setea, nopţile petrecute pe cheiuri, pe margini de râu, pe 
sub poduri şi pe străzi, orgiile cu băuturi tari cu care se 
sărbătoresc triumfurile, trăsese peste obrazul acesta parcă 
un strat de lac. La treizeci de paşi, daca Firicel-de-Mătase s- 
ar fi arătat aşa cum era, un agent de poliţie sau un jandarm 
şi-ar fi recunoscut vânatul. Dar rivaliza cu Jacques Collin în 


arta de a se grima şi de a se costuma. În clipa aceea, 
Firişor-de-Mătase, neglijent ca marii actori care nu-şi 
îngrijesc ţinuta decât pe scenă, purta un fel de jachetă de 
vânătoare ai cărei nasturi lipseau şi ale cărei butoniere 
destrămate lăsau să se vadă albul căptuşelii, nişte papuci 
proşti, verzi, pantaloni de pânză care ajunseseră cenuşii, iar 
pe cap o şapcă fără cozoroc, din care ieşeau colţurile unei 
basmale de bărbier, mototolită şi murdară. 

Lângă Firişor-de-Mătase, Peticul alcătuia un contrast 
desăvârşit. Acest pungaş vestit, mic de stat, gros şi gras, 
vioi, cu faţa lividă, cu ochii negri duşi în fundul capului, 
îmbrăcat E. | un bucătar, înfipt pe picioare foarte strâmbe, 
te îngrozea cu faţa lui pe care domneau toate simptomele 
unei tiri de animal carnivor. 

Firişor-de-Mătase şi Peticul îi făceau curte lui La Pouraille 
care nu mai avea nici o speranţă. Ucigaşul recidivist ştia că 
în mai puţin de patru luni avea să fie judecat, condamnat şi 
executat. De aceea Firişor-de-Mătase şi Peticul, prieteni ai 
lui La Pouraille, nu îi spuneau altfel decât Starețul, adică 
stareţ al mănăstirii Urcă-n Silă. E uşor de bănuit de ce îl 
linguşeau Firişor-de-Mătase şi Peticul pe La Pouraille. La 
Pouraille îngropase două sute cincizeci de mii de franci aur, 
partea sa din prada găsită la soţii Crottat, cum spunea actul 
de acuzare. Ce straşnică moştenire de lăsat la doi ortaci, 
deşi cei doi ocnaşi trebuiau să se întoarcă peste câteva zile 
la ocnă. Peticul şi Firişor-de-Mătase urmau să fie 
condamnaţi pentru furt cu circumstanţe agravante la 
cincisprezece ani de închisoare, care se vor adăuga la cei 
zece ani ai unei condamnări precedente, pe care-şi 
îngăduiseră să-i întrerupă. De aceea, deşi aveau de făcut 
unul douăzeci şi doi şi celălalt douăzeci şi şase de ani 
muncă silnică, sperau amândoi să scape şi să găsească 
grămada de aura lui La Pouraille. Dar asociatul celor Zece 
mii îşi păzea taina, i se părea că n-are rost s-o dea în vileag 
câtă vreme nu fusese condamnat. Făcând parte din cea mai 
înaltă aristocrație a ocnei, nu spusese nimic despre 


complicii săi, era cunoscut ca om de caracter; domnul 
Popinot, judecătorul de instrucţie al acelei crime 
îngrozitoare, nu scosese nimic de la el. 

Acest triumvirat cumplit stătea în capul curţii, adică sub 
pistole. Firişor-de-Mătase încheia o lecţie dată unui tânăr 
care era la prima lovitură şi care, sigur că va fi condamnat 
la zece ani de muncă silnică, se informa cu privire la 
diferitele pârnăi. 

— Ei, puştiule, îl dăscălea Firişor-de-Mătase în clipa când 
se ivi Jacques Collin, iată ce deosebire este între Brest, 
Toulon şi Rochefort. 

— Ia zi, bătrâne, spuse tânărul, curios ca un învățăcel. 

Acuzatul acesta, un băiat de familie bună, învinuit de fals, 
coborâse din pistola vecină cu a lui Lucien. 

— Ascultă, fiule, urmă Firişor-de-Mătase, la Brest poţi fi 
sigur că pescuieşti fasole când vâri a treia oară lingura în 
hârdău, la Toulon găseşti fasolea la a cincea oară, iar la 
Rochefort nu găseşti niciodată decât dacă eşti edec. 

Acestea fiind spuse, profundul filosof îi ajunse pe La 
Pouraille şi Peticul, care, foarte curioşi să ştie ce e cu popa, 
începură să coboare de-a lungul curţii, în vreme ce Jacques 
Collin, nimicit de durere, o urca în sens invers. Înşală- 
Moartea, stăpânit de cugetări cumplite, cugetările unui 
împărat detronat, nu-şi dădea seama că e privit de toţi, 
supus atenţiei tuturor şi umbla încet, uitându-se la 
fereastra fatală de care se spânzurase Lucien de 
Rubempre. Niciunul dintre puşcăriaşi nu ştia de această 
întâmplare, căci vecinul lui Lucien, tânărul falsificator, nu 
spusese nimic, din motive pe care le vom afla îndată. Cei 
trei gaşcari se aşezară aşa încât să-i taie calea preotului. 

— Nu e popă, îi zise Firişor-de-Mătase lui La Pouraille, e 
edec vechi. Ia te uită cum trage la dreapta! 

Trebuie să explicăm aici, căci nu toţi cititorii au avut ideea 
să viziteze o puşcărie, că fiecare ocnaş e legat cu altul 
(totdeauna unul bătrân cu unul tânăr) cu un lanţ. Greutatea 
lanţului acesta nituit de un inel deasupra gleznei, e aşa de 


mare, încât într-un an de zile îl face pe ocnaş să capete 
pentru toată viaţa un defect de mers. Silit să pună într-un 
picior mai multă forţă decât în celălalt ca să-şi tragă 
brăţara, aşa cum i se spune la ocnă acestei bucăţi de fier, 
condamnatul capătă, fără să se poată dezbăra de ea, 
obişnuinţa acestei sforţări. Mai târziu, când nu-şi mai trage 
lanţul, se întâmplă cu această cătuşă ca şi cu picioarele 
tăiate care-l dor şi mai departe pe amputat; ocnaşul îşi 
simte mereu veriga, nu mai poate scăpa niciodată de acest 
tic al mersului. În limbajul poliţiei, trage la dreapta. Semnul 
acesta cunoscut de ocnaşi între dânşii, ca şi de agenţii de 
poliţie, dacă nu ajută la recunoaşterea unui ocnaş, cel puţin 
o întregeşte. 

La Înşală-Moartea, evadat de opt ani, mişcarea aceasta 
slăbise mult; dar, în urma cugetării care-l absorbea, umbla 
cu paşi atât de înceţi şi de solemni, încât oricât de slab îi era 
viciul de mers, trebuia să izbească un ochi atât de ager ca 
al lui La Pouraille. De altminteri, e uşor de înţeles că 
ocnaşii, necontenit împreună la ocnă şi neavând de 
observat decât pe ei înşişi, şi-au studiat în aşa măsură 
chipurile, încât cunosc anumite obişnuinţe care scapă 
duşmanilor lor sistematici: spionii, jandarmii şi comisarii de 
poliţie. De aceea, faimosul Coignard, locotenent-colonel al 
legiunii gărzii naţionale din departamentul Senei, fu arestat 
după o anumită tresărire a muşchilor maxilari de la obrazul 
stâng, recunoscută de către un ocnaş trimis anume la 
paradă; căci, deşi Bibi-Lupin era sigur de acest lucru, 
poliţia nu îndrăznea să creadă că Coignard e una şi aceeaşi 
persoană cu contele Pontis de Sainte-Helcne. 

— E ştabul nostru! Rosti Firişor-de-Mătase după ce 
căpătase de la Jacques Collin privirea aceea absentă pe 
care o aruncă asupra a tot ce-l înconjoară omul cufundat în 
disperare. 

— Da, el e, e Înşală-Moartea, zise Peticul, frecându-şi 
mâinile. Da, statura, spetele, seamănă, el el. Dar ce-a făcut? 
Parcă nu maieel. 


— A, am înţeles! Zise Firişor-de-Mătase. Şi-a pus în gând 
ceva. Vrea să-şi vadă fătălăul care o să fie executat în 
curând. 

Ca să dăm idee măcar în linii mari despre insul pe care 
puşcăriaşii, temnicerii şi paznicii îl numesc un fătălău, va fi 
de ajuns să amintim o vorbă minunată a directorului uneia 
dintre principalele închisori către răposatul lord Durham, 
care, în timpul şederii sale la Paris, a vizitat toate 
închisorile. Lordul, doritor să afle toate detaliile justiţiei 
franceze, îl puse chiar pe răposatul Sanson, călăul, să-şi 
monteze maşinăria şi ceru să fie executat un vițel viu ca să- 
şi dea seama cum funcţionează maşina pe care revoluţia 
franceză a făcut-o celebră. 

Directorul, după ce-i arătase toată închisoarea, curţile, 
atelierele, celulele etc., îi arătă cu degetul un loc şi făcu un 
gest de scârbă. 

— N-o duc acolo pe înălţimea-voastră, zise dânsul, căci e 
cartierul fătălăilor. 

— Aoh! Făcu lordul Durham. Şi ce înseamnă asta? 

— My lord, e al treilea sex. 

— O să-l scurteze cu un cap pe Theodore! Zise La 
Pouraille. Bun băiat! Ce îndemânatic! Ce înfipt! Ce pierdere 
pentru societate! 

— Da, Theodore Calvi îşi morfoleşte ultima bucată de 
pâine, zise Peticul. A, ce-or mai pişa din ochi gagicile lui, că 
mureau după el, derbedeul! 

— Aşadar, iată-te, bătrâne? Îi spuse La Pouraille lui 
Jacques Collin. Şi, împreună cu cei doi tovarăşi cu care se 
ţinea de braţ, îi tăiară calea noului venit. 

— Ei, ştabule, te-ai făcut popă? Adăugă La Pouraille. 

— Aud că ne-ai şutit biştarii, urmă Peticul ameninţător. 

— Pici cu ceva, bătrâne? Întrebă Firicel-de-Mătase. 

Aceste trei întrebări porniră ca trei focuri de pistol. 

— Nu vă bateţi joc de un sărman preot ajuns aici din 
greşeală, răspunse maşinal Jacques Collin, care-i recunoscu 
de îndată pe cei trei tovarăşi. 


— E ciripeana lui chiar dacă nu seamănă la muiet zise La 
Pouraille, punând mâna pe umărul lui Jacques Collin. 

Gestul acesta, înfăţişarea celor trei tovarăşi ai săi, îl 
scoaseră năprasnic pe ştabul din starea de prostaţie şi-l 
făcură să-şi dea seama de realitate; căci, în noaptea aceea 
fatală, se rostogolise în luminile nemărginite şi spirituale ale 
simţămintelor, căutând în ele o cale nouă. 

— Nu-l da în baftă pe ştabul! Şopti Jacques Collin cu un 
glas găunos şi ameninţător, care semăna cu un mârâit de 
leu. Curcanii sunt aici, trebuie luaţi cu iordane. Fac pe 
gabărul lor pentru un băiat care a-ngrămădit-o. 

Aceste cuvinte fură rostite cu blândeţea duhovnicească a 
unui preot care încearcă să convertească nişte nefericiţi şi 
însoţită de o privire cu care Jacques Collin cuprinse toată 
curtea, îi văzu pe paznici sub arcade şi-i arătă batjocoritor 
celor trei tovarăşi ai săi. 

— Parcă nu-s destui musări aici? Deschideţi obloanele şi 
giniţi! Nu mă daţi în baftă, să facem şest şi luaţi-mă de 
popă, că dacă nu, vă torn, pe voi, pe gagici şi loveaua. 

— Ce, faci şest de noi? Zise Firicel-de-Mătase. Vii să-ţi 
scapi fătălăul? 

— Theodore! Zise Jacques Collin, stăpânindu-şi un salt şi 
un răcnet. 

Fusese ultima lovitură a torturii pentru acest uriaş 
prăbuşit. 

— Îi trage bulionul, repetă La Pouraille, de două luni e uns 
cu alifie de cimitir. 

Jacques Collin, gata să leşine, cu genunchii moi, fu sprijinit 
de cei trei tovarăşi şi avu prezenţa de spirit de a-şi 
împreuna mâinile luând o înfăţişare cucernică. La Pouraille 
şi Peticul îl rezemară respectuos pe hulitorul Înşală- 
Moartea, în vreme ce Firişor-de-Mătase alerga să-i 
vorbească paznicului de santinelă la uşa ce ducea spre 
vorbitor. 

— Preacuviosul preot ar vrea să se aşeze, dă-ne un scaun 
pentru el. 


În felul acesta, dădu greş lovitura pregătită de Bibi-Lupin. 
Înşală-Moartea, ca şi Napoleon recunoscut de ostaşii săi, 
câştigase supunerea şi respectul celor trei ocnaşi. Fuseseră 
de ajuns două cuvinte. Aceste două cuvinte erau: gagicile şi 
loveaua voastră, femeile şi banii voştri, rezumatul tuturor 
afecţiunilor adevărate ale omului. Amenințarea aceasta fu 
pentru cei trei ocnaşi semnul puterii supreme, ştabul ţinea 
încă şi acum averea lor în mâinile sale. Mereu atotputernic 
în afară, ştabul nu-i trădase, cum spuseseră duşmanii. 
Renumele uriaş de iscusinţă şi destoinicie a căpeteniei lor 
aţâţa de altminteri curiozitatea celor trei ocnaşi; căci, la 
puşcărie, curiozitatea devine singurul imbold al acestor 
suflete terfelite, îndrăzneala travestirii lui Jacques Collin, pe 
care o păstrase până şi sub zăvoarele Conciergeriei, îi 
înnebunea de altminteri pe cei trei răufăcători. 

— Sunt la secret de patru zile, aşa că nu-l ştiam pe 
Theodore atât de aproape de mânăstire, zise Jacques Collin. 
Venisem să scap un biet puşti care s-a spânzurat aici, ieri la 
patru, şi iată am dat peste alt prăpăd. Nu mai am nici un 
atu în cărţile mele! 

— Săracu ştabu! Zise Firişor-de-Mătase. 

— A, m-a lăsat mască scaraoţchi! Exclamă Jacques Collin, 
smulgându-se din braţele celor doi tovarăşi şi îndreptându- 
se cu o înfăţişare înfricoşătoare. Vine ceasul când lumea e 
mai tare ca noi! Până la urmă, pârnaia ne haleşte. 

Directorul Conciergeriei, anunţat că preotului spaniol i se 
făcuse rău, veni chiar el în curte ca să-l spioneze, îl puse să 
ia loc pe un scaun, în lumina soarelui, cercetând totul cu 
acea pătrundere de temut, care sporeşte din zi în zi când 
exerciţi aceeaşi slujbă şi care se ascunde sub o părelnică 
nepăsare. 

— Vai, Doamne! Zise Jacques Collin. Să fiu amestecat cu 
oamenii aceştia, drojdia societăţii, răufăcători, ucigaşi! Dar 
Dumnezeu nu-şi va părăsi slujitorul. Dragă domnule 
director, îmi voi însemna trecerea pe aici cu fapte de 
milostenie a căror amintire va rămâne în veci! Îi voi 


converti pe nefericiţii aceştia. Vor afla că au un suflet, că-i 
aşteaptă viaţa veşnică şi că, dacă au pierdut totul pe 
pământ, mai pot cuceri raiul, raiul care e al lor, dacă-l 
plătesc cu o câinţă adevărata şi sinceră. 

Douăzeci-treizeci de puşcăriaşi, veniţi în goană şi adunaţi 
îndărătul celor trei cumpliţi ocnaşi, ale căror priviri 
sălbatice impuseseră trei paşi distanţă între ei şi curioşi, 
auziră această cuvântare rostită cu o blândeţe 
apostolească. 

— Pe ăsta, domnule Gault, rosti înfricoşătorul La Pouraille, 
pe ăsta, l-am asculta. 

— Mi s-a spus, urma Jacques Collin, lângă care stătea 
domnul Gault, că în închisoarea aceasta se află un 
condamnat la moarte. 

— În clipa de faţa i se citeşte respingerea recursului, zise 
domnul Gault. 

— Nu ştiu ce înseamnă asta, întrebă cu naivitate Jacques 
Collin privind în juru-i. 

— Măi, husăn mai e ăsta, rosti tinerelul care adineauri îl 
consultase pe Firişor-de-Mătase despre fasolea din pârnaie. 

— Ei, azi sau mâine îl scurtează! Zise un deţinut. 

— Scurtează? Întrebă Jacques Collin, a cărui înfăţişare 
nevinovată şi neştiutoare îi umplu de admiraţie pe cei trei 
gaşcari. 

— În limbajul lor, răspunse directorul, asta înseamnă 
executarea pedepsei cu moartea. Dacă grefierul citeşte 
respingerea recursului, fără îndoială călăul o să primească 
ordin să-l execute. Nefericitul a refuzat tot mereu ajutorul 
preotului. 

— Ah, domnule director, iată un suflet care trebuie 
mântuit! Exclamă Jacques Collin. 

Şi hulitorul îşi împreună mâinile cu o expresie de amant 
desperat, care, directorului ce-l privea cu atenţie, i se păru 
plină de un entuziasm cucernic. 

— Vai, domnule director, urmă Înşală-Moartea, lăsaţi-mă 
să vă dovedesc ce sunt şi ce pot, îngăduiţi-mi să fac să 


înmugurească pocăinţa în inima aceea împietrită! 
Dumnezeu mi-a dat însuşirea de a rosti anumite cuvinte 
care pricinuiesc schimbări mari. Sfărâm inimile şi le 
deschid. De ce v-ar fi teamă? Puneţi să fiu însoţit de 
jandarmi, de paznici, de cine doriţi. 

— O să văd dacă preotul închisorii primeşte să-l înlocuieşti, 
zise domnul Gault. 

Şi directorul se retrase, izbit de înfăţişarea cu desăvârşire 
nepăsătoare, deşi oarecum curioasă cu care ocnaşii şi 
puşcăriaşii îl priveau pe acest preot, al cărui glas de apostol 
dădea farmec limbii păsăreşti pe care o vorbea, pe jumătate 
franceza şi pe jumătate spaniolă. 

— Cum aţi ajuns aici, domnule abate? Îi întrebă pe Jacques 
Collin tânărul care vorbise cu Firişor-de-Mătase. 

— Vai, dintr-o eroare, răspunse Jacques Collin privindu-l 
din cap până-n picioare pe feciorul de bani-gata. Am fost 
găsit la o curtezană care murise şi care, îndată după aceea, 
fusese şi jefuită. S-a constatat că-şi pusese capăt zilelor, iar 
făptaşii furtului, care sunt de bună seamă, slugile, n-au fost 
încă prinşi. 

— Şi din pricina furtului aceluia s-a spânzurat tânărul? 

— Sărmanul copil, desigur ca n-a putut răbda să fie 
dezonorat de-o întemniţare nedreaptă, răspunse Înşală- 
Moartea, ridicând ochii la cer. 

— Da, zise tânărul, veneau să-l libereze când s-a sinucis. 
Ce noroc! 

— Numai nevinovaţii se sperie în aşa hal, zise Jacques 
Collin. Luaţi aminte că furtul a fost săvârşit în dauna lui. 

— Care era suma? Întrebă profundul şi vicleanul Firişorde- 
Mătase. 

— Şapte sute cincizeci de mii de franci, răspunse dulce de 
tot Jacques Collin. 

Cei trei ocnaşi se priviră, apoi se retraseră din grupul pe 
care-l făcuseră toţi puşcăriaşii împrejurul aşa-zisului cleric. 

— Ela şutit loveaua damei! Şopti Firişor-de-Mătase în 
urechea Peticului. Voiau să ne bage o şopărlă între noi, să 


credem că el ne-a mangilit biştarii. 

— Tot el rămâne ştabul marilor gaşcari, răspunse La 
Pouraille. Lovelele nu-s făcute labă. 

La Pouraille căuta un om în care să se încreadă şi avea 
interes să-l afle pe Jacques Collin om cinstit. lar în puşcărie, 
mai mult decât oriunde, crezi ceea ce nădăjduieşti! 

— Pun rămăşag că-l încuie pe procuror şi că-l scapă pe 
muercea, rosti Firişor-de-Mătase. 

— Dacă-i merge, zise Peticul, e mare şmecher. Înseamnă 
că mă-sa a trăit cu dracul. 

— Nu l-ai auzit cum striga: M-a lăsat mască scaraoţchi! 
Zise Firişor-de-Mătase. 

— A, exclamă La Pouraille, dacă m-ar scăpa de scurtat, ce 
trai pe mine cu partea mea de biştari şi cu găbjeala făcută 
şest. 

— Fă ce-ţi vrăjeşte! Spuse Firişor-de-Mătase. 

— Faci mişto? Urmă La Pouraille, privindu-l. 

— Eşti husăn, or să te condamne la scurtat. Aşa că n-ai 
altceva de făcut, dacă vrei să rămâi cu felinarul nespart, să 
haleşti, să pileşti şi să şuteşti mai departe, îi spuse Peticul, 
decât să faci ce vrăjeşte el! 

— Mergeţi blat, urmă La Pouraille, niciunul dintre noi n-o 
să toarne, despre ştabul, sau dacă nu, îl iau eu cu mine 
unde mă duc. 

— Ăsta e în stare să facă ce-a spus! Exclamă Firişor-de- 
mătase. 

Chiar şi oamenii cel mai puţin capabili să simpatizeze 
lumea aceasta ciudată, pot totuşi să-şi închipuie starea 
sufletească a lui Jacques Collin, aflat între cadavrul idolului 
la care se închinase vreme de cinci ceasuri din noapte, şi 
moartea apropiată a vechiului său tovarăş de lanţuri, 
viitorul cadavru al tânărului corsican 'Theodore. Numai ca 
să-l vadă pe nefericitul acela şi avea nevoie să desfăşoare o 
îndemânare puţin obişnuită, iar să-l salveze ar fi fost o 
minune! Şi totuşi, se şi aplicase să se gândească la asta. 


Ca să înţelegem ce avea să încerce Jacques Collin, e nevoie 
să atragem atenţia aici asupra faptului că ucigaşii şi hoţii, 
toţi cei ce umplu ocnele, nu sunt chiar atât de temut, cât s- 
ar crede. Afară de anumite excepţii foarte rare, oamenii 
aceştia sunt cu toţii laşi, fără îndoială din pricina fricii 
necontenite care le apasă inima. Mintea lor fiind neîncetat 
încordată spre furt, iar săvârşirea unei lovituri cerând 
întrebuinţarea tuturor puterilor vitale, o îndemânare 
mintală tot atât de mare ca aceea a trupului, o atenţie care 
le secătuieşte nervii, după aceste năprasnice sforţări ale 
voinţei devin năuci, aşa cum o cântăreaţă sau o dansatoare 
cade sleită după un dans obositor sau după unul dintre 
acele duete înfricoşătoare la care supun publicul 
compozitorii moderni. Răufăcătorii sunt într-adevăr atât de 
lipsiţi de judecată, sau atât de copleşiţi de teamă, încât 
ajung întru totul copii. Încrezători în ultimul hal, se prind în 
laţul celei mai simple şiretenii. După izbânda unei lovituri 
sunt într-o asemenea stare de prostaţie, încât au nevoie să 
se destrăbăleze îndată, se îmbată cu vin şi rachiuri şi se 
azvârl cu turbare în braţele femeilor lor, ca să-şi recapete 
liniştea, pierzându-şi toate puterile şi să caute uitarea 
fărădelegii, pierzându-şi judecata. În asemenea stare, sunt 
la cheremul poliţiei. Odată arestaţi, sunt orbi, îşi pierd capul 
şi au atâta nevoie de nădejde, încât cred orice; de aceea pot 
fi convinşi de orice năzdrăvănie. Un exemplu va lămuri 
până unde ajunge prostia răufăcătorului băgat la pârnaie. 
Bibi-Lupin obținuse de curând mărturisirile unui ucigaş în 
vârstă de nouăsprezece ani, convingându-l că minorii nu 
sunt executaţi. Când flăcăul fu mutat la Conciergerie ca să 
fie judecat, după respingerea cererii de grațiere, cumplitul 
agent venise să-l vadă. 

— Eşti sigur că n-ai douăzeci de ani? Îl întrebă el. 

— Da, n-am decât nouăsprezece ani şi jumătate, răspunse 
ucigaşul cu desăvârşire senin. 

— Ei, răspunse Bibi-Lupin, află că poţi fi liniştit. La 
douăzeci nu mai ajungi. 


— De ce? 

— De ce? Fiindcă peste trei zile te scurtează, răspunse 
şeful siguranţei. 

Ucigaşul, care credea mereu, chiar după ce fusese 
condamnat, că minorii nu sunt executaţi, se înmuie ca un 
balon dezumflat. 

Oamenii aceştia atât de cruzi din nevoia de a suprima 
mărturiile, ucid doar ca să distrugă orice dovezi împotriva 
lor (şi acesta e unul dintre motivele invocate de cei care cer 
suprimarea pedepsei cu moartea); aceşti oameni, de o 
îndemânare uluitoare, de o iscusinţă uriaşă, la care 
mişcarea mâinii, iuţeala ochilor, simţurile sunt agere ca la 
sălbatici, nu devin eroi ai răului decât la locul faptei. Nu 
numai că după ce au săvârşit fărădelegea încep 
încurcăturile, căci sunt la fel de năuciţi de nevoia de a-şi 
ascunde roadele furtului pe cât erau de striviţi de mizerie; 
dar mai mult decât atât, sunt slăbiţi ca o femeie care a 
născut. Înfricoşător de energici în planuri, sunt slabi ca 
nişte copii după izbândă. Într-un cuvânt, au firea fiarelor 
sălbatice, uşor de ucis când sunt sătule. La puşcărie, 
oamenii aceştia ciudaţi sunt adevăraţi bărbaţi prin 
prefăcătoria şi discuţia lor, care nu cedează decât în ultima 
clipă când au fost sfărâmaţi, măcinaţi de durata 
întemniţării. 

Şi acum se poate înţelege cum cei trei ocnaşi, în loc să-şi 
dea de gol căpetenia, voiră să-l slujească; îl admirau, 
bănuindu-l de a fi stăpân pe cei şapte sute cincizeci de mii 
de franci furaţi, văzându-l calm sub lacătele şi zăvoarele 
Conciergeriei şi crezându-l în stare să-i ocrotească. 

După ce îl părăsi pe falsul spaniol, domnul Gault se 
întoarse la grefă prin vorbitor şi îl căuta pe Bibi-Lupin, care 
de douăzeci de minute, de când Jacques Collin coborâse din 
celulă, observa totul printr-o vizetă lipită de una dintre 
ferestrele care dădeau asupra curţii. 

— Niciunul dintre ei nu l-a recunoscut, zise domnul Gault, 
iar Napolitas, care-i supraveghează pe toţi, n-a auzit nimic. 


Bietul preot, chiar azi-noapte, când era copleşit de durere, 
n-a rostit un cuvânt din care s-ar putea crede că e Jacques 
Collin. 

— Asta dovedeşte numai că e un bun cunoscător al 
puşcăriilor, răspunse şeful poliţiei de siguranţă. 

Napolitas, secretarul lui Bibi-Lupin, necunoscut de 
niciunul dintre puşcăriaşii deţinuţi în clipa aceea la 
Conciergerie, era cel ce juca rolul feciorului de bani-gata 
învinuit de fals. 

— Cere să-l spovedească pe condamnatul la moarte! Reluă 
directorul. 

— lată ultima noastră nădejde! Exclamă Bibi-Lupin. La 
asta nu m-am gândit. Theodore Calvi, corsicanul, e 
tovarăşul de lanţuri al lui Jacques Collin; am auzit că 
Jacques Collin îi făcea la pârnaie nişte patarase tare 
frumoase. 

Ocnaşii îşi fac nişte apărători pe care le strecoară între 
piele şi inelul de fier ca să mai ia din apăsarea brăţărilor pe 
glezne şi pe fluierul piciorului. Apărătorile acestea făcute 
din câlţi şi zdrenţe se numesc în ocnele franceze patarase. 

— Cine-l veghează pe condamnat? Îl întrebă Bibi-Lupin pe 
domnul Gault. 

— Inima-cu-Verigă! 

— Bine, mă bag în ţoale de jandarm, o să fiu şi eu de faţă, 
o să aud ce vorbesc, răspund eu de toate. 

— Dacă e Jacques Collin, nu te temi că te recunoaşte şi te 
sugrumă? Îl întrebă directorul Conciergeriei pe Bibi-Lupin. 
— Dacă sunt acolo ca jandarm, o să am şi sabie, răspunse 
şeful siguranţei. De altminteri, dacă e Jacques Collin, n-o să 
facă niciodată ceva care să-l ducă la scurtat, iar dacă e 

preot, ce-mi pasă? 

— Să ne grăbim, zise atunci domnul Gault; sunt ceasurile 
opt şi jumătate, părintele Sauteloup a citit adineauri 
respingerea cererii de grațiere şi domnul Sanson aşteaptă 
în sală ordinul parchetului. 


— Da, azi o să vina cavalerii văduvei (alt nume, nume 
cumplit, al maşinăriei!) au fost chemaţi, răspunse Bibi- 
Lupin. Înţeleg că procurorul general şovăie totuşi, băiatul a 
spus totdeauna că e nevinovat şi, după mine, nu au existat 
dovezi convingătoare împotriva lui. 

— E un adevărat corsican, urmă domnul Gault, n-a scos o 
vorbă, a rezistat la orice. 

Ultimele cuvinte ale directorului Conciergeriei către Bibi- 
Lupin cuprindeau sumbra istorie a condamnaților la 
moarte. Un om pe care justiţia l-a scos din rândul celor vii 
aparţine parchetului. Parchetul e suveran; nu atârnă de 
nimeni, nu ascultă decât de conştiinţa sa. Închisoarea 
aparţine parchetului, el îi e stăpân absolut. Poezia a pus 
mâna pe acest subiect, social prin excelenţă, apt de a izbi 
închipuirea şi care e Condamnatul la moarte! 166 Poezia a 
fost sublimă, în timp ce proza n-are altă armă decât 
realitatea, dar realitatea e destul de cumplită - aşa cum e - 
ca să poată lupta cu lirismul. Viaţa condamnatului la moarte 
care nu şi-a mărturisit fărădelegile şi nu şi-a denunţat 
complicii e lăsată pradă unor chinuri groaznice. Nu e vorba 
aici nici de unelte care sfărâmă picioarele, nici de apa 
vârâtă cu sila în stomac, nici de lungirea mădularelor cu 
nişte maşinării înfricoşătoare, ci de o tortură perfidă şi, ca 
să spunem aşa, negativă. Parchetul îl lasă pe condamnat 
singur cu sine însuşi, în prada tăcerii şi a întunericului, şi cu 
un tovarăş (un turnător) de care trebuie să se ferească. 

Blajina filantropie modernă crede că a ghicit tortura 
cumplită a izolării, dar se înşală. De la suprimarea torturii, 
parchetul, din dorinţa firească de a linişti conştiinţele chiar 
şi aşa destul de gingaşe ale juraţilor, a ghicit armele 
cumplite pe care singurătatea le dă justiţiei împotriva 
răufăcătorului ce se căieşte. Singurătatea este vidul; iar 
natura sufletească are tot atât de mare groază de vid, ca şi 
natura fizică. Singurătatea nu este suportabilă decât de 
omul de geniu, care o umple cu ideile sale, fiice ale duhului, 
sau de contemplatorul lucrurilor dumnezeieşti, care o 


găseşte luminată de razele cerurilor, însufleţită de suflarea 
şi glasul Domnului. Afară de aceşti doi oameni atât de 
apropiaţi de rai, singurătatea e faţă de tortură ceea ce 
sufletul e faţă de trup. Între singurătate şi tortură e 
diferenţa dintre boala de nervi şi intervenţia chirurgicală. E 
suferinţa înmulțită cu infinitul. Trupul e în contact cu 
infinitul prin sistemul nervos, aşa cum duhul pătrunde în 
nemărginire prin gândire. De aceea, în analele parchetului 
din Paris se numără pe degete răufăcătorii care nu 
mărturisesc. 

Starea asta sinistră, care ia proporţii uriaşe în anumite 
cazuri, de pildă în politică, când e în joc o dinastie sau 
statul, va fi înfăţişată la locul ei în COMEDIA UMANĂ. Dar 
aici, descrierea cutiei de piatră în care, sub Restauraţie, 
parchetul parizian îi ţinea pe condamnaţii la moarte, e de 
ajuns pentru a ne face să întrezărim grozăvia ultimelor zile 
ale unui condamnat. 

Înainte de revoluţia din iulie exista la Conciergerie şi mai 
există şi astăzi de altfel, camera condamnatului la moarte. 
Camera aceasta, lipită de grefă, e despărțită de ea printr- 
un zid gros de piatră cioplită şi e închisă în partea opusă de 
către zidul puternic, de şapte sau opt şchioape grosime, 
care sprijină o parte din uriaşa Sală a paşilor pierduţi. Se 
intră în ea prin prima uşă aflată în lungul coridorului 
întunecos, în care se afundă privirea când eşti în mijlocul 
marii săli boltite a portiţei. Camera aceea sinistră capătă 
lumină printr-o răsuflătoare ca de pivniţă, înarmată cu nişte 
gratii înfricoşătoare şi pe care abia o zăreşti când intri în 
Conciergerie, căci e deschisă în locşorul rămas între 
fereastra grefei, lângă gratiile portiţei, şi locuinţa 
grefierului Conciergeriei, pe care arhitectul a lipit-o ca pe 
un dulap în fundul curţii de la intrare. Această aşezare 
explică de ce încăperea aceea mărginită de patru ziduri 
groase a fost sortită, când cu transformarea Conciergeriei, 
acelei sinistre şi fatale întrebuinţări. Orice fugă e 
imposibilă. Coridorul care duce la secret şi la închisoarea 


femeilor se deschide în faţa sobei, în jurul căreia sunt 
adunaţi totdeauna jandarmi şi paznici. Răsuflătoarea, 
singura ieşire în afară, aşezată la nouă şchioape deasupra 
lespezilor curţii, dă spre întâia curte, păzită de jandarmi la 
poarta din afară a Conciergeriei. Nici o putere omenească 
nu poate clinti zidurile groase. De altminteri, un răufăcător 
condamnat la moarte e îndată îmbrăcat în cămaşă de forţă, 
haină care, după cum se ştie, împiedică folosirea mâinilor; 
apoi e legat cu un lanţ de unul dintre picioarele patului de 
campanie; şi apoi are, ca să-l servească şi să-l păzească, un 
turnător. Podeaua camerei e făcută din lespezi groase de 
piatră, iar lumina e aşa de slabă, încât abia vezi. 

E cu neputinţă să nu te simţi îngheţat până la oase când 
intri acolo chiar şi astăzi, deşi de şaisprezece ani odaia 
aceasta nu mai are rost în urma schimbărilor introduse la 
Paris cu privire la executarea sentinţelor Justiţiei. Să ni-l 
închipuim pe răufăcător în tovărăşia remuşcărilor, în tăcere 
şi întuneric, două izvoare de groază, şi să ne întrebăm dacă 
nu ai ajunge să înnebuneşti. Ce puternice firi sunt acelea al 
căror metal rezistă acestui regim căruia cămaşa de forţă îi 
mai adaugă şi nemişcarea! 

Theodore Calvi, corsicanul, pe atunci în vârstă de douăzeci 
şi şapte de ani, învăluit într-o muţenie desăvârşită, rezista 
totuşi de două luni la influenţa acestei temnițe şi la 
flecăreala înşelătoare a turnătorului! lată ciudatul proces 
ce se sfârşise pentru corsican cu condamnarea sa la 
moarte. Deşi e extrem de interesantă, această analiză va fi 
foarte scurtă. 

E cu neputinţă să facem o lungă digresiune când am ajuns 
la deznodământul unei scene de pe acum atât de vaste şi 
care nu mai prezintă alt interes decât acela inspirat de 
către Jacques Collin, un soi de coloană vertebrală care, prin 
groaznica ei influenţă, leagă Moş Goriot de Iluzii pierdute şi 
Iluzii pierdute de acest Studiu. Închipuirea cititorului va 
dezvolta de altminteri această temă întunecoasă şi menită 
să pricinuiască mari îngrijorări juraţilor în faţa cărora 


apăruse Theodore Calvi. De aceea, de opt zile de când 
recursul răufăcătorului fusese respins de Curtea de casaţie, 
domnul de Granville se ocupa personal de această afacere 
şi amâna ordinul de execuţie din zi în zi; în aşa măsură voia 
el să-i liniştească pe juraţi, făcându-le cunoscut că, în 
pragul morţii, condamnatul îşi mărturisise crima. 

O biată văduvă din Nanterre, a cărei casă era cam 
singuratică în comuna aceea, aşezată, după cum se ştie, în 
mijlocul câmpiei neroditoare întinsă între Mont-Valerien, 
Saint-Germain şi dealurile de la Sartrouville şi Argenteuil, 
fusese ucisă şi jefuită la câteva zile după ce îşi primise 
partea dintr-o moştenire neaşteptată. Partea aceasta se 
cifra la trei mii de franci, o duzină de tacâmuri de argint, un 
lanţ şi un ceas de aur şi nişte lenjerie, în loc să-şi plaseze cei 
trei mii de franci la Paris, aşa cum o sfătuise notarul 
răposatului negustor de vinuri pe care-l moştenise, bătrână 
voise să ţină totul la ea. Mai întâi, nu avusese niciodată 
atâţia bani, iar în al doilea rând, n-avea încredere în nimeni, 
în nici un fel de afaceri, ca majoritatea oamenilor din popor 
sau de la ţară. După îndelungi discuţii cu un negustor de 
vinuri din Nanterre, rudă cu ea şi cu negustorul de vinuri 
care răposase, văduva se hotărâse să cumpere cu suma 
aceea o rentă viageră, să-şi vândă casa de la Nanterre şi să 
se ducă să trăiască în chip de rentieră la Saint-Germain. 

Casa unde locuia, înconjurată de o grădină destul de mare, 
împrejmuită cu un gard prost, era casa oribilă pe care şi-o 
clădesc micii cultivatori din împrejurimile Parisului. Piatra şi 
ghipsul care se găsesc din belşug la Nanterre, al cărui 
teritoriu e presărat cu cariere exploatate sub cerul liber, 
fuseseră folosite în grabă şi fără nici o idee arhitectonică, 
aşa cum se vede îndeobşte împrejurul Parisului. Pare mai 
totdeauna coliba sălbaticului civilizat. Casa aceasta consta 
dintr-un parter şi un etaj cu nişte mansarde deasupra. 

Stăpânul carierei de piatră, fostul soţ al văduvei şi cel ce 
clădise casa, instalase drugi de fier foarte solizi la toate 
ferestrele. Uşa de la intrare era de o soliditate deosebită. 


Răposatul ştia că locuieşte singur, în câmp, şi ce fel de 
câmp! Clienţii săi erau cei mai de seama meşteri zidari din 
Paris, astfel că îşi adusese materialele cele mai importante 
ale casei, clădită la cinci sute de paşi de cariera de piatră, 
cu carele ce se întorceau goale. Alegea pe şantierele de 
dărâmare din Paris tot ce-i convenea şi la preţ foarte 
scăzut. Astfel încât ferestrele, gratiile, uşile, obloanele, 
lemnăria, totul provenea din jaf autorizat, din daruri 
primite de la clienţi, daruri bune, bine alese. Dacă erau 
două tocuri de uşi, îl alegea pe cel mai bun. Casa avea în 
faţă o curte destul de larga, unde se găseau grajdurile, 
închisă cu zid înspre drum. Nişte gratii zdravene slujeau 
drept poartă. De altminteri, câini de pază stăteau în grajd şi 
un căţel era închis noaptea în casă. În dosul casei era o 
grădină de vreo doua pogoane. 

Rămasă văduvă şi fără copii, soţia lui locuia în casa aceasta 
cu o singură slujnică. Din vânzarea carierei plătise datoriile 
bărbatului ei, mort cu doi ani înainte. Singura avere a 
văduvei era casa aceea pustie şi gospodăria în care creştea 
găini şi vaci, vânzând la Nanterre ouăle şi laptele. 
Nemaiavând grăjdar, nici căruţaş, nici muncitorii pietrari pe 
care răposatul îi punea să muncească la toate, nu-şi mai 
cultiva grădina şi se mulțumea cu puţinele ierburi şi legume 
pe care pământul acesta pietros le Lăsa să crească. 

Preţul casei şi banii moşteniţi puteau să se ridice cu totul 
la vreo şapte-opt mii de franci, astfel încât văduva se vedea 
foarte fericită, stabilită la Saint-Germain cu o rentă viagera 
de şapte-opt sute de franci pe care spera să o scoată din cei 
şapte-opt mii. Se sfătuise de mai multe ori cu notarul din 
Saint-Germain căci nu voia să-şi încredinţeze banii, în 
schimbul unei rente viagere, negustorului de vinuri din 
Nanterre, care i-i cerea. 

În aceste împrejurări, într-o bună zi, văduva Pigeau şi 
slujnica ei nu se mai arătară. Gratiile de la poarta curţii, uşa 
de intrare a casei, obloanele, toate rămâneau mereu 
închise. După trei zile, justiţia, anunţată de această stare de 


lucruri, făcu o descindere. Domnul Popinot, judecător de 
instrucţie veni de la Paris însoţit de procurorul regal, şi iată 
ce constatară. 

Nici gratiile de la poarta curţii, nici uşa de intrare a casei 
nu purtau urme de spargere. Cheia era în broasca uşii de 
intrare, pe dinăuntru. Nici o zăbrea de fier nu fusese 
forţată. Broaştele, obloanele, toate încuietorile erau 
neatinse. 

Zidurile nu vădeau nici o urmă ce ar fi putut dezvălui 
trecerea răufăcătorilor. Prin hornurile din olane nu se putea 
trece, deci nu pe calea aceasta intrase cineva. De olanele de 
pe coama acoperişului, părea ca nu se atinsese nimeni. 
Când intrară în odăile de la etajul întâi, magistraţii, 
jandarmii şi Bibi-Lupin o găsiră pe văduva Pigeau 
sugrumată la ea în pat şi pe slujnică sugrumată la rândul ei 
în pat cu şalurile lor de noapte. Cei trei mii de franci 
fuseseră furaţi, ca şi tacâmurile şi bijuteriile. Cele două 
trupuri intraseră în putrefacție, ca şi cadavrele căţeluşului 
şi al unui dulău de curte. Gardul grădinii fu cercetat, dar 
nimic nu era rupt. În grădină, cărările nu arătau în nici un 
fel că ar fi trecut cineva pe acolo. Judecătorul de instrucţie 
socoti că ucigaşul umblase pe iarbă ca să nu lase urme de 
paşi, dacă intrase pe acolo, dar cum putuse pătrunde în 
casă? Din partea grădinii, uşa avea o grindă înarmată cu 
trei gratii, de fier neatinse. Şi în partea asta cheia se afla în 
broască, la fel ca şi la uşa de intrare din partea curții. 

Odată constatate cu temeinicie aceste imposibilităţi, atât 
de către domnul Popinot şi de Bibi-Lupin, care rămase o zi 
întreagă să cerceteze tot, cât şi de procurorul regal în 
persoană, precum şi de brigadierul postului de jandarmi din 
Nanterre, omorul despre care vorbim deveni o problemă 
îngrozitoare în care poliţia şi justiţia urmau să rămână 
înfrânte. 

Drama aceasta, publicată de către Gazeta tribunalelor, se 
petrecuse în iarna anului 1828-1829. Numai Dumnezeu ştie 
câtă curiozitate stârni la Paris o atât de ciudată întâmplare; 


dar Parisul, care în fiecare dimineaţă ars alte drame de 
mistuit, uită tot. Poliţia, în schimb, nu uită nimic. Trei luni 
după această cercetare fără rezultat, o prostituată, pe care 
agenţii lui Bibi-Lupin o observaseră că cheltuieşte mult şi 
pe care o supravegheau din pricina legăturilor sale cu nişte 
hoţi, încercă printr-o prietenă să pună amanet 
douăsprezece tacâinuri, un ceas şi un lanţ de aur. Prietena 
nu primi. Faptul ajunse la urechile lui Bibi-Lupin, care-şi 
aminti de cele douăsprezece tacâmuri, de ceasul şi lanţul de 
aur furate la Nanterre. De îndată comisionarii de la Casa de 
amanet şi toţi tăinuitorii din Paris fură anunţaţi, iar Bibi- 
Lupin o supuse pe Manon-Bălaia unui spionaj 
nemaipomenit. 

Se află în curând că Manon-Bălaia era îndrăgostită la 
nebunie de un tânăr care nu prea putea fi văzut, căci trecea 
drept nesimţitor la toate dovezile de iubire ale blondei 
Manon. Mister peste mister. Tânărul, supus atenţiei 
spionilor, fu în curând văzut apoi şi recunoscut drept un 
ocnaş evadat, vestitul erou al vendetelor coi şicane, 
frumosul Theodore Calvi, zis Magdalena. 

Poliţia asmuţi asupra lui Theodore pe unul dintre acei 
tăinuitori cu două feţe, care-i slujesc totodată şi pe hoţi şi 
poliţia, iar acesta îi făgădui lui Theodore că o să cumpere 
tacâmurile, ceasul şi lanţul de aur. În clipa în care 
negustorul de fiare vechi din curtea Saint-Guillaume îi 
număra banii lui Theodore travestit în femeie, la ceasurile 
zece şi jumătate seara, poliţia făcu o descindere, îl arestă 
pe Theodore şi confiscă obiectele. 

Instrucţia începu de îndată. Din elemente atât de slabe era 
cu neputinţă să scoţi după cum se spune în stilul 
parchetului, o condamnare la moarte. Calvi nu se trădă 
niciodată. Nu se încurcă niciodată: spuse că o femeie de la 
ţară îi vânduse lucrurile acelea la Argenteuil şi că după ce 
le cumpărase de la dânsa, vâlva omorului săvârşit la 
Nanterre îl lămurise cât de primejdios era să aibă 
tacâmurile acelea, ceasul şi bijuteriile care, de altfel fiind 


descrise în inventarul făcut la moartea negustorului de 
vinuri din Paris, unchi al văduvei Pigeau, se arătau a fi 
obiectele furate. În sfârşit, silit de sărăcie să vândă aceste 
obiecte, după cât spunea, voise să scape de ele, folosind o 
persoană care nu era compromisă. 

Nu se putu scoate nimic mai mult de la ocnaşul liberat, 
care se pricepu prin tăcerea şi fermitatea sa să convingă 
justiţia că omorul fusese săvârşit de către negustorul de 
vinuri din Nanterre şi că femeia de la care cumpărase Calvi 
obiectele compromiţătoare era nevasta acelui negustor. 
Nefericita rubedenie a văduvei Pigeau fu arestată împreună 
cu nevastă-sa; dar după opt zile de arest şi o anchetă 
amănunţită, se dovedi că nici soţul, nici soţia nu-şi 
părăsiseră domiciliul în timpul crimei. De altminteri Calvi 
nu recunoscu în persoana nevestei negustorului de vinuri 
pe femeia care, după el, i-ar fi vândut argintăria şi 
bijuteriile. 

Deoarece se dovedi că ţiitoarea lui Calvi, implicată în 
proces, cheltuire cam o mie de franci din momentul crimei 
şi până când voise Calvi să pună amanet argintăria şi 
bijuteriile, asemenea dovezi părură suficiente ca să-l trimită 
în faţa Curţii cu juri pe ocnaş cu ţiitoarea lui cu tot. Omorul 
fiind al optsprezecelea săvârşit de Theodore, fu condamnat 
la moarte, căci se părea ca el era făptaşul acelei fărădelegi 
atât de iscusit săvârşită. Dacă n-o recunoscu el pe 
negustoreasa de vinuri din Nanterre, în schimb dânsa şi 
soţul ei îl recunoscură. Instrucţiunea dovedise prin 
numeroase mărturii că Theodore stătuse la Nanterre cam o 
lună de zile; îi servise pe meşterii zidari, prost îmbrăcat şi 
cu faţa pudrată cu var. La Nanterre, trecea drept un flăcău 
în vârsta de vreo optsprezece ani. De bună seamă, în luna 
când stătuse acolo, a pus la cale nelegiuirea. 

Parchetul credea că existaseră complici. Se măsură 
lărgimea hornurilor ca s-o compare cu trupul blondei 
Manon, spre a se vedea dacă ea putuse intra prin cămin; 
dar nici un copil de şase luni n-ar fi putut trece prin olanele 


de pământ ars prin care arhitectura modernă înlocuieşte 
azi căminele largi de odinioară. Fără acest mister ciudat şi 
supărător, Theodore ar fi fost executat de o săptămână. Aşa 
cum s-a văzut, preotul închisorii dăduse greş cu 
desăvârşire. 

Procesul acesta şi numele lui Calvi scăpară atenţiei lui 
Jacques Collin, pe atunci preocupat de duelul său cu 
Contenson, Corentin şi Peyrade. Înşală-Moartea încerca de 
altminteri să uite pe cât era cu putinţă „prietenii” şi tot ce 
avea de-a face cu Palatul de justiţie. Se cutremura la gândul 
că s-ar putea întâlni faţă-n faţă cu unul dintre gâşcari, care 
să-i ceară ştabului socoteală de banii pe care acesta nu i-ar 
mai fi putut da îndărăt. 

Directorul Conciergeriei se duse îndată la cabinetul 
procurorului general şi-l găsi pe primul procuror stând de 
vorbă cu domnul de Granville, cu ordinul de execuţie în 
mână. Domnul de Granville, care-şi petrecuse toată 
noaptea, la palatul Serisy, deşi covârşit de oboseală şi de 
durere căci medicii încă nu îndrăzneau să afirme despre 
contesă că va rămâne în toate minţile, era silit din pricina 
acestei execuţii importante, să stea câteva ceasuri la 
parchet. După ce vorbi o clipă cu directorul, domnul de 
Granville luă ordinul de execuţie din mâna procurorului şi i- 
l dădu lui Gault. 

— Să fie executat, zise dânsul, afară de împrejurări cu 
totul extraordinare pe care le vei aprecia dumneata. Mă 
bizui pe prudenţa dumitale. Se poate infirma montarea 
eşafodului până la ceasurile zece şi jumătate, prin urmare 
îţi mai rămâne un. Ceas. Într-o dimineaţă ca asta, ceasurile 
fac cât veacurile şi într-un veac încap multe întâmplări! Nu 
lăsa să se creadă că s-a aprobat o amânare. Dacă e nevoie, 
să i se facă găteala şi, dacă nu mărturiseşte nimic, dă-i 
ordin lui Sanson la nouă şi jumătate şi să aştepte! 

În clipa în care directorul închisorii ieşea din cabinetul 
procurorului general, îl întâlni, sub bolta coridorului care 
dă în galerie, pe domnul Camusot, care venea la domnul de 


Granville. Avu o convorbire scurtă cu judecătorul; şi după 
ce-l pusese la curent cu ce se petrecea la Conciergerie în 
privinţa lui Jacques Collin, cobori în închisoare ca să-l 
confrunte pe Înşală-Moartea şi pe Magdalena; dar nu-i 
îngădui aşa-zisului preot să dea ochi cu condamnatul la 
moarte decât în clipa în care Bibi-Lupin, travestit de 
minune în jandarm, îl înlocuise pe turnătorul însărcinat să-l 
supravegheze pe tânărul corsican. 

E greu de închipuit uimirea adâncă a celor trei ocnaşi 
când văzură un paznic că vine să-l ia pe Jacques Collin ca 
să-l ducă în odaia condamnatului la moarte. Cu un salt 
simultan, se apropiară de scaunul pe care era aşezat 
Jacques Collin. 

— Azi are loc nu-i aşa, domnule Julien? Îl întrebă Firişor- 
de-Mătase pe paznic. 

— Da, că a venit Charlot, răspunse paznicul cu o nepăsare 
desăvârşită. 

Poporul şi lumea închisorilor l-au botezat aşa pe călăul din 
Paris. Porecla datează de la revoluţia din 1789. Numele 
acesta produse o senzaţie adâncă. Toţi puşcăriaşii se priviră 
între ei. 

— S-a isprăvit! Răspunse paznicul. Domnul Gault a primit 
ordinul de executare şi s-a citit sentinţa. 

— Prin urmare, urmă La Pouraille, frumoasa Magdalena a 
primit sfintele taine? Trage în piept ultima gură de aer. 

— Săracul Theodore! Exclamă Peticul. E aşa de drăguţ, 
mititelul. Păcat să strănuţi în coşul de rumeguş la vârsta lui. 

Supraveghetorul se îndrepta către portiţă crezând că 
Jacques Collin îl urmează. Dar spaniolul umbla încet şi când 
văzu că a rămas la zece paşi de Julien, păru că-l lasă 
puterile şi făcu un gest cerându-i lui La Pouraille să-l 
susţină. 

— E un ucigaş! Îi spuse Napolitas preotului, arătându-i-l 
pe La Pouraille şi oferindu-i braţul său. 

— Nu, pentru mine e un nefericit! Răspunse Înşală- 
Moartea cu tot atâta prezenţă de spirit şi dulceaţă în glas 


ca arhiepiscopul de Cambrai[167]. 

Şi se despărţi de Napolitas, care din prima ochire i se 
păruse foarte suspect. 

— E pe prima treaptă a mănăstirii Urcă-n Silă; dar stareţ 
sunt eu! O să vă arăt eu cum ştiu să-i duc cu iordanul pe 
gabări. Vreau să li-l suflu pe băiat de sub nas. 

— De la prohab i se trage! Zise Firişor-de-Mătase 
zâmbind. 

— Vreau să dăruiesc sufletul acesta cerului! Răspunse cu 
blândeţe duhovnicească Jacques Collin, văzându-se 
înconjurat de câţiva puşcăriaşi. 

Şi-l ajunse pe paznic la portiţă. 

— A venit să scape pe Magdalena, zise Firişor-de-Mătase; 
ghiciserăm noi bine. Ce ştab! 

— Cum să-l scape? Cavalerii ghilotinei au şi venit, nici n-o 
să-l poată vedea, răspunse Peticul. 

— Îl ajută scaraoţchi! Exclamă La Pouraille. El să facă zulă 
bătrânele noastre! E găşcar! Are prea multă nevoie de noi. 
Voiau să ne pună să-l dam în baftă, nu suntem nasoi! Dac-o 
scăpa pe Magdalena, îi vând pontul meu. 

Vorba aceasta din urmă mări şi mai mult devotamentul 
celor trei ocnaşi faţă de idolul lor, căci în clipa aceasta 
faimosul ştab rămăsese ultima lor speranţă. 

Jacques Collin, în ciuda primejdiei în care se afla 
Magdalena, fu la înălţimea rolului său. Omul acesta, care 
cunoştea Conciergeria la fel de bine ca şi cele trei ocne, 
greşi drumul cu atâta firesc, încât paznicul era silit să-i 
spună în fiecare clipă: pe aici, pe acolo! Până când ajunseră 
la grefă. Acolo Jacques Collin văzu din prima privire, 
rezemat de sobă, un bărbat înalt şi gros a cărui faţă lungă şi 
roşie nu era lipsită de o anumită distincţie, şi îl recunoscu 
pe Sanson. 

— Domnul e duhovnicul, zise el, îndreptându-se către 
călău cu o înfăţişare încrezătoare şi blajină. 

Această confuzie era atât de cumplită, încât îi făcu pe 
privitori să îngheţe. 


— Nu, domnule abate, răspunse Sanson, sunt aici cu altă 
treabă. 

Sanson, tatăl celui din urmă călău ce a purtat numele 
acesta, căci a fost recent destituit[ 168], era fiul celui care l- 
a executat pe Ludovic al XVI-lea. 

După patru sute de ani de exercitare a acestei slujbe, 
moştenitorul atâtor călăi încercase să se dezbare de 
povara-i din moşi-strămoşi. Familia Sanson, călăi la Rouen 
vreme de două veacuri înainte de a ajunge primii călăi din 
regat, executau din tată-n fiu sentinţele justiţiei, încă din 
veacul al XIII-lea. Există puţine familii la care să poţi găsi 
vreo pildă de slujbă sau titlu de nobleţă, păstrate din tată în 
fiu vreme de şase sute de ani. În clipa în care tânărul acesta 
ajuns căpitan de cavalerie, se vedea pe punctul de a face o 
frumoasă carieră în armată, tatăl său îi ceruse să vină să-l 
ajute la executarea regelui. Apoi luă pe fiul sau drept 
secund, când în 1793 se instalară doua ghilotine 
permanente, una la bariera Tronului, alta în place de Greve. 
În vremea povestirii noastre cumplitul slujbaţ avea vreo 
ţaizeci de ani ţi se remarca printr-o ţinută distinsă, maniere 
blânde şi politicoase, un mare dispreţ faţă de Bibi-Lupin şi 
oamenii lui, cei ce aprovizionau maşina. Singurul semn care 
trăda în omul acesta seminţia bătrânilor călăi din evul 
mediu erau nişte mâini late şi groase care te înfricoşau. De 
altminteri destul de citit, ţinând foarte mult la calitatea sa 
de cetăţean şi alegător şi, zice-se, pasionat grădinar, acest 
bărbat înalt şi gros, care vorbea cu glas scăzut şi avea o 
atitudine liniştită, foarte tăcut, cu fruntea lată şi pleşuvă, 
semăna mult mai mult eu un aristocrat englez decât cu un 
călău. Era aşadar firesc ca un cleric spaniol să săvârşească 
greşeala pe care o făcuse anume Jacques Collin. 

— Nu e ocnaş, ăsta, îi spuse directorului şeful paznicilor. 

— Încep să cred că nu, zise şi domnul Gault, dând din cap 
către subalternul său. 

Jacques Collin fu introdus în acel soi de pivniţă, unde 
tânărul Theodore, în cămaşă de forţă, şedea pe marginea 


urâciosului pat de campanie din odaie. Înşală-Moartea, 
luminat, pentru o clipă în uşa coridorului, îl recunoscu de 
îndată pe Bibi-Lupin în jandarmul care stătea în picioare 
rezemat pe sabie. 

— Io sono Gaba-Morto! Parla nostro italiano, zise iute 
Jacques Collin. Vaigo ti salvar. (Sunt Înşală-Moartea. Să 
vorbim italieneşte. Vin să te salvez.) 

Tot ce aveau să-şi spună cei doi prieteni avea să fie de 
neînțeles pentru falsul jandarm şi, deoarece Bibi-Lupin se 
chema că trebuie să-l păzească pe condamnat, nu putea să- 
şi părăsească postul. Astfel încât ciuda turbată a şefului 
poliţiei de siguranţă era de nedescris. 

Theodore Calvi, tinerel cu pielea palidă şi măslinie, cu 
părul blond, cu ochii duşi în fundul capului şi de un albastru 
tulbure, de altminteri foarte bine proporţionat, cu o forţă 
muşchiulară herculeană, ascunsă sub acea înfăţişare 
limfatică pe care o au uneori meridionalii, ar fi avut o faţă 
fermecătoare, fără acele sprâncene arcuite, acea frunte 
turtită care-i dădeau un aer sinistru, fără buzele roşii de o 
cruzime sălbatică şi fără o mişcare a muşchilor care trăda 
acea capacitate de a se mânia repede, caracteristică 
corsicanilor, şi care-i face atât de iuți la omor într-o 
încăierare pornită fără veste. 

Înmărmurit de sunetul glasului aceluia, Theodore ridică 
brusc capul şi crezu că are o vedenie; dar, deoarece de 
două luni de când stătea în acea cutie de piatra se obişnuise 
cu întunericul adânc din ea, îl privi pe falsul preot şi 
suspină. Nu-l recunoscu pe Jacques Collin, a cărui faţă 
ciupită de acidul sulfuric nu i se păru că e a babacului său. 

— Eu sunt, Jacques al tău, sunt îmbrăcat în preot şi am 
venit să te salvez. Nu face prostia de a mă recunoaşte şi fă- 
te că te spovedeşti. 

Acestea fură rostite la repezeală. 

— Tânărul e foarte abătut, îl înspăimântă moartea şi-o să 
mărturisească tot, zise Jacques Collin adresându-se 
jandarmului. 


— Spune-mi ceva ca să-mi dovedeşti că eşti el, căci n-ai 
decât glasul lui. 

— Vezi dumneata, îmi spune, sărmanul, că e nevinovat, 
urmă Jacques Collin, adresându-se jandarmului. 

Bibi-Lupin nu cuteză să vorbească, de frică să nu fie 
recunoscut. 

— Sempremi! Răspunse Jacques întorcându-se către 
Theodore şi suflându-i în ureche această parolă. 

— Sempreti! Zise tânărul, dându-i răspunsul la parolă. El 
e, babacul meu. 

— Tu ai dat lovitura? 

— Da. 

— Povesteşte-mi tot, ca să văd cum te pot scăpa; e 
momentul, Charlot a sosit. 

Corsicanul îngenunche îndată şi păru că vrea să se 
spovedească. Bibi-Lupin nu ştia ce să facă, deoarece 
convorbirea aceasta fusese atât de iute, încât nu ceru nici 
atâta timp cât trebuie ca să fie citită, Theodore povesti în 
grabă împrejurările cunoscute ale crimei sale, pe care 
Jacques Collin nu le ştia. 

— Juraţii m-au condamnat fără dovezi, zise dânsul 
încheind. 

— Copilule, mai stai la discuţie când acum o să-ţi taie 
părul! 

— Dar aş fi putut foarte bine să fiu învinuit numai de 
scoaterea în vânzare a bijuteriilor. Şi iată cum te judecă, şi 
asta la Paris! 

— Dar cum ai dat lovitura? Întrebă Înşală-Moartea. 

— Ei, uite cum, de când nu te-am mai văzut, am făcut 
cunoştinţă cu o fetiţă corsicană pe care am întâlnit-o când 
am ajuns la Pantin (Paris). 

— Bărbaţii, care sunt atât de proşti încât să se amorezeze 
de o femeie, totdeauna din pricina ei se duc de râpă! 
Femeile sunt nişte tigri scăpaţi, tigri care ciripesc şi se uită 
în oglinzi. N-ai fost cuminte! 

— Bine, dar. 


— Ei, spune-mi, la ce-ai avut nevoie de gagica, aia 
blestemată? 

— Scumpetea aceea de femeie, înaltă atâtica, subţire ca 
un ţipar, isteaţă ca o maimuţă, s-a strecurat pe hornul 
cuptorului şi mi-a deschis uşa casei. Clinii, umflaţi de 
chiftele, muriseră. Le-am omorât pe cele două femei. O dată 
luaţi banii. Ginetta a închis uşa la loc şi a ieşit pe coşul 
cuptorului. 

— O născocire aşa de frumoasă face să-ţi păstrezi viaţa, 
rosti Jacques Collin admirând lucrătura crimei cum admiră 
giuvaergiul felul cum e cizelată o statuetă. 

— Am făcut prostia să desfăşor atâta talent numai pentru 
trei mii de franci! 

— Ba pentru o femeie! Urmă Jacques Collin. Când îţi spun 
că ne iau minţile! 

Jacques Collin aruncă asupra lui Theodore o privire 
învăpăiată de dispreţ. 

— Dacă nu mai erai cu mine! Răspunse corsicanul. Eram 
părăsit. 

— Şi-o iubeşti pe mititica? Întrebă Jacques Collin, simţitor 
la imputarea pe care o cuprindea răspunsul tânărului. 

— Ah, aş vrea să trăiesc! Dar acum, mai mult pentru tine 
decât pentru ea. 

— Stai liniştit! Nu degeaba mă cheamă Înşală-Moartea. Te 
voi scăpa! 

— Cum? Viaţa? Exclamă tânărul corsican înălţând către 
bolta umedă a temniţei braţele-i înfăşate. 

— Micuța mea Madeleine, pregăteşte-te să te întorci la 
pârnaie pe viaţă, urmă Jacques Collin. Nu poţi pretinde mai 
mult, doar n-o să-ţi pună coroana de trandafiri în cap ca 
viţelului gras! Dacă ne-au şi pus în fiare cu direcţia 
Rochefort, înseamnă să fii trimis la Toulon, acolo ai să 
evadezi şi ai să te întorci la Pantin, unde o să-ţi aranjez eu o 
viaţă drăguță, liniştită. 

Un suspin cum puţine răsunaseră sub bolta aceea 
nemiloasă, un suspin scos de fericirea mântuirii, lovi zidul 


de piatră care trimise îndărăt nota aceasta, ce n-are 
pereche în muzică, către urechea lui Bibi-Lupin înmărmurit. 

— lată urmările dezlegării de păcate pe care i-am 
făgăduit-o din pricina mărturisirilor sale, îi zise Jacques 
Collin şefului poliţiei de siguranţă. Corsicanii ăştia, domnule 
jandarm, sunt foarte credincioşi! Dar e nevinovat ca lisus 
Cristos, şi-o să încerc să-l scap. 

— Domnul să te aibă în pază, domnule abate! Rosti 
Theodore pe franţuzeşte. 

Înşală-Moartea, mai Carlos Herrera şi mai abate decât 
oricând, ieşi din odaia condamnatului, se năpusti pe coridor 
şi se prefăcu îngrozit când se înfăţişă domnului Gault. 

— Domnule director, tânărul acesta e nevinovat, mi-a spus 
cine e făptaşul! Era pe cale să-şi piardă viaţa dintr-un fals 
simţământ de onoare. E doar corsican! Duceţi-vă şi cereţi, 
vă rog, pentru mine, cinci minute de audienţă la domnul 
procuror-general. Domnul Granville nu va refuza să asculte 
de îndată un preot spaniol, care suferă atât de pe urma 
greşelilor justiţiei franceze. 

— Mă duc! Răspunse domnul Gault, spre marea uimire a 
tuturor privitorilor acestei scene neobişnuite. 

— Dar, vă rog, urmă Jacques Collin, să puneţi să fiu între 
timp dus îndărăt în curtea aceea, căci voi desăvârşi acolo 
convertirea unui răufăcător pe care l-am şi lovit în suflet. 
Toţi oamenii ăştia au un suflet! 

Această cuvântare produse mişcare printre toate 
persoanele de faţă. Jandarmul, grefierul, Sanson, paznicii, 
ajutorul călăului care aşteptau ordinul de a se duce să 
monteze maşinăria, cum se spune la închisoare, toată lumea 
asta peste care alunecau emoţiile fu cuprinsă de o 
curiozitate lesne de înţeles. 

În aceeaşi clipă se auzi ropotul de copite al cailor de rasă 
de la o trăsură care se oprea la gratiile Conciegeriei, pe 
chei, într-un fel semnificativ. Uşa trăsurii se deschise, 
scăriţa fu coborâtă atât de repede, încât toată lumea crezu 
că a sosit o persoană importantă. În curând o doamnă care 


flutura o hârtie albastră se ivi urmată de un valet şi de un 
lacheu la gratiile portiţei. Îmbrăcată din cap până în 
picioare în negru, şi cât se poate de elegant, cu un voal 
peste pălărie, îşi ştergea lacrimile cu o batistă foarte mare, 
brodată. 

Jacques Collin o recunoscu îndată pe Asia sau, ca să-i dăm 
adevăratul nume, pe mătuşă-sa, Jacqueline Collin. Cumplita 
bătrână, vrednică de nepotul ei, ale cărei gânduri erau 
toate concentrate asupra întemniţatului, pe care-l apăra cu 
o inteligenţă şi o pătrundere cel puţin la fel de puternice ca 
ale Justiţiei, avea un permis dat din ajun pe numele 
cameristei ducesei de Maufrigneuse şi din recomandarea 
domnului de Serisy, special pentru a putea lua legătura cu 
Lucien şi abatele Herrera de îndată ce nu vor mai fi la 
secret, şi pe care, şeful de serviciu însărcinat cu închisorile, 
scrisese câteva cuvinte. Chiar şi numai după culoare, hârtia 
arăta protecţii puternice; căci permisele, ca şi invitaţiile la 
spectacole, au diferite forme şi culori. 

Aşadar temnicerul deschise portiţa, mai ales văzând 
lacheul cu pene la pălărie, a cărui livrea verde şi plină de 
fireturi, sclipind ca uniforma unui general, anunţa o 
vizitatoare aristocrată şi o stemă aproape regală. 

— Vai, dragă abate, ţipă falsa cucoană mare, care izbucni 
în plâns zărindu-l pe cleric, cum a putut fi închis aici, fie 
chiar şi pentru o clipă, un om atât de cucernic! 

Directorul luă permisul şi citi: La recomandarea 
Excelenţei-sale contele de Serisy. 

— Ah, doamnă de San-Esteban, doamnă marchiză, ce 
sublim devotament! 

— Doamnă, nu e voie să comunicaţi în felul asta cu 
deţinuţii, zise bătrânul Gault, om de treabă. 

Şi opri chiar el din mers butoiul de moar negru şi de 
dantele. 

— Nici la distanţa asta? Urmă Jacques Collin. Şi nici de 
faţă cu dumneavoastră? Adaugă dânsul, îmbrăţişând cu 
privirea pe toţi cei de faţă. 


Mătugşa, a cărei găteală era făcută ca să ia minţile 
grefierilor, directorului, paznicilor şi jandarmilor, trăsnea a 
parfum. Purta afară de dantele, care costau trei mii de 
franci, un şal de caşmir negru de şase mii de franci. În 
sfârşit, lacheul umbla fălos prin curtea Conciergeriei, cu 
obrăznicia unei slugi care se ştie de neînlocuit pentru o 
principesă cu pretenţii mari. Nu stătea de vorbă cu valetul 
care rămăsese la gratiile de pe chei, a căror uşa e 
totdeauna deschisă în timpul zilei. 

— Ce vrei? Ce să fac? Întrebă doamna de San-Esteban, în 
argoul convenit între mătuşă şi nepot. 

Argoul acesta consta în a pune terminaţii în ar sau or, sau 
al sau i, aşa încât să desfigureze cuvintele, sau franceze, 
sau de argou, lungindu-le. Era cifrul diplomatic aplicat 
vorbirii. 

— Pune toate scrisorile la loc sigur, ia-le pe cele mai 
compromiţătoare pentru fiecare dintre doamnele acelea, 
întoarce-te îmbrăcată-n hoaţă în Sala paşilor pierduţi şi 
aşteaptă-mi ordinele. 

Asia sau Jacqueline îngenunche de parcă voia să fie 
binecuvântată, iar falsul abate îşi binecuvântă mătuşa cu o 
blândeţe apostolească. 

— Addio, marchesa! Rosti dânsul cu glas tare. Şi, adăugă 
pe Paccard cu cei şapte sute cincizeci de mii de franci pe 
care i-au suflat, avem nevoie de ei. 

— Paccard e aici, răspunse pioasa marchiză arătându-i-l pe 
lacheu, care avea lacrimi în ochi. 

Această iuţeală a înţelegerii îi smulse nu numai un zâmbet, 
ci chiar şi un gest de uimire omului care nu putea fi uimit 
decât de mătuşă-sa. Falsa marchiză se întoarse către 
martorii acestei scene ca o femeie obişnuită să-şi dea aere. 

— E deznădăjduit că nu poate să se ducă la 
înmormântarea copilului său, rosti dânsa într-o franceză 
stricată, căci această groaznică greşeală a justiţiei a dat în 
vileag secretul cuviosului părinte. Eu mă duc să fiu de faţă 


la slujba de înmormântare. Poftim, domnul meu, îi zise 
dânsa domnului Gault, dându-i o pungă cu aur, ca să mai 
uşuraţi suferinţele sărmanilor întemnițați. 

— Ce şmechemar! Îi şopti la ureche nepotul ei, mulţumit. 

Jacques Collin urmă pe paznicul care-l ducea iarăşi în 
curte. 

Bibi-Lupin, disperat, până la urmă izbutise să fie zărit de 
un jandarm adevărat, spre care de când plecase Jacques 
Collin, tuşea semnificativ şi care veni să-l înlocuiască în 
odaia condamnatului. Dar duşmanul lui Înşală-Moartea nu 
putu ajunge la vreme ca s-o vadă pe cucoana mare care se 
depărtă în strălucitu-i echipaj şi al cărei glas, deşi prefăcut, 
îi aducea la urechile lui Bibi-Lupin sunete răguşite de 
alcool. 

— Trei bătrâne pentru deţinuţi! Spunea şeful paznicilor, 
arătându-i lui Bibi-Lupin pungă pe care domnul Gault i-o 
dăduse grefierului. 

— Ia să-i văd, domnule Jacomety, zise Bibi-Lupin. 

Şeful poliţiei secrete luă punga, şi-o deşertă în palmă şi o 
cercetă atent. 

— E chiar aur, zise dânsul, şi punga e brodată cu stemă! 
Ah, banditul, tare e! Nu lasă să-i scape nimic! Ne duce pe 
toţi, la fiecare pas! Ar trebui să-l împuşcăm ca pe un câine! 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă iarăşi grefierul luând iarăşi 
punga. 

— Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că femeia aia trebuie să 
fie o hoţoaică! Strigă Bibi-Lupin, bătând turbat din picior în 
lespezile din faţa portiţei. 

Cuvintele acestea produseră mare senzaţie printre 
privitorii adunaţi la o anumită distanţă de domnul Sanson, 
care stătea mereu în picioare sprijinit cu spatele de soba 
mare, în mijlocul vastei săli boltite şi aşteptând un ordin ca 
să-i facă găteala condamnatului şi să monteze eşafodul în 
place de Greve. 

Trezindu-se iarăşi în curte, Jacques Collin se îndreptă spre 
„prietenii săi” cu mersul unui muşteriu vechi al pârnăii. 


— Tu ce pe cocoaşă? Îl întrebă el pe La Pouraille. 

— Eu m-am lămurit, răspunse ucigaşul pe care Jacques 
Collin îl dusese într-un colţ. Acuma am nevoie de un gaşcar 
de încredere. 

— De ce? 

La Pouraille, după ce îi povesti şefului său în argou, toate 
fărădelegile săvârşite, îi spuse cu de-amănuntul cum îi 
ucisese şi jefuise pe soţii Crottat. 

— Îmi scot pălăria, îi zise Jacques Collin. Ai lucrat bine, dar 
mi se pare că ai făcut o greşeală. 

— Ce greşeală? 

— După ce ţi-ai făcut treaba, trebuia să cumperi un 
paşaport rusesc, să te îmbraci în prinţ rus, să cumperi o 
trăsură frumoasă cu steme pictate pe uşă, să te duci cu 
îndrăzneală să-ţi depui aurul la un bancher, să ceri o 
scrisoare de credit pentru Hamburg, să pui cai de poştă la 
trăsură şi să porneşti, însoţit de un valet, de o cameristă şi 
de femeia ta îmbrăcată în principesă, pe urmă, de la 
Hamburg, să te sui pe o corabie care merge câtre Mexic. 
Cu două sute optzeci de mii de franci aur, un băiat 
dezgheţat trebuie să facă ce vrea şi să se duca unde vrea, 
husăne! 

— Ah! Ţie-ţi vin idei de-astea fiindcă tu eşti ştabul! Tu nu-ţi 
pierzi niciodată tărtăcuţa! Dar eu. 

— În sfârşit, sfaturile bune îi ajută unui om care e în 
situaţia ta ca ventuzele unui mort, răspunse Jacques Collin, 
aruncând o privire fascinatoare vechiului său găşcar. 

— Asta cam aşa e, rosti cu oarecare îndoială La Pouraille. 
Totuşi, pune-mi tu ventuzele că, dacă nu mă vindec, poate 
beau un rom în ele. 

— Te-au prins gabării cu cinci furturi şi trei omucideri, 
dintre care ultima priveşte doi burghezi bogaţi. Juraţilor nu 
le place să omori burghezi. O să te scurteze şi n-ai nici o 
speranţă! 

— Toţi mi-au spus la fel, răspunse jalnic La Pouraille. 


— Mătuşă-mea Jacqueline, cu care am avut o mică 
conversaţie chiar la grefă şi care e, cum ştii foarte bine, 
mama gaşcarilor mi-a spus că gabării vor să se 
descotorosească de tine, atât le e de frică. 

— Dar, întrebă La Pouraille, cu o naivitate care dovedeşte 
cât de pătrunşi sunt hoţii de dreptul firesc de a fura, acuma 
sunt bogat, de ce se mai tem? 

— Nu mai avem vreme să facem filosofie, zise Jacques 
Collin. Să ne întoarcem la situaţia ta. 

— Ce vrei să faci cu mine, întrebă La Pouraille, 
întrerupându-l pe ştabul. 

— Ai să vezi! Şi un câine mort e bun la ceva. 

— Bun pentru ceilalţi, spuse La Pouraille. 

— Te bag în jocul meu! Răspunse Jacques Collin. 

— Şi asta e ceva! Zise ucigaşul. Să auzim! 

— Nu te întreb unde sunt banii, dar vreau ştiu ce ai de 
gând să faci cu ei. 

La Pouraille pândi ochii de nepătruns ai ştabului, care 
urmă liniştit: 

— Ai vreo gagică de ţi-e dragă, vreun copil, vreun gaşcar 
pe care-l ocroteşti? Peste un ceas o să fiu afară, o să pot să 
fac orice pentru cei la care ţii. 

La Pouraille şovăia încă, rămânea în poziţia de drepţi a 
nehotărârii. Jacques Collin îi servi atunci un ultim 
argument. 

— Partea ta din banca noastră e de treizeci de mii de 
franci. O laşi găştii sau o dai cuiva? E în siguranţă, pot s-o 
plătesc chiar astă-seară cui vrei s-o laşi. 

Ucigaşul lăsă să-i scape o mişcare de bucurie. 

„L-am înhăţat!” îşi zise Jacques Collin. 

— Hai, să nu pierdem vremea, gândeşte-te, urmă el la 
urechea lui La Pouraille. Hai, bătrâne, că nu mai avem nici 
zece minute. Procurorul general o să mă cheme şi-o să am o 
convorbire cu el. Îl am la mână pe omul ăsta, pot să le 
sucesc gâtul gabărilor. Sunt sigur că o scap pe Magdalena. 


— Dacă o scapi pe Magdalena, dragă ştabule, ai putea să 
mă. 

— Să nu ne răcim gura degeaba, zise Jacques Collin scurt. 
Fă-ţi testamentul. 

— Ei, aş vrea să-i dau banii Gonorei, răspunse La Pouraille 
cu o înfăţişare jalnică. 

— Da? Trăieşti cu văduva lui Moise, ovreiul care se ţinea 
după pezevenghii din Provence? Întrebă Jacques Collin. 

Ca marile căpetenii de armată, Înşală-Moartea cunoştea 
de minune personalul tuturor trupelor. 

— Chiar ea e, răspunse La Pouraille extrem de măgulit. 

— Gagica putere mare, zise Jacques Collin, care se 
pricepea de minune să mânuiască acele maşinării cumplite. 
Gagică a-ntâia! Ştie multe şi nu trage chiulul! E 
manglitoare de soi. A, ai dat lovitura la Gonora! Prost ai fost 
că ai zbârcit-o când ai la mână o gagică aşa ca asta, husăne! 
Trebuia să deschizi o prăvălie cinstită şi să trăieşti modest! 
Ce învârte? 

— E în rue Sainte-Barbe, e ţaţă de casa de. 

— Prin urmare o laşi moştenitoare? Uite, dragul meu, 
unde ne duc astea, când suntem tâmpiţi şi le iubim. 

— Da, dar nu-i da nimic decât după ce am scuipat în coş! 

— Lucru sfânt, zise Jacques Collin pe un ton serios. 
Găşcarilor, nimic? 

— Nimic, m-au turnat, răspunse cu ură La Pouraille. 

— Cine te-a dat? Vrei să te răzbun? Întrebă iute Jacques 
Collin, încercând să trezească ultimul simţământ care face 
să vibreze asemenea inimi în clipa marii cumpene. Cine ştie, 
bătrâne, dacă n-aş putea să te împac cu gabării şi totodată 
să te răzbun. 

Aici, ucigaşul îşi privi ştabul cu o-înfăţişare năucă de 
fericire. 

— Dar, continuă ştabul când văzu această expresie a feţei 
atât de grăitoare, nu-i fac rost decât puştiului. Dacă merge 
piesa asta, bătrâne, pentru un găşcar de-al meu, căci al 
meu eşti, sunt în stare de multe lucruri. 


— Dacă te văd numai că amâni distracţia pentru bietul 
puşti, află ca fac ce vrei. 

— Asta e lucru vechi, sunt sigur că-i scap tărtăcuţa din 
gheara gabarilor. Ca să ieşi din zbârceala, află că trebuie să 
ne ajutăm unii pe alţii. Singur nu poţi să faci nimic. 

— Aşa e! Exclamă ucigaşul. 

Încrederea se întemeiase atât de bine, iar credinţa lui La 
Pouraille în ştab era atât de fanatică, încât omul nu mai 
şovăia. Dădu secretul complicilor săi, cu atâta străşnicie 
păzit până atunci. Asta voia să ştie Jacques Collin. 

— Uite şestul! Am lucrat în trei. Ruffard, agentul lui Bibi- 
Lupin, eu şi Godet. 

— Scarmă-Lână? Exclamă Jacques Collin, dându-i lui 
Ruffard porecla hoţească. 

— Chiar el. Nasoii m-au turnat, fiindcă le ştiu 
ascunzătoarea şi ei pe-a mea nu. 

— Mă ungi la suflet, puiule, zise Jacques Collin. 

— Ce face? 

— Ei, răspunse ştabul, uite ce folos ai când te încrezi în 
mine! Acuma răzbunarea ta e o figură din partida pe care o 
joc eu! Nu te întreb unde ai ascuns banii, o să-mi spui în 
ultima clipă, dar lămureşte-mi tot ce ştii despre Ruffard şi 
Godet. 

— Eşti şi-o să fii totdeauna ştabul nostru, n-am nimic de 
ascuns faţă de tine, răspunse La Pouraille. Aurul e în beciul 
stabilimentului Gonorei. 

— Nu ţi-e frică de muiere? 

— Ce, parcă ştie ceva? Urmă La Pouraille. Am îmbătat-o, 
măcar că n-ar spune nici cu capul sub satâr. Dar atâta aur, 
mai ştii? 

— Da, aşa ceva scoate din ale lui şi pe omul ăl mai cinstit, 
răspunse Jacques Collin. 

— Aşa că am lucrat fără ginitor după mine! Găinile 
dormeau în coteţ. Aurul e la trei şchioape sub pământ, 
îndărătul sticlelor cu vin. Şi pe deasupra am pus un strat de 
pietre şi mortar. 


— Bine! Zise Jacques Collin. Dar ceilalţi? 

— Ruffard îşi ţine biştarii la Gonora, în odaia bietei muieri, 
şi o are la mână în felul ăsta, căci ar putea fi învinuită ca 
tăinuitoare şi să moară la pârnaie. 

— A, pungaşul naibii! Ce bine se învaţă hoţia la curcani! 
Zise Jacques. 

— Godet îşi ţine lovelele la soră-sa spălătoreasă de lux, 
fată de treabă care poate să ia pe coaja cinci ani de muncă 
silnică fără să ştie de ce. Şmecherul a scos scândurile din 
podea, a vârât banii dedesubt, a pus scândurile la loc şi a- 
ntins-o. 

— Ştii ce vreau de la tine? Rosti Jacques Collin, aţintindu-l 
pe La Pouraille cu o privire magnetică. 

— Ce? 

— Să iei asupra ta crima lui Madeleine. 

La Pouraille avu o tresărire ciudată; dar curând îşi 
recăpătă atitudinea de supunere sub privirea neclintită a 
ştabului. 

— Ai şi început să cârâi? Mă înveţi tu pe mine figuri? la 
spune, patru omoruri sau trei nu-i totuna? 

— Poate că da! 

— Pe ochii mei, tu n-ai borş în vine! Şi eu care credeam că 
te scap! 

— Cum asta? 

— Husane, daca promitem că dai îndărăt familiei aurul, o 
să te lase să mergi la pârnaie pe viaţă. Dacă ar avea ei 
banii, n-aş da nici un covrig pe tărtăcuţa ta; dar la ora asta 
faci şapte sute de mii de franci, dobitocule! 

— Ştabule! Ştabule! Strigă La Pouraille în culmea fericirii. 

— Şi, urmă Jacques Collin, başca socoteala c-o să-i punem 
lui Ruffard omorurile în spinare. Cu ocazia asta îl zboară 
din slujbă şi pe Bibi-Lupin. Îl am la mână. 

La Pouraille rămase înmărmurit de această idee, i se 
holbară ochii, era ca o stană de piatră. Arestat de trei luni, 
pe punctul de a trece în faţa Curţii cu juri, sfătuit de 
prietenii săi din închisoare cărora nu le pomenise de 


complici, era în aşa hal de lipsit de speranţe, după ceîi 
analizaseră crimele, încât un asemenea plan scăpase 
acestor inteligenţe de la pârnaie. De aceea umbra asta de 
nădejde aproape că-l tâmpise. 

— Ruffard şi Godet au făcut să curgă ceva până acum? Au 
mânat la plimbare ceva lovele? Întrebă Jacques Collin. 

— Nu îndrăznesc, răspunse La Pouraille. Derbedeii 
aşteaptă să mă vază întâi scurtat. Petica a venit să-l vază pe 
Peticul şi mi-a adus vorbă de la gagica mea. 

— Ei, află că în douăzeci şi patru de ore le-am şutit 
lovelele! Exclamă Jacques Collin. Pezevenghii n-or să poată 
da nimic îndărăt cum o să dai tu, o să rămâi curat ca 
zăpada, iar ei mânjiţi cu tot sângele! Am eu grijă să te fac 
un băiat cinstit, atras de ei în cursă. Cu averea ta, o să pot 
face rost de alibi în celălalt proces, o să te fac să ajungi la 
pârnaie şi, o data acolo, o să vezi şi tu cum evadezi. O să 
trăieşti prost, dar măcar o să trăieşti. 

Ochii lui La Pouraille vesteau un delir lăuntric. 

— Bătrâne! Cu şapte sute de mii de franci poţi să te 
matoleşti toată viaţa! Spuse Jacques Collin, ameţindu-şi cu 
nădejdi tovarăşul. 

— Ştabule! Ştabule! 

— O să-i iau ochii ministrului de justiţie. A, Ruffard trebuie 
scurtat, e ginitor şi trebuie dat gata. Bibi-Lupin s-a fript. 

— Ei, s-a zis, strigă La Pouraille cu o bucurie sălbatică. 
Porunceşte şi fac ce spui. 

Şi-l strânse în braţe pe Jacques Collin, cu ochii plini de 
lacrimi, atât i se părea acum posibil să scape cu viaţă. 

— Mai e ceva, zise Jacques Collin. Gabării înghit greu, mai 
ales dacă e vorba de fapte noi. Acuma trebuie să turnăm de 
iordan o gagică. 

— Cum? Pentru ce? Întrebă ucigaşul. 

— Ajută-mă! Ai să vezi! Răspunse Înşală-Moartea. 

Jacques Collin îi spuse pe scurt lui La Pouraille secretul 
omorului săvârşit la Nanterre şi îl făcu să înţeleagă că 
trebuia să aibă o femeie care-ar primi să joace rolul 


Ginettei. Apoi se îndrepta către Peticul, împreună cu La 
Pouraille, care se înveselise. 

— Ştiu cât ţii la Petica. Îi spuse Jacques Collin, Peticului. 

Privirea pe care i-o aruncă Peticul cuprindea un întreg 
poem frumos şi groaznic. 

— Ce-o să facă în vreme ce-ai să fii la pârnaie? 

O lacrimă umezi ochii feroci ai Peticului. 

— Ei, dar dacă ţi-aş vâri-o pe un an de zile la pârnaia 
gagicilor, cât timp te judecă, te duc, te închid şi scapi? 

— Nu poţi face minunea asta, nu e amestecată în nimic, 
răspunse ibovnicul Peticii. 

— A, Peticule, zise La Pouraille, ştabul nostru e mai 
puternic decât Dumnezeu! 

— Ce parolă ai cu ea? Îl întrebă Jacques Collin pe Peticul, 
cu siguranţa unui stăpân care nu poate fi refuzat. 

— Sorgue Fr Pantin (noapte la Paris). Cu vorba asta ţtie că 
vii din partea mea şi, dacă vrei să facă ce spui tu, arată-i 
loveaua de cinci franci şi rosteşte cuvântul ăsta: Tondif! 

— O să fie condamnată în procesul lui La Pouraille şi 
graţiată pentru destăinuiri după un an de gros! Rosti cu 
gravitate Jacques Collin, privindu-l pe La Pouraille. 

La Pouraille înţelese planul ştabului său şi-i făgădui, printr- 
o singură privire, să-l convingă pe Peticul să-i ajute, făcând- 
o pe Petica pretinsă complice la omorul de care avea să se 
învinuiască singur. 

— Cu bine, copii. În curând veţi afla că l-am scăpat pe 
puşti din mâinile lui Charlot, zise Înşală-Moartea. Da, 
Charlot era la grefă cu fetele lui de prăvălie ca să-i facă 
găteala Magdalenei! Uite, zise dânsul, ma caută din partea 
ştabului gabărilor. 

Într-adevăr, un paznic ieşit pe portiţă îi făcu semn; ştiindu- 
| pe tânărul corsican în primejdie, Jacques Collin, acest om 
deosebit, îşi recăpătase sălbatica putere cu care ştia să 
lupte împotriva societăţii. 

Nu e fără rost să arătăm aici că în clipa când îi fusese 
smuls cadavrul lui Lucien, Jacques Collin luase o hotărâre 


supremă şi, anume, să încerce o ultimă întrupare nu cu o 
fiinţă, ci cu un lucru. Într-un cuvânt, adoptase în sfârşit 
soluţia fatală găsită de Napoleon în şalupa care-l ducea 
către Bellerophon[169]. Printr-o stranie potrivire a faptelor, 
totul îl ajută pe acest geniu al răului şi al corupţiei în ce 
întreprinsese. 

De aceea, chiar dacă deznodământul neaşteptat al acestei 
vieţi nelegiuite ar pierde ceva din caracterul miraculos pe 
care în zilele noastre nu-l poţi obţine decât prin nişte 
născociri neverosimile, neadmise de nimeni, e nevoie, 
înainte de a pătrunde împreună cu Jacques Collin în biroul 
procurorului general, s-o urmăm pe doamna Camusot la 
persoanele la care se dusese în timpul când se petreceau la 
Conciergerie întâmplările relatate. Una dintre datoriile pe 
care nu şi le poate încălca istoricul moravurilor e de anu 
strica adevărul prin născociri ce par dramatice, mai ales 
când adevărul nu s-a sfiit să devină el însuşi ca un roman. 
Natura socială, mai ales la Paris, cuprinde asemenea 
întâmplări, asemenea ţesături de împrejurări atât de 
neaşteptate, încât închipuirea născocitorilor rămâne de 
căruţă la fiecare pas. Îndrăzneala adevărului se înalţă până 
la nişte combinaţii pe care arta nu şi le poate permite - atât 
sunt de neverosimile şi de puţin decente - afară de cazul că 
scriitorul le îndulceşte, le dichiseşte şi le castrează. 

Doamna Camusot încercă să-şi alcătuiască o găteală de 
dimineaţă aproape de bun gust, încercare destul de grea 
pentru o nevastă de judecător care de şase ani locuise 
necontenit în provincie. Nu trebuia să dea prilej de critică 
nici marchizei d'Espard, nici ducesei de Maufrigneuse, 
venind în vizită la ele între opt şi nouă dimineaţa. Amelie- 
Cecile Camusot, deşi născută Thirion, s-o spunem de pe 
acum, izbuti pe jumătate. Şi nu înseamnă asta oare, în 
materie de îmbrăcăminte, să dai greş de două ori? 

Nici nu ne închipuim cât de folositoare sunt femeile 
pariziene pentru ambiţioşii de toate soiurile; sunt tot atât 
de trebuincioase în lumea mare, ca şi în lumea hoţilor unde, 


cum s-a văzut adineauri, ele joacă un rol uriaş. De pildă, să 
ne închipuim pe cineva silit să vorbească într-un interval de 
timp anumit, sub pedeapsa de a rămâne în urmă şi dea 
pierde cursa, cu personajul de o importanţă gigantică sub 
Restauraţie şi care se cheamă ministrul de justiţie. Să luăm 
un om în condiţia cea mai prielnică, un judecător, adică unul 
de-ai casei. Magistratul e silit să se ducă sau la un şef de 
serviciu, sau la secretarul particular, sau la secretarul 
general şi să le dovedească acestora că e neapărată nevoie 
să i se acorde de îndată o audienţă. Un ministru de justiţie 
primeşte el vreodată imediat? În timpul zilei, dacă nu e la 
Cameră, e la Consiliul de miniştri, sau semnează hârtii, sau 
acordă audienţe. Dimineaţa, doarme nu se ştie unde. Seara, 
are şi el obligaţiile sale oficiale şi personale. Dacă toţi 
judecătorii ar putea cere câte o scurtă audienţă sub orice 
pretext, şeful justiţiei ar fi veşnic asaltat. Prin urmare, țelul 
audienței particulare şi imediate e supus aprecierii uneia 
dintre acele puteri intermediare care devine o stavilă, o uşă 
ce trebuie deschisă, când nu e chiar ocupată de un 
concurent. În schimb, o femeie se duce la altă femeie; poate 
să intre îndată în camera de culcare, stârnind curiozitatea 
stăpânei sau a cameristei, mai ales când stăpâna e sub 
imboldul unui interes important sau al unei constrângeri 
cumplite. lar dacă femeia influentă e doamna marchiză 
d'Espard, de care un ministru trebuie să ţină seama, femeia 
aceea îi scrie un bileţel parfumat, pe care valetul ei îl duce 
valetului ministrului. Ministrul primeşte bileţelul de îndată, 
îl citeşte numaidecât. Ministrul are poate treburi, însă omul 
din el e încântat că are de făcut o vizită uneia dintre 
reginele Parisului, uneia dintre forţele cartierului Saint- 
Germain, uneia dintre favoritele nurorii regelui, a prinţesei 
moştenitoare sau a regelui. Casimir Perier, singurul prim- 
ministru adevărat pe care l-a avut revoluţia din iulie, lăsa 
toate baltă când era chemat de un fost prim-şambelan al 
regelui Carol al X-lea. 


Această teorie lămureşte forţa cuvintelor: „Coniţă, a venit 
doamna Camusot pentru o chestiune foarte urgentă, pe 
care coniţa o cunoaşte!” spuse marchizei d'Espard de 
camerista ei, care presupunea că stăpâna se deşteptase. 

De aceea, marchiza strigă să fie îndată introdusă Amelie. 
Soţia judecătorului fu ascultată cu bunăvoință, fiindcă 
începu cu următoarele cuvinte: 

— Doamna marchiză, suntem pierduţi fiindcă v-am 
răzbunat. 

— Cum aşa, drăguţa mea? Întrebă marchiza privind-o pe 
doamna Camusot în semiîntunericul produs de uşa 
întredeschisă. Eşti divină în dimineaţa asta cu pălăriuţa 
dumitale. Unde găseşti modelele astea? 

— Doamnă, sunteţi prea amabilă. Dar ştiţi că felul cum l-a 
interogat Camusot pe Lucien de Rubempre l-a împins pe 
tânăr la disperare şi s-a spânzurat în închisoare. 

— Ce-o să se facă doamna de Serisy? Exclamă marchiza 
prefăcându-se ca nu ştie nimic, ca să i se mai povestească o 
dată totul de la început. 

— Vai, se pare că şi-a pierdut minţile! Răspunse Amelie. 
Ah, dacă aţi putea obţine de la Luminăţia Sa să-l cheme 
îndată pe bărbatu-meu, printr-un curier trimis la Palatul de 
justiţie, ministrul ar afla nişte secrete nemaipomenite şi cu 
siguranţa că le-ar comunica regelui. lar atunci, duşmanii lui 
Camusot ar trebui să tacă. 

— Cine sunt duşmanii lui Camusot? Întrebă marchiza. 

— Păi, procurorul general, şi acuma şi domnul de Serisy. 

— Bine, draga mea, răspunse doamna d'Espard, care le 
datora domnilor de Granville şi de Serisy înfrângerea 
suferită în procesul mârşav intentat ca să obţină interdicţia 
soţului, O să te apăr. Nu-mi uit nici prietenii, nici duşmanii. 

Sună, puse să se tragă perdelele, valuri de lumină năvăliră 
în odaie; marchiza îşi ceru pupitrul, camerista i-l aduse. 
Marchiza scrise la repezeală un bileţel. 

— Să încalece Godard şi să duca scrisoarea asta la 
Ministerul de Justiţie; să nu aştepte răspuns, îi spuse dânsa 


cameristei. 

Camerista ieşi în grabă şi, în ciuda acestui ordin, rămase la 
uşă câteva minute. 

— Prin urmare sunt multe secrete în joc? Întreba doamna 
d'Espard. la povesteşte-mi, scumpa mea. Clotilde de 
Grandlieu e şi ea amestecată în afacerea asta? 

— Doamna marchiză va afla totul de la Înălţimea Sa, căci 
bărbatu-meu nu mi-a destăinuit nimic. Mi-a spus numai că e 
în primejdie. Pentru ei ar fi mai bine ca doamna de Serisy să 
moară, decât să rămână nebună. 

— Săraca femeie! Zise marchiza. Nu prea era ea nici aşa 
în toate minţile. 

Femeile din lumea mare au sute de feluri de a rosti aceeaşi 
frază, demonstrând astfel observatorului atent întinderea 
nemărginită a modurilor muzicale. Sufletul întreg se 
revarsă în glas ca şi în privire, se impregnează în lumină ca 
şi în aer, elemente pe care le prelucrează ochii şi gâtlejul. 
Din felul cum accentuase aceste doua vorbe: săraca femeie! 
Marchiza lăsa să se ghicească satisfacția urii sătule, bucuria 
triumfului. Ah, câte nenorociri nu-i dorea ea protectoarei lui 
Lucien! Răzbunarea, care supravieţuieşte morţii celui pe 
care-l urăşti, aceea care nu e niciodată îndestulată, umple 
privitorul de o spaimă sumbră. Aşa că doamna Camusot, 
deşi violentă duşmănoasă şi cicălitoare din fire, rămase 
năucită. Nu găsi nimic de răspuns şi tăcu. 

— Diane mi-a spus, într-adevăr, că Leontine se dusese la 
închisoare, urmă doamna d'Espard. Ducesa e disperată de 
gestul acesta scandalos, căci are slăbiciunea de a ţine mult 
la doamna de Serisy; e uşor de înţeles de altfel, fiindcă l-au 
adorat aproape în acelaşi timp amândouă pe acel nătărău 
de Lucien, şi nimic nu leagă sau nu învrăjbeşte mai mult 
două femei decât închinarea la acelaşi altar. Şi scumpa-mi 
prietenă şi-a petrecut două ceasuri ieri în odaia Leontinei. 
Se pare că biata contesă spune nişte lucruri îngrozitoare. 
Mi s-a spus că e ceva dezgustător! O femeie bine nu trebuie 
să se lase prada unor asemenea pandalii! Oh! E o patimă 


pur trupească. Ducesa a venit la mine galbenă ca o moartă, 
i-a trebuit mult curaj! Există în toată afacerea asta lucruri 
monstruoase. 

— Soţul meu o să-i spună tot ministrului de justiţie, ca să 
se dezvinovăţească, deoarece se voia scăparea lui Lucien, 
iar Camusot, doamnă marchiză, şi-a făcut datoria. Un 
judecător de instrucţie trebuie întotdeauna să le ia 
interogatoriul deţinuţilor puşi la secret, în răstimpul cerut 
de lege! Trebuia doar să-l întrebe ceva pe nefericitul acela, 
care n-a înţeles că era interogat numai de formă, şi a 
mărturisit îndată tot. 

— Era un prost şi un obraznic! Zise sec doamna d'Espard. 

Auzind acest verdict, soţia judecătorului amuţi. 

— Dacă n-am izbutit să-l punem sub interdicţie pe domnul 
d'Espard, nu din vina lui Camusot s-a întâmplat şi o să-mi 
amintesc totdeauna de asta! Urmă marchiza după o tăcere. 
Ne-au stricat rostul Lucien, şi domnii de Serisy, Buvan şi 
Granville. Cu vremea, Dumnezeu mă va ajuta! Pe toţi 
oamenii ăştia o să-i lovească nenorocirea. Fii pe pace, am 
să-l trimit pe cavalerul d'Espard la ministrul de justiţie ca să 
se grăbească să-l cheme pe soţul dumitale, dacă e nevoie. 

— Ah, doamnă. 

— Ascultă! Rosti marchiza, îţi promit că va fi decorat cu 
Legiunea de Onoare imediat, chiar mâine! Va fi o dovadă 
strălucitoare de mulţumire pentru felul cum v-aţi purtat în 
chestiunea asta. Şi încă o mustrare pentru Lucien care 
astfel o să fie recunoscut vinovat! Nimeni nu se spânzură de 
plăcere. Ei, la revedere, scumpa mea! 

Peste zece minute, doamna Camusot intra în camera de 
culcare a frumoasei Diane de Maufrigneuse, care, culcată la 
ceasul unu noaptea, încă nu adormise la nouă. 

Oricât de nesimţitoare ar fi ducesele, asemenea femei cu 
inima de ghips nu pot vedea una dintre prietenele lor prada 
nebuniei, tară ca acest lucru să le facă o impresie adâncă. 

Apoi, legătura Dianei cu Lucien, deşi desfăcută de 
optsprezece luni, îi lăsase ducesei prea multe amintiri, 


pentru ca moartea cumplită a copilandrului aceluia să nu fi 
fost şi pentru ea o lovitură groaznica. Toată noaptea Diane îl 
văzuse pe tânărul atât de frumos, atât de fermecător, atât 
de poetic, care ştia atât de bine să iubească, spânzurat aşa 
cum îl zugrăvea Leontine în accesele ei şi cu gesturile pe 
care le dă o febră mare. Păstra de la Lucien scrisori 
elocvente şi îmbătătoare, asemănătoare cu cele scrise de 
Mirabeaul170] Sophiei, dar mai literare, mai îngrijite, căci 
fuseseră dictate de patima cea mai violentă: vanitatea! Cea 
mai încântătoare ducesă fusese a lui, o văzuse făcând 
pentru el nebunii, bineînţeles nebunii tainice, şi succesul 
acesta îi luase minţile lui Lucien. Mândria amantului îl 
inspirase cum nu se poate mai bine pe poet. Şi fireşte, 
ducesa păstrase acele scrisori tulburătoare, cum adună unii 
bătrâni gravurile obscene, din pricină că în ele Lucien lăuda 
nebuneşte ceea ce era cel mai puţin ducal la ea. 

— A murit într-o temniţă scârboasă! Îşi spunea ea cu 
spaimă punând deoparte scrisorile, când o auzi pe 
cameristă ca bate la uşă. 

— Doamna Camusot, pentru o chestiune extrem de gravă 
care o priveşte pe doamna ducesă, spuse camerista. 

Diane se ridică în picioare, îngrozită. 

— Ah! Zise dânsa privind-o pe Amelie care-şi făcuse o 
figură potrivită cu împrejurările. Ghicesc tot. E vorba de 
scrisorile mele. Ah, scrisorile mele. Ah, scrisorile mele! Şi 
căzu pe o canapea. 

Îşi aminti că, în pornirea patimii, îi răspunsese lui Lucien 
pe acelaşi ton şi că celebrase poezia bărbatului, aşa cum el 
cântase slava femeii şi încă în ce stil de odă! 

— Vai, da, doamnă ducesă, vin să vă salvez mai mult decât 
viaţa! E vorba de onoarea dumneavoastră. Veniţi-vă în fire, 
îmbrăcaţi-vă, haidem la ducesa de Grandlieu, căci, din 
fericire pentru dumneavoastră, nu sunteţi singura persoană 
compromisă. 

— Dar mi s-a spus că Leontine a pus pe foc ieri la Palatul 
de justiţie toate scrisorile confiscate la sărmanul nostru 


Lucien! 

— Păi, doamnă ducesă, Lucien era dublat de Jacques 
Collin! Exclamă soţia judecătorului. Uitaţi mereu aceasta 
cârdăşie mârşavă care cu siguranţă că e singura pricină a 
morţii acelui tânăr fermecător şi atât de regretat! Iar acei 
Machiavel al ocnei, spre deosebire de Lucien, nu şi-a 
pierdut nici o clipă cumpătul! Domnul Camusot are 
convingerea că monstrul a pus la loc sigur scrisorile cele 
mai compromiţătoare ale celor ce-l iubiseră pe. 

— Prietenul, zise repede ducesa. Ai dreptate, drăguţa 
mea, trebuie să mergem să ţinem sfat la familia Grandlieu: 
Suntem cu toţii interesaţi în chestiunea asta, şi din fericire 
Serisy o să ne ajute. 

Culmea primejdiei are, aşa cum s-a văzut în scenele 
petrecute la Conciergerie, o putere asupra sufletului la fel 
de cumplită ca puterea celor mai straşnice stimulente 
asupra trupului. E o pilă voltaică a moralului. S-ar putea să 
nu fie departe ziua în care se va surprinde felul cum 
sentimentul se condensează chimic într-un fluid poate 
asemănător cu fluidul electric. 

La ocnaş şi la ducesă se întâmplase acelaşi fenomen. 
Femeia aceea abătută, pe moarte, care nu dormise, ducesa 
atât de dificilă când îşi făcea găteala, găsi forţa unei leoaice 
încolţite şi prezenţa de spirit a unui general în mijlocul 
bătăliei. Diane îşi alese singură hainele şi-şi improviză 
găteala cu iuţeala unei femeiuşti care-şi serveşte ea însăşi 
de cameristă. Lucrul fu aşa de miraculos, încât subreta 
rămase în picioare, o clipă înmărmurită, atât era de mirată 
că-şi vede stăpâna în cămaşă şi lăsând-o poate cu plăcere 
pe soţia judecătorului să zărească, prin ceața rara a pânzei 
de în, un trup alb, desăvârşit ca al Venerei lui Canova[171]. 
Era ca o bijuterie în hârtia-i de mătase. Diane ghicise dintr- 
odată unde se află corsetul ei pentru aventuri, corsetul care 
se încheie în faţă, scutindu-le pe femeile grăbite de 
oboseala şi vremea pierdută a strânsului şireturilor din 
spate. Îşi orânduise dantelele de la cămaşă şi-şi strânsese 


cum se cuvine frumosul sân, când camerista sosi cu juponul 
şi încheie opera dându-i o rochie. Pe când Amelie, la un 
semn al cameristei, încheia la spate rochia în copci şi o 
ajuta pe ducesă, subreta luă nişte ciorapi de fil d'Ecosse, 
nişte pantofiori de catifea, un şal şi-o pălărie. Amelie şi 
camerista îi puseră ciorapii şi pantofii, fiecare la câte un 
picior. 

— Sunteţi cea mai frumoasă femeie pe care-am văzut-o, 
zise şireata Amelie, sărutând cu o mişcare pasionată 
genunchiul neted şi mătăsos al Dianei. 

— Doamna n-are pereche, zise camerista. 

— Haide, Josette, nu flecari, răspunse ducesa. Ai o 
trăsură? O întrebă dânsa pe doamna Camusot. Hai, scumpo, 
o să stăm de vorbă pe drum. 

Şi ducesa cobori scara de onoare a palatului Cadignan, 
alergând şi punându-şi mânuşile, ceea ce nu se mai 
pomenise niciodată. 

— La palatul Grandlieu, repede! Îi spuse dânsa uneia 
dintre slugi, făcându-i semn să urce în spatele trăsurii. 

Valetul şovăi, căci trăsura în cauză era o birjă. 

— Vai, doamnă ducesă, nu-mi spuseseşi că tânărul avea 
scrisori de la dumneavoastră! Căci dacă-mi spuneaţi, 
Camusot ar fi procedat cu totul altfel. 

— Situaţia Leontinei m-a preocupat în aşa măsură, încât 
am uitat cu totul de mine, zise dânsa. Biata femeie era încă 
de alaltăieri aproape nebună, aşa că-ţi închipui în cel hala 
răscolit-o întâmplarea fatală! Ah, dac-ai şti, draga mea, ce zi 
am avut ieri. Ce mai, îţi vine să renunţi la dragoste. leri, 
târâte amândouă, Leontine şi cu mine, de o bătrână 
îngrozitoare, o misită de găteli de ocazie, de altminteri 
straşnică femeie, în cloaca aceea sângeroasă şi urât 
mirositoare care se numeşte justiţia, îi spuneam Leontinei 
că îţi vine să cazi în genunchi şi să ţipi ca doamna de 
Nucingen când, în drum spre Neapole, a apucat-o una 
dintre furtunile acelea îngrozitoare de pe Mediterană: 
„Doamne! Doamne, scapă-mă şi nu mai fac!” Astea au fost 


două zile din viaţa mea pe care n-o să le uit! Ce proaste 
suntem că scriem. Dar iubeşti! Primeşti pagini care-ţi 
aprind inima prin ochi, şi te ard cu pălălaie, şi prudenţa 
zboară, şi răspunzi. 

— De ce să răspunzi în scris, când poţi răspunde prin 
fapte! Spuse doamna Camusot. 

— E aşa de frumos să te laşi în voia pierzaniei! Răspunse 
cu trufie ducesa. E voluptatea sufletului. 

— Femeile frumoase, răspunse modest doamna Camusot, 
sunt scuzabile, ele au mult mai multe prilejuri de a cădea în 
ispită decât noi. 

Ducesa zâmbi. 

— Suntem totdeauna prea generoase, urmă Diane de 
Maufrigneuse. Am să fac ca doamna d'Espard, care e 
cumplită. 

— Ce face dânsa? Întrebă cu curiozitate, soţia 
Judecătorului. 

— A scris o mie de scrisori de dragoste. 

— Chiar atâtea! Exclamă doamna Camusot, întrerupând-o 
pe ducesă. 

— Ei, află, draga mea, ca nu găseşti în ele nici un cuvânt 
care s-o compromită. 

— Dumneavoastră n-aţi fi în stare să rămâneţi atât de 
rece, atât de prudentă, răspunse doamna Camusot. Sunteţi 
femeie, sunteţi dintre îngerii aceia care nu ştiu să se 
împotrivească diavolului. 

— Am jurat că nu mai scriu niciodată. În toată viaţa mea 
nu i-am scris decât nefericitului acela de Lucien. Am să-i 
păstrez scrisorile până la moarte! Drăguţa mea, scrisorile 
acelea sunt flăcări, uneori ai nevoie. 

— Dar dacă s-ar găsi! Spuse doamna Camusot cu un mic 
gest ruşinat. 

— A, aş spune că e un roman în scrisori pe care l-am 
început eu, căci le-am copiat pe toate, draga mea, şi am ars 
originalele. 


— Vai, doamnă ducesă, drept răsplată, lăsaţi-mă să le 
citesc. 

— Poate că te las, zise ducesa. Ai să vezi atunci, draga, că 
Leontinei nu i-a scris aşa ceva. 

Acest ultim cuvânt dezvăluia femeia, femeia din toate 
vremurile şi din toate ţările. 

Asemenea broaştei din fabula lui La Fontaine, doamna 
Camusot plesnea de plăcere că intră în palatul Grandlieu, 
alături de frumoasa Diane de Maufrigneuse. În dimineaţa 
asta era pe cale de a lega una dintre acele relaţii atât de 
trebuincioase ambiţioşilor. Aşa că de pe acum i se părea că 
aude cum i se spune: Doamnă preşedintă! Simţea 
satisfacția nespusă de a birui stăvili uriaşe, dintre care cea 
mai de seamă era incapacitatea soţului ei, încă necunoscută 
de ceilalţi, dar bine ştiută de ea. Să faci să parvină un om 
mediocru! Pentru o femeie ca şi pentru un rege, înseamnă 
a-ţi procura plăcerea care i-a fermecat pe atâţia mari actori 
şi care constă în a ajunge la o sută de reprezentații cu o 
piesă proastă. E beţia egoismului! Într-un anumit sens, e 
desfrâul bahic al puterii. Puterea nu-şi dovedeşte sie însăşi 
forţa decât săvârşind abuzul de a încorona cu laurii 
succesului pe câte un nerod, batjocorind astfel geniul, 
singura forţă pe care puterea absolută n-o poate atinge. 
Înălţarea calului lui Caligula la rangul de consul, această 
farsă imperială, a avut şi va avea în veci un mare număr de 
reprezentații. 

În câteva minute, Diane şi Amâlie trecură din dezordinea 
elegantă a camerei de culcare a frumoasei Diane, la 
sobrietatea unui lux măreț şi sever, la ducesa de Grandlieu. 

Portugheza aceasta foarte cucernică se scula în fiecare zi 
la ceasurile opt, ca să se ducă să asculte slujba la bisericuţa 
Saint-Valcre, care ţine de biserica Saint-Thomas d'Aquin, 
aşezată pe atunci în faţa palatului Invalizilor. Capela aceea, 
astăzi dărâmată, a fost mutată în rue de Bourgogne, până 
când se va clădi biserica gotică ce va fi închinată, pare-se, 
sfintei Clotilda. 


La primele cuvinte şoptite la urechea ducesei de Grandlieu 
de către Diane de Maufrigneuse, cuvioasa trecu la domnul 
de Grandlieu, şi-l aduse imediat. Ducele îi aruncă doamnei 
Camusot una dintre privirile acelea iuți prin care boierii 
mari analizează o viaţă întreagă şi adesea chiar şi sufletele. 
Găteala Ameliei îl ajută în chip hotărâtor pe duce să 
ghicească viaţa ei burgheză de la Alenqon la Mantes şi de la 
Mantes la Paris. 

A, dacă nevasta judelui ar fi ştiut de acest dar al ducilor, n- 
ar fi putut întâmpina cu un zâmbet grațios această ocheadă 
politicos ironică, din care dânsa nu văzu decât politeţea. 
Neştiinţa are anumite privilegii comune cu şiretenia. 

— E doamna Camusot, fiica lui Thirion, unul dintre uşierii 
cabinetului regelui, îi spuse ducesa soţului ei. 

Ducele se înclină foarte politicos în faţa nevestei de 
magistrat şi faţa lui îşi pierdu din gravitate. Valetul ducelui, 
pe care stăpânu-său îl sunase, se înfăţişă. 

— Ia o trăsură şi du-te în rue Honore-Chevalier. Acolo ai să 
suni la o uşiţă la numărul zece. Ai să-i spui servitorului care 
o să-ţi deschidă uşa că-l rog pe stăpânul său să treacă pe 
aici; dacă domnul acela e acasă, te întorci cu el. Spune că 
vii din partea mea, asta o să fie de ajuns ca să treci peste 
orice greutăţi. Încearcă să faci toate acestea în nu mai mult 
de un sfert de ceas. 

De îndată ce valetul ducelui ieşi, se ivi altul, şi anume al 
ducesei. 

— Du-te din partea mea la ducele de Chaulieu şi spune săi 
se dea cartea asta de vizită. 

Ducele îşi dădu cartea de vizită îndoită într-un fel anumit. 
Când cei doi prieteni simțeau nevoia de a se vedea pe dată 
pentru vreo treabă grabnică şi secretă, care nu putea fi 
aşternută pe hârtie, îşi dădeau de veste unul celuilalt în 
felul acesta. 

Se vede că pe toate treptele societăţii, obiceiurile seamănă 
şi nu se deosebesc între ele decât prin nuanţe, maniere, fel 


de a proceda. Lumea bună îşi are şi ea argoul ei, care însă 
se cheamă stil. 

— Sunteţi sigură, doamnă, că există pretinsele scrisori 
trimise de către domnişoara Clotilde de Grandlieu acelui 
tânăr? Întrebă ducele de Grandlieu şi azvârli o privire 
doamnei Camusot cum azvârle un marinar sonda. 

— Nu le-am văzut, dar e de temut că există, răspunse 
dânsa tremurând. 

— Fiica mea n-a putut scrie nimic care să nu poată fi 
mărturisit, exclamă ducesa. 

„Biata ducesă!” se gândi Diane, aruncându-i ducelui de 
Grandlieu o privire care-l vâri în răcori. 

— Ce crezi tu, draga mea Diane? O întrebă cu glas scăzut 
ducele pe ducesa de Maufrigneuse, luând-o cu el în nişa 
unei ferestre. 

— Dragul meu, Clotilde e în aşa hal înnebunită după 
Lucien, încât îi dăduse întâlnire înainte de plecare. Dacă nu 
era acolo tânăra Lenoncourt, poate că ar fi fugit cu el în 
pădurea Fontainebleau. Ştiu că Lucien îi scria Clotildei nişte 
scrisori care ar fi scos-o din minţi şi pe o sfântă! Suntem 
trei fiice ale Evei înlănţuite de şarpele corespondenţei. 

Ducele şi Diane se întoarseră din pervazul ferestrei către 
ducesă şi doamna Camusot, care vorbea în şoaptă. Amelie, 
urmând în privinţa aceasta sfaturile ducesei de 
Maufrigneuse, făcea pe bisericoasa, ca să câştige simpatia 
trufaşei portugheze. 

— Suntem la cheremul unui mârşav ocnaş evadat! Strigă 
ducele, scuturând din umeri într-un fel anumit. lată ce 
înseamnă să primeşti în casă oameni de care nu eşti pe de- 
a-ntregul sigur! Înainte de a admite pe cineva, trebuie să-i 
cunoşti bine averea, rudele, toate antecedentele. 

Această frază e morala povestirii de faţă, din punct de 
vedere aristocratic. 

— Ce a fost, a fost, îi spuse ducesa de Maufrigneuse. Să ne 
gândim cum o salvăm pe biata doamnă de Serisy, pe 
Clotilde şi pe mine. 


— Nu putem face altceva decât să-l aşteptăm pe Henri, am 
trimis după el; dar totul depinde de persoana pe care s-a 
dus s-o aducă Gentil. Dea Domnul ca omul acela să fie la 
Paris. Doamnă, zise dânsul către doamna Camusot, vă 
mulţumesc că v-aţi gândit la noi. 

Însemna a-i spune doamnei Camusot că poate pleca. Fiica 
uşierului de la cabinetul regal era destul de inteligentă ca 
să-l înţeleagă pe duce şi se ridică în picioare; dar ducesa de 
Maufrigneuse, cu acea graţie admirabilă care-i câştiga 
atâtea prietenii şi discreţii, o luă pe Amelie de mână şi-o 
arătă ducelui şi ducesei într-un fel anumit. 

— Pentru mine personal, şi nu numai pentru că s-ar fi 
trezit în zori ca să ne salveze pe toţi, vă cer să păstraţi faţă 
de micuța mea doamnă Camusot mai mult decât o amintire. 
Întâi mi-a făcut servicii din acelea ce nu se pot uita; şi afară 
de asta, sunt oamenii noştri, şi ea şi soţul ei. Am făgăduit să 
fac aşafel încât Camusot să fie avansat. 

— N-ai nevoie de această recomandare, îi spuse ducele 
doamnei Camusot. Familia Grandlieu îşi aminteşte 
totdeauna de serviciile ce i-au fost făcute. Magistratura o să 
aibă în curând prilejul să se remarce, i se va cere 
devotament, soţul dumitale va fi pus în primele rânduri. 

Doamna Camusot plecă mândră, fericită, gata să 
plesnească. Se întoarse triumfătoare, admirându-se, 
bătându-şi joc de duşmănia procurorului general. Îşi 
spunea: „Ce-ar fi să-l aruncam în aer pe domnul de 
Granville? 

Era şi timpul ca doamna Camusot să plece. Ducele de 
Chaulieu, unul dintre favoriţii regelui, se întâlni cu această 
burgheză chiar pe terasă. 

— Henri, exclamă ducele de Grandlieu când intra 
prietenul său, fugi, te rog, la castel, încearcă să vorbeşti cu 
regele, iată despre ce este vorba. 

Şi-l duse pe duce în nişa ferestrei unde se întreţinuse 
adineauri cu uşuratica şi graţioasa Diane. 


Din când în când, ducele de Chaulieu se uita pe furiş la 
nebunatica ducesă, care, stând de vorbă cu ducesa cea 
bisericoasă şi lăsând-o să-i ţină predici, răspundea la 
ocheadele ducelui de Chaulieu. 

— Dragă copilă, spuse în sfârşit ducele de Grandlieu care 
isprăvise convorbirea în aparte, fii, te rog, cuminte! Haide, 
adăugă dânsul luând-o de mână pe Diane, respectă 
cuviinţa, nu te mai compromite, nu scrie niciodată nimic! 
Scrisorile, draga mea, au pricinuit tot atâtea nenorociri 
persoanelor particulare, cât şi publice, adică statului. Ceea 
ce ar fi iertat unei fete tinere, cum e Clotilde, care iubeşte 
pentru întâia oara, nu poate fi scuzat la. 

— Un grenadier bătrân care a văzut multe bătălii, zise 
ducesa strâmbându-se la duce. 

Gluma şi strâmbătura luminară cu un surâs feţele mâhnite 
ale celor doi duci şi chiar pe a cuvioasei ducese. 

— Sunt patru ani de când n-am mai scris o scrisorică de 
dragoste! Suntem salvate? Întrebă Diane, care-şi ascundea 
îngrijorarea sub o purtare copilăroasă. 

— Încă nu, zise ducele de Chaulieu, căci nu ştii ce greu se 
săvârşesc actele de samavolnicie; pentru un rege 
constituţional, ele sunt ca un adulter pentru o femeie 
măritată. 

— E păcatul favorit! Zise ducele de Grandlieu. 

— Fructul oprit! Urmă Diane zâmbind. Ah, cât aş vrea să 
fiu cu guvernul, căci nu mi-a mai rămas nimic din fructul 
oprit. L-am mâncat tot. 

— Vai, draga mea! Rosti cucernica ducesă. Mergi prea 
departe. 

Cei doi duci, auzind cum o trăsură se opreşte la scară, cu 
tropot de cai veniţi în galop mare, le lăsară singure pe cele 
două femei, după ce se înclinară în faţa lor şi se duseră în 
biroul ducelui de Grandlieu, unde fu introdus domnul din 
rue Honore-Chevalier, care nu era altul decât şeful contra- 
poliţiei Castelului, al poliţiei politice, obscurul dar 
puternicul Corentin. 


— Poftim, zise ducele de Grandlieu, poftim domnule de 
Saint-Denis. 

Corentin, uimit că găseşte o memorie atât de bună la duce, 
trecu cel dintâi după ce se înclinase adânc în faţa celor doi 
duci. 

— Dragă domnule, şi acum te-am chemat pentru aceeaşi 
persoană, sau din pricina ei, rosti ducele de Grandlieu. 

— Păi a murit, zise Corentin. 

— A rămas asociatul, spuse ducele de Chaulieu, un asociat 
de temut. 

— Ocnaşul, Jacques Collin, răspunse Corentin. 

— Vorbeşte, Ferdinand, îi spuse ducele de Chaulieu 
fostului ambasador. 

— Netrebnicul acela e de temut, urmă ducele de 
Grandlieu. A pus mâna, în scopuri de şantaj, pe scrisorile 
trimise de doamnele de Serisy şi de Maufrigneuse acelui 
Lucien Chardon, creatura lui. Se pare că junele avea o 
metodă care consta în a smulge scrisori pătimaşe ca 
răspuns la ale lui; căci şi domnişoara de Grandlieu a scris 
câteva, zice-se; în orice caz, ne temem că e aşa şi nu putem 
şti nimica fiindcă dânsa e plecată în călătorie. 

— Junele, răspunse Corentin, nu era în stare să-şi ia 
asemenea precauţii! Asta e o măsură de prevedere a 
abatelui Carlos Herrera! 

Corentin îşi rezema cotul de braţul fotoliului în care şedea 
şi-şi sprijini capul în palmă, căzând pe gânduri. 

— Bani! Are el mai mulţi decât noi. Esther Gobseck i-a 
slujit drept râmă ca să pescuiască aproape două milioane în 
acea baltă de bani de aur care se cheamă Nucingen. 
Domnilor, obţineţi pentru mine depline puteri de la locul în 
drept şi vă scap eu de omul acela! 

— Dar. De scrisori? Îl întrebă pe Corentin ducele de 
Grandlieu. 

— Ascultaţi-mă domnilor, urmă Corentin ridicându-se şi 
arătându-şi faţa de nevăstuică într-o stare de mare fierbere. 


Îşi vârî mâinile în buzunarele pantalonilor de molton 
negru. Acest mare actor din drama istorică a vremii noastre 
trăsese pe el numai o vestă şi o redingotă şi nu-şi schimbase 
pantalonii de casă, atât de bine ştia cât sunt de 
recunoscători cei mari când eşti prompt în anumite 
împrejurări. Se plimbă ca la el acasă prin birou, discutând 
cu glas tare de parcă era singur! 

— E un ocnaş! Îl putem vâri, fără proces la secret, la 
Bicetre, fără să mai poată sta de vorbă cu nimeni, şi să-l 
lăsam să putrezească acolo. Dar poate că s-a aşteptat la o 
asemenea situaţie şi a dat instrucţiuni oamenilor lui. 

— Dar a fost pus la secret, zise ducele de Grandlieu. Pe 
loc, fără veste, după ce a fost arestat la cocota aceea. 

— Parcă există la secret pentru pezevenghiul acela! 
Exclamă Corentin. E la fel de tare ca. Tot atât de tare ca şi 
mine! 

— Ce-i de făcut? Îşi spuseră cei doi duci dintr-o privire. 

— Îl putem trimite pe nemernic la ocnă de îndată, la 
Rochefort. Acolo moare în şase luni! A, fără crime! Zise 
dânsul ca răspuns la un gest al ducelui de Grandlieu. Ce 
vreţi? Un ocnaş nu rezistă mai mult de şase luni într-o vară 
caldă, când e silit să muncească din greu şi cu adevărat în 
duhorile nesănătoase ale Charentei. Dar asta nu merge 
decât dacă omul nostru nu şi-a luat măsuri cu privire la 
scrisori. În cazul când ticălosul s-a ferit de duşmani, şi de 
bună seamă că aşa e, trebuie să aflăm ce precauţii şi-a luat. 
Dacă cel ce deţine scrisorile e sărac, poate fi cumpărat. Prin 
urmare, e vorba să-l tragem de limba pe Jacques Collin! Un 
duel în care aş fi învins! Ce-am mai putea face, ar fi să 
cumpărăm scrisorile prin alte scrisori! Şi anume, o 
scrisoare de grațiere din partea regelui, şi să-mi fie dat 
omul să-l iau la mine în prăvălie. Jacques Collin e singurul 
om destul de capabil ca să-mi fie urmaş, bietul Contenson şi 
prietenul Peyrade fiind morţi la ceasul de faţă. Jacques 
Collin mi-a omorât aceşti spioni fără pereche, de parcă voia 
să-şi facă un loc. După cum vedeţi, domnilor, trebuie să-mi 


daţi mână liberă. Jacques Collin e la Conciergerie, mă duc 
la cabinetul domnului de Granville, trimiteţi prin urmare 
acolo pe cineva de încredere care să se întâlnească cu 
mine; căci îmi trebuie fie o scrisoare pe care să i-o arăt 
domnului de Granville, căci dânsul nu ştie nimic despre 
mine, scrisoare pe care de altminteri o s-o restitui 
preşedintelui Consiliului de miniştri, fie o persoană foarte 
impunătoare care să mă introducă. Aveţi o jumătate de 
ceas, căci am nevoie cam de o jumătate de ceas ca sămă 
îmbrac, adică, mai limpede, să devin ceea ce trebuie să fiu 
în ochii domnului procuror-general. 

— Domnul meu, spuse ducele de Chaulieu, îţi cunosc 
marea iscusinţă, nu-ţi cer să-mi răspunzi decât cu da sau 
nu. Răspunzi de succes? 

— Da, dacă am depline puteri şi cuvântul dumneavoastră 
că nu voi fi niciodată întrebat în această privinţă. Planul mi 
l-am făcut. 

Acest răspuns sinistru le dădu un uşor fior celor doi mari 
seniori. 

— Bine, domnule, zise ducele de Chaulieu. Ai să treci 
afacerea asta în lista de plăţi a cazurilor cu care eşti 
însărcinat de obicei. 

Corentin se înclină în faţa celor doi duci şi plecă. 

Henri de Lenoncourt, pentru care Ferdinand de Grandlieu 
pusese să înhame caii la o trăsură, se duse de îndată la 
rege, pe care-l putea vedea în orice moment, în virtutea 
privilegiului ce i-l conferea titlul său de şambelan. 

Astfel, diferitele interese înnodate între ele, în vârful şi în 
străfundul societăţii, aveau să se întâlnească în cabinetul 
procurorului general, aduse toate acolo de nevoie şi 
reprezentate prin trei oameni: justiţia de către domnul de 
Granville, familia de către Corentin, în faţa cumplitului 
potrivnic Jacques Collin, care întruchipa răul social în 
sălbatica-i energie. 

Ce mai duel între justiţie şi samavolnicie, întrunite 
împotriva ocnei şi a vicleniei sale! Ocna, simbolul îndrăznelii 


care trece peste calcul şi chibzuinţă, care nu-şi alege 
mijloacele, care n-are ipocrizia samavolniciei şi care 
simbolizează în chip hâd interesul pântecului înfometat, 
grotescul sângeros şi fulgerător al foamei! Nu erau oare 
faţă în faţă atacul şi apărarea? Furtul şi proprietatea? 
Problema cumplită a traiului în societate şi a traiului în 
codru, disputată pe terenul cel mai îngust cu putinţă! În 
sfârşit, era o icoană vie şi cumplită a acelor compromisuri 
antisociale pe care reprezentanţii prea slabi ai puterii le fac 
cu nişte răsculați sălbatici. 

Când domnul Camusot fu anunţat la procurorul general, 
acesta făcu semn să fie lăsat să intre. Domnul de Granville 
presimţise vizita aceasta şi voia să se înţeleagă cu 
judecătorul asupra felului cum vor încheia cazul Lucien. 
Concluzia nu mai putea fi aceea găsită cu Camusot în ajun, 
înainte de moartea sărmanului poet. 

— Ia loc, domnule Camusot, zise domnul de Granville, 
prăbuşindu-se în fotoliul său. 

Magistratul, singur cu judele de instrucţie, lăsă să se vadă 
cât de copleşit era. Camusot se uită la domnul de Granville 
şi zări pe chipul atât de ferm o gălbejeală aproape lividă şi 
oboseala ajunse la culme, o prostaţie totală, care dovedea 
suferinţe, poate şi mai grele decât ale condamnatului la 
moarte căruia grefierul îi vestise respingerea recursului. Şi 
totuşi, citirea aceea după uzanţele justiţiei, însenina: 
Pregăteşte-te, ţi-a venit clipa din urmă. 

— Pot să vin mai târziu, domnule conte, zise Camusot, deşi 
e un caz urgent. 

— Rămâi, răspunse demn procurorul general. Adevăraţii 
magistrați trebuie să-şi accepte suferinţa şi să ştie să şi-o 
ascundă. Dacă ţi-ai dat seama că sunt tulburat, să ştii că am 
greşit. 

Camusot făcu un gest. 

— Dea Domnul ca să nu cunoşti niciodată, domnule 
Camusot, această culme de grea ananghie în viaţă. Alţii s-ar 
fi prăbuşit de mult! Mi-am petrecut noaptea în preajma 


unuia dintre cei mai intimi prieteni ai mei, n-am decât doi 
prieteni şi anume contele Octave de Bauvan şi contele de 
Serisy. Am rămas, domnul de Serisy, contele Octave şi cu 
mine, de ieri de la ceasurile şase seara până azi la şase 
dimineaţa, ducându-ne pe rând din salon până la patul 
doamnei de Serisy, de fiecare dată cu teama că o găsim 
moartă sau cu minţile pierdute pe veci. Desplein, Bianchon 
şi Sinard au stat necontenit în odaie cu două infirmiere. 
Contele îşi adoră soţia. Închipuie-ţi ce noapte am petrecut 
între o femeie nebună de dragoste şi prietenul meu nebun 
de disperare. Un om de stat nu simte disperarea la fel ca un 
nerod! Serisy, calm ca atunci când şade pe fotoliul lui într-o 
şedinţă a Consiliului de stat, se zbuciuma să ne înfăţişeze o 
faţă liniştită. Şi curgea sudoarea pe fruntea lui palidă de- 
atâtea nopţi de muncă. Am dormit de la cinci la şapte 
jumătate, biruit de somn, şi a trebuit să fiu aici la opt şi 
jumătate ca să dau ordinul să se execute o condamnare la 
moarte. Crede-mă, domnule Camusot, când un magistrat s- 
a rostogolit o noapte întreagă în hăul durerii, simțind cum 
apasă mâna lui Dumnezeu asupra destinelor omeneşti şi 
cum izbeşte în plini inimi nobile, tare greu e să se aşeze 
aici, în faţa biroului şi să rostească rece: „La ceasurile patru 
veţi face să cadă un cap! Nimiciţi o făptură a lui Dumnezeu, 
plină de viaţă, de putere, de sănătate”. Şi totuşi asta mi-e 
datoria! Zdrobit de durere, trebuie să dau ordin să se 
monteze eşafodul. Condamnatul nu ştie că magistratul 
încearcă o spaimă egală cu a lui. În clipa aceea, legaţi unul 
de altul printr-o foaie de hârtie, eu, societatea care se 
răzbuna, el, crima ce trebuie ispăşită, suntem aceeaşi 
datorie cu două feţe, două vieţi apropiate pentru o clipă de 
către cuțitul legii. Aceste dureri atât de adânci ale 
magistratului cine le plânge? Cine le mângâie? Mândria 
noastră e să le îngropăm în fundul inimii! Preotul, cu viaţa 
sa închinată lui Dumnezeu, ostaşul, care îşi închină ţării 
moartea, îmi par mai fericiţi decât magistratul cu îndoielile 
sale, cu temerile sale, cu răspunderea-i cumplită. Ştii cine 


urmează să fie executat? Spuse mai departe procurorul 
general. Un tânăr de douăzeci şi şapte de ani, frumos ca 
mortul de ieri, blond ca el şi a cărui condamnare la moarte 
am obţinut deşi nu speram, căci nu existau împotriva lui 
decât dovezi privitoare la delictul de tăinuire. A fost 
condamnat şi n-a mărturisit. Rezistă de şaptezeci de zile la 
toate încercările şi susţine mereu că e nevinovat. De două 
luni, pe umerii mei mai am şi capul lui! Ah, aş plăti 
mărturisirea acestui om cu un an de viaţă, căci trebuie să-i 
liniştesc pe juraţi! Gândeşte-te ce lovitură ar primi justiţia 
dacă într-o bună zi s-ar afla că omorul pentru care va fi 
decapitat a fost săvârşit de altul. 

La Paris, totul capătă o gravitate cumplită, şi cele mai mici 
incidente judiciare devin evenimente politice. 

Curtea cu juri, această instituţie pe care legiuitorii 
revoluționari au crezut-o atât de puternică, e un factor de 
ruină socială, căci nu-şi îndeplineşte misiunea şi nu 
ocroteşte îndeajuns societatea. Se joacă cu misiunea ei. 
Juraţii se împart în două tabere, dintre care una nu mai 
admite pedeapsa cu moartea, iar urmarea e că egalitatea în 
faţa legii dispare. Cutare nelegiuire groaznică, paricidul, 
obţine în cutare tribunal de provincie verdictul de 
nevinovăţie| 172], pe când în cutare altul, o crimă ca să 
spunem aşa, oarecare, e pedepsită cu moartea! Ce-ar mai fi 
dacă în resortul nostru, la Paris, ar fi executat un 
nevinovat? 

— E un ocnaş evadat, remarcă domnul Camusot cu sfială. 

— În gura opoziţiei şi a presei devine un miel al lui 
Dumnezeu, exclamă domnul de Granville, iar opoziţia ar 
avea cum să-l spele de păcate, căci e un corsican fanatic 
pentru felul de a vedea din ţara lui, omorurile lui sunt 
urmări ale vendetei! În insula aceea, îţi omori duşmanul şi 
te socoţi şi eşti socotit om foarte de treabă! Ah, magistraţii 
adevăraţi sunt cum nu se poate mai nefericiţi! Ascultă, ar 
trebui să trăiască despărțiți de societate, cum trăiau pe 
vremuri anumite tagme preoţeşti. Lumea nu i-ar vedea 


decât atunci când ies din chiliile lor la ceasuri anumite, 
gravi, bătrâni venerabili, ţinând judecata în felul preoţilor 
din societăţile antice care întruneau în persoana lor 
puterea judiciară şi puterea sacerdotală. N-am fi găsiţi 
decât pe jilţurile noastre. Iar azi suntem văzuţi suferind sau 
distrându-ne ca oricare alţii! Suntem văzuţi în saloane, în 
familii, cetăţeni, suferind de patimi, şi putem fi caraghioşi în 
loc să fim înfricoşători. 

Această mărturisire supremă, întreruptă de tăceri şi de 
exclamaţii, însoţită de gesturi care o făceau de o elocinţă 
greu de transpus pe hârtie, îl făcu pe Camusot să se 
înfioare. 

— În ce mă priveşte, domnul meu, zise Camusot, am 
început şi eu ieri ucenicia suferințelor legate de meseria 
noastră! Era cât pe ce să mor din pricina morţii tânărului 
aceluia; nu înţelesese că-i ţin parte şi nefericitul şi-a pus 
capăt zilelor. 

— Nu trebuia să-i iei interogatoriul! Strigă domnul de 
Granville. E atât de uşor să-i faci un serviciu cuiva 
abţinându-te. 

— Dar legea? Răspunse Camusot. Era arestat de două zile! 

— Nenorocirea s-a întâmplat, urmă procurorul general. 
Am dres cât am putut un lucru care în chip neîndoielnic 
este fără leac. Trăsura mea şi lacheii urmează cortegiul 
sărmanului aceluia care era un poet şi un om slab. Serisy a 
făcut şi el ca mine, mai mult decât atât, a acceptat sarcina 
pe care i-a lăsat-o nefericitul tânăr şi va fi executorul său 
testamentar. Promiţându-i lucrul acesta soţiei sale, a făcut-o 
să-i arunce o privire în care lucea o urmă de luciditate. Şi, 
în sfârşit, contele Octave asistă în persoană la funeralii. 

— Ei, domnule conte, zise Camusot, să isprăvim ce-am 
început. Ne-a mai rămas un prevenit foarte primejdios. Ştiţi 
tot aşa de bine ca şi mine că e Jacques Collin. Ticălosul va fi 
recunoscut drept ceea ce este. 

— Suntem pierduţi! Strigă domnul de Granville. 


— În clipa asta se afla împreună cu condamnatul 
dumneavoastră la moarte, care era la ocnă odinioară ceea 
ce era Lucien la Paris. Protejatul său! Bibi-Lupin s-a 
travestit în jandarm ca să asiste la întrevedere. 

— De ce-şi vâră nasul poliţia judiciară? Întrebă procurorul 
general. N-are voie să lucreze decât din ordinul meu! 

— Toată Conciergeria o să afle că l-am prins pe Jacques 
Collin. Ei, aflaţi deci: am venit să vă spun că acest mare şi 
îndrăzneţ răufăcător trebuie să aibă în mână cele mai 
primejdioase scrisori din corespondenţa doamnei de Serisy, 
a ducesei de Maufrigneuse şi domnişoarei Clotilde de 
Grandlieu. 

— Eşti sigur de asta? Întrebă domnul de Granville, lăsând 
să i se vadă pe chip o surprindere dureroasă. 

— Spuneţi şi dumneavoastră, domnule conte, dacă am sau 
nu pricini de temere. Când am desfăcut teancul de scrisori 
confiscat la tânărul acela fără noroc, Jacques Collin a 
aruncat asupra lor o ochire ascuţită şi a lăsat să-i scape un 
zâmbet de mulţumire, al cărui înţeles nu putea să-l înşele 
pe un judecător de instrucţie. Un nemernic atât de înrăit ca 
Jacques Collin are grijă să nu scape din mână asemenea 
arme. Ce părere aţi avea despre urmările unei împrejurări 
prin care acele documente ar ajunge în mâinile unui avocat 
al apărării pe care pezevenghiul îl va alege dintre duşmanii 
guvernului şi ai aristocrației? Nevastă-mea, faţă de care 
ducesa de Maufrigneuse are multă bunăvoință, s-a dus să o 
anunţe, şi în clipa de faţă trebuie să fie amândouă la familia 
Grandlieu, să ţină sfat. 

— Nu trebuie să aibă loc procesul! Strigă procurorul 
general ridicându-se în picioare şi umblând cu paşi mari 
prin birou. Fără îndoială că a pus documentele la loc sigur. 

— Ştiu unde, zise Camusot. 

Prin această mică afirmaţie, judecătorul de instrucţie făcu 
să treacă tot necazul pe care-l avea procurorul general 
împotriva sa. 

— Să auzim! Rosti domnul de Granville, şi se aşeză. 


— Venind de acasă la Palatul de Justiţie, m-am gândit mult 
la acest caz atât de neplăcut. Jacques Collin are o mătuşă, o 
mătuşă adevărată şi nu măsluită, o femeie despre care 
poliţia politică a transmis o notă informativă prefecturii. E 
învăţăcelul şi idolul femeii aceleia, soră a tatălui lui, numită 
Jacqueline Collin. Hoţoaica are o dugheană de găteli de 
ocazie şi, prin relaţiile pe care şt le-a făcut datorită acestei 
negustorii, a pătruns în multe taine de familie. Dacă 
Jacques Collin a încredinţat cuiva pe lume paza hârtiilor ce-l 
pot salva, acel cineva e fiinţa de care v-am vorbit: s-o 
arestăm. 

Procurorul general îl privi subţire pe Camusot de parc-ar 
Ei vrut să-i spună: „Omul ăsta nu-i atât de prost cum îl 
credeam ieri, numai că e încă prea tânăr, nu ştie încă să 
mânuiască hăţurile justiţiei”. 

— Dar, urmă Camusot, ca să izbutim, trebuie să schimbăm 
toate măsurile luate ieri şi am venit să vă cer sfaturi şi 
ordine. 

Procurorul general îşi luă cuțitul de tăiat hârtie şi ciocăni 
uşurel cu dânsul în marginea mesei, cu unul dintre acele 
gesturi obişnuite la toţi cutezătorii când se lasă în voia 
gândului. 

— Trei neamuri mari în primejdie! Exclamă el. Nu trebuie 
făcut nici un pas greşit! Ai dreptate, înainte de toate să 
ascultăm de principiul lui Fouche: Să arestăm! Trebuie să 
fie pus la secret Jacques Collin. 

— În felul ăsta, mărturisim că e ocnaş! Terfelim amintirea 
lui Lucien. 

— Ce caz îngrozitor! Rosti domnul de Granville. Unde te 
uiţi, primejdie. 

În clipa aceasta, directorul Conciergeriei intră după ce 
bătuse la uşă. Dar un birou ca al procurorului general e 
atât de bine păzit, încât nu ajung să bată la uşă decât 
oamenii care au strânsă legătură cu parchetul. 

— Domnule conte, zise domnul Gault, prevenitul care 
poartă numele de Carlos Herrera cere să vă vorbească. 


— A luat legătura cu cineva? Întrebă procurorul general. 

— Cu deţinuţii, căci e în curte cam de la ceasurile şapte şi 
jumătate, apoi s-a văzut cu condamnatul la moarte, care se 
pare că a vorbit faţă de el. 

Domnul de Granville, străfulgerat de amintirea unei vorbe 
a domnului Camusot, îşi dădu seama ce foloase se puteau 
scoate, pentru a obţine predarea scrisorilor, dintr-o 
mărturisire a intimităţii dintre Jacques Collin şi Theodore 
Calvi. Bucuros că are un motiv să amâne execuţia, 
procurorul general îi făcu semn să se apropie de el. 

— Am de gând, îi spuse dânsul, să amân execuţia pe 
mâine, dar la Conciergerie să nu se bănuiască această 
amânare. Tăcere totală. Călăul să pară că se duce să 
supravegheze pregătirile. Trimiteţi-l aici sub escortă pe 
preotul spaniol, ni-l cere ambasada Spaniei. Jandarmii să-l 
aducă pe numitul Carlos pe scara dumitale de comunicaţie 
ca să nu poată vedea pe nimeni. Spune-le ostaşilor să-l ţină 
câte doi, fiecare de câte un braţ, şi să nu-i dea drumul decât 
la uşa cabinetului meu. Eşti chiar sigur, domnule Gault, că 
acest străin primejdios n-a putut să ia legătura decât cu 
deţinuţii? 

— Ba nu, când a ieşit din camera condamnatului la moarte, 
s-a prezentat o doamnă care voia să-l vadă. 

Aici cei doi magistrați schimbară o privire, şi ce privire! 

— Ce doamnă? Întrebă Camusot. 

— Una căreia îi e duhovnic. O marchiză, răspunse domnul 
Gault. 

— Din lac în puț! Exclamă domnul de Granville privindu-l 
pe Camusot. 

— Le-a dat dureri de cap jandarmilor şi paznicilor, urmă 
domnul Gault, care se zăpăcise. 

— În meseria dumitale trebuie să fii atent la orice, rosti cu 
asprime procurorul general. Doar nu degeaba e zăvorită 
Conciergeria aşa cum o ştii. Cum a intrat doamna aceea? 

— Cu un permis în regulă, domnule procuror-general, 
răspunse directorul. O doamnă foarte bine îmbrăcată, 


însoţită de un valet şi de un lacheu, într-un echipaj luxos, a 
venit să-şi vadă duhovnicul înainte de a se duce la 
înmormântarea nefericitului tânăr care aţi pus să fie 
transportat de la noi. 

— Arată-mi permisul prefecturii, zise domnul de Granville. 

— A fost dat în urma recomandării excelenţei-sale contelui 
Serisy. 

— Cum arată femeia aceea? Întreba procurorul general. 

— Mi s-a părut o femeie din lumea bună. 

— l-aţi văzut faţa? 

— Purta un văl negru. 

— Ce şi-au spus? 

— Păi era o bisericoasă, cu o carte de rugăciuni în mână! 
Ce-i putea spune? I-a cerut abatelui binecuvântarea, a 
îngenuncheat. 

— Au stat de vorbă multă vreme? Întrebă judecătorul. 

— Nici cinci minute; dar niciunul dintre noi n-a înţeles ce 
şi-au spus, se pare că vorbeau spanioleşte. 

— Spune-ne tot, domnule Gault, urmă procurorul general, 
îţi repet că cel mai mic amănunt e pentru noi de o 
importanţă hotărâtoare. Şi această întâmplare să te înveţe 
minte! 

— Plângea, domnule conte. 

— Plângea, adevărat? 

— N-am putut să vedem, îşi ascundea faţa în batistă. A 
lăsat trei sute de franci în aur pentru deţinuţi. 

— Atunci nu e ea! Exclama Camusot. 

— Bibi-Lupin, urmă domnul Gault a strigat: „E o hoţoaică 

— Şi se pricepe, zise domnul de Granville. Emiteţi 
mandatul, adăuga privindu-l pe Camusot, şi să se sigileze 
îndată totul la dânsa! Dar cum o fi obţinut recomandarea 
domnului de Serisy? Adu-mi permisul de la prefectură. 
Haide, domnule Gault! Trimiteţi-mi-l îndată pe abate la 
mine. Câtă vreme îl avem aici, primejdia nu poate creşte. Şi 
stând de vorbă două ceasuri, poţi pătrunde adânc în inima 
unui om. 


LIA 


— Mai ales un procuror-general ca dumneavoastră, zise cu 
şiretenie Camusot. 

— O să fim doi, răspunse amabil procurorul general. 

Şi căzu iarăşi pe gânduri. 

— Ar trebui să se creeze în fiecare vorbitor de la 
închisoare un post de supraveghetor, bine plătit, care ar 
trebui dat, în chip de pensie, agenţilor celor mai devotați şi 
mai iscusiţi, rosti dânsul după un răstimp îndelungat. Bibi- 
Lupin ar trebui să-şi isprăvească zilele într-un asemenea 
post. Am avea astfel un ochi şi o ureche într-un loc care 
cere o supraveghere mai iscusită decât a celor ce lucrează 
acum acolo. Domnul Gault n-a putut să ne spună nimic 
hotărâtor. 

— E foarte ocupat, zise Camusot. Dar între celulele de la 
secret şi noi există un gol şi n-ar trebui. Ca să ajungi din 
Conciergerie la birourile noastre, treci prin coridoare, prin 
curţi, pe scări. Atenţia agenţilor noştri nu e permanentă, în 
vreme ce deţinutul se gândeşte necontenit la ale lui. 

— Mi s-a spus că s-a mai aflat o femeie în calea lui Jacques 
Collin când a ieşit de la secret ca să i se ia interogatoriul. 
Femeia aceea venise până la postul jandarmilor, în capul 
scării celei mici a cursei cu şoareci; am aflat de la uşieri şi i- 
am certat pe jandarmi pentru asta. 

— A, ar trebui reconstruit tot Palatul, zise domnul de 
Granville; dar ar fi cheltuială de vreo douăzeci-treizeci de 
milioane! Degeaba s-ar cere parlamentului treizeci de 
milioane pentru nevoile justiţiei. 

Se auziră paşii mai multor inşi şi clinchetul armelor. Sosea 
pe semne Jacques Collin. 

Procurorul general îşi puse pe faţă o mască de gravitate, 
sub care omul nu se mai vedea. Camusot făcu la fel ca şeful 
parchetului. 

Într-adevăr, omul de serviciu de la cabinet deschise uşa şi 
Jacques Collin se arăta, calm şi fără să pară miratele nimic. 

— Ai vrut să-mi vorbeşti, rosti magistratul. Te ascult. 

— Domnule conte, sunt Jacques Collin şi mă predau! 


Camusat tresări, procurorul general rămase calm. 

— Vă închipuiţi că am motive să fac asta, urmă Jacques 
Collin, strângându-i pe cei doi magistrați într-o privire 
batjocoritoare. Îmi închipui că vă încurc îngrozitor; căci 
dacă aş rămâne preot spaniol, aţi pune să mă ducă 
jandarmii până la graniţa dinspre Bayonne şi acolo nişte 
baionete spaniole v-ar scăpa de mine. 

Cei doi magistrați rămaseră neclintiţi şi muţi. 

— Domnule conte, urmă ocnaşul, pricinile care mă fac să 
mă port aşa sunt şi mai grave, deşi îmi sunt teribil de 
personale; dar nu pot să vi le destăinuiesc decât 
dumneavoastră. Dacă v-ar fi cumva teamă. 

— Teamă de cine? De ce? Întrebă contele de Granville. 

Ţinuta, expresia, capul drept, mişcarea, privirea, făcură în 
clipa aceea din marele procuror general o statuie vie a 
magistraturii, care trebuie să prezinte cele mai frumoase 
pilde de curaj cetăţenesc. În această clipă atât de scurtă, se 
arătă la înălţimea vechilor magistrați din parlamentul de 
odinioară, în vremea războaielor civile, când preşedinţii se 
aflau faţă în faţă cu moartea şi rămâneau de marmură ca şi 
statuile ce le-au fost înălțate apoi. 

— Teamă să rămâneţi singur cu un ocnaş evadat. 

— Lasă-ne, domnule Camusot, rosti cu vioiciune 
procurorul general. 

— Voiam să vă propun să puneţi să mi se lege mâinile şi 
picioarele, urmă rece Jacques Collin, cuprinzându-i pe cel 
doi magistrați cu o privire înfricoşătoare. Tăcu o clipă şi 
apoi urmă cu gravitate: Domnule conte, n-aveaţi decât 
stima mea, acum mi-aţi câştigat şi admiraţia. 

— Ce, crezi că eşti de temut? Întrebă magistratul pe un 
ton plin de dispreţ. 

— Cred! Zise ocnaşul. De ce să cred? Sunt, şi ştiu că sunt. 

Jacques Collin luă un scaun şi se aşeză cu aerul degajat al 
unui om care se ştie la înălţimea potrivnicului într-o 
convorbire în care tratează ca de la mare putere la mare 
putere. 


În clipa asta, domnul Camusot, care se găsea în pragul uşii 
şi era gata s-o închidă, se întoarse, veni până la domnul de 
Granville şi îi întinse două hârtii îndoite. 

— Citiţi, spuse judecătorul procurorului general arătându-i 
una dintre hârtii. 

— Să vină domnul Gault! Strigă contele de Granville 
îndată ce citi numele cameristei doamnei de Maufrigneuse, 
pe care o cunoştea. 

Directorul Conciergeriei intră. 

— Descrie-ne, îi spuse la ureche procurorul general, 
femeia care a venit să-l vadă pe prevenit. 

— Scurtă, groasă, grasă, îndesată, răspunse domnul Gault. 

— Persoana pentru care a fost eliberat permisul e înaltă şi 
subţire, zise domnul de Granville. Şi ce vârstă avea? 

— Şaizeci de ani. 

— E vorba de mine, domnilor, zise Jacques Collin. Haideţi, 
urmă el blajin, nu mai căutaţi. Persoana aceea e mătuşa 
mea, o mătuşă adevărată, o femeie, o bătrână. Pot să vă 
scap de multe necazuri. N-o s-o găsiţi decât dacă vreau eu. 
Dacă batem apa în piuă în felul ăsta, n-o să ajungem 
nicăieri. 

— Domnul abate nu mai vorbeşte franceza ca un spaniol, 
spuse domnul Gault. Nu se mai bâlbâie. 

— Nu, fiindcă lucrurile sunt şi aşa destul de încurcate, 
dragă domnule Gault, răspunse Jacques Collin cu un 
zâmbet acru şi spunându-i directorului pe nume. 

În clipa asta domnul Gault se repezi la procurorul general 
şi-i spuse la ureche: 

— Luaţi seama, domnule conte, omul ăsta e turbat de 
mânie! 

Domnul de Granville îl privi lung pe Jacques Collin şi i se 
păru liniştit; dar îşi dădu seama îndată că directorul 
spusese adevărat. Atitudinea aceea prefăcută ascundea 
iritarea rece şi cumplită a unor nervi de sălbatic. În ochii lui 
Jacques Collin mocnea o erupție vulcanică. Pumnii îi erau 


încleştaţi. Era tigrul care se ghemuieşte ca să sară asupra 
prăzii. 

— Lăsaţi-ne singuri, urmă cu gravitate procurorul general, 
adresându-se directorului Conciergeriei şi judecătorului. 

— Aţi făcut bine că l-aţi trimis de-aici pe ucigaşul lui 
Lucien! Zise Jacques Collin, fără să-i mai pese dacă-l mai 
putea auzi Camusot sau nu. Nu mă mai puteam abţine, era 
să-l sugrum. 

Domnul de Granville fu cutremurat de un fior. Niciodată 
nu văzuse atâta sânge în privirea unui om, atâta gălbeneală 
în obraji, atâta sudoare pe frunte şi o asemenea încleştare a 
muşchilor. 

— La ce ţi-ar fi folosit omorul acesta? Îl întrebă liniştit 
procurorul general pe răufăcător. 

— În fiecare zi răzbunaţi sau credeţi că răzbunaţi 
societatea şi mă mai întrebaţi de ce mă răzbun. Oare n-aţi 
simţit niciodată în vine rostogolindu-se talazurile 
răzbunării? Oare nu ştiţi că dobitocul ăsta de judecător ni l- 
a ucis? Căci îl iubeaţi pe Lucien al meu, şi dânsul vă iubea! 
Vă ştiu pe de rost, domnule conte. Copilul meu îmi spunea 
totul seara, când se întorcea acasă; îl culcam, cum îşi culcă 
o doică plodul, şi-l puneam să-mi povestească tot. Îmi 
destăinuia totul, până la cele mai mici senzaţii ale lui. Ah, 
niciodată o mamă bună nu şi-a iubit fiul unic aşa cum îl 
iubeam eu pe îngerul acela. De-aţi şti! Binele se năştea în 
inima lui cum se înalţă florile pe pajişte. Era slab, iată 
singurul lui cusur, slab ca o coardă de liră, atât de tare 
atunci când e întinsă. Astea sunt sufletele cele mai 
frumoase, slăbiciunea lor e foarte simplă, gingăşia, 
admiraţia, capacitatea de a înflori sub razele artei, iubirii, 
frumuseţii pe care Dumnezeu a făurit-o pentru om în mii de 
forme. În sfârşit, Lucien era o femeie ratată. Ah, câte nu'i- 
am spus vitei încălţate care a ieşit adineauri. Ah, domnule 
conte, pe calitatea mea de prevenit în faţa unui judecător, 
am făcut ce-ar fi făcut Dumnezeu ca să-şi salveze fiul dacă, 
vrând să-l salveze, l-ar fi însoţit în faţa lui Pilat! 


Un potop de lacrimi ieşi din ochii limpezi şi galbeni aj 
ocnaşului care nu cu mult înainte erau numai văpăi, ca a 
unui lup înfometat după şase luni de viscol în plină Ucraină. 
Urmă: 

— Capsomanul cela n-a vrut să audă nimic, şi l-a dus pe 
copil la pierzanie! Domnule conte, am spălat cu lacrimile 
mele cadavrul micuţului, implorându-l pe cel pe care nu-l 
cunosc şi care e deasupra noastră! Eu care nu cred în 
Dumnezeu! V-am spus totul, spunându-vă cuvântul ăsta! Nu 
Ştiţi, nici un om nu ştie ce e durerea; eu singur o cunosc. 
Văpaia durerii îmi usca până într-atâta lacrimile, încât azi- 
noapte n-am putut plânge. Plâng acum fiindcă simt că 
înţelegeţi. V-am văzut adineauri aicea întruchipând justiţia. 
Ah, domnule, fie ca Dumnezeu. (încep să cred în el!) fie ca 
Dumnezeu să vă ferească să ajungeţi în starea în care sunt 
eu acum. Blestematul acela de judecător mi-a smuls 
sufletul. În clipa asta, e înmormântată viaţa mea, conştiinţa 
mea, toată puterea pe care o aveam! Închipuiţi-vă un câine 
căruia un chimist îi scoate sângele. Iată-mă! Eu sunt câinele 
acela. lată de ce am venit să vă spun: „Sunt Jacques Collin 
şi mă predau!” Mă hotărâsem să fac asta azi-dimineaţă 
când au venit să-mi smulgă cadavrul acela pe care-l 
sărutam ca un descreierat, ca o mamă, aşa cum Fecioara 
trebuie să-l fi sărutat pe Cristos în mormânt. Voiam să mă 
pun în slujba, justiţiei fără condiţii. Acum trebuie să pun 
condiţii şi o să aflaţi pentru ce. 

— Vorbeşti cu domnul de Granville sau cu procurorul 
general? Întrebă magistratul. 

Aceşti doi bărbaţi, CRIMA şi JUSTIŢIA se priviră. Ocnaşul îl 
tulbură adânc pe magistratul care fu cuprins de-o milă 
cerească pentru nefericitul acesta, căruia îi ghici viaţa şi 
simţirea. În sfârşit, magistratul (un magistrat e totdeauna 
magistrat), care nu ştia ce făcuse Jacques Collin de la 
evadare încoace, socoti că ar putea să pună stăpânire pe 
acest răufăcător, care la urma urmei nu se făcuse vinovat 
decât de-o falsificare. Şi voi să încerce cum lucrează 


generozitatea asupra acestei firi alcătuite, ca şi bronzul, din 
diferite materiale, din bine şi din rău. Şi apoi, domnul de 
Granville, ajuns la cincizeci şi trei de ani fără să fi putut 
insufla vreodată dragoste, admira firile sentimentale, ca toţi 
bărbaţii care n-au fost iubiţi. Poate că disperarea aceasta, 
ursita a multor bărbaţi cărora femeile nu le acordă decât 
stimă şi prietenie, era legătura tainică pe care se întemeia 
adânca intimitate dintre domnii de Bauvan, de Granville şi 
de Serisy; căci aceeaşi nefericire, ca şi o fericire 
împărtăşită, pune sufletele la acelaşi diapazon. 

— Încă mai ai de trăit! Zise procurorul general aruncându- 
i răufăcătorului prăbuşit o privire de inchizitor. 

Celălalt făcu o mişcare ce exprima cea mai adâncă 
nepăsare faţă de sine însuşi. 

— Lucien a făcut un testament prin care îţi lasă trei sute 
de mii de franci. 

— Bietul, bietul copil! Exclamă Jacques Collin, mereu prea 
cinstit! În mine sălăşluiau toate simţirile urâte; iar el era 
bunătatea, noblețea, frumuseţea, sublimul! Suflete atât de 
frumoase nu pot fi schimbate! De la mine nu luase decât 
banii. 

Această adâncă şi totală renunțare din partea lui Jacques 
Collin la personalitatea sa, pe care magistratul n-o mai 
putea însufleţi, dovedea atât de elocvent cuvintele cumplite 
ale omului, încât domnul de Granville trecu de partea 
răufăcătorului. Mai rămăsese procurorul general! 

— Dacă nu te mai interesează nimic, întrebă domnul de 
Granville, ce ai venit să-mi spui? 

— Nu e destul că mă predau? Eraţi pe aproape, dar încă 
nu mă prinseseşi! De altminteri, v-aş încurca prea mult. 

„Ce adversar!” gândi procurorul, general. 

— Domnule procuror general, sunteţi pe cale să-i tăiaţi 
capul unui nevinovat, şi am găsit vinovatul, urma cu 
gravitate Jacques Collin, ştergându-şi lacrimile. Nu am venit 
aici pentru el, ci pentru dumneavoastră. Am venit să vă 
scap de o remuşcare, căci îi iubesc pe toţi cei care au avut 


cât ele cât simpatie pentru Lucien, tot aşa cum voi urmări 
cu ură pe toţi cei sau cele care l-au împiedicat să trăiască. 
Ce-mi pasă mie de un ocnaş? Urmă el după un scurt 
răstimp. Un ocnaş în ochii mei e mai puţin decât pentru 
dumneavoastră o furnică. Eu sunt ca tâlharii din Italia, 
straşnici oameni! Câtă vreme călătorul face ceva mai mult 
decât preţul unui cartuş, îl culcă mort la pământ! Nu m-am 
gândit decât la dumneavoastră. L-am spovedit pe băiatul 
acela, care nu se putea destăinui decât mie, căci am fost 
tovarăşi de lanţuri! Theodore are suflet bun; a crezut că-i 
face un bine ţiitoarei dacă se apucă să pună amanet nişte 
lucruri furate; dar nu e mai vinovat în cazul de la Nanterre 
decât dumneavoastră. E corsican, la ei e ceva firesc să se 
răzbune, să se omoare unii pe alţii ca muştele. În Italia şi în 
Spania, nu există respect pentru viaţa omului, şi e foarte 
simplu. Acolo se crede că avem un suflet, ceva, oicoană a 
noastră care ne supravieţuieşte şi care ar trăi în veci. Să se 
apuce cineva să înşire asemenea bazaconii logicienilor 
noştri! Dacă din întâmplare Calvi v-ar fi spus cine e femeia 
de la care a primit lucrurile de furat, aţi fi găsit, nu pe 
adevăratul vinovat, căci acesta e în ghearele 
dumneavoastră, ci un complice pe care bietul Theodore nu 
vrea să-l dea de gol, căci e o femeie. Ce vreţi? Fiecare 
meserie are cinstea ei, ocnaşii şi pungaşii au şi ei cinstea 
lor! Acuma ştiu cine e ucigaşul celor două femei şi făptaşul 
acelei lovituri îndrăzneţe, ciudate, stranii, care mi-a fost 
povestită cu toate amănuntele suspendaţi executarea lui 
Calvi, şi o să aflaţi tot; dar daţi-mi cuvântul că-l trimiteţi 
îndărăt la ocnă, obţinând comutarea pedepsei. Un om 
cufundat în durerea în care mă aflu, nu se mai poate osteni 
să mintă, ştiţi asta. Ce v-am spus e adevărat. 

— Cu dumneata, Jacques Collin, deşi asta înseamnă că 
înjosesc justiţia, care nu poate face asemenea tranzacţii, 
cred că pot să îmblânzesc asprimea misiunii mele şi să refer 
celor în drept. 

— Îmi dăruiţi viaţa lui? 


— S-ar putea. 

— Domnule conte, vă conjur să-mi daţi cuvântul 
dumneavoastră. Mai mult nu-mi trebuie. 

Domnul de Granville făcu o mişcare de mândrie jignită. 

— Am în mână onoarea a trei neamuri mari, iar 
dumneavoastră n-aveţi decât viaţa a trei ocnaşi, răspunse 
Jacques Collin, deci sunt mai tare ca dumneavoastră. 

— Poţi fi pus iarăşi la secret; şi atunci ce faci? Întrebă 
procurorul general. 

— Aha, prin urmare, jucăm? Remarcă Jacques Collin. 
Vorbeam deschis cu domnul de Granville; dar dacă am de-a 
face cu procurorul general, iau în mână cărţile şi mă 
folosesc de ele. Şi eu care, dacă-mi dădeaţi cuvântul, vă 
restituiam scrisorile scrise lui Lucien de câtre domnişoara 
Clotilde de Grandlieu! 

Acestea fură rostite pe un ton, cu un sânge rece şi o 
privire ce îi arătară domnului de Granville că are în faţă un 
adversar cu care cea mai măruntă greşeală poate fi 
primejdioasă. 

— Asta e tot ce-mi ceri? Întrebă procurorul general. 

— Vreau să vă vorbesc pentru mine, zise Jacques Collin. 
Onoarea familiei Grandlieu plăteşte comutarea pedepsei lui 
Theodore; dau mult şi primesc puţin. Ce înseamnă un ocnaş 
condamnat pe viaţă? Dacă evadează, puteţi atât de uşor să 
vă scăpaţi de el! E ca o poliţă asupra ghilotinei! Numai că, 
deoarece fusese vârât cu un scop nu prea binevoitor la 
Rochefort, o să-mi făgăduiţi că îl trimiteţi la Toulon, 
recomandându-le autorităţilor de acolo să se poarte bine cu 
el. Acuma, pentru mine vreau mai mult; am dosarul 
doamnei de Serisy şi al doamnei de Maufrigneuse, şi ce 
scrisori! Am să vă spun ceva, domnule conte: târfele, când 
scriu, fac stil şi sentimente alese, iar în schimb, cucoanele 
mari, care fac stil şi sentimente alese de dimineaţă până 
seara, scriu aşa cum se poartă târfele. Filosofii vor găsi 
poate pricina acestui contradans, eu personal nu ţin s-o 
caut. Femeia e o fiinţă inferioară, e prea supusă organelor 


sale. Pentru mine, femeia nu e frumoasă decât atunci când 
seamănă a bărbat! lar micuţele ducese, care au minte de 
bărbat, au scris nişte capodopere. A, e frumos, de la un cap 
la altul, ca faimoasa odă a lui Piron[173]. 

— Chiar aşa? 

— Vreţi să le vedeţi? Zise Jacques Collin zâmbind. 

Magistratul se ruşină. 

— Vă dau să citiţi câteva dintre ele; dar, vă rog, fără figuri! 
Jucăm cinstit? Îmi daţi scrisorile îndărăt şi interziceţi să fie 
spionată, urmărită şi privită persoana care le aduce. 

— O să ia mult timp? Întreba procurorul general. 

— Nu, sunt ceasurile nouă jumătate, urmă Jacques Collin, 
uitându-se la pendulă; ei, peste patru minute o să avem 
câte una dintre scrisorile fiecăreia dintre cele două cucoane 
şi, după ce le citiţi, o să contramandaţi ghilotina! Dacă n-ar 
fi aşa cum sunt, nu m-aţi vedea atât de liniştit. De 
altminteri, doamnele au fost anunţate. 

Domnul de Granville făcu un gest de surprindere. 

— La ora asta trebuie să se agite din plin, or să-l pună în 
mişcare pe ministrul de justiţie, cine ştie, or să ajungă chiar 
până la rege. Haideţi, îmi daţi cuvântul că nu veţi căuta să 
ştiţi cine va veni, că nu veţi urmări şi nici nu veţi face să fie 
urmărită vreme de un ceas persoana aceea? 

— Îţi făgăduiesc! 

— Bine, dumneavoastră n-aţi păcăli un ocnaş evadat. 
Sunteţi făcut din aluatul din care era făcut Turenne[ 174] şi 
vă ţineţi cuvântul chiar şi faţă de hoţi. Ei, aflaţi că în Sala 
paşilor pierduţi se află în clipa asta o cerşetoare în zdrenţe, 
o babă, în chiar mijlocul sălii. De bună seamă, flecăreşte cu 
vreunul dintre copişti despre cine ştie ce proces pentru 
vreun zid despărțitor; trimiteţi omul de serviciu să o caute 
şi să-i spună atât: Dabor ti mandana. O să vină. Dar nu fiţi 
crud fără nici un rost! Sau îmi primiţi propunerea, sau nu 
vreţi să vă compromiteţi cu un ocnaş. Nota bene că nu sunt 
decât un falsificator. Vă rog, nu-l lăsaţi pe Calvi în chinurile 
cumplite ale pregătirilor execuţiei. 


— Execuţia a şi fost contramandată. Nu vreau, îi spuse 
domnul de Granville lui Jacques Collin, ca justiţia să fie mai 
prejos de dumneata! 

Jacques Collin îl privi cu un fel de uimire pe procurorul 
general cum trage de şiretul soneriei. 

— Te rog să nu încerci să fugi. Dă-mi cuvântul dumitale, 
mi-ajunge. Du-te s-o cauţi pe femeia aceea. 

Se ivi omul de serviciu. 

— Felix, nu mai e nevoie de jandarmi. Zise domnul de 
Granville. 

Jacques Collin era învins. 

În acest duel cu magistratul, voia să fie cel mai mare, cel 
mai tare, cel mai mărinimos, şi iată că magistratul îl 
copleşise. Totuşi, ocnaşul se simţea mult superior prin 
faptul că păcălea justiţia, că o convingea de nevinovăția 
unui vinovat şi îi smulgea o viaţă; dar această superioritate 
trebuia să fie înăbuşită, tainică, ascunsă, pe când gabărul îl 
copleşea în plină lumină, maiestuos. 

În clipa când Jacques Collin ieşea din cabinetul domnului 
de Granville, secretarul general al preşedinţiei Consiliului, 
un deputat, contele des Lupeaulx, sosise, însoţit de un 
bătrânel bolnăvicios. Acest personaj înfăşurat într-o haină 
de mătase vătuită, de un cafeniu-închis, de parcă ar fi fost 
încă iarnă, cu părul pudrat, cu faţa decolorată şi rece, 
umbla ca un bolnav de podagră, nesigur pe picioarele 
îngroşate de o încălţăminte din piele de vițel, sprijinit pe un 
baston cu măciulie de aur, cu capul gol, cu pălăria în mână 
şi cu un şir de panglici de decoraţii la butonieră. 

— Ce doreşti, dragă des Lupeaulx? Întrebă procurorul 
general. 

— M-a trimis prinţul[ 175], zise acesta la urechea domnului 
de Granville. Ai depline puteri să recapeţi scrisorile 
doamnelor de Serisy şi de Maufrigneuse şi pe acelea ale 
domnişoarei Clotilde de Grandlieu. Te poţi înţelege cu 
domnul acesta. 


— Cine e? Întrebă procurorul general la ureche pe des 
Lupeaulx. 

— N-am secrete faţă de dumneata, scumpe procuror- 
general; e faimosul Corentin. Maiestatea-sa îţi transmite să 
raportezi personal toate amănuntele acestei afaceri şi în ce 
condiţii se poate izbândi. 

— Fă-mi serviciul, îi răspunse procurorul general la 
urechea lui des Lupeaulx, de a-i spune prinţului că totul s-a 
făcut şi că n-am avut nevoie de domnul acesta, adăugă 
dânsul arătându-i-l pe Corentin. Mă voi duce să primesc 
ordinele maiestăţii-sale în legătură cu încheierea afacerii 
care-l va privi pe ministrul de justiţie, căci vor trebui 
acordate două graţieri. 

— Ai procedat înţelept, rezolvând singur, spuse des 
Lupeaulx şi-i strânse mâna procurorului general. Regele nu 
vrea ca în ajunul unor mari încercări a puterilor[ 176] să 
vadă rangul ducal şi casele mari terfelite şi ajunse în gura 
lumii. Nu mai e un josnic proces penal, ci o chestiune de 
stat. 

— Bine, dar spune-i prinţului că la sosirea dumitale totul 
era rezolvat! 

— Într-adevăr? 

— Cred că da. 

— Atunci o să fii ministru de justiţie, dragul meu, când 
actualul ministru de justiţie o să fie cancelar. 

— Nu am nici o ambiţie! Răspunse procurorul general. 

Des Lupeaulx ieşi zâmbind. 

— Roagă-l pe prinţ să solicite pentru mine zece minute de 
audienţă la rege astăzi, către ceasurile două şi jumătate, 
adăugă domnul de Granville, conducându-l spre uşă pe 
contele des Lupeaulx. 

— Şi spuneai că nu eşti ambițios! Zise des Lupeaulx, 
aruncându-i o privire şireată domnului de Granville. Haida 
de, ai doi copii, şi vrei să ajungi cel puţin pair al Franţei. 

— Dacă domnul procuror general deţine scrisorile, n-are 
rost să mai intervin, spuse Corentin când rămase singur cu 


domnul de Granville, care-l privea cu o curiozitate lesne de 
înţeles. 

— Un om ca dumneata nu e niciodată de prisos într-un caz 
atât de gingaş, răspunse procurorul general văzându-l pe 
Corentin că înţelesese sau auzise tot. 

Corentin se înclină dând din cap într-un fel aproape 
protector. 

— Domnul meu, cunoşti persoana de care e vorba? 

— Da, domnule conte, e Jacques Collin, capul societăţii 
celor Zece mii, bancherul celor trei ocne, un ocnaş care de 
cinci ani a ştiut să se ascundă sub reverenda abatelui 
Carlos Herrera. Cum a ajuns să fie însărcinat cu o misiune 
de regele Spaniei pe lângă răposatul nostru rege? Ne 
rătăcim căutând răspunsul la aceste întrebări. Aştept un 
răspuns de la Madrid, unde am trimis un om cu o notă. 
Ocnaşul acesta deţine taine a doi regi. 

— E un om deosebit de tare! N-avem decât două ieşiri: să 
ni-l ataşăm sau să ne descotorosim de el, zise procurorul 
general. 

— Am avut amândoi aceeaşi idee, şi aceasta e o mare 
cinste pentru mine, răspunse Corentin. Sunt silit să am 
atâtea idei şi pentru atâta lume, încât până la urmă se 
întâmplă să am aceeaşi idee cu un om inteligent. 

Aceste vorbe fură rostite pe un ton atât de uscat şi de 
îngheţat, încât procurorul general amuţi şi începu să 
rezolve nişte hârtii urgente. 

Când se ivi Jacques Collin în Sala paşilor pierduţi, e greu 
de închipuit uimirea ce-o cuprinsese pe domnişoara 
Jacqueline Collin. Rămase înţepenită pe picioare, cu mâinile 
în şolduri, căci era costumată în zarzavagioaică. Oricât de 
obişnuită ar fi fost, cu performanţele nepotului ei, asta o 
întrecea pe toate. 

— Ascultă, dacă rămâi şi te uiţi la mine ca la o vitrină cu 
animale împăiate, zise Jacques Collin luând-o de braţ pe 
mătuşă-sa, şi scoţând-o din sala paşilor pierduţi, o să creadă 


lumea că suntem două curiozităţi; poate ajung să ne 
aresteze şi atunci pierdem vreme. 

Şi cobori scara galeriei Marchande, care duce în rue de la 
Barillerie. 

— Unde este Paccard? 

— Ne întâlnim la Roşcata şi până atunci se plimbă pe 
cheiul aux Fleurs. 

— Şi Prudence? 

— E tot acolo; am dat-o drept fină a mea. 

— Să mergem acolo. 

— Uită-te dacă ne urmăreşte cineva. 

Roşcata, marchităneasa cu dugheana pe cheiul aux Fleurs, 
era văduva unui ucigaş vestit, unul dintre cei Zece mii. În 
1819, Jacques Collin îi predase cinstit douăzeci şi ceva de 
mii de franci femeii acesteia din partea ibovnicului ei, după 
execuţie. Înşală-Moartea era singurul care cunoştea 
legătura acestei tinere, pe atunci modistă, cu complicele 
său. 

— Sunt ştabul lui bărbatu-tău, îi spusese atunci modistei 
clientul doamnei Vauquer, care o chemase în Jardin des 
plantes. [i-o fi vorbit de mine, fetiţo. Cine mă trădează, 
moare până nu se încheie anul! Cine mi-e credincios, n-are 
de ce se teme. Sunt gaşcar în aşa hal, încât m-aş lăsa ucis 
fără să spun un cuvânt care le-ar putea face vreun rău celor 
la care ţin. Supune-mi-te aşa cum un suflet se supune 
diavolului, şi are să-ţi fie bine. I-am făgăduit bietului 
Auguste al tău, care voia să te umple de bani, că ai să fii 
fericită; şi a fost scurtat din cauza ta. Nu plânge. Ascultă: 
nimeni pe lume nu ştie că erai ţiitoarea unui ocnaş, a unui 
ucigaş pe care l-au curăţat sâmbătă; niciodată n-o să 
pomenesc de asta. Ai douăzeci şi doi de ani, eşti drăguță, ai 
douăzeci şi şase de mii de franci, uită-l pe Auguste, mărită- 
te, fă-te femeie cinstită dacă poţi. Pentru liniştea asta îţi cer 
în schimb să mă slujeşti pe mine şi pe cei pe care ţi-i trimit, 
dar fără şovâăială. N-o să-ţi cer niciodată nimic 
compromiţător, nici pentru tine, nici pentru copiii tăi, nici 


pentru bărbatu-tău, dacă o să ai, nici pentru familia ta. În 
meseria mea am adesea nevoie de un loc sigur în care să 
pot sta de vorbă sau să mă ascund. Am nevoie de o femeie 
discretă care să-mi ducă o scrisoare, să-mi facă un 
comision. Ai să fii una dintre cutiile mele de scrisori, una 
dintre căsuţele mele de portar, unul dintre curierii mei, mai 
mult nu, dar nici mai puţin. Eşti prea blondă. Auguste şi cu 
mine îţi spuneam Roşcata, aşa o să-ţi rămână numele; 
Mătuşă-mea, negustoreasă de haine vechi, cu care o să te 
pun în legătură, o să fie singura fiinţă pe lume de care va 
trebui să asculţi; spune-i tot ce ţi se va întâmpla; o să te 
mărite, o să-ţi fie de mare folos. 

Astfel se încheie unul dintre acele pacte diavoleşti de soiul 
Celui care-o legase de el atâta vreme pe Prudence Servien, 
şi pe care omul acesta nu uita niciodată să le încheie; căci 
avea, ca şi diavolul, pasiunea recrutării. 

Către 1821, Jacqueline Collin o măritase pe Roşcata cu 
şeful de prăvălie al unui bogat marchitan angrosist. Băiatul 
de prăvălie, după ce cumpărase firma patronului, o apucase 
acum pe drumul avuţiei, era tatăl a doi copii şi locţiitor de 
primar al cartierului. Roşcata, ajunsă acum madame 
Prelard, n-avusese niciodată nici cel mai mic cuvânt de 
cârteală, nici împotriva lui Jacques Collin, nici împotriva 
mătuşii sale; dar la fiecare serviciu cerut de ei, madame 
Prelard tremura din toate mădularele. Astfel încât se 
îngălbeni şi se făcu pământie, văzând că intră în prăvălie 
aceste două personaje cumplite. 

— O să avem de vorbit cu dumneata, doamnă, zise Jacques 
Collin. 

— Bărbatu-meu e aici, răspunse dânsa. 

— Ei, n-avem prea mare nevoie de dumneata deocamdată 
a nu deranjez niciodată degeaba oamenii. 

— Trimite după o birjă, fetiţo, zise Jacqueline Collin, şi 
spune-i finei să vină jos; cred că i-am găsit o slujbă de 
cameristă la o cucoană mare şi majordomul vrea s-o ia cu 
el. 


Paccard, care semăna a jandarm îmbrăcat civil, stătea de 
vorbă în clipa aceasta cu domnul Prelard despre livrarea 
unei cantităţi mari de sârmă pentru un pod. 

Un băiat de prăvălie se duse după o birjă şi peste câteva 
minute, Europa sau, ca să nu-i mai dăm numele sub care o 
slujise pe Esther, Prudence Servien, Paccard, Jacques Collin 
şi mătuşă-sa erau, spre marea bucurie a Roşcatei, 
îngrămădiţi într-o birjă, iar Înşală-Moartea îi spuse 
birjarului să-i ducă la bariera dinspre Ivry. 

Prudence Servien şi Paccard, tremurând în faţa ştabului, 
semănau cu nişte suflete de păcătoşi în faţa lui Dumnezeu. 

— Unde sunt cei şapte sute cincizeci de mii de franci? Îi 
întrebă ştabul, cufundând în ochii lor o privire din acelea 
aţintite şi limpezi care le răscolea în aşa hal sângele acestor 
suflete blestemate, când păcătuiseră cu ceva, încât li se 
părea că n-au fire de păr în cap, ci ace. 

— Cei şapte sute treizeci de mii de franci, îi răspunse 
Jacqueline Collin lui nepotu-său, sunt la loc sigur, i-am 
încredinţat azi-dimineaţă Romettei, într-un pachet sigilat. 

— Dacă nu i-aţi fi predat Jacquelinei, zise Înşală-Moartea, 
mergeaţi drept acolo. Spuse dânsul arătând cu degetul spre 
place de Greve, în faţa căreia ajunsese birja. 

Prudence Servien îşi făcu semnul crucii ca la ea acasă, de 
parc-ar fi văzut căzând trăsnetul. 

— Vă iert, urmă ştabul, cu condiţia să nu mai faceţi 
asemenea greşeli, şi să fiţi de-acum înainte pentru mine ce 
sunt astea două degete de la mâna dreaptă, zise el 
întinzând către ei arătătorul şi mijlociul, căci degetul gros e 
haita asta bătrână! Şi o bătu pe umăr pe mătuşă-sa. 
Ascultaţi-mă. De acum înainte, tu, Paccard, nu mai ai de ce 
să te temi, şi poţi să hoinăreşti prin Pantin, după chef! Îţi 
dau voie să o iei de nevastă pe Prudence. 

Paccard îi luă mâna şi i-o sărută respectuos. 

— Ce-o să am de făcut? Întrebă dânsul. 

— Nimic, şi în schimb o să ai venituri şi femei în afară de a 
ta, căci îţi place să ai harem! Ei, aşa e când eşti bărbat 


frumos! 

Paccard se roşi la această laudă batjocoritoare a 
stăpânului său. 

— 'Ţie, Prudence, urmă Jacques, îţi trebuie o carieră, o 
meserie, un viitor, şi să rămâi în slujba mea. Fii atentă. 
Există în rue Sainte-Barbe un bordel foarte bun al acelei 
madame Saint-Esteve, căreia mătuşă-mea îi ia câteodată 
numele cu împrumut. E o casă bună, cu clientelă serioasă, 
care aduce cincisprezece-douăzeci de mii de franci pe an. 
Madame Saint-Esteve a pus-o în capul bucatelor pe. 

— Gonora, zise Jacqueline. 

— Gagica bietului La Pouraille, observă Paccard. Acolo am 
şters-o cu Europa în ziua când a murit săraca doamna Van 
Gobseck, stăpâna noastră. 

— Vorbeşti în front? Întrebă Jacques Collin. 

Tăcerea cea mai adâncă domni în birjă, iar Prudence şi 
Paccard nu mai îndrăzniră să se privească. 

— Prin urmare casa e ţinută de Gonora, reluă Jacques 
Collin. Dacă acolo ai vrut să te ascunzi cu Prudence, văd, 
Paccard, că eşti destul de şmecher ca să-i duci pe curcani, 
dar nu eşti destul de deştept ca s-o duci pe ştăbeasa. Zise 
dânsul mângâindu-i bărbia mătuşă-sii. Acum înţeleg cum v- 
a găsit. Se potriveşte bine. Vă întoarceţi la Gonora. Mai 
departe: Jacqueline o să se târguiască cu madame 
Nourrisson şi o să-i cumpere stabilimentul din rue Sainte- 
Barbe. Iar tu ai să te poţi îmbogăţi acolo, dacă te porţi bine, 
fetiţo! Zise el privind-o pe Prudence. Stareţă la vârsta ta? 
Numai fetele regelui erau, adăugă dânsul pe un ton 
muşcător. 

Prudence îi sări de gât lui Înşală-Moartea şi-l sărută, dar 
ştabul, cu un ghiont scurt care trăda puterea sa 
neobişnuită, o respinse atât de năprasnic încât, dacă nu era 
Paccard, femeia dădea cu capul în geamul birjei şi-l 
spărgea. 

— Jos laba! Nu-mi plac apucăturile astea! Rosti sec ştabul. 
Asta e lipsă de respect. 


— Are dreptate, fetiţo, zise Paccard. Nu înţelegi? E ca şi 
cum ţi-ar fi dat ştabul o sută de mii de franci. Atâta face 
prăvălia, e pe bulevard în faţa teatrului Gymnase. Ce crezi, 
când iese lumea de la spectacol. 

— O să fac mai mult decât atât, o să vă cumpăr şi casa, zise 
Înşală-Moartea. 

— Şi iată-ne milionari în şase ani! Strigă Paccard. 

Sătul de întreruperi, Înşală-Moartea îi trânti un picior lui 
Paccard, care i-ar fi putut rupe fluierele; dar Paccard avea 
vine de cauciuc şi oase de tinichea. 

— Am înţeles, ştabule! Ne ţinem gura, răspunse el. 

— Credeţi că vă-ndrug basme? Răspunse Înşală-Moartea, 
care observă atunci că Paccard băuse câteva păhărele 
peste măsură. Ascultaţi. În privinţa casei există două sute 
cincizeci de mii de franci aur. 

Cea mai adâncă tăcere domni iarăşi în birjă. 

— Aurul acela e îngropat în ciment. Trebuie scoasă suma, 
şi n-aveţi decât trei nopţi pentru asta. Jacqueline o să vă 
ajute. O sută de mii de franci o să fie pentru plata 
stabilimentului, cincizeci pentru cumpăratul clădirii, restul 
lăsaţi. 

— Unde? Zise Paccard. 

— În pivniţă, spuse Prudence. 

— Gura! Zise Jacqueline. 

— Da, dar pentru transferul autorizaţiei de a ţine casa cu 
felinar roşu, trebuie aprobare de la sticleţi, zise Paccard. 

— O s-o avem, zise sec Înşală-Moartea. Ce te priveşte? 

Jacqueline se uita la nepotu-său şi fu izbita de schimbarea 
feţei acesteia sub masca neclintită a omului tare, obişnuit 
să-şi ascundă emoţiile. 

— Fetiţo, îi zise Jacques Collin Prudencei Servien, mătuşa 
mea o să-ţi predea cei şapte sute cincizeci de mii de franci 

— Şapte sute treizeci, zise Paccard. 

— Ei, fie, şapte sute treizeci, urmă Jacques Collin. La 
noapte trebuie să te întorci sub un pretext oarecare acasă 
la răposata cucoană a lui Lucien. Urci pe luminatorul de pe 


acoperiş, cobori prin cămin în odaia de culcare a răposatei 
stăpâne-ti, şi vâri în saltea pachetul pe care-l făcuse. 

— De ce să nu intru pe uşa? Întrebă Prudence Servien. 

— Tâmpito, casa e sigilată! Răspunse Jacques Collin. Se 
face inventarul peste câteva zile şi n-o să vă învinuiască 
nimeni de furt. 

— Trăiască ştabul! Strigă Paccard. Ah, ce bun e! 

— Opreşte, birjar! Strigă cu glasu-i puternic Jacques 
Collin. 

Birja ajunsese la staţia de birje de la Jardin des plantes. 

— Căraţi-vă, copii, şi nu faceţi tâmpenii! Astă-seară să fiţi 
pe podul Artelor la ceasurile cinci şi acolo vă spune mătuşă- 
mea dacă s-a schimbat ceva. Trebuie să ne pregătim pentru 
orice, adăugă dânsul cu glas scăzut către mătuşă-sa, şi 
urmă: Jacqueline vă va explica mâine ce trebuie să faceţi ca 
să scoateţi fără pericol aurul din beci. E o operaţie foarte 
gingaşă. 

Prudence şi Paccard săriră jos pe caldarâm fericiţi ca nişte 
hoţi graţiaţi. 

— A, ce, om cumsecade e ştabul, zise Paccard. 

— N-ar avea pereche pe lume dacă n-ar disprețul atâta 
femeile! 

— Ba e foarte drăguţ! Exclamă Paccard. Ai văzut ce 
picioare mi-a tras? Meritam să ne trimeată pe lumea ailaltă 
căci la urma urmei noi l-am încurcat. 

— Numai să nu ne vâre în vreo crima, ca să te trimeată la 
pârnaie. Spuse şireata şi deşteapta Prudence. 

— EI! Dacă i-ar da prin gând aşa ceva ne-ar pune, nu-l 
cunoşti! Ce viaţa îţi face! Iată-ne burgheji! Ce noroc! Ah, 
când ţine la cineva omul asta, nu e altul mai bun ca el! 

— Păpuşo, îi zise Jacques Collin mătuşă-sii, însărcinează-te 
tu cu Gonora, trebuie prostită; peste cinci zile o să fie 
arestată şi o să i se găsească în odaie o suta cincizeci de mii 
de franci aur rămaşi din partea altuia la omorul bătrânilor 
Crottat, tatăl şi mama notarului. 

— Intră fata pe cinci ani la pârnaie, adăuga Jacqueline. 


— Cam aşa ceva, continuă Jacques Collin. Prin urmare, e 
un motiv pentru bătrâna Nourrisson să-şi vândă casa; n-o 
poarte ţine singură şi nu găseşte uşor madama după plac. 
Prin urmare, o să poţi aranja foarte bine afacerea asta. Osă 
avem acolo un ochi. Dar toate trei chestiunile astea atârnă 
de târguiala pe care am început-o cu privire la scrisorile 
noastre. Astfel că descoase-ţi rochia şi dă-mi mostrele de 
marfă. Unde-s cele trei pachete? 

— Unde vrei să fie? La Roşcata. 

— Birjar, strigă Jacques Collin, îndărăt la Palatul de 
justiţie, şi mână! Am făgăduit că vin repede, lipsesc de o 
jumătate de ceas, şi e prea mult! Rămâi la Roşcata. Şi dă-i 
pachetele sigilate omului de serviciu care-o să vină să 
întrebe de doamna de Saint-Esteve. De, asta o să fie parola 
şi o să trebuiască să-ţi spună: „Doamnă, vin din partea 
domnului procuror general pentru ce ştiţi dumneavoastră”. 
Aşteaptă în faţa uşii Roşcatei, uitându-te la ce se petrece în 
place des Fleurs, ca să nu stârneşti curiozitatea lui Prelard. 
Cum dai drumul la scrisori, poţi să-i porneşti pe Paccard şi 
Prudence. 

— Te-am ghicit, zise Jacqueline. Vrei să iei locul lui 
Bibilupin. Moartea băiatului ţi-a luat minţile! 

— Şi Theodore, căruia urma să i se taie părul ca să-l 
scurteze azi la patru după-amiază, el nu e nimic? Strigă 
Jacques Collin. 

— În sfârşit, e şi asta o idee! O să sfârşim oameni cinstiţi şi 
burghezi, cu o moşioară frumoasă, într-o climă plăcută în 
Touraine. 

— Ce puteam să mai fac? Cu Lucien s-a dus sufletul meu, 
toată viaţa mea fericită, mă mai aşteaptă treizeci de ani de 
plictiseală şi nu mai am inimă. În loc să fiu ştabul ocnei, o să 
fiu un Figaro al justiţiei şi o să-l răzbun pe Lucien. Numai 
dacă mă îmbrac în piele de curcan (poliţist) pot să-l dărâm 
în linişte pe Corentin. A sfâşia un om, încă mai înseamnă să 
trăieşti. Situaţiile la care se ajunge în lume nu sunt decât 


aparenţe; realitatea e ideea! Adăugă dânsul lovindu-şi 
fruntea. Ce ţi-a rămas în casa de bani? 

— Nimic, răspunse mătuşă-sa îngrozită de accentul şi 
purtările nepotului ei. Ţi-am dat tot pentru mititelul. 
Rometta n-are mai mult de douăzeci de mii de franci pentru 
negustoria ei. I-am luat lui madame Nourrisson tot, avea 
vreo şaizeci de mii de franci. Ah, suntem într-o încurcătură 
pe care de un an n-a mai descurcat-o nimeni. Mititelul a 
mâncat lovelele gâşcarilor, casa noastră de bani cu tot ce 
avea madame Nourrisson. 

— Cât făcea asta? 

— Cinci sute şaizeci de mii. 

— Avem o sută cincizeci de mii în aur pe care o să ni-i 
datoreze Paccard şi Prudence. O să-ţi spun de unde să mai 
scoţi două sute de mii. Restul o să vină din moştenirea 
Estherei. Trebuie răsplătită bătrâna Nourrisson. Cu ea, cu 
tine, cu Theodore, Paccard şi Prudence, o să alcătuiesc în 
curând echipa care-mi trebuie. Ascultă, că nu mai avem 
mult şi ajungem. 

— Uite cele trei scrisori, zise Jacqueline care sfârşise de 
tăiat cu foarfeca căptuşeala rochiei. 

— Bine, răspunse Jacques Collin, primind cele trei 
autografe preţioase, trei bucăţi de hârtie velină încă 
parfumate. Lovitura de la Nanterre a făcut-o Theodore. 

— Aha, el era! 

— Taci, n-avem timp, a vrut să dea păpică unei păsărele 
corsicane pe care-o cheamă Ginetta. O pui pe baba 
Nourrisson s-o găsească, îţi transmit eu informaţiile 
trebuitoare printr-o scrisoare pe care ţi-o dă Gault. Vii la 
portiţa Conciergeriei de acum în două ceasuri. Trebuie s-o 
băgăm pe fetiţă la spălătoria pe care o ţine sora lui Godet şi 
s-o facem stăpână acolo. Godet şi Ruffard sunt complici cu 
La Pouraille în furtul şi omorul săvârşit la soţii Crottat. Cei 
patru sute cincizeci de mii de franci sunt neatinşi, o treime 
în pivniţă la Gonora, asta-i partea lui La Pouraille; a doua 
treime în odaia Gonorei, partea lui Ruffard; a treia e 


ascunsă la sora lui Godet. Mai întâi luăm o sută cincizeci de 
mii de franci din lovelele lui La Pouraille, pe urmă o sută din 
ale lui Godet şi o sută din ale lui Ruffard. O dată turnaţi la 
gros Ruffard şi Godet, o să spunem că ei au pus deoparte ce 
lipseşte din biştari. O să-i vâr în cap lui Godet că am pus noi 
o sută de mii de franci deoparte pentru el, iar lui Ruffard şi 
lui La Pouraille că Gonora le-a salvat banii lipsă. Prudence şi 
Paccard o să lucreze acasă la Gonora. Tu şi Ginetta, care mi 
se pare că e mare şmecheră, o să manevraţi la sora lui 
Godet. Ca să-mi organizez debutul ca actor de comedie, îi 
fac pe curcani să găsească patru sute de mii de franci din 
furtul de la Crottat, şi pe vinovaţi. Şi dau impresia că 
lămuresc şi omorul de la Nanterre. Suntem iarăşi plini de 
biştari şi ajungem şefi de curcani. Eram vânat, acum 
suntem vânători şi gata. Dă trei franci birjarului. 

Birja sosise la Palatul de justiţie. Jacqueline, înmărmurită, 
plăti. Înşală-Moartea urcă scările ca să se ducă la 
procurorul general. 

O schimbare totală a vieţii e o criză atât de straşnică încât, 
în ciuda hotărârii luate, Jacques Collin urcă încet treptele 
scării care duce din rue de la Barillerie la galeria 
Marchande, unde se află, sub coloanele Curţii cu juri, 
intrarea sumbră a parchetului. Un proces politic prilejuise 
un fel de îmbulzeală la piciorul dublei scări care duce la 
Curtea cu juri, astfel încât ocnaşul, cufundat în gânduri, 
rămase câtăva vreme oprit de mulţime. La stânga acestei 
duble scări se află, ca un stâlp gigantic, unul dintre 
contraforturile Palatului, şi în masa aceasta de piatră se 
zăreşte o uşiţă. Uşiţa dă pe o scară în spirală care slujeşte 
de trecere spre Conciergerie. Pe acolo pot să se ducă şi să 
se întoarcă procurorul general, directorul Conciergeriei, 
preşedinţii de Curte cu juri, avocaţii generali şi şeful poliţiei 
de siguranţă. Pe o ramură a acestei scări, astăzi astupată, a 
fost adusă Marie-Antoinette, regina Franţei, în faţa 
tribunalului revoluţionar, care îşi ţinea şedinţele, cum se 
ştie, în sala mare de audienţe solemne a Curţii de casaţie. 


La vederea, acestei, scări înfricoşătoare ţi se strânge inima 
când te gândeşti că fiica Mariei Tereza, a cărei suită, 
coafură şi rochie umpleau scara mare de la Versailles, a 
trecut pe aici! Poate că ispăşea nelegiuirea mamei ei, hâda 
împărţire a Poloniei[ 177]. E vădit lucru că suveranii care 
săvârşesc asemenea crime nu se gândesc la ispăşirea ce le- 
o va impune pronia cerească. 

În clipa când Jacques Collin intră sub bolta scării, ca să se 
ducă la procurorul general, Bibi-Lupin ieşi pe această uşiţă 
ascunsă în zid. 

Şeful poliţiei de siguranţă, venea de la Conciergerie şi se 
ducea şi el la domnul de Granville. E uşor de înţeles cât de 
necuprinsă fu mirarea lui Bibi-Lupin când recunoscu în faţa 
lui redingota lui Carlos Herrera, pe care-l studiase atâta 
vreme în cursul dimineţii; alergă, ca să-l depăşească. 
Jacques Collin se întoarse. Cei doi duşmani se găsiră faţă în 
faţă. Şi unul şi celălalt rămase în picioare şi aceeaşi privire 
porni din acele două perechi de ochi, atât de deosebiți, ca 
două pistoale care, într-un duel, pocnesc în acelaşi timp. 

— De data asta te-am prins, tâlharule! Rosti şeful poliţiei 
de siguranţă. 

— Aha! Răspunse Jacques Collin cu ironie. 

Se gândi la iuţeală că domnul de Granville pusese să fie 
urmărit; şi, ciudat lucru! Se întristă la gândul că omul 
acesta e mai puţin mare decât îl credea. 

Bibi-Lupin îl înhăţă vitejeşte pe Jacques Collin, care, cu 
ochii la el, îi dădu un ghiont scurt şi-l trimise de-a 
berbeleacul la trei paşi distanţă; apoi Înşală-Moartea se 
îndreptă calm către Bibi-Lupin şi-i întinse mâna ca să-i ajute 
să se ridice, întocmai ca un boxer englez care, sigur de 
forţa sa, e gata s-o ia de la început. Bibi-Lupin era mult prea 
tare ca să se apuce să ţipe dar se sculă în picioare, alergă 
spre intrarea coridorului şi făcu semn unui jandarm s-o 
păzească. Apoi, cu iuţeala fulgerului, se întoarse către 
duşmanul său, care stătea liniştit să-l vadă ce face, Jacques 
Collin se gândi la una din două: procurorul general şi-a 


călcat cuvântul sau nu l-a pus pe Bibi-Lupin la curent, şi 
atunci trebuie să limpezească situaţia. 

— Vrei să mă arestezi? Îl întrebă Jacques Collin pe 
duşmanul său. Spune-mi fără înconjur. Ce, parcă nu ştiu eu 
că aici, în mijlocul gabărilor eşti mai tare ca mine? Te-aş 
omori într-un match de box cu piciorul, dar n-aş putea 
isprăvi pe toţi jandarmii şi soldaţii. Fără gălăgie; unde vrei 
să mă duci? 

— La domnul Camusot. 

— Haidem la domnul Camusot. De ce n-am merge chiar la 
cabinetul procurorului general? E mai aproape. 

Bibi-Lupin, care se ştia prost văzut în sferele înalte ale 
puterii judiciare şi bănuit că a făcut avere pe spinarea 
răufăcătorilor şi a victimelor lor, fu bucuros că se va 
prezenta la parchet cu asemenea vânat. 

— Haidem, zise dânsul, îmi convine! Dar dacă tot te 
predai, lasă-mă să te aranjez, mi-e frică să nu mă pocneşti! 
Şi scoase din buzunar o pereche de cătuşe. 

Jacques Collin întinse mâinile, iar Bibi-Lupin i le încătuşă. 

— Ei, văd că te-ai făcut băiat bun, urmă dânsul. Atunci 
spune-mi pe unde ai ieşit din Conciergerie. 

— Păi pe unde ai ieşit şi tu, pe scara mică. 

— I-ai dus pe jandarmi cu un nou tertip? 

— Nu, domnul de Granville m-a lăsat în libertate pe cuvânt 
de onoare. 

— Umbli cu iordane? 

— Ai să vezi! Poate că ţie o să-ţi pună cătuşe. 

În clipa aceasta, Corentin îi spunea procurorului general: 
— S-a împlinit exact un ceas de când a ieşit omul nostru, 
nu vă temeţi că şi-a râs de dumneavoastră? Acuma poate că 
e pe şoseaua Spaniei, unde n-o să-l mai găsim, căci Spania e 

o ţară fantezistă. 

— Ori nu mă pricep eu deloc la oameni, ori se va întoarce; 
căci toate interesele sale îl mână încoace; are de primit de 
la mine mai mult decât îmi da. 

În clipa aceasta se arătă Bibi-Lupin. 


— Domnule conte, zise dânsul, am o veste bună. Jacques 
Collin, care fugise, a fost prins iarăşi. 

— Aşa v-aţi ţinut de cuvânt? Întrebă Jacques Collin. Să vă 
spună agentul dumneavoastră cu două feţe unde m-a găsit. 

— Unde? Întrebă procurorul general. 

— La doi paşi de parchet, sub boltă, răspunse Bibi-Lupin. 

— Scoate de pe omul ăsta tinichelele dumitale, spuse cu 
asprime domnul Granville. Află că până când ţi se ordonă 
să-l arestezi din nou trebuie să-l laşi în libertate. leşi! Te-ai 
obişnuit să procedezi şi să acţionezi de parcă dumneata 
singur ai fi justiţia şi poliţia la un loc. 

Şi procurorul general îi întoarse spatele şefului poliţiei de 
siguranţă, care se îngălbeni, mai ales sub privirea lui 
Jacques Collin, în care-şi citi dizgraţia. 

— N-am ieşit din biroul meu, te aşteptam şi nu te îndoieşti, 
sper, că m-am ţinut de cuvânt cum te-ai ţinut şi dumneata, îi 
spuse domnul de Granville lui Jacques Collin. 

— În prima clipă m-am îndoit de dumneavoastră, domnule 
conte, şi poate că în locul meu aţi fi gândit ca mine; dar am 
chibzuit şi am înţeles că am fost nedrept. Vă aduc mai mult 
decât îmi daţi dumneavoastră; n-aveţi interes să mă înşelaţi. 

Magistratul schimbă deodată o privire cu Corentin. 
Privirea aceasta, care nu-i putu scăpa lui Înşală-Moartea, a 
cărui atenţie era concentrată asupra domnului Granville, îl 
făcu să-l observe pe bătrânelul aşezat în fotoliu, într-un colţ. 
Pe loc, vestit de către instinctul acela atât de viu şi de iute 
care anunţa prezenţa unui duşman, Jacques Collin îl 
cercetă; văzu de la prima privire că ochii n-aveau vârsta pe 
care ar fi presupus-o îmbrăcămintea şi recunoscu o 
travestire; într-o secundă, Jacques Collin îşi luă revanşa 
asupra lui Corentin pentru iuţeala de observaţie cu care 
Corentin îl demascase la Peyrade. 

— Nu suntem singuri! Îi spuse Jacques Collin domnului de 
Granville. 

— Nu, răspunse scurt procurorul general. 


— Iar dumnealui, urmă ocnaşul, e una dintre cele mai 
bune cunoştinţe ale mele, mi se pare. 

Făcu un pas şi-l recunoscu pe Corentin, făptaşul real şi 
mărturisit al pierzaniei lui Lucien. Jacques Collin, care avea 
faţa roşie-cărămizie deveni, pentru o clipă scurtă şi abia 
simțită, palid, aproape alb; tot sângele i se strânse la inimă, 
atăt îi fu de aprinsă şi frenetică pofta de-a sări pe jivina 
aceea primejdioasă şi de-a o zdrobi; dar îşi stăpâni această 
dorinţă brutală şi o constrânse cu puterea care-l făcea atât 
de cumplit. Luă o înfăţişare amabilă şi un ton de politeţă 
supusă, cu care se obişnuise de când juca rolul unui cleric 
de rang înalt, şi îl salută pe bătrâne. 

— Domnule Corentin, zise dânsul, oare întâmplării îi 
datorez plăcerea de a vă întâlni, sau mi-aţi făcut cinstea să 
veniţi anume pentru mine la parchet? 

Procurorul general era în culmea uimirii; nu se putu 
împiedica să nu-i cerceteze pe cei doi oameni aflaţi faţă în 
faţă. Mişcările lui Jacques Collin şi felul cum rostise aceste 
cuvinte trădau o criză şi era curios să-i afle pricinile. 
Văzându-se recunoscut în chip năprasnic şi miraculos, 
Corentin se ridică aşa cum se ridică un şarpe călcat pe 
coadă. 

— Da, eu sunt, scumpe abate Carlos Herrera. 

— Ai venit, îl întrebă Înşală-Moartea, să te pui între 
domnul procuror-general şi mine? Ai avut amabilitatea să 
întreprinzi cu privire la mine tratative din acelea în care îţi 
pui în lumină calităţile? Poftiţi, domnule conte, zise ocnaşul 
întorcându-se către procurorul general, ca să nu vă fac să 
pierdeţi nişte clipe atât de preţioase ca ale dumneavoastră, 
poftiţi citiţi, iată mostrele mărfii mele. 

Şi-i întinse domnului de Granville acele trei scrisori, pe 
care le scoase din buzunarul de la şold al redingotei. 

— Câtă vreme luaţi cunoştinţă de ele, eu am să stau de 
vorbă, dacă-mi daţi voie, cu dumnealui. 

— E o mare cinste pentru mine, răspunse Corentin, care 
nu-şi putu stăpâni un fior. 


— Ai obţinut un succes desăvârşit în afacerea noastră, zise 
Jacques Collin, m-ai bătut, adăugă el în treacăt şi ca un 
jucător care şi i-a pierdut banii; dar ai pierdut pe câmpul de 
Bătaie, e o victorie costisitoare. 

— Da, răspunse Corentin, admițând gluma, ai pierdut 
dumneata regina, dar eu am pierdut, două turnuri. 

— A, Contenson nu era decât un pion, răspunse 
batjocoritor Jacques Collin. Aşa ceva se înlocuieşte cu 
uşurinţă. Dumneata eşti, dacă-mi dai voie să-ţi spun în faţă 
lauda asta, eşti, pe cuvântul meu de onoare, un om 
extraordinar. 

— Nu, nu, dimpotrivă, dumneata mi-eşti superior, 
răspunse Corentin, luând înfăţişarea unui glumeţ de 
meserie care ar spune: „Vrei să facem bancuri, hai să facem 
bancuri!” Cum, eu care am la dispoziţie orice, în timp ce 
dumneata eşti, ca să spun aşa singur. 

— Ei, aş! Zise Jacques Collin. 

— Şi a fost cât pe ce să câştigi, zise Corentin, observându-i 
exclamaţia. Dumneata eşti omul cel mai extraordinar pe 
care l-am întâlnit în viaţă şi am văzut mulţi oameni 
extraordinari, căci cei cu care mă bat sunt toţi deosebiți 
prin îndrăzneala lor şi prin combinaţiile lor cutezătoare. Din 
nenorocire am fost foarte intim cu răposatul monsenior 
duce de Otrante[178]; am lucrat pentru Ludovic al XVIII-lea 
pe când domnea şi pe când era exilat, şi pentru împărat şi 
pentru directorat. Ai stofa-lui Louvel, cea mai straşnică 
unealtă politică pe care-am văzut-o; dar eşti mlădios ca 
principele diplomaților. Şi ce ajutoare ai? Aş da multe 
capete la tăiat ca să am în slujba mea bucătăreasa sărmanei 
Esther. Şi unde găseşti femei frumoase ca târfa care a 
dublat-o câtăva vreme pe evreică pentru domnul de 
Nucingen? Când am nevoie de aşa ceva nu ştiu unde să le 
găsesc. 

— Domnule, domnule, zise Jacques Collin, mă copleşeşti; 
venite din partea dumitale, asemenea laude m-ar putea face 
să-mi pierd cumpătul. 


— Sunt meritate! Ce, parcă nu l-ai păcălit pe Peyrade? Te- 
a luat drept ofiţer de poliţie! Ascultă, dacă nu l-ai fi avut de 
apărat pe tâmpitul acela mititel, ne-ai fi bătut. 

— Vai, domnul meu, îl uiţi pe Contenson travestit în 
mulatru. Şi pe Peyrade în englez. Actorii au resursele 
teatrului dar ca să fie cineva atât de perfect la lumina zilei 
şi la orice oră, asta nu poţi decât dumneata şi oamenii 
dumitale. 

— Ascultă, zise Corentin, suntem amândoi convinşi de 
valoarea noastră şi de calităţile noastre. lată-ne pe amândoi 
tare singuri şi eu am rămas fără bătrânul meu prieten, iar 
dumneata fără tânărul dumitale protejat. Deocamdată eu 
sunt cel mai tare, dar de ce n-am face ca într-o melodramă? 
Îţi întind mâna, spunându-ţi: „Să ne îmbrăţişăm şi să 
isprăvim îţi ofer, de faţă cu domnul procuror general, o 
grațiere deplină şi-ai să fii unul dintre oamenii mei, primul 
după mine şi poate urmaşul meu. 

— Aşadar, îmi oferi un post? Zise Jacques Collin. Frumos 
post! Trec de la negru la alb. 

— Ai să lucrezi pe un tărâm unde talentul dumitale o să fie 
prețuit şi răsplătit şi ai să acţionezi cum socoteşti de 
cuviinţă. Poliţia politică şi guvernamentală îşi are 
primejdiile sale. Aşa cum mă vezi, am fost la închisoare de 
două ori, şi nu mă simt mai rău pentru asta. Dar călătoreşti, 
şi eşti orice vrei să pari. Eşti trăgătorul de sfori al dramelor 
politice, boierii mari te tratează politicos. la spune, dragă 
Jacques Collini, îţi surâde? 

— Ai primit vreun ordin în privinţa asta? Îl întrebă ocnaşul. 


— Am depline puteri. Răspunse Corentin, încântat că i-a 
venit ideea. 

— Glumeşti, eşti un om straşnic, şi trebuie să recunoşti că 
e firesc să nu se poată cineva încrede în dumneata. Ai 
vândut mai mult de un om, făcându-l să intre singur în sac 
şi legând sacul la gură. Îţi cunosc victoriile, cazul 
Montauran, cazul Simeuse. A, sunt bătăliile de la 
Marengol[179] ale spionajului. 

— Ascultă, zise Corentin, îl stimezi pe domnul procuror 
general? 

— Da, răspunse Jacques Collin, înclinându-se respectuos; îi 
admir tăria de caracter, fermitatea, noblețea şi mi-aş da 
viaţa ca să-l ştiu fericit. Astfel încât voi începe prin a face să 
înceteze starea primejdioasă în care se află doamna de 
Serisy. 

Procurorul general lăsă să-i scape un gest de fericire. 

— Atunci, întreabă-l, urmă Corentin, dacă n-am depline 
puteri să te smulg din starea ruşinoasă în care te afli şi să te 
iau pe lângă mine. 

— E adevărat, zise domnul de Granville, cercetându-l din 
ochi pe ocnaş. 

— E chiar adevărat? Mi s-ar ierta trecutul şi mi s-ar da 
făgăduiala că-ţi voi fi urmaş dacă-ţi dau dovezi de 
îndemânare? 

— Între doi oameni ca noi nu poate încape nici un fel de 
neînțelegere, urmă Corentin cu o mărinimie care ar fi 
păcălit pe oricine. lar preţul acestei tranzacţiuni e fără 
îndoială predarea celor trei pachete de scrisori? Întrebă 
Jacques Collin. 

— Credeam că nu mai e nevoie să-ţi spun. 

— Dragă domnule Corentin, rosti Înşală-Moartea cu o 
ironie demnă de aceea care l-a făcut pe Talma să triumfe în 
rolul lui Nicodeme, îţi mulţumesc; dumitale îţi datorez că 
am aflat câte parale fac şi cât de mult doresc unii să fiu 
lipsit de aceste arme. N-o voi uita niciodată. Voi fi totdeauna 
şi oricând la dispoziţia dumneavoastră şi în loc să spun ca 


LIA 


Robert Macaire[180]: „Să ne strângem în braţe!” te strâng 
în braţe eu. 

Îl apucă pe Corentin cu atâta iuţeală de mijloc, încât 
acesta nu se putu apăra de îmbrăţişare; îl strânse la piept 
ca pe-o păpuşă, îl sărută pe amândoi obrajii, îl luă pe sus ca 
pe-o pană, deschise uşa biroului şi-l puse jos afară, stâlcit 
de acea strânsoare aspră. 

— Adio, scumpule, îi şopti el la ureche. Suntem la distanţă 
de trei cadavre unul de altul; ne-am măsurat spadele, sunt 
de aceeaşi calitate şi de aceeaşi lungime. Să ne respectăm 
unul pe altul; dar vreau să fiu egal cu dumneata, nu 
subalternul dumitale. Înarmat cum eşti, mi se pare că poţi fi 
un comandant prea primejdios pentru locotenentul său. O 
să tragem un şanţ între noi şi vai de dumneata dacă intri pe 
terenul meu! Pe dumneata te cheamă statul, după cum pe 
lachei îi cheamă la fel ca pe stăpâni; pe mine vreau să mă 
cheme justiţia; o să ne vedem adesea; să ne purtăm şi mai 
departe unul faţă de altul cu atât mai demn şi mai cuviincios 
cu cât o să fim totdeauna. Nişte netrebnici fără pereche, îi 
şopti dânsul la ureche. Ţi-am şi dat un exemplu, 
îmbrăţişându-te. 

Corentin rămase prostit întâia dată în viaţă şi-l lăsă pe 
cumplitul potrivnic să-i scuture mâna. 

— Dacă-i aşa, zise el, cred că avem amândoi interesul să 
rămânem „prieteni”. 

— Asta o să ne facă pe fiecare în parte şi mai puternic, dar 
şi mai primejdios, adăugă Jacques Collin cu glas scăzut. De 
aceea să-mi dai voie să-ţi cer mâine un acont asupra 
târgului nostru. 

— Vasăzică, observă Corentin blajin, îmi iei din mâna cazul 
dumitale ca să i-l dai procurorului general; o să fie avansat 
datorită dumitale; dar nu mă pot împiedica să-ţi spun, ai 
ales o soluţie bună. Bibi-Lupin e prea cunoscut, i-a trecut 
timpul; dacă-l înlocuieşti, o să trăieşti în singurul fel ce ţi se 
potriveşte; şi mă bucur, pe cuvânt de onoare. 

— La revedere, pe curând, zise Jacques Collin. 


Când se întoarse, Înşală-Moartea îl văzu pe procurorul 
general că şade la masa de scris cu fruntea în mâini. 

— Cum ai putea-o dumneata s-o împiedici pe contesa de 
S&risy să-şi piardă minţile? Întrebă domnul de Granville. 

— În cinci minute, răspunse Jacques Collin. 

— Şi poţi să-mi dai toate scrisorile celor trei doamne? 

— Le-aţi citit pe cel trei? 

— Da, răspunse iute procurorul general; şi mi-e ruşine 
pentru cele care le-au scris. 

— Ei, acum suntem singuri: spuneţi să nu mai intre nimeni 
şi să discutăm, zise Jacques Collin. 

— Dă-mi voie, înainte de toate, justiţia trebuie să-şi facă 
datoria şi domnul Camusot are ordin s-o aresteze pe 
mătuşa dumitale. 

— N-o s-o găsească niciodată! Zise Jacques Collin. 

— O să se facă percheziţie la târgul de vechituri, la o 
domnişoară Paccard care-i ţine prăvălia. 

— N-o să se găsească acolo decât zdrenţe, costume, 
dantele, uniforme. Totuşi ar fi momentul să punem capăt 
zelului domnului Camusot. 

Domnul de Granville sună un om de serviciu şi-i spuse să 
se ducă să-l cheme pe domnul Camusot. 

— Haide, îi spuse dânsul lui Jacques Collin, să isprăvim! 
Sunt nerăbdător să aflu ce leac ai pentru vindecarea 
contesei. 

— Domnule procuror-general, zise Jacques Collin, 
devenind serios, cum bine ştiţi, am fost condamnat la cinci 
ani de muncă silnică pentru fals. Îmi place să fiu liber! 
Iubesc libertatea! Iubirea asta, ca toate iubirile, a mers de-a 
dreptul împotriva interesului ei; când vor să se adore prea 
mult, îndrăgostiţii se ceartă. Evadând, fiind iarăşi prins, pe 
rând, am făcut şapte ani de ocnă. N-aveţi să mă graţiaţi 
decât pentru agravările de pedeapsă pe care le-am încasat 
la pârnaie. Pardon, la ocnă. De fapt, mi-am ispăşit 
pedeapsa, şi până când nu voi fi prins cu altă drăcie, lucru 
de care desfid justiţia şi pe Corentin, ar trebui să fiu repus 


în drepturile mele de cetăţean francez. Dar afară din Paris 
şi pus sub supravegherea poliţiei, asta e viaţă? Unde m-aş 
putea duce? Ce-aş putea face? Îmi cunoaşteţi capacitatea. 
L-aţi văzut pe Corentin, arsenalul acela de şiretenie şi de 
trădări, galben de frică în faţa mea şi recunoscându-mi 
talentele. Omul ăsta mi-a furat tot! Căci el, el singur, nu ştiu 
prin ce mijloace şi în interesul cui, a dărâmat succesul pe 
care-l clădisem pentru Lucien. Corentin şi Camusot au făcut 
tot. 

— Nu fi răzbunător, zise domnul de Granville, şi să trecem 
la fapte. 

— La fapte? Iată faptele. Azi-noapte, ţinând în mână mâna 
îngheţată a tânărului mort, mi-am făgăduit mie însumi să 
renunţ la lupta descreierată pe care o duc de douăzeci de 
ani împotriva societăţii întregi. După cele ce v-am spus 
despre părerile mele religioase, nu mă veţi crede în stare să 
fac pe mironositul. Aflaţi că de douăzeci de ani am văzut 
dosul fațadei, pivnițele lumii şi am recunoscut că există în 
mersul lucrurilor o forţă pe care dumneavoastră o numiţi 
pronia cerească, pe care eu o numeam întâmplare, iar pe 
care tovarăşii mei o numesc norocul. Orice faptă rea e 
ajunsă din urmă de o răzbunare oarecare, oricât de repede 
ar încerca să scape, în meseria asta de luptător, când ai 
carte bună, eşti servit şi e rândul tău să joci, cade o 
lumânare, ard cărţile sau îl trăsneşte congestia cerebrală 
pe jucător! Aşa s-a întâmplat cu Lucien. Băiatul ăsta, 
îngerul ăsta n-a comis nici umbra unei fărădelegi, s-a lăsat 
dus, a lăsat lucrurile în voia întâmplării! Urma să se 
căsătorească cu domnişoara de Grandlieu, să fie ridicat la 
rangul de marchiz, avea avere; şi tocmai atunci o târfă se 
otrăveşte, ascunde capitalul unei rente, şi clădirea atât de 
greu zidită a acestui succes se prăbuşeşte într-o clipă. Şi 
cine înfige întâi spada în noi? Un om împovărat de 
nemernicii ascunse, un monstru care a săvârşit în lumea 
intereselor băneşti asemenea crime, încât fiecare ban din 
averea sa e umed de lacrimile unei familii, un Nucingen 


care a fost Jacques Collin legal în lumea arginţilor. Într-un 
cuvânt, cunoaşteţi tot atât de bine ca şi mine falimentele, 
escrocheriile omului ăstuia. Lanţurile mele vor pecetlui 
totdeauna tot ce fac, oricât de îndrăzneţe mi-ar fi faptele. 
Să fii o minge între două rachete, dintre care una se 
cheamă ocna şi cealaltă poliţia, e o viaţă în care triumful e o 
muncă fără sfârşit şi în care liniştea mi se pare cu neputinţă 
de atins. Domnule de Granville, Jacques Collin e îngropat în 
clipa asta împreună cu Lucien, peste care se aruncă chiar 
acuma apă sfinţită şi care pleacă spre cimitir. Dar îmi 
trebuie un loc unde să mă duc nu să trăiesc, ci să mor. În 
actuala stare de lucruri dumneavoastră, justiţia, n-aţi vrut 
să vă ocupați de starea civilă şi socială a ocnaşului liberat. 
Când legea e satisfăcută, societatea nu se socoteşte 
mulţumită, rămâne bănuitoare şi face totul ca să-şi justifice 
sie însăşi bănuiala. Ea face din ocnaşul liberat o fiinţă 
nesuferită; trebuie să-i dea îndărăt toate drepturile, dar îi 
interzice să trăiască într-o anumită zonă. Societatea îi 
spune nefericitului: La Paris, singurul loc unde te poţi 
ascunde, şi în împrejurimile sale pe cutare întindere n-o să 
locuieşti! Apoi îl supune pe ocnaşul liberat supravegherii 
poliţieneşti. Şi credeţi că se poate trăi în asemenea condiţii? 
Ca să trăieşti, trebuie să munceşti, căci nu ieşi de la ocnă cu 
venituri. Vă angajaţi în aşa fel încât ocnaşul să fie limpede 
arătat, recunoscut, ţinut într-un ţarc şi apoi vă închipuiţi că 
cetăţenii or să aibă încredere în el când societatea, justiţia, 
lumea care-l înconjoară n-au nici urmă de aşa ceva. Îl 
condamnaţi la foame sau la fărădelegi. Nu găseşte de lucru, 
e împins în chip fatal să se apuce iarăşi de vechea-i meserie 
care-l duce la ghilotină. Astfel încât, deşi vreau să renunţ la 
lupta împotriva legii, n-am găsit loc sub soare pentru mine. 
Unul singur îmi convine şi anume să mă fac slujitorul 
acestei puteri care ne apasă, şi când mi-a venit această 
idee, forţa de care vă vorbeam s-a manifestat limpede 
împrejurul meu. Trei neamuri mari sunt în mâna mea. Să 
nu credeţi că vreau să le şantajez. Şantajul e una dintre 


cele mai laşe crime. În ochii mei e o fărădelege de o 
ticăloşie mai adâncă decât omorul. Ucigaşul are nevoie de 
un curaj groaznic. Şi îmi semnez părerea; căci scrisorile 
care constituie siguranţa mea, care îmi îngăduie să vă 
vorbesc aşa, care mă pun în clipa asta pe acelaşi plan cu 
dumneavoastră, pe mine fărădelegea cu dumneavoastră 
justiţia, scrisorile acelea vă stau la dispoziţie. Omul 
dumneavoastră de serviciu poate să se ducă să le ceară din 
partea dumneavoastră, îi vor fi predate. Nu pretind plată 
pentru ele, nu le vând! Vai, domnule procuror-general, când 
le-am pus deoparte nu mă gândeam la mine, mă gândeam 
la primejdia în care s-ar putea afla într-o zi Lucien! Dacă 
nu-mi daţi ce vă cer, am mai mult curaj şi mai multă scârbă 
de viaţă decât e nevoie ca să-mi zbor creierii singur şi să vă 
scap de mine. Pot să mă duc cu un paşaport în America şi să 
trăiesc în pustiu; am toate însuşirile care alcătuiesc un 
sălbatic. lată cugetările care mă stăpâneau azi-noapte. 
Secretarul dumneavoastră v-a spus, cred, o vorbă pe care l- 
am însărcinat să v-o transmită. Văzând ce precauţii luaţi 
spre a salva amintirea lui Lucien de orice înjosire, v-am 
dăruit viaţa mea, sărman dar! Nu mai ţineam la ea; mi se 
părea imposibilă fără raza de lumină, fără fericirea care-o 
însufleţea, fără gândirea care-i era semnul, fără bunăstarea 
acelui tânăr poet care-i era soarele, şi voiam să fac să vă fie 
înmânate cele trei pachete de scrisori. 

Domnul de Granville înclină fruntea. 

— Când am coborât în curte, i-am găsit pe făptaşii crimei 
săvârşite la Nanterre, iar pe micuțul meu tovarăş de lanţ 
sub cuțitul ghilotinei, pentru că luase parte fără vrere la 
această fărădelege, urmă Jacques Collin. Am aflat că Bibi- 
Lupin înşală justiţia, că unul dintre agenţii săi e ucigaşul 
soţilor Crottat. Nu era, cum spuneţi dumneavoastră, 
providenţial? Astfel că am întrezărit putinţa de a face 
binele, de a folosi însuşirile cu care sunt înzestrat, 
regretabilele cunoştinţe pe care le-am câştigat în slujba 
societăţii; să fiu folositor în loc să fiu răufăcător, şi am 


îndrăznit să mă bizui pe înţelegerea şi pe bunătatea 
dumneavoastră. 

Expresia de bunătate, de naivitate, simplitatea omului 
acesta care se spovedea în cuvinte fără amărăciune, fără 
acea filosofie a viciului care până atunci îl făcea cumplit la 
auz, ar fi făcut să se creadă într-o schimbare la faţă. Nu mai 
era el însuşi. 

— Cred aşa de mult în dumneavoastră, încât vreau să vă 
stau în întregime la dispoziţie, urmă dânsul cu umilinţa unui 
pocăit. Mă vedeţi între trei căi: sinuciderea, America sau 
siguranţa statului. Bibi-Lupin e bogat, i-a trecut timpul; e 
un paznic cu două feţe şi dacă m-aţi lăsa să lucrez împotriva 
lui, l-aş prinde asupra faptului într-o săptămână. Dacă-mi 
daţi locul ticălosului ăstuia, faceţi cel mai mare serviciu 
societăţii. Nu mai am nevoie de nimic. (Voi fi cinstit.) Am 
toate însuşirile cerute de meserie. Am în plus faţă de Bibi- 
Lupin o oarecare educaţie; mi-am făcut şcoala până la 
penultima clasă; n-o să fiu aşa de prost ca el şi, când vreau, 
ştiu să mă port în lume. N-am altă ambiţie decât să fiu un 
element de ordine şi represiune, în loc să fiu corupţia însăşi. 
N-o să mai recrutez pe nimeni în marea armată a viciului. 
Domnule procuror-general, când e luat prizonier în război 
un general duşman, doar nu-l împuşti; îi dai îndărăt sabia, 
iar drept închisoare un oraş; ei bine, eu sunt generalul 
ocnei şi mă predau. Nu justiţia m-a înfrânt, ci moartea. 
Sfera în care vreau să lucrez şi să trăiesc e singura care mi 
se potriveşte şi voi desfăşura în ea puterea pe care simt c-o 
am. Hotărâţi dumneavoastră. 

Şi Jacques Collin rămase într-o atitudine supusă şi 
modestă. 

— Mi-ai pus scrisorile la dispoziţie? Întrebă procurorul 
general. 

— Puteţi trimite să le ia, vor fi predate persoanei trimise 
de dumneavoastră. 

— Şi cum anume? 


Jacques Collin citi în inima procurorului general şi îşi duse 
jocul mai departe. 

— Mi-aţi făgăduit comutarea pedepsei cu moartea a lui 
Calvi în douăzeci de ani de muncă silnică. A, nu vă amintesc 
asta ca să mă târguiesc, zise dânsul cu vioiciune, văzându-l 
pe procurorul general că face o mişcare. Dar viaţa lui 
trebuie să fie salvată din alte pricini; băiatul e nevinovat. 

— Cum pot avea scrisorile? Întrebă procurorul general. 
Am dreptul şi obligaţia să aflu dacă eşti aşa cum te pretinzi. 
Vreau să te predai fără condiţii. 

— Trimiteţi un om de încredere pe cheiul aux Fleurs. O să 
vadă pe treptele prăvăliei unui marchitan cu firma La scutul 
lui Ackile. 

— Prăvălia La scut? 

— Acolo, zise Jacques Collin cu un zâmbet amar, acolo mi-e 
scutul. Trimisul dumneavoastră va găsi în locul acela o 
bătrână îmbrăcată, cum vă spuneam, ca o negustoreasă de 
peşte înstărită, cu cercei mari la urechi şi în haine de 
vânzătoare bogată de la hale; o să întrebe de doamna de 
Saint-Esteve. A nu se uita acest de. [i o să spună: „Vin din 
partea procurorului general pentru ce ştiţi 
dumneavoastră.” Îndată veţi primi trei pachete sigilate.! 

— Şi nu lipseşte nici o scrisoare? Întrebă domnul de 
Granville. 

— Sunteţi tare! Nu degeaba vi s-a dat postul ăsta, zise 
Jacques Collin zâmbind. Văd că mă credeţi în stare să vă 
sondez şi să vă predau hârtie albă. Nu mă cunoaşteţi! 
Adăugă dânsul. Mă încred în dumneavoastră ca un fiu în 
tatăl său. 

— Vei fi dus înapoi la Conciergerie, zise procurorul 
general, şi vei aştepta acolo hotărârea pe care o vom lua 
asupra sorții dumitale. 

Procurorul general sună şi-i spuse omului de serviciu care 
intrase: 

— Roagă-l pe domnul Garnery să vină aici, dacă e în birou. 


În afară de cei patruzeci şi opt de comisari ai poliţiei care 
veghează asupra Parisului ca patruzeci şi opt de pronii în 
miniatură, fără să mai punem la socoteală şi poliţia de 
siguranţă - şi de acolo vine numele de sfert de ochi pe care 
hoţii li l-au dat în argoul lor, fiindcă sunt patru în fiecare 
arondisment - există doi comisari ataşaţi totodată de poliţie 
şi de justiţie ca să aducă la îndeplinire misiunile gingaşe şi 
să înlocuiască în multe cazuri judecătorii de instrucţie. 
Biroul acestor doi magistrați, căci comisarii de poliţie sunt 
magistrați, se cheamă biroul delegaţiilor, căci într-adevăr 
de fiecare dată sunt delegaţi şi sesizaţi în toată regula ca să 
execute fie percheziţii, fie arestări. Posturile acestea cer 
oameni maturi, de o capacitate verificată, de o mare 
moralitate şi de o discreţie totală, şi e una dintre minunile 
pe care le face pronia de dragul Parisului, că există 
totdeauna posibilitatea de a avea oameni de soiul acesta. 
Descrierea Palatului de justiţie n-ar fi exactă dacă n-am 
aminti aceste magistraturi preventive, ca să spunem aşa, 
care sunt cele mai puternice auxiliare ale justiţiei; căci dacă 
justiţia, prin forţa lucrurilor, a pierdut din vechiul ei fast, 
din bătrâna-i măreție, trebuie să recunoaştem că a câştigat 
mult din punct de vedere material. Mai cu seamă la Paris, 
maşinăria s-a perfecţionat de minune. 

Domnul de Granville îl trimisese pe domnul Chargeboeusf, 
secretarul său, la înmormântarea lui Lucien; pentru 
misiunea de faţă, trebuia să-l înlocuiască printr-un om 
sigur; iar domnul Garnery era unul dintre cei doi comisari 
de la delegaţii. 

— Domnule procuror general, urmă Jacques Collin, v-am şi 
dat dovadă că am şi eu onoarea mea. M-aţi lăsat liber şi m- 
am întors. Mai e puţin până la ceasurile unsprezece. Se 
isprăveşte slujba de înmormântare a lui Lucien, o să-l ducă 
la cimitir. În loc să mă trimiteţi la Conciergerie, daţi-mi voie 
să însoțesc trupul copilului până la cimitirul Pere-Lachaise, 
după care mă întorc la închisoare. 


— Du-te, zise domnul de Granville, cu o intonaţie de 
bunătate. 

— Încă un cuvânt, domnule procuror general. Banii femeii 
aceleia, metresa lui Lucien, n-au fost furaţi. În cele câteva 
clipe de libertate pe care mi le-aţi acordat, am putut să 
întreb slugile. Sunt sigur de ele cum sunteţi dumneavoastră 
de cei doi comisari de la delegaţii. Prin urmare se va găsi în 
camera ei, la ridicarea sigiliilor, capitalul rentei vândute de 
domnişoara Esther Gobseck. Camerista mi-a atras atenţia 
că răposatei îi plăcea, cum se spune, să facă pe secretoasa 
şi era foarte neîncrezătoare, prin urmare trebuie să fi 
ascuns bancnotele în pat. Să se scotocească patul cu grijă. 
Să fie demontat, să se desfacă saltelele şi somiera, şi o să se 
găsească banii. 

— Eşti sigur? 

— Sunt sigur de relativa cinste a ticăloşilor mei; ei nu se 
joacă niciodată cu mine. Am asupra lor drept de viaţă şi de 
moarte, judec şi condamn şi-mi execut sentinţele fără 
atâtea formalităţi ca dumneavoastră. Aţi observat cum 
lucrează puterea mea. O să vă regăsesc sumele furate de la 
domnul şi doamna Crottat; vi-l prind cu şoalda pe unul 
dintre agenţii lui Bibi-Lupin, braţul lui drept, şi-o să vă 
descopăr taina omorului săvârşit la Nanterre. Asta ca 
acont! Şi acum, dacă mă puneţi în slujba justiţiei şi a 
poliţiei, după un an vă veţi felicita pentru tot ce v-am 
dezvăluit, voi fi pe de-a-ntregul ceea ce trebuie să fiu şi voi 
şti să izbutesc în toate cazurile ce mi se vor încredința. 

— Nu-ţi pot făgădui nimic altceva decât bunăvoința mea. 
Ce-mi ceri nu depinde numai de mine. Dreptul de-a graţia îi 
aparţine numai regelui, pe baza referatului ministrului de 
justiţie, iar postul pe care-l doreşti e de resortul domnului 
prefect de poliţie. 

— Domnul de Garnery, anunţă omul de serviciu. 

La un gest al procurorului general, comisarul de la 
delegaţii întră, aruncă asupra lui Jacques Collin o privire de 


LLA 


cunoscător şi îşi stăpâni mirarea auzind cuvintele: „Du-te 
spuse de către domnul de Granville lui Jacques Collin. 

— Îmi îngăduiţi, răspunse Jacques Collin, să nu ies înainte 
ca domnul Garnery să vă fi adus ceea ce constituie forţa 
mea, aşa încât să mă duc cu mărturia că sunteţi mulţumit 
de mine? 

Această umilinţă, această bună-credinţă totală îl mişcară 
pe procurorul general. 

— Du-te! Rosti magistratul. Sunt sigur de dumneata. 

Jacques Collin se înclină adânc, cu supunerea desăvârşita 
a inferiorului faţă de mai-marele său. Peste zece minute, 
domnul de Granville avea în stăpânirea sa scrisorile 
cuprinse în trei pachete sigilate şi neatinse. Dar importanţa 
cazului, acel soi de spovedanie a lui Jacques Collin, îl 
făcuseră să uite de vindecarea doamnei de Serisy. 

Ajuns afară, Jacques Collin încercă un simţământ de 
neînchipuită mulţumire. Se simţi liber şi născut pentru o 
viaţă nouă. Se duse repede de la Palatul de justiţie la 
biserica Saint-Germain-des-Pres, unde slujba se isprăvise. 
Preotul stropea cu apă sfinţita sicriul şi Jacques Collin sosi 
la timp ca să-şi mai ia acest rămas bun creştinesc de la 
trupul neînsufleţit al copilului pe care-l iubise atât de mult, 
apoi se urcă într-o trăsură şi însoţi cadavrul până la cimitir. 

La înmormântările care au loc în Paris, afară de 
împrejurări neobişnuite, sau în cazul destul de rar al unui 
om celebru mort de moarte bună, mulţimea adunată la 
biserică scade pe măsură ce se apropie de cimitir. Lumea 
găseşte timp să se arate la biserică, dar fiecare are 
treburile lui şi se grăbeşte să se întoarcă la ele cât mai 
curând cu putinţă. Astfel că, dintre cele zece trăsuri de 
doliu, nici chiar patru nu erau pline. Când convoiul funebru 
ajunse la Pcre-Lachaise, nu mai erau decât vreo 
douăsprezece persoane, printre care se afla şi Rastignac. 

— Bine faci că îi eşti credincios, îi spuse Jacques Collin 
vechiului său cunoscut. 


Rastignac făcu un gest de surprindere, găsindu-l acolo pe 
Vautrin. 

— Ţine-ţi firea, îi spuse vechiul client al doamnei Vauquer. 
Prin simplul fapt că te găsesc aici, ai în mine un sclav. 
Sprijinul meu nu e de disprețuit, sunt sau voi fi mai puternic 
ca niciodată. Ai ieşit în larg, ai fost foarte îndemânatic, dar 
vei avea poate nevoie de mine şi te voi servi totdeauna. 

— Dar ce-o să fii? 

— În loc de locatar al ocnei, o să-i fiu furnizor, răspunse 
Jacques Collin. 

Rastignac făcu o mişcare de scârbă. 

— Dar dacă ai fi jefuit! 

Rastignac porni repede ca să se despartă de Jacques 
Collin. 

— Nu ştii în ce împrejurări te poţi afla. 

Sosiră la mormântul săpat lângă al Estherei. 

— Două fiinţe care s-au iubit şi care erau fericite! Rosti 
Jacques Collin. Acum sunt iarăşi împreună. Să poţi putrezi 
împreună cu cine ţi-e voia, e şi asta o fericire. O să cer să fiu 
îngropat aici. 

Când fu lăsat sicriul în groapă, Jacques Collin căzu leşinat. 
Omul acela atât de tare nu rezistă la zgomotul uşor al 
lopeţilor de pământ pe care groparii le aruncă peste sicriu, 
ca să vină pe urmă să ceară bacşiş. În clipa aceea, doi 
agenţi ai brigăzii de siguranţă sosiră, îl recunoscură pe 
Jacques Collin, îl luară pe sus şi-l urcară într-o birjă. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Jacques Collin când îşi reveni 
în simţiri şi după ce se uită în birjă. 

Se trezise între doi agenţi de poliţie, dintre care unul era 
chiar Ruffard; de aceea îi şi zvârli o ochire care pătrunse în 
sufletul ucigaşului până la taina pe care o ştia Gonora. 

— Te-a căutat procurorul general, asta s-a întâmplat, 
răspunse Ruffard, am fost peste tot şi nu te-am găsit decât 
la cimitir, unde erai să cazi cu capul în jos în groapa 
răposatului june. 

Jacques Collin tăcu. Apoi îl întrebă pe celalalt agent: 


— Cine mă caută? Bibi-Lupin? 

— Nu, ne-a trimis domnul Garnery. 

— Nu v-a spus nimic? 

Cei doi agenţi se priviră şi se consultară cu o mimica 
expresivă. 

— Haide, spuneţi-mi cum v-a dat ordinul? 

— Ne-a ordonat, zise Ruffard, să te găsim pe loc şi ne-a 
spus că eşti la biserica Saint-Germain-des-Pres, iar dacă 
înmormântarea plecase de la biserică, trebuie să fii la 
cimitir. 

— Procurorul general mă căuta? 

— Poate. 

— Am înţeles, zise Jacques Collin, are nevoie de mine! 

Şi recăzu în tăcerea sa care-i nelinişti considerabil pe cei 
doi agenţi. Pe la ceasurile două şi jumătate, Jacques Collin 
intră în cabinetul domnului de Granville şi găsi acolo un nou 
personaj, şi anume pe predecesorul domnului de Granville, 
contele Octave de Bauvan, unul dintre preşedinţii Curţii de 
casaţie. 

— Ai uitat primejdia în care se află doamna de Serisy, pe 
care ai făgăduit să o salvezi. 

— Întrebaţi, domnule procuror general, zise Jacques 
Collin, în ce stare m-au găsit derbedeii aceştia. 

— Leşinat, domnule procuror general, pe marginea gropii 
tânărului pe care îl înmormântau. 

— Salveaz-o pe doamna de Serisy, zise domnul de Bauvan 
şi vei avea tot ce ai cerut! 

— Nu doresc nimic, urmă Jacques Collin, m-am predat fără 
condiţii, iar domnul procuror general a primit. 

— Toate scrisorile! Zise domnul de Granville. Dar ai 
făgăduit c-ai să salvezi minţile doamnei de Serisy; eşti în 
stare? Nu e lăudăroşenie? 

— Sper, răspunse Jacques Collin cu modestie. 

— Bine, atunci hai cu mine! Spuse contele Octave. 

— Nu, zise Jacques Collin, n-am să stau în aceeaşi trăsură, 
alături de dumneavoastră. Mai sunt încă ocnaş. Dacă vreau 


să slujesc justiţia, n-am să încep prin a o dezonora. Duceţi- 
vă dumneavoastră la doamna contesă, sosesc şi eu îndată. 
Spuneţi-i că va veni cel mai bun prieten al lui Lucien, 
abatele Carlos Herrera. Ideea că o voi vizita, cu siguranţă 
că are s-o impresioneze şi va favoriza criza. Să mă iertaţi că 
voi mai lua o dată înfăţişarea mincinoasă a duhovnicului 
spaniol; e numai din dorinţa de a face un astfel de mare 
serviciu. 

— Ne vom vedea acolo împrejurul orelor patru, spuse 
domnul de Granville, trebuie să mă duc mai întâi împreună 
cu ministrul de justiţie la rege. 

Jacques Collin plecă la întâlnirea cu mătuşă-sa care-l 
aştepta pe cheiul aux Fleurs. 

— Ei, cum e? Îl întrebă ea, ai făcut cârdăşie cu curcanii? 

— Da. 

— E o baftă. 

— Nu de asta, dar trebuia să scap viaţa bietului Theodore; 
şi va fi salvat. 

— Şi tu? 

— Eu? Eu voi fi ceea ce trebuie să fiu! Voi face mai departe 
să tremure toată lumea asta a noastră! Dar trebuie să ne 
apucăm de treabă! Spune-i lui Paccard să-i dea drumul cu 
toată iuţeala. Şi Europei să-mi execute ordinele. 

— E o bagatelă, am şi găsit cum trebuie să procedez cu 
Gonora! Spuse înfricoşătoarea Jacqueline. Nu mi-am 
pierdut timpul de florile mărului! 

— Pe Ginetta, fata asta corsicană, să mi-o găsiţi pentru 
mâine dimineaţă, continuă Jacques Collin, zâmbindu-i 
mătuşii sale. 

— Ar trebui să-i dau de urmă! 

— O să-i dai de urmă prin Manon cea Blondă, răspunse 
Jacques. 

— Ea noastră seara asta. Eşti mai aprins ca un armăsar! 
Prin urmare pică gras? 

— Cu primele lovituri vreau să întrec cele mai grozave 
fapte ale lui Bibi-Lupin. Am stat de vorbă un pic cu bestia 


care ni l-a omorât pe Lucien şi nu mai trăiesc decât ca să 
mă răzbun pe el! Datorită situaţiei fiecăruia dintre noi, 
suntem înarmaţi la fel şi apăraţi la fel! O să am nevoie de 
câţiva ani ca să-l lovesc pe ticălosul acela; dar o să-l lovesc 
drept în inimă. 

— Cred ca are şi el pentru tine un program la fel, căci a 
adăpostit-o pe fata lui Peyrade, ţi-aminteşti, fetiţa pe care 
am vândut-o lui madame Nourrisson. 

— Primă etapă va fi să-i găsim un servitor. 

— O să fie greu, trebuie să se priceapă şi el! Zise 
Jacqueline. 

— Nu face nimic, ura dă viaţă! La muncă! 

Jacques Collin luă o birjă şi se duse imediat pe cheiul 
Malaquais, în cămăruţa unde locuia şi care nu ţinea de 
apartamentul lui Lucien. Portarul, foarte mirat că-l revede, 
voi să-i vorbească despre cele întâmplate între timp. 

— Ştiu tot, îi spuse abatele. Am fost compromis în ciuda 
hainei preoţeşti, dar a intervenit pentru mine ambasadorul 
Spaniei şi am fost pus în libertate. 

Se urcă repede în odaia sa, unde luă, din scoarţa unei cărţi 
de rugăciuni, o scrisoare pe care Lucien i-o adresase 
doamnei de Serisy, când căzuse în dizgraţia distinsei 
doamne, după ce îl văzuse la teatrul Italian cu Esther. În 
disperarea sa, Lucien se abţinuse să mai trimită scrisoarea, 
căci se credea pierdut pe veci. Dar Jacques Collin citise 
această capodoperă şi, cum tot ceea ce scria Lucien era 
sfânt pentru el, păstrase scrisoarea în cartea de rugăciuni, 
din pricina exprimării poetice a acelei iubiri născute din 
vanitate. Când domnul de Granville îi vorbise de starea în 
care se găsea doamna de Serisy, omul acesta atât de adânc 
socotise, pe bună dreptate, că disperarea şi nebunia acelei 
cucoane mari se trăgea din faptul că rămăsese certată cu 
Lucien. Cunoştea femeile aşa cum magistraţii cunosc 
răufăcătorii, le ghicea până şi cele mai mărunte tresăriri ale 
inimii şi se gândi pe loc că probabil contesa dădea în parte 
vina morţii lui Lucien pe propria-i asprime şi şi-o imputa 


amar. De bună seamă că un om copleşit de iubirea ei nu şi- 

ar fi pus capăt zilelor. Dacă avea să afle că el o iubea şi mai 
departe, în ciuda asprimii sale, poate că avea să-şi recapete 
minţile. 

Dacă Jacques Collin era un mare general al ocnaşilor, 
trebuie să fi fost - nu mai puţin - şi un mare medic al 
sufletelor. Sosirea omului acesta în apartamentele palatului 
Serisy fu totodată ruşine şi speranţă. Câteva persoane, 
contele, medicii se aflau în salonaşul dinaintea odăii de 
culcare a contesei; dar, ca să nu cadă nici o pată pe onoarea 
sufletului ei, contele de Bauvan făcu să iasă toată lumea şi 
rămase singur cu prietenul său. Destul de grea lovitură era 
pentru vicepreşedintele consiliului de stat, pentru un 
membru al consiliului intim al regelui, să-l vadă intrând pe 
acest ins sumbru şi sinistru. 

Jacques Collin îşi pusese alte haine. Purta pantaloni şi 
redingotă de postav negru şi mersul său, privirile, gesturile, 
totul fu de o bună-cuviinţă desăvârşită. Se înclină în faţa 
celor doi oameni de stat şi întrebă dacă putea să între în 
odaia contesei. 

— 'Te aşteaptă cu nerăbdare, răspunse domnul de Bauvan. 

— Cu nerăbdare? Atunci e salvată, rosti cumplitul 
fascinator. 

Într-adevăr, după o convorbire de o jumătate de ceas, 
Jacques Collin deschise uşa şi rosti: 

— Poftiţi, domnule conte, nu mai e de temut nici o 
întorsătură fatală. 

Contesa îşi ţinea scrisoarea pe inimă; era liniştită şi părea 
împăcată cu sine însăşi. Văzând aceasta, contele lăsă să-i 
scape un gest de fericire. 

„Prin urmare, ăştia sunt oamenii care hotărăsc soarta 
noastră şi a popoarelor! Gândi Jacques Collin, dând din 
umeri, când intrară cei doi prieteni. Dacă oftează strâmb o 
muiere, li se întorc minţile pe dos ca o mănușă, îşi pierd 
cumpătul pentru o ocheadă! O fustă pusă ceva mai sus sau 
ceva mai jos şi iată cum aleargă desperaţi prin tot Parisul. 


Capriciile unei femei au urmări asupra întregului stat! Ah, 
câtă forţă dobândeşte un bărbat, când scapă, ca mine, de 
această tiranie de copil, de această cinste pe care patima o 
dă peste cap, de aceasta răutate nevinovată, de această 
viclenie de sălbatic! Femeia cu spiritul ei de călău, cu 
talentul ei pentru tortură, este şi va fi în veci pierzania 
bărbatului. Procurorul general, ministru, toţi sunt orbiţi, 
toţi gata să răstoarne orice pentru nişte scrisori de ducesă 
sau de mucoasă, sau pentru minţile unei femei care va fi 
mai nebună în toate minţile decât era când şi le pierduse”. 
Începu să zâmbească cu trufie. „Şi, îşi zise dânsul, ăştia mă 
cred, ascultă de destăinuirile mele şi-o să mă lase la locul 
meu. Am să domnesc mai departe asupra acestei lumi care 
de douăzeci şi cinci de ani mi se supune.” 

Jacques Collin se folosise de acea supremă putere, pe care 
o avusese pe vremuri asupra bietei Esther; căci, după cum 
s-a văzut de multe ori, era înzestrat cu privirea, cuvântul şi 
gesturile ce îmblânzesc nebunii; îl înfăţişase pe Lucien 
drept unul care pierise luând cu sine icoana contesei. 

Nici o femeie nu rezistă ideii că e iubită numai ea pe lume. 

— Nu mai aveţi nici o rivală! Fu ultimul cuvânt al recelui 
ironist. 

Rămase un ceas întreg uitat acolo, în salon. Domnul de 
Granville veni şi-l găsi întunecat, în picioare, pierdut într-o 
visare din acelea cum trebuie să aibă cine face o dată în 
viaţă un optsprezece Brumar[181|. 

Procurorul general se duse până în pragul odăii contesei, 
rămase acolo câteva clipe, apoi se întoarse către Jacques 
Collin şi-l întrebă: 

— Nu ţi-ai schimbat gândul? 

— Nu, domnule conte. 

— Ei, atunci ai să iei locul lui Bibi-Lupin, iar condamnatului 
Calvi are să-i fie comutată pedeapsa. 

— N-o să fie trimis la Rochefort? 

— Nici măcar la 'Ioulon, ai să-l poţi folosi în serviciul pe 
care-l vei conduce; dar această grațiere şi numirea 


dumitale depinde de felul cum te vei purta vreme de şase 
luni cât vei fi adjunctul lui Bibi-Lupin. 

Într-o săptămână, datorită adjunctului lui Bibi-Lupin, 
familia Crottat recuperă patru sute de mii de franci, iar 
Ruffard şi Godet fură daţi pe mâna justiţiei. 

Capitalul rentei vândute de Esther Gobseck se găsi în 
patul curtezanei, iar din ordinul domnului de Serisy, 
Jacques Collin primi cei trei sute de mii de franci pe care i-i 
lăsase Lucien de Rubempre prin testament. 

Monumentul poruncit de Lucien pentru Esther ţi pentru 
dânsul trece drept unul dintre cele mai frumoase ale 
cimitirului Pere-Lachaise, iar locul de veci de la picioarele 
lor e proprietatea lui Jacques Collin. 

După ce şi-a îndeplinit funcțiunile vreme de vreo 
cincisprezece ani, Jacques Collin s-a retras prin 1845. 


SFÂRŞIT 


1 Nobil italian; l-a găzduit pe Balzac în palatul lui din 
Milano, în 1838. 

2 Este vorba de Charles Rabou (1803-1871), autor, astăzi 
uitat, de romane melodramatice. 

3 Poreclă dată cămătarilor după numele unui personaj din 
comedia Judecătorul a lui Regnard (1665-1709). 

4 Jean le Rond d'Alembert (1717-1783), cunoscut 
matematician şi filosof iluminist; unul dintre animatorii şi 
colaboratorii Enciclopediei; în domeniul esteticii însă, 
d'Alembert a dat lucrări fără valoare. 

5 În planul lui Balzac, Comedia umană trebuia să cuprindă 
în adevăr aspecte din toate domeniile vieţii din vremea sa; 
scriitorul avea în perspectivă elaborarea a o sută cincizeci 
de romane, din care a realizat nouăzeci şi şase. 


6 Prima parte a romanului de faţă a apărut în 1838 sub 
titlul 'Torpila. 

7 Cofetar italian; a deschis la Paris, la începutul secolului 
al XIX-lea, o cafenea ce-i purta numele şi care a devenit 
ulterior cel mai „aristocratic” restaurant şi tripou din Paris. 

8 Eroul unei operete cu numele Sargine sau elevul 
dragostei, reprezentată la Paris în 1788. 

9 Aluzie la întâmplările din romanul Moş Goriot, în care 
Rastignac e solicitat de Vautrin să ia în căsătorie o tânără 
de la pensiunea doamnei Vauquer, care printr-o crimă 
pregătită de „protectorul” lui Rastignac avea să devină o 
moştenitoare bogată. 

10 Proiectele de lege împotriva presei, prezentate de 
guvernul Villcle în 1826, fuseseră în adevăr combătute de 
ultraregalişti (extrema dreaptă) şi de liberali, dar susţinute 
de dreapta şi de centru, constituit din aşa-numiţii doctrinari 
(regalişti constituţionali). 

11 În fabula lui la Fontaine, Maimuţa şi pisica, maimuţoiul 
Bertrand îl pune pe motanul Raton să scoată, cu laba lui 
dibace, castanele din foc, dar de mâncat, le mănâncă el. 

12 Personaje din comedia lui Molicre Mizantropul (1666); 
Alceste este virtuos inflexibil, Philinte este acomodabil ţi 
conformist. 

13 Pe orice căi, prin orice mijloace (in 1. LaT. În original). 

14 Fugi, ascunde-te, taci (în L. LaT. În original). 

15 Titlurile scrierilor lui Lucien de Rubempre. Arcaşul., 
roman istoric, iar Margaretele, o culegere de sonete (vezi 
Iluzii pierdute). 

16 Curtezană din Milet (sec. V î.e.n.) pe cât de frumoasă, 
pe atât de cultivată şi inteligentă; prietenă a lui Pericle. În 
casa ei se întâlneau cei mai de seamă scriitori şi filosofi ai 
vremii. Celelalte nume de femei citate în continuare sunt 
cele ale unor curtezane din secolele al XV-XVIII-lea. 

17 Therese Cabarrus, fiica unui financiar spaniol, a avut în 
Franţa o viaţă aventuroasă. A fost soţia fostului membru al 


Convenţiei, Tallien, şi a jucat un rol în cotitura reacționară 
de la 9 thermidor (iulie 1794). 

18 Tronul ocupat de Ludovic al XVIII-lea, care nu avea 
moştenitori direcţi, era râvnit de fratele său, contele 
d'Artois (viitorul Carol al X-lea), ajutat de clica ultra- 
regalistă; pe de altă pane, spiţa de Orleans, prin Ludovic- 
Filip, tindea şi ea la ocuparea tronului (îl va avea la 1830). 

19 Marie-Antoine Careme (1784-1833) - bucătar celebru, 
mai întâi al lui Talleyrand, apoi al împăraţilor Rusiei şi 
Austriei; a lăsat lucrări despre arta culinară. 

20 Marie Taglioni - dansatoare cu faimă la Paris între 1827 
şi 1847. 

21 Prin englezi se înțelegeau, în limbajul popular, 
creditorii şi portăreii. 

22 Familia de pictori venețieni Bellini a dat în secolul al 
XV-lea o serie de artişti renumiţi. 

23 Ernst-Theodor-Amadeus Hoffmann (1766-1822), 
autorul celebrelor Povestiri fantastice, este des citat de 
Balzac, care îi spune „berlinezul”, fiindcă, în aceeaşi vreme, 
exista şi un Hoffmann (Francois) francez, critic literar. 

24 Guillaume-Louis Ternaux (1765-1833), fabricant de 
stofe; a încercat să producă în Franţa, începând din 1819, 
şaluri de caşmir mai ieftine decât cele din caşmir indian. 

25 Pictorul spaniol Francisco Zurbaran (1598-1662). 

26 Unul dintre principalii complici în conjuraţia lui Caulina 
(100-62 î.e.n.) împotriva senatului roman. 

27 Jetta, unul dintre judecătorii lui Izrael, a făcut - după 
cum spune legenda - înaintea unei bătălii, jurământul să 
jertfească, după victorie, prima fiinţă care-i va ieşi în cale; 
aceasta s-a nimerit să fie fiica lui unică, ceea ce l-a făcut să 
izbucnească în lacrimi. 

28 Înainte de a fi marchiză de Maintenon şi apoi, soţia 
morganatică a lui Ludovic al XIV-lea, Frangoise d'Aubigne 
(1635-1719) a fost soţia poetului Scarron. 

29 Frangcois-Antoine Habeneck (1781-1849), muzician 
francez, fost director al Academiei de muzică şi dirijor al 


orchestrei Operei din Paris. 

30 El Rey netto, regele liber, era formula monarhiei 
absolute din Spania, în opoziţie cu formula constituţională. 

31 Cortes-urile (parlamentul) au impus o constituţie 
liberală. Dar în 1823, o intervenţie armată a Franţei l-a 
restabilit pe Ferdinand al VII-lea ca rege absolut. 

32 Între cardinalul de Richelieu şi Maria de Medici, mama 
regelui Ludovic al XIII-lea, care fusese regentă, existau 
neînţelegeri; ea îi pretindea lui Richelieu, pe care-l 
recomandase regelui, supunerea absolută, iar acesta ţinea 
la triumful politicii sale, îndreptată împotriva camarilei de la 
curte şi a marilor feudali rebeli. 

33 Cardinalul italian Giulio Mazarini (1602-1661) fusese 
indicat de Richelieu pentru a-i succeda la conducerea 
guvernului francez. Mazarin era susţinut de Anna de 
Austria, mama lui Ludovic al XIV-lea, de a cărei afecţiune se 
bucura. 

34 Ministrul lui Ludovic al XIV-lea, ducele Etienne-Fraqgois 
de Choiseul (1719-1785), era protejatul favoritei regelui, 
doamna de Pompadour. 

35 Conspirator împotriva cardinalului de Richelieu, 
marchizul Henry de Cinq-Mars (1620-1642), deşi favorit al 
regelui, a murit pe eşafod; el ceruse ajutorul unei monarhii 
străine, mai reacționare, a Spaniei. 

36 Cabrioletă uşoară, cu două locuri (în 1. EngL. În 
original). 

37 Frumoasa fiică a unui brutar din Roma, Fornarina, pe 
adevăratul său nume Margarita, a fost iubită de celebrul 
pictor italian din vremea Renaşterii, Rafael, căruia i-a servit 
drept model în numeroase compoziţii. 

38 Saloane ale aristocrației pariziene. 

39 Celebrul actor Talma (1763-1826) obținuse un succes 
deosebit în tragedia lui Lafosse, Manlius Capitolinus, care 
se relua necontenit de la 1698, când fusese reprezentată 
pentru prima dată. 


40 E vorba de medicul german F. ]. Gali (1758-1828) 
autorul unei teorii pseudoştiinţifice - frenologia - conform 
căreia înclinațiile şi talentele oamenilor se pot cunoaşte 
prin studierea protuberanţelor craniului. 

41 Sub acest nume apare în romanele lui Balzac, mai ales 
în Beatrix, un personaj de scriitoare, pentru care autorul 
Comediei umane pare a fi avut drept model pe George 
Sand. 

42 Ludwig de Gentz (1764-1832), publicist şi pamfletar 
prusac, a fost secrerarul tuturor congreselor Sfintei Alianțe. 

43 Pierre Coignard (1779-1831), aventurier celebru, a 
reuşit, la ieşirea din ocnă, să intre şi să avanseze în 
armatele lui Napoleon, iar apoi, căsătorindu-se cu amanta 
unui emigrant, contele de Sainte-Helcne, să-şi atribuie 
identitatea acesteia şi să devină ofiţer superior sub Ludovic 
al XVIII-lea. 

44 Trec prin foc (în L. LaT. În original). 

45 Mă feresc, nu mă tem (în 1. LaT. În original). 

46 Fapte mari, loc (neam) mare. 

47 Monsieur, fratele regelui; după titlul oficial, era, sub 
Ludovic al XVIII-lea, un conte d'Artois, viitorul Carol al X- 
lea. 

48 Revoluţia pariziană din 27-29 iulie 1830, când 
Bourbonii au fost definitiv răsturnaţi. 

49 Prin castel (Château) se înţelegea anturajul obişnuit al 
regelui, care locuia la Tuileries. Micul castel este deci o 
adevărată curte, de proporţii mai mici. 

50 E povestită de Balzac în Punerea sub interdicţie. 

51 În comedia lui Lesage, Turcaret (1709), personajul 
principal, care poartă acest nume, e un lacheu îmbogăţit 
prin camătă şi fraudă, tip de parvenit, necioplit şi necinstit, 
destrăbălat şi mai ales risipitor. 

52 Valeţi isteţi şi ingenioşi din comediile franceze ale 
secolelor XVII-XVIII. Florent Carton Dancouix (1661-1725), 
actor şi autor de comedii, a denunţat, în piesele sale, 
depravarea societăţii aristocratice din timpul regenței. 


53 Actor francez celebru (1800-1876), a jucat în 
principalele roluri din dramele romantice. 

54 Împăratul roman Vitellius (secolul [) era cunoscut 
pentru cinismul lui. 

55 Savary, duce de Rovigo - ministru al poliţiei de la 1810 
până la 1814, urmând lui Fouche. 

56 Frangois-Eugene Vidocg (1775-1857), ofiţer, ajuns 
escroc, a evadat de mai multe ori din ocnă, sfârşind prin a-şi 
oferi serviciile poliţiei. Prefectul Pasquier i-a folosit 
„experienţa”, încredinţându-i conducerea unei brigăzi. 
Balzac îl cunoştea, şi s-a documentat mult, prin el, asupra 
lumii ocnaşilor şi a agenţilor de poliţie. 

57 Speriată de progresele democraţiei, burghezia 
franceză nu a avut, într-adevăr, curajul să treacă la 
republică după revoluţia de la 1830, ci a încredinţat tronul 
unui vlăstar din ramura de Orleans, Ludovic Filip, zis şi 
regele-burghez, care a fost răsturnat de revoluţia din 1848. 

58 Restaurant de lux parizian din prima jumătate a 
secolului al XIX-lea. 

59 Una dintre consecinţele frivolităţii şi patimii pentru 
bijuterii a reginei Marie Antoinette; o escroacă, contesa de 
La Mothe, l-a convins pe cardinalul de Rohan, care era rău 
văzut de regină, să-i cumpere acesteia un colier enorm de 
scump pentru care, chipurile, ea nu avea toţi banii deodată; 
cunoscând slăbiciunile reginei şi dorind să reintre în 
favorurile curţii, cardinalul a consimţit, mai ales după cei 
se înscenase o întâlnire noaptea, în parc, cu o femeie 
voalată, care a fost dată drept regina. Când bijutierii au 
constatat că regina nu e la curent, a izbucnit scandalul. 
Procesul, eveniment senzaţional, a dus la achitarea 
cardinalului de Rohan (exilat apoi de rege) şi la 
întemnițarea contesei de La Mothe, dar, mai ales, la 
compromiterea familiei regale, deşi, la proces. S-a dovedit 
că femeia voalată fusese baroana d'Oliva. 

60 Personaj al lui Balzac, muzicianul capabil dar naiv, din 
Vărul Pons. 


61 Prinţul Giafar a fost prietenul lui Harun-al-Raşid (766- 
809), califul din Bagdad, figură care apare în culegerea de 
basme O mie şi una de nopţi. 

62 Ultimul rege al Lydiei (sec. VI î.e.n.), celebru pentru 
bogăţiile sale. 

63 Tragi-comică (în 1. Ital. În original). 

64 Da, domnul meu (în 1. GerM. În original). 

65 Se zice că unul dintre amanţii celebrei curtezane, 
numit Gourville i-a încredinţat zece mii dc galbeni şi a 
plecat într-o călătorie. Ninon de Lenclos i-a păstrat 
conştiincios banii, pe care i-a restituit la întoarcerea lui, dar 
nu şi iubirea. 

66 Tipuri de cămătari avizi şi zgârciţi din romanele lui 
Balzac. 

67 A apărut în foileton, împreună cu sfârşitul părţii întâi, în 
ziarul le Parisien, de la 21 mai la 1 iulie 1843, sub titlul de 
Esther sau dragostea unui bancher bătrân. În 1844, aceste 
două părţi au format vol. Il din Scene din viaţa pariziană, 
diviziune a Cornediei umane, purtând titlul general actual. 

68 Satiră a lui Juvenal, poet latin (60-125), cel[1 lebru 
pentru Satirele sale, în care denunța societatea romană 
coruptă. 

69 Cartier din Paris, al cărui nume înseamnă baltă, 
mlaştină. 

70 În Franţa, primele omnibuze au apărut în 1817. 

71 Balzac vorbeşte pe larg de ea în povestirea Banca 
Nucingen. 

72 Louis Mandrin (1724-1755) a fost un contrabandist şef 
de bandă, atât de puternic, încât se măsura cu armatele 
regelui. 

73 Charta constituţională a Franţei a fost dată în 1814 de 
Ludovic al XVIII-lea revenit pe tron în urma înfrângerilor lui 
Napoleon. 

74 Reprezentarea comediei lui Beaumarchais Nunta lui 
Figaro (1784) a însemnat, fântr-adevă transpunerea pe 
scenă a sfârşitului feudalilor. 


75 Un personaj din vodevilul Ursul şi paşa de Scribe şi 
Xavier, reprezentat în 1520, oferă tot timpul consilierului 
paşei, care şi-a pierdut ursul alb, ursul său negru. Fraza a 
devenit proverb pentru cazurile când crezi pe cineva destul 
de prost ca să se mulţumească cu orice. 

76 Marie-Anne Bigot de Cornuel (1605-1694) primea în 
salonul ei pe literaţii de scamă ai vremii (printre care şi pe 
doamna de Sevigne). 

77 Într-adevăr, ilustrul creator al iui Figaro a întreprins o 
serie de afaceri, cea mai cunoscută fiind procurarea de 
arme pentru războiul de independenţă al Americii. 

78 Sebastian Zamet (1549-1614), bancher italian, s-a 
stabilit în Franţa în a doua jumătate a secolului al XVI-lea; a 
fost oaspetele şi creditorul lui Henric al IV-lea. 

79 Frontin, nume de va[1 let îndrăzneţ şi isteţ din vechea 
comedie franceză. 

80 Garat era funcţionarul Băncii Franţei însărcinat cu 
semnarea bancnotelor emise de această bancă. 

81 domnişoara Lenormand - cunoscută datorită faptului 
că ştia să se informeze, să pătrundă caracterul oamenilor şi 
să le vorbească în consecinţă. Josephine de Beauharnais, 
soţia lui Napoleon, era destul de naivă pentru a o consulta 
şi a-i trăda secrete de stat. 

82 Jean Ramponneau - cârciumar parizian, a cărui 
cârciumă ajunsă la modă prin 1770 era frecventată şi de 
nobili. 

83 În capitolul 16 din partea a II-a a romanului satiric 
Gargantua şi Pantagruel, Rabelais (1494-1553) face 
portretul fizic şi moral al şugubăţului student Panurge, 
care, suferind de „boala. Lipsă de bani” ştia totuşi să şi-i 
procure, în şaizeci şi trei de feluri. 

84 Profesor de teologie şi predicator (1047-1117); a 
încercat să trăiască într-o pădure, ducând o viaţă austeră 
de pustnic. 

85 E vorba de opera celebrului compozitor italian Bellini, | 
Puritani di Scozia, reprezentată la Paris în 18635. 


86 Ca şi ceilalţi furnizori de lux citați de Balzac (vezi mai 
jos: doamna Prevât, Chevet), doamna Thomas a existat în 
realitate; era o modistă celebră din acea vreme. 

87 Marino 'Torlonia (1796-1865), fost negustor de haine 
vechi, ajuns mare bancher al papei Pius al VII-lea, care l-a 
făcut duce. 

88 Pictori din povestirile lui Balzac. Vezi mai ales 
Comedianţii fără s-o ştie. 

89 Alexandre du Sommerard, consilier la Curtea de 
conturi (1779-1842), mare, colecţionar de mobile şi 
bibelouri din Evul mediu şi Renaştere. 

90 Dramă în 4 acte de Alexandre Dumas, reprezentată 
pentru prima dată în 1831; piesa cuprinde situaţii 
dramatice, cu crime, surprize tragice, idile incestuoase etc. 

91 Soţia generalului polonez Josef Zayonschek (1752- 
1826), care, după ce a luptat mai întâi pentru independenţa 
patriei sale, sub conducerea lui Kosciuszko, a trecut apoi în 
serviciul ţarulul rus Alexandru I. 

92 Lipsită de cultura, Florine deformează astfel dictonul 
latin, (a cădea) din Caribda în Scila” - dintr-un râu în alt râu 
mai mare. 

93 'Turneele teatrelor engleze la Paris, în vremea 
Restauraţiei, nu aveau întotdeauna succes. 

94 Sub pretextut unei insulte aduse consulului francez de 
către beiul Algeriei, monarhia pregătea o debarcare la 
Alger, care a şi avut loc la începutul lui iulie 1830; datorită 
acestei „victorii”, regele Carol al X-lea spera să fie primite 
măsurile reacționare la care se hotărâse. Dar ele aveau să 
ducă la răsturnarea lui prin revoluţia de la 21 iulie 1830. 

95 Gabriel de Sartine (1729-1801) a fost locotenent 
general (ministru) al poliţiei pariziene din 1759; trecând, în 
1774 la Ministerul Marinei, postul său i-a revenit lui Lenoir. 

96 În vremea lui Balzac, mănuşile constituiau unul dintre 
semnele cele mai vădite de eleganţă şi a le purta mai mult 
decât o zi-două era semn de strâmtoare sau de neglijenţă. 


97 În rue de Grenelle se afla Ministerul de Interne şi 
birourile Siguranţei generale. 

98 Partida de wisk sau bridge. 

99 Împotriva sclavagismului (în 1. EngL. În original). 

100 Anthelme Brillat-Savarin (1755-1826), om de cultură 
foarte cunoscut la începutul secolului al XIX-lea. A fost şi un 
rafinat gastronom. 

101 Personaje din Iluzii pierdute. Fraţii Cointet l-au 
deposedat pe David Sechard de invenţia lui în domeniul 
fabricării hârtiei. 

102 Socotit, cântărit, împărţit - cuvinte profetice pe care 
legenda spune că o mână invizibilă le-ar fi scris, în chip de 
ameninţare pe peretele sălii în care Baltazar, regele 
Babilonolui, îşi petrecea ultima orgie. Sensul complet este: 
Zilele tale sunt numărate, ai fost cântărit şi găsit prea 
uşuratic, regatul tău va fi împărţit. 

103 Cleopatra, regina Egiptului, iubită de Antoniu, s-a 
omorât, după înfrângerea acestuia de către Octaviu (anul 
31), lăsându-se muşcată de o viperă. 

104 Pe atunci la marginea Parisului, Passy este astăzi un 
cartier din capitala Franţei. 

105 Bogătaşul Nicolas Beaujon (1718-1786), fost bancher 
al curţii - se îmbogăţise prin speculă cu grâul într-o 
perioadă de foamete - s-a ocupat ulterior cu opere 
filantropice. 

106 E vorba de Lamartine; una dintre statuile sale (de la 
Paris) îl reprezintă însoţit de aceste animale preferate. 

107 Louis-Franogois-Armand du Plessis, duce de Richelieu 
(1696-1788), mareşal al Franţei, a repurtat o serie de 
succese militare şi diplomatice. Moralitatea lui lăsa mult de 
dorit: era unul dintre partenerii de desfrâu ai lui Ludovic al 
XV-lea. Foarte bătrân fiind, s-a căsătorit cu o fată tânără 
pentru a-i face în necaz fiului său. 

108 În acea vreme paşapoartele erau necesare chiar 
pentru a călători dintr-o regiune în alta a ţării. 


109 A apărut în foileton în ziarul l'Epoque (1846), sub 
titlul de Instrucţiunea unei crime. 

110 Într-un episod din romanul abatelui Prevost (1697- 
1763) Istoria cavalerului Des Grieux şi a lui Manon, 
curtezana Manon Lescaut este transportată într-o trăsură 
celulară, împreună cu alte prostituate, pentru a fi 
deportată, iar Des Grieux, care o iubeşte cu pasiune, 
urmează convoiul. 

111 În cultura bogată şi variată, a lai Balzac, cunoştinţele 
de drept ocupau primul loc; se ştie că Balzac studiase 
dreptul şi făcuse şi practică în birouri de avocaţi şi de 
notari. 

112 Locusta a fost o otrăvitoare romană, de care s-au 
folosit împăratul roman Nerone şi mama sa Agripina. 

113 Sergenţii de oraş, constituind poliţia edilitară, au fost 
înfiinţaţi la Paris în 1829. 

114 Instanță de apel, în a cărei competenţă intra stabilirea 
impozitelor indirecte pe anumite produse. 

115 Mică biserică în cel mai pur stil gotic, Sainte Chapelle 
a fost construită în secolul al XIII-lea, sub regele Ludovic al 
IX-lea (Ludovic cel Sfânt), pentru a servi de capelă Palatului 
regal, astăzi Palatul de justiţie la Paris. 

116 Merovingienii constituie prima dinastie de regi 
francezi (448-752); prima dinastie, Valois începe în 1328. 

117 Carol al V-lea, rege al Franţei (1337-1380). 

118 Ultimii Valois au domnit între 1515 şi 1589. 

119 Castelul de la Blois, situat în mijlocul oraşului cu 
acelaşi nume, a fost construit între secolul al XIII-lea şi 
secolul al XVIII-lea. Ludovic al XII-lea (1462-1515) era chiar 
născut la Blois. Francisc I (1494-1547) a adăugat castelului 
o întreagă aripă, iar Gaston d'Orleans (1608-1660) plănuise 
şi realizase în parte reconstruirea lui totală. 

120 La Conciergerie au fost întemniţate, înainte de a li se 
aplica pedeapsa capitală, atât soţia aventurierului italian 
Coucini, favorit al reginei Maria de Medici, devenit mareşal 


d'Ancre şi, ministru al lui Ludovic al XIII-lea, cât şi regina 
Maria Antoineta. 

121 Condamnaţi celebri, executaţi la Paris: Semblancay 
(1454-1527), ministru de finanţe, acuzat de delapidare a 
fondurilor statului şi spânzurat; Matesherbes (1721-1794) 
şi Danton au murit pe eşafod în timpul revoluţiei; Robert 
Francois Damien a fost tras pe roată, fiindcă, în ianuarie 
1757, l-a atins cu briceagul pe Ludovic al XV-lea, pentru a-l 
preveni să se îndrepte; Antoine-Frangois Desrues a fost tras 
pe roată şi ars pentru crimă; Edme-Samuel Castaing, medic 
criminal (1797-1823). 

122 Antoine Quentin Fouquier-Tinville (1746-1795), 
acuzator public al Tribunalului revoluţionar. 

123 Pierre-Denis de Peyronnet (1778-1854), ministru de 
justiţie (1821-1828) şi ministru de interne (1830). 

124 Gabriel-Julien Ouvrard (1770-1846) a fost omul de 
afaceri îmbogăţit prin furnituri militare, pe care Balzac îl 
citează des ca tip de financiar fără scrupule. 

125 Antoine-Marie Chamans de Lavalette (1769-1830), 
partizan al lui Napoleon în timpul celor o sută de zile, a fost 
condamnat la moarte, în 1815. În ajunul execuţiei a fost 
salvat de soţia sa, Louise de Beauharnais, care l-a vizitat la 
închisoare şi a schimbat cu el hainele. 

126 Monedă veche valorând 10-12 franci. 

127 Secolul al XVII-lea. 

128 Susse era, într-adevăr, un fabricant de creioane şi de 
furnituri de birou din acea vreme. 

129 Jean-Louis-Madeleine Lefebre, cardinal de Cheverus 
(1768-1836), arhiepiscop al Bordeaux-ului, era cunoscut, 
pare-se, pentru virtuțile şi milosteniile sale. 

130 În Franţa, Inchiziția a fost suprimată în 1808, dara 
funcţionat din nou între 1814 şi 18634, adică în vremea 
Bourbonilor restauraţi. 

131 Acuzat de delapidare a fondurilor publice, 
Semblancay a arătat că banii îi dăduse regentei, Louise de 
Savoie, mama regelui; aceasta însă, cu ajutorul unui 


funcţionar cumpărat, sustrăsese chitanţele; despre 
diplomatul şi generalul țarist A. I. Cernâşev (1785-1357) se 
credea că obținuse de la un funcţionar al Ministerului de 
Război francez planurile invaziei lui Napoleon în Rusia. 

132 Andre-Charles Boule (1642-1732) ebenist celebru. 

133 Anthime Collet (1785-1840) - aventurier şi escroc 
ingenios şi îndrăzneţ; a jucat pe rând rolul de călugăr, de 
militar, de episcop, de comisar, de filantrop etc. A reuşit 
trăiască bine chiar la ocnă, unde a fost trimis în 1820 şi 
unde şi-a scris memoriile, pe care le-a vândut la doi librari 
diferiţi, ceea ce a constituit ultima lui escrocherie. 

134 Târg de vechituri în curtea mănăstirii Ordinul 
Templierilor. 

135 Căţeluş lăţos. 

136 Perioada cuprinsă între anii 1715-1723 în care Filip 
de Orleans, regentul şi clica sa au practicat şi au tolerat 
specula şi desfrâul. 

137 Literele care trebuiau să apară erau T şi F (travaux 
forces - muncă silnică), imprimate cu fierul roşu pe umărul 
ocnaşilor. 

138 Nu e prima dată când Balzac, îmbrăţişând punctul de 
vedere al regaliştilor, vorbeşte cu ostilitate de 
revoluţionarul Marat (1743-1793), unul dintre conducătorii 
de vază ai iacobinilor şi acuzator al regelui în procesul care 
a dus la condamnarea acestuia. 

139 Anul 1 ce începea, conform calendarului Revoluţiei, în 
septembrie 1792. 

140 Timbrele poştale nu au fost introduse în Franţa decât 
în 1849; până atunci, transportul scrisorilor era suportat de 
destinatari, care plăteau la primire, după greutatea plicului 
şi distanţa parcursă. 

141 Aimee-Zoe, prin căsătorie Lizinska de Mirbel (1796- 
1849), a fost o miniaturisră cu faimă în vremea sa. 

142 Poetul liric grec Ibicus (sec. VI î.e.n.) fiind pe moarte, 
în urma unor lovituri primite de la nişte hoţi, a luat ca 
martori un cârd de cocori care zburau deasupra lui; unul 


dintre făptaşi, aflându-se într-un amfiteatru şi văzând nişte 
cocori, a exclamat în derâdere: „lată-i pe martorii şi 
răzbunătorii lui Ibicus!” Vorba lui a stârnit bănuieli şi astfel 
asasinii au fost descoperiţi. 

143 Pierre-Paul Royer-Collard (1763-1845), profesor de 
filosofie, a fost teoreticianul „doctrinarilor”, adică al 
regaliştilor moderați. 

144 E vorba de Claude Pierre de Pastoret (1750-1840). 

145 'Teroristul Louvel şi banditul Vautrin sunt priviţi de 
Balzac ca nişte mari energii dezlănţuite. 

146 Cardinalul Ximenes (1436-1517) a fost şeful Inchiziției 
şi, în această calitate, a prezidat represiunile sângeroase 
organizate de catolici; pe de altă parte însă, în politica sa de 
îngenunchere a marilor feudali în folosul monarhiei, a dat 
oarecări libertăţi oraşelor. 

147 Generalul Charles Pichegru (1761-1804) a fost la 
început în serviciul revoluţiei, apoi a trecut în cel al 
regaliştilor conspirând împotriva Directoratului şi a lui 
Napoleon; arestat fiind, în cursul ultimului proces a fost 
găsit sugrumat în pat. 

148 A apărut mai întâi ca foileton între 13 aprilie şi 4 mai 
1847, în ziarul la Presse. 

149 Susţinând legea aşa-numită împotriva sacrilegiului, 
care pedepsea cu tăierea mâinii şi cu decapitarea orice 
profanare religioasă, scriitorul reacţionar de Bonald (1754- 
1840) pretindea ca această lege nu face altceva decât să-l 
trimită pe criminal în faţa judecătorului ceresc. 

150 Maximă juridică, exprimând regula că moştenitorul 
este posesorul de drept al bunurilor autorului său din clipa 
morţii acestuia din urmă. 

151 Charles de Brosses (1709-1777) a fost prim- 
preşedinte al parlamentului (tribunalului) din Dijon şi 
membru al Academici de inscripţiuni; e cunoscut pentru 
scrisorile sale; Mathieu Mole (15S[4]-1656) prim- 
preşedinte al parlamentului din Paris, a avut o atitudine 


curajoasă în timpul frondei, susţinând cu preţul vieţii 
drepturile magistraturii. 

152 Neavând perspectiva istorică, Balzac, deşi critica 
politicianismul burghez şi intrarea tuturor instituţiilor de 
stat în stăpânirea noii clase exploatatoare, nu vede altă 
soluţie decât întoarcerea la vechea stare de lucruri. 

153 Frederic-Anton Mesmer, medic german (1733-1815), 
autor al teoriei magnetismului animal, avea încă multă 
faimă pe vremea lui Balzac. 

154 Aparat medical pentru comprimarea arterelor. 

155 Thomas Moore, poet liric irlandez (1779-1852), a scris 
Iubirile îngerilor (1823), în care e vorba de îngeri 
îndrăgostiţi de pământene; Byron a scris Cain (1821); 
Charles Robert Mathurin a compus Eva sau iubire de 
religie: iar Lamartine, alias Canalis, este autorul poemului 
Căderea unui înger (1838). 

156 Aluzie, probabil, Ia personajele dedublate (tema alter- 
ego-ului) din unele povestiri ale lui Hoffmann, autor german 
pe care Balzac îl preţuia mult. 

157 La 8 mai 1842, a avut loc la Bellevue un accident de 
cale ferată rămas celebru. 

158 Louis-Pierre Louvel (1783-1820) este autorul 
atentatului din februarie 1820 împotriva ducelui de Berry, 
singurul dintre Bourboni care, având copii, putea asigura 
continuarea dinastiei. Louvel îşi pusese în gând sa 
nimicească spiţa Bourbonilor încă din 1814, când fusese 
indignat de invazia trupelor străine cu ajutorul cărora 
reveniseră la tron. 

159 Capitala imaginară a infernului. În L. Greacă pan: toţi 
şi daimon: demon. În sens figurat: loc de corupţie şi de 
abuzuri. 

160 În piaţa Panteonului este situată Facultatea de drept 
din Paris. 

161 Acest furt s-a petrecut în 1831; în urma lui, cabinetul 
medaliilor a pierdu piese unice din vremea imperiului 


roman, căci, deşi prinşi, hoţii apucaseră să topească două 
mii de medalii sau le risipească. 

162 Antoine-Augustin Parmentier (1737-1813) este 
agronomul care a dezvoltat în Franţa cultura cartofilor. 

163 Charles Nodier (1780-1844), scriitor francez, a 
alcătuit mai ales povestiri fantastice şi pitoreşti. 

164 Sorbona fiind sediul facultăţilor da litere şi ştiinţe din 
Paris, e de înţeles de ce argoul a dat cuvântului înţeles de 
cap! 

165 În poemul eroic-comic Orlando furioso al lui Ariosto 
(1474-1533), un episod e constituit din relatarea abnegaţiei 
cu care tânărul maur Medor străbate tabăra duşmanilor 
pentru a căuta, pe câmpul de luptă, trupul suveranului său 
mort (cântul 18). 

166 Problema pedepsei capitale îi preocupa pe romanticii 
umanitarişti. 

167 Frangois de Salignar de la Mothe-Fenelon (1651- 
1715), arhiepiscop de Camrbrai, era cunoscut pentru 
aparenţa sa blândă şi supusă, sub care se ascundea multă 
ambiţie şi ironie. 

168 Henri Sanson, din dinastia de călăi cu acest nume, 
fusese revocat în 1847 fiindcă. Amanetase ghilotina. 

169 După înfrângerea de la Waterloo, Napoleon a hotărât 
să se retragă din viaţa politică şi să se predea englezilor, 
duşmanii sai învingători, spre a căror corabie, Bellemphon, 
s-a îndreptat într-o şalupă. 

170 Honore-Gabriel de Mirabeau (1740-1791) a fost un 
mare orator din vremea revoluţiei franceze. Fire pasională, 
a iubit multe femei, printre care şi pe Sophie de Monnier, 
căreia i-a scris scrisori înflăcărate. 

171 Antonio Canova, sculptor italian (1757-1822), a lăsat 
opere, caracteristice mai ales prin graţia lor. 

172 Există în ocne douăzeci şi trei de PARICIZI care au 
beneficiat de circumstanţe atenuante. (N.a.) 

173 E vorba de Oda către Priap a poetului Alexis Piron 
(1689-1773) pe cât de spirituală, pe atât de obscenă, care a 


provocat indignarea generală. 

174 Maregşalul Franţei Henri de la Tour d'Auvergne, 
viconte de Turenne (1611-1685) era cunoscut pentru 
modestia şi simplitatea sa. Succesele sale militare erau 
întemeiate pe pricepere tehnică. 

175 Este vorba de prinţul Armand de Polipnac, ultimul 
prim-ministru al lui Carol al X-lea şi susținătorul acţiunilor 
reacționare ale regelui. 

176 Această încercare a puterilor a fost emiterea 
faimoaselor patru ordonanţe care dizolvau Camera, 
suprimau libertatea presei, reduceau numărul alegătorilor, 
chemau la noi alegeri; împotriva acestor ordonanţe 
reacționare poporul din Paris va protesta prin revoluţia din 
iulie 1830. 

177 Împărăteasa Austriei, Maria Tereza, a participat la 
prima împărţire a Poloniei (1772); fiica ei, Maria Antoaneta, 
regina Franţei, a murit pe eşafod, în 1773, în urma sentinţei 
tribunalului revoluţionar. 

178 Fouche, duce d'Otrante, murise la 25 decembrie 
1820. 

179 Bătălii victorioase ale armatelor franceze conduse de 
Napoleon împotriva austriecilor, în satul Marengo din 
Piemont. 

180 Personaj de melodramă întruchipând pe banditul 
fanfaron şi îndrăzneţ. Este eroul din celebra melodramă 
Cârciuma din Adrets de Benjamin Autier, Saint-Armand şi 
Paul Jouthe, care a repurtat mare succes în vremea lui 
Balzac. Mai târziu, numele lui Macaire, devenit sinonim cu 
bandit, a fost dat de unii caricaturişti oamenilor de afaceri 
veroşi. 

181 Ziua (după calendarul republican) când Napoleon 
Bonaparte a dat lovitura de stat prin care a răsturnat aşa- 
numitul directoriu (9 noiembrie 1799) şi a devenit prim- 
consul, înainte de a se proclama împărat (1804).