Honoré de Balzac — Punerea sub Interdictie

PUNEREA SUB 


Comedia umană 


Honoré de BALZAC 


Punerea sub 
interdictie 


In romaneste de 
Barbu Brezianu 


L’Interdiction, 
1836 


Cuprins 


I. DOI PRIETENI 
II. UN JUDECĂTOR RĂU JUDECAT 
III. CEREREA 


IV. CE A VORBIT O FEMEIE LA MODĂ CU 
JUDECĂTORUL POPINOT 


V. NEBUNUL 


VI. INTEROGATORIUL 


Inchinata domnului contraamiral Bazoche, 
guvernator al insulei Bourbon, cu recunostinta 
autorului. 


DE BALZAC 


I. 


DOI PRIETENI 


Ÿ 


ASSES 


2 ntr-o zi a anului 1828, spre unu din noapte, doi insi 
I ieseau dintr-o casă pe strada Faubourg Saint-Honoré, 
lângă Elysée-Bourbon!; cel dintâi era vestitul medic 
Horace Bianchon, iar celălalt baronul de Rastignac?, unul 
dintre cei mai eleganti bărbați ai Parisului, - amândoi vechi 
buni prieteni. 
Trimiseseră fiecare trăsurile acasă şi acum, în drumul lor, 
nu mai întâlniră niciuna. Noaptea era însă senină şi 
caldarâmul uscat. 


1 Elysee-Bourbon - palatul Elysee, astăzi reşedinţa preşedintelui 
Republicii franceze, a purtat diverse nume. În vremea Restauratiei 
(1815—1830), fiind pe tron Bourbon-ii, palatul s-a numit Elysée- 
Bourbon. 

2 Bianchon, Rastignac — aceste personaje ale lui Balzac apar in mai multe 
romane din Comedia umană. În Moş Goriot, Bianchon şi Rastignac sunt 
studenți - primul în medicină, al doilea în drept — şi se imprietenesc la 
pensiunea Vauquer. Ambitiosul Rastignac va deveni ministru în 1839. 


6 


— Haidem până in bulevard pe jos, propuse Eugene de 
Rastignac lui Bianchon. O să iei o birjă de la Club; acolo le 
găseşti până dimineaţa. O să mă insotesti până acasă. 

— Cu plăcere. 

— Ei! ia spune dragă, ce părere ai? 

— Despre femeia aia? întrebă rece doctorul. 

— Se putea să vorbeşti tu altfel, Bianchon! zise Rastignac. 

— Ei, şi? ce vrei să spui? 

— Dar, scumpul meu, vorbeşti despre marchiza d'Espard 
ca despre o bolnavă bună de internat la spital. 

— Vrei să-mi cunoşti părerea, Eugene? Dacă parasesti pe 
doamna de Nucingen pentru marchiza asta, atunci chiar că- 
ti schimbi calul cu o gloaba. 

— Doamna de Nucingen are treizeci şi şase de ani, 
Bianchon. 

— Iar cealaltă treizeci şi trei, se repezi doctorul. 

— Nici cele mai neînduplecate vrăjmaşe nu-i dau mai mult 
de douăzeci şi şase. 

— Dragul meu, de vrei să afli vârsta unei femei, priveşte-i 
tâmplele şi vârful nasului. Cât s-ar strădui cu dresurile lor, 
nu pot face nimic împotriva acestor peceti necruțătoare a 
timpului. Acolo, fiece an trăit şi-a lăsat urma. Când tâmplele 
încep să se lase, să fie brăzdate şi oarecum veştejite, când pe 
vârful nasului se ivesc acele punctişoare asemănătoare 
firicelelor vărsate la Londra de hornurile din care fumegă 
funinginea de cărbune, atunci adio, dragul meu, femeia a 
trecut de treizeci de ani! Fi-va ea frumoasă, spirituală, fi-va 
ea iubareata, fi-va ea tot ce vei voi, — a trecut însă de treizeci 
de ani: e coaptă! N-am nimic împotriva acelora care îndrăgesc 
asemenea femei; numai că nu se cade unui bărbat ca tine să 
ia un măr incretit de iarnă drept unul domnesc care te îmbie 
din pom să-l musti. Când eşti îndrăgostit, nu te duci 
niciodată să purici catastifele Ofiterului Stării Civile; nu 
îndrăgeşti o femeie pentru că are cutare sau cutare vârstă, 
pentru că-i un ta sau frumoasă, toantă ori spirituală; o 
iubeşti pur şi simplu fiindcă o iubeşti. 


7 


— Ei bine, eu unul o iubesc cu totul pentru alta pricină. 
Se numeşte marchiza d'Espard, e născută Blamont-Chauvry, 
astăzi femeie la modă; e inimoasă, are un picior tot atât de 
frumos ca si al ducesei de Berry’, cam o sută de mii de livre 
venit, şi într-o bună zi poate mă voi căsători cu dânsa! În 
sfârşit, e în măsură să mă scape de datornici! 

— Te credeam un om bogat, spuse Bianchon, 
întrerupându-l. 

— Da’ de unde! Am o rentă de douăzeci de mii de livre; 
abia de-mi ajunge să-mi tin caii şi trasura. Am fost tras pe 
sfoară în afacerea domnului de Nucingen, — iti voi istorisi şi 
povestea asta. Mi-am măritat surorile, asta-i cea mai 
însemnată ispravă pe care am făcut-o de când nu ne-am mai 
văzut; sunt mai bucuros să le ştiu pe ele la casa lor, decât 
dac-aş avea eu însumi o rentă de cinci sute de mii de franci. 
Acum, ce vrei să fac? Sunt un ambițios. Unde mă poate duce 
aventura asta cu doamna de Nucingen? Încă un an şi voi fi 
cotat, etichetat, aşa cum e categorisit un om căsătorit. Culeg 
toate neplăcerile căsătoriei şt ale burlăciei, în schimb nu mă 
bucur de niciunul dintre foioasele lor; iată situaţia falsă la 
care ajung toți cei ce stau agatati prea mult de aceeaşi fustă! 

— Poate crezi c-ai dat peste cine ştie ce noroc? întrebă 
Bianchon. Marchiza ta, dragul meu, nu-mi place câtuşi de 
putin. 

— Opiniile tale liberale au ajuns să-ți întunece mintea. 
Dacă, de pildă, doamna d'Espard ar fi fost o simplă doamnă 
Rabourdin‘. 

— Ascultă, dragă — nobilă sau burgheză — femeia asta n-o 
să aibă niciodată suflet! Ea va rămâne întruchiparea 
desăvârşită a egoismului! Crede-mă, doctorii sunt deprinsi să 


3 ducesa de Berry — soţia fiului al doilea al lui Carol al X-lea; a avut un rol 
contrarevolutionar, după detronarea socrului său (1830). 

+ o simplă doamnă Rabourdin — personaj în romanul lui Balzac Slujbasii, 
doamna Rabourdin este soția unui funcționar merituos, dar victimă a 
intrigilor din minister. Cultivată şi ambițioasă, doamna Rabourdin se 
străduia să tina casă deschisă şi să aibă relații. 


8 


judece oamenii si lucrurile; cei mai îndemânatici, spovedind 
trupul, ajung să spovedeascä şi sufletele. În ciuda 
frumosului budoar în care ne-am lăfăit astă-seară, în ciuda 
luxului acestui palat, să nu te mire dacă afli că marchiza ta e 
înglodată-n datorii. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Nu afirm nimic, presupun doar; vorbea despre sufletul 
ei aşa precum răposatul Ludovic al XVIII-lea vorbea despre 
inima sa. Ascultă-mă: femeia asta firavă, palidă, cu părul ei 
castaniu şi care se plânge doar pentru a fi plânsă - se bucură 
de o sănătate de fier, are o poftă de mâncare nestăpânită, 
puterea şi bicisnicia unui tigru. Niciodată mătasea sau 
muselina n-au imbrobodit cu atâta dibăcie minciuna. Ecco! 

— Mă sperii, Bianchon! Văd c-ai învățat multe atunci când 
locuiam împreună în casa Vauquer! 

— Da dragă, de atunci mi-a fost dat să văd o sumedenie de 
marionete, păpuşi şi paiate! Asa că mă pricep şi eu un pic la 
cuconitele astea frumoase cărora tu le îngrijeşti trupul si 
ceea ce au ele mai de pret: copilul (dacă şi-l iubesc) —- si 
obrazul (pe care şi-l adoră în orice caz!) Stai şi le veghezi, 
bunăoară, nopți întregi, te istovesti ca să indepartezi cea mai 
mică vătămare a frumuseții lor — oricare ar fi. Să zicem c-ai 
izbutit; tăinuieşti secretul, taci chitic, iar când vii să-ţi ceri 
nota de plată, dumnealor o găsesc grozav de costisitoare. 
Cine le-a scăpat? Natura! Departe de a-ți aduce vreo laudă, 
te vor fi bârfit, ferindu-se de a te mai recomanda mai departe, 
ca doctor, prietenelor lor. Dragul meu, femeile astea despre 
care voi spuneți c-ar fi: „Nişte îngeri!” — eu le-am văzut 
descotorosite de toate dichisurile sub care-şi ascund sufletul, 
le-am văzut fără toate zorzoanele cu care-şi acoperă 
cusururile, fără fasoane şi fără corset! Te asigur că nu-s 
câtuşi de puţin atrăgătoare! Începusem să ştim cât prundiş şi 
mâl zace sub talaşul ăsta al lumii, pe vremea când corabia ne 
zvârlise pe rapa casei Vauquer; dar ce a fost acolo-i fleac! De 


5 Ecco — în limba italiană: lată! 


cand cunosc societatea asta inalta, am vazut hidosenia 
înveşmântată in atlas, oameni de teapa lui Michonneau, 
inmanusati în alb; oameni ca Poiret, acoperiți de decorații; 
boieri de neam, mai pricepuți la cămătărie decât moş 
Gobseck! Spre ruşinea omenirii, atunci când am vrut să 
strâng mana Virtutii, am aflat-o dardaind de frig într-o 
mansarda, trudita si defaimata si tarandu-si viata cu un biet 
venit de o mie cinci sute de franci, si fiind socotita drept 
zurlie, drept zăludă sau toantă... în sfârşit, dragă, - marchiza 
dumitale e o femeie la modă şi eu nu pot să sufăr soiul ăsta 
de femei. Vrei să ştii de ce? O femeie mare la suflet, blândă, 
cu gusturi alese, bună la inimă, o femeie ducând o viață 
simplă, n-ajunge niciodată să fie la modă! Trage concluzia? 
Este o oarecare analogie între o femeie la modă şi un bărbat 
în putere, cu singura deosebire că însuşirile prin care 
bărbatul se ridică deasupra celorlalți, îl fac pe acesta să 
crească şi îi măresc gloria; în timp ce însuşirile prin care 
femeia ajunge la o vremelnică stăpânire, nu-s altceva decât 
nişte îngrozitoare vicii; ea se schimonoseşte pentru a-şi 
camufla caracterul; şi pentru a putea lua parte la vârtejul 
vieţii, trebuie să aibă o sănătate straşnică sub o înfăţişare 
plăpândă. Ca medic, ştiu prea bine că un stomac bun 
exclude o inimă bună. Femeia dumitale la modă e o 
nesimtita; setea de plăceri e pricinuită de trebuinta de a-şi 
încălzi firea ei rece, însetată după emoţii şi plăceri, - ca 
ramolitii cărora li se scurg ochii în avanscena Operei. Având 
mai multă minte decât inimă, pentru a izbândi, renunţă la 
patimile adevărate, jertfeşte chiar şi pe prietenii cei buni, aşa 
precum un general, spre a putea câştiga bătălia, trimite în 
prima linie pe cei mai devotați dintre locotenentii lui. Femeia 
la modă aproape că nici nu mai e o femeie; ea nu-i nici 
mama, nici soție, nici iubită! E doar un sex într-un creier — ca 
să vorbim în termeni medicali... aşa fel încât marchiza 
dumitale prezintă toate simptomele monstruozitatii: are 
ciocul coroiat ai pasărilor de pradă, ochiul sticlos şi rece, 
limba catifelată, netedă ca oţelul unei maşini, pune în 


10 


miscare orisice, afara de inima. 

— E un dram de adevar in cele ce spui, Bianchon. 

— Numai un dram? reluă Bianchon. Nu, - tot ce spun e 
adevăr! Crezi poate că n-am fost atins până în adâncul inimii 
de politetea jignitoare cu care mă făcea să măsor distanța 
ideală pe care noblețea domniei-sale o pune între mine şi ea? 
Crezi tu că n-am fost cuprins de o adâncă milă față de 
alintările ei de mata, atunci când mă gândeam unde voia s- 
ajungă? Dacă peste un an de zile aş ruga-o să-mi facă cel 
mai mic serviciu, cred că nu s-ar osteni să scrie un rând 
pentru mine; însă în astă-seară n-a încetat să-mi facă ochi 
dulci, crezând că am să-l pot înrâuri pe unchiul Popinot, de 
care atârnă câştigarea procesului ei... 

— Dar, scumpul meu, oare ti-ar fi plăcut mai bine să te 
sfichiuiasca? Admit catilinara® împotriva femeilor la modă, 
însă esti alături de subiect. Imi va place mai degrabă să am 
de sotie o marchiza d’Espard, decat pe cea mai casta, cea mai 
modestă şi iubitoare făptură de pe pământ. Însoară-te cu un 
înger! Trebuie să te duci să te îngropi cu fericirea undeva 
departe, la tara... Soţia unui bărbat politic trebuie sa 
zbârnâie ca un motor de guvernat. E o maşinărie de 
complimente frumoase, de temenele: ea trebuie să fie prima 
şi cea mai credincioasă dintre uneltele de care se foloseşte un 
ambițios; în sfârşit, ea este un prieten care se poate 
compromite fără primejdie şi pe care-l poţi renega fără 
urmări. Presupune că Mohamed ar descăleca la Paris în 
veacul al XIX-lea! Nevasta lui ar fi o Rohan, vicleană şi 
linguşitoare ca o soție de ambasador si şireată ca Figaro’... O 
soție care ştie numai să iubească, nu te duce la nimic; în 
schimb, o femeie de lume care iti va aduce totul, este ca un 
diamant cu care un bărbat poate tăia orişice geam, dacă nu 


6 catilinara - satiră violentă, după numele celor îndreptate de Cicero 
împotriva patricianului Catilina. 

7 sireatà ca Figaro — e vorba de iscusitul şi spiritualul valet din comediile 
lui Beaumarchais: Bărbierul din Sevilla şi Nunta lui Figaro. Beaumarchais 
a trăit între anii 1732—1799. 


11 


posedă el acea cheie de aur — descuietoare a tuturor porților. 
Pentru burghezi, - virtuțile burgheze; pentru ambitiosi, — 
viciile ambitiei! De altfel, crezi tu, dragă, că dragostea unei 
ducese de Langeais, sau a unei Maufrigneuse, sau a unei 
Lady Dudley8 aduce după sine şi năstruşnice plăceri? De-ai 
şti cât pret dă ţinuta rece şi severă a acestor doamne, până şi 
celor mai mici mărturii de afecțiune! Ce bucurie să vezi o 
pervincă mijind pe sub zăpadă! Un surâs aruncat sub 
evantai dezminte rezerva unei atitudini impuse şi face mai 
mult decât dezmierdările dezlantuite ale burghezelor tale, cu 
tot devotamentul lor indoielnic; căci în dragoste 
devotamentul e foarte aproape de speculație. Şi apoi o femeie 
la modă — o Blamont-Chauvry de pildă — îşi are totuşi virtuțile 
ei! Virtutile ei sunt averea, puterea, fala, un oarecare dispreț 
pentru tot ceea ce nu-i la înălțimea ei... 

— Foarte mulțumesc, zise Bianchon. 

— Măi natafleata! răspunse râzând Rastignac. Hai, nu fi 
bădăran - fă şi tu ca amicul Desplein?; caută şi tu mai bine 
s-ajungi baron, cavaler al ordinului Sfântului Mihail, pair al 
Franței! şi marita-ti fetele cu ducii. 

— Eu unul, zic că ai naibii... 

— Hai, hai! văd că nu te pricepi decât la medicină! Zău, să 
ştii că mă necăjeşti tare mult... 

— Urăsc acest soi de oameni, şi aş dori să vină o revoluţie 


3 ducesa de Langeais... o Maufrigneuse sau o lady Dudley - aristocrate 
din romanele lui Balzac; ducesa de Langeais dă chiar numele unui roman 
balzacian; ducesa de Maufrigneuse apare în Salonul cu vechituri, in 
Modeste Mignon etc.; lady Dudley îşi poartă intrigile în Crinul din vale, O 
fiică a Evei-ei. Niciuna dintre aceste aristocrate nu aduce fericire celor 
care le frecventează şi le admiră. 

2 amicul Desplein - Desplein, tipul chirurgului celebru, are o tinerețe 
săracă şi e ajutat să-şi termine studiile de medicină de un biet sacagiu (v. 
Liturghia unui ateu). 

10 pair al Franţei — în secolul al XIX-lea, membru al Camerei aristocratice, 
creată în 1814 de Bourbonii ,restaurati” pentru a contrabalansa Camera 
deputaţilor, pe care n-o puteau suprima. Demnitatea de pair era acordată 
de rege şi era ereditară. Instituţia a dispărut prin revoluţia din 1848. 


12 


care să ne scape pe veci de ei! 

— Asadar, dragul meu Robespierre cu seringa, n-ai sa te 
duci maine sa-l vezi pe unchiul Popinot? 

— Cum sa nu, cand e vorba sa-ti lac un serviciu, m-as 
duce sa-ti aduc si apa din iad... 

— Ma înduioşezi, scumpul meu; am promis ca marchizul 
va fi pus sub interdictie! Ia te uita, imi mai picura o batrana 
lacrima de recunostinta. 

— Dar să ştii un lucru - zise Horace mergând mai departe 
— nu-ți făgăduiesc că Jean-Jules Popinot iti va face pe plac; 
tu nu-l cunoşti. O să ţi-l aduc însă poimâine la marchiza 
dumitale, care o să-ncerce să mi-l vrăjească. Dar mă 
îndoiesc. Dacă toate trufele!!, toate ducesele, toate fripturile 
rumenite, toate cutitele de ghilotină s-ar napusti acolo cu 
farmecul lor ademenitor, dacă însuşi regele i-ar fagadui că-l 
va face pair, dacă bunul Dumnezeu i-ar da învestitura 
Paradisului şi zestrea Purgatoriului, niciuna dintre aceste 
momeli nu l-ar putea îndupleca să mute vreun fir de păr de 
pe un taler al balanței pe celălalt. Aşa cum moartea e moarte, 
Popinot e judecător! 

Cei doi prieteni ajunseră la colțul Bulevardului Capucines, 
în fața Ministerului Afacerilor Străine. 

— lată-te acasă, zise Bianchon râzând şi arătându-i 
locuința ministrului, uite-ti si trasura, adăugă el arătând o 
birjă. La asta se rezumă viitorul fiecăruia dintre noi. 

— Vei fi fericit acolo în fundul apei, pe când eu mă voi 
lupta cu furtunile la suprafață; până ce; scufundându-mă şi 
eu, voi veni să-ți cer să ma adapostesti în peştera ta. 

— Atunci, pe sâmbătă. 

— Hotărât, şi nu uita de Popinot! 

— Voi face tot ceea ce imi va îngădui conştiinţa. Se prea 
poate ca această cerere de punere sub interdicție s-ascundă 


11 trufe — ciuperci care cresc îngropate în pământ, considerate ca mari 
delicatese în bucătăria franceză. 


13 


vreo mică dramorama!? — ca să amintim printr-un singur 
cuvânt de relele noastre timpuri bune de odinioară! 

— Săracul Bianchon! Nu va fi niciodată altceva decât un 
biet om cinstit, îşi zise Rastignac, uitându-se după birja ce se 
depărta. 


12 dramorama — obiceiul glumet de a adăuga rama la sfârşitul cuvintelor 
se datorează invenţiei „panoramelor” şi „dioramelor” de la începutul sec. 
XIX; cuvintele compuse in acest fel făceau parte din argoul tinerilor 
pictori ai epocii (v. Moş Goriot). 


14 


II. 


UN JUDECĂTOR RĂU JUDECAT 


Ÿ 


D Sao 


astignac m-a rugat să încerc ceva foarte greu, îşi 
R spuse Bianchon la desteptare, amintindu-si de 

2 interventia delicata pe care trebuia s-o faca. N-am 
cerut niciodata unchiului nici cel mai mic serviciu in legatura 
cu tribunalul, - în schimb eu am dat pentru el mii de 
consultatii pe gratis. De altfel, noi doi vorbim verde. Imi va 
spune da sau ba, -— si cu asta gata!” 

După acest scurt monolog, vestitul medic porni, încă de la 
şapte dimineaţa, spre strada Fouarre, unde locuia domnul 
Jean-Jules Popinot, judecător la Tribunalul de primă 
instanță al Departamentului Senei. Strada Fouarre — cuvânt 
care însemna altădată strada Paielor!$ — era în veacul al XIII- 
lea cea mai vestită stradă din Paris. Acolo se aflau 


13 strada Paielor — această stradă exista la Paris încă din secolul al XIV- 
lea, în cartierul şcolilor. Se numea aşa, fiindcă şcolarii stăteau pe paie în 
timpul lecţiilor. Purta pe atunci numele de Feurre (fouarre), care, în 
vechea franceză, înseamnă paie. 


15 


Facultatile, pe vremea cand glasurile lui Abélard si Gerson!‘ 
räsunau in lumea stiintei. In zilele noastre, însä, ajunsese 
una dintre cele mai murdare ulite ale celui de-al 
doisprezecelea arondisment!*, cel mai sărac cartier al 
Parisului. Iarna, in aceasta mahala, doua treimi din 
populatie n-are bat de lemn; aci se leapada cei mai multi 
prunci la ,Oblonul Copiilor Găsiţi”; tot ea da cel mai ridicat 
procent de bolnavi la Spitalul Comunal, cei mai multi 
cersetori ambulanti, strangatori de zdrente si batrani 
suferinzi ce-i vezi pirotind pe langa zidurile insorite, cel mai 
mare numar de someri si de clienti ai Politiei corectionale. 
Spre inima acestei ulite pururea jilava, a carei rigola duce 
spre Sena scursorile negre ale catorva boiangerii, se afla o 
casă bätrâneascä - pesemne restaurată sub Francisc 
Întâiul!6 — zidită din cărămizi fixate prin brâuri de piatră 
cioplită. Trăinicia ei era adeverită de înfăţişarea pe care 
deseori o au imobilele Parisului. Aş îndrăzni să zic că avea un 
fel de burtă - pricinuită de burduşirea primului cat, turtit 
sub greutatea celui de-al doilea şi celui de-al treilea; însă, 
toate acestea bine proptite pe zidul zdravăn şi gros al 
parterului. La prima vedere (cu toate că erau întărite prin 
chenare de piatră cioplită), părea că spaletii ferestrelor stau 
gata să se năruie; însă cercetătorul îşi dă de îndată seama 
că, datorită bătrânelor cărămizi şi pietrelor roase de vremuri, 
clădirea asta putea, întocmai ca şi turnul din Bologna, să-şi 
păstreze, totuşi, neclintit, centrul de gravitate... Trainicele 
temelii gălbejite ale parterului lăsau să se prelingă molcom, 
în toate anotimpurile, acea umezeală obişnuită a pietrelor. 


14 Abelard si Gerson - profesori francezi din Evul Mediii. ALelard (1079— 
1142) a fost un filosof conceptualist care cerea temeiuri raționale 
teologiei, iar Gerson (1362—1428) a insufletit conciliul din Constance, 
care urmärea lichidarea schismei din Occident. 

15 al doisprezecelea arondisment — astăzi, acest arondisment, în urma 
unor noi împărțiri raionale a Parisului, este al cincilea. 

16 sub Francisc întâiul — adică la începutul secolului al XVI-lea: Francisc 
întâi a domnit între 1515 şi 1547. 


16 


Trecătorul, cand päseste pe lângă aceste ziduri, unde 
bornele!” ciobite nu-l mai apără de roţile cabrioletelor, simte 
o boare de umezeală. Ca la toate casele zidite înainte de 
apariția trăsurii, golul porţii alcătuieşte o boltă foarte 
scundă, asemănătoare întrucâtva cu intrarea unei temnițe. 
La dreapta acestei porți se află trei ferestre, prevăzute pe 
dinafară cu nişte zăbrele atât de dese încât - datorită 
murdăriei şi prafului asternut pe geamuri — curiosilor nu le e 
cu putință să vadă la ce anume folosesc încăperile igrasioase 
şi întunecate. În partea stângă mai sunt alte două ferestre; 
dintre care una - deschisă câteodată - lasă să întrevezi pe 
portar, cu soția şi copiii lui, foind, lucrând, gătind, mâncând 
şi zbierând laolaltă, care mai de care, într-o încăpere 
pardosită şi căptuşită cu scânduri, unde totul se năruie şi 
unde trebuie să cobori două trepte, la o adâncime ce pare să 
indice înălțarea progresivă a nivelului caldarâmului parizian. 
Dacă într-o zi de ploaie vreun trecător s-ar adăposti în acel 
lung gang — care cu grinzile lui văruite şi ieşite în afară duce 
de la poartă la scară -—îi va fi greu să nu dea ochi cu 
priveliştea dinăuntrul casei. În stânga se află o grădiniță 
pătrată, care de oriunde ai masura-o, nu poți face mai mult 
de patru paşi; grădinița cu pământ negru are parmaclâcuri, 
dar fara vita de vie; la umbra celor doi pomi, în loc de iarbă, 
dai de hârtii, zdrente, hârburi şi moloz căzut de pe acoperiş; 
pământ sterp peste care vremea a lăsat - ca şi asupra 
zidurilor — trunchiurile copacilor şi crengilor, pecetea colbuită 
asemănătoare unei vechi zguri. Ambele aripi ale imobilului, 
aşezate în unghi drept, îşi trag lumina zilei doar de la această 
grădiniță mărginită de două case vecine, case de chirpici, 
hodorogite, gata să se prăvălească. La fiece cat afli mărturia 
grotescă a îndeletnicirii locatarului: ici vezi câteva prăjini pe 
care se usucă sculuri mari de lână vopsită; colo, pe o funie 


17 bornele — în vremea când nu existau încă trotuare pe străzile Parisului, 
nişte stâlpi de piatră de forma unor pietre de hotar, bornele, aşezate în 
fata porților sau la colțul caselor, fereau pe trecători de cai si de căruțe. 


17 


de rufe, se leagănă câteva albituri; mai sus, pe o scândură, 
brăcuite, nişte cărți îşi arată muchiile proaspăt tăiate, 
încondeiate ca marmura. Femeile cântă, bărbaţii fluieră, 
copiii urlă; tâmplarul taie scândurile cu ferastraul; un 
strungar ciocăneşte arama; toate meseriile s-au vorbit parcă 
să scoată, cu cele mai variate unelte, o hărmălaie cu adevărat 
înspăimântătoare. Acest loc de trecere, - nici curte, nici 
grădină şi nici gang (aducând totuşi puţin din fiecare), — are 
ca sistem general de decoratiune interioară nişte bulumaci de 
lemn randuiti în chip ele ogive pe lespezi de piatră. Două 
arcade dau spre grădiniță; alte două stau fata-n fata cu 
poarta mare, lăsând deschisă priveliştea spre o scară de 
lemn, ale cărei trepte şubrede tremură sub picior; rampa 
acesteia — cu fierul ei întortocheat in năstruşnice forme — 
fost-a, pe vremuri, minunea vreunui meşter făurar... Fiece 
apartament, cu pervazul uşilor cătrănit de jeg, slină şi colb, 
are uşi duble, capitonate cu catifea de Utrecht, uşi bătute cu 
piroane (odinioară poleite) în formă de romb. Aste glorioase 
vestigii dau de bănuit că, sub domnia lui Ludovic al XIV- 
lea18, aci locuise un consilier al Parlamentului, un ecleziast 
avut sau vreun vistiernic al Pärtilor Cazuale. Însă, prin 
contrastul dintre prezent şi trecut, aceste rămăşiţe ale 
luxului de odinioară stârneau doar un surâs. 


Domnul Jean-Jules Popinot ocupa primul cat al acestui 
imobil care, din pricina strâmtimii ulitei, era şi mai întunecat 
decât sunt îndeobşte etaje întâi ale celorlalte case pariziene. 
Bătrânul imobil era vestit pe întreg arondismentul 
doisprezece, căruia soarta îi hărăzise acest magistrat, - asa 
precum fiecărei boli îi este hărăzită o plantă tămăduitoare 
sau alinătoare... iată acum, în câteva trăsături, şi omul pe 
care voia să-l cucerească sclipitoarea marchiză d'Espard. 


18 Ludovic al XIV-lea - rege absolut al Franței între 1643—1715; 
înconjurat de o curte somptuoasă, care-l numea „regele soare”, Ludovic 
al XIV-lea îşi afirmă absolutismul prin expresii ca: „Statul sunt eu”. 


18 


In calitatea lui de magistrat, domnul Popinot se imbraca 
numai în haine cernite, port care ajuta să-l tacă ridicol in 
ochii oamenilor deprinşi să judece lotul dupa aparente. Cei 
ce doresc să păstreze demnitatea impusă de acest veşmânt 
trebuie să şi-l dichisească neîncetat şi cu multă migală; în 
timp ce onorabilul nostru domn Popinot era incapabil să 
păstreze, în ceea ce îl privea, acea curățenie puritană cerută 
de culoarea neagră. Pantalonii veşnic uzati semănau cu 
stofele subțiri din care se tac robele avocaţilor; ținuta sa de 
fiecare zi ajunsese, în cele din urmă, să imprime țesutului 
asemenea botituri încât, pe alocuri, întâlneai dungi alburii, 
roşietice sau lucioase, ce trădau fie o nemaipomenită calicie, 
fie o neingrijita sărăcie. Purta nişte ciorapi groşi de lână, 
scalambaiati în nişte ghete scâlciate. Rufăria, din pricină că-i 
zăcea prea mult în garderob, ajunsese să bată în ruginiu. Se 
vede treaba că răposata doamnă Popinot avusese o 
slăbiciune pentru rufărie; şi pesemne ca, după obiceiul 
flamand, nu se îndeletnicea decât de două ori pe an cu 
corvoada spalatului. Sacoul şi jiletca judelui erau in 
concordanță cu pantalonii, cu ghetele, cu ciorapii şi cu 
rufăria. În ceea ce priveşte halul de neîngrijire, Popinot dădea 
dovadă de o îmbucurătoare statornicie: în chiar ziua în care 
se întâmpla să îmbrace o haină nouă, şi-o armoniza pe dată 
cu ansamblul vestimentar, patand-o cu o uluitoare 
repeziciune. Omul acesta aştepta ca bucătăreasa să-l 
incunostinteze că pălăria i s-a învechit peste măsură, pentru 
ca să se hotărască să-şi cumpere alta. Cravata-i era legată 
veşnic şleampăt, iar urma pe care baveta lui de magistrat o 
lăsa pe gulerul mototolit al cămăşii rămânea mereu aşa. 
Părul cărunt nu şi-l pieptăna cu zilele, şi se bărbierea doar 
de două ori pe săptămână... nepurtând niciodată mănuşi, îşi 
vâra de obicei mâinile în buzunarele de la vestă, cu marginile 
soioase şi aproape totdeauna rupte, ceea ce adăuga o 
trăsătură în plus la aspectul răpănos, prăfuit al făpturii sale. 

Cine a fost prin Palatul de Justiție din Paris — loc unde 
forfotesc toate variantele costumului negru - acela îşi va 


19 


putea da seama de înfăţişarea domnului Popinot. Obisnuinta 
de a sta zile de-a randul in sedintä ii schimbase pana si 
conformatia mädularelor, aşa precum nesfârşite, anostele 
pledoarii influenteazä asupra fizionomiei magistratilor. Inchis 
in sali penibil de inguste, cladite fara nicio maiestate 
arhitecturală şi in care aerul se viciază de îndată, judele 
parizian ia, vrând-nevrând, o înfăţişare posaca, crispată de 
atenție, mahmurită de atâta plictis. Pielea i se gălbejeşte, 
căpătând - după cum e firea omului - reflexe verzui. În 
sfârşit, tânărul cel mai în floare ajunge ca să se prefacă într- 
un fel de palidă maşină de considerente juridice, într-un 
robot aplicând Codul la toate cazurile, cu indiferența cu care 
se învârt roțile unui orologiu. 

Aşadar, dacă natura nu-l înzestrase pe domnul Popinot cu 
o înfăţişare plăcută, nici magistratura nu-i infrumusetase 
întru nimic făptura. Silueta sa părea schitata din linii ce se 
băteau cap în cap. Genunchi noduroşi, picioare ciolănoase şi 
mâini latarete, contrastau cu o fata sacerdotală, care semana 
de departe cu un cap de vițel, o fata searbad de blândă, 
stoarsă de vlagă, prost luminată de nişte ochi ceacâri, 
despărțită de un nas drept şi turtit, având deasupra o frunte 
teşită, împodobită cu două urechi cläpäuge, dizgratios de 
pleoştite. Părul lui rar şi subțire descoperea tivga prin mai 
multe cărări răzlețe. O singură trăsătură ar fi prețuit 
fizionomistul in fata lui: gura, pe care se citea o 
dumnezeiască bunătate. Omul acesta avea nişte buze mari, 
roşii, cu multe creturi, sinuoase, mobile, expresive, în care 
natura intruchipase simtaminte frumoase; nişte buze ce 
vorbeau inimii şi vesteau deşteptăciune, cuget limpede, darul 
unei adânci intuitii şi un duh ingeresc. De aceea, l-ai fi 
judecat greşit dacă te-ai fi luat numai după fruntea ştearsă, 
după ochii vestezi şi jalnica-i înfăţişare. Viața lui Popinot se 
potrivea cu fizionomia sa, ascunzând o neştiută bogăţie 
intelectuală şi virtutea unui sfânt. 

Absolvise Facultatea de Drept cu atâta strălucire, încât 
împăratul Napoleon, între anii 1806 si 1811 - cu prilejul 


20 


reorganizării justiției, la propunerea lui Campaceres!? — il 
înscrisese în fruntea celor ce aveau să fie numiţi la Curtea 
Imperială din Paris. Popinot însă nu era de felul lui un 
intrigant. La fiece nouă intervenţie, la fiecare nouă cerere, 
ministrul îl retrograda. Popinot nu pusese niciodată piciorul 
la arhicancelar şi nici la ministrul Justiției. De la Curte fu 
exoflisit la Tribunal; apoi, datorită lucrăturilor unor oameni 
întreprinzători si infigareti, se văzu coborât pe treapta cea 
mai de jos: fu numit jude-supleant! Ca un singur glas vui tot 
Tribunalul: Popinot jude-supleant! Nedreptatea strigătoare 
stârni indignare în toată lumea judiciară; avocaţii, aprozii, 
toți erau uluiti, în afară doar de Popinot, care nu se 
sinchisea. După ce vâlva stârnită se potoli, fiecare fu de 
părere că „totul e cât se poate de bine în cea mai bună lume 
cu putință”, care hotărât că trebuia să fie lumea judiciară. 
Popinot rămase aşadar supleant, până în ziua când cel mai 
vestit ministru de Justiție al Restauratiei?° răzbună în sfârşit 
samavolniciile şi nedreptatile făcute acestui om sfios şi tăcut 
de către mai-marii dregători împărăteşti. Astfel că, după ce 
timp de doisprezece ani stătuse ca jude-supleant, domnul 
Popinot era de-acum fără îndoială sortit să moară simplu 
judecător la Tribunalul Senei. 


Spre a înțelege sumbra ursită a unuia dintre oamenii cei 
mai înzestrați ai tagmei judecătoreşti, se cuvine să intrăm in 
unele consideratiuni care vor da în vileag viata şi caracterul 


19 reorganizarea Justiţiei... Cambaceres noul cod napoleonian de 
procedură civilă a intrat în vigoare în 1807, cel penal în 1811. Marele 
consiliu era format din şase demnitari inamovibili, printre care 
arhicancelarul Imperiului, considerat ca al doilea mare dregător. El 
prezida promulgarea legilor.  Carnbaceres (1753—1824) a fost 
arhicancelar şi a contribuit la redactarea Codului Civil. 

20 cel mai vestit ministru al Restauratiei — e vorba de Pasquier, Etienne- 
Denis, procuror general în timpul Imperiului napoleonian şi ministru de 
Justiție în vremea Restauratiei. Era apreciat atât pentru spiritul lui 
moderat şi ferm, cât şi pentru bogata-i cultură. A lăsat Memorii 
interesante (1767—1862). 


21 


acestuia. Pe de alta parte, vor iesi la ivealä si cateva din 
dedesubturile acestei mari masini numite Justitia. Cei trei 
preşedinţi sub care — rand pe rand - domnul Popinot a slujit 
la Tribunalul Senei, îi dăduseră atribuţii de judecătoraş, 
singurul cuvânt în stare să cuprindă ideea de exprimat. 
Fireşte că în acest rang nu a putut să-şi dea măsura 
capacităţii la care l-ar fi îndrituit studiile sale anterioare. Aşa 
după cum un pictor este invariabil trecut de către şleahta 
artiştilor,  cunoscătorilor sau  nătărăilor, în categoria 
peisagişti, portretişti, pictori ce cultivă tematică istorică, 
marină, sau pictori de gen - tot astfel şi Popinot îşi avu 
eticheta si fu catagrafiat ca atare. Oamenii aceştia — din 
ciudă, din atotputernicie critică sau din vreo prejudecată — 
mărginesc inteligența persoanei, cu gândul că trebuie să 
existe în orice creier vreun loc bătătorit; lumea aplică acest 
şablon atât de strâmt scriitorilor, oamenilor de stat şi tuturor 
acelora care încep printr-o specialitate, înainte de a fi 
proclamati „universali”. Aşa i-a fost scris şi lui Popinot, care 
fu categorisit în genul lui. Magistraţii, avocaţii, portareii — toți 
cei ce forfotesc prin pajiştile judiciare — deosebesc într-o 
cauză două elemente: Dreptul şi Dreptatea, Dreptatea rezultă 
din fapte. Dreptul este aplicarea principiilor la fapte. Cineva 
poate, de bună seamă, să aibă dreptate şi, totuşi, fără ca 
judecătorul să poată fi învinuit cu nimic, în fața Justiției, el 
să piardă. Între conştiinţă şi fapt se despică o prăpastie de 
rațiuni hotărâtoare, necunoscute judecătorului, rațiunii ce 
duc la osândirea sau la legitimarea unui anume fapt. 
Judecătorul nu e Dumnezeu; datoria lui este să 
cumpănească faptele cu principiile şi să judece (folosindu-se 
de o unitate de măsură determinată) o serie de spete infinit 
de variate. Dacă, spre a putea da sentințe drepte, judele ar 
avea puterea să scruteze constiintele şi să descurce pricinile, 
atunci fiecare judecător ar fi un om mare. Franța ar avea 
nevoie de aproape şase mii de asemenea magistrați; dar nicio 
generație n-are în slujba ei şase mii de oameni mari; cu atât 
mai puţin îi va putea avea în corpul judecătoresc. În mijlocul 


22 


civilizatiei pariziene, Popinot era foarte iscusit cadiu?!, care, 
dupa ce prin insusirile inteligentei si dupa ce frecase 
indelung fiecare litera a legii de spiritul faptelor, ajunsese sa- 
si dea seama de greseala judecatilor pripite si violente. Ajutat 
de o profunda patrundere judiciara, el sträpungea carapacea 
indoitei minciuni cu care avocatii cocolosesc adevaratul miez 
al proceselor. Popinot era judecator in felul in care Desplein 
era chirurg. El scruta constiintele, asa cum acest savant 
sfredelea trupurile. Viata si deprinderile sale il faceau capabil 
sa drămuiască gândurile cele mai tainice — prin cercetarea 
faptelor. Adancea procesele aşa cum Cuvier22 scotocea 
măruntaiele pământului. Înainte de a trage vreo concluzie, 
mergea din deductie-n deducție si reclădea trecutul 
conştiinţei, aşa cum Cuvier reconstituia un anoploteriu. 
Când, de pildă, avea de redactat un raport, el se trezea 
deseori noaptea, descoperind o dâră de adevăr care deodată îi 
licărea prin minte. Izbit de marile nedreptati ce incununeaza 
îndeobşte luptele juridice, unde totul se întâmplă în pofida 
omului cinstit, Popinot punea deseori concluzii împotriva 
Dreptului, clar în favoarea Dreptăţii, în toate procesele în 
care plana un oarecare dubiu. Colegii lui îl socoteau din 
această privință un spirit putin practic; argumentele sale, 
fructul unor duble deductiuni, prelungeau astfel deliberările 
instanței; iar din clipa când Popinot simţea că-i ascultat în 
silă, îşi dădea părerea foarte pe scurt. Se zicea că în 
asemenea împrejurări judecă prost; însă având în vedere 
spiritul său de apreciere nemaipomenit, judecata sa limpede 
şi perspicacitatea-i adâncă, - el trecea ca fiind înzestrat cu o 
deosebită aptitudine pentru greaua funcțiune de judecător de 
instrucție. Şi astfel rămăsese, cea mai mare parte a vieţii, un 


21 cadiu — judecător musulman care are şi funcții religioase. 

22 Cuvier Georges - naturalist francez (1769—1832) care a formulat legea 
corelatiei formelor, pe baza căreia putea reconstitui, pornind de la câteva 
oase, specii dispărute - ca, de pildă, acel anoploterium (rumegător din 
eocen) de care e vorba mai jos. Balzac citează des pe Cuvier, ca si pe 
celălalt mare naturalist al timpului, Geoffroy St. Hilaire. 


23 


simplu judecator de instructie. Desi insusirile ii faceau 
eminamente potrivit pentru aceasta anevoioasa cariera si 
desi avea faima de a fi un incercat criminalist care-si 
indragea meseria, inima lui buna il chinuia neincetat si, 
prins intre constiinta si sentimentul de mila, se perpelea ca 
intr-o menghina. Desi functia de judecator de instructie era 
salarizată mai bine decât cea civilă, nu ispitea însă pe 
nimeni; era prea absorbantă. Însă Popinot, muncitor 
neobosit, lipsit de ambiţie şi care ştia ce înseamnă modestia 
şi ştiinţa încercată, nu se plângea de ursita lui; el jertfi 
binelui obştesc atât înclinațiile lui fireşti, cât şi compătimirea 
— lăsându-se surghiunit în mlaştinile Instrucțiunii criminale, 
unde ştiu să fie deopotrivă de aspru şi de bun. Uneori, prin 
mijlocirea grefierului, dădea prevenitului bani, fie pentru 
tutun, fie pentru o haină călduroasă de iarnă; această 
milostenie se făcea pe parcursul de la cabinetul judecătorului 
până la Souriciére?? — închisoarea temporară în care erau 
ținuți prevenitii la dispoziția instructorului. Popinot ştia să 
fie, deopotrivă, un neînduplecat judecător şi om de suflet. 
lată de ce nimeni nu izbutea să smulgă cu atâta uşurinţă 
mărturisiri fără a recurge la niciunul dintre obişnuitele 
tertipuri judecătoreşti. Avea de altfel agerimea unui adevărat 
geniu iscoditor. Omul acesta simplu şi năuc, cu înfăţişarea 
sa blajină si prostuta, dibuia toate vicleniile Crispinilor?+ 
ocnasi, dadea de gol chiar pe cele mai afurisite infractoare, 
izbutea sä induplece pe cei mai nemernici. Imprejurari putin 
obişnuite îi ascutisera mintea. Spre a putea însă istorisi toate 
acestea, e musai sa patrundem in viata sa intima; caci 
calitatea de judecator era doar latura sociala a lui Popinot, in 
care salasluia un alt ins — mai mare şi mai putin cunoscut. 


23 Souriciére — numele acestei închisori: capcana de soareci — se datora 
desigur faptului că aici erau ţinuţi preventiv arestatii (cei căzuţi în cursă 
ca şoarecii). 

24 vicleniile Crispinilor — Crispin este numele unor valeti din comedia 
italiană, cunoscuţi pentru vicleniile lor ingenioase. În literatura franceză 
le-ar corespunde Scapin şi Figaro. 


24 


Cu doisprezece ani inainte de ziua in care incepe 
povestirea noastra, pe foametea aceea cumplita ce a coincis 
fatal cu şederea aliaților in Franta?$, Popinot a fost numit 
presedinte al Comisiei extraordinare, care avea drept tel 
distribuirea merindelor pentru nevoiasii din arondismentul 
doisprezece, aceasta tocmai cand avea de gând să părăsească 
locuinţa din strada Fouarre, pe care n-o îndrăgea nici el şi 
nici soția lui. Acest mare jurisconsult, acest profund 
criminalist (a cărui superioritate părea o aberaţie în ochii 
colegilor) vedea de vreo cinci ani încoace dezlegarea a tot felul 
de pricini juridice, fără a înțelege însă şi tâlcul lor. Urcând 
mereu prin mansarde şi întâlnind mizeria la tot pasul, 
studiind chinuitoarele nevoi care duc treptat pe cei săraci la 
săvârşirea anumitor fapte blamabile şi dandu-si în sfârşit 
seama de greul zbucium al nevoiaşilor, judele Popinot fu 
copleşit de o profundă milă, El deveni atunci ca un sfânt 
Vincențiu de Paul?6 pentru toți aceşti copii mari, pentru toți 
aceşti muncitori obiditi. Schimbarea sa însă nu fu săvârşită 
dintr-odată. Ca şi viciile, binefacerea trebuie să-şi ia mai întâi 
avânt. Milostenia usucă punga unui sfânt, aşa după cum 
ruleta macină averea unui cartofor: treptat, Popinot văzu o 
sărăcie şi alta, merse din pomană în pomană. După ce ridică 
toate zdrentele ce sunt pentru mizeria obsteasca ca un soi de 
oblojealä sub care mustesc rani inveninate, datatoare de 
friguri, - până într-un an de zile deveni providenta mahalalei 
sale. A ajuns membru in Comitetul de binefacere si in Biroul 


25 sederea (asa-zisilor) aliați în Franța - sub numele de ,aliati” — termen pe 
care Balzac il face sa preceada, intr-o variantä a romanului de fata, de 
epitetul dispretuitor de „aşa-zişii” — se înțelegeau în acea vreme armatele 
engleze, prusace, austriece şi ruse care au cotropit Franţa in 1814 şi în 
1815 pentru a-i „restaura” pe Bourboni. Armatele străine ale „Sfintei 
Alianțe” nu au părăsit Franța decât in 1818. 

26 un sfânt Vincențiu de Paul — preot francez (1581—1660), cunoscut 
pentru faptele sale de milostenie. EI a instituit congregația „surorilor de 
caritate” şi a fundat instituţia de ocrotire a „copiilor găsiți”. 


25 


milosteniilor. De cate ori se ivea vreo slujba onorifica, o 
primea si îndeplinea oficiul fără nicio îngâmfare, întocmai ca 
omul cu surtuc?’ care-şi petrece viata împărțind supă prin 
piețele publice, pe oriunde întâlnea flămânzi. Popinot avea 
fericirea să poată acționa pe o arie mai întinsă şi într-o sferă 
mai ridicată. Stătea de veghe, preîntâmpina crimele, dădea 
de lucru şomerilor, găsea câte o slujbă pentru neputincioşi, 
împărțea cu chibzuinţă ajutoare oriunde nevoia o cerea; era 
sfetnicul văduvelor, apărătorul copiilor fără căpătâi, 
comanditarul micilor negutatori. Nimeni din Tribunal sau din 
Paris nu cunoştea această tainică viata a lui Popinot. Există 
virtuți atât de strălucite încât atrag după sine negura. 
Oamenii adumbriti se grăbesc sa le puna sub obroc. Cat 
despre clientii magistratului, acesti oameni truditi, muncind 
zi şi noapte, nu mai erau in stare să-i ducă mai departe buna 
faimă; aveau ingratitudinea copiilor ce nu-şi pot achita 
niciodată datoria de recunoştinţă, fiind cu mult prea 
indatorati. Există, fireşte, şi ingratitudini forțate; dar care 
suflet a putut semăna binele pentru a culege recunoştinţa şi 
a se crede apoi o inimă mare? 

Încă din al doilea an al tainicului său apostolat, Popinot 
ajunse să prefacă acea odaie de la parter, care primea lumină 
prin cele trei ferestre zăbrelite cu drugi de fier, într-un fel de 
vorbitor. Pereţii şi tavanul acestei largi încăperi fuseseră 
varuiti; mobilierul era alcătuit din bănci de lemn (ca la 
şcoală), dintr-un dulap ordinar, un birou de nuc şi un scaun, 
în dulap se aflau catastifele operelor de filantropie, modele de 
bonuri pentru pâine, un registru-jurnal. Popinot tinea 
scriptele negustoreşte, ca nu care cumva, din milă, să se lase 
tras pe sfoară. Toate nefericirile mahalalei se aflau 
consemnate si contabilizate aci, intr-un registru unde obida 


27 omul cu surtuc - Edmé Champion, un fost copil găsit, care făcuse avere 
şi se ocupa cu filantropia; cunoscut mai degrabă sub numele de „omul cu 
surtuc albastru”, fiindcă, astfel îmbrăcat, putea fi văzut prin 1830 la 
Paris, împărțind supă nevoiaşilor sau plătindu-le masa. 


26 


fiecăruia îşi avea evidența - întocmai ca datornicii unui 
comerciant. Dacă uneori avea dubii cu privire la o familie sau 
la un om, magistratul cerea de la Siguranţă fişele politienesti. 
Aghiotantul său, Lavienne, era un servitor făcut parcă anume 
pentru Popinot. El scotea amaneturile depuse la Muntele de 
Pietate sau le prelungea sorocul, alergând unde se simțea 
nevoia vreunui grabnic ajutor, în timp ce stăpânul lucra la 
Tribunal. Vara, de la patru la şapte, iar iarna, de la şase la 
nouă dimineața, odaia era ticsită de femei şi copii săraci, pe 
care Popinot îi primea în audiență. larna acolo nici nu mai 
trebuia sobă; era aşa înghesuială, încât odaia se încălzea de 
la sine; Lavienne aşternea numai nişte paie pe duşumeaua 
umedă. Cu timpul, băncile începuseră să lucească de parcă 
erau de mahon lustruit; apoi, la înălțimea omului, pe pereți, 
se aşternu un soi de mâzgă provenită din frecusul zdrentelor 
şi hainelor janghinoase ale acestor ponositi. Îl iubeau atât de 
mult pe Popinot încât, chiar în timpul iernii, când se adunau 
în zori, înainte să le deschidă uşa, - femeile, ca să se 
dezmorteasca, se încălzeau cu oale cu cărbuni, iar bărbații 
îşi băteau birjăreşte brațele pe umeri — nu făceau nici cel mai 
mic zgomot, nu cumva să-i tulbure somnul. Căutătorii de 
zdrente, oamenii nopții, îi ştiau casa si se uitau adesea spre 
biroul magistratului, luminat până la ore târzii. În sfârşit, 
când treceau pe acolo hoţii, ziceau: „Asta-i casa lui!” Şi i-o 
respectau. Diminetile le consacra săracilor, după-amiezile 
criminalilor, iar serile treburilor judecătoreşti. 

Spiritul de observaţie al lui Popinot era aşadar, vrând- 
nevrând, orientat în două direcții: pe de o parte ghicea 
virtuțile säräcimii, bunele simtaminte jignite, faptele 
frumoase (în principiu), devotamentul necunoscut; iar pe de 
alta izbutea să scruteze in străfundul constiintelor, urmărea 
cele mai mici trăsături ale crimei şi cele mai subțiri ite ale 
delictelor. Averea lui Popinot producea o rentă de o mie de 


27 


scuzi?8. Soţia lui — soră cu domnul Bianchon-tatal, doctorul 
de la Sancerre — îi mai adusese de două ori pe atât. De cinci 
ani murise, lăsându-i întreaga moştenire. 

Cum salariul de jude-supleant nu era prea mare şi cum 
Popinot fusese numit judecător „plin” abia de patru ani, e 
lesne de ghicit pricina zgârceniei în cele ce priveşte viața şi 
persoana; căci cu puţinele lui venituri avea de, făcut față la 
nenumărate binefaceri. De altfel, indiferența asta fata de 
îmbrăcăminte, care arăta că Popinot nu se sinchisea câtuşi 
de putin de el, nu era oare semnul unei înalte ştiinţe, al unei 
arte trăite intens, al unui cuget veşnic viu? Pentru a-i 
desăvârşi portretul, va fi de ajuns să adăugăm că Popinot era 
printre puţinii magistrați ai Tribunalului Senei cărora nu le 
fusese conferită Legiunea de Onoare??. 

Acesta era omul pe care preşedintele Secţiei a doua a 
Tribunalului îl delegase să ia interogatoriu marchizului 
d’Espard, pe baza plângerii soției care cerea punerea lui sub 
interdicție. Popinot nu intrase nici de doi ani de zile în tagma 
judecătorilor civili. 


Strada Fouarre, în care viermuiau dis-de-dimineata atâția 
nenorociti, se golea pe la ora nouă, spre a-şi relua obişnuita 
înfăţişare întunecoasă şi mizeră. Bianchon dădu bice calului 
ca să-l mai poată prinde pe unchiu-său în toiul audienţelor. 
Surâdea la gândul ciudatului contrast pe care avea să-l facă 
judecătorul alături de doamna d'Espard; însă avea să-l 
îndemne să-şi schimbe hainele, ca să nu pară atât de 
caraghios. 

Oare o avea unchiul vreun rând nou de haine? se întrebă 
Bianchon când intră în sala slab luminată de ferestrele 
vorbitorului. Cred că ar fi bine să mă înțeleg cu Lavienne în 


28 o rentă de o mie de scuzi — scudul (ceu) valorând trei franci, renta era, 
deci, de trei mii de franci. 

29 „Legiunea de onoare” - decorație franceză, instituită in 1802 de 
Napoleon Bonaparte; pe atunci prim-consul, pentru a răsplăti serviciile 
militare şi civile. 


28 


privinta asta. 

La uruitul cabrioletei, vreo zece saraci iesirä mirati de sub 
tindă şi, recunoscându-l pe doctor, îl salutară; căci gloata 
nevoiasilor nenorociti cunoştea tot atât de bine pe Bianchon, 
care trata pe gratis bolnavii recomandati de judecător. 
Bianchon îl zări pe unchiul său în mijlocul vorbitorului. 
Băncile erau intesate de nevoiaşi, fiecare îmbrăcat cu nişte 
toale prezentând ciudatenii din cele care fac, chiar şi pe 
trecătorii lipsiți de simț artistic, să stea pe loc să privească. 
Desigur că un desenator (un Rembrandt, de pildă, de s-ar 
mai găsi vreunul în zilele noastre), văzând jelania asta 
smerită şi tăcută, ar fi creat una dintre cele mai admirabile 
compoziții. lată fața austeră şi zbârcită a unui bătrân cu 
barbă alba, cu fruntea apostolică, înfățişând privirilor parcă 
icoana desăvârşită a sfântului Petru. Pieptul lui, puţin 
descoperit, lăsa să se vadă o puternică musculatură, semn al 
unei sanatati de fier care-i ajutase să-ndure lungul calvar al 
nenorocirilor. Colo vedeai o tânără alăptându-şi pruncul şi 
ținând totodată între genunchi un puşti de vreo cinci ani. 
Sânul ei dalb, străluminând printre zdrente, trupul straveziu 
al sugarului şi chipul copilului în care puteai desluşi pe 
ştrengarul de mâine, gingăşia contrastului între glotura asta 
de mutre rebegite şi această familie te înduioşau. Ceva mai 
încolo, o bătrână femeie, galbenă şi zgribulită, întruchipa 
masca respingatoare a pauperismului răzvrătit, gata sa 
razbune intr-o zi de rascoala toate suferintele trecutului. Iata 
si un tanar muncitor slabut si lenes; privirea agera aräta ca 
are inalte insusiri, sugrumate insa de nevoi zadarnic 
combatute; nu spunea nimic in legatura cu suferintele lui; 
dar era pe punctul sa se prapadeasca, deoarece n-avusese 
nicicând prilejul să poată ieşi din uriaşul smârc in care îl 
înglodaseră toate mizeriile, sfâşiindu-se una pe alta. Erau 
foarte multe femei; bărbaţii plecați prin ateliere le lăsaseră 
fără îndoială lor grija de a pleda cauza gospodăriei, cu acel 
duh specific femeilor din popor, mai totdeauna regine în 
cocioabele lor. Vedeai acolo basmale hărtănite, poalele 


29 


rochiilor tivite cu noroi, broboade destrămate, scurteici 
janghinoase si ciuruite, însă pretutindeni nişte ochi care 
scăpărau ca para focului. Era o îngrozitoare adunare a cărei 
înfăţişare iti făcea dintru început scarba dar care, mai apoi, 
iti pricinuia un soi de spaimă cumplită, atunci cand iti 
dădeai seama că resemnarea, întâmplătoare doar, a sufletelor 
acestea înfruntând toate nevoile vieţii, nu era altceva decil o 
speculație întemeiată pe binefacere. Cele două lumânări ce 
luminau vorbitorul pâlpâiau în norii de ceață pricinuiti de 
puturoşenia acestei odăi prost aerisite. 

În toată această adunătură, magistratul îşi avea farmecul 
lui pitoresc. Pe cap purta o tichie stacojie de bumbac. Cum 
nu-şi pusese cravată, gâtul lui pungit şi roşu de frig răsărea 
prin gulerul chelboşit al halatului. Fata lui veştedă avea 
înfăţişarea oarecum tampa a omului preocupat. Gura, ca la 
toți cei ce trudesc, era strânsă-n cute ca o pungă cu 
şireturile trase. Fruntea încruntată părea că s-a încărcat de 
toate dovezile ce le ascultase; simțea, analiza, judeca. Atent 
ca un cămătar pe termen scurt, ochii lui părăseau catastifele 
şi fişele spre a sfredeli până în adâncul inimilor cercetate cu 
aceeaşi rapidă ochire cu care zgarcitii îşi exprimă 
îngrijorarea. Lavienne, în picioare, stătea la spatele 
stăpânului, gata să-i îndeplinească poruncile, făcând fără 
îndoială si puţină poliție, primind pe noii veniţi, 
îmbărbătându-i, în pofida ruşinii lor. Intrarea doctorului 
stârni în sală o mişcare printre bănci. Lavienne întoarse 
capul şi fu cât se poate de mirat să-l vadă pe Bianchon. 

— Bun sosit, băiete! îl întâmpină Popinot, întinzându-i 
mâinile. Ce vânt mi te aduce la ora asta? 

— Mi-era frică să nu începi astăzi o cercetare judiciară, 
mai înainte să te fi văzut. În legătură cu aceasta, aş dori să 
stau putin de vorbă cu matale. 

— Uite ce-i — reluă judecătorul, adresându-se unei femei 
mărunte si durdulii ce stătea în picioare înaintea lui — daca 
nu-mi spui ce anume te doare, să ştii că de unul singur nu 
am să ghicesc niciodată! 


30 


— Gräbeste-te, o indemna Lavienne, nu vezi ca le räpesti 
timpul la ceilalti. 

— Sunt precupeata in piata mare, domnul meu, destäinui 
ea întru sfârşit, potrivindu-si aşa iei glasul încât să nu poată 
fi auzit decât de Popinot şi de Lavienne; am un sugar pentru 
care-s datoare la doica ce mi l-a alăptat; aveam nişte banuti, 
dar desi-i ascunsesem... 

— Ei! şi bărbatul ti i-a sterpelit? completa Popinot, ghicind 
deznodământul märturisirii, 

— Chiar aşa, domnul meu. 

— Cum te numesti? 

— La Pomponne, 

— Si pe sotul dumitale? 

— Toupinet. 

— Strada Petit Banquier? reluä Popinot, räsfoindu-si 
catastiful. E la inchisoare, adauga el, dupa ce se uita la o 
adnotare scrisä pe marginea rubricii in care gasi inscrisa 
familia. 

— Pentru datorii, scumpul meu domn... 

Popinot dadu din cap. 

— Însä nu, mai am ce pune pe tejghea, domnul meu; ieri 
m-am pomenit cu proprietarul care m-a silit sa-i platesc 
chiria, ca de nu, ma da afara. 

Lavienne se apleca spre urechea stapanului si ii sopti ceva. 

— Ei, si cat iti trebuie ca sa-ti cumperi fructele de la Hala? 

— Păi, domnul meu, mi-ar trebui, ca să merg mai departe 
cu negotul... mi-ar trebui, zic... vreo zece franci... 

Judecătorul făcu un semn lui Lavienne, care scoase banii 
dintr-un sac şi îi dădu femeii, în timp ce judecătorul însemna 
în catastif împrumutul. Când văzu cum tresare de bucurie, 
Bianchon putu să ghicească marea nelinişte care desigur că 
frământase pe această zarzavagioaică până să dea ochi cu 
judecătorul. 

— Dar matale? întrebă Lavienne pe bătrânul cu barba 
albă. 

Bianchon trase deoparte pe servitor şi se interesă cât timp 


31 


vor mai tine audientele. 

— Azi-dimineata domnul a primit două sute de insi; mai 
au ramas vreo optzeci de cercetat, zise Livienne, asa ca 
domnul doctor are timp să meargă să-şi facă primele vizite. 

— Băiete, zise judecătorul, întorcându-se şi apucându-l de 
brat pe Horace, uite, am aci două adrese în apropiere; una în 
strada Seine, cealaltă în strada Arbalète. Dă o tură pana 
acolo. În strada Seine o iată tocmai s-a asfixiat, iar pe 
Arbaléte ai să găseşti un om pe care trebuie să-l internezi la 
tine la spital. Te aştept la cafea. 


Bianchon se întoarse peste un ceas. Strada Fouarre era 
acum pustie; începea să se crape de ziuă. Unchiul se urcă la 
el în odaie, ultimul sărac pe care magistralul îl blagoslovise, 
tocmai plecase; sacul lui Lavienne se deşertase. 

— Ei, ce se aude cu bolnavii mei? întrebă judecătorul pe 
Bianchon, urcând treptele. 

— Omul a murit, răspunse Bianchon; fata însă, va scăpa 
teafără. 

De când nu se mai simțea ochiul şi mâna unei stăpâne, 
apartamentul lui Popinot luase o înfăţişare după chipul si 
asemănarea lui. Neglijenta omului mânat de un singur gând 
stăpânitor pusese o stranie pecete peste tot. Pretutindeni se 
aşternuse un colb străvechi; pretutindeni se schimbase 
menirea lucrurilor, fapt care te făcea să vezi că te afli în 
gospodăria unui burlac. În vasele de flori găseai hârtii, te 
împiedicai de sticle de cerneală goale lăsate pe mobile, de 
farfurii uitate sau de brichete cu fosfor prefăcute în sfeşnice, 
atunci când pesemne voise să caute ceva, sau găseai obiecte 
mutate din loc şi lăsate în plata Domnului, în sfârşit, dădeai 
de tot soiul de îngrămădiri, sau de goluri, prilejuite mereu de 
un gând neîmplinit de a face ordine. Biroul magistratului, 
răvăşit în chip deosebit de acest neîncetat zbucium, arăta 
însă în chip-vădit activitatea far’ de răgaz a lui Popinot; arăta 
avântul omului copleşit de treburi şi far’ de încetare hărțuit 
de obligaţii ce se întrepătrund. În bibliotecă parcă dăduse 


32 


cineva iama; cartile zäceau vraiste, unele varate-n altele 
deschise, altele cazute cu foile in jos; dosarele cu procedurile 
lor, insiruite de-a lungul bibliotecii, acopereau parchetul care 
nu mai fusese lustruit de doi ani de zile. Mesele, mobilele 
erau ticsite cu tot felul de ex-voto-uri30 aduse de saracimea 
recunoscătoare. Pe nişte ciubuce de sticlă albastră ce 
împodobeau căminul, vedeai două globuri de sticlă, înăuntrul 
cărora fuseseră amestecate felurite vopsele ce le dădeau 
aspectul unui ciudat produs al naturii. Buchetele de flori 
artificiale, tablouri în care initiatele lui Popinot apăreau in 
ghirlande cu inimioare şi flori de „nu-mă-uita”, ornamentau 
pereții. Ici găseai cutii de lemn săpate cu migală, dar care nu 
foloseau la nimic; colo, presse-papier-uri lucrate în stilul 
obiecte lor ce le fac puscäriasii prin penitenciare. Aceste 
capodopere ale răbdării, aceste rebusuri ale recunostintei?!, 
aceste buchetele uscate făceau din biroul şi odaia judeului 
un fel de bazar de jucării... Popinot nota toate aceste obiecte 
în agende, impanandu-le cu însemnări, cu penite rătăcite şi 
hartiute. Toate aceste mărturii sublime ale milosteniei sale 
dumnezeieşti erau veştede şi colbuite. Câteva păsări împăiate 
cu măiestrie, dar ciuruite de molii, se inaltau asupra acestui 
hätis de märuntisuri, peste care domina favorita doamnei 
Popinot — o pisică din neamul Angora; un naturalist far’ de-o 
lăscaie i-o dăduse îndărăt, împăiată şi purtând aparențele 
vieţii, îi oferise astfel, pentru o mică pomană, aceasta 
comoară veşnică. Un artist oarecare din cartier, căruia 
sentimentul îi zăpăcise penelurile, zugrăvise şi el portretele 
soților Popinot. Pernite brodate, peisaje lucrate în canava si 
cruciulite de hârtie îndoită (ale căror înflorituri vădeau o 
muncă nesăbuită), toate acestea năpădiseră până şi locul din 
jurul patului, în iatacul Lui Popinot. Perdelele de la ferestre 


30 ex-voto-uri — daruri agätate de credincioşii catolici prin biserici, drept 
recunoştinţă că li s-au împlinit dorințele pentru realizarea cărora 
făgăduiseră aceste daruri (tablouri, ghirlande, statuete etc.). 

31 rebusuri ale recunostintei - daruri ale recunoscătorilor, cu o 
semnificaţie care trebuie descifrată ca un rebus. 


33 


erau negre de fum, iar draperiile pierdusera orice urma de 
culoare. Între cămin şi masa lungă, pătrată, — la care lucra 
magistratul, pe o masuta, bucătăreasa aşezase două cesti de 
cafea cu lapte. Două fotolii de mahon, îmbrăcate în rips, 
îmbiau pe unchi şi pe nepot. Lumina primită de la ferestre, 
neajungând până acolo, bucătăreasa le lăsase două lumânări 
cu feştile din cale-afară de lungi ce pâlpâiau în chip de 
ciupercă. Ele împrăştiau acea lumina roşiatică — gaselnita a 
zgarcitilor — care, datorită încetinelii combustiei, prelungeşte 
viața lumânării. 

— Unchiule, n-ar fi rău să te-mbraci mai gros când cobori 
în vorbitor. 

— Nu-mi place să-i las s-astepte pe toți sărmanii ăştia! Dar 
ia spune tu, ce vânt te-aduce la mine? 

— Păi, venisem să te poftesc mâine la masă la marchiza 
d'Espard. 

—E rudă cu noi? întrebă grav judecătorul, cu o 
nevinovăție atât de sinceră, încât Bianchon pufni în râs. 

— Nu, unchiule, marchiza d'Espard este o doamnă cu vază 
din înalta societate. A făcut o cerere la Tribunal pentru a-şi 
pune sub interdicție soțul; şi matale ai fost delegat... 

— Şi-ai vrea să prânzesc la dânsa! Eşti nebun zise 
judecătorul, luând în mâna codul de procedură civilă. Ia şi 
citeşte articolul care opreşte pe magistrat să bea sau să 
mănânce cu una dintre părțile ce are de judecat. Dacă 
marchiza ta are ceva să-mi comunice, să poftească aci. După 
ce astă-noapte voi fi cercetat dosarul, va trebui într-adevăr să 
merg la soțul ei pentru a-i pune câteva întrebări. 

Se sculă, luă un dosar care se afla deasupra, sub un 
presse-papier şi spuse, după citirea titlului: 

— lată actele. Dacă această cucoană mare şi cu vază te 
interesează într-adevăr, hai să-i citim jalba! 

Popinot îşi încheie halatul ale cărui. poale se deschideau 
întruna, dezvelindu-i pieptul; înmuie o bucăţică de pâine în 
cafeaua care se răcise, luă apoi cererea şi o citi, îngăduindu- 
şi unele paranteze şi comentarii la care luă parte şi nepotul. 


34 


35 


III. 


CEREREA 


Ÿ 


D Sao 


y atre Domnul Preşedinte al Tribunalului Civil de 
¢ Primă Instanta al Departamentului Sena, cu 
yw resedinta in Palatul Justitiei 


Doamna Jeanne-Clémentine-Athénais de Blamont-Chauvry, 
soția domnului Cbarles-Maurice-Marie Andoche, conte de 
Nègrepelisse, marchiz de Espard (noblete de soi), proprietar; 
sus-numita doamna d’Espard, domiciliată in strada Faubourg 
Saint-Honoré Nr. 104 si sus-numitul domn d’Espard, in strada 
Montagne Sainte-Geneviéve Nr. 22 (Da, da, preşedintele îmi 
spusese că locuieşte în mahalaua mea!»), având ca avocat pe 
domnul Desroches...” («Desroches, un mic spertar, prost 
vazut si de Tribunal si de confrati un om care dauneaza 
clienţilor sai».) 

— Saracul, zise Bianchon, din pacate n-are niciun ban si 
se zbate ca dracu-n aghiazma. Ce să-i faci! 

,»...are onoarea să vă aducă la cunostinta, Domnule 
Preşedinte, că în ultimul an, facultățile morale şi mintale ale 


36 


domnului d'Espard, soțul domniei-sale, au suferit o atât de 
mare alterare încât a ajuns, astăzi, la o stare de demență si 
imbecilitate ce se încadrează în prevederile articolului 486 ale 
Codului Civil; de aceea, în interesul salvării averii şi persoanei 
sale şi în interesul copiilor săi, pe care îi tine la dânsul, este 
necesar a se face aplicatiunea dispozitiunilor cerute de sus- 
numitul articol. 

Ca intr-adevar starea sufleteascä a domnului d’Espard, 
care de câțiva ani stârnea îngrijorări datorită sistemului 
adoptat de dânsul în ceea ce priveşte administrarea afacerilor, 
mai ales în ultimul an, a atins o lamentabilă stare de 
depresiune. Ca primă facultate care s-a resimțit în urma 
acestui neajuns a fost voința sa, şi că această smintire l-a 
lăsat pe domnul marchiz d'Espard pradă tuturor primejdiilor 
unei incapacitäti care se manifestă prin următoarele fapte: 

Încă de mult, toate veniturile domeniilor marchizului 
d'Espard au început să treacă, fără cauze plauzibile şi fără 
avantaje — nici măcar temporare pentru el — în mâna unei 
bătrâne a cărei respingătoare slutenie este îndeobşte 
cunoscută: o anume doamnă Jeanrenaud, domiciliată fie la 
Paris, în strada La Vrilliere Nr. 8, fie la Villeparisis, lângă 
Claye, în departamentul Seine-et-Marne; aceste venituri au 
început să treacă de asemenea şi la fiul ei, în vârstă de treizeci 
şi şase de ani, ofițer în fosta gardă imperială pe care domnul 
marchiz d'Espard — prin relaţiile de care se bucură l-a numit 
şef de escadron la regimentul 1 cavalerie al Gărzii Regale. 
Aceste persoane, care se aflau în 1814 în cea mai neagră 
sărăcie, au dobândit rând pe rând imobile de o mare valoare, 
între altele, şi de curând, o casă pe Grande rue Verte, unde 
domnul Jeanrenaud face actualmente cheltuieli exorbitante în 
vederea instalării sale cu mama sa, doamna Jeanrenaud şi în 
vederea căsătoriei pe care sus-numitul vrea s-o contracteze; 
cheltuielile se ridică până în prezent la peste una sută mii de 
franci. Proiectul matrimonial este înlesnit prin bunele oficii ale 
marchizului d'Espard pe lângă bancherul său, domnul 
Mongenod, a cărui nepoată a fost cerută în căsătorie pentru 


37 


sus-numitul domn Jeanrenaud, promitändu-i-se si credite 
adecvate, în vederea dobândirii demnităţii de baron. Această 
înnobilare s-a şi făcut acum un an, prin decretul regal datat 
din 29 decembrie, în urma intervenției marchizului d'Espard, 
astfel după cum poate adeveri şi excelența sa domnul ministru 
al Justiției, în cazul când Tribunalul ar judeca nimerit să 
recurgă la mărturia domniei-sale. 

Că nicio rațiune, nici măcar ceea ce legea şi morala 
deopotrivă osândeşte — nu poate indreptati înrâurirea pe care 
vaduva doamna Jeanrenaud o exercita asupra marchizului 
d’Espard cu care, de altfel, se vede destul de rar; ca de 
asemenea nicio rațiune nu poate justifica ciudata lui 
afecțiune față de sus-numitul baron Jeanrenaud, cu care are 
legături foarte sporadice. Dar cu toate acestea, influența lor 
este atât de mare, încât ori de câte ori au nevoie de bani, 
chiar de n-ar fi decât pentru împlinirea unor fantezii, această 
doamnă sau fiul ei...” 

— Ei, i-auzi: rațiunea pe care legea şi morala deopotrivă le 
osândeşte! Ce vrea oare să insinueze maestrul? 

Bianchon începu să râdă. 

„.„.„„această doamnă sau fiul domniei-sale capătă fără nicio 
discuție orişice sumă de la marchizul d’Espard; dacă se 
întâmplă ca marchizul să nu aibă bani peşin, atunci domnul 
d'Espard semnează polite prin mylocirea domnului Mongenod, 
care a propus subsemnatei să vină să depună în acest sens ca 
martor. 

Că, de altfel, în sprijinul acestora, s-au întâmplat de curând 
următoarele fapte: cu prilejul reînnoirii contractelor de arendă 
ale moşiilor d'Espard, fermierii au plătit o sumă destul de 
importantă pentru prelungirea convențiilor; iar numitul 
Jeanrenaud şi-a însuşit de îndată acest câştig. 

Că gândul marchizului d'Espard este atât de departe de 
aceste sume de bani, încât atunci când i s-a pomenit de 
pierderea lor, nici măcar n-a părut a-şi mai aduce aminte; că 
ori de câte ori persoane onorabile i-au pus întrebări cu privire 
la devotamentul său fata de aceste două persoane, 


38 


răspunsurile sale dădeau dovadă de un simtämänt de 
abnegatie fata de ideile si propriile sale interese, încât fara 
îndoială că aceasta afacere ascunde o taină asupra căreia 
subsemnata cheamă  într-ajutor Justitia; deoarece e cu 
neputinţă ca această cauză să nu fie criminală, abuzivă, 
silnică, ori de o speță care trebuie să fie lămurită de medicina 
legală; afară doar de cazul când această obsesie ar fi dintre 
cele ce intră în categoria abuzului de forță morală si care nu 
poate fi calificată decât prin noțiunea neobişnuită de 
posedat...” 

— Drace, reluă Popinot, ce zici de asta, doctore? Faptele 
acestea sunt cât se poate de ciudate, 

— N-o fi vreun efect al puterii magnetice? opina Bianchon. 

— Ce? Tu crezi în prostiile lui Mesmer?2, în hârdăul lui? în 
vederea care străbate prin ziduri? 

— Da, unchiule, spuse cu tot seriosul doctorul. Adineauri, 
pe când te ascultam cum citeşti, mă gândeam tocmai la asta. 
Iti pot spune că am verificat, într-altă sferă de aplicație, mai 
multe fapte asemănătoare relative la puterea de stăpânire 
nelimitată pe care o poate exercita un om asupra altuia. 
Contrar părerii unor confrati, eu sunt cu desăvârşire convins 
de puterea voinței cu putere motrice. Lăsând deoparte orice 
cotcarie sau complicitate, eu am putut vedea efectele unei 
atari posesiuni. Acţiuni ce au fost făgăduite magnetizatorului 
de către cel magnetizat, în timpul somnului, au fost apoi 
riguros îndeplinite de acesta din urmă, în stare de veghe. 
Voința unuia ajunsese să se substituie voinței celuilalt. 

— Şi îndeplinea orişice faptă? 

— Orişice! 

— Chiar şi fapte criminale? 

— Chiar şi criminale, 


32 prostiile lui Mesmer — Friedrich-Anton Mesmer (1733—1815), medic 
german care a lansat teoria magnetismului animal, dupa care omul ar fi 
supus unor influente magnetice ale naturii. Experientele lui cu un 
hârdău aşa-zis magnetic, plin cu apă, se dovediră însă curând fara 
rezultat. 


39 


— Daca n-ai fi tu, să ştii că nici nu te-as asculta. 

— Pot sa-ti dovedesc, spuse Bianchon. 

— Hh! hm! mormai judecatorul, Presupunand ca pricina 
acestei captari ar tine de amintita ordine de fapte, cred ca ar 
fi greu de dovedit si de admis posesiunea asta in fata 
Justitiei. 

— Daca numita doamna Jeanrenaud e batrana si urata ca 
o ciuma, nu vad, ce alt mijloc de seductiune ar putea avea? 
zise Bianchon. 

— Însă, reluä judecătorul, in 1814, atunci cand se 
pretinde că ar fi avut loc seductiunea, femeia avea şi ea 
patrusprezece ani mai putin decât azi; dacă acum zece ani ea 
a fost legată de marchizul d'Espard, aceste socoteli ne duc cu 
douăzeci şi patru de ani în urmă, vreme când putea fi şi 
tânără şi frumoasă; îl va fi cucerit atunci, cu ajutorul unor 
mijloace mai fireşti, exercitând asupra domnului d'Espard o 
putere de stăpânire în folosul ei şi a fiului său; multi bărbați 
nu ştiu să se sustragă unor asemenea subjugări. Dacă 
pricina ei pare vrednică de mustrare în ochii Justiției, în fața 
naturii însă ea poate părea indreptatita. Doamna Jeanrenaud 
se va fi putut supăra din pricina căsătoriei marchizului 
d'Espard cu domnişoara de Blamont-Chauvry, care probabil 
s-a celebrat cam în vremea aceea; şi s-ar mai putea să nu fie 
aci decât o rivalitate de femei, de vreme ce marchiza nu mai 
locuieşte de mult cu marchizul d'Espard. 

— Dar cum rămâne cu urâtenia ei respingatoare, 
unchiule? 

— Puterea seductiunilor - reluă judecătorul - este direct 
proporţională cu uratenia; asta-i o veche socoteală! De altfel, 
doctore, mai e şi vărsatul care de obicei lasă urme. Dar să 
citim mai departe: 

„Că încă din anul 1815, spre a putea face fata sumelor 
solicitate de aceste două persoane, domnul marchiz d'Espard 
s-a mutat cu cei doi copii ai săi în strada Montagne Sainte- 
Genevieve, într-un apartament a cărui lucie sărăcie este 
nevrednică de numele şi demnitatea soțului subsemnatei 


40 


(«Fiecare locuieşte unde-i place»)... că el obligă pe aceşti doi 
copii — pe contele Clement d'Espard si pe vicontele Camille 
d'Espard — să ducă o viata nevrednică de numele, starea şi 
viitorul lor; că deseori ei sunt într-o asa mare lipsă de bani, 
încât, nu de mult, proprietarul, un anume Mariast, a pus 
sechestru pe mobilierul din casă. Acest lucru fiind îndeplinit în 
prezența marchizului d'Espard, acesta l-a ajutat pe portărel, 
purtându-se ca şi cum ar fi fost un om de teapa lui, dându-i 
totodată dovezi de curtenie şi de atenţie ce s-ar fi cuvenit unei 
persoane de un rang mai ridicat decât dânsul...” 

Unchiul şi nepotul se uitară râzând unul la altul. 

„Că, de altfel, în afara împrejurărilor aci relatate cu privire 
la văduva Jeanrenaud şi la fiul acesteia, domnul baron 
Jeanrenaud, toate celelalte fapte ale vieţii sale poartă pecetea 
smintelii; că de aproape zece ani de zile marchizul se ocupă 
într-un mod atât de asiduu de China, de obiceiurile, moravurile 
şi istoria ei, încât a ajuns să reducă totul în viata la chinezării; 
că. Întrebat asupra acestui punct, el încurcă treburile de azi, 
chiar întâmplările din ajun, cu fapte având legătură cu China; 
că făcând comparaţie cu ocârmuirea Chinei, critică acţiunile 
guvernului şi purtarea regelui — cu toate că, pe de altă parte, 
are toată evlavia pentru Maiestatea Sa. 

Că această monomanie l-a împins pe marchiz la fapte 
necugetate; în pofida datelor cerute de rangul său şi a ideilor 
pe care le propoväduia în legătură cu îndatoririle aristocrației, 
a purces în ultimul timp la o afacere comercială pentru care 
subscrie zilnic «obligaţiuni cu termen»; acestea îi amenință 
astăzi atât cinstea cât şi averea; având în vedere că sus- 
numitele îndeletniciri îi dau calitatea de negutätor şi, în cazul 
când debitul ar deveni insolvabil, ar putea să-l ducă la 
faliment; că aceste obligaţiuni contractate cu o serie de 
comercianți de hârtie, cu tipografi, cu fotografi şi graficieni — 
furnizorii celor necesare lucrării intitulate «Istoria pitorească a 
Chine, care a început să apară în fascicole — sunt atât de 
mari, încât aceşti furnizori, spre a-şi asigura creantele, au 
rugat cu stăruință pe subsemnata să ceară punerea sub 


41 


interdictie a marchizului d’Espard...” 

— Omului astuia ii lipseste o doagä, exclama Bianchon. 

— Crezi tu? intreba judecatorul. Trebuie sa vedem ce 
spune şi el. Cine n-ascultă decât un clopot, n-aude decât un 
singur sunet. 

— Dar mi se pare... zise Bianchon. 

— Dar mi se pare, reluă Popinot, că dacă vreo rudă de-a 
mea ar dori să-mi inhate bunurile, iar eu, în loc să fiu un 
judecător despre care colegii mei pot zilnic să-şi dea seama 
cât. preţuiesc, as fi un duce sau un pair, atunci un 
smecher de avocat ca Desroches ar putea lesne să facă o 
jalba asemänätoare si in ce ma priveste. 

„Că educaţia copiilor a avut de suferit pe urma acestei 
monomanii, deoarece el îi învață, contrar tuturor normelor de 
învățământ, fapte din istoria Chinei, cure vin în contrazicere cu 
învățăturile religiei romano-catolice; de asemenea, el s-a 
apucat să-i înveţe unele dialecte chinezeşti.” 

— Aci Desroches mi se pare caraghios, zise Bianchon. 

— Cererea a fost ticluită de vreun contopist care nu-i prea 
chinez, zise judecătorul. 

„Că deseori îşi lasă copiii far’ de cele trebuincioase traiului; 
că subsemnata, în pofida tuturor stäruintelor, nu-i pot vedea; 
că domnul marchiz d'Espard îmi aduce copiii doar o dată pe 
an; că ştiind de lipsurile pe care aceştia le îndură, am făcut 
zadarnice demersuri pentru a le procura cele necesare traiului, 
precum şi lucrurile de care au nevoie...” 

— Oh, doamna mea, astea-s curate caraghioslâcuri! Cine 
vrea să dovedească prea multe, nu dovedeşte nimic... Dragul 
meu, spuse judecătorul, lăsând dosarul pe genunchi, te 
întreb ce mamă a avut vreodată atât de puţină tragere de 
inimă, atât de putin suflet şi a fost aşa de far’ de milă, încât 
să rămână mai prejos decât înseşi îndemnurile instinctului 
animal? O mamă, dacă vrea să ajungă la, copiii ei, devine tot 
atât de şireată pe cât o fată poate fi pentru a izbândi în 


33 Pair al Franței - membru al Camerei superioare, în timpul Restauratiei. 


42 


dragoste. Dacă marchiza ta ar fi vrut cu adevărat să-şi 
hrănească sau să-şi îmbrace copiii, nici dracul n-ar fi putut-o 
împiedica! Aşa-i? E cam prea gogonată pentru un judecător 
bătrân! Hai să citim mai departe. 

„Că la etatea la care au ajuns aceşti copii, se cuvine a se 
lua imediate măsuri în vederea sustragerii lor de sub 
înrâurirea nenorocită a educaţiei ce îi se dă; că se cade să se 
ia asemenea măsuri, în conformitate cu rangul lor, şi că nu 
trebuie să mai aibă sub ochi pilda pe care le-o dă purtarea 
tatălui lor. 

În sprijinul amintitelor fapte există şi mărturii ce vor putea fi 
lesne obținute de Tribunal. De multe ori domnul d'Espard a 
numit pe judecătorul de pace al ocolului doisprezece: un 
mandarin de al treilea rang; alteori, pe profesorii liceului 
Henric IV, cărturari. («Şi ei se supără!) Chiar despre 
întâmplările cele mai banale, zice întruna că în China s-ar 
petrece într-alt fel decât la not; în cursul unei convorbiri 
obişnuite, face tam-nesam aluzie, fie la doamna Jeanrenaud, 
fie la evenimente petrecute sub domnia lui Ludovic al XIV-lea, 
şi rămâne apoi adâncit într-un întunecat alean. Din când în 
când îşi închipuie că s-ar afla în China. Mulţi dintre vecinii 
marchizului, bunăoară domnii Erne Beker, student în 
medicină, si Jean Baptiste Frémiot, profesor, domiciliati in 
acelaşi imobil, sunt de părere, cunoscându-l pe marchiz, că în 
toate cele ce privesc China se vede o urmare a unui plan ticluit 
de domnul baron Jeanrenaud şi de văduva - doamna-mamă a 
acestuia — întru țelul de a-i desavarsi nimicirea facultăților sale 
morale, deoarece singurul serviciu pe care doamna 
Jeanrenaud pare că i-l face, este acela de a-i pune la 
îndemână absolut tot ce află în legătură cu China. 

Că, în sfârşit, petitionara se oferă să dovedească 
Tribunalului că sumele inghitite de domnul Jeanrenaud, din 
anul 1814 şi până în 1828, se ridică, nici mai mult, nici mai 
putin, la cifra de un milion de franci. 

Spre conformarea tuturor acestor spuse, subsemnata poate 
aduce Domnului Preşedinte mărturia persoanelor care văd şi 


43 


cunosc pe domnul marchiz d’Espard, si ale cäror nume si 
calitati sunt consemnate mai jos; dintre acestea, unele au 
rugat cu multă stăruință pe subsemnata să ceară şi să caute 
să înfăptuiască punerea sub interdicţie a domnului marchiz 
d'Espard, acesta fiind singurul mijloc de a-i feri averea de o 
dezastruoasă administraţie si de a tine copiii departe de o 
influență nefastă. 

Având în vedere probele aici alăturate şi luând în 
consideraţie toate aceste fapte, dat fiind că sus-amintitele stări 
de lucruri arată limpede starea de sminteală şi de imbecilitate 
a numitului domn marchiz d’Espard. cu domiciliul sus-arătat, — 
spre a ajunge la punerea acestuia sub interdicţie, subsemnata 
cere Domnului Preşedinte să aibă bunăvoința de a ordona 
comunicarea cererii aci anexate domnului procuror regal şi să 
însărcineze pe un judecător al Tribunalului cu întocmirea 
raportului, pentru termenul pe caro veţi binevoi a-l fixa, în aşa 
fel încât Tribunalul să hotărască în deplină cunoştinţă de 
cauză şi să facă dreptate etc., etc.” 

— lata, zise Popinot, şi ordonanța preşedintelui, prin care 
sunt învestit. Ei, şi acum ce-o mai vrea de la mine marchiza 
d'Espard? Ştiu doar totul. Maine mă voi duce cu grefierul 
meu la domnul marchiz, căci treaba nu mi se pare a fi tocmai 
curată. 

— Ascultă, dragă unchiule, ştii că nu ţi-am cerut niciodată 
nici cel mai mic serviciu care să fi fost în legătură cu meseria 
de judecător; ei bine, te rog acum să ai pentru doamna 
d'Espard bunăvoința pe care o indreptateste situația ei. 
Spune, dacă ar veni ea aci, ai asculta-o? 

— Fireşte. 

— Atunci, uite ce! Mergi de o ascultă la dânsa acasă. 
Doamna d'Espard e bolnăvicioasă, e nervoasă şi are o fire 
gingaşă, şi nu cred că s-ar simți prea bine în cocioaba 
matale. Du-te pe seară, în loc să mergi la cină, de vreme ce 
legea te opreşte să bei şi să mănânci cu impricinatii. 

— Dar legea nu te opreşte şi pe tine să primeşti moştenirile 
ce ti-ar lăsa clienţii tăi? întrebă Popinot, căruia i se părea ca 


44 


simtise în glasul nepotului sau o uşoară ironie. 

— Hai, unchiule, chiar de n-ar fi decât faptul de a putea 
descoperi adevărul de pe urma acestei vizite, te rog să nu mă 
refuzi. Vei veni acolo ca jude-instructor, de vreme ce lucrurile 
nu ti se par limpezi... Ce naiba! Interogatoriul marchizei e 
oare mai putin folositor decât al soțului ei? 

— Ai dreptate, incuviinta magistratul, s-ar putea ca ea să 
fie partea nebună. Voi veni! 

— Trec să te iau; scrie pe agendă: „Mâine seară la nouă, la 
doamna d'Espard” Bun! zise Bianchon, văzând pe unchiul că 
îşi notează întâlnirea. 


A doua zi la nouă, doctorul Bianchon urcă scara plină de 
praf a unchiului său şi-l găsi lucrând la redactarea unei 
hotărâri spinoase. 

Croitorul nu trimisese costumul cerut de Lavienne, aşa 
încât Popinot era îmbrăcat tot cu vechiul său gheroc plin de 
pete şi rămăsese acelaşi incomptus%{ la vederea căruia cei ce 
nu-i cunoşteau viata lăuntrică pufneau in râs. Bianchon îl 
convinse totuşi să-şi aranjeze cravata şi să se încheie la 
haină; camufla apoi petele, butonându-i invers reverele de la 
dreapta spre stânga şi descoperind astfel partea neuzată a 
postavului. Însă după câteva clipe, vârându-şi mâinile în 
buzunarele vestei, aşa cum era deprins, judecătorul îşi 
suflecă haina până în piept. 

Foarte mototolit în fata şi la spate, costumul făcea o gheba 
tocmai în mijlocul spinării, lăsând să iasă afară cămaşa 
printr-o despicătură care se isca tot mereu între jiletcă şi 
pantalon. Spre nenorocul său, Bianchon nu-şi dădu seama 
de acest caraghioslâc suplimentar decât în clipa în care 
unchiul se afla în fața marchizei. 

Este neapărată nevoie să facem o scurtă schiță a vieții 
acesteia, pentru a înțelege mai bine convorbirea pe care 
doctorul şi judecătorul aveau s-o aibă cu dânsa. 


34 incomptus — in limba latină: neglijent, murdar, nepieptănat. 


45 


IV. 


CE A VORBIT O FEMEIE LA MODA CU 
JUDECATORUL POPINOT 


Ÿ 


Sp 


oamna d’Espard era de vreo sapte ani de zile foarte 

D la moda in acel Paris unde Moda inalta si doboara 
rand pe rand oamenii. Acestia, cand mari, cand 

mici, când obiectul atenţiei tuturor, când cu desăvârşire dati 
uitării, ajung să fie mai târziu nişte nesuferiti, aşa cum sunt 
toți miniştrii exoflisiti si toate maiestatile prävälite. 
Supărători prin ifosele lor matofite, linguşitorii aceştia ai 
trecutului ştiu totul, vorbesc de rău pe toți şi, ca nişte 
risipitori scapatati, sunt prieteni cu toții. De ținem seama de 
faptul că soțul o părăsise prin 1815, de bună seamă ca 
doamna d'Espard trebuie să se fi măritat pe la începutul 
anului 1812; fără îndoială deci, că cei doi copii ai săi aveau 
acum cincisprezece şi treisprezece ani. Prin ce întâmplare 
această mamă, în vârstă de vreo treizeci şi trei de ani, 
ajunsese să fie astăzi la modă? Deşi Moda aceasta are 
hachite şi nimeni nu-i poate desemna dinainte aleşii; deşi 


46 


deseori ea ridica in slavi pe sotia unui bancher sau vreo alta 
femeie de o îndoielnică frumusețe şi elegantă, pare de 
necrezut ca Moda să fi luai apucaturi oarecum 
constituționale, prin ratificarea alegerii unui preşedinte de 
vârstă. Aci Moda făcuse ca toată lumea: ea socotea şi acum 
pe doamna d'Espard drept o femeie tânără. În registrele 
Stării Civile, marchiza era trecută cu treizeci şi trei de ani; 
uneori seara, într-un salon, avea douăzeci şi doi. Dar câtă 
meştereală şi câte vicleşuguri! Nişte zulufi de împrumut, bine 
potriviti, îi ascundeau tâmplele. Acasă se ostenea să stea 
într-o lumină foarte pală; făcea pe bolnava spre a rămâne în 
binevoitoarea penumbră a razelor cernute prin perdele de 
voal. Ca şi Diana de Poitiers35, se scălda zilnic în apă rece; tot 
ca ea, marchiza se culca pe o saltea de păr de cal şi dormea 
cu capul pe perne de saftian ca să-şi păstreze frumusețea 
părului; mânca putin, nu bea decât apă, îşi cumpăta fiece 
mişcare pentru a nu se obosi, şi îndeplinea cu exactitudine 
călugărească până şi cel mai mic punct al programului ei de 
viata. Această straşnică rețetă — spun unii — o practică şi o 
vestită polonezăs6, care foloseşte gheața în locul apei şi 
mănâncă doar bucate reci. Poloneza aceasta întrunea în 
persoana ei o experiență seculară şi deprinderile şi obiceiurile 
unei cochete din secolul al XVIII-lea, Hărăzită să trăiască cât 
Marion de Lorme?’ - căreia biografii îi dădeau o sută treizeci 
de ani — fosta viceregina a Poloniei, la aproape o sută de ani, 


35 Diana de Poitiers — favorita lui Henric II, regele Frantei între 1547 şi 
1559. Se pare că avea şi mari calități intelectuale. Deşi cu vreo douăzeci 
de ani mai în vârstă decât protectorul ei, Diana de Poitiers nu a pierdut 
niciun moment iubirea şi prietenia regelui. 

36 vestita poloneză... doamna Zagonesek - e, desigur, vorba de soția 
generalului Josef Zayonesek (1752—1826), apărător al Varşoviei, dar mai 
târziu emigrant în Franța, unde a luptat sub ordinele lui Napoleon, tot ca 
general. Reîntors în armata poloneză, el a acceptat să-l servească pe ţarul 
Alexandru, care l-a facut print. 

37 Marion de Lorme — curtezană celebră din secolul al XVIl-iea, eroină a 
unei drame de Victor Hugo; longevitatea ei pare a fi însă de domeniul 
legendei. 


47 


avea un spirit şi o inimă tânără, o înfăţişare gingaşă si o 
făptură fermecătoare; în conversaţia sa, în care vorbele-i 
scăpărau ca şi curpenii pe foc, ştia să facă asemuiri între 
cărțile şi oamenii literaturii de astăzi şi oamenii şi cărțile 
veacului al XVIII-lea, Ea îşi comanda coafurile la casa 
Herbault din Varşovia. Doamnă din lumea mare, era totodată 
evlavioasă ca o fetiță; ştia să înoate, să zburde ca un băiat, 
precum ştia să se aşeze într-o causeuse întocmai ca o tânără 
cochetă. Suduia moartea şi-şi bătea joc de ea. Uluise 
odinioară pe împăratul Alexandru, iar acum, prin fastul 
receptiilor ce le dădea, ar fi uimit chiar pe ţarul Nicolaess. 
Mai făcea încă să suspine câte un tânăr căruia i se 
aprindeau călcâiele, căci ea avea darul s-arate vârsta care îi 
plăcea s-o aibă. În sfârşit, era un adevărat basm cu zâne, 
dacă nu cumva era ea însăşi zâna ieşită din vreun basm. 
Doamna d'Espard o fi cunoscut oare pe această doamnă 
Zavonesek? A vrut s-o reîntrupeze în totul? Oricum, 
marchiza era o reclamă vie pentru regimul pe care-l ţinea: 
avea tenul proaspăt, fruntea far’ de zbârcitură, trupul — ca şi 
al iubitei lui Henric al II-lea - mlădios şi fraged. Avea acei 
tainici nuri ce prind şi te leagă de o femeie... Prescriptiile atât 
de uşoare ale acestui regim în care îşi dădeau întâlnire şi 
arta şi natura, poate şi experiența, găseau de altfel în 
organismul marchizei un tărâm prielnic şi potrivit. Marchiza 
arăta o adâncă nepasare pentru tot ceea ce o privea; bărbații 
o amuzau, dar niciunul nu-i stârnise acel mare freamăt care 
să cutremure două firi şi să facă praf una dintre ele. Nu 
purta pică nimănui, dar nici dragoste. Dacă o jignea careva, 
se răzbuna cu răceală, liniştită, în toată tihna, pândind 
prilejul de a-şi împlini gândul mocnit împotriva orişicui îi 
lăsase o amintire proastă. Nu se frământă, nici nu se 
zbuciuma. Vorbea, căci ştia că rostind câteva vorbe, o femeie 


38 împăratul Alexandru... țarul Nicolae — e vorba de cei doi tari consecutivi 
ai Rusiei din prima jumătate a secolului al XIX-lea; primul a domnit de la 
1801 la 1825, al doilea i-a urmat până la 1855. 


48 


poate ucide trei barbati. Simtise o deosebita placere atunci 
cand fusese parasita de domnul d’Espard: odata cu el oare 
nu plecau si cei doi bäieti care incepusera s-o plictiseasca si 
care, mai tarziu, i-ar fi putut chiar dauna ifoselor ei? Prietenii 
cei mai intimi, - precum si adoratorii ei cei mai flusturatici, 
socoteau că e o femeie tânără, fiindcă n-o vedeau — aidoma 
Corneliei3” — însoțită de acele „odrasle” care ar fi dat de gol 
etatea mamei lor. Lumea nu cunoştea pe cei doi copii de care 
marchiza părea atât de îngrijorată în jalba sa, aşa cum nu-l 
cunoştea nici pe tatăl lor, după cum nici marinarii habar n- 
aveau de trecătoarea nord-est+0... Domnul d'Espard trecea 
drept un zurliu care-şi părăsise nevasta, fără a avea 
împotrivă-i nici cea mai mică pricină de nemulțumire. Astfel 
că, la douăzeci şi doi de ani, doamna d'Espard era deopotrivă 
stăpână pe sine şi pe averea sa ce-i aducea douăzeci şi şase 
de mii de livre rentă; de aceea şovăise mult înainte de a-şi 
alege alt fel de viață sau de a se hotări să-şi schimbe soarta. 
Deşi stăpânea toate bunurile cumpărate de soțul ei şi îi 
păstra mobila, echipajele, caii, în fine o casă întreagă cu tot 
ce putea cuprinde, marchiza duse la început o viata retrasă; 
era în timpul anilor 1816—1817—1818#!, când familiile se 
refăceau din nenorocirile cäsunate de viitoarea politică. 
Apartinand, de bună seamă, uneia dintre cele mai mari şi 
vestite case din cartierul Saint-Germain*?, părinții o sfătuiră 


39 Cornelia — tipul mamei romane cetätene, cunoscută sub numele de 
Cornelia, mama Grachilor: rămasă văduvă, şi-a crescut cu demnitate 
copiii, pe Tiberius şi Caius Grachus, în sentimente patriotice şi 
cetăţeneşti. 

40 trecătoarea Nord-Est — descoperită în 1728 de navigatorul danez Vitus 
Bering. Strâmtoarea, prin care se putea trece din Asia în America de 
Nord, nu era prea cercetată însă de marinari. 

41 anii 1816, 1817, 1818 — sunt anii care urmează răsturnării definitive a 
lui Napoleon; războiul se dusese pe teritoriul Franţei, pe care armatele 
europene reacționare, ,aliatii”, o cotropisera şi o jefuiseră, aducând înapoi 
pe Bourboni (Restauraţia). Aceste armate n-au părăsit Franța decât în 
1818. 

42 cartierul Saint-Germain — cartier din Paris care era locuit de aristocrație. 


49 


să trăiască in familie, după despărțirea silită la care o 
condamnase neinteleasa ciudatenie a soțului ei. 


In anul 1820, marchiza iesi din sihästria ei si incepu sä se 
arate la Curte, sa participe la serate si sa dea receptii la ea 
acasä. Intre 1821 si 1827 porni sa cheltuiascä mult, 
distingandu-se prin gustul si toaletele sale; isi avea zilele si 
orele sale de primire; curând apoi, se urca pe tronul unde 
stralucisera mai inainta vicontesa de Beauseant, ducesa de 
Langeais şi doamna Firmiani; aceasta din urmă - dupa 
căsătoria cu domnul de Camps - trecuse sceptrul în mâinile 
ducesei de Maufrigneuse, căreia i-l smulsese marchiza 
d'Espard. Lumea nu ştia nimic mai mult despre viata intimă 
a doamnei d'Espard. Asemenea unui soare gata de asfintit, 
dar care nu apune niciodată, ea părea sortită să mai dăinuie 
multă vreme deasupra orizontului parizian. Marchiza era 
bună prietenă cu o ducesă, vestită nu numai prin 
frumusețea ei, dar şi prin devotamentul pe care îl avea față 
de un print, pe atunci în dizgrație, dar totdeauna gata să 
intre ca un stăpân într-unul dintre guvernele viitoare. 
Doamna d'Espard era totodată prietenă cu o străină, care era 
în relații cu un vestit şi viclean diplomat rus, obişnuit să 
canalizeze viata noastră publică. În sfârşit, mai avea strânse 
legături cu o bătrână contesă care aproape o înfiase şi care 
obişnuia să amestece cărțile marilor pasiente politice. Pentru 
lumea ce ştia să privească viitorul, doamna d'Espard se 
pregătea să treacă de la o surdă, dar adevărată înrâurire, la 
acea publică şi uşuratică domnie pe care o impune Moda. 
Salonul ei căpătase un aspect politic. Cuvintele: „Ce se spune 
despre asta la doamna d'Espard? Oare salonul doamnei 
d'Espard e sau nu împotriva acestei măsuri?” — începeau să 


43 un print totdeauna gata să intre... într-unul dintre guvernele viitoare — 
aluzia se referă desigur la Talleyrand, care a fost utilizat de toate 
guvernele ce s-au succedat după revoluția din 1789-94, până în 1838, 
anul morții sale. 


50 


fie murmurate de tot mai multi nätäräi care dadeau 
autoritate unei clici - turmă credincioasă marchizei. Câţiva 
politicieni scapatati, oblojiti şi maguliti de dânsa. printre care 
şi un favorit al lui Ludovic al XVIII-lea**, ce mi mai avea nicio 
trecere, sau mulți alți foşti miniştri (gata să pună iar mâna 
pe putere) povesteau că marchiza e tot atât de iscusită în ale 
diplomației ca soția ambasadorului rus din Londra. Marchiza 
împărtăşise, fie unor deputaţi, fie unor pairi, câteva idei si 
vorbe de duh, care apoi fuseseră vânturate, de la tribună, în 
întreaga Europă. Deseori enuntase anumite judecăți bune cu 
privire la unele evenimente despre care prietenii ei nici nu 
cutezau să-şi spună părerea. Dregători de seamă ai Curţii 
veneau seara la ea să joace whist+5. Marchiza avea de altfel 
însuşirile cusururilor sale. Era pe drept cuvânt socotită o 
femeie discretă. Prietenia ei părea statornică şi neclintită. Îşi 
ajuta protejatii cu o râvnă care dovedea ca tine mai mult sa- 
şi mărească creditul, decât să-şi cucerească simpatiile. 
Această purtare era determinată de patima ei majoră, de 
vanitate. Cuceririle şi plăcerile la care femeile tin atâta i se 
păreau doar nişte simple mijloace: ea năzuia să trăiască în 
toate punctele cercului celui mai larg pe care-l poate 
cuprinde viata. Printre bărbații încă tineri şi de viitor, care la 
zile mari dădeau ghes prin saloanele ei, întâlneai pe domnii 
de Marsay, de Ronquerolles, de Montriveau, de la Roche- 
Hugon, de Serizy, Ferraud, Maxime de Trailles, de Listomere, 


+ un favorit al lui Ludovic al XVIII-lea - marele favorit al lui Ludovic al 
XVIII-lea - primul Bourbon „restaurat” — a fost Elie Decazes, mai întâi 
prefect de poliție, ulterior ministru de Interne, apoi preşedinte al 
Consiliului. Regele nu făcea nimic fără să-l întrebe. Decazes a căzut 
totuşi în dizgrație, o dizgrație impusă de camarila regală, după atentatul 
împotriva ducelui de Berry. 

45 whist — joc de cărţi, de proveniență engleză, care se joacă în echipe 
adversare — doi contra doi; whistul şi bostonul se jucau mult în vremea 
Restauratiei si a monarhiei din iulie, constituind una dintre 
nenumăratele forme ale „modelor” aduse din Anglia. 


51 


pe cei doi Vandenesse, du Châtelet*6 etc. Deseori marchiza 
invita cate un bărbat far’ de soția lui. Avea însă destul de 
mare autoritate spre a putea impune aceste grele derogări 
unor ambitiosi de teapa, bunăoară, a vestitilor bancheri de 
Nucingen şi Ferdinand du Tillet. Cunoştea atât de bine 
punctele tari si cele slabe ale vieții pariziene, încât prin 
purtarea ei nu îngăduia niciodată unui bărbat să poată 
exercita nici cea mai mică înrâurire asupra ei. Să fi dat 
orişicât şi n-ai fi putut nicăieri afla vreun răvaş sau vreo 
scrisoare compromițătoare. Dacă răceala inimii îi îngăduia 
să-şi joace rolul cu multă naturalete, înfăţişarea o slujea tot 
atât de bine. Avea un aspect tineresc. Glasu-i se mlădia după 
voie, proaspăt, limpede şi dur. Poseda la perfectie toate 
tainele acelei atitudini aristocratice, prin care o femeie îşi 
poate da trecutul uitării... Marchiza poseda cu măiestrie arta 
de a pune nesfârşite stavile între ea şi bărbatul care — după o 
fericire trecătoare — s-ar fi crezut îndreptăţit la o anumită 
familiaritate. Privirea-i împărătească ştia să nege totul. În 
conversaţia ei, simtamintele cele mai mari şi frumoase şi 
hotărârile-i nobile păreau a decurge în chipul cel mai firesc 
dintr-o stare sufletească şi dintr-o inimă curată; de fapt, 
însă, totul era calculat; putea oricând să-şi bată joc şi să-l 
lacă de râs pe bărbatul care nu s-ar fi priceput la afaceri. În 
timp ce, atunci când era vorba de interesele ei, ar fi fost în 
stare să facă cele mai necinstite lucruri, cu cea mai sfruntată 
neruşinare. Dacă şi-ar fi putut-o apropia, aşa cum năzuia, 
Rastignac ar fi avut cea mai straşnică unealtă; dar aceasta 
nu numai că nu se întâmplase, ci dimpotrivă, pe nesimţite, 
începuse el însuşi să fie dus de nas de dânsa. Acest tânăr 
condottiere*’ al minţii se vedea osândit - ca şi Napoleon - să 


46 de Marsay, de Ronquerolles etc. — personaje care se regăsesc in alte 
romane ale lui Balzac. De Marsay si de Trailles sunt, in special, tipuri de 
donjuani aristocrati, mai mult sau mai putin arivisti (v. Mos Goriot, 
Gobseck, Ursule Mirouet, Salonul cu vechituri, Contractul de căsătorie, O 
fiică a Evei, Verişoara Betie, Pierrette etc., etc.). 

+7 condottiere — în limba italiană: şef al soldaţilor mercenari, aventurier. 


52 


înfrunte bătălia, ştiind însă ca prima înfrângere ar fi 
însemnat totodată mormântul norocului său; de aceea, 
această ocrotitoare era pentru el o toarte primejdioasă 
adversară. Pentru prima dată în viata-i zbuciumată, 
Rastignac juca o partidă serioasă cu un partener de talia lui. 
Prin cucerirea doamnei d'Espard, el întrezărea un post de 
ministru; de aceea, o servea el, înainte de a se servi de ea. 
Primejdios pret. 


Trena casei d’Espard cerea un personal numeros, cäci 
viata pe care o ducea marchiza era fastuoasa. Marile receptii 
se desfăşurau la parter, — dar marchiza locuia la primul etaj 
al imobilului. Intrarea prin scara principală, minunat 
împodobită, apartamentele in care simteai acel bun şi nobil 
gust care strălucise pe vremuri la Versailles, toate acestea 
adevereau că ne găseam în fața unei uriaşe averi. Când 
judecătorul, la apariţia cabrioletei nepotului său, văzu cum 
se deschide poarta de intrare, iscodi cu luare-aminte, dintr-o 
privire, cuşca portarului gătit în livrea de paradă; apoi 
curtea, grajdurile, felul cum era împărțită casa, florile ce 
împodobeau scara, desăvârşita curățenie a rampelor ei, a 
pereților, a covoarelor; numără lacheii costumati care, la 
clinchetul soneriei, se aliniaseră în pragul scării principale. 
Ochii judecătorului, care în ajun sfredeleau din fundul 
vorbitorului măreția mizeriilor, pitulate pe sub hainele 
colbuite ale poporului, iscodeau acum cu aceeaşi agerime 
mobilierul şi decorul ce împodobea încăperile prin care 
trecea, spre a descoperi de astă dată mizeriile măreției. 

— Domnul Popinot, domnul Bianchon. 

Aceste două nume fură rostite la intrarea budoarului ei — o 
frumoasă odaie de curând remobilată şi care dădea spre 
grădină. Doamna d'Espard sta aşezată într-unul dintre acele 
vechi jilturi rococo, a căror modă fusese statornicită de 


53 


Madame?*®. La stânga ei, pe un scaunel, era Rastignac, ca un 
fel de primo*? al vreunei nobile italiene. La coltul cäminului, 
in picioare, se afla un al treilea ins. Dupa cum bine intuise 
invatatul medic, marchiza avea un temperament sec si 
nervos. Daca n-ar fi tinut un regim special, pielea ei ar fi luat 
culoarea rosiatica pe care ti-o da un neincetat naduf; insa 
albul prefăcut al carnatiei şi-l punea în valoare cu nuanțele 
şi tonurile puternice ale stofelor ce-o înconjurau sau ale celor 
ce îmbrăca. Brunul roşiatic, cafeniul, fumuriul cu scânteieri 
aurii, i se potriveau cum nu se poate mai bine. Copiat după 
cel al unei vestite lady, la modă atunci la Londra, budoarul ei 
era tapisat in catifea castanie, peste care adăugase 
nenumărate zorzoane şi podoabe a căror înfăţişare 
atrăgătoare atenua din fastul excesiv al acestei regeşti culori. 
Marchiza era pieptănată tinereşte, cu părul tras pe tâmple; 
coafura se termina cu nişte zulufi ce-i accentuau ovalul putin 
lungaret; fiindcă pe cat este de had un obraz durduliu, pe 
atat unul prelung este de maiestuos. Oglinzile duble, cu mai 
multe fete, care subtiazä sau tesesc chipul, adeveresc 
aceasta regula aplicabila in fizionomie. 

Cand il zari pe Popinot oprindu-se in usa ca o vita 
speriată, întinzând gâtul, cu mâna stingă în buzunarul de la 
vestă, ținând în cea dreaptă pălăria cu captuseala-i soioasă, 
marchiza d'Espard aruncă lui Rastignac o privire în care 
simteai zeflemeaua. Tinuta stângace a bătrânului se brodea 
atât de bine cu înfăţişarea sa grotescă si fâstâcită, încât 
Rastignac, când întâlni şi privirea întristată a lui Bianchon — 
ruşinat de unchiul său - nu-şi putu stăpâni râsul şi întoarse 
capul. Marchiza salută şi schiță, cu mare greutate, gestul să 
se ridice din jiltul in care - nu fără graţie — recăzu, părând 
că-şi scuză, printr-o prefăcută slăbiciune, necuviinta. 

În clipa aceea, un personaj care şedea între cămin şi uşă 


48 Madame — ducesa de Berry; titlul de Madame era purtat de fiicele şi de 
cumnatele regelui sau ale principelui moştenitor. 
49 favorit. 


54 


se înclină uşor, oferind două scaune pe care le arătă 
doctorului şi judecătorului; apoi, când îi văzu pe aceştia 
aşezaţi, îşi reluă locul sprijinindu-şi spatele de tapet şi 
încrucişându-şi braţele. 


Câteva cuvinte despre omul acesta: 

În zilele noastre trăieşte un pictor, pe nume Decamps®, 
înzestrat cu marea însuşire de a stârni interesul în legătură 
cu tot ceea ce înfăţişează privirii, fie că e o piatră, fie că e 
vorba de un om. Din acest punct de vedere, creionul lui pare 
mai iscusit decât penelul. Dacă desenează o odaie goală, 
unde stă rezemat de perete, şi dacă dânsul vrea, atunci te va 
face să te înfiori: vei crede poate că mătura a fost, adineauri, 
părtaşă la o crimă, fiind mânjită de sânge; că este chiar 
mătura de care s-a folosit văduva Bancal ca să curețe 
încăperea în care a fost asasinat Fualdes5!. Da, pictorul va 
zburli târnul întocmai ca pe un om mânios, va înfoia firele de 
mătură ca şi când ar fi nişte ţepi de păr ce ti se face maciuca; 
va face din ea un soi de tălmaci al poeziei tainice care se 
desfăşoară în închipuire. După ce te va fi înfricoşat cu 
măturoiul ăsta, mâine iti va zugrăvi un târn aşezat, de astă 
dată, lângă o mata atipita (cam ciudat) şi iti va spune că e al 
nevestei unui cizmar neamt si că se foloseşte de el pentru a 
se duce pe Brocken5?. Sau va putea fi una dintre acele 
pasnice mäturi de coada careia atarna haina vreunui 


50 pictorul Decamps — Alexandre-Gabriel Decamps (1803— 1860) a fost un 
pictor original, care ştia să scoată efecte de lumină expresive prin pasta 
de culoare; astfel, obiectele cele mai banale - în tablourile sale 
reprezentând mai multe scene de interior - căpătau relief şi poezie. 

51 Fualdes - asasinarea fostului magistrat Fualdés, în 1817, la Rodez, a 
constituit pe atunci o „crimă celebră”. Atras de nişte debitori într-o casă 
rău famată, ţinută de văduva Bancal, Fualdés (1761—1817) a fost 
asasinat aici de aceştia. Se povestea că văduva Bancal a adunat sângele 
victimei pentru a-l da porcului din curte. 

52 pe Brocken — este muntele cel mai în alt din masivul Hartz, munte din 
care legendele germane au făcut locul de întâlnire al vrăjitoarelor călare 
pe mături, sau al spiritelor infernale în noaptea valpurgică. 


55 


functionar de la Visterie. Ceea ce avea arcusul lui Paganini, 
avea si penelul acestui Decamps: o putere magnetica de 
comunicare. Ei bine, ar fi trebuit sa ai acel surprinzator 
geniu, acea măiestrie a creionului, ca să poți transpune 
stilul, ca să poți infatisa icoana acestui ins rigid, uscätiv şi 
înalt, îmbrăcat într-un costum cernit, cu părul lung, negru, 
aşa cum stătea acolo în picioare, fără a spune o vorbă. Acest 
senior avea fata ca lama unui cuţit: rece si tăioasă. Tenul lui 
te făcea să te gândeşti la apele Senei, când gârla tulbure 
duce de-a rostogolul cărbunii vreunei luntri scufundate. 
Privea la pământ, asculta şi judeca. Felul cum sta în 
picioare, te înfiora. Părea vestita mătură pe care Decamps o 
înzestrase cu puterea de a da în vileag o crimă... Din când în 
când, marchiza încercă - în timpul conversatiei - sa 
dobândească încuviințarea lui tacită, tintindu-si o clipă 
privirile asupra acestui personaj. Dar oricât de vie ar fi fost 
întrebarea mută a marchizei, el rămânea impietrit şi rece ca 
şi statuia Comandorului53. 

Aşezat pe muchia scaunului, în fața focului din cămin, cu 
pălăria pe genunchi, sărmanul Popinot privea candelabrele 
poleite cu aur, orologiul, maruntisurile grămădite deasupra 
căminului, mătasea tapetului înflorat, în sfârşit, toate acele 
zorzoane şi bibelouri scumpe cu care se înconjură o femeie la 
modă. Fu scos din contemplatia sa burgheză de doamna 
d'Espard, care-i şuieră cu un glas dulce, ca din nai: 

— Domnul meu, vă datorez un milion de mulțumiri... 

„Un milion de mulțumiri? îşi zise Popinot în sinea lui, e 
prea mult; nici măcar una.” 

— ..„„Pentru osteneala pe care ati binevoit... 

„Binevoit...?” gândi el. „Îşi bate joc de mine.” 

— ...binevoit să v-o dati, ostenindu-vă să stati de vorbă cu 


53 Statuia Comandorului - in piesa lui Moliere - Don Juan -statuia 
Comandorului din biserica mănăstirii se pune în mişcare şi pământul îl 
înghite pe Don Juan, care-l ucisese pe Comandor. În general, imaginea 
statuii Comandorului evocă mustrarea şi groaza. 


56 


o prea suferindä solicitatoare, care nu era în măsură sa 
paraseasca apartamentul... 

Aci judecatorul curma vorba marchizei, aruncandu-i o 
privire patrunzatoare si scrutand starea sanitarä a särmanei 
solicitatoare. 

„E sănătoasă tun!” îşi zise Popinot. 

— Doamna mea, răspunse el, luând un ton respectuos, 
nu-mi datorati nimic. Deşi această deplasare nu stă in 
obiceiurile Tribunalului, totuşi, când se pun asemenea 
probleme, nu trebuie să precupetim nimic pentru a ajunge la 
descoperirea adevărului. Judecata noastră va fi atunci 
determinată mai putin de litera legii, decât de inspiratiile 
constiintei noastre. Oriunde as cauta adevarul, fie in camera 
noastră de chibzuire, fie aci, important este să-l găsim. Si 
atunci totu-i în regulă. 

Pe cand Popinot vorbea, Rastignac dădea mâna eu 
Bianchon, iar marchiza - plină de gratioasä bunăvoință — 
făcea doctorului un semn din cap. 

— Cine e domnul ăsta? întrebă Bianchon în şoaptă pe 
Rastignac, arătând spre omul cernit. 

— Cavalerul d'Espard, fratele marchizului. 

— Nepotul dumneavoastră mi-a spus, răspunse marchiza 
lui Popinot, cât de ocupat sunteți; şi mai ştiu că sunteți atât 
de bun încât, spre a scuti de recunoştinţă pe cei ce vă sunt 
indatorati, nu doriți să se ştie nimic despre binefacerile 
domniei voastre. Se pare că Tribunalul acesta vă oboseste 
peste măsură. De ce oare nu se sporeşte numărul 
judecătorilor? 

— Vai, doamna mea, nu asta-i greu, zise Popinot. Fireşte 
că n-ar îi rău să se sporească. Dar asta o să se întâmple când 
o face plopul mere şi răchita micşunele. 

Auzind această frază, care se potrivea atât de bine cu 
fizionomia judecătorului, cavalerul d'Espard îl măsură dintr- 
o privire şi păru a-şi spune: „Îl dăm noi repede pe brazdă!” 

Marchiza îşi aruncă ochii spre Rastignac care se aplecă 
spre dânsa. 


57 


— lată oamenii care hotărăsc de soarta si de interesele 
noastre, şopti tânărul elegant către marchiză. 

Ca majoritatea celor imbatraniti într-o meserie, Popinot se 
lăsa uşor în voia deprinderilor dobândite, deprinderi care, de 
altfel, formau şi felul lui de a gândi. Convorbirea lui dădea în 
vileag pe judecătorul de instrucţie. Îi plăcea să pună întrebări 
interlocutorilor, să-i incolteasca, iscând astfel unele 
neaşteptate consecințe şi făcându-i să vorbească mai mult 
decât ar fi dorit ei. Se povesteşte că lui Pozzo di Borgo îi 
plăcea să afle secretele interlocutorilor săi şi să-i prindă în 
capcane diplomatice; el desfăşura in acest iei, cu o 
obisnuintä mai tare decât el, duhul său călit în viclenie. 
Îndată ce Popinot îşi dădu seama, ca să zicem aşa, în ce ape 
se scaldă, socoti că pentru aflarea adevărului va fi silit să 
recurgă la cele mai iscusite vicleşuguri, la cele mai prefăcute 
şi mai întortocheate căi practicate în Tribunal. Bianchon 
rămânea rece şi sever, ca un om hotărât să îndure chinurile 
în tăcere; însă, în sinea lui, dorea ca unchiul său să poată 
strivi această femeie, aşa cum calci o năpârcă, metaforă 
inspirată de lunga-i rochie, de atitudinea-i şerpuitoare, de 
gâtul prea lung, de capul mic si de mişcările unduioase ale 
marchizei. 

— Ei bine, domnul meu, reluă doamna d'Espard, oricât de 
mult ma scârbeşte egoismul, să credeţi că sufăr de prea 
multă vreme ca să nu doresc sa terminati cat de repede. 
Putea-voi oare avea în curând dezlegarea fericită a pricinii? 

— Doamna mea, voi face tot ce-mi va sta în putință pentru 
a termina, zise Popinot, plin de simplitate. Ce anume a 
determinat despărţirea dumneavoastră de  marchizul 
d'Espard? întrebă judecătorul, privind spre marchiză. 

— Da, domnul meu, începu marchiza, pregătindu-se cu 


54 Pozzo di Borgo Charles André - diplomat de origine corsicană (1768— 
1842) care, din ură pentru Napoleon, s-a pus în serviciul duşmanilor 
Franţei, servind coaliția pruso-anglo-austriacă şi pe tari; a devenit astfel 
ambasador al Rusiei în Franţa şi în Anglia. 


58 


gandul sa-i depene povestea dinainte pregatita: la inceputul 
anului 1816, domnul d’Espard, care de trei luni îşi 
schimbase cu desăvârşire firea, îmi propuse să ne mutăm la 
una dintre moşiile lui, lângă Briançon; aceasta, fara a tine 
câtuşi de putin seama de sănătatea mea, căreia clima de 
acolo nu i-ar fi priit, fără să tina seama nici de felul meu de 
viață; de aceea eu nu am voit să-l urmez. Refuzul meu l-a 
făcut să rostească unele vorbe atât de nedrepte, încât chiar 
din acea clipă am început să mă îndoiesc dacă este în toate 
minţile... A doua zi mă părăsi, lăsându-mi casa şi libera 
poziție asupra veniturilor lui; luând cu sine pe cei doi copii se 
mută pe strada Montagne Sainte-Geneviève. 

— Îmi dati voie doamnă, întrerupse judecătorul, cam la cât 
se cifrau aceste venituri? 

— O rentă de douăzeci şi şase de mii de livre, completă 
marchiza. M-am sfătuit de îndată cu bătrânul domn Bordin, 
pentru a şti ce e de făcut, reluă ea; dar se pare că nu e deloc 
uşor să iei din mâna tatălui copiii, pentru a-i creşte; astfel că 
m-am văzut nevoită să rămân, la etatea de douăzeci şi doi de 
ani, singură, în timp ce alte femei tinere s-ar fi ținut de 
năzbâtii... Desigur ca mi-ati citit plângerea, domnule 
judecător; aşadar cunoaşteţi faptele principale pe care-mi 
întemeiez cererea de punere sub interdicţie, împotriva 
domnului d'Espard? 

— Aţi făcut, doamnă, demersuri pentru a lua de la dânsul 
copiii? întrebă judecătorul. 

— Da, domnul meu, dar totul a fost zadarnic! E groaznic 
pentru o mama să se vadă lipsită de afecțiunea propriilor săi 
copii, mai cu seamă când i-ar putea da acele bucurii de care 
duce lipsă şi la care orice femeie tine... 

— Cel mare trebuie să fi împlinit şaisprezece ani? întrebă 
judecătorul. 

— Cincisprezece, rectifică repede marchiza. 

Bianchon se uită atunci la Rastignac. 

Doamna d'Espard îşi muşcă buzele. 

— Dar de ce vă interesează etatea copiilor mei? 


59 


— Ei, doamnă, zise judecătorul, fără a părea ca dă vreo 
greutate cuvintelor sale, un băiat de cincisprezece ani, şi 
fratele lui, fără îndoială în etate de vreo treisprezece ani, 
socot că au picioare şi minte; ar putea aşadar veni să vă vadă 
pe ascuns; iar dacă nu vin, înseamnă că ei ascultă de tatăl 
lor; şi dacă-l ascultă, asta înseamnă că trebuie să-l şi 
iubească mult... 

— Nu vă înţeleg, zise marchiza. 

— Pesemne nu aveți cunoştinţă de faptul că în cerere 
avocatul dumneavoastră pretinde că scumpii dumneavoastră 
copii sunt cât se poate de nenorociti la tatăl lor... 

Doamna d'Espard răspunse cu o fermecătoare nevinovăție: 

— Nici nu ştiu ce mi-a dat avocatul să iscălesc. 

— Îmi iertati aceste presupuneri, dar Justitia cântăreşte 
totul. Ceea ce vă întreb eu, doamnă, e inspirat doar de 
dorința de a cunoaşte bine problema. După părerea 
dumneavoastră, domnul d'Espard v-ar fi părăsit pentru o 
prietenă oarecare. In loc să plece la Briancon, unde voia să 
vă ducă, dânsul a rămas la Paris. Pentru mine, punctul 
acesta nu e deloc limpede. Oare, înainte de căsătorie 
cunoştea pe această doamnă Jeanrenaud? 

— Nu, domnul meu, răspunse marchiza, cu un soi de 
neplăcere pe care doar Rastignac şi cavalerul d'Espard o 
puteau percepe. 

Se simțea jignita să fie supusă unui interogatoriu tocmai 
de acest judecător, pe care îşi pusese în gând să-l 
păcălească; însă acum - datorită preocupării lui, Popinot 
afişa aceeaşi atitudine natanga - ea sfârşi prin a pune pe 
socoteala geniului ,iscoditor” al acelui jude rural al lui 
Voltaire55, toate aceste întrebări. 


55 judele rural al lui Voltaire — în Dicţionarul filosofic, în opusculele sale 
ocazionate de afaceri celebre în care a luat apărarea näpästuitilor, in 
scrisorile sale, Voltaire a condamnat de nenumărate ori jurisdicția 
feudală învechită şi modul cum se lua interogatoriul acuzaților. „Judele 
rural” (le bailli) la care se referă aici Balzac, ar putea fi cel care, într-un 
sat din împrejurimile oraşului Bar, a anchetat în 1767 cazul bătrânului 


60 


— La şaisprezece ani, continua marchiza, părinții m-au 
măritat cu domnul d’Espard; numele, averea şi caracterul 
său erau potrivite cu ceea ce gândea familia mea că trebuie 
să fie. Domnul d'Espard, atunci de douăzeci şi şase de ani, 
era un gentilom în accepţia britanică a cuvântului; purtarea 
lui îmi plăcea; părea să aibă multă ambiţie, şi mie îmi plac 
bărbaţii ambitiosi, zise ea, uitându-se la Rastignac. Dacă 
domnul d'Espard n-ar fi întâlnit-o pe doamna Jeanrenaud, 
însuşirile, educaţia şi cunoştinţele sale l-ar fi dus - după 
părerea prietenilor lui de atunci - la treburile statului. Regele 
Carol al X-lea, pe atunci print moştenitor, îl pretuia foarte 
mult şi un loc în Parlament, o slujbă la Curte, o înaltă 
dregătorie, îi erau de bună seamă hărăzite. Femeia asta însă 
l-a scos din minți, nenorocind viitorul întregii noastre familii. 

— Care erau pe vremea aceea părerile religioase ale 
domnului d'Espard? 

— Era, ca şi acum, tare evlavios! 

— Nu credeți că doamna Jeanrenaud l-ar fi acaparat 
folosindu-se de misticism? 

— Nu, domnule. 

— Aveţi o casă frumoasă, doamnă, zise deodată Popinot, 
scotandu-si mâinile din buzunarele de la vestă, sculandu-se 
ca să-şi desfacă pulpanele redingotei şi să se-ncălzească. 
Acest budoar e tare plăcut: iată nişte jilturi minunate! 
Apartamentul dumneavoastră este foarte somptuos; trebuie 
să vă simtiti prost aci, gandindu-va cât de prost o duc copiii 
dumneavoastră şi ce prost sunt îmbrăcați şi hraniti. Pentru o 
mamă, nu-mi pot închipui nimic mai îngrozitor! 

— Da, domnul meu. De-ati şti cât de mult aş dori să le pot 


țăran Martin. Acesta, acuzat de a fi ucis şi prădat un trecător în 
apropierea casei lui, a fost confruntat cu un cetățean care trecuse pe 
acolo şi asistase din depărtare la scena omorului. Martorul nu l-a 
recunoscut pe asasin în persoana lui Martin, iar acesta, uşurat, a 
exclamat:  „Slavă Domnului! nu m-a recunoscut!” Judecătorul a 
interpretat însă această frază ca o recunoaştere indirectă a crimei şi 
Martin a fost condamnat şi tras pe roată — fiind cu totul nevinovat. 


61 


face si eu putina placere bietilor mei copilasi, pe care tatal lor 
îi pune să trudeasca de dimineața până seara, din pricina 
acelei nenorocite lucrări despre China! 

— Dumneavoastră dati recepții frumoase şi ei s-ar distra 
bine aci, deşi ar putea prinde gustul mondenitätilor; oricum 
însă, tatăl lor vi i-ar putea trimite de două-trei ori pe iarnă. 

— Mi-i aduce de Anul Nou şi de ziua mea. De două ori pe 
an, domnul d'Espard îmi face plăcerea de-a lua masa la 
mine, împreună cu copiii. 

— Ce ciudată purtare! zise Popinot, cu mutra unui om 
convins. Dar ati văzut-o vreodată pe doamna asta 
Jeanrenaud? 

— Într-o zi, cumnatul meu, care avea treabă cu fratele 
său... 

— Cum?! domnul este fratele domnului d'Espard? zise 
judecătorul, tăindu-i vorba. 

Cavalerul făcu o mică plecăciune, fără a spune o vorbă. 

— Domnul d'Espard. care era la curent cu aceasta afacere, 
m-a dus la Oratoire*6, unde dânsa merge s-asculte predicile, 
— fiindcă e protestantă. Am văzut-o; n-are nimic atrăgător: 
seamănă cu o măcelăreasă, e puhava, ciupită toată de 
vărsat; are nişte mâini şi nişte picioare butucănoase, e 
şpanchie — în fine, parc-ar fi o dihanie! 

— De necrezut! zise judecătorul ca şi cum ar fi fost cel mai 
ageamiu nătâng dintre toți judecătorii Regatului. Si făptura 
asta locuieşte nu departe de aci, pe rue Verte, într-o casă 
boierească! Carevasăzică nu mai există burghezi!57 

— O casă boierească în care fiul ei face nişte cheltuieli 
nesăbuite! 

— Doamnă, zise judecătorul, eu locuiesc în cartierul Saint- 
Marceau şi nu ştiu ce sunt aceste cheltuieli. Ce intelegeti 


56 Oratoire — din 1811, vechea biserică a Oratorienilor devenise un templu 
protestant parizian. 

57 nu mai există burghezi! — „burghez” are, în această vreme, sensul de 
„om aşezat, cumpănit, serios”. 


62 


dumneavoastra prin cheltuieli nesabuite? 

— Pai, zise marchiza: un grajd, cinci cai, trei trasuri; adica 
o caleaşcă, un cupeu, o cabrioleta. 

— Vasăzică toate astea costă bani grei, nu glumă? făcu 
Popinot, mirat. 

— Grozav de mult, interveni Rastignac. Grajdul, îngrijirea 
trăsurilor şi livrelele oamenilor cer laolaltă între cincisprezece 
şi şaisprezece mii de franci anual. 

— Chiar aşa de mult, doamnă? întrebă judecătorul, mirat. 

— Pe puţin atâta, răspunse marchiza. 

— Şi pesemne că amenajarea casei a trebuit să coste şi ea 
bani grei. 

— Peste o sută de mii de franci, răspunse marchiza, care 
nu-şi putea ascunde  surâsul, văzând vulgaritatea 
judecătorului. 

— Judecătorii, doamnă, reluă Popinot, sunt îndeobşte 
neincrezatori; ba chiar sunt plătiți să fie astfel; şi eu unul 
sunt  neîncrezător. Se pare deci că domnul baron 
Jeanrenaud, împreună cu mama sa, l-ar fi spoliat pe domnul 
d'Espard într-un chip destul de ciudat. lată un grajd care, 
după socoteala dumneavoastră, ar costa şaisprezece mii de 
franci pe an. Cosnita, simbria servitorilor, cheltuielile mari 
ale casei ar reveni, cred, la de două ori pe atât. Ceea ce face 
cam vreo cincizeci-şaizeci de mii de franci anual, Credeţi 
dumneavoastră că oamenii aceştia — odinioară atât de săraci 
— ar putea avea astăzi o avere atât de mare? Un milion 
produce doar un venit de patruzeci de mii de livre. 

— Domnul meu, fiul şi mama au învestit fondurile date de 
domnul d'Espard în rente de stat, atunci când acestea cotau 
între şaizeci şi optzeci... Cred că astăzi veniturile lor trebuie 
să se ridice la peste şaizeci da mii de franci. De altfel, băiatul 
are şi el o leafă foarte frumoasă. 

— Dacă ei cheltuiesc şaizeci de mii de franci, atunci 
dumneavoastră cât cheltuiţi? 

— Păi, răspunse doamna d'Espard, cam tot atâta! 

Cavalerul tresări, marchiza se roşi la față, Bianchon privi 


63 


spre Rastignac; insa judecatorul facu o mutra caraghioasa 
care înşelă pe doamna d’Espard. Cavalerul nu se mai 
amesteca in conversatie, vazand ca totul e pierdut. 

— Oamenii aceştia, zise Popinot, ar trebui trimişi in fata 
judecătorului extraordinar, doamnă. 

— Aceasta era şi părerea mea, reluă marchiza încântată. 
Daca ar fi fost amenințați cu poliția corecțională, atunci ar fi 
acceptat o tranzacție. 

— Când domnul d'Espard v-a părăsit, oare nu v-a dat o 
procură pentru a gira şi administra bunurile dumneavoastră, 
doamnă? 

— Nu înțeleg rostul acestei întrebări, zise iute marchiza. 
Dacă ati tine seama de starea in care mă aflu, datorită 
dementei soțului meu, s-ar cuveni, cred, să vă ocupați mai 
degrabă de dânsul decât de mine. 

— Ajungem noi şi acolo, doamnă, o linişti judecătorul. 
Înainte de a încredința domniei-voastre, sau altora, 
administrarea bunurilor domnului d'Espard -— în ipoteza că ar 
fi pus sub interdicţie - Tribunalul trebuie să ştie cum v-aţi 
administrat propriul dumneavoastră avut. Dacă domnul 
d'Espard v-ar fi dat o procură, aceasta ar fi dovedit că are 
încredere şi Tribunalul ar aprecia ca atare acest fapt. Aţi avut 
procură de la dânsul? Ati cumpărat, ati vândut din averea 
imobilă, ati investit bani in ceva? 

— Nu, domnul meu! Comerțul nu intră în deprinderile 
familiei Blamont-Chauvry, răspunse marchiza jignită in 
mândria ei aristocratică, uitând de plângerea făcută. 
Bunurile mele au rămas neatinse şi domnul d'Espard nu mi- 
a dat nicio procură. 

Cavalerul îşi acoperi ochii cu mâna spre a-şi ascunde 
vădita nemulțumire, datorată lipsei de prevedere a cumnatei; 
o vedea cum prin răspunsurile ei îşi tăia singură craca de 
sub picioare. În ciuda ocolurilor interogatoriului său, Popinot 
mergea drept la țintă. 

— Domnia-sa, zise Popinot, arătând spre cavaler, este rudă 
de sânge, nu-i aşa? putem deci vorbi deschis în fața 


64 


dumnealui. 

— Vorbiti, zise marchiza, surprinsă de aceasta măsură de 
prevedere. 

— Ei bine, doamnă, admit ca nu cheltuiti anual decât 
saizeci de mii de franci; aceasta suma va parea c-a fost foarte 
bine folosita, pentru oricine ar vedea grajdurile, acareturile, 
numerosul personal cum si trena casei dumneavoastra, al 
carui lux imi pare a fi mai presus de cel al casei Jeanrenaud. 

Marchiza facu un semn de incuviintare. 

— Or, relua judecatorul, daca n-aveti decat o renta de 
douăzeci şi şase de mii de franci pe an, atunci — între noi fie 
vorba — ne-am putea aştepta să aveţi datorii de vreo sută de 
mii de franci. Tribunalul, aşadar, ar putea fi în drept să 
creadă că există, între motivele care vă împing să cereti 
punerea sub interdicție a soțului dumneavoastră, un interes 
personal, nevoia de-a achita anumite datorii, în ipoteza când 
dumneavoastră... ati... avea... datorii... Felul in care am fost 
sesizat m-a făcut să mă interesez de situația dumneavoastră; 
chibzuiti aşadar bine si märturisiti-mi sincer. În cazul când 
presupunerile mele ar fi întemeiate, încă ar mai fi timp 
pentru a evita scandalul unei dezavuări pe care Tribunalul ar 
trebui s-o exprime în considerentele judecății sale, fireşte, 
dacă nu vă veţi clarifica până alunei poziția. Noi suntem 
obligați să cercetăm motivele invocate de reclamanti, tot asa 
precum facem şi cu apărările omului a cărui punere sub 
interdicție se cere: trebuie dar să cercetăm dacă cei care fac 
plângerea nu cumva sunt mânati de patimi, nu cumva sunt 
purtaţi de acea lăcomie, din păcate atât de des întâlnită... 

Marchiza se perpelea de parcă era pe grătarul sfântului 
Laurentiu.5® 

— Aş avea nevoie de unele lămuriri in aceasta privință, 
urmă judecătorul,. Eu nu cer, doamnă, să fac împreună cu 
dumneavoastră socotelile; doresc doar să ştiu cum ati 


58 Sf. Laurenţiu — legenda spune că diaconul Laurenţiu a fost ars de viu la 
Roma, pe un grătar, devenind astfel martir şi sfânt (258). 


65 


incropit-o in acesti ultimi ani cu cheltuielile, avand doar 
şaizeci de mii de livre rentă? Sunt multe femei care săvârşesc 
minuni in gospodaria lor, dar dumneavoastra nu pareti a fi 
dintre acelea, Vorbiti-mi! S-ar putea sa aveti mijloace foarte 
oneste, favoruri acordate de Curte, niscaiva bani proveniti 
din recentele indemnizatii; insa, in acest caz, autorizatia 
sotului dumneavoastra ar fi fost necesara pentru ridicarea 
sumelor respective. 

Marchiza amutise. 

— Ganditi-va, urma Popinot, ca poate domnul d’Espard 
vrea să se apere; că atunci avocatul lui va fi îndrituit să ştie 
dacă aveţi sau nu creditori. Acest budoar a fost de curând 
mobilat; apartamentele dumneavoastră nu mai au mobilierul 
pe care domnul marchiz vi l-a lăsat în 1816. După cum mi- 
ati făcut onoarea de a mă informa, mobilatul unei locuințe 
este un lucru foarte costisitor pentru oameni de teapa unui 
Jeanrenaud; cu atât mai vârtos pentru dumneavoastră, care 
sunteți o mare doamnă. Dacă sunt judecător, sunt însă şi 
om: ma pot înşela. Lamuriti-ma aşadar! Gândiţi-vă la 
îndatoririle pe care legea mi le impune, la cercetările 
migăloase pe care trebuie să le întreprind, atunci când este 
vorba de a hotări punerea sub interdicție a unui cap de 
familie în floarea vârstei. Aşadar, doamnă, îmi veţi ierta 
întrebările pe care am onoarea să vi le pun şi asupra cărora 
vă este uşor să-mi dati răspunsuri. Când cineva e pus sub 
interdicție pentru demenţă, e nevoie de un epitrop; pe cine 
anume ati desemna? 

— Pe fratele marchizului, răspunse marchiza. 

Cavalerul se înclină... Urmă o clipă de tăcere 
stingheritoare pentru toate cele cinci persoane aflate față în 
fata. Aproape jucându-se, judecătorul descoperise care e 
taina acestei femei. Infatisarea de burghez nätäflet a lui 
Popinot — pe care marchiza, cavalerul şi Rastignac erau gata 
să-l ia peste picior — dezvăluia abia acum adevărata-i 
fizionomie. Privindu-l cu coada ochiului, tustrei pricepeau 
nenumăratele valori expresive ale acestei figuri elocvente. 


66 


Caraghiosul devenise un strasnic judecätor. Curiozitatea pe 
care o aratase in evaluarea budoarului se adeverea a fi 
indreptatita; pornise de la acel elefant poleit care sustinea 
orologiul, pentru a explica tot luxul inconjurator, si ajunsese 
să iscodească până in străfundul inimii acestei femei. 

— Daca marchizul d'Espard are pasiunea lucrurilor 
chinezeşti — zise Popinot arătând orologiul de pe cămin — imi 
pare bine să vad că produsele acestei tari vă plac deopotrivă 
şi dumneavoastră. Şi s-ar putea să aveţi chiar de la domnul 
marchiz aceste gingaşe chinoiseries, adăugă judecătorul, 
arătând cu mâna nişte prețioase bibelouri. 

Uşoara zeflemea făcută cu bun-gust îl făcu pe Bianchon să 
zâmbească, pe Rastignac să înmărmurească, iar pe marchiză 
să-şi muşte buzele subțiri. 

— În loc ca dumneavoastră să fiți apărătorul unei femei 
aflată la grea ananghie şi amenințată să-şi vadă avutul şi 
copiii pierduţi, sa treacă drept inamica soțului ei, 
dumneavoastră, domnule, ma invinovatiti! Aveţi bănuieli 
până şi asupra gândurilor mele. Trebuie să recunoasteti că 
purtarea dumneavoastră este stranie... 

— Doamnă, răspunse repede judecătorul, având în vedere 
grija pe care Tribunalul o arată unor atari probleme, s-ar fi 
putut întâmpla să cadeti peste un judecător mai putin 
îngăduitor şi mai aspru decât mine. De altfel, credeți oare ca 
avocatul domnului d'Espard va fi deosebit de binevoitor? Nu 
va sti el oare să vă veştejească intenţiile, care ar putea fi 
curate şi dezinteresate? Viaţa dumneavoastră îi aparține; o 
va scotoci toată, fără a pune în cercetările sale respectuoasa 
deferenta pe care eu o am fata de dumneavoastră. 

— Vă mulțumesc, domnule, răspunse marchiza ironic. Să 
admitem că aş datora aram treizeci sau cincizeci de mii de 
franci, ceea ce ar fi, în primul rând, o nimica toată pentru 
casa d'Espard sau casa de Blamont-Chauvry. Dacă însă 
soțul meu nu se bucură de facultățile sale mintale, ar fi oare 
aceasta o piedică pentru a-l pune sub interdicție? 

— Nicidecum, doamnă, zise Popinot. 


67 


— Desi m-ati interogat cu o siretenie pe care n-as fi putut- 
o banui la un magistrat, intr-o imprejurare in care ar fi fost 
de ajuns sinceritatea pentru a afla totul, reluä marchiza, 
consider ea pot să nu va mai spun nimic. Vă voi răspunde 
totusi, fara inconjur, ca situatia mea in lume, in ciuda 
stradaniilor de a-mi pastra anumite relatii, nu este cea dorita 
de mine. Am trait la inceput, mult timp, de una singura; insa 
am pus mai presus de orice interesul copiilor, am simtit ca 
trebuie să înlocuiesc pe tatăl lor. Primindu-mi prietenii, 
intretin relaţii, contractând datorii, le-am asigurat astfel 
viitorul, le-am pregătit strălucite cariere, în care vor găsi 
sprijin şi ajutor. Pentru a dobândi tot ceea ce am agonisit în 
chipul acesta, cred că multi oameni calculati - magistrați sau 
bancheri — ar plăti bucuroşi tot ceea ce am investit eu pana 
aci. 

— Apreciez, doamnă, devotamentul dumneavoastră. Vă 
face cinste şi nu condamn câtuşi de putin purtarea 
dumneavoastră. Magistratul însă aparține tuturora. El 
trebuie aşadar să cunoască şi să cumpănească totul. 

Instinctul marchizei şi deprinderea ei de a judeca pe 
oameni o făcuseră să înțeleagă că domnul Popinot nu putea 
fi înrâurit de niciun considerent. Nădăjduise să aibă de-a 
face cu un magistrat ambițios, dar întâlnise un om de 
caracter. 

Deodată îi trecură prin minte alte mijloace spre a izbândi. 

Servitorii erau pe punctul să servească ceaiul. 

— Doamna mai are ceva de spus? întrebă Popinot, văzând 
aceste pregătiri. 

— Faceti-va meseria, domnule, îi răspunse marchiza cu 
dispreț, interogati pe domnul d’Espard şi sunt sigură că mă 
veți plânge. Îşi înălță capul, privindu-l pe Popinot cu o 
semetie în care era şi un dram de obrăznicie. Popinot o 
salută respectuos. 

— Drăgălaş unchi mai ai, zise Rastignac lui Bianchon 
Pesemne nu vrea să înțeleagă nimic; habar n-are cine e 
marchiza d'Espard, ce trecere are, ce tainică putere exercită 


68 


ea asupra lumii. Nici nu ştie că mâine vine s-o vadă ministrul 
de Justiție... 

— Ce vrei, dragă, răspunse Bianchon, doar te-am prevenit. 
E un om sucit... 

— Nu, zise Rastignac, e un om căruia o să i se suceasca 
gâtul... 

Doctorul fu nevoit să-şi ia rămas bun de la marchiză şi de 
la taciturnul ei cavaler ca s-alerge dupa Popinot; acesta, 
nefiind omul care să se complacă în situaţii stingheritoare, 
pornise de unul singur prin saloane. 

— Femeia asta e datoare cu o sută de mii de scuzi, zise 
judecătorul, urcându-se în cabrioleta nepotului său. 

— Ce părere ai despre cazul ăsta? 

— Nu pot avea niciuna mai înainte de a fi cercetat tot 
dosarul. Mâine, dis-de-dimineata, voi fi la pe doamna 
Jeanrenaud la Cabinetul de instrucție, pentru ora patru 
după-amiază, ca să răspundă în legătură cu faptele ce-o 
privesc — căci n-o văd prea bine. Tare sunt curios să ştiu cum 
se va termina povestea asta. 

— Ei, Doamne, dar nu-ţi dai seama că marchiza a ajuns să 
fie unealta uscativului ăla care a tăcut chitic! 

— Omul ăsta are intr-insul ceva din Cain, dar un Cain 
care-si cauta bata prin tribunale, acolo unde, din pacate, mai 
păstrăm câteva săbii ale lui Samson’. 

— Ah, Rastignac! exclamă Bianchon. De ce te-ai vârât tu în 
peştera asta cu tâlhari? 

— Noi suntem deprinşi să vedem punându-se la cale tot 
soiul de uneltiri prin unele familii; nu e an în care să nu fim 
nevoiți să respingem asemenea cereri de punere sub 
interdicție. Dar cu morala de astăzi, asemenea încercări nu 
aduc niciun oprobriu reclamantilor... Si asta, în timp ce noi 
trimitem la ocnă câte un nenorocit pentru c-a spart un geam 
care îl despartea de o pusculita plină cu galbeni... Codul 


59 Cain... Samson - aici lui Cain, ucigaşul propriului său frate, îi e opus 
Samson, judecător al evreilor, celebru prin forța sa. 


69 


nostru nu e fara prihana! 

— Dar faptele invocate in cerere? 

— Băiete, se vede treaba că tu nu cunoşti încă romanele 
judiciare pe care clienţii le dau cu de-a sila avocaţilor! Daca 
aceştia s-ar mărgini să ne prezinte numai adevărul, ei n-ar 
mai câştiga un ban cu meseria pentru care-s plătiți. 


A doua zi după-amiază, o cucoană corpolentă, care 
semăna destul de bine cu un poloboc gătit cu rochie şi încins 
cu un brâu, asuda şi gâfâia urcând scările spre cabinetul 
judecătorului Popinot. leşise anevoie dintr-o caleaşcă verde, — 
şi într-adevăr se brodea de minune: nu-ți puteai închipui 
femeia far’ de caleaşca asta, dar nici caleasca fără o 
asemenea femeie. 

— Dragă domnule, gâfâi ea, deschizând usa lui Popinot, eu 
sunt doamna Jeanrenaud, pe care ati chemat-o aci, ca şi 
când n-aş îi nici mai mult nici mai putin decât o hotomanca, 

Cumintele acestea vulgare fură rostite c-un glas vulgar, 
scandat de un şuier astmatic ce se poticnea de fiecare dată 
într-un acces de tuse. 

— Când trec prin locuri igrasioase, nici nu vă puteți 
închipui cât sufăr, domnul meu. N-o s-o mai duc mult. Mă 
scuzati, nu-i aşa? În sfârşit, am sosit; iata-mal... 

Judecătorul rămase gură-cască văzând cum arată această 
aşa-zisă maresalä d'Ancre$0. Doamna Jeanrenaud avea 
obrazul stacojiu şi cu desăvârşire mâncat de vărsat; fruntea 
îngustă, nasul cârn şi o mutră rotundă cât o lună. La femeia 
aceasta totul era rotofei. Avea ochi neastamparati de taranca, 
înfăţişare deschisă, vorba hazlie, părul castaniu adunat intr- 
o scufita, sub o palariuta verde impopotonata cu un vechi 
buchet de ciubotica cucului. Sânii ei voluminoşi stârneau 


60 maresala d'Ancre - Leonora Galigai:, soția aventurierului italian 
Concini, devenit ministru al lui Ludovic al XIII-lea şi cunoscut sub 
numele de mareşal d'Ancre. Amândoi erau favoriţii Mariei de Medici, 
mama regelui. Amândoi au fost omorâţi în 1617. 


70 


rasul, amenintand la fiecare acces de tuse cu o explozie 
grotesca. Picioarele-i butucänoase erau dintre acelea care fac 
pe strengarii Parisului sä spuna despre o femeie ca ,sta pe 
butuci”. Văduva îmbrăcase o rochie verde, împodobită cu 
blană de chinchilla, care se potrivea ca un strop de păcura pe 
un văl de mireasă. În sfârşit, la dânsa totul se potrivea de 
minune cu ultimul ei cuvânt: 

— lacă-mă! 

— Doamnă, îi zise Popinot, sunteţi bănuită a fi folosit 
mijloace de seducţie pentru a-l cuceri pe marchizul d'Espard 
şi a-i smulge sume considerabile... 

— De a fi folosit ce? Ce anume? întrebă ea: mijloace de 
seductie?!... dar, dragă domnule, sunteți un om respectabil, 
şi de altfel, ca magistrat, s-ar cuveni s-aveti un pic de bun- 
simţ; ia uitati-va numai la mine! Spuneti-mi, pot fi eu femeia 
care să mai seducă pe cineva? Nu pot nici să-mi leg şireturile 
la pantofi, nici să mă aplec. De douăzeci de ani, slavă 
Domnului, nu-mi mai pot pune corsetul, cred că aş plesni pe 
loc. La şaptesprezece ani — pot astăzi să v-o spun - eram şi 
eu o fetică frumusica si ca un fir de sparanghel de subtirica. 
Atunci m-am măritat cu Jeanrenaud, un bărbat de treabă, 
conductor al unor corăbii care făceau transporturi de sare. 
Am avut un fiu care s-a făcut un băiat tare frumos; e 
mândria vieții mele şi, fără să mă laud, cea mai izbutită 
ispravă a mea! Micutul Jeanrenaud era un soldat tare chipes 
în oastea lui Napoleon: servea în garda lui imperială. Dar vai! 
moartea soțului meu, care a pierit înecat, m-a zdruncinat în 
aşa măsură, încât m-am îmbolnăvit de vărsat şi am zăcut în 
casă nemişcată timp de doi ani de zile; am ieşit din boala 
asta, grasă cum mă vedeți, pocită pe veci şi grozav de 
nenorocită... lată mijloacele mele de seducţie! 

— Dar, doamna mea, atunci care-s motivele ce-l îndemnau 
pe domnul d'Espard să vă dea aceste sume?... 

— Considerabile, domnul meu, spuneţi verde, că nu mă 
supar; însă în ceea ce priveşte motivele, astea nu vi le pot 
destăinui. 


71 


— Ati face o greşeală... In clipa de fata, familia lui, pe drept 
cuvant ingrijorata, a facut o plangere impotriva... 

— Doamne-Dumnezeule! exclama femeia, ar putea avea 
neplaceri din pricina mea? El, painea lui Dumnezeu, el, omul 
fără de pereche! Decât să i se întâmple cel mai mic neajuns 
lui, îndrăznesc chiar să spun: decât să se atingă cineva de un 
firicel din capul lui, mai bine dăm totul înapoi, domnule 
judecător. Va rog să scrieți asta în  hârtoagele 
dumneavoastră. Doamne-Dumnezeule! Alerg să-i spun lui 
Jeanrenaud ce se întâmplă! Zău, că asta-i bună! 

Şi batranica se sculă, ieşi, cobori la repezeală scările - si 
dusă a fost! 

„Femeia asta nu minte, îşi zise judecătorul. Aşadar mâine 
voi şti totul, căci mâine mă duc la marchizul d'Espard.” 

Cei ce au trecut de vârsta la care omul îşi iroseşte viața 
alandala, cunosc înrâurirea pe care o pot uneori exercita 
întâmplări, în aparență anodine, asupra unor evenimente 
importante; aceştia nu se vor mira de însemnătatea dată 
micului fapt care urmează, A doua zi, Popinot fu picnit de o 
uşoară răceală, cunoscută sub caraghiosul nume de răceală 
la cap. Netrecându-i prin minte ce însemnătate ar putea avea 
o întârziere, judecătorul, având şi puţină febră, n-a ieşit din 
casă şi nu s-a mai dus la interogatoriul marchizului 
d'Espard. Această zi pierdută a fost în afacerea noastră — 
întocmai ca-n ziua pacalitilor®! — supa Mariei de Medicis, care 
a zădărnicit întrevederea ce trebuia s-o aibă Ludovic al XIII- 
lea, îngăduind astfel lui Richelieu s-ajungă înaintea ei la 
Saint-Germain şi să pună iar mâna pe regescul zălog. 

Înainte însă de a-l urma pe magistrat şi pe grefierul său 
până la marchizul d'Espard, ar fi, credem, nimerit, să 
aruncăm o privire asupra clădirii, asupra locuinţei şi a felului 


61 Ziua Păcăliţilor - aşa a fost numită ziua (11 noiembrie, 1630) când 
intrigile reginelor (Maria de Medici şi Ana de Austria, mama şi soția lui 
Ludovic al XIII-lea) şi a prietenilor lor, împotriva cardinalului de 
Richelieu, care se bucura de stima regelui, au dat greş în mod lamentabil. 


73 


de viata al acestui tată pe care, in cererea ei, soția il 
considera drept un smintit. 


74 


V. 


NEBUNUL 


2 n vechile cartiere ale Parisului, întâlneşti uneori unele 
I case care pentru un arheolog trädeazä o oarecare 
dorință de înfrumusețare a oraşului si o anumită iubire 
de proprietate — însuşiri care îndeamnă pe om să-şi dureze 
clădiri trainice. Locuinta de atunci a domnului d’Espard, pe 
strada Montagne Sainte-Geneviéve, era o asemenea clădire, 
zidită din piatră cioplită şi infatisand o oarecare bogăție 
arhitectonică; de bună seamă însă că timpul afumase piatra, 
iar revoluțiile prin care trecuse oraşul dăunaseră atât 
interiorului cât şi exteriorului ei. Protipendada care locuia 
odinioară în cartierul Universităţii, pierind odată cu marile 
instituții bisericeşti, casa aceasta ajunsese şi ea să 
adăpostească nişte industrii şi locatari pentru care nu fusese 
niciodată hărăzită. În veacul trecut se instalase acolo o 
tiparnita care stricase duşumelele, murdărise lemnăria, 
înnegrise zidurile şi stricase împărțirea interioară. Altădată 
locuită de un cardinal, în zilele noastre această nobilă clădire 
încăpuse pe mâna unor chiriaşi de rând. 


75 


Stilul arhitecturii aräta ca fusese durata sub domnia lui 
Henric al III-lea, a lui Henric al IV-lea si a lui Ludovic al XIII- 
lea, într-o vreme cand in împrejurimi se clădeau casele 
Mignon, Serpente, palatul principesei Palatine şi Sorbona6?. 
Un bătrân îşi amintea a fi auzit, în veacul trecut, că era 
numită Casa Duperron. 

Se prea poate ca însuşi ilustrul cardinal®? s-o fi zidit, sau 
măcar s-o fi locuit. Într-adevăr, există într-un ungher al 
curții un peron alcătuit din mai multe trepte prin care se 
intră în casă; în grădină se coboară printr-un alt peron, 
aşezat în mijlocul fațadei interioare. Cu toate stricăciunile 
suferite, luxul de amănunte, pe care arhitectul l-a dovedit în 
construcția balustradelor şi a palierelor celor două peroane, 
vădeşte naiva intenție de a evoca numele proprietarului. 
Stramosii nostri isi îngăduiau deseori acest soi de 
calambururi săpate in piatră. În sprijinul acestora, 
arheologul poate vedea câteva urme ale şnururilor de la 
pălăria cardinalului, cioplite în timpanele®* celor două intrări. 
Marchizul d'Espard locuia la parter, desigur spre a se putea 
bucura de plăcerile grădinii; aceasta era destul de mare şi 
îndreptată cu fața la miazăzi, însuşiri neapărat necesare 
pentru buna sănătate a copiilor. După cum arata şi numele, 
strada era situată pe un povârniş, astfel că, prin chiar 
aşezarea ei, casa era ferită de umezeală, şi igrasia nu atingea 
nici măcar parterul. Domnul d'Espard inchinase acest 
apartament pe un pret de nimic, căci pe vremea cand el se 


62 Sorbona — vechea Sorbonă, înființată in 1253, a fost reconstruită din 
initiativa lui Richelieu, incepand din 1626. Din aceste constructii nu a 
mai rămas decât capela înglobată in corpul de construcții ridicat la 
sfârşitul secolului al XIX-lea, care adăposteşte şi azi Facultatile de Litere 
şi Ştiinţe din Paris. 

63 ilustrul cardinal - Jacques Davy Du Perron a trăit între anii 1566— 
1618 şi a avut un rol important în renegarea protestantismului de către 
Henric IV. 

64 timpanele intrărilor — spaţiile sculptate sau ornamentate, îngrădite de 
arcuri sau de linii drepte, deasupra intrărilor. 


76 


mutase, chiriile erau foarte scazute in cartierul acela, unde 
venise pentru a fi intr-un centru scolaresc si pentru a 
supraveghea mai bine educatia copiilor sai. De altfel, cladirile 
fiind intr-un hal far’ de hal si totul avand nevoie de reparatii 
— proprietarul însuşi s-a arătat dintru început tare 
îngăduitor. În asemenea împrejurări, domnul d'Espard 
putuse să facă în casă câteva cheltuieli de amenajare, fără ca 
să fie taxat pentru aceasta drept nebun. Înălțimea 
încăperilor, aşezarea lor, lambriurile - din care nu mai 
rămăseseră decât nişte cadre - modul cum erau construite 
tavanele, totul respira acea măreție pe care sacerdotiul îl 
aşterne pe orice îşi pune pecetea, pe orice făureşte şi pe care 
artistul de astăzi o regăseşte până şi în cele mai mici 
rămăşiţe ce s-au păstrat: un ceaslov, un veşmânt, latura 
unei biblioteci ori vreun jilț... Tablourile aduse de marchiz 
erau toate pictate în acele nuanţe de culoarea iascăi, atât de 
dragi şcolii olandeze şi vechii burghezii pariziene, nuanţe ce 
prilejuiesc şi astăzi succese frumoase celor care practică 
pictura de gen. Tapisati cu hârtie de o singură culoare, 
pereții se armonizau cu tablourile. Ferestrele erau perdeluite 
ieftin, toiul ales însă în aşa chip încât să dea un efect potrivit 
cu ansamblul încăperii. Mobilele erau puţine la număr şi 
bine orânduite. Oricine intra in casă era cuprins de un dulce 
şi paşnic simtamant care venea din tăcerea şi liniştea, din 
cumpătarea Si din unitatea de culoare ce domnea — 
înțelegând prin culoare ceea ce îndeobşte înțeleg pictorii. O 
oarecare noblețe în amănunte, o încântătoare curățenie a 
mobilelor, o desăvârşită proporţie între obiecte şi oameni, 
totul te făcea să te gândeşti la cuvântul suavitate. Puţini erau 
cei primiți în apartamentele locuite de marchiz şi cei doi fii ai 
săi, al căror fel de viata ar fi putut părea ciudat vecinilor. 
Într-o aripă a clădirii ce da spre stradă, la al treilea etaj, se 
aflau trei mari odăi care rămăseseră în starea de paragină şi 
de caraghioasă goliciune în care le lăsase tipografia. Aceste 
trei încăperi - destinate sediului întreprinderii Istoria 
pitorească a Chinei — erau aşezate în asa fel încât să poată 


77 


cuprinde un birou, un depozit si un cabinet de lucru, in care 
domnul d’Espard isi petrecea o buna parte din zi; caci dupa 
pranz si pana la patru dupa-amiaza, marchizul se instala in 
cabinetul de la al treilea cat, pentru a supraveghea mersul 
publicaţiei. Persoanele care doreau să-l vadă il găseau de 
obicei acolo. Când se întorceau de la şcoală, cei doi copii se 
duceau deseori în biroul acela. Aşadar, apartamentul de la 
parter alcătuia un fel de sanctuar, unde tatăl şi fiii săi 
şedeau de la cină până a doua zi. Viața de familie a 
marchizului era ascunsă cu grijă privirilor. În afară de o 
bătrână bucătăreasă credincioasă şi legată de casă şi de un 
fecior de patruzeci de ani, care-l slujise încă dinainte de 
căsătoria sa cu domnişoara Blamont, el nu avea alti servitori. 
Guvernanta copiilor rămăsese şi ea cu ei. Grija migăloasă cu 
care era ţinută casa adeverea spiritul de ordine şi dragostea 
maternă pe care această femeie o desfăşura în gospodăria 
casei şi în îndrumarea copiilor, pentru ca să-şi mulțumească, 
stăpânul. Posaci şi putin vorbareti, cei trei inşi păreau a fi 
înțeles gândul care cârmuia viața lăuntrică a marchizului. 
Acest contrast între obiceiurile lor şi moravurile celor mai 
multi dintre servitori era o ciudatenie ce dădea casei un 
aspect tainic şi care dădea multă apă la moară calomniei — 
alimentată, de altfel, din plin, de însăşi persoana 
marchizului. 

Motive vrednice de laudă îl determinaseră să nu lege 
prietenie cu niciunul dintre chiriaşii imobilului. Marchizul 
înțelegea să-şi crească copiii ferindu-i de orice contact străin. 
Poate că dorea să nu dea nici prilej la frecusurile care, vrei 
nu vrei, se ivesc între vecini. La un bărbat cu însuşirile sale, 
în acea vreme când liberalismul stârnea patimi, mai cu 
osebire în Cartierul Latin, era şi firesc ca felul lui de a fi să 
dezlantuie unele pasiuni şi simtaminte a căror stupiditate era 
întrecută doar de josnicia lor, şi care iscau tot felul de 
clevetiri şi palavre purtate din poartă-n poartă, şi de care 
domnul d'Espard şi ai lui habar nu aveau. 

Punând în cumpănă succesul lucrării despre China, 


78 


barfitorii sfârsiserä prin a convinge pe proprietarul casei ca 
domnul d’Espard n-avea bani; aceasta se petrecea chiar in 
clipa cand, printr-o scäpare din vedere normala la anumiti 
oameni ocupati, marchizul daduse prilej perceptorului sa-i 
trimita o somatie pentru neplata impozitelor restante. Atunci, 
chiar la 1 ianuarie, proprietarul reclamase plata câştiului 
prin trimiterea unei chitante, pe care însă portăreasa o făcu 
uitată. La 15 ale lunii, urmă o notificare; portăreasa o 
înmână însă cu zăbavă domnului d'Espard, care socoti 
aceasta drept o neînțelegere, fără să-i treacă prin minte că ar 
putea fi vorba de o urâtă uneltire din partea proprietarului la 
care locuia de pesto doisprezece ani. Marchizului i se puse 
sechestru de către un portărel tocmai în clipa când valetul 
plecase să plătească proprietarului chiria. Acest sechestru, 
comunicat cu rea-vointa unor inşi cu care marchizul avea de- 
a face în legătură cu lucrarea sa — neliniştise pe unii dintre 
ei, care incepura să se îndoiască de solvabilitatea domnului 
d’Espard; aceasta din pricina uriaşelor sume pe care, 
chipurile, baronul Jeanrenaud şi mama lui i le extorcau. De 
altfel, banuielile locatarilor, ale datornicilor şi ale 
proprietarului erau aproape indreptatite, din pricina 
economiei excesive cu care marchizul îşi drămuia cheltuielile. 
Se purta ca un om scăpătat. La prăvăliile din cartier, 
servitorii lui plăteau pe loc până şi cele mai mărunte 
cumpărături pentru cosnita si se comportau întocmai ca 
nişte oameni care se feresc să aibă credite; dacă s-ar fi 
întâmplat să ceară ceva pe datorie, desigur c-ar fi fost 
refuzati, atâta temei prinseseră în cartier clevetirile 
barfitoare. 

Exista o anumita teapa de negustori care stau bine cu 
musteriii lor, chiar daca ei sunt rai platnici, numai fiindca 
acestia au cu dansii anumite legaturi zi de zi; in schimb, nu 
pot suferi pe unii clienti, buni si cinstiti, fiindca acestia stau 
pe o treaptă prea ridicată ca să-şi poată îngădui cârdäsia cu 
ei — cuvânt vulgar, dar expresiv. Aşa-s oamenii. Aproape în 
orice clasă socială ei fac cumetrilor, sau sufletelor josnice 


79 


care-i lingusesc, toate înlesnirile si hatarurile, refuzate însă 
celor ce le sunt superiori, căci aceştia din urmă li se pare ca 
îi jignesc, oricare ar fi felul lor de a se manifesta. Negustorul 
care vorbeste de rau pe cei din curte isi are la randu-i 
curtenii lui. 

In sfarsit, felul de a se purta al marchizului si al copiilor 
determina pe vecini sa aibä sentimente neprietenoase care, 
pe nesimtite, îi duceau la un fel de răutate. Odată ajunşi aci, 
ei nu mai puteau da inapoi in fata nici unei miselii, cand 
aceasta ar fi däunat dusmanului pe care si-l faurisera. 

Domnul d'Espard era un aristocrat, aşa precum soția lui 
era o doamnă din înalta societate; două falnice figuri care au 
ajuns în Franța să fie atât de singulare, încât cercetătorul 
poate număra pe degete pe cei care întruchipează perfect 
asemenea figuri. Aceia îşi reazemă personalitatea pe idei 
străvechi, pe credințe oarecum înnăscute, pe obiceiuri 
dobândite încă din copilărie şi cu care astăzi arar te mai 
întâlneşti. Pentru a crede în sângele albastru, în stirpea 
aleasă, pentru a te aşeza în gând deasupra celorlalți — oare 
nu trebuie să fi măsurat distanța care desparte pe patricieni 
de popor? Pentru a putea porunci, nu trebuie oare să fi 
cunoscut oameni deopotrivă cu tine? În sfârşit, nu trebuie 
oare ca prin educație să ti se întipărească în minte ideile pe 
care natura ie inspiră oamenilor mari, născuți încoronați? 
Fruntea acestora este încununată cu o coroană mai înainte 
ca mama să le-o fi sărutat. Asemenea idei şi asemenea 
educație nu mai sunt astăzi cu putință în Franța, unde de 
patruzeci de ani hazardul este acela care înnobilează pe unii 
oameni, ungându-i cu sângele de pe câmpurile de luptă, 
nimbându-i cu glorie, împodobindu-i cu aureola geniului. În 
Franța, desființarea substitutiilor şi a majoratelor®, 


65 substitutii şi majorate — Substitutia — suprimată în Codul Napoleon — 
era o dispoziţie juridică, în virtutea căreia o persoană putea beneficia de o 
serie de bunuri, cu condiția de a le transmite, la moartea sa, altei 
persoane indicate. Majoratele erau averi de diverse mărimi, legate de un 
titlu nobiliar: astfel, un conte trebuia să dispună de un majorat de cel 


80 


faramitand drepturile de mostenire, a silit pe aristocrati sa-si 
vadă ei înşişi de afacerile lor, în loc să se indeletniceasca cu 
treburile statului, unde gloria personală nu mai poate fi 
decât o glorie dobandita printr-o lunga si stäruitoare truda: 
cu alte cuvinte, suntem intr-o era cu totul noua. Considerat 
ca o ramasita a acestui mare organism numit Feudalitate, 
domnul d’Espard merita ca atare o respectuoasa admiratie. 
Dacă prin sânge se credea într-adevăr mai presus fie ceilalți, 
el credea şi în toate obligaţiile ce decurg din rangul său; avea 
şi virtuțile şi fermitatea pe care o cerea noblețea. Îşi crescuse 
copiii în aceste principii şi le împărtăşise încă din leagăn 
evlavia pentru casta sa. Un adânc simtamant al demnității 
lor, vanitatea numelui, siguranța de a fi mari prin ei înşişi 
zămislise în aceştia o mândrie regească, acea vitejie a 
voinicilor din poveşti, şi oblăduitoarea bunătate a seniorilor 
castelani le insuflase o purtare în armonie cu ideile lor, ce ar 
fi fost de bună seamă pe placul unor prinți; ele jigneau însă 
pe cei din strada Montagne Sainte-Geneviève, meleag al 
egalității (mai mult ca oricare), unde toată lumea îl socotea pe 
domnul d'Espard un om ruinat, unde toți, de la cel mai mic 
până la cel mai mare, refuzau să acorde privilegiile 
aristocrației unui nobil scăpătat, pentru pricina că astăzi 
toată lumea îi lasă pe burghezii imbogatiti să pună mana pe 
ele. Astfel că izolarea dintre această familie şi ceilalți inşi 
exista atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de 
vedere moral. 

Atât in ce priveşte tata! cat şi copiii, înfăţişarea era în 
concordanță cu sufletul. Domnul d'Espard - pe atunci in 
vârstă de vreo cincizeci de ani — ar fi putut sluji de model 
reprezentativ pentru aristocrația nobiliară a veacului al XIX- 
lea. Era subtiratic si blond. Croiala feței lui avea o distincție 


putin douăzeci mii franci venit. Codul Napoleon a restabilit majoratele 
desființate de revoluţia din 1789—1894. Restauraţia a declarat chiar 
obligatorie posesiunea unui majorat pentru a fi admis în Camera 
aristocratică a pair-ilor. Majoratele nu au fost definitiv desființate decât în 
1849. 


81 


naturală care vesteste simtaminte înalte, însă purta pecetea 
unei răceli calculate care impunea cam prea mult respect. 
Avea un nas coroiat, putin strâmbat la vârf şi uşor adus de la 
stânga la dreapta - mic cusur care nu era lipsit de farmec; 
ochii săi albaştri, fruntea înaltă, destul de boltită spre 
sprâncene, unde se făcea un desiş care oprea lumina, 
adumbrindu-i privirea, îl arăta a fi un om drept, înzestrat cu 
perseverență şi capabil de o mare loialitate, dar dădea 
totodată ceva straniu fizionomiei sale. Această boltatură a 
fruntii ar fi putut face pe cineva să creadă că poartă un 
germen de nebunie; şi sprâncenele sale stufoase, îmbinate, 
subliniau acest ciudat aspect. Avea mâini boiereşti, albe şi 
îngrijite, iar picioarele-i erau subțiri şi înalte. Vorbirea lui 
şovăielnică, nu numai în rostire - uneori aducea cu aceea a 
unui bâlbâit — dar şi în modul de exprimare a gândurilor, a 
ideilor, făcea asupra ascultătorului efectul unui om agitat 
care dibuie, se leagă de una şi de alta, fără a putea duce 
nimic la bun sfârşit. Acest cusur, cu totul aparent, contrasta 
cu gura sa dârză pe buzele căreia se citea, tărie, cum şi cu 
caracterul deosebit al fizionomiei sale. Mersul său, cam 
sacadat, se brodea cu felul lui de a vorbi. Aceste mici 
ciudatenii contribuiau la renumele aşa-zisei lui nebunii. În 
ciuda elegantei sale, era pentru sine foarte chibzuit şi purta 
câte trei-patru ani de-a rândul aceeaşi redingotă neagră, 
periată cu mult zei de vechiul său valet de cameră. 

Copiii erau amândoi chipeşi, de o frumusețe care nu 
excludea expresia unui oarecare dispreț aristocratic. Aveau 
culori trandafirii, o privire proaspătă şi acea carnatie 
străvezie — semn al unei curätenii sufleteşti şi al unei vieți 
disciplinate, atât în ce priveşte munca cât şi distractiile. 
Aveau amândoi părul negru, ochii albaştri şi nasul puţin 
strâmb, ca al tatălui lor. De la mama lor poate moşteniseră o 
demnitate în grai, în privire şi ținută, care tinea de ramura 
Blamont-Chauvry. Glasul lor, cristalin ca un izvor, avea 
darul de a mişca, precum şi o moliciune care farmecă atât de 
mult, — acea voce pe care femeile vor s-o asculte după ce sunt 


82 


vrajite de flacăra privirii. Purtau mai cu seamă sfiala 
mândriei lor, o cumpătare feciorelnică, un noii me tangere®® 
care mai târziu ar fi putut părea lucru chibzuit, atât de mult 
această rezervă te îmbia să-i cunoşti. Cel mai mare, contele 
Clement de Negrepelisse, mergea pe şaisprezece ani. De doi 
ani de zile părăsise micuța haină englezească pe care o purta 
încă fratele său, vicontele Camille d'Espard. De vreo şase 
luni, de când nu mai mergea la Colegiul Henric al IV-lea, 
contele umbla îmbrăcat ca un june care se bucură de primele 
plăceri ale elegantei. Tatăl nu voise să-l lase să facă zadarnic 
un an de filosofie, şi acum el se străduia să dea cunoştinţelor 
sale mai mult temei, prin studiul matematicilor superioare. 
În acelaşi timp, marchizul căuta să-i deprindă cu limbile 
orientale, cu dreptul diplomatic european, heraldica şi istoria 
învățată de la marii istorici ai vremii - istoria după hrisoave, 
după documente autentice şi vechi pravile regeşti. lar Camille 
intrase de curând în anul de retorica®’. 


Ziua sorocită de Popinot pentru interogatoriul domnului 
d'Espard cădea într-o joi, zi când n-aveau şcoală. Înainte ca 
tatăl lor să se fi deşteptat, cei doi frați se jucau în grădină. 
Clement se împotrivea fără convingere fratelui său care voia, 
cu tot dinadinsul, să-l ducă pentru prima oară la tir şi să 
obțină pentru aceasta încuviințarea marchizului, Vicontele 
abuza adesea de slăbiciunea sa şi-i plăcea să se bată cu 
tratele său. Aşadar amândoi se sfădeau şi se luaseră la 
trântă, jucându-se ca nişte şcolari. Tot zburdând prin 
grădină, ei făcură atâta larmă încât treziră pe tatăl lor care se 
uita acum de la fereastră, fără a fi văzut însă de cei doi, 


66 noli me tangere - in limba latină: nu mă atinge - cuvinte pe care 
legenda le atribuie lui lisus, care le-a adresat Mariei Magdalena; sunt 
amintite când e vorba de persoane sau obiecte venerabile, care nu 
suportă nici atingerea. 

67 anul de Retorica — penultima clasă de liceu în Franţa, aşa-numită 
fiindcă în această clasă se preda arta vorbirii şi se deprindeau figurile de 
stil. 


83 


inclestati in toiul luptei. Marchizul se bucura sa-i priveasca 
incolaciti ca doi serpi, cu capetele imbujorate, in plina 
desfäsurare a puterii lor. retele erau dalbe si trandafirii, ochii 
scăpărau fulgere, mădularele li se intortocheau ca nişte 
frânghii ce ard; cădeau, se ridicau, se luau din nou la trântă, 
ca doi atleți într-un circ; toate acestea pricinuiau tatălui o 
bucurie ce venea oarecum să răsplătească aprigi le 
neajunsuri ale vieții sale zbuciumate. 

Însă în acelaşi timp doi inşi — unul de la catul al doilea, 
altul de la cel dintâi - se uitau si ei în grădină si pe dată 
scorniră vorba că bătrânul nebun se distrează punându-şi 
copiii să se bată unul cu altul, îndată se mai iviră şi alti 
curioşi pe la ferestre. Marchizul îi zari; spuse doar o vorbă 
fiilor săi care, catarandu-se, săriră numaidecât pe geam, în 
odaie, iar Clement căpătă pe loc învoirea cerută de Camille. 
Toată casa vuia acum despre noua näzdrävänie a 
marchizului. 

Când, pe la amiază, Popinot apăru în pragul porții, însoțit 
de grefier, şi întrebă de domnul d'Espard, portăreasa îl duse 
la etajul al treilea, povestindu-i cum, chiar azi-dimineata, 
domnul d'Espard îşi îndemnase copiii să se bată; şi cum el 
hohotea ca o fiară ce este, văzându-l pe cel mic cum îl muşcă 
până la sânge pe cel mare şi cum, fără îndoială, marchizul 
voia să-i vadă sfâşiindu-se unul pe altul. 

— Şi intrebati-ma, de ce!? adăugă ea. Nici el nu ştie! 

În timp ce portăreasa îndruga judecătorului aceste 
acuzaţii, ajunseseră la cel de-al treilea etaj, în dreptul unei 
uşi acoperite cu afişe ce anunțau apariţia viitoarelor fascicole 
din Istoria pitorească a Chinei. Tinda aceea îmbâcsită, rampa 
jegoasă, uşa pe care imprimeria îşi lăsase urmele, ferestrele 
dărăpănate şi tavanul pe care ucenicii se jucaseră cu flacăra 
fumegândă a lămpilor, mâzgălindu-l cu tot soiul de drăcii; 
maldărele de hârtie si de gunoaie adunate prin unghere — în 
sfârşit, nenumărate alte amănunte ce-ţi sareau în ochi, totul 
se potrivea în aşa chip cu faptele invocate de marchiză, încât 
judecătorul, în ciuda impartialitatii sale, nu se putu 


84 


împiedica să n-o creadă. 

— Aţi ajuns, domnilor, zise portăreasa. lată şi manufactura 
în care chinezii ăştia halesc atâta, că s-ar putea sătura 
mahalaua toată! 

Grefierul privi râzând pe judecător şi Popinot cu greu îşi 
putu păstra seriozitatea. Amândoi intrară în prima cameră, 
unde găsiră un unchiaş care era, chipurile, totodată şi 
portar, magazioner şi casier. Moşul era un fel de jupan Jak®® 
al Chinei. Pe pereţii odăii, pe nişte lavite, stăteau grămădite 
fasciculele până atunci apărute. În fund, o despärtiturä de 
lemn zăbrelită, împodobită pe dinăuntru cu nişte perdele 
verzi, servea drept birou. Un ghişeu - pentru dat sau primit 
banii — arăta că acolo este casieria. 

— Domnul d'Espard? întrebă Popinot, către cel îmbrăcat 
într-o bluză sură. 

Magazionerul deschise uşa celei de-a doua încăperi unde 
magistratul şi grefierul zăriră un bătrân venerabil, cu părul 
nins, îmbrăcat modest, purtând însemnele crucii sfântului 
Ludovic®? şi care încetă să mai puna fata-n fata nişte coli 
colorate. Se opri şi privi spre vizitatori. Încăperea era un 
simplu birou, ticsit cu cărți şi cu corecturi; se mai afla acolo 
o masă de lemn negru, se vedea limpede locul de lucru 
obişnuit al cuiva, absent în această clipă. 

— Dumneavoastră sunteți marchizul d'Espard? întrebă 
Popinot. 

— Nu, domnul meu, răspunse bătrânul, sculându-se. Ce 
doriți? adăugă el, îndreptându-se spre ei şi vădind prin toată 
ținuta sa purtarea aleasă şi bunele deprinderi datorite unei 
educatii aristocratice. 

— Am dori să-i vorbim ceva în legătură cu unele afaceri ce- 
1 privesc strict personal, răspunse Popinot. 


68 jupân Jacques — personaj din Avarul lui Molière, care e bun la toate, 
face şi pe bucătarul, şi pe vizitiul. 

6 crucea sfântului Ludovic — decorație instituită de Ludovic al XIV-lea, în 
1693, pentru a recompensa serviciile de ordin militar; era însoțită şi de o 
mare sumă de bani. 


85 


— D'Espard, uite, te caută nişte domni, zise atunci acest 
personaj intrând în ultima încăpere unde marchizul, lângă 
cămin, se îndeletnicea cu citirea ziarelor. 

Pardoseala încăperii era acoperită cu un covor răpănos, la 
ferestre atarnau nişte perdele de stamba cenusie; mobilierul 
cuprindea doar câteva scaune de mahon, două jilturi, un 
scrin cu oblon, un birou „â la Tronchin”70, apoi — pe cămin — 
un orologiu ordinar şi două sfeşnice antice. Bătrânul porni 
înaintea lui Popinot si a, grefierului, le puse în fata două 
jilturi — ca şi cand ar fi fost el stăpânul casei — iar domnul 
d'Espard îl lăsă în voia lui. După salutările de rigoare -— în 
timpul cărora judecătorul iscodi pe pretinsul nebun -— 
marchizul întrebă, fireşte, care e scopul acestei vizite. Atunci 
Popinot privi pe bătrân şi pe marchiz într-un chip destul de 
semnificativ. 

— Cred că specificul slujbei mele, ca şi ancheta pe care o 
întreprind la dumneavoastră, cere, domnule marchiz, să 
rămânem singuri — deşi este în spiritul legii ca, în 
împrejurările actuale, interogatoriul să primească un soi de 
publicitate domestică. Sunt judecător la Tribunalul Primei 
Instante a Departamentului Sena şi am primit de la domnul 
preşedinte însărcinarea să vă iau un interogatoriu, în 
legătură cu anumite fapte ce fac obiectul unei cereri de 
punere sub interdicție solicitată de doamna marchiză 
d'Espard. 


70 un birou à la Tronchin - un fel de pupitru înalt la care se scrie în 
picioare; numele îi vine de la Theodore Tronchin (1709—1781), medic 
celebru care l-a îngrijit şi pe Voltaire şi care dădea consultaţii gratuite şi 
chiar ajutoare in bani nevoiasilor. 


86 


VI. 


INTEROGATORIUL 


Ÿ 


D Sao 


atranul iesi din odaie. 

D Cand judecätorul si pârâtul rämaserä singuri, 

1) grefierul închise uşa şi se instală în chipul cel mai 
firesc la acel birou, ,4 la Tronchin”, unde îşi întinse 
hârțoagele, pregătindu-se sa ticluiascä procesul-verbal. 
Popinot nu încetase să-l privească pe domnul d'Espard; 
cerceta efectul stârnit de această atât de cumplită declarație, 
asupra unui om cu mintea întreagă. Marchizul d'Espard, 
care avea fata îndeobşte pala — ca aceea a persoanelor blonde 
— se făcu dintr-odată roşu de mânie, tresări uşor, se aşeză, 
puse gazeta pe marmura căminului şi-şi plecă ochii. Îndată 
însă îşi reluă atitudinea demnă de gentilom şi se uită drept în 
ochii judecătorului, pentru a-i ghici trăsăturile caracterului. 

— Cum se face, domnul meu, că nu am fost incunostintat 
de această reclamaţie? 

— Domnule marchiz, persoanele cărora li se cere punerea 
sub interdicție nu sunt socotite ca fiind în toate mințile; 
aducerea la cunoştinţă a reclamatiei e socotită aşadar drept 


87 


zadarnica. Datoria Tribunalului este sa verifice in primul 
rand temeinicia faptelor reclamate. 

—E perfect adevarat. Ei bine! atunci aveti bunätatea, 
domnule judecätor, sä-mi spuneti ce trebuie sa fac... 

— N-aveti decât să raspundeti la întrebările mele, fara a 
pierde nimic din vedere. Oricat de delicate ar fi motivele care 
v-au impins sa procedati in asa fel incat sa dati prilej 
plangerii doamnei d’Espard, va rog sa vorbiti fara frica. E de 
prisos, cred, să vă spun că magistratura îşi cunoaşte datoria 
şi că în asemenea împrejurări ştie să păstreze secretul... 

— Domnule, întrerupse marchizul, al cărui chip vădea o 
sinceră durere, dacă explicaţiile ce le voi da ar arunca un 
blam asupra purtării doamnei d'Espard, ce anume s-ar putea 
întâmpla? 

— Tribunalul, în motivarea sentinței, ar putea formula o 
critică. 

— Această critică este facultativă? Dacă, înainte de a vă 
răspunde, m-aş înțelege cu dumneavoastră ca să nu fie 
consemnat absolut nimic jignitor în legătură cu doamna 
d'Espard, în cazul când raportul mi-ar fi mie favorabil, oare 
Tribunalul ar tine seama de această rugăminte? 

Judecătorul se uită la marchiz şi cei doi bărbați schimbară 
între ei gânduri deopotrivă de nobile. 

— Te rog, Noel, zise Popinot grefierului său, fii bun şi treci 
o clipă în cealaltă odaie. De va fi nevoie, te voi chema. 

— Dacă, aşa cum în clipa de fata, sunt dispus a crede, se 
vor isca în acest proces unele neînțelegeri, vă făgăduiesc, 
domnul meu, că la cererea dumneavoastră, Tribunalul o să 
procedeze cu toată politetea, adăugă Popinot după plecarea 
grefierului. Există în primul rând un fapt, şi anume cel mai 
grav, invocat de doamna d'Espard, fapt pe care aş vrea să vă 
rog să mi-l lamuriti, zise judecătorul după o pauză. E vorba 
despre felul cum risipiţi averea dumneavoastră în beneficiul 
văduvei unui antreprenor de bărci, o anume doamnă 
Jeanrenaud; sau, mai bine-zis, în folosul fiului ei, colonelul, 
pe care l-ați pus într-o slujbă pentru care v-aţi fi irosit 


88 


creditul de care vă bucurati pe lângă rege, — si, în fine, pe 
care l-aţi protejat până-ntr-atâta încât i-ati mijlocit o buna 
căsătorie. Reclamatia lasă să se întrevadă că această amicitie 
depăşeşte orice simtamant, chiar cel osândit de morală... 

Deodată o roseatä impurpura obrazul si fruntea 
marchizului; îl podidiră lacrimile şi genele i se umeziră; apoi 
o legitimă mândrie sugrumă această emoție care la un bărbat 
e socotită drept slăbiciune. 

— Într-adevăr, domnul meu, răspunse marchizul cu glasul 
schimbat, mă puneţi într-o mare încurcătură. Faptul care ma 
îndemna să mă port astfel trebuia să piară odată cu mine... 
Ca să vă pot vorbi deschis, va fi nevoie să descopăr nişte 
tainice răni, să vă incredintez onoarea întregii mele familii şi 
— lucru gingas, pe care-l veţi avea in vedere — să vă vorbesc 
despre mine însumi. Nădăjduiesc, domnul meu, că totul va 
rămâne între noi. Veţi sti să găsiți în procedura 
judecătorească o formulă care să îngăduie redactarea 
sentinței dumneavoastră, fără ca să menționați nimic din 
destăinuirile ce vi le voi face. 

— Din acest punct de vedere să n-aveţi, domnule marchiz, 
absolut nicio grijă. 

— Domnule, câtva timp după căsătoria noastră, soția mea 
făcuse nişte cheltuieli atât de nesăbuite, încât am fost silit să 
recurg la un împrumut. Ştiţi care era situația aristocrației in 
timpul Revoluţiei, Nu-mi puteam îngădui s-angajez un 
intendent şi niciun om care să se îngrijească de interesele 
mele. Astăzi, aproape toată nobilimea este nevoită să se 
chivernisească singură. Cele mai multe dintre titlurile mele 
de proprietate fuseseră aduse la Paris din Languedoc, din 
Provența sau Comitat”! de către tatăl meu care însă, se 
temea, pe bună dreptate, de cercetările la care ar fi putut fi 
supuşi deținătorii acestor titluri de familie şi a ceea ce se 


71 Comitat — regiune din sudul Franţei, în departamentul Vaucluse; 
împreună cu oraşul Avignon, a aparținut papilor între 1274—1791 
(Comitat Venaissin). 


89 


numea pe atunci ,patalamalele privilegiatilor”. Ne tragem 
obârşia din neamul Nègrepelisse - d'Espard fiind un titlu 
dobândit sub domnia lui Henric al IV-lea, printr-o căsătorie 
care ne-a adus averea şi titlurile casei d'Espard, sub condiția 
însă de a pune drept în inima blazonului nostru pajura 
familiei d'Espard (veche stirpe din Béarn, înrudită prin 
căsătorie cu casa d’Albert): pe un câmp de aur hasurat cu trei 
rânduri de smalţ negru, scartelate in săltuitor azuriu, două 
labe argintii de zgriptor cu gheare porfirii, cu vestita emblemă: 
DES PARTEM LEONIS”2. Pe vremea acestei încuscriri, familia 
noastră pierdu micul orăşel Négrepelisse’’, era vestit pentru 
războaiele confesionale, în aceeaşi măsură ca strămoşul meu, 
care purta aceiaşi nume. Căpitanul de Négrepelisse s-a văzut 
ruinat atunci când i-a ars tot avutul, căci protestanții nu 
crutara pe niciunul dintre prietenii lui Montluc74 Coroana 
nedreptätise pe domnul de Negrepelisse, căruia nu i-a 
acordat nici baston de mareşal, nici guvernământ, nici 
indemnizatii. Regele Carol al IX-lea, care tinea la el, se 
prapadi fara a-l mai fi putut rasplati. Prin mijlocirea lui 
Henric al IV-lea, capitanul facu o excelentä cäsätorie cu 
domnisoara d’Espard, dobandind mosiile care apartineau 
acesteia; însă toate bunurile casei Nègrepelisse trecuseră 
între timp în mâinile creditorilor. Ca şt mine, străbunul meu, 
marchizul d'Espard, ajunse foarte de tânăr să-şi conducă 
propria avere, după moartea tatălui său; acestuia, după ce 
risipise zestrea nevestei, nu-i mai rămăseseră decât fostele 
moşii ale casei d'Espard, însă nici pe acestea nu le putuse 
dobândi în întregime căci, parte, erau imobile dotale ale 
marchizei. Tânărul marchiz d'Espard se găsi cu atât mai 
stramtorat, cu cât avea la Curte anumite obligaţiuni. Era cat 


72 Des partem leonis — in limba latină: să dai partea leului. 

73 Negrepelisse — orăşel în Tarn-et-Garonne, care a servit ca fortăreață 
calviniştilor (hughenotilor); a fost ars în întregime in 1622 de către 
armatele lui Ludovic al XIII-lea. 

74 Montluc — Blaise de Montluc (1501—1577), mareşal al Franţei, s-a 
purtat crunt cu calvinistii. 


90 


se poate de bine vazut de catre Ludovic al XIV-lea; favoarea 
regala fu pentru dansii inceputul norocului sau. Ei bine, 
domnul meu, acum fu intinat blazonul nostru de o pata 
nestiuta până azi, o hada pata de noroi si de sânge pe care 
tocmai incerc s-o spal. Am dat peste aceasta taina in actele 
de proprietate ale mosiei de Nègrepelisse, räscolind un teanc 
de scrisori. 

In acest moment solemn, marchizul vorbea fara sä se mai 
bâlbâie, nu mai îngâna obisnuita-i bolboroseala; de altfel, 
oricine si-a putut da seama ca oamenii care de obicei au 
aceste doua ticuri se dezbara de ele in clipa cand vreo patima 
vine sa le insufleteasca rostirea. 

— À urmat revocarea edictului din Nantes’, relua 
marchizul. Dumneavoastra nu stiti poate ca, pentru multi 
favoriti ai regimului, aceasta revocare a fost prilej de 
îmbogăţire. Ludovic al XIV-lea împărți camarilei sale moşiile 
confiscate de la protestantii care nu putusera rostui vanzarea 
bunurilor lor. Multi dintre aceşti favoriți pornira — cum ziceau 
ei — la vânătoare de protestanți. Mi-am făcut atunci 
convingerea că averea celor două familii ducale fusese 
alcătuită din moşiile luate cu japca de la nişte bieti negustori. 
De prisos să vă mai spun dumneavoastră, care sunteţi de 
meserie judecător, toate tertipurile folosite pentru a întinde 
capcane băjenarilor ce aveau de cărat averi considerabile; e 
de ajuns să vă spun că moşia Negrepelisse, pe care se găseau 
douăzeci şi două de sate (başca veniturile ce le avea de la 
oraş şi moşia Gravenges, care fusese pe vremuri a noastră), 
aparținea acum unei familii protestante. Graţie unei donații 
făcute de Ludovic al XIV-lea, bunicul meu redobândi 
pământurile. Această danie se întemeia pe nişte hrisoave 


75 revocarea edictului din Nantes — edictul din Nantes, dat de Henric al IV- 
lea în 1598, autoriza cultul calvinist şi asigura drepturi protestanților; 
acest edict a fost revocat de Ludovic XIV-lea în 1685, dar drepturile 
protestanților au început a fi încălcate încă din prima jumătate a 
secolului al XVIII-lea; în urma revocării, un mare număr dintre cel mai 
buni meseriaşi şi negustori francezi au părăsit Franța. 


91 


intinate de o cumplita nelegiuire. Nutrind iluzia ca se va 
putea inapoia in Franta, proprietarul acestor doua mosii 
simulase o vânzare şi o plecare in Sviteria’6, unde isi 
trimisese mai întâi familia. Voia fireşte să încerce să se 
bucure de toate păsuirile acordate, spre a-şi putea astfel 
aranja treburile lui negustoresti. El fu însă arestat, în temeiul 
unui ordin al guvernatorului, omul de paie mărturisi 
adevărul; bietul negustor fu spânzurat, iar părintele meu 
dobândi astfel cele două moşii. Aş fi vrut să încerc să nu iau 
în seamă partea pe care străbunicul a avut-o în afacerea 
asta; însă guvernatorul era chiar unchiul lui după mamă şi 
am mai citit, din păcate, şi o scrisoare în care îi cerea să se 
adreseze lui Deodatus - porecla cu care curtenii se 
intelesesera să desemneze pe suveran. Această scrisoare avea 
fata de victimă un ton zeflemitor, care pe mine m-a 
înspăimântat. În sfârşit, domnul meu, sumele trimise de 
familia surghiunită, spre a cumpăra viața acestui nefericit, 
fură păstrate de guvernator, care nu şovăi să facă seama 
negutatorului. 

Marchizul d’Espard se opri, ca si cum aceste amintiri il 
copleseau. 

— Nenorocitul se numea Jeanrenaud, reluă el, nume care 
trebuie sa va faca sa intelegeti purtarea mea de azi. N-am 
încercat să mă gândesc cu nespusă durere la tainica ruşine 
ce apasă asupra neamului meu. Averea aceasta i-a dat 
bunicului putinţa să ia de soție o mladita a casei Navarreins- 
Lansac, moştenitoare a bunurilor ramurii noi, pe atunci mult 
mai bogată decât spita mai veche a Navarreins-ilor. Astfel 
încât taică-meu se pomeni ajuns printre cei mai mari 
proprietari din Regat. Se putu astfel căsători cu mama mea, 
care se trăgea din stirpea mai mică a familiei Grandlieu. Deşi 
dobândite miseleste - numai foloase după urma acestor 
bunuri! Hotărât să îndrept degrabă nelegiuirea, am scris în 
Elveția şi nu am avut pace până ce nu am dat de urma 


76 Elveţia. 


92 


mostenitorilor protestantului. In cele din urmä am aflat ca 
familia Jeanrenaud, ajunsä fa sapa de lemn, päräsise 
Fribourgul si se stabilise iar in Franta. In sfarsit, am 
descoperit in faptura lui Jeanrenaud - simplu locotenent de 
cavalerie sub Bonaparte — pe moştenitorul acestei napastuite 
familii. Pentru mine, drepturile urmaşilor lui Jeanrenaud 
erau neîndoielnice. Pentru ca prescriptia să poată opera, nu 
trebuie oare ca cei ce dețin averea să poată fi reclamati? 
Cărei puteri s-ar putea plânge aceşti băjenari? Tribunalul lor 
era acolo sus, sau, mai degrabă, domnul meu, tribunalul era 
aci, zise marchizul, punându-şi mâna pe inimă. N-am vrut ca 
fiii mei să poată gândi despre mine ceea ce am gândit eu 
despre tatăl şi despre strămoşii mei; am năzuit să le las o 
moştenire şi un blazon neîntinat; n-am vrut ca noblețea să 
fie dezmintita în persoana mea. În sfârşit, politiceşte vorbind, 
— emigranții care se ridică împotriva exproprierilor, trebuie ei 
oare sa păstreze mai departe rodul unei confiscări 
samavolnice? Am întâlnit la domnul Jeanrenaud şi la mama 
lui o cinste neînduplecată. Să-i fi ascultat, ai fi zis că ei m-ar 
fi spoliat. În ciuda staruintelor mele, n-au vrut să primească 
decât contravaloarea pământului, socotită la data când 
familia mea îl primise de la rege, Ne-am învoit la prețul de 
unsprezece sute de mii de franci, pe care urma să-i plătesc 
cum o să pot şi fără nicio dobândă. Pentru a ajunge să sting 
această datorie, a trebuit să mă lipsesc vreme îndelungată de 
veniturile mele. Aici, domnul meu, am început să-mi pierd 
cele câteva iluzii pe care mi le făurisem în legătură cu 
caracterul doamnei d'Espard. Când i-am propus să părăsim 
Parisul şi să mergem la ţară, unde cu jumătate din veniturile 
ei am fi putut trăi în chip cuviincios, ajungând astfel mai 
repede să restituim sumele de care îi vorbeam (fără însă a-i 
spune toată gravitatea faptelor) — ea mă făcu nebun. Atunci 
am descoperit adevărata fire a soției mele. Ar fi incuviintat, 
cred, fără nicio mustrare de conştiinţă, purtarea bunicului 


93 


meu si şi-ar fi bătut joc de hughenoti’’. Înspăimântat de 
raceala ei, de putina dragoste fata de copiii ei, pe care mi-i 
lăsa fără vreo părere de rău, m-am hotărât - dupa plata 
datoriilor noastre comune - să nu mă ating de averea sa, 
Spunea, de altfel, că nu-i treaba ei să plătească boacănele 
altora. Nemaiavând destui bani pentru a trăi astfel şi a plăti 
educația copiilor, m-am hotărât să-i iau şi să-i cresc eu 
însumi, pentru a face dintr-înşii nişte oameni nobili şi 
inimoşi. Investindu-mi veniturile în rente de stat, m-am 
putut achita mai degrabă decât aş fi crezut, căci am 
beneficiat de urcarea acţiunilor. Păstrând pentru copii şi 
pentru mine patru mii de livre, n-aş fi putut plăti decât 
douăzeci de mii de scuzi anual, ceea ce ar fi însemnat un 
răstimp de vreo optsprezece ani spre a mă putea achita. Însă, 
în felul acesta, nu de mult am achitat cele unsprezece sute 
de mii de franci. Şi astfel am bucuria de a fi stins toată 
datoria, fără a îi pricinuit nici cea mai mică pagubă urmaşilor 
mei, lată, domnul meu, care era rostul plăţilor făcute 
doamnei Jeanrenaud şi fiului ei. 

— Carevasăzică, spuse judecătorul, stăpânindu-şi emoția 
pe care i-o stârnise povestirea, doamna d'Espard cunoştea 
motivele plecării dumneavoastră? 

— Fireşte, domnule, 

Popinot avu o tresărire destul de expresivă, se sculă 
deodată şi deschise uşa cabinetului. 

— Noel, poţi pleca, zise el grefierului. Domnule, relua 
judecătorul, deşi ceea ce mi-ati spus este de ajuns spre a ma 
lămuri, aş dori să-mi mai raspundeti în legătură cu alte fapte 
de care sunteți învinuit. Astfel, se zice ca ati fi întreprins o 
afacere comercială în afara deprinderilor unui om de rangul 
dumneavoastră. 

— Nu putem vorbi aci despre aceasta, zise marchizul, 
făcând semn judecătorului să iasă. Nouvion, reluă el 


77 Hughenot - protestant, de religie protestantă: cuvântul este o alteratie 
franceză a cuvântului german Eidgenossen - confederați. 


94 


adresandu-se batranului, eu cobor la mine, copiii trebuie sa 
se întoarcă; dacă vrei, vino să iei masa cu noi. 

— Vasăzică nu acesta este apartamentul dumneavoastră? 
întrebă Popinot pe marchiz, în timp ce coborau. 

— Nu, domnul meu. Am închiriat aceste odăi doar ca să 
instalez aci birourile întreprinderii. Uitaţi-vă, reluă el, 
arătând spre un afiş: Istoria aceasta e publicată sub egida 
unuia dintre cei mai onorabili librari din Paris, iar nicidecum 
sub numele meu. 

Marchizul îl pofti pe judecător să intre în apartamentul de 
la parter şi îi spuse: 

— Iată căminul meu! 

Popinot fu cât se poate de mişcat să găsească o atmosferă 
de poezie firească, nu căutată, care emana din această 
încăpere. Vremea era minunată, geamurile deschise şi aerul 
din grădină răspândea în salon miresme vegetale; razele 
soarelui înveseleau şi insufleteau parcă lemnăria pereților 
care bătea în castaniu. În fata acestei privelişti, Popinot 
socoti că un smintit n-ar fi fost în stare să creeze acea suavă 
atmosferă de armonie care îl cuprinse şi pe el în acele clipe. 
„Un asemenea apartament mi-ar trebui şi mie!” gândea el. 

— O să vă mutați în curând de aci? întrebă el cu glas tare. 

— Nădăjduiesc, răspunse marchizul; însă nu înainte ca 
băiatul cei mic să-şi termine studiile şi caracterul 
amândurora să se fi format în întregime, ca să-i pot duce în 
lume şi lângă mama lor. De altfel, aş vrea să completez 
educaţia serioasă pe care au primit-o, ducându-i prin 
capitalele Europei ca să vadă şi ei oamenii, lucrurile, şi să se 
obişnuiască astfel să vorbească bine limbile pe care le-au 
învățat. Domnul meu, zise marchizul, poftindu-l pe judecător 
să ia loc în salon, nu puteam vorbi cu dumneavoastră despre 
publicaţia în legătură cu China, de fata fiind un vechi prieten 
al familiei, contele de Nouvion, care s-a reîntors din surghiun 
sărac lipit şi cu care am făcut această afacere — mai degrabă 
pentru el decât pentru mine. Fără a-i mărturisi de ce duc o 
astfel de viata, i-am spus că eram şi eu, ca şi el, un scapatat, 


95 


dar că mai aveam destule parale pentru a întreprinde o 
afacere din care şi el ar putea trage anumite foloase. Fostul 
meu învățător, părintele Cofozier, care a fost numit la 
stăruința mea, de Carol al X-lea, bibliotecar al bibliotecii 
Arsenalului, restituită pe vremea când regele era principe 
moştenitor, avea serioase cunoştinţe în ce priveşte China, 
moravurile şi datinile poporului chinez; el mă făcuse 
legatarul ştiinţei sale la o etate când e greu să nu ai patima 
celor învățate. La douăzeci şi cinci de ani cunoşteam limba 
chineză şi mărturisesc că totdeauna am avut o neprecupetita 
şi deosebită admiraţie pentru acest popor care a izbutit să-şi 
cucerească cuceritorii, ale cărui hronice urcă, fără îndoială, 
până la o epocă cu mult mai veche decât timpurile mitologice 
sau biblice; care, prin statornicia instituţiilor, şi-a păstrat 
teritoriul neştirbit; ale cărui monumente sunt uriaşe; a cărui 
administraţie este desăvârşită; la care revoluțiile nu sunt cu 
putinta’®, care foloseşte frumusețea ideală ca pe un sterp 
principiu de artă şi care a mers cu luxul şi cu industria la un 
grad atât de înalt, încât nu-l putem ajunge în niciun fel, în 
timp ce el ne egalează acolo unde noi ne credeam a fi mai 
tari. Însă, domnul meu, dacă nu se întâmplă uneori să 
glumesc asemănând unele împrejurări din China cu cele din 
Europa, nu sunt câtuşi de putin chinez, ci rămân un 
aristocrat francez. Daca ati avea vreo îndoială cu privire la 
rentabilitatea acestei întreprinderi, — va pot dovedi că avem 
un număr de două mii cinci sute de abonaţi pentru acest 
monument literar, iconografic, statistic şi religios, a cărui 
însemnătate a fost unanim pretuita; avem abonați în toate 
țările Europei; numai o mie două sute sunt din Franța. 
Lucrarea va costa circa trei sute de franci şi contele de 
Nouvion va culege un venit de sase-sapte mii de livre, — căci 
bunăstarea sa materială a fost tainicul motiv al acestei 


78 la care revoluțiile nu sunt cu putință — nu trebuie uitat că vorbeşte un 
aristocrat francez, curând dupa revoluția din 1789—1794, care 
răsturnase regimul feudal. 


96 


întreprinderi. În ceea ce mă priveşte, n-am dorit nimic decât 
să le pot da copiilor mei câteva mărunte plăceri. Cu cei o 
sută de mii de franci pe care, vrând-nevrând, i-am câştigat, 
plătesc lecţiile de scrimă, de călărie, veşmintele lor, 
spectacolele, profesorii de desen, pânzele pe care le vor 
mâzgăli, cărțile pe care doresc să le cumpere, — în sfârşit, 
banii sunt destinati tuturor acelor mici gusturi pe care un 
părinte găseşte atâta plăcere să le satisfacă. De n-aş îi putut 
să plătesc nici măcar aceste bucurii bietilor mei copii, atât de 
vrednici şi vajnici în muncă, atunci jertfa pe care o fac în 
numele nostru mi-ar fi fost îndoit de grea. Căci într-adevăr, 
domnul meu, în ultimii doisprezece ani - de când m-am 
retras din lume, spre a mă consacra creşterii lor - am dat cu 
totul uitării viata de Curte. Mi-am sacrificat cariera politică, 
s-a dus şi faima stramoseasca şi noua strălucire pe care aş fi 
putut-o lăsa drept moştenire copiilor mei; însă bunul renume 
al casei noastre n-a fost cu nimic adumbrit; fiii mei vor fi 
nişte adevărați bărbați. Dacă eu n-am avut rangul de pair, ei 
îl vor dobândi cu toată demnitatea, consacrându-se 
treburilor ţării, aducându-i servicii care nu se uită. Spălând 
această pată a trecutului casei noastre, le-am făurit totodată 
un viitor strălucit. Oare nu se numeşte aceasta să-ţi fi 
îndeplinit o menire frumoasă, deşi secretă şi lipsită de glorie? 
Spuneti-mi dacă mai aveți si alte lămuriri de cerut? 

În clipa aceea răsună în curte un ropot de cai. 

— lata-i că vin, zise marchizul, îndată cei doi tineri, a căror 
ținută era totodată simplă şi elegantă, intrară în salon, 
inmanusati, impintenati, spintecând vesel aerul cu cravaşa. 
Feţele lor îmbujorate aduceau o boare proaspătă şi curată; 
străluceau de sănătate. Amândoi veniră să strângă mâna 
tatălui lor; ca între prieteni, schimbară cu dânsul o privire 
plină de afecțiune tăcută şi salutară cu răceală pe judecător. 
Popinot socoti de prisos să-l mai întrebe pe marchiz despre 
relaţiile cu copiii săi. 

— V-aţi distrat bine? îi întrebă marchizul. 

— Da, tată, pentru prima oară am doborât şase păpuşi, 


97 


din douäsprezece cartuse, zise Camille, 

— Unde v-ati plimbat? 

— La Sosea, unde am vazut-o si pe mama. 

— A oprit? 

— Galopam atat de iute, incat sigur ca nu ne-a vazut, 
raspunse tanarul conte. 

— Dar atunci, de ce n-ati oprit voi s-o salutati? 

— Am observat ca o stanjenim atunci cand mergem la 
dansa, in public, zise Clement in soapta, Suntem nitelus cam 
mari, 

Judecatorul avea urechea destul de agerä ca sa auda 
aceste cuvinte, care adumbrira o clipă fruntea marchizului. 
Popinot se bucură să vadă pe tatăl şi pe cei doi copii. Privirea 
lui înduioşată stăruia asupra figurii domnului d'Espard, ale 
cărui trăsături, a cărui ținută şi purtare întruchipau cinstea 
sub forma ei cea mai înaltă, etica şi noblețea cavalerească în 
toată frumuseţea ei. 

— Ve-vedeti domnule, îi zise marchizul, bâlbâindu-se iar, 
vedeţi că justiția... că justiția poate intra aici... aici — oricând; 
da, oricând; da, oricând; şi dacă există nebuni... dacă există 
nebuni, aceştia nu pot fi alții decât copiii care sunt un pic 
nebuni după tatăl lor - ca si tata care e tare nebun dupa 
copiii săi: dar asta-i o nebunie ce nu dăunează nimănui. 

În clipa aceasta se auzi în anticameră vocea doamnei 
Jeanrenaud şi femeia dădu buzna în salon, în ciuda opreliştii 
valetului. 

— Eu nu umblu pe măi multe cărări! strigă doamna 
Jeanrenaud. Da, domnule marchiz, zise ea, salutând în 
stânga şi în dreapta, trebuie să vă vorbesc chiar acum. la te 
uită! Am picat chiar prea târziu: judecătorul de instrucție mi- 
a luat-o înainte! 

— Judecătorul de instructie!? îngăimară copiii. 

— Acum ştiu de ce nu erati acasă când v-am căutat, de 
vreme ce sunteți aci. Dă-o încolo! Justiția e mereu la fața 
locului când e vorba să facă rele. Domnule marchiz, am venit 
să vă spun că m-am înţeles cu fiul meu să vă dăm înapoi 


98 


totul, de vreme ce e in joc onoarea dumneavoastra! Decat sa 
vă căşunăm cel mai mic neajuns, fiul meu si cu mine suntem 
hotărâți să vă dăm înapoi totul. Ce naiba, trebuie să fie 
cineva ca noaptea de prost, ca să vrea să vă pună sub 
interdicție... 

— Tata pus sub interdicţie? strigară copiii, lipindu-se de 
marchiz! Dar ce oare s-a-ntâmplat? 

— Sst, doamnă! zise Popinot. 

— Lasati-ne singuri, copii, zise marchizul. 

Cei doi tineri plecară în grădină. 


— Doamnă, zise judecătorul, sumele pe care domnul 
marchiz vi le-a dat vă sunt pe drept datorate, deşi ele v-au 
fost vărsate în virtutea unui principiu de probitate foarte 
largă. Dacă acei oameni care posedă bunuri confiscate într- 
un fel sau altul, chiar prin unele viclene tertipuri, ar fi siliți 
după o sută cincizeci de ani să le restituie, atunci în Franța 
s-ar mai găsi foarte puţini proprietari legitimi. Averea lui 
Jacques Coeur’? a îmbogăţit douăzeci de familii nobile; 
confiscările abuzive făcute de englezi, în profitul partizanilor 
lor, pe vremea când ei stăpâneau o parte din Franța, au 
constituit averea multor familii princiare. Legislaţia noastră 
îngăduie domnului marchiz d'Espard să dispună de 
veniturile sale într-un chip absolut, fără ca dânsul să poată fi 
învinuit c-ar face vreo risipă. Punerea unui om sub 
interdicție e determinată de totală lipsă de discernământ în 
actele sale; aci, însă, plăţile care vi se fac sunt dictate de cele 
mai sfinte şi mai onorabile considerente. Astfel încât puteți 
păstra totul fără nicio remuscare şi puteţi lăsa lumea să 
interpreteze greşit această frumoasă acțiune. La Paris, 
virtuții celei mai curate i se răspunde cu mârşave calomnii. E 
păcat că felul cum se comportă astăzi societatea noastră face 
purtarea marchizului sublimă. Pentru onoarea țării noastre, 


79 Jacques Coeur — negustor bogat din Bourges (1395—1456), devenit 
vistiernic al lui Carol al VII-lea, care a sfârşit prin a-l surghiuni. 


99 


as dori ca asemenea fapte sa fie socotite ca firesti; moravurile 
sunt insa de asa natura, incat, privind in jur, ma vad silit sa 
socotesc pe domnul d’Espard ca pe un om cäruia mai 
degrabă ar trebui să i se dea o cunună, decât să fie 
amenințat cu punerea sub interdicţie. În lunga mea carieră 
de vechi judecător, n-am văzut şi nici n-am pomenit ceva 
care să mă fi emoționat mai mult decât ceea ce mi-a fost dat 
să văd şi să aud adineauri. Dar nu-i nimic extraordinar să 
găseşti virtutea sub cea mai frumoasă formă, atunci când e 
întruchipată de oamenii care fac parte din clasa cea mai 
înaltă. După ce v-am vorbit în felul acesta, nădăjduiesc,. 
domnule marchiz, că nu vă indoiti de discretia mea şi că nu 
veți fi câtusi de putin îngrijorat cu privire la judecată - dacă 
ar fi să se ajungă la o judecată. 

— Ei, bravo! Aşa da, spuse doamna Jeanrenaud. Asta zic 
şi eu judecător! Uite, dragă domnule, te-aş pupa, daică n-aş 
fi aşa pocită — parcă vorbeşti din carte! 

Marchizul întinse mâna lui Popinot şi Popinot o strânse 
încetişor, aruncând acestui mare om al vieţii private o privire 
plină de adânci înțelesuri, la care marchizul răspunse printr- 
un surâs plin de gingăşie. Aceste două caractere atât de pline 
şi de bogate - unul burghez şi dumnezeiesc, celălalt 
aristocrat şi sublim - se intelesesera pe tacute, fără să se 
înfrunte, fără să se li iscat vreo patimă - ca două izvoare 
curate de lumină ce s-ar fi întâlnit dintr-odată. Părintele unei 
mahalale întregi era mândru să strângă mâna acestui bărbat 
de două ori nobil, iar marchizul simțea, în fundul sufletului, 
ceva care îi spunea că mâna acestui judecător este una 
dintre acelea din care necontenit porneşte un şirag nesfârşit 
de binefaceri. 

— Domnule marchiz, adăugă Popinot luându-şi rămas 
bun, sunt bucuros să vă spun că, încă de la primele cuvinte 
ale acestui interogatoriu, am socotit ca grefierul n-avea 
niciun rost. 

Apoi se apropie de marchiz, îl duse în dreptul unei ferestre 
şi îi vorbi: 


100 


— E timpul sa vă reintoarceti la dumneavoastră acasa; 
cred ca, în treaba aceasta, marchiza d’Espard a suferit 
anumite înrâuriri împotriva cărora, de azi înainte, trebuie să 
luptati. 

Popinot pleca; se intoarse de mai multe ori in curte si pe 
stradă, induiosat de amintirea celor petrecute. Fuseseră clipe 
dintre acelea care se întipăresc în minte, spre a înflori din 
nou în anumite ceasuri, atunci când sufletul are nevoie de 
mângâiere. 

„Apartamentul acela mi-ar conveni de minune!” îşi spuse el 
sosind acasă. 


A doua zi, pe la zece dimineața, Popinot, care în ajun 
redactase raportul, o apucă spre Tribunal cu gândul de a 
face cât de repede dreptate. În clipa în care intra la garderobă 
ca să-şi îmbrace roba şi să-şi pună baveta, aprodul din sală îl 
vesti că preşedintele îl roagă să treacă pe la cabinet, unde e 
aşteptat. Popinot se duse de îndată. 

— Bună ziua, dragă Popinot, îi zise magistratul, ducându-l 
în dreptul terestrei. 

— E vorba de ceva serios, domnule preşedinte? 

— Un fleac, zise preşedintele. Ministrul de Justiţie, cu care 
am avut ieri onoarea de a cina, m-a luat la o parte, într-un 
colt. Aflase că ati fost să luați ceai la doamna d’Espard, în 
legătură cu afacerea pe care aveţi sarcina s-o rezolvati. Mi-a 
dat a înțelege că nu se mai cade să luați parte la judecarea 
acestui proces... 

— Ah! Domnule preşedinte, vă pot afirma că, tocmai în 
clipa în care se servea ceaiul, am părăsit casa doamnei 
d'Espard; de altfel, conştiinţa mea... 

— Bine, bine, zise preşedintele, tot Tribunalul, Curtea şi 
Palatul vă cunosc. Nu vă voi repeta ce i-am spus excelentei 
sale despre dumneavoastră; însă ştiţi vorba: soția lui Cezar 
nu trebuie să fie bănuită! De aceea nici nu facem din acest 
nimic o chestie disciplinară, ci doar o chestie de convenienta. 
Între noi fie spus, e vorba mai mult de Tribunal decât de 


101 


dumneavoastra. 

— Dar, domnule presedinte, daca ati cunoaste speta... 
spuse judecătorul, vrând să scoată raportul din buzunar. 

— Sunt convins ca ati fost călăuzit în această afacere de 
cea mai strictă obiectivitate. De altfel, eu însumi, pe când 
eram un simplu judecător de pace în provincie, am băut 
deseori mai mult decât o ceaşcă de ceai cu impricinatii; însă 
e de ajuns ca ministrul să ştie despre aceasta, ca lumea să 
poată flecări despre dumneavoastră, pentru ca Tribunalul să 
evite orice discuții cu privire la acest subiect. Chiar când are 
dreptate, un corp constituit nu poate intra în conflict cu 
opinia publică, deoarece armele nu sunt egale. 

Gazetarii pot spune şi presupune orice, dar nouă, 
demnitatea nu ne îngăduie nici măcar să răspundem. De 
altfel, in urma întrevederii avute cu preşedintele 
dumneavoastră în legătură cu acest dosar, domnul Camusot 
a fost însărcinat să se ocupe el de această chestiune - având 
în vedere recuzarea pe care singur o veţi cere. E o treabă 
aranjată în familie, căci vă solicit această recuzare ca pe un 
serviciu personal; în schimb, veţi avea „Crucea Legiunii de 
Onoare” care vă este datorată de atâta vreme. Eu vă asigur 
că o veți avea. 

Văzându-l pe domnul Camusot, un judecător de curând 
transferat de la un tribunal provincial la Tribunalul din 
Paris, şi care înaintă ca să-l salute — Popinot nu-şi putu 
stăpâni un surâs ironic. Tânărul acesta blond şi pal, plin de 
ambiții ascunse, părea gata să spânzure sau să scoată de la 
spânzurătoare, după bunul plac al domnilor stăpâni, pe cei 
nevinovaţi tot atât de bine ca si pe cei vinovaţi, gata sa 
urmeze mai degrabă pilda lui Laubardemont, decât pe a lui 
Molé80, Popinot se retrase salutând pe preşedinte si pe 


80 Laubardemont... Mole - magistrați francezi de calitate diferită din prima 
jumătate a secolului al XVII-lea; primul a fost agentul secret al lui 
Richelieu şi în această funcțiune a comis multe abuzuri; al doilea, a avut 
reputația de om integru şi curajos. 


102 


judecator si socoti ca invinovatirea mincinoasa ce i se aducea 
nu merita macar o dezmintire. 


Paris, februarie 1836 


Sfarsit. 


103 


Addenda 


Urmatoarele personaje se regasesc in alte romane sau 
nuvele ale lui Balzac (in paranteza, numele traducerii in 
limba română — acolo unde există): 


Bianchon, Horace 


Le Pére Goriot, 1835 (Mos Goriot) 

La Messe de l’athée, 1836 (Liturghia unui ateu) 

César Birotteau, 1837 (Istoria măririi si decăderii lui César 
Birotteau) 

Un Grand homme de province a Paris, 1839 (Iluzii pierdute, 
partea a II-a) 

Un Ménage de garçon, 1842 

Les Secrets de la princesse de Cadignan, 1839 

Les Employés, 1838 (Slujbasii) 

Pierrette, 1840 

Étude de femme, 1831 

Splendeurs et miséres des courtisanes, 1838 (Strălucirea şi 
suferintele curtezanelor) 

Honorine, 1843 

L’envers de l’histoire contemporaine, 1845 

La Peau de chagrin, 1830 (Pielea de sagri) 

Une double famille, 1830 (A doua familie) 

Un prince de la bohème, 1840 

Mémoires de deux jeunes mariées, 1842 (Memoriile a două 
tinere căsătorite) 

La Muse du departement, 1843 (Muza departamentului) 
La Fausse maitresse, 1842 

Les Petits Bourgeois, 1854 

La Cousine Bette, 1846 (Verişoara Bette) 

Le Cure de village, 1841 


104 


In plus, domnul Bianchon este amintit in urmätoarele: 


Autre étude de femme, 1839-1842 
La Grande Bretéche, 1832 


Bordin 


Une Tenebreuse Affaire 
L’envers de l’histoire contemporaine, 1845 
Jealousies of a Country Town 


Camusot de Marville 


Le Cousin Pons, 1847 (Värul Pons) 

Jealousies of a Country Town 

Splendeurs et miséres des courtisanes, 1838 (Strălucirea şi 
suferintele curtezanelor) 


Desroches, (fiul) 


Un Ménage de garçon, 1842 

Le Colonel Chabert, 1835 (Colonelul Chabert) 

Un début dans la vie, 1844 (Un debut in viață) 

La Femme de trente ans, 1834 (Femeia de 30 de ani) 

Les Employés, 1838 (Slujbasii) 

Un Grand homme de province a Paris, 1839 (Iluzii pierdute, 
partea a II-a) 

Splendeurs et miséres des courtisanes, 1838 (Strălucirea şi 
suferintele curtezanelor) 

La Maison Nucingen, 1838 (Banca Nucingen) 

Un homme d'affaires 

Les Petits Bourgeois, 1854 


Espard, Charles-Maurice-Marie-Andoche, Conte de 
Negrepelisse, Marchiz de 


105 


Splendeurs et miséres des courtisanes, 1838 (Strălucirea şi 
suferintele curtezanelor) 


Espard, cavaler de 


Splendeurs et miséres des courtisanes, 1838 (Strălucirea şi 
suferintele curtezanelor) 
Les Secrets de la princesse de Cadignan, 1839 


Espard, Jeanne-Clementine-Athenais de Blamont- 
Chauvry, Marchiza de 


Un Grand homme de province a Paris, 1839 (Iluzii pierdute, 
partea a II-a) 

Splendeurs et miséres des courtisanes, 1838 (Strălucirea şi 
suferintele curtezanelor) 

Mémoires de deux jeunes mariées, 1842 (Memoriile a două 
tinere căsătorite) 

Autre étude de femme, 1839-1842 

Une Tenebreuse Affaire 

Les Secrets de la princesse de Cadignan, 1839 

Une fille d'Eve 

Béatrix, 1839 (Béatrix) 


Godeschal, Francois-Claude-Marie 
Le Colonel Chabert, 1835 (Colonelul Chabert) 
Un Ménage de garcon, 1842 
Un début dans la vie, 1844 (Un debut în viață) 
Les Petits Bourgeois, 1854 
Le Cousin Pons, 1847 (Värul Pons) 


Grozier, Abbe 


106 


Un Grand homme de province a Paris, 1839 (Iluzii pierdute, 
partea a II-a) 


Jeanrenaud 

Albert Savarus, 1842 
Mongenod, Frederic 

L’envers de l’histoire contemporaine, 1845 
Negrepelisse, de 


Un Grand homme de province a Paris, 1839 (Iluzii pierdute, 
partea a II-a) 


Nucingen, Baroana Delphine de 


Le Pére Goriot, 1835 (Mos Goriot) 

Histoire des Treize 

Eugénie Grandet, 1833 (Eugénie Grandet) 

César Birotteau, 1837 (Istoria măririi şi decăderii lui César 
Birotteau) 

Melmoth réconcilié, 1835 (Melmoth împăcat) 

Un Grand homme de province a Paris, 1839 (Iluzii pierdute, 
partea a II-a) 

Splendeurs et miseres des courtisanes, 1838 (Strălucirea şi 
suferințele curtezanelor) 

Modeste Mignon, 1844 

La Maison Nucingen, 1838 (Banca Nucingen) 

Autre étude de femme, 1839-1842 

Une fille d'Eve 

Le Depute d'Arcis, 1839 


Popinot, Jean-Jules 


107 


César Birotteau, 1837 (Istoria măririi şi decăderii lui César 
Birotteau) 
Honorine, 1843 
L’envers de l’histoire contemporaine, 1845 
Les Petits Bourgeois, 1854 
Rabourdin, doamna 


Les Employés, 1838 (Slujbasii) 


108