Honore De Balzac — Varul Pons

Honore de BALZAC 


Honore de BALZAC 


Varul Pons 


Pe la ceasurile trei după masă, în luna octombrie a anului 
1844, un bărbat în vârstă de vreo şaizeci de ani, dar căruia 
oricine i-ar fi dat mai mult, mergea pe Bulevardul 
Italienilor, cu nasul în vânt, cu un zâmbet şmecheresc, ca un 
negustor care a încheiat chiar atunci o afacere bună, sau ca 
un holtei mulţumit de el după o întâlnire galantă. La Paris, 
aceasta-i cea mai desăvârşită expresie cunoscută a 
satisfacţiei personale la un bărbat. Zărindu-l de departe pe 
bătrân, persoanele care îşi petrec toată ziua pe bulevard, 
stând pe scaune şi dedându-se plăcerii de a-i analiza pe 
trecători, lăsau să le mijească pe faţă surâsul caracteristic 
al parizienilor, atât de plin de ironie, de batjocură sau de 
compătimire, surâs care nu apare însă, parizianul fiind 
blazat în privinţa tuturor înfăţişărilor posibile, decât atunci 
când e vorba de foarte rare curiozităţi vii. O anecdotă va 
face să se înţeleagă atât valoarea arheologică a 
cetăţeanului, cât şi motivul surâsului care se repeta ca un 
ecou în toate privirile, întrebat fiind unde-şi face pălăriile 
care stârneau hazul publicului, Hyacinthe2, actor celebru 
prin cuvintele lui de spirit, a răspuns: „Nu le fac, le ţiu!” Ei 
bine, în milionul de actori care compun marea trupă a 
Parisului, se întâlnesc hyacinţi fără voie, care ţin pe ei tot 
ridicolul unei epoci şi care îţi ies înainte ca personificări ale 
unor vremuri trecute ca să-ţi stârnească veselia când te 
plimbi năpădit de durerea amară pricinuită de trădarea 
vreunui fost prieten. 

Rămânând, prin câteva amănunte ale îmbrăcămintei sale, 
credincios totuşi modei din 1806, acest trecător amintea 
Imperiul fără să fie prea mult o caricatură. Pentru cine ştie 


să observe, această nuanţă face deosebit de preţioase 
asemenea evocări. Dar ansamblul lucrurilor mărunte cerea 
atenţia analitică a celor care se pricep la hoinăreală; iar 
pentru a stârni râsul de la distanţă, trecătorul trebuia să 
arboreze ceva care să sară în ochi, cum se zice, ca o 
enormitate din cele pe care le caută actorii ca să-şi asigure 
succesul intrărilor. Acest bătrân, slab şi uscat, purta un 
spenţer de culoarea alunei peste o haină verzuie cu nasturi 
de metal alb!.. Un bărbat cu spenţer, în 1844, asta e, vedeţi 
dumneavoastră, ca şi cum Napoleon ar fi catadicsit să învie 
pentru două ceasuri. 

Spenţerul3 a fost inventat, după cum îl arată numele, de 
către un lord mândru, desigur, de zvelteţea lui. Înainte de 
pacea de la Amiens4, acest englez rezolvase problema de a 
acoperi bustul fără să îngreuieze corpul cu povara 
groaznicului carrick5, care a ajuns astăzi pe spinarea 
birjarilor bătrâni; dar cum taliile zvelte sunt în minoritate, 
moda spenţerului la bărbaţi n-a avut decât un succes 
trecător în Franţa, deşi era o invenţie englezească. La 
vederea spenţerului, bărbaţii de patruzeci-cincizeci de ani 
îmbrăcau în gând, pe domnul care-l purta, cu pantaloni 
scurţi de stofă verde ca fisticul şi cu cizme cu carâmbii 
răsfrânţi, şi se revedeau în costumul tinereţii lor! Femeile în 
vârstă îşi aminteau de cuceririle lor! Cât despre tineri, ei se 
întrebau de ce îşi tăiase acest bătrân Alcibiade6 pulpanele 
pardesiului. Toate se potriveau atât de bine cu spenţerul 
încât n-ai fi stat un moment pe gânduri să-l numeşti pe 
trecător un om de stil Imperiu7, aşa cum se spune o mobilă 
de stil Imperiu; dar el nu simboliza Imperiul decât pentru 
cei care cunoşteau cel puţin de visu această epocă măreaţă 
şi splendidă; căci cerea să-ţi aduci orişicum bine aminte de 
ce era atunci la modă. Imperiul e acum atât de departe de 
noi, încât nu oricine şi-l poate închipui în realitatea lui galo- 
greacă. 

Pălăria pusă pe ceafă dezgolea aproape toată fruntea cu 
acel soi de semeţie prin care administratorii din armată şi 


civilii au încercat atunci să ţie piept celei a militarilor. Era 
de altfel o pălărie groaznică de mătase, de paisprezece 
franci, pe ale cărei boruri urechile lungi şi mari lăsaseră 
urme alburii cu care degeaba se lupta peria. Materialul de 
mătase prost întins, ca de obicei, pe cartonul formei făcea 
cute pe alocuri şi părea mâncat de lepră, cu toate îngrijirile 
de fiecare zi. 

Sub pălărie, care stătea parcă să cadă, se lăţea o faţă 
pocită şi caraghioasă, ca acelea de porțelan pe care numai 
chinezii ştiu să le născocească pentru bibelourile lor. 
Această faţă lată, ciupită ca o strecurătoare într-atât încât 
găurile făceau umbre şi scobită ca o figură de statuie 
romană, dezminţea toate legile anatomiei. Te uitai la ea şi 
nu-i simţeai scheletul susţinător. Acolo unde conturul cerea 
oase, carnea se aşeza în planuri gelatinoase, şi acolo unde 
obrazul arăta de obicei adâncituri, aici se răsucea în 
ridicături fleşcăite. În mijlocul acestei feţe groteşti, turtită 
în chip de dovleac şi întristată de nişte ochi cenugşii având 
deasupra lor două linii roşii în loc de sprâncene, se înălța un 
nas ca al lui don Quijote, aşa după cum deasupra unei 
câmpii se ridică o stâncă adusă de ape. Un asemenea nas 
vădeşte, după cum trebuie să fi observat Cervantes, o 
înclinare din naştere spre jertfirea de sine faţă de lucrurile 
măreţe, un soi de înclinare care degenerează în amăgire. 
Dar sluţenia asta cu aspecte atât de comice nu stârnea de 
fel râsul. Cel pus pe zeflemele era mişcat de nesfârşita 
melancolie care se revărsa din ochii spălăciţi ai bietului om 
şi gluma îi îngheţa pe buze. Te gândeai pe dată la faptul că 
natura îl oprise pe acest om să rostească vorbe de dragoste, 
căci femeile ar fi râs, sau s-ar fi întristat. Francezul nu mai 
are glas în faţa unei asemenea nefericiri care-i pare cea mai 
crudă din toate nefericirile: să nu poţi să placi cuiva. 

Omul acesta atât de dezmoştenit de natură era îmbrăcat 
cum sunt oamenii bine crescuţi dar săraci, cu care încearcă 
deseori să semene bogaţii. Purta pantofi acoperiţi cu 
jambiere, făcute după modelul celor din garda imperială, şi 


care-i îngăduiau desigur să nu schimbe prea des ciorapii. 
Pantalonii săi de postav negru aveau un lustru roşiatic şi, pe 
cute, linii albe sau lucioase care, ca şi croiala, arătau că 
fuseseră cumpăraţi cu trei ani în urmă. Lărgimea ascundea 
şi nu prea picioarele slabe, slăbiciune datorită mai degrabă 
constituţiei sale decât unui regim pitagorician8; căci omul 
nostru avea o gură senzuală, cu buze groase, care arăta 
când zâmbea nişte dinţi albi ca de rechin. Vesta cu guler 
şal, tot de postav negru, dar dublată cu o vestă albă sub 
care se mai vedea şi marginea unui tricou roşu, îţi amintea 
de cele cinci veste ale lui Garat9. O cravată enormă de 
muslin alb, a cărei fundă pretențioasă fusese inventată de 
vreun crai care voia să încânte femeile încântătoare de pe 
la 1809, se înălța atât de mult deasupra bărbiei, încât 
obrazul părea că se cufundă în ea ca într-o prăpastie. Un 
şnur de mătase împletită, imitând şnururile din fire de păr, 
trecea pe deasupra cămăşii ocrotind ceasornicul de un furt 
puţin probabil. Haina verzuie, foarte curată, număra vreo 
trei ani mai mult decât pantalonii, dar gulerul de catifea 
neagră şi nasturii de metal alb, schimbaţi de curând, trădau 
grija de fiecare zi împinsă până la minuţiozitate. 

Felul de a purta pălăria pe ceafă, cele trei veste, cravata 
imensă în care se cufunda bărbia, jambierele, nasturii de 
metal şi haina verzuie, toate aceste urme ale modei din 
timpul Imperiului se armonizau cu izurile cochetăriei de 
odinioară a Incroyabililor10, cu cutele mărunte, cu 
ansamblul corect şi linear, care amintea de şcoala lui 
David11 şi de mobilele zvelte ale lui Jacob12. Recunoşteai 
de altfel, de la prima vedere, un om bine crescut, dar în 
prada unui viciu tainic, sau un mic rentier din aceia ale 
căror cheltuieli sunt atât de precis hotărâte de puţinătatea 
venitului, încât un geam spart, o haină ruptă ori năpasta 
unei chete în scop filantropic le taie, timp de o lună, 
posibilitatea plăcerilor mărunte. Dacă aţi fi fost de faţă, v-aţi 
fi întrebat de ce zâmbea această figură grotescă, a cărei 
expresie obişnuită ar fi trebuit să fie tristă şi rece, ca a 


tuturor celor care se străduiesc în umbră să câştige cele de 
trebuinţă existenţei. Dar dacă aţi fi observat grija de mamă 
cu care bătrânul acesta ţinea cu mâna dreaptă un obiect, 
desigur preţios, sub cele două pulpane stingi ale hainei lui 
duble, ca să-l ferească de vreo ciocnire neprevăzută; dacă l- 
aţi fi văzut, mai ales, dându-şi aere de om ocupat, aşa cum 
fac cei fără treabă când li se încredinţează un comision, v- 
aţi fi închipuit că a găsit ceva, de pildă căţeluşul unei 
marchize, şi că-l aduce în triumf, cu amabilitatea 
curtenitoare a unui bărbat din vremea Imperiului, femeii 
încântătoare de şaizeci de ani care n-a putut încă renunţa 
la vizita zilnică a cavalerului ei. Parisul e singurul oraş din 
lume unde poţi da de asemenea spectacole, care fac din 
bulevardele lui o continuă piesă de teatru, jucată gratis de 
francezi, în folosul artei. 

După înfăţişarea acestui om osos, şi cu tot spenţerul lui 
îndrăzneţ, ţi-ar fi venit greu să-l numeri printre artiştii 
parizieni, oameni de un anumit soi care au darul, ca şi 
ştrengarul parizian, să trezească în mintea burghezilor cele 
mai năstruşnice fandacsii, fiindcă s-a pus din nou la loc de 
cinste acest cuvânt şugubăţ. Trecătorul era totuşi un 
deţinător al premiului întâi, autorul primei cantate 
premiate de Institut, cu prilejul reînfiinţării Academiei de la 
Roma13, era, în sfârşit, domnul Sylvain Pons!.. autorul 
faimoaselor romanțe pe care le gângureau mamele noastre, 
a două sau trei opere jucate în 1815 şi 1816, şi apoia 
câtorva partituri inedite. Bărbatul acesta respectabil îşi 
termina viaţa ca dirijor al orchestrei unui teatru de pe 
bulevarde. Datorită sluţeniei lui, era profesor la câteva 
pensioane de domnişoare şi n-avea alte venituri decât leafa 
şi ce i se plătea pentru lecţii. Să dai lecţii la vârsta asta!.. 
Câte mistere într-o situaţie atât de puţin romanţioasă! 

Trimis de stat la Roma, ca să ajungă un mare muzician, 
Sylvain Pons se întoarse de-acolo cu gustul pentru 
antichităţi şi pentru obiectele frumoase de artă. Se 
pricepea admirabil la toate aceste lucrări, capodopere ale 


mâinii şi ale gândirii, cuprinse nu demult în cuvântul 
popular de vechituri. Acest fiu al Euterpei s-a înapoiat deci 
la Paris prin 1810, în chip de colecţionar feroce, încărcat cu 
tablouri, statuete, rame, sculpturi în fildeş, în lemn, obiecte 
smălţuite, porţelanuri etc., care, în timpul şederii sale 
academice la Roma, îi mâncaseră cea mai mare parte din 
moştenirea de la tatăl său, atât prin cheltuielile de 
transport, cât şi prin preţul cumpărăturilor. La fel 
întrebuinţase şi moştenirea de la mama sa în timpul 
călătoriei pe care o făcu prin Italia după cei trei ani 
petrecuţi ca bursier la Roma. inu să viziteze pe îndelete 
Veneţia, Milano, Florenţa, Bolonia, Neapole, petrecându-şi 
zilele, în fiecare oraş, ca un visător, ca un filosof, cu 
nepăsarea artistului care se bizuie, ca să trăiască, pe 
talentul său, aşa după cum femeile de stradă se bizuie pe 
frumuseţea lor. În timpul acestei călătorii splendide, Pons fu 
fericit, atât cât putea fi un bărbat plin de suflet şi de 
inteligenţă, căruia sluţenia îi interzicea succesul la femei, 
după expresia consacrată din 1809, şi care găsea realităţile 
vii veşnic inferioare tipului ideal pe care şi-l făurise; dar el 
se resemnase în privinţa discordanţei dintre vibrația 
sufletului său şi realităţi. Acest simţ al frumosului, păstrat 
pur şi viu în inima sa, a fost fără îndoială la baza melodiilor 
ingenioase, fine, pline de graţie care i-au adus un oarecare 
renume între 1810 şi 1814. Orice reputaţie care se 
întemeiază în Franţa pe un succes trecător, pe modă, pe 
nebuniile efemere ale Parisului produce ponşi. În nici o altă 
ţară nu se vede atâta severitate pentru lucrurile mari şi 
atâta indulgență dispreţuitoare pentru cele mărunte. Înecat 
curând în valurile armoniei germane şi în producţia lui 
Rossini, Pons abia mai era, în 1824, un muzician agreabil şi 
cunoscut prin câteva ultime romanțe. Vă închipuiţi ce putea 
fi în 1831! Astfel încât, în 1644, anul când începu singura 
dramă a acestei vieţi obscure, Sylvain Pons coborâse la 
valoarea unei foarte învechite optimi pe portativ; negustorii 
de muzică îi ignorau complet existenţa, deşi el compunea, 


pe un preţ ieftin, muzica unor piese pentru teatrul lui şi 
pentru teatrele vecine. 

Omul nostru recunoştea, de altfel, valoarea maeştrilor 
celebri din vremea noastră: o bună execuţie a unor bucăţi 
alese îl făcea să plângă; dar cultul lui nu ajungea până la 
punctul unde atinge mania, ca la Kreisler-ii lui Hoffmann 14; 
el nu lăsa să se vadă nimic, se delecta în sinea lui, ca 
hacişinii sau teriaskii15. Geniul admiraţiei şi al înţelegerii, 
singura trăsătură prin care un om obişnuit devine fratele 
unui mare poet, este atât de rar la Paris, unde toate ideile 
seamănă cu nişte călători care nu fac decât să treacă 
printr-un han, încât Pons merită să i se acorde o 
respectuoasă preţuire. Nereuşita omului nostru poate 
părea un fapt extraordinar, dar el îşi mărturisea cu 
naturaleţe latura lui slabă în ceea ce priveşte armonia; 
neglijase studiul contrapunctului, iar orchestraţia modernă, 
care se dezvoltase foarte mult, îi păru inabordabilă în 
momentul când ar fi putut, studiind din nou, să se menţină 
printre compozitorii moderni, să devină, să zicem, nu un 
Rossini, dar un Herold16. lar mai la urmă, plăcerile de 
colecţionar îi aduseră compensaţii atât de mari la năruirea 
gloriei, încât, dacă ar fi trebuit să aleagă între posesiunea 
rarităţilor sale şi numele lui Rossini, Pons ar fi optat - oricât 
de greu ar fi de crezut - pentru iubita sa colecţie. Bătrânul 
muzician punea în practică axioma lui Chenavard17, 
savantul colecţionar de gravuri de preţ, care pretinde că nu 
poţi simţi plăcere privind un Ruysdael, un Hobbema, un 
Holbein, un Rafael, un Murillo, un Greuze, un Sebastian del 
Piombo, un Giorgione, un Albrecht Durer, decât dacă 
tabloul n-a costat mai mult de cincizeci de franci. Pons nu 
admitea cumpărături peste o sută de franci, iar când plătea 
cincizeci de franci pentru un obiect, acest obiect trebuia să 
valoreze trei mii. Lucrul cel mai frumos din lume, când 
costa trei sute de franci, nu exista pentru el. Dăduse rar 
peste ocazii, dar se bucura de cele trei elemente ale 


succesului: picioare de cerb, răgaz de hoinar şi răbdare de 
izraelit. 

Acest sistem, practicat timp de patruzeci de ani, la Roma 
ca şi la Paris, îşi dăduse roadele. După ce cheltuise, de la 
întoarcerea de la Roma, vreo două mii de franci pe an, Pons 
ascundea de toate privirile o colecţie de capodopere de tot 
felul, al cărei catalog ajungea până la numărul fabulos de o 
mie nouă sute şapte. Între 1811 şi 1816, hoinărind prin 
Paris, găsise cu zece franci ceea ce se plăteşte astăzi de la o 
mie până la o mie două sute de franci. Erau tablouri alese 
dintre cele patruzeci şi cinci de mii de tablouri care sunt 
expuse în fiecare an spre vânzare la Paris, vase de Sevres 
din porțelan artificial cumpărate de la auvergnaţi, sateliții 
bandei negre18, care aduceau în căruţe minunile de artă 
ale stilului Pompadour19. În fine, strânsese fărâmiturile 
secolului al şaptesprezecelea şi ale secolului al 
optsprezecelea, dând preţuire oamenilor de spirit şi de 
geniu ai şcolii franceze, marii necunoscuţi, ca Lepautre, 
Lavallee-Poussin20 etc., care au creat stilul Louis XV, stilul 
Louis XVI, şi ale căror opere inspiră astăzi pretinsele 
invenţii ale artiştilor noştri, aplecaţi veşnic peste comorile 
Colecţiei de Stampe ca să dea noutăţi prin pastişe dibace. 
Pons datora multe piese schimburilor, nespusa fericire a 
colecționarilor! Plăcerea de a cumpăra rarităţi vine în 
rândul al doilea; în primul rând e cea de a le neguţa. Pons 
fusese primul care colecţionase tabachere şi miniaturi. 
Nefiind cunoscut în calitate de colecţionar, căci nu se ducea 
pe la licitaţii, nu se arăta pe la negustorii iluştri, Pons nu 
cunoştea valoarea negociabilă a comorii sale. 

Răposatul Dusommerard21 încercase să se apropie de 
muzician; dar prinţul vechiturilor muri fără să fi putut 
pătrunde în muzeul Pons, singurul muzeu demn de a fi 
comparat cu celebra colecţie Sauvageot22. Între Pons şi 
domnul Sauvageot erau câteva asemănări. Domnul 
Sauvageot, muzician ca şi Pons, şi el fără cine ştie ce avere, 
procedase în acelaşi fel, cu aceleaşi mijloace, cu aceeaşi 


dragoste pentru artă, cu aceeaşi ură împotriva bogătaşilor 
cu faimă care îşi întocmesc colecţii pentru a face o 
concurenţă dibace negustorilor. Ca şi rivalul, concurentul şi 
potrivnicul său în ce priveşte toate aceste creaţii ale mâinii, 
toate aceste minuni ale muncii, Pons îşi simţea inima plină 
de o zgârcenie nesăţioasă, simţea iubirea îndrăgostitului 
pentru o iubită frumoasă, iar revânzarea, în sălile din 
strada Jeuneurs, cu bătăile de ciocan ale licitaţiei, i se părea 
o crimă de lez-vechituri. Muzeul şi-l ţinea ca să se bucure 
de el în orice ceas, căci sufletele plăsmuite pentru a admira 
marile lucrări de artă au aptitudinea sublimă a adevăraţilor 
îndrăgostiţi: simt aceeaşi plăcere şi azi ca şi ieri, nu se 
plictisesc niciodată, iar capodoperele, din fericire, sunt 
veşnic tinere. 

După primele trăsături ale acestei schiţe biografice, toată 
lumea va exclama: „lată omul cel mai fericit de pe pământ, 
deşi e atât de slut!” În adevăr, orice necaz, orice urmă de 
tristeţe dispare ca arsă cu fierul roşu când în suflet se 
cuibăreşte o manie. Voi toţi care nu mai puteţi bea din ceea 
ce s-a numit, în toate timpurile, cupa plăcerii, siliţi-vă să 
colecţionaţi orice (unii au colecţionat afişe!) şi veţi regăsi 
drugul de aur al fericirii mărunţit în firfirici. O manie este 
plăcerea transformată în idee! Totuşi nu-l invidiaţi pe moş 
Pons, căci acest sentiment s-ar întemeia, ca toate pornirile 
asemănătoare, pe o greşeală. 

Omul acesta, plin de delicateţe, al cărui suflet trăia într-o 
admiraţie neobosită pentru splendorile muncii omeneşti, 
această luptă atât de frumoasă cu natura, era sclavul unui 
mare păcat, al aceluia dintre cele şapte pe care Dumnezeu 
îl pedepseşte probabil cu mai puţină asprime: Pons era 
mâncăcios. Puţina lui avere şi pasiunea lui pentru 
antichităţi îl obligau la un regim dietetic atât de în 
contradicţie cu cerinţele lui de cunoscător în ale mesei, 
încât celibatarul rezolvase la început problema mergând să 
cineze în toate zilele la alţii. În vremea Imperiului, era mult 
mai mare decât în zilele noastre cultul pentru oamenii 


celebri, poate din cauză că erau puţin numeroşi şi că nu 
prea aveau pretenţii politice. Era aşa de uşor să devii poet, 
scriitor, muzician! Privit ca rivalul probabil al lui Nicolo, 
Par sau Berton23, Pons primise pe atunci atâtea invitaţii, 
încât fusese obligat să le noteze într-o agendă, cum îşi 
notează avocaţii procesele, Comportându-se de altfel ca un 
artist, el oferea amfitrionilor săi exemplare din romanţele 
sale, le cânta la pian, le oferea loji la Teatrul Feydeau, unde 
lucra; organiza la ei concerte; ba chiar cânta uneori la 
vioară la rudele sale improvizând câte un mic bal. Cum 
bărbaţii cei mai frumoşi ai Franţei se tăiau din când în când 
cu sabia, pe vremea aceea, cu bărbaţii cei mai frumoşi ai 
coaliţiei24, sluţenia lui Pons se chemă originalitate, după 
faimoasa lege promulgată de Molicre în celebrul cuplet al 
Eliantei25. Când făcea câte un serviciu vreunei frumoase 
doamne, i se spunea uneori că e un om încântător; răsplata 
nu depăşea niciodată acest cuvânt. 

În timpul acestei perioade, care dură cam şase ani, de la 
1810 la 1816, Pons luă nenorocitul obicei de a mânca bine, 
de a vedea că persoanele care-l invitau se osteneau să-l 
ospăteze cu grijă, cumpărând trufandale, destupând cele 
mai bune vinuri, dând mare atenţie cafelei şi lichiorurilor, 
primindu-l aşa cum se primea în vremea Imperiului, când în 
multe case se imitau splendorile regilor, ale reginelor şi ale 
prinților de care era plin Parisul. Când de la rangul de 
invitat perpetuu, Pons ajunse, datorită decăderii sale ca 
artist, la starea de linge-blide, îi fu cu neputinţă să treacă 
de la mesele acelea, atât de frumos servite, la supa 
spartană a vreunui restaurant cu doi franci masa. Vai şi 
amar! îl cuprinseră fiorii la gândul că independenţa lui era 
legată de sacrificii atât de mari şi se simţi în stare de cele 
mai mari laşităţi ca să continue a trăi bine, ca să savureze 
trufandalele la vremea lor, ca să înfulece (cuvânt popular, 
dar expresiv) mâncăruri bune şi bine gătite. Ciugulind ca o 
pasăre, fugind cu guşa plină şi ciripind un cântec drept 
mulţumire, Pons simţea de altfel oarecare plăcere să 


trăiască bine pe socoteala lumii bogate care-i cerea, ce? s-o 
amăgească. Deprins, ca toţi holteii cărora le e groază să 
stea acasă şi care trăiesc pe la alţii, cu formulele şi cu 
schimele sociale cu care sunt înlocuite sentimentele în 
saloane, el se servea de complimente ca de mărunţiş; iar, în 
privinţa persoanelor, se mulțumea cu etichetele, fără să 
cerceteze mai de aproape. 

Această fază, destul de suportabilă, dură încă zece ani, dar 
ce ani! Au fost ca o toamnă ploioasă. În tot acest timp, Pons 
mâncă pe gratis la alţii făcând diverse servicii în casele 
unde se ducea. Apucă pe un drum fatal îndeplinind o 
mulţime de comisioane, înlocuind pe portari şi pe servitori 
în nenumărate împrejurări. Era trimis după tot felul de 
cumpărături şi deveni spionul cinstit şi nevinovat al unei 
familii pe lângă alta; dar nimeni nu-i recunoscător pentru 
atâtea drumuri şi atâtea laşităţi. Lumea spunea: „Pons e 
holtei, are timp de nu ştie ce să facă cu el, e bucuros să 
umble pentru treburile noastre... Altfel ce-ar avea de 
făcut?” 

În curând, se ivi răceala pe care o răspândesc bătrânii în 
jurul lor. Crivăţul acesta se transmite, îşi produce efectul în 
temperatura morală, mai cu seamă când bătrânul e urât şi 
sărac. Nu-i ca şi când ar fi de trei ori bătrân? A început 
atunci iarna vieţii, iarna cu nasul roşu, cu obrajii traşi, cu 
tot felul de degerături! 

De la 1836 la 1843, Pons fu rareori invitat. Fiecare familie, 
departe de a umbla după cel considerat ca un parazit, îl 
suporta, aşa cum suporţi un impozit; nu i se mai lua nimic în 
consideraţie, nici măcar serviciile reale. Familiile în care se 
învârtea bătrânul, nu respectau niciuna artele, proslăveau 
doar rezultatele şi nu preţuiau decât ceea ce cuceriseră din 
1830 încoace: averile sau situaţiile sociale importante. Dar 
Pons, neavând destulă superioritate nici în spirit, nici în 
felul de a fi, pentru a inspira teama pe care inteligenţa sau 
geniul o provoacă burghezului, sfârşise în chip firesc prin a 
deveni o nimica toată, fără ca totuşi să fie complet 


disprețuit. Deşi suferea cumplit în mijlocul acestei lumi, ca 
toţi oamenii timizi, se deprinsese treptat să-şi stăpânească 
sentimentele şi să se retragă în inima lui, ca într-un 
sanctuar. Mulţi oameni superficiali exprimă acest fenomen 
prin cuvântul „egoism”. E destul de mare asemănarea 
dintre singuratic şi egoist, pentru ca bârfitorii să pară a 
avea dreptate împotriva omului cu suflet, la Paris mai cu 
seamă, unde nimeni nu stă să observe prin saloane, unde 
totul goneşte ca valul, unde totul trece ca un guvern! 

Vărul Pons se prăbuşi deci sub povara unui act de acuzare 
referitor la egoismul său şi formulat retroactiv împotriva lui, 
căci lumea condamnă întotdeauna până la urmă pe cei pe 
care îi acuză. Această situaţie, care se agrava din zi în zi, 
explica tristeţea întipărită pe faţa acestui biet muzician, 
care trăia din capitulări ruşinoase. Dar laşităţile pe care le 
pretinde orice pasiune sunt tot atâtea legături; cu cât 
pasiunea le cere mai mult, cu atât eşti mai legat de ea. 
După ce încasa privirea insolent protectoare a vreunui 
burghez ţeapăn de prostie, Pons gusta cu nesaţ, ca o 
răzbunare, din paharul cu vin de Porto sau din prepeliţa 
gratinată pe care începuse s-o savureze, zicându-şi în sine: 
„Nu-s prea scump plătite!” 

Pentru moralist, erau totuşi în această viaţă circumstanţe 
atenuante. În adevăr, omul nu trăieşte decât printr-o 
satisfacţie oarecare. Un om fără pasiuni, omul perfect, e un 
monstru, un semi-înger care n-are încă aripi, îngerii n-au 
decât capete în mitologia catolică. Pe pământ, omul perfect 
e plictisitorul Grandisson26, pentru care nici prostituata nu 
are sex. Iar Pons, în afară de rarele şi vulgarele sale 
aventuri din timpul călătoriei în Italia, unde clima fusese 
desigur cauza succeselor sale, nu văzuse niciodată vreo 
femeie zâmbindu-i. Mulţi bărbaţi au această soartă 
nenorocită. Pons era născut monstru; părinţii lui îl 
avuseseră la bătrâneţe şi stigmatele acestei naşteri 
nepotrivite le avea pe faţa lui cadaverică, culoare căpătată 
parcă în borcanele de spirt, în care ştiinţa păstrează unii 


fetuşi mai deosebiți. Artistul acesta, înzestrat cu un suflet 
gingaş, visător, delicat, obligat să accepte caracterul pe 
care i-l impunea figura, pierdu speranţa de a fi vreodată 
iubit. Celibatul fu aşadar pentru el mai mult o necesitate 
decât o înclinare. Lăcomia, păcatul călugărilor virtuoşi, îi 
întinse braţele: se aruncă în ele cum se aruncase în 
adorarea operelor de artă şi în cultul pentru muzică. 

Brillat-Savarin27 a justificat gusturile gastronomilor; dar 
poate că n-a stăruit destul asupra plăcerii reale pe care o 
simte omul la masă. Întrebuinţând forţele umane, digestia 
constituie o luptă internă care echivalează pentru cei robiţi 
pântecului cu cele mai mari plăceri ale amorului. Simţi o 
atât de mare desfăşurare a capacităţii vitale, încât creierul 
e desfiinţat în favoarea celui de-al doilea creier situat în 
diafragmă, iar inerția tuturor facultăţilor provoacă un fel de 
beţie. Şarpele boa care a înghiţit un taur e atât de ameţit, 
încât se lasă omorât. Care om, după patruzeci de ani, mai 
îndrăzneşte să lucreze după masă?.. De aceea au şi fost 
cumpătaţi toţi oamenii mari. Convalescenţii după o boală 
grea, cărora li se măsoară cu atâta zgârcenie o hrană 
aleasă, au putut observa soiul de beţie gastrică pricinuită 
până şi de un piept de pui. Virtuosul Pons, ale cărui plăceri 
se concentraseră toate în funcţionarea stomacului, se afla 
veşnic în situaţia acestor convalescenţi: cerea de la 
mâncarea bună toate senzațiile pe care le poate da ea, şi le 
obținuse până atunci zilnic. Nimeni nu îndrăzneşte să se 
dezbare de o deprindere. Mulţi sinucigaşi s-au oprit în 
pragul morţii amintindu-şi de cafeneaua unde se duceau în 
fiecare seară să joace domino. 

În 1835, întâmplarea îl răzbună pe Pons de indiferența 
sexului frumos, îi dădu ceea ce se cheamă în stil familiar un 
toiag de bătrâneţe. Bătrânul acesta din naştere găsi în 
prietenie un sprijin în viaţă, încheie singura căsnicie pe 
care i-o îngăduia societatea, se însoţi cu un bărbat, un 
bătrân, muzician ca şi el. Dacă n-ar fi existat minunata 
fabulă a lui La Fontaine, povestirea de faţă ar fi avut drept 


titlu Cei doi prieteni28. Dar n-ar fi fost oare un fel de 
atentat literar, o profanare în faţa căreia dă înapoi orice 
scriitor adevărat? Capodopera fabulistului nostru, 
destăinuirea sufletului său şi, totodată, povestea visurilor 
sale, trebuie să aibă privilegiul etern al acestui titlu. Pagina 
aceasta, pe frontonul căreia poetul a gravat cele trei 
cuvinte: Cei doi prieteni, e o proprietate sacră, un templu în 
care fiecare generaţie va intra cu respect şi pe care 
omenirea din toată lumea îl va vizita atâta vreme cât va 
dura tiparul. 

Prietenul lui Pons era un profesor de pian, a cărui viaţă şi 
ale cărui apucături se potriveau atât de bine cu ale sale, 
încât bătrânul spunea că, spre nenorocirea lui, îl cunoscuse 
prea târziu; căci cunoştinţa lor, începută la o împărţire de 
premii, nu data decât din 1834. Niciodată nu s-au aflat două 
suflete atât de asemănătoare în oceanul omenesc care a 
izvorât din paradisul terestru împotriva voinţei lui 
Dumnezeu. În puţină vreme, cei doi muzicieni deveniră o 
necesitate unul pentru celălalt. Făcându-şi destăinuiri unul 
altuia, în opt zile ajunseră ca doi fraţi. În sfârşit, Schmucke 
nu credea că poate să existe un Pons, aşa după cum Pons 
nu-şi închipuia că există un Schmucke. Atâta şi ar fi de ajuns 
pentru a-i zugrăvi pe oamenii noştri atât de cumsecade, dar 
nu tuturor minţilor le place scurtimea sintezei. Pentru cei 
neîncrezători e necesară o scurtă expunere. 

Pianistul acesta, ca toţi pianiştii, era german, german ca 
marele Liszt şi marele Mendelssohn, german ca Steibelt, 
german ca Mozart şi Dusseck, german ca Meyer, ca 
Doelher, german ca Thalberg, ca Dreschok, ca Hiller, ca 
Leopold Mayer, Crammer sau Zimmermann şi Kalbrenner, 
ca Herz, Woetz, Karr, Wolff, Pixis, Clara Wieck29 şi cum 
sunt anume toţi germanii. Deşi mare compozitor, Schmucke 
nu putea fi decât profesor, întratât caracterul său era 
potrivnic îndrăznelii necesare omului de geniu pentru a se 
realiza în muzică. Naivitatea multor germani nu ţine veşnic, 
ea se pierde; cea care le mai rămâne la o anumită vârstă e 


scoasă, aşa cum scoţi apa dintr-un canal, din izvorul 
tinereţii lor, şi o folosesc pentru ca succesele lor să dea 
roade în toate domeniile, în ştiinţă, în artă, în finanţe, 
îndepărtând neîncrederea celorlalţi în ei. În Franţa, unii 
oameni isteţi înlocuiesc această naivitate germană prin 
prostia băcanului parizian. Dar Schmucke îşi păstrase toată 
naivitatea de copil, aşa după cum Pons purta pe el, fără să- 
şi dea seama, urmele Imperiului. Acest adevărat şi nobil 
german era spectacol şi spectator totodată, cânta pentru el. 
Locuia la Paris, aşa cum locuieşte privighetoarea în pădure, 
şi cânta aici, unic în felul lui, de douăzeci de ani, până în 
momentul când se regăsi pe sine însuşi în fiinţa lui Pons. 
(Vezi O fiică a Evei30.) 

Pons şi Schmucke aveau din belşug, în inimă şi în fire, şi 
unul şi celălalt, acele copilării ale sentimentalismului care-i 
deosebesc pe germani de toţi ceilalţi: cum ar fi pasiunea 
pentru flori, cum ar fi adoraţia pentru aspectele naturii, 
care-i face să împlânte sticle mari în grădină ca să vadă în 
mic peisajul pe care-l au în mare în faţa ochilor; cum ar fi 
predispoziția spre cercetare care îl face pe un savant 
german să cutreiere o sută de leghe cu picioarele în 
jambiere pentru a afla un adevăr ce-l priveşte râzând acasă, 
sub iasomia din curte, aşezat pe marginea puţului; cum ar 
fi, în sfârşit, nevoia de a atribui o semnificaţie psihică 
nimicurilor din univers, nevoie care a dat naştere operelor 
inexplicabile ale lui Jean-Paul Richter31, divagaţiilor tipărite 
ale lui Hoffmann32 şi acelor cărţi pe care Germania le 
pune, în chip de parapete, în jurul problemelor celor mai 
simple, adâncite ca nişte prăpăstii, în fundul cărora nu se 
poate afla decât un german. Catolici amândoi, mergând 
împreună să asculte liturghia, ei îşi îndeplineau îndatoririle 
religioase ca nişte copii care n-au niciodată nimic de 
mărturisit duhovnicului. Credeau cu tărie că muzica, limba 
cerului, este pentru idei şi sentimente ceea ce ideile şi 
sentimentele sunt pentru cuvânt, şi aveau nesfârşite 
convorbiri în jurul acestei concepţii, răspunzându-şi unul 


altuia prin orgii de muzică pentru a-şi demonstra fiecare lui 
însuşi propriile lui convingeri, aşa cum fac îndrăgostiţii. Pe 
cât de atent era Pons, pe atât de distrat era Schmucke. 
Pons era colecţionar, iar Schmucke era visător; unul studia 
frumuseţile morale, pe când celălalt salva frumuseţile 
materiale. Pons vedea şi cumpăra o ceaşcă de porțelan în 
timpul când Schmucke îşi ştergea nasul gândindu-se la 
vreun motiv din Rossini, Bellini, Beethoven sau Mozart şi 
căutând în lumea sentimentelor cam de unde s-ar fi putut 
găsi originea ori replica acelei fraze muzicale. Schmucke, 
administrator distrat al economiilor sale, Pons, risipitor din 
pasiune, ajungeau amândoi la acelaşi rezultat: le flutura 
vântul prin buzunare la sfârşitul fiecărui an. 

Fără această prietenie, Pons ar fi fost poate doborât de 
necazurile sale; dar, de îndată ce avu o inimă în care să şi-o 
descarce pe a lui, viaţa îi păru suportabilă. Când Pons îşi 
destăinui prima dată lui Schmucke suferinţele sale, blândul 
german îl sfătui să mănânce ca el pâine şi brânză acasă, 
mai degrabă decât să se ducă la mese pe care să le 
plătească atât de scump. Dar, vai! Pons nu îndrăzni să-i 
mărturisească lui Schmucke că inima şi stomacul erau, la el, 
duşmani, că stomacului îi plăcea ceea ce producea suferinţă 
inimii, şi că avea neapărată nevoie să savureze o masă 
bună, aşa cum are nevoie un crai să se... hârjonească cu o 
drăguță. Schmucke îl înţelese pe Pons după ce trecu un 
timp, căci era prea german ca să aibă spiritul ascuţit de 
observaţie al unui francez, şi-l iubi mai mult încă pe bietul 
Pons. Nimic nu întăreşte prietenia ca faptul că, dintre doi 
prieteni, unul se crede superior celuilalt. Ce înger ar fi avut 
ceva de zis văzându-l pe Schmucke cum îşi freca mâinile în 
momentul când descoperi ce puternică devenise lăcomia la 
prietenul său! Într-adevăr, a doua zi bietul german aduse la 
dejun bunătăţi cumpărate de el şi avu grijă să-şi procure în 
fiecare zi altele pentru prietenul său; căci de când stăteau 
împreună, luau amândoi acasă masa de dimineaţă. 


Ar trebui să nu cunoşti Parisul ca să-ţi închipui că cei doi 
prieteni puteau scăpa de zeflemeaua pariziană, care n-a 
respectat niciodată nimic. Punând la un loc ce n-aveau şi ce 
aveau, Schmucke şi Pons avuseseră ideea economică de a-şi 
lua aceeaşi locuinţă, aşa încât plăteau pe din două chiria 
unui apartament foarte inegal împărţit, situat într-o casă 
liniştită de pe liniştita stradă Normandie, în cartierul 
Marais. Cum ieşeau deseori împreună şi mergeau alături pe 
aceleaşi bulevarde, hoinarii din cartier îi botezaseră cei doi 
babalâci. Această poreclă ne scuteşte să mai facem 
portretul lui Schmucke, care era faţă de Pons ceea ce este 
doica Niobei, faimoasa statuie de la Vatican, faţă de Venera 
Tribunei. 

Doamna Cibot, portăreasa acestei case, era pivotul în jurul 
căruia se învârtea menajul celor doi bărbaţi, dar dânsa 
joacă un rol atât de mare în drama care a desfăcut 
existenţa aceasta dublă, încât se cade să-i păstrăm 
portretul pentru momentul când va intra în scenă. Ceea ce 
rămâne de spus în privinţa trăsăturilor morale ale acestor 
două fiinţe e tocmai lucrul cel mai greu de adus la 
înţelegerea a nouăzeci şi nouă la sută din cititori, în al 
patruzeci şi şaptelea an al secolului al nouăsprezecelea, 
probabil din cauza dezvoltării financiare nemaipomenite 
produse de înfiinţarea drumurilor de fier33. E puţin şi 
totuşi mult. În adevăr e vorba să dăm o idee despre 
delicateţea excesivă a acestor două suflete. Să ne folosim de 
o imagine de la calea ferată, măcar pentru a recupera o 
parte din împrumuturile pe care ni le cere. Astăzi, trenurile, 
lunecând pe şine, strivesc fire de nisip pe care ochiul nici nu 
le vede. Dar introduceţi un asemenea fir de nisip, invizibil 
pentru călători, în rinichiul acestora, şi vor simţi durerile 
celei mai grozave boli, piatra la rinichi; e mortală. Ei bine, 
firul de nisip invizibil de care nici nu se sinchiseşte 
societatea noastră, gonind pe şine cu viteza unei 
locomotive, acest fir de nisip mereu şi cu orice ocazie 
azvârlit în fibrele celor două fiinţe, le pricinuia un fel de 


piatră la inimă. Nespus de înduioşaţi de durerile celorlalţi, 
fiecare din ei suferea că nu poate face nimic; iar în privinţa 
propriilor lor reacţii, erau ca nişte mimoze, de o 
sensibilitate bolnăvicioasă. Nici bătrâneţea, nici spectacolul 
continuu al dramei pariziene, nimic nu împietrise aceste 
două suflete proaspete, copilăreşti şi curate. Cu cât trecea 
timpul, cu atât mai vii le erau suferinţele lăuntrice. Vai! aşa 
se întâmplă cu firile caste, cu gânditorii blajini şi cu 
adevărații poeţi care n-au căzut în nici un exces. 

De când cei doi bătrâni stăteau împreună, ocupațiile lor 
fiind cam aceleaşi, începuseră să semene cu nişte cai 
înhămaţi la aceeaşi birjă. Sculaţi pe la şapte dimineaţa, vara 
şi iama, se duceau, după masa de dimineaţă, să dea lecţii pe 
la pensioane, unde se suplineau la nevoie. Către amiază, 
Pons se ducea la teatrul lui, când avea vreo repetiţie, şi tot 
timpul liber şi-l petrecea hoinărind. Apoi cei doi prieteni se 
întâlneau seara la teatru, unde Pons îi găsise un loc lui 
Schmucke. lată cum. 

În momentul când Pons îl întâlni pe Schmucke, tocmai 
obținuse, fără să-l ceară, bastonul de mareşal al 
compozitorilor necunoscuţi, o baghetă de dirijor! Datorită 
contelui Popinot, pe atunci ministru, postul acesta fu 
prevăzut pentru bietul muzician, în momentul când contele, 
erou burghez al Revoluţiei din lulie34, interveni ca să se 
acorde dreptul de folosinţă a unui teatru unuia dintre 
prietenii săi, un prieten dintre acei de care altcineva ar fi 
roşit, aşa cum roşeşte un parvenit parizian, când, tolănit pe 
pernele trăsurii, zăreşte vreun fost camarad de tinereţe, 
jalnic pieton, cu pantalonii neprinşi sub talpă, îmbrăcat într- 
o redingotă de toate culorile şi visând la afaceri prea 
importante pentru capitalurile sale nesigure. Acest prieten, 
pe nume Gaudissart, fost comis-voiajor, fusese altădată 
foarte folositor marii întreprinderi Popinot, la al cărei 
succes contribuise. Devenit conte, apoi pair al Franţei, după 
ce fusese de două ori ministru, Popinot nu îl renegă pe 
Faimosul Gaudissart35! Ba mai mult, ţinu să-i dea 


voiajorului ocazia să-şi reînnoiască garderoba şi să-şi umple 
punga; căci nici politica, nici deşertăciunile de la curtea 
regelui-cetăţean36 nu pervertiseră inima fostului droghist. 
Gaudissart, tot nebun după femei, ceru privilegiul unui 
teatru care tocmai dăduse faliment, iar ministrul avu grijă, 
după ce i-l acordă, să-i trimită câţiva hodorogi amatori de 
sexul frumos şi destul de bogaţi ca să fondeze o comandită 
solidă, aşa cum obişnuiesc amatorii de farmece ascunse sub 
tricourile balerinelor. Pons, parazit al palatului Popinot, fu o 
completare a acestei favori. Compania Gaudissart, care făcu 
de altfel avere, avu intenţia, în 18634, să realizeze pe unul 
dintre marile bulevarde o idee măreaţă: un teatru de operă 
populară. Pentru muzica baletelor şi a feeriilor era nevoie 
de un dirijor bunişor şi oarecum compozitor. Administraţia 
căreia îi urma compania Gaudissart era de prea mult timp 
în stare de faliment pentru a ţine şi un copist. Pons îl băgă 
deci pe Schmucke în teatru în calitate de antreprenor de 
copii, meserie obscură care cere serioase cunoştinţe 
muzicale. Sfătuit de Pons, Schmucke se înţelese cu şeful 
acestui serviciu de la Opera Comică, aşa încât fu scutit de 
operaţiile mecanice ale postului. Asociaţia dintre Schmucke 
şi Pons avu un rezultat minunat. Schmucke, foarte priceput 
la armonie, ca toţi germanii, avea grijă de partea 
instrumentală a partiturilor, în timp ce Pons compunea 
partiturile vocale. Când cunoscătorii admirară câteva 
compoziţii pline de prospeţime care serveau de 
acompaniament pentru două sau trei piese de succes, ei le 
explicară prin cuvântul progres, fără să cerceteze cine sunt 
autorii. Pons şi cu Schmucke se eclipsară în glorie, aşa cum 
se îneacă unii în baie. 

De obicei, Pons se ducea la orchestra teatrului pe la orele 
opt, când se prezintă piesele cu trecere, care aveau nevoie 
de tirania baghetei pentru uverturile şi acompaniamentele 
lor. Lucrul acesta se trece cu vederea mai în toate teatrele 
mici. Dar lui Pons îi venea cu atât mai uşor, cu cât se arăta 
foarte dezinteresat în raporturile lui cu administraţia. De 


altfel, Schmucke îl înlocuia pe Pons la nevoie. Poziţia lui 
Schmucke în orchestră se consolidase cu timpul. Fără s-o 
spună, ilustrul Gaudissart recunoscuse atât valoarea, cât şi 
utilitatea colaboratorului lui Pons. În orchestră, fusese 
nevoie să se aducă un pian, ca la teatrele mari. Pianul la 
care cânta Schmucke era aşezat lângă pupitrul dirijorului, 
şi aici stătea supranumerarul voluntar. Când îl cunoscură 
pe blajinul german, aşa cum era el, fără ambiţii şi fără 
pretenţii, toţi muzicanţii îl acceptară. În schimbul unui 
salariu de nimic, administraţia îl însărcina pe Schmucke cu 
instrumentele care nu figurează în orchestra teatrelor de 
pe bulevarde şi care sunt deseori necesare, cum ar fi 
pianul, viola, cornul englezesc, violoncelul, harpa, 
castanietele de cachucha, clopoţeii şi invențiile lui Sax37 
etc. Dacă germanii nu se pricep să cânte din măreţele 
instrumente ale libertăţii, în schimb se pricep cu uşurinţă să 
cânte din toate instrumentele muzicale. 

Cei doi artişti bătrâni, cât se poate de iubiţi în teatru, se 
comportau ca nişte filosofi; îşi puseseră albeaţă pe ochi ca 
să nu vadă niciodată defectele inerente ale unei trupe, când 
e vorba de un corp de balet amestecat cu actori şi cu 
actriţe, una dintre cele mai groaznice combinaţii pe care le- 
a creat nevoia de câştig spre a-i chinui pe directori, pe 
autori şi pe muzicanți. Respectul faţă de ceilalţi şi faţă de 
sine îi adusese bunului şi modestului Pons stima generală. 
În orice sferă, de altfel, o viaţă curată şi o cinste fără pată 
impun un fel de admiraţie fiinţelor celor mai păcătoase. Un 
suflet mare are, la Paris, acelaşi succes ca un diamant mare 
sau o curiozitate rară. Nimeni nu şi-ar fi permis cea mai 
mică păcăleală sau vreo glumă proastă la adresa lui Pons 
sau a prietenului său, nici un actor, nici un autor şi nici o 
dansatoare, oricât de neruşinată ar fi fost. Pons se arăta 
uneori în foaier, dar Schmucke nu cunoştea decât drumul 
subteran care ducea din afara teatrului la orchestră. În 
antracte, când asista la vreo reprezentaţie, bătrânul 
german se încumeta să se uite prin sală şi-i punea 


câteodată întrebări primului flautist, un tânăr născut la 
Strasbourg dintr-o familie germană din Kehl, asupra 
personajelor excentrice care pot fi aproape totdeauna 
văzute în lojile de avanscenă. Puţin câte puţin, imaginaţia 
copilărească a lui Schmucke, a cărui educaţie socială fu 
întreprinsă de flautist, recunoscu existenţa fabuloasă a 
loretei38, posibilitatea căsătoriilor în arondismentul al 
treisprezecelea39, risipa la care se deda o primă balerină, 
precum şi combinaţiile suspecte ale plasatoarelor. Viciile 
cele mai nevinovate îi apărură, ca unui om respectabil ce se 
afla, drept cele mai deşănţate destrăbălări babiloniene şi se 
minuna de ele ca de nişte arabescuri chinezeşti. Oamenii 
isteţi trebuie să înţeleagă că Pons şi Schmucke erau 
exploataţi, pentru a întrebuința un termen la modă40; dar 
pierderile lor în bani erau compensate de consideraţia ce li 
se dădea şi de felul cum erau trataţi. 

După succesul unui balet cu care începu rapida îmbogăţire 
a companiei Gaudissart, directorii îi trimiseră lui Pons o 
sculptură, un grup de argint atribuit lui Benvenuto Cellini, 
despre al cărui preţ înspăimântător se vorbise în foaier. Era 
vorba de o mie două sute de franci! 

Bietul om, cinstit cum era, voi să înapoieze darul! 
Gaudissart trebui să insiste mult ca să-l convingă să 
primească. 

— Ah! îi spuse el asociatului său, de ce nu putem găsi 
actori la fel cu proba asta! 

Viaţa celor doi bătrâni, atât de calmă în aparenţă, era 
tulburată numai de viciul căruia i se robise Pons, nevoia 
sălbatică de a mânca bine pe la mesele altora. Aşa încât, de 
câte ori Schmucke era acasă când Pons se îmbrăca de cină, 
bietul german deplângea obiceiul acesta nenorocit. 

— Cel butzin dagă s-ar încrăşa! exclama el deseori. 

Şi Schmucke visa la vreun mijloc de vindecare a 
prietenului său de acest viciu degradant, căci prietenii 
adevăraţi au, în domeniul moral, aceeaşi perfecţie pe care o 


are mirosul câinilor: ei adulmecă necazurile prietenilor, 
ghicesc cauzele acestor necazuri, se frământă pe seama lor. 

Pons, care purta veşnic la degetul mic al mâinii drepte un 
inel cu diamant, cum se îngăduia pe vremea Imperiului, iar 
astăzi e ridicol, Pons, mult prea trubadur şi prea francez, nu 
avea pe faţă dumnezeiasca seninătate care micşora 
groaznica sluţenie a lui Schmucke. Germanul citise, în 
expresia melancolică a feţei prietenului său, greutăţile 
crescânde care făceau din ce în ce mai neplăcută meseria 
de parazit. În adevăr, în octombrie 1844, numărul caselor 
unde cina Pons era, în chip firesc, foarte redus. Bietul 
dirijor, obligat să se învârtească în cercul familiei, lărgise 
prea mult, după cum vom vedea, înţelesul acestui cuvânt. 

Fostul laureat era văr primar cu prima nevastă a domnului 
Camusot, bogatul negustor de mătăsuri din strada 
Bourdonnais, această primă nevastă fiind o domnişoară 
Pons, unica moştenitoare a unuia dintre faimoşii fraţi Pons, 
furnizori de broderii ai curţii, întreprindere în care tatăl şi 
mama muzicianului erau comanditari, după ce o înfiinţaseră 
înainte de Revoluţia din 1789, şi care fu cumpărată de către 
domnul Rivet, în 1815, de la tatăl primei doamne Camusot. 
Acest Camusot, retras de zece ani din afaceri, era, în 1844, 
membru în Consiliul general al manufacturilor, deputat etc. 
Luat în braţe de clanul Camusot, Pons se considera şi vărul 
copiilor pe care îi avusese negustorul de mătăsuri din a 
doua căsătorie, deşi ei nu-i erau nimic, nici măcar rude prin 
alianţă. 

A doua doamnă Camusot, fiind născută Cardot, Pons intră 
ca rudă a Camusoţilor în numeroasa familie a Cardoţilor, al 
doilea trib burghez, care forma, prin înrudirile sale, un 
neam întreg, nu mai puţin puternic decât cei al Camusoţilor. 
Notarul Cardot, fratele celei de-a doua doamne Camusot, 
luase în căsătorie o domnişoară Chiffreville. Celebra familie 
Chiffreville, regina produselor chimice, avea legături cu 
marii droghişti al căror fruntaş a fost multă vreme domnul 
Anselme Popinot, pe care Revoluţia din Iulie îi lansase, după 


cum se ştie, în miezul politicii celei mai dinastice. Iar Pons, 
ţinându-se de coada Camusoţilor şi Cardoţilor, intrase în 
casa familiei Chiffreville, şi de aici la familia Popinot, tot în 
calitate de văr al verilor. 

Această simplă relatare a ultimelor legături sociale ale 
bătrânului muzician ne face să înţelegem cum putea să se 
ducă el, încă în 1844, ca la el acasă: 1. La domnul conte 
Popinot, pair al Franţei, fost ministru al agriculturii şi 
comerţului; 2. La domnul Cardot, fost notar, primar şi 
deputat al unui arondisment din Paris; 3. La bătrânul domn 
Camusot, deputat, membru în Consiliul municipal din Paris 
şi în Consiliul general al manufacturilor, pair în perspectivă; 
4. La domnul Camusot de Marville, fiu din prima căsătorie 
şi, prin urmare, adevăratul şi singurul văr real al lui Pons, 
deşi văr de-al doilea. 

Acest Camusot, care, spre a se deosebi de tatăl său şi 
fratele său din a doua căsătorie, adăugase la numele său pe 
cel al moşiei Marville, era, în 1844, preşedinte la Curtea de 
judecată regală din Paris. 

Cum fostul notar Cardot îşi măritase fata cu succesorul 
său, numit Berthier, Pons, făcând parte din inventarul 
notariatului, îşi însuşi acest loc la cină, autentificat - zicea el 
- de către notar. 

Iată firmamentul burghez pe care Pons îl numea familia sa 
şi unde îşi păstra cu atâta greutate drepturile de invitat. 

Din aceste zece case, cea pentru care artistul îşi dădea cea 
mai multă osteneală era cea în care ar fi trebuit să fie el mai 
bucuros primit, casa prezidentului Camusot. Dar, vai! 
doamna prezidentă, fiică a răposatului Thirion, aprod la 
cabinetul regilor Ludovic al XVIII-lea şi Carol al X-lea, nu-l 
tratase niciodată bine pe vărul de-al doilea al soţului ei. 
Degeaba încerca Pons s-o îmblânzească pe această rudă 
teribilă, căci, după ce dăduse lecţii gratuite domnişoarei 
Camusot, îi fusese cu neputinţă să scoată o muziciană din 
această fată roşcovană. 


Pons, deci, ţinând în mână preţiosul obiect, se îndrepta în 
acest moment spre casa vărului său, prezidentul, în locuinţa 
căruia, când intra, i se părea că se află la Tuileries, atât de 
mult îl impresionau solemnele draperii verzi, tapetele de 
culoare cafenie, covoarele groase, mobilele grave ale 
acestui apartament impregnate de severitatea 
magistraturii. Lucru curios! Se simţea mai la largul său în 
palatul Popinot, din strada Basse-du-Rempart, desigur din 
cauza obiectelor de artă care se găseau acolo; căci fostul 
ministru căpătase mania, de când reuşise în politică, să 
colecţioneze lucruri frumoase, fără îndoială ca să dea peste 
nas politicii care colecţionează pe ascuns faptele cele mai 
urâte. 

Preşedintele de Marville locuia în strada Hanovre, într-o 
casă cumpărată de vreo zece ani de câtre prezidentă, după 
moartea tatălui şi mamei sale, musiu şi madam Thirion, 
care-i lăsară economii în sumă cam de o sută cincizeci de 
mii de franci. Casa aceasta, cu înfăţişarea cam întunecată 
înspre stradă, unde faţada dă spre nord, are ferestrele 
dinspre curte la sud, iar în continuarea curţii, o grădină 
destul de frumoasă. Magistratul ocupă tot etajul întâi, în 
care locuise, pe vremea lui Ludovic al XV-lea, unul dintre 
financiarii cei mai puternici ai timpului! Etajul al doilea fiind 
închiriat unei doamne bătrâne şi bogate, casa are aspectul 
liniştit şi onorabil care i se potriveşte unui magistrat. Ceea 
ce a rămas din falnica moşie Marville, pentru a cărei 
cumpărare magistratul pusese la bătaie economiile sale pe 
timp de douăzeci de ani, plus moştenirea de la mamă-sa, 
constă dintr-un castel, o clădire splendidă cum mai poţi găsi 
încă în Normandia, şi dintr-o fermă bună care dă un venit 
de douăsprezece mii de franci. Un parc de o sută de 
hectare înconjură castelul. Luxul acesta, azi princiar, îl 
costă vreo mie de scuzi pe preşedinte, aşa încât moşia nu 
mai aduce decât nouă mii de franci peşin, cum se zice. 
Aceşti nouă mii de franci şi leafa lui îi constituiau pe atunci 
preşedintelui un venit de douăzeci de mii de franci, 


suficient în aparenţă, în aşteptarea jumătăţii de moştenire 
care avea să-i revină la moartea tatălui său, fiind singurul 
copil din prima căsătorie; dar viaţa la Paris şi obligaţiile lor 
sociale îi silise, pe domnul şi doamna de Marville, să-şi 
cheltuiască aproape în întregime venitul. Până în 1834 se 
aflaseră cam strâmtoraţi. 

Inventarul de mai sus explică de ce domnişoara de 
Marville, fată de douăzeci şi trei de ani, nu era încă 
măritată, deşi avea o sută de mii de franci zestre şi 
perspective de moştenire puse în valoare adeseori şi cu 
dibăcie, dar totuşi zadarnice. Vărul Pons asculta de cinci ani 
doleanţele prezidentei, care vedea cum se însoară toţi 
substituţii, cum tinerii judecători de tribunal au şi copii, 
asta după ce făcuse în zadar să sclipească perspectivele de 
moştenire ale domnişoarei de Marville în ochii puţin 
încântați ai tânărului viconte Popinot, fiul cel mai mare al 
celui mai de seamă dintre droghişti, despre care invidioşii 
din cartierul Lombarzilor4l spuneau că i-a priit Revoluţia 
din Iulie cel puţin tot atât cât ramurii regale mezine42. 

Ajungând în strada Choiseul şi dând să întoarcă colţul pe 
strada Hanovre, Pons simţi acea emoție inexplicabilă care 
chinuie conştiinţele curate, care le face să treacă prin 
spaima îndurată chiar de cei mai mari criminali la vederea 
unui jandarm. Asta numai la întrebarea: cum îl va primi 
prezidenta? Grăuntele de nisip, care-i sfâşia fibrele inimii, 
nu se rotunjise de fel; colţurile lui deveneau din ce în ce mai 
ascuţite, iar cei ai casei le ascuţeau fără încetare. În adevăr, 
lipsa de interes pe care familia Camusot i-o arăta lui Pons, 
demonetizarea sa în sânul familiei aveau efect asupra 
servitorilor, care, deşi se purtau cuviincios, îl considerau un 
fel de cerşetor. 

Duşmanul principal al lui Pons era o anume Madeleine 
Vivet, fată bătrână, uscată şi deşirată, jupâneasa doamnei 
C. De Marville şi a fiicei sale. Cu toate că avea faţa plină de 
vinişoare roşii, sau poate tocmai din cauza asta, şi a 
trupului ei deşirat ca de viperă, această Madeleine îşi 


pusese în cap să devină doamna Pons. În zadar făcu 
Madeleine paradă în ochii holteiului de economiile ei în 
sumă de douăzeci de mii de franci. Pons refuză o asemenea 
fericire, cam cu prea multe vinişoare. lată de ce această 
Didonă de anticameră43, care voia să ajungă verişoara 
stăpânilor săi, îi juca cele mai afurisite renghiuri bietului 
muzician. Madeleine era în stare să exclame: „A! uite-l şi pe 
linge-blide!” când îi auzea paşii pe scară, şi s-o spună în aşa 
fel, ca el s-o audă. Când servea la masă, în absenţa 
lacheului, turna vin puţin şi apă multă în paharul victimei 
sale, dându-i greaua sarcină de a duce la gură, fără să 
verse nimic, un pahar plin ochi. Uita să-l servească, iar 
prezidenta îi aducea aminte (cu ce ton?.. de roşea bietul 
văr!) sau îi răsturna sosul pe haine. Ce mai, era războiul 
dus de inferiorul, care ştie că nu poate fi pedepsit, 
împotriva unui superior nefericit. Intendentă şi fată în casă 
totodată, Madeleine se ţinuse de domnul şi doamna 
Camusot de la căsătoria acestora. Îşi văzu stăpânii 
strâmtoraţi la început, în provincie, când domnul era 
judecător la tribunalul din Alengon; le fusese de ajutor 
când, din preşedinte la tribunalul din Mantes, domnul 
Camusot fu numit judecător de instrucţie la Paris, unde veni 
în 1628. Făcea deci prea mult parte din familie, ca să nu 
aibă motive să se răzbune. Dorinţa ei de a juca o festă 
trufaşei şi ambiţioasei prezidente, ajungând verişoara 
conaşului, ascundea probabil o ură surdă, născută ca 
avalanşele, dintr-o pietricică rostogolită. 

— Coniţă, a venit domnul Pons al dumneavoastră, şi încă 
cu spenţerul! o anunţă Madeleine pe prezidentă. N-ar face 
rău să-mi spună şi mie cum de-l ţine de douăzeci şi cinci de 
ani! 

Auzind paşi de bărbat în salonaşul care se afla între 
salonul cel mare şi iatacul ei, doamna Camusot se uita la 
fiică-sa şi înălța din umeri. 

— Tare deşteaptă eşti că mă anunţi aşa, Madeleine, de n- 
am timp să iau o hotărâre, zise prezidenta. 


— Coniţă, Jean a plecat şi eram singură. Domnul Pons a 
sunat, i-am deschis uşa şi, cum e cam de-ai casei, nu-l 
puteam împiedica să vie după mine; e aici şi-şi scoate 
spenţerul. 

— Fetiţo dragă, îi spuse prezidenta fiică-si, am păţit-o! 
acum trebuie să cinăm acasă. Ce zici, reluă ea văzând-o 
plouată pe fetiţă, să ne descotorosim de el pentru 
totdeauna? 

— O! bietul om, răspunse domnişoara Camusot, să-l lipsim 
de una dintre cinele lui! 

Salonaşul răsună de tusea prefăcută a celui care voia să 
spună astfel: „Vă aud”. 

— Bine, pofteşte-l, îi spuse doamna Camusot Madeleinei 
dând din umeri. 

— Ai sosit aşa devreme, vere, spuse Cecile Camusot 
răsfăţându-se, că ne-ai surprins tocmai când mama voia să 
se ducă să se îmbrace de seară. 

Vărul Pons, care băgase de seamă gestul din umeri al 
prezidentei, fu atât de crunt atins, încât nu fu în stare să 
potrivească nici un compliment şi se mulţumi cu aceste 
vorbe adânci: 

— Eşti totdeauna încântătoare, verişoară. 

Apoi întorcându-se spre mamă şi salutând-o: 

— Dragă verişoară, reluă el, să nu fii supărată că am venit 
ceva mai devreme ca de obicei, îţi aduc ceea ce mi-ai făcut 
plăcerea să-mi ceri... 

Şi bietul Pons, care îi scotea din sărite pe prezident, pe 
prezidentă şi pe Cecile de câte ori le spunea văr sau 
verişoară, trase din buzunarul lateral al hainei o 
fermecătoare cutiuţă prelungă din lemn de Sainte-Lucie44 
minunat sculptată. 

— A! şi uitasem, zise rece prezidenta. 

Nu era oare cumplită această exclamaţie? Nu ridica oare 
orice merit atenţiei acestei rude care n-avea decât o vină: 
că era o rudă săracă? 


— Oricum, reluă ea, eşti foarte amabil, vere. Îţi datorez 
mulţi bani pentru flecuşteţul ăsta? 

Întrebarea îi provocă vărului un fel de tresărire interioară. 
EI îşi închipuia că se achită de toate mesele oferind acest 
giuvaer. 

— Credeam că-mi îngădui să ţi-l ofer, zise el cu glasul 
emoţionat. 

— Vai de mine! Vai de mine! reluă prezidenta; să lăsăm 
mofturile, ne cunoaştem destul de bine ca să ne înţelegem. 
Ştiu că dumneata nu eşti atât de bogat, ca să iei asupră-ţi 
cheltuiala. Destul că ţi-ai dat osteneala să-ţi pierzi timpul 
umblând pe la negustori. 

— Ai refuza evantaiul, dacă ar trebui să-l plăteşti cât face, 
dragă verişoară, replică jignit bietul om. E o capodoperă de 
Watteau, care l-a pictat pe ambele părţi. Dar nu te nelinişti, 
verişoară, n-am plătit nici a suta parte din valoarea lui 
artistică. 

A spune unui bogat: „Eşti sărac!” e ca şi când i-ai spune 
arhiepiscopului de Grenada că predicile lui nu fac nici două 
parale. Doamna prezident se fălea prea mult cu situaţia 
soţului ei, cu moşia de la Marville şi cu invitaţiile la balurile 
de la curte, ca să nu se simtă atinsă adânc de o asemenea 
remarcă, mai cu seamă că pornea de la un prăpădit de 
muzician faţă de care ea făcea pe binefăcătoarea. 

— Aşa de proşti sunt oamenii de la care cumperi lucrurile 
astea? întrebă răstit prezidenta. 

— La Paris nu există negustori proşti, replică Pons aproape 
cu răceală. 

— Atunci eşti dumneata foarte deştept, zice Cecile pentru 
a potoli discuţia. 

— Verişoară, deşteptăciunea mea stă în faptul că-i cunosc 
pe Lancret, pe Pater, pe Watteau, pe Greuze45; dar, mai cu 
seamă aveam dorinţa să-i fiu pe plac scumpei dumitale 
mame. 

Ignorantă şi îngâmfată, doamna de Marville nu voia să 
pară că primeşte nici cel mai mic lucru de la acest linge- 


blide al său, iar ignoranţa ei o servea admirabil, nici nu 
auzise de numele lui Watteau. Dacă poate ceva să exprime 
până unde merge amorul propriu al colecționarilor, amor 
propriu fără îndoială dintre cele mai puternice, căci 
rivalizează cu amorul propriu al scriitorilor, apoi este 
îndrăzneala pe care o avusese Pons ţinând piept, pentru 
prima oară de douăzeci de ani, verişoarei sale. Uimit de 
cutezanţa lui, Pons reveni la o ţinută mai paşnică, subliniind 
în amănunţime pentru Cecile frumuseţile sculpturilor fine 
de pe ramurile acestui minunat evantai. Dar, pentru a 
pătrunde cu adevărat taina bătăilor de inimă care-l 
scuturau pe bietul bătrân, e nevoie să facem un portret 
sumar al prezidentei. 

Altădată măruntă, blondă, grasă şi fragedă, doamna de 
Marville era, la patruzeci şi şase de ani, tot măruntă, dar 
uscată. Fruntea ei boltită, gura pungită - în tinereţe 
împodobită cu culori fine - dădeau înfăţişării ei, şi aşa 
dispreţuitoare, un aer ursuz. Deprinderea de a porunci fără 
discuţie în casă îi punea pe faţă o expresie aspră şi 
neplăcută. Cu vremea, părul ei blond devenise de un 
castaniu-vânăt. Ochii, încă vioi şi cu priviri ascuţite, 
exprimau trufia dispreţuitoare a judecătorului, trufie 
dublată de o invidie stăpânită. În adevăr, prezidenta apărea 
oarecum săracă în cercul de burghezi parveniţi unde cina 
Pons. Ea nu-i ierta bogatului negustor droghist, fost 
preşedinte al tribunalului de comerţ, că ajunsese rând pe 
rând deputat, ministru, conte şi pair. Nu-i ierta socrului ei 
că obținuse, în dauna fiului lui mai mare, să fie numit 
deputat al arondismentului, cu prilejul ridicării lui Popinot 
la rangul de pair. După ce Camusot servise optsprezece ani 
la Paris, ea mai aştepta pentru el postul de consilier la 
Curtea de Casaţie, de la care îl excludea, de altfel, 
incapacitatea lui, bine cunoscută la Palatul de Justiţie. 
Ministrul de justiţie din 1844 deplângea numirea lui 
Camusot ca preşedinte, numire obţinută în 1834; dar îl 
puseseră la camera de punere sub acuzare, unde, datorită 


rutinei de fost judecător de instrucţie, aducea servicii 
redactând hotărâri. Aceste insuccese, după ce o 
consumaseră pe prezidenta de Marville, care, de altfel, nu- 
şi făcea iluzii în privinţa valorii soţului ei, o făcuseră 
fioroasă. Caracterul ei, şi aşa tăios, se acrise. Mai mult 
îmbătrânită decât bătrână, era aspră şi uscată ca o perie 
pentru a obţine, prin spaimă, tot ceea ce lumea tindea să-i 
refuze. Avea puţine prietene, căci ştia grozav să le atingă cu 
vorbe usturătoare. Impunea însă mult, căci se înconjurase 
de câteva bătrâne bisericoase de teapa ei, care o susțineau, 
ca să le susţină şi ea pe ele. De aceea, relaţiile bietului Pons 
cu acest diavol cu fustă erau cele ale unui şcolar cu 
învățătorul său, care nu vorbeşte decât cu nuiaua. 
Prezidenta nu-şi explica, aşadar, subita îndrăzneală a 
vărului ei; ea n-avea cunoştinţă de valoarea cadoului. 

— Şi unde ai găsit asta? întrebă Cecile privind giuvaerul. 

— În strada Lappe, la un negustor de lucruri vechi, care 
tocmai le adusese de la un castel de lângă Dreux, Aulnay, 
unde s-a scos totul în vânzare, un castel pe care îl locuia 
uneori doamna de Pompadour, înainte de a construi 
Menars; s-au salvat de-acolo cele mai frumoase lucrări în 
lemn care se cunosc; sunt atât de frumoase, încât Lienard, 
celebrul nostru sculptor în lemn, a reţinut, considerându-le 
nec plus ultra a artei, două rame ovale drept modele... Erau 
acolo adevărate comori. Negustorul meu a găsit evantaiul 
într-un scrin mic lucrat în marchetărie, pe care l-aş fi 
cumpărat, dacă aş face colecţii de asemenea lucrări; dar nu 
te poţi apropia... o mobilă de Riesener46 face trei-patru mii 
de franci! Lumea începe să recunoască, la Paris, că faimoşii 
marchetari germani şi francezi din secolele şaisprezece, 
şaptesprezece şi optsprezece au creat adevărate tablouri 
din lemn. Meritul colecţionarului este să o ia înaintea 
modei. lată, peste cinci ani, porţelanurile de Frankenthal, 
pe care eu le colecţionez de douăzeci de ani, vor costa de 
două ori mai scump decât porţelanul artificial de Sevres. 

— Ce-i asta Frankenthal? întrebă Cecile. 


— Este numele fabricii de porţelanuri a electorului palatin; 
e mai veche decât manufactura noastră de la Sevres, aţa 
după cum frumoasele grădini ale Heidelbergului, nimicite 
de 'Turenne47, au avut nefericirea să existe înaintea celor 
de la Versailles. Sevres a copiat mult Frankenthalul... 
Germanii, trebuie să le recunoaştem asta, au făcut, înaintea 
noastră, lucruri admirabile în Saxa şi în Palatinat. 

Mama şi fiica se uitau una la alta, ca şi când Pons le-ar fi 
vorbit chinezeşte, căci nu-şi poate închipui cineva cât sunt 
parizienii de ignoranţi şi de exclusivi; nu ştiu decât ceea ce 
li se dă de învăţat, când vor să înveţe. 

— Şi după ce recunoşti dumneata Frankenthalul? 

— Da' bine, semnătura! zise Pons cu înflăcărare. Toate 
aceste capodopere încântătoare sunt semnate. 
Frankenthalul poartă un C şi un T (Charles-Theodore) 
încolăcite şi având deasupra o coroană de prinţ. Obiectele 
vechi în porțelan de Saxa au două săbii, numărul de ordine 
aurite. Vincennes semna cu un corn de vânătoare. Viena are 
un V închis şi barat. Berlinul are două bare. Maienza are o 
roată, Sevres cei doi L.L48, iar porţelanurile pentru regină 
un A, care înseamnă Antoinette, cu coroana regală 
deasupra. În secolul al optsprezecelea, toţi suveranii 
Europei au rivalizat în fabricarea porţelanurilor. Se băteau 
pe meşteri. Watteau făcea desenele serviciilor de masă 
pentru manufactura din Dresda, şi operele lui au atins 
preţuri nebuneşti. (Trebuie să te pricepi bine în privinţa lor, 
căci, astăzi Dresda le repetă şi le recopiază.) S-au fabricat 
pe atunci lucruri admirabile care n-au să se mai facă... 

— Aida-de! 

— Da, verişoară! n-au să se mai facă anumite marchetării 
şi anumite porţelanuri, aşa cum n-au să se mai facă tablouri 
de Rafael, Tizian, Rembrandt, Van Eyck, Cranach49!.. Iată, 
chinezii sunt foarte îndemânateci, foarte pricepuţi, ei bine, 
ei recopiază astăzi lucrările frumoase din porţelanurile lor 
numite marele-mandarin... Două vase de mare-mandarin 
vechi, de formatul cel mai mare, valorează şase, opt şi zece 


mii de franci, iar copia lor modernă o poţi cumpăra cu două 
sute de franci! 

— Glumeşti! 

— Verişoară, preţurile astea te miră, dar asta nu-i nimic. 
Un serviciu complet de masă pentru douăsprezece 
persoane în porțelan artificial de Sevres, deci nu de 
porțelan, nu numai că valorează o sută de mii de franci, dar 
ăsta-i şi preţul de pe factură. Un asemenea serviciu costa 
cincizeci de mii de livre la Sevres în 1750. Am văzut facturi 
originale. 

— Să ne întoarcem la evantai, zise Cecile, căreia giuvaerul 
îi părea prea vechi. 

— Bineînţeles că am pornit în căutare de îndată ce scumpa 
dumitale mamă mi-a făcut cinstea de a-mi cere un evantai, 
reluă Pons. Am trecut pe la toţi negustorii din Paris fără să 
găsesc nimic frumos; căci pentru scumpa prezidentă voiam 
o capodoperă şi mă gândeam să-i dau evantaiul Mariei- 
Antoaneta, cel mai frumos din toate evantaiele celebre. Dar 
ieri, am fost înmărmurit de această capodoperă 
dumnezeiască, pe care a comandat-o cu siguranţă Ludovic 
al XV-lea50. Pentru ce m-am dus să caut un evantai în 
strada Lappe, la un auvergnat care vinde alămuri, fiare 
vechi şi mobile poleite? Eu cred că obiectele de artă au 
inteligenţa lor, că-i cunosc pe amatori şi-i cheamă, le spun: 
„Şst! Şst!..” 

Prezidenta dădu din umeri uitându-se la fiica ei, dar Pons 
nu băgă de seamă mimica ei rapidă. 

— Îi cunosc pe toţi nesătuii ăştia! „Ce mai ai nou, moş 
Monistrol?” l-am întrebat pe negustorul ăsta, care-mi dă 
voie să-mi arunc ochii pe cumpărăturile lui înainte de a 
trece negustorii cei mari. Lia întrebare, Monistrol îmi 
povesteşte cum Lienard, care sculpta în capela de la Dreux 
lucruri foarte frumoase pe socoteala listei civile, salvase, la 
vânzarea de la Aulnay, tăbliile de lemn sculptat din mâna 
negustorilor de la Paris, care se uitau după porţelanuri şi 
după mobile încrustate. „N-am luat mare lucru, îmi spuse 


el, dar o să-mi scot eu banii de călătorie cu asta.” Şi-mi 
arătă scrinul cel mic, o minune! Nişte desene de Boucher 
executate în marchetărie cu o artă!.. de să îngenunchezi în 
faţa lor! „Uite, domnule, îmi spune el, tocmai am găsit într- 
un sertăraş închis, de la care n-aveam cheia şi pe care l-am 
forţat, evantaiul ăsta! Ai face bine să-mi spui cui aş putea 
să-l vând...” Şi scoate cutiuţa de lemn de Sainte-Lucie, 
sculptată. „Vezi! e stilul Pompadour care seamănă cu goticul 
înflorat.” „O! îi răspund eu, cutia e frumoasă, mi-ar putea 
conveni, cutia! dar evantaiul, dragă Monistrol, eu n-am nici 
o doamnă Pons căreia să-i ofer giuvaerul ăsta vechi; de 
altfel se fac şi noi foarte frumoase. Se pictează astăzi pe 
hârtie velină în mod minunat şi destul de ieftin. Ştii că la 
Paris sunt două mii de pictori!” Şi desfac cu nepăsare 
evantaiul, stăpânindu-mi admiraţia, privind cu răceală 
aceste două tablouaşe atât de încântătoare prin naturaleţea 
şi execuţia lor. Aveam în mână evantaiul doamnei de 
Pompadour! Watteau s-a prăpădit cu firea ca să-l creeze. 
„Cât ceri pe mobilă? „O! o mie de franci, mi-au şi fost 
oferiţi!” îi spun un preţ pentru evantai care corespundea 
cheltuielilor sale probabile de călătorie. Ne privim atunci în 
albul ochilor, şi văd că l-am dus. Pun îndată evantaiul în 
cutie, ca să nu apuce auvergnatul să se uite la el, şi mă 
extaziez asupra lucrului cutiei, care e, fără doar şi poate, o 
adevărată bijuterie. „Şi dacă-l cumpăr, îi spun lui Monistrol, 
îl cumpăr pentru asta, numai cutia mă tentează. Cât despre 
scrin, iei pe el mai mult de o mie de franci, uite cât de 
cizelate sunt încrustaţiile de aramă! Sunt piese unice... Se 
poate trage profit din asta... n-au fost reproduse, pentru 
doamna de Pompadour totul se făcea în exemplare unice... 
Şi omul meu, încălzit pentru scrin, uită de evantai şi mi-l 
lasă pe nimic în schimbul revelaţiei pe care i-o fac despre 
frumuseţea mobilei lui Riesener. Asta a fost! Dar trebuie 
experienţă ca să închei asemenea târguri! Sunt bătălii care 
se dau numai cu privirea, şi ce ochi au evreii şi auvergnaţii! 


Pantomima admirabilă şi verva bătrânului artist, care 
făceau din el, în timp ce povestea triumful priceperii sale 
asupra ignoranței negustorului, un model demn de pictorii 
olandezi5 1, totul fu risipit de pomană pentru prezidenta şi 
pentru fiica ei; ele îşi spuseră, schimbând priviri reci şi 
dispreţuitoare: 

— Ce trăsnit!.. 

— Aşadar, te distrează asta? întrebă prezidenta. 

Îngheţat de această întrebare, lui Pons îi veni s-o bată pe 
prezidentă. 

— Dar, dragă verişoară, reluă el, asta-i vânătoarea de 
capodopere! Şi te afli faţă în faţă cu adversari care ştiu să-şi 
apere vânatul! La viclenie trebuie să răspunzi cu viclenie! O 
capodoperă în stăpânirea unui normand, a unui evreu sau a 
unui auvergnat e, ca în basme, o domniţă păzită de 
vrăjitori! 

— Şi de unde ştii că e de Wat...? Cum îi spui? 

— Watteau, verişoară, unul dintre cei mai mari pictori 
francezi din secolul al optsprezecelea! Iată, nu-i vezi 
semnătura? spuse el arătând una dintre scenele pastorale, 
care reprezintă o horă jucată de doamne îmbrăcate ca 
ţarance şi de ciobani mari seniori. Uite ce antren! Ce vervă! 
ce colorit! Şi cum e făcută! dintr-o trăsătură, ca o parafă de 
caligraf: nu se simte truda! 

— Dacă-i aşa, vere, n-am să pot primi din partea dumitale 
un obiect atât de preţios. E mai bine să-ţi aducă dumitale 
ceva venituri, zise prezidenta, deşi atâta aştepta: să rămână 
la ea splendidul evantai. 

— Cel puţin acum să ajungă în mâinile virtuţii ceea ce a 
servit viciului, zise bătrânul regăsindu-şi siguranţa. Au 
trebuit o sută de ani pentru ca să se înfăptuiască acest 
miracol. Poţi fi sigură că, la curte, nici o prinţesă n-o să aibă 
ceva comparabil cu această capodoperă; căci, din 
nefericire, stă în firea omenească să facă mai mult pentru o 
Pompadour decât pentru o regină virtuoasă! 


— Ei bine, îl primesc, zise râzând prezidenta. Cecile, 
îngeraşule, ia du-te de vezi, cu Madeleine, să fie masa 
vrednică de vărul nostru... 

Prezidenta voia să se achite. Recomandarea ei, făcută cu 
voce tare, împotriva regulilor bunei-cuviinţe, aducea atât de 
mult cu o plată, încât Pons roşi ca o fată prinsă asupra 
greşelii. Acest fir de nisip cam prea mare i se plimbă un 
timp prin inimă. Cecile, tânără persoană foarte roşcată, a 
cărei ţinută, plină de pedantism, imita gravitatea judiciară a 
preşedintelui şi moştenise ceva din răceala mamei, dispăru 
lăsându-l pe bietul Pons să se războiască cu fioroasa 
prezidentă. 

— E foarte drăguță Lilica mea, zise prezidenta, 
întrebuinţând tot diminutivul copilăresc tras odinioară din 
numele de Cecile. 

— Încântătoare, răspunse muzicianul neştiind ce să mai 
facă. 

— Nu înţeleg ce fel de vremuri trăim, reluă prezidenta. La 
ce serveşte să ai ca tată un preşedinte la Curtea regală de 
judecată din Paris şi comandor al Legiunii de onoare, iar ca 
bunic un deputat milionar, un viitor pair al Franţei, cel mai 
bogat dintre toptangiii de mătăsuri? 

— În ziua de azi numai banii se cer, răspunse vărul Pons, 
nu sunt respectaţi decât bogaţi, şi... 

— Ce-ar mai fi, exclamă prezidenta, dacă mi l-ar fi lăsat 
cerul şi pe bietul meu copilaş Charles!.. 

— O! cu doi copii, ar fi sărăcie curată! reluă vărul. Asta-i 
rezultatul împărţirii egale a bunurilor52; dar fii liniştită, 
frumoasă verişoară. O să se mărite Cecile o dată. Nicăieri 
nu văd o fată cu atâtea calităţi. 

lată până unde îşi înjosise Pons inteligenţa la amfitrionii 
săi: le repeta ideile şi le comenta în mod plat, în felul 
corurilor antice. Nu îndrăznea să dea drumul originalității 
care-i caracterizează pe artişti şi care, la el, în tinereţe, era 
bogată în cuvinte de spirit, dar pe care obiceiul de a sta 


deoparte o desfiinţase aproape, iar când reapărea, lumea o 
bruftuia, cum se întâmplase acum. 

— Dar eu m-am măritat doar cu douăzeci de mii de franci 
zestre... 

— În 1819, verişoară, zise Pons întrerupând-o. Şi erai 
dumneata o femeie cu judecată, o fată protejată de regele 
Ludovic al XVIII-lea! 

— Bine, dar fata mea e un adevărat înger, e inteligentă, 
are o inimă de aur şi mai are şi o sută de mii de franci 
zestre, fără a mai socoti perspectivele frumoase de 
moştenire, şi uite că rămânem cu ea în spinare... 

Doamna de Marville vorbi de fiică-sa şi de ea însăşi timp 
de douăzeci de minute, văicărindu-se aşa cum fac de obicei 
mamele care au fete de măritat. De douăzeci de ani, de 
când bătrânul muzician lua cina la unicul său văr Camusot, 
nu auzise, bietul om, nici o întrebare cu privire la treburile 
sale, la viaţa sau sănătatea sa. Pretutindeni Pons era, de 
altfel, un fel de canal de vărsare a destăinuirilor celor din 
casă; puteai avea cea mai mare încredere în discreţia lui 
recunoscută şi necesară, căci, dacă ar fi scăpat un singur 
cuvânt, i s-ar fi închis uşile de la zece case. Îşi completa 
rolul de om care ascultă aprobând mereu; zâmbea la orice, 
nu acuza şi nu apăra pe nimeni: pentru el toţi aveau 
dreptate. Aşa că nu mai era socotit ca un om, cica un 
stomac! în lunga ei tiradă, prezidenta mărturisi vărului său, 
nu fără oarecare precauţii, că e dispusă să accepte pentru 
fiică-sa, aproape orbeşte, orice partidă s-ar prezenta. 
Merse până acolo încât consideră ca o afacere bună un 
bărbat de patruzeci şi opt de ani, numai să aibă douăzeci de 
mii de franci venit. 

— Cecile are douăzeci şi trei de ani şi, dacă din nefericire 
ar împlini douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani, ar fi 
cumplit de greu s-o mărităm. Lumea se întreabă atunci 
pentru ce o fată a aşteptat atâta. Se şi vorbeşte cam mult în 
cercul nostru de situaţia asta. Motivele obişnuite le-am 
epuizat: „E prea tânără. Îşi iubeşte prea mult părinţii, ca să- 


i părăsească. E fericită cu noi. E pretențioasă, vrea un tânăr 
cu nume mare!” Dar începem să fim ridicoli, simt eu. De 
altfel, Cecile s-a plictisit de atâta aşteptare, suferă, 
mititica... 

— Da' de ce? întrebă Pons prosteşte. 

— Ei, reluă mama cu un aer înţepat, e umilită că-şi vede 
toate prietenele măritate înaintea ei. 

— Verişoară, dar ce s-a întâmplat de când am avut 
plăcerea să cinez aici ultima dată, de te gândeşti la bărbaţi 
de patruzeci şi opt de ani? întrebă umil bietul muzician. 

— S-a întâmplat, replică prezidenta, că trebuia să avem o 
vedere la un consilier de la curte, care are un fiu de treizeci 
de ani, cu avere mare, şi domnul de Marville ar fi obţinut 
pentru el, pe bani, un post de referendar la Curtea de 
conturi. Tânărul e deja acolo ca supranumerar. Şi iată că mi 
se spune că tânărul a făcut nebunia să plece în Italia, 
însoţind pe una dintre cele ce se dau drept ducese la balul 
Mabille53... E un refuz deghizat. Nu vor să ne dea un tânăr 
a cărui mamă a murit şi care are de pe acum treizeci de mii 
de franci venit, în aşteptarea averii tatălui. Aşa că să ierţi 
proasta noastră dispoziţie, dragă vere: ai sosit în plină 
criză. 

În momentul când Pons căuta un răspuns cu complimente, 
din cele pe care le găsea totdeauna prea târziu la 
amfitrionii care îl speriau, Madeleine intră, dădu un bilet 
prezidentei, şi aşteptă un răspuns. lată ce conţinea biletul: 
„Dacă am presupune, dragă mamă, că scrisorica asta ne-a 
fost trimisă de la Palatul de Justiţie de câtre tata, care ţi-ar 
spune să te duci împreună cu mine la cină la prietenul său, 
pentru a relua tratativele în legătură cu măritişul meu, 
atunci vărul Pons ar pleca şi am putea să mergem, cum 
aveam de gând, la familia Popinot.” 

— Da' pe cine a trimis domnu'? întrebă prezidenta. 

— Pe un băiat de serviciu de la Palatul de justiţie, răspunse 
cu neruşinare sfrijita de Madeleine. 


Prin acest răspuns, bătrâna fată în casă indica stăpânei 
sale că urzise acest complot în înţelegere cu Cecile, care-şi 
pierduse răbdarea. 

— Spune-i că fiica mea şi cu mine vom fi acolo la ora cinci 
şi jumătate. 

După ce ieşi Madeleine, prezidenta îl privi pe vărul Pons 
cu acea falsă drăgălăşenie, care îi produce unui suflet 
delicat acelaşi efect ca oţetul amestecat cu lapte pe limba 
unui amator de mâncăruri bune. 

— Dragă vere, cina e pregătită, o vei lua fără noi, căci 
soţul meu îmi scrie de la şedinţa tribunalului ca să mă 
anunţe că proiectul de căsătorie e reluat cu consilierul şi că 
mergem acolo la cină... înţelegi că nu ne jenăm de 
dumneata. Fii ca la dumneata acasă. Vezi că te tratez cu 
sinceritate, n-am nici un secret pentru dumneata... Nu vrei, 
nu-i aşa, să piardă îngeraşul ocazia de a se mărita? 

— Eu, verişoară? aş vrea dimpotrivă să-i găsesc un bărbat; 
dar în cercul în care mă învârtesc... 

— Da, nu-i probabil, întrerupse cu insolenţă prezidenta. 
Vasăzică rămâi? Cecile o să-ţi ţie de urât cât mă îmbrac eu. 

— Vai, verişoară, pot să cinez şi în altă parte, zise bătrânul. 

Deşi crunt atins de felul în care prezidenta îi reproşa 
sărăcia, Pons era şi mai speriat de perspectiva de a rămâne 
singur cu servitorii. 

— Da' de ce?.. masa e gata, altfel o mănâncă servitorii. 

Auzind această frază groaznică, Pons se ridică brusc, de 
parcă l-ar fi atins o pilă galvanică, salută cu răceală pe 
verişoară şi se duse să-şi pună spenţerul. Uşa camerei de 
culcare a Ceciliei, care dădea în salonaş, era întredeschisă, 
aşa că, privind într-o oglindă, Pons o zări pe fată râzând 
nebuneşte, vorbind mamă-sii prin schime şi semne cu capul, 
ceea ce arăta bătrânului artist că e vorba de vreo păcăleală 
ticăloasă. Pons cobori încet scara abia ţinându-şi lacrimile: 
se vedea alungat din casa asta, fără să ştie pentru ce. 

— Sunt prea bătrân acum, îşi spunea el, lumea are oroare 
de bătrâneţe şi de sărăcie, două lucruri urâte. Nu mă mai 


duc nicăieri fără invitaţie. 

Cuvinte pline de eroism!.. 

Uşa bucătăriei, situată la parter, în faţa odăiţei portarului, 
stătea deseori deschisă, aşa cum se întâmplă în casele 
locuite de proprietari şi unde uşa cea mare de la intrare stă 
tot timpul închisă. Pons putea deci auzi râsetele bucătăresei 
şi ale lacheului, cărora Madeleine le povestea festa jucată 
lui Pons, căci nu bănuiau că bătrânul avea să plece atât de 
repede. Lacheul aproba din plin această glumă faţă de un 
obişnuit al casei, care, zicea el, nu dă mai mult de trei franci 
bacşiş la sfârşitul anului. 

— Da, dar dacă-i sare ţandăra şi nu mai vine, atrase 
bucătăreasa atenţia, se cheamă că noi am pierdut trei 
franci de Anul nou... 

— N-are de unde s-o afle, zise lacheul răspunzând 
bucătăresei. 

— Ei, reluă Madeleine, mai curând sau mai târziu, ce ne 
pasă? Îi plictiseşte în aşa hal pe stăpâni în casele unde 
cinează, încât o să fie alungat de peste tot. 

În acel moment bătrânul muzician strigă portăresei: „Uşa, 
te rog”. Strigătul lui dureros fu primit cu o tăcere adâncă la 
bucătărie. 

— Ne asculta, zise lacheul. 

— Ei bine, atâta pagubă, sau mai degrabă cu atât mai 
bine, replică Madeleine, s-a dus la fund. 

Bietul om, căruia nu-i scăpase nimic din discuţia de la 
bucătărie, auzi şi această ultimă vorbă. Se întoarse acasă 
umblând pe bulevarde în starea în care ar fi o femeie 
bătrână după o luptă aprigă cu nişte asasini. Mergea, 
vorbind de unul singur, aproape alergând, căci onoarea 
rănită îl mâna din urmă ca pe un fir de pai dus de un vânt 
furios. În sfârşit, ajunse pe Bulevardul Temple la ora cinci, 
fără să-şi dea seama cum; dar, lucru extraordinar, simţi că 
nu-i e foame deloc. 

Acum, pentru a înţelege revoluţia pe care avea s-o 
producă acasă la el întoarcerea lui Pons la această oră, sunt 


necesare aici explicaţiile promise în privinţa doamnei Cibot. 
Strada Normandie este una dintre străzile în mijlocul 
cărora te poţi crede în provincie: creşte iarba pe ea, un 
trecător e lucru mare, şi toţi se cunosc între ei. Casele 
datează din vremea lui Henric al IV-lea, când s-a proiectat 
un cartier în care toate străzile să poarte câte un nume de 
provincie, iar în centru trebuia să fie o piaţă frumoasă 
dedicată Franţei. Ideea cartierului Europe54 a fost 
repetarea acestui plan. Lumea se repetă în toate şi peste 
tot, chiar în speculă. Casa în care locuiau cei doi muzicieni 
era o fostă casă boierească cu curte în faţă şi grădină în 
spate; dar partea din faţă, de la stradă, fusese construită în 
secolul trecut, când era foarte la modă cartierul Marais55. 
Cei doi prieteni ocupau tot etajul al doilea al acestei case 
vechi. Casa, care era dublă, aparţinea domnului Pillerault, 
un octogenar; el lăsase administrarea pe seama domnului şi 
doamnei Cibot, portarii săi de douăzeci şi şase de ani. Şi, 
cum nu se dă leafă destul de mare unui portar din cartierul 
Marais ca să poată trăi din ea, jupân Cibot adăuga la remiza 
lui din chirii şi la dreptul lui la lemne de la fiecare căruţă 
veniturile meseriei proprii: era croitor, cum sunt mulţi 
portari. Încetul cu încetul, Cibot renunţase să mai lucreze 
pentru croitorii patroni; căci, datorită încrederii pe care i-o 
acorda mica burghezie din cartier, se bucura de privilegiul 
sigur de a face reparaţiile, cârpelile ţesute, renovările 
tuturor hainelor pe un perimetru de trei străzi. Odaia de 
portar era spațioasă şi sănătoasă; mai avea şi o cameră 
alături. Aşa încât soţii Cibot treceau drept unii dintre cei 
mai fericiţi portari ai arondismentului. Cibot, un omuleţ 
pipernicit, ajuns aproape măsliniu de pe urma şederii 
neîncetate cu picioarele încrucişate pe o masă înălţată până 
în dreptul ferestrei cu grilaj care dădea spre stradă, câştiga 
cu meseria lui cam doi franci pe zi. lot mai lucra, deşi avea 
cincizeci şi opt de ani; dar cincizeci şi opt de ani e vârsta 
cea mai frumoasă a portarilor: s-au deprins cu odaia lor, şi 


odaia de portar a devenit pentru ei ceea ce e scoica pentru 
stridii, şi apoi sunt cunoscuţi în cartier! 

Madam Cibot, fostă vânzătoare frumoasă de stridii, îşi 
părăsise locul ei la Cadranul albastru de dragul lui Cibot, la 
vârsta de douăzeci şi opt de ani, după toate aventurile pe 
care o vânzătoare frumoasă de stridii le întâlneşte fără să le 
caute. Frumuseţea femeilor din popor se trece repede, mai 
ales când ele nu se mişcă din uşa unui restaurant56. 
Valurile de căldură venite din bucătărie le înăspresc 
trăsăturile; resturile din sticlele băute în tovărăşia 
chelnerilor li se infiltrează pe faţă şi nici o floare nu se trece 
mai repede ca frumuseţea unei vânzătoare frumoase de 
stridii. Din fericire pentru madam Cibot, căsătoria legitimă 
şi viaţa de portăreasă sosiră la timp pentru a o conserva; 
rămase ca un model al lui Rubens păstrând o frumuseţe 
bărbătească pe care rivalele sale de pe strada Normandie o 
calomniau, zicându-i aia grasă. Tonurile pielii sale se puteau 
compara cu muchiile îmbietoare ale turtelor de unt de 
Isigny; şi, cu toată grăsimea ei, îşi îndeplinea funcțiunile cu 
o sprinteneală neasemănată. Madam Cibot atingea vârsta 
când aceste soiuri de femei sunt obligate să se 
bărbierească. Asta înseamnă că avea patruzeci şi opt de 
ani. O portăreasă cu mustață reprezintă una dintre cele mai 
mari garanţii de ordine şi de securitate pentru un 
proprietar. Dacă Delacroix ar fi putut-o vedea pe doamna 
Cibot sprijinită ţanţoş în mătură, ar fi făcut cu siguranţă din 
ea o Bellonă57! 

Situaţia soţilor Cibot avea, în stil de act de acuzare, să 
aducă prejudicii într-o bună zi, lucru curios! situaţiei celor 
doi prieteni; de aceea, istoricul e obligat, pentru a fi 
conştiincios, să intre în unele detalii referitoare la slujba de 
portar. Casa aducea venit cam opt mii de franci, căci avea 
trei apartamente complete, duble în adâncime înspre 
stradă, iar în vechea clădire dintre curte şi grădină tot trei. 
În plus, un negustor de fiare vechi numit Remonencq ocupa 
o prăvălie la stradă. Acest Remonencqg, devenit de câteva 


luni negustor de antichităţi, cunoştea atât de bine valoarea 
vechiturilor lui Pons, încât îl saluta pe muzician din fundul 
prăvăliei, când acesta intra sau ieşea de-acasă. Astfel, 
remiza din chirii aducea cam patru sute de franci pe an 
soţilor Cibot, care aveau, pe deasupra, gratis locuinţa şi 
lemnele. lar cum lefurile lor făceau anual cam şapte-opt 
sute de franci în medie, venitul celor doi soţi, socotind şi 
bacşişurile de Anul Nou, era cam de o mie şapte sute de 
franci. Soții Cibot îl mâncau, în adevăratul înţeles al 
cuvântului, căci trăiau mai bine de cum trăiesc oamenii din 
popor. „O viaţă are omul!” spunea coana Cibot. Născută în 
vremea Revoluţiei, ea n-avea habar, după cum se vede, de 
învăţăturile religioase. 

În urma relaţiilor sale cu Cadranul albastru, această 
portăreasă, cu ochi portocalii şi trufaşi, rămăsese cu unele 
cunoştinţe de bucătărie, din care pricină soţul ei era 
invidiat de toţi confrații săi. Astfel, ajunşi la vârsta matură, 
în pragul bătrâneţii, soţii Cibot nu aveau nici o sută de 
franci economii. Bine îmbrăcaţi, bine hrăniţi, ei se bucurau 
de altfel de consideraţie în cartier, datorită celor douăzeci şi 
şase de ani de cinste fără cusur. De avut n-aveau nimic, dar 
nici nu datorau un bănişor cuiva, după expresia lor, căci 
coanei Cibot îi plăceau diminutivele. Îi spunea lui bărbatu- 
său: „Eşti un scumpeţel!” De ce? Tot aşa, ar fi putut întreba 
cineva motivul indiferenţei ei în materie de religie. Deşi 
erau amândoi mândri de viaţa lor curată ca lumina zilei, de 
stima a şase sau şapte străzi şi de autocraţia pe care le-o 
lăsa proprietarul asupra casei, se văitau totuşi în taină că 
nu au şi rente. Cibot se plângea de dureri în mâini şi în 
picioare, iar coanei Cibot îi părea rău că bietul Cibot mai e 
nevoit să muncească la vârsta lui. Va veni o vreme când, 
după treizeci de ani de asemenea viaţă, portarii vor acuza 
guvernul de nedreptate şi vor cere să fie decoraţi cu 
Legiunea de onoare! De câte ori aflau, din pălăvrăgelile 
cartierului, că servitoarea cutare, după opt sau zece ani de 
servicii, fusese trecută într-un testament cu trei sau patru 


sute de franci rentă viageră, portarii se căinau între ei, ceea 
ce poate da o idee despre invidiile care mănâncă micile 
meserii, la Paris. 

— Ei, vezi! noi n-o să avem niciodată parte să fim trecuţi în 
testamente! N-avem noroc! Şi totuşi, suntem mai de folos 
decât servitorii. Suntem oameni de încredere, facem 
încasările, stăm cu ochii în patru; dar suntem trataţi ca 
nişte câini, uite-aşa! 

— Unii au noroc, alţii ba, spunea Cibot când aducea câte-o 
haină. 

— Dacă-l lăsam pe Cibot portar, iar eu mă făceam 
bucătăreasă, am fi avutără treizeci de mii de franci 
plasament, exclama coana Cibot vorbind cu vecina ei, cu 
mâinile în şoldurile ei mari. N-am ştiut să mă învârtesc, m- 
am bucurat să am casă şi căldură în'untrul unei odăi bune 
de portar şi să nu duc lipsă de nimic. 

Când cei doi prieteni se mutară în 1836 la etajul al doilea 
al vechii clădiri, ei produseră un fel de revoluţie în menajul 
Cibot. lată cum: Schmucke avea obiceiul, ca şi prietenul său 
Pons, să angajeze pe portarii sau portăresele caselor unde 
locuia să-i facă şi menajul. Cei doi muzicieni fură deci de 
acord, când se instalară în strada Normandie, să se 
înţeleagă cu doamna Cibot, iar ea să le vadă de casă pentru 
douăzeci şi cinci de franci pe lună, câte doisprezece franci 
şi jumătate de fiecare. După un an, isteaţa portăreasă 
domnea în casa celor doi holtei bătrâni, aşa cum domnea în 
toată casa domnului Pillerault, unchiul mamei doamnei 
contese Popinot; daraverile lor erau şi ale ei, şi avea 
obiceiul să spună: conaşii mei. În sfârşit, văzându-i pe cei 
doi bărbaţi blânzi ca nişte mieluşei, uşor de mulţumit, de fel 
bănuitori, nişte adevăraţi copii, începu, cu inima ei de 
femeie din popor, să-i ocrotească, să-i adore, să-i 
slugărească cu un devotament atât de autentic, încât îi 
dojenea din când în când şi-i apăra împotriva tuturor 
tertipurilor care, la Paris, urcă cheltuielile unei gospodării. 
Fără să se gândească şi fără să bănuiască, cei doi holtei 


căpătară, pentru douăzeci şi cinci de franci pe lună, o 
mamă. Dându-şi seama de valoarea doamnei Cibot, cei doi 
muzicieni îi adresară în chip firesc laude, mulţumiri, mici 
atenţii, care strânseră legăturile acestei alianţe domestice. 
Madam Cibot prefera de o mie de ori să fie preţuită cum se 
cuvine decât plătită; sentiment care, când e cunoscut cum 
trebuie, duce totdeauna la lefuri mai mici. Cibot făcea pe 
jumătate de preţ comisioanele, reparaţiile, tot ce-i revenea 
din serviciile pe care le făcea nevastă-sa celor doi conaşi. 
În sfârşit, chiar din anul al doilea, interveni, în buna 
înţelegere dintre etajul al doilea şi portari, un nou element 
de prietenie reciprocă. Schmucke încheie cu doamna Cibot 
un târg care îi satisfăcea indolenţa şi dorinţa lui de a trăi 
fără să aibă grijă de nimic. Pentru un franc jumătate pe zi 
sau patruzeci şi cinci de franci pe lună, madam Cibot se 
însărcină să-i servească lui Schmucke dejunul şi cina. Pons, 
găsind că dejunul prietenului său e foarte satisfăcător, 
încheie şi el un târg de optsprezece franci pentru dejunul 
său. Acest sistem de aprovizionare, care aducea cam 
nouăzeci de franci pe lună în încasările portarilor, făcu din 
cei doi locatari nişte fiinţe de care n-avea nimeni voie să se 
atingă, nişte îngeri, nişte arhangheli, nişte zei. E foarte 
îndoielnic că regele francezilor, care se pricepe, e servit aşa 
cum au fost atunci cei doi babalâci. Pentru ei laptele ieşea 
fără apă din bidon, şi citeau gratis ziarele de la etajul întâi 
şi al treilea, ai căror locatari se sculau târziu şi cărora, la 
nevoie, li s-ar fi spus că jurnalele n-au sosit încă. Doamna 
Cibot ţinea de altfel apartamentul, hainele, tinda scării, 
totul, într-o stare de curăţenie flamandă. Cât despre 
Schmucke, el se bucura de o fericire pe care n-o sperase 
niciodată: doamna Cibot îi făcea viaţa uşoară; dădea cam 
şase franci pe lună pentru spălat, care era tot în seama ei, 
ca şi cârpitul. Mai cheltuia pe tutun cincisprezece franci pe 
lună. Aceste trei feluri de cheltuieli formau un total lunar de 
şaizeci şi şase de franci, care, înmulţit cu doisprezece, fac 
şapte sute nouăzeci şi doi de franci. Dacă adăugaţi două 


sute douăzeci de franci pe chirie şi impozite, aveţi o mie 
doisprezece franci. Cibot îi cosea lui Schmucke hainele, şi 
media acestei ultime cheltuieli era de o sută cincizeci de 
franci. Acest mare filosof trăia prin urmare cu o mie două 
sute de franci pe an. Câţi oameni în Europa, al căror unic 
gând e să vie să stea la Paris, nu vor fi agreabil surprinşi 
aflând că poţi fi fericit aici cu o mie două sute de franci 
venit, în strada Normandie din cartierul Marais, sub 
ocrotirea unei doamne Cibot! 

Doamna Cibot fu înmărmurită văzând că bătrânul Pons se 
întoarce acasă la orele cinci după amiază. Nu numai că 
acest lucru nu se mai întâmpla niciodată, dar, pe deasupra, 
conaşul ei n-o văzu şi n-o salută. 

— Să ştii, Cibot, îi spuse soţului ei, că domnul Pons a ajuns 
ori milionar, ori nebun! 

— Aşa mi se pare şi mie, replică Cibot, lăsând să-i cadă din 
mână o mânecă la care punea ceea ce croitorii numesc un 
clin. 

În momentul când Pons se înapoia ca un automat acasă, 
madam Cibot termina de pregătit cina lui Schmucke. 

— Mă'c să aflu ce i s-o fi-ntâmplat drăguţului de el, îi spuse 
madam Cibot soţului ei, că masa domnului Schmucke e 
gata. 

Doamna Cibot acoperi farfuria de pământ cu o farfurie de 
porțelan obişnuită şi sosi, cu toată vârsta ei, la 
apartamentul celor doi prieteni, chiar în momentul când 
Schmucke îi deschidea lui Pons. 

— Ge ai, tracă briedene? întrebă germanul înspăimântat 
de expresia tulburată a lui Pons. 

— Îţi spun eu tot; dar am venit să cinez cu tine... 

— Să ginezi! să ginezi! exclamă Schmucke încântat. Tar ist 
imposibil! adăugă el gândindu-se la tabieturile de 
mâncăcios ale prietenului său. 

Bătrânul german o zări atunci pe doamna Cibot care 
stătea şi asculta conform dreptului ei de menajeră legitimă. 
Cuprins de o inspiraţie din cele care nu se aprind decât în 


inima unui prieten adevărat, se duse drept la portăreasă şi 
o trase spre scară: 

— Matam Zipod, lui Bons îi plag lugrurile pune; tu-te la 
CATRATRANUL ALPASDRU, ji gomantă o masă pună: beşte, 
magaroane! În svârjid, un osbăţ de Licuillis58! 

— Cum adică, întrebă doamna Cibot. 

— Atigă, reluă Schmucke, fiţel la tafă, geva pun de păud, 
cine stiglă te fin te Porteaux, ji ge are mai pun ca 
teligadese: aja ga groghede te orez ji gostiţă avumadă! 
Blădeşde dod: nu zbune nimic, îţi tau doţi panii înaboi 
mâine timineaţă. 

Schmucke se întoarse în casă cu un aer vesel frecându-şi 
mâinile; dar faţa lui reluă treptat o expresie de uimire 
auzind povestirea nefericirilor care se abătuseră într-o clipă 
peste sufletul prietenului său. Schmucke încercă să-l 
consoleze pe Pons zugrăvindu-i lumea din punctul lui de 
vedere. Parisul e o veşnică vijelie, bărbaţii şi femeile sunt 
târâţi într-un vârtej de vals îndrăcit, şi nu trebuie să te 
aştepţi la nimic de la lume, care priveşte pe dinafară şi nu 
be tinăuntru, zise el. Povesti pentru a suta oară cum din an 
în an, cele trei eleve ale lui, singurele la care ţinuse, şi care 
ţineau la el, pentru care el şi-ar fi dat viaţa, şi de la care 
avea o mică pensie de nouă sute de franci, fiecare din ele 
contribuind cu o parte egală cam de trei sute de franci, 
uitaseră aşa de bine din an în an să vină să-l vadă, şi erau 
târâte de curentul vieţii pariziene cu atâta violenţă, încât 
nici nu-l putuseră primi, în ultimii trei ani, când se ducea la 
ele. (E-adevărat că Schmucke se ducea la aceste cucoane 
mari la zece dimineaţa!) în sfârşit, câştigurile rentei sale 
erau depuse la notari. 

— Ji doduşi, au inimi te aur, reluă el. În vine, zunt încerajii 
mei băzidori, vemei îngândădoare, matam te Bordentucre, 
matam te Fontenesse, matam ti Dilet. Când le fă d, le fă d la 
Jambs-Eliusees, iar ele nu mă făd... ji ţin muld la mine, ji aj 
budea să mă tug la ele la masă, le-ar vace blăgere. Aj budea 
să mă tug la mojie la ele; tar eu brever gu muld să zdau gu 


briedenul meu Bonz, bendrugă îl făd gânt freau ji în doade 
zilele. 

Pons luă mâna lui Schmucke, o ţinu într-ale sale, o strânse 
cu un gest pornit din inimă, şi amândoi rămaseră aşa timp 
de câteva minute, ca nişte îndrăgostiţi care se revăd după o 
lungă despărţire. 

— Ginează aigi în doade zilele, reluă Schmucke, care, în 
sinea lui, binecuvânta asprimea prezidentei. Uide! o să 
golegţionăm îmbreună, ji nigi tracul n-o să-ji fire goata în 
menajul nosdru. 

Ca să se înţeleagă bine acest cuvânt eroic: o să 
golegţionăm îmbreună! trebuie să mărturisim că Schmucke 
era de o ignoranță crasă în materie de colecţionare. Era 
nevoie de toată puterea prieteniei lui ca să nu spargă nimic 
în salon şi în birou, care erau lăsate pe seama lui Pons ca 
să-i servească de muzeu. Schmucke, dedat trup şi suflet 
muzicii, compozitor pentru el însuşi, se uita la flecuşteţele 
prietenului său aşa cum s-ar uita un peşte la o expoziţie de 
flori în grădina Luxemburg, unde ar fi primit o invitaţie. El 
respecta aceste opere minunate din cauza respectului pe 
care-l manifesta Pons când îşi ştergea de praf comoara. 
Răspundea: Ta, ist voarde trăcuţ! la exclamaţiile admirative 
ale prietenului său, aşa după cum o mamă răspunde cu 
fraze fără însemnătate la gesturile unui copil care nu ştie 
încă să vorbească. De când cei doi prieteni locuiau 
împreună, Schmucke îl văzuse pe Pons schimbând de şapte 
ori un orologiu, dând totdeauna unul mai prost pe unul mai 
frumos. Pons era în acel moment posesorul celui mai 
splendid orologiu fabricat de Boulle, un orologiu de abanos, 
incrustat cu aramă şi împodobit cu sculpturi, din prima 
manieră a lui Boulle. Cu toate explicaţiile savante ale lui 
Pons, Schmucke nu observase nici cea mai mică diferenţă 
între splendidul orologiu din prima manieră a lui Boulle59 
şi celelalte şase. Dar, din cauza bucuriei lui Pons avea mai 
multă grijă de toate aceste vlegujdeţe decât chiar prietenul 
său. Nu e deci de mirare că fraza sublimă a lui Schmucke a 


avut darul să potolească disperarea lui Pons, căci acel o să 
golegţionăm îmbreună al germanului însemna: „Am să bag 
şi eu bani în obiecte de artă, dacă vrei să cinezi aici”. 

— Poftiţi la masă, veni să spună cu o neaşteptată siguranţă 
în glas madam Cibot. 

E uşor de înţeles ce surprins a fost Pons văzând şi gustând 
cina pe care o datora prieteniei lui Schmucke. Asemenea 
senzaţii, atât de rare în viaţă, nu sunt născute din 
devotamentul continuu datorită căruia doi oameni îşi spun 
tot timpul unul altuia: „În mine te regăseşti pe tine” (căci te 
deprinzi cu asta); nu, ele sunt pricinuite de comparaţia 
dintre aceste mărturii ale fericirii vieţii intime cu barbariile 
din viaţa societăţii. Lumea e cea care uneşte iarăşi şi iarăşi 
doi prieteni sau doi îndrăgostiţi, când două suflete mari s-au 
legat prin dragoste sau prin prietenie. De aceea, Pons îşi 
şterse două lacrimi mari, iar Schmucke, din parte-i, fu 
obligat să-şi şteargă şi el ochii umezi. Nu-şi spuseră nimic, 
dar ţinură şi mai mult unul la altul şi-şi făcură cu capul nişte 
semne atât de prieteneşti, încât ele fură ca un balsam 
mângâietor pentru durerile pricinuite de firul de nisip pus 
de prezidentă în inima lui Pons. Schmucke îşi freca mâinile 
gata să-şi ia un rând de piele, căci avusese o idee din cele 
care nu-i miră pe germani decât când se nasc prea repede 
în creierul lor congelat de respectul faţă de prinții 
suverani60. 

— Tracă Bonf, zise Schmucke. 

— Am ghicit, vrei să cinăm în toate zilele împreună. 

— Aj vrea să viu adâd te pocad ga să-ţi tau în viegare zi 
asemenea mângare, răspunse melancolic blajinul german. 

Madam Cibot, căreia Pons îi dădea uneori bilete pentru 
spectacolele teatrelor de pe bulevarde, ceea ce îl aşeza în 
inima sa la aceeaşi înălţime cu Schmucke pe care-l avea în 
pensiune, făcu atunci următoarea propunere: 

— Să mă bată Dumnezeu, cu trei franci fără vin, pot să vă 
fac în toate zilele, pentru amândoi, o mâncărică de să lingi 
farfurioarele şi să le laşi curate, ca spălate. 


— Atefărul e, răspunse Schmucke, gă eu mănâng mai pine 
cu pugatele lui matam Zipod, tegâd se mănângă la masa 
rejelui. 

În entuziasmul lui, respectuosul german ajunse să imite 
ireverenţa ziarelor mărunte care pretindeau că masa 
regală seamănă cu cele de la restaurantele cu preţ fix. 

— Zău aşa?! zise Pons. Ei, atunci am să încerc mâine. 
Auzind această făgăduială, Schmucke sări de la un capăt 
al mesei la celălalt, trăgând faţa de masă cu farfurii şi sticle, 
şi-l strânse pe Pons într-o îmbrăţişare asemănătoare celei a 
unui gaz care pune stăpânire pe alt gaz pentru care are 

afinitate. 

— Ce pugurie! exclamă el. 

— Conaşul o să ia masa în toate serile aci, spuse plină de 
trufie şi înduioşată doamna Cibot. 

Fără să fi aflat cărei împrejurări datora împlinirea visurilor 
sale, straşnica doamnă Cibot cobori în odaia ei, unde intră 
cum intră Josefa în scenă în Wilhelm Tell. Aruncă farfuriile 
şi exclamă: 

— Cibot, aleargă şi ia două ceşcuţe de cafea de la 
Cafeneaua turcească şi spune-i băiatului de la plită că sunt 
pentru mine! 

Apoi se aşeză punându-şi mâinile pe genunchii ei puternici 
şi, privind pe fereastră zidul din faţa casei, zise: 

— Am să mă duc astă-seară să-mi ghicească madam 
Fontaine. 

Doamna Fontaine dădea în cărţi tuturor bucătăreselor, 
fetelor în casă, lacheilor, portarilor etC. Din cartierul 
Marais. 

— De când s-au mutat la noi domnii ăştia doi, avem două 
mii de franci la Casa de depuneri. Noroc, nu glumă, în, opt 
ani! E bine oare să nu mă lăcomesc la câştig de pe urma 
domnului Pons şi să-l leg de casă? O să-mi spună asta găina 
lui madam Fontaine. 

Necunoscându-le moştenitori lui Pons şi lui Schmucke, 
doamna Cibot trăgea nădejde de vreo trei ani încoace să 


obţină un rând în testamentul conaşilor ei şi-şi mărise zelul 
cu care-i servea, împinsă de acest gând lacom ivit în timpul 
din urmă printre mustăţile ei, până atunci deplin cinstite. 
Cum Pons cina în toate zilele în oraş, el scăpase de 
aservirea completă în care portăreasa voia să-şi ţie conaşii. 
Viaţa nomadă a bătrânului trubadur-colecţionar speria 
vagele proiecte de seducţie care fluturau în mintea coanei 
Cibot şi care deveniseră un plan formidabil, începând din 
momentul acelei cine memorabile. După un sfert de ceas, 
coana Cibot reapăru în sufragerie, înarmată cu două 'ceşti 
de cafea foarte bună, pe care le însoțeau două păhăruţe de 
vişinată. 

— Trăiazgă matam Zipod! exclamă Schmucke, m-a ghicid. 

După ce linge-blide se mai văită niţel, iar Schmucke îi 
combătu tristeţea prin gingăşiile pe care porumbelul 
sedentar a trebuit să le găsească pentru porumbelul 
călător61, cei doi prieteni ieşiră împreună. Schmucke nu 
voia să-l lase singur pe prietenul său în starea în care îl 
adusese purtarea stăpânilor şi a servitorilor din casa 
Camusot. Îl cunoştea pe Pons şi ştia că, la orchestră, pe 
scaunul său de dirijor, puteau să-l cuprindă nişte gânduri 
groaznic de triste, care să distrugă efectul bun al 
întoarcerii sale la cuib. Aducându-l acasă seara, către 
miezul nopţii, Schmucke îl ţinea de braţ pe Pons; şi, aşa 
cum face un îndrăgostit pentru iubita lui adorată, îi atrăgea 
atenţia lui Pons asupra locurilor unde termina sau 
reîncepea trotuarul; îi dădea de veste când se apropia de 
vreo băltoacă; ar fi vrut ca pietrele să fie de vată, ca cerul 
să fie albastru, ca îngerii să aducă la urechile lui Pons 
muzica pe care i-o cântau. Doar cucerise ultima provincie 
care nu era a lui în inima prietenului său! 

Vreme de trei luni de zile, Pons cină în fiecare zi cu 
Schmucke. Mai întâi, fu obligat să taie optzeci de franci pe 
lună din suma rezervată achiziţiilor de artă, căci, pe lângă 
cei patruzeci şi cinci de franci cât costa cina, îi mai trebuiau 
vreo treizeci şi cinci de franci pentru vin. Apoi, cu toate 


atenţiile şi glumele nemţeşti ale lui Schmucke, bătrânul 
artist suspina după felurile de mâncare fine, după 
păhăruţele de lichior, după cafeaua bună, după 
pălăvrăgeala, politeţurile prefăcute, după comesenii şi 
bârfelile din casele unde cina. Nu te desparţi cu una, cu 
două, spre sfârşitul vieţii, de un obicei care durează de 
treizeci şi şase de ani. Un butoi de vin de o sută treizeci de 
franci toarnă un lichid prea puţin îmbietor pentru cineva 
care ştie ce-i un vin bun; aşa încât Pons, de câte ori ducea 
paharul la gură, îşi amintea cu mii de regrete sfâşietoare de 
vinurile delicioase ale amfitrionilor săi. Aşadar, după trei 
luni, durerile cumplite care fuseseră cât pe ce să sfărâme 
inima delicată a lui Pons erau potolite, nu se mai gândea 
decât la plăcerile din lumea aleasă; aşa după cum un crai 
bătrân regretă o metresă pe care a părăsit-o fiindcă prea îl 
înşela! Deşi încerca să ascundă melancolia adâncă de care 
era ros, bătrânul muzician părea în mod vădit atins de una 
dintre acele boli inexplicabile care-şi au centrul în starea 
moralului. Pentru a explica această nostalgie produsă de 
distrugerea unui obicei, e de ajuns să arătăm unul dintre 
miile de nimicuri, care, asemenea ochiurilor unor zale, 
acoperă sufletul cu o reţea de fier. Una dintre cele mai mari 
plăceri din viaţa dusă până atunci de Pons, una dintre 
bucuriile oricărui linge-blinde, de altfel, era surpriza, 
efectul gastronomic produs de felul de mâncare neaşteptat, 
de bunătăţile aduse în plus cu mare alai, în casele înstărite, 
de către stăpâna casei, când vrea să dea un aer sărbătoresc 
mesei! Aceste delicii ale stomacului îi lipseau lui Pons, căci, 
făloasă, madam Cibot îi spunea dinainte ce feluri de 
mâncare a gătit. Neprevăzutul periodic din viaţa lui Pons 
dispăruse cu totul. Cina lui se desfăşura fără surpriza care 
era numită odinioară, în gospodăriile strămoşilor noştri, ce-i 
sub capac! lată ce nu putea înţelege Schmucke! Pons era 
prea delicat ca să se plângă şi, dacă există ceva mai trist 
decât geniul nerecunoscut, apoi e stomacul neînțeles. Inima 
a cărei iubire e respinsă, această dramă de care se 


abuzează, se întemeiază pe o trebuinţă falsă; căci, dacă 
creatura te părăseşte, îl poţi iubi pe creator, care are 
comori de împărţit. Dar stomacul!.. Nimic nu se poate 
compara cu suferinţele lui: viaţa, înainte de toate! Pons 
regreta anumite creme, adevărate poeme! anumite sosuri 
albe, nişte capodopere! anumite păsări împănate cu trufe, 
un deliciu! şi mai presus de toate faimoşii crapi de Rin care 
nu se găsesc decât la Paris, şi cu ce condimente! În unele 
zile, Pons exclama: „Ah, Sofico!” gândindu-se la 
bucătăreasa contelui Popinot. Auzind acest suspin, un 
trecător ar fi crezut că moşneagul se gândeşte la vreo 
iubită, pe câtă vreme era vorba de ceva mai rar, de un crap 
gras! servit cu un sos frumos de privit şi bun de gustat, un 
sos demn de premiul Montyon62! Amintirea acestor mese 
de altădată îl făcu prin urmare să slăbească mult pe 
dirijorul nostru, apucat de un dor gastric. 

La începutul lunii a patra, către sfârşitul lui ianuarie 1845, 
tânărul flautist, care se numea Wilhelm, ca aproape toţi 
germanii, şi Schwab, pentru a se deosebi de toţi Wilhelmii, 
ceea ce nu-l deosebea de toţi Schwabii, consideră necesar 
să-l informeze pe Schmucke asupra stării dirijorului, care îi 
preocupa pe cei din teatru. Era o zi de premieră, când se 
întrebuinţează instrumentele din care cânta bătrânul 
maestru german. 

— Bătrânului îi merge prost, are el ceva care nu-i a bună, 
privirea-i e tristă, mişcarea braţului îi slăbeşte, zise Wilhelm 
Schwab arătându-l pe Pons, care urca mohorât la pupitru. 

— Aja ist la jaizeci de ani, dodteauna, răspunse Schmucke. 

— Haideţi, domnilor, luaţi-vă locurile, zise Pons, care-şi 
privi în orchestră mica lui armată după ce auzi clopoţelul 
directorului. 

Se execută uvertura piesei Logodnica Diavolului, o feerie 
care a avut două sute de reprezentații. La primul antract, 
Wilhelm şi Schmucke se pomeniră singuri în orchestra 
pustie. În sală era o căldură de 32 grade Reaumur. 


— Ia bovesdejde-mi isdoria tumidale, îi spuse Schmucke lui 
Wilhelm. 

— Uite, vezi pe tânărul acela din avanscenă?.. îl recunoşti? 

— Nu, te vel... 

— A, pentru că are mănuşi galbene şi străluceşte cu toate 
razele bogăției; dar e prietenul meu Fritz Brunner, din 
Frankfurt-pe-Main... 

— Gel gare fenea să fadă biesele la orghesdră, lângă 
tumneada? 

— Chiar el. Nu-i aşa că e de necrezut o asemenea 
metamorfoză? 

Eroul istoriei făgăduite era un german din aceia pe a căror 
figură se vede, în acelaşi timp, batjocura sumbră a lui 
Mefisto creat de Goethe şi simplitatea blândă din romanele 
lui Auguste Lafontaine63, de paşnică memorie; viclenia şi 
naivitatea, aviditatea tejghelelor şi nepăsarea studiată a 
unui membru al Jockey-Clubului64; dar mai ales dezgustul 
care pune un pistol în mâna lui Werther, acestuia fiindu-i 
mult mai lehamite de prinții germani decât de Charlotte. 
Era în adevăr o figură tipică de german: multă şiretenie şi 
multă simplitate, prostie şi curaj, cunoştinţe care produc 
plictiseală, o experienţă care devine inutilă în faţa unui 
fleac; abuz de bere şi de tutun; dar, pentru a sublinia toate 
aceste antiteze, o scânteie diabolică în ochii albaştri, 
frumoşi şi obosiţi. Îmbrăcat elegant ca un bancher, Fritz 
Brunner arăta privirilor întregii săli un cap chel de o 
culoare desprinsă parcă din pânzele lui Tizian; într-o parte 
şi în alta i se încârlionţau cele câteva fire de păr de un 
blond-aprins, pe care i le lăsase desfrâul şi mizeria pentru 
ca să aibă şi el dreptul să se ducă la frizer, în momentul 
când va fi iar în fonduri. Faţa sa, odinioară frumoasă şi 
fragedă, ca cea a lui lisus Cristos din pânzele pictorilor, 
luase tonuri vineţii pe care mustaţa roşie şi barba roşcată le 
făceau aproape sinistre. Albastrul curat al ochilor săi se 
tulburase în lupta cu necazurile. În sfârşit miile de 
destrăbălări ale Parisului îi bătuse pleoapele şi pielea din 


jurul ochilor, a ochilor în care odinioară o mamă privea cu 
încântare căutând o copie dumnezeiască a ochilor ei. Acest 
filosof prematur, acest bătrân tânăr era opera unei mame 
vitrege. 

Aici începe istoria ciudată a unui fiu risipitor din 
Frankfurt-pe-Main, faptul cel mai extraordinar şi cel mai 
bizar care s-a întâmplat vreodată în acest oraş cuminte, 
deşi central. 

Domnul Gedeon Brunner, tatăl acestui Fritz, unul dintre 
acei celebri hangii din Frankfurt-pe-Main care practică, în 
complicitate cu bancherii, incizii autorizate de legi în punga 
turiştilor, calvinist cinstit de altfel, se însurase cu o evreică 
botezată, din zestrea căreia i se trăgea averea. Evreica 
muri, lăsându-l pe fiul său Fritz, în vârstă de doisprezece 
ani, sub tutela tatălui şi sub supravegherea unui unchi din 
partea mamei, negustor de blănuri la Leipzig, şeful 
întreprinderii Virlaz şi compania. Brunnertatăl fu obligat de 
către acest unchi, care nu era moale ca blănurile sale, să 
plaseze averea tânărului Fritz în multe mărci-aur, la banca 
Al-Sartchild, fără să se atingă de ea. Pentru a se răzbuna de 
această pretenţie izraelită, taica Brunner se recăsători, 
zicând că-i e cu neputinţă să ducă hanul lui cel mare fără 
ochii şi braţele unei femei. Se însura cu fiica unui alt 
hangiu, care i se păru o perlă; dar nu ştia ce înseamnă o 
fată singură la părinţi, răsfăţată de tata şi de mama. A doua 
doamnă Brunner fu ceea ce sunt tinerele nemţoaice când 
sunt rele şi uşuratice. Ea îşi risipi averea şi o răzbună pe 
prima doamnă Brunner făcând din bărbatul său omul cel 
mai nefericit în casa lui din câţi erau pe teritoriul oraşului 
liber Frankfurt-pe-Main, unde pare-se milionarii vor scoate 
o lege municipală obligând femeile să-i iubească numai pe 
ei. Nemţoaicei ăsteia îi plăceau diferite oţeturi pe care 
germanii le numesc în mod obişnuit „vinuri de Rin”; îi 
plăceau mărfurile pariziene; îi plăcea să călărească; îi 
plăcea să se gătească, în sfârşit, singurul lucru costisitor 
care nu-i plăcea erau femeile. Nu-l putea suferi pe micul 


Fritz şi l-ar fi înnebunit, dacă acest tânăr, produs al 
calvinismului şi al mozaismului, n-ar li avut Frankfurtul ca 
loc de naştere, şi întreprinderea Virlaz din Leipzig ca tutelă; 
dar unchiul Virlaz, ocupat cu blănurile lui, nu veghea decât 
asupra mărcilor-aur, aşa că lăsă copilul pradă mamei 
vitrege. 

Această hienă era cu atât mai furioasă împotriva 
îngeraşului de copil, fiu al frumoasei doamne Brunner, cu 
cât, în ciuda unor eforturi demne de o locomotivă, nu putea 
avea copii. Mânată de un gând diabolic, această nemţoaică 
criminală îl împinse pe tânărul Fritz, care avea douăzeci şi 
unu de ani, spre o viaţă de destrăbălări antigermanice. 
Spera că oţeturile de Rin, caii englezeşti de curse şi 
Margaretele lui Goethe vor da gata pe copilul evreicei şi 
averea lui; căci unchiul Virlaz lăsase o moştenire frumoasă 
micului său Fritz, în momentul când acesta devenise major. 
Dar dacă jocurile de ruletă din localităţile balneare şi 
prietenii vinului, printre care se număra şi Wilhelm Schwab, 
nimiciseră capitalul lui Virlaz, tânărul risipitor rămase ca să 
servească drept exemplu, aceasta fiind voia Domnului, 
mezinilor din oraşul Frankfurt-pe-Main, unde toate familiile 
se folosesc de el ca de o sperietoare pentru a-şi ţine copiii 
cuminţi şi înfricoşaţi la tejghelele lor de fier căptuşite cu 
mărci-aur. În loc să moară în floarea vârstei, Fritz Brunner 
avu plăcerea s-o îngroape el pe mamă-sa vitregă, într-unul 
dintre fermecătoarele cimitire unde germanii, sub pretext 
că-şi cinstesc morţii, se dedau pasiunii lor frenetice pentru 
horticultură. A doua doamnă Brunner muri deci înaintea 
părinţilor ei, iar bătrânul Brunner se alese cu pierderea 
banilor pe care ea îi luase din casele de bani şi cu asemenea 
necazuri încât, deşi croit ca Hercule, hotelierul se văzu, la 
şaizeci şi şapte de ani, rablagit, de parcă ar fi fost ros de 
faimoasa otravă a familiei Borgia65. Necazul de a nu fi 
moştenit-o pe nevastă-sa, după ce o suportase timp de zece 
ani, făcu din hotelier un fel de ruină din Heidelberg, dar 
mereu pusă pe picioare de Rechnung-urile călătorilor, aşa 


după cum e reparată cea din Heidelberg spre a întreţine 
entuziasmul turiştilor care vin buluc pentru a vedea această 
frumoasă ruină, atât de bine întreţinută. La Frankfurt se 
vorbea despre asta ca despre un faliment. Brunner era 
arătat cu degetul, şi lumea îşi spunea: 

— lată unde pot duce o nevastă rea pe care n-o moşteneşti 
şi un fiu crescut după moda franţuzească! 

În Italia şi în Germania, francezii sunt cauza tuturor 
nenorocirilor, ţinta tuturor săgeţilor; dar zeul, urmându-şi 
calea... (Restul ca în oda lui Le Franc de Pompignan66.) 

Proprietarul marelui hotel Olanda nu-şi scoase necazul 
numai pe călători, ale căror note de plată (Rechnungen) 
fură influențate de suferinţele sale. Când fiul său fu complet 
ruinat, Gedeon, socotindu-l cauza indirectă a tuturor 
nefericirilor, îi luă de la gură pâinea, apa şi sarea, îi refuză 
încălzitul, locuinţa şi pipa, ceea ce, la un tată hangiu 
german, este ultimul grad al blestemului părintesc. 
Autorităţile locale nedându-şi seama că prima vină era a 
tatălui, şi considerându-l ca unul dintre oamenii cei mai 
nefericiţi din Frankfurt-pe-Main, îi veniră într-ajutor: îl 
expulzară pe Fritz de pe teritoriul acestui oraş liber, 
căutându-i ceartă cu lumânarea. Justiţia nu e mai umană 
nici mai înţeleaptă la Frankfurt decât aiurea, deşi oraşul 
acesta este reşedinţa dietei germanice. Rareori un 
magistrat urcă în susul apei pe fluviul crimelor şi al 
întâmplărilor nenorocite pentru a afla cine ţinea urna din 
care a curs prima şuviţă de apă. Brunner uită de fiul său, 
iar prietenii fiului îl uitară pe hangiu. 

Ah! dacă povestea asta s-ar fi putut juca în faţa cuştii 
suflerului pentru lumea aci adunată, în care ziariştii, junii 
eleganţi şi câteva pariziene se întrebau de unde venea 
figura adânc tragică a acestui german, apărut, în plină 
premieră a Parisului elegant, singur într-o avanscenă, ar fi 
fost mult mai frumos decât feeria Logodnica Diavolului, deşi 
era reprezentaţia a doua sută de mii a sublimei parabole 


jucate în Mesopotamia, cu trei mii de ani înainte de lisus 
Cristos. 

Fritz se duse pe jos la Strasbourg şi află aci ceea ce fiul 
risipitor din Biblie n-a găsit în patria Sfintei Scripturi. Asta 
arată superioritatea Alsaciei, unde bat atâtea inimi 
generoase, demonstrând Germaniei frumuseţea îmbinării 
spiritului francez cu soliditatea germanică. Moştenitor de 
câteva zile al părinţilor săi, Wilhelm avea o sută de mii de 
franci. El îi deschise lui Fritz braţele, îi deschise inima, îi 
deschise casa, îi deschise punga. A descrie momentul în 
care Fritz, plin de praf, prăpădit şi aproape lepros, găsi, de 
partea cealaltă a Rinului, o monetă adevărată înseamnă a 
voi să compui o odă, şi singur Pindar, poetul grec, ar putea- 
o dărui omenirii, pentru a încălzi prietenia muribundă. 
Adăugaţi numele lui Fritz şi ai lui Wilhelm la cele ale lui 
Damon şi Pythias, Castor şi Pollux, Oreste şi Pylade67, 
Dubreuil şi Pemjah, Schmucke şi Pons, şi toate numele 
imaginare pe care le dăm celor doi prieteni din 
Monomotapa68, căci La Fontaine, ca om de geniu ce era, a 
făcut din ei închipuiri fără trup, fără realitate; adăugaţi 
aceste două nume noi celebrităților de mai sus, cu atât mai 
pe drept, cu cât Wilhelm îşi mâncă moştenirea în tovărăşia 
lui Fritz, aşa după cum Fritz o băuse pe-a lui Wilhelm, dar 
fumând, bineînţeles, toate felurile de tutun cunoscute. 

Cei doi prieteni prăpădiră moştenirea (lucru ciudat!) prin 
berăriile din Strasbourg, în modul cel mai stupid şi cel mai 
vulgar, cu figurante de la teatrul din Strasbourg şi cu 
alsaciene care n-aveau, de la măturicile lor, decât băţul. Şi 
în fiecare dimineaţă îşi spuneau unul altuia: 

— Oricum, trebuie să ne oprim, să luăm o hotărâre, să 
întreprindem ceva cu ce ne-a rămas! 

— Ei, treacă pe ziua de azi, zicea Fritz, dar de mâine... 

În viaţa risipitorilor, astăzi e un înfumurat şi jumătate, iar 
mâine e un laş şi jumătate care se sperie de curajul 
predecesorului său. Astăzi e Căpitan din vechea comedie, 
iar mâine e Pierrot din pantomimele noastre69. Ajungând la 


ultima hârtie de o mie de franci, cei doi prieteni îşi luară un 
bilet de drum la mesageriile zise regale70, care îi aduseră 
la Paris, unde se instalară într-o mansardă a hotelului Rinul, 
în strada Mail, la Graff, fost prim-chelner la Gedeon 
Brunner. Fritz intră ca funcţionar cu şase sute de franci la 
fraţii Keller, bancheri, unde-l recomandă Graff. Graff, 
stăpânul hotelului Rinul, este fratele faimosului croitor 
Graff. Croitorul îl luă pe Wilhelm ca să-i ţină registrele. 
Graff găsi cele două posturi modeste, pentru cei doi fii 
risipitori, în amintirea uceniciei sale la hotelul Olanda. 
Aceste două fapte: un prieten ruinat şi îmbrăţişat de un 
prieten bogat, şi un hotelier german interesându-se de doi 
compatrioți fără o para, vor face pe unii să creadă că-i 
vorba aici de un roman, dar toate lucrurile adevărate 
seamănă cu atât mai mult cu o istorie închipuită, cu cât 
istoria închipuită îşi dă, în zilele noastre, o nemaipomenită 
osteneală să semene cu adevărul. 

Fritz, funcţionar cu şase sute de franci pe an, şi Wilhelm, 
ţiitor de registre cu aceeaşi leafă, îşi dădură seama de 
greutatea cu care puteai trăi astfel într-un oraş atât de 
ispititor ca Parisul. lată de ce, chiar din al doilea an al 
instalării lor, în 1837, Wilhelm, care avea un talent frumuşel 
de flautist, intră în orchestra dirijată de Pons, ca să-şi 
îndulcească niţel traiul. Cât despre Fritz, el nu putu găsi un 
supliment de leafă decât desfăşurând capacitatea financiară 
a unei odrasle din neamul Virlazilor. Cu toată silinţa sa, şi 
poate din cauza însuşirilor sale, frankfurtezul nu ajunse la 
două mii de franci decât în 1843. Mizeria, această divină 
mamă vitregă, făcu pentru cei doi tineri ceea ce mamele lor 
nu putuseră face: îi învăţă ce e economia, ce e lumea, ce e 
viaţa; le dădu educaţia largă şi viguroasă pe care o împarte 
cu biciul şi de care au parte oamenii mari, toţi nefericiţi în 
copilărie. Fritz şi Wilhelm, fiind oameni destul de obişnuiţi, 
nu ascultară toate lecţiile mizeriei, se apărară de loviturile 
ei, găsiră că are piept uscat, braţe descărnate, şi nu dibuiră 
în ea pe buna zână Urgcle, care se supune când e 


mângâiată de oamenii de geniu. Totuşi, ei învăţară cât de 
important e norocul şi-şi puseră în gând să-i taie aripile, 
dacă se mai întoarce la uşa lor. 

— Ei, taică Schmucke, să-ţi explic totul în două cuvinte, 
reluă Wilhelm, care povestise îndelung pianistului, în 
nemţeşte, toată istoria. Brunner-tatăl a murit. El era, fără 
ca fiul său şi nici domnul Graff, la care locuiau, să aibă 
habar, unul dintre întemeietorii drumului de fier din Baden, 
din care a realizat profituri imense, şi lasă patru milioane 
moştenire. Astă-seară cânt din flaut pentru ultima dată. 
Dacă nu era vorba de o premieră, plecam de acum câteva 
zile, dar n-am vrut să fiu lipsă din orchestră. 

— Vorde pine, dinere, zise Schmuke. Ji gu gine de însori? 

— Cu fiica domnului Graff, gazda noastră, proprietarul 
hotelului Rinul. O iubesc pe domnişoara Emilie de şapte ani, 
iar ea a citit atâtea romane imorale, încât a refuzat pentru 
mine toate partidele, fără să ştie ce-o să se aleagă. Fata va fi 
foarte bogată, e unica moştenitoare a Graffilor, croitorii din 
strada Richelieu. Fritz îmi dă de cinci ori mai mult decât am 
tocat noi împreună la Strasbourg, cinci sute de mii de 
franci!.. Bagă un milion de franci într-o bancă unde şi 
domnul Graff, croitorul, plasează cinci sute de mii de franci; 
tatăl logodnicei mele îmi dă voie să pun şi eu la bătaie aci 
zestrea, care e de două sute cincizeci de mii de franci, şi ne 
comanditează şi el cu încă pe-atâta. Firma Brunner, Schwab 
şi CO. Va avea deci un capital de două milioane cinci sute de 
mii de franci. Ca să garanteze contul nostru, Fritz a 
cumpărat acţiuni de un milion cinci sute de mii de franci de 
la Banca Franţei. Şi asta nu-i toată averea lui Fritz, mai are 
şi casele de la Frankfurt ale tatălui său, evaluate la un 
milion, şi a şi dat cu arendă marele hotel Olanda unui văr al 
Graffilor. 

— De uiţi gu drisdeţe la briedenul tumitale, observă 
Schmucke, care ascultase cu atenţie pe Wilhelm, nu gumfa 
ejdi jelos be el? 


— Sunt gelos, dar pentru fericirea lui Fritz, zise Wilhelm. 
Seamănă ela om mulţumit? Mi-e teamă de Paris, să nu-i 
strice; aş vrea să-l văd luând calea pe care am luat-o eu. 
Demonul de altădată s-ar putea trezi în el. Scaun la cap am 
prins mai mult eu decât el. Îmbrăcămintea, lornieta lui, 
totul mă îngrijorează. Nu s-a uitat în sală decât la dame. Ah! 
dac-ai şti ce greu e să-l convingi pe Fritz să se însoare! are 
oroare de ceea ce se numeşte, în Franţa, a face curte; şi ar 
trebui să-l azvârle cineva în familie, aşa cum în Anglia e 
azvârlit un om în eternitate. 

În timpul tumultului care marchează sfârşitul tuturor 
premierelor, flautistul îl invită la masa de nuntă pe dirijorul 
său. Pons primi bucuros. Schmucke zări atunci, pentru 
prima dată de trei luni, un zâmbet pe faţa prietenului său; îl 
însoţi până acasă, în strada Normandie, fără să scoată o 
vorbă, căci recunoscuse după acea sclipire de bucurie cât 
de adâncă era boala care-l rodea pe Pons. Un om cu suflet 
într-adevăr nobil, un om atât de dezinteresat, un om cu 
sentimente atât de înalte să aibă asemenea slăbiciuni!.. asta 
îl înmărmurea pe stoicul Schmucke, care deveni groaznic 
de trist, căci înţelese necesitatea de a renunţa să-l mai vadă 
în fiecare zi pe tragul te Bons la masă în faţa lui! asta 
pentru ca Pons să fie fericit. Şi nu ştia dacă sacrificiul 
acesta va fi posibil; gândul acesta îl înnebunea. 

Prezidenta băgase de seamă, bineînţeles, că Pons, refugiat 
pe muntele Aventin71l din strada Normandie, păstra o 
tăcere mândră. Descotorosită de parazitul ei, se îngrijora 
prea puţin de soarta lui; credea, ca şi drăguţa ei de fată, că 
vărul a înţeles gluma micuţei Lili. Dar nu la fel se întâmplă 
cu prezidentul. Prezidentul Camusot de Marville, un omuleţ 
gras, devenit solemn de când cu avansarea lui la curte, îl 
admira pe Cicero, prefera spectacolele de la Opera Comică 
celor de la Teatrul Italienilor72, compara pe actori unii cu 
alţii, urma pas cu pas părerea generală; repeta, ca şi când 
ar fi fost ale lui, articolele din ziarul guvernamental, şi, când 
îşi formula părerea, parafraza ideile consilierului după care 


urma la cuvânt. Magistratul acesta, destul de cunoscut în ce 
priveşte principalele trăsături ale caracterului său, obligat 
de situaţia sa să ia totul în serios, ţinea mai ales la legăturile 
de familie; ca cea mai mare parte a bărbaţilor care se află 
cu totul sub dominaţia nevestelor lor, prezidentul îşi lua, în 
lucrurile mărunte, un aer de independenţă, pe care soţia sa 
îl respecta. Timp de o lună, prezidentul se mulţumi cu 
motivele banale pe care i le dădu prezidenta cu privire la 
dispariţia lui Pons. Dar, până la urmă, găsi că e ciudat ca 
bătrânul muzician, de patruzeci de ani prieten, să nu mai 
vină pe la ei, şi asta tocmai după ce făcuse un dar atât de 
preţios, ca evantaiul doamnei de Pompadour. Acest evantai, 
recunoscut de către contele Popinot drept o capodoperă, îi 
aduse prezidentei, şi asta la Tuileries, unde giuvaerul trecu 
din mână în mână, nişte complimente care-i măguliră 
nespus de mult amorul propriu; lumea îi arătă în detaliu 
frumuseţile celor zece braţe de fildeş, fiecare având 
sculpturi de o fineţe nemaipomenită. O doamnă rusă îi oferi 
prezidentei, în casa contelui Popinot, şase mii de franci pe 
acest evantai extraordinar, zâmbind că-l vede în asemenea 
mâini, căci era, ce-i drept, un evantai de ducesă. 

— Ce-i drept, nu-i păcat, îi spuse Cecile tatălui ei a doua zi 
după această ofertă, bietul văr se pricepe la flecuşteţele 
astea... 

— Flecuşteţe! exclamă prezidentul. Dar statul va plăti trei 
sute de mii de franci pe colecţia răposatului domn consilier 
Dusommerard şi va cheltui, pe jumătate cu primăria 
Parisului, aproape un milion pentru a cumpăra şi repara 
palatul Cluny73, ca să instaleze acolo flecuşteţele astea!.. 
Aceste flecuşteţe, copilă dragă, sunt deseori singurele 
mărturii care ne-au rămas de la civilizațiile dispărute. Un 
vas etrusc, un colan, care preţuiesc câteodată, unul 
patruzeci de mii, celălalt cincizeci de mii de franci, sunt 
flecuşteţe care ne dezvăluie perfecțiunea artelor din 
vremea asediului Troiei şi ne demonstrează că etruscii erau 
troieni refugiaţi în Italia! 


Cam aşa glumea mărunţelul şi grăsuţul prezident, 
întrebuinţând faţă de nevastă şi de fiica sa ironii grosolane. 

— Totalitatea cunoştinţelor necesare pentru aceste 
flecuşteţe, Cecile, reluă el, formează o ştiinţă care se 
numeşte arheologie. Arheologia cuprinde arhitectura, 
sculptura, pictura, argintăria, ceramica, tâmplăria de lux 
(artă foarte modernă), dantelele, tapiseriile, în sfârşit toate 
creaţiile muncii omeneşti. 

— Atunci vărul Pons e un savant? întrebă Cecile. 

— Ia stai! de ce nu mai vine pe-aici? întrebă prezidentul cu 
aerul unui om care simte o zguduire produsă de mii de 
constatări uitate, a căror înmănunchere subită nimereşte în 
plin, ca să împrumutăm o expresie de-a vânătorilor. 

— S-o fi supărat din cine ştie ce fleac, răspunse 
prezidenta. Poate că nu m-am arătat destul de impresionată 
faţă de darul evantaiului. Ştii, nu prea mă pricep... 

— Dumneata, una dintre cele mai bune eleve ale lui 
Servin, exclamă prezidentul, nu-l cunoşti pe Watteau? 

— Îi cunosc pe David, Gerard, Gros, şi pe Girodet, şi pe 
Guerin, şi pe domnul de Forbin, şi pe domnul Turpin de 
Crisse7/4... 

— Ar fi trebuit... 

— Ce-ar fi trebuit, domnule? întrebă prezidenta privindu-şi 
bărbatul cu aerul unei regine din Saba75. 

— Să ştii ce reprezintă Watteau, draga mea, e foarte la 
modă, răspunse prezidentul cu o umilinţă care arăta câte 
obligaţii avea faţă de nevastă-sa. 

Conversaţia aceasta avusese loc cu câteva zile înainte de 
premiera Logodnicei Diavolului, când toată orchestra 
fusese izbită de starea maladivă a lui Pons. Dar, până 
atunci, cei deprinşi să-l vadă pe Pons la masă la ei şi să-i dea 
comisioane se întrebaseră toţi ce-i cu el şi, în cercul în care 
se învârtea bătrânul, se răspândise o îngrijorare cu atât mai 
mare, cu cât mai multe persoane îl zăriseră la postul său la 
teatru. Cu toată grija cu care Pons evita, în cursul 
plimbărilor sale, fostele sale cunoştinţe, când se întâlnea cu 


ele, se pomeni nas în nas cu fostul ministru, contele Popinot, 
la Monistrol, unul dintre faimoşii şi îndrăzneţii negustori de 
pe bulevardul cel nou Beaumarchais, negustorul despre 
care îi vorbise Pons prezidentei şi al cărui entuziasm 
prefăcut face să se scumpească din zi în zi curiozităţile, 
care, zice el, devin atât de rare, că nu se mai găsesc deloc. 

— Dragă Pons, de ce nu te mai vezi? Îţi ducem mult lipsa, 
iar doamna Popinot nu ştie ce să creadă văzând că ne-ai 
părăsit. 

— Domnule conte, răspunse bătrânul, mi s-a dat a înţelege 
într-o casă, la o rudă, că la vârsta mea nu mai ai ce căuta în 
lume. N-am fost niciodată primit cu prea multă politeţe, dar 
cel puţin nu fusesem încă insultat. Eu n-am cerut nimic 
nimănui, spuse el cu mândria artistului. În schimbul unor 
amabilităţi, căutam să fiu folositor celor care mă primeau la 
ei în casă; dar se pare că m-am înşelat şi că trebuie să fiu 
birnic şi slugă plecată pentru cinstea de a lua masa la 
prieteni, la rude... Ei bine, mi-am dat demisia din rolul de 
linge-blide. La mine acasă găsesc în fiecare zi ceea ce nici o 
masă nu mi-a oferit... un prieten adevărat! 

Cuvintele acestea, pătrunse de o amărăciune pe care 
bătrânul artist ştia s-o sublinieze încă prin gest şi prin 
accent, îl impresionară într-atât pe pair-ul Franţei, încât îl 
trase deoparte pe vrednicul muzician. 

— Ia stai, dragul meu prieten, ce ţi s-a întâmplat? Nu-mi 
poţi destăinui ce te-a jignit? Permite-mi să-ţi atrag atenţia 
că, la mine, n-ai dus lipsă de respect... 

— Sunteţi singura excepţie pe care o fac, zise bătrânul. De 
altfel sunteţi un mare senior, un om de stat, şi preocupările 
dumneavoastră ar scuza totul, la nevoie. 

Cucerit de dibăcia diplomatică a lui Popinot, câştigată de 
acesta prin mânuirea oamenilor şi a treburilor, Pons îi 
povesti până la urmă ce păţise la prezidentul de Marville. 
Popinot îşi însuşi atât de tare indignarea victimei, încât 
vorbi de asta pe loc, acasă, doamnei Popinot, femeie 
excelentă şi merituoasă, care o mustră pe prezidentă de 


îndată ce o întâlni. Cum fostul ministru îi spuse şi el, din 
partea lui, câteva cuvinte în această privinţă prezidentului, 
o explicaţie de familie avu loc în casa Camusot de Marville. 
Deşi Camusot nu era tocmai stăpân la el acasă, dojana lui 
era prea temeinică de drept şi de fapt, pentru ca soţia şi 
fiica lui să n-o recunoască întemeiată; amândouă se arătară 
spăsite şi aruncară vina pe servitori. Chemaţi şi scuturaţi, 
aceştia nu obţinură iertare decât după ce făcură mărturisiri 
complete, care îi arătară prezidentului ce dreptate avea 
vărul Pons să stea acasă la el. 

Cum fac de obicei bărbaţii sub papuc, prezidentul îşi 
desfăşură întreaga majestate maritală şi judiciară, 
declarând servitorilor că vor fi daţi afară şi că-şi vor pierde 
în felul acesta ţoale avantajele pe care slujba lor 
îndelungată le câştigase în casa lui, dacă, de aci înainte, 
vărul său Pons şi toţi cei care-i fac cinstea să-i intre în casă 
nu vor fi trataţi aşa cum e tratat el însuşi. Vorba aceasta o 
făcu să zâmbească pe Madeleine. 

— Ba chiar n-aveţi, zise prezidentul, decât o cale de 
scăpare, să-l împăcaţi pe vărul meu cerându-i iertare. 
Duceţi-vă şi spuneţi-i că numai de el depinde dacă rămâneţi 
sau nu aci, căci vă concediez pe toţi dacă nu vă iartă. 

A doua zi, prezidentul plecă mai devreme ca să poată face 
o vizită vărului său înainte de şedinţa de la tribunal. 
Apariţia domnului preşedinte de Marville, anunţat de 
madam Cibot, a fost un eveniment. Pons, căruia i se făcea 
această onoare pentru prima dată în viaţă, presimţi că era 
vorba să i se dea o satisfacţie. 

— Dragă vere, spuse prezidentul după bineţele obişnuite, 
am aflat până la urmă motivul pentru care te-ai retras. 
Purtarea dumitale face să crească, dacă mai e cu putinţă, 
stima pe care ţi-o port. În privinţa asta nu-ţi spun decât 
atât. Toţi servitorii mei au fost daţi afară. Soţia şi fiica mea 
sunt disperate; vor să te vadă ca să se lămurească lucrurile. 
În toate astea, dragă vere, există un nevinovat, un bătrân 
judecător; nu mă pedepsi pentru isprava unei fetiţe 


zvăpăiate care voia să cineze la alde Popinot, mai ales că viu 
să închei pace, recunoscând că toată vina e de partea 
noastră... O prietenie de treizeci şi şase de ani, fie şi atinsă, 
mai are încă ceva drepturi. Haide! semnează pacea venind 
diseară la masă la noi... 

Pons se încurcă într-un răspuns fără şir şi-i spuse până la 
urmă vărului său că, în seara aceea, lua parte la logodna 
unui muzicant din orchestra sa, care se lăsa de flaut ca să 
se facă bancher. 

— Ei, atunci, mâine. 

— Dragă vere, doamna contesă Popinot mi-a făcut cinstea 
să mă invite printr-o scrisoare de o amabilitate... 

— Atunci, poimâine, reluă prezidentul. 

— Poimâine, asociatul primului meu flautist, un german, 
un domn Brunner, dă logodnicilor o masă ca răspuns la cea 
dată azi de ei... 

— Eşti un om destul de agreabil ca să se bată lumea 
pentru plăcerea de a te invita, zise prezidentul. Ei, fie pe 
duminica viitoare! de azi în opt... cum se zice la tribunal. 

— Atunci luăm masa la un domn Graff, socrul flautistului... 

— Bine, pe sâmbătă! Până atunci, vei avea timpul să 
linişteşti o fetiţă care s-a şi căit de fapta sa. Dumnezeu nu 
cere decât căinţă, vei fi oare mai pretenţios decât Tatăl 
ceresc faţă de biata mititică?.. 

Atins la partea lui slabă, Pons se pierdu în formule mai 
mult decât politicoase şi-l conduse pe prezident până în 
capul scării. Un ceas mai târziu, servitorii prezidentului 
sosiră la bătrânul Pons şi se purtară cum se poartă toţi 
servitorii, în chip laş şi linguşitor: se smiorcăiră! Madeleine 
îl luă deoparte pe domnul Pons şi i se aruncă fără multă 
vorbă la picioare. 

— Eu am pus totul la cale, conaşule, şi conaşul ştie bine cât 
ţiu la el, zise ea izbucnind în lacrimi. De vină e toată istoria 
asta nenorocită, s-o ştie conaşul, e răzbunarea care-mi 
fierbea în sânge. Şi-o să ne pierdem viagerele76!.. 


Conaşule, am fost nebună, dar n-aş vrea ca de pe urma 
nebuniei mele să sufere şi ceilalţi... 

După ce o iertă cu mărinimie pe Madeleine, Pons împărţi 
tuturor iertarea spunând că va vorbi cu vara sa, prezidenta, 
pentru ca toţi servitorii să rămână în casă. Cu nespusă 
bucurie văzu recâştigate toate plăcerile lui obişnuite, fără 
să fi comis vreo laşitate. Veniseră saloanele la el, 
demnitatea caracterului său avea să câştige dintr-asta; dar, 
discutând despre triumful său cu prietenul Schmucke, avu 
durerea să-l vadă pe acesta trist şi plin de îndoieli 
nemărturisite. Totuşi, văzând schimbarea subită a 
fizionomiei lui Pons, bunul german se bucură până la urmă 
sacrificând fericirea pe care o simţise în cele patru luni cât 
îl avusese pe prietenul său cu totul lângă sine. Bolile morale 
au un avantaj imens faţă de cele fizice, ele dispar pe loc 
prin împlinirea dorinţei care le pricinuieşte, aşa după cum 
se nasc din lipsa unui anumit lucru; în dimineaţa aceea, 
Pons a fost alt om. Bătrânul trist şi muribund lăsă locul 
acelui Pons satisfăcut, care aducea nu demult prezidentei 
evantaiul marchizei de Pompadour. Dar Schmucke căzu 
adânc pe gânduri în faţa acestui fenomen fără să-l 
înţeleagă, căci stoicismul adevărat nu-şi va explică niciodată 
apucăturile de curtean ale francezului. Pons era un 
adevărat francez din epoca Imperiului, şi la el, galanteria 
secolului ce trecuse se îmbina cu devotamentul faţă de 
femeie, atât de slăvit în romanţele din ciclul Plecând spre 
Siria7'7 etc. Schmucke îşi îngropă durerea în suflet sub 
florile filosofiei sale germane; dar într-o săptămână se făcu 
galben la faţă, şi madam Cibot recurse la subterfugii ca să i- 
| aducă pe „doctorul mahalalei”. Medicul se temu de icter, şi 
o lăsă pe madam Cibot ca lovită de trăsnet în faţa acestui 
cuvânt savant care nu însemna decât gălbinare! 

Pentru prima dată poate, cei doi prieteni aveau să ia masa 
împreună în oraş; dar, pentru Schmucke, asta însemna un 
fel de excursie în Germania. Într-adevăr, Johann Graff, 
stăpânul hotelului Rinul, şi fiica sa Emilia, Wolfgang Graff, 


croitorul, şi nevasta lui, Fritz Brunner şi Wilhelm Schwab 
erau germani. Pons şi notarul erau singurii francezi poftiţi 
la banchet. Croitorii, care aveau o casă splendidă în strada 
Richelieu, între strada Neuve-des-Petits-Champs şi strada 
Villedot, o crescuseră pe nepoata lor, tatăl ei temându-se, 
pe drept cuvânt, de contactul cu oamenii de tot felul care 
trec printr-un hotel. Aceşti croitori de ispravă, care-o 
iubeau pe copilă ca pe fiica lor, dădeau parterul tinerilor 
căsătoriţi. Acolo trebuia să se instaleze Banca Brunner, 
Schwab şi Compania. Cum aranjamentele datau cam de o 
lună, timpul necesar pentru a valorifica moştenirea rămasă 
lui Brunner, căruia i se datora toată această fericire, 
apartamentul viitorilor soţi fusese renovat şi mobilat luxos 
de către vestitul croitor. Pentru birourile băncii se 
rezervase aripa care lega o splendidă casă de raport, 
clădită la stradă, de vechea casă boierească dintre curte şi 
grădină. 

Pe drum, între strada Normandie şi strada Richelieu, Pons 
află de la Schmucke cel cu capul veşnic în nori amănuntele 
acestei noi poveşti a fiului risipitor, pentru care moartea 
tăiase un hangiu gras. Împăcat de curând cu rudele sale 
cele mai apropiate, Pons se gândi numaidecât să-l însoare 
pe Fritz Brunner cu Cecile de Marville. Întâmplarea voi ca 
notarul fraţilor Graff să fie tocmai ginerele şi succesorul lui 
Cardot, fostul secretar secund al notariatului, la care Pons 
cina deseori. 

— Ah, dumneata eşti, domnule Berthier, zise bătrânul 
muzician întinzând mâna ex-amfitrionului său. 

— Da' de ce nu ne mai faci plăcerea să vii să iei masa la 
noi? întrebă notarul. Soţia mea se temea să nu ţi se fi 
întâmplat ceva. Te-am văzut la premiera piesei Logodnica 
Diavolului, şi îngrijorarea noastră a devenit curiozitate. 

— Bătrânii sunt susceptibili, răspunse moşneagul, vina lor 
e că sunt în întârziere cu un secol. Ce să-i faci?.. e de ajuns 
că reprezintă unul, nu pot ţine pasul şi cu cel în care mor. 


— A! zise notarul cu un aer spiritual, cum s-ar zice, nu poţi 
alerga după două secole deodată. 

— la spune! pentru ce n-o măritaţi pe verişoara mea 
Cecile de Marville? întrebă bătrânul, trăgându-l într-un colţ 
pe tânărul notar. 

— Ei, de ce? răspunse notarul. În secolul nostru în care 
luxul a pătruns până şi în curţile portarilor, tinerii pregetă 
să-şi unească soarta cu cea a fiicei unui preşedinte al Curţii 
de apel regale din Paris, când nu i se dă fetei decât o sută 
de mii de franci zestre. În clasa în care va fi situat soţul 
domnişoarei de Marville, nu s-a văzut femeie care să-l coste 
pe soţul ei numai trei mii de franci pe an. Prin urmare 
dobânda zestrei abia dacă poate acoperi cheltuielile pe 
toalete ale viitoarei neveste. Un burlac, cu cincisprezece- 
douăzeci de mii de franci rentă, locuieşte într-un 
apartament frumos, n-are obligaţii mondene, poate să ţie 
numai un servitor, îşi cheltuieşte tot venitul pe propriile lui 
plăceri, şi ca să facă impresie bună în societate nu trebuie 
decât să se îmbrace bine. E răsfăţat de toate mamele 
prevăzătoare, aşa încât e unul dintre regii modei pariziene. 
Pe câtă vreme o nevastă are pretenţia unei case bine puse 
la punct, vrea ca trăsura să fie la dispoziţia ei, dacă se duce 
la teatru, vrea lojă, pe când burlacul nu plătea decât un 
stal; în sfârşit, ea e acum reprezentanta averii pe care 
burlacul o reprezenta odinioară singur. Să zicem că soţii au 
treizeci de mii de franci venit; burlacul bogat ajunge un biet 
amărât care stă la gânduri şi când e vorba de preţul unei 
curse la Chantilly78. Dacă mai vin şi copiii... menajul e de-a 
binelea strâmtorat. Cum domnul şi doamna de Marville abia 
au trecut de cincizeci de ani, speranţele n-ajung la scadenţă 
decât după cincisprezece-douăzeci de ani; nici unui burlac 
nu-i convine să le pună la păstrare atâta vreme; iar inima 
zvăpăiaţilor care dansează polca la balul Mabille cu loretele 
e atât de gangrenată de calcule, încât toţi tinerii de însurat 
cercetează cele două feţe ale problemei fără să fie nevoie 
de noi, ca să le-o explicăm. Fie vorba între noi, domnişoara 


de Marville nu prea tulbură inima pretendenţilor săi într- 
atâta încât ei să-şi piardă capul, aşa încât toţi fac asemenea 
reflecţii anti-matrimoniale. Dacă un tânăr cu scaun la cap şi 
cu douăzeci de mii de franci venit îşi face în petto un plan 
de căsătorie pentru a-şi satisface unele ambiţii, domnişoara 
de Marville corespunde prea puţin... 

— Dar de ce? întrebă muzicianul uimit. 

— A! răspunse notarul, astăzi aproape toţi băieţii ăştia, 
chiar dacă sunt urâţi ca mine şi ca dumneata, dragă Pons, 
au obrăznicia să pretindă o zestre de şase sute de mii de 
franci, fete din societatea înaltă, foarte frumoase, foarte 
inteligente, foarte bine crescute, fără nici un cusur, 
perfecte. 

— Aşadar, verişoara mea se va mărita greu? 

— Câtă vreme părinţii ei nu se vor hotări să-i dea de zestre 
moşia Marville, va rămâne nemăritată; dacă ei se învoiau să 
i-o dea, astăzi ar fi vicontesă Popinot... Dar uite c-a venit 
domnul Brunner, avem de citit actul de asociaţie al băncii 
Brunner şi contractul de căsătorie. 

După prezentări şi formulele de politeţe, Pons, pe care 
părinţii îl rugaseră să semneze contractul ca martor, 
ascultă citirea actelor şi, către orele cinci şi jumătate, toată 
lumea trecu în sufragerie. Masa a fost un ospăț bogat, aşa 
cum dau negustorii când întrerup afacerile; un ospăț care 
dovedea, de altfel, relaţiile lui Graff, stăpânul hotelului 
Rinul, cu cei mai de seamă negustori de alimente din Paris. 
Nicicând nu pomeniseră Pons şi Schmucke asemenea masă. 
Au fost nişte feluri de mâncare să-ţi stea mintea!.. nişte 
tăiţei de o frăgezime fără pereche, nişte peştişori prăjiţi 
care se topeau în gură, un somn de Geneva cu adevărat sos 
genevez şi o cremă pentru plum-pudding care ar fi uimit pe 
faimosul doctor despre care se zice că ar fi inventat-o la 
Londra. S-au ridicat de la masă la ceasurile zece seara. 
Cantitatea de vin de Rin şi de vinuri franţuzeşti care s-a 
băut ar mira pe rafinaţi, căci lumea nu ştie câte lichide pot 
absorbi germanii rămânând calmi şi liniştiţi. 


Pe la orele zece jumătate, Pons şi Schmucke se nimeriseră 
pe o bancă, în grădină, cu flautistul între ei, fără să-şi dea 
prea bine seama cum ajunseseră să stea de vorbă despre 
firea, despre părerile şi despre nenorocirile lor. În mijlocul 
acestui mişmaş de destăinuiri, Wilhelm vorbi despre dorinţa 
lui de a-l însura pe Fritz, dar vorbi cu forţa şi cu elocinţa pe 
care o dă vinul. 

— Ce-ai zice de planul ăsta pentru prietenul dumitale 
Brunner? îi spuse Pons la ureche lui Wilhelm: o fată 
drăguță, înţelegătoare, de douăzeci şi patru de ani, dintr-o 
familie foarte aleasă; tatăl deţine un post din cele mai înalte 
în magistratură, zestrea e de o sută de mii de franci şi 
speranţele se urcă la un milion. 

— Staţi! răspunse Schwab, chiar acum îi vorbesc lui Fritz. 

Şi cei doi muzicieni îi văzură pe Brunner şi pe prietenul 
său plimbându-se prin grădină încoace şi încolo, trecând 
iarăşi şi iarăşi prin faţa lor, şi vorbind când unul când 
celălalt. Pons, care-şi simţea capul cam greu şi care, fără să 
fie propriu-zis beat, putea gândi cu uşurinţă, dar nu-i venea 
uşor să-şi exprime gândurile, se uită la Fritz prin norul 
diafan datorit vinului şi i se păru că vede pe faţa lui 
aspiraţia spre fericirea de familie. Schwab îl prezentă 
curând după aceea domnului Pons pe prietenul şi asociatul 
său, care-i mulţumi bătrânului pentru osteneala pe care 
binevoia să şi-o dea. Începu o convorbire, în care Schmucke 
şi Pons, cei doi burlaci, urcară în slăvi căsătoria şi-şi 
îngăduiră să glumească, fără răutate, spunând „că e scop şi 
hop pentru bărbat”79. Când se servi îngheţata, ceaiul, 
punciul şi prăjiturile în viitorul apartament al viitorilor soţi, 
respectabilii negustori se înveseliră peste măsură aflând că, 
în curând, comanditarul băncii îl va imita pe asociatul său. 

Schmucke şi Pons se întoarseră acasă pe bulevarde, la 
două dimineaţa, filosofând fără sfârşit asupra felului 
armonios în care se aranjează lucrurile pe lumea asta. 

A doua zi, Pons se duse la vara sa, prezidenta, pătruns de 
bucuria adâncă de a răspunde răului cu bine. Dragul de el, 


ce suflet frumos!.. Atinse fără îndoială sublimul, nimeni nu 
va spune altfel, căci trăim într-un secol când se dă premiul 
Montyon celor care-şi fac datoria urmând preceptele 
Evangheliei. 

„A! au să rămână grozav de îndatoraţi faţă de linge-blidele 
lor”, îşi spunea el întorcând colţul din strada Choiseul. 

Un om mai puţin îmbătat de satisfacţie decât Pons, un om 
de lume, un om bănuitor s-ar fi uitat cu atenţie la 
prezidentă şi la fiica ei în momentul revenirii în casa lor; 
dar bietul muzician era un copil, un artist plin de naivitate, 
care credea numai în binele moral, aşa cum credea în 
frumosul din artă; fu încântat de primirea mieroasă a 
prezidentei şi a Ceciliei. De doisprezece ani tot asista la 
reprezentații de vodevil, de dramă, de comedie, dar nu fu în 
stare să recunoască schimele comediei sociale, poate 
tocmai pentru că le văzuse prea mult. Cei care frecventează 
saloanele pariziene şi care îşi dau seama cât de uscate erau 
inima şi trupul prezidentei, femeie ahtiată doar după măriri 
şi vrând cu orice preţ să pară virtuoasă, cei care au înţeles 
falsa cucernicie şi trufia unei femei deprinse să 
poruncească acasă îşi pot închipui ce ură ascunsă purta ea 
vărului soţului ei, de când se făcuse vinovată faţă de el. 
Toate manifestările de prietenie ale prezidentei şi ale fiicei 
sale ascundeau prin urmare o dorinţă formidabilă de 
răzbunare pe care, bineînţeles, n-o puteau pune în practică 
deocamdată. Pentru prima dată în viaţa ei, Amelie fu silită 
să admită că nu ea, ci bărbatul pe care-l ducea de nas 
avusese dreptate; şi, pe deasupra, trebuia să se arate 
afectuoasă faţă de autorul înfrângerii ei!.. Ceva asemănător 
cu această situaţie nu se întâlneşte decât în preasfinţitul 
colegiu al cardinalilor sau în soborurile preoţeşti ale unor 
capi de tagme religioase, unde anumite prefăcători durează 
ani şi ani de zile. 

La ora trei, în momentul când prezidentul se înapoia de la 
Palatul de Justiţie, Pons abia terminase de povestit 
amănuntele minunate ale cunoştinţei sale cu domnul 


Frederic Brunner, despre masa din ajun care nu se 
încheiase decât dimineaţa, şi despre tot ceea ce se referea 
la numitul Frederic Brunner. Cecile intrase de-a dreptul în 
materie, informându-se de felul cum se îmbracă Frederic 
Brunner, despre statura lui, despre înfăţişarea lui, despre 
culoarea părului şi a ochilor, iar după ce deduse că Frederic 
avea un aer distins, îi admiră noblețea caracterului. 

— Să dea el cinci sute de mii de franci tovarăşului de 
suferinţe! vai! mamă, să ştii c-o să am trăsură şi o lojă la 
Italieni... 

Şi Cecile arăta aproape drăguță gândindu-se că se vor 
realiza toate pretenţiile nutrite de maică-sa pentru ea şi că 
se vor împlini speranţele pe care începuse să le piardă. Cât 
despre prezidenta, ea spuse numai atât: 

— Fetiţo dragă, poţi fi măritată până în două săptămâni. 

Toate mamele spun fetelor lor de douăzeci şi trei de ani 
fetiţe! 

— Oricum, zise prezidentul, trebuie şi ceva răgaz pentru a 
lua informaţii; niciodată nu-mi vei da fiica după primul 
venit... 

— Dacă-i vorba de informaţii, actele s-au făcut la Berthier, 
răspunse bătrânul artist. Cât despre tânăr, dragă verişoară, 
ţi-aduci aminte ce mi-ai spus! Ei, bine, e trecut de patruzeci 
de ani, părul i-a căzut pe jumătate şi caută în familie un 
liman împotriva furtunilor. Eu nu l-am contrazis: fiecare cu 
gusturile lui... 

— Cu atât mai mult trebuie să-l vedem pe domnul Brunner, 
replică prezidentul. Nu vreau s-o dau pe fiica mea după 
vreun prăpădit de bolnav. 

— Ei, bine, verişoară, o să-l puteţi aprecia, dacă vreţi, pe 
pretendentul meu peste cinci zile, căci sunteţi de părere că 
o întrevedere e de ajuns. 

Cecile şi prezidenta făcură un gest de încântare. 

— Frederic, care e un foarte priceput amator de artă, m-a 
rugat să-l las să vadă în amănunt mica mea colecţie, reluă 
vărul Pons. N-aţi văzut niciodată tablourile şi obiectele mele 


de artă, spuse el celor două rude, veniţi amândouă, ca două 
doamne aduse de prietenul meu Schmucke; astfel veţi face 
cunoştinţă cu pretendentul, fără a fi compromise. Frederic 
poate să n-aibă habar cine sunteţi. 

— De minune! exclamă prezidentul. 

E uşor de ghicit de câte atenţii a fost copleşit parazitul 
odinioară disprețuit. Bietul om a fost, în adevăr, în ziua 
aceea, vărul prezidentei. Fericita mamă, înecându-şi ura în 
valurile bucuriei, găsi nişte priviri, nişte zâmbete şi nişte 
cuvinte care-l aduseră pe bătrân în stare de extaz, din 
pricina binelui pe care-l făcea şi din pricina viitorului pe 
care-l întrevedea. N-avea el să afle în casele Brunner, 
Schwab şi Graff nişte ospeţe asemenea celui din seara 
semnării contractului? La orizont îi apărea o viaţă de huzur 
şi un şir superb de mâncăruri neaşteptate, de surprize 
gastronomice, de vinuri delicioase! 

— Dacă vărul Pons ne înlesneşte o asemenea afacere, îi 
spuse prezidentul soţiei sale după plecarea lui Pons, trebuie 
să-i constituim o rentă echivalentă cu leafa lui de dirijor. 

— Bineînţeles, zise prezidenta. 

Cecile primi misiunea, în cazul că i-ar plăcea tânărul, să-l 
convingă pe bătrânul muzician să primească această 
scârboasă răsplată. 

A doua zi, preşedintele, doritor de a avea dovezi autentice 
despre averea domnului Frederic Brunner, se duse la notar. 
Berthier, prevenit de prezidenta, îl chemase pe noul său 
client, bancherul Schwab, fostul flautist. Ameţit de o 
asemenea încuscrire pentru prietenul său (Se ştie doar cât 
respectă germanii măririle sociale! În Germania o femeie 
este doamna general, doamna consilier, doamna avocat.), 
Schwab fu om de înţeles, aşa cum e un colecţionar care 
crede că-l înşală pe un negustor. 

— Înainte de toate, îi spuse lui Schwab tatăl Ceciliei, cum 
eu voi da prin contract moşia Marville fiicei mele, aş dori s-o 
mărit sub regim dotai. Domnul Brunner ar trebui atunci să 
plaseze un milion în terenuri pentru a mări moşia Marville, 


constituind o proprietate imobiliară dotală care ar pune 
viitorul fiicei mele şi cel al copiilor ei la adăpost de riscurile 
băneşti. 

Berthier îşi mângâie bărbia, gândindu-se: „Joacă tare, 
domnul prezident!” 

După ce i se explică în ce constă regimul dotai, Schwab 
garantă pentru prietenul său. Clauza aceasta realiza 
dorinţa pe care-l auzise pe Fritz exprimând-o, aceea de a 
găsi o combinaţie care să-l ferească de a mai cădea 
vreodată în mizerie. 

— În acest moment se găsesc de vânzare ferme şi păşuni 
de un milion două sute de mii de franci, zise prezidentul. 

— Un milion de acţiuni ale Băncii Franţei e de ajuns, zise 
Schwab, pentru a garanta contul casei noastre la Banca 
Franţei. Fritz nu vrea să bage mai mult de două milioane în 
afaceri; va face ceea ce cereţi, domnule preşedinte. 

Când prezidentul aduse aceste veşti celor două femei, ele 
fură aproape înnebunite de bucurie. Nicicând o pradă atât 
de bogată nu se arătase atât de gata a intra în plasa 
conjugală. 

— Vei fi doamna Brunner de Marville, spuse tatăl fiicei 
sale, căci voi obţine pentru soţul tău permisiunea de a 
adăuga acest nume la al lui şi, mai târziu, va fi încetățenit. 
Dacă ajung pair al Franţei, el îmi va fi urmaşul! 

Timp de cinci zile, prezidenta îşi pregăti fiica. În ziua 
întrevederii, o îmbrăcă ea însăşi pe Cecile, o echipă cu 
mâna ei cu aceeaşi grijă cu care amiralul flotei albastre a 
echipat iahtul de plăcere al reginei Angliei pentru călătoria 
ei în Germania. 

Dinspre partea lor, Pons şi cu Schmucke au curăţat şi au 
şters de praf muzeul lui Pons, apartamentul, mobilele, cu 
sprinteneala mateloţilor care freacă un vas-amiral. 

Destul de dibace ca să evite dificultatea unei intrări în 
scenă, femeile sosiră cele dintâi; voiau să fie în elementul 
lor. Pons îl prezentă pe prietenul său Schmucke rudelor 
sale, cărora le făcu impresia unui idiot. Cum nu se gândeau 


decât la logodnicul cu patru milioane, cele două ignorante 
nu prea fură atente la demonstrațiile artistice ale 
bătrânului Pons. Priveau cu ochi indiferenți picturile pe 
smalţ ale lui Petitot80, aşezate distanțat pe un fond de 
catifea roşie în trei rame minunate. Florile lui van Huysum, 
ale lui David de Heim, insectele lui Abraham Mignon, 
pânzele lui Van Eyck, ale lui Albrecht Durer, originalele de 
Cranach, bucata de Giorgione, cele de Sebastian del 
Piombo, de Backuysen, de Hobbema, de Gericault81, 
rarităţile picturii, nimic nu le trezea curiozitatea, căci 
aşteptau soarele care trebuia să lumineze aceste bogății; 
fură mirate, totuşi, de frumuseţea câtorva giuvaeruri 
etrusce şi de valoarea reală a tabacherelor. Tocmai se 
extaziau de complezenţă ţinând în mână nişte statuete 
florentine de bronz, când madam Cibot îl anunţă pe domnul 
Brunner! Nu întoarseră capul, ci profitară de o oglindă 
superbă de Veneţia, încadrată într-o ramă foarte mare de 
abanos sculptat, ca să-l examineze pe cel mai grozav dintre 
pretendenți. 

Înştiinţat de Wilhelm, Frederic îşi potrivise cum putuse 
mai bine puţinul păr pe care-l mai avea. Purta nişte 
pantaloni frumoşi de o culoare plăcută, deşi închisă, o vestă 
de mătase extrem de elegantă şi de o croială nouă, o 
cămaşă ajurată dintr-o pânză ţesută de mâna unei 
frizone82, o cravată albastră cu dunguliţe albe. Lanţul de la 
ceas şi măciulia bastonului erau opera bijutierilor Florent şi 
Chanor. Cât despre haină, taica Graff o croise el însuşi din 
cea mai bună stofă. Mănuşile lui de piele de Suedia vorbeau 
de omul care tocase o avere, pe a mamă-sii. Văzându-i 
strălucind cizmuliţele de lac, ghiceai că bancherul are la 
scară un mic cupeu cu doi cai, al cărui uruit în strada 
Normandie îl şi auzise, de altfel, urechea celor două 
cumetre. 

Când destrăbălatul de douăzeci de ani este crisalida unui 
bancher, din ea iese, la patruzeci de ani, un observator fin. 
Iar Brunner înţelese şi avantajul pe care-l poate trage un 


german din naivitatea sa. În dimineaţa aceea avu aerul 
visător al omului care are de ales între două căi: să intre în 
viaţa de familie sau să continue viaţa împrăştiată de holtei. 
Fiind vorba de un german francizat, această fizionomie îi 
păru Ceciliei tot ce poate fi mai romanţios. Ea văzu un 
Werther în odrasla Virlazilor. Care-i fata care să nu-şi 
îngăduie un mic roman în istoria căsătoriei ei? Cecile se 
consideră drept cea mai fericită dintre femei, când Brunner, 
văzând splendidele opere colecţionate în patruzeci de ani 
de răbdare, se entuziasmă şi le preţui, pentru prima dată, 
la justa lor valoare, spre marea satisfacţie a lui Pons. 

— E un poet, îşi zise domnişoara de Marville, i se pare că 
aici sunt milioane. Un poet e un om care nu face socoteli, 
care îşi lasă nevasta stăpână pe bani, un om uşor de condus 
şi pe care-l amăgeşti cu fleacuri. 

Fiecare gemuleţ de la cele două ferestre ale camerei 
bătrânului era un vitraliu elveţian colorat, dintre care 
niciunul nu valora mai puţin de o mie de franci, şi Pons avea 
şaisprezece asemenea capodopere, după care aleargă 
astăzi amatorii. În 1815, aceste vitralii se vindeau cu şase 
până la zece franci. Cât despre preţul celor şaizeci de 
tablouri care formau această colecţie dumnezeiască, 
capodopere autentice, fără restaurări, acest preţ nu putea 
fi cunoscut decât în frigurile licitaţiilor. În jurul fiecărui 
tablou strălucea o ramă de imensă valoare, iar ramele erau 
de toate soiurile: rame venețiene cu ornamente mari ca 
cele de pe fartfuriile englezeşti de azi, rame italiene 
remarcabile prin ceea ce artiştii numesc flafla-uri83, rame 
spaniole cu îndrăzneţe chenare sculptate, rame flamande şi 
germane cu figuri naive, rame de corn incrustat cu cositor, 
cu aramă, cu sidef, cu fildeş; rame de abanos, rame de lemn 
scump, rame de aramă, rame Louis XIII, Louis XIV, Louis 
XVI, în sfârşit o colecţie unică din cele mai frumoase 
modele. Mai norocos decât conservatorii comorilor de la 
Dresda şi de la Viena, Pons poseda o ramă făcută de 
faimosul Brustolone84, Michelangelo al lemnului. 


Bineînţeles, domnişoara de Marville ceru explicaţii pentru 
fiecare raritate în parte. Îi ceru lui Brunner s-o iniţieze în 
cunoaşterea acestor minunăţii. Scoase nişte exclamaţii atât 
de naive, păru atât de fericită aflând de la Frederic 
valoarea, frumuseţea unei picturi, unei sculpturi, unei 
lucrări în bronz, încât germanul se dezgheţă: faţa-i întineri. 
În sfârşit, şi de o parte şi de alta, merseră mai departe 
decât voiau în această primă întâlnire, întâmplătoare, 
chipurile. 

Trei ceasuri dură şedinţa. Brunner oferi Ceciliei mâna la 
coborâtul scării. Coborând treptele cu o încetineală 
chibzuită, Cecile, care vorbea tot despre artele plastice, se 
arătă mirată de admiraţia pretendentului său pentru 
fleacurile vărului Pons. 

— Credeţi prin urmare că tot ce am văzut face mulţi bani? 

— Ei, domnişoară, dacă vărul dumneavoastră ar vrea să-mi 
vândă colecţia, aş da pe ea chiar astă-seară opt sute de mii 
de franci şi n-aş face o afacere proastă. Numai cele şaizeci 
de tablouri s-ar urca la o sumă mai mare la o vânzare 
publică. 

— Cred, de vreme ce mi-o spuneţi, răspunse ea, şi aşa 
trebuie să fie, de vreme ce de asta v-aţi ocupat cel mai 
mult! 

— Vai, domnişoară! exclamă Brunner. Drept orice răspuns 
la acest reproş, voi cere doamnei, mama dumneavoastră, 
îngăduinţa de a mă prezenta la dânsa pentru a avea 
fericirea să vă revăd. 

„Ce spirituală e fetiţa mea 
în urma fiicei sale. 

— Cu cea mai mare plăcere, domnule, răspunse apoi cu 
voce tare. Sper că veţi veni, împreună cu vărul nostru Pons, 
la ora cinei. Domnul prezident va fi încântat să vă 
cunoască... Mulţumesc, vere. 

Şi-l strânse de braţ pe Pons într-un chip atât de 
semnificativ, încât fraza sacramentală „Suntem prieteni pe 


VW 


gândi prezidenta, care venea 


V 


vecie!” n-ar fi avut atâta tărie. Era o adevărată îmbrăţişare 
în privirea care însoţi acest „Mulţumesc, vere”. 

După ce o urcă pe domnişoara în trăsură, şi după ce 
cupeul închiriat dispăru în strada Chariot, Brunner reluă 
convorbirea despre colecţie cu Pons, care-i vorbi de 
căsătorie. 

— Aşadar, nu vedeţi nici o piedică? întrebă Pons. 

— A, replică Brunner, fata e o gâsculiţă, iar mama e cam 
înţepată... Vom vedea. 

— O avere frumoasă în perspectivă, sublinie Pons. Mai 
bine de-un milion... 

— Pe luni! întrerupse milionarul. Dacă aţi vrea să vindeţi 
colecţia de tablouri, aş da pe ea cinci până la şase sute de 
mii de franci. 

— Ah! exclamă bătrânul, care nu se credea atât de bogat; 
dar n-aş putea să mă despart de ceea ce constituie fericirea 
mea... Nu mi-aş vinde colecţia decât dacă ar putea fi 
predată după moartea mea. 

— Ei bine, vom vedea... 

— Sunt pe cale două afaceri, zise colecţionarul, care nu se 
gândea decât la căsătorie. 

Brunner îl salută pe Pons şi dispăru cu trăsura, lui 
splendidă. Pons se uită cum gonea cupeul cel mic fără să-l 
bage de seamă pe Remonencqg, care-şi fuma pipa în pragul 
uşii. 

Chiar în seara aceea, prezidenta de Marville, care se 
dusese la socrul său să-l consulte, întâlni acolo familia 
Popinot. În dorinţa de a-şi plăti o mică răzbunare, foarte 
firească din partea mamelor care n-au reuşit să pună mâna 
pe un băiat de familie, doamna de Marville lăsă să se 
înţeleagă că Cecile avea o partidă superbă. Toată lumea 
întreba: „Şi cu cine se mărită Cecile?” Atunci, fără să-şi dea 
seama că-şi trădează secretele, prezidenta spuse atâtea 
cuvinţele, şopti atâtea destăinuiri la ureche, confirmate de 
altfel de doamna Berthier, încât iată ce se spunea a doua zi, 
în empireul burghez în care se învârtea Pons în evoluţiile lui 


gastronomice: „Cecile de Marville se mărită cu un tânăr 
german care se face bancher din umanitate, căci are patru 
milioane avere; e un erou de roman, un adevărat Werther, 
încântător, cu inimă bună, cu nebuniile tinereţii încheiate, şi 
care s-a îndrăgostit nebuneşte de Cecile; e o dragoste de la 
prima vedere, cu atât mai sigură, cu cât Cecile avea drept 
rivale toate madonele pictate ale lui Pons” etc., etc. 

A treia zi, câteva persoane veniră s-o felicite pe 
prezidentă, numai şi numai ca să afle dacă dintele de aur 
exista de-adevărat85, iar prezidenta dădu o serie de 
răspunsuri variate, admirabile, pe care mamele le-ar putea 
consulta, cum se consulta altădată „Secretarul perfect”86. 

— O căsătorie nu e sigură, îi spuse ea doamnei Chiffreville, 
decât când te întorci de la primărie şi de la biserică, iar noi 
abia ne aflăm în stadiul întrevederilor; aşa că mă bizui pe 
prietenia dumneavoastră ca să nu vorbiţi despre speranţele 
noastre... 

— Aveţi mult noroc, doamnă prezidentă, astăzi e aşa de 
greu să închei o căsătorie. 

— Ce vreţi, a fost o întâmplare, dar căsătoriile se fac 
deseori astfel. 

— Ei, cum, chiar o măritaţi pe Cecile? întreba doamna 
Cardot. 

— Da, răspunse prezidenta, înțelegând răutatea lui chiar. 
Eram pretenţioşi, asta întârzia măritişul Ceciliei. Dar am 
găsit totul: avere, amabilitate, caracter bun şi un băiat 
drăguţ. De altfel, fetiţa mea merita toate astea, drăguţa de 
ea. Domnul Brunner e un tânăr încântător şi foarte distins; 
îi place luxul, cunoaşte viaţa şi e nebun după Cecile, o 
iubeşte sincer; iar Cecile îl acceptă, în ciuda celor trei-patru 
milioane ale lui... Noi n-aveam pretenţii atât de mari dar... 
ce e în plus nu strică... 

Doamnei Lebas prezidenta îi spuse: 

— Nu atâta avere ne-a hotărât, cât dragostea pe care a 
inspirat-o fiica mea. Domnul Brunner e atât de grăbit, încât 
vrea să se facă nunta în termenele legale. 


— E un străin... 

— Da, doamnă, dar mărturisesc că sunt foarte fericită. Voi 
avea nu un ginere, ci un fiu. Domnul Brunner e deo 
delicateţe cu adevărat seducătoare. Nu-şi poate închipui 
cineva ce repede a consimţit să se căsătorească sub regim 
dotal... E o mare siguranţă pentru orice familie. Are să 
cumpere păşuni de un milion două sute de mii de franci, 
păşuni care vor fi apoi alipite moşiei Marville. 

A doua zi, apăreau alte variaţii pe aceeaşi temă. Astfel 
domnul Brunner era un mare senior, care se purta ca atare. 
Nu se uita la bani, iar dacă domnul de Marville reuşea să-i 
obţină încetăţenirea completă87 (că ministerul doar îi 
datora un fleac de decret), ginerele devenea pair al 
Franţei. Cine putea cunoaşte averea domnului Brunner! 
Avea cei mai frumoşi cai şi cele mai frumoase echipaje din 
Paris etc. 

Plăcerea cu care familia Camusot dădea sfoară în ţară 
despre căsătorie arăta prea bine cât de nesperat fusese 
acest succes. 

Îndată după întrevederea de la vărul Pons, domnul de 
Marville, îndemnat de soţia lui, îi convinse pe ministrul de 
justiţie, pe primul preşedinte şi pe procurorul general să ia 
masa la el în ziua când avea să fie prezentat ginerele - 
pasăre rară. Cei trei demnitari primiră, deşi invitaţia fusese 
făcută cu prea puţin timp înainte; fiecare din ei înţelesese 
rolul pe care capul familiei îi punea să-l joace şi-l sprijiniră 
cu plăcere. În Franţa, lumea sare bucuros în ajutor 
mamelor care pescuiesc un ginere bogat. Contele şi contesa 
Popinot se învoiră şi ei să contribuie la fastul acelei zile, deşi 
invitaţia li se păru de prost gust. S-au adunat cu totul 
unsprezece persoane. Bunicul Ceciliei, bătrânul Camusot, şi 
soţia lui nu puteau lipsi de la această adunare, menită, prin 
situaţia comesenilor, să-l angajeze definitiv pe domnul 
Brunner, care fusese descris, după cum s-a văzut, ca unul 
dintre cei mai bogaţi capitalişti din Germania, ca un om de 


gust (o iubea, doar, pe fetiţă), ca viitorul rival al lui 
Nucingen, al fraţilor Keller, al lui du Tillet88 etc. 

— E ziua noastră de primire, îi spuse prezidenta, cu 
simplitate studiată, celui pe care-l considera drept ginerele 
său şi căruia îi anunţă numele comesenilor, n-avem decât 
intimi. Mai întâi, pe tatăl soţului meu, care, după cum ştiţi, 
trebuie să fie făcut pair al Franţei, apoi pe domnul conte şi 
pe doamna contesă Popinot; fiul lor n-a fost destul de bogat 
pentru Cecile, dar am rămas totuşi buni prieteni; apoi 
ministrul de justiţie, primul prezident, procurorul general, 
în fine, prieteni noştri... Va trebui să cinăm cam târziu, din 
cauza camerei, unde şedinţa nu se termină niciodată decât 
la ora şase. 

Brunner se uită la Pons în chip semnificativ, iar Pons îşi 
frecă mâinile spunând parcă: „lată ce prieteni avem, iată ce 
prieteni am!..” 

Prezidenta, femeie dibace, spuse că are ceva de vorbit cu 
Pons, ca s-o lase puţintel pe Cecile singură cu Werther-ul ei. 
Cecile flecări cât putu şi făcu în aşa fel, ca Frederic să 
observe un dicţionar german, o gramatică germană şi un 
volum de Goethe pe care le ascunsese. 

— A, învăţaţi germana? întrebă Brunner roşind. 

Numai franţuzoaicele sunt în stare să născocească 
asemenea capcane. 

— O! zise ea, ce rău eşti! nu-i frumos, domnule, să 
scotoceşti aşa prin tainiţele mele. Vreau să-l citesc pe 
Goethe în original şi învăţ germana de doi ani. 

— Atunci gramatica e tare greu de înţeles, căci n-are nici 
zece foi tăiate, remarcă Brunner cu naivitate. 

Ruşinată, Cecile se întoarse ca să nu i se vadă roşeaţa. Un 
german nu rezistă la soiurile astea de manifestări. O luă pe 
Cecile de mână, o aduse spăsită sub ochii lui şi o privi aşa 
cum se privesc logodnicii în romanele lui Auguste 
Lafontaine, de pudică memorie. 

— Eşti adorabilă! îi spuse el. 


Cecile făcu un gest ştrengăresc care însemna: „Da* parcă 
dumneata!.. Cine nu te-ar iubi?” 

— Mamă, merge bine, îi spuse apoi la ureche mamă-sii, 
care se întorsese cu Pons. 

Aspectul unei familii în timpul unei asemenea seri e greu 
de descris. Fiecare era mulţumit să vadă o mamă care 
punea mâna pe o partidă bună pentru fiica ei. Se adresau 
felicitări, prin cuvinte cu dublu înţeles, sau cu subînţeles, şi 
lui Brunner, care se făcea că nu înţelege nimic, şi Ceciliei, 
care înţelegea tot, şi prezidentului, care aştepta 
complimente. Lui Pons îi vâjâi tot sângele în urechi şi crezu 
că vede înaintea ochilor toate becurile de gaz de pe scena 
teatrului său când Cecile îi spuse şoptit, cu menajamentele 
cele mai ingenioase, că tatăl ei avea intenţia să-i constituie 
o rentă viageră de o mie două sute de franci; bătrânul artist 
refuză hotărât, obiectând că aflase de la Brunner ce mare e 
averea lui mobiliară. 

Ministrul, primul preşedinte, procurorul general, familia 
Popinot, toţi oamenii ocupați plecară. În curând nu mai 
rămase decât bătrânul Camusot şi Cardot, fostul notar, 
asistat de ginerele său, Berthier. Văzându-se în familie, 
bătrânul Pons mulţumi, în mod foarte nepotrivit, 
prezidentului şi prezidentei pentru propunerea făcută de 
Cecile. Aşa sunt oamenii de inimă, cu totul spontani. 
Brunner, care văzu în această rentă, astfel oferită, un fel de 
primă, se închise în sine cum fac evreii şi luă o atitudine 
care vădea visarea mai mult decât rece a calculatorului. 

— Colecţia mea sau preţul ei va rămâne tot în familie, fie 
că tratez cu prietenul nostru Brunner, fie că o păstrez, 
spunea Pons familiei, care se minuna că el posedă valori 
atât de mari. 

Brunner observă schimbarea produsă de toţi ignoranţii de 
faţă în favoarea unui om care trecea de la o stare socotită 
sărăcie la avere, aşa după cum observase cât era de 
răzgâiată Cecile, idolul casei, de mama şi de tatăl ei, şi se 


distră provocând uimirea şi exclamaţiile respectabililor 
burghezi. 

— l-am spus domnişoarei că tablourile domnului Pons 
valorează pentru mine suma asta; dar, la preţul la care au 
ajuns obiectele de artă unice, nimeni nu poate prevedea 
valoarea pe care ar atinge-o colecţia la licitaţie publică. 
Cele şaizeci de tablouri ar putea urca la un milion, am văzut 
mai multe de câte cincizeci de mii de franci. 

— E bine să fie cineva moştenitorul dumitale, îi spuse 
fostul notar lui Pons. 

— Păi moştenitoarea mea e verişoara Cecile, replică 
bătrânul, ţinând morţiş la legăturile de rudenie. 

Un murmur de admiraţie îl înconjură pe bătrânul 
muzician. 

— O să fie o moştenitoare foarte bogată, spuse râzând 
Cardot, care plecă. 

Îi lăsară împreună pe Camusot-tatăl, pe prezident, pe 
prezidentă, pe Cecile, pe Brunner, pe Berthier şi pe Pons; 
căci se presupunea că urma să aibă loc cererea oficială a 
mâinii Ceciliei. În adevăr, când rămaseră singuri, Brunner 
începu printr-o întrebare care păru părinţilor un semn bun. 

— Parcă am înţeles, zise Brunner adresându-se 
prezidentei, că domnişoara e copil unic... 

— Desigur, răspunse ea cu mândrie. 

— Aşa că n-o să aveţi nici o dificultate cu nimeni, adăugă 
Pons ca să-l hotărască pe Brunner să-şi formuleze cererea. 

Dar Brunner căzu pe gânduri şi o tăcere sumbră aduse 
răceală cea mai bizară. Ai fi zis că prezidenta mărturisise că 
fetiţa e epileptică. Prezidentul, socotind că fiica lui nu 
trebuie să fie de faţă, îi făcu un semn pe care Cecile îl 
înţelese şi ieşi. Brunner tăcea întruna. Cei de faţă se uitară 
unii la alţii. Situaţia devenea neplăcută. Bătrânul Camusot, 
om cu experienţă, îl luă pe german în camera prezidentei, 
ca să-i arate, chipurile, evantaiul găsit de Pons; ghicise că 
se iviseră dificultăţi şi ceru printr-un gest fiului său, nurorii 
sale şi lui Pons să-l lase singur cu pretendentul. 


— lată capodopera, spuse vechiul negustor de mătăsuri 
arătând evantaiul. 

— Face cinci mii de franci, răspunse Brunner după ce se 
uită la el. 

— Dumneata, domnule, nu veniseşi ca să ceri mâna 
nepoţelei mele? întrebă viitorul pair al Franţei. 

— Ba da, domnule, zise Brunner, şi vă rog să credeţi că 
nici o altă căsătorie n-ar putea fi mai măgulitoare pentru 
mine. Nu voi găsi niciodată o persoană mai frumoasă, mai 
demnă de iubit şi care să-mi convină mai bine decât 
domnişoara Cecile, dar... 

— A! fără „dar”, zise bătrânul Camusot, sau să vedem pe 
loc cum se explică acest „dar”, dragă domnule... 

— Domnule, reluă Brunner cu gravitate, sunt foarte 
mulţumit că nu ne-am angajat nici de o parte, nici de 
cealaltă, căci calitatea de fiică unică, atât de prețioasă 
pentru toată lumea, afară de mine, calitate pe care n-o 
cunoşteam, credeţi-mă, este o piedică absolută... 

— Cum, domnule, zise bătrânul înmărmurit, dumneata; 
vezi un defect într-un avantaj imens? Purtarea dumitale e 
într-adevăr nemaipomenită, şi aş vrea grozav să-i cunosc 
motivele. 

— Domnule, răspunse liniştit germanul, am venit astă- 
seară aici cu intenţia să-i cer domnului prezident mâna 
fiicei sale. Voiam să-i fac o situaţie strălucită domnişoarei 
Cecile, oferindu-i ce ar fi binevoit să accepte din averea 
mea. Dar o fiică unică este un copil pe care indulgenţa 
părinţilor îl deprinde să facă ce-i trece prin cap, şi care n-a 
cunoscut niciodată ce este împotrivirea. Se întâmplă şi aici 
ceea ce se întâmplă în mai multe familii, în care am putut 
observa altădată cultul pentru aceste soiuri de divinităţi: nu 
numai că nepoţica dumneavoastră este idolul casei, dar 
doamna prezidentă e cea care poartă în casă... ştiţi ce! 
Domnule, am văzut căsnicia tatălui meu devenind un infern 
din cauza asta. Mama mea vitregă, din pricina căreia mi s- 
au tras toate, a fost fiică unică, adorată, cea mai 


încântătoare dintre logodnice, şi a devenit apoi un diavol 
împieliţat. Nu mă îndoiesc că domnişoara Cecile ar fi o 
excepţie la teoria mea; dar nu mai sunt tânăr, am patruzeci 
de ani, şi diferenţa de vârstă atrage dificultăţi care nu-mi 
permit să fac fericită o domnişoară deprinsă s-o vadă pe 
doamna prezidentă căutându-i în coarne şi pe care doamna 
prezidentă o ascultă ca pe un oracol. Cu ce drept aş 
pretinde ca domnişoara Cecile să-şi schimbe ideile şi 
obiceiurile? În locul unor părinţi îngăduitori faţă de toate 
capriciile ei, va întâlni egoismul unui bărbat de patruzeci de 
ani; dacă rezistă ea, e învins bărbatul. Mă port deci ca un 
om cinstit, mă retrag. De altfel, doresc să se pună în seama 
mea toate relele, dacă e neapărat nevoie să se explice 
pentru ce n-am făcut aici decât o vizită... 

— Dacă astea sunt motivele dumitale, domnule, zise 
viitorul pair al Franţei, ele pot fi admise! oricât de ciudate 
ar părea. 

— Domnule, să nu vă îndoiţi de sinceritatea mea, 
întrerupse Brunner. Dacă cunoaşteţi o biată fată dintr-o 
familie cu copii mulţi, dar bine crescută, fără avere, cum se 
află multe în Franţa, şi dacă mă voi convinge că are 
caracter frumos, mă însor cu ea. 

În timpul tăcerii care urmă după această declaraţie, 
Frederic Brunner îl lăsă pe bunicul Ceciliei, se întoarse 
pentru a saluta politicos pe prezident şi pe prezidentă şi 
plecă. Ca un comentariu viu al salutului Werther-ului ei, 
Cecile se arătă, palidă ca o muribundă: auzise totul, 
ascunsă în cabinetul de toaletă al mamă-si. 

— Refuzată!.. îi spuse ea mamă-si la ureche. 

— Dar de ce? îl întrebă prezidenta pe socrul ei, care părea 
încurcat. 

— Pe bunul motiv că fiicele unice sunt copii răzgâiaţi, 
răspunse bătrânul. Şi oarecare dreptate are, adăugă el, 
prinzând prilejul de a o critica pe noră-sa, care-i călca pe 
nervi de douăzeci de ani. 


— O să-mi moară fata din asta! aţi ucis-o! îi spuse lui Pons 
prezidenta, susţinând-o pe fiică-sa, care găsi nimerit să-i 
adeverească vorbele leşinându-i în braţe. 

Prezidentul şi soţia lui o târâră pe Cecile până la un 
fotoliu, unde ea termină de leşinat. Bunicul sună după 
servitori. 

— Întrezăresc uneltirea urzită de dumnealui! zise mama 
furioasă arătând înspre bietul Pons. 

Pons tresări ca şi când ar fi auzit răsunându-i la urechi 
trompeta judecății de apoi. 

— Dumnealui, reluă prezidenta, ai căror ochi deveniseră 
ca două izvoare de fiere verde, dumnealui a vrut să 
răspundă la o glumă nevinovată printr-o insultă. Cine poate 
crede că germanul ăsta e în toată firea? Sau e complicele 
unei răzbunări fioroase, sau e nebun. Sper, domnule Pons, 
că pe viitor ne vei scuti de neplăcerea de a te vedea într-o 
casă în care ai încercat să aduci ruşinea şi dezonoarea. 

Pons, devenit stană de piatră, ţinea ochii aţintiţi pe o floare 
a covorului şi nu zicea nimic. 

— Ei, cum, mai eşti aici, monstru de ingratitudine! exclamă 
prezidenta întorcându-se. Şi le spuse servitorilor arătându-l 
pe Pons: Dacă dumnealui mai vine vreodată, nu suntem 
niciodată acasă, nici eu, nici domnul. Jean, du-te după 
doctor... Şi dumneata, Madeleine, adu apa de corn de 
cerb89! 

Pentru prezidentă, motivele prezentate de Brunner nu 
erau decât pretextul sub care se ascundeau altele 
necunoscute, dar ruperea căsătoriei era cu atât mai sigură. 
Cu iuţeala de gândire caracteristică femeilor în 
împrejurările grave, doamna de Marville găsise singurul 
mijloc de a repara eşecul, atribuindu-i lui Pons o răzbunare 
premeditată. Ideea aceasta, infernală în ce-l privea pe Pons, 
salva onoarea familiei. Statornică în ura ei faţă de Pons, 
făcuse un adevăr dintr-o simplă bănuială de femeie. În 
general, femeile au o convingere şi o morală a lor, ele cred 
în realitatea a tot ce le serveşte interesele şi pasiunile. 


Prezidenta merse mult mai departe, ea îi transmise 
prezidentului, în seara aceea, propria sa convingere, şi 
magistratul fu încredinţat a doua zi de vinovăția vărului său. 
Toată lumea va găsi îngrozitoare purtarea prezidentei; dar, 
în asemenea împrejurare, orice mamă o va imita pe doamna 
Camusot, preferind să sacrifice onoarea unui străin decât 
pe cea a fiicei sale. Mijloacele vor fi poate altele, dar țelul va 
fi acelaşi. 

Muzicianul cobori repede scările; dar, pe bulevarde, merse 
cu pas rar până la teatru, unde intră în mod maşinal; se 
duse în mod maşinal la pupitrul său şi dirijă în mod maşinal 
orchestra. În antracte, îi răspunse lui Schmucke atât de 
aiurit, încât Schmucke abia îşi ascunse îngrijorarea: crezu 
că Pons a înnebunit. Având o fire copilăroasă, Pons dădea 
scenei care se petrecuse proporţiile unei catastrofe... Să 
trezească o ură înspăimântătoare acolo unde voise să aducă 
fericirea, asta i se părea o răsturnare totală a existenţei. 
Recunoscuse în sfârşit în ochii, în gestul şi în vocea 
prezidentei o duşmănie de moarte. 

A doua zi, doamna Camusot de Marville luă o mare 
hotărâre, impusă de astfel de împrejurări, şi prezidentul o 
aprobă. Hotărâră să dea de zestre Ceciliei moşia Marville, 
casa din strada Hanovre şi o sută de mii de franci. 
Înţelegând că unui asemenea eşec trebuie să-i răspunzi cu 
o căsătorie încheiată repede, prezidenta se duse chiar în 
cursul dimineţii la contesa Popinot. Ea povesti 
nemaipomenita răzbunare şi groaznica mistificare pregătită 
de Pons. Lucrurile părură de crezut când se află că 
pretextul rupturii era calitatea de fiică unică. În fine, 
prezidenta scoase în relief cu dibăcie avantajul de a se numi 
Popinot de Marville şi cifra enormă a zestrei. La preţul 
proprietăţilor din Normandia, cu doi la sută, moşia 
reprezenta vreo nouă sute de mii de franci. Nici o familie 
chibzuită nu putea refuza o asemenea încuscrire; contele 
Popinot şi soţia lui primiră deci. Apoi, ca oameni pe care-i 
interesează onoarea familiei în care urmau să intre, 


făgăduiră ajutorul lor pentru a da o explicaţie catastrofei 
din ajun. 

Şi tot la bătrânul Camusot, bunicul Ceciliei, de faţă cu 
aceleaşi persoane care o auziseră pe prezidentă cu câteva 
zile înainte urcându-l în slăvi pe Brunner, aceeaşi 
prezidentă, în timp ce ceilalţi se temeau să deschidă vorba, 
luă vitejeşte taurul de coame. 

— Ce să zic, în ziua de azi, nici o precauţie nu e de prisos 
când e vorba de căsătorie, mai ales când ai de-a face cu 
străini. 

— De ce, doamnă? 

— Ce vi s-a întâmplat? întrebă doamna de Chiffreville. 

— Nu ştiţi păţania noastră cu acel Brunner care a avut 
îndrăzneala să aspire la mâna Ceciliei?.. E fiul unui 
cârciumar german şi nepotul unui negustor de piei de 
iepure. 

— Cum se poate? Dumneavoastră, atât de perspicace! zise 
o doamnă. 

— Aventurierii ăştia sunt aşa de abili! Dar am aflat totul 
prin Berthier. Germanul ăsta e prieten cu un amărât care 
cântă din flaut. Are relaţii cu un om care închiriază camere 
mobilate în strada du Mail şi cu nişte croitori... Am aflat că 
a dus o viaţă desfrânată, şi nici o avere nu-i poate fi de 
ajuns unui individ care a şi mâncat-o pe cea a mamăzsi. 

— Bine, dar atunci domnişoara, fiica dumneavoastră, ar fi 
fost nefericită, zise doamna Berthier. 

— Şi cum v-a fost prezentat? întrebă bătrâna doamnă 
Lebas. 

— E o răzbunare a domnului Pons; ni l-a prezentat pe 
domnişorul ăsta ca să ne facă ridicoli... Acest Brunner, 
adică Fontaine90 (ne-a fost dat drept nobil), stă prost cu 
sănătatea, e chel, are dinţii stricaţi; aşa că mi-a fost de 
ajuns să-l văd o singură dată, ca să-mi dau seama că nu face 
de noi. 

— Dar averea cea mare de care vorbeaţi? întrebă o femeie 
tânără cu timiditate. 


— Averea nu-i atât de mare cât se spune. Croitorii, 
chelnerul şi el însuşi, toţi şi-au golit buzunarele ca să 
înfiinţeze o bancă... Dar ce e o bancă, astăzi, când e la 
început? posibilitatea de a se ruina. O femeie poate să se 
culce milionară şi să se trezească a doua zi numai cu ce- 
avea de la părinţi. De la primul cuvânt, de la prima vedere, 
noi ne-am făcut părerea despre acest domn care habar n- 
are de obiceiurile noastre. Se vede după mănuşile şi după 
vesta lui că e neam prost, fiu de birtaş neamţ, fără nici o 
nobleţe în sentimente, un băutor de bere şi un fumător!.. 
fumează, doamnă! douăzeci şi cinci de pipe pe zi. Ce s-ar fi 
ales de biata mea Lili?.. Mă cutremur şi acum. Ne-a salvat 
Dumnezeu! De altfel, Cecile nici nu-l iubea pe domnul 
ăsta... Puteam oare să ne aşteptăm la o asemenea 
mistificare din par tea unei rude, a unui obişnuit al casei 
noastre, care cinează la noi de două ori pe săptămână de 
douăzeci de ani! pe care l-am copleşit de binefaceri, şi care 
juca atât de bine teatru, încât a declarat-o pe Cecile 
moştenitoarea lui în faţa ministrului de justiţie, a 
procurorului general şi a primului prezident!.. Brunner ăsta 
şi cu domnul Pons erau înţeleşi ca să-şi atribuie milioane 
unul altuia!.. Nu, zău, doamnelor, vă asigur, aţi fi căzut şi 
dumneavoastră, toate, victimă acestei mistificări de artist! 

În câteva săptămâni, familiile Popinot, Camusot şi 
aderenţii lor, la un loc, triumfaseră uşor faţă de lume, căci 
nimeni nu luă apărarea ticălosului de Pons, parazitului, 
prefăcutului, zgârcitului, falsului om de treabă covârşit de 
dispreţ, privit ca o viperă încălzită la sânul familiilor, ca un 
om de o rară răutate, ca un măscărici primejdios care 
trebuia uitat. 

Cam o lună după refuzul falsului Werther, bietul Pons, care 
se dăduse pentru prima oară jos din pat, unde fusese țintuit 
de o febră nervoasă, se plimba pe bulevarde, la soare, 
sprijinit de braţul lui Schmucke. Pe Bulevardul Temple, 
nimeni nu mai râdea de cei doi babalâci, văzând cât de 
prăpădit era unul şi ce grijă mişcătoare avea celălalt pentru 


prietenul său convalescent. Când ajunseră pe Bulevardul 
Poissonnicre, Pons prinsese ceva culoare în obraji respirând 
atmosfera bulevardelor, unde aerul are atâta putere; căci 
acolo unde se adună mulțimile, fluidul e atât de vital, încât 
s-a remarcat la Roma lipsa de mala aria91 în ghetto-ul 
infect unde mişună evreii. Poate că şi priveliştea aceasta 
care, odinioară, îi făcea zilnic plăcere, marele spectacol al 
Parisului, avea efect asupra bulevardului. În faţa teatrului 
Varietes, Pons lăsă braţul lui Schmucke, căci mergeau 
alături; dar convalescentul se depărta din când în când de 
prietenul său ca să privească noutăţile de curând expuse pe 
la prăvălii. Astfel, se pomeni nas în nas cu contele Popinot, 
pe care-l salută în modul cel mai respectuos, căci fostul 
ministru era unul dintre oamenii pe care Pons îi preţuia şi-i 
venera cel mai mult. 

— A, domnule, răspunse aspru pair-ul Franţei, nu înţeleg 
cum de ai atât de puţin tact încât să saluţi o persoană 
înrudită cu familia pe care ai încercat să pui pecetea ruşinii 
şi a ridicolului printr-o răzbunare cum ştiu să pună la cale 
doar artiştii... Află, domnule, că, începând de astăzi, suntem 
complet străini unul de altul. Doamna contesă Popinot 
împărtăşeşte indignarea pe care purtarea dumitale faţă de 
familia Marville a inspirat-o întregii societăţi. 

Fostul ministru îşi văzu de drum, lăsându-l pe Pons ca 
trăsnit. Nici pasiunile, nici justiţia, nici politica, niciuna 
dintre marile forţe sociale nu ţine seama de starea celui pe 
care îl loveşte. Omul de stat, împins de interesele de familie 
să-l zdrobească pe Pons, nu băgă de seamă slăbiciunea 
fizică a acestui duşman de temut. 

— Ce ai, zărage briedene?! exclamă Schmucke devenind 
palid ca şi Pons. 

— Am primit o nouă lovitură de pumnal în inimă, răspunse 
bătrânul sprijinindu-se de braţul lui Schmucke. Cred că 
numai bunul Dumnezeu are dreptul să facă binele, iată de 
ce sunt atât de crunt pedepsiţi cei care se amestecă în 
treaba lui. 


Pons, fiinţă peste măsură de bună, făcea un efort suprem 
ca să risipească, prin sarcasmul acesta de artist, spaima 
întipărită pe faţa prietenului său. 

— Aja gred ji eu, răspunse simplu Schmucke. 

Întâmplarea era inexplicabilă pentru Pons, căci nici familia 
Camusot, nici familia Popinot nu-i trimisese nici un anunţ 
despre căsătoria Ceciliei. Pe Bulevardul Italienilor, Pons îl 
văzu venind spre el pe domnul Cardot. Prevenit de 
discursul pair-ului Franţei, Pons se feri ca de foc să-l 
oprească, deşi, cu un an în urmă cina la el de două ori pe 
lună. Se mulţumi să-l salute; dar primarul, deputat al 
Parisului, îl privi pe Pons cu un aer indignat, fără să-i 
răspundă la salut. 

— Ia du-te şi-l întreabă ce au toţi împotriva mea, îi spuse 
bătrânul lui Schmucke, care cunoştea toate amănuntele 
catastrofei întâmplate lui Pons. 

— Tomnule, se adresă Schmucke lui Cardot, făcând pe 
abilul, briedenul meu Bems ze zgoală dubă boală, ji, testeur, 
nu l-aţi regunoscud? 

— Ba l-am recunoscut foarte bine. 

— Tar ge afeţi să-i rebrojaţi gu doţii? 

— Prietenul dumitale e un monstru de ingratitudine, un 
om care, dacă mai trăieşte, asta e pentru că, după cum 
spune proverbul, sămânţa cea rea creşte orice ai face. 
Lumea are dreptate să n-aibă încredere în artişti. Sunt răi 
şi afurisiţi ca nişte maimuțe. Prietenul dumitale a încercat 
să-şi dezonoreze propria familie, să mânjească reputaţia 
unei tinere fete, pentru a se răzbuna de o glumă 
nevinovată. Nu vreau să mai am nimic de-a face cu el; voi 
încerca să uit că l-am cunoscut şi că există. Astea sunt, 
domnule, sentimentele tuturor persoanelor din familia mea, 
din familia lui, şi a celor care îi făceau dumnealui cinstea să- 
| primească în casă... 

— Dar, tomnule, tumneada ejti un om cu zgaun la gap;ji, 
tagă-mi bermiţi, am să-ţi egzblig doadă bofesdea... 


— Rămâi prieten cu el, dacă te trage inima, voia dumitale, 
domnule, răspunse Cardot; dar opreşte-te aici, căci cred de 
datoria mea să te previn că voi trata cu aceeaşi reprobare 
pe cei care ar încerca să-l scuze sau să-l apere... 

— Ză-l şusdifige? 

— Da, căci purtarea lui nu poate fi justificată, după cum nu 
poate fi nici calificată. 

După această formulă, deputatul de Sena îşi continuă 
drumul, fără a mai vrea să audă nici o silabă mai mult. 

— Am până acum cele două puteri ale statului împotriva 
mea92, zise zâmbind bietul Pons, după ce Schmucke îi 
repetă aceste ocări sălbatice. 

— Dodul ist gondra noasdră, replică Schmucke cu durere. 
Ză ne crăpim, ga ză nu îndâlnim alte peştii. 

Era pentru prima dată în viaţa lui că oaia asta blândă de 
Schmucke rostea asemenea cuvinte. Bunăvoinţa lui 
aproape dumnezeiască nu fusese niciodată tulburată. Dacă 
l-ar fi lovit pe el toate nenorocirile din lume, le-ar fi primit 
cu un zâmbet naiv. Dar să-l vadă maltratat pe sublimul lui 
Pons, pe Pons, Aristide93 necunoscut, geniu resemnat, 
suflet fără pic de răutate, comoară de bunătate, aur curat!.. 
Asta îi dădea indignarea lui Alceste94, şi de aceea îi numea 
pe amfitrionii lui Pons bestii! La firea lui paşnică, ieşirea 
aceasta echivala cu toate furiile lui Roland95. Cu o 
prevedere înţeleaptă, Schmucke îl întoarse pe Pons spre 
Bulevardul Temple, şi Pons se lăsă condus, căci bolnavul era 
ca un luptător de bâlci care încasează toate loviturile. 
Întâmplarea voi ca bietul muzician să nu fie cruțat de nimic. 
Avalanşa care se prăvălea peste el conţinea totul: Camera 
pair-ilor, Camera deputaţilor, familia, străinii, pe cei tari, ca 
şi pe cei slabi, ca şi pe cei nevinovaţi! 

Întorcându-se acasă pe Bulevardul Poissonnitre, Pons o 
văzu venind pe fiica aceluiaşi domn Cardot, o femeie tânără 
care trecuse prin multe, aşa că putea fi indulgentă. 
Vinovată de o greşeală ascunsă, ea devenise roaba soţului 
ei. Doamna Berthier era singura, dintre toate stăpânele 


caselor unde cina, căreia Pons îi spunea pe numele cel mic: 
„Felicie!” şi uneori i se părea că ea îl înţelege. Această fiinţă 
blândă păru nemulțumită că-l întâlneşte pe vărul său Pons; 
căci, cu toată lipsa oricărei înrudiri cu familia celei de a 
doua soţii a vărului său, bătrânul Camusot, Pons era numit 
văr. Dar, neputându-l ocoli, Felicie Berthier se opri în faţa 
muribundului. 

— Nu te credeam om rău, vere, dar dacă numai un sfert 
din ce aud spunându-se despre dumneata e-adevărat, eşti 
un om tare nesincer... O! nu te justifica! adăugă ca iute 
văzând că Pons face un gest, e inutil, din două motive: 
primul este că eu n-am dreptul nici să acuz, nici să judec, 
nici să condamn pe nimeni, fiindcă ştiu prin mine însămi că 
cei care par a avea cele mai mari vini pot să aibă scuze; al 
doilea, pentru că explicaţiile dumitale n-ar servi la nimic. 
Domnul Berthier, care a făcut contractul dintre domnişoara 
de Marville şi vicontele Popinot, e atât de pornit împotriva 
dumitale încât, dac-ar auzi că ţi-am adresat un singur 
cuvânt, că ţi-am vorbit pentru ultima oară, m-ar certa. Toată 
lumea e împotriva dumitale. 

— Văd şi eu, doamnă, răspunse cu o voce tulburată bietul 
muzician, salutând-o respectuos pe soţia notarului. 

Şi reluă cu greutate drumul spre strada Normandie, 
lăsându-se atât de greu pe braţul lui Schmucke, încât 
bătrânul german înţelese sfârşeala fizică a lui Pons şi 
curajul cu care lupta acesta împotriva ei. Această a treia 
întâlnire a fost ca sentinţa rostită de mielul de la picioarele 
Domnului96; mânia acestui înger al săracilor, simbol al 
popoarelor, este ultimul cuvânt al cerului. Cei doi prieteni 
ajunseră acasă fără să mai fi schimbat o vorbă. În anumite 
împrejurări ale vieţii, totul e să-ţi simţi prietenul lângă tine. 
Vorbele de mângâiere înveninează rana şi arată cât e de 
adâncă. Bătrânul pianist avea, după cum vedeţi, geniul 
prieteniei, delicateţea celor care cunosc obiceiurile 
suferinţei, fiindcă au suferit mult. 


Plimbarea aceasta avea să fie ultima pentru bătrânul Pons. 
Bolnavul căzu dintr-o boală în alta. Având un temperament 
sangvin-bilios, fierea îi trecu în sânge şi căpătă o hepatită 
violentă. Cele două boli succesive fiind singurele din viaţa 
sa, Pons nu cunoştea nici un medic; aşa că, cu o foarte bună 
intenţie la început, cu un sentiment matern chiar, inimoasa 
şi devotata Cibot îl chemă pe medicul cartierului. La Paris, 
în fiecare cartier există un medic al cărui nume şi a cărui 
locuinţă nu sunt cunoscute decât de cei din clasa de jos, de 
mici burghezi, de portari, şi care e numit în consecinţă 
medicul cartierului. Medicul acesta, care moşeşte şi lasă 
sânge, este în medicină ceea ce e, la Mica Publicitate, fata 
la toate. Obligat să se poarte bine cu cei săraci, destul de 
priceput din cauza practicii sale îndelungate, el e iubit de 
obicei. Doctorul Poulain, adus la bolnav de către madam 
Cibot, şi recunoscut de Schmucke, ascultă, fără să le dea 
atenţie, plângerile bătrânului muzician, care se scărpinase 
toată noaptea şi nu-şi mai simţea deloc pielea. Starea 
ochilor, cu cearcăne galbene, se potrivea cu simptomul 
semnalat. 

— Aţi avut, acum vreo două zile, o supărare mare? îl 
întrebă doctorul pe bolnav. 

— Vai! da, răspunse Pons. 

— Aveţi boala pe care era s-o aibă domnul, zise el 
arătându-l pe Schmucke, gălbinare; dar o să treacă, adăugă 
doctorul Poulain scriind o reţetă. 

Cu toate vorbele liniştitoare din urmă, doctorul aruncase 
asupra bolnavului o privire din cele hipocratice 9e, în care 
ochii interesaţi să cunoască adevărul ghicesc întotdeauna 
sentinţa de moarte, deşi ea e ascunsă sub obişnuita 
compătimire. Aşa încât, madam Cibot, care zvârlise în ochii 
doctorului o ocheadă de spion, nu se lăsă înşelată de 
accentul frazei medicale, nici de expresia ipocrită de pe faţa 
doctorului Poulain şi se luă după el la plecare. 

— Credeţi c-o să-i treacă? îl întrebă ea pe doctor în capul 
scării. 


— Dragă doamnă Cibot, domnul dumitale e un om mort, 
nu din cauza vărsării de fiere în sânge, ci din cauza 
slăbiciunii sale morale. Totuşi, cu multă îngrijire, mai poate 
să scape; ar trebui luat de aici, dus în călătorie... 

— Da' cu ce? zise portăreasa. Tot ce are, mare şi lat, e 
slujba, iar prietenul lui trăieşte de pe urma câtorva 
pensioare date de nişte cucoane mari, la care zice el că le-a 
făcut servicii, nişte cucoane tare miloase. Aşa că sunt ca doi 
copii pe care-i îngrijesc de nouă ani. 

— Îmi petrec viaţa vizitând oameni care mor nu de bolile 
lor, ci de rana cea mare şi fără vindecare, lipsa de bani. În 
câte mansarde nu sunt silit, în loc de a cere ceva pentru 
consultaţie, să las eu cinci franci pe tăblia sobei!.. 

— Sărăcuţu' de domnu Poulain! zise madam Cibot. A! de 
ce n-ai mătăluţă o sută de mii de franci venit pe care-i au 
unii zgârie-brânză din cartier, nişte adevăraţi scăpătaţi din 
iad (scăpaţi), c-ai fi trimisu' lui Dumnezeu pe pământ! 

Ajuns să-şi facă, datorită preţuirii domnilor portari ai 
arondismentului, o mică clientelă care abia îi asigura 
existenţa, medicul ridică ochii la cer şi-i mulţumi doamnei 
Cibot printr-o schimă demnă de Tartuffe. 

— Şi zici aşa, dragă domnule Poulain, că bolnăviorul 
nostru scapă, cu multă îngrijire? 

— Da, dacă moralul lui nu e prea atins de supărarea pe 
care a avut-o. 

— Bietu om! da' cine să-l fi supărat? E pâinea lui 
Dumnezeu, cum nu e altu' pe pământ, afară doar de 
prietenu' lui, domnu Schmucke!.. Aflu eu de ce e vorba! Şi 
las pe mine dacă n-o să le arăt eu ălora de l-au inervat pe 
conaşu'!.. 

— Ascultă, dragă doamnă Cibot, zise medicul, care se afla 
în clipa aceea în pragul uşii de jos a casei, una dintre 
principalele caracteristici ale bolii conaşului dumitale este 
nervozitatea, o nervozitate de fiecare minut şi pentru orice 
fleac, şi cum probabil nu-şi va putea lua infirmieră, o să-l 
îngrijeşti dumneata. Aşa că... 


— Aştea le spuneţi deşpre domnu Ponş97? întrebă telalul, 
care-şi fuma pipa. 

Şi se ridică de pe piatra porţii ca să intre şi el în vorbă cu 
portăreasa şi cu doctorul. 

— Da, nene Remonencg! îi răspunse madam Cibot 
auvergnatului. 

— Păi, eşte mai bogat ca domnu Moniştrolle ca şei mai 
mari anticari... Mă prişep şi eu la aştea ca să pot şpune că 
are în caşă, drăguşul de el, comori, nu alşeva! 

— Ia te uită, eu credeam că-i baţi joc de mine mai 
deunăzi, când ţi-am arătat toate vechiturile alea, că nu erau 
acasă conaşii, îi spuse lui Remonencqg madam Cibot. 

La Paris, unde caldarâmul are urechi, unde uşile au o 
limbă, unde drugii ferestrelor au ochi, nimic nu-i mai 
primejdios decât să vorbeşti în pragul uşilor de intrare. 
Ultimele cuvinte care se rostesc acolo şi care sunt, pentru 
conversaţie, ceea ce este un post-scriptum pentru o 
scrisoare conţin indiscreţii tot atât de periculoase pentru 
cei care le lasă ascultate, ca şi pentru cei care le ascultă. Un 
singur exemplu e de ajuns ca să întărească cele spuse în 
povestirea de faţă. 

Într-o zi, unul dintre coaforii cei mai cu faimă de pe 
vremea Imperiului, epocă în care oamenii îşi îngrijeau mult 
părul, ieşea dintr-o casă unde tocmai coafase o femeie 
frumoasă şi unde toţi locatarii bogaţi îi erau clienţi. Printre 
aceştia se lăfăia un holtei bătrân înarmat cu o menajeră 
care-i ura de moarte pe moştenitorii conaşului ei. Fostul 
tinerel, grav bolnav, chemase tocmai la un consult pe cei 
mai iluştri medici, care nu se numeau încă prinți ai ştiinţei. 
Medicii ieşiseră, din întâmplare, în acelaşi timp cu coaforul 
şi, luându-şi rămas bun în pragul uşii, vorbeau, neţinând 
seama decât de ştiinţă şi adevăr, aşa cum vorbesc ei între ei 
când s-a terminat farsa consultului: „E un om mort... zise 
doctorul Haudry. Nu mai trăieşte nici o lună... adăugă 
Desplein, afară doar de-o minune”. Coaforul auzi aceste 
cuvinte. Ca toţi coaforii, se avea bine cu servitorii, împins de 


o cupiditate monstruoasă, urcă îndată din nou la fostul 
tinerel şi îi făgădui servitoarei-ţiitoare o primă destul de 
ridicată ca ea să-l hotărască pe stăpânu-său să-şi plaseze o 
mare parte din avere în rentă viageră. Printre bunurile 
bătrânului holtei muribund, în vârstă de altfel de cincizeci şi 
şase de ani, care ar fi trebuit să fie socotită îndoit din cauza 
campaniilor lui amoroase, se afla o casă splendidă, situată 
în strada Richelieu şi care valora pe atunci două sute 
cincizeci de mii de franci. Casa aceasta, la care râvnea 
coaforul, îi fu vândută pe o rentă viageră de treizeci de mii 
de franci. Asta se petrecea în 1806. Coaforul, astăzi de 
şaptezeci de ani şi la pensie, plăteşte şi acum, în 1846, 
renta. Cum fostul tinerel are nouăzeci şi şase de ani, a căzut 
în doaga copilăriei şi s-a însurat cu cea care fusese pentru 
el o doamnă Evrard98; poate s-o mai ducă încă mult şi bine. 
Pe coafor, care-i dăduse femeii vreo treizeci de mii de 
franci, imobilul îl costă mai bine de un milion; e drept că, 
astăzi, casa valorează între opt şi nouă sute de mii de 
franci. 

Ca şi coaforul, auvergnatul ascultase ultimele cuvinte 
spuse de Brunner lui Pons în pragul uşii, în ziua întrevederii 
logodnicului-minune cu Cecile; aşa că dorise să pătrundă în 
muzeul Pons. Avându-se bine cu soţii Cibot, Remonencaqg fu 
introdus curând în apartamentul celor doi prieteni, în lipsa 
acestora. Uimit de atâtea bogății, Remonencg văzu că aci e 
rost de dat o lovitură, ceea ce înseamnă, în argoul 
negustorilor, de furat o avere, şi se gândea la asta de vreo 
cinci-şase zile. 

— Aşa de puşin glumesc, răspunj; e el doamnei Cibot şi 
doctorului Poulain, că o să stăm dtz vorbă deşpre asta, şi că 
dacă drăguşul de conaş primeşte o rentă viaşeră de şinzeşi 
de mii de franşi, eu vă dau o damişeană de vin de la noi, 
dacă mă... 

— Ce vorbeşti? îi spuse medicul lui Remonencg, o rentă 
viageră de cincizeci de mii de franci!.. Păi, dacă bătrânul e 
aşa de bogat, îngrijit fiind de mine şi vegheat de doamna 


Cibot, el poate să se vindece... căci de boli de ficat suferă 
cei cu organismul foarte tare... 

— Şinzeşi am şpus? Da aişi, în pragul uşii, un domn i-a 
propus şapte şute de mii de franşi, şi asta numai pe 
tablouri, fir-ar să fie! 

Auzind această declaraţie a lui Remonencg, madam Cibot 
îl privi pe doctorul Poulain cu un aer bizar. În ochii ei, de 
culoarea portocalei, diavolul aprindea un foc sinistru. 

— Haide! Să nu mai ascultăm asemenea fleacuri, reluă 
medicul, altfel mulţumit să afle că clientul său îi putea plăti 
toate vizitele pe care avea să le facă. 

— Domnu doctor, dacă drăguşa doamnă Şibot vrea să mă 
laşe să aduc pe ecşpertul meu, că tot ştă în pat domnu, sunt 
şigur să fac roşt de bani în două şeasuri, fie şi de şapte şute 
de mii de franşi... 

— Bine, dragă! răspunse doctorul. Aşa, doamnă Cibot, ai 
grijă să nu-l contrazici niciodată pe bolnav: trebuie să te 
înarmezi cu răbdare, căci totul îl va irita şi-l va obosi, chiar 
şi atenţiile dumitale pentru dânsul; aşteaptă-te să nu-i fie 
nimic pe plac... 

— Tare greu o să mai fie cu el, zise portăreasa. 

— Aşa, ascultă ce ţi-am spus, reluă medicul cu autoritate. 
Viaţa domnului Pons e în mâinile celor ce-l vor îngriji; aşa că 
voi veni să-l văd poate chiar de două ori pe zi. Îmi voi începe 
vizitele cu el... 

Medicul trecuse deodată de la nepăsarea lui adâncă 
pentru bolnavii săraci la solicitudinea cea mai inimoasă, 
fiindcă, după cum vorbea de serios speculantul, începuse să 
creadă în averea lui Pons. 

— O să fie îngrijit ca un rege, răspunse madam Cibot, cu 
entuziasm prefăcut. 

Portăreasa aşteptă ca doctorul să întoarcă colţul străzii 
Chariot înainte de a relua convorbirea cu Remonencq. 
Negustorul de fiare vechi îşi termina pipa rezemat de 
pervazul uşii de la prăvălie. Îşi luase dinadins această 
poziţie, voia să vadă ce are de gând portăreasa. 


Prăvălia lui, altădată cafenea, rămăsese aşa cum o găsise 
auvergnatul când o închinase. Pe tăblia lungă, care se află 
deasupra vitrinelor la toate prăvăliile modeme, se mai 
putea citi: CAFENEAUA NORMANDIE. Auvergnatul pusese 
vreun ucenic zugrav să-i scrie, gratis fără îndoială, cu 
pensula şi cu vopsea neagră, pe locul care mai rămânea sub 
CAFENEAUA NORMANDIE: Remonencg, negustor de fiare 
vechi, cumpără articole de ocazie. Bineînţeles, oglinzile, 
mesele, scăunelele, etajerele, tot mobilierul cafenelei 
„Normandie” fusese vândut. Remonencq închiriase, pe şase 
sute de franci anual, prăvălia goală, odăiţa din dosul ei, 
bucătăria şi o singură cameră la mezanin, unde dormea 
altădată chelnerul-şef, căci apartamentul care ţinea de 
cafeneaua „Normandie” fusese închiriat altcuiva. Din luxul 
de la început al cafegiului nu mai rămăsese decât tapetul 
verde-deschis din prăvălie şi drugii de fier groşi de la 
vitrină cu buloanele lor. 

Instalat aci în 1631, după Revoluţia din Iulie, Remonencqg 
începu prin a pune în geam sonerii stricate, farfurii 
plesnite, fiare vechi, balanţe uzate, greutăţi de cântărit de 
altădată, desfiinţate prin noua lege asupra măsurilor şi 
greutăților, pe care numai statul nu o aplică, de vreme ce 
lasă în circulaţie monezi de cinci şi de zece centime de pe 
vremea domniei lui Ludovic al XVI-lea. Apoi auvergnatul 
acesta, care făcea cât cinci auvergnaţi, cumpără alămuri de 
bucătărie, rame vechi, vase vechi de aramă, porţelanuri 
ciobite. Pe nesimţite, tot umplându-se şi golindu-se, prăvălia 
ajunse să semene cu farsele lui Nicolet99, soiul mărfurilor 
se îmbunătăţi. Negustorul de fiare vechi urmă sistemul 
prodigios şi sigur al martingalei100, ale cărei efecte le 
înregistrează trecătorii destul de filosofi ca să observe 
creşterea continuă a valorii obiectelor din aceste prăvălii 
care ştiu să-şi croiască drum. Tinichelelor, lămpilor cu ulei 
şi cioburilor le urmează ramele şi obiectele de aramă. Apoi 
vin la rând porţelanurile. În curând, prăvălia, care părea la 
un moment dat depozit de tablouri proaste, se transformă 


în muzeu. În fine, într-o bună zi, vitrina plină de prafe 
curățată, interiorul e renovat, iar auvergnatul renunţă la 
catifeaua de bumbac şi la haine scurte şi începe să poarte 
redingotă! Il vezi păzindu-şi comoara ca un balaur; e 
înconjurat de capodopere, a devenit un cunoscător subţire, 
şi-a înzecit capitalul şi nu se mai lasă tras pe sfoară, 
cunoaşte toate sforile meseriei. Monstrul e acolo, ca o 
bătrână în mijlocul a douăzeci de fete pe care le oferă 
publicului. Frumuseţea, minunile artei îi sunt indiferente 
omului acestuia abil şi grosolan totodată, care-şi socoteşte 
profiturile şi-i repede pe ignoranţi. Ajuns un fel de actor, el 
joacă teatru, zicând că nu-i vine să se despartă de tablouri, 
ori de mobilele cu desene incrustate, sau se preface 
strâmtorat, sau spune că a cumpărat obiectele cu preţuri 
inventate de el, ba chiar e gata să arate facturile. E un 
Proteu, e când Jocrisse, când Janot, când paiaţă, când 
Mondor, când Harpagon, când Nicodem101. 

Încă din al treilea an, la R&monencq în prăvălie s-au văzut 
pendule destul de frumoase, armuri, tablouri vechi. În lipsa 
lui, prăvălia i-o păzea soră-sa, o femeie grasă şi foarte urâtă 
pe care o chemase anume de la ţară şi care venise pe jos la 
Paris. Ţaţa Remonencqg, un fel de idioată cu privirea rătăcită 
şi îmbrăcată ca un idol japonez, nu lăsa un ban din preţurile 
pe care i le indica frate-său; ea se ocupa de altfel şi de 
gospodărie şi rezolva problema, în aparenţă de nerezolvat, 
de a trăi din ceţurile Senei. Remonencqg şi cu sora lui se 
hrăneau cu pâine şi scrumbii, cu cojile şi resturile de 
legume adunate din gunoaiele scoase în stradă de patronii 
restaurantelor. Nu cheltuiau amândoi, socotind şi pâinea, 
nici şaizeci de bani pe zi, pe care ţaţa Remonencq îi scotea 
cosând şi torcând. 

Acest început de negoţ al lui Remonencg, care venise la 
Paris pentru a fi comisionar, şi care, din 1825 până în 1831, 
a şi fost comisionarul anticarilor de pe Bulevardul 
Beaumarchais şi al cazangiilor de pe strada Lappe, este 
istoria obişnuită a multor anticari. Evreii, normanzii, 


auvergnaţii şi savoiarzii, aceste patru rase de oameni au 
aceleaşi instincte, fac avere prin aceleaşi mijloace. Să nu 
cheltuieşti nimic, să scoţi câştiguri mărunte şi să aduni 
dobânzile cu beneficiile, asta-i legea lor. Şi legea lor e un 
adevăr. 

În momentul acela, R&monencg, care se împăcase cu fostul 
lui patron Monistrol, făcea afaceri cu negustori mari 
ducându-se să pescuiască (cuvânt tehnic) chilipiruri prin 
împrejurimile Parisului, care, după cum ştiţi, se întind pe o 
rază de patruzeci de leghe. După paisprezece ani de 
negustorie, se afla în fruntea unei averi de şaizeci de mii de 
franci şi a unei prăvălii bine asortate. Fără buget 
neprevăzut, stând în strada Normandie unde-l reţinea 
chiria mică, îşi vindea mărfurile negustorilor, mulţumindu- 
se cu un câştig moderat. Toate afacerile le trata în graiul 
din Auvergne, zis păsărească. Omul acesta avea un vis! Să 
se instaleze pe bulevarde; voia să ajungă un anticar bogat şi 
să trateze odată şi odată direct cu amatorii. Avea, de altfel, 
stofa unui negustor de temut. Păstra pe obraz un strat de 
praf provenit din pilitura de fier şi lipit de sudoare, căci 
toate le făcea singur; asta îi dădea o înfăţişare cu atât mai 
de nepătruns, cu cât deprinderea muncii fizice îl înzestrase 
cu nepăsarea stoică a soldaţilor bătrâni din 1799102. Ca 
înfăţişare, Remonencqg era un bărbat mărunt şi slab, ai 
cărui ochi mici, aşezaţi ca cei ai porcilor, exprimau prin 
lumina lor de un albastru rece aviditatea concentrată şi 
viclenia ironică a evreilor, dar fără aparenta lor umilinţă, 
însoţită de disprețul adânc pe care-l au pentru creştini. 

Raporturile dintre soţii Cibot şi fraţii Remonencq erau cele 
dintre un binefăcător şi un îndatorat. Madam Cibot, 
convinsă fiind că auvergnaţii erau săraci lipiţi pământului, 
le vindea pe preţuri fabuloase resturile de la masa lui 
Schmucke şi a lui Cibot. Fraţii Remonencg plăteau o 
jumătate de kilogram de coji uscate şi de miez de pâine cu 
două centime şi jumătate, o strachină de cartofi cu o 
centimă şi jumătate, şi aşa mai departe. Vicleanul de 


Remonencqg nu spunea niciodată că face afaceri pe 
socoteala lui. Era, chipurile, tot reprezentantul lui Monistrol 
şi se plângea că-l mănâncă de viu negustorii bogaţi; aşa că 
soţii Cibot îi compătimeau sincer pe cei doi Remonencqg. De 
unsprezece ani, auvergnatul purta aceeaşi haină de catifea, 
aceiaşi pantaloni de catifea şi aceeaşi vestă de catifea; dar 
aceste trei bucăţi ale vestmântului specific auvergnaţilor 
erau pline de petice, puse gratis de Cibot. 

— Nu-ţi baţi joc de mine, Remonencq? întrebă portăreasa. 
Se poate să aibă domnu' Pons o asemenea avere şi să ducă 
viaţa pe care o duce? N-are nici o sută de franci în casă!.. 

— Aşa şunt toşi amatorii, răspunse Remonencq sentenţios. 

— Şi zi aşa, chiar crezi de-adevărat că conaşu' meu e om 
de şapte sute de mii de franci? 

— Numai tablourile fac atât... E unu care, dac-ar şere pă 
el şinzeşi de mii de franşi, aş faşe mintenaş roşt de ei, fie şi 
de m-aş şpânşura. Şi p-ormă, ştii dumneata rămuţele alea 
de alamă şnălţuită, pline de catife roşă, unde sunt 
părtrete?.. Ei, aştea-ş şmalţuri de Petitotte, de dă pe ele 
domnu miniştru al guvernului, foştu droghişt, trei mii de 
franşi bucata... 

— Şi sunt treizeci în ăle două rame, zise portăreasa 
holbând ochii. 

— Ei, atunşi, veşi se comori are! 

Madam Cibot cuprinsă de ameţeală, făcu stânga-mprejur. 
Îi veni numaidecât gândul să obţină ca bătrânul Pons s-o 
treacă în testament, cum făceau toate servitoarele-ţiitoare, 
ale căror viagere stârniseră atâtea invidii în cartierul 
Marais. Gândindu-se cum ar locui ea într-o comună din 
împrejurimile Parisului, se şi vedea lăfăindu-se într-o casă 
de ţară, îngrijindu-şi păsările, grădina şi încheindu-şi viaţa, 
servită de alţii ca o regină, ca şi bietul Cibot, care merita o 
asemenea fericire, ca şi toţi îngerii uitaţi şi neînţeleşi. 

După mişcarea bruscă şi naivă a portăresei, Remonencqg îşi 
dădu seama că va izbuti. În meseria de chineur (acesta este 
numele căutătorilor de ocazii, de la verbul chiner, a umbla 


după chilipiruri şi a încheia târguri profitabile cu deţinătorii 
ignoranţi), în această meserie totul e să poţi pătrunde în 
case. Nu-şi poate închipui cineva ce viclenii demne de 
Scapin, ce dibăcii demne de Sganarelle şi ce ademeneli 
demne de Dorine103 inventează chilipirgiii pentru a intra 
în casele oamenilor. Adevărate comedii de teatru, 
întotdeauna întemeiate ca aci, pe rapacitatea servitorilor. 
Pentru treizeci de mii de franci în bani sau mărfuri, 
servitorii, mai ales la ţară sau în provincie, slujesc 
încheierea unor târguri din care chilipirgiii realizează 
beneficii de o mie-două mii de franci. Dacă s-ar povesti cum 
a fost cucerit cutare serviciu vechi de porțelan artificial de 
Scvres, s-ar vedea că toate meşteşugurile diplomatice de la 
congresul din Munster, toată inteligenţa desfăşurată la 
Nimegue, la Utrecht, la Ryswick, la Viena104 sunt depăşite 
de chilipirgii, care au mai mult haz decât diplomaţii. 
Chilipirgiii au mijloace de acţiune care ating tot atât de 
adânc abisurile interesului personal, ca şi mijloacele pe 
care se trudesc atâta să le găsească ambasadorii pentru a 
determina ruptura alianțelor celor mai bine cimentate. 

— Am puş-o bine pe şăratec pe alde Şibot, spuse fratele 
surorii sale, care-şi relua locul pe un scaun desfundat. 
Acuşica, mă duc să-l conşult pă şei de se prişepe mai bine, 
pă ovreiul noştru, bun ovrei, că ne-a împrumutat numai cu 
şinşpşe la şută! 

Remonencq citise în inima portăresei. Femeile de teapa ei, 
când vor ceva, au şi trecut la fapte; nu se dau înapoi de la 
nimic ca să-şi atingă țelul; trec într-o clipă de la cea mai 
deplină cinste la cea mai adâncă ticăloşie. Cinstea, ca toate 
sentimentele noastre de altfel, ar trebui să se împartă în 
două feluri de cinste: o cinste negativă şi o cinste pozitivă. 
Cinstea negativă ar fi aceea a oamenilor de soiul Cibot, care 
sunt cinstiţi atâta vreme cât nu li se iveşte o ocazie să se 
îmbogăţească. Cinstea pozitivă ar fi cea care stă tot timpul 
cufundată până la genunchi în ispită fără să cadă în ea, cum 
e aceea a încasatorilor. O mulţime de gânduri rele năvăliră 


în mintea şi în inima portăresei prin stăvilarul interesului 
deschis de vorbele diavoleşti ale telalului. Madam Cibot 
urcă, sau mai curând zbură, din odaia ei în apartamentul 
conaşilor şi se arătă, cu masca duioşiei pe faţă, în pragul 
camerei în care oftau Pons şi Schmucke. Văzând-o intrând, 
Schmucke îi făcu semn cu capul să nu spună nimic de 
adevărata părere a doctorului de faţă cu bolnavul; căci 
devotatul german, prieten bun, citise în ochii doctorului. Iar 
ea răspunse prin alt semn din cap, exprimând o durere 
adâncă. 

— Ia spune, conaşule dragă, cum te mai simţi? întrebă 
madam Cibot. 

Şi portăreasa se înfipse la picioarele patului, cu mâinile în 
şolduri, uitându-se galeş la bolnav, dar ce mai fluturaşi de 
aur îi ţâşneau din ochi! Un observator s-ar fi îngrozit, ca de 
privirea unui tigru. 

— Rău, tare rău! răspunse bietul Pons. Nu mai îmi vine să 
iau nimic în gură. Vai! lumea! lumea! exclamă el 
strângându-l de mână pe Schmucke, care-i ţinea mâna 
stând la capul patului şi cu care, desigur, bolnavul vorbea 
despre cauzele bolii sale. Ce bine făceam, dragă Schmucke, 
dacă-ţi urmam sfatul şi cinam aici în fiecare zi de când ne- 
am mutat împreună! dacă renunţam la lumea asta, care 
trece peste mine ca un tăvălug peste un pui de găină, şi 
pentru ce?.. 

— Haide, hai, conaşule dragă, nu te mai văita, zise madam 
Cibot, doctoru' mi-a spus adevăru'. 

Schmucke o trase pe portăreasă de rochie. 

— Ei, poţi scăpa, dar cu îngrijiri multişoare... N-ai nici o 
grijă, ai lângă dumneatale un prieten bun, şi fără să mă 
laud, o femeie care o să te îngrijească cum îşi îngrijeşte o 
mămică pe ăl dintâi copil. Eu l-am scăpat pe Cibot dintr-o 
boală că domnu' Poulain îl şi vedea mort, îi aruncase, cum 
se zice, linţoliu pe cap, şi nu mai credea nimeni că scapă!.. 
Ei, păi pe dumneata care n-ai ajuns acolo, slavă Domnului, 
măcar că eşti tare bolnav, las' pe mine... te scot eu singurică 


la liman! Stai binişor, nu te mişca atâta. (Şi trase cuvertura 
peste mâinile bolnavului.) Lasă, puişorule, zise ea, domnu' 
Schmucke şi cu mine o să stăm nopticica la căpătâiu' 
dumitale... O să fii vegheat mai dihai ca un prinţ... şi la 
urmă, ai doar destule părăluţe ca să nu duci lipsă de tot ce 
trebuie la boala dumitale... M-am înţeles cu alde Cibot; că, 
sărăcuţul, ce s-ar face făr' de mine?.. Ei, da' l-am dăscălit 
eu, şi atâta ţinem amândoi la dumneatale, că m-a lăsat să 
stau aci noaptea... Şi pentru un bărbat ca el... e lucru mare, 
zău, că mă iubeşte ca în prima zi. Nu ştiu ce-i cu el! O fi 
odăiţa! tot unu lângă altu', mereu... Da' nu te dezveli, frate, 
aşa!.. zise ea repezindu-se la capul patului şi trăgând 
cuverturile pe pieptul lui Pons. Dacă nu eşti cuminte, dacă 
nu faci tot ce spune domnu' Poulain, care-i, să ştii, chipul lui 
Dumnezeu pe pământ, eu nu mai vreau să ştiu de 
dumneata... Trebuie să m-asculţi... 

— Ta, matam Zipod, o să de asgulde, răspunse Schmucke, 
viintgă frea să drăiasgă bendru briedenul lui, Schmucke, 
carandez eu. 

— Şi mai ales să nu-ţi ieşi din fire, că bolicica dumitale, 
zise madam Cibot, şi-aşa te-mpinge la asta, fără să mai pui 
de la mătăluţă nerăbdare. Toate ne vin de la Dumnezeu, 
conaşule dragă, ne pedepseşte pentru păcatele noastre, că- 
i fi având şi dumneatale câteva mărunte pe sufleţel?.. 
(Bolnavul dădu din cap în semn negativ.) Ei, lasă, că-i fi iubit 
şi mătăluţă în tinereţe, ţi-ei fi făcut niţel de cap, ăi fi având 
pe undeva vreun moştenitor care-i fără casă, fără masă, 
fără căldură... licăloşii de bărbaţi! o zi iubesc, ş-apoi 
gonesc! la nimic nu mai gândesc, nici măcar să plătească 
doica!.. Bietele femei!.. 

— Dar pe mine nu m-a iubit nimeni niciodată, decât biata 
mama şi cu Schmucke, zise cu tristeţe bietul Pons. 

— Hei, hai, că n-ai fi un sfânt! Ai fost şi dumneatale tinerel 
şi trebuie să fi fost băiat frumugşel la douăzeci de ani... Eu, 
aşa bun cum eşti dumneatale, te-aş fi iubit... 


— Am fost totdeauna slut ca o broască râioasă, zise Pons 
adus la desperare. 

— Zici aşa din modestie, că ce-i al dumneatale e-al 
dumneatale, eşti modest. 

— Ba nu, dragă doamnă Cibot, îţi repet, am fost totdeauna 
urât şi nu m-a iubit nimeni niciodată. 

— Ce vorbeşti! dumneatale? zise portăreasa. Adică acuma 
vrei să mă faci să cred că eşti, la vârsta mătăluţă, un fel de 
fată mare... mai vezi de alţii! tocmai un muzicant, unu care 
lucrează la teatru! Păi, o femeie să-mi spună asta, şi n-aş 
crede-o. 

— Matam Zipod, o să-l enerfezi! strigă Schmucke, văzând 
că Pons se răsuceşte în pat fără să-şi poată găsi locul. 

— la mai taci şi mătăluţă! Sunteţi amândoi doi crai 
bătrâni... Că ce-i dacă sunteţi urâţi, orice sac îşi găseşte 
petecu'! cum zice bătrânii noştri. Pe Cibot nu-l iubeşte una 
dintre ăle mai frumoase vânzătoare de stridii din Paris?.. şi 
eşti pe departe mai arăâtos ca el... Ştii că ai haz 
dumneatale!.. Ce mai, ţi-ai făcut mendrele! şi Dumnezeu te 
pedepseşte că ţi-ai părăsit copiii ca Abraham105!.. 

Abătut, bolnavul găsi puterea să mai facă un gest de 
negare. 

— Da' n-ai nici o grijă, asta n-o să te împiedice să trăieşti 
cât Matusalem. 

— Da' lasă-mă o dată în pace! strigă Pons. N-am ştiut 
niciodată ce înseamnă să fii iubit!.. n-am avut copii, sunt 
singur pe lume... 

— Iote, chiar aşa? întrebă portăreasa, ziceam că 
dumneatale eşti aşa de bun, iar femeilor, ştiţi doar, le place 
bunătatea, asta le leagă de om...; şi mi se părea cu 
neputinţă ca în tinereţe... 

— Ia-o de aici! îi spuse Pons la ureche lui Schmucke, că-mi 
calcă pe nervi. 

— Atunci, domnu Schmucke o fi având copilaşi... Că aşa 
sunteţi cu toţii, holteiaşi cu vechime... 

— Eu! exclamă Schmucke sărind de pe scaun, tar... 


— Haide, hai, âi fi şi dumneatale fără moştenitori, aşa-i? Aţi 
ieşit amândoi ca nişte ciupercuţe din pământ... 

— Lază, haite, răspunse Schmucke. 

Bietul german o luă eroic pe coana Cibot de talie şi o duse 
în salon, fără să ia seama la ţipetele ei. 

— La vârsta dumneatale, vrei să siluieşti o biată femeie, 
ţipa coana Cibot, zbătându-se în braţele lui Schmucke. 

— Nu ţiba! 

— Dumneatale, ăl mai bun dintre amândoi! răspunse 
madam Cibot. A! rău făcui că vorbii de dragoste la nişte 
bătrâiori care n-au ştiut niciodată ce-i femeia! Ţi s-au aprins 
călcâiele după mine, monstrule, exclamă ea văzând ochii lui 
Schmucke scânteind de mânie. Ajutor! ajutor! mă răpeşte. 

— Ejdi o topidoagă! răspunse germanul. la zbune ge-a zis 
togdorul? 

— Te porţi aşa de rău cu mine, zise plângând madam Cibot 
scăpată din strânsoare, cu mine, care m-aş arunca în foc 
pentru amândoi! Vai, da! adevărat se spune că pe bărbaţi 
nu-i cunoşti decât când ai de-a face cu ei... Bietu' Cibot al 
meu nu m-ar scutura aşa... Pe mine, care vă ţin de copiii 
mei; că n-am copii, şi-i spuneam ieri, da, nu mai departe de 
ieri, lui Cibot: „Dragă, ştia el, Dumnezeu, ce făcea lăsându- 
ne fără copii, că, uite, doi copii am sus!” Pe sfânta cruce, pe 
sufletu' mamei, dacă nu-i spuneam aşa... 

— Ei, ta' ge-a zis togdorul? întrebă furios Schmucke, care 
pentru prima dată în viaţa lui bătu din picior. 

— Păi, a zis, răspunse madam Cibot trăgându-l pe 
Schmucke în sufragerie, a zis că preaicumpu şi preaiubitu 
nostru bolnăvior ar fi în primejdie de moarte, dacă n-ar fi 
bine îngrijit, da' eu aici sunt... Incrişeşde-l pine, trăcuţă 
matam Zipod, zise Schmucke încercând s-o ia de mână pe 
madam Cibot. 

— Na, păi vezi, iar începi! 

— Asguldă-mă ge zbun! Dod ge o ză am ozăvieal 
tumitale, dagă-l zgăbăm... 


— Bine, mă duc la spiţerie să cumpăr ce trebuie... că, uite, 
conaşule, o să coste ceva boala asta: şi de unde-o să luaţi 
bani?.. 

— Am să mungezc! Freau ca Bons ză vie încrişid ga un 
brinţ... 

— O să şi fie, dragă domnule Schmucke; şi uite ce-i, nu vă 
îngrijiţi de nimic. Cibot şi cu mine avem două mii de franci 
puşi deoparte. Ai dumneavoastră sunt. Că de mult trecea de 
la mine, aici, ce mai!.. 

— Ge vemeie pună! exclamă Schmucke ştergându-şi ochii, 
ge inimă! 

— Ştergeţi-vă lacrimile care-mi fac cinste, ele sunt 
răsplata mea! zise madam Cibot pe ton melodramatic. Sunt 
fiinţa a mai departe de gându' câştigului; da' nu intraţi cu 
ochii în lacrimi, c-o să creadă domnu Pons că-i mai bolnav 
decât e. 

Mişcat de această delicateţe, Schmucke luă în sfârşit mâna 
doamnei Cibot şi i-o strânse. 

— Cruţă-mă, zise fosta vânzătoare de stridii aruncându-i 
lui Pons o privire gingaşă. 

— Bons, zise bunul german întorcându-se în cameră, 
matam Zipod e un inşer, un înjer care forpejde muld, tar un 
înşer... 

— Crezi? am devenit bănuitor de o lună încoace, răspunse 
bolnavul dând din cap. După toate nenorocirile mele, nu 
mai poate crede cineva decât în Dumnezeu şi în tine!.. 

— Ză de jinteci, ji fom drăi dofi drei ga nijte reji! exclamă 
Schmucke. 


— Cibot! strigă portăreasa, cu sufletul la gură, intrând în 
odăiţa ei, a! dragă, ne-a pus Dumnezeu mâna în cap! 
Conaşii mei n-au moştenitori, nici copii din flori, nici nimic, 
ce mai!.. O! mă duc la madam Fontaine să-mi dea în cărţi, 
ca să ştiu ce rentişoară o să avem!.. 

— Nevastă, răspunse croitorul cel mărunţel, să nu vindem 
pielea ursului din pădure. 

— Ia lasă-mă, nu mă mai cicăli 1 zise ea, dându-i lui Cibot o 
palmă în glumă. Ştiu eu ce ştiu! Domnu Poulain a zis că 
domnu Pons moare! Şi-o să fim bogaţi! O să mă treacă în 
testament... Las' pe mine! Tu vezi-ţi de ac şi aţă şi ai grijă 
de treaba de portar, că multă vreme n-ai să mai faci 
meseria asta I O să ne tragem la ţară, la Batignolles. Căsuţă 
- căsuţă, grădiniţă - grădiniţă, o să-ţi placă să vezi de ea, şi- 
o să mai iau şi o slujnică! 

— Ei, veşină, cum mai merşe şuş? întrebă Remonencqg. 
Acuma ştii se valorează colecşia?.. 

— Nu, nu, încă nu! Nu merge chiar aşa, domnule. 
Deocamdată am aflat lucruri mai importante. 

— Mai importance! exclamă Remonencg, du* se poate 
şeva mai important ca asta?.. 

— Haide, hai, băieţaş I Lasă-mă pe mine să mân caii, zise 
portăreasa cu autoritate. 

— Bine da' cu treişeşi la şută din şapte şute de mii de 
franşi, se cheamă că eşti cucoană pe tot reştul vieşii... 

— Fii pe pace, nene Remonencqg, când o trebui să ştim cât 
preţuiesc toate lucruşoarele pe care le-a strâns bătrânul, 
vedem noi. 

Şi portăreasa se duse la farmacie să ia medicamentele 
prescrise de doctorul Poulain, iar consultaţia la doamna 
Fontaine o amână pe a doua zi, făcându-şi socoteala că va 
găsi facultăţile oracolului mai limpezi, mai proaspete, dacă 
se va duce dis-de-dimineaţă, înaintea tuturor; căci la 
doamna Fontaine e deseori îmbulzeală. 

După ce fusese timp de patruzeci de ani rivala celebrei 
domnişoare Lenormand106, căreia de altfel i-a supravieţuit, 


doamna Fontaine era pe atunci oracolul cartierului Marais. 
Nu-şi poate cineva închipui ce înseamnă ghicitoarele pentru 
clasele inferioare pariziene, nici ce imensă influenţă au ele 
asupra hotărârilor luate de oamenii fără carte; căci 
bucătăresele, portăresele, femeile întreţinute, lucrătorii, 
toţi cei care trăiesc la Paris din speranţe, se duc să consulte 
fiinţele privilegiate care au darul ciudat şi neexplicat de a 
prezice viitorul. Credinţa în ştiinţele oculte e mult mai 
răspândită decât îşi închipuie savanții, avocaţii, notarii, 
medicii, magistraţii şi filosofii. Poporul are instincte pe care 
nu le pierde. 

Printre aceste instincte cel numit atât de prosteşte 
superstiție există atât în sângele poporului, cât şi în spiritul 
oamenilor superiori. Mulţi oameni de stat consultă, la Paris, 
ghicitoarele. Pentru necredincioşi, astrologia judiciară 
(împreunare de cuvinte cât se poate de bizară) nu e decât 
exploatarea unui sentiment înnăscut, unul dintre cele mai 
puternice ale naturii noastre, curiozitatea. Cei care nu cred 
neagă aşadar cu totul raporturile pe care ghicitul le 
stabileşte între soarta omului şi configuraţia obţinută prin 
cele şapte sau opt mijloace principale care compun 
astrologia judiciară. Dar se întâmplă cu ştiinţele oculte 
acelaşi lucru ca şi cu atâtea manifestări naturale pe care le 
resping liber-cugetătorii sau filosofii materialişti, adică cei 
care nu vor să ştie decât de faptele vizibile, solide, de 
rezultatele eprubetei sau ale balanței din fizica şi chimia 
modernă: aceste ştiinţe persistă, îşi continuă drumul, fără a 
progresa de altfel, căci de vreo două secole, spiritele 
superioare nu le mai cultivă. 

Luând în considerare numai ceea ce este posibil din 
divinaţie, să crezi că întâmplările anterioare din viaţa unui 
om, că secretele cunoscute numai de el pot fi pe loc 
reprezentate în cărţile pe care le amestecă, pe care le taie 
şi pe care ghicitorul le împarte în teancuri după nişte legi 
misterioase e ceva absurd; dar absurdul condamna puterea 
aburului, condamna invenţia prafului de puşcă şi a 


tiparului, mai condamnă încă navigația aeriană, condamna 
luneta, gravura şi ultima mare descoperire, 
daghereotipia107. Dacă cineva i-ar fi spus lui Napoleon că 
un edificiu sau un om sunt reprezentaţi neîncetat şi oricând 
de o imagine în atmosferă, că toate obiectele existente au 
un spectru sesizabil, perceptibil, Napoleon l-ar fi trimis la 
Charenton108, aşa după cum Richelieu l-a trimis la Bicetre 
pe Salomon de Caux109, atunci când martirul normand i-a 
prezentat imensa cucerire a navigaţiei cu aburi. Şi totuşi, 
asta a dovedit Daguerre prin descoperirea sa! Ei bine, dacă 
Dumnezeu a întipărit, pentru anume clarvăzători, soarta 
fiecărui om în fizionomia sa, luând acest cuvânt în sensul de 
expresie totală a trupului, de ce mâna n-ar rezuma 
fizionomia, de vreme ce mâna înseamnă întreaga acţiune 
umană şi singurul său mijloc de manifestare? De aici, 
chiromanţia. Societatea nu-l imită oare pe Dumnezeu? A-i 
prezice unui om întâmplările vieţii, după aspectul mâinii, nu 
cuprinde în sine pentru cel care e înzestrat cu facultăţile de 
prezicător nimic mai extraordinar decât faptul de a-i spune 
unui soldat că o să lupte, unui avocat că o să vorbească, 
unui cizmar că va face pantofi sau cizme, unui agricultor că 
va îngrăşa pământul şi că-l va ara. Să alegem un exemplu 
izbitor. Geniul e atât de vizibil la om, încât oamenii cei mai 
ignoranţi, dacă întâlnesc un mare artist în plimbările lor 
prin Paris, îl ghicesc numai cât îl văd trecând. E ca un soare 
moral, ale cărui raze colorează totul în juru-i. lar pe un 
nătărău nu-l recunoşti imediat prin senzaţii contrare celor 
produse de omul de geniu? Un om obişnuit trece aproape 
nebăgat în seamă. Majoritatea celor care observă 
caracteristicile sociale şi pariziene pot spune ce profesiune 
are un trecător de îndată ce-l văd apropiindu-se. Astăzi 
misterele sabatului, atât de bine zugrăvite de pictorii din 
secolul al XVI-lea, nu mai sunt mistere. Egiptenii sau 
egiptenele, strămoşii ţiganilor, naţiune ciudată venită din 
India, dădeau pur şi simplu să mestece haşiş clienţilor lor. 
Fenomenele produse de acest preparat explică perfect 


călărirea pe mături, ieşirea pe coşuri, viziunile reale, ca să 
spunem aşa, de bătrâne transformate în femei tinere, 
dansurile frenetice şi muzicile delicioase care alcătuiau 
aiurelile aşa-zişilor slujitori ai diavolului. 

Astăzi, atâtea fapte adeverite, autentice au ieşit din 
ştiinţele oculte, încât aceste ştiinţe vor fi predate odată aşa 
cum se predă chimia şi astronomia. E chiar ciudat faptul că, 
în momentul când se creează la Paris catedre de limbi slave, 
de limba manciu, de literaturi atât de puţin demne de 
predat, ca literaturile nordice, care, în loc să servească 
drept pildă, ar trebui să primească lecţii şi ai căror titulari 
repetă aceleaşi veşnice poveşti despre Shakespeare sau 
despre secolul al XVI-lea, nu s-a restabilit, sub numele de 
antropologie, învăţământul filosofiei oculte, una dintre 
gloriile vechii universităţi. În această privinţă, Germania, 
ţară mare şi totodată copilăroasă, a luat-o înaintea Franţei, 
căci acolo se predă această ştiinţă, mai utilă decât diferitele 
filosofii, care sunt toate acelaşi lucru. 

Că anumite fiinţe au puterea să prevadă fapte viitoare în 
germenii cauzelor, aşa după cum marele inventator 
prevede o industrie, o ştiinţă nouă într-o manifestare 
naturală care trece neobservată de omul de rând, acest 
lucru nu mai constituie o excepţie violentă care să facă 
vâlvă; este rezultatul unei facultăţi recunoscute, care ar fi 
oarecum somnambulismul spiritului. lar dacă această 
ipoteză pe care se sprijină diferite moduri de a descifra 
viitorul pare absurdă, rămân faptele. Observaţi că a preciza 
marile evenimente ale viitorului nu e, pentru ghicitor, o 
performanţă mai extraordinară decât aceea de a ghici 
trecutul. Pentru cei care nu cred, trecutul şi viitorul sunt la 
fel de imposibil de cunoscut. Dar dacă evenimentele 
încheiate au lăsat urme, e probabil că evenimentele viitoare 
îşi au şi ele rădăcinile lor110. Din moment ce un ghicitor îţi 
descrie în amănunt fapte din trecut, cunoscute numai de 
tine, el poate să-ţi spună şi care vor fi întâmplările 
determinate de cauzele existente. Lumea morală e croită, 


ca să spunem aşa, pe tiparul lumii materiale; aceleaşi 
manifestări trebuie să se întâlnească şi aici, cu diferenţele 
specifice diverselor medii. Astfel, aşa după cum corpurile se 
proiectează în mod real în atmosferă lăsând să subziste în 
ea spectrul pe care-l reţine daghereotipul, oprindu-l în 
trecere, tot aşa, ideile, creaţii reale şi active, se întipăresc 
în ceea ce am numi atmosfera lumii spirituale, produc aici 
anumite efecte, trăiesc aici în mod spectral (căci e necesar 
să făurim cuvinte pentru a exprima fenomene fără nume), şi 
atunci anumite persoane, înzestrate cu facultăţi rare, pot 
foarte bine să observe aceste fenomene sau urme de idei. 
Cât despre mijloacele întrebuințate pentru a ajunge la 
viziuni, acesta-i miracolul cel mai explicabil, de îndată ce 
mâna consultantului aşază obiectele cu ajutorul cărora i s-a 
cerut să-şi reprezinte întâmplările vieţii. În adevăr, totul se 
înlănţuie în lumea reală. Orice mişcare corespunde unei 
cauze, orice cauză se leagă de ansamblu; şi, prin urmare, 
ansamblul se exprimă în cea mai mică mişcare. Rabelais, cel 
mai mare spirit al omenirii modeme, omul în care sunt 
rezumaţi Pitagora, Hipocrat, Aristofan şi Dante, a spus, 
acum trei secole: „Omul este un microcosm”. Trei secole 
mai târziu, Swedenborg, marele profet suedez1 11, avea să 
spună că pământul e un om. Profetul şi precursorul 
ateismului se întâlneau astfel în cea mai măreaţă dintre 
formule. 'Totul este predestinat în viaţa omenească, precum 
şi în viaţa planetei noastre. Cele mai mici întâmplări, cele 
mai ne însemnate se supun acestei legi. Prin urmare, 
faptele mari, proiectele mari, gândurile mari se reflectă în 
mod necesar în cele mai mici acţiuni, şi atât de fidel încât, 
dacă un conspirator va amesteca şi va tăia un pachet de 
cărţi, el va înscrie în acest gest pentru vizionarul numit 
țigan, ghicitor, şarlatan etC. Secretul conspirației sale. De 
îndată ce admitem fatalitatea, adică înlănţuirea cauzelor, 
astrologia judiciară există şi devine ceea ce era odinioară, o 
ştiinţă imensă, căci cuprinde facultatea de deducție care l-a 


făcut atât de ilustru pe Cuvier; dar spontană, nu exercitată 
la masa de lucru, în nopţi studioase, ca la acest mare geniu. 
Astrologia judiciară, divinaţia, a domnit vreme de şapte 
secole, dar nu ca astăzi, asupra oamenilor din popor, ci 
asupra celor mai luminate minţi, asupra suveranilor, asupra 
reginelor, asupra oamenilor bogaţi. Una dintre cele mai 
mari Ştiinţe ale antichităţii, magnetismul animall 12, a ieşit 
din ştiinţele oculte, aşa după cum chimia a ieşit din 
cuptoarele alchimiştilor. Cranologia, fiziognomonia1 13, 
nevrologia au aceeaşi sursă; şi iluştrii creatori ai acestor 
ştiinţe, în aparenţă noi, n-au avut decât o vină, care ea 
tuturor inventatorilor, aceea de a sistematiza în mod 
absolut fapte izolate, a căror cauză generatoare scapă încă 
analizei. La un moment dat, biserica catolică şi filosofia 
modernă s-au aflat de acord cu justiţia pentru a proscrie, a 
persecuta şi a ridiculiza misterele cabaleil 14 şi pe adepţii 
ei, şi astfel s-a ivit o lacună regretabilă de o sută de ani în 
domnia şi studiul ştiinţelor oculte. Oricum ar fi, poporul şi 
mulţi oameni inteligenţi, femeile mai ales, continuă a 
rămâne supuşi faţă de puterea misterioasă a celor care pot 
ridica vălul viitorului, se duc să cumpere de la ei speranţă, 
curaj, forţă, adică ceea ce dă religia. Aşa încât această 
ştiinţă se practică mereu, nu fără unele riscuri. Astăzi, 
vrăjitorii, feriţi de orice tortură prin toleranța datorită 
enciclopediştilor din secolul al XVIII-lea, nu mai sunt pasibili 
decât de tribunalul corecţional, şi numai în cazul când se 
dedau la manevre frauduloase, când îşi înspăimântă clienţii 
în scopul de a le stoarce bani, ceea ce constituie o 
escrocherie. Din nefericire, escrocheria şi deseori chiar 
crima însoțesc exercitarea acestui dar divin. lată de ce: 
Darul admirabil de previziune se întâlneşte de obicei la 
oamenii cărora li se decerne epitetul de brută. Aceste brute 
sunt pocalele alese în care Dumnezeu toarnă elixirurile 
care uimesc omenirea. Din aceste brute se făuresc profeţii 
şi cei ca sfântul Petre sau ca lErmite115. Când gândirea 
rămâne întreagă, formând un bloc, şi nu se fărâmiţează în 


convorbiri, în intrigi, în opere literare, în născocirile 
savantului, în străduinţele administrative, în combinaţiile 
inventatorului, în lucrări militare, e aptă să arunce 
scânteieri de o forţă nemaipomenită, scânteieri ascunse un 
timp, aşa după cum diamantul brut păstrează în el 
strălucirea faţetelor sale. Dar se iveşte o împrejurare! 
Mintea aceasta le aprinde, capătă aripi pentru a străbate 
distanţele şi ochi dumnezeieşti pentru a vedea tot. Ieri era 
un cărbune, a doua zi, sub şuvoiul fluidului necunoscut care 
o străbate, este un diamant plin de strălucire. Oamenii 
superiori, uzaţi pe toate feţele inteligenţei lor, nu pot 
niciodată, afară doar de vreo minune din cele pe care şi le 
îngăduie uneori Dumnezeu, să ajungă la această forţă 
supremă. Aşa încât ghicitorii şi ghicitoarele sunt aproape 
totdeauna nişte cerşetori sau nişte cerşetoare sărace cu 
duhul, nişte fiinţe primitive în aparenţă, nişte pietroaie care 
s-au rostogolit în puhoaiele mizeriei, în făgaşurile vieţii, 
unde n-au cheltuit decât suferinţe fizice. Profetul, vizionarul 
e, până la urmă, un Martin plugarul116, care l-a făcut să 
tremure pe Ludovic al XVIII-lea spunându-i un secret pe 
care numai regele putea să-l cunoască, o domnişoară 
Lenormand, o bucătăreasă ca madam Fontaine, o negresă 
aproape idioată, un cioban care trăieşte laolaltă cu vitele 
cornute, un fachir care stă la marginea unei pagode şi care, 
anihilându-şi trupul, face ca spiritul său să dobândească 
întreaga putere necunoscută a facultăţilor somnambulice. 
În Asia s-au pomenit de când lumea eroi ai ştiinţelor 
oculte. Deseori, aceşti oameni, care, în starea obişnuită, 
rămân ceea ce sunt, căci îndeplinesc oarecum funcţiile 
chimice şi fizice ale corpurilor conducătoare de 
electricitate, rând pe rând metale inerte sau canale pline de 
fluide misterioase, aceşti oameni, redevenind ei înşişi, se 
dedau la practici şi la calcule care-i duc la tribunalul 
corecţional, ba chiar, ca pe faimosul Balthazar, la Curtea cu 
juri şi la ocnă. În sfârşit, dovada imensei influenţe pe care o 
are cartomancia asupra oamenilor din popor este faptul că 


viaţa sau moartea bietului muzician depindea de prezicerea 
pe care madam Fontaine avea să i-o facă lui madam Cibot. 

Cu toate că unele repetări sunt inevitabile într-o istorie 
atât de amplă şi atât de încărcată de amănunte cum e o 
istorie completă a societăţii franceze din secolul al XIX-lea, 
e de prisos să zugrăvim cocioaba doamnei Fontaine, care a 
mai fost descrisă în Comedianţi fără s-o ştie. E necesar să 
arătăm numai că madam Cibot intră la madam Fontaine, 
care locuieşte pe strada Vieille-duTemple, aşa cum intră în 
restaurant obişnuiţii localului Cafe Anglais, la ora prânzului. 
Madam Cibot, clientă foarte veche, aducea deseori fete 
tinere şi cumetre mistuite de curiozitate. 

Bătrâna servitoare care-i servea de ajutor ghicitoarei 
deschise uşa sanctuarului, fără s-o prevină pe stăpâna sa. 

— Madam Cibot el... Pofteşte, adăugă ea, nu e nimeni. 

— Da' ce s-a-ntâmplat, drăguță, de vii aşa de dimineaţă? 
întrebă vrăjitoarea. 

Madam Fontaine, pe atunci în vârstă de şaptezeci şi opt de 
ani, merita acest nume prin înfăţişarea ei care amintea cu 
adevărat pe una dintre cele trei parce. 

— Sunt întoarsă pe dos, să-mi dai în cărţi ghicitul ăl mare, 
strigă coana Cibot, e vorba de soarta mea. 

Şi povesti situaţia în care se afla, cerând o prezicere 
pentru speranţa ei murdară. 

— Nu ştii ce înseamnă ghicitul ăl mare? întrebă solemn 
madam Fontaine. 

— Nu, nu-s destul de bogată să-l fi cerut vreodată!.. O sută 
de franci! Ba nu, zău! de unde să-i fi luat? Da' azi am musai 
nevoie de el! 

— Nu-l fac des, drăguță, răspunse madam Fontaine, nu-l 
fac pentru ăi bogaţi decât în împrejurări mari, şi mi-l 
plătesc douăzeci şi cinci de ludovici; pentru că, ştii, asta mă 
oboseşte, mă istoveşte, Duhul mă frământă, ici, în stomac. 
Se cheamă, cum se spunea altădată, că mă duc la sabat! 

— Da' dacă-ţi spun, dragă madam Fontaine, că e vorba de 
viitorul meu... 


— În fine, pentru dumneata, care mi-ai adus atâţia clienţi, 
am să mă las pradă Duhului! răspunse madam Fontaine, în 
timp ce faţa ei decrepită lua o expresie de groază, care nu 
era prefăcută. 

Se sculă de pe fotoliul ei vechi şi slinos de lângă sobă şi se 
duse la masa acoperită cu un postav verde atât de vechi, 
încât îi puteai număra toate iţele urzelii; pe masă, la stânga, 
dormea o broască râioasă extraordinar de mare lângă o 
colivie deschisă în care se afla o găină neagră cu penele 
zbârlite. 

— Astaroth! aici, băiatule! spuse ea dând uşor cu o andrea 
lungă pe spatele broscoiului, care o privi cu un aer 
inteligent. Şi tu, domnişoară Cleopatra!.. atenţie, reluă ea 
lovind uşurel ciocul bătrânei găini. 

Madam Fontaine se reculese şi stătu câteva clipe 
nemişcată. Părea că murise, ochii i se dădură peste cap şi 
nu li se mai văzu decât albul; apoi se înţepeni şi spuse cu o 
voce cavernoasă: 

— Aici sunt. 

După ce presără parcă fără să-şi dea seama nişte mei 
pentru Cleopatra, îşi luă pachetul cel mare de cărţi de joc, 
le amestecă spasmodic şi le dădu coanei Cibot la tăiat, dar 
oftând adânc. Când această întruchipare a morţii, cu turban 
soios şi cu camizol sinistru, se uită IA. Grăunţele de mei pe 
care le ciugulea găina neagră şi-l chemă pe broscoiul 
Astaroth să se plimbe pe cărţile întinse, madam Cibot simţi 
un fior rece pe şira spinării şi tresări. Numai marile 
credinţe dau emoţii mari. A avea sau a nu avea o rentă, 
asta-i întrebarea, a zis Shakespeare. 

După şapte sau opt minute, în care timp vrăjitoarea 
deschise o carte de farmece şi citi din ea cu o voce ca din 
mormânt, se uită la grăunţele care rămăseseră şi urmări 
drumul broscoiului, privind cărţile cu ochii ei albi spre a le 
descifra înţelesul. 

— Ai să reuşeşti! deşi nimic n-o să meargă cum crezi, zise 
ea. O să trebuiască să faci multe demersuri. Dar o să culegi 


rodul ostenelilor. Ai să te porţi tare urât, dar aşa fac toţi cei 
care se află pe lângă un bolnav şi care râvnesc la o parte 
din moştenire. În treaba asta răufăcătoare o să te ajute 
oameni de seamă... Mai târziu, ai să te căieşti în chinurile 
morţii, căci vei muri asasinată de doi ocnaşi evadați, unul 
mărunt cu părul roşu şi unul bătrân chel de tot, din pricina 
averii care o să se creadă c-o aveţi, în satul unde te vei 
retrage cu bărbatul de-al doilea... Ei, fată, eşti liberă să te 
porţi aşa, sau să stai liniştită. 

Exaltarea interioară, care aprinsese torţe în ochii duşi în 
fundul capului ai acestui schelet, în aparenţă atât de rece, 
încetă. După ce rosti prezicerea, pe madam Fontaine o 
cuprinse un fel de ameţeală şi făcu ce fac somnambulele 
când se trezesc: se uită împrejur cu un aer mirat; apoi o 
recunoscu pe madam Cibot şi păru surprinsă de groaza ce 
i-o văzu întipărită pe faţă. 

— Ei, dragă, zise ea cu o voce cu totul deosebită de cea pe 
care o avusese când prezicea, eşti mulţumită?.. 

Madam Cibot se uită năucită la vrăjitoare şi nu-i putu 
răspunde. 

— A! ai vrut ghicitul ăl mare! te-am tratat ca pe o veche 
cunoştinţă. Dă-mi suta de franci... 

— Cibot să moară? exclamă portăreasa. 

— Vasăzică ţi-am spus lucruri tare groaznice?.. întrebă 
foarte naiv madam Fontaine. 

— Păi da, spuse madam Cibot scoțând din buzunar o sută 
de franci şi punându-i pe marginea mesei: să mor 
asasinată!.. 

— A, păi vezi, ai vrut ghicitul ăl mare!.. Da' fii liniştită, nu 
mor toţi oamenii care sunt asasinați în cărţi. 

— Da' să fie cu putinţă, madam Fontaine? 

— Ei, drăguță, ce ştiu eu? Ai vrut să baţi la poarta 
viitorului, şi eu n-am făcut decât să deschid uşa, asta-i tot; 
iar el a venit! 

— Care el? întrebă madam Cibot. 

— Duhul, cine! replică vrăjitoarea enervată. 


— Bun rămas, madam Fontaine! strigă portăreasa. Nu 
ştiam ce-i aia ghicitul ăl mare, grozav m-ai speriat, să ştii!.. 

— Cucoana nici de două ori pe lună nu se bagă în chestia 
asta! zise servitoarea ducând-o pe portăreasă până-n capul 
scării. S-ar duce pe copcă, că asta o lasă frântă. Acum o să 
mănânce două cotlete şi o să doarmă trei ceasuri... 

Pe stradă, tot mergând, madam Cibot făcu ce fac toţi 
consultanţii cu consultaţiile de tot felul. Crezu în ceea ce 
era favorabil în profeție pentru interesele ei şi puse la 
îndoială nenorocirile prorocite. A doua zi, cu şi mai multă 
hotărâre, se gândea să facă tot ce e cu putinţă pentru a se 
îmbogăţi căpătând o parte din muzeul Pons. Aşa încât, un 
timp, nu avu alt gând în minte decât să combine mijloacele 
de reuşită. Fenomenul descris mai sus, cel al concentrării 
forţelor morale la toţi oamenii primitivi care, fiindcă nu-şi 
uzează facultăţile minţii, cheltuindu-le zilnic ca oamenii de 
lume, le găsesc puternice şi viguroase în momentul când 
acţionează în spiritul lor arma de temut numită idee fixă, se 
manifestă la madam Cibot într-un grad superior. Aşa după 
cum ideea fixă produce miracolele evaziunilor şi miracolele 
sentimentale, tot astfel, portăreasa mânată de lăcomie 
deveni tare ca un Nucingen încolţit, iscusită în prostia ei ca 
seducătorul La Palferine1 17. 

Câteva zile mai târziu, pe la ceasurile şapte dimineaţa, 
văzându-l pe Remonencqg că-şi deschide prăvălia, se duse la 
el, gudurându-se. 

— Cum să facem ca să aflăm cât preţuiesc de-adevăratelea 
lucrurile îngrămădite la conaşii mei? II întrebă ea. 

— A, e foarte uşor, răspunse anticarul în păsăreasca lui 
groaznică, pe care, pentru claritatea povestirii, e inutil s-o 
mai redăm. Dacă vreţi să lucraţi fără ascunzişuri cu mine, 
am să vă indic un expert, un om tare cinstit, care va şti să 
spună cât fac tablourile, până la un ban... 

— Pe cine? 

— Pe domnu Magus, un evreu care nu mai face afaceri 
decât de plăcere. 


Elie Magus, al cărui nume e prea cunoscut din Comedia 
Umană ca să mai fie nevoie să vorbim de el, se retrăsese din 
comerţul cu tablouri şi cu rarităţi, imitând, ca negustor, 
purtarea pe care o avusese Pons ca amator. Celebrii 
preţuitori, răposatul Henry, domnii Pigeot şi Moret, Theret, 
Georges şi Ro&hn, în sfârşit, experţii muzeului, erau toţi 
nişte copii pe lângă Elie Magus, care ghicea o capodoperă 
sub un strat de murdărie de o sută de ani, care cunoştea 
toate şcolile de pictură şi scrisul tuturor pictorilor. 

Venit de la Bordeaux la Paris, evreul se lăsase de comerţ în 
1835, dar nu şi de aparenţa mizerabilă pe care o păstra, 
după obiceiul celor mai mulţi evrei; atât sunt ei de 
credincioşi tradiţiilor. În evul mediu, din cauza persecuțiilor, 
evreii erau obligaţi să umble în zdrenţe pentru a nu stârni 
bănuieli, să se vaite tot timpul, să scâncească, să se plângă 
de sărăcie. Aceste necesităţi de odinioară au devenit, ca 
totdeauna, un instinct al poporului, un viciu endemic. Tot 
cumpărând diamante şi vânzându-le, tot neguţând tablouri 
şi dantele, rarităţi scumpe şi emailuri, sculpturi fine şi 
giuvaeruri vechi, Elie Magus strânsese o avere imensă, pe 
care-o ţinea tăinuită. O dobândise printr-o negustorie astăzi 
foarte importantă; în adevăr, numărul negustorilor de acest 
fel e de zece ori mai mare la Paris, oraşul unde îşi dau 
întâlnire toate rarităţile din lume, faţă de acum douăzeci de 
ani. Cât despre tablouri, ele nu se vând decât în trei oraşe, 
la Roma, la Londra şi la Paris. 

Elie Magus locuia pe calea Minimes, stradă scurtă şi largă 
care dă în piaţa Royale. Avea aci o veche casă boierească pe 
care o cumpărase pe o bucăţică de pâine, cum se zice, în 
1831. Această clădire splendidă cuprindea unul dintre cele 
mai fastuoase apartamente, cu ornamente de pe vremea lui 
Ludovic al XV-lea, căci era fostul palat Maulaincourt. 
Ridicată de celebrul preşedinte al Curţii birurilor118, casa 
aceasta, din pricina aşezării ei, nu fusese devastată în 
timpul revoluţiei. Cum de se hotărâse bătrânul evreu, 
împotriva legilor privitoare la izraeliţi, să devină 


proprietar? Ei bine, avusese el motivele lui. Bătrânul îşi 
încheia viaţa, aşa cum ne-o încheiem toţi, cu o manie 
împinsă până la nebunie. Deşi era zgârcit, ca şi prietenul 
său, răposatul Gobseck, se lăsase furat de admiraţia pentru 
capodoperele pe care le neguţa; dar gustul său, din ce în ce 
mai rafinat şi mai pretenţios, devenise o pasiune din cele pe 
care nu şi le pot îngădui decât regii, când sunt bogaţi şi 
iubesc artele. Asemenea celui de-al doilea rege al 
Prusiei119, pe care nu-l entuziasma un grenadier decât 
atunci când omul atingea o înălţime de şase picioare120, şi 
care cheltuia sume nebuneşti ca să şi-l poată îngloba în 
muzeul lui viu de grenadieri, anticarul în retragere nu se 
dădea în vânt decât pentru pânzele fără cusur, rămase aşa 
cum le pictase maestrul şi care deţineau, în opera acestuia, 
un loc de cinste. lată de ce Elie Magus nu lipsea de la nici o 
mare vânzare cu licitaţie, vizita toate locurile unde se 
vindeau tablouri şi călătorea prin toată Europa. Sufletul lui 
robit câştigului, rece ca un sloi de gheaţă, se încălzea la 
vederea unei capodopere, exact aşa cum un desfrânat, 
plictisit de femei, se trezeşte în faţa unei fete perfecte şi 
umblă după frumuseți fără cusur. Acest Don Juan al 
tablourilor, acest adorator al idealului cunoştea, admirând 
frumosul, plăceri mai mari decât are zgârcitul când 
contemplă aurul. Trăia într-un serai de tablouri frumoase! 
Capodoperele, găzduite precum se cuvine odraslelor 
princiare, ocupau întreg etajul întâi al casei, pe care Elie 
Magus o renovase, şi cu ce splendoare! La ferestre atârnau, 
drept perdele, cele mai frumoase brocarturi venețiene, 
ţesute cu fir de aur. Pe parchete erau aşternute cele mai 
splendide covoare de la Savonnerie121. 'Tablourile, în 
număr cam de o sută, erau încadrate în ramele cele mai 
bogate, aurite din nou cu pricepere de către singurul 
auritor din Paris pe care Elie îl considera conştiincios, de 
către Servais, pe care bătrânul evreu îl învăţă să aurească 
cu praf de aur englezesc, infinit superior celui al aurarilor 
francezi. Servais este, în arta auritului, ceea ce era 


Thouvenin în arta legătoriei de cărţi, un artist îndrăgostit 
de lucrările sale. Ferestrele apartamentului erau apărate 
de obloane dublate cu tablă. Elie Magus locuia la mansardă, 
la etajul al doilea, în două camere mobilate sărăcăcios, pline 
de zdrenţele lui, căci îşi încheia viaţa aşa cum o trăise. 

Parterul, ocupat în întregime de tablourile pe care evreul 
continua să le neguţeze, de lăzile venite din străinătate, 
cuprindea un atelier imens unde lucra, aproape numai 
pentru el, Moret, cel mai priceput dintre restauratorii 
noştri de tablouri, unul dintre cei pe care ar trebui să-i 
folosească muzeul. Acolo se afla şi apartamentul fiicei lui 
Magus, rodul bătrâneţii sale, o evreică frumoasă, cum sunt 
toate evreicele când reapare în ele tipul asiatic pur şi nobil. 
Păzită de două servitoare evreice fanatice, Noemi avea ca 
strajă pe un evreu polonez pe nume Abramko, care fusese 
compromis, printr-o întâmplare extraordinară, în 
evenimentele din Polonia122, şi pe care îl salvase din 
interes Elie Magus. Abramko era portarul acestei case 
mute, posomorâte şi pustii şi locuia într-o odăiţă de portar 
blindată cu trei câini deosebit de fioroşi, unul din Terra 
Nova, altul din Pirinei şi al treilea un buldog englezesc. 

Pe atunci în vârstă de şaptezeci şi cinci de ani, Magus 
putea să atingă suta. Deşi bogat, trăia ca familia 
Remonencqg. Trei mii de franci pe an, în care intrau şi 
răsfăţurile fiicei sale, îi ajungeau pentru toate cheltuielile. 
Existenţa bătrânului era cea mai ordonată din lume. Se 
scula o dată cu zorile, mânca pâine frecată cu usturoi, şi 
asta-i ajungea până la masa principală, care se lua în familie 
şi era frugală ca la mânăstire. De la sculare şi până la 
amiază, maniacul îşi petrecea timpul plimbându-se prin 
apartamentul în care străluceau capodoperele. Ştergea 
totul de praf, şi mobilele şi tablourile, şi le admira fără să 
obosească; apoi cobora la fiica sa, unde se îmbăta de 
fericirea părinţilor, şi după aceea pornea la drumurile lui 
prin Paris, unde urmărea licitaţiile, se ducea la expoziţii etc. 
Când găsea o capodoperă care îndeplinea condiţiile cerute, 


viaţa lui se înviora, avea o lovitură de dat, o afacere de dus 
la capăt, o bătălie Marengo123 de câştigat. Se întrecea în 
viclenii ca să-şi cumpere ieftin noua sultană. Magus avea o 
hartă a Europei, în care erau însemnate capodoperele, şi îi 
însărcina, în fiecare loc, pe coreligionarii săi să cerceteze 
afacerea în locul lui, în schimbul unei prime. Dar ce răsplată 
pentru atâta osteneală!.. 

Cele două tablouri ale lui Rafael pierdute şi căutate cu 
atâta perseverenţă de către rafaelişti, la Magus sunt! 
Posedă originalul lubitei lui Giorgione, femeie pentru care a 
murit pictorul, iar pretinsele originale nu sunt decât copii 
după această pânză celebră, care valorează cinci sute de 
mii de franci, după evaluarea lui Magus. Evreul păstrează 
capodopera lui Tizian: Coborârea în groapă a lui Cristos, 
tablou pictat pentru Carol-Quintul şi trimis de marele om 
marelui împărat împreună cu o scrisoare scrisă în întregime 
de mâna lui Tizian. Această scrisoare se află lipită în partea 
de jos a pânzei. Mai are, de acelaşi pictor, originalul, 
macheta după care au fost făcute toate portretele lui Filip 
al II-lea. Celelalte nouăzeci şi şapte de tablouri sunt toate la 
fel de preţioase şi de rare. Aşa încât Magus îşi bate joc de 
muzeul nostru, pustiit de soarele care arde tablourile cele 
mai frumoase trecând prin nişte geamuri cu acelaşi efect ca 
lentilele. Galeriile de tablouri nu pot exista decât luminate 
din tavan. Magus închidea şi deschidea obloanele muzeului 
său, şi n-avea mai puţină grijă şi băgare de seamă pentru 
tablourile sale decât pentru fiică-sa, celălalt idol al său! A! 
se pricepea bătrânul amator de tablouri la legile picturii! 
După el, capodoperele aveau o viaţă proprie, se schimbau o 
dată cu zilele, frumuseţea lor depindea de lumina care 
cădea pe ele; vorbea despre asta cum vorbeau altădată 
olandezii de lalelele lor şi venea să vadă cutare tablou la ora 
când capodopera strălucea în toată splendoarea ei, pe 
vreme luminoasă şi senină. 

Printre tablourile lui nemişcate, bătrânelul era un tablou 
viu, aşa cum arăta, îmbrăcat cu o redingotă răpănoasă, cu o 


vestă de mătase veche de zece ani, cu nişte pantaloni soioşi, 
cu capul chel, cu obrajii scobiţi, cu barba neastâmpărată, 
zvârlindu-şi înainte perii albi, cu bărbia amenințătoare şi 
ascuţită, cu gura ştirbă, cu ochii sclipitori ca ai câinilor lui, 
cu mâinile osoase şi descărnate, cu nasul ca un obelisc, cu 
pielea scorţoasă şi rece, şi zâmbind frumoaselor creaţii ale 
geniului! 

Acesta era expertul la care Remonencq o duse în taină pe 
coana Cibot. Remonencqg îl consulta pe Elie Magus de câte 
ori îl întâlnea pe bulevarde. În diverse rânduri, evreul 
împrumutase bani, prin Abramko, fostului comisionar, a 
cărui cinste îi era cunoscută. Calea Minimes se afla la doi 
paşi de strada Normandie aşa că cei doi complici ai loviturii 
de dat ajunseră în zece minute. 

— Ai să vezi, zise Remonencg, pe cel mai bogat dintre 
foştii anticari, pe cel mai mare cunoscător din câţi există la 
Paris... 

Madam Cibot fu uimită când se văzu în faţa unui bătrânel 
îmbrăcat cu o manta nedemnă de a mai trece prin mâinile 
lui Cibot pentru a fi reparată, care-l supraveghea pe 
pictorul restaurator de tablouri, instalat într-o odaie 
îngheţată a spaţiosului parter; apoi, întâlnind o privire a 
ochilor lui plini de o răutate rece ca ai pisicilor, se 
cutremură. 

— Ce doreşti, Remonencqg? întrebă el. 

— Să evaluaţi nişte tablouri; în tot Parisul, numai 
dumneavoastră îi puteţi spune unui biet căldărar ca mine 
cât merită să dea pe ele, când n-are, ca dumneavoastră, 
bani cu duiumul! 

— Unde e? întrebă Elie Magus. 

— Dumneaei e portăreasa casei; vede de gospodăria 
domnului şi m-am înţeles cu dânsa... 

— Cum se numeşte proprietarul? 

— Domnu Pons, zise madam Cibot. 

— Nu-l cunosc, răspunse Magus cu un aer nevinovat, 
călcându-l uşurel pe picior pe restauratorul lui. 


Pictorul Moret cunoştea valoarea muzeului Pons şi ridicase 
brusc capul. O asemenea şmecherie nu putea merge decât 
cu Remonencq şi cu madam Cibot. Evreul o evaluase 
moralmente pe portăreasă dintr-o privire în care ochii 
jucaseră rolul balanţelor de cântărit aurul. Niciunul, nici 
celălalt nu trebuia să ştie că bătrânul Pons şi Magus se 
confruntaseră adesea. În adevăr cei doi crânceni amatori se 
invidiau unul pe altul. Iată de ce bătrânul evreu simţise un 
fel de ameţeală. Nu sperase niciodată să poată intra într-un 
serai atât de bine păzit. Muzeul Pons era singurul din Paris 
care putea rivaliza cu muzeul Magus. Evreul avusese 
aceeaşi idee cu douăzeci de ani mai târziu ca Pons; dar, cum 
era negustor amator, muzeul lui Pons rămase închis pentru 
el, ca şi pentru Dusommerard. Pons şi Magus erau la fel de 
geloşi de comoara lor. Nici unuia nu-i plăcea celebritatea, 
după care umblă de obicei posesorii de colecţii. Să poată 
privi pe îndelete splendida colecţie a bietului muzician 
însemna pentru Elie Magus să cunoască fericirea unui 
amator de femei care izbuteşte să se strecoare în alcovul 
unei frumoase, ţinută ascunsă de un prieten. Respectul 
adânc pe care i-l arăta Remonencqg acestui personaj bizar şi 
prestigiul pe care-l exercită orice putere reală, chiar 
misterioasă, o făcură pe portăreasă ascultătoare şi docilă. 
Madam Cibot îşi pierdu tonul poruncitor pe care-l avea în 
odăiţa ei de la intrare cu locatarii şi cu conaşii ei, primi 
condiţiile puse de Magus şi făgădui să-l introducă în muzeul 
Pons chiar în ziua aceea. Asta însemna să bage duşmanul în 
cetate, să înfigă un pumnal în inima lui Pons, care, de zece 
ani, îi interzicea doamnei Cibot să lase pe cineva, pe care 
madam Cibot îl ascultase atâta vreme cât împărtăşise 
părerile lui Schmucke în materie de vechituri. În adevăr, 
bietul Schmucke, tratând splendorile acestea de vleaguri şi 
deplângând mania lui Pons, îi transmisese portăresei 
disprețul lui pentru aceste lucruri vechi şi ferise astfel 
foarte multă vreme muzeul Pons de orice invazie. 


De când Pons era la pat, Schmucke îl înlocuia la teatru şi la 
pensioane. Bietul german, care nu stătea cu prietenul său 
decât dimineaţa şi la cină, încerca să facă faţă la toate şi să 
păstreze clientela lor comună; dar toate forţele lui erau 
obosite de această strădanie, aşa de tare îl copleşea 
durerea. Văzându-l atât de trist pe bietul om, elevele şi 
actorii, care ştiau toţi de la el de boala lui Pons, îl întrebau 
ce mai face bolnavul, iar amărăciunea pianistului era atât 
de mare, încât indiferenţii făceau aceeaşi schimă de 
compătimire care se obişnuieşte la Paris când afli de o mare 
catastrofă. Ca şi la Pons, însuşi principiul vieţii bunului 
german era zdruncinat. Schmucke suferea şi de durerea lui 
şi de boala lui Pons. Vorbea de Pons jumătate din timpul 
unei lecţii; îşi întrerupea, în mod atât de natural, o 
explicaţie pentru a se întreba singur ce-o fi făcând prietenul 
lui, încât tânăra elevă asculta şi ea cum vorbeşte de boala 
lui Pons. Între două lecţii, alerga în strada Normandie ca să- 
] vadă pe Pons un sfert de ceas. Înspăimântat de golul din 
punga lor, alarmat de madam Cibot care, de cincisprezece 
zile, mărea cât putea cheltuielile bolii, profesorul de pian îşi 
stăpânea îngrijorarea cu un curaj de care nu s-ar fi crezut 
niciodată în stare. Pentru prima dată în viaţa lui, voia să 
câştige bani, pentru ca acasă să nu lipsească banii. Dacă o 
elevă, mişcată într-adevăr de situaţia celor doi prieteni, îl 
întreba pe Schmucke cum de-l poate lăsa singur pe Pons, el 
răspundea, cu zâmbetul sublim al celor încrezători şi 
înşelaţi: 

— Tomnijoară, o ajem be matam Zipod! cine gomor! cine 
berlă! Bons e încrişit ga un brinţ! 

Dar, de îndată ce Schmucke pleca de acasă, madam Cibot 
era stăpână pe apartament şi pe bolnav. Cum ar fi putut 
oare Pons, care nu mâncase nimic de cincisprezece zile, 
care zăcea fără putere, pe care madam Cibot era nevoită 
să-l ridice ea însăşi şi să-l aşeze într-un fotoliu ca să facă 
patul, cum ar fi putut să supravegheze pe acest aşa-zis 


înger păzitor? Bineînţeles, madam Cibot se dusese la Elie 
Magus în timpul mesei lui Schmucke. 

Ea se înapoie în momentul când germanul îşi lua rămas 
bun de la bolnav; căci, de când aflase de averea posibilă a 
lui Pons, madam Cibot nu se mai dezlipea de holtei, îl ţinea 
sub aripa ei ocrotitoare! Se instala într-un fotoliu bun, la 
picioarele patului şi, ca să-l distreze pe Pons, se apuca de 
bârfelile la care se pricep de minune femeile de teapa ei. 
Mieroasă acum şi blândă, atentă, grijulie, se strecura în 
sufletul bătrânului Pons cu o dibăcie machiavelică. 
Înspăimântată de prezicerea lui madam Fontaine, madam 
Cibot luase hotărârea să obţină a fi trecută în testamentul 
conaşului, folosind mijloace blânde, printr-o ticăloşie pur 
morală. Cum timp de zece ani nu cunoscuse valoarea 
muzeului Pons, madam Cibot se putea bizui pe cei zece ani 
de ataşament, de cinste, de dezinteresare, şi avea de gând 
să sconteze această poliţă de valoare. Din ziua când 
Remonencg, printr-un cuvânt în care răsuna aurul, trezise 
în inima femeii acesteia un şarpe pitit acolo timp de 
douăzeci şi cinci de ani, dorinţa de a fi bogată, fiinţa aceasta 
hrănise şarpele cu toate seminţele rele care clocesc în 
fundul inimilor, şi vom vedea îndată cum urma ea sfaturile 
pe care i le şuiera şarpele. 

— Ei, a băut cum trebuie, îngeraşu' nostru? îi merge mai 
bine? îl întrebă ea pe Schmucke. 

— Nu pine! tracă matam Zipod! nu pine! răspunse 
germanul ştergându-şi o lacrimă. 

— Ei, şi dumneatale, prea te sperii, conaşule dragă, nu le 
lua pe toate aşa... Eu n-aş fi aşa disperată nici dacă Cibot ar 
fi pe moarte. Lasă! îngeraşu' nostru are cherestea bună. Şi 
unde mai pui că a trăit cuminte, pare-se! Nici nu-ţi 
închipuieşti dumneatale ce mult trăiesc bărbaţii cuminţi! E 
bolnav rău, nimic de zis, dar cum am eu grijă de el, îl scot la 
liman. Fii liniştit, du-te la treburile dumneatale, că-i ţiu eu 
de urât şi-i dau să bea ocalele lui de zeamă de orz... 


— Vără tumneada, aj muri de grişă, zise Schmucke 
strângând în mâinile lui, cu un gest de încredere, mâna 
bunei sale menajere. 

Madam Cibot intră în odaia lui Pons ştergându-şi ochii. 

— Ce ai, doamnă Cibot? întrebă Pons. 

— Domnu Schmucke ăsta îmi rupe inima, boceşte ca şi 
când dumneatale ai fi mort! zise ea. Că nu eşti bine, nu eşti, 
da' nici aşa ca să te bocească lumea; da' pe mine asta mă dă 
gata! Dumnezeule mare, tare sunt proastă că ţiu aşa la 
oameni şi că m-am legat de dumneatale mai mult decât de 
Cibot! Că, la urma urmei, dumneatale nu-mi eşti nimic, nu 
suntem rude decât prin maica Eva; ei, uite, mă apucă alte 
alea de îndată ce-i vorba de dumneatale, pe cuvânt de 
cinste. Mi-aş tăia mâna, na, stânga bineînţeles, în faţa 
dumneatale, numai să văd că eşti iar pe picioare, că 
mănânci, că-i tragi pe sfoară pe negustori, ca de obicei... 
Dac-aş fi avut un copilaş, cred că l-aş fi iubit cum te iubesc 
pe dumneatale, ce mai! Ia bea, puişor, haide, un pahar 
întreg! Fă bine şi bea, că-i de rău! Mai întâi şi-ntâi, domnul 
Poulain a spus: „Dacă nu vrea să ajungă la Pcre- 
Lachaise124, domnul Pons trebuie să bea în fiecare zi 
atâtea sacale de apă câte vinde un auvergnat!” Aşa că bea, 
haide!.. 

— Beau, draga mea, beau... de-am ajuns să am o baltă în 
stomac... 

— Bun, aşa da, zise portăreasa luând paharul gol. Uite-aşa 
ai să scapi! Domnu Poulain avea un bolnav ca dumneatale, 
da' de el n-avea nimeni grijă, copiii îl lăsaseră de izbelişte, şi 
a murit de boala asta, fiindcă n-a bâut!.. Aşa că trebuie să 
bei, ştii, drăguţă!.. de l-au îngropat acum două luni... Ştii 
dumneatale că dac-ai muri, conaşule dragă, l-ai trage în 
groapă şi pe moş Schmucke... Că e ca un copil, pe cuvânt 
de cinste. A! mult te mai iubeşte, dragu' de el, de mieluşel 
blând! nu, zău, o femeie nu iubeşte niciodată atâta pe un 
bărbat!.. Şi-a pierdut pofta de mâncare, a slăbit de 
cincisprezece zile cât şi dumneatale, care eşti numai pielea 


şi oasele... Asta mă face geloasă, că m-am legat mult de 
dumneatale; da' eu n-am ajuns până acolo, n-am pierdut 
pofta de mâncare, dimpotrivă! Tot urcând şi coborând 
scările, mă lasă seara picioarele, de pic ca o bucată de 
plumb. Nici nu mai pot vedea pe bietul Cibot din pricina 
dumneatale, de-i face domnişoara Remonencq de mâncare, 
de mă bombăne că nu-i place nimic! Atuncea, îi spun şi eu 
aşa, că trebuie să ştie omu' să sufere pentru ăilalţi, şi că 
dumneatale eşti prea bolnav ca să stai singur... Nici vorbă 
că, aşa cum eşti dumneatale, nu poţi sta fără o soră! Da'mă 
vezi pe mine răbdând o seră aici, eu, care văd de zece ani 
de lucruşoarele şi de casa dumneavoastră... Şi unde pui că 
alea sunt pretanţioase! mănâncă cât zece, vor vin, zahăr, 
cer încălzitoare de picioare, au tabieturi... Şi-i mai fură pe 
bolnavi, când bolnavii nu le trec în testament... Să vină 
astăzi o soră aici, că mâine am şi găsitără lipsă un tablouaş, 
un lucruşor... 

— Vai, doamnă Cibot! strigă Pons disperat, să nu mă laşi!.. 
Să nu se atingă nimeni de nimic!.. 

— Aici sunt! zise madam Cibot, şi aici voi fi, cât m-or ţinea 
puterile... fii pe pace! Domnu Poulain, care a pus poate 
ochii pe comoara dumneatale, nu şi nu că trebuie o soră!.. 
Ce mi ţi l-am muştruluit! „Numai pe mine, zic, mă vrea 
conaşu, că-mi cunoaşte obiceiurile, şi eu pe ale lui.” Şia 
tăcut. Păi, surorile astea sunt hoaţe rău! Ură am eu pe 
femeile-astea!.. Stai să vezi ce intrigante sunt. 
Carevasăzică, un domn bătrân... Domnu Poulain mi-a 
povestit asta... Şi cum ziceam, una, madam Sabatier, femeie 
de treizeci şi şase de ani, a fost ea negustoreasă de papuci 
la Palais125, în galeria cu prăvălii, de! care au dărâmat-o la 
Palais, ştiţi?.. 

Pons făcu un semn afirmativ. 

— Bun... Femeia asta, carevasăzică, n-a strâns parale, că 
omul ei bea tot, şi a murit de o cogestie sub vită; da' eaa 
fost femeie frumoasă, ce-i drept, nu-i păcat, numai că asta 
nu i-a folosit, măcar c-a avut, zice lumea, amurezi avocaţi... 


Şi cum ziceam, neavând parale, s-a făcut îngrijitoare pe la 
lehuze şi stă pe strada Barre du Bec. Şi aşa a intrat la un 
domn bătrân care avea, fie cu iertare, o boală a scărilor 
lurinare, de-i puneau sonde ca la o fântână ţâşnitoare, şi 
care avea nevoie de aşa de multe îngrijiri că ea dormea pe 
un pat de campanie, în odaia lui domnu. S-a mai pomenit 
una ca asta? Da' mai stai şi zici: „Bărbaţii nu respectă 
nimic, aşa-s de egoişti!” În fine, tot vorbind cu el, că era 
mereu acolo, nu? îl mai înveselea, îi povestea una şi alta, îl 
mai făcea să flecărească, aşa cum stăm şi noi aci, păi nu? şi 
trăncânim... Află ea că nepoţii lui, c-avea nepoți bolnavu', 
erau nişte monştri, că îi făceau necazuri şi, ce mai calea- 
valea, că boala de la nepoţii se trăgea. Ei, conaşule dragă, 
nu zici că l-a scăpat pe domnu ăsta şi s-a măritat cu el şi au 
un copil de mai mare dragul şi madam Bordevin, 
măcelăreasa din strada Chariot, care-i rudă cu cucoana aia, 
l-a botezat... Asta zic şi eu noroc!.. Eu sunt măritată, da' n- 
am Copii, şi, pot pentru ca să spun, de vină e Cibot, care mă 
iubeşte din cale-afară; că dac-aş vrea eu... Da' nu mai zic 
nimic. Că ce ne făceam cu copii pe cap, eu şi Cibot al meu, 
care n-avem o părăluţă chioară, după treizeci de anişori de 
viaţă cinstită, conaşule dragă! Da' ce mă mângâie e că n-am 
nici un bănişor din bunul altuia. Niciodată nu m-am bucurat 
la bunul altuia... Uite, să zicem, aşa, d-un paregzamplu, 
fiindcă dumneatale peste şase săptămâni eşti pe picioare şi 
te plimbi pe bulevard, să zicem că mă treci în testament, ei 
bine, n-aş avea linişte până nu i-aş găsi pe moştenitorii 
dumneatale ca să le dau banii înapoi... atâta groază am de 
bunul pe care nu l-am câştigat cu sudoarea frunţii mele. 
Poţi să vii şi să zici: „Bine, madam Cibot, da' nu te frământa, 
frate, aşa, ai meritat din plin, că doar i-ai îngrijit pe conaşi 
ca pe copiii dumitale, le-ai economisit o mie de franci pe 
an...” Fiindcă în locul meu, ştii dumneatale, conaşule, că 
foarte multe bucătărese ar şi avea la bancă zece mii de 
franci? „Aşa că-i lucru drept să-ţi lase un mic viager domnu 
cel bătrân!.. „ mi-ar spune lumea, d-un paregzamplu. Ei 


bine, nu, eu nu mă uit la câştig. Nu ştiu cum de sunt femei 
care fac binele din interes... Asta nu se mai cheamă că faci 
binele. Aşa-i, conaşule?.. Eu la biserică nu mă duc, că n-am 
timp; da-mi spune inima ce e bine... Nu te foi atâta, puiule, 
nu te scărpina! Dumnezeule mare, cum te-ai mai îngălbenit! 
eşti negru de galben ce eşti... Mare comedie, să se facă 
cineva ca o lămâie, în douăzeci de zile!.. Cinstea e comoara 
oamenilor săraci, trebuie să aibă şi ei ceva. Da' mai întâi, 
chiar dac-ai ajunge în pragul morţii, să zicem aşa, eu aş fia 
dintâi care aş spune că trebuie să laşi tot ce ai lui domnu 
Schmucke. E datoria dumneatale, că el singur ţi-e toată 
familia! şi dumnealui te iubeşte, cum îşi iubeşte un câine 
stăpânu'. 

— A, da, zise Pons, în toată viaţa mea numai el m-a iubit... 

— Vai, conaşule, zise madam Cibot, nu se face să spui aşa 
ceva! da' eu! eu nu te iubesc, carevasăzică?.. 

— Nu spun asta, dragă doamnă Cibot... 

— Aşa, vasăzică! Pentru dumneatale sunt o servitoare, o 
bucătăreasă oarecare, de parcă n-aş avea şi eu inimă! A! 
Dumnezeule, mănâncă-ţi viaţa vreme de unsprezece ani 
pentru doi holtei! nu te îngriji decât cum să le fie mai bine, 
că scotoceam prin marfă la zece băcănese, de mă ocărau, 
ca să vă găsesc brânză de Brie bună, şi mă duceam până la 
hale după unt proaspăt; şi umblă binişor cu toate, că în zece 
ani nu v-am spart şi nu v-am ciobit nimic... Poartă-te ca o 
mamă cu copiii ei! Şi să auzi că ţi se spune un dragă 
doamnă Cibot, care dovedeşte că nu ţine deloc la tine 
domnu ăl bătrân pe care-l îngrijeşti ca pe un fiu de rege, că 
regişorul Romei126 n-a fost îngrijit ca dumneatale!.. Pui 
rămăşag că nu l-au îngrijit cum eşti dumneatale?.. dovadă 
că a murit de tânăr... Zău, conaşule, nu eşti drept... Eşti un 
nerecunoscător! Asta fiindcă nu sunt decât o biată 
portăreasă! Vai, Doamne, şi dumneatale, carevasăzică, ne 
iei drept nişte câini? 

— Dar, dragă doamnă Cibot... 


— În fine, dumneatale, care eşti om învăţat, explică-mi de 
ce suntem trataţi aşa, noi portarii, de parcă n-am avea 
simţire, de-şi bate lumea joc de noi, în anii noştri în care se 
vorbeşte de egalitate!.. EU. Carevasăzică, nu fac cât altă 
femeie! eu, care am fost una dintre ale mai frumoase femei 
din Paris, de-mi zicea frumoasa vânzătoare de stridii, şi 
primeam declaraţii de dragoste de şapte ori pe zi?.. Că şi- 
acuma, dac-aş vrea eu! Uite, conaşule, îl ştii pe mărunţelu 
care vinde fiare vechi lângă uşă? ei, dac-aş fi văduvă, să 
zicem aşa, m-ar lua de nevastă cu ochii închişi, atâta-i ţine 
de deschişi când se uită la mine, şi-mi spune toată ziulica: 
„Vai, ce braţe frumoase ai, cucoană Cibot!.. Am visat azi- 
noapte că erau pâine şi că eu eram unt şi că mă întindeam 
pe ele!” Uite, conaşule, uite braţe!.. 

Îşi suflecă mâneca şi arătă cel mai splendid braţ din lume, 
pe atât de alb şi de fraged, pe cât îi era mâna de roşie şi de 
veştedă; un braţ grăsuliu, rotund, cu gropiţe, şi care, tras 
din teaca lui de stofă proastă, ca o spadă din toc, îl orbi pe 
Pons, care nu îndrăzni să-l privească mult timp. 

— Braţe, reluă ea, care au deschis pe-atâtea inimi pe câte 
stridii deschidea cuțitul meu! Ei bine, sunt ale lui Cibot, şi- 
am făcut păcat să-l neglijez pe bietu' şi dragu' de el, care s- 
ar arunca într-o prăpastie numai ce i-aş spune, pentru 
dumneatale, conaşule, care-mi spui dragă doamnă Cibot, 
când eu aş face şi ce nu se poate ca să-ţi fiu pe plac... 

— Stai niţel, zise bolnavul, nu pot să-ţi spun nici mamă, 
nici nevastă... 

— Nu, în viaţa mea şi cât oi trăi n-o să mai fac prostia să 
țiu aşa la cineva!.. 

— Da' lasă-mă să vorbesc! reluă Pons. Uite, pe Schmucke 
l-am amintit întâiul. 

— Domnu Schmucke! ce om de inimă! zise ea. lacă, elmă 
iubeşte, pentru că e sărac! Bogăția ia omului simţămintele, 
şi dumneatale eşti bogat! Ei bine, ia-ţi o soră, şi-ai să vezi 
cum o să te joace! ca pe un cărăbuş o să te chinuiască... 
Doctorul o să spună că trebuie să-ţi dea de băut şi ea n-o să- 


ţi dea decât de mâncare! o să te îngroape ca să te fure! Nu 
meriţi să ai o doamnă Cibot... Hai! Spune-i doctorului 
Poulain, când o veni, să cheme o soră! 

— Da' pentru numele lui Dumnezeu, ascultă-mă, strigă 
bolnavul înfuriat. Nu vorbeam de femei când l-am pomenit 
pe prietenul meu Schmucke!.. Ştii foarte bine că nu există 
alte două fiinţe care mă iubesc, în afară de dumneata şi de 
Schmucke. 

— Ia nu te mai necăji aşa, mă rog matale! exclamă coana 
Cibot repezindu-se la Pons şi culcându-l cu forţa. 

— Cum aş putea să nu ţiu la dumneata? zise bietul Pons. 

— Zău, chiar mă iubeşti, de-adevărat? Bine, bine, iartă-mă, 
conaşule! zise ea plângând şi ştergându-şi ochii. Ei, da, mă 
iubeşti ca pe o servitoare, asta-i... o servitoare căreia-i 
arunci o viageră de şase sute de franci, cum ai arunca o 
bucată de pâine în coteţu' unui câine!.. 

— Vai, doamnă Cibot! exclamă Pons, drept cine mă iei? Nu 
mă cunoşti! 

— Al! ai să mă iubeşti şi mai mult! reluă ea după o privire a 
lui Pons; ai să mă iubeşti ca pe-o mamă? Păi, da, chiar aşa, 
sunt mama voastră, sunteţi amândoi copiii mei!.. A! că nu-i 
cunosc eu pe ăi de te-au necăjit pe dumneatale, aş ajunge la 
Curtea cu juri, ba chiar la poliţie, fiindcă le-aş scoatem 
ochii!.. Oamenii ăştia merită să ajungi să te spânzure la 
bariera Saint-Jacques127! Şi încă-i prea puţin pentru 
asemenea cremenali!.. Pe dumneatale, om aşa de bun, aşa 
de simţitor, fiindcă ai o inimioară de aur, ai fost făcut şi adus 
pe lume ca să faci fericită pe o femeie... Da, ar fi fostără 
fericite cu dumneatale... Se vede asta, dumneatale ai fost 
croit pentru asta... Eu, una, văzând cum te porţi cu domnu 
Schmucke, îmi ziceam: „Zău dacă nu, domnu Pons şi-a 
greşit viaţa! era făcut ca să fie un bărbat bun...” Ce mai, îţi 
plac femeile! 

— Vai, da, zis Pons, şi niciuna n-a vrut să fie a mea!.. 

— Chiar aşa? exclamă coana Cibot cu un aer provocator, 
apropiindu-se de Pons şi luându-i mâna. Chiar nu ştii ce 


înseamnă să ai o iubită care se dă în vânt după prietenul ei? 
E oare cu putinţă? Eu, în locul dumneatale, n-aş vrea să 
plec de pe lumea asta în cealaltă fără să fi cunoscut a mai 
mare fericire de pe pământ!.. Biet puişor! Dac-aş mai fi ce 
am fost, pe cuvânt de cinste dacă nu l-aş lăsa pe Cibot 
pentru dumneatale! Da', cu un nas croit aşa, fiindcă, nimic 
de zis, ai un nas barosan! cum te-ai descurcat, biet 
îngeraş?.. Ai să-mi spui: „Nu toate femeile se pricep la 
bărbaţi!.. şi se mărită cum dă Dumnezeu, de ţi-e mai mare 
mila”. Eu, una, credeam că ai ibovnice cu duzina, şi 
dansatoare, şi actriţe, şi ducese, că prea lipseai de-acasă!.. 
De-i spuneam mereu lui Cibot, când te vedeam ieşind: „Iote, 
iar pleacă domnul Pons în crailâcuri!” Pe cuvânt de cinste! 
asta spuneam, aşa de mult credeam că te iubesc femeile! 
Ceru te-a făcut pentru dragoste... Uite, conaşule dragă, mi- 
am dat seama de asta în ziua când ai cinat aici pentru prima 
dată. Tare mai erai mişcat de plăcerea pe care i-o făceai lui 
domnu Schmucke! Da' el ce mai plângea şi-a doua zi, când 
mi-a spus: „Matam Zipod, a ginat agi!” de-am plâns şi eu ca 
o proastă. Şi ce trist era când ai început iar să umbli lela! să 
mănânci în oraş! Bietu' om! Nu s-a pomenit pe lume 
asemenea durere! A! mare dreptate ai să ţi-l faci 
moştenitor! Ce mai, om cumsecade, drăguţu' de el, şi-i 
pentru dumneatale cât o familie întreagă!.. Să nu cumva să- 
| uiţi! altminteri, nu te-ar primi Dumnezeu în raiul lui, unde 
negreşit nu-i lasă să intre decât pe ăi de-au fost 
recunoscători faţă de prieteni şi le-au lăsat rente. 

Pons făcea sforţări zadarnice să răspundă, madam Cibot 
vorbea cu viteza vântului. Mijlocul de a opri maşinile cu 
aburi s-a găsit, dar geniul inventatorilor se va istovi până 
să-l găsească pe cel de a stopa trăncăneala unei portărese. 

— Ştiu ce-o să spui! reluă ea. Da' nu moare nimeni, 
conaşule dragă, fiindcă-şi face testamentu' când e bolnav; şi 
eu, în locul dumneatale, nu l-aş lăsa de izbelişte, că orice se 
poate întâmpla, pe bietu' mieluşel, că-i nevinovat ca un 
prunc. Habar n-are de nimic, nu l-aş lăsa pradă nesăţioşilor 


de oameni de afaceri şi rudelor, care-s toate ticăloase! Păi, 
nu zău, a venit cineva să te vadă, de douăzeci de zile?.. Şi să 
le laşi lor averea! Ştii că lumea zice că fac ceva parale toate 
lucrurile de-aici? 

— Păi da, zise Pons. 

— Remonencqg, care te cunoaşte ca amator, şi care vinde 
vechituri, zice că ţi-ar face bucuros treizeci de mii de franci 
rentă viageră ca să-i rămână lui tablourile... Asta, afacere! 
Eu, în locul dumneatale, aş face-o! Da' am crezut că-şi bate 
joc de mine când mi-a spus asta... Ar trebui să-l înştiinţezi 
pe domnu Schmucke de valoarea tuturor lucrurilor ăstora, 
că el e un om care poate fi înşelat ca un copil; habar n-are 
cât preţuiesc frumuseţile dumneatale! Aşa de puţin are 
habar, că le-ar vinde pe o bucăţică de pâine, dacă nu le-ar 
ţine toată viaţa, din dragoste pentru dumneatale, asta dacă 
mai rămâne în viaţă după dumneatale, fiindcă o să moară 
dacă mori! Da' eu aici sunt! o să-l apăr împotriva şi contra 
tuturor!.. eu şi Cibot. 

— Scumpă doamnă Cibot, răspunse Pons mişcat de 
flecăreala asta înspăimântătoare, în care sentimentul părea 
autentic, aşa cum e la oamenii din popor, ce m-aş fi făcut 
fără dumneata şi fără Schmucke? 

— A, chiar că numai noi suntem prietenii dumneatale aici, 
pe pământ, asta, ce-i drept, e-adevărat! Da' două inimi 
bune, zău că fac cât toate familiile... Ce să mai vorbim de 
familie! E ca şi limba, cum spunea aftorul ăla vechi128, e şi 
foarte bună, e şi foarte rea... Da' mă rog, unde ţi-s rudele? 
Ai rude dumneatale?.. că eu nu le-am văzut niciodată... 

— Ele m-au adus în starea în care mă aflu!.. exclamă Pons 
cu adâncă amărăciune. 

— A! dumneatale ai rude! zise madam Cibot sărind de pe 
fotoliu, ca şi când ar fi stat pe fier înroşit deodată în foc. A! 
grozave rude, n-am ce zice! Păi, cum! au trecut douăzeci de 
zile, da, azi-dimineaţă se împlinesc douăzeci de zile de când 
eşti bolnav de moarte şi încă n-au venit să vadă ce faci! Cam 
de oaie, treaba asta!.. Păi eu, în locul dumneatale, mai 


curând mi-aş lăsa averea la azilul copiilor găsiţi, decât să le 
dau lor o para chioară! 

— Ei bine, dragă doamnă Cibot, închipuieşte-ţi că eu voiam 
să las moştenire tot ce am verişoarei mele de-al doilea, fiica 
vărului meu primar, preşedintele Camusot, ştii, magistratul 
care a venit într-o dimineaţă, acum două luni. 

— A! unu mărunţel şi gras, care ţi-a trimis servitorii să 
ceară iertare... de pozna nevesti-sii... de m-a tras de limbă 
despre dumneatale fata din casă, o fandosită bătrână, de-mi 
venea să-i scutur mantila de catifea cu bâţul măturii! Cine-a 
mai pomenit ca o fată în casă să poarte o mantilă de catifea! 
Zău, pe cuvânt de cinste, s-a întors lumea cu josul în sus! la 
ce se mai fac revoluţii? Dacă vă dă mâna, cinaţi de două ori 
pe zi, bogaţi afurisiţi! Da' eu una zic că legile nu sunt bune 
de nimic, că nu mai este nimic sfânt pe lume dacă Ludovic- 
Filip nu păstrează rangurile; că stau şi zic, dacă suntem toţi 
egali, nu zic bine, conaşule? o fată în casă nu trebuie să 
aibă o mantilă de catifea, când eu, madam Cibot, după 
treizeci de ani de viaţă cinstită, n-am aşa ceva... Se cade 
oare una ca asta? Trebuie să vadă lumea cu cine are de-a 
face. O fată în casă e o fată în casă, aşa după cum eu sunt o 
portăreasă! Că de ce au militarii epoleţi cu galoane 
verzulii? Fiecare cu gradul lui! Uite, vrei să-ţi spun eu 
adevăru-adevărat despre toate astea? Se duce dracului 
Franţa!.. Da' pe vremea împăratului, nu zic eu bine, 
conaşule? altfel mergeau lucrurile... D-aia i-am spus eu lui 
Cibot: „Vezi, bărbate, o casă unde slujnicele au mantile de 
catifea, se cheamă că sunt oameni fără inimă...” 

— Fără inimă, aşa-i, răspunse Pons. 

Şi Pons îi povesti păţaniile şi necazurile sale coanei Cibot, 
care se porni pe un potop de ocări la adresa rudelor şi 
manifestă o înduioşare fără de margini la fiecare frază a 
acestei triste povestiri. Până la urmă chiar plânse. 

Pentru a înţelege această intimitate subită între bătrânul 
muzician şi coana Cibot, e de ajuns să ne închipuim starea 
unui celibatar, grav bolnav pentru prima dată în viaţa lui, 


zăcând pe un pat de suferinţă, singur pe lume, trebuind să- 
şi petreacă ziulica întreagă numai cu el însuşi şi găsind-o cu 
atât mai lungă, cu cât se zbate în suferinţele greu de 
descris ale hepatitei, care amărăşte orice viaţă, şi cu cât, 
lipsit de numeroasele sale ocupaţii, tânjeşte după oraş şi 
regretă tot ce se vede gratis la Paris. Singurătatea aceasta 
adâncă şi întunecată, durerea aceasta care atinge moralul 
mai mult încă decât fizicul, golul vieţii, toate îl împing pe un 
celibatar, mai ales când şi-aşa are o fire slabă şi o inimă 
simţitoare şi încrezătoare, să se lege de fiinţa care-l 
îngrijeşte, aşa cum un om care se îneacă se agaţă de o 
scândură. lată de ce asculta Pons cu încântare pălăvrăgeala 
portăresei Cibot. Schmucke, cu madam Cibot şi cu doctorul 
Poulain erau pentru el omenirea întreagă, aşa după cum 
odaia lui i se părea universul. Şi aşa toţi bolnavii îşi 
concentrează atenţia asupra sferei pe care o cuprind cu 
ochii, iar egoismul lor se exercită în imediata lor apropiere, 
subordonându-se fiinţelor şi obiectelor dintr-o cameră. Cu 
atât mai mult vă închipuiţi de ce e în stare un holtei bătrân, 
fără inimi iubitoare în jur, şi care n-a cunoscut niciodată 
dragostea. În douăzeci de zile Pons ajunsese să regrete 
uneori că nu se însurase cu Madeleine Vivet! Aşa încât, de 
douăzeci de zile, madam Cibot câştiga mereu teren în 
mintea bolnavului, care se vedea pierdut fără dânsa; căci, 
despre Schmucke, el era un al doilea Pons pentru bietul 
bolnav. Arta uimitoare a femeii Cibot consta, fără ca ea să-şi 
dea seama de altfel, în a exprima propriile idei ale lui Pons. 

— A! uite doctorul, zise ea auzind soneria. 

Şi îl lăsă pe Pons singur ştiind prea bine că, de venit, 
veniseră Remonencqg şi evreul. 

— Nu faceţi zgomot, domnilor, zise ea, să nu care cumva 
să bage de seamă!.. că se burzuluieşte rău când e vorba de 
comoara lui. 

— O simplă plimbare va fi de ajuns, răspunse evreul, 
înarmat cu o lupă şi cu o lornietă. 


Salonul în care se afla cea mai mare parte a muzeului Pons 
era un salon din cele de altădată, aşa cum înțelegeau să le 
facă arhitecţii din slujba nobilimii franceze: avea mai bine 
de şapte metri lărgime, aproape zece metri lungime şi o 
înălţime de patru metri şi un sfert. Tablourile lui Pons, în 
număr de şaizeci şi şapte, erau aşezate pe cei patru pereţi 
ai acestui salon, îmbrăcat în lemnărie albă şi aurie; dar 
albul îngălbenit şi aurul ruginit de vreme aveau tonuri 
armonioase care nu dăunau efectului produs de pânze. 
Paisprezece statui se înălţau pe coloane cu suporturi de 
Boule, fie la colţuri, fie între tablouri. Partea de jos a 
pereţilor era împodobită, până la înălţimea cotului, de 
bufete din abanos, toate sculptate şi toate de o bogăţie 
regească. Bufetele conţineau tot felul de lucruri rare. În 
mijlocul salonului, pe un şir de mescioare de lemn sculptat, 
erau expuse cele mai deosebite minunăţii ieşite din mâna 
omului: obiecte de fildeş, de bronz, de lemn, de aur şi de 
argint, emailuri, porţelanuri etc. 

De îndată ce evreul pătrunse în acest sanctuar, se duse 
glonţ la cele patru capodopere, pe care le recunoscu drept 
cele mai frumoase din colecţie, fiind şi semnate de pictori 
care lipseau din colecţia lui. Erau pentru el ceea ce sunt 
pentru naturalişti acele desiderata care îi fac să întreprindă 
călătorii de la apus la răsărit, la tropice, în deşerturi, prin 
pampa, prin savane, prin păduri virgine. Primul tablou era 
de Sebastian del Piombo, al doilea de Fra Bartolomeo della 
Porta129, al treilea - un peisaj de Hobbema, şi ultimul - un 
portret de femeie de Albrecht Durer, patru diamante! 
Sebastian del Piombo reprezintă, în arta picturii, un punct 
strălucitor în care se întâlnesc trei şcoli, fiecare cu ce avea 
ea mai bun. Pictor din Veneţia, el a venit la Roma să-şi 
însuşească stilul lui Rafael, sub îndrumarea lui 
Michelangelo, care voia să-l opună lui Rafael, luptând 
împotriva acestui pontif suveran al artei prin unul dintre 
ciracii săi. Astfel s-a făcut că pictorul acesta leneş, dar 
genial, a contopit culoarea venețiană, arta florentină a 


compoziţiei şi stilul lui Rafael în puţinele tablouri pe care a 
binevoit să le picteze şi care au fost, zice-se, schiţate de 
Michelangelo. La ce perfecţie a ajuns omul acesta înarmat 
cu o forţă triplă se poate vedea privind, la muzeul din Paris, 
portretul lui Baccio Bandinelli, care poate susţine 
comparaţia cu Omul cu mănugşa al lui Tizian, cu portretul 
bătrânului, în care Rafael şi-a îmbinat perfecţia cu cea a lui 
Correggio, şi cu Carol al VIII-lea al lui Leonardo da 
Vinci1 30. Aceste patru perle au aceleaşi ape; aceeaşi 
lumină, aceeaşi rotunzime, aceeaşi strălucire, aceeaşi 
valoare. Mai departe decât atât nu poate merge arta 
omenească. E întrecută natura, care n-a dat viaţă 
originalului decât pentru un timp. De mâna acestui mare 
geniu, din paleta aceasta nemuritoare, dar de-o lenevie fără 
leac, Pons poseda un Cavaler de Malta în rugăciune, pictat 
pe ardezie, de o prospeţime, de o desăvârşire, de o 
adâncime superioare calităţilor din portretul lui Baccio 
Bandinelli. Tabloul de Fra Bartolomeo, care reprezintă o 
Sfântă Familie, putea fi luat drept un tablou de Rafael de 
către mulţi necunoscători. Pânza lui Hobbema putea atinge 
şaizeci de mii de franci la licitaţie publică. Cât despre 
portretul de femeie al lui Albrecht Durer, el era de calitatea 
faimosului Holzschuer de la Numberg, pentru care regele 
Bavariei, regele Olandei şi regele Prusiei au oferit, în mai 
multe rânduri şi fără succes, două sute cincizeci de mii de 
franci. Este oare vorba de soţia sau de fata cavalerului 
Holzschuer, prietenul lui Albrecht Durer?.. Ipoteza pare o 
certitudine, căci femeia din muzeul Pons e pictată într-o 
atitudine care presupune că trebuie să aibă o pereche, iar 
stema pictată e aşezată în acelaşi fel în amândouă 
portretele. În sfârşit, menţiunea aetatis suae XLI131 e în 
perfectă armonie cu vârsta indicată în portretul păstrat cu 
atâta sfinţenie de familia Holzschuer din Niimberg, portret 
de pe care s-a făcut de curând o gravură. 

Lui Elie Magus îi dădură lacrimile privind rând pe rând 
aceste patru capodopere. 


— Îţi dau câte două mii de franci bacşiş de fiecare din 
tablourile astea, dacă mă ajuţi să le cumpăr cu patruzeci de 
mii de franci! îi spuse el la ureche doamnei Cibot, care 
rămase uimită de o asemenea avere căzută din cer. 

Admiraţia, sau mai degrabă delirul evreului îi tulburaseră 
într-atâta inteligenţa şi pornirile lacome, încât după cum se 
vede, se lăsă pradă lui. 

— Da' eu? întrebă Remonencqg, care nu se pricepea la 
tablouri. 

— 'Toate sunt aici la fel de preţioase, replică evreul cu 
isteţime la urechea auvergnatului, ia zece tablouri la 
întâmplare, în aceleaşi condiţii, şi eşti un om bogat! 

Cei trei tâlhari se mai priveau încă, fiecare cufundat în 
plăcerea lui, cea mai puternică din toate, satisfacția reuşitei 
în materie de avere, când vocea bolnavului răsună şi vibră 
ca un dangăt de clopot... 

— Cine-i acolo? strigă Pons. 

— Conaşule, da' culcă-te! zise coana Cibot repezindu-se la 
Pons şi forțându-l să se aşeze în pat. Ce Dumnezeu! vrei să 
te ucizi?.. Ei, da, nu e domnul Poulain, e bietu' Remonencg, 
care-ţi poartă de grijă şi a venit să întrebe ce mai faci!.. Aşa 
te iubeşte lumea, de toată casa se vântură pentru 
dumneata. De ce naiba ţi-e teamă? 

— Dar mi se pare că sunteţi mai mulţi acolo, zise bolnavul. 

— Mai mulţi! asta-i bună!.. Nu, zău, visezi?.. O să ajungi 
nebun de-a binelea până la urmă, pe cuvânt de cinste!.. Na, 
uită-te. 

Coana Cibot se duse repede să deschidă uşa, îi făcu semn 
lui Magus să se dea la o parte şi lui Remonencq să 
înainteze. 

— Ei, domnule dragă, zise auvergnatul, pentru care 
vorbise madam Cibot, am venit să văd ce mai faceţi, că 
toată casa e îngrijorată din cauza dumneavoastră!.. 
Nimănui nu-i place să intre moartea într-o casă... Ş-apoi, 
taica Monistrol, pe care-l cunoaşteţi bine, m-a însărcinat să 
vă spun că, dacă aveţi nevoie de bani, vă stă la dispoziţie... 


— "Te-a trimis să arunci o ocheadă la biblourile mele! zise 
bătrânul colecţionar cu o răceală plină de neîncredere. 

— Colecţia dumneavoastră e frumoasă tare, răspunse cu 
isteţime Remonencqg, destul de frumoasă ca să aţâţe 
interesul căutătorilor de ocazii; eu nu mă pricep în obiecte 
de mare artă, dar dumneavoastră aveţi atâta faimă de mare 
cunoscător la d-astea, încât aş cumpăra bucuros de la 
dumneavoastră, şi cu ochii închişi... dacă aţi avea cumva 
nevoie de bani, că tare mult costă afurisitele astea de boli... 
că, uite, soră-mea a cheltuit, în zece zile, un franc şi 
cincizeci pe medicamente, când a fost bolnavă, şi s-ar fi 
vindecat şi fără asta... Doctorii sunt nişte pungaşi care 
profită de starea noastră pentru... 

— Cu bine, domnule, îţi mulţumesc, i-o tăie Pons scurt 
telalului, aruncându-i priviri îngrijorate. 

— Mă duc după el, îi spuse încetişor madam Cibot 
bolnavului, să nu se atingă de ceva. 

— Da, da, răspunse bolnavul mulţumindu-i din ochi 
portăresei. 

Madam Cibot închise uşa camerei de culcare, ceea ce 
redeşteptă bănuielile lui Pons. Ea îl găsi pe Magus nemişcat 
în faţa celor patru tablouri. Nemişcarea, admiraţia asta nu 
pot fi înţelese decât de către cei al căror suflet e deschis 
spre frumosul ideal, spre sentimentul de nedescris pe care-l 
provoacă perfecţia artei, şi care stau nemişcaţi în picioare 
ceasuri întregi, la muzeu, în faţa Giocondei lui Leonardo da 
Vinci, în faţa Antiopei lui Correggio, capodopera acestui 
pictor, în faţa lubitei lui Tizian, a Sfintei Familii a lui Andrea 
del Sarto, în faţa Copiilor înconjurați de flori ai lui 
Domenichino132, a micului tablou în camadeu133 al lui 
Rafael ţi a portretului de bătrân al său, cele mai imense 
capodopere ale artei. 

— Ştergeţi-o fără zgomot! zise ea. 

Evreul plecă încet de-a-ndărătelea, uitându-se la tablouri 
cum se uită un îndrăgostit la iubita lui, când îşi ia rămas 
bun de la ea. De îndată ce-l văzu în capul scării, madam 


Cibot, căreia contemplarea asta îi stârnise idei, dădu una pe 
braţul uscat al lui Magus. 

— Ai să-mi dai patru mii de franci pe tablou! altfel nu 
facem târgul!.. 

— Sunt aşa de sărac! zise Magus. Pânzele astea le doresc 
din dragoste, numai din dragoste pentru artă, frumoasă 
coniţă! 

— Eşti aşa de uscat, băieţaş! zise portăreasa, că înţeleg o 
asemenea dragoste. Da' dacă nu-mi făgăduieşti astăzi 
şaisprezece mii de franci aici de faţă cu Remonencqg, mâine 
o să fie douăzeci de mii. 

— Bine, şaisprezece, răspunse evreul, înspăimântat de 
aviditatea portăresei. 

— Pe ce poate jura un evreu? îl întrebă madam Cibot pe 
Remonencq. 

— Poţi avea încredere în el, răspunse telalul. E tot atât de 
cinstit ca şi mine. 

— Ei, da' dumneatale? întrebă portăreasa. Dacă meşteresc 
să ţi se vândă ceva, ce-mi dai? 

— Jumătate din câştig, răspunse Remonencq la iuţeală. 

— Mai bine o sumă pe loc, că eu nu sunt negustoreasă, 
răspunse madam Cibot. 

— Ba, te pricepi grozav la afaceri! zise Elie Magus 
zâmbind, ai fi o negustoreasă straşnică. 

— Îi propun să ne asociem, cu viaţa şi cu averea, zise 
auvergnatul apucând braţul durduliu al doamnei Cibot şi 
pocnind pe el o palmă ca de ciocan. Nu-i cer alt capital 
decât frumuseţea! Rău faci să ţii la turcul dumitale de Cibot 
şi la acul lui de cusut! Poate oare un biet portar să 
îmbogăţească pe o femeie frumoasă ca dumneata? A! ce 
bine ţi-ar sta într-o prăvălie pe bulevard, printre obiecte de 
artă, stând de vorbă cu amatorii şi ademenindu-i să 
cumpere! Las-o dracului de portărie, după ce-ţi umpli sacul 
aici, şi-ai să vezi ce ajungem dacă lucrăm împreună! 

— Să-mi umplu sacu'! zise madam Cibot. Păi eu nu sunt în 
stare să iau nici un capăt de aţă d-aici, m-auzi, Remonencqg! 


exclamă portăreasa. Toată lumea mă cunoaşte în mahala ca 
femeie cinstită, aşa să ştii! 

Ochii doamnei Cibot aruncau fulgere. 

— Hai, linişteşte-te! zise Elie Magus, auvergnatul pare a te 
iubi prea mult, ca să vrea să te jignească. 

— Ce miţi i-ar duce pe clienţi! exclamă auvergnatul. 

— Fiţi drepţi, copii, reluă madam Cibot îmblânzită, şi 
gândiţi-vă şi voi în ce situaţie sunt aici!.. De zece ani de zile 
îmi scuip sufletul pentru holteii ăştia bătrâni, şi n-am văzut 
niciodată nimic de la ei, afară de vorbe... Remonencg ştie că 
îi hrănesc pe bătrâni pe o sumă fixă, de mi-am prăpădit 
toate economiile, pe sufletu' mamei!.. singura făuritoare a 
vieţii mele pe care am cunoscut-o; da' asta-i adevărat, aşa 
cum e-adevărat că trăiesc şi că e ziuă afară, şi să mi se facă 
otravă cafeaua dacă mint cu o para!.. Ei bine, iată că unu 
stă să moară, aşa-i? şi-i âl mai bogat dintre ăştia doi, care 
au fost ca şi copiii mei!.. Ţi-or veni să crezi, domnule dragă, 
că, de douăzeci de zile de când îi tot spun că e bolnav pe 
moarte (fiindcă domnu Poulain a zis că moare!..), zgârie- 
brânză ăsta nu pomeneşte să mă treacă în testament, de 
parcă nici nu m-ar cunoaşte! Pe cuvânt de cinste, nu 
căpătăm ce ni se cuvine decât dacă ne luăm singuri, 
vorbesc ca o femeie cinstită!.. că parcă poţi să te încrezi în 
moştenitori?.. Paşte, murgule! Uite, ştiţi una, am s-o spun 
pe şleau, toţi sunt nişte canalii! 

— E-adevărat, zise Elie Magus cu viclenie, şi până la urmă 
tot noi, adăugă el uitându-se la Remonencg, suntem 
oamenii cei mai cinstiţi... 

— Lăsaţi-mă să vorbesc, reluă madam Cibot, că nu la voi 
mă gândeam... Persoanele prezante, cum a zis aftorul ăla 
vechi, fac totdeauna accepţie!.. Vă jur că ăi doi domni îmi 
datorează până acuma trei mii de franci, că bruma de 
parale pe care o strânsesem s-a dus pe medicamente şi pe 
ce le mai trebuie, şi te pomeneşti că ei nu recunosc la urmă 
nimic din ce-am dat de la mine!.. Sunt aşa de proastă cu 
cinstea mea, că nu-mi vine să le vorbesc de asta. D-aia 


dumneatale, care te pricepi la afaceri, domnule dragă, ce 
zici, mă sfătuieşti să mă adresez la un avocat?.. 

— Un avocat! exclamă Remonencqg, păi dumneata ştii mai 
mult ca toţi avocaştii!.. 

Zgomotul prăbuşirii unui corp greu, căzut pe podeaua 
sufrageriei, răsună în spaţiul larg al scării. 

— Vai, Doamne, ţipă madam Cibot, ce s-o fi întâmplat? mi 
se pare că s-a lungit pe jos conaşul!.. 

Îi împinse pe cei doi complici ai ei, care coborâră iute şi 
degrabă scările; apoi se întoarse, se repezi în sufragerie şi-l 
văzu acolo pe Pons, întins cât era de lung, în cămaşă, 
leşinat! Îl apucă în braţe, îl ridică uşor ca pe o pană şi-l duse 
în pat. După ce-l culcă pe muribund, îi dădu să respire fire 
de pană arsă, îi udă tâmplele cu apă de Colonia, îl readuse 
la viaţă. Apoi, când îl văzu pe Pons cu ochii deschişi, 
înviorat, îşi puse mâinile în şolduri. 

— Fără papuci! în cămaşă! vrei să dai ortu' popii! Şi de ce, 
mă rog, m-ai luat pe mine la bănuieli?.. Dacă-i aşa, adio şi n- 
am cuvinte, conaşule. Zece ani de când vă slujesc, de când 
dau din punga mea la coşniţă, de mi s-au prăpădit toate 
economiile, ca să n-aibă necazuri bietu' domnu Schmucke, 
care plânge ca un copil, pe scară... şi uite-mi răsplata! Vii să 
mă spionezi... le-a pedepsit Dumnezeu... foarte bine! Şi eu 
care mă muncesc să te port în braţe, de pot rămâne şi 
beteagă pe toată viaţa... Vai, Doamne! şi-am lăsat şi uşa 
deschisă... 

— Cu cine stăteai de vorbă? 

— Ei, asta-i bună! exclamă madam Cibot. Ia te uită! nu 
cumva sunt roaba dumneatale? am să-ţi dau socoteală de 
ceva? să ştii că dacă mă baţi atâta la cap, las totu' baltă. Şi- 
ai să-ţi iei o infermieră! 

Înspăimântat de această ameninţare, Pons îi arătă limpede 
doamnei Cibot, fără să-şi dea seama, în ce măsură poate să 
se folosească ea de această sabie a lui Damocles. 

— E din cauza bolii! zise el pe un ton jalnic. 

— Aşa da! îl repezi coana Cibot. 


Şi-l lăsă pe Pons încurcat, pradă remuşcărilor, admirând 
devotamentul răstit al îngrijitoarei sale şi făcându-şi 
reproşuri fără 'să simtă răul groaznic prin care-şi agravase 
boala căzând pe podeaua de piatră a sufrageriei. Madam 
Cibot îl zări pe Schmucke, care urca scara. 

— Hai, conaşule... Că e de rău! Domnu Pons a înnebunit!.. 
Închipuieşte-ţi că s-a sculat din pat gol-goluţ şi s-a ţinut 
după mine... ba nu, s-a întins pe jos cât e de lung... 
Întreabă-l pentru ce, habar n-are... E bolnav rău. Eu una n- 
am făcut nimic ca să-l scot aşa din fire, afară doar de nu i-oi 
fi trezit cine ştie ce gânduri când i-am vorbit de dragostele 
lui din tinereţe... Parcă cine-i cunoaşte pe bărbaţi! Suntără 
toţi nişte crai bătrâni... Am făcut rău, că i-am arătat braţele 
mele, că-i luceau ochii în cap ca jăratecu. 

Schmucke o asculta pe madam Cibot de parcă ar fi vorbit 
în ebraică. 

— M-am spetit d-o să rămân beteagă până la capătul 
zilelor mele!.. adăugă madam Cibot, prefăcându-se că simte 
dureri mari şi chibzuind să aducă la îndeplinire gândul 
care-i venise din întâmplare, când simţise o mică oboseală 
în muşchi. Sunt aşa de proastă! Când l-am văzut aici, pe jos, 
l-am luat în braţe şi l-am dus până la pat, ca pe un copil, ce 
mai! Da' acum, simt durerea! Vai! mi-e rău!.. cobor la mine, 
vezi dumneata de bolnav. O să-l trimet pe Cibot după 
domnu Poulain pentru mine! Mai degrabă moartă, decât 
oloagă... 

Madam Cibot se agăţă de rampa scării şi se rostogoli pe 
trepte răsucindu-se în fel şi chip şi gemând atât de jalnic, 
încât toţi locatarii ieşiră înspăimântați în pragul 
apartamentelor lor. Schmucke o sprijinea pe bolnavă 
plângând şi vorbind de devotamentul portăresei. Toată casa 
şi toată mahalaua aflară în curând fapta plină de mărinimie 
a doamnei Cibot, care se betegise de moarte, zicea lumea, 
ridicând în braţe pe unul dintre babalâci. Întorcându-se la 
Pons, Schmucke îi mărturisi starea groaznică a factotum- 
ului lor, şi amândoi se priviră spunând: „Ce-o să ne facem 


fără ea?..” Văzând cât de schimbat era Pons după isprava 
lui, Schmucke nu îndrăzni să-l certe. 

— Avurizide feghiduri! Aj brevera să le art degâd să-mi 
biert briedenul! exclamă el aflând de la Pons cauza 
accidentului. Ză o pănuiejdi be matam Zipod, care ne 
îmbrumudă egonomiile zale! Nu e pine; tar e tin gauza 
polii... 

— Ah! ce boală! M-am schimbat, simt că m-am schimbat, 
zise Pons. N-aş vrea să te fac să suferi, dragă Schmucke. 

— Geardă-mă be mine! zise Schmucke, ji laz-o be matam 
Zipod în bage... 

Doctorul Poulain vindecă în câteva zile infirmitatea de care 
madam Cibot se pretindea ameninţată, şi, prin această 
vindecare aparent miraculoasă, reputaţia lui câştigă o 
strălucire extraordinară în mahalaua Marais. La Pons în 
casă, el atribui această reuşită constituţiei robuste a 
bolnavei, care-şi reluă serviciul a şaptea zi pe lângă conaşii 
ei, spre marea satisfacţie a acestora. Evenimentul făcu să 
crească cu sută la sută influenţa, tirania portăresei în 
gospodăria celor doi babalăci, cărora le plăti datoriile 
făcute în cursul acelei săptămâni. Madam Cibot profită de 
împrejurare pentru a obţine de la Schmucke (şi cu ce 
uşurinţă!) o chitanţă de recunoaştere a datoriei de două mii 
de franci, pe care zicea că i-a împrumutat celor doi: 
prieteni. 

— A! straşnic doctor, domnu Poulain! îi spuse madam Cibot 
lui Pons. O să te scape, conaşule dragă, că pe mine din 
coşciug m-a sculat! Bietu' Cibot nu mai credea c-o să 
trăiesc!.. Ei bine, trebuie să-ţi fi spus domnu Poulain, cât am 
zăcut, nu m-am gândit decât la dumneatale. „Doamne, 
Dumnezeule, ziceam, ia-mă pe mine, şi lasă-l în viaţă pe 
domnu Pons, dragu' de el...” 

— Biată doamnă Cibot, era cât p-aci să rămâi infirmă din 
pricina mea!.. 

— A! fără domnu Poulain, aş fi acum între patru scânduri, 
că acolo ajungem cu toţii. Ce să-i faci? la capătul şanţului, 


bâldâbâc, cum zicea aftorul ăla vechi! 134 Trebe să fim 
filosofi. Şi cum v-aţi descurcat fără mine?.. 

— A stat Schmucke lângă mine, răspunse bolnavul, dar 
biata noastră pungă şi clientela noastră au avut de suferit... 
Nu ştiu cum a făcutel. 

— Vii galm, Bons! exclamă Schmucke, nenea Zipod a vosd 
pangherul nosdru... 

— Nu vorbi de asta, mieluşelule dragă! Sunteţi amândoi 
copiii noştri, exclamă madam Cibot. Economiile noastre 
sunt bine plasate la dumneavoastră, ce mai! sunteţi mai de 
încredere decât banca. Câtă vreme avem o bucată de pâine, 
jumătate e a dumneavoastră... nu face să mai vorbim de 
asta... 

— Piada matam Zipod! zise Sohmucke plecând. 

Pons tăcea. 

— Ţi-or veni să crezi, îngeraşule, îi spuse madam Cibot 
bolnavului, văzându-l îngrijorat, că, în agonia mea, fiindc- 
am văzut-o tare de-aproape p-aia cu coasa!.. ce mă chinuia 
mai mult era gândul că vă las singuri, de izbelişte, şi că-l las 
pe bietu' Cibot fără o para chioară... Mare lucru nu fac 
economiile mele, d-aia nu vorbesc de ele decât fiindcă veni 
vorba de moartea mea şi de Cibot, care-i un înger! Pe 
cuvânt, omu' ăsta m-a îngrijit ca pe-o prinţesă, jelind ca o 
babă... Da' eu mă bizuiam pe dumneavoastră, vorbesc ca o 
femeie cinstită. Îi spuneam: „Lasă, Cibot, conaşii mei n-o să 
te lase niciodată să mori de foame...” 

Pons nu dădu nici un răspuns acestui atac ad 
testamentum, iar portăreasa tăcu aşteptând un cuvânt. 

— Am să-i spun lui Schmucke să vă aibă în grijă pe 
amândoi, spuse în sfârşit bolnavul. 

— A! exclamă portăreasa, tot ce-o să faci o să fie bine! mă 
bizui pe dumneatale, pe inima dumneatale... să nu mai 
vorbim de asta fiindcă mă umileşti, îngeraşule dragă, vezi 
de te vindecă! Ai să trăieşti mai mult ca noi... 

O adâncă îngrijorare puse stăpânire pe inima doamnei 
Cibot; ea hotări să-l tragă de limbă pe conaşul ei cu privire 


la moştenirea pe care avea de gând să i-o lase; şi, ca 
început, ieşi ca să se ducă la doctorul Poulain acasă, seara, 
după cina lui Schmucke, care mânca lângă patul lui Pons de 
când îi era bolnav prietenul. 

După zece ani de practică, doctorul Poulain îşi continua 
meseria de Sisif135, fără disperarea care-i amărâse primele 
zile. Totuşi, visa şi el la ceva, căci toţi parizienii au visul lor. 
Remonencqg îşi îndulcea viaţa cu un vis, madam Cibot îl avea 
şi ea pe-al ei. Doctorul Poulain trăgea nădejde să fie chemat 
la un bolnav bogat şi cu trecere; apoi, să obţină, prin 
trecerea acestui bolnav pe care avea să-l vindece negreşit, 
un post de medic-şef la vreun spital, sau de medic al 
închisorilor, sau al teatrelor de pe bulevard, sau al vreunui 
minister. De altminteri, postul de medic al primăriei în acest 
fel îl obținuse. Adus de madam Cibot, îl îngrijise şi-l 
vindecase pe domnul Pillerault, proprietarul casei ai cărei 
portari erau soţii Cibot. Domnul Pillerault, unchi de-al 
doilea după mamă al doamnei contese Popinot, soţia 
ministrului, se interesase de tânărul acesta, a cărui mizerie 
ascunsă o cercetase în cursul unei vizite de mulţumire, şi 
ceru nepotului său de-al doilea, ministrul, care îl venera, 
postul pe care doctorul îl deţinea de cinci ani de zile. 
Salariul modest al acestui post venise la timp ca să-l 
împiedice pe doctor să ia o hotărâre disperată, cea a 
emigrării. A părăsi Franţa este o situaţie mai mult decât 
tristă pentru un francez. Doctorul Poulain se duse să-i 
mulţumească contelui Popinot; dar medicul omului de stat 
fiind ilustrul Bianchon1 36, solicitatorul înţelese că nu poate 
face carieră în casa aceea. Bietul doctor, după ce sperase să 
obţină protecţia unuia dintre miniştrii influenţi, a uneia 
dintre cele douăsprezece sau cincisprezece cărţi pe care o 
mână puternică le amestecă de şaisprezece ani pe postavul 
verde al mesei de consiliu, se află iar cufundat în 
Marais137, unde bătea pasul, prin noroaie, mergând pe la 
oamenii săraci, ori pe la micii burghezi, şi unde avu sarcina 


să controleze decesele, pentru o mie două sute de franci pe 
an. 

Doctorul Poulain, care fusese un intern apreciat şi care 
devenise un practician prudent, nu era lipsit de experienţă. 
De altfel, morţii lui nu făceau scandal şi el putea studia 
toate bolile în anima vilil 38. Vă închipuiţi cu ce fiere se 
hrănea! De aceea, expresia de pe faţa lui, şi aşa prelungă şi 
melancolică, era uneori înspăimântătoare. Puneţi pe un 
pergament galben ochii aprinşi ai lui Tartuffe şi acreala lui 
Alceste; apoi închipuiţi-vă mersul, atitudinea, privirile 
acestui om care, convins că e un medic tot atât de bun ca şi 
ilustrul Bianchon, se simţea ţinut într-o sferă obscură de 
către o mână de fier! Doctorul Poulain nu se putea 
împiedica să compare câştigurile lui de zece franci, în zilele 
bune, cu cele ale lui Bianchon, care ajungeau la cinci-şase 
sute de franci! Şi să nu-ţi vină să urăşti democraţia? 139 
Ambiţiosul acesta refulat n-avea să-şi reproşeze nimic, de 
altfel. El îşi încercase norocul inventând nişte pilule 
purgative, asemenea celor ale lui Morisson. Încredinţase 
exploatarea lor unui coleg de spital, un intern ajuns 
farmacist; dar farmacistul, îndrăgostit de o figurantă de la 
teatrul Ambiguu-Comique, dăduse faliment, iar brevetul de 
invenţie a pilulelor purgative fiind luat pe numele lui, 
imensa descoperire îl îmbogăţise pe succesor. Fostul intern 
plecase în Mexic, patria aurului, luând cu el o mie de franci 
din economiile bietului Poulain, căruia drept mângâiere, 
figuranta îi spuse că e cămătar, când veni la ea să-şi ceară 
banii înapoi. De la chilipirul vindecării bătrânului Pillerault 
nu se mai ivise nici un client bogat. Poulain cutreiera pe jos 
tot cartierul Marais, ca un câine hămesit şi, din douăzeci de 
vizite, dacă se nimereau două de câte doi franci. Clientul 
care plătea bine era, pentru el, ca animalul fantastic numit 
inorog pe pământul acesta luminat de razele lunii. 

Acum e uşor de înţeles cum de-şi jucase atât de bine rolul 
doctorul Poulain în comedia primejdiei prin care trecuse 
madam Cibot. Lăcomiile şi ambițiile se miros toate unele pe 


altele. Negăsind nici o leziune în nici un organ al portăresei, 
admirând pulsul ei regulat, uşurinţa deplină a mişcărilor 
sale, şi auzind-o ce tare ţipă, înţelese că ea are interes să se 
prefacă bolnavă de moarte. Cum vindecarea rapidă a unei 
pretinse boli grave avea să-i facă reclamă în arondisment, el 
exageră aşa-zisa vătămătură a doamnei Cibot şi afirmă că o 
va lecui intervenind la timp. În sfârşit, îi dădu portăresei un 
aşa-zis tratament şi-i făcu o operaţie fantastică, toate 
încununate de un succes deplin. Căută, în arsenalul 
tratamentelor extraordinare ale lui Desplein140, un caz 
neobişnuit; pretinse că madam Cibot era un caz similar şi 
atribui reuşita, cu modestie, marelui chirurg dându-se doar 
drept imitatorul lui. Astfel de îndrăzneli au începătorii la 
Paris. Din orice fac o scară că să se urce pe scenă; dar, cum 
totul se toceşte, chiar treptele de la scară, debutanţii din 
fiecare profesiune nu mai ştiu din ce lemn să le facă. În 
anumite momente, parizianul e refractar la succes. Plictisit 
să tot înalțe piedestale, stă îmbufnat ca un copil răzgâiat şi 
nu mai vrea idoli; sau, mai exact, nu găseşte întotdeauna 
oameni de talent pentru entuziasmul lui. Ganga din care se 
extrage geniul are şi ea lacunele ei; atunci parizianul se 
împotriveşte, nu vrea să tot poleiască sau să tot slăvească 
mediocrităţi. 

Intrând cu repezeala ei obişnuită, madam Cibot îl 
surprinse pe doctor la masă cu bătrâna lui mamă; mâncau o 
salată de păpădie, cea mai ieftină din toate salatele şi, ca 
desert, nu aveau decât o bucată mică de brânză de Brie, 
într-o farfurie nu prea plină de fructe uscate, aşa-numite 
quatre-mendiants141, printre care se vedeau multe coji de 
struguri, şi o farfurie de mere mici şi prăpădite. 

— Poţi rămâne, mamă, zise medicul reţinând-o de braţ pe 
doamna Poulain; e doamna Cibot de care ţi-am vorbit. 

— Să trăiţi, doamnă, să trăieşti, domnule, zise madam 
Cibot, aşezându-se pe scaunul pe care i-l întinse doctorul. 
A! cucoana e mama dumneatale? mare noroc are să aibă un 


fecior atât de priceput; fiindcă e salvatorul meu, doamnă, 
m-a întors de la moarte. 

Văduva Poulain o găsi pe madam Cibot fermecătoare, când 
o auzi cum îi laudă băiatul. 

— Ziceam ca să-ţi spun, dragă domnule Poulain, aşa, între 
noi, că lu' bietu' domnu' Pons îi merge tare rău, şi că ţi-aş 
vorbi ceva în privinţa lui... 

— Să trecem în salon, zise doctorul Poulain, arătând-o pe 
servitoare doamnei Cibot cu un gest semnificativ. 

În salon, madam Cibot descrise pe larg situaţia ei faţă de 
cei doi bărbaţi, repetă istoria cu împrumutul pe care Li-l 
făcuse, înflorind-o, şi povesti imensele servicii pe care le 
făcea ea de zece ani de zile domnilor Pons şi Schmucke. 
Dacă lua de bun ce spunea, cei doi bătrâni nici n-ar mai fi 
existat fără îngrijirile ei de mamă. Îşi dădu aere de înger şi 
trânti atâtea şi atâtea minciuni stropite cu lacrimi, încât, 
până la urmă, o înduioşă pe bătrâna doamnă Poulain. 

— Aşa că vezi bine, dragă domnule, spuse ea încheind, că 
ar trebui neapărat să ştiu ce are de gând cu mine domnu 
Pons, în caz de moare; de dorit, nu doresc de fel asta, 
fiindcă, ştiţi, doamnă, rostul meu în viaţă e să-i îngrijesc pe 
pruncii ăştia doi; iar, dacă unul dintre eimă lasă, o să-l 
îngrijesc pe celălalt. Că eu, aşa sunt sortită, să fiu rivala 
maternității. Dacă n-am pe cineva să-i port de grijă, să-mi 
fie ca un copil, mă prăpădesc... Aşa că, dac-ar vrea domnu 
Poulain, mi-ar face un serviciu şi aş şti să-l recunosc, 
adicătelea ar vorbi despre mine cu domnu Pons. Ce 
Dumnezeu! o mie de franci rentă, e prea mult, mă rog 
dumneavoastră?.. Tot domnu Schmucke ar fi în câştig... Şi 
cum ziceam, scumpu' nostru bolnav mi-a spus c-osămă 
lase în grija bietului german, care ar fi, carevasăzică, 
moştenitoru' lui... Da' ce te faci cu un om care nu ştie să 
lege două gânduri pe franţuzeşte şi care e în stare, de 
altminteri, să plece în Germania, atâta inimă rea o să-i facă 
moartea prietenului... 


— Dragă doamnă Cibot, răspunse doctorul, care devenise 
grav, afacerile de soiul ăsta nu-i privesc pe medici şi mi s-ar 
interzice exerciţiul profesiunii dacă s-ar afla că m-am 
amestecat în dispoziţiile testamentare ale unuia dintre 
clienţii mei. Legea nu permite unui medic să primească un 
legat de la un bolnav al său... 

— Ce lege tâmpită! fiindcă, cine mă-mpiedică să împart 
moştenirea mea cu dumneata? răspunse pe loc madam 
Cibot. 

— Merg şi mai departe, zise doctorul, conştiinţa mea de 
medic îmi interzice să-i vorbesc domnului Pons despre 
moartea sa. Mai întâi, nu e chiar atât de în primejdie; apoi, 
o asemenea conversaţie din partea mea i-ar provoca o 
emoție care ar putea să-i facă realmente rău şi să-i 
transforme de-abia atunci boala într-o boală mortală... 

— Bine, da' eu nu mă port cu mănuşi, exclamă madam 
Cibot, când îi spun să-şi aranjeze afacerile, şi asta nu-i face 
râu... E deprins cu aşa ceva... Nu te teme. 

— Nu mai vreau să aud nici un cuvânt, dragă doamnă 
Cibot!.. Lucrurile astea nu sunt de domeniul medicinii, ele 
privesc pe notari... 

— Bine, dragă domnule Poulain, da' dacă domnu Pons te- 
ar întreba chiar el în ce stare se află şi dacă n-ar fi bine să 
ia şi el măsuri, ca omu', dumneatale n-ai vrea să-i spui că e 
lucru foarte bun pentru a redobândi sănătatea să le ai toate 
pregătite... după aia, strecori un cuvinţel despre mine... 

— A! dacă-mi spune că vrea să-şi facă testamentul, n-am 
să-l contrazic, zise doctorul Poulain. 

— Ei, atunci, s-a făcut! exclamă madam Cibot. Venisem să- 
ţi mulţumesc de îngrijire, adăugă ea strecurând în mâna 
doctorului un fişic cu trei galbeni. Mai mult nu pot, 
deocamdată. A! dac-aş fi bogată, ai fi şi dumneatale, dragă 
domnule Poulain, dumneatale care eşti chipul bunului 
Dumnezeu pe pământ... Cucoană, fecioru' dumneatale e un 
înger, nu alta! 


Madam Cibot se ridică, doamna Poulain o salută cu 
amabilitate, iar doctorul se duse cu ea până în capul scării. 
Acolo, această groaznică lady Macbeth a străzii fu 
străfulgerată de o sclipire infernală; înţelese că medicul 
trebuie să-i fie complice, de vreme ce primea onorarii 
pentru o boală prefăcută. 

— Şi zi aşa, dragă domnule Poulain, îi spuse ea, după ce m- 
ai vindecat din accident, acuma nu vrei să mă scapi de 
mizerie spunând câteva vorbuliţe?.. 

Medicul simţi că-l lăsase pe diavol să-l apuce de un fir de 
păr, şi că firul de păr se încolăceşte în jurul necruţătoarei 
gheare roşii. Înspăimântat că-şi pierde cinstea pentru atâta 
lucru, răspunse ideii diabolice printr-o idee nu mai puţin 
diabolică. 

— Ascultă, dragă doamnă Cibot, spuse el băgând-o din nou 
în casă şi luând-o la el în cabinet, am să plătesc datoria de 
recunoştinţă pe care o am faţă de dumneata, de vreme ce-ţi 
datorez postul. 

— Împărţim, zise ea iute. 

— Ce? întrebă doctorul. 

— Mogştenirea, răspunse portăreasa. 

— Nu mă cunoşti, replică doctorul făcând pe Valerius 
Publicola142. Să nu mai vorbim de asta. Am un prieten de 
şcoală, un băiat foarte inteligent. Suntem cu atât mai legaţi, 
cu cât am avut acelaşi drum în viaţă. În vremea când eu 
studiam medicina, el făcea dreptul; cât am fost eu intern, el 
a copiat acte la un procedurist, maestrul Couture. Fiind fiu 
de cizmar, aşa cum sunt şi eu fiu de croitor, n-a găsit prea 
mari simpatii în jurul lui, şi n-a găsit nici capitaluri; căci, la 
urma urmei, capitalurile nu se obţin decât prin simpatie... 
N-a putut cumpăra un birou avocaţial decât în provincie, la 
Mantes... lar oamenii din provincie au atât de puţină 
înţelegere faţă de intelectualii parizieni, încât i-au pus mii 
de bețe în roate prietenului meu... 

— Ce canalii, exclamă madam Cibot. 


— Da, reluă doctorul, fiindcă s-au coalizat împotriva lui 
într-atâta, încât a fost nevoit să-şi vândă biroul din cauza 
unor fapte din care el a fost scos vinovat; s-a mai amestecat 
şi procurorul regal, care, fiind din partea locului, a luat 
apărarea celor de acolo. Băiatul ăsta, pe nume Fraisier, 
care e, bietul de el, încă mai pricăjit şi mai răpănos decât 
mine, n-are nici el o locuinţă mai bună decât e a mea şi s-a 
refugiat în arondismentul nostru; e avocat, dar nu pledează 
decât la judecătoria de ocol şi la tribunalul contravenţional. 
Stă aproape de aici, pe strada Perlei. Te duci dumneata la 
numărul 9, urci trei etaje şi, în capul scării, vezi scris cu 
litere de aur pe un pătrăţel de piele roşie: CABINETUL 
DOMNULUI FRAISIER. Fraisier se ocupă mai ales cu 
afacerile litigioase ale domnilor portari, ale lucrătorilor şi 
ale tuturor oamenilor săraci din arondismentul nostru, pe 
preţuri moderate. E un om cinstit fiindcă n-am nevoie să-ţi 
spun că, cu însuşirile pe care le are, dac-ar fi un pungaş, s- 
ar juca cu banii. O să-l văd astă-seară pe prietenul meu 
Fraisier. Du-te la el mâine, dis-de-dimineaţă; el îl cunoaşte 
pe domnul Louchard, sindicul comercial, pe domnul 
Tabareau, portărel de la judecătorie, pe domnul Vitel, 
judecătorul, şi pe domnul Trognon, notarul; s-a şi făcut 
cunoscut de către oamenii de afaceri cei mai cu vază din 
cartier. Dacă îşi ia asupră-şi interesele dumitale, dacă poţi 
să-l recomanzi ca jurisconsult domnului Pons, să ştii că vei 
avea în el pe cineva care o să te apere cum te-ai apăra 
dumneata singură. Numai să nu te-apuci, cum ai făcut cu 
mine, să-i propui compromisuri care-i jignesc onoarea; dar 
e inteligent, o să vă înţelegeţi. lar cât despre recunoaşterea 
serviciilor sale, am să vă servesc eu de intermediar... 

Madam Cibot îl privi pe doctor pe sub sprâncene. 

— Nu e, întrebă ea, avocatul care a scăpat-o din 
încurcătură pe madam Florimond, negustoreasa de 
mărunţişuri din strada Vieille-du-Temple, când cu 
moştenirea de la prietenul ei?.. 

— Chiar el, zise doctorul. 


— Păi nu-i o porcărie, exclamă madam Cibot, că după ce i- 
a obţinut două mii de franci rentă, ea l-a refuzat, când eli-a 
cerut mâna, şi şi-a închipuit, zice-se, că se achită dacă-i dă 
douăsprezece cămăşi de pânză de Olanda, douăzeci şi patru 
de batiste, în fine un trusou întreg?! 

— Dragă doamnă Cibot, zise doctorul, trusoul făcea o mie 
de franci şi Fraisier, care atunci îşi începea cariera în 
cartier, avea mare nevoie de el. De altfel, dânsa a plătit nota 
de cheltuieli fără să se tocmească... Afacerea asta i-a adus 
alte afaceri lui Fraisier, care e foarte ocupat acuma; dar, 
ocupat în felul meu, clientela e aceeaşi... 

— Numai cei drepţi pătimesc pe pământ! răspunse 
portăreasa. Ei, atunci, rămas bun şi mulţumesc, dragă 
domnule Poulain. 

Aici începe drama, sau, dacă vreţi, comedia îngrozitoare a 
morţii unui celibatar, căzut pradă, prin forţa lucrurilor, 
rapacităţii acelor oameni lacomi care s-au nimerit în jurul 
patului său şi care, în acest caz, au avut ca ajutoare patima 
cea mai aprinsă, cea a unui colecţionar, aviditatea sus- 
numitului Fraisier, care ne va înfiora când îl vom vedea în 
vizuina lui, şi dorinţa aprigă de câştig a unui auvergnat în 
stare de orice, chiar şi de-o crimă, pentru a pune mâna pe 
un capital. Comedia aceasta, care a avut oarecum drept 
prolog povestirea de până acum, are de altfel ca actori 
toate personajele întâlnite până aici. 

A doua zi, la ora şase dimineaţa, madam Cibot măsura din 
ochi, în strada Perlei, casa în care locuia viitorul ei sfătuitor, 
don Fraisier, avocatul. Era o casă veche, din cele în care 
locuia mica burghezie de altădată. Intrai în ea printr-un 
gang. Parterul, ocupat în parte de odaia portarului şi de 
prăvălia unui tâmplar, cu un atelier şi nişte depozite care 
umpleau o curticică interioară, era despărţit prin gang şi 
prin casa scării roasă de silitră şi de umezeală. Casa părea 
atinsă de lepră. 

Madam Cibot se duse drept la cuşca portarului, unde găsi 
pe unul dintre confrații lui Cibot, un cizmar, cu nevasta şi cu 


doi copii mici, locuind toţi într-un spaţiu de vreo trei metri 
pătraţi, care primea lumină dinspre curticică. De îndată ce 
îşi arătă profesiunea, îşi spuse numele şi vorbi de casa ei 
din strada Normandie, înţelegerea cea mai deplină se 
stabili între cele două femei. După un sfert de ceas de 
flecăreli, în timp ce portăreasa domnului Fraisier pregătea 
dejunul cizmarului şi al celor doi copii, madam Cibot aduse 
vorba despre locatari şi vorbi de avocat. 

— Viu să-l consult, zise ea, pentru nişte afaceri; unul dintre 
prietenii lui, domnu doctor Poulain, trebuia să-i vorbească 
de mine. Îl cunoşti pe domnu Poulain? 

— Cum să nu! zise portăreasa din strada Perlei. Mi-a salvat 
fetiţa, când a avut anghină. 

— Şi pe mine m-a salvat, doamnă... Ce fel de om e domnu 
Fraisier ăsta? 

— E un om, dragă doamnă, zise portăreasa, de la care 
scoţi tare greu, la sfârşitu' lunii, banii pentru scrisorile 
trimise. 

Răspunsul acesta o lămuri pe isteaţa madam Cibot. 

— Poţi fi sărac şi cinstit, remarcă ea. 

— Cred şi eu, reluă portăreasa lui Fraisier; pe noi nu ne 
scoate din casă nici auru', nici argintu', nici măcar 
gologanii, dar nu datorăm o para nimănui. 

Madam Cibot se recunoscu în acest limbaj. 

— În fine, drăguță, reluă ea, te poţi încrede în el, aşa-i? 

— A! nici vorbă, când domnu Fraisier vrea să servească pe 
cineva, n-are pereche, aşa zicea madam Florimond. 

— Da' de ce nu s-a măritat cu el, întrebă iute madam 
Cibot, de vreme ce îi datora averea? E ceva pentru o biată 
negustoriţă întreţinută de un bătrân să ajungă nevastă de 
avocat... 

— De ce? zise portăreasa luând-o pe madam Cibot în 
gang; te duci la el, nu, doamnă?.. ei, când o să fii în 
cabinetu' lui, o să ştii de ce. 

Scara, luminată dinspre curticică prin ferestre cu obloane, 
îţi arăta că, în afară de proprietar şi de don Fraisier, toţi 


locatarii ceilalţi aveau profesiuni manuale. Treptele 
noroioase purtau semnele fiecărei meserii, căci ochii 
dădeau de tăieturi de aramă, de nasturi sparţi, de 
flecuşteţe din tul sau din papură. Ucenicii de la etajele de 
sus desenaseră caricaturi obscene. Ultimul cuvânt al 
portăresei, aţâţând curiozitatea coanei Cibot, o hotări, 
fireşte, să-l consulte pe prietenul doctorului Poulain, dar cu 
rezerva să nu-l angajeze decât dacă-i face impresie bună. 

— Mă întreb uneori cum de poate madam Sauvage să stea 
la el în serviciu, zise în chip de comentariu portăreasa, care 
o urma pe madam Cibot. 'Te însoțesc, doamnă, fiindcă am de 
dus laptele şi ziarul proprietarului. 

Ajungând la etajul al doilea deasupra mezaninului, madam 
Cibot se pomeni în faţa unei uşi cu cel mai urât aspect. 
Vopseaua, de un roşu ţipător, era acoperită pe o lărgime de 
douăzeci de centimetri de stratul negricios pe care-l lasă 
mâinile după o bucată de vreme şi pe care arhitecţii au 
încercat să-l combată, în apartamentele elegante, aplicând 
sticlă deasupra şi dedesubtul clanţelor. Ferestruica acestei 
uşi, cu un strat de mâzgă cam de felul celor pe care le 
născocesc patronii de restaurante ca să facă să pară 
bătrâne sticlele de vin mature, nu servea la altceva decât ca 
să asemuiască uşa cu o uşă de închisoare şi se potrivea de 
altfel cu ferecăturile în formă de trifoi, cu balamalele ei 
straşnice şi cu capetele groase ale piroanelor. Cine ştie ce 
avar sau ce pamfletar certat cu lumea întreagă inventase 
aceste maşinării! Căldarea în care se vărsau lăturile adăuga 
şi ea partea ei de duhoare pe scară, iar pe tavan puteai 
vedea, peste tot, arabescuri desenate cu fum de lumânare, 
şi ce arabescuri! Şnurul de la intrare, la capătul căruia 
atârna un fel de măslină soioasă, făcu să ţârâie o mică 
sonerie al cărei sunet slab vădea o spărtură în metal. 
Fiecare obiect constituia o trăsătură de penel în armonie cu 
ansamblul acestui tablou hidos. Madam Cibot auzi zgomotul 
unui pas greoi şi respiraţia astmatică a unei femei voinice. 
Şi madam Sauvage îşi făcu apariţia. Era o bătrână în felul 


celor dibăcite de Adrien Breuwer143 în tabloul Vrăjitoare 
pornind la Sabat, o femeie înaltă de aproape un metru şi 
optzeci, cu faţa de soldăţoi mult mai bărboasă decât cea a 
portăresei, bolnăvicios de grasă, îmbrăcată într-o rochie de 
bumbac ieftină, legată la cap cu o basma, cu părul pe 
papiote făcute din imprimatele pe care le primea gratis 
stăpânu-său şi, la urechi, cu un fel de roate de car aurite. 
Cerberul acesta femei ţinea în mână o cratiţă de tinichea 
ciocnită, plină cu lapte care dăduse în foc şi care arunca pe 
scară o miasmă în plus printre celelalte, abia simţite totuşi, 
cu toată greţoşenia ei. 

— Ce-ai doritără matale, coană? întrebă madam Sauvage. 

Şi, cu un aer ameninţător, aruncă asupra portăresei, pe 
care o găsi desigur prea bine îmbrăcată, o privire cu atât 
mai ucigătoare, cu cât, în mod obişnuit, ochii ei erau 
injectaţi. 

— Viu la domnu Fraisier din partea prietenului său, 
doctorul Poulain. 

— Intră, coană, răspunse madam Sauvage cu un aer dintr- 
o dată foarte amabil, ceea ce dovedea că i se anunţase 
această vizită matinală. 

Şi după ce îi trase o plecăciune ca la teatru, servitoarea pe 
jumătate bărbat a lui don Fraisier deschise brusc uşa 
cabinetului care dădea spre stradă şi în care se găsea fostul 
avocat din Mantes. Cabinetul acesta semăna perfect cu 
birourile strâmte ale portăreilor de categoria a treia, unde 
cartotecile sunt de lemn înnegrit, unde dosarele sunt atât 
de vechi încât au barbă, cum zic practicanţii jurişti, unde 
sforile roşii atârnă jalnic, unde cartoanele miros a şoarece, 
unde podeaua e cenuşie de praf, iar tavanul, galben de fum. 
Domnul Fraisier, omuleţ uscăţiv şi bolnăvicios, cu faţa roşie, 
plină de coşuri care vădeau un sânge foarte stricat - se 
scărpina de altfel fără răgaz la braţul drept - cu peruca 
lăsată mult pe ceafă, aşa încât i se vedea ţeasta de culoarea 
cărămizii şi de-o formă sinistră, se ridică de pe un fotoliu de 
răchită, unde trona pe o pernă rotundă de piele veche. 


Îşi luă un aer amabil şi o voce subţirică pentru a spune, 
împingând un scaun: 

— Doamna Cibot, îmi închipui?.. 

— Da, domnule, răspunse portăreasa, care-şi pierdu 
siguranţa obişnuită. 

Madam Cibot fu înspăimântată de această voce, care 
semăna cu cea a soneriei, şi de o privire mai verde încă 
decât ochii verzui ai viitorului ei sfătuitor. Cabinetul era atât 
de îmbibat de Fraisier, încât aerul ţi se părea pestilenţial. 
Madam Cibot înţelese atunci pentru ce doamna Florimond 
nu devenise doamna Fraisier. 

— Poulain mi-a vorbit de dumneata, dragă doamnă, zise 
avocatul, cu vocea aceea artificială numită popular glăscior, 
dar care rămăsese acrişoară şi strepezită ca un vin de 
regiune. 

În acest moment, agentul de afaceri încercă să se impună, 
trăgând pe genunchii lui ascuţiţi, acoperiţi cu nişte 
pantaloni de molton grozav de roşi, cele două pulpane ale 
halatului vechi de stambă vătuită, din care vata îşi lua 
libertatea să iasă prin mai multe rupturi, dar greutatea 
vetei trăgea în jos pulpanele şi descoperea o flanelă lungă 
până la genunchi şi neagră de murdărie. După ce strânse, 
cu un aer înfumurat, şnurul halatului, care nu voia să stea, 
ca să-şi pună în valoare talia de viespe, Fraisier apropie cu 
cleştele doi tăciuni care se evitau de foarte multă vreme în 
sobă, ca doi fraţi duşmani. Apoi, ca şi când i-ar fi venit 
deodată un gând, se ridică: 

— Doamnă Sauvage! strigă el. 

— Ei? 

— Nu sunt acasă pentru nimeni. 

— Ei, asta-i! păi, se ştie, răspunse bărbătoaia cu voce 
răsunătoare. 

— E fosta mea doică, zise avocatul cam încurcat către 
madam Cibot. 

— Mai poate încă speria copiii, replică fosta eroină din 
hale. 


Fraisier râse de glumă şi puse zăvorul, pentru ca 
menajera lui să nu vină şi să întrerupă destăinuirile 
portăresei. 

— Ei, acum, doamnă, vorbeşte-mi despre afacerea 
dumitale, zise el aşezându-se şi tot încercând să-şi adune 
halatul. O persoană care mi-e recomandată de singurul 
prieten pe care-l am pe lume se poate bizui pe mine... dar 
ştiţi... cu toată încrederea... 

Madam Cibot vorbi timp de o jumătate de oră fără ca 
agentul de afaceri să-şi permită cea mai mică întrerupere; 
acesta avea aerul interesat al unui soldat tânăr care ascultă 
ce spune o deşcă bătrână. Tăcerea şi docilitatea lui Fraisier, 
atenţia pe care părea că o acordă noianului de cuvinte, din 
care am văzut câteva mostre în scenele dintre madam Cibot 
şi bietul Pons, şterseră unele dintre îndoielile pe care le 
inspiraseră bănuitoarei portărese atâtea amănunte 
scârboase. Când madam Cibot se opri şi aşteptă un sfat, 
avocăţelul, care îşi studiase clienta cu ochii lui verzi plini de 
puncte negre, fu apucat de o tuse de care se spune că te 
bagă în mormânt şi puse mâna pe un castronaş de faianţă 
pe jumătate plin cu o fiertură de ierburi, pe care-l goli. 

— Dacă nu era Poulain, eram mort până acum, dragă 
doamnă Cibot, răspunse Fraisier unor priviri materne pe 
care ile aruncă portăreasa; dar el zice c-o să-mi redea 
sănătatea... 

Părea că uitase de destăinuirile clientei sale, care se 
gândea că un asemenea muribund trebuie lăsat în pace. 

— Doamnă, în materie de succesiune, trebuie să ştim două 
lucruri înainte de a întreprinde ceva, reluă fostul avocat din 
Mantes devenind grav. În primul rând dacă succesiunea 
merită osteneala şi, în al doilea rând, care sunt moştenitorii; 
căci, dacă succesiunea este prada urmărită, moştenitorii 
sunt vrăjmaşul. 

Madam Cibot vorbi de Remonencg şi de Elie Magus şi 
spuse că cei doi potlogari evaluau colecţia de tablouri la 
şase sute de mii de franci... 


— Ar cumpăra-o la preţul ăsta?.. întrebă fostul avocat din 
Mantes; fiindcă, vezi dumneata, doamnă, oamenii de afaceri 
nu cred în tablouri. Un tablou înseamnă pânză de doi franci 
sau pictură de o sută de mii de franci! Picturile de o sută de 
mii de franci sunt bine cunoscute, şi totuşi câte erori se pot 
comite cu valorile astea, chiar cu cele mai celebre! Despre 
un mare financiar a cărui galerie de tablouri era proslăvită, 
vizitată şi gravată (gravată!) se credea că a cheltuit 
milioane... Uite-l că moare, fiindcă oamenii mor; ei bine, 
tablourile originale n-au putut fi vândute cu mai mult de 
două sute de mii de franci! Ar trebui să mi-i aduci pe domnii 
aceia... Să trecem la moştenitori. 

Şi Fraisier îşi reluă atitudinea de om care ascultă. Auzind 
numele preşedintelui Camusot, dădu din cap şi se strâmbă 
într-un fel care o făcu pe madam Cibot deosebit de atentă; 
încercă să citească pe faţa lui, pe figura aceasta fioroasă, 
dar se izbi de ceea ce se cheamă în lumea afacerilor un chip 
de nepătruns. 

— Da, dragă domnule, repetă madam Cibot, domnu Pons 
al meu este chiar văru' prezidentului Camusot de Marville, 
de mă bate la cap de zece ori pe zi cu rudenia asta. Prima 
nevastă a lu domnu Camusot, negustoru' de mătăsuri... 

— Care a fost numit de curând pair al Franţei... 

— Era o domnişoară Pons, vară primară cu domnu Pons. 

— Sunt veri de-al doilea... 

— Nu mai sunt nimic, sunt certaţi. 

Domnul Camusot de Marville fusese, timp de cinci ani, 
preşedintele tribunalului din Mantes, înainte de a veni la 
Paris. Nu numai că lăsase amintiri acolo, dar păstrase şi 
unele relaţii; căci succesorul său, acela dintre judecători cu 
care se împrietenise cel mai mult în timpul şederii sale 
acolo, mai prezida încă tribunalul, şi, prin urmare, îl 
cunoştea pe Fraisier cum nu se poate mai bine. 

— Ştii, doamnă, spuse el când madam Cibot închise 
stăvilarul roşu al gurii sale din care se revărsau torente, ştii 


că vei avea ca duşman principal pe un om care poate 
trimite pe cineva la eşafod? 

Portăreasa sări în sus de pe scaun cum sar în sus păpuşile 
cu resort dintr-o cutie. 

— Linişteşte-te, dragă doamnă, reluă Fraisier. E foarte de 
înţeles că nu ştii ce reprezintă preşedintele Camerei de 
punere sub acuzare a Curţii cu Juri din Paris, dar trebuia să 
ştii că domnul Pons are un moştenitor legal natural. Domnul 
preşedinte de Marville este singurul şi unicul moştenitor al 
bolnavului dumitale, dar e rudă colaterală de gradul al 
treilea; prin urmare, domnul Pons poate, conform legii, să 
dispună cum vrea de averea lui. Nu ştii, de asemenea, că 
fiica domnului preşedinte s-a căsătorit, de cel puţin şase 
săptămâni, cu fiul cel mare al domnului conte Popinot, pair 
al Franţei, fost ministru al agriculturii şi al comerţului, unul 
dintre oamenii cei mai influenţi din lumea politică de azi. 
Înrudirea asta îl face pe preşedinte încă şi mai de temut 
decât situaţia lui de suveran al Curţii cu Juri. 

Madam Cibot tresări şi la acest cuvânt. 

— Da, el îi trimite pe oameni acolo, reluă Fraisier. Ah! 
dragă doamnă, nu ştii ce înseamnă o robă roşie! E prea de 
ajuns să ai împotriva ta o simplă robă neagră143! Dacă mă 
vezi aici ruinat, chel, muribundei bine, asta e pentru că am 
nemulţumit, fără să-mi dau seama, pe un simplu şi mărunt 
procuror general din provincie! Am fost obligat să-mi vând 
în pagubă biroul de avocat şi am zis bogdaproste că am 
plecat la timp şi că m-am ales doar cu averea pierdută. 
Dacă m-aş fi încumetat să rezist, nu mi-aş fi putut păstra 
profesiunea de avocat. Ceea ce iarăşi nu ştii e că, dacă n-ar 
fi vorba decât de preşedintele Camusot, ar mai merge; dar 
el are, dragă Doamne, o nevastă!.. Şi dacă ar trebui s-o 
înfrunţi pe femeia asta, ai tremura ca şi când te-ai afla pe 
prima treaptă a eşafodului, ţi s-ar face părul măciucă. 
Prezidenta e atât de răzbunătoare, încât zece ani ar tot 
meşteri ca să te prindă într-o capcană unde să pieri! Pe 
bărbatu-său îl învârteşte, cum învârteşte un copil o 


sfârlează. În viaţa ei, a fost pricina sinuciderii, la 
închisoarea Conciergerie, a unui băiat fermecător; l-a scos 
basma curată pe un conte care era acuzat de fals; era cât 
pe ce să-l pună sub interdicţie pe unul dintre cei mai mari 
seniori de la curtea lui Carol al X-lea144. În fine, ea l-a 
răsturnat pe procurorul general, domnul de Granville. 

— Care stătea pe strada Vieille-du-Tlemple, colţ cu strada 
Saint-Francois? întrebă madam Cibot. 

— Chiar pe el. Lumea zice că vrea să-l facă pe bărbatu-său 
ministru de justiţie, şi nu ştiu, zău, dacă n-o să-şi ajungă 
ţinta... Dacă şi-ar pune în cap să ne trimită pe amândoi în 
faţa juraţilor şi la ocnă, eu, care sunt nevinovat ca un copil 
nou-născut, mi-aş scoate un paşaport şi aş pleca în Statele 
Unite... aşa de bine cunosc justiţia. Şi se mai întâmplă, 
dragă doamnă Cibot, că, pentru a-şi mărita singura fată cu 
tânărul viconte Popinot, care va fi, după cum se zice, 
moştenitorul proprietarului dumitale, domnul Pillerault, 
prezidenta şi-a dat toată averea, aşa că, în momentul de 
faţă, preşedintele şi soţia lui sunt nevoiţi să trăiască doar 
din leafa de preşedinte. Şi dumneata crezi, doamnă dragă, 
că, în asemenea împrejurări, doamna prezidentă va lăsa să-i 
scape moştenirea domnului Pons al dumitale?.. Dar mai 
curând aş înfrunta focul unei artilerii, decât să ştiu că am 
de vrăjmaş o asemenea femeie. 

— Bine, zise madam Cibot, da' sunt certaţi... 

— Ce-are a face? zise Fraisier. Cu atât mai mult! Să dai 
gata o rudă care nu-ţi place e ceva; dar s-o moşteneşti, asta 
e o plăcere! 

— Bine, da' bătrânu nu-i poate suferi pe moştenitorii lui; 
îmi tot spune că oamenii ăştia, mi-amintesc şi numele, 
domnu Cardot, domnu Berthier etc., l-au zdrobit ca pe un 
pui de găină care s-ar nimeri sub un tăvălug. 

— Vrei să fii strivită la fel? 

— Doamne, Dumnezeule! exclamă portăreasa. Vai! avea 
dreptate madam Fontaine când zicea c-o să întâmpin 
piedici; da' mi-a spus c-o să izbutesc... 


— Ascultă, dragă doamnă Cibot... Să scoţi din afacerea 
asta vreo treizeci de mii de franci e posibil; dar la moştenire 
nu trebuie să te gândeşti... Doctorul Poulain şi cu mine am 
vorbit aseară de dumneata şi de cazul dumitale... 

Aici, madam Cibot mai săltă o dată pe scaun. 

— Ei, ce-i? 

— Păi, dacă ştiai cum e cu căzu meu, de ce m-ai lăsat să 
trăncănesc ca o moară stricată? 

— Dragă doamnă Cibot, cunoşteam cazul dumitale, dar nu 
ştiam nimic despre doamna Cibot! Câţi clienţi, atâtea firi... 

Madam Cibot aruncă asupra viitorului ei avocat o privire 
ciudată, în care se manifesta toată neîncrederea ei, şi pe 
care Fraisier o surprinse. 

— Reiau, zise Fraisier. Aşadar, prietenul nostru Poulain a 
fost pus de dumneata în legătură cu bătrânul domn 
Pillerault, unchiul mamei doamnei contese Popinot, şi acest 
lucru constituie unul dintre drepturile dumitale la 
devotamentul meu. Poulain se duce să-l vadă pe 
proprietarul dumitale (ia notă de asta!) la fiecare 
cincisprezece zile, şi toate amănuntele astea de la el le ştie. 
Fostul negustor a asistat la nunta strănepotului său (fiindcă 
e un unchi cu moştenire, are cu siguranţă vreo 
cincisprezece mii de franci rentă; şi, de douăzeci şi cinci de 
ani, trăieşte ca un călugăr; dacă cheltuieşte trei mii de 
franci pe an!..) şi i-a povestit lui Poulain toată tărăşenia 
căsătoriei. Se pare că tărăboiul a fost pricinuit tocmai de 
bătrânul dumitale muzician, care a vrut să dezonoreze, din 
răzbunare, familia preşedintelui. Cine n-aude decât ce 
spune una dintre părţi nu ştie tot... Bolnavul dumitale 
pretinde că e nevinovat, dar lumea îl consideră un 
monstru... 

— Nu m-ar mira chiar să fie! exclamă madam Cibot. Dă-ţi 
dumneatale seama că de mai bine de zece ani dau din 
pungă, şi el ştie, mi-a luat economiile, şi nu vrea să mă 
treacă în testament... Nu, domnule, uite, nu vrea, e 
încăpățânat ca un catâr... De zece zile îi tot vorbesc de asta, 


şi afurisitul nu mişcă, de parc-ar fi împietrit. Nu 
descleştează dinţii, se uită la mine aşa... Tot ce mi-a spuse 
că o să mă lase în grija lu domnu Schmucke. 

— Are de gând vasăzică să facă un testament în favoarea 
acestui Schmucke? 

— O să-i lase tot... 

— Ascultă, dragă doamnă Cibot, ar trebui, ca să-mi fac o 
părere şi să mă gândesc la un plan, să-l cunosc pe domnul 
Schmucke, să văd obiectele din care se compune 
moştenirea şi să stau de vorbă cu evreul de care-mi 
vorbeşti; după asta, să mă laşi să te conduc... 

— Om vedea, dragă domnule Fraisier. 

— Cum adică, om vedea! zise Fraisier aruncându-i coanei 
Cibot o privire de viperă şi vorbind cu vocea lui obişnuită. la 
te uită! sunt sau nu sunt avocatul dumitale? Să ne 
înţelegem cum trebuie. 

Madam Cibot simţi că i se ghiciseră gândurile şi simţi un 
fior rece de-a lungul şirei spinării. 

— Am toată încrederea în dumneata, răspunse ea 
văzându-se la cheremul unui tigru. 

— Noi, avocaţii, suntem deprinşi cu trădările clienţilor. 
Analizează bine situaţia dumitale: e superbă. Dacă urmezi 
sfaturile mele punct cu punct, ai să ai, îţi garantez, treizeci 
sau patruzeci de mii de franci din moştenirea asta... Dar 
trebuie să vedem şi reversul acestei frumoase medalii. 
Presupune că prezidenta află că succesiunea domnului Pons 
face un milion şi că dumneata vrei s-o ştirbeşti - fiindcă 
totdeauna se găseşte cineva care să transmită asemenea 
lucruri!.. - spuse el în paranteză. 

Paranteza aceasta, deschisă şi închisă de două pauze, o 
făcu pe madam Cibot să se înfioare; ea se gândi numaidecât 
că Fraisier e în stare s-o denunțe. 

— Draga mea clientă, în zece minute s-ar obţine de la 
bătrânul Pillerault concedierea dumitale şi ţi s-ar lăsa două 
ceasuri pentru mutat... 


— Şi ce dacă!.. zise madam Cibot, ridicându-se în picioare 
ca o Belonă, aş rămâne la cei doi domni ca femeia lor de 
încredere. 

— Şi văzând asta ţi s-ar întinde o cursă, şi te-ai trezi într-o 
bună dimineaţă într-o temniţă, dumneata şi bărbatul 
dumitale, sub o acuzare capitală... 

— Eu!.. strigă madam Cibot, eu, care n-am luat o părăluţă 
nimănuia!.. eul..eu!.. 

Şi vorbi timp de cinci minute, iar Fraisier se uită la ea cum 
îşi execută, ca o mare artistă, concertul de laude despre 
sine însăşi. Era rece, batjocoritor, privirea lui o străpungea 
pe madam Cibot ca un stilet, râdea în sinea lui, peruca 
uscată i se mişca. Era Robespierre pe vremea când acest 
Sylla francez făcea catrene145. 

— Ş-apoi cum? ş-apoi de ce? şi pe ce temei? întrebă ea 
încheind. 

— Vrei să ştii cum ai putea fi ghilotinată? 

Madam Cibot se îngălbeni ca o moartă, căci fraza aceasta 
îi căzu pe grumaz de parc-ar fi fost cuțitul legii. Se uită la 
Fraisier cu un aer rătăcit. 

— Ascultă aici, copilă dragă, reluă Fraisier stăpânindu-şi 
un gest de satisfacţie pricinuit de spaima clientei sale. 

— Mai bine las totu' baltă... murmură coana Cibot. 

Şi voi să se ridice. 

— Mai stai, fiindcă trebuie să cunoşti primejdia, trebuie să 
te lămuresc, zise Fraisier pe ton poruncitor. Eşti concediată 
de domnul Pillerault, nu mai încape îndoială, aşa-i? Devii 
servitoarea celor doi domni, foarte bine! Asta înseamnă 
declaraţie de război între prezidentă şi dumneata. 
Dumneata ai de gând să faci totul ca să pui mâna pe 
moştenirea asta, să te alegi cu ceva din ea. 

Madam Cibot făcu un gest. 

— Eu nu te condamn, nu e rolul meu, zise Fraisier 
răspunzând la gestul clientei sale. Acţiunea asta e o bătălie, 
şi vei merge mai departe decât îţi închipui! Omul se lasă 
dus de un gând şi-i trage tare... 


Alt gest de negare din partea coanei Cibot, care-şi umflă 
pieptul. 

— Lasă, lasă, măiculiţă, reluă Fraisier cu o familiaritate 
îngrozitoare, ai merge foarte departe... 

— la te uită! mă iei drept o hoaţă?.. 

— Lasă, măicuţă, ai doar o chitanţă de la domnul 
Schmucke care nu te-a costat mult... A! aici eşti la 
spovedanie, drăguţo... Nu-ţi înşela duhovnicul, mai ales 
când duhovnicul are darul să-ţi citească în suflet. 

Madam Cibot fu înspăimântată de perspicacitatea acestui 
om şi înţelese de ce o ascultase el cu atâta atenţie. 

— Ei bine, reluă Fraisier, trebuie să recunoşti că 
prezidenta n-o să te lase s-o întreci în cursa asta pentru 
moştenire... N-o să te scape din ochi, o să te spioneze. 
Reuşeşti să te treacă în testament domnul Pons... Perfect. 
Într-o bună zi, soseşte justiţia, confiscă o ceaşcă cu ceai de 
ierburi şi găseşte arsenic în fundul ei; dumneata şi bărbatul 
dumitale sunteţi arestaţi, judecaţi, condamnaţi, pentru că 
aţi vrut să-l omorâţi pe domnul Pons, ca să încasaţi partea 
din moştenire... Am avut de apărat la Versailles pe o biată 
femeie tot atât de nevinovată, cât ai fi şi dumneata în 
asemenea caz; lucrurile stăteau aşa cum ţi le-am spus, şi tot 
ce-am putut face atunci a fost să-i salvez viaţa. Nefericita a 
căpătat douăzeci de ani de muncă silnică şi îi face la Saint- 
Lazare146. 

Spaima coanei Cibot ajunse la culme. Din ce în ce mai 
palidă, se uita la omuleţul ăsta uscăţiv cu ochi verzui aşa 
cum s-o fi uitat la inchizitor biata maură, vestită pentru 
statornicia în credinţa ei, în momentul când a auzit că e 
condamnată să fie arsă pe rug. 

— Şi zici vasăzică, dragă domnule Fraisier, că dacă-ţi dau 
mână liberă şi-ţi încredinţez interesele mele, o să pun mâna 
pe ceva, fără să mă tem de nimic? 

— Îţi garantez treizeci de mii de franci, zise Fraisier ca un 
om sigur pe ce spune. 


— În fine, dumneatale ştii cât ţiu eu la doctorul Poulain, 
dragu' de el, reluă ea cu vocea ei cea mai mieroasă, el m-a 
trimis la dumneatale, şi un om cumsecade ca elnu mă 
trimitea aci ca să aud că am să fiu ghilotinată ca 
otrăvitoare... 

Şi izbucni în lacrimi, într-atât o înfiorase gândul ghilotinei; 
nervii îi erau zdruncinaţi, groaza îi strângea inima, îşi 
pierduse capul. Fraisier îşi savura triumful. Când o văzuse 
pe clienta lui şovăind, crezuse că pierde afacerea şi voise s- 
o pună cu botul pe labe pe doamna Cibot, s-o sperie, s-o 
buimăcească, s-o aibă în stăpânirea lui, legată de mâini şi 
de picioare. Portăreasa, care intrase în cabinetul lui cum se 
aruncă o muscă într-o pânză de păianjen, avea să rămână 
acolo înfăşurată şi prinsă în ea şi să servească de hrană 
ambiţiei avocăţelului. Fraisier voia în adevăr să găsească, în 
această afacere, asigurarea existenţei la bătrâneţe, 
bunăstarea, fericirea, stima publică. Cu o seară înainte, 
Poulain şi cu el cântăriseră totul atent, priviseră totul prin 
lupă cu mare grijă. Doctorul îl descrise pe Schmucke 
prietenului său Fraisier, şi minţile lor agere cercetaseră 
toate ipotezele, analizaseră avantajele şi primejdiile. 
Fraisier exclamase, într-un elan de entuziasm: „Cu asta, ne 
pricopsim amândoi!” Şi-i promisese lui Poulain un loc de 
medic-şef de spital la Paris şi-şi promisese lui însuşi să 
devină judecător de pace al arondismentului. 

Să fii judecător de pace, asta era pentru acest om foarte 
capabil, doctor în drept, dar fără ciorapi, o himeră atât de 
greu de încălecat147, încât visa la ea cum visează avocaţii- 
deputaţi la hlamida ministrului de justiţie şi preoţii italieni 
la mitra papală. Era o nebunie! Judecătorul de pace în faţa 
căruia pleda Fraisier, domnul Vitei, era un bătrân de şaizeci 
şi nouă de ani, cam bolnăvicios, care spunea că-şi va cere 
pensionarea, iar Fraisier îi spunea lui Poulain că el o să-i 
urmeze, aşa după cum Poulain îi mărturisea lui Fraisier 
gândul lui la o moştenitoare bogată pe care ar lua-o de 
nevastă după ce i-ar salva viaţa. Lumea nu ştie ce pofte 


aţâţă orice funcţie cu sediul la Paris. Toţi vor să locuiască la 
Paris. Dacă vreun debit de tutun sau de timbre devine liber, 
o sută de femei se ridică laolaltă şi-şi pun în mişcare toţi 
prietenii ca să-l obţină. Un loc vacant probabil la una dintre 
cele douăzeci şi patru de percepții ale. Parisului e pricina 
unei răzmeriţe de ambiţii la Camera deputaţilor! Asemenea 
posturi se acordă prin consiliu, numirea la ele e o afacere 
de stat. Iar salariul unui judecător de pace, la Paris, e cam 
de şase mii de franci pe an. Grefa acestui tribunal e un post 
evaluat la o sută de mii de franci. E unul dintre locurile cele 
mai invidiate din sectorul judiciar. Fraisier, ajuns judecător 
de pace, prieten al unui medic-şef de spital, se vedea făcând 
o căsătorie bogată şi însurându-l şi pe doctorul Poulain; s-ar 
ajuta unu pe altul. Noaptea îşi trecuse tăvălugul de plumb 
peste toate gândurile fostului avocat din Mantes şi, în 
mintea acestuia, încolţise un plan formidabil, un plan stufos, 
plin de roade şi de intrigi. În piesa asta, madam Cibot 
trebuia să fie pivotul principal. De aceea revolta acestei 
unelte trebuia înăbuşită. Ea nu fusese prevăzută, dar fostul 
avocat o doborâse la pământ pe îndrăzneaţa portăreasă 
desfăşurând toate forţele temperamentului său veninos. 

— Stai, dragă doamnă Cibot, linişteşte-te, îi spuse el 
luându-i mâna. 

Mâna asta rece, ca pielea unui şarpe, produse o impresie 
teribilă asupra portăresei, îi dădu o reacţie fizică în urma 
căreia emoția i se potoli; i se păru că broscoiul Astaroth al 
doamnei Fontaine e mai puţin primejdios la atingere decât 
borcanul ăsta de otrăvuri acoperit cu o perucă roşiatică şi 
cu o voce ca un scârţâit de uşă. 

— Să nu crezi că te înspăimânt degeaba, reluă Fraisier 
după ce luă notă de noul gest de repulsie al coanei Cibot. 
Afacerile care i-au făcut o reputaţie atât de teribilă doamnei 
prezidente sunt aşa de cunoscute la Palatul de Justiţie, că 
poţi întreba pe cine vrei. Marele senior care era cât pe ce 
să fie pus sub interdicţie este marchizul d'Espard. 
Marchizul d'Esgrignon este cel care a fost salvat de la 


galere. Tânărul, bogat, frumos, cu viitor, care trebuia să se 
căsătorească cu o domnişoară dintr-o familie din cele mai 
aristocratice ale Franţei şi care s-a spânzurat într-o celulă 
de la Conciergerie, este celebrul Lucien de Rubempre, al 
cărui caz a răscolit pe vremuri tot Parisul. Era vorba acolo 
de o moştenire, cea a unei femei întreţinute, faimoasa 
Esther, care a lăsat mai multe milioane, şi tânărul era 
acuzat că a otrăvit-o, fiindcă era moştenitorul hotărât prin 
testament. Tânărul poet nu se afla la Paris când a murit 
femeia, nu ştia că va moşteni!.. Mai nevinovat decât atât nu 
poate fi cineva. Ei bine, după ce i-a luat domnul Camusot 
interogatoriul, tânărul s-a spânzurat în temniţa lui... Justiţia 
e ca medicina, face şi victime. În primul caz, mori pentru 
societate; în al doilea, pentru ştiinţă, zise Fraisier, lăsând 
să-i scape un zâmbet schimonosit. Aşa că, vezi, cunosc 
primejdia... Pe mine m-a şi ruinat justiţia, pe mine, biet 
avocat mărunt şi obscur. Experienţa m-a costat scump, ţi-o 
pun cu totul la dispoziţie. 

— Ba zău, nu, foarte mulţumesc, zise madam Cibot, renunţ 
la tot! Să fie că am îngrijit un ingrat... Nu vreau decât ce mi 
se cuvinte! Am treizeci de ani de viaţă cinstită, domnule. 
Domnu Pons al meu a zis c-o să mă lase prin testament în 
grija prietenului său Schmucke; ei bine, mi-oi sfârşi zilele 
liniştită în casa germanului ăsta cumsecade... 

Fraisier îşi depăşea ţinta, o descurajase pe madam Cibot, 
aşa că se văzu obligat să înlăture efectele triste pe care i le 
produsese. 

— Să nu ne pierdem nicidecum speranţa, zise el, întoarce- 
te acasă fără grijă. Lasă, scoatem noi treaba asta la liman. 

— Da' atunci ce trebuie să fac, dragă domnule Fraisier, ca 
să am o rentă, şi...? 

— Şi nici o remuşcare? zise el iute tăind vorba portăresei. 
Ei, păi tocmai pentru asta au fost inventaţi oamenii de 
afaceri; în asemenea cazuri, nu poţi pune mâna pe nimic 
dacă nu te ţii de litera legii... Dumneata nu cunoşti legile; 
eu le cunosc... Cu mine, ai să fii de partea legalităţii, ai să-ţi 


stăpâneşti în linişte averea faţă de oameni, iar cât despre 
conştiinţă, asta te priveşte... 

— Ei, zi, atunci, reluă madam Cibot, pe care aceste cuvinte 
o făcură curioasă şi fericită. 

— Nu ştiu, n-am studiat afacerea în laturile ei pozitive, m- 
am ocupat numai de piedici. Mai întâi, să ştii, trebuie să 
împingi lucrul spre întocmirea testamentului, cu asta nu 
mergi pe un drum greşit; dar, înainte de toate, trebuie să 
ştim cui o să-i lase Pons averea, fiindcă, dacă eşti 
moştenitoarea lui... 

— Nu, nu, nu ţine la mine! A! dacă aveam idee de valoarea 
bibilourilor, dacă ştiam ce mi-a spus el despre dragostele 
sale, astăzi n-aş avea nici o grijă... 

— În fine, reluă Fraisier, dă-i înainte! Muribunzii au toane 
ciudate, dragă doamnă Cibot, ei dezamăgesc multe 
speranţe. Să facă testamentul, şi după aceea vedem noi. 
Dar, înainte de toate, trebuie evaluate obiectele din care se 
compune succesiunea. Aşa că pune-mă în legătură cu 
evreul şi cu Remonencg, au să ne fie foarte de folos... Poţi 
să ai toată încrederea în mine, sunt omul dumitale. Eu sunt 
prietenul clientului meu, pe viaţă şi pe moarte, când e şi el 
la fel. Ori prieten, ori duşman, aşa sunt eu. 

— Ei bine, am să fiu cu totul a dumitale, zise coana Cibot, 
iar cât despre onorarii, domnu Poulain... 

— Să nu vorbim despre asta, zise Fraisier. Ai grijă să 
rămână Poulain la căpătâiul bolnavului; doctorul e una 
dintre inimile cele mai cinstite, cele mai curate pe care le 
cunosc, şi acolo ne trebuie, să ştii, un om de încredere... 
Poulain face mai multe parale decât mine, eu m-am făcut an 
om rău... 

— Chiar şi pari, zise coana Cibot; da' eu m-aş încrede în 
dumneata. 

— Şi ai face bine! zise el... Vino la mine de câte ori se 
întâmplă ceva, şi lasă... Eşti femeie deşteaptă, o să meargă 
totul bine. 


— Rămas bun, dragă domnule Fraisier; sănătate bună. 
Sluga dumitale. 

Fraisier îşi însoţi clienta până la uşă şi, acolo, aşa cum 
făcuse şi ea, în ajun, cu doctorul, îi spuse ultimul cuvânt: 

— Dac-ai putea să-l faci pe domnul Pons să mă ia ca 
avocat, ar fi un mare pas înainte. 

— Am să încerc, răspunse madam Cibot. 

— Mămucă, reluă Fraisier luând-o înapoi pe portăreasă 
până în cabinet, eu îl cunosc bine pe domnul Trognon, 
notarul, e notarul cartierului. Dacă domnul Pons n-are 
notar, vorbeşte-i de ăsta... convinge-l să-l cheme. 

— 'nţeles, răspunse femeia. 

La plecare, portăreasa auzi fâşâitul unei rochii şi zgomotul 
unor picioare greoaie care voiau să calce uşor. Când fu 
singură şi când ajunse în stradă, portăreasa îşi recăpătă, 
după ce merse câtăva vreme, libertatea de gândire. Deşi 
rămăsese sub influenţa acestei convorbiri şi deşi tot îi mai 
era grozav de frică de eşafod, de justiţie şi de judecători, 
luă o hotărâre foarte firească şi care avea s-o ducă într-o 
stare de luptă surdă cu groaznicul ei consilier. 

„Ei, ce nevoie am, îşi spuse ea, să-mi iau asociaţi? Să-mi 
umplu eu sacu' şi p-ormă am să iau tot ce mi-or da eica să 
le slujesc interesele...” 

Acest gând avea să grăbească, după cum se va vedea, 
sfârşitul nefericitului muzician. 

— Ei, dragă domnule Schmucke, zise madam Cibot intrând 
în apartament, cum îi merge scumpului nostru bolnav 
adorat? 

— Nu pine, răspunse germanul. Bons a padud gâmbii 
doadă noabdea. 

— Da' ce-a zisără? 

— Brosdii! gă frea ză laze mie doadă aferea, gu gontitzia 
ză nu fânt nimic... Ji blânjea! Piedu om! Azda m-a mâhnid 
vorde muld! 

— O să-ţi treacă, puişorule dragă! reluă portăreasa. le-am 
lăsat să aştepţi masa de dimineaţă, că ceasurile sunt 


aproape nouă; da, să nu mă cerţi... Am avut o groază de 
treburi, să ştii, care vă priveau... Că uite, nu mai avem o 
leţcaie şi am făcut rost de bani!.. 

— Ji gum? întrebă pianistul. 

— Păi, amanetul! 

— Gare mane dă? 

— Muntele! 

— Mundele? 

— Vai, dragu' de el! ce neştiutor el Zău aşa, eşti un sfânt, o 
bomboană, ca un prunc de nevinovat, eşti un om bun de pus 
în ramă, cum zicea aftoru ăla vechi Cum aşa! te afli la Paris 
de douăzeci şi nouă de ani, ai văzut, carevasăzică... 
Revoluţia din Iulie! şi nu ştii de muntele după etate... 
samsarii ăia unde capeţi împrumut pe boarfe!.. Am dus 
acolo tacâmurile noastre de argint, opt la număr şi cu 
garnituri! Mănâncă Cibot şi cu furculiţa de zinc: sunt la 
modă, cum se zice. Şi nu face să-i vorbeşti de asta 
îngeraşului nostru, că asta l-ar tulbura, l-ar face să se 
îngălbenească, şi el, şi-aşa, e destul de nervos. Întâi şi-ntâi 
să-l scăpăm, şi-om vedea noi după aia. Ce să-i faci, astea-s 
vremurile. La război ca la război, nu zic bine?.. 

— Vemee pună! inimă zuplimă! zise bietul muzician luând 
mâna portăresei şi punând-o pe inima lui cu o expresie de 
înduioşare. 

Bietul om, nevinovat ca un înger, ridică ochii spre cer şi-i 
cobori plini de lacrimi. 

— Da' mai lasă, tătucă Schmucke, eşti nostim dumneatale. 
Adică ce aşa mare lucru! Eu, de când mă ştiu, sunt fată din 
popor, inimoasă. Vezi dumneatale, am din ce-i aici, zise ea 
lovindu-se pe sân, cât voi amândoi, măcar că sunteţi suflete 
de aur... 

— Dădugă Schmucke? reluă muzicianul. Aja gefa mă 
tizdruge, ză mă guvunt în turere, ză blâng lagrimi te zânje, 
ji aboi ză mă înaltz zbre ger! N-am ză drăiesg tubă Bons... 

— Vezi bine, cred şi eu, te prăpădeşti... Ascult-aici, 
puişor... 


— Bui ujor? 

— Adicătelea, scumpete... 

— Gu bede? 

— Bobocelule, na! dacă-ţi place mai mult. 

— Nu e mai glar nigi aja... 

— Uite ce-i, lasă-mă pe mine să te îngrijesc şi să-ţi spun ce 
să faci, că dacă o ţii aşa, o să am, să ştii, doi bolnavi în 
spinare... Capu' meu ăl prost îmi spune că trebuie să 
împărţim treaba aici. Nu se mai poate să colinzi, prin oraş 
pe la lecţii, că te oboseşti şi nu mai eşti bun de nimic aci, 
unde o să trebuiască să stea cineva noaptea, de vreme ce lu 
domnu Pons îi e din ce în ce mai rău. Dau fuga astăzi pe la 
toate clientele şi le spun că eşti bolnav, păi nu?.. Şi-aşa, o să- 
ţi petreci nopţile lângă mieluşelu' nostru, şi-ai să dormi 
dimineaţa de la ceasurile cinci până la, să zicem, două după 
masă. Eu am să fac serviciu ăl mai obositor, ăl de zi, fiindcă 
trebuie să-ţi pregătesc prânzul şi cina, să-l îngrijesc pe 
bolnav, să-l ridic, să-l primenesc, să-l doftoricesc... Că eu, 
câte am de făcut, nu ţin piept nici zece zile. Şi-uite că s-au şi 
împlinit treizeci de zile de când ne istovim. Şi ce te faci 
dumneata dacă şi eu cad bolnavă?.. Da' şi dumneatale, e de 
speriat, uite cum arăţi, fiindc-ai stat azi-noapte lângă 
conaşu... 

Îl duse pe Schmucke în faţa oglinzii, iar Schmucke văzu că 
e foarte schimbat. 

— Prin urmare, dacă zici ca mine, îţi aduc iute de 
mâncare. P-ormă o să mai stai cu scumpetea noastră până 
la ceasurile două. Da' să-mi dai lista clientelor, şi termin eu 
repede, ai să fii liber timp de cincisprezece zile. Când mă- 
ntorc eu, te culci, şi te odihneşti până diseară. 

Propunerea aceasta era atât de înţeleaptă, încât 
Schmucke fu îndată de acord. 

— Să nu sufli o vorbă faţă de domnu Pons; că s-ar crede pe 
moarte, ştii, dacă i-am spune, deodată, aşa, că-şi întrerupe 
şi funcţia la tealvu şi lecţiile. Bietu' conaşu o să-şi închipuie 
că n-o să mai găsească eleve... şi cine ştie ce alte prostii... 


Domnu Poulain zice că nu-l scăpăm pe preaiubitu' nostru 
decât dacă are a mai mare linişte. 

— A! pine, pine! vezi te tejun, eu vag lizda ji-tzi tau 
atrezele!.. Ai trebdade, n-aş budea rezisda! 

După un ceas, îmbrăcată ca de sărbătoare, madam Cibot 
plecă cu birja, spre marea mirare a lui Remonencg, 
hotărâtă să joace cum se cuvine rolul de femeie de 
încredere a celor doi babalâci în toate pensioanele, la toate 
persoanele unde se aflau elevele celor doi muzicieni. 

E inutil să redăm diferitele sporovăieli pe care madam 
Cibot le-a executat ca variaţii pe aceeaşi temă, faţă de 
directoarele de pensioane şi în sânul familiilor. Ajunge 
scena care s-a petrecut în cabinetul directorial al 
ILUSTRULUI GAUDISSARI, unde portăreasa a pătruns, nu 
fără dificultăţi nemaipomenite. La Paris, directorii de teatru 
sunt mai bine păziţi decât regii şi miniştrii. Barierele 
puternice pe care le ridică între ei şi restul muritorilor au o 
cauză uşor de înţeles: regii nu trebuie să se apere decât 
împotriva ambițiilor; directorii de teatru trebuie să se 
teamă de amorul propriu al artiştilor şi al autorilor. 

Doamnei Cibot i se deschiseră toate uşile datorită 
intimităţii subite care se înfiripă între ea şi portăreasă. 
Portarii se recunosc între ei, ca toţi oamenii din aceeaşi 
breaslă. Fiecare meserie îşi are riturile ei, aşa cum are 
cuvântul ei de ocară şi stigmatele ei. 

— A! doamnă, dumneatale eşti portăreasa teatrului, 
spusese madam Cibot. Eu nu sunt decât o biată portăreasă 
la o casă din strada Normandie, unde stă domnu Pons, 
dirijoru' dumneavoastră. O! ce fericită aş fi să fiu în locu' 
dumneatale, să-i văd trecând pe actori, pe dansatoare, pe 
autori! Asta e, cum se zicea pe vremea mea, scheptru' de 
mareşal al meseriei noastre. 

— Şi cum merge cu domnu Pons? Ce om cumsecade! zise 
portăreasa. 

— Păi nu merge deloc; uite că-s două luni de când stă în 
pat, şi din casă o să iasă cu picioarele înainte, hotărât lucru. 


— Ce pierdere... 

— Da. Viu din partea lui ca să-i explic directorului 
dumneavoastră situaţia; aşa că, drăguță, vezi să pot vorbi 
cu dânsul... 

— O doamnă din partea lui domnu Pons. 

Aşa o anunţă pe madam Cibot, pe care portăreasa i-o 
dăduse în primire, omul de serviciu care îngrijea de 
cabinet. Gaudissart tocmai sosise pentru o repetiţie. 
Întâmplarea voi ca să nu aibă nimeni de vorbit cu el, ca 
autorii piesei şi actorii să fie în întârziere. Îi părea bine să 
afle ce mai face dirijorul lui. Făcu un gest napoleonian, şi 
madam Cibot intră. 

Aflându-se în fruntea unui teatru de succes, fostul comis- 
voiajor îşi înşela societatea care-l comandita; o considera ca 
pe o nevastă legitimă. Aşa încât luase o dezvoltare 
financiară care se răsfrângea asupra persoanei sale. Acum, 
voinic şi gras, cu obrajii roşii de mâncare bună şi belşug, 
Gaudissart se metamorfozase făţiş în Mondor148. 

— Am luat-o pe urmele lui Beaujon149! spuse el încercând 
să râdă primul de sine însuşi. 

— Abia eşti la Turcaret150, îi răspunse Bixiou, care îl 
înlocuia deseori pe lângă prima dansatoare a teatrului, 
celebra Helodse Brisetout. 

În adevăr, ex-ILUSTRUL GAUDISSART îşi exploata teatrul 
numai, şi fără ocolişuri, în propriul său interes. După ce 
reuşise să fie admis ca părtaş în mai multe balete, în piese, 
în vodeviluri, cumpărase partea rămasă, profitând de 
nevoile care-i macin? pe autori. Aceste piese şi vodeviluri, 
pe care le adăuga totdeauna la dramele de succes, îi 
aduceau lui Gaudissart câţiva galbeni pe zi. Făcea speculă, 
prin intermediari, cu biletele, din care atribuise, ca primă 
de director, un anumit număr, şi cu ele dijmuia încasările. 
Aceste trei feluri de biruri directoriale, fără să mai socotim 
lojile vândute şi cadourile din partea actriţelor proaste care 
ţineau să capete câteva rolişoare, să apară în chip de paji 
sau de regine, îi măreau într-atâta treimea lui din beneficii, 


încât comanditarii, cărora le erau rezervate celelalte două 
treimi, abia dacă încasau o zecime din câştiguri. Această 
zecime reprezenta totuşi o dobândă de cincisprezece la 
sută la capital. Aşa încât Gaudissart, bizuindu-se pe acest 
dividend de cincisprezece la sută, se fălea cu inteligenţa, cu 
cinstea, cu zelul său şi arăta cât de fericiţi sunt 
comanditarii. Când contele Popinot, prefăcându-se că se 
interesează, îi întrebă pe domnul Matifat, pe generalul 
Gouraud, ginerele lui Matifat, şi pe Crevel dacă sunt 
mulţumiţi de Gaudissart, Gouraud, ajuns pair al Franţei, 
răspunse: 

— Zice lumea că ne fură, dar e atât de spiritual, atât de 
bun băiat, încât suntem mulţumiţi... 

— Atunci e ca în povestirea lui La Fontaine151, zise fostul 
ministru zâmbind. 

Gaudissart îşi fructifica în afara teatrului capitalurile: 
făcea afaceri. Îi cântărise bine pe alde Graff, Schwab şi 
Brunner; deveni asociat în întreprinderile de căi ferate pe 
care le lansa banca lor. Ascunzându-şi isteţimea sub veselia 
şi nepăsarea omului de viaţă, a afemeiatului, părea că nu se 
ocupă decât de plăcerile şi de îmbrăcămintea lui; dar se 
gândea la toate şi se folosea de imensa experienţă în afaceri 
pe care o dobândise ca voiajor comercial. Parvenitul acesta, 
care nu se lua nici pe sine în serios, locuia într-un 
apartament luxos, aranjat de un decorator, unde dădea 
supeuri şi petreceri pentru oamenii celebri. lubind fastul, 
plăcându-i să dea mese bogate, voia să treacă drept un om 
care nu se uită la bani şi părea cu atât mai puţin primejdios, 
cu cât păstrase platina152 fostei meserii, pentru a 
întrebuința expresia lui, dublată de argoul culiselor. lar 
cum, la teatru, artiştii spun lucrurilor pe nume, împrumuta 
din spiritul culiselor, care îşi au spiritul lor, îl amesteca cu 
glumele tari ale comis-voiajorului, şi astfel făcea impresia 
unui om superior. În acea vreme se gândea să-şi vândă 
drepturile şi să treacă, după vorba lui, la alte exerciţii. Voia 
să ia conducerea unei căi ferate, să se facă om serios, 


administrator, şi să se însoare cu fiica unuia dintre cei mai 
bogaţi primari din Paris, domnişoara Minard. Spera să fie 
numit deputat pe linia lui şi să ajungă, prin protecţia lui 
Popinot, în Consiliul de Stat. 

— Cu cine am onoarea să vorbesc? întrebă Gaudissart, 
aţintind asupra portăresei o privire directorială. 

— Eu sunt, domnule, femeia de încredere a lui domnu' 
Pons. 

— Ei, ce mai face băiatul nostru? 

— Rău, foarte rău, domnule. 

— Măi, să fie! măi, să fie! îmi pare rău... Am să viu să-l văd, 
fiindcă e unul dintre acei oameni rari... 

— A! da, domnule, e un adevărat heruvim... Mă întreb şi- 
acuma cum de se afla omul ăsta la un teatru... 

— Păi, doamnă, teatrul e un loc de îndreptare pentru 
moravuri... zise Gaudissart. Bietul Pons!.. pe cinstea mea, 
ar trebui să existe sămânţa ca să nu se piardă soiul ăsta de 
oameni... e un om model, şi ce talent!.. Când crezi c-o să-şi 
poată relua serviciul? Fiindcă teatrul, din nefericire, 
seamănă cu diligenţele, care, fie goale, fie pline, pleacă la 
oră fixă: cortina se ridică aici în fiecare zi la ora şase... Şi 
oricât ne-am jelui, nu cu asta facem muzică bună... la 
spune, cum se simte? 

— Vai, domnule dragă, zise madam Cibot, scoţându-şi 
batista şi punând-o la ochi, e îngrozitor de spus, da' cred c-o 
s-avem nenorocirea să-l pierdem, cu toate că-l îngrijim ca 
ochii din cap... domnu Schmucke şi cu mine... ba chiar c-am 
venit să vă spun să nu vă mai bizuiţi pe respectabilu' domnu 
Schmucke, care o să stea de veghe în fiecare noapte... 
Facem şi noi ca şi când ar mai fi vreo speranţă şi încercăm 
să-l scăpăm din ghearele morţii pe scumpu' şi respectabilu' 
domnu Pons... Da' doctoru' nu mai trage nădejde... 

— Şi de ce moare? 

— De supărare, de gălbinare, de ficat, şi toate astea 
complicate de multe chestii de familie. 


— Şi de un doctor, zise Gaudissart. Ar fi trebuit să-l cheme 
pe doctorul Lebrun, medicul nostru, n-ar fi costat nimic... 

— Conaşu' are pe unu care-i un Dumnezeu; da' ce poate 
face un medic, cu tot talentu' lui, faţă de atâtea racile? 

— Aveam mare nevoie de bătrâneii ăştia de treabă pentru 
muzica la noua mea feerie... 

— Pot oare face ceva pentru ei?.. întrebă madam Cibot cu 
un aer demn de Jocrisse153. 

Gaudissart izbucni în râs. 

— Domnule, eu-s femeia lor de încredere şi sunt multe 
lucruri pe care conaşii... 

La hohotele de râs ale lui Gaudissart, răspunse un glas de 
femeie: 

— Dacă râzi, se cheamă că se poate intra, iubitule. 

Şi prima-balerină a teatrului năvăli în cabinet şi se aruncă 
pe singura canapea ce se afla acolo. Era Helodse Brisetout, 
înfăşurată într-o eşarfă splendidă, zisă algeriană... 

— Ce te face să râzi?.. Coniţa poate? Ce rola venit să 
ceară? întrebă dansatoarea aruncând una dintre acele 
priviri de actriţă la actriţă, care ar merita să formeze 
subiectul unui tablou. 

Helodse, femeie foarte la curent cu literatura, cunoscută 
în cercurile boeme, prietenă cu unii artişti mari, elegantă, 
fină, graţioasă, era mai spirituală decât sunt de obicei 
primele-balerine; punând întrebarea, ea duse la nas un 
flaconaş cu parfum pătrunzător... 

— Doamnă, toate femeile sunt de-o seamă când sunt 
frumoase, şi dacă eu nu trag pe nas duhoare din sticluţă, şi 
dacă nu-mi pun pe obraz cărămidă pisată... 

— Cu ce a apucat să-ţi pună natura, ar fi un pleonasm 
teribil, copilă dragă! zise Helodse aruncând o ocheadă 
directorului ei. 

— Eu sunt o femeie cinstită... 

— Cu atât mai rău pentru dumneata, zise Helodse. Nu 
oricine poate fi întreţinută! şi eu, doamnă, sunt, şi încă al 
dracului de bine! 


— Acum adică, cu atât mai rău! Ce folos că ai algerieni pe 
trup şi că te vopseşti, zise madam Cibot, niciodată n-o să ai 
atâtea declaraţii câte am primit eu, cucoană! Şi niciodată n- 
o să te poţi măsura cu frumoasa vânzătoare de stridii de la 
Cadranul albastru... 

Dansatoarea se ridică brusc şi făcu drepţi, ducând la 
frunte mâna dreaptă, ca un soldat care-şi salută generalul. 

— Cum! zise Gaudissart, dumneata eşti frumoasa 
vânzătoare de stridii de care-mi vorbea tata? 

— Doamna n-are habar, atunci, de cachucha, nici de polcă? 
Doamna are cincizeci de ani trecuţi! zise Helodse. 

Dansatoarea luă o poză teatrală şi declamă versul: Să fim 
prieteni, Cinna! 154... 

— Haide, Helodse, doamna nu poate ţine pasul, las-o în 
pace. 

— Adicătelea doamna să fie noua Heloiză155? întrebă 
portăreasa cu o falsă nevinovăție plină de batjocură. 

— Bravo, soro! exclamă Gaudissart. 

— Asta s-a zis şi s-a prea zis, reluă dansatoarea, gluma are 
mustăţi cărunte, găseşte alta, soro... sau ia o ţigară. 

— Să mă ierţi, doamnă, zise coana Cibot, sunt prea 
necâjită ca să mai răspund; âi doi conaşi ai mei sunt tare 
bolnavi... şi-am pus amanet, ca să-i hrănesc şi să-i feresc de 
supărări, până şi hainele Iu bărbatu-meu, azi-dimineaţă, 
uite ici chitanţa. 

— O! lucrurile iau o întorsătură dramatică! exclamă 
frumoasa Helodse. Despre ce e vorba? 

— Doamna, reluă madam Cibot, a căzut aici ca... 

— Ca o primă-balerină, zise Helodse. Vezi că-ţi suflu eu, 
coană! 

— Lăsaţi, sunt grăbit, zise Gaudissart. Destul cu glumele! 
Helodse, doamna este femeia de încredere a bietului nostru 
dirijor, care e pe moarte; a venit să-mi spună să nu mă mai 
bizui pe el, mă aflu în încurcătură. 

— A! bietul om! să dăm o reprezentaţie în folosul lui. 


— Asta l-ar ruina, zise Gaudissart, te pomeneşti că a doua 
zi s-ar trezi că datorează cinci sute de franci azilelor, care 
nu recunosc alţi săraci în Paris decât pe-ai lor. Nu, uite, 
dragă, de vreme ce concurezi la premiul Montyon... 

Gaudissart sună, iar omul de serviciu se prezentă pe loc. 

— Spune-i casierului să-mi trimită o hârtie de o mie de 
franci. la loc, doamnă. 

— Ah! biata femeie, uite-o că plânge! exclamă 
dansatoarea. La ce bun!.. Lasă, măicuţă, o să venim să-l 
vedem, ţine-ţi firea. I-ascultă aici, tu, chinezule, îi spuse ea 
directorului trăgându-l într-un colţ, vrei să-mi dai primul rol 
în baletul Ariane? Te însori, bagă de seamă, ştii că-ţi pot 
face mizerii! 

— Helodse, am inima blindată cu aramă, ca fregatele. 

— O să arăt nişte copii ca fiind ai tăi! o să-i iau cu 
împrumut. 

— Am mărturisit legătura noastră... 

— Fii băiat bun, dă-i lui Garangeot locul lui Pons; bietul 
băiat are talent şi n-are o leţcaie, îţi promit să te las în pace. 
— Aşteaptă să moară Pons... bătrânul poate de altfel să se 

întoarcă. 

— O! asta nu, domnule, zise portăreasa. Că de noaptea 
trecută, nu mai are mintea întreagă, vorbeşte aiurea. Din 
nenorocire, curând-curând se sfârşeşte. 

— Atunci, pune-l pe Garangeot să-i ţină locul! zise 
Helodse; toată presa îl apreciază... 

În acel moment, intră casierul ţinând în mână o hârtie deo 
mie de franci. 

— Dă-o doamnei, zise Gaudissart. Noroc, dragă, îngrijeşte- 
l bine pe dragul nostru Pons şi spune-i c-am să viu să-l văd, 
mâine sau poi... de îndată ce-am să pot. 

— Se îneacă un om, zise Helodse. 

— A! domnule, inimă ca a dumneatale numai la teatru se 
găseşte. Să te binecuvânteze Dumnezeu! 

— La ce cont trecem asta? întrebă casierul. 

— Am să-ţi semnez bonul, să-l treci la contul gratificaţiilor. 


Înainte de a ieşi, madam Cibot făcu o plecăciune frumoasă 
spre dansatoare şi mai auzi întrebarea pe care i-o puse 
Gaudissart fostei lui amante: 

— E în stare Garangeot să-mi scrie în douăsprezece zile 
muzica pentru baletul nostru Mohicanii? Dacă mă scoate 
din încurcătură, o să moştenească postul lui Pons! 

Răsplătită mai bine pentru a fi pricinuit atâta rău decât ar 
fi fost pentru o faptă bună, portăreasa suprimase toate 
încasările celor doi prieteni şi-i lipsise de mijloacele lor de 
existenţă, pentru cazul când Pons s-ar fi însănătoşit. 
Această manevră perfidă trebuia să ducă în câteva zile la 
rezultatul dorit de madam Cibot, înstrăinarea tablourilor 
poftite de Elie Magus. Pentru a realiza această primă 
spoliere, femeia trebuia să-l ducă cu vorba pe colaboratorul 
înfiorător pe care şi-l luase, avocatul Fraisier, şi să obţină o 
discreţie absolută din partea lui Elie Magus şi a lui 
Remonencq. 

Auvergnatul ajunsese treptat la o pasiune aşa cum o 
concep oamenii fără cultură, care vin la Paris dintr-un colţ 
îndepărtat de provincie, cu ideile fixe inspirate de izolarea 
de la ţară, cu ignoranţele naturilor primitive şi cu 
brutalitatea dorințelor lor, care se transformă în idei fixe. 
Frumuseţea bărbătească a portăresei, vioiciunea ei, 
glumele ei de negustoreasă din hale fuseseră remarcate de 
telal, care voia să şi-o ia de ţiitoare trecând peste Cibot, soi 
de bigamie mult mai obişnuită decât se crede, la Paris, în 
clasele de jos. Dar avariţia a fost un laţ care i-a strâns din zi 
în zi mai mult inima şi i-a înăbuşit, până la urmă, raţiunea. 
Evaluând la patruzeci de mii de franci comisioanele date de 
Elie Magus şi de el, Remonencg trecu aşadar de la delict la 
crimă, dorind s-o aibă pe madam Cibot nevastă legitimă. Tot 
fumând şi visând în prag, sprijinit de pervazul uşii, ajunse, 
din dragoste bazată pe speculă, să dorească moartea 
croitorului celui mărunţel. Îşi vedea astfel aproape triplat 
capitalul, se gândea ce negustoreasă straşnică o să fie 
madam Cibot şi ce bine o să-i stea într-un magazin splendid 


de pe bulevard. Remonencq se ameţea râvnind la cele două 
lucruri deodată. Se vedea închiriind o prăvălie pe 
bulevardul Madeleine şi umplând-o cu cele mai frumoase 
rarităţi din colecţia răposatului Pons. După ce se visa 
dormind pe aur şi după ce vedea milioane în spiralele 
albastre ale pipei sale, se trezea în faţa croitorului celui 
mărunţel, care mătura curtea, pragul uşii şi strada, în 
momentul când auvergnatul deschidea vitrina prăvăliei şi-şi 
expunea marfa; căci, de când cu boala lui Pons, Cibot o 
înlocuia pe nevastă-sa în funcțiunile pe care ea şi le 
atribuise. Auvergnatul îl considera pe croitoraşul ăsta 
măsliniu, arămiu, jigărit drept singura piedică în calea 
fericirii lui şi se întreba, cum să scape de el. Pasiunea asta 
crescândă o făcea să se mândrească pe madam Cibot, care 
ajungea la vârsta când femeile încep să înţeleagă că pot 
îmbătrâni. 

Aşadar, într-o dimineaţă, după ce se sculă, portăreasa se 
uită lung la Remonencq pe când el îşi rânduia fleacurile din 
vitrină şi voi să afle până unde ar merge dragostea lui. 

— Ei, veni să-i spună auvergnatul, eşti mulţumită de cum 
merg lucrurile? 

— De îngrijorat, dumneata mă îngrijorezi, îi răspunse 
madam Cibot. Mă compromiţi, adăugă ea. Vecinii au să 
bage de seamă, până la urmă, ce ochi dulci îmi faci. 

Plecă de la uşă şi se cufundă în adâncimile prăvăliei 
auvergnatului. 

— Ce idee! zise Remonencq. 

— Vino să-ţi spun ceva, zise madam Cibot. Moştenitorii lu 
domnu Pons au să se mişte, şi sunt în stare să ne facă multe 
necazuri. Dumnezeu ştie ce ni s-ar întâmpla dac-ar trimite 
oameni de afaceri să-şi vâre nasu' peste tot, ca nişte copoi. 
Eu nu pot să-l hotărăsc pe domnu Schmucke să vândă ceva 
tablouri, decât dacă mă iubeşti destul ca să ţii asta secret... 
da' ştii, secret, de să fii cu capu' pe tăietor şi să nu spui 
nimic... nici de unde sunt tablourile, nici cine le-a vândut. 
Înţelegi, o dată domnu Pons mort şi îngropat, de s-or găsi 


cincizeci şi trei de tablouri în loc de şaizeci şi şapte, nimeni 
n-o să ştie câte au fost! lar mai apoi, dacă domnu Pons a 
vândut din ele cât a fost în viaţă, nimeni nu poate zice 
NIMIC. 

— Da, răspunse Remonencqg, pentru mine e totuna, da' 
domnu Elie Magus o să ceară chitanţe în regulă. 

— Şi dumneatale o să capeţi chitanţă, ce dracu! Crezi că 
eu o să le scriu?.. O să le scrie domnu Schmucke! Da' să-i 
spui evreului dumneatale, reluă portăreasa, să-şi ţie şi el 
gura. 

— O să fim muţi ca peştii. Asta ţine de meseria noastră. Eu 
ştiu să citesc, da' nu ştiu să scriu, d-aia am nevoie de o 
femeie cu carte şi vrednică, cum eşti dumneata!.. Eu care 
nu m-am gândit în viaţa mea decât să câştig pâine pentru 
zilele bătrâneţii, acuma aş vrea pui de Remonencq... Dă-l 
dracului pe Cibot! 

— Da' uite-l pe evreul dumneatale, zise portăreasa, putem 
pune lucrurile la cale. 

— Ei, scumpă doamnă, zise Elie Magus, care venea o dată 
la trei zilei, dis-de-dimineaţă, să afle când şi-ar putea 
cumpăra tablourile, care-i situaţia? 

— N-ai văzut pe nimeni care să-ţi fi vorbit de domnu Pons 
şi de bibilourile lui? îl întrebă madam Cibot. 

— Am primit o scrisoare, răspunse Elie Magus, de la un 
avocat; dar cum e un coate-goale care mi se pare că umblă 
după găinării, şi cum mă feresc de oamenii ăştia, n-am 
răspuns nimic. După trei zile, a venit la mine şi a lăsat o 
carte de vizită; i-am spus portarului meu că, de câte ori va 
veni, eu nu sunt acasă... 

— Eşti o scumpete de evreu, zise coana Cibot, care 
cunoştea prea puţin prevederea lui Elie Magus. Ei bine, 
băieţi, în câteva zile îl fac pe domnu Schmucke să vă vândă 
şapte-opt tablouri, zece cel mult; da' cu două condiţii. A 
dintâi: taină adâncă. O să fie că te-a chemat domnu 
Schmucke, aşa-i domnule? Şi de dumneata o să fie câ i-a 
vorbit lui domnu Schmucke Remonencg, el te-a propus de 


cumpărător. În fine, oricum ar fi, eu n-am nici un amestec. 
Dai patruzeci şi şase de mii de franci pentru ăle patru 
tablouri? 

— Fie, răspunse evreul oftând. 

— Foarte bine, reluă portăreasa. A doua condiţie e să-mi 
dai mie patruzeci şi trei de mii şi să nu le cumperi de la 
domnu Schmucke decât cu trei mii; Remonencq o să 
cumpere patru cu două mii de franci şi-o să-mi dea mie 
diferenţa... Da' în schimb, uite, dragă domnule Magus, după 
asta, vă ajut, pe dumneatale şi pe Remonencg, să faceţi o 
afacere straşnică, cu condiţia să împărţim câştigu între noi. 
O să te duc la avocatu' ăla, sau avocatu' ăla o să vie negreşit 
aci. Dumneatale ai să spui cât preţuieşte tot ce e în casă la 
domnu Pons la preţu' pe care poţi să-l dai, pentru ca domnu 
Fraisier să fie sigur de valoarea moştenirii. Atâta numai că 
el nu trebuie să vină înainte de vânzarea noastră, auzitu-m- 
al?.. 

— Am înţeles, zise evreul, dar e nevoie de timp ca să văd 
lucrurile şi să le preţuiesc. 

— O să aio juma de zi. Lasă, asta mă priveşte pe mine... 
Mai vorbiţi între voi, copii, că poimâine se face treaba. Eu 
mă duc până la Fraisier să-i vorbesc, că el ştie tot ce se 
petrece aici prin doctoru' Poulain, şi nu-i lucru uşor să-l faci 
să stea liniştit pe ipochimenu' ăsta. 

La jumătate de drum între strada Normandie şi strada 
Perle, madam Cibot dădu de Fraisier care venea la ea, atât 
era de nerăbdător să cunoască, după expresia lui, datele 
afacerii. 

— Ia te uită! la dumneatale veneam, zise ea. 

Fraisier se plânse că n-a fost primit de Elie Magus, dar 
portăreasa stinse fulgerul de bănuială care mijea în ochii 
avocatului spunându-i că Magus s-a întors din călătorie şi 
că, cel mai târziu poimâine, o să-i aranjeze ea o întrevedere 
cu el în apartamentul lui Pons, ca să fixeze valoarea 
colecţiei. 


— Să te porţi deschis cu mine, îi răspunse Fraisier. E mai 
mult ca sigur că voi fi însărcinat cu interesele moştenitorilor 
lui Pons. În situaţia asta îmi va fi mult mai la îndemână să te 
servesc. 

Îi spuse asta pe un ton atât de rece, încât madam Cibot se 
înfioră. Avocatul ăsta flămând, acţiona probabil de partea 
lui, aşa cum acţiona ea de partea ei; se hotări aşadar să 
grăbească vânzarea tablourilor. Femeia nu se înşela în 
presupunerile ei. Avocatul şi medicul făcuseră împreună 
cheltuiala unui costum nou-nouţ pentru Fraisier, pentru ca 
el să se poată prezenta, îmbrăcat cuviincios, la doamna 
prezident Camusot de Marville. Timpul necesar pentru 
confecţionarea hainelor era singura cauză care întârziase 
această întrevedere, de care depindea soarta celor doi 
prieteni. După vizita la doamna Cibot, Fraisier avea de gând 
să se ducă să-şi probeze haina, vesta şi pantalonii. Găsi 
costumul terminat şi pregătit. Se întoarse acasă, îşi puse o 
perucă nouă şi pomi în cabrioletă închiriată, pe la ceasurile 
zece dimineaţa, spre strada Hanovre, unde spera să obţină 
o audienţă de la prezidentă. Cu cravată albă, cu mănuşi 
galbene, cu perucă nouă şi parfumat cu apă de Portugalia, 
Fraisier semăna cu una dintre acele otrăvuri puse în 
flacoane de cristal şi astupate cu câte o pielicică albă, la 
care şi eticheta şi toate, până şi firul de aţă sunt cochete, 
dar care par cu atât mai primejdioase. Aerul lui tăios, faţa 
roşie de coşuri, boala lui de piele, ochii verzi, izul lui de 
răutate te izbeau ca nişte nori pe un cer albastru. 

Ajunse fără greutate până la Madeleine Vivet. Cele două 
naturi de viperă se recunoscură ca fiind ieşite din acelaşi 
ou. 

— Domnişoară, spuse Fraisier pe un ton mieros, aş dori să 
obţin un moment de audienţă de la doamna prezidentă 
pentru o afacere care o priveşte şi care se referă la averea 
domniei-sale; spune-i, te rog, că e vorba de o moştenire... 
N-am onoarea să fiu cunoscut de doamna prezidentă, aşa 
că numele meu nu i-ar spune nimic... 


N-am obiceiul să-mi las cabinetul, dar ştiu ce respect se 
cuvine faţă de soţia unui preşedinte, aşa că mi-am dat 
silinţa şi am venit eu însumi, cu atât mai mult, cu cât 
chestiunea nu suferă nici o întârziere. 

Formulată în aceşti termeni, repetată şi dezvoltată de fata 
din casă, cererea obţinu bineînţeles un răspuns favorabil. 

— Dacă nu mă îmbogăţesc, îşi spuse Fraisier, măcar am 
scăpat de boală, fiindcă Poulain mi-a spus că mă voi 
însănătoşi în ziua când voi începe din nou să transpir. 

— Doamnă... zise el văzând-o pe prezidentă, care sosi în 
ținută de dimineaţă... 

Şi Fraisier se pironi ca să salute cu acel respect care 
reprezintă, la oamenii tribunalelor, recunoaşterea calităţii 
superioare a celor cărora li se adresează. 

— Ia loc, domnule, spuse prezidenta, dându-şi îndată 
seama că are de-a face cu un om din lumea judiciară. 

— Doamnă prezidentă, dacă mi-am luat libertatea să mă 
adresez dumneavoastră într-o afacere de bani care-l 
priveşte pe domnul prezident, este pentru că sunt sigur că 
domnul de Marville, cu înalta situaţie pe care o ocupă, ar 
lăsa poate lucrurile în voia lor şi ar pierde şapte-opt sute de 
mii de franci, pe care doamnele, care se pricep, după 
părerea mea, mult mai bine în afacerile particulare decât 
cei mai buni magistrați, nu i-ar dispreţui... 

— Ai vorbit de o moştenire, zise prezidenta întrerupându-l. 

Uluită de sumă şi vrând să-şi ascundă uimirea şi bucuria, 
Amelie făcea ca cititorii nerăbdători care dau fuga la 
deznodământul romanului. 

— Da, doamnă, de o moştenire pierdută pentru 
dumneavoastră, o! cu totul pierdută, dar pe care pot, pe 
care sunt în stare să v-o obţin... 

— Vorbeşte, domnule! spuse cu răceală doamna de 
Marville, care-l măsură pe Fraisier şi-l cântări cu ochi 
pătrunzători. 

— Doamnă, eu cunosc admirabilele dumneavoastră 
calităţi, sunt din Mantes. Domnul Leboeuf, preşedintele 


tribunalului, prietenul domnului de Marville, poate să-i dea 
informaţii despre mine... 

Prezidenta avu o tresărire atât de semnificativă în 
cruzimea ei, încât Fraisier fu obligat să deschidă şi să 
închidă repede o paranteză în expunerea lui: 

— O femeie atât de distinsă ca dumneavoastră va înţelege 
imediat pentru ce îi vorbesc mai întâi de mine. Este drumul 
cel mai scurt pentru a ajunge la moştenire. 

Fără a vorbi, prezidenta răspunse cu un gest la această 
observaţie abilă. 

— Doamnă, reluă Fraisier, autorizat prin acest gest să-şi 
povestească istoria, eram procedurist1 56 la Mantes, funcţia 
asta avea să constituie întreaga mea avere, fiindcă mă 
învoisem să cumpăr biroul domnului Levroux, pe care l-aţi 
cunoscut fără îndoială?.. 

Prezidenta încuviinţă din cap. 

— Eram activ, îmi trebuiau afaceri, umblam după ele; în 
curând ajunsesem să învârtesc singur mai multe decât 
ceilalţi jurişti. Ţi-ai găsit! Mi-am ridicat în cap pe 
proceduriştii din Mantes, pe notari, până şi pe portărei. Mi 
s-a căutat nod în papură. Ştiţi, doamnă, că dacă vrea cineva 
să înfunde un om îi e foarte uşor, în afurisita noastră de 
meserie. Am fost găsit lucrând într-o afacere pentru ambele 
părţi. Nu prea e serios; dar, în anumite cazuri, lucrul se 
obişnuieşte la Paris, proceduriştii îşi fac concesii reciproce. 
La Mantes, nu se obişnuieşte. Domnul Bouyonnet, căruia-i 
făcusem mai înainte acest mic serviciu, m-a trădat, împins 
fiind de confrații săi şi aţâţat de către procurorul regal... 
Vedeţi că nu vă ascund nimic. A fost un strigăt de indignare 
general. M-au făcut tâlhar, m-au zugrăvit mai negru decât 
pe Marat157. Am fost obligat să vând tot, am pierdut tot. 
Acum sunt la Paris, unde m-am străduit să-mi creez un 
birou de afaceri; dar sănătatea mea şubrezită nu-mi lasă 
nici două ceasuri bune pe zi, din douăzeci şi patru. Astăzi n- 
am decât o ambiţie, o ambiţie neînsemnată. Dumneavoastră 
veţi fi într-o zi soţia unui ministru de justiţie, poate, sau a 


unui prim-preşedinte; dar eu, sărac şi firav cum sunt, n-am 
altă dorinţă decât să capăt un loc unde să-mi termin liniştit 
zilele, ceva fără perspective, un post în care se vegetează. 
Vreau să fiu judecător de pace la Paris. Pentru 
dumneavoastră şi pentru domnul preşedinte e un fleac să 
obţineţi numirea mea, fiindcă îi daţi destule motive de 
îngrijorare actualului ministru de justiţie pentru ca el să 
dorească să vă facă pe plac... Dar asta nu e tot, doamnă, 
adăugă Fraisier, văzând că prezidenta se pregăteşte să 
vorbească şi oprind-o cu un gest. Medicul bătrânului pe 
care ar trebui să-l moştenească domnul prezident mi-e 
prieten. Vedeţi că ne apropiem... Medicul acesta, a cărui 
cooperare este indispensabilă, se află în situaţia în care mă 
vedeţi pe mine: are talent şi n-are noroc!.. Prin el am aflat 
cât sunt de lezate interesele dumneavoastră, căci, în 
momentul când vorbesc, e probabil că totul s-a sfârşit, că 
testamentul care-l dezmoşteneşte pe domnul prezident a 
fost făcut... Medicul acesta doreşte să fie numit medic-şef la 
un spital sau la colegiile regale; în fine, înţelegeţi, îi trebuie 
o situaţie la Paris echivalentă cu a mea... Să mă iertaţi că 
am vorbit despre aceste două lucruri atât de delicate, dar 
nu trebuie să existe nici o nelămurire în chestiunea noastră. 
Medicul este de altfel un om foarte apreciat, un savant, ele 
cel care l-a salvat pe domnul Pillerault, unchiul de-al doilea 
al ginerelui dumneavoastră, domnul viconte Popinot. 
Acuma, dacă aveţi bunătatea să-mi promiteţi aceste două 
locuri, cel de judecător de pace şi sinecura medicală pentru 
prietenul meu, îmi iau asupră-mi să vă aduc moştenirea 
aproape intactă... Zic aproape intactă, fiindcă va fi grevată 
de obligaţiile care vor trebui luate faţă de legatar şi faţă de 
câteva persoane al căror ajutor ne este realmente 
indispensabil. Nu vă veţi îndeplini făgăduielile decât după 
ce le voi fi îndeplinit eu pe ale mele. 

Prezidenta, care, de la o vreme, îşi încrucişase braţele ca o 
persoană obligată să suporte o predică, le desfăcu, îl privi 
pe Fraisier şi-i spuse: 


— Domnule, întrucât te priveşte, eşti foarte clar, ce-i 
drept; dar, întrucât mă priveşte, totul pluteşte în întuneric... 

— În două cuvinte totul e lămurit, doamnă, zise Fraisier. 
Domnul prezident este singurul şi unicul moştenitor de 
gradul al treilea al domnului Pons. Domnul Pons este foarte 
bolnav, o să-şi facă testamentul, dacă nu l-a şi făcut, în 
favoarea unui german, prietenul său, numit Schmucke, iar 
valoarea moştenirii va fi de mai mult de şapte sute de mii de 
franci. Până în trei zile sper să am informaţii absolut exacte 
asupra cifrei... 

— Dacă-i aşa, îşi spuse sieşi cu voce tare prezidenta. 
Înmărmurită de posibilitatea acestei cifre, am făcut o mare 
greşeală certându-mă cu el, acuzându-l... 

— Nu, doamnă, fiindcă, fără această ruptură, ar fi astăzi 
vesel ca un cintezoi şi ar trăi mai mult decât 
dumneavoastră, decât domnul prezident şi decât mine... 
Providența îşi are căile ei, să nu le cercetăm! adăugă el 
pentru a acoperi ceea ce era odios în acest gând. Ce vreţi! 
noi, oamenii de afaceri, vedem latura pozitivă a lucrurilor. 
Înţelegeţi acum, doamnă, că, din înaltul post pe care-l 
ocupă domnul prezident de Marville, n-ar face nimic, n-ar 
putea face nimic în situaţia actuală. E la cuțite cu vărul său, 
nu vă mai vedeţi cu Pons, l-aţi exclus din cercul 
dumneavoastră, şi aveţi, fără îndoială, motive foarte 
serioase pentru asta; dar bătrânul e bolnav şi îşi lasă averea 
singurului său prieten. Un preşedinte al Curţii cu juri din 
Paris nu poate avea nimic de zis în asemenea împrejurări 
împotriva unui testament făcut după regulile cuvenite. Dar, 
fie vorba între noi, doamnă, e foarte neplăcut, când ai 
dreptul la o moştenire de şapte-opt sute de mii de franci... 
ştiu eu! un milion poate, şi când eşti singurul moştenitor 
legal, să nu-ţi dobândeşti bunul... Atâta numai că, pentru a- 
ţi atinge scopul, te bagi în intrigi murdare, atât de 
încurcate, cu atâtea chiţibuşuri; mai trebuie să ai de-a face 
cu drojdia societăţii, cu servitori, cu subalterni, şi să-i ţii 
atât de strâns, încât nici un procedurist, nici un notar din 


Paris nu poate urmări o asemenea afacere. Pentru asta e 
nevoie de un avocat fără procese ca mine, realmente 
capabil şi cu totul devotat, a cărui situaţie, din nefericire, să 
fie la nivelul oamenilor acestora... Eu mă ocup, în 
arondismentul meu, de afacerile micilor burghezi, ale 
lucrătorilor, ale oamenilor din popor... Da, doamnă, iată în 
ce hal m-a adus duşmănia unui procuror regal ajuns astăzi 
substitut la Paris, care nu mi-a iertat superioritatea... Eu vă 
cunosc, doamnă, ştiu cât de puternică e protecţia 
dumneavoastră, şi mi s-a părut că, făcându-vă un astfel de 
serviciu, voi vedea sfârşitul mizeriilor mele şi triumful 
doctorului Poulain, prietenul meu... 

Prezidenta stătea gânditoare. Moment de nelinişte 
groaznică pentru Fraisier. Vinet, unul dintre oratorii 
grupului de centru din Cameră, procuror general de 
şaisprezece ani, indicat de zece ori pentru a îmbrăca 
hlamida de cancelar158, tatăl procurorului regal din 
Mantes, numit de un an substitut la Paris, era un adversar 
pentru duşmănoasa prezidentă... Trufaşul procuror general 
nu-şi ascundea disprețul pentru preşedintele Camusot. 
Fraisier nu cunoştea aceste împrejurări şi nu trebuia să le 
cunoască. 

— Dumneata n-ai pe conştiinţă decât faptul că ai lucrat 
pentru ambele părţi? întrebă ea privindu-l ţintă pe Fraisier. 

— Doamna prezidentă îl poate întreba pe domnul Leboeuf, 
domnul Leboeuf îmi arăta bunăvoință. 

— Eşti sigur că domnul Leboeuf va da informaţii bune 
despre dumneata domnului de Marville şi domnului conte 
Popinot? 

— Garantez. De altfel, doamnă prezidentă, dacă îmi 
îngăduiţi, mă voi duce la Mantes să vorbesc cu domnul 
Leboeuf. Asta nu ne va întârzia cu nimic, fiindcă nu voi şti în 
mod sigur cifra succesiunii decât peste două sau trei zile. 
Vreau şi trebuie să-i ascund doamnei prezidente toate 
şurubăriile acestei afaceri; dar răsplata pe care o aştept 


pentru deplinul meu devotament nu e oare un zălog de 
reuşită? 

— Ei bine, câştigă-l în favoarea dumitale pe domnul 
Leboeuf şi, dacă succesiunea are valoarea de care vorbeşti 
dumneata, lucru de care mă îndoiesc, îţi promit cele două 
posturi, în caz de succes, bineînţeles... 

— Garantez, doamnă. Veţi avea, însă, bunătatea să-i 
chemaţi aci pe notarul şi pe proceduristul dumneavoastră, 
când voi avea nevoie de ei, să-mi daţi o procură ca să 
acţionez în numele domnului preşedinte şi să le spuneţi 
acestor domni să urmeze instrucţiunile mele, să nu 
întreprindă nimic din proprie iniţiativă. 

— Dumneata ai răspunderea, spuse solemn prezidenta, 
dumneata trebuie să ai şi toată puterea. Dar domnul Pons 
este oare chiar foarte bolnav? întrebă ea zâmbind. 

— Ce să zic, doamnă, s-ar putea vindeca, mai ales că e 
îngrijit de un om atât de conştiincios ca doctorul Poulain, 
fiindcă prietenul meu, doamnă, nu e decât un spion 
nevinovat condus de mine în interesul dumneavoastră; dar 
este acolo, lângă bolnav, o portăreasă care, ca să pună 
mâna pe treizeci de mii de franci, l-ar împinge în groapă... 
Nu că l-ar omori, n-o să-i dea arsenic, n-o să fie atât de 
miloasă, o să facă mai rău, o să-l asasineze moralmente, o 
să-l enerveze de o mie de ori pe zi. Într-o ambianţă de 
tăcere şi de linişte, dacă ar fi bine îngrijit şi alintat de 
prieteni undeva, la ţară, bietul bătrân s-ar face bine; dar, 
hărțuit de o doamnă Evzard, care era, în tinereţe, una 
dintre cele treizeci de vânzătoare frumoase de stridii 
ridicate în slavă la Paris, lacomă, flecară, brutală, cicălit de 
ea ca să facă un testament în care să-i lase o parte bună, 
bolnavul va ajunge în mod fatal la sclerozarea ficatului, 
poate că în momentul acesta chiar i se formează calcule, şi, 
pentru a fi extrase, va trebui să se recurgă la o operaţie pe 
care nu o va suporta... Doctorul, suflet ales, se află într-o 
situaţie îngrozitoare. Ar trebui, de fapt, să ceară 
concedierea acestei femei... 


— Bine, dar zgripţuroaica asta e un monstru! exclamă 
prezidenta luându-şi vocea ei subţirică. 

Asemănarea asta între el şi teribila prezidentă îl făcu să 
zâmbească în sine pe Fraisier, care ştia ce înseamnă aceste 
dulci modulaţii artificiale ale unei voci de obicei acre. Îşi 
aminti de un prezident, erou al unei povestiri a lui Ludovic 
al XI-lea, pe care monarhul a semnat-o prin ultimul cuvânt 
al ei. Magistratul acela, blagoslovit cu o nevastă croită după 
tiparul celei a lui Socrate159, şi neavând răbdarea filosofică 
a marelui om, dădu poruncă să se amestece cu sare ovăzul 
cailor şi să nu li se dea apă. Când nevastă-sa se duse cu 
trăsura la moşie, de-a lungul Senei, caii se repeziră cu ea cu 
tot în apă ca să bea, iar magistratul mulţumi proniei cereşti 
care-l scăpase în chip atât de firesc de nevastă-sa. În acel 
moment, doamna de Marville îi mulțumea lui Dumnezeu că 
pusese lângă Pons o femeie care s-o scape de el în chip 
cinstit. 

— Nu-mi trebuie nici un milion, zise ea, cu preţul unui 
lucru incorect... Prietenul dumitale trebuie să-i atragă 
atenţia domnului Pons şi să ceară concedierea acestei 
portărese. 

— Mai întâi, doamnă, domnii Schmucke şi Pons cred că 
femeia asta e un înger şi l-ar trimite la plimbare pe 
prietenul meu. Apoi, această groaznică vânzătoare de stridii 
este binefăcătoarea doctorului, ea l-a adus la domnul 
Pillerault. El îi spune femeii că e nevoie ca bolnavul să fie 
tratat cu cea mai mare blândeţe, dar, recomandările lui au 
ca rezultat doar să-i arate fiinţei ăsteia mijloacele de a 
agrava boala. 

— Ce crede prietenul dumitale despre starea vărului meu? 
întrebă prezidenta. 

Fraisier o făcu să se înfioare pe doamna de Marville prin 
justeţea răspunsului şi prin luciditatea cu care pătrunsese 
în inima ei, la fel de lacomă ca şi cea a femeii Cibot. 

— Până în şase săptămâni succesiunea e deschisă. 

Prezidenta plecă ochii. 


— Bietul om! zise ea, încercând, dar fără succes, să-şi ia o 
expresie tristă. 

— Doamna prezidentă are să-i comunice ceva domnului 
Leboeuf? Mă duc la Mantes cu drumul de fier. 

— Da, rămâi aici, am să-i scriu să vină mâine să cineze cu 
noi; am nevoie să-l văd ca să ne sfătuim împreună cum să 
reparăm nedreptatea a cărei victimă ai fost. 

Când prezidenta ieşi, Fraisier, care se şi vedea judecător 
de pace, nu mai semăna cu el însuşi: părea voinic, respira 
până în fundul plămânilor aerul fericirii şi adierea plăcută a 
succesului. Sorbind din rezervorul necunoscut al voinţei noi 
şi puternice doze de licoare divină, se simţi în stare, ca şi 
Remonencqg, să comită, ca să reuşească, până şi o crimă, 
numai dovezi să nu existe. Faţă de prezidentă, mersese cu 
curaj foarte departe, transformând presupunerile în 
realitate, dând asigurări la întâmplare, cu singurul scop ca 
ea să-i încredinţeze salvarea moştenirii şi ca să-i obţină 
protecţia. Reprezentant a două imense mizerii şi al unor 
dorinţe nu mai puţin imense, el dădea dispreţuitor cu 
piciorul gospodăriei lui îngrozitoare din strada Perle. 
Întrevedea trei mii de franci onorarii din partea portăresei 
şi cinci mii de franci din partea preşedintelui. Asta însemna 
un apartament convenabil. În sfârşit se achita faţă de 
doctorul Poulain. Unele firi duşmănoase, hapsâne şi 
înclinate spre răutate din cauza suferinţei sau a bolii cunosc 
sentimente contrare cu un grad egal de violenţă: Richelieu 
era tot atât de bun prieten, pe cât era de crud duşman. Ca 
recunoştinţă faţă de ajutorul pe care i-l dăduse Poulain, 
Fraisier s-ar fi lăsat tăiat în bucățele pentru el. Întorcându- 
se cu o scrisoare în mână, prezidenta îl privi, fără ca el s-o 
vadă, pe omul acesta, care acum credea într-o viaţă fericită 
şi cu venituri bune, şi i se păru mai puţin urât decât la 
prima privire pe care i-o aruncase; de altfel, avea să-i fie de 
folos; priveşti altfel unealta care-ţi aparţine decât pe cea a 
vecinului. 


— Domnule Fraisier, zise ea, mi-ai dovedit că eşti un om 
inteligent, te cred în stare să fii sincer. 

Fraisier făcu un gest grăitor. 

— Ei bine, reluă prezidenta, te somez să răspunzi sincer la 
această întrebare: eu sau domnul de Marville am putea fi 
compromişi în urma demersurilor dumitale?.. 

— N-aş fi venit la dumneavoastră, doamnă, dacă aş avea 
să-mi reproşez vreodată că v-am stropit cu noroi, fie cât o 
gămălie de ac, fiindcă pata pare atunci mare cât luna. 
Uitaţi, doamnă, că, pentru ca eu să ajung judecător de pace 
la Paris, trebuie mai întâi să fiţi mulţumiţi de mine. 

— Foarte bine. lată scrisoarea pentru domnul Leboeuf. 
Aştept informaţiile despre valoarea succesiunii. 

— Aici e totul, spuse Fraisier şmechereşte, salutând-o pe 
prezidentă cu toată graţia pe care i-o permitea mutra lui... 

— Ce noroc! îşi spuse doamna Camusot de Marville. A! 
vasăzică am să fiu bogată! lar Camusot are să fie deputat, 
fiindcă dacă-i dăm drumul lui Fraisier ăsta în arondismentul 
Bolbec, o să ne obţină majoritatea. Ce unealtă! 

— Ce noroc! îşi spuse Fraisier coborând scara, şi ce femeie 
straşnică e doamna Camusot! O asemenea nevastă mi-ar 
trebui mie! Acuma, la treabă. 

Şi plecă la Mantes, unde avea de obţinut favoarea unui om 
pe care-l cunoştea prea puţin. 

Trei zile mai târziu, în timp ce Schmucke dormea, fiindcă 
bătrânul muzician şi portăreasa îşi împărţiseră corvoada de 
a sta lângă bolnav zi şi noapte, ea şi avusese ceea ce numea 
un schimb de cuvinte cu bietul Pons. Nu e inutil să atragem 
atenţia asupra unei particularităţi neplăcute a hepatitei. 
Bolnavii cu ficatul mai mult sau mai puţin atins sunt înclinați 
spre enervare, spre mânie, iar aceste mânii le produc pe 
moment o uşurare; aşa după cum, într-un acces de febră, 
simţi că ţi se trezesc forţe nemăsurate. Dar după ce trece 
accesul, vine prăbuşirea, colapsul, cum spun medicii, şi 
atunci măsori, în toată gravitatea lor, pierderile pe care le-a 
suferit organismul. Astfel, în bolile de ficat, şi mai ales în 


cele provocate de mari supărări, bolnavul are, după 
accesele de furie, nişte slăbiciuni cu atât mai primejdioase, 
cu cât trebuie să ţină un regim sever. E un fel de febră care 
tulbură mecanismul umoral al omului, fiindcă febra aceasta 
nu e nici în sânge, nici în creier. Această iritare a întregului 
organism produce o melancolie în cursul căreia bolnavul 
ajunge să se urască şi pe sine însuşi. Într-o asemenea 
situaţie, orice poate produce o enervare primejdioasă. Ca 
femeie din popor fără experienţă şi fără cultură, madam 
Cibot nu credea, cu toate recomandările doctorului, în 
aceste încordări ale sistemului nervos datorite sistemului 
umoral. Explicaţiile domnului Poulain erau pentru ea de-ale 
doctorilor. Voia cu orice preţ, aşa cum se întâmplă cu toţi 
oamenii din popor, să-l hrănească pe Pons şi, ca s-o 
împiedice să-i dea pe ascuns şuncă, o omletă bună sau 
cremă de şocolată, era nevoie ca doctorul Poulain să-i spună 
răspicat: 

— Dă-i o singură îmbucătură din ce vrei dumneata 
domnului Pons şi-l omori ca şi când i-ai trage un glonte. 

În această privinţă, încăpăţânarea claselor populare e atât 
de mare, încât refuzul bolnavilor de a se duce la spital vine 
din credinţa poporului că acolo oamenii mor fiindcă nu li se 
dă de mâncare. Mortalitatea pricinuită de merindele aduse 
pe ascuns de către neveste bărbaţilor a fost atât de mare, 
încât i-a determinat pe medici să hotărască o percheziţie 
corporală extrem de severă în zilele când vin rudele să-i 
vadă pe bolnavi. Madam Cibot, pentru a ajunge la o ceartă 
momentană necesară realizării unui profit imediat al ei, 
povesti vizita la directorul teatrului, fără să uite schimbul 
de cuvinte cu domnişoara Helodse, dansatoarea. 

— Dar ce căutai acolo? o întrebă pentru a treia oară 
bolnavul, care n-o putea opri pe portăreasă când îşi dădea 
ea drumul la vorbă. 

— Şi aşa, după ce i-am spus verde părerea mea, donşoara 
Helodse a văzut cu cine are de-a face, s-a dat bătută şi, 


după aia, am fost prietene bune. Acuma, mă întrebi ce 
căutam acolo? zise ea repetând întrebarea lui Pons. 

Unii flecari, şi aceia sunt flecari de geniu, adună astfel 
interpelările, obiecțiile şi observaţiile ca un fel de provizii cu 
care să-şi alimenteze vorbirea; ca şi când izvorul ei ar putea 
seca vreodată. 

— Păi, m-am dus să-l scot din încurcătură pe domnu 
Gaudissart al dumneatale; are nevoie de o muzică pentru 
un balet, şi dumneatale, scumpule, nu mai eşti în stare să 
mâzgăleşti hârtie şi să-ţi faci datoria... Şi-aşa am auzit c-o 
să-l cheme pe unu, domnu Garangeot, ca să pună pe muzică 
Mohicanii... 

— Garangeot! strigă Pons furios, Garangeot, un om fără 
pic de talent, eu nu l-am primit nici ca vioara întâi! E un om 
foarte inteligent, care face foarte bune foiletoane despre 
muzică; dar îl desfid să compună o arie!.. Şi de unde naiba 
ţi-a venit ideea să te duci la teatru? 

— Pii, da' afurisit e diavolu' ăsta!.. Stai niţel, puişor, nu da 
în foc ca laptele... Poţi să scrii muzică în halul în care eşti? 
Păi, nu te-ai uitat în oglindă? Vrei să-ţi dau o oglindă? Eşti 
numai' pielea şi oasele... Eşti fără putere ca o vrăbiuţă... şi 
te crezi în stare să scrii note... păi nici pe-ale mele nu le-ai 
putea scrie... Asta mi-aduce aminte că trebuia să mă duc la 
aia de la al treilea, care ne datorează şaptesprezece 
franci... nu strică, şaptesprezece franci; după ce plătim 
spiţeru' nu ne mai rămâne nici douăzeci de franci... Aşa că 
trebuia să-i spun omului ăstuia, care pare un om 
cumsecade, lu domnu Gaudissart... îmi place numele lui... e 
un băiat de viaţă, cu care m-aş potrivi bine... Asta n-o să 
sufere niciodată de ficat!.. Carevasăzică, trebuia să-i spun 
cum te afli... Păi de! nu eşti bine, şi momentan te-a 
înlocuit... 

— Înlocuit? strigă Pons cu o voce formidabilă, ridicându-se 
în capul oaselor. 

În general, bolnavii, mai ales cei asupra cărora şi-a ridicat 
coasa Moartea, se agaţă de posturile lor cu furia pe care o 


desfăşoară debutanţii ca să le obţină. De aceea, înlocuirea 
lui îi păru bietului muribund o primă moarte. 

— Bine, dar doctorul îmi spune, reluă el, că-mi merge 
foarte bine! că o să-mi reiau în curând viaţa obişnuită. 
Dumneata m-ai ucis, m-ai ruinat, m-ai asasinat!.. 

— Ei, ei, ei, ei! exclamă portăreasa, uite că te-ai aprins! Zi 
aşa, sunt călăul dumneatale, când sunt cu spatele, tot 
drăgălăşenii de-astea îi spui lui domnu Schmucke. Lasă, c- 
aud eu bine ce spui!.. Eşti un monstru de nerecunoştinţă. 

— Bine, dar nu ştii că, dacă am să întârzii cu convalescenţa 
doar cincisprezece zile, o să mi se spună, la întoarcere, că 
sunt o vechitură, o căzătură, că mi-a trecut timpul, că sunt 
de pe vremea stilului Empire, rococo160, exclamă bolnavul, 
care voia să trăiască. Între timp Garangeot îşi va fi făcut 
prieteni la teatru, de la oamenii de control până la 
maşiniştii de sub tavan! Va fi coborât diapazonul pentru 
vreo actriţă fără voce, va fi lins cizmele domnului 
Gaudissart; va fi publicat, prin prietenii săi, elogii despre 
toată lumea prin foiletoane; şi atunci, doamnă Cibot, într-o 
treabă ca asta, lumea se pricepe să găsească păduri în 
capul unui chel!.. Ce diavol te-a pus să te duci acolo?.. 

— Păi ce mai! domnu' Schmucke a vorbit cu mine despre 
asta mai bine de-o săptămână. Ce să-ţi fac? Dumneatale nu 
te gândeşti decât la dumneatale! Eşti un egoist în stare să 
omori oamenii ca să te vindeci!.. Păi bietu' domnu 
Schmucke e rupt de oboseală de-o lună de zile, abia-şi trage 
sufletu', nu mai poate să se ducă nicăieri, nici să dea lecţii, 
nici să facă de serviciu la teatru; păi, dumneatale nu-ţi dai 
seama de nimic? El stă noaptea şi eu stau ziua. Dacă şi- 
acuma aş sta nopţile cum am încercat la început, când 
credeam că o să-ţi treacă repede, ar trebui să dorm ziua! Şi 
atunci cine-or să vadă de gospodărie şi-or să fie cu ochii-n 
patru?.. Şi n-ai ce face, boala-i boală!.. asta-i!.. 

— E imposibil să fi avut Schmucke ideea asta... 

— Acuma, te pomeneşti că mi-o fi trăsnit mie prin cap! Da' 
ce crezi, că suntem de fier? Păi, dacă domnu Schmucke ar fi 


ţinut-o tot aşa, să se ducă la şapte-opt lecţii şi să stea seara 
la teatru de la şase jumătate până la unsprezece jumătate 
cu dirijatul orchestrei, ar fi dat ortul popii în zece zile... 
Doreşti dumneatale moartea omului ăstuia cumsecade, care 
şi-ar da viaţa pentru dumneatale? Jur pe mormântul tatei şi 
al mamei că nu s-a mai văzut bolnav ca dumneatale... Unde 
ţi-e judecata, ai pus-o la muntele după etate? Toată lumea 
se omoară aici pentru dumneatale, toţi fac cum e mai bine, 
şi nu eşti mulţumit... Vrei să înnebunim, s-ajungem buni de 
legat?.. Eu, până una-alta, sunt spetită! 

Madam Cibot putea vorbi în voie fiindcă mânia îl împiedica 
pe Pons să rostească vreun cuvânt. Se învârtea în pat, abia 
dacă putea să articuleze interjecţii, trăgea să moară. Ca 
întotdeauna, când cearta ajungea la gradul ăsta, apăreau 
deodată cuvintele mieroase. Îngrijitoarea se repezi la 
bolnav, îl luă de cap, îl sili să se culce şi trase pe el 
cuvertura. 

— Da' cum se poate să te necăjeşti în halu' ăsta? O fi fiind 
boala dumneatale, puişor! Aşa spune dragu' de doctoru' 
Poulain. Haide, linişteşte-te. Fii drăguţ, băieţaşu' mamei 
drag. Eşti fiinţa a mai iubită de toţi ăi din jur, iâ până şi 
doctoru vine să te vadă chiar şi de două ori pe zi! Ce-are să 
zică dacă te găseşte aşa de tulburat? Mă scoţi din sărite! 
nu-i frumos din partea dumneatale... Când o are cineva de 
îngrijitoare pe madam Cibot, se poartă bine cu ea... Ţipi, 
vorbeşti!.. ştii bine că n-ai voie. Vorba îţi face nervi... Şi 
pentru ce să te înfurii? Numai dumneatale eşti de vină... tot 
timpu' mă cicăleşti! Ia stai şi judecă! Dacă domnu 
Schmucke şi cu mine, care ţiu la dumneatale ca la ochii din 
cap, am crezut că aşa e bine... înseamnă că aşa e bine, 
îngeraşule! 

— Schmucke n-a putut să-ţi spună să te duci la teatru fără 
să mă întrebe şi pe mine. 

— Vrei să-l trezim, pe bietu' şi scumpu' de el, care doarme 
ca un fericit întru Domnu, şi să-l luăm de martor? 


— Nu! nu! strigă Pons. Dacă dragul şi iubitorul de 
Schmucke a luat hotărârea asta, înseamnă că sunt mai 
bolnav decât cred, spuse Pons aruncând o privire plină de 
cumplită melancolie asupra obiectelor de artă care-i 
împodobeau camera. Va trebui să-mi iau rămas bun de la 
scumpele mele tablouri, de la toate lucrurile astea din care- 
mi făcusem prieteni... şi de la minunatul meu Schmucke! 
Vai! să fie oare adevărat? 

Madam Cibot, comediantă fără scrupule, îşi duse la ochi 
batista. Răspunsul acesta mut îl făcu pe bolnav să cadă într- 
o neagră visare. Doborât de cele două lovituri date în 
puncte atât de sensibile, viaţa socială şi sănătatea, 
pierderea situaţiei şi perspectiva morţii, Pons căzu într-o 
astfel de slăbiciune, încât nu mai avu puterea să se înfurie. 
Şi rămase posomorât ca un ofticos după criză. 

Văzându-şi victima la pământ, madam Cibot spuse: 

— Să ştii că, în interesu' lui domnu Schmucke, ai face bine 
să chemi pe notaru' din cartier, domnu Trognon, un om 
foarte de treabă. 

— Îmi vorbeşti mereu de Trognon ăsta, zise bolnavul. 

— A! mie mi-e totuna, el sau altu', că tot n-o să-mi laşi 
NIMIC. 

Şi dădu din cap în semn de dispreţ pentru bani. 

Se făcu iar tăcere. 

În acel moment, Schmucke, care dormea de la ora şase, se 
sculă trezit de foame, veni în camera lui Pons şi se uită la el 
câteva clipe fără să spună nimic, căci madam Cibot îşi 
pusese un deget pe buze făcând: 

— Ssst! 

Apoi se ridică, se apropie de german ca să-i vorbească la 
ureche şi-i spuse: 

— Slavă Domnului! uite-l că doarme, e nărăvaş rău... Ce 
să-i faci? Se luptă cu boala... 

— Nu, dimpotrivă, sunt foarte răbdător, răspunse victima 
cu un glas tânguitor care vădea o cumplită descurajare; 
dar, dragă Schmucke, s-a dus la teatru ca să fiu dat afară... 


Se opri şi n-avu puterea să termine. Madam Cibot profită 
de acest răgaz ca să-i dea de ştire lui Schmucke prin semne 
că e vorba de o minte care o ia razna şi zise: 

— Să nu zici altfel, că i s-ar trage moartea din asta... 

— Şi, reluă Pons, uitându-se la faţa de om cinstit a lui 
Schmucke, mai pretinde că tu ai trimis-o... 

— Ta, răspunse Schmucke eroic, drepuia. Dagi!.. lază-ne 
ză de zalfăm!.. E o brozdie ză de brăbădejdi mungind, gânt 
ai cine gomor... Vă-de zănădoz, o ză fintern geja jeghiduri ji 
o ză ne zvârjim linijdiţi în ein golţ, gu traca de matam 
Zipod... 

— "Te-a pervertit şi pe tine! răspunse Pons cu durere. 

Nemaizărind-o pe madam Cibot, care se dusese în spatele 
patului ca să nu vadă Pons semnele pe care i le făcea lui 
Schmucke, bolnavul o crezu plecată. 

— Mă ucide! adăugă el. 

— Cum, te ucid? spuse ea apărând cu ochii scăpărând şi cu 
mâinile în şolduri. Asta-i vasăzică răsplata pentru că am fost 
credincioasă ca un câine?.. Doamne, Dumnezeule! 

Izbucni în lacrimi, se lăsă să cadă pe un fotoliu, şi gestul 
acesta dramatic îi pricinui lui Pons tulburarea cea mai 
dăunătoare. 

— Ei, atunci, spuse ea ridicându-se şi uitându-se la cei doi 
prieteni cu priviri de femeie duşmănoasă, priviri care 
aruncă gloanţe şi venin totodată, m-am săturat să mă omor 
aci muncind, şi să nu fie nimic bine din ce fac. Să vă luaţi o 
îngrijitoare! 

Cei doi prieteni se priviră înspăimântați. 

— O! degeaba vă uitaţi unu la altu' ca nişte actori! Gata! O 
să-l rog pe doctoru' Poulain să vă caute o soră! Şi să 
încheiem socotelile. Să-mi daţi înapoi banii pe care i-am 
băgat aci... şi pe care nu vii-aş fi cerut niciodată... eu, care 
m-am dus la domnu Pillerault să-i mai cer cu împrumut încă 
cinci sute de franci... 

— E tin gauza polii! zise Schmucke repezindu-se la madam 
Cibot şi luând-o de talie, ai răptare! 


— Dumneatale eşti un înger, că ţi-aş săruta şi urmele 
paşilor, zise ea. Da' domnu Pons nu m-a iubit niciodată, 
totdeauna i-am fost urâtă!.. De altfel, poate-şi închipuie că 
vreau să mă treacă în testament... 

— Sst! ai ză-l ugizi! exclamă Schmucke. 

— Rămas bun, domnule, veni ea să-i spună lui Pons, 
fulgerându-l cu privirea. De rău ce-ţi vreau, îţi urez să fii 
sănătos. Când ai să te porţi frumos cu mine, când ai să crezi 
că e bine ce fac, am să mă-ntorc! Până atunci, stau acasă... 
Erai ca şi copilu' meu, de când s-a pomenit să se 
răzvrătească copiii împotriva mamelor?.. Nu, nu, domnule 
Schmucke, nu vreau s-aud nimic... Am să-ţi aduc cina, am 
să te servesc; da' să vă luaţi o îngrijitoare, să-i cereţi una lu 
domnu Poulain. 

Şi ieşi trântind uşile cu atâta violenţă, încât obiectele 
fragile şi preţioase se clătinară. Bolnavul auzi cum se 
ciocneau porţelanurile, şi zgomotul ăsta fu pentru el ca 
lovitura de graţie dată unui om tras pe roată. 

După un ceas, portăreasa, în loc să intre la Pons, veni să-l 
cheme pe Schmucke prin uşa camerei de culcare, 
spunându-i că cina îl aşteaptă în sufragerie. Bietul german 
veni cu faţa palidă sşi plină de lacrimi. 

— Piedul Bons telirează, spuse el, găgi bredinte gă 
tumneata ejdi o griminală. E tin gauza polii, zise el ca s-o 
înduioşeze pe madam Cibot fără să-l acuze pe Pons. 

— O! m-am săturat de boala lui! Ştii una, tată nu mi-e, 
bărbat nu mi-e, frate nu mi-e, copil nu mi-e. Nu mă poate 
suferi, să-i fie de bine! După dumneatale, să ştii, aş merge 
până la capătu' lumii; da', după ce-ţi dai viaţa, inima, toate 
economiile, după ce nici de bărbat nu-ţi mai vezi cum 
trebuie, că uite, Cibot e bolnav, să auzi că te face 
cremenală... e cam prea de oaie... 

— O oaie? 

— Da, oaie. Să nu mai lungim vorba. Să trecem la fapte! 
Uite, îmi datoraţi trei luni a o sută nouăzeci de franci, asta 
face cinci sute şaptezeci! plus chiria pe care-am plătit-o de 


două ori, uite şi chitanţele, şase sute de franci, pe lângă 
remiză şi impozite; vasăzică, o mie două sute de franci fără 
ceva şi, în fine, ăle două mii de franci, fără dobândă 
bineînţeles; cu totu', trei mii o sută nouăzeci şi doi de 
franci... Şi gândeşte-te c-o să-ţi trebuiască cel puţin două 
mii de franci să-i ai în casă pentru soră, pentru medic, 
pentru medicamente şi pentru mâncarea îngrijitoarei. Uite 
pentru ce împrumutasem o mie de franci de la domnu 
Pillerault, spuse ea arătând hârtia de o mie de franci dată 
de Gaudissart. Schmucke asculta socoteala asta cu o uimire 
foarte uşor de înţeles, căci se pricepea la cifre cât se pricep 
pisicile la muzică. 

— Matam Zipod, Bons nu e în de dă virea! Ilardă-l, 
încrişejte-l moi tebarde, rămâi brojitenţa nosdra... de roc în 
cenughi. 

Şi germanul se prosternă în faţa portăresei, sărutând 
mâinile călăului. 

— Ascultă, puiule dragă, zise ea ridicându-l pe Schmucke 
şi sărutându-l pe frunte, uite că Cibot e bolnav, stă în pat, 
am trimis după doctoru' Poulain. Aşa stând lucrurile, 
trebuie să-mi aranjez şi eu afacerile. De altminteri, Cibot, 
care m-a văzut plângând când am venit acasă, s-a înfuriat 
aşa de tare, că nu mă mai lasă să calc p-aci. El cere banii, că 
sunt banii lui doar. Noi, femeile, ce putem face? Da' dacă 
omu' capătă înapoi banii, asta l-o linişti poate. E toată 
averea lui, bietu' om, economiile de douăzeci şi şase de ani 
de gospodărie, câştigate cu sudoarea frunţii. Îi trebuie banii 
mâine, nu-i glumă... Dumneatale nu-l cunoşti pe Cibot: când 
e înfuriat, e în stare să omoare un om. Ei, poate c-o să-mi 
dea voie să viu iar să vă îngrijesc pe amândoi. Fii pe pace, 
am să-l las să mă facă cu ou şi cu oţet. Am să înghit asta, 
fiindcă ţiu la dumneatale, că eşti ca un îngeraş. 

— Nu, zând un pied om, gare iupejde be briedenul zău, 
gare ar ta fiaţa za ga ză-l zalfeze... 

— Da' banii? Dragă domnule Schmucke, să zicem aşa că 
nu-mi dai nimic, da' vă trebuie trei mii de franci pentru 


cheltuieli? Ce să zic, ştii ce-aş face eu în locu' dumneatale? 
N-aş sta mult la gânduri şi aş vinde şapte ori opt prăpădite 
de tablouri, şi aş pune în loc câteva din ăle care stau în 
odaia dumneatale cu faţa la perete că n-au loc! Că, ori 
tablou ăsta, ori ălalalt, nu-i totuna? 

— Tar bendruge? 

— Fiindcă-i tare rău! din cauza bolii, că altfel, când e 
sănătos e un mieluşel! E în stare să se scoale şi să 
scotocească peste tot; şi dacă s-ar întâmpla să vie în salon, 
măcar că n-are putere nici să mai treacă pragu' odăii, se 
cheamă că le-ar găsi pe toate la număr!.. 

— E jusd? 

— Păi o să-i spunem de vânzare când o fi sănătos bine. 
Dacă vrei să-i mărturiseşti vânzarea, aruncă totu' pe mine, 
zi c-a trebuit să-mi plăteşti. Lasă, că ştiu eu să rabd... 

— Eu nu bod ză tisbun te lugruri gare nu-mi abarţin... 
răspunse simplu şi cinstit germanul. 

— Ei, atunci, am să vă fac citaţie, dumneatale şi lu domnu 
Pons. 

— Ar înzemna ză-l omorâm... 

— Alege!.. Doamne! vinde tablourile şi-i spui p-ormă... îi 
arăţi citaţia... 

— Ei pine, tă-ne în jutecadă... am ză mă zguz aja... am ză-i 
arad gidaţia... 

Chiar în ziua aceea, la ora şapte, coana Cibot, care se 
dusese să consulte un portărel, îl chemă pe Schmucke. 
Germanul se văzu în faţa domnului Tabareau, care-l somă 
să plătească; şi, la răspunsul lui Schmucke, care tremura 
din cap până în picioare, fu citat, el şi cu Pons, în faţa 
tribunalului, pentru a fi condamnaţi să facă plata. 
Înfăţişarea acestui om, hârtia timbrată scrisă în grabă 
produseră atâta impresie asupra lui Schmucke, încât nu 
mai rezistă. 

— Finte daplourile, zise el cu lacrimile în ochi. 

A doua zi la şase dimineaţa, Elie Magus şi Remonencqg îşi 
desprinseră fiecare tablourile de pe perete. Două chitanţe a 


câte două mii cinci sute de franci fură redactate astfel, fiind 
în perfectă regulă. 

„Subsemnatul, în numele domnului Pons, recunosc că am 
primit de la domnul Elie Magus suma de două mii cinci sute 
de franci pentru patru tablouri pe care i le-am vândut, 
suma de mai sus trebuind să servească cerinţelor domnului 
Pons. Unul dintre aceste tablouri, atribuit lui Durer, este un 
portret de femeie; al doilea, din şcoala italiană, este tot un 
portret; al treilea este un peisaj olandez de Breughel; al 
patrulea e un tablou florentin reprezentând Sfânta Familie, 
de un pictor necunoscut.” 

Chitanţa dată lui Remonencqg era în aceiaşi termeni şi 
cuprindea un Greuze, un Claude Lorrain, un Rubens şi un 
Van Dyck, camuflaţi sub numele de tablouri din şcoala 
franceză şi din şcoala flamandă. 

— Agejdi pani m-ar vage să gret gă vleagurile agesdea vag 
geja barale, zise Schmucke încasând cei cinci mii de franci. 
— Fac ceva parale, zise Remonencg. Eu aş da bucuros pe 

toate o sută de mii de franci. 

Auvergnatul, rugat să facă acest serviciu, înlocui cele opt 
tablouri cu altele de aceeaşi dimensiune, cu acelaşi fel de 
rame, alegând din tablourile mai proaste pe care Pons le 
pusese în camera lui Schmucke. Ajuns în stăpânirea celor 
patru capodopere, Elie Magus o luă pe madam Cibot la el 
acasă, chipurile ca să-i plătească ce-i datora. Dar se văită de 
sărăcie, găsi că pânzele au defecte, că trebuie întărite cu 
altă pânză pe dedesubt şi-i oferi portăresei treizeci de mii 
de franci comision; o făcu să primească, arătându-i hârtiile 
scânteietoare pe care Banca a gravat cuvântul de O MIE 
FRANCI! Magus îl sili pe Remonencqg să-i dea aceeaşi sumă 
femeii Cibot, şi-i împrumută suma pe garanţia celor patru 
tablouri, care-i fură lăsate zălog. Cele patru tablouri ale lui 
Remonencqg îi părură atât de minunate lui Magus, că, 
neputându-se hotări să le dea înapoi, îi aduse, a doua zi, 
şase mii de franci beneficiu telalului, care îi cedă cu factură 
cele patru pânze. Madam Cibot, îmbogăţită cu şaizeci şi opt 


de mii de franci, ceru din nou celor doi complici ai săi să 
păstreze cel mai mare secret şi-l rugă pe evreu să-i spună 
cum ar putea să plaseze suma aceasta astfel ca nimeni să 
nu ştie că o are. 

— Cumpără acţiuni ale căilor ferate din regiunea Orleans, 
sunt cu treizeci de franci sub cota de emisiune, o să-ţi 
dublezi capitalul în trei ani, şi n-ai să ai de păstrat decât 
nişte bucăţi de hârtie care încap într-o geantă. 

— Stai aici, domnule Magus, mă duc la omu' de afaceri al 
familiei domnului Pons, el vrea să ştie pe ce preţ ai cumpăra 
dumneatale tot calabalâcul de sus... Mă duc să ţi-l aduc. 

— Dac-ar fi văduvă! îi spuse Remonencqg lui Magus, tare 
mi-ar conveni, că uite-o şi bogată... 

— Mai ales dacă-şi plasează banii în căile ferate Orleans; 
peste doi ani o să aibă de două ori atât. În asta mi-am plasat 
şi eu bietele mele economii, zise evreul, sunt zestrea fetei 
mele. Haidem să facem o mică plimbare pe bulevard în 
aşteptarea avocatului... 

— Dacă Dumnezeu ar vrea să-l cheme la el pe Cibot ăsta, 
care şi-aşa e foarte bolnav, reluă Remonencqg, aş avea o 
femeie straşnică, în stare să ţină un magazin, şi aş putea 
începe o negustorie pe picior mare... 

— Bună ziua, dragă domnule Fraisier, zise madam Cibot 
pe un ton mieros intrând în cabinetul avocatului. Ei, ce-mi 
spune portarul dumneatale, că te muţi de-aci?.. 

— Da, dragă doamnă Cibot, iau apartamentul de la primul 
etaj din casa unde stă doctorul Poulain, deasupra lui. Caut 
cu împrumut două-trei mii de franci ca să mobilez cum 
trebuie acest apartament, care, ce să zic, e foarte drăguţ, l- 
a renovat proprietarul. Reprezint, cum ţi-am spus, 
interesele preşedintelui de Marville, ca şi pe ale dumitale... 
Mă las de meseria de acum, am să mă înscriu pe lista 
avocaţilor, aşa că trebuia să am o locuinţă bună. Avocaţii din 
Paris nu permit să fie înscrişi pe listă decât cei care au un 
mobilier onorabil, o bibliotecă etc. Sunt doctor în drept, mi- 


am făcut stagiul, mi-am şi găsit protectori puternici... Ei, 
cum stăm? 

— Pot să-ţi dau economiile mele care sunt la Casa de 
depuneri, îi spuse madam Cibot; n-am mare lucru, trei mii 
de franci, rodul a douăzeci şi cinci de ani de economie şi 
lipsuri... îmi faci o poliţă, cum zice Remonencg, că eu sunt 
neştiutoare, nu ştiu decât ce mă învaţă alţii... 

— Nu, statutul baroului nu permite unui avocat să 
semneze poliţe; am să-ţi fac o chitanţă cu dobândă de cinci 
la sută, şi-ai să mi-o restitui dacă îţi obţin o mie două sute 
de franci rentă viageră în succesiunea bătrânului Pons. 

Prinsă în cursă, madam Cibot tăcu. 

— Cine tace înseamnă că n-are nimic împotrivă, reluă 
Fraisier. Adu-mi banii mâine. 

— A! ţi-aş plăti prea bucuros onorariile dinainte, zise 
portăreasa, aşa aş fi sigură de rentă. 

— Cum stăm? reluă Fraisier, făcând din cap un semn 
afirmativ. L-am văzut pe Poulain aseară, se pare că îl iei 
repede pe bolnav... încă un asalt ca cel de ieri şi o să i se 
formeze pietre în vezicula biliară... Fii blândă cu el, ştii, 
dragă doamnă Cibot, să nu ai pe urmă remuşcări. Nu trăim 
cât lumea. 

— la mai lasă-mă cu remugşcările dumneatale!.. Te 
pomeneşti că iar îmi vorbeşti de ghilotină? Domnu Pons e 
un bătrân afurisit! Nu-l cunoşti dumneatale! el îmi scoate 
mie peri albi! Nu se află om mai rău ca el; aveau dreptate 
rudele lui, e prefăcut, răzbunător şi afurisit... Domnu 
Magus e la mine, cum ţi-am spus, şi te-aşteaptă. 

— Bine!.. o să ajung o dată cu dumneata. De valoarea 
colecţiei depinde cifra rentei dumitale; dacă se urcă la opt 
sute de mii de franci, o să ai o mie cinci sute de franci rentă 
viageră... o avere! 

— Ei, atunci, am să le spun să facă prețuirea cu mare 
atenţie. 

Un ceas mai târziu, în timp ce Pons dormea adânc după ce 
luase din mâna lui Schmucke o poţiune calmantă, prescrisă 


de doctor, dar în doză dublată de madam Cibot, fără ştirea 
germanului, Fraisier, Remonencq şi Magus, aceste trei 
personaje bune de spânzurătoare, examinau bucată cu 
bucată cele o mie şapte sute de obiecte din care se 
compunea colecţia bătrânului muzician. 

Schmucke fiind culcat, corbii aceştia care-şi adulmecau 
cadavrul fură stăpâni pe teren. 

— Să nu faceţi zgomot, zicea madam Cibot când Magus se 
extazia şi discuta cu Remonencg informându-l asupra 
valorii vreunei capodopere. 

Ţi se rupea inima văzând la lucru aceste patru lăcomii 
diferite, care cântăreau moştenirea în timpul cât cela cărui 
moarte o doreau dormea. Evaluarea valorilor din cuprinsul 
salonului dură trei ceasuri. 

— În medie, zise bătrânul evreu soios, fiecare obiect de 
aici face o mie de franci... 

— Ar însemna un milion şapte sute de mii de franci! 
exclamă Fraisier uluit! 

— Nu pentru mine, reluă Magus, ai cărui ochi luară luciri 
reci. Eu n-aş da mai mult de opt sute de mii de franci, 
fiindcă nu poţi şti cât ţii în magazin lucrurile astea... Sunt 
capodopere care nu se vând nici în zece ani, aşa că preţul 
cumpărării se dublează prin dobânda compusă; dar aş plăti 
cu bani peşin. 

— În camera de culcare sunt vitralii, emailuri, miniaturi, 
tabachere de aur şi de argint, atrase atenţia Remonencqg. 

— Le putem vedea? întrebă Fraisier. 

— Mă duc să mă uit dacă doarme adânc, răspunse madam 
Cibot. 

Şi, la un semn al portăresei, cele trei păsări de pradă 
intrară. 

— Acolo sunt capodoperele! zise Magus arătând salonul, în 
timp ce barba-i albă tremura din toţi perii, dar aici sunt 
avuţiile! Şi ce avuţii! Nici regii n-au lucruri mai frumoase în 
comorile lor. 


În faţa tabacherelor, lui Remonencqg începură să-i scapere 
ochii. Fraisier, calm şi rece ca un şarpe care s-ar fi ridicat 
pe coadă, îşi întindea capul turtit şi stătea în atitudinea în 
care pictorii îl zugrăvesc pe Mefistofel. Aceşti trei avari 
diferiţi, însetaţi de aur ca diavolii de roua paradisului, îşi 
îndreptară privirea, fără să se fi înţeles, asupra posesorului 
atâtor avuţii, fiindcă acesta făcuse o mişcare ca într-un vis 
urât. Deodată, sub ţâşnirea celor trei raze diabolice, 
bolnavul deschise ochii şi scoase ţipete pătrunzătoare... 

— Hoţii!.. Uite-i!.. Poliţia! Săriţi!.. 

Fără îndoială îşi continua treaz visul, fiindcă se ridicase în 
capul oaselor, cu ochii măriţi, ficşi, daţi peste cap, fără să se 
poată mişca. 

Elie Magus şi Remonencq se îndreptară spre uşă; dar fură 
ţintuiţi pe loc de acest cuvânt: 

— Magus aici!.. am fost trădat!.. 

Bolnavul se trezise datorită instinctului de conservare a 
comorii sale, sentiment cel puţin egal cu cel al conservării 
personale. 

— Doamnă Cibot, cine-i domnul? strigă el înfiorându-se la 
vederea lui Fraisier, care stătea nemişcat. 

— Ei, asta-i! Ce, puteam să-l dau afară? zise ea făcându-i 
semn lui Fraisier cu ochii şi cu mâna. Domnu s-a prezentat 
adineauri în numele familiei dumneatale... 

Fraisier lăsă să-i scape un gest de admiraţie pentru 
madam Cibot. 

— Da, domnule, veneam din partea doamnei presidente de 
Marville, a soţului ei şi a fiicei sale, ca să vă prezint 
regretele lor; au aflat din întâmplare despre boala 
dumneavoastră şi ar vrea să vă îngrijească în persoană... Vă 
poftesc să veniţi la moşia Marville ca să vă recăpătaţi 
sănătatea; doamna vicontesă Popinot, micuța Cecile pe care 
o iubiţi atât, va fi îngrijitoarea dumneavoastră... V-a luat 
apărarea pe lângă mama ei şi a făcut-o să revină din 
eroarea în care se afla... 


— Şi zi aşa! moştenitorii mei te-au trimis! exclamă Pons 
indignat, şi ţi-au dat drept ghid pe cel mai bun cunoscător, 
pe cel mai priceput expert din Paris?.. Ah! e bună gluma, 
reluă el râzând cu un râs de nebun. Vii să evaluezi 
tablourile, obiectele rare, tabacherele, miniaturile mele!.. 
Evaluează! ai de-a face cu cineva care nu numai că se 
pricepe la toate, dar care poate să şi cumpere, fiindcă e 
arhimilionar... lubitele mele rude n-au să aştepte multă 
vreme moştenirea de la mine, zise el cu adâncă ironie, m-au 
băgat în mormânt... Ah! doamnă Cibot, zici că eşti ca mama 
mea şi bagi în casă pe negustori, pe concurentul meu şi pe 
oamenii familiei Camusot... în timp ce dorm!.. leşiţi afară cu 
toţii!.. 

Şi nefericitul, scos din fire şi de furie şi de spaimă, se sculă 
din pat, aşa scheletic cum era. 

— 'Ţine-te de mine, conaşule, zise madam Cibot repezindu- 
se spre Pons ca să-l împiedice să cadă. Linişteşte-te, frate, 
domnii ăia au plecat. 

— Vreau să văd salonul! zise muribundul. 

Madam Cibot făcu semn celor trei corbi să-şi ia zborul; 
apoi îl apucă pe Pons, îl săltă ca pe-o pană şi-l culcă la loc, 
cu toate ţipetele lui. Când îl văzu pe nefericitul colecţionar 
sleit de puteri, se duse să închidă uşa apartamentului. Cei 
trei călăi ai lui Pons erau încă în capul scării şi, când îi văzu, 
portăreasa le spuse să aştepte, auzindu-l pe Fraisier că-i 
spune lui Magus: 

— Scrie-mi o scrisoare semnată de amândoi, prin care vă 
angajaţi să daţi nouă sute de mii de franci peşin pe colecţia 
domnului Pons, şi-o să am eu grijă să vi se facă o reducere 
mare. 

Apoi şopti la urechea portăresei un cuvânt, unul singur, pe 
care nimeni nu-l putea auzi, şi cobori împreună cu cei doi 
negustori în odaia portarului. 

— Doamnă Cibot, întrebă nefericitul Pons, când se întoarse 
portăreasa, au plecat?.. 

— Cine să plece? întrebă ea. 


— Oamenii aceia! 

— Care oameni?.. Poftim, acuma ai văzut oameni! zise ea. 
Te-au scuturat frigurile de era să ieşi pe fereastră fără 
mine, şi îmi mai vorbeşti de oameni... Aşa o să rămâi 
totdeauna?.. 

— Cum, adineauri, nu era aci un domn carE. Zicea că-i 
trimis de familia mea? 

— Iar îmi scoţi peri albi, reluă ea. Zău aşa, ştii unde-ar 
trebui să te închidă? la ospici!.. Auzi, oameni... 

— Elie Magus, Remonencqg!.. 

— Ah! pe Remonencq poate să-l fi văzut, că a venit să-mi 
spuie că lu' bietu' Cibot i-e tare rău, aşa că eu am şi zburat 
d-aci. Când e vorba de Cibot al meu nu preget o clipă, aşa 
să ştii! Când bărbatu' mi-e bolnav, eu, una, nu mai vreau să 
ştiu de nimeni. Vezi de stai liniştit şi dormi un ceas, două, 
fiindcă am trimis după domnu Poulain şi mă întorc cu el... 
Bea, şi fii cuminte. 

— Cum, nu era nimeni în odaia mea, aici, adineauri, când 
m-am trezit?.. 

— Nimeni, zise ea. L-ăi fi văzut pe domnu Remonencqg prin 
oglinzi. 

— Ai dreptate, doamnă Cibot, zise bolnavul devenind blând 
ca un miel. 

— Ei, aşa da, ţi-a venit mintea la cap... Bun rămas, 
îngeraşule, stai liniştit, acuşica mă întorc. 

Când Pons auzi închizându-se uşa apartamentului, îşi 
adună ultimele puteri ca să se poată scula, spunându-şi: 

— Sunt înşelat! Sunt jefuit! Schmucke e un copil care se 
lasă uşor legat la gard!.. 

Şi bolnavul, însufleţit de dorinţa de a lămuri scena 
înspăimântătoare care i se părea prea reală pentru a fi o 
nălucire, putu să ajungă la uşa camerei, o deschise cu 
greutate şi se află în salon, unde vederea scumpelor sale 
pânze, statui, bronzuri florentine şi porţelanuri îl învioră, în 
halat, cu picioarele goale şi buimac cum era, colecţionarul 
putu să facă înconjurul celor două alei pe care le forma şirul 


de bufete şi de dulapuri care împărțeau salonul în două. La 
prima privire de stăpân, numără totul şi văzu că muzeul era 
complet. Era gata să se înapoieze, când privirea îi fu atrasă 
de un portret de Greuze pus în locul Cavalerului de Malta al 
lui Sebastian del Piombo. Bănuiala îi brăzdă mintea cum 
taie fulgerul un cer furtunos. Se uită la locul unde erau cele 
patru tablouri principale şi văzu că toate fuseseră înlocuite. 
Un văl negru acoperi deodată ochii bietului om, îl cuprinse 
o slăbiciune şi căzu pe parchet. Leşinul fu atât de complet, 
încât Pons rămase acolo timp de două ore; îl găsi 
Schmucke, în momentul când se trezi şi ieşi din camera lui 
ca să vină să-şi vadă prietenul. Schmucke se necăji mult 
până.-l ridică pe muribund şi-l duse în pat; dar când, vorbind 
cu acest om care aproape că nu mai era printre cei vii, dădu 
de o privire îngheţată şi auzi vorbe nedesluşite şi 
bolborosite, bietul german, în loc să-şi piardă capul, deveni 
un prieten al prieteniei. În prada deznădejdii, acest om- 
copil se purtă ca o femeie iubitoare sau ca o mamă. Încălzi 
nişte şervete (a găsit nişte şervete!), se pricepu să înfăşoare 
în ele mâinile lui Pons, îi puse şervete calde şi pe coşul 
pieptului; apoi îi luă fruntea asudată şi rece între mâini şi 
chemă pentru ea viaţa cu o putere de voinţă demnă de 
Apollonius din Tyana161. Îşi sărută prietenul pe ochi, ca 
acele madone, pe care marii sculptori italieni le-au sculptat 
în basoreliefurile lor numite Pietr162, sărutându-l pe 
Cristos. Aceste eforturi supraomeneşti, această transfuzie 
de viaţă, această străduinţă de mamă şi de iubită au fost 
încununate de un succes deplin. După o jumătate de oră, 
Pons, încălzit, recăpătă o înfăţişare omenească: culoarea 
vitală îi reveni în ochi, căldura dinafară îi puse în mişcare 
organele. Schmucke îi dădu să bea apă de melisă 
amestecată cu vin, şi viaţa pătrunse în trupul lui Pons, 
inteligenţa străluci din nou pe fruntea lui adineauri fără 
simţire ca o piatră. Pons înţelese atunci cărui sfânt 
devotament, cărei forţe de prietenie se datora această 
înviere. 


— Fără tine, muream! zise el simţindu-şi faţa uşor umezită 
de lacrimile bunului german, care râdea şi plângea în 
acelaşi timp. 

Auzind aceste cuvinte, aşteptate în delirul nădejdii, nu mai 
puţin zguduitor decât cel al deznădejdii, bietul Schmucke, 
ale cărui puteri erau cu totul sleite, se moleşi ca un balon 
spart, căzu şi el la rându-i, se lăsă pe un fotoliu, împreună 
mâinile şi-i mulţumi lui Dumnezeu printr-o rugăciune 
fierbinte. I se părea că s-a săvârşit o minune! Nu credea în 
puterea rugăciunii sale în acţiune, ci în cea a lui Dumnezeu 
pe care-l invocase. Totuşi, minunea nu era decât un 
fenomen natural pe care medicii l-au constatat adeseori. La 
şanse egale, un bolnav, înconjurat de afecţiune şi îngrijit de 
oameni care ţin la viaţa lui, e salvat, pe câtă vreme unul 
îngrijit de oameni plătiţi moare. Medicii nu vor să vadă aici 
efectele unui magnetism involuntar, ei atribuie acest 
rezultat îngrijirilor inteligente, respectării exacte a 
prescripţiilor lor; dar multe mame cunosc puterea acestor 
proiectări arzătoare ale unei dorinţe statornice. 

— Dragul meu Schmucke! 

— Nu forpi, de foi auzi gu inima... Otihnejde-de! otihnejde- 
de! zise muzicianul zâmbind. 

— Biet prieten!.. nobilă făptură!.. Copil al Domnului trăind 
întru Domnul! Singura fiinţă care m-a iubit!.. zise Pons prin 
interjecţii, găsind modulaţii necunoscute pentru vocea sa. 

Tot sufletul lui, gata să se piardă, era în aceste cuvinte 
care-i dădură lui Schmucke bucurii aproape egale cu ale 
dragostei. 

— Rămâi în fiaţă! Rămâi în fiaţă! ji am ză tefin un leu! am 
să mungezg bendru amântoi. 

— Ascultă, prietenul meu bun, iubit şi credincios! Lasă-mă 
să vorbesc, timpul nu-mi mai dă mult răgaz, căci sunt ca şi 
mort, n-am să-mi revin după crizele astea repetate. 

Schmucke hohoti ca un copil. 

— Acuma ascultă, ai să plângi mai târziu, zise Pons. 
Creştin fiind, trebuie să te pleci. Am fost furat, şi la mijloc e 


femeia Cibot... înainte de a te părăsi, trebuie să te luminez 
asupra faptelor vieţii: tu nu le cunoşti... S-au luat opt 
tablouri care valorau sume considerabile... 

— Lardă-mă, eu le-am fândud... 

— Tu? 

— Eu, zise bietul german, eram gidaţi la dripunal... 

— Citaţi!.. de cine?.. 

— Ajdeabdă! 

Schmucke se duse să caute hârtia timbrată lăsată de 
portărel şi o aduse. 

Pons citi cu atenţie zmângăleala de pe ea. După ce citi, 
lăsă să cadă hârtia şi nu spuse nimic. Acest cunoscător al 
muncii omeneşti, care până atunci neglijase moralul, îşi 
dădu seama în sfârşit de toate firele urzite de madam Cibot. 
Verva lui de artist, inteligenţa de elev al Academiei de la 
Roma, toată tinereţea îi reveni în câteva clipe. 

— Dragul meu Schmucke, să execuţi milităreşte ce am să- 
ţi spun. Ascultă, coboară la portari şi spune-i femeii aceleia 
îngrozitoare că aş vrea să revăd persoana pe care mi-a 
trimis-o vărul meu, prezidentul, şi că, dacă această 
persoană nu vine, am de gând să las moştenire muzeului 
colecţia mea; că e vorba să-mi fac testamentul. 

Schmucke îndeplini comisionul; dar după primele vorbe, 
madam Cibot răspunse printr-un zâmbet. 

— Dragă domnule Schmucke, scumpu' nostru bolnav a 
avut fierbinţeală mare, i s-a nălucit că vede oameni în 
camera lui. Îţi dau cuvântul meu de femeie cinstită că n-a 
venit nimeni din partea familiei scumpului nostru bolnav... 

Schmucke se întoarse cu răspunsul acesta pe care-l repetă 
textual lui Pons. 

— E mai tare, mai vicleană, mai şmecheră, mai 
machiavelică decât credeam, zise Pons zâmbind, minte 
până şi în odaia ei! închipuieşte-ţi că a adus azi-dimineaţă 
aci pe un evreu numit Elie Magus, pe Remonencq şi pe un 
al treilea pe care nu-l cunosc, dar care este mai 
înspăimântător decât ceilalţi doi la un loc. S-au bizuit pe 


somnul meu ca să evalueze moştenirea, întâmplarea a făcut 
că m-am trezit şi i-am văzut pe toţi trei cum îmi cântăreau 
în mâini tabacherele. În fine, necunoscutul a pretins că e 
trimis de alde Camusot, am vorbit cu el... Infama asta de 
Cibot a susţinut morţiş c-am visat... Dragă Schmucke, n-am 
visat!.. L-am auzit pe omul ăsta, mi-a vorbit... Cei doi 
negustori s-au speriat şi au ieşit pe uşă... Am crezut că 
femeia Cibot se va dezminţi singură... încercarea a dat 
greş. Am să întind altă cursă în care ticăloasa o să cadă... 
Biet prieten, tu o crezi un înger, e o femeie care, de o lună 
de zile, mă asasinează pentru bani. N-am vrut să cred în 
atâta răutate din partea unei femei care ne-a slujit cu 
credinţă timp de câţiva ani. Îndoiala asta m-a pierdut... Cât 
ţi s-a dat pe cele opt tablouri? 

— Gingi mii te vrangi. 

— Dumnezeule! făceau de douăzeci de ori pe-atâta! 
exclamă Pons, sunt ce-aveam mai bun în colecţie. N-am 
timp să intentez un proces; de altfel, ar însemna să te pun 
în cauză ca fiind înşelat de ticăloşii ăştia... Un proces te-ar 
omori! Tu nu ştii ce înseamnă justiţia! e haznaua tuturor 
infamiilor morale... Un suflet ca al tău n-ar rezista văzând 
atâtea grozăvii. Şi-apoi, vei fi destul de bogat. Tablourile 
acelea m-au costat patruzeci de mii de franci, le am de 
treizeci şi şase de ani... Dar am fost jefuiţi cu o dibăcie 
surprinzătoare. Eu sunt pe marginea gropii, nu mai îmi 
pasă decât de tine... de tine, cel mai iun dintre oameni. Şi 
nu vreau să fii jefuit, fiindcă tot ce am e al tău. Prin urmare, 
trebuie să nu te încrezi în nimeni, şi tu nu ştii ce e 
neîncrederea. Dumnezeu te ocroteşte, ştiu; dar te poate 
uita o clipă, şi atunci ai fi prădat ca o corabie de către 
pirați. Femeia Cibot e un monstru, mă ucide! şi tu vezi în ea 
un înger; vreau să vezi de ce e în stare; du-te şi roag-o să-ţi 
indice un notar, care să înregistreze testamentul meu... şi- 
am să ţi-o arăt prinsă asupra faptului. 

Schmucke îl asculta pe Pons ca şi când i-ar fi povestit 
Apocalipsul. Dacă Pons avea dreptate, existenţa unui 


caracter atât de ticălos ca cel al femeii Cibot însemna 
pentru Schmucke negarea providenţei. 

— Piedul meu brieden Bons e aja te rău, spuse germanul 
care coborâse la portari şi se adresa portăresei, îngâd frea 
ză-ji vagă desdamendul; gheamă ein nodar... 

Spuse acestea faţă de mai multe persoane, căci starea lui 
Cibot era aproape disperată. Remonencg, sora acestuia, 
două portărese venite de la casele vecine, trei servitori ai 
locatarilor casei şi locatarul de la primul etaj spre stradă 
staţionau în gang. 

— Ah! poţi să te duci şi dumneatale să chemi un notar, 
exclamă madam Cibot cu lacrimile în ochi, şi să pui pe cine 
vrei să-ţi facă testamentu'... Doar n-o să-l las singur pe 
bietu' Cibot când e pe moarte... Aş da toţi Ponsii din lume ca 
să trăiască Cibot... un om care nu m-a supărat nici cu 
atătica în treizeci de ani de căsnicie!.. 

Şi intră în casă, lăsându-l pe Schmucke încremenit. 

— Domnule, îl întrebă pe Schmucke locatarul de la primul 
etaj, domnul Pons se simte chiar aşa de rău? 

Locatarul acesta, Jolivard pe nume, era un funcţionar de la 
registratură, la biroul Palatului de Justiţie. 

— Era ză moară atineaori! răspunse Schmucke cu adâncă 
durere. 

— Este aici, aproape, pe strada Saint-Louis, un notar, 
domnul Trognon, atrase atenţia domnul Jolivard. E notarul 
cartierului. 

— Vreţi să mă duc să-l chem? îl întrebă Remonencq pe 
Schmuke. 

— Vor de puguroz, răspunse Schmucke, găgi, tagă matam 
Zipod nu bode ză ztea lâncă briedenul meu, n-aj jrea ză-l 
laz zincur în zdârea în gare e... 

— Doamna Cibot ne spunea că e pe cale să-şi piardă 
mintea!.. reluă Jolivard. 

— Bons, ză-ji biartă mindea? exclamă Schmucke îngrozit. 
Nigiotadă n-a vosd adâd te lugit... ji ghiar azda mă 
încrijorează bendru zănădadea lui. 


Toţi cei adunaţi acolo ascultau conversaţia cu o curiozitate 
foarte naturală, care o întipări în mintea lor. Schmucke, 
care nu-l cunoştea pe Fraisier, nu dădu atenţie mutrei 
satanice şi ochilor sclipitori ai acestuia. Spunându-i două 
cuvinte la ureche portăresei, Fraisier fusese autorul scenei 
îndrăzneţe, poate peste puterile femeii, dar pe care ea o 
jucase în mod magistral. Una dintre pietrele unghiulare ale 
edificiului construit de avocat era să-l facă să treacă pe 
muribund drept nebun. Întâmplarea de dimineaţă îl servise 
bine pe Fraisier; fără el, madam Cibot, în tulburarea ei, s-ar 
fi dezminţit în momentul când nevinovatul Schmucke venise 
să-i întindă cursa rugând-o să-l cheme pe trimisul familiei; 
Remonencg, văzându-l venind pe doctorul Poulain, era 
bucuros s-o şteargă. Şi iată de ce: de zece zile Remonencq 
juca rolul providenţei, ceea ce supără în mod deosebit 
justiţia, care are pretenţia s-o reprezinte numai ea. 
Remonencqg voia cu orice preţ să se descotorosească de 
singura piedică în calea fericirii lui. Pentru el, fericirea era 
s-o ia de nevastă pe portăreasa cea atrăgătoare şi să-şi 
tripleze capitalul. Şi Remonencg, văzând cum croitorul cel 
mărunţel bea ceai de ierburi, avusese ideea să-i transforme 
indispoziţia într-o boală mortală, iar meseria lui de negustor 
de fiare vechi îi procurase mijlocul. 

Într-o dimineaţă, în timp ce-şi fuma pipa rezemat de 
pervazul uşii prăvăliei şi visa la frumosul magazin de pe 
Bulevardul Madeleine, unde avea să troneze madam Cibot 
superb îmbrăcată, îi căzură ochii pe o rondelă de cupru 
foarte oxidată. Îi veni deodată ideea de a-şi curăța fără 
cheltuială rondela în ceaiul lui Cibot. Legă bucata de cupru, 
rotundă ca o piesă de cinci franci, cu o sforicică; şi, în 
timpul când madam Cibot era ocupată la conaşii ei, se 
ducea zilnic să vadă ce mai face prietenul lui, croitorul. În 
timpul acestei vizite de câteva minute, muia în ceai rondela 
de cupru, iar când pleca, o trăgea înapoi de sfoară. Acest 
uşor adaos de cupru încărcat cu oxidul său, numit în mod 
obişnuit cocleală, introduse pe ascuns o substanţă 


vătămătoare în ceaiul binefăcător, dar în proporţii 
homeopatice, ceea ce produse ravagii incalculabile. lată 
care fură rezultatele acestei homeopatii criminale. A treia 
zi, bietului Cibot îi căzu părul, dinţii i se clătinară în alveole 
şi toată structura organismului său fu tulburată de 
imperceptibila doză de otravă. Doctorul Poulain îşi bătu 
capul în faţa efectului produs de decocţie, căci era destul de 
învăţat ca să vadă că e vorba de acţiunea unui agent 
distrugător. Luă la el ceaiul fără să bage nimeni de seamă şi 
îi făcu el singur analiza; dar nu găsi nimic. Din întâmplare, 
în ziua aceea, Remonencqg, speriat de treaba pe care o 
făcea, nu-şi muiase rondela fatală. Doctorul Poulain se 
descurcă faţă de el însuşi şi faţă de ştiinţă cu presupunerea 
că, din pricina unei vieţi sedentare, într-o cămăruţă umedă, 
sângele acestui croitor, care şedea tot timpul turceşte pe o 
masă în faţa ferestrei cu grilaj, se putuse descompune, din 
lipsă de mişcare şi mai ales din cauza emanaţiilor de la 
lăturile puturoase pe care le avea mereu sub nas. Strada 
Normandie e o stradă veche, scobită la mijloc, unde 
primăria Parisului n-a pus încă cişmele cu canal şi a cărei 
gârliţă neagră cară cu greu lăturile din toate casele, care se 
infiltrează sub caldarâm şi produc noroiul atât de 
caracteristic oraşului Paris. 

Madam Cibot umbla încolo şi încoace, pe câtă vreme 
bărbatu-său, om muncitor, stătea veşnic lângă fereastra 
aceea, în poziţie de fachir. Genunchii croitorului erau 
anchilozaţi, sângele stagna în trunchi, picioarele slabe şi 
răsucite erau pe cale să devină nişte membre aproape 
inutile. De aceea tenul foarte arămiu al lui Cibot părea în 
mod firesc bolnăvicios de foarte multă vreme. Sănătatea 
bună a nevestei şi boala bărbatului îi părură doctorului un 
fapt natural. 

— Şi ce boală să aibă bietu' Cibot al meu? îl întrebase 
portăreasa pe doctorul Poulain. 

— Dragă doamnă Cibot, răspunse doctorul, se prăpădeşte 
de boala portarilor... Şubrezirea lui generală vădeşte o 


viciere incurabilă a sângelui. 


Primele bănuieli fură şterse până la urmă în mintea 
doctorului Poulain de gândul că ar fi o crimă fără obiect, 
fără nici un interes. Cine putea dori moartea lui Cibot? 
nevastă-sa? doctorul o văzuse gustând din ceaiul lui Cibot 
după ce-i punea zahăr. Un număr destul de mare de crime 
scapă de pedeapsa societăţii; în general, cele care se comit, 
ca aceasta, fără dovezile înspăimântătoare ale vreunei 
violenţe: sânge vărsat, sugrumare, lovituri, în fine, 
procedee stângace; dar mai ales când omorul e fără interes 
aparent şi comis în clasele de jos. Crima e totdeauna 
denunţată de câtre ceea ce o precede, sentimente vizibile 
de ură şi de lăcomie pe care le cunosc oamenii din 
apropiere. Dar, în împrejurările în care se găseau croitorul 
cel mărunţel, Remonencqg şi doamna Cibot, nimeni n-avea 
interes să caute cauza morţii, afară de medic. Portarul 
acesta bolnăvicios, arămiu, iubit de nevastă-sa n-avea 
avere, nici duşmani. Motivele şi pasiunea telalului se 
ascundeau în umbră, ca şi averea femeii Cibot. Medicul o 
cunoştea bine pe portăreasă şi-i cunoştea sentimentele; o 
credea în stare să-l chinuiască pe Pons, dar ştia că n-are 
nici interesul şi nici puterea să săvârşească o crimă; de 
altfel, ea lua câte o linguriţă din ceaiul pe care i-l dădea lui 
bărbatu-său, de câte ori venea doctorul. Poulain, singurul 
de la care putea veni lămurirea, crezu că e vorba de vreun 
capriciu al bolii, de vreuna dintre excepţiile uimitoare care 
fac din medicină o meserie atât de periculoasă. Şi, în 
adevăr, croitorul cel mărunt se afla, din nenorocire, în urma 
felului lui de viaţă închircită, într-o stare generală atât de 
proastă, încât adaosul imperceptibil de oxid de cupru avea 
să-l ducă la moarte Cumetrele, vecinii se purtau şi ei în aşa 
fel, justificând moartea aceasta subită, încât nici o umbră 
nu cădea asupra lui Remonencqg. 

— Ah! exclamă unul, de multă vreme spuneam eu că nu-i 
merge bine lui domnu Cibot. 

— Prea mult lucra omu' ăsta! răspundea altul, şi-a mistuit 
sângele. 


— N-a vrut să m-asculte, exclama un vecin, eu îl sfătuiam 
să se plimbe duminica şi să nu lucreze lunea, fiindcă nu 
sunt prea mult două zile pe săptămână pentru distracţie. 

În sfârşit, gura mahalalei, denunţătoare de obicei, şi pe 
care justiţia o ascultă prin urechile comisarului de poliţie, 
rege al clasei de jos, explica perfect moartea croitoraşului. 
Totuşi, aerul gânditor şi ochii îngrijoraţi ai domnului Poulain 
nu-i veneau deloc la socoteală lui Remonencq; de aceea, 
când îl văzu pe doctor venind, se oferi cu mare amabilitate 
faţă de Schmucke să-l cheme pe domnul Trognon pe care-l 
cunoştea Fraisier. 

— Am să mă întorc în momentul când se va face 
testamentul, îi spuse Fraisier la ureche portăresei, şi cu 
toată durerea dumitale trebuie să fii cu ochii în patru. 

Proceduristul, care dispăru uşor ca o umbră, îl întâlni pe 
prietenul său, medicul. 

— Ei, Poulain, strigă el, totul merge strună. Suntem 
salvaţi... Am să-ţi spun astă-seară cum! Gândeşte-te ce post 
îţi convine, că ai să-l capeţi! lar eu, mă şi văd judecător de 
pace! Tabareau n-o să mai refuze să-mi dea pe fie-sa... Cât 
despre tine, mă însărcinez eu să te însor cu domnişoara 
Vitei, nepoata judecătorului nostru de pace. 

Fraisier îl lăsă pe Poulain năucit de cuvintele astea 
nebuneşti şi se năpusti pe bulevard ca o zvârlugă; făcu 
semn omnibuzului şi, în zece minute, fu lăsat de acest 
poştalion modern163 în dreptul străzii Choiseul. Erau cam 
ceasurile patru. Fraisier era sigur că o găseşte pe 
prezidentă singură, căci magistraţii nu pleacă de la Palatul 
de Justiţie înainte de ora cinci. 

Doamna de Marville îl primi pe Fraisier cu o atenţie care 
dovedea că domnul Leboeuf vorbise în mod favorabil despre 
fostul procedurist din Mantes. Amelie fu aproape drăgălaşă 
cu Fraisier, aşa cum trebuie să fi fost ducesa de 
Montpensier cu Jacques Clement164 căci proceduristul 
acesta era cuțitul ei. Dar când Fraisier arătă scrisoarea 
colectivă prin care Magus şi Remonencg se angajau să 


cumpere în bloc colecţia lui Pons pentru suma de nouă sute 
de mii de franci peşin, prezidenta aruncă asupra omului de 
afaceri o privire din care ţâşnea suma. A fost ca un val de 
lăcomie care ajunse până la procedurist. 

— Domnul prezident, îi spuse ea, mi-a dat sarcina să te 
invit mâine la cină; vom fi în familie, comesenii dumitale vor 
fi maestrul Godeschal, succesorul maestrului Desroches, 
proceduristul meu; apoi Berthier, notarul nostru, ginerele 
meu şi fiica mea... După cină, vom avea, dumneata 
împreună cu mine, cu notarul şi cu proceduristul.. Mica 
consfătuire pe care ai cerut-o, când îţi voi da şi 
împuternicirea noastră. Cei doi domni vor asculta, aşa cum 
ceri, de sugestiile dumitale şi vor avea grijă ca totul să se 
petreacă bine. Vei avea procura din partea domnului de 
Marville de îndată ce-ţi va fi necesară. 

— Îmi va trebui în ziua decesului... 

— O s-o avem gata pregătită... 

— Doamnă prezidentă, dacă cer o procură, dacă ţiu ca 
proceduristul dumneavoastră să nu apară, e mult mai puţin 
în interesul meu decât în al dumneavoastră... Eu când mă 
dăruiesc, apoi mă dăruiesc cu totul! De aceea, doamnă, cer 
şi eu în schimb aceeaşi încredere, aceeaşi statornicie din 
partea protectorilor mei, nu îndrăznesc să spun, vorbind de 
dumneavoastră, din partea clienţilor mei. Aţi putea crede 
că, purtându-mă astfel, vreau să mă agăţ de această 
afacere; nu, nu, doamnă: dacă s-ar comite câteva lucruri 
condamnabile... fiindcă, în materie de succesiune eşti 
antrenat... mai ales că nouă sute de mii de franci cântăresc 
greu... ei bine, atunci, nu puteţi să vă spălaţi pe mâini 
zicând că e de vină maestrul Godeschal, un om care-i 
cinstea personificată; dar puteţi arunca totul în spinarea 
unui prăpădit de om de afaceri ca mine... 

Prezidenta îl privi pe Fraisier cu admiraţie. 

— Eşti sortit să ajungi sau foarte sus sau foarte jos, îi 
spuse ea. În locul dumitale, în loc să râvnesc la pensia de 


judecător de pace, aş ţine să fiu procuror regal... la Mantes! 
şi să-mi fac o carieră frumoasă... 

— Lăsaţi pe mine, doamnă! Judecătoria de pace eo 
mârţoagă pentru domnul Vitei, dar pentru mine ar fi un cal 
de bătălie. 

Astfel, prezidenta ajunse să-i facă lui Fraisier şi o ultimă 
destăinuire. 

— Dumneata pari să ne serveşti cu atâta devotament 
interesele, zise ea, încât am să te iniţiez în dificultăţile şi 
perspectivele situaţiei noastre. Pe vremea când se proiecta 
căsătoria fiicei sale cu un intrigant care s-a făcut apoi 
bancher, prezidentul dorea foarte mult să mărească moşia 
Marville cu mai multe păşuni care erau atunci de vânzare. 
După cum ştii, am dat de zestre această proprietate 
splendidă, ca s-o mărităm pe fiica mea; dar doresc foarte 
mult, fiica mea fiind copil unic, să cumpăr fineţurile rămase. 
Câmpurile astea au fost vândute în parte, sunt proprietatea 
unui englez care se întoarce în Anglia, după ce a locuit aci 
douăzeci de ani; şi-a construit o vilă încântătoare într-o 
poziţie splendidă, între parcul de la Marville şi pajiştile care 
depindeau altădată de moşie, şi a cumpărat, ca să-şi facă un 
parc, lăstărişuri, pădurici, grădini, la preţuri nebuneşti. 
Locuinţa aceasta, împreună cu acareturile ei, formează ca o 
aşezare manufacturieră în peisaj şi se învecinează cu 
zidurile parcului fiicei mele. S-ar putea cumpăra păşunile şi 
clădirile cu şapte sute de mii de franci, fiindcă produsul net 
al fâneţelor e de douăzeci de mii de franci... Dar dacă 
domnul Wadmann află că noi suntem cumpărătorii, o să 
ceară două sau trei sute de mii de franci mai mult, fiindcă îi 
pierde, dacă, aşa cum se obişnuieşte în materie rurală, nu 
se pune la socoteală locuinţa... 

— Dar, doamnă, puteţi, după părerea mea, să vă bizuiţi aşa 
de bine pe moştenire, încât mă ofer să joc rolul de 
cumpărător în folosul dumneavoastră şi mă însărcinez să vă 
obţin pământul la preţul cel mai ieftin, printr-un act 
nelegalizat, aşa cum se procedează cu negustorii de 


terenuri... Mă voi prezenta în această calitate englezului. 
Cunosc soiul ăsta de afaceri, erau specialitatea mea la 
Mantes. Vatinelle îşi dublase valoarea biroului lui de 
notariat, fiindcă lucram în numele lui... 

— De-aici legătura dumitale cu mititica doamnă Vatinelle. 
Notarul ăsta trebuie să fie acum foarte bogat? 

— Doamnei Vatinelle, însă, îi place să cheltuiască mult... 
Aşa că fiţi pe pace, doamnă, am să vi-l servesc pe englez 
fript cum trebuie... 

— Dacă obţii acest rezultat, vei avea drepturi eterne la 
recunoştinţa mea... Bun rămas, dragă domnule Fraisier. Pe 
mâine... 

Fraisier ieşi salutând-o pe prezidentă cu mai puţină 
slugărnicie decât ultima dată. 

„Mâine cinez la prezidentul de Marville! îşi spunea 
Fraisier. Ce mai, îi am în mână pe oamenii ăştia. Numai că, 
pentru a fi stăpân absolut pe afacere, ar trebui să fiu 
avocatul germanului aceluia, prin Tabareau, portărelul 
judecătoriei de pace! Tabareau ăsta, care-mi refuză pe fiică- 
sa, singurul lui copil, o să mi-o dea dacă sunt judecător de 
pace. Domnişoara Tabareau, lungana aia roşcată şi 
ofticoasă, e proprietară, prin mamă-sa, a unei case din Piaţa 
Royale; vasăzică, sunt eligibil] 65. La moartea lui taică-său, 
tot o să-i mai vie şase mii de franci venit. Nu-i frumoasă; da' 
ce să-i faci! ca să treci de la zero la optsprezece mii de 
franci venit, nu te mai uiţi ce scândură te-a scos la mal!.. 

Şi, înapoindu-se pe bulevarde în strada Normandie, se lăsă 
purtat de acest vis de aur, se lăsă legănat de gândul fericirii 
de a nu mai duce niciodată lipsă de nimic; se gândea s-o 
mărite pe domnişoara Vitei, fiica judecătorului de pace, cu 
prietenul său Poulain. Se vedea, în înţelegere cu doctorul, 
unul dintre regii cartierului, dominând în alegerile 
municipale, militare166 şi politice. Bulevardele par scurte 
când le străbaţi plimbânduc-ţi astfel ambiția călare pe 
fantezie. 


LIA 


Când Schmucke se întoarse lângă prietenul său Pons, îi 
spuse că Cibot e pe moarte şi că Remonencqg s-a dus să-l 
cheme pe domnul Trognon, notarul; Pons fu izbit de acest 
nume, de care madam Cibot îi pomenea atât de des în 
pălăvrăgelile ei fără sfârşit, recomandându-l pe notar ca 
fiind cinstea însăşi. Şi atunci bolnavul, a cărui neîncredere 
devenise totală după întâmplarea de dimineaţă, avu o idee 
luminoasă care completă planul format de el pentru ao 
păcăli pe madam Cibot şi a-i arăta încrezătorului Schmucke 
cine era cu adevărat această femeie. 

— Schmucke, spuse el luându-l de mână pe bietul german, 
năucit de atâtea noutăţi şi evenimente, probabil că e 
zăpăceală mare în casă; dacă portarul e pe moarte, se 
cheamă că suntem oarecum liberi câtăva vreme, adică fără 
spioni, fiindcă suntem spionaţi, de asta poţi fi sigur! leşi din 
casă, ia o cabrioletă, du-te la teatru, spune-i domnişoarei 
Helodse, prima noastră balerină, că vreau s-o văd înainte de 
a muri şi să vină la zece jumătate, după ce iese de la 
serviciu. De acolo, să te duci la prietenii tăi, Schwab şi 
Brunner, şi să-i rogi să fie la mine mâine, la nouă dimineaţa, 
ca şi cum ar trece pe-aici şi-ar intra să mă vadă şi să întrebe 
ce mai fac. 

lată care era planul făurit de bătrânul artist, care se 
simţea pe moarte. Voia să-l lase pe Schmucke bogat 
făcându-l moştenitorul său unic; şi, pentru a-l feri de orice 
proces posibil, avea de gând să-şi dicteze testamentul unui 
notar, faţă de martori, ca să nu se presupună că nu mai are 
mintea întreagă şi ca familia Camusot să nu mai aibă nici un 
pretext de a ataca ultimele sale hotărâri. Numele de 
Trognon îl făcu să bănuiască vreo maşinaţie, se gândi la 
vreun viciu de formă plănuit dinainte, la vreo trădare 
premeditată de madam Cibot şi se hotări să se servească de 
acest Trognon punându-l să-i dicteze un testament olograf 
pe care să-l sigileze şi să-l strângă în sertarul scrinului. 
Avea de gând, ascunzându-l pe Schmucke într-una dintre 
cămările alcovului, să i-o arate pe portăreasă furând 


testamentul, desfăcându-l, citindu-l şi sigilându-l la loc. 
Apoi, a doua zi, la ora nouă, voia să anuleze acest testament 
olograf printr-un testament făcut în faţa unui alt notar, 
după toate regulile şi imposibil de revocat. Când madam 
Cibot îl făcuse nebun şi-i spusese că are năluciri, 
recunoscuse ura, lăcomia şi atitudinea răzbunătoare a 
prezidentei; căci, fiind în pat de două luni, bietul om, în 
timpul insomniilor, în timpul ceasurilor lungi de singurătate, 
îşi cernuse prin minte toate întâmplările vieţii. 

Sculptorii din antichitate şi cei moderni au aşezat deseori 
de fiecare parte a mormântului genii purtând torţe aprinse. 
Aceste făclii le luminează muribunzilor tabloul păcatelor şi 
greşelilor făptuite, luminându-le şi potecile morţii. 
Sculptura reprezintă astfel idei mari, formulează un fapt 
uman. Agonia îşi are înţelepciunea ei. Deseori, se văd chiar 
fete tinere, de vârsta cea mai fragedă, dând dovadă de o 
înţelepciune de bătrân trecut de o sută de ani, devenind 
profete, privindu-şi familia cu luciditate, nelăsându-se 
înşelate de nici o comedie. Asta este poezia morţii. Dar, 
lucru ciudat şi demn de subliniat! Oamenii mor în două 
feluri diferite. Poezia profeţiei, darul de a vedea limpede, fie 
înainte, fie în urmă, nu e hărăzit decât muribunzilor care 
sunt atinşi numai în carnea lor, care pier prin distrugerea 
organelor vieţii carnale. Aşa, de pildă, fiinţele atinse de 
cangrenă, ca Ludovic al XIV-lea167, tuberculoşii, bolnavii 
care pier din cauza febrei, ca Pons, sau din cauza 
stomacului, ca doamna de Mortsauf168, sau ca acei soldaţi 
care mor în plină vigoare din cauza rănilor căpătate, toţi 
aceştia se bucură de o asemenea luciditate minunată şi au o 
moarte surprinzătoare, admirabilă; pe câtă vreme oamenii 
care mor de boli, ca să zicem aşa intelectuale, a căror racilă 
se află în creier sau în aparatul nervos, care serveşte de 
intermediar corpului pentru a-i furniza combustibilul 
gândirii, aceia mor în întregime. La ei, spiritul şi trupul se 
prăbuşesc laolaltă. Cei dintâi, suflete fără corp, sunt un fel 
de spectre biblice; ceilalţi sunt cadavre. Pons, om 


neprihănit, Catone169 mâncăcios, omul acesta drept, 
aproape fără de păcate, pătrunse târziu în pungile cu fiere 
care formau inima prezidentei. Înţelese ce-i lumea tocmai în 
momentul când avea s-o părăsească. Aşa încât, de câteva 
ceasuri, se resemnase făcând oarecum haz, ca un artist 
vesel, care-şi face, din orice, prilej de şarjă, de ironie. 
Ultimele legături care-l ţineau strâns de viaţă, lanţurile 
admiraţiei, nodurile solide care-l legau pe cunoscător de 
capodoperele artei, fuseseră sfărâmate de dimineaţă. 
Văzându-se furat de doamna Cibot, Pons îşi luase rămas 
bun creştineşte de la fastul şi zădărnicia artei, de la colecţia 
lui, de la prietenia lui cu creatorii atâtor lucruri frumoase, şi 
nu voia să se gândească decât la moarte, în felul strămoşilor 
noştri, care o socoteau printre sărbătorile creştinului. În 
dragostea lui pentru Schmucke, Pons încerca să-l 
ocrotească din fundul sicriului. Gândul acesta părintesc 
fusese motivul pentru care o alesese pe prima-balerină ca 
să-i dea o mână de ajutor împotriva perfidiilor ce-l 
înconjurau şi care n-aveau să-l ierte, de bună seamă, pe 
moştenitorul său unic. 

Helodse Brisetout era o fire din cele care rămân sincere 
chiar când se află într-o situaţie falsă; era în stare de toate 
şotiile posibile la adresa adoratorilor care o plăteau, ca o 
fată din şcoala lui Jenny Cadine şi a Joscphei170, dar era 
bună colegă, şi nu se temea de nici o putere omenească, 
fiindcă văzuse ea cât valorează toate şi fiindcă era deprinsă 
să se hărţuiască cu sergenţii de stradă la grădina Mabille, 
unde se dădeau baluri prea puţin câmpeneşti, şi la 
carnavaluri. 

— Dacă a obţinut locul meu pentru Garangecot, protejatul 
ei, o să se creadă cu atât mai obligată să-mi facă un 
serviciu, îşi spuse Pons. 

Schmucke putu să iasă din casă fără să-l bage nimeni de 
seamă datorită zăpăcelii din odaia portarului şi se înapoie în 
cea mai mare grabă, ca să nu-l lase prea mult singur pe 
Pons. 


Domnul Trognon sosi pentru testament în acelaşi timp cu 
Schmucke. Deşi Cibot era pe moarte, nevastă-sa îl însoţi pe 
notar, îl introduse în camera de culcare şi plecă fără să-i 
spună nimeni, lăsându-i împreună pe Schmucke, pe domnul 
Trognon şi pe Pons; dar se înarmă cu o oglinjoară de mână 
curios lucrată şi se aşeză la uşă, pe care o lăsă 
întredeschisă. Putea astfel nu numai să audă, dar să şi vadă 
tot ce avea să se spună şi să se petreacă în acel moment, 
suprem pentru ea. 

— Domnule, zise Pons, mă aflu din nefericire în 
deplinătatea facultăţilor mele, căci simt că voi muri şi, din 
voinţa Domnului, desigur, nu sunt cruțat de niciuna dintre 
suferinţele morţii!.. Dânsul e domnul Schmucke... 

Notarul îl salută pe Schmucke. 

— E singurul prieten pe care-l am pe lume, zise Pons, şi 
vreau ca el să fie moştenitorul meu unic; spune-mi 
dumneata ce fel de testament trebuie să fac pentru ca 
prietenul meu, care e german şi nu cunoaşte de iei legile 
noastre, să poată intra în posesia moştenirii fără nici o 
contestaţie. 

— Contestaţii se pot face întotdeauna, domnule, zise 
notarul, acesta este inconvenientul justiţiei omeneşti. Dar, 
în materie de testamente, sunt unele inatacabile... 

— Care? întrebă Pons. 

— Un testament făcut cu un notar, în faţa unor martori 
care să certifice că testatorul se bucură de toate facultăţile 
sale, şi, dacă testatorul n-are nici soţie, nici copii, nici tată, 
nici frate... 

— N-am nimic din toate astea, toată dragostea mea se 
revarsă asupra scumpului meu prieten Schmucke, aici de 
faţă... 

Schmucke plângea. 

— Dacă n-aveţi, vasăzică, decât colaterali depărtaţi, în 
care caz legea vă lasă liber să dispuneţi de averea mobilă şi 
imobilă, dacă nu le lăsaţi punând condiţii reprobate de 
morală, fiindcă aţi văzut, desigur, testamente atacate din 


cauza ciudăţeniilor testatorilor, atunci un testament făcut în 
faţa notarului este inatacabil. Într-adevăr, identitatea 
persoanei nu poate fi negată, notarul a constatat starea 
raţiunii sale, iar semnătura nu poate da loc la nici o 
discuţie... Cu toate acestea, un testament olograf, în 
termeni limpezi şi legali, e tot atât de puţin discutabil. 

— M-am hotărât, din motive personale, să scriu la dictarea 
dumitale un testament olograf şi să-l încredinţez prietenului 
meu aci de faţă... E posibil? 

— Cum să nu! zise notarul... Vreţi să scrieţi? am să vă 
dictez... 

— Schmucke, adă-mi cutiuţa mea Boulle cu cele pentru 
scris. Domnule, să-mi dictezi foarte încet, adăugă el, s-ar 
putea să ne asculte cineva. 

— Mai întâi de toate spuneţi-mi care sunt intenţiile 
dumneavoastră? întrebă notarul. 

După zece minute, madam Cibot, pe care Pons o zărea 
într-o oglindă, văzu cum se sigilează testamentul, după ce 
notarul îl examinase în timp ce Schmucke aprindea o 
lumânare; apoi Pons i-l dădu lui Schmucke spunându-i să-l 
pună bine într-o despărţitură ascunsă a scrinului. 

Testatorul ceru cheia scrinului, o legă în colţul batistei şi 
puse batista sub pernă. Notarul, numit de politeţe executor 
testamentar şi căruia Pons îi lăsa un tablou de preţ, un 
obiect din cele pe care legea permite să le dai unui notar, 
ieşi şi o găsi pe madam Cibot în salon. 

— Ei, domnule, s-a gândit domnu Pons la mine? 

— Cred că nu te aştepţi, draga mea, ca un notar să 
trădeze secretele care îi sunt încredințate, răspunse 
domnul Trognon. Tot ce pot să-ţi spun e că multe lăcomii 
vor fi zădărnicite şi multe speranţe înşelate. Domnul Pons a 
făcut un testament frumos, plin de chibzuinţă, un testament 
patriotic pe care-l aprob întru totul. 

E greu de închipuit la ce grad de curiozitate ajunse 
madam Cibot, stârnită de asemenea cuvinte. Ea cobori cu 
gândul să vegheze noaptea lângă Cibot, dar să-i ceară 


domnişoarei Remonencqg s-o înlocuiască între orele două şi 
trei, ca să se ducă să citească testamentul. 

Vizita domniţoarei Helodse Brisetout, la zece ţi jumătate 
seara, i se păru coanei Cibot destul de naturală; dar se 
temu atât de mult că balerina o să vorbească despre mia de 
franci dată de Gaudissart, încât o însoţi pe dansatoare 
făcându-i temenele şi linguşind-o ca pe o regină. 

— Ah! dragă, eşti mult mai bine în domeniul dumitale 
decât la teatru, spuse Helodse urcând scara. Te sfătuiesc 
să-ţi păstrezi rolul! 

Adusă cu trăsura de Bixiou, prietenul ei de inimă, Helodse 
era splendid îmbrăcată, căci se ducea la o petrecere a 
Mariettei, una dintre cele mai ilustre balerine de la Operă. 
Domnul Chapoulot, fost ceaprazar în strada Saint-Denis, 
locatarul de la primul etaj, care se întorcea de la teatrul 
Ambigu-Comigue împreună cu fiică-sa, fu uluit, ca şi soţia 
lui, întâlnind pe scara lor o asemenea toaletă şi o făptură 
atât de drăguță. 

— Cine e, madam Cibot? întrebă doamna Chapoulot. 

— E una d-alea!.. o danseză pe care, cu doi franci, o poţi 
vedea aproape goală, în fiecare seară... răspunse 
portăreasa la urechea fostei ceaprazăriţe. 

— Victorine, îi spuse doamna Chapoulot fiicei sale, fetiţo, 
las-o pe doamna să treacă! 

Ţipătul acesta de mamă înspăimântată fu înţeles de 
Helodse, care se întoarse: 

— Fata dumitale e vasăzică mai rea decât iasca, doamnă, 
de ţi-e frică să nu ia foc dacă mă atinge?.. 

Pe domnul Chapoulot, Helodse îl privi amabil ţi zâmbind. 

— E foarte drăguță, ce să zic, când iese în oraş! zise 
Chapoulot rămânând în capul scării. 

Doamna Chapoulot îl ciupi pe bărbatu-său de-l făcu 
aproape să ţipe şi-l împinse în apartament. 

— Etajul ăsta al doilea, zise Helodse, îţi dă aere de al 
patrulea. 


— Domnişoara e obişnuită să urce, totuşi, zise madam 
Cibot deschizând uşa apartamentului. 

— Ei, dragul meu, zise Helodse intrând în camera unde îl 
văzu pe bietul muzician întins în pat, palid şi cu faţa topită, 
nu prea merge vasăzică? Toată lumea întreabă de 
dumneata la teatru; da' ştii cum se-ntâmplă, cu toate că au 
inimă bună, toţi au treburile lor şi nu găsesc o oră liberă să 
se ducă la prieteni. Gaudissart spune în fiecare zi c-o să 
vină aci şi în fiecare dimineaţă e prins cu treburile 
administraţiei. Cu toate astea, toţi te iubim... 

— Doamnă Cibot, zise bolnavul, fă-mi plăcerea şi lasă-ne 
singuri cu domnişoara, avem de vorbit despre teatru şi 
despre locul meu de dirijor... O s-o conducă Schmucke pe 
doamna... 

La un semn al lui Pons, Schmucke o scoase afară pe 
madam Cibot şi trase zăvoarele. 

— Iote! ticălosul de neamţ! ce al dracului s-a făcut şi el!.. 
îşi spuse madam Cibot auzind zgomotul semnificativ; îl 
învaţă domnu Pons scârboşeniile astea... Da' o să mi-o 
plătiţi voi mie, şefilor... îşi spuse madam Cibot coborând. Ei, 
şi! dacă saltimbanca aia de danseză îi vorbeşte de mia de 
franci, am să le spun că-i o păcăleală de teatru. 

Şi se aşeză la căpătâiul lui Cibot, care se văita că-l arde de 
parc-ar fi înghiţit jeratic, fiindcă Remonencg îi dăduse să 
bea în lipsa nevesti-sii. 

— Copilă dragă, îi spuse Pons dansatoarei în timp ce 
Schmucke o scotea afară pe madam Cibot, numai în 
dumneata mă încred, ca să-mi alegi un notar, om cinstit, 
care să vină mâine dimineaţă la nouă şi jumătate fix să-mi 
înregistreze testamentul. Vreau să las toată averea mea 
prietenului meu Schmucke. Dacă bietul german va fi 
prigonit, mă bizui pe notar să-l sfătuiască şi să-l apere. lată 
de ce doresc un notar foarte respectat, foarte bogat, 
deasupra consideraţiilor care-i fac pe jurişti să cedeze; 
fiindcă bietul meu moştenitor trebuie să găsească un sprijin 


în el. N-am încredere în Berthier, succesorul lui Cardot; şi 
dumneata care cunoşti atâta lume... 

— Ei, am găsit ce-ţi trebuie! răspunse dansatoarea: 
notarul Florinei, al contesei de Bruel, Leopold Hannequin, 
un om virtuos, care nu ştie nici măcar ce-i o damă! E ca un 
al doilea tată, un om cumsecade care nu te lasă să faci 
prostii cu banii pe care-i câştigi; eu îi spun tatăl balerinelor, 
fiindcă a sădit principii de economie în toate prietenele 
mele. Mai întâi, dragă, are şaizeci de mii de franci venit, 
afară de biroul lui de notariat. Apoi e notar, aşa cum erau 
notarii altădată! E notar când merge, când doarme; cred că 
n-a făcut decât notărei şi notăriţe... În fine, e un om greoi şi 
pedant; dar e un om care când îşi îndeplineşte funcţia nu se 
pleacă în faţa nici unei mărimi... N-a avut niciodată ţiitoare, 
e un tată de familie fosilă! şi-l adoră nevastă-sa, care nu-l 
înşală, deşi-i nevastă de notar... Ce mai! nu există ceva mai 
bun la Paris, în materie de notar. E de pe vremea bunicii; nu 
e nostim şi amuzant cum era Cardot cu Malaga, dar n-o să 
spele niciodată putina cu banii, cum a făcut ăla, zi-i pe 
nume, care trăia cu Antonia! Ţi-l trimit mâine dimineaţă, la 
opt... Poţi să dormi liniştit. La drept vorbind, sper c-ai să te 
faci sănătos, şi c-ai să ne mai scrii încă muzică frumoasă; 
dar, la urma urmei, vezi tu, viaţa e tare tristă, antreprenorii 
se tocmesc, regii chiulesc, miniştrii jumulesc, bogaţii 
drămuiesc... Artiştii nu mai au asta! zise ea bătându-se pe 
inimă, pe vremurile noastre e mai bine să mori... Bun 
rămas, dragă! 

— Îţi cer, înainte de toate, H6lodse, cea mai mare 
discreţie. 

— Nu e o chestie de teatru, zise ea, aşa că, pentru o 
artistă, e lucru sfânt. 

— Cine-i protectorul tău, fetiţo? 

— Primarul din arondismentul tău, domnul Beaudover, un 
om tot aşa de prost ca şi răposatul Crevel; fiindcă ştii că 
Crevel, unul dintre foştii comanditari ai lui Gaudissart, a 
murit acum câteva zile şi nu mi-a lăsat nimic, nici măcar un 


borcan de pomadă. Asta m-a făcut să-ţi spun că secolul 
nostru e dezgustător. 

— Şi din ce cauză a murit? 

— Din cauza nevesti-sii! 171... Dacă rămânea cu mine, mai 
trăia şi azi! Bun rămas, prietene dragă! Îţi vorbesc de 
moarte, fiindcă parcă te văd peste două săptămâni 
plimbându-te pe bulevard şi adulmecând după obiecte de 
artă frumuşele, fiindcă nu eşti bolnav, ai ochii mai 
scânteietori decât ţi i-am văzut vreodată... 

Şi dansatoarea plecă, sigură fiind că protejatul ei 
Garangeot s-a asigurat definitiv de bagheta de dirijor. 
Garangeot era văr primar cu ea... loate uşile erau 
întredeschise, şi toate familiile, în păr, se uitară s-o vadă 
trecând pe prima-balerină. A fost un eveniment în casă. 

Fraisier, asemenea câinilor mopşi care nu dau drumul 
bucății de came în care şi-au înfipt dinţii, stătea în cămăruţa 
portarului, lângă madam Cibot, în momentul când 
dansatoarea trecu prin gang şi ceru să i se deschidă uşa. El 
ştia că testamentul fusese făcut şi venise să afle cam ce 
gândea portăreasa; căci maestrul Trognon, notarul, 
refuzase să le spună o vorbă despre testament, atât lui 
Fraisier, cât şi doamnei Cibot. Bine-nţeles, avocatul se uită 
la dansatoare şi-şi puse în gând să tragă folos de pe urma 
acestei vizite în extremis. 

— Dragă doamnă Cibot, spuse Fraisier, iată momentul 
critic pentru dumneata. 

— Ah, da! zise ea, bietu' meu Cibot... Când mă gândesc că 
n-o să se bucure de ce mi-o pica mie... 

— Trebuie să afli dacă domnul Pons ţi-a lăsat ceva 
moştenire; în fine, dacă figurezi pe testament sau ai fost 
uitată, continuă Fraisier. Eu îi reprezint pe moştenitorii 
naturali şi, în orice caz, numai de la ei poţi căpăta ceva... 
Testamentul e olograf şi, prin urmare, foarte vulnerabil... 
Ştii unde l-a pus omul nostru? 

— Într-o ascunzătoare a scrinului, de la care a luat cheia, 
răspunse ea, a legat-o în colţu' batistei şi şi-a pus batista 


sub pernă... Am văzut tot. 

— Testamentul e sigilat? 

— Vai! da. 

— E o crimă să sustragi un testament şi să-l distrugi, dar 
să te uiţi la el nu e decât un delict, în orice caz, ce 
importanţă au greşelile mărunte care se fac fără martori! 
Doarme greu, omul nostru?.. 

— Da, da' când vruserăţi să vedeţi şi să preţuiţi totul, ar fi 
trebuit să doarmă ca o buturugă, şi s-a trezit... Oi vedea eu, 
totuşi! De dimineaţă, pe la patru, mă duc să-l înlocuiesc pe 
domnu Schmucke şi, dacă vrei să vii, ai să te poţi uita zece 
minute la testament... 

— Bine! am să mă scol pe la patru, şi-am să viu să bat 
încetişor... 

— Domnişoara Remonencg, care o să mă înlocuiască lângă 
Cibot, o să ştie şi o să deschidă; dar să baţi la geam ca să nu 
trezeşti pe nimeni. 

— Ne-am înţeles, zise Fraisier, să ai şi ceva de luminat, nu? 
o lumânare mi-ajunge... 

La miezul nopţii, din fotoliul în care stătea zdrobit de 
durere, bietul german se uita la Pons, a cărui faţă crispată, 
ca de muribund, se topea parcă, după atâtea oboseli, de 
credeai c-o să-şi dea sufletul. 

— Cred că nu am puteri să rezist decât până mâine seară, 
zise Pons cu resemnare. Agonia mea va începe, desigur, 
bietul meu Schmucke, mâine noapte. De îndată ce notarul şi 
cei doi prieteni ai tăi vor pleca, să te duci să-l chemi pe 
bunul abate Duplanty, vicarul bisericii Saint-Frangois. Prea- 
venerabilul nu ştie că sunt bolnav, şi vreau să mă 
împărtăşesc mâine la prânz... 

Urmă o lungă pauză. 

— Dumnezeu n-a vrut să am o viaţă aşa cum visam eu, 
reluă Pons. Mult mi-aş fi dorit o nevastă, copii, o familie!.. 
Toată ambiția mea era să fiu iubit de câteva fiinţe şi să 
trăiesc într-un colţişor uitat! Dar viaţa e amară pentru toată 
lumea, fiindcă am văzut oameni care au tot ce am dorit eu 


atâta în zadar şi care nu sunt fericiţi. Către sfârşitul vieţii, 
bunul Dumnezeu mi-a adus o mângâiere nesperată dându- 
mi un prieten ca tine!.. Şi n-am să-mi fac nici o vină că nu 
mi-am dat seama sau că nu te-am prețuit, dragă Schmucke; 
ţi-am dat inima mea şi te-am iubit din toate puterile... Nu 
plânge, Schmucke, că altfel tac! şi pentru mine, e-aşa de 
plăcut să vorbesc de noi amândoi... Dacă te-aş fi ascultat, aş 
fi trăit. Aş fi lăsat lumea şi deprinderile mele, şi n-aş fi 
căpătat din pricina lor răni mortale. Dar, în sfârşit, nu vreau 
să mă gândesc decât la tine... 

— Rău vagi!.. 

— Nu mă contrazice, ascultă-mă, dragă prietene... Iu ai 
naivitatea, nevinovăția unui copil de şase ani care nu s-a 
mişcat de lângă mamă-sa; ăsta-i un lucru foarte demn de 
stimă şi cred că Dumnezeu trebuie să aibă el însuşi grijă de 
fiinţele de seama ta. Însă oamenii sunt atât de răi că trebuie 
să te înarmez împotriva lor. Îţi vei pierde prin urmare 
nobila ta încredere, sfânta ta credulitate, harul sufletelor 
curate pe care nu-l au decât oamenii de geniu şi inimile ca a 
ta... Ai să vezi în curând cum doamna Cibot, care ne-a 
pândit prin crăpătura uşii întredeschise, vine să ia 
testamentul acesta fals... Presupun că ticăloasa va face 
expediţia de dimineaţă, când te va crede adormit. Ascultă- 
mă atent şi urmează întru totul instrucţiunile mele... M- 
auzi? întrebă bolnavul. 

Schmucke, copleşit de durere, cuprins de palpitaţii 
groaznice, lăsase capul să-i cadă pe speteaza fotoliului şi 
părea liniştit. 

— Ta, de aut! tar ga te la touă zude te baji... Bargă m-aj 
guvunda în mormând gu tine! zise germanul, pe care 
durerea îl nimicea. 

Se apropie de Pons, îi luă o mână într-ale sale şi, stând 
astfel, făcu încet o rugăciune fierbinte. 

— Ce mormăi acolo, pe nemţeşte?.. 

— Am rucad be Tomnul ză ne gheme be amântoi la el!.. 
răspunse Schmucke cu simplitate, după ce-şi termină 


rugăciunea. 

Pons se plecă cu greu, căci avea dureri de nesuferit la 
ficat. Putu să se aplece până la Schmucke şi-l sărută pe 
frunte, revărsându-şi sufletul ca o binecuvântare asupra 
acestei făpturi care putea fi comparată cu mielul de la 
picioarele Domnului. 

— Aşa, ascultă-mă, dragă Schmucke, trebuie să te supui 
muribunzilor... 

— Azguld! 

— Camera ta comunică cu a mea prin uşiţa de la firida ta, 
care dă într-una dintre cămăruţele alcovului meu. 

— Ta, tar e blină gu daplouri. 

— Să liberezi numaidecât uşa, fără să faci prea mult 
zgomot. 

— Ta... 

— Liberează trecerea de ambele părţi, şi la tine şi la mine; 
apoi lasă întredeschisă uşa dinspre tine. Când o să vie 
femeia Cibot să te înlocuiască la patul meu (e în stare să 
sosească în dimineaţa asta cu un ceas mai devreme), ai să 
te duci ca de obicei la culcare părând foarte obosit. Caută 
să arăţi ca şi când ai dormi de-a-n-picioarelea... Cum se 
aşază în fotoliu, treci prin uşa de la tine şi rămâi la pândă, 
acolo, dând puţin la o parte perdeluţa de muselină de la uşa 
asta cu geamuri, şi bagă bine de seamă la ce se va 
petrece... Ai înţeles? 

— De-am întzelez: grezi că digăloaza fa arte 
desdamendul... 

— Nu ştiu ce va face, dar sunt sigur că, după astA. Tu n-ai 
să mai crezi că e un înger. Acuma, fă-mi muzică, fă-mi o 
bucurie cântând ceva improvizat de tine... Ai să ai ceva de 
făcut, asta o să-ţi alunge gândurile negre, şi-ai să-mi umpli 
noaptea asta tristă cu poemele tale... 

Schmucke se aşeză la pian. Pe acest teren, după câteva 
clipe, inspiraţia muzicală, biciuită de durere şi de iritarea 
pe care i-o pricinuise aceasta, îl răpi pe german, ca de 
obicei, în alte lumi. Găsi teme sublime pe care brodă 


capricii executate când cu durerea şi cu perfecţia rafaelică 
a lui Chopin, când cu avântul şi cu măreţia dantescă a lui 
Liszt, cele două structuri muzicale care se apropie mai mult 
de cea a lui Paganini. Ridicată la acest grad de perfecţie, 
execuţia pare că-l pune pe executant la înălţimea poetului; 
el este faţă de compozitor, ceea ce e actorul faţă de autor, 
un traducător minunat al unor lucruri minunate. Dar, în 
noaptea aceasta, când Schmucke îi cântă dinainte lui Pons 
concertele paradisului, acea muzică suavă care face să cadă 
instrumentele din mâinile sfintei Cecilia172, el a fost 
Beethoven şi Paganini totodată, creatorul şi interpretul! 
Inepuizabil ca privighetoarea, sublim ca cerul sub care 
cântă ea, mereu altul, stufos ca pădurea pe care o umple cu 
trilurile ei, Schmucke se întrecu pe sine şi-l cufundă pe 
bătrânul muzician care-l asculta în extazul pictat de Rafael 
în tabloul de Bolonia. Poezia aceasta fu întreruptă de o 
sonerie urâcioasă. Servitoarea locatarilor de la etajul întâi 
veni să-l roage pe Schmucke, din partea stăpânilor ei, să 
termine cu „gălăgia”. Doamna, domnul şi domnişoara 
Chapoulot se treziseră, nu mai puteau adormi şi trimiteau 
vorbă că ziua e destul de mare pentru a face repetiţii de 
muzică şi că, într-o casă din cartierul Marais, nu trebuie să 
se „zdrăngănească” la pian toată noaptea... Erau ceasurile 
trei din noapte. La trei şi jumătate, aşa cum prevăzuse 
Pons, de parcă ar fi auzit convorbirea dintre Fraisier şi 
madam Cibot, portăreasa îşi făcu apariţia. Bolnavul îi 
aruncă lui Schmucke o privire cu înţeles care însemna: „Aşa 
e că am ghicit bine?” şi luă poziţia unui om care doarme 
adânc. 

Madam Cibot avea atâta încredere în candoarea lui 
Schmucke (asta e şi una dintre armele puternice ale 
copiilor şi cauza pentru care le reuşesc toate vicleniile), 
încât nu-l putu bănui de prefăcătorie când îl văzu venind la 
ea şi spunându-i cu un aer plângăreţ şi bucuros totodată: 

— A afud o nobde deripilă! gu o ajidatzie tiapoligă! Am 
vozd oplicat ză vag muzigă ga ză-l galmez, ji logadarii te la 


edaşul întâi au fenid ză-mi zbună ză îngedez!.. Ezde 
croznig, viintcă era forpa te fiaţa briedenului neu. Zând 
adâd de opozid gă am gândad doda nohdea, gă aguma gat 
te-a-n-pigioarele. 

— Şi lui bietu' Cibot îi e tare rău; încă o zica a de ieri şi n- 
o să mai fie nimic de făcut. Ce să-i faci! Cum vrea 
Dumnezeu! 

— Ejdi o inimă adâd de ginsdidă, ein zuvled adâd de 
vrumoz gă tagă more daiga Zipod, o ză drăim îmbreună!.. 
zise cu viclenie Schmucke. 

Când se apucă oamenii simpli şi cinstiţi să se prefacă, sunt 
teribili, întocmai ca şi copiii, care-şi urzesc capcanele cu 
aceeaşi perfecţie ca şi sălbaticii. 

— Ei, du-te şi te culcă, bâieţaş! spuse portăreasa; ai ochii 
aşa de obosiţi, de s-au făcut cât pumnul. Să ştii! ce m-ar 
putea mângâia de pierderea lui Cibot, ar fi gândul că mi-oi 
sfârşi zilele cu un om bun ca dumneatale. Fii pe pace, îi trag 
eu o săpuneală lui madam Chapoulot... Când s-a mai 
pomenit ca o fostă marchităneasă să aibă asemenea 
pretenţii?.. 

Schmucke se duse şi se aşeză la postul de observaţie pe 
care şi-l pregătise. Madam Cibot lăsase uşa apartamentului 
întredeschisă şi Fraisier, când intră, o închise încetişor, 
după ce Schmucke se dusese la el în cameră. Avocatul avea 
la el o lumânare aprinsă şi un fir de sârmă foarte subţire, ca 
să poată deschide testamentul. Madam Cibot putu cu atât 
mai uşor să ia batista în care era legată cheia scrinului şi 
care se găsea sub perna lui Pons, cu cât bolnavul lăsase 
dinadins batista să iasă de sub pernă şi cu cât îi uşura 
portăresei manevra, stând întors spre perete într-o poziţie 
care permitea fără greutate luarea batistei. Madam Cibot 
se duse glonţ la scrin, îl deschise, căutând să nu facă prea 
mult zgomot, găsi resortul ascunzătorii şi alergă în salon cu 
testamentul în mână. Împrejurarea aceasta îl intrigă pe 
Pons în cel mai înalt grad. Cât despre Schmucke, tremura 
din cap până în picioare, ca şi când ar fi comis o crimă. 


— Întoarce-te la postul dumitale, spuse Fraisier luând 
testamentul din mâinile coanei Cibot, fiindcă, dacă se 
trezeşte, trebuie să te găsească acolo. 

După ce deschise plicul cu o dibăcie care dovedea că nu 
făcea prima oară aşa ceva, Fraisier căzu într-o uimire 
adâncă citind acest curios document: 

ACESTA ESTE TESTAMENTUL MEU. 

Astăzi, cincisprezece aprilie o mie opt sute patruzeci şi 
cinci, având judecata întreagă, aşa cum va dovedi acest 
testament redactat împreună cu domnul Trognon, notar, 
simțind că voi muri curând de boala care m-a lovit din 
primele zile ale lunii februarie, şi voind să fac un rost 
bunurilor pe care le posed, am ţinut să scriu ultimele mele 
dorinţe, care sunt următoarele: 

Am fost totdeauna impresionat de inconvenientele care 
dăunează capodoperelor picturii şi care, deseori, duc la 
distrugerea lor. Am deplâns faptul că tablourile frumoase 
sunt condamnate să călătorească mereu, din ţară în ţară, 
fără să se statornicească într-un loc unde admiratorii 
acestor capodopere să se poată duce să le vadă. M-am 
gândit întotdeauna că lucrările cu adevărat nemuritoare ale 
maeştrilor vestiți ar trebui să fie proprietăţi naţionale şi ar 
trebui să fie puse la îndemâna popoarelor, aşa după cum 
lumina, capodopera lui Dumnezeu, slujeşte tuturor copiilor 
săi. 

Şi, cum eu mi-am petrecut viaţa adunând, alegând câteva 
tablouri, care sunt opere glorioase ale celor mai mari 
maeştri, cum aceste tablouri sunt intacte, fără retuşuri şi 
fără reparaţii, m-am gândit, nu fără durere, că aceste 
pânze, care au făcut fericirea vieţii mele, ar putea să fie 
vândute la mezat; să nimerească, unele în Anglia, altele în 
Rusia, să fie risipite aşa cum erau înainte de a le fi strâns 
eu; am hotărât, aşadar, să le apăr de aceste neajunsuri, 
împreună cu ramele lor splendide, lucrate toate de meşteri 
pricepuţi. 


Aşadar, pentru aceste motive, donez şi las moştenire 
regelui, pentru a le aşeza în Muzeul Luvru, tablourile din 
colecţia mea, cu condiţia, dacă legatul este acceptat, să i se 
constituie prietenului meu Wilhelm Schmucke o rentă 
viageră de două mii patru sute de franci. 

Dacă regele, în calitate de beneficiar al uzufructului 
muzeului, nu acceptă legatul cu această sarcină, numitele 
tablouri vor reveni prietenului meu Schmucke împreună cu 
toate valorile pe care le posed, cu condiţia de a remite 
CAPUL DE MAIMUŢĂ de Goya vărului meu, prezidentul 
Camusot; tabloul FLORI de Abraham Mignon173, compus 
din lalele, domnului Trognon, notar, pe care-l numesc 
executorul meu testamentar, şi de a plăti două sute de 
franci rentă doamnei Cibot, care se ocupă de zece ani de 
gospodăria mea. 

În sfârşit, prietenul meu Schmucke va dona COBORÂREA 
DE PE CRUCE de Rubens, schiţă a celebrului tablou de la 
Anvers, parohiei mele, pentru împodobirea unei capele, 
drept mulţumire pentru osteneala domnului vicar Duplanty, 
datorită căruia am putut muri ca un bun creştin şi catolic. 
Etc. 

„Asta-i un dezastru! îşi spuse Fraisier, e năruirea tuturor 
speranţelor mele! Ah! încep să cred tot ce mi-a spus 
prezidenta despre răutatea bătrânului artist!..” 

— Ei? veni să întrebe madam Cibot. 

— Conaşul dumitale e un monstru, lasă tot muzeului 
statului. Şi cu statul nu te poţi judeca! Testamentul este 
inatacabil. Suntem furaţi, ruinaţi, prădaţi, asasinaţi!.. 

— Ce mi-a lăsat?.. 

— Două sute de franci rentă viageră... 

— Mare scofală!.. Bine, da' e un ticălos fără pereche!.. 

— Vezi ce face, zise Fraisier, am să pun la loc în plic 
testamentul ticălosului dumitale. 

De îndată ce portăreasa plecă, Fraisier puse repede o 
foaie de hârtie albă în locul testamentului, pe care-l vâri în 
buzunar; apoi re-sigilă din nou plicul cu atâta talent, încât, 


când se întoarse madam Cibot, îi arătă sigiliul întrebând-o 
dacă poate să observe cea mai mică urmă a operaţiei. 
Madam Cibot luă plicul, îl pipăi, îl simţi plin şi oftă adânc. Ea 
sperase că Fraisier avea să ardă chiar el acest document 
fatal. 

— Ei, ce-i de făcut, dragă domnule Fraisier? întrebă ea. 

— A! asta te priveşte! Eu nu sunt moştenitor, dar dac-aş 
avea cel mai mic drept la asta, zise el arătând colecţia, ştiu 
eu bine ce-aş face... 

— Păi asta te şi întreb, spuse cam prosteşte femeia. 

— E destul foc în sobă, replică el, sculându-se ca să plece. 

— La urma urmei, numai dumneatale şi cu mine o să ştim 
asta!.. zise madam Cibot. 

— Nu se poate face niciodată dovada că un testament a 
existat! reluă avocatul. 

— Da' dumneatale? 

— Eu?.. Dacă domnul Pons moare fără testament, îţi asigur 
o sută de mii de franci. 

— Lasă că ştiu eu, zise ea, lumea făgăduieşte marea cu 
sarea, şi după ce pune mâna pe ce-i trebuie, când e să 
plătească, te trage pe sfoară, ca alde... 

Se opri la timp, căci era cât pe ce să-i vorbească lui 
Fraisier de Elie Magus... 

— Am plecat! zise Fraisier. Nu trebuie, în interesul 
dumitale, să mă vadă cineva în apartament, dar ne întâlnim 
jos, în camera dumitale. 

După ce închise uşa, madam Cibot se întoarse, cu 
testamentul în mână, ferm hotărâtă să-l arunce în foc; dar 
când intră în cameră şi păşi spre cămin, se simţi apucată de 
amândouă braţele!.. Se văzu între Pons şi Schmucke, care 
se lipiseră amândoi de perete, de o parte şi de alta a uşii. 

— A! ţipă madam Cibot. 

Şi căzu cu faţa în jos, pradă unor convulsiuni groaznice, 
adevărate sau prefăcute, asta nu s-a ştiut niciodată. 
Priveliştea aceasta îi produse lui Pons o asemenea impresie, 
încât fu cuprins de o sfârşeală mortală şi Schmucke o lăsă 


jos pe portăreasă ca să-l urce din nou în pat pe Pons. Cei doi 
prieteni tremurau ca nişte oameni care, trebuind să aducă 
la îndeplinire o hotărâre penibilă, îşi depăşiseră forţele. 
După ce Pons fu întins, iar Schmucke îşi reveni puţin în fire, 
acesta auzi hohote de plâns. Madam Cibot, în genunchi, 
vărsa lacrimi şi întindea mâinile spre cei doi prieteni, 
implorându-i printr-o pantomină expresivă. 

— Doar din curiozitate! zise ea văzând că cei doi prieteni o 
priveau, dragă domnule Pons! ăsta-i cusurul femeilor, nu 
ştiţi? Da' nu m-am priceput să citesc testamentul şi-l 
aduceam înapoi!.. 

— Ieji! zise Schmucke, care se ridică în picioare şi păru 
mai înalt de la înălţimea indignării sale. Ejdi ein monsdru! ai 
îngergad ză ugizi be tracul meu Bons. Are trebdade! ejdi 
mai muld tegâd ein monsdru, ejdi plesdemadă! 

Madam Cibot, văzând zugrăvită groaza pe faţa 
candidatului german, se ridică trufaşă ca Tartuffe, îi aruncă 
lui Schmucke o privire care îl făcu să tremure şi ieşi din 
apartament, dar în drum strecură sub rochie un tablouaş 
minunat de Metzu174 pe care îl admirase mult Elie Magus 
şi despre care spusese: „E un giuvaer!” Madam Cibot îl găsi 
în camera ei pe Fraisier, care o aştepta, sperând că va fi ars 
plicul şi hârtia albă cu care înlocuise el testamentul: fu 
foarte mirat văzându-şi clienta speriată şi cu faţa tulburată. 

— Ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat, dragă domnu Fraisier, că, tot zicând 
dumneata că-mi dai sfaturi şi mă dirijezi, m-ai făcut să pierd 
pe veci rentele şi încrederea conaşilor... 

Şi dădu drumul unui vârtej de cuvinte, aşa cum se 
pricepea ea. 

— Nu spune vorbe de prisos, se răsti Fraisier oprindu-şi 
clienta. La fapt! la fapt! şi repede. 

— Ei, uite cum a fost. 

Şi povesti întâmplarea aşa cum se petrecuse. 

— Nu te-am făcut să pierzi nimic, răspunse Fraisier. Cei 
doi domni se îndoiau de cinstea dumitale, de vreme ce ţi-au 


întins cursa asta; te aşteptau, te pândeau!.. Nu-mi spui 
totul... adăugă omul de afaceri aruncând o privire de tigru 
portăresei. 

— Eu! să-ţi ascund dumneatale ceva!.. după câte am făcut 
împreună! zise ea înfiorându-se. 

— Nu, dragă, eu n-am comis nimic condamnabil! zise 
Fraisier, vădind astfel intenţia de a nega vizita sa nocturnă 
la Pons. 

Madam Cibot simţi arsuri la rădăcina părului şi gheaţă în 
jurul trupului. 

— Cum? zise ea năucită. 

— Sustragere de testament, răspunse rece Fraisier. 

Portăreasa făcu un gest de groază. 

— Linişteşte-te, sunt avocatul dumitale, reluă el. Am vrut 
numai să-ţi dovedesc ce uşor e, într-un fel sau altul, să se 
ajungă la ce-ţi spuneam. la să vedem! ce-ai făcut dumneata 
pentru ca germanul acela atât de naiv să se ascundă în 
cameră fără ştirea dumitale?.. 

— Nimic, e povestea de deunăzi, când am ţinut-o una faţă 
de domnu Pons că a avut orbu' găinilor. Din ziua aia, conaşii 
s-au schimbat de parc-au fost alţii faţă de mine. Aşa că 
dumneatale eşti pricina tuturor nenorocirilor mele, că, 
măcar că-mi pierdusem eu trecerea faţă de domnu Pons, 
da' eram sigură de neamţ, care şi vorbea să mă ia de 
nevastă sau să mă ia la el, totuna-i! 

Motivul era atât de plauzibil, încât Fraisier fu obligat să se 
mulţumească cu el. 

— Nu te teme de nimic, reluă el, ţi-am promis rente, o să 
mă ţiu de cuvânt. Până acuma, în afacerea asta, totul era 
presupunere; acum afacerea face bani buni... N-o să ai mai 
puţin de o mie două sute de franci rentă viageră... Dar o să 
trebuiască, dragă doamnă Cibot, să asculţi de ordinele mele 
şi să le execuţi cu pricepere. 

— Da, dragă domnule Fraisier, spuse cu supunere 
slugarnică portăreasa, pusă cu botul pe labe. 


— Ei, atunci, bun rămas, mai zise Fraisier, ieşind din 
cameră şi luând cu el periculosul testament. 

Se întoarse acasă foarte bucuros, fiindcă testamentul 
acesta era o armă teribilă. 

— Pot acum, se gândea el, să mă apăr dacă doamna 
prezidentă de Marville va fi de rea-credinţă. Dacă-i trece 
prin cap să nu-şi ţină cuvântul, pierde moştenirea. 

Dis-de-dimineaţă, Remonencqg, după ce-şi deschise 
prăvălia şi o lăsă în paza soră-si, veni, după un obicei pe 
care-l luase de câteva zile, să vadă ce mai face bunul său 
prieten Cibot şi o găsi pe portăreasă contemplând tabloul 
lui Metzu şi întrebându-se cum de putea scândurica asta să 
preţuiască atâţia bani. 

— A! al spuse el privind peste umărul coanei Cibot, ăsta-i 
singuru' pe care domnu Magus regretă că nu-l are; zice că 
cu flecuşteţu' ăsta nu i-ar mai lipsi nimic şi-ar fi fericit. 

— Ce-ar da pe el? întrebă madam Cibot. 

— Păi, dacă-mi făgăduieşti să te măriţi cu mine până nu se 
încheie anu' văduviei, răspunse Remonencg, mă însărcinez 
să capăt douăzeci de mii de franci de la Elie Magus, iar, 
dacă nu te măriţi cu mine, n-ai să poţi nicicând vinde tablou 
ăsta cu mai mult de o mie de franci. 

— Da' de ce? 

— Păi ai fi obligată să semnezi o chitanţă de proprietate şi- 
ai avea atunci proces cu moştenitorii. Dacă eşti nevasta 
mea, i-l vând eu lui domnu Magus, şi de la un negustor nu 
se cere nimic decât înregistrarea pe registru de cumpărări, 
şi eu am să scriu că mi l-a vândut domnu Schmucke. Hai, 
pune scândura asta la mine... Dacă moare bărbatu' 
dumitale, ai putea avea neplăceri, pe când la mine n-o să-i 
pară nimănui curios că se găseşte un tablou... Doar mă 
cunoşti. De altfel, dacă vrei, îţi fac o adeverinţă. 

În situaţia vinovată în care fusese surprinsă, lacoma 
portăreasă primi această propunere care o lega pentru 
totdeauna de telal. 


— Ai dreptate, adu-mi fiţuica dumneatale, zise ea punând 
bine tabloul în scrin. 

— Vecino, zise telalul cu glas şoptit, trăgând-o pe madam 
Cibot spre prag, eu văd bine că n-o să-l scăpăm pe bietu' 
nostru prieten Cibot; doctoru' Poulain nu mai avea aseară 
nici o nădejde în privinţa lui şi zicea că n-o duce până 
diseară... E o mare nenorocire! Da', la urma urmei, nu erai 
aici la locu' potrivit pentru dumneata... Locu' dumitale e 
într-un magazin frumos de antichităţi pe Bulevardu 
Capucines. Să ştii că am câştigat aproape o sută de mii de 
franci de zece ani şi că, dacă ai şi dumneata pe-atâta într-o 
zi, mă leg să-ţi fac o avere frumoasă... dacă eşti nevasta 
mea... Ai fi cucoană... slujită bine de soră-mea, care vede de 
casă, şi... 

Seducătorul fu întrerupt de vaietele sfâşietoare ale 
croitorului, care intra în agonie. 

— Pleacă, zise madam Cibot, eşti un monstru că-mi 
vorbeşti de de-alde astea, când bietu' bărbatu-meu se 
prăpădeşte în halu' ăsta... 

— Păi vezi că te iubesc, zise Remonencqg, de aş răsturna 
toate pe dos ca să fii a mea... 

— Dacă m-ai iubi, nu mi-ai spune nimica acum, răspunse 
ea. 

Şi Remonencqg se întoarse acasă, sigur de căsătoria lui cu 
madam Cibot. 

Pe la orele zece, avu loc la uşa casei un fel de răzmeriţă, 
fiindcă domnul Cibot primea împărtăşania. Toţi prietenii lui 
Cibot, portarii, portăresele din strada Normandie şi din 
străzile vecine umpleau camera, gangul şi trotuarul din faţa 
casei. Aşa că nimeni nu dădu nici o atenţie domnului 
Leopold Hannequin, care veni cu unul dintre confrații săi, 
nici lui Schwab şi lui Brunner, care putură ajunge la Pons 
fără să fie văzuţi de madam Cibot. Portăreasa casei vecine, 
căreia i se adresă notarul pentru a şti la ce etaj locuia Pons, 
îi indică apartamentul. Cât despre Brunner, care veni cu 
Schwab, el mai fusese o dată, ca să vadă muzeul lui Pons, 


aşa că trecu fără să spună nimic şi-i arătă asociatului său 
drumul... Pons anulă în mod categoric testamentul lui din 
ajun şi-l institui pe Schmucke legatar universal. Când se 
termină ceremonia, Pons le mulţumi, lui Schwab şi lui 
Brunner, şi îl rugă fierbinte pe domnul Leopold Hannequin 
să aibă grijă de interesele lui Schmucke, apoi simţi o 
asemenea sfârşeală, în urma energiei pe care o desfăşurase 
în scena nocturnă cu madam Cibot şi în acest ultim act de 
viaţă socială, încât Schmucke îl rugă pe Schwab să se ducă 
să-l anunţe pe abatele Duplanty, fiindcă el nu voia să plece 
de la căpătâiul prietenului său, iar Pons cerea ultima 
împărtăşanie. 

Stând lângă patul bărbatului ei, portăreasa, care fusese de 
altfel dată afară de cei doi prieteni, nu se sinchisi de 
prânzul lui Schmucke; dar evenimentele din dimineaţa 
aceea, priveliştea agoniei resemnate a lui Pons, care murea 
cu curaj, îi strânseseră într-atât inima lui Schmucke, încât 
nu simţi foamea. 

Cu toate acestea, către ceasurile două, cum nu-l văzuse pe 
bătrânul german, portăreasa, atât din curiozitate, cât şi din 
interes, o rugă pe sora lui Remonencq să se ducă să vadă 
dacă Schmucke n-are nevoie de ceva. Chiar în acel moment, 
abatele Duplanty, căruia bietul muzician îi făcuse ultima 
spovedanie, îl miruia. Domnişoara Remonencqg tulbură 
această ceremonie sunând de mai multe ori. Dar, cum Pons 
îl pusese pe Schmucke să jure că n-o să lase pe nimeni să 
intre, într-atât se temea să nu fie furat, Schmucke o lăsă să 
sune pe domnişoara Remonencqg, care cobori foarte 
speriată şi-i spuse portăresei ca Schmucke nu i-a deschis 
uşa. Împrejurarea aceasta bine precizată fu notată de 
Fraisier. Schmucke, care nu văzuse încă pe nimeni murind, 
avea să încerce toate neajunsurile prin care trece cineva la 
Paris când are un mort pe braţe, mai ales când e fără ajutor, 
fără înlocuitor, fără sprijin. Fraisier, care ştia că rudele cu 
adevărat mâhnite îşi pierd atunci capul, şi care stătea de 
dimineaţă în camera portarului, sfătuindu-se neîncetat cu 


doctorul Poulain, avu atunci ideea de a dirija chiar el toate 
mişcările lui Schmucke. 

lată ce făcură cei doi prieteni, doctorul Poulain şi Fraisier, 
pentru a ajunge la acest rezultat important. 

Paracliserul bisericii Saint-Franqois, fost negustor de 
sticlărie, pe nume Cantinet, locuia în strada Orleans, într-o 
casă lipită de cea a doctorului Poulain. lar doamna Cantinet, 
care primea banii de la cei ce închiriau scaunele din 
biserică, fusese îngrijită pe gratis de către doctorul Poulain, 
căruia-i rămăsese bineînţeles recunoscătoare şi căruia-i 
povestise deseori toate nenorocirile din viaţa ei. Cei doi 
bătrâni, care se duceau în toate duminicile şi în zilele de 
sărbătoare la slujba bisericească de la Saint-Franqgois, erau 
în termeni buni cu paracliserul, cu paznicul, cu împărţitorul 
de agheasmă, cu toată miliția asta preoțească numită la 
Paris „clerul de jos”, şi căreia credincioşii îi dau uneori mici 
bacşişuri. Doamna Cantinet îl cunoştea deci bine pe 
Schmucke, aşa după cum şi Schmucke o cunoştea pe ea. 
Femeia asta pătimea de două necazuri care-i îngăduiau lui 
Fraisier să facă din ea o unealtă oarbă şi involuntară. 
Tânărul Cantinet, pasionat de teatru, refuzase să urmeze 
calea bisericii, unde putea deveni paznic, şi debutase ca 
figurant la Cirque-Olympique, ducând o viaţă dezordonată 
care o mâhnea adânc pe mamă-sa, a cărei pungă era 
deseori secătuită prin împrumuturi forţate. Apoi, Cantinet, 
dedat băuturii şi lenei, fusese nevoit să lase negoţul din 
pricina acestor două vicii. Departe de a se fi îndreptat, 
nefericitul se slujea de funcţia lui pentru a se lăsa în voia 
celor două patimi ale sale: nu făcea nimic şi se îmbăta cu 
vizitiii de pe la nunţi, cu cioclii, cu cerşetorii pe care-i ajuta 
preotul, astfel încât îşi cardinaliza175 faţa chiar de la 
amiază. 

Doamna Cantinet se vedea sortită să trăiască la bătrâneţe 
în mizerie, ea care, zicea, îi adusese douăsprezece mii de 
franci zestre lui bărbatu-său. Povestea necazurilor sale, de 
sute de ori istorisită doctorului Poulain, îi sugeră acestuia 


ideea de a se servi de ea pentru a uşura plasarea, în casa 
lui Pons şi Schmucke, a lui madam Sauvage, ca bucătăreasă 
şi femeie de serviciu. A o prezenta de-a dreptul pe madam 
Sauvage era cu neputinţă, căci neîncrederea celor doi 
bătrâni devenise absolută şi refuzul de a deschide uşa 
domnişoarei Remonencq îl lămurise îndeajuns pe Fraisier în 
această privinţă. Dar celor doi prieteni li se păru de la sine 
înţeles că, evlavioşi cum erau, muzicienii vor accepta cu 
ochii închişi o persoană propusă de abatele Duplanty. În 
planul lor, doamna Cantinet trebuia să fie însoţită de 
madam Sauvage; şi servitoarea lui Fraisier, o dată intrată în 
casă, era ca şi când ar fi fost acolo Fraisier însuşi. 

Când abatele Duplanty ajunse în gang fu oprit un moment 
de mulţimea prietenilor lui Cibot, care-şi manifesta simpatia 
pentru cel mai vechi şi mai stimat portar din cartier. 

Doctorul Poulain îl salută pe abatele Duplanty, îl trase 
deoparte şi-i spuse: 

— Mă duc să-l văd pe bietul domn Pons. Ar mai putea să 
scape, ar trebui să-l hotărâm să-şi facă operaţia de 
extragere a calculilor care s-au format în veziculă. Se simt 
şi la palpare, provoacă o inflamație care-i va pricinui 
moartea. Şi poate că mai e încă timp să se facă operaţia. 
Bine ar fi dacă v-aţi folosi de influenţa dumneavoastră faţă 
de cel spovedit, îndemnându-l să primească această 
operaţie; eu răspund de viaţa lui, dacă nu intervine nici o 
complicaţie în timpul operaţiei. 

— De îndată ce duc înapoi sfântul artofor la biserică, mă 
întorc, zise abatele Duplanty, fiindcă domnul Pons se află 
într-o stare în care are nevoie de ajutorul bisericii. 

— Tocmai am aflat că e singur, zise doctorul Poulain. Bietul 
german a avut azi-dimineaţă o mică hărţuială cu doamna 
Cibot, care le vede de gospodărie de zece ani, şi s-au certat, 
pentru moment, desigur. Dar nu poate rămâne fără ajutor 
în împrejurările în care se va găsi. E o operă de caritate să 
ne îngrijim de el. 


— Cantinet, zise doctorul chemându-l pe paracliser, ia 
întreab-o pe soţia dumitale dacă nu vrea să-l îngrijească pe 
domnul Pons şi să vadă de gospodăria domnului Schmucke 
vreo câteva zile, în locul doamnei Cibot... care, de altfel, şi 
fără cearta asta, ar fi avut nevoie să fie înlocuită. E o femeie 
cinstită, îi spuse doctorul abatelui Duplanty. 

— Nici că se poate alegere mai bună, răspunse blândul 
preot, căci biserica are încredere în ea pentru încasarea 
locației scaunelor. 

Câteva clipe mai târziu, doctorul Poulain urmărea, la 
căpătâiul patului, progresele agoniei lui Pons, pe care 
Schmucke îl implora în zadar să lase să i se facă operaţia. 
La rugăminţile bietului german, bătrânul muzician nu 
răspundea decât prin semne negative din cap, alternate cu 
gesturi de enervare. În sfârşit muribundul îşi adună toate 
puterile, aruncă o privire fioroasă asupra lui Schmucke şi-i 
spuse: 

— Da' lasă-mă să mor liniştit! 

Schmucke crezu că moare de durere, dar luă mâna lui 
Pons, o sărută încetişor şi o ţinu într-ale sale, încercând să-i 
transmită astfel încă o dată propria sa viaţă. Tocmai atunci, 
doctorul Poulain auzi sunând şi se duse să-i deschidă uşa 
abatelui Duplanty. 

— Bietul nostru bolnav, zise Poulain, începe să se zbată în 
strânsoarea morţii. Peste câteva ceasuri va muri; veţi 
trimite desigur un preot să-l vegheze la noapte. Dar e 
momentul să-i dăm domnului Schmucke pe doamna 
Cantinet şi o femeie de serviciu, el nu e în stare să se 
gândească la nimic, mă tem să nu-şi piardă minţile, şi aici în 
casă se găsesc valori care trebuie păzite de către persoane 
foarte cinstite. 

Abatele Duplanty, preot demn de respect, încrezător şi plin 
de bunătate, fu impresionat de adevărul celor spuse de 
doctorul Poulain. Era încredinţat, de altfel, de calităţile 
medicului din cartier. Îi făcu semn, aşadar, lui Schmucke, 
din pragul camerei mortuare, să vină să-i vorbească. 


Schmucke nu se putea hotări să lase mâna lui Pons, care se 
crispa şi se încleşta de a lui, ca şi cum bolnavul s-ar fi 
prăvălit într-o prăpastie şi ar fi vrut să se agaţe de ceva ca 
să nu se prăbuşească. Dar, după cum se ştie, muribunzii 
sunt prada unei halucinaţii care-i împinge să pună mâna pe 
orice, aşa cum fac oamenii care se reped să ia cu ei, în 
timpul unui incendiu, obiectele cele mai preţioase, aşa că 
Pons îi dădu drumul lui Schmucke şi apucă păturile pe care 
le adună în jurul trupului său cu un gest groaznic şi 
semnificativ de avariţie şi de grabă. 

— Ce-ai să te faci singur cu prietenul dumitale mort?! îi 
spuse preotul germanului, care venise să-l asculte, eşti fără 
doamna Cibot... 

— E ein monzdru gare a ugiz be Bons! zise el. 

— Dar aveţi nevoie de cineva, reluă doctorul Poulain, 
fiindcă trebuie vegheat corpul la noapte. 

— Îl foi fechea eu, mă foi ruca lui Tumnezeu! răspunse 
nevinovatul german. 

— Dar trebuie să mâncaţi!.. Cine vă face acuma de 
mâncare? zise doctorul. 

— Turerea îmi daie foamea! răspunse Schmucke cu 
naivitate. 

— Dar, zise Poulain, trebuie declarat decesul cu martori, 
trebuie dezbrăcat mortul şi cusut într-un linţoliu, trebuie 
comandat cortegiul la pompele funebre, trebuie hrănită 
femeia care va avea grijă de mort şi preotul care-l va 
veghea: veţi face singur toate astea? Doar nu se moare ca 
un câine în capitala lumii civilizate! 

Schmucke deschise ochii mari, înspăimântați, şi fu apucat 
de un scurt acces de nebunie. 

— Tar Bons nu fa muri!.. Îl foi salfa!.. 

— Oricum, nu veţi putea sta mult timp fără să dormiţi 
puţin, şi atunci cine o să vă înlocuiască? fiindcă trebuie să 
vadă cineva de domnul Pons, să-i dea de băut, să 
pregătească medicamentele... 

— Ah! atefărad! zise germanul. 


— Ei, reluă abatele Duplanty, mă gândesc să ţi-o dau pe 
doamna Cantinet, o femeie cinstită şi de treabă... 

Amănuntele îndatoririlor sociale faţă de prietenul său mort 
îl năuciră într-atâta pe Schmucke, încât ar fi vrut să moară 
o dată cu Pons. 

— E un copil! îi spuse doctorul Poulain abatelui Duplanty. 

— Ein gobil! repetă maşinal Schmucke. 

— Aşa, zise vicarul, am să vorbesc cu doamna Cantinet şi- 
am s-o trimit. 

— Nu vă osteniţi, zise doctorul, e vecină cu mine, şi eu tot 
mă întorc acasă. 

Moartea e ca un asasin nevăzut împotriva căruia luptă cel 
ce moare; în agonie, primeşti ultimele lovituri, încerci să le 
răspunzi şi te zbaţi. Pons ajunsese la această scenă 
supremă. El gemu şi ţipă de mai multe ori. Îndată 
Schmucke, abatele Duplanty şi Poulain alergară la patul 
muribundului. Deodată, Pons descătuşat parcă, printr-o 
ultimă lovitură, de apăsarea trupească îşi recapătă pentru 
câteva clipe liniştea deplină care urmează după agonie, îşi 
reveni, cu seninătatea morţii pe faţă, şi se uită la cei care-l 
înconjurau, cu un aer aproape vesel. 

— Ah! doctore, mult am suferit, dar aveai dreptate, mi-e 
mai bine... Mulţumesc, dragă părinte, mă întrebam unde-i 
Schmucke!.. 

— Schmucke n-a mâncat de aseară, şi acum sunt ceasurile 
patru! Nu mai ai pe nimeni să vadă de dumneata, şi ar fi 
periculos s-o chemăm înapoi pe doamna Cibot... 

— E în stare de orice, zise Pons, arătându-se plin de 
groază la numele portăresei. E-adevărat, Schmucke are 
nevoie de o persoană foarte cinstită. 

— Abatele Duplanty şi cu mine, zise atunci Poulain, ne-am 
gândit la dumneavoastră amândoi... 

— A! mulţumesc, zise Pons, scăpasem din vedere... 

— Şi vă propunem pe doamna Cantinet! 

— A! femeia de la biserică! exclamă Pons. Da, e o fiinţă 
foarte cumsecade. 


— Ea n-o iubeşte pe doamna Cibot, reluă doctorul, şi o să-l 
îngrijească bine pe domnul Schmucke... 

— Trimite-mi-o, dragă domnule Duplanty... pe ea şi pe 
bărbatu-său, aşa am să fiu liniştit. N-o să se fure nimic de- 
aici... 

Schmucke luase din nou mâna lui Pons şi o ţinea bucuros, 
crezând că i-a revenit sănătatea. 

— Haidem, părinte, zise doctorul, am s-o trimit repede pe 
doamna Cantinet Mă pricep doar: poate că nici nu-l mai 
găseşte în viaţă pe domnul Pons. 

În vreme ce abatele Duplanty îl convingea pe muribund să 
o ia ca îngrijitoare pe doamna Cantinet, Fraisier o chemase 
la el pe femeia de la biserică şi-i aplica tratamentul 
conversaţiei lui corupătoare şi al vicleniilor lui de cârciogar, 
la care era greu să rezişti. Aşa încât doamna Cantinet, 
femeie uscăţivă şi gălbejită, cu dinţi mari, cu buze 
îngheţate, năucită de necazuri, ca multe femei din popor, şi 
care ajunsese să creadă că fericirea consta în cele mai 
mărunte câştiguri zilnice, consimţi repede s-o ia cu ea pe 
madam Sauvage ca femeie de serviciu. Servitoarea lui 
Fraisier primise deja instrucţiuni. Ea făgăduise să urzească 
o pânză de sârmă în jurul celor doi muzicieni şi să aibă grijă 
de ei cum are grijă păianjenul de o muscă prinsă. Drept 
răsplată pentru osteneala ei, madam Sauvage trebuia să 
capete un debit de tutun. Fraisier găsise astfel mijlocul să 
se descotorosească de pretinsa lui doică, punând un spion şi 
un jandarm pe lângă doamna Cantinet. Cum de 
apartamentul celor doi prieteni ţinea şi o cameră de 
servitori şi o bucătărioară, madam Sauvage putea dormi pe 
un pat de campanie şi putea găti pentru Schmucke. În 
momentul când femeile se prezentară, aduse de doctorul 
Poulain, Pons îşi dăduse tocmai ultima suflare, fără ca 
Schmucke să bage de seamă. Germanul ţinea încă în 
mâinile lui mâna prietenului său, care se răcea treptat. El îi 
făcu semn doamnei Cantinet să nu vorbească, dar 
zdrahonul de madam Sauvage îl surprinse aşa de tare prin 


înfăţişarea ei, încât Schmucke avu un gest de spaimă cu 
care bărbăţoaia era de altfel deprinsă. 

— De dumneaei, zise doamna Cantinet, răspunde domnul 
Duplanty, a fost bucătăreasă la un episcop, e foarte cinstită, 
o să gătească. 

— Ah! puteţi vorbi tare! exclamă vânjoasa şi astmatica 
femeie, domnu, săracu', a murit!.. acu şi-a dat sufletu'. 

Schmucke scoase un țipăt pătrunzător, simţi cum mâna lui 
Pons îngheaţă şi înţepeneşte şi rămase cu ochii ficşi, aţintiţi 
asupra celor ai lui Pons, a căror expresie l-ar fi dus la 
nebunie, dacă nu era femeia Sauvage care, deprinsă fără 
îndoială cu asemenea scene, se duse la pat cu o oglindă, o 
ţinu în faţa buzelor mortului, şi, cum nici o respiraţie nu 
aburi sticla, despărţi energic mâna lui Schmucke de mâna 
mortului. 

— Las-o, domnule, că n-o s-o mai poţi desface. Nu ştii cum 
se întăresc oasele?! Morţii se răcesc repede. Dacă nu 
dichiseşti mortu' cât e cald, după aia trebuie să-i rupi 
mâinile şi picioarele... 

Aşadar, femeia asta groaznică îi închise ochii bietului 
muzician răposat; apoi cu îndemânarea îngrijitoarelor de 
bolnavi, meserie pe care o făcuse zece ani de zile, îl 
dezbrăcă pe Pons, îl întinse, îi lipi mâinile de fiecare parte a 
corpului şi-i trase pătura pe cap, exact aşa cum face 
vânzătorul cu un pachet tnfavun magazin. 

— Trebuie un cearşaf să-l înfăşurăm, de unde luăm?.. îl 
întrebă pe Schmucke, îngrozit de spectacolul acesta. 

Pentru el, după ce văzuse religia procedând cu adâncul ei 
respect faţă de fiinţa umană, sortită unui mare viitor în cer, 
a fost o durere, care i-a topit parcă elementele gândirii, să 
vadă acest soi de împachetare a prietenului său, tratat ca 
un obiect.. 

— Vageţi ge freţi! răspunse maşinal Schmucke. 

Nevinovata făptură vedea pentru prima dată murind un 
om, şi acest om era Pons, singurul său prieten, singura 
fiinţă care-l înţelesese şi-l iubise!.. 


— Mă duc s-o întreb pe madam Cibot unde sunt 
cearşafurile, zise femeia Sauvage. 

— O să trebuiască un pat de campanie ca să doarmă 
dumneaei, îi spuse doamna Cantinet lui Schmucke. 

Schmucke dădu din cap şi izbucni în lacrimi. Doamna 
Cantinet îl lăsă în pace pe nenorocit; dar, după un ceas, se 
întoarse şi întrebă: 

— Domnule, aveţi bani ca să facem cumpărături? 

Schmucke se uită la doamna Cantinet cu o privire care ar 
fi dezarmat cea mai fioroasă ură; arătă faţa albă, uscată şi 
ascuţită a mortului, ca şi cum nu mai era nevoie de alt 
răspuns. 

— Luatzi dod, ji lăzatzi-mă ză blânc fi ză mă roc! spuse el 
îngenunchind. 

Madam Sauvage se duse să anunţe pe Fraisier că a murit 
Pons; Fraisier dete fuga cu cabrioleta la prezidentă ca să-i 
ceară, pentru a doua zi, procura care-i dădea dreptul să-i 
reprezinte pe moştenitori. 

— Domnule, îi spuse lui Schmucke doamna Cantinet, un 
ceas după ultima ei întrebare, m-am dus la madam Cibot, 
care ştie rostul gospodăriei dumneavoastră, ca să-mi spună 
unde sunt lucrurile; dar, cum i s-a prăpădit tocmai acum 
bărbatu-su, m-a repezit cât colo... Domnule, fii bun şi 
ascultă-mă!.. 

Schmucke se uită la femeie, care habar n-avea de 
cruzimea ei, căci oamenii din popor sunt deprinşi să 
suporte cu pasivitate cele mai mari dureri morale. 

— Domnule, trebuie albituri pentru giulgiu, trebuie bani 
pentru un pat de campanie, ca să aibă unde să se culce 
dumneaei; mai trebuie bani ca să cumpărăm vase de 
bucătărie, farfurii şi pahare, fiindcă o să vină un preot ca să 
stea la noapte, şi dumneaei nu găseşte absolut nimic în 
bucătărie. 

— Păi, domnule, repetă madam Sauvage, îmi trebuie 
lemne şi cărbuni ca să se pregătească masa, şi nu văd 


nimic! Nici nu-i de mirare, de vreme ce madam Cibot vă 
aducea tot.. 

— Uite, draga mea, zise doamna Cantinet arătându-i pe 
Schmucke care zăcea la picioarele mortului într-o stare de 
completă inconştienţă, nu vrei să mă crezi, uite că nu 
răspunde la nimic. 

— Ei, atunci, drăguță, zise madam Sauvage, am să-ţi arăt 
eu cum se face în asemenea împrejurări. 

Madam Sauvage roti prin cameră o privire cum rotesc 
hoţii ca să ghicească ascunzătorile cu bani. Se duse drept, 
la scrinul lui Pons, trase primul sertar, văzu punga în care 
Schmucke pusese restul banilor proveniţi din vânzarea 
tablourilor şi veni s-o arate lui Schmucke, care făcu un 
semn maşinal de consimţire. 

— Uite bani, drăguță! îi spuse madam Sauvage doamnei 
Cantinet; am să-i număr şi-am să iau pentru cumpărat ce 
trebuie, vin, merinde, lumânări, în fine, de toate, că ăştia n- 
au de nici unele... Caută-mi în scrin un cearşaf ca să înfăşor 
mortu'. Mi-a spusără mie că bietu' domnu ăsta e cam slab 
de cap; da' nu ştiu, că parcă-i mai rău. E ca un nou-născut, 
o să trebuiască să-i turnăm mâncarea pe gât... 

Schmucke se uita la cele două femei şi la ce făceau ele 
cum s-ar fi uitat un nebun. Zdrobit de durere, pradă unei 
stări aproape cataleptice, nu înceta să contemple figura 
fascinantă a lui Pons, ale cărei linii se purificau datorită 
odihnei absolute a morţii. Voia să moară şi totul îi era 
indiferent. Să fi luat camera foc şi el tot nu s-ar fi mişcat. 

— Sunt o mie două sute cincizeci de franci, îi spuse madam 
Sauvage. 

Schmucke dădu din umeri. Când madam Sauvage voi să 
procedeze la înfăşurarea în giulgiu a lui Pons şi să măsoare 
cearşaful după corp ca să taie giulgiul şi să-l coasă, avu loc 
o luptă groaznică între ea şi bietul german Schmucke 
semăna atunci aidoma unui câine care muşcă pe toţi cei ce 
vor să se atingă de cadavrul stăpânului său. Madam 


Sauvage, scoasă din fire, îl apucă pe german, îl puse într-un 
fotoliu şi-l ţinu acolo cu o forţă herculeană. 

— Hai, drăguță, coase mortu-n giulgiu, îi spuse ea doamnei 
Cantinet. 

Când se termină operaţia, madam Sauvage îl puse pe 
Schmucke la loc, la picioarele patului, şi-i spuse: 

— Vezi matale, trebuia să-l dichisim de înmormântare pe 
bietu' om. 

Schmucke începu să plângă, cele două femei îl lăsară şi se 
duseră să ia în primire bucătăria, unde cărară amândouă în 
scurtă vreme toate cele necesare vieţii. După ce făcu o 
primă socoteală de trei sute şaizeci de franci, madam 
Sauvage se apucă să pregătească o cină pentru patru 
persoane, şi ce cină! Ca mâncare de nădejde era o gâscă 
grasă, fazanul cizmarilor, mai era o omletă cu dulceaţă, o 
salată de legume şi supa obişnuită, în care toate 
ingredientele erau în cantitate atât de exagerată încât 
fiertura semăna a aspic de carne. La ceasurile nouă seara, 
preotul trimis de vicar ca să-l vegheze pe Pons veni 
împreună cu Cantinet, care aduse patru lumânări de ceară 
şi sfeşnice de biserică. Preotul îl găsi pe Schmucke culcat în 
pat lângă prietenul său şi ţinându-l strâns îmbrăţişat. A fost 
nevoie de autoritatea religiei pentru a-l convinge pe 
Schmucke să plece de lângă mort. Germanul îngenunche, şi 
preotul se instală comod într-un fotoliu. În timp ce preotul 
îşi citea rugăciunile, iar Schmucke, îngenuncheat în faţa 
corpului lui Pons, îl ruga pe Dumnezeu să facă o minune şi 
să-l adune cu Pons la un loc, ca să fie îngropaţi amândoi în 
aceeaşi groapă, doamna Cantinet se dusese în mahalaua 
Temple ca să cumpere un pat de campanie şi un aşternut 
complet pentru madam Sauvage; căci se dădea iama în 
punga cu o mie două sute cincizeci de franci. La unsprezece 
seara, doamna Cantinet veni să-l întrebe pe Schmucke dacă 
nu vrea să mănânce ceva. Schmucke făcu semn să fie lăsat 
în pace. 


— Poftiţi la masă, domnule Pastelot, îi spuse atunci 
preotului femeia de la biserică. 

Rămas singur, Schmucke zâmbi ca un nebun care se vede 
liber să-şi îndeplinească o poftă de femeie însărcinată. Se 
repezi la Pons şi-l mai ţinu o dată strâns îmbrăţişat. La 
miezul nopţii, preotul se întoarse, şi Schmucke, certat de el, 
îi dădu drumul lui Pons şi îşi reluă rugăciunile. Dimineaţă, 
preotul plecă. La ora şapte, doctorul Poulain veni să-l vadă 
pe Schmucke din afecţiune şi voi să-l oblige să mănânce, 
dar germanul refuză. 

— Dacă nu mâncaţi acum, veţi simţi foamea la întoarcere, 
îi spuse doctorul, fiindcă trebuie să vă duceţi la primărie cu 
un martor să declaraţi decesul domnului Pons şi să se 
întocmească actele... 

— Eu?! zise germanul înspăimântat. 

— Dar cine?.. Nu puteţi fi scutit de asta, de vreme ce 
sunteţi singura persoană care l-a văzut murind... 

— Nu mă tzin bigioarele, răspunse Schmucke implorând 
ajutorul doctorului Poulain. 

— Luaţi o trăsură, răspunse cu blândeţe ipocritul doctor. 
Eu am şi făcut constatarea decesului. Rugaţi pe cineva din 
casă să vă însoţească. Dumnealor vor păzi apartamentul în 
lipsa dumneavoastră. 

Nu-şi poate închipui cineva ce înseamnă hărţuielile legii 
pentru o durere adevărată. Îţi vine să urăşti civilizaţia şi să 
preferi obiceiurile sălbaticilor. La ora nouă, madam 
Sauvage îl cobori pe Schmucke ţinându-l de subsuori, şi el 
se văzu obligat, în birjă, să-l roage pe Remonencqg să vină cu 
el ca să certifice la primărie decesul lui Pons. Peste tot şi în 
orice împrejurare se dă pe faţă la Paris inegalitatea stărilor 
sociale, în ţara asta nebună după egalitate. Nestrămutata 
forţă a lucrurilor se trădează până şi în consecinţele morţii. 
În familiile bogate, o rudă, un prieten, oamenii de afaceri îi 
cruţă pe cei care plâng de aceste groaznice amănunte; dar 
şi aici, ca şi în repartizarea impozitelor, poporul, proletarii 
fără sprijin suferă întreaga povară a durerii. 


— Ah! aveţi dreptate să-l regretaţi, zise Remonencg, 
răspunzând unui geamăt care-i scăpase bietului martir, căci 
era un om foarte de treabă, foarte cumsecade, care lasă o 
colecţie frumoasă; da' ştiţi, domnule, că dumneavoastră, ca 
străin, o să aveţi greutăţi mari fiindcă se vorbeşte peste tot 
că sunteţi moştenitoru domnului Pons. 

Schmucke nu asculta, era cufundat într-o durere vecină cu 
nebunia. Sufletul poate fi şi el lovit de tetanos, ca şi corpul. 
— Şi aţi face bine să vă luaţi un avocat, un om de afaceri, 

care să vă reprezinte. 

— Ein om te avageri? repetă Schmucke maşinal. 

— O să vedeţi că o să aveţi nevoie să vă reprezinte cineva. 
Eu, în locu dumneavoastră, aş lua un om cu experienţă, un 
om cunoscut în cartier, un om de încredere... Eu, în toate 
modestele mele afaceri, mă servesc de Tabareau... 
portărelu... Şi, dacă-i daţi procură primului lui secretar, nu 
mai aveţi nici o grijă. 

Această insinuare, suflată de Fraisier şi aranjată între 
Remonencqg şi madam Cibot, rămase în memoria lui 
Schmucke; căci, în clipele când durerea încremeneşte 
sufletul, ca să spunem astfel, oprindu-i funcțiunile, tot ce se 
întâmplă se întipăreşte în memorie. Schmucke îl asculta pe 
Remonencqg privindu-l cu nişte ochi atât de complet lipsiţi 
de inteligentă, încât telalul nu-i mai spuse nimic. 

„Dacă rămâne tâmpit ca acuma, se gândi Remonencqg, să 
vezi c-am să pot să-i cumpăr tot calabalâcu' de sus cu o sută 
de mii de franci, dacă-i al lui...” 

— Domnule, am ajuns la primărie. 

Remonencqg fu nevoit să-l dea jos pe Schmucke din birjă şi 
să-l ia de braţ ca să-l ducă până la biroul actelor de stare 
civilă, unde Schmucke nimeri peste o nuntă. Schmucke 
trebui să-şi aştepte rândul, fiindcă, printr-o întâmplare 
destul de frecventă la Paris, funcţionarul avea de întocmit 
cinci sau şase acte de deces. Aici, bietul german avea să 
treacă prin pătimirile lui lisus. 


— Domnul e domnul Schmucke? întrebă un bărbat 
îmbrăcat în negru, adresându-se germanului, care fu uimit 
că cineva îi spune pe nume. 

Schmucke se uită la bărbatul acesta cu aerul rătăcit pe 
care îl avea când îi răspunsese lui Remonencqg. 

— Da' ce-ai cu dânsu? îl întrebă telalul pe necunoscut. 
Lasă omu' în pace, nu vezi că-i necăjit? 

— Domnul şi-a pierdut prietenul, şi, fără îndoială, îşi 
propune să-i onoreze în mod demn memoria, căci e 
moştenitorul său, zise necunoscutul. Domnul nu se va uita 
la bani, desigur: va cumpăra un loc de veci pentru 
îngropare. Domnului Pons îi plăceau atât de mult artele! Ar 
fi mare păcat să nu i se pună pe mormânt Muzica, Pictura şi 
Sculptura... trei statui frumoase în picioare, plângând... 

Remonencqg făcu un gest de auvergnat ca să-l îndepărteze 
pe om, dar omul răspunse prin alt gest, oarecum comercial, 
care însemna: „Da' lasă-mă să-mi fac afacerile” şi pe care 
telalul îl înţelese. 

— Eu sunt reprezentantul firmei Sonet şi Compania, 
antreprenor de monumente funerare, reluă samsarul, pe 
care Walter Scott l-ar fi supranumit tânărul de la 
morminte176. Dacă domnul ar vrea să ne predea comanda, 
noi l-am scuti de neplăcerea de a se duce la prefectură să 
cumpere locul necesar pentru înmormântarea prietenului 
pe care artele l-au pierdut... 

Remonencqg dădu din cap în semn de aprobare şi-l împinse 
pe Schmucke de cot. 

— Nu e zi să nu ne luăm sarcina de a îndeplini, în locul 
familiilor, toate formalităţile, turuia înainte samsarul, 
încurajat de gestul auvergnatului. În primul moment al 
durerii, îi e foarte greu unui moştenitor să se ocupe singur 
de aceste amănunte, şi noi suntem deprinşi să facem 
clienţilor noştri aceste mici servicii. Monumentele noastre, 
domnule, se plătesc pe metru de piatră de construcţie sau 
de marmură... Noi săpăm şi gropile pentru mormintele de 
familie. Ne luăm toate sarcinile, la preţul cel mai ieftin. 


Firma noastră a făcut măreţul monument al frumoasei 
Esther Gobseck şi al lui Lucien de Rubempre, unul dintre 
cele mai splendide podoabe ale cimitirului Pcre-Lachaise. 
Avem cei mai buni lucrători, şi îl sfătuiesc pe domnul să se 
ferească de antreprenorii mărunți... care fac treabă de 
cârpaci, adăugă el văzând că se apropie alt bărbat îmbrăcat 
în negru, care avea de gând să vorbească în numele altei 
firme de pietre funerare. 

— Tratez cu domnul, îi spuse samsarul firmei Sonet 
samsarului care se prezenta. 

— Decesul Pons!.. unde sunt martorii?.. întrebă uşierul. 

— Hai, domnule, spuse samsarul, adresându-se lui 
Remonencq. 

Remonencqg îl rugă pe samsar să-l ridice pe Schmucke, 
care stătea pe bancă nemişcat, ca o bucată de plumb; îl 
duseră lângă balustrada în spatele căreia se adăposteşte 
împotriva durerilor publice funcţionarul care redactează 
actele de deces. Remonencqg, providenţa lui Schmucke, fu 
ajutat de către doctorul Poulain, care dădu informaţiile 
necesare asupra vârstei şi locului de naştere al lui Pons. 
Germanul nu ştia decât un lucru: că Pons era prietenul lui. 
După depunerea semnăturilor, Remonencqg şi doctorul, 
urmaţi de samsar, îl urcară pe bietul german în trăsură, în 
care se strecură şi pisălogul de samsar, care voia să obţină 
comanda. Madam Sauvage, la post în pragul uşii de intrare, 
îl duse sus în braţe pe Schmucke, aproape leşinat, ajutată 
de Remonencqg şi de samsarul firmei Sonet. 

— O să-i vină rău! exclamă samsarul, care voia să termine 
afacerea pe care începuse s-o trateze. 

— Cred şi eu! răspunse madam Sauvage, boceşte de-o zi 
întreagă şi n-a vrut să mănânce deloc. Nimic nu te linneşte 
ca necazu'. 

— Bine, scumpe client, îi spuse reprezentantul firmei 
Sonet, da' luaţi ceva, o supă. Aveţi doar atâtea lucruri de 
făcut: trebuie să vă duceţi la primărie să cumpăraţi locul 
pentru monumentul pe care doriţi să-l ridicaţi în memoria 


acestui prieten al artelor, monument care să arate cât îi 
sunteţi de recunoscător. 

— E nebunie curată, îi spuse doamna Cantinet lui 
Schmucke, intrând cu o farfurie de supă şi cu pâine. 

— Gândiţi-vă, dragă domnule, dacă sunteţi atât de slăbit, 
reluă Remonencg, gândiţi-vă la cineva care să vă 
reprezinte, căci vă aşteaptă o mulţime de treburi: trebuie 
să comandaţi ce se cere la o înmormântare! că doar nu voiţi 
să fie dus la groapă prietenul dumneavoastră cu dricul 
săracilor. 

— Ia hai să mâncăm, domnule dragă! zise madam Sauvage 
prinzând momentul când Schmucke avea capul lăsat pe 
speteaza fotoliului. 

Turnă în gura lui Schmucke o lingură de supă şi-i dădu să 
mănânce aproape cu sila, ca unui copil. 

— Acuma, dacă eşti înţelept, domnule, de vreme ce doreşti 
să stai liniştit cu durerea dumitale, ia pe cineva să te 
reprezinte... 

— Deoarece domnul are intenţia să înalțe un monument 
măreț memoriei prietenului său, mă poate însărcina pe 
mine cu toate demersurile, le voi face... 

— Care, care? întrebă madam Sauvage. Ţi-a comandat 
domnu ceva? Da' cine eşti dumneata? 

— Unul dintre reprezentanţii firmei Sonet, doamnă dragă, 
cei mai mari antreprenori de monumente funerare, zise el 
scoțând un carton şi arătându-l straşnicei Sauvage. 

— Bine, bine!.. o să venim la dumneavoastră când om 
crede de cuviinţă; da' să nu tragi profit din starea în care se 
află domnu. 

— Dacă ai vrea să te descurci ca să căpătăm comanda, 
spuse reprezentantul firmei Sonet la urechea doamnei 
Sauvage luând-o cu el pe scară, sunt împuternicit să-ţi ofer 
patruzeci de mii de franci... 

— Ei, atunci, lasă-mi adresa, zise madam Sauvage 
devenind mai înţelegătoare. 


Schmucke, văzându-se singur şi simțindu-se mai bine după 
supa pe care o luase, se întoarse repede în camera lui Pons, 
unde îşi reluă rugăciunile. Era cufundat în abisurile durerii, 
când fu scos din adânca lui întunecare de către un tânăr 
îmbrăcat în negru, care îi spuse pentru a unsprezecea oară 
un „Domnule!” pe care bietul martir îl auzi cu atât mai bine, 
cu cât se simţi scuturat de mâneca hainei. 

— Ge mai e? 

— Domnule, îi datorăm doctorului Gannal177 o 
descoperire sublimă, nu-i contestăm gloria, dânsul a 
reînnoit miracolele Egiptului, dar s-au mai făcut 
perfecţionări şi am obţinut rezultate uimitoare. Aşa că, dacă 
vreţi să vă revedeţi prietenul, aşa cum era el în viaţă... 

— Să-l făd? exclamă Schmucke, îmi fa forpi? 

— Nu tocmai! Nu-i va lipsi decât vorbirea, reluă samsarul 
cu îmbălsămarea; dar va rămâne pe veşnicie aşa cum îl veţi 
vedea îmbălsămat. Operația durează puţin. O incizie în 
carotidă şi injectarea sunt de ajuns; dar nu mai pierdeţi 
timp... Dacă mai aşteptaţi un sfert de oră, nu mai puteţi 
avea plăcuta satisfacţie de a fi conservat corpul... 

— Tu-de tracului!.. Bons esde ein zuvled!.. ji agesd zuvled 
esde în jer. 

— Omul ăsta e lipsit cu totul de recunoştinţă, zise tânărul 
reprezentant al unuia dintre rivalii celebrului Gannal, când 
trecu prin gang, nu vrea să-i fie îmbălsămat prietenul! 

— Ce să-i faci, domnule! zise madam Cibot, care tocmai îl 
îmbălsăma pe scumpul ei soţ. E un moştenitor, un legatar. 
După ce şi-au făcut treaba, ăştia nu mai vor să ştie de 
răposat. 

Un ceas mai târziu, Schmucke o văzu venind în cameră pe 
madam Sauvage, urmată de un bărbat îmbrăcat în negru şi 
care părea să fie un lucrător. 

— Domnule, zise ea, Cantinet a avut bunăvoința să vi-l 
trimită pe domnu, oare e furnizorul de coşciuge din 
parohie. 


Furnizorul de pompe funebre se înclină cu un aer de 
compătimire şi de condoleanţe, dar, ca un om sigur de sine 
şi care se ştie indispensabil, se uita la mort cu ochi de 
cunoscător. 

— Cum îl vrea domnul? de brad, de lemn de stejar simplu, 
sau de lemn de stejar căptuşit cu plumb? Lemnul de stejar 
căptuşit cu plumb e cel mai distins. Corpul, zise el, are 
măsura obişnuită... 

Şi pipăi picioarele mortului ca să măsoare corpul. 

— Un metru şaptezeci! adăugă el. Domnul are de gând 
desigur să comande ceremonia funebră la biserică? 

Schmucke îi aruncă acestui om priviri de felul celor pe 
care le au nebunii înaintea unui acces de violenţă. 

— Domnule, zise madam Sauvage, ar trebui să luaţi pe 
cineva care să vadă de toate amănuntele-astea în locu' 
dumneavoastră. 

— Ta... zise în sfârşit victima. 

— Vreţi sa mă duc să-l chem pe domnu Tabareau, că o s- 
aveţi o mulţime de treburi de făcut? Domnu Iabareau, să 
ştiţi, e omul cel mai cinstit din cartier. 

— Ta, tomnul Dapareau! Mi z-a forpid te el, răspunse 
Schmucke învins. 

— Păi da, domnul o să fie lăsat în pace şi liber să-şi dea 
drumul durerii, după ce va sta de vorbă cu împuternicitul 
său. 

Pe la orele două, primul secretar al maestrului Tabareau, 
un tânăr care se pregătea pentru cariera de portărel, se 
prezentă în chip modest. Tinereţea are privilegii uimitoare, 
ea nu sperie. Acest tânăr, pe nume Villemot, se aşeză lângă 
Schmucke şi aşteptă momentul potrivit pentru a-i vorbi. 
Această cuviinţă îl mişcă mult pe Schmucke. 

— Domnule, îi spuse el, sunt primul secretar al domnului 
Tabareau, care mi-a încredinţat sarcina să veghez aci 
asupra intereselor dumneavoastră şi să iau asupră-mi toate 
demersurile pentru înmormântarea prietenului 
dumneavoastră... Sunteţi de acord? 


— Nu-mi fei zalfa fiatza, viintgă n-am mult te drăid, tar foi 
fi lăzad în bage? 

— O, nu veţi fi deranjat nicidecum, răspunse Villemot. 

— Ei, adungi, ge am te văgud bendru azda? 

— Să semnaţi această hârtie prin care îl numiţi pe domnul 
Tabareau mandatarul dumneavoastră pentru toate 
treburile succesiunii. 

— Pine, tă-o! zise germanul voind să semneze pe loc. 

— Nu, trebuie să vă citesc actul. 

— Gidejde! 

Schmucke nu dădu nici cea mai mică atenţie lecturii 
acestei procuri generale şi o semnă. Tânărul notă ordinele 
lui Schmucke în privinţa convoiului funebru, în privinţa 
cumpărării locului, unde germanul voi să fie şi mormântul 
său, şi în privinţa slujbei de la biserică; apoi îi spuse că nu 
va mai fi tulburat cu nimic şi că nu i se vor mai cere bani. 

— Ga ză am linijde, aj ta dod ge bozet, zise nefericitul, 
care îngenunche din nou în faţa corpului prietenului său. 

Fraisier triumfa: legatarul nu putea face nici o mişcare în 
afara cercului în care îl ţinea închis prin madam Sauvage şi 
prin Villemot. 

Nu există durere pe care somnul să n-o învingă. Aşa încât, 
pe la sfârşitul zilei, madam Sauvage îl găsi pe Schmucke 
dormind pe jos, lângă patul în care zăcea corpul lui Pons; ea 
îl luă, îl culcă, îl potrivi părinteşte în pat, şi germanul dormi 
până a doua zi. Când Schmucke se trezi, când, adică, îşi 
regăsi sentimentul necazurilor sale după acest răgaz, 
corpul lui Pons era expus în gang, printre făclii aprinse, aşa 
cum dau dreptul înmormântările de clasa a treia; îşi căută 
deci în zadar prietenul prin apartament, care-i păru imens, 
şi unde nu găsi altceva decât amintiri dureroase. Madam 
Sauvage, care-l cârmuia pe Schmucke cu autoritatea unei 
doici faţă de sugaciul ei, îl obligă să mănânce înainte de a 
merge la biserică. În timp ce biata victimă se străduia să 
înghită, madam Sauvage îi atrase atenţia, cu văitături 
demne de leremia, că nu are haine negre. Garderoba lui 


Schmucke, întreţinută de madam Cibot, se redusese, 
înainte de boala lui Pons, ca şi cina, la cea mai simplă 
expresie, la două perechi de pantaloni şi două redingote!.. 

— O să vă duceţi aşa cum sunteţi la înmormântarea lui 
domnu? Asta-i nemaipomenit, o să ne vorbească toată 
mahalaua! 

— Tar gum frei ză mă tuc? 

— Păi în doliu!.. 

— 'Toliu!.. 

— Cum se cere... 

— Gum ze gere!.. Butzin îmi bază te doade brozdiile 
azdea! zise bietul om, ajuns la ultimul grad al exasperării la 
care durerea poate să ducă un suflet de copil. 

— E un monstru de nerecunoştinţă, zise madam Sauvage 
întorcându-se spre un domn care se arătă deodată în 
apartament şi care-l făcu pe Schmucke să se înfioare. 

Acest funcţionar, îmbrăcat splendid în postav negru, cu 
pantaloni negri până la genunchi, cu ciorapi de mătase 
neagră, cu manşete albe, împodobit cu un lanţ de argint de 
care atârna o medalie, cu gâtul înfăşurat într-o cravată de 
muslin alb foarte corectă şi cu mănuşi albe, personajul 
acesta oficial, acelaşi în toate împrejurările dureroase, ţinea 
în mână o baghetă de abanos, emblema funcţiilor sale, iar 
sub braţul stâng o pălărie în trei colţuri cu cocardă 
tricoloră. 

— Eu sunt maistrul de ceremonie, zise cu o voce blândă 
personajul acesta. 

Obişnuit prin funcţia sa să conducă în fiecare zi cortegii 
funerare şi să treacă prin familii cufundate în aceeaşi 
mâhnire, adevărată sau prefăcută, omul acesta, ca toţi 
colegii săi, vorbea încet şi cu blândeţe; era decent, politicos, 
cuviincios prin profesie, ca o statuie reprezentând geniul 
morţii. Declaraţia lui îi pricinui un tremur nervos lui 
Schmucke, de parcă l-ar fi văzut pe câălău. 

— Domnul e fiul, fratele, tatăl defunctului? întrebă omul 
oficial. 


— Zând dode azdea ji mai muld îngă... zând briedenul lui! 

— Sunteţi moştenitorul? întrebă maistrul de ceremonie. 

— Mojdenidorul? repetă Schmucke. Butzin îmi bază de 
dode. 

Şi Schmucke îşi reluă atitudinea pe care i-o dădea durerea 
sa întunecată. 

— Unde sunt rudele, prietenii? întrebă maistrul de 
ceremonie. 

— Ladă-i be dotzi! exclamă Schmucke arătând tablourile şi 
obiectele de artă. Azdea nu l-au văgud nigiotadă ză zuvere 
be tragul meu Bons!.. Azda-i dod ge iupea îmbreună gu 
mine! 

— E nebun, domnule! îi spuse madam Sauvage maistrului 
de ceremonie. Asta e, nu mai sta să-l asculţi. 

Schmucke se aşezase şi-şi reluase aerul de idiot, 
ştergându-şi lacrimile în mod maşinal. În acel moment 
apăru Villemot, primul secretar al maestrului Tabareau; iar 
maistrul de ceremonie, recunoscându-l pe cel care venise 
să comande funeraliile, îi spuse: 

— Ei, domnule, e timpul să pornim... dricul a sosit; dar 
rareori am văzut un asemenea cortegiu. Unde sunt rudele, 
prietenii?.. 

— N-am prea avut timp, răspunse domnul Villemot; 
domnul e cufundat într-o asemenea durere, că nu s-a gândit 
la nimic, dar nu există decât o rudă... 

Maistrul de ceremonie îl privi pe Schmucke cu milă, căci 
acest expert în durere ştia să deosebească ce-i adevărat de 
ce-i fals, şi se apropie de Schmucke: 

— Haide, dragă domnule, curaj!.. Aveţi de cinstit memoria 
prietenului dumneavoastră. 

— Am uitat să trimitem înştiinţări, dar am avut grijă să 
trimit un curier la domnul prezident de Marville, singura 
rudă, de care vă vorbeam... Prieteni nu există.. Nu cred să 
vină cei de la teatrul unde defunctul era dirijor... Dar cred 
că domnul este singurul moştenitor. 


— Atunci trebuie să conducă doliul, zise maistrul de 
ceremonie. N-aveţi haine negre? întrebă el văzând 
costumul lui Schmucke. 

— Zând necru dod be tinăundru! ziise bietul german cu o 
voce sfâşietoare, ji adâd te necru, gă zimd mordea în 
mine... Tumnezeu fa afea mila ză mă atune în mormând gu 
briedenul meu, ji îi multzumezg!.. 

Şi împreună mâinile. 

— Eu am mai spus administraţiei noastre, care a introdus 
până acum multe perfecţionări, reluă maistrul de 
ceremonie adresându-se lui Villemot, ar trebui să aibă o 
garderobă şi să închirieze costume de moştenitor... e un 
lucrai care devine din zi în zi mai necesar... Dar, de vreme 
ce domnul moşteneşte, trebuie să-şi pună mantia de doliu, 
şi cea pe care am adus-o îl va acoperi pe de-a-ntregul, aşa 
că nu se va băga de seamă că are un costum nepotrivit... 
Vreţi să aveţi bunătatea să vă ridicaţi? îi spuse el lui 
Schmucke. 

Schmucke se ridică, dar se clătină pe picioare. 

— 'Ţine-l dumneata, zise maistrul de ceremonie 
secretarului, de vreme ce eşti împuternicitul lui. 

Villemot îl sprijini pe Schmucke, luându-l de subsuori, iar 
maistrul de ceremonie îi puse mantia neagră şi largă, care 
se dă moştenitorilor pentru a urma dricul de la casa 
mortuară până la biserică, şi i-o legă sub bărbie cu şnururi 
de mătase neagră. 

Şi astfel, Schmucke fu gătit ca moştenitor. 

— Acuma, intervine o mare dificultate, zise maistrul de 
ceremonie. Avem nevoie de patru persoane ca să meargă 
pe lângă dric... Dacă nu e nimeni, ce ne facem? E zece 
jumătate, zise el uitându-se la ceas, suntem aşteptaţi la 
biserică. 

— A! uite-l pe Fraisier! exclamă foarte imprudent Villemot. 

— Cine e domnul? întrebă maistrul de ceremonie. 

— O! e familia. 

— Care familie? 


— Familia dezmoştenită. Este împuternicitul domnului 
prezident Camusot. 

— Bine! zise maistrul de ceremonie cu un aer satisfăcut. 
Avem barem doi, unul eşti dumneata, celălalt e el. 

Fericit că are măcar doi, maistrul de ceremonie aduse 
două perechi splendide de mănuşi albe din piele de 
căprioară şi le întinse pe rând, foarte politicos, lui Fraisier 
şi lui Villemot. 

— Domnii vor binevoi să meargă de-o parte şi de alta a 
dricului, zise el. 

Fraisier, în negru tot, îmbrăcat pretenţios, cu cravată albă, 
cu aer oficial, te înfiora: erau în el o sută de dosare de 
proceduri. 

— Bucuros, domnule, zise el. 

— Dac-ar mai veni măcar două persoane, zise maistrul de 
ceremonie, am avea doi pe stânga şi doi pe dreapta, cum se 
cuvine. 

În acel moment sosi neobositul samsar al firmei Sonet, 
urmat de singurul om care-şi amintea de Pons, care se 
gândise să-i aducă ultimul omagiu. Omul acesta era un 
salariat al teatrului, servitorul însărcinat să aşeze 
partiturile pe pupitrele orchestrei şi căruia Pons îi dădea în 
fiecare lună o piesă de cinci franci, fiindcă-l ştia tată de 
familie. 

— Ah! Dobinart (Iopinard)! exclamă Schmucke, 
recunoscându-l pe omul de serviciu. Du îl iupeai be Bons!.. 

— Da, domnule, am venit zilnic, dimineaţa, să văd ce face 
domnu... 

— Jdinig! piedul Dobinart! zise Schmucke strângând mâna 
servitorului de la teatru. 

— Da' mă luau pesemne drept o rudă şi am fost primit 
foarte rău! Degeaba spuneam că sunt de la teatru şi că vin 
să văd ce mai face domnul Pons, îmi spuneau că să mai văd 
de alţii. Eu ceream să-l văd pe bietul şi scumpul nostru 
bolnav, dar niciodată n-am fost lăsat să viu sus. 


— Invama te Zipod! zise Schmucke strângând pe inima lui 
mâna bătătorită a omului de serviciu. 

— Ce om cumsecade era domnul Pons, era pâinea lui 
Dumnezeu. În fiecare lună îmi dădea cinci franci... Ştia că 
am trei copii şi o nevastă. Nevastă-mea e la biserică. 

— Foi îmbărtzi bâinea mea gu dine! exclamă Schmucke, 
bucuros că are lângă el pe cineva care-l iubea pe Pons. 

— Domnul binevoieşte să meargă pe lângă dric? întrebă 
maistrul de ceremonie. În felul acesta avem cele patru 
persoane. 

Maistrul de ceremonie îl hotărâse uşor pe samsarul firmei 
Sonet să meargă şi el, mai ales după ce-i arătă frumoasa 
pereche de mănuşi care, conform uzanțelor, trebuia să-i 
rămână lui. 

— Sunt ceasurile unsprezece fără un sfert!.. trebuie 
neapărat să coborâm... ne aşteaptă la biserică, zise maistrul 
de ceremonie. 

Şi cele şase persoane porniră pe scară în jos. 

— Închideţi bine apartamentul şi rămâneţi acasă, le spuse 
groaznicul Fraisier celor două femei care stăteau în capul 
scării, mai ales dacă vrei să ajungi paznică, doamnă 
Cantinet. Ah! Ah! asta înseamnă doi franci pe zi!.. 

Printr-o întâmplare care nu e deloc extraordinară la Paris, 
se aflau două catafalcuri în gang, şi prin urmare două 
cortegii, cel al lui Cibot, răposatul portar, şi cel al lui Pons. 
Nimeni nu venea să aducă vreun omagiu de afecţiune la 
catafalcul pompos al prietenului artelor, şi toţi portarii din 
vecinătate veneau cu duiumul şi stropeau rămăşiţele 
pământeşti ale portarului cu pămătuful de agheasmă. 
Contrastul acesta între mulţimea venită la înmormântarea 
lui Cibot şi singurătatea în care rămânea Pons avu loc nu 
numai la uşa casei, dar şi în stradă, unde coşciugul lui Pons 
nu fu urmat decât de Schmucke, pe care-l sprijinea un 
cioclu, fiindcă moştenitorul se clătina ia fiecare pas. Din 
strada Normandie până în strada Orleans unde se află 
biserica Saint-Frangois, cele două cortegii înaintară printre 


două şiruri de curioşi, căci, după cum s-a spus, orice 
întâmplare constituie un eveniment în acest cartier. Lumea 
observase, prin urmare, splendoarea dricului din care 
atârna o placă îmbrăcată pe care era brodat un mare P şi 
după care venea un singur om; în vreme ce dricul cel 
simplu, de ultima clasă, era însoţit de o mulţime imensă. Din 
fericire, Schmucke, năucit de lumea de la ferestre şi de 
şirul format din gură-cască, nu auzea nimic şi nu vedea 
mulţimea de oameni decât prin vălul lacrimilor sale. 

— A! e bătrânelul... spunea careva, muzicianul, ştiţi! 

— Cine sunt persoanele care merg în dreapta şi în stânga 
dricului? 

— Ei, nişte actori! 

— Ia, uite cortegiu lui nenea Cibot, bietu' de el! Asta zic şi 
eu c-a fost om muncitor! Se mistuia, nu altceva! 

— Omu' ăsta nu ieşea niciodată din casă! 

— Nu a ţinut lunea niciodată. 

— Ce-şi mai iubea nevasta! 

— Vai de capul ei! 

Remonencqg era în urma dricului victimei sale şi primea 
condoleanţe pentru pierderea vecinului său. 

Cele două cortegii ajunseră la biserică, unde Cantinet, de 
acord cu paznicul, avu grijă ca nici un cerşetor să nu se 
apropie de Schmucke. Villemot îi făgăduise moştenitorului 
că o să fie lăsat în pace şi se ocupa el de cheltuieli, 
ocrotindu-şi clientul. Modestul dric al lui Cibot, urmat de 
şaizeci-optzeci de persoane, fu însoţit de toată lumea asta 
până la cimitir. La ieşirea din biserică, după dricul lui Pons 
erau patru trăsuri de doliu: una pentru preoţi, şi celelalte 
trei pentru rude; dar numai de una a fost nevoie, fiindcă 
reprezentantul firmei Sonet se dusese, în timpul slujbei, să-l 
prevină pe domnul Sonet de plecarea cortegiului, pentru ca 
el să-i poată prezenta legatarului universal desenul şi 
devizul monumentului, la ieşirea din cimitir. Fraisier, 
Villemot, Schmucke şi Topinard încăpură toţi într-o trăsură. 
Celelalte două, în loc să se întoarcă la administraţie, 


merseră goale până la Pere-L.achaise. Această cursă inutilă 
de trăsuri goale are loc deseori. Când morţii nu se bucură 
de nici o faimă şi N. U atrag lume multă, sunt totdeauna 
prea multe trăsuri. Trebuie să fi fost foarte iubiţi morţii, în 
viaţa lor, pentru ca, la Paris, unde fiecare ar vrea ca ziua să 
aibă douăzeci şi cinci de ore, să însoţească cineva o rudă 
sau un prieten până la cimitir. Dar birjarii şi-ar pierde 
bacşişul dacă nu şi-ar face datoria. Aşa că, pline sau goale, 
trăsurile merg la biserică, la cimitir şi se întorc la casa 
mortuară, unde birjarii îşi cer bacşişul. E de neînchipuit 
pentru câţi oameni moartea e o adăpătoare. Slujbaşii 
mărunți ai bisericii, săracii, cioclii, birjarii, groparii, bureţii 
aceştia ies umflaţi după ce s-au cufundat într-un dric. De la 
biserică, unde moştenitorul fu asaltat la ieşire de un stol de 
săraci, repede îndepărtați de paznic, şi până la Pere- 
Lachaise, bietul Schmucke făcu drumul aşa cum îl fac 
ucigaşii când sunt duşi de la Palatul de Justiţie în Piaţa 
Gr&ve178. Îţi însoțea propria înmormântare, ţinându-l de 
mână pe Topinard, omul de serviciu, singurul om care 
regreta cu adevărat în inima lui moartea lui Pons. Topinard, 
nespus de mişcat de cinstea care i se făcuse de a fi fost 
poftit să meargă pe lângă dric, şi încântat că merge cu 
trăsura şi că are o pereche de mănuşi, începea să considere 
înmormântarea lui Pons ca una dintre zilele mari ale vieţii 
sale. Nimicit de durere, susţinut de contactul unei mâini 
căreia îi corespundea o inimă, Schmucke se lăsă în voia 
roţilor exact ca nenorociţii de viței duşi cu căruţa la abator. 
Pe bancheta din faţă stăteau Fraisier şi Villemot. Cei care 
au avut nefericirea să însoţească pe mulţi de-ai lor la locul 
de odihnă ştiu că ipocrizia încetează în trăsură, în timpul 
drumului, care, deseori, e foarte lung, de la biserică până la 
cimitirul de est, cimitirul parizian unde şi-au dat întâlnire 
toate felurile de vanităţi şi de lux şi care-i atât de bogat în 
monumente somptuoase. Cei indiferenți încep conversaţia 
şi, până la urmă, chiar cei mai trişti îi ascultă şi îşi uită 
durerea. 


— Domnul prezident apucase să plece la şedinţă, îi spunea 
Fraisier lui Villemot, şi n-am socotit necesar să mă duc să-l 
scot de la ocupațiile lui la Palatul de Justiţie. Cum e 
moştenitorul natural şi legal, dar a fost dezmoştenit în 
folosul domnului Schmucke, m-am gândit că e de ajuns să 
fie aici împuternicitul său. 

Topinard ciuli urechea. 

— Cine-i individul care merge al patrulea pe lângă dric? îl 
întrebă Fraisier pe Villemot. 

— Este reprezentantul unei firme care se ocupă de 
monumente funerare şi care ar vrea să obţină comanda 
unui edificiu mortuar pe care să sculpteze trei figuri de 
marmură: Muzica, Pictura şi Sculptura, jelind pe răposatul. 

— E o idee, reluă Fraisier. Bătrânului i se cuvine fără doar 
şi poate aşa ceva, dar monumentul ăsta o să coste pe puţin 
şapte-opt mii de franci. 

— O! da. 

— Dacă îl comandă domnul Schmucke, asta nu poate privi 
succesiunea, deoarece cu asemenea cheltuieli se poate irosi 
o succesiune... 

— Ar însemna proces, dar ar fi câştigat... 

— Ei, atunci, îl priveşte! reluă Fraisier. Ar fi o cacialma 
grozavă de făcut antreprenorilor ăstora, îi spuse Fraisier la 
ureche lui Villemot, căci dacă testamentul e casat, lucru de 
care garantez... sau dacă nu exista testament, cine o să le 
plătească? 

Villemot rânji. Primul secretar al lui Tabareau şi avocatul 
îşi vorbiră acum pe şoptite şi la ureche; dar cu tot huruitul 
trăsurii şi cu toate zgomotele, omul de serviciu al teatrului, 
deprins să ghicească totul în lumea culiselor, ghici că cei doi 
jurişti plănuiau să-l bage în încurcătură pe bietul german, şi 
până la urmă auzi cuvântul semnificativ de Clichy179! Din 
acel moment, vrednicul şi cinstitul slujitor al teatrului se 
hotări să aibă grijă de prietenul lui Pons. 

La cimitir, unde, prin intermediul samsarului firmei Sonet, 
Villemot cumpărase un loc de trei metri de la municipiu, 


anunțând intenţia de a se construi pe el un monument 
splendid, Schmucke fu condus de către maistrul de 
ceremonie, prin mulţimea de curioşi, până la groapa unde 
avea să fie coborât Pons. Dar, la vederea acestei găuri 
pătrate deasupra căreia patru oameni ţineau în frânghii 
sicriul lui Pons, în vreme ce preoţii rosteau ultima 
rugăciune, germanului i se strânse într-atâta inima, încât 
leşină. 

Topinard, ajutat de reprezentantul firmei Sonet şi de 
domnul Sonet însuşi îl duseră pe bietul german în prăvălia 
pietrarului, unde îngrijirile cele mai atente şi mai generoase 
îi fură date de către doamna Sonet şi de către doamna 
Vitelot, soţia asociatului domnului Sonet. 'Topinard rămase 
şi el, fiindcă îl văzuse pe Fraisier, a cărui mutră i se părea 
bună de spânzurat, stând de vorbă cu reprezentantul firmei 
Sonet. 

După un ceas, pe la ora două jumătate, bietul german 
nevinovat îşi veni în fire. Schmucke avea, de două zile, 
impresia că visează. | se părea c-o să se trezească şi c-o să-l 
găsească pe Pons în viaţă. 1 se puseră atâtea şervete ude pe 
frunte, i se dădu să miroasă atâtea săruri şi oţeturi, încât 
redeschise ochii. Doamna Sonet îl obligă pe Schmucke să 
mănânce o straşnică supă grasă, fiindcă în casa pietrarului 
se pusese de rasol. 

— Nu ni se întâmplă prea des să primim clienţi atât de 
simţitori, dar tot se mai văd o dată la doi ani. 

În fine, Schmucke vorbi de întoarcerea în strada 
Normandie. 

— Domnule, zise atunci Sonet, iată desenul pe care l-a 
făcut Vitelot anume pentru dumneavoastră; a stat noaptea 
ca să-l facă!.. Dar a fost inspirat! O să fie frumos... 

— O să fie unul dintre cele mai frumoase de la Pcre- 
Lachaise! zise micuța doamnă Sonet. Doar trebuie să 
cinstiţi memoria unui prieten care v-a lăsat toată averea... 

— E pe nimic, dacă ne gândim la detalii şi la construcţii, 
dar în şase luni îl facem, zise Vitelot. Domnule, iată devizul 


şi foaia de comandă... şapte mii de franci, fără plata 
cioplitorilor. 

— Dacă domnul doreşte marmură, zise Sonet, ca pietrar 
ce se afla, o să coste douăsprezece mii de franci, iar domnul 
va rămâne nemuritor împreună, cu prietenul său... 

— Am aflat acum că testamentul o să fie atacat, îi spuse 
Topinard la ureche lui Vitelot, şi că moştenitorii îşi vor 
redobândi moştenirea. Duceţi-vă la domnul prezident 
Camusot, că nevinovatu' ăsta, săracu', n-o să aibă o para 
chioară... 

— Totdeauna ne aduci clienţi d-ăştia! îi spuse doamna 
Vitelot samsarului, începând harţa. 

Topinard îl duse pe Schmucke, pe jos, în strada 
Normandie, fiindcă trăsurile de doliu plecaseră toate într- 
acolo. 

— Ză nu mă bărăzejdi! îi spuse Schmucke lui Topinard. 

Topinard voia să plece, după ce-l predase pe bietul 
muzician în mâinile femeii Sauvage. 

— Sunt ceasurile patru, dragă domnule Schmucke, şi 
trebuie să mă duc să mănânc... Nevastă-mea, care-i 
plasatoare, n-o să ştie ce mi s-a întâmplat... Ştiţi, teatrul se 
deschide la şase fără un sfert... 

— Ta, jdiu... tar cântejde-de gă zând zingur be lume, vără 
ein brieden. Tumneada, gare l-ai blâns be Bons, luminează- 
mă, zând ga într-o nobde atingă, ji Bons mi-a zbuz gă zând 
îngonşurad te digăloji... 

— Am băgat şi eu de seamă asta, adineauri m-am 
amestecat ca să nu ajungeţi la Clichy! 

— Glijy? exclamă Schmucke, nu întzelec... 

— Bietu' om! Ei, fiţi pe pace, am să viu să vă văd. Bun 
rămas! 

— Pun ramaz! Be gurânt! zise Schmucke căzând aproape 
mort de oboseală. 

— Bun rămas, cucoane! îi spuse coana Sauvage lui 
Topinard cu un aer care-l izbi pe salariat. 


— O! da' ce-ai, madamo? zise batjocoritor omul de la 
teatru. Parc-ai fi un trădător de melodramă. 

— Trădător eşti dumneata! Ce-ţi bagi nasu' aici? Nu 
cumva vrei să te amesteci în treburile lui domnu' şi să-l 
jumuleşti?.. 

— Să-l jumulesc!.. slujnică! reluă de sus Topinard. Nu sunt 
decât un biet om de serviciu la teatru, dar ţiu la artişti, şi 
află că n-am cerut niciodată nimic nimănui! Ţi-a cerut 
cineva ceva? îţi datorează cineva ceva? eh! babo!.. 

— Eşti om de serviciu la teatru, şi te numeşti? întrebă 
huiduma. 

— Topinard, sluga dumitale... 

— Salutări acasă, zise madam Sauvage, şi complimente 
cocoanei, dacă conaşu' e însurat... Asta-i tot ce voiam să 
ştiu. 

— Da' ce-ai, dragă? întrebă doamna Cantinet, care sosea. 

— Am, drăguță, că ai să rămâi dumneata aci, să vezi de 
bucate, eu trebuie să dau o fugă până la domnu meu... 

— E jos, stă de vorbă cu biata doamnă Cibot, care plânge 
de nu mai poate, răspunse doamna Cantinet. 

Madam Sauvage porni pe scară în jos cu atâta iuţeală, că 
tremurau treptele sub tălpile ei. 

— Domnule... îi spuse ea lui Fraisier, trăgându-l puţin mai 
departe de madam Cibot. 

Şi-l arătă pe 'Topinard în momentul când acesta trecea, 
mândru de a-şi fi plătit datoria faţă de binefăcătorul său 
prin faptul că-l ferise pe prietenul lui Pons, printr-o viclenie 
inspirată de culise, unde toată lumea are mai mult sau mai 
puţin minte şugubeaţă, ca să cadă într-o cursă. Salariatul 
avea prin urmare de gând să-l ocrotească pe muzicianul din 
orchestra lui împotriva curselor întinse bunei-credinţe a 
acestuia. 

— Îl vezi, nu? pe prăpăditu' ăla!.. E, cum s-ar zice, un om 
cumsecade care vrea să-şi vâre nasu' în treburile lui 
domnu' Schmucke. 

— Cine e? întrebă Fraisier. 


— O! un neisprăvit... 

— Nu există neisprăviţi în afaceri... 

— Ei, zise ea, e un om de serviciu de la teatru, pe nume 
Topinard... 

— Bine, doamnă Sauvage! continuă aşa, şi-o să capeţi 
debitul de tutun. 

Şi Fraisier îşi reluă conversaţia cu madam Cibot. 

— Spun, aşadar, scumpă clientă, că nu te-ai purtat sincer 
cu noi, şi că n-avem nici o obligaţie faţă de un asociat care 
ne înşală! 

— Şi de ce adicătelea v-am înşelat? întrebă madam Cibot, 
punându-şi mâinile în şolduri. Crezi că mă sperii cu uitătura 
dumneatale de aguridă şi cu aerele de promoroacă?!.. Cauţi 
chichiţe ca să scapi de făgăduieli, şi mai zici că eşti om 
cinstit! Ştii ce eşti? Eşti o canalie! Da, da, poţi să te scarpini 
pe braţ!.. Da' asta-i, încaseaz-o!.. 

— Fără vorbe grele şi fără furie, mândruliţo, zise Fraisier. 
Ascultă aici! Ţi-ai umplut sacul... Azi-dimineaţă, în timpul 
pregătirilor de înmormântare, am găsit catalogul ăsta, în 
dublu exemplar, scris în întregime de mâna domnului Pons, 
şi, din întâmplare, mi-au căzut ochii pe asta. 

Şi, deschizând catalogul-manuscris, citi: 

— Nr. 7. Splendid portret pictat pe marmură de Sebastian 
del Piombo, în 1546, vândut de o familie care l-a ridicat din 
catedrala de la 'Temi. Acest portret, care avea ca pereche 
un episcop, cumpărat de un englez, reprezintă un cavaler 
de Malta în rugăciune, şi se afla deasupra mormântului 
familiei Rossi. Dacă n-ar fi datată, această operă ar putea fi 
atribuită lui Rafael. Pânza aceasta mi se pare superioară 
portretului lui Bacio Bandinelli, de la muzeu, care e cam 
uscat, pe câtă vreme acest cavaler de Malta e de o mare 
prospeţime, pictura păstrându-se mai bine pe LAVAGNA 
(ardezie). 

Uitându-mă, reluă Fraisier, la locul Nr. 7, am găsit un 
portret de femeie semnat Chardin180, fără Nr. 7!.. în timp 
ce maistrul de ceremonie îşi completa numărul de persoane 


pentru cortegiu, am verificat tablourile; opt pânze obişnuite 
şi fără numere au fost puse în locul unor opere indicate de 
domnul Pons ca fiind capitale, şi care nu se mai află acolo... 
Şi, în sfârşit, lipseşte un mic tablou de lemn, de Metzu, 
indicat drept o capodoperă... 

— Da' ce, eu eram păzitoare de tablouri?! zise coana 
Cibot. 

— Nu, dar erai femeia de încredere care vedea de casa şi 
de gospodăria domnului Pons, şi s-a produs un furt... 

— Furt! Află, domnule, că tablourile au fost vândute de 
domnul Schmucke, la porunca lui domnu' Pons, care avea 
nevoie de bani. 

— Cui? 

— Lui domnu' Elie Magus şi lui domnu' Remonencq... 

— Cu cât?.. 

— Păi nu mai mi-aduc aminte!.. 

— Ascultă, dragă doamnă Cibot, ţi-ai umplut sacul şi l-ai 
umplut bine! reluă Fraisier. Te am în vedere, te am la 
mână... Am să tac, dacă mă serveşti! în orice caz, înţelegi că 
nu trebuie să te bizui pe nimic din partea domnului 
prezident Camusot, de vreme ce ai găsit cu cale să-l 
jefuieşti. 

— Ştiam eu, dragă domnule Fraisier, că am să m-aleg cu 
osul din cârnat... răspunse madam Cibot, îmblânzită de 
cuvintele Am să tac! 

— Zi aşa, spuse Remonencqg apropiindu-se, dumneata cauţi 
pricină doamnei; nu-i frumos! Vânzarea tablourilor a fost 
tratată cu domnu' Pons, între domnu' Magus şi mine, că 
stăturăm trei zile până să ne înţelegem cu răposatu', care 
vorbea într-aiurea de tablourile lui! Avem chitanţe în 
regulă, şi, dacă i-am dat doamnei, cum se obişnuieşte, 
câteva piese de patruzeci de franci, dumneaei nu s-a ales 
decât cu ce dăm în toate casele înstărite unde încheiem un 
târg. A! dragă domnule, dacă vrei să înşeli o femeie fără 
apărare, n-o să-ţi iasă bine socotelile!.. 


M-auzi, domnule sforar? Domnu' Magus e cel mai tare pe 
piaţă şi, dacă nu te porţi cum trebuie cu doamna, dacă nu-i 
dai ce i-ai făgăduit, te aştept la cotitură, la vânzarea 
colecţiei, ai să vezi cât ai să pierzi dacă ne ai împotrivă, pe 
domnu' Magus şi pe mine, care o să ne pricepem să-i 
aţâţăm pe negustori... în loc de şapte-opt sute de mii de 
franci, n-o să capeţi nici două sute de mii de franci! 

— Bine, bine, vedem noi! N-o să vindem, zise Fraisier, sau 
o să vindem la Londra. 

— Cunoaştem Londra! zise Remonencqg, şi domnu Magus e 
acolo tot atât de tare ca la Paris. 

— Bun rămas, doamnă, am să cercetez eu cu de- 
amănuntul matrapazlâcurile dumitale, zise Fraisier, afară 
de cazul când tot vrei să asculţi de ce-ţi spun eu, adăugă el. 

— Mare pungaş!.. 

— la seama, zise Fraisier, voi fi judecător de pace! 

Se despărţiră cu ameninţări, a căror importanţă era 
apreciată cum trebuie de o parte şi de alta. 

— Îţi mulţumesc, R&monencqg! zise madam Cibot, e o mare 
mulţumire pentru o biată văduvă să găsească un apărător. 

Seara, la teatru, pe la orele zece, Gaudissart îl chemă în 
biroul lui pe omul de serviciu de la orchestră. Gaudissart, în 
picioare în faţa căminului, luase o atitudine napoleoniană, 
deprinsă de când conducea un popor întreg de actori, de 
dansatori, de figuranţi, de muzicanți, de maşinişti, şi de 
când trata cu autorii. De obicei, îşi vâra sub vestă mâna 
dreaptă, apucând breteaua stângă, şi-şi întorcea capul pe 
trei sferturi privind în gol. 

— la spune, Topinard, ai venituri? 

— Nu, domnule. 

— Poate cauţi un loc mai bun decât cel pe care-l ai? 
întrebă directorul. 

— Nu, domnule, răspunse salariatul îngălbenind. 

— Ce naiba! nevastă-ta e plasatoare în serile de 
premieră... Am păstrat-o moştenire de la predecesorul meu 
ruinat... 'Ţi-am dat de lucru să cureţi peste zi lămpile din 


culise; în fine ai în grijă partiturile. Şi asta nu-i tot! Ai prime 
de câte un franc ca să joci pe monştri şi să conduci diavolii 
când e o piesă în care se reprezintă iadul pe scenă. E o 
situaţie la care râvnesc toţi cei angajaţi ca tine, şi eşti 
invidiat, dragă, în teatru, unde ai duşmani. 

— Duşmani! zise Topinard. 

— Şi ai trei copii, din care cel mai mare joacă în rolurile de 
copil, cu prime de câte cincizeci de centime!.. 

— Domnule... 

— Lasă-mă să vorbesc, zise Gaudissart cu glas tunător. 
Având situaţia asta, vrei să pleci de la teatru... 

— Domnule... 

— Vrei să te apuci de afaceri, să-ţi bagi nasul prin 
moşteniri!.. Dar, nenorocitule, ai să fii sfărâmat ca o coajă 
de ou! Am ca protector pe excelenţa-sa monseniorul conte 
Popinot, om inteligent şi de caracter, pe care regele a avut 
înţelepciunea să-l recheme în consiliul său... Acest om de 
stat, acest om politic superior - vorbesc de contele Popinot - 
şi-a însurat fiul cel mai mare cu fiica prezidentului de 
Marville, unul dintre oamenii cei mai demni de preţuire şi 
cei mai preţuiţi, din înalta magistratură, una dintre făcliile 
curţii la Palatul de Justiţie. Cunogşti Palatul de Justiţie? Ei 
bine, el e moştenitorul vărului său Pons, fostul nostru 
dirijor, la înmormântarea căruia ai fost azi-dimineaţă. Nu te 
învinovăţesc că te-ai dus să aduci ultimul omagiu bietului 
om... Dar n-ai să-ţi păstrezi postul, dacă ai să te amesteci în 
treburile respectabilului domn Schmucke, căruia-i doresc 
tot binele, dar care se va afla în conflict cu moştenitorii lui 
Pons... Şi, cum germanul ăsta nu-mi ţine de cald, iar 
prezidentul şi contele Popinot îmi ţin foarte mult de cald, te 
sfătuiesc să-l laşi pe respectabilul german să-şi descurce 
singur afacerile. Există un Dumnezeu special pentru 
germani, şi ţie ţi-ar sta rău ca Dumnezeu-adjunct! Ştii ce? 
rămâi salariat!.. mai bine nici că se poate! 

— Am înţeles, domnule director, zise Topinard opărit. 


Schmucke, care se aştepta să-l vadă a doua zi pe bietul om 
de serviciu de la teatru, singura fiinţă care-l plânsese pe 
Pons, îşi pierdu astfel ocrotitorul pe care i-l trimisese 
întâmplarea. A doua zi, la sculare, bietul german, găsind 
apartamentul gol, îşi dădu seama de imensa pierdere pe 
care o suferise. În cele două zile dinainte, evenimentele şi 
obligaţiile legate de moarte creaseră în jurul lui agitația şi 
mişcarea care distrag ochii. Dar tăcerea care urmează 
după coborârea în mormânt a unui prieten, a unui tată, a 
unui fiu, a unei femei iubite, tăcerea mohorâtă şi rece de a 
doua zi e cumplită, te îngheaţă. Adus ca de o forţă 
irezistibilă în camera lui Pons, bietul om nu putu suporta 
priveliştea, dădu înapoi şi se întoarse în sufragerie, unde 
madam Sauvage servea prânzul. Schmucke se aşeză la 
masă, dar nu putu mânca nimic. Deodată se auzi sunând 
destul de tare, şi apărură trei oameni în negru, pe care 
doamna Cantinet şi madam Sauvage îi lăsară să intre. Era 
mai întâi domnul Vitei, judecătorul de pace, şi domnul 
grefier al său. Al treilea era Fraisier, mai rece şi mai 
crâncen ca niciodată, fiindcă suferise dezamăgirea unui 
testament în regulă care anula arma puternică furată de el 
cu atâta îndrăzneală. 

— Am venit, domnule, îi spuse judecătorul de pace cu 
blândeţe lui Schmucke, să punem sigiliile aici... 

Schmucke, pentru care aceste vorbe erau pe chinezeşte, 
se uita cu un aer speriat la cei trei oameni. 

— Am venit, la cererea domnului Fraisier, avocat, 
mandatar al domnului Camusot de Marville, moştenitorul 
vărului său, numitul Pons, decedat, adăugă grefierul. 

— Colecţiile sunt acolo, în salonul cel mare, şi în camera de 
culcare a defunctului, zise Fraisier. 

— Ei, atunci, să trecem acolo. lertaţi, domnule, continuaţi- 
vă masa, nu vă deranjaţi, zise judecătorul de pace. 

Invazia acestor trei oameni negri îl îngheţase de groază pe 
bietul german. 


— Domnule, spuse Fraisier, îndreptând asupra lui 
Schmucke una dintre acele priviri veninoase care-i 
hipnotizau victimele, aşa cum hipnotizează păianjenul o 
muscă, domnule, cine a ştiut să obţină un testament, făcut 
în faţa notarului în favoarea sa, trebuia să se aştepte şi la 
oarecare rezistenţă din partea familiei. O familie nu se lasă 
spoliată de un străin fără să lupte, şi o să vedem noi, 
domnule, cine o să fie mai tare, frauda şi corupţia, sau 
familia!.. Avem dreptul, ca moştenitori, să cerem punerea 
sigiliilor, sigiliile vor fi puse, şi am de gând să veghez ca 
acest act de păstrare să fie exercitat cu cea mai mare 
rigoare, şi va fi. 

— Toamne! Toamne! gu ge am crejid gerului? zise 
nevinovatul Schmucke. 

— Se flecăreşte mult în casă pe seama dumneatale, zise 
madam Sauvage. A venit, pe când dormeai, un tinerel, 
îmbrăcat tot în negru, un filfizon, primul secretar al lui 
domnu Hannequin, şi voia musai să vorbească cu 
dumneata; da' cum dormeai şi erai aşa de obosit de 
ceremonia de ieri, i-am spus că i-ai semnat împuternicirea 
lui domnu Villemot, primul secretar al lui Tabareau, şi că să 
se ducă la el, dacă-i vorba de afaceri. „A! cu atât mai bine, a 
zis tinerelul, o să mă înţeleg bine cu el. O să depunem 
testamentu' la tribunal, după ce-l vom arăta lui domnu 
prezident.” Atuncea, l-am rugat să ni-l trimită pe domnu 
Villemot cât o putea mai repede. Fii pe pace, dragă 
domnule, zise madam Sauvage, o să ai oameni care să te 
apere. Şi n-o să te jumulească nimeni. O să ai lângă 
dumneata pe cineva de-i ştiu toţi de frică! O să le arate el, 
domnu Villemot! Eu m-am înfuriat pe nemernica aia 
afurisită de madam Cibot, o portăreasă care are nasu' să-şi 
judece locatarii şi care susţine că dumneata şterpeleşti 
averea moştenitorilor, că l-ai ţinut închis pe domnu Pons, că 
l-ai învârtit pe degete, că era nebun de legat. Mi ţi-am 
scuturat-o cum trebuie, ticăloasa: „Eşti o hoaţă şi o canalie! 


aşa i-am zis, şi-ai să ajungi la tribunal pentru tot ce ai furat 
de la conaşii dumitale...” Şi şi-a închis clonţu'. 

— Domnul, zise grefierul venind să-l ia pe Schmucke, 
doreşte să fie de faţă la punerea sigiliilor în camera 
mortuară? 

— Vagetzi ge fretzi! Bunetzi, zise Schmucke, brezubun gă 
foi budea muri linijdid?! 

— Oricine are dreptul să moară, zise râzând grefierul, şi 
moştenirile ne dau cel mai mult de furcă. Dar rareori am 
văzut legatari universali urmându-i pe testatori în mormânt. 

— Eu mă foi tuge! zise Schmucke, care simţi, după atâtea 
lovituri, dureri insuportabile în regiunea inimii. 

— A! uite-l pe domnu Villemot! exclamă madam Sauvage. 

— Tomnule Fillemod, zise bietul german, rebrezindă-mă. 

— Am venit fuga, zise primul secretar. Vin să vă anunţ că 
testamentul e cu totul în regulă şi că va fi cu siguranţă 
omologat de tribunal, care vă va pune în posesie... Veţi avea 
o avere frumoasă. 

— Eu, cine afere vrumoză! exclamă Schmucke, disperat de 
a fi bănuit de cupiditate. 

— Da' pân-atunci, zise madam Sauvage, ce tot face acolo 
judecătorul de pace cu lumânări şi cu şireturi? 

— A! sigilează... Poftiţi, domnule Schmucke, aveţi dreptul 
să asistați. 

— Nu, tu-de tumneada... 

— Da' de ce să sigileze, dacă domnu e acasă la el şi tot ce-i 
aici e-al lui? întrebă madam Sauvage făcând pe jurista în 
felul femeilor, care fac harcea-parcea codul, după cum le 
place. 

— Domnul nu e acasă la el, doamnă, e la domnul Pons; 
totul îi va aparţine, fără îndoială, dar, când eşti legatar, nu 
poţi lua în primire lucrurile din care se compune 
moştenirea decât prin ceea ce noi numim o punere în 
posesie. Acest act îl emite tribunalul. lar dacă moştenitorii 
îndepărtați de la moştenire prin voinţa testatorului se opun 
punerii în posesie, are loc un proces... Şi cum nu se ştie cui 


îi va reveni moştenirea, se sigilează toate valorile, iar 
notarul moştenitorilor şi cel al legatarului vor proceda la 
facerea inventarului în termenul indicat de lege... Asta e. 

Auzind acest limbaj pentru prima dată în viaţa lui, 
Schmucke îşi pierdu capul cu desăvârşire şi-l lăsă să cadă 
pe spatele fotoliului în care stătea, căci îl simţea atât de 
greu, că-i era cu neputinţă să-l ţină în sus. Villemot se duse 
să stea de vorbă cu grefierul şi cu judecătorul de pace. Şi 
asistă, cu sângele rece al juriştilor, la punerea sigiliilor care, 
când nu e nici un moştenitor de faţă, se petrece cu glume şi 
cu remarci asupra obiectelor închise până în ziua 
repartiţiei. În sfârşit, cei patru oameni ai legii închiseră 
salonul şi se întoarseră în sufragerie unde veni şi grefierul. 
Schmucke privi maşinal la această operaţie, care constă în 
a pecetlui cu pecetea judecătoriei de pace o panglică de aţă 
pe fiecare canat al uşilor, când sunt cu două canaturi, sau în 
a pecetlui deschizătura dulapurilor sau a uşilor simple, 
sigilând cele două margini ale tăbliei. 

— Să trecem în camera asta, zise Fraisier arătând camera 
lui Schmucke, a cărei uşă dădea în sufragerie. 

— Păi e odaia lui domnu! zise madam Sauvage repezindu- 
se să se aşeze între uşă şi oamenii justiţiei. 

— Iată contractul apartamentului, zise groaznicul Fraisier, 
l-am găsit printre hârtii, şi nu e pe numele domnilor Pons şi 
i Schmucke, ci numai pe numele domnului Pons. 
Apartamentul, în întregime, aparţine succesiunii... Şi, de 
altfel, zise el, deschizând uşa camerei lui Schmucke, uitaţi- 
vă, domnule judecător de pace, e plină de tablouri. 

— În adevăr, zise judecătorul de pace, care-i dădu pe loc 
câştig de cauză lui Fraisier. 

— Staţi, domnilor, zise Villemot. Vă închipuiţi că o să-l 
scoateţi din casă pe legatarul universal, a cărui calitate nu e 
contestată până acum? 

— Desigur, desigur! zise Fraisier, ne opunem la predarea 
moştenirii. 

— Şi sub ce: pretext? 


— Ai să afli, drăguţule, zise batjocoritor Fraisier. În 
momentul de faţă nu ne opunem ca legatarul să scoată din 
cameră ce va declara că e al său, dar camera va fi sigilată. 
Şi domnul se va duce să locuiască unde va găsi de cuviinţă. 

— Nu, zise Villemot, domnul o să rămână în camera sa! 

— Cum aşa? 

— Am să vă chem în faţa instanţei de refere181, reluă 
Villemot, ca să se stabilească faptul că suntem locatari pe 
jumătate; din apartament, şi nu ne veţi da afară... Scoateţi 
tablourile, alegeţi ce e al răposatului de ce e al clientului 
meu, dar clientul meu va rămâne aici... drăguţule!.. 

— Am să blec! zise bătrânul muzician, care regăsi ceva 
energie ascultând groaznica dezbatere. 

— Aţi face mai bine! zise Fraisier. Asta o să vă scutească de 
cheltuieli, fiindcă nu vi s-ar admite cererea de refere. 
Contractul e categoric. 

— Contractul! contractul! zise Villemot, aici e o chestiune 
de bună-credinţă!.. 

— Nu va fi dovedită prin martori, ca în procesele penale... 
O să vă lansați în expertize, verificări... hotărâri 
interlocutoriil 82, fel de fel de acte de procedură? 

— Nu! nu! exclamă Schmucke speriat, mă mud, blec... 

Existenţa lui Schmucke era, fără ca el să-şi dea seama, cea 
a unui filosof cinic183 atât era de redusă la ce e mai simplă. 
Nu poseda decât două perechi de pantofi, o pereche de 
cizme, două costume complete, douăsprezece cămăşi, 
douăsprezece fulare, douăsprezece batiste, patru veste şi o 
pipă superbă, pe care i-o dăduse Pons împreună cu o pungă 
brodată pentru tutun. El intră în cameră, răscolit de febra 
indignării, îşi luă de-acolo toate boarfele şi le puse pe un 
scaun. 

— Dod azda e al meu, spuse el cu o simplitate demnă de 
Cincinatus184, ji bianul e al meu. 

— Doamnă, îi spuse Fraisier doamnei Sauvage, cheamă pe 
cineva să te ajute, ia pianul şi pune-l pe palier! 


— Oricum, eşti prea aspru dumneata, îi spuse Villemot lui 
Fraisier. Domnul judecător de pace e stăpân să hotărască 
ce vrea, e suveran în această materie. 

— Sunt valori acolo, zise grefierul arătând camera. 

— De altfel, atrase atenţia judecătorul de pace, domnul 
pleacă de bunăvoie. 

— Nu s-a mai pomenit aşa client! zise Villemot indignat, 
întorcându-şi supărarea împotriva lui Schmucke. Eşti moale 
ca o cârpă!.. 

— Nu imbordă unde mori, zise Schmucke ieşind. Agejdi 
oameni au viguri de digri... Am ză drimid be ginefa ză-mi ia 
nenorogidele de lugruri, adăugă el. 

— Unde se duce domnul? 

— Unte-o jrea Tumnezeu, răspunse legatarul universal 
făcând un gest de sublimă indiferenţă. 

— Anunţaţi-mă şi pe mine, zise Villemot. 

— Ia-te după el, îi spuse Fraisier la ureche primului 
secretar. 

Doamna Cantinet fu instituită paznică a sigiliilor şi, din 
fondurile găsite, i se alocă o sumă de cincizeci de franci. 

— Merge bine, îi spuse Fraisier domnului Vitel, după 
plecarea lui Schmucke. Dacă vreţi să vă daţi demisia în 
favoarea mea, duceţi-vă la doamna prezident de Marville, o 
să vă înţelegeţi. 

— Ai găsit un om de mămăligă, zise judecătorul de pace 
arătându-l pe Schmucke, care se mai uită o dată, din curte, 
la ferestrele apartamentului. 

— Da, treaba s-a făcut, răspunse Fraisier. O să puteţi 
căsători fără teamă pe nepoţica dumneavoastră cu Poulain, 
el o să fie medic-şetf la Quinze-Vingts185. 

— Vom vedea! Bun rămas, domnule Fraisier, zise 
judecătorul de pace cu un aer colegial. 

— E şmecher mare, zise grefierul, o să ajungă departe, 
afurisitul! 

Ceasurile erau atunci unsprezece. Bătrânul german apucă 
în mod maşinal pe drumul pe care-l făcea cu Pons, 


gândindu-se la Pons. Îl vedea necontenit, i se părea că-i 
alături de el, şi ajunse în faţa teatrului de unde ieşea 
prietenul lui, 'Topinard, care terminase de curăţat lămpile 
din culise, gândindu-se la tirania directorului său. 

— Ah! iadă ge-mi drepuie! exclamă Schmucke oprindu-l pe 
bietul salariat. Dobinart, du ai o loguintză, nu? 

— Da, domnule. 

— Un menaş?.. 

— Da, domnule. 

— Nu frei ză mă iei în benziune? O! am ză blădesc bine, 
am nouă zude te vrangi rentă... ji n-am brea muld te 
draid... N-am ză de zdingerezsg... Mănânc orige!.. Zincura 
mea nefoie e ză-mi vumez biba... Ji, gum ejdi zincurul gare 
l-ai blâns be Bons, eu de iupezc. 

— Domnule, cu mare plăcere, dar mai întâi, închipuiţi-vă 
că domnu Gaudissart mi-a frecat straşnic ridichea... 

— Eine ritighe? 

— Vreau să spun că m-a săpunit. 

— Zăbunid? 

— M-a certat că m-am interesat de dumneavoastră. Ar 
trebui, prin urmare, să fiţi foarte discret, dacă veniţi la 
mine! Dar mă îndoiesc c-o să rămâneţi, fiindcă nu ştiţi ce 
înseamnă gospodăria unui amărât ca mine... 

— Brever cospotaria zăragă a unui om te inimă gare l-a 
blâns be Bonz, tegâd baladul Duileries blin de oameni gu 
vatză te digru! Am jazud aguma nijde digri la Bonz, gare au 
ză maninge dod!.. 

— Poftiţi, domnule, zise Topinard, şi-o să vedeţi... dar... În 
fine, este o chiţimie în pod... Să ne sfătuim cu doamna 
Topinard. 

Schmucke îl urmă ca un copil pe Topinard, şi acesta îl 
conduse într-una dintre acele regiuni care ar putea fi 
numită cancerele Parisului. Asta se numeşte fundătura 
Bordin. E un pasaj strâmt, mărginit cu case de speculă, 
care dă în strada Bondy, înspre partea adumbrită de 
clădirea imensă a teatrului Porte-Saint-Martin, şi care 


constituie unul dintre negii Parisului. Pasajul acesta, al cărui 
drum e săpat mai jos decât strada, coboară printr-o pantă 
spre strada Mathurins-du-lemple, Fundătura se termină 
printr-o stradă interioară de-a curmezişul, formând un fel 
de 'I. Aceste două străduţe astfel aşezate conţin vreo 
treizeci de case cu şase ori şapte etaje, care adăpostesc, în 
curţile interioare şi în toate apartamentele, depozite, 
ateliere, manufacturi de tot felul. E un fel de mahala Saint- 
Antoine186 în miniatură. Aci se fac mobile, se cizelează 
obiecte de aramă, se cos costume pentru teatre, se lucrează 
sticla, se pictează porţelanuri, se fabrică, în sfârşit, toate 
fanteziile şi variațiile mărfurilor pariziene. Murdar şi 
productiv cum e şi negoţul, acest pasaj, totdeauna plin de 
trecători care umblă încoace şi încolo, de căruţe, de cotiugi, 
are o înfăţişare respingătoare, iar populaţia care mişună 
aici e în armonie cu lucrurile şi cu locurile. Este populaţia 
industrială, meşteră în munci manuale, dar a cărei 
inteligenţă e absorbită de acestea. Topinard locuia în acest 
cartier înfloritor ca productivitate, din cauza chiriilor mici. 
Stătea în a doua casă de la intrare, pe stânga. 
Apartamentul său, situat la etajul al şaselea, avea vedere 
spre zona de grădini rămase încă pe lângă cele trei sau 
patru case boiereşti din strada Bondy. 

Locuinţa lui Topinard consta dintr-o bucătărie şi două 
camere. În prima din cele două camere stăteau copiii. Se 
puteau vedea două pătuţuri de lemn alb şi un leagăn. A 
doua era camera soţilor Topinard. De mâncat, se mânca în 
bucătărie. Deasupra, se întindea un fel de pod înalt de vreo 
doi metri şi acoperit cu tablă, cu o ferestruică în acoperiş. 
Ajungeai la el pe o scară de lemn alb, care se numeşte, în 
argoul zidarilor, scara pisicii. Această încăpere, botezată 
odaia de servitori, îi permitea proprietarului să prezinte 
locuinţa lui 'Topinard ca un apartament complet şi să ceară 
pe el patru sute de franci chirie. La intrare, pentru a masca 
bucătăria, era o gheretă boltită, luminată de la bucătărie 
printr-o ferestruică ovală şi formată din reunirea uşii de la 


prima cameră cu cea de la bucătărie, în total din trei uşi. 
Aceste trei odăi, podite cu cărămizi, tapetate cu hârtie 
urâtă de treizeci de bani sulul, înzestrate cu căminuri de 
mânăstire vopsite cu vopsea proastă de culoarea lemnului, 
cuprindeau gospodăria aceasta de cinci persoane, dintre 
care trei copii. Îşi închipuie, deci, oricine scrijelările adânci 
făcute de cei trei copii la înălţimea la care puteau ajunge cu 
mâna. Oamenii bogaţi nu-şi pot imagina la cât se reducea 
zestrea bucătăriei, care se compunea dintr-o maşină de 
gătit, o căldare, o frigare, o cratiţă, două sau trei ibrice şi o 
tigaie. Farfuriile, de faianţă cafenie şi albă, să tot fi costat 
doisprezece franci. Masa servea şi de masă de gătit şi 
pentru mâncat. Mobilierul consta din două scaune şi două 
taburele. Sub coşul de zidărie se afla provizia de cărbuni şi 
de lemne. Iar într-un colţ stătea hârdăul în care se spălau, 
de multe ori în timpul nopţii, rufele familiei. Odaia în care 
stăteau copiii, străbătută de frânghii pentru uscat rufele, 
era împestriţată cu afişe de teatru şi cu gravuri luate de 
prin ziare, sau provenind din prospecte de cărţi ilustrate. 
Bineînţeles că cel mai mare dintre copiii lui Topinard, ale 
cărui cărţi de şcoală se vedeau într-un colţ, avea sarcina să 
vadă de casă după ora şase, când tatăl şi mama se duceau 
să-şi facă serviciul la teatru. În multe familii din clasa de jos, 
de îndată ce un copil atinge vârsta de şase sau şapte ani, el 
joacă rolul de mamă faţă de surorile şi fraţii săi. 

Această schiţă sumară arată că familia Iopinard era, după 
fraza devenită proverbială, săracă, dar cinstită. Topinard 
avea vreo patruzeci de ani, iar nevasta lui, fostă primă- 
coristă şi iubită, după cum zicea lumea, a directorului care 
dăduse faliment şi căruia îi urmase Gaudissart, trebuie să fi 
avut treizeci. Lolotte fusese femeie frumoasă, dar 
nefericirile administraţiei precedente se răsfrânseseră într- 
atât asupra ei, încât se văzuse obligată să contracteze cu 
Topinard o căsătorie de teatru187. Dar ea n-avea nici o 
îndoială că, de îndată ce menajul lor avea să se afle în 
posesia a o sută de franci, Topinard îşi va înfăptui 


jurămintele în faţa legii, dacă nu de altceva, măcar pentru 
a-şi legitima copiii, pe care-i adora. Dimineaţa, în 
momentele libere, doamna Topinard cosea pentru recuzita 
teatrului. Muncind din răsputeri, aceşti salariaţi destoinici 
înjghebau nouă sute de franci pe an. 

— Încă unul! îi spunea, de la altreilea etaj, Topinard lui 
Schmucke, care nici nu ştia dacă urcă sau coboară, atât de 
cufundat era în durerea lui. 

În momentul când salariatul, îmbrăcat într-un halat alb ca 
toţi oamenii de serviciu, deschise uşa camerei, se auzi vocea 
doamnei Topinard strigând: 

— Hai, copii, tăceţi, vine tăticu! 

Şi cum, fără îndoială, copiii făceau ce voiau din tăticu, cel 
mai mare continuă să comande un asalt ca la Cirgue- 
Olympique, alergând călare pe coada unei mături, al doilea 
să sufle într-o trâmbiţă, iar al treilea să urmeze cum putea 
şi el grosul trupei. Mama cosea un costum de teatru. 

— Să tăceţi, strigă Topinard cu voce tunătoare, că uite 
bătaia!.. Aşa trebuie să le spun întotdeauna, adăugă el încet 
pentru Schmucke. Uite, drăguță, îi spuse omul de serviciu 
plasatoarei, iată pe domnul Schmucke, prietenul bietului 
domn Pons. Nu ştie unde să se aciuieze, şi ar vrea să vină la 
noi; degeaba i-am spus eu că noi nu stăm strălucit, că 
locuim la al şaselea, că n-avem să-i oferim decât o 
mansardă, el ţine morţiş... 

Schmucke se aşezase pe un scaun pe care i-l întinsese 
femeia, iar copiii, încremeniţi de sosirea unui necunoscut, 
se strânseseră laolaltă şi procedau la examinarea 
amănunţită, mută şi repede încheiată, care-i caracterizează 
pe copii, deprinşi, ca şi câinii, să adulmece mai mult decât 
să judece. Schmucke începu să se uite la grupul lor atât de 
drăgălaş, în care se afla şi o fetiţă de cinci ani, cea care 
sufla din trompetă şi care avea un păr blond splendid. 

— Zeamănă gu o veditză jermană, zise Schmucke făcându- 
i semn să vină la el. 


— Domnul o să stea prost acolo, zise plasatoarea; dacă n- 
ar trebui să am copiii lângă mine, i-aş propune bucuros 
camera noastră. 

Ea deschise uşa camerei şi-l pofti pe Schmucke înăuntru. 
Camera aceasta constituia tot ce avea apartamentul mai 
acătării. Patul, din lemn de mahon, era împodobit cu un 
polog de stambă albastră cu ciucuri albi. Aceeaşi stambă 
albastră împodobea fereastra în chip de draperii. Scrinul, 
birouaşul, scaunele, deşi din lemn de mahon, erau ţinute 
curat. Pe cămin se aflau sfeşnice şi o pendulă, dăruite 
desigur odinioară de către falit, al cărui portret, un portret 
groaznic făcut de Pierre Grassou188, se găsea deasupra 
scrinului. Aşa încât copiii, care n-aveau voie să intre în acest 
loc rezervat, încercară curioşi să tragă cu ochiul. 

— Domnul ar sta bine aci, zise plasatoarea. 

— Nu, nu, răspunse Schmucke. Eh, n-am muld te draid, nu 
freau tegâd ein goltz ga ză mor. 

Închizând uşa camerei, urcă la mansardă şi, de cum ajunse 
acolo, Schmucke exclamă: 

— Azda îmi drepuie!.. Înainte te a zda gu Bons, n-am zdad 
mai pine ga aja. 

— Ei, atunci, nu mai rămâne decât să cumpărăm un pat de 
campanie, două saltele, un sul de căpătâi, o pernă, două 
scaune şi o masă. Nu e cine ştie ce... să tot coste cincizeci 
de scuzi, socotind şi ligheanul, ibricul şi un covoraş la 
picioarele patului. 

Se înţeleseseră în toate. Numai că lipseau cei cincizeci de 
scuzi. Aflându-se la doi paşi de teatru, Schmucke se gândi, 
bineînţeles, să se ducă la director şi să-i ceară leafa lui, căci 
vedea în ce lipsă erau noii lui prieteni... Se duse 
numaidecât la teatru şi-l găsi pe Gaudissart. Directorul îl 
primi pe Schmucke cu politeţea cam crispată pe care o avea 
faţă de artişti, şi fu mirat că Schmucke îi cere leafa pe o 
lună. Totuşi, făcându-se verificarea, cererea se dovedi 
îndreptăţită. 


— Măi să fie, nene, îi spuse directorul, germanii ştiu 
totdeauna să socotească bine, chiar printre lacrimi... Eu 
credeam că aţi fost mişcaţi de gratificaţia de o mie de 
franci, era leafa pe un an! şi că m-am achitat cu asta. 

— Noi n-am brimid nimig, zise bunul german; ji tagă fiu la 
tumnefozdra, e viintgă n-am nigi gază, nigi o bara... Gui atzi 
remiz cradivigatzia? 

— Portăresei dumneavoastră!.. 

— Madam Zipod! exclamă muzicianul. Ea l-a ugiz be Bonz, 
l-a vurad, l-a fântud... Froia ză-i artă desdamendul... E o 
digăloză! un monsdru! 

— Dar bine, nene, cum de eşti fără un ban şi fără casă, 
fără adăpost, în situaţia dumitale de legatar universal? Asta 
nu e logic, cum zicem noi. 

— Am vozd tad avara... Eu zând zdrain, nu gunozg lecile... 
„Bietul om!” se gândi Gaudissart, întrevăzând sfârşitul 
probabil al unei lupte inegale. 

— Ascultă, îi spuse el, ştii ce trebuie să faci? 

— Am ein om te avageri! 

— Ei bine, cazi pe loc la o tranzacţie cu moştenitorii, capeţi 
de la ei o sumă fixă şi o rentă viageră, şi-ai sa trăieşti 
liniştit... 

— Nigi nu jreau aldgefa! răspunse Schmucke. 

— Ei, atunci, lasă-mă pe mine să-ţi aranjez treaba asta, 
zise Gaudissart, căruia Fraisier îi spusese, în ajun, planul 
său. 

Gaudissart se gândi că ar putea să se ia bine pe lângă 
tânăra vicontesă Popinot şi mama ei, ducând la bun sfârşit 
afacerea asta murdară, şi că va ajunge, într-o zi, cel puţin 
consilier de stat. Aşa-şi spunea el. 

— Fă împudemigezg... 

— Ei, ia să vedem, atunci! Mai întâi uite, zise Napoleonul 
teatrelor de pe bulevard, poftim o sută de scuzi... 

Luă din punga lui cincisprezece ludovici1 89 şi-i întinse 
muzicianului. 


— Sunt ai dumitale, reprezintă leafa pe şase luni; dacă 
pleci de la teatru, mi-i dai înapoi. Să facem socoteala! cât 
cheltuieşti pe an? cât îţi trebuie ca să fii mulţumit? Haide! 
haide! Pune-ţi la cale o viaţă de Sardanapal190!.. 

— N-am nefoie tegâd te ein gozdum te iarnă ji ein te fară. 

— Trei sute de franci! zise Gaudissart. 

— Bandovi, badru bereghi... 

— Şaizeci de franci. 

— Giorăbi... 

— Douăsprezece perechi! face treizeci şi şase de franci. 

— Jase gamaiji. 

— Şase cămăşi de pânză de bumbac, douăzeci şi patru de 
franci, încă pe-atâtea de pânză de in, patruzeci şi opt: 
vasăzică şaptezeci. Am ajuns la patru sute şaizeci şi opt, să 
zicem cinci sute cu cravatele şi batistele, şi o sută de franci 
pentru spălătoreasă... şase sute! Pe lângă asta, cât îţi 
trebuie pentru mâncare?.. trei franci pe zi? 

— Nu, e brea muld! 

— Şi-ţi mai trebuie şi pălării... Face o mie cinci sute de 
franci şi cu cinci sute de franci chiria, două mii. Vrei să-ţi 
obţin eu două mii de franci rentă viageră... garantată solid? 

— Ji dudunul? 

— Două mii patru sute de franci!.. Ah! neică Schmucke, 
asta se cheamă tutun la dumneata?.. Ei bine, o să-ţi dăm şi 
tutun. Vasăzică, două mii patru sute de franci, rentă 
viageră... 

— Azda nu e dod! Freau cine zuma vigsa... 

— Aldămaşul!.. aşa el Ce ţi-e şi cu nemţii ăştia! zic că sunt 
naivi! al dracului mai e şi Robert Macaire191 ăsta! se gândi 
Gaudissart. Cât vrei, repetă el. Dar după asta, gata. 

— Bendru ga ză aghid o tadorie zvândă. 

„O datorie! îşi spuse Gaudissart, ce pungaş! e mai rău 
decât un băiat de bani gata! O să scornească cine ştie ce 
poliţe! Trebuie terminat repede! Fraisier nu vede lucrurile 
în mare!” 

— Ce datorie, nene, spune!.. 


— Un zingur om l-a blânz be Bons aladuri de mme... Elare 
cine veditza tracutza gu un băr zblentit, atineaori am 
grezud gă făd jeniul piedei mele Jermanii, be gare n-ar vi 
drepuit z-o bărăzesg nigiotada... Barisul nu e bendru 
jermani, lumea râte te ei, zise el făcând din cap gestul 
omului care crede că vede limpede lucrurile de pe lumea 
asta. 

„E nebun, îşi spuse Gaudissart.” 

Şi, cuprins de milă pentru acest nevinovat, directorului îi 
dădură lacrimile. 

— Ah! tumneda mă întzeleji, tomnule tiregtor! Ei pine, 
omul cu veditza este Dobinart, gare vage zerficiul la 
orghesdră ji abrinte lămbile; Bonz îl iupea ji îl aşuda, ela 
vozd zingurul gare l-a înzotzid be unigul meu brieden în 
gordejiu, la piserigă, la gimidir... Freau drei mii te vrangi 
bendru el, ji trei mii te vrangi bendru veditză... „Bietul om! 
îşi spuse Gaudissart.” 

Parvenitul acesta feroce fu mişcat de această nobleţe 
sufletească şi de o asemenea recunoştinţă pentru un lucru 
de nimic în ochii lumii, dar care, în ochii acestui miel al 
Domnului, cântărea, ca şi paharul de apă al lui Bossuet192, 
mai mult decât victoriile cuceritorilor. Gaudissart ascundea, 
sub vanităţile sale, sub dorinţa brutală de a parveni şi de a 
se înălța până la prietenul său Popinot, o inimă bună, un 
caracter bun. Înlătură deci părerile temerare asupra lui 
Schmucke şi trecu de partea lui. 

— Vei avea toate astea! Dar am să fac mai mult, dragă 
Schmucke. 'Topinard e un om cinstit... 

— Ta, l-am fazud atineaori în cozbotaria lui zaragă, unte e 
multzumid gu gobiii lui... 

— Am să-i dau locul de casier, fiindcă taica Baudrand mă 
părăseşte. 

— Ah! ză fă pine-gufândeze Tumnezeu! exclamă 
Schmucke. 

— Ei, atunci, scumpule şi dragule, vino astă-seară la orele 
patru, la domnul Berthier, notarul. O să fie totul gata şi vei 


fi la adăpost de lipsuri pentru tot restul vieţii... Vei încasa 
cei şase mii de franci şi vei continua să lucrezi, cu aceeaşi 
leafă, alături de Garangeot, ceea ce lucrai alături de Pons. 

— Nu, zise Schmucke, nu foi drăi! Nu mă draje inima la 
nimig... mă zimd polnaf... „Biată oiţă! îşi spuse Gaudissart 
salutându-l pe german, care pleca. Dar, la urma urmei, 
omul trebuie să mănânce. Şi, cum spune sublimul 
Beranger193: 

Oiţe dragi, în veci o să fiţi tunse 

Şi fredonă cântecul care conţinea această opinie politică, 
pentru a-şi alunga emoția. 

— Să tragă la scară trăsura mea! îi porunci el uşierului. 
Apoi cobori şi strigă vizitiului: În strada Hanovre! 

Ambiţiosul din el reapăruse în întregime! avea înaintea 
ochilor Consiliul de Stat. 

În acel moment, Schmucke cumpăra flori şi prăjituri şi le 
aduse aproape vesel copiilor lui Topinard. 

— Tau gatouri, zise el zâmbind. 

Era primul zâmbet care-i venise pe buze de trei luni de 
zile, şi cine l-ar fi văzut s-ar fi înfiorat. 

— Le tau gu cine gonditzie. 

— Sunteţi prea bun, domnule, zise mama. 

— Veditza ză mă zărude ji ză-ji bună viori în băr ji ză-l 
îmbledeazgă aja gum vag migile jermane! 

— Olga, fetiţo, fă tot ce doreşte domnul, zise plasatoarea 
luându-şi un aer sever. 

— Nu gerdatzi be miga mea jermană! exclamă Schmucke, 
căruia i se părea că vede în fetiţă scumpa lui Germanie. 

— Soseşte tot calabalâcul pe umerii a trei hamali, zise 
Topinard intrând. 

— Ah! făcu germanul, briedene, iadă touă zude te frângi 
ga ză blădejdi dod... Tar ai cine nefasdă trăcutză, ai z-o iei 
în găzădorie, nu-i aja? Eu fă tau cine mie te * zguzi... 
Veditza va afea cine zezdre te cine mie de zguzi < be gare 
ai ză-i blasezi be numele ei... ji tumneda nu fei mai vi om te 
zerfigiu... fei vi gazierul deadrului... 


VW 


— Eu, în postul taichii Baudrand? 

— Ta. 

— Cine v-a spus asta? 

— Tomnul Cautissart! 

— Vai! să înnebuneşti de bucurie, nu altceva! Ei, ce zici, 
Rosalie, au să plesnească de necaz la teatru... Dar nu e 
posibil, reluă el. 

— Binefăcătorul nostru nu poate să locuiască într-o 
mansardă... 

— Aj! bendru gâdefa zile gâd mai am te drăid, zise 
Schmucke, e prea pine!.. Atio! mă tug la gimidir... ză făd ge 
z-a vagud gu Bons... ji ză gomant viori bendru mormândul 
lui! 

Doamna Camusot de Marville era teribil de îngrijorată. 
Fraisier ţinea sfat la ea cu Godeschal şi cu Berthier. 
Berthier, notarul, şi Godeschal, proceduristul, considerau 
testamentul făcut de doi notari în faţa a doi martori ca 
inatacabil, din cauza felului precis în care îl formulase 
Leopold Hannequin. După Godeschal, care era om cinstit, 
chiar dacă avocatul actual al lui Schmucke reuşea să-l 
înşele, tot o să-i fie deschişi ochii, dacă nu de altcineva, 
măcar de către un avocat din cei care, pentru a face să se 
vorbească despre ei, recurg la acte de generozitate, de 
delicateţe. Plecând de la prezidentă, cei doi jurişti o sfătuiră 
deci să se ferească de Fraisier, despre care luaseră, 
bineînţeles, informaţii. În acel moment, Fraisier, care se 
întorsese de la punerea sigiliilor, întocmea o citaţie în biroul 
prezidentului, unde îl băgase doamna de Marville la 
cererea celor doi jurişti, care considerau afacerea prea 
murdară ca să se amestece un prezident în ea, şi care 
voiseră să-şi spună părerea doamnei de Marville fără să-i 
audă Fraisier. 

— Ei, doamnă, dar domnii unde sunt? întrebă fostul 
procedurist din Mantes. 

— Au plecat!.. spunându-mi să renunţ la afacere, răspunse 
doamna de Marville. 


— Să renunţaţi! zise Fraisier cu un accent de furie 
stăpânită. Ascultaţi, doamnă... 

Şi citi documentul următor: 

— În urma reclamaţiei lui etc... (trec peste vorbărie). 

Având în vedere că a fost depus în mâna domnului 
prezident al tribunalului de primă instanţă un testament 
făcut de maeştrii Leopold Hannequin şi Alexandre Crottat, 
notari din Paris, însoţiţi de doi martori, domnii Brunner şi 
Schwab, străini domiciliaţi la Paris, prin care testament 
domnul Pons, decedat, a dispus de averea sa în prejudiciul 
reclamantului, moştenitorul său natural şi legal, în folosul 
unui domn Schmucke, german; 

Având în vedere că reclamantul se face forte să 
demonstreze că testamentul este opera unei captaţiuni 
odioase şi rezultatul unor uneltiri condamnate de lege; că 
va fi dovedit prin persoane eminente că intenţia testatorului 
era să lase averea sa domnişoarei Cecile, fiica sus-numitului 
domn de Marville; şi că testamentul a cărui anulare o cere 
reclamantul a fost smuls datorită slăbiciunii testatorului, 
când acesta era în stare de completă demenţă; 

Având în vedere că domnul Schmucke, pentru a obţine 
acest legat universal, l-a sechestrat pe testator, că a 
împiedicat familia să ajungă până la patul mortului şi că, 
odată rezultatul obţinut, s-a dedat la acte notorii de 
ingratitudine care au scandalizat casa şi pe toţi locatarii din 
cartier, care, din întâmplare se aflau martori deoarece îşi 
aduceau ultimul omagiu portarului casei unde a decedat 
testatorul; 

Având în vedere că fapte încă mai grave, ale căror dovezi 
le strânge acum reclamantul, vor fi prezentate în faţa 
domnilor judecători ai tribunalului; 

Eu, subsemnatul portărel etc., etc., în numele 
reclamantului, am citat pe domnul Schmucke, pârât etc., să 
se prezinte în faţa domnilor judecători ai secţiei întâi a 
tribunalului, pentru a i se aduce la cunoştinţă că 
testamentul primit de maeştrii Hannegquin şi Crottat, fiind 


rezultatul unei captaţiuni evidente, va fi considerat ca nul şi 
neavenit; şi în afară de aceasta, am protestat împotriva 
calităţii şi capacităţii de legatar universal pe care ar putea-o 
pretinde domnul Schmucke, reclamantul înțelegând să se 
opună, cum de fapt se opune, prin reclamaţia sa cu data de 
astăzi, prezentată domnului prezident, punerii în posesie 
cerute de numitul domn Schmucke, şi i-am lăsat copie de pe 
prezenta, al cărui cost este de... etc. 

— Îmi cunosc omul, doamnă prezidentă: după ce va citi 
scrisorica asta, va cădea la învoială. O să-l consulte pe 
Tabareau, iar Tabareau îi va spune să accepte propunerile 
noastre! Veţi da cei trei mii de franci de rentă viageră? 

— Desigur, şi aş fi bucuroasă să mă aflu în situaţia de a 
plăti prima rată. 

— Până în trei zile, s-a făcut... Citaţia asta îl va surprinde 
tocmai acum când e năucit de durere, fiindcă bietul om îl 
regretă pe Pons. A luat foarte în serios, această pierdere. 

— Reclamaţia o dată pornită poate fi retrasă? întrebă 
prezidenta. 

— Desigur, doamnă, oricând se poate desista cineva. 

— Ei, atunci, domnule, zise doamna Camusot, la treabă!.. 
dă-i drumul! Da, afacerea pe care ai tratat-o pentru mine 
merită osteneala. Pe de altă parte, am pus la cale demisia 
lui Vitel, dar dumneata vei avea de plătit şaizeci de mii de 
franci acestui Vitel din valorile succesiunii Pons... Vezi, deci, 
că trebuie să reuşim... 

— Aveţi demisia lui? 

— Da, domnule, domnul Vitel are încredere în domnul de 
Marville... 

— Ei bine, doamnă, v-am şi scutit de o sumă de şaizeci de 
mii de franci, care socotisem eu că trebuie dată acelei 
portărese nemernice, acelei doamne Cibot. Dar ţin în 
continuare să capăt debitul de tutun pentru femeia 
Sauvage, precum şi numirea prietenului meu Poulain în 
locul vacant de medic-şet la Quinze-Vingts. 

— Ne-am înţeles, s-a aranjat totul. 


— Ei, atunci, afacerea s-a încheiat... Toată lumea e de 
partea dumneavoastră în această afacere, până şi 
Gaudissart, directorul de teatru, la care am fost ieri, şi care 
mi-a promis să-l zgâlţâie pe omul de serviciu, care ar putea 
să ne pună bețe în roate. 

— Da! ştiu. Domnul Gaudissart e cu totul devotat familiei 
Popinot! 

Fraisier plecă. Din nefericire, nu se întâlni cu Gaudissart, 
şi fatalei citaţii i se dădu imediat curs. 

Toţi oamenii hrăpăreţi vor înţelege, aşa după cum oamenii 
cinstiţi o vor uri, bucuria prezidentei, căreia, douăzeci de 
minute după plecarea lui Fraisier, Gaudissart veni să-i 
anunţe convorbirea lui cu bietul Schmucke. Prezidenta 
aproba totul şi îi fu nespus de recunoscătoare directorului 
de teatru că o scăpase de orice scrupul prin considerente 
care îi părură foarte juste. 

— Doamnă prezidentă, spusese Gaudissart, mă gândeam 
venind încoace că amărâtul ăla nici n-ar şti ce să facă cu 
averea! E un temperament de o simplitate patriarhală. E un 
naiv, un german, om bun de împăiat, bun de pus sub un 
clopot de sticlă ca un lisus mic de ceară!.. Vreau să spun că, 
după părerea mea, e încurcat şi cu cele două mii cinci sute 
de franci venit pe care i-i daţi, şi că îl împingeţi spre 
dezmâăţ... 

— Este o faptă foarte nobilă, zise prezidenta, să-l înstărim 
pe acest holtei care-l regretă pe vărul nostru. Dar eu 
deplâng hâra măruntă care ne-a îndepărtat de domnul 
Pons; dacă ar mai fi venit, i s-ar fi iertat totul. Închipuieşte-ţi 
că soţul meu îi simte lipsa: domnul de Marville a fost foarte 
supărat că nu a fost înştiinţat de moartea aceasta, fiindcă 
ţine cu sfinţenie la obligaţiile de familie şi ar fi asistat la 
slujba religioasă, la cortegiu, la înmormântare; m-aş fi dus 
chiar eu la biserică... 

— Ei, atunci, frumoasă doamnă, zise Gaudissart, binevoiţi 
să puneţi să se pregătească actul; la ora patru vi-l aduc pe 
german... Fiţi bună, doamnă, şi amintiţi-i de mine 


încântătoarei dumneavoastră fiice, vicontesa Popinot; să 
aibă bunătatea să-i spună ilustrului meu prieten, bunul şi 
excelentul său socru, marelui om de stat, cât sunt de 
devotat faţă de toţi ai săi şi că doresc să mă bucur în 
continuare de preţioasa lui protecţie. Datorez viaţa 
unchiului său, judecătorul1 94, iar lui, îi datorez averea... Aş 
vrea să vă datorez dumneavoastră şi fiicei dumneavoastră 
înalta consideraţie care însoţeşte pe oamenii puternici şi 
bine situaţi. Vreau să mă las de teatru, să devin un om 
serios. 

— Eşti, domnule, un om serios, zise prezidenta. 

— Sunteţi adorabilă, spuse Gaudissart sărutând mâna 
uscată a doamnei de Marville. 

La ora patru, în biroul domnului Berthier, notarul, se aflau 
adunaţi, mai întâi Fraisier, care redactase actul de 
tranzacţie, apoi Iabareau, mandatarul lui Schmucke, şi 
Schmucke însuşi, adus de Gaudissart. Fraisier avusese grijă 
să pună cei şase mii de franci ceruţi şi cei şase sute de 
franci constituind primul termen al rentei viagere, în 
bancnote, pe biroul notarului şi sub ochii germanului care, 
ameţit de atâţia bani, nu dădu nici cea mai mică atenţie 
actului care i se citea. Luat în primire de Gaudissart, la 
întoarcerea de la cimitir, unde stătuse de vorbă cu Pons şi-i 
făgăduise să-l urmeze, bietul om nu se găsea în 
deplinătatea facultăţilor sale, şi aşa foarte zdruncinate de 
atâtea zguduiri. Aşa încât nu ascultă preambulul actului, 
unde era prezentat ca fiind asistat de maestrul Iabareau, 
portărel, mandatarul şi consultantul său, şi unde erau 
amintite cauzele procesului intentat de prezident în 
interesul fiicei sale. Germanul avea un rol trist, căci, 
semnând actul, dădea câştig de cauză afirmațiilor 
înspăimântătoare ale lui Fraisier, dar era aşa de bucuros că 
vede banii destinaţii familiei Popinot, şi aşa de fericit că-l va 
înstări, după cum crezuse el de cuviinţă, pe singurul care-l 
iubise pe Pons, încât nu auzi nici un cuvânt din tranzacţie în 


privinţa procesului. În mijlocul citirii actului, intră un 
secretar în birou. 

— Domnule, îi spuse el patronului său, e cineva care vrea 
să vorbească cu domnul Schmucke... 

Notarul, la un gest al lui Fraisier, dădu din umeri în mod 
semnificativ. 

— Să nu ne deranjezi niciodată când semnăm acte! 
întreabă cum îl cheamă pe acest... E un om sau un domn?e 
un creditor?.. 

Secretarul se întoarse şi zise: 

— Vrea să vorbească neapărat cu domnul Schmucke. 

— Numele lui? 

— Se numeşte 'Topinard. 

— Mă duc eu. Semnează liniştit, îi spuse Gaudissart lui 
Schmucke. Terminaţi, am să văd ce vrea. 

Gaudissart îl înţelese pe Fraisier, şi fiecare din ei simţea 
primejdia în aer. 

— Ce cauţi aici? îi spuse directorul omului de serviciu. 
Vasăzică nu vrei să fii casier? Primul merit al unui casier 
este discreţia. 

— Domnule... 

— Ia du-te la treburile tale, că n-ai să ajungi niciodată 
nimic dacă te amesteci în ale altora. 

— Domnule, nu vreau să mănânc o pâine care să-mi stea în 
gât!.. Domnule Schmucke! striga el. 

Schmucke, care semnase şi care ţinea banii în mână, veni 
când auzi glasul lui Topinard. 

— Uite bendru miga jermană ji bendru tumneada... 

— Ah! dragă domnule Schmucke, aţi îmbogăţit nişte 
monştri, nişte oameni care vor să vă răpească onoarea. Am 
dus asta la un om cumsecade, un procedurist care-l 
cunoaşte pe Fraisier, şi el zice că trebuie să pedepsiţi 
asemenea ticăloşie primind procesul şi că ei vor da înapoi... 
Citiţi. 

Şi imprudentul prieten întinse citaţia adresată lui 
Schmucke în pasajul Bordin. Schmucke luă hârtia, o citi şi, 


văzând cum era tratat acolo, nepricepând nimic din 
drăgălăşiile procedurii, suferi o lovitură mortală. Grăuntele 
acesta de nisip îi astupă inima. Schmucke căzu în braţele lui 
Topinard. În momentul acela se aflau amândoi în gangul 
notarului. Trecu o trăsură. lopinard îl urcă pe bietul 
german, care îndura durerile unei congestii cerebrale. 
Vederea îi era tulburată, dar muzicianul mai avu puterea 
să-i întindă banii lui Topinard. Schmucke nu muri în urma 
acestui prim atac, dar nu-şi mai recăpătă raţiunea, făcea 
doar mişcări inconştiente, nu mânca. A murit după zece 
zile, fără să se plângă, fiindcă nu mai vorbea. A fost îngrijit 
de doamna Topinard şi îngropat pe tăcute alături de Pons, 
prin grija lui Topinard, singura persoană care a urmat 
dricul acestui fiu al Germaniei. 

Fraisier, numit judecător de pace, e foarte intim în casa 
prezidentului şi foarte prețuit de prezidentă, care n-a voit 
să-l lase să se însoare cu fata aia a lui Tabareau; ea i-a 
făgăduit ceva mult mai de soi omului abil căruia îi 
datorează, după părerea ei, nu numai cumpărarea 
păşunilor şi a vilei de la Marville, dar şi alegerea domnului 
prezident, ca deputat, în urma realegerilor generale din 
1846. 

Toată lumea va dori fără îndoială să ştie ce-a devenit 
eroina acestei povestiri, din nefericire prea adevărată în 
amănuntele ei, şi care, alăturată precedenteil195, a cărei 
soră geamănă este, dovedeşte că marea forţă socială este 
caracterul. Amatori, cunoscători şi negustori, aţi ghicit că 
este vorba de colecţia lui Pons! E de ajuns să asistăm la 
convorbirea din casa contelui Popinot, care îşi arăta mai 
deunăzi splendida sa colecţie unor străini. 

— Domnule conte, îi spunea un străin cu vază, posedaţi 
comori! 

— O! milord, spuse cu modestie contele Popinot, în materie 
de tablouri, nimeni, nu zic la Paris, ci în Europa, nu se poate 
încumeta să rivalizeze cu un necunoscut, un evreu numit 
Elie Magus, un bătrân maniac, cel mai mare amator de 


tablouri. El a adunat o sută şi ceva de tablouri în stare să 
descurajeze pe orice doritor de a înjgheba o colecţie. 
Franţa ar trebui să sacrifice opt milioane pentru a cumpăra 
această galerie la moartea bogătaşului... Cât despre obiecte 
rare, colecţia mea e destul de frumoasă ca să se vorbească 
de ea... 

— Dar cum se face că un om atât de ocupat ca 
dumneavoastră. A cărui avere de început a fost atât de 
cinstit câştigată prin comerţ?.. 

— De drogherie, întrerupse Popinot, a putut continua să se 
ţină de droguril 96... 

— Nu, reluă străinul, dar cum de găseaţi timp să le 
căutaţi? Obiectele rare nu vin singure... 

— Tata avea deja, spuse vicontesa Popinot, un sâmbure de 
colecţie, îi plăceau artele şi lucrurile frumoase, dar cea mai 
mare parte a comorilor lui vin de la mine! 

— De la dumneavoastră, doamnă?.. Atât de tânără! aţi avut 
acest viciu? întrebă un prinţ rus. 

Ruşilor le place aşa de mult să imite, încât toate bolile 
civilizaţiei se repercutează la ei. Colecţiomania bântuie la 
Petersburg şi, ca urmare a curajului natural al acestui 
popor, ruşii au pricinuit mărfii, cum ar spune Remonencqg, o 
ridicare de preţuri care va face imposibile colecţiile. Chiar 
acest prinţ se afla la Paris numai ca să colecţioneze. 

— Alteță, zise vicontesa, comoara aceasta mi-a revenit prin 
moştenire de la un văr care mă iubea mult şi care timp de 
patruzeci şi ceva de ani, de prin 1805. A strâns din toate 
țarile, şi mai ales din Italia, toate aceste capodopere... 

— Şi cum se numea? întrebă milordul. 

— Pons, zise prezidentul Camusot. 

— Era un om încântător, reluă prezidenta subţiindu-şi 
glasul, plin de spirit, original, şi, pe deasupra, cu multă 
inimă. Evantaiul acesta pe care-l admiraţi, milord, şi care 
este cel al doamnei de Pompadour, mi l-a adus într-o 
dimineaţă, spunându-mi o frază încântătoare pe care-mi 
veţi permite să n-o repet... 


Şi se uită la fiica ei. 

— Spuneţi-mi fraza, doamnă vicontesă, ceru prinţul rus. 

— Fraza face cât evantaiul, răspunse vicontesă, care 
repeta de fiecare dată acelaşi lucru. I-a spus mamei că a 
venit momentul ca ceea ce a fost odată în mâinile viciului să 
rămână în mâinile virtuţii. 

Milordul se uită la doamna Camusot de Marville cu un aer 
de îndoială extrem de măgulitor pentru o femeie atât de 
uscată. 

— Cina de trei-patru ori pe săptămână la mine, reluă ea, 
ne iubea aşa de mult! noi ştiam să-l preţuim, şi artiştii se 
simt bine în tovărăşia celor care le apreciază spiritul. Soţul 
meu era, de altfel, singura lui rudă. Şi când această 
moştenire i-a revenit domnului de Marville, care nu se 
aştepta deloc la ea, domnul conte a preferat să cumpere tot 
în bloc, mai degrabă decât să lase să se vândă colecţia la 
licitaţie; şi noi, de asemenea, am preferat s-o vindem astfel, 
căci e atât de groaznic să vezi risipindu-se lucrurile 
frumoase care i-au plăcut atât de mult iubitului nostru văr! 
Elie Magus le-a evaluat atunci; şi astfel am putut, milord, să 
cumpăr vila clădită de unchiul dumneavoastră, unde ne veţi 
face plăcerea să ne vizitaţi. 

Casierul teatrului, ale cărui drepturi, create de 
Gaudissart, au trecut de un an în alte mâini, este tot domnul 
Topinard; dar domnul Topinard a devenit posomorât, 
mizantrop şi vorbeşte puţin. Lumea zice că ar fi comis o 
crimă, iar gurile rele de la teatru pretind că e trist de când 
s-a căsătorit cu Lolotte. Numele lui Fraisier îl face să 
tresalte pe cinstitul 'Topinard. Poate că va părea ciudat 
faptul că singurul suflet demn de Pons şi de Schmucke 
provenea din subsolul al treilea al unu teatru de bulevard. 

Doamna Remonencg, impresionată de prezicerea doamnei 
Fontaine, nu vrea să se retragă la ţară, a rămas în 
magazinul său splendid de pe Bulevardul Madeleine şi e din 
nou văduvă. Într-adevăr, auvergnatul, după ce se asigurase, 
printr-un contract de căsătorie, că averea revine aceluia 


dintre soţi rămas în viaţă, pusese în calea soţiei sale un 
păhăruţ de vitriol, bizuindu-se pe o greşeală; iar soţia sa, cu 
gândurile cele mai bune, mutând din loc în loc păhăruţul, îl 
înghiţise până la urmă Remonencg. Sfârşitul acesta, demn 
de un asemenea ticălos, vorbeşte în favoarea proniei 
cereşti, pe care sunt acuzaţi că o uită autorii tablourilor de 
moravuri, poate din cauza deznodămintelor din drame, care 
se referă prea des la ea. 

lertaţi greşelile copistului! 


SFÂRŞIT 


1 Vărul Pons - a apărut pentru prima oară în 1847 în 
ziarul Constituţionalul, în care apăruse, cu un an în urmă, 
Verişoara Bette; ambele romane purtau titlul general de 
Rudele sărace. 

2 Hyacinthe, actor celebru - Louis-Hyacinthe Duffost, zis 
Hyacinthe, era celebru în prima jumătate a secolului al XIX- 
lea la Paris pentru talentul lui de comic; juca la Teatrul 
Ambigu şi la Teatrul Vaudeville. 

3 Spenţer - haină scurtă, fără pulpane, lansată în Anglia 
de lordul Spencer. 

4 Pacea de la Amiens - pace de scurtă durată, încheiată 
între Anglia şi Franţa la 27 martie 1802. 

5 Carrick - manta bărbătească cu mai multe semipelerine 
suprapuse, purtată multă vreme de birjarii parizieni în 
secolul al XIX-lea; originea ei este tot englezească. 

6 Alcibiade - orator, general şi om politic din vechea 
Grecie, Alcibiade (450-404 î.e.n.) era un bărbat frumos şi 
vanitos; a dus o viaţă aventuroasă şi desfrânată, plină de 
intrigi şi de extravaganţe. 

7 Imperiul - e vorba de aşa-numitul prim imperiu francez 
(1804-1614) al lui Napoleon I, epocă în care a dominat în 


artă, în mobilier etC. Stilul cu linii drepte, inspirat din 
Antichitate. 

8 regim pitagorician - filosoful şi matematicianul grec 
Pitagora (secolul al VI-lea î.e.n.) preconiza o viaţă austeră. 

9 cele cinci veste ale lui Garat - deşi avea obiceiul să 
poarte cinci veste una peste alta, celebrul cântăreţ francez 
Pierre-Jean Garat (1764-1823) trecea drept un om elegant. 

10 Incroyabili - nume purtat în vremea Directoriului din 
Franţa (1795-1799) de către tinerii regalişti, afectaţi în 
costum, maniere şi limbaj; se prefăceau că nu-l pot 
pronunţa pe r şi repetau tot timpul c'est inc (r) oyable - e 
de necrezut. 

11 şcoala lui David - pictorul francez Louis David (1748- 
1829) preconiza factura clasică a liniilor şi a culorii limpezi; 
inspirată din Antichitate, şcoala lui a combătut, în vremea 
Revoluţiei Franceze şi a Imperiului napoleonian stilul 
rococo încărcat şi întortocheat din secolul al XVIII-lea. 

12 mobilele... lui Jacob - o întreagă dinastie de tâmplari de 
lux din Franţa a purtat numele de Jacob; cel la care se 
referă aci Balzac este Franqois-Honore-Georges Jacob 
(1770-1841), creator de mobile cu aplicaţii de bronz în 
vremea Republicii şi a Imperiului; în epoca următoare, a 
Restauraţiei (1815-1830), economia fiind de rigoare, 
mobilele lui devin mai subţirele şi au mai puţine aplicaţii de 
bronz. 

13 Institut... Academiei de la Roma - Academia franceză 
de la Roma, şcoală de artă pentru cei mai buni artişti tineri 
francezi, a fost suprimată în 1793 şi restabilită în 1795; 
repartizarea tinerilor bursieri se făcea prin concurs; primul 
concurs de compoziţie muzicală a avut loc în 1803. 
Institutul, înfiinţat prin constituţia din 1795, reunea 
diversele academii, printre care şi cea de arte plastice. 

14 Kreisler-ii lui Hoffmann - e vorba de scrierea Pagini din 
biografia maestrului de capelă Kreisler de Emest-Theodor- 
Willhelm Hoffmann (1776-1882), muzician, desenator şi 
scriitor german; Balzac se referă deseori la celebra 


culegere de povestiri a acestuia, Povestiri fantastice, din 
care face parte şi nuvela de mai sus. 

15 hacişinii sau teriaskii - hacişinii ismaelieni erau 
fumători fanatici de haşiş; teriaskii erau sihaştri mistici din 
India. 

16 un Herold - Louis-Joseph-Ferdinand Herold, 
compozitor francez (1791-1833), a lăsat opere comice şi 
compoziţii muzicale graţioase. 

17 Chenavard - colecţionarul Aime Chenavard (1797- 
1838) a fost pictor decorator şi gravor; el era şi consilier 
artistic la manufactura de porţelanuri de la Sevres. 

18 banda neagră - aşa era numit grupul de speculanţi 
format după Revoluţia Franceză, grup care se ocupa cu 
demolarea castelelor şi a monumentelor cumpărate pe mai 
nimic, pentru a vinde mobilierul, materialele etc. 

19 stilul Pompadour - doamna de Pompadour, favorită a 
regelui Ludovic al XV-lea, proteja stilul la modă în secolul al 
XVIII-lea, stil cu ornamente bogate şi cu subiecte frivole, în 
care, totuşi, marii artişti ai epocii au creat opere graţioase. 

20 Lepautre, Lavallee-Poussin - Jean Lepautre (1617- 
1682), celebru artist decorator şi pictor gravor francez; 
Etienne de Lavallee-Poussin (1740-1793), pictor de scene 
istorice şi autor de culegeri de ornamente inspirate din 
Antichitate. 

21 Dusommerard - Alexandre Dusommerard (1779-1842), 
consilier la Curtea de conturi, devenise colecţionar pasionat 
în urma campaniei militare pe care o făcuse în Italia în 
1800; fără pregătire artistică specială, el adunase totuşi, 
între 1815 şi 1830, cea mai frumoasă colecţie de mobile şi 
obiecte de tot felul din vremea Evului Mediu şi a Renaşterii. 

22 colecţia Sauvageot - la început violonist la operă, apoi 
funcţionar la vamă, Charles Sauvageot (1781-1860) şi-a 
alcătuit, privându-se şi de strictul necesar, o colecţie de 
opere de artă din vremea Renaşterii, colecţie pe care a 
donat-o statului în 1856. 


23 Nicolo, Paer... Berton - Nicolas Isouard, zis Nicolo 
(1775-1818), autor de opere comice, ca Jeannot şi Colin, 
Gioccmda etc.; Ferdinand Paer (1771-1839), compozitor 
italian protejat de Napoleon, nu a lăsat lucrări care să 
reziste timpului; Henri Montan, zis Berton (1767-1844), a 
fost tehnician şi profesor de muzică mai mult decât 
compozitor. 

24 coaliția - războaiele lui Napoleon au fost purtate cu 
puterile monarhice europene (Anglia, Prusia, Austria, Rusia, 
Suedia etc.), care au încheiat, în diverse formaţii, o serie de 
coaliţii împotriva Franţei. 

25 Molicre, în celebrul cuplet al Eliantei - în Mizantropul 
lui Molicre, Eliante aminteţte că, pentru cei care îi iubesc, 
defectele oamenilor poartă nume atrăgătoare, ba chiar se 
transformă în calităţi (actul II, scena 4). 

26 plictisitorul Grandisson - eroul unui roman englezesc, 
cu acelaşi titlu, apărut la Londra în 1753 şi datorit 
celebrului scriitor Samuel Richardson; sir Charles 
Grandisson era plin de virtuţi şi de distincţie aristocratică, 
dar îi plictisea pe cititori. 

27 Brillat-Savarin - Anthelme Brillat-Savarin (1755-1826) 
este autorul unei lucrări celebre de gastronomie: Fiziologia 
gustului sau meditaţie asupra gastronomiei transcendente. 

28 La Fontaine... Cei doi prieteni - e vorba de celebra 
fabulă a lui La Fontaine (a II-a din cartea a VIII-a), în care 
doi prieteni se iubesc atât de mult, încât unul se scoală 
noaptea şi vine să-l vadă pe celălalt, fiindcă-l visase urât, iar 
acesta, trezindu-se şi crezând că prietenul său are nevoie 
de ceva, îi pune totul la dispoziţie; asemenea prieteni însă, 
spune La Fontaine, trăiesc departe de locurile noastre, 
tocmai în Monomotapa. 

29 Steibelt... Clara Wieck - muzicieni de la sfârşitul 
secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea; nu toţi 
sunt însă germani, aşa cum îi prezintă Balzac: Dussek este 
ceh, Zimmermann este francez, Doehler (nu Doelher) este 


italian etc. Balzac s-a orientat, probabil, după rezonanţa 
numelor. 

30 O fiică a Evei - roman de Balzac, apărut în 18638. 

31 Jean-Paul Richter - filosof şi romancier, scriitorul 
german Jean-Paul Richter (1763-1825) a scris şi versuri, o 
serie de idile, în care lirismul se îmbină cu umorul. 

32 divagaţiile tipărite ale lui Hoffmann - vezi nota 14. 

33 Înfiinţarea drumurilor de fier - prima linie de cale 
ferată a fost deschisă în Franţa în 1827, servind la 
transportul cărbunilor; locomotivele cu aburi şi transportul 
călătorilor datează din 1832. 

34 contele Popinot... erou burghez al Revoluţiei din Iulie - 
Balzac povesteşte în Cesar Birotteau începuturile modeste 
şi succesele comerciale ale tânărului droghist Anselme 
Popinot; acesta, în urma Revoluţiei din Iulie (1830), care 
deschide larg burgheziei bogate uşile celor mai înalte 
funcțiuni, va ajunge ministru şi va fi înnobilat de regele 
Ludovic-Filip. (vezi Addenda.) 

35 Faimosul Gaudissart - povestirea lui Balzac, cu titlul de 
mai sus, a apărut în 1833; este portretul voiajorului- 
comercial priceput şi descurcăreţ; personajul, pe care-l 
regăsim aici director de teatru cu veleităţi de om de stat, 
apare şi în alte romane ale lui Balzac, de exemplu în Cesar 
Birotteau, unde îl ajută pe tânărul Popinot să-şi întemeieze 
negoţul de drogherie. 

36 curtea regelui-cetăţean - curtea lui Ludovic-Filip, rege 
al Franţei între 1830 şi 1848; venit la tron în urma 
revoluţiei burgheze din 1830, Ludovic-Filip ştia ce 
datorează burgheziei (care nu avusese curajul să instituie 
republica) şi, pentru a face caz de guvernarea sa 
„democratică” îi plăcea să fie numit „regele-burghez” sau 
„regele-cetăţean”, denumire pe care o ironizau cercurile 
aristocratice. 

37 cachucha... invențiile lui Sax - fabricant de instrumente 
de suflat, Antoine-Joseph Sax (1814-1894) este creatorul 
saxofonului şi al altor asemenea instrumente muzicale; ela 


fost numit în 1857 profesor la conservator, la catedra de 
saxofon, creată anume pentru el; cachucha este un dans 
spaniol foarte viu, care se dansează cu castaniete. 

38 loreta - numele dat de scriitorul francez Nestor 
Roqueplan, în 1840, femeilor uşoare, care veneau să 
locuiască în vremea aceea în cartierul nou din spatele 
bisericii Notre-Dame de Lorette. 

39 căsătoria în arondismentul al treisprezecelea - cum 
Parisul nu avea pe atunci decât douăsprezece 
arondismente, o căsătorie în arondismentul al 
treisprezecelea echivala cu o legătură nelegitimă. 

40 erau exploataţi, pentru a întrebuința un termen la 
modă - termenii de „exploatare”, „exploataţi” au început să 
circule în Franţa după 1830, în legătură cu dezvoltarea 
proletariatului şi a socialismului utopic. 

41 cartierul Lombarzilor - strada Lombarzilor şi 
împrejurimile ei erau, pe vremea lui Balzac, ticsite de 
magazinele şi depozitele droghiştilor parizieni. 

42 ramura regală mezină - regele Ludovic-Filip (vezi nota 
36) era un descendent al lui Filip de Orleans, fratele mai 
mic al lui Ludovic al XIV-lea, singurul Bourbon direct; 
Ludovic-Filip reprezenta deci ramura regală mezină, ale 
cărei drepturi la tron le contestau aşa-numiţii legitimişti 
reprezentând vechea aristocrație. 

43 această Didonă de anticameră - ironia lui Balzac evocă, 
pentru Madeleine Vivet, respinsă de Pons, soarta reginei 
Didona a Cartaginei, regină legendară care s-a sinucis după 
ce a fost părăsită de Enea. 

44 lemn de Sainte-Lucie - Sainte-Lucie este una dintre 
insulele Antile. 

45 Lancret, Pater, Watteau, Greuze - celebri pictori 
francezi din secolul al XVIII-lea; Lancret (Nicolas) a pictat 
scene galante; Pater (Jean-Baptiste), de asemenea; Greuze 
(Jean-Baptiate) a cultivat mai ales portretul şi scenele 
familiale; cel mai de seamă dintre toţi, Watteau (Antoine), 


colorist plin de poezie, a tratat cu predilecție scene 
pastorale şi sentimentale. 

46 Riesener - Jean-Louis Riesener (1739-1806), tâmplar 
de lux din secolul al XVIII-lea, este creatorul aşa-numitului 
stil „Louis XVI” (mobile cu picioare arcuite şi cu 
ornamentaţie de marchetărie). 

47 'Turenne - Henri de la Tour d'Auvergne, viconte de 
Turenne (1611-1675), a fost unul dintre cei mai mari 
căpitani de oşti ai Franţei; pentru el a fost creat gradul de 
„mareşal general” (astăzi: generalisim); a condus cu succes 
campania în Germania între 1644 şi 16048, punând astfel 
capăt războiului de treizeci de ani. 

48 cei doi LL - marca porţelanurilor de Sevres din prima 
perioadă era: o literă a alfabetului, de la D la R, între doi L 
majusculi cursivi. (După numele proprietarului şi a 
arhitectului clădirilor în care a fost instalată manufactura 
de porţelanuri: Lulli şi Laudin). 

49 Van Eyck, Cranach - Jean Van Eyck (1375-1440), unul 
dintre creatorii picturii flamande; Cranach (Luca) (1472- 
1553), pictor german, a lăsat nuduri, portrete şi gravuri. 

50 capodopera... pe care a comandat-o cu siguranţă 
Ludovic al XV-lea - imaginând că Ludovic al XV-lea i-a 
comandat pictorului Watteau un evantai pentru doamna de 
Pompadour, Balzac scapă din vedere datele: Watteau a 
murit în 1721, când Ludovic al XV-lea nu avea decât 
unsprezece ani... 

51 un model demn de pictorii olandezi - exponenţi artistici 
ai unei ţări în care comerţul se dezvoltase foarte mult, 
pictorii olandezi prezentau deseori scene de interior cu 
negustori (vezi de exemplu: Hais, Brauwer, Gerard Dow şi 
chiar Rembrandt). 

52 Împărţirea egală a bunurilor - după vechea legislaţie 
feudală franceză, primul-născut beneficia de un tratament 
de favoare la împărţirea moştenirii; după 1830, împărţirea 
se făcea în mod egal. 


53 ducese la balul Mabille - aşa-numitul bal Mabille de la 
Paris, grădină de vară cu dans, de care pomeneşte şi 
Alecsandri (vezi Coana Chiriţa în voiagiu), a fost deschis în 
1840; servea ca loc de distracţie populară, şi numeroşi 
dansatori şi dansatoare - printre care Chicard, inventatorul 
cancanului - recoltau aplauzele unui public, în mijlocul 
căruia nu prea se rătăceau ducesele. 

54 cartierul Europe - cartier parizian din secolul al XIX- 
lea, în care străzile au nume de oraşe europene. 

55 cartierul Marais - la început cartier aristocratic, cu 
locuinţe somptuoase clădite încă de pe vremea regelui 
Henric al IV-lea, cartierul parizian Marais, aşa-numit din 
cauza terenurilor cu grădini de zarzavaturi din perioada 
anterioară, a devenit ulterior cartier industrial, locuit de 
burghezia înstărită. 

56 vânzătoare... de stridii... din uşa unui restaurant - până 
astăzi, la Paris, vânzătorii de stridii sunt instalaţi deseori la 
intrarea unul restaurant, unde desfac stridiile, fie pentru 
clienţii restaurantului, fie pentru alţi cumpărători. 

57 Delacroix... o Bellonă - celebrul pictor Eugene 
Delacroix (1799-1863) este ţeful ţcolii romantice franceze 
de pictură. Bellona este zeiţa războiului la romani. 

58 Licuillis (Lucullus) - general roman din secolul 1 Î. E. n., 
vestit pentru ospeţele bogate pe care le organiza. 

59 Boulle - arhitect, pictor şi sculptor, Andre-Charles 
Boulle (1642-1732) a fost cunoscut mai ales pentru 
mobilele şi cutiile de lemn incrustate cu fileturi, pe care le-a 
lucrat; în prima sa manieră, incrustaţiile erau de aramă, în 
a doua manieră, de baga. 

60 respectul faţă de prinții suverani - Balzac înregistrează 
cu ironie întârzierea în feudalism a populaţiei germane, 
împărţită în numeroase principate de tip feudal; această 
ironie contrazice şi ea opiniile teoretice ale scriitorului în 
privinţa „tronului” şi a „altarului”. 

61 porumbelul sedentar... porumbelul călător - în fabula 
Cei doi porumbei, La Fontaine povesteşte păţaniile 


porumbelului plecat de acasă din curiozitate, deşi soţul său 
iubitor încercase prin toate mijloacele să-l reţină; 
porumbelul călător se întoarce pe jumătate mort, după ce a 
avut de-a face cu o furtună, o plasă de vânător, un vultur şi 
praştia unui copil; concluzia poetului este că cei care se 
iubesc nu trebuie să se despartă cu nici un chip. 

62 premiul Montyon - premiu de virtute, instituit la 
Academia franceză de către baronul de Montyon (1733- 
1820). 

63 romanele lui Auguste Lafontaine - romancierul german 
de origine franceză Auguste Lafontaine (1759-1831) a lăsat 
mai bine de două sute de romane serbede, având ca temă 
de predilecție viaţa de familie. 

64 membru al Jockey-Clubului - întemeiat în 1833 de către 
un grup de prinți şi duci, aşa-numitul Jockey-Club, „cerc şi 
societate de încurajare a ameliorării raselor de cai în 
Franţa”, era rezervat aristocraților. 

65 faimoasa otravă a familiei Borgia - familie italiană din 
secolul al XV-lea, compusă din papi şi prinți ambiţioşi, 
familia Borgia obişnuia să întrebuinţeze otrava împotriva 
adversarilor săi, procedeu, de altfel, des utilizat în acea 
epocă la curţile aristocratice; Cezar Borgia, în special, a 
mânuit, se pare, din plin această „armă”, care ucidea cu 
încetul. 

66 Le Franc de Pompignan - poet francez mediocru din 
secolul al XVIII-lea, autor al unor Poezii sacre şi al unei 
tragedii, Didona. 

67 Damon şi Pythias, Castor şi Pollux, Oreste şi Pylade... - 
nume de prieteni celebri: Damon şi Pythias, filosofi 
pitagoricieni din Siracuza (360 î.e.n.), se iubeau atât de 
mult, încât când Pythias, condamnat la moarte de către 
tiranul Denis cel tânăr, a cerut un răgaz pentru a-şi încheia 
treburile, Damon a primit să moară în locul prietenului său, 
dacă acesta nu se va întoarce la timp; Pythias s-a întors, şi 
tiranul, impresionat, l-a grațiat. Eroii mitologici Castor şi 
Pollux, aşa-zişii dioscuri, erau şi ei nedespărţiţi. Proverbială 


a rămas şi prietenia dintre Pylade şi Oreste, deveniți 
cumnaţi prin căsătoria lui Pylade cu Electra, sora lui Oreste. 

68 cei doi prieteni din Monomotapa - vezi nota 28. 

69 Căpitano din vechea comedie... Pierrot din 
pantomimele noastre - în vechea comedie italiană, Căpitano 
era un personaj lăudăros şi bătăios; Pierrot, personaj 
îmbrăcat în alb şi cu faţa albă de făină, este sentimentalul 
visător, timid şi melancolic. 

70 mesageriile zise regale - la început confundate cu 
serviciile de poştă, mesageriile, întreprindere de 
transporturi cu poştalionul, s-au despărţit de poştă în 
secolul al XVIII-lea. 

71 muntele Aventin - una dintre cele şapte coline ale 
Romei, locuite în Antichitate de popor (plebs); aici s-a 
refugiat o parte din plebe, în momentul revoltei împotriva 
patricienilor (493 î.e.n.). 

72 prefera spectacolele de la Opera Comică celor de la 
Teatrul Italienilor - prefera un spectacol naţional unuia 
străin; reprezentațiile de operă italiană au fost organizate 
la Paris din 1789 şi reluate în 1304; reorganizat în 18621, 
Teatrul Italienilor a cunoscut o perioadă înfloritoare în 
vremea lui Balzac, cu operele lui Rossini şi cu cântăreţele 
Pasta, Malibran etc. 

73 palatul Cluny - clădit în secolul al XIV-lea şi restaurat în 
secolul al XV-lea, palatul Cluny a aparţinut în prima 
jumătate a secolului al XIX-lea colecţionarului 
Dusommerard (vezi nota 21); la moartea acestuia, în 1842, 
primăria Parisului a cumpărat palatul-muzeu şi l-a cedat 
statului francez. 

74 David, Gerard, Gros... Girodet... Forbin... Turpin de 
Crisse - Prezidenta citează fără discernământ, alături de 
numele mari ale picturii timpului - David, Gerard, Gros, 
Girodet - şi pictori fără talent deosebit, dar cu sarcini 
administrative şi cu particulă de nobleţe, ca Louis, conte de 
Forbin, director al muzeelor regale, sau Turpin de Crisse, 
inspector general al muzeelor, amândoi academicieni. 


75 o regină din Saba - una dintre reginele vechii cetăţi 
arabe Saba a rămas faimoasă pentru fastul desfăşurat la 
curtea sa. 

76 o să ne pierdem viagerele - pentru a ţine legate slugile 
de casele lor, marii burghezi francezi le făgăduiau câte o 
mică rentă viageră pentru sfârşitul vieţii. 

77 romanţele din ciclul „Plecând spre Siria” - prima din 
aceste romanțe datează din 1810 şi a fost atribuită unor 
muzicieni din anturajul împărătesei losefina, textul fiind - 
pare-se - opera fiicei împărătesei; romanţa are un conţinut 
cavaleresc-medieval şi a servit ca semnal de raliere a 
bonapartiştilor, după înfrângerea lui Napoleon I, iar sub 
Napoleon al III-lea a fost cântată la toate recepţiile. 

78 o cursă la Chantilly - câmpul de curse de la Chantilly 
datează din 1833. 

79 În original: la fin de l'homme; calamburul este legat de 
cuvântul fin care înseamnă şi „scop” şi „sfârşit” (n.t.). 

80 Petitot - Jean Petitot (1607-1691), născut la Geneva, a 
lăsat numeroase lucrări pe smalţ, în special portrete. 

81 van Huysum... Gericault - Van Huysum (Jan) a fost cel 
mai mare pictor de flori şi fructe al şcolii olandeze (1682- 
1749); Abraham Mignon (1640-1679), pictor flamand, a 
pictat flori, insecte şi animale; Ludolf Backuysen (1631- 
1709) e un pictor olandez de marine; Meindert Hobbema 
(1638-1709), peisagist olandez, a pictat mai ales păduri şi 
mori; Theodore Gericault (1791-1824), pictor francez, a 
fost iniţiatorul romantismului în pictură, prin culoare şi 
patetism în scenele istorice şi dramatice. 

82 mâna unei frizone - în provincia olandeză Frise 
(Vriesland) se ţesea o pânză de foarte bună calitate. 

83 flafla-uri - ornamente de efect. 

84 faimosul Brustolone - sculptorul italian Andrea 
Brustolone (1662-1732) (fost şi savant anatomist), a 
reacţionat împotriva manierismului din arta vremii sale; el a 
pus multă măiestrie în crucifixurile sale lucrate în lemn. 


85 dacă dintele de aur exista de-adevărat - aluzie la o 
întâmplare din secolul al XVI-lea care a făcut multă vâlvă: 
un copil din Germania a declarat că i-a crescut un dinte de 
aur, ceea ce a dat prilej medicilor să publice o serie de 
studii care tindeau să explice fenomenul; dar în momentul 
când un giuvaergiu a pipăit dintele, şi-a dat seama că nu 
era vorba decât de o coroană de aur pusă pe un dinte 
obişnuit. 

86 „Secretarul perfect” - manual conţinând modele de 
scrisori. 

87 Încetăţenirea completă - pentru a se putea numi 
complet încetățenit în Franţa, adică pentru a avea şi 
dreptul de a fi ales deputat, un străin trebuia să obţină o 
împuternicire specială care nu se acorda decât prin votul 
celor două camere. 

88 Nucingen, fraţii Keller, du Tillet - personaje balzaciene, 
întruchipând figuri de bancheri şi de speculanţi fără 
scrupule; revin în multe dintre romanele lui Balzac (vezi 
Casa Nucingen, Moş Goriot, Cesar Birotteau, Strălucirea şi 
suferinţele curtezanelor etc.). 

89 apa de corn de cerb - printre diversele ape 
„medicinale” fabricate de spiţerii francezi de altădată - 
„apă imperială”, „apă cerească”, „apă de trei nuci” etc. - se 
afla şi „apa de cap de cerb” sau de „corn de cerb”, care se 
administra în cazuri grele, de obicei în momentul naşterilor. 

90 Brunner... Fontaine - traducând în limba franceză 
numele tânărului prezentat de Pons, prezidenta pretinde că 
a putut fi considerat ca făcând parte din familia nobilă de 
Fontaine, ai căror membri apar în unele dintre povestirile 
lui Balzac. 

91 mal aria - aer rău (în 1. It.); de unde numele de 
„malarie” al paludismului. 

92 cele două puteri ale statului împotriva mea - în adevăr, 
Popinot reprezintă Camera pair-ilor, iar Cardot, Camera 
reprezentanţilor (a deputaţilor). 


93 Aristide - generalul şi omul de stat atenian Aristide 
(540-468 î.e.n.) a rămas celebru pentru cinstea şi 
patriotismul său; a fost supranumit „cel drept”; în timpul 
vieţii, însă, a fost alungat din propria sa patrie. 

94 indignarea lui Alceste - Alceste, mizantropul din piesa 
cu acelaţi nume a lui Molicre, e în peimanenţă indignat de 
făţărnicia şi perfidia care domnesc în relaţiile mondene. 

95 furiile lui Roland - în poemul eroi-comic al lui Ariosto, 
Orlando Furioso (1516), paladinul Boland nu mai este un 
ostaş curajos ca în Cântecul lui Roland, ci un îndrăgostit 
furios din cauza geloziei: spiritul Renaşterii nu mai respecta 
figurile reprezentative ale Evului Mediu. 

96 mielul la picioarele Domnului - în iconografia creştină, 
mielul este simbolul blândeţii şi al nevinovăţiei; uneori el 
reprezintă figura lui lon Botezătorul. 

97 aştea le spuneţi deşpre domnu Ponş - traducerea redă 
pronunţarea auvergnaţilor (francezi din Auvergne, în 
centrul Franţei, care transformă pe s în ş). 

98 o doamnă Evrard - o menajeră care caută să fie luată în 
căsătorie; după numele personajului din comedia Bătrânul 
holtei de Colin d'Harleville, reprezentată pentru prima dată 
la Paris în 1792. 

99 farsele lui Nicolet - Jean-Baptiste Nicolet (1710-1796) 
a fost directorul unui teatru de varietăţi şi de marionete, în 
care spectacolul se schimba şi se ameliora neîncetat; deviza 
lui, devenită ulterior proverb, era: De plus fort en plus fort 
(Din mai grozav în şi mai grozav). 

100 martingală - sistem de a juca mărind progresiv miza 
pentru a obţine un câştig sigur, după cum pretindea 
inventatorul jocului. 

101 Jocrisse... Janot... Mondor... Nicodem - Jocrisse este 
numele personajului credul, nătâng şi stângaci din 
comediile secolului al XVIII-lea; un personaj de nătâng 
grotesc, din aceleaşi comedii, este şi Janot; Philippe Girard, 
zis Mondor, a fost un măscărici isteţ din Parisul secolului al 


XVII-lea; Nicodem este un personaj popular, tip de 
nătăfleaţă. 

102 nepăsarea stoică a soldaţilor bătrâni din 1799 - în 
1799, soldaţii francezi vârstnici se aflau sub arme de mai 
bine de şase ani după ce duseseră o serie de bătălii pentru 
a apăra, mai întâi, frontierele Franţei revoluţionare, şi apoi, 
pentru a servi planurile de expansiune ale tânărului 
Bonaparte; campania din Italia (1798-1799) fusese cu 
deosebire grea. 

103 Scapin... Sganarelle... Dorine - personaje isteţe şi 
îndrăzneţe din comediile lui Molicre (vezi Vicleniile lui Scap 
în, Doctorul fără voie, Don Juan); în Tartuffe, subreta Dorine 
ştie să-l ironizeze şi să-l înfrunte pe stăpânul Orgon, căzut 
sub influenţa unui cleric ipocrit. 

104 Munster... Nimegue... Utrecht... Ryswick... Viena - 
localităţi în care s-au încheiat tratate de pace: la Munster, 
în Rusia. (1648), preliminariile păcii din Westfalia; la 
Nimegue, în Olanda, tratatul din 1678 dintre Franţa şi 
Olanda şi cel din 1679 dintre Franţa, Spania, Austria şi 
Suedia; la Utrecht, în Olanda, tratatul din 1713 dintre 
Franţa, Spania, Anglia şi Olanda; la Ryswick, în Olanda, 
tratatul din 1697, care punea capăt coaliţiei europene 
împotriva Franţei; la Viena, tratatele din 1738, 1809 şi cele 
următoare congresului din 1814-1815, după înfrângerea lui 
Napoleon. 

105 ţi-ai părăsit copiii ca Abraham - doamna Cibot face 
aluzie la legenda biblică conform căreia patriarhul 
Abraham a îngăduit să fie gonită sclava Agar care-i dăduse 
un fiu; împreună cu Ismael, Agar a rătăcit prin pustiu până 
ce a fost ajutată de un înger; tot un înger a oprit mâna lui 
Abraham, care, la cererea lui Dumnezeu, voia să-şi sacrifice 
alt fiu, pe Isaac; doamna Cibot simplifică, aşa cum îi e 
obiceiul. 

106 celebra domnişoară Lenormand - Marie-Anne- 
Adeladde Lenormand (1772-1843) a fost o faimoasă 


ghicitoare al cărei succes se datora faptului că ştia să se 
informeze şi să pătrundă caracterele oamenilor. 

107 daghereotipia - procedeu de fixare a imaginilor care a 
precedat fotografia propriu-zisă; numele e datorit 
inventatorului acestui procedeu, Daguerre; Balzac face 
deseori aluzie, în romanele sale, la această invenţie. 

108 Charenton - localitate lângă Paris, unde se află un 
celebru azil de nebuni. 

109 Salomon de Caux - Salomon de Caux sau de Caus 
(1576-1626), inginer francez, a emis, încă din 1615, teoria 
expansiunii şi condensării aburului. 

110 Dar dacă evenimentele încheiate au lăsat urme, e 
probabil că evenimentele viitoare îşi au şi ele rădăcinile lor 
- digresiunea lui Balzac asupra ocultismului exemplifică o 
dată mal mult contradicţiile scriitorului; înclinat spre 
ocultism din cauza mediului în care se dezvoltase, şi mai 
ales a influenţei mamei sale, Balzac, realistul şi omul de 
cultură, încearcă să găsească explicaţii ştiinţifice acestor 
practici, trecându-le, de fapt, în domeniul psihologiei. 

111 Swedenborg, marele profet suedez - teoriile mistice 
ale suedezului Emmanuel Swedenborg (1688-1778) au avut 
răsunet în Franţa romantică din prima jumătate a secolului 
al XIX-lea; după Swedenborg, între Dumnezeu şi omenire 
ar exista o lume invizibilă compusă din îngeri care se 
amestecă în viaţa oamenilor... 

112 magnetismul animal - teoria aşa-numitului magnetism 
animal (un fel de forţă hipnotică) a fost formulată în 
timpurile moderne de medicul german Mesmer (1733- 
1815), pe care Balzac îl citează adesea. 

113 Cronologia, fiziognomonia - „ştiinţe” care făceau vâlvă 
pe vremea lui Balzac; inventatorul aşa-numitei frenologii 
sau cranologii, după care înclinările şi talentele omului se 
pot cunoaşte prin studierea protuberanţelor craniului său, 
era medicul german Gali (1758-1828); fiziognomonia, arta 
de a cunoaşte caracterul după trăsăturile feţei, era 
preconizată de filosoful elveţian Lavater (1741-1801). 


114 misterele cabalei - doctrină asupra universului, ai 
cărei reprezentanţi o prezintă ca o foarte veche revelaţie, 
transmisă de la o generaţie la alta printr-un şir neîntrerupt 
de iniţiaţi. 

115 lErmite - călugărul Pierre lErmite (1050-1115) a fost 
principalul predicator al cruciadei întâi. 

116 Martin plugarul - un ţăran francez, Martin, din 
Galardon, a pretins, după revenirea regilor Bourboni, că 
are viziuni care-i dezvăluie faptul că Ludovic al XVII-lea (fiul 
lui Ludovic al XVI-lea, mort în timpul revoluţiei) mai trăieşte 
încă; acest lucru nu putea face plăcere regelui Ludovic al 
XVIII-lea, care se afla pe tron: Martin plugarul a fost trimis 
la o casă de nebuni. 

117 La Palferine - personaj balzacian din povestirea Un 
prinţ al Boemiei, care întruchipează pe tinerii aristocrați 
ruinaţi şi cinici. 

118 Curtea birurilor - e vorba de Cour des Aides, instanţă 
de apel, în a cărei competenţă intra stabilirea impozitelor 
indirecte pe anumite produse; înfiinţată la începutul 
secolului al XV-lea, a fost desfiinţată în 1790. 

119 cel de-al doilea rege al Prusiei - Frederic-Wilhelm 
(1640-1688), zis şi regele-sergent, organizatorul statului 
prusac şi creatorul armatei sale permanente. 

120 o înălţime de şase picioare - de aproape 2 metri. 

121 covoare de la Savonnerie - Savonnerie era o veche şi 
celebră manufactură franceză de covoare, numită aşa 
pentru că, din 1627, fusese instalată într-o fabrică de 
săpun; în 18626 s-a contopit cu faimoasa manufactură de 
tapiţerii a Gobelinilor. 

122 evenimentele din Polonia - e vorba de insurecția 
naţională din noiembrie 1830, urmată de represiunea 
sângeroasă a țarilor, în 18631. 

123 o bătălie Marengo - celebra victorie repurtată în Italia 
de către Napoleon Bonaparte împotriva austriecilor (1800). 

124 Pcre-Lachaise - cimitir parizian, înfiinţat în 1804. 


125 la Palais - sub numele de Palais (Royal) se înţelege 
grupul de clădiri numit astfel fiindcă a fost, la un moment 
dat, reşedinţă a Anei de Austria; în galeriile din jurul 
grădinii interioare sunt magazine, iar pe vremea lui Balzac 
se aflau aci cafenele şi restaurante celebre, precum şi cele 
mai vestite tripouri din Paris. 

126 regişorul Romei - fiul lui Napoleon 1 şi al arhiducesei 
austriece Maria-Luiza, a doua soţie a împăratului, a purtat 
titlul de regele Romei până la căderea tatălui său (1814) şi 
a murit tânăr la Viena, ca duce de Reichstadt (în 1832). 

127 să te spânzure la bariera Saint-Jacques - bariera 
Saintjacques a fost, la Paris, locul execuțiilor capitale, după 
1830; până atunci, execuțiile aveau loc în plin centru al 
Parisului, în piaţa Greve din faţa Primăriei (vezi nota 176). 

128 aftorul ăla vechi - portăreasa Cibot, ignorantă cum e, 
are vagi reminiscenţe literare şi stâlceşte cuvintele; aici 
apare un ecou dintr-o fabulă a lui Esop. 

129 Sebastian del Piombo... Fra Bartolomeo della Porta - 
Sebastian o Luciani, pictor venețian (1485-1547), colorist şi 
portretist de talent, elev al lui Michelangelo; numele del 
Piombo îl datorează funcţiei sale la o cancelarie (a oficiului 
plumbului) pe care i-a dat-o papa Clement al VII-lea; Fra 
Bartolomeo della Porta (1469-1517), numit aşa fiindcă îşi 
avea atelierul lângă o poartă din Florenţa, a fost unul dintre 
cei mai străluciți pictori italieni. 

130 portretul lui Baci o Bandinelli... Carol al VIII-lea al lui 
Leonardo da Vinci - portretul aşa-numit al lui Bacio 
Bandinelli, care se află la Luvru, este astăzi atribuit 
pictorului Bronzino; iar portretul aşa-numit al lui Carol al 
VIII-lea s-a dovedit că a fost pictat nu de Leonardo da Vinci, 
ci de Andrea Solario. 

131 aetatis suae XLI - în vârstă de 41 de ani (1. Lat.). 

132 Domenichino - artistul italian Domenico Zampieri, zis 
II Domenichino (1581-1641), a fost mai ales pictor de 
tablouri cu subiecte religioase, mitologice şi istorice. 


133 tablou în camadeu - pictură în care nu se 
întrebuinţează decât o culoare în diversele ei tonuri, ceea 
ce dă impresia unui basorelief; acest gen de pictură a fost la 
modă în secolul al XVIII-lea. 

134 la capătul şanţului, bâldâbic, cum zicea aftorul ăla 
vechi! - ignoranta portăreasă crede că citează pe cineva; de 
fapt, ca întrebuinţează un vechi proverb francez, au bout 
du fosse€, la culbute, a cărui origine se datorează unei 
uzanţe feudale: în anumite zile de sărbătoare, ţăranii 
trebuiau să sară, în faţa seniorului, un şanţ plin de apă, care 
se lărgea din ce în ce; când ajungeau la partea largă, erau 
siguri că vor cădea în apă; de aci sensul fatalist al zicalei. 

135 meseria de Sisif - după o legendă mitologică, regele 
Corintului, cruntul şi vicleanul Sisif, a fost condamnat, după 
moarte, să urce o stâncă enormă pe panta unui munte; 
stânca se rostogolea la vale de câte ori era aproape de vârf. 

136 ilustrul Bianchon - personaj creat de Balzac, 
întruchipând pe medicul capabil şi devotat; se regăseşte în 
mai toate romanele lui Balzac. Se zice că scriitorul, în 
momentele de delir dinaintea morţii, cerea să-i fie adus la 
căpătâi. 

137 Marais, numele cartierului, înseamnă, în limba 
franceză, baltă, mlaştină; de aici, calamburul (n.t.). 

138 în anima vili - pe fiinţe inferioare (1. Lat.); expresia e 
întrebuințată în legătură cu experienţele ştiinţifice făcute 
pe animale. 

139 Şi să nu-ţi vină să urăşti democraţia? - prin 
democraţie, Balzac înţelege regimul instaurat după 1830 în 
Franţa, monarhia liberală a bancherilor reprezentată prin 
regele Ludovic-Filip, regim în care banul şi relaţiile 
suplineau deseori meritul, permiţând oamenilor mediocri să 
ajungă la cele mai înalte posturi; uneori, Balzac numeşte 
ironic acest regim mediocraţie. 

140 Desplein - Desplein este un personaj pomenit deseori 
în romanele lui Balzac, care are un rol de prim-plan în 


povestirea Liturghia unui ateu; ca model i-a servit celebrul 
chirurg Dupuytren (1777-1835). 

141 quatre-mendiants - desert sărăcăcios, compus din 
patru feluri de fructe uscate: smochine, struguri stafidiţi, 
migdale şi alune (în 1. FR. Quatre-mendiants în patru 
cerşetori). 

142 Valerius Publicola - consul roman, unul dintre 
fondatorii Republicii romane; a fost foarte popular (de unde 
şi numele de Publicola) datorită grijii cu care se ferea de 
orice lux şi datorită precăderii pe care o dădea întotdeauna 
voinţei poporului. 

143 Adrien Breuwer - pictor olandez (1606-1638), a pictat 
mai ales scene de cârciumă. 

144 a fost pricina sinuciderii... de la curtea lui Carol al X- 
lea - E vorba de situaţii şi personaje chiar din opera lui 
Balzac; tânărul care se sinucide este Lucien de Rubempre 
în Strălucirea şi suferinţele curtezanelor; contele acuzat de 
fals este Victurnien d'Esgrignon din Salonul cu vechituri, iar 
marele senior care era să fie pus sub interdicţie este 
contele d'Espard din Punerea sub interdicţie. 

145 Robespierre... acest Sylla francez - datorită opiniilor 
sale monarhiste, Balzac n-a văzut cu ochi buni pe fruntaşii 
cei mai consecvenţi ai Revoluţiei Franceze (Robespierre, 
Marat, Saint-Just); aici tendinţa lui de discreditare se 
manifestă prin apropierea dintre Robespierre şi dictatorul 
roman Sylla (Lucius Cornelius), cunoscut pentru actele sale 
de cruzime (136-78 î.e€.n.). 

146 Saint-Lazare - închisoare pariziană, datând din 1779. 

147 o himeră... greu de încălecat - în sens propriu, himera 
este un monstru legendar. 

148 Mondor - vezi nota 101. 

149 Beaujon - Nicolas Beaujon (1718-1786), mare bogătaş 
francez, fost bancher al curţii, îmbogăţit mai ales prin 
specula asupra grâului într-o perioadă de foamete, s-a 
ocupat, către sfârşitul vieţii, de opere filantropice. 


150 'Turcaret - personajul central al comediei cu acelaşi 
nume a lui Lesage (1709): un lacheu parvenit pe care-l 
înşală o ceată de aventurieri. 

151 ca în povestirea lui La Fontaine - în fabula lui La 
Fontaine, Bărbatul, nevasta şi hoţul, un soţ, nemulţumit de 
faptul că are o soţie puţin drăgăstoasă, îi e recunoscător 
hoţului care a speriat-o şi a făcut-o să i se refugieze în 
braţe. 

152 Cuvântul e format de Gaudissart prin combinarea lui 
patine (culoarea estompată pe care o iau tablourile şi 
monumentele vechi, aici: experienţă) cu plăteau (scenă, în 
limbajul actorilor) (n.t.). 

153 Jocrisse - vezi nota 101. 

154 Să fim prieteni, Cinna... - începutul unui vers din 
tragedia lui Corneille: Cinna sau clemenţa lui August 
(1640), vers pronunţat de împăratul August, care-i iartă lui 
Cinna conspirația urzită împotriva lui. 

155 noua Heloiză - eroina romanului sentimental al lui ]. 

— ]. Rousseau: Julie sau noua Heloiză (1761); marea 
popularitate a acestui roman explică de ce îl cunoştea până 
şi portăreasa ignorantă. 

156 procedurist - avocat care se ocupă numai cu actele de 
procedură (avou€), spre deosebire de avocatul (avocat), 
care pledează în faţa instanţelor. 

157 mai negru decât pe Marat - lui Marat (Jean-Paul) - 
revoluţionar, redactor al ziarului Prietenul poporului şi 
acuzator al regelui Ludovic al XVI-lea - cercurile regaliste îi 
creaseră reputaţia de om crud şi imoral; a fost asasinat de o 
regalistă fanatică în 1793. 

158 hlamida de cancelar - în vechea Franţă, cancelarul 
era şeful suprem al justiţiei; suprimată în timpul revoluţiei, 
funcţia a fost restabilită de Napoleon I şi a durat până la 
1848. 

159 o nevastă... după tiparul celei a lui Socrate - Xantipa, 
soţia lui Socrate, era cunoscută pentru firea ei arţăgoasă. 


160 de pe vremea stilului Empire, rococo - din primii ani 
ai secolului al XIX-lea (stilul Empire) sau chiar din secolul al 
XVIII-lea (stilul rococo); stilul Empire se caracterizează prin 
linii drepte şi aplicaţii de bronz, în genul Antichității; stilul 
TOCOCoO, prin linii curbe şi ornamentaţii bogate. 

161 putere de voinţă demnă de Apollonius din Tyana - 
discipol al lui Pitagora şi al preoţilor brahmani, Apollonius 
din 'Tyana (secolul 1) era celebru pentru puterea sa de 
hipnotizare. 

162 Pietr - nume cu care italienii (pietr = milă, 
compătimire) numesc operele plastice reprezentând pe 
Fecioara Maria îndurerată, ţinând în braţe sau pe genunchi 
pe lisus crucificat. 

163 acest poştalion modern - primele omnibuze au apărut 
la Paris în ianuarie 1826 (la Nantes şi la Bordeaux 
apăruseră mai devreme: prin 1817). 

164 ducesa de Montpensier... Jacques Clement - soră a lui 
Henri de Guise, şef al ligii catolice şi pretendent la tronul 
Franţei, care fusese asasinat din ordinul regelui Henric al 
III-lea, ducesa de Montpensier îl ura de moarte pe rege şia 
fost, desigur, bucuroasă de omorârea lui, în 1589, de către 
călugărul Jacques Clement. 

165 sunt eligibil - înainte de 1848, în Franţa, pentru a fi 
eligibil trebuia să ai proprietăţi sau venituri mari; aşa se 
face că, în 1820, de pildă, la 29 milioane de locuitori, Franţa 
nu avea decât vreo 18 mii de eligibili; electorii trebuiau să 
facă şi ei dovada că au avere. 

166 dominând în alegerile... militare - ofiţerii din garda 
naţională nu erau numiţi de autoritatea superioară, ci aleşi 
de către soldaţii lor. 

167 fiinţele atinse de gangrena, ca Ludovic al XIV-lea - 
regele Franţei, Ludovic al XIV-lea, a murit în 1715, la vârsta 
de şaptezeci şi şapte de ani, de o gangrenă senilă, care, 
pornind de la un picior, l-a dus la moarte în câteva zile; 
păstrându-şi stăpânirea de sine, Ludovic al XIV-lea a folosit 


aceste zile pentru a da instrucţiuni moştenitorilor săi şi 
pentru a-şi lua adio de la curteni. 

168 din cauza stomacului, ca doamna de Mortsauf - 
doamna de Mortsauf este eroina romanului Crinul din vale 
de Balzac. 

169 Catone - numele lui Catone, cenzor roman în anul 1864 
î.e.n., adversar al luxului şi al corupţiei, a ajuns să însemne: 
om înţelept şi sobru. 

170 din ţcoala lui Jenny Cadine ţi a Joscphei - nume de 
balerine din romanele lui Balzac. 

171 Din cauza neveste-sii - în Verişoara Bette, Crevel 
moare în urma molipsirii de boala pe care o dăduse 
nevestei sale, spre răzbunare, brazilianul înşelat de ea. 

172 să cadă instrumentele din mâinile sfintei Cecilia - s-o 
uimească de admiraţie chiar pe sfânta Cecilia, patroana 
muzicienilor; coborâtoare din familia romană Caecillus, 
Cecilia a murit ca martiră creştină la Roma, prin 232; în 
iconografia catolică e reprezentată cântând la orgă sau 
cântând din gură cu o frunză de palmier în mână; foarte 
mulţi pictori, printre care Cimabue, Poussin, Veronese au 
reprezentat-o astfel. 

173 Abraham Mignon - vezi nota 80. 

174 Metzu - Gabriel Metzu (1630-1667), pictor englez, a 
pictat mai ales scene de interior şi scene populare. 

175 Balzac ţine să se menţină în ambianța bisericească pe 
care a descris-o, întrebuinţând un cuvânt format de el, care 
evocă ironic culoarea roşie a sutanei oficiale purtată de 
cardinalii catolici (N. 1[.). 

176 Walter Scott l-ar fi supranumit tânărul de la morminte 
- Aluzie la Old Mortality, titlul unui roman de Walter Scott; 
personajul principal, bătrânul Robert Patterson, poreclit 
Old Mortality, are ca ocupaţie recondiţionarea mormintelor. 

177 doctorul Gannal - Jean-Nicolas Gannal (1795-1852), 
chimist şi fost chirurg al lui Napoleon, inventase un 
procedeu de îmbălsămare care consta din injectarea în 
carotida a unei soluţii de sare de alaun şi din înfăşurarea 


cadavrului în benzi îmbibate în aceeaşi soluţie; procedeul n- 
a dat rezultatele aşteptate. 

178 Piaţa Greve - în Piaţa Greve, numită aşa fiindcă se afla 
pe marginea Senei, plină de nisip şi pietriş (fR. Greve), avea 
loc executarea criminalilor; aici se adunau ţi meţteţugarii 
care nu aveau de lucru. 

179 cuvântul semnificativ de Clichy - pe strada Clichy era 
instalată, din 1827, închisoarea pentru datornicii insolvabili. 

180 Chardin - unul dintre primii pictori realişti francezi, 
Jean-Baptiste Chardin (1699-1779) a pictat mai ales scene 
de interior şi portrete. 

181 instanţa de refere - instanţă care rezolvă cererile de 
urgenţă, putând da o sentinţă provizorie, dar imediat 
executorie. 

182 hotărâri interlocutorii - sentinţe judiciare care indică 
măsuri pregătind rezolvarea unui litigiu. 

183 un filosof cinic - cinicii - filosofi greci din secolul al IV- 
lea î.e.n. - considerau că baza fericirii şi a virtuţii este 
disprețul faţă de bunuri şi faţă de convențiile sociale. 

184 Cincinatus - consul roman (în 460 î.e.n.), celebru 
pentru viaţa simplă şi austeră pe care o ducea. 

185 Quinze-Vingts - vechi azil pentru orbi, înfiinţat la Paris 
de către Ludovic al IX-lea în anul 1260; adăpostea 300 de 
orbi, de unde şi numele lui (de cincisprezece ori douăzeci) - 
aşa cum se număra pe acea vreme. 

186 un fel de mahala Saint-Antoine - mahalaua 
Saintantoine era locuită mai ales de meseriaşi (printre care 
mulţi tâmplari); de aici au pornit multe insurecţii populare 
în vechiul Paris. 

187 o căsătorie de teatru. - o căsătorie nelegitimă; vezi şi 
nota 39. 

188 Pierre Grassou - personaj al lui Balzac întruchipând 
pe pictorii mediocri, în povestirea Pierre Grassou, apărută 
în 1639. 

189 o sută de scuzi... cincisprezece ludovici - trei sute de 
franci. 


190 o viaţă de Sardanapal - în legendele asiriene, 
Sardanapal e conceput ca un suveran somptuos, bogat şi 
destrăbălat. 

191 Robert Macaire - personaj din melodrama Cârciuma 
din Adrets, tipul banditului îndrăzneţ şi fanfaron 
popularizat de celebrul actor al timpului Frederic 
Lemaâtre. 

192 Bossuet - episcopul francez Jacques-Benigne Bossuet 
(1627-1704), autor - printre altele - de predici şi discursuri 
funebre, era un bun orator, din vorbirea căruia nu lipseau 
imaginile şi metaforele. El a condamnat războiul şi în 
Cugetări creştine: „Războiul e un lucru atât de groaznic 
încât mă mir cum de du ne îngrozeşte numai numele lui.” 

193 sublimul Beranger - autor de cântece vesele, iar mai 
târziu patriotice şi satirice, poetul Pierre-Jean Beranger 
(1780- 1857) s-a bucurat în vremea sa de o mare preţuire; 
mulţi scriitori ai timpului printre care Balzac, Stendhal, 
Victor Hugo, îl considerau unul dintre cei mai mari poeţi ai 
Franţei. Beranger a atacat feudalitatea în vremea 
Restauraţiei, iar după 1830, a scris multe cântece 
biciuitoare la adresa profitorilor burghezi. 

194 Datorez viaţa unchiului său, judecătorul - în romanul 
Cesar Birotteau, se povesteşte cum Gaudissart, implicat 
într-o afacere politică, a fost tratat cu indulgență de către 
judecătorul Popinot. 

195 această povestire... alăturată precedentei - 
precedenta este Verişoara Bette; vezi nota 1. 

196 a putut continua să se ţină de droguri - ironia constă 
în faptul că operele de artă sunt considerate ca nişte 
droguri, putând şi ele ameţi capul colecționarilor pasionaţi.