Honore De Balzac — Alt studiu de femeie

Honore de BALZAC 
Alt studiu de femeie 


LUI LEON GOZLA NI, 


În semn de bună confraternitate literară 


La Paris, pe la baluri sau pe la recepțiile mondene au loc 
aproape întotdeauna două serate, la întăi, o serată oficială, la care 
iau parte persoanele invitate, o societate aleasă care se plictiseşte. 
Fiecare caută să facă impresie vecinului său, Cele ma multe dintre 
tinerele temei nu vin decât pentru o singură persoană. După ce 
hecare temeie s-a încredințat că ea este cea mai trumoasă în ochu 
acelei persoane şi că opinia ai este împărtăşită şi de alți câțiva, 
după ce se schinbă câteva fraze fără importanţă, curm ar îi: 

— fă gândiţi să plecaţi curând la Crampadei? 

— Ce bine a cântat doamna de Portendu&reti 

— Cine să he tinerica aceea plină de diamante? sau, după ce au 
rostit câteva fraze iromce, care fac o plăcere trecătoare şi răru ce nu 
se mai închid, grupurile se subțiază, cei nepăsători pleacă, 
lumânările se consumă în stesnice, Atunci stăpâna casei opreşte 
câțva artisti, oameni veseli, prietenu, spunându-le: 

— Fămâneți, vorm supa între noi, 

ŞI se adună într-un salonaş. Urmează a doua serată, cea 
adevărată: serată unde, ca pe timpul vechiului regim, toată lurnea 
ascultă ceea ce ze erune. unde converzatia e cenerală. unde esti 


Honore de BALZAC 


Alt studiu de femeie 


LUI LEON GOZLANIL, 


În semn de bună confraternitate literară 


La Paris, pe la baluri sau pe la recepţiile mondenei:2* au 
loc aproape întotdeauna două serate. Mai întâi, o serată 
oficială, la care iau parte persoanele invitate, o societate 
aleasă care se plictiseşte. Fiecare caută să facă impresie 
vecinului său. Cele mai multe dintre tinerele femei nu vin 
decât pentru o singură persoană. După ce fiecare femeie s- 
a încredinţat că ea este cea mai frumoasă în ochii acelei 
persoane şi că opinia ei este împărtăşită şi de alţi câţiva, 
după ce se schimbă câteva fraze fără importanţă, cum ar fi: 

— Vă gândiţi să plecaţi curând la Crampadei!3*? 

— Ce bine a cântat doamna de Portenduerei+:! 

— Cine să fie tinerica aceea plină de diamante? sau, după 
ce au rostit câteva fraze ironice, care fac o plăcere 
trecătoare şi răni ce nu se mai închid, grupurile se subţiază, 
cei nepăsători pleacă, lumânările se consumă în sfeşnice. 
Atunci stăpâna casei opreşte câţiva artişti, oameni veseli, 
prieteni, spunându-le: 

— Rămâneţi, vom supa între noi. 

Şi se adună într-un salonaş. Urmează a doua serată, cea 
adevărată: serată unde, ca pe timpul vechiului regim, toată 
lumea ascultă ceea ce se spune, unde conversaţia e 


generală, unde eşti nevoit să fii spiritual şi să contribui la 
buna-dispoziţie a tuturor. Toate se reliefează, râsul 
nestăpânit ia locul acrelor afectate care, în societatea 
înaltă, întunecă până şi cele mai atrăgătoare chipuri. În 
sfârşit, plăcerea începe atunci când recepţia mondenă! se 
termină. Recepţia mondenă, rece paradă a luxului, 
desfăşurare de amoruri-proprii în mare ţinută, este una 
dintre acele născociri englezeşti ce tind la mecanizarea 
celorlalte naţiuni. Anglia pare a dori ca lumea întreagă să 
se plictisească precum se plictiseşte ea şi tot atât de mult. 
Această a doua serală constituie aşadar, în Franţa, în unele 
familii, un fericit protest al vechilor tradiţii ale 
binecuvântatei noastre ţări; numai că, din păcate, prea 
puţine familii protestează, şi explicaţia e cât se poate de 
simplă. Dacă astăzi prea arareori se mai supează, asta-i din 
pricină că sub niciun alt regim nu s-au aflat mai puţini 
oameni căpătuiţi, cu greutate şi ajunşi, decât sub domnia lui 
Ludovic-Filip, când Revoluţia a reînceput în mod legal”. 
Toată lumea aleargă spre o ţintă sau se zbate pentru avuţii. 
Timpul a devenit marfa cea mai scumpă, de aceea nimeni 
nu face enorma risipă de a se întoarce acasă în zori spre a 
se trezi târziu din somn. Iată de ce a doua serată nu mai are 
loc decât la femeile îndeajuns de bogate spre a-şi ţine casa 
deschisă; iar după iulie 1830, la Paris asemenea femei se 
pot număra pe degete. Cu toată împotrivirea mută a 
foburgului Saint-Germain”, două sau trei femei, printre 
care se află doamna marchiză d'Espard şi domnişoara des 
Touches, n-au vrut să renunţe la influenţa de care se 
bucurau în Paris şi nu şi-au închis saloanele. 

Salonul domnişoarei des Touchesi:t!, vestit de altminteri 
în Paris, este ultimul adăpost în care s-a refugiat spiritul 
francez de pe vremuri, cu profunzimile sale ascunse, cu 
nenumăratele sale subtilităţi şi cu politeţea sa rafinată. Aici 
puteţi vedea farmecul manierelor în ciuda convențiilor 
politeţii, firescul convorbirilor intime în ciuda rezervei 
naturale a oamenilor subţiri şi mai ales generozitatea 


ideilor. Aici, nimănui nu i-ar trece prin minte să-şi păstreze 
ideea pentru o dramă; iar într-o întâmplare care i se 
povesteşte nimeni nu vede subiectul unei cărţi pe care ar 
putea s-o scrie. Cu un cuvânt, hidosul schelet al unei 
literaturi la strâmtoare nu se înalţă la auzul unei fericite 
vorbe de duh sau al unui subiect interesant. Mai ales de o 
anumită serată îmi aduc aminte, nu atâta datorită unei 
confidenţe a vestitului de Marsay!'**, care mi-a dezvăluit una 
dintre cele mai adânci cute ale sufletului feminin, cât 
datorită reflecţiilor prilejuite de povestirea sa, reflecţii 
asupra prefacerilor pe care le-a suferit femeia franceza 
după fatala revoluţie din Iulie. 

În seara aceea, hazardul adunase mai multe persoane 
care, graţie meritelor lor de netăgăduit, se bucurau de o 
faimă europeană. Ceea ce nu înseamnă a linguşi Franţa, 
deoarece printre noi se aflau şi mai mulţi străini. De altfel, 
nu bărbaţii care străluceau mai mult erau şi cei mai celebri. 
Replici spirituale, observaţii subtile, izbutite vorbe de duh, 
descrieri făcute cu o artă desăvârşită scânteiau şi se 
succedau fără afectare, risipindu-se cu dărnicie, fără 
dispreţ şi fără efort, cu deliciu simţite şi delicat savurate. 
Oamenii din înalta societate se distingeau mai ales prin 
farmecul şi verva lor cât se poate de artistică. În alte ţări 
ale Europei veţi putea vedea maniere elegante, cordialitate, 
bunăvoință, erudiție; dar numai la Paris, în acest salon şi în 
cele de care am amintit, abundă un spirit propriu care 
uneşte toate aceste virtuţi sociale într-un ansamblu plăcut 
şi mereu schimbător, o nu-ştiu-ce atmosferă fluvială care 
înlesneşte schimbul unei mari bogății de idei, de formule, 
de povestiri, de documente istorice. Numai Parisul, capitala 
bunului-gust, posedă ştiinţa de a preface o convorbire într-o 
competiţie, în cursul căreia natura fiecărui spirit se 
condensează într-o singura trăsătură, când fiecare îşi 
exprimă gândul şi îşi comunică experienţa într-un singur 
cuvânt, iar toată lumea se distrează, se destinde şi îşi 
încearcă puterile. Iată de ce numai acolo poţi schimba idei; 


numai acolo nu vei purta, precum delfinul din fabulă't:, o 
maimuţă pe umeri; numai acolo vei putea fi înţeles şi nu vei 
risca să arunci în joc monede de aur în schimbul unor 
bănuţi fără valoare. În sfârşit, acolo, secrete deseori 
divulgate, convorbiri uşoare şi profunde plutesc în aer, se 
agită, îşi schimbă înfăţişarea şi culoarea cu fiecare frază. Se 
împletesc critici aspre şi povestiri grăbite. Toate privirile 
ascultă, gesturile întreabă şi fizionomiile răspund. În sfârşit, 
acolo, toate sunt, cu un cuvânt, numai spirit şi gândire. 
Niciodată nu mi se întâmplase ca fenomenul oral care, bine 
studiat, bine folosit, face puterea actorului şi a 
povestitorului, sa mă vrăjească atât de deplin. Nu numai 
euiil! căzusem pradă acestei magii, ci cu toţii am petrecut o 
seară delicioasă. Conversaţia, care se prefăcuse într-o 
povestire, antrenase, în torentul ei grăbit, stranii 
mărturisiri, mai multe portrete, mii de nebunii care fac cu 
totul intraductibilă această încântătoare improvizație; dacă 
însă veţi ţine seama de prospeţimea lor, de firescul lor 
spontan, de sinuozităţile lor înşelătoare, poate că veţi 
înţelege cu adevărat farmecul unei autentice serate 
franceze, simţit în clipa când familiaritatea cea mai 
agreabilă îi face pe toţi să-şi uite de interese, de amorul- 
propriu special sau, dacă vreţi, de pretenţii. 

Către orele două dinspre ziuă, în clipa când supeul era pe 
sfârşite, în jurul mesei nu mai rămăseseră decât intimii, toţi 
încercaţi de legături ce datau de cincisprezece ani, sau 
oameni eu mult bun-gust, bine educați, deprinşi cu bunele 
maniere. Printr-o învoială tăcută şi de toţi respectată, la 
supeu fiecare renunţa a-şi da importanţă. O egalitate 
deplină dădea tonul. De altminteri, pe-atunci fiecare era 
foarte mândru de sine. Domnişoara dos 'Touches îşi 
construise oaspeţii să rămână la masă până la plecare, după 
ce în mai multe rânduri remarcase schimbarea radicală pe 
care deplasările o aduc în minţile oamenilor. Între 
sufragerie şi salon, tot farmecul se pierde. După Sterne, 
ideile unui scriitor care şi-a ras barba diferă de cele pe care 


le avusese înaintei!12+. Dacă Sterne are dreptate, nu s-ar 
putea oare afirma, cu toată îndrăzneala, că starea de spirit 
a oamenilor care şed la masă este alta decât aceea a 
aceloraşi oameni care s-au întors în salon? Atmosfera nu 
mai e captivantă, ochiul nu mai contemplă strălucita 
dezordine a  desertului, pierdute sunt binefacerile 
gândurilor molatice, ale bunăvoinţei care ne inundă când 
ne aflăm în starea deosebită a sătulului, bine aşezat într-un 
scaun moale, dintre cele care se fac acum. Poate că omul 
stă mai bucuros de vorbă dinaintea unui desert, având în 
faţa-i şi nişte vinaţuri fine, în clipa când poate să-şi pună 
cotul pe masă şi fruntea în palma. În asemenea clipe, 
tuturor le place nu numai să vorbească, dar şi să asculte. 
Digestia, aproape totdeauna atentă, este, după firea 
fiecăruia, când vorbăreaţă, când tăcută, încât toată lumea e 
mulţumită. Oare nu era necesar acest preambul spre a vă 
iniţia în farmecul povestirii confidenţiale a unui bărbat 
celebru, astăzi decedat, care a înfăţişat nevinovatul 
iezuitism feminin cu fineţea proprie oamenilor care au 
văzut multe şi care face din bărbaţii de stat nişte 
neîntrecuţi povestitori atunci când, precum a fost cazul cu 
principii de 'Ialleyrand şi von Metternich, binevoiesc să 
povestească? 

De Marsay, numit prim-ministru cu şase luni înainte!13%, 
dăduse deja dovada unor capacităţi superioare. Deşi cei 
care-l cunoşteau de mai multă vreme nu s-au mirat 
văzându-l cum îşi manifestă toate talentele şi variatele 
aptitudini proprii bărbatului de stat, unii se mai întrebau 
dacă se ştiuse a fi un mare politician sau dacă se dezvoltase 
în focul împrejurărilor. Întrebarea îi fusese pusă cu intenţie 
vădit filosofică de câtre un bărbat spiritual şi deprins să 
observe, pe care el îl numise prefect, fost multă vreme 
ziarist şi care-l admira, fără a amesteca în admiraţia sa acel 
grăunte de critică veninoasă cu care, la Paris, un om 
superior se scuză că admiră pe un altul. 


— A existat în viaţa dumneavoastră de până acum vreun 
fapt, vreun gând, vreo dorinţă care să vă fi dezvăluit 
vocaţia? îl întrebă Emile Blondeti1+*, căci avem cu toţii, 
precum Newton, mărul nostru care cade şi ne îndrumă spre 
terenul unde facultăţile noastre se pot desfăşura. 

— Da, îi răspunse de Marsay, şi o să vă povestesc. 

Femei frumoase, bărbaţi de stat de o rafinată eleganţă 
vestimentară, artişti, oameni în vârstă, intimii lui de Marsay, 
cu toţii se aşezară mai comod, fiecare cum îi venea mai bine 
şi-şi îndreptară privirile spre primul-ministru. Mai e nevoie 
să spunem că servitorii plecaseră, că uşile erau închise şi 
draperiile lor trase? Tăcerea era atât de adâncă încât se 
auzea murmurul vizitiilor în curte şi zgomotul cailor care 
cereau să fie mânaţi la grajduri. 

— Bărbatul de stat, prieteni, nu poate exista decât 
datorită unei singure calităţi, spuse ministrul, jucându-se cu 
cuțitul său de sidef şi de aur: să ştii să fii întotdeauna 
stăpân pe tine, să ştii să faci oricând decontul fiecărui 
eveniment, oricât da întâmplător ar fi el; în cele din urmă, 
să ai, în forul tău interior, o fiinţă rece şi dezinteresată care 
să asiste, ca spectator, la toate mişcările vieţii tale, la 
pasiunile tale, la sentimentele tale, şi care să-ţi şoptească, 
în legătură cu orice, decizia unui fel de barem moral. 

— Acum înţeleg de ce bărbaţii de stat sunt atât de rari în 
Franţa, spuse bătrânul lord Dudley. 

— Din punct de vedere sentimental, e oribil lucru, 
continuă ministrul. De aceea, când fenomenul se întâmplă 
cu un tânăr... (Richelieu, avertizat printr-o scrisoare, în 
ajun, de primejdia care-l pândea pe Concinii15:, dormise 
până la nămiază, în vreme ce binefăcătorul său urma să fie 
ucis la ora zece)... un tânăr, să zicem Pitti1$: sau Napoleon, 
se poate spune că ar fi o monstruozitate? Eu, unul, am 
devenit un asemenea monstru de foarte tânăr şi din pricina 
unei femei. 

— Credeam, spuse doamna de Montcornetii7+ surâzând, 
că noi mult mai mulţi bărbaţi de stat răsturnăm, decât 


promovăm. 

— Monstrul de care vă vorbesc e monstru numai pentru 
că vă rezistă, răspunse povestitorul, înclinându-şi ironic 
capul. 

— Dacă-i vorba de o aventură de dragoste, spuse 
baroana de Nucingen, cer să n-o întrerupem cu nicio 
observaţie. 

— O observaţie ar fi cât se poate de nepotrivită! strigă 
Joseph Bridau. 

— Aveam şaptesprezece ani, reluă de Marsay. Restauraţia 
se consolidai18+, vechii mei prieteni mă ştiu cât eram pe 
atunci de aprig şi de violent. lubeam pentru prima oară şi, 
astăzi pot s-o spun, eram unul dintre tinerii cei mai 
atrăgători din Paris. Eram chipeş şi tânăr, doua virtuţi 
datorate întâmplării, dar de care suntem mândri ca de o 
cucerire. Restul sunt nevoit să-l trec sub tăcere. Ca toţi 
tinerii, mă îndrăgostisem de o femeie cu şase ani mai în 
vârstă decât mine. Niciunul dintre domniile-voastre, 
spuse plimbându-şi privirea în jurul mesei, nu-i poate bănui 
numele, nici s-o identifice. Pe-atunci, numai Ronquerolles 
îmi aflase taina, dar a păstrat-o bine, mă temeam de surâsul 
lui; dar văd că a plecat, spuse ministrul, privind în jur. 

— N-a vrut să rămână la supeu, spuse doamna de Serisy. 

— Timp de şase luni, rob al iubirii mele, incapabil să-mi 
dau seama că devenisem prada unei pasiuni, reluă primul 
ministru, îmi treceam vremea într-o adorabilă idolatrie, 
triumf şi totodată nestatornică fericire a tinereţii. Păstram 
nişte mănuşi vechi ale ei, beam ceaiuri făcute din florile pe 
care ea le purtase, mă trezeam nopţile ca să privesc spre 
fereastra ei. Tot sângele îmi inunda inima când respiram 
parfumul ei preferat. Habar n-aveam că femeile sunt ca 
nişte sobe cu friza de marmură. 

— Vai, n-aţi vrea să ne scutiţi de cugetările astea oribile? 
spuse doamna de Camps surâzând. 

— Cred că aş fi fost în stare să-l nimicesc cu disprețul 
meu pe filosoful care a publicat această idee îngrozitoare, 


dar profund adevărată, continuă de Marsay. Domniile- 
voastre aveţi cu toţii prea mult spirit ca să fie nevoie să vă 
spun mai mult. Puținele mele cuvinte vă vor aduce aminte 
de propriile dumneavoastră nebunii. Doamnă distinsă ca 
nimeni alta şi văduvă fără copii (o, avea aşadar toate 
harurile!), idolul meu se închisese în casă pentru a-mi 
marca ea însăşi lenjeria cu fire din părul ei; în sfârşit, la 
nebuniile mele răspundea cu alte nebunii. Cum să nu crezi 
aşadar într-o pasiune când nebunia ţi-o certifică? Ne 
dădeam amândoi toată osteneala să ascundem de ochii 
lumii o dragoste atât de desăvârşită şi atât de frumoasă; şi 
izbutisem. Aşa că nu-i de mirare că escapadele noastre 
aveau atâta farmec! Despre ea nu vă voi spune nimic; 
desăvârşită pe acea vreme, ea trece şi astăzi drept una 
dintre cele mai frumoase femei din Paris; dar pe-atunci ţi-ai 
fi dat şi viaţa pentru o privire de-a ei. Se bucura de o stare 
materială mulţumitoare pentru o femeie adorată şi care 
iubea, stare ce, sub Restauraţia căreia ea îi datora o 
strălucire noua, devenise cam nepotrivită pentru numele pe 
care-l purta. În situaţia mea avusesem trufia de a nu bănui 
nimic. Deşi eram gelos cât o sută douăzeci de Othello, acest 
simţământ îngrozitor dormita în mine precum aurul în 
pepita lui. Gândeam că aş merita ca servitorul meu să mă 
bată cu băţul dacă aş fi avut laşitatea să mă îndoiesc de 
puritatea acelei fiinţe îngereşti atât de gingaşe şi atât de 
puternice, atât de blonde şi atât de naive, de neprihănite, 
de nevinovate, ai cărei ochi albaştri îngăduiau, cu adorabilă 
supunere, privirii mele să-i pătrundă în adâncul sufletului. 
Nicicând nici cea mai mică ezitare în felul de a fi, în privirea 
sau în vorba ei; întotdeauna albă, fragedă şi supusă 
iubitului ei precum crinul oriental din Cântarea 
cântărilori2:... Vai, prieteni! exclamă cu durere ministrul, 
care se simţea din nou tânăr, trebuie să te loveşti zdravăn 
de friza de marmură ca să te vindeci de-atâta poezie! 

Acest strigăt spontan, care-i impresionă pe comeseni, 
trezi şi mai mult curiozitatea lor, cu pricepere aţâţată. 


— În toate dimineţile, călare pe falnicul meu Sultan pe 
care mi l-aţi trimis din Anglia, se adresă el lordului 
Dudley:2::, treceam pe lângă caleaşca ei, ai cărei cai erau 
mânaţi înadins la pas şi citeam cuvântul de ordine scris în 
florile buchetului său pentru cazul când n-ar fi fost posibil 
să schimbăm rapid câteva cuvinte. Deşi ne vedeam aproape 
seară de seară în societate şi, deşi îmi scria în fiecare zi, 
adoptasem, spre a înşela privirile şi a dejuca bârfelile, un 
anumit fel de a ne purta. A nu se privi, a se evita, a se vorbi 
reciproc de rău; a se admira şi a se lăuda, sau a face pe 
îndrăgostitul disprețuit: toate aceste străvechi manevre nu 
preţuiesc, de o parte şi de cealaltă, cât o falsă pasiune 
mărturisită pentru o fiinţă indiferentă şi un aer de 
indiferenţă pentru adevăratul idol. Dacă doi îndrăgostiţi vor 
să joace acest joc, lumea va fi întotdeauna păcălită; dar, în 
acest caz, ei trebuie să fie absolut siguri unul de celălalt. 
Scutieruli22* ei era un bărbat stimat, un curtean rece şi 
bigot, pe care nu-l primea niciodată la ea. Această comedie 
se juca spre folosul proştilor şi al saloanelor, care făceau 
haz. Nici vorbă nu era să ne căsătorim; cei şase ani care ne 
despărţeau aveau darul s-o pună pe gânduri; nu ştia nimic 
despre averea mea de care, din principiu, nu-i vorbisem 
niciodată. În ce mă priveşte, fermecat de spiritul ei, de 
manierele, de vastitatea cunoştinţelor ei, de mondenitatea 
ei, aş fi luat-o de soţie fără a sta mult la gânduri. Nu mai 
puţin, această rezervă îmi plăcea. Dacă ea, cea dintâi, ar fi 
adus cumva vorba de căsătorie, poate că firea «i 
desăvârşită mi s-ar fi părut vulgară. Şase luni bătute pe 
muche şi pline, un diamant cu ape splendide! iată partea 
mea de dragoste pe lumea asta. Într-o dimineaţă, cuprins 
de un început de catar cu durere de şale, scriu câteva 
rânduri ca să amân una dintre acele serbări secrete, 
ascunse în casele Parisului ca perlele în mare. După ce 
trimit răvaşul, simt o mustrare de cuget: „N-o să creadă că 
sunt bolnav!” mi-am zis. Căci ea făcea pe geloasa şi pe 
bănuitoarea. Când gelozia e adevărată, spuse de Marsay 


întrerupându-şi povestirea, apoi e semn vădit de dragoste 
unică... 

— De ce? întrebă cu vioiciune principesa de Cadignan. 

— Dragostea cea unică şi adevărată, spuse de Marsay, 
duce ia un fel de apatie a trupului în armonie cu 
contemplaţia fa care te cufunzi. Apoi, spiritul le complică pe 
toate, se zbuciumă singur, plăsmuieşte fantazii, face din ele 
realităţi, suferinţe; şi gelozia asta e pe cât de chinuitoare, 
pe-atât de delicioasă. 

Un ministru străin surâse amintindu-şi, în lumina unei 
reminiscenţe, adevărul acestei constatări. 

— De altminteri, îmi ziceam, cum să dai cu piciorul 
fericirii? spuse de Marsay, reluându-şi povestirea. Nu ar fi 
mai bine să mă duc, aşa, răcit precum sunt? Şi-apoi, ştiindu- 
mă ea bolnav, o cred în stare să vină în grabă şi să se 
compromită. Fac o sforţare, scriu alte câteva rânduri şi 
însumi i le duc, fiindcă omul meu de încredere plecase. Ne 
despărţea Sena, trebuia să străbat Parisul; în cele din urmă, 
la o distanţă potrivită de somptuoasa ei locuinţă, fac apel la 
un comisionar, îi cer să-i ducă deîndată scrisoarea şi-mi vine 
în gând fericita idee de a trece, în trăsură, pe dinaintea 
intrării ei, ca să văd dacă, din întâmplare, nu va primi 
ambele răvaşe în acelaşi timp. Când sosesc, pe la orele 
două, poarta cea mare se dădea în lături ca să poată intra 
trăsura... a cui credeţi? A  scutierului! Au trecut 
cincisprezece ani de-atunci... dar, zău aşa! acum, când vă 
povestesc, vorbitorul istovit din mine, ministrul hârşit în 
contactul cu treburile publice simte din nou o strângere de 
inimă şi o fierbinţeală în viscere. După un ceas, trec din 
nou: trăsura era tot în curte! Desigur că răvaşul meu 
rămăsese la portar. În sfârşit, la orele trei şi jumătate, 
trăsura plecă şi avui prilejul să studiez fizionomia rivalului 
meu; era grav, nu surâdea deloc; dar iubea şi, fără îndoială, 
era ceva la mijloc. Mă duc la întâlnire, regina inimii mele 
apare şi ea, o găsesc calmă, pură, senină. Acum trebuie să 
va mărturisesc că Othello mi s-a părut întotdeauna nu 


numai stupid, dar şi de prost-gust. Numai un bărbat pe 
jumătate negru e în stare să se poarte astfel. Lucru pe care 
de altfel e clar că Shakespeare l-a simţit când şi-a intitulat 
piesa Maurul din Veneţia. Înfăţişarea femeii pe care a iubim 
are ceva atât de balsamic pentru suflet încât alină durerea, 
îndoielile, amărăciunea: toată mânia îmi trecuse, am 
început din nou să surâd. lată de ce această, stăpânire de 
sine care, la vârsta mea, ar fi cea mai josnică prefăcătorie, a 
fost, atunci, o urmare a tinereţii mele şi a iubirii mele. 
Îndată ce m-am vindecat de gelozie, am dobândit 
capacitatea de a observa. Se vedea cât de colo că sunt 
suferind, iar oribilele îndoieli care mă munciseră îmi 
agravaseră starea. În cele din urmă, mi s-a ivit prilejul să 
strecor şi eu o vorbă: 

— Astă-dimineaţă ai primit vreo vizită? bizuindu-mă pe 
neliniştea pe care mi-o provocase teama că, după ce 
primise primul meu bilet, nu mai putuse dispune de 
dimineaţa ei. 

— Vai, îmi răspunse, numai un bărbat poate nutri 
asemenea gânduri! Crezi cumva că m-aş putea gândi la 
altceva decât la suferinţa ta? Până să primesc al doilea bilet, 
am tot căutat un mijloc ea să trec pe la tine. 

— Şi ai rămas singură? 

—  Singură, spuse, privindu-mă cu un aer atât de 
nevinovat, încât cred că, sfidat tocmai de un atare aer de 
nevinovăție, Maurul a strâns-o de gât pe Desdemona. 
Deoarece locuia singură în somptuoasa ei locuinţă, vorba 
asta fusese o îngrozitoare minciună. O singură minciună 
distruge absoluta încredere care, pentru unele suflete, este 
însăşi temelia dragostei. Ca să înţelegeţi mai bine ce s-a 
petrecut cu mine în clipele acelea, trebuie sa admiteţi că 
avem cu toţii o fiinţă interioară, al cărei noi vizibil este 
înfăţişarea noastră, că aceasta fiinţă, strălucitoare ca o 
lumină, e plăpândă ca o umbră... Ei bine, acest frumos eu s- 
a înveşmântat atunci, pentru totdeauna, în doliu. Da, am 
simţit că o mână rece şi descărnată mă acoperă cu linţoliul 


experienţei, îmi impune doliul veşnic pe care ni-l aşterne pe 
suflete cea dintâi trădare. Coborându-mi privirea, ca ea să 
nu poată vedea cât sunt de tulburat, un gând orgolios îmi 
mai dădu oarecare puteri: „Dacă te înşală, apoi e 
nevrednică de tine!” Pusei pe seama durerilor care se 
înteţeau roşeaţa care mă cuprinsese pe neaşteptate şi 
lacrimile care-mi dădură în ochi, iar blânda fiinţă se oferi să 
mă conducă până acasă, cu storurile birjei lăsate. Pe drum 
mi-a arătat o solicitudine şi o tandreţe care l-ar fi putut 
înşela până şi pe Maurul din Veneţia, pe care-l iau drept 
termen de comparaţie, în adevăr, dacă acest copil mare ar 
mai fi ezitat încă două secunde, orice spectator inteligent ar 
fi ghicit că va cere iertare Desdemonei. De aceea, a ucide o 
femeie e o treabă de copil! Despărţindu-se de mâne 
plângea, atât se simţea de nefericită că nu mă poate îngriji 
ea însăşi. Ar fi dorit să fie valetul meu, pe care-l gelozea 
pentru fericirea lui şi toate mi le servise, o! parcă erau 
scrise de Clarissa, în clipele ei de fericire!22:. În cea mai 
încântătoare şi mai angelică dintre femei zace întotdeauna 
o straşnică maimuţă! 

La vorba asta, toate femeile îşi plecară privirile, parcă 
rănite de crudul adevăr, atât de crud rostit. 

— Nu vă spun nimic nici despre noaptea, nici despre 
săptămâna pe care am trăit-o, continuă de Marsay, atunci 
mi-am dat seama că sunt un bărbat de stat. 

Vorbă care fu spusă pe un asemenea ton încât tuturor ne- 
a scăpat un gest de admiraţie. 

— Reflectând într-un spirit diavolesc la cele mai autentice 
şi mai crude răzbunări cu care am putea pedepsi o femeie, 
spuse de Marsay mai departe (şi pentru că ne iubeam, erau 
răzbunări cumplite, ireparabile), mă dispreţuiam, mi se 
părea că sunt vulgar, pe nesimţite îmi alcătuisem un cod 
oribil, al Indulgenţei. Să te răzbuni împotriva unei femei, nu 
înseamnă oare că pentru noi nu există decât o singură 
femeie, la care nu putem renunţa? şi dacă-i aşa, poate fi 
răzbunarea o cale de a o recuceri? Dacă nu avem 


neapărată nevoie de ea, dacă pot fi şi altele, de ce nu i-am 
acorda dreptul la nestatornicie pe care ni-l arogăm noi? 
Toate câte vi le spun se aplică, bineînţeles, numai când e 
vorba de o pasiune; altminteri ar fi ceva antisocial, de aceea 
nimic nu dovedeşte mai convingător necesitatea căsătoriei 
indisolubile decât nestatornicia pasiunii. Cele două sexe 
trebuie să fie înlănţuite, ca fiare sălbatice ce sunt, de legi 
fatale, surde şi mute. Suprimaţi răzbunarea, şi trădarea nu 
va mai însemna nimic în dragoste. Cei ce cred că, pentru ei, 
nu există decât o singură femeie pe lume, trebuie să se 
declare partizani ai răzbunării, care nu poate fi decât una, 
cea a lui Othello. Şi iată răzbunarea mea. 

Vorba asta creă printre noi toţi o imperceptibilă mişcare 
pe care ziariştii, în cronicile lor despre dezbaterile 
parlamentare, o denumesc: (senzaţie profundă). 

— Vindecat şi de răceală şi de dragostea mea curată, 
absolută, divină, m-am lăsat târât într-o aventură a cărei 
eroină era fermecătoare şi de un gen de frumuseţe cu totul 
opus celui al îngerului meu înşelător. Nici nu m-am gândit 
să rup legătura cu acea femeie, atât de abilă şi atât de 
făţarnică, fiindcă nu ştiu dacă adevărata dragoste poate da 
bucurii atât de fermecătoare ca acelea pe care le poate da o 
atât de savantă înşelătorie. Atâta ipocrizie e curată virtute 
(asta,  milady, n-o spun pentru dumneavoastră, 
englezoaicele, zise calm ministrul, adresându-se lady-ei 
Barimore, fiica lordului Dudley). Cu un cuvânt, m-am 
străduit să rămân acelaşi îndrăgostit, de dragul noului meu 
înger, a trebuit să-mi aranjez câteva şuviţe de păr, încât m- 
am adresat unui coafor isteţ care, pe atunci, locuia pe 
strada Boucheri2*:. Omul acela, a cărui adresă o pot da 
celor cu părul rar, deţinea monopolul darurilor capilare şi 
avea dintr-astea de toate felurile şi de toate culorile. După 
ce i-am explicat ce doresc, mi-a arătat lucrările lui. Şi mi-a 
dat să văd nişte roade ale răbdării care întrec lucrările 
zânelor din basme şi ale ocnaşilor. Apoi m-a iniţiat în 
capriciile şi în modele care guvernează arta capilară. 


— De un an încoace, îmi spuse, s-a ivit nebunia de a 
marca lenjeria cu fir de păr; din fericire, aveam o bogată 
colecţie de cosiţe şi lucrătoare foarte pricepute. 

Auzind aceste vorbe, o bănuială mă încearcă, scot batista 
şi-i spun: 

— Vasăzică, asta s-a lucrat aici, cu păr fals? 

Se uita la batista mea, apoi spuse: 

— O, doamna era foarte pretențioasă, a ţinut să verifice 
nuanţa părului ei. Batistele astea le-a marcat chiar soţia 
mea. lată, domnule, una dintre cele mai frumoase lucrări 
din câte s-au executat. 

Până la această din urmă lămurire, aş fi crezut în ceva, 
mi-aş fi plecat urechea la spusa unei femei. Am plecat 
crezând în plăcere; dar în ce priveşte dragostea, am 
devenit ateu ca un matematician. După două luni, şedeam 
lângă femeia cea eterată, în budoarul ei, pe divanul ei; o 
ţineam de o mână, avea mâini foarte fine şi urcam Alpii 
sentimentului, culegând cele mai frumoase flori, smulgând 
petalele margaretelor (există întotdeauna o clipă când 
smulgi petale de margarete, chiar când te afli într-un salon 
şi nu ai margarete)... Când te afli în toiul dezmierdărilor şi 
când iubeşti mai cu foc, dragostea e atât de conştientă că 
nu va dura mult, încât simţi o invincibilă nevoie de a 
întreba: „Mă iubeşti? Mă vei iubi veşnic?” M-am folosit de 
această clipă elegiacă, atât de caldă, de agreabilă şi de 
încântătoare, spre a-i asculta cele mai frumoase minciuni, 
spuse în fermecătorul limbaj al exagerărilor spirituale şi al 
poeziei gascone proprii dragostei. Charlotte îmi debită 
lamura înşelăciunilor ei: că nu putea trăi fără mine, că eram 
singurul bărbat pe care-l avea pe lumea asta, că se temea 
să nu mă plictisească fiindcă prezenţa mea o prostea de tot; 
când era cu mine, calităţile ei se transformau în dragoste şi 
nimic altceva; ea era, de altminteri, prea iubitoare spre a 
nu se teme; de şase luni căuta un mijloc de a mă cuceri 
pentru totdeauna, taina asta numai Dumnezeu o ştie; în 
sfârşit, eram idolul ei!... 


Femeile care îl ascultau atunci pe de Marsay părură 
ofensate văzându-l cât de bine le imită, căci el îşi însoțea 
vorbele astea cu o mimică, cu atitudini ale capului şi cu 
fandoseli care amăgeau. 

— În clipele când era cât pe ce să mă încred în acele 
adorabile  prefăcătorii, continuând să ţin mâna «i 
transpirată în mâna mea, i-am spus: 

— Când te măriţi cu ducele?... 

Vorba asta fu atât de bruscă, privirile noastre se 
înfruntară atât de direct şi mâna Charlottei sta atât de 
liniştit într-a mea, încât emoția ei, cât fu de slabă, nu putu 
să şi-o ascundă deplin; sub privirea mea îşi plecă ochii, o 
uşoară roşeaţă îi împurpură obrajii. 

— Ducele? Ce vrei să spui? mă întrebă, prefăcându-se 
adânc mirată. 

— Ştiu totul, i-am răspuns; şi, după părerea mea, ar 
trebui să te cam grăbeşti: ducele e bogat, e duce; dar e mai 
mult decât evlavios, e religios! Încât sunt încredinţat că mi- 
ai fost credincioasă, datorită scrupulelor sale. Nici n-ai 
crede cât de urgent e pentru tine să-l compromiţi în propriii 
săi ochi şi în cei ai lui Dumnezeu; altminteri, nu vei sfârşi 
niciodată. 

— Visez oare? spuse, făcând, pe părul care-i acoperea 
fruntea, cincisprezece ani înainte de Malibran!2%+, atât de 
celebrul gest al doamnei Malibran. 

— Haide, nu face pe neştiutoarea, îngeraşule, i-am spus, 
dând s-o apuc de mâini. 

Dar ea îşi încrucişă braţele la piept, cu un aer făţarnic şi 
mâniat. 

— Căsătoriţi-vă, vă dau voie, am continuat eu, replicând 
la gestul ei cu pluralul politeţii. Mai mult, vă sfătuiesc s-o 
faceţi. 

— Dar, spuse ea, căzându-mi în genunchi, e o confuzie 
îngrozitoare; numai pe tine te iubesc pe lumea asta; pot să- 
ţi dau orice dovadă doreşti. 


— Ridicaţi-vă, scumpă doamnă, şi faceţi-mi onoarea de a 
fi sinceră. 

— Ca în faţa lui Dumnezeu. 

— Vă îndoiţi de dragostea mea? 

— Nu. 

— De fidelitatea mea? 

— Nu. 

— Aflaţi că am comis cea mai mare crimă, am continuat, 
m-am îndoit de dragostea şi de fidelitatea domniei-voastre. 
Între două beţii am început să privesc liniştit în juru-mi. 

— Liniştit! exclamă ea suspinând. Ajunge, Henri, nu mă 
mai iubeşti! 

După cum vedeţi, găsise o portiţă de scăpare. În scenele 
de felul ăsta, un adverb poate fi primejdios. Dar, din 
fericire, curiozitatea o îndemnă să adauge: 

— Şi ce-aţi văzut? Am vorbit eu vreodată cu ducele 
altundeva decât în societate? Aţi surprins vreodată în ochii 
mei... 

— Nu, i-am răspuns, dar în ai săi. Şi de opt ori mi-aţi 
cerut să vă însoțesc la biserica Sf. Toma din Aquino ca să 
puteţi asculta aceeaşi liturghie cu dânsul. 

— Aşa! strigă ea în cele din urmă, va zică v-am făcut 
gelos! 

— Vai, aş vrea să fiu gelos, i-am spus, admirând supleţea 
inteligenţei ei atât de vie şi exerciţiile acrobatice care nu 
reuşesc decât în faţa orbilor. Dar tot ducându-mă la 
biserică, am devenit foarte necredincios. În ziua când 
pentru prima oară am răcit şi când pentru prima oară m-aţi 
înşelat, când credeaţi că sunt la pat, l-aţi primit pe duce şi 
mi-aţi spus că nu aţi văzut pe nimeni. 

— Ştiţi că purtarea domniei-voastre e josnică? 

— De ce? Găsesc că măritişul vostru cu ducele e excelent 
lucru: el vă acordă numele său de nobil, o poziţie 
avantajoasă, o situaţie strălucită, onorabilă. Veţi deveni una 
dintre reginele Parisului. M-aş face vinovat faţă de domnia- 
voastră dacă aş pune beţe-n roate acestei înţelegeri, acestui 


trai onorabil, acestei superbe alianţe. A, cândva, Charlotte, 
îmi veţi da dreptate descoperind cât se deosebeşte 
caracterul meu de al altor tineri... Aţi fi fost silită să mă 
înşelaţi... Da, aţi fi fost foarte stânjenită să rupeţi cu mine, 
căci el vă spionează, A venit vremea să ne despărţim, 
ducele e de o moralitate severă. Trebuie să deveniți 
ipocrită, aşa vă povăţuiesc. Ducele, vanitos, va fi mândru de 
soţia sa. 

— Vai! îmi spuse, izbucnind în lacrimi, Henri, dacă ai fi 
vorbit! da, dacă ai fi vrut tu (eu greşisem, înţelegeţi?), am fi 
plecat să ne trăim toată viaţa într-un colţişor, căsătoriţi, 
fericiţi, în văzul lumii. 

— În sfârşit, acum e prea târziu, i-am spus sărutându-i 
mâinile şi făcând pe victima. 

— Doamne! dar pot să repar totul. 

— Nu, aţi mers prea departe cu ducele. Va trebui chiar să 
plec într-o călătorie, ca despărţirea noastră să fie deplină. 
Am avea amândoi să ne temem de dragostea noastră... 

— Credeţi, Henri, că ducele bănuieşte ceva? 

Continua să-mi spună Henri, dar renunţase definitiv la tu. 

— Nu cred, răspunsei, adoptând felul de a fi şi tonul unui 
prieten; dar fiţi cât se poate de credincioasă, împăcaţi-vă cu 
Dumnezeu, căci ducele aşteaptă dovezi, ezită şi trebuie să-l 
convingeţi. 

Se ridică, dădu ocol de două ori budoarului într-o agitaţie 
adevărată sau prefăcută; apoi găsi, fără îndoială, o atitudine 
şi o privire potrivite cu noua situaţie, deoarece se opri în 
faţa mea, îmi întinse mâna şi îmi spuse cu glas emoţional: 

— Bine, Henri, sunteţi un bărbat loial, nobil şi 
fermecător: n-o să vă uit niciodată. 

Strategia fusese admirabilă. Charlotte se dovedi 
încântătoare în această transformare treptată, necesară 
poziţiei care voia s-o ia faţă de mine. Eu, unul, am adoptat 
atitudinea, purtarea şi privirea unui om atât de adânc 
îndurerat, încât am văzut prea recenta ei demnitate 
înmuindu-se; s-a uitat la mine, mi-a apucat mâna, m-a tras 


spre ea, aproape că m-a răsturnat, dar cu blândeţe, pe 
divan şi, după o clipă de tăcere, mi-a spus: 

— Sunt adânc întristată, copile. Mă iubiţi? 

— O, da! 

— Atunci, ce veţi face? 

La vorba asta, toate femeile schimbară o privire. 

— Dacă am suferit amintindu-mi de trădarea ei, apoi am 
râs de aerul ei de intimă convingere şi de tihnită satisfacţie 
interioară la gândul, dacă nu al morţii mele, măcar la al 
unei veşnice melancolii, reluă de Marsay. O, nu vă grăbiţi să 
râdeţi, spuse el comesenilor, asta nu-i totul. După o pauză, 
am privit-o cu multă dragoste şi i-am spus: 

— Da, chiar asta m-am întrebat şi eu. 

— Şi-atunci, ce veţi face? 

— M-am întrebat a doua zi după ce răcisem. 

— Şi?... spuse cu vădită nelinişte. 

— Şi m-am pregătit pentru cuconiţa cea drăguță căreia 
toată lumea ştia că-i fac curte. 

Charlotte se ridică de pe divan ca o căprioară luată fără 
veste, tremurând ca frunza, îmi aruncă o privire dintre rele 
în care femeile uită şi de demnitate, şi de ruşine, şi de 
delicateţe, ba până şi de toată gingăşia lor, o privire vie de 
viperă urmărită, încolţită în ungherul ei, şi-mi spuse: 

— Şi eu, care-l iubeam! Eu, care luptam! Eu, care... 

În legătură cu această a treia idee a ei, pe care vă las s-o 
ghiciţi, Charlotte făcu una dintre pauzele melodice cele mai 
frumoase pe care le-am auzit vreodată. 

— Doamne! exclamă, cât suntem de nefericite! Niciodată 
nu putem fi iubite. Niciodată nu luaţi în serios nici cele mai 
curate sentimente. Da, las” că ştiu eu, când încercaţi să ne 
înşelaţi, apoi tot noi vă tragem pe sfoară. 

— Văd şi eu, spusei, pe un ton spăsit. În mânia domniei- 
voastre intră prea multă inteligenţă ca inima să mai sufere 
din această pricină. 

Această modestă ironie îi mări furia şi, de ciudă, izbucni 
în lacrimi. 


— Îmi faceţi de ocară lumea şi viaţa, spuse, îmi răpiți 
toate iluziile, îmi depravaţi sufletul. 

Mi-a spus toate câte aveam eu dreptul să i le spun, cu- 
atâta simplitate în neruşinarea ei, cu-atâta îndrăzneală 
naivă, încât sunt sigur că oricare alt bărbat ar fi rămas 
încremenit. 

— Ce se va alege de noi biete femei, în societatea pe care 
ne-o făureşte Carta lui Ludovic al XVIII-lea?:!28:... (Ca să 
vedeţi până unde ajunsese ea cu frazeologia.) 

— Da, ne-am născut spre a suferi. Cât priveşte pasiunea, 
suntem întotdeauna mai presus, iar voi mai prejos de orice 
loialitate. În sufletele voastre, nimic cinstit. Pentru voi, 
dragostea e numai un joc la care întotdeauna trişaţi. 

— Scumpo, i-am spus, a lua în serios societatea de azi 
înseamnă a fi fericit în dragoste cu o actriţă. 

— Ce trădare infamă! A fost premeditată... 

— Nu, ci meditată. 

— Rămas-bun, domnule de Marsay, mi-a spus, m-aţi 
înşelat în mod oribil. 

— Doamna ducesă, i-am spus, luând o atitudine supusă, 
îşi va aduce aminte de injuriile Charlottei? 

— Sigur că da, îmi răspunse pe un ton amar. 

— Aşadar, mă detestaţi? 

Înclină capul, iar eu îmi spusei în gând: „Există scăpare 

Am plecat lăsând-o cu sentimentul că are ceva de 
răzbunat. Să ştiţi, prieteni, că am studiat îndelung vieţile 
bărbaţilor care au avut succese la femei, dar sunt 
încredinţat că nici mareşalul de  Richelieu'2”, nici 
Lauzuni28%, nici Louis de Valoisi2% n-au izbutit, de prima 
oară, o retragere atât de savantă. Mintea şi sufletul meu s- 
au educat cu acel prilej pentru totdeauna, iar stăpânirea pe 
care atunci am ştiut s-o dobândesc asupra gesturilor 
nechibzuite care ne fac să comitem atâtea neghiobii m-a 
înzestrat cu remarcabilul sânge-rece pe care-l cunoaşteţi. 

— Cât o deplâng pe a doua! spuse baroana de Nucingen. 


LL 


Un surâs imperceptibil, care înflori pe buzele palide ale 
lui de Marsay, o făcu să roşească pe Delphine de Nucingen. 

— Cum oameni uiţi! exclamă baronul de Nucingen. 

Naivitatea cunoscutului bancher s-a bucurat de un atât 
de mare succes, încât soţia lui, care fusese acea a doua a lui 
de Marsay!2:, nu se putu opri să râdă ca toată lumea. 

— Sunteţi cu toţii gata s-o condamnaţi pe această femeie, 
spuse lady Dudley, dar eu o înţeleg; ea nu gândea că 
măritişul ei înseamnă nestatornicie! Bărbaţii nu vor 
niciodată sa facă deosebire între statornicie şi fidelitate. Eu 
o cunosc pe aceea a cărei poveste ne-a spus-o domnul de 
Marsay, e una dintre ultimele voastre mari doamne! 

— Vai, milady, aveţi dreptate, reluă de Marsay. De 
aproape cincizeci de ani suntem martorii ruinei neîncetate 
a tot ce e socialmente distins, ar fi trebuit să salvăm femeile 
din acest mare naufragiu, dar Codul civili: a trecut peste 
capetele lor  tăvălugul articolelor sale. Oricât de 
îngrozitoare ar fi aceste cuvinte, să le rostim: ducesele 
dispar, marchizele de asemenea! Cât despre baronese, cer 
scuze doamnei de Nucingen, care se va face contesă atunci 
când soţul său va deveni pair al Franţei, însă baronesele n- 
au izbutit niciodată să fie luate în serios. 

—  Aristocraţia începe cu vicontesa, spuse Blondet 
surâzând. 

— Contesele vor rămâne, continuă de Marsay. O femeie 
elegantă va fi mai mult sau mai puţin contesă, contesă a 
Imperiului sau de mai ieri, contesă de stirpe veche, sau, 
cum se spune în italiană, contesă prin rafinament. Cât 
despre doamna aristocrată, ea a pierit odată cu grandiosul 
anturaj din secolul trecut, odată cu pudra, aluniţele 
artificiale, papucii cu tocuri, corsetele cu balene împodobite 
cu un păienjeniş de funde şi de panglici. Ducesele din 
vremea noastră trec pragul fără a fi nevoie să lărgeşti uşa 
pentru crinolinele lor. În sfârşit, sub Imperiu s-au văzut 
ultimele rochii cu trenă! Încă nu pot înţelege de ce 
suveranul care voise ca satinul sau catifeaua rochiilor 


ducale să-i măture curtea nu a decretat prin legi straşnice, 
în favoarea anumitor familii, dreptul întâiului născuti32+. 
Napoleon nu a prevăzut urmările acestui Cod de care era 
atât de mândru. Acest om, creând ducesele sale, a dat 
naştere femeilor de lume din ziua de azi!5*', produsul 
mediat al legislaţiei sale. 

— Gândirea, apucată ca un baros şi de către copilul care 
iese din liceu şi de către ziaristul obscur, a dărâmat 
splendorile stării sociale, spuse contele de Vandenessei34-.. 
Astăzi, orice caraghios care-i în stare, de bine, de rău, să-şi 
poarte capul pe un guler tare, să-şi acopere pieptul 
puternic de bărbat cu o jumătate de cot de satin în chip de 
platoşă, să arate o frunte pe care străluceşte un spirit fals 
sub păru-i buclat, să se legene încălţat în doi pantofi de lac 
împodobiţi cu ciorapi de mătase care costă şase franci, care 
îşi ţine monoclul sub una dintre arcadele lui sprâncenate 
încreţindu-şi obrazul şi - fie el secretar la un notar, fiu de 
antreprenor sau copilul din flori al unui bancher - măsoară 
impertinent cu privirea pe cea mai frumoasă ducesă, o 
cântăreşte din creştet până-n tălpi când ea oboară treptele 
unui teatru şi-i spune prietenului său care se îmbracă la 
Buisson, unde cu toţii ne îmbrăcăm, şi care, cu eleganța lui 
de împrumut, pare cel din urmă dintre duci: „lată, dragul 
meu, o femeie de lume”. 

— Nu v-aţi priceput, spuse lordul Dudley, să vă 
transformați într-un partid!3*, va mai trece multă vreme 
până să puteţi face politică. În Franţa vorbiţi mult despre 
organizarea Muncii, dar încă nu aţi organizat Proprietatea. 
Şi iată ce i se întâmplă: un duce oarecare (sub domnia lui 
Ludovic al XVIII-lea sau a lui Carol al X-lea se mai aflau încă 
duci care aveau o rentă de două sute de mii de livre, o 
reşedinţă magnifică, un personal casnic somptuos), un 
asemenea duce putea să se poarte ca un mare senior. 
Ultimul mare senior francez este principele de 
Talleyrandi35:*. Acest duce a lăsat patru copii, dintre care 
două fete. Presupunând că aceştia au fost cu toţii foarte 


fericiţi în căsniciile lor, fiecare dintre moştenitorii săi direcţi 
posedă astăzi o rentă de numai şaizeci sau optzeci de mii de 
livre; fiecare este tatăl sau mama mai multor copii, aşadar e 
nevoit să locuiască într-un apartament la parterul sau la 
primul etaj al unei case, făcând cea mai mare economie; şi 
cine ştie dacă nu cumva umblă după o avere? De-atunci, 
soţia celui mai în vârstă dintre fii, care e ducesă numai cu 
numele, nu are nici trăsura ei, nici servitorii ei, nici loja ei, 
nici timpul ei liber; nu are nici apartament propriu în 
reşedinţa ei, nici avere proprie, nici fleacurile ei; trăieşte 
îngropată în căsătorie ca o femeie de pe strada Saint-Denis 
în negustoria ei; cumpără ciorapi pentru scumpii ei copilaşi, 
îi hrăneşte şi îşi supraveghează fetele pe care nu le mai 
trimite la mănăstire. Cele mai nobile femei ale 
Dumneavoastră au devenit astfel nişte respectabile cloşti. 

— Vai! da, spuse Joseph Bridau. Epoca noastră nu mai 
posedă frumoasele flori feminine care au împodobit marile 
secole ai monarhiei franceze. Evantaiul doamnei din 
aristocrație s-a frânt. Femeia nu mai are nici de ce să 
roşească, nici de ce să bârfească, să şoptească, să se 
ascundă, să se arate. Evantaiul nu mai serveşte decât ca să- 
ţi faci vânt. Când un lucru nu mai este decât ceea ce este, 
devine prea util spre a mai aparţine luxului. 

— În Franţa, toate au fost complice ale femeii de lume, 
spuse Daniel d'Arthez. Aristocraţia a aprobat aceasta 
retrăgându-se în fundul moşiilor ei, unde s-a ascuns spre a 
muri. emigrând în propria-i ţară de teama ideilor, precum 
odinioară în străinătate de teama mulțimilor populare. 
Femeile care-ar fi putut să deschidă saloane europene, să 
conducă opinia publică, s-o întoarcă pe dos ca pe-o mănuşă, 
să stăpânească lumea stăpânind pe artiştii sau cugetătorii 
care trebuiau s-o stăpânească, au căzut în greşeala de a 
părăsi terenul, ruşinate de a fi nevoite să lupte împotriva 
unei burghezii îmbătate de putere şi care pătrunsese pe 
scena lumii poale spre a fi tăiată în bucăţi de barbarii care 
vin din urmă. lată de ce, acolo unde burghezii vor să vadă 


prințese, nu se pot vedea decât tinere fete de lume. Astăzi, 
principii nu mai găsesc aristocrate pe care să le 
compromită, ei nu mai pot nici măcar să dea un nume unei 
femei luate la întâmplare. Ducele de Bourboni:”* este 
ultimul dintre principii care s-au folosit de acest privilegiu. 

— Şi numai Dumnezeu ştie cât l-a costat asta! spuse 
lordul Dudley. 

— Astăzi principii au soţii femei de lume, nevoite să-şi 
plătească loja în comun cu prietenele lor şi pe care 
bunăvoința regală nu le-ar înălţa nici atâtica, soţii care duc 
un trai cenuşiu între apele burgheziei şi cele ale nobilimii, 
nici adevărate nobile, nici adevărate burgheze, spuse cu 
amărăciune marchiza de Rochefide. 

— Moştenitoarea Femeii e Presa, exclamă Rastignac. 
Femeia nu mai are meritul foiletonului vorbit, al bârfelilor 
pline de delicii rostite în limbaj ales. Citim foiletoane scrise 
într-un grai care se schimbă tot la trei ani, fiţuici amuzante 
ca nişte ciocli şi uşoare ca plumbul din literele lor. 
Conversaţiile  franţuzeşti se poartă în irocheza!38:* 
revoluţionară de la un capăt la altul al Franţei, pe lungi 
coloane imprimate în palate unde scârţâie o maşină de 
tipărit în locul cercurilor elegante care pe vremuri 
străluceau acolo. 

— Sună clopotul societăţii înalte, auziţi-l! spuse un 
principe rus, şi prima lui bătaie este vorba dumneavoastră 
modernă de femeie de lume! 

— Aveţi dreptate, principe, spuse de Marsay. Această 
femeie descinsă din rândurile nobilimii, sau ridicată din cele 
ale burgheziei, venită de oriunde, chiar din provincie, este 
expresia vremurilor de azi, o ultimă imagine a bunului-gust, 
a spiritului, a harului şi a distincţiei reunite, dar micşorate. 
Nu vom mai vedea; în Franţa, mari aristocrate, dar multă 
vreme vom mai avea femei de lume, trimise de opinia 
publică într-o înaltă Cameră feminină şi care vor fi pentru 
sexul frumos ceea ce este gentleman-ul în Anglia. 


— Şi ei numesc aceasta a progresa! spuse domnişoara. 
des Touches; aş vrea să ştiu unde-i progresul. 

— A! iată-l, spuse doamna de Nucingen. Pe vremuri, o 
femeie, chiar de-ar fi avut glas de precupeaţă, umblet de 
soldăţoi, mutră de curtezană neruşinată, părul dat peste 
cap, piciorul gros, palma bătucită, era totuşi o doamnă din 
lumea mare; astăzi însă, chiar de-ar descinde dintr-un 
Montmorency!=%*, presupunând că  domnişoarele de 
Montmorency ar putea arăta astfel, n-ar fi o femeie de 
lume-40:. 

— Dar ce înţelegeţi prin femeie de lume? întrebă, naiv, 
contele Adam Laginski. 

— Este o creaţie modernă, un jalnic triumf al sistemului 
electoral aplicat sexului frumos, spuse ministrul. Fiece 
revoluţie are cuvântul ei de ordine, un cuvânt care o 
rezumă şi o înfăţişează. 

— Aveţi dreptate, spuse principele rus, care venise la 
Paris ca să-şi facă un nume în literatură. A explica anumite 
cuvinte care, din veac în veac, s-au adăugat frumoasei 
dumneavoastră limbi, ar însemna să scrii o măreaţă istorie. 
De exemplu, a organiza este un cuvânt al Imperiului, care-l 
cuprinde în întregime pe Napoleon. 

— "Toate acestea nu-mi lămuresc ce este o femeie de 
lume, exclamă tânărul polonez. 

— Bine, să vă explic, îi răspunse Emile Blondet contelui 
Adam. Într-o zi frumoasă, te plimbi prin Paris. A trecut de 
ora două, dar încă n-a bătut ora cinci. Zăreşti o femeie care 
se apropie; prima privire pe care i-o arunci e ca prefața 
unei cărţi frumoase, îţi dă presentimentul unei lumi întregi 
de lucruri elegante şi fine. Ca botanistul care culege plante 
pe toate coclaurile, printre vulgarităţile pariziene, dai în 
sfârşit de o floare rară. Această femeie ori e însoţită de doi 
foarte distinşi bărbaţi, dintre care cel puţin unul e decorat, 
ori e urmată, la o distantă de zece paşi, de vreun valet în 
ţinuta de serviciu. Ea nu poartă nici culori ţipătoare, nici 
ciorapi cu ajur, nici cataramă prea cizelată, nici 


pantaloniii!*+ cu manşete brodate şi înfoiate în jurul 
gleznelor. Vei observa în picioarele ei fie pantofi de atlaz cu 
barete încrucişate pe un ciorap de bumbac de o fineţe 
excesivă sau pe un ciorap de mătase uni de culoare gri, fie 
ghetuţe de cea mai rafinată simplitate. O stofă destul de 
frumoasă şi de preţ mijlociu scoate în evidenţă rochia, a 
cărei croială ar surprinde pe orice burgheză: de cele mai 
multe ori, e o redingotă prinsă cu funde şi delicat garnisită 
cu şnur sau o dantelă imperceptibilă. Necunoscuta are un 
fel al ei de a-şi purta şalul sau pelerina; se pricepe să-şi 
înfăşoare mijlocul şi pieptul alcătuind un fel de carapace 
care pe o burgheză ar transforma-o în broască ţestoasă dar 
sub care ea scoate la iveală cele mai atrăgătoare forme, 
voalându-le în acelaşi timp. Prin ce mijloace? Secretul ăsta 
şi-l apără fără a se bucura de ocrotirea unui brevet de 
invenţie. Prin umblet, ea îşi imprimă un fel de mişcare 
concentrică şi armonioasă care, pe sub stofă face să vibreze 
formele-i gingaşe sau primejdioase, precum la nămiezi 
năpârca sub fina mătase verde a ierbii foşnitoare. Oare cui 
datorează ea, unui înger sau unui diavol, această graţioasă 
unduire care freamătă pe sub lunga mantilă de mătase 
neagră, ce-i agită bordura de dantelă, răspândind un 
balsam diafan, pe care bucuros l-aş numi briza parizienei? 
Pe braţele ei, pe mijlocul ei, în jurul gâtului, veţi recunoaşte 
o ştiinţă a cutelor cu care se drapează până şi materialul cel 
mai  îndărătnic astfel încât să vă amintească de 
Mnemozina!42+ din antichitate. A, cât de bine se pricepe ea 
la - iertată fie-mi expresia - croiala umbletului! Fiţi atenţi la 
felul ei de a întinde piciorul, mulându-şi rochia cu o precizie 
atât de decentă încât stârneşte la trecători o admiraţie 
însoţită de dorinţă, dar înăbuşită de un adânc respect. Când 
o englezoaică încearcă să păşească astfel, are aerul unui 
grenadir care înaintează la asaltul unei redute. Numai 
femeia Parisului are geniul umbletului!i*:*+ Iată de ce 
primăria i-a fost datoare asfaltul trotuarelor. Această 
necunoscută nu atinge pe nimeni. Spre a trece, aşteaptă, cu 


orgolioasă modestie, să i se facă loc. Distincția proprie 
femeilor binecrescute se trădează mai ales prin felul în care 
ea îşi ţine şalul sau pelerina încrucişate pe piept. În timp ce 
umblă, oferă privirilor o înfăţişare demnă şi senină ca aceea 
a madonelor lui Rafael în rama lor. Ţinuta ei, liniştită şi 
dispreţuitoare totodată, îl constrânge până şi pe cel mai 
insolent filfizon să se ostenească pentru ea. Pălăria, de o 
remarcabilă simplitate, are panglici proaspăt călcate. S-ar 
putea să aibă şi flori, dar femeile cele mai rafinate nu 
poartă decât panglici. Penele cer trăsură, florile sunt prea 
bătătoare-la-ochi. Într-acestea, veţi vedea chipul fraged şi 
odihnit al unei femei sigure de ea fără îngâmfare, care nu 
se uită la nimic dar vede totul, a cărei vanitate, blazată de 
necurmate satisfacţii, imprimă fizionomiei ei o indiferenţă 
care trezeşte curiozitatea. Ea ştie că e privită, ştie că 
aproape toată lumea, inclusiv femeile, întoarce capul ca s-o 
revadă. De aceea cutreieră Parisul ca un funigel, albă şi 
neprihănită. Acestei frumoase specii îi plac latitudinile cele 
mai calde, longitudinile cele mai curate ale Parisului; o veţi 
afla între a zecea şi a o sută zecea arcadă a străzii Rivoli; pe 
linia bulevardelor, de la ecuatorul Panoramei!*:, unde 
prosperă produsele Indiilor, unde înfloresc cele mai calde 
creaţii ale industriei, până către Madeleine!“ în regiunile 
cele mai puţin murdare ale burgheziei, între numerele 30 şi 
150 de pe strada Faubourg-Saint-Honor€. În timpul iernii, îi 
face plăcere să se plimbe pe terasa Feuillantsi4* şi 
nicidecum pe trotuarul bituminos de-a lungul ei. După cum 
e vremea, ea zboară pe aleea Champs-Elyseesit”;, 
mărginită către soare-răsare de piaţa Ludovic al XV-lea!4:, 
către soare-apune de Avenue de Maligny, către miazăzi de 
şosea, câtre miazănoapte de grădinile foburgului Saint- 
Honore. Niciodată nu veţi întâlni această frumoasă 
varietate de femeie în regiunile hiperboreale ale străzii 
Saint-Denisi4%, niciodată în Kamciatka străzilor noroioase, 
a străzilor înguste sau comerciale; şi niciodată, nicăieri, 
când vremea e urâtă. Aceste flori ale Parisului înmuguresc 


la vremea orientului, îmbălsămează locurile de plimbare, 
iar după orele cinci bat în retragere odată cu zorelele. 
Femeile pe care le veţi întâlni mai târziu şi care ar avea 
ceva din înfăţişarea lor fiindcă încearcă să le 
maimuţărească, sunt femei de-care-avem-nevoie!%"; în timp 
ce frumoasa necunoscută, Beatrix a zilei, este femeia de 
lume. Nu le e uşor străinilor, dragă conte, să-şi dea seama 
de deosebirile după care observatorii emeriţi le disting, atât 
de prefăcută e femeia, dar aceste deosebiri sar în ochii 
parizienilor; se vad agrafe rău disimulate, cordoane care-şi 
arată reţeaua de fire de un alb-roşcat în spatele rochiei 
printr-o crăpătură întredeschisă, pantofi scâlciaţi, panglici 
de pălărie uzate, o rochie prea înfoiată, o înfăţişare prea 
scrobită. Nu vă va scăpa niciun oarecare efort în plecarea 
premeditată a genelor. Ţinuta e convenţională. Cât despre 
femeia burgheză, e cu neputinţă s-o confunzi eu femeia de 
lume; ea contrastează admirabil cu aceasta, ea explică 
farmecul pe care ţi l-a inspirat necunoscuta. Burgheza e 
ocupată, iese pe orice vreme, se agită, umblă de colo-colo, 
se uită, nu ştie de va intra sau nu într-un magazin. Pe când 
femeia de lume ştie bine ce vrea şi ce face, burgheza e 
nehotărâtă, îşi ridică poalele rochiei ca să păşească peste o 
băltoacă, târăşte după ea un copil care o obligă să fie atentă 
la trăsuri; este mamă în public şi stă de vorbă cu fie-sa; îşi 
ţine banii în coşniţă şi e încălţată cu ciorapi cu a jur; iarna, 
peste pelerina ei îmblănită poartă un boa, iar vara un şal şi 
o eşarfă: burgheza se împacă de minune cu pleonasmele 
toaletelor. Pe frumoasa care se plimbă o vei reîntâlni la 
Teatrul Italian, la Operă, la un bal. Ea apare atunci sub o 
înfăţişare atât de diferită, încât ai zice că e vorba de două 
fiinţe fără nimic comun. Femeia a ieşit din misterioasele 
sale veşminte precum un fluture din larva-i mătăsoasă. Şi 
oferă, ca o trufanda, privirilor noastre încântate, rotunjimile 
pe care, dimineaţa, decolteul ei abia le sugera. La teatru nu 
apare mai sus de lojile de rangul doi, cu excepţia Teatrului 
Italian. Atunci puteţi studia în toată voia savanta încetineală 


a mişcărilor ei. Adorabila amăgitoare foloseşte micile 
artificii politice feminine cu o naturaleţe care exclude orice 
idee de artă şi de premeditare. Dacă are o mână de o 
frumuseţe regală, apoi până şi cea mai rafinată persoană va 
înţelege că era neapărat necesar să-şi înfăşoare pe deget, 
să-şi aranjeze sau să depărteze o ringletă!'3!+ sau o buclă pe 
care o mângâie. Dacă arc un profil splendid, vi se va părea 
că se adresează vecinului ei cu ironie sau cu graţie, 
aşezându-se astfel încât să producă acel magic efect al 
profilului pierduti=2:, la care marii pictori ţin atât de mult şi 
care atrage lumina zilei asupra obrajilor, conturează nasul 
printr-o linie pură,  înseninează trandafiriul nărilor, 
profilează tăios linia frunţii, fără a răpi privirii paietele-i de 
foc îndreptate însă spre depărtări, şi zvârle o rază de 
lumină peste rotunjimea albă a bărbiei. Dacă are picior 
frumos, se va arunca pe divan cu cochetăria unei pisici la 
soare, cu picioarele întinse, şi în atitudinea ei nu veţi 
descoperi decât cel mai încântător model pe care plictiseala 
îl poate oferi artei statuare. Numai femeia de lume se simte 
la largul său în toaleta ei; nimic nu o jenează. Niciodată nu 
o veţi surprinde, ca pe o burgheză, readucând la locul ei 
breteaua recalcitrantă a cămăşii, aranjându-şi vreo balenă 
neascultătoare a corsetului, verificând dacă guleraşul îşi 
face datoria de paznic necredincios al celor două comori 
strălucitor de albe sau uitându-se în oglinzi spre a vedea 
dacă pieptănătura nu i s-a deranjat. Toaleta îi e întotdeauna 
în armonie cu firea; a avut răgazul să se studieze, să-şi dea 
seama ce îi şade bine fiindcă ştie de mult ce nu o prinde. Nu 
o veţi vedea niciodată la ieşire, ea dispare înainte de 
sfârşitul spectacolului. Dacă, din întâmplare, se arată, 
calmă şi nobilă, pe treptele roşii ale scării, cade atunci 
pradă unor sentimente violente. Căci se află acolo din ordin, 
are de aruncat, pe furiş, o privire, sau aşteaptă o 
promisiune. Poate că se coboară astfel, fără grabă, spre a 
satisface vanitatea unui rob căruia, uneori, i se supune. 
Dacă întâlnirea cu ea are loc la un bal sau la o serată, vă 


veţi bucura de dulceaţa, prefăcută sau naturală, a glasului 
ei viclean; veţi fi încântat de vorba ei deşartă, dar căreia, 
printr-o manevră inimitabilă, ea se va pricepe să-i dea 
preţul gândirii. 

— Pentru a fi femeie de lume, nu-i aşa că e necesar să ai 
şi spirit? întrebă contele polonez. 

— E imposibil să fii fără a avea mult gust, răspunse 
doamna d'Espard. 

— Iar în Franţa, a avea gust înseamnă mai mult decât a 
avea spirit, spuse rusul. 

— Spiritul acestei femei este triumful unei arte în adevăr 
plastice, continuă Blondet. Nu vei înţelege, dar vei fi 
încântat de ceea ce spune. Ea va clătina din cap, sau îşi va 
ridica amabil umeri-i dalbi, îţi va dărui o frază fără 
importanţă cu surâsul unei mutrişoare pline de farmec: va 
pune tot spiritul lui Voltaire într-un cum aşa! într-un vai!, 
într-un ia te uită. Un aer inteligent o va face să pară mereu 
întrebătoare; va da o semnificaţie până şi mişcării prin care 
învârteşte o casoletă!==: prinsă cu un inel de degetul ei. 
Sunt  splendori artificiale obţinute prin mărunţişuri 
superlative: cu un gest nobil şi-a lăsat în jos mâna, 
rezemând-o de braţul fotoliului precum picăturile de rouă 
pe marginile unei flori, şi cu asta totul s-a spus, a rostit o 
sentinţă fără drept de apel, spre emoția şi a celui mai 
insensibil om. A ştiut să te asculte, ţi-a oferit prilejul de a fi 
om de spirit şi, fac apel la modestia domniei tale, asemenea 
clipe sunt rare. 

Aerul naiv al tânărului polonez căruia Blondet i se 
adresase îi făcu pe toţi comesenii să izbucnească în râs. 

— E peste putinţă să stai de vorbă o jumătate de ceas cu 
burgheză fără ca ea să-l menţioneze, sub un motiv 
oarecare, pe bărbatu-său, continuă Blondet, care nu-şi 
pierduse nimic din gravitatea sa; dar, dacă ştii că femeia de 
lume cu care stai de vorbă e căsătorită, ea a avut 
delicateţea de a şi disimula atât de bine soţul încât v-ar 
trebui ostenelile lui Cristofor Columb pentru a-l descoperi. 


De cele mai multe ori nu veţi reuşi singur. Dacă n-aţi avut 
prilejul să întrebaţi pe nimeni, la sfârşitul seratei o veţi 
surprinde privind ţintă spre un bărbat între două vârste şi 
decorat, care-şi pleacă fruntea şi iese. Doamna a cerut 
trăsura şi dispare. Domnia-ta nu eşti tânăr ca un trandafir, 
dar ai stat în preajmă-i şi te culci în locuinţa daurită cu un 
vis încântător care, poate, va continua atunci când Somnul, 
cu mâna sa grea, îţi va deschide uşile de fildeş ale templului 
fanteziilor. La ea acasă, nicio femeie de lume nu poate fi 
văzută înainte de ceasurile patru, când primeşte. Este 
îndeajuns de iscusită ca să te lase întotdeauna să aştepţi. 
Veţi observa că toate sunt de bun-gust în casa ei, luxul este 
permanent şi se primeneşte ori de câte ori este necesar; nu 
veţi vedea nimic păstrat în cutii de sticlă, nici învelitori de 
pânză ca la dulăpiorul cu alimente. Pe scări îţi va fi cald. 
Pretutindeni, florile îţi înveselesc privirea; florile, singurul 
dar pe care-l acceptă şi numai de la unele persoane: 
buchetele trăiesc numai o zi, fac plăcere şi cer să fie 
împrospătate; pentru ea, buchetul este, ca în Orient, un 
simbol, o făgăduială. Costisitoarele fleacuri la modă sunt 
expuse, dar nu ca într-un muzeu sau ca într-un magazin de 
curiozităţi. O vei găsi aşezată lângă, foc, pe fotoliul ei, de 
unde vă va saluta fără să se ridice. Conversaţia ei va fi alta 
decât aceea de la bal. Într-alt loc, ea era creditoare a 
noastră; la ea acasă, spiritul ei îţi datorează plăcere. Aceste 
nuanţe, femeile de lume le posedă de minune. În domnia-ta, 
ea îl iubeşte pe bărbatul care îi va lărgi societatea, ţinta 
grijilor şi a neliniştilor de astăzi ale femeilor de lume. 
Bunăocară, spre a te atrage în salonul ei, va fi de o 
cochetărie încântătoare. Mai ales atunci vei simţi cât de 
solitare sunt astăzi femeile, de ce ţin ele să aibă mica lor 
societate căreia să-i servească drept constelație. Cozeria e 
imposibilă fără generalităţi. 

— Da, spuse de Marsay, pricepi bine cusurul epocii 
noastre. Ironia, această carte într-un singur cuvânt, nu mai 


vizează, ca în secolul al XVIII-lea, nici persoane, nici lucruri, 
ci întâmplări meschine şi trăieşte numai o zi. 

— Ceea ce înseamnă că spiritul femeii de lume, atunci 
când există, continuă Blondet, constă în a te îndoi de toate, 
după cum spiritul burghezei constă în a le afirma pe toate. 
Aici stă toată deosebirea dintre cele două femei: burghezia, 
fără îndoială, are virtute, femeia de lume nu ştie dacă mai 
are sau dacă va mai avea; ezită şi rezistă atunci când 
cealaltă refuză tăios dar cedează. Aceste ezitări în toate 
împrejurările reprezintă unul dintre cele din urmă favoruri 
pe care i le tolerează oribila noastră epocă. Rareori se duce 
la biserică, dar va vorbi de religie şi va voi să te 
convertească dacă dovedeşti bunul-gust de a face pe 
necredinciosul, căci vei da prilej unor fraze stereotipe, unor 
aere de isteţime şi unor gesturi stabilite; între toate 
femeile: „A, haida-de! vă credeam prea inteligent ea să 
atacați religia! Societatea se năruie iar domnia-voastră îi 
nimiciţi temelia. Dar religia, în zilele noastre, suntem 
domnia-voastră şi cu mine, ea înseamnă proprietatea, 
viitorul copiilor noştri. Vai, să nu fim egoişti. Individualismul 
e boala epocii, iar religia e singurul ei leac, ea uneşte 
familiile pe care legile voastre le dezunesc etc." Şi ea 
debitează atunci un discurs neocreştin, presărat cu idei 
politice, discurs care nu e nici catolic, nici protestant, ci 
moral, o, al dracului de moral, şi în care veţi regăsi câte o 
bucată din toate stofele ţesute de doctrinele moderne în 
luptă. 

Femeile nu se putură opri să nu râdă de fandoselile cu 
care Emile îşi ilustra ironiile. 

— Acest discurs, scumpe conte Adam, spuse Blondet 
adresându-se polonezului, vă va demonstra că femeia de 
lume reprezintă o spoială nu numai politică dar şi 
intelectuală, şi că ea e înconjurată de produsele 
strălucitoare dar prea puţin solide ale unei industrii care 
gândeşte neîncetat să-şi distrugă lucrările pentru a le 
înlocui. Veţi pleca de la ea zicându-vă: „Hotărât, are idei 


VW 


superioare!” Veţi crede astfel cu-atât mai mult eu cât ea vă 
va fi sondat inima şi mintea cu o mână delicată şi vă va fi 
cerut să-i destăinuiţi secretele domniei-voastre; căci femeia 
de lume pare că ignoră totul spre a afla totul; există lucruri 
pe care nu le ştie niciodată, nici chiar când le ştie. Atâta 
numai că dumneavoastră veţi fi neliniştit, nu veţi avea 
habar de starea ei sufletească. Odinioară, doamnele din 
înalta societate făceau dragoste cu afişe, ziar în mâna şi 
anunţuri; astăzi, femeia de lume are mica ei pasiune, liniată 
ca un portativ, cu optimi, pătrimi şi doimi, cu pauze, cu 
bemoli şi diezi la cheie. Femeie slabă, nu vrea să-şi 
compromită nici dragostea, nici soţul, nici viitorul copiilor 
ei. Astăzi, nume, situaţie, avere nu mai sunt pavilioane 
îndeajuns de respectate spre a justifica toate mărfurile la 
bord. Nu se mai urneşte toată aristocrația spre a servi de 
paravan unei femei care a căleai strâmb. Aşa că femeia de 
lume nu are, precum altădată femeia din înalta societate, 
înfăţişare de luptătoare, ea nu poate strivi nimic sub călcâi, 
dimpotrivă, ea ar fi strivită. lată de ce ea este femeia unor 
mezzo termine iezuite, a temperamentelor celor mai 
suspecte, a respectării convenienţelor, a pasiunilor anonime 
curgând între două maluri stâncoase. Se teme de servitorii 
ei ca o englezoaică ce are mereu în vedere primejdia unei 
convorbiri nelegiuite!55:-. Această femeie, atât de liberă la 
bal, atât de atrăgătoare la plimbare, este roabă în casa ei; 
ea nu se bucură de independenţă decât cu uşile zăvorite 
sau în idei. Vrea să rămână femeie de lume. lată ideea ei. 
Or, astăzi, femeia părăsită de bărbatul ei, redusă la o pensie 
de nimica, fără trăsură, fără lux şi lojă la teatru, fără 
divinele accesorii ale toaletei, nu mai e nici soţie, nici fiică, 
nici burgheză; e anulată şi a devenit un obiect. Carmelitele 
nu primesc o femeie căsătorită, căci ar însemna bigamie; 
iubitul ei va mai voi-o? iată întrebarea. Femeia de lume 
poate da loc, uneori, calomniei, niciodată bârfelii. 

— Toate acestea sunt oribil de adevărate, spuse 
principesa de Cadignan. 


— Încât, continuă Blondet, femeia de lume îşi duce traiul 
între ipocrizia englezească şi amabila libertate a secolului al 
optsprezecelea; sistem nelegitim care ţine de nişte timpuri 
când nimic din ceea ce urmează nu seamănă cu ceea cea 
trecut, când tranziţiile nu duc la nimic, când nu există decât 
nuanţe, când marile figuri se estompează, când distincţiile 
sunt pur personale. După convingerea mea, este cu 
neputinţă ca o femeie, chiar de s-ar fi născut în preajma 
tronului, să dobândească înainte de douăzeci şi cinci de ani 
ştiinţa enciclopedică a nimicurilor, cunoaşterea maşinaţiilor, 
a marilor lucruri mărunte, a muzicii glasurilor şi a armoniei 
culorilor, a îngereştilor blestemăţii şi a nevinovatelor 
sforării, limbajul fi mutismul, seriozitatea şi batjocura, 
inteligenţa şi prostia, diplomaţia şi ignoranţa care 
alcătuiesc femeia de lume. 

— După programul pe care ni l-aţi înfăţişat acum, îi spuse 
domnişoara des Touches lui Emile Blondet, unde aţi clasa-o 
pe femeia scriitoare? Este ea o femeie de lume? 

— Dacă nu e înzestrată cu spirit, apoi e o femeie de care 
nu o nevoie!55:, răspunse Emile Blondet, însoţindu-şi spusa 
cu o privire fină care putea fi luată drept un elogiu sincer 
adus Camillei Maupin. Părerea asta nu-mi aparţine, este a 
lui Napoleon, adăugă el. 

— Vai, să nu i-o iei în nume de rău lui Napoleon, spuse 
Canalis, făcând fără voie un gest emfatic, gelozia împotriva 
talentelor literare a fost una dintre meschinăriile lui, căci a 
avut şi meschinării. Cine va putea vreodată să-l explice, să-l 
descrie, sau să-l înţeleagă pe Napoleon? Un bărbat care ne 
este înfăţişat cu braţele încrucişate şi care a făcut totul! 
care a fost cea mai frumoasă putere din câte se cunosc, 
puterea cea mai concentrată, cea mai muşcătoare, cea mai 
acerbă dintre toate: geniu ciudat care a plimbat 
pretutindeni civilizaţia înarmată fără a o statornici nicăieri; 
un om care putea totul fiindcă voia totul; prodigios fenomen 
de voinţă, stăpânind o boală printr-o bătălie şi care totuşi 
avea să moară de boală, în patul lui, după ce trăise printre 


gloanţe şi obuze; un om care avea în cap un cod şi o spadă, 
cuvântul şi fapta; spirit pătrunzător care ghicise totul, afară 
de propria cădere; om politic bizar, care făcea economie 
manevrând mulţimi de oameni şi care a respectat trei 
capete: cele ale lui Talleyrandi57*, Pozzo di Borgoi* şi 
Metternich! diplomaţi a căror moarte ar fi salvat 
Imperiul francez şi care pentru el cântăreau mai mult decât 
mii de ostaşi; bărbat pe care, printr-un rar privilegiu, 
natura îl înzestrase cu o inimă în trupu-i de bronz; bărbat 
vesel şi bun, la miezul nopţii, cu femeile şi care, dimineaţa, 
trata Europa ca o fetişcană care s-ar distra împroşcând apa 
din baie! Ipocrit şi generos, iubitor de străluciri amăgitoare 
şi totodată simplu, om fără gust, dar protector al artelor; în 
ciuda acestor antiteze, mare în toate din instinct sau din 
structură sufletească: Cezar la douăzeci şi cinci de ani, 
Cromwell'5 la treizeci, apoi, ca un băcan din Pere- 
Lachaise, bun tată şi bun soţif!*. În sfârşit, a improvizat 
monumente, imperii, regi, coduri, versuri, un roman şi toate 
acestea cu mai mult răsunet decât justeţe. N-a încercat el 
să transforme Europa în Franţa? Şi, după ce, datorită lui, 
am apăsat într-atât asupra pământului încât s-au schimbat 
până şi legile gravitaţiei, ne-a lăsat mai săraci decât eram în 
ziua când ne-a luat în primire. Iar el, care, cu numele său, a 
cucerit un imperiu, şi-a pierdut numele la hotarele 
imperiului, într-o mare de sânge şi de soldaţi. Bărbat care, 
din creştet până-n tălpi, numai gând şi faptă, era şi Desaix 
şi Fouche!182: 

— După cum e cazul, când despotic, când drept, ca un 
adevărat rege! spuse de Marsay. 

— O, ce blăcere se digerez ascoltând la tumniafoastră, 
spuse baronul de Nucingen. 

— Credeţi oare că ceea ce vă servim e lucru obişnuit 
întrebă Joseph Bridau. Dacă ar trebui să plătiţi plăcerile 
conversaţiei precum le plătiţi pe cele ale dansului şi ale 
muzici, nu v-ar ajunge toate averile pe care le posedaţi! Nu 
se spun de două ori aceeaşi vorba de duh. 


— Suntem noi realmente atât de diminuate, precum 
gândesc aceşti domni? se adresă femeilor principesa de 
Cadignan, cu un zâmbet neîncrezător şi totodată zeflemist. 
Dacă astăzi, sub un guvern care diminuează toate lucrurile, 
vă plac farfuriile mici, locuinţele mici, tablourile mici, 
articolele miei. ziarele miei, cărţile mici, înseamnă că şi 
femeile vor fi mai puţin mari? Credeţi că inima omului se 
schimbă odată cu haina? În toate epocile, pasiunile aceleaşi 
vor fi. Cunosc admirabile devotamente, suferinţe sublime 
lipsite de notorietate publică, de glorie dacă vreţi, care, pe 
vremuri, ilustrau greşelile unor femei. Dar chiar dacă n-ai 
salvat un rege al Franţei, poţi fi o Agnes Sorelit::. Credeţi 
cumva că scumpa noastră marchiză d'Espard nu face cât 
doamna Doubleti5:+ sau cât doamna du Deffand'S5*, în casa 
căreia se spuneau şi se făceau atâtea răutăţi? Taglioni($5+ 
nu face cât Camargo?!57+ MalibraniS8* nu poate sta alături 
de Saint-Huberty?15 Poeţii noştri nu sunt oare superiori 
celor din secolul XVIII-lea? Dacă în clipa asta, din vina 
băcanilor care guvernează nu avem un gen care să ne 
aparţină, înseamnă că Imperiul nu a avut originalitatea lui 
ca şi secolul lui Ludovic al XV-lea, şi că splendoarea lui nu a 
fost de basm? au avut ştiinţele de pierdut? 

— Sunt de părerea dumneavoastră, doamnă, femeile 
acelei epoci au fost în adevăr mari, răspunse generalul de 
Montriveau. Când va veni vremea posterităţii noastre, 
doamna Recamier!%:+ nu va avea oare proporţii la fel de 
mari ca acelea ale celei mai frumoase femei din trecut? Nu 
vom avea destui istorici pentru mulţimea istoriilor noastre. 
Secolul lui Ludovic al XIV-lea a cunoscut o singură doamnă 
de Sevigne'7!, astăzi în Paris sunt o mie care, fără îndoială, 
scriu mai bine decât ea, dar care nu-şi publică scrisorile. 
Femeia franceză, numească-se ea femeie de lume sau 
femeie din inalta societate, va fi întotdeauna femeia prin 
excelenţă. Emile Blondet ne-a înfăţişat darurile unei femei 
din zilele noastre; dar, la nevoie, femeia asta care face 
graţii, care se laudă, care ciripeşte de cutăror sau cutăror 


domni, ar fi eroică! Şi, s-o spunem, greşelile 
dumneavoastră, doamnelor, sunt cu-atât mai poetice, eu cât 
întotdeauna şi oricând se vor însoţi cu cele mai mari 
primejdii. Am frecventat multă vreme societatea înaltă. 
poate ea prea târziu am observat-o cu atenţie; dar în 
împrejurări în care ilegalitatea sentimentelor domniilor 
voastre ar putea fi scuzată, am remarcat totuşi că urmările 
nu-ştiu-cărui hazard, pe care l-aţi putea numi Providenţă, le 
copleşesc în mod fatal pe acelea cărora le zicem femei 
uşoare. 

— Nădăjduiesc, spuse doamna de Vandenesse, că putem 
fi mari şi altminteri... 

— Vai! lăsaţi-l pe marchizul de Montriveau să ne predice, 
exclama doamna d'Espard. 

— Cu atât mai mult, cu cât a predicat deseori dând şi 
exemplu, spuse baroana de Nucingen. 

— Pe legea mea, continuă generalul, dintre toate 
dramele, fiindcă folosiţi ades vorba asta, spuse uitându-se la 
Blondet, în care s-a arătat degetul lui Dumnezeu, cea mai 
îngrozitoare din câte am văzut a fost aproape opera mea... 

— Hai, povestiţi-ne! strigă lady Barimore. Îmi place atât 
de mult când mă trec fiori. 

— Sunt gusturi de femeie virtuoasă, răspunse de Marsay, 
privind-o pe încântătoarea fiică a lordului Dudley. 

— În timpul campaniei din 1812, spuse atunci generalul 
de Montriveau, eu am fost pricina involuntară a unei 
nenorociri îngrozitoare care v-ar putea fi de ajutor, doctore 
Bianchon, spuse privindu-mă!?+, domniei-voastre care vă 
ocupați mult de sufletul omului, ocupându-vă de trupul lui, 
spre a rezolva unele probleme privind voinţa!B*. Eram în a 
doua campanie a mea, îmi plăcea primejdia şi îmi râdeam 
de toate, ea tânăr şi simplu locotenent de artilerie ce mă 
aflam! Când ani ajuns la Berezina!7+, armata, după cum 
ştiţi, nu mai ştia nici de disciplină, nici de ordinele ostăşeşti. 
Era o adunătură de oameni, de toate naţiile, care mergeau 
instinctiv de la miază-noapte spre miază-zi. Soldaţii îl luau 


la goană din adăposturile lor pe generalul în zdrenţe şi 
desculţ când acesta nu le aducea nici lemne, nici de-ale 
gurii. După trecerea acelui vestit râu, dezordinea a rămas 
aceeaşi. leşisem liniştit, singur de tot, fără merinde, din 
mlaştinile din Zembin'2* şi umblam să găsesc o casă care 
mi-ar putea da adăpost. Negăsind, sau luat la goană din 
cele la care nimerisem, iată că, pe înserat, zăresc, din 
fericire, o amărâtă de fermă poloneză, de care nu v-aţi 
putea face o idee decât dacă aţi văzut casele de lemn din 
Normandia-de-jos sau cele mai sărăcăcioase ferme din 
Beauce. Locuinţele astea au o singură odaie, având la un 
capăt un perete despărțitor, făcut din scânduri, iar 
încăperea mai mică serveşte drept depozit de nutreţ. 
Întunericul amurgului mi-a permis să văd, de departe, un 
fum uşor care se ridica deasupra casei. Trăgând nădejde să 
dau peste nişte camarazi mai milostivi decât cei la care 
apelasem până atunci, am păşit curajos spre fermă. 
Intrând, am găsit masa pusă. Mai mulţi ofiţeri, printre ei şi 
o femeie, privelişte destul de obişnuită, mâncau cartofi, 
carne de cal friptă pe tăciuni şi sfeclă îngheţată. Printre 
comeseni, am recunoscut doi sau trei căpitani de artilerie 
din primul regiment în care servisem. Am fost primit cu 
nişte urale care m-ar fi mirat mult pe malul celălalt al 
Berezinei, dar în clipele acelea, gerul se mai muiase, 
camarazii mei se odihneau, le era cald, mâncau, iar 
încăperea, aşternută cu paie, le oferea perspectiva unei 
nopţi pline de delicii. Pe-atunci nici nu pretindeam atâta. 
Camarazii puteau să fie filantropi în mod gratuit, una dintre 
căile cele mai obişnuite de a face filantropie. Am început să 
mănânc, aşezat pe o mână de paie. În capul mesei, în 
partea dinspre uşa care dădea spre mica încăpere plină de 
paie şi de fin, şedea fostul meu colonel, unul dintre bărbaţii 
cei mai extraordinari din câţi am întâlnit vreodată în toate 
adunăturile de oameni pe care mi-a fost dat să le văd. Era 
un italian. Numai că, ori de câte ori natura umană e 
frumoasă, în ţările meridionale e sublimă. Nu ştiu dacă aţi 


remarcat cât de ciudat de albi sunt italienii atunci când sunt 
albi... E minunat, mai ales în lumina lămpilor. Când am citit 
fantasticul portret pe care Charles Nodier l-a făcut 
colonelului Oudet'%:, am retrăit propriile mele senzaţii Ia 
fiecare dintre frazele sale atât de elegante. Italian, ca cei 
mai mulţi dintre ofiţerii care-i alcătuiau regimentul pe care, 
de altminteri, împăratul îl împrumutase de la armata lui 
Eugenei7+, colonelul meu era un bărbat înalt; avea, cu 
siguranţă, o statură de opt sau nouă şchioape!*, era 
admirabil proporţionat, poate cam corpolent, dar de o 
vigoare uimitoare, sprinten şi bine făcut ca un ogar. Păru-i 
negru, cu bucle bogate, scotea în evidenţă tenul alb, ca de 
femeie; avea mâini mici, piciorul frumos, gura fragedă, un 
nas acvilin cu linii fine şi al cărui vârf se subţia în mod firesc 
şi se albea când se mânia, ceea ce i se întâmpla ades. 
Irascibilitatea lui era dincolo de orice închipuire, încât nu vă 
mai spun nimic; de altfel, veţi vedea îndată. În preajma lui, 
nimeni nu-şi păstra calmul. Poate numai eu, fiindcă nu mă 
temeam de el; e adevărat că îmi arăta o prietenie atât de 
stranie încât găsea că tot ce fac e bine. Când îl apucau 
furiile, fruntea i se crispa, iar muşchii desenau, drept în 
mijlocul, frunţii, semnul delta sau, mai bine zis, potcoava lui 
Redgauntleti:. Acest semn îngrozea poate mai mult decât 
magnificele fulgere ale ochilor săi albaştri. Atunci tot trupul 
îi tresărea şi forţa sa, mare şi în stare normală, devenea 
aproape nemărginită. Graseia mult. Glasul lui, cel puţin la 
fel de puternic ca al acelui Oudet al lui Charles Nodier, 
împrăştia o bogăţie incredibilă de sunete în silaba sau în 
consoana pe care o graseia. Dacă acest defect de 
pronunțare avea la el, un oarecare farmec, în unele 
momente, când comanda o manevră, sau când era 
emoţionat, nu vă puteţi închipui câtă forţă emana din 
accentul acesta, atât de obişnuit la Paris. Trebuia să-l auziţi. 
Când colonelul era calm, ochii lui albaştri aveau o blândeţe 
îngerească, iar fruntea lui pură o expresie plina de farmec, 
ha o paradă, în armata Italiei, nimeni nu putea rivaliza cu 


el. În sfârşit, d'Orsay! însuşi, chipeşul d'Orsay, a fost 
învins de colonelul nostru când cu ultima paradă pe care 
Napoleon a trecut-o în revistă înainte de a intra în 
Prusia!&!!. La acest bărbat privilegiat toate erau altfel. 
Pasiunea se hrăneşte din contraste. De aceea, să nu mă 
întrebaţi dacă exercita asupra femeilor irezistibilele 
influenţe la care natura domniilor-voastre (generalul o 
privea pe principesa de Cadignan) se supune precum sticla 
încinsă sub ţeava suflătorului; ci, printr-o stanic fatalitate - 
cel cu darul de a observa şi-ar da poate seama de acest 
fenomen - colonelul nu prea avea noroc sau nu făcea nimic 
ca să aibă. Spre a vă face o idee cât era de violent, să vă 
spun în două cuvinte ce l-am văzut făcând într-un moment 
de mânie extremă. Urcam, cu tunurile noastre, un drum 
foarte îngust, mărginit de o parte de un taluz destul de înalt 
şi de cealaltă de păduri. La mijlocul drumului, ne-am întâlnit 
cu un alt regiment de artilerie, în fruntea căruia mergea 
colonelul. Acel colonel a încercat să-l întoarcă din drum pe 
căpitanul regimentului nostru, care se afla în fruntea primei 
baterii. Fireşte, căpitanul a refuzat; dar colonelul a dat 
primei sale baterii semnalul să înainteze şi, cu toată grija pe 
care comandantul ei o avu de a intra în pădure, roata 
primului tun apucă piciorul drept al căpitanului nostru şi-l 
rupse de-a binelea, zvârlindu-l de pe cal. Totul se petrecuse 
într-o clipită. Colonelul nostru, care se afla la mică distanţă, 
îşi dă seama de conflict, aleargă în galop trecând printre 
piesele de artilerie şi prin pădure cu riscul de a că dea de 
pe cal şi soseşte pe teren în faţa celuilalt colonel în chiar 
clipa când căpitanul nostru, căzând, striga: „Săriţi!”... Nu, 
colonelul nostru italian nu mai era om!... O spumă ca aceea 
de şampanie îi spumega pe buze, urla ca un leu. În nestare 
să mai scoată o vorbă sau măcar un strigăt, făcu 
adversarului său un semn înspăimântător, arătându-i 
pădurea şi trăgând sabia. Cei doi colonei intrară în pădure. 
După două secunde l-am văzut pe vrăjmaşul colonelului 
nostru la pământ, cu ţeasta despicată. Ostaşii regimentului 


s-au tras îndărăt, vai! la dracu' şi pe-aici ţi-e calea! 
Căpitanul, care abia scăpase cu viaţă şi care scheuna în 
smârcul în care-l zvârlise roata tunului, era căsătorit cu o 
încântătoare italiancă din Messina, care nu-i era indiferentă 
colonelului nostru. Împrejurare care-i mărise furia. Era 
dator să-i protejeze soţul, trebuia să-l apere pe el, ca şi pe 
soţia lui. Or, în adăpostul unde fusesem atât de bine primit, 
dincolo de Zembin, căpitanul acesta şedea în faţa mea, în 
timp ce nevastă-sa se afla la capătul opus al mesei, în faţa 
colonelului. Această italiancă din Messina era o femeie 
micuță, cu numele de Rosina foarte brună, dar având în 
ochii ei negri şi migdalaţi toată arşiţa soarelui sicilian. În 
clipa aceea era într-o deplorabilă stare de slăbiciune; avea 
obrajii plini de praf, ca un fruct expus intemperiilor la 
drumul mare. Sumar îmbrăcată, în zdrenţe, ostenită de 
drum, cu părul răvăşit şi adunat sub un şal înnodat pe 
frunte, mai păstra totuşi oarecare feminitate: mişcările ei 
erau frumoase, buzele trandafirii şi cărnoase, dinţii albi, 
trăsăturile feţei, decolteul, nuri pe care mizeria, frigul, 
delăsarea nu îi denaturaseră cu totul, puteau trezi încă 
dragostea celui ce ar fi văzut în ea o femeie. De altminteri, 
Rosina era e natură gingaşă în aparenţă, dar vioaie şi plină 
de vigoare. Chipul soţului ei, gentilom piemontez, trăda o 
cumsecădenie mucalită, dacă aceste două cuvinte pot sta 
alături. Curajos, învăţat, părea că habar n-are de legătura 
care dăinuia de trei ani între soţia sa şi colonel. Credeam că 
nepăsarea lui se datoreşte moravurilor italiene sau cine- 
ştie-cărui secret de familie; dar în fizionomia acestui bărbat 
era ceva care, mereu şi fără voia mea, mă făcea bănuitor. 
Buza lui inferioară, subţire şi foarte mobilă, era lăsată în jos 
la ambele colţuri ale gurii, în loc să fie ridicată, ceea ce mi 
se părea că dovedeşte o fire crudă într-un caracter în 
aparenţii flegmatic şi leneş. Vă puteţi închipui că, atunci 
când am sosit, convorbirea nu era foarte strălucită. 
Camarazii mei, obosiţi, îmbucau în tăcere; desigur, mi-au 
pus câteva întrebări; cu toţii ne-am împărtăşit durerile, 


amestecându-le cu păreri despre campanie, despre 
generali şi greşelile lor, despre ruşi şi ger. O clipă după ce 
sosisem, colonelul, care-şi sfârşise sărăcăcioasa gustare, îşi 
şterge mustăţile, ne urează noapte bună, aruncă italiencei o 
privire întunecată şi-i spune: „Rosina?” Apoi fără a aştepta 
răspuns se duce la culcare în odăiţa cu nutreţuri. Sensul 
interpelării sale era uşor de înţeles. Încât tinerei i-a scăpat 
un gest de nedescris care exprima totul, şi nemulţumirea pe 
care probabil că o simţea văzând subordonarea sa dată în 
vileag fără niciun respect omenesc, şi ofensa adusă 
demnităţii sale de soţie sau bărbatului ei; dar în trăsăturile 
crispate ale chipului ei, în încruntarea violentă a 
sprâncenelor sale mai era şi un fel de presentiment: poate 
că avea un semn prevestitor al sorții ei. Rosina rămase 
liniştită la masă. O clipă mai târziu şi, probabil după ce se 
culcase în aşternutul lui de fân sau de paie, colonelul 
repetă: „Rosina?” Accentul acestei a doua chemări fu şi mai 
brutal, mai întrebător decât cel dintâi. Felul de a graseia al 
colonelului şi numărul pe care limba italiană permite să-l 
dea vocalelor şi sunetelor finale  exprimaseră tot 
despotismul, nerăbdarea, voinţa acestui bărbat. Rosina păli, 
dar se ridică, trecu prin spatele nostru şi se duse la colonel. 
Toţi camarazii mei se cufundară în tăcere; numai eu, din 
nefericire, am început să râd, după ce i-am privit pe toţi, iar 
râsul meu trecu din gură în gură. 

— Tu ridi?!832 întrebă soţul. 

— Pe legea mea, camarade, i-am răspuns, redevenind 
serios, mărturisesc că am greşit, îţi cer de o mie de ori 
iertare; iar dacă scuzele mele nu te satisfac, sunt gata să-ţi 
dau socoteală... 

— E vina mea, nu a ta! continuă el cu răceală. 

Într-acestea, ne-am culcat în sală şi ne-am cufundat 
îndată într-un somn adânc. A doua zi, fără a-şi trezi vecinul, 
fără a-şi căuta tovarăş de călătorie, fiecare porni la drum 
după capul lui, împins de acel soi de egoism care a 
transformat deruta noastră în una dintre cele mai oribile 


drame ale personalităţii, ale tristeţii şi ale groazei din câte 
s-au întâmplat vreodată pe acest pământ. Cu toate astea, la 
vreo şapte sau opt sute de paşi de culcuşul nostru, ne-am 
regăsit aproape cu toţii şi am mers împreună, ca un cârd de 
gâşte mânat de despotismul orb al unui copilandru. Aceleaşi 
nevoi ne îndemnau. Ajungând pe un muncel, de unde se mai 
zărea ferma în care poposisem peste noapte, am auzit nişte 
urlete care aduceau cu răgetul leilor în pustie, cu muget de 
tauri. Ba nu, strigătele nu se puteau compara cu nimic 
cunoscut. Cu toate astea, am desluşit un slab țipăt de 
femeie, amestecat cu acele horcăituri oribile şi sinistre. Ne- 
am întors cu toţii, pradă nu-ştiu-cărui sentiment de spaimă; 
n-am mai zărit casa, ci un rug imens. Ferma, care fusese 
ferecată. era toată numai flăcări. Trâmbe de fum, împinse 
de vânt, ne aduceau şi strigăte sălbatice şi nu-ştiu-ce miros 
puternic. La câţiva paşi de noi mergea căpitanul, care 
venea liniştit spre caravana noastră; l-am privit cu toţii în 
tăcere, fiindcă nimeni n-a îndrăznit să-i pună vreo 
întrebare; dar el, înțelegând curiozitatea noastră, îndreptă 
spre pieptul său arătătorul mâinii drepte şi arătând cu 
stânga spre incendiu: 

— Son” io!'83: spuse. 

Ne-am văzut mai departe de drum, fără a-i face vreo 
observaţie. 

— Nimic nu poate fi mai teribil decât o oaie care se 
revoltă, spuse de Marsay. 

— Ar fi îngrozitor sa plecăm de-aici cu această oribilă 
scenă în amintire, spuse doamna de Portenduere. O s-o 
visez... 

— Şi ce pedeapsă va lua cea dintâi de care ne-a vorbit 
domnul de Marsay? spuse surâzând lordul Dudley. 

— Când englezii glumesc, floretele lor nu rănesc, spuse 
Blondet. 

— Domnul Bianchon ne poate spune, răspunse de 
Marsay, adresându-mi-se mie, căci a văzut-o murindi&*:. 


— Da, spusei, şi moartea ei este una dintre cele mai 
frumoase din câte cunosc. Eu şi ducele ne-am petrecut 
noaptea la căpătâiul muribundei, a cărei pneumonie, ajunsă 
în ultima ei fază, nu îngăduia nicio nădejde, se împărtăşise 
în ajun. Ducele aţipise. Doamna ducesă, trezindu-se pe la 
orele patru spre ziuă, mi-a făcut, în modul cel mai mişcător 
şi surâzând, un semn amical spre a-mi spune să-l las să se 
odihnească, deşi ea trăgea să moară! Slăbise îngrozitor, dar 
chipul ei păstrase trăsături şi forme în adevăr sublime. 
Tenul ei era atât de palid, încât aducea cu un porțelan în 
dosul căruia s-ar fi plasat o sursă de lumină. Ochii ei vioi şi 
culoarea lor contrastau cu tenul plin de o eleganţă molatică, 
iar fizionomia ei emana o linişte impresionantă. Părea că-i 
este mila de duce şi acest sentiment izvora dintr-o profunda 
afecţiune care, în clipa morţii, părea a nu avea margini. 
Tăcerea era adâncă. Odaia, blând luminată de o lampă, 
avea aspectul tuturor odăilor de bolnavi în ceasul morţii. În 
clipa aceea, pendula bătu. Ducele se trezi şi se arătă 
deznădăjduit că alipise. N-am observat gestul de nerăbdare 
prin care şi-a exprimat regretul că îşi scăpase din ochi soţia 
în timpul uneia dintre ultimele clipe ce-i fuseseră hărăzite; 
sigur este însă că oricine, afară de muribundă, s-ar fi putut 
înşela. Bărbat de stat, preocupat de interesele Franţei, 
ducele avea o mie şi una de ciudăţenii vizibile, dintre cele 
care-i fac pe oamenii geniu să fie luaţi drept nebuni, dar 
care se explică prin firea lor delicată şi prin exigenţele 
intelectului lor. Ducele se aşeză într-un jilţ, la căpătâiul 
soţiei sale, şi o privi insistent. Muribunda întinse puţin 
braţul, luă mâna soţului ei, o strânse uşor şi, cu glasul stins 
dar emoţionat, îi spuse: 

— Bietul de tine, de-acum cine te va înţelege? 

Apoi, cu ochii la el, îşi dădu sufletul. 

— Întâmplările pe care ni le povesteşte doctorul, spuse 
ducele de Rhetore, lasă impresii atât de adânci. 

— Dar plăcute, reluă domnişoara des Touches. 


— Vai! doamnă, replică doctorul, am în repertoriul nişte 
întâmplări teribile; numai că, într-o conversaţie, fiecare 
istorie îşi are ceasul ei, după vorba de duh pe care ne-a 
lăsat-o Chamfort ca fiind spusă ducelui de Fronsaci:; 
„Sunt zece sticle de şampanie între gluma ta şi clipa de- 
acum”. 

— Dar e ora două dinspre ziuă şi povestea Rosine! ne-a 
pregătit, spuse stăpâna casei. 

— Ai cuvântul, domnule Bianchon! cerură toţi. 

La un gest amabil al doctorului, se făcu linişte. 

— La vreo sută de paşi de Vendme, spuse, pe malul 
râului Loir!85*, se poate vedea o casă veche, cafenie, cu 
acoperişul foarte înalt şi atât de izolată încât nu veţi găsi în 
preajmă-i nici acele tăbăcării urât-mirositoare, nici acele 
hanuri mizerabile pe care le întâlnim pe la marginile mai 
tuturor orăşelelor în faţa casei se află o grădină ce se 
întinde până pe malul râului şi unde tufele de merişor - 
care pe vremuri erau tunse şi formau alei - cresc astăzi în 
voia lor. Câteva sălcii, cu rădăcinile în apă, au crescut 
repede, ca şi gardul viu, încât casa e pe jumătate ascunsă 
privirilor. Buruieni de tot felul împodobesc cu frumoasa lor 
vegetaţie taluzul malului. Pomii, neîngrijiţi de zece ani, nu 
mai dau fructe, iar lăstarii lor alcătuiesc un adevărat desiş. 
Spalierele par nişte adevărate păduri. Potecile, cândva 
aşternute cu nisip fin, sunt acum năpădite de iarbă-grasă; 
drept vorbind, nici nu se mai văd. De sus, de pe muntele:t”- 
încununat de ruinele vechiului castel al ducilor de Vendme, 
18 singurul loc de unde privirea poate îmbrăţişa întreaga 
proprietate, ai impresia că odinioară, într-o epocă greu de 
precizat, pe moşia asta huzurea cine ştie ce nobil, 
ocupându-se de trandafiri, de lalele, cu un cuvânt, amator 
de horticultură, dar, mai ales, mare amator de fructe de soi. 
Se mai poate vedea un umbrar sau, mai bine zis, rămăşiţele 
unui umbrar, cu o masă pe care intemperiile încă nu au 
distrus-o de tot. Privind grădina asta care nu mai este, nu-i 
greu să ghiceşti acele bucurii negative ale unei tihnite vieţi 


de provincie, aşa cum poţi reconstitui viaţa unui bun 
negustor citindu-i epitaful de pe mormânt. Parcă anume 
pentru a ne întregi ideile triste şi duioase care ne cuprind, 
unul dintre pereţi oferă imaginea unui cadran solar, ornat 
de o inscripţie burghez de creştină: ULTIMAM COGITO!:, 
acoperişul casei e oribil de distrus, persienele sunt trase, 
balcoanele pline de cuiburi de rândunică, uşile veşnic 
închise. Spațiile dintre pavele sunt năpădite de buruieni, iar 
ferecăturile mâncate de rugină. Luna şi soarele, vara, iarna, 
zăpada au mâncat lemnăria, au scorojit podelele, au distrus 
zugrăvelile. Tăcerea sumbră care domneşte acolo nu e 
tulburată decât de păsări, pisici, dihori, guzgani şi şoareci 
care umblă de colo până colo în toată voia, se încaieră, se 
sfâşie. O mână nevăzută a scris pretutindeni cuvântul: 
Mister. Dacă, mânaţi de curiozitate, aţi privi casa dinspre 
stradă, aţi băga de seamă o poartă înaltă şi boltită în care 
copiii din împrejurimi au făcut numeroase găuri. Mai târziu, 
am aflat că poarta era de zece ani blocată. Prin aceste 
spărturi neregulate, aţi putea observa desăvârşită armonie 
care există între aspectul grădinii şi cel al curţii. Şi aici, şi 
dincolo, aceeaşi paragină. Pavelele sunt încadrate de 
buruieni. Pereţii sunt brăzdaţi de crăpături enorme, cu 
marginile înnegrite şi înlănţuite de miile de vrejuri ale 
paracherniţelor. Treptele intrării sunt smintite de la locul 
lor, funia clopotului e numai putregai, streşinile sunt 
fărâmate. Ce trăsnet din ceruri să fi căzut acolo? Care 
tribunal să fi poruncit a se azvârli germenii nimicirii peste 
această aşezare omenească? — L-a supărat cineva pe 
Dumnezeu? A trădat cineva Franţa? lată ce se întreabă 
lumea. Dar reptilele se târăsc fără a răspunde. Această 
casă, goală şi pustie, este o imensă enigmă, pe care nimeni 
n-a izbutit s-o dezlege. Odinioară era o mică feudă, şi se 
numeşte Grande Breteche. Pe când mă aflam la Vendme, 
unde Desplein mă lăsase să îngrijesc o bolnavă înstărită, o 
bucată de vreme am simţit o vie plăcere să privesc această 
ciudată aşezare. Nu era oare mai interesantă decât nişte 


ruine? Ruinele se asociază cu unele amintiri a căror 
autenticitate nu poate fi pusă la îndoială; dar aşezarea asta, 
care încă stătea în picioare, deşi un braţ răzbunător o 
dărăpăna cu încetul, avea secretul ei, un gând necunoscut; 
ea trăda cel puţin un capriciu. De multe ori, serile, mă 
apropiam de gardul viu, crescut în paragină, care 
împrejmuia curtea. Fără să iau seama la zgârieturi, 
pătrundeam în această grădină a nimănui, în această 
proprietate care nu mai era nici publică, nici particulară; şi 
ceasuri întregi priveam dezordinea din juru-mi. Nu voiam 
să pun nicio întrebare nici unui locuitor mai vorbăreţ, care 
mi-ar fi putut împărtăşi povestea acestui bizar spectacol. 
Acele, îmi imaginam tot felul de romane plăcute, mă dedam 
unor mici dezmăţuri melancolice, care mă încântau. Căci a 
afla taina, poate banală, a acelei case părăsite, ar fi 
însemnat să renunţ la toată poezia cu care mă îmbătăm. 
Pentru mine, acel refugiu prezenta imaginile cele mai 
variate ale vieţii omeneşti, întunecată de nefericiri: când o 
mănăstire fără călugări, când un ţintirim fără morţii care-ţi 
vorbesc prin epitafurile de pe lespezi; astăzi îmi părea a fi 
casa unui lepros, mâine cea a Atrizilori%:; dar de cele mai 
multe ori îmi venea în minte provincia, cu ideile ei reculese, 
cu viaţa ei de clepsidră. În grădina aceea am plâns adesea; 
niciodată n-am râs însă. De câte ori nu m-am simţit cuprins 
de teamă auzind, deasupra capului, fâlfâitul înăbuşit al 
aripilor vreunui guguştiuc grăbit! Pământul e jilav; la tot 
pasul trebuie să te fereşti de şopârlele, de viperele, de 
broaştele care se plimbă de colo până colo, în deplina 
libertate a naturii; dar mai ales trebuie să te fereşti de frig, 
căci după numai câteva clipe simţi pe umeri o mantie de 
gheaţă, ca mâna comandorului pe grumazul lui Don Juan. 
Într-o seară m-au trecut toţi fiorii: vântul pusese în mişcare 
o giruetă veche şi ruginită, care scârţâia în aşa fel încât mi 
se păruse că însăşi casa gemea tocmai în clipa când 
imaginaţia mea încheiase o dramă destul de sinistră în chip 
de explicaţie a acestui monument al durerii. M-am întors la 


hanul meu, prada gândurilor celor mai negre. După ce am 
cinat, mă pomenesc că-mi intră în odaie hangiţa şi, cu un 
aer misterios, îmi spune: 

— Demnule, a venit domnul Regnaulti2-.. 

— Dar cine-i domnul Regnault? 

— Cum, domnul nu-l cunoaşte pe domnul Regnault? Vai, 
curios! spuse ea ieşind din odaie. 

N-a trecut mult şi a apărut un bărbat înalt, firav, îmbrăcat 
în negru, cu pălăria în mâna, cu înfăţişarea unui berbec 
gata să se năpustească asupra rivalului său, arătându-mi o 
frunte teşită, o scăfârlie mică şi ascuţită şi o faţă palidă, 
care semăna îndeajuns cu un pahar de apă murdară. Avea 
aerul unui uşier de ministru. Necunoscutul purta o haină 
veche, cu marginile foarte uzate; dar la jaboul cămăşii avea 
un diamant, iar la urechi cercei de aur. 

— Domnule, cu cine am onoarea? am întrebat. 

Necunoscutul se aşeza pe un scaun, lângă focul meu, îşi 
puse pălăria pe o măsuţă şi îmi răspunse frecându-şi 
mâinile: 

— A, ce frig e. Domnule, eu sunt domnul Regnault. 

M-am înclinat, zicându-mi în gând: „Il bondo cani!'92+ 
Ghici!”. 

— Sunt notar la Vendâme, continuă el. 

— Încântat, domnule, i-am răspuns, dar, pentru motive 
care mă privesc, n-am de gând să-mi fac testamentul. 

— O clipă, reluă el ridicând mâna ca pentru a mă opri să 
continui. Daţi-mi voie, domnule, daţi-mi voie! Am aflat că vă 
plimbaţi din când în când prin grădina de la Grande 
Breteche. 

— Da, domnule. 

— O clipă, spuse el repetând gestul, acest lucru constituie 
un adevărat delict. Domnule, am venit ca, în numele şi ca 
executor testamentar al defunctei contese de Merret, sa vă 
rog să renunţaţi la vizitele dumneavoastră. O clipă! Nu sunt 
turc şi nu vreau să vă acuz de vreo crimă. De altfel, aveţi tot 
dreptul să nu cunoaşteţi împrejurările care mă silesc să las 


în paragină cel mai frumos palat din Vendme. Cu toate 
acestea, domnule, păreţi a fi un om instruit; ar trebui să 
ştiţi că legea interzice, sub sancţiuni aspre, violarea unei 
proprietăţi împrejmuite. Un gard viu e ca un zid. Adevărat 
însă că starea în care se află casa ar putea scuza 
curiozitatea dumneavoastră. Eu, unul, n-aş avea nimic 
împotrivă să umblaţi cât doriţi prin casa asta; dar însărcinat 
fiind să execut voinţa testatoarei, am onoarea, domnule, să 
vă rog să nu mai intraţi în grădină. Nici eu însumi, domnule, 
de la deschiderea testamentului, n-am mai călcat în acea 
casă care, după cum am avut onoarea a vă comunica, 
depinde de succesiunea doamnei de Merret. Ne-am limitat 
la a constata uşile şi ferestrele în scopul fixării impozitelor 
anuale pe care le plătesc din fondurile lăsate în acest scop 
de  defuncta doamnă contesă. A, stimate domnule, 
testamentul ei a făcut multă zarvă în Vendme. 

Spunând acestea, bravul domn Regnault se opri o clipă 
pentru a-şi sufla nasul. I-am respectat limbuţia, înțelegând 
de minune că succesiunea doamnei de Merret era 
evenimentul vieţii sale, întreaga sa reputaţie, glorie, 
Restauraţie. Trebuia să spun adio frumoaselor mele visări, 
romanelor mele; iată de ce nu m-am împotrivit plăcerii de a 
afla adevărul în chip oficial. 

— Domnule, i-am spus, dacă nu sunt indiscret, cum se 
explica toată ciudăţenia? 

La vorbele astea, chipul notarului se lumină de acea 
plăcere pe care o simt maniacii când li se oferă prilejul să 
vorbească despre idee a lor fixă!%:. Plin de un fel de 
îngâmfare, notarul îşi ridică gulerul cămăşii, îşi scoase 
tabachera, o deschise, mi-o întinse; după gestul meu de 
refuz, luă o priză copioasă. Era fericit! Cine nu are vreo 
idee fixă nu ştie cât de frumoasă poate fi viaţa. O idee fixă 
reprezintă punctul de mijloc între pasiune şi monomanie. În 
clipa aceea am înţeles în deplinătatea ei această frumoasă 
sentinţă a lui Sterne şi mi-am format o idee completă 


despre bucuria cu care unchiul Tobie încăleca, ajutat de 
Trim, calul său de bătaie!%-.. 

— Domnule, îmi spuse domnul Regnault, eu am fost 
primul secretar de cancelarie al maestrului Roguin!%*, de la 
Paris. Excelent birou de notariat - poate că aţi auzit de el? 
Nu? Cu toate astea, un nefericit faliment l-a făcut celebru. 
Neavând destulă avere ca să pot practica la Paris, în 1816, 
când preţurile funcţiilor crescuseră, am preluat biroul 
predecesorului meu. Aveam rude la Vend6me, printre ele şi 
o mătuşă foarte bogată, care mi-a dat-o pe fie-sa în 
căsătorie. 

— Domnule, reluă el după o scurtă pauză, trei luni după 
ce fusesem aprobat de Excelenţa Sa ministrul justiţiei, într- 
o seară, când tocmai mă pregăteam să mă culc (nu eram 
încă însurat), am fost convocat de doamna contesă de 
Merret la castelul său de la Merret. Camerista, o fată 
vrednică, ce slujeşte astăzi în acest han, mă aştepta la 
scară, într-una dintre caleştile doamnei contese. A, o clipă! 
uitasem să vă spun, domnule, că domnul conte de Merret 
murise la Paris, cu două luni înainte de a mă fi stabilit eu 
aici. Murise în mod mizerabil, de pe urma exceselor de tot 
felul. Înţelegeţi, nu? După ce i s-a prăpădit soţul, doamna 
contesă a părăsit casa de la Grande Breteche, luând cu ea 
şi mobilierul. Spun unii că ar fi pus pe foc mobilele, 
tapiseriile, în sfârşit, toate lucrurile fără mare valoare care 
umpleau spaţiul actualmente închiriat  sus-numitului 
domn... (Doamne, dar ce tot spun! Vă rog să mă scuzaţi, 
credeam că dictez un contract de închiriere.) Şi că le-a ars, 
reluă notarul, pe câmpul de la Merret. Aţi fost vreodată la 
Merret, domnule? Nu, răspunse tot el. A, ce locuri 
frumoase! Timp de vreo trei luni, continuă notarul clătinând 
uşor din cap, domnul conte şi doamna contesă trăiseră cam 
ciudat; nu mai primeau pe nimeni, doamna locuia la parter 
iar domnul la catul întâi. După ce doamna contesă a rămas 
singură, nu s-a mai arătat decât la biserică. Mai apoi, când 
unii prieteni şi prietene veneau la castel s-o vadă, refuza să- 


i primească. Încă din clipa când a părăsit propriei alea de la 
Grande Breteehe pentru a se muta la Merret, era foarte 
schimbată. Scumpa doamnă... (spun scumpa pentru că ea 
mi-a dăruit diamantul acesta; de altfel, n-am văzut-o decât o 
dată!) Vasăzică, scumpa doamnă era foarte bolnavă; sunt 
sigur că nu mai nădăjduia să se facă bine, căci s-a prăpădit 
fără a voi să mai apeleze la vreun medic; de aceea multe 
doamne au crezut că nici nu mai era în toate minţile. 
Domnule, am fost deci foarte surprins aflând că doamna de 
Merret are nevoie de serviciile mele. Multă lume se interesa 
de istoria asta. Deşi era târziu, până seara ţoală lumea 
aflase că fusesem chemat la Merret. Pe drum, camerista 
răspundea destul de nelămurit la întrebările mele; totuşi, 
mi-a spus că ziua stăpâna ei fusese grijită de preotul de la 
Merret ţi că se părea că nu va mai trăi până dimineaţa. Pe 
la ceasurile unsprezece am sosit la castel. Am urcat scara 
cea mare. După ce am străbătut mai multe încăperi înalte şi 
întunecoase, al dracului de reci şi de umede, am intrat în 
dormitorul de onoare nude se afla doamna contesă. 
Judecând-o după zvonurile care se vânturau despre această 
doamnă (n-aş mai termina, domnule, dacă v-aş înşira toate 
poveştile care se debitau pe seama ei!), îmi închipuisem că 
e o cochetă. Vă rog să mă credeţi că numai cu greu am 
descoperit-o în patul mare unde zăcea. Adevărat că, pentru 
a lumina acea încăpere enormă, cu nişte frize de pe timpul 
Vechiului regim atât de prăfuite, încât strănutai numai 
uitându-te la ele, exista acolo o veche lampă de Argand!%:.. 
A, dar dumneavoastră n-aţi fost niciodată la Merret! Aflaţi, 
domnule, că patul acela e un pat de pe vremuri, cu un 
baldachin înalt, garnisit cu indian ţesut cu ramuri şi flori. Pe 
noptiera de lângă pat am văzut un exemplar din Imitatio 
Christi'“ pe care, în treacăt fie spus, l-am cumpărat pentru 
soţia mea, odată cu lampa. Mai era acolo un fotoliu mare 
pentru femeia ei de încredere, şi două scaune. Sobă nu era. 
Ăsta era tot mobilierul. Nici zece rânduri într-un inventar. 
A, stimate domnule, dacă aţi fi văzut, aşa cum am văzut eu, 


acea cameră vastă, cu pereţii acoperiţi de tapete cafenii, v- 
aţi fi crezut transportat într-o adevărată scenă de roman. 
Totul era glacial, mai rău, funebru, adăugă notarul după o 
pauză, ridicându-şi braţul cu un gest teatral. Până la urmă, 
tot uitându-mă în jur şi apropiindu-mă de pat am văzut-o pe 
doamna de Merrel, graţie lămpii care lumina perna. Chipul 
ei era galben ca ceara şi aducea cu două mâini împreunate 
a rugăciune. Doamna contesă purta o boneta de dantelă, iar 
părul îi era frumos dar alb ca neaua. Şedea în capul oaselor, 
deşi părea că îi vine greu să şadă aşa. Ochi: mari, negri, 
învinşi, fără îndoială, de febră şi aproape stinşi, abia se 
mişcau sub oasele sprâncenelor. — Oasele astea, îmi zise 
notarul, arătându-mi arcadele ochilor săi. Fruntea îi era 
umeda.  Mâinile-i  descărnate păreau nişte  oscioare 
acoperite de o piele subţire; vinele şi muşchii se vedeau 
perfect. Trebuie să fi fost cândva frumoasă de tot; dar în 
clipa aceea m-a cuprins nu ştiu ce sentiment când am văzut- 
o. După cum spuneau cei care au îngropat-o, niciodată nu s- 
a văzut fiinţă vie atât de slabă. Pe scurt, era îngrozitoare la 
vedere! Boala o măcinase până-ntr-atâta încât nu mai era 
decât o umbră. Când mi-a vorbit, buzele ei de un violet 
palid mi s-au părut imobile. Deşi profesiunea mea m-a 
familiarizat cu asemenea scene, aducându-mă uneori la 
căpătâiul muribunzilor pentru a înregistra ultimele lor 
dorinţe, vă mărturisesc că toate familiile înlăcrimate şi toate 
agoniile pe care le-am văzut sunt nimica toată pe lângă 
acea femeie solitară şi tăcută, în acel vast castel. Nu se 
auzea nici cel mai slab zgomot, nu vedeam nici cea mai 
mică mişcare pe care respiraţia bolnavei ar fi trebuit s-o 
imprime aşternutului ce-o acoperea - şi aşa, am rămas 
nemişcat, privind-o înmărmurit. Şi acum încă îmi pare că 
mă aflu acolo. În sfârşit, o văd că-şi îndreaptă privirea spre 
mine, încearcă să ridice mâna dreaptă, care însă cade pe 
pat, şi de pe buze îi ies, ca o părere, căci glas nu mai avea 
deloc, următoarele vorbe: „Vă aşteptam cu multă 
nerăbdare.” Obrajii i se împurpurară. Pentru ea, domnule, 


fusese o mare sforţare să vorbească. „Doamnă”, i-am spus. 
Mi-a făcut semn să tac. În clipa aceea, o slujnică bătrână s-a 
apropiat de mine şi mi-a şoptit la ureche: „Nu-i vorbiţi, 
doamna contesă nu suferă nici cel mai mic zgomot, aşa că 
ceea ce-i spuneţi ar putea s-o agite.” M-am aşezat. După 
câteva clipe, doamna de Merret, adunându-şi puterile care-i 
mai rămăseseră, mişcă braţul drept şi, chinuindu-se 
îndelung, reuşi să-l vâre sub pernă; stătu o clipă; apoi făcu 
o ultimă sforţare pentru a-şi retrage mâna care acum ţinea 
o hârtie pecetluită; pe frunte îi alunecau broboane de 
năduşeală. „Vă încredinţez testamentul meu, spuse. O, 
Doamne, o!” Atât. A luat apoi în mâna un crucifix care se 
afla pe pat, l-a dus repede la buze şi şi-a dat sufletul. Şi 
astăzi, când îmi amintesc, expresia ochilor ei ne mişcaţi îmi 
dă fiori. Mult trebuie să fi suferit! Ultima ei privire părea 
fericită, şi acest sentiment îi rămăsese întipărit în ochii 
morţi. Am luat testamentul; când l-am deschis, am citit că 
doamna de Merret mă numise executorul ei testamentar. 
Lăsase întregul avut spitalului din Vendâme, cu excepţia 
câtorva dispoziţii particulare. Dar să vedeţi ce hotărâse cu 
privire la proprietatea de la Grande Bret&che. Îmi 
recomandase ca, timp de cincizeci de ani încheiaţi, 
începând din ziua morţii sale, să las casa în starea în care se 
va afla în clipa decesului său, oprind intrarea în 
apartamente a oricărei persoane, interzicând până şi cea 
mai mică reparaţie şi chiar alocând o rentă pentru plata 
unor paznici care, la nevoie, să asigure îndeplinirea 
întocmai a dorinţei sale. După expirarea acestui termen, 
dacă această ultimă dorinţă a testatoarei avea să fie 
respectată, casa va aparţine moştenitorilor mei - căci 
Domnul ştie că noi, notarii, nu putem accepta moşteniri; iar 
de nu, proprietatea de la Grande Breteche va reveni celor 
în drept, dar cu obligaţia de a îndeplini condiţiile indicate 
într-un codicil anexat testamentului, codicil, care însă nu 
poate fi deschis decât la expirarea sus amintiţilor cincizeci 
de ani. lestamentul nu a fost atacat, deci... 


Rostind vorba asta şi fără a-şi termina fraza, notarul cel 
deşirat mă privi cu un aer triumfal; ca să-l fac de tot fericit, 
i-am adresat câteva complimente. 

— Domnule, i-am spus în cele din urmă, m-aţi impresionat 
atât de mult încât parcă o văd aievea pe biata muribundă, 
cu obrazul mai alb decât aşternutul; privirea ei sticloasă mă 
înfioară; la noapte o s-o visez. Dar cred că aţi reflectat la 
unele împrejurări legate de dispoziţiile acestui ciudat 
testament. 

— Domnule, îmi răspunse el cu o prudenţă comică, nu mi- 
aş permite niciodată să judec conduita unei persoane care 
m-a onorat dăruindu-mi un diamant. 

Curând însă am dezlegat limba scrupulosului notar din 
Vend6me care mi-a mărturisit, nu fără lungi digresiuni, 
observaţiile unor oameni cu scaun la cap, bărbaţi, femei, 
care se bucură de autoritate în Vend6me. Dar aceste 
observaţii erau atât de contradictorii şi de împrăştiate, 
încât era cât pe ce să adorm, cu toate că povestea asta 
adevărată mă interesa. Tonul greoi şi accentul monoton al 
notarului, om deprins, fără îndoială, să se asculte singur şi 
să fie ascultat de clienţii sau de concetăţenii săi, s-au 
dovedit mai tari decât curiozitatea mea. Din fericire, am 
scăpat de el. 

— Vai, vai, domnule, îmi spuse pe când trecea pragul, câţi 
n-ar vrea să mai trăiască patruzeci şi cinci de ani; însă, o 
clipă, vă rog. Şi, cu un aer subtil, îşi puse arătătorul pe nas 
ca şi cum ar fi vrut să spună: Fiţi atent aici! Dar cum să 
apuci, când ai şaizeci de ani?! 

După ultima remarcă a notarului, care lui i se păruse 
foarte spirituală şi care m-a mai trezit puţin din apatie, am 
închis uşa. Apoi m-am aşezat în fotoliul meu, sprijinindu-mi 
picioarele de grătarul şemineului, şi am început să mă 
cufund într-un adevărat roman ă la Radcliffe!%8*, plăsmuit 
din datele juridice ale domnului Regnault, când uşa se 
deschise, mişcată de o mâna uşoară de femeie. În prag 
apăru gazda mea, o femeie trupeşă, veselă şi binevoitoare, 


care nu-şi urmase chemarea; era o flamandă ce ar fi fost 
mai la locul ei într-un tablou de Teniers!2*. 

— Mi se pare, domnule, că domnul Regnault v-a omorât 
cu poveştile lui despre casa de la Grande Breteche. 

— Chiar aşa, doamnă Lepas. 

— Şi ce v-a îndrugat? 

I-am repetat pe scurt tenebroasa istorie a doamnei de 
Merret. La fiece frază, gazda mea întindea gâtul, privindu- 
mă cu acea agerime proprie hangiilor - un amestec între 
instinctul jandarmului, ingeniozitatea spionului şi viclenia 
comerciantului. 

— Dragă doamnă Lepas, am adăugat la urmă, mi se pare 
că dumneavoastră ştiţi mai multe. Am ghicit? Că 
altminterea de ce v-aţi mai fi ostenit să vă urcați până la 
mine? 

— Vai, pe cuvântul meu de femeie cinstită, vă rog să mă 
credeţi... 

— Lăsaţi jurămintele, ochii dumneavoastră sunt plini de 
secrete. L-aţi cunoscut pe domnul de Merret. Ce fel de om 
era? 

— Păi să vedeţi, domnul de Merret era un bărbat chipeş, 
şi înalt cât uşa! Om nobil şi mândru, de fel din Picardia, şi 
care, cum spuneam noi, avea capul bine aşezat pe umeri. 
Plătea totdeauna peşin ca să n-aibă vorbă cu nimeni. Era 
plin de viaţă, domnule. Doamnele pe la noi îl găseau foarte 
pe placul lor. 

— Pentru că era plin de viaţă! am spus hangiţei. 

— Se prea poate, admise ea. Gândiţi-vă şi 
dumneavoastră, domnule, trebuie, cum s-ar zice, să fi fost 
ceva de capul lui odată ce s-a căsătorit cu doamna de 
Merret, care, deşi nu vreau să vorbesc de rău pe nimeni, 
era cea mai frumoasă şi mai bogată persoană din 
VendOmois. Avea o rentă de vreo douăzeci de mii de livre. 
La cununia ei a luat parte tot târgul. Mireasa era mărunţică 
şi drăguță, un adevărat giuvaer! A, ce pereche minunată! 

— Au fost fericiţi în căsnicie? 


— Hm, hm, da şi nu, după cât mă duce pe mine capul, că 
doar vă daţi seama că nu mâncam cu ei dintr-o strachină! 
Doamna de Merret era o femeie bună, blândă, care uneori 
poate suferea de pe urma firii cam aprige a omului ei. 
Domnul de Merret se ţinea mândru, dar noi îl iubeam. Ce 
să-i faci, aşa-i era firea! Când eşti nobil, vedeţi 
dumneavoastră... 

— Cu toate astea, trebuie să se fi întâmplat vreo 
nenorocire dacă domnul şi doamna de Merret s-au 
despărţit pe neaşteptate! 

— V-am spus eu că s-a întâmplat o nenorocire, domnule? 
Nu ştiu nimic. 

— Bine. Acum sunt sigur că ştiţi totul. 

— Fie, domnule, am să vă spun toată întâmplarea. Când |- 
am văzut pe domnul Regnault venind la dumneavoastră, mi- 
am dat seama că vă va vorbi de doamna de Merret în 
legătură cu proprietatea de la Grande Breteche. Astfel mi-a 
dat în gând să mă sfătuiesc cu domnul, care îmi pare a fiun 
om de omenie, neînstare să înşele încrederea unei biete 
femei ca mine, care niciodată n-a făcut nimănui rău şi care, 
totuşi, e muncită de remuşcări. Până azi n-am îndrăznit să 
mă destăinuiesc oamenilor de pe la noi, care-s toţi nişte 
palavragii cu limba de-un cot. Şi-apoi, domnule, încă n-am 
avut un muşteriu care să fi stat atât de mult ca 
dumneavoastră în hanul meu şi căruia să-i pot spune 
povestea celor cincisprezece mii de franci... 

— Dragă doamnă Lepas! i-am răspuns, oprind torentul 
vorbelor ei, dacă spovedania dumneavoastră m-ar putea 
compromite, n-aş voi pentru nimic în lume să-mi împovărez 
conştiinţa cu ea. 

— Nu vă temeţi, mă întrerupse ea. Veţi vedea. 

Graba asta m-a făcut să înţeleg că simpatica hangiţă mai 
împărtăşise şi altora taina pe care doar eu trebuia s-o 
Cunosc 

— Şi am fost numai urechi. 


— Domnule, îmi spuse, când împăratul ne-a trimis aici 
nişte spanioli, prizonieri de război sau alţii, a trebuit să iau 
în gazdă, pe socoteala cârmuirii, pe un tânăr spaniol, trimis 
la Vend6me pe cuvânt de onoare!1%:. Cu tot cuvântul lui de 
onoare, se întâlnea zilnic cu subprefectul. Era un nobil din 
Spania, dragă doamne! Avea un nume terminat în os şi în 
dia, dacă mi-aduc bine aminte: Bagos de Perediaill0t:. 
Păstrez numele lui scris într-un registru; dacă vreţi, puteţi 
să-l citiţi. O, era un tânăr arătos, deşi se spune că spaniolii 
sunt toţi urâţi. Nu era prea înalt, vreo cinci picioare şi două 
sau trei degete!1%2:, dar bine legat; şi-avea nişte mâini mici 
şi îngrijite, o, păcat că nu le-aţi văzut. Pentru mâini avea el 
mai multe perii decât o femeie pentru toaletele ei! Avea un 
păr lung şi negru, ochi înflăcăraţi, faţa cam arămie, dar 
care-mi plăcea. Purta rufe atât de fine, cum nu mi-a fost dat 
să văd vreodată, deşi am avut ea oaspeţi prințese şi, printre 
alţii, pe generalul Bertrandi1%*, ducele şi ducesa 
d'Abrantesi1%, domnul Decazesi1%5: şi regele Spaniei!106).. 
Nu mânca mult; era atât de manierat, de amabil, încât nu 
puteai să nu-l iubeşti. O, da, îl iubeam mult, deşi nu rostea 
nici patru vorbe pe zi, încât era cu neputinţă să legi o 
conversaţie cu el; dacă-i spuneai ceva, nu răspundea; ăsta 
era un nărav al lui, o manie pe care-o au toţi, aşa se spune. 
Îşi citea breviarul de-ai fi zis că-i preot, era nelipsit la toate 
liturghiile şi slujbele. Şi unde se aşeza (asta am băgat-o de 
seamă mai târziu)? La doi paşi de capela doamnei de 
Merret. Şi fiindcă acolo s-a aşezat de prima dată când a 
intrat în biserică, nimeni nu a bănuit ca a făcut-o cu vreun 
gând. De altminteri, nici nu-şi ridica ochii din cartea de 
rugăciuni, bietul tânăr! În vremea aceea, domnule, serile 
obişnuia să se plimbe pe munte, printre ruinele castelului. 
Asta era singura plăcere a bietului tânăr; astfel îşi mai 
amintea de ţara lui. Se spune că Spania e toată numai 
munţi! Încă din primele zile ale prizonieratului său, a 
întârziat în aceste plimbări. La început, am fost îngrijorată 
văzându-l că se întoarce abia pe la miezul nopţii, dar 


curând ne-am învăţat cu deprinderile lui; lua cu sine cheia 
de la intrare şi nici nu se mai auzea când se întorcea. 
Locuia în casa noastră de pe uliţa Cazărmilor. Într-o bună 
zi, un grăjdar de-al nostru ne spuse că odată, pe înserat, 
ducându-se cu caii la scăldat, l-a găsit pe nobilul de Spania 
înotând în râu, în depărtare, ca un peşte. Când tânărul s-a 
întors dintr-o plimbare, i-am spus să ia seama la algele din 
râu; el s-a arătat însă nemulţumit că fusese zărit în apă. Ca 
să nu mai lungesc vorba, domnule, într-o zi, sau, mai bine 
zis, într-o dimineaţă, nu l-am mai găsit în odaia lui; nu se 
întorsese. Tot căutând pretutindeni, am găsit o hârtie într- 
unul dintre sertarele mesei, unde se mai aflau şi cincizeci 
de piese de aur spaniole, din cele care se numesc 
portugheze, şi care făceau vreo cinci mii de franci; apoi, 
într-o cutiuţă sigilată, diamante în valoare de vreo zece mii 
de franci. Pe hârtie sta scris că, în cazul când nu se va mai 
întoarce, ne lăsa banii şi pietrele scumpe ca să plătim slujbe 
de mulţumire lui Dumnezeu, care l-a ajutat să evadeze, şi 
pentru mântuirea sufletului său. Omul meu, care pe-atunci 
mai trăia, a dat fuga să-l caute. Dar să vedeţi drăcia 
dracului! S-a întors cu hainele spaniolului, pe care le găsise 
sub o piatră mare, într-un fel de groapă, pe malul gârlei, pe 
partea castelului, nu departe de casa de la Grande 
Breteche. 


Omul meu se dusese dis-de-dimineaţă, încât nu-l văzuse 
nimeni. A dat foc hainelor, după ce citise scrisoarea, şi apoi 
am declarat, după voia contelui Feredia, că acesta evadase. 
Subprefectul a pus toată jandarmeria pe urmele lui; dar 
zadarnic, nu l-au putut găsi. Lepas zicea că s-a înecat. Eu, 
domnule, nu cred; mai degrabă cred că spaniolul e 
amestecat în istoria asta cu doamna de Merret. Rosalie mi-a 
spus că crucifixul la care stăpâna ei ţinea atât de mult încât 
l-a luat cu ea în mormânt era de abanos şi argint - şi-mi 
amintesc că, în primele zile ale şederii sale aici, domnul 
Feredia avea un crucifix de abanos şi argint, pe care apoi 


nu l-am mai văzut la el. Acum, domnule, nu-i aşa că nu 
trebuie să-mi fac remuşcări pentru cei cincisprezece mii de 
franci ai spaniolului, care mi se cuvin cu vârf şi-ndesat? 

— Nici vorbă. Dar n-aţi încercat să staţi de vorbă cu 
Rosalie? am întrebat-o. 

— O, ba da, domnule. Dar zadarnic! Fata asta e tăcută ca 
mormântul. Ştie ea ceva, dar nu-i chip să afli. 

După ce am mai stat aşa de vorbă o bucată de vreme, 
gazda mea m-a lăsat singur, pradă unor gânduri 
nestatornice şi tenebroase, unei curiozităţi romanţioase, 
unei groaze religioase destul de asemănătoare cu 
sentimentul profund care ne cuprinde când intrăm noaptea 
într-o biserică sumbră în care nu se zăreşte decât o slabă 
licărire de lumină pe sub bolțile înalte; o siluetă vagă se 
strecoară, se aude un foşnet de rochie sau de sutană... ne 
trec fiori. Casa de la Grande Breteche, cu bălăriile ei, cu 
ferestrele înţepenite, cu ferecăturile ruginite, cu uşile 
blocate şi apartamentele pustii, apăru dintr-o dată, în chip 
fantastic, dinainte-mi. Am încercat să răzbesc cu mintea în 
această misterioasă locuinţă, să dau de firul acestei istorii 
grave, al dramei care a ucis trei oameni. În ochii mei, 
Rosalie devenise fiinţa cea mai interesantă din Vend6me. 
Cercetând-o, am descoperit la ea semnele unei gândiri 
intime, şi aceasta, în ciuda unei sănătăţi înfloritoare, care se 
putea citi pe obrajii ei rotunjori. Era capabilă de remuşcări 
şi de speranţă; atitudinea ei ascundea o taină, ca aceea a 
bigotelor care fac exces de rugăciuni sau aceea a 
pruncucigaşei căreia mereu i se pare că aude ultimul țipăt 
al copilaşului ei. Ţinuta îi era totuşi naivă şi grosolană, 
zâmbetul nerod nu era deloc criminal şi, judecând-o după 
basmaua mare, cu carouri roşii şi albastre, care-i acoperea 
pieptul viguros, îndesat într-o rochie eu dungi albe şi 
violete, aţi fi putut jura că-i nevinovată. „Nu, mi-am zis, nu 
plec din Vend6me până nu aflu toată istoria casei de la 
Grande Breteche. Ca să-mi ating scopul, mă voi împrieteni 
cu Rosalie, dacă va fi necesar.” 


— Rosalie! am chemat-o într-o seară. 

— Da, domnule. 

— Eşti măritată? 

Fata a tresărit uşor. 

— O, s-or găsi destui bărbaţi, când mi-o veni pofta să mă 
nenorocesc! răspunse ea râzând. 

Apoi şi-a revenit repede din emoția interioară, căci toate 
femeile, de la doamnele din înalta societate până la 
slujnicele de pe la hanuri, toate, au un sânge rece care le 
caracterizează. 

— Eşti destul de tânără şi de nurlie ca să te placă 
bărbaţii! Dar ia spune-mi, Rosalie, de ce te-ai băgat slujnică 
la han după ce-ai plecat de la doamna de Merret? Doamna 
contesă nu ţi-a lăsat nicio rentă? 

— O, ba da! Dar să ştiţi, domnule, că locul meu e cel mai 
bun din tot târgul. 

lată un răspuns din categoria celor pe care magistraţii şi 
avocaţii le numesc dilatorii. În povestea asta romanescă, îmi 
părea că Rosalie este piesa din mijlocul tablei de şah; era în 
chiar centrul interesului şi al adevărului, nodul însuşi al 
chestiunii. Nu era pentru mine o încercare oarecare de a 
cuceri pe cineva; fata asta era deznodământul unui roman; 
iată de ce din clipa aceea Rosalie a devenit preocuparea 
mea predilectă. Tot studiind-o, am descoperit la ea ceea ce 
de obicei descoperim la toate femeile care ne preocupă: o 
mulţime de calităţi. Era curată, îngrijită; nu mai spun că era 
şi frumoasă; curând, am găsit că are acel farmec pe care 
dorinţa noastră îl atribuie femeilor, oricare ar fi condiţia lor. 
Vreo două săptămâni după vizita notarului, într-o noapte, 
sau, mai bine zis, într-o dimineaţă, căci era în zori, i-am 
spus Rosaliei: 

— Povesteşte-mi tot ce ştii despre doamna de Merret. 

— Vai, nu-mi cereţi asta, domnule Horace! zise ea 
înspăimântată. 

Chipul ei frumos se întunecă, bujorii aprinşi şi vii din 
obraji păliră, iar privirea-i pierdu strălucirea umedă şi 


nevinovată. 

— Fie, reluă ea, fiindcă îmi cereţi, fie, am să vă spun, dar 
să păstraţi bine secretul! 

— Dine, draga mea, am să-ţi păstrez toate secretele cu o 
probitate de hoţ, care-i cea mai loială dintre toate. 

— Dacă n-aveţi nimic împotrivă, îmi spuse ea, aş prefera 
probitatea dumneavoastră. 

Zicând acestea, şi-a aranjat şalul şi şi-a dres glasul; căci 
pentru a istorisi ceva e necesară, fără îndoială, o atmosferă 
de încredere şi de siguranţă. Cele mai bune istorisiri se fac 
la un anumit ceas al zilei, aşa ca acum, când stăm toţi la 
masă. Nimeni nu istoriseşte bine stând în picioare sau pe 
nemâncate. Dar dacă mi-aţi cere să vă redau întocmai 
vorbirea împrăştiată a Rosaliei, apoi mi-ar trebui o carte 
întreagă. Ţinând însă seama că întâmplările pe care Rosalie 
mi le-a povestit într-un mod atât de nedesluşit se situează 
între flecăreala notarului şi aceea a doamnei Lepas, precum 
termenii medii ai unei proporţii aritmetice între cele două 
extreme, pot să vi le redau în puţine cuvinte. Deci, pe scurt: 

Camera pe care doamna de Merret o ocupa la Breteche 
era situată la parter. În peretele camerei se afla un cabinet, 
adânc de vreo patru picioare, care-i servea drept garderob. 
Cu trei luni înainte de seara despre care o să vă vorbesc 
îndată, se vede că doamna de Merret s-a simţit atât de 
indispusă, încât soţul ei a lăsat-o singură şi s-a mutat într-o 
altă odaie, la catul întâi. Printr-o întâmplare neprevăzută, în 
seara de care v-am amintit, domnul conte a întârziat două 
ore mai mult decât de obicei la clubul unde se ducea să 
citească ziarele şi să discute politică cu oamenii din târg. 
Soţia lui îl credea acasă, culcat, dormind. Dar invadarea 
Franţei dăduse loc unei discuţii foarte însufleţite; partida de 
biliard devenise  pasionantă, domnul conte pierduse 
patruzeci de franci, o sumă enormă la VendOme, unde 
lumea e strângătoare şi unde moravurile sunt încorsetate 
de o modestie vrednică de toată lauda, care, poate, este la 
originea unei fericiri adevărate, de care niciun parizian nu 


are habar. De o bucată de vreme, domnul de Merret se 
mulțumea s-o întrebe pe Rosalie dacă soţia lui se culcase; la 
răspunsul întotdeauna afirmativ al fetei, se urca îndată în 
camera lui, cu acea naivitate făcută din obişnuinţă şi 
încredere. În seara aceea însă, întorcându-se acasă, avu 
ideea să treacă pe la doamna de Merret ca să-i povestească 
neplăcerea care i se întâmplase şi, poate, ca să se mai 
mângâie. La cină, o găsise pe doamna de Merret gătită cu 
multă cochetărie; mai târziu, întorcându-se de la club, îşi 
zise că soţia lui se simte bine cu sănătatea, că în vremea 
convalescenţei s-a făcut mai frumoasă; îşi dădea seama de 
asta aşa cum îşi dau soţii seama de toate: cam prea târziu. 
În loc s-o cheme pe Rosalie! care în clipa aceea era în 
bucătărie, unde căsca gura la jocul de cărţi ai bucătăresei şi 
vizitiului, domnul de Merret s-a îndreptat spre odaia soţiei 
sale, la lumina unei lămpi de mâna pe care a lăsat-o apoi pe 
prima treaptă a scării. Pasul lui, uşor de recunoscut, răsuna 
pe sub bolțile coridorului. În clipa când gentilomul răsucea 
cheia ca să intre în odaia soţiei sale, i se păru că aude 
închizându-se uşa cabinetului de care v-am amintit; când a 
păşit însă în camera, doamna de Merret era singură, în 
picioare lângă şemineu. În naivitatea lui, soţul şi-a zis că 
Rosalie a intrat în cabinet; totuşi, o năzăreală, care i-a 
răsunat în urechi ca un clopot, l-a făcut bănuitor; şi-a privit 
soţia şi în ochii ei a întâlnit ceva tulbure şi sălbatic. 

— Vii târziu acasă, spuse ea. 

Vocea ei, de obicei atât de pură şi de amabilă, îi păru uşor 
alterată. Domnul de Merret nu răspunse însă nimic, căci în 
chiar clipa aceea intră Rosalie. Părea că trăsnetul căzuse 
lângă el. Începu a măsura odaia în lung şi-n lat, cu paşi 
uniformi şi cu braţele la piept. 

— Ai avut vreo neplăcere sau eşti bolnav? îl întrebă timid 
soţia, în vreme ce Rosalie o dezbrăca. 

Contele tăcu. 

— Lasă-ne singuri, spuse doamna de Merret cameristei 
sale, o să-mi pun singură papiotele. 


Pe chipul soţului citise o nenorocire şi voise să rămână 
singură cu el. După ce Rosalie a plecat sau, mai bine zis, 
după ce i s-a părut că a plecat, căci ea a mai zăbovit câteva 
clipe pe coridor, domnul de Merret se postă drept în faţa 
soţiei şi-i spuse cu răceală: 

— Doamnă, în cabinetul dumitale este cineva! 

Contesa şi-a privit soţul cu un aer calm şi a răspuns 
simplu: 

— Nu, domnule. 

Acest „nu” l-a mâhnit pe domnul de Merret, care nu 
credea; şi cu toate astea, nicicând soţia lui nu-i păruse mai 
pură şi mai cu frica lui Dumnezeu decât în clipa aceea. 
Contele s-a ridicat şi a dat să se apropie de cabinet pentru 
a-l deschide; doamna de Merret a pus mâna pe braţul lui, l- 
a oprit şi, privindu-l cu un aer melancolic, i-a spus, cu un 
glas straniu de emoţionat: 

— Dacă nu vei găsi pe nimeni, să ştii că totul s-a sfârşit 
între noi! 

Ţinuta, plină de o demnitate de necrezut, a soţiei sale, îl 
făcu pe gentilom să simtă un respect adânc pentru dânsa şi 
îi inspiră una dintre acele hotărâri cărora nu le lipseşte 
decât scena unui vast teatru pentru a deveni nemuritoare. 

— Nu, Josephine, spuse el, n-am să deschid. Oricum, ne 
vom despărţi pentru totdeauna. Ascultă, ştiu ce suflet curat 
ai, ştiu că trăieşti ca o sfântă, sunt sigur că nu-ţi vei încărca 
sufletul cu un păcat de moarte. 

La vorbele astea, doamna de Merret se uită la soţul ei ca 
o privire rătăcită. 

— Ia crucifixul în mână, adăugă bărbatul. Jură-mi în faţa 
lui Dumnezeu că acolo nu-i nimeni şi te voi crede, şi nu voi 
deschide niciodată uşa aceea. 

Doamna de Merret luă crucifixul de la gât şi rosti: 

— Jur. 

— Mai tare, spuse soţul, şi repetă după mine: „Jur în faţa 
lui Dumnezeu că în cabinet nu-i nimeni”. 

Fără a se tulbura, contesa repetă fraza. 


— Bine, zise cu răceală domnul de Merret. lar după o 
clipă de tăcere: Dar ce lucru frumos ai - şi nici nu l-am 
văzut până acum, zise, cercetând crucifixul de abanos cu 
incrustaţii de argint şi foarte artistic sculptat. 

— L-am găsit la Duvivier, care-l cumpărase de la un preot 
spaniol acum un an, când a trecut pe la noi grupul acela de 
prizonieri. 

— A! spuse domnul de Merret înapoindu-i crucifixul - şi 
sună. Într-o clipă, Rosalie fu în cameră. Domnul de Merret 
se apropie repede de ea, o luă cu sine în dreptul ferestrei 
care dădea spre grădină şi-i spuse în şoaptă: 

— Ştiu că Gorenflot vrea să te ia şi că numai din pricina 
sărăciei nu vă puteţi cununa, iar tu i-ai spus că nu-i vei fi 
soţie dacă nu se face meşter-zidar... Ascultă: dă fuga după 
el şi spune-i să vină îndată la mine, cu mistria şi celelalte 
scule. Ai grijă să nu-l trezeşti din somn decât pe dânsul; o să 
fiţi mai bogaţi decât gândiţi. Nu cumva să-ţi scape vreo 
vorbă, că e vai de tine... 

Îşi încruntă sprâncenele. Rosalie dădu să plece, dar 
contele o reţinu: 

— "Ţine cheia mea, spuse Jean! strigă el apoi pe coridor, 
cu o voce tunătoare. Jean, care era vizitiul şi, în acelaşi 
timp, omul lui de încredere, lăsă jocul de cărţi şi se înfăţişă. 

— Duceţi-vă toţi la culcare, îi spuse stăpânul făcându-i 
semn să se apropie; apoi adăugă în şoaptă: După ce vor 
adormi cu toţii, auzi? după ce vor adormi, să te cobori la 
mine. 

Domnul de Merret, care dăduse aceste porunci fără a-şi 
slăbi din ochi soţia, se întoarse acum liniştit lângă dânsa, 
lângă cămin şi începu a-i povesti peripeţiile partidei de 
biliard şi discuţiile de la club. Când Rosalie se întoarse, îi 
găsi pe domnul şi pe doamna de Merret vorbind foarte 
prieteneşte. Cu puţină vreme în urmă, domnul de Merret 
pusese să se tencuiască tavanele tuturor saloanelor de 
primire de la parter. Ipsosul se găseşte greu la Vendâme, 
transportul face să-i crească mult preţul; de aceea, 


gentilomul îşi procurase o cantitate destul de mare, ştiind 
că nu va duce lipsă de cumpărători pentru ceea ce-i va 
prisosi. Această împrejurare îi inspirase planul pe care îl 
puse îndată în aplicare. 

— Domnule, a venit Gorenflot, spuse încet Rosalie. 

— Să intre! răspunse tare nobilul din Picardia. 

Văzându-l pe zidar, doamna de Merret păli uşor. 

— Gorenflot, zise soţul, în remiză sunt nişte cărămizi; ia 
mai multe, să-ţi ajungă să zideşti uşa acestui cabinet, apoi, 
eu ipsosul pe care-l mai am, ai să tencuieşti perdele. Pe 
urmă, făcând semn lucrătorului şi Rosaliei să se apropie, 
spuse în şoaptă: Ascultă, Gorenflot, la noapte vei dormi aici. 
Dar mâine dimineaţă vei primi un paşaport ca să pleci într-o 
ţară străină, într-o localitate pe care am să ţi-o indic eu. 
Pentru călătoria asta, îţi voi da şase mii de franci. Vei locui 
zece ani în oraşul acela; dacă n-o să-ţi placă acolo, te vei 
putea strămuta în alt oraş, dar în aceeaşi ţară. Vei trece 
prin Paris, unde mă vei aştepta. Acolo îţi voi asigura prin 
contract alţi şase mii de franci, care-ţi vor fi plătiţi la 
întoarcere, dacă voi îndeplini condiţiile învoielii noastre. 
Pentru preţul ăsta, va trebui să nu sufli nimănui vreo vorbă 
despre ceea ce vei face aici în noaptea asta. Iar ţie, Rosalie, 
îţi dăruiesc zece mii de franci, care însă nu ţi se vor înmâna 
decât în ziua când te vei cununa şi cu condiţia să te 
căsătoreşti cu Gorenflot; dar ca să vă puteţi căsători, 
trebuie să tăceţi. Dacă nu, adio zestre. 

— Rosalie, spuse doamna de Merret, vino să mă piepteni. 

Bărbatul se plimba liniştit, în lung şi în larg, fără a pierde 
din ochi uşa, pe zidar şi pe contesă, dar în acelaşi timp fără 
a arăta vreo neîncredere jignitoare. Lucrând, Gorenflot fu 
nevoit să facă zgomot. Doamna de Merret se folosi de clipa 
când lucrătorul descărca un braţ de cărămizi şi când soţul 
ei se afla la capătul opus al odăii, pentru a-i şopti Rosaliei: 

— Dragă copilă, îţi fac o rentă de o mie de franci dacă-i 
poţi spune lui Gorenflot să lase o crăpătură în partea de jos. 
Apoi îi porunci tare, cu sânge rece: Dă-i o mână de ajutor! 


Cât timp Gorenflot lucră la zidirea intrării, domnul şi 
doamna de Merret rămaseră tăcuţi. Bărbatul îşi făcuse 
socoteala că tăcând, îşi va opri soţia să arunce vorbe cu 
subînţelesuri, în vreme ce doamna de Merret tăcea din 
prudenţă sau din mândrie. Când peretele se înălţase până 
la jumătate, vicleanul zidar folosi clipa când gentilomul sta 
cu spatele la el ca să dea cu ciocanul într-unul dintre cele 
două geamuri ale uşii. 


Din gestul acesta, doamna de Merret înţelese că Rosalie 
îi vorbise lui Gorenflot. Tustrei văzură atunci un bărbat cu 
faţa posomorâtă, arămie, cu părul negru, cu privirea 
înflăcărată. Până să se întoarcă soţul ei, biata contesă avu 
vreme să facă necunoscutului un semn cu capul - şi acesta 
înţelese că semnul voia să spună: „Nu-ţi pierde nădejdea!” 
Pe la ceasurile patru, când se crăpa de ziuă, căci era în luna 
lui septembrie, zidăria fu gata. Zidarul rămase în paza lui 
Jean, iar domnul de Merret se culcă în camera soţiei sale. A 
doua zi, trezindu-se din somn, spuse nepăsător: 

— Tiii, drace! Trebuie să mă duc la primărie pentru 
paşaport! Îşi puse pălăria, făcu trei paşi spre ieşire, se 
întoarse, luă crucifixul. Soţia lui tresăltă de fericire. „Se 
duce la Duvivier”, îşi zise. Îndată ce contele ieşi, doamna de 
Merret o sună pe Rosalie; apoi, strigă, cu un glas teribil: 

— Sculele! Sculele! Să ne punem pe treabă! M-am uitat 
ieri cum lucra Gorenflot, avem timp să facem o răsuflătoare 
şi apoi s-o astupăm. 

Cât ai bate din palme, Rosalie îi aduse stăpânei sale un fel 
de baros, cu care aceasta începu, cu o însufleţire de 
neînchipuit, să dărâme zidul. Dar abia apucase să scoată 
câteva cărămizi când, ridicând barosul ca să izbească mai 
cu putere, îl zări îndărătul ei pe domnul Merret şi leşină. 

— Culc-o pe doamna în pat, spuse cu răceală gentilomul. 

Prevăzând ceea ce avea să se întâmple în timpul lipsei 
sale, întinsese o cursă contesei; pur şi simplu scrisese 


primarului şi trimisese după Duvivier. Giuvaergiul sosi 
tocmai când se terminase cu dezordinea din apartament. 

— Duvivier, îl întrebă contele, ai cumpărat cumva nişte 
crucifixe de la spaniolii care au trecut pe la noi? 

— Nu, domnule. 

— Bine, îţi mulţumesc, spuse, schimbând cu soţia sa o 
privire de tigru. Jean, adăugă el către omul său de 
încredere, îmi vei servi masa în camera doamnei de Merret; 
doamna e suferindă şi voi rămâne la ea până se va face 
bine. 

Nemilosul gentilom rămase douăzeci de zile cu soţia sa. 
În primele clipe, când se auzea vreun zgomot din cabinetul 
zidit şi când Josephine voia să-l implore pentru 
necunoscutul care trăgea să moară, el îi răspundea fără a-i 
îngădui să scoată măcar un cuvânt: 

— Ai jurat pe cruce ca acolo nu-i nimeni. 

După această istorisire, toate femeile se ridicară de la 
masă, iar vraja sub care Bianchon le ţinuse până atunci se 
risipi. Şi totuşi, câteva dintre ele simţiseră un fior de gheaţă 
la auzul ultimului cuvânti10%-.. 


Sfârşit 


U* Lâon Gozlan (1803—1866), ziarist şi scriitor francez. Fiul unul armator din 
Marsilia, a fost un timp navigator, apoi a devenit ziarist la Paris 
(LiIncorruptible, Vert-Vert, Le Figaro, Le Corsaire), a scris piese de teatru şi 
romane. L-a cunoscut pe Balzac în 1833, dar au devenit prieteni prin 1838— 
1839. S-ar putea ca Balzac să se fi gândit la acest meridional spiritual când a 
creat unele personaje de ziarişti şi scriitori din La Comedie humaine. Unii 
specialişti balzacieni susţin chiar că Balzac s-ar fi inspirat uneori din scrierile 
lui Gozlan (cf. Rene Luise, Balzac lecteur de Gozlan, în LAnn6e balzacienne 
1065). În 1842, i-a dedicat Autre 6tude de femme. După moartea lui Balzac, 
Leon Gozlan a publicat două volume de amintiri, Balzac en pantoufles (Hetzel, 
1856) şi Balzac chez lui, souvenirs des Jardies (Michel Levy, 1802), care au 
contribuit la răspândirea unei legende balzaciene pitoreşti, amuzante, dar 
nerelevante pentru geniul lui Balzac (cf. Balzac, Correspondance, III, p. 821— 
822). 

121 În text: raout (subl. de Balzac). 

13. La Crampade, numele proprietăţii familiei de LEstorade în romanul 
Memoires de deux jeunes mari6es, apărut în 1842 (Memoriile a două tinere 
căsătorite), a fost introdus de Balzac în acest preambul, scris în 1832, pe 
exemplarul său personal, corectat în vederea unei noi ediţii a operelor 
complete (Fume corrig6), probabil pentru a întări legăturile dintre Autre 6tude 
de femme şi ansamblul Comediei umane. 

14 Numele doamnei de Portenduere, fostă Ursule Mirouât (personajul 
principal al romanului Ursule Mirouet, scris în 1841), a fost introdus de 
Balzac tot în varianta Furne corrige din aceeaşi dorinţă de a crea legături 
între diferitele capitole ale Comediei umane. 

15 În text: rout, grafia engleză pentru raout. După cum se menţionează în 
nota ediţiei franceze, Balzac a corectat, în Furne corrig6, numai la această 
pagină. 

16) După revoluţia din lulie 1830, în timpul domniei lui Ludovic Filip 
d'Orleans (1830—1848). 

AZI Foburgul Saint-Germain - cartier din Paris, locuit în acea perioadă de 
familiile nobile. (n.k.) 

18). Personajul balzacian Felicite des Touches, scriitoare cunoscută sub 
pseudonimul Camille Maupin, apare în romanul Beatrix şi în numeroase alte 
romane şi povestiri din La Comedie humaine (Illusions perdues, Le Cabinet des 
Antiquesf Honorine, Splendeurs et miseres des courtisanes, La Rabouilleuse, 
Le Bal de Sceaux, La Muse du departement, Une fille d'Eve, Les Secrets de la 
princesse de Cadignan etc.). 

19% „Iustrul de Marsay”, dandy şi om politic, este unul dintre personajele 
balzaciene cel mai frecvent întâlnite în La Comedie humaine, fiind reluat de 
Balzac în 29 de romane. 

110 Aluzie la fabula lui La Fontaine Le Sange et le Dauphin (Fables, IV, 7), în 
care un delfin, înşelat de asemănare, salvează într-un naufragiu o maimuţă 
lăudăroasă, ducând-o pe spate. Dându-şi însă seama de greşeală, o aruncă 
înapoi în apă şi pleacă să salveze un om. 


UL. Acest je care povesteşte nu este deci Balzac - naratorul omniscient, ci 
unul dintre personajele prezente în salonul Domnişoarei des Touches, şi 
anume doctorul Bianchon, după cum se va vedea mai departe (Vezi nota 70). 
Horace Bianchon apare în Le Pere Goriot, La Messe de l'athee şi în numeroase 
alte romane din La Comedie humaine. 

112) Romancierul englez Laurence Sterne (1713—1868) este deseori citat de 
Balzac în La Comedie humaine (Modeste Mignon, Beatrix, Gobseck, La Femme 
de trente ans, Ursule Mirouet, Le Cure de Tours, Le Cabinet des Antiques, 
Illusions perdues, La Peau de Chagrin, La Recherche de l'Absolu etc.). 
Personajele din romanul său Tristram Shandy (1760—1787), mai ales unchiul 
Tobie şi Trim, sunt frecvent evocate în romanele balzaciene. În acest paragraf, 
Balzac se referă la un fragment din acest roman, reprodus în traducere în 
nota ediţiei franceze: „Les idees d'un homme dont la barbe este forte 
deviennent sept fois plus, nettes et plus fraâches sous le rasoir,; et şi cet homme 
pouvait, sans inconvenient, se raser du matin au soir, ses idees parviendraient 
au plus haut degre du sublime” 

413) Henri de Marsay a fost numit prim-ministru în 1832; scena poate fi deci 
datată în 1832 sau la începutul anului 1833 (Nota ed. fr.). 

AA Personajul balzacian Emile Blondet, ziarist şi scriitor, numit prefect în 
1831 de către de Marsay, apare foarte frecvent în La Comedie humaine, ca 
personaj secundar sau interlocutor, fără a juca un rol de prim plan în vreun 
roman. Spiritual şi plăcut în conversaţie, este întâlnit în saloanele unde Balzac 
îşi reunesie personajele, în lumea literară şi în cercurile presei (Les Paysans, 
Beatrix, La Peau de chagrin, Le Cabinet des Antiques, Illusions perdues, 
Splaideurs et miseres des courtisanes, Ursule Mirouet, Modeste Mignon, Les 
Secrets de la princesse de Cadignan, Une fille d'Eve, La Maison Nucingen, La 
Muse du departement etc.) 

(15) Referire la Cardinalul de Richelieu (Armand Jean du Plessis, cardinal de 
Richelieu, 1585—1642), om de stat francez, şeful Consiliului regelui din 
1624, iniţiatorul unor importante reforme în finanţe, armată, legislaţie, 
cultură (Academia franceză, 1835). Concino Concini, aventurier italian, care 
împreună cu soţia sa Leonora Galigai, a exercitat o mare influenţă asupra 
Mariei de Medicis (soţia lui Henric al IV-lea, regentă în timpul minorităţii lui 
Ludovic al XIII-lea), care l-a făcut marchiz d'Ancre şi mareşal al Franţei. 
Datorită incapacității şi avidităţii lui, Ludovic al XIII-lea a pus să fie arestat. A 
fost asasinat la 24 aprilie 1017. Soţia sa, acuzată de vrăjitorie, a fost 
decapitată. 

116) william Pitt (1759—1806), om de stat englez, prim-ministru (1783— 
1801), a condus lupta împotriva Franţei revoluţionare începând din 1793, 
apoi din 1804 l-a combătut pe Napoleon. Balzac îl citează, deseori în La 
Comedie humaine (Un debut dans la vie, Honorine, Beatrix, Gobseck, Illusion 
perdues, Splendeurs et miseres des courtisanes, Les Employes, Une tenebreuse 
affaire, Le depute d'Arcis, Z. Marcas, Les Chouans, Les Paysans, La Peau de 
chagrin etc.). 

117. Balzac reuneşte în salonul Domnişoarei des Touches personaje cunoscute 
cititorilor din romane apărute anterior, cu intenţia de a sublinia unitatea şi 


coeziunea ansamblului său romanesc. În afară de Henri de Marsay, Horace 
Bianchon şi Emile Blondet, la conversaţie participă: contesa de Montcornet, 
iubita lui Blondet, cu care se va căsători după moartea soţului ei (Le Cabinet 
des Antiques, Les Paysans etc.); Delphine de Nucingen (Le Pere Goriot etc.); 
pictorul Joseph Bridau (La Rabouilleuse etc.); contesa Leontine de Serisy (Un 
debut dans la vie, Splendeurs et miseres des courtisaties etc.); doamna de 
Camp (Madame Firmiani etc.); lordul Dudley, om de stat englez, tatăl adevărat 
al lui Henri de Marsay (La Fille aux yeux d'or, La Rabouilleuse etc.); Diane de 
Maufrigncuse, devenită principesă de Cadignan (Le Cabinet des Antiques, 
Splendeurs et miseres des courtisanes, Les Secrets de la princesse de 
Cadignan etc.); baronul Frederic de Nucingen, bancher de origine israelită (Le 
Pere Goriot, La Maison Nucingen, Splendeurs et miseres des courtisanes etc.); 
lady Dudley, soţia lordului Dudley, fostă iubită a lui Felix de Vandenesse (Le 
Lys dans la vallee etc.); contele Felix de Vandenesse (Le Lys dans la vallee, Le 
Contrat de mariage, Une fille d'Eve etc.); Daniel d'Arthez, scriitor, unul dintre 
purtătorii de cuvânt ai lui Balzac (Illusions perdues, Les Secrets de la 
princesse de Cadignan etc.); marchiza Beatrix de Rochefide (Beatrix etc.); 
Eugene de Rastignac, fost student în pensiunea Vanquer, devenit om politic în 
echipa lui de Marsay (Le Pere Goriot, Illusions perdues, La Maison Nucingen 
etc.); contele Adam Laginski (La Fausse maitresse etc.); marchiza d'Espard (Le 
Contrat de mariage, Illusions perdues, Une fille d'Eve etc.); Canalis, poet din 
„şcoala angelică” (Memoires de deux jeunes marices, Modeste Mignon etc.); 
generalul de Montriveau (La Duchesse de Langeais etc.); contesa de 
Vandenesse, fostă Marie-Angelique de Grandville (Une fille d'Eve etc.); 
doamna de Porlenduere, fostă Ursule Mironet (Ursule Mirouet, Beatrix etc.); 
ducele de Rhetore (Memoires de deux jeunes maries, Illusions perdues, 
Modeste Mignon, Splendeurs et miseres des courtisanes etc.) 

LEE Restauraţia (Restauration), perioadă din istoria Franţei (1814—1830) în 
cursul căreia, după abdicarea lui Napoleon, a fost restaurată monarhia prin 
regii din ramura vârstnică Bourbon. 

119). Această frază aminteşte de iubirile lui Balzac, cele mai multe dintre 
femeile pe care le-a iubit fiind mai în vârstă decât el: Doamna de Berny, 
ducesa d'Abrantos, marchiza de Castrios. 

120. Referire la începutul capitolului doi din Cântarea cântărilor („Eu sunt o 
narcisă din Şaron / Un crin al văilor. / Precum un crin între scaieţi / Astfel 
iubita mea între fete.”), carte biblică (cca. 450 î.e.n.), culegere de cântece de 
dragoste, cărora tradiţia ebraică şi creştină le dă interpretări alegorice. Balzac 
o mai citează în Illusions perdues, Le Lys dans la vallee, La Peau de chagrin şi 
Petites miseres de la vie conjugale. 

121% Henri de Marsay este fiul natural al lordului Dudley, după cum scrie 
Balzac în Le Contrat de mariage. 

122) în text: plastron, piesă de armură protejând pieptul (fr.). 

123! Referire la romanul epistolar Clarissa Harlowe (1748) de scriitorul englez 
Samuel Richardson (1689—1761). Balzac avea o deosebită admiraţie pentru 
acest roman, pe care îl citează deseori în La Comedie humaine. Victimă a 
familiei, virtuoasa Clarissa caută refugiu lângă un libertin, Lovelace, care o 
violează şi o lasă să moară într-un spital din Londra, înainte de a fi ucis în 


duel. Tradus în limba franceză de abatele Prevost şi deseori adaptat pentru 
teatru, romanul a avut o imensă influenţă asupra sensibilităţii literare în 
Franţa. 

124 Rue Boucher, străduţă din arondismentul 1 al Parisului, între Rue du 
Pont-Neuf şi Rue de Bourdonnais. 

125) Maria de la Felicidad Garcia, zisă La Malibran (1808—1836), cântăreaţă 
(mezzo-soprano) franceză de origine spaniolă, care a cunoscut succese 
strălucite la Paris, Londra şi în alte oraşe. Moartea ci prematură i-a inspirat 
lui Musset celebra poezie Stances ă la Malibran (1830). 

126). Referire la Carta constituțională (Charte constitutionelle) promulgată de 
Ludovic al XVIII-lea în timpul primei Restauraţii (iulie 1814), după abdicarea 
lui Napoleon. Compromis între cuceririle Revoluţiei şi ale Imperiului 
(egalitatea civilă, organizarea socială şi administrativă a Franţei instituită de 
Codul civil) şi Vechiul Regim pe care încerca să-l restaureze (tradiţie regală, 
drapelul alb etc.), a instaurat în Franţa o monarhie constituţională. Regele 
alegea miniştrii, funcţionarii, conducea forţele armate şi politica externă, avea 
dreptul, în virtutea articolului 14, să emită regulamente şi ordonanţe necesare 
executării legilor şi securităţii stalului. Puterea legislativă era deţinută de 
Parlament, alcătuit din Chambre des pairs şi Chambre des deputes. 
Catolicismul era proclamat religie de stat. După revoluţia din Iulie 1830, în 
timpul monarhici din lulie, Carta a fost modificată (dreptul contractual a fost 
substituit dreptului divin, drapelul tricolor a fost recunoscut drapel naţional, a 
fost suprimat caracterul de religie de stat pe care-l avea catolicismul etc.). 
1274 Mareşalul de Richelieu (1696—1788), celebru ca militar şi diplomat, dar 
şi pentru aventurile sale galante (Vezi Contractul de căsătorie). 

128 Armand-Louis de Gontaut-Biron, duce de Lauzun (1717—1793), zis Le 
Beau Lauzun, cunoscut pentru numeroasele lui aventuri sentimentale. 

429) După cum se arată în nota ediţiei franceze, ar putea fi vorba, sub o 
denumire neobişnuită, de Louis-Philippe-Joseph, duce d'Orl6ans, supranumit 
Philippe-Egalite (1747—1793). Ducatul Valois a fost într-adevăr dat de 
Ludovic al XIV-lea ramurii Orleans iar Philippe-FEgalite a fost în 1789 deputat 
al nobilimii la Crepy-en-Valois. Aliat Stării a Treia şi exilat în Anglia după 
zilele revoluţionare din 5 şi 6 octombrie 1789, s-a împrietenit cu prinţul de 
Wales şi a contribuit la introducerea dandysmului în Franţa. Ales deputat în 
Convenţie în 1792, când a luat numele de Philippe-Egalite, a votat 
condamnarea la moarte a lui Ludovic al XVI-lea, vărul lui. A fost ghilotinat în 
1793 

1304 Legătura lui Henri de Marsay cu Delphine de Nucingen (amintită în Le 
Pere Goriot) este totuşi posterioară aventurii acestuia cu Paquita Valdes (La 
Fille aux yeux d'or). 

131. vezi Moş Goriot. 

132) În text: le droit d'aînesse, dreptul de primogenitură (fr.). A apărut în 
Franţa odată cu regimul feudal, în interesul seniorului, pentru a asigura 
indivizibilitatea fiefului său. Acest drept atribuia fiului cel mare (J'ein6), în 
detrimentul cadeţilor şi al fiicelor, o parte preponderentă din moştenirea 
paternă şi maternă. La sfârşitul Vechiului Regim din Franţa, acest drept 


urmărea să menţină bogăţia familiilor aristocratice, împiedicând diviziunea 
bunurilor. A fost abolit în timpul Revoluţiei franceze, de către Adunarea 
Constituantă (legile din martie 1790 şi aprilie 1791). În perioada Restauraţiei, 
în timpul lui Carol al X-lea, a fost elaborat un proiect care prevedea 
restabilirea acestui drept, dar proiectul a fost respins de Chambre des pairs. 
Balzac şi-a exprimat opiniile în această privinţă încă din 1824, în broşura Du 
droit d'aînesse, reluându-le ulterior în unele romane ale sale. Pentru Balzac, 
dreptul de primogenitură trebuia să asigure stabilitatea şi ierarhia socială, 
transmiterea intactă a averilor, şi păstrarea patrimoniului familial. Ca 
întotdeauna însă la Balzac, creaţia romanescă dezvăluie dramele provocate de 
preeminenţa acestor interese materiale asupra fericirii indivizilor. 

133 în text: femmes comme il faut (subl. de Balzac). În clasificarea „speciilor” 
feminine pe care o propune în acest paragraf, folosind un criteriu sociologic, 
Balzac opune la grande dame, femeia din înalta societate, de origine 
aristocratică, şi la femme comme il faut, femeia de lume, doamna din lumea 
bună descinsă din rândurile nobilimii sau ridicată din cele al burgheziei”, 
produs social al Codului civil al lui Napoleon, tip feminin caracteristic 
monarhiei din Iulie 

134) Contele F6lix de Vandenesse (Vezi nota 24). 


135) În anul 1832, Balzac se raliase partidului neolegitimist, care avea drept 
unul dintre conducători pe ducele de Fitz-James, unchiul marchizei de 
Castries. În acest paragraf, Balzac pare să constate eşecul acestui partid. 

ia Talleyrand murise în 1838, dar scena se petrece în 1832, sau la începutul 
anului 1833 

137. Ducele de Bourbon (Louis-Henri-Joseph de Bourbon-Cond€, 1756—1830), 
zis „ultimul din familia Conde”, tatăl ducelui d'Enghien (asasinat în 1804), a 
petrecut Restauraţia departe de curtea regală, retras în castelele Saint-Leu au 
Chantilly. Femeia la care se face aluzie aici este baroana de Feucheres, de 
origine engleză (Sophie Dawes), asupra căreia plana bănuiala că ar fi ascuns 
uciderea ducelui simulând o sinucidere. 

138) În text iroquoes, limba unei populaţii indiene din America de nord. 

139) Montmorency, veche familie aristocratică franceză, din care au făcut 
parte, printre alţii, Mathieu I[ (1174—1230), conetabil al Franţei, care a luat 
parte la bătălia de la Bouvines (1214); Anne, duce de Montmorency (1493— 
1567), mareşal şi pair al Franţei, conetabil, unul dintre principalii consilieri ai 
lui Henric al II-lea; Henric 1 (1534—1014), conetabil al Franţei; Henric al III- 
lea (151)5—1632), conetabil al Franţei, care împreună cu Gaston d'Orleans s- 
a revoltat împotriva lui Richelieu şi a fost decapitat. 

140. Făcând elogiul femeilor din aristocrație, Delphine de Nucingen pare să 
uite că era fiica lui Goriot, neguţător de grâne şi paste făinoase (Le Pere 
Goriot). 

SSL, După cum se arată în nota ediţiei franceze, pantalonii, feminini, depăşind 
rochia, erau o invenţie englezească, fiind un timp la modă în perioada 
Imperiului, prin 1807. Erau priviţi ca fiind destul de provocanţi şi de aceea 
fuseseră repede adoptați de către prostituate (cf. Cecil Saint-Laurent, 
L'Histoire imprevue des dessus feminins, Paris, Solar, 1960) 


142) Mnemozina (Mnemosine), în mitologia greacă, mama celor nouă Muze. 
Personifică memoria. 

143) Acest paragraf aminteşte că în 1833 Balzac a scris Thâorie d& la 
demarche. 

144) Prima galerie a Panoramelor, dând în bulevardul Montmartre, a fost 
deschidă în 1800, iar celelalte (Galerie de la Bourse, Feydeau, Saint-Marc, 
Montmartre, Varietes) în 1804. Nota ed. fr. 

145) Eglise de la Madeleine, biserică din Paris, situată la capătul uneia din 
perspectivele care se deschid din Place de la Concorde, opusă palatului 
Bourbon. Începută de arhitectul Coutant d'Ivry (1763) după un proiect care a 
fost modificat de Guillaume Couture (1777), a rămas neterminată între 1770 
şi 1806. Pentru a face din edificiu Templul Gloriei pe care Napoleon îl dedica 
Marii Armate, Vignon a construit un templu grec înconjurat de un peristil de 
coloane corintiene, a cărui faţadă precedată de un peron monumental, este 
orientată spre Obeliscul din Place de la Concorde. Terminată în 1840, biserica 
a fost din nou atribuită ordinului catolic. În cartierul Madeleine încep marile 
bulevarde ale Parisului. 

146). Terrasse des Feuillants, terasă din Jardin des Tuileries de-a lungul străzii 
Rivoli, după numele vechii mănăstiri cu acest nume (Convent des Feuillants), 
de pe Rue Saint-Honore, ale cărei clădiri, au fost ocupate în timpul Revoluţiei 
franceze de Adunarea Constituantă, apoi de Convenţie. În 1791, aici se 
întâlneau membrii unul club revoluţionar (Club des Feuillants) creat de către 
moderați, ostili înlăturării lui Ludovic al XVI-lea şi partizani ai menţinerii unei 
monarhii constituţionale (La Fayette, Duport, Barnave, Beugnot, Sieyes etc.). 
147. Avenue des Champs-Elysees, celebră arteră din Paris care leagă Place de 
la Concorde cu Place de l'Etoile (azi Place Charles-de-Gaulle). Încadrată, la 
începutul ei, de ansamblul sculptural Les Chevaux de Marly de G. Coustou, 
este mărginită de grădini până la Road-point des Champs-Elysees, apoi 
urcând spre Arcul de triumf, are pe ambele părţi imobile construite în timpul 
celui de al doilea Imperiu sau mai târziu, care adăpostesc bănci, firme, 
magazine, redacţii de ziare, cinematografe, cafenele. 

148). Astăzi Place de la Concorde, una dintre cele mai mari pieţe din Paris, 
situată între Jardin des Tuileries şi Avenue des Champs-Elysees, pe calea care 
merge de la Luvru la Arcul de triumf (Arc de triomphe de l'Etoile). Amenajată 
pentru a găzdui statuia ecvestră a lui Ludovic al XV-lea, comandată lui 
Bouchardon (1763), s-a numit succesiv Place Louis XV Place de la Revolution 
(aici a funcţionat eşafodul între 1793 şi 1795 şi aici a fost executat Ludovic al 
XVI-lea în 1793), apoi Place de la Concorde în 1795 şi, din nou, în 1830. 

149 Rue Saint-Denis, din cartierul Marais, locul de origine al familiei 
Sallambier, părinţii Doamnei D.-F. Balzac, neguţători înstăriți de postav şi de 
pasmanterie, era în acea vreme la Paris centrul comerţului de mercerie şi 
pânzeturi, al manufacturii şi industriei. 

150. În text: des femmes comme il en faut (subl. de Balzac). După cum se 
aminteşte în nota ediţiei franceze, în romanul La Vieille Fille, Balzac scrie cu 
privire la prostituata Suzanne: „Elle a presque l'air d'une femme comme il 


faut, en n'6tant qu'une femme comme il en faut”. A doua parte a frazei a fost 
adăugată de Balzac pe exemplarul Furne corrige. 

151) În text: ringlets, bucle căzând în spirală de cele două părţi ale capului, 
numite şi englezeşti (engl.). Balzac scrie ringleets. 

se). Expresie folosită în pictură când se vede ceva mai mult din spatele 
capului decât din faţă (Nota ed. fr.). 

153! în text: cassolette, cutiuţă din aur sau argint, care conţinea parfumuri şi 
care se purta suspendată de un lănţişor (fr.). 

154) în mod curios, aceste „fraze stereotipe” diferă destul de puţin de cele pe 
care le scria Balzac pe vremea când publica Autre etude de femme şi expunea 
profesiuni de credinţă politico-religioase (Nota ed. fr.) 

155) În text: criminelle conversation, adulter (anglicism). 

156) Joc de cuvinte de la une femme comme il faut şi une femme comme il n'en 
faut pas (fr.). 

137). Talleyrand, ministru al Relaţiilor exterioare în timpul Directoratului, al 
Consulatului şi al Imperiului (1797—1807), mare şambelan al Imperiului şi 
principe de Bânevent, s-a raliat Bourbonilor, devenind şef al guvernului 
provizoriu în 1814, ministru al Afacerilor străine şi apoi şef al guvernului în 
1815. 

158)  Charles-Andr& Pozzo di Borgo (1764—1842), diplomat  corsican, 
susţinător al lui Pasqual Paoli, care preconiza independenţa insulei fală de 
Franţa. Corsican ca şi Napoleon, i-a fost acestuia un duşman înverşunat. 
Consilier al ţarului Alexandru ÎI, l-a îndemnat să ceară abdicarea lui Napoleon 
în 1814. A fost ambasador al Rusiei la Paris (1615—1834), apoi la Londra 
(1834—1839). 

s39), Klemens, principe Wenzel von Metternich-Winneburg (1773—1859), om 
de stat austriac. Ambasador la Paris între 1806 şi 1809 apoi cancelar, a 
negociat căsătoria lui Napoleon cu Maria-Luiza (1810). În 1813 a făcut ca 
Austria să intre în coaliția împotriva Franţei. După Congresul de la Viena 
(1814—1815), la care a avut un rol important, şi după formarea Sfintei Alianțe 
(1815), a devenit unul dintre arbitrii politici ai Europei, adversar înverşunat, 
al mişcărilor de eliberare naţională. A fost înlăturat de la putere după 
revoluţia din martie 1948. 

180; Oliver Cromwell (1599—1658), om politic englez. Comandant de oşti, 
conducătorul revoluţiei burgheze din Anglia, şeful opoziţiei faţă de arbitrariul 
regal. A învins trupele regale la Marston Moor (1644), apoi la Naseby (1645). 
A devenit adversarul lui Carol 1 când acesta, prin duplicitate, a declanşat al 
doilea război civil (1648). Locotenent general, a epurat Parlamentul, care l-a 
condamnat la moarte pe Carol 1 (1640). Adevărat stăpân al ţării, a instaurat 
apoi dictatura militară, a făcut din Anglia o mare putere navală. Devenit lord- 
protector, a împărţit la început puterea cu un Consiliu de Stat, apoi, în 1655,a 
acţionat ca veritabil suveran. În anii 1810—1820, Balzac şi-a început ucenicia 
scriitoricească cu Cromwell, tragedie în cinci acte şi în versuri, judecată cu 
severitate de academicianul Andrieux şi de actorul Lafon (1820). 

161. Aluzie la epitafurile pline de elogii din cimitirul Pere-Lachaise (Nota ed. 
fr.) 


162) Frază construită în chiasmă: Desaix (Louis-Charles-Antoine Des Aix, zis 
Desaix de Veygouxy 1768—1800), general francez mort la Marengo, 
reprezintă acţiunea (şi virtutea), în timp ce Fouche (Joseph, conte Fouche, 
duce d'Olrante, 1763—1820), avocat, membru al Convenţiei, ambasador, 
ministru al Poliţiei între 1709 şi 1802, 1804 şi 1810, reprezentă gândirea (dar 
şi lipsa de scrupul). Balzac sugerează că Napoleon asocia în persoana lui 
aceste două personalităţi (Nota ed.fr.). 

163). Agnes Sorel (e. 1422—1450), favorita lui Carol al VII-lea, asupra căruia a 
exercitat o mare influenţă politică. Supranumită „la Dame de Beaute”, după 
numele senioriei Beaute-sur-Marne, pe care i-o dăruise Carol al VII-lea. 

164) Marie-Anne Legendre, căsătorită Doublet du Persan (1687—1771), a 
animat un salon în mănăstirea Les Filles-Saint-Thomas, rival salonului 
Doamnei du Deffand, dar mai departe de mişcarea filosofică 

165) Doamna Du Deffand (Marie de Vichy-Chamrond, marchiza Du Deftand, 
1697 —1780), primea în celebrul ei salon pe Fontenelle, Montesquieu, 
Marivaux şi pe enciclopedişti. Acest paragraf conţine singura menţiune la 
Doamna Du Deffand din La Comedie humaine. Comentariul răuvoitor care 
însoţeşte evocarea salonului ei voltairian este plasat în gura unei aristocrate 
care, în timpul Restauraţiei, profesase idei ultraregaliste (Les Secrets de ia 
princesse de Cadignan). 

1686) maria Taglioni, devenită, contesă Gilbert de Voisins (1804—1884), 
dansatoare de origine italiană, a dansat pentru prima data la Opera din Paris 
în 1827, unde graţia ei imaterială şi noutatea tehnicii au suscitat entuziasmul 
unanim. Pentru ea Auber a compus Le Dieu et la Bayadere (1830), iar 
Mayerbecr a înserat un balet (Ballet des nonnes) în opera sa Robert le Diuble 
(1831). A triumfat în La Sylphide (1832), La Revolte au serail (1833) şi La 
Fille du Danube (1830). A cunoscut mari succese la Petersburg, Londra, 
Viena, Milano, fiind favorita publicului european 

187). La Camargo (Maria-Anna Cuppi, zisă: de Cupis de Camargo, 1710—1770), 
dansatoare belgiană, prim-solistă a Operei din Paris. 

168) vezi nota 34. 

189). Saint-Huberty (Marie-Antoinette Clăvel, soţia lui Croisv de Saint-Huberty, 
zisă Antoinette-Cecile Saint-Huberty, apoi devenită Doamna de Launai, contesă 
d'Antraigues, 1756—1812), cântăreaţă, prim-solistă a Operei din Paris, 
asasinată la Londra împreună cu al doilea soţ. 

170) Juliette R&camier (Jeanne-Frangoise-Julie-Ad6laide Bernard, devenită prin 
căsătorie Doamna Recamier, 1777—1849), a cărei frumuseţe delicată este 
înfăţişată într-un celebru tablou al pictorului Gerard, în timpul Imperiului, a 
primit în salonul ei pe opozanţii lui Napoleon, apoi, în perioada Restauraţiei, a 
reunit la Abbaye-aux-Rois, veche mănăstire din Paris, pe rue de Sevres, o 
strălucită societate de literați, artişti şi oameni politici. Prietenă cu Ampere, 
Benjamin Constant şi Chateaubriand, care i-a celebrat graţia şi distincţia în 
Memoires d'outre-tombe. 

171. Doamna de S&vign& (Marie de Rabutin-Chantaly marchiza de Sisvign6, 
1626—1696), autoarea unei celebre corespondențe, adresată mai ales fiicei 


sale, Doamna de Grignan. Aceste scrisori (Lettres, publicate postum, 1720) 
sunt o frescă spirituală şi pitorească a moravurilor timpului. 

172. Din acest paragraf ar reieşi că naratorul care relatează conversaţia din 
salonul Domnişoarei des Touches este doctorul Bianchon. Dar Balzac nu va 
susţine această convenţie până la sfârşit. La începutul şi la sfârşitul părţii 
despre La Grande Breteche, personajul va fi desemnat la persoana a treia 
(Nota ed. fr.). 


173). Acest paragraf aminteşte de acel Trait6 de la volonte pe care, după 
spusele surorii sale Laure Surville, Balzac l-ar fi scris în timp ce era intern la 
Colegiul Oratorierilor din Vend6me. Louis Lambert, personajul romanului cu 
acest titlu publicat în 1832, completat în 1835 şi remaniat ulterior, schiţează 
printre altele o teorie a voinţei. 

474) în timpul retragerii din Rusia (1812), armata franceză (65.000 de soldaţi 
şi ofiţeri), urmărită de armata rusă comandată de Kutuzov, a fost silită să 
traverseze râul Berezina acoperit de sloiuri de gheaţă (27—29 noiembrie). 
Pontonierii generalului Eble au reuşit să construiască două poduri, rupte de 
câteva ori. Busculada a fost teribilă, dar grosul trupei a reuşit să treacă râul. 
175) Zembin, sau Sembin, sat înconjurat de mlaştini la vest de Berezina, la 
nord de Minsk. 

176) Charles Nodier povesteşte în Histoire des socistăs secrâtes de l'armăe 
(1815) despre vitejia colonelului Jacques-Joseph Oudet, mort la Wagram 
(1809), după ce fusese şeful unei „Soci6te des Philadelpes care conspira 
împotriva lui Napoleon. Prosper Merimee, care i-a urmat lui Nodier la 
Academia Franceză, lasă-să se înţeleagă că această poveste era o mistificare. 
De notat suprimarea acestei fraze în povestirea La Maitresse de notre colonel 
publicată în 1834 de revista Napoleon (Nota ed. fr.). 

AZI Francois Orsatelli, zis colonelul Eugene (1768—1811), ofiţer corsican. La 
crearea Legiunii italiene, în 1805, ia fost numit colonel şi comandant al 
acestui corp de către Napoleon, care i-a impus numele de Eugene, 
considerând că numele de Orsatelli (ursuleţ în italiană) era incompatibil cu 
această funcţie. Numit general de brigadă, a fost rănit mortal la Valles, la 
asediul oraşului Tarragone. Balzac se referă la acest colonel la începutul 
povestirii Les Marana. 

478) După cum se semnalează în nota ediţiei franceze, Balzac a omis probabil, 
înainte de „huit â neuf pouces” din text, cuvintele „cing pieds”. Colonelul ar 
avea deci ceva mai mult de 1,80 m. 

19) Redgauntlet, erou al lui Walter Scott din romanul cu acelaşi nume. 


ia Jean-Franqgois-Albert-Marie-Gaspard Grimaud, baron d'Orsay (1772— 
1843), general locotenent în timpul Imperiului. 

181)- Ultima trecere în revistă a trupelor de către Napoleon (11 aprilie 1813), 
înainte de plecarea în campania care se va sfârşi cu înfrângerea de la Leipzig, 
este evocată de Balzac la începutul romanului La Femme de trente ans. 

182. Tu ridi? - Râzi? (ît.). 

183) Son” io! - Eu sunt autorul! (it.). 


184). După cum se semnalează în nota ediţiei franceze, această frază este în 
contradicţie cu începutul povestirii, unde se afirmă în două rânduri că ducesa 
este încă în viaţă. Această inadvertenţă se explică prin faptul că povestea 
acestei „morţi frumoase”, care vine din Une conversation entre onze heures et 
minuit, nu avea nimic de-a face eu prima dragoste a lui Henri de Marsay. 

185). Referire la mareşalul de Richelieu, care era duce de Fronsac (Vezi nota 
36). Textul de care îşi aminteşte Balzac face parfe din Maximele (Maximes, 
caracteres et anecdotes) de scriitorul francez Chamfort (Sebastien-Roch 
Nicolas, zis de Chamfort (1740—1795): „Des jeunes gens de la cour soupaient 
chez M. de Conflans. On debute par une chanson libre, mais sans exces 
d'indecence; M. de Fronsac, sur le champ, se met ă chanter des couplets 
abominables qui etonnent memo la bande joyeuse. M. de Conflans interrompt le 
silence universel en disant: «Que diable! Fronsac! Il y a dix bouteilles de vin de 
Champagne entre cette chanson et la premiere». 

186) Loir, râu din bazinul parizian, afluent al râului Sarthe, care trece prin 
Châtcaudun, Vendâme şi La Fleche, curgând printr-o frumoasă vale între 
Maine şi Touraine (les vaux du Loir). Îndicaţia topografică din text arată că nu 
sunt justificate afirmaţiile unor erudiţi locali care au pretins că au găsit chiar 
la Vend6me modelul casei La Grande Breteche descrisă de Balzac. De fapt, 
situaţia şi configuraţia acesteia nu permit găsirea unui echivalent în mediul 
urban (Nota ed. fr.). 

187) Termenul de „montagne” (munte) mai este încă folosit la Vendâme pentru 
a desemna această înălţime (Cf. Charles Portel, Un decor balzacien inconnu: la 
Grande Breteche, în Balzac en Touraine Tours, 1949). 


188 Din familia ducilor de Vendâme au făcut parte: Cesar de Bourban, duce de 
Vendâme (1594—1665), fiul legitim pe care Henric al IV-lea l-a avut cu 
Gabrielle d'Estrees. A jucat un rol important în timpul Frondei şi a învins flota 
spaniolă în faţa Barcelonei. Nepotul său Luis-/Joseph de Bourbon, duce de 
Vend6me, duce de Pentheievre (1654—1712), s-a distins în luptele din 
Flandra, Catalonia şi Italia. Fratele acestuia Philippe de Bourbon, zis Le Prieur 
de Vendome (1655—1727) a fost mare stareţ al Franţei şi locotenent general. 
189 Ultimam cogita!, gândeşte-te la ultima (oră)! (lat.). În legătură cu acest 
cadran solar, Henri Godin observă (Le Cadran solaire de la Grande Breteche, 
în I'Annee balzacienne 1967) că era un cadran de tip vertical, rar întâlnit, dar 
că două asemenea cadrane pot îi văzute încă la Vendâme, în vechile localuri 
ale mănăstirii numită Abbaye de la Trinite, nu departe de Rue des Casernes 
numită în povestire. Este posibil ca Balzac să fi transpus o amintire din vreo 
plimbare obligatorie de pe timpul intermatului său în Colegiul Oratorienilor 
din Vendâme (Nota ed. fr.). 

190 în mitologia greacă, familia Atrizilor era vestită pentru destinul său 
tragic: Atreu, din ură pentru fratele său ieste, i-a ucis pe cei trei fii ai 
acestuia şi i-a dat să-i mănânce la un banchet; fiul lui Alrou, Agamemnon, a 
fost conducătorul grecilor care au asediat Troia. Pentru a potoli mânia zeiţei 
Artemis şi a face să înceteze vânturile puternice, a sacrificat-o pe fiica sa 
Ifigenia. La întoarcerea de la Troia, a fost asasinat de soţia lui Clitemnestra şi 


de Egist; celălalt fiu al lui Atreu, Menelau, erou al ciclului troian, era regele 
Spartei şi soţul Elenei. 

191. Numele de Regnault aminteşte de Emile Regnault, prietenul lui Jules 
Sandeau, pe care Balzac îl cunoştea bine (Cf. ]. Gaulmier, George Sand, Balzac 
et Emile Regnault, în Bulletin de la Faculte de Strasbourg, mai-iunie 1954). 
192. 7] bondo cani este pseudonimul folosit de califul Tsanun, în Le Calife de 
Bagdad, operă comică într-un act de Boieldieu. 

1931 în text: dada (subl. de Balzac), idee fixă, marotă, cal de bătaie (fr.). 

194) Unchiul Tobie şi Trim, personaje din romanul Tristram Shandy (1700— 
1767) de scriitorul englez Laurence Sterne, deseori citate de Balzac (Vezi nota 
21). În acest paragraf, Balzac face aluzie la acel hobby-horse (în franceză 
dada) al unchiului 'Tobie. 

195) Personajul balzacian Roguin, notar la Paris, este întâlnit episodic în 
numeroase romane, dar este cunoscut mai ales datorită legăturii cu Sarah van 
Gobseck, frumoasa olandeză; ruinat de această legătură, după ce a înşelat mai 
multe persoane în speculaţii asupra terenurilor din cartierul Madeleine, a 
dispărut cu banii acestora, ceea ce a atras falimentul lui Cesar Birotteau 
(Cesar Birotteau) şi al lui Guillaume Grandet (Cesar Birotteau, Eugenie 
Grandet). 

25. Lampă cu dublu curent de aer, inventată de fizicianul elveţian Aime 
Argand (1753—1803). 

E vai Operă de pietate din secolul al XV-lea, în limba latină, atribuită în 
general scriitorului mistic german Thomas a Kempis. A fost tradusă în limba 
franceză de poetul dramatic Pierre Corneille (1606—1684), în versuri, şi de 
scriitorul şi gânditorul Felicite-Robert de Lamennais (1782—1854). 

198 Ann Radcliffe (1764—1823), romancieră engleză, autoare de romane 
„negre”, pline de mister, straniu şi fantastic, foarte răspândite în Franţa la 
începutul secolului al XIX-lea. 

199. David Teniers, zis cel Tânăr (1610—1690), pictor, desenator şi gravor 
flamand, a pictat tablouri de inspiraţie fantastică, dar mai ales scene populare 
de cabaret şi kermeză, precum şi peisaje unde figurează ţărani. 

41901. în timpul Imperiului, Franţa a fost invadată de prizonieri de război de 
toate naţionalităţile (dar mai ales englezi şi spanioli), care aveau domiciliul 
stabilit pe cuvânt de onoare, şi erau, de altfel, supuşi unui control regulat, 
dacă nu cotidian (Nota ed. fr.). 

ŞI E După cum arată Nicole Mozet în nota ediţiei franceze, manuscrisul nu 
lasă nicio îndoială cu privire la intenţia lui Balzac de a da personajului său 
numele iubitului mamei sale, ofiţerul spaniol Ferdinand de Heredia, conte de 
Prado-Gastvilane; acolo unde acest nume este întâlnit pentru prima dată în 
manuscris, Balzac a început prin a trasa primele patru litere ale numelui real 
Heredia. Corectura are valoare de dovadă şi de mărturisire. 

11021 între 1,65 şi 1,67m. (Nota ed. fr.) 

3102) Henri-Gatien, conte Bertrand (1773—1844), general francez, mare 
mareşal al Palatului în 1813. L-a urmat pe Napoleon în insula Elba şi la Sfânta 
Elena. 


(104) Andoche Junat, duce d'Abrantes (1771—1813), general francez, 
guvernator al Parisului (1840), ambasador la Lisabona (1805), comandant al 
armatei franceze în Portugalia (1807), a obţinut o victorie la Abrantes, a intrat 
în Lisabona în noiembrie dar, învins la Vimeiro (1808), a trebuit să capituleze. 
A participat la războiul din Spania şi la campania din Rusia. Guvernator al 
provinciilor ilirice în 1813, a fost atins de nebunie şi s-a sinucis. Soţia lui, 
Laure Permon, ducesă d'Abrantes (1784—1838), autoarea unor interesante 
memorii (Memoires ou souvenirs historiques sur Napoleon, la Revolution, le 
Directoire, Consulat, l'Empire et la Restauration, Paris Ladvocat, 1831—1835, 
18 tomes en 9 vol.), a fost iubita şi prietena lui Balzac. 

1105) lie, duce Decazes şi de Glucksberg (1780—1860), ministru al Poliţiei 
(1815), apoi preşedinte al Consiliului de miniştri (1819) în timpul lui Ludovic 
al XVIII-lea. 

1106). în 1808, când Napoleon l-a numit pe fratele său Joseph rege al Spaniei, 
Carol al IV-lea a fost exilat la Compiegne, iar Ferdinand al VII-lea în castelul 
lui Talleyrand, la Valencay, în regiunea Indre (Nota ed. fr.) 

1107) Acest ultim paragraf a fost adăugat de Balzac povestirii La Grande 
Breteche (concepută de la început cu acest titlu, perfect autonomă şi 
publicată separat, în 1837 şi 1839), în ediţia Furne a Comediei umane (vol. IV 
din seria de Scenes de la vie privee, 1845), pentru a servi de concluzie.