Honore De Balzac — Secretele printesei de Cadignan

Honore de BALZAC 


Secretele prinţesei de 
Cadignan 


Domrui ua Theophue Gauher 


După flagelul revoluției din iulie care a năruit numeroase averi 
aristocratice ccrotite de Curte, prințesa de Cadignan a avut 
iscugința să pună pe seama evenimentelor politice totala ei gărăcire 
datorată unui trai de lux şi risipă, Prinţul părăzise Franța împreună 
cu farulia regală, lăsând-o pe prințesă la Paris, inmolabilă prin 
această absență a sa, întrucât datorule, pentru achitarea cărora 
vinderea proprietăților vandabile nu ajungea, îi reveneau doar lui, 
Donaţule nobiliare fuseseră sechestrate, Pe scurt, situația materială 
a acestei mari farului era la fel de dezastruoază ca zi cea a ramurii 
vârstnice a Burbornilor. Femeia, atât de vestită cu primul său nume 
— ducesa de Maufrieneuse —, luă atunci înțeleapta hotărâre de a trăi 
într-a profundă izolare, încercând să se facă uitată. Parisul fu prins 
într-a văltoare de evenimente atât de vertiginoase, încât nu trecu 
mult şi ducesa de Maufrgneuse, îngropată în prințesa de Cadianan, 
schimbare de nume necunoscută majorități noilor actori ai 
societăți intraţi în scenă odată cu Fevoluţia din iulie, deveru ca o 
străină, 

În Franța, titlul de duce primează asupra tuturor celorlalte, chiar 


bt PP a a aaa gl e CI votca [e e l-a ei poat A păzea da SL, PIE ic APERE PRE N e he caca EI înc IRA ic e Pi pă PRI, PL AV Nat RR Mira A er A ai II ani a Cao 3 Ea PRE pai DE e IEI 


Honore de BALZAC 


Secretele prinţesei de 
Cadignan 


Domnului Theophile Gautier 


După flagelul revoluţiei din iulie care a năruit numeroase 
averi aristocratice ocrotite de Curte, prinţesa de Cadignan 
a avut iscusinţa să pună pe seama evenimentelor politice 
totala ei sărăcire datorată unui trai de lux şi risipă. Prinţul 
părăsise Franţa împreună cu familia regală, lăsând-o pe 
prinţesă la Paris, inviolabilă prin această absenţă a sa, 
întrucât datoriile, pentru achitarea cărora vinderea 
proprietăţilor vandabile nu ajungea, îi reveneau doar lui. 
Donaţiile nobiliare fuseseră sechestrate. Pe scurt, situaţia 
materială a acestei mari familii era la fel de dezastruoasă ca 
şi cea a ramurii vârstnice a Burbonilor. Femeia, atât de 
vestită cu primul său nume - ducesa de Maufrigneuse -, luă 
atunci înţeleapta hotărâre de a trăi într-o profundă izolare, 
încercând să se facă uitată. Parisul fu prins într-o vâltoare 
de evenimente atât de vertiginoase, încât nu trecu mult şi 
ducesa de  Maufrigneuse, îngropată în prinţesa de 
Cadignan, schimbare de nume necunoscută majorităţii 
noilor actori ai societăţii intraţi în scenă odată cu Revoluţia 
din iulie, deveni ca o străină. 


În Franţa, titlul de duce primează asupra tuturor 
celorlalte, chiar şi asupra celui de prinţ, deşi după teoria 
heraldică purificată de orice sofism titlurile nu au nicio 
semnificaţie, între nobili existând o deplină egalitate. 
Această minunată egalitate a fost pe vremuri păstrată cu 
multă stricteţe la Curtea Franţei; se mai menţine şi astăzi, 
cel puţin cu numele, prin grija pe care o au regii a acorda 
simplul titlu de conte fiilor lor. Bizuindu-se pe această 
tradiţie, Francisc Il spulberase fastul titlurilor pe care şi le 
etalase înfumuratul Carol Quintul, iscălindu-i o scrisoare de 
răspuns: Francisc, nobil de Vanves. Ludovic al XI-lea 
procedase şi mai înţelept, dându-şi fiica după un nobil fără 
titlu, Pierre de Beaujeu. Sistemul feudal a fost atât de bine 
anihilat de Ludovic al XIV-lea, încât titlul de duce ajunsese 
în regatul său cea mai înaltă distincţie aristocratică, şi cea 
mai râvnită. Totuşi, există două sau trei familii în Franţa la 
care rangul de prinţ, dotat altădată cu vaste moşii, este 
situat deasupra celui de duce. Familia de Cadignan, care 
deţine titlul de duce de Maufrigneuse pentru primii născuţi, 
în vreme ce toţi ceilalţi se numesc simplu cavaleri de 
Cadignan, este una dintre familiile de excepţie. Ca 
odinioară doi prinți din familia de Rohan, prinții de 
Cadignan aveau dreptul la un tron în reşedinţa proprie; 
puteau să aibă paj, nobili care să-i slujească. Această 
explicaţie este necesară atât pentru a evita neghioabele 
critici ale acelora care nu ştiu nimic, cât şi pentru a 
constata marile orânduieli ale unei lumi care, spun unii, se 
duce, şi pe care atâţia oameni o îmbrâncesc fără s-o 
înţeleagă. Familia de Cadignan poartă o emblemă de aur cu 
cinci figuri în formă de romburi de culoare neagră, 
împreunate şi traversate de o fâşie orizontală, cu cuvântul 
Memini ca deviză, şi coroana închisă fără alte figuri sau 
ornamente. Astăzi, marea mulţime de străini care inundă 
Parisul şi o ignoranță aproape generală a ştiinţei heraldicii 
a început să facă o modă din titlul de prinţ. Adevăraţii prinți 
nu sunt însă decât aceia care posedă moşii şi cărora le 


aparţine titlul de alteţă. Dispreţul nobilimii franceze pentru 
titlul de prinţ şi raţiunile pentru care Ludovic al XIV-lea 
acordase supremație titlului de duce, au împiedicat Franţa 
să numească alteţă pe cei câţiva prinți existenţi în ţară, cu 
excepţia dinastiei lui Napoleon. lată de ce prinții de 
Cadignan se află pe o treaptă inferioară din punct de 
vedere al titulaturii, faţă de ceilalţi prinți de pe continent. 

Membrii societăţii propriu-zise a cartierului Saint- 
Germaine o înconjurau pe prinţesă cu o discreţie 
respectuoasă datorită numelui ei care este unul dintre 
acelea ce vor fi mereu onorate, necazurilor ei despre care 
nu se mai discuta şi frumuseţii ei, singurul lucru pe care-l 
păstrase din bogăţia-i apusă. 

Lumea, al cărei ornament fusese, o stima pentru că se 
călugărise, ca să zicem aşa, ducând o viaţă retrasă. Această 
discreţie însemnase pentru ea, mai mult decât pentru 
oricare femeie, un imens sacrificiu. Faptele ieşite din comun 
au un răsunet atât de mare în Franţa, încât prinţesa 
recâştigase prin această izolare tot ceea ce pierduse în 
ochii opiniei publice în epoca ei de mare strălucire. Nu se 
mai vedea decât cu una dintre fostele-i prietene, marchiza 
d'Espard; nu mai frecventa nici marile reuniuni, nici 
balurile. Prinţesa şi marchiza se vizitau în cursul dimineţii, 
şi aproape în taină. Când prinţesa venea să cineze la 
prietena ei, marchiza nu mai primea pe nimeni. Doamna 
d'Espard se comporta admirabil cu prinţesa; îşi schimbă 
loja de la teatrul italienesc, renunţă la locurile de rangul 
întâi pentru un benoar la parter, astfel încât doamna de 
Cadignan putea merge la teatru fără să fie văzută şi să 
plece pe ascuns. Puţine fiinţe ar fi fost capabile de o 
asemenea delicateţe care să le priveze de plăcerea de a târi 
în suita lor o fostă rivală decăzută, şi de a se numi 
binefăcătoarea acesteia. Scutită astfel de a-şi face toalete 
costisitoare, prinţesa călătorea în taină în trăsura 
marchizei, pe care n-ar fi acceptat-o în public. Nimeni n-a 
aflat vreodată motivele pentru care doamna d'Espard se 


purta astfel cu prinţesa de Cadignan; dar atitudinea ei a 
fost sublimă şi i-a solicitat mult timp o groază de servicii 
mărunte, care, luate separat, par a fi nişte fleacuri, însă, în 
ansamblu, ating colosalul. 


În 1832, trei ani îşi aşternuseră straturile de zăpadă 
peste aventurile ducesei de Maufrigneuse şi le albiseră într- 
atât, încât era nevoie de mari eforturi de memorie ca să-ţi 
reaminteşti împrejurările grave ale vieţii ei anterioare. Din 
această regină adorată de atâţia Curtezani, şi ale cărei 
nechibzuinţe puteau alcătui subiectul mai multor romane, 
rămăsese o femeie încă extrem de frumoasă, în vârstă de 
treizeci şi şase de ani, dar îndreptăţită să nu-şi dea decât 
treizeci, deşi era mama ducelui Georges de Maufrigneuse, 
tânăr de nouăsprezece ani, frumos ca Antinous, sărac 
precum lacob, care era sortit să aibă cele mai mari succese, 
şi pe care maică-sa voia, înainte de orice, să-l însoare în 
mod strălucit. Poate că tocmai acest proiect era secretul 
strânsei prietenii dintre ea şi marchiză, al cărei salon era 
considerat cel mai de vază din Paris, şi de unde, într-o bună 
zi putea să aleagă, dintre moştenitoare, o nevastă pentru 
Georges. Prinţesa prevedea un interval de cinci ani între 
momentul prezent şi epoca căsătoriei fiului ei; ani de 
pustietate şi de singurătate, deoarece pentru reuşita unei 
căsătorii onorabile, conduita sa trebuia să poarte pecetea 
înţelepciunii. 

Prinţesa locuia pe strada Miromesnil, la parterul unei 
vilişoare, care-o costa mai nimic. Mai păstrase câte ceva din 
traiul fastuos de altădată. Eleganţa ei de mare doamnă 
dăinuia încă. Se înconjurase de mobile frumoase care 
presupun o existenţă superioară. Pe şemineu putea fi 
văzută o splendidă miniatură: portretul regelui Carol al X- 
lea, executat de doamna de Mirbel, dedesubtul căruia erau 
gravate cuvintele: Dăruit de rege, iar, pe perete, un portret 
înfăţişând-o pe Madame, care fusese deosebit de bună cu 
ea. Pe o măsuţă strălucea unul dintre albumele de mare 


preţ, pe care niciuna dintre familiile burgheze tronând 
astăzi în societatea noastră industrială şi sâcâitoare n-ar 
îndrăzni să-l etaleze. Era o cutezanţă care o caracteriza. 
Albumul conţinea numeroase portrete, dintre care vreo 
treizeci erau ale unor prieteni intimi, presupuşi de lume 
foştii ei amanți. Numărul acesta era o calomnie; dar zece 
dintre ei poate c-au fost, zicea marchiza d'Espard auzind 
această batjocură răutăcioasă. Portretele lui Maxime de 
Trailles, al lui Marsay, al lui Rastignac, al marchizului 
d'Esgrignon, al generalului Montriveau, al marchizului de 
Ronquerolles, al lui Ajuda Pinto, al prinţului Galathionne, 
ale tinerilor duci de Grandlieu, Rethore, al frumosului 
Lucien de Rubempre, şi al tânărului viconte du Serizy 
fuseseră executate, de altfel, cu o mare fineţe picturală de 
câţiva dintre cei mai celebri artişti. Cum prinţesa nu se mai 
vedea decât cu două sau trei persoane din această colecţie, 
spunea pe un ton glumeţ că albumul reunea toate rătăcirile 
ei. Necazurile o transformaseră într-o mamă devotată. În 
cei cincisprezece ani de restauraţie, se distrase prea mult 
ca să-şi mai găsească timp şi pentru propriul fiu; dar 
refugiindu-se în singurătate, această ilustră egoistă şi-a 
spus că sentimentul matern împins până la paroxism ar 
putea deveni pentru viaţa-i trecută o izbăvire atestată de 
fiinţele simţitoare, care iartă totul unei mame desăvârşite. 
Îşi iubi cu atât mai abitir fiul, cu cât n-avea nimic altceva de 
iubit. De altfel, Georges de Maufrigneuse este unul dintre 
acei copii care pot flata toate orgoliile unei mame; de aceea 
prinţesa făcu pentru el tot soiul de sacrificii: obținuse 
pentru Georges un grajd şi un hambar deasupra cărora el 
ocupa un mic apartament la mezanin, alcătuit din trei 
încăperi mobilate cu mult gust; se lipsise de multe, pentru 
a-i păstră un cal de călărie, un cal de cabrioletă şi un fecior 
de casă. Pentru ea nu-şi păstrase decât o cameristă iar, ca 
bucătăreasă, pe una dintre fostele-i fete de bucătărie. 
Lacheul ducelui avea, aşadar, un serviciu cam dificil. Toby, 
fostul lacheu al răposatului Beaudenord, căci asta era 


gluma răspândită de societatea aleasă pe seama elegantului 
ruinat, acest lacheu tânăr care, la douăzeci şi cinci de ani, 
mai putea încă să nu-şi dea decât paisprezece, trebuia să 
facă faţă la ţesălatul cailor, la curăţarea cabrioletei sau a 
trăsurii, să-şi însoţească stăpânul, să facă ordine în 
apartamente şi să fie prezent în anticamera prinţesei 
pentru a anunţa, dacă din întâmplare venea în vizită vreo 
persoană marcantă. Când te gândeşti cum trebuie să fi fost, 
în timpul Restauraţiei, frumoasa ducesă de Maufrigneuse, 
una dintre reginele Parisului, o regină strălucitoare, al cărei 
lux ajunsese poate până la nivelul celor mai bogate femei în 
vogă din Londra, simţeai parcă o înduioşare văzând-o în 
umila-i găoace de pe strada Miromesnil, la câţiva paşi de 
uriaşu-i palat pe care niciun bogătaş nu-l putea locui, şi pe 
care ciocanul speculanţilor l-a distrus. Femeia căreia 
treizeci de servitori abia îi ajungeau, care avea cele mai 
frumoase saloane de recepţie din Paris, cele mai drăguţe 
cămăruţe de locuit, în casa căreia avuseseră loc cele mai 
răsunătoare petreceri, trăia acum într-un apartament din 
cinci încăperi: o anticameră, o sufragerie, un salon, un 
dormitor şi o cameră de baie, având pe lângă ea doar două 
slujnice. 

— Ah! Este peste măsură de bună cu fiul său şi bună fără 
afectare, este fericită, zicea această delicată cumătră care 
era marchiza d'Espard. Cine-ar fi crezut vreodată că o 
femeie atât de uşuratică poate fi în stare de hotărâri 
urmărite cu atâta stăruinţă; aşa-mi explic de ce minunatul 
nostru mitropolit a încurajat-o, arătându-i o bunăvoință 
desăvârşită şi convingând-o de curând pe bătrâna contesă 
de Cinqg-Cygne să-i facă o vizită. 

Şi-apoi, de ce să nu recunoaştem? Trebuie să fii regină ca 
să ştii să abdici şi să cobori cu eleganţă dintr-o poziţie 
înaltă, care nu-i niciodată pe de-a-ntregul pierdută. Numai 
cei conştienţi că nu valorează nimic prin ei înşişi îşi dau în 
vileag tristeţea decăderii sau cârtesc şi se reîntorc asupra 
unui trecut ce nu va mai reînvia niciodată, intuind bine că în 


viaţă nu izbândeşti de două ori. Forţată să se lipsească de 
florile rare, în mijlocul cărora se obişnuise să trăiască şi 
care îi reliefau atât de bine fizicul, deoarece era cu 
neputinţă să n-o asemui unei flori, prinţesa îşi alesese bine 
locuinţa: beneficia de o frumoasă grădină, plină de arbuşti, 
al cărei gazon mereu verde îi bucura liniştita izolare. Avea 
un venit modest de vreo douăsprezece mii de livre, provenit 
dintr-un ajutor anual acordat de bătrâna ducesă de 
Navarreins, mătuşă pe linie paternă a tânărului duce, cu 
drept de a fi continuat până în ziua căsătoriei acestuia, şi 
dintr-un alt ajutor trimis de ducesa de Uxelles din 
îndepărtata-i moşie, unde economisea aşa cum ştiu să 
economisească bătrânele ducese pe lângă care Harpagon 
nu-i decât un biet şcolar. Prinţul trăia în străinătate, mereu 
la ordinele stăpânilor exilați, împărtăşindu-le vitrega soartă, 
şi slujindu-i cu o credinţă dezinteresată, poate cel mai 
inteligent dintre toţi cei care îi înconjura. Poziţia prinţului 
de Cadignan o favoriza încă pe soţia sa aflată la Paris. Când 
Madame a făcut tentativa din Vendee, mareşalul căruia-i 
datorăm cucerirea Africii a purtat discuţii cu principalii 
conducători ai curentului legitimist în locuinţa prinţesei, 
atât de mare era obscuritatea în care trăia, atât de puţină 
suspiciune trezea decăderea ei în ochii guvernului actual! 
Văzând că soseşte cumplitul amurg al dragostei, această 
vârstă de patruzeci de ani dincolo de care, pentru o femeie, 
mai toate porţile sunt închise, prinţesa se aruncase în 
imperiul filosofiei. Citea, ea care timp de şaisprezece ani 
manifestase o totală repulsie faţă de lucrurile grave. 
Literatura şi politica reprezintă în epoca noastră ceea ce pe 
vremuri era credinţa pentru femei, ultimul refugiu al 
vanităţilor lor. În cercurile aristocratice se zvonise că Diane 
voia să scrie o carte. De când frumoasa, splendida femeie, 
nu mai era decât o femeie spirituală, aşteptând să se 
ofilească de-a binelea, recepţiile din casa ei deveniseră o 
cinste supremă  înnobilând peste măsură persoana 
favorizată. La adăpostul acestor preocupări, prinţesa izbuti 


să-l ducă de nas pe unul dintre primii săi amanți, de Marsay, 
cel mai influent personaj al politicii burgheze instituite în 
iulie 1830; îl primea în salonul ei, seara, în timp ce, în 
dormitor, mareşalul şi câţiva legitimişti discutau în şoaptă 
despre cucerirea regatului, lovitură ce nu se putea realiza 
fără concursul opiniilor, singurul element de succes pe care 
conspiratorii-l uitaseră. A-l trage pe sfoară pe prim- 
ministru, făcându-l să ţină loc de paravan la o conspirație 
împotriva propriului guvern, iată o răzbunare frumoasă a 
unei femei frumoase. Aventura aceasta demnă de 
glorioasele zile ale Frondei a constituit obiectul celei mai 
spirituale scrisori de lume prin care prinţesa o informa pe 
Madame despre cursul negocierilor. Ducele de 
Maufrigneuse s-a deplasat în Vendee şi a reuşit să revină în 
taină, fără să se fi compromis, dar nu şi fără să fi participat 
la primejdiile prin care trecuse Maclame, care, din 
nefericire, a renunţat la serviciile lui, când totul părea 
pierdut. Poate că vigilenţa pătimaşă a tânărului ar fi dejucat 
trădarea. Oricât de mari ar fi fost păcatele ducesei de 
Maufrigneuse în ochii lumii burgheze, comportamentul 
fiului său le-a şters, cu siguranţă, din memoria cercurilor 
aristocratice. Era un gest de nobleţe şi de măreție în a 
primejdui viaţa unicului fiu şi a moştenitorului unei familii 
istorice. Există oameni aşa-zişi iscusiţi, care repară greşelile 
vieţii particulare prin serviciile aduse vieţii politice şi invers; 
dar prinţesa de Cadignan nu-şi făcuse niciun fel de calcul. 
Poate că la fel se întâmplă cu toate fiinţele care se comportă 
astfel. Neprevăzutul contribuie în mare măsură la acest 
contrasens. 

Într-una dintre primele zile frumoase ale lunii mai 1833, 
spre ora două după-amiaza, când soarele-şi arunca 
ultimele-i sclipiri, marchiza d'Espard şi prinţesa de 
Cadignan dădeau ocolul - n-am putea spune că se plimbau - 
unicei alei care înconjura gazonul grădinii. Razele răsfrânte 
de ziduri încălzeau atmosfera acestui spaţiu restrâns 
îmbălsămat de flori, darul marchizei. 


— Curând îl vom pierde pe de Marsay, spunea doamna 
d'Espard, iar odată cu el se va nărui şi ultima dumitale 
speranţă de viitor în ceea ce-l priveşte pe ducele de 
Maufrigneuse; deoarece, cu toate că l-ai tras pe sfoară într- 
un mod atât de ingenios, acest mare politician te-a îndrăgit 
din nou. 

— Fiul meu nu va face niciodată concesii ramurii cadete, 
zise prinţesa, chiar de-ar fi să moară de foame, chiar de-ar 
trebui să muncesc pentru el. Însă Berthe de Cing-Cygne nu- 
| duşmăneşte. 

— Copiii, zise doamna d'Espard, nu împărtăşesc 
convingerile părinţilor... 

— Să lăsăm asta, interveni prinţesa. Va fi destul de bine, 
dacă n-o s-o pot îmblânzi pe marchiza de Cing-Cygne, să-mi 
însor fiul cu vreo fată de potcovar, cum a făcut drăguţul de 
d'Esgrignon! 

— L-ai iubit? întrebă marchiza. 

— Nu, răspunse grav prinţesa. Naivitatea lui d'Esgrignon 
era un fel de prostie provincială pe care am sesizat-o puţin 
prea târziu sau, dacă vrei, prea devreme. 

— Dar pe de Marsay? 

— De Marsay s-a jucat cu mine ca şi cu o păpuşă. Eram 
atât de tânără! Nu iubim niciodată bărbaţii care vor să ne 
fie dascăli, ne rănesc prea mult micile orgolii. 

— Şi tânărul acela, bietul de el, care s-a spânzurat? 

— Lucien? Era un Antinous şi un mare poet; l-am iubit la 
modul cel mai cinstit, puteam să fiu fericită; dar el iubea o 
tânără, şi l-am cedat doamnei de Serizy; dacă-ar fi vrut să 
mă iubească, crezi că l-aş fi cedat? 

— Ce ciudăţenie! Să te împiedici de-o Esther! 

— Era mult mai frumoasă decât mine, zise prinţesa... 
lată, nu peste mult, se împlinesc trei ani de când trăiesc 
într-o deplină singurătate, reluă ea după o pauză; ei bine, 
află că această tihnă nu mi-a displăcut deloc. Doar dumitale 
îţi pot spune că aici m-am simţit fericită. Eram sătulă de 
atâta adoraţie, obosită fără mulţumire, fericită doar în 


aparenţă, fără ca emoția să-mi tulbure sufletul. Toţi bărbaţii 
pe care i-am cunoscut mi s-au părut meschini, egoişti, 
superficiali; niciunul nu mi-a trezit nici cea mai mică 
surpriză, n-aveau puritate, grandoare, delicateţe. Mi-ar fi 
plăcut să întâlnesc pe cineva care să mă subjuge. 

— Să fii, oare, ca mine, scumpo, întrebă marchiza, să nu 
fi aflat niciodată ce-i dragostea, încercând să iubeşti? 

— Niciodată, răspunse prinţesa  întrerupând-o pe 
marchiză şi luând-o de braţ. 

Amândouă se aşezară pe o bancă din lemn necioplit, la 
umbra unei tufe de iasomie reîinflorită. Amândouă rostiseră 
cuvinte grave pentru femeile ajunse la vârsta lor. 

— Ca şi dumneata, răspunse prinţesa, am fost, poate, mai 
iubită decât sunt alte femei; dar îmi dau bine seama că, deşi 
am avut atâtea aventuri, n-am cunoscut fericirea. Am făcut 
destule năzbâtii, dar ele aveau o ţintă, iar ţinta se îndepărta 
pe măsură ce mă înflăcăram! în inima-mi îmbătrânită simt o 
puritate încă neîntinată. Da, sub stratul atâtor experienţe 
zace o primă iubire ce-ar mai putea fi înşelată, aşa cum în 
ciuda atâtor istoviri şi ofiliri mă simt încă tânără şi 
frumoasă. Putem iubi fără să fim fericite, putem fi fericite 
fără să iubim; dar să iubeşti şi să fii fericit, să poţi îmbina 
aceste două uriaşe plăceri omeneşti, este un miracol. 
Miracolul acesta mie nu mi-a fost dat. 

— Nici mie, zise doamna d'Espard. 

— Mă simt chinuită, în singurătatea asta a mea, de un 
regret fără margini: m-am distrat, dar n-am iubit. 

— Formidabil secret! exclamă marchiza. 

— Ah! Scumpa mea, răspunse prinţesa, secretele astea 
nu ni le putem împărtăşi decât nouă însene; la Paris, nimeni 
nu ne-ar crede. 

— Şi, reluă marchiza, dacă n-am fi trecut amândouă de 
treizeci şi şase de ani, nu ne-am fi făcut poate această 
destăinuire. 

— Da, când suntem tineri, avem orgolii prosteşti! 
Semănăm uneori cu acei sărmani tineri care îşi plimbă 


scobitoarea prin gură ca să se creadă că au prânzit 
admirabil. 

— Mă rog, astea suntem, răspunse cu o graţie plină de 
cochetărie doamna d'Espard, care schiţă un fermecător 
gest de inocenţă studiată, şi suntem, mi se pare, încă destul 
de pline de viaţă ca să ne revanşăm. 

— Când mi-ai spus, mai alaltăieri, că Beatrix a fugit 
împreună cu Conti, toată noaptea nu m-am gândit decât la 
asta, reluă prinţesa după o pauză. Trebuie să fi cu adevărat 
fericită ca să-ţi sacrifici astfel situaţia, viitorul, şi să renunţi 
pentru totdeauna la societatea aleasă. 

— E o biată gâsculiţă, zise grav doamna d'Espard. 
Domnişoara des 'Touches a fost încântată să se 
descotorosească de Conti. Beatrix n-a intuit cât de puţin 
valora Conti în ochii acestei femei superioare care, 
văzându-se părăsită, nu şi-a apărat nicio clipă pretinsa-i 
fericire. 

— Înseamnă că va fi nefericită? 

— Chiar şi este, reluă doamna d'Espard. De ce să-ţi 
părăseşti soţul? La o femeie, nu-i asta o dovadă de 
slăbiciune? 

— Aşadar, crezi că doamna de Rochefide n-a fost 
îmboldită de dorinţa de a se bucura liniştită de o dragoste 
autentică, de această dragoste ale cărei satisfacţii, pentru 
noi două, sunt încă un vis? 

— Nu, a maimuţărit-o pe doamna de Beauseant şi pe 
doamna de Langeais, care, între noi fie vorba, într-o epocă 
mai puţin vulgară ca a noastră ar fi ajuns, ca şi dumneata 
de altfel, personalităţi la fel de marcante ca doamnele La 
Valliere, Montespan, Diane de Poitiers, ducesele d'Etampes 
şi de Châteauroux. 

— Oh! în afara regelui, scumpo. Vai, cât aş vrea să pot 
evoca aceste femei şi să le întreb dacă... 

— Dar, zise marchiza, întrerupând-o pe prinţesă, nu-i 
nevoie să-i facem pe morţi să vorbească, mai cunoaştem 
femei în viaţă care-s fericite. lată, am avut nenumărate 


discuţii intime cu privire la acest gen de lucruri cu contesa 
de Montcomet, care, de cincisprezece ani este cea mai 
fericită femeie din lume împreună cu micuțul Emile 
Blondet: nicio incorectitudine, niciun gând ascuns; se simt 
şi acum ca în prima zi; noi am fost însă mereu deranjate, 
întrerupte în clipa cea mai captivantă. Aceste îndelungi 
legături, ca a lui Rastignac cu doamna de Nucingen, a 
doamnei de Camps, vara dumitale, cu Octave al său, au un 
secret, un secret pe care noi nu-l cunoaştem, draga mea. 
Lumea ne face suprema cinste de a ne considera nişte 
libertine demne de Curtea regentului, în timp ce noi suntem 
pure ca două fetiţe de pension. 

— Aş fi atât de fericită să mai am candoarea aceea, 
exclamă zeflemitor prinţesa; dar a noastră este mai rea, 
avem de ce să fim umilite. Ce vrei, îi vom oferi această 
mortificare lui Dumnezeu ca o ispăşire a căutărilor noastre 
zadarnice; deoarece, scumpo, nu-mi prea vine să cred c-am 
putea găsi, în toamna vieţii, frumoasa floare care ne-a lipsit 
în anotimpul primăverii şi al verii. 

— Problema nu este asta, reluă marchiza, după o 
reflecţie plină de seriozitatea discuţiei. Suntem încă destul 
de frumoase pentru a inspira o pasiune; dar nu vom 
convinge niciodată pe nimeni de inocenţa noastră şi nici de 
virtutea noastră. 

— Dac-ar fi o minciună, ar fi repede ornată cu comentarii, 
servită cum nu se poate mai frumos ca să fie crezută şi 
devorată ca un fruct delicios; dar să faci ca adevărul să fie 
crezut! Ah! Cei mai mari oameni au pierit din pricina asta, 
adăugă prinţesa arborând unul dintre acele suave surâsuri 
pe care numai penelul lui Leonardo da Vinci a ştiut să-l 
redea. 

— Naivii iubesc uneori cu adevărat, reluă marchiza. 

— Dar, observă prinţesa, în ceea ce ne priveşte, nici 
măcar la ei nu găseşti destulă crezare. 

— Ai dreptate! exclamă râzând marchiza. Insă bărbatul 
pe care-ar trebui să-l găsim noi nu trebuie să fie nici prost, 


nici chiar un om de talent. Ca să rezolvăm o astfel de 
problemă, nouă ne trebuie un om de geniu. Numai geniul 
are credinţa copilăriei, cultul dragostei, lăsându-se de 
bunăvoie legat la ochi. Gândeşte-te la Canalis şi la ducesa 
de Chaulieu. Dacă dumneata sau eu am întâlnit bărbaţi de 
geniu, aceştia erau fie prea departe de noi, fie prea ocupați, 
şi noi prea frivole, prea curtate, prea ocupate. 

— Ah! Ce mult aş vrea, totuşi, să nu părăsesc această 
lume fără să fi cunoscut plăcerile adevăratei iubiri, exclamă 
prinţesa. 

— Esenţialul nu este doar s-o inspiri, zise doamna 
d'Espard, ci s-o trăieşti. Cunosc multe femei care nu sunt 
decât pretextul unei pasiuni, în loc să fie, în acelaşi timp, 
cauza şi efectul acesteia. 

— Ultima pasiune pe care am inspirat-o, spuse prinţesa, a 
fost un lucru sfânt şi frumos, avea şanse să se realizeze. 
Hazardul îmi trimisese, în sfârşit, bărbatul de geniu care ni 
se cuvine şi care-i atât de greu de găsit pentru că sunt mai 
multe femei frumoase decât genii. Dar şi-a vârât dracu' 
coada. 

— Povesteşte-mi, draga mea, cum a fost. Este ceva nou 
pentru mine. 

— Nu mi-am dat seama de această frumoasă pasiune 
decât spre mijlocul iernii anului 1829. În fiece vineri, la 
Operă, zăream în primele rânduri un tânăr de vreo treizeci 
de ani, venit acolo pentru mine, mereu pe acelaşi scaun, 
privindu-mă cu ochi înfocaţi, dar adesea întristat din pricina 
distanţei care i se părea a fi între noi sau poate şi din 
convingerea că nu va reuşi. 

— Bietul băiat! Când iubeşti, te prosteşti de-a binelea, 
zise marchiza. 

— Nu era pauză între acte să nu se strecoare pe coridor, 
reluă prinţesa zâmbind de amicala ironie cu care o 
întrerupsese marchiza; apoi o dată sau de două ori, îşi lipise 
nasul de geamul unei loji din faţa celei în care mă aflam eu, 
ca să mă vadă sau să se facă văzut. Dacă primeam vreo 


vizită, îl zăream rezemat de uşă, aruncându-mi câte-o 
ocheadă furişă; ajunsese să-i ştie pe toţi din societatea mea, 
urmărindu-i când se îndreptau spre lojă, ca să profite de 
deschizătura uşii. Bietul băiat, aflase cu siguranţă destul de 
repede cine eram, deoarece îl cunoştea din vedere pe 
domnul de Maufrigneuse şi pe socrul meu. Din clipa aceea, 
l-am întâlnit pe misteriosul meu necunoscut la teatrul 
italienesc, instalat pe un loc de unde mă putea privi din faţă 
într-un extaz copilăresc - era ceva plăcut. Când ieşeam de 
la Operă, ca şi de la Teatrul de Comedie, îl vedeam pironit 
în mulţime cu picioarele parcă înfipte-n pământ - toţi îl 
înghionteau, el însă rămânea locului. Dacă mă vedea 
sprijinită de braţul vreunui favorit, ochii i se înceţoşau. Pe 
de altă parte, niciun cuvânt, nicio scrisoare, nicio 
manifestare. Nu-i aşa că era de bun-gust? Uneori, 
întorcându-mă acasă dimineaţa, îl găseam pe adoratorul 
meu aşezat pe una dintre bornele porţii de la intrarea 
trăsurilor, îndrăgostitul acesta avea ochi foarte frumoşi, o 
barbă deasă şi lungă în formă de evantai, mustață şi 
favoriţi, astfel încât nu i se vedeau decât pomeţii albi şi 
fruntea înaltă; mă rog, un adevărat cap de statuie antică. În 
zilele lui iulie, după cum ştii, prinţul a apărat palatul 
Tuileries pe latura dinspre chei. Seara, când totul fusese 
pierdut, s-a înapoiat la Saint-Cloud. 

„Draga mea, mi-a spus el, în jurul orei patru, era cât pe 
ce să fiu ucis. Mă ochise unul dintre răzvrătiți, când un 
tânăr cu barba lungă, pe care cred că l-am zărit la teatrul 
italienesc şi care conducea atacul, a deviat ţeava puştii.” 
Glonţul a nimerit pe altcineva, un sergent major al 
regimentului, care se afla la doi paşi de soţul meu. Tânărul 
acesta trebuie să fi fost, aşadar, un republican. În 1831, 
când am revenit să mă instalez aici, l-am întâlnit iarăşi, cu 
spatele sprijinit de zidul acestei case; părea fericit de 
nenorocirile mele, care i se păreau, poate, că ne apropiau; 
dar după evenimentele de la Saint-Merry, nu l-am mai 
revăzut: a murit acolo. În ajunul funeraliilor generalului 


Lamarque, ieşisem la o plimbare pe jos împreună cu fiul 
meu, şi tânărul republican ne-a urmărit tot timpul, mergând 
când înaintea, când în urma noastră, de la biserica 
Madeleine până la pasajul Panoramelor, unde aveam 
treabă. 

— Asta-i tot? întrebă marchiza. 

— Tot, răspunse prinţesa. Ah! În dimineaţa cuceririi 
redutei de la Saint-Merry, un puşti a cerut să-mi vorbească 
şi mi-a înmânat o scrisoare scrisă pe o hârtie obişnuită, 
semnată cu numele necunoscutului. 

— Arată-mi-o şi mie, zise marchiza. 

— Nu, draga mea. lubirea aceasta a fost prea mare şi 
prea sfântă în sufletul acelui om ca să-i pângăresc secretul. 
Scrisoarea aceea scurtă şi cumplită îmi tulbură inima ori de 
câte ori mi-o reamintesc. Tânărul acela mort mă 
emoţionează mai mult decât toţi bărbaţii în viaţă pe care i- 
am cunoscut; mereu îl revăd. 

— Cum îl cheamă? întrebă marchiza. 

— Oh! Un nume destul de oarecare, Michel Chrestien. 

— Ai făcut bine că mi l-ai divulgat, reluă înflăcărată 
doamnă d'Espard, am auzit adesea vorbindu-se despre el. 
Acest Michel Chrestien era prietenul unui bărbat celebru, 
Daniel d'Artez, pe care ai vrut mai demult să-l cunoşti, şi 
care mă vizitează o dată sau de două ori în sezonul de 
iarnă. Chrestien ăsta, care a murit într-adevăr în luptele de 
la Saint-Merry, avea mulţi prieteni. Am auzit spunându-se 
că era unul dintre acei mari politicieni cărora, ca şi lui de 
Marsay, nu le lipsea decât întorsătura favorabilă a 
împrejurărilor pentru a ajunge dintr-odată ceea ce trebuiau 
să fie. 

— Atunci mai bine că a murit, zise prinţesa cu un aer 
melancolic, sub care îşi ascunse gândurile. 

— N-ai vrea să te întâlneşti într-o seară cu d'Artez, la 
mine acasă? întrebă marchiza; aţi discuta despre strigoiul 
vostru. 

— Cu plăcere, draga mea. 


La câteva zile după această discuţie, Blondet şi 
Rastignac, care-l cunoşteau pe d'Artez, i-au făgăduit 
marchizei d'Espard să-l convingă să cineze la ea. 
Făgăduiala ar fi fost, cu siguranţă, riscantă fără numele 
prinţesei a cărei întâlnire nu-i putea fi indiferentă marelui 
scriitor. 

Daniel d'Artez, unul dintre rarii bărbaţi ai zilelor noastre 
la care tăria de caracter se îmbină cu un talent veritabil, 
câştigase de mult, nu deplina popularitate pe care trebuiau 
să i-o aducă operele sale, ci o stimă respectuoasă la care 
spiritele alese n-aveau ce să mai adauge. Reputația sa avea 
să mai crească, fără îndoială, dar, în ochii cunoscătorilor, ea 
atinsese încă de pe atunci gradul cel mai înalt: făcea parte 
din categoria autorilor care, mai devreme sau mai târziu, 
sunt apreciaţi la justa valoare, o dată pentru totdeauna. 
Nobil sărăcit, îşi înţelesese epoca, simțind că nu putea reuşi 
decât prin exemplul personal. Luptase multă vreme în 
arena pariziană, împotriva voinţei unui unchi bogat, care, 
printr-o contradicţie pe care numai vanitatea o justifică, 
după ce-l lăsase pradă celei mai crunte mizerii, îl făcuse pe 
omul celebru moştenitorul averii refuzate în mod câinos 
scriitorului necunoscut. Schimbarea aceasta bruscă nu 
modificase cu nimic deprinderile lui Daniel d'Artez: a 
continuat să lucreze cu o modestie demnă de vremurile de 
dinainte şi şi-a asumat răspunderi noi acceptând un fotoliu 
în Camera Deputaţilor, unde luă loc în aripa dreaptă. După 
ce urcase pe treptele gloriei, frecventa când şi când lumea 
bună. Un vechi prieten, un renumit medic, Horace 
Bianchon, l-a convins să se lase prezentat baronului de 
Rastignac, subsecretar de stat la un minister şi prieten cu 
de Marsay. Aceşti doi oameni politici consimţiseră cu multă 
nobleţe ca Daniel, Horace şi câţiva intimi de-ai lui Michel 
Chrestien să scoată cadavrul republicanului din biserica 
Saint-Merry, ca să-i poată face onorurile funerare. 
Recunoştinţa pentru un serviciu care contrasta cu asprimea 
administrativă din acele timpuri când pasiunile politice se 


dezlănţuiau cu atâta virulență îi legase, ca să spunem aşa, 
pe d'Artez şi pe Rastignac. Subsecretarul de stat şi ilustrul 
ministru erau prea şireţi ca să nu profite de această 
împrejurare; câştigaseră astfel câţiva prieteni de-ai lui 
Michel Chrestien, care, de altminteri, nu-i împărtăşeau 
opiniile, şi care se reapropiaseră în modul acesta de noul 
guvernământ. Unul dintre ei, Leon Giraud, numit mai întâi 
raportor la Consiliul de Stat, devenise apoi consilier de stat. 
Existenţa lui Daniel d'Artez era pe de-a-ntregul consacrată 
muncii; nu frecventa societatea decât rareori, aceasta 
rămânând pentru el ca un vis. Locuinţa sa era ca o 
mănăstire unde ducea o viaţă de benedictin: aceeaşi 
sobrietate în felul de a se comporta, aceeaşi rigoare în felul 
de a munci. Prietenii ştiau că, până în acel moment, femeia 
nu însemnase pentru el decât un accident mereu de temut; 
o analizase prea mult ca să nu-i fie frică de ea, dar tot 
studiind-o ajunsese să n-o mai cunoască, semănând în 
această privinţă cu acei tacticieni profunzi, care vor fi 
totdeauna învinşi pe terenuri străine când axiomele lor 
ştiinţifice sunt puse la încercare şi suferă modificări. Se 
pretindea un analist avizat, dar rămăsese cel mai candid 
copil. Acest contrast, în aparenţă greu de conceput, este 
perfect explicabil pentru cei care pot măsura hăul care 
desparte ideile de sentimente: unele izvorăsc din creier, 
celelalte, din inimă. Poţi fi un om de seamă şi rău aşa cum 
poţi fi un prost, dar un amant desăvârşit. D'Artez făcea 
parte dintre fiinţele privilegiate la care rafinamentul 
gândirii, întreaga gamă a facultăţilor mintale, nu exclud nici 
forţa, nici măreţia sentimentelor. Era, printr-un rar 
privilegiu, om de acţiune şi un gânditor totodată. Viaţa sa 
particulară era nobilă şi curată. Faptul că se ferise până 
atunci cu atâta grijă de dragoste, dovedea că se cunoştea 
bine; ştia dinainte cât l-ar robi pasiunea. Multă vreme 
eforturile copleşitoare prin care îşi pregătise terenul solid 
al operelor sale, care i-au adus faima, şi mizeria îndurată au 
însemnat un minunat mijloc de apărare. Ajuns om cu dare 


de mână, avu cea mai vulgară şi mai de neînțeles legătură 
cu o femeie destul de frumoasă, dar aparţinând clasei de 
jos, fără nicio instruire, fără maniere şi ascunsă cu grijă 
tuturor privirilor. Michel Chrestien atribuia oamenilor de 
geniu puterea de a transforma fiinţele cele mai solide în 
silfide, proastele în femei de spirit, ţărăncile în marchize: cu 
cât o femeie era mai desăvârşită, cu atât pierdea în ochii 
acestora, deoarece, spunea el, imaginaţia lor nu mai avea 
ce face în acest caz. După el, dragostea, o simplă cerinţă a 
simţurilor la fiinţele inferioare, era, la cele superioare, 
opera morală cea mai desăvârşită şi cea mai captivantă. Ca 
să-l justifice pe d'Artez, se sprijinea pe exemplul lui Rafael 
şi al Fomarinei. S-ar fi putut da pe el însuşi un exemplu de 
acest gen, el care vedea un înger în ducesa de 
Maufrigneuse. Ciudatul capriciu al lui d'Artez putea fi, de 
altfel, justificat în mai multe feluri: poate că, înainte de 
toate, îşi pierduse nădejdea de a întâlni aici, pe pământ, o 
femeie care să corespundă încântătoarei himere pe care 
orice bărbat de spirit o visează şi o dezmiardă? Poate că 
avea o inimă prea temătoare, prea delicată ca s-o lase 
pradă unei femei de lume? Poate că prefera să-i dea Naturii 
ce i se cuvenea şi să-şi păstreze iluziile urmărindu-şi 
idealul? Poate că lăsase de o parte iubirea, considerând-o 
incompatibilă cu lucrările sale şi cu rigoarea unei vieţi 
monahale în care pasiunea i-ar fi dat totul peste cap? De 
câteva luni, d'Artez era luat peste picior de Blondet şi de 
Rastignac, care îi reproşau că nu cunoaşte nici lumea, nici 
femeile. Dacă stăteai să-i asculţi, operele lui erau destul de 
numeroase şi destul de înaintate ca să-şi poată îngădui şi 
unele distracţii: avea o avere frumoasă şi trăia ca un şcolar: 
nu se bucura de nimic, nici de banii săi, nici de gloria sa; 
habar n-avea de bucuriile alese ale pasiunii nobile şi 
delicate, pe care unele femei de neam şi cultivate le puteau 
inspira sau resimţi; nu era oare nedemn de el că n-a 
cunoscut decât aspectul vulgar al dragostei? Dragostea, 
limitată la necesităţile naturale, era în ochii lor cel mai 


neghiob lucru de pe lume. O fală a societăţii este aceea de a 
fi creat femeia în locul femelei oferite de Natură; de a fi 
creat perpetuarea dorinţei, în timp ce Natura nu s-a gândit 
decât la perpetuarea Speciei; într-un cuvânt, de a fi creat 
dragostea, cea mai frumoasă religie umană. D'Artez nu 
cunoştea nimic din încântătoarele subtilităţi ale limbajului, 
nimic din nenumăratele dovezi de afecţiune neîncetat 
oferite de suflet şi de spirit, nimic din acele dorinţi 
înnobilate de maniere, nimic din aura împrumutată chiar 
celor mai grosolane acte de femeile alese. Cunoştea, poate, 
femeia, dar îi ignora divinitatea. Pentru a iubi cu adevărat, 
femeia trebuie să facă risipă de artă, înfrumuseţându-şi 
inconştient atât sufletul, cât şi trupul. În sfârşit, pe măsură 
ce proslăveau rafinatele desfrâuri ale imaginaţiei, care 
constituie cochetăria pariziană, cei doi corupători îl căinau 
pe d'Artez că se hrănea cu alimente naturale şi fără 
condimente, că nu gustase din deliciile alesei bucătării 
pariziene, şi-i aţâţau nespus curiozitatea. Doctorul 
Bianchon, căruia d'Artez i se mărturisea, ştia că, în cele din 
urmă, această curiozitate i se trezise. Îndelungata legătură 
a marelui scriitor cu o femeie din gloată, departe de a-i fi 
devenit o obişnuinţă, ajunsese de nesuportat; dar el era 
reţinut de acea timiditate excesivă care pune stăpânire pe 
toţi singuraticii. 

— Cum, zicea Rastignac, să ai un blazon traversat de o 
dungă oblică de la dreapta spre stânga, jumătate roşu, 
jumătate auriu şi un medalion smălţuit pe ambele părți şi să 
nu faci să strălucească acest străvechi armoriu picardez pe 
portiera unei trăsuri? Ai o rentă de treizeci de mii de livre şi 
roadele condeiului dumitale; ţi-ai îndreptăţit deviza, 
compusă din calamburul atât de jinduit de străbunii noştri: 
Ars, Thes aurusque virtus, şi nu te duci să ţi-o plimbi în 
pădurea Boulogne? Trăim într-un veac în care virtutea se 
cuvine să se arate. 

— Dacă i-ai citi operele grăsanei ăsteia de Laforet, care-ţi 
place atâta, te-aş ierta că o păstrezi, spuse Blondet. Dar, 


dragul meu, dacă mănânci pâine goală materialiceşte 
vorbind, pe plan spiritual n-ai nici măcar pâine... 

Acest mic război prietenesc dintre Daniel şi prietenii săi 
dura de câteva luni, când doamna d'Espard îl rugă pe 
Rastignac şi pe Blondet să-l hotărască pe d'Artez să vină să 
cineze la ea, informându-i că prinţesa de Cadignan voia cu 
tot dinadinsul să-l cunoască pe celebrul bărbat. La unele 
femei, genul acesta de curiozitate este ca lanterna magică 
pentru copii, o bucurie a ochilor, destul de măruntă de 
altfel, şi plină de dezamăgiri. Cu cât un bărbat de spirit îţi 
trezeşte interesul de la distanţă, cu atât te va deziluziona 
văzut de aproape; pe cât l-ai visat de strălucitor, pe atât va 
fi de opac. În această privinţă, curiozitatea dezamăgită 
ajunge uneori până la nedreptate. Nici Blondet, nici 
Rastignac nu-l puteau înşela pe d'Artez, dar îi spuseră 
râzând că i se oferea cel mai râvnit prilej de a-şi dăţi 
sufletul şi de a cunoaşte supremele delicii pe care le oferea 
dragostea unei mari doamne pariziene. Prinţesa era, cu 
certitudine, îndrăgostită de el. De ce să-i fie teamă, n-avea 
decât de câştigat din asta; nu mai putea fi coborât de pe 
piedestalul pe care-l înălţase doamna de Cadignan. Nici 
Blondet, nici Rastignac nu văzură niciun inconvenient în a 
pune această dragoste pe seama prinţesei. Ea putea duce şi 
această calomnie, ea al cărei trecut prilej uise atâtea 
anecdote. Şi unul şi celălalt, începură să-i povestească lui 
d'Artez aventurile ducesei de Maufrigneuse: primele ei 
escapade cu de Marsay, al doilea capriciu cu d'Ajuda, pe 
care-l smulsese de lângă nevastă-sa, răzbunând-o astfel pe 
doamna de Beauseant, a treia legătură cu tânărul 
d'Esgrignon care o întovărăşise în Italia unde se 
compromisese îngrozitor din pricina ei; apoi cât de 
nefericită a fost cu un celebru ambasador, fericită eu un 
general rus; cum fusese ea Egeria a doi miniştri de externe, 
şi câte altele. D'Artez le spuse că aflase despre ea mai 
multe decât puteau ei povesti de la bietul lor prieten Michel 


Chrestien, care o venerase în taină timp de patru ani, şi 
fusese pe punctul de a-şi pierde minţile din pricina ei. 

— L-am însoţit adesea pe prietenul meu, la teatrul 
italienesc, la Operă. Nenorocitul alerga cu mine pe străzi, 
căutând să ţină pasul cu caii trăsurii ei, şi admirând-o prin 
geamul  cupeului. Datorită acestei iubiri, prinţul de 
Cadignan şi-a salvat viaţa - Michel l-a împiedicat pe un 
băiat să-l ucidă. 

— Perfect! lată că aveţi de pe acum ce discuta, zise 
surâzând Blondet. Asta-i femeia care-ţi trebuie; nu va fi 
nemiloasă decât din delicateţe şi te va iniţia cu multă artă în 
tainele  aleselor maniere. Dar ia aminte! A înghiţit 
nenumărate averi! Frumoasa Diane este una dintre acele 
femei risipitoare care nu te costă un ban, dar pentru care 
cheltuieşti milioane, încredinţează-i trupul şi sufletul; dar 
ţine-ţi strânse baierele pungii, ca bătrânul acela din Potopul 
lui Girodet. 

Din această discuţie, reieşea că prinţesa întruchipa 
ademenirea unui abis, graţia unei regine, corupţia unui 
diplomat, misterul unei iniţieri, pericolul unei sirene. Cei doi 
bărbaţi spirituali, neputând prevedea deznodământul 
acestei glume, sfârşiseră prin a face din Diane d'Uxelles 
parizianca cea mai monstruoasă, cocheta cea mai abilă, 
Curtezana cea mai îmbătătoare a lumii. Chiar dacă aveau 
dreptate, femeia pe care-o tratau cu atâta uşurătate era 
sfântă şi sacră pentru d'Artez, a cărui curiozitate nu era 
nevoie să fie stârnită; acceptă invitaţia din primul moment, 
ceea ce şi urmăreau cei doi prieteni. 

Îndată ce primi răspunsul, doamna d'Espard alergă la 
prinţesă: 

— Scumpa mea, ia spune-mi, te simţi frumoasă, cochetă, 
poţi veni peste câteva zile să cinezi la mine? i-l voi 
prezenta pe d'Artez. Omul nostru de geniu este fiinţa cea 
mai sălbatică; se teme de femei şi n-a iubit niciodată. 
Închipuieşte-ţi-l. Este teribil de spiritual, de o naturaleţe 
seducătoare, îndepărtând orice neîncredere. Inteligența lui 


pătrunzătoare, totdeauna retrospectivă, are efect întârziat 
şi-ţi răstoarnă toate calculele. L-ai înşelat astăzi, mâine nu-l 
mai păcăleşti cu nimic. 

— Ah! zise prinţesa, dacă-aş avea numai treizeci de ani, 
ce m-aş mai distra! Tot ce mi-a lipsit până acum a fost un 
om de spirit pe care să-l pot trage pe sfoară. N-am avut 
decât parteneri, niciodată adversari. Dragostea era o joacă, 
nu o luptă. 

— Dragă prinţesă, recunoaşte că sunt foarte 
mărinimoasă întrucât!... mi-e mai aproape cămaşa... 

Cele două femei se priviră râzând, strângându-şi 
prieteneşte mâinile. Neindoios, îşi făcuseră una alteia 
destăinuiri importante şi nu era pentru prima oară când se 
interesau de acelaşi bărbat sau când îşi făceau câte un 
serviciu; căci pentru ca prieteniile dintre femei să fie 
sincere şi trainice trebuie să fie cimentate de mici crime. 
Când două prietene pot să se ucidă reciproc şi se văd cu un 
pumnal otrăvit în mână, oferă spectacolul înduioşător al 
unei armonii care nu se tulbură decât în clipa când una 
dintre ele, ca din neatenţie, îşi aruncă arma. Deci, la opt zile 
după discuţia de mai sus, la marchiză avu loc una dintre 
acele serate numite reuniuni strict intime, rezervate 
prietenilor apropiaţi, la care nimeni nu vine decât în urma 
unei invitaţii verbale şi în timpul cărora accesul străinilor 
este interzis. Această serată era dată în cinstea a cinci 
persoane: Emile Blondet, doamna de Montcomet, Daniel 
d'Artez, Rastignac şi prinţesa de Cadignan. Incluzând-o şi 
pe gazdă, erau tot atâţia bărbaţi câte femei. Niciodată 
hazardul nu-şi îngăduise pregătiri mai savante ca pentru 
întâlnirea dintre d'Artez şi prinţesa de Cadignan. Prinţesa 
trece şi astăzi ca una dintre cele mai rafinate, în ceea ce 
priveşte îmbrăcămintea, ceea ce, pentru femei, constituie 
arta supremă. Îşi pusese o rochie de catifea albastră cu 
mâneci lungi albe şi largi, strânsă pe talie, iar pe deasupra 
un fel de pelerină din tul uşor încreţită şi cu o bordură 
albastră, urcând puţin spre gât şi acoperindu-i umerii, aşa 


cum vedem la unele portrete de Rafael. În pletele-i aurii 
căzând în cascade, una dintre podoabele care-o făcuseră 
celebră, camerista îi prinsese cu multă măiestrie câteva 
floricele albe de câmp. Cu siguranţă, Diane nu părea să 
aibă douăzeci şi cinci de ani. Cei patru ani de solitudine şi 
de repaus îi împrospătaseră tenul. De altfel, nu există clipe 
când dorinţa de a plăcea dă un surplus de frumuseţe 
femeilor? Voința are o mare influenţă asupra aspectului 
femeii. Dacă emoţiile violente au puterea de a îngălbeni 
tonurile albe la fiinţele cu un temperament sangvin, 
melancolic, de a înverzi chipurile limfatice, de ce n-am 
acorda dorinţei, bucuriei, speranţei, facultatea de a limpezi 
tenul, de a aureola privirea cu străluciri vii, de a însufleţi 
frumuseţea cu luminozitatea vie a unei dimineţi însorite? 
Tenul alb atât de vestit al prinţesei căpătase acum o nuanţă 
pârguită, dându-i un aer de regină. În acest moment al 
vieţii sale marcate de atâtea autoanalize şi gânduri 
serioase, fruntea ei gânditoare şi sublimă se potrivea de 
minune cu ochii albaştri, blânzi şi maiestuoşi. Celui mai 
iscusit fizionomist i-ar fi cu neputinţă să-şi închipuie calcule 
şi dârzenie sub această nemaiîntâlnită delicateţe a 
trăsăturilor. Sunt chipuri de femei care înşală ştiinţa şi 
derutează observatorul prin calmul şi prin fineţea lor; ar 
trebui să le poţi examina când sunt sub impulsul pasiunilor, 
ceea ce este dificil; sau când acestea s-au dezlănţuit, ceea 
ce nu mai serveşte la nimic: atunci femeia arată bătrână şi 
nu mai disimulează. Prinţesa este una dintre aceste femei 
impenetrabile, ea poate deveni ceea ce doreşte să fie: 
zglobie, copilăroasă, inocentă până la disperare; sau fină, 
gravă şi profundă până la neliniştire. Apăru la marchiză cu 
intenţia de a fi o femeie blândă şi naturală, care nu 
cunoaşte viaţa decât prin decepţiile trăite, o femeie bună şi 
calomniată, dar resemnată, în sfârşit un înger îndurerat. 
Veni devreme, cu intenţia de a se afla aşezată pe canapea, 
lângă foc, alături de doamna d'Espard, cum dorea să fie 
văzută, într-una dintre acele atitudini în care ştiinţa se 


ascunde sub o delicată naturaleţe, una dintre acele poze 
studiate, căutate, care să-i scoată în relief frumoasa siluetă 
şerpuitoare, începând cu piciorul, urcând grațios până la 
coapse şi continuându-se prin admirabile rotunjimi până la 
umeri, oferind privirilor întregul profil al trupului. O femeie 
goală era mai puţin primejdioasă decât o rochie atât de 
savant etalată, încât acoperă totul şi totodată dezvăluie 
totul. Datorită unui rafinament pe care multe femei nu l-ar 
fi inventat, spre marea uluire a marchizei, Diane venise 
întovărăşită de ducele de Maufrigneuse. După o clipă de 
gândire, doamna d'Espard strânse mâna prinţesei, cu aerul 
că pricepuse. 

— “Te-am înţeles! Vrei să-l faci pe d'Artez să te creadă 
total inaccesibilă la început, pentru ca mai târziu totul să 
decurgă cât se poate de firesc. 

Contesa de Montcomet veni împreună cu Blondet. 
Rastignac îl aduse pe d'Artez. Prinţesa nu-i făcu bărbatului 
celebru niciunul dintre acele complimente cu care-l 
copleşeau oamenii de rând; îl înconjură însă cu o 
amabilitate prevenitoare, impregnată de graţie şi de 
respect, şi care trebuia să fie ultima expresie a concesiilor 
ei. La fel se comporta, neîndoios, când discuta cu regele 
Franţei, cu prinții. Păru fericită că-l vede pe acest mare 
bărbat şi încântată că voise să-l cunoască. Persoanele de 
gust, cum era prinţesa, se deosebesc mai ales prin maniera 
de a asculta, printr-o bunăvoință lipsită de ironie, şi care 
înseamnă pentru politeţe ceea ce înseamnă practica pentru 
virtute. Când bărbatul celebru vorbea, ea arbora un aer 
atent, de mii de ori mai măgulitor decât complimentele cele 
mai linguşitoare. Marchiza făcu prezentările reciproce în 
mod firesc şi fără emfază. La masă, d'Artez fu aşezat alături 
de prinţesă, care, departe de a imita exagerările de dietă 
pe care şi le permit sclifositele, mâncă totul cu mare poftă, 
străduindu-se să se poarte ca o femeie obişnuită, fără niciun 
comportament ciudat. Între un fel şi altul, profită de o clipă 


când toată lumea se angajase în discuţie şi i se adresă lui 
d'Artez: 

— Secretul plăcerii pe care-o resimt aflându-mă lângă 
dumneavoastră, zise ea, constă în dorinţa de a afla câte 
ceva despre un nefericit prieten de-al dumneavoastră, 
domnule, mort pentru o altă cauză decât a noastră şi faţă 
de care am avut mari obligaţii fără să fi putut să i le 
mărturisesc şi să mă achit. Prinţul de Cadignan mi-a 
împărtăşit şi el regretele. Ştiam că aţi fost unul dintre cei 
mai buni prieteni ai  sărmanului băiat. Prietenia 
dumneavoastră reciprocă, pură, nealterată, era ceva sfânt 
pentru mine. Nădăjduiesc, aşadar, că n-o să vi se pară prea 
ciudat faptul că am dorit să aflu tot ce-aţi putea să-mi 
relataţi despre această fiinţă care v-a fost atât de dragă. 
Dacă sunt legată de familia exilată, şi obligată să am opinii 
monarhice, nu mă înscriu printre aceia care cred că nu poţi 
fi totodată republican şi cu suflet nobil. Monarhia şi 
republica sunt singurele forme de guvernământ care nu 
înăbuşe sentimentele înalte. 

— Michel Chrestien era un înger, doamnă, răspunse 
Daniel cu o voce ştrangulată. Nu ştiu, printre eroii 
Antichității, vreunul care să-i fie superior. Să nu credeţi 
cumva că făcea parte dintre acei republicani cu vederi 
înguste, care-ar fi dorit reînceperea Convenţiunii şi a 
amabilităţilor Comitetului de Salvare obştească; nu, Michel 
visa o federaţie elveţiană aplicată la întreaga Europă, între 
noi fie spus, nu-i aşa? După fastuoasa guvernare a unuia 
singur, care, cred, se potriveşte îndeosebi ţării noastre, 
sistemul lui Michel consta în suprimarea războiului în 
vechea lume şi reconstituirea ei pe alte baze decât acelea 
ale conducerii ce pe vremuri o feudalizase. Republicanii 
erau, din acest punct de vedere, oamenii cei mai aproape 
de concepţiile sale; iată de ce le-a acordat sprijinul în 
luptele din iulie şi de la Saint-Merry. Deşi cu opinii total 
diferite, am rămas strâns uniţi. 


— Este cel mai frumos elogiu adus amândurora, zise 
timid doamna de Cadignan. 

— În ultimii patru ani de viaţă, reluă Daniel, nu mi-a 
mărturisit decât mie dragostea ce v-o nutrea, şi această 
mărturisire a cimentat legăturile şi aşa destul de puternice 
ale prieteniei noastre frăţeşti. Doar el, doamnă, v-ar fi iubit 
aşa cum aţi fi meritat-o. De câte ori nu m-a pătruns ploaia 
însoţindu-vă caleaşca până ajungeaţi acasă, alergând în pas 
cu caii dumneavoastră, ca să ne menţinem pe o linie 
paralelă, pentru ca el să vă vadă... să vă admire! 

— Dar, domnule, zise prinţesa, mă simt datoare să vă 
despăgubesc. 

— De ce nu este şi Michel aici? răspunse Daniel cu un 
accent plin de melancolie. 

— Poate că la un moment dat ar fi încetat să mă mai 
iubească, zise prinţesa clătinându-şi capul cu un aer plin de 
tristeţe. Republicanii sunt şi mai fermi în convingerile lor, 
decât suntem noi  absolutiştii, care păcătuim prin 
indulgență. Fără îndoială că m-a visat perfectă şi ar fi fost 
crunt dezamăgit. Noi, femeile, suntem urmărite de tot 
atâtea calomnii, câte trebuie să înduraţi dumneavoastră în 
viaţa literară, dar noi nu ne putem apăra nici prin glorie, 
nici prin operele noastre. Oamenii nu ne iau aşa cum 
suntem, ci cum ne închipuie ei. 1 s-ar fi ascuns repede 
femeia necunoscută care zace în mine, sub falsul portret al 
femeii imaginare, cea adevărată pentru lume. M-ar fi crezut 
nedemnă de sentimentele nobile pe care mi le nutrea, 
incapabilă să le înţeleg. 

Aici prinţesa dădu din cap, agitându-şi cu o mişcare 
sublimă frumoasele bucle blonde pline cu flori de câmp. Tot 
ceea ce exprimau îndoielile ei dezolante, tristeţile ei 
nemărturisite era de nespus. Daniel înţelese totul şi se uită 
la prinţesă profund emoţionat. 

— "Totuşi, în ziua în care l-am revăzut, mult timp după 
revolta din iulie, reluă ea, puţin mi-a lipsit să nu dau curs 
dorinţei imperioase de a-i lua mâna, de a i-o strânge în 


văzul tuturor, sub peristilul Teatrului italienesc, dăruindu-i 
buchetul meu de flori. M-am gândit însă că această dovadă 
de recunoştinţă ar fi fost rău interpretată, ca atâtea alte 
lucruri nobile considerate astăzi nebuniile doamnei de 
Maufrigneuse, şi pe care nu mi le voi putea explica 
niciodată, deoarece numai fiul meu şi Dumnezeu vor şti 
cum am fost cu adevărat. 

Aceste cuvinte, şoptite la urechea ascultătorului, astfel 
încât să nu fie auzite de comeseni, rostite cu o intonaţie 
demnă de cea mai iscusită artistă, trebuiau să ţintească la 
inimă; aşadar, o atinseră pe a lui d'Artez. Nu era vorba 
acum de scriitorul celebru; femeia aceasta încerca să se 
reabiliteze de dragul unui mort. Poate că fusese calomniată, 
ea voia să ştie dacă n-o pătase nimic în ochii celui ce-o 
iubise. Murise oare cu toate iluziile lui? 

— Michel, răspunse d'Artez, era unul dintre bărbaţii care 
iubesc la modul absolut şi care, dacă aleg prost, pot suferi 
fără ca vreodată să renunţe la cea pe care au ales-o. 

— Am fost, deci, iubită astfel...! exclamă ea cu un aer de 
încântare exaltată. 

— Da, doamnă. 

— L-am făcut fericit? 

— Timp de patru ani! 

— Când aude asemenea lucruri, nicio femeie nu poate 
rezista în faţa unei orgolioase satisfacţii, zise ea întorcându- 
şi dulcele şi nobilul chip spre d'Artez, cu o mişcare plină de 
o candidă şovâială. 

Una dintre cele mai savante manevre ale acestor actriţe 
este aceea de a avea o atitudine cât mai rezervată când 
cuvintele sunt prea expresive şi de a face să vorbească ochii 
când discursul este restrâns. Aceste abile disonanţe, 
strecurate în muzica dragostei, falsă sau adevărată, au o 
putere de seducţie neţărmurită. 

— Nu-nseamnă, oare, reluă ea coborând glasul şi după ce 
se asigurase de efectul produs, nu-nseamnă, oare, că ţi-ai 
îndeplinit soarta făcând fericit, şi fără crimă, un mare om? 


— El nu v-a scris nimic în acest sens? 

— Ba da, dar voiam să mă conving singură, deoarece, 
credeţi-mă, domnule, n-a greşit deloc plasându-mă atât de 
sus. 

Femeile ştiu să imprime vorbelor o sfinţenie particulară, 
însoţindu-le de o anume vibraţie care amplifică sensul 
ideilor şi le acordă profunzime; dacă mai târziu auditorul 
vrăjit nu mai realizează ce i s-a spus, scopul este în 
întregime atins, ceea ce este specificul elocinţei. Dacă ar fi 
purtat diadema Franţei, fruntea prinţesei n-ar fi fost mai 
impunătoare de cum era sub frumoasa diademă a cosiţelor 
ei înălțate ca un turn şi presărate cu plăcutele flori de 
câmp. Femeia aceasta părea că păşeşte pe valurile 
calomniei, ca lisus, pe apele lacului 'Tiberiada, înfăşurată în 
giulgiul iubirii, ca un înger în aura lui. În atitudinea ei nu 
exista nimic în care să se simtă nici necesitatea de a fi 
astfel, nici dorinţa de a părea mărinimoasă sau iubitoare; 
totul respira simplitate şi calm. Niciun bărbat în viaţă nu i- 
ar fi putut aduce vreodată prinţesei serviciile pe care le 
obținea acum de la acest mort. D'Artez, truditor solidar, 
căruia îi era străină experienţa vieţii de lume şi pe care 
munca îl învăluise cu vălurile-i protectoare, se lăsă înşelat 
de acest accent şi de aceste cuvinte. Subjugat de vraja 
acestor maniere alese, admiră frumuseţea perfectă, 
îmblânzită de nenorociri, odihnită de viaţa retrasă; adoră 
comuniunea atât de rară între fineţea spirituală şi 
mărinimia sufletească. În sfârşit, dori să devină succesorul 
lui Michel Chrestien. Începutul acestei pasiuni fu, ca la 
majoritatea gânditorilor profunzi, o simplă idee. Văzând-o 
pe prinţesă,  studiindu-i forma capului, ansamblul 
trăsăturilor atât de plăcute, talia, piciorul, mâinile modelate 
cu atâta fineţe, mult mai îndeaproape decât o făcuse când 
îşi însoțea prietenul în cursele sale nebuneşti, îşi dădu 
seama de surprinzătorul fenomen al clarviziunii morale pe 
care omul exaltat de iubire o găseşte în sine însuşi. Cu câtă 
luciditate citise Michel Chrestien în acest suflet, în această 


inimă luminată de flăcările dragostei! Aşadar, federalistul 
fusese şi el iubit! Ce fericit ar fi fost! Astfel prinţesa se 
reflecta în ochii lui d'Artez plină de farmec, înconjurată de o 
aureolă poetică. În timpul cinei, scriitorul îşi reamintea 
confidenţele deznădăjduite ale republicanului şi speranţele 
acestuia când se credea iubit; frumoasele poeme pe care le 
dictează un sentiment autentic fuseseră cântate doar 
pentru el, privitor la această femeie. Fără s-o ştie, Daniel 
devenea beneficiarul acestor  preparative datorate 
hazardului. Rar se întâmplă ca un bărbat să treacă fără 
remuşcări de la starea de confident la aceea de rival, iar 
d'Artez putea s-o facă fără să se simtă vinovat. Brusc 
înţelese enorma deosebire dintre femeile binecrescute, 
aceste flori ale societăţii alese, şi femeile obişnuite, pe care 
nu le cunoştea totuşi decât printr-un singur exemplar; 
resimţi acest lucru pe căile cele mai accesibile, cele mai 
delicate ale inimii sale şi ale geniului său. Împins de 
naivitatea sa, de impetuozitatea gândului de a fi stăpânul 
femeii acesteia, se trezi reţinut de societate şi de bariera pe 
care manierele, acesta-i cuvântul, maiestatea prinţesei le 
aşeza între el şi ea. Astfel, pentru bărbatul obişnuit a nu 
respecta fiinţa iubită, faptul acesta conţinea ceva iritant, ca 
o momeală cu atât mai atrăgătoare, cu cât era forţat s-o 
devoreze şi să ascundă urmele, fără să se trădeze. 
Conversaţia, care până la desert se învârti în jurul lui 
Michel Chrestien, deveni un minunat pretext pentru Daniel 
ca şi pentru prinţesă de a discuta cu glas scăzut: dragoste, 
simpatie, intuiţie; ea, pozând în femeie neînţeleasă şi 
calomniată, el,  vârându-şi picioarele în  ghetele 
republicanului mort. Poate că bărbatul atât de inocent se 
surprinsese regretându-şi mai puţin prietenul? în clipa când 
minunăţiile desenului străluciră pe masă în lumina 
candelabrelor, la adăpostul buchetelor de flori naturale 
care despărţeau comesenii printr-un şirag scânteietor, 
bogat asortate cu fructe şi tot felul de dulciuri, prinţesa 
hotări să încheie suita de confidenţe printr-un cuvânt plin 


de suavitate, însoţit de una dintre acele priviri cu ajutorul 
cărora femeile blonde par a fi brune, şi prin care exprima 
cu multă fineţe ideea că Daniel şi Michel erau ca două 
suflete gemene. După care Daniel se aruncă în conversaţia 
generală cu o bucurie copilăroasă şi cu un mic aer de 
înfumurare, demn de un şcolar. Prinţesa se prinse în modul 
cel mai firesc de braţul lui d'Artez pentru a reveni în 
salonaşul marchizei. Străbătu marele salon cu paşi 
măsuraţi; iar când fu separată de marchiză, căreia Blondet 
îi oferise braţul, lăsă să treacă un interval destul de mare şi 
îl opri pe d'Artez: 

— N-aş vrea să fiu inaccesibilă pentru prietenul acestui 
biet republican, zise ea. Şi cu toate că mi-am făcut o lege de 
a nu primi pe nimeni, sunteţi singura fiinţă căreia îi voi 
îngădui să mă viziteze. Să nu credeţi cumva că-i o favoare. 
Favoarea nu există decât pentru străini, şi am sentimentul 
că noi doi suntem vechi prieteni; vreau să văd în 
dumneavoastră pe fratele lui Michel. 

Neputând găsi niciun răspuns, d'Artez strânse braţul 
prinţesei. După ce se aduseră cafelele, Diane de Cadignan 
se înfăşură cu un gest plin de cochetărie într-un mare şal şi 
se ridică de pe scaun. Blondet şi Rastignac erau mult prea 
versaţi şi obişnuiţi cu societatea ca să scoată cea mai mică 
exclamaţie burgheză şi să încerce s-o reţină pe prinţesă; 
dar doamna d'Espard o convinse pe prietenă să se reaşeze 
luând-o de mână şi şoptindu-i la ureche: 

— Aşteaptă să se termine cina, trăsura nu-i pregătită. 

Apoi făcu un semn băiatului din casă care ridică ceştile 
de cafea. Doamna de Montcomet ghici că prinţesa şi 
doamna d'Espard aveau să-şi spună ceva şi-l trase deoparte 
pe d'Artez, pe Rastignac şi pe Blondet, distrându-i cu una 
dintre acele provocări agresive la care se pricep de minune 
pariziencele. 

— Ei bine, o întrebă marchiza pe Diane, cum îl găseşti? 

— Dar este un copil adorabil, abia a ieşit din scutece într- 
adevăr, şi de data aceasta, va fi ca întotdeauna, un triumf 


fără luptă. 

— E descurajator, zise doamna d'Espard, dar există 
mijloace de scăpare. 

— Ce vrei să spui? 

— Dă-mi voie să-ţi devin rivală. 

— Cum doreşti, răspunse prinţesa, nu mă împotrivesc. 
Geniul este un fel de a exista al creierului, nu ştiu ce 
avantaje ar avea din lucrul ăsta sufletul, dar o să discutăm 
mai târziu. 

Auzind această ultimă frază, al cărei înţeles îi scăpă, 
doamna d'Espard se lansă în conversaţia generală şi nu 
păru nici rănită de acel Cum dorești, nici curioasă să ştie 
cum se va sfârşi această întrevedere. Prinţesa mai rămase 
vreme de o oră, aşezată pe canapeaua de lângă sobă, în 
atitudinea aceea plină de moleşeală şi uitare de sine pe 
care Guerin i-a insuflat-o Didonei, ascultând cu atenţia unei 
fiinţe absorbite, şi privindu-l din când în când pe Daniel, 
fără să-şi ascundă admiraţia care, de altfel, nu depăşea 
limitele. Când trăsura fii adusă în faţa scării, ea se retrase 
după ce schimbă o strângere de mână cu marchiza şi o 
înclinare de cap cu doamna de Montcomet. 

Serata se încheie fără ca nimeni să discute despre 
prinţesă. Profitară de starea de exaltare a lui d'Artez care-şi 
desfăşură comorile spirituale. Neîndoios, el avea în 
Rastignac şi în Blondet doi tovarăşi de primă mână, atât în 
cea ce priveşte ascuţimea minţii, cât şi profunzimea 
gândirii. Cât despre cele două femei, erau de multă vreme 
socotite printre cele mai spirituale din înalta societate. 
Conversaţia fu aşadar ca un popas într-o oază, o fericire 
rară şi foarte apreciată de aceste persoane, de obicei 
chinuite de acel garde ă vous în lume, în saloane şi când se 
discută politică. Există fiinţe care au privilegiul de a fi 
printre oameni ca astrele binefăcătoare a căror lumină 
aţâţă spiritele, ale căror raze încălzesc inimile. D'Artez era 
unul dintre aceste suflete frumoase. Un scriitor care se 
ridică la înălţimea pe care-o are, se deprinde să gândească 


la tot, şi uită uneori, în societate, că nu trebuie să spună 
totul: îi este cu neputinţă să aibă cumpătarea oamenilor 
care trăiesc în ea tot timpul; dar cum abaterile sale sunt 
mai totdeauna marcate de timbrul originalității, nimeni nu 
se supără. Farmecul acesta atât de rar întâlnit printre 
talente, prospeţimea aceasta plină de simplitate, învestindu- 
| pe d'Artez cu o atât de încântătoare originalitate, făcură 
din această serată un lucru fermecător. El plecă împreună 
cu baronul de Rastignac care, conducându-l spre casă, 
vorbi cu naturaleţe despre prinţesă, întrebându-l cum o 
găsise. 

— Michel avea dreptate s-o iubească, răspunse d'Artez, 
este o femeie extraordinară. 

— Chiar extraordinară! exclamă ironic Rastignac. 
Judecând după accentul dumitale, văd că o şi iubeşti; nu vor 
trece trei zile şi te vei duce la ea, şi sunt un prea bătrân 
cunoscător al Parisului, ca să nu ştiu ce se va petrece între 
voi. Ei, bine, dragul meu Daniel, te implor să nu te laşi atras 
nici în cea mai măruntă încurcătură de afaceri. lubeşte-o pe 
prinţesă dacă simţi că te-ai îndrăgostit de ea; dar gândeşte- 
te la situaţia ta. Ea n-a luat şi nici n-a cerut vreodată doi 
bani nimănui, este prea d'Uxelles şi de Cadignan ca să facă 
una ca asta; dar, după câte-am aflat şi eu, în afara averii 
proprii, care era extrem de mare, a izbutit să risipească mai 
multe milioane. Cum? 

De ce? Prin ce mijloace? Nimeni nu ştie, şi nici măcar ea. 
Acum treisprezece ani am văzut-o distrugând în douăzeci 
de luni, situaţia unui fermecător tânăr şi pe aceea a unui 
bătrân notar. 

— Acum treisprezece ani! exclamă d'Artez, dar câţi ani 
are? 

— Aşadar, n-ai observat, răspunse râzând Rastignac, că la 
masă se afla şi fiul său, ducele de Maufrigneuse? Un tânăr 
de nouăsprezece ani. Or, nouăsprezece adunat cu 
şaptesprezece fac... 


— Treizeci şi şase, exclamă scriitorul uluit, eu îi dădeam 
douăzeci. 

— Îi va accepta, zise Rastignac; în privinţa asta nu-ţi face 
griji: pentru dumneata ea nu va avea niciodată decât 
douăzeci de ani. Vei pătrunde în lumea cea mai fantastică. 
Noapte bună, am ajuns la dumneata, zise baronul 
observând că trăsura cotise pe strada Bellefond, unde 
locuia d'Artez, într-o frumoasă clădire, care-i aparţinea, ne 
vom vedea săptămâna viitoare la domnişoara des Touches. 

D'Artez lăsă iubirea să-i năpădească inima asemenea 
unchiului 'Tobie, fără să opună nici cea mai mică rezistenţă; 
începu prin adoraţia lipsită de critică, printr-o admiraţie 
exclusivă. Prinţesa, această frumoasă făptură, una dintre 
cele mai remarcabile creaţii ale acestui monstruos Paris, 
unde totul e cu putinţă atât în bine cât şi în rău, deveni, 
oricât de banal ar suna acest cuvânt ros de atâta 
întrebuințare, îngerul mult visat. Pentru a pricepe mai bine 
subita transformare a ilustrului autor, va trebui să ştim câtă 
puritate lasă în suflet solitudinea şi munca asiduă şi, de 
asemenea, că dragostea limitată la necesităţi şi devenită 
stingheritoare lângă o femeie josnică, dezvoltă dorinţele şi 
imaginaţia, stârneşte regrete şi provoacă sentimente divine 
în cele mai înalte zone ale sufletului. D'Artez era, într- 
adevăr, copilul, şcolarul pe care tactul prinţesei îl 
recunoscuse numaidecât. O revelaţie aproape identică se 
produsese şi în sufletul frumoasei Diane. Întâlnise, în 
sfârşit, bărbatul superior, jinduit de toate femeile, fie numai 
pentru a se distra pe seama lui; forţa căreia ele consimt să i 
se supună, fie numai pentru plăcerea de a o îmblânzi; 
găsise, în sfârşit, grandoarea inteligenţei unită cu naivitatea 
sufletească, cu noutatea pasiunii; şi, în sfârşit, intuise, 
datorită unei fericiri nemaivisate, toate aceste comori 
întruchipate într-o singură fiinţă care-i plăcea. D'Artez i se 
părea frumos, şi poate chiar era. Deşi se apropia de vârsta 
matură a bărbatului, la cei treizeci şi opt de ani ai săi păstra 
un aer tineresc datorat vieţii sobre şi caste, şi ca toţi 


oamenii studioşi, ca toţi demnitarii, avea o corpolenţă 
acceptabilă. Când era foarte tânăr, aducea vag cu generalul 
Bonaparte. Această asemănare se mai menținea încă, atât 
cât poate un bărbat cu ochi negri, cu părul des şi tuciuriu, 
să semene cu suveranul cu ochi albaştri şi păr castaniu; 
doar că ambiția aceea ardentă şi nobilă din privirea de 
odinioară a lui d'Artez era parcă îmblânzită de succes. 
Gândurile care i se citeau pe frunte se realizaseră, liniile 
adânci ale feţei se împliniseră. Bunul trai răsfrângea nuanţe 
luminoase pe chipul pe care, în tinereţe, mizeria aşternuse 
tonurile gălbui, specifice firilor ale căror forţe încordează 
pentru a susţine lupte sfâşietoare şi de durată. Privind cu 
atenţie frumoasele portrete ale filosofilor antici, putem 
desluşi încă devierile de la tiparul perfect al figurii umane 
cărora fiecare fizionomie le datorează originalitatea, 
rectificate de obişnuinţa meditaţiei, de calmul constant 
necesar muncii intelectuale. Chipurile cele mai frământate, 
ca acela al lui Socrate, ajung cu timpul de o seninătate 
aproape divină. La această nobilă simplitate care-i 
împodobea capul, d'Artez adăugase o expresie naivă, 
proprie copiilor şi o bunăvoință înduioşătoare. N-avea 
politeţea aceea mereu impregnată de falsitate prin care, în 
lumea noastră, persoanele cele mai bine-crescute şi cele 
mai amabile arborează calităţi adesea absente, şi care 
rănesc pe cei ce se recunosc traşi pe sfoară. Ca urmare a 
izolării în care trăia, încălca uneori normele conduitei 
mondene; dar cum nu şoca niciodată, aburul acesta de 
sălbăticie făcea şi mai plăcută cordialitatea specifică 
oamenilor de mare talent ce ştiu să-şi lase superioritatea 
acasă, pentru a se conforma nivelului social, coborând, ca 
Henric al IV-lea, la nivelul copiilor şi la spiritul nerozilor. 
Înapoindu-se acasă, prinţesa renunţă să-şi mai analizeze 
comportarea, aşa cum d'Artez nu se mai apăra împotriva 
farmecului cu care ea-l vrâjise. Totul era limpede pentru ea: 
iubea cu toată ştiinţa sa şi cu toată ignoranţa sa. Dacă îşi 
cercetă totuşi sufletul, o făcu pentru a se întreba dacă 


merita o asemenea fericire şi cu ce-l mulţumise pe 
Dumnezeu de-i trimisese un asemenea înger. Voia să fie 
demnă de această dragoste, să o poată continua, s-o reţină 
pentru totdeauna şi să-şi încheie plăcut viaţa de femeie 
frumoasă în paradisul ce-l întrezărea. Cât despre a i se 
împotrivi, a face nazuri, a cocheta, nici prin gând nu-i 
trecea. Se gândea la cu totul altceva! înţelesese măreţia 
oamenilor de geniu, intuise că ei nu supun femeile de elită 
legilor comune. Astfel, printr-o intuiţie rapidă, specifică 
marilor spirite feminine, îşi făgădui să cedeze primei 
dorinţe. După părerea ce şi-o formase, într-o singură 
întrevedere, cu privire la caracterul lui d'Artez, simţise că 
această dorinţă nu va fi atât de repede exprimată ca să nu-i 
lase timp să se transforme în ceea ce ea voia, în ceea ce 
trebuia să fie ea în ochii acestui amant sublim. 

Aici începe una dintre acele comedii necunoscute, jucate 
în forul interior al conştiinţei, între două fiinţe dintre care 
una va fi victima celeilalte, şi care împing înapoi limitele 
perversităţii, una dintre acele drame negre şi comice, faţă 
de care drama Tartuffe este un fleac; dar care nu sunt deloc 
de domeniul scenic şi care, pentru ca totul să fie 
extraordinar, sunt naturale, de înţeles şi justificate de 
necesităţi - o dramă cumplită, pe care-ar trebui s-o numim 
reversul viciului. Prinţesa începu prin a trimite să i se 
cumpere operele lui d'Artez din care nu citise un rând, cu 
toate că purtase cu el o discuţie elogioasă de douăzeci de 
minute, fără să se încurce! Citi totul. Apoi vru să compare 
aceste cărţi cu tot ceea ce literatura contemporană avea 
mai valoros. În ziua când d'Artez veni s-o vadă, ajunsese la 
o saturație spirituală. Aşteptând această vizită îşi făcuse 
zilnic o toaletă de ordin superior, una dintre acele toalete 
constând în arta de a exprima o idee şi de a o face 
acceptată cu ochii fără să se ştie nici cum, nici pentru ce. 
Oferi privirii o armonioasă combinaţie de culori cenuşii, un 
fel de semidoliu, o graţie plină de uitare de sine, veşmântul 
unei femei ce nu mai este agăţată de viaţă decât prin câteva 


legături naturale, fiul ei poate, şi pe care viaţa o plictisea. 
Manifesta un elegant dezgust, care, totuşi, nu mergea până 
la sinucidere; îşi consuma timpul în temniţa lumească, îl 
primi pe d'Artez ca o femeie care-l aştepta, şi ca şi cum el o 
mai vizitase de nenumărate ori; îl onoră tratându-l ca pe o 
veche cunoştinţă; îl făcu să se simtă bine printr-un singur 
gest, arătându-i o canapea să se aşeze, în timp ce ea 
termina o scrisoare începută. Discuţia se înfiripă la modul 
cel mai obişnuit: vremea, ministerul, boala lui de Marsay, 
speranţele Legitimităţii. D'Artez era absolutist, prinţesa nu 
putea să ignore opiniile unui bărbat situat la Cameră 
printre cele cinsprezece sau douăzeci de persoane 
reprezentând partidul legitimist; găsi momentul să-i 
povestească cum îl păcălise ea pe de Marsay; apoi printr-o 
trecere pe care i-o prilejui devotamentul prinţului de 
Cadignan faţă de familia regală şi faţă de Madame, atrase 
atenţia lui d'Artez asupra prinţului. 

— Are măcar meritul de a-şi iubi stăpânii şi de a le fi 
devotat, zise ea. Comportamentul său civic mă consolează 
de toate suferinţele pe care mi le-a provocat 
comportamentul său privat. Căci, reluă ea, înlăturând cu 
abilitate problema prinţului, dumneavoastră, care ştiţi totul, 
n-aţi observat că bărbaţii au două feluri de a se comporta: 
unul pentru acasă, pentru soțiile lor, pentru viaţa lor 
secretă şi care este cel adevărat: aici nu mai au mască, nu 
mai disimulează, nu-şi mai dau osteneala să se prefacă, sunt 
ceea ce sunt şi, adesea, sunt oribili; apoi celălalt, când 
lumea, societatea, saloanele, Curtea, suveranul, politicienii 
îi văd măreţi, nobili, generoşi, în haine brodate cu virtuţi, 
împodobiţi cu un limbaj ales, plini de alese calităţi? Ce 
cumplită bătaie de joc! Şi unii se mai miră uneori de surâsul 
anumitor femei, de aerul lor de superioritate faţă de soţi, de 
indiferența lor... 

Ea îşi lăsă mâna să cadă de-a lungul braţului fotoliului, 
fără să termine fraza, dar gestul acesta îi completa 
admirabil discursul. Văzându-l pe d'Artez absorbit de talia 


ei mlădioasă, atât de bine arcuită în adâncul pufosului 
fotoliu, de jocul faldurilor rochiei şi al unui mic şi drăgălaş 
pliu fluturând pe fildeşul corsetului, una dintre acele 
îndrăzneli de toaletă care nu se potrivesc decât taliilor 
îndeajuns de subţiri, pentru a nu lăsa nimic nereliefat, îşi 
reluă firul ideilor cu aerul că-şi vorbeşte sieşi. 

— Nu vă mai spun nimic. Dumneavoastră, scriitorii, aţi 
izbutit, da, să ridiculizaţi femeile care se pretind neînţelese, 
care au făcut căsătorii nepotrivite, care se cred dramatice, 
interesante, ceea ce mi se pare a fi ultima expresie a 
burgheziei. Te supui şi cu asta ai terminat sau rezişti şi te 
distrezi. În amândouă cazurile, trebuie să fii discret. E 
adevărat, eu n-am ştiut nici să mă supun cu totul, nici să 
rezist cu totul, dar poate că acesta era un motiv şi mai grav 
ca să păstrez tăcerea. Ce prostie pe femei să se plângă! 

Dacă ele n-au fost cele mai tari, înseamnă că le-a lipsit 
inteligenţa, tactul, delicateţea, şi-şi merită soarta. Nu sunt 
oare ele reginele în Franţa? Nu se joacă ele pe seama 
dumneavoastră cum vor, cât vor şi atât cât vor? (îşi legănă 
prin aer casoleta cu un gest fermecător plin de 
impertinenţă feminină şi de veselie zeflemitoare.) 

— Am auzit adesea cum unele biete creaturi regretau că 
sunt femei, dorind să fie bărbaţi; le-am privit totdeauna cu 
milă, zise ea în continuare. Dac-ar trebui să aleg, aş prefera 
şi acum să fiu tot femeie. Ce plăcere să-ţi datorezi victoriile 
forţei, tuturor împuternicirilor pe care vi le oferă legile 
făcute de dumneavoastră! Dar când vă vedem la picioarele 
noastre, spunând sau făcând tot felul de nerozii, nu-i oare o 
îmbătătoare fericire să simţi în tine cum triumfă 
slăbiciunea? Când izbutim, trebuie deci să păstrăm tăcere, 
ca să nu ne pierdem puterea. Învinse, femeile trebuie să 
tacă, de asemenea, din mândrie. Tăcerea sclavului, spaima 
stăpânului. 

Această flecăreală era susurată cu o voce atât de blând 
zeflemitoare, atât de drăgălaşă, însoţită cu mişcări din cap, 
atât de cochete, încât d'Artez, căruia acest gen de femeie îi 


era total necunoscut, rămase ca prepeliţa fascinată de 
câinele de vânătoare. 

— Vă rog, doamnă, zise el în cele din urmă, explicaţi-mi şi 
mie cum e posibil ca un bărbat să vă facă să suferiţi, şi fiţi 
sigură, că de-ar fi ca toate femeile să fie vulgare, 
dumneavoastră v-aţi distinge, chiar dacă n-aţi şti să-mi 
vorbiţi despre nimic altceva decât despre o carte de 
bucate... 

— Vă cam grăbiţi cu prietenia, zise ea cu un glas grav, 
care-l făcu pe d'Artez serios şi neliniştit. 

Discuţia îşi schimbase subiectul, ora înainta. Bietul 
bărbat de geniu plecă mâhnit de a fi părut curios, de a fi 
rănit această inimă şi convins că această femeie suferise 
enorm de mult. Ea însă îşi petrecuse viaţa distrându-se, era 
un adevărat Don Juan femelă, cu diferenţa că nu la cină ar fi 
invitat ea statuia de piatră, şi cu siguranţă că statuia ar fi 
fost învinsă. 

E imposibil să continuăm povestirea, fără să spunem un 
cuvânt despre prinţul de Cadignan, mai cunoscut sub 
numele de ducele de Maufrigneuse; altfel hazul născocirilor 
miraculoase ale prinţesei ar dispărea, iar străinii n-ar 
pricepe nimic din această înspăimântătoare comedie 
pariziană pe care ea avea s-o joace pentru un bărbat. 
Ducele de Maufrigneuse, ca un adevărat fiu al prinţului de 
Cadignan, este un bărbat înalt şi uscăţiv, cu o ţinută extrem 
de elegantă, plin de bunăvoință, spunând cuvinte 
încântătoare, ajuns colonel prin graţia lui Dumnezeu, şi 
devenit un bun militar din întâmplare; de altfel brav ca un 
polonez, gata de ajutor în orice clipă şi-n orice situaţie, şi 
ascunzându-şi vidul minţii sub jargonul înaltei societăţi. 
Începând cu vârsta de treizeci şi şase de ani ajunsese, fără 
să vrea, de o atât de perfectă indiferenţă faţă de sexul 
frumos, ca şi Carol al X-lea, stăpânul său; pedepsit ca şi 
acesta de a fi plăcut prea mult în epoca tinereţii. Timp de 
optsprezece ani, idolul cartierului Saint-Germain dusese, ca 


toţi fiii de neam, un trai risipitor, consumat numai tai 
plăceri. 

Tatăl său, ruinat de revoluţie, îşi recăpătase funcţia la 
reinstaurarea Burbonilor, şi anume guvernarea unui castel 
regal, leafă, întreţinere; dar această avere imaginară, 
bătrânul prinţ o mâncă aşa cum putu mai bine, rămânând 
tot marele senior care fusese înainte de revoluţie, astfel 
încât în clipa când apăru legea indemnizaţiei, sumele pe 
care le primi fură absorbite de luxul desfăşurat în uriaşu-i 
castel, singurul bun recâştigat şi locuit în cea mai mare 
parte de nora sa. Prinţul de Cadignan muri cu câteva luni 
înainte de Revoluţia din iulie, în vârstă de optzeci şi şapte 
de ani. Îşi ruinase soţia şi se duşmănise timp îndelungat cu 
ducele de Navarreins, primul soţ ai fiicei sale, şi faţă de 
care s-a achitat cu mare greutate. 

Ducele de Maufrigneuse avusese legături cu ducesa 
d'Uxelles. În preajma anului 1814, în momentul când 
domnul de Maufrigneuse împlinea vârsta de treizeci şi şase 
de ani, ducesa văzându-l sărac, dar cu mare trecere la 
Curte, i-o dădu pe fiica sa, care avea o rentă de vreo 
cincizeci sau şaizeci de mii de livre, pe lângă ceea ce urma 
să moştenească de la ea. Domnişoara d'Uxelles devenea 
astfel ducesă, iar maică-sa ştia că, după toate aparențele, 
avea să se bucure de cea mai mare libertate. După ce 
avusese fericirea nesperată de a se vedea cu un moştenitor, 
ducele îi acordase soţiei o totală libertate de acţiune, şi 
plecase să se distreze din garnizoană în garnizoană, 
petrecându-şi iernile la Paris, făcând datorii pe care taică- 
său i le achita întotdeauna, dovedind cea mai deplină 
indulgență conjugală, avertizând-o pe prinţesă cu opt zile 
înainte de reîntoarcerea sa la Paris, adorat de regimentul 
său, iubit de Delfin, Curtezan isteţ, cam şarlatan, însă fără 
pic de falsitate: niciodată prinţesa nu l-a putut convinge să- 
şi aleagă o fată de la operă, aşa, ca decor şi din consideraţie 
pentru ea, îi zicea ea în glumă. Ducele, având drept de 
moştenire asupra funcţiei tatălui său, ştiu să placă celor doi 


regi, Ludovic al XVIII-lea şi Carol al X-lea, ceea ce 
dovedeşte că beneficia din plin de nulitatea sa; dar această 
conduită, această existenţă, totul, erau acoperite cu cea mai 
frumoasă poleială: limbajul, manierele, noblețea, ţinuta îl 
făceau să pară perfect; în sfârşit, liberalii-l iubeau. Îi fu cu 
neputinţă să continue tradiţia familiei de Cadignan, care, 
după exemplul bătrânului prinţ, erau cunoscuţi ca ruinători 
ai soțiilor, deoarece ducesa îşi consumă singură averea. 
Aceste particularităţi ajunseră atât de cunoscute în lumea 
de la Curte şi în cartierul Saint-Germain, încât, în perioada 
ultimilor cinci ani de restauraţie, oricine-ar fi amintit despre 
ele, ar fi fost luat în derâdere, de parc-ar fi-ncercat să 
povestească despre moartea vicontelui de Turenne sau a lui 
Henric al IV-lea. Astfel, nu era femeie să pomenească 
despre fermecătorul duce, fără să-i facă elogiul: se purtase 
excelent cu soţia sa, oricărui bărbat i-ar fi venit greu să se 
arate atât de generos ca Maufrigneuse faţă de ducesă, o 
lăsase să dispună singură de averea sa, o apărase şi o 
susţinuse în toate ocaziile. Fie din orgoliu, fie din bunătate 
sau din cavalerism, domnul de Maufrigneuse o salvase pe 
ducesă în mai multe împrejurări când orice femeie s-ar fi 
dat la fund, în ciuda anturajului ei, al creditului bătrânei 
ducese d'Uxelles, al ducelui de Navarreins, al socrului şi al 
mătuşii soţului ei. Astăzi, prinţul de Cadignan trece ca unul 
dintre cele mai frumoase caractere ale aristocrației. Poate 
că fidelitatea la nevoie este una dintre cele mai mari glorii 
pe care şi-o pot adjudeca Curtenii. Ducesa d'Uxelles avea 
patruzeci şi cinci de ani când şi-a căsătorit fata cu ducele de 
Maufrigneuse. Asista, deci, de mult timp, fără gelozie, ba 
chiar cu interes la succesele vechiului prieten. În clipa 
căsătoriei fiicei sale cu ducele, ea arboră o ţinută de mare 
nobleţe şi care salvă imoralitatea acestui aranjament. 
Totuşi, răutatea oamenilor de la Curte găsi motiv de 
batjocură, pretinzând că această frumoasă conduită n-o 
costase mare lucru pe ducesă, cu toate că de aproape cinci 


ani se dedicase cucerniciei şi pocăinţei femeilor cu multe 
păcate de iertat. 

Câteva zile la rând, prinţesa se dovedi din ce în ce mai 
expertă în materie de literatură. Ea aborda cu o excesivă 
îndrăzneală problemele cele mai complicate, graţie 
lecturilor diurne şi celor nocturne făcute cu o tenacitate 
demnă de cele mai mari elogii. D'Artez, uimit şi incapabil de 
a bănui că Diane d'Uxelles repeta seara ceea ce citea 
dimineaţa, cum fac mulţi scriitori, o considera o femeie 
superioară. Discuţiile acestea o îndepărtau pe Diane de 
ţintă; ea încercă să se întoarcă în domeniul confidenţelor de 
unde iubitul ei se retrăsese cu prudenţă: dar nu îi fu prea 
uşor să facă să revină un bărbat ca el odată speriat. Totuşi, 
după o lună de campanii literare şi de frumoase discursuri 
platonice, d'Artez îşi luă inima-n dinţi şi veni în fiece zi la 
ora trei după-amiaza. Se retrăgea la ora şase şi reapărea 
seara la ora nouă, ca să rămână până la ora douăsprezece 
sau unu dimineaţa, cu regularitatea unui amant plin de 
nerăbdare. La ora când d'Artez se prezenta, prinţesa se 
afla îmbrăcată cu nici mai multă nici mai puţină cochetărie? 
Această reciprocă fidelitate, precauţiile ce şi le luau faţă de 
ei înşişi, totul trăda sentimentele pe care n-aveau curajul să 
şi le mărturisească, deoarece prinţesa ghicise perfect că 
acest mare copil se temea de o discuţie, în egală măsură în 
care ea şi-o dorea. Cu toate astea, d'Artez punea în 
constantele sale declaraţii mute un respect nespus de 
măgulitor pentru prinţesă. Pe zi ce trecea se simțeau 
amândoi cu atât mai uniţi, cu cât nimic stabilit, nici 
categoric nu-i oprea în mersul gândurilor, ca atunci când, 
între doi iubiţi există, pe de o parte, întrebări precise, iar pe 
de alta, o apărare fie sinceră, fie cochetă. Ca toţi bărbaţii 
mai tineri decât îi arată vârsta, d'Artez era prada 
tulburătoarelor şovăieli provocate de forţa dorințelor şi de 
spaima de a displace, stare pe care o femeie tânără n-o 
înţelege deloc când o împărtăşeşte, dar pe care prinţesa o 
stârnise de prea multe ori, ca să nu-i savureze dulceaţa. 


Astfel, Diane se bucura de aceste delicioase manifestări 
copilăreşti cu atât mai plăcute, cu cât ştia bine cum să le 
facă să înceteze. Semăna cu un mare artist complăcându-se 
în liniile nesigure ale unei eboşe, sigur că va termina într-o 
oră de inspiraţie capodopera încă plutind în aburii creaţiei. 
De câte ori, văzându-l pe d'Artez gata să avanseze, nu-l 
oprise printr-un aer impunător? 

Zăgăzuia tainicele furtuni ale acestei inimi tinere, le 
stârnea, le domolea cu o privire, întinzând mâna să-i fie 
sărutată, sau prin cuvinte nesemnificative rostite cu glasul 
emoţionat şi înduioşat. Aceste manevre hotărâte la rece, 
dar jucate dumnezeieşte, aveau darul de a grava şi mai 
adânc imaginea ei în sufletul inteligentului scriitor, pe care 
îi plăcea să-l facă copilăros, încrezător, simplu şi aproape 
naiv pe lângă ea; dar şi ea avea momente când îşi analiza 
sufletul, şi atunci lui îi era cu neputinţă să nu admire atâta 
grandoare amestecată cu atâta inocenţă. Acest joc de mare 
cochetă o lega şi pe ea, încetul cu încetul, de sclavul său. În 
cele din urmă, Diane îşi pierdu răbdarea în faţa acestui 
Epictet înamorat, şi când crezu că-l adusese în pragul celei 
mai depline credulităţi, îşi puse în gând să-l lege la ochi cu 
bandajul cel mai dens. 

Într-o seară, Daniel o găsi pe prinţesă gânditoare, cu 
cotul sprijinit pe o măsuţă, cu frumosul cap blond scăldat de 
razele lămpii; sucea şi răsucea o scrisoare aflată pe masă. 
După ce se convinse că d'Artez văzuse scrisoarea, o îndoi şi 
o vâri în cingătoare. 

— Ce vi s-a întâmplat? zise d'Artez, păreţi tulburată. 

— Am primit o scrisoare de la domnul de Cadignan, 
răspunse ea. Oricât de grave ar fi necazurile pe care mi le-a 
făcut, mă gândeam, după ce i-am citit scrisoarea, că este 
exilat, fără familie, fără fiul său pe care-l iubeşte. 

Aceste cuvinte, rostite cu un glas înduioşat, dezvăluiau o 
sensibilitate angelică. D'Artez fu cât se poate de emoţionat. 
Curiozitatea îndrăgostitului deveni, ca să ne exprimăm 
astfel, o curiozitate aproape psihologică şi literară. Vru să 


ştie până unde mergea mărinimia acestei femei, care erau 
insultele iertate, câtă puritate ascund femeile de lume, 
considerate frivole, fără sensibilitate, egoiste. Amintindu-şi 
că mai fusese o dată respins când voise să cunoască acest 
suflet divin, simţi parcă o tremurare în glas când, prinzând 
mâna transparentă, plăpândă, cu degete subţiri şi lunguieţe 
a frumoasei Diane, spuse: 

— Suntem, oare, acum, destul de prieteni, ca să-mi 
povestiţi cât aţi suferit? Vechile dumneavoastră amărăciuni 
constituie cu siguranţă una dintre cauzele acestei reverii. 

— Da, zise ea susurând această silabă ca pe cea mai 
dulce notă suflată vreodată de flautul lui Tulou. 

Apoi se cufundă din nou în visare, şi ochii i se voalară. 
Daniel rămase într-o aşteptare plină de nelinişte, pătruns 
de solemnitatea momentului. Imaginaţia sa de poet îl făcea 
să vadă pâlcuri de nori care se risipeau încetul cu încetul, 
dezvăluind sanctuarul unde urma să apară, la picioarele lui 
Dumnezeu, mielul rănit. 

— Ei, bine...? zise el cu glasul blând şi calm. 

Diane se uită la tandrul solicitator; apoi îşi plecă lent 
ochii ridicându-şi treptat pleoapele cu o mişcare ce trăda 
cea mai nobilă pudoare. Numai un monstru ar fi fost în 
stare să-şi închipuie vreo umbră de ipocrizie în unduirea 
graţioasă prin care vicleana prinţesă îşi înălţă frumosul 
căpşor pentru a-şi cufunda din nou privirea în ochii avizi ai 
marelui bărbat. 

— Pot oare? Trebuie oare? întrebă ea lăsând să-i scape 
un gest de şovăială şi privindu-l pe d'Artez cu o sublimă 
expresie de duioşie visătoare. Bărbaţii au atât de puţină 
înţelegere pentru astfel de lucruri! Se cred atât de puţin 
obligaţi la discreţie! 

— Ah! Dacă vă temeţi de mine, pentru ce sunt aici? 
exclamă d'Artez. 

— Eh! Prietene, răspunse ea imprimând exclamaţiei sale 
graţia unei mărturisiri involuntare. Când se leagă pe viaţă, 
femeia mai calculează oare? Nu-i vorba de refuzul meu (ce- 


aş putea eu să vă refuz?); ci de părerea pe care v-aţi face-o 
despre mine, dacă vorbesc. V-aş mărturisi, desigur, ciudata 
situaţie în care mă aflu la vârsta mea; dar oare ce-aţi gândi 
despre o femeie care şi-ar dezvălui rânile ascunse ale 
căsătoriei, care-ar da în vileag tainele altuia? Turenne s-a 
ţinut de cuvântul dat hoţilor. Nu datorez eu călăilor mei 
cinstea lui Turenne? 

— V-aţi dat cuvântul faţă de cineva? 

— Domnul de Cadignan n-a crezut necesar să-mi 
pretindă a-i păstra secretul. Îmi cereţi, aşadar, mai mult 
decât sufletul? Tiran ce sunteţi! Aţi vrea să-mi îngrop 
onestitatea în inima dumneavoastră, zise ea, aruncându-i lui 
d'Artez o privire prin care acorda o mai mare importanţă 
falsei confidenţe decât întregii sale persoane. 

— Dacă vă temeţi că v-aş face vreun rău, înseamnă că mă 
consideraţi chiar un om oarecare, zise el cu o amărăciune 
rău ascunsă. 

— Iertare, prietene, răspunse ea luându-i mâna, privind- 
O, luând-o în palmele ei şi mângâind-o cu degetele printr-o 
mişcare de o excesivă blândeţe. Ştiu că sunteţi o fiinţă 
aleasă. Mi-aţi povestit toată viaţa dumneavoastră, este 
nobilă, este frumoasă, este sublimă, demnă de numele 
dumneavoastră; poate că este rândul meu să v-o povestesc 
pe a mea? Mă tem însă că dezvăluindu-vă secrete care nu-s 
numai ale mele, să nu cobor în ochii dumneavoastră. Şi 
apoi, poate că, om al solitudinii şi al poeziei, n-o să credeţi 
în grozăviile acestei lumi. Ah! Nu ştiţi că dramele inventate 
de dumneavoastră sunt depăşite de acelea care au loc în 
familiile cele mai unite în aparenţă. Nu cunoaşteţi 
intensitatea anumitor nefericiri poleite cu aur. 

— Ştiu totul, exclamă el. 

— Nu, reluă ea, nu ştiţi nimic. Are dreptul, oare, o fiică 
să-şi renege mama? 

La auzul acestor cuvinte, d'Artez rămase ca un om rătăcit 
într-o noapte neguroasă în Alpi, şi care, la primele licăriri 
ale dimineţii, observă că se află pe buza unei prăpăstii fără 


fund. O privi pe prinţesă cu un aer uluit, simțind un fior 
rece pe şira spinării. Diane crezu că genialul bărbat era 
slab de înger, dar se linişti văzându-i ochii lucind. 

— La urma urmei, dumneavoastră aţi devenit pentru 
mine aproape un judecător, zise ea cu un aer deznădăjduit. 
Pot vorbi, în virtutea dreptului pe care-l are orice fiinţă 
calomniată de a se dezvinovăţi. Am fost, mai sunt încă 
(admițând că-şi mai aminteşte cineva de o biată schimnică 
obligată de oameni să renunţe la oameni!) învinuită de 
atâta uşurinţă, de atâtea fapte rele, încât mi se poate 
îngădui să mă instalez în inima în care găsesc un adăpost, 
astfel încât să nu fiu izgonită din ea. Justificarea mi s-a 
părut totdeauna o gravă insultă adusă inocenţei, de aceea 
mi-a displăcut totdeauna să vorbesc. Şi de altfel, cui puteam 
să-i vorbesc? Asemenea crude adevăruri nu trebuie 
încredințate decât lui Dumnezeu sau cuiva care ni se pare 
foarte apropiat de el, unui preot, unui al doilea eu. Ei, bine! 
Dacă tainele mele nu se află aici, zise ea apăsând cu mâna 
inima lui d'Artez, aşa cum erau aici... (îndoi sub degetele lui 
partea de sus a corsetului ei), dumneavoastră n-aţi mai fi 
marele d'Artez, iar eu aş fi înşelată! 

O lacrimă umezi ochii lui d'Artez, şi Diane devoră această 
lacrimă printr-o ocheadă care nu lăsă să-i tremure nici 
pupila, nici pleoapa. O privire rapidă şi ageră, ca un gest al 
pisicii prinzând şoarecele. Pentru prima oară, după şaizeci 
de zile pline de comportări reverenţioase, d'Artez îndrăzni 
să-i cuprindă mâna caldă şi parfumată; o duse la buze şi o 
sărută îndelung de la încheietură până la vârful unghiilor, 
cu o atât de suavă voluptate, încât prinţesa îşi înclină capul, 
ghicind prea bine ce bucurii o aşteptau. Se gândi că 
oamenii de geniu trebuiau să iubească cu mai multă 
perfecţie decât iubeau înfumuraţii, oamenii de lume, 
diplomaţii şi chiar militarii, care, totuşi, nu fac decât asta. 
Ea era o expertă, şi ştia că firile iubăreţe se trădează, ca să 
zicem aşa, printr-un fleac. O femeie iniţiată îşi poate citi 
viitorul într-un singur gest, aşa cum Cuvier ştia să spună, 


privind un singur fragment de labă: asta aparţine cutărui 
animal de cutare mărime, cu sau fără coame, carnivor, 
ierbivor, amfibie etc. 

În vârstă de atâţia mii de ani. Convinsă că întâlnea la 
d'Artez tot atâta imaginaţie amoroasă câtă punea în stilul 
său, consideră că trebuia să-l facă să ajungă la cel mai înalt 
grad al pasiunii şi al devotamentului. Îşi retrase repede 
mâna printr-o magnifică mişcare plină de emoție. Dacă ar fi 
zis: „Opriţi-vă, mă ucideţi!” tot n-ar fi obţinut un efect mai 
puternic. Rămase o clipă cu ochii în ochii lui d'Artez, 
exprimând totodată fericirea, sfiala, teama, încrederea, 
moleşeala, o vagă dorinţă şi o pudoare de fecioară. În acel 
moment n-avea decât douăzeci de ani. Dar ţineţi seama că 
se pregătise pentru această clipă de comică minciună cu o 
artă rar întâlnită în toaleta sa. Stătea în fotoliu ca o floare 
gata să-şi deschidă corola la primul sărut al soarelui. 
Înşelătoare sau veridică, îl fermeca pe Daniel. Dacă ne este 
îngăduit să riscăm o părere proprie, mărturisim c-ar fi 
teribil de plăcut să fim înşelaţi astfel timp îndelungat. 
Desigur, Talma, pe scenă, a fost cu mult deasupra realităţii. 
Dar prinţesa de Cadignan nu era, oare, cea mai iscusită 
artistă a acestor timpuri? Femeii acesteia nu-i lipsea decât 
un public atent. Din nefericire, în epocile frământate de 
mari evenimente politice, femeile dispar precum crinii de 
apă, care, pentru a înflori şi a ne încânta ochii au nevoie de 
un cer senin şi de adierile calde ale zefirului. 

Ora fatală sosise, Diane avea să-l înfăşoare pe marele 
bărbat în lianele extrem de încâlcite ale unui roman 
pregătit de multă vreme şi pe care el avea să-l asculte aşa 
cum neofiţii frumoaselor timpuri ale credinţei creştine 
ascultau predica vreunui apostol. 

— Dragă prietene, mama mea, care mai trăieşte încă la 
Uxelles, m-a măritat la şaptesprezece ani, în anul 1814 
(vedeţi că-s destul de bătrână) cu domnul de Maufrigneuse, 
nu din dragoste faţă de mine, ci din dragoste faţă de el. Se 
achita, faţă de singurul bărbat pe care-l iubise, pentru toată 


fericirea ce acesta i-o oferise. Ah! Nu vă miraţi de această 
cumplită combinaţie, nu-i prima oară când se întâmplă. 
Multe femei sunt mai mult amante decât mame, după cum 
majoritatea sunt mai bune mame decât adevărate femei. 
Aceste două sentimente - dragostea şi maternitatea -, 
dezvoltate cum sunt de moravurile noastre, se înfruntă 
adesea în sufletul femeilor; aşadar, este obligatoriu ca unul 
dintre ele să sucombe, când nu sunt egale în forţă, ceea ce 
face din câteva femei excepţionale gloria sexului nostru. Un 
om cu inteligenţa dumneavoastră trebuie să înţeleagă 
aceste lucruri care-i fac pe proşti să se mire, dar care nu-s 
mai puţin adevărate, ba chiar, îmi îngădui s-o spun, sunt 
justificabile prin deosebirile de caractere, de 
temperamente, de aptitudini, de situaţii. Eu, de exemplu, în 
această clipă, după douăzeci de ani de nefericiri, de 
decepţii, de calomnii îndurate, de griji apăsătoare, de 
plăceri găunoase, n-aş fi oare gata să mă prosternez la 
picioarele unui bărbat care m-ar iubi sincer şi pentru 
totdeauna? Ei, bine! Credeţi că lumea m-ar ierta? Şi totuşi, 
după douăzeci de ani de suferinţă, n-aş avea şi eu dreptul, 
ca în cei zece ani ce-mi mai rămân de trăit încă frumoasă, 
să întâlnesc o dragoste sfântă şi curată? Dar asta nu se va 
întâmpla, şi nu-s aşa neghioabă să-mi micşorez meritele în 
ochii lui Dumnezeu. Mi-am dus greul zilei şi al arşiţei până 
seara, îmi voi încheia ziua şi-mi voi primi răsplata... 

— Ce înger! gândi d'Artez. 

— În sfârşit, nu i-am purtat niciodată pică ducesei 
d'Uxelles pentru că l-a iubit mai mult pe domnul de 
Maufrigneuse decât pe biata Diane, aici de faţă. Mama mă 
văzuse foarte rar, mă uitase; dar ea s-a purtat urât cu mine, 
ca de la femeie la femeie, astfel încât ceea ce este neplăcut 
în comportarea unei femei faţă de altă femeie, devine oribil 
în comportarea unei mame faţă de fiica ei. Mamele care duc 
o viaţă ca aceea a ducesei d'Uxelles îşi ţin fiicele departe de 
ele, aşa că eu mi-am făcut intrarea în lume cu cincisprezece 
zile înainte de căsătorie. Închipuiţi-vă cât eram de naivă! 


Nu ştiam nimic, eram incapabilă să ghicesc dedesubturile 
acestei căsătorii. Aveam o avere frumoasă: un venit de 
şaizeci de mii de livre constând în păduri, pe care revoluţia 
uitase să le vândă în regiunea Nivernais sau nu le putuse 
vinde şi care depindeau de minunatul castel d'Anzy; domnul 
de Maufrigneuse era dator vândut. Dacă mai târziu am 
înţeles ce înseamnă a avea datorii, pe atunci eram total 
străină de viaţă ca să bănuiesc. Economiile făcute pe seama 
averii mele au reechilibrat afacerile soţului meu. Domnul de 
Maufrigneuse avea treizeci şi opt de ani când m-am 
căsătorit cu el, dar anii aceştia, ca şi aceia din campaniile 
militare, trebuiau socotiți dublu. Ah! Avea, într-adevăr, 
peste şaizeci de ani. La patruzeci de ani, mama mea mai 
avea încă pretenţii, şi m-am trezit între două gelozii. Ce 
viaţă am dus timp de zece ani...? Ah! Dacă s-ar şti cât 
suferea o biată tânără atât de bănuită! Să fii păzită de o 
mamă geloasă pe propria-i fiică!... Dumneavoastră, care 
scrieţi drame, n-aţi putea inventa niciodată una atât de 
neagră, atât de crudă ca aceasta. De obicei, după puţinul pe 
care-l ştiu despre literatură, o dramă este o înlănţuire de 
întâmplări, de discuţii, de evenimente ce se precipită spre o 
catastrofă; dar drama despre care vă vorbesc eu este cea 
mai cumplită catastrofă în acţiune! Este avalanşa care se 
prăbuşeşte peste tine dimineaţa, care continuă să se 
prăbuşească seara, la fel şi în a doua zi. Mă cuprinde frigul 
acum când vă vorbesc şi când dezvălui grota fără ieşire, 
rece şi întunecoasă în care am trăit. Şi ca să vă spun totul, 
naşterea bietului meu copil, care de altfel îmi seamănă 
leit... trebuie să vă fi frapat, nu-i aşa? asemănarea cu mine; 
are părul meu, ochii mei, ovalul feţei mele, gura mea, 
zâmbetul meu, bărbia mea, dinţii mei... Ei, bine! Naşterea 
lui este o întâmplare sau rezultatul unei convenţii între 
mama mea şi soţul meu. După căsătorie am trăit multă 
vreme ca o fată mare, cvasipărăsită a doua zi, mamă fără să 
fi fost femeie. Ducesa se complăcea în a-mi prelungi 
ignoranţa, şi ca să-şi atingă acest scop, o mamă are faţă de 


fiica ei cumplite avantaje. Eu, o biată copilă, crescută într-o 
mănăstire ca un trandafir pios, neştiind nimic despre 
căsătorie, maturizată prea târziu, eram foarte fericită: mă 
bucuram de deplina înţelegere şi armonie a familiei 
noastre. În sfârşit, primele bucurii ale maternității îmi 
abătuseră total gândurile de la soţul meu, care nu mă 
plăcea deloc şi care nu făcea nimic ca să se arate binevoitor, 
ele erau cu atât mai puternice cu cât nici nu bănuiam c-ar 
exista şi altele. Atât de mult mi se împuiase capul cu 
respectul pe care o mamă trebuie să-l aibă faţă de ea însăşi! 
Şi apoi, unei tinere fete îi face plăcere să se joace de-a 
mămica. La vârsta mea de atunci, copilul ţinea loc de 
păpuşă. Eram atât de mândră că aveam această frumoasă 
floare, căci Georges era frumos... o splendoare! Cum să te 
mai gândeşti la lume, când ai fericirea de a hrăni şi de a 
îngriji un îngeraş! Ador copiii când sunt mici, albi şi 
trandafirii. Eu nu-l vedeam decât pe fiul meu, stăteam în 
aceeaşi cameră cu fiul meu, nu lăsam guvernanta nici să-l 
îmbrace, nici să-l dezbrace sau să-l schimbe. Îngrijirile 
astea, atât de obositoare pentru mamele care au o liotă de 
copii, erau pentru mine o încântare. Dar după trei sau 
patru ani, cum nu sunt chiar proastă, cu toate eforturile 
făcute ca să fiu legată la ochi, am început să văd. Puteţi să 
mă imaginaţi la trezire, patru ani mai târziu, în 1819? Doi 
fraţi duşmani este o tragedie stropită cu apă de trandafiri 
faţă de o mamă şi o fiică în situaţia în care ne aflam ducesa 
şi eu; i-am sfidat, atunci, pe ea şi pe soţul meu, prin 
cochetării publice care au stârnit discuţii în lumea aleasă... 
Dumnezeu ştie cum! Înţelegi, prietene, că bărbaţii cu care 
eram bănuită că mă distrez aveau pentru mine valoarea 
pumnalului de care te foloseşti ca să-ţi străpungi duşmanul. 
Preocupată de răzbunarea mea, nu simţeam rănile pe care 
mi le făceam singură. lInocentă ca un copil, eram 
considerată o femeie perversă, cea mai păcătoasă femeie 
din lume, iar eu habar n-aveam de nimic. Oamenii-s destul 
de limitați, orbi, ignoranţi: nu-i interesează decât secretele 


care-i amuză, care le satisfac răutatea; când au de a face cu 
fapte măreţe, nobile, îşi acoperă ochii să nu le vadă. Dar am 
impresia că, în perioada aceea, privirile mele, gesturile 
mele de inocenţă răzvrătită, manifestările mele orgolioase, 
ar fi putut fi un adevărat noroc pentru marii pictori. 
Izbucnirile mele mânioase, torentele dispreţului meu au dat 
strălucire multor baluri. Poezie pierdută! Asemenea poeme 
sublime nu izvorăsc decât din indignarea ce ne cuprinde la 
douăzeci de ani! Mai târziu nu te mai revolţi, oboseşti, nu te 
mai miră viciul, devii laş, ţi-e teamă. Eu însă îmi dădusem 
drumul, da, da! îmi dădusem cu adevărat drumul! Am 
interpretat rolul celui mai neghiob personaj din lume: mi- 
am luat asupra mea povara crimei, fără să am vreun 
beneficiu. Îmi plăcea atât de mult să mă compromit! Ah! 
Eram răutăcioasă ca un copil. Am plecat în Italia cu un 
tânăr descreierat, pe care l-am părăsit când mi-a vorbit de 
iubire; dar când am aflat că se compromisese pentru mine 
(iscălise în fals pentru a-şi procura bani), am alergat să-l 
salvez. Mama mea şi soţul meu, care ştiau secretul acestor 
lucruri, mă ţineau din scurt, ca pe o femeie risipitoare. Ah! 
De data asta, m-am dus la rege. Ludovic al XVIII-lea, acest 
om fără inimă, s-a înduioşat: mi-a dat o sută de mii de franci 
din caseta sa personală. Marchizul d'Esgrignon, tânărul pe 
care l-aţi întâlnit poate în societate şi care până la urmă s-a 
căsătorit cu o fată foarte bogată, a fost salvat din prăpastia 
în care se aruncase pentru mine. Această aventură, 
provocată de uşurătatea mea, m-a pus pe gânduri. Mi-am 
dat seama că eu eram prima victimă a răzbunării mele. 
Mama mea, soţul meu, socrul meu aveau societatea de 
partea lor. Păreau să-mi protejeze nesăbuinţele. Mama, 
care mă ştia prea mândră, prea nobilă, prea d'Uxelles 
pentru a mă comporta în mod vulgar, s-a îngrozit văzând 
cât rău îmi făcuse. Avea cincizeci şi doi de ani; a părăsit 
Parisul, a plecat să trăiască la Uxelles. Acum îi pare rău de 
greşelile făcute, le ispăşeşte printr-o cucernicie exagerată 
şi printr-o afecţiune nelimitată pentru mine. Dar, în 1823, 


m-a lăsat singură şi faţă în faţă cu domnul de Maufrigneuse. 
Ah! Dragă prietene, voi, bărbaţii, habar n-aveţi ce poate 
însemna un om bătrân şi bogat. Ce căsnicie poate fi aceea 
cu un bărbat obişnuit cu admiraţia femeilor de lume, care 
nu găseşte acasă nici laude, nici proslăvire, mort pentru 
toate, şi tocmai de aceea gelos! Am încercat, când domnul 
de Maufrigneuse rămăsese numai al meu, am încercat să fiu 
o soţie bună, dar m-am lovit de toate durităţile unei firi 
morocănoase, de toate fanteziile neputinței, de puerilităţile 
neroziei, de toate vanităţile suficienţei, mă rog, de un 
bărbat care întruchipa cea mai plicticoasă elegie din lume, 
şi care mă trata ca pe o fetişcană, care nu pierdea niciun 
prilej de a-mi răni amorul-propriu, de a mă aplatiza sub 
loviturile experienţei sale, de a-mi dovedi că nu ştiam nimic. 
Nu era clipă să nu mă umilească. În sfârşit, a făcut totul ca 
să mă împingă să-l urăsc şi să-mi dea dreptul să-l înşel, dar 
timp de trei sau patru ani fusesem victima propriului meu 
suflet şi a dorinţei mele de a proceda bine. Ştiţi care-a fost 
cuvântul blestemat care m-a împins spre alte nesăbuinţe? 
Aţi putea născoci, vreodată, cea mai perfectă calomnie din 
lume? „Ducesa de Maufrigneuse s-a întors la soţul ei”, zicea 
lumea. „Da' de unde! A făcut-o din perversitate, e un triumf 
să poţi reînvia morţii, singurul lucru ce-i mai rămânea de 
făcut”, răspunsese cea mai bună prietenă a mea, o rudă, 
aceea la care am avut fericirea să vă întâlnesc. 

— Doamna d'Espard! exclamă Daniel, cu un gest de 
repulsie. 

— Ah! Am iertat-o, prietene. Mai întâi pentru că insulta 
era peste măsură de spirituală, şi poate pentru că şi eu 
spusesem destule răutăţi pe seama unor sărmane femei la 
fel de nevinovate ca şi mine. 

D'Artez mai sărută o dată mâna acestei femei sfinte care, 
după ce-i servise o mamă făcută harcea-parcea, după ce-l 
prezentase pe prinţul de Cadignan, pe care dumneavoastră 
îl cunoaşteţi, ca pe un Othello extrem de bănuitor, se făcuse 
ea însăşi zob, asumându-şi greşeli, în scopul de a-şi atribui 


în ochii naivului scriitor virginitatea aceea pe care cea mai 
netoată femeie încearcă s-o ofere cu orice risc iubitului ei. 
— Înţelegeţi, prietene, că am reintrat în lume cu vâlvă şi 
ca să stârnesc vâlvă. Am fost nevoită să duc noi lupte, a 
trebuit să-mi câştig independenţa şi să-l neutralizez pe 
domnul de Maufrigneuse. Am dus, aşadar, din alte motive, o 
viaţă risipitoare. Ca să pot uita, ca să pot înlocui viaţa reală 
cu una imaginară, am strălucit, am dat petreceri, m-am 
comportat ca o prinţesă şi am făcut datorii. Acasă, mă 
cufundam în somnul oboselii, ca să renasc frumoasă, veselă 
şi nebunatică pentru societate; dar în această tristă luptă a 
fanteziei împotriva realităţii mi-am risipit toată averea. 
Răscoala din 18630 a izbucnit în clipa când tocmai 
întâlnisem, la capătul acestei existenţe de O mie şi una de 
nopţi, iubirea sfântă şi curată, pe care (sunt sinceră!) 
doream s-o cunosc. Spuneţi şi dumneavoastră, nu era ceva 
firesc la o femeie a cărei inimă zdrobită din atâtea motive şi 
întâmplări se trezea la vârsta când femeia se simte minţită 
şi când vedeam în jurul meu atâtea fiinţe fericite în 
dragoste? Ah! De ce a fost Michel Chrestien atât de 
respectuos? Şi în acest caz soarta şi-a bătut joc de mine. Ce 
să mai zic? Odată cu moartea lui am pierdut totul, nu mi-am 
mai făcut nicio iluzie; strivisem totul, în afara unui singur 
fruct pentru care nu mai am niciun gust, nici dinţi. În 
sfârşit, m-am trezit dezamăgită de lume, când trebuia să 
părăsesc lumea. Există în toate astea ceva care ţine de 
providenţă, ca în starea aceea de nepăsare ce ne 
pregăteşte de moarte. (Făcu un gest plin de evlavioasă 
religiozitate.) Totul mi-a servit atunci, reluă ea, prăbuşirea 
monarhiei şi dezastrele ei m-au ajutat să mă retrag în 
singurătate. Fiul meu îmi alină multe dureri. Dragostea de 
mamă te răsplăteşte pentru toate celelalte sentimente 
înşelate! Lumea se miră de izolarea mea, dar în ea mi-am 
găsit liniştea. Ah! Dac-aţi şti cât de fericită este sărmana 
fiinţă aflată aici, în faţa dumneavoastră! Sacrificând totul 
fiului meu, uit bucuriile pe care nu le cunosc şi pe care nu le 


voi cunoaşte niciodată. Cine-ar putea crede că viaţa se 
rezumă, pentru prinţesa de Cadignan, la o nefericită noapte 
de nuntă; şi toate aventurile ce i se pun în seamă, la 
sfidarea unei fetişcane faţă de două înspăimântătoare 
pasiuni? Nimeni. Astăzi mi-e teamă de tot. Aş respinge cu 
siguranţă un sentiment autentic, o dragoste adevărată şi 
curată, la amintirea atâtor ipocrizii, atâtor nefericiri, aşa 
cum bogaţii păcăliţi de pungaşii care simulează nenorocirea 
resping o sărăcie cinstită, dezgustaţi de a mai face bine. 
Toate astea-s cumplite, nu-i aşa? Dar, credeţi-mă, tot ceea 
ce vă spun li se întâmplă multor femei. 

Aceste ultime cuvinte fuseseră rostite pe un ton glumeţ şi 
nepăsător, amintind de femeia elegantă şi zeflemitoare. 
D'Artez era năucit. În ochii lui, oamenii trimişi de tribunale 
în închisori, fie pentru că au ucis, fie pentru că au furat în 
împrejurări agravante, fie că au iscălit în fals vreo poliţă, 
erau nişte sfinţişori, comparaţi cu oamenii din înalta 
societate. Această elegie cumplită, făurită în arsenalul 
minciunii şi călită în apele Stixului parizian, fusese rostită 
cu accentul inimitabil al adevărului. Scriitorul contemplă o 
clipă femeia adorabilă din faţa lui, cufundată în fotoliu, cu 
mâinile atârnându-i de-a lungul celor două braţe ale 
fotoliului, ca două picături de rouă pe marginea unei petale, 
istovită de mărturisire, zdrobită, părând că resimte toate 
durerile vieţii în timp ce le relata. În sfârşit, un înger al 
melancoliei. 

— Şi, gândiţi-vă, reluă ea îndreptându-se cu un suspin, 
ridicându-şi o mână şi aruncând fulgere prin ochii în care 
cei douăzeci aşa-zişi ani de castitate scânteiau, gândiţi-vă 
ce ecou a avut asupra mea dragostea prietenului 
dumneavoastră; dar printr-o cumplită ironie a sorții... sau 
poate că Dumnezeu... deoarece atunci, mărturisesc, un 
bărbat, dar un bărbat demn de mine, m-ar fi găsit supusă, 
într-atât doream să fiu fericită! Ei, bine! Ela murit, şi a 
murit salvând viaţa cui?... a domnului de Cadignan! Vă 
uimeşte că m-aţi găsit pe gânduri... 


Aceasta fu ultima lovitură, iar bietul d'Artez nu mai putu 
rezista: căzu în genunchi, îşi lăsă capul în mâinile prinţesei 
şi plânse cu acele lacrimi calde pe care doar îngerii le-ar 
revărsa, dacă îngerii ar plânge. Şi cum Daniel stătea cu 
capul plecat, doamna de Cadignan putu să lase să-i fluture 
pe buze un zâmbet şiret şi triumfător, un zâmbet pe care 
doar maimuţele l-ar avea când privesc arogante în jur, dacă 
maimuţele ar râde. „Ah! L-am dat gata”, îşi zise ea - şi, într- 
adevăr, îl dăduse gata. 

— Dar, sunteţi... zise el, înălţându-şi frumosul chip şi 
privind-o drăgăstos. 

— Castă şi martiră, reluă ea zâmbind de banalitatea 
acestei vechi glume, dar acordându-i un sens fermecător 
prin acest surâs plin de o veselie crudă. Dacă mă vedeţi 
râzând, o fac pentru că mă gândesc la prinţesa pe care o 
ştie lumea, la această ducesă de Maufrigneuse căreia i se 
atribuie nu numai de Marsay şi nemernicul de Trailles, un 
asasin politic plătit, dar şi prostuţul de d'Esgrignon, şi 
Rastignac, Rubempre, ambasadori, miniştri, generali ruşi, şi 
parcă mai ştiu? Europa întreagă! S-au spus nenumărate 
răutăţi pe seama acestui album pe care l-am alcătuit, 
crezând că fiinţele ce mă admiraseră erau prietenii mei. Ah! 
Este îngrozitor! Nu înţeleg cum mai pot lăsa un bărbat să- 
mi stea la picioare: dispreţ pentru toţi, asta ar trebui să-mi 
fie deviza! 

Se ridică şi înaintă spre pervazul ferestrei cu un mers 
plin de intenţii măreţe. D'Artez rămase pe scăunelul pe 
care se reaşezase, neîndrăznind s-o urmeze pe prinţesă, 
dar urmărind-o cu privirea; o auzi suflându-şi nasul, fără să 
şi-l fi suflat. Cine-i prinţesa care-şi suflă nasul? Diane 
încerca din răsputeri să se arate emoţionată. D'Artez îşi 
crezu îngerul înecat în lacrimi, alergă, o luă de mijloc, o 
strânse la piept. 

— Nu, daţi-mi drumul, zise ea cu glasul stins şi 
murmurând, am prea multe îndoieli ca să mai fiu bună de 


ceva. A mă împăca cu viaţa înseamnă pentru mine un efort 
peste puterea omenească. 

— Diane! Te voi iubi pentru toată viaţa ta risipită. 

— Nu, nu-mi vorbi astfel, răspunse ea. În clipa asta mi-e 
ruşine şi tremur de parc-aş fi comis cele mai mari păcate. 

Revenise cu totul la inocenţa unei fetiţe, arborând însă un 
aer demn, măreț, nobil ca o regină. Nu se poate descrie 
efectul acestei manevre conduse atât de abil, încât devenise 
un adevăr pur în faţa sufletului curat şi deschis al lui 
d'Artez. Marele scriitor, mut de admiraţie, rămase pironit în 
dreptul pervazului, aşteptând un cuvânt, în timp ce prinţesa 
aştepta un sărut; dar ea era prea sfântă pentru el. Când i se 
făcu frig, prinţesa se duse şi se aşeză din nou în fotoliul ei - 
avea picioarele îngheţate. 

— Va trebui să mai aştept, îşi zicea ea privindu-l pe 
Daniel, cu fruntea înaltă şi chipul de o sublimă virtute. 

— Este într-adevăr o femeie? se întreba profundul 
cunoscător al sufletului omenesc. Oare cum să mă port cu 
ea? 

Până la ora două dimineaţa, îşi petrecură timpul 
spunându-şi nimicurile pe care femeile inteligente, cum era 
prinţesa, ştiu să le facă extrem de plăcute. Diane se 
pretindea prea obosită, prea bătrână, prea trecută; d'Artez 
îi dovedea, lucru de care ea era convinsă, că avea pielea cea 
mai catifelată, cea mai plăcută la mângâiere, cea mai albă la 
vedere, cea mai înmiresmată; era tânără şi înfloritoare. 
Analizară frumuseţe cu frumuseţe, amănunt cu amănunt, 
scoțând exclamaţii precum: „Credeţi?” „Sunteţi nebun” 
„Asta înseamnă dorinţă!” „În cincisprezece zile mă veţi 
vedea aşa cum sunt.” „Ce mai, curând voi avea patruzeci de 
ani.” „Mai poţi iubi o femeie atât de bătrână?” 

D'Artez fu de o elocinţă impetuoasă şi adolescentină, 
înarmată cu adjectivele cele mai exagerate. Când prinţesa îl 
auzi pe spiritualul scriitor rostind complimente prosteşti de 
sublocotenent îndrăgostit, îl ascultă cu un aer pierdut, 
adânc înduioşată, dar râzând în sine. 


Ajuns în stradă, d'Artez se întrebă dacă n-ar fi trebuit să 
fie mai puţin respectuos. Îşi prefiră în memorie ciudatele 
mărturisiri care, fireşte, aici au fost extrem de scurtate - ar 
fi fost nevoie de un întreg volum ca să fie redate, cu bogăţia 
lor de nuanţe îmbietoare şi cu gesturile care le însoţiseră. 
Perspicacitatea retrospectivă a acestui bărbat atât de 
simplu şi de profund fusese luată prin surprindere de 
firescul acestui roman, de profunzimea lui, de accentul 
prinţesei. 

— Aşa-i, îşi spuse el, neputând adormi, astfel de drame 
există în marea societate; societatea acoperă asemenea 
orori sub podoabele eleganţei, sub broderia defăimării, sub 
umorul povestirii. Noi nu inventăm niciodată decât 
adevărul. Biata Diane! Michel presimţise această enigmă, 
spunea că sub stratul acesta de gheaţă clocotesc vulcani! 
lar Bianchon, Rastignac, au dreptate: nu poate fi fericire 
mai mare decât aceea când, iubind o femeie de lume, 
spirituală şi delicată, simţi că ai atins totodată culmile 
idealului şi extazul dorinţei. Şi pe măsură ce-şi analiza 
iubirea, găsea că-i fără margini. 


A doua zi, în jurul orei două, doamna d'Espard, care n-o 
mai văzuse pe prinţesă de mai bine de o lună, şi care nu 
primise de la ea nici măcar un cuvânt, veni împinsă de o 
nespusă curiozitate. Nimic nu-i mai amuzant ca discuţia 
acestor două rafinate vipere în timpul primei jumătăţi de 
ceas. Diane d'Uxelles se ferea, de parcă era ceva interzis, 
să vorbească despre d'Artez. Marchiza se învârtea în jurul 
acestei probleme ca beduinul în jurul unei caravane bogate. 
Diane se distra, marchiza turba. Diane aştepta, voia să-şi 
folosească prietena şi să facă din ea un câine de vânătoare. 
Dintre aceste două femei atât de celebre în înalta societate 
pariziană, una era mai puternică decât cealaltă. Prinţesa o 
domina cu mult pe marchiză, iar marchiza recunoştea în 
sinea ei această superioritate. Aici sălăşluia, poate, secretul 
prieteniei lor. Cea mai slabă stătea pitită în falsu-i 


ataşament, pândind clipa îndelung aşteptată de toţi cei 
slabi, pentru a sări la gâtul celor puternici şi a-i pecetlui cu 
semnul victorioasei muşcături. În privinţa aceasta, Diane nu 
se înşela. Întreaga societate era victima adulărilor dintre 
aceste două prietene. În clipa când prinţesa întrezări o 
întrebare pe buzele prietenei sale, îi spuse: 

— Ei bine, draga mea, îţi datorez o fericire completă, 
uriaşă, nesfârşită, dumnezeiască. 

— Ce vrei să spui? 

— Îţi mai aminteşti discuţia noastră de acum trei luni, în 
grădină, pe bancă, la soare, sub tufele de iasomie? Ah! Doar 
oamenii geniali ştiu să iubească. l-aş atribui bucuroasă 
marelui meu Daniel cuvintele ducelui de Alba către 
Caterina de Medici: capul unui singur somon valorează cât 
cel al tuturor broaştelor. 

— Acum nu mă mai miră de ce nu te mai văd. 

— Făgăduieşte-mi că, dacă-l vezi, nu-i sufli o vorbă despre 
mine, scumpa mea, zise prinţesa luând mâna marchizei. 
Sunt fericită, ah! Cum nu se poate mai fericită, şi dumneata 
ştii câtă amploare poate lua în societate un cuvânt sau o 
glumă. Vorba ucide, atâta otravă ştiu a pune unii într-o 
singură vorbă! Dac-ai ştii, în aceste ultime opt zile, cât de 
mult ţi-am dorit şi ţie o asemenea pasiune! în sfârşit, este 
plăcut, este un frumos triumf pentru noi, femeile, să ne 
încheiem viaţa de femeie, să ne lăsăm în voia unei iubiri 
arzătoare, curate, devotate, totale, întregi, mai ales după 
ce-am căutat-o atât de mult. 

— De ce mă rogi să-i fiu credincioasă celei mai bune 
prietene ale mele? zise doamna d'Espard. Mă crezi deci în 
stare să-ţi joc vreo festă? 

— Când o femeie posedă o asemenea comoară, teama de 
a o pierde este un sentiment atât de firesc, încât îţi inspiră 
teama. Sunt absurdă, iartă-mă, draga mea. 

Câteva minute după aceea, marchiza ieşi; urmărind-o cu 
privirea, prinţesa îşi zise: „Ce-o să mă mai bârfească! Dar, 


orice-ar spune, nu-mi pasă; şi, ca s-o scutesc de efortul de 
a-l smulge pe Daniel de aici, am să-l trimit eu la ea.” 

După câteva clipe, la ora trei, apăru d'Artez. În toiul unei 
expuneri interesante, prinţesa îi tăie brusc vorba, 
prinzându-l de braţ cu mâna ei frumoasă. 

— lartă-mă, prietene, zise ea, dar aş putea uita un lucru 
care pare o nerozie, şi care este totuşi extrem de important. 
N-ai mai pus piciorul în casa doamnei d'Espard din ziua 
aceea de mii de ori fericită când te-am întâlnit; du-te, nu 
pentru dumneata şi nici din politeţe, ci pentru mine. Poate 
că mi-ai făcut din ea o duşmancă, dacă din întâmplare a 
aflat că din seara când am cinat la dânsa n-ai mai ieşit, ca să 
spun aşa, din casa mea. De altfel, dragă prietene, nu mi-ar 
plăcea să te văd renunțând la relaţii şi la societate, nici la 
ocupațiile şi operele dumitale. Aş fi şi mai mult calomniată. 
Ce nu s-ar spune? Că te ţin în lesă, te absorb, că mi-e teamă 
de comparații, că vreau iarăşi să stârnesc vâlvă în jurul 
meu, că fac tot posibilul să-mi păstrez cucerirea, ştiind că 
este ultima. Cine-ar putea bănui că eşti unicul meu prieten? 
Dacă m-ai iubi atât cât zici că mă iubeşti, i-ai face pe oameni 
să creadă că suntem pur şi simplu ca un frate şi o soră. 

D'Artez fu pentru totdeauna supusul inefabilei gingăşii cu 
care această graţioasă femeie îşi aranja rochia pentru a-i 
conferi deplina eleganţă. Era ceva nespus de delicat, de 
suav în acest discurs care-l înduioşă până la lacrimi. 
Prinţesa ieşea din toate situaţiile josnice şi burgheze ale 
femeilor ce se ceartă şi se şicanează despicând firul în 
patru pe canapele. Ea etala o grandoare nespusă; n-avea 
nevoie s-o spună; legătura dintre ei se stabilise într-un chip 
nobil. Nu ţinea nici de trecut, nici de viitor, nici de prezent; 
va fi când vor vrea ei, atât unul cât şi celălalt, fără 
nesfârşitele panglicuţe a ceea ce femeile de rând numesc 
un sacrificiu; neîndoios, ele ştiu tot ce au de pierdut prin 
acest sacrificiu, în timp ce această sărbătoare este un 
triumf pentru femeile convinse că au de câştigat. În fraza 
aceasta, totul era vag ca o promisiune, blând ca o speranţă 


şi totuşi precis ca o literă de lege. S-o spunem deschis? 
Mărinimii ca acestea nu întâlneşti decât la acele ilustre şi 
sublime mincinoase; ele rămân suverane chiar şi în 
situaţiile când celelalte femei devin supuse. D'Artez putu 
astfel să măsoare distanţa care există între aceste femei şi 
celelalte. Prinţesa se dovedea demnă şi frumoasă. Secretul 
nobleţei consta, poate, în arta cu care marile doamne ştiu 
să-şi lepede voalurile; ele izbutesc să fie, în această situaţie, 
ca statuile antice; dacă şi-ar păstra vreun veşmânt ar fi 
imorale. Burghezia încearcă întotdeauna să se învăluie. 

Înhămat dragostei, susţinut de cele mai minunate virtuţi, 
d'Artez o ascultă şi se duse la doamna d'Espard, care 
desfăşură pentru el cele mai încântătoare cochetării. 
Marchiza avu grijă să nu-i vorbească despre prinţesă; îl 
rugă doar să-i accepte invitaţia la cină într-una din zilele 
următoare. 

D'Artez avu în ziua aceea o numeroasă companie. 
Marchiza îi invitase pe Rastignac, Blondet, marchizul 
d'Ajuda-Pinto, Maxime de Trailles, marchizul d'Esgrignon, 
cei doi Vandenesse, du Tillet, unul dintre cei mai bogaţi 
bancheri din Paris; baronul de Nucingen, Nathan, lady 
Dudley, doi dintre cei mai vicleni ataşaţi de ambasadă, şi 
cavalerul d'Espard, unul dintre cele mai profunde 
personaje ale acestui salon, jumătatea rafinamentului 
cumnatei sale. Maxime de Trailles îl întrebă râzând pe 
d'Artez: 

— O vedeţi des pe prinţesa de Cadignan? 

D'Artez răspunse la întrebare cu o scurtă înclinare a 
capului. Maxime de Trailles era un escroc de clasă înaltă, 
fără niciun scrupul, capabil de orice, ruinând femeile care-l 
iubeau, obligându-le să-şi amaneteze diamantele, dar 
acoperind această conduită cu o poleială strălucitoare, cu 
maniere fermecătoare şi cu o inteligenţă drăcească. Inspira 
tuturora teamă şi, în aceeaşi măsură, dispreţ; dar cum 
nimeni nu era destul de curajos să-i arate altceva decât 
sentimentele cele mai Curtenitoare, el nu putea să-şi dea 


seama de nimic, sau se preta la ipocrizia generală. Îi datora 
contelui de Marsay ultima treaptă de avansare la care 
putea ajunge. De Marsay, care-l cunoştea pe Maxime de 
multă vreme, îl socotise capabil să îndeplinească anumite 
funcţii secrete şi diplomatice pe care i le dădea şi pe care el 
le îndeplinea de minune. De la o vreme, d'Artez era destul 
de implicat în treburile politice ca să nu cunoască perfect 
personajul, şi poate că doar el avea acea înaltă forţă morală 
ca să spună cu glas tare ceea ce lumea gândea în şoaptă. 

— Cu siguranz din priţin ei neglijaz Camer, zise baronul 
de Nucingen. 

— Ah! Prinţesa este una dintre femeile cele mai 
periculoase pentru un bărbat care-i trece pragul, exclamă 
încet marchizul d'Esgrignon, ei îi datorez ticăloşia 
căsătoriei mele. 

— Periculoasă? zise doamna d'Espard. Nu vorbi astfel 
despre cea mai bună prietenă a mea. N-am auzit şi n-am 
văzut vreodată ceva la prinţesă care să nu mi se pară a 
izvori din sentimentele cele mai alese. 

— Lăsaţi-l pe marchiz să vorbească, interveni Rastignac. 
Când un bărbat a fost trântit de un cal de rasă, îi găseşte 
cusururi şi-l vinde. 

Instigat de fraza acestuia, d'Esgrignon îl privi pe Daniel 
d'Artez şi îi spuse: 

— Domnul n-a ajuns, sper, cu prinţesa, la un stadiu care 
să ne împiedice să vorbim despre ea. 

D'Artez tăcu. D'Esgrignon, care nu era lipsit de umor, îi 
făcu prinţesei, ca răspuns la intervenţia lui Rastignac, un 
portret extrem de laudativ, stârnind hohotele de râs ale 
comesenilor. Cum această batjocură era total obscură 
pentru d'Artez, el se aplecă spre doamna Montcomet, 
vecina sa, şi o întrebă sensul acestor glume. 

— Dar, cu excepţia dumneavoastră, luându-ne după buna 
părere pe care-o aveţi despre prinţesă, toţi invitaţii de aici 
au fost, se pare, în bunele-i graţii. 


— Pot să vă asigur că toate părerile astea sunt false, 
răspunse Daniel. 

— Totuşi, domnul d'Esgrignon, aici de faţă, un nobil din 
Perche, a ajuns la sapă de lemn pentru ea, acum 
doisprezece ani, gata să fie trimis la eşafod. 

— Cunosc chestiunea, zise d'Artez. Doamna de Cadignan 
a apelat atunci la Curtea cu juri pentru salvarea lui 
d'Esgrignon, şi iată cum o răsplăteşte el astăzi! 

Doamna de Montcomet îl privi pe d'Artez cu o uimire şi o 
curiozitate aproape prosteşti, apoi îşi întoarse ochii spre 
doamna d'Espard arătându-i-l de parc-ar fi spus: Este 
vrăjit! 

În timpul desfăşurării acestei scurte conversații, doamna 
de Cadignan fii apărată de doamna d'Espard, a cărei 
protecţie semăna cu aceea a paratrăsnetului care atrage 
trăsnetele. Când d'Artez reveni la conversaţia generală, îl 
auzi pe Maxime de Trailles rostind aceste cuvinte: „La 
Diane, depravarea nu este un efect, ci o cauză; poate că de 
aici i se trage naturaleţea-i încântătoare; ea nu caută, nici 
nu inventează nimic; îţi oferă subtilităţile cele mai 
ingenioase, ca inspiraţia celei mai nevinovate iubiri, şi-ţi 
este cu neputinţă să n-o crezi.” 

Fraza aceasta, părând a fi fost pregătită pentru un om de 
talia lui d'Artez, era atât de categorică, încât fu ca o 
concluzie. Nimeni nu mai vorbi despre prinţesă, părea ca 
ucisă. D'Artez îi privi pe de Trailles şi pe d'Esgrignon cu un 
aer batjocoritor: 

— Cea mai mare greşeală a acestei femei este că face 
concurenţă bărbaţilor, zise el. Risipeşte ca şi ei bunuri 
parafernale, îşi trimite amanţii la cămătari, le mănâncă 
averile, ruinează orfanii, înghite vechi castele, inspiră şi 
poate chiar înfăptuieşte crime, dar... 

Niciodată, niciunul dintre cele două personaje cărora le 
răspundea d'Artez nu auzise ceva atât de tăios. La auzul 
acelui dar, invitaţii paralizară; toţi rămaseră cu furculiţa în 
aer, cu ochii pironiţi când asupra temerarului scriitor, când 


asupra asasinilor prinţesei, aşteptând concluzia într-o 
cumplită tăcere. 

— Dar, zise d'Artez cu o dezinvoltură batjocoritoare, 
prinţesa de Cadignan are asupra bărbaţilor un avantaj: 
când ţi-ai pus viaţa în pericol pentru ea, te salvează, şi nu 
vorbeşte de rău despre nimeni. De ce, din toată omenirea, 
nu s-ar găsi şi o femeie care să se distreze pe seama 
bărbaţilor, aşa cum bărbaţii se distrează pe seama 
femeilor? De ce sexul frumos nu şi-ar lua şi el din când în 
când o revanşă? 

— Geniul este mai puternic decât inteligenţa, zise 
Blondet către Nathan. 

Aceasta avalanşă de ironii muşcătoare fu într-adevăr ca 
salva unei baterii de tunuri în faţa unor focuri de armă. Se 
grăbiră să schimbe subiectul. Nici contele de Trailles, nici 
marchizul d'Esgrignon nu părură dispuşi să-l contrazică pe 
d'Artez. Când se aduseră cafelele, Blondet şi Nathan se 
îndreptară spre scriitor cu o amabilitate pe care nimeni nu 
cuteza s-o imite, atât de greu era să împaci admiraţia 
insuflată de conduita sa şi teama de a-ţi face doi puternici 
duşmani. 

— Ştiam din totdeauna că tăria dumneavoastră de 
caracter este la fel de mare ca şi talentul dumneavoastră, 
zise Blondet. Astăzi v-aţi comportat, nu numai ca un om, ci 
şi ca un Dumnezeu: să nu te laşi condus nici de sentimente, 
nici de închipuire; să nu iei apărarea unei femei iubite, 
greşeală pe care toţi o aşteptam, şi care ar fi făcut să 
triumfe această lume, roasă de gelozie împotriva 
celebrităților literare... Ah! Îngăduiţi-mi s-o spun, este 
culmea diplomaţiei personale. 

— Ah! Sunteţi un mare politician, zise Nathan. Ca să 
răzbuni o femeie fără a-i lua apărarea trebuie să ai nu 
numai putere de convingere, dar şi multă abilitate. 

— Prinţesa este una dintre eroinele partidului legitimist, 
nu-i oare o datorie a oricărui om de suflet s-o ocrotească 
orice-ar fi? răspunse tăios d'Artez. Ceea ce a făcut ea 


pentru cauza stăpânilor săi ar scuza viaţa cea mai 
nesăbuită. 

— Joacă tare, zise Nathan câtre Blondet. 

— De parcă prinţesa ar merita osteneala, răspunse 
Rastignac care li se alăturase. 

D'Artez se duse la prinţesă, care-l aştepta cuprinsă de 
cele mai cumplite nelinişti. Rezultatul acestei experienţe pe 
care Diane o favorizase putea să-i fie fatal. Pentru prima 
oară în viaţa ei, femeia aceasta îşi simţea inima suferindă şi 
trupul înecat în sudoare. Nu ştia ce atitudine să adopte în 
cazul în care d'Artez ar fi crezut lumea care spunea 
adevărul, în loc s-o creadă pe ea, care minţea; căci 
niciodată un caracter atât de ales, un bărbat atât de 
integru, un suflet atât de pur, o conştiinţă atât de ingenuă 
nu-i căzuse în mână. Dacă urzise minciuni atât de oribile, 
fusese împinsă de dorinţa de a cunoaşte adevărata iubire. 
Iubirea aceasta o simţea cum i se înfiripă în inimă, îl iubea 
pe d'Artez; era condamnată să-l înşele, căci voia să rămână 
pentru el actriţa sublimă care jucase teatru în faţa lui. Când 
auzi paşii lui Daniel în sufragerie, simţi un şoc, o emoție ce- 
o cutremură până-n rărunchi. Această tulburare, pe care n- 
o mai încercase niciodată în perioada celei mai aventuroase 
existenţe pentru o femeie de rangul ei, o făcu să înţeleagă 
că-şi riscase fericirea. Ochii ei pătrunzători îl învăluiră pe 
d'Artez, văzură prin fibrele cărnii sale. ti citiră în suflet: 
bănuiala nici măcar nu-l atinsese cu aripa ei de liliac. 
Cumplita emoție a acestei spaime îşi produse efectul: 
fericirea fu cât pe ce s-o înăbuşe pe fericita Diane; căci nu 
există fiinţă care să aibă mai multă forţă pentru a suporta 
durerea decât pentru a rezista la o fericire supremă. 

— Daniel, am fost calomniată şi tu m-ai răzbunat! 
exclamă ea, ridicându-se şi deschizând braţele. 

În adânca uimire pricinuită de aceste cuvinte ale căror 
rădăcini erau invizibile pentru el, Daniel îşi lăsă capul 
cuprins de frumoasele mâini, iar prinţesa îl sărută cu 
sfinţenie pe frunte. 


— De unde ai ştiut...? 

— Ah, prostuţ ilustru, ce eşti! Nu vezi că te iubesc 
nebuneşte? 

Din acea zi, nu s-a mai discutat nimic nici despre prinţesa 
de Cadignan, nici despre d'Artez. Prinţesa a moştenit de la 
mama ei o oarecare avere; îşi petrece toate verile la 
Geneva, într-o vilă, împreună cu marele scriitor, şi revine la 
Paris pentru cele câteva luni de iarnă. D'Artez nu se arată 
decât la Cameră, în sfârşit, publicaţiile sale au devenit 
nespus de rare. Să fie acesta un deznodământ? Da, pentru 
oamenii de spirit; nu, pentru cei ce vor să ştie totul. 


Jardies, iunie 1839