Honore De Balzac — Bal la Sceaux

Honore de BALZAC 


Bal la Sceaux 
Le Bal de Soeaux 1830 


Contele de Fontaine, şeful uneia dintre cele mai vechu faruilu din 
Poitou 1, slujise cu iscugință şi curaj cauza Bourbonilor? în timpul 
războiului pe care vendeenu? l-au purtat împotriva Pepublieu, 
După ce scăpase teatăr din toate primejdule ce amerințară pe 
conducătorii regalişii în acea epacă furtunoasă a istoriei 
contemporane, îi plăcea să spună: 

— Eu sunt unul dintre ce: care s-au jerthit pe treptele tronului! 

f.ceastă glumă avea un sâmbure de adevăr, dat find că era vorba 
de un om care în sângeroasa zi a luptelor de la Quatre-Chermuns 
fusese culeg dintre morți. Degi sărăcit cu totul în urma conhscărilor, 
acest leal vendesan refuzase cu încăpățânare toate slujbele bine 
retrbuite pe care i le oferise împăratul Hapoleon. Hezdruncinat în 
concepțule lui aristocratice, se supusese orbeşte concepțulor clasei 
sale atunci când socotize că a sosit momentul să-gi aleagă o 
tovarăşă de viaţă, În ciuda încercărilor unui revoluţionar proaspăt 
îmbogățit de a şi-l face ginere, punând mult preț pe o asemenea 
încuscrire, el se însurase cu o dornnigoară de Kergaroust, fără muci o 
avere, dar a cărei larulie este una dintre cele mai străvechu din 
Bretarmua, 

Festaurația îl găsi pe domnul de Fontaine împovărat cu o farmlie 


Pi pp Pi o IA „a Ă E. Pi 


Honore de BALZAC 


Bal la Sceaux 
Le Bal de Sceaux 1830 


Contele de Fontaine, şeful uneia dintre cele mai vechi 
familii din Poitoul1, slujise cu iscusinţă şi curaj cauza 
Bourbonilor? în timpul războiului pe care vendeenii3 l-au 
purtat împotriva Republicii. După ce scăpase teafăr din 
toate primejdiile ce ameninţară pe conducătorii regalişii în 
acea epocă furtunoasă a istoriei contemporane, îi plăcea să 
spună: 

— Eu sunt unul dintre cei care s-au jertfit pe treptele 
tronului! 

Această glumă avea un sâmbure de adevăr, dat fiind că era 
vorba de un om care în sângeroasa zi a luptelor de la 
Quatre-Chemins fusese cules dintre morţi. Deşi sărăcit cu 
totul în urma confiscărilor, acest leal vendeean refuzase cu 
încăpățânare toate slujbele bine retribuite pe care i le 
oferise împăratul Napoleon. Nezdruncinat în concepţiile lui 
aristocratice, se supusese orbeşte concepţiilor clasei sale 
atunci când socotise că a sosit momentul să-şi aleagă o 
tovarăşă de viaţă. În ciuda încercărilor unui revoluţionar 
proaspăt îmbogăţit de a şi-l face ginere, punând mult preţ 
pe o asemenea încuscrire, el se însurase cu o domnişoară 
de Kergarouet, fără nici o avere, dar a cărei familie este 
una dintre cele mai străvechi din Bretania. 

Restauraţia4 îl găsi pe domnul de Fontaine împovărat cu o 
familie numeroasă. Cu toate că nu era în firea acestui 
inimos gentilom să ceară favoruri, se supuse totuşi 


dorințelor soţiei sale, îşi părăsi moşia, al cărei venit modest 
abia îi ajungea ca să-şi ţină copiii, şi se mută la Paris. 
Dezamăgit de lăcomia cu care foştii lui camarazi îşi 
împărțeau între ei funcţiile şi demnităţile constituţionale, 
era gata să se întoarcă la fâşia lui de pământ, când primi o 
adresă ministerială, prin care o excelenţă destul de 
cunoscută îl înştiinţa că i s-a conferit gradul de general de 
brigadă, în virtutea ordonanţei ce dădea dreptul ofiţerilor 
din armatele catolice de a-şi socoti primii douăzeci de ani, 
în care Ludovic ai XVIII-lea5 nu domnise, ca ani de serviciu. 
Peste câteva zile, vendeeanul mai primi, tot din oficiu, fără 
să fi făcut nici un demers, crucea ordinul „Legiunii de 
onoare” şi pe aceea a „Sfântului Ludovic”. Aceste favoruri 
ce-i veneau unul după altul, şi pe cane credea că le 
datorează faptului că monarhul nu-l uitase, îl clătinară în 
hotărârea lui; nu se mai mulţumi, aşa cum făcuse cu evlavie 
până atunci în fiecare duminică, să-şi ducă familia la 
Tuileries6 să strige „Trăiască regele” în sala mareşalilor, în 
clipa când se adunau toţi prinții la capelă, şi ceru favoarea 
unei întrevederi particulare. Dar audiența, care i se acordă 
numaidecât, nu fu câtuşi ele puţin particulară. Salonul regal 
era înţesat de slujitori bătrâni, ale căror chipuri pudrate, 
privite de o anumită înălţime, semănau cu un covor 
înzăpezit. Aici, gentilomul îşi regăsi vechii lui camarazi, care 
îl primiră cu oarecare răceală; în schimb, prinții i se părură 
„adorabili”, expresie entuziastă, ce-i scăpă din gură în 
momentul când cel mai binevoitor dintre stăpânii lui, 
despre care contele credea că nu-l cunoaşte decât după 
nume, se apropie de el ca să-i strângă mâna şi să-l proclame 
drept cel mai neaoş dintre vendeeni. Cu tot acest elogiu 
însă, nici uneia dintre augustele figuri nu-i trecu prin minte 
să-l întrebe ceva în legătură cu pierderile pe care le 
suferise, sau cu banii pe care-i vărsase atât de darnic în 
vistieria armatei catolice. Îşi dădu seama, cam târziu e 
drept, că făcuse războiul pe socoteala lui propria. Către 
sfârşitul serii, socoti că îşi poate îngădui o aluzie spirituală 


la starea lui materială, asemănătoare de altfel cu aceea a 
multor alţi gentilomi. Maiestatea sa prinse a râde din toată 
inima, orice vorbă te duh având darul să-i placă, dar pe 
urmă replică printr-una dintre acele glume regale a cărei 
blândeţe ustură mai tare decât asprimea unei dojeni. Unul 
dintre cei mai intimi confidenţi ai regelui se grăbi să se 
apropie de interesantul vendeean, şi, printr-o frază subtilă 
şi politicoasă, îi dădu să înţeleagă că n-a sosit încă 
momentul să se socotească cu stăpânii: la ordinea zilei 
figurau alte întâmplări, mult mai întârziate decât a sa, şi 
care aveau să servească, de bună seamă, la istoricul 
revoluţiei. Contele se desprinse pe neobservate din grupul 
venerabil care forma un respectuos semicerc în faţa 
augustei familii. Apoi, după ce-şi desfăcu, nu fără bătaie de 
cap, sabia care se încurcase între picioarele subţiri, 
străbătu curtea palatului de la Tuileries, îndreptându-se pe 
jos spre trăsura ce şi-o lăsase pe chei. Cu îndârjirea 
specifică nobilimii de viţă veche pentru care amintirea Ligii 
şi a Baricadelor? nu s-a stins încă, în trăsură răbufni cu glas 
tare şi cu riscul de a se compromite, împotriva schimbării 
ce se produsese la curte. 

„Altădată - îşi spunea el - oricine putea să vorbească 
regelui pe faţă despre micile lui neajunsuri. Seniorii puteau 
să-i ceară, fără nici o teamă, favoruri şi bani, dar acum să 
nu poţi căpăta, fără scandal, nici măcar restituirea sumelor 
împrumutate în cadrul serviciului? La dracu! Crucea 
„Sfântului Ludovic, şi gradul de general de brigadă nu fac 
cât cele trei sute de mii de livre8 pe care le-am cheltuit, 
până la una, pentru cauza regală. Am să-i vorbesc din nou 
regelui, dar de data asta deschis şi în cabinetul său.” 
Întâmplarea asta slăbi cu atât mai mult zelul domnului de 
Fontaine, cu cât repetatele lui cereri de audienţă rămaseră 
mereu fără răspuns. Pe deasupra, el mai văzu cum toţi 
intruşii Imperiului ajungeau la demnităţile rezervate, sub 
vechea monarhie, numai celor mai bune familii. 


„Totul e pierdut - îşi spuse contele într-o dimineaţă. De 
bună seamă. Regele a fost şi el revoluţionar. Dacă n-ar fi 
Monsieur9 care nu-şi calcă demnitatea şi-şi răsplăteşte 
slujitorii credincioşi, nu ştiu pe ce mâini ar ajunge într-o zi 
coroana Franţei, dacă regimul ăsta ar continua prea mult. 
Blestematul lor sistem constituţional este cel mai rău dintre 
toate formele de guvernământ, şi niciodată, nu va fi potrivit 
pentru Franţa. Ludovic al XVIII-lea şi domnul Beugnot10 au 
dat totul peste cap la Saint-Ouen. 

Deznădăjduit, contele se pregătea să se întoarcă la moşia 
sa, renunțând cu mărinimie la orice pretenţii de 
despăgubire. Tocmai atunci se produseră însă evenimentele 
de la 20 martie11, care stârniră o nouă furtună ce ameninţa 
să-l piardă şi pe regele legitim şi pe apărătorii lui. Asemeni 
acelor oameni cu inima bună care n-ar fi în stare să alunge 
nici măcar un servitor pe vreme de ploaie, domnul de 
Fontaine îşi amanetă moşia ca să urmeze monarhia în exil, 
fără să fie sigur dacă această complicitate la emigrare îi va 
folosi mai mult decât îi folosise devotamentul din trecut; 
dar, văzând că cei ce rămân credincioşi în surghiun se 
bucură de mai multă trecere decât vitejii care, odinioară, se 
ridicaseră cu armele în mâini, împotriva înfiinţării 
Republicii, nădăjduia, pesemne, să tragă din călătoria asta 
în străinătate un profit mai mare decât dintr-un serviciu 
activ şi primejdios înlăuntrul ţării. Calculele lui de curtean 
nu erau numai una dintre acele speculaţii deşarte ce 
făgăduiesc rezultate admirabile pe hârtie, dar duc la sapă 
de lemn când sunt puse în practică. Aşa încât fu şi el, după 
cum spunea cel mai spiritual şi mai abil diplomat al nostru, 
unul dintre cei cinci sute de slujitori credincioşi care au 
plecat cu regele în exil, la Gand, şi unul dintre cei cincizeci 
de mii care îl însoțeau la întoarcere. 

În timpul acestei scurte absenţe a regalității, domnul de 
Fontaine avu fericirea să fie folosit de către Ludovic al 
XVIII-lea, arătându-i-se mai mult decât o mare cinste 
politică şi o sinceră afecţiune. Într-o seară, pe când 


monarhul nu avea altceva mai bun de făcut, îşi aduse 
aminte de aluzia domnului de Fontaine, de la Tuileries. 
Bătrânul vendeean nu pierdu un astfel de prilej şi îşi spuse 
povestea cu destul duh pentru ca regele, care nu uita nimic, 
să şi-o poată aminti la timpul potrivit. Augustul literat 
remarcă forma inteligentă dată câtorva note a căror 
redactare fusese încredinţată discretului gentilom. Acest 
merit mărunt îl trecu pe domnul de Fontaine, în memoria 
regelui, printre slujitorii cei mai devotați ai coroanei. La a 
doua întoarcere, contele fu unul dintre acei însărcinaţi 
extraordinari care cutreieră departamentele cu misiunea 
de a judeca în ultimă instanţă pe rebeli, dar el dădu dovadă 
de multă moderație în exercitarea teribilei sale puteri. 
După încetarea acestei jurisdicții temporare, marele 
magistrat se instala într-un fotoliu al Consiliului de Stat, 
ajunse deputat, vorbi puţin, ascultă mult şi îşi schimbă 
considerabil ideile. Unele împrejurări, necunoscute de 
biografi, îl făcură sa între destul de mult în intimitatea 
prinţului, aşa încât într-o zi răutăciosul monarh îl primi la el 
şi-i spuse: 

— Prietene Fontaine, eu, personal, n-aş fi de părere să te 
numesc director general, nici ministru! Dacă şi dumneata şi 
eu am fi „slujbaşi”, nu ne-am putea păstra niciunul locurile, 
din cauza opiniilor noastre. Regimul reprezentativl2 are un 
lucru bun, şi anume că ne scuteşte de grija pe care o aveam 
altădată de a ne schimba noi înşine secretarii de stat. 
Consiliul nostru e un adevărat han, unde opinia publică ne 
trimite adesea călători ciudaţi; totuşi, vom mai găsi locuri şi 
pentru slujitorii noştri credincioşi. 

Această introducere glumeaţă fu urmată de o ordonanţă 
care-l învestea pe domnul de Fontaine cu o administraţie 
importantă în marele domeniu al coroanei. Datorită 
modului inteligent în care ştia să asculte sarcasmele 
regescului său prieten, numele lui se afla pe buzele 
maiestăţii sale ori de câte ori era vorba să se înfiinţeze, o 
comisie ai cărei membri urmau să fie bine plătiţi. El avu 


buna inspiraţie de a nu trâmbiţa nimic despre favoarea cu 
care îl cinsti monarhul, şi ştiu să şi-o păstreze prin felul 
savuros de a povesti în cursul acelor conversații familiare, 
care lui Ludovic al XVIII-lea îi plăceau tot atât de mult ca şi 
răvaşele bine scrise, anecdotele politice şi, dacă e îngăduit 
să folosim această expresie, cancanurile diplomatice sau 
parlamentare ce se ţineau lanţ pe atunci. Se ştie că toate 
nimicurile în legătură cu „guvernamentabilitatea” sa, 
cuvânt născocit de augustul zeflemist, îi produceau o 
plăcere deosebită. Graţie bunului simţ, umorului şi isteţimii 
domnului conte de Fontaine, fiecare membru al numeroasei 
lui familii, oricât de nevârstnic ar fi fost, sfârşi prin a se 
instala ca un vierme de mătase pe frunzele bugetului, aşa 
după cum se exprima chiar el, în glumă, faţă de stăpânul 
său. Astfel, prin bunăvoința regelui, cel mai mare dintre 
băieţi fu numit într-un post înalt din magistratura 
inamovibilă. Al doilea, simplu căpitan înainte de Restaurare, 
obţinu o cruce a „Legiunii” îndată după întoarcerea de la 
Gand; apoi, în urma tulburărilor din 1815, când nu se mai 
ţinea seamă de nici un regulament, trecu în garda regală, 
pe urmă în escorta personală a regelui. Se întoarse la 
regiment şi, după afacerea de la Trocadero13, se trezi 
locotenent-general cu un comandament în gardă. Cel mai 
mic, numit subprefect, ajunse în curând raportor la 
Consiliul de Stat şi director al unei administrații municipale 
a Parisului, unde se afla la adăpost de orice furtună 
legislativă. Aceste hatâruri, discrete ca şi favoarea de care 
se bucura contele, curgeau pe neobservate. Şi, cu toate că 
tatăl şi cei trei fii aveau atâtea sinecure încât dispuneau cu 
toţii de un venit aproape tot atât de mare ca alunui 
director general, situaţia lor politică nu stârnea invidia 
nimănui. În perioada aceea, când abia se înfiripau primele 
înjghebări ale sistemului constituţional, puţini oameni 
cunoşteau regiunile paşnice ale bugetului, unde favoriţii 
dibaci îşi găsiseră câte o frumoasă răsplată pentru averile 
pierdute. Domnul conte de Fontaine, care până nu de mult 


se lăuda că nici nu citise constituţia şi care se arăta atât de 
indignat de lăcomia curtenilor, nu întârzie să dovedească 
augustului său stăpân ca înţelegea tot aşa de bine ca, şiel 
spiritul şi mijloacele „reprezentativului”. 

Dar, cu toată stabilitatea carierelor asigurate celor trei fii 
ai lui, cu toate veniturile băneşti rezultate din cumulul celor 
patru slujbe, domnul de Fontaine avea în spatele său o 
familie prea numeroasă ca să-şi poată reface dintr-odată şi 
cu uşurinţă averea. Cei trei băieţi erau acum plini de viitor, 
de favoruri şi de calităţi; dar contele mai avea şi trei fete, şi 
se temea că bunăvoința monarhului va seca într-o bună zi. 
Se gândi, deci, să-i vorbească de fiecare dată numai despre 
câte una dintre aceste fecioare grăbite să devină mirese. 
Regele, la rându-i, avea prea mult bun gust ca să-şi lase 
opera neterminată. Căsătoria primei fete cu un încasator 
general se făcu printr-una dintre acele fraze regale care nu 
costă nimic, dar valorează milioane. Într-o seară, deşi era 
posac, monarhul prinse a zâmbi când află despre existenţa 
unei a doua domnişoare de Fontaine, şi o căsători şi pe 
aceasta cu un magistrat tânăr de origine burgheză, e drept, 
dar bogat şi înzestrat cu multe calităţi, căruia îi acordă titlul 
de baron. Când, peste un an, vendeeanul pomeni de 
domnişoara Emilie de Fontaine, regele îi răspunse cu o voce 
cam usturătoare: „Amicus Plata, sed magis amica Natia”14 
Apoi, după câteva zile, onoră pe „prietenul său Fontaine” cu 
un catren destul de nevinovat ce avea pretenţia de a fi o 
epigramă, şi în care îl ironiza în legătura cu cele trei fete 
scoase la iveală cu atâta îndemânare sub forma unei 
trinităţi. Dacă ar fi să dăm crezare cronicii, catrenul 
monarhului fusese inspirat de unitatea celor trei persoane 
divine. 

— Dacă regele ar binevoi să transforme epigrama într-un 
epitalam1 5? Spuse contele încercând să întoarcă jocul de 
cuvinte în folosul lui. 

— Văd rima, dar nu-i văd rostul, răspunse regele cu 
asprime, deoarece nu-i plăcu de loc, oricât de blândă ar fi 


fost ea, gluma făcută pe seama poeziei lui. 

Din ziua aceea, relaţiile sale cu domnul de Fontaine 
începură să se răcească. Regii se complac în contradicții 
mai mult decât s-ar crede. 

Emilie de Fontaine, ca mai toţi copiii născuţi la urmă, era 
un prâslea răsfăţat de toată lumea. Astfel că răceala 
monarhului pricinui contelui cu atât mai multă bătaie de 
cap cu cât se poate spune că nici o altă căsătorie n-a fost 
mai greu de încheiat decât a acestei fiice atât de dragi. 
Spre a înţelege aceste greutăţi, e nevoie să pătrundem în 
tainele frumosului palat în care se instalase administratorul 
pe socoteala Listei Civile. Emilie îşi petrecuse copilăria la 
moşia de la Fontaine unde se bucurase de acea îndestulare 
care procură primele satisfacţiile tinereţii. Cele mai mici 
dorinţe ale sale erau acolo legi pentru surorile, pentru 
fraţii, pentru mama şi chiar pentru tatăl ei. loate rudele se 
prăpădeau după ea, Ajunsă la vârsta când începea să 
judece, exact în timpul când familia sa era favorizată de 
noroc, viaţa continua să aibă pentru ea acelaşi farmec. 
Luxul de la Paris i se păru ceva tot atât de firesc ca şi 
bogăţia de flori şi de fructe, sau ca şi belşugul acela 
câmpenesc în mijlocul căruia îşi trăise primii ani fericiţi. 
După cum în copilărie nu cunoscuse nici o piedică atunci 
când era vorba să-şi împlinească vreo dorinţă, tot aşa i se 
făcea pe plac şi la vârsta de paisprezece ani, când se aruncă 
în vârtejul vieţii de societate. Învăţându-se treptat cu 
plăcerile bogăției, îmbrăcămintea aleasă, eleganța 
saloanelor aurite şi a echipajelor îi deveniră tot atât de 
necesare ca şi laudele sincere sau linguşitoare, ca şi 
petrecerile sau deşertăciunile de la curte. De altminteri, 
totul îi surâdea, în ochii tuturor citea numai îngăduinţă 
pentru ea. 

Ca majoritatea copiilor răsfăţaţi, tiraniza pe cei care o 
iubeau şi-şi păstra drăgălăşeniile pentru cei ce nu se 
sinchiseau de ea. Cusururile îi creşteau odată cu vârsta, 
astfel că în curând părinţii trebuiră să culeagă roadele 


amare ale acestei educaţii greşite. Cu toate că împlinise 
nouăsprezece ani, Emilie de Fontaine nu se hotărâse încă 
să aleagă pe niciunul dintre numeroşii juni pe care politica 
domnului de Fontaine îi aduna la petrecerile sale. Deşi 
tânără, se bucura în lume de toată libertatea de spirit pe 
care putea să o aibă o femeie. Era atât de frumoasă, că nu 
concepea să apară într-un salon fără să stârnească 
admiraţie. Întocmai ca şi regii, ea nu avea prieteni şi peste 
tot era obiectul unei bunăvoinţe căreia o altă fire mai bună 
decât a ei nu i-ar fi putut rezista. Nici un bărbat, fie el chiar 
şi un bătrân, n-ar fi avut tăria să iasă din cuvântul acestei 
fete care cu o singură privire aprindea scânteia dragostei 
până şi într-o inimă de gheaţă. Crescută în condiţii pe care 
nu le avuseseră celelalte surori, Emilie picta destul de bine, 
vorbea italieneşte şi englezeşte, cânta la pian într-un chip 
răscolitor, iar glasul, modelat de cei mai buni maeştri, avea 
un timbru ce da cântecului ei un farmec cuceritor. 
Spirituală şi posedând cunoştinţe din toate literaturile, te-ar 
fi putut face să crezi că, aşa cum ar spune Mascarille, 
oamenii de soi vin pe lume gata învăţaţi. Vorbea cu uşurinţă 
despre pictura italiană sau flamandă, despre evul mediu 
sau Renaştere; făcea la întâmplare aprecieri asupra cărţilor 
noi, ca şi asupra celor vechi, şi sublinia lipsurile unei lucrări 
cu o ascuţime de spirit încântătoare. Cea mai simplă frază a 
ei era primită de lumea care o idolatriza aşa cum e primit 
de turci un firman al sultanului. În felul acesta uimea 
totdeauna pe oamenii superficiali; cât despre cei cu fond, 
tactul ei înnăscut o ajuta să-i cunoască repede; în faţa 
acestor a recurgea la atâta cochetărie încât, mulţumită 
farmecului ei, reuşea să scape de judecata lor. Îndărătul 
acestei spoieli seducătoare se ascundea însă o inimă 
nepăsătoare, convingerea pe care o au multe fete că nimeni 
nu e în stare să se ridice atât de sus încât să le înţeleagă 
perfecțiunea sufletească, şi o trufie ce se sprijinea atât pe 
originea-i nobilă, cât şi pe frumuseţea ei. În lipsa acelui 
sentiment puternic care, mai curând sau mai târziu, 


răscoleşte inima oricărei femei, ca îşi punea toată ardoarea 
tinereţii în pasiunea nemăsurată pentru ranguri; faţă de 
oamenii de rând arăta cel mai profund dispreţ. 
Necruţătoare cu proaspăta nobilime, se străduia din 
răsputeri ca părinţii ei să se ţină în rând cu familiile cele 
mai ilustre din cartierul Saint-Germain. 

Înfumurările acestea nu scăpară ochiului pătrunzător al 
domnului de Fontaine care, cu prilejul căsătoriei celorlalte 
două fiice mai mari, trebui să sufere deseori ironiile şi 
înţepăturile Emiliei. Oamenii cu judecată se vor fi mirat 
văzând că bătrânul vendeean îşi dăduse prima sa fată după 
un încasator general care avea, e drept, câteva vechi 
proprietăţi senioriale, dar al cărui nume nu era precedat de 
acea particulă ce dăduse tronului atâţia apărători, iar pe a 
doua, după un magistrat prea de curând ridicat la rangul 
de baron pentru a se fi uitat că tatăl lui fusese vânzător de 
surcele. Această mare schimbare intervenită în ideile 
nobilului tocmai când împlinea şaizeci de ani, vârstă la care 
oamenii rareori îşi părăsesc principiile, nu se datora numai 
jalnicului fapt că locuia în Babilonul modern unde toţi cei 
veniţi din provincie sfârşesc prin a-şi pierde dârzenia; noua 
conştiinţă politică a contelui de Fontaine mai era şi 
rezultatul sfaturilor şi prieteniei regelui. Acest prinţ filosof 
îşi pusese în gând să-l convertească pe nobilul vendeean la 
ideile dictate de evoluţia secolului al XIX-lea şi de renovarea 
monarhiei. Ludovic al XVIII-lea voia să contopească 
partidele, aşa cum Napoleon contopise oamenii şi lucrurile. 
Numai că regele legitim, la fel de abil poate ca şi adversarul 
său, proceda în sens contrar. Ultimul cap încoronat al casei 
de Bourbon era tot atât de zorit să satisfacă burghezia şi 
oamenii Imperiului, ţinând clerul la respect, pe cât de mult 
dorise Napoleon I să atragă de partea lui marea nobilime 
sau să înzestreze Biserica. Confident al gândurilor regale, 
consilierul de stat devenise pe nesimţite unul dintre 
conducătorii cei mai înţelepţi şi mai ascultați ai partidului 
moderat care urmărea împăcarea opiniilor, în numele 


interesului naţional. El se declara pentru costisitoarele 
principii ale sistemului constituţional şi susţinea cu toată 
puterea jocul balanței politice care îngăduia stăpânului său 
să guverneze Franţa în mijlocul tulburărilor. Poate că 
domnul de Fontaine nutrea gândul de a ajunge pair16 
printr-unul dintre acele vârtejuri legislative ale căror 
rezultate, atât de neobişnuite, surprindeau pe bătrânii 
politicieni din vremea aceea. Unul dintre cele mai 
nestrămutate principii ale lui era acela de a nu recunoaşte 
altă nobleţe în Franţa afară de demnitatea de pair; numai 
familiile care purtau acest titlu erau singurele îndreptăţite 
să mai aibă privilegii. 

— O nobleţe fără privilegii, spunea el, e ca un mâner fără 
unealtă. 

Tot atât de depărtat de partidul lui Lafayette17, cât şi de 
partidul lui La Bourdonnaye18, el pregătea cu zel 
împăcarea generală, menită să dea Franţei o eră nouă şi un 
destin strălucit. Încerca să convingă familiile pe care le 
vizita că de acum încolo cariera militară şi cea 
administrativă vor avea mai puţine perspective. Îndemna pe 
mame să-şi îndrepte copiii spre profesiunile libere şi spre 
industrie, dându-le să înţeleagă că îndeletnicirile militare şi 
funcțiunile înalte ale cârmuirii statului vor fi acordate în 
mod foarte constituţional numai tinerilor din familiile nobile 
ale pairilor. După părerea lui, poporul cucerise un loc destul 
de larg în administraţie prin adunarea electivă, prin 
posturile din magistratură şi cele din finanţe, care, susţinea 
el, vor fi ca şi altădată apanajul burghezilor cu vază. Noile 
principii ale capului familiei de Fontaine şi căsătoriile 
sănătoase ce au rezultat din ele pentru primele două fete 
întâmpinaseră o dârză împotrivire în sânul căminului său. 
Contesa de Fontaine rămăsese credincioasă vechilor ei 
convingeri, pe care o femeie ce se trăgea din neamul 
Rohanilor prin mamă, nu le putea renega. Cu toate că la 
început se opusese fericirii şi norocului ce le aşteptau pe 
cele două fiice mai mari, în cele din urmă se înclină în faţa 


consideraţiilor tainice pe care soţii şi le împărtăşesc unul 
altuia, seara, când îşi pun amân doi capetele pe aceeaşi 
pernă. Domnul de Fontaine demonstră soţiei sale 
convingător, prin calcule precise, că şederea lor la Paris, 
obligaţia de a-şi ţine rangul, strălucirea casei, care-i 
răsplătea de toate lipsurile îndurate cu atâta bărbăţie în 
fundul Vendeei, cheltuielile făcute cu fiii lor, înghiţeau cea 
mai mare parte a veniturilor. Trebuia deci, să nu scape 
prilejul binecuvântat de a-şi mărita fetele atât de bine. Nu 
vor avea oare ele, într-o zi, un venit de şaizeci sau optzeci 
de mii de livre? Fetele fără zestre nu se întâlnesc în fiecare 
zi cu partide atât de convenabile. Şi apoi, era timpul să se 
gândească la economii pentru a spori moşia de la Fontaine 
şi a reface vechiul domeniu al familiei. În faţa unor 
argumente atât de convingătoare, contesa se lăsă convinsă, 
aşa cum ar fi făcut orice mamă în locul ei, deşi poate cu mai 
multă tragere de inimă. Ea ţinu să declare însă că măcar pe 
fiica lor Emilie o va căsători în aşa fel încât să satisfacă 
orgoliul pe care, din păcate, ea însăşi îl ajutase să prindă 
rădăcini în sufletul tânăr al fetei. 

Drept urmare, evenimentele care ar fi trebuit să producă 
bucurie în familia lor, răspândiră o uşoară sămânță de 
discordie. Încasatorul general şi tânărul magistrat se 
văzură expuşi răcelii unui ceremonial pus la cale de contesă 
şi de fiica sa Emilie. Eticheta acestora găsi în curând 
prilejul să-şi exercite şi mai mult tirania în sânul familiei: 
locotenentul-general se însură cu singura fată a unui 
bancher; prezidentul luă foarte înţelept o domnişoară al 
cărei tată, om cu o avere de două sau trei milioane, se 
ocupase cu negoţul de stambă; în sfârşit, al treilea frate 
rămase credincios principiilor sale, comune cu ale 
oamenilor de jos, alegându-şi soţia în persoana fiicei unui 
notar bogat din Paris. Cele trei cumnate şi cei doi cumnaţi 
găseau că e atât de plăcut şi atât de folositor pentru fiecare 
dintre ei să rămână în sfera înaltă a puternicilor zilei şi să 
frecventeze saloanele din cartierul Saint-Germain încât se 


înţeleseră cu toţii să facă o mică suită mândrei Emilie. Dar 
acest pact de interese şi orgoliu nu izbuti să se cimenteze 
atât de bine încât tânăra suverană să nu stârnească adesea 
revoluţii în micul ei stat. Scene, pe care bunele maniere nu 
le-ar fi condamnat, făceau să dăinuie între toţi membrii 
acestei numeroase familii o anumită atmosferă de 
încordare, care, fără să se manifeste prea mult în public, 
degenera, uneori, în casă, în răbufniri destul de 
răutăcioase. Astfel, nevasta locotenent-generalului, ajunsă 
baroană, se socotea tot atât de nobilă ea şi o Kergarouet şi 
pretindea că un venit de o sută de mii de livre îi da dreptul 
să fie tot atât de sfidătoare ca şi cumnata Emilie, căreia îi 
ura câteodată, în ironie, să aibă noroc de o căsătorie 
fericită, amintindu-i că fata cutărui pair se măritase cu un 
oarecare cutare domn. Nevasta vicontelui de Fontaine se 
amuza s-o pună în umbră pe Emilie prin gustul ei şi prin 
luxul toaletelor, al mobilelor şi al echipajelor sale. Aerul 
batjocoritor cu care cumnatele şi cei doi cumnaţi 
întâmpinau de cele mai multe mi inflamările domnişoarei de 
Fontaine, îi stârnea acesteia o furie pe care abia şi-o potolea 
printr-o ploaie de înţepături. Pe lângă faptul că şeful familiei 
era neliniştit de răceala intervenită în tacita şi nesigura 
prietenie a monarhului, el se îngrijora de astă dată şi mai 
mult, deoarece ca urmare a sfidării ironice a surorilor ei, 
fiica lui cea iubită se arăta acum mai pretențioasă ca 
oricând. 

În plina desfăşurare a acestor întâmplări şi tocmai în 
momentul când lupta surdă din sânul familiei se înăsprise, 
monarhul, în grațiile căruia domnul de Fontaine spera să 
intre din nou, fu lovit de boala ce avea să-l răpună. Marele 
om politic, care ştiuse să-şi conducă atât de bine nava în 
mijlocul furtunilor, muri curând după aceea. Ştiind bine ce 
avea să-i rezerve soarta, contele de Fontaine se strădui să 
strângă în jurul ultimei sale fiice elita tinerilor candidaţi la 
însurătoare. Cei care au avut de rezolvat greaua problemă 
a măritării unei fete plină de semeţie şi toane vor înţelege, 


desigur, necazurile ce se abătură. Pe capul bietului 
vendeean. O dată îndeplinite dorinţele fiicei lui dragi, 
această ultimă faptă ar fi încheiat în mod demn cei zece ani 
de carieră a contelui ta Paris. Prin felul cum năvălise în 
bugetele tuturor ministerelor, familia lui se putea compara 
cu casa de Austria care, prin alianţe pe ei, ameninţa săi 
cotropească Europa. De aceea, bătrânul vendeean, care se 
gândea mereu la fericirea fiicei lui, nu se descurajă să-i 
prezinte mereu alţi pretendenți; dar nimic nu era mai 
hazliu decât modul în care îngâmfata creatură îşi pronunţa 
hotărârile şi judeca meritele adoratorilor ei. S-ar fi zis că, 
asemeni unei prințese din O mie şi una de Zile, Emilie era 
destul de bogată şi destul de frumoasă ca să aibă dreptul de 
a alege între toţi prinții din lume; nazurile ei erau unele mai 
caraghioase decât altele: unul avea picioarele prea groase 
sau genunchi strâmbi, altul era miop; unul se numea 
Durand; celălalt şchiopăta şi aproape toţi i se păreau prea 
graşi. Mai zglobie, mai încântătoare şi mai veselă ca 
oricând, după ce respingea doi sau trei pretendenți, se 
arunca în vârtejul petrecerilor de iarnă şi era nelipsită de la 
baluri, unde ochii ei pătrunzători urmăreau toate 
celebrităţile zilei; unde, cu ajutorul ciripitului ei fermecător, 
descifra adesea tainele celui mai enigmatic suflet, şi unde-i 
plăcea să se joace cu inimile tinerilor, provocând cu o 
cochetărie înnăscută cereri în căsătorie pe care le 
respingea totdeauna. 

Natura o înzestrase din belşug cu însuşirile necesare 
rolului pe care-l juca. Înaltă şi zveltă, Emilie de Fontaine 
avea un mers falnic sau zburdalnic, după plac. Gâtul puţin 
cam lung îi îngăduia să ia atitudini încântătoare de dispreţ 
şi sfidare. Îşi alcătuise un repertoriu bogat din acele 
înclinări ale capului sau din acele gesturi feminine care 
tălmăcesc într-un chip atât de crud sau atât de fericit 
zâmbetele sau vorbele rostite pe jumătate. Frumosul păr 
negru, sprâncenele dese şi foarte arcuite dădeau înfăţişării 
ei o expresie de mândrie pe care cochetăria, dimpreună cu 


oglinda, o învăţaseră s-o facă neîndurătoare sau s-o 
îmblânzească prin ascuţirea sau prin căldura privirii, prin 
încleştarea sau prin uşoarele mişcări ale buzelor, prin 
răceala sau prin vraja zâmbetului ei. Când îşi punea în gând 
să cucerească o inimă, glasul Emiliei era dulce şi melodios, 
dar ştia să-i dea şi un accent tăios atunci când voia să 
reteze pălăvrăgeala vreunui cavaler. Faţa ei albă şi fruntea 
ca de marmură se asemănau cu limpezimea unui lac ce se 
învălurează la cea mai mică adiere de vânt, dar îşi recăpătă 
seninătatea surâzătoare îndată ce briza se linişteşte. Mulţi 
dintre tinerii care cădeau victime dispreţului ei, spuneau că 
joacă teatru, dar din ochii ei negri izbucneau atâtea 
vâlvătăi, izvorau atâtea speranţe, încât n-avea nici o vină 
dacă inimile eleganţilor ei parteneri de dans se zbăteau 
înfiorate sub fracurile negre. Dintre toate tinerele fete care 
se bucurau de trecere, niciuna nu se pricepea mai bine ca 
ea să-şi impună un aer de superioritate când primea salutul 
unui bărbat despre care ştia că nu are decât merite 
personale, să întâmpine cu o politeţe jignitoare pe cei pe 
care-i socotea mai prejos de dânsa, ori să-şi reverse 
îngâmfarea asupra tuturor celor care încercau să se ţină în 
rând cu ea. Oriunde se afla, părea că primeşte mai degrabă 
omagii, nu complimente, şi dacă ar fi fost invitată, chiar la o 
prinţesă, înfăţişarea şi fumurile ei ar fi transformat fotoliul 
pe care s-ar fi aşezat într-un tron împărat. Domnul de 
Fontaine îşi dădu seama prea târziu cât de greşită fusese 
educaţia celei mai dragi fiice a lui din pricina alintării ei de 
către întreaga familie. Admiraţia pe care oamenii o arată la 
început unei persoane tinere, pentru ca mai târziu tot ei să 
se răzbune, exaltase şi mai mult trufia Emiliei şi-i sporise 
încrederea în sine. O bunăvoință generală îi dezvoltase 
egoismul acela sădit în toţi copiii răsfăţaţi care, asemenea 
regilor, se distrează pe socoteala a tot ceea ce-i înconjoară. 
În perioada aceea, graţia tinereţii şi farmecul însuşirilor ei 
ascundeau tuturor aceste cusururi, care devin cu atât mai 
condamnabile la o femeie, cu cât ea nu poate să placă decât 


prin devotament şi abnegaţie; - dar cum unui ochi de 
adevărat tată nu-i scapă niciodată nimic, domnul de 
Fontaine încercă deseori să-i explice fiicei lui paginile mai 
importante din misterioasa carte a vieţii. Zadarnică trudă! 
Avu a se plânge prea des de toanele şi nesupunerea, ca şi 
de ironica inteligenţă a fiicei lui, spre a-şi mai da osteneala 
să ducă la bun sfârşit greaua sarcină a îndreptării unei firi 
atât de primejdioase. Se mulţumi să-i dea din când în când 
unele sfaturi blajine şi înțelepte, dar constată cu durere că 
cele mai duioase cuvinte ale lui alunecau pe inima fetei, ca 
şi cum aceasta ar fi fost de marmură. Ochii unui tată se 
deschid atât de târziu, încât abia după mai multe dovezi 
bătrânul vendeean observă aerul îngăduitor cu care fiica lui 
catadicsea să-i acorde câte o mângâiere. Dar chiar şi 
atunci, ea se comporta ca un copil care pare a spune 
mamei: „Sărută-mă mai repede, că mă duc să mă joc!” Cu 
alte cuvinte, Emilie binevoia să fie drăgăstoasă cu părinţii 
ei. De multe ori însă, apucată de toanele neaşteptate ce par 
atât de greu de explicat la tinerele fete, ea se închidea în 
casă şi nu se mai arăta decât forte rar, plângându-se că 
trebuie să împartă cu prea multă lume inima tatălui şi a 
mamei ei, devenind geloasă pe oricine, chiar şi pe fraţii sau 
surorile sate. Pe urmă, după ce se străduise să creeze un 
pustiu în jurul ei, fata asta ciudată învinuia întreaga natura 
de singurătatea-i închipuită şi de suferinţele pe care şi le 
pricinuia de bună voie. Înarmată cu experienţa ei de 
douăzeci de ani, condamna soarta, deoarece, neştiind că 
prima condiţie a fericirii se află în noi înşine, ea cerea vieţii 
dinafară să i-o dea. Ar fi fost în stare să fuga tocmai la 
capătul pământului, pentru a scăpa de o căsătorie 
asemănătoare cu a surorilor ei, dar, pe de altă parte, le 
invidia că s-au măritat şi că sunt bogate şi fericite. În sfârşit, 
uneori dădea de bănuit mamei sale - victimă ca şi domnul 
de Fontaine a purtărilor ei - că trebuie să aibă un grăunte 
de nebunie. Toată rătăcirea asta era de fapt explicabilă: 
nimic nu e mai obişnuit decât mândria tainică a tinerelor 


fete care aparţin familiilor de pe o treaptă socială înaltă şi 
sunt înzestrate de la natură cu o frumuseţe deosebită. 
Aproape toate sunt convinse că mamele lor, ajunse la vârsta 
de patruzeci sau cincizeci de ani, nu le mai pot înţelege 
sufletele tinere, nici împărtăşesc dorinţele. Ele îşi închipuie 
că cele mai multe mame, geloase pe fiicele lor, vor să le 
îmbrace după moda veche cu scopul premeditat de a le 
pune în umbră sau de a le lipsi de laudele ce Li se cuvin. 
Aceasta este pricina pentru care se stârnesc adeseori 
atâtea lacrimi ascunse sau atâtea răzvrătiri împotriva aşa- 
zisei tiranii materne. În mijlocul unor astfel de necazuri ce 
devin cu timpul reale, deşi pornesc din motive imaginare, 
ele mai au şi mania de a-şi plăsmui un ideal de viaţă şi de a- 
şi alcătui singure câte un horoscop strălucit. Arta magiei lor 
constă în a-şi lua visurile drept realităţi. În lungile lor 
meditații se hotărăsc în taină să nu-şi dea inima şi mâna 
decât unui bărbat înzestrat cu cutare sau cutare merit. Îşi 
făuresc în imaginaţie câte un Făt-Frumos căruia viitorul lor 
soţ trebuie să-i corespundă cu orice preţ. După ce au 
căpătat experienţa vieţii şi au tras învăţămintele temeinice 
pe care le aduc anii, cunoscând mai bine lumea şi cursul ei 
prozaic, văzând nefericirile altora, frumuseţea idealului din 
închipuirea lor începe să se şteargă, şi într-o bună zi se 
trezesc că trăiesc la fel ca toată lumea, constatând că sunt 
fericite şi fără mirajul nupţial al visurilor lor. Urmând aceste 
simţăminte poetice, domnişoara Emilie de Fontaine îşi 
fixase, în şubreda-i înţelepciune, un program pe care 
pretendentul ei trebuia să-l respecte întru totul dacă voia să 
fie acceptat. De-aici, disprețul şi ironiile ei. 

„Deşi tânăr şi de viţă veche - îşi spunea ea - va trebui să 
fie pair al Franţei, sau fiul cel mai mare al unui pair! N-aş 
suporta să nu-mi văd blazonul zugrăvit pe tăbliile trăsurii 
între faldurile fâlfâitoare ale unei mantii de culoarea 
azurului şi să nu mă plimb laolaltă cu prinții pe aleea cea 
mare de la Champs-Elysees, în zilele când sunt alergări la 
Long-champs19. De altminteri, tata susţine că aceasta va fi 


într-o zi demnitatea cea mai mare din Franţa. Vreau să fie 
militar, rezervându-mi plăcerea de a-i cere să demisioneze, 
şi mai vreau să fie decorat, ca să mi se prezinte armele.” 

Dar meritele astea rare n-ar servi la nimic dacă logodnicul 
n-ar fi înzestrat şi cu o mare amabilitate, cu o înfăţişare 
frumoasă, dacă n-ar fi un om de duh şi dacă n-ar fi zvelt. 
Subţirimea, această graţie a corp ului, oricât de trecătoare 
ar fi ea, constituia, mai ales într-un regim reprezentativ, un 
fel de măsură ideală pe care domnişoara de Fontaine o lua 
drept model. Tânărul care nu corespundea, de la prima 
vedere, condiţiilor cerute, nu era vrednic să mai capete oa 
doua privire. 

— Ah, Doamne, ce gras e domnul acesta! Era expresia prin 
care ea îşi manifesta cel mai înalt dispreţ. 

După ea, oamenii cât de cât corpolenţi erau lipsiţi de 
sentimente, erau soţi răi şi nu meritau să pătrundă într-o 
societate civilizată. Deşi un trup plin e socotit în Orient ca o 
frumuseţe, ei i se părea o nenorocire la femei, iar la bărbaţi, 
o crimă. Aceste păreri paradoxale erau primite cu 
îngăduinţă, datorită felului hazliu în care erau enunțate. 
Totuşi, contele îşi dădea seama că, mai târziu, pretenţiile 
fiicei lui - al căror ridicol n-avea să scape neobservat 
anumitor femei pe cât de isteţe pe atât de necruțătoare - 
vor ajunge un inevitabil subiect de batjocură. Se temea ca 
nu cumva ideile ciudate ale fetei să se transforme în ceva de 
prost gust. Se înspăimânta la gândul că lumea 
neîndurătoare a saloanelor a şi început poate să râdă pe 
seama unei persoane ce se afla de atâta vreme în scenă fără 
să dea un deznodământ comediei pe care o juca. Mulţi 
parteneri, nemulţumiţi de a fi fost respinşi, păreau că nu 
aşteaptă decât cel mai mic prilej nenorocit ca să se 
răzbune. Cei indiferenți, cei fără altă treabă începeau să se 
sature; admiraţia e totdeauna obositoare pentru speța 
omenească. Bătrânul vendeean ştia mai bine ca oricine că 
dacă e nevoie să alegi cu multă băgare de seamă momentul 
când te hotărăşti să apari în lume, la curte, într-un salon 


sau pe scenă, e şi mai greu să te retragi când vrei. Astfel, în 
cursul primei ierni după urcarea pe tron a lui Carol al X- 
lea20, el îşi spori străduinţele, ajutat de cei trei fii şi de 
ginerii lui, pentru a reuni în saloanele palatului său cele mai 
bune partide pe care le puteau oferi Parisul şi diferitele 
grupuri de deputaţi din provincie. Strălucirea recepţiilor 
date de el, luxul din sala de mese şi dineurile parfumate de 
aroma trufelor2 1, se întreceau cu banchetele de pomină 
prin care miniştrii timpului îşi asigurau votul armatei lor 
parlamentare. 

Respectabilul vendeean fu atunci arătat cu degetul ca unul 
dintre cei mai puternici corupători ai cinstei legislative din 
sânul acelei ilustre Camere care părea că o să moara de 
îmbuibare. Căci, lucru ciudat: încercările făcute ca să-şi 
mărite fata îl menţinută într-o mare favoare. Descoperise 
poate un mijloc secret de a vinde de două ori aceleaşi trufe. 
Această răutate datorată câtorva liberali zeflemişti, care îşi 
compensau numărul mic al aderenţilor din Cameră printr- 
un mare număr de discursuri, nu avu însă nici un ecou. 
Purtarea gentilomului din Poitou era în general atât de 
nobilă şi de cinstită, încât n-a putut fi ţinta nici uneia dintre 
epigramele cu care ziarele răutăcioase din acea epocă 
atacau pe cei trei sute de votanţi de la centru, pe miniştrii, 
bucătarii, directorii generali, prinții furculiţei şi pe toţi 
apărătorii din oficiu care sprijineau guvernul Villtle22. La 
sfârţitul acestei campanii, în timpul căreia domnul de 
Fontaine arătase de mai multe ori tot ce putea socoti că 
reuniunea de pretendenți nu va mai fi de astă dată o simplă 
defilare de năluci pentru fiica lui, şi că a sosit momentul s-o 
întrebe ce are de gând. Într-un fel, era mulţumit sufleteşte 
că-şi îndeplinise aşa cum trebuie datoria de tată. Şi apoi, 
după ce întrebuinţase toate mijloacele, nădăjduia că dintre 
atâtea inimi aduse la picioarele mofturoasei Emilie, se va fi 
găsit măcar una pe care ea s-o fi luat în seamă. Ne mai fiind 
în stare de alte încercări, şi pe deasupra şi plictisit de 
purtarea fiicei lui, pe la sfârşitul postului Paştelui, într-o 


dimineaţă când şedinţa de la Cameră nu-l obliga să fie 
prezent acolo, se hotări să-şi exercite autoritatea de tată. În 
timp ce un valet desena cu îndemânare pe craniul său 
gălbejit triunghiul de pudră ce întregea cu aripi de 
porumbei pieptănătura sa venerabilă, tatăl Emiliei porunci 
bătrânului valet, nu fără o tainică emoție, să se ducă s-o 
anunţe pe trufaşa domnişoară că trebuie să se înfăţişeze 
numaidecât şefului familiei. 

— Joseph, îi spuse valetului, după ce acesta îl termină 
pieptănătura, aruncă şervetul, trage perdelele, pune 
fotoliile la locul lor, scutură covoraşul din faţa căminului, 
curăţă peste tot. Repede! Deschide fereastra şi aeriseşte-mi 
puţin camera de lucru. 

Contele dădu atât de multe ordine încât îl zăpăci pe 
Joseph, care, bănuind intenţiile stăpânului, împrospătă 
aerul din această încăpere, de obicei cea mai neglijată din 
toată casa, şi izbuti să mai strângă puţin vrafurile de 
conturi, de cartoane şi de cărţi, şi să rânduiască mobilele 
acestui sanctuar unde se rezolvau afacerile domeniului 
regal. Când Joseph termină de făcut oarecare ordine în 
haosul de acolo şi după ce aşeză mai la vedere, ca într-o 
prăvălie, obiectele ce puteau să încânte privirea sau să 
producă, prin coloritul lor, o anumită poezie birocratică, se 
opri în mijlocul maldărelor de hârţoage îngrămădite în 
unele părţi până şi pe covoare, se admiră o clipă singur 
pentru treaba făcută, apoi dădu din cap şi ieşi. 

Dar nefericitul sinecurist nu se arătă tot aşa de încântat ca 
servitorul său. Înainte de a se aşeza în fotoliul lui larg, cu 
braţe, aruncă o privire de neîncredere împrejur, îşi examină 
cu un fel de dispreţ halatul de casă, scutură câteva fire de 
tutun de pe el, îşi suflă cu grijă nasul, rândui mai bine la 
locul lor vătraiul şi cleştele, aţâţa focul, îşi trase limbile 
pantofilor, îşi aruncă pe spate codiţa care stătea într-o parte 
între gulerul jiletcii şi al halatului, făcând-o să atârne drept 
în jos, apoi scormoni cenuşa din focul ce constituia o 
mărturie a guturaiului său încăpățânat. În sfârşit, bătrânul 


vendeean, după ce-şi mai aruncă odată privirea asupra 
cabinetului, se aşeză, sperând că acum nimic nu va mai 
putea da loc observaţiilor glumeţe dar obraznice cu care 
fiica sa avea obiceiul să răspundă sfaturilor lui înțelepte. 
Într-o împrejurare ca aşa, nu voia să-şi compromită 
demnitatea de tată. Trase cu un gest delicat o priză de 
tutun şi tuşi de două-trei ori, ca şi cum s-ar fi pregătit să o 
strige pe nume, apoi auzi pasul uşor al fiicei lui, care intră 
fredonând o arie din Il Barbiere23. 

— Bună ziua, tată. Ce doreşti de la mine, aşa de 
dimineaţă? 

După aceste vorbe aruncate ca refren al ariei pe care o 
cânta, sărută pe conte, dar nu cu dragostea aceea care dă 
atâta graţie sentimentului filial, ci cu zglobia nepăsare a 
unei iubite, încredinţată că va place totdeauna, oricum s-ar 
purta. 

— Scumpa mea copilă, vorbi cu gravitate domnul de 
Fontaine, te-am chemat ca să discut cu tine, cât se poate de 
serios, despre viitorul tău. Datoria pe care o ai în momentul 
de faţă de a-ţi alege un bărbat demn să-ţi asigure fericirea. 

— Dragă tată, răspunse Emilie întrerupându-l cu accentul 
cel mai cald al vocii ei, mi se pare că armistițiul pe care l-am 
încheiat în legătură cu pretendenţii mei nu a expirat încă. 

— Emilie, vreau ca cel puţin astăzi să nu mai glumim când 
e vorba de un subiect atât de important. De o bună bucată 
de vreme, toţi cei care ţin cu adevărat la tine, scumpa mea 
copilă, îşi unesc străduinţele ca să-ţi pregătească o 
căsătorie potrivită, şi ar însemna să dai dovadă de 
nerecunoştinţă privind cu uşurinţă grija pe care nu numai 
eu ţi-o port. 

Auzind aceste cuvinte, şi după ce aruncă o privire 
dispreţuitoare asupra mobilelor din cabinetul tatălui ei, 
tânăra fată se îndreptă spre un fotoliu ce părea cel mai 
puţin folosit de vizitatori, îl trase chiar ea în cealaltă parte a 
căminului, în aşa fel încât să se aşeze în faţa tatălui ei, luă o 
atitudine atât de serioasă încât nu se putea să nu vezi că 


face totul în bătaie de joc şi îşi încrucişă braţele pe 
garnitura bogată a unei pelerine albe ca zăpadă, ale cărei 
volane de tul fură mototolite fără nici o milă. Apoi, uitându- 
se cu coada ochiului, zâmbitoare, la faţa îngrijorată a 
bătrânului ei tată, rupse tăcerea, spunând: 

— Nu te-am auzit niciodată, tată dragă, spunând că 
guvernul îşi face comunicările în halat de casă. Dar, adăugă 
râzând, asta n-are nici o importantă, poporul nu trebuie să 
fie pretenţios. Să vedem deci proiectele dumitale de legi şi 
rapoartele oficiale. 

— N-o să-mi vie totdeauna uşor să ţi le prezint, copil rău 
ce eşti! Ascultă, Emilie. Nu am de gând să-mi mai 
compromit multă vreme stima de care mă bucur, care este 
o parte a averii copiilor mei, ca sa recrutez regimentul 
acesta de dansatori, numai ca tu să-i iei la goană în fiecare 
primăvară. Şi aşa, ai fost până acum pricina nevinovată a 
destule certuri primejdioase cu unele familii. Sper că astăzi 
ai să înţelegi mai bine greutăţile în care te afli şi tu, şi noi. 
Ai douăzeci de ani, fata mea, şi iată că au trecut aproape 
trei ani de când trebuia să te măriţi. Fraţii tăi, celelalte 
două surori sunt la casele lor şi se bucură de belşug şi 
fericire. Dar, copila mea, cheltuielile la care ne-au obligat 
aceste căsătorii şi luxul casei pe care îl pretinzi de la mama 
ta, ne-au absorbit atât de mult veniturile, încât abia ţi-aş 
putea da o zestre de o sută de mii de franci. De acum încolo 
vreau să mă îngrijesc situaţia viitoare a mamei tale, căci nu 
trebuie să fie sacrificată, pentru copiii ei. Emilie, după ce nu 
voi mai fi eu, doamna de Fontaine nu trebuie să rămână pe 
umerii nimănui şi are dreptul să se bucure mai departe de 
belşugul cu care i-am răsplătit destul de târziu 
devotamentul ce mi-a arătat în vremurile grele. Vezi, dar, 
copila mea, că zestrea ta mică nu prea corespunde 
ambițiilor tale. Chiar atâta cât este, ea înseamnă un 
sacrificiu pe care nu l-am făcut pentru niciunul dintre 
ceilalţi copii ai noştri; dar ei s-au arătat atât de mărinimoşi, 


încât au hotărât de comun acord să nu ţină seamă de faptul 
cât am favorizat-o pe copila care ne este atât de dragă. 

— În situaţia lor, cred şi eu, spuse Emilie, dând din cap cu 
ironic. 

— Fetiţa mea, să nu subapreciezi niciodată, aşa cum faci 
acum, pe cei ce te iubesc. Să ştii că numai cei săraci pot fi 
mărinimoşi! Cei bogaţi găsesc totdeauna destule motive ca 
să nu lase unei rude douăzeci de mii de franci. Ei bine, nu 
te supăra, copila mea, şi să vorbim cu toată seriozitatea. 
Dintre tinerii de însurat, nu l-ai remarcat pe domnul de 
Manerville? 

— Oh! Pronunţă „zoc” în loc de joc, se uită întruna la 
picioarele lui, fiindcă îşi închipuie că e prea mic, şi se 
studiază mereu în oglindă! De altminteri, e blond, şi mie nu- 
mi plac blonzii. 

— Prea bine! Dar domnul de Beaudenord? 

— Nu e de familie nobilă. E urât şi gras. E drept, ele 
brunet, dar ar trebui ca aceşti doi domni să cadă de acord 
pentru a-şi contopi averile, iar primul să împrumute numele 
şi corpul celui de-al doilea, care trebuie să-şi păstreze 
părul, şi atunci. Poate că. 

— Ce ai avea de zis împotriva domnului de Rastignac? 

— A ajuns aproape un bancher, spuse ea cu răutate. 

— Dar vicontele de Portencluere, ruda noastră? 

— Un băieţoi care dansează prost, şi, pe deasupra, e fără 
avere. Dar ce să mai vorbim, tată, oamenii ăştia nu au titlu. 
Şi eu vreau să fiu măcar contesă, ca mama. 

— Prin urmare, n-ai văzut în iarna asta pe nimeni care. 

— Nu, tată. 

— Atunci, ce ai vrea tu? 

— Pe fiul unui pair al Franţei. 

— Fetiţa mea, eşti smintită, rosti domnul de Fontaine, 
ridicându-se în picioare. 

Dar numaidecât îşi ridică ochii spre cer, ca şi cum s-ar fi 
rugat să-i de-a o nouă putere de resemnare, apoi, aruncând 


o privire de milă părintească asupra fetei, care se emoţionă, 
îi apucă mâna, i-o strânse şi-i spuse cu duioşie: 

— Dumnezeu mi-e martor, sărmană fiinţă rătăcită, că mi- 
am îndeplinit în chip conştiincios faţă de tine datoriile de 
tată. Ce spun, conştiincios? 

— Cu dragoste, mica mea Emilie. Da, Dumnezeu mi-e 
martor că în iarna asta ţi-am prezentat o mulţime de tineri 
cumsecade, ale căror merite, cuminţenie şi creştere le 
cunoşteam bine, şi toţi s-au arătat demni de tine. Copila 
mea, eu am făcut tot ceea ce trebuia să fac. De azi încolo, te 
las să-ţi hotărăşti singură soarta, simţindu-mă fericit şi 
nefericit totodată de a mă vedea despovărat de cea mai 
grea dintre obligaţiile unui părinte. Nu ştiu dacă o să mai ai 
multă vreme prilejul să auzi o voce care, din nenorocire, n-a 
fost niciodată aspră cu tine, dar ţine minte că fericirea 
conjugală nu se întemeiază atât pe însuşiri strălucite şi pe 
avere, cât pe un respect reciproc. O astfel de fericire este, 
prin însăşi natura ei, modestă şi fără strălucire. Poţi să 
pleci, fata mea! Şi află că vei primi consimţământul meu 
pentru acela pe care mi-l vei prezenta ca ginere; dar dacă 
vei fi nefericită, gândeşte-te că nu vei avea dreptul să-l 
învinuieşti pentru asta pe tatăl tău. Nu voi înceta să mă 
interesez de tine şi să te ajut. Dar vreau ca alegerea ta să 
fie serioasă, definitivă, pentru că n-am să-mi compromit de 
două ori cinstea mea de om cu părul alb! 

Dragostea pe care i-o dovedea tatăl ei şi accentul 
cuvântării lui mişcătoare o impresionară adânc pe 
domnişoara de Fontaine, dar ea îşi ascunse înduioşarea, se 
aruncă pe genunchii contelui care se aşezase din nou pe 
scaun, tremurând încă, îl copleşi cu cele mai dulci 
mângâieri şi-l dezmierdă cu atâta gingăşie încât fruntea 
bătrânului se descreţi. Când Emilie socoti că tatăl ei îşi 
potolise enervarea, îi spuse încet: 

— Îţi mulţumesc mult pentru atenţia dumitale, drăgălaşă. 
Ţi-ai orânduit anume, cabinetul, ca să primeşti pe fiica ta 
iubită. Nu te aşteptai, poate, s-o vezi atât de nebunatică şi 


rea. Dar, tată, e oare atât de greu ca cineva să se mărite cu 
un pair al Franţei? Tu însuţi spuneai că azi ei se fac cu 
duzinile. Ah, sper că n-o să refuzi să-mi dai măcar un sfat. 
— Nu, sărmană copilă, nu, şi-ţi voi spune mereu: la seama! 
Nu uita că demnitatea de pair e o funcţiune prea nouă în 
guvernamentabilitatea noastră, cum spunea răposatul rege, 
pentru ca acei ce-o deţin să poată fi stăpânii unor averi 
mari. Acei dintre ei care sunt bogaţi vor să se îmbogăţească 
şi mai mult. Cel mai avut dintre pairii noştri nu are nici 
măcar jumătate din venitul celui mai puţin bogat lord din 
Camera Superioară a Angliei. De aceea, pairii Franţei vor 
căuta cu toţii să-şi însoare băieţii cu moştenitoare bogate, 
indiferent de rangul acestora. lar nevoia lor de a face 
căsătorii pentru bani va dura mai bine de două secole. Nu-i 
exclus ca în aşteptarea norocului pe care-l doreşti, 
aşteptare ce te-ar costa cei mai frumoşi ani ai tinereţii, 
farmecul tău (căci în secolul nostru mulţi oameni se 
căsătoresc din dragoste), farmecul tău, spun, să facă o 
minune. Când o înfăţişare atât de atrăgătoare caatae 
însoţită şi de experienţă, atunci poţi spera şi în miracole. 
După câte am înţeles, poţi recunoaşte cu uşurinţă din capul 
locului calităţile ce se ascund într-un trup mai mare sau mai 
Mic, şi ăsta nu-i un merit fără însemnătate. Aşa că, nu mai e 
nevoie să atrag eu atenţia unei persoane atât de înțelepte 
ca tine asupra greutăților pe care le va avea de întâmpinat 
în această privinţă. Sunt convins că nu vei atribui niciodată 
bun simţ unui necunoscut numai fiindcă are un obraz plăcut 
- sau cine ştie ce virtuţi unuia cu o statură frumoasă. Asta 
nu înseamnă că nu sunt întru totul de acord cu tine, anume 
că toţi fiii de pair trebuie să aibă o anumită ţinută şi să dea 
dovadă de purtări mai presus de orice discuţie. Cu toate că 
în ziua de azi rangurile nu se mai văd după semne 
exterioare, desigur că tinerii aceştia vor avea pentru tine 
un „nu ştiu ce” prin care îi vei putea recunoaşte. De 
altminteri, ştii să-ţi înfrânezi singură inima, ca un bun 


călăreț care nu-şi lasă armăsarii să se opintească. Eu îţi 
doresc noroc, fata mea! 

— Dumneata îţi baţi joc de mine, tată! Ei bine, îţi declar că 
mai curând mă duc să mor la mănăstirea domnişoarei de 
Conde, decât să nu fiu soţia unui pair al Franţei. 

Se smulse din braţele tatălui ei şi, mândră că rămăsese 
stăpână pe ea, ieşi cântând aria Cara, non dubitare din 
Matrimonio secreto24. Din întâmplare, chiar în ziua aceea 
în familie se sărbătorea o aniversare. La desert, doamna 
Planat, soţia încasatorului general şi sora mai mare a 
Emiliei, vorbi foarte încântată despre un tânăr american, 
deţinătorul unei imense averi, care, îndrăgostit cu patimii 
de sora ei îi făcuse propuneri cât se poate de strălucite. 

— Mi se pare că e bancher, spuse cu nepăsare Emilie. Nu- 
mi plac oamenii de finanţe. 

— Dar, Emilie, interveni baronul de Villaine, soţul celeilalte 
surori a domnişoarei de Fontaine, nici magistratura nu ţi-e 
pe plac, aşa că nu prea văd din ce clasă îţi vei alege soţul, 
dacă pe bogătaşii fără titluri îi respingi. 

— Mai ales cu teoria ta despre oamenii graşi! Adaugă 
locotenent-generalul. 

— Lăsaţi-mă, că ştiu eu ce-mi trebuie, răspunse tânăra 
fată. 

— Sora mea vrea un nume mare şi o rentă de o sută de mii 
de livre, spuse baroana de Fontaine 

— Pe domnul de Marsay, de exemplu! 

— Scumpa mea soră, replică Emilie, ştiu că eu n-am să fac 
o căsătorie prostească, aşa cum am văzut că au făcut altele. 
Şi, ca să curm o dată discuţiile astea despre măritiş, vă 
declar că voi socoti drept duşmani personali pe toţi aceia 
care-mi vor mai pomeni de căsătorie. 

Un unchi al Emiliei, fost viceamiral, a cărui avere sporise 
de curând cu o rentă de vreo douăzeci de mii de livre ca 
urmare a legii despăgubirilor, îndreptăţit de vârsta lui de 
peste şaptezeci de ani să-i spună nepoatei sale, după care 


se prăpădea, adevărurile cele mai crude, exclamă, mai mult 
ca să risipească veninul acestei conversații: 

— N-o mai necăjiţi pe biata mea Emilie! Nu vedeţi că 
aşteaptă majoratul ducelui de Bordeaux25? 

Gluma bătrânului fu primită cu un hohot general de râs. 

— Vezi să nu mă mărit cu dumneata, moşneag scrântit! I-o 
întoarse tânăra fată, ale cărei ultime cuvinte fură, din 
fericire, înăbuşite de gălăgie. 

— Copiii mei, interveni doamna de Fontaine, ca să 
îndulcească această obrăznicie, Emilie ca şi voi toţi, n-o să 
primească sfaturi decât de la mama ei. 

— O, Doamne, n-am să ascult decât de mine într-o 
chestiune care mii priveşte numai pe mine, rosti cât se 
poate de limpede domnişoara de Fontaine. 

Toate privirile se îndreptară atunci spre capul familiei. 
Fiecare părea nerăbdător să vadă cum se va descurca el în 
această chestiune, ca să-şi păstreze demnitatea. Bătrânul 
vendeean se bucura de o mare consideraţie nu numai în 
societate, ci, mai fericit decât mulţi alţi părinţi, era prețuit 
şi de familia sa, ai cărei membri îi recunoşteau meritele 
indiscutabile de pe urma cărora trăseseră toţi foloase. De 
aceea, el era înconjurat de acel respect adânc ce se 
manifestă în familiile engleze şi în unele case aristocratice 
de pe continent, faţă de reprezentantul arborelui 
genealogic. Se făcu o tăcere profundă şi privirile oaspeţilor 
se îndreptară când la chipul îmbufnat şi trufaş al fetei 
răsfăţate, când la feţele încruntate ale domnului şi doamnei 
de Fontaine. 

— Am hotărât s-o las pe fiica mea Emilie să-şi făurească 
viitorul după voia ei, fu răspunsul contelui, rostit cu o voce 
adâncă. 

Rudele şi oaspeţii se întoarseră spre domnişoara de 
Fontaine cu o curiozitate plină de compătimire. Această 
frază părea să arate că bunătatea părintească obosise, 
luptând cu un caracter pe care familia îl socotea cu 
neputinţă de îndreptat. Ginerii şuşotiră între ei, iar fraţii 


zâmbiră cu subînţeles către nevestele lor. Din clipa aceea, 
încetară cu toţii să se mai intereseze de căsătoria 
orgolioasei fete. Unchiul cel bătrân fu singurul care, în 
calitatea lui de vechi marinar, cuteză să se mai lupte cu ea 
şi să-i înfrunte răutăţile, fără a şovăi să i le plătească 
totdeauna cu aceeaşi monedă. 

Odată cu sosirea primăverii, după votarea bugetului, 
familia aceasta, veritabil model al familiilor parlamentare 
de pe celălalt țărm al Mânecii, care au câte un picior în 
fiecare guvern şi câte zece glasuri În Camera Comunelor, îşi 
luă zborul ca un stol de rândunele spre frumoasele privelişti 
de la Aulnay, Antony şi Châtenay26. Bogatul încasator 
general îşi cumpărase de curând prin părţile acestea o casă 
de ţară pentru consoarta lui, care nu stătea la Paris decât în 
timpul sesiunilor. Cu toate că frumoasa Emilie dispreţuia pe 
oamenii de rând, sentimentul acesta nu mergea însă atât de 
departe, încât să nesocotească binefacerile bogăției strânse 
de burghezi. O însoţi, deci, pe sora ei la „villa” extrem de 
luxoasă a acesteia, nu atât din dragoste pentru membrii 
familiei care se refugiau acolo, cât din pricină că bunele 
maniere impun oricărei femei ce se respectă să plece din 
Paris în timpul verii. Pajiştile verzi de la Sceaux27 erau 
foarte potrivite atât pentru satisfacerea cerinţelor modei, 
cât şi pentru îndeplinirea funcţiunilor publice. 

Cum e puţin probabil că faima balului câmpenesc de la 
Sceaux a trecut vreodată dincolo de graniţele 
departamentului Senei, e necesar, desigur, să dăm câteva 
amănunte despre această serbare săptămânală care, prin 
importanţa ei, ameninţa pe atunci să devina o instituţie. 

Împrejurimile orăşelului Sceaux se bucură de renume, 
graţie unor privelişti socotite drept încântătoare. Dar s-ar 
putea ca ele să fie cu totul obişnuite şi să nu fi devenit 
celebre decât datorită stupidităţii burghezilor din Paris 
care, cum scapă din închisoarea ziduri lor între care 
lâncezesc, sunt în stare să admire până şi ogoarele din 
Beauce. Totuşi, umbrarele poetice de la Aulnay, colinele de 


la Antony şi valea de la Bicvre fiind locuite de câţiva pictori 
ce-au călătorit prin multe locuri, de unii străini, de obicei 
foarte pretenţioşi, şi de numeroase femei frumoase cărora 
nu le lipseşte gustul, se poate spune că parizienii au 
dreptate. Sceaux are însă a altă atracţie, nu mai puţin 
ispititoare pentru un parizian. În mijlocul unui parc de unde 
se desfăşoară perspective cu adevărat minunate, se află o 
rotondă uriaşă deschisă în toate părţile, a cărei boltă, tot 
atât de uşoară pe cât este de mare, se sprijină pe nişte 
colonade elegante. Această cupolă din mijlocul câmpului 
adăposteşte o sală te dans. Sunt rare cazurile când chiar şi 
cel mai boieroşi proprietari de prin împrejurimi să nu se 
îndrepte o dată sau de două ori pe vară spre acest templu 
al Terpsichorei28 rustice, fie în cavalcade strălucitoare, fie 
în acele carete elegante şi uşoare ce învăluie în nori de praf 
pe pietonii filosofi. Jinduind să vadă acolo câteva femei din 
lumea bună şi să fie observați de ele, sau în speranţa, 
rareori înşelată, de a întâlni tinere ţărance şirete ca nişte 
judecători, spre balul de la Sceaux pornesc în fiecare 
duminică roiuri de secretari de avocaţi, de discipoli ai lui 
Esculap29 şi de tineri a căror frăgezime şi ale căror feţe 
albe se datoresc aerului jilav al odăiţelor din dosul 
prăvăliilor pariziene. În sunetele orchestrei aşezate în 
mijlocul acelei săli rotunde s-au înfiripat multe căsătorii 
burgheze. Câte poveşti de dragoste n-ar depăna acoperişul 
ei, dacă ar putea vorbi! Acest pitoresc amestec face ca balul 
de la Sceaux să fie mai distractiv decât celelalte două sau 
trei baluri de la marginile Parisului, asupra cărora rotonda 
lui, frumuseţea peisajului şi farmecul parcului îi dădeau 
întâietate. Emilie fu cea dintâi care se arătă dornică de a 
„cobori în popor”, propunând să se ducă la acest vesel bal 
din arondisment, încredinţată că va simţi o mare plăcere să 
se afle în mijlocul mulţimii adunate acolo. Ceilalţi se mirară 
de dorinţa de a se amesteca într-o asemenea îmbulzeală: 
dar incognito-ul constituie pentru cei din lumea bună o 
plăcere plină de ispită! Domnişoara de Fontaine se bucura 


închipuindu-şi cum arată junii aceia de la oraş, se şi vedea 
făcând victime în rândul inimilor burgheze, cu privirea sau 
cu surâsul ei cuceritor, râdea dinainte de dansatoarele 
fudule şi-şi ascuţea creioanele pentru scenele cu care avea 
de gând să-şi îmbogăţească paginile albumului satiric. 
Niciodată duminica nu veni mai încet, faţă de marea ei 
nerăbdare. Întreaga societate de la pavilionul familiei 
Planat porni pe jos, ca să nu dea în vileag rangul celor ce 
voiau să cinstească balul cu prezenţa lor. Luaseră cina mai 
devreme. De adăugat că luna lui mai contribuia cu cea mai 
frumoasă seară a ei la această aventură aristocrată. 
Domnişoara de Fontaine fu foarte mirată să vadă sub 
rotondă câteva cadriluri formate din persoane ce păreau să 
aparţină lumii bune. Ici şi colo, zări câţiva tineri care parcă 
îşi puseseră la bătaie agoniseala dintr-o lună întreagă 
pentru. A străluci o singură zi, şi descoperi mai multe 
perechi a căror veselie nestingherită nu trăda nimic 
conjugal, dar trebui să se declare mulţumită cu puţin, 
recolta nefiind aşa de bogată precum şi-o închipuise. O 
surprinse faptul de a vedea că plăcerea îmbrăcată în 
stambă semăna foarte bine cu plăcerea îmbrăcată în 
mătase, şi că burghezii dansează cu tot atâta graţie, ba 
uneori chiar mai bine decât nobilii. Cele mai multe veşminte 
erau simple şi purtate aşa cum se cuvine. Cei ce ocupau în 
această adunare locul de stăpâni ai ținutului, adică ţăranii, 
stăteau mai la o parte, cu o admirabilă bunăcuviinţă. 
Domnişoara Emilie trebui să studieze câtva timp diversele 
elemente ce compuneau această reuniune, înainte de a găsi 
un subiect de care să poată râde. Dar nu avu nici timpul să 
dea drumul critici lor ei răutăcioase, nici prilejul de a auzi 
prea multe vorbe din acelea hazlii pe care caricaturiştii le 
înregistrează cu bucurie. Trufaşa făptură descoperi 
deodată în acest câmp vast o floare - metafora e de sezon - 
a cărei strălucire şi colorit îi izbiră imaginaţia cu puterea a 
ceva nou. Ni se întâmplă adeseori să privim o rochie, un 
tapet sau o bucată de hârtie albă, cu destulă neatenţie 


pentru a nu observa dintr-odată o pată sau un anumit punct 
vizibil care ne sare abia mai târziu în ochi, ca şi cum ar fi 
apărut chiar în clipa aceea; printr-un fenomen sufletesc 
asemănător, domnişoara de Fontaine descoperi dintr-odată 
într-un tânăr de acolo modelul desăvârşirii exterioare pe 
care o visa de atâta vreme. 

Aşezându-se pe unul dintre scaunele grosolane ce 
încercuiau sala de jur împrejur, ea luă loc la marginea 
grupului alcătuit de familia sa, astfel ca să se poată ridica şi 
să poată înainta după voie, mişcându-se în faţa tablourilor 
vii şi a grupurilor din sală ca în faţa tablourilor dintr-o 
expoziţie. Din locul acela îşi fixa mereu cu îndrăzneală 
lornionul asupra unei persoane ce se găsea la doi paşi de ea 
şi îşi împărtăşea impresiile ca şi cum ar fi criticat sau lăudat 
un cap de studiu sau o pictură de gen. După ce rătăciseră 
peste această vastă pânză însufleţită, privirile ei se opriră 
deodată pe figura aceea care părea să fi fost pusă anume 
într-un colţ al tabloului, sub cea mai bună lumină, ca un 
personaj fără legătură cu restul. Necunoscutul, visător şi 
singuratic, sprijinit uşor de una dintre coloanele ce 
susțineau acoperişul, stătea cu braţele încrucişate şi puţin 
aplecat într-o parte, ca şi cum ar fi pozat unui pictor. Deşi 
plină de eleganţă şi mândrie, atitudinea lui era cât se poate 
de firească. Nici o mişcare nu arăta că şi-ar fi întors faţa 
puţin într-o parte, ori că şi-ar fi înclinat uşor capul la 
dreapta, ca Alexandru cel Mare, ca lordul Byron30 sau ca 
alţi oameni celebri, în scopul de a atrage cu orice chip 
atenţia asupra sa. Ochii lui urmăreau cu interes paşii unei 
dansatoare şi arătau că e stăpânit de un simţământ 
puternic. Statura lui zveltă şi mlădioasă amintea proporţiile 
armonioase ale lui Apollo31. Un păr frumos şi negru i se 
resfira în bucle naturale deasupra frunţii înalte. Dintr-o 
aruncătură de ochi, domnişoara de Fontaine remarcă 
fineţea cămăşii, mănuşile moi de căprioară, comandate 
desigur la un meşter bun, şi piciorul mic bine încălţat într-o 
gheată de piele de Irlanda. N-avea niciunul dintre 


zorzoanele acelea de prost gust cu care se împopoţonează 
foştii sergenţi din garda naţională sau fanţii din dosul 
tejghelelor. Doar panglica neagră ce-i susţinea lornionul îi 
cădea peste jiletca de-o croială desăvârşită. Pretenţioasa 
Emilie nu mai văzuse niciodată la un bărbat ochi umbriţi de 
gene atât de lungi şi de arcuite. Pe faţa lui smeadă, 
bărbătească, se citeau pasiunea şi melancolia. Gura părea 
în orice moment gata să zâmbească şi să-şi ridice colţurile 
buzelor grăitoare, dar această mişcare, departe de a 
exprima veselie, avea mai curând un farmec trist. Chipul 
acesta părea hărăzit unui viitor strălucit, şi era prea distins 
ca să te mulţumeşti a spune: „lată un bărbat frumos, sau un 
bărbat bine!” ci simţeai dorinţa de a-l cunoaşte. Privindu-l 
pe necunoscut, observatorul cel mai pătrunzător nu l-ar fi 
luat decât drept un om de talent pe care numai un motiv 
puternic l-a pulul atrage la această petrecere rurală... 

Emilie făcu toate aceste constatări, concentrându-şi doar o 
clipă atenţia asupra lui, pentru ca pe urmă bărbatul acesta 
privilegiat de soartă, trecut printr-o analiză amănunţită, să 
devină obiectul unei admiraţii tainice. Ea nu-şi spuse: 
„Probabil că e pair al Franţei!” ci: „Ah, de-ar fi nobil, şi 
trebuie să fie.” Fără să-şi încheie gândul, se ridică deodată 
şi se îndreptă, urmată de fratele ei, locotenent-generalul, 
spre coloana aceea, cu aerul că priveşte cadrilurile zglobii; 
dar, printr-un artificiu de optică propriu femeilor, câută să 
observe orice mişcare a tânărului de care se apropia. 
Necunoscutul se retrase politicos, făcând loc noilor veniţi, şi 
se duse să se sprijine de altă coloană. Emilie, se simţi atinsă 
de politeţea străinului ca de o necuviinţă şi începu să-i 
vorbească fratelui ei, ridicând glasul mai mult decât s-ar fi 
cuvenit, făcând semne din cap, gesticulând şi râzând fără 
un motiv precis, nu atât ca să-i fie pe plac fratelui, cât spre 
a atrage atenţia netulburatului necunoscut. Dar niciunul 
dintre toate vicleşugurile astea mici nu reuşi. Domnişoara 
de Fontaine urmări atunci direcţia în care se îndreptau 
privirile tânărului, şi descoperi cauza nepăsării lui. 


În mijlocul cadrilului din faţa ei, dansa o tânără palidă, 
care semăna cu una dintre acele zeități scoțiene 
reprezentate de Girodet în marea lui compoziţie ce 
înfăţişează un grup de războinici francezi primiţi de 
Ossian32. Emilie crezu că recunoaşte în ea pe o lady 
celebră care locuia de câtva timp la o moşie din apropiere. 
Cavalerul ei era un tânăr de vreo cincisprezece ani, cu 
mâinile roşii, cu pantaloni galbeni de nanchin, haină 
albastră şi pantofi albi, ceea ce dovedea că plăcerea de a 
dansa o făcea să nu fie pretențioasă în alegerea 
partenerilor. Deşi părea slabă, în mişcările ei nu se observa 
acest lucru, dar o uşoară roşeaţă începuse să-i coloreze 
obrajii, iar faţa albă i se înviora tot mai mult. Domnişoara de 
Fontaine se apropie de cadril ca s-o poată vedea mai bine 
pe străină în momentul când se va întoarce la locul ei, în 
timp ce dansatorii din faţă aveau să repete figura executată 
de ea. În acelaşi timp, necunoscutul înainta şi el şi se aplecă 
spre frumoasa dansatoare, în aşa fel încât Emilie îşi putu 
satisface curiozitatea, auzind limpede aceste cuvinte rostite 
cu o voce blândă şi poruncitoare totodată: 

— Clara, draga mea, nu mai dansa. 

Clara făcu o mină cam supărată, îşi înclină capul în semn 
de supunere, apoi zâmbi. După contradans33, tânărul, cu 
grija unui îndrăgostit, puse pe umerii fetei un şal de 
caşmir34 şi o conduse într-un colţ mai adăpostit. Peste 
puţin însă domnişoara de Fontaine îi văzu ridicându-se şi 
plimbându-se amândoi prin jurul rotondei, ca şi cum s-ar 
pregăti de plecare, şi se luă după ei, sub motiv că vrea să 
admire parcul. Cu o şireată bunăvoință, fratele ei se lăsă 
târât în această plimbare neprevăzută. Emilie zări frumoasa 
pereche suindu-se într-o cabrioletă elegantă, păzită de un 
servitor călare şi în livrea. În timp ce tânărul se aşeza în 
scaun şi potrivea hăţurile, aruncă una dintre acele priviri 
întâmplătoare spre mulţime, oprindu-şi o clipă ochii asupra 
Emiliei; pe urmă, ea simţi o vană satisfacţie văzându-l că 


întoarse de două ori capul înapoi. Acelaşi lucru făcu şi 
tânăra necunoscută. Din gelozie oare? 

— Presupun că acum ai observat destul parcul, îi spuse 
fratele ei. Putem să ne întoarcem la dans? 

— Ai dreptate, răspunse ea. Crezi că e lady Dudley? 

— Ea n-ar ieşi la plimbare decât cu Felix de Vandenesse, 
zise fratele, zâmbind. 

— Lady Dudley nu cred că are musafiri. 

— Ba s-ar putea să aibă, şi anume, un tânăr - făcu baronul 
de Fontaine - în orice caz, nu o tânără! 

A doua zi domnişoara de Fontaine îşi exprimă dorinţa de a 
face o plimbare călare. Încetul cu încetul, deprinse pe 
unchiul cel bătrân şi pe cei doi fraţi ai ei s-o însoţească în 
unele raite matinale, care, spunea ea, îi priau foarte mult. O 
atrăgeau mai ales împrejurimile satului unde locuia lady 
Dudtcy. Dar cu toate manevrele ei de cavalerie, nu-l putu 
revedea pe străin aşa de repede precum credea, în ciuda 
nerăbdării cu care-l căuta. Se mai duse de câteva ori la 
balul din Sceaux, dar fără a-l mai întâlni pe tânărul englez 
care coborâse parcă din cer spre a-i stăpâni şi înfrumuseţa 
visele. Deşi nimic nu aţâţă mai mult dragostea unei tinere 
fete ca o piedică ce-i stă în cale, totuşi domnişoara de 
Fontaine fu la un moment dat gata să renunţe la tainica şi 
ciudata ei urmărire, deoarece îşi pierduse aproape orice 
nădejde că va ajunge la vreun rezultat într-o acţiune a cărei 
neobişnuinţă dovedeşte cât de îndrăzneţ îi era caracterul. 
De altfel, ar fi putut să dea mult şi bine târcoale satului 
Châtenay, ea n-ar fi revăzut pe necunoscut, deoarece 
tânăra Clara - acesta e numele pe care-l auzise domnişoara 
de Fontaine - nu era englezoaica, iar pretinsul străin nu 
locuia în satul acela cu grădini înflorite şi pline de miresme. 

Într-o seară, pe când se plimba călare cu unchiul ei, 
căruia, odată cu venirea zilelor frumoase, podagra îi 
acordase un armistițiu mai lung, Emilie o întâlni pe lady 
Dudley. Distinsa străină stătea în trăsura ei alături de 
domnul de Vandenesse. Emilie recunoscu perechea, şi toate 


presupunerile de mai înainte i se spulberară într-o clipă, 
aşa cum se spulberă visele. Îndârijită ca orice femeie 
înşelată în aşteptările ei, smuci frâul, întoarse calul şi-i dădu 
pinteni, pornind într-o goană atât de mare, că unchiul abia 
se mai putea ţine după ea. 

„Sau eu am îmbătrânit prea tare, încât nu-i mai înţeleg pe 
tinerii ăştia de douăzeci de ani - îşi spuse marinarul gonind 
în galop - sau ei nu mai seamănă cu tinerelul de altădată. 
Ce-o fi având, oare, nepoată-mea? Uite-o că acum merge la 
pas, ca un jandarm ce patrulează pe străzile Parisului. Nu 
cumva se ţine după burghezul acela de treabă ce pare a fi 
un autor care-şi meditează stihurile? Căci, dacă nu mă 
înşel, ţine un album în mână. Pe legea mea, sunt un mare 
nătărău! N-o fi el tânărul după care alergăm?” 

La gândul acesta, bătrânul marinar încetini pasul calului, 
ca să-şi poată ajunge fără zgomot nepoata. Viceamiralul 
făcuse destule năzbâtii pe la 1771 şi în anii următori, epocă 
din analele noastre când galanteria era în floare, ca să nu-şi 
dea imediat seama că Emilie îl întâlnise absolut din 
întâmplare pe necunoscutul de la balul din Sceaux. Cu tot 
vălul aşternut vârstă peste vederea-i acum slabă, contele de 
Kergarouet observă totuşi la nepoata lui semnele unui mare 
zbucium, în ciuda nepăsării pe care voia s-o arate ea. Ochii 
sfredelitori ai tinerei fete se aţintiră, ca încremeniţi, asupra 
străinului care păşea liniştit înaintea ei. 

„Asta trebuie să fie! Îşi spuse marinarul. Are să-l 
urmărească întocmai ca un vas de comerţ ce pluteşte în 
urma unui vas de corsari. Pe urmă, după ce else va 
depărta, are să cadă în gheara deznădejdii, neştiind cine 
este acela pe care-l iubeşte şi nici dacă e vreun marchiz sau 
un simplu burghez. Hotărât, minţile astea crude ar trebui 
să aibă totdeauna pe lângă ele câte o perucă veche ca 
mine.” 

Îşi opinti deodată calul în aşa fel încât îl făcu pe al nepoatei 
lui s-o ia la goană peste câmp şi trecu atât de repede între 
ea şi tânărul care se plimba, încât îl sili pe necunoscut să se 


dea la o parte pe brazda de verdeață ce mărginea drumul. 
Oprindu-şi brusc calul, contele strigă: 

— Nu poţi să le fereşti din drum? 

— Ah, iertaţi-mă, domnule, răspunse necunoscutul. Nu 
ştiam că tot eu trebuie să vă cer scuze fiindcă era să daţi 
peste mine. 

— Ei, tinere, destul! Făcu marinarul cu un accent acru şi 
cu un rânjet batjocoritor. 

În acelaşi timp contele ridică în aer cravaşa ca pentru a-şi 
lovi calul şi atinse umărul interlocutorului său, spunând: 

— Un burghez liberal e un om cu judecată, şi orice om cu 
judecată trebuie să fie la locul lui. 

Tânărul, auzind cum e şfichiuit, se opri pe răzorul 
drumului, îşi încrucişă braţele şi răspunse pe un ton foarte 
mişcat: 

— Domnule, nu-mi vine a crede, văzând părul 
dumneavoastră alb, că vă mai arde de dueluri. 

— Păr alb? Protestă marinarul cu tărie. Mai şi minţi? Nu-i 
decât cărunt. 

Discuţia începută în felul acesta deveni în câteva clipe atât 
de aprinsă, încât tânărul adversar renunţă la tonul potolit 
pe care încercase să-l păstreze. În momentul când contele 
de Kergarouet observă că nepoata lui se îndreaptă spre ei 
foarte neliniştită, se grăbi să-i spună rivalului numele său, 
cerându-i să păstreze tăcere în faţa tinerei pe care o avea 
în grijă. Necunoscutul nu-şi putu ascunde un zâmbet şi-i 
întinse bătrânului marinar o carte de vizită, explicându-i că 
poate fi găsit la Chevreuse, unde locuieşte într-o casă 
ţărănească, pe care i-o şi arătă, apoi îşi văzu mai departe de 
drum. 

— Era să faci din acest biet civil un rănit, nepoata mea, 
spuse contele grăbindu-se să iasă înaintea Emiliei. După 
cum văd, nu mai ştii să-ţi struneşti calul. M-ai lăsat să-mi 
pun demnitatea în joc ca să-ţi acopăr trăsnăile, pe când, 
dacă ai fi fost aici, o singură vorbă drăguță din acelea pe 


care ştii să le spui atât de frumos când nu faci pe obraznica, 
ar fi împăcat lucrurile, chiar de i-ai fi rupt şi un braţ. 

— Ba, dragă unchiule, de vină e calul dumitale, nu al meu. 
Îmi vine să bănui, crede-mă, că nu mai poţi să încaleci, că 
nu mai eşti un călăreț iscusit, aşa cum erai anul trecut. Dar 
să nu mai vorbim despre nimicurile astea. 

— Hait, nimicuri! Vasăzică, „nimic” înseamnă când îţi baţi 
joc de unchiul tău? 

— N-ar fi mai bine să ne ducem să vedem dacă tânărul 
acela nu e cumva rănit? Uite, unchiule, şchiopătează. 

— Nu, aleargă. L-am luat cam repede! 

— Ah, unchiule, eşti în stare! 

— Stai pe loc, nepoată, spuse contele apucând calul 
Emiliei de frâu. Nu văd de ce i-ai da nas unui negustoraş 
care ar trebui să se simtă fericit că a fost trântit la pământ 
de o fată fermecătoare sau de comandantul vasului „La 
Belle-Poule”. 

— Ce te face să crezi că e un om de rând, unchiule? Mi se 
pare că are maniere foarte distinse. 

— În ziua de azi toată lumea e manierată, nepoata mea. 

— Nu, unchiule, nu toată lumea are ţinuta şi prestanţa pe 
care le capeţi atunci când frecventezi saloanele, şi fac 
bucuroasă prinsoare cu dumneata că tânărul ăsta e de 
familie nobilă. 

— N-ai prea avut când să-l studiezi. 

— Dar nu-l văd acum pentru prima dată. 

— Şi nu e nici prima dată când îl cauţi, nu-i aşa? Făcu 
marinarul râzând. 

Emilie roşi; unchiul ei o lăsă puţin în încurcătură, apoi îi 
spuse: 

— Emilie, ştii bine că ţiu la tine ca la copilul meu, din cauză 
că eşti singura din familie înzestrată cu acea mândrie 
îndreptăţită pe care o dă noblețea. La naiba, nepoţică, cine 
ar fi crezut vreodată că principiile frumoase au să ajungă 
atât de rare? Dar ascultă, vreau să fiu confidentul tău. 
Micuţa mea dragă, văd că acest tânăr gentilom nu ţi-e 


indiferent. Dar, bagă de seamă! Toţi ai familiei ar râde de 
noi dacă ne-am îmbarca sub un pavilion nedemn. Ştii ce 
înseamnă asta! Aşa că, lasă-mă să te ajut, nepoţico. Să 
păstrăm amândoi taina, şi-ţi făgăduiesc că am să ţi-l aduc 
chiar în mijlocul salonului. 

— Şi când, unchiule? 

— Mâine. 

— Dar, dragă unchiule, asta n-o să mă oblige la nimic? 

— La nimic, şi vei putea să-l bombardezi, să-i dai foc şi să-l 
părăseşti ca pe o corabie învechită, dacă-ţi face plăcere. N- 
o să fie primul, nu-i aşa? 

— Cât eşti de bun, unchiule! 

De îndată ce se întoarse acasă, contele îşi puse ochelarii, 
scoase pe ascuns cartea de vizită din buzunar şi citi: 
MAXIMILIAN LONGUEVILLE, strada Potecii. 

— Fii liniştită, nepoţică, îi spuse Emiliei, poţi să zvârli 
cangea după el fără nici o grijă, căci face parte dintr-una 
dintre familiile noastre istorice, şi dacă nu e încă pair al 
Franţei, va fi cu siguranţă. 

— De unde ai aflat atâtea lucruri? 

— Asta e secretul meu. 

— Ştii cum îl cheamă? 

Contele îşi înclină în tăcere cap ul încărunţit care semăna 
mult cu un trunchi de stejar bătrân în jurul căruia ar flutura 
câteva frunze răscolite de vântul toamnei; la semnul acesta. 
Nepoata îşi puse la încercare toată puterea veşnic 
proaspătă a cochetăriei ei. Pricepută în arta de a măguli pe 
bătrânul. Marinar, îl copleşi cu alintările cele mai 
copilăreşti, cu vorbele cele mai drăgăstoase, ba chiar îl 
sărută, ca să-l facă să-i dezvăluie o taină atât de însemnată. 
Moşneagul, care îşi petrecea vremea provocând asemenea 
scene din partea nepoatei lui, plătindu-i-le adesea cu o 
bijuterie sau cu cedarea lojii sale de la Operă avu de data 
asta pofta de se lăsa rugat şi mai ales mângâiat. Dar cum îşi 
prelungea cam mult aceste plăceri, Emilie se supără, trecu 
de la mângâieri la ironii, se îmbufnă, apoi deveni iar 


drăgălaşă, fiind copleşită de curiozitate. Vicleanul marinar 
obţinu făgăduiala solemnă a nepoatei că de acum înainte va 
fi mai cuminte, mai blândă, mai puţin îndărătnică, mai puţin 
cheltuitoare şi mai cu seamă că-i va spune lui totul. După ce 
tratatul fu încheiat şi pecetluit cu o sărutare pe care elo 
depuse pe fruntea albă a familiei, o duse într-un colţ al 
salonului, o aşeză pe genunchi luă cartea de vizită pe care o 
ţinea ascunsă sub cele două degete mari, îi arătă 
descoperind literă cu literă, numele lui Longueville, apoi nu 
voi nici în ruptul capului s-o lase să vadă mai mult decât 
atât. Această întâmplare avu darul de a aprinde şi mai tare 
focul din inima domnişoarei de Fontaine. Care îşi petrecu o 
mare parte nopţii depănând tablourile cele mai frumoase 
din visele cu care îşi hrănise toate speranţele. În sfârşit, 
datorită acestei descoperiri atât de îndelung aşteptate. Ea 
vedea acum cu totul altceva decât o simplă himeră la 
izvorul comorilor imaginare cu care îşi înfrumuseţa viaţa 
conjugală. Ca toate fetele tinere ce nu cunosc primejdiile 
dragostei şi ale căsătoriei, ea se lăsa încântată de 
aparențele înşelătoare ale căsătoriei sau ale dragostei. S-ar 
putea spune că pasiunea ei se născuse aşa cum se nasc mai 
toate pornirile tinereţii, acele plăcute şi în acelaşi timp 
amare greşeli ce au o înrâurire atât de puternică asupra 
fetelor tinere, care sunt destul de neştiutoare pentru a se 
încrede numai în ele însele atunci când e vorba să-şi 
clădească fericirea lor viitoare. 

A doua zi de dimineaţă, înainte ca Emilie să se fi deşteptat, 
unchiul ei se duse la Chevreuse. Recunoscând în curtea 
unei căsuțe cochete pe tânărul pe care-l jignise atât de făţiş 
în ajun, se îndreptă spre el cu politeţea aceea cuceritoare a 
bătrânilor curteni de altădată. 

— Eh, scumpul meu domn, cine ar fi crezut că la vârsta de 
şaptezeci şi trei de ani o să mă cert cu fiul, sau cu nepotul 
unuia dintre prietenii mei cei mai buni Sunt viceamiral, 
domnul meu. Asta să nu vă facă însă să credeţi că un duel 
îmi dă mai multă bătaie decât fumatul unei ţigări. Pe 


vremea mea, doi tineri nu se împrieteneau decât după ce-şi 
vedeau culoarea sângelui. Dar, dracul n-a avut de lucru! 
Ieri, în calitatea mea de marinar, am îmbarcat prea mult 
rom pe bord şi am eşuat peste dumneata. Dă mâna încoace! 
Mai bine să fiu mustrat de o sută de ori de un Longueville, 
decât să pricinuiesc cel mai mic necaz familiei lui. 

Oricâtă răceală se străduia tânărul să-i arate contelui de 
Kergarouet, firea lui bună şi deschisă nu-l putu face să stea 
prea mult pe gânduri, şi-i întinse mâna să i-o strângă. 

— Vă pregătiţi, să încălecaţi, spuse contele, nu vă opriţi 
din drum pentru mine. Dar, dacă n-aveţi alte treburi, veniţi 
cu mine, vă invit să luaţi astăzi masa la pavilionul Planat. 
Nepotul meu, contele de Fontaine, e un om pe care trebuie 
să-l cunoaşteţi. Şi zău, vreau să vă despăgubesc de 
nesăbuinţa mea de ieri, prezentându-vă la cinci dintre cele 
mai frumoase femei din Paris. Ei, ei, tânărul meu domn, 
observ că se descreţeşte fruntea! Îmi sunt dragi tinerii şi 
mă bucur când îi văd înveselindu-se. Fericire a lor îmi 
aminteşte de anii minunaţi ai tinereţii mele, când nu lipseau 
nici aventurile, nici duelurile. Ce plăcută era viaţa, pe 
atunci! Astăzi gândiţi prea mult şi vă nelinişteşte orice, ca şi 
cum n-ar fi existat nici secolul al XV-lea, nici al XVI-lea. 

— Şi oare, n-avem dreptate, domnule? Secolul al XVI-lea 
nu i-a dat Europei decât libertatea religioasă, pe când 
secolul al XIX-lea îi va da libertatea poli. 

— O, să nu vorbim de politică. În privinţa asta sunt un 
nătărău de regalist. Dar nu-i opresc pe tineri să fie 
revoluționari cu condiţia să-i lase regelui libertatea de a le 
împrăştia adunările. 

După ce făcură câţiva paşi împreună, contele şi tânărul lui 
însoțitor intrară în pădure; marinarul puse ochii pe un 
mesteacăn tânăr şi destul de subţire, opri calul, întinse un 
pistol şi glonţul pătrunse drept în mijlocul arborelui ce se 
găsea la distanţă de vreo cincisprezece paşi. 

— Vedeţi, dragă domnule, că nu mă sperie un duel! Spuse 
el jumătate în serios, jumătate în şagă, privindu-l pe domnul 


Longueville. 

— Nici pe mine, răspunse acesta, şi îşi încărcă repede 
pistolul, ochi gaura făcută de glontele contelui şi îl trimise şi 
pe al lui chiar lângă ţintă. 

— Iată ce înseamnă un tânăr bine crescut! Exclamă 
marinarul cu un fel de bucurie nestăvilit. 

În timpul plimbării lui cu acela pe care şi începuse a-l 
socoti nepotul său, născoci mii de prilejuri ca să-i pună 
întrebări despre toate mărunţişurile a căror cunoaştere 
perfectă denota, după codul lui personal, că are de-a face 
cu un gentilom desăvârşit. 

— Dar datorii aveţi? Întreba el pe însoţitorul lui, după ce 
mai înainte îl descususe în legătură cu alte chestiuni. 

— Nu, domnule. 

— Cum, achitaţi pe loc toate cumpărăturile? 

— Exact, domnule, altfel am pierde orice credit şi orice 
consideraţie. 

— În schimb, sper că aveţi mai multe iubite. Asta-i bună! 
De ce roşiţi, prietene? Cum s-au schimbat moravurile! Cu 
ideile astea de legalitate, de Kantism35 şi de libertate, nu 
mai e nimic de capul tineretului de azi. Aşadar, nu sunteţi 
nici în relaţii cu vreo nouă Guimard sau cu vreo Duthe36, n- 
aveţi nici creditori şi nu vă sinchisiţi nici de blazon! Ei bine, 
tânărul meu prieten, asta înseamnă că nu sunteţi „instruit”. 
Să ştiţi de la mine că cel ce nu face nebunii primăvara, le 
face iarna. Dacă eu am numai un venit de optzeci de mii de 
livre la şaptezeci şi atâţia de ani, e fiindcă mi-am mâncat 
capitalul la treizeci de ani. Vai! Cu nevastă-mea, te rog să 
mă crezi! Dar, oricum, cusururile dumneavoastră nu mă vor 
împiedica să vă anunţ familiei Planat. Nu uitaţi că mi-aţi 
făgăduit să veniţi, şi vă aştept. 

„Ciudat bătrânel! Gândi tânărul Longueville. Se ţine bine 
şi-i tare şugubăţ! Dar, deşi vrea să pară un om cumsecade, 
n-am să mă încred în el.” 

A doua zi, pe la ora patru, în timp ce oaspeţii se 
răspândiseră prin saloane sau la biliard, un servitor anunţă 


locatarilor casei Planat: „Domnul de Longueville”. Când se 
auzi numele protejatului bătrânului conte de Kergarouet, 
toată lumea, până şi jucătorul care renunţă la o bilă, dădu 
buzna să observe figura pe care o va face domnişoara de 
Fontaine, şi să vadă această pasăre rară ce se învrednicise 
de o menţiune onorabilă în pofida atâtor alţi rivali. Ţinuta 
elegantă şi simplă, purtarea plină de distincţie, politeţea, 
vocea lui caldă, al cărei timbru făcea să vibreze strunele 
inimii, câştigară domnului Longueville bunăvoința întregii 
familii. Pe deasupra, părea obişnuit cu luxul din locuinţa 
impunătorului încasator general. Deşi conversaţia lui era 
aceea a oricărui om de lume, fiecare putu ghici cu uşurinţă 
că primise creşterea cea mai aleasă şi că avea cunoştinţe pe 
cât de temeinice, pe atât de vaste. Într-o discuţie, de altfel 
destul de uşoară, deschisă de bătrânul marinar în legătură 
cu construcţiile navale, el folosi expresii atât de speciale, 
încât una dintre doamne se întrebă dacă nu cumva 
absolvise Şcoala politehnică. 

— Socot, doamnă, că e un adevărat titlu de glorie pentru 
cine intră acolo, răspunse el. 

Cu toate stăruinţele depuse spre a fi convins să rămână la 
cină, el refuză în mod foarte politicos, dar nu mai puţin 
hotărât, şi potoli protestele doamnelor spunând că e 
Hipocratul37 unei surori mai mici, a cărei sănătate cam 
şubredă cere multe îngrijiri. 

— Domnul e cumva medic? Întrebă pe un ton ironic una 
dintre cumnatele Emiliei. 

— Domnul a absolvit Şcoala politehnică, răspunse cu un 
accent binevoitor domnişoara de Fontaine, a cărei faţă se 
îmbujoră deodată, când află că tânăra fată de la bal era 
sora domnului Longueville. 

— Dar, draga mea, poţi să fii medic şi să fi urmat şi Şcoala 
politehnică, nu-i aşa, domnule? 

— Doamnă, nimic nu stă împotriva acestui lucru, răspunse 
tânărul. 


Toate privirile se îndreptară spre Emilie, care în clipa 
aceea se uita cu un fel de curiozitate şi nelinişte la 
necunoscutul atât de atrăgător. Dar răsuflă uşurată când el 
adăugă cu un zâmbet: 

— N-am cinstea să fiu medic, doamnă, şi am renunţat să 
intru chiar în serviciu, la poduri şi şosele, numai ca să-mi 
păstrez libertatea. 

— Şi bine aţi făcut, spuse contele. Dar cum puteţi găsi că e 
o cinste să fii medic? Adăugă nobilul breton. Ah, tânărul 
meu prieten, pentru un om ca dumneavoastră. 

— Domnule conte, eu am un respect deosebit pentru toate 
profesiunile folositoare. 

— Ei, suntem de acord: fireşte, respectaţi asemenea 
profesiuni, aşa cum un tânăr respectă o femeie în vârstă. 

Vizita domnului Longueville nu a fost nici prea lungă, nici 
prea scurtă. Se retrase în clipa când se încredinţă că 
plăcuse la toată lumea şi că stârnise curiozitatea tuturor 
pentru persoana sa. 

„E un vulpoi şi jumătate!” spuse contele întorcându-se în 
salon, după ce-l conduse la plecare. 

Domnişoara de Fontaine, singura care cunoştea rostul 
ascuns al acestei vizite, se gătise cu multă grijă, ca să 
atragă privirile tânărului, dar fu cam necăjită văzând că el 
nu-i acordase atenţia care credea ea că i se cuvine. Familia 
fu destul de nedumerită de tăcerea în care se închisese 
Emilie. De obicei, ea îşi desfăşura faţa de noii veniţi toată 
cochetăria, toată graţia vorbăriei ei, toată elocvenţa 
neistovită a privirilor şi a gesturilor. De data asta însă, fie că 
glasul melodios al tânărului şi distincţia lui o vrăjiseră, fie că 
îl iubea cu adevărat şi că acest simţământ produsese în ea o 
schimbare, purtarea ei pierdu orice urmă de prefăcătorie. 
Dar devenind simplă şi naturală, ea le păru celorlalţi şi mai 
frumoasă. Surorile ei şi o doamnă mai în vârstă, prietenă a 
familiei. Văzură în această conduită, rafinamentul 
cochetăriei. Ele bănuiră că socotindu-l pe tânăr demn de 
ea, Emilie se hotărâse poate să-şi arate cu încetul calităţile, 


în scopul de a-l uimi dintr-odată numai în momentul când se 
va fi convins pe deplin că-i place. Toţi ai familiei erau curioşi 
să ştie ce gândea această fată mofturoasă despre străin; 
dar când, în timpul cinei, fiecare se întrecea să-i atribuie 
domnului Longueville un merit nou, pretinzând că numai el 
l-a observat, domnişoara de Fontaine ramase multă vreme 
tăcuta. O uşoară glumă a unchiului ei o trezi deodată din 
amorţeala şi răspunse cu o frază destul de şireată că 
această perfecţiune cerească s-ar putea să ascundă vreun 
mare cusur şi că ea s-ar feri să-şi dea părerea, de la prima 
vedere, despre un om care părea fi atât de abil. Apoi ţinu să 
adauge că cei care plac la toată lumea nu plac nimănui, iar 
cel mai rău dintre toate defectele e acela de a nu avea 
niciunul. Ca toate fetele îndrăgostite, ea se mângâia cu 
speranţa că-şi va putea a se unde dragostea în fundul inimii, 
înşelând astfel Arguşii ce-o înconjurau, dar, după 
cincisprezece zile, nu mai rămăsese nici un membru al 
acestei numeroase familii care să nu cunoască micul secret 
al casei. La a treia vizită a domnului Longueville, Emilie fu 
convinsă că el vine numai pentru ea. Această descoperire o 
îmbătă de bucurie dar, când stătu şi se gândi bine, aproape 
se cutremură. Faptul nu era tocmai plăcut pentru un 
orgoliu ca al ei. Obişnuită să fie totdeauna în centrul 
atenţiei celor din jurul ei, acum era nevoită să recunoască o 
forţă care o scotea din felul ei de a fi. Se strădui să i se 
împotrivească, dar nu izbuti să alunge din inimă chipul 
încântător al tânărului. Curând după aceea, apărură 
neliniştile. În ciuda curiozităţii tuturor şi mai cu seamă a 
domnişoarei de Fontaine, domnul de Longueville dădu 
dovadă de două însuşiri - şi anume de o discreţie şi de o 
modestie surprinzătoare. El nu vorbea niciodată nici despre 
el, nici despre ocupațiile lui, nici despre familia sa. Cu o 
dibăcie de diplomat ce ţine să-şi păstreze secretele, ştia să 
ocolească totdeauna încercările subtile ale Emiliei şi cursele 
pe care i le întindea ea în timpul conversaţiei cu scopul de 
a-i smulge unele amănunte asupra vieţii lui. Dacă îi vorbea 


despre pictură, domnul Longueville îi răspundea ca un 
cunoscător; dacă făcea muzică, tânărul dovedea fără 
înfumurare că ştia să cânte destul de bine la pian. Într-o 
seară delectă întreaga familie, unindu-şi vocea minunată cu 
a Emiliei într-unul dintre cele mai frumoase duete de 
Cimarosa; dar când cineva încercă să afle dacă e artist, 
glumi cu atâta farmec, încât doamnelor, de obicei pricepute 
în arta de a ghici sentimentele, le fu cu neputinţă să 
descopere din ce sferă socială făcea parte. Deşi unchiul cel 
bătrân arunca uneori cangea cu destulă îndrăzneală asupra 
acestei corăbii, Longueville se apăra foarte uşor, păstrându- 
şi farmecul tainei; şi-i fu cu atât mai uşor să rămână pentru 
oaspeţii casei Planat „frumosul necunoscut”, cu cât 
curiozitatea lor nu depăşea marginile politeţii. Emilie, pe 
care tăcerea lui începea s-o chinuie, spera acum să smulgă 
mai multe mărturisiri din gura surorii, decât a fratelui. 
Ajutată de unchiul ei, care se pricepea la asemenea 
manevre tot atât de bine ca şi la pilotarea unei corăbii, 
încercă să aducă în scenă personajul până atunci mut al 
domnişoarei Clara Longueville. 'Toţi ai casei îşi manifestară 
de la început dorinţa vie de a cunoaşte o fiinţă atât de 
drăguță şi de a-i prilejui unele distracţii. Se propuse 
organizarea unui bal fără pretenţii prea mari, şi 
propunerea fu primită. Doamnele nu-şi pierdură cu totul 
nădejdea că pe o fetiţă de şaisprezece ani o vor putea face 
să vorbească mai uşor. 

În ciuda acestor norişori stârniţi de curiozitate şi adunaţi 
la un loc de bănuială, o lumină puternică străbătea sufletul 
domnişoarei de Fontaine, care se bucura din plin de viaţă 
deoarece o lega acum mai mult de altul decât de ea însăşi. 
Începură s-o preocupe raporturile sociale. Fie că fericirea 
ne face mal buni, fie că nu mai avea timp să-i necăjească pe 
ceilalţi, ea deveni mai puţin muşcătoare, mai îngăduitoare, 
mai blândă. Schimbarea caracterului ei miră şi încântă 
restul familiei. La urma urmei, poate că egoismul i se 
transformase în dragoste. De câte ori aştepta pe sfiosul şi 


tainicul ei adorator simţea o bucurie adâncă. Fără să fi 
schimbat o singură vorbă de dragoste cu el, ştia că e iubită, 
şi îi plăcea să desfăşoare în faţa tânărului necunoscut, cu 
toată arta de care era în stare, comorile unor cunoştinţe ce 
se dovediră destul de variate. Băgă de seamă că şi ea era 
studiată cu atenţie, şi atunci încercă să învingă toate 
cusururile ce se dezvoltaseră în ea ca urmare a creşterii 
primite. Aceasta nu însemna oare primul omagiu adus 
dragostei şi totodată o dojană aspră pe care şi-o făcea sieşi? 
Voind să placă, celălalt era vrâjit de ea; iubind, celălalt o 
adora. Familia, ştiind-o stăpânită de mândrie, îi lăsă toată 
libertatea ca să poată gusta micile bucurii nevinovate ce 
dau atâta farmec şi putere primelor iubiri. Nu numai o dată, 
tânărul şi domnişoara de Fontaine se plimbară singuri pe 
aleile parcului în care natura se gătise ca o femeie ce se 
duce la bal. Nu numai o dată legară lungi convorbiri din 
acelea fără vreun scop precis şi fără cuvinte alese, în care 
frazele cele mai lipsite de sens sunt cele mai pline de 
simţăminte. Admirară deseori împreună asfinţitul şi bogăţia 
lui de culori. Culeseră margarete ca să le numere petalele 
şi cântară duetele cele mai înflăcărate, folosindu-se de 
notele lui Pergolese38 sau Rossini, ca de nişte tălmaci 
credincioşi ai tainelor lor. 

Ziua balului sosi. Clara Longueville şi fratele ei, al căror 
nume servitorii se încăpăţinau să-l înzestreze cu particula 
de nobleţe, fură eroii lui. Pentru prima oară în viaţa ei, 
domnişoara de Fontaine privi cu plăcere succesul unei 
tinere fete. O copleşi pe Clara cu acele alintări pline de 
graţie şi cu acele mici atenţii pe care de obicei femeile nu le 
schimbă între ele decât atunci când vor să aţâţe gelozia 
bărbaţilor. Emilie urmărea însă un scop: voia să afle 
anumite secrete. Discreţia domnişoarei Longueville fu cel 
puţin tot atât de mare ca a fratelui ei; dar, prin faptul că era 
fată, dădu dovadă de mai multă delicateţe şi prezenţă de 
spirit, căci nu lăsă deloc impresia că vrea să ocolească 
anumite subiecte şi ştiu să menţină conversaţia asupra 


chestiunilor străine de interesele materiale cu atâta farmec, 
încât domnişoara de Fontaine simţi un fel de invidie şi o 
supranumi sirena. Deşi Emilie plănuise s-o facă pe Clara să 
vorbească, dar până la urmă Clara fu aceea care îi puse 
întrebări; Emilie voia să o descoasă, dar fu descusută ea, în 
aşa fel că-i fu ciudă de cele câteva răspunsuri pe care le 
smulse Clara, cu aerul ei modest şi nevinovat ce îndepărta 
orice bănuială de viclenie, descoperindu-i astfel anumite 
trăsături ale caracterului. La un moment dat, domnişoara 
de Fontaine regretă o ieşire nesocotită împotriva oamenilor 
de rând provocată de Clara. 

— Domnişoară, îi spuse această fiinţă încântătoare, l-am 
auzit pe Maximilian vorbind atât de mult despre 
dumneavoastră, încât ţineam foarte mult să vă cunosc din 
dragoste pentru el; dar a dori să vă cunosc, nu înseamnă, 
oare, a dori să vă iubesc? 

— Dragă Clara, mă temeam să nu-ţi displac, vorbindu-ţi 
aşa cum ţi-am vorbit despre oamenii fără titluri de nobleţe. 
— O, fiţi pe pace. În ziua de azi asemenea discuţii nu mai 
au nici un rost. Cât despre mine, ele nu mă privesc: sunt în 

afara chestiunii. 

Oricâtă mândrie ar fi fost în acest răspuns, domnişoara de 
Fontaine simţi o mare bucurie, căci, asemenea tuturor 
îndrăgostiţilor, ea îl interpreta ca pe un oracol, în sensul 
dorințelor ei, şi reîncepu să danseze mai veselă ca oricând, 
privindu-l pe Longueville a cărui înfăţişare şi eleganţă 
întreceau poate pe cele ale imaginii din închipuirea ei. Avu 
o mulţumire în plus la gândul că e nobil; ochii ei negri 
scânteiară, şi dansă cu toată plăcerea pe care o încerci 
alături de acel pe care-l iubeşti. Niciodată cei doi 
îndrăgostiţi nu s-au înţeles mai bine ca în momentul acela, 
şi îşi simțeau vârfurile degetelor înfiorându-se şi tremurând 
ori de câte ori li se atingeau în cursul dansului. 

Fericita pereche intră în toamnă în plină desfăşurare a 
petrecerilor şi bucuriilor de la ţară, lăsându-se în voia celui 
mai plăcut simţământ al vieţii, sporindu-l încă şi mai mult 


prin mii şi mii de întâmplări pe care oricine şi le poate 
închipui: căci iubirile se aseamănă totdeauna în unele 
privinţe. Şi unul şi celălalt se analizau mereu, atât cât poţi 
să analizezi pe cineva atunci când iubeşti cu adevărat. 

— Ce mai încoace, încolo, niciodată o idilă pornită în glumă 
nu s-a transformat atât de repede într-o căsătorie din 
dragoste, spunea bătrânul unchi care studia clin ochi pe cei 
doi tineri, aşa cum un naturalist studiază o insectă la 
MiCroscop. 

Vorbele astea speriară pe domnul şi doamna de Fontaine. 
Bătrânul vendeean nu mai putea rămâne atât de nepăsător 
faţă de căsătoria fiicei lui, precum făgăduise mai înainte. Se 
duse la Paris după informaţii, dar nu află nimic. Îngrijorat 
de misterul acesta şi neştiind la ce rezultate vor ajunge 
cercetările asupra familiei Longueville, cu care-l însărcinase 
pe un administrator parizian să se ocupe, socoti de datoria 
lui sa atragă atenţia fetei să fie prevăzătoare. Dar 
observaţia părintească fu primită cu o prefăcută supunere 
plină de ironie. 

— Cel puţin, scumpa mea Emilie, dacă-l iubeşti, nu i-o 
spune! 

— Tată, e adevărat că-l iubesc, dar n-am să-i spun până 
când nu-mi vei da dumneata voie. 

— Totuşi, Emilie, gândeşte-le că încă nu ştii nimic despre 
familia, despre situaţia lui. 

— Nu ştiu, şi-mi dau seama de asta. Dar, tată, dumneata 
doreai să mă vezi măritată, mi-ai dat libertatea să fac o 
alegere; ei bine, am ales; acum mai trebuie ceva? 

— Trebuie să ştii, draga mea fată, dacă cel pe care l-ai ales 
e fiul unui pair al Franţei, răspunse ironic venerabilul 
gentilom. 

Emilie tăcu o clipă. Apoi ridică deodată capul, se uită la 
tatăl ei şi-i spuse cu un soi de nelinişte: 

— Şi familia Longueville? 

— S-a stins odată cu bătrânul duce de Rostein Limbourg, 
care a murit pe eşafod în 1793. Era ultimul vlăstar al 


ultimei ramuri mai tinere. 

— Dar, tată, există atâtea familii foarte distinse ce se trag 
din bastarzi. Istoria Franţei e plină de prinți care-şi barau 
blazonul. 

— Constat că ideile tale s-au schimbat mult, spuse 
bătrânul gentilom, zâmbind. 

Ziua următoare era cea din urmă pe care familia Fontaine 
avea s-o mai petreacă la pavilionul Planat. Emilie, foarte 
neliniştită după discuţia cu tatăl ei, aşteptă nerăbdătoare 
ora când tânărul Longueville avea obiceiul să vină, ca să-i 
ceară o explicaţie. După masă se duse să se plimbe singură 
prin parc, îndreptându-se spre boschetul destăinuirilor, 
unde ştia că o va căuta tânărul îndrăgostit, şi, mergând 
repede, se gândea să găsească mijlocul cel mai potrivit 
pentru a afla o taină atât de importantă, fără să se 
compromită, ceea ce era destul de greu. Până acum, nici o 
mărturisire completă nu pecetluise sentimentul ce-o lega de 
acest necunoscut. Se bucurase în taină, ca şi Maximilian, de 
vraja primei iubiri, dar, la fel de mândri şi unul şi celălalt, se 
pare a că fiecăruia îi era teamă să-şi mărturisească iubirea. 

Maximilian Longueville, căruia Clara îi strecurase în suflet 
bănuieli destul de întemeiate cu privire la caracterul 
familiei, se zbuciuma între violenţa unei pasiuni tinereşti şi 
între dorinţa de a cunoaşte şi de a încerca femeia căreia 
urma să-şi încredinţeze fericirea. Dragostea nu-l 
împiedicase să vadă la Emilie prejudecăţi ce umbreau 
caracterul ei tânăr, dar înainte de a lupta împotriva lor 
ţinea să ştie dacă ea-l iubeşte cu adevărat, căci nu voia să-şi 
rişte nici dragostea, nici viitorul. Păstrase, deci, tot timpul o 
tăcere pe care privirile, purtarea şi cele mai neînsemnate 
gesturi ale lui o dezminţeau. Cât despre ea, mândria 
firească a oricărei fete, accentuată la domnişoara de 
Fontaine de deşarta înfumurare ce i-o dădeau originea şi 
frumuseţea sa, o împiedica să provoace o declaraţie pe care 
dragostea ei crescândă o îndemna uneori să i-o smulgă. În 
felul acesta, îşi înţeleseseră situaţia în mod instinctiv, fără 


să-şi dezvăluie tainele proprii. În viaţă sunt anumite 
momente când sufletelor tinere le place să plutească în vag. 
Prin faptul că şi unul şi celălalt prelungeau tăcerea, se 
părea ca amândoi găseau o plăcere crudă în această 
aşteptare. El căuta să se convingă dacă e iubit, prin efortul 
ce-ar fi obligat-o pe orgolioasa lui iubită să-i facă o 
mărturisire, ea spera să vadă, din moment în moment, 
rupându-se o tăcere prea respectuoasă. 

Stând pe o bancă din grădină, Emilie se gândea la tot ce 
se întâmplase în cursul acestor trei luni încărcate de 
bucurii. Bănuielile tatălui ei o preocupau cel mai puţin, ba 
chiar le înlătură cu totul prin două-trei judecăţi de fată 
tânără neexperimentată, ce i se părură foarte juste. Mai 
întâi, se convinse singură că era cu neputinţă să se înşele. 
În tot timpul verii, nu surprinsese la Maximilian nici un gest, 
nici un cuvânt ce-ar fi putut trăda o obârşie sau îndeletniciri 
de rând; mai mult încă, felul lui de a discuta arăta că e un 
om care se interesa de marile probleme ale ţării. „De 
altminteri - îşi spunea ea - un funcţionar, un financiar sau 
un negustor nu şi-ar fi putut îngădui să stea la ţară o vară 
întreagă spre a-mi face curte în mijlocul câmpului, sau în 
pădure, pierzându-şi timpul întocmai ca un nobil care are 
înaintea lui o viaţă întreagă lipsită de griji”. Apoi se lăsă 
cuprinsă de un gând mult mai plăcut decât reflecţiile 
acestea preliminare, când, deodată un foşnet uşor al 
frunzişului o făcu să-şi dea seama că de câteva clipe 
Maximilian o privea, desigur, cu admiraţie. 

— Ştii că nu-i frumos să dai, aşa, peste fete? Îi spuse ea, 
zâmbind. 

— Mai ales când îşi deapănă secretele, răspunse 
Maximilian, cu ghidugşie. 

— La urma urmei, de ce n-aş avea şi eu secrete, aşa cum ai 
şi dumneata? 

— Aşadar, te gândeai chiar la secretele dumitale? 
Continuă el, râzând. 

— Nu, mă gândeam la ale dumitale. Pe ale mele le cunosc. 


— Dar - rosti încet tânărul, apucând braţul domnişoarei de 
Fontaine şi trecându-l sub al său - poate că secretele mele 
sunt şi ale dumitale, iar ale dumitale şi-ale mele. 

După ce făcură câţiva paşi, ajunseră sub un desiş de 
copaci pe care luminile apusului îi învăluiau ca într-un nor 
roşu-închis. Fenomenul acesta al naturii dădea un fel de 
solemnitate momentului acela. Atitudinea vie şi 
nestingherită a tânărului şi mai cu seamă zbuciumul inimii 
lui înflăcărate, ale cărei bătăi repezi erau resimţite de 
braţul Emiliei, o făcură să fie cuprinsă de un fior cu atât mai 
pătrunzător cu cât nu era provocat decât de întâmplări 
foarte simple şi nevinovate. Reţinerea în care trăiesc fetele 
din lumea bună dă o putere neaşteptată izbucnirii 
sentimentelor lor, şi dacă în asemenea clipe întâlnesc un 
iubit cu sângele prea iute pot fi amenințate de primejdia 
cea mai mare. Niciodată ochii Emiliei şi ai lui Maximilian n- 
au spus mai multe lucruri care nu se pot spune. Furaţi de 
această beţie, uitară lesne măruntele porunci ale orgoliului 
şi rezerva cea rece a neîncrederii. La început nici nu avură 
cum să se înţeleagă altfel, decât printr-o strângere a 
mâinilor, care le tălmăci gândurile pline de bucurie. 

— Domnule, aş vrea să-ţi pun o întrebare, spuse 
tremurând şi cu o voce emoţionată domnişoara de Fontaine, 
după o lungă tăcere şi după ce făcură câţiva paşi, mergând 
încet. Dar te rog să ai în vedere că mă obligă la această 
situaţie oarecum ciudată în care mă găsesc faţă de familia 
mea. 

După aceste fraze abia îngăimate, urmă o pauză groaznică 
pentru Emilie, în timpul căreia trufaşa fată nu îndrăzni să 
înfrunte privirea scânteietoare a aceluia pe care-l iubea, 
deoarece îşi dădea seama de josnicia vorbelor ce aveau să 
urmeze: 

— Eşti nobil? 

Rostind aceste cuvinte, ar fi vrut parcă să fie înghițită de 
apa unui lac. 


— Domnişoară, rosti cât se poate de serios Longueville a 
cărui faţă schimbată căpătă un fel de demnitate aspră, îţi 
făgăduiesc să răspund fără înconjur la această întrebare 
după ce-mi vei răspunde şi dumneata cu sinceritate la 
aceea pe care vreau să ţi-o pun eu. 

Lăsă braţul tinerei fete, care se simţi deodată singură în 
viaţă, şi-i spuse: 

— Cu ce intenţie mă întrebi despre originea mea? 

Ea rămase nemişcată, îngheţată şi mută. 

— Domnişoară, vorbi din nou Maximilian, să nu mergem 
mai departe dacă nu ne înţelegem. Te iubesc, adăugă el cu 
un glas adânc şi înduioşat. Şi după ce auzi exclamaţia de 
fericire pe care tânăra fată nu şi-o putu reţine, continuă cu 
un accent plin de voioşie: Atunci, de ce mă întrebi dacă sunt 
nobil? 

„Ar vorbi aşa, dacă n-ar fi?” îi striga Emiliei o voce 
interioară pe care o credea pornită din adâncul inimii. Îşi 
înălţă grațios capul, păru că soarbe o viaţă nouă din 
privirile tânărului şi-i întinse braţul ca pentru a începe o 
nouă prietenie. 

— Ai crezut că ţin mult la nobleţe? Întrebă ea cu o 
gingăşie răutăcioasă. 

— N-am nici un titlu de oferit soţiei mele, răspunse el cu 
un aer jumătate vesel, jumătate serios. Dar dacă mi-am 
ales-o dintr-o familie de rang mare şi dintre acelea pe care 
averea părintească le-a deprins cu luxul şi cu plăcerile 
bogăției, ştiu ce obligaţii îmi asum prin această alegere. 
Iubirea dăruieşte totul, adăugă el cu veselie, dar numai 
celor ce se iubesc. Cât despre doi soţi, nu le trebuie mare 
lucru în afară de bolta cerească şi covorul câmpiilor. 

„E bogat, gândi ea. Cât despre titluri, poate că vrea să mă 
încerce. 1 s-o fi spus că ţiu morţiş la nobleţe şi că nu vreau 
să mă mărit decât cu un pair al Franţei. Ie pomeneşti că 
surorile mele, mironosiţele, mi-au jucat vreo festă.” 

— 'Te asigur, domnule, spuse ea cu hotărâre, că am avut 
multe idei exagerate despre viaţă şi despre lumea de 


societate; dar astăzi, adăuga ea apăsat şi privindu-l într-un 
chip seducător, ştiu care sunt adevăratele bogății pentru o 
femeie. 

— Aş vrea să cred că eşti sinceră în ceea ce spui, răspunse 
el cu o gravitate blândă. Dar în iarna asta, scumpa mea 
Emilie, şi poate chiar în mai puţin de două luni, mă voi 
mândri cu ceea ce am să-ţi ofer, dacă ţii la satisfacţiile 
bogăției. Deocamdată, ăsta e singurul secret pe care-l 
păstrez aici, făcu el arătând către inimă, fiindcă de reuşita 
lui atârnă fericirea mea - nu îndrăznesc să spun a noastră. 

— Ba, spune, spune! 

Cufundaţi în vraja celor mai frumoase cuvinte ce şi le 
spuneau unul altuia, se întoarseră agale la lumea din salon. 
Domnişoarei de Fontaine i se părea că pretendentul ei nu 
fusese niciodată mai încântător ca acum; statura lui zveltă, 
purtarea lui atrăgătoare, o făceau să-l vadă în lumini şi mai 
frumoase după convorbirea ce-i confirmase, oarecum, că 
pusese stăpânire pe o inimă demnă de a fi dorită de toate 
femeile. Cântară un duet italian cu atâta căldură, încât fură 
răsplătiți cu aplauze însufleţite. La despărţire, cuvintele lor 
aveau accentul unei înţelegeri sub semnul căreia îşi 
ascundeau amândoi fericirea. Pe scurt, ziua aceea fu pentru 
tânăra fată ca o verigă ce-o legă şi mai strâns de destinul 
necunoscutului. Tăria de caracter şi demnitatea arătate de 
el în momentele când amândoi îşi dăduseră pe faţă 
sentimentele o determinară pe domnişoara de Fontaine să-i 
poarte acel respect fără de care nu poate să existe iubire 
adevărată. Când rămase în salon numai cu tatăl ei, 
venerabilul vendeean veni lângă ea, îi luă cu dragoste 
mâinile şi o întrebă dacă se lămurise cu privire la averea şi 
familia domnului Longueville. 

— Da, tată, răspunse ea, sunt mai fericită decât aş fi 
crezut. Vreau să-ţi spun că domnul de Longueville e 
singurul bărbat cu care vreau să mă mărit. 

— Prea bine, Emilie. Spuse contele, acum ştiu ce-mi 
rămâne de făcut. 


— Te gândeşti cumva dacă putea exista vreo piedică? 
Întrebă ea cu o mare nelinişte. 

— Scumpa mea, tânărul ăsta e cu totul necunoscut, dar de 
vreme ce tu îl iubeşti, şi presupunând că e un om cinstit, mi- 
e tot atât de drag ca şi un fiu. 

— Dacă e cinstit? Reluă Emilie. În privinţa asta, nu am nici 
o îndoială. Unchiul, care ni l-a prezentat, poate să-ţi 
vorbească despre el. Spune, unchiule, a fost hoţ de mare, 
pirat, corsar? 

— Eram sigur c-o să ajung aici, mormăi bătrânul marinar, 
trezindu-se din somn. 

Îşi roti ochii prin salon, dar nepoata lui dispăruse ca o 
nălucă din vârful catargului, ca şi folosim expresia lui 
obişnuită. 

— Bine, unchiule, reîncepu domnul de Fontaine, cum ai 
putut să ne ascunzi tot ce ştiai despre tânărul ăsta? Cred că 
ţi-ai dat seama prin ce îngrijorări am trecut. Domnul de 
Longueville e de familie bună? 

— Nu-l cunosc absolut de loc, exclamă contele de 
Kergarouet. Dar având încredere în judecata acestei 
nebunatice, i-am adus pe acest Saint-Preux39 printr-un 
sistem al meu propriu. Ceea ce ştiu e că băiatul asta e un 
admirabil ţintaş, un foarte bun vânător, un minunat jucător 
de biliard, şah şi table, face scrimă şi călăreşte ca răposatul 
cavaler de Saint-Georges. Are o erudiție straşnică în 
materie de podgorii, ştie să facă socoteli tot aşa de bine ca 
un Baremme40, desenează, dansează şi cântă perfect. 
Haida de, voi, ceştilalţi, cu ce vă puteţi lăuda? Dacă nici ăsta 
nu e un gentilom adevărat, atunci arătaţi-mi un burghez 
care să ştie atâtea lucruri şi găsiţi-mi un om care să-şi ducă 
viaţa într-un chip atât de nobil ca el! Mă rog, face ceva? Îşi 
pune demnitatea în joc, umblând prin birouri, ca să se 
ploconească în faţa parveniţilor cărora voi le spuneţi 
directori generali? Nu. Îşi ţine totdeauna fruntea sus. E un 
om. Dar, stai, pe lângă toate astea, am găsit în buzunarul 
jiletcii mele cartea lui de vizită pe care mi-a dat-o în clipa 


când îşi închipuia că vreau să-i tai gâtul, nevinovatul de el! 
Tineretul de azi nu umblă cu viclenii. Poftim, ia uită-te! 

— Strada Potecii nr. 5, citi domnul de Fontaine, căutând să 
desprindă dintre toate informaţiile pe care le căpătase, pe 
aceea ce se putea referi la tânărul necunoscut. Ce naiba 
înseamnă asta? Acolo locuiesc domnii Palma, Werbrust şi 
compania, care fac comerţ cu muselină, zefir şi pânzeturi 
imprimate. Aha, am înţeles! Longueville, deputatul, face 
afaceri cu ei. Asta trebuie să fie. Dar ştiu că Longueville n- 
are decât un băiat de treizeci şi doi de ani, care nu seamănă 
deloc cu al nostru şi căruia îi dă o zestre de cincizeci de mii 
de livre ca să se poată însura cu fata unui ministru; 
râvneşte şi el ca oricare altul să ajungă pair. Nu am auzit 
niciodată vorbind despre un Maximilian. Mai are şi o fată? 
Ce-o fi cu Clara asta? La urma urmei, orice vânător de 
zestre îşi poate da numele de Longueville. Dar, după câte 
ştiu, casa Palma, Werbrust şi compania e pe jumătate 
ruinată de pe urma unor speculaţii în Mexic sau în India. 
Lasă c-o să lămuresc cu toate astea. 

— Vorbeşti singur, parcă ai fi pe scena unui teatru, şi am 
impresia că peste mine tragi cu buretele, spuse deodată 
bătrânul marinar. Ai uitat că am încă destui saci în fundul 
corăbiei ca să suplinesc lipsa lui de avere, în cazul când e 
gentilom? 

— În privinţa asta, dacă e fiul lui Longueville, nu-i trebuie 
nimic, numai că - adăugă domnul de Fontaine, clătinându-şi 
capul de la dreapta la stânga - tatăl lui nici măcar nu şi-a 
cumpărat titlul de nobil. Înainte de Revoluţie era procuror 
şi acel „de” pe care şi l-a luat după Restauraţie îi aparţine 
tot atât de puţin ca şi jumătate din avere. 

— Oh! Oh! Ferice de cei ai căror taţi au fost spânzurați, 
strigă marinarul, cu veselie. 

La trei sau patru zile după întâmplarea asta, într-una 
dintre acele frumoase dimineţi de noiembrie când parizienii 
se trezesc cu bulevardele pustiite dintr-odată din pricina 
frigului muşcător al primului ger, domnişoara de Fontaine, 


gătită cu o blană nouă pe care voia s-o impună ca modă, 
ieşise împreună cu două din cumnatele ei, împotriva cărora 
îşi îndreptase odinioară cele mai multe ironii. Cele trei 
femei porniseră la această plimbare pariziană nu atât 
pentru a se mândri în trăsura lor elegantă şi a-şi arăta 
rochiile ce trebuiau să dea tonul modei de iarnă, cât pentru 
a se duce să vadă o pelerina, pe care o prietenă a lor o 
remarcase într-un mare magazin de lenjerie, situat într-un 
colţ din rue de la Paix. Când cele trei doamne intrară în 
prăvălie, baroneasa de Fontaine o trase de mânecă pe 
Emilie şi-i arătă pe Maximilian Longueville, care stătea la 
tejghea şi dădea, cu multă graţie negustorească, restul la o 
monedă de aur unei cusătorese cu care părea că discută. 
„Frumosul necunoscut” ţinea în mână câteva bucățele de 
pânză de probă, ceea ce nu mai da loc la nici o îndoială 
asupra onorabilei lui îndeletniciri. Fără ca nimeni să 
observe, Emilie fu străbătută de un fior rece ca gheaţa. 
Totuşi, buna creştere o făcu să-şi ascundă furia ce-i 
cuprinsese inima şi-i răspunse cumnatei sale cu un: 
„Ştiam!” a cărui intonaţie şi al cărui accent ar fi putut fi 
invidiate chiar şi de ce a mai celebră actriţă din vremea 
aceea. Se îndreptă spre tejghea. Longueville înălţă capul, 
puse cu eleganţă bucăţelele de pânză în buzunar, salută pe 
domnişoara de Fontaine cu un sânge rece descurajant şi 
apropiindu-se de ea îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Domnişoară, se adresă cusătoresei care se uita la el cu 
un aer foarte îngrijorat, am să trimit să se achite socoteala; 
aşa a hotărât firma noastră. Dar, ţine, adăugă el la urechea 
tinerei fete dându-i o hârtie de o mie de franci: asta rămâne 
între noi. Sper că mă veţi ierta, domnişoară, spuse apoi, 
întorcându-se spre Emilie. Vă rog să binevoiţi a trece cu 
vederea tirania afacerilor. 

— Dar, dacă nu mă înşel, domnule, lucrul acesta îmi este 
cu totul indiferent, răspunse domnişoara de Fontaine, 
privindu-l cu o siguranţă şi cu o nepăsare atât de 


batjocoritoare, încât ai fi putut să crezi că îl vedea pentru 
prima oară. 

— Vorbiţi serios? Întrebă Maximilian, cu un nod în gât. 

Emilie îi întoarse spatele cu un dispreţ vădit. Cele câteva 
cuvinte rostite cu voce scăzută scăpară curiozităţii celor 
două cumnate. Când, după ce cumpărară pelerina, cele trei 
femei se urcară din nou în trăsură, Emilie, care şedea în 
faţă, nu se putu opri să nu arunce o ultimă privire până în 
fundul acestei prăvălii dezgustătoare, unde îl văzu pe 
Maximilian stând în picioare, cu braţele încrucişate, în 
atitudinea unui om ce înfrunta cu tărie nenorocirea ce-l 
lovise ca din senin. Ochii li se întâlniră şi îşi aruncară câte o 
privire fulgerătoare. Fiecare voia parcă să strivească inima 
îndrăgită a celuilalt. Într-o clipă se simţiră atât de depărtaţi 
unul de altul, ca şi cum unul s-ar fi aflat în China, iar celălalt 
în Groenlanda. Vanitatea are o putere în stare să usuce 
dintr-odată totul. Domnişoara de Fontaine, pradă celei mai 
crâncene lupte ce se poate da în sufletul unei tinere fete, 
culese cea mai bogată recoltă de suferinţe pe care 
prejudecățile şi meschinăria le-au semănat vreodată într-un 
suflet omenesc. Faţa ei, mai înainte fragedă şi catifelată, 
devenise rând pe rând, când galbenă, când stacojie, iar 
uneori pielea albă a obrajilor i se învineţea brusc. Încercând 
să-şi ascundă tulburarea faţă de cumnatele ei, le arăta 
râzând fie câte un trecător, fie câte o femeie îmbrăcată 
caraghios; dar râsul îi era forţat. Se simţea mai rănită de 
compătimirea lor tăcută decât de sarcasmul cu care s-ar fi 
putut răzbuna pe ea. Îşi puse în joc întreaga inteligenţă ca 
să le atragă într-o conversaţie în care căută să-şi verse 
mânia prin paradoxuri zănatice, împroşcându-i pe negustori 
cu tot felul de injurii usturătoare şi cu ofense de prost gust. 

Cum ajunse acasă, fu cuprinsă de o febră ce păru la 
început destul de primejdioasă. După o lună, îngrijirile 
părinţilor, alături de ale medicului, o redară bucuriilor 
familiei. Toată lumea credea că lecţia asta va mai îmblânzi 
caracterul Emiliei, care îşi reluă încetul cu încetul vechile ei 


deprinderi, aruncându-se din nou în iureşul vieţii de 
societate. Pretindea că nu e nici o ruşine ca cineva să se 
înşele. Dacă ar avea, ca tatăl ei, oarecare putere în Cameră, 
spunea ea adesea, ar propune să se voteze a lege prin care 
negustorii, şi mai cu seamă vânzătorii de pânzeturi, să fie 
însemnați în frunte ca berbecii din Berri, până la a treia 
generaţie. Ar fi vrut ca numai nobilii să aibă dreptul de a 
purta acele vechi costume franţuzeşti care le stăteau atât 
de bine curtenilor lui Ludovic ai XV-lea. După ea, faptul că 
nu există nici o deosebire între un negustor şi un pair al 
Franţei e o adevărată nenorocire pentru monarhie. O mie 
de alte glume, uşor de bănuit, îi năvăleau pe buze, ori de 
câte ori vreo întâmplare neaşteptată îi dădea prilejul să se 
lege de acest lucru. Dar cei care ţineau la Emilie observau 
că în dosul răutăţilor ei stăruie o umbră de melancolie ce îi 
făcea să creadă că Maximilian Longueville mai stăpânea 
încă această inimă ciudată. Uneori era blândă ca în scurta 
perioadă în care i se înfiripase iubirea, alteori însă devenea 
mai nesuferită ca niciodată. Cei din jurul ei iertau pe tăcute 
aceste schimbări izvorâte dintr-o suferinţă tainică, dar în 
acelaşi timp cunoscută de toată lumea. Contele de 
Kergarouet izbuti să aibă oarecare influenţă asupra ei, 
datorită faptului că o copleşea cu daruri, gen de mângâiere 
ce se întâmplă rareori să nu dea rezultatele dorite când e 
vorba de tinerele pariziene. 

Prima oară când domnişoara de Fontaine se duse iarăşi la 
un bal, fu la acela dat de ambasadorul Neapolelui. În 
momentul când intră în cel mai strălucit cadril, zări la câţiva 
paşi de ea pe Longueville, care îi făcea partenerului ei un 
semn uşor din cap. 

— Tânărul ăsta vă e prieten? Îl întrebă pe cavalerul ei cu 
un aer de dispreţ. 

— E fratele meu, răspunse acesta. 

Emilie nu-şi putu stăpâni o tresărire. 

— Ah, urmă el cu însufleţire, e cel mai frumos suflet din 
lume. 


— Ştiţi cum mă numesc eu? Îl întrebă Emilie, tăindu-i 
vorba din gură. 

— Nu, domnişoară. E o crimă, recunosc, că n-am reţinut 
un nume ce se află pe toate buzele, ar trebui să spun în 
toate inimile, dar am o scuză valabilă: abia am picat din 
Germania. Ambasadorul meu, care e la Paris, în concediu, 
m-a trimis astă-seară aici, ca s-o însoțesc pe amabila lui 
soţie, pe care o puteţi vedea în colţul de colo. 

— O adevărată mască de tragedie, spuse Emilie după ce 
examină pe ambasadoare. 

— E, totuşi, figura ei de bal, adăugă în derâdere tânărul. 
Şi trebuie să dansez cu dânsa! De aceea mi-am îngăduit şi 
eu o compensație. 

Domnişoara de Fontaine se înclină. 

— Am fost foarte surprins, continuă guralivul secretar de 
ambasadă, să-l întâlnesc pe fratele meu aici. Când am sosit 
de la Viena, am aflat că bietul băiat era bolnav în pat. 
Credeam că am să mă pot duce să-l văd înainte de a veni la 
bal, dar adesea politica nu ne îngăduie răgazul să ne 
gândim la ai noştri. La padrona della casa nu m-a lăsat nici 
o clipă liber, ca să mă reped până la bietul meu Maximilian. 

— Fratele dumneavoastră nu e şi dânsul în diplomaţie? 
Întrebă Emilie. 

— Nu, răspunse secretarul oftând. Bietul băiat s-a jertfit 
pentru mine! El şi sora mea Clara au renunţat la averea 
tatălui nostru pentru ca acesta să poată strânge pentru 
mine un majorat41. Tatăl meu visează să ajungă pair, ca toţi 
cei ce votează pentru guvern. I s-a şi promis că are să fie 
numit, adăugă el încet. După ce şi-a strâns oarecare capital, 
fratele meu s-a asociat cu o firmă bancară, şi ştiu că a 
încheiat o speculație cu Brazilia, care îl va face milionar. Mă 
bucur că am putut contribui la izbândă prin legăturile mele 
diplomatice. Aştept chiar cu nerăbdare o telegramă de la 
legația Braziliană, menită să-i descreţească fruntea. Dar, 
cum îl găsiţi? 


— Figura fratelui dumneavoastră nu mi se pare deloc a 
unui om de finanţe. 

Tânărul diplomat scrută, printr-o aruncătură de ochi, faţa 
în aparenţă liniştită a aceleia cu care dansa. 

— Cum, făcu el zâmbind, domnişoarele ghicesc dar 
gândurile de dragoste până şi în dosul frunţilor celor mai 
tăcute? 

— Fratele dumneavoastră e îndrăgostit? Întrebă ea lăsând 
să-i scape un gest de curiozitate. 

— Da. Sora mea Clara, pe care el o îngrijeşte cu o 
dragoste de mamă, mi-a scris că se îndrăgostise astă-vară 
de o persoană foarte drăguță, dar de atunci nu mai ştiu 
nimic despre iubirile lui. Aţi putea crede că bietul băiat se 
scula la cinci dimineaţa şi se grăbea să-şi termine toate 
treburile, ca să poată fi la patru după-masă la ţară, la iubita 
lui? Aşa a prăpădit o splendoare de cal de rasă pe care i-l 
trimisesem eu. Dar iertaţi-mi pălăvrăgeala asta, 
domnişoară: vin din Germania. De un an de zile n-am mai 
auzit vorbindu-se corect franţuzeşte şi sunt dezobişnuit de 
chipurile franţuzeşti şi sătul de cele nemţeşti în aşa măsură 
încât în furia mea patriotică, aş fi în stare, cred, să vorbesc 
şi cu himerele unui policandru42 parizian. Şi apoi, dacă 
discut cu o uşurinţă neîngăduită unui diplomat, greşeala 
este a dumneavoastră, domnişoară. Nu mi l-aţi arătat 
dumneavoastră pe fratele meu? Când e vorba de el, nu mă 
mai pot opri. Aş vrea să pot dovedi lumii întregi cât e de 
bun şi de mărinimos. Era doar vorba de venitul de o sută de 
mii de livre al moşiei de la Longueville. 

Dacă domnişoara de Fontaine cunoscu toate amănuntele 
astea importante, lucrul se datora în mare parte iscusinţei 
cu care îl trase de limbă pe încrezătorul ei cavaler, după ce 
află că e fratele iubitului disprețuit. 

— Şi cum de aţi putut admite să-l lăsaţi pe fratele 
dumneavoastră să vândă muselină şi pânzeturi? Întrebă ea 
după ce execută a treia figură a contradansului. 


— De unde ştiţi asta? Întrebă la rândul lui diplomatul. 
Căci, slavă Domnului, deşi îndrug cam multe, totuşi, am 
învăţat arta de a nu spune decât ceea ce-mi convine, ca toţi 
învăţăceii din diplomaţie pe care-i cunosc. 

— Chiar dumneavoastră mi-aţi spus, vă asigur. 

Domnul de Longueville se uită la domnişoara de Fontaine 
cu o mirare plină de pătrundere. Simţi cum îi creşte o 
bănuială în suflet. Privi pe rând în ochii fratelui său şi în ai 
partenerei de dans, ghici totul, apoi îşi împreună mâinile, 
ridică ochii în sus, începu să râdă şi spuse: 

— Mare bleg mai sunt! Sunteţi persoana cea mai frumoasă 
din tot balul, fratele meu vă priveşte pe furiş, ba încă şi 
dansează cu toate că-i bolnav, iar dumneavoastră vă faceţi 
că nu-l vedeţi! Şi, conducând-o din nou lângă bătrânul ei 
unchi, îi spuse: Faceţi-l fericit, n-am să fiu gelos; dar de câte 
ori o să vă spun „cumnată”, o să simt cum îmi bate inima. 

Cu toate astea, cei doi îndrăgostiţi rămaseră la fel de 
neînduplecaţi cu ei înşişi. Pe la ora două dimineaţa se servi 
o gustare rece într-o sală imensă, unde, spre a da putinţa 
celor ce se cunoşteau între ei să fie împreună, mesele 
fuseseră orânduite ca la restaurante. Graţie uneia dintre 
acele împrejurări absolut întâmplătoare ce se ivesc 
totdeauna în calea îndrăgostiţilor, domnişoara de Fontaine 
se aşezase la o masă vecină cu aceea în jurul căreia luaseră 
loc oaspeţii cei mai distinşi. Maximilian făcea şi el parte din 
grupul acela. Emilie, care trăgea cu urechea la ceea ce 
vorbeau vecinii ei, putu să audă una dintre acele conversații 
ce se înfiripa cu uşurinţă între femeile tinere şi bărbaţii 
înzestrați cu farmecul şi ţinuta lui Maximilian Longueville. 
Interlocutoarea tânărului bancher era o ducesă napolitană, 
cu ochi scânteietori, cu pielea albă şi delicată ca mătasea. 
Intimitatea pe care tânărul Longueville părea s-o arate 
ducesei răni cu atât mai mult pe domnişoara de Fontaine cu 
cât simţea pentru iubitul ei o dragoste de douăzeci de ori 
mai mare ca altădată. 


— Da, domnule, în ţara mea, adevărata iubire ştie sa facă 
orice sacrificii, spunea ducesa, alintându-se. 

— Dumneavoastră sunteţi mai pătimaşă ca franţuzoaicele, 
zise Maximilian a cărui privire arzătoare se abătu o clipă 
asupra Emiliei. Ele nu ştiu să fie decât vanitoase. 

— Domnule, izbucni tânăra fată, nu-ţi dai seama cât de 
urât e să-ţi bârfeşti patria? Devotamentul există în orice 
ţară. 

— Credeţi, domnişoară, interveni italianca, zâmbind ironic, 
că o pariziancă ar fi în stare să-şi urmeze oriunde iubitul? 

— Ah, să ne înţelegem, doamnă. Te poţi duce într-un 
pustiu, pentru a locui într-un cort, dar nu într-o prăvălie. 

Îşi încheie fraza printr-un gest de dispreţ. În felul acesta, 
influenţa exercitată asupra Emiliei de educaţia ei 
nenorocită ucise pentru a doua oară fericire a ce da să 
prindă aripi în sufletul său, distrugându-i viaţa. Nepăsarea 
aparentă a lui Maximilian şi zâmbetul femeii îi smulseră 
unul dintre acele sarcasme a căror satisfacţie înşelătoare o 
încântau totdeauna. 

— Domnişoară, îi spuse încet Longueville, profitând de 
zgomotul pe care-l făceau femeile ce se ridicau de la mese, 
nimeni nu se va ruga mai călduros pentru fericirea 
dumneavoastră, ca mine: îngăduiţi-mi să vă dau această 
încredințare, acum când mă despart de dumneavoastră. 
Peste câteva zile, voi pleca în Italia. 

— Împreună cu o ducesă, fără îndoială! 

— Nu, domnişoară, ci cu o boală care s-ar putea să fie 
fatală. 

— Nu cumva te înşeli? Întrebă Emilie aruncându-i o privire 
îngrijorată. 

— Nu, zise el, există răni care nu se închid niciodată. 

— N-ai să pleci, spuse orgolioasa fată, zâmbind. 

— Voi pleca, repetă Maximilian. 

— La întoarcere ai să mă găseşti măritată, ţi-o spun 
dinainte, adăugă ea cu cochetărie. 

— Asta şi doresc. 


V 


„Neruşinatul! Exclamă ea. Se răzbună destul de crud 

Peste cincisprezece zile, Maximilian Longueville plecă 
împreună cu sora lui Clara spre ţinuturile calde şi pline de 
poezie ale frumoasei Italii, lăsând-o pe domnişoara de 
Fontaine pradă celor mai cumplite regrete. Tânărul 
secretar de ambasadă îmbrăţişă cauza fratelui său şi 
răsplăti cu o răzbunare zgomotoasă disprețul Emiliei, dând 
la iveală cauzele rupturii dintre cei doi îndrăgostiţi. Îi 
întoarse cu vârf şi îndesat partenerei lui de dans batjocurile 
cu care ea îl împroşcase altă dată pe Maximilian şi nu de 
puţine ori stârnise râsul unor excelenţe, vorbindu-le despre 
frumoasa duşmancă a tejghelelor, despre amazoana care 
propovăduia o cruciadă împotriva bancherilor, despre 
fecioara a cărei iubire se spulberase în faţa unui cot de 
stambă. Contele de Fontaine fu silit să recurgă la toată 
influenţa lui pentru ca Auguste Longueville să fie trimis 
într-o misiune diplomatică în Rusia, spre a-şi scăpa fiica de 
ridicolul pe care acest tânăr şi primejdios persecutor îl 
arunca asupra ei din plin. Curând după aceea, guvernul, 
nevoit să facă noi numiri de pairi, spre a întări poziţia 
aristocrației care începuse să fie zdruncinată, chiar în sânul 
nobilei Camere, de glasul unui scriitor ilustru, îl învesti pe 
domnul Guiraudin de Longueville cu titlul de pair al Franţei, 
făcându-l totodată viconte. Domnul de Fontaine obţinu şi el 
demnitatea de pair, atât ca răsplată pentru devotamentul 
arătat în vremuri grele, cât şi pentru faptul că în Camera 
ereditară se simţea lipsa numelui său. 

Cam în aceeaşi vreme, Emilie, devenită majoră, reflectă 
probabil mult asupra vieţii, căci îşi schimbă simţitor felul de 
a vorbi şi de a se purta. În loc să-l ia mereu peste picior pe 
unchiul ei, acum se arăta cât se poate de îndatoritoare faţă 
de el: îi aducea ochelarii cu o supunere statornică, care îi 
făcea să râdă pe glumeţi; îi dădea braţul, mergea cu el în 
trăsura lui şi-l însoțea în toate plimbările; îl convinse chiar 
că nu-i displace mirosul pipei şi-i citea Cotidianul43, gazeta 
lui preferată, învăluită în rotocoalele de fum de tutun pe 


care poznaşul marinar i le trimitea înadins; învăţă să joace 
pichet numai ca să-i facă plăcere bătrânului conte: în 
sfârşit, tânăra aceasta plină de neastâmpăr asculta cu 
răbdare povestirile pe care unchiul le repeta la nesfârşit, 
despre luptele vasului „La Belle-Poule”, despre manevrele 
de pe vremea când era îmbarcat pe „Ville-de-Paris”, despre, 
prima expediţie a domnului de Suffren44, sau despre 
bătălia de la Abukir45. Şi deşi bătrânul marinar se lăuda 
adesea că-şi cunoaşte prea bine longitudinea şi latitudinea 
spre a se lăsa capturată de o corvetă tânără, într-o bună zi 
prin saloanele din Paris se răspândi vestea că domnişoara 
de Fontaine s-a căsătorit cu contele de Kergarouet. Tânăra 
contesă începu să dea serbări strălucitoare, ca să mai uite, 
dar în dosul acestor petreceri nu găsi, desigur, decât neant. 
Luxul nu izbutea să ascundă în întregime pustiul şi 
nefericirea din sufletul ei chinuit; cu toate izbucnirile unei 
veselii prefăcute, chipul ei frumos exprima de cele mai 
multe ori o tristeţe adâncă. Pe de altă parte, Emilie părea 
totdeauna plină de atenţie şi de grijă faţă de bătrânul ei soţ, 
care adeseori, seara, ca să scape de zgomotul petrecerii, se 
retrăgea în camera lui, spunând că nu se mai recunoaşte şi 
că nu-i vine să creadă că la şaptezeci şi doi de ani a trebuit 
să se îmbarce ca pilot pe „Frumoasa Emilie”, după ce 
trăsese douăzeci de ani la galerele conjugale. 

Purtarea contesei era atât de corectă, încât nu dădu loc la 
nici o clevetire. Gurile rele spuneau că viceamiralul îşi 
păstrează dreptul de a dispune de averea lui, spre a-şi ţine 
din scurt nevasta. Această presupunere era însă o jignire şi 
pentru unchi şi pentru nepoată. De fapt, cei doi soţi îşi 
studiau cu grija fiecare manifestare, în aşa fel încât nici 
măcar tinerii cei mai zeloşi nu reuşiră să ghicească taina 
acestei căsnicii, să afle dacă bătrânul conte se purta cu 
nevasta lui ca un soţ sau ca un tată. Îl auzeai adeseori 
spunând că a luat-o pe nepoata lui ca pe o naufragiată şi că, 
pe vremuri, n-a abuzat niciodată de legile ospitalităţii, nici 
chiar atunci când se întâmpla să salveze vreun duşman de 


furia valurilor. lar contesa, deşi nutrea ambiția de a pune 
tot Parisul la picioarele ei şi căuta să se ţină în rând cu 
doamnele ducese de Maufrigneuse şi de Chaulieu, cu 
marchizele d'Espard şi d'Aiglemont, cu contesele Feraud, 
de Montcorret, de Restaud, cu doamna de Camps şi cu 
domnişoara des louches, nu cedă totuşi declaraţiilor de 
dragoste ale tânărului viconte de Porteducre, care o 
idolatriza. 

După doi ani de la căsătorie, într-unul dintre vechile 
saloane ale cartierului Saint-Germain, unde toată lumea 
admira caracterul ei vrednic de timpurile de odinioară, 
Emilie auzi anunţându-se domnul viconte de Longueville; în 
colţul salonului unde juca pichet cu episcopul de Persepolis, 
tulburarea ei nu putu fi observată de nimeni în momentul 
când întoarse capul şi-l văzu intrând pe fostul ei pretendent 
în toată strălucirea tinereţii. Moartea tatălui, şi pe urmă a 
fratelui său, răpus de asprime a climei de la Petersburg, 
încununaseră capul lui Maximilian cu penele ereditare ale 
pălăriei de pair; averea lui era tot atât de mare ca şi 
cunoştinţele şi măritele sale: în ajun chiar, tânăra şi 
înflăcărata lui elocinţă răsunase cu putere în incinta 
Adunării. Acum apărea în faţa mâhnitei contese liber şi 
încărcat de toate onorurile pe care ea le visase pentru 
idolul ei. Toate mamele cu fete de măritat încercau să-l 
atragă pe tânărul acesta care, judecând după farmecul lui, 
era dăruit de natură cu atâtea însuşiri alese; dar Emilie ştia 
mai bine ca oricare alta, că, mai presus de orice, vicontele 
de Lengueville era înzestrat cu acea tărie de caracter în 
care femeile înțelepte văd o chezăşie a fericirii. Îşi întoarse 
privirea spre amiral, care, după cum spunea el însuşi, se 
păr ea că va rămâne încă mult timp pe punte, şi îşi blestemă 
cu amărăciune greşelile copilăriei. 

În aceeaşi clipă domnul de Pers&polis o anunţă cu graţia 
lui episcopală: 

— Frumoasă doamnă, dumneavoastră aţi aruncat riga de 
inimă, iar eu am câştigat. Dar să nu vă pară rău de bani, 


căci îi rezerv pentru micii mei seminarişti. 
Paris, decembrie 1829 


SFÂRŞIT 


1 Poitou - provincie din vestul Franţei; La împărţirea în 
departamente a Franţei, a format departamentele Vendce, 
Vienne ţi Deux-Scvres. 

2 Bourbonii - dinastia care a ocupat tronul Franţei 
începând cu Henric al IV-lea şi care a fost detronată odată 
cu Ludovic al XVI-lea de către revoluţia burgheză din 1789. 
Regaliştii contrarevoluţionari au recurs la armatele străine 
pentru a-i readuce pe tron pe Bourboni. Ultimii Bourboni 
de spiţă directă care au domnit în Franţa au fost Ludovic al 
XVIII-lea şi Carol al X-lea, în timpul Restauraţiei. Alte 
ramuri ale familiei Bourbon au domnit în Spania, Sicilia, 
Parma. 

3 Vendeenii - contrarevoluţionari din vestul Franţei 
(Vendeea), conduşi de nobili şi de preoţi; mişcarea lor din 
1793 avea de scop reîntronarea monarhiei. 

4 Restauraţia - epoca dintre 1814 şi 1830, timp în care, cu 
ajutorul armatelor străine, a avut loc în Franţa restaurarea 
dinastiei Bourbonilor. 

5 Ludovic al XVIII-lea - rege al Franţei între 1814 şi 1824 
(cu excepţia celor „o sută de zile” ale întoarcerii lui 
Napoleon) a cerut ajutorul statelor străine, împotriva 
poporului francez, pentru a ajunge la tron - ca urmaş direct 
al lui Ludovic al XVI-lea, al cărui frate era; nerecunoscând 
revoluţia şi anii de guvernare ai lui Napoleon, declara 
domnia lui în continuare, de la moartea lui Ludovic al XVI- 
lea (1795); a încercat să se înţeleagă cu marea burghezie 
franceză făcându-i concesii, acordându-i Charta de la Saint- 
Ouen. 


6 Tuileries - palat al regilor Franţei a fost început în 1564 
de arhitectul Philibert Delorme. Clădirea nu mai există 
astăzi. 

7 Liga şi Baricadele - ca expresie a forţelor marilor feudali 
din trecut, Liga (sau Sfânta Ligă), confederaţia partidului 
catolic al Guise-ilor, înfiinţată în 1576, mai ales pentru a 
pune mâna pe tronul Franţei, nu se stinsese încă, desigur, 
din amintirea nobililor de viţă veche, din vremea 
Restauraţiei. De această ligă este legată şi amintirea 
baricadelor ridicate la Paris de vestea uciderii ducelui de 
Guise din ordinul regelui Henric al III-lea. 

8 Livră - monedă veche corespunzătoare francului. 

9 Monsieur - titlu purtat de fraţii regelui Franţei. 

10 Beugnot (domnul) - Claude Beugnot, ministru al lui 
Ludovic al XVIII-lea, rău văzut de ultraregalişti pentru a fi 
asistat pe Ludovic al XVIII-lea la Saint-Ouen, când a acordat 
„Charta constituţională a Franţei” (1814). 

11 Evenimentele de la 20 martie - la 20 martie, 1814, 
Napoleon Bonaparte intră în Paris, revenind asupra 
abdicării lui din anul precedent; regele Ludovic al XVIII-lea, 
abia reîntronat, e obligat să fugă; se va reîntoarce după 
cele „o sută de zile”, în care timp Napoleon pierde bătălia 
de la Waterloo. 

12 Regimul reprezentativ - repus pe tronul Franţei de 
Sfânta Alianţă, Ludovic al XVIII-lea a trebuit să admită o 
Cameră cu reprezentanţi (deputaţi) aleşi. Deşi numai un 
mic număr de alegători aveau drept de vot (nici 100 000), 
ei trebuind să depăşească un anumit nivel de avere, totuşi 
acest „regim reprezentativ” apărea ultraregaliştilor, care 
visau reîntronarea monarhici absolute, ca un exces de 
libertăţi civice. 

13 Trocadero - cucerirea fortului spaniol cu acest nume de 
către o armată a lui Ludovic al XVIII-lea, trimisă în Spania 
pentru a reprima mişcările republicane. 

14 Amicus Plato. Sed magis amica Natia - în traducere: 
„Mi-e drag Platon, dar mai dragă mi-e națiunea”, sentinţă 


care o parodiază pe cea cunoscută şi atribuită lui Socrate, 
Amicus Plato, sed magis amica veritas, având sensul de: nici 
un fel de presiune nu trebuie să mă facă să calc adevărul. 

15 Epitalam - poem compus cu prilejul unei nunţi, în 
cinstea mirilor. 

16 Pair al Franţei - membru al Camerei superioare, în 
timpul Restauraţiei. 

17 Partidul lui La Fayette - în jurul marchizului de La 
Fayette (Marie-]Joseph), care luase parte activă la războiul 
de independenţă din America, se strânseseră regaliştii 
„liberali”. La Fayette a trăit între 1757 şi 1834. 

18 Partidul lui La Baurdonnaye - era partidul 
ultraregaliştilor, care voiau să restabilească monarhia 
absolută în Franţa. 

19 Longchamps - loc şes la marginea Parisului, unde s-a 
amenajat câmpul de curse hipice. 

20 Carol al X-lea - rege al Franţei în a doua parte a 
perioadei numite Restauraţie. A urmat fratelui său, Ludovic 
al XVIII-lea, în 1824, şi a dus o politică reacționară, 
încercând să restabilească măsuri ale regimului feudal. A 
fost răsturnat de revoluţia din 1830. 

21 Trufe - ciuperci subterane, costisitoare, foarte 
apreciate în bucătăria franceză. 

22 Guvernul Villcle - cel mai reacţionar guvern al 
Restauraţiei. Contele Joseph de Villele era şeful 
ultraregaliştilor. Lui i se datorează legi ca aceea care 
acordă un miliard emigranților nobili, sau ca aceea care 
pedepsea cu moartea pe cei care glumeau pe socoteala 
bisericii catolice. 

23 Il Barbiere - o arie din opera Bărbierul din Sevilla a 
celebrului compozitor italian Rossini (1792-1868). 

24 Matrimonio secreto - operă muzicală a compozitorului 
italian Cimarosa (1749-1801), ucis din ordinul reginei 
Carolina a Neapolelui, din cauza opiniilor şi activităţii sale 
revoluţionare. 


25 Bordeaux (ducele de) - nepotul de fiu al regelui Carol 
al X-lea. 

26 Aulnay, Antony şi Châtenay - localităţi pitoreşti din 
arondismentul Senei, aproape de Paris. 

27 Sceaux - localitate pitorească din apropierea Parisului. 

28 'Terpsichora - în mitologia greco-latină, muză a dansului 
şi a cântului. 

29 Discipoli ai lui Esculap - Esculap era, în mitologia 
antică, zeul medicinii, iar discipolii săi sunt medicii. 

30 Byron - celebru poet englez (1788-1824), autor de 
versuri avântate şi satirice; a murit la Missolonghi, alături 
de patrioţii greci care luptau pentru eliberarea patriei lor. 

31 Apollo - în mitologia greco-latină, zeu al luminii şi al 
artelor, model de frumuseţe bărbătească. 

32 Ossian - poet scoţian legendar din secolul al III-lea. Sul, 
acest nume, poetul Macpherson a publicat în 1760 un 
volum de poeme care au avut un mare răsunet la vremea 
lor. 

33 Contradans - nume dat de francezi cadrilului 
(contredanse) provenind din englezeşte country-dance - 
dans câmpenesc. 

34 Caşmir - țesătură fină de păr de capră, lucrată în 
Caşmir (India). 

35 Kantism - doctrină filosofică a lui Immanuel Kant, 
filosof german (1724-1804), susţinând, printre altele, 
necesitatea libertăţii în morală. 

36 Guimard, Duthe - dansatoare celebre de la sfârşitul 
secolului al XVIII-lea. 

37 Hipocrat - cel mai mare medic al antichităţii; s-a născut 
în insula Cos (din Marea Egee) pe la anul 400 înaintea erei 
noastre. 

38 Pergolese (Gian-Battista) - compozitor italian de 
muzică religioasă şi dramatică (1710-1736). 

39 Saint-Preux - personajul principal din romanul La 
Nouvelle Helodse de ]. ]. Rousseau, un tânăr sărac 
îndrăgostit de o fată de nobili. 


40 Baremme (Bertrand) - autor al unei Cărţi de socoteli 
făcute gata (secolul al XVII-lea), celebru calculator francez 
al unor tabele de dobânzi etc. Numele lui a devenit ulterior 
substantiv comun indicând tabele de taxe etc. 

41 Majorat - averea necesară pentru a putea obţine un 
titlu de nobleţe. 

42 Himerele - ornamentaţii în formă de animale fantastice. 

43 Cotidianul - sau mai curând Cotidiana (în fr. La 
Quotidienne) era una dintre gazetele cele mai 
conservatoare din timpul Restauraţiei. 

44 Suffren (Pierre-Andre) - navigator francez (1726- 
1788), cunoscut pentru victoriile repurtate asupra 
englezilor în Indii. 

45 Bătălia de la Abukir - în dreptul orăşelului Abukir de pe 
coasta Egiptului, a avut loc, la 1 august 1798, celebra 
bătălie navală în cursul căreia flota engleză, condusă de 
Nelson, a distrus flota franceză, care transporta armata lui 
Napoleon Bonaparte.