Honore De Balzac — Istoria celor treisprezece

Honore de BALZAC 


Istoria celor treisprezece 


LUI daceues SEruriz 


Dragul meu Strutz, ar fi uh semn de nerecunoşintăi din 
partea rea dacă nu h-aş adăuga numele ja una dintre cele douză 
apere, pe care nu je-aş fi putut scne fănă răbddătoarea durmtiale 
îngădunță şi bundăvoiniă. Consideră aceasta ca o dovadă ci 
îndatoratei mele pnetenii pentru curajul de a fi încercat, poate 
fără succes, sc mă muhezi în tomele ştintei muzicale. hat arătat 
necontenit câte predici şi câtă trudă ascunde geniul în poemele 
acestea care pentru no sunt izvorul unor plăcen dine. Și tot 
durreata trial afeni, nu Numa o dată, rr rurita sohsfache de a 
ride pe seama aşăa-zişilor cunoscitan. Unu mă acuză de 
anorariiă, rebăniulriă ruc sfaturile prrute de ia unul diritre cer 
Fa DUFU CNĂC FPNUZICAN, FUCI WrUrnosul durritale sprpri. Să fi fost eu 
cel mai necredincios secretar? Dacă ar fi aşa, aş fi cu sigurantă 
un netrebruc care te-a trădat fără SĂ-ȘI dec Seci, 10F EU Vrecu 
săi n. pot nuPru mereu printre pnetenii d urnitel e. 


DEE DĂ fel 


Honore de BALZAC 


Istoria celor treisprezece 


Lui Jacques Strunz 


Dragul meu Strunz, ar fi un semn de nerecunoştinţă 
din partea mea dacă nu ţi-aş adăuga numele la una 
dintre cele două opere, pe care nu le-aş fi putut scrie 
fără răbdătoarea dumitale îngăduinţă şi bunăvoință. 
Consideră aceasta ca o dovadă a îndatoratei mele 
prietenii pentru curajul de a fi încercat, poate fără 
succes, să mă iniţiezi în tainele ştiinţei muzicale. Mi-ai 
arătat necontenit câte piedici şi câtă trudă ascunde 
geniul în poemele acestea care pentru noi sunt izvorul 
unor plăceri divine. Şi tot dumneata mi-ai oferit, nu 
numai o dată, mărunta satisfacţie de a râde pe seama 
aşa-zişilor cunoscători. Unii mă acuză de ignoranță, 
nebănuind nici sfaturile primite de la unul dintre cei 
mai buni critici muzicali, nici inimosul dumitale sprijin. 
Să fi fost eu cel mai necredincios secretar? Dacă ar fi 
aşa, aş fi cu siguranță un netrebnic care te-a trădat 
fără să-şi dea seama, iar eu vreau să mă pot numi 
mereu printre prietenii dumitale. 


DE BALZAC. 


PREFAŢĂ 


S-au aflat, în timpul Imperiului şi la Paris, treisprezece 
bărbaţi stăpâniţi deopotrivă de acelaşi sentiment, toţi 
înzestrați cu o energie îndeajuns de mare pentru a fi 
credincioşi aceleiaşi idei, îndeajuns de cinstiţi între ei 
pentru a nu se trăda, chiar atunci când interesele lor erau 
opuse, îndeajuns de abili, ba chiar extrem de abili pentru a 
ascunde legăturile sacre care-i uneau, îndeajuns de 
puternici pentru a se ridica deasupra tuturor legilor, 
îndeajuns de îndrăzneţi pentru a întreprinde orice, 
îndeajuns de  norocoşi pentru a fi reuşit aproape 
întotdeauna în ceea ce-şi propuneau; înfruntând cele mai 
mari primejdii, dar ascunzându-şi înfrângerile; 
necunoscând frica şi netremurând nici în faţa suveranului, 
nici în faţa călăului, nici în faţa nevinovăţiei; acceptându-se 
unii pe alţii aşa cum erau, fără să ţină seama de 
prejudecățile sociale; nelegiuiţi, fără îndoială, dar, hotărât, 
remarcabili prin unele dintre acele calităţi care îi deosebesc 
pe bărbaţii de seamă, şi recrutându-se numai dintre 
oamenii de elită. În sfârşit, ca să nu lipsească nimic poeziei 
sumbre şi misterioase a acestei istorii, aceşti treisprezece 
bărbaţi au rămas necunoscuţi, deşi toţi au înfăptuit cele mai 
bizare idei pe care le sugerează imaginaţiei fantastica 
putere atribuită în mod fals unor Manfred, Faust, 


Melmothi1*; iar astăzi, toţi sunt înfrânți, sau cel puţin 
împrăştiaţi în lumea largă. Au reintrat cuminte sub jugul 
legilor civile, aşa cum Morgani2:, acel Ahile al piraţilor, a 
devenit din tâlhar un colonist paşnic, bucurându-se fără 
remuşcări, la licărirea căminului familial, de milioanele 
adunate în sânge, la lumina roşiatică a pârjolurilor. 

După moartea lui Napoleon, o întâmplare pe care autorul 
trebuie s-o păstreze încă sub tăcere a rupt legăturile 
acestei vieţi secrete, tot atât de stranii ca şi cel mai negru 
dintre romanele doamnei Radcliffe!2!:. Îngăduinţa destul de 
ciudată de a povesti cum crede de cuviinţă unele din 
aventurile prin care au trecut aceşti bărbaţi, cu condiţia de 
a respecta totuşi anumite convenienţe, nu i-a fost acordată 
decât de curând de către unul dintre aceşti eroi anonimi 
cărora li s-a supus în mod ocult întreaga societate, şi la care 
crede că a surprins o vagă dorinţă de celebritate. 

Acest bărbat încă tânăr în aparenţă, cu părul blond, cu 
ochi albaştri, a cărui voce blândă şi clară părea să vestească 
un suflet feminin, avea faţa palidă şi purtări misterioase, 
vorbea cu amabilitate, pretindea că nu are decât patruzeci 
de ani şi ar fi putut să facă parte din cele mai înalte sfere 
sociale. Numele sub care se înfăţişa părea să fie un nume 
de împrumut; în lume, persoana lui era necunoscută. Cine 
să fi fost? Nu se ştie. 

Poate că, încredinţându-i autorului lucrurile 
extraordinare pe care i le-a dezvăluit, necunoscutul voia să 
le vadă reproduse într-un chip oarecare şi să se bucure de 
emoţiile pe care ele le-ar fi stârnit în inima mulţimii, 
sentiment analog aceluia care-l însufleţea pe Macpherson 
când numele lui Ossiani!4:, creaţia lui, pătrundea în toate 
limbile. Şi, desigur, pentru avocatul scoţian aceasta era una 
dintre senzațiile cele mai vii, sau cel puţin cele mai rare, pe 
care le poate avea un om. Oare nu acesta e incognito-ul 
geniului? A scrie Itinerarul de Paris la lerusalim înseamnă a 
adăuga partea ta la gloria omenească a unui secol; dar a-ţi 


înzestra ţara cu un Homer nu înseamnă oare a-l concura pe 
Dumnezeu? 

Autorul cunoaşte prea bine legile naraţiunii ca să nu ştie 
ce angajamente contractează prin această scurtă prefaţă; 
el cunoaşte însă destul de bine şi Istoria celor Treisprezece 
pentru a fi sigur că nu se va afla niciodată mai prejos de 
interesul pe care trebuie să-l trezească acest program. l-au 
fost încredințate drame  scăldate în sânge, comedii 
înfricoşătoare, romane în care se rostogolesc capete 
retezate în taină. Dacă ar mai exista vreun cititor care să nu 
fie sătul de ororile servite cu nepăsare publicului de câtăva 
vreme încoace, autorul ar putea să-i dezvăluie, numai să 
dorească să le afle, atrocități comise cu sânge rece, tragedii 
de familie uluitoare. Dar el a preferat să aleagă aventurile 
cele mai puţin violente, cele în care scene calme urmează 
după dezlănţuirea pasiunilor, cele în care femeia radiază de 
virtute şi de frumuseţe. Spre onoarea celor Treisprezece, 
asemenea scene se întâlnesc în istoria lor, care într-o bună 
zi va avea poate cinstea de a fi comparată cu cea a 
flibustierilori=:, acea tagmă aparte, ciudat de energică şi 
atât de atrăgătoare, în ciuda fărădelegilor ei. 

Un autor trebuie să se ferească să-şi transforme 
povestirea, când această povestire este adevărată, într-un 
fel de jucărie cu surprize, şi să-l plimbe pe cititor, cum fac 
unii romancieri, pe parcursul a patru volume, din subterană 
în subterană, ca să-i arate un cadavru complet mumificat şi 
să-i spună, în chip de concluzie, că l-a înfricoşat tot timpul 
cu o uşă ascunsă în spatele vreunei tapiserii sau cu un mort 
lăsat din neatenţie sub vreo podea. În ciuda aversiunii lui 
pentru prefețe, autorul a fost nevoit să aştearnă în grabă 
aceste fraze la începutul acestui fragment. /Ferragus e 
primul episod care ţine prin legături invizibile de Istoria 
celor Treisprezece, a căror putere dobândită în chip natural 
poate explica, doar ea, anumite resorturi în aparenţă 
supranaturale. Cu toate că le e îngăduit povestitorilor să 
aibă un fel de cochetărie literară, devenind istorici, ei 


trebuie să renunţe la beneficiile pe care le procură 
aparenta ciudăţenie a titlurilor pe care se întemeiază astăzi 
succesele uşoare. De aceea autorul va explica aici succint 
motivele care l-au silit să accepte titluri în aparenţă prea 
puţin fireşti. 

FERRAGUS este, după un vechi obicei, numele luat de un 
şef al Devoranţilor. În ziua alegerii lor, aceşti şefi continuă 
acea dinastie devorantescă al cărei nume le place cel mai 
mult, aşa cum fac papii la înscăunarea lor cu dinastiile 
pontificale. Astfel, Devoranţii au pe Trempe-la-soupe al LĂ- 
lea, Ferragus al XXII-lea, Tutanus al XIII-lea, Masche-Fer al 
IV-lea, după cum Biserica îi are pe Clement al XIV-lea, 
Grigore al IX-lea, Iuliu al II-lea, Alexandru al VI-lea etc. Dar 
ce sunt Devoranţii? Devoranţi e numele unuia din clanurile 
de Companioni care ţineau odinioară de marea asociaţie 
mistică formată între muncitorii creştinătăţii pentru a 
reclădi templul de la lerusalim. Companionajul mai 
fiinţează încă în Franţa în rândurile poporului. Tradițiile lui, 
puternice în unele minţi nu prea luminate şi la oameni nu 
atât de învăţaţi încât să nu le pese de jurăminte, ar putea 
servi unor acţiuni îngrozitoare, dacă vreun geniu ticălos ar 
vrea să pună stăpânire pe aceste societăţi. Într-adevăr, 
acolo toţi sunt nişte instrumente aproape oarbe; acolo, în 
fiecare oraş, există pentru Companioni, din vremuri 
imemoriale, o Obade, un fel de popas ţinut de o Mătuşă, o 
femeie bătrână, pe jumătate ţigancă, care nu are nimic de 
pierdut, ştie tot ce se petrece în ţinut, şi e devotată, de frică 
sau dintr-o îndelungată obişnuinţă, clanului pe care îl 
găzduieşte şi îl hrăneşte cu de toate. În sfârşit, această 
seminţie schimbătoare, dar supusă unor obiceiuri imuabile, 
poate avea ochi peste tot şi îndeplini oriunde o poruncă fără 
s-o judece, căci cel mai bătrân dintre Companioni este încă 
la vârsta când mai crezi în ceva. De altfel, întreaga 
corporație profesează doctrine îndeajuns de adevărate, 
îndeajuns de misterioase pentru a înflăcăra patriotismul 
tuturor adepților, dacă aceste doctrine le-ar fi înfăţişate 


ceva mai pe larg. Apoi, ataşamentul Companionilor faţă de 
legile lor e atât de pătimaş, încât diversele clanuri duc între 
ele lupte sângeroase ca să apere unde chestiuni de 
principiu. Din fericire pentru ordinea publică actuală, când 
un Devorant e ambițios, el construieşte case, face avere şi 
părăseşte Companionajul. Ar fi multe lucruri ciudate de 
spus despre Companionii Datoriei, rivalii Devoranţilor, şi 
despre diferitele secte de muncitori, despre obiceiurile şi 
fraternitatea lor, despre raporturile care există între ei şi 
francmasoni, dar aici, aceste detalii ar fi deplasate. Autorul 
va adăuga numai că în timpul vechii monarhii nu era exclus 
să găseşti un Trempe-la-Soupe în serviciul regelui, avându- 
şi locul pentru o sută şi unu de ani pe galerele acestuia, dar 
continuând să-şi domine de acolo clanul şi fiind consultat cu 
sfinţenie de acesta; iar dacă părăsea ocna, putea fi sigur că 
va găsi pretutindeni ajutor, sprijin şi respect. Pentru clanul 
fidel, să-şi vadă şeful la galere nu este decât una dintre 
acele nenorociri de care e răspunzătoare Providența, dar 
care nu-i scuteşte pe Devoranţi să se supună puterii create 
de ei, mai presus de ei. Este exilul momentan al regelui lor 
legitim, care rămâne rege pentru ei. lată deci spulberat cu 
totul prestigiul romanţios legat de numele lui Ferragus şi de 
cel al Devoranţilor. 

Cât despre cei Treisprezece, autorul se simte destul de 
puternic sprijinit de detaliile acestei istorii aproape 
romanţioase, pentru a renunţa la încă unul dintre cele mai 
frumoase privilegii ale romancierului din câte există şi care, 
în piaţa Châtelet a literaturii, ar putea fi adjudecat la un 
preţ mare, impunând publicul cu tot atâtea volume câte i-a 
dat CONTEMPORANA:*. Cei Treisprezece erau toţi oameni 
căliţi cum a fost Trelawney, prietenul lordului Byron şi, zice- 
se, modelul original al Corsarului; toţi fatalişti, sentimentali 
şi poetici, dar plictisiţi de viaţa monotonă pe care o duceau, 
atraşi spre plăceri asiatice de forţe cu atât mai nemăsurate 
cu cât, adormite timp îndelungat, se trezeau mai năvalnice. 
Într-o zi, unul dintre ei, după ce recitise Veneţia salvată!7, 


după ce admirase legătura sublimă dintre Pierre şi Jaffier, 
ajunse să se gândească la virtuțile deosebite ale oamenilor 
aruncaţi în afara ordinii sociale, la probitatea ocnelor, la 
fidelitatea hoţilor între ei, la privilegiile puterii nelimitate pe 
care aceşti oameni ştiau s-o cucerească prin contopirea 
tuturor minţilor într-o singură voinţă. El găsi că omul e mai 
mare decât oamenii. Socoti că societatea trebuia să 
aparţină în întregime oamenilor deosebiți, în stare să 
îmbine inteligenţa lor naturală, cunoştinţele dobândite, 
averea lor, cu un fanatism destul de fierbinte ca să topească 
într-un singur jet aceste forţe diverse. Şi atunci, puterea lor 
ocultă, imens de activă şi de intensă, împotriva căreia 
ordinea socială ar fi fără apărare, ar răsturna obstacolele, 
ar zdrobi voinţele şi ar da fiecăruia dintre ei puterea 
diabolică a tuturor. Această lume deosebită în mijlocul lumii, 
ostilă lumii, neadmiţând niciuna dintre ideile lumii, 
nerecunoscând niciuna dintre legile ei, nesupunându-se 
decât conştiinţei necesităţii ei, neascultând decât de o 
singură îndatorire, acţionând unită pentru unul singur din 
asociaţi când acesta ar cere ajutorul tuturora; această viaţă 
de flibustier cu mănuşi galbene şi cu trăsură; această 
uniune intimă a unor bărbaţi superiori, impasibili şi 
batjocoritori, surâzând şi blestemând în mijlocul unei 
societăţi prefăcute şi meschine; certitudinea de a putea 
face ca orice să se plece în faţa unui capriciu, de a urzi o 
răzbunare cu abilitate, de a trăi în treisprezece inimi; apoi 
fericirea necontenită de a uri în taină oamenii, de a fi 
totdeauna înarmat împotriva lor, de a se putea retrage în 
sine cu o idee pe care nu o au nici oamenii cei mai de 
seamă; această religie a plăcerii şi egoismului fanatiză 
treisprezece bărbaţi care refăcură Societatea lui IsusiE* în 
folosul diavolului. A fost ceva deopotrivă de oribil şi de 
sublim. Apoi pactul a avut loc şi a dăinuit tocmai pentru că 
părea imposibil. Au existat deci la Paris treisprezece fraţi 
care-şi aparţineau dar nu se recunoşteau în lume; însă care 
se adunau seara, ca nişte conspiratori, neascunzându-şi 


niciun gând, folosindu-se cu rândul de o avere la fel de 
mare ca aceea a Bătrânului de pe Munte; având picioarele 
în toate saloanele, mâinile în toate casele de bani, coatele 
pe stradă, capetele pe toate pernele, ei făcând, fără 
scrupule, ca totul să servească fanteziei lor. Niciun şef nu i- 
a comandat, nimeni n-a putut să-şi aroge puterea; doar 
pasiunea cea mai vie, împrejurarea cea mai dificilă treceau 
înainte de orice, Au fost treisprezece regi necunoscuţi, dar 
cu adevărat regi, mai mult decât regi, judecători şi călăi 
care, după ce-şi făuriseră aripi ca să străbată societatea de 
sus până jos, au refuzat plini de dispreţ să fie ceva, pentru 
că puteau să fie totul. Dacă autorul va afla cauzele abdicării 
lor, le va spune. 

Acum îi este îngăduit să înceapă povestirea celor trei 
episoade care în această istorie, l-au atras în mod deosebit 
prin parfumul parizian al detaliilor şi prin ciudăţenia 
contrastelor. 


Paris, 1831 


I. 


TERRAGUS, ȘEFUL 
DEVORANȚILORI:*: 


LUI HECTOR BERLIOZ 


Există în Paris unele străzi tot atât de dezonorate ca un 
om vinovat de o mârşăvie; şi există străzi nobile, şi străzi 
cinstite, şi străzi tinere despre a căror moralitate oamenii 
nu şi-au făcut încă o părere; şi străzi ucigaşe, şi străzi 
bătrâne, mai bătrâne decât bătrânele văduve; există străzi 
venerabile, străzi veşnic curate, străzi veşnic murdare, 
străzi muncitoare, truditoare, negustoreşti. În sfârşit, 
străzile Parisului au însuşiri omeneşti, iar prin fizionomia lor 
ne impun anume idei împotriva cărora nu ne putem apăra. 
Există străzi rău famate unde n-ai vrea să locuieşti şi străzi 
unde ţi-ai stabili bucuros domiciliul. Câteva străzi, aşa cum 
e strada Montmartre, au un cap frumos şi termină în coadă 
de peşte. Rue de la Paix e o stradă largă, o stradă mare; ea 
însă nu trezeşte niciuna dintre înălţătoarele cugetări ce 
învăluie un suflet sensibil în strada Royale şi nu are nimic 
din maiestatea care domneşte în piaţa Vendome. Dacă te 
plimbi pe străzile de pe insula Saint-Louis, să nu cauţi 
pricina  tristeţii care-ţi cuprinde sufletul decât în 
singurătatea şi-n aerul mohorât al caselor şi al marilor 


palate pustii. Această insulă, cadavru al fermierilor- 
generali, este ca o Veneţie a Parisului. Piaţa Bursei e 
guralivă, activă, josnică; ea nu e frumoasă decât sub un clar 
de lună, la ora două din noapte; ziua, e ca un rezumat al 
Parisului; în timpul nopţii, e ca o reverie greacă. Strada 
Traversiere-Saint-Honore nu e oare o stradă infamă? Există 
aici nişte căsuțe deocheate, cu ferestre duble, unde, la 
fiecare cat, sunt vicii, crime, mizerii. Străzile înguste, 
îndreptate spre nord, unde soarele nu ajunge decât de trei 
sau de patru ori pe an, sunt străzi ucigaşe, care omoară 
nepedepsit; Justiţia de astăzi nu se amestecă acolo; altădată 
poate că Parlamentul l-ar fi chemat pe locotenentul de 
poliţie să-i ceară socoteală pentru afacerile astea şi ar fi dat 
măcar vreo sentinţă împotriva străzii, aşa cum a dat cândva 
împotriva perucilor consiliului catedralei din Beauvais. 
Domnul  Benoiston de Châteauneufi1%* a dovedit că 
mortalitatea pe astfel de străzi e de două ori mai mare 
decât în alte locuri. Spre a ilustra aceste idei printr-un 
exemplu, oare strada Fromenteau nu-i şi-o ucigaşă şi-o 
ticăloasă totodată? Asemenea observaţii, de neînțeles în 
afara Parisului, vor fi, de bună seamă, sesizate de către acei 
oameni deprinşi să studieze şi să cugete, îndrăgostiţi de 
poezie şi de frumos, care, hoinărind prin Paris, ştiu să 
culeagă belşugul de satisfacţii ce gâlgâie, la orice oră, între 
zidurile lui; de cei pentru care Parisul este cel mai 
încântător monstru: colo - femeie frumoasă; dincolo - 
bătrân şi sărac; dincolo - nou-nouţ ca moneda unui nou 
regim; în colţul acela - elegant ca o femeie la modă. 
Monstru deplin altminteri! Mansardele lui - capete pline de 
ştiinţă şi de geniu; primele lui etaje - pântece fericite; 
prăvăliile lui - adevărate picioare: de acolo pornesc toţi 
misiţii, toţi afaceriştii. Ah, ce viaţă pururi activă trăieşte 
monstrul! Abia se stinge în inima lui cel din urmă uruit al 
celor din urmă trăsuri de la bal, că braţele i se şi mişcă la 
bariere, dezmorţindu-se treptat. Toate porţile se deschid, 
răsucindu-se în ţâţâni, ca membranele unui homar enorm, 


mânuite pe nevăzute de treizeci de mii de bărbaţi şi femei, 
fiecare trăind pe o suprafaţă de şase picioare pătrate, cu o 
bucătărie, un atelier, un pat, copii, o grădină, nevăzând 
nimic limpede şi trebuind să vadă totul. Pe nesimţite, 
încheieturile  trosnesc, mişcarea se propagă, strada 
vorbeşte. La prânz totul trăieşte, hornurile fumegă, 
monstrul mănâncă; apoi mugeşte, şi mia lui de labe se 
agită. Frumos spectacol! Dar o, Paris! cine nu ţi-a admirat 
sumbrele privelişti, rarele licăriri de lumină, fundăturile 
adânci şi tăcute, cine nu ţi-a ascultat murmurele de la 
miezul nopţii până la ceasurile două spre ziuă, acela nu 
cunoaşte nimic nici din adevărata ta poezie, nici din 
ciudatele şi din marile tale contraste. Există un mic număr 
de inşi pătimaşi, oameni care nu umblă niciodată cu capu-n 
nori, oameni care îşi degustă Parisul, care-i ştiu atât de bine 
fizionomia, încât i-o recunosc într-un neg, într-o zgrăbunţă, 
într-un pistrui. Pentru alţii, Parisul este totdeauna o minune 
monstruoasă, o uimitoare îmbinare de mişcări, de 
angrenaje şi de gânduri, oraşul de sute de mii de romane, 
creierul lumii. Dar pentru cei dintâi, Parisul e trist sau 
vesel, urât sau frumos, viu sau mort; pentru ei, Parisul e o 
fiinţă; fiecare om, fiecare colţ de casă e un lob din țesutul 
celular al acestei mari curtezane căreia ei îi cunosc la 
perfecţie şi capul şi inima şi fantastele-i moravuri. De aceea 
şi sunt îndrăgostiţi de Paris: ei ridică nasul la cutare colţ de 
stradă, siguri că acolo vor zări cadranul unui orologiu; îi 
spun vreunui prieten, a cărui tabacheră e goală: Ia-o prin 
cutare pasaj, ai să dai de un debit de tutun pe stânga, lângă 
un plăcintar care are o soţie drăguță. O plimbare prin Paris 
este, pentru aceşti poeţi, un lux costisitor. Cum să nu 
cheltuieşti câteva minute în faţa dramelor, a dezastrelor, a 
chipurilor, a întâmplărilor pitoreşti care te asaltează în 
inima acestei mişcătoare regine a oraşelor, înveşmântată în 
afişe şi care totuşi nu are un colţişor curat, până într-atâta e 
ea de îngăduitoare cu viciile naţiei franceze! Cui nu i s-a 
întâmplat să plece, dimineaţa, de acasă, cu intenţia de a 


ajunge la marginile Parisului, şi să nu poată ieşi din centru 
nici la ora cinei? Acela va şti să ierte începutul acesta 
hoinar care, însă, se rezumă la o observaţie cu deosebire 
nouă şi folositoare, în măsura în care o observaţie poate să 
fie nouă la Paris, unde nu există nimic nou, nici măcar 
statuia dezvelită ieri şi pe care un puşti şi-a şi însemnat 
numele. Da, aşadar, există străzi, sau colţuri de străzi, 
există anume case, necunoscute de cea mai mare parte din 
lumea bună, unde o femeie aparţinând acestei lumi n-ar 
putea să se ducă fără a lăsa să se creadă despre ea cele mai 
crude ticăloşii. O asemenea femeie, fie ea bogată, fie cu 
trăsura ori pe jos, fie deghizată, în aceste defileuri ale 
Parisului îşi va compromite reputaţia de femeie cinstită. lar 
dacă întâmplător a venit aici pe la orele nouă seara, 
bănuielile pe care poate să şi le îngăduie cel ce-a zărit-o 
devin înspăimântătoare prin consecinţele lor. În fine, dacă 
este tânără şi drăguță, dacă intră în vreo casă de pe aceste 
străzi; dacă acea casă are o intrare lungă şi întunecoasă, 
jilavă şi murdară; dacă în fundul ei pâlpâie lumina ştearsă a 
unei lămpi şi sub această lumină se iveşte un chip hâd de 
bătrână cu degetele descărnate, într-adevăr, se cuvine s-o 
spunem, din grijă faţă de tinerele şi drăguţele femei, acea 
femeie este pierdută. Ea e la cheremul celui dintâi bărbat 
cunoscut pe care-l întâlneşte în aceste mlaştini pariziene. 
Există însă o stradă în Paris unde o astfel de întâlnire poate 
deveni drama cea mai cumplită, o dramă plină de sânge şi 
de iubire, o dramă de şcoală modernă. Din nenorocire, o 
asemenea convingere, o asemenea tragedie va fi înţeleasă, 
ca şi drama modernă, de puţini inşi; şi e păcat să istoriseşti 
o întâmplare unui public care nu-i savurează întreaga 
culoare locală. Cine însă se poate mândri că e pe deplin 
înţeles? 'Toţi murim necunoscuţi. lată o vorbă a femeilor şi a 
autorilor. 

La orele opt şi jumătate seara, pe strada Pagevin, într-o 
vreme când pe strada Pagevin nu era un zid care să nu 
repete vreun cuvânt murdar, şi în direcţia străzii Soly, cea 


mai îngustă şi cea mai puţin umblată dintre toate străzile 
Parisului, chiar dacă am compara-o cu cel mai pustiu colţ al 
străzii celei mai singuratice, pe la începutul lunii februarie, 
se împlinesc de la această întâmplare vreo treisprezece ani, 
un tânăr printr-una dintre acele coincidenţe ce nu se 
întâmplă de două ori în viaţă, da colţul străzii Pagevin ca să 
intre în strada Vieux-Augustins, pe partea dreaptă, exact 
acolo unde se află strada Soly. Aici, tânărul, care de altfel 
locuia pe strada Bourbon, recunoscu în femeia în urma 
căreia mergea la câţiva paşi, fără nicio grijă, vagi asemănări 
cu cea mai frumoasă femeie din Paris, o fiinţă castă şi 
fermecătoare de care, tainic, era îndrăgostit pătimaş şi fără 
speranţă; era măritată. Inima lui tresări, o căldură de 
neîndurat i se revărsă în trup şi-i zvâcni în artere, simţi un 
fior în spate şi capul începu să-i vâjâie. lubea, era tânăr, 
cunoştea Parisul; n-avea cum să nu ştie ce infamant poate fi 
pentru o femeie elegantă, bogată, tânără şi frumoasă, să se 
plimbe pe acolo cu pas furişat de criminal. Fa, în acesta 
mocirlă, la această oră! Dragostea pe care tânărul o nutrea 
pentru această femeie ar putea să pară foarte romanţioasă, 
mai ales că era ofiţer în Garda regală. Dacă ar fi făcut parte 
din infanterie, lucrul ar fi fost întrucâtva mai plauzibil; el 
însă era ofiţer superior de cavalerie, aparţinea deci armei 
franceze care pretinde cea mai mare rapiditate în cuceririle 
ei, care se împăunează cu aventurile amoroase ca şi cu 
uniforma sa. Iotuşi, dragostea ofițerului era sinceră, şi 
multor inimi tinere ea li se va părea plină de nobleţe O 
iubea pe această femeie pentru că era virtuoasă, iubea în 
ea virtutea, gingăşia cuminte, pioşenia mândră, ca pe cele 
mai scumpe comori ale pasiunii lui necunoscute. Această 
femeie era într-adevăr demnă să inspire una dintre acele 
iubiri platonice care sunt ca nişte flori pe ruinele 
sângerânde din istoria Evului mediu; demnă de a fi în taină 
izvorul tuturor faptelor unui tânăr; iubire curată, pură ca 
un cer albastru; iubire fără speranţa şi căreia te devotezi, 
pentru că nu înşală niciodată; iubire darnică în bucurii 


nemărginite, mai ales la vârsta când inima e fierbinte, 
imaginaţia aprinsă şi când ochii unui bărbat ştiu să vadă 
limpede. La Paris se pot petrece nişte efecte de noapte 
uluitoare, ciudate, de neînțeles. Numai cei ce s-au delectat 
observându-le ştiu ce fantastică devine aici femeia pe 
înserat. Fiinţa pe care o urmăreşti, întâmplător sau anume, 
îţi pare zveltă; ciorapii, mai ales când sunt albi, îi fac 
picioarele mai delicate şi mai elegante; iar talia, chiar 
înfășurată într-un şal ori într-o blană, pare tânără şi 
voluptuoasă în umbră; în sfârşit, luminile palide ale vreunei 
vitrine sau ale vreunui felinar îi dau necunoscutei o 
strălucire fugară, aproape întotdeauna înşelătoare, care 
stârneşte, care aprinde imaginaţia şi o avântă dincolo de 
realitate.  Simţurile se  învolburează atunci, totul se 
colorează şi se însufleţeşte: femeia capătă o înfăţişare cu 
totul nouă; trupul său devine frumos; într-o clipită ea nu 
mai e femeie, ci un demon, o nălucă ce te târăşte, printr-un 
magnetism irezistibil, până la o casă cuviincioasă unde biata 
burgheză, înfricoşată de pasul ameninţător sau de cizmele 
răsunătoare care s-au ţinut după ea, îţi trânteşte poarta-n 
nas, fără să te privească. Lumina tremurătoare revărsată 
prin geamurile unei prăvălii de cizmar se răsfrânse brusc 
pe talia, pe curba armonioasă a şoldurilor femeii din faţa 
tânărului. Ah, nu încape îndoială, numai ea avea o astfel de 
linie! Numai ea ştia taina acestui mers cast ce scoate cu 
nevinovăție în relief frumuseţile celor mai ispititoare forme. 
Era şi şalul ei, şi pălăria ei de catifea pe care le purta 
dimineaţa. Pe ciorapul de mătase gri nu se vedea o pată, pe 
pantof niciun strop de noroi. Şalul era strâns înfăşurat pe 
trup, desenând vag gingaşele contururi, şi tânăru-i văzuse 
adesea umerii albi la bal; ştia întreaga comoară pe care o 
învăluia acest şal. După felul în care o pariziancă se 
înfăşoară în şalul ei, după felul în care calcă pe strada, un 
om inteligent ghiceşte secretul tainicului ei drum. E nu ştiu 
ce freamăt, nu ştiu ce plutire în trup şi în mişcări: femeia 
pare mai uşoară, se duce, se duce, ori, mai exact, lunecă lin 


ca o stea, şi zboară mânată de un gând dat în vileag de 
pliurile şi de jocurile rochiei. Junele grăbi pasul, trecu 
înaintea femeii, se întoarse s-o privească... Pst! ea şi pierise 
într-o curte a cărei poartă cu zăbrele şi cu clopoțel pocni şi 
sună. Tânărul se repezi intr-acolo, o zări trecând prin curte, 
salutată slugarnic de o portăreasă bătrână, şi urcând apoi o 
scară întortocheată, cu primele trepte foarte luminate; 
doamna  suia  sprintenă, grăbită, ca orice femeie 
nerăbdătoare. 

«Nerăbdătoare de ce?» îşi zise tânărul, trăgându-se 
înapoi şi lipindu-se cu spatele de zidul de pe cealaltă parte a 
străzii. Nefericitul privi toate etajele casei, atent ca un 
agent de poliţie care caută complotistul. 

Era o casă cum sunt cu miile la Paris, o casă meschină, 
ordinară, grosolană, îngustă, gălbejită, cu patru etaje şi cu 
trei rânduri de ferestre. Prăvălia şi mezaninul erau ale 
cizmarului. Jaluzelele de la primul cat erau coborâte. Unde 
intrase doamna? Tânărului i se păru că aude sunetul unui 
clopoțel în apartamentul de la etajul doi. Într-adevăr, o 
lumânare se mişcă într-o odaie cu două ferestre puternic 
luminate, şi ilumina brusc o a treia, a cărei întunecime 
presupunea o primă cameră, de bună seamă salonul ori 
sufrageria apartamentului. Numaidecât, silueta unei pălării 
de femeie se desenă vag, uşa se închise, prima încăpere 
redeveni întunecată, apoi ultimele două ferestre îşi reluară 
culoarea roşie. Atunci, tânărul auzi: Păzea! şi fu izbit în 
umăr. 

— Hei, mai uită-te şi-mprejur! spuse un glas răguşit. Era 
glasul unui muncitor care ducea pe umăr o scândură lungă. 
Muncitorul trecu. Părea a fi omul Providenţei care-i spunea 
indiscretului: «De ce te bagi? Vezi-ţi de treburile tale şi lasă- 
i pe parizieni cu grijile lor mărunte». 

Tânărul îşi încrucişă braţele; apoi, nezărit de nimeni, lăsă 
să-i curgă pe obraji lacrimi de mânie, fără să le şteargă. În 
sfârşit, îndurerat de vederea umbrelor ce se profilau în 
lumina celor două ferestre, privi întâmplător în susul străzii 


Vieux-Augustins şi văzu o birjă oprită lângă un zid într-un 
loc unde nu era nici vreo uşă de casă, nici vreo lumină de 
prăvălie. 

Ea e? Nu e ea? Pentru un îndrăgostit, era o chestiune de 
viaţă sau de moarte. şi îndrăgostitul aştepta. Rămase acolo 
un veac ce ţinu douăzeci de minute. Apoi femeia cobori şi 
atunci o recunoscu pe cea pe care-o iubea în taină. Totuşi ar 
fi vrut să se mai îndoiască încă. Necunoscuta se îndreptă 
spre birjă şi urcă în ea. 

«Casa va fi aici totdeauna, voi putea s-o cercetez 
oricând», îşi zise tânărul urmărind în goană trăsura, ca să-şi 
alunge ultimele îndoieli, şi în curând nu mai avu niciuna. 

Birja opri pe strada Richelieu, în faţa vitrinei unui 
magazin de flori, colţ cu strada Menars. Doamna cobori, 
intră în prăvălie, trimise banii datoraţi birjarului şi ieşi după 
ce alese câteva pene de marabu. Marabu pentru părul ei 
negru! Fiind oacheşă, ea îşi apropie penele de cap ca să 
vadă efectul. Ofiţerului i se păru că aude discuţia dintre 
cumpărătoare şi negustorul de flori: 

— Doamnă, nimic nu se potriveşte mai bine unei brunete: 
brunetele au o oarecare asprime în trăsăturile feţei, iar 
marabuurile adaugă chipului lor ceva vaporos care le 
lipseşte. Doamna ducesă de Langeais spune că ele îi dau 
unei femei ceva vag, ossianic şi de foarte bun-gust. 

— Bine. Trimite-mi-le fără întârziere. 

Apoi doamna străbătu grăbită strada Menars şi se 
întoarse acasă. După ce poarta casei sale se închise, tânărul 
îndrăgostit, pierzând orice nădejde şi, dublă nenorocire, 
cele mai scumpe credinţe, rătăci prin Paris ca un om beat şi 
se trezi în curând acasă la el, fără să ştie cum ajunsese 
acolo. Se trânti pe un fotoliu, puse picioarele pe grila 
şemineului şi îşi sprijini capul în mâini, uscându-şi cizmele 
ude, arzându-le chiar. Fu o clipă groaznică, una dintre acele 
clipe din viaţă când caracterul unui om se modifică şi când 
conduita celui mai bun ins depinde de cât de fericită ori de 


nefericită este prima hotărâre pe care o ia. Providenţă sau 
Fatalitate, n-aveţi decât să alegeţi! 

Tânărul făcea parte dintr-o familie de seamă a cărei 
nobleţe, de altminteri, nu era prea veche; astăzi însă sunt 
aşa de puţine familii vechi, încât, fără discuţie, toţi tinerii au 
vechime. Bunicul lui cumpărase o slujbă de consilier la 
Parlamentul Parisului, unde a şi ajuns preşedinte. Fiii lui, 
căpătuiţi toţi cu averi frumoase, au intrat în slujbe şi, prin 
căsătorie, au izbutit să ajungă la Curte. Revoluţia a măturat 
această familie; a rămas însă o dârză văduvă bătrână care 
n-a vrut să emigreze şi care, băgată la închisoare, 
primejduită de moarte şi salvată la 9 thermidorii+, şi-a 
recăpătat bunurile. Ea îl aduse acasă, prin 1804, pe nepotul 
ei Auguste de Maulincour, unic vlăstar al lui Charbonnon de 
Maulincour, care fu crescut de apriga bătrână cu o întreită 
grijă: de mamă, de femeie nobilă şi de văduvă dârză. lar 
când avu loc Restauraţia!!?+, tânărul, pe atunci în vârstă de 
optsprezece ani, intră la Maison-Rouge, urmându-şi apoi 
suveranii la Gandi15*; fu făcut ofiţer în Corpul de gardă şi 
ieşi de acolo ca să servească în armata regulată, pe urmă fu 
chemat în Garda regală, unde, acum, la douăzeci şi trei de 
ani, era şef de escadron al unui regiment de cavalerie, 
poziţie superbă, datorată bunicii lui care, în ciuda vârstei, 
îşi cunoştea foarte bine lumea. O asemenea dublă biografie 
este rezumatul istoriei generale şi particulare, cu mici 
variante, a tuturor familiilor care au emigrati14:, care aveau 
datorii şi bunuri, văduve bătrâne şi priceperea de a se 
descurca în orice împrejurare. Doamna baroană de 
Maulincour era prietenă cu bătrânul vidami:2+* de Pamiers, 
fost comandor al Ordinului de Malta. Era una dintre acele 
prietenii veşnice, întemeiată pe legături sexagenare şi pe 
care nimic nu mai poate s-o vatăme, pentru că la temelia 
unor asemenea legături stau nişte taine ale inimii omeneşti, 
admirabil de analizat când ai timp, insipide însă când vrei 
să le explici în douăzeci de rânduri, şi care ar putea să 
alcătuiască textul unei lucrări în patru volume, tot atât de 


amuzante ca şi Decanul din Killerine'1*, una dintre operele 
despre care vorbesc tinerii şi pe care le judecă fără să le fi 
citit. Auguste de Maulincour, prin bunica lui şi prin vidam, 
aparţinea deci foburgului Saint-Germain!” şi îi era 
suficient că numele lui data de două veacuri pentru a-şi 
însuşi aerele şi părerile celor ce pretind că se trag din 
Clovisi18:. Acest tânăr palid, înalt şi subţire, delicat la 
înfăţişare, altminteri om de onoare şi de curaj veritabil, 
care pentru un «da» ori pentru un «nu» se bătea în duel 
fără să şovăie, nu călcase încă pe niciun câmp de bătălie şi 
purta la butonieră crucea Legiunii de Onoare!2*. Era, prin 
urmare, una dintre greşelile vii ale Restauraţiei, poate cea 
mai de iertat. 

Tinerimea acelui timp n-a fost tinerimea unei epoci 
anume; ea s-a ivit între amintirile Imperiului şi amintirile 
emigrației, între vechile tradiţii ale curţii şi studiile exacte 
ale burgheziei, între religie şi balurile mascate, între două 
Credinţe politice, între Ludovic al XVIII-lea, care nu vedea 
decât prezentul, şi Carol al X-lea, care vedea prea departe; 
mai mult încă, datoare să respecte şi voinţa regelui, cu 
toate că regalitatea bătea un drum greşit. Această tinerime, 
nesigură de nimic, oarbă şi clarvăzătoare, n-a fost luată în 
seamă de bătrânii zeloşi să păstreze hăţurile statului în 
mâinile lor bicisnice, în vreme ce monarhia ar mai fi putut 
să fie salvată prin retragerea lor şi prin accesul acestei 
tinere Franţe de care şi astăzi bătrânii doctrinari, aceşti 
emigranţi ai Restauraţiei, îşi bat încă joc. Auguste de 
Maulincour era o victimă a ideilor care apăsau atunci 
această tinerime, şi iată în ce fel. Vidamul mai era, la cei 
şaizeci şi şapte de ani ai lui, un om foarte spiritual, văzuse 
multe, trăise multe, povestea frumos, om de onoare, galant, 
având însă despre femei părerile cele mai detestabile: le 
iubea şi le dispreţuia. Cinstea lor, sentimentele lor? Mofturi, 
fleacuri şi maimuţăreli! în prezenţa lor le da crezare, de 
faţă cu monstrul: nu le contrazicea niciodată, şi le lăuda 
meritele. Dar, între prieteni, când venea vorba, vidamul 


avea drept principiu că a înşela femeile şi a întreţine mai 
multe legături deodată trebuie să fie singura ocupaţie a 
tinerilor, care greşesc când vor să se amestece în treburile 
statului. E o năpastă să ai de schiţat un portret atât de 
învechit. N-a figurat el peste tot? Şi, sub raport literar, nu e 
el aproape tot atât de tocit ca şi al unui grenadier imperial? 
Dar vidamul a avut asupra destinului domnului de 
Maulincour o influenţă pe care suntem datori s-o luam în 
consideraţie; el îl dădăcise în felul lui şi se străduise să-l 
convertească la doctrinele marelui secol al galanteriei. 
Văduva, femeie tandră şi evlavioasă, stând, între vidamul ei 
şi Dumnezeu, ca un model de graţie şi de duioşie, înzestrată 
însă cu o dârzenie şi un bun-gust ce până la urmă biruie 
totul, vrusese să-i păstreze nepotului frumoasele iluzii ale 
vieţii şi-l crescuse în cele mai bune principii; îi dăruise toată 
dragostea şi făcuse din el un om sfios, un prost în aparenţă. 

Sensibilitatea băiatului, rămasă pură, netocită întru 
nimic, era aşa de pudică, aşa de emotivă, încât el se simţea 
adânc jignit de faptele şi de maximele cărora de obicei 
oamenii nu le atribuie nicio importanţă. Ruşinat de 
susceptibilitatea lui, tânărul şi-o ascundea sub o falsă 
siguranţă şi se zbuciuma în tăcere, dar, când era împreună 
cu ceilalţi, îşi bătea joc de lucrurile pe care în sinea lui le 
admira. Aşa că avu de suferit când, după cum îi place de 
obicei capriciosului destin să se joace, prima lui dragoste, a 
acestui om de gingaşă melancolie şi idealist în iubire, s-a 
nimerit să fie o femeie căreia sentimentalismul nemţesc îi 
făcea greață. Tânărul, pierzându-şi încrederea în sine, 
deveni visător şi se înfăşură în mâhnirile lui, plângându-se 
că nu e înţeles. Apoi, întrucât dorim cu atât mai tare tocmai 
lucrurile pe care ne e mai greu să le căpătăm, continuă să 
adore femeile ce dovedeau acea tandreţe ingenioasă şi 
acele alinturi feline, a căror taină n-o au decât ele şi al 
căror monopol poate că şi vor să-l păstreze. Într-adevăr, 
deşi femeile se plâng că bărbaţii nu le iubesc îndeajuns, nu 
se prea dau în vânt după cei cu sufletul pe jumătate 


feminin. Toată superioritatea lor constă în a-i face pe 
bărbaţi să creadă că sunt mai prejos decât ele în iubire; de 
aceea îl şi părăsesc repede pe îndrăgostitul destul de lipsit 
de experienţă ca să le răpească spaimele cu care vor să se 
împodobească, acele delicioase chinuri ale  geloziei 
prefăcute, acele zbuciumări ale nădejdii înşelate, acele 
aşteptări zadarnice, în sfârşit, întreg cortegiul scumpelor 
lor slăbiciuni de femeie; lor nu le plac Grandisonii. Ce e 
oare mai potrivnic firii lor decât o iubire domoală şi 
desăvârşită? Ele vor emoţii, iar fericirea fără vijelii nu mai e 
fericire pentru dânsele. Sufletele feminine care să fie destul 
de puternice încât să pună nesfârşitul în iubire constituie 
excepţii îngereşti şi, printre femei, sunt ceea ce sunt geniile 
printre bărbaţi. Marile pasiuni sunt rare ca şi capodoperele. 
În afară de o astfel de iubire, nu există decât aranjamente, 
capricii trecătoare, demne de disprețuit, ca tot ceea ce e 
Mic. 

În vârtejul tainicelor prăbuşiri ale inimii lui, pe când 
căuta o femeie care să-l înţeleagă, căutare ce, în treacăt fie 
spus, e marea nebunie amoroasă a epocii noastre, Auguste 
întâlni în lumea cea mai îndepărtată de a lui, în a doua sferă 
a lumii banului, unde marea finanţă deţine primul rang, o 
fiinţă desăvârşită, una dintre acele femei care au ceva sfânt 
şi sacru, care inspiră atâta respect, încât iubirii îi trebuie 
întregul sprijin al unei îndelungi familiarităţi ca să se 
dezvăluie. Aşadar, Auguste se dărui cu totul desfătărilor 
celei mai emoţionante şi mai adânci pasiuni, unei iubiri pur 
admirative. Fu o împletire de nenumărate  dorinţi 
sugrumate, jocuri ale unor afecţiuni atât de vagi şi de 
profunde, atât de fugare şi de chinuitoare, încât nici nu ştii 
cu ce să le compari; seamănă cu miresmele, cu norii, cu o 
rază de soare, cu umbra, cu tot ceea ce, în fire, poate, într-o 
clipă, să strălucească şi să piară, să se aprindă şi să moară, 
lăsând în inimă înfiorări prelungi. Când sufletul mai este 
încă destul de tânăr ca să mai guste melancolia şi 
speranţele îndepărtate şi când mai are încă posibilitatea să 


vadă în femeie mai mult decât o femeie, oare cea mai mare 
fericire ce i se poate întâmpla unui bărbat nu-i aceea de a 
iubi atât de pătimaş încât, atingând o mănuşă albă sau o 
şuviţă de păr, ascultând o frază, schimbând o privire, să 
simtă mai multă bucurie decât i-ar da cea mai învolburată 
posesiune a celei mai fericite iubiri? De aceea, oamenii 
respinşi, slutele, nefericiţii, cei ce iubesc în taină, femeile 
ori bărbaţii sfioşi, numai ei cunosc comorile pe tare le 
ascunde glasul fiinţei îndrăgite. Avându-şi izvorul şi 
principiul în suflet vibraţiile aerului plin de înflăcărare pun 
inimile într-o legătură atât de strânsă, fac gândirea atât de 
lucidă şi sunt atât de puţin înşelătoare, încât adesea o 
singură  inflexiune a  glasului înseamnă un întreg 
deznodământ. Cât farmec revarsă în inima unui poet 
timbrul armonios al unei voci gingaşe! Câte idei stârneşte! 
Ce prospeţime aduce! Iubirea există în glas, mai înainte de 
a fi mărturisită în priviri. Auguste, poet ca toţi îndrăgostiţii 
(există poeţi care simt şi poeţi care exprimă, primii sunt cei 
mai fericiţi), Auguste savurase toate aceste prime bucurii 
atât de vaste, atât de fecunde! Ea avea cel mai amăgitor 
glas pe care cea mai vicleană femeie şi l-a râvnit vreodată 
pentru a putea să-nşele cum îi place; avea acea voce de 
argint care, dulce la auz, nu răsună decât pentru inima pe 
care o tulbură şi o înfioară, pe care o alintă, ameţind-o. Şi 
această femeie trecea, seara, pe strada Soly, colţ cu strada 
Pagevin, iar furişata ei apariţie într-o casă infamă sfărâma 
cea mai magnifică dintre pasiuni! Logica vidamului triumfa. 

— Dacă-şi înşală soţul, ne vom răzbună, spuse Auguste. 

Mai era încă iubire în acest dacă... îndoiala filosofică a lui 
Descartes e totuşi o politeţe cu care trebuie să fie onorată 
virtutea. Bătu ora zece. Atunci, baronul de Maulincour îşi 
aminti că acea doamnă urma să se ducă la bal într-o casă în 
care şi el avea acces. Cât ai clipi, se îmbrăcă, plecă, ajunse, 
o căută cu aer iscoditor prin saloane. Doamna de Nucingen, 
văzându-l aşa de agitat, îi zise: 

— Te uiţi după doamna Jules! N-a venit încă. 


— Bună seara, draga mea, zise o voce. 

Auguste şi doamna de Nucingen se întoarseră. Doamna 
Jules tocmai sosise, îmbrăcată în alb, simplă şi distinsă, 
împodobită cu marabuurile pe care tânărul baron o văzuse 
alegându-le la magazinul de flori. Această voce a iubirii 
săgetă inima lui Auguste. Dacă ar fi ştiut să-şi cucerească 
cel mai mic drept care să-i îngăduie a fi gelos pe această 
femeie, ar fi împietrit-o spunându-i: - Strada Soly! Dar dacă 
el, un străin, ar fi repetat, fie şi de o mie de ori, aceste 
cuvinte la urechea doamnei Jules, ea l-ar fi întrebat 
nedumerită ce vrea să zică; o privi cu un aer stupid. 

Pentru oamenii răutăcioşi, care-şi râd de orice, poate că e 
foarte amuzant să cunoşti taina unei femei, să ştii că 
neprihănirea ei minte, că figura ei senină ascunde un gând 
adânc, că există o dramă tulburătoare sub fruntea ei pură. 
Dar sunt anumite suflete pe care un asemenea spectacol le 
întristează cu adevărat, şi mulţi dintre cei ce râd, întorşi 
acasă, singuri cu conştiinţa lor, blestemă lumea şi 
dispreţuiesc astfel de femeie. Aşa era Auguste de 
Maulincour faţă de doamna Jules. Ciudată situaţie! Nu 
existau între ei alte legături decât cele ce se stabilesc în 
societate între oameni ce schimbă câteva cuvinte de şapte 
sau opt ori pe iarnă, iar el îi cerea socoteală pentru o 
fericire de care ea habar n-avea şi o judeca fără să-i spună 
ce învinuire îi aduce. 

Mulţi tineri au trecut printr-o asemenea stare, 
întorcându-se acasă, deznădăjduiţi de a fi rupt pentru 
totdeauna cu o femeie adorată în taină; condamnată, 
dispreţuită în taină. Acestor monologuri necunoscute, 
şoptite pereţilor vreunui ungher singuratic, acestor furtuni 
stârnite şi potolite fără a fi ieşit din adâncul inimilor, acestor 
admirabile scene ale universurilor sufleteşti le-ar trebui un 
pictor. Doamna Jules se duse să se aşeze pe un scaun, 
părăsindu-şi soţul care făcu turul salonului. După ce se 
aşeză, se simţi stânjenită şi, în timp ce vorbea cu vecina sa, 
arunca pe furiş câte o privire spre domnul Jules Desmarets, 


soţul ei, agentul de schimb al baronului de Nucingen. lată 
povestea căsniciei lor. 

Domnul Desmarets lucra, cu cinci ani înainte de a se 
căsători, la un agent de schimb, şi pe atunci toată bogăţia 
lui nu consta decât într-un salariu meschin de funcţionar 
comercial. El însă era unul dintre acei inşi pe care 
nenorocirea îi învaţă de timpuriu rosturile vieţii şi care-şi 
urmează calea dreaptă cu tenacitatea unei insecte ce se 
duce spre ascunzătoarea «ei; unul dintre acei tineri 
încăpăţânaţi care fac pe morţii în faţa piedicilor şi istovesc 
toate răbdările printr-o îndărătnicie de gânganie. Astfel, 
tânăr, el avea toate virtuțile republicane ale celor săraci; 
era cumpătat, zgârcit cu timpul lui, duşman al plăcerilor. 
Aştepta. De altminteri, natura îl dăruise cu imensele 
avantaje ale unui exterior plăcut. Fruntea liniştită şi senină, 
trăsăturile feţei blajine dar expresive, manierele simple, 
totul în el dezvăluia o existenţă laborioasă şi resemnată, o 
înaltă demnitate personală ce impune şi o tainică nobleţe a 
inimii ce rezistă în orice situaţie. Modestia lui inspira un fel 
de respect tuturor celor ce-l cunoşteau. Singuratic de altfel 
în mijlocul Parisului, nu vedea lumea decât fugar, în cele 
câteva clipe pe care le petrecea în salonul patronului său, la 
câte-o petrecere. Acest tânăr, asemenea celor mai mulţi 
dintre cei ce trăiesc ca el, nutrea unele pasiuni de o 
profunzime uluitoare; pasiuni prea vaste pentru a se 
împotmoli vreodată în fleacuri. Lipsa de avere îi silea să 
ducă o viaţă austeră, şi îşi înfrâna dorurile muncind 
amarnic. După ce se istovea aplecat peste cifre, se odihnea 
străduindu-se cu îndârjire să-şi însuşească ansamblul de 
cunoştinţe necesare astăzi oricărui om ce năzuieşte să se 
remarce în societate, în Negustorie, la Barou, în Politică ori 
în Literatură. Singura primejdie care le pândeşte pe 
asemenea suflete alese este însăşi probitatea lor. Văd o 
biată fată, se amorezează de ea, o iau în căsătorie şi îşi 
macină existenţa zbătându-se între mizerie şi iubire. Cea 
mai frumoasă ambiţie se stinge în carnetul de cheltuieli al 


menajului, Jules Desmarets nimeri drept într-o astfel de 
cursă. Într-o seară, văzu la patronul lui o tânără persoană 
de cea mai rară frumuseţe. Numai nefericiţii lipsiţi de 
afecţiune şi care-şi mistuie cele mai frumoase clipe ale 
tinereţii trudind din greu cunosc taina fulgerătoarelor 
ravagii pe care le dezlănţuie o pasiune în inimile lor pustiite 
şi neapreciate. Ei sunt aşa de siguri că nu greşesc în iubirea 
lor, toate puterile li se concentrează atât de fulgerător 
asupra femeii de care se îndrăgostesc, încât, lângă ea, 
trăiesc cele mai încântătoare senzaţii, neexteriorizându-şi 
adeseori niciuna. Este cel mai măgulitor dintre toate 
egoismele, pentru femeia care ştie să remarce o astfel de 
împietrire aparentă a pasiunii şi asemenea tulburări atât de 
adânci încât le trebuie timp până să se dea la iveală. Aceşti 
bieţi oameni, anahoreţi în inima Parisului, trăiesc toate 
bucuriile anahoreţilor, şi uneori se pot prăbuşi sub ispite; 
mai adesea însă înşelaţi, trădaţi, neînţeleşi, arareori le e 
îngăduit să culeagă dulcile fructe ale iubirii care, pentru ei, 
pare totdeauna o floare căzută din cer. Un surâs, o singură 
inflexiune a glasului fură de ajuns pentru ca în sufletul lui 
Jules Desmarets să se nască o dragoste nemărginită. Din 
fericire, focul năvalnic al pasiunii lui tainice se dezvălui uşor 
aceleia ce-l inspira. Cele două fiinţe se iubiră atunci cu 
evlavie. Pentru a exprima succint totul, ei se luară fără 
sfială de mână, în mijlocul lumii, ca doi copii, frate şi soră, 
ce vor să străbată o mulţime care le face loc şi îi admiră. 
Tânăra se găsea într-una dintre acele situaţii cumplite în 
care egoismul i-a aruncat pe unii copii. Nu avea stare civilă, 
aşa încât numele de Clemence şi vârsta i-au fost certificate 
printr-un act de notariat public. Cât despre averea ei, era 
mai NIMIC. 

Jules Desmarets fu omul cel mai fericit când află aceste 
nenorociri. Dacă ea, Clemence, ar fi făcut parte din vreo 
familie bogată, el n-ar fi putut nădăjdui la mâna ei; dar era 
un biet copil al iubirii, fruct al vreunei năprasnice pasiuni 
adulterine: aşadar se căsătoriră. Începură atunci pentru 


Jules Desmarets o serie de evenimente fericite. Toţi îi 
invidiau norocul, iar pizmaşii îl învinuiră pe urmă că doar 
un noroc fusese la mijloc, fără să-i recunoască nici virtuțile, 
nici curajul. La câteva zile după căsătoria fiicei sale, mama 
Clemencei, care, în lume, trecea drept naşa ei, îi spuse lui 
Jules Desmarets să cumpere o slujbă de agent de schimb, 
făgăduindu-i că va face ea rost de întreg capitalul necesar. 
Pe atunci, asemenea slujbe erau încă la un preţ moderat. 
Seara, chiar în salonul agentului său de schimb, un bogat 
capitalist îi propuse lui Jules Desmarets, la recomandaţia 
acestei doamne, cel mai avantajos târg ce s-ar fi putut 
încheia: îi oferi toate fondurile ce-i trebuiau ca să-şi 
exploateze privilegiul, şi a doua zi fericitul comis cumpără 
slujba de la patronul său. În patru ani, Jules Desmarets 
deveni unul dintre cei mai bogaţi particulari din companie; 
clienţi de seamă veniră să sporească numărul celor pe care- 
i moştenise de la predecesorul lui. El inspira o încredere 
fără margini şi nu era cu putinţă să nu recunoască, după 
felul în care îi mergeau afacerile, o înrâurire ocultă 
datorată soacrei sale, ori vreunei protecţii tainice pe care o 
punea pe seama Providenţei. După trei ani, Clemence o 
pierdu pe naşa ei. Pe vremea aceea, domnul Jules, numit 
aşa ca să se deosebească de fratele său mai mare, pe care-l 
instalase ca notar la Paris, poseda vreo două sute de mii de 
livre rentă. Nu exista în Paris un al doilea exemplu de 
căsnicie care să se bucure de atâta fericire. De cinci ani, 
dragostea lor excepţională nu fusese tulburată decât de o 
calomnie pentru care domnul Jules înfăptui cea mai 
cumplită răzbunare. Unul dintre foştii lui camarazi punea 
pe seama doamnei Jules averea soţului ei, pe care o explica 
printr-o înaltă protecţie scump cumpărată. Calomniatorul fu 
ucis în duel. 

Dragostea profundă a celor doi soţi unul faţa de altul, şi 
care rezista mariajului, dobândi în societate cel mai mare 
succes, deşi contraria multe femei. Simpatica familie era 
respectată, toţi o fericeau. Domnul şi doamna Jules erau 


iubiţi sincer, poate pentru că au e nimic mai plăcut de văzut 
decât nişte oameni fericiţi; însă nu întârziau niciodată prin 
saloane, ci fugeau de acolo ca doi porumbei rătăciţi, 
nerăbdători să se întoarcă grabnic în cuibul lor. De 
altminteri, cuibul acesta era e mare şi splendidă reşedinţă 
pe strada Menars, unde simţul frumosului tempera luxul pe 
care, conform tradiţiei, lumea finanţelor continuă să-l 
etaleze, şi unde cei doi soţi primeau magnific cu toate că 
îndatoririle mondene nu prea le erau pe plac. Totuşi, Jules li 
se supunea, ştiind că, mai devreme sau mai târziu, o familie 
are nevoie de lume; totdeauna însă soţia lui şi el se simțeau 
acolo ca nişte plante de seră în vârtejul unei furtuni. Dintr-o 
gingăşie firească faţă de soţie, Jules îi ascunsese cu grijă şi 
calomnia, şi moartea calomniatorului care fusese la un pas 
de a le tulbura fericirea. Doamna Jules era înclinată, prin 
firea ei delicată şi îndrăgostită de frumos, să iubească luxul. 
În ciuda cumplitei lecţii a duelului, câteva femei nechibzuite 
îşi spuneau la ureche că doamna Jules trebuie să se simtă 
adesea strâmtorată băneşte. Cele douăzeci de mii de franci 
pe care i le da soţul pentru rochii şi pentru diverse plăceri 
personale nu puteau, după socotelile lor, să acopere 
cheltuielile, într-adevăr, adesea era găsită, acasă, mult mai 
elegantă decât atunci când mergea în societate. Îi plăcea să 
se facă frumoasă numai pentru soţul ei, voind să-i 
dovedească astfel că, pentru ea, el era mai mult decât 
întreaga lume. Trăiau o iubire adevărată, o iubire pură, 
fericită mai ales, atât cât poate să fie o iubire discretă, 
ştiută însă de toată lumea. De aceea, domnul Jules, tot mai 
îndrăgostit, tot mai iubitor cu fiece zi, fericit de absolut 
orice în preajma soţiei sale, chiar şi de capriciile ei, era 
îngrijorat când nu i le vedea, de parcă acesta ar fi fost 
simptomul vreunei boli. Auguste de Maulincour avusese 
ghinionul să se izbească de o asemenea dragoste şi să se 
îndrăgostească nebuneşte de o astfel de femeie. Totuşi, deşi 
purta în inimă o iubire atât de sublimă, nu devenise ridicol. 
Proceda după toate exigenţele obiceiurilor militare; păstra 


însă statornic, chiar şi când bea un pahar de şampanie, acel 
aer visător, acel tăcut dispreţ de viaţă, acea figură 
înnegurată pe care o au, din felurite pricini, toţi oamenii 
blazaţi, nemulţumiţi de o viaţă pustie şi cei ce se cred 
bolnavi de piept ori îşi atribuie vreo boală de inimă. Iubirea 
fără speranţa, dezgustul de viaţă constituie astăzi poziţii 
sociale. Or, încercarea de a viola inima unei regine ar avea 
poate mai multe şanse decât o iubire nebunească pentru o 
femeie fericită. Aşa că Maulincour avea destule motive să 
rămână grav şi morocănos. O regină are şi trufia puterii, 
are împotriva ei rangul său; dar o burgheză evlavioasă e ca 
un arici, ca o stridie în straşnicele lor învelitori. 

În acea clipă, tânărul ofiţer se afla lângă iubita lui 
anonimă, care nu ştia, desigur, că e de două ori infidelă. 
Doamna Jules era acolo, stând firesc, ca femeia cea mai 
nevinovată din lume, gingaşă, plină de o seninătate 
maiestuoasă. Ce genune e firea omenească! Mai înainte de 
a înfiripa o conversaţie, baronul privi rând pe rând când la 
ea, când la soţul ei. Câte gânduri nu-l năpădiră! Recompuse 
într-o clipă toate Nopțile lui Young. Dar muzica răsuna în 
odăi, lumina se revărsa din mii de candelabre, era un bal de 
bancher, una dintre petrecerile smintite prin care această 
lume de aur masiv se străduia să desfidă saloanele de aur 
tocit în care râdea societatea aleasă a foburgului Saint- 
Germain, fără a prevedea că într-o bună zi Banca va năvăli 
în palatul Luxembourgi2i+, şi se va instala pe tron. 
Conspiraţiile dansau pe atunci tot atât de nepăsătoare faţă 
de viitorii faliţi ai puterii ca şi faţă de viitorii faliţi ai Băncii. 
Saloanele aurite ale domnului baron de Nucingeni!22+ 
străluceau de animația specifică pe care societatea 
pariziană, veselă - cel puţin în aparenţă, o dă unei serbări 
la Paris. Acolo oamenii de talent transmit spiritul lor 
proştilor, iar proştii le transmit aerul fericit care-i 
caracterizează. Graţie acestui schimb, totul se însufleţeşte. 
Totdeauna însă o serbare la Paris pare întrucâtva un foc de 
artificii: spirit, cochetărie, plăcere, aici toate strălucesc şi se 


sting ca nişte rachete. A doua zi, toţi şi-au uitat spiritul, 
cochetăriile şi plăcerea. 

«Ei şi! îşi zise Auguste în concluzie, femeile, prin urmare, 
sunt aşa cum le vede vidamul! Hotărât, toate câte dansează 
aici nu sunt mai fără cusur decât pare doamna Jules, iar 
doamna Jules frecventează strada Soly.» Strada Soly era 
maladia lui, numele acesta făcea să i se strângă inima. 

— Doamnă, dumneavoastră nu dansaţi niciodată? o 
întrebă el. 

— E pentru a treia oară, în această iarnă, când îmi puneţi 
aceeaşi întrebare, spune ea surâzând. 

— lar dumneavoastră poate că nu mi-aţi răspuns 
niciodată. 

— E adevărat. 

— Ştiam că sunteţi o prefăcută, la fel ca toate femeile... 

Şi doamna Jules continuă să râdă. 

— Domnule, dacă v-aş spune adevăratul motiv, vi s-ar 
părea caraghios. Nu cred că e o prefăcătorie să nu-ţi 
destăinui secretele de care lumea de obicei îşi bate joc. 

— Orice secret pretinde ca să fie destăinuit, o prietenie 
de care eu, doamnă, nu sunt, pesemne, demn. 
Dumneavoastră, însă, nu puteţi avea decât secrete 
înălţătoare - şi mă credeţi în stare să râd de nişte lucruri 
respectabile? 

— Da, spuse ea, dumneavoastră, ca toţi ceilalţi, râdeţi de 
sentimentele noastre cele mai curate; le bârfiţi. De 
altminteri, nu am secrete. Am dreptul să-mi iubesc soţul în 
faţa tuturor, mărturisesc, sunt mândră de asta; şi dacă 
dumneavoastră veţi râde de mine, aflând că nu dansez 
decât cu el, voi avea cea mai proastă părere despre inima 
dumneavoastră. 

— N-aţi dansat niciodată, de când v-aţi căsătorit, decât cu 
soţul dumneavoastră? 

— Da, domnule. Braţul lui este singurul pe care m-am 
sprijinit şi nu s-a apropiat niciodată de mine niciun alt 
bărbat. 


— Nici măcar medicul când v-a luat pulsul?... 

— A, vă şi bateţi joc. 

— Nu, doamnă, vă admir, pentru că vă înţeleg. 
Dumneavoastră însă lăsaţi să vă auzim glasul, vă lăsaţi 
văzută... în sfârşit, permiteţi ochilor noştri să admire... 

— Ah, iată necazul meu, zise ea întrerupându-l. Da, aş fi 
vrut ca o femeie măritată să poată trăi cu soţul ei cum 
trăieşte o îndrăgostită cu iubitul ei; pentru ca atunci... 

— Atunci, ce căutaţi acum două ore, pe jos, deghizată, în 
strada Soly? 

— Care stradă Soly? îl întrebă ea. 

Şi glasul ei aşa de pur nu lăsă să se simtă nicio emoție, 
nicio trăsătură nu tresări pe faţa ei, nu roşi, rămânând 
calmă. 

— Cum, nu aţi urcat dumneavoastră la etajul al doilea al 
unei case situate pe strada Vieux-Augustins, colţ cu strada 
Soly? Nu vă aştepta o birjă, la zece paşi de acolo, şi nu v-aţi 
întors în strada Richelieu, la magazinul de flori, unde aţi 
ales marabuurile care vă împodobesc părul acum? 

— Nici n-am ieşit din casă astă-seară. 

Minţind astfel, ea rămase senină şi zâmbitoare, făcându- 
şi vânt cu evantaiul; dar dacă i s-ar fi îngăduit cuiva să-şi 
treacă mâna pe spatele ei, ar fi constatat cât de asudat era. 
Auguste îşi aminti atunci lecţiile vidamului. 

— Pesemne că era o persoană care vă seamănă 
extraordinar, adăugă el cu un aer credul. 

— Domnule, zise ea, dacă sunteţi în stare să urmăriţi o 
femeie şi să-i surprindeţi secretele, îmi veţi îngădui să vă 
spun că e urât, foarte urât, şi să vă fac cinstea de anu vă 
crede. 

Baronul se îndepărtă, se opri în faţa şemineului şi păru 
copleşit de gânduri. Îşi plecă fruntea; privirea lui însă era 
aţintită iscoditor asupra doamnei Jules, care fără să-şi dea 
seama de jocul oglinzilor, îi aruncă două sau trei ocheade 
pline de spaimă. Doamna Jules îi făcu semn soţului ei, îl luă 
de braţ şi se ridică să se plimbe prin saloane. Când trecu pe 


lângă domnul de Maulincour, acesta, vorbind cu un prieten, 
spuse cu voce tare, parcă răspunzând unei întrebări; 

— Iată o femeie care, fără îndoială, nu va dormi liniştită 
în noaptea asta... 

Doamna Jules se opri, îi aruncă o privire mândră, plină de 
dispreţ, şi-şi continuă drumul, fără să bănuiască măcar că o 
singură privire dacă ar fi fost surprinsă de soţul ei ar fi 
putut să primejduiască şi fericirea lor şi viaţa a doi oameni. 
Auguste, pradă furiei care-i clocotea în adâncurile 
sufletului, ieşi îndată, jurându-se să dezlege nodul acestei 
intrigi. Înainte de a pleca, o căută pe doamna Jules ca s-o 
mai vadă o dată; ea însă dispăruse. Ce dramă se dezlănţuise 
sub această frunte tânără, eminamente romanţioasă, ca a 
tuturor celor care n-au cunoscut iubirea în toată măreţia pe 
care i-o atribuie! O adora pe doamna Jules într-un chip nou, 
o iubea cu toată furia geloziei, cu zbuciumul delirant ai 
speranţei. Infidelă faţă de soţ, ea devenea vulgară, o femeie 
obişnuită. Auguste putea să viseze la toate bucuriile unei 
iubiri împărtăşite, şi imaginara îi deschise atunci uriaşa 
comoară a plăcerilor posesiunii. În sfârşit, dacă pierduse un 
înger, regăsea pe cel mai fermecător dintre demoni. Se 
culcă, înălţând mii de castele în Spania, încercând să-şi 
explice purtarea doamnei Jules prin vreo binefacere ca-n 
romane, în care el nu credea. Apoi hotări să se dăruie în 
întregime, începând de a doua zi, cercetării cauzelor, a 
intereselor, a nodului pe care îl ascundea acest mister. Era 
un roman de citit; sau, mai bine zis, o dramă de jucat, în 
care avea şi elun rol. 

Meseria de spion e treabă destul de frumoasă, când o faci 
pe seama ta şi mânat de o pasiune. Nu-nseamnă ea oare să 
guşti plăcerile hoţului rămânând om cinstit? Dar trebuie să 
te deprinzi să clocoteşti de mânie, să răcneşti de 
nerăbdare, să-ţi îngheţe picioarele în noroi, să dârdâi şi să 
arzi, să mistui nădejdi înşelătoare. Trebuie să mergi, dând 
crezare unei informaţii, spre un ţel necunoscut, să dai greş, 
să înjuri, să-ţi improvizezi ţie însuţi elegii şi ditirambe, să 


ţipi prosteşte în faţa unui trecător paşnic care te admiră; să 
dai peste cap nişte femei de treabă şi coşurile lor cu mere, 
să alergi, să te opreşti iar, să stai în faţa unei ferestre, să 
faci o mie de presupuneri... E o adevărată vânătoare, o 
vânătoare prin Paris, o vânătoare cu toate întâmplările ei, 
mai puţin câinii, puşca şi ţipetele de: «Şo pe el!» Numai 
emoţiile pe care le trăiesc jucătorii de cărţi se pot compara 
cu emoţiile unei asemenea vânători. Mai e nevoie şi de o 
inimă încărcată de iubire ori de răzbunare pentru a te 
strecura prin Paris ca un tigru gata să sară pe pradă şi 
pentru a te folosi de toate particularităţile oraşului şi ale 
cartierului, acordându-le un interes încă şi mai mare decât 
cel pe care îl au şi aşa din plin. Şi atunci, nu înseamnă oare 
că trebuie să ai un suflet multiplu? Nu înseamnă să trăieşti 
mii de pasiuni, mii de simţăminte deodată? 

Auguste de Maulincour se lăsă cuprins pătimaş de o 
astfel de existenţă arzătoare, plină de toate durerile şi de 
toate bucuriile. Umbla deghizat prin Paris, pândea pe la 
toate colţurile străzii Pagevin sau ale străzii Vieux- 
Augustins. Alerga ca un vânător din strada Menars în 
strada Soly şi din strada Soly în strada Menars, fără să aibă 
habar de răzbunarea, nici de preţul cu care vor fi ori 
pedepsite, ori  răsplătite atâtea griji, alergături şi 
vicleşuguri! Şi, totuşi, nu ajunsese încă la acea nerăbdare 
ce roade măruntaiele şi face să te treacă toate apele; 
hoinărea cu nădejdea-n suflet, gândind că doamna Jules nu 
se va hazarda să se întoarcă din primele zile acolo unde 
fusese surprinsă. Aşa că îşi consacrase aceste prime zile 
iniţierii în toate tainele străzii. Novice în meserie, nu cuteza 
să întrebe nici pe portarul, nici pe cizmarul de la casa în 
care venea doamna Jules; nădăjduia însă că va izbuti să-şi 
înjghebe un post de observaţie în casa situată peste drum 
de misteriosul apartament. Cerceta terenul, voind să 
împace prudenţa cu nerăbdarea, dragostea lui cu secretul. 

În primele zile din martie, pe când cugeta la nişte planuri 
cu ajutorul cărora să obţină un mare succes, şi, părăsindu-şi 


câmpul de bătălie după una dintre îndelungatele şi 
sârguincioasele veghi care nu-i dezvăluiseră încă nimic, se 
întorcea pe la orele patru acasă, unde avea de rezolvat o 
chestiune în legătură cu serviciul său, fu surprins, pe strada 
Coquilliere, de una dintre acele ploi straşnice care sporesc 
dintr-odată pârâiaşele şi ale căror picături fac bulbuci 
căzând în băltoacele de pe căile publice. Pietonul parizian e 
nevoit atunci să se oprească scurt din drum şi să se 
refugieze în vreo prăvălie ori în vreo cafenea, dacă e destul 
de bogat pentru a-şi plăti găzduirea forţată; sau, dacă nu se 
poate altfel, sub vreo streaşină de poartă, azil al oamenilor 
săraci şi al amărâţilor. Cum de n-a încercat încă niciunul 
dintre pictorii noştri să reproducă fizionomia unui roi de 
parizieni strânşi, pe vreme de furtună sub porticul ud al 
unei case? Unde întâlneşti un tablou mai bogat? Nu apare 
oare aici, mai întâi, pietonul visător ori filosof care observă 
cu bucurie umbrele pe care le face ploaia pe fondul 
încenuşat al atmosferei, un fel de beteală asemănătoare cu 
sclipirile jucăuşe ale unor firicele de sticlă, şi volburile de 
apă albă pe care vântul le răsuceşte ca pe o pulbere 
luminoasă peste acoperişuri, şi repezile revărsări ale 
burlanelor bolborosind şi spumegând; în sfârşit, o mie de 
alte nimicuri încântătoare, cercetate cu desfătare de către 
hoinari, în ciuda loviturilor de mătură cu care îi cinsteşte 
portarul casei? Apoi e pietonul palavragiu care se jeluie şi 
sporovăieşte cu portăreasa, sprijinită în mătură ca un 
grenadier în puşcă; pietonul nevoiaş, lipit de zid ca o 
nălucă, fără să-i pese de zdrenţele lui deprinse cu frecuşul 
străzilor; pietonul savant care studiază, silabiseşte ori 
citeşte afişele fără a le isprăvi; pietonul zeflemist care-şi 
bate joc de cei cărora li se întâmplă vreun necaz pe stradă, 
care râde de femeile înnoroite şi le dă cu tifla domnilor şi 
doamnelor de pe la ferestre; pietonul tăcut care se uită la 
toate geamurile de la toate etajele; pietonul harnic, înarmat 
cu sacoşă sau ducând un pachet, tălmăcind ploaia prin 
profituri şi pierderi; pietonul amabil care soseşte ca un 


obuz, spunând: Ah, ce vreme domnilor! şi care salută pe 
toată lumea; în sfârşit, adevăratul burghez parizian, ins cu 
umbrelă, expert în averse, care a prevăzut-o şi pe cea de 
acum, care a plecat de acasă împotriva sfaturilor soţiei sale, 
şi care se aşază pe scaunul portarului. După cum îi e felul, 
fiecare membru al acestei societăţi fortuite contemplă 
cerul, pleacă în vârful picioarelor ca să nu se stropească de 
noroi, fie pentru că e grăbit, fie pentru că vede alţi cetăţeni 
trecând, în ciuda vântului şi a ploii, fie pentru că se teme să 
nu capete vreun guturai mortal întârziind în pragul curţii 
umede căci, cum spune proverbul, «mai bine să te plouă 
mergând decât să te ude stând». Fiecare are motivele lui. 
Nu rămâne decât pietonul prudent, omul care, pentru a 
porni din nou la drum, pândeşte câteva deschizături 
albastre printre crăpăturile norilor. 

Domnul de Maulincour se refugie, aşadar, cu o întreagă 
ceată de pietoni sub porticul unei case vechi, a cărei curte 
semăna cu un horn uriaş. De-a lungul zidurilor coşcovite, 
igrasioase şi coclite, erau atâtea ţevării de plumb şi atâtea 
conducte, iar în cele patru corpuri ale clădirii se înghesuiau 
atâtea etaje, încât ai fi zis că sunt micile cascade de la 
Saint-Cloud. Apa şiroia din toate părţile; clocotea, ţâşnea, 
murmura; era neagră, albă, albastră, verde; ţipa, gâlgâia 
sub mătura portăresei, o bătrână ştirbă, deprinsă cu 
vijeliile, ce părea că le blagosloveşte, împingând în stradă 
mii de resturi al căror ciudat inventar dezvăluia viaţa şi 
obiceiurile fiecărui locatar al casei. Zdrenţe de imprimeuri 
dantelate, frunze de ceai, petale de flori artificiale 
decolorate, rupte; coji de legume, hârtii, bucăţi de metal. 
De fiecare dată mătura bătrânei dezgolea sufletul rigolei, 
acel şanţ negru, decupat în pătrăţele ca tabla de şah, şanţ 
cu care se războiesc neîncetat portarii. Bietul îndrăgostit 
examina acest tablou, unul dintre miile pe care veşnic 
mişcătorul Paris le oferă zilnic; îl examina însă maşinal, ca 
un om absorbit de gândurile lui, când, ridicând ochii, se 
trezi nas în nas cu un ins care tocmai intra. 


Era, cel puţin ca aparenţă, un cerşetor, dar nu cerşetorul 
obişnuit din Paris, făptură fără nume în limbile omeneşti; 
nu, acest ins alcătuia un tip nou, dincolo de orice idee 
legată de cuvântul cerşetor. Necunoscutul nu avea niciuna 
dintre trăsăturile tipic pariziene ce ne izbesc atât de 
puternic la nenorociţii pe care uneori i-a zugrăvit 
Charleti23*, cu un deosebit har al observaţiei; figuri 
grosolane, parcă tăvălite în noroi, cu glasul răguşit, cu 
nasul roşu şi bulbos, cu guri văduvite de dinţi, deşi 
primejdioase; umili şi îngrozitori, inteligenţa adâncă ce le 
arde în ochi părând a fi un nonsens. Unii dintre aceşti 
vagabonzi  neruşinaţi au pielea  vânătă,  scorţoasă, 
străbătută de dungi ca marmura; fruntea plină de 
zbârcituri; părul rar şi murdar, ca o perucă aruncată la 
margine de drum. Toţi veseli în josnicia lor şi josnici în 
voioşiile lor, toţi însemnați cu pecetea stricăciunii, îşi aruncă 
tăcerea ca pe o mustrare; atitudinea lor vădeşte gânduri 
înspăimântătoare. Trăind între crimă şi pomană, nu mai au 
remuşcări şi dau târcoale împrejurul eşafodului, ocolindu-l 
grijulii, nevinovaţi în viciu şi vicioşi în nevinovăția lor. 
Uneori stârnesc zâmbetul, totdeauna însă stârnesc gânduri. 
Câte unul dintre ei înfăţişează civilizaţia pipernicită, 
cuprinzând totul: onoarea temniţei, patria, virtutea; şi 
cruzimea crimei ordinare şi rafinamentele unei nelegiuiri 
elegante. Altul e resemnat, mim profund, însă stupid. Toţi 
năzuiesc spre ordine şi muncă, dar sunt împinşi îndărăt, în 
mocirla lor, de către o societate căreia nu vrea să-i pese de 
poeţii, de oamenii mari, de fiinţele curajoase şi de 
alcătuirile măreţe ce pot să existe printre cerşetori, aceşti 
nomazi ai Parisului; seminţie desăvârşit de bună şi 
desăvârşit de rea, ca toate mulțimile care au suferit; 
deprinsă să îndure suferinţe nemaipomenite şi pe care o 
putere fatală o menţine mereu la nivelul noroiului. Toţi au 
un vis, o nădejde, o fericire: jocul, loteria ori vinul. Nu exista 
nimic din aceste particularităţi stranii în personajul ce sta 
nepăsător, lipit de zid, în faţa domnului de Maulincour, ca o 


fantezie desenată de un artist îndemânatic pe spatele 
vreunei pânze din atelier. Era un om înalt şi uscat, al cărui 
chip pământiu trăda o gândire adâncă şi glacială, şi care 
spulbera orice milă din inima curioşilor printr-o atitudine 
plină de ironie şi printr-o privire neagră exprimând 
pretenţia lui de a trata de la egal cu ei: Faţa îi era de un alb 
cenuşiu, iar craniul ridat, despodobit de păr, avea o vagă 
asemănare cu o bucată de granit. Câteva şuviţe netede şi 
sure, aşezate de o parte şi de alta a capului, cădeau peste 
gulerul hainei jegoase, închisă cu nasturi la gât. Semăna 
deopotrivă şi cu Voltaire şi cu don Quijote; era batjocoritor 
şi melancolic, plin de dispreţ şi de înţelepciune, dar aproape 
cu totul străin de lume. Părea a nu avea cămaşă. Barba îi 
era lungă. Cravata proastă, neagră, complet roasă, 
zdrenţuită, lăsa să se vadă un gât proeminent, brăzdat 
adânc de vinele groase ca nişte funii. Un cearcăn mare, 
întunecat, vânăt, i se desena sub fiecare ochi. Părea să aibă 
pe puţin şaizeci de ani. Mâinile îi erau albe şi curate. Purta 
nişte cizme scâlciate şi găurite. Pantalonii albaştri, cârpiţi în 
mai multe locuri, erau acoperiţi cu un fel de puf alb ce le da 
un aspect jalnic. Fie că veşmintele lui ude exalau un miros 
greu, fie că el, în mod normal, răspândea acea miasmă 
specifică mizeriei cocioabelor pariziene, aşa cum birourile, 
sacristiile şi ospiciile îşi au miasma lor, miasmă grea şi 
râncedă, pe care nimic n-ar izbuti s-o sugereze, vecinii lui 
îşi părăsiră locurile şi-l lăsară singur; el îşi îndreptă asupra 
lor, apoi asupra ofițerului, privirea sa calmă şi inexpresivă, 
acea vestită privire a domnului de  Talleyrand2:, 
aruncăâtură de ochi ştearsă şi rece, ca un fel de văl de 
nepătruns, sub care un suflet tare ascunde simţăminte 
adânci şi cele mai exacte păreri despre oameni, lucruri şi 
evenimente. Nicio cută nu-i tresări pe chip. Gura şi fruntea 
îi rămaseră neclintite; ochii însă se coborâră cu o 
încetineală nobilă şi aproape tragică. Fu, pe scurt, o 
întreagă dramă în mişcarea pleoapelor sale veştejite. 


Figura lui stoică stârni în mintea domnului de Maulincour 
una dintre acele reverii hoinare care încep printr-o 
întrebare banală şi sfârşesc prin a cuprinde o întreagă lume 
de gânduri. Furtuna trecuse. Domnul de Maulincour nu mai 
zări din acel ins decât pulpana redingotei atingând stâlpul 
porţii; apoi, când să plece şi el, găsi o scrisoare căzută pe 
jos şi bănui că e a necunoscutului, văzându-l că-şi pune la 
loc în buzunar o batistă de care tocmai se servise. Ofiţerul, 
ridicând scrisoarea ca să i-o dea, citi fără să vrea adresa: 


Domnului, 
Dom Ferragusse, 
Strada Grans-Augustains, colţ cu strada Soly. 
Paris. 


Scrisoarea nu avea niciun timbru, iar adresa îl făcu pe 
domnul de Maulincour să n-o restituie: căci sunt puţine 
pasiuni care să nu devină cu timpul necinstite. Baronul 
presimţi că se brodise bine găsirea acestei scrisori, şi socoti 
că, păstrând-o, va avea un motiv întemeiat pentru a intra în 
casa misterioasă, ducându-se să i-o înmâneze respectivului, 
fiind convins că el locuieşte în casa suspectă. Nişte 
presupuneri, vagi ca primele licăriri ale zorilor, îl şi 
îndemnau să stabilească unele raporturi între acest ins şi 
doamna Jules. Îndrăgostiţii geloşi îşi închipuie orice; şi 
numai închipuindu-şi orice, luându-se după supoziţiile cele 
mai nefireşti, izbutesc judecătorii, spionii, îndrăgostiţii şi 
cercetătorii să ghicească adevărul care-i interesează. 

«A lui o fi scrisoarea, ori a doamnei Jules?» 

Imaginaţia răscolită îi punea mii de întrebări de-a valma; 
însă după primele cuvinte zâmbi. lată textual, în toată 
splendoarea frazei ei naive, cu ortografia ei jalnică, această 
scrisoare la care nu era cu putinţă să mai adaugi ceva, din 
care nu trebuia să arunci nimic, dacă nu cumva scrisoarea 
însăşi, dar în care, transcriind-o, a fost necesar să 
îndreptăm întrucâtva punctuaţia. În original nu există nici 


virgule, nici semne de pauză, nici măcar semne de 
exclamaţie, fapt ce ar putea să ducă la distrugerea regulilor 
de punctuație cu ajutorul cărora autorii moderni au 
încercat să zugrăvească marile catastrofe ale tuturor 
pasiunilor. 


«HENRY! 


În numărul sacrificiilor pe care mi leam otărât era şi 
acela de a nuţi mai da ştire demine, da o voce 
irezistibilăm porunceşte să-ţi fac cunoscut crimele tale 
faţă demine. Ştiu dintâi că sufleluţ în ăsprit în vici no 
săş facă griji să mă plângă. Inima ţe surdă la simţire. 
Nu ie ia la ţipetele naturii, dar puţin importă: trebuie 
săţ spun până la ce punt teai făcut vinovat şi în ce 
posiţie cumplită mai adus. Henry, tu ştiai tot ce am 
suferit la prima mea greşeală şiai fost înstare să mă 
arunci în aceeaş nenorocire şi să mă abandonesi 
deznădeşdii şi durerei mele. Da, jur, credinţa ceam 
avut să fiu iubită şi stimată mia dădut tăria sămi îndur 
soaţa. Şacum cemi rămâne? nu mai făcut tu să perd tot 
ceam avut mai drag, tot ce mă lega de viiaţă: părinţi, 
preteni, cinste, nume, ţiam jertfit tot şi numi rămâne 
decât ocara, ruşinea şi, spun fără să roşesc, mizeria. 
Nu mai lipsa nenorocirii mele decât să aflu disprețul şi 
ura ta; acuma o să am curaju pe care otărârea mea îl 
cere. M-am otărât şi cinstea familiei mele îmi 
porunceşte: să pun cap suferințelor mele. Să nuţ pară 
rău deloc de otărârea mea, Henry, E groaznică, ştiu, 
dar starea mea mă sileşte. Fără ajutor, fără sprijin, fără 
un preten să mă mângâie, aş putea să trăesc? nu. 
Soarta a otărât. Deci în doo zile, Henry, în doo zile Ida 
no să mai merite stima ta; da ascultă jurământu pe 
care ţil fac că conştinţa mea e liniştită, căci eu 
totdeauna am meritat pretenia ta. O, Henry, pretenu 
meu, căci nam să mă schimb niciodată, făgăduieştemi 


că o săm erţi drumu pe care apuc. Inima mea plină de 
chipu tău o să fie pentru mine o apărare la seducţie. Să 
nu uiţi niciodată că soarta mea a fost făcută de tine, şi 
judecăte. Poate că ceru no să te pedepsească pentru 
crimele pe care leai făcut, îi cer iertare în genunchi 
pentru tine, căci simt, nu miar mai lipsi în nenorocirile 
mele decât durerea să te ştiu nenorocit. Cu toată 
sărăcian care sunt, nu primesc niciun fel de ajutor dela 
tine. Dacă mai fi iubit, aş fi putut să-l primesc ca dela 
pretenie, da o binefacere făcută de milă sufletu meu o 
aruncă, şaş fi mai laşă dacaş primio, decât ăla care 
miar dao. Am o rugăminte săţi fac. Nu ştiu cât trebue 
să mai stau la doamna Meynardie, să fi atâta de bun să 
te fereşti sapari în faţa mea. Ultimele doo vizite miau 
făcut un rău pe care lam simţit mult timp: nu vreau să 
mă gâdesc deloc la purtarea ta de atunci. Mă ureşti, 
cuvântul ăsta e săpat în inima mea şi anagheţato 
deger. Vai! În ceasu când am nevoe de tot curaju meu 
şi toate puterile mă lasă, Henry, pretenu meu, până, 
ceam să pun o barieră între noi, dăm a din urmă 
dovadă de stima ta: scriem, răspundem spunem că mă 
mai stimezi, chiar şi dacă nu mă mai iubeşti Cutoate că 
ochii mei o să fie totdeauna demni să-i întâlnească peai 
tăi, nu cer să ne vedem: mie frică detot de slăbiciunea 
şi de iubirea mea. Dar fi bun scriem un cuvânt până la 
urmă, ca sămi dea curaju carem trebe ca să-mi îndur 
necazurile. Adio, otor al necazurilor mele, da singuru 
preten pe care inima mila ales şi pe care no sal uite 
niciodată, 

IDA» 


Întreaga viaţă a unei fete tinere, cu dragostea ei înşelată, 


cu bucuriile jalnice, cu durerile, mizeria şi cumplita 
resemnare, era rezumată în cele câteva rânduri; acest 
poem necunoscut, însă tipic parizian, cuprins în această 
scrisoare murdară, îl înduioşă o clipă pe domnul de 


Maulincour, care ajunse să se întrebe dacă această Ida nu o 
fi cumva vreo rudă de-a doamnei Jules, şi dacă întâlnirea de 
pe înserat, la care el fără să vrea fusese martor, nu se va fi 
datorat vreunui gest filantropic. Să fi sedus-o bătrânul 
cerşetor pe Ida?... O asemenea seducţie ar fi fost de mirare. 
Rătăcind prin labirintul cugetărilor lui ce se încrucişau şi se 
sfărâmau una de alta, baronul ajunse aproape de strada 
Pagevin şi văzu o birjă oprită la capătul străzii Vieux- 
Augustins, nu departe de strada Montmartre. Lui orice birjă 
staționând undeva îi spunea ceva. «Să fie ea?» gândi. Şi 
inima îi bătea într-o tremurare caldă şi înfiorată, împinse 
portiţa cu clopoțel, plecându-şi însă capul şi parcă îndurând 
o ocară, pentru că auzea o voce tainică ce-i spunea: «De ce 
păşeşti într-o astfel de taină?» 

Sui câteva trepte şi dădu nas în nas cu bătrână 
portăreasă. 

— Cu domnul Ferragus! 

— Nu cunosc... 

— Cum, domnul Ferragus nu locuieşte aici? 

— N-avem aşa ceva în casă. 

— Dar, mătuşică... 

— Nu sunt nicio mătuşică, domnule, sunt portăreasă. 

— Dar, doamnă, stărui baronul, am de înmânat o 
scrisoare domnului Ferragus. 

— A, dacă domnul are o scrisoare, zise ea schimbând 
tonul, e cu totul altceva. Vreţi să arătaţi scrisoarea aia a 
dumneavoastră? 

Auguste arătă scrisoarea. Bătrână clătină din cap a 
îndoială, şovăi, păru că vrea să-şi părăsească ghimirlia ca să 
se ducă să-l înştiinţeze pe misteriosul Ferragus despre 
această întâmplare neprevăzută; apoi zise: 

— Ei bine, urcați, domnule! Pesemne că ştiţi unde... 

Fără să răspundă la această frază, prin care şireata 
bătrână putea să-i întindă o cursă, ofiţerul urcă sprinten 
scările şi sună lung la uşa de la al doilea etaj. Instinctul lui 
de îndrăgostit îi spunea: - Fa e aici. 


Însuşi necunoscutul de sub portic, Ferragus sau otorul 
nenorocirilor Idei, deschise. Apăru îmbrăcat într-un halat 
de casă înflorat, cu pantaloni de molton alb, cu nişte papuci 
brodaţi în picioare şi spălat pe cap. Doamna Jules, al cărei 
Chip se ivise de după pervazul uşii de la cea de-a doua 
cameră, păli şi căzu pe un scaun. 

— Ce vi s-a întâmplat, doamnă, exclamă ofiţerul 
repezindu-se către ea. 

Dar Ferragus întinse braţul şi-l zvârli pe tânărul galanton 
îndărăt printr-o mişcare atât de dură, încât lui Auguste i se 
păru că-l izbise în piept o bară de fier. 

— Înapoi, domnule! spuse Ferragus. Ce vrei de la noi? 
Dai târcoale prin cartier de vreo cinci-şase zile. Nu cumva 
eşti spion? 

— Sunteţi domnul Ferragus? zise baronul. 

— Nu, domnule. 

— Totuşi, stărui Auguste, trebuie să vă înmânez această 
hârtie, pe care aţi pierdut-o la poarta casei unde am stat 
amândoi în timpul ploii. 

Pe când vorbea şi-i întindea scrisoarea, baronul aruncă o 
privire rapidă asupra odăii în care îl primise Ferragus; o 
găsi foarte bine mobilată, deşi simplu. În sobă ardea focul; 
alături era pusă masa, cu mult mai somptuos decât ar fi 
cerut aparenţa situaţiei acestui om şi lipsa de strălucire a 
locuinţei lui. În fine, pe o canapea din cealaltă odaie, pe 
care putu s-o vadă, zări o grămadă de aur şi auzi un zgomot 
care nu putea să fie decât plânsetul unei femei. 

— Scrisoarea aceasta e a mea, da, vă mulţumesc, spuse 
necunoscutul întorcându-se în aşa fel încât să-i dea de 
înţeles baronului că ar vrea să-l vadă plecând numaidecât. 

Prea curios ca să mai ia aminte la examenul profund al 
cărui obiect era, Auguste nu văzu privirile magnetice cu 
care necunoscutul părea că ar fi vrut să-l sfâşie; însă, dacă 
s-ar fi uitat în ochii aceia de vasilisc, şi-ar fi dat seama de 
primejdia în care se afla. Prea îndrăgostit însă ca să se mai 
gândească la sine însuşi, Auguste salută, cobori şi se 


întoarse acasă, străduindu-se să găsească un sens în 
legătura dintre cele trei persoane: Ida, Ferragus şi doamna 
Jules; treabă care, la drept vorbind, era tot una cu a căuta 
să alcătuieşti figurile acelui bizar joc chinezesc desenate 
fragmentar pe pătrăţele de lemn, fără să ai cheia jocului. 
Dar pe doamna Jules o văzuse, doamna Jules venea acolo, 
doamna Jules îl minţise. Maulincour hotări să-i facă o vizită 
chiar a doua zi, nu va putea refuza să-l primească, îi 
devenise complice, era amestecat cu totul în această intrigă 
încâlcită. Se şi vedea în chip de sultan şi plănuia să-i ceară 
poruncitor doamnei Jules să-i dezvăluie toate tainele. 

Pe vremea aceea, Parisul era în febra construcţiilor. Dacă 
Parisul e un monstru, de bună seamă că el e cel mai maniac 
dintre monştri. Se înflăcărează după o mie de capricii: într- 
o bună zi se apucă de zidărit ca un mare senior îndrăgostit 
de mistrie; pe urmă lasă mistria şi se face militar; se 
îmbracă din cap până-n picioare în uniforma gărzii 
naţionale, face instrucţie şi fumează; dintr-odată, fuge de la 
exerciţiile militare şi zvârle ţigara; apoi se întristează, dă 
faliment, îşi vinde mobilele în piaţa Châtelet, îşi depune 
bilanţul; dar, după câteva zile, îşi aranjează treburile, se 
apucă de petreceri şi de dans. Într-o zi mănâncă acadele cu 
amândouă mâinile, cu toată gura; ieri, monstrul cumpăra 
hârtie Weynen; astăzi îl dor dinţii şi îşi aplică un antidot pe 
toate zidurile; mâine îşi va strânge provizii de alifie 
pectorală. Are manii de o lună, de un sezon, de un an, după 
cum are şi manii de o zi. Pe atunci, aşadar, toată lumea 
zidea şi demola câte ceva, nu se mai ştie ce. Erau foarte 
puţine străzi pe care să nu se fi ivit schelăria de bârne 
lungi, împodobită cu scânduri puse pe traverse şi fixate în 
nişte găuri din zid la fiecare etaj: construcţie şubredă, pe 
care se clătinau meşterii zidari, priponită cu nişte frânghii 
albite de var, rareori ferită de loviturile vreunei trăsuri de 
pe drum, prin acel gard de scânduri, împrejmuire 
obligatorie pentru clădirile începute şi neterminate. E ceva 
marinăresc în aceste catarge, în aceste scări, în aceste 


frânghii, în strigătele zidarilor. Or, la doisprezece paşi de 
palatul Maulincour, în faţa unei case ce se construia din 
piatră cioplită, se ridica o astfel de schelărie efemeră. A 
doua zi, când baronul de Maulincour tocmai trecea cu 
cabrioleta pe lângă schelă ducându-se la doamna Jules, o 
piatră de două picioare pătrate, ridicată în vârful stâlpilor, 
scăpă din frânghia în care era legată, se răsuci, căzu şi-l 
strivi pe servitorul din spatele cabrioletei. Un țipăt de 
groază cutremură schelăria şi pe zidari; unul dintre ei, în 
primejdie de moarte, se ţinea înspăimântat de un stâlp înalt 
şi părea a fi fost lovit de piatră. 

O mulţime de oameni se adună numai decât acolo. Toţi 
zidarii coborâră, strigând, injuriind şi spunând că trăsura 
domnului de Maulincour pricinuise clătinarea scripetelui 
lor. Numai două degete lipsiseră ca piatra să nu cadă în 
capul ofițerului. Valetul era mort, trăsura sfărâmată. 
Evenimentul zgudui întregul cartier, jurnalele scriseră 
despre el. Domnul de Maulincour, convins că trăsura lui nu 
lovise nimic, înaintă o plângere. Justiţia interveni. Făcându- 
se o anchetă, se dovedi că un băieţel înarmat cu o ulucă sta 
de pază şi striga la trecători să se ferească. Lucrurile 
râămaseră aşa. Domnul de Maulincour se alese cu moartea 
servitorului, cu spaima şi zăcu la pat câteva zile; cabrioleta, 
sfărâmându-se, îi făcuse câteva vânătăi; din pricina şocului 
nervos provocat de emoție, avea temperatură. Nu se mai 
duse la doamna Jules. La zece zile după întâmplare şi la 
prima lui ieşire din casă, se îndrepta către Bois de Boulogne 
în  cabrioleta reparată, când, coborând pe strada 
Bourgogne, pe locul unde se află canalul de scurgere, în 
dreptul Camerei Deputaţilor, osia se rupse; baronul mergea 
aşa de repede, încât din cauza acestei rupturi cele două roţi 
ar fi trebuit să se izbească atât de cumplit între ele încât să- 
i sfărâme capul; scăpă însă, datorită rezistenţei pe care o 
opuse coşul cabrioletei. Totuşi, fu rănit grav la coaste. 
Pentru a doua oară în zece zile, fu dus pe jumătate mort la 
bătrâna lui bunică îngrozită. Acest al doilea accident îi 


stârni oarecare bănuieli, gândurile îndreptându-i-se, destui 
de vag însă, spre Ferragus şi spre doamna Jules. Ca să-şi 
limpezească presupunerile, păstră în camera lui osia frântă 
şi porunci să vină căruţaşul la el. Caretaşul veni, cercetă 
osia ruptă şi-i dovedi domnului de Maulincour două lucruri: 
mai întâi că osia nu provenea din atelierele sale; el îşi grava 
adânc inițialele numelui pe toate osiile pe care le lucra, şi 
nu putea să explice prin ce mijloace acea osie fusese 
substituită celeilalte; apoi, că ruptura acestei osii suspecte 
fusese aranjată anume, printr-o cameră, un fel de gaură 
interioară, prin nişte sufluri şi prin nişte fisuri foarte dibaci 
executate. 

— Eh, domnule baron, trebuie să fi fost mare meşter cel 
care a aranjat o osie în chipu-ăsta, spuse el. Ai jura că e 
adevărată... 

Domnul de Maulincour îl rugă pe caretaş să nu spună 
nimănui nimic despre întâmplare şi se socoti pe deplin 
lămurit. Cele două tentative de asasinat fuseseră urzite cu o 
pricepere care vădea duşmănia unor oameni superiori. 

— E un război pe viaţă şi pe moarte, îşi zise el, 
frământându-se în pat, un război sălbatic, un război de 
surpriză, de pândă, de trădare, declarat în numele doamnei 
Jules. Dar cărui bărbat îi aparţine ea? De ce puteri dispune 
acest Ferragus? 

În sfârşit, domnul de Maulincour, oricât era de curajos şi 
de militar, nu putu să-şi stăpânească un fior. Printre 
gândurile care îl năpădiră, era unul împotriva căruia se 
găsea lipsit de apărare şi de curaj: oare tainicii săi duşmani 
nu vor folosi în curând şi otrava? Stăpânit de temerile pe 
care i le da slăbiciunea, pe care i le mai sporeau şi dieta şi 
febra, porunci să vină numaidecăât la el o bătrână, de mult 
timp devotată bunicii lui, o femeie care îl iubea cu o 
dragoste de mamă, sentiment care îi face sublimi pe 
oamenii de rând. Fără să-i dezvăluie toate gândurile, o 
însărcină să cumpere tainic, şi în fiecare zi, mereu din alte 
locuri, alimentele ce-i erau necesare, recomandându-i să le 


păstreze sub cheie şi să i le aducă ea însăşi, fără a îngădui 
nimănui, oricine ar fi fost, să se apropie când ea i le va 
servi. În sfârşit, luă cele mai amănunțite precauţii spre a se 
feri de o astfel de moarte. Zăcea la pat, singur, bolnav; 
aşadar, putea să cugete în tihnă la propria lui apărare, 
singura nevoie destul de limpede a egoismului omenesc 
pentru a nu-i îngădui să neglijeze nimic. Dar nefericitul 
bolnav îşi otrăvise viaţa cu spaimele; şi, fără voia lui, 
bănuielile îi întunecară toate clipele cu negrele lor umbre. 
Însă cele două încercări de asasinat îl învăţară una dintre 
virtuțile cele mai necesare oamenilor politici, el pricepu 
subtila prefăcătorie de care trebuie să te foloseşti în jocul 
marilor interese ale vieţii. A-ţi ascunde o taină nu înseamnă 
nimic; dar a te ascunde premeditat, a şti să uiţi un fapt timp 
de treizeci de ani, dacă trebuie, ca Ali-Paşa!'2%', pentru a 
asigura o răzbunare calculată timp de treizeci de ani, este 
un lucru extraordinar într-o ţară unde puţini inşi ştiu să se 
prefacă timp de treizeci de zile. Domnul de Maulincour nu 
mai trăia decât prin doamna Jules. Era mereu preocupat cu 
cercetarea temeinică a mijloacelor de care ar fi putut să se 
servească în această bătălie nevăzută spre a birui nişte 
adversari  nevăzuţi. 'loate aceste piedici făceau să-i 
sporească pasiunea tăinuită pentru doamna Jules. Doamna 
Jules rămânea mai departe stăpâna gândurilor şi a inimii 
lui, mult mai ispititoare prin presupusele ei vicii, decât prin 
văditele virtuţi în temeiul cărora el îşi făcuse un idol din ea. 
Bolnavul, vrând să facă o recunoaştere a poziţiilor 
duşmanului, socoti că poate să-l iniţieze pe bătrânul vidam, 
fără primejdie, în dedesubturile situaţiei. Comandorul îl 
iubea pe Auguste cum iubeşte un părinte pe copiii soţiei 
sale; era om subţire, iscusit, avea o minte de diplomat. Veni 
aşadar să-l asculte pe baron, clătină din cap şi se sfătuiră. 
Blajinul vidam nu împărtăşi încrederea tânărului său 
prieten, când Auguste îi spuse că, în vremurile în care 
trăiau, poliţia şi autorităţile sunt în stare să cunoască orice 


mister, şi că, dacă va trebui neapărat să recurgă la ele, va 
găsi acolo puteri care să-i sprijine. 

Bătrânul îi răspunse cu gravitate: 

— Poliţia, dragă băiete, e tot ce poate fi mai 
neîndemânatic pe lume, iar autorităţile tot ce poate fi mai 
şubred în chestiunile particulare. Nici poliţia, nici 
autorităţile nu ştiu să citească în adâncul inimilor. Ceea ce li 
s-ar putea cere în mod rezonabil ar fi să cerceteze pricinile 
vreunui fapt. Or, autorităţile şi poliţia sunt cu totul 
nepotrivite pentru treaba asta; le lipseşte mai ales acel 
interes personal care dezvăluie totul celui ce are nevoie să 
ştie totul. Nicio putere omenească nu poate să-l împiedice 
pe un asasin sau pe un otrăvitor să ajungă la inima unui 
prinţ ori la stomacul unui om de treabă. Pasiunile fac cât o 
întreagă poliţie. 

Comandorul îl sfătui stăruitor pe baron să plece în Italia, 
din Italia în Grecia, din Grecia în Siria, din Siria în Asia şi să 
nu se întoarcă decât după ce îi va fi convins pe tainicii lui 
duşmani că s-a pocăit şi că astfel, în mod tacit, încheie pace 
cu ei; dacă nu, să rămână în palatul său, ba chiar în odaia 
sa, unde va putea să se pună la adăpost de loviturile lui 
Ferragus şi de unde să nu iasă decât pentru a-l zdrobi fără 
nicio primejdie. 

— Nu trebuie să te atingi de duşman decât ca să-i retezi 
capul, îi spuse el grav. 

Totuşi, bătrânul făgădui favoritului său că va întrebuința 
toată isteţimea cu care l-a hărăzit cerul, ca, fără să 
compromită pe cineva, să încerce câteva recunoaşteri în 
tabăra duşmanului, să-şi dea bine seama de situaţie şi să 
pregătească victoria. Comandorul avea în slujba lui un 
bătrân Figaro în retragere, cea mai şireată maimuţă care a 
luat vreodată chip de om, inteligent pe vremuri ca un 
diavol, făcând singur totul ca un ocnaş, sprinten ca un hoţ, 
subtil ca o femeie, ajuns însă la decăderea geniului, din 
lipsa împrejurărilor prielnice, de când cu noua alcătuire a 
societăţii pariziene, care i-a trecut la reformă pe valeţii de 


comedie. Acest emerit Scapini2%* era credincios stăpânului 
său ca unei fiinţe superioare; dar vicleanul vidam adăuga în 
fiecare an la leafa vechiului său staroste de crailăcuri o 
sumă destul de mare, atenţie care întărea prietenia firească 
prin legăturile interesului, şi-i asigura bătrânului nişte 
îngrijiri pe care nici iubita cea mai îndrăgostită nu le-a 
născocit vreodată pentru prietenul ei bolnav. Acestei perle a 
vechilor valeţi de teatru, relicvă a veacului trecut, ministru 
incoruptibil, căci nu mai avea patimi de satisfăcut, i se 
încredinţară comandorul şi domnul de Maulincour. 

— Domnul baron ar strica totul, spuse acest bărbat de 
seamă în livrea, chemat la sfat. Domnul să mănânce, să bea 
şi să doarmă în tihnă. lau totul asupra mea. 

Într-adevăr, la o săptămână după consfătuire, în timp ce 
domnul de Maulincour, complet vindecat, dejuna cu bunica 
lui şi cu vidamul, Justin întră să-i dea raportul. Pe urmă, cu 
acea falsă modestie cu care se fandosesc oamenii de talent, 
spuse, după ce bătrână se retrase în apartamentele ei: 

— Numele duşmanului care-l urmăreşte pe domnul baron 
nu este Ferragus. Acest om, acest diavol se numeşte 
Gratien, Henri, Victor, Jean-Joseph Bourignard. Jupân 
Gratien Bourignard este un fost antreprenor de construcţii, 
foarte bogat cândva, şi mai ales unul dintre cei mai frumoşi 
băieţi ai Parisului, un Lovelacei!27* în stare să seducă pe 
Grandissoni2%:. Aici se opresc informaţiile mele. El a fost un 
simplu muncitor, iar companionii din ordinul Devoranţilor 1- 
au ales, într-o bună zi, şef sub numele de Ferragus al XXIII- 
lea. Poliţia ar trebui s-o ştie, dacă poliţia ar fi instituită 
pentru a şti ceva. Omul ăsta s-a mutat, nu mai locuieşte în 
strada Vieux-Augustins, ci s-a aciuat acum pe strada 
Joquelet, doamna Jules Desmarets îl vizitează adesea; nu 
rareori, soţul ei, în drum spre Bursă, o conduce până în 
strada Vivienne, sau ea îşi conduce soţul la Bursă. Domnul 
vidam cunoaşte prea bine aceste lucruri pentru a nu-mi 
pretinde să-i spun dacă soţul o conduce pe soţie, ori soţia îl 
conduce pe soţ; însă doamna Jules e aşa de frumoasă, încât 


eu aş paria pe ea. Toate acestea sunt ultimele date sigure, 
Bourignard al meu joacă deseori cărţi la numărul 129. Este, 
dacă-mi îngăduiţi, domnule, un pezevenchi căruia-i plac 
femeile şi care, după felul cum se poartă, pare un om de 
condiţie aleasă. Altminteri, câştigă destul de des la cărţi, se 
deghizează ca un actor, se grimează cum îi place, şi trăieşte 
viaţa cea mai originală de pe lume. Nu mă îndoiesc că are 
mai multe domicilii, căci, în cea mai mare parte a timpului, 
scapă de ceea ce domnul comandor numeşte investigațiile 
parlamentare. Dacă domnul doreşte, se poate totuşi 
descotorosi de el în mod onorabil, ţinând seama de 
metehnele lui. Totdeauna-i uşor să scapi de un om căruia-i 
plac femeile. Totuşi, capitalistul ăsta vorbeşte de o nouă 
mutare. Acum, domnul vidam şi domnul baron au să-mi mai 
poruncească ceva? 

— Sunt mulţumit de tine, Justin, să nu mergi mai departe 
până nu-ţi spunem noi; veghează însă la toate, în aşa fel 
încât domnul baron să nu aibă a se teme de nimic. Scumpul 
meu copil, reluă vidamul, reia-ţi viaţa şi uit-o pe doamna 
Jules. 

— Nu, nu, zise Auguste, n-am să mă dau la o parte în faţa 
lui Gratien Bourignard, pe care vreau să-l am legat de 
mâini şi de picioare, ca şi pe doamna Jules. 

Seara, balonul Auguste de Maulincour, recent înălţat la 
un grad superior într-o companie a Corpului de gardă, se 
duse la bal, la Elysee-Bourboni!2*, la doamna ducesă de 
Berrit3%. Acolo, desigur, n-avea a se teme de nicio 
primejdie. Cu toate astea, baronul de Maulincour se trezi 
amestecat într-o chestiune de onoare, o chestiune ce era 
imposibil să fie aplanată. Adversarul lui, marchizul de 
Ronqguerolles, avea cele mai întemeiate motive să se plângă 
de Auguste, iar Auguste le iscase prin vechea sa legătură cu 
sora domnului de Ronquerolles, contesa de Serizyiăl-. 
Această doamnă, căreia nu-i plăcea sentimentalismul 
nemţesc, era în schimb mai mult decât exigentă până în 
cele mai mărunte detalii ale costumului ei de mironosiţă. 


printr-o fatalitate inexplicabilă, Auguste făcu o glumă 
nevinovată, pe care doamna de Serizy o luă în serios şi din 
pricina căreia fratele ei se simţi ofensat. Explicaţia avu loc 
într-un colţ, foarte discret. Ca oameni din lumea bună, cei 
doi adversari nu făcură nicio zarvă. Abia a doua zi, 
societatea din foburgul Saint-Honord, din foburgul Saint- 
Germain şi din anturajul regelui aflară întâmplarea. 
Doamna de Serizy fu apărată călduros, toată vina fiind 
aruncată asupra lui Maulincour. Augustele personaje 
interveniră. Martori de cea mai înaltă distincţie fură impuşi 
domnilor de Maulincour şi de Ronquerolles, iar pe teren 
fură luate toate precauţiile pentru ca nimeni să nu fie ucis. 
Când Auguste se află în faţa adversarului, om petrecăreţ, 
căruia nimeni însă nu-i tăgăduia sentimentul onoarei, nu 
putu să vadă în el instrumentul lui Ferragus, şeful 
Devoranţilor; simţi însă o ispită lăuntrică de a da ascultare 
unor presentimente inexplicabile şi de a-l chestiona pe 
marchiz. 

— Domnilor, spuse el către martori, nu refuz, de bună 
seamă, să înfrunt tirul domnului de Ronquerolles; însă mai 
înainte, declar că sunt vinovat, îi cer, chiar şi în mod public 
dacă doreşte, scuzele pe care mi le va pretinde, deoarece, 
când e vorba de o femeie, nimic n-ar putea, cred eu, să 
dezonoreze, pe un om galant. Mă adresez deci înţelepciunii 
şi generozităţii lui: oare nu e întrucâtva o prostie să te baţi, 
când cel ce are dreptate poate să fie ucis?... 

Domnul de Ronquerolles nu acceptă acest mod de a 
încheia chestiunea, iar baronul, devenit atunci şi mai 
bănuitor, se apropie de adversarul său. 

— Ei bine, domnule marchiz, îi spuse el, declaraţi-mi, de 
faţă cu aceşti domni, pe cuvântul dumneavoastră de 
gentilom, că nu v-a angajat în acest duel niciun alt motiv de 
răzbunare, în afară de cel despre care ştie toată lumea. 

— Domnule, nu are rost să-mi puneţi o asemenea 
întrebare. 


Şi domnul de Ronguerolles se duse să se aşeze la locul 
său. Se convenise, de mai înainte, că ambii adversari se vor 
mulţumi să schimbe câte un singur foc de pistol. Domnul de 
Ronguerolles, în ciuda distanţei stabilite, ce părea să facă 
moartea domnului de Maulincour foarte problematică, 
petru a nu spune imposibilă, îl dobori pe baron. Glonţul îl 
izbi în piept, două degete sub inimă, dar, din fericire, fără 
leziuni grave. 

— Aţi ţintit prea bine, domnule, spuse ofiţerul, pentru a fi 
vrut să răzbunaţi numai nişte sentimente moarte. 

Domnul de Ronguerolles îl crezuse pe Auguste mort şi nu 
putu să-şi reţină un surâs sardonic auzind aceste cuvinte. 

— Sora lui lulius Caesar, domnule, nu trebuie să fie 
bănuită. 

— Mereu doamna Jules, răspunse Auguste. 

Leşină, fără a putea să termine o glumă muşcătoare care 
îi muri pe buze; dar, deşi pierdu mult sânge, rana nu era 
primejdioasă. După vreo două săptămâni, timp în care 
bătrână văduvă şi vidamul îl copleşiră cu acele îngrijiri 
bătrâneşti cărora nu le afli secretul decât după o lungă 
experienţă de viaţă, într-o dimineaţă bunica sa îi dădu nişte 
lovituri crude, dezvăluindu-i neliniştea de moarte care îi 
cuprinsese pe cei doi bătrâni în ultimele zile. Primise o 
scrisoare semnată cu un F., în care i se povestea punct cu 
punct istoria meschinelor urmăriri cu care se înjosise 
nepotul ei. În scrisoare i se reproşau domnului de 
Maulincour fapte nedemne de un om cinstit. El, se spunea, 
pusese pe o bătrână să stea în piaţa birjelor din strada 
Menars şi această bătrână iscoadă, în aparenţă 
îndeletnicindu-se să le vândă birjarilor apa din sacalele ei, 
avea în realitate misiunea să pândească drumurile doamnei 
Jules Desmarets. El îl spionase pe cel mai inofensiv om de 
pe lume ca să-i afle toate tainele, tind de aceste taine 
depindeau viaţa şi moartea a trei persoane. Numai el voise 
nemiloasa luptă în care, rănit până atunci de trei ori, va 
pieri în mod inevitabil, întrucât moartea lui a fost hotărâtă 


prin jurământ şi va fi urmărită prin toate mijloacele 
omeneşti. Domnul de Maulincour nu va mai putea să-şi evite 
soarta nici măcar făgăduind că va respecta taina vieţii celor 
trei persoane, întrucât nu e cu putinţă să crezi în cuvântul 
unui gentilom capabil să se comporte tot atât de josnic ca 
un agent de poliţie; şi de ce? ca să tulbure, fără motiv, viaţa 
unei femei nevinovate şi a unui bătrân respectabil. 
Scrisoarea nu însemna nimic pentru Auguste, în comparaţie 
cu duioasele mustrări pe care le îndură din partea baroanei 
de Maulincour. Să nu ai niciun respect şi nicio încredere 
faţă de o femeie, s-o spionezi fără să ai dreptul! Şi trebuie 
oare s-o spionezi pe femeia de care eşti îndrăgostit? Fu un 
torent din acele excelente argumente care nu dovedesc 
niciodată nimic şi care îl făcură pe tânărul baron, pentru 
prima oară în viaţa lui, să fie cuprins de una dintre acele 
cumplite mânii omeneşti în care încolţesc şi din care se 
zămislesc acţiunile capitale ale vieţii. 

— Întrucât acest duel este un duel pe viaţă şi pe moarte, 
îşi spuse el ca o concluzie, trebuie să-mi ucid duşmanul prin 
toate mijloacele de care pot să dispun. 

Comandorul plecă îndată să caute, din partea domnului 
de Maulincour, pe şeful poliţiei speciale a Parisului, şi fără 
să amestece în istorisirea întâmplării nici numele, nici 
persoana doamnei Jules, deşi ea constituia nodul tainei, îi 
împărtăşi temerile pe care le stârnea în familia Maulincour 
necunoscutul personaj destul de îndrăzneţ pentru a jura 
pieirea unui ofiţer din gardă, în pofida legilor şi a poliţiei. 
Omul poliţiei, de uimire îşi ridică ochelarii verzi, îşi şterse 
nasul de mai multe ori, şi-i oferi tabac vidamului care, din 
demnitate, pretindea că nu obişnuieşte tabac, cu toate că 
avea nasul îngălbenit. Apoi şeful îşi însemnă câteva date şi 
făgădui că, ajutat de Vidocgi22* şi de copoii lui, va raporta 
peste două-trei zile familiei Maulincour despre acest 
duşman, zicând că nu există taine pentru poliţia Parisului. 
După câteva zile, şeful veni să-l vadă pe domnul vidam la 
palatul Maulincour, şi-l găsi pe tânărul baron complet 


vindecat de ultima să rană. Atunci, el le mulţumi, în stil 
administrativ, pentru indicaţiile pe care avuseseră 
bunăvoința să i le dea, ajutându-l să descopere că 
Bourignard era un condamnat la douăzeci de ani muncă 
silnică, însă care evadase ca prin minune în timpul mutării 
de la temniţa din Bicetre la Toulon. De treisprezece ani 
poliţia se străduia zadarnic să-l prindă, după ce aflase că 
venise fără nicio sfială să locuiască la Paris, unde scăpase 
de cele mai straşnice urmăriri, deşi fusese mereu amestecat 
în multe afaceri tenebroase. Pe scurt, acest ins, a cărui viaţă 
era plină de cele mai ciudate năstruşnicii, urma să fie 
înhăţat în mod sigur la unul dintre domiciliile lui şi înaintat 
justiţiei. Funcţionarul îşi termină raportul  oficios, 
spunându-i domnului Maulincour că, dacă acordă afacerii 
atâta importanţă încât ar vrea să fie martor la capturarea 
lui Bourignard, poate să vină a doua zi, la ora opt 
dimineaţa, în strada Sainte-Foi, într-o casă al cărei număr i-l 
şi indică. Domnul de Maulincour nu ţinu să meargă să 
capete această certitudine, încrezându-se, cu sfântul 
respect pe care îl inspiră poliţia la Paris, în sârguinţa 
autorităţilor. După trei zile, necitind nimic în ziar despre 
arestarea care, oricum, ar fi putut furniza material pentru 
câteva articole interesante, domnul de Maulincour fu 
cuprins de oarecare nelinişte, repede împrăştiată de 
următoarea scrisoare: 


«Domnule baron, 


Am onoarea a vă anunţa că nu trebuie să mai aveţi 
nicio teamă în legătură cu afacerea despre care era 
vorba. Numitul Gratien Bourignard, zis Ferragus, a 
decedat ieri, la domiciliul său din strada Joguelet, 
numărul 7. Îndoielile pe care le mai aveam asupra 
identităţii lui au fost întru totul spulberate de către 
fapte. Medicul Prefecturii poliţiei a fost trimis de noi pe 
lângă cel al Primăriei, iar şeful poliţiei siguranţei a 


făcut toate verificările necesare spre a căpăta o 
certitudine deplină. De altminteri, cinstea martorilor 
care au semnat actul de deces şi atestarea celor ce l-au 
îngrijit pe numitul Bourignard în ultimele sale clipe, 
printre altele cea a respectabilului vicar a bisericii 
Bonne-Nouvelle, căruia i s-a spovedit, la confesional; 
căci a murit creştineşte, nu ne-au îngăduit să păstrăm 
nici cele mai mici îndoieli. 


Primiţi, domnule baron» etc. 


Domnul de Maulincour, bunica lui şi vidamul răsuflară 
uşuraţi cu o plăcere de nespus. Bătrână îşi îmbrăţişă 
nepotul, lăsând să-i scape o lacrimă, şi se duse să înalțe o 
rugă de mulţumire către Dumnezeu. Buna văduvă, care 
pusese să se slujească o novenă pentru mântuirea lui 
Auguste, socoti că rugăciunile ei au fost împlinite. 

— Ei bine, zise comandorul, acum poţi să te duci la balul 
despre care-mi vorbeai, nu mai am nimic împotrivă. 

Domnul de Maulincour era cu atât mai ispitit să se ducă 
la acel bal, cu cât acolo trebuia să se afle şi doamna Jules. 
Era un bal dat de prefectul de Sena, la care cele două 
societăţi ale Parisului se întâlneau ca pe un teren neutru. 
Auguste străbătu saloanele, dar n-o zări nicăieri pe femeia 
care exercita asupra vieţii lui o influenţă aşa de mare. Intră 
într-un budoar încă gol, unde câteva mese de joc aşteptau 
jucătorii, şi se aşeză pe un divan, pradă celor mai 
contradictorii gânduri în legătură cu doamna Jules. Un 
bărbat îl luă atunci pe tânărul ofiţer de braţ, şi baronul 
rămase  năucit văzându-l pe cerşetorul din strada 
Coquilliere, pe Ferragus al Idei, locatarul din strada Soly, 
Bourignard al lui Justin, ocnaşul poliţiei, mortul din ajun. 

— Domnule, niciun strigăt, nicio vorbă, îi zise Bourignard, 
căruia îi recunoscu glasul, dar care ar fi părut de 
nerecunoscut oricărui altuia. 


Era îmbrăcat elegant, purta însemnele Ordinului Lâna de 
Aur şi o decorație la costum. 

— Domnule, reluă el cu o voce şuierătoare ca de hienă, 
întrucât ai apelat la poliţie, îndreptăţeşti toate tentativele 
mele. Vei pieri, domnule. Trebuie. O iubeşti pe doamna 
Jules? Dar oare ea te iubea? Cu ce drept voiai să-i tulburi 
liniştea, să-i ponegreşti cinstea? 

Cineva se apropie. Ferragus se ridică să plece. 

— Îi cunoaşteţi pe acest om? întrebă demnul de 
Maulincour înhăţându-l pe Ferragus de guler. 

Dar Ferragus se eliberă uşor, îl luă pe domnul de 
Maulincour de păr şi îi zgâlţâi batjocoritor de câteva ori 
capul. 

— Aşadar, e absolută nevoie de plumb pentru a-l face 
înţelept? zise el. 

— Nu personal, domnule, răspunse de Marsay, martorul 
acestei scene; ştiu însă că domnul este domnul de Funcal, 
un portughez foarte bogat. 

Domnul de Funcal dispăruse. Baronul alergă după el, dar 
nu mai putu să-l prindă din urmă. Când ajunse sub peristil îl 
văzu, într-un echipaj strălucitor, pe Ferragus, care rânji 
privindu-l şi porni în trap grăbit. 

— Domnule, vă rog, zise Auguste, întorcându-se în salon 
şi adresându-se lui de Marsay, pe care îi cunoştea. Unde 
locuieşte domnul de Funcal? 

— Eu nu ştiu, dar fără îndoială că veţi afla de la cineva de 
pe aici. 

Întrebându-l pe prefect, baronul află că domnul conte de 
Funcal locuia la ambasada Portugaliei. În acea clipă, când i 
se părea că mai simte încă degetele de gheaţă ale lui 
Ferragus în păr, o văzu pe doamna Jules în toată 
frumuseţea ei, proaspătă, gingaşă, suavă, strălucind de 
acea neprihănire feminină de care se îndrăgostise. Această 
fiinţă, infernală pentru el, nu mai stârnea în Auguste decât 
ura, iar ura aceasta se revărsa din privirile lui, sângerândă, 


groaznică; pândi clipa când să-i vorbească fără a fi auzit de 
nimeni, Şi-i zise: 

— Doamnă, iată, pentru a treia oară aceşti bravi ai 
dumneavoastră dau greş cu mine. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? răspunse ea roşind. Ştiu 
că vi s-au întâmplat mai multe accidente neplăcute, care m- 
au impresionat; dar cum aş putea eu să am vreun amestec? 

— Ştiţi, aşadar, că există nişte bravi îndreptaţi împotriva 
mea de către omul din strada Soly? 

— Domnule! 

— Doamnă, acum nu numai eu vă voi cere socoteală, şi nu 
pentru fericirea mea, ci pentru sângele meu... 

În acea clipă, Jules Desmarets se apropie: 

— Ce-i spuneţi soţiei mele, domnule? 

— Veniţi să vă informaţi acasă la mine, dacă sunteţi 
curios, domnule. 

Şi Maulincour ieşi, lăsând-o pe doamna Jules palidă şi 
aproape leşinată. 

Sunt puţine femei care, măcar o dată în viaţa lor, să nu fi 
fost puse - în legătură cu vreun fapt de netăgăduit - în faţa 
unei întrebări precise, hotărâte, categorice, una dintre 
acele întrebări puse fără nicio cruţare de către soţii lor, 
când simplul fapt că sunt bănuite le şi dă o uşoară înfiorare, 
iar cel dintâi cuvânt le pătrunde în inimă ca lama unui 
pumnal. De unde şi axioma: Toate femeile mint. Minciună 
oficioasă, minciună neînsemnată, minciună sublimă, 
minciună oribilă; dar obligaţia de a minţi. Şi, odată admisă o 
astfel de obligaţie, nu trebuie oare să ştii cum să minţi? 
Femeile mint admirabil în Franţa. Moravurile noastre le 
învaţă să se prefacă desăvârşit! În fine, femeia este într-un 
mod atât de firesc impertinentă, atât de drăguță, atât de 
gingaşă, atât de adevărată în minciună; ea cunoaşte atât de 
bine utilitatea minciunii atunci când e nevoie să eviţi, în 
viaţa socială, cruntele zguduiri cărora fericirea nu le-ar 
rezista, încât le este necesară ca vata în care-şi păstrează 
bijuteriile. Minciuna devine astfel pentru ele temelia limbii, 


iar adevărul nu mai este decât o excepţie; îl rostesc, aşa 
cum sunt virtuoase, din capriciu ori din interes. Şi, după 
cum le e firea, unele femei râd minţind, altele plâng, altele 
devin grave, altele se supără. După ce au început în viaţă 
prin a se preface că nu le pasă de laudele ce le produco 
deosebită plăcere, sfârşesc adesea prin a se minţi pe ele 
insele. Cine nu le-a admirat aparenţa de superioritate în 
clipele în care tremură pentru tainicele bucurii ale iubirii 
lor? Cine nu le-a studiat dezinvoltura, uşurinţa, libertatea 
de spirit în cele mai mari încurcături ale vieţii? La ele nimic 
nu pare nefiresc: înşelătoria se revarsă aşa cum cade 
zăpada din cer şi cu ce artă descoperă ele adevărul 
celorlalţi! Cu ce fineţe folosesc cea mai strictă logică, faţă 
de întrebarea pătimaşă ce le dezvăluie taina inimii unui 
bărbat care-i atât de naiv încât să recurgă la întrebări! A 
pune întrebări unei femei nu înseamnă oare a te da pe 
mâna ei? Nu va pricepe ea tot ceea ce ai vrea să-i ascunzi şi 
nu va izbuti să tacă vorbind? Iar unii bărbaţi au pretenţia să 
lupte cu femeia pariziancă! Ca o femeie care ştie să se 
ferească de loviturile de pumnal, zicând: - Prea eşti curios! 
ce te interesează? De ce vrei să ştii? A, eşti gelos! Şi dacă 
nu vreau să-ţi răspund? În sfârşit, cu o femeie care 
cunoaşte o sută treizeci şi şapte de mii de feluri de a spune 
NU, şi incomensurabile variaţii pentru a spune DA. 
Studierea lui nu şi a lui da nu e oare una dintre cele mai 
frumoase opere diplomatice, filosofice, logografice şi morale 
care ne rămâne de făcut? Însă pentru a înfăptui o 
asemenea operă diabolică, nu s-ar cere oare un geniu 
androgin? De aceea, aşa ceva nu se va încerca niciodată. Şi, 
dintre toate lucrările inedite, oare nu aceasta este cea mai 
cunoscută, cea mai practicată de femei? Aţi studiat 
vreodată alura, poza, dezinvoltura unei minciuni? la priviţi! 
Doamna Desmarets stă în colţul din dreapta al trăsurii, iar 
soţul ei în colţul din stânga. Ştiind să-şi stăpânească emoția, 
după ce plecaseră de la bal, doamna Jules se prefăcea că e 
pe deplin liniştită. Soţul nu-i spusese nimic şi nu-i spunea 


încă nimic. Jules privea pe geam zidurile negre ale caselor 
tacute prin faţa cărora treceau; dar dintr-odată, ca ros de 
un anume gând, la o cotitură de stradă îşi întoarse privirile 
spre soţia sa, căreia părea să-i fie frig, în ciuda mantoului 
de blană în sare era înfăşurată; i se păru pierdută în 
gânduri şi poate că într-adevăr aşa era. Dintre toate 
lucrurile care se transmit de la un om la altul, îngândurarea 
şi gravitatea sunt cele mai contagioase, 

— Oare ce-a putut să-ţi spună domnul de Maulincour 
încât să te impresioneze atât de mult, întrebă Jules, şi oare 
ce vrea să mă duc să aflu acasă la el? 

— Nu va putea să-ţi spună nimic altceva decât ceea ce 
pot să-ţi spun şi eu acum, răspunse ea. 

Şi, cu acea ingeniozitate feminină care totdeauna 
umileşte întrucâtva virtutea, doamna Jules aşteptă o nouă 
întrebare. Soţul întoarse capul către zidurile caselor şi 
continuă să studieze porţile. O nouă întrebare n-ar fi 
însemnat o bănuială, o neîncredere? În dragoste, a bănui o 
femeie este o crimă. Jules ucisese un om fără să se fi îndoit 
de soţia sa. Clemence nu ştia câtă dragoste adevărată, ce 
adâncime a gândurilor era în tăcerea soţului ei, după cum 
Jules nu cunoştea drama cumplita ce sugruma inima 
Clemencei lui. Şi trăsura trecea prin Parisul tăcut, ducând 
doi soţi, doi îndrăgostiţi ce se idolatrizau şi care, sprijiniți 
duios, alături, pe pernele de mătase, erau totuşi despărțiți 
printr-o genune. În trăsurile acestea elegante, care între 
miezul nopţii şi orele două se întorc de la bal, câte scene 
cumplite nu se petrec, în acele cupeuri ale căror felinare 
luminează şi stradă şi trăsură, cele cu geamurile străvezii, 
cupeurile dragostei legitime în care perechile se pot certa 
fără a se teme că vor fi văzute de trecători, deoarece starea 
civilă îţi dă dreptul să cerţi, să baţi, să îmbrăţişezi o soţie, în 
trăsură sau oriunde aiurea! Câte taine nu se dezvăluie 
astfel pedeştrilor nocturni, tinerilor veniţi la bal în trăsură, 
dar nevoiţi, din vreo pricină oarecare, să plece pe jos! Eră 
pentru prima oară când Jules şi Clemence şedeau aşa, izolat 


fiecare într-un colţ al trăsurii. De obicei, soţul sta strâns 
lipit de soţia lui. 

— S-a făcut cam frig, zise doamna Jules. 

Dar soţul nu o auzi, studia firmele negre ale prăvăliilor. 

— Clemence, zise el în sfârşit, iartă-mi întrebarea pe care 
am să ţi-o pun. 

Şi se apropie, o cuprinse pe după mijloc şi o strânse 
lângă el. 

«Doamne, iată-ne ajunşi şi aici!» gândi biata femeie. 

— Ei bine, răspunse ea prevenind întrebarea, vrei să afli 
ce mi-a spus domnul de Maulincour. Am să-ţi spun, Jules, 
dar o fac cu groază. Dumnezeule, am putea noi să avem 
vreun secret unul faţă de celălalt? Te văd frământându-te 
între încrederea în iubirea noastră şi nişte temeri 
nelămurite; dar oare conştiinţa noastră nu e limpede, şi 
bănuielile tale nu ţi se par prea întunecate? De ce nu rămâi 
în limpezimea care ţi-e dragă? După ce îţi voi povesti totul, 
ai să vrei să mai afli însă; şi totuşi, nici eu nu ştiu ce ascund 
ciudatele cuvinte ale acestui om. Ei bine, s-ar putea ca de 
aici să se işte între noi doi o pricină de moarte. Aş dori 
foarte mult să uităm amândoi ceasul acesta rău. Dar, în 
orice caz, jură-mi că vei aştepta ca această întâmplare 
ciudată să se lămurească de la sine. Domnul de Maulincour 
mi-a declarat că cele trei accidente despre care ai auzit 
vorbindu-se: căderea pietrei peste servitorul lui, 
sfărâmarea  cabrioletei şi duelul provocat din cauza 
doamnei de Serizy ar fi urmarea unei conjuraţii pe care eu 
aş fi urzit-o împotriva lui. Pe urmă, m-a ameninţat că-ţi va 
arăta motivul care m-ar îndemna să-l asasinez. Pricepi tu 
ceva din toate astea? Tulburarea mea se datoreşte spaimei 
pe care mi-a pricinuit-o înfăţişarea lui de nebun, ochii lui 
rătăciţi şi cuvintele întretăiate de o înfrigurare lăuntrică. 
Am crezut că şi-a pierdut minţile. Asta-i tot. Apoi, n-aş fi 
femeie dacă nu aş fi băgat de seamă că, de un an încoace 
am devenit, cum se spune, pasiunea domnului de 
Maulincour. Nu m-a văzut niciodată decât la bal, iar vorbele 


lui erau fără nicio importanţă, ca toate cele ce se spun la un 
bal. Poate că vrea să ne dezbine, ca să mă găsească într-o zi 
singură şi fără apărare. Pricepi tu ceva? Ai şi încruntat 
sprâncenele. Oh, urăsc din tot sufletul lumea. Noi suntem 
atât de fericiţi fără ea! De ce oare trebuie s-o frecventăm? 
Jules, te implor, făgăduieşte-mi că vei uita toate astea. 
Mâine, sunt sigură, vom auzi, că domnul de Maulincour a 
înnebunit. 

«Bizară poveste!» îşi zise Jules, coborând din trăsură sub 
peristilul de la scară. 

Întinse braţele spre soţie şi urcară amândoi în 
apartamentele lor. 

Pentru a înfăţişa această povestire cu întreg adevărul 
amănuntelor ei, pentru a-i urmări cursul în toate meandrele 
sale, trebuie să dezvăluim acum câteva secrete ale 
dragostei, să ne strecurăm sub lambriurile unui dormitor, 
nu în mod indecent, ci aşa cum făcea Trilby, ca să nu 
deranjăm nici pe Dougal, nici pe Jeannie, să nu deranjăm pe 
nimeni, să fim tot atât de puri pe cât vrea să fie nobila 
noastră limbă franceză, tot atât de îndrăzneţi pe cât a fost 
pensula lui Gerard! în tabloul Daphnis şi Chloe. 
Dormitorul doamnei Jules era un loc sacru. Numai soţul şi 
camerista puteau să intre acolo. Bogăția beneficiază de 
privilegii deosebite, dintre care cele mai de pizmuit sunt 
acelea ce permit să desfăşori simţămintele în toată 
splendoarea lor, să le sporeşti prin satisfacerea miilor de 
capricii, să le înconjuri de acea strălucire ce le amplifică, de 
acele căutări ce le purifica, de acele gingăşii ce le fac şi mai 
ispititoare. Dacă dispreţuiţi dineurile pe iarbă şi mesele 
prost servite, dacă vă place să vedeţi o faţă de masă 
damaschinată, de un alb orbitor, tacâmuri de argint, 
porţelanuri de o puritate rară, masă cu margini de aur, 
frumos cizelată, luminată de candelabre delicate, şi, sub 
globuri de argint cu blazonul pictat pe ele, minunâţiile celei 
mai distinse bucătării atunci, pentru a fi consecvent, trebuie 
să lăsaţi mansarda sub acoperişul ei şi grizetelei:4+ în 


stradă; abandonaţi deci mansardele, grizetele, umbrelele, 
galenţii scârţiitori în seama celor ce-şi plătesc masa din 
meditații cu ora; apoi, trebuie să consideraţi dragostea ca 
pe un principiu ce nu se poate manifesta în toată strălucirea 
lui decât pe nişte covoare de Savennerie, sub sclipirile de 
opal ale unei lămpi marmorine, între pereţi discreţi, 
acoperiţi cu mătase, înaintea unui cămin auriu, într-o 
cameră izolată de zarva vecinilor, a străzii, a tuturor, cu 
storuri, cu obloane, cu perdele bogate. Aveţi nevoie de 
oglinzi în care formele să joace şi care să multiplice la infinit 
femeia pe care o vrei multiplă şi pe care iubirea o multiplică 
adesea; şi de divanuri foarte joase; şi de un pat care, 
asemenea unei taine, se lasă ghicit fără a sări în ochi; apoi, 
în această odaie elegantă, sunt necesare blănuri pentru 
tălpile goale, lămpi strălucitoare aşezate sub abajururi de 
muselină drapată, spre a se putea citi la orice oră din 
noapte; şi flori ce nu dau amețeli, şi cearşafuri a căror 
fineţe ar fi mulţumit-o şi pe Ana de Austria!35!. Doamna 
Jules realizase aceste pretenţioase condiţii, însă numai 
atâta nu însemna nimic. Orice femeie de gust putea face la 
fel, cu toate că, fireşte, în medul cum erau aranjate aceste 
lucruri se simţea pecetea unei personalităţi ce dă unei 
podoabe sau unui amănunt o trăsătură inimitabilă. Astazi, 
mai mult ca oricând, domneşte fanatismul individualităţii. 
Cu cât legile noastre vor tinde spre o egalitate imposibilă, 
cu atât ne vom deosebi mai mult prin moravuri. De aceea, 
oamenii bogaţi încep, în Franţa, să devină din ce în ce mai 
exclusivişti în gusturile lor şi în lucrurile care le aparţin, 
cum n-au mai fost de treizeci de ani. Doamna Jules ştia la ce 
o angaja un asemenea program şi pusese toată casa în 
armonie cu un lux care se potriveşte atât de bine cu iubirea. 
O mie cinci sute de franci şi Sofica mea, sau dragostea în 
colibă, sunt vorbe de oameni lihniţi, ce se mulţumesc, la 
început, cu o pâine neagră, dar care, devenind pricepuţi în 
ale mâncării, dacă iubesc cu adevărat, sfârşesc prin a jindui 
bunătăţile gastronomiei. Dragostea are oroare de muncă şi 


de mizerie. Ea mai degrabă ar muri, decât să-şi târască 
viaţă de azi pe mâine. Cele mai multe femei, când se întorc 
de la bal, grăbite să se culce, azvârl împrejuru-le rochiile, 
florile ofilite, buchetele a căror mireasmă s-a stins. Îşi 
aruncă pantofiorii pe sub vreun fotoliu, lipăie din papuci 
prin casă, îşi scot pieptenii, îşi despletesc părul, fără să se 
preocupe cum arată. Puţin le pasă că soţii lor văd agrafele, 
spelcile, cârligele ce susțineau elegantele edificii ale 
pieptănăturii sau ale podoabelor. Nu mai rămâne nimic 
ascuns, totul se dezvăluie în faţa soţului, niciun pic de fard 
nu mai e păstrat pentru el. Corsetul, mai tot timpul tratat 
cu cele mai deosebite griji, rămâne aruncat pe unde-o fi, 
dacă slujnica adormită uită să-l ia. În sfârşit, balenele 
datorită cărora mânecile stau înfoiate, subraurile din pânză 
cauciucată, zorzoanele amăgitoare, meşele cumpărate de la 
frizer întreaga alcătuire mincinoasă a femeii stă risipită 
acolo. Disjecta membra poetae:'::, poezia falsă atât de 
admirată de cei pentru care fusese concepută şi elaborată, 
drăgălaşa femeie năpădeşte toate colţurile. Dragostei unui 
soţ care cască i se înfăţişează atunci o femeie adevărată 
care cască şi ea, care vine într-o dezordine fără eleganţă, 
pe cap cu o bonetă de noapte ponosită, cea de ieri, cea de 
mâine. — Căci, la urma urmei, domnule, dacă vrei să 
mototolesc în fiecare seară câte-o drăguță bonetă de 
noapte, sporeşte-mi banii pentru întreţinere. Şi iată viaţa 
aşa cum e. O femeie apare totdeauna bătrână şi lipsită de 
orice farmec pentru soţul ei, însă gătită, elegantă şi 
dichisită pentru celălalt, pentru rivalul tuturor soţilor, 
pentru lumea care cleveteşte şi care bârfeşte orice femeie. 
Inspirată de o iubire adevărată, căci şi iubirea are, ca şi 
celelalte fiinţe, instinctul ei de conservare, doamna Jules se 
purta cu totul altfel, şi găsea în statornicele mulţumiri ale 
fericirii sale forţă trebuincioasă spre a-şi îndeplini multele 
îndatoriri ce nu trebuie neglijate niciodată, întrucât ele fac 
durabilă iubirea. De altminteri, aceste griji, aceste 
îndatoriri nu purced ele dintr-o minunată demnitate 


personală? Nu sunt ele oare nişte măguliri? Nu înseamnă 
ele a respecta, respectându-te pe tine, fiinţa iubită? Aşadar, 
doamna Jules îi interzisese soţului să intre în camera în care 
ea îşi schimba toaleta de bal şi din care ieşea îmbrăcată 
pentru noapte, tainic împodobită pentru tainicele bucurii 
ale inimii ei. Când se întorcea în această cameră, totdeauna 
elegantă şi graţioasă, lui Jules i se înfăţişa o femeie 
îmbrăcată cochet într-un capot elegant, cu părul împletit 
simplu, în coade, groase ca o cunună, căci, nesfiindu-se de 
dezordine, ea nu-i răpea iubirii nici imaginea, nici 
mângâierile; era o femeie care în viaţa de fiecare zi apărea 
mai simplă şi mai frumoasă decât atunci când se afla în 
societate; o femeie împrospătată printr-o baie şi al cărei 
singur artificiu consta în a fi mai albă decât muselinele şi, 
mai proaspătă decât cel mai proaspăt parfum, mai 
seducătoare decât cea mai abilă curtezană, în sfârşit, 
totdeauna duioasă şi prin urmare totdeauna iubită. Această 
admirabilă intuire a meseriei de femeie a fost marele secret 
al Josephinei pentru a plăcea lui Napoleon, aşa cum fusese 
odinioară al Cesoniei pentru Caius Caligula, al Dianei de 
Poitiers pentru Henric al Il-lea. Dar dacă un asemenea 
secret a fost atât de rodnic pentru nişte femei ce-şi 
numărau vârsta în şapte sau opt lustri!37+, ce armă devine el 
în mâinile unei femei tinere! Un soţ îndură atunci cu 
bucurie fericirile fidelității sale. 

Or, întorcându-se acasă după discuţia care o 
înspăimântase cumplit şi care o mai neliniştea încă, doamna 
Jules acordă o grijă deosebită toaletei sale de noapte. Vru 
să se facă şi se făcu fermecătoare. Îşi legă strâns cordonul 
capotului, îşi lăsă pieptul puţin descoperit, părul îl desfăcu 
peste umerii rotunzi; baia parfumată îi dase un miros 
îmbătător; picioarele goale erau în papuci de catifea. 
Sigură pe farmecele ei, veni cu paşi mărunți şi îşi puse 
mâinile peste ochii lui Jules, pe care îl găsi copleşit de 
gânduri, în halat, cu cotul sprijinit de şemineu, cu un picior 


pe bară. Ea îi spuse atunci la ureche, încălzind-o cu 
răsuflarea ei şi muşcând-o cu vârful dinţilor: 

— La ce vă gândiţi, domnule? 

Apoi, strângându-le cu pasiune, îl cuprinse în braţe 
pentru a-l smulge din negrele-i gânduri. Femeia care 
iubeşte îşi cunoaşte întreaga putere; şi cu cât e mai 
virtuoasă, cu atât mai fermecătoare este cochetăria ei. 

— La tine, răspunse el. 

— Numai la mine? 

— Da! 

— O, iată un da foarte hazardat. 

Se culcară. Adormind, doamna Jules îşi zise: «Fără 
îndoială, domnul de Maulincour va fi pricina vreunei 
nenorociri. Jules e îngrijorat, preocupat, nutreşte gânduri 
pe care nu mi le spune». Pe la orele trei de dimineaţă, o 
presimţire care îi săgetase inima trezi din somn pe doamna 
Jules. Percepu, şi fizic şi sufleteşte totodată, absenţa soţului 
ei. Nu mai simţea braţul pe care Jules i-l ţinea sub cap, acel 
braţ pe care dormea fericită, liniştită, de cinci ani încoace, 
şi pe care ea nu-l obosea niciodată. Apoi o voce îi spuse: - 
Jules suferă, Jules plânge... Săltă capul, se ridică, pipăi locul 
rece al soţului, apoi îl zări pe acesta aşezat lângă foc, cu 
picioarele pe cenuşar, cu capul sprijinit pe speteaza unui 
fotoliu, cu lacrimi pe obraji. Nefericita soţie sări repede jos 
din pat şi dintr-un salt fu pe genunchii soţului ei. 

— Jules, ce ai? Suferi? Vorbeşte! Spune! Spune-mi! 
Vorbeşte-mi, dacă mă iubeşti. 

Într-o clipă, îl copleşi cu o sută de vorbe care exprimau 
duioşia cea mai adâncă. 

Jules se aşeză la picioarele soţiei, îi sărută genunchii, 
mâinile şi îi răspunse, cu ochii în lacrimi: 

— Draga mea Clemence, sunt tare nenorocit! Nu iubeşte 
cel ce nu are încredere în iubita lui, iar tu eşti iubita mea. 
Te ador, bănuindu-te. Vorbele pe care le-a rostit individul 
acela mi-au pătruns în inimă, au rămas acolo, fără voia mea, 
şi mă chinuiesc. Dedesubtul lor e o taină. În sfârşit, mi-e 


ruşine, dar explicaţiile tale nu m-au mulţumit. Rațiunea îmi 
aprinde nişte lumini pe care dragostea mă race să le alung. 
E o luptă crâncenă! Aş putea oare să stau aşa, ţinânducţi 
capu-n care bănuiesc gânduri care-mi sunt necunoscute? 
Oh! Te cred, te cred! strigă el năvalnic, când o văzu 
surâzând cu tristeţe şi deschizând gura să vorbească Nu-mi 
spune nimic, nu-mi reproşa nimic. Cea mai neînsemnată 
vorbă a ta m-ar ucide. De altminteri, ai putea tu să-mi spui 
un singur lucru pe care, de trei ore încoace, eu să nu mi-l fi 
spus? Da, de trei ore stau aici, privându-te cum dormi, atât 
de frumoasă, admirându-ţi fruntea atât de pură şi liniştită. 
Oh, da, tu întotdeauna mi-ai spus toate gândurile tale, nu-i 
aşa? Numai eu sunt în sufletul tău. Contemplându-te 
scufundându-mi ochii în ochii tăi, văd totul, totul. Viaţa ta e 
tot atât de pură pe cât îţi e de limpede privirea. Nu, nue 
niciun ascunziş în ochii aceştia atât de străvezii. 

Se ridică şi îi sărută ochii. 

— Lasă-mă să-ţi mărturisesc, făptură scumpă, că de cinci 
am încoace ceea ce sporea zi de zi fericirea mea era că nu 
ştiam ca tu să fi avut vreuna dintre acele afecţiuni fireşti ce 
răpesc totuşi o parte din iubire Tu nu ai avut nici soră, nici 
tată, nici mamă, nici prietenă, eu, în inima ta, nu eram deci 
nici deasupra, nici dedesubtul nimănui: eram numai eu. 
Clemence, repetă-mi toate vorbele de dragoste pe care mi 
le-ai spus de atâtea ori, nu mă dojeni, alină-mă, sunt 
nefericit. Fireşte, eu am să-mi reproşez o bănuială odioasă, 
pe când tu nu ai nimic în inima ta care să te mistuie. lubita 
mea, spune, aş putea să stau aşa lângă tine? Două capete, 
atât de strâns unite, cum ar putea să rămână pe aceeaşi 
pernă, când unul dintre ele suferă, iar celălalt e liniştit... La 
ce te gândeşti? spuse el deodată, văzând-o pe Clemence 
visătoare, amuţită şi neînstare să-şi stăpânească lacrimile. 

— Mă gândesc la mama, răspunse ea pe un ton grav 
Jules, tu cu ai cum să ştii durerea Clemencei tale; nevoită 
să-şi amintească ultimele clipe ale mamei ei pe patul de 
moarte, în timp ce îţi ascultă glasul, cea mai plăcută dintre 


muzici; şi nici că îmi vine în minte sfâşietoarea crispare a 
mâinilor îngheţate ale unei muribunde, în timp ce simt 
dezmierdarea mâinilor taie, atunci când mă copleşeşti cu 
dovezile duioasei tale iubiri. 

Îl ridica pe soţul său, îl îmbrăţişă, îl strânse cu o forţă pe 
care înflăcărarea o făcea mai mare decât a unui bărbat, îl 
sărută pe păr şi îl acoperi cu lacrimi. 

— Ah! aş vrea să fiu ciopârţită de vie pentru tine! Spune- 
mi că numai eu te fac fericit, că pentru tine sunt cea mai 
frumoasă dintre femei, că pentru tine valorez cât o mie de 
femei. Tu eşti iubit cum niciun bărbat nu va mai fi vreodată. 
Nu ştiu ce vor să spună cuvintele datorie şi virtute. Jules, eu 
te iubesc pentru tine, sunt fericită să te iubesc, şi te voi iubi 
tot mai mult până la ultima mea suflare. Am o mândrie a 
iubirii mele, mă cred menită să nu cunosc în viaţa mea 
decât dragoste. Ceea ce spun acum e foarte urât, poate: 
sunt mulţumită că n-am copii, şi nici nu doresc să am. Mă 
simt mai mult soţie decât mamă. Ei bine, ce te frământă? 
Ascultă-mă, iubirea mea, făgăduieşte-mi că vei uita, nu 
ceasul acesta plin de tandreţe şi de îndoieli, ci vorbele 
nebunului acela. Jules, numai atâta vreau. Făgăduieşte-mi 
că n-ai să-l vezi, că nu te vei duce la el. Sunt convinsă că 
dacă mai faci un singur pas în acest labirint, ne vom 
rostogoli într-o genune în care eu voi pieri, însă cu numele 
tău pe buze şi cu inima ta în inima mea. Şi când mă înalţi 
atât de sus în sufletul tău, de ce în realitate mă cobori atât 
de jos? Cum, tu care acorzi credite atâtor oameni, mie nu- 
mi acorzi, din milă, favoarea de a nu mă bănui? Şi, la cel 
dintâi prilej din viaţa ta când poţi să-mi dovedeşti o credinţă 
nemărginită, tu mă alungi din inima ta? Între un nebun şi 
mine, tu îl crezi pe nebun, oh! Jules. 

Se opri, îşi aruncă pe spate părul care-i căzuse peste 
frunte şi peste gât, apoi, cu un accent sfâşietor, adăugă: 

— Am spus prea mult, un singur cuvânt ar fi trebuit să fie 
de ajuns. Dacă în sufletul ori pe fruntea ta va rămâne un 
nor, oricât de neînsemnat ar fi, să ştii, eu voi muri! 


Nu putu să-şi stăpânească un fior şi păli. 

«Oh! îl voi ucide pe Maulincour», îşi zise Jules, 
îmbrăţişându-şi soţia şi ducând-o în pat. 

— Să dormim liniştiţi, îngerul meu, spuse el, am uitat 
totul, jur. 

Clemence adormi cu această vorbă duioasă, tot mai duios 
repetată. 

Şi Jules, privind-o adormită, îşi zise: «Are dreptate! Când 
iubirea e atât de pură, bănuiala o pângăreşte. Pentru un 
suflet atât de curat, pentru o floare atât de gingaşă, o 
asemenea pângărire, da, ar însemna moartea». 

Dacă între două fiinţe ce se iubesc deopotrivă şi a căror 
viaţă e plină neîncetat de dragostea lor a survenit un nor, 
chiar dacă acest nor se va risipi, el lasă în suflete urma 
trecerii lui. Sau iubirea devine mai intensă, mai vie, aşa cum 
pământul e mai frumos după ploaie; sau zguduitura încă se 
mai simte, ca un tunet îndepărtat pe un cer senin; dar nu 
mai e cu putinţă o întoarcere la viaţa de mai înainte, şi 
iubirea trebuie fie să sporească, fie să se diminueze. La 
dejun, domnul şi doamna Jules manifestară unul faţă de 
celălalt acele atenţii în care intră şi puţină afectare; priviri 
pline de o voioşie aproape silită, ce par strădania unor 
oameni dornici să se înşele pe ei înşişi. Jules se îndoia fără 
să vrea, iar soţia lui se temea fără să se îndoiască. Totuşi, 
siguri unul de celălalt, dormiseră. Stânjeneala de acum se 
datora oare unei tulburări a încrederii lor, amintirii scenei 
din timpul nopţii? Nu ştiau nici ei. Se iubiseră însă, se 
iubeau încă prea pur, pentru ca impresia crudă şi totodată 
binefăcătoare a acestei nopţi să nu lase urme în sufletele 
lor; amândoi râvnind să le facă să piară şi fiecare voind a fi 
cel dintâi care cedează celuilalt, nu puteau să nu se 
gândească la cea dintâi pricină a celei dintâi neînţelegeri 
dintre ei. Pentru sufletele îndrăgostite, aceasta nu 
înseamnă chinuri, suferinţa este încă departe; dar e un fel 
de întristare greu de descris. Dacă există vreun raport între 
culori şi frământările sufletului, dacă, după spusele orbului 


lui Lockei38*, culoarea stacojie trebuie să producă pentru 
vedere efectele pe care le produce în auz o fanfară, ni se 
poate îngădui a asemăna cu nişte culori cenuşii melancolia 
aceasta izvorâtă dintr-o lovitură dureroasă. Însă iubirea 
copleşită de tristeţe, iubirea care mai păstrează un 
sentiment adevărat din fericirea ei tulburată o clipă, dă 
voluptăţi ce, legate de chin şi de bucurie, sunt cu totul noi. 
Jules studia glasul soţiei sale, îi pândea priviri cu 
sentimentul proaspăt care-l însufleţea la începuturile 
pasiunii lui pentru ea. Amintirile celor cinci ani de fericire, 
frumuseţea Clemencei, candoarea iubirii ei şterseră astfel 
repede ultimele rămăşiţe ale unei dureri de neîndurat. Era 
o duminică, zi în care şi Bursa şi afacerile sunt întrerupte; 
cei doi soţi petrecură deci ziua împreună, fiecare 
pătrunzând în inima celuilalt mult mai adânc decât oricând, 
semănând cu doi copii care, într-o clipă de spaimă, se 
strâng, se alipesc şi se ţin unul lângă altul, unindu-se 
instinctiv. Există într-o viaţă trăită în doi asemenea zile cu 
totul fericite, datorate hazardului, şi care, flori efemere, nu 
se leagă nici de ziua de ieri, nici de cea de mâine! Jules şi 
Clemence se bucurară de acea duminica din plin, ca şi cum 
ar fi presimţit că trăiau ultima zi de iubire din viaţa lor. Ce 
nume să dai unei asemenea puteri necunoscute ce grăbeşte 
pasul călătorilor mai înainte ca furtuna să fi dat primele 
semne, care îl face pe un muribund, cu câteva zile înainte 
de moarte, să strălucească de viaţă şi de frumuseţe şi îi 
insuflă cele mai vesele planuri, care îl îndeamnă pe savant 
să mărească flacăra lămpii lui de noapte în clipa când ea îl 
luminează perfect, care face pe o mamă să se înspăimânte 
de privirea prea stăruitoare aruncată de un om perspicace 
asupra copilului ei? 'Toţi suferim o astfel de influenţă în 
marile catastrofe ale vieţii noastre, şi noi încă nici n-am 
numit-o, nici n-am studiat-o: este mai mult decât o 
presimţire şi nu e încă o prevestire. Totul merse bine până a 
doua zi. Luni, Jules Desmarets, obligat să fie la Bursă la ora 
obişnuită, nu plecă înainte de a trece, după obiceiul lui, pe 


la soţie, s-o întrebe dacă nu cumva vrea să se folosească de 
trăsură. 

— Nu, spuse ea, e o vreme prea urâtă pentru plimbare. 

Într-adevăr, ploua cu găleata. Pe la orele două şi 
jumătate, domnul Desmarets se duse la Parchet şi la 
Trezorerie. La orele patru, ieşind de la Bursă, dădu nas în 
nas cu domnul de Maulincour, care aştepta acolo cu 
îndărătnicia  înfrigurată pe care o provoacă ura şi 
răzbunarea. 

— Domnule, am să vă comunic ştiri importante, zise 
ofiţerul luându-l de braţ pe agentul de schimb. Ascultaţi, 
sunt un om prea loial spre a recurge la scrisori anonime 
care v-ar tulbura liniştea; am preferat să vă vorbesc. În 
sfârşit, credeţi-mă că dacă n-ar fi vorba de viaţa mea nu m- 
aş amesteca, de bună seamă, în niciun chip în treburile unei 
căsnicii, chiar dacă aş putea crede că am dreptul, 

— Dacă ceea ce vreţi să-mi spuneţi este în legătură cu 
doamna Desmarets, răspunse Jules, v-aş ruga, domnule, să 
tăceți. 

— Dacă aş tăcea, domnule, aţi putea s-o vedeţi în curând 
pe doamna Jules pe băncile curţii cu juri, alături de un 
ocnaş. E cazul să tac? 

Jules păli, însă frumoasa lui figură recapătă numaidecât o 
seninătate falsă; apoi, conducându-l pe ofiţeri sub una 
dintre streşinile Bursei provizorii în dreptul căreia se aflau 
în clipa aceea, îi spuse cu o voce «re ascundea o adâncă 
emoție interioară: 

— Domnule, vă voi asculta; dar între noi va avea loc un 
duel pe viaţă şi pe moarte, dacă... 

— O, de acord, exclamă domnul de Maulincour, am 
pentru dumneavoastră cea mai mare stimă. Vorbiţi de 
moarte, domnule? Ignoraţi, desigur, că, sâmbătă seara, 
poate chiar soţia dumneavoastră a pus pe cineva să mă 
otrăvească. Da, domnule, de alaltăieri încoace: se petrece în 
mine ceva neobişnuit; din părul meu se revarsă înăuntru- 


mi, prin cap, o febră şi o sfârşeală de moarte, şi ştiu exact 
cine mi-a atins părul la bal. 

Domnul de Maulincour povesti, fără să omită nimic, şi 
iubirea lui platonică pentru doamna Jules şi amănuntele 
întâmplării cu care începe această scenă. Orice om l-ar fi 
ascultat cu tot atâta atenţie ca şi agentul de schimb; soţul 
doamnei Jules avea însă dreptul să fie mai uimit decât 
oricare altul pe lume. Se dezvăluia acum caracterul său, fu 
mai mult surprins decât abătut. Devenit judecător, şi 
judecător al unei femei adorate, găsi în suflet nepărtinirea 
judecătorului, ca şi neîndurarea lui. Încă îndrăgostit, se 
gândi nu atât la viaţa lui sfărâmată, cât mai mult la a soţiei 
sale; ascultă, nu propria-i durere, ci vocea îndepărtată care 
îi striga: - Clemence n-ar putea să mintă! De ce te-ar 
înşela? 

— Domnule, zise în încheiere ofiţerul din corpul de gardă, 
convins că, sâmbătă seara, am recunoscut în domnul de 
Funcal pe acel Ferragus pe care poliţia îl crede mort, am 
pus numaidecât pe urmele lui un om inteligent, întorcându- 
mă acasă, mi-am amintit, printr-o fericită întâmplare, de 
numele doamnei Meynardie, citat în scrisoarea Idei, 
pesemne amanta prigonitorului meu. Cu ajutorul acestei 
singure indicaţii, emisarul meu îmi va aduce cât mai 
neîntârziat amănunte despre această înspăimântătoare 
întâmplare, întrucât el se pricepe să descopere adevărul 
mai bine chiar decât poliţia. 

— Domnule, răspunse agentul de schimb, nu ştiu cum să 
vă mulţumesc pentru destăinuirea dumneavoastră. Îmi 
vorbiţi despre martori, despre dovezi: le voi aştepta. Mă voi 
strădui să caut adevărul în această întâmplare ciudată, dar 
îmi veţi îngădui să mă îndoiesc, până ce faptele îmi vor fi 
dovedite clar. În tot cazul, veţi primi satisfacția pe care 
trebuie să fiţi de acord că ne-o datorăm. 

Domnul Jules se întoarse acasă. 

— Ce ai, Jules? îl întrebă soţia, eşti înspăimântător de 
palid. 


— E frig afară, zise el păşind agale prin camera în care 
totul vorbea de fericire şi de dragoste, această cameră atât 
de liniştită în care se pregătea o furtună ucigătoare. N-ai 
ieşit astăzi în oraş? reluă el, oarecum maşinal. 

Fără îndoială că pusese întrebarea îndemnat de ultimul 
dintre miile de gânduri ce se înlănţuiseră tainic într-o 
meditaţie lucidă, deşi aţâţată brusc de gelozie. 

— Nu, răspunse ea cu un fals accent de candoare. 

În acea clipă, Jules zări în cabinetul de toaletă al soţiei 
sale câteva picături de apă pe pălăria de catifea pe care ea 
o purta dimineaţa. Domnul Jules era om violent, însă în 
acelaşi timp plin de delicateţe şi-i făcea silă să-şi pună soţia 
în faţa unei minciuni. Într-o asemenea situaţie, totul trebuie 
să se sfârşească pentru totdeauna între anumite fiinţe. 
Totuşi, cele câteva picături de apă fură ca o fulgerare ce-i 
străpunse creierii. leşi din camera ei, cobori la poartă şi-i 
spuse portarului, după ce se încredinţă că acesta era 
singur: 

— Fouguereau, capeţi o sută de scuzi rentă dacă spui 
adevărul, vei fi izgonit dacă mă înşeli, şi nu vei primi nimic 
dacă, spunându-mi adevărul, vei vorbi cu cineva despre 
întrebarea pe care ţi-o voi pune şi despre răspunsul pe care 
mi-l vei da. 

Se opri ca să-l privească mai bine pe portar pe care-l 
duse sub lumina de la fereastră, şi continuă: 

— Doamna a plecat de acasă în dimineaţa asta? 

— Doamna a ieşit la ora trei fără un sfert şi cred că am 
văzut-o întorcându-se acum o jumătate de oră. 

— Pe onoarea ta că acesta-i adevărul? 

— Da, domnule. 

— Vei avea cei o sută de scuzi pe care ţi i-am făgăduit; 
dar, dacă vorbeşti, aminteşte-ţi ceea ce ţi-am spus! Vei 
pierde totul. 

Jules se întoarse la soţie. 

— Clemence, îi spuse el, e nevoie să fac oarecare ordine 
în cheltuielile mele casnice, nu te supăra din pricina celor 


ce am să te întreb. [i-am dat patruzeci de mii de franci de 
la începutul anului încoace? 

— Mai mult, spuse ea. Patruzeci şi şapte. 

— I-ai cheltuit? 

— O, da, spuse ea. Mai întâi, am avut de plătit câteva 
datorii de anul trecut... 

«Aşa nu voi afla nimic, îşi zise Jules, am pornit greşit.» 

În acea clipă, feciorul de casă al lui Jules intră şi-i aduse o 
scrisoare pe care el o deschise fără grabă; dar o citi cu 
lăcomie, după ce îşi aruncă ochii pe semnătură. 


«Domnule, 


Pentru liniştea dumneavoastră şi a noastră, am luat 
hotărârea să vă scriu, deşi nu am avut plăcerea să ne 
cunoaştem, dar situaţia mea, vârsta şi teama de o 
nenorocire mă silesc să vă rog a fi îngăduitor în 
împrejurarea grea în care se află familia noastră adânc 
mâhnită. Domnul Auguste de Maulincour ne dă de 
câteva zile dovezi de alienare mintală şi ne temem să 
nu vă tulbure fericirea cu himerele cu care ne-a 
copleşit, pe domnul comandor de Pamiers şi pe mine, 
în timpul unui prim acces de febră. Vă prevenim deci 
că boala lui, fără îndoială vindecabilă încă, are efecte 
atât de grave şi atât de importante pentru onoarea 
familiei noastre şi pentru viitorul nepotului meu, încât 
mă bizui pe întreaga dumneavoastră discreţie. Dacă 
domnul comandor sau eu, domnule, am fi putut să 
venim la dumneavoastră, n-am fi fost nevoiţi să vă 
scriem; nu mă îndoiesc însă că veţi lua în seamă 
rugămintea pe care v-o face aici o mamă, de a arde 
această scrisoare. 

Primiţi asigurarea desăvârşitei mele consideraţii. 


Baroana de MAULINCOUR, născută de RIEUX.” 


— Câte lovituri! exclamă Jules. 

— Dar ce se petrece cu, tine? îi spuse soţia cuprinsă de o 
mare nelinişte. 

— Am ajuns, răspunse Jules, să mă întreb dacă nu cumva 
tu eşti persoana care a făcut să parvină în mâinile mele 
acest bilet spre a-mi risipi bănuielile, zise el aruncându-i 
scrisoarea. Aşa că judecă şi tu durerea mea! 

— Nenorocitul, zise doamna Jules lăsând să cadă hârtia, îl 
plâng, cu toate că mi-a făcut mult rău. 

— Ştii că mi-a vorbit? 

— Ah, te-ai dus să-l vezi, în ciuda cuvântului dat, spuse ea 
cuprinsă de groază. 

— Clemence, dragostea noastră e ameninţată să piară şi 
ne găsim în afara tuturor legilor obişnuite ale vieţii; să 
lăsăm deci consideraţiile mărunte în faţa marilor primejdii. 
Ascultă, spune-mi de ce ai plecat de acasă în dimineaţa 
asta? Femeile se cred îndreptăţite să ne spună uneori câte 
o minciună nevinovată. Adeseori le place să ne ascundă 
plăcerile pe care ni le pregătesc. Adineauri, nu-ncape 
îndoială, mi-ai spus un cuvânt în loc de altul, un nu în locul 
unui da. 

Trecu în cabinetul de toaletă şi aduse de acolo pălăria. 

— Iată, vezi? Fără a vrea să fac pe Bartholoi!, pălăria 
te-a trădat. Oare petele astea nu-s stropi de ploaie? Aşadar, 
ai plecat cu o birjă şi a trebuit să mergi câţiva paşi prin 
ploaie, fie când te-ai dus să cauţi trăsura, fie când ai intrat 
în casa în care ai fost, fie când ai ieşit de acolo. Dar o soţie 
poate să iasă în oraş fără niciun gând rău, chiar după cei-a 
spus soţului ei că nu va ieşi. Există atâtea motive pentru a-ţi 
schimba o hotărâre! A avea capricii nu-i oare unul dintre 
drepturile voastre? Voi nu sunteţi datoare să fiţi 
consecvente cu voi însevă. Poate că ai uitat ceva - o 
îndatorire, o vizită, o faptă de milostenie oarecare, însă 
nimic n-o împiedică pe o soţie să-i spună soţului ei ce-a 
făcut. Se ruşinează cineva vreodată la pieptul unui prieten? 


Ei bine, nu soţul gelos îţi vorbeşte, draga mea Clemence, ci 
îndrăgostitul, prietenul, fratele. 

Se prăvăli pătimaş la picioarele ei. 

— Vorbeşte, nu ca să te justifici, ci ca să linişteşti nişte 
suferinţe cumplite. Ştiu că ai fost în oraş. Ei bine, ce-ai 
făcut? Unde-ai fost? 

— Da, am fost în oraş, Jules, răspunse ea cu o voce 
schimbată, deşi chipu-i era liniştit. Nu mă mai întreba însă 
nimic altceva. Aşteaptă cu încredere, căci altfel vei avea să- 
ţi faci nesfârşite reproşuri. Jules, dragul meu Jules, 
încrederea este virtutea iubirii. Recunosc, în această clipă 
sunt prea tulburată pentru a-ţi răspunde; dar nu sunt o 
mincinoasă şi te iubesc, tu ştii. 

— Împotriva a tot ceea ce poate să zdruncine credinţa 
unui bărbat, stârnindu-i gelozia, eu nefiind aşadar cel dintâi 
în inima ta, nefiind aşadar fot una cu tine... Ei bine, 
Clemence, mai degrabă vreau să te cred, să cred în glasul 
tău, să cred la ochii tăi Dacă mă înşeli, meriţi... 

— Oh! o mie de morţi, spuse ea întrerupându-l. 

— Eu, eu nu-ţi ascund niciun gând, şi tu, tu... 

— "Taci, spuse ea, fericirea noastră depinde de tăcerea 
noastră a amândurora. 

— Ah, vreau să ştiu totul! strigă ei într-un cumplit acces 
de mânie. 

În acea clipă se auziră nişte ţipete de femeie, şi 
schelălăitul unui glăscior ascuţit din anticameră ajunse 
până la cei doi soţi. 

— Am să intru, vă spun! ţipa. Da, am să intru, vreau s-o 
văd, am s-o văd. 

Jules şi Clemence se repeziră în salon şi văzură uşile 
deschizându-se cu violenţă. O femeie tânără apăru, urmată 
de doi servitori ce spuseră stăpânului lor. 

— Domnule, femeia aceasta vrea să intre aici, cu toată 
împotrivirea noastră. l-am spus că doamna nu e acasă. Ne-a 
răspuns că ştie ea bine că doamna a fost plecată, dar că a 


văzut-o când s-a întors. Ne ameninţă că va sta la poarta 
casei până ce va vorbi cu doamna. 

— Lăsaţi-o, zise domnul Desmarets slugilor. Ce doreşti, 
domnişoară? adăugă el, întorcându-se către necunoscută. 

Această domnişoară era tipul unei femei ce nu se 
întâlneşte decât la Paris. Ea e un produs al Parisului, ca 
noroiul, ca pavajul parizian, ca apa Senei fabricată la Paris, 
în marile rezervoare unde industria o filtrează de zece ori 
înainte de a o livra în carafele cu nenumărate fațete în care 
scânteiază limpede şi pură, din mocirloasă cum era. Aşa că 
e o făptură cu adevărat originală. Zugrăvită de zeci de ori 
de creionul pictorului, de pensula caricaturistului, de 
plombagina  desenatorului, scapă tuturor analizelor, 
întrucât este imposibil de zugrăvit în toate înfăţişările ei, ca 
şi natura, ca şi acest Paris fantastic. Într-adevăr ea nu 
aparţine viciului decât printr-o rază şi se îndepărtează de el 
prin celelalte mii de puncte ale circumferinței sociale. De 
altminteri, nu lasă să i se ghicească decât o trăsătură a 
caracterului ei, singura care o face blamabilă: pe când 
frumoasele-i virtuţi sunt ascunse, din naiva ei destrăbălare 
îşi face o glorie. Incomplet tălmăcită în dramele şi în cărţile 
care au pus-o în scenă cu toată poezia sa, nu va fi niciodată 
cu adevărat ea însăşi decât în mansarda ei, pentru că 
oriunde în altă parte va fi totdeauna ori calomniată, ori 
adulată. Dacă e bogată, se viciază; dacă e săracă, rămâne 
neînţeleasă. Şi nu poate fi altfel. Are prea multe vicii şi prea 
multe calităţi; e prea aproape de o asfixie sublimă sau de un 
râs dezmăţat; e prea frumoasă şi prea hâdă; ea personifică 
foarte bine Parisul, căruia îi furnizează portărese ştirbe, 
spălătorese, măturătoare, cerşetoare, câteodată contese 
obraznice, actriţe admirate, cântărețe aplaudate; ea a dat 
cândva monarhiei chiar şi două cvasi-regine. Cine ar putea 
să zugrăvească un astfel de Proteui4%? Ea-i femeia tipică, 
mai puţin decât femeie şi mai mult decât femeie. Din acest 
portret vast, un picior de moravuri nu poate reda decât 
câteva detalii, ansamblul fiind infinitul. Era o grizetă din 


Paris, însă o grizetă în toată splendoarea ei; grizeta în 
trăsură, fericită, tânără, frumoasă, fragedă, dar totuşi 
grizetă, o grizetă cu gheare de pisică, îndrăzneață ca o 
spanioloaică, arţăgoasă ca o englezoaică mironosiţă când îşi 
reclamă drepturile conjugale, cochetă ca o mare doamnă, 
mai sinceră şi gata la orice; o adevărată leoaică ieşită din 
micul apartament pe care de atâtea ori şi i-a visat 
împodobit cu perdele roşii de stambă, cu mobila tapisată cu 
catifea de Utrecht, cu măsuţa de ceai, cu serviciul de 
porțelan pictat, cu o canapea, cu un covoraş moaie, cu 
pendulă de alabastru şi cu candelabre strălucitoare, cu un 
dormitor galben, cu o plapumă moale de puf; pe scurt, cu 
toate bucuriile vieţii de grizetă: o slujnică, ea însăşi fostă 
cândva grizetă, însă grizetă cu mustață şi cu galoane, 
spectacole urmate de petreceri, castane coapte la discreţie, 
rochii de mătase şi duzini de pălării; în sfârşit, toate 
fericirile visate la tejgheaua modistei, mai puţin trăsura la 
scară, ce nu apare în plăsmuirile de la tejghea decât ca 
bastonul de mareşal în visele unui soldat. Da, această 
grizetă poseda toate astea în schimbul unei afecţiuni 
adevărate sau în ciuda unei afecţiuni adevărate, aşa cum 
altele obţin adeseori totul pentru o singură oră pe zi, 
achitată cu nepăsare, ca un fel de impozit, în ghearele unui 
bătrân. 'Tânăra din faţa domnului şi a doamnei Jules avea o 
încălţăminte atât de decoltată încât abia se vedea o uşoară 
linie neagră între covor şi ciorapii albi. Aceşti pantofiori, pe 
care  caricaturiştii parizieni i-au redat aşa de bine, 
constituie una dintre grațiile tipice ale grizetei pariziene; 
dar grizetele se trădează şi mai limpede ochilor unui 
observator prin grija cu care veşmintele lor aderă la 
formele trupului pe care le conturează foarte exact. S-ar 
putea spune, întrebuinţând o expresie pitorească creată de 
soldatul francez, că necunoscuta era parcă legată fedeleş 
într-o rochie verde, cu un şal străveziu la gât lăsând să se 
ghicească frumuseţea sânilor ei, care ieşeau astfel cu totul 
la iveală; căci şalul ei din caşmir de Temaux se târa pe jos, 


ţinut numai de cele două capete răsucite pe jumătate în 
pumnii ei. Avea figura delicată, obrajii trandafirii, pielea 
albă, ochii cenuşii strălucitori, fruntea bombată, foarte 
proeminentă, iar părul pieptănat cu grijă i se revărsa de 
sub pălărioară, în bucle mari, peste umeri. 

— Mă cheamă Ida, domnule şi dacă doamna, cu care am 
prilejul să vorbesc, este doamna Jules, am venit să-i spun tot 
ce-am pe inimă în contra ei. E foarte urât, după ce te-ai 
căpătuit şi ai ajuns să stai în mobilele tale cum staţi 
dumneavoastră aici, să vrei să-i sufli unei biete fete 
bărbatul cu care m-am căsătorit sufleteşte şi care spunea 
că o să-şi repare vina luându-mă de soţie, la mucipalitate. 
Sunt destui tineri drăguţi pe lume, nu-i aşa, domnule? ca 
să-şi facă mendrele cu ei, fără să vină să-mi ia mie un 
bărbat în vârstă, care e norocul meu. Păi, eu n-am ditamai 
palatul, eu, eu am dragostea mea! Mie nu-mi place bărbaţii 
frumoşi şi banii, eu sunt numai inimă şi... 

Doamna Jules se întoarse către soţul său: 

— Îngăduie-mi, domnule, să nu ascult mai departe, spuse 
trecând în camera ei. 

— Dacă doamna e cu dumneavoastră, am făcut o 
boacănă, bag samă; da' atâta rău, reluă Ida. De ce vine în 
fiecare zi la domnul Ferragus? 

— "Te înşeli, domnişoară, zise Jules năucit. Soţia mea nu 
poate să... 

— A! vas'că sunteţi căsătoriţi amândoi! zise grizeta 
manifestând oarecare uimire. Atunci e şi mai urât, domnule, 
nu-i drept ca o femeie care a avut norocul să se mărite 
legitim, să aibă o legătură cu un bărbat ca Henri... 

— Dar care Henri? întrebă domnul Jules, luând-o pe Ida 
şi ducând-o într-o încăpere vecină, pentru ca soţia lui să nu 
mai audă nimic. 

— Păi, domnul Ferragus... 

— Dar e mort, zise Jules. 

— Aiurea! Am fost aseară cu el la Franconii'î!: şi m-a 
condus acasă, aşa cum se cuvine. Altmintrelea, şi soţia 


dumneavoastră poate să vă spună. Ce, n-a fost la el la ora 
trei? Ştiu precis; am aşteptat-o în stradă, aflasem de la un 
om de treabă, domnul Justin, poate-l cunoaşteţi, un bătrânel 
cu brelocuri şi corset, că îmi e rivală o anume doamnă Jules. 
Numele ăsta, domnule, e destul de faimos ca poreclă, 
iertaţi-mă, e al dumneavoastră, dar chiar dacă doamna 
Jules ar fi ducesă la curte, Henri e destul de bogat ca să 
poată face toate chefurile. Treaba mea e să-mi apăr ce-i al 
meu, şi am dreptul ăsta; fincă eu îl iubesc pe Henri! E-a 
dintâi simpatie a mea, şi acu-i vorba de iubirea şi de soarta 
mea de mâine. Nu mă ruşinez de nimic, domnule: sunt 
cinstită şi n-am minţit niciodată, nici n-am furat bunul 
nimănui. De-ar fi să-mi fie rivală chiar şi-o împărăteasă, m- 
aş duce de-a dreptul la ea; şi dacă mi l-ar sufla pe viitorul 
soţ, aş fi în stare s-o omor, cât de împărăteasă ar fi, pentru 
că toate femeile frumoase sunt egale, domnule... 

— Destul! Destul! zise Jules. Unde locuieşti? 

— Pe strada Corderie-du-leaspie, la numărul 14, 
domnule, Ida  Gruget,  corsetieră, la dispoziţia 
dumneavoastră, căci noi facem multe pentru domni. 

— Şi unde locuieşte individul pe care-l numeşti Ferragus? 

— Păi, domnule, zise ea, ţuguindu-şi buzele, mai întâi că 
el nu este un individ. E un domn mai bogat decât sunteţi 
dumneavoastră, poate. Da' de ce mă întrebaţi de adresa lui, 
când soţia dumneavoastră o ştie? El mi-a spus să n-o dau 
nimănui. Sunt obligată să vă răspund?... Aici nu sunt, slavă 
Domnului, nici la spovedanie, nici la poliţie, şi nu depind 
decât de mine. 

— Şi dacă îţi ofer douăzeci, treizeci, patruzeci de mii de 
franci ca să-mi spui unde locuieşte domnul Ferragus? 

— A! ne, ne, drăguţule, gata! zise ea, adăugând acestui 
răspuns nostim un gest popular. Nu există sumă care să mă 
facă să spun. Am cinstea să vă salut. Pe unde se iese de aici? 

Jules, zdrobit, o lasă pe Ida să plece, fără să se mai 
gândească la ea. Lumea întreagă părea că se scufundă sub 
el, iar peste el, cerurile se prăbuşeau bubuind. 


— Masa vă aşteaptă, îi spuse feciorul. 

Valetul şi feciorul de la oficiu aşteptară în sufragerie 
vreun sfert de oră, fără să-şi vadă sosind stăpânii. 

— Doamna nu mănâncă, veni slujnica doamnei Jules să 
anunţe. 

— Dar ce are, Josephine? întrebă feciorul. 

— Nu ştiu, răspunse ea. Doamna plânge şi se pregăteşte 
să se urce în pat. Domnul, de bună seamă, are vreo drăguță 
în oraş şi povestea s-a aflat într-un moment tare neprielnic, 
înţelegi? Nu răspund pentru viaţa doamnei. Toţi bărbaţii 
sunt nişte încurcă-lume. Totdeauna îţi fac nişte scene, fără 
să le pese de nimic. 

— Nu tocmai, răspunse feciorul în şoaptă; dimpotrivă, 
doamna €... în sfârşit, pricepi? Şi când să se ducă în oraş, el, 
care de cinci ani nu s-a culcat niciodată decât în camera 
doamnei; el care coboară în biroul lui la ora zece şi nu iese 
de acolo decât la prânz ca să mănânce! Şi, mă rog, viaţa lui 
se cunoaşte, e o viaţă bine rânduială, pe când doamna o 
şterge aproape zilnic, la ora trei, nu se ştie unde. 

— Şi domnul la fel, zise camerista, luând partea stăpânei. 

— Păi domnul se duce la Bursa. Şi uite acum, de trei ori l- 
am anunţat că masa aşteaptă, continuă feciorul după o 
pauză, şi parcă vorbesc cu un stâlp de piatră. 

Domnul Jules intră, 

— Unde e doamna? întrebă el. 

— Doamna s-a culcat, are migrenă, răspunse slujnica, 
luând un aer înţepat. 

Domnul Jules spuse atunci, foarte calm, adresându-se 
servitorilor. 

— Puteţi să strângeţi masa, mă duc să stau cu doamna. 

Şi intră la soţia sa pe care o găsi plângând, însă 
înăbuşindu-şi suspinele în batistă. 

— De ce plângi? îi zise Jules. N-ai să te temi, din partea 
mea, nici de vreo violenţă, nici de vreun reproş. Pentru ce 
să mă răzbun? Dacă n-ai fost credincioasă dragostei mele, 
înseamnă că n-ai fost demnă... 


— N-am fost demnă! 

Aceste cuvinte se auzeau repetate printre suspine, iar 
tonul cu care erau rostite ar fi înduioşat pe oricare alt om în 
afară de Jules. 

— Ca să te omor ar trebui, poate, să iubesc mai mult 
decât iubesc, spuse el mai departe; n-aş avea însă curajul, 
mai degrabă m-aş omori eu, lăsându-te fericirii dumitale 
Şi... a mai cui? 

Nu termină. 

— Să te omori? ţipă Clemence, aruncându-se la picioarele 
lui Jules şi îmbrăţişându-le. 

El vru să se desfacă din îmbrăţişarea ei şi o zgâlţăi, 
târând-o spre pat. 

— Lasă-mă, spuse el. 

— Nu, Jules, nu! ţipă ea. Dacă nu mă mai iubeşti, eu voi 
muri. Vrei să afli totul? 

— Da. 

O ridică, o îmbrăţişa sălbatic, se aşeză pe marginea 
patului, o ţinu între picioarele lui; apoi, privind cu ochi 
neîndurători frumosul ei chip aprins ca focul, brăzdat de 
lacrimi: 

— Hai, spune, repetă el. 

Suspinele Clemencei, reîncepură. 

— Nu, e o taină de viaţă şi de moarte. Dacă aş spune, 
eu... Nu, nu pot. lartă-mă, Jules! 

— Aşadar, tu mă înşeli... 

— Ah! nu-mi mai vorbeşti cu dumneata! exclamă ea. Da, 
Jules, poţi să crezi că te înşel, însă în curând ai să ştii totul. 

— Şi acest Ferragus, acest ocnaş la care te duci, acest om 
îmbogăţit din crime, dacă nu e al tău, dacă nu-i aparţii... 

— O, Jules?!... 

— Ei bine, atunci este binefăcătorul tău din umbră, omul 
căruia îi datorăm averea noastră, cum s-a şi spus? 

— Cine ţi-a spus? 

— Un om pe care l-am ucis în duel. 

— Oh, Dumnezeule! De pe acum un mort! 


— Dacă nu e protectorul tău, dacă nu-ţi dă bani, dacă tu îi 
dai lui, atunci, e oare fratele tău? 

— Ei bine, spuse ea, dacă-ar fi aşa? 

Domnul Desmarets îşi încrucişa braţele. 

— Pentru ce mi l-ai fi ascuns? reluă el. Aşadar, m-aţi 
înşelat, mama ta şi cu tine? De altfel, se duce cineva zi de zi 
la un frate, sau aproape zi de zi, spune? 

Soţia zăcea leşinată la picioarele lui. 

— Moartă, zise el. Şi dacă greşesc? 

Trase de şnurul soneriei, o chemă pe Josephine şi o aşeză 
pe Clemence în pat. 

— Am să mor, zise doamna Jules, când îşi veni în fire. 

— Josephine, porunci domnul Desmarets, du-te şi caută-l 
pe domnul Desplein!42:. Pe urmă, du-te după fratele meu şi 
roagă-l să vină cât poate de repede. 

— De ce-l chemi? întrebă Clemence. 

Jules însă plecase. 


Pentru prima oară după cinci ani, doamna Jules se culcă 
singură în patul său şi fu nevoită să lase să intre un doctor 
în camera ei sacră. Două suferinţe foarte grele. Desplein o 
găsi pe doamna Jules foarte rău, niciodată o tulburare 
sufletească nu fusese mai intempestivă. El nu vru să ia nicio 
hotărâre deocamdată şi amână diagnosticul pe a doua zi, 
după ce ordonă câteva prescripţii care nu mai fură 
îndeplinite, preocupările sufleteşti făcând să se dea uitării 
toate grijile trupeşti. Spre ziuă, Clemence încă nu adormise. 
Asculta încordată murmurul surd al unei conversații care 
dura de mai multe ore între cei doi fraţi; dar pereţii groşi 
nu lăsau să ajungă la urechea ei niciun cuvânt care ar fi 
putut să-i trădeze subiectul îndelungii lor discuţii. Domnul 
Desmarets, notarul, plecă în curând. Liniştea nopţii şi 
încordarea specifică a simţurilor pe care o dă pasiunea 
permiseră atunci Clemencei să audă scârţăâitul unui toc pe 
hârtie şi mişcările involuntare ale unui om care scria. Cei ce 
de obicei nu dorm noaptea şi care au observat feluritele 


impresii acustice produse într-o tăcere adâncă ştiu că 
adesea un zgomot uşor e lesne de perceput în acele locuri 
unde murmure egale şi continui nu se desluşeau nicicum. 
La ora patru zgomotul încetă. Clemence se ridică neliniştită 
şi tremurând. Pe urmă, cu picioarele goale, fără capot, 
negândindu-se nici că e transpirată, nici la starea în care se 
găsea sărmana femeie deschise uşa ce din fericire nu 
scârţâi. Ea îşi văzu soţul adormit în fotoliu, cu un toc în 
mână. Lumânările ardeau în sfeşnice. Se apropie tiptil şi citi 
pe un plic închis: 


ACESTIA ESTE TESTAMENIUL MEU. 


Îngenunche ca în faţa unui mormânt şi sărută mâna 
soţului ei, care se trezi îndată. 

— Jules, dragule, şi criminalilor condamnaţi la moarte li 
se acordă câteva zile, spuse ea privindu-l cu ochii aprinşi de 
febră şi de iubire. Nevinovata ta soţie nu-ţi cere decât două. 
Lasă-mă liberă două zile, şi... aşteaptă! După aceea voi muri 
liniştită, cel puţin voi şti că mă vei regreta. 

— Clemence, ţi le acord. 

Şi, cum ea îi săruta mâinile într-o înduioşătoare revărsare 
de dragoste, Jules, fascinat de acest strigăt al nevinovâţiei, 
o luă în braţe şi o sărută pe frunte, ruşinat că încă se mai 
supune puterii nobilei ei frumuseți. 

A doua zi, după ce se odihnise câteva ore, Jules intră în 
camera soţiei, supunându-se maşinal obiceiului de a nu 
pleca fără s-o vadă. Clemence dormea. O rază de lumină 
strecurată prin crăpăturile de sus ale storurilor cădea pe 
faţa acestei femei chinuite. Durerile îi veştejiseră fruntea şi 
roşeaţa fragedă a buzelor Ochiul unui îndrăgostit nu putea 
să se înşele zărind umbrele vineţii şi paloarea bolnăvicioasă 
ce înlocuiau culoarea obişnuită a obrajilor şi strălucirea 
tenului, două fonduri pure pe care se oglindeau atât de 
firesc sentimentele acestui suflet frumos. 


— Suferă, îşi zise Jules. Sărmană Clemence, Dumnezeu 
să ne ocrotească! 

O sărută cu duioşie pe frunte. Ea se trezi, îl văzu şi 
înţelese totul: dar, neputând să vorbească, îl luă de mână şi 
ochii i se umplură de lacrimi. 

— Nu sunt vinovată, zise ea terminându-şi visul. 

— leşi astăzi în oraş? o întrebă Jules. 

— Nu, mă simt prea slăbită pentru a mă da jos din pat. 

— Dacă totuşi te vei hotări să ieşi, aşteaptă până mă 
întorc, zise Jules. 

Şi cobori la poartă. 

— Fouquereau, supraveghează cu atenţie poarta, vreau 
să ştiu cine intră şi cine iese din casă. 

Apoi domnul Jules sări într-o birjă, porunci să fie condus 
la palatul Maulincour şi întrebă de baron. 

— Domnul e bolnav, i se spuse. 

Jules stărui să intre, îşi dădu numele şi, neputând să fie 
primit de domnul de Maulincour, voi să stea de vorbă cu 
vidamul sau cu bătrână văduvă. Aşteptă câtva timp în 
salonul baroanei care veni să-i spună că nepotul ei este 
foarte grav bolnav, nu-l poate primi. 

— Doamnă, răspunse Jules, cunosc natura bolii sale, din 
scrisoarea pe care mi-aţi făcut onoarea să mi-o scrieţi şi vă 
TOg să credeţi... 

— O scrisoare, domnule? De la mine? exclamă bătrână 
întrerupându-l. Dar n-am scris nicio scrisoare. Şi ce vi se 
spunea, domnule, ca din partea mea, în acea scrisoare? 

— Doamnă, răspunse Jules, întrucât aveam intenţia să vin 
chiar azi la domnul de Maulincour şi să vă înapoiez 
scrisoarea, am considerat, în ciuda rugăminţii cu care se 
încheie, că nu era necesar s-o distrug. Iat-o! 

Baroana sună ca să i se aducă ochelari: şi, după ce-şi 
aruncă ochii pe hârtie, se arătă foarte uimită. 

— Domnule, zise, atât de perfect îmi este imitat scrisul, 
încât, dacă n-ar fi vorba de un lucru recent; m-ar înşela 
chiar şi pe mine. Nepotul meu e bolnav, ce-i drept, domnule; 


dar mintea nu i-a fost vătămată întru nimic. Suntem jucăria 
unor oameni de rea-credinţă; nu pricep totuşi cu ce scop a 
fost săvârşită o asemenea necuviinţă... Îl veţi vedea pe 
nepotul meu, domnule, şi veţi recunoaşte că e perfect 
sănătos la minte. 

Şi ea sună din nou spre a trimite să fie întrebat baronul 
dacă poate să-l primească pe domnul Desmarets. Valetul se 
întoarse cu un răspuns afirmativ. Jules urcă la Auguste de 
Maulincour, pe care-l găsi într-un fotoliu, aşezat în faţa 
şemineului, şi care, prea slăbit ca să se ridice, îl salută cu 
un gest trist; vidamul de Pamiers îi ţinea tovărăşie. 

— Domnule baron, zise Jules, am a vă spune câteva 
lucruri destul de personale pentru care ar fi de dorit să 
rămânem singuri.. 

— Domnule, răspunse Auguste, domnul comandor 
cunoaşte întreaga poveste şi puteţi vorbi faţă de el fără 
teamă. 

— Domnule baron, continuă Jules cu o voce gravă, 
dumneavoastră mi-aţi tulburat, aproape mi-aţi distrus 
fericirea, fără să fi avut dreptul. Până ce vom vedea care 
dintre noi poate să ceară sau trebuie să acorde satisfacţie 
celuilalt, sunteţi dator să mă ajutaţi să avansez pe calea 
întunecată pe care m-aţi aruncat. Vin deci să aflu de la 
dumneavoastră domiciliul actual al persoanei misterioase 
care exercită asupra destinelor noastre o influenţă atât de 
fatală şi care pare să aibă la ordinele ei o putere 
supranaturală. lată ce scrisoare am primit ieri; când m-am 
întors acasă, după ce vă ascultasem mărturisirile. 

Şi Jules îi întinse scrisoarea falsă. 

— Acest Ferragus, acest Bourignard, acest domn de 
Funcal e un diavol, exclamă Maulincour după ce o citi. În ce 
încurcătură cumplită m-am băgat? Încotro mă îndrept? Am 
greşit, domnule, zise privindu-l pe Jules; moartea însă, fără 
îndoială, este cea mai mare dintre ispăşiri, iar moarte mea e 
aproape. Puteţi să-mi cereţi, aşadar, tot ceea ce doriţi, sunt 
la ordinele dumneavoastră. 


— Domnule, dumneavoastră trebuie să ştiţi unde 
locuieşte necunoscutul, vreau în mod categoric, de-ar fi să 
mă coste toată averea pe care o am, să limpezesc misterul 
acesta; şi, faţă de un duşman atât de inteligent şi de crud, 
orice clipă e prețioasă. 

— Justin vă va spune totul, răspunse baronul. 

La auzul acestor cuvinte, comandorul se frământă pe 
scaunul său. 

Auguste sună. 

— Justin nu este în palat, rosti vidamul cu o grabă care 
spunea multe. 

— Ei bine, zise Auguste cu aprindere, slugile noastre ştiu 
unde e, să încalece un om şi să dea fuga să-i caute. Valetul 
dumneavoastră este în Paris, nu? Îl voi găsi. 

Comandorul păru vizibil tulburat. 

— Justin nu va mai veni, dragul meu, spuse bătrânul. E 
mort. Voiam să-ţi ascund această nenorocire, însă... 

— Mort, exclamă domnul de Maulincour, mort? Şi când? 
Şi cum? 

— leri-noapte. S-a dus să petreacă cu nişte prieteni vechi 
şi s-a îmbătat pesemne; prietenii lui, ameţiţi de vin, ca şi el, 
l-au lăsat să se culce în stradă şi l-a călcat o trăsură... 


— Ocnaşul n-a dat greş. L-a ucis dintr-o lovitură, zise 
Auguste. Cu mine n-a fost tot aşa de norocos, a trebuit să 
încerce de patru ori. 

Jules se întunecă şi căzu pe gânduri. 

— Aşadar, nu voi afla nimic, exclamă agentul de schimb 
după o lungă tăcere. Poate că valetul dumneavoastră a fost 
pedepsit pe drept... Oare n-a încălcat el ordinele 
dumneavoastră, calomniind-o pe doamna Desmarets faţă de 
o oarecare Ida, căreia i-a aţâţat gelozia spre a o dezlănţui 
asupra noastră? 

— Ah, domnule, în mânia mea, o lăsasem în seama lui pe 
doamna Jules. 

— Domnule! exclamă soţul vădit iritat. 


— Oh, acum, domnule, răspunse ofiţerul cerând printr-un 
gest cu mâna linişte, sunt gata la orice. Nu-mi veţi putea 
face mai mult decât mi s-a făcut şi nu-mi veţi putea spune 
nimic în plus faţa de ceea ce propria-mi conştiinţă mi-a şi 
spus! În dimineaţa asta îl aştept pe cel mai vestit profesor 
de toxicologie spre a-mi afla soarta. Dacă sunt sortit unor 
suferinţe prea mari, hotărârea mea e luată, îmi voi zbura 
creierii. 

— Vorbeşti ca un copil, exclamă comandorul înspăimântat 
de sângele rece cu care baronul rostise aceste cuvinte. 
Bunica dumitale ar muri de mâhnire. 

— Aşadar, domnule, zise Jules, nu există niciun mijloc de 
a afla în ce colţ al Parisului locuieşte acest om teribil? 

— Mi se pare, domnule, răspunse bătrânul, că l-am auzit 
pe nefericitul de Justin spunând că domnul de Funcal locuia 
la ambasada Portugaliei ori a Braziliei. Domnul de Funcal 
este un gentilom aflat în serviciul ambelor ţări. Cât despre 
ocnaş, acela-i mort şi îngropat. Prigonitorul dumneavoastră, 
oricare ar fi, mi se pare destul de puternic, ca să nu daţi 
piept cu el sub noua lui înfăţişare până ce nu veţi avea 
mijloacele de a-l înfrânta şi de a-i zdrobi; procedaţi cu 
băgare de seamă, scumpul meu domn. Dacă domnul de 
Maulincour mi-ar fi urmat sfaturile, nimic din toate acestea 
nu s-ar fi întâmplat. 

Jules se retrase rece, însă politicos, fără să ştie încotro să 
se îndrepte ca să dea de Ferragus. Când ajunse acasă, 
portarul îi spuse ca doamna plecase să pună o scrisoare la 
poşta mică din strada Menars. Jules se simţi umilit, 
recunoscând uimitoarea sârguinţă cu care portarul îi 
îmbrăţişase cauza şi dibăcia cu care găsea mijloacele, de a-l 
sluji. Cunoştea zelul inferiorilor şi îndemânarea lor 
deosebită în a compromite pe stăpânii compromişi; 
cântărise bine primejdia de a-i avea complici vreodată; dar 
nu izbuti să se mai gândească la demnitatea lui personală 
decât în clipa în care se şi văzu înjosit atât de repede. Ce 
triumf pentru sclavul incapabil să se ridice până la stăpânul 


său, atunci când îl face pe stăpân să cadă până la el! Jules 
se purtă aspru şi repezit. Altă greşeală. Dar suferea atâta! 
Viaţa lui, până atunci aşa de dreaptă, aşa de pură, se 
încâlcea; şi acum trebuia să recurgă la vicleşuguri, să 
mintă. Clemence, la fel, şi ea minţea şi se folosea de 
vicleşuguri. Clipa aceea fu o clipă de dezgust. Pierdut într- 
un afund de gânduri amare, Jules, fără voia lui, rămase 
nemişcat în poarta casei. Lăsându-se pradă gândurilor 
deznădăjduite, ar fi vrut când să fugă, să părăsească 
Franţa, ducând cu el din iubirea lui toate iluziile 
incertitudinii, când, neîndoindu-se că scrisoarea pe care 
Clemence o dusese la poştă, era adresată lui Ferragus, 
căuta mijloacele de a surprinde răspunsul ce urma să i-l 
trimită misterioasa persoană, când analiza ciudatele 
întâmplări ale vieţii lui de la căsătorie încoace, şi se întreba 
dacă nu cumva calomnia pentru care se răzbunase nu era 
un adevăr. În fine, revenind la răspunsul lui Ferragus, îşi 
zicea: «Dar un om atât de iscusit, atât de logic în cele mai 
mărunte acte ale lui, care vede, care presimte, care 
calculează şi ne ghiceşte până şi gândurile, acest Ferragus 
va răspunde oare? N-are să folosească el mijloace pe 
potriva puterii lui? Oare nu-i va trimite răspunsul prin 
vreun ticălos abil, sau, poate, în vreun sipet adus de vreun 
om cinstit care nici habar să nu aibă ce aduce, ori în 
pachetul cu pantofi pe care vreo lucrătoare va veni foarte 
nevinovat să-i înmâneze soţiei mele? Dar dacă Ferragus şi 
Clemence sunt înţeleşi?» Şi nu mai avea încredere în nimic, 
străbătea câmpiile nemărginite şi marea neţărmurită a 
presupunerilor; apoi, după ce se zbuciumase o vreme Intre 
mii de porniri contrare, la el acasă se simţi mai puternic 
decât oriunde aiurea şi hotări să pândească din cuibul lui, 
ca o formicaleo din fundul gropii ei de nisip. 

— Fouquereau, spuse portarului, nu sunt acasă pentru 
nimeni. Dacă vrea cineva să vorbească cu doamna sau îi 
aduce ceva, sună de două ori. Şi să-mi arăţi toate scrisorile 
care vor sosi, oricui ar fi adresate! 


«Astfel, gândi el, urcând în biroul lui de la mezanin, 
preîntâmpin vicleniile meşterului Ferragus. Dacă trimite 
vreun emisar destul de viclean să întrebe de mine spre a 
afla dacă doamna e singură, cel puţin n-am să fiu amăgit ca 
un prost!» 

Se lipi de geamurile de la biroul lui, care dădeau în 
stradă, şi printr-o ultimă şiretenie inspirată de gelozie, 
hotări să-i dea dispoziţie primului său comis să se suie în 
trăsură, să-l trimită la Bursă în numele şi în locul lui, cu o 
scrisoare către un agent de schimb prieten, scrisoare prin 
care îi explică acestuia situaţia cumpărărilor şi vânzărilor 
sale, rugându-l să-l înlocuiască. Tranzacţiile mai complicate 
le amână pe a doua zi, nemaisinchisindu-se nici de urcările, 
nici de căderile de la bursă, nici de cursul datoriilor 
europene. Frumos privilegiu al iubirii! ei încalcă totul, face 
să pălească totul: şi altar, şi tron, şi marile registre de 
conturi. La trei şi jumătate, când Bursa e în toiul licitaţiilor, 
al lichidărilor, al primelor, al contractelor etc., domnul Jules 
îl văzu pe Fouquereau intrând radios în birou. 

— Domnule, a venit adineaori o bătrână, dar care se ține 
bine, ca să zic, şi-i o şireată şi jumătate. A întrebat de 
domnul, s-a arătat necăjită că nu l-a găsit şi mi-a dat 
scrisoarea asta pentru doamna. 

Pradă unei tulburări  înfrigurate, Jules deschise 
scrisoarea; în clipa următoare însă se prăbuşi în fotoliu cu 
totul sfârşit. Scrisoarea era o aiureală neîntreruptă şi 
trebuia să-i ai cheia ca s-o citeşti. Era scrisă cifrat. 

— Du-te, Fougquereau. 

Portarul ieşi. «E un mister mai adânc decât marea în 
locul unde nicio sondă nu mai ajunge. Ah! e o scrisoare de 
iubire! Numai iubirea e atât de ageră, atât de iscusită ca 
acest corespondent. Dumnezeule! o omor pe Clemence.» 

În acea clipă, o idee fericită fulgeră în creierul lui cu 
atâta putere, încât până şi chipul i se lumină. În zilele 
trudnicei sale mizerii, înainte de căsătorie, Jules îşi făcuse 
un prieten adevărat, un fel de Pmeja'4%. Deosebita gingăşie 


cu care se purtase faţă de susceptibilităţile unui prieten 
sărac şi modest, respectul cu care-l înconjurase, iscusita 
pricepere cu care, într-un mod fin, îl suise să participe la 
bunăstarea sa, fără a-l face să se simtă jenat, întăriră 
prietenia lor. Jacquet ramase credincios lui Desmarets, în 
ciuda averii. 

Jacquet, om de mare cinste, muncitor, auster în moravuri, 
îşi croise încetişor drumul său în ministerul la care se cere 
cea mai mare şiretenie, dar şi cea mai mare cinste. 
Funcţionar la Ministerul Afacerilor Străine, avea în sarcina 
lui partea cea mai delicată a arhivelor, Jacquet era în 
minister un soi de licurici ce aruncă lumina, când avea 
plăcerea şi timpul de a o face, asupra corespondenţelor 
secrete, descifrând şi clasând depeşele. Plasat mai presus 
decât un simplu burghez, el socotea că ocupă, la Afacerile 
Străine, tot ceea ce era mai înalt ca poziţie subterană, şi 
trăia obscur, fericit că obscuritatea îl punea la adăpost de 
necazuri, mulţumit că-şi aduce şi el modestul lui obol 
datorat patriei. Singur stăpân în serviciul lui, primea, aşa 
cum se spune în limbaj gazetăresc, toată consideraţia ce i 
se cuvenea. Datorită lui Jules, situaţia i se îmbunătăţise în 
urma unei căsătorii potrivite. Patriot necunoscut, credincios 
de fapt guvernului, se mulțumea să mormăie, la gura sobei, 
despre mersul cârmuirii. În rest, Jacquet, în căsnicia lui, era 
un rege îngăduitor, un om tare de treabă, care închiriase o 
trăsură pentru soţia sa, trăsură de care el nu se slujea 
niciodată. În sfârşit, pentru a încheia zugrăvirea acestui 
filosof fără să ştie, el nu bănuise încă, şi nici n-avea să 
bănuiască vreodată folosul pe care-l putea trage din poziţia 
sa, având ca prieten intim un agent de schimb şi cunoscând 
în fiecare dimineaţă un secret de stat. Acest om, sublim în 
felul soldatului necunoscut care moare salvându-l pe 
Napoleon printr-un stai! locuia la minister. 

În zece minute, Jules se afla în biroul arhivarului; Jacquet 
îi împinse un scaun, îşi puse tacticos pe masă cozorocul de 


tafta verde, îşi frecă mâinile, luă tabachera, se ridică 
trosnindu-şi omoplaţii, îşi umflă pieptul şi zise: 

— Prin ce întâmplare te afli aici, dom'le Desmarets? Cu 
ce te pot servi? 

— Jacquet, am nevoie de tine pentru a descâlci o taină, o 
taină de viaţă şi de moarte. 

— Nu e vorba de politică? 

— Nu pe tine te-aş întreba dacă aş vrea să aflu ceva în 
privinţa asta, zise Jules. Nu, e o chestiune în legătură cu 
căsnicia mea şi pretinde de la tine cea mai mare discreţie. 

— Claude-Joseph Jacquet, mut din naştere. Nu mă 
cunoşti? Discreţia e specialitatea mea. 

Jules îi arătă scrisoarea spunându-i: 

— Trebuie să-mi citeşti acest bilet adresat soţiei mele... 

— Drace! Drace! Urâtă afacere, zise Jacquet examinând 
scrisoarea ca un cămătar care examinează un obiect bun de 
negustorit. Ah, e o scrisoare cu grilă! Aşteaptă. 

Îl lăsă pe Jules singur în birou şi se întoarse îndată. 

— Un fleac, prietene! E scrisă cu grilă veche de care se 
servea ambasadorul Portugaliei, sub domnul de Choiseul, 
pe vremea prigoanei împotriva iezuiţilor. Poftim, priveşte. 

Jacquet suprapuse o hârtie ajurată, tăiată regulat, ca una 
dintre acele dantele pe care cofetarii le pun peste 
zaharicalele lor, şi Jules putu atunci cu uşurinţă să citească 
frazele rămase descoperite. 


«Să nu-ţi mai faci griji, scumpa mea Clemence, 
fericirea noastră nu va mai fi tulburată de nimeni, iar 
bănuielile soţului tău se vor spulbera. Eu nu pot veni să 
te văd. Oricât de bolnavă ai fi, trebuie să ai curajul să 
vii tu; încearcă, găseşte puteri, dezgroapă-te din 
iubirea ta Dragostea pentru tine m-a făcut să îndur cea 
mai crudă operaţie şi mi-e imposibil să mă mişc din pat. 
Câteva moxe mi-au fost aplicate ieri seară pe grumaz, 
de la un umăr la celălalt şi a trebuit să le las să ardă 
destul de mult. Mă înţelegi? Dar m-am gândit la tine şi 


n-am suferit prea tare, Pentru a încurca toate căutările 
lui Maulincour, care nu ne va mai prigoni mult timp, 
am părăsit ocrotitorul colţişor de la ambasadă şi m-am 
adăpostit de toate urmăririle în strada Enfants-Rouges 
numărul 12, la o bătrână, pe nume doamna Etienne 
Gruget, mama acelei Ida care are să plătească scump 
purtarea ei prostească. Vino acolo mâine, la ora nouă 
dimineaţă. Stau într-o odaie la care nu se poate ajunge 
decât printr-o scară interioară. Întreabă de domnul 
Camuset. Pe mâine. Te sărut pe frunte, scumpa mea.» 


Jacquet îl privi pe Jules cu un fel de groază onestă, în 
care intra o compasiune adevărată, şi rosti vorba lui 
favorită: «Drace! Drace!» pe două tonuri diferite. 

— Ti se pare limpede, nu? zise Jules. Ei bine, în adâncul 
inimii mele e o voce care pledează pentru soţia mea şi care 
răsună mai puternic decât toate durerile geloziei. Voi 
îndura până mâine cei mai îngrozitor chin; dar, în sfârşit, 
mâine, între nouă şi zece, voi afla totul şi voi fi un nenorocit 
sau un fericit pe viaţă. Gândeşte-te la mine, Jacquet. 

— Voi fi la tine mâine la unsprezece. Ne vom duce acolo 
împreună şi te voi aştepta, dacă vrei, în stradă. S-ar putea 
să întâmpini vreo primejdie, ai nevoie alături de tine de 
cineva credincios care să te înţeleagă dintr-o jumătate de 
cuvânt şi de care să te poţi folosi fără ezitare. Bizuie-te pe 
mine. 

— Chiar pentru a-mi ajuta să omor pe cineva? 

— Drace! Drace! zise Jacquet repede, repetând, ca să 
spunem aşa aceeaşi notă muzicală. Am doi copii şi o 
nevastă... 

Jules strânse mâna lui Claude Jacquet şi ieşi. Dar se 
întoarse grabnic. 

— Uitam scrisoarea, zise el. Şi asta nu e tot, trebuie s-o 
lipim la loc. 

— Drace! Drace! Ai deschis-o fără nicio precauţie; din 
fericire însă, pecetea s-a dezlipit destul de bine. Du-te, las-o 


la mine, am să ţi-o aduc secundum scripturam. 

— La ce oră? 

— La cinci şi jumătate... 

— Dacă nu voi fi ajuns acasă până atunci dă-i-o cu toată 
încrederea portarului şi spune-i să i-o înmâneze doamnei. 

— Vrei să vin mâine? 

— Nu. Cu bine! 

Jules ajunse repede în piaţa Rotonde du Temple, îşi lăsă 
cabrioleta acolo şi merse pe jos până în strada Enfants- 
Rouges unde cercetă casa doamnei Etienne Gruget. Acolo 
avea să se limpezească misterul de care depindea soarta 
atâtor fiinţe; acolo era Ferragus, şi către Ferragus duceau 
toate firele acestei intrigi. Întâlnirea dintre doamna Jules, 
soţul ei şi omul acesta nu era oare nodul gordian al acestei 
drame în care se vărsase şi până atunci sânge şi din care nu 
trebuia să lipsească spada ce dezleagă legăturile cele mai 
straşnic înnodate? 

Era o casă dintre cele care fac parte din genul zis 
cabajoutis. Nume foarte grăitor, dat de parizieni acestor 
case alcătuite, pentru a spune aşa, din camere de raport. 
Aproape totdeauna sunt fie locuinţe separate la început şi 
unite mai apoi după fanteziile diferiților proprietari ce le-au 
mărit treptat, fie case începute, lăsate, reluate, terminate; 
case nenorocite care au trecut, asemenea unor popoare, pe 
sub mai multe dinastii de stăpâni nestatornici. Nici etajele, 
nici ferestrele nu se brodesc împreună, ca să împrumutăm 
de la pictură unul dintre termenii ei cei mai pitoreşti; totul 
aici se bate cap în cap, chiar ornamentele exterioare. 
Cabajoutis-ul este pentru arhitectura pariziană ceea ce este 
debaraua pentru apartament, un adevărat talmeş-balmeş 
unde s-au aruncat claie peste grămadă lucrurile cele mai 
disparate. 

— Doamna Etienne? o întrebă Jules pe portăreasă. 

Portăreasa locuia chiar la intrarea principală, într-un soi 
de colivie, o căsuţă de lemn aşezată pe nişte roţi mici, foarte 


asemănătoare cu cabinele pe care poliţia le-a construit în 
toate staţiile de trăsuri. 

— Ce? făcu portăreasa, lăsându-şi ciorapul pe care-l 
tricota. 

La Paris, diferite elemente care concură la fizionomia 
vreunei porţiuni din această cetate monstruoasă se 
armonizează de minune cu caracterul ansamblului. Astfel, 
portar, uşier sau paznic, oricare ar fi numele dat acestui 
muşchi esenţial ai monstrului parizian, el e totdeauna 
conform cu carterul din care face parte şi adesea îi 
ilustrează. Amestecat în toate intrigile, trândav, uşierul din 
foburgul Saint-Germain se bucură de un venit anual: 
portarul din Chausses-d'Antin trăieşte cum îi place, cel din 
cartierul Bursei citeşte jurnalele, cel din foburgul 
Montmartre are o situaţie. Portăreasa dintr-un cartier cu 
prostituate este vreo fostă prostituată; în cartierul Marais 
are principii severe, e ursuză, plină de toane. 

Văzându-i pe domnul Jules, portăreasa luă un cuţit spre a 
scormoni prin bulgării de cărbuni aproape stinşi din sobiţa 
ei, apoi îi spuse: 

— Întrebaţi de doamna Etienne, de doamna Etienne 


Gruget? 

— Da, zise Jules Desmarets, luând un aer oarecum 
supărat. 

— Cea care lucrează ceaprazărie? 

— Da. 


— Ei bine, domnule, zise ea ieşind din colivie, luându-l de 
braţ pe domnul Jules şi conducându-l până la capătul unui 
coridor lung, boltit ca o pivniţă. Urcaţi pe a doua scară din 
fundul curţii. Vedeţi ferestrele acelea unde sunt nişte 
misandre? Acolo stă doamna Etienne. 

— Mulţumesc, doamnă, Credeţi că e singură? 

— Şi de ce să nu fie singură femeia asta. că doare 
văduvă? 

Jules urcă grăbit o scară foarte întunecată, cu treptele 
pline de noroiul uscat pe care-l lăsau cei ce treceau pe 


acolo. La al doilea etaj, văzu trei uşi, dar nicio misandră. Din 
fericire, pe una dintre aceste uşi, cea mai slinoasă şi cea 
mai cenuşie dintre toate, citi următoarele cuvinte scrise cu 
creta: Ida vine astă-seară la nouă. «Aici e», îşi zise Jules. 
Trase de şnurul înnegrit al soneriei cu mâner, şi auzi 
zgomotul stins al unui clopoțel spart şi hămăitul unui 
căţeluş astmatic. După felul în care sunetele răsunau în 
interior, părea a fi vorba de un apartament înţesat cu 
lucruri ce nu lăsau să străbată nici cei mai firav ecou, 
trăsătură caracteristică a caselor locuite de muncitori, cu 
familii înghesuite cărora le lipseşte spaţiul şi aerul. Jules 
căuta misandrele şi izbuti să le zărească pe prichiciul din 
afară al unei ferestre glisante, între două lighene urât 
mirositoare. Flori, aici! O grădină, aici, lungă de două 
picioare, lată de o palmă! un fir de grâu, aici! Viaţa 
întreagă, aici, rezumată. Dar şi toate mizeriile vieţii. Peste 
aceste fiori plăpânde şi peste minunatele spice de grâu, o 
rază de lumină, căzând din ceruri ca o mântuire, făcea să se 
vadă praful, jegul şi nu ştiu ce culoare specifică pentru 
cocioabele pariziene, mii de murdării care încadrează, 
scofâlcesc şi îmbăloşează zidurile igrasioase, stâlpii scării 
mâncaţi de cari, cercevelele stricate ale ferestrelor şi uşile 
cândva vopsite în roşu. O tuse de bătrână şi paşii greoi ai 
unei femei ce târşâia chinuitor nişte pâslari vestiră 
numaidecât apropierea mamei Idei Gruget. Bătrână 
deschise uşa, ieşi în prag, înaltă capul şi zise: 

— A! domnul Bocquillon. Ba nu. Da' zău că bine mai 
semănaţi cu domnul Bocquillon. Sunteţi fratele lui pesemne. 
Ce nevoie v-aduce la mine? Hai, domnule, intraţi. 

Jules o urmă pe femeie într-o primă încăpere în care văzu 
colivii, unelte casnice, lămpi de gaz, mobile, străchioare 
pline cu mâncare ori cu apă pentru dine şi pentru pisici, un 
orologiu de lemn, pături, gravuri de Eisen, fiare vechi 
îngrămădite, amestecate,  încălecate de-a valma în 
asemenea chip încât alcătuiau un tablou realmente grotesc, 


adevăratul talmeş-balmeş parizian, din care nu lipseau nici 
măcar câteva numere din Le Constitutionnel'4?. 

Jules, obsedat de gândul de a fi prudent, nu luă aminte la 
văduva Gruget, care-i spunea: 

— Hai, domnule, intraţi aici să vă încălziţi oleacă. 

Temându-se să nu fie auzit de Ferragus, Jules se întreba 
dacă n-ar fi mai bine să trateze chiar în această primă odaie 
târgul pe care voia să-l propună bătrânei. O găină care ieşi 
cârâind dintr-un cotlon îl smulse din tainica lui meditaţie. 
Jules se hotărâse. O urmă pe mama Idei în încăperea cu 
sobă, unde fură întovărăşiţi de micuțul mops gâfâind, 
personaj mut ce se cocoţă pe un taburet vechi. Doamna 
Gruget vorbise cu toată înfumurarea cuiva care trăieşte 
aproape în mizerie când spusese că oaspetele se va încălzi. 
În sobiţa ei nu mai erau decât doi tăciuni cu totul trecuţi. O 
strecurătoare zăcea pe jos, cu coada în cenuşă. Poliţa sobei, 
împodobită cu un lisus de ceară aşezat într-o cutie pătrată 
cu pereţii de sticlă, decorată cu hârtie albăstrie, era 
năpădită de gheme de lână, de mosoare şi de scule 
trebuincioase ceaprăzăriei. Jules cercetă toate mobilele din 
apartament cu o curiozitate plină de interes şi îşi manifestă 
fără să vrea o tainică satisfacţie. 

— Ei bine, spuneţi, domnule, nu cumva vreţi să cumpăraţi 
mobelele mele? îi zise văduva aşezându-se într-un fotoliu 
galben de trestie ce părea a fi cartierul ei general. Acolo îşi 
ţinea batista, tabachera, împletitura, legumele pe jumătate 
curățate, ochelarii, un calendar, nişte galoane de livrea 
începute, o pereche de cărţi soioase şi două tomuri dintr-un 
roman, toate aruncate claie peste grămadă. Această mobilă 
cu care bătrână cobora fluviul vieţii, semăna cu sacul 
enciclopedic purtat de către femei în călătorie şi în care se 
află o întreagă gospodărie în rezumat, de la portretul 
soţului până la apa de roiniţă pentru leşinuri, bomboanele 
pentru copii şi feşile pentru bandajarea rănilor. 

Jules cercetă totul. Privi foarte atent chipul galben al 
doamnei Gruget, ochii ei cenuşii, fără sprâncene, cu genele 


lipsă, gura ştirbă, zbârciturile negre, boneta de tul roşu cu 
nişte broderii şi mai roşii şi fusta de stambă ruptă, papucii 
uzaţi, sobiţa de tinichea ruginită, masa plină de farfurii şi de 
mătăsărie, de cârpe de bumbac şi de lână, în mijlocul 
cărora trona o sticlă de vin. Şi îşi spuse în sine: «Femeia 
asta are vreo patimă, nişte vicii ascunse, e ceea ce-mi 
trebuie». 


— Doamnă, zise el cu voce tare şi făcându-i un semn de 
înţelegere, am venit să comand nişte galoane... 

Apoi cobori vocea. 

— Ştiu, continuă el, că şade la dumneavoastră un 
necunoscut care-şi dă numele de Camuset. 

Bătrâna îi aruncă o privire, fără a da vreun semn de 
mirare. 

— Spuneţi, poate să ne audă? Gândiţi-vă că e vorba de 
binele dumneavoastră. 

— Domnule, răspunse ea, vorbiţi fără sfială, nu am pe 
nimeni aici. Chiar dacă ar fi cineva colo sus n-ar avea cum 
să vă audă. 

«Ah, vicleană bătrână! Şi pricepe să dea un răspuns, îşi 
zise Jules. O să ne înţelegem». 

— Să nu încercaţi să mă minţiţi, doamnă, reluă el. Şi apoi, 
să ştiţi că nu vă vreau niciun râu, nici chiriaşului 
dumneavoastră suferind din pricina moxelor, nici fiicei 
dumneavoastră Ida, corsetiera, prietena lui Ferragus. După 
cum vedeţi, sunt la curent cu totul. Încredeţi-vă în mine, nu 
sunt de la poliţie şi nu vreau să vă tulbur întru nimic 
conştiinţa. O tânără doamnă va veni aici mâine, între nouă 
şi zece, să stea de vorbă cu prietenul fiicei dumneavoastră. 
Vreau să am putinţa de a vedea totul, de a auzi totul, fără să 
fiu văzut ori auzit de ei. Dumneavoastră îmi veţi pune la 
îndemână mijloacele şi eu voi răsplăti acest serviciu cu două 
mii de franci plătiţi pe loc şi şase sute de franci viageră. 
Notarul meu va scrie, în faţa dumneavoastră, astă-seară, 
actul; îi voi înmâna banii, el vi-i va da mâine, după discuţia 


la care vreau să asist şi în timpul căreia voi căpăta dovezile 
bunei dumneavoastră credinţe. 

— Asta ar putea să-i dăuneze fetei mele, dragă domnule? 
zise ea, aruncându-i nişte priviri de pisică speriată. 

— Întru nimic, doamnă. Dar, de altminteri, s-ar părea că 
fata se poartă destul de urât cu dumneavoastră. lubită de 
un om aşa de bogat, aşa de puternic ca Ferragus, ar trebui 
să-i fie uşor să vă facă mai fericită decât păreţi a fi. 

— Ah, dragă domnule, nici măcar un amărât de bilet 
pentru vreun spectacol la Ambigu sau Gaite!%: unde ea se 
duce când vrea! E o ticăloşie! O fată pentru care mi-am 
vândut tacâmurile de argint, că acum, la vârsta mea, 
mănânc din tinichele nemţeşti, ca să-i plătesc ucenicia şi să- 
i dau o situaţie cu care ar face aur, dacă ar vrea. Căci, la 
asta, seamănă cu mine, e mai îndemânatică decât o zână, 
ce-i drept e drept. Mă rog, ar putea foarte bine să-mi dea 
mie rochiile ei vechi de mătase, mie, care îmi place aşa de 
mult să port mătase. Nu, domnule, ea se duce la Cadran- 
Bleu, să cineze cu cincizeci de franci de căciulă, se vântură 
în trăsură ca o prinţesă şi nu-i pasă nici atâtica de maică-sa. 
Doamne Dumnezeule! Ce tineri aiuriţi am adus pe lume, 
asta nu-i cea mai frumoasă laudă pentru noi. Faţă de o 
mamă, domnule, de o mamă bună, că i-am cocoloşit 
nesocotinţele şi-am ţinut-o tot pe lângă mine, rupându-mi 
pâinea de la gură, şi-am îndopat-o cu de toate. Ei bine, nu. 
Ea-mi vine, mă giugiuleşte, îmi zice: - Bună ziua, mamă. Şi 
iaca datoriile-i împlinite faţă de autorul zilelor ei. Aşa-i cum 
vă spun! Da' o să aibă şi ea copii, într-o zi sau alta, şi are să 
vadă ce-nseamnă marfa asta proastă pe care o iubim totuşi. 

— Cum! Ea nu face nimic pentru dumneavoastră? 

— Ah, nimic nu, domnule, nu spun asta, dacă n-ar face 
nimic ar fi prea de tot. Îmi plăteşte chiria, îmi dă lemne şi 
treizeci şi şase de franci pe lună... Dar, domnule, oare la 
vârsta mea, cincizeci şi doi de ani, cu ochii care mă lasă 
seara, ar mai fi cazul să lucrez? Şi pen'ce nu vrea să ştie de 
mine? Îi e ruşine cu mine? Păi să-mi spună. Chiar că ar 


trebui să te îngropi pentru câinii ăştia de copii care te uită 
îndată ce au trântit uşa după ei. 

Îşi scoase batista din buzunar şi odată cu ea un bilet de 
loterie care căzu pe jos; dar îl ridică repede zicând: 

— Io-te! chitanţa mea de impozite. 

Jules ghici dintr-odată pricina înţeleptei zgârcenii de 
care, se jeluia mama şi fu cu atât mai sigur de 
consimţământul văduvei Gruget pentru târgul propus. 

— Ei bine, doamnă, zise el, atunci acceptaţi ceea ce vă 
ofer. 

— Spuneaţi, domnule, două mii de franci plătiţi pe loc şi 
şase sute de franci rentă viageră? 

— Doamnă, mi-am schimbat hotărârea şi vă făgăduiesc 
numai trei sute de franci rentă viageră. Afacerea, făcută 
astfel, mi se pare mai convenabilă pentru interesele mele. 
Vă voi da însă cinci mii de franci în mână. Nu vă convine 
mai bine aşa? 

— Dumnezeule, da, domnule. 

— Veţi avea mai mulţi bani şi vă veţi duce cu trăsura la 
Ambigu-Comique, la Franconi, oriunde vă place. 

— Ah! Nu-mi place deloc la Franconi, din pricină că acolo 
nu se vorbeşte. Însă, domnule, dacă primesc, e pentru că va 
fi în folosul copilei mele. În sfârşit, n-am să-i mai fiu o 
povară. Biata de ea, la urma urmei nu-i pretind niciun 
sacrificiu. Domnule, tinereţea trebuie să petreacă! asta-i! 
Dacă mă asiguraţi că nu fac niciun neajuns nimănui... 

— Nimănui, repetă Jules. Să vedem însă cum vreţi să 
procedaţi? 

— Păi, domnule, am să-i dau astă-seară domnului 
Ferragus un ceiuleţ de gămălii de mac, de-o să doarmă 
buştean, bietul de el! Că şi are multă nevoie de asta, după 
atâtea suferinţe; că suferă de-ţi face şi milă. Da întrebaţi-mă 
ce-o mai fi şi invenţia asta la un om sănătos, să-şi ardă 
spatele ca să scape de un tic dureros care nu-l chinuieşte 
decât din doi în doi ani. Da să mă-ntorc la treaba noastră: 
ea am cheia de la vecina care locuieşte deasupra mea şi 


care are o odăiţă zid în zid cu odaia-n care zace domnul 
Ferragus. Vecina e plecată la ţara pe vreo zece zile. Şi aşa 
că, dacă fac la noapte o gaură în perete, o să-i auzi şi o să-i 
vedeţi în tihnă. Ştiu un lăcătuş cu care mă am bine, un om 
tare de treabă, care povesteşte ca un înger, şi-o să facă asta 
pentru mine, fără s-audă ori să vadă cineva ceva.. 

— Poftim o sută de franci pentru el şi vino astă seară la 
domnul notar Desmarets, iată-i adresa. La ora nouă actul va 
fi gata, însă... motus. 

— Gata, domnule, cum ziceaţi, momus! La revedere, 
domnule! 

Jules plecă spre casă, aproape liniştit de certitudinea pe 
care o avea că a doua zi va afla totul. Când sosi, găsi la 
portar scrisoarea perfect lipită la loc. 

— Cum te simţi? îi spuse soţiei în pofida răcelii dintre ei. 

Deprinderile inimii sunt aşa de greu de uitat! 

— Destul de bine. Jules, reluă ea cu voce cochetă, vrei să 
cinezi cu mine? 

— Da, răspunse el întinzându-i scrisoarea, poftim, iată ce 
mi-a dat Fouquereau pentru tine. 

Clemence, care era palidă, se înroşi cu totul când văzu 
scrisoarea, şi această roşeaţă bruscă pricinui cea mai vie 
durere soţului ei. 

— E din pricina bucuriei, spuse el râzând, sau din pricina 
aşteptării? 

— Oh! din mai multe pricini, zise ea privind plicul. 

— 'Te las, doamnă. 

Şi cobori în birou, unde îi scrise fratelui său, 
comunicându-i intenţiile în legătură cu constituirea unei 
rente viagere pentru văduva Gruget. Când se întoarse, găsi 
mâncarea lui pe măsuţă, lângă patul Clemencei, şi pe 
Josephine gata să servească. 

— Dacă aş fi sănătoasă, cu câtă plăcere te-aş fi servit! 
spuse Clemence, când Josephine îi lăsă singuri. Oh, chiar în 
genunchi, continuă ea trecându-şi mâinile palide prin părul 
lui Jules. Ah, ce inimă deosebită ai tu, ce înţelegător şi ce 


bun ai fost cu mine adineauri. Mi-ai făcut un bine atât de 
mare prin încrederea ta, cât nu mi-ar fi făcut toţi medicii de 
pe pământ cu reţetele lor. Gingăşia ta ca de femeie, căci tu 
ştii să iubeşti ca o femeie, tu... ei bine, ea a răspândit în 
sufletul meu nu ştiu ce balsam care aproape că m-a 
vindecat. Mi-ai acordat un răgaz, Jules, dă-mi fruntea să ţi-o 
sărut. 

Jules nu putu să-şi refuze plăcerea de a o îmbrăţişa pe 
Clemence. Simţi însă un fel de remuşcare în inimă, se 
socotea meschin în faţa acestei femei pe care era ispitit s-o 
creadă nevinovată. Bucuria ei era adumbrită de tristeţe. O 
speranţă castă îi strălucea pe chipul îndurerat. Amândoi 
păreau la fel de nefericiţi că sunt siliţi să se înşele unul pe 
altul şi, după încă o alintare, ar fi ajuns să-şi mărturisească 
totul, nemaifiind în stare să-şi îndure suferinţele. 

— Mâine seară, Clemence. 

— Nu, domnule, mâine la prânz vei afla totul şi vei 
îngenunchea înaintea soţiei tale. O, nu, tu nu te vei umili, 
nu, tu eşti cu totuliertat; nu, tu nu ai nicio vină. Ascultă: ieri 
m-ai zdrobit cu o cruzime fără milă; dar viaţa mea n-ar fi 
fost poate completă fără acest chin, el va fi umbra care va 
da preţ zilelor cereşti. 

— Mă vrăjeşti, exclamă Jules, şi-mi stârneşti remuşcările. 

— Bietul de tine, dragul meu, soarta e mai presus de noi, 
şi eu nu sunt complicea soartei mele. Mâine voi ieşi în oraş. 

— La ce oră? întrebă Jules. 

— La nouă şi jumătate. 

—  Clemence, răspunse domnul  Desmarets, fii 
prevăzătoare, consultă-l pe doctorul Desplein şi pe bătrânul 
Haudry. 

— Nu voi consulta decât inima şi curajul meu. 

— Te las liberă şi nu voi veni să te văd decât la prânz. 

— Nu stai cu mine câteva clipe astă-seară? Nu mai sunt 
suferindă... 

După ce-şi termină treburile, Jules se întoarse la soţia lui, 
minat de o chemare de neînvins. Dragostea lui era mai 


puternică decât toate durerile. 


A doua zi, pe la ora nouă, Jules se strecură de acasă, 
alergă în strada Enfants-Rouges, urcă şi sună la văduva 
Gruget. 

— Ah! sunteţi parolist, punctual ca revărsatul zorilor. Hai, 
intraţi, domnule, îi zise bătrână  ceaprazăreasă 
recunoscându-l. V-am pregătit o ceaşcă de cafea cu 
smântână în cazul când... reluă ea după ce închise uşa. A! 
Smântână adevărată, o căniţă cu o smântână pe care-am 
văzut-o cu ochii mei când a făcut-o la lăptăria noastră din 
piaţa Enfants-Rouges. 

— Mulţumesc, doamnă, nu vreau nimic. Conduceţi-mă... 

— Bine, bine, scumpul meu domn; poftiţi pe aici. Văduva 
îl conduse pe Jules într-o cameră situată deasupra odăii 
sale, unde îi arătă cu mândrie o spărtură mare cât o 
monedă de patruzeci de parale, executată în timpul nopţii 
exact în dreptul floricelelor celor mai de sus şi celor mai 
obscure de pe hârtia care tapeta camera lui Ferragus. 
Această spărtură se afla, şi-ntr-o cameră şi în cealaltă, 
deasupra unui dulap. Uşoarele stricăciuni făcute de către 
lăcătuş nu lăsaseră aşadar nicio urmă de nicio parte a 
peretelui? şi era foarte greu să se zărească în umbră o 
asemenea deschizătură. Pentru a se menţine acolo şi pentru 
a vedea bine, Jules fu nevoit să stea într-o poziţie destul de 
obositoare, cocoţat pe o scară dublă, pe care văduva Gruget 
avusese grijă să o aducă. 

— Dumnealui e cu un domn, spuse bătrână retrăgându- 
se. 

Jules zări într-adevăr un om ocupat cu pansarea unui şir 
de răni, produse printr-un oarecare număr de arsuri 
practicate pe umerii lui Ferragus, al cărui chip îl recunoscu 
după descrierea pe care i-o făcuse domnul de Maulincour. 

— Când crezi că voi fi vindecat? întrebă el. 

— Nu ştiu, răspunse necunoscutul; însă, după spusele 
medicilor, mai e nevoie de încă vreo şapte sau opt 


pansamente. 

— Ei bine, pe diseară, zise Ferragus, întinzându-i mâna 
celui care termina de pus ultimul bandaj. 

— Pe diseară, răspunse necunoscutul, strângând cordial 
mâna lui Ferragus. Aş vrea să te văd scăpat de suferinţe. 

— În sfârşit, mâine vom căpăta hârtiile domnului de 
Funcal, iar Henri Bourignard va fi mort pe veci, adăugă 
Ferragus. Cele două litere fatale care ne-au costat aşa de 
scump nu mai există. Voi redeveni aşadar o fiinţă socială, un 
om printre oameni, şi zău dacă nu preţuiesc şi eu cât 
marinarul acela pe care l-au mâncat peştii. Numai 
Dumnezeu ştie că nu pentru mine mă fac conte! 

— Sărmane Gratien, tu, cel mai de seamă cap al nostru, 
fratele nostru drag, tu eşti preferatul bandei; ştii doar. 

— Cu bine! supraveghează-l pe Maulincour al meu. 

— Fii pe pace în privinţa asta. 

— Hei, marchize! exclamă bătrânul ocnaş. 

— Ce-i? 

— Ida e în stare de orice, după scena de aseară. Dacă s-a 
aruncat în apă, fireşte că n-am să dau fuga s-o scot, o să 
păstreze mult mai bine aşa secretul numelui meu, singurul 
pe care-l ştie; dar supravegheaz-o; pentru că, oricum, e o 
fată bună. 

— Bine.. 

Necunoscutul plecă. Zece minute mai târziu, domnul 
Jules auzi, nu fără a se simţi străbătut de un fior, foşnetul 
specific rochiilor de mătase şi aproape că recunoscu 
zgomotul paşilor soţiei sale. 

— O, tată, zise Clemence. Bietul meu tată, cum te simţi? 
Ce curaj! 

— Vino, copila mea, răspunse Ferragus, întinzându-i 
mâna. 

Şi Clemence îşi înclină fruntea, pe care el o sărută. 

— la să vedem, ce ai tu, micuța mea necâăjită? Ce noi 
necazuri... 


— Necazuri, tată? Dar ele înseamnă moartea fiicei tale pe 
care-o iubeşti atâta. Aşa cum îţi scriam ieri, e absolut 
necesar ca în capul tău, atât de înţelept, să găseşti mijlocul 
de a-l vedea pe bietul meu Jules, chiar astăzi. Dacă ai şti cât 
de bun a fost cu mine, în ciuda bănuielilor, aşa de 
îndreptăţite în aparenţă! Tată, iubirea mea înseamnă viaţa 
mea. Vrei să mă vezi murind? Ah! am suferit destul! Şi, 
simt, viaţa mea e în primejdie. 

— Să te pierd, fata mea, zise Ferragus, să te pierd din 
pricina curiozităţii unui mizerabil de parizian? Voi arde 
Parisul! A, tu ştii ce înseamnă un iubit, nu ştii însă ce 
înseamnă un tată! 

— Tată, mă înspăimânţi când mă priveşti aşa. Nu pune în 
cumpănă două sentimente atât de diferite. Eu aveam un soţ 
înainte de a şti că tatăl meu trăieşte... 

— Dacă soţul ţi-a pus cel dintâi sărut pe frunte, răspunse 
Ferragus, eu am pus cea dintâi lacrimă... Nu-ţi face griji, 
Clemence, vorbeşte cu inima deschisă. Te iubesc îndeajuns 
ca să fiu fericit ştiindu-te pe tine fericită, chiar dacă tatăl 
tău nu e aproape nimic în inima ta, pe când tu eşti totul în 
inima lui. 

— Doamne, cât bine îmi fac asemenea cuvinte! Mă faci să 
te iubesc şi mai mult şi mi se pare că asta înseamnă a-l fura 
cumva pe Jules. Dar, bunul meu tată, gândeşte-te că ele 
disperat. Ce să-i spun peste două ore? 

— Copilă, crezi că am aşteptat scrisoarea ta ca să te scap 
de nenorocirea care te ameninţă? Şi ce s-alege din cei ce 
încearcă să se atingă de fericirea ta, sau să se aşeze între 
noi? N-ai recunoscut niciodată providenţa tainică ce te 
veghează? Tu nu ştii că doisprezece oameni foarte puternici 
şi foarte inteligenţi formează un cerc în jurul iubirii şi al 
vieţii tale, gata de orice pentru apărarea voastră? Oare un 
tată care şi-a riscat viaţa ca să vină să te vadă la plimbare, 
ori să te admire în patul tău, lângă mama ta, la vreme de 
noapte, un tată căruia numai o amintire a mângâierilor tale 
de copil i-a dat tăria să trăiască, atunci când un om cinstit 


ar fi trebuit să se omoare ca să scape de infamie, EU, în 
sfârşit, eu care nu respir decât prin gura ta, eu care nu văd 
decât prin ochii tăi, eu să nu fiu în stare să apăr cu gheare 
de leu, cu suflet de tată, singurul meu bun, viaţa mea, pe 
fiica mea?... Dar, de la moartea acelui înger care a fost 
mama ta, n-am visat decât la un singur lucru, la fericirea de 
a putea să te recunosc drept fiica mea, de a te strânge în 
braţele mele în faţa cerului şi a pământului, de a-l ucide pe 
ocnaş... 

Urmă o scurtă pauză, după care reluă: 

— De a-ţi da un tată, de a putea să strâng fără ruşine 
mâna soţului tău, de a trăi fără teamă în inimile voastre, de 
a spune întregii lumi văzându-te: - «lată copilul meu!», în 
fine, la fericirea de a fi tată aşa cum îmi place! 

— O, tată, tată! 

— După multe necazuri, după ce am răscolit tot globul, 
continuă Ferragus, amicii mei mi-au găsit o piele de om pe 
care s-o îmbrac. De azi în câteva zile voi fi domnul de 
Funcal, un conte portughez. Da, fiica mea, sunt puţini 
oameni care ar putea, la vârsta mea, să aibă răbdarea să- 
nveţe portugheza şi engleza, pe care acest diavol de 
marinar le ştia la perfecţie. 

— Scumpul meu tată! 

— “Totul a fost prevăzut, şi, de azi în câteva zile, 
Majestatea Sa loan al Vl-lea, regele Portugaliei, va fi 
complicele meu. Nucţi trebuie, aşadar, decât un pic de 
răbdare acolo unde tatăl tău a avut multă. Dar cu mine a 
fost foarte simplu. Ce n-aş face ca să răsplătesc 
devotamentul tău din aceşti trei ani! Ai venit cu atâta 
pioşenie să-l mângâi pe bătrânul tău tată, ţi-ai riscat 
fericirea! 

— Tată! şi Clemence luă mâinile lui Ferragus şi le sărută. 

— Hai, încă un pic de curaj, Clemence, să păstrăm fatala 
taină până la capăt. Jules nu e un om oarecare, şi totuşi nu 
ştim dacă firea lui dreaptă şi marea lui iubire nu-l vor face 
să aibă un soi de dispreţ pentru fiica unui... 


— Ah! exclamă Clemence, ai citit în inima copilului tău; 
numai de asta mă tem, adăugă ea cu un ton sfâşietor. E 
ghidul care mă îngheaţă. Şi tată, gândeşte-te că i-am 
făgăduit să-i spun adevărul peste două ore. 

— Ei bine, fata mea, spune-i să se ducă la ambasada 
Portugaliei, să-l vadă pe contele de Funcal, tatăl tău; voi fi 
acolo. 

— Dar domnul de Maulincour care i-a vorbit despre 
Ferragus? Vai Dumnezeule, tată, să-l înşel, să-l înşel, ce 
supliciu! 

— Cui îi spui asta? Dar numai câteva zile şi nu va mai 
exista niciun om care-ar putea să mă dezmintă. De altfel, 
domnul de Maulincour pesemne că nu mai e în stare să-şi 
amintească... Hai, prostuţo, şterge-ţi lacrimile şi gândeşte- 
TE: 

În clipa aceea, un țipăt cumplit răsună în camera în care 
se afla domnul Jules Desmarets. 

— Fata mea, biata mea fetiţă! 

Strigatul trecu prin mica deschizătură practicată 
deasupra dulapului şi-i umplu de groază pe Ferragus şi pe 
doamna Jules. 

— Du-te şi vezi ce este, Clemence. 

Clemence cobori repede mica scară, găsi uşa 
apartamentului doamnei Gruget dată de perete, auzi 
țipetele care răsunau la etajul de deasupra, urcă scara, 
merse, atrasă de suspinele deznădăjduite, până în camera 
fatală, unde, înainte de a intra, îi ajunseră la ureche aceste 
cuvinte: 

— Dumneavoastră, domnule, cu închipuirile 
dumneavoastră, sunteţi pricina morţii ei. 

— “Taci, mizerabilo, zicea Jules, încercând să astupe cu 
batista gura văduvei Gruget, care ţipa: 

— Asasinul, ajutor! 

Clemence intră, îl văzu pe soţul ei, scoase un țipăt şi fugi. 

— Cine-o să-mi salveze fata, întrebă văduva Gruget după 
o lungă tăcere. Mi-a omorât-o! 


— Dar cum? întrebă maşinal domnul Jules, năucit că soţia 
lui îl recunoscuse. 

— Citeşte, domnule, ţipă bătrână şi se înecă în lacrimi. 
Există vreo rentă care să poată alina aşa ceva? 


«Adio, mamă! Îţ las tot ce am. Îţ cer ertare pentru 
greşelile mele şi pentru ăl dinurmă necaz pe care ţil 
fac punândum capăt zilelor. Henry, pe carel iubesc mai 
mult decât pe mine, mia zis că eu sunt nenorocirea lui 
şi dacă el ma gonit dela el, şi mi-am perdut toate 
nădejdile să mă căpătuesc, am să mă înec. Am să mă 
duc devale de Neuilly ca să nu mă ducă la Morgă. Dacă 
Henry no să mă mai urască după ce mam pedepsit cu 
moartea, roagăl să înmormânteze o biată a cărei inimă 
n-a bătut decât pentru el şi să erte cam făcut prostia să 
mă bag unde nu mă privea. Panseazăi cu grije mocsele. 
Cea mai îndurat motanu ăsta amărât. Da şi eu am curaj 
să mă înec cum a avut el să se lase ars. Trimite 
corsetele pe care leam isprăvit la clientele mele. Şi 
roagăte la Dumnezeu pentru fata ta. 


IDA» 


— Du-i scrisoarea domnului de Funcal, dincolo. Dacă mai 
e timp, numai el o mai poate salva. 

Şi Jules dispăru pe furiş ca un om care ar fi săvârşit o 
crimă. Picioarele îi tremurau, inima lui dezlănţuită primea 
valuri de sânge mai calde, mai năvalnice decât în oricare 
altă clipă a vieţii lui şi le trimitea în vine ca o putere 
neobişnuită. În minte i se zbăteau ideile cele mai 
contradictorii şi totuşi un gând se ridica peste toate. El nu 
fusese loial cu fiinţa pe care-o iubea cel mai mult şi îi era cu 
neputinţă să se împace cu conştiinţa lui al cărei glas, sporit 
din pricina faptei sale nelegiuite, era tot atât de dureros ca 
şi ţipetele lăuntrice ale dragostei lui din cele mai crude 
ceasuri de îndoială ce-l frământaseră mai înainte. Rătăci 


aproape toată ziua prin Paris, neîndrăznind să se întoarcă 
acasă. Acest om drept tremura la gândul întâlnirii cu 
fruntea neprihănită a femeii nedreptăţite. Crimele sunt în 
raport cu puritatea conştiinţelor, şi un fapt, care pentru 
anumite inimi de-abia constituie o greşeală în viaţă, ia 
proporţiile unei crime într-o inimă candidă. Cuvântul 
candoare nu are el într-adevăr un înţeles ceresc? Şi cea mai 
mică pată de pe veşmântul alb al unei fecioare nu-l 
preschimba oare în ceva tot atât de înjositor ca zdrenţele 
unui cerşetor? Între aceste două lucruri, singura deosebire 
nu e decât aceea dintre nenorocire şi greşeală. Dumnezeu 
nu drămuieşte niciodată căinţa, nu o fracţionează şi, pentru 
a şterge o pată, trebuie tot atâta căinţă cât pentru a face să 
uite o întreagă viaţă. Aceste gânduri apăsau cu toată 
greutatea lor asupra lui Jules, căci pasiunile nu iartă mai 
mult decât legile omeneşti, şi ele judecă mai drept: oare nu 
se întemeiază ele pe o conştiinţă a lor, infailibilă ca un 
instinct? Deznădăjduit, Jules se întoarse acasă, palid, 
zdrobit de sentimentul vinovăţiei, dar cuprins, fără voia lui, 
de bucuria pe care i-o pricinuia nevinovăția soţiei sale. Cu 
inima bătând înfiorată, intră în camera ei, o văzut culcată, 
ea avea febră, se duse şi se aşeză lângă pat, îi luă mâna, o 
sărută, o scăldă în lacrimi. 

— Înger scump, îi spuse el când rămaseră singuri, regret 
din tot sufletul. 

— Şi de ce? zise ea. 

Rostind aceste cuvinte, îşi înclină capul pe pernă, închise 
ochii şi rămase nemişcată, ascunzându-şi suferinţele ca să 
nu-şi înspăimânte soţul: duioşie de mamă, duioşie de înger. 
Un singur cuvânt dezvăluia femeia, în tot adevărul ei. 
Tăcerea dură mult timp. Jules, crezând-o pe Clemence 
adormită, se duse s-o întrebe pe Josephine despre starea 
stăpânei. 

— Doamna s-a întors pe jumătate moartă, domnule. Am 
alergat după domnul Haudry. 

— A venit? Ce-a spus? 


— Nimic, domnule. N-a părut mulţumit, a poruncit să nu 
lăsăm pe nimeni în preajma doamnei, în afară de infirmieră, 
şi a spus că are să mai vină pe seară. 

Domnul Jules se întoarse încetişor la soţia sa, se aşeză 
într-un fotoliu şi rămase în faţa patului, nemişcat, cu ochii 
aţintiţi la ochii Clemencei; când ea îşi ridica pleoapele, îl 
vedea şi-i strecura printre genele îndurerate o privire 
duioasă, plină de dragoste, fără mustrări şi fără 
amărăciune, o privire care pătrundea ca o limbă de foc în 
inima acestui soţ iertat cu mărinimie şi iubit chiar şi acum 
de această fiinţă pe care ei o ucidea. Între ei era moartea, 
ca o presimţire care-i chinuia pe amândoi. Privirile lor se 
uneau într-o aceeaşi spaimă, aşa cum inimile li se uneau 
cândva într-o aceeaşi iubire simțită la fel, împărtăşită la fel. 
Nicio întrebare, doar certitudini cumplite. Din partea soţiei 
- o generozitate desăvârşită; din partea soţului - remuşcări 
sfâşietoare, şi, în amândouă sufletele, aceeaşi viziune a 
deznodământului, aceiaşi sentiment al fatalităţii. 

La un moment dat, crezându-şi soţia adormită, Jules o 
sărută duios pe frunte şi spuse după ce o contemplă 
îndelung: 

— Doamne, mai lasă-mi acest înger atâta timp cât să-mi 
pot ierta eu însumi greşelile adorând-o pe ea. Ca fiică este 
sublimă; ca soţie, ce cuvânt ar putea s-o zugrăvească? 

Clemence ridică ochii plini de lacrimi. 

— Îmi faci rău, spuse ea cu voce slabă. 

Era seară târziu, doctorul Haudry veni şi-l rugă pe soţ să 
se retragă în timpul vizitei sale. Când ieşi, Jules nu-i puse 
nicio întrebare, n-avu nevoie decât de un gest. 

— Chemaţi la consult pe toţi confrații mei în care aveţi 
cea mai mare încredere, eu s-ar putea să greşesc. 

— Dar, doctore, spune-mi adevărul. Sunt bărbat, voi şti 
să-l primesc, şi de altminteri am cel mai mare interes să-l 
aflu pentru a aranja anume socoteli... 

— Doamna Jules e în primejdie de moarte, răspunse 
medicul. E o maladie sufletească ce a făcut progrese şi care 


complică starea ei fizică, şi aşa destul de periculoasă, 
devenită încă şi mai gravă prin imprudenţele săvârşite: a 
umblat desculţă azi-noapte; a ieşit în oraş, cu toată 
interdicţia mea; a fost în oraş, ieri pe jos, astăzi în trăsură. 
A vrut să se omoare. Totuşi, diagnosticul meu nu este 
irevocabil, există tinereţea, o putere sufletească uimitoare... 
Ar trebui să se rişte totul pentru tot, prin vreun reactiv 
drastic; dar eu nu-mi voi lua niciodată răspunderea de a-l 
prescrie, nici măcar nu-l voi recomanda, şi, într-un consult 
de medici, mă voi opune folosirii lui. 

Jules se întoarse în casă. Unsprezece zile şi unsprezece 
nopţi rămase lângă patul soţiei sale, nedormind decât ziua, 
cu capul sprijinit pe tăblia patului. Niciodată vreun bărbat 
n-a pus atâta sârguinţă în îngrijirile sale şi atâta ambiţie în 
devotament ca el. Nu îngăduia altcuiva să facă nici cel mai 
mic serviciu soţiei sale; o ţinea mereu de mână şi părea că 
vrea să-i dea astfel viaţă. Urmară incertitudinile, bucuriile 
amăgitoare, zilele bune, când bolnava se simţea mai bine, 
apoi crizele, în sfârşit toate groaznicele mutații ale Morţii 
care şovâăie, care oscilează, dar care loveşte. Doamna Jules 
găsea totuşi tăria să-i surâdă soţului ei; îl compătimea, 
ştiind că în curând va rămâne singur. Era o dublă agonie, 
cea a vieţii şi cea a iubirii; dar viaţa devenea tot mai firavă, 
iar iubirea tot mai mare. Veni o noapte îngrozitoare, 
noaptea în care Clemence trăi acel delir ce precede 
întotdeauna moartea fiinţelor tinere.  Vorbi despre 
dragostea ei fericită, vorbi despre tatăl ei, povesti 
mărturisirile mamei sale pe patul morţii şi obligaţiile pe 
care ea i le impusese. Se lupta nu cu viaţa, ci cu dragostea 
ei, pe care nu voia s-o părăsească. 

— Fă, Doamne, zise ea, ca el să nu ştie că aş vrea să-l văd 
murind împreună cu mine. 

Jules, nemaiputând să îndure priveliştea atâtor suferinţe, 
trecuse în acea clipă în salonul alăturat şi nu auzi dorinţa ei, 
căreia i s-ar fi supus. 


După ce criza trecu, doamna Jules prinse iar puteri. A 
doua zi, deveni iarăşi frumoasă, liniştită; vorbi, nutrea 
nădejdi, se împodobi cum se împodobesc bolnavii. Pe urmă 
vru să rămână toată ziua singură şi-l expedie pe soţul ei, 
printr-una dintre acele rugăminţi făcute cu atâta stăruinţă, 
încât ele sunt împlinite cum se împlinesc rugăminţile 
copiilor. De altminteri, domnul Jules avea nevoie de această 
zi. Se duse la domnul de Maulincour, spre a stabili duelul pe 
viaţă şi pe moarte asupra căruia se înţeleseseră de mai 
înainte. Nu izbuti să ajungă prea uşor până la autorul 
acestor nenorociri; aflând însă că e vorba de o chestiune de 
onoare  vidamul se supuse  prejudecăţilor care îi 
guvernaseră totdeauna viaţa şi îl introduse pe Jules la 
baron. Domnul Desmarets îl căută cu privirea pe domnul de 
Maulincour. 

— Vai! iată-l! zise comandorul, arătând un om aşezat într- 
un fotoliu lângă foc. 

— Care Jules? zise muribundul cu o voce spartă. 

Auguste pierduse singura însuşire ce ne face să trăim: 
memoria. Văzându-l astfel, domnul Desmarets se trase 
înapoi cu groază. Nu putea să recunoască pe tânărul 
elegant într-un lucru fără de nume în nicio limbă, după 
expresia lui Bossuet. Era într-adevăr un cadavru cu părul 
alb; nişte oase abia acoperite de o piele zbârcită, veştejită, 
uscată, ochi albi şi nemişcaţi; o gură hidos întredeschisă, ca 
la nebuni sau la desfrânaţii ucişi de excesele lor. Nicio urmă 
de inteligenţă nu mai dăinuia nici pe frunte, nici în vreo altă 
trăsătură a chipului; tot aşa cum în carnea lui molâie nu mai 
dăinuia nicio frăgezime, niciun semn că sângele mai circula 
încă. Era un om topit, descompus, ajuns la starea în care 
sunt acei monştri conservaţi la Museum în borcanele în 
care plutesc într-un mediu de alcool. Lui Jules i se păru că 
vede deasupra chipului lui Maulincour teribila figură a lui 
Ferragus, şi această Răzbunare deplină înspăimântă Ura. 
Soţul găsi în inima lui milă pentru părelnica ruină a celui ce 
fusese. cândva un bărbat tânăr. 


— Duelul a avut loc, zise comandorul. 

— Domnul a ucis destui oameni, oftă cu durere Jules. 

— Şi oameni destul de dragi, adăugă bătrânul. Bunica lui 
moare de mâhnire, şi poate că şi eu o voi urma în mormânt. 


A doua zi după această vizită, starea doamnei Jules se 
înrăutăţi de la o oră la alta. Ea profită de o clipă de tărie ca 
să ia o scrisoare de sub pernă, i-o întinse lui Jules şi-i făcu 
un semn uşor de priceput. Voia să-i dea ultima răsuflare a 
vieţii ei într-un sărut, el o primi şi ea muri. Jules se prăbuşi 
ca mort şi fu dus la fratele său. Acolo, pe când, printre 
lacrimi şi suspine, se învinuia că lipsise de acasă în ajun, 
fratele său îi spuse că lipsa lui fusese foarte mult dorită de 
Clemence, care nu voise ca el să vadă tot ceremonialul 
religios, atât de dureros pentru imaginaţiile sensibile, şi pe 
care biserica îl desfăşoară când le dăruie muribunzilor 
ultima împărtăşanie. 

— Tu n-ai fi putut să rezişti, îi spuse fratele lui. N-am 
putut nici eu să îndur groaznicul spectacol şi toţi servitorii 
tăi plângeau în hohote, Clemence era ca o sfântă. A avut 
tăria să-şi ia adio de la noi şi glasul ei, auzit pentru cea din 
urmă oară, îţi sfâşia inima, Când şi-a cerut iertare pentru 
supărările pe care le va fi pricinuit fără să vrea celor care o 
slujiseră, a fost un țipăt amestecat cu suspine, un țipăt... 

— Destul, spuse Jules, destul. 

Vru să rămână singur, ca să citească ultimele gânduri ale 
acestei femei pe care lumea o admirase şi care se trecuse 
ca o floare. 


«lubitule, acesta este testamentul meu. De ce să nu 
facem testamente şi pentru comorile inimii, aşa cum facem 
pentru celelalte bunuri? Oare nu dragostea a fost tot bunul 
meu? Vreau acum să mă îngrijesc numai de iubirea mea: 
numai ea a fost întreaga bogăţie a Clemencei tale şi este tot 
ceea ce poate să-ţi lase acum când moare. Jules, mor 
fericită, tu încă mă mai iubeşti. Medicii explică moartea mea 


în felul lor, dar numai eu ştiu adevărata ei cauză. Am să ţi-o 
spun, oricâtă suferinţă ţi-ar pricinui. N-aş vrea să duc cu 
mine, într-o inimă dăruită cu totul ţie, vreun secret pe care 
să nu ţi-l fi spus, de vreme ce mor victimă a unei discreţii 
necesare. 

Jules, pe mine m-a crescut de mică în cea mai deplină 
singurătate, departe de viciile şi de minciunile lumii, femeia 
bună pe care tu ai cunoscut-o. Lumea preţuia calităţile ei 
convenţionale, acelea prin care îndeobşte o femeie place 
lumii; eu însă m-am bucurat tainic de un suflet ceresc şi am 
putut s-o îndrăgesc pe mama, care a făcut din copilăria mea 
o bucurie fără amărăciune, ştiind bine pentru ce o 
îndrăgesc. Oare nu însemna aceasta să iubeşti îndoit? Da o 
iubeam, o ascultam, o respectam, şi nimic nu-mi împovăra 
inima, nici respectul, nici ascultarea. Eu eram totul pentru 
ea, ea era totul pentru mine. Timp de nouăsprezece ani, pe 
deplin fericiţi şi lipsiţi de griji, sufletul meu, singuratic în 
mijlocul lumii care vuia împrejuru-mi, n-a oglindit decât cea 
mai pură imagine,. aceea a mamei mele, şi inima mea n-a 
bătut decât prin ea şi pentru ea. Eram foarte pioasă şi-mi 
plăcea să rămân pură în faţa lui Dumnezeu. Mama a cultivat 
în mine toate sentimentele măreţe şi nobile. Ah! mă bucur 
să te pot încredința, Jules, acum, că ştiu că eram 
neprihănită, că am venit la tine cu inima fecioară. Când am 
ieşit din această singurătate deplină; când, pentru întâia 
oară, mi-am pieptănat părul, împodobindu-l cu o cununiţă 
de flori de migdal, când, ca să plac, am adăugat câteva 
panglici de satin la rochia mea albă, gândindu-mă la lumea 
pe care mă duceam s-o văd şi pe care eram curioasă s-o 
văd; ei bine, Jules, această nevinovată şi măruntă 
cochetărie a fost făcută pentru tine, căci, la intrarea mea în 
societate, te-am văzut pe tine, cel dintâi. Figura ta, am 
băgat de seamă, se impunea printre toate celelalte; făptura 
ta mi-a plăcut; glasul tău şi felul tău de a fi mi-au inspirat 
simţăminte de simpatie pentru tine; şi, când ai venit, când 
mi-ai vorbit, cu fruntea îmbujorată, cu glasul tremurător, 


acea clipă mi-a dăruit amintiri de care încă mă înfior şi azi 
scriindu-ţi, la care visez şi acum, pentru ultima oară. 
Dragostea noastră a fost la început cea mai puternică 
dintre simpatii, în curând însă am ghicit-o amândoi; pe 
urmă, a fost împărtăşită numaidecât, şi de atunci am trăit 
împreună nenumărate plăceri. De atunci, mama n-a mai 
fost cea dintâi în inima mea. Când îi spuneam asta, ea 
surâdea, draga de ea! Apoi, am fost a ta, cu totula ta. lată 
viaţa mea, întreaga mea viaţă, scumpul meu soţ. Şi iată ce- 
mi mai rămâne să-ţi spun. Într-o seară, cu câteva zile 
înainte de moarte, mama mi-a mărturisit taina vieţii ei, nu 
fără a vărsa lacrimi fierbinţi. Te-am iubit şi mai mult după 
ce-am aflat, înainte ca preotul să-i dea împărtăşania, că 
există iubiri condamnate de oameni şi de biserică. Însă fără 
îndoială, Dumnezeu nu trebuie să fie aspru, atunci când ele 
sunt păcatul unui suflet aşa de bun ca al mamei; şi acest 
înger nu putea să se prefacă într-o pocăită. Ea iubea cu 
adevărat, Jules, era numai iubire. lar eu m-am rugat în 
fiecare zi pentru ea, fără s-o judec. Atunci am aflat taina 
marii ei duioşii de mamă; atunci am ştiut că există în Paris 
un om pentru care eu eram viaţa toată, dragostea toată; că 
bogăţia ta era opera lui şi că el te iubea; că era izgonit din 
societate, că purta un nume pătat, că era mai nefericit din 
pricina asta gândindu-se la mine, la noi, decât la el. Mama 
era toată mângâierea lui, iar când mama murea, am 
făgăduit că îi voi ţine eu locul. Cu toată înflăcărarea unui 
suflet ale cărui sentimente nu fuseseră falsificate cu nimic, 
n-am văzut în asta decât fericirea de a îndulci mâhnirea ce 
îndurerase ultimele clipe ale crimei, şi m-am legat să duc 
mai departe opera ei de caritate secretă, caritatea inimii, 
întâia oară l-am văzut pe tatăl meu lângă patul în care 
mama îşi dăduse sufletul; când şi-a ridicat ochii plini de 
lacrimi, a regăsit în mine toate speranţele lui moarte. Am 
jurat nu să mint, ci să păstrez tăcere, şi care femeie ar fi 
rupt o asemenea tăcere? lată vina mea, Jules, vină pe care o 
ispăşesc prin moarte. M-am îndoit de tine. Dar teama e aşa 


de firească la o femeie, şi mai ales la o femeie care ştie tot 
ceea ce are de pierdut. Tremuram pentru dragostea mea. 
Taina tatălui meu mi se părea a fi moartea fericirii mele, şi 
cu cât iubeam mai mult, cu atât mi-era mai frică. N-am 
îndrăznit să-i mărturisesc tatălui meu acest sentiment; ar fi 
însemnat să-l rănesc, şi, în situaţia lui orice rană era prea 
dureroasă. Însă el, fără să-mi spună, împărtăşea temerile 
mele. Inima lui de tată tremură pentru fericirea mea, la fel 
ca şi mine, şi nu cuteza să vorbească, supunându-se 
aceleiaşi delicateţi care mă amuţea pe mine. Da, Jules, am 
crezut că ai putea într-o zi să n-o mai iubeşti pe fiica lui 
Gratien aşa cum o iubeai pe Clemence a ta. Fără această 
spaimă adâncă, ţi-aş fi ascuns oare vreun lucru, ţie, care 
erai totul până în străfundul inimii mele? În ziua în care 
acel odios, acel nenorocit de ofiţer ţi-a vorbit, am fost 
nevoită să te mint. În acea zi am cunoscut pentru a doua 
oară în viaţa mea durerea, şi această durere a crescut 
mereu până în clipa de faţă, când îţi scriu pentru cea din 
urmă oară. Ce importantă mai are acum situaţia tatălui 
meu? Ştii totul. Cu ajutorul dragostei mele aş fi învins boala, 
aş fi suportat toate suferinţele, dar n-aş fi putut să înăbuş 
vocea îndoielii. Oare originea mea n-o să întunece puritatea 
iubirii tale, n-o s-o slăbească, n-o s-o micşoreze? Nimic nu 
poate să-mi spulbere această teamă. lată, Jules, cauza 
morţii mele. N-aş putea să trăiesc cu spaima de un cuvânt 
pe care tu nu-l vei spune poate niciodată, o privire care nu- 
ţi va scăpa nicicând; dar ce vrei? Eu mă tem de ele. Mor 
iubită, iată mângâierea mea. Am aflat că, de patru ani, tatăl 
meu şi prietenii lui au răscolit aproape întreaga omenire, 
pentru a o minţi. Ca să-mi dea o situaţie, au cumpărat un 
mort, o reputaţie, o avere, toate acestea pentru a face să 
reînvie un om viu, toate acestea pentru tine, pentru noi. Noi 
nu trebuia să ştim nimic. Ei bine, moartea mea, fără 
îndoială, îl va cruța de o astfel de minciună pe tata, el va 
muri din pricina morţii mele. Adio, deci, Jules, ţi-am 
dezvăluit inima mea întreagă. Mărturisindu-ţi dragostea 


mea cu nevinovăția chinului ei, nu înseamnă că-ţi las tot 
sufletul meu? N-aş fi avut tăria să-ţi vorbesc, o am pe aceea 
de a-ţi scrie. l-am mărturisit lui Dumnezeu greşelile vieţii 
mele: am făgăduit că nu mă voi mai gândi decât la 
împăratul cerurilor; dar n-am putut să rezist plăcerii de a 
mă mărturisi şi aceluia care, pentru mine, e totul pe 
pământ. Vai! cine nu mi-ar ierta acest ultim suspin, între 
viaţa care a fost şi viaţa care va să fie? Adio, deci, iubitul 
meu Jules; mă duc la Dumnezeu, lângă care iubirea e 
pururi fără nori, lângă care vei veni şi tu într-o zi. Acolo, 
lângă tronul lui, reuniți pentru totdeauna, vom putea să ne 
iubim prin veacuri. Numai această speranţă poate să mă 
mângâie. Dacă sunt demnă să ajung acolo mai înainte, îţi 
voi urmări de acolo viaţa, sufletul meu te va însoţi, te va 
învălui, pentru că tu vei mai rămâne încă aici pe pământ. 
Trăieşte, deci, o viaţă sfântă, ca să vii negreşit lângă mine. 

Tu poţi să înfăptuieşti mult bine pe pământ! Nu-i oare o 
menire  îngerească pentru o fiinţă  îndurerată, să 
răspândească bucurie, să dăruie ceea ce ea nu are? e las 
celor nefericiţi, numai pe zâmbetul şi pe lacrimile lor nu 
sunt geloasă. Vom culege o bucurie mare din aceste scumpe 
binefaceri. Oare n-am putea să trăim încă împreună, dacă 
vei vrea să legi numele Clemencei tale de o astfel de operă 
frumoasă? După ce am iubit aşa cum am iubit noi, nu mai 
există decât Dumnezeu, Jules. Dumnezeu nu minte, 
Dumnezeu nu înşală. Nu-l mai adora decât pe el, atâta 
vreau. Slujeşte-l cu grijă în toţi cei ce suferă, alină fiii 
copleşiţi de dureri ai bisericii lui. Adio, suflet scump, plin de 
mine, căci te cunosc: tu nu vei mai iubi a doua oară. Voi 
muri aşadar fericită, cu gândul care-o face fericită pe orice 
femeie. Da, mormântul meu va fi inima ta. După această 
copilărie pe care ţi-am istorisit-o, oare viaţa mea nu s-a 
scurs în inima ta? Moartă fiind, tu nu mă vei alunga 
niciodată de acolo. Sunt mândră de această viaţă unică! Tu 
nu m-ai cunoscut decât în floarea tinereţii, îţi las regrete 
fără dezamăgiri. Jules, e o moarte nespus de fericită. 


Tu, care m-ai înţeles aşa de bine, îngăduie-mi să-ţi cer un 
lucru mărunt, fără îndoială, împlinirea unui capriciu de 
femeie, mărturie a Legământului dintre noi. le rog să arzi 
tot ceea ce ne-a aparţinut nouă, să distrugi camera noastră, 
să nimiceşti tot ceea ce poate să fie o amintire a iubirii 
noastre. 

Încă o dată, adio, cei din urmă adio, plin de iubire, cum 
va fi cel din urmă gând al meu şi răsuflarea mea cea de pe 
urmă.” 

Când Jules termină scrisoarea, inima îi fu năpădită de 
una dintre acele frenezii ale căror crize înspăimântătoare e 
cu neputinţă să le redai. Toate durerile sunt individuale, 
efectele lor nu sunt supuse nici unei reguli fixe: unii îşi 
astupă urechile, ca să nu mai audă nimic; şi există suflete 
mari şi deosebite ce se aruncă în durere ca într-o genune. 
În deznădejde totul este adevărat. Jules plecă de la fratele 
său şi se întoarse acasă, vrând să-şi petreacă noaptea lângă 
soţie şi să privească până în ultima clipă fiinţa aceasta 
cerească. Şi cum mergea, cu nepăsarea de viaţă pe care o 
cunosc oamenii ajunşi pe ultima treaptă a nenorocirii, 
înţelegea de ce, în Asia, legile porunceau soţilor să nu-şi 
mai supravieţuiască. Voia să moară. Nu era încă doborât, 
era în febra durerii. Ajunse acasă, urcă în acea cameră 
sacră: o văzu pe Clemence pe patul morţii, frumoasă ca o 
sfântă, cu părul strâns într-o panglică, cu mâinile 
împreunate, acoperită cu un giulgiu. Lumânările luminau 
un preot ce se ruga, pe Josephine care plângea într-un colţ, 
în genunchi, şi pe doi bărbaţi, lângă pat. Unul era Ferragus. 
Sta în picioare drept, nemișcat, privind la fiica lui cu ochi 
fără de lacrimi; faţa lui părea turnată în bronz; nu-l văzu pe 
Jules. Celălalt era Jacquet, Jacquet cu care doamna Jules 
fusese întotdeauna bună. Jacquet nutrea pentru doamna 
Jules acea amiciţie respectuoasă ce umple de bucurie inima, 
fără s-o tulbure, acea pasiune blajină, iubire fără dorinţi şi 
fără furtuni; venise şi el, pios, să-şi plătească datoria de 
lacrimi, să-şi ia un lung adio de la soţia prietenului său, să 


sărute pentru întâia oară fruntea îngheţată a unei Fiinţe din 
care îşi făcuse în taină o soră. Iotul era tăcut. Nu era nici 
Moartea înfricoşătoare aşa cum e la biserică, nici Moartea 
pompoasă ce traversează străzile; nu, era moartea 
strecurată sub acoperişul casei, moartea care emoţionează; 
era mâhnirea inimii, lacrimile curgând din ochii tuturora. 
Jules veni lângă Jacquet, îi strânse mâna şi, fără a-şi spune 
un cuvânt, toate personajele acestei scene rămaseră aşa 
până dimineaţa. Când ziua făcu să pălească lumânările, 
Jacquet, prevăzând scenele dureroase ce aveau să urmeze, 
îl duse pe Jules în camera vecină. În acea clipă soţul îl privi 
pe tată şi Ferragus îl privi pe Jules. Cele două dureri se 
interogară, se cercetară, se înţeleseră prin această privire. 
O fulgerare de mânie străluci scurt în ochii lui Ferragus. 

«Tu ai ucis-o», gândea el. 

«Pentru ce s-a îndoit de mine?» părea să răspundă soţul. 

Această scenă fu asemănătoare aceleia ce s-ar petrece 
între doi tigri care-şi dau seama de zădărnicia unei lupte, 
după ce s-au cercetat o clipă, şovăâind, fără să scoată un 
răget. 

— Jacquet, zise Jules, te-ai îngrijit de toate? 

— De toate, răspunse şeful de birou, dar pretutindeni mi- 
a luat-o înainte un om care peste tot dăduse dispoziţii şi 
plătise. 

— Mi-o smulge pe fiica lui, exclamă soţul într-un crunt 
acces de disperare. 

Se repezi în camera soţiei; dar tatăl nu mai era acolo. 
Clement fusese pusă într-un sicriu de plumb şi nişte 
muncitori se pregăteau să sudeze capacul. Jules se întoarse 
îngrozit de spectacol, iar bubuitura ciocanului de care se 
slujeau muncitorii îl făcu să izbucnească în lacrimi. 

— Jacquet, zise el, din această noapte cumplită păstrez 
un gând unul singur, dar un gând pe care vreau să-l 
împlinesc cu orice preţ. Nu vreau ca scumpa mea Clemence 
să zacă într-un cimitir din Paris. Vrea s-o ard, să iau cenuşa 
şi s-o păstrez. Să nu-mi spui niciun cuvânt despre această 


hotărâre, dar ai tu grijă să se înfăptuiască. Mă duc să mă 
închid în camera ei şi să rămân acolo până în clipa 
despărțirii. Numai pe tine te voi lăsă să intri aici, spre a-mi 
spune ce ai făcut. Du-te, nu precupeţi nimic. 


În acea dimineaţă, doamna Jules, după ce fusese expusă 
într-o capelă mortuară, la intrarea casei sale, fu dusă la 
Saint-Roch. Pereţii bisericii erau acoperiţi în întregime cu 
pânze de doliu. Luxul deosebi desfăşurat pentru această 
ceremonie atrăsese multă lume; căci la Paris totul e un 
spectacol, chiar şi durerea cea mai adevărată. Există 
oameni care aleargă la fereastră ca să vadă cum plânge un 
fiu urmând trupul neînsufleţit al mamei sale, aşa cum există 
oameni ce vor să fie plasat cât mai bine ca să vadă cum se 
retează un cap. Niciun popor din lume nu are ochi mai 
hulpavi. Curioşii fură însă uimiţi mai cu seamă când zăriră 
toate cele şase capele laterale de la Saint-Roch învăluite şi 
el de sus până jos în negru. Doi bărbaţi în doliu asistau la o 
slujbă mortuară în fiecare capelă. În naosul bisericii nu se 
aflau decât domnul notar Desmarets şi Jacquet; iar în afara 
incintei şedeau servitorii. Pentru cei ce-şi pierd vremea pe 
la biserici, era ceva de neînțeles, o asemenea pompă şi atât 
de puţine rude. Slujba cea mare fu celebrată cu sumbra 
măreție a slujbelor funebre. În afară de slujitorii obişnuiţi 
de la Saint-Roch, mai erau şi treisprezece preoţi veniţi de 
pe la diferite parohii. Poate că niciodată Dies irae'% n-a 
produs asupra creştinilor curioşi aflat aici din întâmplare, 
dornici de emoţii, un efect sufletesc mai profund, mai 
glacial, decât impresia produsă de acest imn, atunci când 
opt glasuri de cantori, acompaniate de cele ale preoţilor şi 
de glasurile copiilor din cor, îl intonară alternativ. Din cele 
şase capele laterale, doisprezece alte glasuri de copii se 
înălţară sfâşiate de durere şi li se adăugară tânguios. Din 
toate colţurile bisericii ţâşnea spaima; peste tot, ţipetelor 
zbuciumate le răspundeau ţipete de groază. Această muzică 
înfricoşătoare vorbea despre dureri necunoscute lumii şi 


despre prietenii tainice care o plângeau pe moartă. 
Niciodată, în nicio religie omenească, spaimele sufletului, 
smuls cu brutalitate din trup şi răvăşit ca de o furtună în 
faţa fulgerătoarei majestăţi a lui Dumnezeu, n-au fost 
redate cu atâta putere. Înaintea acestei strigări a strigărilor 
trebuie să se închine toţi artiştii şi compoziţiile lor cele mai 
înflăcărate. Nu, nimic nu poate să înfrunte imnul acesta ce 
întruchipează patimile omeneşti şi le dă o viaţă galvanică 
până dincolo de sicriu, ducându-le palpitânde încă înaintea 
Dumnezeului celui viu şi răzbunător. Glasurile ascuţite ale 
copiilor, unite cu sunetele glasurilor grave, şi care cuprind, 
în această cântare a morţii, viaţa omului cu toate 
frământările lui, aducând aminte suferinţele din leagăn, 
sporindu-se cu toate necazurile celorlalte vârste în vocile 
ample ale bărbaţilor, în murmurele bătrânilor şi ale 
preoţilor; toată această sfâşietoare armonie grea de 
trăsnete şi de fulgere, nu vorbeşte ea oare imaginaţiilor 
celor mai aprinse, celor mai crude suflete, celor mai 
îngheţate inimi, ba chiar şi filosofilor? Când o auzi, îţi pare 
însuşi tunetul lui Dumnezeu. Bolţile tuturor bisericilor se 
înfioară, tremură, vorbesc, revarsă spaima din toate tăriile 
ecourilor lor. Pare că vezi morţi fără de număr ridicându-se 
şi-ntinzând mâinile. Nu un tată, nu o soţie, nu un copil se 
află acum sub giulgiul cel negru, ci însăşi omenirea ce se 
ridică din propria-i ţărână. E cu neputinţă a judeca religia 
catolică, apostolică şi romană, atâta timp cât n-ai îndurat 
cea mai grea durere, plângând o fiinţă iubită care zace sub 
scenotaf, cât n-ai simţit toate fiorurile ce umplu atunci 
inima, traduse-n imnul acesta al deznădejdii, în ţipetele 
care zdrobesc sufletul, în spaima cucernică ce creşte din 
strofă în strofă, care se roteşte spre ceruri, care 
înfricoşează, care striveşte, care înalţă sufletul şi lasă în 
conştiinţă un sentiment al veşniciei, atunci când cel din 
urmă vers s-a stins. Ai înfruntat o clipă infinitul şi acum 
totul tace în biserică. Nu se rosteşte-o vorbă; până şi cei 
necredincioşi nu-și dau seama ce au. Numai geniul spaniol 


a putut să născocească asemenea măreţii nemărginite 
pentru cea mai nemărginită durere. Când ceremonia 
supremă se sfârşi, doisprezece bărbaţi îndoliaţi ieşiră din 
cele şase capele şi veniră să asculte în jurul sicriului 
cântecul de speranţă pe care biserica i-l înalţă sufletului 
creştin înainte de a îngropa forma omenească. Apoi, fiecare 
dintre ei se urcă în câte o trăsură cernită; Jacquet şi 
domnul Desmarets o luară pe cea de a treisprezecea; 
servitorii îi urmară pe jos. Peste o oră, cei doisprezece 
necunoscuţi erau pe dealul cimitirului numit popular Pere- 
Lachaise, formând împreună un cerc împrejurul unei gropi 
în care sicriul fusese coborât, sub privirile unei mulţimi 
curioase, sosită grabnic de prin toate colţurile acestei 
grădini publice. Apoi, după câteva rugăciuni scurte, preotul 
zvârli cuiva bulgări de pământ peste rămăşiţele pământeşti 
ale acestei femei; şi groparii, cerându-şi bacşişul, se 
repeziră să astupe groapa, ca să alerge la o alta. 


Aici pare a se sfârşi povestea acestei întâmplări; dar 
poate că ea ar fi incompletă, dacă, după ce a făcut un rapid 
crochiu al vieţii pariziene, dacă, după ce i-a urmărit 
schimbătoarele căi, consecinţele morţii ar fi date uitării. 
Moartea la Paris nu seamănă cu moartea din nicio altă 
capitală, şi puţini cunosc necazurile unei dureri adevărate 
faţă cu civilizaţia şi cu administraţia pariziană. De altfel, 
poate că domnul Jules şi Ferragus al XXIII-lea interesează 
îndeajuns pentru ca deznodământul vieţii lor să nu fie privit 
cu nepăsare. În sfârşit, multora le place să-şi dea seama de 
toate şi ar vrea, aşa cum a spus cel mai ingenios dintre 
criticii noştri, să ştie prin ce procedeu chimic arde uleiul din 
lampa lui Aladin. Jacquet, om din administraţie, se adresă, 
fireşte, autorităţilor, pentru a căpăta îngăduinţa să 
dezgroape corpul doamnei Jules şi să-l ardă. Se duse să 
vorbească cu prefectul poliţiei, sub protecţia căruia, dorm 
morţii. Acest funcţionar pretinse o petiție. Jacquet trebui să 
cumpere o foaie de hârtie timbrată, să dea durerii formă 


administrativă; trebui să se servească de argoul birocratic, 
spre a exprima dorinţa unui om zdrobit, căruia îi lipseau 
cuvintele; trebui să tălmăcească totul într-un limbaj 
indiferent şi să scrie pe margine motivul cererii: 


Petiţionarul 
solicită incinerarea 
soţiei sale. 


Văzând-o, şeful însărcinat să facă un raport consilierului 
de stat, prefect de poliţie, zise citind această apostilă prin 
care obiectul cererii era exprimat limpede, aşa cum 
pretinsese el: 

— Dar e o chestiune gravă! Raportul meu nu poate fi gata 
decât peste o săptămână. 

Jules, căruia Jacquet fu nevoit să-i comunice pricinile 
amânării, îl înţelese atunci pe Ferragus, când acesta 
spusese: voi da foc Parisului. Nimic nu i se părea mai firesc 
decât să nimicească receptacolul acesta de monstruozităţi. 

— Atunci, îi spuse el lui Jacquet, trebuie să te duci la 
ministrul de Interne şi să vorbeşti cu el ca din partea 
ministrului tău. 

Jacquet se duse la ministrul de Interne, ceru o audienţă, 
pe care o obţinu, însă numai peste două săptămâni. Jacquet 
era un om stăruitor. Alergă deci din birou în birou şi ajunse 
la secretarul particular al ministrului Afacerilor Străine. Cu 
ajutorul acestor înalte protecţii, el avu a doua zi, o audienţă 
tainică, în urma căreia, bizuindu-se pe un cuvânt al 
autocratului de la Afacerile Străine, scris către paşa de la 
Interne, Jacquet nădăjdui să obţină câştig de cauză cu forţa. 
Pregăti explicaţii, răspunsuri peremptorii, soluţii pentru în 
caz că; dar totul eşuă. 

— Asta nu ţine de mine, zise ministrul. lreaba asta 
depinde de prefectul poliţiei. De altfel, nu există nicio lege 
care să dea soţilor dreptul de stăpânire asupra trupurilor 
soțiilor, nici părinţilor asupra celor ale copiilor. E un lucru 


grav! Şi apoi există şi considerente de ordin public, care 
pretind ca asemenea situaţii să fie bine examinate. Ar putea 
fi vătămate interesele oraşului Paris. În sfârşit, chiar dacă 
afacerea ar depinde direct de mine, n-aş putea să mă decid 
hic et nunc!4, mi-ar trebui un raport. 


În administraţia actuală, Raportul este ceea ce sunt 
limburile în creştinism. Jacquet cunoştea mania rapoartelor 
şi nu aşteptase prilejul de acum ca să murmure împotriva 
absurdităţilor birocratice. Ştia că de când raportul a 
invadat treburile publice, revoluţie administrativă săvârşită 
în 1804, nu s-a pomenit vreun ministru care să-şi fi luat 
răspunderea unei opinii, unei hotărâri cât de neînsemnate, 
fără ca această opinie sau această hotărâre să fi fost 
vânturată, cernută, răzuită de nişte, scârţa-scârţa pe hârtie, 
de mâzgălitorii de petiţii şi de sublimele inteligenţe de prin 
birourile sale. Jacquet (bărbat demn de biografiile lui 
Plutarh) recunoscu că greşise socotelile în sarcina ce-şi 
luase, pe care, vrând să procedeze legal, o făcuse 
imposibilă. Ar fi trebuit pur şi simplu s-o transporte pe 
doamna Jules la una dintre proprietăţile de la ţară ale lui 
Desmarets; şi acolo, sub binevoitoarea autoritate a unui 
primar de sat, să satisfacă dorinţa prietenului său. 
Legalitatea constituţională şi administrativă nu creează 
nimic, e un monstru sterp pentru popor, pentru rege şi 
pentru interesele particulare; dar poporul nu ştie să 
buchisească decât principiile scrise cu sânge; or, 
nenorocirile legalităţii vor fi totdeauna paşnice; legalitatea 
apasă şi striveşte o naţiune, ăsta e adevărul. Jacquet, om 
îndrăgostit de libertate, se întoarse atunci la prietenul său, 
reflectând la binefacerile bunului plac, întrucât omul nu 
judecă legile decât prin lumina intereselor lui. Şi când 
Jacquet se pomeni în faţa lui Jules, se văzu nevoit să-l înşele, 
iar nefericitul, cuprins de o febra cumplită, zăcu două zile la 
pat. În aceeaşi seara, ministrul vorbi, la un dineu 
ministerial, despre toana care l-a apucat pe un parizian să- 
şi ardă soţia aşa cum făceau romanii. Cercurile din Paris se 
preocupară atunci pentru o clipă de funeraliile antice. 
Lucrurile vechi revenind la moda, câteva persoane găsiră 
că ar fi frumos să se restabilească, pentru marile personaje, 
rugul funerar - opinie ce îşi avu detractorii şi apărătorii ei. 
Unii ziceau că există prea mulţi oameni mari şi că un 


asemenea obicei ar face să se scumpească lemnele de foc, 
că la un popor care-şi schimbă aşa de des domiciliul, ca 
francezii, ar fi caraghios să vezi la fiecare soroc al chiriilor 
un Longchamp cu strămoşi plimbaţi în urnele lor; şi apoi că, 
dacă urnele ar avea vreo valoare, s-ar putea să le găseşti la 
licitaţie, sechestrate, pline de respectabila cenuşă, aduse de 
creditori, oameni deprinşi să nu respecte nimic. Ceilalţi 
răspundeau că străbunii ar fi căpătuiţi astfel mult mai în 
siguranţă decât la Pere-L.achaise, întrucât, într-un timp dat, 
oraşul Paris va fi nevoit să ordone un sfânt Bartolomeu 
împotriva morţilor ce invadează câmpurile şi ameninţă să 
năpădească într-o zi şi pământurile din Brie. A fost una 
dintre acele discuţii inutile şi spirituale, obişnuite la Paris, 
care, mult prea adesea, provoacă răni foarte adânci. Din 
fericire pentru Jules, el nu ştiu nimic despre conversațiile, 
despre vorbele de duh, despre ironiile pe care durerea lui 
le iscase în Paris. Prefectul poliţiei fu surprins că domnul 
Jacquet se folosise de ministru ca să evite tergiversările şi 
ocolişurile înaltei administrații a  salubrităţii publice. 
Exhumarea doamnei Jules era o chestiune de salubritate 
publică. Deci biroul poliţiei se pregătea să răspundă petiţiei 
printr-un refuz răspicat, întrucât e de ajuns o cerere pentru 
ca Administraţia să se stârnească; or, odată stârnită, 
lucrurile ajung, prin ea, departe de tot. Administraţia poate 
să ducă orice chestiune până la Consiliul de Stat, altă 
maşină greu de urnit. În ziua următoare, Jacquet îi dădu de 
înţeles prietenului său că trebuie să renunţe la planul lui; 
că, într-un oraş unde numărul de lacrimi brodate pe 
pânzele de doliu este tarifat, unde legile admit şapte clase 
de înmormântări, unde pământul pentru morţi se vinde 
cântărit în bani, unde durerea este exploatată şi 
contabilizată în partidă dublă, unde rugăciunile bisericii se 
plătesc cu bani grei, unde consistoriul ecleziarhic intervine 
pentru a reclama costul câtorva firicele de glasuri adăugate 
la Dies irae, orice se abate din făgaşul administrativ trasat 
durerii e cu neputinţă. 


— Ar fi fost, zise Jules, o fericire în prăbuşirea mea, 
plănuisem să mor departe de aici şi, în mormânt voiam s-o 
ţin pe Clemence în braţele mele. Nu ştiam că birocraţia şi-a 
întins ghearele până şi-n sicriele, noastre. 

Vru apoi să se ducă să vadă dacă nu cumva lângă soţia lui 
era puţin loc şi pentru el. Cei doi prieteni plecară deci la 
cimitir. Ajunşi acolo, găsiră, ca la intrările în sălile de 
spectacole sau ca la porţile muzeelor, ori ca în curtea 
diligenţelor, ciceroni ce se ofereau să-i călăuzească prin 
labirintul de la  Pere-lLachaise. Le era imposibil, 
amândurora, să ştie unde zace Clemence. Groaznică 
angoasă! Se duseră să-l consulte pe portarul cimitirului. 
Morţii au un paznic, şi există ore la care morţii nu pot fi 
vizitaţi. Ar trebui să răstorni toate regulamentele poliţiei, la 
toate nivelele ierarhice, pentru a căpăta dreptul să vii să 
plângi, noaptea, în tăcere şi în singurătate, pe mormântul în 
care zace o fiinţă iubită. Există un program de iarnă şi un 
program de vară. Fără nicio îndoială, dintre toţi paznicii, cel 
de la P&re-Lachaise este cel mai fericit. În primul rând, el 
nu are niciun clopoțel de sunat; apoi, în locul unei 
cămăruţe, el are o casă, o instituţie ce, deşi nu e un 
minister, are totuşi un foarte mare număr de administraţi şi 
mai mulţi funcţionari, încât acest guvernator al morţilor are 
o leafă şi dispune de o putere imensă de care nimeni nu se 
poate plânge: el nu se supune decât bunului său plac. 
Locuinţa lui nu este o casă de comerţ, cu toate că are 
birouri, o contabilitate, încasări, cheltuieli şi venituri. Acest 
om nu este nici gardian, nici uşier, nici portar; poarta care-i 
primeşte pe morţi este întotdeauna larg deschisă; apoi, ai 
toate că are monumente de îngrijit, nu este un îngrijitor de 
muzeu; în fine, este o anomalie de nedefinit, o autoritate ce 
are câte ceva din toate şi nu e nimic, autoritate situată, ca şi 
moartea din care trăieşte, în afara tuturora. Totuşi, acest 
ins excepţional depinde de oraşul Paris, fiinţă himerică 
asemenea navei ce-i serveşte de emblemă, creatură de 
convenienţă pusă în mişcare prin mii de picioare rareori 


unanime în mişcările lor, astfel încât angajaţii lui sunt 
aproape inamovibili. Acest gardian al cimitirului este deci 
paznicul ajuns la starea de funcţionar, nesolubil prin 
disoluţie. Funcţia lui, altminteri, nu e o sinecură; el nu lasă 
să fie îngropat nimeni fără un permis, el trebuie să dea 
seama de morţii lui, el hotărăşte în acest câmp vast cele 
şase picioare pătrate în care îţi vei aşeza într-o bună zi tot 
ceea ce iubeşti, tot ceea ce urăşti, o iubită, un verişor. Da, 
luaţi aminte bine, toate sentimentele Parisului sfârşesc prin 
a ajunge în această locuinţă, şi aici se 
administraţionalizează. Acest om are registre pentru a-şi 
înscrie morţii, ei există în mormintele lor şi în dosarele lui. 
Sub supravegherea lui are paznici, grădinari, gropari şi 
ajutoare. E cineva! Oamenii înlăcrimaţi nu dau ochii cu el 
de prima oară El nu apare decât în cazurile grave: un mort 
luat drept un altul, un mort asasinat, o exhumare, un mort 
care învie. În sala lui se află bustul regelui domnitor, şi 
poate că tot el păstrează şi vechile busturi regale, 
imperiale, cvasi-regale, în vreun dulap, un fel de mic Pere- 
Lachaise pentru revoluţii. În sfârşit, e o persoană publică, 
un om excelent, bun tată şi bun soţ - lăsând la o parte 
epitaful. Însă atâta vălmăşag de sentimente i-a trecut pe 
dinainte în formă de dricuri, şi atâtea lacrimi a văzut, 
adevărate ori false; şi a văzut durerea sub atâtea feţe şi pe 
atâtea feţe; a văzut şase milioane de dureri eterne! Pentru 
el, durerea nu mai este decât o piatră de niciun deget 
grosime şi de vreo doi paşi lungime pe trei-patru palme 
lăţime. Cât despre regrete, astea-s pacostea slujbei lui, el 
nici nu prânzeşte, nici nu cinează vreodată fără să nu 
îndure ploaia unei inconsolabile dureri. E bun şi blând faţă 
de toate celelalte sentimente, plânge pentru vreun erou de 
dramă, pentru domnul Germeuil din LAuberge des Adrets, 
omul cu pantaloni de culoarea untului proaspăt, asasinat de 
Macairei!*%:; dar inima lui s-a osificat în privinţa adevăraţilor 
morţi. Morţii sunt nişte cifre pentru el; sarcina lui este de a 
organiza moartea. Şi, în sfârşit, se întâmplă, de trei ori într- 


un veac, o împrejurare în care rolul lui devine sublim, şi 
atunci el este sublim clipă de clipă... pe vreme de ciumă. 

Când Jacquet se îndreptă spre el ca să-i vorbească, acest 
monarh absolut se întorcea furios la biroul lui. 

— Am spus, ţipa el, să udaţi florile de pe aleea Massena 
până la piaţa Regnault de Saint-Jean-d'Angely! Vă bateţi joc 
voi ăia! Ei, drăcie! Pe-o vreme frumoasă ca asta, dacă le dă 
în gând rubedeniilor să vină pe aici, or să se repeadă toţi la 
mine: or să ţipe ca nişte apucaţi, or să spună despre noi tot 
felul de grozăvii şi or să ne facă pe toţi cu ou şi cu oţet... 

— Domnule, îi zise Jacquet, am dori să ştim unde a fost 
îngropată doamna Jules. 

— Doamna Jules, care? întrebă el. În ultima săptămână 
am avut trei doamne Jules... Ah! zise el întrerupându-se şi 
privind spre poartă, iată cortegiul colonelului de 
Maulincour, hai să-i cercetăm permisul... Frumos cortegiu, 
pe legea mea! reluă el. A urmat-o repede pe bunică-sa. 
Există familii în care toţi se prăbuşesc, ca la comandă. Au 
un sânge tare rău, parizienii ăştia! 

— Domnule! îi zise Jacquet înhăţându-l de braţ. Persoana 
despre care vă vorbesc este doamna Jules Desmarets, soţia 
agentului de schimb. 

— A! ştiu, răspunse el, privindu-l pe Jacquet. N-a fost un 
cortegiu în care erau treisprezece trăsuri cernite şi câte o 
singură rudă în fiecare dintre primele douăsprezece? Era 
atât de nostim încât toţi am băgat de seamă... 

— Domnule, luaţi seama. Domnul Jules e cu mine, poate 
să vă audă, şi ceea ce spuneţi nu e tocmai potrivit. 

— Pardon, domnule, aveţi dreptate. Scuzaţi, vă luasem 
drept moştenitori. 

— Domnule, reluă el după ce studie un plan al cimitirului, 
doamna Jules se află pe strada mareşal Lefebvre, aleea 
numărul 4, între domnişoara Raucourt, de la Comedia 
Franceză!*, şi domnul  Moreau-Malvin, un măcelar 
straşnic, pentru care s-a comandat un mormânt din 


marmură albă, care va fi într-adevăr unul dintre cele mai 
frumoase din cimitirul nostru. 

— Domnule, zise Jacquet, întrerupându-l, totuşi nu ne 
dăm seama... 

— E adevărat, răspunse el privind jur împrejur. Jean! 
strigă după un om pe care-l zări. Condu pe aceşti domni la 
groapa doamnei Jules, soţia unui agent de schimb! Ştii, 
lângă domnişoara Raucourt, mormântul la care e un bust. 

Şi cei doi prieteni porniră la drum conduşi de unul dintre 
gardieni; dar nu ajunseră la drumul povârnit ce ducea spre 
aleea de sus a cimitirului fără a fi avut de înfruntat zecile de 
propuneri pe care antreprenorii de marmurărie. de fierărie 
şi de sculptură le făceau cu o graţie mieroasă. 

— Dacă domnul vrea să construiască ceva, am putea să-l 
servim destul de convenabil... 

Jacquet fu fericit că-l poate scuti pe prietenul său de 
vorbele acestea îngrozitoare pentru o inimă sângerândă, şi 
ajunseră la locul de veci. Când văzu pământul proaspăt 
răscolit, în care zidarii înfipseseră nişte piloni ca să 
marcheze locul dalelor de piatră trebuincioase fierarului 
spre a instala grilajul, Jules se sprijini de umărul lui Jacquet, 
ridicând capul din când în când pentru a arunca priviri 
lungi asupra lutului în care era silit să lase rămăşiţele 
pământeşti ale fiinţei prin care el mai trăia încă. 

— Ce rău trebuie să se simtă acolo! zise el. 

— Dar ea nu-i acolo, îi răspunse Jacquet, e în amintirea 
ta. Să mergem, haide, lasă cimitirul ăsta groaznic, în care 
morţii sunt împodobiţi ca femeile la bal. 

— Dacă am scoate-o de aici? 

— E cu putinţă? 

— Totul e cu putinţă! exclamă Jules. Aşadar, voi veni aici, 
spuse el după o pauză. E loc. 

Jacquet izbuti să-l ducă din această incintă, divizată ca o 
tablă de şah, prin grilajele de bronz, în compartimente 
elegante, în care erau închise morminte împodobite din 
belşug cu inscripţii, cu ornamente în formă de frunze de 


palmier ori de lacrimi, tot atât de reci ca şi pietrele de care 
se folosiseră oamenii îndureraţi spre a pune să se sculpteze 
în ele regretele şi lacrimile lor. Sunt acolo vorbe de duh 
gravate în negru, epigrame împotriva curioşilor, concetti, 
cuvinte de rămas bun hazlii, făgăduieli pentru nişte 
reîntâlniri la care nu se află niciodată decât o singură 
persoană, biografii pretenţioase, zorzoane ieftine care iau 
ochii, lucruri de nimic, sclipiri amăgitoare. Colo tirsuri; 
dincoace vârfuri de lance; mai încolo urne egiptene; ici şi 
colo câte un tun; pretutindeni emblemele a mii de 
profesiuni; toate stilurile: maur, grec, gotic, frize, ove, 
zugrăveli, urne, genii, temple, grămezi de crizanteme 
veştejite şi de trandafiri morţi. E o comedie jalnică! E iarăşi 
întregul Paris cu străzile, cu firmele, cu atelierele, cu 
palatele lui; văzut însă prin sticla ce micşorează a unui 
lornion, un Paris microscopic, redus la micile dimensiuni ale 
umbrelor, ale larvelor, ale morţilor, o speti umană ce nu mai 
are nimic măreț în afară de vanitatea ei. Apoi Jules zări la 
picioarele lui, în lunga vale a Senei, între colinele Vaugirard 
şi Meudon, între culmile Belleville şi Montmartre, Parisul 
real, învălui în pânza sinilie ţesută de fumurile hornurilor 
lui, şi pe care, atunci, lumina soarelui o făcea străvezie. 
Îmbrăţişa într-o fugitivă aruncătură de ochi cele patruzeci 
de mii de case şi spuse, arătând spaţiul cuprins între 
coloana din piaţa Vendome şi cupola de aur a Domului 
Invalizilor. 

— Acolo mi-a fost ea răpită, de către funesta curiozitate a 
acestei lumi ce se zbuciumă şi se înghesuie pentru a se 
înghesui şi zbuciuma. 

La patru leghe depărtare, pe țărmurile Senei, într-un 
sătuc aşezat pe povârnişul unei coline ce ţine de lunga 
împrejmuire deluroasă în mijlocul căreia marele Paris se 
frământă ca un copii în leagăn, se petrecea o scenă de 
moarte şi de durere, străină însă de orice fast parizian, fără 
torţe, fără făclii, fără trăsuri cernite, fără rugăciuni catolice, 
moartea cea simplă. lată faptele. Corpul unei fete tinere se 


împotmolise sub malul râpos, în nămolul şi stufărişurile 
Senei. Nişte barcagii ce se duceau să scoată nisip îl zăriră 
chiar în clipa când se urcau în barca lor şubredă. 

— Iaca! Cincizeci de franci câştigaţi, zise unul dintre ei. 

— Adevărat, zise celălalt. 

Şi traseră barca lângă moartă. 

— E o fată frumoasă. Hai să ne facem declaraţia. 

Şi cei doi nisipari, după ce acoperiră trupul cu vestele lor, 
se duseră la primarul satului, care se arătă destul de necâjit 
că are de făcut procesul-verbal cerut de o asemenea 
descoperire. 

Zvonul despre întâmplarea aceasta se răspândi cu iuţeala 
telegrafică specifică ținuturilor în care comunicațiile sociale 
nu cunosc nicio întrerupere şi în care scornelile, 
trăncănelile, bârfelile, poveştile cu care se nutreşte lumea 
nu iasă nicio lacună de la un hotar la altul. Numaidecât, 
oamenii care veniră la primărie îl scoaseră pe primar din 
încurcătură. Ei ticluiră procesul-verbal ca pe un act de 
deces obişnuit. Prin grija lor, trupul fetei fu recunoscut a fi 
cel al domnişoarei Ida Gruget, corsetieră, locuind pe strada 
Corderie-du-lemple, la numărul paisprezece. Poliţia 
judiciară interveni, văduva Gruget, mama defunctei, sosi, 
aducând şi ultima scrisoare a fiicei sale. În bocetele mamei, 
un medic constată asfixia prin invazia sângelui negru în 
sistemul pulmonar, şi cu asta gata. După ce se făcu ancheta 
şi se încheiară toate cercetările, seara, la orele şase, 
autorităţile îngăduiră ca grizetă să fie îngropată. Preotul 
comunei refuză s-o primească la biserică şi să se roage 
pentru ea. Ida Gruget fu învelită atunci într-un giulgiu de o 
bătrână ţărancă şi pusă într-un coşciug grosolan, făcut din 
scânduri de brad, apoi fu dusă la cimitir de patru bărbaţi şi 
urmată de câteva ţărănci curioase, care-şi povesteau 
această moarte, comentând-o cu uimire şi compătimire. 
Văduva Gruget fu reţinută din milă de o bătrână doamnă, 
care nu o lăsă să se ducă după tristul cortegiu al fiicei sale. 
Un om cu triple sarcini - de clopotar, de ţârcovnic şi de 


gropar al parohiei - săpase o groapă în cimitirul satului, 
cimitir de o jumătate de pogon, situat în spatele bisericii; o 
biserică destul de obişnuită, clasică, împodobită cu un turn 
pătrat, cu acoperiş ţuguiat acoperit cu ardezie, susţinută la 
exterior prin contraforți solizi. În spatele ovalului descris de 
naos se găsea cimitirul, un timp plin de movile împrejmuit 
de un zid în ruină; nici pietre de marmură, nici vizitatori, 
dar, fără îndoială, pe fiecare brazdă lacrimi şi regrete din 
inimă, de care Ida Gruget n-avu parte. Ea fu aruncată într- 
un colţ, printre mărăcini şi ierburi înalte. Îndată după ce 
coşciugul fu coborât în acest colţ de pământ atât de poetic 
în simplitatea lui, groparul rămase singur, în noaptea care 
se lăsa. Astupând groapa, se oprea din tind în când ca să 
privească drumul, pe deasupra zidului; o clipă, cu mâna 
sprijinită pe hârleţ, privi îndelung Sena, care-i adusese 
acest trup. 

— Biata fată! oftă un om răsărit acolo pe neaşteptate. 

— M-aţi speriat, domnule! zise groparul. 

— S-a slujit vreo liturghie pentru sufletul celei pe care o 
îngropi? 

— Nu, domnule. Domnul părinte n-a vrut. E prima fiinţă 
din altă parohie îngropată la noi. Aici toată lumea se 
cunoaşte. Oare domnul?... Na, a plecat! 

Trecuseră câteva zile, când un bărbat îmbrăcat în negru 
se prezentă la domnul Jules şi, fără a vrea să-i vorbească, 
depuse în camera soţiei sale o urnă mare de porfir, pe care 
Jules citi următoarele cuvinte: 


INVIIA LEGE 
CONJUGI MOERENII 
FILIOLAE CINERES RESTITUII. 
AMICIS XII JUVANIIBUS, 
MORIBUNDUS PATER 


— Ce om! zise Jules, izbucnind în lacrimi. 


O săptămână i-a fost de ajuns agentului de schimb pentru 
a împlini toate dorinţele soţiei sale şi pentru a-şi pune în 
ordine afacerile; îşi vându slujba fratelui lui Martin Faleix şi 
părăsi Parisul în momentul în care administraţia discuta 
încă dacă legea poate îngădui ca un cetăţean să dispună de 
corpul soţiei sale. 


Cine oare n-a întâlnit pe bulevardele Parisului, la vreun 
colţ de stradă ori sub arcadele de la Palais-Royal, sau în 
oricare alt loc din lume ales de întâmplare, o fiinţă, bărbat 
ori femeie, la vederea căreia mii de gânduri tulburi ţi se 
trezesc în minte? Înfăţişarea sa ne captivează numaidecât, 
fie prin trăsăturile ciudate care vădesc o viaţă zbuciumată, 
fie prin ansamblul curios pe care-l înfăţişează gesturile, 
aerul, mersul şi veşmintele sale, fie prin vreo privire 
profundă, fie prin vreun alt nu ştiu ce care ne 
impresionează puternic, de la întâia privire, fără să ne 
putem explica prea exact cauza emoţiei noastre. Apoi, a 
doua zi, alte gânduri, alte imagini pariziene acoperă acest 
vis trecător. Dar dacă vom întâlni din nou aceiaşi personaj, 
fie trecând la ore fixe, ca un funcţionar al primăriei aflat în 
serviciul căsătoriei timp de opt ore, fie rătăcind pe alei, ca 
acei oameni ce par a fi un mobilier al străzilor Parisului şi 
pe care-i regăseşti în locurile publice, la spectacole, ori pe 
la restaurante, unde constituie cel mai frumos ornament, 
atunci acea făptură se fixează în amintirea noastră şi 
rămâne acolo, ca primul volum dintr-un roman al cărui 
sfârşit ne scapă. Suntem ispitiţi să-l interogăm pe acest 
necunoscut şi să-i spunem: - Cine sunteţi? Pentru ce bateţi 
străzile? Cu ce drept purtaţi dumneavoastră un guler plisat, 
un baston cu măciulie de fildeş, o jiletcă din vremi trecute? 
Pentru ce purtaţi ochelari albaştri cu sticle duble, sau 
pentru ce mai păstraţi dumneavoastră cravata de 
muscadin? Unele dintre aceste făpturi rătăcitoare fac parte 
din speța zeilor Terminali; ele nu spun nimic sufletului; ele 
sunt, atâta tot: pentru ce, nimeni nu ştie; sunt figuri 


asemănătoare celor ce servesc de modele sculptorilor 
pentru cele patru Anotimpuri, pentru Comerţ şi Abundenţă. 
Alţi câţiva, foşti avocaţi, foşti negustori, bătrâni generali vin, 
se duc şi par pururea nemişcaţi. Asemenea unor arbori pe 
jumătate dezrădăcinaţi de pe malul unui fluviu, nu dau 
impresia niciodată că fac parte din torentul Parisului, nici 
din gloata lui tânără şi activă. E imposibil a şti dacă oamenii 
n-au uitat să-i îngroape sau dacă nu cumva au scăpat din 
sicrie: au ajuns într-o stare de cvasifosile. Un astfel de 
Melmothi*! parizian apăruse de câteva zile în rândul 
populaţiei paşnice şi aşezate care, când cerul e frumos, se 
adună negreşit în spaţiul dintre grilajul dinspre sud al 
grădinii Luxembourg şi grilajul dinspre nord al 
Observatorului, spaţiu fără nimic specific, spaţiu anonim în 
Paris. Într-adevăr, acolo, Parisul nu mai există; şi totuşi, 
acolo, Parisul exista încă. Acest loc e deopotrivă şi piaţă şi 
strada şi bulevard şi fortificaţie şi grădină şi alee şi drum şi 
provincie şi capitală; fără îndoială, e câte ceva din toate 
astea; şi nu e totuşi nimic; e un deşert. Împrejurul acestui 
loc fără nume se înalţă azilul Copiilor-Găsiţi, La Bourbe, 
spitalul Cochin, Capuţinii, azilul la Rechefoucauld, Surdo- 
Muţii, spitalul Val-de-Grâce; în sfârşit, toate viciile şi toate 
nenorocirile Parisului îşi au acolo adăpostul; şi pentru ca 
nimic să nu lipsească acestei incinte filantropice, Ştiinţa 
studiază aici mareele şi longitudinile; tot aici domnul de 
Chateaubriand a instalat infirmeria Maria-lereza, iar 
Carmelitele au întemeiat o mănăstire. În acest deşert, 
marile evenimente ale vieţii sunt marcate prin dangătul 
clopotelor, care sună fără încetare, şi pentru mama ce 
naşte, şi pentru copilul ce se naşte, şi pentru vidul ce-şi dă 
duhul, şi pentru muncitorul ce moare, şi pentru fecioara ce 
se roagă, şi pentru bătrânul ce tremură de frig, şi pentru 
geniul ce se amăgeşte. lar la doi paşi este cimitirul 
Montparnasse care cheamă din oră în oră mizerele cortegii 
din foburgul Saint-Marceau. Această esplanadă ce domină 
Parisul a fost cucerită de către jucătorii de bile, figuri 


şterse, bătrâneşti, dar pline de bonomie, oameni de ispravă 
ce-i continua pe strămoşii noştri şi ale căror fizionomii nu 
pot să fie comparate decât cu cele ale spectatorilor lor din 
galeria ce se ţine după ei. Persoana care de câteva zile 
devenise locuitor al acestui cartier pustiu asista zelos la 
partidele de bile, şi, de bună seamă, putea trece drept 
făptura cea mai izbitoare din grupurile care, dacă ni s-ar 
îngădui a-i asemui pe parizieni cu diferitele clase zoologice, 
ar aparţine genului moluştelor. Noul venit se deplasa, parcă 
atras de coşoneti:!!, mica bilă ce serveşte de ţintă şi 
constituie scopul partidei; când coşonetul se oprea, el se 
sprijinea de vreun arbore: apoi, cu atenţia pe care o 
manifestă un câine faţă de gesturile stăpânului, privea 
bilele ce zburau prin aer sau se rostogoleau pe pământ. 
Părea însuşi geniul fantastic al coşonetului. Nu spunea 
niciodată nimic, iar jucătorii de bile, cei mai fanatici oameni 
care s-ar fi putut întâlni printre sectarii vreunei religii de pe 
lume, nu-i ceruseră niciodată socoteală pentru tăcerea lui 
îndărătnică; doar câţiva inşi mai deştepţi îl credeau surd şi 
mut. Ori de câte ori era necesar să se stabilească diferitele 
distanţe dintre bile şi coşonet, bastonul necunoscutului 
devenea măsură infailibilă, jucătorii veneau atunci şi-l luau 
din mâinile îngheţate ale bătrânului, fără să i-l ceară prin 
vreun cuvânt, fără măcar să-i facă vreun semn de prietenie. 
Împrumutarea bastonului era ca o servitute la care el 
consimţise tacit. Când se întâmpla să-nceapă pe 
neaşteptate vreo ploaie, el rămânea lângă coşonet, sclav al 
bilelor, paznic al partidei începute. Ploaia nu-l impresiona 
mai mult decât vremea bună şi era, printre jucători, o 
specie intermediară între parizianul cu mintea cea mai 
redusă şi animalul cel mai inteligent. Altminteri, palid şi 
prăpădit, fără nicio grijă de sine însuşi, cu gândurile aiurea, 
venea adesea cu capul gol, înfăţişând privirilor un păr albit 
şi un craniu pătrat, galben, neted, asemenea unui genunchi 
ieşit prin pantalonul unui om sărac. Sta cu gura căscată, 
fără nicio lumină în priviri, fără siguranţă în mers; nu 


zâmbea niciodată, nu ridica niciodată ochii spre cer, sta cu 
privirile mereu îndreptate în jos, părând a căuta veşnic 
ceva. 


La ora patru, venea să-l ia o bătrână ce-l ducea nu se ştie 
unde, târându-l după ea de braţ, aşa cum o fetiţă trage o 
capră îndărătnică, ce-ar vrea să mai pască tocmai când 
trebuie să meargă la staul. Era un bătrân oribil la vedere. 

Într-o după-amiază, Jules, singur într-o caleaşcă de 
călătorie ce-l ducea în goană prin strada Est, ajunse pe 
esplanada Observatorului chiar în clipa când bătrânul, 
sprijinit de un arbore, lăsa să i se ia bastonul, în toiul 
vociferărilor câtorva jucători înfuriaţi. Jules, părându-i-se că 
recunoaşte această figură, vru să se oprească, şi trăsura se 
şi opri. Într-adevăr, înghesuit între nişte căruţe, surugiul nu 
le ceru jucătorilor de bile răzvrătiți să-i facă loc de trecere, 
căci avea un foarte mare respect faţă de răzmeriţe. 

— El e, zise Jules, descoperind în sfârşit în această ruină 
de om pe Ferragus al XXIII-lea, şeful Devoranţilor. Mult a 
mai iubit-o! adăugă, după un timp. Hai, mână surugiu! 
strigă el. 


Paris, februarie 1833. 


Postfaţă 


Această aventură, în care îşi dau întâlnire mai multe 
fizionomii pariziene şi în istorisirea căreia digresiunile erau 
oarecum subiectul principal pentru autor, înfăţişează figura 
impasibilă şi puternică a singurului personaj care, în marea 
asociaţie a celor TREISPREZECE, a căzut sub loviturile 
date de braţul Justiţiei, în toiul duelului pe care aceşti 
bărbaţi îl susțineau tainic împotriva societăţii. 

Dacă autorul a reuşit să zugrăvească Parisul sub unele 
din înfăţişările lui, străbătându-l de sus până jos, de-a 
lungul şi de-a latul; trecând din foburgul Saint-Germain în 
Marais; din stradă în budoar; din palat în mansardă; de la 
prostituată la figura unei femei care îşi investise dragostea 
în căsnicie, şi de la mişcarea vieţii la repaosul morţii, poate 
că va avea curajul să continue această întreprindere şi s-o 
sfârşească, dând alte două istorii în care vor fi puse în 
lumină aventurile altor doi eroi din cei TREISPREZECE. 

A doua va avea ca titlu: Nu vă atingeți de secure, iar a 
treia: Femeia cu Ochii roşii! 

Aceste trei episoade din Istoria celor Treisprezece sunt 
singurele pe care autorul le poate publica. Cât despre 
celelalte drame ale acestei istorii, atât de fecundă în drame, 
ele pot fi povestite între ora unsprezece şi miezul nopţii; 
dar e cu neputinţă să fie scrise. 


De Balzac 


II. 


DUCESA DE LANGEAISi33+ 


LUI FRANZ LISZI 


Într-un oraş spaniol situat pe o insulă din Mediterana 
există o mănăstire a Carmelitelor Desculţe, unde regulile 
ordinului instituit de către sfânta Tereza s-au păstrat în 
asprimea primitivă a reformei datorate acestei ilustre 
femei. Faptul e adevărat, oricât ar putea să pară de 
neobişnuit. Deşi aproape toate aşezările religioase din 
peninsulă şi de pe continent fuseseră distruse ori zguduite 
din temelii de valurile revoluţiei franceze şi ale războaielor 
napoleoniene, insula, protejată fiind tot timpul de marina 
engleză, bogata-i mănăstire şi paşnicii ei locuitori au fost la 
adăpost de tulburările şi de jafurile generale. Furtunile de 
tot soiul care au frământat primii cincisprezece ani ai 
secolului al nouăsprezecelea s-au oprit, aşadar, în faţa 
acestei stânci nu prea îndepărtate de coastele Andaluziei. 
Dacă numele Împăratului! a ajuns să răsune până pe 
plaja de aici, e îndoielnic că fantasticul alai al gloriei şi 
strălucitoarea măreție a vieţii lui meteorice au putut fi 
înţelese de cuvioasele fecioare îngenuncheate în mănăstire. 
O rigiditate monahală, pe care nimic n-o vătămase, 


recomanda azilul acesta în întreaga lume catolică. lată de 
ce puritatea disciplinei de aici atrăgea, din cele mai 
îndepărtate colţuri ale Europei, multe femei triste al căror 
suflet, desfăcut de toate legăturile omeneşti, tânjea după 
îndelunga sinucidere săvârşită în sânul lui Dumnezeu. Nicio 
mănăstire nu era, de altfel, mai potrivită acelei detaşări 
totale de lucrurile pământeşti pe care o pretinde viaţa 
cucernică, deşi pe continent există multe asemenea 
aşezăminte zidite magnific, pe măsura menirii lor. Unele 
sunt îngropate în umbra celor mai singuratice văi; altele 
sunt ridicate deasupra celor mai prăpăstioşi munţi sau sunt 
aruncate la margini de prăpăstii; pretutindeni omul a 
căutat poezia infinitului, înfricoşătoarea solemnitate a 
tăcerii; pretutindeni a vrut să se aşeze cât mai aproape de 
Dumnezeu; l-a căutat pe culmi, în adâncul genunilor, la 
țărmurile mărilor, şi pretutindeni l-a găsit. Nicăieri însă ca 
pe această stâncă, jumătate europeană, jumătate africană, 
nu s-au putut întâlni atâtea armonii diferite, care să 
contribuie împreună atât de desăvârşit la înălţarea 
sufletului, la potolirea celor mai dureroase simţăminte, la 
alinarea celor mai crude frământări, la alcătuirea unui 
culcuş adânc pentru suferinţele vieţii. Mănăstirea fusese 
construită la marginea insulei, pe cel mai înalt vârf al stâncii 
care, printr-un efect al marii revoluţii terestre, era tăiată 
drept în pieptul mării, prezentând spre toate punctele 
cardinale muchiile ascuţite ale laturilor ei, uşor roase la 
înălţimea apei, însă absolut inabordabile. Stânca e apărată 
de jur împrejur prin colții ei ascuţiţi ce se prelungesc până 
departe, scăldaţi de valul sclipitor al Mediteranei. Aşa încât 
numai din largul mării pot fi zărite cele patru laturi ale 
zidirii, cu forma, înălţimea şi intrările ei minuţios stabilite 
de legile monastice. Pe lătura dinspre oraş, biserica 
maschează în întregime solidele construcţii ale schitului 
care, sub dalele acoperişurilor lor, rămân ferite de furia 
vântului, de furtuni şi de arşiţă. Biserica, datorată daniilor 
făcute de o familie spaniolă, constituie o cunună a oraşului. 


Fațada semeaţă şi elegantă dă o fizionomie bogată şi 
frumoasă acestei cetăţui maritime. Înfăţişarea unui oraş - 
ale cărui acoperişuri strânse unul lângă altul, aşezate 
aproape toate ca într-un amfiteatru înaintea unui port 
frumos, dominate de un magnific portal cu triglif gotic, cu 
campanile, cu turnuri ascuţite, cu vârfuri de clopotniţe 
zimţuite - nu constituie oare un spectacol dăruit cu toate 
desăvârşirile noastre pământene? Religia dominând viaţa, 
oferind neîncetat oamenilor scopul şi mijloacele, iată o 
imagine cu totul spaniolă! Aşezaţi un asemenea peisaj în 
mijlocul Mediteranei, sub un cer strălucitor; adăugaţi-i 
câţiva palmieri şi câţiva copaci pitici, dar plini de vlagă, care 
să-şi amestece zbuciumatul lor frunziş verde cu frunzele 
cioplite-n piatră ale arhitecturii  neclintite. Priviţi 
ghirlandele mării înălbind recifurile şi contrastând cu 
albastrul de safir al apelor; admiraţi galeriile şi terasele 
construite deasupra fiecărei case, unde locuitorii vin să 
respire aerul serii printre flori, între vârfurile copacilor din 
grădinițele lor. Apoi, în port, câteva pânze. În sfârşit, în 
pacea nopţii care începe, ascultați sunetele de orgă, 
cântările slujbelor religioase şi sunetele minunate ale 
clopotelor peste mare. Pretutindeni şoapte şi linişte; dar 
mai adesea linişte pretutindeni. În interior, biserica e 
împărţită în trei naosuri întunecate şi tainice. Din pricină că 
tăria vânturilor nu-i îngăduise arhitectului să construiască 
obişnuitele arcade laterale de sprijin ce împodobesc 
aproape toate catedralele şi între care se zidesc capelele, 
zidurile ce mărgineau cele două naosuri mici şi susțineau 
nava bisericii nu răspândeau nicio rază de lumină. Aceste 
ziduri puternice se înfăţişau pe dinafară ca nişte mase sure, 
sprijinite din loc în loc pe contraforți enormi. Marele naos şi 
cele două mici galerii laterale ale lui erau luminate numai 
printr-o rozetă cu vitralii colorate, lucrată cu o artă 
meticuloasă deasupra portalului, a cărui aşezare favorabilă 
îngăduise luxul dantelăriilor în piatră şi al frumuseţilor 
specifice genului numit impropriu gotic. Cea mai mare 


suprafaţă a acestor trei naosuri era rezervată locuitorilor 
oraşului, care veneau aici să asculte liturghia şi celelalte 
slujbe. Înaintea stranei era un grilaj, în spatele căruia 
atârna o perdea întunecată, cu numeroase cute, uşor 
întredeschisă la mijloc, în aşa fel încât să nu lase să se vadă 
decât preotul şi altarul. Grilajul era despărţit, la distanţe 
egale, prin nişte stâlpi ce susțineau o tribună interioară şi 
orga. Această construcţie, în armonie cu ornamentele 
bisericii, prezenta spre exterior coloanele subţiri, cioplite în 
lemn, ale galeriilor sprijinite pe stâlpii marelui naos. I-ar fi 
fost deci cu neputinţă vreunui curios, care ar fi cutezat să 
se caţere pe balustrada îngustă a galeriilor, să zărească 
înăuntru altceva decât octogonalele terestre colorate ce 
împrejmuiau cu înaltele lor geamuri altarul cel mare. 

Cu prilejul expediției franceze în Spania! pentru 
restabilirea autorităţii regelui Ferdinand al VII-lea, şi după 
cucerirea Cadixului, un general francez, sosit pe insulă spre 
a o sili să recunoască autoritatea regală, îşi prelungi 
şederea cu scopul de a vedea mănăstirea şi găsi 
posibilitatea să pătrundă în ea. Desigur, întreprinderea nu 
era uşoară. Dar un bărbat hotărât, un bărbat a cărui viaţă, 
nu fusese, ca să spunem aşa, decât o suită de poezii în 
acţiune şi care întotdeauna făptuise romane în loc să le 
scrie, un om de acţiune în primul rând, se cădea să fie ispitit 
de un lucru ce părea imposibil. Să deschidă în mod legal 
porţile unei mănăstiri de călugăriţe? Nici papa şi nici 
arhiepiscopul metropolitan nu i-ar fi îngăduit-o decât cu 
greu. Să întrebuinţeze viclenia ori forţa? În caz de 
indiscreţie, n-a fi însemnat să-şi distrugă situaţia şi întreaga 
carieră militară, fără a-şi ajunge ţinta? Ducele d'Angouieme 
era în Spania, iar dintre toate greşelile pe care un om iubit 
de generalisim ar fi putut să le comită fără teamă de 
pedeapsă, numai o greşeală ca aceasta n-ar fi găsit niciun 
pic de milă. Generalul solicitase misiunea respectiva spre a- 
şi satisface o curiozitate nemărturisită, cu toate că niciodată 
o curiozitate n-a fost mai deznădăjduită. lar această ultimă 


încercare era o chestiune de conştiinţă. Aşezământul de 
aici, al carmelitelor, era singura mănăstire spaniolă care 
scăpase cercetărilor lui. În timpul traversării, care nu dură 
nicio oră, i se stârni în suflet o presimţire prielnică 
speranţelor sale. Apoi, cu toate că din întreaga mănăstire 
nu văzuse decât zidurile, cu toate că nu zărise nici măcar 
veşmintele călugăriţelor şi nu ascultase decât cântările de 
la liturghie, găsi în aceste ziduri şi în aceste cântări unele 
vagi indicii care-i îndreptăţeau bruma de speranţă. În 
sfârşit, oricât de neînsemnate ar fi fost nişte presupuneri 
iscate într-un mod atât de ciudat, niciodată o pasiune 
omenească nu a fost mai puternic aţiţată decât era atunci 
curiozitatea generalului. Niciodată însă nu există 
evenimente mărunte pentru inimă; ea măreşte totul: pune 
în aceeaşi cumpănă prăbuşirea unui imperiu de 
paisprezece ani şi căderea unei mănuşi de femeie, şi 
aproape totdeauna mănuşa atârnă mai greu decât imperiul. 
Or, iată faptele în toată simplitatea lor concretă. După fapte 
le va veni rândul emoţiilor. 

La o oră după debarcarea generalului pe mica insulă, 
puterea regală a fost restabilită. Câţiva spanioli 
constituţionalişti, care după căderea  Cadixului se 
refugiaseră aici în timpul nopţii, se îmbarcară, cu 
îngăduinţa generalului, pe o corabie şi plecară spre Londra. 
Nu avu loc aşadar, nicio rezistenţă, nicio reacţie. Această 
mică Restauraţie insulară nu se încheie fără o mesă, la care 
trebuiră să asiste cele două companii care participaseră la 
expediţie. Or, necunoscând asprimea monahală a ordinului 
Carmelitelor Desculţe, generalul nădăjduise că, în biserică, 
va putea să capete câteva date despre călugărițele închise 
în mănăstire, dintre care una poate că, pentru el, era mai 
scumpă decât viaţa şi mai prețioasă decât onoarea. 
Speranţele lui fură la început crunt dezamăgite. Într- 
adevăr, mesa fu celebrată cu fast. În cinstea solemnităţii, 
perdelele care de obicei ascundeau altarul fură trase şi 
lăsară să se vadă bogăţiile, preţioasele tablouri şi raclele 


împodobite cu pietre scumpe, a căror strălucire întuneca pe 
cea a numeroaselor ex-voto!:*! de aur şi de argint dăruite 
de marinarii din port şi atârnate pe stâlpii marelui naos. 
Călugăriţele se refugiaseră toate pe podiumul orgii. Totuşi, 
în ciuda acestui prim eşec, în timpul mesei de mulţumire, se 
desfăşură, neştiută de nimeni, dar din plin, cea mai 
sfâşietoare dramă care a făcut vreodată să bată o inimă de 
om. Călugăriţa care cânta la orgă stârni un entuziasm atât 
de puternic, încât niciunul dintre militari nu regretă că a 
venit la slujbă. Chiar şi soldaţii simţiră bucurie, iar ofiţerii 
toţi fură de-a dreptul fermecaţi. Cât despre general, el, în 
aparenţă, rămase nepăsător şi rece. Simţămintele pe care i 
le pricinuiră bucăţile executate de călugăriţă sunt dintre 
puţinele lucruri a căror exprimare este interzisă cuvântului, 
pe care-l fac neputincios, dar care, asemănătoare cu 
moartea, cu Dumnezeu, cu Veşnicia, nu pot să fie apreciate 
decât în firavul punct de contact pe care îl au cu oamenii. 
Printr-o întâmplare bizară, muzica orgii părea să aparţină 
şcolii lui Rossini!*7, compozitorul care a turnat cea mai 
multă pasiune omenească în arta muzicală şi ale cărui 
opere vor inspira într-o zi, prin numărul şi prin vastitatea 
lor, un respect homeric. Dintre partiturile datorate acestui 
mare geniu, călugăriţa părea să fi studiat mai cu osebire pe 
cea a lui Mos6,:*% fără îndoială pentru că sentimentul 
muzicii sacre se găseşte exprimat aici în cel mai înalt grad. 
Poate că aceste două spirite, unul atât de vestit în întreaga 
Europă, celălalt necunoscut, se întâlniseră în intuirea unei 
aceleiaşi poezii. Aceasta era părerea a doi ofiţeri, adevăraţi 
dilettanti, care de bună seamă că în Spania tânjeau după 
teatrul Favart. În fine, la Te Deum, fu imposibil să nu 
recunoşti un suflet francez în alura pe care o căpătă dintr- 
odată muzica. Triumful Regelui Preacreştin provoca în mod 
evident cea mai fierbinte bucurie în adâncul inimii 
călugăriţei. Fără îndoială că era o franţuzoaică. Sentimentul 
patriei izbucni în curând, ţâşni ca o jerbă de lumină într-o 
replică a orgilor în care sora introduse acorduri însufleţite 


de întreaga delicateţe a gustului parizian, şi în care se 
amestecară vag ecourile celor mai frumoase cântece 
naţionale franceze. Nişte mâini spaniole n-ar fi pus, în acest 
grațios omagiu adus armelor victorioase, căldura care sfârşi 
prin a dezvălui originea muzicienei. 

— Carevasăzică, Franţa există peste tot? zise un soldat. 

Generalul ieşise în timpul Te Deum-ului, îi fusese cu 
neputinţă să-i asculte. Felul de a cânta al muzicienei îi 
vorbea despre o femeie iubită nebuneşte, şi care se 
îngropase atât de adânc în inima religiei şi se ascunsese 
atât de bine de privirile lumii, încât scăpase până atunci 
celor mai meticuloase căutări făcute în modul cel mai 
stăruitor de către nişte oameni care dispuneau şi de o mare 
putere şi de o inteligentă superioară. Nădejdea trezită în 
inima generalului fu aproape îndreptăţită prin vaga evocare 
a unui cântec duios şi melancolic, cântecul Fluviului Tag, 
romanţă franceză, al cărei preludiu îl ascultase adesea la 
Paris, în budoarul fiinţei iubite, cântec prin care călugăriţa 
aceasta îşi exprima acum, în mijlocul bucuriei triumfătorilor, 
părerile de rău ale unei exilate. Ieribilă senzaţie! Să speri 
în învierea unei iubiri pierdute, s-o regăseşti şi mai 
pierdută, s-o întrevezi tainic după cinci ani, timp în care 
pasiunea se zbuciumase în gol şi sporise prin zădărnicia 
tuturor încercărilor făcute pentru a o satisface! 

Cine, măcar o dată în viaţa lui, nu şi-a întors pe dos casa, 
hârtiile, totul, nu şi-a scormonit nerăbdător memoria 
căutând un obiect preţios, şi n-a resimţit inefabila plăcere 
de a-l găsi, după o zi sau două pierdute în căutări 
zadarnice; după ce nădăjduise şi deznădăjduise că-l va mai 
regăsi; după ce şi-a consumat cele mai aprige frământări 
sufleteşti pentru acest nimic important, care pricinuise 
aproape o pasiune? Ei bine, desfăşuraţi un asemenea 
zbucium de-a lungul a cinci ani; puneţi o femeie, o inimă, o 
iubire în locul acelui nimic; ridicaţi pasiunea pe cele mai 
înalte culmi ale simţirii; presupuneţi apoi un bărbat 
pătimaş, un bărbat cu inimă şi cu chip de leu, unul dintre 


acei bărbaţi cu părul ca o coamă stufoasă, care impun şi 
transmit celor ce îi privesc o spaimă respectuoasă! Poate că 
atunci veţi înţelege brusca plecare a generalului de la Te 
Deum, în momentul în care preludiul romanţei ce-l 
desfătase cândva, sub lambriuri aurite, vibra sub bolta 
acelei biserici din mijlocul mării. 

Cobori pe drumul povârnit ce ducea spre biserică, şi nu 
se opri decât atunci când sunetele grave ale orgii nu-i mai 
ajunseră la ureche. Incapabil să se gândească la altceva 
decât la dragostea lui, a cărei izbucnire vulcanică îi ardea 
inima, generalului francez nu-şi dădu seama că Te Deum-ul 
se sfârşise decât în clipa în care spaniolii care luaseră parte 
la slujbă începură să coboare valuri-valuri. Simţi că 
purtarea şi atitudinea lui ar putea să pară ridicole şi se 
întoarse să-şi ia locul în fruntea cortegiului, spunând 
alcadelui şi guvernatorului oraşului că o indispoziţie subită 
îl silise să iasă la aer. Apoi, ca să poată rămâne pe insulă, îi 
veni în gând să se folosească de acest pretext, invocat cu 
totul întâmplător la început. Motivând că indispoziţia i s-a 
agravat, refuză să prezideze masa oferită de autorităţile 
insulare în cinstea ofiţerilor francezi; se băgă în pat şi 
ordonă să i se scrie şefului statului major al generalisimului 
pentru a-l anunţa de îmbolnăvirea trecătoare ce-l silea să 
încredinţeze unui colonel comanda trupelor. Siretlicul 
acesta atât de banal, însă lesne de crezut, îl eliberă de orice 
grijă pe timpul necesar înfăptuirii planurilor sale. Ca un bun 
catolic şi ca un monarhist convins, se informă de ora 
slujbelor religioase şi afectă cel mai mare respect faţă de 
practicile bisericeşti, evlavie care, în Spania, nu putea să 
surprindă pe nimeni. 

Chiar a doua zi, în timp ce soldaţii săi plecau, generalul 
se duse la mănăstire ca să asiste la vecernie. Găsi biserica 
goală, căci locuitorii, în ciuda religiozităţii lor, se duseseră 
în port să privească îmbarcarea trupelor. Francezul, fericit 
că e singur în biserică, avu grijă să facă să răsune bolțile 
sonore de zdrăngănitul pintenilor lui; călca zgomotos, 


tuşea, îşi vorbea cu glas tare sie însuşi pentru a da de ştire 
călugăriţelor, şi mai ales muzicienei, că, dacă francezii 
plecau, mai rămânea unul acolo. O astfel de comunicare 
neobişnuită fu oare auzită şi înţeleasă?... Generalul aşa 
crezu. La Magnificat, orga păru a-i da un răspuns transmis 
prin vibraţiile aerului. Sufletul călugăriţei zbura către el pe 
aripile notelor şi se topea în fiorul sunetelor. Muzica izbucni 
în toată puterea ei, încălzind biserica. Acest cântec de 
bucurie, consacrat de sublima liturghie a creştinătăţii 
romane pentru a exprima înfiorarea sufletului faţă de 
splendorile Dumnezeului pururi viu, deveni expresia unei 
inimi aproape înspăimântate de fericire faţă de splendorile 
unei iubiri pieritoare ce dura încă şi venea s-o înfioare 
dincolo de mormântul schimnicei în care se îngroapă 
femeile spre a renaşte ca logodnice ale lui Cristos. 

Fără îndoială, orga este cel mai măreț, cel mai cutezător, 
cel mai desăvârşit dintre toate instrumentele create de 
geniul omenesc. E o întreagă orchestră, căreia o mână abilă 
îi poate cere totul, ea putând să exprime totul. Într-un fel, 
oare nu-i orga un piedestal de pe care sufletul se avântă în 
spaţii atunci când, în zborul său, ea încearcă să traseze mii 
de tablouri, să zugrăvească viaţa, să străbată nemărginirea 
ce desparte cerul de pământ? Cu cât un poet ascultă mai 
mult giganticele ei armonii, cu atât înţelege mai bine că, 
între oamenii îngenuncheaţi şi Dumnezeul ascuns de 
orbitoarele raze ale sanctuarului, numai cele o sută de voci 
ale acestui cor pământesc pot să şteargă distanţele, şi sunt 
singurul tălmaci destul de puternic spre a transmite cerului 
rugile omeneşti în  atotputernicia formelor lor, în 
diversitatea melancoliilor lor, cu toate culorile extazurilor 
lor meditative, cu toate nestăvilitele învolburări ale 
căinţelor lor şi cu miile de închipuiri ale tuturor credințelor. 
Da, sub bolțile acestea înalte, melodiile născute de geniul 
lucrurilor sfinte găsesc grandori nemaiauzite cu care se 
împodobesc şi se tonifică. Acolo, în lumina molcomă, în 
tăcerea profundă, cântările care alternează cu vuietul 


orgilor ţes în jurul lui Dumnezeu un voal strălucitor prin 
care străbat luminoasele lui atribute. Toate aceste bogății 
sacre păreau a fi aruncate ca un bob de tămâie pe gingaşul 
altar al iubirii în faţa tronului etern al unui Dumnezeu gelos 
şi răzbunător. Într-adevăr, imnul călugăriţei nu avea acel 
caracter de grandoare şi de gravitate ce se cere a se 
armoniza cu solemnităţile din Magnificat; ea îi adăuga 
anumite acorduri pline de gingăşie, într-ale căror ritmuri se 
simţea o voioşie omenească. Motivele ei aveau strălucirea 
ruladelor unei cântărețe care încearcă să exprime iubirea, 
iar cântecele-i ciripeau ca o pasăre lângă perechea ei. Pe 
urmă, deodată, se avânta printr-un salt în trecut ca să 
zburde şi să plângă rând pe rând. În schimbările acestea 
ale felului ei de a cânta era ceva din neliniştea şi din 
zbuciumul femeii fericite de întoarcerea iubitului. Apoi, 
după fugile mlădioase ale delirului şi efectele minunate ale 
acestei recunoaşteri fantastice, sufletul care vorbea astfel 
se întoarse asupra lui însuşi. Muziciana, trecând de la tonul 
major la cel minor, ştiu să-l facă pe cel ce-o asculta să 
înţeleagă situaţia ei prezentă. Îi povesti dintr-odată lungile 
sale melancolii şi-i zugrăvi surda ei suferinţă sufletească. Ea 
îşi sugrumase în fiecare zi o simţire, îşi ucisese în fiecare 
noapte un gând, îşi prefăcuse încet-încet inima în cenuşă. 
După câteva unduiri domoale, muzica ei luă, de la un ton la 
altul, o culoare de o profundă tristeţe. Apoi, ecourile 
revărsară torente de suferinţe. Şi deodată notele înalte 
făcură să se desprindă un cor de glasuri îngereşti, ca 
pentru a vesti iubitului pierdut, însă nu uitat, că reîntâlnirea 
celor două suflete nu va mai avea loc decât în ceruri: 
emoţionantă speranţă! Urmă Amen-ul. Nicio bucurie, niciun 
suspin nu mai răsunară acum; nici mâhniri, nici păreri de 
rău. Amen-ul fu o întoarcere la Dumnezeu; acest ultim 
acord fu grav, solemn, teribil. Muziciana se acoperi din nou 
cu toate vălurile călugăriţei şi, după ultimele vuiete ale 
başilor, care-i făcură pe ascultători să se-nfioare, păru a se 
fi aruncat înapoi în mormântul din care ieşise pentru o 


clipă. Când sunetele, încet-încet, îşi opriră vibraţiile 
oscilatorii, ai fi zis că biserica, până atunci luminoasă, se 
întorcea într-o beznă adâncă. 

Generalul fusese răpit de zborul acestui geniu viguros şi 
îl urmărise în regiunile pe care le străbătuse. Înţelegea, în 
toată vastitatea lor, imaginile de care gâlgâia această 
simfonie arzătoare, şi lui aceste acorduri îi spuneau multe 
lucruri. Pentru el, ca şi pentru călugăriţă, poemul acesta 
era viitorul, prezentul şi trecutul. Muzica nu-i oare, chiar şi 
cea de teatru, pentru sufletele gingaşe şi poetice, pentru 
inimile suferinde şi rănite, un text pe care ele îl scriu 
lăsându-se în voia amintirilor? Dacă trebuie o inimă de poet 
pentru a face un muzician, nu trebuie oare poezie şi iubire 
pentru a asculta şi pentru a înţelege marile opere 
muzicale? Religia, Dragostea şi Muzica nu sunt oare tripla 
expresie a unui aceluiaşi fapt, nevoia de expansiune de care 
este frământat orice suflet ales? Aceste trei poezii merg 
împreună către Dumnezeu, care dezleagă orice simţământ 
pământesc. De aceea această sfântă Trinitate omenească 
are ceva din măreţia infinită a lui Dumnezeu, pe care noi nu 
ni-l închipuim decât înconjurat de flăcările iubirii, de 
sistrele de aur ale muzicii, de lumină şi de armonie. Nu-i el 
oare principiul şi scopul operelor noastre? 

Francezul ghici că, în acest pustiu, pe această stâncă 
înconjurată de mare, călugăriţa se agăţase de muzică 
pentru a-şi revărsa preaplinul pasiunii ce o mistuia. Era un 
omagiu adus lui Dumnezeu de câtre iubirea ei? Era triumful 
iubirii asupra lui Dumnezeu? Întrebări greu de lămurit. 
Neîndoielnic însă, generalul nu putea să aibă vreo îndoială 
că va găsi în această inimă, moartă pentru lume, o pasiune 
tot atât de fierbinte ca a lui. După ce vecernia se sfârşi, se 
întoarse la alcade, unde era găzduit. Pradă miilor de bucurii 
pe care le dăruie din plin o satisfacţie îndelung aşteptată, 
căutată chinuitor, el nu mai văzu nimic altceva. Era încă 
iubit. Singurătatea sporise iubirea în această inimă, tot aşa 
cum iubirea fusese sporită în inima lui prin piedicile rând pe 


rând sfărâmate şi ridicate de această femeie între ea şi el. 
Această încântare sufletească dură, fireşte, o vreme. Urmă 
apoi dorinţa de a revedea această femeie, de a o disputa lui 
Dumnezeu, de a i-o smulge, proiect temerar care plăcu 
acestui bărbat îndrăzneţ. După-masă, se culcă pentru ca să 
scape de întrebări, ca să fie singur, ca să poată să cugete 
netulburat, şi rămase cufundat în meditaţiile cele mai 
adânci până a doua zi dimineaţă. Nu se sculă decât ca să se 
ducă la mesă. Veni la biserică şi se aşeză lângă grilajul de 
fier; fruntea lui atingea perdeaua; ar fi vrut s-o sfâşie, dar 
nu era singur; gazda îl însoţise din politeţe, şi cea mai mică 
imprudenţă putea să compromită viitorul pasiunii sale şi să 
distrugă noile nădejdi. Orga se auzi, însă nu mai cântau 
aceleaşi mâini. Nu mai mânuia claviatura muziciana din 
cele două zile precedente. Totul fu palid şi rece pentru 
general. Iubita lui va fi fost zdrobită de aceleaşi emoţii sub 
care aproape că se frângea chiar şi o inimă viguroasă de 
bărbat? Împărtăşise ea atât de adânc, înţelesese ea o iubire 
credincioasă şi pătimaşă, tacit să se fi prăbuşit de moarte 
pe patul din chilia ei? În clipa în care mii de asemenea 
gânduri se învolburau în mintea francezului, el auzi 
râsunând la preajmă vocea fiinţei pe care-o adora, îi 
recunoscu timbrul limpede. Această voce, uşor schimbată 
din pricina unui tremur ce-i adăuga toate farmecele pe care 
le dăruie tinerelor fete pudica lor timiditate, domina asupra 
întregului cânt, ca vocea unei prima donna asupra armoniei 
unui final. Ea stârnea în suflet efectul pe care-l produce 
ochilor un fir de argint ori de aur într-o friză întunecată. 
Aşadar, era ea într-adevăr! lot atât de pariziancă, nu se 
dezbărase de cochetăria ei, cu toate că părăsise gătelile 
lumeşti pentru voalul şi pentru aspra rantie de carmelită. 
După ce în ajun îşi recunoscuse iubirea, în toiul laudelor pe 
care le înălța lui Dumnezeu, acum părea a-i spune iubitului 
ei: - Da, eu sunt, sunt aici, tot atât de îndrăgostită; acum 
sunt însă la adăpost de iubire. Tu mă vei auzi, sufletul meu 
te va învălui, iar eu voi rămâne sub giulgiul cernit al acestei 


mănăstiri de unde nicio putere nu va izbuti să mă smulgă. 
Tu niciodată n-ai să mă mai vezi. 

«E ea!» îşi zise generalul ridicându-şi fruntea, 
desprinzând-o dintre mumie pe care şi-o sprijinise; căci de 
la primai sunet al vocii nu putuse să reziste zdrobitoarei 
emoţii ce se înălţă ca na vârtej în inima lui, când glasul 
cunoscut răsună sub boli; acompaniat de murmurul 
talazurilor. Furtuna era în afară, iar pacea în sanctuar. 
Glasul acesta atât de bogat continua să-şi împărtăşească 
dezmierdările, toate pătrunzând ca un balsam în inima 
înflăcărată a îndrăgostitului, înflorind în aerul pe care ar fi 
vrut să-l inspire mai adânc pentru a sorbi odată cu el şi 
simţămintele unui suflet ce-şi revărsa iubirea în cuvintele 
rugăciunii. Când veni alcadele să-şi caute oaspetele şi să-l 
conducă acasă, îl găsi scăldat în lacrimi, ascultând imnul 
elevaţiei pe care-l cântau călugărițele. Uimit că vede atâta 
credinţă la un militar francez, alcadele invită la cină pe 
duhovnicul mănăstirii şi îl preveni pe general, căruia 
niciodată vreo ştire nu-i făcuse atâta plăcere. În timpul 
cinei, duhovnicul fu obiectul atenţiilor francezului, al cărui 
respect interesat adeveri excelenta părere pe care spaniolii 
şi-o făcuseră despre evlavia lui. El întrebă grav despre 
numărul călugăriţelor, ceru amănunte despre veniturile şi 
despre bunurile mănăstirii, ca un om ce părea că doreşte 
să-l întreţină într-un mod politicos pe bunul şi bătrânul 
preot cu lucruri ce presupunea că trebuie să-l intereseze. 
Pe urmă, se informă despre viaţa pe care o duceau acele 
fete cucernice. Pot să iasă la plimbare? Pot fi văzute? 

— Seniore, spuse venerabilul ecleziast, regulamentele 
sunt severe. Dacă este necesară o permisiune a sfântului 
nostru părinte pentru ca o femeie să intre într-un 
aşezământ al sfântului Bruno, aceleaşi rigori sunt şi aici. 
Nu-i cu putinţă ca un bărbat să intre într-o mănăstire a 
Carmelitelor Desculţe, dacă nu este preot, numit de 
arhiepiscop în slujba aşezământului. Nicio călugăriţă nu 
iese din mănăstire. Totuşi, SFÂNTA CEA MARE (maica 


Tereza) şi-a părăsit deseori chilia. Numai părintele 
inspector sau maica stareță pot îngădui unei călugăriţe, cu 
încuviințarea arhiepiscopului, să vadă străini, mai ales în 
caz de boală. Or, noi suntem o mănăstire de seamă, avem, 
prin urmare, o maică stareță a mănăstirii. Printre străinele 
de la noi este şi o franţuzoaică, sora Therese, cea care 
dirijează muzica la capelă. 

— Ah! răspunse generalul prefăcându-se surprins. 
Trebuie să se fi bucurat, presupun, de biruinţa armelor 
casei de Bourbon? 

— Le-am spus motivul pentru care s-a slujit liturghia, ele 
sunt întotdeauna dornice de ştiri. 

— Atunci, poate că sora Therese se va fi interesând de 
ceea ce se petrece în Franţa, poate că ar vrea să transmită 
câte ceva, să afle noutăţi? 

— Nu cred. Dacă ar fi vrut să ştie ceva, m-ar fi întrebat 
pe mine. 

— În calitate de compatriot, zise generalul, aş fi tare 
curios s-o văd... Dacă este posibil, dacă maica stareță 
îngăduie, dacă... 

— Pentru oricine, chiar şi în prezenţa maicii reverende, 
chiar şi prin grilaj, o întrevedere ar fi cu neputinţă; dar 
pentru un eliberator al tronului catolic şi al sfintei religii, în 
ciuda severităţii maicii stareţe, regulamentul poate să 
adoarmă o clipă, spuse duhovnicul făcând cu ochiul. Am să-i 
vorbesc. 

— Ce vârstă are sora Therese? întrebă îndrăgostitul, care 
nu cuteză să-l descoasă pe preot despre frumuseţea 
călugăriţei. 

— Nu mai are vârstă, răspunse blândul părinte, cu o 
simplitate care-l înfioră pe general. 


A doua zi, pe la vremea prânzului, părintele veni să-l 
anunţe pe francez că sora Therese şi maica stareță 
îngăduiau să-l primească la vorbitor, înainte de vecernie. 
După-masă, generalul îşi omori vremea plecând să se 


plimbe prin port, în arşiţa amiezii. Apoi preotul veni să-l ia 
şi să-l conducă la mănăstire; îl călăuzi printr-o alee de-a 
lungul cimitirului, unde câteva fântâni, câţiva copaci verzi şi 
numeroase bolți întreţineau o răcoare în armonie cu liniştea 
locului. Când ajunseră la capătul lungii alei, preotul îl 
introduse pe însoţitorul său într-o sală despărțită în două 
printr-un grilaj acoperit cu o perdea cafenie. În jumătatea 
oarecum publică a încăperii, unde duhovnicul îl lăsă pe 
general, trona, de-a lungul zidului, o bancă de lemn; lângă 
grilaj se găseau câteva scaune tot de lemn. Tavanul era 
construit din grinzi aparente de stejar verde, fără niciun 
ornament. Lumina zilei nu pătrundea în sală decât prin 
două ferestre aşezate în partea rezervată călugăriţelor, 
astfel încât această licărire, slab reflectată de un lemn cu 
nuanţe cafenii, abia izbutea să desprindă din întuneric un 
Crist mare, negru, un portret al sfintei Tereza şi un tablou 
al Fecioarei, care decorau pereţii suri ai vorbitorului. Aşa 
încât sentimentele generalului  căpătară, în ciuda 
înflăcărării lor, o culoare melancolică. Deveni calm, în 
mijlocul acestui calm intim. Ceva impresionant, ca 
mormântul, îl cuprinse între zidurile răcoroase. Oare nu era 
aceasta însăşi tăcerea eternă a mormântului, pacea lui 
adâncă, sugestiile lui despre infinit? Iar tihna şi cugetul 
nemişcat al mănăstirii, acel cuget ce se strecoară prin aer, 
prin clar-obscurul dimprejur, pretutindeni, şi care, nefiind 
nicăieri întipărit, devine şi mai solemn încă prin imaginaţie, 
fac ca aici măreaţa expresie: pace întru Domnul, să 
pătrundă cu o tărie de nestăvilit, chiar şi în sufletul cel mai 
puţin evlavios. Mănăstirile de călugări sunt greu de înţeles; 
acolo, un bărbat pare slab: bărbatul e născut pentru 
acţiune, pentru a trâi o viaţă de muncă de la care se 
sustrage într-o chilie, într-o mănăstire de femei însă, câtă 
vigoare virilă şi câtă gingăşie emoţionantă! Un bărbat poate 
să fie adus de mii de sentimente între zidurile unei chinovii; 
se aruncă în ea ca într-o prăpastie; dar o femeie niciodată 
nu vine aici, decât însemnată de un singur sentiment 


femeia, aici, nu-şi schimbă firea, ci se logodeşte cu 
Dumnezeu. Călugărilor li se poate spune: de ce n-aţi luptat? 
Dar recluziunea unei femei nu înseamnă oare o continuă 
luptă sublimă? În sfârşit, şi paşnicul vorbitor şi mănăstirea 
pierdută în mijlocul mării i se părură generalului pline de 
spiritul acesta divin. lubirea rareori izbuteşte să devină 
solemnă; dar iubirea ce rămâne statornică chiar în sânul lui 
Dumnezeu nu e oare ceva solemn, la care niciun bărbat nu 
mai are dreptul să  nădăjduiască în secolul al 
nouăsprezecelea, când moravurile sunt aşa cum sunt? 
Măreţiile infinite ale acestei împrejurări aveau tăria să 
mişte sufletul generalului; ei, de bună seamă, era îndeajuns 
de înţelept încât să uite politica, onorurile, Spania, lumea 
bună a Parisului, şi să se ridice până la înălţimea acestui 
deznodământ măreț. De altminteri, ce putea fi într-adevăr 
mai tragic? Cât noian de simţăminte era în situaţia celor doi 
îndrăgostiţi care se reîntâlneau singuri, în mijlocul mării, pe 
o stâncă de granit, despărțiți însă. printr-un gând, printr-o 
barieră de netrecut! lată bărbatul zicându-şi: «Voi triumfa 
eu asupra lui Dumnezeu în această inimă?» Un foşnet uşor 
îl făcu să tresară, perdeaua cafenie fu dată într-o parte; zări 
în lumină o femeie în picioare, dar cu faţa ascunsă sub un 
văl: conform regulamentului mănăstirii, ea era îmbrăcată în 
acea haină lungă a cărei culoare a devenit proverbială. 
Generalul nu putu să vadă picioarele goale ale călugăriţei, 
care i-ar fi adeverit cât de îngrozitor de slabă era; totuşi, în 
ciuda multelor cute ale rantiei grosolane ce-o acoperea fără 
s-o mai împodobească pe această femeie, el simţi că 
lacrimile, rugăciunile, pătimirile, viaţa de schimnicie o 
uscaseră. 

Mâna îngheţată a unei femei, cea a superioarei, fără 
îndoială, ţinea încă perdeaua; şi generalul, după ce îl 
examină pe martorul obligatoriu al acestei convorbiri, 
întâlni privirea neagră şi adâncă a unei bătrâne călugăriţe, 
aproape centenară, privire limpede şi tânără ce dezminţea 


numeroasele zbârcituri care brăzdau chipul palid al acestei 
femei. 

— Doamnă ducesă, o întrebă el cu un glas foarte 
emoţionat pe  călugăriţa care ţinea capul plecat, 
însoţitoarea dumneavoastră ştie franţuzeşte? 

— Aici nu există nicio ducesă, răspunse călugăriţa. Vă 
aflaţi în faţa maicii Therese. Femeia pe care o numiţi 
însoţitoarea mea este maica mea întru Dumnezeu, 
superioara mea aici pe pământ. 

Aceste vorbe, rostite cu atâta umilinţă de glasul ce se 
armoniza odinioară cu luxul şi eleganța în care trăise 
această femeie, regina modei la Paris, de o gură al cărei 
limbaj era odinioară atât de spiritual, atât de batjocoritor, îl 
izbiră pe general ca o lovitură de trăsnet. 

— Sfânta mea maică nu vorbeşte decât latina şi spaniola, 
adăugă ea. 

— Nu ştiu niciuna, nici alta. Scumpa mea Antoinette, 
scuză-mă faţă de ea. 

Auzindu-şi numele pronunţat atât de duios de către un 
om cândva atât de crud cu ea, călugăriţa simţi o puternică 
emoție lăuntrică trădată de uşoarele tremurări ale voalului 
ei, pe care lumina cădea din plin. 

— Frate, zise ea, ducându-şi mâneca sub voal, poate 
pentru a-şi şterge ochii, eu mă numesc sora Therese... 

Apoi se întoarse către maică şi îi spuse, în spaniolă, 
următoarele cuvinte, pe care generalul le înţelese perfect; 
ştia destulă spaniolă pentru a le înţelege, şi poate chiar şi 
pentru a le rosti: 

— Maică, acest cavaler vă prezintă respectele sale şi vă 
roagă să-l scuzaţi că nu poate să le pună el însuşi la 
picioarele dumneavoastră; nu ştie niciuna dintre cele două 
limbi pe care le vorbiţi... 

Bătrâna înclină încet capul, fizionomia ei luă o expresie 
de bunătate îngerească, luminată totuşi de sentimentul 
puterii şi al demnităţii ei. 


— ÎL cunoşti pe acest cavaler? o întrebă maica, 
aruncându-i o privire pătrunzătoare. 

— Da, maică. 

— Întoarce-te în chilie, fiica mea! zise superioara pe un 
ton poruncitor. 

Generalul se trase repede în spatele perdelei, ca să nu 
lase să se ghicească pe chipul său cumplitele simţăminte ce- 
| frământau; şi din umbră, i se părea că vede încă ochii 
sfredelitori ai superioarei. Această femeie, stăpână a 
plăpândei şi trecătoarei fericiri a cărei cucerire costase 
atâtea griji, îl înspăimânta, pe el, pe care nicio triplă linie de 
tunari nu-l înspăimântase vreodată. Ducesa porni către uşă, 
dar se întoarse: 

— Maică, spuse ea cu un glas a cărui linişte te înfiora, 
acest francez e unul dintre fraţii mei. 

— Rămâi atunci, fiica mea! răspunse bătrână după o 
pauză. 

Un asemenea admirabil iezuitism dovedea atâta iubire şi 
atâtea regrete, încât un om mai puţin stăpân pe el decât 
generalul ar fi simţit că i se face rău trăind plăceri aşa de vii 
în mijlocul unui pericol nemăsurat, cum el nu mai 
cunoscuse până atunci. Ce mare era deci preţul cuvintelor, 
al privirilor, al gesturilor, într-o scenă în care iubirea 
trebuia să scape ochilor de linx, ghearelor de tigru! Sora 
Therese se întoarse. 

— Iată, frate, ce îndrăznesc să fac pentru ca să-ţi vorbesc 
o clipă despre mântuirea ta şi despre rugăciunile pe care 
sufletul meu le adresează în fiecare zi cerului pentru tine. 
Săvârşesc un păcat de moarte. Am minţit. Câte zile de 
penitenţă vor trebui, ca să-mi ispăşesc minciuna! Voi suferi 
însă pentru tine. Nu ştii, frate, ce fericire este să iubeşti în 
cer, să-ţi mărturiseşti sentimentele atunci când credinţa le- 
a purificat, ridicându-le către cele mai înalte tărâmuri, şi 
când nu ne mai este îngăduit să ne privim decât în suflet. 
Dacă învăţătura, dacă spiritul sfintei căreia îi datorăm azilul 
de aici nu m-ar fi înălţat departe de mizeriile pământeşti şi 


nu m-ar fi dus mai jos de sfera în care e ea, însă fără 
îndoială deasupra lumii, nu mi-aş fi îngăduit să te revăd. 
Dar pot, iată, să te văd, să te ascult şi să rămân liniştită... 

— Ei bine, Antoinette, exclamă generalul întrerupând-o, 
fă în aşa fel încât să te pot vedea, pe tine, pe care acum te 
iubesc nebuneşte, deznădâăjduit, aşa cum ai dorit să te 
iubesc. 

— Nu-mi mai spune Antoinette, te implor. Amintirile 
trecutului îmi fac rău. Aici nu sunt decât sora Therese, o 
făptură încrezătoare în mila divină. Şi, adăugă ea după o 
pauză, stăpâneşte-te, frate. Maica ne-ar despărţi fără nicio 
milă, dacă chipul tău ar trăda vreo pasiune lumească, sau 
dacă ai lăsa să ţi se ivească o lacrimă în ochi. 

Generalul înclină capul ca pentru a se reculege. Când 
ridică ochii spre grilaj, zări, între două zăbrele, figura 
slăbită, palidă, dar încă plină de însufleţire a călugăriţei. 
Faţa ei, pe care odinioară înfloriseră toate bucuriile 
tinereţii, pe care strălucise fericitul contrast dintre un alb 
pur şi culorile trandafirului de Bengal, căpătase tonul cald 
ai unei cupe de porțelan sub care arde o lumină plăpândă. 
Frumosul păr, de care această femeie era aşa de mândră, 
fusese ras. O pânză aspră îi încingea fruntea şi îi înfăşură 
obrajii. Ochii, împrejmuiţi de cearcăne datorate asprimii 
traiului ei, aruncau din când în când raze înfiorate, iar 
calmul lor obişnuit nu era decât un văl. Din femeia aceasta 
nu mai rămăsese decât sufletul. 

— Ah! vei părăsi acest mormânt, tu, care ai devenit viaţa 
mea! Îmi aparţineai, şi nu erai liberă să te dărui nimănui, 
nici chiar lui Dumnezeu. Nu-mi făgăduiseşi tu că vei 
sacrifica totul celor mai mărunte porunci ale mele? Poate că 
acum, când vei afla ce-am făcut pentru tine, mă vei găsi 
demn de o asemenea făgăduială. Te-am căutat în lumea 
întreagă. De cinci ani eşti gândul meu de fiecare clipă, grija 
întregii mele vieţi. Prietenii mei, prieteni destul de 
puternici, îi ştii, m-au ajutat din toate puterile lor să 
scotocesc mănăstirile din Franţa, Italia, Spania, Sicilia, 


America. lubirea mea se aprindea mai vie cu fiecare 
căutare zadarnică; am făcut adesea lungi călătorii după o 
speranţă falsă, mi-am cheltuit viaţa şi cele mai calde bătăi 
ale inimii împrejurul zidurilor negre ale atâtor schituri. Nu- 
ţi vorbesc despre o credinţă nemărginită, căci ce înseamnă 
ea? un nimic în comparaţie cu legămintele infinite ale 
dragostei mele. Dacă ai fost vreodată sinceră în remuşcările 
tale, nu trebuie să eziţi să mă urmezi astăzi. 

— Uiţi că nu sunt liberă. 

— Ducele e mort, răspunse el înflăcărat. 

Sora 'Therese roşi. 

— Cerul să-i fie deschis, zise ea cu emoție adâncă, a fost 
bun cu mine. Dar nu despre aceste legături vorbeam; unul 
dintre păcatele mele a fost că am vrut să le sfărâm pe toate, 
fără scrupule, pentru tine. 

—  Vorbeşti de legămintele tale, exclamă generalul, 
încruntându-şi sprincenele. Nu credeam ca vreun lucru să 
cântărească în inima ta mai mult decât iubirea. Dar să nu te 
îndoieşti, Antoinette, voi obţine de la sfântul părinte o brevă 
care te va dezlega de jurăminte. Mă voi duce la Roma, voi 
implora toate puterile pământului; şi dacă Dumnezeu ar 
putea să coboare, eu îl... 

— Nu huli! 

— Aşa că să nu te nelinişteşti din pricina lui Dumnezeu. 
Ah, m-aş bucura mult mai mult să ştiu că, pentru mine, ai 
fugi dintre aceste ziduri; că, în seara asta chiar, te-ai arunca 
într-o barcă ascunsă între stânci. Ne-am duce, ca să fim 
fericiţi, nu ştiu unde, la capătul lumii. Şi, lângă mine, te-ai 
reîntoarce la viaţă, la lumină, sub aripile Iubirii. 

— Nu vorbi aşa, răspunse maica Therese, tu nu ştii ce-ai 
devenit pentru mine. Te iubesc mult mai mult decât te-am 
iubit vreodată. Mă rog la Dumnezeu în fiecare zi pentru 
tine, şi nu te mai văd cu ochii trupului. Dacă ai cunoaşte, 
Armand, fericirea de a putea să te dărui fără sfială unei 
iubiri pure, pe care Dumnezeu o ocroteşte. Nu ştii ce 
fericită sunt când cer binecuvântarea cerului pentru tine. 


Nu mă rog niciodată pentru mine: Dumnezeu va face din 
mine ceea ce va voi. Dar aş vrea, cu preţul veşniciei mele, 
să am oarecare certitudine că tu eşti fericit în această lume 
şi că vei fi fericit şi în cealaltă, în veci de veci. Viaţa mea 
veşnică, iată tot ceea ce nenorocirea mi-a mai lăsat să-ţi 
dărui. Sunt îmbătrânită de lacrimi, nu mai sunt nici tânără, 
nici frumoasă acum; de altminteri, ai dispreţui o călugăriţă 
devenită femeie, pe care niciun sentiment, nici chiar 
dragostea maternă, n-ar izbăvi-o... Ce ai putea să-mi spui ca 
să cumpănească nenumăratele gânduri strânse timp de 
cinci ani în inima mea pe care au schimbat-o, au sfărâmat-o, 
au veştejit-o? Ar fi trebuit să-i dăruiesc lui Dumnezeu o 
inimă mai puţin tristă! 

— Ce-aş putea să-ţi spun, scumpa mea Antoinette. Îţi voi 
spune că te iubesc; că afecțiunea, dragostea, dragostea 
adevărată, fericirea de a trăi într-o inimă ce ţi se dăruie în 
întregime numai ţie, rară rezerve, este aşa de rară şi aşa de 
greu de întâlnit, încât m-am îndoit de tine, încât te-am 
supus la încercări crude; dar astăzi te iubesc din toate 
puterile sufletului meu: dacă mă urmezi, nu voi mai asculta 
altă voce decât pe a ta, nu voi mai vedea alt chip decât pe al 
tău... 

— Linişteşte-te, Armand! Scurtezi singura clipă în care 
ne mai este îngăduit să ne vedem aici pe pământ. 

— Antoinette, vrei să mă urmezi?. 

— Eu nu te părăsesc. Trăiesc în inima ta, dar nu pentru o 
plăcere lumească, pentru o vanitate sau o bucurie egoistă; 
trăiesc aici pentru tine, palidă şi veştejită, în sânul lui 
Dumnezeu. Dacă el este drept, vei fi fericit...... 

— Vorbe goale! şi dacă eu te vreau palidă şi veştejită. Şi 
dacă eu nu pot să fiu fericit decât avându-te? Tu n-ai să ştii 
oare niciodată decât de îndatoriri, când e vorba. de iubitul 
tău? El nu e oare niciodată mai presus de orice în inima ta? 
Cândva, îi preferai societatea, propria-ţi persoană ori mai 
ştiu eu ce; acum, îl preferi pe Dumnezeu şi mântuirea mea. 
În sora Thâr&se o recunosc pururea pe ducesa neştiutoare 


de plăcerile iubirii şi pururea insensibilă sub aparențele 
simţirii. Tu nu mă iubeşti, n-ai iubit niciodată... 

— Vai, frate... 

— Nu vrei să părăseşti acest mormânt, spui că iubeşti 
sufletul meu? Ei bine, sufletul acesta tu mi-l vei pierde pe 
veci, am să mă omor... 

— Maică! strigă sora Therese în spaniolă, te-am minţit, 
acest bărbat este iubitul meu! 

Perdeaua căzu brusc. Generalul, năucit, abia auzi uşile 
interioare închizându-se cu violenţă. 

— Ah! încă mă mai iubeşte! exclamă el, înțelegând tot 
ceea ce era sublim în ţipătul călugăriţei; trebuie s-o răpesc 
de aici... 

Generalul părăsi insula, se întoarse la cartierul general, 
pretextă motive de sănătate, ceru un concediu şi se întoarse 
grabnic în Franţa. 


lată acum întâmplările ce determinaseră situaţia în care 
se găseau atunci cele două personaje ale acestei scene. 

Ceea ce în Franţa se numeşte foburgul Saint-Germain nu 
este niciun cartier, nicio sectă, nicio instituţie, nu-i nimic ce 
s-ar putea exprima cu exactitate. Place Royale, foburgul 
Saint-Honore, Chaussee-d'Antin au şi ele palate în care se 
respiră aerul foburgului Saint-Germain. Aşa încât nu 
întregul foburg este în foburg. Persoane născute foarte 
departe de influenţa sa pot s-o resimtă şi să se ataşeze lumii 
lui, pe când alţii, născuţi aici, pot fi renegaţi cu totul. 
Manierele, vorbirea, într-un cuvânt tradiţia foburgului 
Saint-Germain este, la Paris, de vreo patruzeci de ani 
încoace, ceea ce era Curtea de odinioară, ceea ce era 
palatul Saint-Paul în secolul al paisprezecelea, Luvrul în al 
cincisprezecelea, Palatul regal, palatul Rambouillet, Place 
Royale în al şaisprezecelea, apoi Versailles în al 
şaptesprezecelea şi al optsprezecelea secol, în toate fazele 
istoriei, Parisul clasei de sus şi al nobilimii şi-a avut centrul 
său, după cum Parisul popular îl va avea întotdeauna pe al 


lui. Această particularitate periodică oferă o amplă materie 
de reflecţie celor ce vor să studieze sau să zugrăvească 
diferitele zone sociale; şi poate că nu trebuie să se 
cerceteze cauzele numai spre a motiva caracterul 
întâmplării pe care-o povestim acum, ci şi spre a sluji unor 
interese grave, mai trainice în viitor decât în prezent, dacă 
totuşi experienţa nu este un nonsens pentru partide ca şi 
pentru tinerime. Marii seniori, precum şi oamenii bogaţi ce- 
i vor imita totdeauna pe marii seniori, şi-au îndepărtat, în 
toate epocile, casele de locurile prea populate. Astfel, când 
ducele d'Uzees îţi zidea, sub domnia lui Ludovic al XIV-lea, 
frumosul palat la poarta căruia a pus fântâna de pe strada 
Montmartre - act de binefacere care, adăugat virtuţilor sale 
personale, făcu din duce obiectul unei veneraţii atât de 
populare, încât întregul cartier urmă în masă convoiul lui 
mortuar - acest colţ al Parisului era pustiu. Dar de îndată ce 
fortificațiile au fost dărâmate şi mlaştinile de dincolo de 
bulevarde s-au umplut cu case, familia d'Uzees părăsi 
frumosul ei palat, locuit în zilele noastre de un bancher. Pe 
urmă, nobilimea, simțindu-se jignită între prăvălii, părăsi 
Place Royale şi cartierele din centrul Parisului, trecând râul 
ca să poată respira în voie în foburgul Saint-Germain, unde 
câteva palate se şi ridicaseră împrejurul castelului zidit de 
Ludovic al XIV-lea pentru ducele du Maine, cel mai iubit 
dintre fiii săi legitimi. Într-adevăr, pentru oamenii deprinşi 
cu splendorile vieţii există oare ceva mai înjositor decât 
freamătul, noroiul, ţipetele, mirosul urât, îngustimea 
străzilor aglomerate? Obiceiurile unui cartier negustoresc 
sau manufacturier nu-s oare-ntotdeauna în dezacord cu 
obiceiurile celor mari? Comerţul şi Munca se duc să se 
culce exact când aristocrația se pregăteşte să cineze, unii 
se zbuciumă gălăgios tocmai când ceilalţi se odihnesc; 
socotelile lor nu se potrivesc niciodată, unii sunt sârguinţă, 
ceilalţi risipa. De aici, moravuri diametral opuse. 
Constatarea aceasta nu are nicio nuanţă de dispreţ. 
Aristocraţia este într-un fel creierul unei societăţi, aşa cum 


burghezia şi proletarii sunt organismul şi acţiunea ei. De 
aici, reşedinţe diferite pentru aceste forţe; iar din 
antagonismul lor provine o antipatie aparentă, datorată 
diversităţii de acţiuni, înfăptuite totuşi într-un scop comun. 
Aceste discordanţe sociale rezultă atât de logic din orice 
cartă constituţională, încât liberalul cel mai dispus să se 
plângă de ele, ca de un atentat împotriva sublimelor idei 
sub care ambiţioşii claselor inferioare îşi ascund interesele, 
ar găsi de un ridicol nemaipomenit ca prinţul de 
Montmorency să locuiască pe strada Saint-Martin, colţ cu 
strada care-i poartă numele, ori ca domnul duce de Fitz- 
James, descendentul stirpei regale scoțiene, să-şi aibă 
palatul pe strada Marie-Stuart, colţ cu strada Montorgueil. 
Sint ut sunt, aut non sinti=*, aceste frumoase cuvinte 
pontificale pot să servească de deviză celor mari din toate 
ţările. Faptul, evident în fiecare epocă, şi totdeauna 
acceptat de popor, ascunde în el raţiuni de stat: ele 
totodată un efect şi o cauză, un principiu şi o lege. Masele 
au un bun-simţ de la care nu dezertează decât atunci când 
oameni de rea credinţă le aţâţă patimile. Bunul lor simţ se 
întemeiază pe adevăruri de ordin general, adevărate la 
Moscova ca şi la Londra, adevărate la Geneva ca şi la 
Calcutta. Pretutindeni, atunci când veţi strânge la un loc 
familii cu averi inegale pe un spaţiu dat, veţi vedea 
formându-se cercuri superioare, patricieni, grupuri de-a- 
ntâia, de-a doua şi de-a treia categorie socială. Egalitatea 
este poate un drept, dar nicio putere omenească nu-i în 
stare s-o preschimbe în fapt. Ar fi de mult folos pentru 
fericirea Franţei să se popularizeze ideea aceasta. Chiar şi 
masele cele mai puţin înțelepte văd binefacerile armoniei 
politice. Armonia este poezia ordinii, şi popoarele simt o 
puternică nevoie de ordine. Concordanţa dintre lucruri, 
unitatea, ca să exprimăm totul printr-un cuvânt, nu e oare 
cea mai simplă expresie a ordinii? Arhitectura, muzica, 
poezia, totul în Franţa se sprijină, mai mult decât în oricare 
altă ţară, pe acest principiu, care de altminteri e scris la 


temelia limbajului ei clar şi pur, iar limba va fi totdeauna 
cea mai desăvârşită formulă a unei naţiuni. De aceea vedeţi 
poporul însuşindu-şi ariile cele mai poetice, cele mai 
expresive; aderând la ideile cele mai limpezi; iubind 
judecăţile incisive care cuprind cele mai adânci cugetări. 
Franţa este singura ţară unde o mică frază poate să facă o 
mare revoluţie. Masele de aici nu s-au revoltat niciodată 
decât spre a încerca să pună în acord oamenii, lucrurile şi 
principiile. Or, nicio altă naţiune nu simte mai puternic 
ideea de unitate ce trebuie să existe în viaţa aristocratică, 
poate pentru că nicio altă naţiune n-a înţeles mai bine 
necesităţile sale politice: istoria nu o va găsi niciodată 
rămasă în urmă. Franţa este înşelată adesea, dar aşa cum 
se înşală o femeie, prin idei generoase, prin sentimente 
fierbinţi, al căror ţel scapă la începutul socotelilor. 

Aşa încât, ca o primă trăsătură caracteristică, foburgul 
Saint-Germain are splendoarea palatelor lui, a marilor lui 
grădini, a tihnei lor, odinioară în armonie cu magnificenţa 
bogățiilor lui teritoriale. Acest spaţiu situat între o clasă şi o 
întreagă capitală nu-i oare o consfinţire materială a 
distanțelor spirituale ce trebuie să le despartă? La toate 
făpturile, capul îşi are locul lui deosebit. Dacă din 
întâmplare, o naţiune face să-i cadă capul la picioare, ea va 
băga de seamă, mai devreme sau mai târziu, că s-a sinucis. 
Întrucât naţiunile nu vor să moară, ele se străduiesc atunci 
să-şi facă la loc un alt cap. Când națiunea nu mai are o 
asemenea putere, ea piere, aşa cum au pierit Roma, Veneţia 
şi atâtea altele. Distincția introdusă prin deosebirea de 
moravuri între celelalte sfere de activitate socială şi sfera 
superioară implică în mod necesar o valoare reală, capitală, 
a somităţilor aristocratice. De îndată ce într-un stat, 
independent de forma lui de guvernământ, patricienii nu 
mai îndeplinesc condiţiile de superioritate completă, ei 
devin neputincioşi, iar poporul îi răstoarnă în curând. 
Poporul vrea întotdeauna să vadă în mâinile, în inima şi în 
capetele lor averea, puterea şi fapta; cuvântul, 


înţelepciunea şi faima. Fără această triplă puternicie, orice 
privilegiu se stinge. Popoarele, ca şi femeile, iubesc puterea 
la cei ce le conduc, iar dragostea lor se întemeiază pe 
respect, ele nu acceptă niciodată să se supună faţă de cei ce 
nu le impun supunere. O aristocrație dispreţuită este ca un 
rege de paie, ca un soţ cu fustă; ea e nulă înainte dea nu 
mai fi nimic. Aşa încât, izolarea celor mari, cu obiceiurile lor 
aparte, într-un cuvânt datinile generale ale castelor 
patriciene sunt simbolul unei puteri reale şi, totodată, 
pricina morţii lor, atunci când ele şi-au pierdut vigoarea. 
Deocamdată, foburgul Saint-Germain să lăsase doborât 
pentru că nu voise să recunoască îndatoririle existenţei sale 
pe care ar mai fi putut încă s-o perpetueze destul de uşor. 
EI ar fi trebuit să aibă buna-credinţă de a vedea la timp, 
cum a făcut aristocrația engleză, că instituţiile îşi au anii lor 
climatici, când aceleaşi vorbe nu mai au aceleaşi înţelesuri, 
când ideile iau alte veşminte şi când condiţiile vieţii politice 
îşi schimbă cu totul forma, fără ca fondul să fie modificat în 
esenţă. Asemenea consideraţii necesită explicaţii 
amănunțite ce ţin în mod esenţial de întâmplarea pe care-o 
povestim aici şi în care ele intră atât ca definire a cauzelor, 
cât şi ca explicaţie a faptelor. 

Măreţia castelelor şi a palatelor aristocratice, luxul lor 
desăvârşit, somptuozitatea impresionantă a mobilierului lor, 
aria în care fericitul proprietar, bogat înainte de a se naşte, 
se mişcă nestânjenit şi neîncetat de niciun necaz; apoi 
deprinderea de a nu cobori niciodată la socotelile grijilor 
zilnice şi meschine ale existenţei, timpul de care dispune, 
educaţia superioară pe care poate s-o capete de timpuriu; 
în sfârşit tradiţiile patriciene ce-i dau greutatea socială pe 
care adversarii lui abia o compensează prin studii, prin 
voinţă, printr-o vocaţie tenace, totul ar trebui să 
desăvârşească sufletul insului care, din copilărie se bucură 
de asemenea privilegii, să-i imprime acel înalt respect de 
sine însuşi, a cărui primă consecinţă este o nobleţe 
sufletească în armonie cu noblețea numelui. Aşa se şi 


întâmpla, într-adevăr, în câteva familii. ici şi colo în foburgul 
Saint-Germain, se întâlnesc caractere alese, excepţii ce se 
opun egoismului general care a cauzat pierderea acestei 
lumi aparte. Sunt avantajele dobândite de aristocrația 
franceză, ca şi de toate celelalte eflorescenţe patriciene ce 
se vor produce la suprafaţa naţiunilor, atâta timp cât ele îşi 
vor fi întemeiat existenţa pe proprietate, proprietate- 
pământ, ca şi proprietate-bani, singura temelie solidă a unei 
societăţi bine orânduite; aceste avantaje nu rămân însă în 
mâinile patricienilor de tot felul, decât atâta vreme cât ei 
păstrează neschimbate condiţiile în care li le lasă poporul. 
Sunt un fel de feude morale, a căror stăpânire creează 
îndatoriri faţă de suveran, şi astăzi, aici, fără nicio îndoială, 
suveranul este poporul. Vremurile s-au schimbat, şi la fel şi 
armele. Feudalul, căruia nu i se pretindea odinioară decât 
să poarte platoşă şi-o manta de zale, să mânuiască bine 
lancea şi să-şi arate baniera, astăzi trebuie să dea dovadă 
de inteligenţă; iar acolo unde nu era nevoie decât de o 
inimă mare, în zilele noastre e necesar un cap vast. Arta, 
ştiinţa şi banii formează triunghiul social în care se înscrie 
scutul puterii şi de unde trebuie să purceadă aristocrația 
modernă. O teoremă frumoasă preţuieşte cât un nume 
mare. RotschildziitS%* aceşti Fuggerii'Si+ moderni, sunt de 
fapt prinți. Un mare artist este realmente un oligarh, el 
reprezintă un întreg secol şi devine aproape întotdeauna o 
lege. Aşa încât, faţă de talentul cuvântului, faţă de maşinile 
de înaltă presiune ale scriitorului, faţă de geniul poetului, 
faţă sârguinţa negustorului, faţă de voinţa omului de stat 
care concentrează în el mii de calităţi orbitoare, faţă de 
spada generalului, faţă de toate aceste cuceriri personale 
făcute de unul singur asupra întregii societăţi pentru a-i 
impune, clasa aristocratică de astăzi trebuie să se 
străduiască să deţină monopolul, aşa cum odinioară îl 
deţinea pe acel al forţei materiale. Pentru a rămâne în 
fruntea unei ţări, oare nu se cere a fi totdeauna demn de a 
o conduce, a fi sufletul şi spiritul ei pentru a face să lucreze 


mâinile? Cum să conduci un popor fără a avea puterile ce 
constituie autoritatea? Ce ar fi bastonul de mareşal fără 
forţa intrinsecă a căpitanului care îl ţine în mână? Foburgul 
Saint-Germain s-a jucat cu bastoanele, crezând că ele sunt 
toată puterea. A răsturnat termenii propoziției care-i 
dirijează existenţa. În loc să se lepede de însemnele care 
supără poporul şi să păstreze tainic puterea, a lăsat 
burghezia să înhaţe puterea, s-a cramponat în mod fatal de 
însemne şi a uitat cu desăvârşire legile pe care i le impunea 
slăbiciunea lui numerică. O aristocrație, care numeric de- 
abia alcătuieşte a mia parte dintr-o societate, trebuie, 
astăzi, ca şi odinioară, să-şi multiplice mijloacele de acţiune 
pentru a opune, în marile crize, o greutate egală cu a 
maselor populare. În zilele noastre, mijloacele de acţiune 
trebuie să fie forţe reale, şi nu suveniruri istorice. Din 
nenorocire, în Franţa, nobilimea, încă plină de fumurile 
fostei ei puteri, avea împotrivă-i o anume îngâmfare faţă de 
care îi era greu să se apere. Poate că acesta e un defect 
naţional. Francezul, mai mult decât oricine, nu se 
raportează niciodată la cei inferiori lui, el ţinteşte, de pe 
treapta pe care se află, spre cei de pe treapta superioară: 
rareori îi compătimeşte pe nenorociţii deasupra cărora se 
ridică şi mai totdeauna cârteşte că vede atâţia fericiţi 
deasupra lui. Cu toate că are o inimă mare, preferă mai 
adesea să-şi asculte spiritul. Acest instinct naţional ce-i 
împinge pe francezi înainte, această vanitate ce le mistuie 
averile şi îi stăpâneşte tot atât de absolut cum spiritul de 
economie îi stăpâneşte pe olandezi, domină de trei secole 
aristocrația care, în această privinţă, a fost eminamente 
franceză. Omul din foburgul Saint-Germain a conchis că, 
având superioritatea morală, are şi superioritatea 
materială. "Totul, în Franţa, l-a făcut să creadă aşa, 
deoarece, de la întemeierea foburgului Saint-Germain, 
revoluţie aristocratică începută în ziua în care monarhia 
părăsea Versailles-ul, foburgul Saint-Germain s-a bizuit, în 
afară de câteva excepţii, întotdeauna pe putere, care 


întotdeauna în Franţa se va confunda mai mult sau mai 
puţin cu foburgul Saint-Germain: de aici înfrângerea sa din 
1830152... În acea epocă, el era ca o armată care acţionează 
fără a avea o bază. Nu profitase nici de pace pentru a se 
împlânta în inima naţiunii. Păcătuia printr-o educaţie 
greşită şi printr-o totală lipsă de înţelegere a ansamblului 
intereselor sale. Ucidea un viitor sigur, în folosul unui 
prezent îndoielnic. Aceasta-i poate pricina politicii sale 
greşite. Izolarea fizică şi morală, pe care aceste 
superiorităţi se străduiau s-o menţină între ele şi restul 
naţiunii, a avut în mod fatal, de patruzeci de ani încoace, 
drept singur rezultat întreţinerea în clasa de sus a unui 
sentiment individualist ce ucide patriotismul de castă. 
Odinioară, pe vremea când nobilimea franceză era mare, 
bogată şi puternică, gentilomii ştiau, în caz de primejdie, să- 
şi aleagă şefi şi să îi se supună. Devenind mărunți, ei s-au 
arătat incapabili de disciplină; şi, ca în epoca de decadenţă 
a Imperiului Roman, fiecare voia să fie împărat; văzându-se 
egali toţi prin slăbiciunea lor, se crezură toţi superiori. 
Fiecare familie ruinată de revoluţie, ruinată prin împărţirea 
egală a bunurilor, nu se gândea decât la ea însăşi, în loc să 
se gândească la marea familie aristocratică, şi li se părea că 
dacă toţi s-ar îmbogăţi partidul lor ar fi mai puternic. 
Eroare. Banul însuşi nu este decât un semn al puterii. 
Alcătuite din persoane ce păstrau vechile tradiţii ale 
desăvârşitei politeţi, ale adevăratei eleganţe, ale vorbirii 
alese, ale făţărniciei şi ale orgoliului nobiliar, în armonie cu 
existenţa lor, preocupări meschine când devin grijile de 
căpetenie ale unei vieţi căreia ele nu trebuie să-i fie decât 
accesoriul, toate aceste familii aveau o oarecare valoare 
intrinsecă, valoare care, scoasă la suprafaţă, nu le mai lasă 
decât o valoare nominală. 

Niciuna dintre aceste familii n-a avut curajul să se 
întrebe: suntem noi destul de puternice pentru a păstra 
puterea? Ele s-au repezit la pradă, aşa cum au făcut 


avocaţii în 1830. În loc să se arate protector ca un Nobil, 
foburgul Saint-Germain se dovedi lacom ca un parvenit. 

Din ziua în care fu limpede pentru națiunea cea mai 
inteligentă din lume că nobilimea restaurată organiza 
puterea şi bugetul în folosul ei, din acea zi nobilimea se 
îmbolnăvi de moarte. Ea voia să fie o aristocrație, când nu 
mai putea fi decât o oligarhie, două sisteme cu totul 
deosebite, şi pe care le va pricepe orice om în stare să 
citească atent numele patronimice ale celor ce alcătuiesc 
Camera Lorzilor. Desigur, ocârmuirea regală a avut intenţii 
bune; ea uită însă ce trebuie să faci ca poporul să vrea să 
accepte totul, chiar şi propria-i fericire, şi că Franţa, femeie 
capricioasă, vrea să fie fericită ori bătută după pofta inimii 
ei. Dacă ar fi existat mulţi ca ducele de Laval, pe care 
modestia l-a făcut demn de măreţia numelui său, tronul 
ramurii ereditare ar fi devenit tot atât de solid ca şi cel al 
casei de Hanovra. În 181415, dar mai ales în 182016, 
nobilimea franceză trebuia să stăpânească peste epoca cea 
mai instruită, peste burghezia cea mai aristocratică, peste 
ţara cea mai femelă din lume. Foburgul Saint-Germain 
putea să conducă destul de uşor şi să distreze o clasă 
mijlocie, îmbătată de distincţii, îndrăgostită de artă şi de 
ştiinţă. Dar meschinii cârmuitori ai acestei mari epoci 
intelectualiste urau arta şi ştiinţa. Ei n-au ştiut să prezinte 
nici măcar religia, de care aveau nevoie, în culorile poetice 
care ar fi făcut-o iubită. Când Lamartine, La Mennais, 
Montalembert şi alţi câţiva scriitori de talent poleiau cu 
aurul poeziei, reînnoiau ori proslăveau ideile religioase, toţi 
cei ce guvernau fără pricepere făceau să se simtă gustul 
amar al religiei. Nicicând o naţiune nu a fost mai 
îngăduitoare. Franţa era atunci ca o femeie obosită, gata să 
cedeze; şi nicicând o putere nu a săvârşit mai multe 
stângăcii; Franţa şi femeile iubesc mai degrabă greşelile. 
Pentru a se reintegra, pentru a întemeia o mare putere 
oligarhică, s-ar fi cuvenit ca nobilimea foburgului să se 
cerceteze cu toată stăruința ca să găsească în sine însăşi 


moneda unui Napoleon, să se spintece pentru a scoate din 
străfundurile măruntaielor ei un Richelieu55- 
constituţional; dacă un asemenea geniu nu se găsea în ea, 
ar fi trebuit să-l caute în mansardele îngheţate unde poate 
că el era pe moarte, şi să şi-l asimileze, aşa cum Camera 
Lorzilor din Anglia îşi asimilează neîntrerupt aristocrația 
creată de întâmplare. Pe urmă, să fi poruncit acelui om să 
fie implacabil, să reteze crengile putrede, să reîntinerească 
arborele aristocratic. Dar, mai întâi, marele sistem al 
torysmului englez era prea uriaş pentru nişte capete mici; 
iar importarea lui cerea prea mult timp francezilor, pentru 
care o reuşită lentă înseamnă un fiasco. De altminteri, 
departe de a duce o astfel de politică mântuitoare ce 
trebuia să caute puterea acolo unde o pusese Dumnezeu, 
aceşti mari oameni mici urau orice putere ce nu venea de la 
ei; în fine, departe de a se reiîntineri, foburgul Saint- 
Germain s-a îmbătrânit. Eticheta, instituţie de necesitate 
secundară, ar fi putut să fie menţinută dacă ea nu s-ar fi 
manifestat decât la marile ocazii; dar eticheta a devenit o 
luptă cotidiană şi, în loc de a fi o chestiune de artă ori de 
măreție, a devenit o chestiune de putere. Dacă tronului i-a 
lipsit de la bun început un sfetnic tot atât de mare pe cât 
erau de mari împrejurările, aristocrației i-a lipsit mai ales 
cunoaşterea intereselor ei generale, cunoaştere ce ar fi 
putut să suplinească totul. N-a ştiut să treacă peste 
căsătoria domnului de Talleyrandi$*, singurul om ce a 
posedat unul dintre acele capete metalice în care se 
forjează din nou sistemele politice prin care reînvie glorios 
naţiunile. Foburgul îşi bătea joc de miniştrii care nu erau 
nobili, dar nu producea nobili superiori pentru a fi miniştri; 
el ar fi putut să aducă adevărate servicii ţării înnobilând 
justiţia, fertilizând solul, construind drumuri şi canale, 
preschimbându-se într-o putere teritorială activă; în schimb 
îşi vindea moşiile ca să joace la Bursă. Ar fi putut să priveze 
burghezia de oamenii ei de acţiune şi de talent, ale căror 
ambiţii subminau puterea, atrăgându-i în rândurile lui: a 


preferat să li se împotrivească, şi fără arme; căci doar ca 
tradiţie mai avea ceea ce posedase odinioară în realitate. 
Spre nenorocirea acestei nobilimi, îi mai rămăsese, din 
diferitele ei bunuri, exact atâta cât să-şi susţină morga. 
Mulţumite cu amintirile, niciuna dintre familiile nobile nu s- 
a gândit în mod serios să-şi pună descendenţii să înşface o 
armă din vraful de arme pe care secolul al nouăsprezecelea 
îl aruncă pe piaţa publică. Tineretul, exclus de la afaceri, 
dansa la Madamei!S7*, în loc să continue la Paris, prin 
influenţa talentelor tinere şi serioase, necompromise pe 
vremea Imperiului şi a Republicii, opera de care şefii 
fiecărei familii ar fi început-o în departamente, cucerind 
astfel recunoaşterea titlurilor lor prin apărarea neîncetată 
a intereselor locale, conformându-se spiritului veacului, 
reîntemeind casta după gustul timpului. Strânsă în foburgul 
Saint-Germain, unde domnea spiritul vechilor opoziții 
feudale amestecat cu cel al vechii curţi, aristocrația, 
insuficient unită cu palatul Tuileries, fu mai uşor de înfrânt, 
existenţa ei fiind concentrată într-un singur punct, şi prost 
constituită în camera pair'&!-ilor. Împletită cu ţara, ea ar fi 
devenit indestructibilă; aciuată în foburgul ei, dosită în 
palate, dormind pe buget, era suficientă o lovitură de topor 
pentru a reteza firul vieţii sale agonizante; şi figura ştearsă 
a unui avocăţel se repezi să dea această lovitură de topor. 
În ciuda admirabilului discurs al domnului Royer- 
Collard!5*, dreptul la moştenirea titlului de pair şi 
majoratele se prăbuşiră sub pamfletele unui om ce se fălea 
de a fi smuls cu dibăcie câteva capete călăului, dar care 
ucidea cu stângăcie instituţii mari. Se pot trage de aici pilde 
şi învăţăminte pentru viitor. Dacă oligarhia franceză n-ar 
mai avea niciun viitor, ar fi nu ştiu ce cruzime tristă s-o 
trimiţi în gheenă după deces, şi atunci n-ar mai trebui să te 
gândeşti decât la sarcofagul ei; dacă însă scalpelul 
chirurgului este dureros, el redă uneori viaţă muribunzilor. 
Oprimat, foburgul Saint-Germain poate deveni mai puternic 


decât pe vremea când era biruitor, dacă va voi să aibă un 
şef şi un sistem. 

Acum este uşor de rezumat acest breviar semipolitic. 
Lipsa unor vederi largi şi vastul ansamblu de greşeli mici; 
lăcomia de a reface marile averi, lăcomie ce-i stăpânea pe 
toţi; o nevoie reală de religie, pentru a susţine politica; o 
sete de plăceri, care dăuna spiritului religios şi implica 
ipocriziile; opoziţia parţială a câtorva spirite elevate, care 
vedeau just şi cărora li se împotriviră rivalităţile de la curte; 
nobilimea provincială, uneori mai pură ca rasă decât 
nobilimea de curte, dar care, prea adesea umilită, se lăsă 
pradă nepăsării; toate aceste cauze se înmănuncheară spre 
a imprima foburgului Saint-Germain deprinderile cele mai 
discordante. El nu fu nici unitar în sistemul său, nici 
consecvent în fapte, nici întru totul moral, nici licenţios pe 
faţă, nici corupt, nici corupător; nu se lepădă în întregime 
de lucrurile care-i dăunau şi nu-şi însuşi ideile ce l-ar fi 
salvat. În sfârşit, oricât de plăpânzi s-au dovedit indivizii, 
partidul s-a înarmat totuşi cu toate marile principii care 
constituie viaţa naţiunilor. Or, pentru a pieri în putere, ce 
mai trebuie? El fu scrupulos în alegerea persoanelor 
prezentate; manifestă bun-gust şi un dispreţ elegant; 
prăbuşirea lui însă nu avu absolut nimic strălucitor sau 
cavaleresc. Emigraţia din 891%: mai dovedea încă nişte 
sentimente; în 1830, emigrația din interior nu mai 
dovedeşte decât interese. Câţiva bărbaţi de litere iluştri, 
nişte glorii ale tribunei, domnul de Talleyrand în congrese, 
cucerirea Algerului, precum şi mai multe nume redevenite 
istorice pe câmpurile de bătălie, arată aristocrației franceze 
mijloacele pe care le mai are pentru a se naţionaliza şi 
pentru a tace să i se mai recunoască titlurile, dacă totuşi 
catadicseşte să o facă. La fiinţele organizate, are loc un 
proces de armonizare intimă. Când un om e leneş, lenea lui 
se trădează în fiecare mişcare pe care o face. Tot aşa, 
fizionomia unei clase de oameni se conformează spiritului 
general, sufletului care animă trupul. Sub Restauraţie, 


femeia din foburgul Saint-Germain nu mai vădea nici 
trufaşa neruşinare pe care doamnele de la Curte o 
manifestau odinioară în aventurile lor, nici umila măreție a 
târziilor virtuţi prin care ele îşi ispăşeau păcatele şi care 
răspândea în jurul lor o strălucire atât de vie. Nu mai avea 
nimic prea uşuratic şi nimic prea serios. Pasiunile ei, în 
afară de câteva excepţii, deveniră făţarnice; ca să spunem 
aşa, ea încheia tranzacţii cu plăcerile sale. câteva din aceste 
familii duceau viaţa burgheză a ducesei de Orleans, al cărei 
pat conjugal apărea atât de ridicol vizitatorilor de la Palais- 
Royal; de-abia două sau trei continuară obiceiurile 
Regenţei!2+, stârnind un fel de silă femeilor mai abile decât 
ele. Această nouă mare doamnă nu avu nicio influenţă 
asupra moravurilor; ea ar fi putut totuşi mult, ar fi putut, în 
disperare de cauză, să ofere spectacolul impunător al 
femeilor din aristocrația engleză; ezita însă prosteşte între 
vechile tradiţii, era cucernică de nevoie, şi ascundea totul, 
Chiar şi calităţile ei frumoase. Niciuna dintre aceste 
franţuzoaice nu ştiu să creeze un salon în care somităţile 
sociale să vină să ia lecţii de bun-gust şi de eleganţă. Vocea 
lor, odinioară aşa de impunătoare în literatură, această 
expresie vie a societăţilor, fu cu totul nulă. Or, când o 
literatură nu are un sistem general, ea nu face corp cu 
veacul ei şi se rupe de el. Când, în anumite vremi, există 
într-o naţiune un asemenea grup constituit aparte, un 
cercetător al istoriei va găsi acolo, aproape întotdeauna, o 
figură principală ce rezumă virtuțile şi defectele masei din 
care face parte: Coligny pentru hughenoți, Coadjutorul 
pentru Frondă, mareşalul de Richelieu pentru epoca lui 
Ludovic al XV-lea, Danton pentru perioada Teroarei. O 
asemenea identitate de fizionomie între un om şi alaiul lui 
istoric e în firea lucrurilor. Oare pentru a conduce un partid 
nu trebuie să concorzi cu ideile lui, şi pentru a străluci într- 
o epocă nu trebuie s-o reprezinţi? Din permanenta 
îndatorire de a se supune prejudecăţilor şi patimilor 
maselor care îl urmează, îndatorire ce trebuie s-o aibă în 


vedere capul înţelept şi prevăzător al unui partid, decurg 
acţiunile pe care le reproşează unii istorici şefilor 
partidului, când, departe de cumplitele fierberi populare, 
judecă la rece sentimentele cele mai necesare conducerii 
marilor lupte seculare. Ceea ce este adevărat în comedia 
istorică a veacurilor este la fel de adevărat şi în sfera mai 
îngustă a scenelor parţiale ale dramei naţionale numită 
Moravuri. 

La începuturile vieţii efemere pe care a trăit-o foburgul 
Saint-Germain pe vremea Restauraţiei, şi căreia, dacă 
precedentele consideraţii sunt adevărate, el n-a ştiut să-i 
dea consistenţă, o tânără femeie a fost, pentru scurt timp, 
prototipul cel mai complet al felului de a fi al castei sale, 
superior şi şubred, mare şi mărunt totodată. Era o femeie 
aparent instruită, în realitate o ignorantă; plină de 
simţăminte alese, dar fără o gândire care să le coordoneze; 
irosindu-şi cele mai bogate comori sufleteşti ca să se 
supună convenienţelor; gata să înfrunte societatea, dar 
ezitând şi recurgând la prefăcătorie din pricina scrupulelor; 
având mai multă încăpățânare decât caracter, mai multă 
patimă decât entuziasm, mai mult cap decât inimă; femeie 
desăvârşită şi cochetă desăvârşită, pariziancă mai ales; 
iubind fastul şi sindrofiile; necugetând, ori cugetând prea 
târziu; de o nechibzuinţă ce ajungea aproape până la 
poezie; fermecător de insolentă, însă umilă în adâncul 
inimii; afişându-şi puterea ca o trestie zveltă, dar, ca şi 
trestia, gata să se plece sub o mână puternică; vorbind 
mereu despre religie, dar neiubind-o, şi totuşi gata s-o 
accepte ca pe un deznodământ. Cum să explici o fiinţă cu 
adevărat multiplă, susceptibilă de eroism, şi uitând să fie 
eroică numai ca să spună o răutate; tânără şi suavă, mai 
puţin îmbătrânită din pricina inimii decât de maximele celor 
ce o înconjurau, şi înţelegându-le filosofia egoistă fără s-o fi 
aplicat; având toate viciile unui curtean şi toată nevinovăția 
unei adolescente; neîncrezătoare în nimic şi totuşi 
plăcându-i uneori să creadă în orice? Dar n-ar rămâne oare 


incomplet portretul unei asemenea femei în care se 
înfruntau  sclipirile celor mai  nestatornice nuanţe, 
provocând însă o confuzie poetică, deoarece o lumină 
divină, o strălucire tinerească da acestor trăsături confuze 
un fel de unitate? Graţia îi slujea de legătură. Nimic nu era 
teatral. Pasiunile, jumătăţile de măsură ale pasiunilor, 
veleităţile de măreție, realitatea micimii, sentimentele reci 
şi elanurile fierbinţi erau fireşti şi se explicau prin situaţia ei 
ca şi prin cea a aristocrației din care făcea parte. Se 
înţelegea, ea singură, pe sine însăşi, şi se situa orgolios 
deasupra lumii, la adăpostul numelui ei. Exista ceva din acel 
eu al Medeei în viaţa ei, ca şi în cea a aristocrației, ce se 
stingea fără a voi nici să se ridice în capul oaselor, nici să 
întindă mâna vreunui medic politic, nici să atingă, nici să fie 
atinsă, atâta se simţea de slabă sau deja ţărână. Ducesa de 
Langeais aşa se numea, era căsătorită de vreo patru ani, 
atunci când se înfăptui Restauraţia, adică în 1816, epocă în 
care Ludovic al XVIII-lea, luminat de către revoluţia celor O 
sută de zile, îşi înţelese situaţia şi veacul său, în ciuda 
anturajului care totuşi triumfă mai târziu asupra acestui 
Ludovic al XI-lea fără secure, când el fu doborât de boală. 
Ducesa de Langeais era din familia Navarreins, familie 
ducală care de la Ludovic al XIV-lea, avea ca principiu să nu 
renunţe niciodată la titlul ei prin căsătoriile pe care le 
încheia. Fetele din această familie trebuiau să aibă, mai 
devreme sau mai târziu, la fel ca şi mamele un taburet la 
Curte. La vârsta de optsprezece ani, Antoinette de 
Navarreins ieşi din adânca sihăstrie în care trăise spre a se 
căsători cu fiul cel mare al ducelui de Langeais. Cele două 
familii trăiau atunci departe de lume; dar invadarea Franţei 
îi făcea pe regalişti să considere reîntoarcerea Bourbonilor 
drept singura rezolvare posibilă a nenorocirilor războiului. 
Ducii de Navarreins şi de Langeais, rămaşi credincioşi 
Bourbonilor, rezistaseră cu mândrie tuturor ispitelor gloriei 
imperiale şi, în împrejurările în care se găseau pe vremea 
acestei căsătorii, trebuiră fireşte, să se supună vechii 


politici a familiilor lor. Domnişoara Antoinete de Navarreins 
se căsători aşadar, frumoasă şi săracă, cu domnul marchiz 
de Langeais, al cărui tată muri la câteva luni după această 
uniune La întoarcerea Bourbonilor, cele două familii îşi 
reluară rangul, slujbei demnităţile de la Curte şi reintrară 
în viaţa socială, de care se ţinuseră departe până atunci. 
Ele deveniră cele mai strălucitoare somităţi ale noii lumi 
politice. În acele timpuri de laşităţi şi de false convertiri, 
conştiinţei publice îi plăcea să le recunoască celor două 
familii credinţa fără pată, concordanța dintre viaţa lor 
particulară şi opiniile politice, calităţi care toate partidele le 
omagiază chiar fără să vrea. Însă, printr-o nenorocire 
destul de obişnuită în vremuri de tranzacţii, persoanele cele 
mai pure şi care, prin înălţimea vederilor lor şi prin 
înţelepciunea principiilor, ar fi putut face să se creadă în 
generozitatea unei politici noi şi îndrăzneţe în Franţa, fură 
îndepărtate din afaceri, care căzură pe mâinile unor inşi 
interesaţi să ducă principiile până la extrem spre a da 
dovadă de devotament. Familiile de Langeais şi de Navarre 
rămaseră în înalta sferă a Curţii, condamnate să se supună 
îndatoririlor impuse de etichetă şi să îndure reproşurile şi 
batjocurile liberalismul acuzate că se îndoapă cu onoruri şi 
cu bogății, în vreme ce patrimoniul lor nu sporea deloc, iar 
ajutoarele Listei civile'8*+ se iroseau cu cheltuiri de 
reprezentare, necesare oricărei monarhii europene, fie ea 
chiar republicană. În 1818, domnul duce de Langeais 
comanda o unitate* „militară, iar ducesa avea un loc pe 
lângă o prinţesă, loc ce-i îngăduia să rămână fără să 
scandalizeze pe nimeni la Paris, departe de soţul ei. De 
altminteri, ducele, în afară de gradul lui de comandant, 
avea şi o slujbă la Curte, unde venea, lăsând unui general 
de brigadă comanda trupelor, pe timpul cât lipsea. Ducele şi 
ducesa trăiau deci cu toţi despărțiți trupeşte şi sufleteşte, 
fără ca lumea să ştie. Această căsătorie convenţională 
avusese soarta destul de obişnuită a unor astfel de pacte de 
familie. Două dintre caracterele cele mai potrivnice din 


lume se pomeniseră împreună, se jigniseră tainic, tainic se 
râniseră, despărţindu-se pentru totdeauna. Apoi, fiecare se 
supusese firii sale şi convenienţelor. Ducele de Langeais, 
spirit la fel de metodic ca şi cavalerul de Folardi!74+*, se dărui 
metodic gusturilor şi plăcerilor sale, lăsându-şi soţia să le 
urmeze liberă pe ale ei, după ce-i cunoscuse firea 
nemaipomenit de orgolioasă, inima rece, marea supunere 
faţă de convenienţe, o loialitate tinerească, şi care avea să 
rămână pură sub ochii bunicilor, în strălucirea unei curţi 
ipocrite şi bisericoase. El făcu deci, cu sânge rece, pe 
marele senior al secolului precedent, abandonând-o ei 
însăşi pe o femeie de douăzeci şi doi de ani, jignită grav, şi 
care avea o înspăimântătoare trăsătură de caracter, aceea 
de a nu ierta niciodată o jignire, dacă vanitatea de femeie, 
amorul propriu şi virtuțile ei, poate, au fost dispreţuite şi 
raniţe pe ascuns. Când o jignire e publică, unei femei îi 
place s-o iute, se poate mândri atunci cu gestul ei, iertând, 
se simte femeie; dar femeile nu iartă niciodată jignirile 
tăinuite, deoarece lor nu le plac nici laşităţile, nici virtuțile, 
nici iubirile ascunse. 

Aşa se prezenta situaţia, rămasă secretă faţă de lume, în 
care se afla doamna ducesă de Langeais, situaţie în 
legătură cu care ea nu-şi făcea nicio grijă, când avură loc 
festivitățile prilejuite de căsătoria ducelui de Berry 2. 
Curtea şi foburgul Saint-Germain ieşiră atunci din atonia şi 
din rezerva lor. De atunci începu într-adevăr 
nemaipomenita splendoare ce amăgi regimul Restauraţiei. 
Pe vremea aceea, ducesa de Langeais, fie din calcul, fie din 
vanitate, nu se arăta niciodată în lume decât înconjurată de 
trei-patru doamne... tot atât de distinse prin numele cât şi 
prin averea lor. Regină a modei, ea îşi avea admiratoarele 
sale care imitau în alte părţi manierele şi spiritul ei. Şi le 
alesese cu grijă dintre persoanele ce nu pătrunseseră încă 
nici în intimitatea curţii, nici în inima foburgului Saint- 
Germain, şi care totuşi aveau pretenţia să se ridice până în 
preajma tronului şi să pătrundă printre seraficele puteri ale 


înaltei sfere numită micul castel. În acest fel, ducesa de 
Langeais se simţea mai puternică, domina mai bine, era mai 
în siguranţă. Doamnele sale o apărau împotriva calomniei şi 
o ajutau să joace detestabilul rol al femeii la modă. Ea putea 
să-şi bată joc cum voia de bărbaţi, de pasiuni, să le aţâţe, să 
culeagă omagiile cu care se nutreşte orice natură feminină, 
şi să rămână stăpână pe ea însăşi. La Paris, chiar şi în cea 
mai înaltă societate, femeia rămâne totdeauna femeie; ea 
trăieşte din laude, din măguliri, din omagii. Cea mai 
desăvârşită frumuseţe, figura cea mai fermecătoare nu 
valorează nimic dacă nu e admirată: un iubit şi linguşelile 
sunt atestări ale puterii ei. Ce înseamnă o putere rămasă 
necunoscută? Nimic, închipuiţi-vă pe cea mai drăguță 
femeie singură într-un colţ al unui salon; ea va fi foarte 
tristă. Când o asemenea făptură se află în mijlocul 
măreţiilor sociale, vrea să domnească peste toate inimile, 
adesea din neputinţa de a fi suverană fericită peste una 
singură. 'Ioaletele, podoabele, cochetăriile erau făcute 
pentru cele mai sărmane fiinţe ce s-au pomenit, nişte 
gugumani împăunaţi, nişte inşi al căror merit consta într-un 
obraz  drăgălaş şi pentru care toate femeile se 
compromiteau fără niciun rost, veritabili idoli de lemn aurit 
care, cu câteva excepţii, nu aveau nici antecedentele 
domnişorilor de pe vremurile Frondei, nici adevărata mare 
valoare a eroilor Imperiului, nici spiritul şi manierele 
bunicilor lor, dar care voiau să fie pe gratis ceva 
asemănător; erau bravi aşa cum este tineretul francez, 
isteţi, fără îndoială, dacă ar fi fost puşi la încercare, şi care 
nu puteau să fie nimic sub domnia bătrânilor veştejiţi ce-i 
țineau deoparte. A fost o epocă rece, meschină şi fără 
poezie. Poate că-i trebuie multă vreme unei restauraţii ca să 
devină o monarhie. 

De un an şi jumătate ducesa de Langeais ducea această 
viaţă goală, plină numai de baluri, de vizite făcute pentru 
bal, de triumfuri fără obiect, de pasiuni efemere, ce se 
năşteau şi mureau în timpul unei serate. Când sosea într-un 


salon, privirile se concentrau asupra ei, recolta cuvintele 
măgulitoare şi cele câteva expresii pasionale pe care le 
încuraja cu gestul, cu privirea şi care niciodată nu puteau 
să treacă dincolo de epidermă. Tonul ei, manierele, totul îi 
dădea o mare autoritate. Trăia într-un fel de febră a 
vanităţii, de veselie neîntreruptă ce-o zăpăcea. Mergea 
destul de departe în conversaţie, asculta tot şi se deprava, 
ca să spunem aşa, la suprafaţa inimii. Când se întorcea 
acasă, roşea adesea de ceea ce râsese, de cutare istorie 
scandaloasă ale cărei amănunte o ajutau să discute teoriile 
amorului, pe care nu-l cunoştea, şi subtilele distincţii ale 
pasiunii modeme, pe care unele binevoitoare ipocrite i le 
comentau; căci femeile, ştiind să-şi spună totul între ele, 
pierd cu asta mai mult decât vor să le smulgă bărbaţii. De la 
o vreme, înţelese că o fiinţă iubită e singura a cărei 
frumuseţe şi al cărei spirit ar putea să fie recunoscute de 
toată lumea. Ce dovedeşte un soţ? Nimic altceva decât că o 
soţie a beneficiat, ca fată, fie de o zestre mare, fie de o 
creştere aleasă, şi că a avut o mamă îndemânatică, sau că a 
îndeplinit pretenţiile bărbatului; pe când un iubit înseamnă 
o permanentă recunoaştere a propriilor ei calităţi. Doamna 
de Langeais învăţă, încă tânără fiind, că o femeie poate să-şi 
îngăduie a se lăsa iubită în văzul tuturor, fără a fi complicea 
amorului, fără a-l împărtăşi, fără a-l răsplăti altfel decât 
prin cele mai mărunte promisiuni de iubire, şi nu numai o 
singură sfântă-mironosiţă i-a dezvăluit mijloacele de a juca 
asemenea comedii primejdioase. Ducesa îşi avu deci curtea 
ei, iar mulţimea celor ce-o adorau sau îi făceau curte fu o 
garanţie a virtuţii sale. Era cochetă, amabilă, ispititoare 
până la sfârşitul petrecerii, balului sau seratei; pe urmă, 
după ce se lăsa cortina, se pomenea singură, rece, 
nepăsătoare, totuşi aşteptând ziua următoare pentru alte 
emoţii la fel de superficiale. Erau doi sau trei tineri seduşi 
de-a binelea, care o iubeau într-adevăr şi de care ea îşi 
bătea joc cu o totală indiferenţă. Îşi zicea: «Sunt iubită, mă 
iubeşte!» Această certitudine îi era de-ajuns. Asemenea 


avarului satisfăcut să ştie că-şi poate împlini toanele, ea nu 
mergea poate nici măcar până la dorinţă. 

Într-o seară, se afla la o prietenă intimă, doamna 
vicontesă de Fontaine, una dintre măruntele ei rivale, care 
o ura din inimă şi o întovărăşea pretutindeni; gen de 
prietenie cu mâna pe armă în care fiecare se teme să nu fie 
înşelat şi în care confidenţele se fac cu o discreţie abilă, 
adeseori cu perfidie. După ce împărţise scurtele salutări 
binevoitoare, prietenoase ori dispreţuitoare cu aerul firesc 
al femeii ce cunoaşte întreagă valoare a surâsului ei, ochii i 
se opriră asupra unui bărbat care-i era cu totul necunoscut, 
dar a cărui înfăţişare mândră şi gravă o surprinse. Când îl 
văzu, simţi o emoție destul de asemănătoare cu frica. 

— Scumpa mea, o întrebă pe doamna de Maufrigneuse, 
cine-i acest nou venit? 

— Un bărbat despre care fără îndoială că ţi s-a mai 
vorbit, marchizul de Montriveau. 

— Ah! ele? 

Îşi luă lornionul şi-l cercetă pe Montriveau într-un mod 
foarte impertinent, de parcă ar fi privit un portret care 
primeşte privirile, dar nu le întoarce. 

— Prezintă-mi-l, trebuie să fie amuzant. 

— Draga mea, nu există fiinţă mai plicticoasă şi mai 
sumbră, dar e la modă. 

Domnul Armand de Montriveau era pe atunci, fără să 
ştie, obiectul unei curiozităţi generale ce i se cuvenea mai 
mult decât oricăruia dintre idolii trecători de care Parisul 
are nevoie şi de care se îndrăgosteşte pentru câteva zile, ca 
să-şi satisfacă pasiunea de proslăvire şi entuziasm gratuit 
ce-l cuprinde în mod periodic. Armand de Montriveau era 
unicul fiu al generalului de Montriveau, unul dintre acei 
foşti care au slujit cinstit Republica şi care pierise, ucis 
alături de Joubert, la Novi. Orfanul fusese primit, datorită 
grijii lui Bonaparte, la şcoala din Châlons, şi pus, ca mai 
mulţi alţi fii de generali morţi pe câmpul de bătălie, sub 
ocrotirea Republicii Franceze. Când îşi terminase şcoala, 


fără niciun fel de avere, intrase în artilerie, şi nu ajunsese 
decât şef de batalion când se întâmplase dezastrul de la 
Fontainebleau. Arma din care făcea parte Armand de 
Montriveau îi oferise puţine şanse de avansare. Mai întâi, 
numărul ofiţerilor este mai limitat aici decât în alte corpuri 
ale armatei; apoi, opiniile liberale şi aproape republicane pe 
care le manifesta artileria, temerile pe care le nutrea 
împăratul faţă de un grup de oameni inteligenţi, deprinşi să 
cugete, toate acestea se opuneau avansării celor mai mulţi 
dintre ei spre treptele militare superioare. Aşa încât, 
contrar legilor obişnuite, ofiţerii ajunşi la gradul de generali 
n-au fost totdeauna exemplarele cele mai remarcabile ale 
armei lor, pentru că cei mediocri stârneau mai puţine 
temeri. Artileria alcătuia un corp aparte în armată şi nu 
depindea de Napoleon decât pe câmpurile de bătălie. La 
aceste cauze generale, care pot să explice întârzierile 
suferite în carieră de Armand de Montriveau, se adăugau 
altele inerente persoanei şi caracterului lui. Singur pe 
lume, aruncat de la vârsta de douăzeci de ani în vârtejul 
furtunii de oameni în mijlocul căreia a trăit Napoleon şi 
neavând pe nimeni altcineva în afara lui însuşi, gata să 
piară în fiecare zi, se deprinsese să nu trăiască decât printr- 
o stimă lăuntrică şi prin sentimentul datoriei îndeplinite. 
Era de obicei tăcut, aşa cum sunt toţi oamenii timizi; dar 
timiditatea lui nu se datora lipsei de curaj, ci era un fel de 
pudoare care-i interzicea orice manifestare de vanitate. 

În vitejia lui pe câmpurile de bătălie nu era niciun pic de 
fanfaronadă; acolo vedea totul, putea să dea liniştit un sfat 
bun camarazilor lui şi mergea printre ghiulele aplecându-se 
la timp ca să le evite. Era bun, dar felul lui reţinut de a se 
comporta îl făcea să treacă drept semeţ şi aspru. De o 
rigoare matematică în orice lucru, nu admitea niciun 
aranjament ipocrit, nici cu îndatoririle unui rang, nici cu 
consecinţele unui fapt. Nu se preta la nicio josnicie, nu 
cerea niciodată nimic pentru el; era unul dintre acei 
necunoscuţi oameni mari, destul de înţelepţi pentru a 


dispreţui gloria, care trăiesc fără să se lege de viaţă, 
întrucât nu găsesc că pot să-şi desfăşoare în ea toate 
puterile sau toate simţămintele. Era temut, stimat, însă 
prea puţin iubit. Oamenii ne îngăduie să ne ridicăm oricât 
de mult deasupra lor, nu ne iartă însă niciodată că nu 
coborâm tot atât de jos ca ei. Aşa încât, simpatia pe care ei 
o acordă caracterelor alese nu e lipsită de oarecare ură şi 
teamă. Prea multa cinstire înseamnă pentru ei o învinuire 
tacită pe care nu le-o iartă nici viilor, nici morţilor. După 
saluturile de despărţire de la Fontainebleau, Montriveau, 
deşi era nobil cu vechi titluri, a fost trecut în disponibilitate. 
Vechea lui probitate înspăimânta Ministerul de Război, 
unde ataşamentul său faţă de jurămintele făcute vulturului 
imperial era cunoscut. În timpul celor O Sută de zile fu 
numit colonel de gardă şi luptă; pe timpul de bătălie de la 
Waterloo. Rănile căpătate reţinându-l în Belgia nu făcu 
parte din armata Loarei; guvernământul regal însă nu vru 
să-i recunoască gradele căpătate în timpul celor O Sută de 
zile, şi Armand de Montriveau părăsi Franţa. Mânat de 
geniul lui întreprinzător, de acea înălţime de cugetare pe 
care, până atunci, primejdiile războiului o satisfăcuseră, şi, 
datorită corectitudinii sale instinctive, pasionat după 
proiectele de mare utilitate, generalul Montriveau se 
îmbarcă, cu gândul să exploreze Egiptul de Sus şi regiunile 
necunoscute ale Africii, mai ales ţinuturile ei centrale, ce 
stârnesc atâta interes astăzi printre savanţi. Expediția lui 
ştiinţifică a fost lungă şi dezastruoasă. Culesese câteva 
observaţii preţioase menite să rezolve problemele 
geografice ori industriale, atât de arzător cercetate, şi 
izbutise să pătrundă, nu fără a fi înfruntat destule piedici, 
până în inima Africii, când, printr-o trădare, căzu în mâinile 
unui trib de sălbatici. A fost jefuit, făcut sclav şi purtat timp 
de doi ani prin deşerturi, ameninţat cu moartea în fiece 
clipă şi schingiuit mai rău ca un animal cu care se joacă 
nişte copii răi. Tăria lui fizică şi rezistenţa sufletească îl 
ajutară să îndure toate grozăviile captivităţii; îşi epuiză însă 


aproape întreaga energie ca să evadeze. Evadarea însăşi a 
fost ca un miracol. Ajunse la colonia franceză din Senegal, 
pe jumătate mort, în zdrenţe şi nemaiposedând decât nişte 
amintiri lipsite de precizie. Imensele sacrificii ale călătoriei 
lui, studiul dialectelor africane, descoperirile şi observaţiile, 
totul se pierdu. Un singur exemplu va fi suficient pentru 
înţelegerea suferințelor sale. Timp de câteva zile, copiii 
şeicului tribului la care era sclav se distraseră luându-i 
capul drept ţintă în care aruncau cu nişte arşice de cal, ce 
trebuiau să rămână înfipte în locul unde nimereau. 
Montriveau se întoarse la Paris pe la mijlocul anului 
1818, ruinat, fără niciun protector şi refuzând orice 
protecţie. Mai degrabă ar fi murit de zeci de ori decât să 
solicite ceva, fie chiar şi recunoaşterea drepturilor lui 
legale.  Adversităţile şi suferințele îl căliseră, iar 
deprinderea de a-şi păstra demnitatea de om, prin acea 
trăsătură de caracter pe care o numim conştiinţă, da preţ în 
ochii lui actelor celor mai neînsemnate în aparenţă. 
Legăturile pe care le avea cu savanții de seamă ai Parisului 
şi cu câţiva militari inteligenţi au făcut însă să se afle atât 
meritul cât şi aventurile lui. Amănuntele evadării şi ale 
captivităţii, ca, de altminteri, întreaga să călătorie, 
dovedeau atâta sânge rece, atâta spirit şi atâta curaj, încât 
el cuceri, fără să ştie, acea celebritate trecătoare cu care 
saloanele Parisului sunt aşa de darnice, dar care cere 
eforturi nemaipomenite artiştilor ce vor s-o păstreze. Spre 
sfârşitul anului, situaţia i se schimbă brusc. Din sărac, 
deveni bogat, sau, cel puţin ca aspect exterior, părea a 
beneficia de toate avantajele bogăției. Regimul regalist, 
care căuta să-şi atragă oamenii de merit spre a-şi întări 
armata, a făcut atunci câteva concesii foştilor ofiţeri a căror 
loialitate şi cinste recunoscute ofereau garanţii de credinţă. 
Domnul de Montriveau fu reprimit în cadrele armatei cu 
gradul pe care-l avusese, primi solda din urmă şi fu admis în 
Garda regală. Aceste favoruri i se acordară rând pe rând 
marchizului de Montriveau, fără ca el să fi adresat vreo 


cerere cuiva. Câţiva prieteni îl scutiră de demersurile pe 
care, personal, nu le-ar fi făcut. Apoi, contra obiceiurilor lui, 
care se schimbară dintr-odată, începu să apară în societate, 
unde fu primit favorabil, fiind întâmpinat peste tot cu 
dovezile unei înalte stime. Părea a-şi fi găsit un rost în viaţă; 
dar la el totul se petrecea lăuntric, nu se vedea nimic în 
afară. În societate avea o figură gravă şi reculeasă, liniştită 
şi rece. Se bucură de un mare succes, de bună seamă 
datorită faptului că înfăţişarea sa ieşea puternic în evidenţă 
din grămada de fizionomii convenţionale ce mobilează 
saloanele Parisului, în care el păru într-adevăr cu totul nou. 
Vorba lui avea concizia limbajului oamenilor solitari sau a 
sălbaticilor. Timiditatea-i fu luată drept măreție şi plăcu 
mult. Era ceva straniu şi deosebit, iar femeile în general 
erau cu atât mai fermecate de un astfel de caracter 
original, cu cât el scăpa îndemânatecelor lor dulcegării, 
acele vicleşuguri prin care-i îmbrobodesc pe cei mai 
puternici bărbaţi şi corup spiritele cele mai inflexibile. 
Domnul de Montriveau habar n-avea de toate aceste mici 
maimuţării pariziene, iar sufletul lui nu ştia să răspundă 
decât sonorelor vibrații ale unor sentimente alese. Aşa încât 
ar fi fost repede părăsit dacă n-ar fi existat poezia ce-i 
înconjura aventurile şi viaţa, dacă n-ar fi existat proslăvitorii 
care îl lăudau fără ca el să ştie, dacă n-ar fi existat nimbul 
de amor propriu ce-o aştepta pe femeia de care el s-ar fi 
interesat. Prin urmare, curiozitatea ducesei de Langeais 
era pe cât de vie, pe atât de firească. Printr-un capriciu al 
hazardului, el îi trezise interesul chiar cu o seară mai 
înainte, când ducesei i se povestise una dintre întâmplările 
care, din întreaga călătorie a domnului de Montriveau, 
stârnea cea mai puternică emoție în imaginaţia aprinsă a 
femeilor. Cu prilejul unei expediţii către izvoarele Nilului, 
domnul de Montriveau avusese cu una dintre călăuzele lui 
cea mai extraordinară confruntare din câte se cunosc în 
analele călătoriilor. Trebuia să străbată un pustiu şi nu 
putea să ajungă până la locul pe care voia să-l exploreze 


decât mergând pe jos. Doar o singură călăuză ar fi putut să- 
| conducă acolo. Până atunci niciun călător nu izbutise să 
pătrundă în acele ţinuturi, unde cutezătorul ofiţer socotea 
că trebuie să găsească soluţia mai multor probleme 
ştiinţifice. În ciuda sfaturilor prieteneşti pe care i le dădură 
atât bătrânii din regiune cât şi călăuza, ei porni în cumplita 
călătorie. Înarmându-se cu întregul lui curaj, aţâţat de 
descrierea cumplitelor piedici ce le avea de înfruntat, plecă 
la drum dis-de-dimineaţă. După ce merse o zi întreagă, 
seara se culcă pe nisip, toropit de o oboseală 
nemaicunoscută, pricinuită de mobilitatea solului ce părea 
că la fiecare pas fuge de sub el. Ştia însă că a doua zi va 
trebui, de cu zori, să pornească iar la drum; călăuza îi 
făgăduise că pe la amiază vor ajunge la capătul călătoriei. 
Această făgăduială îi dădu curaj, îl ajută să-şi recapete 
puterile şi, în ciuda suferințelor, îşi continuă drumul, 
blestemând din când în când ştiinţa; fiindu-i însă ruşine să 
se văicărească faţă de călăuză, îşi tăinui chinurile. Mersese 
o treime din zi, când, simţindu-şi forţele sleite şi picioarele 
însângerate de umblet, întrebă dacă mai au mult de mers. 
— Un ceas, îi spuse călăuza. Armand găsi tărie în sufletul lui 
pentru încă o oră şi continuă drumul. Dar ceasul se scurse 
fără ca el să zărească, măcar la orizont - un orizont de 
nisipuri tot atât de vast ca marea - palmierii şi înălțimile ce 
ar fi trebuit să anunţe capătul călătoriei. Se opri, ameninţă 
călăuza, refuză să meargă mai departe, îl învinui că vrea să- 
l ucidă, că l-a înşelat; apoi, lacrimi de mânie şi de oboseală i 
se rostogoliră pe obrajii arşi; sta încovoiat de durerea 
pricinuită de umblet, iar gâtlejul îi părea uscat de setea 
deşertului. Călăuza, nemişcată, îi asculta cu un aer ironic 
văicărelile, cercetând mereu, cu aparenta nepăsare a 
orientalilor, nemărginitele întinderi ale nisipurilor sure ca 
de aur cenuşiu. — M-am înşelat, reluă el rece. N-am mai 
bătut demult drumul ăsta şi nu mai ştiu bine urmele; 
suntem însă pe calea cea bună, dar mai avem de mers două 
ceasuri. — Are dreptate, gândi domnul de Montriveau. Şi 


porni iar la drum, urmându-l chinuit pe nemilosul african de 
care părea legat cu un fir invizibil, aşa cum e legat un 
condamnat de călăul lui. Dar cele două ore trec, francezul 
şi-a epuizat ultimele picături de energie, iar orizontul e pur 
şi nu zăreşte nicăieri nici palmieri, nici munţi. Nu mai are 
putere nici să strige, nici să geamă, aşa că se culcă pe nisip 
ca să moară; privirile-i însă ar fi înspăimântat şi pe cel mai 
neînfricat bărbat, părând a spune că n-are de gând să 
moară singur. Călăuza, ca un adevărat demon, îi răspundea 
printr-o aruncătură de ochi liniştită, plină de o tărie de fier, 
şi îl lăsa întins, având grijă să se ţină la o distanţă ce-i 
îngăduia să se ferească de deznădejdea victimei lui. În 
sfârşit, domnul de Montriveau găsi un strop de putere 
pentru o ultimă avalanşă de blesteme. Călăuza se apropie 
de el, îl privi ţintă, îl sili să tacă şi-i spuse: - Nu tu ai vrut, 
împotriva noastră, să mergi acolo unde te duc? Mă 
învinuieşti că te-am înşelat; dacă n-aş fi făcut aşa, n-ai fi 
ajuns până aici. Dacă vrei să-ţi spun adevărul, ascultă: mai 
avem cinci ceasuri de mers şi nu mai putem să ne 
întoarcem îndărăt. Cercetează-ţi inima, dacă nu ai destul 
curaj, uite pumnalul meu. Uimit de o asemenea 
înfricoşătoare înţelegere a durerii şi a tăriei omeneşti, 
domnul de Montriveau nu vru să se lase mai prejos decât un 
barbar; şi storcând din orgoliul lui de european o nouă doză 
de curaj, se ridică iar ca să-şi urmeze călăuza. Când cele 
cinci ore se isprăviră, domnul de Montriveau, nezărind încă 
nimic, întoarse spre călăuză o privire de om pe moarte; dar 
atunci nubianul îl săltă pe umerii lui, îi ţinu ridicat şi îi arătă 
la vreo sută de metri un lac înconjurat de verdeață şi de un 
desiş minunat, luminat de jăraticul soarelui în asfinţit. 
Ajunseseră la oarecare depărtare de un fel de banc de 
granit imens, în umbra căruia sublimul peisaj sta parcă 
învăluit. Lui Armand i se păru că se naşte a doua oară, iar 
călăuza lui, acest uriaş plin de înţelepciune şi de curaj, îşi 
împlini opera de devotament, ducându-l în spinare de-a 
lungul potecilor netede şi fierbinţi, abia trasate pe granit. 


Vedea de-o parte iadul nisipurilor şi de cealaltă paradisul 
pământesc al celei mai frumoase oaze a pustiului. 

Ducesa, impresionată de la început de înfăţişarea acestui 
personaj poetic, fu şi mai emoţionată când află că e însuşi 
marchizul de Montriveau, la care ea visase noaptea trecută. 
A se afla în nisipurile arzătoare ale deşertului împreună cu 
el, a-l avea ca tovarăş de coşmar, pentru o femeie cu 
asemenea fire nu însemna oare prevestirea unei minunate 
desfătări? Niciodată vreun bărbat n-a avut chipul mai 
asemănător caracterului său decât Armand, şi niciunul n-a 
putut să intrige privirile mai mult decât el. Capul, mare şi 
pătrat, avea ca principală trăsătură caracteristică un păr 
negru enorm şi abundent învăluindu-i figura într-un fel ce 
reamintea perfect de generalul Kleber'%:, cu care se 
asemăna prin fruntea lată, prin ovalul feţei, prin cutezanţa 
liniştita a ochilor şi prin înflăcărarea pe care o exprimau 
trăsăturile proeminente ale chipului său. Era scund, cu 
pieptul larg, musculos ca un leu. Când umbla, înfăţişarea 
lui, călcătura, gestul cel mai mărunt trădau deopotrivă şi o 
impunătoare siguranţă şi un anume despotism. Părea a şti 
că nimic n-ar putea să se opună voinţei lui, poate pentru că 
nu voia nimic nedrept. Cu toate astea, asemenea tuturor 
oamenilor într-adevăr puternici, era blajin la vorbă, simplu 
în maniere şi bun din fire. Toate aceste frumoase calităţi 
dădeau însă impresia că sunt gata să dispară în împrejurări 
grave, atunci când omul devine neîndurător în simţămintele 
lui, neclintit în hotărâri, cumplit în fapte. Un cunoscător ar 
fi putut să observe la colţul buzelor lui dunga obişnuită pe 
care o sapă înclinația spre ironie. 

Ducesa de Langeais, ştiind câtă preţuire se atribuia acum 
cuceririi acestui bărbat, hotări, în timpul scurt care-i trebui 
ducesei de Maufrigneuse să se ducă să-l ia pentru a i-l 
prezenta, să facă din el unul dintre adoratorii ei, să-i dea 
întâietate asupra tuturor celorlalţi, să-l lege de persoana ei 
şi să-i dăruiască toate cochetăriile. Era o toană, un simplu 
capriciu de ducesă, capriciu din care Lope de Vega sau 


Calderon a creat Câinele grădinarului. Vru ca acest bărbat 
să nu fie al nici unei femei, dar nu se gândi că ea însăşi 
trebuia să devină a lui. Ducesa de Langeais avea din fire 
calităţile necesare pentru a juca rolul de cochetă, iar 
educaţia i le desăvârşise. 


Femeile aveau de ce s-o invidieze, şi bărbaţii aveau de ce s- 
o iubească. Nu-i lipsea nimic din ceea ce poate să inspire 
iubirea, din ceea ce o îndreptăţeşte şi din ceea ce o face să 
dureze. Frumuseţea ei, manierele, vorba, înfăţişarea, toate 
se îngemănau spre-a o dărui cu o cochetărie firească, ce 
pare a fi însăşi conştiinţa puterii unei femei. Era bine făcută 
şi se mişca poate cam prea alintat, singura afectare ce i se 
putea reproşa. Totul în ea era armonios, de la cel mai mic 
gest până la întorsătura specifică a frazelor şi la felul ipocrit 
în care-şi arunca privirea. Trăsătura predominantă a 
fizionomiei ducesei era o nobleţe elegantă, pe care nu o 
altera neastâmpărul cu totul francez al fiinţei ei. O 
asemenea atitudine pururi schimbătoare constituia o 
uimitoare atracţie pentru bărbaţi. Ducesa lăsa impresia că, 
atunci când îşi scoate corsetul şi podoabele vestimentare, 
trebuie să fie iubita cea mai fermecătoare. Într-adevăr, 
toate bucuriile iubirii se aflau în germene în îndrăzneala 
privirilor ei expresive, în alintările glasului, în gingăşia 
vorbelor, lăsând să se vadă ca ascunde în sine o curtezană 
de soi, pe care zadarnic o tăgăduiau cucerniciile sale. Cel ce 
sta în preajma ei la vreo serată o vedea când veselă, când 
melancolică, fără a avea aerul că afectează melancolia ori 
veselia. Ştia să fie şi drăguță, şi dispreţuitoare, şi insolentă, 
şi încrezătoare, după cum voia. Părea bună şi era într- 
adevăr bună. În situaţia ei, nimic n-o silea să recurgă la 
josnicia răutăţilor. De la o clipă la alta se arăta, rând pe 
rând, ba lipsită de orice încredere şi vicleană, ba 
înduioşător de tandră, apoi dură şi rece de îngheţa inimile. 
Însă pentru a o descrie exact ar trebui să îngrămădim toate 
antitezele feminine; într-un cuvânt, era ceea ce voia să fie 


ori să pară. Faţa ei puţin cam prea lungă avea ceva delicat, 
ceva gingaş care amintea de figurile din Evul mediu. 
Obrazul îi era palid, uşor trandafiriu. Totul în ea păcătuia, 
pentru a ne exprima astfel, printr-un prisos de suavitate. 

Domnul de Montriveau se lăsă cu plăcere prezentat 
ducesei de Langeais care, după obiceiul persoanelor 
deprinse de un gest ales să evite banalităţile, îl întâmpină 
fără a-l copleşi cu un noian de întrebări ori de complimente 
ci cu un fel de graţie respectuoasă menită să măgulească pe 
un bărbat superior; căci superioritatea presupune la un 
bărbat ceva din acel tact care pe femei le face să ghicească 
tot ceea ce ţine de sentimente. Dacă ea manifestă vreo 
curiozitate, o manifestă numai prin priviri; dacă făcu vreun 
compliment, îl făcu numai prin felul ei de a fi; şi desfăşură 
acele graţiozităţi verbale şi acea discretă dorinţă, de a 
plăcea pe care ştia să le folosească mai bine decât oricine. 
Dar, într-un fel, toată conversaţia ei nu fu decât scrisoarea 
propriu-zisă; trebuia să existe însă şi un post-scriptum, în 
care urma să fie spusă. adevărata intenţie. După o jumătate 
de oră de conversaţie banală, în care numai tonul şi 
zâmbetele dădeau preţ deosebit cuvintelor, când domnul de 
Montriveau păru a voi să se retragă în mod discret, ducesa 
îl reţinu printr-un gest grăitor. 

— Domnule, îi spuse ea, nu ştiu dacă cele câteva clipe în 
care am avut plăcerea să stau de vorbă cu dumneavoastră 
v-au putut interesa atât încât să-mi îngăduie să vă invit la 
mine; mă tem să nu fie prea mult egoism în a voi să vă 
acaparez. Dacă-mi veţi face plăcerea să acceptaţi, mă veţi 
găsi acasă în fiecare seară, până la ora zece. 

Frazele acestea fură rostite cu un ton aşa de cochet, 
încât domnul Montriveau nu putu să nu accepte invitaţia. 
Când se întoarse la grupul de bărbaţi aşezaţi la oarecare 
distanţă de femei, mai mulţi prieteni îl felicitară, mai în 
serios, mai în glumă, pentru primirea extraordinară pe care 
i-o făcuse ducesa de Langeais. Această anevoioasă, această 
strălucită cucerire era fără doar şi poate lucru sigur, iar 


gloria îi fusese rezervată artileriei din gardă. E uşor de 
închipuit glumele amicale ori răutăcioase pe care un 
asemenea subiect, odată admis, le stârni în acest salon 
parizian, unul dintre acele saloane unde fiecare ţine cu tot 
dinadinsul să se distreze şi unde zeflemelile durează atât de 
puţin încât fiecare se grăbeşte să stoarcă din ele toată 
spuma. 

Generalul se simţi măgulit, fără voia lui, de astfel de 
fleacuri. Din locul în care se instalase, privirile îi fură atrase 
prin mii de gânduri nelămurite către ducesă; şi nu putu să 
nu-şi mărturisească lui însuşi că, dintre toate femeile ce-i 
vrăjiseră ochii cu frumuseţea lor, niciuna nu-i oferise o mai 
fermecătoare îmbinare de virtuţi, de defecte, de armonii pe 
care cea mai tinerească imaginaţie o poate râvni în Franţa 
de la o iubită. Care bărbat, pe orice treaptă l-ar fi situat 
soarta, n-a simţit în suflet o bucurie de nedescris întâlnind, 
la femeia pe care şi-a ales-o fie şi numai în vis, triplele 
desăvârşiri morale, fizice şi sociale ce-i îngăduie să vadă 
totdeauna în ea întruchiparea tuturor jinduirilor lui? Dacă 
nu este un motiv de iubire, această măgulitoare îmbinare 
este totuşi fără îndoială, unul dintre cele mai de seamă 
vehicule ale simţămintelor. Fără vanitate, spunea un 
moralist înţelept al ultimului veac iubirea e un convalescent. 
Fără îndoială, atât pentru bărbat cât şi pentru femeie, 
există o comoară de plăceri în superioritatea fiinţei iubite. 
Nu înseamnă oare foarte mult, dacă nu cumva chiar totul, a 
şti că amorul nostru propriu nu va suferi niciodată din 
pricina ei; că ea e destul de nobilă pentru a nu fi niciodată 
rănită de vreo aruncătură de ochi dispreţuitoare, destul de 
bogată pentru a fi înconjurată de o strălucire egală celei cu 
care se împresoară înşişi regii efemeri ai finanţelor, destul 
de spirituală pentru a nu fi niciodată umilită printr-o glumă 
subţire, şi destul de frumoasă pentru a fi rivala întregului ei 
sex. Un bărbat face asemenea reflecţii într-o clipită. Când 
însă femeia ce i le inspiră îi prezintă totodată, pentru 
viitorul preafragedei lui pasiuni, farmecele nemărginite ale 


graţiei, ingenuitatea unui suflet feciorelnic, miile de unduiri 
ale veşmântului ei elegant, piedicile din calea iubirii, oare 
toate acestea nu vor înduioşa până şi inima celui mai rece 
bărbat? lată în ce situaţie se afla în acel moment domnul de 
Montriveau, în privinţa femeilor, iar trecutul vieţii sale 
chezăşuia într-un fel ciudăţenia faptului. Aruncat de tânăr 
în uraganul războaielor franceze, trăind mereu pe timpurile 
de bătălie, el nu cunoştea din femeie decât ceea ce un 
călător grăbit, ce trece din han în han, poate să cunoască 
dintr-o ţară. Poate că ar fi putut să spună despre viaţa lui 
ceea ce Voltaire spunea la optzeci de ani despre a sa, şi- 
avea el oare treizeci şi şapte de prostii să-şi reproşeze? El 
era, la vârstă lui, tot atât de proaspăt în dragoste ca şi un 
tânăr ce de-abia a citit Faublas!77* pe furiş. Ştia totul despre 
femeie; despre dragoste însă nu ştia nimic; iar virginitatea 
simţămintelor sale îi stârnea astfel dorinţe nemaiincercate. 
Unii bărbaţi, robiţi trudei la care i-au condamnat mizeria 
ori ambiția, arta ori ştiinţa, aşa cum îl acaparaseră pe 
domnul de Montriveau războaiele şi întâmplările vieţii lui, 
cunosc situaţia aceasta ciudată pe care rareori o 
mărturisesc. La Paris, toţi bărbaţii sunt datori să fi iubit. 
Nicio femeie nu-l vrea pe cel pe care niciuna nu l-a vrut. Din 
teama de a fi luat drept un prostănac, purced minciunile 
înfumurării generale în Franţa, unde a trece drept un 
prostănac înseamnă a nu fi din această ţară. Domnul de 
Montriveau fu cuprins de o dorinţă violentă, o dorinţă 
sporită în arşiţa deşertului, şi totodată de o duioşie 
sufletească a cărei îmbrăţişare pârjolitoare n-o cunoscuse 
încă. Tot atât de tare pe cât era de violent, el ştiu să-şi 
stăpânească emoţiile; dar vorbind întruna despre lucruri 
indiferente, se închidea în sine însuşi şi îşi jura că o va avea 
pe această femeie, singurul mod în care putea el să 
conceapă iubirea. Dorinţa lui deveni un jurământ făcut în 
maniera arabilor printre care trăise, şi pentru care un 
jurământ e un legământ încheiat între ei şi întregul lor 
destin, destin pe care îl pun în slujba realizării acţiunii 


pentru care s-au jurat şi faţă de care însăşi moartea lor nu 
înseamnă decât un mijloc în plus pentru dobândirea 
succesului. Un tânăr şi-ar fi spus: «Aş vrea într-adevăr s-o 
am pe ducesa de Langeais ca iubită!» Un altul: «Fericit 
ştrengarul pe care-l va iubi ducesa de Langeais!» Dar 
generalul îşi spuse: «O voi avea ca iubită pe ducesa de 
Langeais.» Când un bărbat cu inimă de fecioară, pentru 
care iubirea devine o religie, concepe un asemenea gând, 
habar n-are în ce iad îşi pune piciorul. 

Domnul de Montriveau dispăru brusc din salon şi se 
întoarse acasă mistuit de primele accese ale primei lui febre 
amoroase. Dacă, pe la mijlocul vieţii sale, un bărbat încă 
mai păstrează credinţele, iluziile, naivităţile, înflăcărările 
copilăriei, primul lui gest este, ca să spunem aşa, de a 
întinde mâna să apuce ceea ce doreşte; pe urmă, după cea 
băgat de seamă distanţele aproape cu neputinţă de trecut 
care-l despart de acel lucru, se simte cuprins, ca şi copiii, de 
un fel de mirare ori de o nerăbdare ce sporesc valoarea 
obiectului râvnit şi tremură sau plânge. Astfel că, a doua zi, 
după cele mai furtunoase gânduri care îi tulburaseră 
vreodată sufletul, Armand de Montriveau se trezi sub jugul 
simţurilor, în care se strânsese forţa unei iubiri adevărate. 
Această femeie, tratată în ajun cu atâta degajare, deveni a 
doua zi cea mai sfântă, cea mai de temut dintre puteri. Din 
acea clipă ea însemnă pentru el întreaga lume şi întreaga 
viaţă. Simpla amintire a celor mai uşoare emoţii pe care eai 
le trezise făcea să pălească bucuriile lui cele mai mari şi 
durerile cele mai ascuţite pe care le încercase cândva. 
Revoluţiile cele mai fulgerătoare nu tulbură decât 
interesele omului, în timp ce o pasiune îi răscoleşte 
sentimentele. Or, celor ce trăiesc mai mult prin sentimente 
decât prin interese, celor ce au mai mult suflet şi sânge 
decât spirit şi limfă, o iubire reală le provoacă răsturnarea 
totală a existenţei. Într-o clipă, printr-o singură hotărâre, 
Armand de Montriveau dădu uitării întreaga lui viaţă 
trecută. După ce se întrebase de zeci de ori, ca un copil: 


«Să mă duc? Să nu mă duc?» se îmbrăcă, ajunse la palatul 
Langeais pe la ora opt seara şi fu primit de femeia, nu de 
femeia, ci de idolul pe care-l văzuse în ajun, sub lumini, ca 
de o fecioară proaspătă şi pură, înveşmântată în voaluri de 
mătase şi-n dantele. Sosise năvalnic ca să-i declare 
dragostea lui, de parcă ar fi fost vorba de prima lovitură de 
tun pe un câmp de bătălie. Biet şcolar! O găsi pe vaporoasa 
lui silfidă învăluită într-un capot de caşmir brun, cu 
fronseuri meşteşugite, tolănită pe divanul dintr-un budoar 
abia luminat. Doamna de Langeais nici măcar nu se ridică, 
înălţă doar capul, cu părul răvăşit, strâns totuşi sub un voal. 
Apoi, cu o mână care, în lumina moale şi tremurătoare a 
unei singure lumânări aşezată departe de ea, păru ochilor 
lui Montriveau albă ca o mână de marmură, îi făcu semn să 
se aşeze şi-i spuse cu o voce tot atât de blândă ca lumina: 

— De n-aţi fi fost dumneavoastră, domnule marchiz, de-ar 
fi fost un prieten cu care aş fi putut să procedez oricum sau 
o persoană oarecare ce m-ar fi interesat prea puţin, nu v-aş 
fi primit. Mă simt îngrozitor de rău. 

Armand îşi spuse în sine: «Trebuie să plec.» 

— Dar, reluă ea, aruncându-i o privire înflăcărată pe care 
naivul militar o atribui febrei, nu ştiu de ce, poate fiindcă 
presimţeam  plăcuta dumneavoastră vizită a cărei 
promptitudine mă impresionează nespus, de câteva clipe 
începusem să simt cum mi se limpezeşte capul. 

— Atunci, pot să rămân, îi spuse Montriveau. 

— Ah! aş fi foarte mâhnită dacă aţi pleca. Îmi şi spuneam 
azi dimineaţă că probabil n-am făcut asupra dumneavoastră 
nici cea mai mică impresie; că, fără îndoială, aţi luat 
invitaţia mea drept una dintre acele fraze banale pe care 
pariziencele le aruncă la întâmplare şi vă iertam de la bun 
început ingratitudinea. Un om care vine din pustiuri nu e 
dator să ştie cât de exclusivist e foburgul nostru în amiciţiile 
sale. 

Aceste cuvinte graţioase, abia murmurate, picau unul 
câte unul, încărcate ca de un sentiment de bucurie ce părea 


că le dictează. Ducesa voi să culeagă toate foloasele 
migrenei sale şi avu un succes deplin. Bietul militar suferea 
realmente de suferinţa prefăcută a acestei femei. Ca şi 
Crillon ascultând povestirea patimilor lui lisus Cristos, era 
gata să-şi tragă spada împotriva durerilor de cap. Dar cum 
să mai cutezi atunci să-i vorbeşti acestei bolnave despre 
dragostea pe care o inspira? Armand înţelese că ar fi 
caraghios să-şi fluture tam-nisam iubirea faţă de o femeie 
atât de superioară. Înţelese dintr-un singur gând toate 
gingăşiile simţirii şi ale pretențiilor sufletului. A iubi nu 
înseamnă oare a şti să pledezi, să cerşeşti, să aştepţi? 
Dragostea pe care o simţi nu trebuie oare s-o dovedeşti? 
Dar limba lui era împietrită, era îngheţată de convenienţele 
nobilului foburg, de majestatea migrenei şi de sfielile 
dragostei adevărate. Nicio putere din lume însă n-ar fi 
putut să ascundă ochii lui în care străluceau arşiţele şi 
nemărginirile pustiului, ochi calmi ca ai panterelor, ochi 
peste care pleoapele nu coborau decât rareori. Ei îi plăcu 
privirea aceasta fixă ce o scălda în lumină şi în iubire. 

— Doamnă ducesă, răspunse el, mă tem că-mi voi 
exprima stângaci recunoştinţa pe care mi-o inspiră 
bunătatea dumneavoastră. În această clipă nu râvnesc 
decât un singur lucru: puterea de a vă împrăştia 
suferinţele. 

— Îngăduiţi-mi să mă descotorosesc de asta, mi-e tare 
cald acum, spuse ea, aruncând printr-o mişcare plină de 
graţie perniţa ce-i acoperea picioarele, pe care le lăsă să se 
vadă în toată strălucirea lor. 

— Doamnă, în Asia, picioarele dumneavoastră ar preţui 
zece mii de ţechini. 

— Compliment de călător, spuse ea zâmbind. 

Această fiinţă spirituală îşi făcu o plăcere din a-l arunca 
pe asprul Montriveau într-o flecăreală pună de stupizenii, 
de locuri comune şi de nonsensuri, în care el manevra, 
milităreşte vorbind, ca prinţul Carol în luptele cu Napoleon. 
Maliţioasă, o amuză să măsoare întinderea proaspetei lui 


pasiuni după numărul prostiilor stoarse de la acest 
debutant, pe care îl conducea cu paşi mărunți printr-un 
labirint încâlcit în care voia să-l lase ruşinat de el însuşi. 
Începu deci prin a-şi bate joc de acest bărbat, pe care totuşi 
îi plăcea să-l facă să uite timpul. Adesea, când o primă vizită 
se lungeşte, ea poate să provoace ispite amăgitoare, însă 
Armand nu se lăsă prins. Celebrul călător era în budoarul 
ducesei de o oră, trăncănind despre toate, nespunând 
nimic, simțind că nu era decât un instrument cu care se 
juca această femeie, când ea se ridică, se aşeză, îşi puse la 
gât voalul pe care-l avea pe cap, se sprijini în coate, îi 
mulţumi pentru completa ei vindecare şi sună pentru a 
porunci să se aprindă luminile în budoar. Apoi, după 
nemişcarea absolută în care rămăsese, urmară mişcările 
cele mai graţioase. Se întoarse către domnul de Montriveau 
şi-i spuse, ca răspuns la o mărturisire pe care i-o smulsese 
şi care păru s-o intereseze în mod deosebit. 

— Vreţi să vă bateţi joc de mine încercând să mă faceţi să 
cred că n-aţi iubit niciodată. lată marea pretenţie a 
bărbaţilor faţă de noi. Noi îi credem, Din pură politeţe! 
Parcă noi nu ştim, prin noi înşine, care e adevărul? Unde 
este bărbatul care să nu fi întâlnit în viaţa lui măcar un 
prilej de a se îndrăgosti? Dar vă place să ne amăgiţi, iar noi, 
biete proaste ce suntem, vă lăsăm s-o faceţi, întrucât 
amăgelile acestea sunt şi ele omagii aduse superiorității 
sentimentelor noastre, care sunt numai puritate. 

Această ultimă frază fu rostită pe un ton plin de gravitate 
şi de trufie, care făcu din novicele îndrăgostit o ghiulea 
aruncată în hăul unei prăpăstii, iar din ducesă un înger ce 
se întorcea în zbor spre cerul său de neatins. 

«La naiba! îşi zise Armand de Montriveau, în ce chip s-o 
iau ca să-i spun acestei făpturi sălbatice că o iubesc?» 

De fapt, i-o şi spusese de zeci de ori, sau mai degrabă 
ducesa citise de zeci de ori în privirile lui, şi vedea, în 
pasiunea acestui om într-adevăr mare, un amuzament 
pentru ea, o plăcere în viaţa ei fără plăceri. Se şi pregătea, 


aşadar, foarte abilă, să ridice împrejur nişte redute pe care 
să le pună în calea asalturilor lui, înainte de a-i îngădui 
intrarea în inima ei. Jucărie a capriciilor, Montriveau 
trebuia să rămână pe loc, sărind mereu din dificultate în 
dificultate, ca o insectă chinuită de un copil ce o lasă să 
creadă că, trecând de pe un deget pe altul, înaintează, pe 
când răutăciosul ei călău o ţine în acelaşi loc. Ducesa 
recunoscu însă, cu o plăcere de nespus, că acest bărbat de 
caracter nu minţea în ceea ce spune. Armand, într-adevăr, 
nu iubise niciodată. Şi se pregătea să plece, nemulţumit de 
el, nemulţumit de ea, mai ales; dar ea fu bucuroasă, văzând 
în aceasta o îmbufnare pe care ştia că poate s-o risipească 
cu un cuvânt, cu o privire, cu un gest. 

— Veniţi mâine seară? îi spuse ea. Mă duc la bal, am să vă 
aştept până la ora zece. 

A doua zi, Montriveau îşi petrecu cea mai mare parte a 
zilei stând la fereastra cabinetului său şi fumând o grămadă 
de ţigări. Numai aşa putu să aştepte ora când trebuia să se 
îmbrace şi să plece la palatul Langeais. Câtă milă i-ar fi 
cuprins pe cei ce cunoşteau valoarea extraordinară a 
acestui om, dacă l-ar fi văzut atât de mic şi atât de 
înfrigurat, dacă ar fi aflat că această minte, ale cărei raze 
puteau să cuprindă lumi întregi, se restrânge la proporţiile 
budoarului unei femeiuşti drăguţe. Dar el însuşi se simţea 
atât de decăzut în fericirea lui, încât, nici măcar pentru a-şi 
salva viaţa, nu şi-ar fi mărturisit iubirea nici unuia dintre 
prietenii săi intimi. În sfiala ce-l cuprinde pe un bărbat când 
iubeşte nu se ascunde oare întotdeauna şi puţină ruşine, şi 
oare nu tocmai acest sentiment umilitor constituie mândria 
femeii? În sfârşit, oare nu din pricina unor motive de acest 
fel, pe care însă ele nu şi le explica, aproape toate femeile 
sunt ispitite să-şi dea în vileag, mai degrabă decât bărbaţii, 
taina dragostei lor, taină ce poate că le şi plictiseşte? 

— Domnule, spuse valetul de casă, doamna ducesă nu vă 
poate primi; se îmbracă şi vă roagă s-o aşteptaţi aici. 


Armand se plimbă prin salon studiind bunul gust ce se 
manifesta până şi în cele mai neînsemnate detalii. O admiră 
pe doamna de Langeais, admirându-i lucrurile care îi 
trădau obiceiurile, înainte de a-i fi putut cunoaşte fiinţa şi 
ideile. După vreo oră, fără să facă vreun zgomot, ducesa ieşi 
din camera ei. Montriveau se întoarse, o văzu mergând uşor 
ca o umbră şi tresări. Ea veni spre el, fără să-l întrebe ca o 
burgheză: — Cum mă găsiţi? Era sigură de ea, iar privirea-i 
liniştită spunea: — M-am gătit aşa ca să-ţi plac. Numai o 
zână din poveşti, naşă a vreunei prințese necunoscute, 
numai ea putuse să înfăşoare în jurul gâtului acestei fiinţe 
fermecătoare norul unui voal atât de vaporos, ale cărui 
înfoieri aveau, tonuri vii, sporite şi mai mult de strălucirea 
unui ten mătăsos. Ducesa era răpitoare. Albastrul luminos 
al rochiei, cu ornamente asemenea cu florile ce şi le 
prinsese în păr, părea, prin bogăţia culorii, a da un trup 
suavelor forme ale ducesei, devenite cu totul aeriene; căci 
lunecând grăbită spre Armand, ea făcu să fluture cele două 
capete ale eşarfei, iar bravul soldat nu putu atunci să se 
împiedice a o compara cu frumoasele insecte albastre ce se 
rotesc pe deasupra apelor, printre florile cu care par să se 
confunde. 

— V-am făcut să aşteptaţi, spuse ea cu glasul pe care ştiu 
să-l ia femeile faţă de bărbatul căruia vor să-i placă. 

— Aş aştepta răbdător o veşnicie, dacă aş şti că 
Divinitatea e frumoasă ca dumneavoastră; dar a vă vorbi 
despre frumuseţea dumneavoastră nu înseamnă un 
compliment; pe dumneavoastră nu mai poate să vă 
impresioneze decât adoraţia. Îngăduiţi-mi dar să vă sărut 
eşarfa. 

— O, o! spuse ea făcând un gest de mândrie, vă stimez 
îndeajuns pentru a vă oferi mâna. 

Şi îi întinse mâna s-o sărute. O mână de femeie, în clipa 
când iese din baia ei înmiresmată, încă mai păstrează o 
anume frăgezime gingaşă, o moliciune catifelată a cărei 
senzaţie suavă trece de la buze la suflet. De aceea, pentru 


un bărbat îndrăgostit care are în simţuri tot atâta voluptate 
câtă iubire are în inimă, un asemenea sărut, în aparenţă 
cast, poate să stârnească furtuni înfricoşătoare. 

— Mi-o veţi oferi întotdeauna la fel ca acum? spuse cu 
smerenie generalul, sărutând respectuos primejdioasa 
mână. 

— Da; însă ne vom mărgini la atât, spuse ducesa 
zâmbind. 

Se aşeză şi păru foarte neindemânatică să-şi pună 
mănuşile vrând să facă să lunece pielea prea strâmtă de-a 
lungul degetelor ei, şi în acelaşi timp să-l privească pe 
domnul de Montriveau, ce admira rând pe rând şi pe 
ducesă şi graţia gesturilor ei repetate. 

— A! e perfect, zise ea, aţi fost punctual, îmi place 
punctualitatea. Majestatea Sa spune că punctualitatea este 
politeţea regilor; eu însă, fie vorba între noi, cred că e cea 
mai respectuoasă dintre măguliri. O, nu-i aşa?! Spuneţi! 

Apoi îl privi iarăşi printre gene, spre a-i exprima o 
simpatie amăgitoare, văzându-l mut de fericire şi cu totul 
vrăjit de astfel de nimicuri. Ah! ducesa îşi cunoştea de 
minune meseria de femeie, se pricepea de minune să 
reinalţe un bărbat pe măsură ce el devenea tot mai mic, şi 
să-l răsplătească prin câteva vorbe drăguţe şi vane la 
fiecare pas pe care el îl făcea coborând scara flecărelilor 
sentimentale. 

— Să nu uitaţi niciodată să veniţi la ora nouă. 

— Nu voi uita; dar veţi merge la bal în fiecare seară? 

— Ştiu eu? răspunse ea, ridicând din umeri cu un gest 
copilăros ca pentru a mărturisi că este plină de capricii şi că 
un îndrăgostit trebuie s-o ia aşa cum e. De altminteri, reluă 
ea, ce vă îngrijorează? Veţi merge cu mine. 

— În seara asta, zise el, ar fi greu, nu sunt îmbrăcat cum 
se cuvine. 

— Mi se pare, răspunse ea privindu-l cu mândrie, că dacă 
cineva trebuie să sufere din pricina felului cum sunteţi 
îmbrăcat, aceea sunt eu. Dar să ştiţi, domnule călător, că 


bărbatul căruia îi accept eu braţul este întotdeauna mai 
presus de modă, nimeni nu va îndrăzni să-l critice. Constat 
că nu cunoaşteţi lumea, asta mă face să ţin şi mai mult la 
dumneavoastră. 

Şi îl arunca în nimicurile lumii, silindu-se să-l iniţieze în 
deşertăciunile unei femei la modă. 

«Dacă vrea să facă o prostie pentru mine, îşi zise în sine 
Armand, aş fi un mare nerod s-o împiedic. Mă iubeşte, fără 
îndoială, şi, de bună seamă, nu-i pasă de lume mai mult 
decât îmi pasă mie; aşa că hai la bal!» 

Ducesa se gândea, desigur, că oricine îl va vedea pe 
general în cizme şi cu cravată neagră, venit după ea la bal, 
nu va şovăi o clipă să-l creadă îndrăgostit nebuneşte de ea. 
Fericit s-o vadă pe regina lumii elegante că vrea să se 
compromită pentru el, generalul fu plin de spirit, fiind plin 
de speranţe. Convins că e simpatizat, îşi desfăşură ideile şi 
sentimentele, fără să mai simtă stânjeneala ce în ajun îi 
împovăra inima. Această conversaţie bogată, însufleţită, 
plină de acele prime confidenţe, tot atât de plăcute să le 
spui cât şi să le asculţi, trebuia s-o fi cucerit pe doamna de 
Langeais sau să-i fi aţâţat fermecătoarea cochetărie, ea însă 
privi încruntată pendula când sună miezul nopţii. 

— Ah! mă faceţi să pierd balul! spuse ea, exprimându-şi 
surpriza şi ciuda că s-a lăsat pradă uitării. Apoi se 
dezvinovăţi de această schimbare a dispoziţiei ei printr-un 
zâmbet ce făcu să zvâcnească inima lui Armand. 

— Îi făgăduisem totuşi doamnei de Beaus6ant, adăugă ea. 
Toţi mă aşteaptă. 

— Ei bine, să mergem! 

— Nu, continuaţi, spuse ea. Nu mă mai duc. Aventurile 
dumneavoastră în Orient mă farmecă. Povestiţi-mi întreaga 
dumneavoastră viaţă, îmi place să particip la suferinţele 
trăite de un om curajos, pentru că le trăiesc şi eu, să ştiţi! 
Se juca nervoasă cu eşarfa, o răsucea, o rupea cu mişcări 
repezite ce păreau a trăda o nemulţumire lăuntrică şi 
gânduri adânci. — Noi nu preţuim nimic, noi femeile, 


continuă ea. Ah! suntem nişte fiinţe mărunte, egoiste, 
frivole. Nu ştim decât să ne plictisim, străduindu-ne să ne 
distrăm. Niciuna dintre noi nu-şi înţelege rostul vieţii. 
Altădată, în Franţa, femeile erau lumini binefăcătoare, 
trăiau ca să-i aline pe cei ce plâng, să încurajeze marile 
virtuţi, să-i răsplătească pe artişti şi să însufleţească viaţa 
prin idealurile lor înalte. Dacă lumea a devenit atât de 
meschină, vina e a noastră. Dumneavoastră mă faceţi să 
urăsc lumea şi balurile ei. Nu, nu vă sacrific mare lucru. 
Izbutise să-şi rupă cu totul eşarfa, ca un copil care, jucându- 
se cu o floare, sfârşeşte prin a-i smulge toate petalele; o 
făcu ghem, o aruncă departe de ea şi putu astfel să-şi arate 
gâtul de lebădă. Sună: — Nu voi pleca nicăieri, îi spuse 
valetului. Apoi îşi întoarse sfios ochii lungi, albaştri, către 
Armand, parcă voind, prin supunerea pe care o exprimau, 
să-l determine să accepte hotărârea ei ca pe o mărturie, ca 
pe o întâia mare favoare: — Aţi avut multe necazuri, spuse 
ea după o pauză plină de gânduri şi cu acea duioşie ce 
adesea există în vocea femeilor fără a fi şi în inimă. 

— Nu, răspunse Armand. Până azi n-am ştiut ce e 
fericirea. 

— Acum însă ştiţi, spuse ea privindu-l pe furiş, cu un aer 
ipocrit şi viclean. 

— Dar, de aici înainte, pentru mine, fericirea mai poate 
însemna altceva decât să vă văd, să vă ascult?... Până astăzi 
n-am cunoscut decât suferinţa, acum înţeleg că pot să fiu şi 
nenorocit... 

— Gata, gata, spuse ea, duceţi-vă acasă, e miezul nopţii, 
să respectăm convenienţele. Eu nu m-am dus la bal, 
dumneavoastră aţi fost aici. Să nu dăm prilejul să se 
vorbească despre noi. Adio. Nu ştiu ce voi spune, dar 
migrena e o persoană cumsecade care nu ne dă niciodată 
de gol. 

— Mâine e bal? întrebă el. 

— Vă veţi deprinde, cred. E bine, da, mâine vom merge 
iarăşi la bal. 


Plecând, Armand se simţea cel mai fericit om de pe lume. 
Apoi, în fiecare seară, veni la doamna de Langeais la ora 
care, printr-un fel de înţelegere tacită, îi fu rezervată. Ar fi 
plictisitor, mai ales pentru tinerii ce au o grămadă de 
asemenea amintiri frumoase, a împinge mai departe 
povestirea aceasta, pas cu pas, aşa cum înainta poemul 
conversaţiilor intime ale celor doi, conversații al căror mers 
ba o ia înainte, ba rămâne în urmă, după bunul plac al unei 
femei, când printr-o înfruntare de cuvinte, atunci când 
sentimentul merge prea repede, când printr-o lamentaţie 
despre sentimente, atunci când cuvintele nu mai răspund 
gândirii ei. Aşa încât, pentru a marca progresul acestei 
poveşti ce se înfiripa ca pânza Penelopei, poate că ar trebui 
să ne mărginim la manifestările materiale ale sentimentelor. 
Astfel, la câteva zile după prima întâlnire dintre ducesă şi 
Armand de Montriveau, vajnicul general cucerise, cu drept 
deplin de proprietate, îngăduinţa să sărute mâinile 
nesăţioase de sărutări, ale iubitei lui. Oriunde apărea 
doamna de Langeais, se ivea neapărat şi domnul de 
Montriveau, pe care câţiva inşi îl numiră, în glumă, 
plantonul ducesei. Poziţia aceasta îi şi crease lui Armand 
câţiva invidioşi, câţiva geloşi, câţiva duşmani. Doamna de 
Langeais îşi atinsese țelul. Marchizul se pierdea printre 
numeroşii ei admiratori şi îi slujea ducesei spre a-i umili pe 
cei ce se făleau că ar fi în bunele ei graţii, acordându-i în 
mod public prioritatea faţă de toţi ceilalţi. 

— Nu mai încape nicio îndoială, spunea doamna de 
Serizy, bărbatul pe care ducesa îl preţuieşte cel mai mult 
este domnul de Montriveau. 

Cine nu ştie ce vrea să zică, la Paris, a fi prețuit de o 
femeie? Astfel lucrurile erau în perfectă ordine. Ceea ce se 
povestea cu multă plăcere despre general îl făcu aşa de 
redutabil, încât tinereii abdicară tacit de la pretenţiile lor 
asupra ducesei şi nu mai rămaseră în cercul ei decât ca să 
exploateze importanţa pe care o obțineau folosindu-se de 
numele şi de persoana sa, spre a se aranja cât mai bine cu 


câteva frumuseți de mâna a doua, încântate că pot cuceri 
un adorator de-al doamnei de Langeais. Ducesa avea un 
ochi destul de ager pentru a observa dezertările şi tratatele 
încheiate, de care orgoliul ei nu-i îngăduia să se lase 
păcălită. Atunci ea se pricepea, cum spunea domnul prinţ 
de Talleyrand, care-o iubea mult, să se răzbune cumplit 
printr-un cuvânt cu două tăişuri, cu care şfichiuia asemenea 
legături morganatice. Zeflemeaua ei dispreţuitoare nu 
contribuia mai puţin s-o facă temută şi să treacă drept o 
persoană extraordinar de spirituală. Îşi consolida astfel 
reputaţia de virtute, amuzându-se totodată de secretele 
celorlalţi, fără a şi le lăsa descoperite pe ale sale. Totuşi, 
după două luni de stăruinţe, ea simţi în adâncul sufletului 
un fel de teamă vagă, văzând că domnul de Montriveau nu 
pricepea nimic din fineţurile cochetăriei practicate în 
foburgul Saint-Germain şi lua în serios sclifoselile pariziene. 
— Scumpa mea ducesă, îi spusese bătrânul vidam de 
Pamiers, Montriveau e văr primar cu vulturii, n-o să poţi să-l 
domesticeşti, şi-o să te răpească în văzduhurile lui, dacă nu 
te aperi. A doua zi după seara în care isteţul bătrân îi 
spusese aceste cuvinte, în care doamna de Langeais se 
temu că se află o profeție, încercă să se facă detestată şi se 
arătă aspră, mofturoasă, supărată, răutăcioasă faţă de 
Armand, care o dezarmă printr-o blândeţe îngerească. 
Ducesa cunoştea aşa de puţin bunătatea nemărginită a 
inimilor mari, încât fu copleşită de graţioasele glume cu 
care el îi întâmpină de la bun început văicărelile. Ea căuta 
ceartă şi găsi dovezi de afecţiune. Atunci stărui. 

— Cu ce a putut să te supere un om care te idolatrizează? 
o întrebă Armand. 

— Nu m-ai supărat, răspunse ea, devenind deodată dulce 
şi supusă; dar de ce vrei să mă compromiţi? Nu trebuie să 
fii decât un prieten pentru mine. Nu ştiai? Aş vrea să te văd 
stăpânit numai de gingăşiile adevăratei prietenii, aşa încât 
să nu pierd nici stima, nici plăcerea pe care o trăiesc alături 
de dumneata. 


— Să nu-ţi fiu decât prieten? exclamă domnul de 
Montriveau, în capul căruia acest cuvânt cumplit producea 
descărcări electrice. Încrezător în sinceritatea frumoaselor 
clipe ce mi le dăruieşti, adorm şi mă deştept cu dumneata în 
suflet; şi acum, deodată, te complaci să ucizi fără niciun 
motiv nădejdile tainice care mă ajută să trăiesc. Vrei, după 
ce m-ai făcut să cred în statornicia dumitale şi ai arătat 
atâta dezgust faţă de femeile ce nu au nimic altceva decât 
capricii, să mă faci să înţeleg că, asemenea tuturor femeilor 
din Paris, ai numai pasiuni, însă nu şi iubire? Atunci, pentru 
ce mi-ai cerut viaţă şi de ce ai primit-o? 

— Am greşit, dragul meu. Da, o femeie greşeşte lăsându- 
se purtată spre asemenea încântări, când ea nici nu poate, 
nici nu trebuie să le răsplătească. 

— Înţeleg, n-ai fost decât puţin cochetă, şi... 

— Cochetă?... urăsc cochetăria. A fi cochetă, Armand, 
înseamnă a te făgădui mai multor bărbaţi şi a nu te dărui 
nici unuia. A te da tuturor înseamnă libertinaj. lată ceea ce 
am crezut că pot înţelege din moravurile noastre. Dar a te 
arăta melancolică faţă de cei prost dispuşi, veselă faţă de 
nepăsători, diplomată faţă de ambiţioşi, a asculta cu o 
aparentă admiraţie pe vorbăreţi, a te preocupa de război 
faţă de militari, a fi pasionată de binele ţării faţă de 
filantropi, a acorda fiecăruia mica lui porţie de măgulire, mi 
se pare tot atât de necesar ca a ne pune flori în păr, 
diamante, mănuşi şi veşminte. Conversaţiile sunt partea 
morală a toaletei, ele se pun şi se scot odată cu pălăria cu 
pene. Numeşti aceasta cochetărie? Dar eu nu te-am tratat 
niciodată cum tratez pe toată lumea. Cu dumneata, dragul 
meu, sunt sinceră. N-am împărtăşit întotdeauna ideile 
dumitale, dar când m-ai convins, după o discuţie, nu m-ai 
văzut ce fericită eram? În sfârşit, te iubesc, dar numai atât 
cât îi este îngăduit unei femei pioase şi curate să iubească. 
M-am gândit mult. Eu sunt căsătorită, Armand. Dacă felul în 
care trăiesc cu domnul de Langeais îmi lasă libertatea 
inimii, în schimb legile şi convenienţele mi-au luat dreptul 


de a dispune de mine. Pe orice treaptă socială ar fi aşezată, 
o femeie dezonorată se vede izgonită din societate, şi nu 
cunosc încă niciun exemplu de bărbat care să ştie la ce îl 
angajează atunci sacrificiile noastre. Mai mult încă, 
ruptura, pe care toată lumea o prevede, dintre doamna de 
Beauseant şi domnul d'Ajuda, care, zice-se, se căsătoreşte 
cu domnişoara de Rochefide, mi-a dovedit că tocmai aceste 
sacrificii sunt aproape totdeauna cauzele pentru care ne 
părăsiţi. Dacă m-ai iubi sincer, ai înceta să mă vezi câtva 
timp! Faţă de dumneata renunţ la orice vanitate; nu- 
nseamnă asta nimic? Ce nu se spune despre o femeie de 
care niciun bărbat nu se ataşează! Ah! n-are inimă, n-are 
spirit, n-are suflet, şi mai ales n-are farmec. O! cochetele 
nu-mi vor ierta nimic, îmi vor tăgădui calităţile pe care se 
simt jignite că le vad la mine. Dacă îmi rămâne reputaţia, 
ce-mi pasă că-mi voi vedea contestate calităţile de către 
rivale? Ele nu mi le vor moşteni, fără îndoială. Haide, dragul 
meu, dăruie-i un lucru mărunt celei care îţi jertfeşte atâta! 
Vino mai rar, n-am să te iubesc mai puţin. 

— Ah! răspunse Armand cu ironia grea a unei inimi 
rănite, iubirea, după unii scriitoraşi, nu se nutreşte decât cu 
iluzii! Nimic nu e mai adevărat, văd, trebuie să-mi imaginez 
că sunt iubit. Dar, uite, unele gânduri sunt ca nişte răni de 
care nu te mai vindeci: erai una dintre ultimele mele 
credinţe, şi-mi dau seama acum că totul e fals aici pe 
pământ. 

Ea zâmbi. 

— Da, continuă Montriveau cu o voce schimbată, credinţa 
dumitale catolică, la care vrei să mă converteşti, e o 
minciună pe care şi-o spun oamenii, speranţa e o minciună 
întemeiată pe viitor, orgoliul e o minciună de la om la om, 
mila, înţelepciunea, spaima sunt calcule mincinoase. 
Fericirea mea va fi deci tot o minciună, trebuie să mă înşel 
pe mine însumi şi să consimt să dau întotdeauna un ludovic 
de aur în schimbul unei monede de tinichea. Dacă poţi, cu 
atâta uşurinţă, să te dispensezi de a mă vedea, dacă nu mă 


accepţi nici ca prieten, nici ca iubit, nu mă iubeşti! Şi eu, 
biet nebun, eu îmi spun asta, ştiu că e aşa, şi iubesc. 

— Dar, Dumnezeule, bietul meu Armand, te laşi furat de 
mânie. 

— Eu? 

— Da, crezi că e vorba despre totul, când eu nu-ţi vorbesc 
decât despre prudenţă. 

De fapt, era încântată de mânia ce se revărsa din ochii 
iubitului ei. Chinuindu-l, îl studia însă şi lua aminte la cele 
mai mici schimbări de pe chipul lui. Dacă generalul ar fi 
avut nefericirea să se arate îngăduitor fără să murmure, 
aşa cum li se întâmplă uneori sufletelor candide, ar fi fost 
alungat pentru totdeauna, umilit şi dovedit de vina de a nu 
şti să iubească. Cele mai multe dintre femei vor să se simtă 
violate moral. Nu e oare una dintre mândriile lor să nu 
cedeze niciodată decât prin forţă? Armand însă nu era 
destul de priceput ca să-şi dea seama de capcana dibaci 
pregătită de ducesă. Bărbaţii puternici, când iubesc, au un 
suflet tare copilăros! 

— Dacă nu vrei decât să păstrezi aparențele, spuse el cu 
naivitate, sunt gata să... 

— Să nu păstrez decât aparențele? exclamă ea 
întrerupându-l. Dar ce idei ţi-ai făcut despre mine? i-am 
dat eu oare cel mai mic drept să gândeşti că aş putea să fiu 
a dumitale? 

— Dar bine, despre ce altceva vorbim? întrebă 
Montriveau. 

— Dar, domnule, mă uimeşti. Nu, mulţumesc, reluă ea pe 
un ton rece, mulţumesc, Armand: mă previi la timp deo 
imprudenţă cu totul involuntară, crede-mă, dragul meu. 
Spui că ştii să suferi? Şi eu voi şti să sufăr. Vom înceta să ne 
vedem; apoi, după ce şi unul şi celălalt vom fi ştiut să ne 
recăpătăm puţin calmul, ei bine, vom încerca să ne 
pregătim o fericire îngăduită de societate. Sunt tânără, 
Armand; un om lipsit de delicateţe poate să-i facă destule 
necazuri şi încurcături unei femei de douăzeci şi patru de 


ani. Dar dumneata! dumneata vei fi prietenul meu, 
făgăduieşte-mi. 

— Femeia de douăzeci şi patru de ani, răspunse el, ştie să 
calculeze. Se aşeză pe divanul din budoar şi rămase cu 
capul sprijinit în mâini. Mă iubeşti, doamnă? întrebă el, 
ridicând capul şi arătându-i un chip plin de hotărâre. Spune 
deschis: da sau nu. 

Întrebarea o înspăimântă pe ducesă mai tare decât o 
ameninţare cu moartea - viclenie banală de care puţine 
femei se mai sperie în secolul al nouăsprezecelea, când nu-i 
mai văd pe bărbaţi purtând spada la şold; dar oare nu 
există mişcări de gene, de sprincene, scăpărări de privire, 
tremur de buze ce exprimă şi transmit o groază cumplită, 
magnetică? 

— A! zise ea, dacă aş fi liberă, dacă... 

— Hm! deci numai soţul dumitale ne stânjeneşte? 
exclamă generalul bucuros, plimbându-se cu paşi mari prin 
budoar. Scumpa mea Antoinette, am o putere mai absolută 
decât a autocratului tuturor Rusiilor. Eu mă înţeleg cu 
Fatalitatea, pot, socialmente vorbind, s-o dau, după placul 
meu, mai înainte sau mai în urmă, ca pe un ceas. A dirija 
Fatalitatea, în maşinăria noastră politică, nu-i totuna, la 
urma urmei, cu a-i cunoaşte şurubăria? În curând vei fi 
liberă; să-ţi aminteşti atunci de promisiunea făcută. 

— Armand! exclamă ea, ce vrei să spui? Dumnezeule 
mare! crezi că eu aş putea să fiu răsplata unei crime? Îmi 
vrei moartea? Oare nu ai niciun fel de religie? Eu mă tem 
de Dumnezeu. Cu toate că domnul de Langeais mi-a dat 
destule motive să-l urăsc, nu-i doresc niciun rău. 

Domnul de Montriveau, care bătea maşinal cu degetele în 
marmura şemineului semnalul întoarcerii trupelor în 
cazarmă, se mulţumi s-o privească pe ducesă cu un aer 
liniştit. 

— Dragul meu, spuse ea continuând, respectă-l. Nu se 
poartă cum se cuvine cu mine, dar eu am îndatoriri de 
împlinit faţă de el. Pentru a evita nenorocirile cu care-l 


ameninţi, ce nu aş fi în stare să fac? Ascultă, continuă ea 
după o pauză, n-am să-ţi mai vorbesc de despărţire, vei veni 
aici ca şi în trecut, îţi voi da întotdeauna fruntea să mi-o 
săruţi; dacă am refuzat uneori, a fost din cochetărie, într- 
adevăr. Dar, să ne înţelegem, spuse ea, văzându-l că se 
apropie. Ai să-mi dai voie să sporesc numărul admiratorilor 
mei, să-i primesc în cursul dimineţii, mai des chiar decât în 
trecut: vreau să mă port îndoit de uşuratic, vreau să mă 
port faţă de dumneata foarte urât în aparenţă, să simulăm o 
ruptură; vei veni ceva mai rar la mine; şi pe urmă, după... 

Rostind aceste cuvinte, se lăsă cuprinsă de mijloc, părând 
să simtă, strânsă astfel de Montriveau, plăcerea deosebită 
pe care o simt cele mai multe femei într-o asemenea 
strângere, prin care toate plăcerile iubirii par făgăduite; 
apoi dori fără îndoială să obţină vreo confidenţă, căci se 
ridică în vârful picioarelor pentru a-şi apropia fruntea de 
buzele arzătoare ale lui Armand. 

— După, reluă Montriveau, nu-mi vei mai pomeni de soţul 
dumitale; nu trebuie să te mai gândeşti la asta. 

Doamna de Langeais păstră tăcerea. 

— Cel puţin, spuse ea după o pauză semnificativă, vei 
face tot ceea ce am să-ţi cer, fără să murmuri, fără să fii 
rău, spune-mi? N-ai vrut să mă sperii? Hai, mărturiseşte!... 
Eşti prea bun pentru a nutri vreodată gânduri criminale. 
Dar ai oare secrete pe care eu nu le cunosc? Cum poti, 
oare, să stăpâneşti soarta? 

— În momentul când îmi confirmi că mi-ai dăruit inima, 
sunt prea fericit ca să ştiu ce-aş putea răspunde. Am 
încredere în tine, Antoinette, nu mă voi lăsa cuprins nici de 
bănuieli, nici de false gelozii. Dar, dacă întâmplarea îţi va 
reda libertatea, noi suntem uniţi... 

— Întâmplarea, Armand, spuse ea, făcând unul dintre 
acele gesturi drăguţe cu capul, care par pline de 
subînţelesuri, şi pe care acest soi de femei îl aruncă uşor, 
aşa cum o cântăreaţă se distrează cântând. Pura 
întâmplare, continuă ea. Să ştii bine: dacă din vina ta i se va 


întâmpla vreo nenorocire domnului de Langeais, nu voi fi 
niciodată a ta. 

Se despărţiră mulţumiţi şi unul şi celălalt. Ducesa făcuse 
un pact ce-i permitea să dovedească lumii, prin vorbele şi 
prin faptele ei, că domnul de Montriveau nu-i era amant. În 
ceea ce-l privea pe el, vicleana îşi făcea socoteala că-l va 
obosi, neacordându-i alte favoruri decât cele furate în 
disputele mărunte al căror curs ea îl putea opri oricând va 
voi. Ştia atât de drăguţ să revoce a doua zi concesiile 
consimţite în ajun, era atât de hotărâtă să rămână virtuoasă 
trupeşte, încât nu vedea nicio primejdie pentru ea în aceste 
tratative de care nu au a se teme decât femeile cu adevărat 
îndrăgostite. În sfârşit, o ducesă care trăia despărțită de 
soţul ei oferea prea puţine lucruri dragostei, jertfindu-i o 
căsătorie de mult timp anulată. La rândul lui, Montriveau 
era foarte fericit că obținuse cea mai vagă dintre 
promisiuni, spulberând pentru totdeauna obiecțiile pe care 
o soţie le stoarce din credinţa conjugală pentru a se refuza 
amorului, şi se felicita că a mai cucerit puţin teren. Aşa că, 
un timp, se folosi de uzufructul drepturilor ce-i fuseseră 
acordate cu atâta greutate. Mai copil ca oricând, acest 
bărbat se lăsa dus de toate copilăriile ce fac din prima 
iubire o floare a vieţii. El redevenea mic, revărsându-şi şi 
sufletul şi toate forţele amăgite ale pasiunii sale asupra 
mâinilor acestei femei, asupra pârului ei blond ale cărui 
bucle înfoiate le sărută, asupra frunţii strălucitoare pe care 
el o vedea pură. Scăldată în iubire, învinsă de efluviile 
magnetice ale unui sentiment atât de fierbinte, ducesa ezita 
să dezlănţuie cearta ce trebuia să-i despartă pentru 
totdeauna. Această făptură plăpândă era mai femeie decât 
credea, încercând să împace exigenţele religiei cu 
înflăcărările vanităţii şi cu aparențele plăcerilor după care 
se pasionează pariziencele. În fiecare duminică asculta 
liturghia şi nu lipsea de la nicio slujbă; apoi, seara, se 
cufunda în îmbătătoarele voluptăţi pe care le stârnesc 
dorinţele mereu înăbuşite. Armand şi doamna de Langeais 


se asemănau cu acei fachiri din India ce sunt răsplătiți 
pentru castitatea lor prin ispitele pe care ea li le dăruie. 
Poate că şi ducesa izbutise să-şi mistifice iubirea în astfel de 
dezmierdări frăţeşti, ce-ar fi părut nevinovate oricui, dar pe 
care spiritul ei mândru le considera nemaipomenite 
depravări. Cum altfel s-ar explica misterul de neînțeles al 
necontenitelor ei şovăieli? În fiecare dimineaţă lua hotări 
rea să-şi închidă poarta pentru marchizul de Montriveau; şi, 
în fiecare seară, la ora ştiută, se lăsa vrăjită de el. După e 
uşoară apărare, se făcea mai puţin rea; vorba ei devenea 
blândă şi dulce; numai doi îndrăgostiţi puteau să fie aşa. 
Ducesa desfăşura cel mai scăpărător spirit, cochetăriile ei 
cele mai cuceritoare; apoi, după ce aţâţase sufletul şi 
simţurile iubitului ei, când acesta o îmbrăţişa, îi plăcea să se 
lase sărutată şi îmbrăţişată de el, dar avea un nec plus 
ultrai: al pasiunii ei; şi, când el ajungea până acolo, ea se 
îmbufna întotdeauna dacă, mânat de ardoare, generalul 
lăsa impresia că vrea să depăşească barierele. Nicio femeie 
nu se refuză fără motiv dragostei, nu e nimic mai firesc 
decât să cedeze; dar doamna de Langeais se împrejmuia 
îndată cu o a doua linie de fortificaţii, mai greu de cucerit 
decât prima. Ea invoca poruncile religiei. Nici cel mai 
exigent părinte al bisericii n-a pledat vreodată mai bine 
cauza lui Dumnezeu; niciodată răzbunările Celui-prea-înalt 
n-au fost mai bine justificate decât prin vocea ducesei. Şi nu 
întrebuința nici fraze de predică, nici dezvoltări retorice. 
Nu, ci îşi avea patosul ei personal. Celei mai arzătoare 
rugăminţi a lui Armand ea îi răspundea printr-o privire 
muiată în lacrimi, printr-un gest ce închipuia o cumplită 
plenitudine a sentimentelor, îl făcea să tacă cerându-i s-o 
cruţe; nu mai voia să asculte niciun cuvânt, voia să moară, 
iar moartea îi părea preferabilă unei fericiri criminale. 

— Oare nesupunerea faţă de Dumnezeu să nu însemne 
chiar nimic? îi spunea ea cu un glas slăbit în lupte lăuntrice 
asupra cărora această încântătoare comediană părea a fi 
căpătat cu greu o stăpânire trecătoare. Oamenii, pământul 


întreg ţi le-aş sacrifica bucuroasă; dar eşti prea egoist când 
îmi ceri întregul viitor pentru o clipă de plăcere. Haide, 
spune, nu eşti oare fericit? adăuga ea, întinzându-i mâna şi 
înfăţişându-i-se într-un neglijeu ce-i oferea îndrăgostitului 
consolări cu care el, de bună seamă, se simţea totuşi 
mulţumit. 

Dacă, pentru a-l domoli pe un bărbat a cărui pasiune 
înflăcărată îi da fiori nemaiîncercaţi, sau dacă, din 
slăbiciune, lăsa să i se fure vreun sărut fulgerător, îndată se 
făcea că-i e frică, se ruşina şi-l izgonea pe Armand de pe 
canapea, atunci când canapeaua devenea primejdioasă. 

— Plăcerile tale sunt păcate pe care le ispăşesc eu, 
Armand; mă costă penitenţe şi remuşcări, exclama ea. 

Când Montriveau se trezea la două scaune depărtare de 
această fustă aristocratică, începea să blesteme şi să-l 
hulească pe Dumnezeu. Atunci ducesa se supăra. 

— Dar, dragul meu, zicea ea sec, nu pricep de ce refuzi să 
crezi în Dumnezeu, când e imposibil să crezi în oameni. 
Taci, să nu-mi vorbeşti aşa; ai un suflet prea mare pentru a 
îmbrăţişa prostiile liberalismului, care are ambiția să-l ucidă 
pe Dumnezeu. 

Discuţiile teologice şi politice îi slujeau drept duşuri 
pentru a-l calma pe Montriveau, care nu mai ştia cum să se 
întoarcă la dragoste când ea îi aţâţa mânia, aruncându-l la 
mii de leghe de acest budoar în teoriile absolutismului pe 
care ştia să le apere minunat. Puţine femei îndrăznesc să fie 
democrate, ar fi prea în contradicţie cu despotismul lor în 
materie de sentimente. Dar adesea şi generalul îşi scutura 
coama, lăsa departe diplomaţia, mârâia ca un leu, se 
pregătea de atac, se arunca asupra prăzii, se întorcea 
înnebunit de iubire la iubita lui, incapabil să-şi stăpânească 
prea mult timp inima şi gândurile în flăcări. Când ducesa se 
simţea îmboldită de vreo ispită destul de aţâţătoare pentru 
a o compromite, ştia să iasă la timp din budoar: părăsea 
aerul încărcat de dorinţi pe care-l respira acolo, trecea în 
salon, se aşeza la pian, cânta cele mai fermecătoare arii de 


muzică modernă, amăgindu-şi astfel dragostea din simţuri, 
care uneori nu-i da pace, dar pe care avea tăria s-o învingă. 
În acele clipe era sublimă în ochii lui Armand: nu se mai 
prefăcea, părea sinceră, iar bietul îndrăgostit se credea 
iubit. Rezistenţa ei egoistă îi făcea s-o ia drept o fiinţă 
sfântă şi virtuoasă, iar el, generalul de artilerie, se resemna 
şi vorbea despre dragostea platonică! După ce se sătura de 
jocul de-a religia pentru mântuirea ei personală, doamna de 
Langeais o lua de la cap pentru cea a lui Armand: voia să-l 
readucă la sentimente creştine, îi tălmăcea Geniul 
creştinismuluii2* pentru uzul militarilor. Montriveau îşi 
pierdea răbdarea, găsea jugul prea greu. O! atunci, din 
spirit de contradicţie, ea îi împuia capul cu Dumnezeu, ca să 
vadă dacă Dumnezeu o va scăpa de un om ce mergea drept 
spre ţintă cu o stăruinţă de care ea începea să se 
înspăimânte. De altfel, ducesei îi plăcea să prelungească 
orice dispută ce părea să eternizeze lupta morală după care 
avea să urmeze o luptă materială mult mai primejdioasă. 
Dar dacă opoziţia ridicată în numele legilor căsniciei 
reprezentase perioada civilă a acestui război sentimental, 
situaţia de acum ar constitui perioada religioasă, şi 
cunoscu, ca şi precedenta, un moment de criză, după care 
îndârjirea avea să scadă. Într-o seară, Armand, venit 
întâmplător mai devreme, îl găsi pe domnul abate 
Gondrand, duhovnicul doamnei de Langeais, aşezat într-un 
fotoliu de lângă şemineu, ca un om ce-şi mistuia cina şi 
dulcile păcate ale pocăinţei sale. Vederea acestui bărbat cu 
obraji fragezi şi odihniţi, cu frunte senină, cu gura ascetică 
şi cu privire rea de inchizitor, ce avea în ţinuta lui o 
veritabilă nobleţe ecleziastică, iar în veşminte deja violetul 
episcopal, înnegură cumplit chipul lui Montriveau, care nu 
salută pe nimeni şi rămase tăcut. Scos din iubirea lui, 
generalul nu era lipsit de tact; ghici deci, schimbând câteva 
priviri cu viitorul episcop, că el era promotorul piedicilor cu 
care se înarma împotriva lui dragostea ducesei. Un abate 
ambițios să-i drămuiască şi să-i îngrădească fericirea unui 


om oţelit ca Montriveau? acest gând îi clocotea pe chip, îi 
crispa degetele, îl făcu să se scoale, să se plimbe, să se 
zbuciume; apoi, când se aşeza la loc, gata să răbufnească, o 
singură privire a ducesei izbutea să-l potolească. Doamna 
de Langeais, fără să se sinchisească de sumbra tăcere a 
iubitului ei, de care orice femeie s-ar fi simţit jenată, 
continua să  converseze foarte spiritual cu domnul 
Gondrand despre necesitatea de a restabili religia în 
vechea ei strălucire. Ea argumenta mai bine chiar decât 
abatele motivul pentru care biserica trebuie să fie o putere 
şi temporală şi spirituală totodată, şi regreta că în camera 
pair-ilor nu există încă o bancă a episcopilor aşa cum există 
în Camera Lorzilor!80. În cele din urmă însă, abatele, ştiind 
că postul Paştilor îi va oferi prilejul să-şi ia revanşa, îi cedă 
generalului locul şi plecă. Ducesa de-abia putu să se ridice 
spre a face în faţa duhovnicului ei o smerită reverență, ca 
răspuns la plecăciunea acestuia, într-atât era de intrigată 
de atitudinea lui Montriveau. 

— Ce ai, dragul meu? 

— Mi-e greață de abatele ăsta al tău. 

— De ce n-ai luat o carte? îi zise ea, fără să ia seama dacă 
o aude sau nu abatele ce închidea uşa. 

Montriveau rămase mut o clipă, căci ducesa îşi însoţi 
cuvintele de un gest care le sporea impertinenţa vădită. 

— Dragă Antoinette, îţi mulţumesc că dai dragostei 
întâietate faţă de Biserică, dar, te implor, îngăduie-mi să-ţi 
pun o întrebare. 

— A! Mă interoghezi. Chiar te rog, continuă ea. Nu eşti 
oare prietenul meu? Aş putea, fireşte, să-ţi arăt adâncul 
inimii mele, n-ai vedea acolo decât o singură imagine. 

— I-ai vorbit acestui ins despre iubirea noastră? 

— E duhovnicul meu. 

— Ştie că te iubesc? 

— Domnule de Montriveau, nu ai pretenţia, îmi închipui, 
să te amesteci în tainele spovedaniei mele? 


— Aşadar, acest ins cunoaşte toate disputele noastre şi 
iubirea pe care ţi-o port... 

— Un ins, domnule? Zi Dumnezeu! 

— Dumnezeu! Dumnezeu! Nu trebuie să fiu decât eu în 
inima dumitale. Dar lasă-l pe Dumnezeu liniştit, acolo unde 
e, din dragoste pentru El şi pentru mine. Doamnă, nu te vei 
mai duce la spovedanie, sau... 

— Sau? spuse ea zâmbind. 

— Sau eu nu voi mai veni aici. 

— Pleacă, Armand. Adio, adio pentru totdeauna. 

Se ridică şi trecu în budoarul ei, fără să-i mai arunce vreo 
privire lui Montriveau, care rămase în picioare, cu mâna 
sprijinită pe un scaun. N-a ştiut nici el, niciodată, câtă 
vreme a stat aşa. Sufletul are puterea nevăzută de a mări 
ori de a micşora timpul. Deschise uşa budoarului; era 
întuneric. O voce slabă ridică tonul pentru a spune răstit: - 
N-am sunat. De ce intri fără să te fi chemat? Suzette, lasă- 
mă. 

— 'Ţi-e rău? exclamă Montriveau. 

— Du-te, domnule, răspunse ea şi sună, ieşi de-aici, cel 
puţin pentru o clipă. 

— Doamna ducesă vrea să aprinzi lumina, spuse el 
valetului, care veni în budoar să aprindă lumânările. 

Când valetul îi lăsă singuri pe cei doi îndrăgostiţi, 
doamna de Langeais rămase culcată pe divanul ei, mută, 
nemişcată, de parcă Montriveau nici n-ar fi fost acolo. 

— Scumpa mea, spuse el cu un accent de durere şi de 
bunătate sublimă, am greşit. Nu mi-ar plăcea, bineînţeles, 
să te ştiu lipsită de credinţă. 

— "Tot e bine, replică ea, fără să-l privească şi cu o voce 
aspră, că recunoşti necesitatea conştiinţei. Îţi mulţumesc în 
numele lui Dumnezeu. 

Generalul, mâhnit de neîndurarea acestei femei, care ştia 
să devină, după plac, o străină sau o soră pentru el, făcu un 
pas deznădăjduit spre uşă, gândindu-se s-o părăsească pe 
ducesă pentru totdeauna fără a-i spune un cuvânt. Suferea, 


iar ducesa râdea în sinea ei de suferinţele pricinuite printr- 
o tortură morală cu mult mai crudă decât tortura judiciară 
de odinioară. Acest bărbat însă nu mai era stăpân pe 
hotărârile lui. În orice împrejurare dificilă, o femeie este, 
într-un fel, plină de o anumită cantitate de vorbe; şi dacă nu 
le-a rostit, simte senzaţia pe care o dă vederea unui lucru 
neterminat. Doamna de Langeais, care nu spusese totul, 
reluă vorba. 

— Nu avem aceleaşi convingeri, generale, îmi pare foarte 
rău. Ar fi cumplit pentru o femeie să nu creadă într-o religie 
care îngăduie să iubeşti până dincolo de mormânt. Nu mă 
refer la sentimentele creştineşti, pe care nu le înţelegi. 
Lasă-mă să-ţi vorbesc numai despre convenienţe. Vrei să-i 
interzici unei femei de la curte sfânta împărtăşanie înainte 
de sfintele sărbători ale Paştilor? Şi totuşi, orice om trebuie 
să ştie să tacă ceva folositor pentru partidul său. Oricât ar 
dori, liberalii nu vor ucide sentimentul religios. Totdeauna 
religia va fi o necesitate politică. Te-ai însărcina să 
guvernezi un popor de raţionalişti? Napoleon n-a îndrăznit, 
el i-a prigonit pe ideologi. Pentru a împiedica popoarele să 
devină raţionaliste, trebuie să li se impună sentimente. Să 
acceptăm deci religia catolică cu toate urmările ei. Dacă 
vrem ca Franţa să meargă la liturghie, nu suntem oare 
datori să începem prin a merge noi înşine? Vezi, Armand, 
religia este legătura prin care principiile conservatoare 
îngăduie bogaţilor să trăiască liniştiţi. Religia este strâns 
legată de proprietate. Fireşte că e mai frumos să cârmuieşti 
popoarele prin idei morale decât prin eşafoade, ca pe 
timpul Terorii'!:, singurul mijloc pe care detestabila 
voastră revoluţie l-a inventat spre a se face ascultată. 
Preotul şi regele ne reprezintă pe noi toţi, pe tine, pe mine, 
pe prinţesa cu care sunt prietenă, într-un cuvânt, 
personifică toate interesele oamenilor de treabă. Haide, 
dragul meu, rămâi în partidul tău, tu, care ai putea să devii 
aici un Sylla!*2:, dacă ai avea cea mai mică ambiţie. Nu 
cunosc politica, eu judec prin sentiment; totuşi, ştiu destul 


pentru a-mi da seama că societatea s-ar prăbuşi dacă i-am 
pune mereu în discuţie temeliile... 

— Dacă regele şi curtenii voştri, dacă guvernul vostru 
gândesc tot aşa, îmi faceţi milă, spuse Montriveau. 
Restauraţia, doamnă, trebuie să-şi spună ca şi Catherine de 
Medicis, când a crezut, pierdută bătălia de la Dreuxi8: «Ei 
bine, ne vom face protestanți». Or, 1815 este bătălia 
voastră de la Dreux. Ca şi tronul de pe acele vremuri, aţi 
câştigat-o în fapt, dar aţi pierdut-o în drept. Protestantismul 
politic este biruitor în spirit. Dacă nu vreţi să daţi un edict 
ca acela de la Nantesi24:, sau dacă, după ce îl daţi, îl veţi 
revoca, dacă într-o zi se va demonstra şi dovedi că nu mai 
doriţi Carta!55*, care nu este decât un zălog dat menţinerii 
intereselor revoluţionare, Revoluţia se va ridica iarăşi 
cumplită şi nu va trebui să vă dea decât o singură lovitură; 
nu ea va fi cea care va pieri din Franţa; aici ea este însuşi 
pământul. Oamenii se lasă ucişi, interesele însă nu... Eh, 
Dumnezeule, ce ne pasă de Franţa, de tron, de legitimitate, 
de lumea întreagă? Astea-s poveşti, pe lângă fericirea mea. 
Domniţi, prăbugşiţi-vă, puţin mă interesează. Unde sunt 
deci? 

— Dragul meu, eşti în budoarul doamnei ducese de 
Langeais. 

— Nu, nu, nicio ducesă, nicio de Langeais, sunt lângă 
scumpa mea Antoinette! 

— Vrei să-mi faci plăcerea să rămâi acolo unde eşti? 
spuse ea râzând şi îndepărtându-l, însă fără violenţă. 

— Nu m-ai iubit, aşadar, niciodată, spuse el cu o furie 
care-i scăpără în ochi ca nişte fulgere. 

— Nu, dragul meu. 

Acest nu preţuia cât un da. 

— Sunt un mare prost, răspunse el sărutând mâna 
cruntei lui regine redevenită femeie. 

— Antoinette, continuă Montriveau sprijinindu-şi capul pe 
picioarele ei, tu eşti prea castă şi prea duioasă pentru a 
vorbi de fericirea noastră cuiva pe lumea asta. 


— Ah! eşti un mare zăpăcit, spuse ea, ridicându-se printr- 
o mişcare graţioasă, deşi grăbită. Şi fără să mai adauge o 
vorbă, fugi în salon. 

— Ce-o fi având? se întrebă generalul, care nu putea să-şi 
dea seama de puterea comoţiilor pe care fruntea lui 
fierbinte le transmisese iubitei sale ca pe un curent electric, 
din creştet până-n talpa. 

În clipa în care sosea şi el furios în salon, auzi nişte 
acorduri cereşti. Ducesa era la pian. Oamenii de ştiinţă sau 
poeţii, care pot să înţeleagă şi să se bucure totodată, fără ca 
reflecţia să le micşoreze plăcerea, simt că alfabetul şi 
frazeologia muzicală sunt instrumentele intime ale 
compozitorului, aşa cum lemnul şi arama sunt cele ale 
executantului. Pentru ei există o muzică aparte în adâncul 
dublei expresii a limbajului senzual al sufletelor. Andiamo, 
mio ben!&! poate să stoarcă lacrimi de bucurie sau să te 
facă să râzi de milă, totul depinzând de cântăreaţă. Din 
când în când, pe pământul acesta larg, vreo tânără ce se 
încovoaie sub greutatea unui chin fără nume, vreun bărbat, 
al cărui suflet vibrează la atingerile unei pasiuni, iau o tema 
muzicală şi se înţeleg cu cerul, sau îşi vorbesc lor înşile în 
vreo melodie sublimă, un fel de poem pierdut. Or, generalul 
asculta în acea clipa o astfel de poezie tot atât de 
necunoscută ca plângerea singuratică a unei păsări moarte 
fără tovarăş într-o pădure virgină. 

— O, Doamne! Ce cânţi? întrebă el cu vocea înfiorată. 

— Preludiul unei romanțe numite, mi se pare, Fluviul Tag. 

— N-am ştiut ce poate să însemne o muzică de pian, 
răspunse el. 

— Eh, dragul meu, spuse ea aruncându-i pentru prima 
dată o privire de femeie îndrăgostită, nu ştii nici că eu te 
iubesc, că mă faci să sufăr îngrozitor şi că adeseori trebuie 
să mă plâng fără a mă face prea înţeleasă altfel aş fi a ta... 
Dar tu nu vezi nimic. 

— lar tu nu vrei să mă faci fericit. 

— Armand, aş muri de durere a doua zi. 


Generalul ieşi brusc, dar când ajunse în strada îşi şterse 
două lacrimi pe care avusese tăria să şi le ascundă în ochi. 

Religia rezistă trei luni. Când acest termen expiră, 
ducesa, sătulă să se tot repete, îl cedă pe Dumnezeu, legat 
de mâini şi de picioare iubitului ei. Se temea, poate, că tot 
vorbind despre veşnicie, să nu eternizeze dragostea 
generalului în lumea asta şi în cealaltă. Spre cinstirea 
acestei femei, e necesar s-o credem fecioară, fie numai şi în 
privinţa inimii; altminteri ar fi prea oribilă. Încă destul de 
departe de acea vârstă la care şi bărbatul şi femeia se află 
mult prea aproape de viitor pentru a-şi mai irosi timpul şi a 
mai căuta noduri în papură bucuriilor lor, ea, fără îndoială, 
nu era la prima ei iubire, dar era cele dintâi plăceri. Lipsită 
de putinţa de a compara binele cu răul, lipsită de 
suferinţele prin care ar fi învăţat să preţuiască valoarea 
comorii aruncate la picioarele ei, ducesa îşi bătea joc de ele. 
Necunoscând  strălucitoarele bucurii ale luminii, se 
complăcea să rămână în beznă. Armand, care începea să 
întrezărească ciudata situaţie, îşi punea nădejdea în primul 
cuvânt al naturii. Se gândea, în fiecare seară, când pleca de 
la doamna de Langeais, că o femeie nu accepta timp de 
şapte luni amabilităţile unui bărbat şi dovezile de iubire 
cele mai duioase, de mai gingaşe, şi nu se supune 
exigenţelor exterioare ale unei pasiuni, ca s-o înşele într-o 
clipă, aşa încât aştepta răbdător anotimpul însorit, 
neîndoindu-se că va culege roadele în pârgă. Înţelesese pe 
deplin scrupulele femeii măritate şi scrupulele religioase. 
Ba chiar era bucuros de asemenea împotriviri. O credea pe 
ducesă pudică, pe când ea nu era decât îngrozitor de 
cochetă; şi nici n-ar fi vrut-o altfel. Îi plăcea deci să vadă 
născocind piedici în calea lui; nu le biruia el treptat? Şi 
fiecare biruinţă nu sporea plăpânda sumă de intimităţi 
amoroase îndelung interzise, apoi îngăduite de ea cu toate 
aparențele iubirii? Dar el se obişnuise atât de mult cu 
măruntele şi disputatele cuceriri cu care se mândresc 
îndrăgostiţii sfioşi, încât îi deveniseră deprinderi. În ceea ce 


priveşte piedicile, nu mai avea aşadar decât propriile lui 
spaime de învins; nu mai vedea în calea fericirii lui altă 
piedică decât capriciile celei ce se lăsa numită Antoinette. 
Se hotări atunci să dorească mai mult, să dorească totul. 
Timid ca un tânăr îndrăgostit ce nu cutează să creadă în 
prăbuşirea idolului lui, şovăi mult timp şi trăi acele cumplite 
reacţii ale inimii, acele doruri înfrânate straşnic pe care un 
cuvânt le nimiceşte, acele decizii vajnice care-şi dau duhul 
în pragul unei uşi. Se dispreţuia că nu are tăria să rostească 
un cuvânt, şi nu-l rostea. Totuşi, într-o seară, se pregăti, 
printr-o sumbră melancolie, să treacă la cererea aprigă a 
drepturilor lui ilegal legitime. Ducesa nu aşteptă jalba 
sclavului ei pentru a-i ghici dorinţa. O dorinţă de bărbat 
este ea vreodată un secret? N-au toate femeile priceperea 
înnăscută de a tălmăci anumite schimbări ale fizionomiei? 

— Ei cum! nu vrei să-mi mai fi prieten? zise ea 
întrerupându-l de la primul cuvânt şi aruncându-i priviri 
înfrumuseţate de o împurpurare dumnezeiască ce se 
revărsă ca un sânge proaspăt peste obrazul ei suav. Spre a- 
mi răsplăti generozitatea, vrei să mă dezonorezi. Meditează 
puţin, eu am meditat mult, eu mă gândesc mereu la noi. 
Există o probitate a femeii, de la care noi nu trebuie să ne 
abatem, aşa cum voi nu trebuie; a vă abateţi de la onoare. 
Eu nu ştiu să înşel. Dacă voi fia ta, nu voi mai putea să fiu 
cu niciun chip soţia domnului de Langeais. Îmi pretinzi deci 
sacrificiul situaţiei mele, al rangului, al vieţii mele, pentru o 
dragoste îndoielnică, ce n-a avut şapte luni de răbdare. 
Cum! vrei să-mi răpeşti libertatea de a dispune de mine 
însămi? Nu, nu, nu-mi mai vorbi aşa. Nu, nu-mi mai spune 
nimic. Nici nu vreau, nici nu pot să te ascult. Şi doamna de 
Langeais îşi prinse părul cu amândouă mâinile, pentru a 
aşeza la loc buclele căzute pe frunte, care-o enervau, şi 
păru foarte însufleţită. — Vii la o fiinţă slabă, cu nişte 
calcule bine socotite, spunându-ţi; o să-mi vorbească despre 
soţul ei o vreme, pe urmă despre Dumnezeu, pe urmă 
despre urmările inevitabile ale iubirii; dar am să uzez, am 


să abuzez de influenţa pe care o voi cuceri; mă voi face 
necesar; voi avea de partea mea legăturile obişnuinţei şi 
relaţiile noastre devenite publice; în sfârşit, după ce toată 
lumea va accepta legătura noastră, voi fi stăpânul acestei 
femei. Fii cinstit, astea-s gândurile tale... Ah! calculezi, şi 
mai spui că iubeşti, uf! Eşti îndrăgostit, hm! te şi cred! Mă 
doreşti, şi vrei să mă ai ca amantă, atâta tot. Ei bine, nu, 
ducesa de Langeais nu va cobori până acolo. Prosteşte-le pe 
burghezele naive cu prefăcătoriile tale; pe mine nu, 
niciodată! Nimic nu-mi dă siguranţa iubirii tale. Îmi vorbeşti 
de frumuseţea mea, poate că peste şase luni devin slută, ca 
buna mea prinţesă. Eşti vrăjit de spiritul meu, de gingăşia 
mea; vai, Doamne, o să te deprinzi cu ea, după cum o să te 
deprinzi şi cu plăcerea. Nu te-ai obişnuit oare, în câteva 
luni, cu favorurile pe care am avut slăbiciunea să ţi le 
acord? Când voi fi pierdută, într-o zi nu-mi vei da altă 
explicaţie despre schimbarea ta decât cuvântul decisiv: nu 
te mai iubesc. Rang, avere, onoare, toată ducesa de 
Langeais va fi înghițită de o speranţă înşelată. Voi avea copii 
care vor confirma ruşinea mea, şi... dar, reluă ea, lăsând să- 
i scape un gest de enervare, sunt prea bună explicându-ţi 
ceea ce ştii mai bine decât mine. Hai! Să rămânem aşa. 
Sunt foarte fericită că încă mai pot să rup legăturile pe care 
le crezi atât de tari. Să fie oare un lucru atât de eroic a veni 
la palatul de Langeais să-ţi petreci în fiecare seară câteva 
clipe lângă o femeie al cărei gungurit îţi place, de care te 
amuzi ca de o jucărie? Dar câţiva tineri drăguţi stau la 
mine, de la ora trei până la cinci, tot aşa de punctual cum 
stai şi tu seara. Aceia sunt mai cumsecade. Îmi bat joc de ei, 
iar ei îndură liniştit şi răutăţile mele, şi mă fac să râd; pe 
când tu, căruia îi acord cele mai preţioase comori ale 
sufletului meu, vrei să mă pierzi şi să-mi pricinuieşti mii de 
necazuri! Taci, destul, destul, spuse ea văzându-l gată să 
vorbească, nu ai nici inimă, nici suflet, nici gingăşie. Ştiu ce 
vrei să-mi spui. Ei bine, da! Prefer să trec în ochii tăi drept 
o femeie rece, insensibilă, fără pasiune, fără inimă chiar, 


decât să trec în ochii lumii drept o femeie ordinară, decât să 
fiu condamnată la chinurile veşnice, după ce voi fi 
condamnată la pretinsele tale plăceri, de care bineînţeles 
că te vei sătura. Dragostea ta egoistă nu merită atâtea 
sacrificii... 

Aceste cuvinte reproduc imperfect ceea ce fredona 
ducesa cu prolixitatea unei flaşnete. Ea putu, fireşte, să 
vorbească mult timp, bietul Armand neopunând drept 
răspuns torentului ei de note şuierate decât o tăcere plină 
de simţăminte cumplite. Pentru prima oară, el întrezărea 
cochetăria ducesei şi-şi da seama instinctiv că dragostea 
curată, dragostea împărtăşită a unei femei sincere nu 
calculează, nu raţionează aşa. Pe urmă, simţi un fel de 
ruşine amintindu-şi că fără să vrea îşi făcuse într-adevăr 
calculele ale căror scopuri odioase i se reproşau. Apoi, 
analizându-se cu o bună credinţă îngereasca, nu mai găsi 
decât egoism în cuvintele lui, în ideile lui, în răspunsurile lui 
imaginate, dar nerostite. Se consideră vinovat şi, în 
disperarea lui, îi veni să se arunce pe fereastră. Eul îl 
ucidea. Ce să-i spui, într-adevăr, unei femei care nu crede în 
iubire? «Lasă-mă să-ţi dovedesc cât de mult te iubesc eu?» 
Totdeauna eu. Montriveau nu ştia, cum ştiu în asemenea 
împrejurări eroii budoarelor, să-l imite pe severul logician 
ce se plimba pe sub nasul pyrronienilorit?*+ care negau 
mişcarea. Acestui om curajos îi lipsea tocmai curajul 
obişnuit al amanţilor ce cunosc formulele algebrei feminine. 
Dacă atâtea femei, chiar şi cele mai virtuoase, sunt prada 
bărbaţilor abili în dragoste, cărora vulgul le dă o poreclă 
urâtă, poate că asta se datoreşte faptului că ei sunt mari 
demonstratori şi că dragostea pretinde, în ciuda duioaselor 
ei simţăminte poetice, mai multă geometrie decât se crede. 
Or, ducesa şi Montriveau se asemănau prin aceea că erau 
amândoi la fel de nepricepuţi în dragoste. Ea cunoştea 
puţină teorie, ignora practica, nu simţea nimic şi chibzuia 
totul. Montriveau cunoştea puţină practică, ignora teoria şi 
simţea prea mult pentru a mai chibzui. Amândoi îndurau 


deci chinul acestei situaţii ciudate. În acea clipă supremă, 
miriadale lui de gânduri puteau să se reducă la atât: «Lasă- 
te posedată!» Frază groaznic de egoistă pentru o femeie 
căreia asemenea cuvinte nu-i trezeau nicio amintire şi nu-i 
stârneau nicio imagine. Totuşi, trebuia să răspundă. Cu 
toate că îşi simţea sângele biciuit de frăzuleţele ei ca nişte 
săgeți, foarte ascuţite, foarte reci, foarte usturătoare, 
zvârlite una după alta, Montriveau trebuia să-şi ascundă 
mânia ca să nu piardă totul printr-o vorbă necugetată. 

— Doamnă ducesă, sunt foarte mâhnit că Dumnezeu n-a 
născocit pentru femeie un alt chip de a-şi confirma darul 
inimii decât adăugând şi pe acela al persoanei ei. Marele 
preţ pe care ţi-l acorzi singură îmi arată că nici eu nu 
trebuie să-ţi acord unul mai mic. Dacă îmi dăruieşti sufletul 
şi toate sentimentele dumitale aşa cum spui, ce importanţă 
mai are restul? De altminteri, dacă fericirea mea ţi se pare 
un sacrificiu atât de greu, să nu mai vorbim despre asta. Te 
mai rog doar să-i ierţi unui bărbat cu inimă că se simte 
umilit văzându-se luat drept un armăsar. 

Tonul ultimei fraze ar fi înfricoşat poate pe o altă femeie; 
dar când una dintre aceste poale-lungi s-a situat mai presus 
de orice, lăsându-se divinizată, nicio putere de pe pământ 
nu poate fi mai orgolioasă decât ea. 

— Domnule marchiz, eu sunt mâhnită că Dumnezeu n-a 
născocit pentru bărbat un mod mai nobil de a-şi confirma 
darul inimii altfel decât prin exprimarea unor dorinţe foarte 
vulgare. Dacă, dăruindu-ne, devenim sclave, un bărbat, 
acceptându-ne, nu se angajează cu nimic! Cine mă asigură 
că voi fi întotdeauna iubită? S-ar putea ca tocmai dragostea 
pe care ţi-aş dovedi-o în fiecare clipă, spre a te face să mă 
iubeşti şi mai mult, să devină un motiv să mă părăseşti. Nu 
vreau să fiu a doua ediţie a doamnei de Beauseant. Se ştie 
oare vreodată ce vă ţine în preajma noastră? Răceala 
noastă statornică este secretul statornicei pasiuni a câtorva 
dintre voi; pentru alţii, e nevoie de un devotament 
neîntrerupt, de o adoraţie de fiecare clipă; pentru unul, 


duioşia; pentru altul, despotismul. Nicio femeie n-a putut 
încă să vă descifreze bine inimile. Urmă o pauză, după care 
ea schimbă tonul. 

— În sfârşit, dragul meu, n-ai să poţi împiedica o femeie 
să tremure când îşi pune întrebarea: Voi fi iubită 
totdeauna? Oricât de crude ar fi, vorbele mele sunt dictate 
de teama de a te pierde. Ah, Doamne! nu eu îţi spun toate 
astea, dragul meu, ci raţiunea; dar cum de se găseşte ea la 
o fiinţă atât de nebună ca mine? Într-adevăr nu ştiu nimic. 

Să asculţi un asemenea răspuns, început cu cea mai 
muşcătoare ironie şi încheiat cu cele mai melodioase 
accente de care o femeie s-a slujit vreodată pentru a 
zugrăvi dragostea în nevinovăția ei, nu însemna oare a urca 
într-o clipă de la martiriu la ceruri? Montriveau păli şi, 
pentru prima dată în viaţa lui, căzu la picioarele unei femei. 
Sărută poalele rochiei ducesei, picioarele, genunchii; dar, 
din respect faţă de foburgul Saint-Germain, nu e necesar să 
dezvăluim tainele budoarelor lui, unde se pretinde totul de 
la iubire, în afară de ceea ce ar putea să dovedească iubire. 

— Scumpă Antoinette, exclamă Montriveau în delirul în 
care îl cufundase totalul abandon al ducesei, care se socoti 
generoasă lăsându-se adorată; da, ai dreptate, nu vreau să 
mai nutreşti nicio îndoială. În clipa aceasta şi eu tremur la 
gândul de a nu fi părăsit de îngerul vieţii mele, şi aş vrea să 
născocesc pentru noi nişte legături de nedesfăcut. 

— A! zise ea abia şoptit, vezi, am dreptate. 

— Lasă-mă să termin, continuă Armand; vreau prin 
câteva cuvinte să-ţi risipesc toate temerile. Ascultă! Dacă te 
voi părăsi, voi merita o mie de morţi. Fii a mea cu totul, şi îţi 
voi da dreptul să mă ucizi dacă te voi înşela. Eu însumi voi 
scrie o scrisoare prin care voi declara că sunt silit să mă 
omor pentru vreun motiv oarecare; voi aşterne acolo 
ultimele mele hotărâri. Vei păstra acest testament ce va 
explica moartea mea şi vei putea astfel să te răzbuni fără să 
ai a te teme de nimic, nici din partea lui Dumnezeu, nici din 
partea oamenilor. 


— Am eu nevoie de o asemenea scrisoare? Dacă voi 
pierde dragostea ta, ce-mi mai poate aduce viaţa? Dacă aş 
vrea să te omori, n-ar însemna să te urmez? Nu, îţi 
mulţumesc pentru idee, dar nu vreau nicio scrisoare. N-ar 
trebui atunci să cred că-mi eşti credincios de teamă? Şi apoi 
primejdia unei infidelităţi n-ar putea să constituie o ispită 
pentru cel ce-şi dăruie astfel viaţa? Armand, ceea ce vreau 
eu este singurul lucru greu de împlinit. 

— Dar ce anume vrei? 

— Vreau ca tu să mă asculţi; iar eu să fiu liberă. 

— Dumnezeule, exclamă el, sunt ca un copil. 

— Un copil încăpățânat şi tare răsfăţat, spuse ea 
mângâind părul bogat de pe capul pe care-l ţinea pe 
genunchi. Oh! da, mult mai iubit decât crede el, şi totuşi 
tare neascultător. De ce să nu rămânem aşa? De ce să nu- 
mi sacrifici nişte dorinţe ce mă jignesc? De ce să nu 
primeşti ceea ce îţi acord, dacă asta-i tot ceea ce pot eu să- 
ţi dăruiesc în mod cinstit? Nu eşti oare fericit? 

— Oh! da, zise el, sunt fericit atunci când nu am nicio 
îndoială. Antoinette, în iubire, a te îndoi nu înseamnă oare a 
muri? 

Şi se arătă deodată aşa cum era şi aşa cum sunt toţi 
bărbaţii sub focul dorințelor: elocvent şi convingător. După 
ce gustase plăcerile îngăduite, fără îndoială, prin vreun 
ucaz tainic şi iezuitic, ducesa cunoscu emoţiile cerebrale a 
căror deprindere făcuse ca dragostea lui Armand să-i fie tot 
atât de necesară ca şi societatea, baiul ori Opera. Să te vezi 
adorată de un bărbat a cărui superioritate, al cărui caracter 
inspiră spaimă; să faci din el un copil; să te joci cu, el ca 
Popeeai:t&:- cu un Nero; multe femei, ca de pildă soțiile lui 
Henric al VIll-lea!*, au plătit o astfel de fericire 
periculoasă cu tot sângele din vinele lor. Ei bine, ciudată 
presimţire! Lăsându-l să-şi plimbe fericit degetele prin 
frumoasele ei plete, atât de blonde încât păreau albe, 
simțindu-se strânsă de mâna mică a acestui bărbat într- 
adevăr mare, jucându-se ea însăşi cu buclele negre ale 


părului său, în acest budoar în care ea domnea, ducesa îşi 
spuse: «Omul ăsta e în stare să mă omoare dacă-şi va da 
seama că râd de el». 

Domnul de Montriveau rămase până la orele două din 
noapte lângă iubita lui, care din acea clipă nu i se mai păru 
nici ducesă, nicio Navarreins: Antoinette împinsese 
prefăcătoria până la a părea femeie. În această seară 
fermecătoare, mai frumoasă decât cea mai frumoasă 
introducere pe care o pariziancă a făcut-o vreodată pentru 
ceea ce lumea numeşte o greşeală, generalul putu să vadă 
în ea, cu toate sclifoselile unei pudori prefăcute, întreaga 
frumuseţe a tinerelor fete. Putu să creadă, cu oarecare 
temei, că atâtea dispute capricioase alcătuiau vălurile cu 
care un suflet ceresc se înveşmântase, şi că el era dator să 
le ridice unul câte unul, ca pe acelea în care ea îşi învăluia 
adorabila făptură. Ducesa i se păru cea mai naivă, cea mai 
neprihănită dintre iubite, şi făcu din ea femeia visurilor lui; 
plecă fericit că a izbutit, în sfârşit, să-i smulgă atâtea dovezi 
de iubire, încât i se părea cu neputinţă să nu fie de aici 
înainte, pentru ea, un soţ tainic, a cărui alegere era 
încuviinţată de Dumnezeu. Cu un astfel de gând şi cu 
candoarea celor ce simt toate îndatoririle iubirii când îi 
savurează plăcerile, Armand se întoarse domol spre casă. O 
luă de-a lungul cheiurilor; ca să poată vedea cât mai mult 
din spaţiile cereşti, ar fi vrut să lărgească firmamentul şi 
lumea întreagă, simţindu-şi inima mărită. 1 se părea că 
plămânii lui aspiră mai mult aer decât în ajun. Mergând, îşi 
limpezea gândurile, şi îşi făgăduia s-o iubească atât de 
evlavios pe ducesă, încât în fiecare zi ea să poată găsi în 
fericirea lor netulburată o iertare a greşelilor ei sociale. 
Duioase frământări ale unei vieţi pline! Oamenii care au 
destulă tărie pentru a-şi colora sufletul cu o singură iubire 
simt bucurii infinite contemplând într-o clipă o întreagă 
viaţă necontenit arzătoare, aşa cum unii călugări puteau 
contempla lumina divină în extazurile lor. Fără o asemenea 
credinţă în trăinicia ei, dragostea n-ar însemna nimic; 


statornicia o înnobilează. Plecând astfel, în prada fericirii, 
Montriveau înţelegea ce înseamnă o pasiune. «Deci ne 
aparţinem unul celuilalt pentru totdeauna!» Acest gând era 
pentru el un talisman ce-i împlinea ţelurile vieţii. Nu se 
întreba dacă ducesa se va schimba, dacă iubirea lor va 
dăinui; nu, el credea, el avea credinţă, una dintre virtuțile 
fără de care nu există lume viitoare pentru creştini, şi care 
poate că este încă şi mai necesară pentru societate. Pentru 
întâia oară, concepea viaţa prin sentimente, el, care nu 
trăise decât prin cea mai încordată activitate a forţelor lui 
omeneşti, devotamentul aproape corporal al soldatului. 


A doua zi, domnul de Montriveau plecă devreme în 
foburgul Saint-Germain. Trebuia să se întâlnească cu cineva 
într-o casă vecină cu palatul Langeais, spre care, după ce-şi 
termină treburile, plecă aşa cum ar fi plecat spre propria-i 
casă. Generalul mergea întovărăşit de un bărbat faţă de 
care, atunci când îl întâlnea prin saloane, părea a manifesta 
un fel de aversiune. Era marchizul de Ronquerolles, a cărui 
faimă se răspândise în budoarele Parisului; inteligent, 
talentat, curajos mai ales, el da tonul întregului tineret din 
Paris; un crai deopotrivă invidiat, atât pentru succesele cât 
şi pentru experienţa lui, şi căruia nu-i lipseau nici averea, 
nici obârşia aleasă, care, la Paris, adăuga atâta strălucire 
calităţilor oamenilor la modă. 

— Unde te duci? îl întrebă domnul de Ronquerolles pe 
Montriveau. 

— La doamna de Langeais. 

— A! e adevărat, uitasem că te-ai prins în mrejele ei. 
Iroseşti cu ea o dragoste pe care ai putea s-o foloseşti mult 
mai bine în altă parte. Puteam să-ţi dau în schimb zece 
femei, mai preţioase de o mie de ori decât această 
curtezană cu titluri nobiliare care face cu capul ceea ce alte 
femei mai sincere fac... 

— Ce tot spui tu, dragul meu, zise Armand întrerupându-l 
pe Ronquerolles, ducesa e un înger de nevinovăție. 


Pe Ronquerolles îl pufni râsul. 

— Fiindcă crezi asta, scumpul meu, zise el, sunt dator să 
te luminez. O singură întrebare! Între noi, nu are nicio 
urmare: ai avut-o pe ducesă? Dacă da, nu mai am nimic de 
zis. Hai, mărturiseşte! Tu nu trebuie să-ţi pierzi vremea 
altoindu-ţi frumosul suflet pe o natură ingrată care va lăsa 
să piară mugurii abia iviţi ai strădaniilor tale. 

După ce Armand prezentă cu naivitate un fel de raport al 
situaţiei, în care menţionă cu de-amănuntul drepturile pe 
care le obținuse aşa de greu, Ronquerolles izbucni într-un 
râs atât de crud, încât pe oricare altul l-ar fi costat viaţa. 
Dar văzând cum se priveau şi cum îşi vorbeau aceşti doi 
bărbaţi, singuri la un colţ de stradă, străini de restul lumii 
de parc-ar fi fost în mijlocul unui pustiu, era uşor să-ţi dai 
seama că îi uneşte o prietenie fără margini şi că niciun 
interes omenesc n-ar putea să-i dezbine. 

— Dragă Armand, de ce nu mi-ai spus că te-ai încurcat cu 
ducesa? Ţi-aş fi dat câteva sfaturi ce te-ar fi ajutai s-o scoţi 
cu bine la capăt. Află mai întâi că femeilor din foburgul 
nostru, ca şi tuturor celorlalte, le place să se scalde în 
iubire; vor însă să posede fără să fie posedate. Au căzut la 
învoială cu natura. Jurisprudenţa parohiei le-a îngăduit 
aproape totul, afară de păcatul efectiv. Delicatesele cu care 
te desfată drăgălaşa ta ducesă sunt păcate mărunte, de 
care se spală uşor în apele penitenţei. Însă de-ai fi avut 
obrăznicia să râvneşti în mod serios marele păcat de 
moarte căruia fireşte că tu trebuie să-i acorzi cea mai mare 
importanţă, ai fi văzut atunci cu ce profund dispreţ ţi-ar fi 
fost închise numaidecât uşa budoarului şi a palatului ei. 
Duioasa Antoinette ar fi uitat totul, n-ai fi însemnat pentru 
ea nici măcar cât un zero. Sărutările tale, dragul meu 
prieten, ar fi fost şterse cu nepăsarea pe care o femeie o 
acordă lucrurilor ei de toaletă. Ducesa şi-ar fi spălat de pe 
obraji iubirea aşa cum îşi şterge şi rujul. Noi cunoaştem 
soiul ăsta de femeie, pariziancă pură. Ai văzut vreodată pe 
stradă vreo grizetă tropăind mărunţel? Figura ei merită să 


fie zugrăvită într-un tablou: o bonetă simpatică, nişte 
obrăjori fragezi, o pieptănătură cochetă, un surâs dulce, iar 
restul abia oleacă îngrijit. Nu-i un portret exact? Asta-i 
parizianca, ea ştie că doar capu-i privit; capului, deci, i se 
acordă toate îngrijirile, toate podoabele, toate vanităţile! Ei 
bine, ducesa ta e numai cap, ea nu simte decât prin cap, are 
o inimă în cap, o voce în cap, e dornică de plăceri doar prin 
cap. Noi numim o asemenea biată alcătuire o Laisi%+ 
intelectuală. Eşti dus de nas ca un copil. Dacă nu mă crezi, 
poţi căpăta dovada astă seară, azi, acum. Urcă la ea, 
încearcă să-i ceri, să-i pretinzi neapărat ceea ce ţi se 
refuză; chiar de ai să te-nverşunezi ca răposatul domn 
mareşal de Richelieui2!+, n-ai să te alegi cu nimic din jalba 
ta. 

Armand era năucit. 

— O doreşti până într-atât încât ai devenit zevzec? 

— O vreau cu orice preţ, exclamă  Montriveau 
deznădăjduit. 

— Ei bine, ascultă. Fii tot atât de neîndurător ca şi ea, 
sileşte-te s-o umileşti, să-i aţâţi vanitatea; să stârneşti nu 
inima, nu sufletul, ci simţurile şi limfa acestei femei pe cât 
de senzuală pe atât de limfatică. Dacă poţi face să i se 
trezească o dorinţă, eşti salvat. Lasă-te însă de frumoasele 
tale idei copilăreşti. Dacă cedezi, după ce-ai strâns-o în 
ghearele tale de vultur, dacă baţi în retragere, dacă mişti 
măcar dintr-o sprinceană, dacă ea va crede că mai poate să 
te domine, îţi va aluneca printre gheare ca un peşte, va fugi 
şi nu se va mai lăsa prinsă. Fii neîndurător ca legea. Să nu 
ai mai multă milă decât gâdele! Loveşte! După ce ai lovit, 
loveşte iar. Loveşte mereu, aşa cum ai lovi cu un cnut. 
Ducesele sunt dure, dragul meu Armand, şi asemenea iri 
de femeie nu se înmoaie decât sub lovituri; suferinţa le 
dăruie o inimă, şi împlineşti o operă de caritate lovindu-le! 
Loveşte deci fără încetare! A! după ce durerea îi va fi 
domolit bine nervii, după ce îi va fi înmuiat fibrele pe care 
tu le crezi dulci şi moi; după ce va fi făcut să bată o inimă 


uscată care, în acest joc, îşi va recăpăta elasticitatea; după 
ce creierul ei se va fi predat, abia atunci pasiunea va 
pătrunde poate în resorturile metalice ale acestei maşini de 
lacrimi, de maniere alese, de leşinuri, de fraze dulci; şi vei 
vedea cel mai strălucitor incendiu, dacă vatra se va aprinde 
totuşi. Forja acestui sistem de oţel femeiesc va deveni 
atunci ca fierul roşu! o căldură mai durabilă decât oricare 
alta; şi această incandescenţă va deveni, poate, iubire. Eu 
mă îndoiesc însă. Şi apoi, merită oare ducesa atâtea 
eforturi? Între noi fie vorba, ea ar trebui mai întâi să fie 
formată de un bărbat ca mine, aş face din ea o femeie 
încântătoare, pentru că are rasă; pe când între voi doi, o să 
rămâneţi la ABC-ul amorului. Dar tu iubeşti, şi n-ai să 
împărtăşeşti acum ideile mele în această privinţă. — Vă 
urez multe plăceri, dragi copii, adăugă după o pauză 
Ronguerolles râzând. Eu am mai spus-o: prefer femeile 
facile; cel puţin, ele sunt drăgăstoase, iubesc firesc, nu cu 
toate sosurile şi condimentele sociale. Bietul meu băiat, o 
femeie care-şi caută tertipuri, care nu vrea decât să inspire 
iubirea? Trebuie să ai aşa ceva, dar aşa cum ai un cal de 
lux; să vezi lupta duhovnicului împotriva canapelei, a albului 
împotriva negrului, a reginei împotriva nebunului, a 
datoriei morale împotriva plăcerii, o partidă de şah foarte 
distractivă. Un bărbat, oricât de neîndemânatic, dacă ştie 
jocul, dă mat, fără niciun efort, din trei mutări. Dacă eu m- 
aş ocupa de o femeie de soiul ăsta, mi-aş fixa drept ţintă 
să... 

Şopti un cuvânt la urechea lui Armand şi se îndepărtă 
brusc ca să nu audă răspunsul. 

Montriveau ajunse din câţiva paşi în curtea palatului 
Langeais, urcă la ducesă şi, fără a se mai lăsa anunţat, intră 
la ea în dormitor. 

— Dar aşa ceva nu se face, spuse ea încheindu-şi în grabă 
halatul; Armand, eşti un om îngrozitor. Haide, lasă-mă, te 
rog. leşi, ieşi odată. Aşteaptă-mă în salon. Pleacă. 


— Înger scump, îi zise el, oare un logodnic nu are niciun 
privilegiu? 

— Dar e de un gust detestabil, domnule, fie pentru un 
logodnic, fie pentru un soţ, să dea buzna aşa peste soţia lui. 

El se apropie de ea, o luă şi o strânse în braţe: 

— Iartă-mă, scumpă Antoinette, dar mii de bănuieli 
cumplite îmi chinuie inima. 

— Bănuieli, ah! Vai! Bănuieli! 

— Bănuieli aproape îndreptăţite. Dacă m-ai iubi, oare m- 
ai certa astfel? N-ai fi bucuroasă că mă vezi? N-ai simţi nu 
ştiu ce înfiorare în inimă? Dar eu, eu care nu sunt femeie, 
mă simt cuprins de-o tresărire lăuntrică numai la auzul 
glasului tău. Adeseori, la vreun bal, mă cuprindea ispita să 
mă reped şi să te strâng în braţe. 

— Ah! dacă vei avea asemenea bănuieli ori de câte ori n-o 
să-ţi sar de gât în faţa întregii lumi, cred că voi fi bănuită 
toată viaţa mea; dar, pe lângă tine, Othello! nu-i decât un 
băieţel! 

— A! zise el deznădăjduit, nu mă iubeşti. 

— În clipa aceasta, cel puţin, recunoaşte şi tu că nu eşti 
de iubit. 

— Aşadar, tot aş mai putea să-ţi plac? 

— Oh, cred că da! Hai, zise ea cu un ton uşor imperativ, 
pleacă, lasă-mă. Eu nu sunt ca tine; eu vreau să-ţi plac 
întotdeauna... 

Nicio femeie nu s-a priceput vreodată mai bine decât 
doamna de Langeais să pună atâta graţie în insolenţa ei; şi 
nu înseamnă oare a obţine astfel un dublu efect? Nu 
înseamnă a-l scoate din răbdări chiar şi pe omul cel mai 
stăpânit? în acea clipă, ochii ei, sunetul glasului, atitudinea 
ei dovediră un fel de libertate perfectă pe care o femeie 
îndrăgostită n-o are faţă de cel pe care văzându-l doar, ar şi 
trebui să-nceapă să palpite. Luminat prin sfaturile 
marchizului de Ronquerolles, ajutat şi de acea fulgerătoare 
intuiţie pe care pasiunea o dăruie într-o clipă chiar şi 
fiinţelor celor mai puţin perspicace, pe care însă oamenii 


tari o posedă din belşug, Armand ghici teribilul adevăr pe 
care-l trăda purtarea nepăsătoare a ducesei, şi inima îi fu 
cuprinsă de furtună ca o apă ce începe să se învolbureze. 

— Dacă ieri ai spus adevărul, fii a mea, scumpa mea 
Antoinette! exclamă el. Vreau... 

— Mai întâi, zise ea, respingându-l hotărâtă şi calmă, 
când îl văzu apropiindu-se, nu mă compromite. Camerista 
mea ar putea să te audă. Respectă-mă, te rog. 
Familiaritatea ta este foarte potrivită seara, în budoarul 
meu; dar aici, deloc. Apoi, ce semnificaţie are acest vreau al 
tău? Vreau! Nimeni nu mi-a mai spus un asemenea cuvânt. 
Mi se pare foarte caraghios. Complet caraghios. 

— Deci n-ai să-mi cedezi niciodată în această privinţa? 
zise el. 

— Ah! libertatea de a fi stăpână pe mine însămi o numeşti 
«în această privinţă»; e, într-adevăr, «o privinţă» 
importantă; şi îmi vei permite să fiu, «în această privinţă», 
singura stăpână. 

— Şi dacă, întemeindu-mă pe făgăduielile tale, aş 
pretinde-o? 

— A! mi-ai dovedi că am săvârşit cea mai mare greşeală 
atunci când ţi-am făcut cea mai vagă făgăduială; n-am să fiu 
însă atât de proastă încât să mi-o ţin; şi te-aş ruga să mă 
laşi în pace. 

Montriveau îngălbeni, vru să se repeadă spre ea; ducesa 
sună, apăru camerista, iar ducesa, surâzând cu o graţie 
batjocoritoare, îi spuse generalului: 

— Fiţi amabil şi reveniţi când voi putea să vă primesc. 

Armand de Montriveau simţi abia acum duritatea acestei 
femei reci şi tăioase ca o sabie; era zdrobitor de 
dispreţuitoare. Într-o clipă, ea retezase legături ce nu erau 
tari decât pentru cel ce-o iubea. Ducesa citise pe fruntea lui 
Armand intenţiile ascunse ale vizitei lui şi considerase că 
era timpul să-l facă pe acest soldat imperial să simtă că 
ducesele pot foarte bine să se joace de-a dragostea, dar să 


nu se dea, şi că a le cuceri era mai greu decât a cuceri 
Europa. 

— Doamnă, zise Armand, n-am timp să aştept. Sunt, cum 
ai spus chiar dumneata, un copil răsfăţat. Când am să vreau 
în mod serios lucrul despre care vorbeam, îl voi avea. 

— Îl vei avea? zise ea cu un aer trufaş, în care se 
amesteca oarecare uimire. 

— Îl voi avea. 

— A! mi-ai face mare plăcere să-l vrei. Din curiozitate, aş 
fi încântată să ştiu cam cum ai să procedezi... 

— Sunt încântat, răspunse Montriveau, râzând într-un 
chip care-o înfricoşă pe ducesă, să aduc în existenţa 
dumitale ceva care să te preocupe. Îmi permiţi să vin să te 
iau la bal diseară? 

— Îţi mulţumesc foarte mult, dar ţi-a luat-o înainte 
domnul de Marsay; am făgăduit. 

Montriveau salută grav şi se retrase. 

«Prin urmare, Ronguerolles are dreptate, gândi el; 
urmează să jucăm acum partida de şah.» 

Din acea clipă îşi ascunse toate simţămintele sub un calm 
desăvârşit. Niciun om nu e destul de tare pentru a putea să 
suporte asemenea schimbări, ce fac sufletul să treacă 
fulgerător de la cea mai mare bucurie la nefericirile 
supreme. Nu-i fusese dat oare să cunoască fericirile vieţii 
decât ca să simtă şi mai adânc golul existenţei lui de mai- 
nainte? Fu o furtună îngrozitoare; el ştia să sufere şi primi 
asaltul gândurilor lui zbuciumate aşa cum primeşte o 
stâncă de granit talazurile oceanului înfuriat. 

«N-am fost în stare să-i spun nimic; în prezenţa ei devin 
incapabil să gândesc. Ea nici nu ştie cât e de josnică şi de 
meschină. Nimeni n-a îndrăznit să pună această fiinţă faţă 
în faţă cu ea însăşi. Fără îndoială că a amăgit pe mulţi 
bărbaţi; îi voi răzbuna pe toţi.» 

Poate că, pentru prima dată într-o inimă de bărbat, 
dragostea şi răzbunarea s-au contopit în proporţii atât de 
egale încât lui Montriveau însuşi i-ar fi fost imposibil să ştie 


dacă îl stăpânea mai mult dragostea ori răzbunarea. Chiar 
în aceeaşi seară se duse la balul la care trebuia să vină şi 
ducesa de Langeais şi aproape că-şi pierdu orice speranţă 
de a o tulbura în vreun fel pe această femeie căreia se simţi 
ispitit să-i atribuie ceva de demon: ea se arătă plină de 
graţii faţă de el şi-i zâmbi voioasă, ca să nu lase cumva să se 
creadă că se compromisese cu domnul de Montriveau. O 
supărare reciprocă trădează iubire. Dar faptul că ducesa 
nu-şi schimbase cu nimic felul de a fi, pe când marchizul era 
sumbru şi mâhnit, nu însemna a dovedi că Armand nu 
obținuse nimic de la ea? Lumea ştie să ghicească uşor 
supărarea bărbaţilor respinşi, şi nu o confundă niciodată cu 
vrajbele simulate pe care unele femei le impun iubiţilor, 
sperând să ascundă astfel o dragoste împărtăşită. Şi fiecare 
îşi râse de Montriveau care, neconsultându-şi cornacul, 
rămase visător şi trist; pe când domnul de Ronquerolles i-ar 
fi prescris, poate, s-o compromită pe ducesă, răspunzând la 
falsele ei amabilităţi prin dovezile unei iubiri pătimaşe. 
Armand de Montriveau părăsi balul, scârbit de firea 
omenească şi fără a-i veni să creadă că poate exista atâta 
prefăcătorie. 

— Dacă nu există călăi pentru asemenea crime, zise el 
privind ferestrele luminate ale saloanelor unde dansau, 
pălăvrăgeau şi râdeau cele mai fermecătoare femei ale 
Parisului, am să te-apuc de cocul de la ceafă, doamnă 
ducesă, şi-am să te fac să simţi tâişul unei lame mai ascuţite 
decât cuțitul din Place de Greve. Spadă contra spadă, vom 
vedea care inimă va fi mai tăioasă. 

Timp de aproape o săptămână, doamna de Langeais 
nădăjdui să-l revadă pe marchizul de Montriveau; Armand 
însă se mărgini la a-şi trimite în fiecare dimineaţă cartea de 
vizită la palatul Langeais. De fiecare dată când primea 
această carte, ducesa nu-şi putea stăpâni o tresărire, 
cuprinsă de gânduri sinistre, deşi  nelămurite, ca 
presimţirea unei nenorociri. Citind numele generalului, ba i 
se părea că simte în părul ei mâna puternică a acestui om 


neîndurător, ba că numele lui îi prevesteşte răzbunări care, 
în mintea ei zbuciumată, luau înfăţişări fioroase. Îl 
cunoscuse prea bine, aşa că avea pentru ce să-i fie teamă 
de el. Va fi asasinată oare? Bărbatu-acesta cu gât de taur o 
va spinteca oare, aruncând-o deasupra capului lui? Sau o va 
strivi sub picioare? Când, unde, cum o va înhăţă? Are s-o 
facă să sufere mult? Şi ce fel de suferinţă se gândea s-o 
silească să îndure? O chinuiau căinţele. Uneori, dacă el ar fi 
venit, i s-ar fi aruncat în braţe cu o dăruire totală. În fiecare 
seară, înainte de a adormi, revedea chipul lui Montriveau 
sub diferite înfăţişări. Ba surâzând amar; ba încruntându-şi 
jupiterian sprâncenele, cu privirile lui leonine, ori cu o 
ridicare trufaşă din umeri; totdeauna înfricoşător. A doua zi, 
cartea de vizită i se părea scăldată în sânge. Trăia cu 
spaima acestui nume, mai zbuciumată decât fusese cândva 
din pricina îndrăgostitului violent, îndărătnic şi pretenţios. 
În liniştea singurătăţii, spaimele ei deveneau şi mai grele, 
se vedea nevoită să se pregătească, fără niciun ajutor 
străin, pentru o luptă înfiorătoare despre care nu-i era 
îngăduit să vorbească nimănui. Sufletul ei mândru şi aspru 
era mai sensibil la zgârieturile urii decât fusese odinioară la 
mângâierile iubirii. Ah! dacă generalul ar fi putut să-şi vadă 
iubita în clipa când îşi încrunta fruntea, cu sprâncenele 
strânse, copleşită de gânduri amare, în taina acestui budoar 
în care el gustase atâtea bucurii, poate că s-ar fi simţit 
cuprins de nădejdi mari. Oare mândria nu-i unul dintre 
sentimentele omeneşti ce nu pot să zămislească decât fapte 
alese? Cu toate că doamna de Langeais nu-şi împărtăşea 
gândurile nimănui, se poate presupune că domnul de 
Montriveau nu-i mai era indiferent. Nu e o foarte mare 
cucerire pentru un bărbat să pună stăpânire de gândurile 
unei femei? La ea, sentimentele evoluează în mod 
obligatoriu, într-un sens ori în altul. Puneţi-o să stea în faţa 
picioarelor unui cal furios, ori în faţa vreunui animal 
înspăimântător; fără îndoială că va cădea în genunchi şi va 
aştepta moartea; dar dacă animalul e blând şi n-o omoară, 


va îndrăgi calul, leul, taurul, va vorbi despre el cu mare 
încântare. Ducesa se simţea sub ghearele leului; şi nu-l ura, 
ci tremura. Aceste două fiinţe, aflate într-o situaţie atât de 
neobişnuită una faţă de cealaltă, se întâlniră de trei ori în 
societate în această săptămână. De fiecare dată, ca răspuns 
la întrebările ei cochete, ducesa primi din partea lui 
Armand salutări respectuoase şi surâsuri pline de o ironie 
atât de crudă, încât confirmau toate spaimele pe care le 
pricinuia cartea de vizită din fiecare dimineaţă. Viaţa nu-i 
decât aceea pe care ne-o fac sentimentele, iar sentimentele 
săpaseră abisuri între aceste două fiinţe. 

La începutul săptămânii următoare, contesa de Serizy, 
sora marchizului de Ronquerolles, da un mare bal la care 
urma să vină şi doamna de Langeais. Prima figură pe care o 
văzu ducesa când sosi fu cea a lui Armand. Armand o 
aştepta de data aceasta, aşa cel puţin gândi ea. Amândoi 
schimbară o privire. O sudoare rece trecu deodată prin toţi 
porii ducesei, îl crezuse în stare pe Montriveau de o 
răzbunare nemaiauzită, pe măsura situaţiei în care se aflau 
amândoi, crezu acum că răzbunarea a fost găsită, că e gata, 
fierbinte, clocotindă. Ochii îndrăgostitului trădat îi aruncară 
fulgerările trăsnetului, iar chipul său radia o ură fericită. 
Aşa încât, cu toată dorinţa ducesei de a se arăta rece şi 
dispreţuitoare, privirea ei râmase abătută. Se duse să se 
aşeze lângă contesa de Serizy, care nu se putu abţine să nu- 
i spună: 

— Ce ai, dragă Antoinette? Arăţi înfricoşător. 

— Un contradans mă va reface, răspunse ea, acordându-i 
mâna unui tânăr ce se apropia. 

Doamna de Langeais începu să valseze cu un fel de furie 
şi de pierdere de sine ce făcu şi mai grea privirea lui 
Montriveau. Generalul rămase în picioare, alături de cei ce 
se amuzau privindu-i pe dansatori. De fiecare dată când 
iubita lui îi trecea prin faţă, ochii lui se fixau asupra capului 
ei rotitor, ca privirile unui tigru asupra prăzii. Când valsul 
se sfârşi, ducesa veni să se aşeze lângă contesă, dar 


marchizul, stând de vorbă cu un necunoscut, nu înceta s-o 
privească. 

— Domnule, îi spunea el, unul dintre lucrurile ce m-au 
impresionat cel mai mult în acea călătorie... 

Ducesa era numai urechi. 

— ...„A fost fraza pe care, în amintirea regelui care a spus- 
o câtre spectatori, o rosteşte paznicul de la Westminster 
atunci când arată securea cu care se zice că a retezat 
gâdele capul lui Carol |. 

— Ce frază? întrebă doamna de Serizy. 

— Nu vă atingeţi de secure, răspunse Montriveau, şi 
glasul lui sună ca o ameninţare. 

— Într-adevăr, domnule marchiz, spuse ducesa de 
Langeais, îmi priviţi gâtul cu un aer atât de melodramatic în 
timp ce povestiţi această veche întâmplare, cunoscută de 
toţi cei ce-au fost la Londra, încât mi se pare că vă şi văd cu 
o secure în mână. 

Ducesa rosti râzând ultimele cuvinte, cu toate că o 
cuprinse o sudoare rece. 

— Dar în împrejurarea de acum, povestea este foarte 
nouă, răspunse el. 

— Cum adică? Fiţi, vă rog, aşa de amabil să-mi spuneţi: 
prin ce? 

— Doamnă, prin aceea că dumneavoastră v-aţi atins de 
secure, îi spuse Montriveau în şoaptă. 

— Ce profeție încântătoare! răspunse ea surâzând cu o 
graţie prefăcută. Şi când trebuie să cadă capul meu? 

— Nu doresc să văd căzând drăgălaşul dumneavoastră 
cap, doamnă. Mă tem doar să nu vi se întâmple vreo 
nenorocire. Dacă aţi fi tunsă, nu v-ar părea rău după aceste 
plete blonde, atât de drăguţe şi de pe urma cărora ştiţi să 
trageţi atâtea foloase... 

— O, dar există persoane pentru care femeile sunt 
bucuroase să facă asemenea sacrificii, şi adeseori chiar 
pentru nişte bărbaţi ce nu ştiu să se arate îngăduitori cu o 
toană a lor. 


— De acord. Ei bine, dar dacă, într-o clipă, prin vreun 
procedeu chimic, un mucalit ar face să dispară frumuseţea 
dumneavoastră, îmbătrânindu-vă cu o sută de ani, deşi 
pentru noi nu aveţi decât optsprezece? 

— Dar, domnule, zise ea întrerupându-l, pentru noi, 
femeile,  variola reprezintă bătălia noastră de la 
Waterlooi!5*. A doua zi, i-am putea cunoaşte pe cei ce ne 
iubesc cu adevărat. 

— Nu v-ar părea rău după acest încântător chip care... 

— Ah, mult; dar nu atât pentru mine, cât pentru cel 
căruia el îi era o bucurie. Totuşi dacă aş fi iubită sincer, 
întotdeauna, cu adevărat, ce mi-ar mai păsa de frumuseţe? 
Tu ce zici, Clara? 

— E o speculație primejdioasă, răspunse doamna de 
Serizy. 

— Ar putea fi întrebat majestatea sa regele vrăjitorilor, 
reluă doamna de Langeais, să spună când am săvârşit eu 
greşeala de a mă atinge de secure, de vreme ce nici n-am 
fost încă la Londra... 

— Non s0, făcu el, izbucnind într-un râs batjocoritor. 

— Şi când va începe supliciul? 

Montriveau îşi scoase liniştit ceasul şi verifică ora cu o 
gravitate realmente înfricoşătoare. 

— Ziua nu se va sfârşi fără să vi se întâmple o nenorocire 
groaznică... 

— Nu sunt un copil care poate fi speriat uşor, sau mai 
degrabă sunt un copil care nu ştie ce înseamnă primejdia, 
zise ducesa, şi o să dansez fără teamă pe marginea 
prăpastiei. 

— Doamnă, sunt încântat să ştiu că aveţi atâta tărie, 
răspunse el văzând-o că pleacă să-şi ia locul într-un cadril. 

Cu tot disprețul ei aparent faţă de sumbrele prorociri ale 
lui Armand, ducesa era în prada unei veritabile spaime. Nici 
nu i se spulberase încă apăsarea morală şi aproape fizică 
sub care o ţinea iubitul ei, când îl văzu părăsind balul. 
Totuşi, după ce se bucurase o clipă de plăcerea de a respira 


în voie, ea se surprinse regretând emoţiile născute din frică, 
într-atât de avidă e firea femeiască după senzaţii extreme. 
Regretul acesta nu era iubire, dar categoric făcea parte din 
simţămintele ce o preced. Apoi, ca şi cum ducesa ar fi 
retrăit încă o dată fiorul pe care domnul de Montriveau o 
făcuse să-l simtă, îşi aminti figura gravă cu care el privise 
ceasul şi, cuprinsă de teamă, părăsi balul. Era pe la miezul 
nopţii. Slujitorul care o aştepta o ajută să-şi îmbrace haina 
de blană şi alergă să aducă trăsura; apoi ducesa, după ce se 
instală în trăsură, căzu într-o reverie destul de firească, 
pricinuită de prorocirea domnului de Montriveau. Când 
ajunse la ea în curte, intră într-un vestibul aproape la fel cu 
cel din palatul ei; dar deodată nu recunoscu scara, şi în 
clipa în care se întoarse ca să-şi cheme servitorii, mai mulţi 
inşi o asaltară fulgerător, îi puseră o batistă pe gură, îi 
legară mâinile şi picioarele, şi o ridicară. Ea ţipă din toate 
puterile. 

— Doamnă, avem poruncă să vă ucidem dacă ţipaţi, i se 
spuse la ureche. 

Spaima ducesei fu aşa de mare, încât n-a putut niciodată 
să-şi explice, nici pe unde, nici cum a fost transportată. 
Când îşi veni în fire, se trezi cu mâinile şi cu picioarele 
legate cu nişte sfori de mătase, culcată pe canapeaua dintr- 
o odaie de burlac. Nu putu să-şi stăpânească un țipăt atunci 
când întâlni ochii lui Armand de Montriveau care, stând 
liniştit într-un fotoliu, şi îmbrăcat în halatul lui de casă, 
fuma o ţigară de foi. 

— Nu ţipaţi, doamnă ducesă, spuse el scoţându-şi calm 
ţigara din gură, am migrenă. De altminteri, am să vă dezleg 
Ascultaţi însă cu atenţie ceea ce am onoarea să vă spun. 
Generalul deznodă foarte, delicat sforile ce strângeau 
picioarele ducesei. — Ce folos aţi avea să ţipaţi? Nimeni nu 
vă poate auzi. Sunteţi prea bine crescută pentru a face 
nazuri inutile. Dacă nu veţi sta liniştită, dacă veţi vrea să 
luptaţi cu mine, vă voi lega iarăşi picioarele şi mâinile. Cred 
că, judecând limpede, vă respectaţi îndeajuns pentru a sta 


pe această canapea, ca şi cum aţi fi pe canapeaua 
dumneavoastră de acasă; fiţi tot nepăsătoare şi acum, dacă 
voiţi.. M-aţi făcut să vărs destule lacrimi pe canapeaua 
aceea, lacrimi pe care le-am ascuns de orice privire... 

În vreme ce Montriveau îi vorbea, ducesa aruncă 
împrejurul ei o privire furişă de femeie, privire ce ştie să 
vadă totul prefăcându-se că nu ia seamă la nimic. Îi plăcu 
foarte mult această cameră, destul de asemănătoare cu 
chilia unui sihastru. Se simțeau, în aerul de aici, sufletul şi 
gândul unui bărbat. Niciun ornament nu se zărea pe pereţii 
goi şi cenuşii. Pe jos era un covor verde. O canapea neagră, 
o masă plină de hârtii, două fotolii mari, o comodă 
împodobită cu un ceas deşteptător, un pat foarte scund pe 
care era aşternută o pătură roşie, brodată pe margini cu o 
broderie neagră în stil grecesc, dezvăluiau, prin îmbinarea 
lor, deprinderile unei vieţi reduse la cea mai simplă 
expresie. Un sfeşnic triplu, aşezat pe şemineu, amintea, 
prin forma lui egipteană, imensitatea deşerturilor prin care 
bărbatul acesta rătăcise mult timp. Lângă pat, între piciorul 
pe care nişte labe enorme de sfinx îl lăsau să se bănuiască 
sub cutele păturii şi unul dintre pereţii laterali ai camerei, 
se găsea o uşă scundă mascată de o perdea verde, cu 
franjuri roşii şi negri, pe care câteva inele mari o ţineau 
agăţată de o galerie. Uşa pe unde intraseră necunoscuţii 
avea o draperie asemănătoare, ridicată însă printr-un şnur. 
Când ducesa îşi aruncă din nou privirea spre cele două 
perdele pentru a le compara, băgă de seamă că uşa de 
lângă pat era deschisă şi nişte licăriri roşietice, aprinse în 
cealaltă odaie, se zăreau pe sub perdeaua ridicată. Fireşte, 
curiozitatea ei fu aţâţată de această lumină tristă ce abia-i 
îngăduia să distingă în întuneric câteva forme ciudate; dar 
în acea clipă nu-i trecu prin minte ce primejdie putea să-i 
vină de acolo şi vru să-şi satisfacă o curiozitate mai 
arzătoare. 

— Domnule, săvârşesc o indiscreţie dacă vă întreb ce 
aveţi de gând să faceţi cu mine? zise ea cu un dispreţ şi cu o 


ironie usturătoare. 

Ducesei i se părea că ghiceşte în vorbele lui Montriveau o 
dragoste, nemărginită. De altfel, pentru a răpi o femeie, nu 
e oare necesar s-o adori? 

— Mai nimic, doamnă, răspunse el suflând cu graţie 
ultimul fum de ţigară. Sunteţi aici pentru puţin timp. Vreau, 
în primul rând, să vă explic ce sunteţi dumneavoastră şi ce 
sunt eu. Atunci când vă place să vă alintaţi pe divanul 
dumneavoastră, în budoarul dumneavoastră, nu găsesc 
cuvinte prin care să-mi exprim gândurile. Apoi, acasă la 
dumneavoastră, la orice părere cu care nu sunteţi de acord, 
trageţi de şnurul soneriei, strigaţi şi-i arătaţi iubitului 
dumneavoastră uşa, ca şi cum ar fi cel din urmă dintre 
mizerabili. Pe când aici pot să judec limpede. Aici nimeni nu 
poate să-mi trântească uşa în nas. Aici, pentru câteva clipe, 
veţi fi victima mea şi veţi avea extrema bunătate să mă 
ascultați. Nu trebuie să vă temeţi de nimic. Nu v-am răpit 
ca să vă debitez injurii, nici ca să obţin de la dumneavoastră 
prin violenţă ceea ce n-am ştiut să merit, ceea ce 
dumneavoastră n-aţi vrut să-mi acordaţi de bună voie. Ar fi 
o josnicie. Poate dumneavoastră vă gândiţi la un viol; eu, 
însă, nu. 

Cu un gest scurt, aruncă ţigara în foc. 

— Doamnă, fără îndoială că fumul vă deranjează! 

Se ridică imediat, luă de pe cămin o casoletă în care 
aprinse câteva mirodenii şi purifică aerul. Uimirea ducesei 
nu se putea compara decât cu umilirea ce-o încerca. Era în 
puterea acestui bărbat, iar el nu voia să abuzeze de puterea 
lui. Ochii aceştia, cândva atât de înflăcăraţi de iubire, îi 
vedea acum calmi şi nemişcaţi ca nişte stele. Se înfioră. 
Apoi, groaza pe care Armand i-o inspira fu sporită printr- 
una dintre acele senzaţii ce te încremenesc, ca zbuciumul în 
gol dintr-un coşmar. Rămase pironită de frică, părându-i-se 
că vede licărirea de după perdele cum prinde tărie sub 
răsuflările unor foaie. Brusc strălucirea lor devenind mai 
puternică, ilumină trei persoane mascate. Îngrozitorul 


tablou pieri însă atât de repede, încât ducesa îl luă drept o 
iluzie optică. 

— Doamnă, reluă Armand privind-o cu o răceală 
dispreţuitoare, un minut, unul singur, mi-ar fi de ajuns 
pentru a vă distruge întreaga viaţă, singura eternitate de 
care pot eu să dispun. Nu sunt însă Dumnezeu. Ascultaţi-mă 
bine, zise, făcând o pauză ca să dea mai multă solemnitate 
cuvintelor lui. Iubirea va veni la dumneavoastră ori de câte 
ori veţi dori; aveţi asupra bărbaţilor o putere nemărginită; 
amintiţi-vă însă că, într-o zi aţi chemat iubirea; şi ea a venit 
- pură, neprihănită, pe cât poate fi ea pe acest pământ; tot 
atât de respectuoasă pe cât era de înflăcărată; blândă, ca 
iubirea unei femei devotate sau ca a unei mame pentru 
copilul ei; în sfârşit, aşa de mare, încât era o nebunie. V-aţi 
bătut joc de această iubire; aţi săvârşit o crimă. E dreptul 
oricărei femei să se refuze unei iubiri pe care simte că n-o 
poate împărtăşi. Bărbatul care iubeşte fără a se face iubit n- 
ar avea de ce să fie plâns, şi nu are dreptul să se plângă. 
Însă, doamnă ducesă, a-l seduce, simulând simţirea, pe un 
nefericit lipsit de orice afecţiune, a-l face să cunoască 
fericirea în toată plenitudinea ei, pentru a i-o răpi; a-i fura 
întreaga fericire viitoare; a-l ucide, nu numai în prezent, ci 
în veşnicia vieţii lui, otrăvindu-i toate clipele şi toate 
gândurile; iată ceea ce numesc eu o crimă 
înspăimântătoare! 

— Domnule... 

— Încă nu vă pot îngădui să-mi răspundeţi. Ascultaţi-mă 
deci mai departe. De altminteri, am drepturi asupra 
dumneavoastră; nu le vreau însă decât pe cele ale 
judecătorului asupra criminalului, ca să vă trezesc 
conştiinţa. Dacă n-aţi avea conştiinţă, nici nu v-aş învinui: 
sunteţi însă atât de tânără! Îmi place să cred că încă vă mai 
simţiţi vie inima. Dacă vă cred destul de depravată ca să 
săvârşiţi o crimă nepedepsită de legi, nu vă consider atât de 
degradată încât să nu înţelegeţi însemnătatea vorbelor 
mele. Reiau... 


În acea clipă, ducesa auzi vuietul surd al unor foale, cu 
care de bună seamă că necunoscuţii întrezăriţi mai înainte 
aţâţau focul a cărui lucire se proiecta pe podea; dar 
privirea fulgerătoare a lui Montriveau o sili să rămână, 
palpitând şi cu ochii ficşi, în faţa lui. Oricât ar fi fost ducesa 
de curioasă, focul din cuvintele lui Armand o interesa mai 
mult decât vuietul acelui foc misterios. 

— Doamnă, zise el după o pauză, atunci când, la Paris, 
călăul va trebui să-l înşface pe un biet asasin şi să-l culce pe 
scândura pe care legea cere să fie culcat un asasin spre ai 
se reteza capul... Dumneavoastră ştiţi, jurnalele îi previn 
deopotrivă şi pe cei bogaţi, şi pe cei săraci, spunându-le 
unora să doarmă liniştiţi, iar celorlalţi să vegheze, dacă vor 
să trăiască. Ei bine, dumneavoastră care sunteţi evlavioasă, 
ba chiar bisericoasă, duceţi-vă şi porunciţi să se slujească 
liturghia pentru acel ticălos: faceţi parte din aceeaşi familie; 
dumneavoastră însă sunteţi din spiţa principală. Spiţa ce 
poate să troneze în pace, să trăiască fericită, fără nicio 
grijă.  Împins de mizerie ori de mânie, fratele 
dumneavoastră din ocnă n-a ucis decât un om; pe când 
dumneavoastră!... Dumneavoastră aţi ucis fericirea unui 
om, cele mai frumoase nădejdi ale vieţii lui, credinţele lui 
cele mai scumpe. Celălalt şi-a aşteptat naiv victima şi a ucis- 
o, fără să vrea, de frica  eşafodului; pe când 
dumneavoastră... Dumneavoastră aţi concentrat toate 
ticăloşiile prefăcătoriei împotriva inocenţei, aţi înlănţuit 
inima celui pe care l-aţi condamnat, spre a o devora şi mai 
bine; l-aţi momit cu dezmierdări; n-aţi omis nimic din ceea 
ce putea să-l facă să întrezărească, să viseze, să râvnească 
bucuriile iubirii. l-aţi cerut mii de sacrificii, pentru a i le 
refuza pe toate. L.-aţi făcut să vadă limpede lumina, înainte 
de a-i scoate ochii. Formidabil curaj! Asemenea infamii sunt 
un lux pe care nu-l pricep bietele burgheze de care vă 
bateţi joc. Ele ştiu să se dăruie şi să ierte; ştiu să iubească şi 
să sufere. Ele ne fac să ne simţim mici faţă de măreţia 
devotamentului lor. Pe măsură ce urci spre vârful societăţii, 


găseşti tot atâta noroi câtă mocirlă există pe treapta de jos; 
numai că acolo sus, ea se usucă şi se aureşte. Da, pentru a 
afla josnicia desăvârşită, e necesară o educaţie aleasă, un 
nume mare, o femeie frumoasă, o ducesă. Pentru a cădea 
mai prejos decât orice, trebuie să fii deasupra a orice. 
Exprim prost ceea ce gândesc, mă mai dor încă rănile pe 
care mi le-aţi făcut; dar să nu credeţi că mă plâng! Nu. 
Vorbele mele nu sunt expresia nici unei speranţe personale, 
şi nu conţin nicio amărăciune. Să ştiţi, doamnă, eu vă iert, 
iar această iertare e totală, spre a nu vă plânge cumva că 
aţi venit s-o căutaţi împotriva voinţei dumneavoastră... 
Numai că dumneavoastră aţi putea să vă bateţi joc şi de alte 
inimi, tot atât de naive ca a mea, iar eu sunt dator să le 
scutesc de asemenea dureri. Dumneavoastră mi-aţi insuflat 
ideea de justiţie. Ispăşiţi-vă deci greşeala aici pe pământ; 
poate că Dumnezeu vă va ierta, iertare pe care cu v-o 
doresc; el e însă neîndurător, şi vă va pedepsi. 

La aceste cuvinte, ochii ducesei doborâte, copleşite, se 
umplură de lacrimi. 

— De ce plângeţi? rămâneţi fidelă firii dumneavoastră! 
Dumneavoastră aţi contemplat fără nicio înfiorare chinurile 
inimii pe care o zdrobeaţi. Destul, doamnă, liniştiţi-vă! Eu 
nu mai pot să sufăr. Poate alţii vă vor spune că le-aţi dăruit 
viaţa; eu vă spun cu încântare că mi-aţi dăruit neantul. 
Poate aţi băgat de seamă că eu nu-mi aparţin, că trebuie să 
trăiesc pentru prietenii mei, şi că, astfel, trebuie să îndur 
deopotrivă şi răceala morţii şi durerile vieţii. Veţi avea 
dumneavoastră destulă înţelegere? Sau veţi fi ca tigrii 
pustiului, care mai întâi rănesc şi-apoi ling rana? 

Ducesa izbucni în lacrimi. 

— Cruţaţi-vă acum aceste lacrimi, doamnă. Dacă aş crede 
în ele, n-aş face-o decât ca să mă îndoiesc şi mai mult de 
sinceritatea lor. sunt ele ori nu una dintre prefăcătoriile 
dumneavoastră? Când v-aţi purtat aşa cum v-aţi purtat, 
cum s-ar mai putea crede că există în dumneavoastră ceva 


adevărat? Nimic venind din partea dumneavoastră nu mai 
are acum putere să mă înduioşeze. Am spus totul. 

Doamna de Langeais se ridică atunci cu un gest plin de 
măreție şi de umilinţă totodată. 

— Ai dreptate să mă tratezi cu asprime, spuse ea 
întinzând spre general mâna, pe care el nu o luă; vorbele 
dumitale nu sunt destul de crude; mi se cuvine o astfel de 
pedeapsă. 

— Eu nu vă pedepsesc, doamnă! A pedepsi nu înseamnă 
oare a iubi? Să nu aşteptaţi de la mine nimic asemănător 
unei iubiri. Aş putea, în propria mea cauză, să mă fac şi 
acuzator şi judecător, şi temnicer şi călău; dar nu. 
Îndeplinesc o simplă datorie, nicidecum o dorinţă de 
răzbunare. Cea mai cruntă răzbunare, cred eu, este să 
dispreţuieşti răzbunarea pe care-o poţi înfăptui. Cine ştie! 
Poate că eu voi fi oficiantul plăcerilor dumneavoastră. De 
acum înainte, purtând cu demnitate trista livrea în care 
societatea îi îmbracă pe criminali, poate că veţi fi silită să 
aveţi şi onestitatea lor. Şi atunci veţi iubi! 

Ducesa asculta cu o supunere ce nu mai era prefăcută, 
nici cochet calculată; ea nu începu să vorbească decât după 
un timp destul de lung de tăcere. 

— Armand, spuse ea, socotesc că, rezistând iubirii, m-am 
supus tuturor pudorilor de femeie, şi nu mă aşteptam să 
primesc de la dumneata asemenea reproşuri. Te înarmezi 
cu toate slăbiciunile mele, ca să faci din ele crime. Cum de 
n-ai înţeles că, de-aş fi putut să mă las târâtă de ispitele 
iubirii dincolo de îndatoririle mele, a doua zi aş fi fost 
zdrobită de mâhnirea că am mers prea departe? Vai! n-am 
păcătuit decât din neştiinţă. Era, îţi jur, tot atâta bună- 
credinţă în greşelile mele, câtă era în părerile mele de rău. 
Asprimea mea trăda mult mai multă dragoste decât lăsa să 
se vadă duioşia mea. Şi, de altminteri, de ce te plângi? 
Inima mea nu ţi-a fost de ajuns, ai pretins cu brutalitate 
trupul meu... 


— Cu brutalitate! exclamă domnul de Montriveau. Dar îşi 
spuse în sine: - Dacă mă las târât într-o dispută de cuvinte, 
sunt pierdut. 

— Da, ai venit la mine fără niciun respect, fără niciun pic 
de gingăşie, ca la o femeie uşoară. N-aveam dreptul să 
chibzuiesc? Ei bine, m-am gândit mult. Necuviinţa purtării 
dumitale este scuzabilă: izvora din dragoste; lasă-mă să 
cred aşa, şi să te justific faţă de mine însămi. Ei bine, 
Armand, astă-seară, chiar în clipa în care îmi preziceai o 
nenorocire, eu mai credeam în fericirea noastră. Da, aveam 
încredere în caracterul dumitale nobil şi mândru, de care 
mi-ai dat atâtea dovezi... Şi eram a ta cu totul, adăugă ea, 
aplecându-se spre urechea lui Montriveau. Da, mă stăpânea 
nu ştiu ce dorinţă de a-l face fericit pe un om atât de crunt 
încercat de vitregii. Dacă era vorba de un stăpân, doream 
ca stăpân un bărbat deosebit. Cu cât mă simţeam mai 
presus, cu atât mai puţin voiam să cobor. Încrezătoare în 
tine, vedeam o întreagă viaţă de iubire în clipa în care îmi 
arătai moartea... Puterea nu poate exista fără bunătate. 
Dragul meu, eşti prea puternic pentru a fi rău cu o femeie 
care te iubeşte. Dacă am greşit, nu pot să capăt iertare? Nu 
pot să mai îndrept nimic? Căinţa dă farmec iubirii, vreau să 
fiu fermecătoare pentru tine. De ce nu mai eu să nu am 
dreptul să împărtăşesc, ca orice femeie, îndoielile, temerile, 
sfielile pe care e aşa de firesc să le simţi atunci când te legi 
pe viaţă şi când tu refuzi atât de uşor asemenea legături! 
Bietele burgheze cu care mă compari se dăruie, dar şi ele 
luptă. Ei bine, am luptat, şi iată-mă... Ah, Doamne! nu mă 
ascultă! exclamă ea, întrerupându-se, îşi răsuci mâinile şi 
izbucni: 

— Dar te iubesc! Sunta ta! 

Căzu la picioarele lui Armand. 

— Ata! Ata, unicul meu, singurul meu stăpân! 

— Doamnă, zise Armand vrând s-o ridice, Antoinette n-o 
mai poate salva pe ducesa de Langeais. Nu mai am 
încredere nici în una, nici în cealaltă. Vă dăruiţi astăzi, iar 


mâine poate că vă veţi refuza din nou. Nu există putere, nici 
în ceruri, nici pe pământ, care să-mi poată chezăşui 
fidelitatea iubirii dumneavoastră.  Chezăşiile aparţin 
trecutului; noi nu mai avem trecut. 

În acea clipă o lumină străluci atât de puternic, încât 
ducesa nu putu să nu întoarcă ochii spre draperie, şi-i 
revăzu limpede pe cei trei mascaţi. 

— Armand, spuse ea, n-aş vrea să-mi fac o părere proastă 
despre dumneata. Cum de se află acolo oamenii aceia? Ce 
pui la cale împotriva mea? 

— Oamenii aceia sunt tot atât de discreţi ca şi mine în 
privinţa a ceea ce se va petrece aici, zise el. Să nu vedeţi în 
ei decât braţele şi inima mea. Unul dintre ei e chirurg... 

— Chirurg? zise ea. Armand, dragul meu, îndoiala este 
cea mai crudă suferinţă. Vorbeşte, spune-mi dacă vrei viaţa 
mea; ţi-o voi da eu, nu mi-o vei lua dumneata... 

— Oare nu m-aţi înţeles? replică Montriveau, Nu v-am 
vorbit de justiţie? Ca să vă alung temerile, am să vă explic 
ce-am hotărât în legătură cu dumneavoastră, adăugă el 
liniştit, luând o tijă de oţel de pe masă. 

Îi arătă o cruce de Lorena! prinsă la capătul tijei. 

— În această clipă, doi prieteni ai mei înroşesc în foc o 
cruce asemănătoare. Vă vom aplica pe frunte această 
cruce, exact între ochi, ca să nu puteţi s-o ascundeţi sub 
vreo podoabă de diamante şi să scăpaţi astfel de indiscreţia 
oamenilor. Veţi purta astfel pe frunte semnul infamant ce se 
aplică pe umărul ocnaşilor, fraţii dumneavoastră. Suferinţa 
nu va fi prea mare, mă tem doar să nu faceţi vreo criză 
nervoasă sau să opuneţi rezistentă... 

— Rezistență? zise ea bătând voioasă din palme; o, nu, 
nu, aş vrea acum să fie aici întreg pământul. Ah! Armand, 
însemneaz-o, însemneaz-o numaidecât pe supusa ta ca pe 
un biet obiect de-al tău! Cereai garanţii de iubire de la 
mine; dar iată-le, pe toate, într-una singură. Ah! nu văd 
decât milă şi iertare, decât fericire veşnică în răzbunarea 
ta... După ce vei fi pecetluit astfel o femeie ca fiind a ta, 


după ce vei avea un suflet rob ce va purta semnul tău roşu, 
ei bine, n-ai să mai poţi niciodată să mă părăseşti, vei fi al 
meu pe veci. Izolându-mă pe pământ, vei fi răspunzător de 
fericirea mea, dacă nu eşti un laş, iar eu te ştiu nobil şi 
mare. Dar femeia care iubeşte se înfierează ea însăşi pe 
totdeauna. Haideţi, domnilor, intraţi şi înfieraţi-o pe ducesa 
de Langeais. Ea aparţine pe veci domnului de Montriveau. 
Intraţi numaidecât cu toţii; mintea mea arde mai puternic 
decât fierul vostru. 

Armand se întoarse brusc, ca să n-o mai vadă pe ducesă 
zbuciumându-se îngenuncheată. El spuse un cuvânt care-i 
făcu pe cei trei prieteni ai lui să se retragă. Femeile 
obişnuite cu viaţa din saloane cunosc jocul oglinzilor. La fel 
şi ducesa, dornică să citească totul în inima lui Armand, era 
numai ochi. Armand, neluând seama că are o oglindă în 
cameră, lăsă să se vadă două lacrimi grabnic şterse. 
Întregul viitor al ducesei era în cele două lacrimi. Când el se 
întoarse ca s-o ridice pe doamna de Langeais, o găsi în 
picioare; se credea iubită. Aşa încât se înfioră până-n 
adâncuri când îl auzi pe Montriveau spunându-i cu acea 
fermitate pe care şi ea, odinioară, ştiuse aşa de bine s-o ia, 
când îşi bătea joc de el: 

— Vă iert, doamnă. Puteţi să mă credeţi, scena aceasta va 
fi ca şi cum nu s-ar fi petrecut niciodată. Acum însă ne vom 
spune adio. Îmi place să cred că aţi fost sinceră cochetând 
pe canapeaua din budoarul dumneavoastră şi că aţi fost 
sinceră şi acum, aici, în efuziunea dumneavoastră 
sufletească. Adio, nu mai sunt în stare să cred nimic. M-aţi 
mai chinui încă, aţi rămâne pururi ducesă. Şi... dar adio, noi 
nu ne vom înţelege niciodată. Ce preferaţi acum? întrebă el, 
luând aerul unui maestru de ceremonii. Să mergeţi acasă, 
sau să vă întoarceţi la balul doamnei de Serizy? Mi-am dat 
toată silinţa să vă păstrez reputaţia nepătată. Nici slugile 
dumneavoastră, nici ceilalţi nu vor şti niciodată nimic din 
ceea ce s-a petrecut între noi în acest sfert de oră. 
Servitorii va cred la bal; trăsura dumneavoastră n-a părăsit 


curtea doamnei de Serizy; aceeaşi trăsură însă poate să se 
afle tot aşa de bine şi în curtea palatului dumneavoastră. 
Unde vreţi să fie? 

— Tu cum mă sfătuieşti, Armand? 

— Armand nu mai există, doamnă ducesă. Noi doi suntem 
străini unul faţă de celălalt. 

— Atunci, condu-mă la bal, zise ea, vrând să pună încă o 
dată la încercare puterea lui Armand. Aruncă inapoi în 
infernul lumii o fiinţă care a suferit acolo şi care trebuie să 
sufere mai departe, dacă pentru ea nu mai există fericire. 
O! dragul meu, te iubesc totuşi, aşa cum iubesc burghezele 
tale. Te iubesc atât de mult, încât ţi-aş sări de gât la în faţa 
întregii lumi, dacă mi-ai cere-o. Această lume oribilă nu m-a 
corupt. Uite, sunt tânără şi voi întineri şi mai mult. Da, sunt 
un copil, copilul tău, tu m-ai creat. O! nu mă izgoni din raiul 
meu! 

Armand făcu un gest. 

— Ah! dacă plec, lasă-mă să iau de aici ceva, un flecuşteţ! 
Ca să-l pun astă-seară pe inima mea, zise ea luând bonetul 
lui Armand, pe care îl înfăşură în eşarfă... Nu, continuă ea, 
eu nu fac parte din acea lume de femei depravate, lume pe 
care tu n-o cunoşti şi dea nu poţi să mă apreciezi; să ştii! 
unele se dau pentru bani; altele sunt sensibile la daruri; 
totul e josnic. Ah! aş vrea să fiu o simplă burgheză, o 
muncitoare; dacă-ţi place mai mult o femeie mai prejos de 
tine, decât o femeie la a cărei dragoste se adaugă şi 
măreţiile omeneşti. Ah! Armand, există printre noi femei 
alese, femei minunate, caste, pure; şi acelea sunt 
fermecătoare. Aş vrea să am toate titlurile nobiliare ca să ti 
le jertfesc pe toate; nenorocul m-a făcut ducesă; aş vrea să 
mă fi născut pe tron, atunci aş fi avut putinţa să-ţi jertfesc 
orice. Aş fi o grizetă pentru tine şi regină pentru ceilalţi. 

El asculta, stingându-şi ţigara de foi. 

— Când veţi voi să plecaţi, zise el, să-mi spuneţi... 

— Dar eu aş vrea să rămân... 

— Asta-i altceva! făcu el. 


— Stai! nu s-a stins de tot, exclamă ea, luând ţigara şi 
sugând ceea ce buzele lui Armand mai lăsaseră. 

— Vreţi să fumaţi? îi zise el. 

— Oh! ce n-aş face ca să-ţi plac! 

— Ei bine, plecaţi, doamnă... 

— Mă supun, zise ea plângând. 

— Trebuie să vă acopăr faţa, ca să nu vedeţi drumul pe 
unde veţi trece. 

— Sunt gata, Armand, zise ea, legându-se la ochi. 

— Nu mai vedeţi nimic? 

— Nu. 

El îngenunche încet în faţa ei. 

— Ah! te aud, zise ea, lăsând să-i scape un gest plin de 
duioşie, socotind că această asprime prefăcută are să 
înceteze. 

EI vru să-i sărute buzele şi ea se apropie. 

— Mai vedeţi, doamnă! 

— Sunt puţin curioasă. 

— Aşadar, mă înşelaţi şi acum? 

— Ah! zise ea cu mânia trufiei umilite, luaţi-mi de pe faţă 
batista şi conduceţi-mă, domnule: n-am să deschid ochii. 

Armand, convins de cinstea ei când îi auzi strigătul, o 
călăuzi pe ducesa care, credincioasă cuvântului dat, plină 
de mândrie, se comportă ca o oarbă; dar, ţinând-o 
părinteşte de mână pentru a-i ajuta când să urce, când să 
coboare, Montriveau luă aminte la puternicele palpitaţii ce 
zbuciumau inima acestei femei atât de brusc năpădită de o 
dragoste sinceră. Doamna de Langeais, fericită că astfel 
poate să-i vorbească, vru să-i mărturisească totul, el însă 
rămase neclintit; iar când mâna ducesei îl interoga, a lui 
rămânea mută. În sfârşit, după ce merseră un timp 
împreună, Armand îi spuse să înainteze, ea înaintă şi băgă 
de seamă că el îi ferea rochia să nu şteargă pereţii unei 
deschizături pesemne foarte îngustă. Doamna de Langeais 
fu impresionată de grija lui, ce dovedea încă puţină iubire; 
dar acesta fu, într-un fel, salutul de despărţire al lui 


Montriveau, întrucât o părăsi fără să-i spună un cuvânt. 
Simţindu-se într-o atmosferă caldă, ducesa deschise ochii. 
Era singură, în faţa şemineului din budoarul contesei de 
Serizy. Prima ei grijă fu să-şi îndrepte toaleta răvăşită: îşi 
aranjă iute rochia şi îşi orândui pieptănătura. 

— Ei bine, scumpa mea Antoinette, te-am căutat peste 
tot, zise contesa deschizând uşa budoarului. 

— Am venit aici să respir puţin, zise ea; în saloane s-a 
făcut o căldură insuportabilă. 

— Credeam că ai plecat, dar fratele meu, Ronquerolles, 
mi-a spus că i-a văzut pe servitorii tăi aşteptându-te. 

— Sunt dărâmată, scumpa mea; lasă-mă o clipă aici să mă 
odihnesc. 

Şi ducesa se aşeză pe divanul prietenei sale. 

— Dar ce ai? Tremuri toată. 

Marchizul de Ronquerolles intră. 

— M-am temut, doamnă ducesă, să nu vi se fi întâmplat 
vreun accident.  locmai lam văzut pe  vizitiul 
dumneavoastră beat turtă. 


Ducesa nu răspunse: privea şemineul, oglinzile, căutând 
urmele trecerii ei; şi apoi, încerca o senzaţie extraordinară 
văzându-se în mijlocul veseliei din bal după teribila scenă ce 
dase vieţii ei un alt curs. O cuprinse un tremur cumplit. 

— Îmi sunt iritaţi nervii de prorocirea pe care mi-a făcut- 
o domnul de Montriveau. Chiar dacă n-a fost decât o glumă, 
am să mă duc să văd dacă securea lui de la Londra îmi va 
tulbura până şi somnul. Adio, scumpo. Adio, domnule 
marchiz. 

Străbătu saloanele, unde fu oprită de adulatorii ce-i 
provocară mila. | se păru mică lumea asta în care ea părea 
regină, ea cea atât de umilită şi atât de mică. Şi apoi, ce 
însemnau aceşti bărbaţi faţă de cel pe care ea îl iubea cu 
adevărat şi al cărui caracter îşi reluase proporţiile 
gigantice, pentru o clipă diminuate de ea, dar cărora acum 
le da o măreție poate peste măsură? Nu se putu împiedica 
să-l cerceteze cu privirea pe slujitorul care o însoţise şi pe 
care îl găsi dormind adânc. 

— N-ai lipsit nicio clipă de-aici? îl întrebă ea. 

— Nu, doamnă. 

Urcându-se în trăsură, îşi văzu într-adevăr vizitiul într-o 
stare de beţie de care s-ar fi înfricoşat în orice altă 
împrejurare; dar marile zguduiri ale vieţii îi răpesc spaimei 
hrana obişnuită. De altfel, ajunse acasă cu bine; era însă 
schimbată şi în prada unor sentimente cu totul noi Pentru 
ea nu mai exista decât un singur bărbat pe lume, adică - 
numai pentru el dorea de aici înainte să mai aibă vreo 
valoare. Dacă fiziologii pot să definească exact iubirea 
limitându-se strict la legile naturii, moraliştii sunt mult mai 
încurcaţi cu explicarea ei, când vor s-o cerceteze în toate 
manifestările pe care i le-a dat societatea. Cu toate acestea, 
există, în ciuda ereziilor miilor de secte ce dezbină biserica 
amorului, o linie dreaptă şi bine distinctă care separă net 
doctrinele, o linie pe care discuţiile nu o vor frânge 
niciodată, a cărei inflexibilă aplicaţie explică şi criza în care, 


ca mai toate femeile, se afla acum ducesa de Langeais. Ea 
nu iubea încă, dar avea o pasiune. 

Iubirea şi pasiunea sunt două stări sufleteşti diferite, pe 
care poeţii şi oamenii de lume, filosofii şi nerozii le confundă 
mereu. lubirea comportă o reciprocitate de sentimente, o 
certitudine a bucuriilor pe care nimic nu le poate vătăma, şi 
o foarte statornică împărtăşire a aceloraşi plăceri, o atât de 
totală aderenţă între inimi încât nu îngăduie nicio gelozie. 
Atunci posesiunea devine un mijloc şi nu un scop; o 
infidelitate produce suferinţă, dar nu desparte; sufletul nu 
mai este ba arzător ori tulburat, ba rece sau senin, cie 
necontenit fericit; în sfârşit, dorinţa, desfăşurată ca printr-o 
inspiraţie divină peste întreaga imensitate a timpului, ni-l 
colorează într-o singură nuanţă; viaţa pare albastră ca un 
cer senin. Pasiunea este presentimentul iubirii şi al 
infinitului ei, după care aspiră orice suflet sensibil. Pasiunea 
e o speranţă ce poate fi înşelată. Pasiune înseamnă şi 
suferinţă şi tranziţie totodată; pasiunea încetează atunci 
când speranţa a murit. Şi bărbaţii şi femeile pot, fără a se 
dezonora, să nutrească mai multe pasiuni; e atât de firesc 
să alergi după fericire! Însă nu iubeşti în viaţă decât o 
singură dată. Toate discuţiile, scrise sau orale, despre 
sentimente, se pot rezuma în aceste două întrebări: e vorba 
de o pasiune? sau e vorba de iubire? Iubirea neputând să 
existe fără cunoaşterea intimă a plăcerilor ce o 
perpetuează, ducesa era deci sub jugul unei pasiuni; aşa 
încât se chinuia într-un zbucium pustiitor, făcându-şi fără 
voia ei fel de fel de proiecte, mistuindu-se în dorinţi, simțind 
tot ceea ce exprimă cuvântul pasiune; suferea. În clocotul 
din sufletul ei se amestecau de-a valma vâltorile ridicate de 
vanitatea, de amorul propriu, de trufia ori de mândria ei: 
toate aceste feluri de egoism se înlănţuie. Ea îi spusese unui 
bărbat: Te iubesc, sunt a ta! Era oare posibil ca ducesa de 
Langeais să fi rostit zadarnic asemenea vorbe? Ea trebuia 
sau să fie iubită, sau să abdice de la rolul ei social. Simţind 
atunci singurătatea patului ei voluptuos în care voluptatea 


nu-şi strecurase niciodată coapsele fierbinţi, ducesa se 
răsucea şi se zvârcolea repetându-şi: «Vreau să fiu iubită!» 
Şi credinţa pe care încă o mai avea în ea îi da speranţa că 
va izbuti. Ducesa fusese rănită, vanitoasa pariziancă era 
umilită, femeia adevărată din ea întrezărea fericirea, iar 
închipuirea ei, răzbunătoare a timpului pierdut pentru 
natură, îi aprindea focurile de nestins ale plăcerii. Se ridica 
aproape până la senzațiile iubirii; căci, la gândul că nu e 
iubită, care o sfâşia, era fericită să-şi spună sie însăşi: «Îl 
iubesc!» Ar fi călcat în picioare şi lumea, şi pe Dumnezeu. 
Montriveau era acum religia ei. Ziua următoare şi-o petrecu 
într-o stare de tulburare sufletească şi de frământări 
trupeşti ce cu greu ar putea fi descrise. Scria şi rupea 
scrisoare după scrisoare, făcându-şi mii de supoziţii 
imposibile. La ora la care Montriveau sosea odinioară, vru 
să creadă că el va veni şi fu bucuroasă să aştepte. Ioată 
fiinţa se concentră în simţul auzului. Din când în când 
închidea ochii şi se străduia să audă prin spaţii. Ar fi vrut să 
aibă puterea de a topi toate obstacolele dintre ea şi iubitul 
ei, ca să obţină tăcerea absolută ce i-ar fi permis să 
perceapă orice zgomot de la distanţe enorme. Într-o astfel 
de încordare sufletească, bătăile pendulei i se părură 
îngrozitoare, erau ca un fel de pălăvrăgeală sinistră pe care 
o opri. În salon bătu miezul nopţii. 

«Dumnezeule! îşi zise atunci, să-l văd aici ar însemna 
fericirea. Şi totuşi, venea cândva, adus de dorinţă. Vocea lui 
umplea acest budoar. Şi-acum, nimic!»... 

Amintindu-şi scenele de cochetărie pe care le jucase şi 
care i-l răpiseră, lacrimi de disperare curseră multă vreme 
din ochii ei. 

— Doamna ducesă, îi spuse camerista, nu ştie poate că e 
ora două din noapte; am crezut că doamna nu se simte 
bine. 

— Da, mă duc să mă culc; ţine însă minte, Suzette, zise 
doamna de Langeais ştergându-şi lacrimile, să nu mai intri 


niciodată la mine fără a fi chemată; nu vreau să-ţi mai spun 
acest lucru încă o dată. 

Timp de o săptămână, doamna de Langeais se duse prin 
toate casele unde nădăjduia să-l întâlnească pe domnul de 
Montriveau. Contrar obiceiurilor ei, sosea devreme şi pleca 
târziu; nu mai dansa, se aşeza la masa de joc. Încercările 
rămaseră zadarnice! Nu izbuti să-l vadă pe Armand, al 
cărui nume nu mai cuteza să-l rostească, totuşi, într-o 
seară, într-un moment de deznădejde, o întrebă pe doamna 
de Serizy, cu toată nepăsarea pe care fu în stare s-o 
simuleze: Eşti certată cu domnul de Montriveau? Nu-l mai 
văd pe la tine. 

— De ce nu mai vine pe aici? răspunse contesa râzând. 
De altfel, nu prea se mai arată nicăieri, pesemne e ocupat 
cu vreo femeie. 

— Credeam, replică ducesa cu nevinovăție, că marchizul 
de Ronquerolies e prieten cu el... 

— Nu l-am auzit niciodată pe fratele meu spunând că l-ar 
cunoaşte. 

Doamna de Langeais nu mai zise nimic. Atunci doamna 
de Serizy socoti că poate să biciuiască nepedepsit o 
prietenie ce-i fusese mult timp amară şi reluă vorba. 

— Îl regreţi, deci, pe acest trist personaj. Am auzit 
spunându-se lucruri monstruoase despre el: dacă-l jigneşti 
o dată, nu mai uită, nu iartă nimic; dacă-l iubeşti, te leagă în 
lanţuri. La orice ai spune despre el, vreunul dintre cei ce-l 
ridică în slăvi îţi răspunde întotdeauna cu aceleaşi vorbe: 
Ştie să iubească! Mi se repetă mereu: Montriveau dă totul 
pentru un prieten, e un suflet uriaş. Ei, şi! Societatea nu 
caută suflete atât de mari. Bărbaţi cu asemenea caracter 
sunt foarte buni la ei acasă, să stea acolo, şi să ne lase pe 
noi în lumea noastră  măruntă. N-am dreptate, 
Antoinette?... 

Cu toată şcoala lumii pe care o avea, ducesa păru 
încurcată, spuse totuşi cu o seninătate ce-o înşelă pe 
prietena sa;, 


— Îmi pare rău că nu-l mai văd, îl preţuiam şi-i acordam o 
prietenie sinceră. S-ar putea să-ţi par caraghioasă, scumpă 
prietenă: îmi plac sufletele mari. A te da unui prost, nu- 
nseamnă a recunoaşte deschis că nu ai decât simţuri?... 

Doamna de Serizy n-avusese niciodată parte decât de 
oameni banali, şi chiar acum era îndrăgostit de ea un astfel 
de bărbat frumos, marchizul d'Aiglemont. 

Ducesa îşi scurtă vizita, fiţi siguri. Apoi, doamna de 
Langeais, văzând o speranţă în faptul că Armand nu mai 
apărea nicăieri, îi scrise îndată o scrisoare umilă şi plină de 
dragoste, care trebuia să-l readucă la ea, dacă generalul o 
mai iubea. A doua zi îi trimise scrisoarea prin valetul ei, iar 
când valetul se întoarse, îl întrebă dacă i-a înmânat-o chiar 
lui Montriveau; apoi, după ce valetul o încredința de 
aceasta, nu putu să-şi stăpânească un simţământ de 
bucurie. Armand era la Paris, stă singur, la el acasă, fără să 
iasă în lume! O iubea deci. Ziua întreagă aşteptă răspuns, 
dar răspunsul nu veni. În zbuciumul ce reîncepea, pe care i- 
Il da  nerăbdarea, Antoinette încerca să motiveze 
întârzierea: Armand se simte jignit, răspunsul va veni prin 
poştă; dar, pe seară, nu mai putu să se amăgească. Fu o zi 
groaznică, plină de suferinţe care plac, de frământări care 
zdrobesc, de chinuri sufleteşti care distrug viaţa. A doua zi 
trimise la Armand după un răspuns. 

— Domnul marchiz a poruncit să vă spun că va veni 
dânsul la doamna ducesă, răspunse Julien. 

Dispăru repede în camera ei, ca să nu lase să i se vadă 
fericirea, se prăbuşi pe canapea şi îşi mistui acolo primele 
înfiorări. 

«Va veni!» Gândul acesta îi sfâşia sufletul. Sunt, într- 
adevăr, nenorocite fiinţele pentru care aşteptarea nu este 
cea mai cumplită dintre furtuni şi rodirea celei mai dulci 
plăceri, care nu au în ele flacăra ce trezeşte imaginile 
lucrurilor şi dublează natura făcându-ne să simţim atât 
esenţa pură a obiectelor cât şi materialitatea lor. În iubire, 
oare a aştepta nu e totuna cu a epuiza neîncetat o speranţă 


sigură, cu a te dărui chinului teribil al pasiunii care e 
fericită să nu cunoască dezamăgirile adevărului? Emanaţie 
statornică de forţă şi de dorinţi, aşteptarea nu e oare 
pentru inima omenească ceea ce sunt pentru unele flori 
exhalaţiile lor înmiresmate? Ne plictisim repede de 
strălucitoarele şi sterpele culori ale choreopsisului sau ale 
lalelelor, şi ne întoarcem cu nesaţ spre delicioasele pansele 
ale portocalului sau ale volkameriei, două flori pe care 
patria lor le-ai asemuit cu nişte tinere logodnice pline de 
dragoste, mândre de trecutul lor, mândre de viitorul lor. 

Ducesa se deprindea cu plăcerile noii sale vieţi, simțind, 
cu un fel de beţie, flagelaţiile iubirii, şi, schimbându-şi 
simţămintele, găsi alte meniri şi un sens mai bun rosturilor 
vieţii. Agitându-se în camera ei de toaletă, înţelese ce 
însemnătate au rafinamentele podoabelor şi minuţioasele 
îngrijiri acordate trupului, atunci când ele sunt dictate de 
iubire şi nu de vanitate; aceste griji îi ajutară să îndure 
trecerea grea a timpului. Când isprăvi, căzu iarăşi în 
frământările chinuitoare, în zbuciumul nervos al cumplitei 
puteri ce face să fermenteze toate ideile şi care poate că nu 
e decât o boală ale cărei suferinţe ne plac. Ducesa era gata 
de la ora două după-amiază: domnul de Montriveau nu 
sosise încă nici la unsprezece seara. A explica neliniştile 
unei femei care putea trece drept copilul răsfăţat al 
civilizaţiei ar fi totuna cu a vrea să spunem câtă poezie 
poate concentra inima într-un gând; ar fi totuna cu a vrea 
să cântărim energia degajată de suflet la sunetul unui 
clopoțel, ori şi evaluăm cât din viaţă consumă mâhnirea 
pricinuită de o trăsură al cărei uruit continuă fără a se opri. 

— Să-şi fi bătut oare joc de mine? zise ea ascultând cum 
bate miezul nopţii. 

Îngălbeni, dinţii începură să-i clănţăne; îşi frângea 
mâinile, zbuciumându-se în acest budoar, în care odinioară, 
gândea ducesa, el apărea fără să fie chemat. Dar se 
resemnă. Oare nu ea îl făcuse să îngălbenească şi să se 
zbuciume sub săgețile usturătoare ale ironiei ei? Doamna 


de Langeais înţelese soarta crudă a femeilor care, lipsite de 
mijloacele de a acţiona ale bărbaţilor, sunt silite să aştepte 
atunci când iubesc. A alerga înaintea iubitului e o greşeală 
pe care puţini bărbaţi ştiu s-o ierte. Cei mai mulţi văd o 
înjosire într-o asemenea măgulire cerească; Armand însă 
avea un suflet mare şi trebuia să facă parte din micul 
număr de oameni ce ştiu să răsplătească printr-o iubire 
veşnică o astfel de revărsare de iubire. 

«Ei bine, mă voi duce, îşi zise ea zvârcolindu-se în pat, 
fără a putea să-şi găsească somnul; mă voi duce la el, îi voi 
întinde mâna fără a mă simţi umilită că i-o întind. Un bărbat 
deosebit vede în orice pas pe care o femeie îl face spre elo 
dovadă de dragoste şi de statornicie. Da, îngerii trebuie să 
coboare din ceruri ca să vină la oameni, şi eu vreau să fiu 
un înger pentru el. 

A doua zi, scrise una dintre acele scrisori în care 
excelează spiritul celor zece mii de doamne de Sevigne câte 
numără acum Parisul. 'Totuşi, spre a şti să te plângi fără să 
te înjoseşti, spre a te înălța în zbor cu cele două aripi ale 
tale larg desfăşurate fără să te târăşti umilitor, spre a dojeni 
fără a supăra, spre a te revolta cu graţie, spre a ierta fără 
a-ţi înjosi demnitatea personală, spre a spune totul şi a nu 
mărturisi nimic, trebuia să fii ducesa de Langeais şi să fi 
fost educată de doamna prinţesă de Blamont-Chauvry, ca să 
scrii o asemenea scrisoare fermecătoare. Julien plecă. 
Julien, ca orice valet, era victima tuturor acelor obişnuite 
du-te vino ale amorului. 

— Ce ţi-a răspuns domnul de Montriveau? îi zise ea lui 
Julien, pe cât putu de indiferentă, când valetul veni să-i dea 
raportul despre misiunea lui. 

— Domnul marchiz m-a rugat să-i spun doamnei ducese 
că e-n ordine. 

Groaznică-i reacţia sufletului asupra lui însuşi! Să 
primeşti faţă de martori curioşi un răspuns pentru inimă, şi 
să nu murmuri, şi să te vezi silită să taci - e una dintre miile 
de dureri ale oamenilor bogaţi! 


Timp de trei săptămâni doamna de Langeais îi scrise 
domnului de Montriveau fără să capete vreun răspuns. 
Începuse să spună că e bolnavă, ca să scape de obligaţiile 
ce le avea fie faţă de prinţesa din anturajul căreia făcea 
parte, fie faţă de lume. Nu mai primea decât pe tatăl ei, 
ducele de Navarreins, pe prinţesa de Blamont-Chauvry, 
mătuşa sa, pe bătrânul vidam de Pamiers, care-i era unchi 
după mamă, şi pe unchiul soţului ei, ducele de Grandlieu. 
Aceste persoane crezură uşor în boala doamnei de 
Langeais, găsind-o din zi în zi mai abătută, mai palidă, mai 
slăbită. Suferințele tainice ale unei iubiri adevărate, 
surescitarea unui orgoliu rănit, statornica biciuire a 
singurului dispreţ ce putea s-o doară, năzuinţele ei după 
nişte plăceri necontenit râvnite şi necontenit amăgite; în 
sfârşit, toate puterile ei aţâţate zadarnic îi mistuiau treptat 
firea  şovăielnică, îşi plătea astfel restanţele vieţii ei 
nesocotite. leşi, în fine, din casă pentru a asista la o paradă 
la care trebuia să ia parte şi domnul de Montriveau. Stând 
în balconul de la Tuileries, alături de familia regală, trăi una 
dintre acele bucurii pe care sufletul nu le uită multă vreme. 
Ducesa arăta sublim în mâhnirea ei, şi ochii tuturor o 
salutară cu admiraţie. Schimbă câteva priviri cu 
Montriveau, a cărui prezenţă o făcea atât de frumoasă. 
Generalul defilă aproape pe sub picioarele ei, în toată acea 
splendoare a uniformei militare al cărei efect asupra 
imaginaţiei femeieşti îl recunosc chiar şi cele mai năzuroase 
persoane. Pentru o femeie foarte îndrăgostită, ce nu şi-a 
mai văzut iubitul de două luni, o astfel de clipă trecătoare 
nu seamănă oare cu acea fază a viselor noastre în care 
întrevedeam fulgerător un peisaj fără de sfârşit? Numai 
femeile şi tinerii ar putea înţelege dorul năucitor şi pătimaş 
pe care-l exprimau ochii ducesei. În ceea ce-i priveşte pe 
bărbaţi, dacă vreodată în tinereţea lor au trăit, în 
paroxismul primelor lor pasiuni, acele manifestări ale 
puterii spiritului, mai târziu ei le uită cu desăvârşire, încât li 
se întâmplă să tăgăduiască asemenea luxuriante extaze, 


singurul nume ce se poate da unor astfel de intuiţii 
magnifice. Extazul religios este nebunia gândirii desprinse 
de legăturile ei corporale; pe când, în extazul amoros, se 
confundă, se unesc şi se cuprind forţele celor două naturi 
ale noastre. Când o femeie este prada tiraniilor furioase sub 
care se prăbuşea doamna de Langeais, hotărârile definitive 
se succed aşa de rapid, încât e imposibil să le mai 
urmăreşti. Gândurile izvorăsc atunci unele din altele şi curg 
prin suflet ca nişte nori purtaţi de vânt pe un fond cenuşiu 
ce acoperă soarele. De aici înainte, faptele vor spune totul. 
lată deci faptele. A doua zi dună paradă, doamna de 
Langeais îşi trimise trăsura cu întregul ei echipaj să 
aştepte, de la ora opt dimineaţa până la trei după-amiază, la 
poarta marchizului de Montriveau. Armand locuia pe strada 
Seine, la câţiva paşi de Camera pairilor, unde în acea zi 
urma să aibă loc o şedinţă. Dar cu mult înainte ca pairiii să 
sosească la palatul lor, câteva persoane zăriră trăsura cu 
slujitorii ducesei. Un tânăr ofiţer disprețuit de doamna de 
Langeais, însă agreat de doamna de Serizy, baronul de 
Maulincour, fu primul care recunoscu slujitorii. El alergă 
într-o clipă la iubita lui, să-i povestească în taină această 
ciudată nebunie. Numaidecât ştirea fu adusă telegrafic la 
cunoştinţa tuturor clanurilor din foburgul Saint-Germain, 
ajunse la palat, la Elyse-de-Bourbon, deveni scandalul zilei, 
subiectul tuturor discuţiilor, de la prânz până seara. 
Aproape toate femeile tăgăduiau faptul, dar în aşa chip 
încât să-l facă de crezut; iar bărbaţii îl credeau, 
manifestând faţă de doamna de Langeais cea mai 
binevoitoare înţelegere. 

— Sălbaticul de Montriveau are un caracter de bronz, 
pesemne că el va fi pretins acest scandal, ziceau unii, dând 
vina pe Armand. 

— Ei bine, ziceau alţii, doamna de Langeais a săvârşit cea 
mai nobilă nesocotinţă! Să renunţe, în faţa întregului Paris, 
de dragul unui iubit, la lumea, la rangul, la averea ei, la 
consideraţie, e o lovitură de stat feminină, frumoasă ca 


lovitura de cuţit a acelui peruchier care l-a impresionat 
atâta pe Canning la Curtea cu juri. Niciuna dintre femeile 
care-o defăimează pe ducesă n-ar face o asemenea 
declaraţie demnă de vremurile vechi. Doamna de Langeais 
e o femeie vitează, afişându-se aşa deschis. Acum, ea nu-l 
mai poate iubi decât pe Montriveau. Nu-i oare ceva măreţ 
pentru o femeie să spună: Nu voi avea decât o dragoste? 

— Ce are să devină societatea, domnule, dacă 
dumneavoastră onoraţi astfel viciul, fără niciun respect 
pentru virtute? zise soţia procurorului general, contesa de 
Grandville. 

În timp ce palatul, foburgul şi Chaussee d'Antin discutau 
despre naufragiul acestei virtuţi aristocratice, iar tineri 
zeloşi alergau călare să vadă trăsura pe strada Seine şi să 
se asigure într-adevăr că ducesa era la domnul de 
Montriveau, ea zăcea cu inima tremurând în tihna 
budoarului ei. Armand, care nu dormise acasă, se plimba la 
Tuileries cu domnul de Marsay. lar rudele doamnei de 
Langeais se vizitau unele pe altele, dându-şi întâlnire la ea 
pentru a o mustra şi a se sfătui asupra mijloacelor prin care 
să oprească scandalul provocat de purtarea ei. La orele 
trei, domnul duce de Navarreins, vidamul de Pamiers, 
bătrână prinţesă de Blamont-Chauvry şi ducele de 
Grandlieu se aflau adunaţi în salonul doamnei de Langeais, 
şi o aşteptau. Lor, ca şi altor curioşi, slujitorii le spuseseră 
că stăpâna nu e acasă. Ducesa nu exceptase pe nimeni de la 
acest consemn. Cele patru persoane, ilustre în sfera 
aristocrației căreia almanahul Gotha! îi consfinţeşte 
anual crugurile şi pretenţiile ereditare, pretind o schiţă 
rapidă fără de care acest tablou social ar fi incomplet. 

Prinţesa de Blamont-Chauvry era, în lumea feminină, cea 
mai poetică ruină a domniei lui Ludovic al XV-lea, la a cărui 
poreclă, pe vremea frumoasei ei juneţi, zice-se, contribuise 
şi ea cu o cotă-parte. Din nurii ei de odinioară nu mai 
rămăsese decât un nas remarcabil de proeminent, subţire, 
încovoiat ca o sabie turcească, şi principal ornament al unui 


chip asemănător cu o veche mănuşă albă; apoi, câteva 
şuviţe de păr cârlionţate şi pudrate, papucii cu tocuri, 
boneta de dantelă cu panglici, mitenele negre şi un colier 
cu cinci diamante. Dar, pentru a-i face un portret absolut 
exact, e necesar să adăugăm că avea despre ruinele ei o 
atât de înaltă părere, încât umbla decoltată seara, purta 
mănuşi lungi, şi îţi vopsea încă obrajii cu clasicul ruj al lui 
Martin. Amabilitatea redutabilă din ridurile sale, flacăra 
neobişnuită din ochi, demnitatea profundă din întreaga ei 
fiinţă, spiritul de pe limba ei cu trei suliţi, memoria 
infailibilă de sub fruntea ei făceau din bătrâna prinţesă o 
veritabila putere. Pe pergamentul creierului ei erau scrise 
toate hrisoavele din arhivele statului şi cunoştea înrudirile 
dintre casele de principi, de duci şi de conți ale Europei, ba 
până şi unde se mai aflau ultimele vlăstare ale lui Carol 
Magnul'%:. Aşa că nicio uzurpare de titlu nu putea să-i 
scape. Junii ce voiau să fie bine văzuţi, ambiţioşii, femeile 
tinere îi aduceau omagii statornice. Salonul ei se bucura de 
cea mai aleasă consideraţie în foburgul Saint-Germain. 
Cuvintele acestui Talleyrand femelă rămâneau ca nişte 
sentinţe. Multe persoane veneau să-i ceară sfaturi în 
legătură cu eticheta ori cu datinile, şi să ia de la ea lecţii de 
bun-gust. Hotărât, nicio bătrână nu se pricepea să-şi vâre 
ca ea tabachera în buzunar; şi avea, când se aşeza, ori când 
îşi încrucişa picioarele, nişte mişcări ale fustei de o precizie 
şi de o graţie ce le aduceau la disperare pe tinerele cele 
mai elegante. De-a lungul unei treimi din viaţa ei, vocea i 
stătuse numai în cap, nu putuse însă s-o împiedice să 
coboare în membranele nasului, ceea ce o făcea ciudat de 
expresivă. Din marea ei avere îi mai rămăseseră o sută 
cincizeci de mii de livre în păduri, generos restituite de 
Napoleon. Astfel, bunuri şi persoană, totul în ea era demn 
de consideraţie. Această stranie vechitură sta într-o berjeră 
lângă şemineu şi tăifăsuia cu vidamul de Pamiers, altă ruină 
contemporană. Bătrânul senior, fost Comandor al Ordinului 
de Malta, era un bărbat înalt, deşirat şi subţiratic, al cărui 


guler sta întotdeauna strâns în aşa fel încât îi comprima 
obrajii ce se revărsau uşor peste cravată, menţinându-i 
capul sus; atitudine plină de suficienţă la unii oameni, dar 
îndreptăţită la el, datorită unui spirit voltairian. Ochii lui 
bulbucaţi păreau că văd totul, şi văzuseră, într-adevăr, 
totul. Îşi punea vată în urechi. În fine, persoana lui, în 
ansamblu, oferea un model perfect de linii aristocratice, 
linii subţiri şi gingaşe, suple şi agreabile, care, asemeni cu 
ale unui şarpe, pot, după voinţă, să se îndoaie, să se 
îndrepte, să devină lunecătoare ori ţepene. 

Ducele de Navarreins se plimba în lung şi-n lat prin 
salon, împreună cu domnul duce de Grandlieu. Amândoi 
erau bărbaţi în vârstă de cincizeci şi cinci de ani, încă în 
putere, scurţi şi rotofei, bine hrăniţi, cu faţa cam roşie, cu 
ochii obosiţi, cu buza de jos veştejită. Fără tonul elegant al 
limbajului lor, fără afabila politeţe a manierelor, fără 
dezinvoltura ce putea să se schimbe brusc în zeflemea, un 
observator superficial ar fi putut să-i ia drept bancheri. Însă 
orice eroare înceta când le ascultai conversaţia înarmată cu 
toate precauţiile faţă de cei de care se temeau, uscată şi 
goală faţă de egalii lor, perfidă faţă de inferiorii pe care 
curtenii sau oamenii de stat ştiu să-i domesticească prin 
dulcegării sforăitoare şi să-i rănească printr-un cuvânt 
neaşteptat. Aşa arătau reprezentanţii acestei mari nobilimi, 
ce voia să moară sau să rămână neatinsă, ce merita tot 
atâta laudă cât dispreţ, şi care va fi mereu judecată greşit, 
până când un poet va arăta că e fericită să se supună 
regelui, dându-și sufletul sub securea lui Richelieu şi 
sfruntând ghilotina lui 89 ca pe o răzbunare josnică. 

Toate cele patru personaje se remarcau printr-o voce 
subţire, într-o deosebită armonie cu ideile şi cu felul lor de a 
fi. De altminteri, domnea între ei cea mai deplină egalitate. 
Obişnuinţa, căpătată la curte, de a-şi ascunde; emoţiile, îi 
împiedica să-şi manifeste neplăcerea pe care le-o pricinuia 
pozna tinerei lor rude. 


Pentru a-i împiedica pe critici să taxeze drept pueril 
începutul scene următoare, poate că e necesar să 
remarcăm aici că Locke, aflându-se în compania unor 
seniori englezi, vestiți pentru spiritul lor, distinşi atât prin 
manierele cât şi prin greutatea lor politică, se distra 
răutăcios stenografiindu-le, printr-un procedeu anume, 
conversaţia, şi-i făcea să pufnească în râs citindu-le ce 
notase, ca să afle de la ei ce se putea scoate din asta. Într- 
adevăr, în toate ţările, clasele de sus au un jargon artificial 
care, spălat în cenuşile literare sau filosofice, dă foarte 
puţin aur în creuzet. La toate caturile societăţii, în afară de 
câteva saloane pariziene, un observator perspicace 
regăseşte aceleaşi  caraghioslâcuri pe care nu le 
diferenţiază decât subţirimea ori grosimea spoielii. Astfel 
conversațiile substanţiale sunt o excepţie socială, pe când 
beoţianismul ocupă de obicei mai toate zonele societăţii. 
Dacă, prin forţa împrejurărilor, în sferele înalte se vorbeşte 
mult, apoi acolo se şi gândeşte puţin. A gândi este o 
oboseală, iar bogaţilor le place să vadă viaţa curgând fără 
mari strădanii. Aşa încât, comparând fondul glumelor pe 
diferite trepte, de la ştrengarul din Paris până la pair-ul 
Franţei un cercetător va înţelege vorba domnului de 
Taileyrand: Manierele sunt totul, traducere elegantă a 
acelei axiome judiciare: Forma reprezintă fondul. În ochii 
poetului, avantajul va rămâne totdeauna de partea claselor 
inferioare care imprimă întotdeauna o pecete de poezie 
proaspătă cugetărilor lor. O astfel de observaţie va face să 
se priceapă şi ariditatea saloanelor, şi golul, şi puţinătatea 
profunzimii lor, ca şi scârba ce-i cuprinde pe oamenii 
superiori faţă de josnicul comerţ de a-şi negustori aici 
gândurile. 

Ducele se opri brusc, de parcă ar fi zămislit o idee 
luminoasă şi-i spuse rudei sale: 

— L-ai vândut pe Thomthon? 

— Nu, e bolnav. Mi-e tare teamă că am să-l pierd, şi voi fi 
dezolat - e un cal excelent la vânătoare. Nu ştii ce mai face 


ducesa de Marigny? 

— Nu, n-am trecut astăzi pe la ea. Plecasem s-o văd, când 
ai venit să-mi spui de Antoinette. Ieri însă i-a fost foarte rău, 
disperaseră toţi, i s-a dat împărtăşania. 

— Moartea ei are să schimbe situaţia vărului dumitale. 

— Întru nimic, şi-a împărţit toată averea încă din timpul 
vieţii şi şi-a rezervat o pensiune pe care i-o plăteşte 
nepoată-sa, doamna de  Soulanges, căreia i-a dat 
pământurile de la Guebriant ca rentă viageră. 

— Asta o să fie o mare pierdere pentru societate. Era o 
femeie bună. Acum familia ei o să fie lipsită de o persoană 
ale cărei sfaturi şi experienţă aveau însemnătate. Între noi 
fie zis, ea era şeful casei. Fiu-său, Marigny, e un om drăguţ; 
are ţinută, ştie să converseze. E agreabil, foarte agreabil; o! 
da, agreabil, nu-ncape vorbă - dar „o conduită absolut 
reprobabilă. Ei bine! lucru extraordinar, e tare isteţ. 
Alaltăieri, dina la Cerc cu toţi bogătanii ăia din Chaussee 
d'Antin şi unchiul dumitale (care totdeauna se duce acolo 
să-şi facă partida) îl vede. Uimit că-l întâlneşte acolo, îl 
întreabă dacă face parte din Cerc. — «Da, nu mă mai duc în 
societatea aleasă, trăiesc cu bancherii» Ştii pentru ce? zise 
marchizul, aruncându-i ducelui un zâmbet fin. 

— Nu. 

— E amorezat de o proaspătă căsătorită, micuța doamnă 
Keller fiica lui Gondreville, o femeie care se spune că e 
foarte la modă în lumea lor. 

— Dar nici Antoinette nu prea se plictiseşte, după cât se 
pare, zise bătrânul vidam. 

— Afecţiunea pe care i-o port acestei micuţe mă sileşte 
acum să iau o porţie neobişnuită de tabac, îi răspunse 
prinţesa, scoţându-şi tabachera.. 

—  Scumpă mătuşă, zise ducele oprindu-se, sunt 
deznădăjduit. Numai un om de-al lui Bonaparte era în stare 
să pretindă de la o femeie de lume asemenea necuviinţe. 
Între noi fie zis, Antoinette ar trebui să aleagă mai bine. 


— Scumpul meu, răspunse prinţesa, familia Montnveau e 
veche, şi prin căsătorii, se înrudeşte cu cele mai alese 
neamuri; aparţine marii nobilimi din Bourgogne. Dacă spiţa 
lui Rivaudoult d'Arschoot, din ramura Dulmen, din Galiţia, 
s-ar sfârşi, Montriveau ar moşteni bunurile şi titlurile lui 
d'Arschoot; are dreptul la moştenire prin străbunicul lui. 

— Eşti sigură?... 

— Ştiu mai bine decât ştia tatăl ăstuia, pe care-l vedeam 
deseori şi căruia i-am şi spus. Cu toate că era cavaler al mai 
multor ordine, îşi bătea joc de ele; era un enciclopedist. În 
schimb, frate-său a tras foloase straşnice din asta în 
emigrație. Am auzit spunându-se că rudele lui din nord s-au 
purtat foarte frumos cu dânsul... 

— Da, aşa-i. Contele de Montriveau a murit la Petersburg, 
unde l-am întâlnit, zise vidamul. Era un om vânjos, avea o 
patimă de necrezut pentru stridii. 

— Mânca multe? întrebă ducele de Grandlieu. 

— Zece duzini pe zi. 

— Şi nu i se făcea râu? 

— Nici cât negru sub unghie. 

— O! păi e nemaipomenit! Şi pofta asta nu i-a dat nici 
piatră la rinichi, nici podagră ori vreo altă neplăcere? 

— Nu, a dus-o de minune, a murit într-un accident. 

— Într-un accident! Natura îi spusese să mănânce stridii, 
pesemne că ele îi erau necesare; căci, până la un anumit 
punct, poftele noastre predominante sunt condiţii ale 
existenţei noastre. 

— Sunt de părerea dumitale, zise prinţesa râzând. 

— Doamnă, dumneata înţelegi întotdeauna maliţios 
lucrurile, zise marchizul. 

— Vreau numai să te fac să înţelegi că asemenea lucruri 
ar fi foarte rău înţelese de o femeie tânără, răspunse ea. 

Se întrerupse pentru a spune: 

— Dar nepoată-mea! Nepoată-mea! 

— Scumpă mătuşă, zise domnul de Navarreins, mie tot 
nu-mi vine-a crede să se fi dus ea la domnul de Montriveau. 


— Ei na! făcu prinţesa. 

— Dumneata ce părere ai, domnule vidam? întrebă 
marchizul. 

— Dacă ducesa ar fi o naivă, aş crede... 

— Păi, o femeie când iubeşte devine naivă, sărmane 
vidam. Ai început să-mbătrâneşti, aşa-i? 

— Mă rog, ce-i de făcut? zise ducele. 

— Dacă scumpa mea nepoată e deşteaptă, răspunse 
prinţesa, se va duce astă seară la Curte, deoarece, din 
fericire, suntem într-o luni, zi de recepţie; dumneavoastră s- 
aveţi grijă s-o înconjurați cum trebuie şi să dezminţiţi 
zvonul ăsta ridicol. Există o mie de mijloace pentru a explica 
lucrurile; şi dacă marchizul de Montriveau e bărbat galant, 
are să ne ajute. Trebuie să-i convingem pe copiii ăştia... 

— Da-i dificil să încrucişezi spada cu domnul de 
Montriveau, scumpă mătuşă, asta-i elev de-al lui Bonaparte 
şi are o situaţie deosebită. Păi cum! e unul dintre puternicii 
zilei, are un comandament important în Gardă, unde este 
foarte util. Nu nutreşte nici cea mai mică ambiţie. La primul 
cuvânt ce i-ar displace, ăsta e în stare să-i spună regelui: - 
Poftim demisia mea, lăsaţi-mă în pace. 

— Dar cum gândeşte oare? 

— Foarte rău. 

— Adevărat, zise prinţesa, regele rămâne ce-a fost 
totdeauna, un iacobin care se ascunde în spatele florilor de 
crin. 

— O! nu-i chiar aşa, zise vidamul. 

— Ba da! eu îl cunosc de multă vreme. Bărbatul care-i 
spunea soţiei sale, în ziua în care ea asista la cel dintâi 
dineu de gală: «Iată slugile noastre!» arătându-i Curtea, nu 
putea fi decât un scelerat. Îl regăsesc perfect pe 
MONSIEUR în regele de azi. Fratele păcătos, care a votat 
strâmb în biroul lui de la Adunarea Constituantă, trebuia să 
pactizeze cu Liberalii, să-i lase să vorbească, să discute. 
Ipocritul ăsta filosof are să fie tot atât de primejdios pentru 
frate-său ăl mic cât a fost şi pentru ăl mare; nu ştiu dacă 


urmaşul lui o să poată să scape din încurcăturile pe care-i 
place să i le creeze grăsanul ăsta cu minte puţină; de 
altminteri, nici nu poate să-l sufere, şi-ar fi fericit dacă ar 
putea să-şi zică la moarte: n-are să domnească mult timp. 

— Prinţesă, e regele, iar eu am onoarea să-i aparţin, şi... 

— Dar, scumpul meu, slujba pe care o ai îţi ia dreptul să 
vorbeşti deschis? Eşti dintr-o stirpe tot atât de bună ca a 
Bourbonilor. Dacă cei din familia de Guise ar fi fost puţin 
mai hotărâți, Majestatea Sa n-ar fi astăzi nimic. Plec tocmai 
la timp din lumea asta, nobilimea a murit. Da, totul e 
pierdut pentru voi, copii, zise ea, privindu-l pe vidam. Oare 
purtarea nepoatei mele trebuia să stârnească vorbe în tot 
oraşul? A greşit, n-o aprob, un scandal inutil e o greşeală; 
aşa că eu tot mă mai îndoiesc că a nesocotit convenienţele, 
eu am crescut-o şi ştiu că... 

În acea clipă, ducesa ieşi din budoarul ei. Recunoscuse 
vocea mătuşii sale şi auzise rostindu-se numele de 
Montriveau. Era într-o rochie de casă şi, când se arătă, 
domnul de Grandlieu, ce privea cu nepăsare pe fereastră, 
văzu trăsura nepoatei lui întorcându-se fără ea. 

— Scumpa mea fiică, îi spuse ducele, luându-i capul şi 
sărutând-o pe frunte, prin urmare tu habar n-ai de ce se 
întâmplă? 

— Ce lucru extraordinar se întâmplă, scumpul meu tată? 

— Păi, întreg Parisul te crede la domnul de Montriveau. 

— Scumpa mea Antoinette, tu nici n-ai ieşit din casă, nu-i 
aşa? zise prinţesa, întinzându-i mâna pe care ducesa o 
sărută cu o afecţiune respectuoasă. 

— Nu, scumpă mamă, n-am ieşit. Dar, zise ea, întorcându- 
se să salute pe vidam şi pe marchiz, am vrut ca întreg 
Parisul să mă creadă la domnul de Montriveau. 

Ducele ridică mâinile spre cer, le bătu a disperare şi-şi 
încrucişă braţele. 

— Dar tu habar n-ai ce-o să iasă din isprava asta 
nesăbuită! zise el în sfârşit. 


Bătrână prinţesă se ridicase brusc în picioare şi-o privea 
pe ducesă, care începu să roşească, lăsând ochii în jos; 
doamna de Chauvry o trase duios spre ea şi-i zise; 

— Lasă-mă să te sărut, îngeraşul meu. Apoi o sărută pe 
frunte cu multă dragoste, îi strânse mâna şi continuă 
zâmbind: - Nu mai suntem pe vremea regilor de Valois, 
scumpa mea fiică. Ţi-ai compromis soţul, ţi-ai compromis 
poziţia în societate; trebuie să ne străduim să reparăm 
totul. 

— Dar, scumpă mătuşă, eu nu vreau să repar nimic. Eu 
vreau ca întregul Paris să ştie sau să spună că în dimineaţa 
asta am fost la domnul de Montriveau. A spulbera o 
asemenea credinţă, oricât ar fi ea de falsă, mi-ar pricinui un 
mare neajuns. 

— Fata mea, vrei oare să te pierzi şi să-ţi nenoroceşti 
familia? 

— Tată, familia mea, sacrificându-mă intereselor ei, m-a 
condamnat, fără să vrea, la nenorociri ireparabile. Mă 
puteţi învinui că-mi caut unele alinări, însă trebuie să mă 
plângeţi. 

— Mai dă-ţi mii de silinţe ca să-ţi aranjezi cum se cade 
fetele! murmură domnul de Navarreins către vidam. 

— Drăguţa mea, zise prinţesa scuturând firele de tutun 
ce-i căzuseră pe rochie, fii fericită dacă poţi; nu e vorba să- 
ţi tulburăm fericirea, ci s-o punem în acord cu uzanţele. Noi 
toţi ştim, aici, că mariajul este o instituţie defectuoasă, 
temperată prin iubire. Dar e oare nevoie, când îţi iei un 
amant, să-ţi aşterni patul în Place du Carrousel? Haide, ai 
puţintică judecată, ascultă-ne. 

— Ascult. 

— Doamnă ducesă, zise ducele de Grandlieu, dacă unchii 
ar fi obligaţi să-şi vegheze nepoatele, ei ar avea o situaţie 
grozavă în lumi; societatea le-ar datora onoruri, răsplăţi, 
lefuri - ca oamenilor regelui. Eu n-am venit să-ţi vorbesc de 
nepotul meu, ci de interesele voastre. Să socotim puţin. 
Dacă ţii să stârneşti un scandal, eu îl cunosc pe duce, nu mi- 


e drag deloc. Langeais e destul de zgârcit şi nemaipomenit 
de egoist; are să se despartă de tine, are să-ţi ia averea, te 
va lăsa săraci, şi, prin urmare, lipsită de orice consideraţie. 
Cele o sută de mii de livre rentă, pe care le-ai moştenit de 
curând de la mătuşa ta după mamă, vor plăti plăcerile 
amantelor lui, iar tu, legată, strangulată prin legi, vei fi 
silită să spui amin tuturor drepturilor tale. Dar dacă domnul 
de Montriveau le părăseşte? Doamne, scumpă nepoată, să 
nu ne înfuriem, cât timp eşti tânără şi frumoasă niciun 
bărbat n-are să te părăsească; noi însă am văzut atâtea 
femei frumoase abandonate, chiar printre prințese, încât 
îmi vei îngădui să fac o presupunere, vreau să cred aproape 
imposibilă; şi atunci ce vei deveni fără un soţ? Menajează-l 
deci pe-al tău, în aceeaşi măsură în care îţi îngrijeşti 
frumuseţea, care, la urma urmei, e o manta de vreme rea a 
femeilor tot atât cât şi un soţ. Să admitem că vei fi fericită şi 
iubită totdeauna; nu vreau să ţin seama de nicio întâmplare 
nefericită ce ar putea să survină. Aşa, fiind, din fericire sau 
din nefericire, o să aveţi copii, nu? Ce vor fi ei? Nişte 
Montriveau? Ei bine, ei nu vor moşteni întreaga avere a 
tatălui lor. Voi o să vreţi să le daţi toată averea voastră, a lui 
şi a ta. Doamne, nimic nu e mai natural. Dar legile vor fi 
împotriva voastră. Câte procese am văzut noi intentate de 
moştenitorii legitimi împotriva copiilor din flori! Le aud 
răsunând în toate tribunalele lumii. O să recurgeţi la vreun 
fideicomis!”!: dacă persoana în care vă veţi pune 
încrederea vă înşală, justiţia umană nu va putea să facă, 
practic, nimic; iar copii voştri vor fi ruinaţi. Gândeşte-te, 
aşadar, bine! Vezi în ce încurcături te afli. Oricum, copiii 
voştri vor fi în mod obligatoriu sacrificați toanelor inimii 
voastre şi vor rămâne fără nicio situaţie. Dumnezeule, cât 
timp vor fi mici, vor fi încântători: într-o zi însă, au să vă 
reproşeze că v-aţi gândit mai mult la voi decât la ei. Noi, 
bătrânii gentilomi, ştim toate astea foarte bine. Copiii devin 
oameni şi oamenii sunt ingraţi. Oare nu l-am auzit eu pe 
tânărul Horn, în Germania, spunând după un supeu: «Dacă 


mama ar fi fost femeie cinstită, aş fi prinţ domnitor. Noi 
toată viaţa noastră am auzit spunându-li-se mereu acest 
DACĂ oamenilor de rând, şi el a făcut revoluţia. Când 
oamenii nu pot să acuze nici pe tatăl, nici pe mama lor, îl 
învinuiesc pe Dumnezeu de necazurile ce le-au fost sortite. 
Pe scurt, dragă fată, suntem aici ca să te lămurim. Ei bine, 
eu mă voi mărgini să-ţi spun două vorbe la care trebuie să 
cugeţi: niciodată o femeie nu trebuie să-i ofere capete de 
acuzaţie soţului ei. 

— Unchiule, am calculat şi eu, atâta timp cât n-am iubit. 
Atunci vedeam, ca şi voi, numai interese, acolo unde pentru 
mine, acum, nu mai există decât sentimente, zise ducesa. 

— Dar, scumpa mea fetiţă, viaţa nu este decât un amestec 
de interese şi de sentimente, îi replică vidamul; şi, ca să fii 
fericită, mai ales în situaţia în care te afli, trebuie să te 
sileşti să împaci sentimentele cu interesele. Că o grizetă 
face amor după cheful ei, e un lucru lesne de priceput; dar 
tu ai o avere frumoasă, ai o familie, un titlu, un loc la Curte, 
şi nu trebuie să le arunci pe fereastră. Ca să le împăcăm pe 
țoale, ce venim noi să-ţi cerem? Să-ntorci cu dibăcie legea 
convenienţelor, în loc s-o violezi. Ah, Doamne, în curând o să 
am optzeci de ani şi nu-mi amintesc să se fi pomenit, sub 
niciun regim, o dragoste care să mente preţul cu care vrei 
tu s-o plăteşti pe a acestui june fericit. 

Ducesa, printr-o privire, îl sili pe vidam să tacă; şi dacă 
Montriveau ar fi putut s-o vadă, i-ar fi iertat totul... 

— Asta ar fi de un frumos efect la teatru, zise ducele de 
Grandlieu, dar nu înseamnă nimic când e vorba de 
parafernele tale, de poziţia şi de independenţa ta. Nu eşti 
deloc recunoscătoare, scumpă nepoată. N-ai să găseşti 
multe familii în care rudele să fie destul de curajoase 
pentru a aduce învăţămintele experienţei lor şi a face 
tinerele capete zăpăcite să priceapă limbajul raţiunii. 
Renunţă pe loc la mântuirea ta cerească, dacă-ţi place să fii 
osândită; de acord! Dar cugetă bine când e vorba să 
renunţi la rentele tale. Nu cunosc niciun duhovnic care să 


ne izbăvească de mizerie. Eu mă cred în drept să-ţi vorbesc 
aşa; căci, dacă te vei pierde, numai eu am să pot să-ţi ofer 
un azil. Eu îi sunt aproape unchi lui Langeais şi numai eu aş 
fi în drept să nu-i dau dreptate. 

— Fata mea, zise ducele de Navarreins, deşteptându-se 
dintr-o dureroasă meditaţie, pentru că vorbeşti de 
sentimente, lasă-mă să-ţi aduc aminte că o femeie care 
poartă numele tău se cuvine să aibă alte sentimente decât 
cele ale oamenilor de rând. Vrei oare să dai apă la moară 
liberalilor, iezuiţilor ăstora ai lui Robespierre, care se 
străduiesc să ponegrească nobilimea? Sunt anumite lucruri 
pe care o Navarreins nu poate să le facă fără a dăuna 
întregii ei familii. Nu numai tu vei fi dezonorată. 

— Uite c-am ajuns şi la dezonoare, zise prinţesa. Copii, nu 
mai faceţi atâta zarvă din pricina plimbării unei trăsuri 
goale, şi lăsaţi-mă singură cu Antoinette. Să veniţi să cinaţi 
la mine tustrei. Mă însărcinez să aranjez eu lucrurile aşa 
cum se cuvine. Voi, bărbaţii, nu pricepeţi nimic; aţi şi turnat 
destul venin în vorbele voastre şi nu vreau să vă văd certaţi 
cu fata mea scumpă. Aşa că faceţi-mi plăcerea să plecaţi. 

Cei trei gentilomi, ghicind, desigur, intenţiile prinţesei, îşi 
salutară rudele; iar domnul de Navarreins se apropie şi îşi 
sărută fata pe frunte, zicându-i: 

— Hai, copil scump, fii cuminte. Dacă vrei tu, mai e timp. 

— Oare n-am putea să găsim în familie vreun băiat isteţ 
care să caute gâlceavă acestui Montriveau? zise vidamul 
când coborau scările. 

— Comoara mea, zise prinţesa, făcându-i semn elevei sale 
să se aşeze pe un scăunel lângă ea, după ce rămaseră 
singure; nu ştiu pe lumea asta nimic mai ponegrit decât 
Dumnezeu şi secolul al optsprezecelea; căci, dacă stau să- 
mi aduc aminte lucrurile din tinereţea mea, nu-mi 
reamintesc ca vreo ducesă să fi călcat în picioare 
convenienţele aşa cum ai făcut tu. Romancierii şi scriitoraşii 
au bârfit domnia lui Ludovic al XV-lea; să nu-i crezi. Doamna 
Dubary!'%:, scumpa mea, preţuia tot atât cât văduva 


Scarron!%!, ea însăşi fiind o făptură foarte de treabă. Pe 
vremea mea, o femeie ştia, cu toate galanteriile ei, să-şi 
păstreze demnitatea. Indiscreţiile ne-au pierdut. De la ele 
vine tot răul. Filosofii, oamenii ăştia de nimic, pe care i-am 
primit în saloanele noastre, au avut necuviinţa şi 
nerecunoştinţa, drept răsplată pentru bunătatea noastră, 
să ne facă inventarul inimilor, să ne descrie în masă şi în 
amănunt, să tune şi să fulgere împotriva veacului. Poporul, 
care nu e în situaţia să judece despre ceva, a văzut fondul 
lucrurilor, fără să vadă forma. Dar, pe vremurile acelea, 
inimioara mea, bărbaţii şi femeile erau tot atât de 
remarcabili ca şi-n alte epoci ale monarhiei. Niciunul dintre 
Wertheri1%-ii voştri, niciuna dintre notabilităţile voastre, 
cum li se spune acum, niciunul dintre bărbaţii voştri cu 
mânuşi galbene şi care-şi ascund sub pantaloni şubrezenia 
picioarelor, n-ar fi străbătut Europa, travestit în vânzător 
ambulant, ca să se-nchidă, riscându-şi viaţa şi sfidând 
pumnalele ducelui de Modena, în camera de toaletă a fetei 
regentului. Niciunul dintre prăpădiţii voştri ofticoşi, cu 
ochelari de baga, nu s-ar ascunde ca Lauzun'X!:, vreme de 
şase săptămâni, într-un dulap, ca să-i dea curaj iubitei lui să 
nască. Era mai multă pasiune în degetul cel mic al domnului 
de Jaucourt decât în tot neamul nostru de duelgii cu vorbe 
goale care lasă femeile pentru nişte amendamente! 
Găseşte-mi tu astăzi un paj care să se lase căsăpit şi 
îngropat sub o duşumea, pentru că a venit să sărute 
degetul înmănuşat al unei Koenigsmarck! Astăzi, ce-i drept, 
s-ar părea că rolurile s-au schimbat şi că femeile trebuie să 
se jertfească pentru bărbaţi. Aceşti domni valorează mai 
puţin şi se preţuiesc mai mult. Crede-mă, scumpa mea, 
toate aceste aventuri care au devenit publice, şi cu care se 
înarmează astăzi unii ca să-l asasineze pe bunul nostru 
Ludovic al XV-lea, erau foarte tainice. Fără o grămadă de 
poetaşi, de versificăreţi, de moralişti, ce le întreţineau pe 
cameristele noastre şi aşterneau pe hârtie calomniile aflate 
de la ele, epoca noastră ar fi apărut în literatură ca având 


moravuri foarte bune. Eu apăr veacul, nu vreascurile lui. 
Poate vor fi fost şi vreo sută de femei de vază pierdute; 
nătărăii însă au făcut din ele o mie, aşa cum fac gazetarii 
când evaluează morţii din tabăra învinşilor. De altminteri, 
eu nu ştiu ce pot să ne reproşeze Revoluţia şi Imperiul: că 
vremile acelea au fost destrăbălate, fără spirit, grosolane, 
pfui! mă şi revoltă. Sunt cele mai urâte minciuni din istoria 
noastră! Introducerea asta, scumpa mea fetiţă, reluă ea 
după o pauză, am făcut-o ca să ajung să-ţi spun că, dacă 
Montriveau te place, eşti stăpână să-l iubeşti după pofta 
inimii, şi atâta cât ai să poţi. Ştiu şi eu, din experienţă, că ai 
să faci ce-ţi place (chiar de te-ar închide, dar nu se mai 
închide astăzi); şi-aşa aş fi făcut şi eu la vârsta ta. Numai că, 
scumpa mea comoară, eu n-aş fi abdicat de la dreptul de a 
face duci de Langeais. Aşa că poartă-te cuviincios. Vidamul 
are dreptate, niciun bărbat nu merită preţul vreunuia 
dintre sacrificiile cu care noi suntem destul de smintite să le 
plătim iubirea. Prin urmare, aranjează-te în aşa fel încât să 
poţi, dacă vei avea nefericirea de a te căi vreodată, să mai fi 
încă soţia domnului de Langeais. Când vei fi bătrână, ai să 
fii destul de mulţumită să asculţi slujba liturghiei la Curte şi 
nu într-o mănăstire prăpădită din provincie; asta-i toată 
povestea. O nesocotinţă înseamnă o biată alocaţie, o viaţă 
fără căpătâi, la cheremul amantului; înseamnă necazurile 
pricinuite de batjocurile femeilor care, de bună seamă, 
preţuiesc mai puţin decât tine, tocmai pentru că ele vor fi 
fost mai dibace în josnicie. Ar fi fost de o sută de ori mai 
bine să te duci la Montriveau pe seară, cu o birjă, 
deghizată, decât să-ţi trimiţi acolo trăsura ziua-n amiaza 
mare. Eşti o prostuţă, scumpa mea copilă! Trăsura ta i-a 
măgulit vanitatea, persoana ta i-ar fi înlănţuit inima. Ţi-am 
spus ceea ce-i drept şi adevărat, dar nu sunt supărată pe 
tine, să ştii. Cu falsa ta mândrie ai rămas cu două veacuri în 
urmă. Hai, lasă-ne să-ţi aranjăm noi treburile, să spunem că 
Montriveau ţi-a îmbătat slugile ca să-şi satisfacă amorul 
propriu şi să te compromită... 


— În numele cerului, mătuşă, exclamă ducesa sărind de 
pe scaun, să nu-l ponegreşti. 

— Oh scumpă copilă, zise prinţesa, ai cărei ochi se 
însufleţiră, aş fi vrut să ai nişte iluzii care să nucţi fie 
funeste, dar orice iluzie trebuie să înceteze. Poate că m-aş 
lăsa înduioşată, dacă n-aş avea vârsta pe care o am. Hai, nu 
pricinui nimănui necazuri, nici lui, nici nouă. Mă însărcinez 
să mulţumesc pe toată lumea; făgăduieşte-mi însă că nu vei 
face de acum înainte nimic fără să te sfătuieşti cu mine. 
Povesteşte-mi totul, poate că te-oi învăţa de bine. 

— Mătuşă, îţi făgăduiesc... 

— Că-mi vei spune tot. 

— Da, tot, tot aceea ce s-ar putea spune. 

— Păi, inimioara mea, tocmai ceea ce nu s-ar, vreau eu să 
ştiu. Să fim bine înţelese. Hai, lasă-mă să-mi lipesc buzele 
uscate de fruntea ta frumoasă. Nu, lasă-mă pe mine, nu-ţi 
dau voie să-mi săruţi oasele. Bătrânii, au o politeţe a lor... 
Hai, condu-mă, zise ea, după ce-şi sărută nepoata.. 

— Dragă mătuşă, pot, deci, să mă duc la el deghizată. 

— Da' cum nu, aşa ceva se poate tăgădui oricând, zise 
bătrâna. 

Din toată predica pe care i-o ţinuse prinţesa, ducesa nu 
pricepuse limpede decât această idee. După ce doamna de 
Chauvry se aşeză în colţul trăsurii sale, doamna de 
Langeais îşi luă de la ea rămas multă afecţiune şi se 
întoarse în casă foarte fericită. 

— Persoana mea i-ar fi înlănţuit inima; mătuşa are 
dreptate un bărbat n-are s-o refuze pe o femeie frumoasă, 
dacă ea ştie să se dăruie cum trebuie. 

Seara, în cercul doamnei ducese de Berry, ducele de 
Navarreins, domnul de Pamiers, domnul de Marsay, domnul 
de Grandlieu, ducele de Maufrigneuse dezminţiră cu mult 
succes. zvonurile ofensatoare e circulau pe seama ducesei 
de L.angeais. Atâţia ofiţeri şi atâtea persoane mărturisiră că 
l-au văzut pe Montriveau plimbându-se la Tuilleries în 
timpul dimineţii, încât această istorie neroadă fu pusă pe 


seama întâmplării, care ia tot ce i se dă. Aşa că a doua zi, 
reputaţia ducesei deveni, în ciuda poveştii cu trăsura, 
curată şi strălucitoare precum coiful lui Mambrin după ce a 
fost lustruit de Sancho!1%2:.. În schimb, la orele două, în Bois 
de  Boulognei1%+, domnul de  Rongquerolles, trecând 
împreună cu Montriveau pe o alee singuratică, îi zise 
surâzând. — Merge bine cu ducesa ta! [ine-o tot aşa! 
adăugă el, arzându-i o lovitură de cravaşă semnificativă 
iepei lui, care ţâşni ca o ghiulea. 

La două zile după zadarnicul scandal, doamna de 
Langeais îi scrise domnului de Montriveau o scrisoare ce 
rămase fără răspuns, ca şi precedentele. De data aceasta, 
îşi luase unele măsuri, cumpărându-l pe Auguste, valetul lui 
Armand. Aşa că, seara, la ora opt, fu introdusă la Armand, 
într-o cameră cu totul alta decât cea în care se petrecuse 
scena aceea tainică. Ducesei i se spuse că generalul nu se 
va întoarce acasă. Avea el oare două domicilii? Valetul nu 
vru să răspundă. Doamna a Langeais cumpărase doar cheia 
de la cameră, nu şi întreaga cinste valetului. Rămânând 
singură, văzu cele paisprezece scrisori ale ei aşezate pe un 
gheridon vechi; nu erau nici mototolite, nici dezlipite; nu 
fuseseră citite. Văzându-le aşa, ducesa căzu într-un fotoliu 
şi-şi pierdu pentru o clipă cunoştinţa. Când îşi reveni, îl zări 
pe Auguste, care-i ţinea nişte oţet la nas. 

— O trăsură, repede, zise ea. 

Trăsura veni, ducesa cobori cu o grabă convulsivă, se 
întoarse acasă, se băgă în pat şi porunci să nu fie nimeni 
lăsat să intre. Rămase douăzeci şi patru de ore culcată, 
neîngăduind să se apropie de ea decât camerista, care îi 
aduse câteva ceşti de ceai din frunze de portocal. Suzette o 
auzi pe stăpâna ei suspinând de câteva ori şi-i surprinse 
ochii strălucitori, dar încercănaţi, plini de lacrimi. A treia zi, 
după ce meditase plângând disperată ce hotărâre să ia, 
doamna de Langeais avu o discuţie cu omul ei de afaceri, pe 
care îl însărcină cu câteva treburi speciale. Apoi trimise 
după bătrânul vidam de Pamiers. Aşteptându-l pe 


comandor, îi scrise domnului de Montriveau. Vidamul fu 
punctual. O găsi pe tânăra lui verişoară palidă, abătută, 
însă liniştită. Era pe la orele două după-amiază. Niciodată 
această divină creatură nu fusese mai fermecătoare decât 
atunci, în suferinţele agoniei ei. 

— Scumpul meu văr, îi spuse ea vidamului, datorezi 
această întrevedere celor optzeci de ani pe care îi ai. O! te 
implor, nu zâmbi în faţa unei femei copleşite de nefericire. 
Eşti un bărbat galant şi îmi place să cred că din aventurile 
tinereţii dumitale ţi-a rămas o oarecare îngăduinţă faţă de 
femei. 

— Nici cea mai mică, zise el. 

— Chiar aşa? 

— Ele sunt fericite de orice, reluă el. 

— Ah! Ei bine, dumneata cunoşti toate tainele familiei 
noastre; vei fi poate ultima rudă, ultimul prieten căruia îi 
vor strânge mâna; pot deci să-ţi adresez o rugăminte. 
Scumpul meu vidam, fă-mi un serviciu pe care n-aş putea 
să-l cer nici tatălui meu, nici unchiului Grandlieu, nici 
vreunei femei. Dumneata trebuie să mă înţelegi. Te implor 
să mă ajuţi, şi să uiţi că m-ai ajutat, oricare ar fi rezultatul 
încercării dumitale. Vreau să te duci cu această scrisoare la 
domnul de Montriveau, să-l găseşti, să i-o arăţi, să-l întrebi, 
aşa cum se poate întreba ceva de la bărbat la bărbat, 
întrucât există între voi o cinste, nişte sentimente pe care le 
uitaţi când sunteţi cu noi, să-l întrebi aşadar dacă vrea s-o 
citească, nu în prezenţa dumitale, căci bărbaţii îşi ascund 
anumite emoţii. Te autorizez, pentru a-l hotări, şi dacă vei 
socoti necesar, să-i spui că e vorba de viaţa sau de moartea 
mea. Dacă se va îndura... 

— Să se îndure! făcu comandorul. 

— Dacă se va îndura s-o citească, reluă cu demnitate 
ducesa, mai spune-i un singur lucru. Dumneata îl vei vedea 
la ora cinci; el, astăzi, la ora aceea e acasă, la masa, ştiu; ei 
bine, drept orice răspuns, trebuie să vină să mă vadă. Dacă 
după trei ore, dacă la ora opt n-a venit, totul a fost spus. 


Ducesa de Langeais va dispărea din această lume. Nu voi 
muri, scumpule, nu; însă nicio putere omenească nu mă va 
mai găsi pe acest pământ. Vino să luăm diseară masa 
împreună, voi avea măcar un prieten lângă mine în ultimele 
mele suferinţe. Da, în această seară, scumpul meu văr, se 
hotărăşte viaţa mea; şi orice s-ar întâmpla, ea nu poate să 
fie decât cumplit de arzătoare. Gata, taci, nu vreau să mai 
aud nimic care să semene a observaţii, ori a sfaturi. Să 
glumim, să râdem, zise ea întinzându-i o mână pe care elo 
sărută. Să fim ca doi bătrâni înţelepţi ce ştiu să se bucure 
de viaţă până în clipa morţii. Am să mă fac frumoasă, am să 
fiu foarte drăguță, pentru dumneata. Vei fi poate ultimul 
bărbat care o va mai vedea pe ducesa de Langeais. 

Vidamul nu răspunse nimic, salută, luă scrisoarea şi o 
duse la destinaţie. Se întoarse la ora cinci, o găsi pe ruda lui 
îmbrăcată elegant, încântătoare. Salonul era împodobit cu 
flori ca pentru o sărbătoare. Fu o masă aleasă. Pentru 
bătrânul vidam, ducesa făcu să strălucească toate 
briliantele spiritului ei şi se arătă mai fermecătoare decât 
oricând. Comandorul vru la început să vadă în toate aceste 
pregătiri o glumă de femeie tânără, dar, de la o clipă la alta, 
falsa magie a seducţiilor desfăşurate de verişoara lui se 
stingea. Ba o surprindea tresărind zguduită de un fel de 
spaimă bruscă; ba părea că ascultă în tăcere. Atunci, dacă 
el îi zicea: 

— Ce ai? 

— Sst! răspundea ea. 

La ora şapte, ducesa îl părăsi o clipă de bătrân, apoi se 
întoarse grăbită, îmbrăcată însă ca slujnica ei pentru o 
călătorie; îl luă de braţ pe oaspetele ei, căruia îi ceru s-o 
însoţească, se aruncă într-o trăsură de piaţă. Amândoi 
ajunseră, pe la ora opt fără un sfert, la poarta domnului de 
Montriveau. 

În acest timp, Armand, la rândul său, meditase asupra 
următoarei scrisori: 


«Dragul meu, am petrecut câteva clipe la tine, fără 
ştirea ta; mi-am luat înapoi scrisorile. Oh! Armand, 
între tine şi mine nu poate fi vorba de indiferenţă, iar 
ura procedează altfel. Dacă mă iubeşti, încetează un 
joc crud. Mă vei ucide. Mai târziu, când vei afla cât de 
mult te-am iubit, vei fi deznădăjduit. Dacă te-am înţeles 
greşit, dacă nu ai pentru mine decât aversiune, 
aversiunea comportă şi dispreţ şi dezgust; atunci, toate 
nădejdile mă părăsesc: bărbaţii nu se mai pot elibera 
niciodată de aceste două sentimente. Oricât de cumplit 
ar fi un asemenea gând, el va aduce mângâiere 
îndelungii mele dureri; nu vei avea niciun fel de regret 
într-o zi. Ah, Armand, regrete pe care eu nu le ştiu. Ţi- 
am pricinuit oare vreunul?... Nu, nu vreau să-ţi spun 
câtă pustiire ar aduce în mine. Voi trăi şi nu voi mai 
putea să fiu soţia ta. După ce m-am dat cu totul ţie în 
gândurile mele, cui oare să mă mai dau?... lui 
Dumnezeu. Da, ochii pe care i-ai iubit o clipă nu vor 
mai vedea niciun chip de bărbat; şi poate gloria lui 
Dumnezeu îi va închide! Nu voi mai auzi nicio voce 
omenească, după ce am auzit-o pe a ta, atât de dulce, 
la început, atât de cumplită ieri, căci de la răzbunarea 
ta timpul n-a mai existat pentru mine; poate, aşadar, 
cuvântul lui Dumnezeu mă va mistui! Între mânia lui şi 
a ta, dragul meu, nu vor exista pentru mine decât 
lacrimi şi rugăciuni. Te vei întreba poate de ce-ţi scriu? 
Vai! nu te supăra că mai păstrez o rază de speranţă, că 
mai arunc un singur suspin după viaţa fericita, înainte 
de a o părăsi pentru totdeauna. sunt într-o situaţie 
cumplită. Am toată seninătatea pe care-o dă sufletului 
o mare hotărâre şi mai simt încă ultimele mugete ale 
furtunii. În groaznica ta aventură, care m-a legat atât 
de mult de tine, Armand, mergeai prin pustiu către o 
oază, călăuzit de o bună călăuză. Ei bine, eu mă târăsc 
de la oază spre pustiu, iar tu îmi eşti o călăuză fără 
milă. Şi totuşi, numai tu, dragul meu, poţi să înţelegi 


mâhnirea ultimelor priviri pe care le arunc fericirii, tu 
eşti singurul căruia pot să mă plâng fără să roşesc. 
Dacă îmi vei împlini rugămintea, voi fi fericită; dacă 
rămâi neînduplecat, îmi voi ispăşi greşelile. Nu e oare 
firesc pentru o femeie să vrea să rămână în amintirea 
iubitului ei înveşmântată cu toate sentimentele alese? 
Oh, singurul meu iubit! Las-o pe supusa ta să se 
înveşmânteze în credinţa că tu o vei considera o 
făptură aleasă. Asprimea ta m-a învăţat să cuget; şi, de 
când te iubesc cu adevărat, mă consider mai puţin 
vinovată decât mă crezi tu. Ascultă-mi explicaţiile; ţi le 
datorez; iar tu, care eşti totul pentru mine pe lume, îmi 
datorezi măcar o clipă de dreptate. 

Ştiu acum, prin propriile mele suferinţe, cât de mult 
te-am făcut să suferi cu cochetăriile mele; dar pe 
atunci eu nu cunoşteam nimic din iubire. Tu cunoşti 
taina acestor chinuri şi tu mi le impui. În timpul 
primelor opt luni pe care mi le-ai dăruit, nu te-ai făcut 
deloc iubit. De ce, dragul meu? Nu mai ştiu să-ţi spun, 
aşa cum nu pot să-ţi explic de ce te iubesc. Ah! de bună 
seamă, eram măgulită să mă văd obiectul declaraţiilor 
tale pătimaşe, să primesc privirile tale de foc; dar mă 
lăsai rece şi fără nicio dorinţă. Nu, nu eram deloc 
femeie, nu pricepeam nici dăruirea, nici fericirea 
sexului nostru. A cui e vina? Nu m-ai fi disprețuit dacă 
m-aş fi dat fără nicio plăcere? Poate că asta-i măreţia 
sexului nostru, de a se da fără să primească nicio 
plăcere; poate că nu e niciun merit să te laşi pradă 
unor plăceri cunoscute şi arzător dorite? Vai! dragul 
meu, pot să-ţi spun, aşa gândeam pe vremea când 
eram atât de cochetă faţă de tine; dar îmi păreai atât 
de mare, încât nu voiam să mă ai numai pentru că mi- 
era milă de tine... Ce cuvânt m-am apucat să scriu? Ah! 
mi-am luat de la tine toate scrisorile, le arunc în foc! 
Iată-le cum ard. N-ai să ştii niciodată câtă iubire, câtă 
patimă, câtă nebunie erau în ele... Nu mai spun nimic, 


Armand, mă opresc, nu vreau să-ţi mai spun nimic 
despre sentimentele mele. Dacă dorurile mele n-au fost 
înţelese de la suflet la suflet, nu pot nici eu, ca femeie, 
să datorez iubirea ta numai milei. Vreau să fiu iubită 
irezistibil, sau să fu izgonită fără milă. Dacă după ce o 
vei citi, trei ore mai târziu, nu vei fi pentru totdeauna 
singurul meu soţ, nu mă voi ruşina ştiind că scrisoarea 
mea se află în mâinile tale: măreţia deznădejdii mele 
îmi va apăra amintirea faţă de orice josnicie, iar 
sfârşitul meu va fi demn de iubirea mea. Şi tu, 
nemaiîntâlnindu-mă pe acest pământ, deşi voi trăi încă, 
nu te vei mai gândi fără să te înfiori la o femeie care, 
peste trei ore, nu va mai respira decât ca să te învăluie 
cu dragostea ei, la o femeie mistuită de o iubire fără 
speranţă şi credincioasă nu unor plăceri împărtăşite, ci 
unor sentimente nerăsplătite. Ducesa de La Valliere 
plângea o fericire pierdută, puterea ei apusă; pe când 
ducesa de Langeais va fi fericită plângând şi va rămâne 
pentru tine o putere care nu apune. Da, mă vei 
regreta. Îmi dau seama că nu eram din această lume, 
şi-ţi mulţumesc că mi-ai dovedit acest lucru. Adio, tu nu 
te vei atinge de securea mea: a ta era securea călăului, 
a mea e securea lui Dumnezeu; a ţa omoară, a mea 
izbăveşte. Iubirea ta era ucigătoare, ea n-a putut să 
îndure nici şovăielile, nici gluma; a mea poate să-ndure 
totul, fără să se-ncovoaie, pentru că trăieşte în veci. 
Ah! Mă cuprinde o bucurie tristă că pot să te zdrobesc, 
pe tine care te crezi atât de mare, să te umilesc prin 
zâmbetul blând şi ocrotitor al îngerilor plăpânzi care, 
când se culcă la picioarele lui Dumnezeu, primesc 
dreptul şi tăria să vegheze în numele lui asupra 
oamenilor. Tu n-ai avut decât dorinţi trecătoare; pe 
când o sărmană călugăriţă te va lumina neîncetat cu 
arzătoarele ei rugăciuni şi te va învălui mereu cu 
aripile dragostei divine. Presimt răspunsul tău, 
Armand, şi îţi dau întâlnire... în ceruri. lubitule, acolo şi 


tăria şi slăbiciunea sunt  îngăduite deopotrivă; 
amândouă înseamnă suferinţă. Gândul acesta 
domoleşte zbuciumul ultimului meu chin. lată-mă atât 
de liniştită încât m-aş teme că nu te mai iubesc, de n-aş 
părăsi pentru tine lumea. 


Antoinette.» 


— Scumpe vidame, zise ducesa când ajunseră la casa lui 
Montriveau, fii bun şi întreabă la poartă dacă este acasă. 

Comandorul, ascultător ca bărbaţii din veacul al 
optsprezecelea, cobori şi se întoarse să-i spună verişoarei 
lui un da care-o făcu să tremure. Auzind răspunsul, ea luă 
mâna comandorului şi o strânse, se lăsă sărutată de el pe 
amândoi obrajii şi-l rugă să plece fără s-o spioneze şi fără să 
încerce s-o ocrotească. 

— Dar trecătorii? zise el. 

— Nimeni nu poate să nu mă respecte, răspunse ea. 

Acesta a fost ultimul cuvânt al femeii la modă şi al 
ducesei. Comandorul plecă. Doamna de Langeais rămase 
lângă pragul porţii, se înfăşură în mantoul ei şi aşteptă să 
bată ora opt. Ora trecu. Nefericita femeie îşi mai acordă 
zece minute, un sfert de oră, în sfârşit, găsi că întârzierea 
înseamnă o nouă umilire, şi credinţa o părăsi, nu putu să-şi 
stăpânească exclamaţia: - O, Dumnezeule! apoi părăsi 
funestul prag. Acesta a fost primul cuvânt al carmelitei. 

Montriveau avusese o întâlnire cu câţiva prieteni; îi 
zorise să încheie, dar, întrucât ceasul lui rămăsese în urmă, 
nu plecă spre palatul Langeais decât în clipa în care ducesa, 
mânată de o mânie rece, fugea cât putea pe străzile 
Parisului. Când ajunse pe bulevardul Enfer plângea. Acolo, 
pentru cea din urmă oară, privi Parisul vuitor, învăluit în 
fum, acoperit de pâcla roşiatică a luminilor lui, se urcă apoi, 
într-o trăsură şi ieşi din oraşul în care n-avea să se mai 
întoarcă niciodată. Când marchizul de Montriveau ajunse la 
palatul Langeais, n-o mai găsi acolo pe iubita lui şi se crezu 


tras pe sfoară. Alergă la vidam, unde fu primit exact în clipa 
în care blajinul bătrân îşi îmbrăca pijamaua gândindu-se la 
fericirea frumoasei lui verişoare. Montriveau îi aruncă 
privirea lui teribilă, al cărei şoc electric zguduia la fel şi pe 
bărbaţi şi pe femei. 

— Domnule, nu cumva v-aţi pretat la vreo glumă crudă? 
exclamă el. Vin de la doamna de Langeais, şi slujitorii ei mi- 
au spus că nu e acasă. 

— Fără îndoială că din vina dumneavoastră s-a întâmplat 
o nenorocire, răspunse vidamul. Am lăsat-o pe ducesă la 
poarta dumneavoastră... 

— La ce oră? 

— La opt fără un sfert. 

— Vă salut, zise Montriveau şi alergă acasă pentru a-l 
întreba pe portar dacă n-a văzut pe înserate o femeie la 
poartă. 

— Da, domnule, o femeie frumoasă care părea grozav de 
abătută. Plângea, în tăcere, îi curgeau şiroaie de lacrimi, şi 
sta dreaptă ca un stâlp. La urmă, când a plecat, a mai zis 
un: O, Dumnezeule! care, să nu vă supăraţi, ne-a zdrobit 
inimile soţiei mele şi mie; eram acolo, nevăzuţi de ea. 

Scurta relatare a portarului îl făcu să pălească pe 
bărbatul acesta atât de hotărât. Scrise câteva rânduri către 
domnul de Ronguerolles, la care trimise numaidecât, şi se 
urcă în apartamentul lui. Pe la miezul nopţii, marchizul de 
Ronquerolles sosi. 

— Ce este, prietene? zise el când dădu ochii cu generalul. 

Armand îi întinse scrisoarea ducesei s-o citească. 

— Şi? întrebă Ronguerolles. 

— Era la mine la poartă la ora opt, iar la opt şi un sfert a 
dispărut. Am pierdut-o, şi o iubesc! Ah! dacă viaţa mea mi- 
ar aparţine, mi-aş zbura creierii! 

—  Domol! Domol! zise  Ronquerolles,  linişteşte-te. 
Ducesele nu zboară ca nişte codobaturi. Ea nu face mai 
mult de trei leghe pe oră; noi, mâine, vom face şase. Ah! fir- 
ar să fie! continuă el, doamna de Langeais nu e o femeie de 


rând. Mâine vom fi toţi pe cai. Până la ziuă, cu ajutorul 
poliţiei, vom afla încotro a luat-o. Îi trebuie o trăsură, îngerii 
ăştia n-au aripi. Fie că e undeva pe vreun drum, fie că e 
ascunsă în Paris, o vom găsi. N-avem oare telegraful cu care 
putem s-o oprim, fără s-o urmărim? Vei fi fericit. Dar, 
scumpul meu frate, ai săvârşit greşeala de care, mai mult 
sau mai puţin, se fac vinovaţi toţi bărbaţii tari ca tine. Ei 
judecă celelalte suflete după măsura sufletului lor, şi nu-şi 
dau seama de momentul în care se frânge omul atunci când 
întind ei coarda. De ce nu mi-ai spus niciun cuvânt mai 
devreme? 'Te-aş fi prevenit: Fii punctual. Pe mâine, adăugă 
el, strângând mâna lui Montriveau, care rămase mut. 
Dormi, dacă poţi. 


Dar cele mai formidabile forţe sociale cu care au fost 
vreodată investiţi oamenii de stat, suveranii, miniştrii, 
bancherii, într-un cuvânt toate puterile omeneşti au fost 
desfăşurate zadarnic. Nici Montriveau, nici prietenii lui nu 
izbutiră să dea de urmele ducesei. Evident, ea intrase în 
vreo mănăstire. Montriveau hotări să cerceteze amănunţit 
sau să pună să se cerceteze toate mănăstirile din lume. Îi 
trebuia ducesa, chiar dacă ar fi fost nevoie să plătească cu 
viaţa unui întreg oraş. Pentru a fi drepţi faţă de acest 
bărbat extraordinar, e necesar să precizăm că furia lui 
pasională spori tot mai arzătoare cu fiecare zi, timp de cinci 
ani. De-abia în 1829 ducele de Navarreins află întâmplător 
că fiica lui plecase în Spania, ca femeie de serviciu a lady-ei 
Julia Hopwood şi că o părăsise pe această doamnă la Cadix, 
fără ca lady Julia să fi ştiut că domnişoara Caroline era 
ilustra ducesă a cărei dispariţie tulburase înalta societate 
pariziană. 

Sentimentele pe care le trăiră cei doi îndrăgostiţi când se 
reîntâlniră la grilajul din mănăstirea carmelitelor, în 
prezenţa maicii superioare, vor fi acum, desigur, înţelese în 
toată amploarea, iar intensitatea lor, redeşteptată şi de-o 


parte şi de cealaltă, va lămuri, fără îndoială, deznodământul 
acestei istorisiri. 

Aşadar, în 1823, ducele de Langeais fiind mort, soţia lui 
era liberă. Antoinette de Navarreins trăia mistuită de iubire 
pe o stâncă din Mediterana; papa însă ar fi putut să desfacă 
legămintele maicii Therese. Fericirea plătită cu atâta iubire 
ar fi putut să înflorească şi pentru cei doi îndrăgostiţi. 
Asemenea gânduri îl făcură pe Montriveau să zboare de la 
Cadix la Marsilia, de la Marsilia la Paris. La câteva luni după 
sosirea lui în Franţa, un bric comercial înarmat ca pentru 
război pleca din portul Marsiliei îndreptându-se spre 
Spania. Bastimentul fusese închiriat de câţiva bărbaţi de 
seamă, aproape toţi francezi, care, cuprinşi de o mare 
pasiune pentru Orient, voiau să viziteze acele ţinuturi. 
Vastele cunoştinţe ale lui Montriveau despre moravurile 
acelor ţări făceau din el un preţios tovarăş de călătorie 
pentru aceste persoane, care-l rugară să-i însoţească, iar el 
consimţi. Ministrul de război îl numi locotenent-general şi îl 
trecu la comitetul de artilerie, spre a-i înlesni respectiva 
călătorie. 

Bricul, după douăzeci şi patru de ore de la plecare, se 
opri la nord-vest de o insulă din faţa coastelor Spaniei. 
Bastimentul fusese ales cu o carenă destul de fină, cu 
catarge destul de uşoare, ca să poată să ancoreze fără nicio 
primejdie la vreo jumătate de leghe de recifurile care, în 
această parte, apărau cu străşnicie acostarea pe insulă. 
Dacă vreo barcă de pescari sau nişte localnici ar fi zărit 
bricul în timpul Manevrelor de ancorare, n-ar fi avut niciun 
motiv să se neliniştească. În plus, era uşor să se justifice 
staționarea. Înainte de a ajunge în faţa insulei, Montriveau 
porunci să se arboreze pavilionul Statelor Unite. Marinarii 
angajaţi pentru serviciul de pe navă erau americani şi nu 
vorbeau decât limba engleză. Unul dintre tovarăşii 
domnului de Montriveau îi sui pe toţi într-o şalupă şi îi duse 
la un han din orăşel, unde îi ţinu într-o stare de beţie ce nu 
le mai lăsa limba slobodă. Apoi lansă zvonul că bricul era 


echipat de nişte căutători de comori, oameni cunoscuţi în 
Statele Unite pentru fanatismul lor, a căror istorie a fost 
scrisă de unul dintre scriitorii acestei ţări. Astfel, prezenţa 
vasului între recifuri era motivată întrutotul. Armatorii şi 
pasagerii căutau aici, explica pretinsul contramaistru al 
marinarilor, rămăşiţele unui galion eşuat în 1778, cu 
comorile trimise din Mexic. Hangiii şi autorităţile ţării nu 
mai pretinseră alte explicaţii. 

Armand şi credincioşii prieteni ce-l însoțeau în greaua lui 
întreprindere socotiră de la bun început că, pe partea 
dinspre oraş, nici prin viclenie, nici prin forţă n-ar putea 
izbândi s-o elibereze sau s-o răpească pe sora Therese. Aşa 
încât, de comun acord, aceşti bărbaţi cutezători hotărâră să 
ia taurul de coarne. Stabiliră deci să-şi croiască drum până 
la mănăstire exact prin locurile pe unde orice acces părea 
cu neputinţă şi să biruie astfel natura, întocmai cum 
generalul Lamarque o biruise cu prilejul asaltului împotriva 
insulei Capri. De data aceasta, stâncile de granit tăiate 
perpendicular, la capătul insulei, le ofereau mai puţine 
posibilităţi decât cele pe care insula Capri le oferise lui 
Montriveau, care participase la acea expediţie de necrezut, 
iar maicile păreau mai de temut decât însuşi sir Hudson 
Lowe. A o răpi pe ducesă cu mare zarvă fi acoperit de 
ruşine pe aceşti bărbaţi. Mai degrabă ar fi asediat 
piratereşte oraşul şi mănăstirea, fără a lăsa niciun martor al 
victoriei lor. Pentru ei, un astfel de atac nu oferea decât 
două posibilităţi, ori un incendiu sau o ispravă îndrăzneață, 
prin care să înspăimânte Europa, fără a lăsa să se afle 
motivul nelegiuirii; ori o răpire aeriană, misterioasă, care să 
le facă pe călugăriţe să creadă că le vizitase însuşi diavolul. 
Ultima părere triumfase în sfatul secret ţinut la Paris 
înaintea plecării. În continuare, totul fusese prevăzut 
pentru succesul unei întreprinderi ce oferea acestor oameni 
blazaţi de plăcerile Parisului o veritabilă distracţie. 

Un soi de pirogă, excepţional de uşoară, fabricată la 
Marsilia după un model malaez, le permise să navigheze 


printre recifuri până la locul unde ele încetau să mai fie 
practicabile. Două odgoane dintr-o sârmă tare, întinse 
paralel la o distanţă de câteva picioare peste povârnişurile 
Potrivnice, şi pe care trebuiau să alunece un fel de coşuri, 
de asemenea din sârmă, slujiră drept punte, ca în China, 
pentru a se trece de la o stâncă la alta. Toate stâncile fură 
astfel legate între ele printr-un sistem e odgoane şi de 
coşuri, asemenea firelor pe care umblă unii păianjeni cu 
care ei înfăşori un arbore; operă instinctivă, pe care 
chinezii, acest popor atât de imitator, au copiat-o, din punct 
de vedere istoric vorbind, cei dintâi. Nici talazurile, nici 
furiile mării n-ar fi putut distruge astfel de construcţie 
delicată. Odgoanelor li se lăsase un joc suficient pentru a 
oferi furiei valurilor acea curbură studiată de un inginer, 
răposatul  Cachin,  nemuritorul creator al portului 
Cherbourg, linie savantă, dincolo de care puterea apei 
mâniate încetează; curbă stabilită după o lege smulsă 
tainelor naturii de către geniul observaţiei, spirit ce 
reprezintă aproape întregul geniu uman. 

Tovarăşii domnului de Montriveau erau singuri pe vas. 
Niciun ochi de om nu putea să răzbată până la ei. Cele mai 
bune lunete, aţintite e pe cele mai înalte dunete de către 
marinarii de pe oricare vas în trecere, n-ar fi izbutit să 
zărească nici cablurile pierdute printre recifuri, nici 
oamenii ascunşi printre stânci. După unsprezece zile de 
lucrări pregătitoare, cei treisprezece demoni umani 
ajunseră la piciorul promontoriului înalt de treizeci de 
stânjeni deasupra mării, stâncă tot atât de greu de urcat 
pentru un om cât e pentru un şoarece să se caţere pe 
marginile şlefuite ale pântecului de porțelan al unei vaze de 
flori. Tabla aceasta de granit era, din fericire, crăpată. 
Crăpătura ei, cu amândouă buzele netede ca nişte linii 
drepte, le permise vajnicilor lucrători să împlânte, din loc în 
loc, nişte icuri mari de lemn în care înfipseră apoi 
crampoane solide de fier. Crampoanele, pregătite dinainte, 
se terminau printr-un fel de lopăţică perforată prin care fu 


fixată o scară întocmită dintr-o scândură de brad extrem de 
uşoară, ce se potrivea cu scobiturile săpate într-un catarg, 
înalt cât promontoriul, şi care fusese înţepenit în stânca de 
pe țărm. Cu o îndemânare demnă de aceşti oameni de 
acţiune, unul dintre ei, matematician desăvârşit, calculase 
unghiul necesar pentru a agăța pe rând treptele, în susul şi 
în josul catargului, aşa încât exact la mijlocul lui să fie plasat 
punctul de plecare de unde treptele părţii superioare se 
întindeau ca un evantai spre vârful stâncii; figură 
reprezentată exact, însă în sens invers, de treptele de 
dedesubt. Scara aceasta, miraculos de uşoară, însă de o 
soliditate perfectă, îi costă douăzeci şi două de zile de lucru. 
O lampă cu fosfor, o noapte şi resacul apelor mării erau 
suficiente ca să facă să dispară pe veci orice urmă. Astfel, 
nicio indiscreţie nu era posibilă şi nicio urmărire a celor ce 
ar fi violat mănăstirea nu ar fi putut să aibă vreun succes. 

Pe vârful stâncii se afla o platformă, mărginită din toate 
părţile de prăpastia tăiată vertical. Din cafasul catargului, 
cei treisprezece necunoscuţi, cercetând terenul cu lunetele 
lor, se asiguraseră că, în ciuda câtorva piedici, vor putea să 
ajungă uşor în grădinile mănăstirii unde arborii erau destul 
de stufoşi ca să ofere ascunzişuri sigure. Acolo, desigur, 
aveau să stabilească ulterior prin ce mijloace vor înfăptui 
răpirea călugăriţei. După atât de mari eforturi, nu voiră să- 
şi compromită succesul întreprinderii, riscând să fie zăriţi, 
aşa încât fură nevoiţi să aştepte şi trecerea ultimului pătrar 
de lună. 

Montriveau dormi, două nopţi la rând, învăluit în 
mantaua lui, afară, pe stâncă. Cântecele slujbelor de seară 
şi de dimineaţă îi provocată inexprimabile delicii. Se duse 
până sub zid, spre a putea să asculte acordurile orgii şi se 
strădui să distingă un glas în masa aceea de glasuri. Dar cu 
toată tăcerea ce domnea, depărtarea nu lăsă să răzbată 
până la urechile lui decât ecourile confuze ale muzicii. Erau 
armonii suave, în care defectele de execuţie nu se mai 
simțeau şi din care gândirea pură a artei se degaja 


comunicându-se sufletului, fără a-i cere nici eforturi de 
atenţie, nici oboselile înţelegerii. Teribile amintiri pentru 
Armand, a cărui iubire reînflorea întreagă în această briză 
de muzică, în care vru să găsească promisiuni cereşti de 
fericire. La sfârşitul ultimei nopţi, în zori, înainte de 
răsăritul soarelui, după ce stătuse mai multe ore cu ochii 
aţintiţi la fereastra unei chilii fără zăbrele, el cobori de pe 
stâncă. Zăbrelele nu erau necesare deasupra acestei 
genuni. Toată noaptea privise o lumină ce ardea acolo. Or, 
acel instinct al inimii, care amăgeşte tot atât de des cât ne 
spune şi adevărul, îi strigase: - Ea e acolo!... 

«Fără nicio îndoială, ea e acolo, şi mâine o voi avea lângă 
mine», îşi zise el, acordându-şi gândurile fericite cu bătăile 
unui clopot ce bătea rar. Stranie ciudăţenie a inimii! Elo 
iubea cu mai multă patimă pe călugăriţa istovită de 
chinurile iubirii, mistuită de lacrimi, de posturi, de 
priveghiuri şi de rugăciuni, pe femeia de douăzeci şi nouă 
de ani, greu încercată, decât o iubise pe tânăra femeie 
uşuratică, femeia de douăzeci şi patru de ani, silfida. Dar 
bărbaţii cu suflete aspre n-au oare o înclinaţie ce-i împinge 
spre sublimele expresii pe care nobilele nenorociri ori 
impetuoasele zbuciumări ale cugetului le sapă pe chipul 
unei femei? Frumuseţea unei femei îndurerate nu e oare 
cea mai fermecătoare frumuseţe pentru bărbaţii ce-şi simt 
inima plină de o comoară inepuizabilă de mângăieri şi de 
duioşii, pe care vor să le reverse asupra unei fiinţe 
plăpânde în drăgălăşenia ei, însă puternică în simţire? 
Frumuseţea plină de prospeţime, de culoare, fără nuanţe, 
cea care se denumeşte prin cuvântul nostimă, constituie 
atracţia obişnuită de care se iasă ispitită mediocritatea. 
Montriveau era dintre cei ce iubesc chipurile pe care 
iubirea se arată printre zbârciturile durerii şi printre 
ruinele mâhnirii. Un iubit, atunci, nu face oare să se nască, 
la glasul puternicelor lui dorinţe, o fiinţă nouă, tânără, 
palpitândă, ce sparge numai pentru el un înveliş frumos 
numai pentru el, distrus pentru restul lumii? Nu posedă el 


atunci două femei: cea care se înfăţişează celorlalţi, palidă, 
veştejită, tristă; şi cea din inimă, aceea pe care nimeni n-o 
vede, un înger care înţelege viaţa prin simţire, şi nu se 
arată în toată slava ei decât pentru solemnităţile iubirii? 
Înainte de a-şi părăsi postul de strajă, generalul ascultă 
slabele acorduri ce veneau din acea chilie, dulci glasuri 
pline de bunătate. Când se întoarse la stânca sub care 
şedeau prietenii lui, le spuse în câteva cuvinte pline de acea 
patimă  comunicativă, deşi discretă, a cărei expresie 
mărea|a bărbaţii o respectă totdeauna, că niciodată, în 
viaţa lui, nu mai trăise o fericire atât de copleşitoare. 

A doua zi, seara, unsprezece tovarăşi devotați se câţărară 
prin întuneric spre vârful acestor stânci, având fiecare 
asupra lui un pumnal, o provizie de ciocolată şi toate sculele 
necesare meseriei de hoţ. Ajunşi la zidul înconjurător, îl 
săriră ca ajutorul scării pe care-o născociseră şi se 
pomeniră în cimitirul mănăstirii. Montriveau recunoscu şi 
lunga alee boltită prin care venise mai înainte la vorbitor, şi 
ferestrele sălii. Cât ai clipi, planul lui fu conceput şi adoptat. 
Să-şi taie o trecere prin fereastra de la vorbitor ce lumina 
latura destinată carmelitelor, să se strecoare în coridoare, 
să vadă dacă pe fiecare chilie era înscris numele călugăriţei 
ce o locuia, să intre în chilia maicii Therese, s-o surprindă 
adormită şi să-i pună un căluş, s-o lege şi s-o ridice, toate 
aceste părţi ale programului erau uşoare pentru nişte 
oameni care, pe lângă îndrăzneala şi îndemânarea 
ocnaşilor, aveau şi cunoştinţele proprii oamenilor de lume, 
şi pentru care era un lucru banal să aplice o lovitură ca să 
dobândească tăcerea. 

Zăbrelele de la fereastră fură tăiate în două ceasuri. Trei 
oameni rămaseră de veghe afară, alţi doi în vorbitor. Restul, 
desculți, se postară din distanţă în distanţă de-a lungul 
mănăstirii în care se strecură Montriveau, ascuns în spatele 
unui tânăr - cel mai îndemânatic dintre - ei, Henri de 
Marsay care, din prudenţă, se îmbrăcase într-un costum de 
carmelită, absolut asemănător celor de la mănăstire. 


Orologiul sună ora trei atunci când falsa călugăriţă şi 
Montriveau ajunseră la dormitoare. Făcură repede o 
recunoaştere a aşezării chiliilor. Apoi, neauzind niciun 
zgomot, citiră cu ajutorul unui felinar orb numele care, din 
fericire, erau scrise pe fiecare uşă, întovărăşite de acele 
formule mistice şi de acele portrete de sfinţi sau de sfinte 
prin care fiecare călugăriţă îşi exprimă, în chip de epigraf, 
noul rost al vieţii sale, relevându-şi astfel ultimul gând. 
Când ajunse la chilia surorii Therese, Montriveau citi 
inscripţia: Sub invocatione sanctae matris Theresae! Deviza 
era: Adoremus in aeternum. Deodată, tovarăşul lui îi puse 
mâna pe umăr şi îi arătă o lumină puternică ce lumina 
dalele coridorului pe sub crăpătura uşii. În aceeaşi clipă, 
domnul de Ronquerolles îi ajunse din urmă. 

— Toate călugărițele sunt în biserică şi încep slujba 
morţilor, zise el. 

— Eu rămân, răspunse Montriveau; retrageţi-vă în 
vorbitor şi închideţi uşa de la acest coridor. 

Intră repede, precedat de falsa călugăriţă, care-şi lăsă 
vălul peste obraz. Atunci, în anticamera chiliei, o văzută pe 
ducesă, moartă, aşezată jos, pe scândura patului ei, şi 
luminată de două lumânări. Nici Montriveau, nici de Marsay 
nu rostiră o vorbă, nu scoaseră un strigăt; se priviră doar. 
Apoi generalul făcu un gest ce voia să zică: - S-o luăm. 

— Fugiţi, strigă Ronquerolles, călugărițele au început 
procesiunea, veţi fi surprinşi. 

Cu iuţeala magică pe care o dă mişcărilor o dorinţă 
nemărginită, moarta fu adusă în vorbitor, trecută pe 
fereastră şi transportată la piciorul zidurilor, în momentul 
în care stareţa, urmată de călugăriţe, sosea pentru a lua 
corpul surorii Therese. Maica însărcinată s-o vegheze pe 
moartă făcuse nesocotinţa de a scotoci prin odaia ei ca să-i 
afle secretele, şi atât de preocupată fusese cu scotoceala 
aceasta, încât nu auzise nimic şi tocmai atunci ieşea 
îngrozită că nu mai găseşte trupul moartei. Mai înainte ca 
acestor femei năucite să le dea prin gând să-i caute, ducesa 


fusese coborâtă cu o frânghie sub stânci şi tovarăşii lui 
Montriveau distruseseră întreaga lor instalaţie. La ora nouă 
dimineaţa, nu mai exista nicio urmă, nici din scară, nici din 
punţile de cablu; trupul maicii Therese era la bord; bricul 
veni în port să-şi îmbarce marinarii şi dispăru în cursul zilei. 
Montriveau rămase singur în cabina lui cu Antoinette de 
Navarreins, al cărei chip, timp de câteva ore, revărsă cu 
dărnicie pentru el frumuseţile sublime datorate liniştii 
aparte pe care moartea o dă rămăşiţelor noastre 
pământeşti. 

— Eh, le zise Ronquerolles lui Montriveau, când acesta 
reapăru pe teugă; a fost o femeie, acum nu mai este nimic. 
Să-i legăm câte o ghiulea la fiecare picior, s-o aruncăm în 
mare şi să nu ne mai gândim la ea decât aşa cum ne gândim 
la o carte citită în copilărie. 

— Da, zise Montriveau, pentru că ea nu mai este acum 
decât un poem. 

— Iată-te înţelept. De acum înainte poţi să ai oricâte 
pasiuni vrei; iubirea însă trebuie să ştii cui s-o dăruieşti, 
căci numai ultima iubire a unei femei poate să satisfacă 
prima iubire a unui bărbat. 


Geneva, la Pre-Leveque. 26 ianuarie 1834 


Postfaţă la prima ediţie a povestirii 
Nu atingeți securea (Ducesa de Langeais) 


1834 


În aceste două episoade ale istoriei lor, puterea celor 
TREISPREZECE n-a întâlnit alte piedici decât veşnicul 
obstacol ridicat de natură în calea voinţei umane: moartea 
şi Dumnezeu. Confidentul involuntar al acestor ciudate 
personaje îşi promite să dea un al treilea episod, deoarece, 
în aventura tipic pariziană a /etei cu ochii de aur cei 
Treisprezece şi-au văzut iarăşi puterea  sfărâmată, 
răzbunarea  înşelată, şi fiindcă de data aceasta, la 
deznodământ, n-a înfruntat nici pe Dumnezeu, nici moartea, 
ci o patimă cumplită, în faţa căreia a dat înapoi literatura 
noastră, care totuşi nu se sperie de nimic. 


III. 


FATA CU OCHII DE AUR 


LUI EUGENE DELACROIX, PICTOR 


Fără îndoială, un spectacol dintre cele mai îngrozitoare 
este înfăţişarea generală a mulțimilor pariziene, populaţie 
oribilă ca aspect, scofâlcită, galbenă, tăbăcită. Nu-i oare 
Parisul o imensă câmpie veşnic frământată de o furtună de 
interese ce învolburează lanurile de oameni pe care 
moartea le coseşte mai grabnic decât prin alte părţi şi care 
renasc mereu tot atât de bogate, oameni ale căror chipuri 
strâmbe, pocite, revarsă prin toţi porii spiritul, dorinţele, 
otrăvurile cu care sunt îndopaţi creierii lor? Nu chipuri, ci 
mai degrabă măşti; măşti de slăbiciune, măşti de forţă, 
măşti de mizerie, măşti de voioşie, măşti de ipocrizie: toţi 
sunt istoviţi, toţi sunt însemnați cu pecetea de neşters a 
unei lăcomii fără saţ! Ce vor ei? Aur sau plăcere? 

Câteva observaţii asupra sufletului Parisului vor putea să 
explice cauzele fizionomiei lui cadaverice, care nu are decât 
două vârste: ori tinereţea, ori caducitatea: o tinereţe 
spălăcită, fără nicio culoare, o caducitate fardată, ce vrea să 
pară tânără. Străinii, care nu stau să mediteze, când văd 
poporul acesta ieşit din mormânt, încearcă în prima clipă 


un sentiment de silă faţă de o asemenea capitală, vast 
atelier de plăceri, din care foarte repede ei înşişi nu mai pot 
să scape şi unde rămân să se sluţească de bună voie. Câteva 
cuvinte vor fi de ajuns ca să explice fiziologic culoarea 
aproape infernală a chipurilor pariziene, căci nu numai în 
glumă a fost numit Parisul un infern. Luaţi vorba asta drept 
o realitate. Aici totul fumegă, totul arde, totul sclipeşte, 
totul fierbe, totul pârjoleşte, se evaporă, se stinge, se 
reaprinde, scânteiază, sfârâie şi se mistuie. Nicicând viaţa, 
în nicio ţară, nu a fost mai arzătoare şi mai clocotitoare. 
Această natură socială în veşnică fuziune pare a-şi spune 
după fiecare lucrare încheiată: «Altceva la rând!» aşa cum 
îşi zice natura însăşi. Ca şi natura, această natură socială e 
plină de insecte, de flori de o zi, de mofturi, de nimicuri, şi 
ca şi ea aruncă foc şi pară prin nestinsul ei crater. Poate că 
înainte de a analiza cauzele ce dau o fizionomie specifică 
fiecărui trib din această naţiune inteligentă şi zbuciumată, 
trebuie să amintim cauza generală care-i spălăceşte, îi 
îngălbeneşte, îi învineţeşte şi înnegreşte, mai mult sau mai 
puţin, pe indivizi. 

Interesându-se întruna de toate, parizianul sfârşeşte prin 
a nu se mai interesa de nimic. Niciun simţământ nedăinuind 
pe faţa lui, roasă de frecuşuri, ea devine cenuşie ca 
tencuiala de pe casele care au înghiţit toate soiurile de praf 
şi de fum. Într-adevăr, nepăsător în ajun faţă de ceea ce are 
să-l înflăcăreze a doua zi, parizianul, oricare i-ar fi vârsta, 
trăieşte ca un copil, îl nemulţumeşte totul, îl consolează 
totul, batjocoreşte totul, uită totul, vrea totul, gustă totul, 
face totul cu pasiune, părăseşte totul fără să se 
sinchisească; regii, cuceririle, gloria, idolul lui, fie de bronz, 
fie de sticlă; aşa cum îşi aruncă ciorapii, pălăriile şi averea. 
La Paris, niciun sentiment nu rezistă puhoiului, şi curentul 
sileşte la o luptă ce şubrezeşte pasiunile: aici dragostea e 
dorinţă, iar ura veleitate; aici nu există rudă mai adevărată 
decât hârtia de o mie de franci, nici prieten mai bun decât 
Muntele de pietate. Această nepăsare generală îşi arată 


roadele; aici, fie în saloane, fie pe stradă, nimeni nu este de 
prisos, nimeni nu este absolut necesar şi nici absolut 
vătămător nătângii şi şmecherii, la fel ca şi oamenii 
inteligenţi ori cinstiţi. Aici totul e îngăduit: guvernul ori 
ghilotina, religia ori holera. Veţi fi oricând bine primiţi în 
această lume, nu vi se va simţi lipsa niciodată. Cine dar 
stăpâneşte în acest ţinut fără moravuri, fără credinţă, fără 
sentimente? Dar de unde încep şi unde sfârşesc toate 
sentimentele, toate credinţele, toate moravurile? Aurul şi 
plăcerea. Luaţi ca pe o faclă aceste două cuvinte şi 
străbateţi această mare temniţă de piatră, acest ştiubei de 
mişuneli negre, şi urmăriţi şerpuirile ţelului care o mişcă, o 
răscoleşte, o frământă. Priviţi. Studiaţi mai întâi lumea celor 
ce nu posedă nimic. 

Muncitorul, proletarul, omul care îşi trudeşte picioarele, 
mâinile, limba, grumazul, braţul, cele cinci degete ca să 
trăiască; ei bine, el, care cel dintâi ar trebui să-şi consume 
în mod cumpătat sursa de viaţă, el îşi stoarce peste măsură 
puterile, îşi înjugă soţia la vreo maşină, îşi istoveşte copilul 
şi-l ţintuieşte între nişte roţi şi şuruburi. Fabricantul, acest 
nu ştiu ce fel de fir secundar al cărui impuls pune în 
mişcare poporal care, cu mâinile lui murdare, frământă şi 
aureşte porţelanurile, coase hainele şi rochiile, bate fierul, 
dulghereşte lemnul, mlădiază oţelul, răsuceşte cânepa şi 
frânghiile, lustruieşte bronzul, împodobeşte cristalul, imită 
florile, brodează lina, dresează caii, împleteşte hamurile şi 
galoanele, prelucrează arama,  vopseşte  trăsurile, 
rotunjeşte bătrânii ulmi, toarce bumbacul, suflă sticlele, 
şlefuieşte diamantul,  polizează metalele, transformă 
marmura în dale, ciopleşte piatra, cultivă panselele, 
colorează, albeşte şi înnegreşte totul; ei bine, acest subşef 
de industrie s-a apucat să-i făgăduiască acestei lumi de 
sudoare şi de dârzenie, de trudă şi de răbdare, un salariu 
mai mare, fie în numele capriciilor oraşului, fie la glasul 
monstrului numit Afaceri. Atunci, aceste cvadrumane au 
început să nu mai doarmă, să se chinuiască, să se 


trudească, să blesteme, să se lipsească de masă, să alerge; 
toţi îşi sleiesc puterile ca să câştige aurul, care le ia minţile. 
Apoi, în fiecare luni, nepăsători faţă de ziua de mâine, 
însetaţi de plăceri, bizuindu-se pe braţele lor ca un pictor 
pe paleta lui, cu aerul unor mari seniori de o zi, îşi risipesc 
banii prin cârciumile care împrejmuiesc oraşul cu o centură 
de noroi; centură a celei mai dezmăţate Venere, mereu 
încheiată şi descheiată, unde se pierd ca la un joc de noroc 
veniturile săptămânale ale acestui popor, tot atât de 
sălbatic în plăceri pe cât e de liniştit la muncă. Timp de cinci 
zile, aceasta parte activă a Parisului nu cunoaşte niciun fel 
de odihnă. Ea se dăruie unor mişcări care o schilodesc, o 
umflă, o slăbesc, o îngălbenesc, o împroaşcă în mii de 
şuvoaie de voinţă creatoare. Pe urmă plăcerea şi tihna ei 
sunt o destrăbălare obositoare, cu pielea murdară, cu 
mâinile negre, livida de beţie, ori galbenă de indigestie, 
destrăbălare ce nu durează decât două zile, însă care fură 
pâinea viitorului, supa săptămânii, rochiile nevestei, 
scutecele copilului, toate zdrenţuite. Oamenii aceştia, 
născuţi desigur ca să fie frumoşi, pentru că orice făptură îşi 
are frumuseţea ei relativă, s-au înregimentat, din copilărie, 
sub comandamentul forţei, sub domnia ciocanului, a 
foarfecilor de tăiat fier, a filaturii, şi s-au vulcanizat 
numaidecât. Vulcan, cu sluţenia şi cu puterea lui, nu-i el 
oare emblema acestui neam slut şi puternic, sublim ca 
pricepere mecanică, răbdător când vrea, teribil o zi la un 
veac, inflamabil ca praful de puşcă şi pregătit de rachiu 
pentru incendiul revoluţionar, în fine, destul de inteligent ca 
să ia foc dintr-un cuvânt ademenitor care pentru el 
semnifică întotdeauna: aur şi plăcere! Cuprinzându-i pe toţi 
cei ce întind mâna după o pomană, după salarii legale, sau 
după cei cinci franci acordaţi tuturor soiurilor de prostituție 
pariziană, într-un cuvânt, după orice ban bine ori rău 
câştigat, acest popor numără trei sute de mii de indivizi. 
Dacă n-ar fi cârciumile, oare n-ar fi răsturnat guvernul în 
fiecare zi de marţi? Din fericire, marţea, poporul acesta e 


mahmur, îşi mistuie plăcerea, nu mai are un ban şi se 
întoarce la lucru, la punea goală, îmboldit de o nevoie de 
procreaţie materială care, pentru el, a devenit o obişnuinţă. 
Totuşi, acest popor îşi are fenomenele lui de virtute, 
oamenii lui compleţi, Napoleonii lui necunoscuţi, care 
reprezintă tipul forţelor lui ridicate la cea mai înaltă 
expresie, rezumând totodată şi însemnătatea lui socială 
într-o existenţă în care gândirea şi mişcarea se îmbină nu 
atât pentru a provoca voioşie, cât mai ales pentru a orândui 
acţiunea durerii. 

Din întâmplare, câte un muncitor s-a născut econom, din 
întâmplare a fost dăruit cu o chibzuinţă deosebită, a putut 
să-şi arunce ochii asupra viitorului, a întâlnit o femeie, s-a 
trezit tată şi, după câţiva ani de lipsuri crunte, înjghebează 
un mic comerţ de mărunţişuri, închiriază o prăvălioară. 
Dacă nici boala, nici viciul nu-l opresc din drum, dacă a avut 
noroc, iată schiţa unei astfel de vieţi normale. 

Şi, mai înainte ce orice, salutaţi-l pe acest rege al 
agitaţiei pariziene, care a supus timpul şi spaţiul. Da, 
salutaţi fiinţa de salpetru şi de gaz care dă Franţei copii în 
nopţile lui laborioase, iar ziua îşi multiplică făptura pentru 
serviciul, pentru gloria şi pentru plăcerea concetăţenilor 
săi. El a rezolvat problema de a satisface, în acelaşi timp, o 
soţie drăguță, o gospodărie, Le Constitutionnel'1%, slujba, 
Garda naţională, Opera şi pe Dumnezeu; însă numai ca să 
transforme în bani Le Constitutionnel, slujba, Opera, Garda 
naţională, soţia şi pe Dumnezeu. În sfârşit, salutaţi în el un 
cumulard desăvârşit. Sculându-se în fiecare zi la ora cinci, 
el străbate ca o pasăre spaţiul dintre locuinţa lui şi strada 
Montmartre. Pe vânt ori pe furtună, pe ploaie ori pe 
ninsoare, e prezent la poarta Constituţionalului unde 
aşteaptă teancul de ziare, cu difuzarea căruia s-a angajat. 
Înhaţă lacom această pâine politică, o duce şi o împarte. La 
ora nouă, e-n sânul alor lui, acasă, îi debitează un calambur 
soţiei, îi fură un sărut vârtos, soarbe o ceaşcă de cafea sau 
îşi muştruluieşte copiii. La zece fără un sfert apare la 


Primărie, unde, instalat în fotoliu, ca un papagal pe băț, 
încălzit prin grija oraşului Paris, înscrie, până la ora patru, 
fără a le acorda o lacrimă sau un surâs, decesele şi naşterile 
unui întreg arondisment.  Fericirile şi nenorocirile 
cartierului trec prin vârful peniţei lui, aşa cum spiritul 
Constituţionalului călătorise mai devreme pe umerii lui. 
Nimic nu-l încovoaie! Merge drept înainte, îşi ia 
patriotismul gata făcut din ziar, nu contrazice pe nimeni, 
strigă sau aplaudă cu toată lumea şi trăieşte ca o 
rândunică. Locuind la doi paşi de parohie, poate, în cazul 
unei ceremonii importante, să lase-n locul lui pe vreun 
extrabugetar, şi aleargă să cânte un requiem în strana 
bisericii, unde, duminica şi în zilele de sărbătoare, 
constituie cea mai frumoasă podoabă şi glasul cel mai 
impunător, strâmbându-şi cu străşnicie gura largă şi făcând 
să tune un Amen hazliu. E cantor. La ora patru, când scapă 
de slujba lui oficială, se duce să răspândească voioşia şi 
hazul în cea mai celebră prăvălie din oraş. Soţia lui e 
fericită: el n-are timp să fie gelos; e mai degrabă om de 
acţiune, decât un sentimental. Aşa încât, de cum apare, le şi 
năuceşte pe domnişoarele de la tejghea ai căror ochi 
strălucitori atrag sumedenie de muşterii; acolo printre 
podoabele, fişiurile şi muselinele etalate de vânzătoare, se 
amuză zeflemisind pe unii şi pe alţii, sau, mai adesea, până 
la ora cinci, mai prestează vreun serviciu, copiază vreo 
pagină de jurnal sau îi duce portărelului vreo poliţă 
întârziată. La ora şase, din două în două zile, e nelipsit din 
postul lui. Voce de bas inamovibilă în coruri, el se găseşte la 
Operă, gata să devină soldat, arab, prizonier, sălbatic, 
țăran, umbră, labă de cămilă, leu, diavol, duh, sclav, eunuc 
negru sau alb, mare expert în a produce bucurie, durere, 
milă, uimire, în a scoate ţipete invariabile, în a tăcea, în a 
vâna, în a se bate, în a reprezenta Roma ori Egiptul: 
totdeauna însă, in petto'1%:, neguţător de mărunţişuri. La 
miezul nopţii, redevine soţ, bărbat de treabă, tată duios, se 
strecoară în patul conjugal, cu imaginaţia încă sub vraja 


formelor amăgitoare ale nimfelor de la Operă, şi face astfel 
să se întoarcă în folosul amorului conjugal depravările lumii 
şi voluptoasele mişcări ale picioarelor Mariei Taglioni'1%:.. 
În fine, dacă doarme, doarme repede, şi îşi împlineşte 
somnul grabnic aşa cum îşi împlineşte grabnic şi viaţa. Nu 
este el oare însăşi mişcarea făcută om, spaţiul încarnat, 
Proteul civilizaţiei? El rezumă totul: istoria, literatura, 
politica, cârmuirea, religia, arta militară. Nu-i el o 
enciclopedie vie, un atlas grotesc, în marş necontenit ca 
însuşi Parisul, şi care nu se odihneşte niciodată? La el totul 
este picioare. Nicio fizionomie n-ar putea să se păstreze 
pură în toiul unor asemenea munci. Poate că muncitorul, 
care moare la treizeci de ani, bătrân, cu stomacul argăsit 
treptat de rachiu, va fi socotit, după spusa unor filosofi bine 
căpătuiţi, mai fericit decât negustorul de mărunţişuri. Unul 
piere dintr-o lovitură pe când celălalt piere cu amănuntul. 
Din cele opt meserii ale sale, din umerii, din gâtlejul, din 
mâinile, din soţia şi din comerţul lui, negustoraşul scoate, ca 
din tot atâtea ferme, câţiva copii, câteva mii de franci şi cea 
mai trainică fericire ce a desfătat vreodată o inimă de om. 
Averea şi copiii lui, mai ales copiii, ce reprezintă totul 
pentru el, devin prada lumii superioare, căreia el îi duce 
banii şi pe fata lui, sau pe fiul lui, care, educat la colegiu şi 
mai instruit decât taică-său, îşi aruncă şi mai sus privirile 
ambiţioase. Adeseori vreun prâslea de prăvăliaş râvneşte să 
ajungă cineva în stat. 

O asemenea ambiţie ne strămută cu gândul în cea dea 
doua dintre sferele pariziene. Urcaţi deci un etaj şi intraţi la 
mezanin; sau coborâţi de la mansardă şi opriţi-vă la catul al 
patrulea; pătrundeţi, în sfârşit, în lumea celor care au ceva: 
şi acolo, rezultatul este acelaşi. Negustorii en gros şi băieţii 
lor, funcţionarii, oamenii cu bani puţini şi cu cinste multă, 
pungaşii, sufletele blestemate, slujbaşii mari şi mici, 
ajutoarele de portărei, de avocaţi cu procedura, de notari, 
adică membrii care acţionează, cugetă, speculează ai micii 
burghezii ce manipulează interesele Parisului şi are grijă de 


bunăstarea lui, acaparează bucatele, înmagazinează 
produsele fabricate de proletari, pune la păstrat fructele 
Sudului, peştii oceanului, vinurile de pe toate dealurile 
îndrăgite de soare; care îşi întinde mâinile asupra 
Orientului şi înhaţă şalurile neluate în seamă de turci şi de 
ruşi; se duce până-n Indii să strângă recoltele, stă la pândă 
în aşteptarea vânzării, adulmecă beneficiile, scontează 
poliţele, face să circule şi încasează toate valorile; 
ambalează în detaliu întregul Paris, îl cărăuşeşte, ispiteşte 
poftele copilăriei, pândeşte toanele şi viciile vârstei coapte, 
stoarce profit de pe urma bolilor; ei bine, fără să bea rachiu 
ca muncitorul, fără să se bălăcească în mocirla de la 
bariere, toţi îşi istovesc la fel puterile; îşi storc peste 
măsură trupul şi creierul, unul prin celălalt, se usucă în 
dorinţi, se distrug în alergături nenumărate. Epuizarea lor 
fizică se împlineşte sub biciul intereselor, sub şfichiul 
ambițiilor ce frământă lumile superioare ale acestei cetăţi 
monstruoase, aşa cum în lumea proletarilor se împlineşte 
sub cruntul balansier al. producţiei de bunuri materiale, 
necontenit cerute de despotismul lui vreau al aristocrației. 
Şi aici, prin urmare, pentru a da ascultare stăpânului 
universal, plăcerea sau aurul, trebuie să devorezi timpul, să 
comprimi timpul, să scoţi mai mult de douăzeci şi patru de 
ore dintr-o zi şi-o noapte, să te zbaţi să te sinucizi, să-ţi vinzi 
treizeci de ani de bătrâneţe pentru doi ani de odihnă 
maladivă. Numai că muncitorul moare la spital, atunci când 
sorocul veştejirii lui s-a împlinit, în vreme ce micul burghez 
continuă să trăiască, şi trăieşte, dar cretinizat: îl veţi întâlni, 
cu faţa stinsă, uscată, bătrână, fără nicio lumină în ochi, cu 
picioarele tremurânde, târându-se cu un aer timp pe 
bulevard, bulevardul fiind centura Venerei lui, a oraşului lui 
drag. Ce voia burghezul? Săbiuţa gărzii naţionale, supa 
zilnică asigurată, un loc decent la Pere-Lachaise!1%:, şi, la 
bătrâneţe, oleacă de aur câştigat legal. Ziua lui de luni este 
duminica; odihna lui este plimbarea cu o trăsură închiriată 
pentru vreo petrecere la iarbă verde, când soţia şi copiii 


înghit cu voioşie praful sau se prăjesc la soare; bariera lui 
este birtaşul al cărui prânz otrăvitor e vestit, ori vreun bal 
în familie, unde te înăbuşi până la miezul nopţii. Unii 
neghiobi se minunează de vânzoleala monadelor ce se 
zăresc prin microscop într-o picătură de apă, însă ce-ar zice 
Gargantua al lui Rabelaisi1%+, figură de o sublimă cutezanţă 
neînţeleasă, ce-ar zice acest uriaş căzut din sferele cereşti, 
dacă s-ar amuza să contemple agitația acestei a doua sfere 
a vieţii pariziene, prezentată aici sub una dintre înfăţişările 
sale? Aţi văzut vreodată acele barăci prăpădite, îngheţate şi 
vara, fără altă sobă, iarna, decât o căldăruşă cu jăratic, 
instalate sub vasta calotă de aramă ce acoperă hala de 
cereale? Doamna se află acolo de cu ziuă, mandatară, la 
hale, şi câştigă, se zice, cu această meserie, douăsprezece 
mii de franci pe an. Domnul, după ce doamna se scoală, 
trece într-o odăiţă întunecată, unde dă împrumuturi cu 
camătă negustoraşilor din cartier. La ora nouă, e prezent la 
biroul paşapoartelor, unde el este unul dintre subşefi. 
Seara, stă la casa Teatrului Italian, sau a oricărui alt teatru 
pe care vreţi să-l alegeţi. Copiii sunt daţi la doică, şi rămân 
acolo până când se duc la colegiu sau la pension. Domnul şi 
doamna locuiesc la etajul al treilea, nu au decât o 
bucătăreasă, dau baluri într-un salon de douăsprezece 
picioare pe opt, iluminat cu lămpi Quinquet; dar ei îi dau o 
sută cincizeci de mii de franci zestre fiicei lor, şi se odihnesc 
la cincizeci de ani, vârstă la care încep să apară în loja a 
treia la Operă, ori cu vreo birjă pe Longchamp'1%7, ori în 
haine demodate, în zilele cu soare, pe bulevarde, care sunt 
spalierele acestor fructe. Stimat în cartier, iubit de 
autorităţi, înrudit cu marea burghezie, domnul obţine la 
şaizeci şi cinci de ani crucea Legiunii de Onoare, iar cuscrul 
său, primar în vreun arondisment, îl invită la seratele lui. 
Străduinţele unei vieţi întregi folosesc deci copiilor, pe care 
mica burghezie ţine morţiş să-i ridice tot mai sus. Fiecare 
sferă îşi aruncă astfel întreaga prăsilă în sfera superioară 
ei. Fiul bogatului băcan se face notar, fiul negustorului de 


lemne devine magistrat. Niciun dinte nu lipseşte la 
îmbinarea rotitelor acestui mecanism, şi totul stimulează 
mişcarea ascensională a banului. 

Iată-ne deci ajunşi în al treilea cerc al acestui infern, care 
poate că într-o zi îşi va avea un DANTE al său. În acest al 
treilea cerc social, un fel de pântece parizian în care se 
digeră interesele oraşului şi în care ele se condensează sub 
forma zisă afaceri, se frământă şi se agită, printr-o mişcare 
intestinală, acră şi amară ca fierea, mulţimea de jurişti, 
medici, notari, avocaţi, oameni de afaceri, bancheri, mari 
negustori, speculanţi, magistrați. Aici se întâlnesc încă şi 
mai multe pricini de distrugere fizică şi morală decât 
oriunde aiurea. Aproape toţi aceşti oameni trăiesc în nişte 
birouri infecte, în săli de audienţe împuţite, în cabinete 
sufocante, îşi petrec ziua încovoiaţi sub povara afacerilor, se 
scoală din zori ca să poată să dea totul, să nu se lase 
prădaţi, să câştige tot sau să nu piardă nimic, să înhaţe un 
om sau banii lui, să facă sau să desfacă o afacere, să tragă 
foloase din vreo împrejurare întâmplătoare, să spânzure 
sau să achite un om. Ei, la rândul lor, îşi istovesc caii, îi 
gonesc nebuneşte, îi storc de puteri, le îmbătrânesc 
picioarele înainte de vreme, ca şi lor. Tiranul lor e timpul, 
care le lipseşte, care le scapă; pe care nu pot nici să-l dilate, 
nici să-l comprime. Ce suflet poate să rămână mare, pur, 
moral, generos şi, ca urmare, ce figura rămâne frumoasă în 
nimicitorul exerciţiu al unei meserii care te sileşte să înduri 
povara mizeriilor publice, să le analizezi, să le cântăreşti, să 
le evaluezi, să le exploatezi sistematic? Oamenii aceştia îşi 
depun undeva inima, dar unde?... nu ştiu; dar, dacă într- 
adevăr au inimă, o lasă undeva înainte de a cobori în fiecare 
dimineaţă în adâncul durerilor ce lovesc familiile. Pentru ei 
nu există niciun mister, ei cunosc reversul societăţii ai cărei 
duhovnici sunt, şi o dispreţuiesc. Aşa încât, orice-ar face, 
fiind nevoiţi să înfrunte corupţia, îi cuprinde scârba şi devin 
posomorâţi: sau, din osteneală, ori din pricina vreunei 
tranzacţii tainice, o îmbrăţişează; până la urmă în mod 


necesar, devin blazaţi în privinţa tuturor sentimentelor, ei, 
pe care legile, oamenii şi instituţiile îi fac să zboare ca nişte 
corbi deasupra cadavrelor calde încă. La orice oră, omul 
banului cântăreşte pe cei vii, omul contractelor cântăreşte 
pe cei morţi, omul legii cântăreşte conştiinţa. Obligaţi să 
vorbească fără încetare, toţi înlocuiesc ideea cu vorba, 
simţirea cu fraza, şi sufletul lor devine un laringe. Ei se 
uzează şi se demoralizează. Nici marele negustor, nici 
judecătorul, nici avocatul nu-şi mai păstrează dreapta 
judecată: ei nu mai sunt nici soţi, nici părinţi, nici iubiţi; 
lunecă peste lucrurile vieţii, ca o sanie, şi trăiesc fiecare 
clipă îmboldiţi de afacerile marii cetăţi. Când se întorc la ei 
acasă, sunt datori să se ducă la bal, la Operă, la festivități, 
unde merg ca să-şi facă noi clienţi, noi cunoştinţe, noi 
protectori. Toţi mănâncă fără măsură, joacă cărţi, îşi pierd 
nopţile, iar chipurile lor se rotunjesc, se buhăiesc, se 
înroşesc, unor atât de cumplite cheltuieli de forţe 
intelectuale, unor încordări spirituale atât de multiple, ei le 
opun nu plăcerea, ea e prea palidă şi nu stârneşte niciun 
contrast, ci dezmăţul, dezmăţul secret, înspăimântător, 
întrucât ei pot să dispună de orice şi ei fac morala societăţii. 
Stupiditatea lor reală se ascunde sub o pricepere deosebită. 
Îşi cunosc meseria, dar ignoră tot ceea ce nu ţine de ea. 
Atunci, ca să-şi salveze amorul propriu, pun totul sub 
semnul îndoielii, critică totul orbeşte; par bănuielnici şi, în 
realitate, sunt nişte naivi care înghit orice, îşi îneacă 
inteligenţa în discuţii fără sfârşit. Aproape toţi adoptă 
comod prejudecățile sociale, literare sau politice, ca să se 
dispenseze de-a avea o opinie; aşa cum îşi pun şi conştiinţa 
la adăpostul codului sau al tribunalului de comerţ. Porniţi, 
de timpuriu, să ajungă oameni remarcabili, devin mediocri, 
şi se târâie pe culmile lumii, lată de ce figurile lor oferă 
acea paloare acră, acele coloraţii false, ochi spălăciţi, 
încercănaţi, guri flecare şi senzuale în care cercetătorul 
recunoaşte simptomele de alterare a gândirii şi de coclire a 
ei în căldarea unei specialităţi ce ucide facultăţile inventive 


ale creierului, darul de a vedea în mare, de a generaliza şi 
de a deduce. Mai toţi se chircesc în cuptorul afacerilor. De 
aceea, niciodată un om care s-a lăsat prins între dinţii ori în 
angrenajul acestor maşini imense nu poate să devină mare. 
Dacă e medic, ori nu prea practică medicina, ori e o 
excepţie, un Bichatiit: ce moare tânăr. Dacă, mare 
negustor fiind rămâne totuşi cineva, el e aproape Jacques 
Coeurii!+. Robespierre!112+ a practicat vreodată avocatura? 
Danton'!3*: era un leneş care aştepta. Dar cine, de 
altminteri, a invidiat vreodată figurile lui Danton şi 
Robespierre, oricât de superbe ar putea fi ele? Aceşti 
oameni copleşiţi de treburi atrag la ei banii şi îi strâng 
grămadă ca să se poată încuscri apoi cu familiile 
aristocrate. Dacă ambiția muncitorului este cea a micului 
burghez, aici vom găsi aceleaşi pasiuni. La Paris, vanitatea 
rezumă toate pasiunile. Tipul clasei acesteia va fi ori 
burghezul ambițios, care, după o viaţă de zbucium şi de 
nesfârşite manevre, trece în Consiliul de stat, aşa cum o 
furnică trece printr-o crăpătură; ori redactorul de ziar, 
intrigant şi sforar, pe care regele, poate ca să se răzbune pe 
nobilime, îl face pair al Franţei notarul devenit primar în 
arondismentul lui - toţi oameni pe care afacerile i-au sleit 
de puteri şi care, dacă îşi ajung ţinta, o ajung ucişi. În 
Franţa, există obiceiul de a înscăuna peruca. Numai 
Napoleon, Ludovic al XIV-lea şi regii cei mari au căutat 
întotdeauna oamenii tineri cu care să-şi înfăptuiască 
planurile. 

Deasupra acestei sfere, trăieşte lumea artiştilor. Dar şi 
aici, chipurile, însemnate cu pecetea originalității, sunt 
zdrobite, în mod nobil, însă zdrobite, obosite, zbârcite. 
Biciuiţi de nevoia de a produce, depăşiţi de costisitoarele 
lor fantezii, storşi de geniul lor mistuitor, flămânzi de 
plăceri, artiştii din Paris vor toţi să recâştige printr-o trudă 
excesivă golurile pricinuite de lene şi se străduiesc zadarnic 
să împace lumea cu gloria banul cu arta. Ca începător, 
artistul gâfâie necontenit sub povara creditorilor; nevoile 


lui nasc datorii, iar datoriile îi răpesc nopţile. După muncă, 
plăcerea. Actorul joacă până la miezul nopţii, studiază 
dimineaţa, repetă la amiază; sculptorul se încovoaie sub 
statuia lui; gazetarul este o gândire în marş, ca un soldat la 
război; pictorul în vogă este copleşit de lucrări, pictorul fără 
comenzi se îmbolnăveşte de inimă rea dacă se simte om de 
geniu. Concurența, rivalităţile, calomniile asasinează aceste 
talente. Unii, deznădăjduiţi, se Rostogolesc în prăpăstiile 
viciului, alţii mor tineri şi necunoscuţi pentru că şi-au 
cheltuit prea devreme viitorul. Puţine dintre aceste figuri, 
sublime la începuturile lor, rămân frumoase. De altminteri, 
frumuseţea  scânteietoare a capetelor lor rămâne 
neînţeleasă. Un chip de artist este totdeauna ieşit din 
comun, el se află totdeauna fie deasupra, fie dedesubtul 
liniilor convenite pentru ceea ce imbecilii numesc frumosul 
ideal. Ce putere îi distruge? Pasiunea. Orice pasiune la Paris 
se descompune în aceşti doi termeni; aurul şi plăcerea. 
Acum, nu simţiţi că e mai uşor să respiraţi? Nu simţiţi că 
aerul şi spaţiul devin pure? Aici nu există nici trudă, nici 
durere. Rotitoarea volută a aurului a atins culmile. Din 
străfundurile beciurilor unde încep rigolele lui, din adâncul 
dughenelor unde încearcă să-l stăvilească nişte diguleţe 
plăpânde, din tejghelele magazinelor şi din marile ateliere 
unde se lasă prefăcut în bare. aurul, sub formă de dote sau 
de moşteniri, adus de mâna tinerelor fete ori de degetele 
uscate ale bătrânilor, ţâşneşte spre ginta aristocratică unde 
are să strălucească iarăşi, să se etaleze, să curgă şuvoaie. 
Dar, înainte de a părăsi cele patru terenuri pe care se 
sprijină înalta proprietate pariziană, nu e oare necesar, 
după ce am văzut cauzele morale, să deducem cauzele 
fizice şi să scoatem în evidenţă un flagel, ca să zicem aşa, 
subiacent, ce acţionează statornic asupra chipurilor de 
portari, de prăvăliaşi, de muncitori, şi să. semnalăm o 
influenţă distrugătoare, ale cărei daune egalează pe cele 
provocate de administratorii parizieni ce o lasă să dăinuie 
nestingherită? Dacă aerul caselor în care trăiesc cei mai 


mulţi dintre burghezi este infect, dacă atmosfera străzilor 
îşi împrăştie miasmele grele prin odăiţele din dos ale 
dughenelor în care aerul nu ajunge, să ştiţi că, în afară de 
această pestilenţă, cele patruzeci de mii de case ale acestui 
mare oraş îşi scaldă picioarele în murdării pe care 
autorităţile încă n-au încercat cu dinadinsul să le înconjure 
cu nişte ziduri de beton ce-ar putea să împiedice noroiul cel 
mai fetid să se filtreze prin sol, să otrăvească fântânile şi să 
continue subteran celebrul nume al Luteţiei!11*:. Jumătate 
din Paris se culcă în duhorile împuţite ale curților, ale 
străzilor şi ale canalelor. Dar să ne îndreptăm spre marile 
saloane aerisite şi aurite, spre palatele înconjurate cu 
grădini, spre lumea bogată, trândavă, fericită, rentieră. 
Chipurile de aici sunt ofilite şi roase de vanitate. Aici nimic 
nu e real. A căuta plăcerea nu-nseamnă a găsi plictisul? 
Oamenii din lumea mare şi-au secătuit de timpuriu firea. 
Neavând alte griji decât să-şi născocească plăceri, ei s-au 
grăbit să abuzeze de simţurile lor, aşa cum muncitorul 
abuzează de rachiu. Plăcerea e ca unele substanţe 
medicale: ca să se obţină în mod constant aceleaşi efecte, 
trebuie să se dubleze dozele, iar moartea sau abrutizarea 
se află în ultima înghiţitură. Toate clasele inferioare se 
ploconesc înaintea bogaţilor şi le pândesc gusturile pentru 
a face din ele vicii şi a le exploata. Cum să rezişti viclenelor 
ispite care se urzesc în această ţară? De aceea Parisul îşi 
are theriakis:11*/-ii lui, pentru care jocul, gastrolatria sau 
curtezana sunt un opium. De aceea vedeţi manifestându-se 
de timpuriu la aceşti oameni gusturi şi nu pasiuni, fantezii 
romanţioase şi amoruri zgribulite. Aici domneşte impotenţa; 
aici nu mai există idei, ele şi-au trecut vigoarea în mofturile 
budoarului, în maimuţărelile femeieşti. Aici există ageamii 
de patruzeci de ani şi bătrâni experţi de şaisprezece. 
Bogătaşii găsesc la Paris inteligenţă gata făcută, ştiinţa gata 
rumegată, opinii gata formulate, ce-i scutesc să mai aibă 
inteligenţă, ştiinţă ori opinii. În această lume, lipsa de spirit 
e socotită egală cu slăbiciunea şi cu libertinajul. Aici toţi 


sunt zgârciţi cu timpul lor, fiind obişnuiţi să şi-l piardă. Să 
nu credeţi că, dacă n-aţi găsit idei, veţi găsi mai multă 
afecţiune. Aici îmbrăţişările acoperă o indiferentă profundă, 
iar politeţea un veşnic dispreţ. Aici nu se cunoaşte iubirea 
faţă de semeni. Butade superficiale, multă indiscreţie, 
bârfeli şi mai ales banalităţi; acesta-i fondul limbajului lor; 
dar aceşti nefericiţi Fericiţi pretind că ei nu se adună ca să 
spună şi să facă maxime în genul celor ale lui la 
Rochefoucauld; ca şi cum n-ar exista o medie descoperită 
de cel de-al optsprezecelea veac, între preaplin şi golul 
absolut. Dacă vreun om luminat se foloseşte de o glumă 
subtilă şi delicată, ea rămâne neînţeleasă; obosind degrabă 
să tot dea fără să primească nimic, el stă acasă şi-i lasă pe 
proşti să domnească pe terenul lui. Această viaţă găunoasă, 
această aşteptare continuă a unei plăceri care nu soseşte 
niciodată, acest plictis permanent, această deşertăciune din 
suflete, din inimi şi din creieri, această silă pe care o lasă 
marile recepții pariziene se răsfrâng în trăsăturile feţei şi 
confecţionează chipurile de carton, ridurile pretimpurii, 
fizionomiile celor bogaţi pe care le poceşte neputinţa, pe 
care se oglindeşte aurul şi de pe care inteligenţa a pierit. 

O atare privelişte a Parisului moral dovedeşte că Parisul 
fizic n-ar putea să fie altceva decât ceea ce este. Oraşul 
acesta cu diademă pe frunte e ca o regină veşnic 
însărcinată, stăpânită de pofte nesăţioase. Parisul este 
creierul globului, un creier ce plezneşte de geniu şi care 
conduce civilizaţia umană, un om mare, un artist pururi 
creator, un politician clarvăzător, care, în mod necesar, 
trebuia să aibă ridurile pricinuite de inteligenţă, viciile 
oamenilor mari, fanteziile artistului şi  blazările 
politicianului. Fizionomia lui presupune germinaţia binelui 
şi a răului, lupta şi victoria; presupune bătălia morală din 
'89il1s!, ale cărei trâmbiţe încă mai răsună şi acum în toate 
colţurile lumii; şi de asemenea prăbuşirea din 181447. 
Acest oraş nu poate fi deci nici mai moral, nici mai 
sentimental, nici mai curat decât motorul cu aburi al 


magnificilor piroscafe pe care le admiraţi cum despică 
undele! Parisul nu-i oare o sublimă navă încărcată cu 
inteligenţă? Ba da, armoariilei118* lui sunt unul dintre acele 
oracole pe care şi le permite din când în când fatalitatea. 
Catargul cel mare, turnat în bronz şi sculptat de victorii al 
ORAŞULUI PARIS are drept vigiliu pe Napoleon. Nava 
aceasta are, fireşte tangajul şi ruliul ei; ea însă străbate 
lumea, varsă foc prin sutele de guri ale tribunelor ei, 
brăzdează mările ştiinţei, alunecă pe apele lor cu pânzele-n 
vânt, strigă din vârful catargele, prin vocea savanților 
«Înainte, cutezaţi! Urmaţi-mă!» Ea duce un echipaj imens, 
căruia-i place s-o pavoazeze cu flamuri noi. Sunt muşii şi 
ştrengarii ei hohotind pe parâme; e lestul grelei burghezii; 
sunt muncitorii şi mateloţii ei negri de catran; în cabine, 
sunt călători fericiţi; eleganţi micimani îşi fumează 
trabucurile aplecaţi peste bastingaj; iar pe dunetă sunt 
soldaţii ei, novatori şi ambiţioşi, care vor ancora la toate 
țărmurile lumii şi, răspândind pretutindeni strălucitoarele 
lumini, cer glorie, care înseamnă plăcere sau iubiri, care 
pretind aur. 

Aşadar, zbuciumul extraordinar al proletarilor, aşadar 
patima intereselor care macină cele două burghezii, aşadar 
asprimile ambițiilor artistice şi excesele plăcerii necontenit 
căutate de cei mari explică sluţenia firească a fizionomiilor 
pariziene. Rasa umană nu oferă decât în Orient un bust 
magnific; el însă este un efect al calmului netulburat afectat 
de filosofii aceştia profunzi, cu pipă lungă, cu picioare 
scurte şi trunchiuri pătrate, ce se feresc de agitaţie şi le e 
silă de ea; pe când la Paris, Micii, Mijlociii şi Marii aleargă, 
se zbuciumă şi se trudesc biciuiţi de nemiloasa zeiţă 
Nevoia: nevoia de bani, de glorie, sau de distracţie. De 
aceea, un obraz fraged, odihnit, frumos, într-adevăr tânăr 
constituie aici cea mai extraordinară excepţie: se întâlneşte 
rareori. Dacă veţi zări vreunul, cu siguranţă că e fie al 
vreunui preot tânăr şi zelos, fie al vreunui abate 
cumsecade, la vreo patruzeci de ani, cu bărbie triplă; fie al 


vreunei persoane tinere, cu deprinderi pure aşa cum se mai 
educă astăzi prin câte o familie burgheză; fie al vreunei 
mame de douăzeci de ani, încă plină de iluzii şi care îşi 
alăptează primul născut; fie al vreunui tânăr, proaspăt 
debarcat din provincie şi încredinţat vreunei bătrâne 
văduve pioase, ce-l lasă fără un ban; fie poate al vreunui 
băiat de prăvălie, ce se culcă la miezul nopţii, destul de 
trudit de cât a tot strâns şi a desfăcut vigurile de pânză, şi 
care se scoală la ora şapte ca să aranjeze marfa; fie adesea 
al vreunui om de ştiinţă sau al vreunui poet, ce trăieşte ca 
un schimnic, în tovărăşie fericită cu o idee frumoasă, şi care 
se păstrează sobru, răbdător şi cast; fie al vreunui nătâng 
mulţumit de sine, nutrindu-se cu dobitocii, crăpând de 
sănătate, totdeauna preocupat să-şi surâdă lui însuşi; fie al 
fericitei şi nepăsătoarei speţe a hoinarilor, singurii oameni 
din Paris realmente fericiţi, şi care-i gusta în fiece clipă 
schimbătoarele poezii. Există la Paris un grup de fiinţe 
privilegiate ce trag foloase din zbuciumul istovitor al 
muncii, ai intereselor, ai afacerilor, al artelor şi al aurului. 
Sunt femeile. Deşi există mii de pricini tainice care, mai 
mult ca aiurea, ar putea să le distrugă fizionomia, se 
întâlnesc, în lumea feminină, mici grupuri fericite ce trăiesc 
ca nişte orientale şi pot să-şi păstreze frumuseţea; ele însă 
rareori se arată pe jos în stradă, stau ascunse ca nişte 
plante rare ce nu-şi desfac petalele decât la anumite ore, şi 
care constituie veritabile rarităţi exotice. Dar Parisul este, 
în esenţă, şi un tărâm al contrastelor. Dacă sentimentele 
adevărate sunt aici rare, se întâlnesc totuşi, aici ca 
pretutindeni, prietenii nobile, devotamente fără margini. Pe 
acest câmp de luptă al intereselor şi al pasiunilor, la fel ca 
printre acele mulţimi în marş unde domneşte egoismul, 
unde fiecare este nevoit să se apere pe sine însuşi, mulţimi 
pe care le numim armate, pare că sentimentelor le place să 
fie desăvârşite atunci când se ivesc, şi sunt sublime prin 
juxtapunere. La fel se întâmplă şi cu figurile. Uneori, la 
Paris, în înalta aristocrație, se pot vedea, răzleţ, câteva 


chipuri de tineri fermecători, fructe ale unei educaţii şi ale 
unor deprinderi cu totul excepţionale.  Tinereasca 
frumuseţe a sângelui englez se împreună în ele cu 
fermitatea trăsăturilor meridionale, cu spiritul francez, cu 
puritatea formei. Focul din cehii lor, delicioasa frăgezime a 
buzelor, negrul sclipitor al părului lor fin, faţa albă, conturul 
distins al obrazului fac din ele nişte frumoase flori omeneşti, 
de o încântătoare înfăţişare printre celelalte fizionomii 
şterse, veştede, scofâlcite, pocite. De aceea îi admiră 
femeile, de la întâia vedere, pe asemenea tineri, cu acea 
plăcere avidă ce-i cuprinde pe oameni când privesc o fiinţă 
frumoasă, decentă, graţioasă, înzestrată cu toate fecioriile 
cu care închipuirii noastre îi place să împodobească o fată 
desăvârşită. Dacă această rapidă aruncătură deochi asupra 
populaţiei Parisului a făcut să se înţeleagă raritatea unei 
figuri rafaeleşti şi admiraţia înflăcărată pe care ea trebuie 
s-o inspire de la prima vedere, interesul principal al 
povestirii noastre va fi fost justificat. Quod erat 
demonstrandum, ceea ce era de demonstrat, dacă ne este 
îngăduit să aplicăm formulele scolasticii la ştiinţa 
moravurilor. 


Or, într-una dintre acele frumoase dimineţi de primăvară, 
când frunzele nu sunt încă verzi, cu toate că au înmugurit, 
când soarele începe să înfierbânte acoperişurile şi când 
cerul e albastru, când mulțimile pariziene din alveolele lor 
şi încep să zumzăie pe bulevarde, alunecând ca un şarpe cu 
mii de culori pe Rue de la Paix, către Tuilleries, şi salutând 
alaiurile lui Himeneu ce-şi porneşte iarăşi hora; deci, într- 
una din aceste zile fericite un tânăr frumos ca lumina 
acelei, zile, îmbrăcat cu gust, dezinvolt în purtări (să 
spunem secretul: un copil al iubirii, fiul natural al lordului 
Dudley şi al celebrei marchize de Vordac), se plimba pe 
aleea principală de la Tuileries. Acest Adonis, pe nume 
Henri de Marsay, se născuse în Franţa unde lordul Dudley 
venise s-o mărite pe tânăra mamă a lui Henri cu un bătrân 


gentilom, domnul de Marsay, un fluturaş distins şi aproape 
stins ce-l acceptă pe copil ca fiind al său, îmbiat de 
uzufructul unei rente de o sută de mii de franci, dăruiţi 
pentru totdeauna fiului său putativ; nebunie care nu-l costă 
prea scump pe lordul Dudley: rentele franceze valorau pe 
atunci şaptesprezece franci şi cincizeci de centime. 
Bătrânul gentilom muri fără să-şi fi văzut vreodată soţia. 
Doamna de Marsay se căsători după aceea cu marchizul de 
Vordac; dar până să devină marchiză, ea nu se prea 
interesase de copilul ei şi al lordului Dudley. În primul rând, 
războiul declarat între Franţa şi Anglia îi despărţise pe cei 
doi amanți, şi, oricum, fidelitatea la Paris n-a fost şi nici n- 
are să fie vreodată la modă. Apoi, succesele femeii elegante, 
frumoase, adorate pretutindeni, înăbuşiră în pariziancă 
sentimentul matern. Lordul Dudley nu se arătă mai grijuliu 
decât mama faţă de progenitura lui. Rapida infidelitate a 
tinerei pe care o iubise fierbinte îi dase poate şi un fel de 
aversiune faţă de tot ce provenea de la ea. De altfel, poate 
că taţii nici nu-i iubesc decât pe copiii pe care îl cunosc 
bine; principiu social de cea mai mare importanţă pentru 
tihna familiilor şi pe care ar trebui să-l cultive toţi 
celibatarii, dovedind astfel că paternitatea este un 
sentiment crescut într-o seră caldă de către o soţie, de 
moravuri şi de legi. 

Bietul Henri de Marsay nu găsi un tată decât în acela 
dintre cei doi care nu era obligat să-i fie tată. Paternitatea 
domnului de Marsay fireşte foarte incompletă. Copiii, în 
rânduiala naturii, nu au tată decât pentru un timp cu totul 
limitat; domnul de Marsay imită şi el natura. Cumsecadele 
gentilom nu şi-ar îi vândut numele, de n-ar fi avut unele 
vicii. Aşa că tocă fără remuşcări, prin tripouri, şi bău, prin 
alte locuri cele câteva semestre pe care i le plăti ca rentă 
vistieria naţională. Apoi îl dădu pe copil în seama unei 
surori a lui bătrâne, o domnişoară de Marsay care îl îngriji 
cum se cuvine şi îi plăti, din mica pensiune, ce i-o acorda 
fratele ei, un preceptor, un abate fără para chioară, care 


întărind viitorul tânărului, hotări să accepte, în contul celor 
o sută de mii de livre rentă, sarcina de a se ocupa de pupilul 
ei, pe care-l îndrăgi. Preceptorul se nimerise să fie un 
adevărat preot, unul dintre acei ecleziaşti croiţi să devină 
cardinali în Franţa, ori Borgia sub tiara papală. El îl învaţă 
pe copil în trei ani ceea ce i s-ar fi predat în zece ani la 
colegiu. Pe urmă, acest mare om, cu numele de abate de 
Maronis, desăvârşi educaţia elevului său, punându-l să 
studieze civilizaţia sub toate feţele ei; îl hrăni cu experienţa 
lui, târându-l foarte puţin prin biserici, pe atunci închise; îl 
duse de câteva ori prin culisele teatrelor, dar mai adesea pe 
la curtezane; îi demonta sentimentele omeneşti piesă cu 
piesă; îl învăţă politica, ducându-l în saloanele unde se 
clocea politica pe atunci; îi trecu în revistă pârghiile 
cârmuirii şi se strădui, din afecţiune faţă de un caracter 
frumos, lăsat în părăsire dar foarte promiţător, să-i 
înlocuiască bărbăteşte mama: nu-i oare biserica mama 
celor orfani? Elevul răsplăti cum se cuvine truda părintelui. 
Demnul bărbat muri episcop, în 1812, cu satisfacția că a 
lăsat ne lumea asta un copil de şaisprezece ani cu inima şi 
cu mintea atât de bine modelate, încât ar fi putut să-l 
supună sub călcâi şi pe un bărbat ce patruzeci. Cine oare s- 
ar fi aşteptat să găsească o inimă de bronz, un creier ca 
spirtul sub aparențele cele mai ispititoare pe care vechii 
pictori, aceşti artişti naivi, le-au atribuit şarpelui din 
paradisul pământesc? Dar numai atâta nu însemna încă 
nimic. Pe deasupra, omul acela cumsecade înveşmântat în 
violet se străduise mai ales să-l pună pe copilul său de 
predilecție în relaţii cu câteva persoane din înalta societate 
a Parisului, relaţii ce puteau să echivaleze, ca venituri, în 
mâinile tânărului, cu alte o sută de mii de livre rentă. În 
fine, preotul acesta, vicios însă diplomat, necredincios însă 
învăţat, perfid însă îndatoritor, slab la înfăţişare însă tot atât 
de viguros la minte ca şi la trap, fu realmente atât de util 
elevului său, atât de îngăduitor cu viciile fui, atât de bun 
calculator al oricărui fel de putere, atât de înţelegător când 


trebuia să plătească vreo slăbiciune omenească, atât de 
tânăr la masă, la Frascatii11**, la... mai ştiu eu unde, încât 
recunoscătorul Henri de Marsay nu se mei simţea înduioşat, 
în 1814, decât atunci când privea portretul scumpului său 
episcop, portret ce constituia singurul bun mobiliar pe care 
putuse să i-l lase moştenire acest prelat, admirabil prototip 
al oamenilor al căror geniu va salva biserica catolică, 
apostolică şi romană, compromisă în prezent din pricina 
slăbiciunii recruţilor ei şi a bătrâneţii pontifilor, însă numai 
dacă biserica va voi. Războiul continental îl împiedică pe 
tânărul de Marsay să-i cunoască pe adevăratul său tată, al 
cărui nume e îndoielnic că l-a ştiut. Copil părăsit, el n-a 
cunoscut-o nici pe doamna de Marsay. Fireşte că nu l-a 
regretat prea mult pe tatăl său putativ. lar domnişoarei de 
Marsay, singura lui mamă, a pus să i se ridice în cimitirul 
Pere-L.achaise, la moartea ei, un foarte drăguţ monument 
funerar. Monseniorul de Maronis îi asigurase acestei 
bătrâne scufiţe cu panglici unul dintre cele mai bune locuri 
în cer, încât, văzând-o fericită că moare, pe Henri îl 
năpădiră nişte lacrimi egoiste şi începu să plângă de 
propria lui milă. Văzându-l îndurerat, abatele şterse 
lacrimile elevului său şi-i aminti că blânda domnişoară îşi 
priza atât de dezgustător tabacul şi devenise atât de slută, 
de surdă şi de plicticoasă, încât mai degrabă se cuvenea să 
aducă mulţumire morţii. În 1811, episcopul încetase tutela 
asupra elevului său. Iar când mama domnului de Marsay se 
recăsători, preotul, într-un consiliu de familie, se opri la 
unul dintre oneştii acefali, aleşi de el cu multă grijă la 
spovedanie, şi îl însărcină să administreze averea tânărului, 
ale cărei beneficii le folosea din plin pentru nevoile lui şi ale 
lui de Marsay, dar al cărei capital voia să-l păstreze neatins. 

Pe la sfârşitul lui 1814, Henri de Marsay nu avea deci 
nicio obligaţie sentimentală pe pământ şi era tot atât de 
liber ca o pasăre stingheră. Deşi împlinise douăzeci şi doi 
de ani, părea să aibă de-abia șaptesprezece. 


În general, cei mai năzuroşi dintre rivalii lui îl considerau 
drept cel mai frumos băiat din Paris. De la tatăl său, lordul 
Dudley, moştenise cei mai drăgăstoşi şi mai amăgitori ochi 
albaştri; de la mama sa, un păr negru extraordinar de 
bogat; de la amândoi, un sânge pur, o piele de fecioară, o 
înfăţişare blândă şi modestă, o talie subţire şi aristocratică 
şi nişte mâini foarte frumoase. Orice femeie care îl vedea se 
îndrăgostea nebuneşte de el; ştiţi cum se întâmplă! se naşte 
una dintre acele dorinţi care înjunghie inima, dar care se 
uită repede din pricina imposibilității de a o satisface, 
pentru că de obicei pariziencele sunt lipsite de 
perseverenţă. Puţine dintre ele îşi spun, asemenea 
bărbaţilor, acel VOI STĂRUI, deviza casei de Orange. Sub o 
asemenea prospeţime vitală, şi în ciuda apei limpezi a 
ochilor lui, Henri ascundea un curaj de leu şi o sprinteneală 
de maimuţă. Putea să pareze în lama unui cuţit un glonte 
trimis de la o distanţă de zece paşi; călare pe cal părea 
întruchiparea unui taur mitologic; conducea trăsura cu 
îndemânarea unui mare as hipic; era zglobiu ca 
Cherubin12%, şi blând ca mielul; dar putea să-l bată pe 
orice om din foburg la teribilul joc al savatei ori al 
bastonului; în plus, cânta la pian atât de bine încât ar fi 
putut să se facă artist dacă ar fi ajuns la ananghie, şi avea o 
voce care i-ar fi fost preţuită de Barbaja la cincizeci de mii 
de franci pe sezon. Dar, vai, toate aceste calităţi alese şi 
toate aceste defecte simpatice erau umbrite de un viciu 
cumplit: nu credea nici în bărbaţi, nici în femei, nici în 
Dumnezeu, nici în diavol. Capricioasa natură începuse prin 
a-l înzestra; un preot îl desăvârşise. 

Pentru a da un înţeles limpede acestei aventuri, e 
necesar să adăugăm aici că, fireşte, lordul Dudley a găsit 
multe femei dispuse să reproducă în câteva exemplare un 
atât de reuşit portret. Cea de-a doua capodoperă a lui de 
acest gen a fost o tânără numită Euphemie, născută dintr-o 
doamnă spaniolă, crescută la Havana, adusă la Madrid 
împreună cu o tânără creolă din Antile şi cu gusturile 


ruinătoare din colonii; însă, din fericire, căsătorită cu un 
bătrân şi foarte bogat senior spaniol, don Hijos, marchiz de 
San-Real, care, după ocuparea Spaniei de către trupele 
franceze, venise la Paris, unde locuia pe strada Saint- 
Lazare. Atât din nepăsare, cât şi din respect faţă de 
nevinovăția vârstei fragede, lordul Dudley nu le-a pomenit 
nimic copiilor săi despre rubedeniile pe care şi le crease 
peste tot. E unul dintre micile neajunsuri ale civilizaţiei, ea 
însă oferă destule alte avantaje; faţă de foloasele aduse, 
trebuie deci să-i iertăm păcatele. Lordul Dudley, ca să 
isprăvim cu el, veni, în 1816, să se refugieze la Paris, spre a 
scăpa de urmărirea justiţia engleze, care când e vorba de 
Orient, nu acordă protecţie decât mărfurilor. Lordul călător, 
când îl văzu pe Henri, întrebă care-i acel tânăr frumos. Şi, 
auzindu-i numele, spuse: 

— Ah! e fiu-meu. Ce nenorocire! 

Aceasta era povestea tânărului care, pe la mijlocul lunii 
aprilie, în 1815, străbătea marea alee de la Tuileries, păşind 
agale, ca acele animale ce, cunoscându-şi forţele, calcă 
liniştite şi majestuoase; burghezele se opreau fără sfială să-l 
mai privească o dată, soțiile respectabile însă nu se opreau, 
ele îl aşteptau la întoarcere şi îşi întipăreau în minte, ca să 
n-o mai uite, figura lui fermecătoare ce n-ar fi stat rău lângă 
trupul celei mai frumoase dintre ele. 

— Ce cauţi pe aici duminica? îi zise marchizul de 
Ronguerolles lui Henri, trecând pe lângă el. 

— Pescuiesc, răspunse tânărul. 

Schimbul lor de gânduri se făcu prin două priviri 
semnificative, fără ca nici Ronquerolles, nici de Marsay să 
lase impresia că s-ar cunoaşte. Tânărul îi examina pe cei ce 
se plimbau cu acea agerime a ochiului şi a urechilor 
specifice parizianului ce lasă impresia, în aparenţă, că nu 
vede şi nu aude nimic, dar care vede şi aude totul. În acea 
clipă, un tânăr se apropie de el, îl luă de braţ cu 
familiaritate şi-i zise: 

— Ce mai faci, dragul meu de Marsay? 


— Foarte bine, foarte bine, îi răspunse de Marsay, pe acel 
ton prietenos în aparenţă, dar care între tinerii parizieni nu 
dovedeşte nimic, nici pentru prezent, nici pentru viitor. 

Într-adevăr, tinerii parizieni nu se aseamănă cu tinerii din 
niciun alt oraş. Ei se împart în două clase: tânărul care are 
câte ceva, şi tânărul care nu are nimic; sau tânărul care 
gândeşte şi cel care cheltuieşte. Dar, să ne înţelegem, nu e 
vorba aici decât de acei băştinaşi care duc la Paris un trai 
plăcut şi elegant. Mai există şi alţi câţiva tineri, aceia însă 
sunt nişte copii ce pricep prea târziu modul de viaţă 
parizian şi rămân păcăliţi. Ei nu profită de nimic, ci 
studiază, buchisesc, spun ceilalţi, în sfârşit, se mai văd şi 
unii tineri, bogaţi ori săraci, care îmbrăţişează o carieră şi o 
urmează neabătut; ei sunt întrucâtva Emilul2+ lui 
Rousseaui122!, cetăţenii model, şi nu se arată niciodată în 
societate. Descurcăreţii îi numesc nepoliticos prostănaci. 
Prostănaci sau nu, ei sporesc numărul indivizilor mediocri, 
sub greutatea cărora se încovoaie Franţa. Ei sunt 
întotdeauna prezenţi; întotdeauna gata să încurce treburile 
publice sau particulare dând cu mistria otova a 
mediocrităţii, fudulindu-se cu neputinţa lor pe care o 
numesc moralitate şi cinste. Asemenea soiuri de Premianți 
excepționali ai societăţii năpădesc administraţia, armata, 
magistratura, Camerele, Curtea. Ei slăbesc şi împovărează 
ţara, formând în trupul cetăţii un fel de limfă ce-l 
supraîncarcă şi-l istoveşte. Indivizii aceştia oneşti îi numesc 
imorali sau escroci pe oamenii de talent. Însă dacă escrocii 
aceştia primesc bani pentru serviciile lor, ei măcar slujesc la 
ceva, pe când ceştilalţi dăunează şi totuşi sunt respectaţi de 
gloată; dar, din fericire pentru Franţa, tinerimea elegantă 
nu încetează să-i stigmatizeze cu porecla de gugumani. 

Aşa încât, e firesc ca la prima aruncătură de ochi să pară 
foarte diferite cele două categorii de tineri ce duc o viaţă 
elegantă; corporație simpatică, din care făcea parte şi 
Henri de Marsay. Dar cercetătorul care nu se opreşte la 
suprafaţa lucrurilor se convinge numaidecât că deosebirile 


sunt pur morale şi că nimic nu este mai înşelător decât 
acest înveliş frumos. Însă toţi se cred mai presus decât tot 
restul omenirii: vorbesc vrute şi nevrute despre lucruri, 
despre oameni, despre literatură, despre artă; au 
totdeauna pe buze pe Pitt şi Cobourgi12 al fiecărui an; 
întrerup o discuţie printr-un calambur; îşi bat joc de ştiinţă 
şi de savanţi; dispreţuiesc tot ceea ce nu cunosc sau ceea ce 
îi sperie; şi se cred mai presus de orice, socotindu-se 
judecători supremi a orice. Toţi şi-ar minţi taţii şi ar fi gata 
să verse la sânul mamelor lor lacrimi de crocodil; în general 
însă nu cred în nimic, vorbesc urât despre femei sau fac pe 
discreţii şi în realitate se supun vreunei curtezane stricate 
sau vreunei femei trecute. Toţi sunt deopotrivă de roşi până 
la os de calcule, de depravare, de o poftă brutală de 
parvenire, şi, dacă sunt ameninţaţi de piatră la rinichi ori la 
ficat, sondându.-i, tuturor li s-ar găsi piatra în inimă. În mod 
obişnuit, arată deosebit de simpatici la înfăţişare, fac caz 
mereu de prietenia lor, sunt toţi deopotrivă de fermecători. 
Acelaşi mod de a persifla stăpâneşte jargoanele lor 
schimbătoare; se îmbracă bizar, îşi fac o glorie din a repeta 
prostiile cutărui ori cutărui actor la modă, şi, indiferent cu 
cine stau de vorbă, se grăbesc să debiteze orice aiureală 
sau orice obrăznicie, numai ca să albă ei prima manşă în 
acest joc; dar vai de cel ce nu ştie să lase să i se scoată un 
ochi, pentru a scoate el pe urmă doi. loţi se arată 
deopotrivă de nepăsători faţă de nenorocirile patriei şi faţă 
de plăgile ei. Toţi seamănă cu frumoasa spumă albă ce 
încunună valurile bătute de furtuni. Se îmbrăcă în ţinută de 
gală, cinează, dansează, se distrează în ziua bătăliei de la 
Waterloo!124:, în timpul holerei sau în timpul unei revoluţii. 
În fine, toţi, deopotrivă, cheltuiesc fără măsură; însă acum 
încep deosebirile, de aici, de la averile nestatornice şi 
risipite în plăceri, averi din care unii au capitalul, iar alţii îl 
aşteaptă; toţi se îmbracă la acelaşi croitor, dar facturile 
unora sunt neachitate. Apoi, dacă unii, ca nişte ciururi 
primesc tot felul de idei, fără să păstreze niciuna, alţii le 


cern şi le asimilează pe cele bune. Dacă unii cred că ştiu 
ceva, nu ştiu nimic şi înţeleg tot; împrumută totul celor ce 
nu au nevoie de nimic şi nu oferă nimic celor ce au într- 
adevăr nevoie; alţii studiază în taină gândurile aproapelui şi 
îşi plasează banul tot atât de bine că şi năzbâtiile, cu 
dobânzi mari. Unii nu mai au nicio părere adevărată, 
pentru că sufletul lor, ca o oglindă căreia i s-a dus cu 
vremea luciul, nu mai reflectă nicio imagine; alţii îşi 
economisesc simţurile şi viaţa, pălind totuşi că, la fel ca şi 
ceilalţi, le aruncă pe fereastră. Cei dintâi, în temeiul unei 
nădejdi, se devotează fără convingere vreunei grupări ce 
pluteşte cu vântul în pânze, şi urmează curentul, sărind 
însă pe o altă ambarcaţiune politică atunci când prima intră 
în derivă; ceilalţi cumpănesc viitorul, îl sondează şi văd în 
fidelitatea politică ceea ce englezii vad în probitatea 
comercială: un element de succes. Dar acolo unde un tânăr 
care are câte ceva face un calambur sau spune o vorbă de 
duh despre revirimentul tronului, tânărul care nu are nimic 
face un calcul public, sau o josnicie ascunsă şi izbuteşte să 
răzbată strângând în dreapta şi în stingă mâinile amicilor 
săi. Unii nu cred niciodată în capacitatea altcuiva, socotesc 
că toate ideile lor sunt doi, ca şi cum lumea ar fi fost creată 
în ajun, au o încredere nemărginită în ei şi nu au alt 
duşman mai crud decât propria lor persoană. Pe când 
ceilalţi sunt înarmaţi cu o neîncredere statornică în oameni, 
pe care-i apreciază la justa valoare, şi sunt destul de 
profunzi pentru a avea o idee în plus faţă de amicii lor pe 
care îi exploatează; seara, cu capul pe pernă, ei cântăresc 
oamenii aşa cum un avar îşi cântăreşte monedele de aur. 
Unii se supără din pricina vreunei vorbe nevinovate, dar se 
lasă duşi de şmecherii ce-i împing înaintea lor trăgând 
sfoara principală a acestor păpuşi: amorul propriu; pe când 
ceilalţi devin respectaţi şi ştiu să-şi aleagă victimele şi 
protectorii. Şi-atunci, într-o bună zi, cei ce nu posedau 
nimic posedă ceva, iar cei ce posedau ceva nu mai posede 
nimic. Aceştia din urmă îi privesc pe camarazii lor ajunşi la 


o situaţie ca pe nişte vicleni, ca pe nişte răi la suflet, dar şi 
ca pe nişte oameni tari: - «E un tip tare!...» este elogiul 
suprem decernat celor ce au izbutit, guibuscumque viist12, 
în politică, fără de vreo femeie, ori să facă avere. Printre ei 
se întâlnesc unii tineri ce joacă asemenea rol începând prin 
a face datorii; şi, fireşte, ei sunt mai primejdioşi decât cei ce 
joacă fără să aibă un ban. 

Junele ce se pretindea amic cu Henri de Marsay era un 
zăpăcit, sosit din provincie, şi pe care tinerii la modă pe 
atunci îl învățau arta de a toca frumuşel o succesiune; el 
însă mai poseda o ultimă bucăţică de rumegat în provincia 
lui, un rost asigurat. Era pur şi simplu un moştenitor care 
trecuse brusc de la cei o sută de bieţi franci pe lună la 
întreaga avere părintească şi care, dacă nu avea destulă 
minte spre a-şi da seama că e luat în râs, ştia să facă măcar 
atâta socoteală încât să se oprească la două treimi ale 
capitalului său. Venise să descopere la Paris, cu ajutorul 
câtorva hârtii de o mie de franci, valoarea exactă a 
echipajelor, arta de a nu-ţi prea respecta promisiunile, să 
asculte savante cugetări despre zăloagele ce se pot acorda 
oamenilor şi să înveţe care sunt învoielile de cel mai mare 
folos pe care merită să le închei cu ei; ţinea mult să poată 
vorbi în termeni aleşi despre caii săi, despre câinele lui din 
Pirinei, să recunoască după îmbrăcăminte, după mers, după 
încălţăminte, din ce speţă face parte o femeie; să studieze 
ecarteul, să reţină câteva expresii la modă şi să 
dobândească, prin şederea la Paris, autoritatea necesară 
pentru a importa mai târziu în provincie gustul ceaiului şi 
argintăria englezească şi pentru a căpăta dreptul să 
dispreţuiască, de-a lungul restului zilelor sale, tot ceea ce îl 
înconjoară. De Marsay îl acceptase drept prieten ca să se 
slujească de el în lume, aşa cum un mare jucător de bursă 
se slujeşte de un intermediar de încredere. Amiciţia, falsă 
ori adevărată, a lui de Marsay constituia o poziţie socială 
pentru Paul de Manerville care, din parte-i, se credea tare 
trăgând foloase, în felul lui, de pe urma prietenului său 


intim. Devenise un fel de imagine reflectată a prietenului 
său, se punea totdeauna sub protecţia lui, îi copia 
obiceiurile, se poleia la razele lui. Aşezându-se lângă Henri, 
sau mergând alături de el, avea aerul că spune: «Să nu ne 
jigniţi, noi suntem adevăraţi tigri». Adesea îşi permitea să 
spună cu înfumurare: «Dacă i-aş cere cutare sau cutare 
lucru lui Henri, îmi este destul de prieten pentru a-l face...» 
Avea însă grijă să nu-i ceară niciodată nimic. Se temea de 
el, iar teama lui, deşi imperceptibilă, se repercuta şi asupra 
altora şi-i servea lui de Marsay. «De Marsay e un tip tare, 
zicea Paul. Ha, ha, o să vedeţi, el va fi ceea ce vrea să fie. 
Nu m-aş mira să-l văd într-o bună zi ministru la Afacerile 
Străine. Nimic nu-i rezistă.» Şi făcea din de Marsay ceea ce 
caporalul Trim'25 făcea din chipiul lui: o garanţie sigură. 
«Întrebaţi-l pe de Marsay şi veţi vedea!» 

Sau. «Acum câteva zile eram la vânătoare, de Marsay şi 
cu mine, el nu voia să mă creadă, am sărit peste un tufiş 
fără ca măcar să mă clatin de pe cal!» 

Sau: «Eram, de Marsay şi cu mine, la nişte femei, şi pe 
cuvântul meu de onoare, eu eram etc.» 

Astfel Paul de Manerville nu putea să fie clasat decât în 
marea, ilustra şi puternica familie a nătărăilor care 
izbutesc. El trebuia să ajungă într-o zi deputat. Deocamdată 
nu era nici măcar un tânăr. Prietenul său de Marsay îl 
definea astfel: - Mă întrebaţi ce este Paul? Dar Paul este de 
Manerville. 

— Mi se pare curios, dragul meu, îi zise el lui de Marsay, 
că te afli aici, într-o zi de duminică. 

— Acelaşi lucru voiam să ţi-l spun şi eu. 

— O aventură? 

— Poate... 

— Aş! 

— 'Ţie pot să-ţi mărturisesc fără nicio teamă. Şi-apoi, o 
femeie care vine duminica la Tuileries nu are mare valoare, 
aristocraticeşte vorbind. 

— Ha! Ha! 


— Taci odată, sau nu-ţi spun nimic. Râzi prea tare, ai să 
faci să se creadă că suntem băuţi. Joia trecută, aici, pe 
terasa Feuillants, mă plimbam, fără să mă gândesc absolut 
la nimic. Dar când am ajuns la poarta de fier dinspre strada 
Castiglione, pe unde tocmai voiam să trec, mă trezesc nas 
în nas cu o femeie, sau mai degrabă cu o tânără care, dacă 
nu mi-a sărit de gât, n-a făcut-o cred eu, nu atât din 
mândrie, cât mai ales din pricina acelei uimiri adânci care 
paralizează mâinile şi picioarele coboară de-a lungul şirei 
spinării şi se opreşte în talpa picioarelor, ca să te ţintuiască 
locului. Am produs deseori asemenea efecte, un e de 
magnetism animali12”+ care devine foarte puternic atunci 
când există o reciprocitate simultană a impresiilor. Dar, 
scumpul meu, acum nu fusese vorba nici de o stupefacţie, 
nici de o fată vulgară. Moralmente vorbind, figura ei părea 
să spună: «Oh, iată-te, ideal al meu, făptură a gândurilor 
mele, a visurilor mele de seara şi de dimineaţa. Cum de eşti 
aici? De ce în dimineaţa asta? De ce nu ieri? la-mă, sunt a ta 
et caetera!» Bun, îmi zic în sinea mea, încă una! O studiez. 
Ah! scumpul meu, fizicalmente vorbind, necunoscuta este 
fiinţa cea mai adorabilă ca femeie, din câte am întâlnit eu 
vreodată. Aparține acelei varietăţi feminine pe care romanii 
o numeau fulva, flava, femeia de foc. Şi de la început, ceea 
ce m-a impresionat cel mai mult, ceea ce încă mai 
stăpâneşte, sunt doi ochi galbeni ca ochii de tigru, un 
galben ca aurul strălucitor, ca aurul viu, ca aurul care 
gândeşte, ca aurul care iubeşte şi vrea cu tot dinadinsul să 
ţi se strecoare în buzunare! 

— Dar o ştim foarte bine, scumpul meu! exclamă Paul. 
Vine din când în când pe aici, e Fata cu ochii de aur. Noi i- 
am dat numele ăsta. E o tânără de vreo douăzeci şi doi de 
ani, şi pe care eu am văzut-o aici când veniseră şi 
Bourbonii, era însă împreună cu o femeie ce preţuieşte de o 
sută de mii de ori mai mult decât ea. 

— Taci, Paul! E cu neputinţă ca oricare altă femeie să fie 
mai presus de această fată care seamănă cu o pisică ce 


pare că vrea să vină să ţi se frece de picioare, o fată albă cu 
păr blond-cenuşiu, delicată ca înfăţişare, dar care trebuie 
să aibă nişte firişoare de păr ca mătasea pe falanga a treia 
a degetelor ei, iar de-a lungul obrajilor un puf alb a cărui 
umbră, strălucitoare în lumina soarelui, începe de la urechi 
şi se pierde pe gât. 

— Ah, cealaltă, scumpul meu de Marsay, are nişte ochi 
negri ce n-au plâns niciodată, dar care ard; nişte sprâncene 
negre ce se împreună şi-i dau un aer de asprime, 
dezminţită de frăgezimea buzelor pe care nu stăruie urma 
nici unui sărut, buze arzătoare şi proaspete; o piele ca a 
maurilor, lângă care un bărbat se încălzeşte ca la soare; 
dar, pe cuvântul meu de onoare, seamănă cu tine. 

— O lauzi! 

— O talie arcuită, ca silueta avântată a unei corvete 
rapide care, cu o impetuozitate franceză, se repede asupra 
unei nave comerciale, o atacă şi o scufundă în doi timpi. 

— Mă rog, scumpul meu, ce mă interesează o fiinţă pe 
care n-am văzut-o niciodată, reluă de Marsay. De când 
studiez femeile, necunoscuta mea este singura al cărei sân 
feciorelnic, ale cărei forme arzătoare şi voluptuoase 
întruchipează unica femeie la care am visat. Ea e modelul 
acelei delirante picturi numită Femeia dezmierdându-şi 
himera, cea mai fierbinte, cea mai infernală inspiraţie a 
vreunui geniu antic, o sfântă poezie prostituată de cei ce-au 
copiat-o pentru fresce şi pentru mozaicuri; pentru o mână 
de burghezi ce nu văd într-o asemenea camee decât un 
breloc, şi care o agaţă la ceas, pe când ea-i chintesenţa 
femeii, un abis de plăceri în care ne rostogolim fără să 
aflăm sfârşitul, pe când ea-i femeie ideală ce se întâlneşte 
rareori în realitate, prin Spania, prin Italia, aproape 
niciodată în Franţa. Ei bine, am revăzut-o pe fata cu ochii 
de aur, pe această femeie dezmierdându-şi himera, am 
revăzut-o aici, vineri. Presimţeam că a doua zi va veni iarăşi 
la aceeaşi oră. Nu m-am înşelat. Am început s-o urmăresc 
fără să mă vadă, am studiat acel mers indolent de femeie 


fără griji, în mişcările căreia se ghiceşte însă voluptatea 
adormită. Ei bine, s-a întors, m-a văzut, m-a adorat din nou, 
a tresărit din nou, s-a înfiorat. Atunci am băgat de seamă că 
e păzită de o veritabilă duena'12% spaniolă, o hienă pe care 
vreun gelos a îmbrăcat-o în rochie, o diavoliţă bine plătită 
ca s-o păzească pe această făptură suavă... Oh! atunci, din 
pricina acestei duefa, am devenit mai mult decât 
îndrăgostit, am devenit curios. Sâmbătă, nimeni. lată-mă, 
astăzi, aşteptând-o pe această fată a cărei himeră sunt eu, 
şi nedorind nimic altceva decât să mă văd ca monstrul din 
frescă. 

— Iat-o, zise Paul, toată lumea se întoarce s-o privească... 

Necunoscuta roşi, ochii ei scânteiară când îl zări pe 
Henri, îi închise, şi trecu. 

— Zici ca te-a remarcat? exclamă glumeţ Paul de 
Manerville. 

Dueia îi privi ţintă şi cu atenţie pe cei doi tineri. Când 
necunoscuta şi Henri se întâlniră din nou, tânăra fată îl 
atinse în treacăt şi, cu mâna ei, strânse mâna tânărului. 
Apoi se întoarse şi-i zâmbi cu pasiune; duena însă o târi 
repede, spre poarta de fier dinspre strada Castiglione. Cei 
doi prieteni o urmăriră pe tânăra fată, admirându-i 
unduirea magnifică a gâtului ce se unea cu capul printr-o 
îmbinare de linii viguroase, deasupra căreia săltau câteva 
bucle mici de păr. Fata cu ochii de aur avea acel picior bine 
legat, micuţ, arcuit, care oferă atâtea ispite imaginaţiilor 
pofticioase. Era încălţată elegant şi purta o rochie scurtă. În 
timp ce mergea, întorcea mereu capul ca să-l privească pe 
Henri şi părea a regreta că o urmează pe bătrâna căreia 
făcea impresia a-i fi stăpână şi sclavă totodată: ar fi putut 
porunci ca duefa să fie stâlcită în bătaie, dar nu şi să se 
descotorosească de ea. Ioate astea se vedeau limpede. Cei 
doi prieteni ajunseră la ieşirea din parc. Doi valeţi în livrele 
coborau scara unui cupeu elegant, împodobit cu blazoane. 
Fata cu ochii de aur urcă prima, se aşeză în aşa fel încât să 
poată fi văzută când trăsura se va întoarce; îşi puse mâna 


pe portieră şi flutură din batistă, fără ca paznica s-o 
observe, bătându-şi joc de ce vor zice curioşii şi spunându-i 
lui Henri în văzul tuturor prin fluturările batistei: 
— Urmează-mă... 

— Ai văzut tu vreodată o batistă mai provocatoare? îi zise 
Henri lui Paul de Manerville. 

Apoi, zărind o trăsură de piaţă gata să plece, după ce-şi 
descărcase clienţii, îi făcu semn birjarului. 

— Urmăreşte cupeul acela, vezi pe ce stradă şi în ce casă 
intră; vei căpăta zece franci. — Adio, Paul. 

Birja porni după cupeu. Cupeul coti pe strada Saint- 
Lazare şi intră în curtea unuia dintre cele mai frumoase 
palate din acel cartier. 

De Marsay nu era un nesocotit. Oricare alt tânăr s-ar fi 
lăsat ispitit să culeagă numaidecât câteva informaţii despre 
o fată care întruchipa atât de bine ideile cele mai luminoase 
exprimate despre femei în poezia orientală; dar, fiind destul 
de iscusit încât să nu-şi compromită astfel viitorul dragostei 
sale norocoase, îi spusese birjarului să meargă mai departe 
pe strada Saint-Lazare şi să-l ducă la palatul lui. A doua zi, 
primul lui valet, Laurent, băiat isteţ ca un Frontini12% din 
vechile comedii, aştepta prin preajma casei locuite de 
necunoscută, la ora când se distribuie scrisorile. Ca să 
poată spiona în voie şi să dea târcoale în jurul palatului, 
urmând pilda oamenilor poliţiei care ştiu să se deghizeze 
perfect, cumpărase pe loc ţoalele unui locuitor din 
Auvergne, străduindu-se să-şi însuşească şi fizionomia lui. 
Când poştaşul care era de serviciu în acea dimineaţă pe 
strada Saint-Lazare se apropie, Laurent se prefăcu a fi un 
comisionar necăjit că nu-şi aminteşte numele persoanei 
căreia trebuia să-i ducă un pachet, şi-l întrebă pe factor. 
Înşelat la început de aparenţe, acest personaj atât de 
pitoresc al civilizaţiei pariziene îl informă că palatul unde 
locuia Fata cu ochii de aur aparţinea lui don Hijos, marchiz 
de San-Real, Grande de Spania. Fireşte că auvergnatuli12%: 
nu avea nicio treabă cu marchizul. 


— Pachetul meu, zise, este pentru marchiză. 

— Ea e plecată, răspunse poştaşul. Scrisorile ei sunt 
returnate la Londra. 

— Deci, marchiza nu e o tânără care... 

— A! zise factorul, întrerupându-l pe valet şi privindu-l cu 
atenţie, eşti tu comisionar cum sunt eu popă. 

Laurent îi arătă câteva monede de aur factorului, care 
începu să zâmbească. 

— Poftim! iată numele vânatului dumitale, zise el scoțând 
din taşca de piele o scrisoare ce purta timbrul din Londra şi 
pe care această adresă: 


Domnişoarei 


PAQUITA VALDES 
Strada Saint-Lazare, palatul Sau-Real 


PARIS 


era scrisă cu litere alungite şi mărunte ce lăsau să se 
presupună o mână de femeie. 

— Te-ar supăra o sticlă de vin de Chablis, însoţită de un 
sote de ciuperci cu muşchi de vacă, după un aperitiv de 
câteva duzine de stridii? zise Laurent, care voia să 
cucerească preţioasa amiciţie a factorului. 

— La ora nouă şi jumătate, când îmi termin serviciul. 
Unde? 

— În colţul străzii Chaussee-d'Antin cu strada Neuvedes- 
Mathurins, LA FÂNTÂNA FĂRĂ VIN, zise Laurent. 

— Ascultă, amice, zise poştaşul, la vreun ceas după ce se 
reîntâlnise cu valetul, dacă stăpânul dumitale e îndrăgostit 
de această fată, se-nhamă la o treabă grea! Mă îndoiesc că 
o să izbutiţi să vă vedeţi cu ea. De zece ani de când sunt 
factor la Paris, am putut să cunosc multe feluri de porţi. Dar 
pot să spun, fără frică de tăgadă din partea nici unuia 
dintre colegii mei, că nu există o poartă aşa de misterioasă 


ca o domnului de San-Real. Nimeni nu poate să intre în 
palat fără nu ştiu ce parolă, şi ţine seama că anume a fost 
aleasă o asemenea casă aşezată în mijlocul grădinii, ca să 
nu aibă niciun fel de comunicaţie cu vecinii. Paznicul este 
un spaniol bătrân ce nu ştie o boabă franţuzeşte; dar care-i 
scrutează pe toţi, ca un Vidocqgi151!, să vadă dacă nu sunt 
hoţi. Dacă acest prim temnicer ar putea să se lase înşelat de 
vreun îndrăgostit, de vreun hoţ, ori de dumneata - fără 
aluzii, - ei bine, în prima sală, care este închisă printr-o uşă 
cu geamuri, ai da de un majordom înconjurat de lachei, un 
farsor bătrân, mai sălbatic şi mai burzuluit decât paznicul. 
Dacă cineva trece de poarta cea mare, majordomul meu 
iese, mi ţi-l aşteaptă sub peristil şi mi ţi-l supune unui 
interogatoriu ca pe un criminal. Asta mi s-a întâmplat mie, 
un simplu poştaş. Mă luase drept un comisar deghizat, zise 
el râzând de propria-i pălăvrăgeală. Cât despre servitorime, 
să nu nădăjduieşti că scoţi ceva de la ei; pesemne că sunt 
muţi, nimeni din cartier nu cunoaşte culoarea vorbelor lor; 
nu ştiu ce lefuri li se dau ca să nu scoată o vorbă şi ca să nu 
bea nimic; fapt e că nu poţi să te apropii de ei, ori că le-o fi 
frică să nu fie ucişi, ori că au vreo sumă grozavă de pierdut 
dacă trăncănesc. Dacă stăpânul dumitale o iubeşte atâta pe 
domnişoara Faquita Valdes încât să treacă peste toate 
piedicile astea, categoric că n-are să izbutească să treacă şi 
de dona Concha Marialva, guvernanta care-o însoţeşte şi 
care mai degrabă ar pune-o sub fustele ei decât s-o 
părăsească. Aceste două femei parcă ar fi cusute laolaltă. 

— Ceea ce-mi spui, stimabile domnule factor, reluă 
Laurent, după ce sorbi din vin, îmi confirmă ceea ce tocmai 
am aflat. Pe cinstea mea, crezusem că sunt luat peste picior. 
Fructăreasa de peste drum mi-a spus că, în timpul nopţii, în 
grădina palatului sunt lăsaţi slobozi nişte câini şi că hrana 
lor este agăţată de stâlpi, în aşa fel încât ei să n-o poată 
ajunge. Animalele astea blestemate îşi închipuie că oamenii 
care ar încerca să intre acolo vor să le-o mănânce, şi i-ar 
face bucăţi. O să-mi spui că poţi să le arunci nişte chiftele; 


se pare însă că sunt dresați să nu mănânce nimic decât din 
mâna paznicului. 

— Portarul domnului baron de Nucingeni1:2:, a cărui 
grădină se învecinează printr-un zid cu cea a palatului San- 
Real, mi-a spus asta şi mie, într-adevăr, răspunse factorul. 

— Bun, stăpânu-meu îl cunoaşte, îşi zise Laurent. Să ştii, 
reluă el, privind la poştaş pe furiş, stăpânul meu e un tip 
tare, şi dacă-şi pune în cap să sărute talpa picioarelor unei 
împărătese, trebuie neapărat să ajungă acolo! Dacă va avea 
nevoie de dumneata, ceea ce ţi-aş dori, întrucât e un om 
darnic, s-ar putea conta pe dumneata? 

— Păi, domnule Laurent, eu mă numesc Moinot. Numele 
meu se scrie M-o-i-n-o-t, not, Moinot, nu Moineau. 

— S-a-nţeles, zise Laurent. 

— Locuiesc pe strada Trois-Freres, nr. 11, la etajul cinci, 
reluă Moinot; am soţie şi patru copii. Dacă ceea ce vreţi de 
la mine nu depăşeşte posibilităţile conştiinţei şi datoriile 
mele administrative, înţelegeţi, sunt al dumneavoastră. 

— Eşti un om de treabă, îi zise Laurent strângându-i 
mâna. 


— Fără îndoială, Pagquita Valdes este amanta marchizului 
de San-Real, prietenul regelui Ferdinand. Numai un bătrân 
cadavru spaniol de optzeci de ani e în stare să ia asemenea 
precauţiuni, zise Henri, când valetul său îi povesti rezultatul 
cercetărilor. 

— Domnule, zise Laurent, nimeni nu poate să intre în acel 
palat, decât, poate, dacă s-ar sluji de vreun balon. 

— Eşti un prost! De ce trebuie neapărat să intri în palat 
pentru a o avea pe Paquita, din moment ce Paquita poate să 
iasă de acolo? 

— Dar, domnule, guvernanta? 

— O s-o-nchidem într-o odaie pentru câteva zile pe 
guvernanta ta. 

— Aşadar, o vom avea pe Paquita! zise Laurent frecându- 
şi mâinile. 


— Puşlama ce eşti! răspunse Henri, te dau pe mâna 
bătrânei Concha dacă împingi neruşinarea până acolo încât 
să vorbeşti aşa despre o femeie, înainte de a o fi avut eu. 
Treci şi îmbracă-mă, vreau să ies în oraş. 

Henri rămase un timp cufundat în meditații plăcute. S-o 
spunem, întru lauda femeilor, el le obținea pe toate câte 
catadicsea să le dorească. Şi ce-ar trebui oare să gândim 
despre o femeie fără iubit, care ar fi rezistat unui bărbat 
tânăr, dăruit cu frumuseţe, care este spiritul trupului, 
dăruit cu spirit, care este podoaba sufletului, dăruit cu 
harurile spirituale şi cu avere, care sunt singurele două 
puteri reale în lume? Triumfând însă atât de uşor 
totdeauna, de Marsay începuse să se plictisească de 
triumfurile lui; aşa încât, de vreo doi ani, se plictisea mereu. 
Cufundându-se în adâncul voluptăţilor, scotea de-acolo mai 
mult pietriş decât perle. Ajunsese, ca suveranii, să se roage 
întâmplării să-i ridice în cale vreo piedică de biruit, vreo 
aventură care să solicite toate forţele lui spirituale şi fizice 
rămase nefolosite. Deşi Paquita Valdes i se părea cea mai 
minunată îmbinare de desăvârşiri pe care el nu le gustase 
încă decât în parte, pasiunea nu exercita aproape nicio 
atracţie asupra lui. 

O necontenită saţietate secase în inima lui sentimentul 
iubirii. Asemenea bătrânilor sau oamenilor blazaţi, nu mai 
avea decât capricii extravagante, gusturi distrugătoare, 
curiozităţi, care, odată satisfăcute, nu-i mai lăsau nicio 
amintire plăcută în inimă. Pentru cei tineri, iubirea este cel 
mai frumos sentiment, ea le înfloreşte viaţa în suflete, 
luminează prin puterea ei solară cele mai frumoase 
inspiraţii şi marile lor gânduri: cele dintâi fructe au 
întotdeauna o savoare deosebită. La oamenii maturi iubirea 
devine o pasiune: forţa duce la abuz. La bătrâni, ea se 
schimbă în viciu: neputinţa duce la extreme. Henri era 
deopotrivă un bătrân, un om matur şi un tânăr. Pentru a-i 
trezi simţămintele unei iubiri adevărate, îi trebuia, ca lui 
Lovelace, o Clarise Harlowe!15+. Fără strălucirea magică a 


unei asemenea perle de negăsit, el nu mai putea să guste 
decât fie nişte pasiuni aţâţate de vreo vanitate pariziană, fie 
nişte pariuri cu el însuşi, că o va face pe cutare femeie să 
ajungă la cutare grad de corupţie, fie nişte aventuri care să- 
i stimuleze curiozitatea. Raportul valetului său Laurent da 
astfel un preţ uriaş Fetei cu ochii de aur. Era vorba să se 
lanseze într-o bătălie împotriva unui duşman tainic ce părea 
pe cât de primejdios, pe atât de abil; şi, ca să obţină 
victoria, erau necesare toate forţele de care putea să 
dispună Henri. Avea să joace eterna comedie veche ce va fi 
pururi nouă şi ale cărei personaje sunt un bătrân, o tânără 
şi un îndrăgostit: don Hijos, Paquita, de Marsay. Dacă 
Laurent preţuia cât un Figaro, dueha părea incoruptibilă. 
Astfel, piesa pe care-o trăia era întocmită de către hazard 
mai solid decât va fi fost orice altă piesă compusă vreodată 
de vreun autor dramatic! Dar hazardul nu-i şi el un geniu? 

«Va trebui să joc strâns», îşi spuse Henri. 

— Ei bine, îi zise Paul de Manerville intrând, cum stăm? 
Am venit să iau masa împreună cu tine. 

— Fie, zise Henri. N-ai să te superi că-mi fac toaleta de 
faţă cu tine? 

— Ce glumă! 

— Luăm atâtea lucruri de la englezi acum, încât s-ar 
putea să devenim ipocriţi şi mironosiţi ca ei, zise Henri. 

Laurent adusese în faţa stăpânului său atâtea ustensile, 
atâtea felurite instrumente şi atât de drăguţe lucruri, încât 
Paul nu se putu stăpâni să nu spună: 

— Păi asta o să ţină două ceasuri! 

— Nu! zise Henri, două şi jumătate. 

— Ei bine, fiind între noi şi putând deci să ne spunem 
totul, explică-mi pentru ce un om superior ca tine, căci tu 
eşti un om superior, se apucă să exagereze o fandoseală ce 
nu mi se pare firească la el. De ce să-ţi pierzi două ore şi 
jumătate ca să te ţesali, când e de ajuns să intri un sfert de 
oră într-o baie, să te piepteni în doi timpi şi trei mişcări şi să 
te îmbraci? Explică-mi şi mie motivul. 


— Ar trebui să te iubesc foarte mult, marele meu 
mocofan, pentru a-ţi destăinui nişte raţiuni atât de înalte, 
zise tânărul care, în acea clipă, se lăsa frecat pe picioare cu 
o perie moale clăbucită cu săpun englezesc. 

— Dar eu m-am legat de tine prin cel mai sincer 
ataşament, răspunse Paul de Manerville, şi te iubesc, 
socotindu-te că-mi eşti superior... 

— Trebuie să fi observat, de cumva eşti în stare să bagi 
de seamă o manifestare spirituală, că femeile îi iubesc pe 
fandosiţi, reluă de Marsay fără a mai răspunde într-alt fel 
decât printr-o privire la declaraţia lui Paul. Ştii tu de ce-i 
iubesc femeile pe fandosiţi? Dragul meu, fandosiţii sunt 
singurii bărbaţi care îşi îngrijesc trupul. Or, a avea o grijă 
deosebită fată de trupul tău nu-nseamnă a dovedi că 
îngrijeşti în tine însuţi bunul altuia? Bărbatul care nu-şi 
aparţine este exact bărbatul pe care şi-l doresc femeile. 
Amorul este, mai presus de orice, o hoţie. Eu nu-ţi vorbesc 
de acel exces de curăţenie care le înnebuneşte. Găseşte-mi 
una care să se pasioneze după un jegos, fie el bărbatul cel 
mai remarcabil! Dacă va fi avut loc un fapt ca ăsta, trebuie 
să-l punem pe seama poftelor vreunei femei însărcinate sau 
a acelor idei nebune ce se năzăresc în mintea oricui. 
Dimpotrivă, am văzut oameni foarte remarcabili părăsiţi 
brusc din pricină că umblau neîngrijiţi. Un fandosit care se 
preocupă de propria-i persoană se ocupă de o neghiobie, de 
fleacuri. Dar ce este femeia? Un fleac, o îmbinare de 
neghiobii. Cu două vorbe rostite în vânt n-o faci oare să 
muncească patru ceasuri? Ea e sigură că fandositul se va 
preocupa de ea, întrucât el nu cugetă la lucruri mari. Ea nu 
va fi niciodată neglijată din pricina gloriei, a ambiţiei, a 
politicii, a artei, aceste mari curtezane care, pentru ea, sunt 
nişte rivale. Şi-apoi, fandosiţii au curajul să se acopere de 
ridicol ca să placă femeii, iar inima ei e plină de 
recunoştinţă faţă de omul ridicol din dragoste. În fine, un 
fandosit nu poate să se fandosească decât dacă are motiv. Şi 
femeile sunt cele ce ne dau gradele în acest domeniu. 


Fandositul este colonel în amor el e plin de noroc în 
dragoste, are un regiment de femei sub comanda lui! 
Dragul meu! La Paris, totul se ştie, şi un bărbat nu poate să 
fie aici fandosit pe gratis. Tu, care nu ai decât o femeie, şi 
care poate că ai motivele tale să nu ai decât una, ia încearcă 
să faci pe fandositul!... Nici măcar n-ai deveni ridicol, tu ai 
muri. Ai deveni un închipuit cu două labe, unul dintre acei 
bărbaţi condamnaţi în mod inevitabil să facă mereu unul şi 
acelaşi lucru. Ai simboliza prostia, aşa cum domnul de La 
Fayette!13*+ simbolizează America, domnul de Talleyrand 
diplomaţia, Desaugiers1:+ cântecul, domnul de Segur 
romanţa. Dacă ies din genul lor, nu se mai crede în valoarea 
a ceea ce fac. Aşa-i în Franţa, suntem totdeauna cu 
desăvârşire nedrepţi! Poate că, domnul de Talleyrand e un 
mare financiar, domnul de La Fayette un tiran, iar 
Desaugiers un administrator. Tu, de-ai avea şi patruzeci de 
femei într-un an nu ţi s-ar recunoaşte public decât una. Aşa 
încât, fandoseala, dragul meu Paul, este semnul unei 
incontestabile puteri cucerite asupra seminţiei femeieşti. 
Un bărbat iubit de mai multe femei e socotit că posedă 
calităţi superioare; şi atunci va fi al aceleia care va pune 
mâna pe el, nefericitul! Dar crezi tu că e puţin lucru să ai 
dreptul de a intra într-un salon, de a privi pe toată lumea 
din vârful cravatei sau printr-un lornion şi de a putea să-l 
dispreţuieşti pe cel mai de seamă bărbat, dacă poartă o 
vestă ponosită? Laurent, mă doare! Paul, după ce vom 
mânca, ne ducem la Tuileries s-o vedem pe adorabila fată 
cu ochii de aur. 

După ce luară o masă excelentă, cei doi tineri străbătură 
cu paşi mari terasa Feuillants şi aleea principală din 
grădina Tuileries; n-o întâlniră însa nicăieri pe sublima 
Paquita Valdes, pentru care cincizeci dintre cei mai eleganţi 
tineri ai Parisului veniseră acolo, toţi parfumaţi, purtând 
gulere tari şi cravate, încălţaţi cu cizme, împintenaţi, 
cravaşând, roind, vorbind, râzând şi dându-se de toţi dracii. 


— Pierdem vremea de pomană, zise Henri; mi-a venit însă 
cea mai grozava idee din lume. Fata primeşte scrisori de la 
Londra; trebuie să-l cumpăr sau să-l îmbăt pe poştaş, să 
dezlipesc o scrisoare, s-o citesc, fireşte, să strecor în ea un 
răvaş de amor şi s-o lipesc la loc. Bătrânul tiran, crude! 
tiranno, pesemne că o cunoaşte pe cea care scrie scrisorile 
ce sosesc de la Londra şi nu are nicio bănuială în legătură 
cu ele. 

A doua zi, de Marsay veni iar să se plimbe la soare pe 
terasa Feuillants şi o văzu pe Paquita Valdes; datorită 
pasiunii, începuse să i se pară încă şi mai frumoasă. Era 
împătimit serios după ochii ei, ale căror raze păreau de 
natura celor pe care le aruncă soarele şi a căror căldură 
exprima însăşi căldura acestui trup desăvârşit în care totul 
era voluptate. De Marsay ardea de dorinţa să atingă în 
treacăt rochia ispititoarei fete, când se întâlneau în 
plimbarea lor; dar încercările lui rămaseră mereu 
zadarnice. La un moment dat, depăşindu-le pe guvernantă 
şi pe Paquita, spre a putea să se afle lângă Fata cu ochii de 
aur atunci când se va întoarce, Paquita, nu mai puţin 
nerăbdătoare, se apropie repede, şi de Marsay îşi simţi 
mâna strânsă de ea într-un mod atât de rapid şi atât de 
pătimaş semnificativ totodată, încât i se păru a fi primit 
şocul unei scântei electrice. Într-o clipă, toate simţămintele 
tinereţii lui izbucniră în inimă, Când cei doi îndrăgostiţi se 
priviră, Paquita păru ruşinată; îşi lasă ochii în jos, ca să nu 
mai vadă ochii lui Henri, dar privirea îi aluneca pe sub 
sprâncene spre picioarele şi mijlocul celui pe care femeile îl 
numeau, încă înainte de revoluţie, învingătorul lor. 

«Hotărât, această fată îmi va fi amantă», îşi zise Henri. 

Urmând-o până la capătul terasei dinspre piaţa Ludovic 
al XV-lea, îl zări pe bătrânul marchiz de San-Real ce se 
plimba sprijinit de braţul valetului, călcând cu toată 
precauţia unui bolnav de gută şi de multe alte beteşuguri. 
Dofa Concha, care îl suspecta pe Henri, o împinse pe 
Paquita între ea şi bătrân. 


— Oh! pe tine, îşi zise de Marsay aruncând o privire 
dispreţuitoare către guvernantă, dacă nu te putem face să 
capitulezi, o să te adormim cu puţin opium. Cunoaştem 
mitologia şi povestea lui Argus1:6:. 

Înainte de a se urca în trăsură, Fata cu ochii de aur 
schimbă ca iubitul ei câteva priviri al căror grai era limpede 
şi care-l vrăjiră pe Henri, dar duefia surprinse una dintre 
aceste priviri şi-i spuse repezită, câteva cuvinte Paquitei, 
care se urcă în cupeu cu un aer deznădăjduit. Timp de 
câteva zile Paquita nu mai apăru la Tuileries. Laurent, care, 
din porunca stăpânului său, se duse să tragă cu urechea 
prin preajma palatului, află de pe la vecini că nici cele două 
femei, nici bătrânul marchiz nu mai ieşiseră în oraş din ziua 
în care guvernanta surprinsese privirea dintre tânăra pusă 
sub paza ei şi Henri. Legătura atât de slabă care-i unea pe 
cei doi îndrăgostiţi era aşadar ruptă. 

Peste câteva zile, fără ca nimeni să fi aflat prin ce 
mijloace, de Marsay îşi ajunsese ţinta, avea un plic şi ceară 
absolut la fel cu plicul şi cu ceara care pecetluia scrisorile 
trimise de la Londra domnişoarei Valdes, hârtie asemenea 
celei de care se servea corespondentul şi toate ustensilele şi 
ştampilele necesare pentru a aplica timbrele poştale 
engleze şi franceze. El scrisese următoarea scrisoare căreia 
îi dase toate aparențele unei scrisori trimise din Londra. 


«Scumpă Paquita, nu voi încerca să-ţi zugrăvesc prin 
cuvinte pasiunea pe care mi-ai inspirat-o. Dacă, spre 
fericirea mea, o împărtăşeşti, să ştii că am găsit 
mijloacele de a coresponda cu tine. Mă numesc 
Adolphe de Gouges şi locuiesc pe strada Universităţii, 
nr. 54. Dacă eşti atât de straşnic păzită încât nu-mi poţi 
scrie, dacă nu ai nici hârtie, nici pană, am să înţeleg 
asta din tăcerea ta. Deci, dacă mâine, de la ora opt de 
dimineaţă până la ora zece seara, nu vei arunca 
scrisoarea peste zidul grădinii voastre în grădina 
baronului de Nucingen, unde va fi aşteptată toată ziua, 


un om ce-mi este cu totul devotat îţi va strecura peste 
zid, la ora zece, în dimineaţa zilei următoare, două 
sticluţe legate cu o sfoară. Plimbă-te la ora aceea pe 
acolo, una dintre cele două sticluţe va conţine opium 
cu care să-l adormi pe Argusul tău, va fi suficient să-i 
dai şase picături. Cealaltă va conţine cerneală. Sticluţa 
cu cerneală e tăiată în fațete, cealaltă este netedă. 
Amândouă sunt destul de turtite ca să le poţi ascunde 
în corset. 'lot ceea ce am făcut până acum ca să pot 
coresponda cu tine trebuie să-ţi spună cât de mult te 
iubesc. Dacă te îndoieşti, îţi mărturisesc că, pentru a 
obţine o întâlnire de o oră cu tine, mi-aş da şi viaţa.» 


«Aceste biete făpturi cred scornelile astea! îşi zise de 
Marsay; au însă dreptate. Ce-am gândi despre o femeie 
care nu s-ar lăsa ispitită de o scrisoare de dragoste în 
împrejurări atât de doveditoare?» 

Scrisoarea fu înmânată de domn' Moinot, poştaşul, a 
doua zi, pe la orele opt de dimineaţă, portarului de la 
palatul San-Real. 

Pentru a fi mai aproape de câmpul de bătălie, de Marsay 
venise să ia prânzul la Paul, care locuia pe strada Pepiniere. 
La ora două, pe când cei doi prieteni îşi povesteau râzând 
prăbuşirea unui june ce voise să ducă o viaţă elegantă fără 
o avere stabilă, poveste al cărei sfârşit li se părea greu de 
lămuriti1*:, vizitiul lui Henry veni acasă la Paul să-şi caute 
stăpânul, şi îi prezentă un personaj misterios ce nu voia să 
vorbească decât cu el. Personajul acesta era un mulatru 
care fără îndoială că l-ar fi inspirat pe Talma!:58* pentru 
rolul lui Othello dacă l-ar fi întâlnit. Niciodată vreo figură de 
african n-a exprimat mai bine măreţia în răzbunare, 
rapiditatea unei suspiciuni, promptitudinea în execuţia unui 
gând, forţa maurului şi lipsa lui copilărească de cuget. Ochii 
lui negri aveau imobilitatea ochilor unei păsări de pradă şi 
erau fixaţi, ca ai unui vultur, într-o membrană albăstruie 
lipsită de gene. Fruntea lui, mică şi îngustă, avea ceva 


ameninţător. Evident, acest om era sub jugul unuia şi 
aceluiaşi gând. Braţul lui vânjos nu-i aparţinea. Era urmat 
de un om pe care toate imaginaţiile, de la cele care dârdâie 
de ger în Groenlanda până la cele care asudă în Noua 
Anglie, l-ar zugrăvi după această propoziţie: era un om 
nenorocit. După această expresie, toată lumea îl va ghici şi 
şi-l va închipui conform cu ideile specifice fiecărei ţări. Cine 
însă îşi va imagina chipul lui alb, zbârcit, roşu la extremităţi, 
şi bărbia lui lungă? Cine va vedea cravata lui ca o funie 
îngălbenită, gulerul soios al cămăşii, pălăria cu totul roasă, 
redingota verzuie, pantalonii jalnici, jiletca ponosită, 
cataramele de aur fals, pantofii scorojiţi, cu panglicile 
năclăite de noroi? Cine-l va cuprinde în toată imensitatea 
mizeriei lui prezente şi trecute? Cine? Parizianul doar. Omul 
nenorocit din Paris este omul nenorocit total, întrucât el 
încă mai găseşte o plăcere în a şti cât e de nenorocit. 
Mulatrul părea a fi un călău al lui Ludovic al XI-lea ducând 
un om la spânzurătoare. 

— Cine ne-a pescuit caricaturile astea două? zise Henri. 

— Drace! Unul dintre ei îmi dă fiori, răspunse Paul. 

— Cine eşti tu, cel care ai aerul cel mai creştinesc dintre 
voi doi? zise Henri privindu-l pe nenorocit. 

Mulatrul rămase cu ochii aţintiţi la cei doi tineri, ca un 
om ce nu pricepe nimic şi caută totuşi să ghicească ceva 
după gesturi şi după mişcarea buzelor. 

— Sunt scriitor public şi tălmaci. Stau la Palatul de 
Justiţie şi mă numesc Poincet. 

— Bun! Şi celălalt? îi zise Henri lui Poincet, arătându-l pe 
mulatru. 

— Habar n-am; nu vorbeşte decât un fel de grai spaniol şi 
m-a adus aici ca să poată să se înţeleagă cu dumneavoastră. 

Mulatrul scoase din buzunar scrisoarea scrisă Paquitei de 
către Henri şi i-o înmână; Henri o aruncă în foc. 

— Ia uite că-ncepe să se contureze, îşi zise în sinea lui 
Henri. Paul, lasă-ne singuri o clipă. 


— l-am tradus această scrisoare, reluă interpretul, când 
rămaseră singuri. După ce i-am tradus-o, s-a dus nu ştiu 
unde. Pe urmă s-a întors să mă caute, ca să mă aducă aici, 
făgăduindu-mi doi ludovici. 

— Ce ai să-mi spui, chinezule? întrebă Henri. 

— Nu i-am spus chinezule, zise interpretul aşteptând 
răspunsul mulatrului. 

— Domnule, reluă interpretul după ce îl ascultă pe 
necunoscut, spune că trebuie să fiţi mâine seară, la orele 
zece şi jumătate, pe bulevardul Montmartre, lângă cafenea. 
Veţi vedea acolo o trăsură, în care vă veţi urca, spunându-i 
celui ce va sta gata să vă deschidă portiera cuvântul 
cortejo, un cuvânt spaniol ce vrea să zică îndrăgostit, 
adăugă Poincet, aruncându-i o privire admirativă lui Henri. 

— Bine! 

Mulatrul vru să dea cei doi ludovici; de Marsay însă nu-i 
îngădui şi-l recompensă el pe interpret; pe când Henri 
plătea, mulatrul rosti câteva vorbe. 

— Ce spune? 

— Mă previne, răspunse nenorocitul, că dacă săvârşesc o 
singură indiscreţie, mă va sugruma. Ăsta e un om gentil, şi 
după înfăţişarea lui se vede foarte limpede că ar fi în stare 
s-o facă. 

— Sunt sigur, răspunse Henri. Ar face ceea ce spune. 

— Mai adaugă, reluă interpretul, că persoana care l-a 
trimis vă imploră, pentru dumneavoastră şi pentru ea, să vă 
purtaţi cu cea mai mare prudenţă în ceea ce faceţi, 
deoarece pumnalele ridicate asupra capetelor 
dumneavoastră s-ar abate asupra inimilor dumneavoastră, 
fără ea vreo putere omenească să vă poată apăra. 

— A spus el asta! Cu atât mai bine, va fi mai distractiv! 
Poţi să intri, Paul! îl strigă el prietenului său. 

Mulatrul, care îl privise tot timpul cu o atenţie magnetică 
pe iubitul Paquitei Valdes, plecă urmat de interpret. 

«În sfârşit, iată şi o aventură exact ca-n romane, îşi zise 
Henri când Paul se întoarse. Tot luând parte la câteva, am 


izbutit, în acest Paris, să dau şi de o dragoste în împrejurări 
grave, cu pericole majore. Ah! drace, ce îndrăzneață o face 
primejdia pe femeie! A încerca s-o îngrădeşti pe o femeie, a 
voi s-o constrângi, nu-nseamnă oare a-i da dreptul şi curajul 
de a trece într-o clipă peste nişte stavile pe care i-ar fi 
trebuit ani de zile ca să le sară? Făptură dulce, haide sari! 
Moartea? Biet copil! Pumnale? Închipuiri de femeie, toate 
femeile simt nevoia să dea preţ micilor lor plăceri. De 
alminteri ne vom gândi la asta, Paquita! ne vom gândi, fată 
dragă. Naiba să mă ia, acum când ştiu că fata asta 
frumoasă, această capodoperă a naturii e a mea, aventura 
şi-a pierdut din farmec.» 

În ciuda vorbelor lui uşuratice, în Henri se redeşteptase 
tânărul. Ca să poată să aştepte liniştit până a doua zi, 
recurse la tot felul de distracţii în care întrecu măsura: 
jucă, cină, petrecu cu prietenii; bău ca un birjar, se îndopă 
ca un neamţ şi câştigă vreo zece sau douăsprezece mii de 
franci. leşi de la Rocher de Cancale:2*% la ora două 
noaptea, dormi ca un copil, se trezi a doua zi proaspăt şi 
rumen, şi se îmbrăcă spre a merge la Tuileries, 
propunându-şi să facă puţină călărie după ce o va vedea pe 
Paquita, ca să capete poftă de mâncare şi să prânzească 
mai bine, şi spre a putea să-şi omoare vremea. 

La ora stabilită, Henri fu pe bulevard, văzu trăsura şi 
dădu parola unui om ce i se păru a fi mulatrul. Auzind-o, 
omul deschise portiera şi cobori grabnic scara trăsurii. 
Henri fu purtat prin Paris aşa de repede, iar gândurile îi 
lăsară atât de puţin timp să fie atent la străzile prin care 
trecea, încât habar n-avu unde se opri trăsura. Mulatrul îl 
introduse într-o casă a cărei scară se afla chiar lângă 
poartă. Scara era întunecată, la fel şi palierul pe care Henri 
fu obligat să aştepte, în timp ce mulatrul deschidea uşa unui 
apartament jilav şi urât, cufundat în beznă, cu nişte odăi 
care, abia luminate de lumânarea găsită de călăuza lui în 
anticameră, îi părură goale şi prost luminate ca într-o casă 
ai cărei locatari sunt plecaţi într-o călătorie. Resimţi acea 


senzaţie pe, care o dă lectura unui roman de Anne 
Radcliffe-140+, în care eroul străbate încăperile reci, sumbre 
şi părăsite ale unei locuinţe triste şi pustii. În sfârşit, 
mulatrul deschise uşa unui salon Starea mobilelor vechi şi a 
draperiilor uzate cu care era împodobită încăperea o făcea 
să semene cu salonul vreunei case de toleranţă. Era aceeaşi 
pretenţie de eleganţă şi acelaşi amestec de lucruri de prost 
gust de praf şi de murdărie. Pe o canapea acoperită cu 
catifea de Utrecht roşie, lângă un şemineu în care fumega 
un foc îngropat sub cenuşă, sta o bătrână prost îmbrăcată, 
pe cap cu un turban vechi, din acelea pe care ştiu să le 
născocească englezoaicele când ajung la o anumită vârstă şi 
care ar avea un succes grozav în China, unde idealul de 
frumuseţe al artiştilor este monstruozitatea. Salonul, 
bătrâna, soba rece, totul ar fi îngheţat orice iubire, dacă 
Paquita n-ar fi fost acolo, pe o canapea, într-un capot 
voluptuos, liberă să-şi arunce privirile de aur şi de jar, 
liberă să-şi arate piciorul arcuit, liberă în mişcările ei de 
lumină. Această primă întâlnire fu ceea ce sunt toate 
primele întâlniri pe care şi le dau nişte fiinţe îndrăgostite 
care au străbătut repede distanţele ce le despărţeau şi care 
se doresc cu ardoare, fără ca măcar să se cunoască. E cu 
neputinţă ca, la început, să nu existe câteva discordanţe 
într-o asemenea situaţie, stânjenitoare până în clipa când 
sufletele ajung la unison. Dacă dorinţa îi dă bărbatului 
cutezanţă şi-l îndeamnă să nu se sinchisească de nimic, o 
îndrăgostită, doar dacă n-ar fi femeie, oricât de mare i-ar fi 
iubirea, se simte înspăimântată când se trezeşte ajunsă atât 
de repede la ţel şi faţă în faţă cu necesitatea de a se da, 
necesitate ce pentru multe femei echivalează cu prăbuşirea 
într-un abis pe fundul căruia nu ştiu ce vor găsi. Atunci 
răceala involuntară a femeii contrastează cu pasiunea ei 
mărturisită şi-l impresionează  vrând-nevrând pe 
îndrăgostitul cel mai înflăcărat. Asemenea gânduri, care 
adesea plutesc ca nişte aburi în junii sufletelor, provoacă un 
fel de boală trecătoare. În plăcuta călătorie pe care două 


fiinţe o întreprind prin frumoasele ţinuturi ale iubirii, 
această clipă este ca o pustietate ce trebuie să fie 
traversată, o pustietate fără măcar un firicel de iarbă 
neagră, când jilavă şi caldă, când plină de nisipuri fierbinţi, 
când întretăiată de smârcuri, şi care duce la zâmbitoarele 
dumbrăvi înveşmântate în trandafiri, unde iubirea îşi 
desfăşoară întregul ei alai de plăceri pe covoare de 
verdeață moale. Adesea, drept răspuns la orice, un om 
inteligent se trezeşte râzând prosteşte; mintea îi e parcă 
amorţită sub apăsarea de gheaţă a dorințelor lui. N-ar fi 
imposibil ca două fiinţe, deopotrivă de frumoase, de 
inteligente şi de pasionate, să spună, la început, banalităţile 
cele mai neghioabe, până ce întâmplarea, un cuvânt, 
tremurul dintr-o privire, o scânteie trecând de la unul la 
celălalt să-i facă să găsească fericita punte ce-i conduce 
spre poteca înflorită pe care nu mergi, ci te rostogoleşti, 
fără ca totuşi să cobori. O astfel de stare sufletească e 
întotdeauna pe măsura clocotului sentimentelor. Două fiinţe 
care nu se iubesc prea mult nu încearcă nimic asemănător. 
Efectul unei asemenea crize se mai poate compara şi cu cel 
pe care-l produce arşiţa unui cer pur. La prima vedere, 
firea pare acoperită cu un văl de borangic, azurul 
firmamentului pare negru, lumina cea mai strălucitoare 
seamănă cu tenebrele. Şi pe Henri, şi pe spaniolă îi 
stăpânea o emoție la fel de violentă: iar acea lege a staticei 
în virtutea căreia două forţe identice se anulează reciproc 
ar putea fi adevărată şi în domeniul spiritual. Apoi 
stânjeneala acelei clipe mai fu sporită şi de prezenţa 
bătrânei mumii. Dragostea se sfieşte sau se bucură de 
orice, pentru ea totul are un sens, totul i se pare o 
prevestire fericită ori funestă. Femeia aceasta decrepită era 
acolo ca un deznodământ posibil, şi întruchipa oribila coadă 
de peşte pe care geniile simbolizante ale Greciei o puneau 
la extremitatea terminală a Himerelor şi a Sirenelor, atât de 
ispititoare, atât de amăgitoare prin busturile lor, aşa cum e 
orice pasiune la început. Cu toate că Henri nu era un liber- 


cugetător, expresia aceasta e întotdeauna o ironie, ci un om 
de o putere extraordinară, un om mare, pe cât poate să fie 
mare cineva fără credinţă, ansamblul tuturor acestor 
împrejurări îl impresionă. De altfel, oamenii cei mai tari 
sunt în mod firesc şi cei mai impresionabili, şi, ca urmare, şi 
cei mai superstiţioşi, dacă totuşi se poate numi superstiție 
intuiţia ce însoţeşte primul impuls, ce fără îndoială este 
concluzia rezultată din cauzele ascunse altor ochi, 
perceptibile însă ochilor lor. 

Spaniola profita de clipa de stânjeneală pentru a se lăsa 
dusă în extaz de acea adoraţie nesfârşită ce cuprinde inima 
unei femei când iubeşte cu adevărat şi când se află în faţa 
idolului dorit zadarnic. Ochii ei erau plini numai de bucurie 
şi de fericire, şi scăpărau scântei. Era ca vrăjită şi se îmbăta 
fără sfială de o fericire visată îndelung. Ea i se păru atunci 
lui Henri atât de minunat de frumoasă, încât întreaga 
fantasmagorie de zdrenţe, de vechituri, de draperii roşii 
uzate, de rogojini verzi aşezate în faţa fotoliilor, şi lespedea 
roşie prost spălată şi tot acest lux beteag şi suferind pieriră 
numaidecât. Salonul se ilumină, şi Henri n-o mai văzu decât 
ca printr-o ceaţă pe cumplita harpie, nemişcată, mută, pe 
canapeaua ei roşie, şi ai cărei ochi galbeni vădeau 
simţămintele slugarnice pe care te insuflă nenorocirea sau 
care se datorează vreunui viciu în sclavia căruia cazi ca sub 
biciul despotic al unui tiran ce te abrutizează. Privirea ei 
avea strălucirea rece a ochilor unui tigru în cuşcă, ce-şi ştie 
neputinţa şi e silit să-şi mistuie poftele distrugătoare. 

— Cine-i femeia asta? o întrebă Henri pe Paquita. 

Paquita nu răspunse. Făcu un semn că nu ştie franceza şi- 
l întrebă pe Henri dacă vorbeşte engleza. De Marsay repetă 
întrebarea lui în engleză. 

— E singura femeie în care pot să mă încred, cu toate că 
ea m-a vândut, spuse Paquita liniştit. Scumpul meu 
Adolphe, este mama mea, o sclavă cumpărată în Georgia, 
pentru rara ei frumuseţe, din care însă n-a rămas mai 
nimic. Nu ştie decât limba ei maternă. 


Atitudinea femeii şi dorinţa ei de a ghici, după gesturile 
fiicei sale şi ale lui Henri, ce se petrece între ei, se lămuriră 
dintr-odată tânărului, pe care explicaţia Paquitei îl făcu să 
se simtă mai în largul lui. 

— Paquita, îi zise el, n-o să fim deci liberi? 

— Niciodată! spuse ea cu tristeţe. Şi nu avem decât 
câteva zile pentru noi. 

Îşi cobori ochii, îşi privi mâinile şi socoti cu mâna dreaptă 
pe degetele de la mâna stângă, arătându-i astfel lui Henri 
cele mai frumoase mâini pe care tânărul le văzuse vreodată. 

— Una, două, trei... 

Numără până la douăsprezece. 

— Da, spuse, avem douăsprezece zile. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, spuse ea rămânând îngândurată ca o femeie 
slabă în faţa securii călăului şi ucisă mai dinainte de o frică 
ce-o despuia de magnifica energie pe care natura părea să 
nu i-o fi dăruit decât spre a spori voluptăţile şi spre a 
preschimba în poeme fără sfârşit plăcerile cele mai 
grosolane. Pe urmă, repetă ea. Ochii i se împietriră; părea 
în contemplarea unui lucru îndepărtat, ameninţător. Nu 
ştiu, spuse ea. 

«Fata asta e nebună», îşi zise Henri, cuprins el însuşi de 
gânduri stranii. 

I se păru că Paquita era preocupată de altceva decât de 
persoana lui, ca o femeie ce se zbate între remuşcări şi 
pasiune. Poate că în inima ei exista o altă iubire pe care se 
străduia s-o uite şi pe care şi-o amintea mereu. Într-o clipă, 
pe Henri îl năpădiră mii de gânduri contradictorii. Fata 
deveni un mister pentru el; dar, contemplând-o cu atenţia 
iscusită a omului blazat, flămând de noi voluptăţi, ca acel 
rege din Orient care cerea să i se inventeze o plăcere, sete 
cumplită, de care sunt cuprinse sufletele mari, Henri 
recunoştea în Paquita cea mai bogată alcătuire pe care 
natura s-a străduit s-o născocească pentru iubire. Lăsând la 
o parte sufletul, declanşarea jocului ce părea ascuns în 


această maşină desăvârşită ar fi înspăimântat pe oricare alt 
bărbat în afară de de Marsay; el însă era fascinat de 
îmbelşugata recoltă a plăcerilor râvnite, de nesfârşita 
diversitate de voluptăţi, vis al oricărui bărbat, şi pe care 
orice femeie îndrăgostită le doreşte cu tot atâta ardoare, se 
simţi fermecat de infinitul devenit palpabil şi transmis în 
cele mai copleşitoare satisfacţii ale fiinţei. Văzu toate aceste 
bucurii în frumoasa Paquita, mai limpede decât oricând 
altădată, întrucât ea se lăsa cu plăcere văzută, fiind fericită 
că e admirată. Admiraţia lui de Marsay deveni o năprasnică 
pasiune nemărturisită, pe care însă şi-o dezvălui în 
întregime printr-o privire pe care spaniola o înţelese, ca şi 
cum ar fi fost deprinsă să i se acorde asemenea priviri. 

— Dacă nu vei fi a mea, te omor! şuieră el. 

Auzindu-l, Paquita îşi acoperi faţa cu mâinile şi exclamă 
naiv: 

— Sfântă Fecioară, în ce am intrat! 

Se ridică, se duse la canapeaua roşie, îşi vâri capul în 
zdrenţele ce acoperea sânul mamei sale şi începu să 
plângă. Bătrâna îşi privi fiica fără să iasă din împietrirea ei, 
fără să-i spună nimic. Mama avea în cel mai înalt grad acea 
gravitate a  seminţiilor sălbatice, acea impasibilitate 
statuară peste care privirea cercetătoare alunecă. O iubea 
oare, sau n-o iubea pe fiica ei? Niciun răspuns. Sub masca 
feţei ei se ascundeau toate simţămintele omeneşti, şi cele 
bune şi cele rele, şi puteai să te aştepţi la orice de lao 
asemenea fiinţă. Privirea ei trecea domol de la frumoasele 
plete ale fiicei sale, care o acopereau ca o mantie, la figura 
lui Henri, pe care o cerceta cu o inexprimabilă curiozitate. 
Părea că se întreabă prin ce vrăjitorie se afla el acolo, prin 
ce capriciu plăsmuise natura un bărbat atât de seducător. 

«Femeile astea îşi bat joc de mine!» îşi zise Henri. 

În clipa aceea, Paquita înalţă capul şi aruncă asupra lui 
una dintre acele priviri ce ajung până în suflet şi îi ard. I se 
păru atât de frumoasă, încât se jură că va poseda tezaurul 
acesta de frumuseți. 


— Paquita, fii a mea! 

— Vrei să mă omori? spuse ea înspăimântată, palpitândă, 
zbuciumată, împinsă spre el de o forţă inexplicabilă. 

— Să te omor, eu? zise el surâzând. 

Paquita scoase un strigăt de spaimă, spuse ceva bătrânei, 
aceasta luă cu hotărâre mâna lui Henri şi pe a fiicei sale, le 
privi îndelung şi le lăsă apoi, clătinând din cap într-un chip 
cumplit de grăitor. 

— Fii a mea în seara asta, acum, urmează-mă, nu mă 
părăsi, te vreau, Paquita! Mă iubeşti? vino! 

Într-o clipită îi spuse mii de vorbe smintite, cu iuţeala 
unui torent ce gâlgâie printre stânci, repetând acelaşi 
sunet, în mii de forme diferite. 

— E aceeaşi voce! zise Paquita cu melancolie, fără ca de 
Marsay să poată s-o audă, şi... aceeaşi înflăcărare, adăugă 
ea. Ei bine, da! spuse ea cu o dăruire pătimaşă, pe care 
nimic n-ar putea s-o exprime. Da, dar nu astă-seară. Astă- 
seară, Adolphe, i-am dat prea puţin opium donei Concha, ar 
putea să se trezească, aş fi pierdută. Acum, toată casa mă 
crede adormită în camera mea. Peste două zile, fii în acelaşi 
loc, spune acelaşi cuvânt, aceluiaşi om. Acest om este tatăl 
meu adoptiv, soţul doicii mele; Christemio mă adoră şi ar 
muri pentru mine în chinuri, fără să i se poată smulge un 
cuvânt împotriva mea. Adio, spuse ea îmbrăţişându-l cu tot 
trupul pe Henri şi înfăşurându-se pe el ca un şarpe. 

Îl strânse din toate părţile deodată, îi aduse capul sub al 
ei, îi dărui buzele şi îi sorbi un sărut care le dădu asemenea 
amețeli la amândoi, încât lui de Marsay i se păru că se cască 
pământul, iar Paguita strigă: 

— Pleacă! cu un glas ce dovedea îndeajuns cât de puţin 
stăpână era pe sine. Însă continuă să-l ţină lângă ea, 
strigându-i întruna: - Pleacă! şi împingându-l încet spre 
scară. 

Acolo, mulatrul, ai cărui ochi albi se aprinseră la vederea 
Paquitei, luă făclia din mâinile idolului său şi îl conduse pe 
Henri până în stradă. Lăsa făclia în gang, deschise portiera, 


îl sui pe Henri în trăsură şi îl duse pe bulevardul Italiens cu 
o rapiditate uluitoare. Caii parcă aveau iadul în ei. 

Această scenă fu ca un vis pentru de Marsay, dar unul 
dintre acele vise care, după ce se risipesc, lasă în suflet o 
impresie de voluptate supranaturală, după care un bărbat 
aleargă tot restul vieţii lui. Un singur sărut fusese de ajuns. 
Nicio întâlnire de dragoste nu s-a petrecut într-un chip mai 
decent, nici mai cast, nici mai rece poate, într-un loc mai 
oribil prin amănunte, în faţa unei mai hidoase divinităţi; 
întrucât această mamă rămăsese în închipuirea lui Henri ca 
un lucru infernal, chircit, cadaveric, vicios, de o ferocitate 
sălbatică, pe care fantezia pictorilor şi a poeţilor nu şi l-a 
imaginat încă. Într-adevăr, niciodată vreo întâlnire de 
dragoste nu-i aţâţase mai tare simţurile, nu-i stârnise 
voluptăţi mai nemăsurate, nu făcuse iubirea să izbucnească 
mai nestăpânită din temeliile ei, spre a se revărsa ca un 
abur în jurul unui bărbat. Fu ceva sumbru, misterios, dulce, 
tandru, apăsător şi expansiv, o împerechere de oribil şi de 
ceresc, de paradis şi de infern, care-l ameţi pe de Marsay ca 
o beţie, Nu mai fu el însuşi, şi totuşi era destul de tare, 
pentru a putea să reziste beţiei plăcerilor. 

Pentru a înţelege mai bine comportarea lui în 
deznodământul povestirii noastre, e necesar să explicăm în 
ce chip i se formase sufletul la vârstă la care de obicei 
tinerii se înjosesc încurcându-se cu femei sau dăruindu-li-se 
lor cu totul. El crescuse în împrejurări secrete care-l 
învesteau cu o uriaşă putere tainică. Acest tânăr avea în 
mână un sceptru mai puternic decât al regilor moderni, 
aproape toţi ţinuţi în frâu de legi, în cele mai mărunte vreri 
ale lor. De Marsay exercita puterea autocrată a despoţilor 
orientali. Dar o astfel de putere, pusă în funcţiune cu atâta 
stupiditate în Asia de nişte oameni abrutizaţi, era înzecită 
de inteligenţa europeană, de spiritul francez, cel mai viu, 
cel mai ascuţit dintre toate instrumentele inteligenţei. 
Henri putea să facă tot ce voia pentru plăcerile şi pentru 
vanităţile lui. Puterea aceasta nevăzută asupra societăţii îl 


investise cu o majestate reală, însă secretă, fără emfază, 
concentrată asupra ei însăşi. Avea despre el nu părerea pe 
care Ludovic al XIV-lea putea s-o aibă despre sine, ci pe 
aceea pe care cel mai orgolios calif, faraon ori Xerxe, care 
se credeau de neam divin, o aveau despre ei înşişi, când îl 
imitau pe Dumnezeu, neîngăduindu-le supuşilor să-i vadă, 
pe motiv că privirile lor ucid. Astfel, fără nicio remuşcare că 
este deopotrivă şi judecător şi parte, de Marsay condamna 
cu nepăsare la moarte pe bărbatul sau femeia care îl 
jigneau grav. lar hotărârea lui rămânea irevocabilă, deşi 
adesea era pronunţată aproape cu uşurătate. 

O eroare era o nenorocire asemănătoare celei pricinuite 
de un trăsnet ce cade asupra unei pariziene fericite în vreo 
birjă, în loc să-l zdrobească pe bătrânul birjar care o 
conduce la întâlnire. De aceea, ironia amară şi adâncă ce 
caracteriza conversaţia acestui tânăr pricinuia în general 
spaimă; nimeni nu se simţea ispitit să-l înfrunte. Femeile se 
îndrăgostesc fulgerător de asemenea oameni, ce se numesc 
pe ei înşişi paşă, ce par întovărăşiţi de lei, de călăi, şi se 
înconjoară de un adevărat fast al terorii. Astfel de oameni 
capătă o siguranţă în acţiune, o certitudine a puterii, o 
încredere în priviri, o conştiinţă leonină ce întruchipează 
pentru femei tipul de forţă pe care toate îl visează. Aşa era 
de Marsay. 

Acum, fericit de ceea ce aştepta, redevenise tânăr şi 
mlădios, şi, ducându-se să se culce, nu se mai gândea decât 
la iubire. O visă pe Fata cu ochii de aur aşa cum visează 
tinerii îndrăgostiţi: imagini monstruoase, năluciri bizare, 
pline de lumină, ce dezvăluie lumi invizibile, dar într-un 
chip totdeauna incomplet, din pricină că un văl interpus 
schimbă condiţiile opticii. A doua şi a treia zi, de Marsay 
dispăru fără să se poată şti unde. Puterea de care se bucura 
nu-i aparţinea decât în anumite condiţii şi, din fericire 
pentru el, în aceste două zile nu fu decât un simplu soldat în 
slujba demonului de la care deţinea talismanica lui 
existenţă. Dar la ora fixată, seara, pe bulevard, aştepta 


trăsura ce nu se lăsă aşteptată. Mulatrul se apropie de 
Henri ca să-i spună în franţuzeşte o frază pe care părea ao 
fi învăţat pe dinafară: 

— Dacă vreţi să veniţi, mi-a spus ea, trebuie să consimţiţi 
a vă lăsa legat la ochi. 

Şi Christemio îi arătă un fular alb de mătase. 

— Nu! zise Henri, a cărui atotputernicie se răzvrăti 
brusc. 

Şi vru să urce. Mulatrul făcu un semn; trăsura plecă. 

— Da! strigă de Marsay, furios că pierde o fericire pe 
care şi-o dorise. De altfel, vedea că e imposibil să ajungă la 
înţelegere cu un sclav ce se supunea orbeşte poruncilor, cu 
un călău. Şi apoi, asupra acestui instrument pasiv trebuia 
oare să-şi reverse el mânia? 

Mulatrul şuieră, trăsura se întoarse. Henri urcă grăbit. 
Câţiva curioşi se strânseră prosteşte pe bulevard. Henri era 
puternic; vru să-l înfrunte pe mulatru. Când trăsura porni 
în goana mare, îl apucă de mâini, spre a-l imobiliza şi spre a 
putea, aducându-l la supunere pe paznic, să-şi păstreze 
posibilitatea de a şti unde merge. Încercarea se dovedi a fi 
zadarnică. Ochii mulatrului scânteiară în umbră. Scoase 
nişte ţipete care, de furie, îi gâlgâiau în gâtlej, se eliberă, îl 
înşfacă pe de Marsay cu o mână de fier, îl pironi, ca să 
zicem aşa, în fundul trăsurii; cu mâna liberă, scoase un 
pumnal triunghiular, pe urmă şuieră. Birjarul auzi 
şuierătura şi opri. Henri n-avea nicio armă la el, fu silit să se 
supună; întinse capul după fular. Gestul lui de supunere îl 
potoli pe Christemio, care îl legă la ochi cu un respect şi o 
grija ce dovedeau un fel de venerație faţă de persoana 
bărbatului iubit de idolul lui. Dar, înainte de a lua această 
măsură de prevedere, îşi vâri ezitând pumnalul în 
buzunarul de la haina şi îşi încheie nasturii până la bărbie. 

«Pocitania asta m-ar fi ucis!» îşi zise de Marsay. 

Trăsura alerga din nou pe străzi. Mai rămânea totuşi o 
posibilitate, pentru un tânăr, ce cunoştea aşa de bine 
Parisul cum îl cunoştea Henri. Pentru a şti încotro merge, îi 


era suficient să se concentreze, să socotească, după 
înclinările trăsurii, numărul de străzi pe lângă care treceau 
pe bulevard, atâta timp cât trăsura va continua să ţină 
drumul drept. Ar fi putut astfel să-şi dea seama pe ce stradă 
laterală va coti trăsura, fie spre Sena, fie spre înălțimile de 
la Montmartre, şi să presupună numele sau poziţia străzii 
unde călăuza lui va porunci să oprească. Însă emoția 
puternică ce i-o pricinuise lupta, furia în care îl adusese 
demnitatea lui umilită, gândurile de răzbunare ce puseseră 
stăpânire pe el, bănuielile provocate de precauţiunile 
deosebite luate de misterioasa fată pentru a-l face să 
ajungă la ea, totul îl împiedica să aibă acea atenţie specifică 
orbilor, necesară concentrării minţii şi  desăvârşitei 
perspicacităţi a intuiţiei. Drumul dură o jumătate de oră. 
Când trăsura se opri, nu se mai afla pe pavaj. Mulatrul şi 
birjarul îl ridicară pe Henri în braţe, îl duseră pe sus, îl 
aşezară pe un fel de targă şi-l transportară printr-o grădină 
unde el simţi aroma florilor şi mireasma specifică arborilor 
şi ierburilor. "Tăcerea ce domnea aici era atât de adâncă, 
încât putu să distingă zgomotul pe care-l făceau picăturile 
de apă căzând de pe frunzele ude. Cei doi inşi îl duseră la o 
scară, îl îndemnară să urce, îl conduseră apoi prin mai 
multe încăperi, călăuzindu-l cu mâinile, şi-l lăsară într-o 
cameră cu aerul parfumat, unde simţi sub picioare un covor 
gros. O mână de femeie îl împinse spre un divan şi îi 
deznodă fularul. Henri o văzu pe Paquita în faţa lui, însă o 
Paquita în toată strălucirea ei de femeie voluptuoasă. 
Jumătatea budoarului în care se afla Henri descria o linie 
circulară grațios arcuită, opusă celeilalte părţi perfect 
pătrate, în mijlocul căreia strălucea un şemineu de 
marmură albă-aurie. Intrase printr-o uşă laterală, ascunsă 
sub o bogată draperie din tapiserie, aşezată faţă în faţă cu o 
fereastră. Potcoava era împodobită cu un veritabil divan 
turcesc, adică o saltea aşezată pe jos, însă o saltea largă, 
întinsă ca un pat, un divan de vreo cincizeci de picioare jur 
împrejur, în caşmir alb, a cărui frumuseţe era sporită de 


nişte ciucuri mari de mătase neagră şi vişinie, dispuşi în 
romburi. Rezemătoarea acestui pat imens se înălța cu 
câteva degete deasupra numeroaselor perne ce îl 
împodobeau cu garniturile lor frumoase. Budoarul era 
tapisat cu o stofă roşie, peste care se întindea o muselină de 
India brăzdată de caneluri ca o coloană corintiană, prin 
nişte cute alternativ afunde şi rotunde, prinse sus şi jos 
printr-o bandă de stofă de culoare vişinie, pe care erau 
desenate arabescuri negre. Sub muselină, vişiniul devenea 
trandafiriu, culoare îmbietoare la dragoste, la fel ca şi 
perdelele de la ferestre făcute din muselină de India 
dublată cu tafta trandafirie şi ornate cu franjuri vişinii şi 
negre. Şase braţe de argint aurit, susţinând fiecare câte 
două lumânări, erau aşezate pe pereţi, la distanţe egale, 
pentru a lumina divanul. Tavanul, în mijlocul căruia atârna o 
lustră din argint auriu mai, era strălucitor de alb, iar 
cornişa era aurită. Covorul se asemăna cu un şal oriental, 
plin de desene şi amintind poeziile Persiei, unde mâini de 
sclave îl lucraseră. Mobilele erau acoperite cu caşmir alb, 
ornamentat cu garnituri negre şi vişinii. Pendula, 
candelabrele, totul era de marmură albă şi auriu. Singura 
masă ce se afla acolo era acoperită cu un caşmir. Elegantele 
jardiniere conţineau toate speciile de trandafiri, cu flori fie 
albe, fie roşii. În sfârşit, cel mai mărunt detaliu părea a fi 
fost obiectul unei griji pline de dragoste. Niciodată bogăţia 
nu se ascunsese mai cochet, ca să devină eleganţă, ca să 
exprime graţia, ca să insufle voluptatea. Acolo totul ar fi 
încălzit chiar şi pe fiinţa cea mai rece. Reflexele 
strălucitoare ale tapiseriei, a cărei culoare se schimba după 
direcţia privirii, devenind fie cu totul albă, fie cu totul 
trandafirie, se potriveau cu efectele luminii ce se cernea 
prin diafanele cute ale muselinei, iscând umbre părelnice. 
Sufletul are nu ştiu ce înclinare către alb, iubirii îi place 
roşul, iar auriul răsfaţă pasiunile, el are puterea să 
întruchipeze toate dorinţele. Astfel, tot ceea ce omul are 
vag şi misterios în el însuşi, toate dorurile lui nelămurite se 


desfătau în mijlocul atracţiilor lor fireşti. Exista în această 
armonie desăvârşită un concert de culori la care sufletul 
răspundea prin gânduri voluptuoase, vagi, legănătoare. 

Într-o asemenea atmosferă suavă, încărcată de arome 
scumpe, Paquita, îmbrăcată într-un capot alb, desculţă, cu 
flori de portocal în părul negru, i se arătă lui Henri 
îngenuncheată în faţa lui, adorându-l care pe zeul acestui 
templu în care el binevoise să coboare. Deşi de Marsay era 
deprins să vadă răsfăţurile luxului parizian, fu surprins de 
aspectul acestei cochilii asemănătoare celei din care s-a 
născut Venus. Fie datorită contrastului dintre bezna din 
care venea şi lumina ce-i scălda sufletul, fie datorită 
comparaţiei făcute fulgerător între scena de acum şi cea de 
la prima întâlnire, de Marsay se simţi cuprins de acea 
senzaţie delicată pe care o provoacă adevărata poezie. 
Zărind-o în mijlocul unui astfel de cuib, ivit parcă din 
crenguţa vrăjită a vreunei zâne, pe această capodoperă a 
creaţiunii, pe această faţă al cărei obraz aprins, a cărei 
piele catifelată, uşor aurită de reflexele roşului şi de 
iradierea a nu ştiu ce aureolă de iubire scânteind ca şi cum 
ar fi oglindit razele de lumină şi de culori - mânia lui, 
dorinţele lui de răzbunare, vanitatea lui rănită, totul se 
prăbuşi. Ca un vultur ce se repede asupra prăzii, o ridică în 
braţe, o aşeză pe genunchi şi simţi cu o beţie de nespus 
îmbrăţişarea voluptuoasă a acestei fete, ale cărei frumuseți 
atât de desăvârşit împlinite îl învăluiră tandru. 

— Vino, Paquita! şopti el. 

— Vorbeşte! vorbeşte fără teamă, îi spuse ea. Refugiul 
acesta a fost construit pentru dragoste. Niciun sunet nu 
răzbate afară, atât de mult s-a dorit să se păstreze aici 
toate tonurile şi armoniile glasului iubit. Oricât de tare ai 
striga, nu se va auzi nimic dincolo de aceşti pereţi. Aici ar 
putea să fie asasinat cineva, iar gemetele lui ar fi iot atât de 
zadarnice ca şi cum ar răsuna în mijlocul Marelui Pustiu. 

— Cine oare a-nţeles atât de bine gelozia şi chinurile ei? 


— Să nu mă întrebi niciodată asta, răspunse ea, 
desfăcând ci o gingăşie de necrezut cravata tânărului, fără 
îndoială ca să-i poată vedea mai bine gâtul. Da, iată gâtul 
care mi-e aşa de drag! zise ea. Vrei să-mi faci pe plac? 

Întrebarea, pe care tonul cu care fusese rostită o făcea 
aproape lascivă, îl smulse pe de Marsay din reveria în care 
îl scufundase despoticul răspuns al Paquita când îi 
interzisese orice cercetare în legătură cu fiinţa necunoscută 
ce plana ca o umbră deasupra lor. 

— Şi dacă eu aş vrea totuşi să ştiu cine domneşte aici? 

Paquita îl privi tremurând. 

— Deci nu eu sunt acela, spuse el ridicându-se şi 
împingând-o pe tânăra fată ce se prăvăli cu capul pe spate. 
Eu vreau să fiu singurul, acolo unde sunt. 

— Cum seamănă! Cum seamănă! zise biata sclavă în 
prada groazei. 

— Drept cine mă iei oare? Nu-mi răspunzi? 

Paquita se ridică încet, cu ochii în lacrimi, se duse la unul 
dintre cele două dulapuri de eben, luă de acolo un pumnal 
şi i-l întinse lui Henri cu un gest de supunere care ar fi 
înduioşat şi un tigru. 

— Fă-mi o bucurie, aşa cum fac bărbaţii când iubesc, 
spuse ea, şi în timp ce dorm, ucide-mă, căci nu voi putea să- 
ţi răspund. Ascultă: eu sunt legată ca un biet animal de 
ţaruşul lui; mă minunez cum de-am putut să arunc o punte 
peste prăpastia ce ne desparte. Îmbată-mă, şi pe urmă 
omoară-mă. O! nu, nu, zise ea împreunându-şi mâinile, să 
nu mă omori! iubesc viaţa! Viaţa e aşa de frumoasă pentru 
mine! Dacă sunt sclavă, sunt şi regină. Aş putea să te 
amăgesc cu vorbe, să-ţi spun că nu te iubesc decât pe tine, 
să-ţi dovedesc dragostea mea, să mă folosesc de puterea 
mea de acum ca să-ţi spun: la-mă aşa cum se miroase în 
trecere parfumul unei, flori din grădina unui rege. Şi, după 
ce te-aş învălui în vraja vorbelor viclene de femeie şi-n 
aripile plăcerii, după ce mi-aş potoli setea, aş putea să 
poruncesc să fii aruncat într-o groapă adâncă unde nimeni 


nu te-ar mai găsi şi care a fost săpată anume ca să satisfacă 
o răzbunare fără teamă de pedeapsa justiţiei, o groapă 
plină cu var, ce s-ar aprinde ca să te mistuie, fără să se mai 
găsească vreo bucată din tine. Şi-ai rămâne în inimă, pentru 
totdeauna al meu. 

Henri o privi pe Paquita fără să tremure, şi privirea lui 
neînfricată o bucură pe fată. 

— Nu, n-am să fac aşa! Tu n-ai căzut aici într-o capcană, 
ci într-o inimă de femeie ce te adoră, şi eu voi fi cea 
aruncată în groapă. 

— "Totul mi se pare nemaipomenit de stupid, îi spuse de 
Marsay, privind-o cu atenţie. Îmi pari însă o fată de treabă, 
o fire ciudată; tu eşti, pe cuvântul meu, o şaradă vie, a cărei 
cheie mi se pare destul de greu de găsit. 

Paquita nu înţelese nimic din ceea ce spunea tânărul; îl 
privea însă duios, deschizând nişte ochi atât de iluminaţi de 
voluptate, încât nu puteau fi nicicum consideraţi stupizi. 

— Hai, iubirea mea, zise Paquita revenind la prima ei 
idee, vrei să-mi faci pe plac? 

— Fac tot ceea ce vrei, şi chiar şi ceea ce nu vrei, 
răspunse râzând de Marsay, reîntors la manierele lui de 
crai, hotărât să se lase purtat de norocul său în dragoste, 
fără să mai privească nici în urmă, nici înainte. Şi poate că 
se bizuia şi pe autoritatea şi priceperea lui de bărbat cu 
succes la femei, spre a o domina, după câteva ore, pe 
frumoasa fată şi a-i afla toate secretele. 

— Ei bine, spuse ea, lasă-mă să te gătesc cum îmi place 
mie. 

— Atunci fă-mă cum îţi place ţie, zise Henri. 

Paquita, veselă, se duse să ia dintr-un dulap o rochie de 
catifea roşie, cu care-l îmbrăcă pe de Marsay, îi puse apoi 
pe cap o bonetă de femeie şi îl înfăşură cu un şal. Dăruindu- 
se nebuniilor sale, săvârşite cu o inocenţă de copil, ea râdea 
cu un râs convulsiv, şi părea o pasăre care bate din aripi; nu 
mai vedea însă nimic altceva. 


Dacă e cu neputinţă a zugrăvi deliciile nemaipomenite pe 
care le trăiră cele două frumoase făpturi zămislite de cer 
într-o clipă de bucurie, e necesar poate să tălmăcim 
metafizic impresiile extraordinare şi aproape fantastice ale 
tânărului. Ceea ce ştiu să recunoască cel mai bine oamenii 
aflaţi în situaţia socială a lui de Marsay şi care trăiesc cum 
trăia el, este inocenţa unei fete. Dar, lucru straniu! dacă 
Fata cu ochii de aur era fecioară, ea, fără nicio îndoială, nu 
era inocentă. Împerecherea atât de ciudată dintre misterios 
şi real, dintre umbră şi lumină, dintre oribil şi frumos, 
dintre plăcere şi primejdie, dintre Rai şi lad, care se vădise 
şi până acum în această aventură, se continua în fiinţa 
capricioasă şi sublimă cu care se juca de Marsay. Tot ceea 
ce are mai savant voluptatea cea mai rafinată, tot ceea ce 
putea să cunoască Henri din acea poezie a simţurilor ce se 
numeşte amor, fu depăşit de desfătările pe care i le dărui 
această fată ai cărei ochi scânteietori nu înşelară niciuna 
dintre bucuriile pe care le făgăduiau. Fu un poem oriental, 
în care iradia soarele pus de Saadi, de Hafiz în săltăreţele 
lor stihuri. Numai că nici ritmurile lui Saadi, nici cele ale lui 
Pindar n-ar fi putut să exprime extazul plin de tulburare şi 
uimirea de care această fată delicioasă fu cuprinsă atunci 
când încetă eroarea în care o mână de fier o făcea să 
trăiască. 

— Sunt moartă! zise ea, sunt moartă! Adolphe, du-mă 
acum la capătul pământului, într-o insulă unde nimeni să nu 
ne cunoască. Fuga noastră să nu lase nicio urmă! Vom fi 
urmăriţi până-n iad. Doamne! iată zorii. Fugi! Te voi mai 
vedea vreodată? Da, mâine, vreau să te văd iarăşi, chiar 
dacă ar trebui, pentru a mă bucura de asemenea fericire, 
să-i ucid pe toţi paznicii mei. Pe mâine. 

Îl strânse la piept într-o îmbrăţişare plină de groaza 
morţii. 'Trase apoi de mânerul unei sonerii, şi imploră pe de 
Marsay să se lase legat la ochi. 

— Şi dacă n-aş mai vrea? Şi dacă aş vrea să rămân aici? 


— Ai pricinui şi mai grabnic moartea mea, spuse ea; căci 
sunt sigură acum că voi muri pentru tine... 

Henri se lăsă legat. Bărbatul ce s-a ghiftuit de plăceri 
simte o pornire spre uitare, un soi de ingratitudine, un dor 
de libertate, o poftă de a pleca să se plimbe, un uşor dispreţ 
şi poate că şi un vag dezgust faţă de idolul său; simte în 
sfârşit nişte simţăminte inexplicabile ce-i fac meschin şi 
josnic. Fără îndoială că certitudinea unei afecţiuni tulburi, 
însă reale, în sufletele ce nu sunt nici luminate de acea 
lumină cerească, nici înmiresmate de acel balsam sfânt de 
la care ne vine statornicia sentimentelor, i-a dictat lui 
Rousseau aventurile milordului Edouard, cu care se încheie 
scrisorile din La Nouvelle Heloise:241:. Dacă Rousseau s-a 
inspirat evident din opera lui Richardsoni1%2*, el s-a 
îndepărtat de ea prin mii de amănunte ce dau o 
originalitate magnifică  monumentalei lui opere; 
originalitate ce se recomandă posterităţii prin ideile măreţe 
pe care e greu să le desprinzi printr-o analiză atunci când, 
la anii tinereţii, citeşti această lucrare cu scopul de a găsi în 
ea zugrăvirea fierbinte a celui mai fizic dintre sentimentele 
noastre, în timp ce scriitorii serioşi şi filosofii nu 
întrebuinţează niciodată imaginile decât ca o consecinţă 
sau ca o necesitate a unei vaste cugetări; iar aventurile 
milordului Edouard ilustrează ideile cele mai pline de fineţe 
europeană din respectiva operă. 

Henri se afla deci sub imperiul acelui sentiment tulbure 
pe care adevărata iubire nu-l cunoaşte, îi erau necesare, 
într-un fel, şi concluzia convingătoare a comparaţiilor şi 
vraja irezistibilă a amintirilor, pentru a-i face să revină la o 
femeie. lubirea adevărată domină mai ales prin amintire. 
Femeia care nu s-a întipărit în suflet nici printr-un exces ce 
plăceri, nici prin tăria sentimentului, poate ea să fie iubită 
vreodată. Fără ca Henri să-şi dea seama, Paquita îl cucerise 
prin amândouă aceste mijloace. În clipa aceea însă, stăpânit 
de oboseala fericirii, această delicioasă melancolie a 
trupului, nu mai era în stare să-şi analizeze inima, resimţind 


mereu pe buze gustul celor mai dulci voluptăţi pe care le 
gustase vreodată. Se trezi pe bulevardul Montmartre, în 
zori de zi, privi năuc trăsura ce dispărea, scoase două ţigări 
de foi din buzunar, aprinse una la felinarul unei femei ce 
vindea rachiu şi cafea muncitorilor, ucenicilor, zarzavagiilor, 
acestei populaţii pariziene ce-şi începe viaţa cu noaptea-n 
cap; apoi plecă, fumându-şi ţigara şi băgându-şi mâinile în 
buzunarele de la pantaloni, cu o nepăsare într-adevăr 
dezonorantă. 

— Bun lucru e un trabuc! De aşa ceva un bărbat n-are să 
se sature niciodată, îşi zise el. 

La Fata cu ochii de aur de care erau îndrăgostiţi 
nebuneşte la acea epocă toţi tinerii eleganţi ai Parisului, de- 
abia se mai gândea. Gândul morţii, pomenit în toiul 
plăcerilor, şi de a cărui spaimă se înnegurase în mai multe 
rânduri fruntea frumoasei fiinţe ce aparţinea huriilor Asiei 
prin mama ei, Europei prin educaţie, Tropicelor prin 
naştere, i se părea a fi una dintre înşelătoriile prin care 
toate femeile încearcă să se facă interesante. 

— Ea e din Havana, din cea mai spaniolă ţară din câte 
există în Lumea Nouă; a preferat să se joace de-a spaima, 
decât să-mi arunce în obraz suferinţa, greutăţile, cochetăria 
ori datoria, aşa cum fac pariziencele. Pe ochii ei de aur, tare 
mi-e poftă să dorm. 

Văzu o cabrioletă de piaţă staționată în colţ la Frascati în 
aşteptarea vreunui jucător, îl deşteptă pe birjar, porunci să 
fie dus acasă, se culcă şi dormi somnul păcătoşilor, somn ce, 
printr-o ciudăţenie pe care niciun cupletist n-a exploatat-o 
încă, este tot atât de adânc ca şi cel al neprihăniţilor. Poate 
că un asemenea fapt este o urmare a proverbialei axiome: 
extremele se ating. 

Spre prânz, de Marsay îşi trosni braţele, deşteptându-se, 
şi simţi arsurile unei foame de lup, dintre acelea de care toţi 
bătrânii soldaţi îşi pot aduce aminte că i-a încercat a doua zi 
după victorie. Aşa încât fu bucuros când zări în faţa lui pe 


Paul de Manerville, pentru că nimic nu-i atunci mai agreabil 
decât să mănânci în tovărăşia cuiva. 

— Ei bine, îi zise prietenul său, toţi ne-am închipuit că de 
zece zile te-ai închis undeva cu Fata cu ochii de aur. 

— Fata cu ochii de aur? nici nu mă mai gândesc la ea! Pe 
cinstea mea! am destule alte pisici de şmotroşit. 

— A! faci pe discretul! 

— De ce nu? spuse râzând de Marsay. Scumpul meu, 
discreţia este calculul cel mai abil. Ascultă... Ba nu, n-am să- 
ţi spun niciun cuvânt. Tu niciodată nu-mi spui nimic, nu sunt 
dispus să-mi risipesc degeaba comorile înţelepciunii mele. 
Viaţa e un fluviu care serveşte la a face comerţ. Pe tot ceea 
ce-i mai sfânt pe pământ, pe trabuce, nu sunt un profesor 
de economie socială pentru uzul nătărăilor. Să mâncăm. Mă 
costă mai puţin să-ţi dau o omletă cu ton, decât să-mi 
irosesc creierii pentru tine. 

— Faci socoteli, când e vorba de amicii tăi? 

— Scumpul meu, spuse Henri, care rareori îşi refuza o 
ironie, întrucât ţi s-ar putea întâmpla, totuşi, ca oricărui 
altuia să ai nevoie de discreţie, şi întrucât te iubesc mult... 
Da, te iubesc! Pe cuvântul meu de onoare, dacă n-ai avea 
nevoie decât de o hârtie de o mie de franci spre a nu-ţi 
zbura creierii, ai găsi-o aici, pentru că noi n-avem încă 
nimic ipotecat, nu-i aşa, Paul? Dacă ai avea un duel mâine, 
eu însumi aş măsura distanţa şi aş încărca pistoalele, 
pentru ca să fii ucis după toate regulile, în sfârşit, dacă, în 
afară de mine, s-ar apuca altcineva să te vorbească de rău 
când nu eşti de faţă, ar trebui să se măsoare cu 
neîndurătorul gentilom ce se ascunde în pielea mea; iată 
ceea ce numesc eu o prietenie temeinică. Ei bine, pentru 
când vei avea nevoie de discreţie, micuţule, află că există 
două feluri de discreţii: discreţia activă şi discreţia 
negativă. Discreţia negativă este discreţia proştilor, care 
întrebuinţează tăcerea, negația, aerul încruntat, discreţia 
cu uşile închise, veritabilă neputinţă! Discreţia activă 
procedează prin afirmaţie. Dacă în seara asta, la Cerc, aş 


spune: «Pe cuvântul meu de cinste, Fata cu ochii de aur nu 
preţuieşte atâta cât m-a costat! toată lumea, după plecarea 
mea, va exclama: - L-aţi auzit pe craiul ăsta de de Marsay 
care ar vrea să ne facă să credem că a şi avut-o pe Fata cu 
ochii de aur? Vrea să se scape în felul ăsta de rivali, nu e 
prost.» Dar o astfel de viclenie e vulgară şi primejdioasă. 
Oricât ar fi de mare prostia care ne scapă, se găsesc 
totdeauna gugumani ce pot s-o creadă. Cea mai bună 
discreţie este cea de care se folosesc femeile inteligente 
când vor să-şi înşele soţii. Ea constă în a compromite o 
femeie la care nu ţinem sau pe care n-o iubim, sau pe care 
nu 0 avem, ca să păstrăm astfel onoarea celei pe care o 
iubim îndeajuns pentru a o respecta. Este ceea ce eu 
numesc femeia-paravan. — A! lată-l pe Laurent. Ce ne- 
aduci? 

— Stridii de Ostende, domnule conte... 

— Ai să afli şi tu într-o zi, Paul, ce distractiv e să-ţi râzi de 
lume ascunzându-i secretul afecţiunilor tale. Simt o plăcere 
grozavă să mă smulg de sub stupida jurisdicție a maselor 
care nu ştiu niciodată nici ce vor, nici ce sunt silite să vrea, 
care consideră mijlocul drept rezultat, care, rând pe rând, 
adoră şi blestemă, înalţă şi distrug! Ce plăcere e să le impui 
simţămintele şi să nu le primeşti pe ale lor, să le subjugi, să 
nu te supui lor niciodată! Dacă poţi fi mândru de ceva, nu-i 
oare de acea putere căpătată prin tine însuţi, căreia îi eşti 
deopotrivă şi cauză, şi efect, şi principiu, şi rezultat? Ei 
bine, nimeni nu ştie nici pe cine iubesc eu, nici ce vreau. 
Poate că se va afla pe cine am iubit, ce-aş fi vrut şi iubesc, 
ce voi fi dorit, aşa cum se află dramele încheiate; dar să las 
să mi se vadă cărţile?... Ar fi o slăbiciune, o gugumănie. Nu 
cunosc nimic mai de disprețuit decât forţa înşelată de 
isteţime.  Râzând, mă iniţiez mereu în meseria de 
ambasador, dacă totuşi diplomaţia este tot atât de dificilă ca 
şi viaţa! Mă îndoiesc. Ai tu vreo ambiţie? Vrei tu să devii 
ceva? 


— Dar, Henri, îţi baţi joc de mine, ca şi cum n-aş fi destul 
de mediocru pentru a izbuti orice. 

— Bine, Paul! Dacă continui să-ti baţi joc de tine, ai să 
poţi în curând să-ţi baţi joc de toata lumea. 

După ce mâncară, pe când îşi turnau trabucurile, de 
Marsay începu să vadă întâmplările nopţii într-o lumină 
deosebită. Asemenea multor minţi mari, puterea lui de 
înţelegere nu era spontană, el nu pătrundea dintr-odată 
fondul lucrurilor. Ca toate firile dotate cu facultatea de a 
trăi mai mult în prezent, de a-i stoarce, ca să spunem aşa, 
miezul, şi de a-l mistui, intuiţia lui avea nevoie de un fel de 
somn spre a-şi lămuri cauzele. Aşa era cardinalul de 
Richelieu, ceea ce nu excludea darul lui de a prevedea, 
necesar pentru conceperea lucrurilor măreţe. De Marsay 
îndeplinea toate aceste condiţii, nu se folosi însă de la 
început de armele lui decât spre a-şi satisface plăcerile, şi 
nu deveni unul dintre oamenii politici cei mai profunzi ai 
timpului actual decât după ce se satură de plăcerile la care 
visează, în primul rând, un tânăr când are aur şi putere. 
Aşa se căleşte bărbatul: el uzează femeia pentru ca femeia 
să nu-l poată uza. Aşadar acum, când privea în ansamblul ei 
întreaga noapte ale cărei plăceri nu se dezlănţuiseră decât 
treptat, spre a sfârşi prin a se revărsa în torente, de Marsay 
îşi dădea seama ca fusese înşelat de Fata cu ochii de aur. 
Abia acum fu în stare să citească pagina atât de 
strălucitoare în impresii, înţelegându-i tâlcul ascuns. 
Inocenţa pur fizică a Paquitei, uimirea, bucuria ei, câteva 
cuvinte, la început obscure şi de-abia acum limpezi, scăpate 
în ardoarea plăcerii, totul îi dovedea ca el ţinuse locul 
altcuiva. Cum niciuna dintre corupţiile sociale nu-i era 
necunoscută, cum manifesta faţă de orice capriciu o 
indiferenţă totală şi le considera pe toate justificate prin 
însuşi faptul că se puteau satisface, nu se sfia de viciu, îl 
cunoştea tot atât de bine ca pe un prieten, dar se simţi 
jignit că îi servise de nutreţ. Dacă bănuielile lui erau 
întemeiate, înseamnă că fusese ultragiat până în adâncurile 


fiinţei lui. Era suficientă numai o asemenea presupunere ca 
să se simtă cuprins de mânie şi să lase să izbucnească din 
pieptul lui răcnetul tigrului de care şi-ar fi bătut ioc o 
gazelă, urletul unui tigru ce unea puterea fiarei cu 
inteligenţa diavolului. 

— Ce te-a apucat? îl întrebă Paul. 

— Nimic! 

— N-aş vrea, de te-ar întreba cineva dacă ai ceva 
împotriva mea, să răspunzi cu un nimic asemănător; ar 
trebui a doua zi să ne batem în duel. 

— Eu nu mă mai bat, spuse de Marsay. 

— Asta mi se pare şi mai tragic. Asasinezi aşadar? 

— Mistifici cuvintele. Eu execut. 

— Scumpul meu prieten, spuse Paul, glumele tale sunt 
foarte pornite spre tragic în dimineaţa asta. 

— Ce vrei? voluptatea duce la ferocitate. De ce? Nu ştiu 
NIMIC, şi nici nu sunt destul de curios ca să cercetez cauza. 
- Ţigările astea de foi sunt excelente. Dă-i un ceai 
prietenului tău. - Ştii tu, Paul, că eu duc o viaţă de brută? 
Ar fi timpul să-mi aleg un drum, să-mi întrebuinţez forţele la 
ceva care să merite osteneala de a trâi. Viaţa este o 
comedie ciudată. sunt înspăimântat; nestatornicia ordinii 
noastre sociale mă face să rid. Statul porunceşte să se 
reteze capul unor pârliţi care au ucis un om, şi totel 
brevetează în acelaşi timp nişte creaturi care lichidează, 
medicalmente vorbind, o duzină de tineri pe iarnă. Morala e 
neputincioasă împotriva unei duzini de vicii ce distrug 
societatea şi care nu pot fi pedepsite în niciun fel. - Mai vrei 
încă o ceaşcă? - Pe cuvântul meu de onoare! omul e un 
bufon care dansează pe marginea prăpastiei. Ni se vorbeşte 
despre imoralitatea din Legăturile primejdioase1% şi 
despre un mai ştiu ce carte având ca titlu un nume de 
slujnică; există însă o carte  oribilă, murdară, 
înspăimântătoare, depravantă, veşnic deschisă, ce nu se va 
închide niciodată, marea carte a lumii, fără a mai socoti o 
altă carte de mii de ori mai primejdioasă, ce se compune din 


tot ceea ce se spune la ureche, între bărbaţi, sau sub 
evantai între femei, seara, la bal. 

— Henri, hotărât, cu tine se petrece ceva extraordinar, şi, 
cu toată discreţia ta activă, se vede limpede. 

— Da! aşa-i! Şi nu ştiu cum să-mi omor timpul până 
diseară. Să mergem la un joc de cărţi. Poate că voi avea 
fericirea să pierd. 

De Marsay se ridică, luă un pumn de bancnote, le 
înghesui în cutia de ţigări, se, îmbrăcă şi se folosi de trăsura 
lui Paul ca să se ducă la Salon des Etrangers unde, până la 
cină, îşi pierdu timpul cu acele emoţionante pendulări între 
pierdere şi câştig, ce sunt ultimul expedient al fiinţelor tari, 
când sunt nevoite să acţioneze în gol. Seara se duse la locul 
de întâlnire şi se lăsă de bunăvoie legat la ochi. Apoi, cu 
voinţa fermă pe care numai bărbaţii într-adevăr tari au 
puterea s-o stăpânească, îşi concentră atenţia şi îşi încordă 
mintea pentru a-şi da seama pe ce străzi trecea trăsura. 
Avu aproape certitudinea că a fost adus în strada Saint- 
Lazare şi că s-au oprit la portiţa grădinii palatului San-Real. 
Când intră pe poartă, ca şi prima dată, şi fu aşezat pe o 
targă purtată desigur de mulatru şi de birjar, înţelese, 
auzind scârţiitul nisipului sub picioarele lor, pricina unor 
atât de minuţioase precauţii. El ar fi putut, dacă ar fi fost 
liber sau dacă ar fi umblat pe jos, să ia vreo creangă de 
arbust, ori să cerceteze nisipul ce i s-ar fi lipit de cizme; în 
timp ce, transportat, ca să spunem aşa, prin aer, într-un 
palat inaccesibil, norocul lui în dragoste trebuia să fie ceea 
ce fusese şi până atunci; un vis. Dar, spre disperarea 
omului, el nu poate să facă nimic desăvârşit, fie în bine, fie 
în rău. Toate operele lui intelectuale sau fizice sunt 
însemnate cu pecetea distrugerii. Plouase uşor, pământul 
era ud. În timpul nopţii, unele miresme vegetale sunt mai 
tari decât în timpul zilei. Henri simţi deci parfumul de 
rezeda de-a lungul aleii pe unde era escortat - indiciu ce 
avea să-i ajute în cercetările pe care îşi făgădui să le facă 
spre a recunoaşte palatul în care se găsea budoarul 


Paquitei. Luă seama şi la cotiturile pe care cei ce-l purtau le 
făcură în casă, şi socoti că va putea să le reconstituie. Se 
trezi, ca şi în ajun, pe divan, în faţa Paguitei, care îi 
desfăcea legăturile; dar o văzu palidă şi schimbată. 
Plânsese. Îngenuncheată ca un înger în rugăciune, însă ca 
un înger trist, grozav de mâhnit, biata fată nu mai semăna 
cu ciudata, nerăbdătoarea, neastâmpărata fiinţă ce-l luase 
pe de Marsay pe aripile ei pentru a-l transporta în al 
nouălea cer al iubirii. Era ceva atât de sincer în disperarea 
ascunsă sub plăcere a Paquitei, încât teribilul de Marsay 
simţi în sine admiraţie pentru această nouă capodoperă a 
naturii, şi uită pentru o clipă scopul principal al întâlnirii de 
acum. 

— Ce ţi s-a întâmplat, Paquita? 

— Dragul meu, spuse ea, du-mă de aici, chiar în noaptea 
asta! Aruncă-mă undeva unde nimeni să nu poată spune 
când mă va vedea: Iat-o pe Paquita; unde nimeni să nu 
răspundă: Există aici o fată cu privirea de aur şi cu părul 
lung. Acolo îţi voi dărui atâtea plăceri câte vei vrea să 
primeşti de la mine. Pe urmă, când n-ai să mă mai iubeşti, 
mă vei părăsi; nu mă voi plânge, nu voi spune nimic; şi 
atunci tind mă vei părăsi, nu va trebui să-ţi faci nicio 
remuşcare, pentru că o zi petrecută alături de tine, o 
singură zi în care să te privesc, va preţui pentru mine cât o 
viaţă întreagă. Dar dacă rămân aici, sunt pierdută. 

— Nu pot să părăsesc Parisul, scumpa mea, răspunse 
Henri. Eu nu-mi aparţin, sunt legat prin jurământ de soarta 
mai multor persoane care depind de mine, aşa cum şi eu 
depind de ele. Dar pot să-ţi găsesc în Paris un adăpost unde 
nicio putere omenească nu va pătrunde. 

— Nu, spuse ea, uiţi de puterea femeiască. 

Niciodată o frază rostită de un glas omenesc nu a 
exprimat o groază mai adâncă. 

— Cine-ar putea să ajungă la tine, dacă mă aşez eu între 
tine şi lume? 


— Otrava! spuse ea. Dona Concha te bănuieşte. Şi, 
continuă Paguita, lăsând să-i curgă lacrimile ce sclipiră de-a 
lungul obrajilor, nu e greu să se vadă că eu, acum sunt alta. 
Ei bine, dacă mă laşi pradă furiei monstrului ce mă va 
sfâşia, facă-se sfânta ta vrere! Dar acum vino, revarsă toate 
voluptăţile vieţii în iubirea noastră. La urma urmei, am să 
implor, am să plâng, am să ţip, am să mă apăr, am să mă 
salvez, poate. 

— Pe cine să implori? întrebă el. 

— Nu mă-ntreba nimic! răspunse Paquita. Dacă voi 
obţine iertarea, o voi obţine, poate, numai datorită 
discreţiei mele. 

— Dă-mi rochia, zise insidios Henri. 

— Nu, nu, răspunse ea grăbit, rămâi ceea ce eşti, unul 
dintre îngerii pe care am fost învățată să-i urăsc. În ei nu 
vedeam decât nişte monştri, pe când tu eşti tot ceea ce e 
mai frumos sub cer, spuse ea mângâind părul lui Henri. Tu 
nu ştii ce proastă sunt, eu n-am învăţat nimic. De la 
doisprezece ani am fost închisă, fără să fi văzut pe nimeni. 
Nu ştiu nici să citesc, nici să scriu, nu vorbesc decât engleza 
şi spaniola. 

— Atunci cum de primeşti scrisori din Londra? 

— Scrisorile mele! Poftim, iată-le! spuse ea ducându-se să 
ia câteva hârtii dintr-un mare vas japonez. 

Îi întinse lui de Marsay nişte scrisori în care tânărul văzu 
cu uimire nişte figuri bizare, asemănătoare celor de rebus, 
trasate cu sânge, şi care exprimau fraze pline de pasiune. 

— Dar, exclamă el, admirând hieroglifele născocite de o 
gelozie iscusită, tu te afli sub puterea unui geniu infernal?! 

— Infernal, repetă ea. 

— Şi-atunci, cum de-ai putut să ieşi din casă... 

— Ah! zise ea, asta mă va pierde. Am pus-o pe dona 
Concha între frica de o moarte imediată şi o mânie viitoare. 
Mă cuprinsese o curiozitate diavolească, voiam să rup 
cercul de fier ridicat între lume şi mine, voiam să văd ce 
sunt tinerii, căci nu cunoşteam niciun bărbat în afară de 


marchiz şi de Christemio. Vizitiul nostru şi valetul ce ne 
întovărăşeşte sunt nişte moşnegi... 

— Doar nu vei fi stat închisă totdeauna! Sănătatea ta 
cerea... 

— Vai! răspunse ea, ne plimbam, dar numai noaptea şi 
afară din oraş, pe malul Senei, departe de lume. 

— Nu te simţi mândră că eşti iubită astfel? 

— Nu, spuse ea, deloc! Cu toate că nu duc lipsă de nimic, 
viaţa aceasta ascunsă nu e decât beznă în comparaţie cu 
lumina. 

— Ce numeşti tu lumină? 

— Pe tine, frumosul meu Adolphe! Pe tine, pentru care 
mi-aş da viaţa. Ioate chinurile iubirii pe care mi s-a spus că 
le-aş inspira, le simt pentru tine! Multă vreme n-am înţeles 
nimic din existenţă, acum însă ştiu cum iubim noi, până 
astăzi n-am fost decât iubită, eu n-am iubit. Aş părăsi totul 
pentru tine; ia-mă! Dacă vrei, ia-mă ca pe o jucărie, dar 
lasă-mă lângă tine până ce mă vei distruge. 

— Şi nu vei regreta nimic? 

— Niciodată! spuse ea, lăsându-l să-i citească în ochii a 
căror strălucire de aur rămase pură şi luminoasă. 

«Să fiu eu oare cel preferat? se întrebă în sinea sa Henri 
care, întrezărind adevărul, era gata să ierte jignirea, 
înduplecat de o iubire atât de naivă. Să vedem, să vedem», 
gândi el. 

Dacă Paquita nu trebuia să-i dea socoteală pentru trecut, 
cea mai mică amintire devenea o crimă în ochii lui. Avu deci 
trista tărie de a se lăsă stăpânit de un gând al lui, deao 
judeca pe iubita lui, de a o studia, dăruindu-se totuşi celor 
mai înflăcărate plăceri pe care o Peri!1**+ coborâtă vreodată 
din ceruri le va fi măiestrit pentru iubitul ei. Pagquita părea a 
fi fost creată de natură anume pentru dragoste. Într-o 
singură noapte, gemul ei de femeie făcuse cele mai 
fulgerătoare progrese. Oricât de stăpânit ar fi fost tânărul 
Henri şi oricât de rece faţă de plăceri, cu toată saţietatea lui 
din ajun, el găsi în Fata cu ochii de aur acel serai pe care 


ştie să-l creeze o femeie îndrăgostită şi la care bărbatul nu 
renunţă niciodată. Pagquita răspundea acelei pasiuni pe care 
toţi bărbaţii cu adevărat mari o simt faţă de infinit, pasiune 
misterioasă, exprimată atât de dramatic în Faust, atât de 
poetic transpusă în Manfred, şi care-l îndemna pe Don Juan 
să scormonească în inima femeilor, cu nădejdea că va găsi 
acolo acea taină nemărginită în căutarea căreia aleargă 
atâţia vânători de umbre, pe care savanții cred că o 
întrezăresc în ştiinţă şi pe care misticii o află numai în 
Dumnezeu. Speranţa că va poseda, în sfârşit, Fiinţa ideală, 
cu care lupta n-ar putea deveni niciodată obositoare, îl 
cuceri pe de Marsay care pentru întâia oară, după multă 
vreme, îşi deschise inima. Nervii i se destinseră, răceala lui 
se topi la căldura sufletului dogoritor al Paquitei, principiile 
lui neînduplecate se spulberară, şi fericirea îi coloră viaţa în 
culorile acestui budoar alb şi roz. Simţind imboldul unei 
voluptăţi pătimaşe, se lăsă târât dincolo de limitele în care 
îşi închisese până atunci simţurile. Nu voi să rămână mai 
prejos de această fată pe care un amor oarecum artificial o 
formase de mai înainte pentru nevoile sufletului lui, şi 
atunci găsi în acea vanitate ce-l îndeamnă pe bărbat să fie 
totdeauna învingător, puterile cu care s-o domolească pe 
fată; dar, aruncat astfel dincolo de hotarul în care sufletul 
este stăpân pe sine însuşi, el se pierdu în acele limburi ale 
plăcerii pe care vulgul le numeşte atât de prosteşte spațiile 
imaginare. Fu duios, bun şi comunicativ. O făcu pe Paquita 
aproape să-şi piardă minţile. 

— De ce nu ne-am duce la Sorrento, la Nisa, la Chiavari, 
să ne petrecem întreaga viaţă aşa? Vrei? o întrebă el pe 
Paquita cu voce înfiorată. 

— E nevoie oare să mă întrebi vreodată vrei? exclamă ea. 
Am eu voinţă? Eu mu exist în afară de tine decât ca să fiu o 
plăcere a ta. Dacă vrei să alegi un colţ de lume demn de noi, 
Asia este singurul loc unde iubirea îşi poate desfăşura 
aripile... 


— Ai dreptate, răspunse Henri. Să mergem în India, acolo 
unde primăvara e veşnică, unde pământul e plin de flori, 
unde omul poate să se înconjoare de alaiuri împărăteşti, 
fără să fie defăimat, ca în ţările neghioabe la care oamenii 
vor să realizeze searbăda himeră a egalităţii. Să mergem în 
ţinutul unde se poate trăi în mijlocul unui popor de sclavi, 
unde soarele luminează pururi un palat ce rămâne alb, 
unde aerul e îmbălsămat de miresme, unde păsările cântă 
dragostea şi unde mori când nu mai poţi să iubeşti!... 

— Şi unde poţi să mori împreună cu cel drag! spuse 
Paquita. Dar să nu plecăm mâine, să plecăm acum, să-l luăm 
şi pe Christemio. 

— Pe legea mea, plăcerea e cel mai frumos deznodământ 
al vieţii. Să ne ducem în Asia! Dar ca să plecăm, copilo! 
trebuie mult aur, trebuie să ne aranjăm mai întâi afacerile. 

Ea nu înţelegea nimic din asemenea idei. 

— Aur... există aici unde-atâta! spuse ea ridicând mâna. 

— Nu e almeu. 

— Şi ce importanţă are? reluă ea. Dacă ne trebuie, îl 
luăm. 

— Nu-ţi aparţine. 

— A aparţine! repetă ea. Tu nu m-ai luat? Când îl vom 
lua, ne va aparţine. 

El începu să ridă. 

— Biată neştiutoare! Nu cunoşti nimic din rosturile lumii. 

— Nu, dar uite ce ştiu, izbucni Paguita, trăgându-l pe 
Henri peste ea. 

Chiar în clipa în care de Marsay uita totul şi se lăsa 
cuprins de dorinţa de a-şi însuşi pentru totdeauna această 
făptură, în toiul bucuriei lui, primi o lovitură cumplită de 
pumnal ce-i străpunse inima, îngheţată fulgerător. Pagquita, 
care îl ridicase pătimaşă în aer ca pentru a-l contempla, 
strigase: 

— Oh! Marqguita! 

— Marquita! ţipă tânărul înroşindu-se, ştiu acum tot ce 
încă nu voiam să cred. 


Se repezi la dulapul în care era închis lungul pumnal. 
Dulapul - din fericire şi pentru Paquita şi pentru Henri - era 
închis. Furia lui spori din pricina acestui obstacol; îşi 
recăpătă însă liniştea, se duse să-şi ia cravata şi se apropie 
de Paquita cu un aer de ferocitate atât de grăitor, încât, 
fără să ştie ce crimă săvârşise, Paquita înţelese totuşi că o 
aşteaptă moartea. Atunci, se aruncă dintr-o singură săritură 
la capătul celălalt al camerei, ca să evite nodul fatal pe care 
de Marsay voia să i-l treacă în jurul gâtului. Începură să se 
lupte. Supleţea, agilitatea, vigoarea erau egale şi de-o parte 
şi de cealaltă. Ca să pună capăt luptei, Paquita aruncă între 
picioarele iubitului ei o pernă care îl făcu să cadă, şi profită 
de răgazul căpătat astfel, pentru a trage de resortul 
soneriei. Mulatrul năvăli în odaie. Cât ai clipi din ochi, 
Christemio sări pe de Marsay, îl trânti la pământ, îi puse 
piciorul în piept, cu călcâiul întors spre beregată. De 
Marsay înţelese că dacă s-ar zbate, ar fi zdrobit într-o 
clipită, la un singur semn al Paquitei. 

— De ce voiai să mă omori, dragostea mea? îl întrebă ea. 

De Marsay nu răspunse. 

— Ce ţi-am făcut? îi mai spuse. Vorbeşte, să ne lămurim. 

Henri păstră atitudinea rece a omului tare când se simte 
învins - stăpânire de sine calmă, flegmatică, tipic 
englezească, ce vădea conştiinţa demnităţii printr-o 
resemnare momentană. De altminteri, îşi dăduse seama, în 
ciuda pătimaşei lui mânii, că era imprudent să se pună rău 
cu justiţia, ucigând-o fără nicio socoteală pe această fată, 
fără a fi pregătit mai dinainte omorul, în aşa fel încât să-şi 
asigure impunitatea. 

— Iubitule, reluă Paquita, vorbeşte-mi; nu mă lăsa fără un 
cuvânt de rămas bun! N-aş vrea să păstrez în inimă spaima 
pe care mi-ai pricinuit-o. De ce nu vorbeşti? spuse ea 
bătând din picior cu mânie. 

De Marsay îi aruncă drept răspuns o privire care 
semnifica aşa de limpede: vei muri! încât Paquita se năpusti 
asupra lui. 


— Ei bine! Vrei să mă omori? Dacă moartea mea poate 
să-ţi facă plăcere, omoară-mă! 

Îi făcu un semn lui Christemio, care-şi luă piciorul de pe 
tânăr şi plecă fără a lăsa să se vadă pe faţa lui dacă o judeca 
în vreun fel, bine sau rău, pe Paquita. 

— Iată un om! zise de Marsay, arătându-l pe mulatru 
printr-un gest sumbru. Nu există devotament în afară de 
devotamentul care se supune prieteniei fără s-o judece. Ai, 
în acest om, un adevărat prieten. 

— i-l dau dacă-l vrei, răspunse ea; te va sluji cu aceeaşi 
credinţă pe care-o are faţă de mine, dacă-i voi cere eu. 

Aşteptă un cuvânt de răspuns, şi reluă pe un ton plin de 
duioşie: 

— Adolphe, spune-mi o vorbă bună. Uite, se face ziuă. 

Henri nu răspunse. Acest tânăr avea o tristă însuşire, căci 
oamenii socotesc măreț tot ceea ce pare a dovedi tărie, şi 
adeseori divinizează lucrurile ieşite din comun. Henri nu 
ştia să ierte. Înduplecarea, care este unul dintre harurile 
sufletului, era un nonsens pentru el. Cruzimea nordicilor, al 
căror sânge se află amestecat din plin în sângele englezesc, 
îi fusese transmisă lui Henri prin tatăl său. El era tot atât de 
neclintit şi în simţămintele lui bune şi în cele rele. 
Exclamaţia Paquitei i se păruse cu atât mai oribilă cu cât îl 
coborâse din cel mai dulce triumf ce-i satisfăcuse vreodată 
vanitatea de bărbat. Speranţa, iubirea, toate sentimentele 
lui fuseseră răscolite, totul se învâlvorase în inima şi în 
mintea lui; şi brusc, aceste flăcări, aprinse pentru a-i lumina 
viaţa, fuseseră stinse de un vânt rece. Paquita, înmărmurită, 
nu mai avu, în durerea ei, decât tăria să dea semnalul 
despărțirii. 

— Nu mai e nevoie de asta, spuse ea, aruncând legătura 
pentru ochi. Dacă el nu mă mai iubeşte, dacă mă urâşte, 
totul s-a sfârşit. 

Aşteptă o privire, care nu-i fu acordată, şi se prăbuşi ca 
moartă.  Mulatrul îi aruncă lui Henri o privire 
înspăimântătoare, atât de expresivă, încât îl făcu să 


tremure, pentru prima dată în viaţa lui, pe acest tânăr, 
căruia nimeni nu-i tăgăduise darul unui curaj rar. «Dacă nu 
o iubeşti, într-adevăr, dacă îi produci cel mai mic necaz, te 
omor» Acesta era sensul privirii lui fulgerătoare. De Marsay 
fu condus cu o grijă aproape slugarnică de-a lungul 
coridorului luminat de câteva ferestre zăbrelite ce dădeau 
spre curtea vecină şi la capătul căruia ieşi, printr-o uşă 
secretă, pe o scară dosnică, în grădina palatului San-Real. 
Mulatrul îl ajută să înainteze cu precauţie de-a lungul unei 
alei de tei ce ducea la o portiţă prin care se ajungea într-o 
stradă pustie la acea oră. De Marsay luă aminte la toate, 
trăsura îl aştepta; de data aceasta, mulatrul nu-l mai însoţi 
şi, în clipa în care Henri îşi lipi fruntea de portieră ca să mai 
vadă o dată grădinile şi palatul, întâlni ochii albi ai lui 
Christemio, cu care schimbă o privire. Şi de-o parte şi de 
cealaltă fu ca o provocare, o sfruntare, prevestirea urmi 
război sălbatic, a unui duel în care legile obişnuite încetau, 
în care trădarea şi perfidia deveneau mijloace admise. 
Christemio ştia că Henri jurase moartea Paquitei. Henri 
ştia, la rândul lui, că şi Christemio vrea să-l omoare înainte 
ca el s-o omoare pe Paquita. Amândoi se înţeleseră perfect. 

«Aventura se complică într-un chip destul de interesant», 
îşi zise Henri. 

— Unde merge domnul? îl întrebă vizitiul. 

De Marsay porunci să fie condus la Paul de Manerville. 


Măi bine de-o săptămână Henri lipsi de acasă, fără ca 
nimeni să poată şti nici ce făcea în acest timp, nici unde 
locuia. Dispariţia aceasta îl scăpă de mânia mulatrului şi 
pricinui pierderea sărmanei fiinţe ce-şi pusese toată 
nădejdea în cel pe care îl iubea aşa cum niciodată vreo 
fiinţă n-a mai iubit pe pământ. În ultima zi a acelei 
săptămâni, pe la ora unsprezece seara, Henri sosi într-o 
trăsură la portiţa grădinii palatului San-Real. Trei bărbaţi îl 
întovărăşeau. Vizitiul, de bună seamă, îi era prieten, căci se 
ridică în picioare pe capra trăsurii, ca o santinelă atentă, ce 


vrea să audă chiar şi cel mai mic zgomot. Unul dintre 
ceilalţi trei rămase în faţa porţii, pe stradă, al doilea se opri 
în grădină, sprijinit de zid; ultimul, care ţinea în mână o 
legătură de chei, îl însoţi pe de Marsay. 

— Henri, îi spuse tovarăşul său, am fost trădaţi. 

— În ce fel, amice Ferragus? 

— Nu toţi dorm, răspunse şeful Devoranţilor; pesemne că 
vreunul din casă nici n-a băut, nici n-a mâncat. Uite lumina 
de colo. 

— Avem planul casei: de unde vine? 

— N-am nevoie de plan ca să ştiu, răspunse Ferragus; 
vine de la camera marchizei. 

— Ah! izbucni de Marsay. Probabil că a sosit azi de la 
Londra. Femeia asta are să-mi răpească până şi 
răzbunarea! Dar, dacă mi-a luat-o înainte, bunul meu 
Gratien, o dăm pe mâna justiţiei. 

— Ia ascultă o clipă! Treaba s-a făcut, îi spuse Ferragus 
lui Henri. 

Cei doi amici ciuliră urechea şi auziră nişte scâncete 
slabe care i-ar fi înfiorat şi pe nişte tigri. 

— Marchiza ta nu s-a gândit că zgomotele pot ieşi prin 
hornul şemineului, spuse şeful Devoranţilor, râzând ca un 
critic încântat că descoperă o greşeală într-o lucrare 
perfectă. 

— Numai noi ştim să prevedem totul, zise Henri. 
Aşteaptă-mă, vreau să văd ce se petrece acolo sus, la ele, ca 
să ştiu cum se desfăşoară certurile în căsnicia lor. Pe 
Dumnezeul meu, mi se pare că o perpeleşte pe jeratic. 

De Marsay urcă repede scara pe care-o cunoştea şi 
recunoscu drumul spre budoar. Când deschise uşa, îl 
cuprinse fiorul involuntar pe care-l provoacă şi-n omul cel 
mai crud vederea sângelui împrăştiat peste tot. Dar 
spectacolul ce i se oferi privirilor fu pentru el mai mult 
decât un motiv de uimire. Marchiza era femeie: îşi calculase 
răzbunarea cu acea perfidie desăvârşită specifică 


animalelor slabe. Îşi disimulase mânia, pentru a se asigura 
de crima Paquitei înainte de a o pedepsi. 

— Prea târziu, iubitule! spuse Pagquita murind, şi ochii ei 
stinşi se întoarseră spre de Marsay. 

Fata cu ochii de aur îşi da sufletul înecată în sânge. 
Luminile aprinse toate, un parfum suav ce se simţea în aer, 
o anume dezordine în care ochiul unui bărbat priceput la 
dragoste putea să recunoască nebuniile obişnuite ale 
tuturor pasiunilor, dovedeau că marchiza o chestionase 
iscusit pe vinovată. Apartamentul acesta alb, în care 
sângele părea şi mai roşu, mărturisea că avusese loc o 
luptă. Mâinile Paquitei erau imprimate pe perne. Peste tot 
ea se agăţase de viaţă, peste tot se apărase şi peste tot 
fusese lovită. Fâşii întregi din tapiseria canelată erau 
smulse de mâinile ei însângerate, care, fără îndoială, 
luptaseră mult timp. Paquita trebuie să fi încercat să se suie 
pe tavan. Urmele picioarelor ei desculţe se vedeau de-a 
lungul rezemătoarei divanului, pe care fără îndoială 
alergase. Trupul, crâmpoţit cu lovituri de pumnal date de 
călăul ei, spunea cu ce îndârjire luptase pentru o viaţă pe 
care Henri i-o făcuse atât de scumpă. Zăcea pe jos şi, 
murind, muşcase muşchii din pulpa piciorului doamnei de 
San-Real, care ţinea în mână pumnalul scăldat în sânge. 
Marchiza, cu părul smuls, era plină de muşcături, dintre 
care multe sângerau, iar rochia sfâşiată o lăsa pe jumătate 
goală, cu sânii zgâriaţi. Era sublimă aşa. Chipu-i pătimaş şi 
înnebunit adulmeca sângele. Gâfâind, rămăsese cu gura 
întredeschisă, iar nările nu-i mai ajungeau să soarbă aerul. 
Unele animale, când sunt înfuriate, se năpustesc peste 
duşmanul lor, îl omoară şi, liniştite de biruinţă, par a uita 
totul. Sunt însă altele care se învârtesc în jurul victimei şi o 
păzesc, temându-se parcă să nu le-o ia cineva, şi care, 
asemenea lui Ahile al lui Homer, fac de nouă ori ocolul 
Troiei, târându-şi duşmanul de picioare. Aşa era marchiza. 
Ea nu-l văzu pe Henri. În primul rând, se ştia destul de 
singură, ca să nu se teamă de martori; apoi, era prea 


îmbătată de sângele cald, prea împătimită de luptă, prea 
exaltată ca să nu mai mărească întregul Paris, dacă Parisul 
ar fi format o horă împrejurul ei. N-ar mai fi auzit nici 
trăsnetul. Nu auzise nici măcar ultimul suspin al Pagquitei, şi 
credea că mai poate încă să fie auzită de moartă. 

— Mori fără să mărturiseşti! îi spunea ea; du-te în iad, 
monstru de nerecunoştinţă; să nu mai fi a nimănui, decât a 
diavolului. Pentru sângele pe care i l-ai dăruit, mi-l datorezi 
pe al tău, pe tot! Mori, mori, îndură o mie de morţi! Am fost 
prea bună, te-am omorât într-o clipă, aş fi vrut să te fac să 
simţi toate durerile pe care mi le laşi moştenire. Ah, eu o să 
trăiesc, o să trăiesc ca o blestemată, silită să nu-l mai iubesc 
decât pe Dumnezeu! Se uită la Paquita. — E moartă! îşi 
spuse după o clipă de tăcere, dându-şi brusc seama de ceea 
ce făcuse. Moartă, ah! Am să mor şi eu de durere! 

Marchiza vru să se arunce pe divan, copleşită de o 
disperare care îi sugruma glasul şi, datorită acestei mişcări, 
îl zări pe Henri de Marsay. 

— Cine eşti tu? întrebă ea, repezindu-se la Henri, cu 
pumnalul ridicat. 

Henri îi prinse braţul şi putură astfel să se privească 
amândoi faţă în faţă. O surpriză cumplită le îngheţă 
amândurora sângele în vine, şi picioarele lor tremurară ca 
ale unor cai speriaţi. Într-adevăr, doi Menechmes nu s-ar fi 
asemănat mai bine. Amândoi exclamară într-un glas: 

— 'Ţi-e tată lordul Dudley? 

Amândoi înclinară fruntea afirmativ. 

— A rămas credincioasă sângelui, spuse Henri arătând-o 
pe Paquita. 

— Era nu se poate mai nevinovată, răspunse Margarita- 
Euphemia Porraberil, prăbuşindu-se peste trupul Paquitei şi 
scoțând un țipăt de disperare. Sărmană fată! oh! aş vrea să 
te reînviez! Am greşit! iartă-mă, Paguita! Tu eşti moartă, iar 
eu trăiesc! Ah! Eu sunt cea mai nenorocită. 

În acea clipă se ivi figura oribilă a mamei Paquitei. 


— Ai venit să-mi spui că nu mi-ai vândut-o ca să ţi-o omor, 
strigă marchiza. Ştiu de ce ieşi din vizuina ta. Am să ţi-o 
plătesc a doua oara. Taci! 

Se duse şi luă o pungă cu aur din dulapul de abanos şi o 
zvârli cu dispreţ la picioarele bătrânei. Zornăitul aurului 
avu puterea să schiţeze în surâs pe obrazul împietrit al 
georgiencei. 

— Am sosit la timp pentru tine, sora mea, spuse Henri. 
Justiţia îţi a cere... 

— Nimic! răspunse marchiza. Un singur om ar fi putut să- 
mi ceară socoteală pentru această fată. Christemio e mort. 

— Dar mama ei, întrebă Henri, arătând-o pe bătrână, nu 
te va şantaja mereu? 

— Ea e dintr-o ţară în care femeile nu sunt fiinţe, ci 
lucruri cu are faci ce vrei, pe care le vinzi, le cumperi, le 
omori, de care poţi să e slujeşti pentru orice capriciu, aşa 
cum ne slujim aici de mobile. De altfel, suferă de o patimă 
ce copleşeşte totul în ea şi care a stins dragostea de mamă, 
dacă şi-a iubit vreodată fiica; o patimă... 

— Care? întrebă Henri nerăbdător, întrerupând-o pe sora 
lui. 

— Jocurile de noroc, de care Dumnezeu să te ferească! 
răspunse marchiza. 

— Dar cine are să te ajute, spuse Henri arătând-o pe Fata 
cu OChii le aur să ştergi urmele acestei nebunii pentru care 
justiţia nu te va ierta? 

— O am pe mama ei, răspunse marchiza, arătând-o pe 
bătrâna georgiană, căreia îi făcu semn să rămână pe loc. 

— Ne vom mai vedea, spuse Henri, gândindu-se la 
îngrijorarea ce trebuia să-i fi cuprins pe amicii lui şi 
văzându-se nevoit să plece. 

— Nu, frate, spuse ea, nu ne vom mai vedea niciodată. 
Mă întorc în Spania ca să intru la mănăstirea 1os Dolores. 

— Eşti încă prea tânără şi prea frumoasă, spuse Henri, 
luând-o în braţe şi sărutând-o. 


— Adio, spuse ea; nimic nu ne consolează de pierderea a 
ceea ce i s-a părut a fi infinitul. 


O săptămână mai târziu, Paul de Manerville îl întâlni pe 
de Marsay a Iuileries, pe terasa Feuillants. 

— Ei bine! Ce s-a ales oare de frumoasa noastră FATA CU 
OCHII DE AUR, sceleratule? 

— A murit. 

— De ce? 

— De piept. 


Paris, martie 1834 - aprilie 1835 


Postfaţă la prima ediţie 


1835 


Din ziua când a fost publicat primul episod din Istoria 
celor Treisprezece, până astăzi, când apare ultimul, mai 
multe persoane l-au iscodit pe autor ca să afle dacă această 
istorie este adevărată; el s-a ferit însă să le satisfacă 
curiozitatea. O atare concesie ar putea aduce prejudicii 
încrederii datorate naratorilor. 'Totuşi, el nu va încheia fără 
a mărturisi aici că episodul Fetei cu ochii de aur e adevărat 
în cele mai multe din amănuntele lui, că întâmplarea cea 
mai poetică, şi cărei constituie miezul episodului, şi anume, 
asemănarea dintre cele două personaje principale, este 
exactă. Eroul aventurii, care a venit să i-o învestească 
rugându-l s-o publice, va fi fără îndoială satisfăcut văzându- 
şi dorinţa împlinită, deşi la început autorul a considerat 
acest lucrul imposibil de realizat. Ceea ce părea cu osebire 
greu de crezut era acea frumuseţe miraculoasă, pe 
jumătate feminină, prin care eroul se distingea când avea 
şaptesprezece ani, şi ale cărei urme autorul le-a regăsit în 
tânărul de douăzeci şi şase de ani. Dacă Fata cu ochii de 
aur a stârnit interesul unora, aceştia vor putea s-o revadă 
după căderea cortinei la sfârşitul piesei, ca pe una dintre 
acele actriţe care, pentru a-şi primi efemerele coroane de 
flori, se ridică de jos tefere după ce au fost înjunghiate în 
ochii publicului. Nimic nu are un deznodământ poetic în 
natură. Astăzi, Fata cu ochii de aur are treizeci de ani şi s-a 


ofilit cu totul. Marchiza de San-Real, întâlnită iarna asta la 
Bouffes sau la Operă de unele dintre persoanele onorabile 
care tocmai au citit acest episod, are exact vârsta pe care 
femeile n-o mai mărturisesc, dar pe care o dezvăluie acele 
înfiorătoare pălării cu care unele străine aşezate în lojile 
din faţă îşi permit să stânjenească privirea tinerelor care 
stau în spate, spre marea neplăcere a acestora. Marchiza e 
o femeie crescută în insule, unde moravurile le justifică într- 
o asemenea măsură pe Fetele cu ochii de aur încât ele sunt 
acolo aproape o instituţie. 

Cât despre celelalte două episoade, destul de mulţi 
parizieni le-au cunoscut actorii pentru ca autorul să fie 
scutit de a mărturisi aici că scriitorii nu inventează 
niciodată nimic, mărturisire făcută cu umilinţă de marele 
Walter Scott în prefața unde a sfâşiat vălul cu care se 
învăluise vreme îndelungată. Până şi detaliile îi aparţin doar 
rareori scriitorului, care nu e decât un copist mai mult sau 
mai puţin norocos. Singurul lucru care vine de la el, 
combinarea evenimentelor, dispunerea lor literară este 
aproape întotdeauna punctul slab pe care critica se 
grăbeşte să-l atace. Critica n-are dreptate. Societatea 
modernă, nivelând toate stările sociale, lămurind totul, a 
suprimat comicul şi tragicul. Istoricul moravurilor este 
obligat, ca în cazul de faţă, să-şi ia de acolo unde ele se află 
faptele generate de aceeaşi pasiune, dar care li s-au 
întâmplat mai multor subiecţi, şi să le îmbine pentru a 
obţine o dramă completă. Astfel, deznodământul din Fata cu 
ochii de aur, la care s-a oprit povestea reală pe care autorul 
a istorisit-o în tot adevărul ei, deznodământul acesta este 
un fapt ce se petrece periodic la Paris, fapt a cărui tristă 
gravitate o cunosc numai chirurgii din spitale, căci medicina 
şi chirurgia sunt confidentele exceselor la care duc 
pasiunile, după cum oamenii legii sunt martorii celor 
produse de conflictul intereselor. Tot dramatismul şi 
comicul epocii noastre se află în spital sau în cabinetul 
oamenilor legii. 


Deşi fiecare din cei Treisprezece poate oferi subiectul 
mai multor episoade, autorul a socotit că e potrivit şi, poate, 
poetic să lase aventurile lor în umbră, aşa cum a rămas tot 
timpul în umbră ciudata lor asociaţie. 


Meudon, 6 aprilie 1835 


Cuprins 


ISTORIA CELOR TREISPREZECE 

PREFAŢĂ 

1. FERRAGUS, ŞEFUL DEVORANŢILOR 
Postfaţă 

II. DUCESA DE LANGEAIS 


securea (Ducesa de Langeais) 
III. FATA CU OCHII DE AUR 
Postfaţă la prima ediţie 





11 Manfred, Faust şi Melmoth - personaje literare din opere cu elemente 
stranii şi sumbre: primul este eroul dramei lui Byron, Manfred (1817); al 
doilea din opera Faust (1790) a lui Goethe, iar Melmoth este protagonistul 
romanului fantastic Melmoth rătăcitorul (1820) de Charles Maturin (n.k.). 

424. Henry Morgan (1635—1688) - a fost un renumit pirat englez din Marea 
Caraibilor. Coroana britanică îi legalizează acţiunea de prădare a corăbiile 
spaniole printr-un document numit Letter of marque. În anul 1671, flota 
comandată de Morgan avea 36 de corăbii cu un echipaj de 1800 de pirați 
(n.k.). 

13* Ann Radcliffe (1764—1823) - scriitoare engleză, considerată pionieră a 
romanului gotic. A scris mai multe romane de groază şi mister, în care 
elementele romantice se îmbină cu cele realiste (n.k.). 

14). Ossian - poet scoţian legendar din secolul al III-lea. Sub acest nume, 
poetul James Macpherson a publicat în 1760 un volum de poeme care au avut 
un mare răsunet la vremea lor: Văzduhurile lui Ossian. În poemele atribuite lui 
Ossian, atmosfera este sumbră şi măreaţă (n.k.). 

15 Flibustierii erau, în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, pirați ai mărilor 
americane, temuţi de vasele spaniole (n.k.). 

16+ ja Contemporaine (Contemporana) - pseudonimul Mariei Johanna Elselina 
Verfelt, (1778—1845) o aventurieră, curtezană şi scriitoare de origine 
olandeză. A cunoscut celebritatea publicându-şi memoriile în 8 volume (n.k.). 
bă Veneţia salvată - capodopera poetului dramatic englez Thomas Otway 
(1652—1685); piesa fusese reluată cu succes în Franţa în vremea lui Balzac 
şi-i produsese acestuia o impresie puternică; o citează şi în alte romane (de 
exemplu în Pielea de sagri) (n.k.). 

18% Societatea lui Isus - sau Ordinul lezuit, este un ordin călugăresc al 
Bisericii Catolice aflat în serviciul direct al papei (n.k.). 

19: A apărut în 1833, în La Revue de Paris, cu titlul Ferragus, chef des 
d&vorants (n.k.). 

110» penoiston de Châteauneuf - începând din 1826—1827, statistica a fost 
popularizată în Franţa prin lucrările efectuate de Benoiston de Châteauneuf şi 
de baronul Dupin. (n.k.) 

U1 9 Thermidor - 27 iulie, 1794, zi în care iacobinii şi guvernul radical al lui 
Robespierre au fost răsturnaţi de la putere, punându-se astfel capăt perioadei 
violente din Revoluţia franceză, cunoscută sub numele de „Ieroarea lacobină” 
(n.k.) 

412). Restauraţia - Este perioada din istoria Franţei dintre 1814 (15) şi 1830, 
numită aşa deoarece în 1814, şi apoi în 1815 dinastia Bourbonilor a fost 
„restaurată” pe tron cu ajutorul armatelor străine care îl învinseseră pe 
Napoleon (n.k.) 

13 Gand - localitate în Belgia unde Ludovic al XVIII-lea şi curtea regală 
franceză s-au refugiat după debarcarea lui Napoleon, la 1 martie 1815. 
Napoleon părăsise insula Elba unde fusese exilat după prima sa abdicare şi a 
debarcat în Franţa, lângă Marsilia, câştigând de partea sa trupele trimise să-l 
aresteze şi populaţia care l-a întâmpinat cu entuziasm pe tot traseul până la 


Paris, unde a sosit la 20 martie. Ultima perioadă a domniei lui Napoleon I, 
între 10 martie şi 22 iunie 1815 este cunoscută sub numele de „Cele 100 de 
zile” (Les Cent-Jours) (n.k.). 

14) familiilor care au emigrat - o mare parte a aristocrației franceze s-a 
refugiat în străinătate (în special în insulele britanice) în perioada Revoluţiei 
franceze şi au revenit în Franţa după restaurarea monarhiei (n.k.). 

454 vidam - titlu indicând în trecut pe reprezentantul laic al unui episcop şi 
pe comandantul trupelor acestuia (n.k.). 

116). Decanul din Killerine (Le doyen de Killerine) - roman al scriitorului 
francez Antoine Franqois Prevost cunoscut şi sub numele de abatele Prâvost 
(1697—1763) (n.k.). 

417). foburgul Saint-Germain - cartier din Paris, locuit de aristocrație (n.k.) 
48) Clovis I (cca. 466—511) - primul rege al francilor. A unit triburile care 
ocupau la acea vreme teritoriul actual al Franţei. Este considerat fondatorul 
regalității franceze (n.k.). 

a să Legiunea de onoare - decorație franceză, instituită în 1802 de Napoleon 
Bonaparte; pe atunci prim-consul, pentru a răsplăti serviciile militare şi civile. 
Distincția se acordă şi astăzi de către statul francez şi comportă mai multe 
grade (cavaler, ofiţer, comandor etc.) (n.k.). 

120. monstrul - e vorba de Napoleon I, numit astfel în cercurile monarhiste ale 
Restauraţiei, pentru care în termenii cei mai blânzi era un uzurpator (n.k.). 
121% Palatul Luxembourg - palat parizian construit în secolul al XVII-lea, pe 
vremea lui Balzac era sediul Camerei pair-ilor, numiţi de rege dintre 
personalităţile mai în vârstă; astăzi, palatul este sediul Senatului francez 
(n.k.). 

122. paronul de Nucingen - Bancherul cel mai important din Comedia umană, 
„elefantul finanţei”, cum îl numeşte Balzac. Istoria averii lui apare în 
povestirea Banca Nucingen, dar personajul revine în majoritatea romanele lui 
Balzac (n.k.). 

123) Charlet (Nicolas) (1792—1845) - desenator francez realist, excelând în 
scene militare, îndeosebi din vremea lui Napoleon (n.k.). 

ZE). Talleyrand - celebrul diplomat francez, cunoscut pentru dibăcia şi lipsa 
lui de scrupule. Charles-Maurice de Talleyrand-Perigord (1754—1838) episcop 
răspopit, ilustru diplomat, a fost ministrul de externe al Franţei; a servit toate 
regimurile de după revoluţie: Directoriu, Consulat, Imperiu, Restauraţie şi 
monarhia din lulie (n.k.). 

125). Ali Paşa din Tepelene (1788—1822), paşă de lanina. S-a declarat 
independent faţă de Poarta otomană (sultanul Mahmud), extinzându-şi 
autoritatea asupra unui teritoriu care cuprindea părţi din Grecia şi Albania. 
Asediat de turci la Ianina, a fost înfrânt şi ucis (n.k.). 

128). Scapin - valet şiret şi ingenios din farsa lui Moliere „Vicleniile lui Scapin” 
(1671) (n.k.). 

127. Lovelace - personaj din romanul Clarisse Harlow de Samuel Richardson 
(1689—1761), tipul seducătorului cinic (n.k.). 


125) Grandisson - eroul unui roman englezesc, cu acelaşi titlu, apărut la 
Londra în 1753 şi datorit aceluiaşi Samuel Richardson. Sir Charles 
Grandisson era plin de virtuţi şi de distincţie aristocratică (n.k.). 

129). Elysee-Bourbon - palatul Elysee, astăzi reşedinţa preşedintelui Republicii 
franceze, a purtat diverse nume. În vremea Restauraţiei (1815—1830), fiind 
pe tron Bourbon-ii, palatul s-a numit Elysee-Bourbon (n.k). 

130 ducesa de Berry - soţia fiului al doilea al lui Carol al X-lea (n.k). 

131|. de Marsay, de Ronquerolles, de Serizy - personaje din universul Comediei 
umane, care se regăsesc în multe alte romane ale lui Balzac (vezi Addenda) 
(n.k.). 

132) Vidocq - Frangois-Eugene Vidocqg (1775—1857), ofiţer şi apoi escroc, a 
evadat de mai multe ori din ocnă, sfârşind prin a-şi oferi serviciile poliţiei. 
Prefectul Pasquier i-a folosit „experienţa”, încredinţându-i conducerea unei 
brigăzi de poliţişti, compusă şi ea, în parte, din foşti delicvenţi (n.k). 

133) Gerard (Francois) - pictor de portrete şi scene istorice (de ex. „Bătălia de 
la Austerlitz”), celebru în vremea primului Imperiu şi a Restauraţiei (1770— 
1837), când salonul lui era frecventat de artiştii şi scriitorii vremii (n.k.). 

Tati grizetă - fată din popor, muncitoare franceză, aşa numită din cauza 
rochiilor de stofă ieftină numită grisette, care constituiau îmbrăcămintea ei 
obişnuită (n.k.). 

135) Ana de Austria (1601—1666) - regina a Franţei, soţia lui Ludovic al XIII- 
lea, fiica regelui Filip al III-lea al Spaniei (n.k.). 

136) Citat din poetul latin Horaţiu (n.k.). 

137. Justri - un lustru este o perioadă de cinci ani; cuvântul provine din limba 
latină, în care lustrum însemna ceremonia religioasă, sacrificiul expiator, care 
avea loc la Roma din cinci în cinci ani (n.k.). 

Pale. John Locke (1632—1704) - filosof şi om politic englez, preocupat de 
societate şi epistemologie. Cunoscut şi pentru rolul său în domeniul filozofiei 
limbajului (n.k.). 

139) Bartholo - personaj din comedia Bărbierul din Sevilla, (1775) a lui 
Beaumarchais, tutorele bănuitor şi precaut al Rosinei (n.k.). 

140. Proteu - divinitatea greacă a mării. Proteu avea capacitatea de a prezice 
viitorul şi de a se metamorfoza, putându-se transforma în leu, dragon, 
panteră, râu, copac, foc, apă, etc. (n.k.). 

141) teatrul Franconi - circ celebru din Paris (Circul Olimpic). Veneţianul 
Franconi (1738—1836) adusese la Paris arta manejului; el a organizat 
spectacole de agerime ecvestră, iar copiii lui au înfiinţat primul circ parizian 
(n.k.). 

a Desplein  - doctor chirurg; un personaj pomenit deseori în 
romanele Comediei umane. Are un rol de prim-plan în povestirea Liturghia 
unui ateu. Ca model i-a servit celebrul chirurg francez Dupuytren (1777— 
1835) (n.k.). 

143). Pmeja - personaj din romanul Corinne, al doamnei de Stal apărut în 
1807 (n.k.). 





144). pe Constitutionnel - Constituţionalul, ziar francez liberal, înfiinţat în 
1815. În coloanele lui s-a dus o campanie susţinută împotriva politicii 
absolutiste a lui Carol al X-lea (n.k.). 

145) Ambiguu, Gaită - teatre pariziene: Gait6, data din 1759, iar numele lui 
din 1792 şi era specializat în drame şi feerii; Ambigu-Comigque (1759), la 
început teatru de marionete, se jucau în vremea Restauraţiei şi a monarhiei 
din iulie, melodrame, vodeviluri, comedii uşoare (ambigu = în doi peri) şi 
melodrame romantice (n.k.). 

146). Dies irae - în limba latină: „Zilele mâniei”, primele cuvinte ale unui imn 
catolic de înmormântare (n.k.). 

147. Hic et nunc - în limba latină: aici şi acum, pe loc (n.k.). 

148) Robert Macaire - tip de bandit de drumul mare, îndrăzneţ şi fanfaron, 
popularizat de actorul Frederick Lemaitre (1800—1876) în melodrama 
„Cârciuma din Adrets” (LAuberge des Adrets) (n.k.). 

149). Comedia Franceză - sau Thââtre Francais, teatrul naţional pe vremea lui 
Balzac, a fost întemeiat în 1680; aici erau reprezentate mai ales piesele 
clasicilor (n.k.). 

150) Melmoth - vezi nota 1. 

saLE coşonet (cochonnet) - o mică bilă colorată, din lemn, folosită ca ţintă într- 
un joc tradiţional francez cu bile numit petangue (n.k.) 

152. Numele final al celui de-al treilea roman al ciclului va fi Fata cu ochii de 
aur (La fille aux yeux d'or). 

153) A apărut în 1833, în I'Echo de la Jeune France, cu titlul Nu vă atingeţi de 
secure (Ne touchez pas ă la hache). Balzac îi schimbă numele în 1839 (n.k.). 


154). este vorba de Napoleon I, devenit împărat în 1804 (n.k.). 

155! expediţie militară întreprinsă în Spania, în 1823, sub conducerea ducelui 
d'Angouleme, fiul viitorului rege Carol al X-lea, pentru a restabili monarhia 
absolută în persoana Bourbonului Ferdinand al VII-lea. Cu câţiva ani înainte, o 
revoluţie de mare amploare (1820) impusese o constituţie liberală (n.k.). 

156). ex-voto - daruri agăţate de credincioşii catolici prin biserici, drept 
recunoştinţă că li s-au împlinit dorinţele pentru realizarea cărora făgăduiseră 
aceste daruri (tablouri, ghirlande, statuete etc.) (n.k.). 

157% Rossini - compozitorul italian Rossini (1792—1868), autorul operelor 
Bărbierul din Sevilla, Wilhelm Tell etc., avea un succes deosebit în vremea lui 
Balzac, care şi personal era entuziasmat de muzica rossiniană (n.k.). 

158) Mos6 - Operă de Rossini. 

159. Sint ut sunt, aut non sint - (Să rămână aşa cum sunt, sau să nu mai fie 
deloc) frază atribuită papei Clement al XIII-lea (1693—1769), în legătură cu o 
propunere de schimbare a regulilor Ordinului iezuit (n.k.). 

180). Fraţii Rotschild - celebri bancheri din secolul al XIX-lea, fraţii Rotschild 
aveau bănci în diverse capitale europene; unul dintre ei, James de Rotschild, a 
fondat la Paris banca cu care a conlucrat guvernul Restauraţiei şi cel al 
Monarhiei din iulie (n.k.). 





161. familia Fugger - familie de bancheri bogaţi din Augsburg, care au ocupat 
scena financiară timp de trei secole. (XIV, XV şi XVI) împrumutându-l şi pe 
Carol Quintul; la un moment dat, ei obţinuseră şi dreptul de a bate monedă 
(n.k.). 

SEE 1050 revoluţia din iulie 1830, prin care a fost răsturnată monarhia cu 
tendinţe absolutiste a Bourbonilor restauraţi (n.k.) 

183) 1814 - începutul Restauraţiei în Franţa. 

164). Referire probabilă la Legea electorală adoptată în iunie 1820 (n.k.). 

165) Richelieu - cardinal, ministrul lui Ludovic al XIII-lea şi slujitorul 
consecvent al absolutismului regal (n.k.). 

1686). Căsătoria lui Talleyrand - 'Talleyrand (1754—1838), diplomat francez, vezi 
nota 24. Se căsătorise civil în 1802 cu o femeie frumoasă dar puţin 
inteligentă, doamna Grand, de care s-a despărţit în 1815 (n.k.). 

157. în limba franceză Madame, e denumirea dată fiicelor regelui, soţiei 
prinţului moştenitor (Delfinul) şi soţiei fratelui regelui (n.k.). 

188) Camera pair-ilor - camera aristocratică, înfiinţată de Bourbonii restauraţi, 
pentru a împărţi puterea legislativă cu Camera deputaţilor; pair-ii erau numiţi 
de rege. Creată în 1814, Camera pairilor a suferit unele modificări în 1830 şi 
a funcţionat până în 1848 (n.k.). 

Xa, Royer-Collard (Pierre-Paul) - mai întâi avocat şi participant la revoluţia 
din 1789—1794, Royer-Collard a devenit, sub Imperiul I, profesor şi filosof 
spiritualist. El a combătut şcoala senzualistă a lui Condillac şi a jucat un rol 
de seamă în timpul Restauraţiei difuzând doctrina sa, o încercare de 
compromis între principiul monarhic şi câteva din cuceririle revoluţiei; a fost 
adversar al revoluţiei din 1830 (n.k.). 

iii Emigraţia din (18)89 - vezi nota 14. 

171 obiceiurile Regenţei - Evocarea fastului monarhic şi a bunului plac 
aristocratic din secolul al XVIII-lea. Regența, guvernământul din timpul 
minorităţii lui Ludovic al XV-lea (1715—1723), ca şi domnia propriu-zisă a 
acestui rege (1723—1774) se caracterizează prin lux şi destrăbălarea 
păturilor feudale (n.k.). 

172. O sută de zile - vezi nota 13. 

173) Lista Civilă - suma alocată anual unui suveran, bugetul regal (n.k.). 

174) cavalerul de Folard - Jean-Charles de Folard (1669—1752), strateg, 
inginer şi militar francez. A luat parte la toate războaiele de la sfârşitul 
domniei lui Ludovic al XIV-lea întocmind planurile de apărare şi de campanie. 
După Pacea de la Utrecht (1713), îşi oferă serviciile Cavalerilor de Malta 
împotriva turcilor, apoi regelui Carol XII al Suediei (n.k.). 

175) ducele de Berry - fiul cel mai mic al lui Carol al X-lea (n.k.). 

476) generalul Kleber - Jean Baptiste Kleber (1753—1800) a fost un general 
francez în timpul Războaielor Revoluţiei Franceze. Kleber a fost şi mason de 
rang înalt (n.k.). 

171» Faublas - Amorurile cavalerului de Faublas, roman scris de Louvet de 
Couvray, a apărut între 1787 şi 1790. Cu multe intrigi şi personaje, acest 
roman reflecta moravurile corupte ale societăţii din secolul al XVIII-lea. Eroul 


principal era tânărul Faublas, un Don Juan al timpului, galant, spiritual şi 
îndrăzneţ (n.k.). 

178. nec plus ultra - mai departe (mai mult, mai frumos) nu se poate! (|. lat.) 
(n.k.). 

119. Geniul creştinismului - operă literară a lui Chateaubriand (1768—1848). 
În G6nie du Christianisme (1802), Chateaubriand, îşi propusese să sublinieze 
aspectele poetice ale creştinismului, întărind astfel prestigiul Bisericii 
zdruncinat de revoluţia din 1789 (n.k.). 

180) Camera Lorzilor - cameră a parlamentului britanic ce a constituit modelul 
Camerei pairilor, înfiinţată în Franţa în timpul Restauraţiei (n.k.). 

181) Teroarea (la Terreur) - cunoscută şi sub numele de „Ileroarea lacobină” 
este perioada violentă din Revoluţia franceză (5 sept. 1793 — 28 iul. 1794) 
care a culminat cu dictatura radicalului Robespierre (n.k.). 

182). Sylla - dictator roman Sylla (Lucius Cornelius), cunoscut pentru actele 
sale de cruzime (136—78 î.e.n.) (n.k.). 

183) pătălia de la Dreux - luptă religioasă (1562) între catolici, conduşi de 
ducele Frangois de Guise, şi hughenoți (protestanți) ai prinţului de Conde al 
Navarrei sprijinit de englezi. Bătălia de la Dreux, a fost câştigată parţial de 
ducele de Guise. Războiul civil religios va reizbucni în 1567 (n.k.). 

184). edictul din Nantes - dat de Henric al IV-lea în 1598, autoriza cultul 
calvinist şi asigura drepturi protestanților; acest edict a fost revocat de 
Ludovic XIV-lea în 1685, reluând persecutarea hughenoţilor şi provocând 
alungarea acestora din Franţa (n.k.). 

185). Carta - e vorba de Carta constituţională, pe care Ludovic al XVIII-lea a 
fost obligat s-o acorde în 1814, la instalarea sa pe tron; cu toate că asigura 
foarte puţine libertăţi, aristocrații francezi o considerau totuşi ca o concesie 
regretabilă făcută partidului liberal, ca un semn de slăbiciune a monarhiei 
(n.k.). 

186). Andiamo, mio ben - arie din Don Giovanni de Mozart (n.k.). 

487| pyrronieni - adepţi ai curentului filosofic sceptic întemeiat de filosofului 
grec Pyrro din Elis (360 î.e.n. — 270 î.e.n.) (n.k.). 

488). Popeea - a doua soţie a împăratului roman Nero, care s-a dovedit a fi o 
soţie dominatoare şi foarte geloasă (n.k.). 

189) Henric al VIII-lea - rege al Angliei (1491—1547); a fost însurat de şase 
ori: pe două din nevestele sale le-a trimis pe eşafod, unde au fost decapitate 
cu securea (n.k.). 

190) Lais - curtezană celebră din Grecia veche (sec. V î.e.n.) (n.k.). 

a. Mareşalul de Richelieu - Armand, duce de Richelieu (1696—1788), a fost 
mareşal al Franţei şi s-a bucurat de multă faimă sub regență şi în timpul lui 
Ludovic al XV-lea. Celebru prin moralitatea lui aproximativă (n.k.). 

192) Othello - personajul principal din drama cu acelaşi nume a lui 
Shakespeare; este personificarea geloziei (n.k.). 

193. Waterloo - Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) a însemnat înfrângerea 
definitivă a lui Napoleon. Armatele franceze au fost învinse aici de către 
armatele engleze şi prusiene coalizate (n.k.). 


194). Crucea de Lorena - sau „Crucea dublă” este o cruce heraldică formată 
dintr-o linie verticală, tăiată la distanţe egale de vârf şi respectiv de bază de 
două bare orizontale mai scurte (n.k.). 

195) almanahul Gotha - anuar nobiliar şi diplomatic publicat la Gotha, 
începând din 1763, în limba franceză şi germană (n.k.). 

196). Carol Magnul - Carol cel Mare (în franceză Charlemagne), (742/748— 
814), a fost rege al francilor din 768 până la moarte, şi fondator al Imperiului 
Carolingian (n.k.). 

197. fideicomis - donaţie testamentare transmisă prin intermediul unei 
persoane de încredere în numele căreia e făcut testamentul. Balzac este 
foarte familiarizat cu termenii şi activitatea juridică deoarece a urmat dreptul 
şi a făcut practică în birouri de notariat (n.k.). 

198) Doamna Dubary - favorită a lui Ludovic al XV-lea, ridicată de el la rangul 
de contesă, Jeanne Becu, contesă du Barry, a trăit până la Revoluţie, când a 
fost decapitată (1793). 

199. văduva lui Scarron - spre bătrâneţe, Ludovic al XIV-lea s-a căsătorit în 
secret cu Frangoise d'Aubigne, văduva scriitorului Scarron, care era 
educatoarea copiilor nelegitimi ai regelui şi care a devenit marchiză de 
Maintenon (n.k.). 

4100. yerther - personajul principal al povestirii lui Goethe, „Suferințele 
tânărului Werther” (1774), nefericit pentru că nu se poate căsători cu iubita 
lui, candida şi gingaşa Charlotte (n.k.). 

1101) Lauzun - ducele de Lauzun, celebru pentru pasiunea pe care a inspirat- 
o verişoarei lui Ludovic al XIV-lea; după ce a stat opt ani în închisoare, Lauzun 
s-a putut, în sfârşit, însura cu această prinţesă, de care, în curând, a trebuit 
să se despartă, fiindcă... se băteau (n.k.). 

1102) aluzie la un episod din romanul lui Cervantes, Don Quijote. Scutierul 
Sancho Panza lustruia un lighean de bărbierit, care, pentru Don Quijote, era 
legendarul coif al lui Mambrin (n.k.). 

1103). Bois de Boulogne - pădurice la marginea Parisului, loc de plimbare 
pentru aristocrație (n.k.). 

1104) Le Constitutionnel - vezi nota 44. 

4195 jn petto - în sine (limba italiană) (n.k.). 

1106) Marie Taglioni, născută la Stockholm în 1804, a obţinut mari succese ca 
dansatoare la Paris între 1827 şi 1847 (n.k.). 

1107) păre-Lachaise - cimitir parizian, înfiinţat în 1804 (n.k.). 

1198) Rapelais (1494—1553), ilustru umanist, autorul romanului satiric 
Gargantua şi Pantagruel (n.k.). 

4109). Longchamp - loc de plimbare lângă Paris şi pădurea Boulogne, devenit 
apoi câmp de curse (n.k.). 

1110). Bichat (Marie-Frangois-Xavier) - anatomist francez (1771—1802), autor 
al unui tratat de anatomie (n.k.). 

AL Jacques Coeur - negustor bogat din Bourges (1395—1456), a procurat 
regelui Carol al VII-lea fondurile necesare susţinerii războiului contra Angliei, 


dar, în urma unor intrigi, a fost exilat de rege; primul din seria marilor 
financiari burghezi priviţi cu invidie şi ură de feudalii în declin (n.k.). 

ALEE Robespierre (Mazximilien de) - (1758—1794) şeful Comitetului de 
salvare publică al revoluţiei franceze principalul lider în timpul Terorii. 
Discipol al lui  [].-]. Rousseau, supranumit de către contemporani 
„Incoruptibilul”, este una dintre cele mai cunoscute figuri ale revoluţiei 
franceze, tipul revoluționarului intransigent şi radical. Robespierre a pierit 
ghilotinat, la 9 thermidor (n.k.). 

1113) Danton, Georges Jacques - (1759—1794), avocat şi om politic, a fost 
unul dintre conducătorii Revoluţiei franceze şi conducătorul primului 
Comitetului de salvare publică. A fost cunoscut pentru talentul său oratoric. A 
fost ministru de justiţie după răscoala din 10 august 1792. Acuzat de 
moderație şi de trădare de către Robespierre pentru că a cerut încetarea 
terorii, a fost în final ghilotinat (n.k.) 

i Luteţia - sau Lutetia Parisiorum (în franceză Lutece) a fost o localitate 
fortificată (oppidum) în Galia. Luteţia s-a localizat la le de la Cit6 şi este un 
strămoş al Parisului modern (n.k.). 

11154 ţheriaki - consumator de theriak, o combinaţie opiacee foarte complicată 
(n.k.). 

1116) 1789 - anul de început al revoluţiei franceze (n.k.). 

1117) 1814 - sfârşitul imperiului lui Napoleon şi începutul restauraţiei (n.k.). 
1118) armoarii - însemne de arme; blazon (n.k.). 

1119). Frascati - unul dintre tripourile cele mai „elegante” din vremea 
restauraţiei; el n-a dispărut decât în 1837, odată cu desfiinţarea formală a 
caselor de joc de cărţi şi ruletă (n.k.). 

(120. Chărubin - pajul din comedia „Nunta lui Figaro” de Beaumarchais (1732 
—1799); vesel şi de însetat de iubire (n.k.). 

41214 Emile - (1762) primul dintre cele 2 romane scrise de ].-]. Rousseau: 
Emile sau despre educație (roman pedagogic) (n.k.). 

(122) Rousseau, Jean-Jacques - (1712—1778), scriitor şi filosof francez, 
democrat, ideolog al micii burghezii (n.k.). 

4123. Pitt şi Cobourg - tineri la modă în acel moment: William Pitt (1759— 
1806), om politic englez, a fost deputat la vârsta de 22 de ani iar Cobourg - 
prinţ, viitorul rege Leopold [al Belgiei (1790—1865) (n.k.). 

(124) pătălia de la Waterloo - (18 iunie 1815) a însemnat înfrângerea 
definitivă a lui Napoleon. Armatele franceze au fost învinse aici de către 
armatele engleze şi prusiene coalizate (n.k.). 

4125). quibuscumque viis - pe orice cale; prin orice mijloace (latină) (n.k.). 
4126) caporalul Trim - personaj din romanul „Tristram Shandy” al autorului 
englez Lawrence Stere (1713—1768), autor foarte apreciat şi deseori citat 
de Balzac; Trim este o figură de fost militar de ispravă, devenit servitorul 
devotat şi isteţ al căpitanului său (n.k.). 

4127). magnetismul animal - teoria aşa-numitului magnetism animal (un fel de 
forţă hipnotică) a fost formulată în timpurile moderne de medicul german 
Mesmer (1733—1815), pe care Balzac îl citează adesea (n.k.). 


4128). quefia - guvernantă, doică (span.) (n.k.) 

1129) Frontin - valet descurcăreţ din comedia franceză clasică: apare în piesa 
„Turcaret” al lui Lesage (1709) (n.k.). 

E auvergnat - francez dintr-un ţinut muntos şi sărac Auvergne, în centrul 
Franţei. Mulţi auvergnaţi veneau la Paris unde se făceau sacagii sau 
cărbunari. Erau uşor de recunoscut după accentul lor (n.k.). 

AL, Vidocq - vezi nota 32. 

NASI, Nucingen - nota 22. 

1133! Lovelace - nota 27. 

SIE fai Fayette, Marie-Joseph, marchiz de - (1757—1834), general şi om 
politic francez, care a luat parte la războiul de independenţă din America de 
Nord (1775) şi la revoluțiile burgheze din Franţa din anii 1789 şi 1830 (n.k.). 
4135) Desaugiers,  Marc-Antoine-Madeleine - (1772—1827), autor de 
vodeviluri şi de şansonete foarte apreciat (n.k.). 

tă Argus - uriaş din mitologia elină, despre care se spunea că are o sută de 
ochi, devenit simbolul supravegherii neobosite (n.k.). 

437. Aluzie la întâmplările povestite de Balzac în Iluzii Pierdute, partea a II-a: 
Un geniu provincial la Paris (1839) (n.k.). 

1138) Talma, Frangois-Joseph - (1763—1826), actor francez, interpret strălucit 
al pieselor lui Corneille, actorul favorit al lui Napoleon I (n.k.). 

1139). Rocher-de-Cancale - restaurant parizian celebru în vremea lui Balzac 
(n.k.). 

1140) Anne Radcliffe - vezi nota 3. 

(141) La nouvelle Hâloise - roman sentimental epistolar de ].-]. Rousseau 
(1761); eroina, Julie, e o „nouă Heloiză” prin dragostea ei statomică şi curată 
pentru tânărul Saint-Preux, dragoste care o aminteşte pe cea a Heloizei din 
secolul al XII-lea pentru filosoful Abelard (n.k.) 

(142) Richardson, Samuel - scriitor englez (1689—1761), autor al 
romanul Clarisse Harlowe şi al altor romane sentimentale foarte apreciate în 
secolul al XVIII-lea (n.k.). 

(143). Legăturile primejdioase - roman scris în 1783 de Pierre Choderlos de 
Laclos (1741—1803), oglindă a corupţiei aristocrației franceze de la sfârşitul 
secolului al XVIII-lea (n.k.). 

(144) pâri, (Impsria) - celebră curtezană medievală (n.k.).