Honore De Balzac — Cautarea absolutului

Honore de BALZAC 


Honore de BALZAC 


Căutarea absolutului 


CUPRINS: 

I. CASA CLAES. 

II. POVESTEA UNEI CĂSNICII FLAMANDE. 
III. MOARTEA UNEI MAME. 

IV. DEVOTAMENT TINERESC. 

V. TATĂL SURGHIUNII. 

VI. ABSOLUTUL GĂSIT. 


[. 

CASA CLAES. 

În oraşul Douail, pe strada Parisului, se află o casă care în 
înfăţişare, în orânduirea lăuntrică şi într-o seamă de 
amănunte, a păstrat mai mult decât oricare alta caracterul 
vechilor lăcaşuri flamande atât de firesc adaptate la 
moravurile patriarhale ale acestei tihnite ţări; însă mai 
înainte de a trece la zugrăvirea ei, s-ar cuveni poate să 
amintim, în sprijinul scriitorilor, nevoia acelor pregătiri 
didactice împotriva cărora protestează unii oameni 
ignoranţi şi nerăbdători ce-ar vrea emoţii, dar fără principii 
generatoare, floarea fără sămânță, copilul fără procesul 
gestaţiei. Să fie oare arta mai tare decât însăşi natura? 

Întâmplările din viaţa omului, fie publică sau particulară, 
sunt atât de strâns legate de arhitectură, încât cei mai mulţi 
dintre cercetători pot reconstitui fie o naţiune, fie un individ 
în tot adevărul fiinţei lor, după vestigiile monumentelor 
publice sau după relicvele sălaşurilor. Arheologia este 
pentru viaţa socială ceea ce anatomia comparată înseamnă 
pentru viaţa organică. Un mozaic rezumă o întreagă 


societate, după cum un schelet de ihtiozaur subînţelege o 
întreagă creaţie. Şi într-un caz şi în celălalt, totul se deduce, 
totul se înlănţuie. Cauza face să ghiceşti efectul, după cum 
fiecare efect îngăduie urcuşul îndărăt spre o cauză. 
Savantul reînvie astfel până şi negii bătrânelor veacuri. 

De aici vine fără îndoială nemărginita pasiune pe care o 
trezeşte descrierea unei arhitecturi, când fantezia 
scriitorului nu-i alterează intru nimic elementele: cine n-o 
poate lega atunci de trecut prin stricte deducţii? Şi, pentru 
om, cât de straniu se aseamănă trecutul cu viitorul; a-i 
povesti ceea ce a fost, nu înseamnă oare a-i spune mai 
întotdeauna ce va fi? În sfârşit, arar zugrăvirea locurilor 
unde viaţa se scurge, nu deşteaptă în fiecine, când 
amintirea iluziilor amăgite, când a speranţelor încă în 
mugur. Asemuirea între un prezent ce înşală tainicele 
năzuinţe şi viitorul care le poate împlini, este şi un nesecat 
izvor de melancolie cât şi de dulci alinări. 

Din această pricină e aproape cu neputinţă să nu te 
cuprindă un fel de înduioşare la descrierea vieţii flamande, 
când toate amănuntele îi sunt redate aidoma. De ce? Poate 
fiindcă dintre feluritele chipuri de trai, e cea care aţipeşte 
mai desăvârşit sentimentul de nesiguranţă al omului. Nici 
nu poate fi închipuită fără toate acele ospeţe de pomină, 
fără toate acele strânse legături de familie, fără acea bine 
hrănită îndestulare, menită să ateste o continuitate în 
chiverniseala traiului, fără acea tihnă vecină cu 
beatitudinea; dar mai cu seamă e o viaţă ce înfăţişează 
calmul şi monotonia unei fericiri naiv senzuale în care 
îndeplinirea plăcerii înăbuşă chinul dorinţei, 
preîntâmpinând-o mai întotdeauna. Orice preţ ar trebui să 
plătească omul pasionat sentimentelor tumultoase, n-ar 
putea totuşi niciodată să vadă fără emoție imaginile acestei 
vieţi sociale în care bătăile inimii sunt atât de bine 
reglementate, încât cei uşuratici o învinuiesc de răceală. 
Mulțimea preţuieşte îndeobşte cu precădere forţa anormală 
care se revarsă, forţei egale care dăinuie. Mulțimea n-are 


nici răgazul nici răbdarea să-şi dea seama deplin de uriaşa 
putere ce se ascunde sub o aparenţă uniformă. De aceea, 
pentru a zgudui această mulţime târâtă de torentul vieţii, 
pasiunea, ca şi marele artist, n-a găsit altă cale decât sa 
treacă dincolo de ritmul firesc, cum au făcut-o 
Michelangelo, Bianca Capello, domniţoara de la Vallicre, 
Beethoven ţi Paganini2. Numai marii calculatori socot că nu 
trebuie niciodată să depăşeşti ţinta şi n-au respect decât 
pentru perfecta realizare ce insuflă unei opere acea pace 
adâncă al cărei farmec subjugă pe oamenii superiori. Ci 
viaţa îmbrăţişată de acest popor înainte de toate econom, 
îndeplineşte întru totul condiţiile acelei fericiri visate de 
mulţimi pentru traiul cetăţenesc şi burghez. 

Cea mai gingaşă materialitate este întipărită în toate 
obiceiurile flamande. Confortul englez oferă privirii nuanţe 
aspre, tonuri dure; pe când în Flandra vechiul interior al 
caselor încânta ochiul prin culori molatice, printr-o 
prietenoasă simplitate; e mărturia unei munci apărată de 
istovire; acolo pipa denotă o ferice împământenire a 
dulcelui farniente3 napolitan; mai vădind în aceeaşi vreme 
o potolită iubire, pentru artă, chezăşia sa cea mai de seamă, 
răbdarea, şi elementul ce dă trăinicie creaţiilor, conştiinţa. 
Toată firea flamandă e în aceste două cuvinte: răbdare şi 
conştiinţă, însuşiri ce-ar părea să excludă bogatele nuanţe 
ale poeziei şi să niveleze moravurile acestei ţări, tot atât de 
plate ca şi largile sale câmpii, tot atât de reci ca şi cerul 
împâclit. Şi totuşi, nimic din toate acestea. Civilizaţia şi-a 
desfăşurat aici în aşa fel forţa, încât a modificat totul, până 
şi efectele climei. 

Cine cercetează cu luare aminte roadele diferitelor ţări de 
pe glob, este surprins înainte de toate întâlnind coloritul 
cenuşiu şi roşcat cu precădere la productele din zonele 
temperate, în timp ce, în ţările calde, aceste producte 
îmbracă culorile cele mai aprinse. Moravurile trebuie să se 
supună fără abatere aceleiaşi legi a firii. Ţările flamande, 
odinioară cu desăvârşire fumurii şi hărăzite culorilor 


monotone, au găsit mijlocul să arunce strălucire în cerul lor 
cătrănit de funingine prin vitregiile politice care le-au 
îngenuncheat pe rând burgunzilor, spaniolilor, francezilor, 
şi care le-au silit să fraternizeze cu germanii şi cu olandezii. 
De la spanioli au păstrat luxul roşului învăpăiat, atlazurile 
lucii, tapiţeriile cu efecte puternice, penajele, mandolina şi 
manierele de curtoazie. De la venețieni au luat, în schimbul 
pânzeturilor şi dantelelor, cristalurile fantastice în care 
vinul irizează şi pare mai aromat. Austriecii le-au lăsat 
diplomaţia lor ticâită care, cum spune zicala, bate apa-n 
piuă. Negoţul cu Indiile le-au adus invențiile groteşti ale 
Chinei şi minunăţiile Japoniei. Însă, cu toată râvna de a 
agonisi totul, de a nu părădui nimic, de a ţine piept la toate, 
Ţările flamande n-au putut însemna altceva decât bazarul 
universal al Europei, până în ziua când descoperirea 
tutunului a îmbinat prin fum trăsăturile răzlețe ale 
fizionomiei naţionale. Din acel moment, în ciuda teritoriului 
ciopârţit, poporul flamand luă fiinţă datorită pipei şi berii. 
După ce-şi asimilă, prin statornica-i cumpătare, bogăţiile şi 
ideile stăpânitorilor sau ale vecinilor, această ţară, de la 
obârşie ştearsă şi săracă în poezie, îşi alcătui o viaţă 
originală şi moravuri caracteristice, fără urmă de servilism. 
Arta sa se dezbracă de orice idealitate pentru a reproduce 
numai forme. Deci nu cereţi acestei patrii a poeziei plastice 
nici verva comediei, nici acţiunea dramatică, nici 
îndrăzneţul avânt al epopeii sau al odei şi nici geniul 
muzical; în schimb, ea e fertilă în descoperiri, în dezbateri 
savante care cer răgaz şi nopţi de veghe. Totul poartă acolo 
pecetea îndestulărilor pământeşti. Acolo omul nu vede 
decât ceea ce există, cugetul se înhamă cu atâta strădanie 
la jugul măruntelor cerinţe, încât în nici o realizare el nu s-a 
avântat dincolo de lumea de aievea. Singura idee de viitor 
concepută de acest popor fu un soi de economie în politică, 
forţa sa revoluţionară se născu din casnica râvnă de a se 
simţi în largul său la masă şi a nu duce nici o lipsă sub 
vechea streaşină strămoşească. Simţământul de tihnă şi 


spiritul de independenţă ce le dă belşugul, au trezit, acolo 
mai timpuriu ca oriunde, acea nevoie de libertate care mai 
târziu a răscolit Europa. Nu-i de mirare deci că statornicia 
ideilor şi tenacitatea pe care educaţia le imprimă 
flamanzilor, făcură odinioară din ei oameni de temut în 
lupta pentru apărarea drepturilor. Acest popor nu făureşte 
aşadar nimic pe jumătate, nici lăcaşurile, nici mobilierul, 
nici digul, nici cultura şi nici răscoalele. Drept care, şi 
păstrează monopolul a tot ceea ce întreprinde. Fabricarea 
dantelei, opera de migăloasă agricultură şi de o şi mai 
migăloasă industrie, aceea a pânzei de Olanda, se 
moştenesc, ca şi averile, din tată în fiu. Dacă i s-ar cere 
cuiva să zugrăvească statornicia omenească sub înfăţişarea 
ei cea mai autentică, poate n-ar greşi luând întru acesta 
chipul unui burgmaister de ispravă din 'Ţările-de-Jos, în 
stare, cum au dovedit-o mulţi dintre dânşii, să piară 
burghez şi fără strălucire pentru fala hansei4 sale. Dar 
dulcea poezie a acestei vieţi patriarhale se va desprinde în 
chip firesc din zugrăvirea unuia dintre marile sălaşuri care, 
în momentul când începe povestirea de faţă, mai dăinuiau 
încă neclintite la Douai. 

Dintre toate oraşele despărţământului de nord, Douai este 
din păcate cel ce se modernizează mai simţitor, unde goana 
după primeniri a făcut cele mai grabnice cuceriri, unde 
setea de progres social s-a răspândit mai cu înfrigurare. 
Străvechile aşezări dispar văzând cu ochii, strămoşeştile 
datini se pierd. Tonul, moda, apucăturile pariziene le-au 
luat locul; din viaţa flamandă de odinioară, băştinaşii nu vor 
păstra peste puţină vreme decât pornirea de caldă 
ospitalitate, curtoazia spaniolă, averile şi curăţenia Olandei. 
Casele de piatră albă vor înlocui căsuliile de cărămidă; 
plinătatea formelor batave va fi uzurpată de nestatornica 
eleganţă a noutăţilor franceze. 

Casa în care a fost să se petreacă întâmplările din această 
povestire, e aşezată cam în partea de mijloc a străzii 
Parisului şi este denumită la Douai, de mai bine de două 


sute de ani, „Casa Claes”. Numele Van Claes aminteşte una 
dintre cele mai vestite familii a subţirilor meşteşugari de pe 
vremuri, cărora '[ările-de-Jos le datorează de pe atunci, în 
mai multe soiuri de producţii, o întâietate neguţătorească 
pe care au şi păstrat-o. Multă vreme bărbaţii din neamul 
Claes au fost, din tată în fiu, capii puternicei bresle a 
ţesătorilor din oraşul Gând. Odată cu răzvrătirea falnicei 
cetăţi împotriva lut Carol-Quintul5, care voia să le ridice 
privirile, cel mai bogat dintre ei fu atât de grav compromis, 
încât, presimţind o prăbuşire şi silit fiind să împărtăşească 
soarta tovarăşilor, îşi trimise în taină sub oblăduirea Franţei 
soţia cu copiii şi cu tot avutul său, înainte ca oştile 
împărăteşti să îi cotropit oraşul. 'Temerile sindicului 
ţesătorilor se adeveriră. Scos în afară de legea capitulării 
împreună cu mulţi alţi burghezi, fu spânzurat ca rebel, când 
de fapt el fusese apărătorul independenţei acelei cetăţi. 
Pieirea lui Claes şi a tovarăşilor săi a dat roadele aşteptate. 
Nu după mult, aceste cruzimi de prisos costară pe regele 
Spaniilor cele mai multe dintre posesiunile sale în Ţările-de- 
Jos. Dintre toate seminţele încredințate ţărânii, sângele 
martirilor dă cele mai grabnice roade. Când Filip al Il-lea6, 
care prigonea pe răzvrătiți până la a doua seminţie, îşi 
întinse sceptrul de fier peste oraşul Douai, neamul Claes îşi 
puse la adăpost uriaşele-i averi încuscrindu-se cu prea 
nobila familie Molina, a cărei ramură mai veche pe atunci 
scăpătată, redevenea în chipul acesta îndestul de avută ca 
să-şi răscumpere comitatul de Nurho, din regatul Leon, pe 
care-l stăpânise până atunci doar cu numele. 

La începutul veacului al XIX-lea, în urma unor vitregii 
politice de altfel fără vreun interes aici, spiţa neamului 
Claes statornicită la Douai, era reprezentată în persoana 
domnului Balthazar Claes-Molina, conte de Nurho, ce ţinea 
să i se spună simplu Balthazar Claes. Din întinsele averi 
agonisite de strămoşii care puneau în mişcare cam la o mie 
de războaie de ţesut, Balthazar moştenise doar un venit 
anual de vreo cincisprezece mii de livre în pământuri din 


plasa Douai şi casa din strada Parisului, al cărei mobilier 
făcea, ce-i drept, o avere. Cât priveşte moşiile din regatul 
Leon, ele iscaseră pricină de judecată între neamul Molina 
din Flandra şi spiţa rămasă în Spania. Membrii Molina din 
Leon câştigară domeniile şi-şi însuşiră titlul de conți de 
Nurho, deşi familia Claes avea numai ea singură dreptul să- 
Il poarte; dar vanitatea burgheziei belgiene întrecea morga 
castiliană. Astfel, când legea îl sili să aleagă, Balthazar 
Claes aruncă zdrenţele blazonului spaniol pentru fala de 
cetăţean al oraşului Gând. 

Iubirea de patrie este atât de covârşitoare la cei 
surghiuniţi, încât, până în ultimele zile ale veacului al XVIII- 
lea, Claeşii rămaseră credincioşi tradiţiilor şi obiceiurilor 
strămoşeşti. Nu se încuscreau decât cu familiile de cea mai 
neaoşă obârşie burgheză; le trebuia un număr frumuşel de 
magistrați ori de primari dinspre partea logodnicei, ca s-o 
primească în clanul lor. În sfârşit, ca să-şi păstreze 
neştirbite obiceiurile căminului, bărbaţii alergau să-şi caute 
neveste la Bruges sau la Qand, la Liege sau în Olanda. Pe la 
sfârşitul secolului trecut, legăturile tot mai îngrădite, se 
mărgineau la şapte sau opt familii din noblețea 
parlamentară, ale căror moravuri, a căror togă cu largi 
falduri şi morgă de magistrat, pe jumătate spaniole, se 
împăcau cu tradiţiile Casei Claes. Locuitorii oraşului 
priveau cu un soi de evlavie această familie, care pentru ei 
însemna o călăuză. Cinstea neclintită, lealitatea fără pată a 
numelui Claes, o neasemuită bunăcuviinţă, statorniciseră în 
urbea Douai o tot atât de înrădăcinată superstiție ca şi 
slăvirea lui Gayant7, cuprinzător tălmăcită în această 
denumire: „Casa Claes”. Duhul vechii Flandre veghează 
neadormit în acest lăcaş, care pentru iubitorii de antichităţi 
burgheze întruchipa sfioasele sălaşuri ridicate în Evul de 
mijloc de burghezia înstărită. 

Podoaba de căpetenie a fațadei era o uşă de stejar cu două 
canaturi, ghintuită în picioare aşezate pieziş, în mijlocul 
cărora stau dăltuite două suveici încrucişate, vădind fala 


Claeşilor. Pervazul acestei uşi, durat din gresie, se boltea 
într-un arc ascuţit încununat de o firidă vârfuită în semn de 
cruce, care adăpostea chipul cioplit al Sfintei Genoveva 
torcând din fuior. Deşi anii şi-au presărat zgura peste 
gingaşa lucrătură a uşii şi a firidei, grijulia veghe pe care le- 
o închinau slugile casei, îngăduia trecătorilor să 
desluşească fiece amănunt. Astfel, uşorul cu subţirii lui 
stâlpi îngrămădiţi unul într-altul, îşi păstrase culoarea-i 
cenuşie închisă şi lucea, de parcă era dat cu lac. 

De o parte şi de alta a uşii, la parter, se aflau câte două 
ferestre la fel ca toate celelalte ale casei. Chenarul de 
piatră albă încheiat sub pervaz cu o scoică bogat înflorită, 
se arcuia într-o dublă arcadă tăiată la mijloc de braţul 
vertical al crucii ce împărțea geamul în patru ochiuri 
inegale, căci braţul orizontal, întretăind pe cel vertical la o 
înălţime chibzuită în aşa fel ca să înfăţişeze o cruce, cele 
două ochiuri de jos erau aproape de două ori cât cele de 
sus, rotunjite în arcuri. Brâul de deasupra avea la rându-i 
drept podoabă trei şiruri de cărămizi, alternând cam la câte 
un deget fiecare, pentru a înscrie un ornament de model 
grec. Vitraliul, croit din mici romburi, era încadrat în 
extrem de subţirele rame de fer vopsite cu roşu. 

Zidurile de cărămizi tencuite cu mortar alb, erau ferecate 
pe alocuri şi în unghiuri, cu lanţuri de piatră. Primul cat 
avea cinci ferestre; al doilea n-avea decât trei, iar podul 
primea lumina printr-o uriaşă floare cu cinci petale, tivită 
cu gresie şi împlântată în mijlocul frontonului triunghiular, 
ca roza din portalul unei catedrale. Pe creasta acoperişului 
se vântura în chip de morişcă o furcă cu fuiorul de in. Cele 
două laturi ale uriaşului triunghi alcătuit de coama 
acoperişului urcau în scări până la tavanul primului cat de 
unde apele ploilor şiroiau de o parte şi de alta prin guri de 
balaur. La intrare, o lespede de gresie închipuia o treaptă. 
În sfârşit, ca ultimă rămăşiţă a străvechilor datini, de-a 
stânga şi de-a dreapta uşii, între cele două ferestre, se ivea 


în caldarâmul uliţei câte o podişcă de lemn strunită în 
chingi de fier, prin care coborai la beciuri. 

De când dura clădirea, această faţadă era grijită temeinic 
de două ori pe an. Dacă însă între timp vreun firicel de 
tencuială se desprindea cumva dintre cărămizi, găuricea 
era astupată pe loc. Ferestre, pervazuri, lespezi, totul se 
afla mai lustruit aici decât marmura cea mai scumpă la 
Paris. Faţa casei nu dădea, precum se vede. NICI UN semn 
de decădere. Cu tot coloritul sur al cărămizilor vechi, era 
păstrată tot atât de grijuliu ca un tablou antic sau ca un 
bătrân ceaslov, din cele deosebit de dragi unui amator şi 
hărăzite să supravieţuiască în veci nevătămate, dacă sub 
obrocul atmosferei noastre n-ar cădea prada 
necruţătoarelor miasme ce ne ameninţă deopotrivă şi pe 
noi. 

Cerul noros, aerul jilav al Flandrei, cât şi umbrele prea 
îngustei uliţe, răpeau prea ades acestei aşezări luciul dat de 
pedanta-i curăţenie care de altfel îngheţa privirea şi o 
întrista. Un poet ar fi vrut poate firicele de iarbă prin 
ochiurile firidei sau urme de muşchi printre săpăturile de 
gresie, ar fi dorit ca şirurile de cărămizi să se fi măcinat 
uşor, iar sub bolta ferestrelor o rândunică să-şi fi pitit cuibul 
printre triplele căsuțe roşii care le împodobeau. De aceea 
stricta perfecţiune, aerul prea dichisit al acestei faţade pe 
jumătate tocită de atâta lustruială, îi imprimau o demnitate 
atât de rece şi o atât de decentă respectabilitate, în cât ar fi 
gonit fără îndoială pe romanticul aciuat peste drum, să se 
strămute repede şi degrabă aiurea. 

Când vreun oaspe trăgea de şnurul împletit al soneriei de 
metal atârnat de-a lungul uşorului de la intrare, iar slujnica 
ieşea să-i deschidă canatul cu micul grătar al ochilor de 
iscodire la mijloc, canatul scăpa smuls din mână de propria- 
i greutate şi se izbea răsunând până în inima clădirii, pe sub 
bolțile unui uriaş gang pietruit, cu un vaier grav şi prelung 
ca şi când uşa ar fi fost de bronz. Gangul, cu zidurile care 
imitau marmura, pururi răcoros şi presărat cu un strat de 


nisip mărunt, ducea într-o largă curte pătrată, pardosită cu 
mari lespezi în patru unghiuri, lustruite, de culoarea 
muşchiului. Pe mâna stângă se înşirau încăperea pentru 
rufărie, bucătăriile şi odăile slugilor; pe dreapta, magazia 
de lemne, cea de cărbuni şi dependinţele, toate cu pereţi, 
cu geamuri şi uşi ornamentate, păstrate în cea mai strictă 
curăţenie. Lumina cernută între cele patru ziduri cărămizii 
vărgate cu alb, se răsfira în palpitări şi tonuri trandafirii ce 
urzeau pe chipurile zugrăvite şi peste cele mai mici 
amănunte, o tainică vrajă şi fantastice năluciri. 

O a doua aşezare, asemuindu-se întru totul cu cea de la 
stradă şi botezată în Flandra „Locuinţa din dos”, se înălța în 
fundul acestei curţi neslujind decât membrilor casei. Jos, 
întâia încăpere primea lumina prin patru ferestre dintre 
care două dădeau înspre curte, iar celelalte două într-o 
grădină ce se întindea cât ţinea casa. Două uşi cu geamuri, 
aşezate faţă-n faţă, duceau una în grădină, cealaltă în curte 
şi cătau spre intrarea din stradă în aşa chip încât, chiar de 
la primii paşi, un străin putea să îmbrăţişeze cu privirea 
întreaga locuinţă, desluşind până şi frunzişul ce îmbrăca 
zidul din fund al grădinii. Clădirea din faţă, menită să 
primească oaspeţii la zile mari, cuprinzând la catul de sus 
iatacurile pentru musafiri, adăpostea neîndoielnic lucruri 
de artă şi uriaşe avuţii agonisite; dar în ochii celor din 
neamul Claes ca şi pentru ascuţita pricepere a unui 
cunoscător, nimic nu întrecea comorile ce împodobeau 
această încăpere unde, vreme de două veacuri, se scursese 
viaţa de familie. 

Strămoşul răpus întru cauza libertăţii oraşului Gând, 
meşterul despre care ne-am face o prea puţintică părere 
dacă istoricul ar nesocoti să adauge că mai era şi un om la 
aproape patruzeci de mii mărci de argint, agonisite din 
țesutul pânzelor de corăbii pentru atotputernica marină 
venețiană, acest Claes, deci, legase prieteşug cu vestitul 
cioplitor în lemn, Van Huysium din Bruges. Nu odată 
artistul veni la căuşul meşteşugarului. Drept care, cu puţin 


înainte de răzvrătirea cetăţii Gând, Van Huysium8, ca unul 
ce între timp se înstărise, ciopli într-ascuns pentru prietenul 
său un şir de tăblii din lemn de abanos masiv, înfăţişând 
isprăvile mai memorabile din viaţa lui Artevelde9, faimosul 
fabricant de bere uns pentru scurt timp rege al Flandrelor. 
Acest şir de şaizeci de tăblii număra cam una mie patru 
sute figuri principale şi trecea drept cea mai desăvârşită 
lucrare a artistului. Căpitanul însărcinat cu paza 
burghezilor răzvrătiți pe care Carol-Quintul hotărâse să-i 
spânzure în ziua descinderii sale în urbea natală, 
propusese, zice-se, lui Van Claes, să-l facă scăpat în 
schimbul operei lui Van Huysium; dar ţesătorul o şi 
trimisese în Franţa. Acest salon, în întregime căptuşit cu 
cele şaizeci de tăblii, pe care, din evlavie pentru umbra 
mucenicului, Van Huysium venise în persoană să le 
încadreze în rama de lemn vopsit azuriu, cu fire de poleială 
prin el, este aşadar lucrarea cea mai cuprinzătoare a 
acestui maestru, din care cele mai mic: fragmente se 
plătesc astăzi aproape cu greutatea lor în aur. 

Deasupra căminului, Van Claes, zugrăvit de Tiţian în toga-i 
de preşedinte al tribunalului „des Parchons”10 părea că-şi 
mai diriguie încă urmaşii ce slăveau în el pe eroul neamului. 
Căminul, cu pragul foarte înalt, zidit, mai întâi în piatră, iar 
în veacul trecut reconstruit din marmură albă, sprijinea o 
străveche pendulă şi două sfeşnice cu câte cinci braţe 
răsucite, de prost gust, dar din argint masiv. Cele patru 
ferestre erau împodobite cu grele perdele de damasc roşu 
cu flori negre, căptuşite cu mătase albă, iar jilţurile, tapiţate 
cu aceeaşi țesătură. Fusese reînnoite sub Ludovic al XIV- 
lea. Pardoseala, vădit modernă, era alcătuită din late tăblii 
de lemn alb tivite cu şipci de stejar. Tavanul, întocmit din 
mai multe şi întortocheate căsuțe în” mijlocul cărora se iţea 
câte o mască cioplită de Van Huysium, fusese cruțat şi mai 
păstra tonurile sumbre ale stejarului de Olanda. Din cele 
patru unghere ale acestui salon se înălţau coloane 
trunchiate ce susțineau sfeşnice la fel cu acelea de pe 


cămin; o masă rotundă ocupa mijlocul încăperii. De-a lungul 
pereţilor se înşirau simetric măsuţe de joc. Pe două console 
aurite, cu tăbliile de marmură albă, se aflau, în momentul 
când începe această povestire, două globuri de sticlă pline 
cu apă, în care înotau pe un strat de nisip şi de scoici, 
peştişorii roşii, aurii şi argintii. 

Această încăpere era în acelaşi timp strălucitoare şi 
posomorâtă. Tavanul absorbea în chip firesc lumina, dar 
fără s-o răsfrângă. Dacă dinspre grădină soarele izbucnea 
sclipind jucăuş în sculpturile abanosului, în schimb prin 
ferestrele dinspre curte mijea o rază puţintică, abia făcând 
să pâlpâie dârele de aur de pe pereţii din faţă. Astfel acest 
salon, atât de impunător pe o zi însorită, mocnea îndeobşte 
sub o lumină lâncedă cu acele melancolice tonuri ruginii pe 
care soarele le revarsă toamna pe coama pădurilor. 

De prisos să urmăm a zugrăvi casa Claes în alte unghere, 
unde de bună seamă se vor petrece multe dintre peripeţiile 
povestirii de faţă; e de-ajuns, pentru moment, a-i fi cunoscut 
orânduirile de căpetenie. 

În anul 1812, prin ultimele zile ale lunii august, într-o 
duminică după vecernie, o femeie sta în jilţul ei din faţa 
ferestrei. Razele soarelui cădeau oblic asupra casei, o tăiau 
pieziş, străbăteau salonul, se mistuiau în stranii reflexe pe 
tabliile de lemn ce căptuşeau pereţii dinspre curte, 
învăluind femeia în zona purpurie proiectată de perdeaua 
de damasc ce cobora în falduri de-a lungul ferestrei. Un 
pictor, chiar mediocru, dacă ar fi zugrăvit-o în acel moment, 
ar fi izbutit fără îndoială o operă rară, având înainte-i un 
chip atât de răvăşit de durere şi de melancolie. Poziţia 
corpului şi a picioarelor vădeau înfăţişarea abătută a unei 
făpturi ce-şi pierde conştiinţa fiinţei trupeşti în încordarea 
forţelor absorbite de o idee fixă; îi urmărea mi firile în viitor, 
cum adesea priveşti de pe malul mării o rază de soare ce 
străpunge norii şi înscrie la orizont o dâră luminoasă. 
Mâinile femeii, respinse de braţele jilţului, atârnau în afară; 
iar capul, ca o prea grea povară, era rezemat pe spătar. O 


rochie foarte simplă de percal alb nu îngăduia ochiului să-i 
ghicească proporţiile, iar bustul îi era ascuns sub cutele 
unei eşarfe încrucişate pe piept şi înnodate cu o voită 
neglijenţă. Chiar dacă lumina n-ar fi scos în relief faţa, pe 
care femeia dorea parcă dinadins s-o arate mai cu plăcere 
decât tot restul făpturii sale, ar fi fost peste putinţă să nu-ţi 
pironească luarea-aminte; expresia care ar fi zguduit şi pe 
cel mai jucăuş prunc era de-o încremenită şi rece stupoare, 
în pofida celor câteva lacrimi fierbinţi. Nimic mai 
înspăimântător decât a fi martorul unei adânci dureri ce nu 
se revarsă decât în arare intervale, dar care pe acest obraz 
rămânea ca o lavă pietrificată în jurul unui vulcan. S-ar fi 
zis o mamă în ceasul morţii, silită să-şi părăsească copiii 
într-o prăpastie de mizerie, fără a le putea lăsa în urmă-i 
nici o ocrotire omenească. 

Fizionomia acestei doamne, în vârstă cam de vreo 
patruzeci de ani, dar care atunci era mai puţin departe de a 
fi frumoasă decât fusese vreodată în tinereţe, nu arăta 
niciuna dintre trăsăturile femeii flamande. Bogatele-i plete 
se revărsau în negre inele pe umeri şi de-a lungul obrajilor. 
Fruntea, foarte bombată, cu tâmple înguste, era ca de 
ceară, dar sub bolta ei scăpărau doi ochi negri aruncând 
văpăi. Faţa întru totul spaniolă, smeadă şi pala, devastată 
de vărsat, reţinea privirea prin desăvârşirea ovalului de-un 
contur care, în ciuda trăsăturilor alterate, păstra o 
perfecţiune de o impunătoare eleganţă ce apărea deplin de 
câte ori încordarea sufletului îi restituia puritatea iniţială. 
Trăsătura care dădea deosebită distincţie acestui chip 
energic, era nasul adus ca un plisc de vultur şi care, prea 
bombat spre mijloc, părea rău construit înlăuntru, dovedind 
însă o negrăită fineţe; peretele nărilor era atât de străveziu, 
încât se împurpura în bătaia luminii, Cu toate că buzele 
cărnoase şi mărunt încreţite, dezvăluiau trufia unei înalte 
obârşii, ele erau pătrunse de o bunătate firească şi radiau 
buna-cuviinţă. Fireşte se putea tăgădui frumuseţea acestui 
chip în acelaşi timp viguros şi feminin; dar poruncea 


atenţie. Scundă, cocoşată, şi şchioapă, această femeie îşi 
prelungise cu atât mai mult fecioria, cu cât cei din juru-i se 
încăpăţânau s-o socotească săracă cu duhul; şi totuşi, se 
găsiră o seamă de bărbaţi adânc răscoliţi de pasionata 
ardoare înscrisă pe faţa ei, de tainicele semne ale unui 
nesecat izvor de duioşie, şi care s-au lăsat cuceriţi de un 
farmec anevoie de împăcat cu atâtea infirmităţi. Aducea 
mult cu strămoşul ei, ducele de Casa-Real, grande de 
Spania, în acea clipă, vraja, care odinioară subjugase atât 
de despotic sufletele îndrăgite de poezie, se revărsa pe 
chipul său mai năvalnic ca în orice alt ceas din viaţa-i 
trecută şi se cheltuia, ca să spunem aşa, în gol, vestind o 
magică voinţă, biruitoare peste oameni, dar neputincioasă 
în faţa destinelor. Când ochii ei părăseau bocalul unde 
privea peştişorii fără să-i vadă, atunci îi înălța cu o 
deznădăjduită tresăltare, ca şi cum ar fi invocat cerul. 
Zbuciumul său părea dintre acelea ce nu se pot încredința 
decât lui Dumnezeu. Tăcerea era tulburată doar de greieri 
şi cei câţiva cosaşi ce ţârâiau în grădiniţa de unde se ridica 
o arşiţă de cuptor, şi de zvonul înăbuşit al argintăriei, al 
farfuriilor şi al scaunelor mişcate în încăperea vecină de un 
fecior care punea masa pentru cină. 

În acel moment, îndurerata doamnă aţinti urechea şi păru 
a se reculege; scoase batista, îşi şterse lacrimile, încercă să 
zâmbească şi-şi birui atât de stă până zbuciumul săpat în 
trăsături, încât oricine ar fi crezut-o cuprinsă de acea 
indiferenţă în care ne afundă o viaţă scutită de griji. Fie 
pentru că obişnuinţa de a vieţui între acei pereţi unde o 
alungau infirmităţile, îi îngăduise să recunoască unele 
tainice semne de nepătruns pentru alţii şi pe care fiinţele în 
prada marilor pasiuni le caută cu înfrigurare, fie pentru că 
natura răscumpărase atâtea neajunsuri trupeşti dându-i 
simţuri mai ascuţite decât făpturilor în aparenţă mai 
armonios croite, femeia aceasta desluşise pasul unui bărbat 
în coridorul de deasupra bucătăriilor şi încăperilor pentru 
servitori, prin care aripa din faţă comunica cu cartierul din 


dos. Sunetul paşilor creştea din ce în ce mai lămurit. Şi 
deîndată, chiar fără a fi avut puterea cu care o făptură 
pasionată cum era dânsa ştia să desființeze spaţiul pentru a 
se contopi cu celălalt eu al său, chiar un străin ar fi auzit 
totuşi lesne pasul bărbatului coborând scara din coridor în 
salon. La sunetul acelui pas, fiinţa cea mai neatentă ar fi 
tresăltat răscolită de gânduri, căci era peste putinţă ca 
cineva să rămână rece, ascultându-l. Un mers grăbit ori 
sacadat sperie. Când un om sare şi strigă „foc!”, picioarele-i 
glăsuiesc tot atât de tare ca şi vocea. Dacă aşa este, apoi 
nici un mers potolit nu pricinuieşte emoţii mai puţin 
puternice. Grava încetineală, pasul târât al acelui bărbat, ar 
fi scos fără îndoială din fire pe oamenii lipsiţi de judecată; 
dar un observator sau firile nervoase ar fi încetat aproape 
un simţământ de groază ascultând mersul cadenţat al 
acelor picioare din care viaţa parcă era absentă şi care 
făceau să trosnească podelele ca şi cum două greutăţi de 
fer izbeau sacadat. Oricine ar fi recunoscut pasul nehotărât 
şi greoi al unui moşneag sau maiestosul mers al unui 
gânditor ce târăşte lumi după el. 

După ce cobori ultima treaptă, proptindu-şi picioarele pe 
lespezi cu o mişcare şovăielnică, bărbatul zăbovi o clipă în 
spaţiul mare unde sfârşea gangul ce ducea la odăile slugilor 
şi de unde se putea intra şi în salon, printr-o uşă ascunsă în 
tăbliile de lemn, la fel cu cea paralelă care dădea în 
sufragerie. În acea clipă, un fior uşor, asemeni celui 
pricinuit de o scânteie electrică, scutură femeia întinsă în 
jilţ; dar totodată cel mai îmbietor surâs îi înflori pe buze, şi 
faţa-i, înviorată de aşteptarea unei plăceri, străluci ca a 
unei prea frumoase madone italiene; într-o clipă găsi tăria 
să-şi înăbuşe teroarea în străfundul sufletului; apoi întoarse 
capul spre tăbliile din ungherul sălii unde avea să se 
deschidă uşa care fu în adevăr împinsă cu atâta violenţă, 
încât sărmana creatură păru că a primit ea direct comoţia. 

Balthazar Claes se ivi deodată, făcu câţiva paşi fără a se 
uita la femeie, sau, dacă o privi, nu o văzu, şi rămase pironit 


în mijlocul salonului, sprijinindu-şi în palma dreaptă capul 
uşor înclinat. Ucigătoarea suferinţă cu care această femeie 
nu se putea obişnui, deşi era aproape plinea ei zilnică, îi 
încleştă inima, îi stinse surâsul pe buze, îi încruntă fruntea 
brună între sprincene, spre acea cută ce sapă încordarea 
simţămintelor covârşitoare; ochii i se împânziră de lacrimi, 
dar le şterse de îndată, privind la Balthazar. 

Cu neputinţă ar fi fost pentru oricine să nu se simtă adânc 
impresionat de acest şef al familiei Claes. Tânăr, trebuia să 
fi semănat desigur cu slăvitul mucenic ce ameninţase pe 
Carol-Quintul cu reînscăunarea lui Artevelde; acum însă, 
părea un om trecut de şaizeci de ani, măcar că nu avea mai 
mult de cincizeci, iar îmbătrânirea-i pretimpurie ştersese 
nobila asemuire. Deşi înalt de statură, mergea adus de 
spate, fie ca îndeletnicirile îl siliseră să stea aplecat, fie că 
şira spinării se încovoiase sub povara capului. Avea umerii 
laţi şi pieptul bine legat. Dar restul trupului era firav, deşi 
nervos; şi această disproporţie într-o croială altădată vădit 
armonioasă, intriga mintea, oare ar fi încercat să explice 
asemenea fantastică arătare prin cine ştie ce ciudăţenie a 
traiului. Stufoasa-i chică bălană neţesălată, îi cădea pe 
umeri după moda germană, dar într-o dezordine ce se 
îmbina cu toată strania-i înfăţişare. Fruntea lată prezenta 
de altfel protuberantele în care Gall11 a statornicit sferele 
poetice. Ochii, de un albastru clar şi cald, aveau ascuţita 
agerime ce se întâlneşte la marii cercetători ai ştiinţelor 
oculte. Nasul, cândva desigur fără cusur, se alungise, iar 
nările păreau că se umflă treptat printr-o involuntară 
încordare a muşchilor olfactivi. Umerii obrajilor păroşi, 
ieşeau mult în afară şi făceau faţa-i veştedă încă mai suptă; 
gura, plină de graţie, era ghemuită între nas şi o bărbie 
scurtă, întoarsă brusc în sus. Linia feţei era mai mult lungă 
decât ovală; astfel, sistemul ştiinţific ce atribuie fiecărui 
chip omenesc o asemuire cu faţa unui animal, şi-ar fi găsit o 
dovadă mai mult în figura lui Balthazar Claes care părea că 
aduce cu capul unui cal. Pielea îi era lipită de oase, uscată 


parcă fără istov de o sacră văpaie; iar în clipele, când 
cerceta spaţiul, ca pentru a-şi urmări împlinirea 
speranţelor, s-ar fi zis că aruncă pe nări flacăra ce-i devora 
fiinţa. Pasiunile adânci ce frământă pe oamenii mari erau 
înscrise pe acest chip palid, brăzdat de cute, pe fruntea 
şănţuită ca a unui bătrân rege răpus de griji, dar mai 
presus în ochii scânteietori a căror arşiţă era parcă 
deopotrivă hrănită şi de castitatea ce-o dă tirania gândirii, 
cât şi de lăuntrica văpaie a unei vaste inteligenţe. Ochii, 
adânc cufundaţi în găvane, păreau adumbriţi doar de 
vegheri şi de îndârjite lupte ale unei speranţe mereu 
înşelată, mereu renăscută. 

Aprigul fanatism pe care-l insuflă arta sau ştiinţa sa mai 
trăda încă în acest om şi printr-o stranie şi permanentă 
distracţie, a cărei mărturie o vedea în portul şi apucăturile 
pe aceeaşi măsură cu magnifica monstruozitate a 
fizionomiei. Mâinile mari şi păroase erau nespălate, unghiile 
îndoliate. Încălţările ori erau nevăcsuite, ori clămpăneau. 
Dintre toţi ai casei, stăpânul era singurul ce-şi permitea 
ciudata libertate de a umbla murdar. Soioşii lui pantaloni de 
şiac negru, jiletca dezbumbată, cravata înnodată strâmb, 
surtucul verzui în veci hăbucit, întregeau un bizar amestec 
de mici şi de mari semne ce-ar fi trădat la oricine altul 
mizeria viciului, care însă la Balthazar Claes întruchipau 
dezordinea geniului. Prea deseori viciul şi geniul produc 
efecte asemănătoare ce înşală pe omul de rând. Geniul nu 
este oare un neînfrânat exces ce devoră timpul, banii, 
trupul, şi care duce la spital mai grabnic chiar decât 
josnicele pasiuni? Oamenii arată chiar mai mult respect 
pentru viciu decât pentru geniu, căci geniului îi refuză orice 
credit. Beneficiile de pe urma tăinuitelor munci ale 
savantului par atât de îndepărtate, încât societatea se teme 
a-l lua în serios cât timp e în viaţă; socoate mai nimerit să se 
achite faţă de el neiertându-i nici sărăcia nici nenorocirile. 

Cu toată necurmata-i uitare de prezent, dacă Balthazar 
Claes îşi părăsea cumva misterioasele contemplaţii, dacă 


vreun dulce imbold social îi înviora faţa gânditoare, dacă 
ochii ficşi îşi părăseau cumva recea sclipire pentru a oglindi 
un simţământ, în sfârşit dacă privea în jur revenind la viaţa 
de aievea, greu i-ar fi fost oricui să nu aducă un involuntar 
prinos seducătoarei frumuseți a acelei figuri, cât şi 
spiritului plin de farmec care se zugrăvea în ea. Astfel, 
fiecine, văzându-l atunci, regreta că acest om nu mai 
aparţinea lumii, rostindu-şi: „Frumos trebuie să mai fi fost 
în tinereţe!” Grosolană greşeală! Niciodată Balthazar Claes 
nu fusese mai poetic de cum era în acea clipă. Lavater12 ar 
fi râvnit desigur să studieze această figură mărturisind 
răbdare, lealitate flamandă, candidă moralitate, în care 
totul era larg şi mare, în care pasiunea părea calmă, fiindcă 
era adâncă. Moravurile acestui om nu puteau fi decât 
curate, cuvântul său nu putea fi decât sacru, prietenia lui 
decât statornică, devotamentul său decât desăvârşit; dar 
voinţa ce pune aceste însuşiri în slujba patriei, a omenirii 
sau a familiei, se îndreptase din păcate aiurea. Acest 
cetăţean care avea datoria să vegheze la fericirea unui 
cămin, să chivernisească o avere, să-şi îndrume copiii spre 
un frumos viitor, trăia în afara îndatoririlor şi afecţiunilor 
sale, în tovărăşia unui alt duh familiar. În ochii unui preot ar 
fi părut binecuvântat cu harul dumnezeiesc, un artist l-ar fi 
slăvit ca pe un mare maestru, un entuziast l-ar fi luat drept 
un iluminat al Bisericii swedenborgiene1 3. 

În momentul acela, straiele lui ponosite, sălbatice, rufoase, 
contrastau ciudat cu graţioasa îngrijire a femeii ce-l admira 
cu atâta zbucium. Fiinţele diforme, inteligente, sau cu un 
suflet ales, pun în găteala lor un gust deosebit. Ele ori se 
îmbracă simplu, simțind că farmecul lor e numai lăuntric, 
ori ştiu să-şi ascundă dizgraţia proporţiilor sub o anume 
eleganţă ce incintă ochiul şi absoarbe cugetul. Nu numai că 
fiinţa aceasta avea un suflet mărinimos, dar îl mai şi iubea 
pe Balthazar Claes cu acel instinct al femeii care-o apropie 
de suavităţile angelice. Crescută în sânul uneia din cele mai 
vestite familii din Belgia, ea tot ar fi dobândit gustul chiar 


dacă nu l-ar fi avut din născare; iluminată însă şi de dorinţa 
de a plăcea neîncetat bărbatului drag, ştia să se îmbrace cu 
o minunată artă fără ca eleganța ei să distoneze cu cele 
două metehne fizice. Corsajul ei nu izbea de altfel decât 
prin umeri, din care unul era simţitor mai mare decât 
celălalt. Ea cercetă prin fereastră curtea interioară, apoi 
grădina, ca pentru a se încredința că e singură cu 
Balthazar, şi-i spuse apoi cu un dulce murmur, aruncându-i 
una dintre acele supuse priviri ce caracterizează pe 
flamande, căci de multă vreme iubirea alungase dintre ei 
trufia blazonului spaniol: 

— Balthazar, eşti oare atât de ocupat? lată a treizeci şi 
treia duminică, de când nu mai vii nici la liturghie, nici la 
vecernie. 

Claes nu răspunse; soţia plecă fruntea, împreună mâinile 
şi aşteptă; ştia că tăcerea aceasta nu însemna nici dispreţ 
nici nepăsare, ci numai tiranice preocupări. Balthazar era 
una dintre acele făpturi oare păstrează până târziu în 
adâncul sufletului gingăşia lor tinerească; s-ar fi socotit 
ucigaş, rostind cel mai nevinovat gând jignitor faţă de o 
femeie copleşită de simţământul nefericirii sale trupeşti. El 
singur poate, dintre bărbaţi, ştia că o vorbă, o privire, pot 
şterge ani de fericire, şi că sunt cu atât mai neîndurătoare 
cu cât se izbesc mai cumplit de o neclintită blândeţe; căci 
firea noastră ne împinge a suferi mai amar de o disonanţă 
în clipele fericite, decât a ne bucura gustând o plăcere în 
plină nenorocire. 

Peste câteva clipe, Balthazar păru că se trezeşte, privi 
împrejur şi întrebă: 

— Vecernie? Ah! Copiii sunt la vecernie? 

Făcu câţiva paşi ca să arunce ochii în grădina unde de 
pretutindeni se înălţau superbe lalele; dar se poticni de 
îndată ca şi cum s-ar fi izbit de un zid şi îngăimă: 

— Mai la urmă, de ce nu s-ar combina într-un timp 
anumit? 


— Oare înnebuneşte? se cutremură femeia înfiorată de 
groază. 

Dar ca să înţelegem tâlcul scenei provocate de această 
situaţie, e neapărată nevoie să aruncăm o privire în viaţa de 
până atunci a lui Balthazar Claes şi a nepoatei ducelui de 
Casa-Real. 

II. 

POVESTEA UNEI CĂSNICII FLAMANDE. 

Prin anul 1783, domnul Balthazar Claes Molina de Nurho, 
pe atunci în vârstă de douăzeci şi doi de ani, putea trece 
drept ceea ce numim noi în Franţa un bărbat frumos. 
Venise să-şi desăvârşească educaţia la Paris unde căpătă 
deprinderi alese în societatea doamnei d'Egmont, contelui 
de Horn, principelui d'Arenberg, ambasadorului Spaniei, a 
lui Helvetius14, a francezilor băştinaşi din Belgia sau a 
altora veniţi din acea ţară şi pe care obârşia sau averea îi 
aşezase printre marii seniori ce dădeau tonul pe acea 
vreme. Tânărul Claes îşi găsi acolo rude şi prieteni care-l 
lansară în lumea mare, în momentul când acea lume mare 
avea să se prăbuşească; dar ca cei mai mulţi dintre tineri, 
fu mai ademenit la început de glorie şi de ştiinţă, decât de 
deşertăciuni. Frecventa deci mult savanții şi cu osebire pe 
Lavoisier15 care, pe atunci, atrăgea obşteasca luare-aminte 
mai vârtos prin imensa-i avere de fermier general, decât 
prin descoperirile-i în chimie; în vreme ce mai apoi, marele 
chimist avea să-l facă uitat pe micul fermier general, 
Balthazar se pasionă pentru ştiinţa cultivată de Lavoisier, 
devenind cel mai înflăcărat discipol al său; dar era tânăr, 
chipeş cum fusese Helvetius, şi femeile din Paris îl învăţară 
în scurtă vreme a nu mai distila decât spiritul şi dragostea. 
Deşi îmbrăţişase învăţătura cu înfocare, iar Lavoisier îi 
acordase unele elogii, îşi părăsi maestrul ca să asculte pe 
maestrele gustului, în preajma cărora tinerii îşi însuşeau 
ultimele lecţii din codul manierelor elegante, deprinzând 
obiceiurile înaltei societăţi care, în Europa, alcătuieşte una 
şi aceeaşi familie. Ameţitorul vis al succesului nu ţinu mult; 


după ce sorbi aerul Parisului. Balthazar plecă ostenit de-o 
viaţă deşartă ce nu se împăca nici cu sufletu-i arzător, nici 
cu inima-i iubitoare. Viaţa de cămin, atât de dulce, de 
liniştită, ce-i răsărea în minte numai la auzul numelui de 
Flandra, îi păru mai potrivită cu firea şi cu tainicele-i 
chemări ale inimii. Poleiala nici unui salon parizian nu-i 
adumbrise melodiile salonului brun ori ale micuţei grădini 
unde copilăria lui se scursese atât de ferice. Trebuie să fie 
cineva şi fără cămin şi fără patrie, pentru a se înrădăcina la 
Paris. Parisul este oraşul cosmopolitului sau al oamenilor ce 
s-au cununat cu lumea pe care-o strâng neogoit la piept cu 
braţul ştiinţei, al artei sau al puterii. 

Copilul Flandrei reveni la Douai precum porumbelul lui La 
Fontaine la cuibul său, plânse de bucurie regăsindu-şi 
urbea chiar în ziua sărbătoririi lui Gayant. Gayant, această 
superstiţioasă fericire a întregului oraş, acest triumf al 
amintirilor flamande, data cam din timpul emigrării familiei 
sale la Douai. 

Moartea tatălui şi a mamei lăsă casa Claes pustie şi-l 
copleşi câtăva vreme. După ce prima-i durere se alină, simţi 
nevoia să se însoare, pentru a încununa fericita existentă 
despre care-i vorbiseră toate religiile; voi să urmeze făgaşul 
străvechiului cămin, mergând, ca şi strămoşii lui, să-şi caute 
o soţie fie la Gând, fie la Bruges sau la Anvers; dar, niciuna 
dintre tinerele întâlnite acolo nu-i fu pe plac. Avea, fără 
îndoială, idei particulare despre căsătorie, căci fu învinuit 
încă de tânăr de a nu păşi pe calea bătută. Într-o zi, auzi 
vorbindu-se la una dintre rubedeniile sale, la Gând, despre 
o domnişoară din Bruxelles care a devenit obiectul unor 
discuţii destul de aprinse. Unii găseau că frumuseţea 
domnişoarei de 'Tlemninck era umbrită de infirmităţile sale; 
alţii o vedeau desăvârşită cu toate cusururile. Bătrânul văr 
al lui Balthazar Claes declară oaspeţilor de faţă, că 
frumoasă ori ba, avea un suflet pentru care el ar lua-o de 
nevastă dacă ar fi de însurat; şi povesti cum ea renunţase la 
moştenirea părinţilor, pentru a înlesni fratelui mai mic o 


căsătorie demnă de numele său, preferând astfel fericirea 
acestui frate propriei sale fericiri şi jertfindu-i întreaga 
viaţă. Nu era de crezut că domnişoara de Temninck avea să 
se mărite bătrână şi fără avere, când, tânără moştenitoare, 
nu i se prezenta nici o partidă. La câteva zile după aceasta, 
Balthazar Claes era pe urmele domnişoarei de 'Temninck, 
pe atunci în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, şi de care se 
îndrăgostise nebuneşte. Josephine de Temninck se crezu 
obiectul unui capriciu şi refuză să-l ia în serios pe domnul 
Claes; dar pasiunea este atât de comunicativă şi, într-o 
biată fată schiloadă şi şchioapă, o iubire inspirată unui 
bărbat tânăr şi bine făcut, stârneşte atât de ameţitoare 
ispite, încât primi să se lase curtată. 

N-ar trebui oare un întreg ceaslov pentru a zugrăvi cum 
se cuvine dragostea unei tinere supuse cu umilinţă opiniei 
ce-o proclamă slută, în vreme ce ea simte lăuntric 
năvalnicul farmec ce naşte din simţămintele curate? Sunt 
sălbatice gelozii la priveliştea fericirii, sunt crunte dorinţe 
de răzbunare împotriva rivalei ce fură o privire, sunt în 
sfârşit emoţii, spaime necunoscute celor mai multe dintre 
femei, şi care ar pierde puterea lor fiind doar numai 
schiţate. Îndoiala, atât de dramatică în iubire, ar fi cheia 
acestei analize, prin esenţă minuțioasă, în care unele 
suflete şi-ar găsi poezia pierdută, dar nu şi uitată, a celor 
dintâi fiori: acele sublime exaltări în străfundul inimii şi pe 
care fata nu le trădează, niciodată; acea teamă de a nu fi 
înţeles şi nemărginitele bucurii de a fi fost înţeles; acele 
şovăieli ale sufletului ce se zăvorăşte şi acele magnetice 
raze ce dau ochilor nuanţe nesfârşite; acele gânduri 
sinucigaşe trezite de o singură vorbă şi risipite de o 
mlădiere a glasului tot atât de intensă ca şi simţământul a 
cărei tainică statornicie o dezvăluie; acele sfielnice priviri 
ce ascund spăimoase îndrăzneli; fulgerătoarele dorinţe de a 
vorbi şi de a făptui, înfrânate de însăşi violenţa lor; acea 
intimă elocinţă ce se grăieşte prin rostiri lipsite de duh, dar 
spuse cu o voce înfrigurată; misterioasele efecte ale 


primitivei pudori lăuntrice şi acelei dumnezeieşti discreţii 
care face pe oricine darnic într-ascuns şi dă o negrăită 
mireasmă jertfelor tăinuite; într-un cuvânt, toate 
frumuseţile primăverii amorului şi slăbiciunile 
atotputerniciei lui. 

Domnişoara Josephine de Temninck se arătă cochetă din 
mărinimie. Simţământul aparentelor sale imperfecţiuni o 
făcu tot atât de anevoie de mulţumit ca şi pe cea mai 
frumoasă fiinţă. Teama de a displace cândva îi deştepta 
mândria, îi spulbera încrederea, dându-i tăria să păstreze 
în tainiţa inimii acele nemaisimţite fericiri cu care celorlalte 
femei le place a se făli în purtări, făurindu-şi din ele o 
trufaşă podoabă. Cu cât dragostea o împingea mai aprins 
spre Balthazar, cu atât îndrăznea mai puţin să-şi dezvăluie 
simţămintele. Gestul, privirea, răspunsul şi întrebarea, 
care, la o femeie frumoasă, sunt măguliri pentru un bărbat, 
nu deveneau oare la ea umilitoare speculaţii? O femele 
frumoasă poate în voia cea bună să se arate aşa cum este, 
lumea îi trece cu vederea o nerozie sau o stângăcie; pe 
când o singură ochire îngheaţă expresia cea mai minunată 
pe buzele unei slute, îi stânjeneşte privirea, îi sporeşte 
stângăcia gesturilor, îi stinghereşte ţinuta. Nu ştie oare că 
numai ei (dintre toate) nu-i sunt îngăduite greşelile, că 
oricine îi refuză darul de a le îndrepta şi, că de altminteri, 
nimeni nu-i dă acest prilej? Cerinţa de a fi în orice moment 
desăvârşită nu-i întunecă oare facultăţile, nu le paralizează 
funcțiunea lor? O atare femeie nu poate vieţui decât într-o 
atmosferă de îngerească îngăduinţă. Dar unde-s inimile din 
care îngăduinţa să se reverse neîntinată de o amară şi 
jignitoare milă? 

Gândurile acestea cu care o obişnuise necruţătoarea 
politeţe a lumii, ca şi acele atenţii care, mai neîndurătoare 
decât batjocurile, înveninează nenorocirile punând degetul 
pe rană, o chinuiră pe domnişoara de lemninck, 
pricinuindu-i o necurmată stânjenire ce-i alungă în adâncul 
fiinţei cele mai dulci simţiri şi-i îngheţa atitudinea, vorba, 


privirea. Era îndrăgostită pe furiş, nu cuteza a fi elocventă 
sau frumoasă decât în singurătate. Nefericită în plină zi, ar 
fi fost încântătoare dacă i s-ar fi îngăduit să nu trăiască 
decât noaptea. Deseori, pentru a pune la încercare această 
iubire şi cu riscul de a o pierde, dispreţuia găteala ce-i 
putea salva în parte cusururile. Ochii ei de spaniolă fascinau 
când îşi dădea seama că Balthazar o găsea frumoasă, fără 
să fie gătită. Cu toate acestea, neîncrederea îi întuneca 
rarele clipe în care se-încumeta să se lase pradă iubirii. Ea 
îşi puse în curând întrebarea dacă nu cumva Claes se 
gândea s-o ia de soţie numai ca să aibă acasă o roabă, dacă 
nu ascundea cumva metehne ce-l sileau să se mulţumească 
cu o biată slută. Aceste neogoite temeri dădeau uneori un 
preţ de nespus ceasurilor când credea în veşnicia, în 
sinceritatea unei iubiri ce trebuia s-o răzbune împotriva 
lumii întregi. Provoca delicate discuţii ponegrindu-şi 
urâţenia, ca să pătrundă până în ascunzişul conştiinţei 
iubitului, smulgea atunci lui Balthazar adevăruri puţin 
măgulitoare; dar îi plăcea încurcătura în care-l punea, 
împingându-l să declare că o femeie este iubită, înainte de 
toate, pentru sufletul ei ales şi pentru acel devotament ce 
face fiecare zi din viaţă atât de egal fericită, încât după ani 
de căsnicie, cea mai fermecătoare femeie de pe pământ 
este, pentru un soţ, aidoma celei mai slute. După ce înşira 
tot ce se afla adevăr în paradoxurile care urmăreau să 
scadă preţul frumuseţii, deodată Balthazar îşi dădea seama 
de nepoliteţea acelor observaţii şi-i dezvăluia toată 
bunătatea inimii în gingăşia tranziţiilor prin care ştia să 
dovedească domnişoarei de Temninck că, pentru el, ea era 
desăvârşită. Devotamentul, care la o femeie înseamnă poate 
cea mai înaltă culme a iubirii, nu lipsi acestei fete, căci ea 
nu nădăjduia să fie veşnic iubită; dar întrezărirea unei lupte 
în care simţământul trebuia să biruie frumseţea o ademeni; 
apoi ea găsi mărinimie în a se dărui fără a crede în 
dragoste; în sfârşit fericirea, oricât de vremelnică ar fi fost, 
trebuia de! a sine plătită prea scump pentru ca să mai 


pregete a o gusta. Aceste şovăieli, zvârcolirile acestea, 
învăluind pe-o astfel de superioară făptură în farmecul şi în 
neprevăzutul pasiunii, trezeau în Balthazar o iubire 
aproape cavalerească. 

Nunta avu loc la începutul anului 1795. Cei doi soţi se 
întoarseră la Douai ca să petreacă primele zile ale căsniciei 
în patriarhalul sălaş al Claeşilor, ale cărui comori fură 
sporite de domnişoara de Temninck, ce aduse cu ea câteva 
frumoase tablouri de Murillo şi de Velasquez, diamantele 
mamei sale şi magnificele daruri trimise de fratele ei, 
devenit duce de Casa-Real. 

Puţine femei fură mai fericite ca doamna Claes. Fericirea 
dăinui cincisprezece ani, fără nici cel mai palid nor; şi, 
asemeni unei orbitoare lumini se strecură până în cele mai 
neînsemnate amănunte ale vieţii. Cei mai mulţi dintre soţi 
au firi sucite ce dau loc la necurmate disonanţe; ei golesc în 
acest chip căminul de armonie, frumosul ideal al căsniciei; 
căci majoritatea soţilor sunt roşi de micimi, iar 
meschinăriile dau naştere la dezbinări. Unul va fi cinstit şi 
muncitor, dar aspru şi ursuz, altul va fi mărinimos, dar 
catâr; acesta îşi va iubi nevasta, dar va avea o voinţă 
şovăielnică; cestălalt, mâncat de ambiţie, se va achita de 
simţăminte ca de o datorie; dacă satisface vanităţile 
bogăției, în schimb alungă voioşia de toate zilele; în sfârşit, 
bărbaţii de la mijlocul societăţii sunt prin esenţă incompleţi, 
fără a li se putea aduce la drept vorbind vreo vină. Oamenii 
de spirit sunt tot atât de schimbători ca şi barometrele; 
singur geniul este cu adevărat bun. Ca atare, fericirea se 
află la cele două extremităţi ale scării morale. Nătărăul bun 
la suflet sau omul de geniu sunt singurii în stare, unul prin 
slăbiciune, celălalt prin forţă, de acea egalitate de caracter, 
de acea constantă blândeţe în care se topesc asprimile 
vieţii. La unul, e nepăsare şi pasivitate; la celălalt, 
îngăduinţă şi continuitatea sublimei gândiri, al cărei 
interpret este şi care trebuie să fie aceeaşi în vorbă cât şi în 
faptă. Şi unul şi celălalt sunt deopotrivă de simpli şi de 


naivi; numai că la primul găsim vidul, la al doilea, 
profunzimea. De aceea femeile care ştiu ce vor sunt gata să 
ia un nătărău în lipsa unui om mare. 

Balthazar îşi vădi deci înainte de toate superioritatea în 
cele mai mărunte lucruri ale vieţii. Îi plăcu să vadă în 
iubirea conjugală o operă măreaţă şi, ca oamenii luminaţi la 
minte care nu suferă nimic ce nu-i desăvârşit, ţinu să-i 
descopere toate frumuseţile. Cugetu-i împrospătă neîncetat 
calmul fericirii, nobilu-i caracter pecetluia atenţiile sale cu 
semnul graţiei. Întru aceea, deşi împărtăşea principiile 
filosofice ale veacului al XVIII-lea16, adăposti sub propriu-i 
acoperiş, până în 1801, un preot catolic, cu toate 
primejdiile la care-l expuneau legile revoluţionare, numai ca 
să nu contrarieze fanatismul spaniol pentru biserica 
romană, pe care soţia-i îl supsese odată cu laptele matern; 
mai târziu, când cultul fu restabilit în Franţa, îşi însoţi 
nevasta la liturghie în fiece duminică. Niciodată dragostea 
lui nu părăsi formele pasiunii. Niciodată nu-şi arătă faţă de 
ai săi acea forţă proteguitoare ce place atât de mult soțiilor, 
căci, pentru a lui, aceasta ar fi însemnat ceva asemenea 
milei. În sfârşit, întru cea mai dibace măgulire, o trata ca pe 
egala sa lăsând să-i scape unele amabile toane pe care 
bărbatul şi le îngăduie faţă de o femeie frumoasă ca pentru 
a-i înfrunta superioritatea. Buzele i-au fost întotdeauna 
înflorite de surâsul fericirii, iar graiul plin neîncetat de 
blândeţe, O iubi pe Josephine a lui pentru ea şi pentru el, cu 
acea înflăcărare ce înseamnă un necurmat prinos adus 
însuşirilor şi frumuseţilor unei femei. Fidelitatea, care la 
soţi e adesea doar efectul unui principiu social, al unei 
religii sau al unui calcul, la el părea involuntară şi nu se 
arăta fără dulcile alintări ale primăverii amorului. 

Datoria era singura dintre obligaţiile căsniciei ce rămase 
necunoscută acestor doi soţi deopotrivă de iubitori, căci 
Balthazar Claes găsi în domnişoara de Temninck o 
constantă şi deplină realizare a speranţelor lui. Astfel, 
inima-i fu întotdeauna potolită fără istovire şi omul 


întotdeauna fericit. Nu numai că sângele spaniol nu se 
dezminţea în urmaşa ducilor de Casa-Real, făcându-i un 
instinct din acea ştiinţă ce se pricepe să împrospăteze 
plăcerea la infinit; dar se mai vădi în ea şi acel devotament 
fără hotare care e geniul tuturor femeilor, după cum graţia 
îi este toată frumuseţea. Iubirea ei era un fanatism orb ce la 
un singur semn al capului, ar fi făcut-o să alerge bucuroasă 
la moarte. Delicateţea lui Balthazar exaltase în ea cele mai 
generoase avânturi ale femeii, trezindu-i năvalnicul imbold 
de a da mai mult decât primea. Acest schimb mutual al unei 
fericiri dăruite din belşug când de unul, când de celălalt 
dintre soţi, punea în chip vădit principiul vieţii sale dincolo 
de această fericire, răspândind o dragoste sporită 
necontenit prin vorbele, prin privirile şi prin faptele ei. Şi la 
unul şi la celălalt, recunoştinţa fecunda şi primenea viaţa 
lăuntrică; tot astfel după cum certitudinea de a fi totul unul 
pentru celălalt îndepărta micimile, înnobilând cele mai 
umile amănunte ale existenţei. 

Pentru aceea, soţia cocoşată pe care soţul o vede dreaptă, 
femeia şchioapă pe care un bărbat nu o vrea altfel, ori 
femeia vârstnică ce arată tânără, nu sunt oare cele mai 
fericite femei? Iubirea pământească n-ar putea atinge culmi 
mai înalte. Gloria femeii nu este oare de a se face adorată 
prin ceea ce pare la ea micşorare? A uita că o şchioapă nu 
merge drept e fascinația unei clipe; dar a o iubi fiindcă 
şchioapătă înseamnă a-i îndumnezei defectul. Poate n-ar fi 
rău să se înscrie în Evanghelia femeilor această maximă: 
Fericite cele sărace cu trupul, că a acelora este împărăţia 
iubirii! 

Fără îndoială, frumuseţea va fi fiind o nefericire pentru o 
femeie, căci această vremelnică floare ţine prea mult loc în 
simţământul ce-l trezeşte; or, cine nu o iubeşte oare ca şi 
cum ar lua în căsătorie o bogată moştenitoare? Dar iubirea 
pe care o simte sau pe care o provoacă o femeie 
dezmoştenită de fragilele avantaje ce fac să alerge fiii lui 
Adam este dragostea cea adevărată; pasiunea pe drept 


misterioasă, o pătimaşă îmbrăţişare a sufletelor, un 
simţământ pentru care ziua dezamăgirii nu soseşte 
niciodată. Această femeie are graţii neştiute de acea lume, 
de ai cărei ochi se fereşte, este frumoasă la timp potrivit şi 
culege prea mulţi lauri făcându-şi uitate imperfecţiunile, 
pentru a nu reuşi întotdeauna să şi le ascundă. De aceea şi 
cele mai vestite iubiri din istorie au fost aproape 
întotdeauna inspirate de femei cărora omul de rând le-ar fi 
găsit defecte. Cleopatra, Jeana de Napoli, Diane de Poitiers, 
domnişoara de La Vallicre, doamna de Pompadour17, în 
sfârţit cele mai multe dintre femeile a căror frumuseţe ne 
este citată ca desăvârşită, şi-au văzut dragostea pierind în 
chip nefericit. Această părelnică ciudăţenie trebuie să-şi 
aibă o pricină. Poate că bărbatul trăieşte mai mult prin 
sentiment decât prin plăcere, poate că farmecul exclusiv 
trupesc al unei femei frumoase este mărginit, pe când 
farmecul lăuntric al unei femei de o frumuseţe mediocră e 
infinit. Nu e oare acesta tâlcul iţelor pe care sunt brodate 
cele O mie şi una de nopţi? Slută, soţia lui Henric al VIII- 
lea18 ar fi înfruntat securea şi ar fi biruit nestatornicia 
stăpânului. 

Printr-o ciudăţenie destul de explicabilă la o fată de 
obârşie spaniolă, doamna Claes era ignorantă. Ştia să 
citească şi să scrie; însă până la vârsta de douăzeci de ani, 
când părinţii o scoseseră de la mănăstire, nu citise decât 
cărţi religioase. Păşind în lume, fu însetată mai întâi de 
plăcerile lumeşti şi nu învăţă decât deşartele ştiinţe ale 
gătelilor; dar se simţi atât de adânc umilită de ignoranţa sa, 
încât nu cuteza să se amestece în nici o conversaţie; pentru 
care fapt trecu drept săracă cu duhul. Totuşi, această 
educaţie mistică avusese rezultatul să lase simţămintelor 
toată forţa lor şi să nu-i altereze întru nimic firea. Proastă şi 
slută în ochii lumii ca orice fată cu zestre, deveni spirituală 
şi frumoasă pentru soţ. Balthazar încercă, ce-i drept, în 
primii ani de căsnicie, să dea soţiei sale cunoştinţele de care 
avea nevoie pentru a face faţă în lume; dar se vede că era 


prea târziu: ea nu avea decât memoria inimii. Josephine nu 
uita nimic din ceea ce-i spunea Claes relativ la ei amândoi; 
îşi amintea cele mai mărunte împrejurări din viaţa-i fericită, 
nu-şi mai aducea aminte însă a doua zi de lecţia din ajun. 
Această ignoranță ar fi pricinuit adâncă discordie între alţi 
soţi; însă doamna Claes avea o atât de naivă înţelegere a 
pasiunii, îşi iubea cu atâta evlavie bărbatul, cu atâta 
sfinţenie, şi dorinţa de a-şi păstra fericirea o făcea atât de 
iscusită, încât se comporta întotdeauna în aşa fel pentru a 
părea că-l înţelege, lăsând prea arareori să sosească 
momentul când ignoranţa ar fi sărit în ochi. De altminteri, 
când două făpturi se iubesc îndeajuns pentru ca fiece zi să 
fie pentru ei mereu cea dintâi a pasiunii lor, se află în 
această fecundă fericire fenomene ce schimbă toate 
condiţiile vieţii. Nu e oare atunci, întocmai ca o copilărie 
nepăsătoare la tot ce nu-i râset, nu-i bucurie, plăcere? Apoi, 
când viaţa e activă, când arde puternic, bărbatul lasă 
flacăra în voie fără a cugeta la ea sau a o discuta, fără a 
măsura mijloacele, nici ţinta. De altfel, niciodată vreo fiică a 
Evei nu şi-a înţeles mai bine ca doamna Claes meseria de 
soţie. Ea dovedi acea supunere a flamandei, ce face căminul 
atât de îmbietor şi căreia mândria de spaniolă îi dădu o şi 
mai nobilă savoare. Era impunătoare, ştia să comande 
respectul dintr-o singură privire în care izbucnea 
simţământul valorii şi al înaltei sale obârşii, în schimb 
înaintea lui Claes tremura; şi, cu timpul sfârşise prin a-l 
aşeza atât de sus şi de aproape de Dumnezeu, închinându-i 
toate actele vieţii şi cele mai mărunte gânduri, încât 
dragostea ei căpătase în cele din urmă a nuanţă de smerită 
teamă ce-o ascuţea şi mai mult. Adoptă cu orgoliu toate 
obiceiurile burgheziei flamande şi-şi puse tot amorul 
propriu în străduinţa de a face viaţa casnică îmbelşugat 
ferice, păstrând cele mai neînsemnate amănunte ale casei 
în strămoşeasca lor curăţenie, neposedând decât lucruri de 
o absolută valoare, oferind pe masă numai bucatele cele 


mai alese şi orânduind totul în juru-i în armonie cu viaţa 
inimii. 

Avură doi băieţi şi două fete. Cea mai mare, cu numele de 
Marguerite, se născuse în 1796. Mezinul era un băieţel în 
vârstă de trei ani, botezat Jean-Balthazar. Dragostea de 
mamă fu la doamna Claes aproape egală cu iubirea-i pentru 
soţ. De aceea se şi petrecu în sufletul ei, şi mai cu seamă în 
ultimele zile ale vieţii sale, o aprigă luptă între aceste două 
simţăminte în deopotrivă de covârşitoare şi dintre care unul 
devenise, oarecum, vrăjmaşul celuilalt. Lacrimile şi groaza 
întipărite pe chipul său, în momentul când începe 
povestirea dramei domestice ce mocnea în acel paşnic 
sălaş, avea adevărata pricină teama de a-şi fi jertfit copiii, 
soţului. 

În 1805, fratele doamnei Claes se săvârşi din viaţă fără a 
lăsa urmaşi. Legea spaniolă se împotrivea ca sora să 
moştenească domeniile ce ţineau de titlurile blazonului; 
însă, prin dispoziţiile sale testamentare, ducele îi lăsă 
şaizeci de mii de ducaţil9 pe care moştenitorii spiţei 
colaterale nu i-au revendicat. Deşi simţământul ce-o lega de 
Balthazar Claes era de aşa natură încât niciodată vreun 
gând interesat nu l-ar fi pângărit, Josephine simţi un fel de 
mulţumire găsindu-se în posesia unei averi egale cu a 
bărbatului, şi fu fericită puţind, la rândul său, să-i ofere şi 
ea ceva, după ce primise cu atâta nobleţe totul de la el. 
Întâmplarea făcu deci ca această căsătorie, pe care oamenii 
calculaţi o socoteau drept o sminteală, să fie excelentă sub 
raportul bănesc. 

Folosirea acestei sume fu destul de anevoie de hotărât. 
Casa Claes era atât de îmbelşugat înzestrată cu mobile, cu 
tablouri, cu lucruri de artă şi de preţ, încât părea peste 
putinţă a i se mai adăuga obiecte demne de cele ce se aflau 
în ea. Pasiunea acestei familii o înţesase de comori. O 
generaţie umblase în căutarea de tablouri rare; pe urmă, 
din nevoia de a întregi colecţia începută, gustul pentru 
pictură se moşteni din tată în fiu. Cele o sută de tablouri ce 


împodobeau gangul prin care se ajungea din cartierul din 
dos la încăperile de recepţie de la primul cat al aripii la 
stradă, precum şi vreo alte cincizeci aşezate în saloanele de 
primire la zile mari, ceruseră trei veacuri de răbdătoare 
cercetări. Erau celebre pânze de Rubens, de Ruvsdael, de 
Van Dyck, de Terburg, de Gerard Dow, de Teniers, de 
Mieris, de Paul Potter, Wouwermans, Rembrandt, Hobbema, 
Cranach şi Holbein20. Tablourile italiene şi franceze se 
aflau în număr mai mic, dar toate autentice şi dintre cele 
mai de frunte. O altă generaţie avusese fantezia serviciilor 
de porțelan japonez ori chinezesc. Cutare Claes se 
pasionase pentru mobile, altul pentru argintărie; în sfârşit, 
fiecare avusese mania lui, pasiunea lui una dintre 
trăsăturile cele mai izbitoare ale firii flamande. Tatăl lui 
Balthazar, ultima rămăşiţă a prea vestitei societăţi 
olandeze, lăsase una dintre cele mai bogate colecţii de 
lalele ce s-au cunoscut vreodată. 

În afara acestor avuţii moştenite ce însemnau un uriaş 
capital şi care îmbrăcau nespus de măreț acest bătrân 
lăcaş, simplu pe din afară ca o scoică, dar ca o scoică ce pe 
dinlăuntru e sidefie şi împodobita cu cele mai bogate culori, 
Balthazar Claes mai avea o casă de ţară în câmpia Orchies. 
Departe de a-şi întemeia, ca francezii, cheltuielile pe 
venituri, el urmase vechea datină olandeză de a nu mânca 
din ele decât un sfert; şi o mie două sute de ducați pe an îl 
puneau pe acelaşi picior de trai cu cei mai avuţi localnici din 
oraş. Publicarea codului civil îndreptăţi această cuminţenie. 
Orânduind împărţirea egală a bunurilor, Titlul despre 
succesiuni trebuia să lase pe fiecare copil aproape sărac şi 
să împrăştie într-o bună zi bogăţiile străvechiului muzeu 
Claes. Balthazar, în înţelegere cu doamna Claes, plasă 
averea soţiei aşa ca să dea fiecăruia dintre copii o poziţie 
asemănătoare cu a tatălui. Casa Claes persistă aşadar în 
modestia traiului şi cumpără nişte păduri devastate pe 
alocuri de iureşul ultimelor războaie, dar care, bine 
îngrijite, trebuiau să capete, în zece ani, o enormă valoare. 


Înalta societate din Douai, pe care o frecventa domnul 
Claes, ştiuse atât de bine să preţuiască frumosul caracter şi 
însuşirile soţiei sale, încât, printr-un soi de tacită înţelegere, 
o scutise de îndatoririle la care oamenii din provincie ţin 
atât de mult. În anotimpul de iarna pe care ea-l petrecea în 
oraş, ieşea arareori în lume, dar lumea venea la ea. Primea 
în fiecare miercuri şi dădea trei ospeţe pe lună. Oricine 
băgase de seamă că ea se simţea mai în largul său la dânsa 
acasă, unde o reţineau de altminteri pasiunea pentru soţ şi 
grijile pe care le reclama educaţia copiilor. 

Astfel fu, până în 1809, comportarea acestor soţi, la care 
nu învederă niciuna dintre obişnuitele prejudecăţi. Viaţa 
acestor două făpturi, urzită tainic din dragoste şi voie bună, 
era pe dinafară aidoma cu oricare alta. Pasiunea lui 
Balthazar Claes pentru soţia sa, pe care dânsa ştia atât de 
bine s-o ţie neadormită, părea, după cum spunea el însuşi, 
că-i îndestulează toată perseverenţa înnăscută întru 
cultivarea fericirii, la fel de prețioasă ca pasiunea pentru 
cultura lalelelor către care înclina încă din copilărie şi îl 
scutise de a mai avea şi o manie a lui, aşa cum avuseseră 
câte una şi toţi strămoşii, pe rând. 

La sfârşitul acelui an, cugetul şi apucăturile lui Balthazar 
suferiră unele funeste alterări, care începură atât de firesc, 
încât la început doamna Claes nu găsi cu cale să-l descoase 
asupra pricinilor. Într-una dintre seri, soţul se culcă într-o 
stare de nelinişte pe care ea găsi de a sa datorie să n-o 
tulbure. Delicateţea-i de femeie, cum şi obişnuita-i 
supunere o îndemnaseră întotdeauna să aştepte 
spovedaniile lui Balthazar, a cărui încredere în ea îi era 
chezăşuită de o atât de adevărată iubire, încât nu-i dădea 
nici un prilej de gelozie. Deşi încredinţată că ar dobândi un 
răspuns când şi-ar fi îngăduit o întrebare iscoditoare, 
păstrase întotdeauna, încă de la întâiile impresii din viaţă, 
teama unui refuz. De altminteri, răul lăuntric al soţului 
trecu prin felurite prefaceri şi nu ajunse decât treptat la 
această năprasnică furie ce-i nărui fericirea căsniciei. 


Oricât de absorbit fu Balthazar, rămase totuşi, vreme de 
câteva luni, vorbăreţ, drăgăstos, şi schimbarea caracterului 
nu se vădea atunci decât prin desele sale distracţii. Doamna 
Claes nădăjdui multă vreme să afle de la el însuşi secretul 
acelor lucrări; nu voia poate să-l dezvăluie decât în 
momentul când toate aveau să dea rezultate utile, căci sunt 
o seamă de oameni stăpâniţi de o mândrie ce-i împinge să-şi 
ascundă luptele şi să nu se înfăţişeze decât victorioşi. În 
ziua biruinţei, fericirea căminului trebuia deci să reînvie cu 
atât mai luminoasă, cu cât Balthazar îşi dădea seama de 
această lacună în viaţa-i sentimentală, pe care inima lui 
avea de bună seamă s-o dezaprobe. Josephine îşi cunoştea 
îndeajuns bărbatul pentru a şti că el nu şi-ar ierta să fi făcut 
pe Pepita sa mai puţin fericită timp de atâtea luni. Rămânea 
deci tăcută, simțind un soi de bucurie a suferi prin el, 
pentru el; căci pasiunea-i avea o nuanţă din acea evlavie 
spaniolă ce nu desparte niciodată credinţa de iubire şi nu 
înţelege, cu nici un chip, sentimentul fără suferinţă. Aştepta 
o reîntoarcere a dragostei, spunându-şi în fiece seară: „Va 
veni mâine!” şi tratându-şi fericirea ca pe un absent. 

Zămisli ultimul prunc în mijlocul acestor tăinuite 
frământări. Cruntă dezvăluire a unui viitor de dureri! În 
acea împrejurare, iubirea fu, printre distracţiile soţului, 
doar ca o distracţie mai puternică decât celelalte. Orgoliu-i 
de femeie, pentru întâia oară rănit, o îndemnă să cerceteze 
străfundul necunoscutului abis ce-o despărţea pentru 
totdeauna de Claes din primele zile. 

Din acel moment, starea lui Balthazar se înrăutăţi. Acest 
bărbat, altădată cufundat tot timpul în bucuriile căminului, 
care se hârjonea ceasuri întregi cu copiii, tăvălindu-se cu ei 
pe covorul din salon sau pe aleile grădinii, care părea că nu 
poate trăi decât sub ochii negri ai Pepitei sale, nici nu băgă 
de seamă că soţia-i aştepta un prunc, uită să mai trăiască 
printre ai săi şi se uită pe el însuşi. Cu cât doamna Claes 
amânase mai îndelung să-l iscodească asupra ocupaţiilor 
sale, cu atât apoi îndrăzni mai puţin a o face. La gândul 


acesta, sângele-i clocotea şi graiu-i pierea, în cele din urmă, 
crezu că încetase a mai plăcea soţului, şi atunci fu serios 
alarmată. Teama aceasta o sfredeli deznădăjduind-o, o 
exaltă, deveni pricina multor ceasuri melancolice şi mâhnite 
reverii. Îi dădu dreptate lui Balthazar în dauna ei, găsindu- 
se slută şi bătrână; apoi întrezări un gând mărinimos, dar 
umilitor pentru ea, în munca prin care el îşi făcea fidelitate 
negativă, şi voi să-i redea independenta lăsând să se 
aştearnă între ei unul dintre acele secrete divorţuri, fericire 
de care par a se bucura o seamă de căsnicii. Şi totuşi, 
înainte de a-şi lua rămas bun de la viaţa conjugală, se 
strădui să citească în adâncul acelei inimi, dar o găsi 
ferecată. Pe nesimţite, văzu pe Balthazar devenind 
nepăsător la tot ceea ce-i fusese. Drag, lăsându-şi în 
paragină lalelele înflorite şi nemaisinchisindu-se de copii. 
Fără îndoială, era prada vreunei patimi în afara 
simţămintelor sufleteşti, dar, care, după părerea femeilor, 
nu secătuiesc mai puţin inima, iubirea era numai aţipită şi 
nu moartă. Dacă aceasta fu o mângâiere, nefericirea nu era 
totuşi mai puţin aceeaşi. 

Continuitatea acestei crize se explică printr-o singură 
vorbă: speranţa, taina tuturor acestor situaţii conjugale. 
Când biata femeie atingea acea culme a deznădejdii ce-i da 
curajul să-şi iscodească soţul, tocmai atunci regăsea dulci 
clipe în care Balthazar îi dovedea că, dacă-l stăpâneau 
satanice gânduri, acestea-i mai îngăduiau totuşi să redevină 
uneori el însuşi. În acele momente în care cerul i se 
însenina, ea era prea însetată să-şi soarbă fericirea, pentru 
a o tulbura cu nesăbuite întrebări; mai pe urmă, când îşi 
luase cutezanţa să-l descoase pe Balthazar, în clipa chiar 
când era gata să deschidă gura, el îi scăpa dintr-odată, o 
părăsea brusc, sau se cufunda în prăpastia meditărilor, din 
care nimic nu-l putea scoate. 

În scurtă vreme, înrâurirea moralului asupra fizicului îşi 
începu ravagiile, dintru întâi abia simţite, dar uşor de 
pătruns pentru ochiul unei soţii iubitoare ce urmărea 


secreta preocupare a bărbatului în cele mai neînsemnate 
manifestări. Deseori, cu greu îşi înghiţea lacrimile văzându- 
l, după cină, afundat într-un jilţ dinaintea focului, posomorât 
şi dus pe gânduri, cu privirea ţintuită pe un panou negru, 
fără a-şi da seama de tăcerea ce domnea în juru-i. Urmărea 
cu spaimă treptatele prefaceri ce degradau acest chip pe 
care iubirea îl îndumnezeise cândva pentru ea; cu fiece zi, 
viaţa lăuntrică se retrăgea tot mai afund şi învelişul 
rămânea deşert de orice expresie. Câteodată, ochii lui 
căpătau o lucire sticloasă, ca şi cum privirea s-ar fi abătut 
din drum, cătând înăuntru. Când copiii se aflau culcaţi, 
după câteva ceasuri de tăcere şi de singurătate străbătute 
de spăimoase nelinişti, dacă sărmana Pepita îndrăznea să 
întrebe: „Dragul meu, suferi?” uneori Balthazar rămânea 
mut; sau, dacă răspundea, se dezmeticea tresărind ca un 
om buimac, smuls pe neaşteptate din somn, şi mormăia un 
nu scurt şi sugrumat ce se rostogolea greoi în inima soţiei 
înfiorate. 

Deşi voise să tăinuiască faţă de prieteni strania situaţie în 
care se găsea, ea fu nevoită, totuşi, să le-o dezvăluie. După 
obiceiul micilor oraşe, cele mai multe saloane făcuseră din 
scrânteala lui Balthazar subiectul pălăvrăgelilor, şi în unele 
cercuri se şi aflaseră o seamă de amănunte neştiute de 
doamna Claes. De aceea, cu toată tăcerea impusă de 
politeţe, câţiva prieteni arătară atât de vii îngrijorări, încât 
ea se grăbi să justifice ciudăţeniile soţului: 

— Domnul Balthazar a întreprins, explica ea, o măreaţă 
lucrare ce-l absorbea, dar a cărui reuşită trebuia să fie un 
prilej de glorie pentru familia şi patria sa. 

Această misterioasă tălmăcire era prea măgulitoare 
pentru ambiția unui oraş unde, mai mult ca în oricare altul, 
domnesc iubirea de patrie şi setea de un renume glorios, 
pentru a nu trezi în cugete o reacţie favorabilă domnului 
Claes. Presupunerile soţiei erau, până la un punct, destul de 
întemeiate. O seamă de meşteri de felurite meserii 
lucraseră îndelung în podul aripii de la stradă, unde 


Balthazar se închidea dis-de-dimineaţă. În urma unor atari 
dispariţii din ce în ce mai prelungite, cu care soţia şi slugile 
se obişnuiseră pe nesimţite, Balthazar ajunsese să petreacă 
acolo zile întregi. Dar, nemaigrăită durere! Doamna Claes 
află, datorită jignitoarelor confidenţe ale bunelor sale 
prietene, uimite de ignoranţa ei, că soţul ei nu înceta să 
cumpere de la Paris instrumente de fizică, materiale 
preţioase, cărţi, aparate, şi că se ruina, şopteau unii, 
căutând piatra filozofală21. Ea trebuia să se gândească la 
copii, adăugau prietenele, la propriul ei viitor, şi ar fi 
criminală dacă nu şi-ar desfăşura înrâurirea asupra soţului 
întorcându-l din rătăcita cale pe care o apucase. Dacă 
doamna Claes îşi regăsea impertinenţa de mare doamnă 
pentru a tăia scurt aceste neroade flecăreli, fu totuşi 
copleşită de teroare cu toată aparenta-i siguranţă, şi hotărî 
să-şi părăsească rolul de abnegaţie. Prilejui una dintre 
acele situaţii în care o soţie e pe picior de egalitate cu 
bărbatul; tremurând mai puţin în chipul acesta, cuteză să 
întrebe pe Balthazar care era pricina schimbării lui şi a 
necurmatei lui izolări. Flamandul încruntă din sprâncene şi- 
i răspunse atunci: 

— Draga mea, n-ai pricepe nimic din tot ce ţi-aş spune. 

Într-o zi, Josephine stărui să-i afle secretul, plângându-se 
cu blândeţe că nu se împărtăşea din toate gândurile celui 
cu care-şi împărtăşea viaţa. 

— Fiindcă te interesează atât de mult, lămuri Balthazar 
ţinându-şi nevasta pe genunchi şi dezmierdându-i părul 
negru, află că m-am apucat din nou de chimie, şi că sunt 
omul cel mai fericit din lume. 

Doi ani după iarna în care domnul Claes devenise chimist, 
casa lui îşi schimbase înfăţişarea. Fie că societatea fusese 
jignită de veşnica distracţie a savantului, ori poate socotise 
că-i stinghereşte, fie că ascunsele sale zbuciumări o 
făcuseră pe doamna Claes mai puţin plăcută, ea nu mai 
vedea decât pe prietenii intimi. Balthazar nu ieşea nicăieri, 
se zăvora toată ziulica în laborator, unde-şi petrecea uneori 


până şi noaptea, şi nu se arăta în sânul familiei decât la ora 
cinci. Chiar din al doilea an, încetă a-şi mai petrece vara la 
ţară, unde nevasta lui nu mai voi să locuiască singură. 
Câteodată, Balthazar pleca de acasă, hoinărea şi nu se 
întorcea decât a doua zi, lăsând pe doamna Claes o noapte 
întreagă în prada unor ucigătoare îngrijorări; după ce-l 
căuta zădarnic într-un oraş ale cărui porţi se ferecau odată 
cu lăsatul serii, după obiceiul fortăreţelor, nu putea trimite 
după el pe câmp. Sărmana femeie nu mai avea atunci nici 
măcar nădejdea amestecată cu nelinişte ce-o dă aşteptarea, 
şi se zvârcolea până a doua zi. Balthazar, care uitase ora 
când se zăvoreau porţile, sosea a doua zi dimineaţa foarte 
tacticos, fără să bănuiască chinurile la care distracţia lui 
osândea pe ai săi; şi fericirea de a-l revedea era pentru 
nevastă-sa o tot atât de primejdioasă criză precât puteau fi 
temerile sale; stătea mută, neîndrăznind să-l descoase, căci, 
la cea dintâi întrebare ce i-o puse, el răspunsese cu un aer 
surprins: 

— Ei şi, ce, nu se poate plimba omul? 

Pasiunile nu ştiu să înşele. Îngrijorările doamnei Claes 
îndreptăţiră aşadar zvonurile ce încercase sa dezmintă. 
Tinereţea sa o obişnuise să cunoască scrobita milă a lumii; 
pentru a nu o îndura din nou, se zăvori mai adânc în incinta 
sălaşului său, de unde toţi dezertară, până şi ultimii 
prieteni. 

Neorânduiala îmbrăcămintei, întotdeauna atât de 
înjositoare pentru un bărbat din lumea mare, ajunse în aşa 
hal la Balthazar, încât printre atâtea alte pricini de 
mâhnire, nu fu una dintre cele mai puţin dureroase pentru 
această femeie, învățată cu dichisita curăţenie a 
flamandelor. În Înţelegere cu Lemulquinier, valetul soţului 
său, Josephine mai înfrână un timp ruinarea zilnică a 
straielor, dar fu nevoită să se lase păgubaşă. Chiar în acea 
zi când, fără ştirea lui Balthazar, straie noi înlocuiau pe cele 
tămânjite, dihocate sau ciuruite, el le şi prefăcea în zdrenţe. 


Biata femeie, fericită timp de cincisprezece ani şi a cărei 
gelozie nu se deşteptase niciodată, se trezi pe neaşteptate a 
nu mai însemna nimic în aparenţă pentru inima în care 
odinioară era stăpână. Spaniolă de obârşie, patima femeii 
spaniole clocoti înăuntru-i când îşi descoperi o rivală în 
ştiinţa ce-i răpea soţul; chinurile geloziei îi devorară inima 
şi-i împrospătară iubirea. Dar ce putea face împotriva 
ştiinţei? Cum să-i doboare neobosita-i forţă, tiranică şi 
mereu sporită? Cum sa ucidă o rivală invizibilă? Cum oare o 
femeie, a cărei putere e mărginită de natură, să se ia la 
luptă cu o idee ale cărei bucurii sunt fără de margini, iar 
ademenirile mereu noi? Cu ce să biruie cochetăria ideilor 
ce se primenesc, renasc mai frumoase din dificultăţi şi 
târăsc pe om atât de departe de lume, încât el îşi uită până 
şi de cele mai dragi simţăminte? 

În sfârşit, într-una dintre zile, cu toate asprele porunci pe 
care le dăduse Balthazar, nevasta voi cel puţin să nu-l 
părăsească, zăvorându-se împreună cu el în acel pod unde 
se retrăgea, să se ia la trântă cu rivala ei, asistându-şi soţul 
în lungile ceasuri pe care le închina acelei neîndurătoare 
iubite. Voi să se strecoare într-ascuns în acel misterios 
atelier de ademenire şi să dobândească dreptul de a 
rămâne pentru totdeauna. Încercă deci să împartă ca 
Lemulguinier dreptul de a pătrunde în laborator; dar ca să 
nu-l facă martor la o dojana de care se temea, aşteptă o zi 
când soţul avea să se lipsească de valet. De un timp încoace, 
studia cu o duşmănoasă nerăbdare forfotelile acestui 
servitor; nu ştia el oare tot ce ea dorea să afle, ceea ce 
bărbatul îi ascundea şi ea nu îndrăznea să-l întrebe? Îl 
găsea pe Lemulguinier mai favorizat decât ea; ea, soţia! 

Urcă deci tremurând şi aproape fericită; dar, pentru întâia 
oară în viaţă, cunoscu mânia lui Balthazar abia crăpase uşa, 
când el se şi năpusti asupra-i o înşfăcă îmbrâncind-o 
năprasnic pe scări, unde era cât pe ce să se rostogolească 
de sus până jos. 


— Slavă Domnului, ai scăpat cu viaţă! strigă Balthazar 
ridicând-o. 

O mască de sticlă se spărsese în ţăndări peste doamna 
Claes care-şi întrevăzu soţul alb ca varul, speriat: 

— Draga mea, ţi-am interzis să vii aici, urmă el, aşezându- 
se pe o treaptă a scării ca un om doborât. Sfinţii te-au 
scăpat de la moarte. Prin ce întâmplare ochii mi-erau 
aţintiţi spre uşă? Era gata-gata să pierim. 

— Aş fi fost nespus de fericită, îngăimă ea. 

— Experienţa e ratată, reluă Balthazar. Doar ţie îţi pot 
ierta durerea pe care mi-o pricinuieşte această cumplită 
dezamăgire. Aş fi reuşit poate să descompun azotul! Du-te, 
vezi-ţi de treburile tale. 

Balthazar se întoarse în laborator. 

„Aş fi reuşit poate să descompun azotul!” îngână biata 
femeie intrând la ea în cameră unde izbucni în plâns. 

Această rostire era de neînțeles pentru ea. Bărbaţii, 
obişnuiţi prin educaţia lor să conceapă totul, nu ştia cât e 
de chinuitor pentru o femeie să nu poată pricepe gândul 
fiinţei iubite. Mai îngăduitoare decât noi, aceste 
dumnezeieşti făpturi nu ne vestesc când graiul inimii lor 
rămâne neînțeles; se tem că şi-ar vădi superioritatea 
simţămintelor şi-şi ascund atunci durerile cu tot atâta 
bucurie cu cât îşi tăinuiesc neştiutele lor plăceri; dar, mai 
ambiţioase în dragoste decât suntem noi, ele vor să posede 
mai mult decât inima bărbatului, vor şi toată gândirea lui. 
Faptul că nu cunoştea o iotă din ştiinţa cu care se 
îndeletnicea soţul, deştepta în sufletul doamnei Claes o mai 
aprigă ciudă decât cea trezită de frumuseţea unei rivale. O 
luptă între două femei lasă celei care iubeşte mai mult, 
avantajul de a iubi mai bine; dar această ciudă trăda o 
neputinţă şi umilea toate simţămintele ce ne ajută să trăim. 
Josephine nu ştia! Era, pentru dânsa, o situaţie în care 
ignoranţa o înstrăina de soţ. În sfârşit, ultimul şi cel mai 
sfredelitor chin, bărbatul ei se găsea deseori între viaţă şi 
moarte, în necurmate primejdii, departe şi aproape de ea, 


fără ca ea să le împărtăşească, fără să le cunoască! Era, ca 
şi iadul, o lăuntrică temniţă, fără ieşire, fără nădejde. 
Doamna Claes dori cel puţin să cunoască atracțiile acestei 
ştiinţe, şi se aşternu să studieze într-ascuns chimia din 
cărţi. Această familie fu din acea zi ca zăvorită între zidurile 
unei mănăstiri. 

lată treptatele prefaceri ce năpăstuiră casa Claes înainte 
de a o duce la acel soi de moarte civilă de care e lovită în 
momentul când începe povestirea de faţă. 

În această vijelioasă stare de lucruri, iţele se încurcară. Ca 
toate femeile pasionate, doamna Claes era de o neasemuită 
dezinteresare. Cei ce iubesc cu adevărat, ştiu ce puţin lucru 
înseamnă banul pe lângă simţăminte şi cât de anevoie se 
îmbină cu ele. Cu toate acestea, Josephine nu află, fără o 
crâncenă încleştare de inimă, că soţul său datora trei sute 
de mii de franci, cu ipotecă pe moşiile lui. Autenticitatea 
contractelor întărea îngrijorările, zvonurile, presupunerile 
oraşului. Doamna Claes, pe drept alarmată, fu nevoită, ea 
atât de mândră, să iscodească pe notarul bărbatului ei, să-l 
facă părtaşul nemărturisitelor sale frământări sau să i le 
dea a înţelege, şi să audă în cele din urmă această 
umilitoare întrebare: 

— Cum de nu v-a spus încă nimic domnul Claes? 

Din fericire, notarul lui Balthazar îi era aproape rudă. Şi 
iată cum. Bunicul domnului Claes luase în căsătorie pe o 
domnişoară Pierquin din Douai. De când cu această 
căsătorie, Pierquinii, deşi nişte străini pentru Claegşi, îi 
socoteau pe aceştia veri. Domnul Pierquin, tânăr de 
douăzeci şi şase de ani, care tocmai moştenise funcţia 
părintelui său, era singurul om ce călca în casa Claes. 
Doamna Balthazar trăise, de mai multe luni încoace, într-o 
atât de desăvârşită singurătate, încât notarul fu silit să-i 
confirme vestea dezastrului cunoscut de întreg oraşul. O 
înştiinţa că, după toate semnele, soţul datora uluitoare 
sume casei ce-i furniza produse chimice. După ce se 
informase asupra averii şi stimei de care se bucura domnul 


Claes, această firmă îi primea toate comenzile, efectuând 
livrările fără nici o teamă, cu toată aglomerarea datoriilor. 

Doamna Claes însărcina pe Pierquin să ceară liste de 
materialele furnizate soţului. Două luni mai târziu, domnii 
Protez şi Chiffreville, fabricanți de produse chimice, 
trimiseră un pomelnic ce se urca la o sută de mii de franci. 
Doamna Claes şi cu Pierquin cercetară această factură cu o 
uimire crescândă. Dacă la multe dintre articole, arătate în 
termeni ştiinţifici sau comerciali, se uitau ca mâţa-n 
calendar, în schimb fură înspăimântați văzând trecute în 
cont bucăţi de metale, diamante de toate soiurile, însă în 
mici cantităţi. Totalul datoriei se explica lesne prin marele 
număr de articole, prin prevederile cerute de transportul 
anumitor substanţe sau de expedierea unor aparate 
preţioase, prin uluitorul preţ a o seamă de produse ce nu se 
obțineau decât cu mare greutate, sau a căror raritate le 
făcea scumpe, în sfârşit prin valoarea unor instrumente de 
fizică ori de chimie construite după indicaţiile domnului 
Claes. Notarul, în interesul vărului său, luase informaţii 
despre Protez şi Chiffreville, şi cinstea acestor fabricanți 
era o chezăşie a moralității operaţiunilor încheiate cu 
domnul Claes căruia, de altminteri, îi împărtăşeau deseori 
rezultatele obţinute de chimiştii din Paris, pentru a-i cruța 
unele cheltuieli. 

Doamna Claes îl rugă pe notar să tăinuiască faţă de 
societatea din Douai natura acestor achiziţii ce ar fi fost 
socotite drept o scrânteală; dar Pierquin îi răspunse că, 
pentru a nu scădea consideraţia de care se bucura Claes, el 
şi amânase până în ultima clipă formele notariale pe care 
importanţa sumelor împrumutate pe încredere de către 
clienţii lui le necesitase în cele din urmă. El dădu pe faţă 
întinderea rănii, declarând verişoarei că dacă nu găsea 
mijlocul de a-şi împiedica soţul să-şi cheltuiască averea atât 
de nebuneşte, în şase luni de zile, bunurile patrimoniale vor 
fi ciuruite de ipoteci care le vor depăşi valoarea... Din 
parte-i, adăuga el, mustrările făcute vărului, cu toate 


cruţările cuvenite unui om pe drept atât de respectat, nu 
avuseseră nici cea mai slabă înrâurire. Balthazar îi 
răspunsese odată pentru totdeauna, că lucra la renumele şi 
averea familiei. 

În chipul acesta, la toate zvârcolirile lăuntrice pe care 
doamna Claes le îndurase de doi ani încoace şi care, 
năpustindu-se unele peste altele, măreau obida clipei de 
faţă cu toate durerile din trecut, se adăugă o 
înspăimântătoare, o necurmată teamă ce-i prevestea un 
groaznic viitor. Femeile au unele presimţiri a căror justeţe 
ţine de miracol. De ce oare, îndeobşte, ele mai mult 
tremură decât nădăjduiesc, când e vorba de interesele 
vieţii? Pentru ce nu au încredere decât în măreţele idei ale 
viitorului religios? De ce ghicesc ele cu atâta dibăcie 
pacostele băneşti sau crizele destinelor noastre? Poate că 
simţământul ce le leagă de bărbatul iubit le face să-i 
cântărească admirabil puterile, să-i evalueze facultăţile, să-i 
cunoască gusturile, pasiunile, viciile, virtuțile; neobosita 
cercetare a acestor cauze, în a căror prezenţă se găsesc 
neîncetat, le dă fără îndoială fatala putere de a le prevedea 
efectele în toate situaţiile cu putinţă. Ceea ce văd din 
prezent le face să judece viitorul cu o dibăcie în chip firesc 
explicată prin perfecțiunea sistemului lor nervos ce le 
îngăduie să prindă cele mai gingaşe diagnostice ale 
cugetului şi ale simţirii. Totul la ele vibrează la unison cu 
marile zguduiri lăuntrice. Ele sau simt sau văd. De aceea, 
deşi despărțită de doi ani de soţ, doamna Claes presimţea 
pierderea averii sale. Ea apreciase avântul chibzuit, 
inalterabila statornicie a lui Balthazar; dacă, cu adevărat el 
se străduia să iacă aur, trebuia să arunce în creuzet, cu o 
desăvârşită nepăsare, ultima îmbucătură de pâine; dar ce 
căuta el, oare? 

Până atunci, simţământul de mamă şi dragostea de soţ, se 
contopiseră atât de deplin în inima sărmanei femei, încât 
niciodată copiii, deopotrivă de iubiţi de ea şi de soţ, nu se 
interpuseră între dânşii. Dar deodată ea fu uneori mai mult 


mamă decât soţie, deşi era mai adeseori soţie decât mamă. 
Şi totuşi, oricât de dispusă ar fi fost să-şi jertfească avutul şi 
chiar copiii pentru fericirea celui ce-o alesese, o iubise, o 
adorase şi pentru care era încă singura femeie ce exista pe 
lume, remuşcările ce-i pricinuiau răceala dragostei de 
mamă o aruncau în groaznice alternative. Astfel, ca soţie 
suferea în inima ei; ca mamă, ispăşea în copii; iar ca 
binecredincioasă, pătimea pentru toţi. Tăcea înăbuşind în 
sufletu-i aceste neîndurate furtuni. Bărbatul, singurul 
arbitru în destinul familiei, era slobod să-i hotărască soarta 
după plac, n-avea de dat socoteală decât lui Dumnezeu. De 
altminteri, putea ea oare să-i impute folosirea averii, după 
dezinteresarea de care dăduse dovadă în zece ani de 
căsnicie? Era judecătorul intenţiilor sale? Dar conştiinţa ei, 
de acord cu simţământul şi cu legile, şi spunea că părinţii 
erau depozitarii averii şi că nu aveau dreptul să alieneze 
fericirea materială a copiilor. Pentru a nu rezolva aceste 
spinoase probleme, prefera să închidă ochii, aidoma cu acei 
oameni ce refuză a vedea prăpastia în al cărei afund ştiu 
bine că se vor prăbuşi. De şase luni încoace, soţul nu-i mai 
dăduse bani pentru cheltuiala casei. Ea îşi vânduse într- 
ascuns la Paris scumpele giuvaere de diamante pe care 
fratele i le dăruise de ziua nunţii şi strânse în casă baierele 
pungii, A concediat guvernanta copiilor şi chiar dădaca lui 
Jean. Odinioară, luxul trăsurilor era cu desăvârşire 
necunoscut de burghezia pe cât de umilă în moravuri, pe 
atât de mândră în simţăminte; nimic nu fusese aşadar pe 
vremuri prevăzut în casa Claes pentru această invenţie 
modernă. Balthazar se văzuse nevoit să-şi aibă grajdul şi 
şopronul într-o clădire din faţa casei; îndeletnicirile sale de 
acum nu-i mai îngăduiau însă să supravegheze această 
latură a gospodăriei care priveşte în întregime pe bărbaţi; 
Doamna Claes desfiinţă deci cheltuiala echipajelor şi a 
slugilor pe care izolarea lor o făcea inutilă şi pentru toate 
aceste binecuvântate motive, nici nu-şi mai bătu capul să-şi 
vopsească reformele cu pretexte. Până în prezent, faptele îi 


dezminţiseră vorbele, şi tăcerea era de aici încolo calea cea 
mai cuminte. Schimbarea felului de trai al Claeşilor nu 
putea fi îndreptăţită într-o tară, unde ca în Olanda, cine 
cheltuieşte tot ce are trece drept smintit. Însă, cum fiica 
mai mare, Marguerite, avea să împlinească şaisprezece ani, 
Josephine păru că vrea să-i găsească o partidă frumoasă, 
croindu-i un drum în lumea mare aşa cum se cuvenea unei 
fiice din spiţele Molina, Van Ostrom 'Temninck şi Casa-Real. 
Cu câteva zile înainte de aceea în cursul căreia începe 
această povestire, banii de pe diamante se spulberaseră. 
Chiar în acea zi, la orele trei, ducându-şi copiii la vecernie, 
doamna Claes întâlnise pe Pierquin, care tocmai venea s-o 
vadă şi care o însoţi până la biserica Saint-Pierre, vorbindu- 
i în şoaptă despre situaţia ei. 

— Verişoară, începu el, n-aş putea decât trădând prietenia 
ce mă leagă de familia dumneavoastră, să vă ascund 
primejdia în care vă aflaţi şi să nu vă rog a vă sfătui cu 
soţul. Cine, dacă nu dumneavoastră, l-ar putea opri pe 
marginea prăpastiei spre care mergeţi? Arenzile de pe 
moşiile ipotecate sunt departe de a putea acoperi dobânzile 
la împrumuturi; aşa sunt lucrurile, vă găsiţi astăzi fără nici 
un venit. Dacă aţi tăia pădurile ce le aveţi, ar însemna să vă 
uzaţi singura şansă de salvare ce vă rămâne pentru viitor. 
Văru-meu Balthazar este, în clipa de faţă, debitorul sumei 
de treizeci de mii de franci la casa Protez şi Chiffreville; cu 
ce-o să-i plătiţi? din ce veţi trăi? şi unde o s-ajungeţi dacă 
Claes continuă să comande reactivi, sticlării, pile Volta şi 
alte parascovenii? Toată averea dumneavoastră, în afară de 
casă şi mobilier, s-a irosit pe gaz şi cărbune. Când a fost 
vorba, alaltăieri, să i se pună ipotecă pe casă, ştiţi care a 
fost răspunsul lui Claes? „Drace!” Iată, după trei ani de zile, 
primul semn de cuminţenie pe care l-a dat. 

Doamna Claes strânse cu obidă braţul lui Pierquin şi, 
înălţând ochii la cer, şopti: 

— Păstrează-ne secretul! 


Deşi evlavioasă, nefericita femeie, doborâtă de trăsnetul 
acestui adevăr, nu se putu ruga, rămase pe scaun între 
copii, deschise cartea de rugăciuni şi nu întoarse o filă; se 
adâncise într-o contemplaţie tot atât de absorbantă ca şi 
meditaţiile soţului. Onoarea spaniolă, cinstea flamandă, 
răsunau în sufletul ei cu un glas la fel de puternic cu cel al 
orgii. Copiii ei erau ruinaţi! Între dânşii şi onoarea 
părintelui lor, nu trebuia să şovăie. Necesitatea unei 
apropiate lupte între ea şi soţ o înspăimânta; el era, în ochii 
săi, aşa de mare, de impunător, că numai gândul mâniei lui 
o agita tot atâta cât ideea maiestăţii divine. De bună seamă, 
va trebui să iasă din acea neclintită supunere în care se 
păstrase cu sfinţenie ca soţie. Interesul copiilor o va sili să 
contrarieze în pornirile sale pe omul din care-şi făurise un 
idol. N-ar fi oare adeseori cuminte să-l readucă la probleme 
pozitive, când el ar pluti în înaltele sfere ale ştiinţei, să-l 
smulgă dintr-un viitor voios pentru a-l arunca în ceea ce 
materialitatea dezvăluie mai hâd artiştilor şi oamenilor 
mari? Pentru ea, Balthazar Claes era un uriaş al ştiinţei, un 
om plin de glorie; nu putea s-o fi dat uitării decât pentru 
cele mai bogate speranţe; apoi avea atâta judecată, îl auzise 
vorbind cu atâta duh despre tot felul de chestiuni, încât era 
sincer fără îndoială când afirma că lucrează pentru gloria şi 
averea familiei. Dragostea acestui om pentru soţia şi copiii 
lui nu era numai imensă, ea era fără de hotar. Acele 
simţăminte n-au putut să piară, ele crescuseră, desigur, 
arătându-se sub altă formă. Ea, atât de nobilă, atât de 
generoasă şi de sfielnică, avea să vânture fără istov la 
urechea acestui mare om cuvântul bani şi zornăitul 
arginţilor, să-i dezgolească rănile mizeriei, să-i sfâşie auzul 
cu vaietele deznădejdii, când el era furat de melodioasele 
glasuri file gloriei! Poate că toate acestea vor ştirbi 
dragostea lui Balthazar pentru ea! Dacă n-ar fi avut copii, 
ar fi îmbrăţişat cu bărbăţie şi cu plăcere noul destin ce-i 
croia soţul. Femeile crescute în belşug simt în scurta vreme 
golul ce se ascunde în dosul desfătărilor materiale şi, când 


inima, mai mult ostenită decât veştedă, le-a făcut să 
găsească fericirea într-un statornic schimb de adevărate 
simţăminte, ele nu mai dau îndărăt în faţa unei existenţe 
mediocre, dacă această existenţă e pe placul fiinţei de care 
se ştiu iubite. Gândurile, plăcerile lor, sunt supuse 
capriciilor. Acestei vieţi, în afara propriei lor vieţi; pentru 
ele, singurul viitor de temut este de a o pierde. 

În acel moment, deci, copiii o despărţeau pe Pepita de 
adevărata-i viaţă, în aceeaşi măsură în care ştiinţa îl 
înstrăinase pe Balthazar de ea; de aceea, când se întoarse 
de la vecernie şi se prăbuşi în jilţ, spuse copiilor să plece, 
cerându-le cea mai desăvârşită linişte; apoi trimise vorbă 
soţului că doreşte să-l vadă; însă, deşi Lemulquinier, 
bătrânul valet, se strădui să-l scoată cu sila din laborator, 
Balthazar nu se clinti. Doamna Claes avu deci răgaz să 
reflecteze. Şi ea, la rându-i, rămase visătoare, uitând de 
oră, de timp, de zi. Gândul că datora treizeci de mii de 
franci fără a-i putea plăti, redeşteptă trecutele dureri, 
înlănţuindu-le cu cele prezente şi viitoare. Acest noian de 
interese, de idei, de simţiri, o găsi prea slabă, plânsul o 
podidi. 

Când îl zări pe Balthazar intrând, cu chipul parcă şi mai 
înfricoşător, mai îngândurat, mai nălucit de cum fusese 
vreodată, când el nu-i răspunse, dânsa rămase mai întâi 
fascinată de căutătura lui fixă, pierdută şi goală, de 
mistuitoarele idei ce distila acea frunte pleşuvă. Sub 
trăsnetul acestei impresii, îşi dori moartea. Când auzi acea 
voce nepăsătoare îngăimând o dorinţă ştiinţifică în clipa 
când inima ei sângera, curajul îi reveni; hotări să lupte cu 
acea spăimoasă putere ce răpise copiilor un părinte, 
căminului o avere, tuturor fericirea. Cu toate acestea ea nu- 
şi putu înfrâna nepotolitul tremur ce-o scutura, căci în 
întreaga-i viaţă, nu întâmpinase încă o scenă atât de 
solemnă. 

E] se întoarse maşinal şi tuşi; dar, fără a lua seama la soţie, 
se duse să scuipe într-una dintre cutioarele pătrate înşirate 


ici şi colo de-a lungul tăbliilor de lemn, ca în toate sălaşurile 
din Olanda şi din Belgia. Acel om, care nu se sinchisea de 
nimeni, n-ar fi uitat în ruptul capului scuipătoarele, atât îi 
era de înrădăcinat acest obicei. Pentru biata Josephine, 
incapabilă să priceapă asemenea ciudăţenie, necurmata 
grijă a soţului pentru mobilier însemna întotdeauna o 
nemaipomenită tortură; dar, în asemenea moment, îi fu atât 
de violentă, încât o scoase din fire şi o făcu să strige pe un 
ton plin de nerăbdare, ce trăda toate simţămintele-i rănite: 

— Dar, domnule, eu îţi vorbesc! 

— Ce va să zică asta? replică uimit Balthazar, răsucindu-se 
brusc şi aruncând soţiei o căutătură în care viaţa se 
redeştepta şi care căzu asupra ei ca o lovitură de trăsnet. 

— Iartă-mă, dragul meu... îngăimă ea, pălind. 

Voi să se ridice şi să-i întindă mâna, dar se prăbuşi în jilţ, 
vlăguită. 

— Simt că mor! gemu printre hohote de plâns. 

La această privelişte, Balthazar avu, ca toţi oamenii 
distraţi, o puternică reacţie şi ghici, ca să zicem aşa, taina 
acelei crize; o luă deîndată în braţe pe doamna Claes, 
împinse uşa ce dădea în săliţă şi urcă atât de vijelios 
bătrâna scară de lemn, încât rochia soţiei, agăţându-se în 
colţul unuia dintre balaurii ce alcătuiau micii stâlpi ai 
balustradei, lăsă o fâşie din poarta smulsă cu un fâşâit 
prelung. Îmbrânci cu piciorul uşa de la vestibulul dintre 
cele două apartamente, dar găsi iatacul soţiei zăvorât. 

Aşeză cu grijă pe Josephine într-un jilţ, întrebând-o: 

— Doamne, dar unde-i cheia? 

— Îţi mulţumesc, scumpul meu, şopti doamna Claes 
deschizând ochii. Nu mai ţin minte de când nu m-am mai 
simţit atât de aproape de inima ta. 

— Dumnezeule mare! tună Claes, cheia! Uite servitorii... 

Josephine îi făcu semn să ia cheia ce atârna legată cu o 
panglică de-a lungul buzunarului. După ce descuie uşa, 
Balthazar îşi aruncă nevasta pe o canapea, ieşi pentru a 


împiedeca servitorii speriaţi să urce, poruncindu-le să 
servească de îndată cina, şi sa întoarse grabnic lângă soţie: 

— Ce ai, viaţa mea scumpă? rosti aşezându-se alături de 
ea şi luându-i mâna pe care o sărută. 

— Dar nu mai am nimic, răspunse ea, nu mă mai doare 
nimic. Aş dori numai să am puterea lui Dumnezeu ca să pun 
la picioarele tale tot aurul din lume. 

— De ce aur? se miră Balthazar. 

Şi atrase pe nevastă-sa spre el, o strânse la piept, 
sărutând-o din nou pe frunte. 

— Nu-mi dai tu bogății şi mai mari, iubindu-mă aşa cum 
mă iubeşti, scumpă şi nepreţuită făptură? urmă el. 

— Ah! Balthazar al meu, de ce nu vrei tu să risipeşti 
neliniştile vieţii noastre, a tuturora, aşa cum alungi cu 
glasul tău mâhnirea din sufletul meu? În sfârşit, văd bine, ai 
rămas acelaşi. 

— Despre ce nelinişti vorbeşti tu, scumpa mea? 

— Dar, dragul meu, suntem ruinaţi! 

— Ruinaţi? îngână el. 

Începu a zâmbi, dezmierdând mâna soţiei, pe care o ţinea 
într-ale lui şi rosti cu o voce dulce care de mult nu se mai 
făcuse auzită: 

— Dar mâine, îngerul meu, o să fim poate putrezi de 
bogaţi. Ieri, cercetând taine mult mai de seamă, am găsit, 
cred, mijlocul de a cristaliza carbonul, substanţa 
diamantului... Oh, iubita mea soţie, în câteva zile ai să-mi 
ierţi distracţiile! Se pare că sunt distrat uneori. Nu te-am 
bruscat adineauri? Fii îngăduitoare cu un om care n-a 
încetat o clipă să se gândească la tine, ale cărui lucrări sunt 
pline de tine, de noi... 

— Destul, destul! îl opri ea; o să vorbim de toate astea 
diseară, dragul meu. Sufeream de prea multă durere; acum 
sufăr de prea multă plăcere. 

Ea nu se aştepta să revadă acest chip însufleţit de un 
simţământ tot atât de duios pentru ea cum era odinioară, să 


audă acest glas tot atât de dulce ca altădată şi să 
regăsească tot ceea ce socotise pierdut. 

— Diseară, întări el, bucuros, vom sta de vorbă. Dacă mă 
vezi cumva iarăşi absorbit de vreo meditaţie, adu-mi aminte 
ce ţi-am făgăduit. Diseară, vreau să las încolo calculele, 
lucrările, şi să mă afund în toate bucuriile familiei, în 
desfătările inimii; căci, Pepita, simt nevoie, mi-e sete de ele! 

— Ai să-mi spui ce cânţi, Balthazar? 

— Dar biată copilă, n-ai pricepe o iotă. 

— Crezi? Ehei! dragul meu, iată aproape patru luni de 
când studiez chimia ca să pot discuta cu tine. Am citit pe 
Fourcroy, Lavetskr, Chaptal, Nomet, Rouelle, Berthollet, 
Gay-Lussac, Spaltenzani, Leuwerihoeck, Galvani, Volta22, în 
sfârşit toate cărţile cu privire la ştiinţa pe care tu o adori. 
Aşa că, vezi tu, îmi poţi încredința secretele tale. 

— Oh! eşti un înger! exclamă Balthazar căzând la 
picioarele soţiei şi vărsând lacrimi de înduioşare ce-o făcură 
să tresară, o să ne înţelegem în totul! 

— Ah! se însufleţi ea, m-aş arunca în flăcările iadului care- 
ţi încing cuptoarele, numai ca să aud cuvântul acesta din 
gura ta şi ca să te văd astfel. 

Desluşind paşii fiică-si în anticameră, ea se repezi pe uşă. 

— Ce doreşti, Marguerite? îşi întrebă pe fata cea mai 
mare. 

— Dragă mamă, a sosit domnul Pierquin. Dacă rămâne să 
cineze cu noi, ne trebuiesc feţe, şervete de masă, şi ai uitat 
să le laşi azi dimineaţă... 

Doamna Claes scoase din buzunar o verigă cu cheiţe, le 
întinse fetei, arătându-i dulapurile de lemn din Antile care 
mobilau anticamera şi lămurind-o: 

— Copila mea, caută în dreapta, la serviciile Graindorge. 
Fiindcă astăzi scumpul meu Balthazar mi s-a întors, redă- 
mi-l pe de-a-ntregul, reluă ea întorcându-se în odaie şi 
luându-şi un aer de şăgalnică şiretenie. Dragul meu, du-te 
în camera ta, fă-mi hatârul şi îmbracă-te, avem la masă pe 
Pierquin. Haide, aruncă zdrenţele astea de pe tine. Uite, 


priveşte la petele de aici! Nu-i aşa că toate găurile astea 
sunt făcute de acidul sulfuric? 

— Marguerite, pune rufele pe-un fotoliu şi ajută-mi să mă 
îmbrac, n-am chef de Marta! zise doamna Claes chemându- 
şi fiica. 

Balthazar o prinsese pe Marguerite, o întorsese cu fata 
spre el cu un gest voios zicându-i: 

— Bună seara, copila mea, eşti frumoasă de nu mă pot uita 
astăzi la tine în rochia asta de muselină şi cu această 
cingătoare trandafirie! 

Apoi o sărută pe frunte şi-i strânse mâna. 

— Mamă, tata m-a sărutat! izbucni Marguerite intrând la 
maică-sa; părea grozav de vesel şi de fericit. 

— Fetiţa mea, tatăl vostru este un om mare, foarte mare; 
se împlinesc în curând trei ani de când munceşte pentru 
gloria şi averea familiei lui, şi crede că şi-a atins ţinta 
cercetărilor. Ziua de azi trebuie să fie pentru noi toţi o mare 
sărbătoare... 

— Mamă scumpă, răspunse Marguerite, servitorii noştri 
erau atât de trişti văzându-l posomorât, încât nu vom fi 
singurii care o să ne bucurăm... Oh! pune-ţi altă cingătoare, 
asta-i prea spălăcită. 

— Fie! dar să ne grăbim, vreau să mă duc să vorbesc cu 
Pierquin. Unde-i? 

— În salon. Se joacă cu Jean. 

— Şi Gabriel şi Felicie, unde sunt? 

— Îi aud prin grădină. 

— Bine, coboară iute; ai grijă să nu rupă lalelele; tatăl 
vostru încă nu şi le-a văzut înflorite anul ăsta şi s-ar putea 
să-i vină chef tocmai astăzi să se uite la ele după ce stă la 
masă. Spune lui Lemulquinier să ducă tatei tot ce-i trebuie 
pentru toaletă. 

După ce Marguerite ieşi, doamna Claes aruncă ochii spre 
copii prin ferestrele iatacului care dădeau în grădină, şi-i 
văzu privind una dintre acele gâze cu aripile verzi, lucioase 
şi stropite cu aur, numite în popor croitorese. 


— Să fiţi cuminţi, dragii mamei! le strigă ea făcând să 
lunece în sus un ochi al ferestrei şi proptindu-l spre a-şi 
aerisi odaia. 

Apoi bătu uşurel la uşa dintre iatacul ei şi al soţului, ca să 
se asigure că bărbatul nu fusese furat de vreo nouă 
distracţie. El îi deschise şi ea îi spuse pe un ton vesel 
văzându-l dezbrăcat: 

— N-ai să mă laşi prea mult singură cu Pierquin, nu-i aşa? 
Ai să vii repede... 

Se simţi atât de sprintenă coborând scările, încât auzind-o, 
un străin n-ar fi recunoscut pasul unei şchioape. 

— Domnul, urcând pe doamna, a sfâşiat rochia, îi tăie 
calea valetul pe care-l întâlni pe scară; nu-i decât o mică 
fâşie de stofă, dar a smuls falca balaurului, şi nu văd cine ar 
putea-o pune la loc. lacă-te acum scara noastră ciuntită, era 
o mândreţe de balustradă! 

— Nu-i nimic, bietul meu Lemulquinier, las-o nereparată, 
nu-i nici o nenorocire. 

— Ce se întâmplă oare, se întrebă Lemulquinier, de nu-i 
asta o nenorocire? Să fi descoperit stăpânul meu absolutul? 

— Bună ziua, domnule Pierquin, spuse doamna Claes 
deschizând uşa de la sa ion. 

Notarul dădu fuga să ofere braţul verişoarei sale, dar ea 
nu primea niciodată decât braţul soţului; mulţumi deci 
vărului cu un zâmbet, întrebându-l: 

— Vii poate pentru cei treizeci de mii de franci? 

— Da, doamnă; întorcându-mă acasă, am primit o 
scrisoare de încunoştinţare din partea casei Protez şi 
Chiffreville, care a emis pe numele domnului Claes şase 
poliţe de câte cinci mii de franci fiecare. 

— Ei bine, nu-i spune nimic astăzi lui Balthazar despre 
toate, răspunse ea. Rămâi la noi la masă. Dacă ie întreabă 
cumva de ce-ai venit, găseşte un pretext oarecare, te rog 
eu. Dă-mi mie scrisoarea, am să-i vorbesc eu despre, 
chestiunea asta. Totul merge bine urmă ea, văzând 


nedumerirea notarului. În câteva luni, soţul meu va restitui 
probabil sumele împrumutate. 

Auzind aceste spuse rostite în şoaptă, notarul o privi pe 
domnişoara Claes care tocmai se întorcea din grădină 
urmată de Gabriel şi de Felicie, şi exclamă: 

— Niciodată n-am văzut-o pe domnişoara Marguerite aşa 
de frumoasă ca în clipa asta! 

Doamna Claes, care se aşezase în jilţ şi-l luase pe genunchi 
pe micuțul Jean, înălţă capul, privi la fiică-sa şi la notar, 
prefăcându-se indiferentă. 

Pierquin era de statură mijlocie, nici gras nici slab, cu faţa 
de o frumuseţe vulgară şi care oglindea o tristeţe mai mult 
înăcrită decât melancolică, o reverie mai curând risipită 
decât meditativă; trecea drept mizantrop, era însă prea 
hrăpăreţ, prea hulpav, pentru ca divorţul lui de lume să fie 
real. Privirea-i îndeobşte pierdută în gol, înfăţişarea-i 
nepăsătoare, prefăcuta-i tăcere păreau semne de 
profunzime, pe când în realitate ascundeau numai vidul şi 
nulitatea unui notar ahtiat numai şi numai de bunuri 
lumeşti, dar care se afla încă destul de tânăr pentru a fi şi 
invidios. A se înrudi cu casa Claes ar fi însemnat pentru el 
motivul unui devotament neţărmurit, dacă n-ar fi dosit 
unele chibzuieli de avar. Făcea pe mărinimosul, dar ştia să 
calculeze. De aceea, fără a-şi lămuri lui însuşi pricina 
schimbătoarelor sale purtări, amabilităţile îi erau tăioase, 
dure şi ursuze, cum sunt îndeobşte ale tuturor oamenilor de 
afaceri, câtă vreme Claes îi părea ruinat; pentru a deveni 
apoi afectuoase, binevoitoare şi aproape slugarnice, de 
îndată ce bănui că lucrările vărului său ar duce la un 
rezultat fericit. Uneori vedea în Marguerite Claes o infantă 
de care unui biet notar de provincie îi era cu neputinţă să 
se apropie; alteori o socotea o biată fetişcană prea fericită 
dacă notarul ar fi catadicsit s-o ia de nevastă. Era un 
provincial şi flămând fără răutate, nu era chiar lipsit nici de 
devotament nici de omenie; vădea însă un naiv egoism ce-i 
ştirbea însuşirile, cu apucături ridicole care-i dăunau. 


În acel moment, doamna Claes îşi aminti tonul tăios cu 
care notarul îi vorbise sub porticul bisericii Saint-Pierre şi 
luă aminte la transformarea pe care răspunsul ei o 
săvârşise în purtările lui; îi ghici calculele ascunse şi, cu o 
privire pătrunzătoare, încercă să citească în sufletul 
feţişoarei spre a şti dacă se gândea cumva la vărul său; dar 
nu văzu la ea decât cea mai desăvârşită indiferentă. După 
câteva clipe, în care convorbirea se învârti în jurul 
zvonurilor din oraş, stăpânul casei cobori din odaia lui 
unde, de câteva minute, soţia auzea cu o negrăită plăcere 
un scârţâit de cizme pe parchet. Pasul lui, pe-o măsură cu 
mersul unui bărbat tânăr şi sprinten, anunţa deplina 
metamorfoză, şi neastâmpărul pe care aşteptarea o 
pricinuia doamnei Claes fu atât de covârşitor, încât cu greu 
îşi stăpâni o tresărire cânt soţul cobori scara. Balthazar se 
ivi de îndată în costumul la modă pe atunci. Purta cizme 
răsfrânte, bine lustruite, din care ieşea partea de sus a unui 
ciorap de mătase albă, pantalon de caşmir albastru cu 
nasturi de aur, jiletcă albă înflorată şi frac azuriu. Era 
proaspăt bărbierit, se pieptănase, îşi parfumase părul, îşi 
tăiase unghiile şi se spălase pe mâini cu atâta grijă, încât 
părea de nerecunoscut celor ce-l văzuseră nu demult. În 
locul unui bătrân aproape ieşit din minţi, copiii, soţia şi 
notarul aveau în faţă un bărbat de patruzeci de ani al cărui 
chip afabil şi politicos era plin de seducţie. Istovirea şi 
suferinţele zugrăvite în sleirea trăsăturilor şi în pielea lipită 
de oase, căpătau chiar o anume graţie. 

— Bună ziua, Pierquin, rosti Balthazar Claes. 

Redevenit părinte şi soţ, chimistul luă mezinul de pe 
genunchii nevestei, îl săltă în tavan coborându-l apoi cu 
iuţeală, şi iar sus şi iar jos, de câteva ori în şir. 

— Ia te uită la plodul ăsta! vorbi către notar. O atât de 
încântătoare vietate nu-ţi deschide pofta să te însori? 
Crede-mă, dragul meu, bucuriile căminului te consolează de 
toate. 


— Hopaaa! făcea el săltându-l pe Jean. Buf! striga, 
lăsându-l jos. Hopaaa! Buf! 

Pruncul râdea cu hohote văzându-se când în înaltul 
tavanului, când jos, pe parchet. Mama îşi întoarse privirea 
spre a nu-şi trăda emoția stârnită de acest joc atât de 
simplu în aparenţă, dar care, pentru dânsa, însemna o 
întreagă revoluţie domestică. 

— Ia să vedem cum ştii să mergi, spuse Balthazar punând 
odrasla jos şi ducându-se să se trântească într-un jilţ. 

Copilul alergă la taică-su, atras de luciul nasturilor de aur 
care îmbumbau pantalonul deasupra urechii cizmelor. 

— Eşti un îngeraş! îl alinta tatăl îmbrăţişându-l, tu eşti un 
Claes, mergi drept. 

— Ia spune, Gabriel, ce face părintele Morillon? întrebă pe 
fiu-său mai mare, apucându-i urechea şi răsucindu-i-o; te 
lupţi destul de vitejeşte cu retroversiunile latineşti şi cu 
traducerile? Ai dat de gustul matematicii? 

Apoi Balthazar se ridică, veni la Pierquin şi-i spuse cu acea 
caldă curtoazie ce-l caracteriza: 

— Dragul meu, vrei poate să mă întrebi ceva? 

Îi dădu braţul şi-l duse în grădină, adăugând: 

— Vino să-mi vezi lalelele... 

Doamna Claes îşi urmări cu privirea bărbatul ieşind pe uşă 
şi nu-şi putu stăpâni bucuria văzându-l atât de tânăr, atât 
de afabil, atât de deplin el însuşi; se sculă, cuprinse pe fiică- 
sa de după mijloc şi o sărută, mângâind-o: 

— Draga mea Marguerite, fetiţa mea scumpă, te iubesc azi 
şi mai mult decât în celelalte zile. 

— De mult nu l-am mai văzut pe tata aşa de drăguţ, 
răspunse ea. 

Lemulguinier se înfăţişă, vestind că masa era servită. 
Pentru a evita ca Pierquin să-i ofere braţul, doamna Claes îl 
luă pe al lui Balthazar şi toată familia trecu în sufragerie. 

Această încăpere, cu tavanul alcătuit din bârne aparente, 
dar înflorite cu zugrăveli spălate şi împrospătate în fiecare 
an, era împodobită cu înalte blidare de stejar, pe ale căror 


policioare se înşiruiau cele mai rare bucăţi din vesela 
străbunilor. Pereţii erau tapisaţi cu piele viorie pe care 
fuseseră săpate în linii aurite, privelişti de vânătoare. 
Deasupra blidarelor, luceau ici-acolo, îngrijit orânduite, 
penele unor păsări ciudate precum şi scoici rare. Jilţurile nu 
fuseseră preschimbate de la începutul veacului al XVI-lea, şi 
ofereau ochilor acea formă pătrată, cu acei stâlpi răsuciţi şi 
cu acel scund spătar îmbrăcat într-o țesătură cu franjuri, a 
căror modă fusese atât de răspândită, încât Rafael23 a 
ilustrat-o în tabloul intitulat Fecioara cu jilţul. Lemnul lor se 
înnegrise, dar ţintele aurite luceau ca noi, iar 
îmbrăcămintea, grijuliu primenită, era de un purpuriu 
admirabil. Flandra retrăia aici pe de-a-ntregul cu toate ale 
sale inovaţii spaniole. 

Pe masă, carafele şi sticlele aveau acea respectabilă 
înfăţişare pe care le-o dau pântecoasele rotunjimi ale 
contururilor antice. Pocalele erau şi ele aceleaşi vechi 
potire cu picior înalt ce se întâlnesc în toate tablourile şcolii 
olandeze sau flamande. Farfuriile din gresie şi înflorite cu 
chipuri colorate după maniera lui Bernard Palissy24, 
ieşiseră cândva din fabrica engleză de la Wegdwood. 
Argintăria era masivă, cu marginile colţurate, cu reliefuri, 
adevărată argintărie de familie ale cărei piese, fiecare cu 
cizelura, cu moda şi croiala sa felurită, atestau începuturile 
bunei stări şi progresul avuţiei Claeşilor. Şervetele aveau 
franjuri, modă cu totul spaniolă. Cât priveşte feţele de 
masă, oricine trebuie să-şi închipuie că pentru familia Claes, 
era o chestie de onoare să le posede pe cele mai magnifice. 
Acest serviciu, această argintărie erau destinate folosinţei 
zilnice a familiei. Aripa din faţă, unde aveau loc sindrofiile, 
se bucura de un lux deosebit ale cărui minunăţii, rezervate 
pentru zile de gală, le întipăreau acea solemnitate ce se 
pierde când lucrurile sunt desconsiderate, ca să spunem 
aşa, printr-o întrebuințare obişnuită. În casa din spate, totul 
purta pecetea unei naivităţi patriarhale. În sfârşit, delicios 


amănunt, o viţă de vie se furişa pe ziduri de-a lungul 
ferestrelor năpădite din toate părţile de frunze. 

— Dumneavoastră rămâneţi credincioşi tradiţiilor, 
Doamnă! glăsui Pierquin primind o farfurie plină cu acea 
supă de cimbrişor în care bucătăresele flamande sau 
olandeze pun perişoare de carne amestecate cu felioare de 
pâine prăjită: Iată ciorba de duminică aşa cum se obişnuia! 
a părinţii noştri! Casa dumneavoastră şi acea a unchiului 
meu Des Raquets sunt singurele unde se mai găseşte 
această supă, istorică, a Ţărilor-de-]Jos... Adică nu! bătrânul 
domn Savaron de Savarus o mai serveşte şi azi cu mare fală 
la el, la Tournai; încolo, peste tot bătrâna Flandră piere. 
Astăzi, mobilele se fabrică în stil grec25, pretutindeni nu 
vezi decât coifuri, scuturi, sulițe şi fascii... Fiecare îşi 
reclădeşte casa, îşi vinde vechiul mobilier, îşi toarnă din nou 
argintăria sau o dă în schimbul porţelanului de Sevres26 
care nu face nici cât cel vechi de Saxa27, nici cât cel 
chinezesc. Ah! eu sunt flamand până-n măduva oaselor. De 
aceea îmi sângerează inima când văd pe căldărari 
cumpărând, cu preţul obişnuit al lemnului sau al metalului, 
frumoasele noastre mobile încrustate cu aramă ori cositor. 
Dar societatea vrea neapărat schimbare la faţă, cred eu. 
Până şi procedeele artistice se pierd! Când totul trebuie să 
meargă în galop, nimic nu poate fi făcut conştiincios; în 
timpul ultimei mele călătorii la Paris, am fost dus să văd 
picturile la Luvru28. Pe onoarea mea, nu-s decât nişte 
mâzgălituri, pânzele acelea fără aer, fără profunzime, în 
care pictorii se tem să pună culoare. Şi mai vor, cică, să 
răstoarne vechea noastră şcoală... Ah! vai! 

— Vechii noştri pictori, interveni Balthazar, studiau 
feluritele combinaţii şi trăinicia culorilor, supunându-le 
acţiunii soarelui şi a ploii. Dar ai dreptate: azi resursele 
materiale ale artei sunt cultivate mai puţin ca oricând. 

Doamna Claes nu ascultă conversaţia. Auzind de la notar 
că serviciile de porțelan erau la modă, îi încolţise 
numaidecât în minte ideea luminoasă de a vinde greoaia 


argintărie provenită din succesiunea fratelui, nădăjduind 
astfel să poată achita cei treizeci de mii de franci datoraţi 
de bărbatul său. 

— Aha! exclamă Balthazar către notar, când doamna Claes 
se amestecă din nou în conversaţie, şi zi, lumea se ocupă la 
Douai de lucrările mele? 

— Da? încuviinţă Pierquin. Fiecare se întreabă pe ce se 
duc atâţia bani. Ieri, îl auzeam pe domnul prim-prezident 
deplorând că un om de talia dumitale caută piatra filosofală. 
Mi-am îngăduit atunci să-i răspund că dumneata eşti prea 
instruit pentru a nu şti că aceasta ar însemna să te măsori 
cu imposibilul, prea bun creştin ca să crezi că te poţi lua la 
întrecere cu Dumnezeu, şi, ca toţi Claeşii, prea bun 
calculator ca să zvârli banii pe prafuri vrăjitoreşti. Totuşi, îţi 
voi mărturisi c-am împărtăşit regretele pe care izolarea 
dumitale le prilejuieşte întregii societăţi. Dumneata nu mai 
faci deloc parte din oraşul nostru. Doamnă, aţi fi fost pe 
drept cuvânt încântată dacă aţi fi putut auzi cum fiecare vă 
ridica în slavă pe dumneavoastră şi pe domnul Claes. 

— Te-ai purtat ca o rudă de ispravă, respingând prepusuri 
al căror rău cel mai mic ar fi acela de a mă face ridicol! 
răspunse Balthazar. Ah! concetăţenii mei mă cred ruinat! Ei 
bine, dragă Pierquin, de azi în două luni voi da, ca să-mi 
sărbătoresc aniversarea căsătoriei, o petrecere al cărei fast 
o să-mi recâştige stima pe care scumpii mei compatrioți o 
închină banului. 

Doamna Claes se împurpură la faţă. De doi ani încoace, 
această aniversare fusese dată uitării. Aidoma cu acei 
nebuni care trec prin momente când facultăţile lor 
scânteiază cu o neobişnuită strălucire, niciodată Balthazar 
nu fusese atât de spiritual în duioşia sa. Se arătă plin de 
atenţii faţă de copii, şi conversaţia lui fermecă prin graţie, 
prin spirit, prin tact. Această întoarcere a simţământului 
părintesc de atâta vreme absent, era desigur cea mai 
frumoasă sărbătoare ce i-ar fi putut dărui soţiei, pentru 
care vorba şi privirea lui recăpătaseră acea expresie de 


statornică apropiere ce se simte de la inimă la inimă, 
dovedind o delicioasă identitate de simţire. 

Bătrânul Lemulquinier părea că întinereşte, alerga 
încoace şi-ncolo cu o neobişnuită voioşie prilejuită de 
îndeplinirea ascunselor sale speranţe. Schimbarea atât de 
fără de veste săvârşită în purtările stăpânului avea pentru 
el un şi mai limpede tâlc decât pentru doamna Claes. Acolo 
unde familia vedea fericirea, valetul lor îşi însuşise nebunia 
sa. Fie că adulmecase însemnătatea cercetărilor stăpânului 
din explicaţiile ce-i scăpau chimistului când ţinta îi luneca 
printre degete, fie că înnăscuta înclinare a omului spre 
imitație l-a făcut să adopte ideile celui în atmosfera căruia 
trăia, Lemulquinier căpătase pentru stăpânul său un 
simţământ superstiţios: un amestec de groază, de admiraţie 
şi de egoism. Laboratorul era pentru el ceea ce este pentru 
gloată un birou de loterie, speranţa organizată. În fiecare 
seară se culca spunându-şi: „Mâine ne vom scălda poate în 
aur!” Şi a doua zi se deştepta cu o tot atât de vie credinţă 
ca în ajun. Numele lui indica o obârşie neaoş flamandă. Mai 
de demult, oamenii din popor nu erau cunoscuţi decât 
printr-o poreclă datorită meseriei lor, ţării de baştină, 
conformaţiei lor fizice sau însuşirilor sufleteşti. Această 
poreclă devenea numele familiei burgheze pe care o 
întemeiau, odată zdrobiţi. În Flandra, neguţătorii de fire de 
în erau numiţi mulquiniers, şi aceasta fusese, fără îndoială, 
meseria acelui ins care, printre strămoşii bătrânului valet, 
trecu de la starea de rob la cea de burghez, până ce 
necunoscute vitregii îl târâseră pe strănepotul vânzătorului 
de in, îndărăt la starea de serv, plus simbria. Istoria 
Flandrei, a inului şi a negoţului său, se afla deci înscrisă pe 
scurt în acest bătrân slujitor, deseori numit, pentru eufonie, 
Mulquinier. 

Caracterul şi fizionomia lui nu erau lipsite de originalitate. 
Faţa-i colţuroasă era şi lată şi lungă, spuzită de urmele 
vărsatului care-i întipăriseră o fantastică aparenţă, tatuând- 
o cu albe şi lucioase scrijeliri. Uscat la trup şi deşirat, avea 


un mers grav, misterios. Micii lui ochi portocalii, la fel cu 
gălbuia şi lăţoasa chică ce-i acoperea ţeasta, nu aruncau 
decât căutături piezişe. Înfăţişarea lui se întâmpla a fi deci 
în deplină armonie cu sentimentul de curiozitate pe care îl 
stârnea în jurul său. Calitatea lui de preparator iniţiat în 
tainele stăpânului, despre ale cărui lucrări nu sufla o vorbă, 
îl învestea cu un soi de vrăjitorie. Localnicii din strada 
Parisului îl priveau trecând cu o curiozitate amestecată cu 
teamă, căci dădea răspunsuri sibilice şi întotdeauna pline 
de subînţelesuri. Mândru fiindcă se ştia folositor stăpânului, 
exercita asupra tovarăşilor săi un fel de autoritate 
cicălitoare, de pe urma căreia trăgea foloase, bucurându-se 
de privilegii ce-l făceau pe jumătate stăpân în casă. Spre 
deosebire de slujitorii flamanzi care sunt legaţi orbeşte de 
casă, el nu ţinea decât la Balthazar. Dacă vreo supărare o 
mâhnea pe doamna Claes, sau dacă cine ştie ce eveniment 
fericit dădea peste familie, el îşi îmbuca plinea unsă cu unt 
şi îşi sorbea berea cu acelaşi sânge rece din totdeauna. 

Când cina luă sfârşit, doamna Claes propuse să bea cu toţii 
cafeaua afară, în faţa tufelor de lalele care împodobeau 
mijlocul grădinii. Ghivecele de lut în care erau puse lalele 
având fiecare numele săpat pe o placă de ardezie, fuseseră 
îngropate şi orânduite în aşa chip, încât să alcătuiască o 
piramidă în creştetul căreia se înălţă o lalea de speța gura- 
balaurului pe care n-o avea decât Balthazar. Această floare, 
numita tulipa Claesiana, întrunea cele şapte culori şi 
adâncile-i arcuiri păreau aurite pe margini. Tatăl lui 
Balthazar, care refuzase de nenumărate ori zece mii de 
fiorini29 oferiţi pentru ea, veghea cu atâtea precauţii să nu 
se poată fura o singură sămânță din acest soi, încât o păstra 
în salon şi îşi petrecea deseori zile întregi contemplând-o. 
Tulpina era uriaşă, dreaptă ca o lumânare, vânjoasă, de un 
verde admirabil; proporţiile se aflau în armonie cu potirul, 
ale cărui culori se distingeau prin acea strălucitoare 
limpezime, ce dădea odinioară atâta preţ acestor fastuoase 
flori! 


— lată lalele care fac treizeci sau patruzeci de mii de 
franci! spuse notarul privind pe rând la vară-sa şi la răzorul 
cu mii de culori. 

Doamna Claes era prea entuziasmată la văzul acestor flori 
care, sub razele asfinţitului, semănau cu nişte pietre 
scumpe, pentru a pricepe tâlcul observaţiei notariale. 

— La ce sunt bune, urmă notarul adresându-se lui 
Balthazar, ar trebui să le vindeţi. 

— Aş! am eu oare nevoie de bani? răspunse Claes schiţând 
gestul unui om pentru care patruzeci de mii de franci era 
un fleac. 

Urmă un moment de tăcere în care timp copiii se 
întreceau strigând: 

— Uite la cea de colo, mamă! 

— Oh! ce frumoasă-i asta! 

— Dar asta cum se cheamă? 

— Ce abis pentru cugetul omenesc! vorbi Balthazar 
ridicând mâinile cu un gest de deznădejde. O combinaţie de 
hidrogen şi de oxigen dă naştere, prin feluritele dozaje, în 
acelaşi mediu şi pe baza aceluiaşi principiu, la aceste culori 
care constituie fiecare un rezultat diferit. 

Soţia lui auzea desluşit termenii acestei afirmaţii, enunțată 
însă prea grăbit pentru ca ea s-o înţeleagă pe de-a-ntregul. 
Balthazar se gândi că ea studiase ştiinţa lui favorită şi-i zise, 
făcându-i un semn misterios: 

— Chiar dacă ai pricepe, tot n-ai şti încă ceea ce vreau să 
spun. 

Şi păru că se cufundă din nou într-una dintre obişnuitele 
sale meditații. 

— Cred şi eu! întări Pierquin, luând o ceaşcă de cafea pe 
care i-o întindea Marguerite. „Alungaţi firescul, el se 
întoarce în galop!” adăugă în şoaptă către doamna Claes. 
Veţi avea bunăvoința să-i vorbiţi dumneavoastră personal, 
nici diavolul nu-l mai trezeşte de-acum din contemplaţie. 
Aşa o ţine până mâine. 


Îşi luă rămas bun de la Claes care se prefăcu a nu-l auzi, 
sărută pe micuțul Jean pe care maică-sa îl ţinea în braţe, şi, 
după ce făcu o adâncă plecăciune, se retrase. Când uşa de 
la intrare răsună închizându-se, Balthazar îşi cuprinse soţia 
de după mijloc şi risipi neliniştea pe care i-ar îi putut-o 
pricinui prefăcuta-i visare, şoptindu-i la ureche: 

— Ştiam eu cum să-l fac să-şi ia tălpăşiţa! 

Doamna Claes îşi întoarse faţa spre soţ fără a se sfii să-i 
arate lacrimile ce-i împânzeau ochii: erau atât de dulci! 
Apoi îşi culcă fruntea pe umărul lui, lăsându-l pe Jean să-i 
lunece de pe genunchi. 

— Să ne întoarcem în salon, îl îndemnă ea după un 
răstimp. 

Toată acea seară, Balthazar fu de o veselie aproape 
nebunească: născoci o mie şi una de drăcovenii pentru copii 
şi se jucă el însuşi cu atâta poftă, încât nu luă seama la cele 
două sau trei absente ale soţiei. Pe la orele nouă şi 
jumătate, când Jean fu culcat, Marguerite. Întorcându-se în 
salon după ce-i ajutase surorii Felicie să se dezbrace, găsi 
pe maică-sa aşezată în jilţul cel mare, stând de vorbă cu 
tatăl ei care-o ţinea de mână. Temându-se să nu-şi tulbure 
părinţii, părea că voieşte să se retragă fără a le vorbi; 
doamna Claes băgă de seamă şi o chemă: 

— Vino, Marguerite, vino, copilă dragă! 

Apoi o trase spre ea şi o sărută matern pe frunte, 
adăugând: 

— Ia-ţi cartea în odaie şi culcă-te devreme. 

— Noapte bună, fetiţă scumpă, rosti Balthazar. 

Marguerite îşi îmbrăţişa părintele şi ieşi. Claes şi soţia 
rămaseră câteva clipe singuri, pierduţi în contemplarea 
ultimului pastel al asfinţitului ce se mistuia în frunzişul 
deodată înnegurat al grădinii, ale cărui contururi abia se 
mai ghiceau în umbra înserării. Când fu aproape noapte, 
Balthazar îşi îmbie soţia cu o voce mişcată: 

— Să mergem sus... 


Cu mult înainte ca moravurile engleze să fi consfințit 
iatacul unei soţii drept un lăcaş sfânt, acela al unei 
flamande era de nepătruns. Bunele gospodine din această 
ţară nu urzeau din el o fală a virtuţilor, ci o deprindere 
învățată din frageda copilărie, o superstiție domestică ce 
făcea dintr-o odaie de culcare un încântător altar În care te 
împresurau simţămintele duioase, unde simplitatea se 
îmbină cu tot ceea ce viaţa socială are mai dulce şi mai 
vrednic de respect. În starea cu totul neobişnuită în care se 
afla doamna Claes, orice femeie ar fi voit să adune în juru-i 
cele mai elegante lucruri; dar ea săvârşise aceasta cu un 
gust nespus, ştiind cât înrâureşte asupra simţămintelor 
înfăţişarea a tot ce ne înconjoară. La o făptură frumoasă. 
Aceasta ar fi însemnat un lux; la ea, era o nevoie. Înţelesese 
importanţa acestor cuvinte: „Le faci femeie frumoasă!” 
maximă ce călăuzea toate acţiunile primei soţii a lui 
Napoleon30, făcând-o deseori falsă, în timp ce doamna 
Claes era întotdeauna firească şi adevărată. 

Deşi Balthazar cunoştea bine iatacul soţiei, desprinderea 
lui de toate lucrurile materiale ale vieţii fusese atât de 
desăvârşită, încât când intră fu străbătut de dulci fiori, ca şi 
cum l-ar fi zărit pentru întâia oară. Fastuoasa veselie a unei 
femei victorioase izbucnea în splendidele culori ale lalelelor 
ce se înălţau din gâturile înalte ale uriaşelor vase de 
porțelan chinezesc, iscusit orânduite, şi în profuziunea de 
lumini ale căror efecte nu se puteau asemui decât cu ale 
celor mai voioase fanfare. Pâlpâirea luminărilor dădea o 
armonioasă scânteiere mătăsurilor de culoarea sură a 
inului, a căror monotonie era nuanţată de sclipetul aurului 
care împodobea cu discreţie unele obiecte, precum şi de 
tonurile variate ale florilor ce semănau a mănunchiuri de 
nestemate. Taina acestor pregătiri era el, întotdeauna el! 
Josephine nu-i putea mărturisi mai grăitor lui Balthazar că 
el era pururi principiul bucuriilor şi durerilor sale. 
Priveliştea acestei odăi învăluia sufletul într-o stare 
delicioasă, alungând orice mâhnit gând, pentru a nu lăsa 


decât simţământul unei line şi neprihănite fericiri. Ţesătura 
tapetului cumpărată din China răspândea acea suavă 
mireasmă ce pătrunde în trup fără a-l istovi. În sfârşit, 
perdelele trase cu grijă trădau - setea de singurătate, o 
nesăţioasă dorinţă de a păstra cele mai palide mlădieri ale 
glasului şi de a încătuşa acolo privirile soţului recucerit. 

Împodobită cu frumosu-i păr negru neted cu desăvârşire, 
ce-i cădea de-o parte şi de alta a frunţii ca două aripi de 
corb, doamna Claes, înfăşurată într-o rochie de interior 
închisă până la gât, şi întregită cu o lungă pelerină 
înspumată de dantele, merse să tragă draperia de la uşă, 
care înăbuşea orice vuiet venit dinafară. De acolo, 
Josephine aruncă soţului ce se aşezase lângă cămin, unul 
dintre acele vesele surâsuri prin care o femeie spirituală şi 
al cărui suflet vine uneori să-i înfrumuseţeze chipul, ştie să 
exprime irezistibilele speranţe. Cel mai mare farmec al unei 
femei stă într-un neîncetat apel la mărinimia bărbatului, 
într-o gingaşă mărturisire a slăbiciunii prin care ea-i 
galvanizează mândria, trezind în el cele mai înălţătoare 
simţăminte. Mărturisirea slăbiciunii nu ascunde ea oare 
magice seducţii? După ce verigile draperiei lunecară cu 
ecou surd pe stinghia de lemn, ea se întoarse spre soţ, păru 
că vrea să-şi ascundă în acel moment cusururile trupeşti 
sprijinindu-se cu mâna de un scaun pentru a se târî cu 
grafie. Era ca un strigăt de ajutor. Balthazar, pierdut o clipă 
în contemplarea acelui chip măsliniu ce se desprindea pe 
fundul sur, atrăgând privirea şi desfătând-o, se ridică 
pentru a-şi lua în braţe soţia şi o duse pe canapea. Aceasta 
voia şi ea. 

— Mi-ai făgăduit, murmură ea luându-i mâna pe care o 
ţinu în palmele-i electrizante, să-mi împărtăşeşti taina 
cercetărilor tale. Recunoaşte, scumpul meu, că sunt 
vrednică s-o aflu, deoarece am avut curajul să studiez o 
ştiinţă condamnată de biserică, numai şi numai ca să te pot 
înţelege; dar sunt curioasă, nu-mi ascunde nimic. Bunăoară 
povesteşte-mi prin ce întâmplare te-ai sculat într-o bună 


dimineaţă îngândurat, când, în ajun, te lăsasem atât de 
fericit? 

— Şi de asta te-ai făcut aşa de cochetă, ca să auzi 
vorbindu-se de chimie? 

— Dragul meu, a primi o confidenţă ce-mi dă putinţa să 
pătrund mai adânc în inima ta, nu înseamnă oare pentru 
mine cea mai mare dintre plăceri? Oare nu o înţelegere a 
sufletelor cuprinde şi zămisleşte toate fericirile vieţii? 
Dragostea ta mi se întoarce curată şi neştirbită, vreau să 
ştiu ce idee a fost destul de tare ca să mi-o răpească atâta 
timp? Da, sunt mai geloasă de un gând, decât de toate 
femeile la un loc. lubirea este imensă, dar nu e infinită; pe 
când ştiinţa ascunde profunzimi fără de hotar, în care n-aş 
putea să te văd pierzându-te singur. Urăsc tot ce ne poate 
despărţi. Dacă ai dobândi gloria după care alergi, aş fi 
nenorocită: nu ţi-ar da ea prea adânci bucurii? Pe când eu 
singură, Domnul meu, trebuie să fiu izvorul plăcerilor 
dumitale. 

— Nu, îngerul meu, nu o idee m-a împins pe acest frumos 
drum, ci un bărbat. 

— Un bărbat! exclamă ea cu groază. 

— Ţi-aduci tu aminte, Pepita, de ofiţerul acela polonez pe 
care l-am găzduit în 1809? 

— Dacă mi-aduc aminte! răspunse ea. Deseori am fost 
iritată că memoria mă făcea atât de des să revăd ochii aceia 
care semănau cu două limbi de foc, şanţurile de deasupra 
sprâncenelor în care mocnea focul gheenei, ţeasta lui lată şi 
pleşuvă, mustăţile răsucite, fata colţuroasă, devastată... Şi 
ce calm înspăimântător în mers! Dacă ar fi fost loc la 
hanuri, te-asigur că n-ar fi dormit aici... 

— Acest gentilom polonez se numea domnul Adam de 
Wierzehownia! urmă Balthazar. În seara aceea, după ce ne- 
ai lăsat singuri în salon, ne-am trezit, din vorbă în vorbă, 
discutând despre chimie. Smuls de mizerie de la studiul 
acestei ştiinţe, se făcuse ostaş. Cred că în faţa unui pahar 
de apă cu zahăr ne-am recunoscut amândoi adepţi. Când i- 


am cerut lui Mulquinier să aducă zahăr bucățele, căpitanul 
făcu un gest de surpriză: „- Ai studiat chimia?” mă întrebă 
el. 

— Ca Lavoisier! îi răspunsei. - „Ce mare fericire pe 
dumneavoastră să fiii liber şi bogat!” exclamă el. Şi din 
piept i-a ieşit unul dintre acele suspine de bărbat ce 
dezvăluia un iad de suferinţe ascuns îndărătul unui craniu 
sau zăvorât într-o inimă, în sfârşit a fost ceva arzător, 
concentrat, care nu poate fi spus în cuvinte, îşi încheie 
gândul cu o privire care m-a îngheţat. După o scurtă tăcere, 
mi-a spus cum. Polonia fiind ca şi moartă31, se refugiase în 
Suedia. Acolo, îşi căutase mângâiere în studiul chimiei, 
pentru care simţise întotdeauna o irezistibilă chemare. 

— Ei bine, adăugă el, cum văd, aţi recunoscut, ca şi mine, 
că guma arabică, zahărul şi amidonul prefăcute în praf, dau 
o substanţă absolut asemănătoare, şi la analiză acelaşi 
rezultat calitativ”. 

Mai tăcu o clipă, şi după ce m-a cercetat cu un ochi 
pătrunzător, mi-a spus confidenţial şi cu vocea scăzută, 
cuvinte solemne din care astăzi nu mi-a rămas în minte 
decât înţelesul general; însă erau însoţite de o putere de 
sunet, de mlădieri calde şi de o forţă în gesturi care m-au 
răscolit în adâncul măruntaielor şi mi-au izbit cugetul aşa 
cum ciocanul bate fierul pe o nicovală. 

lată deci pe scurt aceste raționamente care au fost; pentru 
mine, cărbunele aprins pus de Dumnezeu pe limba lui 
Isaia32, căci ce învăţasem eu de la Lavoisier îmi permitea 
să le simt marea lor importanţă. 

— Domnule, mi-a zis el, paritatea acestor trei substanţe, în 
aparenţă atât de deosebite, m-a călăuzit să gândesc că 
toate produsele naturii trebuiau să aibă unul şi acelaşi 
principiu. Lucrările chimiei modeme au dovedit adevărul 
acestei legi, pentru partea cea mai considerabilă a 
fenomenelor naturale. Chimia împarte creaţia în două 
porţiuni distincte: natura organică şi natura anorganică. 
Cuprinzând toate creaţiile vegetale sau animale în care se 


vădeşte o organizaţie mai mult ori mai puţin perfecționată, 
sau pentru a fi mai exact, o mai slabă ori mai puternică 
facultate de mişcare ce determină în fiecare mai mult ori 
mai puţin sentiment, natura organică este netăgăduit 
partea cea importantă a lumii noastre. Dar, analiza a redus 
toate produsele acestei naturi la patru corpuri simple, care 
sunt trei gaze: azotul, hidrogenul, oxigenul; şi un al 
patrulea corp simplu, nemetalic şi solid, carbonul. 
Dimpotrivă, natura anorganică, atât de puţin variată, lipsită 
de mişcare, de sensibilitate, şi căreia i se poate tăgădui 
facultatea de creştere, pe care i-a acordat-o într-o oarecare 
măsură, Linne33, numără cincizeci şi trei de corpuri simple 
ale căror diferite combinaţii îi alcătuiesc toate produsele. E 
oare cu putinţă ca mijloacele să fie mai numeroase acolo 
unde există mai puţine rezultate? De aceea, părerea 
fostului meu maestru este că aceste cincizeci şi trei de 
corpuri au un principiu comun, modificat odinioară prin 
acţiunea unei forţe care astăzi e stinsă, dar pe care geniul 
omenesc trebuie s-o reînvie. Ei bine, închipuiţi-vă o clipă că 
activitatea acestei puteri s-ar redeştepta, am avea în cazul 
acesta o chimie unitară. Natura organică şi cea anorganică 
s-ar baza, de bună seamă, pe patru principii şi dacă am 
reuşi să descompunem azotul, care trebuie socotit ca o 
negaţie, n-am mai avea decât trei. lată-ne ajunşi aproape de 
marele 'Tlernar34 al celor vechi şi al alchimiştilor din Evul 
Mediu, de care ne batem joc pe nedrept. Chimia modernă 
nu este încă decât atât. E mult şi e puţin. E mult, deoarece 
chimia s-a obişnuit să nu dea îndărăt în faţa nici unei 
dificultăţi; e puţin, în comparaţie cu ceea ce rămâne de 
făcut. Hazardul a servit-o din plin, pe această frumoasă 
ştiinţă! Astfel, această picătură de carbon pur cristalizat, 
diamantul, nu părea oare ultima substanţă cu putinţă de 
creat? Vechii alchimişti, care credeau că aurul poate fi 
descompus, şi, prin urmare, să se poată şi face, dădeau 
înapoi la ideea de a produce diamantul; noi am descoperit 
totuşi natura şi legea compoziţiei lui. 


„Eu, mai spuse el, am mers mai departe. O experienţă mi-a 
demonstrat că misteriosul Ternar, de care omul s-a ocupat 
de când lumea, nu va fi găsit nicidecum în analizele actuale, 
care sunt lipsite de direcţie spre un punct fix. lată mai întâi 
experienţa. Semănaţi seminţe de creson (ca să luăm o 
substanţă oarecare din natura anorganică) în pulbere de 
pucioasă (ca să luăm tot un corp simplu). Stropiţi seminţele 
cu apă distilată, ca să nu lăsaţi să pătrundă în produsele 
germinaţiei nici un principiu dubios. Semințele încolţesc, 
cresc într-un mediu cunoscut, nehrănindu-se decât cu 
principii cunoscute prin analiză. Tăiaţi de mai multe ori 
tulpina plantei, aşa ca să vă procuraţi o cantitate destul de 
mare din care, arzând-o, să obţineţi câteva grame de 
cenuşă şi să puteţi astfel opera pe o oarecare masă: ei bine, 
făcând analiza cenuşei, o să găsiţi acid silicic, alumină, 
fosfat şi carbonat de calciu, carbonat de magneziu, sulfat, 
carbonat de potasiu şi oxid de fer, ca şi cum cresonul ar fi 
crescut în pământ, pe malul apei. Aceste substanţe nu 
existau nici în sulf, corp simplu, care servea plantei drept 
sol, nici în apa folosită la stropit şi a cărei compoziţie este 
cunoscută; dar, cum ele nu se află nici în sămânță, nu 
putem explica prezenţa lor în plantă decât presupunând un 
element comun corpurilor conţinute în creson, cât şi celor 
care i-au servit de mediu. Astfel aerul, apa distilată, praful 
de pucioasă şi substanţele pe care le dă analiza cresonului, 
adică potasiul, calciul, magneziul, alumina etc. Ar avea un 
principiu comun care rătăceşte în atmosferă aşa cum face 
soarele. Din această irecuzabilă experienţă, exclamă el, am 
dedus existenta absolutului! O substanţă comună tuturor 
creaţiilor, modificată de o forţă unică, aceasta este poziţia 
netă şi clară a problemei oferită de absolut şi care mi-a 
părut demnă de căutat. În ea, o să-ntâlniţi misteriosul 
Ternar în faţa căruia a îngenuncheat omenirea în toate 
timpurile: materia primă, mijlocul, rezultatul. O să găsiţi 
acest teribil număr Trei în orice fapt omenesc; el domină 
religiile, ştiinţele şi legile. Aici, adăugă el, războiul şi 


mizeria mi-au curmat cercetările... Sunteţi un elev al lui 
Lavoisier, sunteţi bogat şi stăpân pe timpul dumneavoastră, 
pot deci să vă împărtăşesc conjecturile mele. Iată ţinta pe 
care experienţele mele personale m-au făcut s-o întrevăd. 
MATERIA UNA trebuie să fie un principiu comun celor trei 
gaze şi carbonului. MIJLOCUL trebuie să fie principiul 
comun electricităţii pozitive. Purcedeţi la descoperirea 
probelor care vor stabili aceste două adevăruri, veţi avea 
cauza supremă a tuturor efectelor din natură. Ah! Domnule, 
când cineva poartă aici, a arătat el lovindu-şi fruntea, 
ultimul cuvânt al creaţiei, presimţind absolutul, mai 
înseamnă oare că trăieşte când e târât în învălmăşeala 
acestei adunături de oameni care se năpustesc la oră fixă 
unii asupra altora, fără să ştie ce fac? Viaţa mea actuală 
este exact inversul unui vis. Trupul meu se duce, vine, 
acţionează, se află în mijlocul focului, al tunurilor, al 
oamenilor, străbate Europa după placul unei puteri de care 
ascult, dispreţuind-o. Sufletul meu n-are nici o cunoştinţă 
despre aceste acte, el stă fix cufundat într-o idee, amorţit 
de această idee, căutarea absolutului, a acelui principiu 
datorită căruia nişte seminţe, întru totul asemănătoare, 
puse în acelaşi mediu, dau unele corole albe, altele corole 
galbene. Fenomen aplicabil viermilor de mătase care, 
hrăniţi cu aceleaşi frunze şi constituiți fără deosebiri 
aparente, fac unii mătase galbenă şi alţii mătase albă; în 
sfârşit, aplicabil până şi la om, care adeseori are în mod 
legitim copiii cu desăvârşire diferiţi de mama lor şi de el. 
Deducţia logică a acestui fapt nu implică ea de altfel cauza 
tuturor efectelor din natură? Ei! ce poate fi mai conform cu 
ideile noastre despre Dumnezeu, decât să credem că ela 
făcut totul prin mijlocul cel mai simplu? Adoraţia 
pitagoreică pentru UNU, de la care purced toate numerele 
şi care reprezintă materia una; cea pentru numărul DOI, 
prima agregare şi prototipul tuturor celorlalte; cea pentru 
TREI, care, din toate timpurile, a întruchipat pe Dumnezeu, 
adică materia, forţa şi produsul, nu rezuma oare, în chip 


tradiţional, cunoaşterea confuză a absolutului? Stahl, 
Becher, Paracelsius, Agrippa35, toţi marii cercetători ai 
cauzelor oculte aveau ca deviză Trismegistul, care 
înseamnă marele 'Ternar. Ignoranţii, deprinşi să condamne 
alchimia, această chimie transcendentă, nu ştiu desigur că 
noi ne zbatem să justificăm cercetările pasionate ale 
acestor mari oameni! Odată absolutul găsit, m-aş fi luat de 
gât cu mişcarea. Ah! în timp ce eu mă hrănesc cu praf de 
comandă şi comand unor oameni să moară destul de inutil, 
fostul meu dascăl îngrămădeşte descoperiri peste 
descoperiri, zboară spre absolut! lar eu, am să mor ca un 
câine la colţul unei baterii! 

După ce sărmanul om s-a mai potolit puţin, mi-a spus cu 
un fel de fraternitate mişcătoare: „- Dacă aş găsi o 
experienţă de făcut, ţi-aş lăsa-o dumitale cu limbă de 
moarte”. 

— Pepita mea, sfârşi Balthazar strângând mâna soţiei, 
lacrimi de mânie au curs pe obrajii supţi ai acelui om, în 
timp ce-mi aprindea în suflet flacăra acelui raţionament pe 
care, înaintea lui, Lavoisier şi-l făcuse cu sfială, fără a 
îndrăzni să se lase ademenit... 

— Cum? se revoltă doamna Claes care nu se putea stăpâni 
să-şi întrerupă soţul, acest om, petrecând o noapte sub 
acoperişul nostru, mi-a răpit dragostea ta, a sfărâmat, 
printr-o singură frază şi cu un singur cuvânt fericirea unui 
cămin? Oh, scumpul meu Balthazar, omul acesta a făcut 
semnul crucii? L-ai. Cercetat cu luare aminte? Numai 
Ispititorul poate avea ochiul acela galben din care ţâşnea 
locul lui Prometeu36. Da, numai diavolul era în stare să mi 
te smulgă. Din ziua aceea, tu n-ai mai fost nici tată, nici soţ, 
nici cap de familie... 

— Cum L izbucni şi Balthazar, sărind în mijlocul camerei şi 
aruncând nevestei o privire sfredelitoare, îţi blamezi soţul 
fiindcă s-a ridicat deasupra celorlalţi oameni, ca să-ţi poată 
aşterne sub picioare purpura divină a gloriei ca un prea 
neînsemnat dar pe lângă comorile inimii tale? Dar tu nu ştii, 


se vede, ce-am înfăptuit eu de trei ani încoace! Paşi de 
uriaş, Pepita mea! spuse însufleţindu-se. 

Chipul lui păru atunci soţiei mai sclipitor sub flacăra 
geniului, decât fusese sub focul dragostei, şi plânse 
ascultându-l. 

— Am combinat clorul şi azotul, am descompus mai multe 
corpuri socotite până azi corpuri simple, am găsit noi 
metale. Uite, adăugă, văzând plânsul nevestei, am 
descompus lacrimile. Lacrimile conţin puţin fosfat de calciu, 
un pic de clorură de sodiu, mucus şi apă. 

Vorbi mai departe, fără a vedea groaznica zvârcolire ce 
răvăşea chipul soţiei, încălecase pe ştiinţa care-l purta în 
zbor, cu aripile larg deschise, departe de lumea materială. 

— Această analiză, draga mea, e una dintre cele mai 
netăgăduite dovezi ale sistemului absolutului. Orice viaţă 
implică o combustiune. După cum activitatea focarului e 
mai intensă sau mai slabă, şi viaţa este mai mult sau mai 
puţin persistentă. Astfel, distrugerea mineralului este 
întârziată la infinit, pentru că în el combustiunea este 
virtuală, latentă ori ne-simţită. Tot astfel, vegetalele, care se 
împrospătează neîncetat prin combinaţia din care rezultă 
umedul, trăiesc la infinit, şi există o seamă de vegetale 
contemporane cu ultimul cataclism. Dar, ori de câte ori 
natura a perfecţionat un aparat, când, cu un scop ascuns, l- 
a înzestrat cu sentiment, cu instinct sau cu inteligenţă, trei 
trepte pronunţate în sistemul organic, aceste trei 
organisme vor o combustiune a cărei activitate stă în raport 
direct cu rezultatul dobândit. Omul, care reprezintă treapta 
cea mai înaintată a inteligenţei şi care ne oferă singurul 
aparat din care rezulta o putere pe. Jumătate creatoare, 
gândirea, este, dintre toate creaţiile zoologice, cea în care 
combustiunea se întâlneşte în gradul său ce! mai intens, şi 
ale cărei puternice efecte sunt oarecum revelate de fosfaţii, 
de sulfaţii şi de carbonaţii pe care-i furnizează corpul său în 
analiza noastră. Nu cumva aceste substanţe sunt urmele 
lăsate în el de acţiunile fluidului electric, principiul oricărei 


fecundaţii? Şi nu cumva electricitatea se manifestă în el 
prin combinaţii mai variate decât în oricare alt animal? Nu 
cumva e înzestrat cu facultăţi mai cuprinzătoare decât; 
orice altă făptură, pentru a absorbi mai largi porţiuni de 
principiu absolut, şi nu cumva şi le însuşeşte spre a-şi 
compune din ele într-un mai desăvârşit aparat, forţa şi 
ideile lui? Eu cred că aşa el Omul este o retortă. Ca atare, 
după mine, idiotul ar fi acela al cărui creier ar conţine cel 
mai puţin, fosfor sau orice alt produs electromagnetic; 
nebunul, acela al cărui creier ar conţine, dimpotrivă, prea 
mult; omul obişnuit, cel care ar avea puţin din acest produs; 
geniul, acela al cărui creier ar fi saturat într-o măsură 
potrivită. Veşnicul îndrăgostit, hamalul, dansatorul, marele 
mâncău, sunt acei care ar deplasa forţa rezultantă a 
aparatului lor electric. Astfel sentimentele noastre... 

— Destul, Balthazar mă înspăimânţi, făptuieşti o 
nelegiuire. Cum! iubirea mea ar fi...? 

— Materie eterată ce se degajă, răspunse Claes şi care 
fără îndoială, este cheia absolutului. la gândeşte-te că dacă 
eu, eu cel dintâi! dacă găsesc... dacă găsesc... dacă găsesc! 

Rostind aceste vorbe pe trei tonuri felurite, chipul i se 
lumină treptat până la expresia inspiratului. 

— Voi face metalele, voi face diamantele, voi repeta 
natura! exclamă el. 

— Şi cu asta ai să fii mai fericit? întrebă Josephine cu 
deznădejde. Blestemată ştiinţă! Demon afurisit! Tu uiţi, 
Claes, că săvârşeşti păcatul orgoliului de care s-a făcut 
vinovat Satana. Uzurpi pe Dumnezeu. 

— Oh! Oh! Dumnezeu! 

— Îl reneagă! strigă ea frângându-şi mâinile. Claes, 
Dumnezeu dispune de o putere pe care tu n-ai s-oai 
niciodată. 

La acest argument ce părea că anulează scumpa-i ştiinţă, 
el îşi privi soţia, cutremurându-se! 

— Care anume? întrebă el. 


— Forţa unică, mişcarea. lată ce-am priceput eu din cărţile 
pe care m-ai silit să le citesc. Analizează flori, fructe, vinul 
de Malaga; ai să le descoperi fără îndoială principiile care 
apar ca şi acele ale cresonului tău, într-un mediu care pare 
că le este străin; la rigoare, să le găseşti în natură; dar, 
adunându-le la un loc, ai să poţi tu face acele flori, fructele 
acelea, vinul de Malaga? Ai să provoci tu efectele cu 
neputinţă de înţeles ale soarelui? Vei avea tu atmosfera 
Spaniei? A descompune nu înseamnă a crea. 

— Dacă descopăr forţa coercitivă, am să pot crea. 

— Nimic n-o să-l oprească! se tângui Pepita cu o voce 
deznădăjduită. Ah! iubirea mea e moartă, am pierdut-o. 

Izbucni în plâns, şi ochii ei, aprinşi de durere şi de evlavia 
simţămintelor ce se revărsau, scânteiară mai frumoşi ca 
oricând prin perdeaua de lacrimi. 

— Da, urmă ea printre hohote, tu eşti mort pentru toate. 
Văd bine, ştiinţa este mai tare în tine decât tu însuti şi 
zborul ei te-a ridicat prea sus ca să mai poţi cobori vreodată 
pentru a fi tovarăşul unei biete femei. Ce fericire îţi mai pot 
eu dărui? Ah! aş vrea, tristă mângâiere, să cred că 
Dumnezeu te-a creat ca să-i faci cunoscute operele şi să-l 
slăveşti, că a închis în pieptul tău o forţă irezistibilă ce te 
stăpâneşte. Dar nu, Dumnezeu e bun, el ţi-ar lăsa în suflet 
câteva gânduri pentru o femeie care te adoră, pentru nişte 
copii pe care trebuie să-i ocroteşti. Da, numai diavolul te 
poate ajuta să orbecăieşti singur în fundul acelor abisuri 
fără ieşire, prin acele tenebre în care nu te luminează 
credinţa de sus, ci o groaznică încredere în facultăţile tale! 
Altfel, nu ţi-ai îi dat tu seama, dragul meu, că ai devorat în 
trei ani de zile nouă sute de mii de franci? Oh! dă-mi 
dreptate, tu, Dumnezeul meu pe acest pământ, nu-ţi fac nici 
o dojană. Dacă am fi. Singurii, ţi-aş aduce în genunchi toată 
averea noastră, spunânduc-ţi „Ia-o, arunc-o în cuptorul tău, 
prefă-o în fum!” şi aş râde, văzând-o cum zboară în vânt. 
Dacă ai fi sărac, m-aş duce să cerşesc fără ruşine, ca să-ţi 
procur cărbunele cu care să-ţi încingi cuptorul, în sfârşit, 


dacă mistuindu-mă în el, te-aş ajuta să găseşti blestematul 
tău de absolut, Claes, m-aş arunca fericită înăuntru, din 
moment ce tu îţi pui gloria şi plăcerile tale în această taină 
încă nedezlegată... Dar copiii noştri, Claes, copiii noştri! ce- 
or să devină dacă tu nu dezlegi mai curând această taină a 
iadului? Ştii tu de ce venise Piergquin? Venise să-ţi ceară 
treizeci de mii de franci pe care-i datorezi şi pe care nu-i ai. 
Proprietăţile tale nu mai sunt ale tale. l-am spus că tu îiai 
cei treizeci de mii de franci, ca să te scutesc de încurcătura 
în care te-ar fi pus întrebările lui; dar, ca să achităm suma 
asta, m-am gândit să vând vechea noastră argintărie. 

Văzu ochii soţului gata să se împâclească de lacrimi, şi se 
aruncă deznădăjduită la picioarele lui, ridicând spre el 
mâini rugătoare. 

— Scumpul meu, imploră ea, încetează-ţi un timp 
cercetările, să economisim banii de care o să ai nevoie ca să 
ţi le reiei mai târziu, dacă nu poţi renunţa să-ţi continui 
opera. Oh! Eu n-o judec! Am să suflu în cuptoarele tale, 
dacă vrei tu; dar nu-i duce pe copiii noştri la sapă de lemn; 
nu-i mai poţi iubi, ştiinţa ţi-a devorat inima; cel puţin nu le 
hărăzi un trai nenorocit în schimbul fericirii ce le-o datorai. 
Dragostea de mamă a fost prea deseori mai slabă în inima 
mea, da, de multe ori am dorit să nu fiu mamă, ca să mă pot 
contopi mai desăvârşit cu sufletul tău, cu viaţa ta! De aceea, 
ca să-mi înăbuş remuşcările, trebuie să apăr în faţa ta 
cauza copiilor tăi, înaintea propriei mele cauze. 

Părul i se desfăcuse şi-i luneca pe umeri, ochii revărsau mii 
de sentimente ca tot atâtea săgeți, îşi birui rivala. Balthazar 
o ridică în braţe, o duse pe canapea, se aşeză la picioarele 
ei. 

— 'Ţi-am pricinuit aşadar necazuri? zise cu tonul unui om 
care s-ar deştepta dintr-un vis greu. 

— Bietul Claes, şi ai să ne mai faci încă multe fără voia ta! 
răspunse ea trecându-i mâna prin păr. Haide, vino şi stai 
lângă mine, adăugă arătându-i locul pe canapea. Uite, am 
uitat tot, deoarece te-ai întors la noi. Lasă, dragul meu, vom 


repara totul, dar tu n-ai să te mai depărtezi de nevasta ta, 
nu-i aşa? Spune da. Lasă-mă pe mine, marele şi frumosul 
meu Claes, să exercit asupra nobilei tale inimi acea 
influenţă feminină atât de necesară fericirii artiştilor 
nenorociţi, marilor oameni suferinzi! Bruschează-mă, 
striveşte-mă, dacă vrei, dar să mă laşi să te contrariez 
puţin, pentru binele tău. N-am să abuzez niciodată de 
puterea pe care mi-o vei da-o! Fii celebru, dar fii şi fericit! 
Nu prefera chimia în locul nostru! Ascultă, o să fim foarte 
îngăduitori, vom da voie ştiinţei să-şi aibă jumătatea ei în 
inima ta; dar fii drept, dă-ne jumătatea ce ni se cuvine! 
Spune, dezinteresarea mea nu-i sublimă? 

Îl făcea, astfel, pe Balthazar să zâmbească. Cu acel 
minunat dar al femeilor, adusese problema cea mai de 
seamă pe vârful glumei, în care femeile sunt desăvârşite. Cu 
toate acestea, deşi părea că râde, inima i se strânse atât de 
dureros, încât cu greu îşi reluă obişnuita-i bătaie egală şi 
dulce; dar, văzând că renaşte în ochii lui Balthazar expresia 
ce-o vrăjea, care era gloria ei şi care-i dezvăluia întreaga 
acţiune a vechii ei puteri ce-o socotise pierdută, îi spuse 
surâzând: 

— Crede-mă, Balthazar, natura ne-a creat ca să simţim şi, 
cu toate că după părerea ta nu suntem decât nişte maşini 
electrice, gazele, materiile tale eterate nu vor explica 
niciodată darul pe care-l avem de a întrezări viitorul. 

— Ba da! răspunse Balthazar. Prin afinități. Puterea de 
viziune ce face pe poet şi forţa de deducție care face pe 
savant sunt întemeiate pe afinități vizibile, intangibile şi 
imponderabile, pe care vulgul le aşază în clasa fenomenelor 
sufleteşti, dar care sunt efecte fizice. Profetul vede şi 
deduce! Din nefericire, aceste soiuri de afinități sunt prea 
rare şi prea puţin perceptibile, ca să fie supuse analizei sau 
observaţiei. 

— Asta, zise ea dându-i o sărutare ca să alunge chimia pe 
care-o trezise atât de necugetat, asta ar fi aşadar o 
afinitate? 


— Nu, este o combinaţie: două substanţe de acelaşi semn 
nu produc nici o activitate... 

— Haide, taci! imploră ea, m-ai face să mor de durere. Da, 
n-aş putea suporta, scumpule să-mi întâlnesc rivala până şi- 
n avântul dragostei tale. 

— Dar, viaţa mea dragă, nu mă gândesc decât la tine, 
lucrările mele sunt gloria familiei mele, tu eşti la temelia 
tuturor speranţelor mele. 

— la, uită-te la mine! 

Această scenă o făcuse frumoasă ca o femeie tânără, şi, 
din toată făptura ei, nu-i vedea decât capul, deasupra unui 
nor de văluri şi de dantele. 

— Da, rău am făcut că te-am părăsit pentru ştiinţă. De- 
acum când o să mă mai afund în preocupările mele, ei bine, 
Pepita mea, tu să mă smulgi, o vreau. 

Ea plecă ochii şi-l lăsă să-i ia mâna, tot ce avea ea mai 
frumos, o mână în acelaşi timp puternică şi delicată. 

— Dar eu vreau şi mai mult, zise ea. 

— Eşti atât de fermecător de frumoasă că poţi obţine totul. 

— Vreau să-ţi sfărâm laboratorul şi să-ţi pun ştiinţa în 
lanţuri, zise ea aruncând flăcări din ochi. 

— Ei bine, ducă-se la naiba chimia! 

— Clipa asta şterge toate chinurile mele, reluă ea. Acuma 
fă-mă să sufăr, dacă vrei. 

La auzul acestui cuvânt, lacrimile îl podidiră pe Balthazar. 

— Dar ai dreptate! Nu vă mai vedeam decât printr-un văl 
şi nu vă mai auzeam... 

— Dacă n-ar fi fost vorba decât de mine, zise ea, aş fi 
continuat să sufăr în tăcere, fără să ridic glasul înaintea 
suveranului meu; dar copiii tăi au nevoie de consideraţie, 
Claes. Te asigur că, dac-ai continua să-ţi risipeşti averea ca 
şi până acum, chiar dacă scopul tău ar fi glorios, lumea n-ar 
ţine socoteală de asta şi blamul lor s-ar răsfrânge asupra a 
lor tăi. Nu-i de-ajuns pentru tine, om atât de luminat, că 
nevasta ta ţi-a atras luarea-aminte asupra unei primejdii pe 
care tu n-o vedeai? Să nu mai vorbim de toate astea, 


încheie ea trimiţându-i un surâs şi o privire plină de 
cochetărie. Astă seară, dragul meu Claes, să nu fim fericiţi 
numai pe jumătate. 

III. 

MOARTEA UNEI MAME. 

Adoua zi după acea seară atât de hotărâtoare în viaţa 
acestei căsnicii, Balthazar Claes, de la care Josephine 
obținuse, bineînţeles, unele făgăduinţe cu privire la 
încetarea lucrărilor sale, nu se urcă deloc în laborator şi 
nici nu se clinti de lângă ea până seara. În ziua următoare, 
familia îşi făcu pregătirile pentru a pleca la ţară, unde 
rămase cam vreo două luni şi de unde nu se întoarse în oraş 
decât pentru a se ocupa de petrecerea prin care Claes voia, 
ca şi odinioară, să-şi sărbătorească aniversarea căsătoriei. 
Balthazar descoperi, pe zi ce trecea, urmele neorânduielii 
pe care lucrările şi indiferența lui o aduseseră în 
chiverniselile casei. Departe de a-i zgândări rana cu dojeni, 
soţia găsea întotdeauna mici leacuri răului consumat. Din 
cele şapte slugi pe care le avea Claes în ziua când primise 
pentru ultima oară, nu mai rămăsese decât Lemulguinier, 
Josette, bucătăreasa, şi o bătrână cameristă cu numele de 
Martha, care nu-şi părăsise stăpâna de când aceasta ieşise 
de la călugăriţe; era deci cu neputinţă să primească 
protipendada oraşului cu un număr atât de restrâns de 
servitori. Doamna Claes înlătură toate aceste neajunsuri, 
propunând să aducă un bucătar de la Paris, să-l înveţe pe 
feciorul grădinarului să servească şi să împrumute 
servitorul lui Pierquin. Într-acest chip, nimeni n-avea să 
bage încă de seamă cât erau de strâmtoraţi. 

Timp de douăzeci de zile cât ţinură pregătirile, doamna 
Claes ştiu să înşele cu iscusinţă lipsa de ocupaţie a soţului; 
uneori, îl ruga să aleagă flori rare ce trebuiau să 
împodobească scara cea mare, galeria şi apartamentele; 
alteori, îl punea pe drumuri până la Dunkerque ca să facă 
rost de câteva din acele exemplare de peşti monstruoşi, fala 
ospăţurilor de familie din despărţământul de nord. O 


petrecere ca aceea dată de Claes era un eveniment de 
căpetenie care cerea o mie şi una de griji şi o 
corespondenţă activă, într-o ţară unde datinile ospitalităţii 
pun atât de serios în joc prestigiul familiilor, încât, pentru 
stăpâni ca şi pentru slugi, un ospăț e ca o victorie de 
câştigat asupra oaspeţilor. Stridiile soseau de la Ostanda, 
cocoşii de munte erau comandaţi în Scoţia, fructele veneau 
de la Paris; în sfârşit, cele mai mărunte dichisuri trebuiau să 
nu dezmintă luxul moştenit din bătrâni. De altminteri, balul 
casei Claes se bucura de un soi de celebritate. Capitala 
despărţământului fiind pe atunci la Douai, acea serată 
deschidea oarecum sezonul de iarnă, dând tonul tuturor 
celorlalte din ţinut. De aceea, vreme de cincisprezece ani, 
Balthazar se şi străduise să fie neîntrecut, şi izbutise atât de 
bine, încât de fiece dată i se ducea vestea la douăzeci de 
leghe împrejur, mic şi mare istorisind despre toalete, 
despre oaspeţi, despre cele mai mici nimicuri, despre 
noutăţile văzute acolo sau despre întâmplările petrecute. 
Toate pregătirile îl împiedicară deci pe Claes să se 
gândească la căutarea absolutului. Întorcându-se la 
preocupările casnice şi la viaţa socială, savantul îşi regăsi 
amorţii propriu de soţ, de flamand, de stăpân al casei, şi se 
puse să uimească ţinutul. Voind să imprime un caracter 
deosebit acestei serate prin vreo nouă născocire, alese, 
dintre toate fanteziile luxului, pe cea mai frumoasă, pe cea 
mai bogată, pe cea mai efemeră, făcând din lăcaşul său un 
crâng de plante rare şi pregătind buchete de flori pentru 
femei. Celelalte amănunte ale petrecerii erau la înălţimea 
acestui lux fără seamăn, nimic nu părea să-i poată zădărnici 
succesul. Dar cel de al 29-lea comunicat, precum şi veştile 
particulare despre dezastrele suferite de marea armată în 
Rusia şi la Berezina37, se răspândiră în cursul după- 
amiezii. O adâncă şi sinceră consternare cuprinse pe 
locuitorii oraşului care, dintr-un simţământ patriotic, 
refuzară într-un glas să danseze. Printre epistolele sosite 
din Polonia la Douai, se află una pentru Balthazar. Domnul 


de Wierzehownia, pe atunci la Dresda, unde era pe moarte, 
spunea el, în urma unei răni primite într-una dintre ultimele 
bătălii, voise să lase cu limbă de moarte amfitrionului său o 
seamă de idei ce-i veniseră, după întâlnirea lor, cu privire la 
absolut. Acest răvaş îl cufundă pe Claes într-o adâncă visare 
ce făcu cinste patriotismului său; dar soţia nu se lăsă 
amăgită. Pentru ea, petrecerea însemna un îndoit doliu. 
Această serată, în timpul căreia casa Claes arunca ultima-i 
strălucire, avu aşadar ceva cernit şi trist în mijlocul atâtor 
splendori, atâtor curiozităţi adunate de şase generaţii, 
fiecare cu mania ei, splendori admirate de localnici pentru 
ultima dată. 

Regina acelei zile fu Marguerite, atunci în vârstă de 
şaisprezece ani, prilej pentru părinţi s-o prezinte societăţii. 
Tânăra atrase toate privirile prin extrema el simplitate, prin 
înfăţişarea-i candidă şi, mai presus, prin fizionomia ei în 
acord cu acel lăcaş. Era pe drept cuvânt tânăra fată 
flamandă, aşa cum pictorii ţării au zugrăvit-o: o fată perfect 
rotundă şi plină; cu păr castaniu, lins pe frunte şi despărţit 
în două bandouri; cu ochii căprui paietaţi cu verde; cu braţe 
frumoase şi forme pline ce nu dăunau frumuseţii; cu un aer 
sfios, dar cu o dârzenie ce se ascundea, sub înalta-i frunte 
netedă, sub o linişte şi o blândeţe vizibilă. Fără a fi nici 
tristă, nici melancolică, arătă puţină voioşie. Judecata, 
ordinea, simţământul datoriei, cele trei trăsături de 
căpetenie ale caracterului flamand, îi însufleţeau chipul, 
rece la prima vedere, dar asupra căruia privirea revenea 
chemată de o anume graţie a trăsăturilor şi de-o liniştită 
mândrie, ca tot atâtea chezăşii ale fericirii domestice. 
Printr-o ciudăţenie pe care fiziologiştii n-au lămurit-o încă, 
nu avea nici o trăsătură a mamei nici a părintelui său, ci 
întruchipa icoana vie a străbunicii dinspre mamă, o 
Conyncks din Bruges, al cărei portret, păstrat cu nespusă 
grijă, atesta această asemuire. 

Supeul învioră puţin petrecerea. Dacă dezastrele armatei 
interziceau bucuriile dansului, toţi socotiră că nu trebuiau 


înlăturate plăcerile mesei. Patrioţii se retraseră de îndată. 
Cei mai indiferenți rămaseră, cu câţiva jucători şi cu o 
seamă de prieteni ai lui Claes; dar, pe nesimţite, acest lăcaş 
atât de strălucitor luminat, unde se îmbulzeau toţi oamenii 
cu vază ai oraşului Douai, se cufundă din nou în tăcere; iar 
pe la ora unu după miezul nopţii, galeria fu pustie, luminile 
se stinseră din salon în salon. În sfârşit, acea curte 
interioară, un moment atât de zgomotoasă şi atât de 
luminoasă, redeveni cernită şi sumbră, spectru profetic al 
viitorului ce pândea familia. Când Claeşii se întoarseră în 
apartamentul lor, Balthazar dădu soţiei să citească 
scrisoarea polonezului: dânsa i-o înapoie cu un gest trist, 
prevăzând viitorul. 

Într-adevăr, cu începere din acea zi, Balthazar îşi ascunse 
cu greu mâhnirea şi plictiseala ce-l apăsau. Dimineaţa, după 
micul dejun în sinul familiei, se juca o clipă în salon cu micul 
Jean, sta de vorbă cu cele două fiice care, între timp, 
coseau, brodau ori împleteau la dantelă: dar toate aceste 
jocuri, aceste schimburi de vorbe îl oboseau îndată; părea 
că se achită de ele ca de o datorie. Când nevasta cobora 
după ce s-a îmbrăcat, îl găsea întotdeauna stând în jilţ, 
privind pe Marguerite şi pe Felice, fără a se irita de 
zgomotul mosoarelor lor. Când sosea ziarul, citea foile pe 
îndelete, ca un negustor în retragere ce nu ştie cum să-şi 
omoare timpul. Apoi se ridica, contempla cerul prin geam, 
se întorcea în jilţ şi aţâţa focul visător, ca un om căruia 
tirania ideilor îi răpea conştiinţa mişcărilor. Doamna Claes 
regretă nespus de mult lipsa ei de cultură şi de memorie, îi 
era anevoie să susţină mai îndelung o convorbire 
interesantă; de alminteri, poate aceasta e cu neputinţă 
între două fiinţe ce şi-au spus totul şi care sunt silite să 
caute subiecte de distracţie în afara vieţii sufleteşti sau a 
vieţii materiale. Viaţa sufletească îşi are ceasurile ei, şi vrea 
împotriviri; amănuntele vieţii materiale n-ar putea interesa 
multă vreme spiritele superioare obişnuite să se decidă pe 
loc; şi lumea e de nesuportat pentru sufletele îndrăgostite. 


Două făpturi singuratice care se cunosc pe deplin trebuie, 
aşadar, să-şi caute divertismente în sferele cele mai înalte 
ale gândirii, căci e peste putinţă să pui ceva mic împotriva a 
ceea ce este imens. Apoi, când un om s-a deprins să 
mânuiască lucruri mari, devine cu totul străin la tot ce 
desfată pe alţii dacă nu păstrează în fundul inimii acel suflu 
de candoare, acea dulce delăsare ce preface în chip atât de 
fermecător pe oamenii de geniu în copil; dar această 
copilărie a inimii nu este oare un fenomen uman nespus de 
rar la cei a căror misiune e de a vedea totul, de a şti totul, 
de a înţelege totul? 

În primele luni, doamna Claes a trecut cu bine prin 
această situaţie spinoasă datorită unor neînchipuite 
strădanii pe care i le inspiră iubirea sau necesitatea. Se 
apucă să înveţe jocul de table pe care nu-l putuse juca 
niciodată şi, printr-un miracol lesne de înţeles, sfârşi prin a- 
| învăţa; îl făcea pe Balthazar părtaş la educaţia fiicelor, 
cerându-i să le îndrume lecturile. Aceste resurse secătuiră. 
Veni un moment când Josephine se găsi înaintea lui 
Balthazar ca doamna de Maintenon în faţa lui Ludovic al 
XIV-lea38; însă fără să aibă, spre a distra pe stăpânul aţipit, 
nici fastul puterii, nici subterfugiile unei curţi ce ştia să 
joace comedii, ca aceea cu ambasada regelui din Siam sau a 
Şahului Persiei39. Constrâns, după ce cheltuise Franţa, la 
expediente de fecior de bani gata spre a-şi face rost de 
bani, monarhul nu mai avea nici tinereţe, nici succes, şi 
simţea o înspăimântătoare neputinţă În mijlocul măreţiilor; 
regeasca guvernantă, ce ştiuse să legene copiii, nu ştiu 
întotdeauna să aline pe tatăl care pătimea fiindcă prea 
abuzase de lucruri, de oameni, de viaţă şi de Dumnezeu. 
Dar Claes suferea de prea multă putere. Sugrumat de un 
gând ce-l încătuşa, el visa măreţiile ştiinţei; comori pentru 
omenire; pentru el, gloria. Suferea cum suferă un artist în 
ghearele mizeriei, ca Samson țintuit pe coloanele templului. 
Efectul era acelaşi pentru aceşti doi suverani, deşi 
monarhul cărturar fusese copleşit de forţa sa, iar celălalt, 


de slăbiciunea sa. Ce putea Pepita, singură împotriva 
acestui soi de nostalgie ştiinţifică? După ce istovise toate 
mijloacele pe care i le ofereau îndeletnicirile de familie, 
chemă într-ajutor lumea, dând două CAFELE pe 
săptămână. La Douai, cafelele înlocuiesc ceaiurile. O cafea 
este o reuniune în care, de-a lungul unei seri, oaspeţii beau 
vinurile delicioase şi lichiorurile de care gem pivnițele în 
această preafericită ţară, mănâncă dulciuri, sorb cafea 
turcească ori cafea cu lapte pusă la gheaţă; în vreme ce 
femeile cântă romanțe, flecăresc despre toalete sau îşi 
istorisesc marile nimicuri ale târgului. Sunt întotdeauna 
tablourile lui Mieris sau ale lui Terburg, doar fără penajele 
stacojii de pe surele pălării ţuguiate, doar fără ghitarele şi 
fără frumoasele costume ale veacului al XVI-lea. Dar 
strădaniile lui Balthazar de a-şi juca bine rolul de stăpân al 
casei, afabilitatea-i de împrumut, focurile de artificii ale 
spiritului său, totul scotea în lumină adâncul răului prin 
epuizarea căruia se afla pradă a doua zi. 

Aceste necurmate petreceri, aceste sărmane expediente, 
dovediră gravitatea bolii. Aceste crengi care-i întâmpinau 
pe Balthazar în rostogolirea lui în prăpastie, îi întârziară 
prăbuşirea, dar o făcură mai năprasnică. Dacă nu pomeni 
niciodată de vechile-i îndeletniciri, dacă nu scoase un vaiet, 
doborât de neputinţa în care se afla să-şi reia experienţele, 
căpăta treptat mişcările triste, vocea stinsă, înfăţişarea 
abătută a unui convalescent. Plictiseala îi străbătea uneori 
până şi în chipul cum apuca cleştele ca să clădească 
nepăsător în foc vreo fantastică piramidă din bucăţi de 
cărbuni. Când seara venea în sfârşit, simţea o mulţumire 
vădită: somnul îl elibera fără îndoială de un gând supărător; 
apoi, a doua zi se scula melancolic, cu o întreagă zi înainte, 
şi părea că măsoară timpul ce-l avea de consumat, ca un 
călător ostenit care contemplă deşertul ce-i are de 
străbătut. Cum doamna Claes cunoştea prea bine pricina 
acestei lâncezeli, se străduia măcar să nu vadă cât de 
întinse îi erau ravagiile. Plină de curaj împotriva 


suferințelor cugetului, era fără de putere în faţa 
generozităţilor inimii. Nu cuteza să-l iscodească pe 
Balthazar când asculta povestirile fetelor şi râsetele lui Jean 
cu aerul unui om stăpânit de alte gânduri ascunse; dar se 
cutremura văzându-l cum îşi scutură melancolia şi cum 
încerca, să pară vesel spre a nu mâhni pe nimeni. 
Drăgălăşiile tatălui faţă de cele două fiice sau jocurile sale 
cu Jean scăldau în lacrimi ochii soţiei care ieşea să-şi 
ascundă emoția pricinuită de un eroism al cărui preţ e 
binecunoscut de femei şi care le zdrobeşte inima; doamna 
Claes era atunci ispitită să strige: „Ucide-mă, şi pe urmă fă 
ce vrei!” Pe nesimţite, ochii lui Balthazar îşi pierdură 
scânteierea, căpătând acea mucedă pâclă verde-albastră ce 
întristează ochii bătrânilor. Atenţiile-i faţă de soţie, vorbele 
lui, totul în el fu copleşit de istovire. Aceste semne 
prevestitoare, adâncindu-se tot mai mult spre sfârşitul lunii 
aprilie, o înspăimântară pe doamna Claes, pentru care 
asemenea privelişte era de neîndurat şi care se mustrase 
până atunci cu mii de învinuiri, admirând fidelitatea 
flamandă a bărbatului, ce-şi ţinea cuvântul. Într-una dintre 
zile când Balthazar îi păru mai abătut decât oricând, nu mai 
şovăi să jertfească totul pentru a-l readuce la viaţă. 

— Dragul meu, îi zise ea, te dezleg de jurăminte. 

Balthazar o privi cu un aer uimit. 

— Te gândeşti la experienţele tale? reluă ea. 

El răspunse cu o pornire de o înfricoşătoare vivacitate. 
Departe de a-i face vreo mustrare, doamna Claes care 
sondase cu încetul prăpastia unde aveau să se prăbuşească 
amândoi, îi luă mâna şi i-o strânse zâmbind. 

— Mulţumesc, prietene, sunt sigură de puterea mea, îi 
zise; mi-ai jertfit mai mult decât viaţa. E rândul meu acum 
să mă sacrific. Deşi mi-am şi vândut câteva din diamante, 
mi-au mai rămas destule, împreună cu cele de la fratele 
meu, ca să-ţi procur banii necesari lucrărilor tale. 
Destinasem aceste podoabe celor două fete ale noastre; dar 
gloria ta n-o să le aducă ea altele şi mai sclipitoare? De 


altfel, n-ai să le restitui tu într-o zi diamante şi mai 
frumoase? 

Bucuria ce strălumină deodată chipul soţului său, împinse 
la culme deznădejdea Josephinei; ea văzu cu amar că 
pasiunea care-l mistuie era mai tare decât el. Claes avea 
încredere în opera sa, pentru a păşi fără să tremure pe un 
drum care, pentru soţie, însemna o prăpastie. Pentru el 
credinţa, pentru ea îndoiala, pentru ea povara cea mai 
grea: femeia nu suferă întotdeauna pentru doi? În acel 
moment, ea se lăsă legănată de credinţa în succes, voind să- 
şi justifice sie însăşi complicitatea în ruinarea probabilă a 
averii lor. 

— Iubirea vieţii mele întregi n-ar ajunge ca să-ţi 
răsplătească devotamentul, Pepita! rosti Claes înduioşat. 

De-abia sfârşi aceste cuvinte, când Marguerite şi Felicie 
intrară, dând ziua bună părinţilor. Doamna Claes plecă ochii 
şi rămase o clipă cu inima golită în faţa celor două fiice, a 
căror avere tocmai fusese jertfită unei himere, în timp ce 
soţul ei le luă pe genunchi, vorbind vesel cu ele, fericit că 
poate să-şi reverse bucuria ce-l copleşea. 

Doamna Claes intră din acea clipă în viaţa mistuitoare a 
soţului său. Viitorul copiilor, considerata tatălui lor, fură 
pentru ea două argumente la fel de puternice, cât erau 
pentru Claes gloria şi ştiinţa. De aceea, această nefericită 
femeie nu mai avu nici un ceas de linişte, când toate 
diamantele casei fură vândute la Paris, prin mijlocirea 
abatelui de Solis, duhovnicul său, şi când fabricanţii de 
produse chimice îşi reîncepură livrările, frământată fără 
istov de demonul ştiinţei şi de acea patimă oarbă după 
cercetări ce-i devora soţul, trăia într-o necurmată 
aşteptare, şi stătea ca moartă zile întregi, ţintuită în jilţu-i 
prin însăşi violenţa dorințelor sale care, negăsind, ca 
năzuinţele lui Balthazar, o hrană în lucrările de laborator, îi 
chinuiră sufletul, sporindu-i îndoielile şi temerile. Uneori, 
învinuindu-se pentru complezenţa ei faţă de o pasiune al 
cărei ţel era cu neputinţă de atins şi pe care domnul de 


Solis o condamna, se ridica, mergea la fereastra curţii 
interioare şi privea cu spaimă hornul laboratorului. Dacă 
ieşea cumva fum, îl contempla cu deznădejde, gândurile 
cele mai contradictorii îi sfredeleau inima şi cugetul. Vedea 
spulberându-se în fum averea copiilor săi; dar salva viaţa 
tatălui lor: nu era oare prima ei datorie, să-l facă fericit? 
Acest ultim gând o potolea pentru un răstimp. Dobândise 
îngăduinţa să poată intra în laborator şi să stea acolo; dar 
fu nevoită în scurtă vreme să renunţe la această tristă 
satisfacţie. O sfâşiau acolo prea crâncene suferinţe, văzând 
că lui Balthazar nu-i era aminte de ea, şi chiar părând 
deseori stingherit de prezenţa ei; o îmboldeau geloase 
nelinişti, sălbatice porniri de a arunca clădirea în aer; 
murea de o mie de neasemuite dureri. Lemulquinier deveni 
atunci pentru ea un fel de barometru: de-l auzea cumva 
fluierând când ieşea de colo până colo ca să servească 
prânzul sau cina, ghicea că experienţele soţului erau 
îmbucurătoare şi că el nutrea speranţa unei apropiate 
izbânzi; dacă era morocănos, posomorât, ea-i arunca o 
privire îndurerată: Balthazar era nemulţumit. Stăpâna şi 
valetul sfârşiseră prin a se înţelege, cu toată mândria uneia 
şi supărarea băţoasă a celuilalt. Slabă şi fără apărare 
împotriva spăimoaselor surpări, ale cugetului, nefericita 
femeie sucomba sub aceste şovăieli între speranţă şi 
deznădejde care, pentru dânsa, se împovărau cu neliniştile 
soţiei iubitoare şi cu îngrijorările mamei tremurând pentru 
familia ei. Tăcerea apăsătoare ce odinioară îi îngheţa inima, 
o împărtăşea acum fără a-şi da seama de atmosfera 
mohorâtă ce domnea în cămin, nici de zilele nesfârşite care 
se scurgeau în acel salon, fără un zâmbet, adesea fără o 
vorbă. Dintr-o tristă prevedere maternă, deprindea pe cele 
două fiice cu treburile gospodăriei şi se străduia să le facă 
destul de îndemânatice pentru vreo îndeletnicire femeiască 
din care să poată trăi, dacă ar ajunge la sapă de lemn. 
Liniştea acestui cămin ascundea aşadar înfricoşătoare 
zvârcoliri. Către, sfârşitul verii, Balthazar înghiţise banii de 


pe diamantele vândute la Paris cu ajutorul bătrânului abate 
de Solis şi se îndatorase cu vreo douăzeci de mii de franci la 
firma Protez şi Chiffrevilie. 

În august 1813, cam la un an după scena cu care începe 
povestirea de faţă, dacă Balthazar făcuse câteva frumoase 
experienţe pe care, din nenorocire, le nesocotea, toată 
truda îi rămăsese fără rezultat întrucât priveşte obiectul de 
căpetenie al cercetărilor sale. În ziua când îşi încheie şirul 
lucrărilor, simţământul neputinței îl strivi. Convingerea că a 
irosit fără noimă sume nebuneşti, îl umplu de deznădejde. 
Fu o crâncenă prăbuşire. Părăsi podul, coborând agale în 
salon, se trânti într-un jilţ în mijlocul copiilor şi rămase aşa 
câteva clipe, ca neînsufleţit, fără a răspunde la întrebările 
cu care-l copleşea soţia; lacrimile îl podidiră, fugi în 
apartamentul său pentru a nu-şi da în vileag durerea; 
Josephine îl urmă şi-l duse în iatacul ei, unde, singur cu 
dânsa, Balthazar îşi descarcă deznădejdea. Acele lacrimi de 
bărbat, acele cuvinte de artist descurajat, părerile de rău 
ale tatălui de familie, fură un amestec de groază, de duioşie, 
de delir, care-i pricinuită mai mult amar doamnei Claes 
decât toate durerile-i trecute. Victima îşi consolă călăul. 
Când Balthazar rosti cu o înfricoşătoare convingere în glas: 
„Sunt un netrebnic, îmi joc viaţa copiilor mei, a ta, şi, ca să 
vă las fericiţi, trebuie să-mi curm zilele!” Acest cuvânt îi 
străpunse inima şi, caracterul soţului, aşa cum îl cunoştea, 
însufleţindu-i teama ca nu cumva să săvârşească pe loc 
această deznădăjduită hotărâre, se află pradă unei zguduiri 
din acelea ce răscolesc viaţa până-n adâncuri şi care fu cu 
atât mai funestă, cu cât Pepita îi înfrână efectele 
năprasnice, îmbrăcând un calm înşelător. 

— Dragul meu, răspunse ea, am consultat nu pe Pierquin, 
a cărui prietenie nu-i atât de mare, ca să nu simtă oarecare 
ascunsă plăcere văzându-ne ruinaţi, ci am consultat pe un 
om bătrân care, pentru mine, se dovedeşte bun ca un 
părinte. Abatele de Solis, duhovnicul meu, mi-a dat un sfat 
care ne scapă de la ruină. A venit să-ţi vadă tablourile. 


Preţul celor care se găsesc în galerie poate acoperi toate 
sumele ipotecate pe proprietăţile tale, precum şi ceea ce 
datorezi firmei Protez şi Chiffreville, Fiindcă tu ai desigur şi 
acolo un cont de lichidat? 

Claes făcu un semn afirmativ, plecând capul, al cărui păr 
albise. 

— Domnul de Solis îi cunoaşte pe bancherii Happe şi 
Dunker, din Amsterdam; sunt nebuni după tablouri, şi 
ahtiaţi ca nişte parveniţi să-şi etaleze un fast care nu-i 
îngăduit decât familiilor vechi, au să plătească pe ale 
noastre toată valoarea lor. În felul acesta, noi ne vom 
recâştiga veniturile, iar tu vei putea, din costul lor, care se 
va ridica la vreo sută de mii de ducați, să iei o parte din 
capital ca să-ţi urmezi experienţele. Cele două fiice ale tale 
şi cu mine avem să ne mulţumim cu puţin. Cu timpul şi cu 
ajutorul economiilor, vom umple cu alte tablouri ramele 
goale, şi tu vei trăi fericit! 

Balthazar ridică capul spre soţie cu o bucurie amestecată 
cu teamă. Rolurile se schimbaseră. Soţia devenea 
ocrotitoarea soţului. Acest bărbat, atât de duios şi a cărui 
inimă era atât de strâns legată de a doamnei Claes, o ţinea 
în braţe fără a-şi da seama de groaznica zvârcolire ce o 
făcea să palpite, înfiorându-i părul şi buzele cu o tresărire 
nervoasă. 

— Nu îndrăzneam să-ţi spun că, între mine şi absolut, abia 
dacă mai e un fir de păr care să ne despartă. Ca să prefac 
metalele în gaze, nu-mi mai rămâne decât să găsesc 
mijlocul de a le supune la o temperatură imensă într-un 
mediu în care presiunea atmosferică să fie nulă, în sfârşit, 
într-un vid absolut. 

Doamna Claes nu putu îndura egoismul acestui răspuns. 
Aştepta mulţumiri pasionate pentru jertfele ei, şi găsea o 
problemă de chimie... îşi părăsi pe loc soţul, scobori în 
salon, se prăbuşi în jilţul ei între cele două fiice 
înspăimântate, şi izbucni în plâns. Marguerite şi Felicie îi 
luară fiecare câte o mână, îngenuncheară de o parte şi de 


alta a jilţului plângând împreună, fără a-i cunoaşte pricina 
mâhnirii, şi întrebară de mai multe ori: 

— Ce ai, mamă? 

— Sărmani copii! Sunt pe moarte, o simt. 

Acest răspuns o cutremură pe Marguerite care, pentru 
întâia oară, zări pe chipul mamei urmele acelei palori 
particulare persoanelor cu tenul brun. 

— Martha! Martha! strigă Felicie, vino, mama are nevoie 
de dumneata. 

Bătrâna guvernanta sosi în grabă de la bucătărie şi, 
văzând albeaţa verzuie a acestui obraz negricios şi 
întotdeauna atât de viu colorat: 

— Doamne lisuse Cristoase! strigă pe spanioleşte, 
doamna-i pe moarte! 

leşi în pripă, spuse celeilalte slujnice, Josette, să 
încălzească apă pentru o baie de picioare şi se întoarse 
lângă stăpână. 

— Nu-l speria pe domnul, nu spune nimic, Martha! strigă 
doamna Claes. Bietele mele copile scumpe! adăugă 
strângând la pieptu-i pe Marguerite şi pe Felicie cu o 
pornire deznădăjduită, aş vrea să pot trăi destui timp ca să 
vă văd fericite şi măritate. Martha. Reluă ea, spune-i lui 
Lemulguinier să dea fuga până la domnul de Solis, ca să-l 
roage din partea mea să vină până aici. 

Această lovitură de trăsnet răbufni bine înţeles până în 
bucătărie. Josette şi Martha, amândouă devotate doamnei 
Claes şi fiicelor sale, fură lovite în singura lor afecţiune. 
Aceste îngrozitoare cuvinte: „Doamna-i pe moarte! Domnul 
a ucis-o! Pregăteşte iute o baie de muştar pentru picioare!” 
smulseră Josettei o seamă de fraze interjective cu care-l 
împroşcă pe Lemulquinier. Lemulquinier, rece şi nepăsător, 
molfăia aşezat în colţul mesei, în faţa uneia din ferestrele 
prin care lumina pătrundea din curte în bucătărie, unde 
totul era lustruit ca în budoarul unei femeiuşti elegante. 

— Nici că putea să se sfârşească altfel! spumegă Josette, 
fulgerând din ochi pe valet, în timp ce se căţăra pe un 


scăunel ca să ia de pe o policioară o căldăruşă care sclipea 
ca aurul. Unde se pomeneşte o mamă care să privească cu 
braţele încrucişate un tată distrându-se să toace o avere 
cum e a domnului, ca să facă din ea apă de ploaie! 

Josette, al cărei cap acoperit cu o bonetă rotundă tivită cu 
horboţele, aducea cu un cleşte nemţesc de spart alune, 
aruncă lui Lemulquinier o uitătură strepezită pe care 
verdele coclit al micilor săi ochi injectaţi o făcea aproape 
veninoasă. Bătrânul valet înălţă din umeri cu o mişcare 
demnă de Mirabeau40 impacientat, apoi, căscând o gură 
cât o şură, înfulecă o felie de pâine cu unt presărată cu 
appetits41. 

— În loc să-l cicălească pe domnu', doamna ar face mai 
bine să-i dea gologani; ne-am îmbogăţi cu toţii peste 
noapte, de ne-am scălda în aur! Ne mai lipseşte doar cât îi o 
foiţă de bănuţ ca să găsim... 

— Păi dacă-i aşa, dumneata, care ai douăzeci de mii de 
franci puşi de-o parte, de ce nu-i oferi lui domnu'? E 
stăpânul dumitale! Şi cum eşti aşa de sigur de tot ce face 
el... 

— Să vorbim, ca să n-adormim! la mai bine, Josette, vezi-ţi 
de încălzitul apei, rânji flamandul retezând vorba 
bucătăresei. 

— Şi de ce n-aş vorbi când ştiu că erau aici atâtea 
kilograme de argintărie, pe care dumneata şi cu stăpânul 
dumitale le-aţi topit, şi că, dacă lumea vă lasă s-o ţineţi aşa 
lanţ, o să faceţi aşa de frumuşel din argint, tinichea, încât 
repede şi degrabă n-are să mai rămână nimic. 

— Iar domnu', sări Martha picând pe neaşteptate, are s-o 
bage-n mormânt pe doamna ca să se descotorosească de o 
femeie care-l mai potoleşte şi-l împiedică să înghită totul. E 
vândut diavolului, asta se vede! Ceea ce ţi-ai primejdui mai 
puţin ajutându-l, Lemulquinier, e sufletul dumitale, dacă ai 
cumva un suflet, că stai aici ca un sloi de gheaţă, în vreme 
ce în toată casa e numai chin şi jale. Domnişoarele plâng ca 


nişte sfinte Magdalene. Dă fuga de-l cată pe domnul Abate 
de Solis! 

— Am de lucru pentru domnu', ca să rânduiesc în 
laborator, zise valetul. E prea departe de-aici până-n 
cartierul Esquerchin. Du-te dumneata. 

— la te uită la el, pocitania! izbucni Martha. Şi cine o să-i 
facă doamnei baia de picioare? Vrei s-o laşi să moară? 1 s-a 
dus sângele la cap... 

— Mulguinier, rosti Marguerite păşind în săliţa din faţa 
bucătăriei, când te întorci de la domnul de Solis, roagă pe 
domnul Pierquin, doctorul, şi vină fuga până aici. 

— Sâc! ai să te duci, făcu în ciudă Josette. 

— Domnişoară, domnu' mi-a spus să-i fac rânduială în 
laborator, se codi Lemulquinier răsucindu-se spre cele două 
slujnice pe care le sfredeli cu o căutătură despotică. 

— Tată, îl întâmpină Marguerite pe domnul Claes care 
tocmai cobora, n-ai putea să ni-l laşi pe Mulquinier ca să-l 
trimitem în oraş? 

— Na, c-ai să te duci, slutul sluţilor! se răcori Martha 
auzind pe domnul Claes că-l pune pe Lemulguinier sub 
ordinele fiicei mai mari. 

Slabul devotament al valetului pentru casă era pricina cea 
mare de gâlceavă dintre aceste două slujnice şi 
Lemulquinier, a cărui răceală avusese drept rezultat să 
exalte ataşamentul bucătăresei şi al guvernantei. Acest 
conflict, atât de mărunt în aparenţă, înrâuri mult viitorul 
acestei familii, când, mai târziu, avu nevoie de ajutorare 
împotriva nenorocirii. 

Balthazar redeveni atât de distrat, încât nici nu băgă de 
seamă starea în care se afla Josephine. Îl luă pe Jean pe 
genunchi şi-l săltă maşinal, cu gândul la problema pe care 
atunci avea putinţa s-o dezlege. Văzu aducându-se baia de 
picioare pentru nevastă-sa care, neavând puterea să se 
ridice din jilţul unde zăcea, rămăsese în salon. Privi chiar pe 
cele două fiice ocupându-se de mama lor, fără a cerceta 
pricina acelor îngrijiri zorite. Când Marguerite sau Jean 


voiau să vorbească, doamna Claes le cerea să tacă, arătând 
spre Balthazar. O asemenea scenă era de natură s-o pună 
pe gânduri pe Marguerite care, aflându-se între tatăl şi 
mama ei, se găsea îndestul de coaptă şi îndestul de 
înţeleaptă acum spre a le cântări purtarea. 

Se iveşte un moment în viaţa interioară a familiilor, când 
copiii ajung, cu sau fără voie, judecătorii părinţilor. Doamna 
Claes înţelesese primejdia acestei situaţii. Din dragoste 
pentru Balthazar, se silea să scuze în ochii fiicei sale 
Marguerite, tot ceea ce în cugetul drept al unei fete de 
şaisprezece ani ar fi putut să pară greşeli din partea unui 
părinte. De aceea, adâncul respect pe care în această 
împrejurare, doamna Claes îl dovedea lui Balthazar, 
punându-se în umbră spre a nu-i turbura meditaţia, insufla 
copiilor săi un soi de spaimă faţă de maiestatea paternă. 
Dar acest devotament, oricât ar fi fost de contagios, mărea 
şi mai mult admiraţia pe care Marguerite o avea pentru 
mama ei, de care o legau îndeosebi amănuntele zilnice ale 
vieţii. Acest simţământ era întemeiat pe un soi de divinaţie a 
suferințelor, a căror cauză trebuia în chip firesc s-o 
frământe şi pe o tânără fată. Nici o putere omenească nu 
putea să împiedice ca uneori un cuvânt scăpat, fie de 
Martha, fie de Josette, să dezvăluie Margueritei originea 
stării în care căminul lor se afla de patru ani încoace. Cu 
toată discreţia doamnei Claes, fata descoperea deci pe 
nesimţite, încetul cu încetul, fir cu fir, misterioasa urzeală a 
acestei drame domestice. Marguerite avea să fie, în scurtă 
vreme, confidenta activă a mamei sale, şi, în ceasul 
deznodământului, cel mai temut dintre judecători. Ca atare, 
toată grijile doamnei Claes se îndreptau spre Marguerite 
căreia încerca să-i împărtăşească devotamentul ei pentru 
Balthazar. Dârzenia, puterea de judecată pe care le 
descoperea în copila sa, o făceau să se cutremure la gândul 
unei lupte între Marguerite şi Balthazar, atunci când, după 
ce va muri, fiica avea s-o înlocuiască la cârma gospodăriei. 
Astfel sărmana femeie ajunsese deci să se înfricoşeze mai 


mult de urmările morţii sale, decât de însăşi moartea. 
Solicitudinea sa pentru Balthazar apărea în hotărârea pe 
care o luase. Liberând bunurile soţului, îi asigura 
independenţa şi preîntâmpina orice neînțelegere, 
separându-i interesele de ale copiilor; nădăjduia să-l vadă 
fericit până-n clipa când avea să închidă ochii; apoi socotea 
că va transmite aşa delicateţea inimii sale Margueritei care 
urma să joace mai departe pe lângă el rolul de înger al 
dragostei, exercitând asupra familiei o autoritate 
protectoare şi conservatoare. Nu însemna oare a face astfel 
să mai radieze, din fundul mormântului, iubirea sa asupra 
celor ce-i erau scumpi? Totuşi, nu voi să-l umilească pe 
părinte în faţa fiicei, dezvăluindu-i înainte de vreme groaza 
pe care i-o inspira pasiunea ştiinţifică a lui Balthazar; 
cerceta sufletul şi caracterul Margueritei, spre a şti dacă o 
asemenea copilă încă, avea să devină de la sine o mamă 
pentru frăţiorii şi surioara ei, pentru tatăl său o femeie 
blândă şi iubitoare. 

Din toate aceste pricini, ultimele zile ale doamnei Claes 
erau înveninate de calcule şi de temeri pe care nu se 
încumeta a le împărtăşi nimănui. Simţindu-se atinsă în 
însăşi substanţa vieţii de această ultimă scenă, sfredelea 
mereu cu privirile în viitor; în timp ce Balthazar, de atunci 
încolo neîndemânatic la tot ce însemna economie, avere, 
simţăminte de familie, se gândea numai să afle absolutul... 

Adânca tăcere ce domnea în salon nu era tulburată decât 
de mişcarea monotonă a piciorului lui Claes, care-l bâţâia 
întruna fără a băga de seamă că Jean coborâse de pe 
genunchi. Stând lângă maică-sa, contemplându-i faţa palidă 
şi răvăşită, Marguerite se întorcea în fiecare clipă spre tatăl 
sân, nedumerită de atâta nepăsare. După puţin, poarta din 
stradă se trânti închizându-se şi familia îl zări pe abatele de 
Solis sprijinit de nepotul său, amândoi străbătând încetişor 
curtea. 

— Ah! iată-l pe domnul Emanuel, vesti Felicie. 


— Ce tânăr de treabă! exclamă doamna Claes, cu ochii la 
Emanuel de Solis. Şi ce plăcere îmi face să-l revăd! 

Marguerite se îmbujoră auzind cuvintele de laudă care-i 
scăpaseră mamei. De două zile, înfăţişarea acestui tânăr 
deşteptase în inima ei simţăminte necunoscute şi-i răscolise 
în cuget gânduri până atunci aţipite. În timpul vizitei pe 
care-o făcuse duhovnicul credincioasei sale. Se petrecuseră 
abia lămurite întâmplări din cele ce ţin totuşi mult loc în 
viaţă şi cu urmări prea însemnate pentru a nu cere aici 
zugrăvirea a două noi personaje ivite în sinul familiei. 

Doamna Claes avea principiul să-şi îndeplinească în taină 
practicele credinţei. Duhovnicul său, aproape necunoscut la 
dânsa acasă, se arăta pentru a doua oară în locuinţa lor; 
dar aici ca şi aiurea, era peste putinţă să nu fi cuprins de un 
soi de înduioşare şi de admiraţie la înfăţişarea unchiului şi a 
nepotului. Abatele de Solis, unchiaş de optzeci de ani cu 
plete argintii, arăta un chip surpat în care viaţa părea a se 
fi refugiat în ochi. Păşea anevoie, căci unul dintre 
slăbănoagele-i picioare sfârşea cu o labă cumplit de 
schiloadă, băgată într-un tel de săculeţ de catifea, care-l 
silea să se folosească de o cârjă când nu avea braţul 
nepotului. Spinarea-i gârbovită, trupu-i uscat, ofereau 
priveliştea unei făpturi şubrede şi măcinată de boală, dar 
stăpânită de o voinţă de fer şi de un neprihănit duh al 
credinţei fără ştirbire. Acest preot spaniol, remarcabil 
printr-o vastă cultură, printr-o cucernicie adevărată, prin 
cunoştinţe foarte întinse, fusese rând pe rând, 
dominican42, mare duhovnic în Toledo şi prim vicar al 
arhiepiscopiei din Malines. Dacă nu izbucnea revoluţia 
franceză, protecţia ducilor de Casa-Real l-ar fi ridicat la cele 
mai înalte ranguri bisericeşti; dar împlinirea pe care i-o 
pricinui moartea tânărului duce, elevul său, îl desprinse de 
orice viaţă activă, şi se consacră trup şi suflet numai întru 
educaţia nepotului, rămas orfan din fragedă pruncie. După 
cucerirea Belgiei43, îşi găsise adăpost în preajma doamnei 
Claes. Încă din tinereţe, abatele de Solis profesa pentru 


Sfânta Tereza un înflăcărat entuziasm ce-l mână, împreună 
cu pornirile sale spirituale, spre latura mistică a 
creştinismului. Găsind în Flandra, unde domnişoara 
Bourignon44, precum şi scriitorii iluminaţi şi quietişti45, 
făcuseră cei mai numeroşi prozeliţi, găsind o puzderie de 
catolici dedaţi cultului ei, rămase pe loc cu atât mai 
bucuros, cu cât fu socotit acolo drept un patriarh de către 
această sectă deosebită, în sânul căreia se mai practică încă 
doctrinele misticilor, cu toate rigorile câte loviseră pe 
Fenelon şi pe Doamna Guyon46. Moravurile lui erau aspre, 
viaţa lui era exemplară, şi se şoptea că avea momente de 
extaz. Cu toată detaşarea pe care un atât de sever slujitor 
al bisericii trebuia s-o arate faţă de cele lumegşti, dragostea 
pe care o purta nepotului îl făcea grijuliu pentru interesele 
sale. Când era vorba de binefacere, bătrânul punea la 
contribuţie pe credincioşii bisericii înainte de a fi recurs la 
propriu-i avut, şi autoritatea-i patriarhală era atât de deplin 
recunoscută, intenţiile îi erau atât de curăţie, pătrunderea 
sa atât de rar da greş, încât fiecare îşi da obolul. Spre a-şi 
face cineva o părere de contrastul dintre unchi şi nepot, ar 
trebui să-l compare pe bătrân cu una dintre acele sălcii 
scorburoase ce vegetează pe malul apelor, iar pe tânăr, cu o 
răsură încărcată de trandafiraşi a cărei tulpină elegantă şi 
semeaţă se înaltă din sânul copacului năpădit de muşchi, 
vrând parcă să-l susţină. 

Crescut sever de un unchi care nu-l slăbea de lângă el, aşa 
cum o matroană păzeşte o fecioară, Emanuel era plin de 
acea gingaşă simţire, de acea candoare pe jumătate 
visătoare, flori vremelnice ale tuturor tinereţilor, dar novice 
în sufletele adăpate la izvoarele credinţei. Bătrânul preot 
înăbugşise la discipolul său mijirile simţămintelor voluptoase, 
pregătindu-l pentru suferinţele vieţii printr-o muncă 
necurmată, printr-o disciplină aproape monahală. Aceasta 
educaţie, care trebuia să-l predea pe Emanuel, nou-nouţ, 
lumii şi să-l iacă fericit dacă avea noroc în primele afecţiuni, 
îl înveşmântase cu o angelică puritate ce dădea întregii sale 


făpturi farmecul cu care sunt învestite fecioarele. Ochii săi 
timizi, dar animați de im duh dârz şi cutezător, aruncau o 
lumină ce vibra în suflet aşa cum sunetul cristalului 
unduieşte în auz. Faţa-i expresivă, deşi regulată, atrăgea 
luarea-aminte printr-o mare preciziune a trăsăturilor, prin 
fericita îmbinare a liniilor şi prin acea linişte adâncă pe care 
o dă pacea inimii. Totul în acest chip era armonios. Părul 
negru, ochii şi sprâncenele brune puneau şi mai mult în 
lumină, un ten alb şi viu colorat. Glasu-i era acela pe care-l 
aşteptai de la un om cu atât de frumos chip. Mişcările-i 
feminine se armonizau cu mlădierea vocii, cu frageda 
claritate a privirii. Părea a nu-şi da seama de atracţia 
acestei rezerve pe jumătate melancolică a atitudinii sale, 
prin cumpătarea vorbelor şi prin îngrijirile pline de respect 
cu care ocrotea unchiul. Când îl vedeai studiind mersul de 
broască ţestoasă al bătrânului abate ca să-şi potrivească 
pasul după chinuitele sale împleticiri, în aşa fel încât să nu-l 
stingherească, ochind de departe tot ce i-ar putea răni 
picioarele, îndreptându-l pe drumul cel mai bun, era cu 
neputinţă să nu recunoşti la Emanuel simţămintele 
generoase care fac din om o făptură sublimă. Părea atât de 
mare, iubindu-şi unchiul fără a-l judeca, ascultând de 
poruncile lui fără a le discuta vreodată, încât oricine era 
ispitit să vadă o predestinare în numele suav pe care i-l 
dăduse naşa. Când, fie la el acasă, fie la alţii, bătrânul îşi 
exercita despotismul de dominican, Emanuel ridica uneori 
capul cu atâta nobleţe, de parcă voia să-şi arate forţa, când 
unchiul său avea de furcă cu cineva, încât oamenii de inimă 
erau mişcaţi aşa cum sunt artiştii la priveliştea unei opere 
măreţe; căci simţămintele frumoase nu răsună mai puţin 
grăitor în suflet prin plăsmuirile însufleţite, decât prin 
realizările artei. 

Emanuel îşi întovărăşise unchiul când venise la enoriaşa sa 
pentru a cerceta tablourile casei Claes. Aflând prin Martha 
că abatele de Solis era în galerie, Marguerite, care dorea să 
vadă cu ochii săi pe acest personaj cu faimă, căutase un 


pretext ca să se afle lângă maică-sa, spre a-şi satisface 
curiozitatea. Năvălind buzna şi simulând uşurătatea sub 
care fetele îşi ascund atât de bine dorinţele, lângă bătrânul 
cernit, adus de spate şi cadaveric, dăduse peste proaspătul 
şi suavul chip al lui Emanuel. Privirile deopotrivă de 
tinereşti, deopotrivă de nevinovate ale acestor două făpturi, 
exprimaseră atunci aceeaşi surprindere. Emanuel şi 
Marguerite se mai văzuseră cândva, fără îndoială, în 
visurile lor. Amândoi plecară ochii şi-i ridicară apoi cu o 
aceeaşi mişcare, lăsând să le scape aceeaşi mărturisire. 
Marguerite luă braţul mamei, îi vorbi în şoaptă pentru a-şi 
stăpâni firea şi se adăposti, ca să zicem aşa, sub aripa 
maternă, înălţând gâtul cu o mişcare de lebădă, ca să se 
mai uite odată la Emanuel care, la rându-i, sta atârnat de 
braţul unchiului. Deşi îndemânatic distribuită spre a pune 
în valoare fiece pânză, lumina zgârcită a galeriei înlesni 
acele priviri furişe care sunt bucuria făpturilor sfioase. Fără 
îndoială niciunul dintre ei nu merse, nici măcar cu gândul, 
până la acel dacă cu care încep pasiunile; dar amândoi 
simţiră acea tulburare adâncă ce răscoleşte inima şi pe 
care, în frageda vârstă, oricine şi-o tăinuieşte sie însuşi, din 
subtilă plăcere sau din pudoare. 

Întâia impresie menită a hotărî revărsările unei simţiri 
îndelung stăpânite, este urmată, la toţi tinerii, de uimirea 
pe jumătate stupidă pe care o pricinuiesc pruncilor primele 
sunete ale muzicii. Dintre copii, unii râd şi gândesc, alţii nu 
râd decât după ce-au gândit; dar cei al căror suflet este 
chemat să trăiască din poezie ori din iubire, ascultă 
îndelung şi cer din nou melodia printr-o privire unde de pe 
atunci se aprinde plăcerea, în care mijeşte curiozitatea 
infinitului. Dacă iubim irezistibil locurile unde, în copilărie, 
am fost iniţiaţi în frumuseţile armoniei, dacă ne amintim cu 
nespus de dulce plăcere şi de muzicant şi chiar de 
instrument, cum s-ar putea să nu iubim fiinţa care, cea 
dintâi, ne dezvăluie imnurile vieţii? Prima inimă din care am 
sorbit iubirea nu-i oare ca o patrie? Emanuel şi Marguerite 


fură unul pentru altul acea voce melodioasă ce trezeşte un 
sentiment, mâna ce smulge văluri înnorate şi dezvăluie 
ţarmurile scăldate de arşiţa nămiezii. 

Când doamna Claes îl opri pe bătrân în faţa unui tablou de 
Guido47 înfăţişând un înger, Marguerite înălţă capul ca să 
vadă care era impresia lui Emanuel, iar tânărul căută pe 
Marguerite spre a compara muta gândire de pe pânză cu 
via gândire a fiinţei de aievea. Acest involuntar şi încântător 
omagiu fu înţeles şi savurat. Bătrânul abate lăudă în chip 
grav preafrumoasa compoziţie, iar doamna Claes îi 
răspundea; dar cei doi copii erau tăcuţi. 

Într-acest chip le fu întâlnirea. Lumina misterioasă din 
galerie, liniştea casei, prezenţa părinţilor, totul contribuia 
să sape mai adânc în inimă contururile gingaşe ale acestui 
vaporos miraj. Miile de gânduri nedesluşite ce căzuseră ca 
o ploaie peste Marguerite se potoliră, revărsându-i-se în 
suflet ca o apă limpede şi se împurpurară de o rază 
luminoasă, când Emanuel îngăimă câteva fraze luându-şi 
rămas-bun de la doamna Claes. Acest glas, a cărei mlădiere 
proaspătă şi catifelată răspândea în inimă încântări 
negrăite, desăvârşi revelaţia subită pe care Emanuel o 
prilejuise şi pe care el avea s-o facă abia mai apoi rodnică 
întru folosul său; căci bărbatul de care ursita se slujeşte 
spre a deştepta iubirea în inima unei fecioare îşi ignoră 
deseori opera şi o lasă atunci neisprăvită. Marguerite se 
înclină fără să ştie bine ce face şi-şi puse rămasul bun într-o 
privire în care părea că se zugrăveşte tot regretul de a 
pierde această pură şi fermecătoare viziune. Întocmai ca 
pruncul, mai voia încă melodia sa. Acest rămas bun avu loc 
la picioarele bătrânei scări, în faţa uşii de la salon; şi, după 
ce intră, Marguerite urmări cu privirea pe unchi şi pe nepot 
până ce poarta de la stradă se închise. Doamna Claes fusese 
prea ocupată de chestiunile grave dezbătute cu duhovnicul, 
pentru a mai fi cercetat atunci şi fizionomia fiicei. 

În clipa când domnul de Solis şi nepotul său au apărut 
pentru a doua oară, era de asemeni încă prea adânc 


tulburată, ca să surprindă văpaia ce îmbujoră obrajii 
Margueritei şi trăda dogoarea primei plăceri pătrunsă într- 
o inimă feciorelnică. Când bătrânul abate fu anunţat, 
Marguerite îşi reluase lucrul şi păru atât de atentă la 
datoria sa, încât salută pe unchi şi pe nepot fără să ridice 
ochii la dânşii. 

Domnul Claes răspunse maşinal la salutul domnului de 
Solis şi ieşi din salon ca un om târât de grija treburilor sale. 
Cucernicul dominican se aşeză lângă enoriaşa sa 
aruncându-i una dintre acele căutături sfredelitoare cu care 
citea în suflete; îi fusese de-ajuns să vadă pe domnul Claes 
şi pe soţia lui, pentru a ghici o catastrofă. 

— Copii, grăi mama, duceţi-vă în grădină. Marguerite, 
arată-i lui Emanuel lalelele tatei! 

Marguerite, pe jumătate ruşinată, luă braţul surorii mai 
mici, Felicie, privi la tânărul care se făcu stacojiu şi care ieşi 
din salon înşfăcându-l pe Jean spre a-şi ascunde fâstâceala. 
Când fură toţi patru în grădină, Felicie şi Jean se duseră în 
drumul lor, părăsind-o pe Marguerite care, rămasă aproape 
singură cu tânărul de Solis, îl conduse în faţa stratului de 
lalele, aranjate în acelaşi chip, în fiece an, de Lemulquinier. 

— Vă plac lalelele? întrebă Marguerite, după ce păstrase 
un răstimp cea mai adâncă tăcere, fără ca Emanuel să fi dat 
semn că voieşte s-o întrerupă. 

— Domnişoară, sunt nişte flori splendide, dar, ca să-ţi fie 
dragi, trebuie să capeţi gustul lor, să ştii a le aprecia 
frumuseţile. Florile astea îmi iau văzul. Obişnuit cu munca 
în odăiţa întunecoasă unde locuiesc, lângă unchiu-meu, 
aceasta mă face desigur să prefer ceea ce-i blând la vedere. 

Rostind aceste ultime cuvinte, o contemplă pe Marguerite, 
însă fără ca această privire plină de confuze dorinţe să 
cuprindă vreo aluzie la albeaţa mată, la calmul, la culorile 
gingaşe ce făceau din acest obraz o floare. 

— Aşadar lucraţi mult? reluă Marguerite conducând pe 
Emanuel spre o bancă de lemn cu spătarul vopsit în verde. 
De aici, spuse ea continuând, nu o să vedeţi lalelele prea de 


aproape, au să vă obosească ochii mai puţin. Aveţi dreptate; 
aceste culori joacă pe dinaintea ochilor şi te ameţesc. 

— Da, lucrez mult, răspunse tânărul după o clipă de tăcere 
în care timp tipărise cu talpa nisipul de pe alee. Muncesc la 
tot felul de lucrări... Unchiu-meu voia să mă facă preot... 

— Oh! făcu cu naivitate Marguerite. 

— M-am împotrivit, nu simţeam nici o vocaţie. Mi-a trebuit 
însă mult curaj ca să înfrunt dorinţele unchiului. E atât de 
bun, mă iubeşte aşa de mult! Mi-a plătit nu de mult un om 
ca să mă scape de recrutare, pe mine, un biet orfan... 

— Pentru ce carieră v-aţi hotărât? întrebă Marguerite care 
păru că vrea să-şi reia fraza lăsând să-i scape un gest, şi 
apoi adăugă: lertaţi-mă, domnule, mă găsiţi desigur prea 
curioasă! 

— Oh! Domnişoară, zise Emanuel privind-o cu tot atâta 
drag cât şi cu admiraţie, nimeni, în afară de unchiu-meu, nu 
mi-a pus asemenea întrebare. Studiez ca să mă fac 
profesor. Ce vreţi? Nu-s bogat. Dacă pot s-ajung director la 
un colegiu din Flandra, voi avea din ce trăi modest şi voi lua 
de nevastă o femeie pe care am s-o iubesc mult. Aceasta-i 
viaţa pe care-o o întrevăd, în viitor. Poate de aceea prefer 
un fir de românită peste care toată lumea trece, în câmpia 
Orchies, acestor prea frumoase lalele încărcate de aur, de 
purpură, de safire, de smaralde, care înfăţişează o viaţă 
fastuoasă, după cum românit a întruchipează o viaţă 
molcomă şi patriarhala, viaţa unui biet dascăl ce voi fi. 

— Până acum spusesem întotdeauna la romaniţe, 
margarete! zise ea. 

Emanuel de Solis se făcu roşu ca para focului şi câută un 
răspuns frământând nisipul cu tălpile. Nehotărât a alege 
din noianul de idei câte-l năpădeau şi pe care le găsea 
prosteşti, apoi fâstâcit de întârzierea cu care avea să 
răspundă, spuse: „Nu îndrăzneam să rostesc numele 
dumneavoastră...” şi nu isprăvi. 

— Profesor! îngână ea. 


— Oh! Domnişoară, am să fiu profesor ca să am o profesie, 
dar voi întreprinde lucrări ce mă vor putea face nespus mai 
folositor... Am mare înclinaţie pentru lucrările istorice. 

— Ah! 

Acest ah! încărcat de tainice gânduri, îl făcu pe tânăr încă 
şi mai ruşinos, şi începu să râdă prosteşte, zicând: 

— Mă faceţi să vorbesc despre mine, domnişoară, când ar 
trebui să nu vorbesc decât despre dumneavoastră. 

— Mama şi unchiul dumitale au sfârşit, pe cât se pare, 
conversaţia, spuse ea uitându-se pe fereastră în salon. 

— Am găsit pe doamna, mama dumneavoastră, foarte 
schimbată... 

— Da, suferă, fără să ne împărtăşească şi nouă pricina, iar 
noi nu putem decât să suferim şi noi de durerile ei. 

Doamna Claes tocmai sfârşise în adevăr o consfătuire 
delicată, în care era vorba de un caz de conştiinţă în care 
abatele de Solis putea singur să hotărască. Prevăzând o 
prăbuşire totală, dânsa voia să oprească, fără ştirea lui 
Balthazar, care se sinchisea prea puţin de daravelile sale, o 
sumă însemnată din preţul tablourilor pe care domnul de 
Solis se însărcina să le vândă în Olanda, spre a o ascunde şi 
a o păstra pentru ziua când familia ei avea să ajungă la sapă 
de lemn. După o matură chibzuire şi după ce cântărise bine 
împrejurările în care se găsea doamna Claes, bătrânul 
dominican încuviinţase acest act de prudenţă. Plecă spre a 
se ocupa de această vânzare, care trebuia încheiată în taină 
pentru a nu dăuna prea mult reputației domnului Claes. 
Bătrânul trimise pe nepot înarmat cu o scrisoare de 
recomandaţie, la Amsterdam, unde tânărul, încântat că 
poate face un serviciu casei Claes, izbuti să vândă tablourile 
din galerie renumiţilor bancheri Happe şi Duncker, pentru 
o sumă de optzeci şi cinci mii ducați olandezi, plătită făţiş şi 
o alta, de alţi cincisprezece mii, ce avea să fie dată într- 
ascuns doamnei Claes. Tablourile erau atât de bine 
cunoscute, încât pentru a se înfăptui târgul, era de-ajuns 
răspunsul lui Balthazar la scrisoarea pe care casa Happe şi 


Duncker i-o scrise. Emanuel de Solis fu însărcinat de Claes 
să primească costul tablourilor, pe care îl trimise în taină 
pentru a ascunde oraşului Douai ştirea acestei vânzări. 

Pe la sfârşitul lui septembrie, Balthazar achită sumele 
împrumutate, îşi liberă bunurile de ipoteci şi-şi reluă 
lucrările; dar casa Claes se despuiase de cea mai frumoasă 
podoabă a sa. Orbit de pasiunea lui, el nu arătă nici un 
regret, se credea atât de sigur că va putea repara în scurtă 
vreme această pierdere, încât făcuse vânzarea cu învoiala 
de răscumpărare. O sută de pânze zugrăvite nu erau nimic 
în ochii doamnei Claes, pe lângă fericirea căminului şi pe 
lângă satisfacția soţului; De altminteri ea umplu din nou 
galeria cu tablourile ce împodobeau apartamentele de 
recepţie şi, pentru a ascunde golul lăsat în clădirea din faţă, 
schimbă orânduiala mobilierului. După plata datoriilor, 
Balthazar rămase cam cu două sute de mii de franci la 
dispoziţie pentru a-şi reîncepe experienţele. Domnul abate 
de Solis şi nepotul său fură depozitarii celor cincisprezece 
mii de ducați opriţi de doamna Claes. Pentru a spori această 
sumă, abatele vându ducaţii care, în urma războiului 
continental, ajunseseră la preţ. O sută şaizeci şi şase de mii 
de franci în scuzi, fură îngropaţi în pivniţa casei locuită de 
abatele de Solis. Doamna Claes avu trista fericire să-şi vadă 
soţul ocupat fără răgaz timp de aproape opt luni. Totuşi, 
prea crunt rănită de ultima lovitură, căzu pradă unei lingori 
care, fireşte, mergea înrăutăţindu-se. Ştiinţa îl devoră atât 
de nesăbuit pe Balthazar, încât nici prăbugşirile ce zguduiră 
Franţa, nici prima cădere a lui Napoleon, nici 
reînscăunarea Bourbonilor nu-l clintiră din îndeletnicirile 
sale; el nu era nici soţ, nici părinte, nici cetăţean, el era 
chimist. 

Spre sfârşitul anului 1814, doamna Claes ajunsese într-un 
asemenea hal de slăbiciune, încât nici nu i se mai îngăduia 
să părăsească patul. Nevoind să lâncezească în iatacul ei, 
unde trăise fericită, unde amintirile fericirii duse i-ar îi 
trezit involuntare comparații cu prezentul şi ar fi zdrobit-o, 


stătea îndeobşte în salon. Doctorii i-au împlinit dorinţa 
ascunsă a inimii găsind această încăpere mai aerisită, mai 
veselă şi mai potrivită cu starea sa, decât iatacul. Patul unde 
nefericita femeie îşi încheia viaţa, fu aşezat astfel între 
cămin şi fereastra ce dădea spre grădină. Acolo îşi petrecu 
ultimele zile, căutând cu sfinţenie să desăvârşească sufletul 
celor două fiice, cărora ţinea să le transmită ceva din văpaia 
propriului său suflet. Destrămată în manifestările ei de 
odinioară, iubirea conjugală îngădui dragostei materne să 
se desfăşoare, de astă dată, din plin. Mama se vădi cu atât 
mai încântătoare, cu cât întârziase a fi astfel. Ca toate 
fiinţele generoase, trecea prin sublime gingăşii de 
simţăminte, pe care le lua drept remuşcări. Socotind că 
răpise copiilor prea multe duioşii cuvenite, căuta să 
răscumpere închipuitele greşeli, având pentru dânşii atenţii 
şi îngrijiri, care le-o făceau nespus de dulce; voia oarecum 
să-i facă să trăiască inimă lângă inima sa, să-i cuprindă cu 
frântele-i aripi şi să-i iubească într-o singură zi pentru ţoale 
cele în care îi neglijase. Chinurile dădeau dezmierdărilor şi 
vorbelor, o nespus de duioasă căldură ce se revărsa din 
sufletul ei. Ochii săi mângâiau copiii înainte ca vocea să-i fi 
înduioşat prin mlădieri pline de gânduri bune şi mâna-i 
părea că revarsă neîncetat asupră-le numai binecuvântări. 

Dacă, după ce-şi reluase obiceiurile luxului, casa Claes nu 
mai primi în curând pe nimeni, dacă izolarea ei deveni şi 
mai desăvârşită, dacă Balthazar nu mai sărbători 
aniversarea căsătoriei sale, oraşul Douai nu fu surprins, 
Înainte de toate boala de doamnei Claes motivă îndeajuns 
această schimbare, apoi plata datoriilor opri vadul 
clevetirilor, în sfârşit vitregiile politice care îngenuncheară 
Flandra, războiul celor o sută de zile48, ocupaţia străină, 
dădură cu totul uitării pe chimist. 

În răstimpul acestor doi ani, oraşul fu de atâtea ori gata- 
gata să cadă sub scutul vrăjmaş, în atâtea repetate rânduri 
ocupat când de francezi, când de duşmani; veniră atâţia 
străini, se adăpostiră în el atâţia ţărani, fură răscolite atâtea 


interese, atâtea vieţi puse în discuţie, atâta învălmăşeală şi 
atâtea pacoste, încât fiecare nu se putea gândi decât la 
sine. Abatele de Solis şi nepotul său, cei doi fraţi Pierquin, 
fiind singurele persoane care veneau s-o viziteze pe 
doamna Claes, iarna lui 1814-1815 fu pentru ea cea mai 
dureroasă dintre agonii. Soţul venea arar s-o vadă. 
Rămânea, ce-i drept, după cină, vreme de câteva ceasuri 
lângă dânsa; însă, cum ea nu mai avea puterea să susţină o 
lungă convorbire, ei rostea o frază, două, veşnic aceleaşi, se 
aşeza, tăcea, lăsând să se aştearnă în salon o înfricoşătoare 
tăcere. Această monotonie se schimba în zilele când abatele 
de Solis şi nepotul său petreceau seara în casa Claes. În 
vreme ce bătrânul abate juca table cu Balthazar, 
Marguerite stătea de vorbă cu Emanuel, lângă patul mamei 
care surâdea la nevinovatele lor bucurii, fără a lăsa să se 
întrezărească cât era de sfâşietoare şi de dulce în acelaşi 
timp, peste sufletul ei rănit, adierea răcoroasă a acestei 
feciorelnice iubiri ce se revărsa în valuri, vorbă cu vorbă. 
Mlădierea glasului ce fermeca, pe aceşti doi copii îi sfâşia 
inima, o clipire cu tainic înţeles surprinsă între ei, o arunca, 
pe dânsa cea cu un picior în groapă, spre amintiri, spre 
ceasurile-i tinere şi ferice, care redau prezentului toată 
amărăciunea, Emanuel şi Marguerite aveau o delicateţe 
care-i îndemna să înăbuşe acele nespus de dulci copilării 
ale iubirii, pentru a nu jigni o femeie îndurerată de răni ce 
le ghiceau instinctiv. 

Nimeni încă n-a observat că simţămintele au o viaţă a lor, o 
natură ce purcede din împrejurările în mijlocul cărora s-au 
născut; ele păstrează fizionomia locurilor unde au crescut şi 
pecetea ideilor ce-au în râurit asupra dezvoltării lor. 

Există iubiri ce se nasc pătimaşe şi care rămân înflăcărate, 
ca aceea a doamnei Claes pentru soţul său; apoi sunt 
simţăminte cărora totul le-a surâs, ce păstrează o voioşie 
matinală, secerişul bucuriilor lor nu vine niciodată fără 
râsete şi fără petreceri; se află însă şi iubiri fatale încadrate 
de melancolie sau încercuite de nenoroc, ale căror plăceri 


sunt chinuite, scump plătite, împovărate de temeri, 
înveninate de remuşcări sau pline de deznădejde. 
Dragostea îngropată în inima lui Emanuel şi a Margueritei, 
fără ca încă niciunul, nici celălalt, să fi priceput că era vorba 
de iubire, acel simţământ înfiripat sub întunecata boltă a 
galeriei Claes, sub ochii unui gârbov şi sever abate, într-un 
moment de linişte şi de pace; acea iubire gravă şi discretă, 
dar fertilă în nuanţe dulci, în tainice voluptăţi savuroase ca 
nişte ciorchini furaţi la o margine de vie, era osândită la 
culoarea cernită, la tonurile cenuşii care i-au fost decorul 
din primele-i ceasuri, Necutezând a se lăsa în voia nici unei 
porniri aprinse în faţa acestui pat al suferinţei, aceşti doi 
copii îşi măreau bucuriile fără s-o ştie, printr-o concentrare 
ce le întipărea în tainiţa inimii. Erau îngrijiri date bolnavei 
şi la care Emanuel se alătura cu drag, fericit că se putea 
contopi cu Marguerite, făcându-se dinainte fiul aceleiaşi 
mame. O melancolică recunoştinţă înlocuia pe buzele 
tinerei fete dulcele limbaj al îndrăgostiţilor. Suspinele inimii 
lor, plină de bucurie printr-un schimb de priviri, se 
deosebeau prea puţin de suspinele smulse de priveliştea 
durerii materne. Micile lor momente plăcute, de mărturisiri 
indirecte, de făgăduinţe neisprăvite, de înveseliri înăbuşite, 
se puteau asemui cu acele alegorii zugrăvite de Rafael pe 
fundaluri cernite. Aveau şi unul şi celălalt o încredințare pe 
care nu şi-o mărturiseau; ştiau soarele deasupra lor, nu 
vedeau însă ce vânt avea să ciunge năprasnicii nori negri 
îngrămădiţi peste capetele lor; erau neîncrezători în viitor 
şi, temându-se că vor fi veşnic escortaţi de suferinţe, 
stăteau sfioşi în umbrele acestui amurg, fără a îndrăzni să 
se întrebe: „Sfârşi-vom oare ziua împreună?” 

Cu toate acestea, dragostea pe care doamna Claes o arăta 
copiilor ascundea cu nobleţe tot ceea ce îşi tăcea ei însăşi. 
Copiii ei nu-i pricinuiau nici tresăriri, nici teroare, erau 
balsamul ei, dar nu erau viaţa ei; trăia pentru dânşii, murea 
pentru Balthazar. Oricât de penibilă era pentru ea prezenţa 
soţului dus pe gânduri ceasuri întregi şi care-i arunca din 


când în când o privire mocnită, ea nu-şi uita durerile decât 
în acele necruțătoare clipe. Nepăsarea lui Balthazar faţă 
de-o asemenea muribundă ar fi părut criminală unui martor 
străin; însă doamna Claes şi fiicele sale se deprinseseră cu 
ea, ele cunoşteau inima acelui om şi-l iertau. Dacă, în timpul 
zilei, doamna Claes trecea prin vreo criză gravă, dacă se 
simţea mai rău, dacă părea gata să-şi dea sufletul, Claes era 
singurul din casă şi din oraş care n-avea habar de nimic; 
Lemulquinier, valetul său ştia, dar nici fiicele, cărora mama 
le impunea tăcere, nici soţia, nu-i împărtăşeau primejdiile 
prin care trecea o făptură iubită altădată cu atâta 
înflăcărare. Când pasul lui răsuna în galerie în vreme ce 
cobora la cină, doamna Claes era fericită: avea să-l vadă, îşi 
aduna puterile pentru a gusta această bucurie. În clipa 
când intra, această femeie palidă şi cu un picior în groapă 
se învăpăia la faţă, recăpăta un aer de sănătate; savantul 
venea lângă pat, îi lua mâna şi o vedea sub o înşelătoare 
aparenţă; pentru el singur ea era bine. Când o întreba: 
„Dragă nevastă, azi cum te mai simţi?” ea-i răspundea: „Mai 
binişor, dragul meu!” şi-l făcea pe omul distrat să creadă că 
a doua zi se va da jos din pat, restabilită. Preocuparea lui 
Balthazar era atât de copleşitoare, încât accepta boala de 
care i se stingea soţia, drept o simplă indispoziţie. 
Muribundă pentru toţi ceilalţi, ea era vie pentru el. 

O separație desăvârşită între cei doi soţi fu urmarea 
acestui an. Claes dormea departe de nevastă, se scula cu 
noaptea-n cap şi se zăvora în laborator sau în cabinetul de 
lucru; nemaivăzând-o decât în prezenţa fiicelor ori a celor 
doi sau trei prieteni câţi veneau s-o vadă, se dezobişnuise 
de ea. Astfel aceste două fiinţe, odinioară deprinse să 
gândească împreună, nu mai avură decât când şi când acele 
momente de comunicare, de încredere deplină, de 
spovedanii ce alcătuiesc viaţa inimii, şi sosi o vreme când şi 
aceste rare voluptăţi încetară. Suferințele trupeşti veniră în 
sprijinul sărmanei femei ajutând-o să îndure un gol, o 
despărţire care ar fi ucis-o, atunci când era în putere. Trecu 


prin atât de cumplite chinuri, încât uneori fu fericită că nu-l 
face martor pe cel pe care tot îl mai iubea. Îl contempla pe 
Balthazar o bună parte din seară şi. - ştiindu-l fericit - aşa 
cum înţelegea el să fie fericit - ea adopta această fericire pe 
care tot ea i-o dăruise. Această bucurie plăpândă îi ajungea, 
nu se mai întreba dacă era iubită ori nu, se străduia s-o 
creadă: şi aluneca pe această pojghiţă de gheaţă fără a 
îndrăzni să apese, de teamă să n-o spargă şi să nu-şi înece 
inima într-un spăimântător neant. Cum nici o întâmplare de 
seamă nu tulbura asemenea înşelător calm şi cum boala 
care o mistuia cu încetul pe doamna Claes contribuia la 
această pace interioară, menţinând afecțiunea conjugală 
într-o stare pasivă, fu uşor să ajungă în această mohorâtă 
situaţie primele zile ale anului 1816. 

Pe la sfârşitul lunii februarie, Pierquin, notarul, dădu 
lovitura ce avea să prăbuşească în mormânt pe această 
femeie angelică al cărui suflet, spunea abatele de Solis, era 
aproape fără de păcate. 

— Doamnă, îi şopti el la ureche, prinzând un moment când 
fiicele nu puteau auzi ce vorbeau, domnul Claes m-a 
însărcinat să împrumut trei sute de mii de franci pe 
proprietăţile sale; luaţi măsuri pentru averea copiilor 
dumneavoastră. 

Doamna Claes împreună mâinile, ridică ochii în tavan, şi 
mulţumi notarului printr-o înclinare binevoitoare din cap şi 
printr-un zâmbet trist de care până şi el fu mişcat. Această 
frază fu o lovitură de pumnal care-o ucise pe P&pita. În tot 
timpul acelei zile, fusese prada unor mâhnite reflecţii ce-i 
îndureraseră inima, şi se găsea într-una dintre acele situaţii 
în care călătorul, pierzându-şi echilibrul, se rostogoleşte 
împins de-o pietricică uşoară, până-n fundul prăpastiei de-a 
lungul căreia mersese îndelung şi curajos. După plecarea 
notarului, doamna Claes ceru Margueritei să-i dea tot ce 
trebuia pentru scris, îşi adună puterile şi se îndeletnici timp 
de câteva momente cu scrierea unui testament. Se opri de 
mai multe ori să-şi contemple copila. Ceasul spovedaniilor 


sosise. Diriguind gospodăria de când mama îi căzuse 
bolnavă, Marguerite îndeplinise atât de bine speranţele 
muribundei, încât doamna Claes aruncă asupra viitorului 
familiei sale o privire fără deznădejde, văzându-se retrăind 
în acest înger iubitor şi tare. De bună seamă, aceste două 
femei presimţeau triste mărturisiri ce aveau să-şi facă una 
alteia, fata îşi privea mama de îndată ce mama se uita la 
dânsa şi amândouă aveau ochii înecaţi în lacrimi. În mai 
multe rânduri, Marguerite, în clipa când doamna Claes se 
odihnea, şoptea: „Mamă?” parcă pentru a spune ceva; apoi 
se oprea, sufocată parcă, fără ca maică-sa, prea absorbită 
de ultimele-i gânduri, să-i ceară lămurire despre această 
din urmă întrebare. În sfârşit, doamna Claes voi să 
pecetluiască scrisoarea; Marguerite, care-i ţinea o 
lumânare, se retrase din discreţie ca să nu vadă adresa. 

— Poţi citi, copila mea! îi spuse bolnava cu un glas 
sfâşietor. 

Marguerite văzu pe mama sa aşternând aceste cuvinte: 
Fiicei mele Marguerite. 

— Vom sta de vorbă după ce mă odihnesc, adăugă punând 
scrisoarea sub căpătâi. 

Apoi căzu pe pernă, sleită de efort, şi dormi câteva ore în 
şir. Când se deşteptă, cele două fete, cei doi băieţi se aflau 
în genunchi în faţa patului şi se rugau fierbinte. Era într-o 
joi. Gabriel şi Jean tocmai sosiseră de la colegiu, conduşi de 
Emanuel de Solis, numit de şase luni profesor de istorie şi 
de filosofie. 

— Dragi copii, trebuie să ne luăm rămas bun! şopti ea, voi 
nu mă părăsiţi, voi! şi cel pe care... 

Nu sfârşi. 

— Domnule Emanuel, zise Marguerite văzând că mama şi- 
a pierdut tot sângele din obraz, urcă-te şi spune tatei că 
mama se simte mai rău. 

Tânărul Solis urcă până în laborator şi, după ce izbuti a 
obţine de la Lemulquinier ca Balthazar să vină să-i 
vorbească, acesta răspunse la cererea grăbită a tânărului: 


— Vin acum. 

— Dragă prietene, îi spuse doamna Claes lui Emanuel 
când el se în toarse, ia pe cei doi băieţi şi du-te de cheamă 
pe unchiul dumitale. E nevoie, cred, să mi se dea sfânta 
împărtăşanie. Aş vrea s-o primesc din mâna lui. 

Când se văzu singură cu cele două fiice, făcu un semn 
Marguerite! care, pricepând ce voia mama, o îndepărtă pe 
Felicie. 

— Şi eu voiam să-ţi vorbesc, dragă mamă, spuse 
Marguerite care, socotind starea mamei mai puţin gravă 
decât era, mări rana făcută de Pierquin. De zece zile, nu 
mai am bani pentru cheltuielile casei, şi datorez servitorilor 
leafa pe şase luni. Am vrut până acum de vreo două ori să 
cer bani tatei, dar n-am îndrăznit. Nu ştii! tablourile din 
galerie şi vinurile din pivniţă au fost vândute... 

— Nu mi-a pomenit o vorbă despre toate astea! exclamă 
doamna Claes. Ah! Dumnezeule! La timp mă chemi la tine. 
Bieţii mei copilaşi, ce-o s-ajungeţi? 

Făcu o rugăciune fierbinte ce-i dogori ochii de focul 
remuşcărilor. 

— Marguerite, reluă scoțând plicul de sub căpătâi, iată o 
scrisoare pe care să n-o deschizi şi să n-o citeşti decât în 
ziua când, după moartea mea, veţi fi în cea mai mare 
deznădejde, adică dacă o să vă lipsească şi pâinea aici. 
Scumpa mea Marguerite, iubeşti mult pe tatăl tău, dar să ai 
grijă de surioara şi de frăţiorii tăi. Peste câteva zile, poate 
peste câteva ceasuri, ai să fii capul familiei! Fii chibzuită! 
Dacă te vei afla cumva în situaţie să te opui la voinţele tatei, 
şi aceasta s-ar putea prea bine, deoarece el a cheltuit sume 
mari cercetând un secret a cărui descoperire trebuie să fie 
obiectul unei glorii şi a unei averi imense, deoarece are să 
mai aibă nevoie de bani fără îndoială şi deoarece poate o să- 
ţi ceară; atunci desfăşoară-ţi toată dragostea de fiică, şi fă 
aşa ca să împaci interesele, a căror singură ocrotitoare vei 
fi, cu ceea ce datorezi unui părinte, unui mare om ce-şi 
jertfeşte fericirea şi viaţa, pentru renumele familiei sale; el 


nu va putea greşi decât în formă, intenţiile lui au să-i fie 
întotdeauna nobile, el este atât de minunat, inima lui e. Atât 
de plină de dragoste; voi aveţi să-l vedeţi din nou bun şi 
duios, voi! A trebuit să-ţi spun toate astea în pragul morţii, 
Marguerite. De vrei să-mi uşurezi chinurile morţii, 
făgăduieşte-mi, copila mea, că ai să mă înlocuieşti pe lângă 
tata, că n-ai să-i pricinuieşti nici o mâhnire; nu-i imputa 
nimic, nu-l judeca! În sfârşit, fii mediatoare blândă şi 
împăciuitoare până când, după terminarea operei, el va fi 
iarăşi capul familiei. 

— 'Te înţeleg, scumpă mamă, zise Marguerite sărutând 
ochii plini de arşiţă ai muribundei, şi voi face aşa cum 
doreşti. 

— Nu te mărita, îngerul meu, reluă doamna Claes, decât în 
momentul când Gabriel va putea să-ţi ia locul în conducerea 
afacerilor şi a casei. Bărbatul tău, dacă te vei mărita, n-ar 
împărtăşi poate sentimentele tale, ar isca zâzanie în familie 
şi l-ar chinui pe tata. 

Marguerite îşi privi mama şi întrebă: 

— N-ai să-mi dai nici un alt sfat pentru măritişul meu? 

— Ai şovăi cumva, scumpa mea copilă? spuse muribunda 
cu spaimă. 

— Nu, răspunse ea, îţi promit că te voi asculta. 

— Biată copilă, eu n-am ştiut să mă jertfesc pentru voi, 
adăugă mama vărsând lacrimi fierbinţi, şi ţie îţi cer să te 
sacrifici pentru toţi! Fericirea face pe om egoist. Da, 
Marguerite, am fost slabă, fiindcă eram fericită. Tu să fii 
tare. Să-ţi păstrezi capul pentru cei care nu-l vor avea aici. 
Fă în aşa fel ca fraţii tăi, ca sora ta să nu mă acuze 
niciodată, iubeşte-ţi mult tatăl, nu i te împotrivi... prea mult. 

Îşi lăsă capul pe pernă fără a mai scoate un cuvânt, 
puterile o părăsiseră. Lupta lăuntrică între soţie şi mamă 
fusese prea cruntă. 

Câteva clipe mai târziu preoţii sosiră în frunte cu abatele 
de Solis, şi salonul se umplu cu oamenii casei. Când slujba 


începu, doamna Claes, pe care duhovnicul o deşteptase, 
privi la toţi din juru-i şi nu-l văzu pe Balthazar. 

— Şi domnul? întrebă ea. 

Acest cuvânt, în care se rezumau şi viaţa şi moartea ei, fu 
rostit cu un glas atât de jalnic, încât un freamăt de groază 
îngheţă adunarea. Cu toată vârsta-i înaintată, Martha se 
avântă ca o săgeată, urcă scara şi bătu din răsputeri la uşa 
laboratorului. 

— Domnule, moare doamna! şi sunteţi aşteptai ca să i se 
dea sfânta grijanie, răcni spumegând de indignare. 

— Cobor, răspunse Balthazar. 

Lemulquinier veni după o clipă, amintind că stăpânul îl 
urmează. 

Doamna Claes nu încetă să privească uşa salonului; dar 
soţul lui se arătă decât când slujba se sfârşise. Abatele de 
Solis şi copiii erau strânşi la căpătâiul muribundei. 
Văzându-şi soţul intrând, Josephine se îmbujora şi câteva 
lacrimi se rostogoliră pe obraji. 

— Erai gata, desigur, să descompui azotul? îi zise cu o 
blândeţe de înger ce cutremură pe cei de faţă. 

— S-a făcut! exclamă cu un aer voios. Azotul conţine 
oxigen şi o substanţă de natura imponderabililor care, pe 
cât se pare, este principiul... 

Se stârniră murmure de oroare ce-l întrerupseră şi-i 
redară prezenţa de spirit. 

— Ce mi s-a spus? reluă. Deci ţi-e mai rău? Ce s-a 
întâmplat? 

— Se întâmplă, domnule, îi şopti la ureche abatele de Solis 
indignat, că soţia dumitale e pe moarte şi ca dumneata ai 
ucis-o! 

Fără să aştepte răspuns, abatele de Solis apucă braţul lui 
Emanuel şi ieşi, urmat de copii, care-l însoţiră până în 
curte. Balthazar rămase ca lovit de trăsnet şi-şi privi soţia, 
picurând câteva lacrimi. 

— Tu mori şi eu te-am ucis! exclamă. Ce vrea să spună? 


— Dragul meu, răspunse ca, nu trăiam decât prin iubirea 
ta, iar tu, fără să ştii, mi-ai luat viaţa. 

— Lăsaţi-ne, zise Claes copiilor când se întoarseră. Am 
încetat eu măcar o clipă să te iubesc? reluă aşezându-se la 
căpătâiul soţiei şi luându-i mâinile pe care le sărută. 

— Scumpul meu, n-am să-ţi reproşez nimic. M-ai făcut 
fericită, prea fericită; n-am putut îndura comparaţia între 
primele zile ale căsniciei noastre, care erau pline, şi între 
acestea din urmă, în care tu n-ai mai fost tu însuţi şi care au 
fost goale. Viaţa inimii, ca şi cea a trupului, îşi are actele 
sale. De şase ani încoace, tu ai fost mort pentru dragoste, 
pentru familie, pentru tot ceea ce făcea fericirea noastră. 
N-am să-ţi pomenesc de fericirile care sunt apanajul 
tinereţii, ele trebuie să înceteze odată cu toamna vieţii; dar 
ele lasă roade din care se hrănesc sufletele, o încredere 
fără margini, dulci deprinderi... Ei bine. Tu mi-ai răpit 
aceste comori ale vârstei noastre. Plec la timp; nu trăiam 
împreună în nici un fel, tu-mi ascundeai gândurile şi faptele 
tale. Cum de-ai ajuns să-ţi fie teamă de mine? Ţi-am adresat 
eu vreodată un cuvânt, o privire, un gest ascunzând o 
dojană? Hi bine! Ţi-ai vândut ultimele tablouri, ai vândut 
până şi vinurile din pivniţă, şi faci iarăşi împrumuturi pe 
averea ta, fără să-mi fi spus o vorbă! Ah! Voi ieşi aşadar din 
viaţă dezgustată de viaţă! Dacă tu comiţi greşeli, dacă te 
orbeşti urmărind imposibilul, nu ţi-am dovedit eu oare că se 
afla în mine destulă iubire pentru a găsi o dulce bucurie în 
a-ţi împărtăşi greşelile, să merg veşnic alături de tine. Chiar 
de m-ai fi împins pe căile crimei? Tu m-ai iubit prea bine; 
într-aceasta e gloria şi într-aceasta-i durerea mea. Boala 
mea a durat mult, Balthazar: ea a început în ziua când, în 
acest loc unde-mi voi da sufletul, tu mi-ai dovedit că 
aparţineai mai mult ştiinţei decât familiei. lată-ţi nevasta 
moartă şi averea risipită. Averea şi soţia erau bunul tău, 
puteai dispune de el: dar, în ziua când eu n-am să mai fiu, 
averea mea va îi a copiilor tăi, şi n-ai să te poţi atinge de ea. 
Ce-ai să te faci tu atunci? Acum. Îţi datorez adevărul; cei 


care mor văd departe! Unde va fi de acum înainte cumpăna 
care va ţine în echilibru pasiunea blestemată din care ţi-ai 
făcut viaţa? Dacă m-ai sacrificat pe mine pentru ea, copiii 
tăi au să cântărească prea puţin în ochii tăi, căci trebuie să 
fiu dreaptă şi să recunosc că m-ai preferat înainte de orice. 
Două milioane şi şase ani de muncă au fost aruncaţi în 
această prăpastie, şi tu n-ai găsit nimic... 

La aceste cuvinte, Claes îşi prinse capul albit în mâini şi-şi 
ascunse faţa. 


— Şi nici n-ai să găseşti nimic decât ruşinea pentru tine, 
mizeria pentru copiii tăi, reluă muribunda. Da pe acum 
lumea te numeşte în bătaie de joc Claes-alchimistul; mai 
târziu, ai să fii Claes-nebunul! Eu, cred în tine. Te ştiu mare, 
învăţat, plin de geniu; însă pentru vulg, geniul seamănă a 
nebunie. Gloria este soarele morţilor; cât vei fi în viaţă, ai să 
fii nefericit ca tot ce a fost mare şi o să-ţi ruinezi copiii. Plec 
fără să mă fi bucurat de renumele tău care m-ar îi consolat 
c-am pierdut fericirea. Ei bine, dragul meu Balthazar, ca să- 
mi faci această moarte mai puţin amară, ar trebui să fiu 
încredinţată că copiii noştri au să aibă o bucală de pâine; 
dar nimic, nici chiar tu, n-ai putea să-mi potoleşti temerile... 

— Jur, rosti Claes, că... 

— Nu jura, dragul meu, ca să nu-ţi calci jurămintele! îl 
întrerupse ea. Ne datorai ocrotirea ta, ea ne-a lipsit de 
aproape şapte ani. Ştiinţa e viaţa ta. Un om mare nu poate 
avea nici soţie, nici copii. Mergeţi singuri pe drumurile 
voastre de mizerie! Virtuţile voastre nu sunt ale oamenilor 
de rând, voi aparţineţi lumii; n-aţi putea aparţine nici unei 
femei, nici unei familii. Voi secătuiţi pământul din jurul 
vostru, aşa cum fac marii arbori! Eu, biată plantă, nu m-am 
putut ridica destul de sus, mă sting la jumătatea vieţii tale. 
Aşteptam ziua asta din urmă ca să-ţi spun aceste oribile 
gânduri pe care nu le-am descoperit decât sub fulgerele 
durerii şi ale deznădejdii. Îndură-te de copii! Acest cuvânt 
să răsune de-a pururi în inima ta! Am să ţi-i repet până la 
ultima suflare. Soţia e moartă, vezi tu! tu ai despuiat-o încet 
şi treptat de sentimentele ei, de plăcerile ei. Vai! fără 
aceasta grijă necruțătoare pe care tu ai avut-o involuntar, 
aş îi trăit eu atât de mult? Dar aceşti bieţi copii nu mă 
părăseau! Ei au crescut lângă durerile mele, mama a 
supravieţuit. Îndură-te, îndură-te de copiii noştri! 

— Lemulquinier! chemă Balthazar cu un tunet în glas. 

Bătrânul valet ieşi ca din pământ. 

— Du-te şi distruge tot acolo sus, maşini, aparate; fă-o cu 
băgare de seamă, dar sparge tot! Renunţ la ştiinţă! zise 


soţiei. 

— E prea târziu! spuse ea privindu-l pe Lemulquinier. 
Marguerite! strigă atunci simţindu-şi sfârşitul. 

Marguerite se ivi în pragul uşii şi scoase un țipăt văzând 
ochii mamei care se stingeau. 

— Marguerite! strigă din nou muribunda. 

Acest ultim strigăt cuprinse un atât de puternic apel la 
copila ei, o investea cu atâta autoritate, încât acest țipăt fu 
un întreg testament. 

Familia înspăimântată alergă şi văzu pe doamna Claes 
dându-şi obştescul sfârşit, după ce-şi cheltuise ultimele 
pâlpâiri ale vieţii în convorbirea cu soţul său. Balthazar şi 
Marguerite, nemişcaţi, ea la căpătâi, el la picioarele patului, 
nu puteau crede în moartea nefericitei femei, ale cărei 
virtuţi şi a cărei nesecată iubire nu erau cunoscute decât de 
ei doi. Tatăl şi fiica schimbară o privire grea de gânduri: 
fiica îşi judeca tatăl, tatăl tremura de pe acum că va găsi în 
fiică unealta unei ispăşiri. Deşi amintirile de dragoste cu 
care soţia îi umpluse viaţa îl podideau năpădindu-i 
memoria, deşi dădeau ultimelor cuvinte ale moartei o sfântă 
autoritate ce trebuia de-a pururi să-l facă a-i auzi glasul, 
Balthazar se îndoia de inima lui prea slabă în faţa propriului 
său geniu; el auzea numai un teribil clocot de pasiune care-i 
interzicea forţa căinţei şi-l înfricoşa de el însuşi. 

Când această femeie dispăru, fiecare înţelese că lăcaşul 
Claes avusese un suflet şi că acel suflet nu mai era. Pentru 
aceea durerea fu atât de năprasnică în familie, încât salonul 
unde nobila Josephine părea că mai trăieşte încă, rămase 
zăvorât; nimeni nu mai avea tăria să-i treacă pragul. 

IV. 

DEVOTAMENT TINERESC. 

Societatea nu practică niciuna dintre virtuțile pe care le 
cere oamenilor; ea săvârşeşte crime la tot ceasul, dar le 
săvârşeşte în vorbe; pregăteşte faptele rele prin glumă, 
după cum degradează frumosul prin ridicol; îşi bate joc de 
fiii ce-şi plâng prea mult părinţii, dar afuriseşte pe cei care 


nu-i plâng îndeajuns; mai pe urmă se amuză, cântărind 
cadavrele înainte să se fi răcit... 

În seara zilei când doamna Claes se stinse din viaţă, 
prietenii defunctei aruncară câteva flori pe mormântul ei 
între două partide de whist49, proslăviră frumoasele-i 
însuşiri căutând craiul de cupă sau pe cel de pică. Apoi, 
după câteva fraze înlăcrimate care sunt acel abc al durerii 
colective şi care se rostesc cu aceleaşi intonaţii, fără nici 
mai mult, nici mai puţin sentiment, în toate oraşele din 
Franţa şi la orice oră, fiecare socoti în cifre produsul acestei 
succesiuni. Pierquin, cel dintâi, atrase luarea aminte celor 
care vorbeau despre acest eveniment, că moartea acestei 
excelente femei era un bine pentru ea: soţul o făcea prea 
nefericită; dar că, pentru copii, era un bine încă şi mai 
mare: ea n-ar fi putut refuza averea ei soţului, pe care-l 
adora; pe când astăzi, Claes nu mai putea dispune de ea. Şi 
se întrecea care mai de care să evalueze moştenirea lăsată 
de sărmana doamna Claes, să-i cântărească economiile 
(făcuse? nu făcuse economii?), să-i inventarieze bijuteriile, 
să-i etaleze garderoba, să-i scotocească prin sertare, în 
timp ce familia îndurerată plângea şi se ruga în jurul 
catafalcului. Cu ochirea unui expert în evaluarea averilor, 
Pierquin calculă că bunurile proprii ale doamnei Claes, ca 
să folosim expresia lui, se mai puteau recupera şi trebuiau 
să se ridice la suma de aproape un milion cinci sute mii 
franci, reprezentaţi fie prin pădurea de la Vaignies, al cărei 
lemn căpătase de doisprezece ani un preţ enorm, şi el 
socoti pe degete gorunii, cei bătrâni, cei tineri, fie prin 
proprietăţile lui Balthazar, care mai era încă bun să-şi 
ramburseze copiii, în cazul când valoarea lichidării nu l-ar 
achita faţă de dânşii. Domnişoara Claes era ca să folosim tot 
păsăreasca lui, o fată de patru sute de mii de franci. 

— Dar, dacă nu se mărită degrabă, adăugă el, ceea ce ar 
emancipa-o şi i-ar permite să vândă la licitaţie pădurea de 
la Vaignies, să lichideze partea minorilor şi s-o folosească în 


aşa fel încât tatăl lor să nu se mai atingă de ea, domnul 
Claes este în stare să-şi lase copiii pe drumuri. 

Toţi căutară cu gândul cam care ar fi, în provincie, tinerii 
capabili să aspire la mâna domnişoarei Claes; dar nimeni nu 
făcu notarului amabilitatea să-l considere demn de această 
cinste. Notarul găsea îndestule motive să înlăture fiecare 
din partidele propuse, ca nedemne de Marguerite. 
Interlocutorii se priveau zâmbind, şi se amuzau prelungind 
această maliţie de provincie. Pierquin văzuse în moartea 
doamnei Claes un eveniment favorabil pretențiilor sale, şi 
sfârteca cadavrul întru folosul său. 

— Femeia aceasta, îşi zise întorcându-se acasă, era 
îngâmfată ca un păun şi nu mi-ar fi dat pe fiică-sa în ruptul 
capului. He-he! De ce n-aş trage sforile acum, aşa ca s-o iau 
de nevastă? Tata Claes e un om îmbătat de carbon, care nu 
se mai sinchiseşte de copii; dacă-i cer fiica, după ce-o 
conving pe Marguerite de urgenţa cu care trebuie să se 
mărite ca să salveze averea fraţilor şi a surorii, el va zice 
mulţumesc Doamne că se descotoroseşte de o fată care 
poate să-i iacă zile fripte. 

Adormi întrezărind frumuseţile matrimoniale ale 
contractului, cântărind toate avantajele oferite de această 
afacere, cum şi chezăşiile fericirii pe care le găsea în 
făptura al cărei soţ se vedea. Anevoie s-ar îi întâlnit în 
provincie o tânără persoană de o mai delicată frumuseţe şi 
mai bine crescută decât Marguerite. Modestia, graţia ei se 
asemuiau cu acelea ale frumoasei flori pe care Emanuel nu 
îndrăznise s-o numească faţă de ea, de teamă că-şi 
dezvăluie astfel tainicele aspirații ale inimii. Sentimentele îi 
erau mândre, principiile religioase, avea să fie neîndoios o 
soţie castă; dar ea nu măgulea numai vanitatea pe care 
orice bărbat o pune mai mult sau mai puţin în alegerea unei 
soţii, mai satisfăcea şi orgoliul notarului prin neţărmurita 
consideraţie de care familia sa, de două ori nobilă, se 
bucura în Flandra, şi pe care avea s-o împărtăşească şi 
bărbatul. 


A doua zi, Pierquin scoase din casa lui de bani câteva hârtii 
de câte o mie de franci şi veni prieteneşte să le ofere lui 
Balthazar, spre a-l scuti de plictiseli băneşti într-un moment 
când era cufundat în durere. Mişcat de această atenţie 
delicată. Balthazar avea să facă, desigur, faţă de fiică-sa, 
elogiul inimii şi persoanei notarului, Dar nici gând de aşa 
ceva. Domnul Claes şi fiica găsiră această acţiune foarte 
firească, şi suferinţa lor era prea exclusivă pentru a se 
gândi la Pierquin. 

Într-adevăr, deznădejdea lui Balthazar fu atât de mare, 
încât persoanele gata să-i dezaprobe purtarea i-o iertară, 
nu atât în numele ştiinţei care putea să-l scuze, cât datorită 
regretelor ce nu îndreptau întru nimic răul. Lumea se 
mulţumeşte cu schimonoseli, se plăteşte cu ceea ce dă, fără 
să se încredinţeze de valoarea mărfii; pentru ea, adevărata 
durere este un spectacol, un soi de plăcere care-o 
predispune a ierta totul, chiar pe un criminal; în goana 
după emoţii, ea achită fără discernământ şi pe cel care-o 
face să râdă şi pe cel ce-o face să plângă, fără a le cere 
socoteală prin ce mijloace. 

Marguerite împlinise cel de-al nouăsprezecelea an când 
tatăl îi încredința cârma casei, unde autoritatea ei fu 
recunoscută cu evlavie de sora ei şi de cei doi fraţi, cărora, 
în ultimele clipe ale vieţii sale, doamna Claes le 
recomandase să asculte de sora mai mare. Haina de doliu 
punea în lumină alba-i frăgezime, precum tristeţea îi scotea 
în relief blândeţea şi răbdarea. Chiar din primele zile, făcu 
din plin dovada acelui curaj feminin, acelei netulburate 
seninătăţi pe care le vor fi având îngerii, hărăziţi să 
răspândească pacea, atingând cu verdea lor ramură de 
palmier inimile suferinde. Dar, dacă ea se deprinse, prin 
înţelegerea pretimpurie a îndatoririlor sale, să-şi ascundă 
durerile, acestea n-au fost decât şi mai covârşitoare; 
înfăţişarea-i potolită era în dezacord cu adâncimea 
simţirilor; şi ea fu sortită să cunoască pretimpuriu acele 
teribile reacţii de sentiment pe care inima nu răzbeşte 


întotdeauna a le înfrâna; tatăl ei trebuia s-o ţină neîncetat 
strivită între generozităţile fireşti sufletelor tinere şi glasul 
unei imperioase cerinţe. Calculele ce-o înlănţuiră chiar de a 
doua zi după moartea mamei o siliră să lupte cu interesele 
vieţii, la o vârstă când fetele nu-i concep decât plăcerile. 
Groaznică educaţie a suferinţei care n-a lipsit nicicând 
firilor angelice! 

Dragostea care se sprijină pe bani şi pe vanitate e cea mai 
îndărătnică dintre pasiuni, Pierquin nu voi să întârzie a o 
prinde în laţ pe moştenitoare. Câteva zile după începerea 
doliului, căută prilejui să vorbească cu Marguerite, şi-şi 
inaugură manoperele cu o dibăcie care ar fi putut s-o 
prindă în mreje; însă iubirea strecurase în sufletul fetei o 
putere de pătrundere ce-o opri să se lase momită de 
aparenţe cu atât mai prielnice tertipurilor sentimentale, cu 
cât, în această împrejurare, Pierquin desfăşurase bunătatea 
ce-i era proprie, bunătatea notarului care se crede iubitor 
când salvează nişte bani de aur. Tare pe dubioasa lui 
rudenie, pe permanenta obişnuinţă de a încheia afacerile şi 
de a împărtăşi tainele acestei familii, încredinţat de stima şi 
de prietenia tatălui, servit cum nici nu se putea mai bine de 
indolenţa unui savant care n-avea nici un plan hotărât 
pentru măritişul fiicei lui, şi neînchipuindu-şi că Marguerite 
ar putea avea vreo predilecție, o lăsă să judece o stăruinţă 
ce nu mima pasiunea decât prin îmbinarea calculelor celor 
mai odioase pentru nişte suflete tinere şi pe care el nu ştiu 
să le ascundă. Încât el fu cel care se arătă naiv, şi ea a fost 
cea care se folosi de disimulări, tocmai fiindcă el credea că 
atacă o fată fără apărare şi fiindcă nesocoti privilegiile 
slăbiciunii. 

— Dragă verişoară, îi spuse Margueritei, cu care se plimba 
pe aleile grădiniţei, dumneata îmi cunoşti inima şi ştii cât 
sunt de înclinat să respect sentimentele dureroase care vă 
stăpânesc în acest moment. Am un suflet prea simţitor ca să 
fiu notar, nu trăiesc decât prin inimă, şi sunt silit să mă ocup 
neîncetat de interesele aproapelui, când eu aş vrea să mă 


las în voia emoţiilor dulci care fac viaţa fericită. De aceea 
sufăr grozav de mult că sunt nevoit să-ţi vorbesc de 
proiecte nepotrivite cu starea dumitale sufletească, dar 
trebuie s-o fac. N-am încetat să mă gândesc la dumneata de 
câteva zile încoace. Am descoperit că, printr-o fatalitate 
ciudată, averea fraţilor şi a surorii dumitale, chiar şi a 
dumitale, sunt în primejdie... Vrei să-ţi salvezi familia de la 
o ruină totala? 

— Ce-ar trebui să fac? întrebă ea pe jumătate speriată de 
aceste cuvinte. 

— Să te măriţi, răspunse Pierquin. 

— Nu mă mărit de fel! exclamă ea. 

— Ba o să te măriţi, reluă notarul, după ce ai să chibzuieşti 
bine în ce situaţie critică vă aflaţi. 

— În ce fel căsătoria mea poate să salveze ceva? 

— Iată unde voiam s-ajung, verişoară, zise el întrerupând- 
o. Căsătoria emancipează! 

— Pentru ce să fiu emancipată? întrebă Marguerite. 

— Ca să intri în posesia averii, drăguță verişoară! 
răspunse notarul cu un aer triumfător. În felul ăsta, pui 
mâna pe partea ce ţi se cuvine din averea mamei. Ca să ţi 
se dea, va trebui lichidată; dar, pentru a o lichida, nu va 
trebui scoasă la licitaţie pădurea de la Vaignies? Aceasta 
odată stabilit, toate valorile succesiunii se vor capitaliza, iar 
tatăl dumitale va fi silit, ca tutore, să plaseze partea fraţilor 
şi a surorii dumitale, aşa încât chimia n-o să se mai poată 
atinge de ea. 

— În caz contrar, ce s-ar întâmpla? mai întrebă ea. 

— Păi, zise notarul, tatăl dumitale o să vă administreze 
bunurile. Dacă i-ar veni iarăşi chel să facă aur, ar putea să 
vândă pădurea de la Vaignies şi să vă lase pe drumuri. 
Pădurea de la Vaignies face, în momentul de faţă, aproape 
un milion patru sute de mii de franci; dar dacă, de azi până 
mâine, tatăl dumitale o taie de la rădăcină, cele o mie trei 
sute de pogoane ale voastre nu mai iac nici trei sute de mii 
de franci. Nu-i mai cuminte să înlăturați această primejdie, 


aproape sigură, făcând posibilă chiar de azi împărţeala prin 
emanciparea dumitale? Vei salva în chipul ăsta toate tăierile 
pădurii de care tatăl dumitale ar dispune mai târziu, în 
paguba voastră. În acest moment, cum chimia doarme, el va 
plasa, vrând-nevrând, valorile lichidării pe Registrul cel 
mare50. Valorile se pot cumpăra azi numai cu cincizeci şi 
nouă sută; aceşti scumpi copii vor avea deci o rentă de 
aproape cinci mii de livre pentru cincizeci de mii de franci; 
şi, având în vedere că nu se poate dispune de capitalurile 
aparţinând minorilor, la majorat fraţii şi sora dumitale au 
să-şi vadă averea dublată. Pe când, altfel, nu ştiu, zău... 
lată... De altminteri, tatăl dumitale a părăduit mult din 
avutul mamei voastre, o să aflăm deficitul printr-un 
inventar. Dacă mai e datornic, o să puneţi ipotecă pe 
bunurile lui, şi astfel tot o să mai salvaţi câte ceva. 

— Piui! exclamă Marguerite, ar însemna să-l ultragiem pe 
tata. Ultimele cuvinte ale mamei au fost rostite de prea 
puţin timp, ca să nu mi le pot aminti. Tata nu-i în stare să-şi 
jupoaie copiii! adăugă ea vărsând lacrimi de durere. 
Dumneata îl calomniezi, domnule Pierquin. 

— Dar dacă tatăl dumitale, scumpă verişoară, se apucă iar 
de chimie, el... 

— Ne-ar ruina, nu-i aşa? 

— Oho! şi încă cum! Crede-mă, Marguerite, zise el luându- 
i mâna pe care o puse pe inimă, mi-aş călca datoria dacă n- 
aş insista. Numai şi numai interesul dumitale... 

— Domnule, replică Marguerite cu răceală retrăgându-şi 
mâna, adevăratul interes al familiei mele cere să nu mă 
mărit. Mama a chibzuit aşa. 

— Verişoară, exclamă el cu încredințarea unui om al 
banului ce vede că-i scapă o avere, te sinucizi, arunci pe 
gârlă moştenirea mamei dumitale! Ei bine, voi avea 
devotamentul profundei prietenii pe care ţi-o păstrez. Nu 
ştii cât de mult te iubesc, te ador din ziua în care te-am 
văzut la ultimul bal dat de tatăl dumitale! Erai 


fermecătoare! Te poţi încrede în vocea inimii, când ea 
vorbeşte despre interese, scumpă Marguerite... 

Făcu o pauză. 

— Da, o să convocam un consiliu de familie şi te vom 
emancipa fără să te consultăm. 

— Dar ce înseamnă a fi cineva emancipat? 

— Înseamnă să se bucure de drepturile pe care le are. 

— Dacă pot fi emancipată fără să mă căsătoresc, de ce ţii 
dumneata morţiş să mă mărit? Şi cu cine? 

Pierquin încercă să privească pe vară-sa cu un aer 
drăgăstos, dar această expresie contrasta atât de mult cu 
fixitatea ochilor, deprinşi să vorbească numai de bani, încât 
Margueritei i se păru că citeşte calculul înscris în această 
dragoste improvizată. 

— Te-ai căsători cu persoana care ţi-ar fi pe plac... în 
oraşul nostru, reluă el. Un bărbat ţi-este indispensabil, 
chiar ca afacere. Te vei găsi în faţa tatălui dumitale. 
Singură, o să-i poţi rezista? 

— Da, domnule, voi şti să-mi apăr fraţii şi sora, când va 
sosi momentul. 

Drace, ţâfnoasă-i! îşi zise Pierquin. 

— Nu, n-o să-i poţi rezista, reluă cu glas tare. 

— Să curmăm discuţia, spuse ea. 

— Rămâi cu bine, verişoară! Voi căuta să te servesc chiar 
dacă n-o vrei, şi-am să-ţi dovedesc cât de mult te iubesc 
ocrotindu-te, fără voia dumitale, împotriva unei nenorociri 
pe care toată lumea o prevede în oraş. 

— Îţi mulţumesc pentru interesul pe care mi-l porţi; dar te 
rog stăruitor să nu propui nici să nu laşi să se facă nimic 
care ar putea pricinui cea mai mică supărare tatei. 

Marguerite rămase pe gânduri uitându-se după Pierquin 
cum se depărtează; ea compară vocea metalică, 
comportările ce n-aveau decât supleţea resorturilor, 
privirile care exprimau mai mult servilism decât blândeţe; 
le compară pe toate cu poeziile melodios mute în care se 
aflau învăluite sentimentele lui Emanuel. Orice ar face 


omul, orice ar spune, există un magnetism admirabil ale 
cărui efecte nu înşală niciodată. Sunetul vocii, căutătura 
ochilor, gesturile pasionate ale bărbatului care iubeşte, se 
pot imita, o iată poate fi înşelată de un dibaci comedian; 
însă pentru a reuşi, acesta nu trebuie să fie singur! Dacă 
această tânăra are lângă ea un suflet ce vibrează la unison 
cu simţămintele ei, nu recunoaşte ea oare de îndată 
expresiile adevăratei iubiri? Emanuel se afla în acel 
moment, ca şi Marguerite, sub înrâurirea norilor care, de la 
întâlnirea lor, ţesuseră în chip fatal un întunecat văzduh 
deasupra capului lor, răpindu-le priveliştea albastrului cer 
al dragostei. Avea, pentru aleasa lui, acea idolatrie pe care 
lipsa de speranţe o face atât de suavă şi de misterioasă în 
pioasele-i manifestări. Aşezat pe scara socială prea departe 
de domnişoara Claes prin puţinu-i avut şi neavând decât un 
frumos nume să-i ofere, el nu vedea nici o şansă a fi 
acceptat ca soţ. Aşteptase mereu câteva încurajări pe care 
Marguerite nu-şi îngăduise a i le da sub ochii pierduţi ai 
unei muribunde. Deopotrivă de puri, nu-şi spuseseră încă 
nici un cuvânt de dragoste. Bucuriile lor fuseseră bucuriile 
egoiste, pe care cei fără de noroc, sunt siliţi să le savureze 
singuri. Se înfioraseră fiecare separat, deşi fuseseră 
răscoliţi de o rază izvorâtă din aceeaşi speranţă; păreau că 
se tem de ei înşişi, simțindu-se de pe acum prea deplin unul 
altuia. De aceea Emanuel tremura să nu atingă cumva 
mâna preacuratei sale căreia îi înălţase în inimă un altar. 
Cea mai nevinovată atingere ar îi trezit în el prea iritante 
voluptăţi, n-ar mai fi fost stăpân pe simţurile-i dezlănţuite. 
Însă, deşi nu-şi acordaseră nimic din fragilele şi 
neţărmuritele, din nevinovatele şi gravele mărturii ce-şi 
îngăduie îndrăgostiţii cei mai sfielnici, se împlântaseră 
totuşi atât de adânc unul în inima celuilalt, încât amândoi se 
ştiau gata a-şi face cele mai mari jertfe, singurele plăceri ce 
le era dat să cunoască. De la moartea doamnei Claes, 
iubirea lor tăinuită se înăbuşea sub crepurile doliului. Din 
brune, tonurile sferei în care trăiau deveniseră cernite şi 


luminişurile se stingeau în lacrimi. La Marguerite, rezerva 
se preschimba aproape în răceală, căci avea a-şi ţine 
jurământul cerut de maică-sa, şi devenind mai liberă ca 
altădată, se făcu mai rigidă. Emanuel îmbrăţişase doliul 
iubitei, înțelegând că cea mai nevinovaţii dorinţă a 
dragostei, cea mai simplă cerinţă, ar fi însemnat o încălcare 
a legilor inimii. Această mare iubire era deci mai ascunsă 
decât fusese vreodată. Aceste două inimi iubitoare scoteau 
întotdeauna acelaşi sunet; dar, despărțite prin durere, aşa 
cum fuseseră prin sfielile tinereţii şi prin respectul datorat 
suferințelor moartei, ele se mărgineau încă la magnificul 
grai al ochitor, la muta elocvenţă a faptelor devotate, la un 
continuu acord, sublime armonii ale tinereţii, primii paşi ai 
dragostei în faza ei de copilărie. 

Emanuel venea în fiece dimineaţă să afle veşti despre 
Claes şi despre Marguerite; dar nu pătrundea în sufragerie 
decât când aducea vreo scrisoare de la Gabriel sau când 
Balthazar îl poftea să intre. Prima-i ochire spre tânăra fată 
îi spunea miile sale gânduri de simpatie: că suferea de 
discreţia ce-i impuneau convenienţele, că n-o părăsise, că-i 
împărtăşea tristeţea; în sfârşit răspândea roua lacrimilor 
sale în inima iubitei printr-o privire pe care n-o întina nici 
un gând ascuns. Acest tânăr de ispravă trăia atât de 
resemnat în prezent, se lega atât de mult de o fericire pe 
care o credea vremelnică, încât Marguerite îşi reproşa 
uneori că nu-i întinde mâna cu generozitate, zicându-i: „Să 
fim prieteni!” 

Pierquin îşi continuă stăruinţele cu acea încăpățânare care 
e răbdarea tâmpă a proştilor. O judeca pe Marguerite după 
tipicul folosit de mulţime în aprecierea femeilor. Socotea că 
vorbele măritiş, libertate, avere, pe care i le aruncase în 
ureche, aveau să încolţească în sufletul ei, să facă a înflori o 
dorinţă de pe urma căreia el avea să tragă foloase, şi-şi 
închipuia că răceala ei era prefăcătorie. Dar, deşi o 
împresura cu atenţii galante, ascundea prost apucăturile 
despotice ale unui bărbat deprins să tranşeze brutal cele 


mai înalte probleme din viaţa familiilor. Spunea, ca s-o 
consoleze, banalităţi din cele obişnuite oamenilor de 
profesia sa, care trec ca melcii peste dureri, lăsând o dâră 
de vorbe goale să le pângărească sfinţenia. Dragostea lui 
era viclenie. Părăsea prefăcuta-i melancolie la uşă, luându- 
şi galoşii şi umbrela. Se slujea de tonul pe care îndelunga-i 
familiaritate îl autoriza să-l ia, ca de un instrument spre a se 
vâri cât mai adânc în sufletul familiei, pentru a o hotări la o 
căsătorie dinainte trâmbiţată în tot oraşul. Iubirea 
adevărată, devotată, respectuoasă, forma aşadar un 
contras! izbitor cu o dragoste egoistă şi calculată. Totul era 
după chipul şi asemănarea lor, la aceşti doi bărbaţi. Unul 
simula o pasiune şi se înarma cu cele mai meschine 
avantaje ale sale spre a o putea lua pe Marguerite de soţie; 
celălalt îşi ascundea iubirea şi tremura că lasă să i se 
străvadă devotamentul. 

Câtva timp după moartea mamei sale, şi în aceeaşi zi, 
Marguerite putu face o comparaţie între singurii doi 
bărbaţi pe care era în măsură să-i judece. Până atunci, 
singurătatea la care fusese condamnată nu-i îngăduise să 
vadă lumea, iar situaţia în care se afla nu lăsa nici un acces 
persoanelor ce se puteau gândi s-o ceară în căsătorie. 

Într-o zi după micul dejun, pe o dimineaţă dintre primele 
frumoase din luna aprilie, Emanuel sosi în clipa când 
domnul Claes ieşea. Balthazar suporta atât de greu 
aspectul casei sale, încât se ducea să se plimbe o parte din 
zi de-a lungul meterezelor. Emanuel dorea să-l urmeze pe 
Balthazar, şovăi, păru a căuta să soarbă forţele de trebuinţă 
dinlăuntru, său, se uită la Marguerite şi rămase. Marguerite 
ghici că profesorul voia să-i vorbească şi-i propuse să vină 
în grădină. Trimise pe Felicie lângă Martha care lucra în 
anticamera situată la primul cat; apoi merse să stea pe o 
bancă unde putea fi văzută de soră şi da bătrâna 
guvernantă. 

— Domnul Claes e tot atât de absorbit de durere, cum era 
de cercetările sale de savant! zise tânărul urmărind cu ochii 


pe Balthazar în mersul său încet prin curte. Toată lumea îl 
plânge în oraş; merge ca un om care nu mai ştie ce 
gândeşte, se opreşte fără. Pricină, priveşte fără să vadă... 

— Fiecare durere îşi are expresia ei, zise Marguerite 
stăpânindu-şi lacrimile. Ce voiaţi să-mi spuneţi? reluă după 
o scurtă tăcere şi cu o demnitate rece. 

— Domnişoară, răspunse Emanuel cu o voce mişcată, am 
oare dreptul să vă vorbesc aşa cum am s-o fac? Să nu 
vedeţi, vă rog, decât dorinţa mea de a vă fi de folos, şi 
lăsaţi-mă să cred că un profesor se poate îngriji de soarta 
elevilor lui până într-atât, încât viitorul lor să-l neliniştească. 
Fratele dumneavoastră, Gabriel, are cincisprezece ani 
trecuţi, este în penultima clasă, şi e nevoie desigur să i se 
dirijeze studiile în spiritul carierei pe care o s-o îmbrăţişeze. 
Tatăl dumneavoastră este în drept să hotărască această 
chestiune; dacă însă nu s-ar gândi la asta, n-ar însemna o 
nenorocire pentru Gabriel? Şi n-ar fi totodată jignitor 
pentru tatăl dumneavoastră, dacă i-aţi atrage atenţia că nu 
se ocupă de fiul său? În cazul acesta, n-aţi putea consulta 
pe fratele dumneavoastră asupra gusturilor lui, să-l faceţi 
să-şi aleagă el singur o carieră, aşa încât dacă, mai târziu, 
tatăl său ar vrea să facă din el un magistrat, un 
administrator, un militar, Gabriel să aibă dinainte cunoştinţe 
speciale? Cred că nici dumneavoastră, nici domnul Claes n- 
aţi vrea să-l lăsaţi fără ocupaţie... 

— Oh! nu, zise Marguerite. Vă mulţumesc, domnule 
Emanuel, aveţi dreptate. Mama, punându-ne să împletim 
dantelă, învăţându-ne cu atâta grijă să desenam, să coasem, 
să brodăm, să cântăm la pian, ne spunea adesea că omul nu 
ştie ce i se poate întâmpla în viaţă. Gabriel trebuie să aibă o 
valoare personală şi o educaţie completă. Dar care este 
cariera cea mai potrivită pentru un bărbat? 

— Domnişoară, zise Emanuel fremătând de fericire, din 
clasa lui, Gabriel e cel care dă dovadă de cea mai mare 
aptitudine pentru matematici; dacă ar vrea să intre la 
Şcoala politehnică, cred că acolo ar dobândi cunoştinţe utile 


în toate carierele. La ieşirea din politehnică, ar fi liber să-şi 
aleagă cea pentru care ar simţi mai multă înclinare. Fără să 
fi hotărât nimic până atunci asupra viitorului său, veţi fi 
câştigat timp. Bărbaţii ieşiţi printre primii din această 
Şcoală sunt bineveniţi pretutindeni. Ea a dat administratori, 
diplomaţi, savanţi, ingineri, generali, marinari, magistrați, 
manufacturieri şi bancheri. Nu-i deci ceva nemaiauzit să 
vezi un tânăr bogat sau de bună familie învățând cu scopul 
de a fi admis în această Şcoală. Dacă Gabriel s-ar decide la 
aşa ceva, eu v-aş cere... o să-mi acordaţi? Spuneţi da! 

— Ce anume? 

— Să-i fiu preparator, răspunse el tremurând. 

Marguerite privi la domnul de Solis. Îi luă mâna şi-i zise: 

— Da. 

Zăbovi o clipă, apoi adăugă cu o voce mişcată: 

— Cât de mult apreciez delicateţea care te face să-mi oferi 
tocmai ceea ce pot să accept de la dumneata! Din ceea ce 
mi-ai spus acum, văd că te-ai gândit mult la noi. Îţi 
mulţumesc... 

Deşi aceste cuvinte fură rostite cu simplitate, Emanuel îşi 
întoarse faţa spre a nu lăsa să i se vadă lacrimile cu care 
plăcerea de a îi agreabil Margueritei, îi înecă ochii. 

— O să vi-i aduc pe amândoi, zise când îşi veni puţin în fire, 
mâine sunt liberi. 

Se ridică, salută pe Marguerite care-l urmă şi, când fu în 
curte, el o mai zări încă la uşa de la sufragerie, de unde îi 
trimise un semn prietenesc. 

După cină, notarul veni să facă o vizită domnului Claes, şi 
se aşeză în grădină, între văru-său şi Marguerite, chiar pe 
banca unde stătuse Emanuel. 

— Dragă vere, zise el, am venit în astă-seară ca să vă 
vorbesc despre afaceri... Patruzeci şi trei de zile s-au scurs 
de la decesul soţiei dumitale... 

— Nu le-am numărat, zise Balthazar ştergând o lacrimă pe 
care i-o smulse cuvântul legal deces. 


— Oh! domnule, zise Marguerite privind pe notar, cum 
poţi... 

— Dar, verişoară, suntem siliţi, noi ăştialalţi, să socotim 
termenele care sunt fixate de lege. E vorba tocmai de 
dumneata şi de comoştenitorii dumitale. Domnul Claes n- 
are decât copii minori, este obligat să tacă un inventar în 
primele patruzeci şi cinci de zile de la decesul soţiei sale, ca 
să constate valorile comunităţii. Nu este nevoie să se ştie 
dacă ea e bună sau rea, ca s-o acceptăm, ori să ne limităm 
la simplele drepturi ale minorilor? 

Marguerite se ridică. 

— Rămâneţi, verişoară, zise Pierquin, aceste chestiuni vă 
privesc, pe dumneata şi pe tatăl dumitale. Ştiţi cât de mult 
iau parte la mâhnirile dumneavoastră; însă trebuie să vă 
ocupați chiar astăzi de aceste amănunte; dacă lui, s-ar prea 
putea ca, şi unii şi alţii, să vă muşcaţi mâinile! Îmi fac, în 
momentul de faţă, datoria mea de notar al familiei. 

— Are dreptate, zise Claes. 

— Termenul expiră de azi în două zile, reluă notarul, 
trebuie deci să procedez, chiar de mâine, la deschiderea 
inventarului, chiar dacă n-ar fi decât ca şi întindem plata 
drepturilor de succesiune pe care fiscul va veni să vi le 
ceară; fiscul nu are inimă, el nu se sinchiseşte de 
sentimente, îşi pane gheara pe n-oi În orice împrejurare. 
Aşadar, în fiecare zi, de la ceasurile zece până la patru, 
secretarul meu şi cu mine, ne vom înfiinţa cu portărelul, 
domnul Raparlier. Îndată ce vom termina în oraş, ne ducem 
la ţară. Cât priveşte pădurea de la Vaignies, o să mai 
vorbim. Acestea fiind zise, să trecem la alt punct. Avem de 
convocat un consiliu de familie, ea să numim un 
supraveghetor de tutore. Domnul Conyncks, din Bruges, 
este astăzi ruda cea mar apropiată a dumneavoastră, dar 
iată-l devenit belgian! Ar trebui, dragă vere, să-i scriu în 
această privinţă: aţi afla dacă omul nostru are chef să se 
stabilească în Franţa, unde posedă frumoase proprietăţi, şi 
poate l-aţi putea decide în felul ăsta să vină, şi el şi fiică-sa, 


să locuiască în Flandra franceză. Dacă refuză, voi avea grijă 
să alcătuiesc, consiliul după gradele de rudenie. 

— La ce serveşte un inventar? întrebă Marguerite. 

— Să se constate drepturile, valorile, activul şi pasivul. 
Când totul e bine stabilit, consiliul de familie ia, în interesul 
minorilor, hotărârile pe care le crede de cuviinţă... 

— Pierguin, rosti Claes, ridicându-se de pe bancă, 
procedează la actele pe care le socoteşti necesare pentru 
păstrarea drepturilor copiilor mei; dar cruţă-ne de durerea 
de a vedea vânzându-se ceea ce aparţinea scumpei mele... 

Nu sfârşi; rostise aceste cuvinte cu un aer atât de nobil şi 
pe un ton atât de convingător, încât Marguerite luă mâna 
părintelui său şi o sărută. 

— Pe mâine, zise Pierquin. 

— Vino să dejunezi cu noi, propuse Balthazar. 

Apoi Claes păru a-şi aduna amintirile şi exclamă: 

— Dar, după contractul meu de căsătorie, care a fost făcut 
după datina din Hainaut51, scutisem pe soţia mea de 
inventar, ca să nu fie hărţuită, şi probabil că nici eu nu sunt 
obligat să-l fac... 

— Ah! ce fericire! exclamă Marguerite; ne-ar fi pricinuit 
atâta mâhnire... 

— Ei bine, o să examinăm contractul dumitale mâine, 
răspunse notarul puţin cam încurcat. 

— Adică dumneata nu-l cunoşteai? întrebă Marguerite. 

Această observaţie puse capăt întrevederii. Notarul se afla 
prea strâns în cleşte ca să continue, după observaţia 
verişoarei. 

Aici îşi vâră coada aghiuţă, îşi spuse el în curte. Omul 
acesta atât de distrat îşi regăseşte memoria exact la 
momentul potrivit ca să puie beţe-n roate cui ar vrea să ia 
precauţii împotriva lui. Copiii au să fie jefuiţi! E tot atât de 
sigur cum doi şi cu doi fac patru, încearcă să vorbeşti 
despre afaceri cu fete de nouăsprezece ani, care fac 
sentiment! Mi-am sfărâmat creierii cum să salvez avutul 
acestor copii, procedând după toate regulile şi înţelegându- 


mă cu babacu' Conyncks... Şi poftim! Mă compromit în faţa 
Margueritei, care o să-l întrebe pe taică-su de ce ţinem 
morţiş la un inventar pe care ea îl crede inutil. Şi domnul 
Claes are să-i spună că notarii au mania să întocmească 
acte, că suntem notari mai înainte de a fi rude, veri sau 
prieteni, în sfârşit, neghiobii... 

Trânti uşa, drăcuind clienţii care se ruinează din 
sensibilitate. 

Balthazar avea dreptate. Inventarul nu avu loc. Nimic nu 
fu deci fixat privitor la situaţia în care se afla părintele faţă 
de copii. 

Luni se scurseră după luni, fără ca starea casei Claes să se 
fi schimbat. Gabriel, dirijat cu agerime de domnul Emanuel 
de Solis care se făcuse preceptorul lui, lucra cu sârguinţă, 
învăţă limbile străine şi sa pregătea pentru examenul de 
admitere în Şcoala politehnică. Felicie şi Marguerite 
trăiseră într-o izolare deplină, ducându-se totuşi, spre 
economie, să locuiască vara în casa de ţară a tatălui. 
Domnul Claes îşi văzu de afaceri, se achită de datorii făcând 
un împrumut considerabil pe proprietăţile sale şi merse să 
cerceteze pădurea de la Vaignies. 

Pe la mijlocul anului 1817, durerea-i, cu încetul potolită, îl 
lăsă singur şi fără apărare împotriva monotoniei vieţii pe 
care o ducea, şi care-l apăsa. Luptă mai întâi cu îndârjire 
împotriva ştiinţei care se deştepta pe nesimţite, şi-şi 
interzise să se gândească la chimie. Mai pe urmă se gândi 
la ea. Dar nu voi să se ocupe în chip activ de ştiinţă, se 
ocupă doar teoretic. Acest studiu necurmat îi stârni 
pasiunea, care începu să caute argumente şi justificări. Luă 
în dezbatere dacă se obligase ori nu să-şi urmeze 
cercetările, şi-şi aminti că soţia îl oprise de la jurământ. 
Deşi îşi făgăduise lui însuşi a nu mai urmări soluţia 
problemei sale, nu putea oare să se răzgândească, din 
moment ce întrezărea o izbândă? Împlinise cincizeci şi nouă 
de ani. La acea vârstă, ideea ce-l domina căpătă apriga 


fixitate cu care încep monomaniile. Împrejurările 
conspirară şi ele împotriva şovăielnicei lui lealităţi. 

Pacea de care se bucura Europa îngăduise circulaţia 
descoperirilor şi a ideilor ştiinţifice dobândite în timpul 
războiului de savanții diferitelor ţări, între care nu mai 
fuseseră de fel legături de aproape douăzeci de ani. Ştiinţa 
înaintase aşadar. Claes găsi că progresele chimiei se 
îndreptaseră, fără ştirea chimiştilor, spre obiectul 
cercetărilor sale. Oamenii închinaţi înaltei ştiinţe gândeau, 
ca şi el, că lumina, căldura, electricitatea, galvanismul şi 
magnetismul erau diferitele efecte ale aceleiaşi cauze, că 
deosebirea ce există între corpurile până atunci socotite 
simple trebuie să fie produsă de feluritele dozaje ale unui 
principiu necunoscut. leama de a vedea că un altul a găsit 
reducerea metalelor şi principiul constituant al 
electricităţii, două descoperiri ce duceau la soluţia 
absolutului chimic, spori, ceea ce localnicii din Donai 
numeau o sminteală; şi-i împinse dorinţele la un paroxism 
pe care-l vor concepe făpturile pasionate de ştiinţe, sau 
care au gustat din tirania ideilor. Astfel Balthazar fu târât 
de-o pasiune cu atât mai violentă, cu cât ea stătuse mai 
îndelung aţipită. 

Marguerite, care intuia stările sufleteşti prin care trecea 
părintele său, descuie salonul. Instalându-se acolo, ea 
redeştepta astfel amintirile dureroase pe care trebuia să le 
pricinuiască moartea maică-sii, şi izbuti în adevăr să 
trezească regretele tatălui şi să-i întârzie prăbuşirea în 
prăpastia unde avea totuşi să cadă. Apoi voi să iasă în lume 
şi-l sili pe Balthazar să-şi găsească oarecare distracţii. Mai 
multe partide strălucite se înfăţişară pentru dânsa şi-l 
preocupară pe Claes, deşi Marguerite declarase că nu se va 
mărita înainte de a fi împlinit douăzeci şi cinci de ani. Cu 
toate strădaniile fiicei, cu toate aprigele-i lupte, la începutul 
iernii, Balthazar îşi reluă în taină lucrările. Era greu de 
ascuns asemenea îndeletniciri unor femei iscoditoare. Aşa 


se întâmplă că într-una dintre zile, Martha îi spuse 
Margueritei, în timp ce-o îmbrăca: 

— Domnişoară, suntem pierdute. Lighioana de Mulquinier, 
care-i ucigă-l toaca cu chip de om, că nu l-am văzut 
niciodată făcând sfânta cruce, s-a suit iar în pod. Acu 
domnul, tatăl dumneavoastră, e pornit spre căile iadului... 
Facă Cel de Sus să nu vă bage-n mormânt, cum a vârât-o pe 
sărmana scumpa doamnă! 

— Nu se poate, zise Marguerite. 

— Veniţi să vedeţi dovada trebşoarelor lor... 

Domnişoara Claes alergă la fereastră şi zări în adevăr un 
fum uşor ieşind pe coşul de la laborator. 

— Împlinesc douăzeci şi unu de ani peste câteva luni, 
gândi ea, voi şti să mă împotrivesc la irosirea averii noastre. 

Lăsându-se târât de pasiunea sa, Balthazar ajunse 
bineînţeles să aibă mai puţin respect pentru interesele 
copiilor decât avusese pentru nevastă-sa. Barierele erau 
mai puţin înalte, conştiinţa îi era mai nestrâmtorată, 
patima-i devenea mai mistuitoare. Ca atare, păşi în cariera-i 
de glorie, de muncă, de speranţă şi de mizerie, cu furia unui 
om plin de convingere. Sigur de rezultat, se aşternu pe 
lucru zi şi noapte cu o înverşunare ce le înspăimântă pe 
fiicele sale; ele nu ştiau cât de puţin vătămătoare este 
munca în care un om găseşte plăcere. Îndată ce tatăl tor îşi 
reîncepu experienţele, Marguerite tăie felurile de prisos la 
masă, strânse băierile pungii ca un adevărat zgârcit şi fu 
admirabil sprijinită de Josette şi de Martha. Claes nu 
observă aceste schimbări, care îngrădeau viaţa la strictul 
necesar. Mai întâi, la prânz nu mânca, apoi nu cobora din 
laborator decât chiar la ora cinei, în sfârşii se culca câteva 
ceasuri după ce stătea în salon cu cele două fiice, fără a le 
spune un cuvânt. Când se retrăgea, ele îi urau noapte bună; 
iar el se lăsa sărutat maşinal pe amândoi obrajii. O 
asemenea ciudată purtare ar fi pricinuit cele mai mari 
destrămări într-o familie, dacă Marguerite n-ar fi fost 
pregătită să exercite autoritatea unei mame şi dacă n-ar fi 


fost apărată de o pasiune secretă împotriva primejdiilor 
unei atât de mari libertăţi. Pierquin încetase a mai veni să-şi 
vadă verişoarele, socotind că ruina lor avea să fie deplină. 

Proprietăţile rurale ale lui Claes, care aduceau un venit de 
şaisprezece mii de franci şi valorau cam două sute de mii de 
scuzi, erau puse sub ipotecă pentru suma de trei sute de 
mii de franci. Înainte de a se apuca din nou de chimie, Claes 
făcuse un împrumut mare de tot. Venitul ajungea atât cât să 
acopere dobânzile; dar cum, cu neprevederea firească a 
oamenilor obsedaţi de o idee, îşi lăsa câştigurile pe seama 
fiicei lui, Marguerite, spre a-i sluji la cheltuielile casei, 
notarul socotise că trei ani ajungeau numai bine ca să se 
aleagă pârjolul de toate şi că oamenii legii aveau să 
devoreze ceea ce Balthazar nu va fi putut risipi. Marguerite 
împinsese cu răceala ei pe Pierquin la o indiferenţă aproape 
ostilă. Spre a-şi îngădui dreptul să renunţe la mâna 
verişoarei sale, dacă aceasta ar sărăci peste seamă, el 
spunea despre Claeşi cu un aer de compătimire: 

— Bieţii oameni! Sunt la pământ! Am făcut tot ce mi-a stat 
în putinţă ca să-i salvez; dar, ce vreţi? Domnişoara Claes s-a 
împotrivit la toate combinaţiile legale care i-ar îi apărat să 
n-ajungă la sapă de lemn... 

Numit director la colegiul din Douai, cu sprijinul unchiului 
său, Emanuel, pe care meritul cu totul deosebit îl făcuse 
vrednic de acest post, venea în fiece seară să vadă pe cele 
două fete, care chemau lângă ele pe bătrâna guvernantă de 
îndată ce tatăl se ducea la culcare. Bătaia uşoară de ciocan 
ce-i vestea pe tânărul de Solis nu întârzia niciodată. De trei 
luni, încurajat de graţioasa şi muta recunoştinţă cu care 
Marguerite îi accepta solicitudinea, devenise el însuşi. 
Strălucirile sufletului său, pur ca un diamant, sclipiră fără 
nori, şi Marguerite putu să le aprecieze forţa, trăinicia, 
văzând cât de nesecat le era izvorul. Ea admira florile 
deschizându-se una câte una, după ce respirase mai 
dinainte mireasma. În fiecare zi, Emanuel realiza una dintre 
speranţele Margueritei şi împrăştia pe tărâmurile vrăjite 


ale dragostei, noi lumini ce alungau norii şi înseninau cerul, 
colorând fecundele bogății îngropate până atunci în umbră. 
Mai în largul său, Emanuel îşi putu desfăşura seducţiile 
inimii, până atunci discret tăinuite: acea expansivă veselie a 
vârstei fragede, acea simplitate pe care o di o viaţă 
împlinită de studiu, cum şi comorile unui cuget delicat pe 
care lumea nu-l vătămase, toate nevinovatele şăgălnicii ce 
prind atât de bine pe tinereţea îndrăgostită. Sufletul său şi 
al Margueritei se înţeleseră mai bine; coborâră împreună în 
tainiţele inimii lor şi găsiră aceleaşi gânduri: mărgăritare cu 
aceeaşi strălucire, suave şi proaspete armonii, asemenea 
celor din fundul mării, şi care, zice-se, fascinează pe 
scufundători. Ei se făcură cunoscuţi unul altuia prin acele 
schimburi de cuvinte, prin acea alternativă curiozitate care, 
la amândoi, lua cele mai fermecătoare întruchipări ale 
sentimentului. Aceasta se împlini fără prefăcută timiditate, 
dar nu fără cochetării de-o parte şi da alta. Cele două 
ceasuri pe care Emanuel venea să le petreacă în fiece 
seară, între aceste doua fete şi Martha, o făceau pe 
Marguerite să se împace cu viaţa de zbucium şi de 
resemnare în care păşise. 

Această iubire crescând cu nevinovăție, fu reazemul său. 
Emanuel punea în mărturiile-i de dragoste acea graţie 
firească care seduce atât de mult, acel spirit blajin şi gingaş 
ce nuanţează uniformităţile sentimentului, după cum 
faţetele frâng monotonia unei nestemate făcând-o să 
sclipească pe toate feţele; admirabile metode a căror taină 
aparţine inimilor iubitoare, şi care fac pe femei credincioase 
mâinii artiste sub care formele renasc pururi noi, glasului 
ce nu repetă niciodată o rostire fără a o împrospăta cu noi 
mlădieri. lubirea nu e numai un sentiment, ea mai este şi o 
artă. Un cuvânt simplu, o precauţie, un nimic dezvăluie unei 
femei pe marele şi sublimul artist ce-i poate atinge inima 
fără a i-o ofili. Cu cât înainta Emanuel, cu atât mai 
fermecătoare erau expresiile dragostei sale. 


— I-am luat-o înainte lui Pierquin, îi zise el într-una dintre 
seri; vine să vă dea o veste proastă, prefer să v-o aduc la 
cunoştinţă eu însumi. Tatăl dumneavoastră a vândut 
pădurea unor speculanţi care, la rândul lor, au vândut-o cu 
bucăţica: copacii au şi fost tăiaţi, toţi butucii sunt ridicaţi. 
Domnul Claes a primit trei sute de mii de franci gheaţă, cu 
care şi-a plătit datoriile la Paris; şi, ca să le achite în 
întregime, a fost chiar silit să facă o delegaţie de o sută de 
mii ele franci asupra celor o sută de mii de scuzi pe care 
trebuie să-i mai plătească cumpărătorii. 

Pierquin intră. 

— Ei bine, dragă verişoară, zise el, iată-vă ruinaţi! V-o 
prorocisem: dar n-aţi vrut să mă ascultați. Tatăl dumitale 
are stomac, nu glumă. Din prima îmbucătură, v-a şi înghiţit 
pădurile. Locţiitorul de tutore al dumneavoastră, domnul 
Conyncks, se află la Amstredam unde îşi isprăveşte de 
lichidat averea, şi Claes a prins momentul ăsta ca să dea 
lovitura. Nu-i bine ce-a făcut, i-am scris chiar acum, prea 
bunului domn Conyncks; dar când o să sosească, totul are 
să fie tocat. Veţi îi nevoiţi să vă puneţi tatăl sub urmărire; 
procesul n-are să fie lung, dar va fi un proces dezonorant 
pe care domnul Conyncks nu se poate dispensa să-l 
înainteze, legea o cere. Iată roadele încăpăţânării dumitale! 
Recunoşti acum cât eram de prevăzător, cât de devotat 
eram intereselor dumitale? 

— Vă aduc o veste bună, domnişoară, zise tânărul de Solis 
cu vocea lui dulce: Gabriel e primit la Şcoala politehnică. 
Dificultăţile care-i puneau beţe-n roate la admitere, sunt 
înlăturate. 

Marguerite mulţumi prietenului printr-un surâs şi zise: 

— Economiile mele vor avea o destinaţie! Martha, ne vom 
ocupa chiar de mâine de trusoul lui Gabriel. Biata mea 
Felicie, o s-avem ce lucra, zise ea sărutându-şi sora pe 
frunte. 

— Mâine îl veţi avea aici pentru zece zile; trebuie să fie la 
Paris la 15 noiembrie. 


— Văru-meu Gabriel ia o hotărâre înţeleaptă; spuse 
notarul, măsurând pe director din creştet până-n tălpi, va 
avea nevoie să-şi facă o avere. Dar, dragă verişoară, 
chestiunea e să salvăm onoarea familiei; o să vrei de data 
aceasta să m-asculţi? 

— Nu, zise ea, dacă-i vorba iarăşi de căsătorie. 

— Dar ce-ai să faci? 

— Eu, vere? Nimic. 

— Cu toate astea, eşti majoră. 

— Peste câteva zile. Ai dumneata să-mi propui, zise 
Marguerite, o soluţie care să poată împăca interesele 
noastre cu ceea ce datorăm tatălui nostru, cu onoarea 
familiei? 

— Verişoară, noi suntem legaţi de mâini şi de picioare, fără 
unchiul dumitale. Acestea fiind zise, voi reveni când se va 
întoarce. 

— Adio, domnule, spuse Marguerite. 

„Cu cât caliceşte mai tare, cu atâta face mai mult pe 
mironosiţa!” gândi notarul. 

— Adio, domnişoară, reluă Pierquin cu glas tare. Domnule 
director, cu plecăciune. 

Şi plecă fără a lua seama nici la Felicie, nici la Martha. 

— De două zile studiez codul, şi am consultat pe un bătrân 
avocat, prieten cu unchiu-meu, zise Emanuel cu glas 
tremurând. Dacă mă autorizaţi, plec mâine la Amsterdam... 
Ascultă, scumpă Marguerite... 

Rostea acest cuvânt pentru întâia oară; ea-i mulţumi 
printr-o privire înecată în lacrimi, printr-un surâs şi o 
înclinare a capului. El se opri, arătă spre Felicie şi spre 
Martha. 

— Vorbeşte faţă de surioara mea, zise Marguerite. Ea n- 
are nevoie de această discuţie ca să se resemneze la viaţa 
noastră de lipsuri şi de muncă, e atât de blândă şi de 
curajoasă! Dar trebuie să afle cât ne este de necesar 
curajul. 


Cele două surori se prinseră de mână şi se îmbrăţişară, ca 
spre a-şi da o nouă chezăşie de unire în faţa nenorocirii. 

— Lasă-ne, Martha. 

— Dragă Marguerite, reluă Emanuel, lăsând să străbată în 
mlădierea glasului fericirea ce simţea cucerind măruntele 
drepturi ale dragostei, mi-am procurat numele şi adresa 
cumpărătorilor care datorează cele două sute de mii de 
franci rămaşi neachitaţi din costul pădurilor tăiate. Mâine, 
dacă consimţi, un secretar de notar, lucrând în numele 
domnului Conyncks, care n-o să-i conteste acţiunea, va face 
poprire pe restul încă neîncasat. În şase zile, unchiul 
dumitale se va înapoia, va convoca un consiliu de familie, şi-l 
va declara emancipat pe Gabriel care a împlinit 
optsprezece ani. Fiind împuterniciţi, dumneata şi fratele 
dumitale, să vă exercitaţi drepturile, o să vă cereţi părţile 
cuvenite din preţul de vânzare al pădurilor. Domnul Claes 
n-are să vă poată refuza cele două sute ce mii de franci pe 
care o să se facă poprire; cât priveşte cealaltă sută de mii 
care o să vi se mai cuvină, o să obţineţi un titlu de rentă 
ipotecară asupra casei unde locuiţi. lar Conyncks va cere 
garanţii pentru cele trei sute de mii de franci care se cuvin 
domnişoarei Felicie şi lui Jean. În această situaţie, tatăl 
dumneavoastră va fi silit să lase să i se pună ipotecă pe 
proprietăţile din câmpia Orchies, încărcate cu o sută de mii 
de taleri. Legea dă o întâietate retroactivă popririlor 
înscrise în interesul minorilor. 'Totul va fi deci salvat. 
Domnul Claes o să aibă de-acum încolo mâinile legate, 
pământurile dumneavoastră sunt inalienabile; n-o să mai 
poată împrumuta nimic asupra proprietăţilor lui, care 
garantează pentru sume mai mari decât preţul lor, afacerile 
vor fi tratate în familie, fără scandal, fără proces. Tatăl 
dumneavoastră va fi nevoit s-o lase mai domol cu 
cercetările sale, dacă nu cumva chiar să le curme cu totul. 

— Da, zise Marguerite, dar de unde venituri? Cei o sută de 
mii de franci cu ipotecă în această casă n-or să ne-aducă 
nimic, deoarece locuim în ea. Venitul de pe proprietăţile pe 


care le are tata în câmpia Orchies va plăti dobânzile la cele 
trei sute de mii de franci datoraţi la străini; cu ce-o să 
trăim? 

— Mai întăi, zise Emanuel, plasând cei cincizeci de mii de 
franci - care or să-i rămână lui Gabriel din partea ce i se 
cuvine - în fonduri publice, o s-aveţi, după dobânda actuală, 
o rentă de peste patru mii de livre care vor ajunge pentru 
pensiunea şi pentru întreţinerea lui la Paris. Gabriel nu 
poate dispune nici de suma înscrisă asupra casei tatălui 
său, nici de capitalul rentei lui; în felul acesta, n-o să vă 
temeţi că va risipi o leţcaie şi o să aveţi o sarcină mai puţin. 
Pe urmă, n-au să vă rămână cei cincizeci de mii de franci ai 
dumitale? 

— Tata o să mi-i ceară, zise ea cu groază, şi n-am să-i pot 
refuza. 

— Ei bine, scumpă Marguerite, mai poţi să-i salvezi, 
despuindu-te de ei. Trece-i în Registrul cel mare, pe numele 
fratelui. Această sumă are să v-aducă un venit de 
douăsprezece sau treisprezece mii de livre care or să v- 
ajute să trăiţi. Minori emancipaţi, neputând înstrăina nimic 
fără avizul consiliului de familie, veţi câştiga astfel trei ani 
de linişte. La acest timp, tatăl dumitale ori îşi va fi găsit 
soluţia problemei, ori după toate probabilitățile, va renunţa 
la ea; Gabriel, devenit major, o să vă restituie capitalurile ca 
să stabiliţi socotelile între dumneavoastră patru. 

Marguerite ceru să-i explice încă odată dispoziţiile legii pe 
care nu le putuse pricepe din capul locului. Fu desigur nouă 
priveliştea celor doi îndrăgostiţi studiind codul cu care se 
înarmase Emanuel spre a o învăţa pe iubita sa legile ce 
administrau bunurile minorilor; ea le prinse în scurt firul, 
datorită pătrunderii fireşti a femeilor, şi pe care iubirea o 
mai ascuţea încă. 

A doua zi, Gabriel se întoarse în casa părintească. Când 
domnul de Selis îl predă lui Balthazar anunţându-i 
admiterea la Şcoala politehnică, tatăl mulţumi directorului 
cu un gest al mâinii, şi zise: 


— Sunt foarte bucuros, Gabriel are să fie aşadar un 
savanti! 

— Oh, frăţiorule, zise Marguerite văzând pe Balthazar 
urcându-se în laborator; munceşte cu râvnă, nu arunca 
banii în vânt! Fă tot ce va trebui să faci, dar fii chibzuit. În 
zilele când vei ieşi în Paris, du-te la prietenii noştri, la rude, 
ca să nu capeţi năravurile care duc tinerii de râpă. 
Pensiunea ta se ridică la aproape o mie de scuzi52, o să-ţi 
rămână o mie de franci pentru micile tale plăceri, trebuie 
să-ţi ajungă. 

— Răspund de el! o încredinţă Emanuel de Solis, bătându- 
şi elevul pe umăr. 

O lună după toate acestea, domnul Conyncks, în înţelegere 
cu Marguerite, obținuse de la Claes toate garanţiile dorite. 
Planurile atât de înţelept croite de Emanuel de Solis, fură 
pe de-a-ntregul aprobate şi executate. În faţa legii, înaintea 
vărului său a cărui cinste neînduplecată nu sta la tocmeală 
pe chestiuni de onoare, Balthazar, ruşinat de vânzarea la 
care se învoise într-un moment când se afla hărțuit de 
creditori, se supuse la tot ce i se ceru. Satisfăcut că poate 
îndrepta paguba pe care aproape fără voia lui o pricinuise 
copiilor, semnă actele cu lipsa de preocupare a unui savant. 
Devenise cu totul neprevăzător, aidoma negrilor care, 
dimineaţa îşi vând nevasta pe o duşcă de rachiu, iar seara o 
bocesc. Nici nu arunca măcar ochii pe viitorul cel mai 
apropiat, nu se întreba care aveau să-i fie resursele odată 
ce-şi va fi topit ultimul taler; îşi urma lucrările, continua 
cumpărăturile, fără a şti că nu mai era decât cu numele 
posesorul casei sale, al pământurilor sate, şi că-i va fi peste 
putinţă, datorită severităţii legilor, să-şi procure un gologan 
din bunurile al căror paznic judiciar era într-un fel sau altul. 

Anul 1818 expiră fără nici un eveniment nenorocit. Cele 
două fete plătiră sumele necesare pentru educaţia lui Jean, 
şi ţinură piept la toate cheltuielile casei cu renta de 
optsprezece mii de franci, pusă pe numele lui Gabriel, ale 
cărei rate semestriale fură trimise la termen de fratele lor. 


Domnul de Solis îşi pierdu unchiul în luna decembrie din 
acel an. 

Într-o dimineaţă, Marguerite află prin Martha că tatăl său 
îşi vânduse colecţia de lalele, mobilierul aripii din faţă şt 
toată argintăria. Ea fu nevoită să răscumpere tacâmurile 
necesare pentru serviciul mesei, şi să le însemne cu 
inițialele sale. Până în acea zi, ea păstrase tăcere asupra 
tuturor faptelor lui Balthazar; dar, seara, după cină, o rugă 
pe Felicie s-o lase singură cu tatăl lor, şi, când el se aşeză, 
ca de obicei, în faţa căminului din salon, Marguerite îi 
spuse: 

— Dragă tată, eşti stăpân să vinzi totul aici, chiar şi pe 
copiii dumitale. Aici, te vom asculta cu toţii fără să crâcnim; 
dar sunt nevoită să-ţi atrag atenţia că suntem fără bani, că 
abia avem cu ce să ne ţinem zilele anul acesta, şi că o să fim 
silite, Felicie şi cu mine, să lucrăm cu acul zi şi noapte ca să 
plătim pensiunea lui Jean, cu preţul rochiei de dantelă pe 
care-am început-o. Te conjur, bunul meu tată, încetează-ţi 
lucrările! 

— Ai dreptate, fata mea; în şase săptămâni, totul va fi 
gata! Am sa găsesc absolutul, sau absolutul va fi de negăsit. 
O să fiţi cu toţii milionari... 

— Lasă-ne deocamdată o bucată de pâine! răspunse 
Marguerite. 

— Nu este pâine aici? întrebă Claes cu un aer speriat. Nu-i 
pâine la un Claes! Şi tot avutul nostru? 

— Ai ras pădurea de la Vaignies. Pământul nu-i încă liber şi 
nu poate produce nimic. Cât priveşte fermele dumitale de la 
Orchies, veniturile nu ajung nici pe departe să plătească 
dobânzile la sumele pe care le-ai împrumutat. 

— Cu ce trăim atunci? întrebă el. 

Marguerite îi arătă acul, şi adăugă: 

— Rentele lui Gabriel ne ajută, dar ele nu ajung. Aş scoate- 
o eu la capăt până la sfârşitul anului, dacă dumneata nu m- 
ai împovăra cu facturi la care nu m-aştept: nu-mi pomeneşti 
nimic despre cumpărăturile dumitale în oraş. Când cred şi 


eu că mi-ajunge cât am pentru un trimestru, şi când mi-am 
chibzuit şi eu micile mele socoteli, îmi cade plocon un cont 
de soda, de potasă, de zinc, de sulf, mai ştiu eu de ce! 

— Dragă fată, mai ai răbdare şase săptămâni; pe urmă am 
să fiu cuminte. Şi ai să vezi minuni, mica mea Marguerite. 

— E timpul într-adevăr, să te gândeşti la interesele 
dumitale. Ai vândut tot: tablouri, lalele, argintărie, nu ne-a 
mai rămas nimic; cel puţin, nu mai face alte datorii. 

— Nu vreau să mai fac, zise bătrânul. 

— Mai! exclamă ea. Aşadar, mai ai datorii? 

— Nimica toată, fleacuri... răspunse plecând ochii şi 
înroşindu-se. 

Marguerite se afla pentru întâia oară umilită de înjosirea 
părintelui său, şi suferi atât de mult, încât nu cuteză să-l 
mai cerceteze. 

O lună după această scenă, un bancher din oraş veni să 
încaseze o poliţă de zece mii de franci, iscălită de Claes. 
Marguerite îl rugă pe bancher să aştepte până seara, 
arătându-şi părerea de rău că nu fusese prevenită de 
această plată; bancherul înştiinţa că firma Protez şi 
Chiffreville avea alte două poliţe de aceeaşi sumă, cu 
scadenţă de la o lună la alta. 

— Totul s-a sfârşit! exclamă Marguerite, ceasul a sosit! 

Trimise să-l cheme pe taică-su şi măsură salonul în lung şi- 
n lat, cu paşi mari, tulburată peste seamă şi vorbindu-şi 
singură: 

— Să scoţi din pământ o sulă de mii de franci, ori să-ţi vezi 
părintele în puşcărie! Ce-i de făcut? 

Balthazar nu coborî. Ostenită de aşteptare, Marguerite 
urcă în laborator. Intrând, îşi văzu tatăl în mijlocul unei 
hardughii puternic luminată, înţesată de aparate şi de 
sticlării îmbâcsite de praf; ici-colo, cărţi, mese ticsite de 
produse etichetate, numerotate. Pretutindeni, răvăşeala ce- 
o aduce după sine preocuparea savantului jignea 
deprinderile flamande. Această harababură de eprubete, de 
retorte, de metale, de cristalizări ciudat colorate, de mostre 


spânzurate pe pereţi sau aruncate pe cuptoare, era 
dominată de chipul lui Balthazar Claes care, fără surtuc, cu 
braţele goale ca ale unui muncilor, îşi arăta pieptul cu părul 
albit ca şi cel de pe cap. Ochii lui, înspăimântător de ficşi, 
nu se desprinseră de pe o maşină pneumatică. Recipientul 
acestei maşini era acoperit cu o lentilă alcătuită din duble 
sticle convexe având interiorul plin cu alcool şi care aduna 
razele soarelui, ce intrau în clipa aceea într-unul dintre 
compartimentele rozei podului. Recipientul, al cărui platou 
era izolat, comunica cu firele unei imense pile Volta. 
Lemulguinier, ocupat să pună în mişcare platoul acelei 
maşini montată pe o axă mobilă, în aşa fel încât să menţină 
tot timpul lentila într-o direcţie perpendiculară pe razele 
soarelui, se ridică, cu faţa tuciurie de praf, şi spuse: 

— Vai! Domnişoară, nu v-apropiaţi! 

Înfăţişarea tatălui care, aproape îngenuncheat înaintea 
maşinii, primea în plin lumina soarelui şi al cărui păr răvăşit 
semăna cu nişte fire de argint, craniu-i cu protuberanţe, 
faţa contractată de o groaznică aşteptare, ciudăţenia 
obiectelor ce-l înconjurau, întunericul ce înghiţea ungherele 
acestui vast pod, de unde scoteau capul maşinării bizare, 
toate o izbiră pe Marguerite, care-şi spuse cu groază: 

— Tata e nebun! 

Se apropie de el şi-i şopti la ureche: 

— Spune-i lui Lemulquinier să plece! 

— Nu, nu, copila mea, am nevoie de el; aştept rezultatul 
unei frumoase experienţe la care ceilalţi nu s-au gândit. 
lată trei zile de când pândim o rază de soare. Am mijloacele 
să supun metalele, într-un vid perfect, razelor solare 
concentrate şi unor curenţi electrici. Vezi tu: peste o clipă, 
acţiunea cea mai energică de care poate dispune un chimist 
va izbucni, şi eu singur... 

— Ei! tată, în loc să prefaci metalele în aburi, ai face mai 
bine să le rezervi ca să-ţi plăteşti poliţele... 

— Aşteaptă, aşteaptă! 


— A venit domnul Mersktus, tată, vrea zece mii de franci la 
ora patru. 

— Da, da, îndată. Semnasem fleacurile acelea de poliţe 
pentru luna aceasta, ce-i drept. Credeam e-am să găsesc 
absolutul. Doamne, dac-aş avea soarele de iulie, experienţa 
mea ar fi încheiată! 

Se luă cu mâinile de păr, se prăbuşi pe un jilţ de pai 
stricat, şi câteva lacrimi îi împânziră ochii. 

— Domnul are dreptate! se amestecă Lemulquinier. Toată 
asta-i din vina nemernicului de soare, care-i prea slab, 
mişelul! 

Stăpânul şi valetul n-o mai băgau în seamă pe Marguerite. 

— Lasă-ne, Mulquinier, îi zise ea. 

— Ah! Am dat de o nouă experienţă! strigă Claes. 

— Tată, uită-ţi experienţele, începu fiică-sa când fură 
singuri; ai de plată o sută de mii de franci şi noi n-avem un 
ban. Dă-l încolo de laborator, astăzi e-n joc onoarea 
dumitale. Ce-o să te faci când ai să te trezeşti în închisoare? 
Vrei să-ţi pătezi părul alb şi numele de Claes cu ruşinea 
unui faliment? Eu am să mă împotrivesc. Voi avea tăria să-ţi 
combat scrânteala, căci ar fi groaznic să te văd fără pâine în 
ultimele zile ale vieţii. Deschide cehii asupra situaţiei 
noastre, fii în sfârşit cu judecată! 

— Scrânteală! sări Balthazar, care se ridică cât era de 
lung, o ţintui pe fiică-sa cu ochi scăpărători, încrucişă 
braţele pe piept şi repetă cuvântul scrânteală atât de 
maiestuos, încât Marguerite se cutremură. Ah! Maică-ta nu 
mi-ar fi spus acest cuvânt reluă el; ea nu ignora importanţa 
cercetărilor mele, ea învățase o ştiinţă ca să mă înţeleagă, 
ea ştia că lucrez pentru omenire, că nu-i nimic egoist nici 
josnic în mine. Simţăminte! femeii care iubeşte este, văd 
bine, mai presus de dragostea filială. Da, iubirea e cel mai 
frumos dintre sentimente! Să fiu cu judecată! adăugă el 
bătându-se cu pumnii în piept. Îmi lipseşte mie judecata? nu 
sunt eu? Suntem săraci, fata mea, ei bine! Aşa vreau eu. 
Sunt părintele vostru, ascultaţi-mă! Am să vă fac bogaţi 


când o să am eu chef. Averea voastră, păi este un fleac! 
Când o să găsesc un dizolvant al carbonului, am să vă 
umplu salonul de diamante şi este un fleac în comparaţie cu 
tot ceea ce caut eu. Puteţi foarte bine s-aşteptaţi, când eu 
mă zbat în sforţări uriaşe... 

— Tată, n-am dreptul să-ţi cer socoteală de cele patru 
milioane pe care le-ai înghiţit fără rezultat în acest pod. N- 
am să-ţi vorbesc de mama, pe care-ai ucis-o. Dac-aş avea un 
soţ, l-aş iubi, desigur, tot atâta cât te iubea mama, şi aş fi 
gata să-i jertfesc totul, aşa cum îţi sacrifica ea totul 
dumitale. I-am urmat poruncile dându-mă pe de-a-ntregul 
dumitale, ţi-am dovedit-o nemăritându-mă, ca să nu te silesc 
să-mi dai socoteală de tutela dumitale. Să lăsăm trecutul, să 
ne gândim la prezent. Vin aici să reprezint necesitatea pe 
care dumneata însuţi ai creat-o. Trebuie bani pentru 
poliţele dumitale, m-auzi dumneata? Nu-i nimic aici pe care 
să se poată pune sechestru decât portretul strămoşului 
nostru Van Claes. Vin deci în numele mamei, care a fost 
prea slabă ca să-şi apere copiii împotriva părintelui lor şi 
care mi-a poruncit să-ţi rezist, vin în numele surorii şi al 
fraţilor mei, vin, tată, în numele tuturor Claeşilor, să-ţi 
ordon să pui capăt experienţelor, să-ţi înfiripezi o avere a 
dumitale înainte de a le relua. Dacă le înarmezi cu 
autoritatea părintească, care nu se manifestă decât ca să ne 
omoare, am de partea mea pe străbunii mei şi onoarea, 
care grăiesc mai puternic decât chimia. Familiile trec 
înaintea ştiinţei. Am fost prea mult fiica dumitale! 

— Şi atunci vrei să-mi fii călău? întrebă el cu glas sfârşit. 

Marguerite fugi spre a nu abdica de la rolul pe care şi-l 
luase, crezu că aude glasul mamei sale când îi spusese: Nu-l 
contraria prea mult pe tatăl tău, iubeşte-l! 

— Frumoasă treabă mai face domnişoara colo sus, începu 
Lemulguinier coborând la bucătărie ca să ia prânzul. Eram 
gata-gata să punem mâna pe secret, nu ne mai trebuia 
decât un piculeţ de soare de iulie; căci domnul, ah! Ce om! 
Mai-mai să-i ia locul lui Dumnezeu! Nu ne lipseşte decât 


atâtica, arătă către Josette, plesnindu-şi unghia degetului 
mare de la mâna dreaptă sub dintele numit în popor 
lopăţică, ca să aflăm principiul a tot ce există. Hodoronc- 
tronc! lacă-t-o că vine să răcnească pentru nişte prostii de 
poliţe... 

— Ei bine, plăteşte-le din leafa dumitale, poliţele celea! 

— Nu-i nici un pic de unt să-mi pun pe pâine? întrebă 
Lemulquinier pe Josette. 

— De unde bani ca să cumpărăm? se oţări bucătăreasa. 
Cum aşa? pocitanie bătrână, dacă faceţi aur în bucătăria 
voastră diavolească, de ce nu v-aţi face şi o ţâră de unt? N- 
ar fi un cap de ţară, şi-aţi vinde din el la piaţă de-am avea 
cu ce ţine casa. Mâncăm pâinea goală, noi ăştialalţi! 
Domnişoarele zic bogdaproste că pot mânca pâinea cu nuci; 
oi fi vrând să fi hrănit mai dihai decât stăpânul? Domnişoara 
nu vrea să cheltuiască un pitac peste suta de franci pe luna 
pentru toată casa; noi nu mâncăm decât o dată-n zi. Dacă 
pofteşti cofeturi, ai sus cuptoarele dumitale unde faceţi 
tocană de mărgăritare, că nu se vorbeşte la piaţă decât de 
asta. N-ai decât să-ţi faci acolo pui fripţi! 

Lemulquinier îşi înşfăca plinea, luându-şi tălpăşiţa; 

— Pleacă să-şi cumpere ceva din gologanii lui! zise 
Martha. Cu atâta mai bine, o gură mai puţin. Ce mai zgârie- 
brânză e dihania asta! 

— Trebuia să-l fi strâns în chingi de la mâncare, zise 
Josette. Iaca opt zile de când n-a mai frecat nimic pe 
nicăieri, eu-i fac treaba, când îl cauţi, el îi sus; poate 
dumnealui să ne-o plătească asta făcând cinste cu niscaiva 
scrumbii; numai să vină cu ele, că i le şterg frumuşel de sub 
nas! 

— Vai de mine! zise Martha, o aud pe domnişoara 
Marguerite plângând. Bătrânul vrăjitor de taică-su o să- 
nghită casa, fără să scoată din gură o vorbuliţă 
creştinească! În ţara mea, de mult l-ar fi ars de viu; dar aici 
nu mai este credinţă nici cât la maurii din Africa. 


Domnişoara Claes îşi înăbuşea cu greu hohotele de plâns 
străbătând galeria. Se duse în odaia sa, căută scrisoarea 
mamei sale şi citi cele ce urmează: „Copila mea, dacă o vrea 
Domnul, duhul meu va fi în inima ta când vei citi aceste 
rânduri, ultimele pe care le voi fi scris. Sunt pline de iubire 
pentru scumpii mei copilaşi ce rămân pradă unui demon 
căruia eu n-am ştiut să-i rezist. V-a luat deci pâinea de la 
gură, cum a devorat viaţa mea şi chiar dragostea mea! Tu 
ştiai, scumpa mea, cât îl iubeam pe tatăl vostru! Îmi voi da 
sufletul iubindu-l mai puţin, deoarece iau împotriva lui 
precauţii pe care nu le-aş fi mărturisit în timpul vieţii. Da, 
voi fi păstrat în fundul sicriului meu o ultimă resursă pentru 
ziua când veţi fi la aman. Dacă v-a adus la sapă de lemn, sau 
dacă trebuie să vă salvaţi onoarea, copila mea, vei găsi la 
domnul de Solis, dacă mai trăieşte, dacă nu, la nepotul său, 
bunul nostru Emanuel, aproape o suta şaptezeci mii franci 
care vă vor ajuta să trăiţi. Dacă nimic nu i-a putut înfrâna 
pasiunea, dacă copiii lui nu sunt pentru el o stavilă mai 
puternică decât a fost fericirea mea, şi nu-l opresc din 
mersul lui criminal, părăsiţi-vă părintele, trăiţi cel puţin! Eu 
nu-l puteam abandona, îi aparţineam. Tu, Marguerite, 
salvează familia! 'Te absolv de tot ceea ce vei face ca să 
aperi pe Gabriel, pe Jean şi pe Felicie. Fă-ţi curaj, fii îngerul 
ocrotitor al Claeşilor. Fii tare, nu îndrăznesc să spun, fără 
milă; dar pentru a putea îndrepta nenorocirile întâmplate, 
trebuie să puneţi deoparte ceva avere, iar tu să te socoţi ca 
fiind a doua zi după mizerie, nimic nu va stăvili pasiunea 
care mi-a răpit totul. Astfel, fata mea, va însemna să ai 
inimă tocmai uitându-ţi de inima ta; disimularea ta, dacă al 
fi silită să-ţi minţi părintele, ar fi plină de glorie; acţiunile 
tale oricât ar putea să pară de blamabile, ar fi toate eroice, 
săvârşite cu scopul de a ocroti familia. Virtuosul domn de 
Solis mi-a spus-o, şi nicicând o conştiinţă n-a fost nici mai 
curată şi nici mai clarvăzătoare ca a sa. N-aş fi avut puterea 
să-ţi spun aceste cuvinte, nici chiar în ceasul morţii. Totuşi, 
fii întotdeauna respectuoasă şi bună în această groaznică 


luptă! împotriveşte-te adorând, refuză cu blândeţe. Voi avea 
deci lacrimi necunoscute şi dureri care nu vor izbucni decât 
după moarte... îmbrăţişează în numele meu pe iubiții mei 
copii, în momentul cinci vei deveni astfel ocrotirea lor. 
Dumnezeu şi sfinţii fie cu tine! 

Josephine” 

La această scrisoare era alăturată o adeverinţă de primire 
din partea domnilor de Solis unchi şi nepot, care se 
însărcinau să remită ceea ce doamna Claes le înmânase 
spre păstrare, aceluia dintre copiii săi care se va înfăţişa cu 
aceasta. 

— Martha! strigă Marguerite bătrânei guvernante, care 
urcă în grabă, du-te la domnul Emanuel şi roagă-l să treacă 
pe la mine. 

— Nobilă şi discretă făptură! Nu mi-a pomenit niciodată 
nimic, mie, gândi ea, mie ale cărei griji şi necazuri au 
devenit ale lui... 

Emanuel veni înainte ca Martha să se fi întors. 

— Ai păstrat secrete fată de mine! zise ea arătându-i 
scrisoarea. 

Emanuel lăsă capul în jos. 

— Marguerite, eşti aşadar atât de nefericită? întrebă el şi 
câteva lacrimi îi năpădiră în ochi. 

— Oh, da! fii sprijinul meu, dumneata pe care mama te-a 
numit aici bunul nostru Emanuel, zise ea arătându-i 
scrisoarea şi neputându-şi stăpâni o pornire de bucurie 
fiindcă-şi văzu alegerea încuviinţată de mama sa. 

— Sângele meu şi viaţa mea îţi aparţineau de a doua zi 
după ce te văzusem în galerie, răspunse el plângând de 
bucurie şi de durere; dar nu ştiam, nu cutezam să sper că 
într-o zi ai să accepţi sângele meu. Dacă mă cunoşti bine, 
trebuie să ştii că vorba mea este sfântă. lartă-mi această 
deplină supunere în faţa dorințelor mamei dumitale, nu-mi 
era îngăduit să-i judec intenţiile. 

— Ne-ai salvat! murmură ea întrerupându-l şi luându-i 
braţul spre a cobori în salon. 


După ce află originea sumei pe care o păstra Emanuel, 
Marguerite îi împărtăşi trista necesitate ce apăsa asupra 
casei. 

— Trebuie să mergem să plătim poliţele, reluă Emanuel, 
dacă sunt toate la Mersktus, veţi câştiga dobânzile. Am să-ţi 
aduc cei şaptezeci de mii de franci care or să vă rămână. 
Sărmanul unchiu-meu mi-a lăsat cam tot atâta sumă în 
ducați care au să-mi fie uşor de transportat într-ascuns. 

— Da, spuse ea, adu-i pe înnoptate; când tată-meu are să 
doarmă, să-i ascundem noi amândoi. Dac-ar şti că am bani, 
poate mi i-ar smulge cu forţa. O, Emanuel! Să se ferească 
cineva de propriul său părinte! izbucni ea în plânset, 
sprijinindu-şi fruntea pe inima tânărului. 

Această graţioasă şi tristă pornire, prin care Marguerite 
căuta o ocrotire, fu întâia mărturie a acestei iubiri pururi 
învăluită în melancolie, înăbuşită pururi într-o sferă de 
durere; această inimă prea plină trebuia să se reverse şi 
aceasta se întâmplă sub povara unei mizerii. 

— Ce-i de făcut? Ce-o să devenim? El nu vede nimic, nu se 
sinchiseşte nici de noi, nici de dânsul, şi nu pricep cum 
poate trăi în podul acela unde aerul dogoreşte. 

— Ce poţi aştepta de la un om care, în orice moment 
exclamă ca Richard al III-lea: „Regatul meu pentru un cal!” 
răspunse Emanuel. Va fi întotdeauna neîndurător, şi 
dumneata trebuie să fii tot atâta cât şi el. Achită-i poliţele, 
dă-i, dacă vrei, averea dumitale; dar acea a fraţilor şi a 
surorii nu-i nici a dumitale nici a lui. 

— Să-i dau averea mea? se uimi ea strângând mâna lui 
Emanuel şi aruncându-i o privire de foc, mă sfătuieşti 
aceasta, dumneata! în timp ce Pierquin ticluia o mie şi una 
de minciuni ca să mi-o păstreze. 

— Vai! Poate că eu sunt egoist în felul meu! replică el. 
Uneori, te-aş vrea fără avere, îmi pare că ai îi mai aproape 
de mine; alteori, te-aş vrea bogată, fericită, şi găsesc că eo 
micime să te crezi despărţit prin bietele măreţii ale averii. 

— Dragule! Să nu mai vorbim de noi... 


— Noi! îngăimă el într-o ameţeală. 

Apoi, după o pauză, adăugă; 

— Răul e mare, dar nu-i de neîndreptat. 

— Se va îndrepta numai prin noi, familia Claes nu mai are 
şef. Ca să ajungă el să nu mai fie nici părinte, nici bărbat, să 
nu mai aibă nici o noţiune de ce-i just şi ce-i nejust - căciel, 
atât de mare, atât de generos, atât de prob, călcând legea, 
a irosit bunul copiilor cărora trebuie să le slujească de 
apărător - ca să ajungă la toate acestea în ce prăpastie a 
căzut? Doamne! Oare ce nebunie caută el? 

— Din nenorocire, scumpă Marguerite, dacă greşeşte ca 
şef de familie, are dreptate ştiinţificeşte, şi douăzeci de 
oameni în Europa au să-l admire, acolo unde toţi ceilalţi îl 
vor acuza de nebunie; dar dumneata poţi fără scrupule să-i 
refuzi averea copiilor săi. O descoperire a fost întotdeauna 
un hazard. Dacă tatălui dumitale i-e dat să întâlnească 
soluţia problemei sale, o s-o găsească fără atâta cheltuială, 
şi poate tocmai în momentul când n-o să mai spere! 

— Biata mama e fericită! suspină Marguerite; ar fi suferit 
de o mie de ori moartea înainte de a se li stins, ea carea 
pierit la prima sa ciocnire cu ştiinţa. Dar această luptă n-are 
sfârşit... 

— Este un sfârşit, reluă Emanuel. Când n-oţi mai avea 
nimic, domnul Claes n-are să mai găsească credit, şi se va 
opri. 

— Să se oprească, dacă-i aşa, chiar astăzi! exclamă 
Marguerite; suntem fără mijloace. 

Domnul de Solis merse să răscumpere poliţele şi veni să le 
predea Marguerite! Balthazar cobori cu câteva clipe înainte 
de cină, împotriva obiceiului. Pentru întâia oară, de doi ani 
încoace, fiică-sa citi pe chipul lui semnele unei tristeţi care 
îngrozea privirea: redevenise tată, raţiunea alungase 
ştiinţa. Privi în curte, în grădină, şi, când se încredința că 
rămăsese singur numai cu fiica lui, veni spre ea într-o 
pornire plină de melancolie şi de bunătate. 


— Copila mea, şopti el luându-i mâna şi strângând-o cu 
duioşie, iartă pe bătrânul tău tată... Da, Marguerite, am 
greşit. Numai tu ai dreptate. Atâta timp cât nu voi fi găsit, 
sunt un netrebnic! Am să plec de-aici. Nu vreau să văd scos 
în vânzare pe Van Claes, adăogă, arătând portretul 
mucenicului. El a murit pentru libertate, eu am să mor 
pentru ştiinţă, el, venerat, eu, hulit... 

— Hulit, tată? Nu! spuse ea, aruncându-se la pieptu-i, noi 
te adorăm cu toţii. Nu-i aşa, Felicie? grăi surioarei, care 
tocmai intra. 

— Ce ai, tată dragă? întrebă fata luându-i mâna. 

— V-am ruinat... 

— Asta-i! zise Felicie. Fraţii noştri or să ne facă bogate. 
Jean este totdeauna primul din clasă. 

— Uite, tată, reluă Marguerite, mânând pe Balthazar cu 
un gest plin de gingăşie şi de alintare filială, în faţa 
căminului, unde luă câteva hârtii ce se aflau sub străvechea 
pendulă; poftim poliţele; dar să nu mai semnezi altele, n-ar 
mai fi cu ce să le plătim... 

— Ai bani, vasăzică? o întrebă Balthazar la ureche pe 
Marguerite, după ce se dezmetici din mirare. 

Acest cuvânt sufocă pe eroica fiică, atâta delir, atâta 
bucurie, atâta speranţă se citeau pe chipul tatălui care 
privea în jurul lor ca spre a descoperi au. 

— Tată, răspunse ea cu un accent de durere, am averea 
mea. 

— Dă-mi-o! imploră el lăsând să-i scape un gest avid, am să 
ţi-o înapoiez însutită. 

— Da; am să ţi-o dau, răspunse Marguerite contemplând 
pe Balthazar, care nu pricepu tâlcul pus de fiică-sa în acest 
cuvânt. 

— Ah! Scumpa mea fiică, se aprinse el, îmi salvezi viaţa! 
Am în minte o ultimă experienţă, după care nimic nu mai e 
cu putinţă. Dacă, de data asta, nu-l găsesc, va trebui să se 
renunţe a se mai căuta absolutul. Dă-mi braţul, vino, copila 
mea iubită, aş vrea să te fac cea mai fericită femeie de pe 


pământ; tu mă readuci la fericire, la glorie; îmi procuri 
puterea cu care să vă încarc cu comori, am să vă acopăr de 
nestemate, de bogății... 

O sărută pe Marguerite pe frunte, îi cuprinse mâinile, le 
strânse, îi dovedi bucuria prin alintări ce părură fiicei sale 
aproape servile. În timpul cinei, Balthazar n-avea ochi decât 
pentru ea, o privea cu zelul, cu luarea aminte, cu 
înflăcărarea pe care un îndrăgostit le desfăşoară pentru 
iubită: dacă ea făcea vreo mişcare, el încerca să-i ghicească 
gândul, dorinţa; şi se ridica spre a o servi; o făcea să se 
ruşineze, punea în atenţiile sale un soi de tinereţe ce 
contrasta cu gârbovirea-i pretimpurie. Marguerite, însă, 
opunea acestor ispitiri, priveliştea deznădejdii actuale, fie 
printr-un cuvânt de îndoială, fie printr-o privire ce arunca 
pe policioarele deşarte ale bufetelor din acea sufragerie. 

— Lasă, îi zise el, de azi în şase luni o să umplem astea 
toate cu aur şi cu minunâăţii. Ai să fi ca o regină. Bah! 
Natura întreagă are să fie a noastră, o să fim mai presus de 
orice... şi asta, datorită ţie, Marguerite... Mărgărită! reluă 
zâmbind, numele tău e o profeție. Mărgărită înseamnă o 
perlă. Sterne53 a spus asta undeva. Ai citit pe Sterne? Vrei 
un Sterne? Are să te-amuze. 

— Perla este, după câte se spune, fructul unei maladii, 
reluă ea cu amărăciune, şi ani suferit prea destul pân- 
acum! 

— Nu fi tristă, ai să iaci fericirea celor pe care-i iubeşti, ai 
să fii nespus de puternică, de bogată... 

— Domnişoara are inimă aşa de bună! zise Lemulquinier, 
al cărui chip, ca o spumieră pentru supă, schimonosi 
anevoie un surâs. 

În tot restul serii, Balthazar îşi desfăşură pentru cele două 
fete toate gingăşiile caracterului şi tot farmecul 
conversaţiei sale. Ademenitor aidoma şarpelui, vorba lui, 
privirile revărsau un fluid magnetic; el cheltui acea forţă de 
geniu, acel dulce spirit ce-o fascina pe Josephine, şi puse, ca 
să zicem aşa, pe cele două fete în inima sa. Când Emanuel 


de Solis veni, găsi, pentru întâia oară după multă vreme, 
părintele şi copiii strânşi laolaltă. Cu toată rezerva lui, 
tânărul director fu subjugat de vraja acestei scene, căci 
convorbirea, manierele lui Balthazar, avură un avânt fără 
margini. Deşi cufundaţi în abisurile gândirii, şi ocupați fără 
preget să cerceteze lumea lăuntrică, oamenii de ştiinţă 
zăresc totuşi cele mai neînsemnate amănunte în sfera unde 
viețuiesc. Mai mult intempestivi decât distraţi, ei nu sunt 
niciodată în armonie cu ceea ce-i înconjoară, ei ştiu şi uită 
totul; ei prejudecă viitorul, prorocesc pentru ei singuri, au 
ştiinţă despre un eveniment mai înainte ca el să 
izbucnească, dar n-au pomenit nimic despre el. Dacă, în 
liniştea meditaţiilor au făcut uz de puterea lor spre a 
recunoaşte ceea ce se petrece în jurul lor, le e de ajuns a fi 
ghicit: munca îi absoarbe, şi ei aplică aproape întotdeauna 
pe dos cunoştinţele ce-au dobândit asupra lucrurilor din 
viaţă. Uneori, când se deşteaptă din apatia lor socială, sau 
când cad din lumea lăuntrică în cea din afară, revin eu 
bogata lor memorie, şi nu sunt străini de nimic. Astfel, 
Balthazar, care unea perspicacitatea inimii cu cea a 
cugetului, ştia tot trecutul fiicei sale, cunoştea sau şi ghicise 
cele mai mărunte evenimente ale iubirii misterioase ce-o 
lega de Emanuel, le-o dovedi cu fineţe, şi consfinţi 
dragostea lor împărtăşind-o. Era cea mai dulce măgulire pe 
care le-o putea da un părinte, şi cei doi îndrăgostiţi nu-i 
putură rezista. Acea seară fu în cântătoare prin contrastu-i 
cu necazurile care asaltau viaţa acestor sărmani copii. 
Când, după ce-i umplu, ca să spunem aşa, de lumină şi-l 
scăldă în dragoste, Balthazar se retrase, Emanuel de Solis, 
stânjenit până atunci, scoase cei trei mii de ducați aur pe 
care-i ţinea în buzunare, cu teamă sa nu-i lase să se 
zărească. Îi puse pe măsuţa de lucru a Margueritei; 
aceasta-i acoperi cu o rută pe care-o cârpea, şi porni să 
aducă restul sumei. Când se întoarse, Felicie era plecată la 
culcare. Bătea ceasul unsprezece. Martha, care im se 


culcase pentru a ajuta la dezbrăcat pe stăpână-sa, era 
ocupată cu Felicie. 

— Unde să-i ascundem? întrebă Marguerite, după ce nu 
putuse rezista plăcerii de a pipăi câţiva ducați, copilărie 
care-i fu fatală. 

— Am să ridic coloana asta de marmură cu soclul gol, zise 
Emanuel, dumneata ai să strecori înăuntru fişicurile şi nici 
dracul n-o să mai dea peste ele. 

În clipa când Marguerite făcea penultimul drum de la 
măsuţa de lucru la coloană, scoase un țipăt ascuţit, scăpă 
jos fişicurile ale căror. Piese, rupseră hârtia şi se 
împrăştiară pe parchet: în uşa salonului se alia tatăl, 
arătându-şi faţa cu o expresie de aviditate care o 
înspăimântă. 

— Ce tăceţi aici? întrebă privind rând pe rând la fiica pe 
care frica o ţintuia locului, şi la tânărul ce se ridicase brusc, 
dar a cărui atitudine lângă coloană era destul de grăitoare. 

Zornâitul monedelor de aur pe parchet li se păru 
îngrozitor şi împrăştierea-i părea şi ea profetică. 

— Nu mă-nşelam! spuse Balthazar aşezându-se jos. 
Auzisem sunetul aurului... 

Nu era mai puţin emoţionat decât cei doi tineri, ale căror 
inimi palpitau într-un atât de desăvârşit unison încât bătăile 
lor se auzeau ca tic-tacul unei limbi de pendulă în mijlocul 
profundei tăceri ce învălui deodată salonul. 

— Îţi mulţumesc, domnule de Solis! rosti Marguerite 
întorcându-se spre Emanuel şi aruncându-i o privire ce 
spunea: „Ajută-mă să salvez aceşti ultimi bani”. 

— Cum? Aurul ăsta? reluă Balthazar, săgetând ochiri de o 
înspăimântătoare luciditate, când spre fiică-sa, când spre 
Emanuel. 

— Acest aur e al domnului, care-i atât de bun să mi-l 
împrumute pentru a ne plăti datoriile, răspunse 
Marguerite. 

Domnul de Solis se învăpăie la faţă şi vru să plece. 


— Domnule, îl opri Balthazar apucându-l de braţ, nu fugi 
de recunoştinţa mea. 

— Domnule, nu-mi datoraţi nimic. Banii aparţin 
domnişoarei Marguerite, care îi ia împrumut de la mine 
asupra bunurilor sale, răspunse privindu-şi iubita, ce-i 
mulţumi printr-o abia perceptibilă clipire din pleoape. 

— Nu voi îngădui aceasta! se împotrivi Claes, care luă o 
pană şi o foaie de hârtie de pe măsuţa de scris a celeilalte 
fiice, Felicie. 

Şi, întorcându-se spre cei doi tineri miraţi: 

— Cât este aici? 

Pasiunea îl făcuse pe Balthazar mai şiret decât cei mai 
dibaci dintre intendenţii pehlivani; suma avea să fie a lui. 
Marguerite şi domnul de Solis se codeau. 

— Să numărăm, zise el. 

— Sunt şase mii de ducați, răspunse Emanuel. 

— Şase mii de ducați, repetă Claes. 

Privirea pe care Marguerite i-o trimise iubitului îi dădu 
curaj. 

— Domnule, vorbi el cât mai respectuos, semnătura 
dumneavoastră este fără valoare, iertaţi-mi această 
expresie pur tehnică; am împrumutat azi dimineaţă pe 
domnişoara cu o sută de mii de franci ca să răscumpere 
poliţele pe care dumneavoastră eraţi în imposibilitate să le 
plătiţi: deci, nu mi-aţi putea da nici o garanţie. Aceşti 
şaptezeci de mii de franci sunt ai domnişoarei, fiica 
dumneavoastră, care poate dispune de ei cum vi crede de 
cuviinţă, dar eu nu-i împrumut decât pe baza făgăduielii ce 
mi-a făcut că va semna un contract care să-mi poată da 
garanţii asupra părţii sale din terenurile despădurite de la 
Vaignies. 

Marguerite întoarse capul să-şi ascundă lacrimile care-i 
podideau ochii, cunoştea prea bine curăţenia inimii lui 
Emanuel. Crescut de unchiul său în practica cea mai severă 
a virtuţilor bisericeşti, tânărul avea îndeosebi groază de 


minciună: după ce dăruise iubitei viaţa şi inima, îi jertfea 
aşadar şi conştiinţa, minţind. 

— Adio. Domnule! glăsui Balthazar. Te credeam cu mai 
multă încredere într-un om care te privea cu ochi ce 
părinte... 

După ce se uită la Marguerite cu jale în ochi. Emanuel fu 
însoţit de Martha care închise poarta de la stradă. Când 
tatăl şi fiica fură cu totul singuri, Claes spuse fetei: 

— Mă iubeşti, nu-i aşa? 

— Vorbeşte fără înconjur, tată! Vrei suma asta? N-o vei 
avea. 

Începu să adune napoleonii, tatăl o ajută în tăcere să-i 
culeagă şi să verifice suma pe care-o semănase pe parchet, 
iar Marguerite îl lăsă să-i strângă, fără a-i arăta cea mai 
mică neîncredere. După ce monedele fură rânduite în 
fişicuri. Balthazar rosti cu un aer deznădăjduit: 

— Marguerite, îmi trebuie aurul ăsta! 

— Ar însemna un furt dacă l-ai lua, răspunse ea cu răceală. 
Ascultă, tată! Mai bine omoară-ne dintr-o dată, decât să ne 
faci să suferim moartea de o mie de ori pe zi. Vezi cine, 
dumneata sau noi, trebuie să sucombe... 

— Atunci îţi vei fi asasinat tatăl! întrerupse el. 

— Ne vom fi răzbunat mama, replică ea arătând locul unde 
doamna Claes îşi dăduse sufletul. 

— Copila mea, dacă ai şti despre ce este vorba, nu mi-ai 
mai spune asemenea cuvinte. Ascultă, am să-ţi explic 
problema... Dar nu m-ai înţelege? exclamă cu deznădejde. 
În sfârşit, da! Crede şi tu o dată în tatăl tău... Recunosc că i- 
am făcut zile amare bietei tale mame; că mi-am irosit, ca să 
folosesc cuvântul ignoranţilor, averea şi că am prăduit-o pe 
a voastră; ca voi robiţi cu toţii pentru ceea ce tu numeşti o 
sminteală; dar, îngerul meu, iubita mea. Dragostea mea. 
Mărgărită mea, ascultă-mă odată! Dacă nu izbutesc nici 
acum, mă predau pe mâinile tale, am să te ascult cum ar 
trebui să m-asculţi tu: am să-ţi împlinesc voile, am să-ţi 
încredinţez cârmuirea averii mele, n-o să mai fiu tutorele 


copiilor mei, am să mă despoi de toată autoritatea. O jur pe 
mama ta! spuse vărsând lacrimi. 

Marguerite întoarse capul ca să nu mai aibă în ochi acel 
chip înlăcrimat şi Claes se aruncă la picioarele fetei sale 
crezând că în sfârşit va ceda. 

— Marguerite, Marguerite! Dă-mi! Dă-mi! Ce-s şaptezeci 
de mii de franci pentru a înlătura nişte remuşcări pe vecie? 
Vezi tu, am să mor, asta are să mă ucidă... Ascultă-mă! 
cuvântul meu e sfânt. Dacă dau greş, renunţ la lucrări, am 
să părăsesc Flandra, chiar Franţa, dacă mi-o ceri, şi am să 
mă duc să lucrez ca un salahor, să-mi refac ban cu ban 
averea şi să restitui într-o zi copiilor mei tot ceea ce ştiinţa 
le-a luat. 

Marguerite voia să-şi ridice părintele de jos, dar el se 
îndărătnicea să rămână la picioarele ei, şi adăugă 
plângând: 

— Fii o ultimă dată iubitoare şi devotată! Dacă nu reuşesc, 
îţi voi da eu însumi dreptate să fii neînduplecată cu mine. 
Să-mi spui bătrân scrântit! Ai să mă numeşti tată ticălos! în 
sfârşit, că sunt ce! mai neghiob ignorant. Iar eu, când voi 
auzi cuvintele acestea, am să-ţi sărut mâinile. Vei putea şi să 
mă loveşti, dacă vei voi; şi când mă vei lovi eu am să te 
binecuvântez ca pe cea mai miloasă dintre fiice, la 
amintirea că mi-ai dat sângele tău! 

— Dac-ar fi vorba numai de sângele meu, ţi l-aş da! 
exclamă Marguerite. Dar pot eu lăsa ştiinţa să-mi ucidă 
fraţii şi sora? Nu! încetează, încetează! repetă ea, 
ştergându-şi lacrimile şi înlăturând mâinile care implorau, 
dezmierdând-o. 

— Şaizeci de mii de franci şi două luni, spuse el. 
Ridicându-se cu mânie, nu-mi trebuie decât atât! Dar fata 
mea se pune între glorie, între bogăţie şi mine. Fii 
blestemată! adăugă. Nu eşti nici fiică, nici femeie, n-ai 
inimă! N-ai să fii nici mamă, nici soţie! Lasă-mă să iau! 
Spune, draga mea fetiţă, copilul meu scump! Am să te-ador, 


făcu el întinzând mâna spre aur într-o pornire de-o fioroasă 
îndârjire. 

— Sunt fără apărare în faţa forţei, dar Dumnezeu şi 
marele Claes sunt martori! răspunse Marguerite arătând 
portretul. 

— Bine? Atunci trăieşte pătată de sângele părintelui tău! 
strigă Balthazar, fulgerând-o cu o privire încărcată de 
oroare. 

Se ridică, contemplă salonul şi păşi cu încetineală spre 
ieşire. Sosind la uşă, se întoarse ca un cerşetor şi o mai 
întrebă pe fată, cu un gest mut la care Marguerite răspunse 
clătinând negativ din cap. 

— Adio, fata mea! spuse cu blândeţe; îţi urez să trăieşti 
fericită. 

După plecarea lui, Marguerite căzu într-o stupoare care o 
izolă parcă de pământ; nu mai era în salon, nu-şi mai simţea 
trupul, avea aripi şi zbura în spaţiile lumii morale, unde 
totul e nemărginit, unde gândirea apropie şi distanţele şi 
timpurile, unde o mână divină smulge vălul ce ascunde 
viitorul. Îi păru că se scurgeau zile întregi între fiecare din 
paşii pe care-i făcea tatăl ei urcând scara; apoi avu o 
cutremurare de groază în clipa când îl auzi intrând în 
camera sa. Minată de o presimţire ce-i răspândi în suflet 
năprasnica lumină a unui fulger, urcă după dânsul treptele 
prin întuneric, fără zgomot, cu repeziciunea unei săgeți, şi- 
şi găsi părintele cu un pistol lipit de tâmplă. 

— Ia tot! îi strigă, avântându-se spre el. 

Se prăbuşi într-un jilţ. Balthazar, văzând-o înspăimântător 
de palidă, începu să plângă cum plâng bătrânii; redeveni 
copil, o sărută pe frunte, îi spuse cuvinte fără şir, era gata 
să sară în sus de bucurie, şi părea că vrea să se joace cu ea, 
aşa cum un amant se joacă cu iubita după ce a dobândit 
fericirea. 

— Destul! Destul, tată! îngână ea, gândeşte-te la tot ce-ai 
tăgăduit! Dacă nu izbuteşti, ai să m-asculţi? 

— Da. 


— O, mamă! gemu copila, întorcându-se spre iatacul 
doamnei Claes, şi tu ai fi dat totul, nu-i aşa? 

— Dormi în pace! o îndemnă Balthazar, eşti o fiică 
admirabilă. 

— Să dorm? replică ea. Nu mai am nopţile tinereţii, 
dumneata mă îmbătrâneşti, tată, aşa cum ai ofilit încetul cu 
încetul inima mamei... 

— Biată copilă, aş vrea să te liniştesc, explicându-ţi 
efectele măreţei experienţe pe care-o am în cap; atunci ai 
înţelege... 

— Nu înţeleg recit ruina noastră, zise ea depărtându-se, A 
doua zi dimineaţa, având o zi liberă, Emanuel de Solis îl 
aduse pe Jean. 

— Ei? întrebă cu tristeţe apropiindu-se de Marguerite. 

— Am cedat, răspunse dânsa. 

— Scumpa mea! zise el cu o pornire de melancolică 
bucurie, dacă ai fi rezistat, te-aş admira; dar, slaba, te ador! 

— Sărmane, sărmane Emanuel, ce ne va rămâne? 

— Încrede-te în mine! exclamă tânărul cu un aer radios. 
Ne iubim, totul va merge bine! 

V, 

TATĂL SURGHIUNII. 

Câteva luni se scurseră într-o linişte desăvârşită. Emanuel 
de Solis o făcu pe Marguerite să înţeleagă că slabele sale 
economii nu vor alcătui niciodată o avere, şi o sfătui să 
trăiască din plin, luând, ca să menţină casa îmbelşugată, 
banii rămaşi din suma ce-i fusese dată spre păstrare. În 
acest timp, Marguerite fu prada neliniştilor care odinioară o 
frământaseră pe mama ei în aceleaşi împrejurări. Oricât de 
incredulă era, ajunsese totuşi să spere în geniul părintelui 
său. Printr-un fenomen inexplicabil, mulţi oameni au 
speranţă fără a avea credinţă. Speranţa e floarea dorinţei, 
credinţa este fructul certitudinii. Marguerite îşi spunea: 
„Dacă tata reuşeşte, vom fi fericiţi!” Claes şi Lemulquiner 
spuneau: „Vom reuşi!” Din nefericire, chipul lui Balthazar se 
întrista din zi în zi. Când venea la masă, nu îndrăznea 


uneori să-şi privească fiica; alteori însă îi arunca şi priviri de 
izbândă. Marguerite îşi folosea serile cerând tânărului de 
Solis să-l lămurească o seamă de dificultăţi legale. Iar pe 
taică său îl copleşi cu întrebări despre relaţiile lor de 
familie. În sfârşit, îşi desăvârşi educaţia virilă, se pregătea 
vădit să-şi îndeplinească planul pe care-l medita, atunci 
când părintele i s-ar prăbuşi încă odată în duelul său cu 
Necunoscutul. 

Pe la începutul lunii iulie, Balthazar petrecu o zi întreagă 
pe o bancă din grădină, cufundat într-o mâhnită meditaţie. 
Privi de mai multe ori răzorul despuiat de lalele, ferestrele 
de la iatacul soţiei; se înfiora desigur gândind la tot ceea ce- 
| costase lupta lui: gesturile sale dovedeau însă de astă dată 
gânduri străine de ştiinţă. Marguerite veni să stea şi să 
lucreze lângă el câteva momente înainte de cină. 

— Ei, tată, n-ai reuşit? 

— Nu, copila mea... 

— Ah! spuse Marguerite cu o voce blândă, n-am să-mi 
îngădui nici cea mai mică dojană, suntem la fel de vinovaţi. 
Am să-ţi cer numai îndeplinirea cuvântului dat, acel cuvânt 
trebuie să rămână sfânt: eşti un Claes... Noi toţi le vom 
înconjura cu dragoste şi cu respect, dar, de azi înainte îmi a 
părţii şi-mi datorezi ascultare. Fii fără grijă, autoritatea 
mea are să fie blândă şi voi căuta chiar să sfârşească 
repede. O iau pe Martha cu mine, vă părăsesc pentru vreo 
lună de zile. Şi asta ca să mă ocup de dumneata; căci, 
adăugă sărutându-l pe frunte, eşti copilul meu. De mâine, 
Felicie va purta gospodăria. Biata copilă n-are decât 
şaptesprezece ani, n-ar putea să ţi se împotrivească: fii 
mărinimos, nu-i cere un ban căci nu va avea decât ce-i 
trebuie strict pentru cheltuielile casei. Fii curajos, renunţă 
timp de doi sau trei ani la lucrările şi la gândurile dumitale. 
Problema se va limpezi, o să-ţi adun pân-atunci banii 
necesari ca s-o rezolvi, şi-ai s-o rezolvi. Ei bine, regina 
dumitale nu este clementă, ia spune? 

— "Totul nu-i deci pierdut? 


— Nu, dacă te ţii de cuvântul dat. 

— Am să te-ascult, fata mea, răspunse Claes cu o emoție: 
adâncă. 

A doua zi, domnul Conyncks veni de la Cambrat să-şi ia 
nepoata. Era cu caleaşca de călătorie şi nu voi să stea la 
vărul său decât timpul necesar pentru ca Marguerite şi 
Martha să se pregătească de drum. Domnul Claes îşi primi 
vărul toarte prietenos, dar se vedea că era trist şi umilii 
Bătrânul Conyncks ghici gândurile lui Balthazar, şi în timpul 
prânzului îi zise cu o mare francheţe: 

— Am câteva din pânzele dumitale, vere; am boala 
tablourilor frumoase, e o patimă care duce de râpă, dar 
avem fiecare nebunia noastră... 

— Unchiule dragă zise Marguerite. 

— Treci drept ruinat, vere; dar un Claes are întotdeauna 
comori aici, zise lovindu-şi fruntea, şi aici, nu-i aşa? adăugă 
arătându-şi inima. De aceea contez pe dumneata. Am dat în 
chimirul meu peste câţiva scuzi pe care ţi-i pun la 
dispoziţie. 

— Ah! exclamă Balthazar, o să-ţi înapoiez comori... 

— Singurele comori pe care le posedăm în Flandra, vărule, 
sunt răbdarea şi munca, răspunse sever Conyncks. 
Strămoşul nostru are aceste două cuvinte săpate pe frunte, 
adăugă arătându-i portretul prezidentului Van Claes. 

Marguerite îşi îmbrăţişă părintele, luându-şi rămas bun de 
la el, repetă toate poveţele pentru Josette şi Felicie şi porni 
cu poştalionul la Paris. 

Unchiul, rămas văduv, n-avea decât o fată de doisprezece 
ani şi stăpânea o imensă avere, nu ar fi fost deci cu 
neputinţă să aibă gânduri de căsătorie: ca atare, locuitorii 
din Douai crezură că domnişoara Claes se mărită cu unchiul 
său. Zvonul acestei bogate căsătorii îl readuse iarăşi pe 
Pierquin, notarul, la familia Claes. 

Se făcură mari prefaceri în ideile acestui excelent 
calculator. De doi ani încoace, societatea din oraş se 
împărţise în două tabere duşmane. Nobilimea alcătuise un 


prim cerc şi burghezimea un al doilea, bine înţeles foarte 
ostil celui dintâi. Această separare subită care avu loc în 
toată Franţa şi o împărţi în două naţiuni duşmane, ale căror 
întărâtări pizmaşe merseră crescând, fu una dintre pricinile 
de căpetenie pentru care revoluţia din iulie 1830 fu 
adoptată în provincie. Între aceste două societăţi, dintre 
care una era ultra-monarhistă iar cealaltă ultra-liberală, se 
aflau funcţionari admişi, fiecare după importanţa lor, într- 
una sau în cealaltă lume, şi care, odată cu căderea puterii 
legitimiste, fură neutri. La începutul luptei dintre nobilime 
şi burghezime, „cafelele” regaliste căpătară o strălucire 
fără seamăn şi se luară la întrecere atât de strălucit cu 
„cafelele” liberale, încât acele soiuri de sărbători 
gastronomice costară, zice-se, viaţa a o seamă de personaje 
care, asemenea unor tencuieli prost frământate, nu putură 
rezista acestor întreceri. Bine înţeles, cele două societăţi 
deveniră exclusive şi se epurară. 

Deşi foarte bogat pentru un om din provincie, Pierquin fu 
exclus din cercurile aristocratice şi refulat în cele burgheze. 
Amorul său propriu avu peste măsură de suferit pe urma 
acestor înfrângeri succesive, văzându-se înlăturat pe 
nesimţite de oamenii cu care era în relaţii altădată. Atingea 
vârsta de patruzeci de ani, singura epocă din viaţa când 
bărbaţii care se consacră căsniciei mai pot lua în căsătorie 
fete tinere. Partidele la care putea năzui aparţineau 
burghezimii, iar ambiția lui ţintea să rămână în lumea mare. 
Unde trebuia să-i facă drum o căsătorie strălucită. Izolarea 
în care trăia familia Claes o făcuse străină de această 
mişcare socială. Deşi Claes aparţinea vechii aristocrații a 
provinciei, era vădit lucru că preocupările sale îl vor opri să 
împărtăşească antipatiile create de această nouă clasificare 
a persoanelor. Oricât ar fi fost de săracă, o domnişoară 
Claes aducea soţului acea zestre de vanitate, la care 
jinduiesc toţi parveniţii. 

Pierquin se reîntoarse deci la Claeşi cu gândul secret de a 
face toate jertfele de trebuinţă pentru ca să ajungă la 


încheierea unei căsătorii ce-i va realiza pe viitor toate 
ambițiile. Se sacrifică să-i ţină de urât lui Balthazar şi 
Feliciei, în lipsa Marguerite!; dar recunoscu cu întârziere 
un concurent de temut în Emanuel de Solis. Moştenirea 
lăsată de răposatul abate trecea drept considerabilă; şi în 
ochii unui om care cu naivitate socotea numai în cifre toate 
lucrurile din viaţă, tânărul moştenitor îi părea mai puternic 
prin banii lui decât prin seducţiile inimii, de care nu se 
îngrijora niciodată Pierquin. Pentru el, această avere reda 
numelui de Solis toată valoarea. Aurul şi noblețea erau ca 
două policandre care, luminându-se unul pe altul, se 
întreceau în strălucire. Afecţiunea sinceră a tânărului 
director pentru Felicie pe care o socotea ca pe o soră, aţâţa 
zelul notarului, Încercă să-l eclipseze pe Emanuel 
amestecând păsăreasca la modă şi fasoanele unei galanterii 
de pospăială cu aerele visătoare, cu elegiile îngrijorate care 
se potriveau ca nuca în perete mutrei sale. Pretinzându-se 
dezamăgit de toate ale lumii, întorcea ochii spre Felicie în 
aşa fel ca s-o facă a crede că numai ea singură ar putea să-l 
împace cu viaţa. Felicie, căreia pentru întâia oară un bărbat 
îi adresa complimente, dădu ascultare acestui limbaj 
întotdeauna atât de dulce chiar când e înşelător; ea luă 
vidul drept profunzime şi în apăsătoarea-i nevoie de a-şi 
statornici simţămintele nedesluşite ce-i năpădeau inima, se 
ocupă de verişor. Geloasă, poate fără ştirea sa, de atenţiile 
drăgăstoase cu care Emanuel îi copleşea sora, ea voia să se 
vadă, ca şi dânsa, ţinta privirilor, a gândurilor şi a grijilor 
unui bărbat. 

Pierquin desluşi uşor preferința pe care Felicie i-o acorda 
faţă de Emanuel şi aceasta îl îndemnă să stăruiască în 
tactica sa, încât se angajă mai mult decât voise la început. 
Emanuel supraveghe începuturile acestei pasiuni, ipocrită 
la notar, nevinovată la Felicie, al cărei viitor era în joc. 
Urmară, între verişoară şi văr, câteva dulci convorbiri, o 
seamă de cuvinte rostite în şoaptă, în spatele lui Emanuel, 
în sfârşit acele mărunte înşelăciuni ce dau unei priviri sau 


unei vorbe, o perfidă gingăşie care poate ajunge prilejul 
unor nevinovate erori. Folosind şoptelile sale cu Felicie, 
Pierquin încercă să pătrundă taina călătoriei întreprinsă de 
Marguerite, pentru a şti dacă era vorba de o căsătorie şi 
dacă trebuia să renunţe la toate speranţele, dar, cu toată 
încercata lui şiretenie, nici Balthazar. Nici Felicie nu-i 
putură dă nici o lămurire, pentru motivul că nu ştiau nimic 
despre planurile Margueritei care, preluând puterea, părea 
că i-a adoptat şi principiile, trecându-şi proiectele sub 
tăcere. 

Posomorâta tristeţe a lui Balthazar şi adânca-i descurajare 
făceau serile să treacă anevoie. Deşi Emanuel izbutise să-l 
atragă pe chimist la jocul de table. Balthazar era distrat şi, 
în majoritatea timpului, acest om, atât de mare prin 
inteligenta sa, părea stupid. Pierzându-şi speranţele, umilit 
că a devorat trei averi, jucător fără bani, el se gârbovea sub 
povara ruinelor sale, sub cumpăna nădejdilor mai puţi. N 
zdrobite, decât înşelate. Acest om de geniu, silit să poarte 
botniţă, se condamna singur şi înfăţişa o privelişte cu 
adevărat tragică, menită să mişte şi pe cel mai nesimţitor 
om, încât, chiar şi Pierguin nu contempla fără un sentiment 
de respect acest leu în cuşcă, ai cărui ochi plini de-o putere 
înăbuşită, deveniseră calmi de prea multă tristeţe, stinşi de 
prea multă lumină; ale căror priviri cerşeau o milă pe care 
gura nu cuteza s-o rostească. Uneori un fulger străbătea 
acest chip împietrit ce se însufleţea la plăsmuirea unei noi 
experienţe: apoi, dacă ochii lui Balthazar, cutreierând 
salonul, se opreau pe locul unde soţia lui îşi dăduse duhul, 
lacrimi uşoare se rostogoleau ca nişte fire de nisip fierbinte 
în deşertul pupilelor pe care gândirea le făcea imense, iar 
capul îi scăpăta pe piept. Ridicase pe umeri lumea, ca un 
Titan, şi lumea îi recădea mai apăsătoare pe piept. 

Această uriaşă durere, atât de bărbăteşte stăpânită, lucra 
asupra lui Pierguin şi asupra lui Emanuel care uneori se 
simțeau destul de emoţionaţi pentru a fi gata să-i ofere 
suma necesară unui alt şir de experienţe: atât de 


comunicative sunt convingerile geniului! Amândoi 
înțelegeau cum doamna Claes şi Marguerite putuseră să 
arunce milioane în această prăpastie; dar raţiunea stăvilea 
de îndată pornirile inimii; şi emoţiile lor se traduceau prin 
consolări ce înveninau şi mai mult suferinţele Titanului 
doborât de trăsnet. Claes nu pomenea nimic despre fiică-sa 
mai mare şi nu se îngrijora nici de absenţa ei, nici de 
tăcerea în care se fereca, nedând semne de viaţă nici lui, 
nici surorii mai mici, Felicie. Când Solis şi Pierquin cereau 
veşti despre dânsa îi privea şi mai posomorât. Presimţea 
oare că Marguerite lucra împotrivă-i? Se afla oare umilit că 
a renunţat la drepturile maiestuoase ale paternităţii, în 
favoarea copilei sale? Ajunsese oare s-o iubească mai puţin, 
fiindcă avea să fie dânsa, tatăl, şi el, copilul? Poate că se 
aflau multe dintre toate motivele acestea şi încă multe 
dintre acele sentimente de nespus, ce trec ca norii prin 
suflet, în dizgraţia mută care apăsa asupra Margueritei. 

Oricât de mari ar fi marii oameni cunoscuţi sau 
necunoscuţi, fericiţi sau nefericiţi în tentativele lor, ei au 
micimi prin care ţin de umanitate. Printr-o îndoită 
nefericire, dânşii nu suferă mai puţin de calităţile, decât de 
cusururile lor; şi poate că Balthazar mai avea încă nevoie să 
se familiarizeze cu durerile vanităţilor sale rănite. Viaţa pe 
care o ducea şi serile în care aceste patru fiinţe se aflau 
adunate în lipsa domnişoarei Claes, fură aşadar o viaţă şi 
nişte seri copleşite de tristeţe, încărcate de nelămurite 
temeri, fură zile sterpe asemeni unor lande pârjolite de 
arşiţă, în care totuşi spicuiau unele flori, arare mângâieri. 
Văzduhul le părea împâclit în absenţa fetei mai mari, 
devenită sufletul, speranţa şi forţa acestei familii. 

Două luni se scurseră astfel, în care timp Balthazar îşi 
aşteptă cu râbdare fiica. 

Marguerite se întoarse la Douai însoţită de unchi care 
rămase de faţă în loc să se ducă îndărăt la Cambrai, fără 
îndoială pentru a sprijini cu autoritatea lui o anume lovitură 
de stat pusă la cale de nepoată. 


Întoarcerea domnişoarei Claes fu o mică sărbătoare de 
familie. Notarul şi domnul de Solis fuseseră poftiţi la cină de 
Felicie şi de Balthazar. Când caleaşca se opri în faţa porţii, 
cei patru ieşiră întru întâmpinarea călătorilor cu mari 
semne de bucurie. Marguerite păru fericită că-şi revede 
căminul părintesc, ochii i se împânziră de lacrimi când 
străbătu curtea ca să ajungă în salon. Îmbrăţişându-şi tatăl, 
mângâierile-i de fiică nu fură totuşi fără un gând ascuns, 
încât se îmbujoră ca o soţie vinovată ce nu ştie să se 
prefacă; dar privirile-i îşi reluară puritatea când se uită la 
Emanuel de Solis de la care părea că-şi soarbe puterea să 
ducă până la capăt planul făurit în taină. 

În timpul cinei, cu toată voioşia ce însufleţea chipurile şi 
vorbele, tatăl şi fiica se cercetau cu neîncredere şi 
curiozitate. Balthazar nu puse Margueritei nici o întrebare 
asupra şederii sale la Paris, fără îndoială din demnitate 
părintească. Emanuel de Solis imită această rezervă. 
Pierquin însă, obişnuit să scormonească toate tainele 
familiilor, o întrebă pe Marguerite ascunzându-şi 
curiozitatea sub o prefăcută naivitate: 

— Ei, dragă verişoară, văzut-ai Parisul, spectacolele? 

— N-am văzut nimic la Paris, răspunse ea, nu m-am dus 
acolo să mă amuz. Zilele s-au scurs trist pentru mine, eram 
prea nerăbdătoare să mă întorc la Douai. 

— Dacă nu m-aş fi burzuluit, n-ar fi mers nici la Operă, 
unde, de altfel, dumneaei mi s-a plictisit! zise domnul 
Conyncks. 

Seara fu apăsătoare, toţi se simțeau stânjeniţi, zâmbeau în 
silă şi se străduiau să arate acea veselie de porunceală sub 
care se ascunde realitatea frământărilor. Marguerite şi 
Balthazar se aflau în prada unor tulburi şi crâncene temeri 
ce Le încleştau inimile. Cu cât seara înainta, cu atât 
stăpânirea de sine a tatălui şi fiicei se destrăma. Câteodată, 
Marguerite încerca să zâmbească, dar gesturile, dar 
privirile, dar sunetul vocii îi trădau via îngrijorare. Domnii 
Conyncks şi de Solis păreau a cunoaşte pricina secretelor 


chinuri ce frământau această nobilă fiică şi o îmbărbătau 
oarecum prin priviri pline de înţeles. Jignit că fusese lăsat 
pe dinafara unei hotărâri şi a unor demersuri îndeplinite 
pentru el, Balthazar se desprindea pe nesimţite de copiii şi 
de prietenii săi, retrăgându-se în dosul unei semnificative 
tăceri. Marguerite avea fără îndoială să-i dezvăluie ceea ce 
hotărâse cu dânsul. Pentru un mare om, pentru un părinte, 
această stare de lucruri era peste puterile sale. Ajuns la o 
vârstă când un tată nu mai ascunde nimic în mijlocul 
copiilor săi, când împărtăşirea ideilor dă tărie 
sentimentelor, dânsul devenea din ce în ce mai grav, mai 
îngândurat şi mai trist, văzând că se apropie clipa morţii 
sale civile. Această seară pecetluia una dintre acele crize 
ale vieţii lăuntrice, ce nu se poate tălmăci decât în imagini. 
Ca atunci când norii şi trăsnetele se îngrămădesc pe cer. 
Când lumea râde totuşi pe câmpie, când fiecare se înăbuşă, 
adulmecă furtuna, înalţă capul şi-şi văd mai departe de 
drum. 

Domnul Conyncks se duse primul la culcare, însoţit de 
Balthazar. În lipsa lui, Pierquin şi domnul de Solis plecară. 
Marguerite îşi luă un afectuos rămas bun de la notar; nu-i 
spuse nimic lui Emanuel, dar îi strânse mâna aruncându-i o 
privire umedă. Trimise pe Felicie la culcare şi, când Claes 
se întoarse în salon o găsi singură. 

— Bunul meu tată, începu ea cu glas tremurând, au trebuit 
să vină împrejurările grave în care ne aflăm, pentru a mă 
sili să părăsesc casa; dar, după multe frământări şi după ce- 
am biruit greutăţi de neînchipuit, mă întorc cu câteva şanse 
de salvare pentru noi toţi. Datorită numelui dumitale, 
influenţei unchiului nostru şi protecţiilor domnului de Solis, 
am obţinut pentru dumneata un post de perceptor în 
Bretagne: se spune că aduce optsprezece până la douăzeci 
de mii de franci pe an. Unchiul nostru a depus garanţia... 
lată numirea dumitale, adăogă scoțând o scrisoare din 
geantă. Şederea dumitale aici, în anii noştri de lipsuri şi de 
sacrificii, ar fi intolerabilă. Tatăl nostru trebuie să rămână 


într-o situaţie cel puţin egală celei în care a trăit 
întotdeauna. N-am să-ţi cer un ban din veniturile dumitale, 
le vei folosi cum ai să crezi de cuviinţă. Le rog însă din suflet 
să te gândeşti că nu avem o para venit şi că vom trăi cu toţii 
din ceea ce o să ne dea Gabriel din veniturile lui. Oraşul n- 
are să ştie nimic din această viaţă de schimnicie. Dacă ai 
rămâne aici, n-ai fi decât un obstacol în mijloacele pe care 
le vom folosi, soră-mea şi cu mine, pentru a încerca să 
reîntronăm aici o viaţă îndestulată. Înseamnă oare că 
abuzez de autoritatea cu care m-au împuternicit, dacă te 
pun în poziţia de a-ţi reface dumneata singur averea? În 
câţiva ani, dac-ai să vrei, poţi fi perceptor general... 

— Cum văd, Marguerite, rosti încet Balthazar, tu mă 
izgoneşti din casa mea... 

— Nu merit o acuzaţie atât de aspră, răspunse fiica 
înăbuşindu-şi bătăile furtunoase ale inimii. Ai să te reîntorci 
printre noi atunci când vei putea locui în oraşul dumitale 
natal, aşa cum se cuvine să te arăţi. De altfel, tată, n-am 
cuvântul dumitale? reluă ea cu răceală. Trebuie să ne 
asculţi. Unchiul a rămas să te însoţească în Bretagne ca să 
nu călătoreşti singur. 

— N-am să mă duc! exclamă Balthazar ridicându-se. N-am 
nevoie de ajutorul nimănui ca să-mi refac averea şi să 
plătesc ceea ce datorez copiilor mei. 

— Şi mai bine, reluă Marguerite fără să se tulbure. Te-aş 
ruga numai să reflectezi la situaţia noastră, pe care am să 
ţi-o lămuresc în puţine cuvinte. Dacă vei rămâne în casa 
asta, copiii dumitale o vor părăsi ca să te lase stăpân pe ea. 

— Marguerite! strigă Balthazar. 

— Apoi, urmă ea fără a voi să ia aminte la iritarea tatălui, 
trebuie să-l înştiinţăm pe ministru de refuz, dacă nu 
primeşti un post bănos şi onorabil pe care, cu toate 
demersurile şi proptelele noastre, nu l-am fi obţinut fără 
cele câteva bancnote de o mie de franci strecuraţi în clipa 
potrivită de unchiu-meu în mănuşa unei doamne... 

— Să mă părăsiţi! 


— Sau ne părăseşti dumneata, sau fugim noi, replică 
Marguerite. Dac-aş fi singurul copil, aş face ca mama fără 
să cârtesc împotriva scurtei pe care mi-ai croit-o. Dar 
surioara şi cei doi fraţi nu trebuie să piară de foame sau de 
deznădejde alături de dumneata; am făgăduit-o celei care s- 
a stins acolo, zise arătând patul moartei. Ţi-am ascuns 
durerile noastre, am suferit în tăcere: astăzi, puterile ni s- 
au tocit. Nu suntem pe marginea unei prăpăstii, suntem în 
fundul ei, tată! Ca să ieşim la liman, n-avem nevoie numai 
de curaj, mai trebuie ca şi străduinţele noastre să nu fie 
mereu zădărnicite de capriciile unei pasiuni... 

— Scumpii mei copii! exclamă Balthazar apucând-o pe 
Marguerite de mână. Am să v-ajut, am să muncesc, am să... 

— Iată cum poţi s-o faci, răspunse ea întinzându-i numirea 
ministerială. 

— Dar, îngerul meu, mijlocul pe care mi-l oferi ca să-mi 
refac averea este prea lent! mă faci să pierd fructul a zece 
ani de trudă, şi sumele enorme ce reprezintă laboratorul 
meu. Acolo, zise el arătând spre pod, se află toate resursele 
noastre. 

Marguerite se îndreptă spre uşă rostind: 

— Tată, ai de ales! 

— Ah, copila mea, ce neîndurătoare eşti! răspunse 
prăbuşindu-se într-un jilţ şi lăsând-o să plece. 

A doua zi dimineaţă, Marguerite află prin Lemulquinier că 
domnul Claes ieşise. Această simplă veste o tăcu să 
îngălbenească, iar stăpânirea de sine îi fu atât de strigător 
de grăitoare, încât bătrânul valet îi spuse: 

— Fiţi pe pace, domnişoară! Domnul a spus că va fi înapoi 
la ceasurile unsprezece pentru prânz. La două noaptea era 
încă în picioare în salon, privind pe geam la acoperişurile 
laboratorului. Aşteptam în bucătărie, îl vedeam, plângea, 
peste seamă de amărât. lacă-tă, luna iulie când soarele ne 
poate îmbogăţi pe toţi, şi, dacă dumneavoastră aţi vrea... 

— Destul! îi tăie vorba Marguerite, ghicind toate gânduri 
le câte-l vor îi asaltat pe părintele ei. 


Se petrecuse în adevăr, la Balthazar, acel fenomen ce pune 
stăpânire pe toate fiinţele sedentare; viaţa-i atârna, ca să 
spunem aşa, de locurile cu care se identificase; gândirea 
lui, strâns legată de laboratorul şi de căminul său, i le făcea 
indispensabile, întocmai ca Bursa pentru jucătorul care 
socoteşte zilele de sărbătoare drept zile pierdute. Acolo-i 
erau speranţele, acolo cobora din văzduh singura atmosferă 
în care plămânii săi puteau sorbi aerul vital. Această alianţă 
dintre locuri şi lucruri, pe de o parte, şi oameni, pe de altă 
parte, atât de puternică la firile slabe, devine aproape 
tiranică la oamenii de ştiinţă şi de studiu. A-şi părăsi sălaşul 
însemna pentru Balthazar a renunţa la ştiinţă, la problema 
pe care o cerceta; însemna să moară. 

Marguerite fu prada unei nelinişti fără margini până la ora 
prânzului. Scena care-l împinsese pe Balthazar a încerca 
să-şi curme zilele îi revenise în minte, şi se temu că va 
vedea un deznodământ tragic la starea deznădăjduită în 
care se găsea din nou. Măsura salonul în lung şi-n lat, 
tresărind de fiece dată când suna clopoţelul de la uşă. În 
sfârşit, Balthazar se întoarse. În timp ce străbătea curtea, 
Marguerite, care-i cerceta chipul cu îngrijorare, nu citi pe 
faţa lui decât o furtunoasă durere. Când păşi în salon, ea se 
avântă spre el ca să-i dea ziua bună; el o cuprinse drăgăstos 
de mijloc, o strânse la pieptu-i, o sărută pe frunte, zicându-i 
la ureche: 

— M-am dus să-mi fac cerere pentru paşaport. 

Sunetul vocii, privirea resemnată, gesturile lui, totul, 
toate, zdrobiră inima sărmanei fete care întoarse capul spre 
a nu lăsa să i se vadă lacrimile; dar neputându-le opri, 
„alergă în grădină şi se întoarse numai după ce se liniştise 
plângând în voie. În timpul prânzului, Claes se arătă voios 
ca un om ce se resemnase. 

— Plecăm deci în Bretagne, unchiule? îl întrebă el pe 
Conyncks. Am dorit întotdeauna să văd acel ţinut. 

— Se trăieşte acolo cu nimica toată, răspunse bătrânul 
unchi. 


— Tata ne părăseşte? exclamă Felicie. 

Domnul de Solis intră; aducea cu el pe Jean. 

— Ai să ni-l laşi astăzi, zise Balthazar, aşezând pe fiu-său 
lângă dânsul; mâine plec şi vreau să-mi iau rămas bun de la 
el. 

Emanuel se uită la Balthazar, care lăsă capul în jos. 

Fu o zi mohorâtă în timpul căreia fiecare fu trist, 
înăbuşindu-şi gânduri şi plânsete. Nu era o absenţă, ci un 
surghiun. Apoi cu toţii simțeau instinctiv cât de umilitor era 
pentru un părinte să-şi mărturisească astfel în chip public 
dezastrele, primind un post şi părăsindu-şi familia, la vârsta 
lui Balthazar. Numai el a fost tot atât de mare precât era 
Marguerite de hotărâtă, şi păru că acceptă cu nobleţe 
această ispăşire a nesăbuinţelor pe care furia devastatoare 
a geniului îl împinsese să le săvârşească. 

După ce seara trecu, iar tatăl rămase singur cu fiica, 
Balthazar care, în tot timpul zilei, se arătase cald şi 
afectuos, cum era în prea frumoasele zile ale vieţii sale 
patriarhale, întinse mâna Margueritei şi-i spuse cu un soi de 
duioşie amestecată cu deznădejde: 

— Eşti mulţumită de tatăl tău? 

— Eşti vrednic de cel de colo! răspunse Marguerite 
arătând portretul lui Vait Claes. 

A doua zi dimineaţa, Balthazar, urmat de Lemulquinier, se 
urcă în laborator ca pentru a-şi lua rămas bun de la 
speranţele pe care le dezmierdase şi pe care experienţele 
începute i le înfăţişau încă vii. Stăpânul şi valetul schimbară 
o privire plină de melancolie, pătrunzând în podul pe care 
aveau să-l părăsească poate pentru totdeauna. Balthazar se 
uită îndelung la toate acele aparate deasupra cărora 
gândirea-i plutise atâta vreme, legat fiecare din ele de 
amintirea unei cercetări ori a unei experienţe. Porunci cu 
un aer trist lui Lemulquinier să evaporeze unele gaze şi unii 
acizi primejdioşi, să despartă substanţele care-ar fi putut 
produce explozii. În timp ce lua aceste măsuri, rostea 


amare păreri de rău, asemeni celor spuse de-un osândit la 
moarte, înainte de a păşi spre eşafod. 

— Iată totuşi, zise poposind în faţa unei capsule în care se 
aflau înfipţi cei doi poli ai unei pile Volta, iată totuşi o 
experienţă al cărei rezultat ar trebui urmărit. Dac-ar reuşi, 
groaznic gând! copiii mei n-ar alunga de sub acoperişul lui 
un tată care le-ar arunca diamante la picioare. Uite o 
combinaţie de carbon şi de sulf, adăugă vorbindu-şi lui 
însuşi, în care carbonul joacă un rol de corp electro-pozitiv; 
cristalizarea trebuie să înceapă la polul negativ şi, în caz de 
descompunere, carbonul s-ar duce într-acolo cristalizat... 

— Aha! vasăzică aşa ar sta treaba? se minună 
Lemulguinier contemplându-şi cu admiraţie stăpânul. 

— Dar, reluă Balthazar după un răstimp, combinaţia e 
supusă influenţei acestei pile care poate acţiona... 

— Dacă domnu' doreşte, pot să-i măresc efectul... 

— Nu, nu trebuie lăsată aşa cum se află! Repausul şi 
timpul sunt condiţii esenţiale cristalizării! 

— Vezi bine! Trebuie s-o ia domol, cristalizarea asta t... 
exclamă valetul. 

— Dacă temperatura scade, sulfura de carbon are să se 
cristalizeze, zise Balthazar, urmând a-şi exprima în 
crâmpeie gândurile nelămurite ale unei meditații complete 
în judecata lui; dacă însă acţiunea pilei operează în anumite 
condiţii pe care eu nu le ştiu... Ar trebui supravegheat acest 
lucru... se prea poate... Dar la ce mă-mpinge gândul? Nu 
mai e vorba de chimie, amice, trebuie să mergem să 
administrăm o percepţie în Bretagne... 

Claes ieşi în grabă şi cobori pentru un ultim prânz în 
familie, la care luară parte Pierquin şi domnul de Solis. 
Balthazar, zorit să pună capăt agoniei sale ştiinţifice, îşi luă 
rămas bun de la copii şi se urcă în droşcă cu unchiu-său; 
întreaga familie îl însoţi până-n pragul uşii. Acolo, după ce 
Marguerite îşi strânse la piept părintele într-o îmbrăţişare 
deznădăjduită, la care el răspunse şoptindu-i la ureche: 
„Eşti o fiică bună şi n-am să-ţi port niciodată pică pentru 


V 


asta!” ea străbătu curtea, fugi în salon, îngenunche pe locul 
unde se sfârşise mama sa şi înălţă o rugă fierbinte către 
Dumnezeu, cerându-i tăria să ducă la bun sfârşit cruntele 
sarcini ale noii sale vieţi. O oţelise o voce lăuntrică care-i 
strecurase în inimă aprobarea îngerilor şi mulţumirile 
mamei, când surioara, fratele, Emanuel şi Pierquin se 
întoarseră, după ce urmăriseră cu ochii caleaşca până ce nu 
se mai zări. 

— Şi acum, domnişoară, ce-aveţi de gând să faceţi? o 
iscodi Pierquin. 

— Să salvez casa, răspunse cu simplitate. Avem aproape o 
mie trei sute de pogoane la Viaignies. Intenţia mea e să pun 
să le desţelenească, să le împart în trei ferme, să ridic 
clădirile necesare pentru exploatarea lor, să le arendez; şi 
cred că în câţiva ani, cu multă economie şi cu răbdare, 
fiecare dintre noi, zise arătând spre sora şi fratele ei, are să 
aibă o fermă de patru sute şi ceva de pogoane care or să 
poată aduce într-o zi un venit de aproape cincisprezece mii 
de franci. Fratele Gabriel va păstra ca parte a lui această 
casă şi ceea ce posedă în Registrul cel mare. Apoi o să 
înapoiem într-o zi tatei averea lui, liberată de orice poliţă, 
iar veniturile ni le vom consacra achitării datoriilor lui. 

— Dar, draga verişoară, zise notarul uluit de această 
pricepere în chestiunile băneşti şi de recea judecată a 
Margueritei, vă trebuie peste două sute de mii de franci ca 
să defrişaţi terenurile, să clădiţi fermele şi să cumpăraţi 
vite... De unde aveţi să luaţi suma asta? 

— Aici încep piedicile, răspunse ea privind rând pe rând la 
notar şi la domnul de Solis; nu îndrăznesc să le cer 
unchiului, care a mai plătit şi cauţiunea pentru tata. 

— Aveţi prieteni! exclamă Pierquin întrezărind deodată că 
domnişoarele Claes „ar mai fi fete de peste cinci sute de mii 
de franci”. 

Emanuel de Solis se uită la Marguerite cu înduioşare, dar, 
din nefericire pentru el, Pierquin rămase notar în mijlocul 
avântului său şi reluă astfel: 


— Vi-i ofer eu, aceşti două sute de mii de franci! 

Emanuel şi Marguerite se sfătuiră dintr-o privire, care fu 
pentru Pierguin o rază de lumină. Felicie se făcu stacojie, 
atât era de fericită că-şi descoperă verişorul mărinimos 
precum îl dorea. Se uită la sora mai mare care ghici 
deodată că, în lipsa ei, biata fată se lăsase ademenită de 
câteva banale atenţii curtenitoare din partea lui Pierquin. 

— Nu vei avea să-mi plăteşti decât cinci la sută dobândă, 
adăugă el. Mi-i dai când o să vrei şi-mi faci o ipotecă pe 
terenuri... Dar fii pe pace, n-o să ai de plată decât 
cheltuielile pentru toate contractele, am să-ţi găsesc 
fermieri buni şi-o să închei afacerile gratuit, ca să-ţi vin în 
ajutor ca o rudă cumsecade. 

Emanuel făcu un semn spre Marguerite pentru a o 
îndemna să refuze; dar ea era prea absorbită să cerceteze 
prefacerile ce nuanţau fizionomia surioarei, ca să observe 
semnul. După un răstimp, privi pe notar cu un aer ironic şi-i 
spuse cu de la ea putere, spre nespusa bucurie a domnului 
de Solis. 

— Eşti o prea cumsecade rudă, nu m-aşteptam la mai 
puţin de la dumneata! însă dobânda de cinci la sută ar 
tărăgăna prea mult liberarea noastră, am s-aştept 
majoratul fratelui şi vom vinde rentele lui. 

Pierquin îşi muşcă buzele; Emanuel începu a surâde 
molcom. 

— Felicie, fetiţo scumpă, petrece-l pe Jean până la colegiu: 
Martha are să ne-nsoţească, zise Marguerite arătând spre 
frăţior. Jean, îngeraşule, fii cuminţel, nu-ţi rupe hainele, nu 
suntem destul de bogaţi ca să li le schimb aşa de des cum o 
făceam altădată. Haide, du-te, puiule! Vezi de învaţă bine. 

Felicie ieşi cu frăţiorul. 

— Vere dragă, începu Marguerite către Pierquin, şi 
dumneata, domnule, spuse domnului de Solis, aţi venit 
desigur să vedeţi pe tata în lipsa mea? Vă mulţumesc 
pentru aceste dovezi de prietenie. Nu veţi face-o, fără 
îndoială, mai puţin pentru două sărmane fete, care vor avea 


nevoie de sfaturi. Să ne înţelegem în această privinţă... 
Când nu voi lipsi din oraş, am să vă primesc întotdeauna cu 
cea mai mare plăcere: însă, atunci când Felicie va fi singură 
aici cu Josette şi cu Martha, nu-i nevoie să vă spun că ea nu 
trebuie să vadă pe nimeni, fie chiar un vechi prieten şi cea 
mai devotată dintre rude. În împrejurările în care ne aflăm, 
purtarea noastră trebuie să fie de o severitate ireproşabilă. 
lată-ne deci pentru multă vreme sortite muncii şi 
singurătăţii... 

Tăcerea domni vreme de câteva clipe. Emanuel pierdut în 
contemplarea chipului Margueritei, părea mut; Piergquin nu 
ştiu ce să spună. Notarul îşi luă rămas bun de la verişoară, 
cuprins de un val de mânie împotriva lui însuşi: ghicise 
deodată că Marguerite îl iubea pe Emanuel şi că se 
comportase ca un adevărat neghiob. 

— Ei bine! Pierquin, fătul meu, îşi spuse apostrofându-se 
singur în stradă, individul care ţi-ar spune că eşti un mare 
dobitoc ar avea toată dreptatea. Cum de-am fost atât de 
nătărău? Am douăsprezece mii de livre venit, în afară de 
funcţia mea, fără să mai pun la socoteală succesiunea 
unchiului Des Raquets care nu mă are decât pe mine de 
moştenitor şi care mâine, poimâine îmi dublează averea (în 
sfârşit, nu-i doresc să dea ortul popii, este econom!) şi fac 
ticăloşia sa cer dobândă domnişoarei Claes! Pariez că 
amândoi se umflă acuma de râs pe socoteala mea. Trebuie 
să-mi iau gândul de la Marguerite! Nu. Mai la urma urmei, 
Felicie e o bomboană de fetiţă, care mi se potriveşte mai 
bine. Marguerite are un caracter de fier, ar vrea să mă 
domine, şi m-ar domina! Haide, să ne arătăm mărinimoşi! 
Sa nu mai fim atât de mult notar! Adică nu poteu sămă 
dezbar de hăţul ăsta? La naiba! Am să mă pun pe-atâta s-o 
iubesc pe Felicie, şi să nu mă clintesc din sentimentul ăsta! 
N-am încotro! Va avea o fermă de patru sute treizeci de 
pogoane, care într-o zi va aduce un venit între 
cincisprezece şi douăzeci de mii de livre, căci pământurile 
de la Vaignies sunt mănoase nu glumă! Dacă pune mâinile 


pe piept unchiu-meu, Des Raquets, bietul unchiaş! Îmi vând 
biroul de notariat şi sunt un om la cinci-zeci-de-mii-de-li- 
vre-ren-tă. Nevastă-mea e o Claes, sunt încuscrit cu nume 
strălucite. Drace! O să vedem dacă al'de Courteville, 
Magalhens, Savaron de Savarus vor refuza să treacă pragul 
unui Pierquin-Claes-Molina-Nourho! Am să fiu primar la 
Douai, voi avea decorația cea mai mare, pot fi ales deputat, 
ajung departe... Ehei! Pierguin, fiule, ţin-te tare unde te 
afli, să nu mai facem neghiobii, mai ales că, pe onoarea 
mea, Felicie... Domnia sa domnişoara Felicie Van Claes te 
iubeşte! 

Când cei doi îndrăgostiţi fură singuri, Emanuel întinse o 
mână către Marguerite, care, la rândul ei, o lăsă pe a eisă 
cadă în mâna iubitului. Se ridicară cu o pornire ne rostită, 
în drept în du-se spre banca lor, în grădină; dar, în mijlocul 
salonului, iubitul nu-şi putu stăvili bucuria şi, cu un glas pe 
care emoția îl făcea să tremure, îi spuse Margueritei: 

— Am trei sute de mii de franci ai dumitale! 

— Cum, exclamă ea, biata mama ţi-a mai încredinţat? Nu... 
Ce? 

— O, Marguerita mea! Ce este al meu nu-i oare al 
dumitale? Nu dumneata, cea dintâi, ai spus noi? 

— Scumpe Emanuel! exclamă dânsa, strângându-i mâna 
pe care o ţinea încă într-a ei. 

Şi, în loc să pornească spre grădină, se aşeză în jilţ. 

— Nu eu trebuie să-ţi mulţumesc, zise el cu glasu-i înecat 
de iubire, de vreme ce primeşti? 

— Această clipă, încuviinţă ea, dragul meu scump, şterge 
multe dureri şi apropie un fericit viitori Da, primesc averea 
ta, reluă lăsând să-i fluture pe buze un zâmbet angelic, 
cunosc calea de a o face a mea. 

Ea se uită la portretul lui Van Claes ca pentru a invoca un 
martor. Tânărul, care-i urmărea privirile, n-o zări scoțând 
din deget un inel de fată şi nu luă aminte la acest gest decât 
în clipa când o auzi rostind: 


— În mijlocul cumplitelor noastre dureri, răsare o fericire. 
Tata, din lipsa lui de asemenea preocupări mă lasă liberă să 
dispun de persoana mea, zise întinzându-i inelul. "Ţine, 
Emanuel! Mamei îi erai drag de mult, ea te-ar fi ales. 

Lacrimile îl podidiră pe Emanuel, îngălbeni ca de ceară, 
căzu în genunchi şi spuse către Marguerite, dându-i o 
verighetă pe care o purta întotdeauna. 

— Iată verigheta mamei! Dar Marguerita mea, întrebă el 
sărutând verigheta, nu voi avea oare alt gaj decât acesta? 

Ea se înclină aplecându-şi fruntea până la buzele lui 
Emanuel. 

— Vai, dragul meu, oare e bine ceea ce facem noi? şopti 
înfiorată de emoție. Căci vom avea mult de aşteptat... 

— Unchiu-meu spunea că adoraţia este pâinea cea de 
toate zilele a răbdării, vorbind de credinciosul care-l 
iubeşte pe Dumnezeu! Tot aşa e şi iubirea mea: pentru mine 
eşti de mult confundată cu Mântuitorul tuturora; sunt al 
tău, cum sunt al lui. 

Rămaseră un răstimp pierduţi în cea mai dulce dintre 
exaltări. Fu sincera şi calma efuziune a unui sentiment, care 
asemenea unui prea bogat izvor se revarsă prin mici şi 
neistovite valuri. Evenimentele care se înverşunau să 
despartă pe aceşti doi îndrăgostiţi erau un prilej de 
melancolie ce le făcu fericirea şi mai vie, strecurând în ea 
ascuţişul unei dureri. 

Felice se întoarse prea curând pentru amândoi. Emanuel, 
cu acei gingaş tact ce face în iubire să ghiceşti totul, lăsă 
cele două surori singure, după ce furişă Margueritei o 
privire În care dânsa putu citi cât de neasemuit sacrificiu 
însemna pentru el o asemenea dovadă de discreţie, căci 
vădea prea îndestul ce însetat fusese el de această fericire 
de atâta timp dorită şi acum consacrată de logodna inimilor. 

— Poftim încoace, surioară! spuse Marguerite, cuprinzând- 
o pe după gât pe Felicie. 

Apoi, ducând-o în grădină, merseră să se aşeze pe banca 
căreia atâtea generaţii îi încredinţaseră vorbele de 


dragoste, suspinele de durere, meditaţiile şi speranţele lor. 
În ciuda tonului şăgalnic şi finului surâs al surorii sale, 
Felicie era cuprinsă de o nelinişte în care străbătea un 
sentiment de teamă. Marguerite îi luă mâna şi o simţi 
tremurând. 

— Duduiţă Felicie, o necăji sora mai mare, aplecându-i-se 
la ureche, citesc în sufletul mătăluţă. Pierquin s-a prezentat 
aici cam prea adeseori în lipsa mea, a venit în fiecare seară, 
ţi-a spus cuvintele dulci şi mătăluţă te-ai potrivit lor... 

Felicie se învăpăie la faţă. 

— Nu te apăra, nevinovat îngeraş, reluă Marguerite, e atât 
de firesc să iubeşti! Poate scumpul tău sufleţel va izbuti să 
prefacă puţin firea vărului; el e egoist, interesat, dar e un 
om onest şi, fără îndoială, cusururile lui au să servească 
fericirii tale. Are să te iubească ca pe cea mai frumoasă 
dintre proprietăţile lui, ai să faci parte din afacerile lui. 
Iartă-mi cuvântul acesta, scumpa mea! Sunt sigură că ai să- 
| dezbari de prostul nărav de-a nu vedea pretutindeni decât 
interese, învăţându-l niţel şi afacerile inimii. 

Felicie nu putu decât să-şi îmbrăţişeze sora. 

— De altfel, urmă Marguerite, are avere. Familia lui se 
trage din cea mai sus pusă şi mai veche burghezie. Dar 
oare aş fi eu aceea care să mă împotrivesc fericirii tale, 
dacă tu ai chef s-o găseşti într-o condiţie mediocră? 

Felicie scăpă acest suspin: 

— Scumpă surioară! 

— Oh! da, poţi să mi te destăinuieşti mie! exclamă 
Marguerite. Ce-i mai natural decât să ne împărtăşim 
secretele? 

Această rostire plină de suflet, prilejui una dintre acele 
convorbiri delicioase în care fetele îşi fac spovedanii. Când 
Marguerite, pe care iubirea o făcuse cunoscătoare, pricepu 
adevărata stare în care se afla inima Fetidei, ea încheie: 

— Ei bine, dragă fetiţo, să ne încredinţăm mai întâi că 
verişorul te iubeşte cu adevărat; şi atunci... 


— Lasă pe mine! răspunsa Felicie râzând. Am eu metodele 
mele. 

— Nebuno! zise Marguerite sărutând-o pe frunte. 

Deşi Pierquin făcea parte din acea categorie de bărbaţi 
care, în căsnicie, văd obligaţii, îndeplinirea legilor sociale şi 
un mijloc pentru transmiterea proprietăţilor, cu toate că îi 
era tot una dacă lua de nevastă pe Felicie sau pe 
Marguerite, odată ce şi una şi alta aveau acelaşi nume şi 
aceeaşi zestre, el îşi dădu totuşi seama că amândouă erau, 
după una dintre propriile-i expresii, fete „romanţioase şi 
sentimentale”, două epitete pe care oamenii fără inimă le 
folosesc spre a lua în derâdere daruri din cele semănate de 
natură cu o mână zgârcită printre brazdele omenirii: 
notarul îşi spuse fără doar şi poate că trebuie să urle cu 
lupii, şi a doua zi veni să vadă pe Marguerite, o conduse în 
chip misterios în grădina cea mică şi începu printr-un scurt 
logos asupra sentimentelor, deoarece era una dintre 
clauzele contractului primitiv ce trebuia să preceadă, în 
legile lumii, contractul notarial. 

— Dragă verişoară, îi mărturisi el, n-am fost întotdeauna 
de aceeaşi părere asupra căilor de urmat pentru a ajunge 
la încheierea cea mai fericită a afacerilor dumitale; dar 
trebuie să recunoşti astăzi c-am fost întotdeauna călăuzit de 
o mare dorinţă de a vă fi util. Ei bine, ieri, am stricat 
ofertele dintr-un fatal nărav pe care ni-l dă spiritul de 
notar; mă înţelegi... Inima mea nu era complice la 
neghiobia, mea. Te-am iubit foarte mult; dar avem o 
oarecare perspicacitate, noi ăştia, şi mi-am dat socoteală că 
nu-ţi plăceam. E din vina mea! un altul a fost mai dibaci 
decât mine... Ei bine, vin să-ţi mărturisesc în toată 
naivitatea că simt o dragoste reală pentru sora dumitale 
Felicie. Tratează-mă deci ca pe-un frate; serveşte-te de 
punga mea, ia din ea! haide, cu cât vei lua mai mult, cu atât 
ai să-mi dovedeşti mai multă prietenie! Sunt cu totul al 
dumitale, fără dobândă, dumneata m-auzi? Nici cu 
doisprezece, nici cu un sfert la sută. Să fiu socotit vrednic 


de Felicie şi voi fi mulţumit. Trece-mi cu vederea cusururile, 
ele nu mi se trag decât din practica afacerilor; inima-i bună, 
şi m-aş arunca mai degrabă în Scarpe decât să nu-mi fac 
soţia fericită. 

— Toate bune, dragă vere! zise Marguerite; dar soră-mea 
depinde de ea şi de tata. 

— Asta o ştiu eu, dragă verişoară, replică notarul; dar 
dumneata eşti mama întregii familii şi nimic nu-mi stă 
acuma pe inimă mai mult decât dorinţa de a te vedea 
judecătoare inimii mele! 

Acest fel de a vorbi zugrăveşte destul de bine spiritul 
cinstitului notar. Mai târziu, Pierguin se făcu celebru prin 
răspunsul său către comandantul taberei Saint-Omer ce-l 
poftise la o serbare militară, care răspuns suna astfel: 
„Domnul Piergquin-Claes de Molina-Nourho, primar al 
oraşului Douai, cavaler al legiunii de onoare, o va avea pe 
aceea de a participa etc.” 

Marguerite acceptă ajutorul notarului, dar numai întrucât 
privea profesia sa, pentru a nu compromite cu nimic nici 
demnitatea-i de femeie, nici viitorul surorii, nici hotărârile 
tatălui. 

Chiar în acea zi îşi încredinţă surioara în paza Josettei şi 
Marthei, care se dăruiră trup şi suflet tinerei lor stăpâne, 
sprijinind-o în planurile de economie. Marguerite plecă de 
îndată la Vaignies, unde-şi începu operaţiile care fură 
savant diriguite de Pierquin. Devotamentul se cifrase în 
cugetul notarului drept o excelentă speculație; grijile, 
ostenelile sale fură atunci, oarecum, ca un plasament de 
capital, pe care nu voi nicidecum să-l economisească. Mai 
întâi de toate, încercă s-o scutească pe Marguerite de truda 
de a desţeleni şi de a ara pământurile destinate fermelor. El 
anunţă trei fete de fermieri bogaţi, care doreau să se 
stabilească la casa lor, le ademeni prin perspectiva ce le 
oferea belşugul terenurilor şi izbuti să le facă a lua în 
arendă cele trei ferme ce aveau să fie construite. În 
schimbul renunţării la preţul de arendă a fermei pe timp de 


trei ani, fermierii se angajară să plătească o arendă de zece 
mii de franci în cel de al patrulea an, douăsprezece mii într- 
al şaselea şi cincisprezece mii pe restul de timp arendat; se 
obligară să sape gropile, să facă plantațiile şi să cumpere 
vitele. Iar în vremea cât se clădeau fermele, fermierii veniră 
să desţelenească pământurile. După patru ani de la 
plecarea lui Balthazar, Marguerite restabilise aproape 
averea fratelui şi a surorii sale. Două sute de mii de franci 
fură prea îndeajuns pentru a plăti toate construcţiile. Nici 
ajutoarele, nici poveţele nu lipsiră acestei curajoase fete a 
cărei purtare stârni admiraţia oraşului. Marguerite 
supraveghea înălţarea clădirilor, executarea învoielilor şi a 
contractelor de arendă, cu acel bun simţ, cu acel zel, cu 
acea statornicie pe care ştiu s-o desfăşoare femeile când 
sunt însufleţite de un mare sentiment. Chiar din al cincilea 
an, ea putea să consacre venitul de treizeci de mii de franci 
pe care-l dădură fermele, rentele fratelui şi produsul 
bunurilor părinteşti, pentru a achita capitalurile ipotecate şi 
a răscumpăra pagubele pe care pasiunea lui Balthazar le 
semănase în casa lui. Amortizarea trebuia deci să meargă 
repede, prin descreşterea dobânzilor. Emanuel de Solis 
oferi de altminteri Margueritei cei o sută de mii de franci 
câţi îi mai rămâneau din succesiunea unchiului şi pe care ea 
nu-i atinsese, adăugând la ei vreo douăzeci de mii de franci 
din economiile sale, aşa încât, chiar din a] treilea an al 
gestiunii, fu în măsură să achite o sumă destul de frumuşică 
din datorii. Această viaţă de curaj, de lipsuri şi de 
devotament nu se dezminţi cu nimic în răstimp de cinci ani; 
de altfel totul fu încununat de succes şi de izbândă sub 
administraţia şi înrâurirea Margueritei. 

Ajuns inginer de poduri şi şosele, Gabriel, ajutat de unchi, 
îşi rotunji o avere rapidă prin întreprinderea unui canal pe 
care-l construi, şi ştiu să placă verişoarei sale, domnişoara 
Conyncks, pe care părintele său o adora, şi care era una 
dintre cele mai bogate moştenitoare din cele două Flandre. 
În 1824, bunurile lui Claes se aflară libere, şi casa din 


strada Parisului îşi răscumpărase pierderile. Pierquin îi 
ceru lui Balthazar mâna domnişoarei Felicie, iar domnul de 
Solis o solicită pe cea a domnişoarei Marguerite. 

La începutul lunii ianuarie 1825, Marguerite şi domnul 
Conyncks plecară spre a readuce la căminul strămoşesc pe 
părintele surghiunit, a cărui întoarcere fiecare o dorea 
fierbinte, şi care-şi dădu demisia pentru a rămâne în sânul 
familiei, ca fericirea tuturor să-i primească binecuvântarea. 

În lipsa Margueritei care-şi exprimase nu odată regretul 
că nu putea înlocui ramele goale din galerie şi din 
apartamentele de recepţie, pentru ziua când tatăl avea să-şi 
reia casa în primire, Pierquin şi cu domnul de Solis 
complotară cu Felicie să pregătească pentru Marguerite o 
surpriză, care în acelaşi timp făcea şi pe sora mai mică să 
participe oarecum la restaurarea casei Claes. Amândoi 
cumpăraseră pentru Felicie o seamă de prea frumoase 
tablouri, oferindu-i-le ca să decoreze galeria. Domnul 
Conyncks avusese acelaşi gând. Voind s-o încredinţeze pe 
Marguerite de încântarea provocată de nobila-i purtare şi 
de devotamentul cu care a dus până la capăt împuternicirea 
lăsată de mamă cu limbă de moarte, luase măsuri ca să fie 
aduse vreo cincizeci dintre cele mai alese pânze ale sale şi 
câteva din cele pe care Balthazar le vânduse odinioară, aşa 
încât galeria Claes fu în întregime restaurată. 

Marguerite fusese de mai multe ori să-şi vadă părintele, 
însoţită de surioară sau de Jean; de fiecare dată, îl găsise 
tot mai schimbat; dar, de la ultima vizită, bătrâneţea se 
manifestase la Balthazar prin câteva înspăimântătoare 
simptome, la gravitatea cărora contribuia fără îndoială 
zgârcenia cu care-şi ţinea zilele numai şi numai pentru a 
putea folosi cea mai mare parte din leafă să facă experienţe 
ce-i înşelau mereu nădejdile. Deşi nu era în vârstă decât de 
şaizeci şi cinci de ani, arăta ca un moşneag de optzeci. Ochii 
i se afundaseră adânc în găvane, sprâncenele-i albiseră, 
câteva fire de păr abia-i mai acopereau ceafa; lăsase să-i 
crească barba pe care-o reteza cu foarfecele când îl supăra; 


era gârbov ca un bătrân podgorean; iar peste acestea toate 
răvăşirea îmbrăcămintei recăpătase pecetea mizeriei pe 
care decrepitudinea o făcea şi mai hidoasă. Deşi o gândire 
titanică însufleţea acest nobil chip ale cărui trăsături nu se 
mai desluşeau sub zbârcituri, fixitatea privirii, un aer 
deznădăjduit, o veşnică nelinişte săpau în el diagnosticele 
dementei, sau, mai curând, ale tuturor demenţelor laolaltă. 
Uneori, străfulgera pe acest obraz o speranţă care dădea 
lui Balthazar expresia unui monoman; alteori iritarea că nu 
poate dezlega o taină ce i se înfăţişa ca o pâlpâire 
trecătoare, înscria pe acest chip simptomele furiei; apoi 
deodată, un râs răsunător trăda nebunia; în sfârşit, cea mai 
mare parte din timp, descurajarea cea mai deplină rezuma 
toate nuanțele patimii sale prin recea melancolie a idiotului. 
Oricât de fugare şi de imperceptibile ar fi fost aceste 
expresii pentru străini, ele erau din nefericire prea vădite 
pentru cei ce cunoşteau un Claes sublim prin bunătate, 
măreț prin inima sa, frumos la chip, dar din care nu mai 
rămăsese decât rare vestigii. 

Îmbătrânit, ostenit şi el ca şi stăpânu-său de necurmatele 
lor munci, Lemulquinier nu avusese de îndurat, ca el, 
istovirile gândirii; de aceea fizionomia lui înfăţişa un ciudat 
amestec de îngrijorare şi de admiraţie pentru stăpânul său, 
care lesne ar fi putut înşela; deşi-i asculta cu respect cel 
mai neînsemnat cuvânt, deşi-i urmărea cele mai mărunte 
mişcări cu un soi de duioşie, avea grijă de savant aşa cum o 
mamă îngrijeşte de copil; adesea, părea că-i ocroteşte, 
fiindcă-l ocrotea cu adevărat în vulgarele nevoi ale vieţii, la 
care Balthazar nu gândea niciodată. Aceşti doi bătrâni, 
învăluiţi de o idee, încrezători în realitatea speranţei lor, 
animați de acelaşi suflu, unul întrupând învelişul iar celălalt 
sufletul existenţei lor comune, alcătuiau o privelişte 
totodată oribilă şi înduioşătoare. 

Când Marguerite şi domnul Conyncks sosiră, îl aflară pe 
Claes instalat într-un han; succesorul său nu se făcuse 
aşteptat, îşi şi luase în primire postul. 


Printre preocupările ştiinţei, dorul să-şi revadă patria, 
căminul, familia, îl frământa pe Balthazar; răvaşul fiicei îi 
vestise evenimente fericite; el se gândea să-şi încununeze 
cariera printr-un şir de experienţe ce trebuiau să-l ducă în 
sfârşit la descoperirea problemei sale, o aştepta deci pe 
Marguerite cu o nerăbdare fără de seamăn. Fata se aruncă 
în braţele tatălui, plângând de bucurie. De astă dată, venea 
să-şi la răsplata unei vieţi dureroase şi iertarea gloriei sale 
domestice. Se simţea criminală asemeni marilor oameni 
care încalcă libertăţile pentru a salva patria. Dar, 
contemplându-şi părintele, se cutremură descoperind toate 
schimbările câte se înfăptuiseră în el de la ultima-i vizită. 
Conyncks împărtăşi tainica spaimă a nepoatei şi stărui să 
ducă cât mai grabnic pe văru-său la Douai, unde înrâurirea 
patriei îi va reda poate judecata, sănătatea, restituindu-l 
vieţii fericite din căminul strămoşesc. 

După întâile tresăltări ale inimii, care fură mai vii din 
partea lui Balthazar decât ar fi crezut Marguerite, el avu 
pentru dânsa atenţii ciudate; îşi arăta părerea de rău că o 
primeşte într-o asemenea păcătoasă cameră de han, se 
informă asupra gusturilor ei, o întrebă ce dorea pentru 
masă, cu gingaşele preveniri ale unui îndrăgostit; o copleşi 
în sfârşit cu toate comportările unui vinovat care vrea să se 
asigure de judecătorul său. Marguerite îşi cunoştea atât de 
bine tatăl, încât ghici tâlcul acestei duioşii, presupunând că 
s-ar putea să aibă în oraş felurite datorii, ce-l apăsau cu 
grija să le achite înainte de plecare. Îşi cercetă câtva timp 
părintele şi văzu atunci inima omenească în toată goliciunea 
ei. Balthazar se micşorase. Simţământul decăderii sale, 
izolarea la care-l silea ştiinţa îl făcuseră timid şi copil în 
toate chestiunile străine de îndeletnicirile-i de predilecție; 
fata mai mare îi impunea: amintirea devotamentului său 
trecut, a forţei ce desfăşurase, conştiinţa piperii pe care-i 
îngăduise s-o preia, averea de care dispunea şi 
simţămintele nedesluşite ce puseseră stăpânire pe el din 
ziua când abdicase de la paternitatea lui mai dinainte 


compromisă, toate i-o făcuseră neîndoios mai mare din zi în 
zi. Conyncks părea a nu fi nimic în ochii lui Balthazar, el n-o 
vedea decât pe fiica lui şi nu se gândea decât la ea, părând 
a se teme de ea, ca acei soţi slabi cărora le e frică de soţia 
superioară ce i-a subjugat; când ridica ochii spre ea, 
Marguerite surprindea cu durere în ei o expresie de teamă, 
la fel cu aceea a unui prunc când se simte vinovat. Nobila 
fiică nu ştia cum să împace maiestuoasa şi teribila înfăţişare 
a acestui craniu devastat de ştiinţă şt de muncă, cu surâsul 
copilăresc, cu slugărnicia naivă ce se zugrăveau pe buzele 
şi pe chipul lui Balthazar. Ea fu rănită de contrastul înfăţişat 
de această măreție şi de această micime, făgăduindu-şi să 
folosească înrâurirea intru a-şi mâna părintele să-şi 
recucerească toată demnitatea, pentru ziua solemnă când 
avea să reapară în sânul familiei. Mai întâi, prinse un 
moment când au fost singuri pentru a-l întreba la ureche: 

— Datorezi ceva aici? 

Balthazar se înroşi la faţă şi răspunse cu un aer încurcat: 

— Nu ştiu, dar Lemulquinier are să-ţi spună. Acest om de 
ispravă îmi cunoaşte toate angaralele mai bine decât mine. 

Marguerite sună valetul şi, când el veni, dânsa cercetă 
aproape fără voie fizionomia celor doi bătrâni. 

— Domnu' doreşte ceva? întrebă Lemulquinier. 

Marguerite, care era numai orgoliu şi nobleţe, avu o 
strângere de inimă dându-şi seama, după tonul şi atitudinea 
valetului, că se stabilise o anume familiaritate neîngăduită 
între tată şi tovarăşul său de lucrări. 

— Tata nu poate aşadar să calculeze fără dumneata cât 
datorează aici? zise Marguerite. 

— Domnu', răspunse Lemulquinier, datorează... 

La aceste cuvinte, Balthazar făcu valetului un semn pe 
care Marguerite îl surprinse şi care-o umili. 

— Spune-mi tot ce datorează tata! porunci ea. 

— Aici, domnu' datorează o mie de scuzi unui spiţer care 
ţine prăvălie cu ridicata şi care ne-a furnizat potasă 
caustică, plumb, zinc şi reactivi. 


— Asta-i tot? întrebă Marguerite. 

Balthazar repetă un semn afirmativ lui Lemulquinier care, 
fascinat de stăpânu-său, răspunse: 

— Da, domnişoară. 

— Ei bine, reluă ea, am să ţi-i dau. 

Balthazar îşi îmbrăţişă voios fata zicându-i: 

— Eşti un înger pentru mine, copila mea! 

Şi respiră mai în voie, privind-o cu un ochi mai puţin trist, 
însă, cu toată această bucurie, Marguerite desluşi lesne pe 
faţa lui semnele unei adânci îngrijorări şi socoti că aceşti o 
mie de scuzi alcătuiau numai datoriile sâcâitoare de 
laborator. 

— Fii sincer, tată, îl îndemnă, lăsându-se luată pe 
genunchi, mai datorezi ceva? Mărturiseşte-mi totul. 
Întoarce-te în casa dumitale fără să păstrezi o pricină de 
teamă în mijlocul bucuriei tuturora. 

— Draga mea Marguerite, răspunse el luându-i mâinile şi 
sărutându-i-le cu o graţie ce părea a îi o amintire din 
tinereţe, ai să mă cerţi? 

— Nu! declară ea. 

— Adevărat? întrebă, lăsând să-i scape un gest de bucurie 
copilărească. Pot deci să-ţi spun tot, ai să plăteşti? 

— Da, zise ea stăpânindu-şi lacrimile care-i năvăleau în 
ochi. 

— Ei bine, datorez... Oh! nu îndrăznesc! 

— Dar spune odată, tată! 

— E mult, reluă el. 

Ea îşi încleştă mâinile într-o pornire de deznădejde. 

— Datorez treizeci de mii de franci domnilor Protez şi 
Chiffreville. 

— Treizeci de mii de franci, zise ea, sunt exact economiile 
mele; dar îmi face plăcere să ţi-i ofer, adăugă sărutându-i cu 
smerenie fruntea. 

El se ridică, îşi luă fiica în braţe şi făcu înconjurul camerei 
săltând-o ca pe un prunc; apoi o aşeză din nou pe jilţul unde 
stătuse, exclamând: 


— Scumpa mea copilă, eşti o comoară de dragoste. Nu mai 
aveam trăi. Casa Chiffreville mi-a scris trei scrisori 
amenințătoare şi voia să mă urmărească, pe mine, de pe 
spinarea căruia a făcut avere... 

— Tată, rosti trist Marguerite, aşadar cauţi mereu? 

— Mereu! răspunse el cu un surâs de nebun. Am să 
găsesc, crede-mă! Dacă ai şti până unde am ajuns noi! 

— Care, noi? 

— Vorbesc de Lemulquinier; a sfârşit prin a mă înţelege, 
mă ajută mult... Bietul om, mi-e aşa de devotat! 

Conyncks întrerupse convorbirea, intrând. Marguerite 
făcu semn părintelui să tacă, temându-se ca el să nu-şi 
piardă stima în ochii unchiului. Era cu desăvârşire 
înspăimântată de ravagiile pe care preocuparea le făcuse în 
această mare inteligenţă, absorbită în căutarea unei 
probleme poate de nerezolvat Balthazar, care nu vedea fără 
îndoială nimic dincolo de cuptoarele lui, nici nu bănuia 
măcar liberarea averii de datorii. 

A doua zi plecară spre Flandra. Călătoria fu destul de 
lungă pentru ca Marguerite să poată dobândi confuze 
lumini asupra situaţiei în care se aflau tatăl ei şi 
Lemulquinier. Valetul avea oare asupra stăpânului acel 
ascendent pe care ştiu să-l câştige asupra celor mai mari 
spirite oamenii fără educaţie ce se simt folositori şi, din 
hatâr în hatâr, ştiu să păşească spre dominație cu 
îndărătnicia unei idei fixe? Ori stăpânul căpătase pentru 
valetul său acel soi de afecţiune ce se naşte din obişnuinţă, 
asemeni celei pe care un muncitor o are pentru unealta sa 
creatoare, pe care arabul o nutreşte pentru calu-i 
liberator? Marguerite pândi câteva fapte pentru a se 
decide, punându-şi în gând să-l sustragă pe Balthazar unui 
jug umilitor, dacă era real. 

Trecând prin Paris, poposi câteva zile acolo ca să plătească 
datoriile bătrânului şi ca să roage pe fabricanţii de produse 
chimice să nu trimită nimic la Douai fără a o preveni mai 
întâi despre comenzile pe care le-ar face Claes. Izbuti să-şi 


convingă tatăl să schimbe costumul şi să-şi reia deprinderile 
de îngrijire care se cădeau unui om de rangul său. Această 
restaurare corporală a redat lui Balthazar un fel de 
demnitate fizică, de bun augur pentru o schimbare de idei. 
Fericită mai dinainte de toate surprizele câte-l aşteptau pe 
tatăl său în propria lui casă, fata porni curând spre Douai. 

La trei leghe depărtare de oraş, Balthazar fu întâmpinat 
de fiica mai mică, Felicie, călare, escortată de cei doi fraţi, 
de Emanuel, de Piergquin şi de prietenii intimi ai celor trei 
familii. Călătoria l-a sustras bineînţeles pe chimist de la 
gândurile-i obişnuite, priveliştea Flandrei înrâuri asupra 
inimii sale; de aceea, când zări voiosul alai alcătuit de 
familie şi prieteni, îl biruiră emoţii atât de puternice, că 
ochii i se umeziră, glasu-i tremură, pleoapele i se înroşiră şi 
îşi îmbrăţişă copiii cu atâta patimă fără a se putea 
desprinde de dânşii, încât cei de faţă la această scenă fură 
mişcaţi până la lacrimi. Când îşi revăzu casa, îngălbeni, sări 
jos din droşcă cu sprinteneala unui om tânăr, sorbi cu nesaţ 
aerul curţii şi începu să privească cele mai neînsemnate 
amănunte cu o plăcere ce se revărsa în gesturi; îşi sumeţi 
trupul şi chipu-i redeveni tânăr. Când păşi apoi în salon, 
lacrimile îl podidiră la exactitatea cu care fiică-sa 
reprodusese vechile sfeşnice de argint vândute, înțelegând 
că toate dezastrele trebuiau să fi fost în întregime reparate. 
Un prânz splendid era servit în sufrageria unde golurile de 
pe poliţe fuseseră împlinite cu obiecte rare şi cu argintărie 
de un preţ cel puţin egal cu cel al pieselor de odinioară. 
Deşi această masă de familie ţinu mult, abia ajunse pentru 
povestirile pe care Balthazar le cerea fiecăruia dintre copii. 
Zguduirea întipărită în moralul său prin această întoarcere 
îl făcu să se alăture la fericirea familiei, şi se arătă demn 
părinte. Manierele lui îşi reluară vechea nobleţe. În primul 
moment fu furat de plăcerea posesiunii, fără a se întreba 
prin ce mijloace redobândea tot ce pierduse. Bucuria-i fu 
deci întreagă şi plină. 


Când prânzul luă sfârşit, cei patru copii, tatăl şi Pierquin, 
notarul, trecură în salon, unde Balthazar văzu, nu fără 
îngrijorare, un teanc de hârtii timbrate pe care un ajutor de 
notar le pusese pe o masă dinaintea căreia stătea, ca spre 
a-şi asista patronul. 

Copiii se aşezară, iar Balthazar, nedumerit, rămase în 
picioare în faţa căminului. 

— Aceasta, începu Pierquin, este darea de seamă despre 
tutela pe care domnul Claes o prezintă copiilor săi. Nu-i 
desigur prea amuzant! adăugă râzând după tipicul 
notarilor ce iau îndeobşte un ton glumeţ pentru a vorbi de 
afaceri. Însă trebuie neapărat să-i daţi ascultare. 

Deşi împrejurările îndreptăţeau această rostire, domnul 
Claes, căruia conştiinţa îi amintea trecutul vieţii sale, o 
primi ca o dojană şi încruntă din sprâncene. Ajutorul de 
notar începu a da citire. Mirarea lui Balthazar mergea 
crescând pe măsură ce acest act se desfăşura. În el era 
stabilit mai întâi că averea soţiei sale se ridica, la data 
decesului, cam la un milion şase sute de mii de franci şi 
încheierea acestei dări de seamă furniza în chip lămurit 
fiecăruia dintre copiii săi partea lui neştirbită, aşa cum ar fi 
putut-o chivernisi un bun şi grijuliu părinte. Reieşea că se 
ridicase orice ipotecă de pe casă, deci, că Balthazar se afla 
acasă la el şi că bunurile sale rurale erau de asemeni 
degajate. După ce diferitele acte fură semnate, Pierquin 
înfăţişă chitanţele sumelor luate odinioară cu împrumut şi 
ordinele de ridicare a sechestrelor de pe rente, care apăsau 
pe proprietăţi. 

În acea clipă, Balthazar, care-şi redobândea dintr-odată 
onoarea de om, viaţa de părinte, stima de cetăţean, se 
prăbuşi în jilţ; o căută din ochi pe Marguerite care, printr- 
una dintre acele sublime gingăşii de femeie, se făcuse 
nevăzută în timpul acelei citiri sub cuvânt că avea de văzut 
dacă fuseseră îndeplinite toate dorinţele sale pentru 
sărbătorire. Fiecare din membrii familiei înţelese gândul 
bătrânului în clipa când ochii lui împânziţi de lacrimi căutau 


fata, pe care cu toţii o vedeau în acel moment cu ochit 
sufletului, ca pe un înger de forţă şi de lumină. Desluşind 
pasul fiicei, Balthazar alergă s-o frângă la piept. 

— Tată, îi zise ea la piciorul scării unde bătrânul o prinse 
spre a o îmbrăţişa, te rog din suflet, nu micşora întru nimic 
sfânta dumitale autoritate. Mulţumeşte-mi în faţa întregii 
familii că am dus la bun sfârşit intenţiile dumitale, şi fii în 
chipul acesta singurul făcător al binelui care s-a putut 
înfăptui aici. 

Balthazar ridică ochii spre cer, îşi privi fiica, încrucişă 
braţele şi rosti, după un răstimp în care chipu-i recăpătă o 
înfăţişare pe care copiii nu i-o mai văzuseră de zece ani: 

— De ce nu eşti aici, Pepita, ca s-o admiri pe copila 
noastră? 

Strânse cu putere pe Marguerite fără a putea rosti un 
singur cuvânt şi se întoarse în salon. 

— Copiii mei, vorbi cu acea nobleţe a ţinutei care-l făcea 
altădată unul dintre bărbaţii cei mai impunători, datorăm 
cu toţii mulţumiri şi recunoştinţă fiicei mele Marguerite, 
pentru cuminţenia şi bărbăţia cu care mi-a îndeplinit 
dorinţele, cu care mi-a înfăptuit planurile, atunci când prea 
absorbit de lucrările mele, i-am pus în mână frânele 
conducerii gospodăreşti. 

— Ah! Acum voi citi contractele de căsătorie! zise Pierquin 
uitându-se la ceas. Dar aceste acte nu ne privesc, dat fiind 
că legea mă opreşte să întocmesc acte publice pentru 
rudele mele şi pentru mine. Domnul Raparlier, unchiul, are 
să vină. 

În acel moment, prietenii familiei poftiţi la ospăţul pregătit 
pentru a sărbători întoarcerea domnului Claes şi pentru a 
celebra semnarea actelor, sosiră rând pe rând, în vreme ce 
slujitorii aduceau darurile de nuntă. Adunarea spori iute şi 
deveni tot atât de impunătoare prin vaza oaspeţilor, precât 
era de frumoasă prin bogăţia straielor. Cele trei familii ce se 
legau prin fericirea odraslelor lor voiseră să se întreacă în 
strălucire. Într-o clipă, salonul fu ticsit de graţioasele daruri 


oferite logodnicilor. Aurul făcea ape şi scânteia. Stofele 
despăturite, şalurile de caşmir, şiragurile de mărgele, 
gătelile de nestemate aţâţau o bucurie atât de adevărată la 
cei ce le dăruiau ca şi la cele care le primeau, acea bucurie 
pe jumătate copilărească se zugrăvea atât de vădit pe toate 
chipurile, încât valoarea acestor daruri magnifice era dată 
uitării chiar de către cei îndeobşte ocupați s-o calculeze din 
curiozitate. 

Peste puţin începu ceremonialul obişnuit în familia Claes 
pentru asemenea solemnităţi. Singuri tatăl şi mama 
trebuiau să stea jos, iar asistenții rămâneau în picioare în 
faţa lor, la distanţă. De partea strângă a salonului şi înspre 
grădină se aşezară Gabriel Claes şi domnişoara Conyncks, 
lângă care stăteau domnul de Solis şi Marguerite, sora sa şi 
Pierquin. La câţiva paşi de aceste trei perechi, Balthazar şi 
Conyncks, singurii din adunare ce stăteau jos, luară loc 
fiecare în câte-un jilţ, aproape de notarul care-l înlocuia pe 
Pierquin. Jean se afla în picioare în spatele tatălui. Vreo 
douăzeci de femei îmbrăcate cu eleganţă şi câţiva bărbaţi, 
toţi aleşi dintre rudele cele mai apropiate ale familiilor 
Pierquin, Conyncks şi Claes, primarul din Douai, care 
trebuia să cunune pe soţi, cei doisprezece martori luaţi 
dintre prietenii cei mai devotați ai celor trei familii, printre 
care se afla primul preşedinte al curţii de apel, toţi, până şi 
preotul de la Saint-Pierre, stătură în picioare, alcătuind, în 
partea dinspre curte, un cerc impunător. Acest omagiu adus 
de toată această adunare paternităţii care, în acea clipă, 
căpătase o strălucire de măreție regească imprima acestei 
scene o culoare antică. Fu singurul moment în care, de 
şaisprezece ani încoace, Balthazar uită de căutarea 
absolutului. Domnul Raparlier, notarul, merse să întrebe pe 
Marguerite şi pe sora ei dacă sosiseră toţi oaspeţii poftiţi la 
semnarea actelor şi la ospăţul ce trebuia să urmeze; iar 
după răspunsul lor afirmativ, se întoarse să ia contractul de 
căsătorie între Marguerite şi domnul de Solis, care trebuia 


citit primul, când deodată uşa de la salon se dădu în lături şi 
Lemulguinier se arătă, cu faţa învăpăiată de bucurie: 

— Domnu'! Domnu'! 

Balthazar aruncă spre Marguerite o privire de 
deznădejde, îi făcu un semn şi o duse în grădină. Pe loc, 
neliniştea a cuprins toată adunarea. 

— Nu îndrăzneam să ţi-o spun, copila mea, rosti tatăl către 
fiică, dar pentru că ai făcut atâta pentru mine, ai să mă 
scapi şi de această nouă pacoste, Lemulquinier mi-a 
împrumutat pentru o ultimă experienţă care n-a reuşit, 
douăzeci de mii de franci, fructul economiilor lui. 
Nenorocitul vine desigur sa mi-i ceară, aflând că sunt din 
nou bogat; te rog, achită-l numaidecât. Ah! îngerul meu, lui 
îi datorezi pe tatăl tău, căci numai el mă consola în 
dezastrele mele, numai el mai crede în mine. Desigur, fără 
el, aş fi mort... 

— Domnu'! Domnu'! striga Lemulqguinier. 

— Ei? spuse Balthazar, întorcându-se. 

— Un diamant! 

Claes se repezi în salon şi zări un diamant în mâna 
valetului care-i şopti: 

— M-am dus în laboratorul... 

Chimistul, care uitase totul, aruncă o privire spre bătrânul 
flamand, privire ce nu se putea tălmăci decât prin aceste 
cuvinte: Te-ai dus, primul, în laborator! 

— Şi, urmă valetul, şi am găsit acest diamant în capsula 
care comunica cu pila aceea pe care noi am lăsat-o să-şi 
facă mendrele; iar ea şi le-a făcut, domnule! adăugă 
arătând un diamant alb, de forma octoedrică, a cărui 
scânteiere atrăgea privirile întregii adunări. 

— Copii, prieteni, rosti Balthazar, iertaţi pe bătrânul meu 
servitor, iertaţi-mă şi pe mine... Aceasta o să mă facă să 
înnebunesc. Un hazard de şapte ani a produs, fără mine, o 
descoperire pe care o caut de şaisprezece ani. În ce fel? 
Habar n-am! Da, lăsasem sulfură de carbon sub influenţa 
pilei lui Volta, a cărei acţiune ar fi trebuit supravegheată zi 


de zi. Ei bine! în lipsa mea, puterea lui Dumnezeu a izbucnit 
în laboratorul meu, fără să-i fi putut constata efectele, 
progresive bine înţeles! Asta nu-i îngrozitor? Blestemat 
surghiun! Afurisit hazard! Vai! dacă aş fi pândit această 
îndelungă, această lentă, această subită, nu ştiu cum să-i 
spun, cristalizare, transformare, în sfârşit, acest miracol, ei 
bine! copiii mei ar fi şi mai bogaţi. Cu toate că nu-i soluţia 
problemei pe care-o cercetez, cel puţin primele raze ale 
gloriei ar fi strălucit deasupra ţării mele, şi clipa aceasta, pe 
care afecțiunile noastre satisfăcute o fac atât de arzătoare 
de fericire, ar mai fi încălzită şi de soarele ştiinţei! 

Fiecare păstra tăcere în faţa acestui om. Vorbele fără şir 
smulse de durerea lui erau prea adevărate, pentru a nu fi 
sublime. 

Deodată, Balthazar îşi înăbuşi deznădejdea în străfundul 
fiinţei, aruncă asupra adunării o privire maiestuoasă ce 
străluci în suflete, luă diamantul şi-l oferi Margueritei, 
exclamând: 

— Îţi aparţine, îngerul meu. 

Apoi trimise pe Lemulquinier cu un gest şi spuse notarului: 

— Să continuăm. 

Acest cuvânt trezi în adunare fiorul pe care, în unele 
roluri, Talma54 îl deştepta în mulțimile cu răsuflarea tăiată. 
Balthazar se aşezase spunându-şi în şoaptă: 

— Nu trebuie să fiu decât părinte astăzi. 

Marguerite auzi cuvântul, înaintă, apucă mâna tatălui şi o 
sărută respectuos. 

— Niciodată un om n-a fost atât de mare! zise Emanuel, 
când logodnica-i se întoarse lângă el. Niciodată un om n-a 
fost atât de tare, oricare altul ar înnebuni. 

Când cele trei acte fură citite şi semnate, fiecare se grăbi 
să chestioneze pe Balthazar asupra chipului cum se 
formase acel diamant; dar el nu putea răspunde nimic 
despre o întâmplare atât de stranie. El privi podul şi-l arătă 
cu un gest de neputinţă. 


— Da, puterea înspăimântătoare datorită mişcării materiei 
aprinse care, fără îndoială, a tăcut metalele, diamantele, 
spuse el, s-a manifestat aici, o clipă, printr-un hazard. 

— Nimic mai firesc, desigur, decât acest hazard! explică 
unul dintre acei inşi ce vor să explice totul. Babacu' o fi 
uitat vreun diamant veritabil. Unul barem salvat, din atâtea 
câte-a ars... 

— Să uităm aceasta, spuse Balthazar prietenilor, vă rog să 
nu-mi mai pomeniţi nimic astăzi despre acest lucru. 

Marguerite îi luă braţul ca să treacă în apartamentele 
casei din faţă, unde-l aştepta o sărbătorire somptuoasă. 
Când păşi în galerie în urma tuturor oaspeţilor, abia atunci 
o văzu împodobită cu tablouri şi plină de flori rare. 

— Tablouri! exclamă el, tablouri! şi câteva din cele vechi 
ale noastre! 

Se opri, fruntea i se întunecă, avu un moment de întristare 
şi simţi atunci povara greşelilor sale măsurând 
nemărginirea tainicei sale umilinţe. 

— 'Tot ce vezi e al dumitale, tată! rosti Marguerite, ghicind 
sentimentele care frământau sufletul lui Balthazar. 

— Înger pe care duhurile cereşti trebuie să-i slăvească, 
exclamă el, pentru a câta oară ai redat oare viaţa tatălui 
tău? 

— Nu mai păstra nici un nor pe frunte şi nici cel mai mic 
gând trist în suflet, răspunse ea, aşa am să fiu răsplătită 
dincolo de orice speranţe... M-am gândit la Lemulquinier, 
tată dragă, puţinele vorbe pe care mi le-ai spus despre 
dânsul mă fac să-l stimez, şi, o mărturisesc, îl judecasem 
greşit; nu te mai gândi la ceea ce-i datorezi, o să rămână 
lângă dumneata ca un umil prieten. Emanuel are vreo 
şaizeci de mii de franci economie, o să-i dăm lui 
Lemulguinier. După cum te-a slujit cu atâta credinţă merită 
şi trebuie să fie fericit câte zile va mai avea de trăit. Nu te 
îngriji de noi. Domnul de Solis şi cu mine vom duce o viaţă 
potolită şi molcomă, o viaţă fără fast; ne putem deci lipsi de 
această sumă până când dumneata ai să ne-o înapoiezi. 


— Ah! fata mea, nu mă părăsi niciodată! Fii veşnic 
providenţa tatălui tău... 

Intrând în apartamentele de recepţie, Balthazar le găsi 
restaurate şi mobilate tot atât de magnific cum erau 
odinioară. Curând oaspeţii se strânseră în vasta sufragerie 
de la parter prin scara cea mare, pe ale cărei trepte se 
aflau arbori înfloriţi. O minunată argintărie, oferită de 
Gabriel tatălui său, ademeni privirile tot atât cât şi luxul 
mesei ce păru fără seamăn celor mai cu vază locuitori ai 
unui oraş unde acest lux este, prin tradiţie, la modă. 
Slujitorii domnului Conyncks, ai lui Claes şi ai lui Pierquin se 
aflau acolo pentru a servi acel somptuos ospăț. Văzându-se 
la mijlocul acelei mese înconjurată de rude, de prieteni şi de 
chipuri pe care se zugrăvea o bucurie vie şi sinceră, 
Balthazar, în spatele căruia se afla Lemulquinier, avu o 
emoție atât de pătrunzătoare, încât fiecare tăcu, aşa cum se 
tace în faţa marilor bucurii sau a marilor dureri. 

— Dragi copii, exclamă el, aţi tăiat viţelul cel gras pentru 
întoarcerea tatălui risipitor! 

Acest cuvânt prin care savantul se judeca singur şi care 
împiedică poate pe ceilalţi să-l judece mai aspru, fu rostit cu 
atâta nobleţe, încât fiecare, înduioşat, îşi şterse lacrimile; 
dar fu cea din urmă manifestare de melancolie. Bucuria luă 
pe nesimţite caracterul zgomotos şi animat ce vesteşte 
petrecerile de familie. 

După ospăț, protipendada oraşului sosi la balul care a fost 
la înălţimea splendorii clasice a casei Claes restaurată. 

Cele trei nunţi se făcură în scurtă vreme şi fură prilej de 
petreceri, de baluri, de ospeţe ce târâră, timp de mai multe 
luni, pe bătrânul Claes în vârtejul lumii. Băiatul său cel mai 
mare merse să se stabilească la moşia pe care o poseda 
Conyncks lângă Cambrai, fiindcă tatăl fetei nu voia cu nici 
un preţ să se despartă de dânsa. Doamna Pierquin trebui 
de asemeni să părăsească casa părintească, pentru a face 
onorurile casei pe care o clădise Pierquin şi unde voia să 
trăiască pe picior mare, căci îşi vânduse funcţia, iar unchiu- 


său, Des Racquets, tocmai murise lăsându-i tezaure 
agonisite cu încetul. Jean plecă la Paris unde trebuia să-şi 
desăvârşească educaţia. 

Soții Solis rămaseră deci singuri lângă tatăl lor care le lăsă 
clădirile din dos, instalându-se la catul al doilea al casei din 
faţă. Marguerite ţinu să vegheze mai departe bunăstarea 
materială a lui Balthazar şi fu ajutată în această dulce 
datorie de Emanuel. Această nobilă fiică primi din mâinile 
iubirii cununa cea mai râvnită, cea pe care fericirea o 
împleteşte şi a cărei strălucire este întreţinută de 
statornicie. Într-adevăr, niciodată o pereche nu întruchipa 
mai desăvârşit acea fericire deplină, vădită, pură, pe care 
toate femeile o dezmiardă în visurile lor. Unirea acestor 
două făpturi atât de curajoase în cumpenele vieţii, şi care se 
iubiseră cu atâta curăţenie, deşteptă în oraş o admiraţie 
plină de respect. Domnul de Solis, numit de mult inspector 
general al Universităţii, demisionă din funcţiile sale pentru 
a se bucura mai deplin de această fericire şi pentru a 
rămâne la Douai, unde fiecare îi preţuia într-atât însuşirile 
şi caracterul, încât numele-i se alia dinainte făgăduit urnei 
colegiilor electorale când avea să sosească pentru el vârsta 
deputăţiei. Marguerite, care se dovedise atât de dârză în 
restrişte, redeveni în tihna conjugală o femeie blândă şi 
bună. 

Claes rămase, în timpul acestui an, adânc preocupat, fără 
doar şi poate; dar cu toate că încercă câteva experienţe 
puţin costisitoare şi pentru care veniturile-i ajungeau, păru 
că-şi neglijează laboratorul. Marguerite, legând firul 
vechilor obiceiuri ale casei Claes, oferi în fiece lună de 
hatârul tatălui său o petrecere de familie la care luau parte 
rudele Pierquin şi Conyncks, şi primi înalta societate a 
oraşului într-o zi din săptămână, când dădea o „cafea” ce 
deveni una dintre cele mai faimoase. Deşi adeseori distrat, 
Claes lua parte la toate reuniunile şi redeveni cu atâta 
bunăvoință om de lume ca să facă pe placul fiicei mai mari, 


încât copiii putură să creadă că-şi luase gândul de a mai 
căuta soluţia problemei care-l frământase. 

Trei ani se scurseră astfel. 

VI. 

ABSOLUTUL GĂSIT. 

În anul 1828, un eveniment favorabil lui Emanuel îl chema 
în Spania. Deşi între averile casei de Solis şi el se aflau trei 
spiţe numeroase de rubedenii; frigurile galbene, 
bătrâneţea, sterilitatea soţilor, toate capriciile sorții se 
uniră pentru a face din Emanuel moştenitorul titlurilor şi al 
bogatelor proprietăţi ale casei sale, el, cel din urmă. Printr- 
o întâmplare din cele ce nu sunt de crezut doar în cărţi, 
casa Solis achiziţionase comitatul de Nourho. Marguerite 
nu voi să se despartă de soţul ei, care trebuia să rămână în 
Spania atâta timp cât aveau s-o ceară treburile sale; De 
altminteri era şi curioasă să vadă castelul de Casa-Real, 
unde copilărise mama ei, cum şi oraşul Grenada, leagăn 
strămoşesc al familiei de Solis. Astfel, plecă încredinţând 
cârma gospodăriei devotatelor slujnice Martha şi Josette, 
cât şi lui Lemulquinier, care aveau obişnuinţa mai veche s-o 
diriguiască. Balthazar, căruia Marguerite îi propusese o 
călătorie în Spania, refuzase invocând vârsta-i înaintată; 
însă numai o seamă de lucrări clocite de multă vreme şi 
care trebuia să-i realizeze speranţele, fură adevărata 
pricină a acestui refuz. 

Contele şi contesa de Solis y Nourho au stat în Spania mai 
mult decât o voiau, Marguerite dând acolo mistere unui 
prunc. Se aflau, în toiul anului 1830, la Cadix, de unde 
socoteau să se îmbarce pentru a se întoarce în Franţa, prin 
Italia; dar se treziră cu o scrisoare în care Felicie dădea 
foarte alarmante veşti surorii sale. În optsprezece luni, tatăl 
iarăşi se ruinase cu desăvârşire. Gabriel şi Pierquin erau 
siliţi să înmâneze lui Lemulquinier o sumă lunară pentru a 
veni într-ajutorul cheltuielilor. Bătrânul slujitor îşi jertfise 
pentru a doua oară avutul. Balthazar nu voia să primească 
pe nimeni şi nu îngăduia nici măcar pe copii, la el în casă. 


Josette şi Martha nutriseră. Vizitiul, bucătarul şi ceilalţi 
servitori fuseseră rând pe rând concediaţi. Caii şi echipajele 
erau vândute. Deşi Lemulquinier păstra cea mai deplină 
taină asupra obiceiurilor stăpânului, toate îndreptăţeau 
credinţa că cei o mie de franci pe lună daţi de Gabriel Claes 
şi de Pierquin se duceau pe experienţe. Puținele provizii pe 
care valetul le cumpăra de la piaţă lăsau a se înţelege că cei 
doi bătrâni se mulţumeau cu strictul necesar. În sfârşit, 
pentru a nu lăsa să fie vândută casa părintească, Gabriel şi 
cu Pierquin plăteau dobânzile la sumele împrumutate de 
Claes, fără ştirea lor, asupra acestui imobil. Niciunul dintre 
copii nu avea vreo înrâurire asupra bătrânului, care la 
şaptezeci de ani, desfăşura o energie fără seamăn când era 
vorba să-şi îndeplinească toate vrerile, chiar cele mai 
nesăbuite. Poate numai Marguerite ar mai putea să încerce 
din nou puterea pe care o exercitase odinioară asupra lui 
Balthazar, şi Felicie îşi implora sora să vină numaidecât; se 
temea ca nu cumva părintele lor să fi iscălit iarăşi niscaiva 
poliţe. Gabriel, Conyncks şi Piergquin, înspăimântați cu toţii 
de îndărătnicia unei sminteli ce mistuise fără rezultat 
aproape şapte milioane, erau hotărâți să nu plătească 
datoriile domnului Claes. Această epistolă schimbă planurile 
de călătorie ale doamnei de Solis, care luă drumul cel mai 
scurt pentru a ajunge la Douai, Economiile sale şi noua-i 
avere îi îngăduiau cu prisosinţă să plătească datoriile 
tatălui, dar ea voia mai mult, voia să asculte dorinţa 
sărmanei mame, nelăsându-i pe Balthazar să coboare 
dezonorat în mormânt. Desigur, ea şi numai ea putea să 
exercite destulă autoritate asupra acestui bătrân, pentru a-l 
împiedica să-şi continue opera de ruinare, la o vârstă când 
nu mai era de aşteptat nici o trudă rodnică de la facultăţile-i 
slăbite. Dânsa dorea însă să-l guverneze fără a-l jigni, ca să 
nu imite odraslele lui Sofocle55, în împrejurarea când tatăl 
său ar fi cumva aproape de țelul ştiinţific căruia îi jertfise 
atâtea şi atâtea. 


Domnul şi Doamna de Solis ajunseră în Flandra prin 
ultimele zile ale lunii septembrie 1831 şi sosiră la Douai 
dimineaţa. Marguerite descinse la locuinţa lor din strada 
Parisului şi o găsi ferecată. Clopoţelul fu tras din răsputeri 
fără ca cineva să răspundă. Un negustor îşi părăsi pragul 
dughenei, unde-l scosese huruitul trăsurilor domnului de 
Solis şi ale suitei sale. Mulţi dintre localnici se iţeau pe la 
ferestre pentru a gusta priveliştea oferită de întoarcerea 
unor soţi îndrăgiţi de tot oraşul şi totodată atraşi de acea 
nelămurită curiozitate ce se lega de evenimentele pe care 
sosirea doamnei de Solis făcea a se bănui că se vor petrece 
în casa Claes. Negustorul îl înştiinţă pe valetul contelui de 
Solis că bătrânul Claes ieşise cam de o oră. Fără îndoială, 
Lemulguinier îşi plimba stăpânul pe metereze. Marguerite 
trimise să cheme un lăcătuş ca să descuie uşa, pentru a 
evita scena pe care o pregătea poate rezistenţa tatălui, 
dacă, aşa cum îi scrisese Felicie. Dânsul s-ar împotrivi 
cumva s-o primească. În acest timp, Emanuel porni să-l 
caute pe bătrân pentru a-i vesti sosirea fiicei, în vreme ce 
valetul alerga să înştiinţeze pe domnul şi pe doamna 
Pierquin. Într-o clipă, uşa fu descuiată. Marguerite intră în 
salon să-şi pună bagajele înăuntru, şi se cutremură de 
groază văzând pereţii goi, parcă un pârjol ar îi trecut pe 
acolo. Minunatele tăblii de lemn sculptate de Van Huysium 
şi portretul prezidentului fuseseră - vândute zice-se, 
lordului Spencer. Sufrageria era pustie; nu se mai aflau 
decât două scaune de pai şi o masă obişnuită, unde 
Marguerite zări îngrozită două farfurii, două boluri, două 
tacâmuri de argint şi, pe un taler, rămăşiţele unei scrumbii 
pe care Claes şi valetul o împărţiseră desigur între dânşii. 
Într-o clipă, cutreieră casa; încăperile înfăţişau pretutindeni 
jalnica privelişte a unei pustiiri la fel cu cea din salon şi din 
sufragerie. Ideea absolutului trecuse peste tot asemeni unui 
incendiu. Drept orice mobilier, camera bătrânului avea un 
pat, un scaun şi o masă pe care se afla un sfeşnic păcătos de 
aramă în care, în ajun, îşi dăduse sfârşitul un căpeţel de 


lumânare din cea mai ieftină marfă. Sărăcia era atât de 
lucie, încât nu se mai aflau perdele la ferestre. Cele mai 
mărunte obiecte, care ar fi putut să reprezinte vreun preţ 
în casă, totul, până şi ustensilele de bucătărie, fuseseră 
vândute. Împinsă de curiozitatea ce nu ne părăseşte nici 
chiar în nenorocire, Marguerite intră la Lemulquinier a 
cărui odaie era tot atât de goală ca şi cea a stăpânului. În 
sertarul pe jumătate închis al mesei, zări o chitanţă de la 
muntele de pietate, care dovedea că valetul îşi amanetase 
ceasornicul cu câteva zile mai înainte. Alergă în laborator şi 
văzu această încăpere înţesată de instrumente ştiinţifice, ca 
şi în trecut. Ceru să i se deschidă apartamentul ei, tatăl îi 
respectase totul acolo. 

La prima ochire aruncată înăuntru, Marguerite izbucni în 
plâns şi iertă toate părintelui său. În toiul acelei furii 
pustiitoare, fusese aşadar oprit de sentimentul părintesc şi 
de recunoştinţa pe care i-o datora fiicei! Această mărturie 
de dragoste, într-o clipă când deznădejdea Margueritei 
atinsese culmea, determină una dintre acele reacţiuni 
lăuntrice împotriva cărora inimile cele mai reci rămân 
neputincioase. Cobori în salon şi aşteptă sosirea bătrânului, 
într-o nelinişte pe care îndoiala o sporea în chip şi mai 
crâncen. Cum avea să-l regăsească? Dărâmat, gârbov, 
suferind, sleit de posturile pe care le îndura din orgoliu? 
Dar oare se mai afla în toate minţile? Lacrimi îi şiroiau din 
ochi fără ca ea să-şi dea seama, la regăsirea acestui altar 
devastat. Icoanele întregii sale vieţi, strădaniile, prevederile 
zădarnice, copilăria-i, mama sa fericită şi nefericită, totul, 
până şi imaginea micuţului ei Joseph ce surâdea la 
priveliştea acestui prăpăd, alcătuiau un poem de sfâşietoare 
melancolii. Însă, deşi prevăzuse noi nenorociri, nu se 
aştepta chiar la deznodământul ce avea să încununeze viaţa 
părintelui său, acea viaţă în acelaşi timp atât de măreaţă şi 
atât de mizerabilă. Starea în care ajunsese domnul Claes nu 
mai era o taină pentru nimeni. Spre ruşinea oamenilor, nu 
se găseau la Douai două inimi generoase, care să aducă 


prinos perseverenţei sale de om al geniului. Pentru întreaga 
societate, Balthazar era numai un om care trebuia pus sub 
interdicţie, un părinte netrebnic care tocase şase averi, 
milioane, şi care căuta piatra filosofală în veacul al XIX-lea, 
acest veac luminat, acest veac lipsit de misticism, acest 
veac... etc. Îl defăimau dându-i numele de alchimist. 
Aruncându-i în obraz aceste cuvinte: „Vrea să facă aur!” 
Câte nu se înşirau întru preamărirea acestui secol, în care, 
ca în toate celelalte, talentul expiră sub o nepăsare tot atât 
de brutală, ca şi cea din timpurile când pieriră Dante, 
Cervantes, Tasso, e tutti qguanti? Noroadele înţeleg cu şi mai 
mare întârziere creaţiile geniului decât le pricepeau regii. 
Aceste păreri se filtraseră pe nesimţite din înalta societate 
a oraşului în burghezime, şi din burghezime, în poporul de 
jos. Chimistul septuagenar stârnea deci un adânc sentiment 
de compătimire la oamenii bine crescuţi, o curiozitate 
batjocoritoare în popor, două manifestări încărcate de 
dispreţ ale aceluiaşi Vae victis! 56 cu care oamenii mari 
sunt doborâţi de mase când îi văd mizerabili. Mulţi dintre 
localnici veneau în faţa casei Claes, să-şi arate unul altuia 
rozeta podului unde se mistuise atât amar de aur şi de 
cărbune. Când trecea Balthazar, era arătat cu degetul; 
deseori, la înfăţişarea lui, o vorbă de ocară sau de milă 
scăpa de pe buzele unui om din popor sau ale unui copil; 
dar Lemulquinier avea grijă să i-o răstălmăcească drept un 
cuvânt de laudă, şi putea să-l înşele fără nici o greutate. 
Dacă ochii lui Balthazar păstraseră acea sublimă luciditate 
ce-o întipăreşte deprinderea măreţelor gândiri, simţul 
auzului îi slăbise. Pentru o seamă de ţărani, de inşi 
ignoranţi şi superstiţioşi, acest bătrân era deci un vrăjitor. 
Nobila, măreaţa casă Claes se numea, în mahalale şi la ţară, 
„casa diavolului”. Până şi chipul lui Lemulguinier era prilej 
pentru aceleaşi scorneli vrednice de râs, care se 
răspândiseră pe socoteala stă pinului. De aceea, când bietul 
ilot57 bătrân mergea la piaţă să cumpere de-ale gurii şi lua 
tot ce era mai ieftin, nu se căpătuia cu nimic fără a înghiţi 


felurite batjocuri în loc de supliment; mai simțindu-se pe 
deasupra şi foarte fericit când unele precupeţe 
superstiţioase se îndurau să-i vândă netrebnica raţie de 
calic, numai de teamă să nu-şi atragă asupra lor cine ştie ce 
duhuri vrăjmaşe intrând în harţă cu „omul dracului”. Aşa 
dar sentimentele întregului târg erau îndeobşte ostile 
acestui nobil unchiaş şi tovarăşului său. Halul straielor, şi 
ale unuia, şi ale celuilalt nu cu puţin contribuiau l-a asta, 
căci amândoi umblau îmbrăcaţi ca nişte umili cerşetori, 
care păstrează o atitudine fricoasă şi se sfiesc să 
milogească o pomană. Mai devreme ori mai târziu, nu s-ar fi 
putut să scape de alaiul unor insulte în gura mare. De aceea 
Pierquin, dându-şi seamă cât de dezonorantă ar fi pentru 
familie o asemenea batjocură publică, trimitea totdeauna, în 
timpul plimbărilor socrului, doi sau trei din slujitorii săi, 
care mergeau în preajmă cu sarcina de a-l ocroti, căci 
revoluţia din iulie nu insuflase norodului porniri prea 
respectuoase. 

Printr-o fatalitate din cele ce nu se explică, Claes şi 
Lemulqguinier, plecaţi dis-de-dimineaţă, înşelară 
supravegherea secretă a domnului şi doamnei Piergquin şi se 
aflau singuri în oraş. La întoarcerea din plimbare, veniră să 
se aşeze la soare, pe-o bancă din piaţa Saint-Jacques, pe 
unde treceau câţiva copii în drum spre şcoală ori spre 
colegiu. Zărind de departe pe cei doi bătrânii fără apărare 
şi ale căror chipuri se destindeau la soare, puştii începură a 
flecări pe socoteala lor. Îndeobşte, flecărelile copiilor ajung 
repede şi degrabă la chicote; din râs, dau în mistificări fără 
a le bănui cruzimea. Şapte sau opt dintre primii sosiți se 
opriră la distanţă şi începură a cerceta cele două chipuri 
bătrâne, pufnind în icnete înfundate de râs, care-au atras 
luarea aminte a tui Lemulquinier. 

— Uite, îl vezi pe ăla cu capul ca un genunchi? 

— Da. 

— Ei, afla că-i savant din născare! 

— Tăticu' zice că face aur! se îmbulzi altul cu vorba. 


— Pe unde? Pe ici sau pe dincoace? întrebă un al treilea, 
arătând cu un gest mucalit acea parte a trupului, pe care 
şcolarii şi-o arată atât de des în semn de dispreţ. 

Mezinul cetei care tăbârcea coşniţa plină cu de-ale 
mâncării şi lingea o felie de pâine unsă cu unt, păşi cu 
nevinovăție spre bancă şi-l întrebă de-a dreptul pe 
Lemulquinier: 

— Adevărat, Domnule, că faceţi perle şi diamante? 

— Da, micuţule miliţian! răspunse Lemulquinier zâmbind 
şi bătându-l uşor pe obraz. O să-ţi. Dăm şi ţie când ai să fii 
mare savant. 

— Ah! Domnule, daţi-mi şi mie! răsună un strigăt în cor. 

Toţi copiii se năpustiră ca un stol de vrăbii şi împresurară 
pe cei doi chimişti. Balthazar, cufundat într-o adâncă 
meditaţie, fu trezit de aceste ţipete şi făcu alunei un gest de 
nedumerire oare dezlănţui un hohot de râs general. 

— Haide, ştrengarilor, respect pentru un om mare! spuse 
Lemulquinier. 

— Hui-deo! ţipară copiii. Sunteţi nişte vrăjitori... Da, 
vrăjitori! Bătrâni vrăjitori, na! 

Lemulquinier sări în picioare şi cu băţul ameninţă pe copii, 
care o rupseră de fugă, culegând de pe jos noroi şi pietre. 
Un muncitor ce prânzea la câţiva paşi de acolo, îl zări pe 
Lemulquinier ridicând băţul ca să alunge copiii, crezu că-i 
lovise, şi-i asmuţi cu acest cuvânt teribil: 

— Jos vrăjitorii! 

Copiii, simțindu-se sprijiniți, îşi aruncară proiectilele care 
bombardară pe cei doi bătrâni în clipa când contele de Solis 
se arăta la capătul pieţii, însoţit de slujitorii lui Pierquin. Nu 
ajunseră însă destul de repede pentru a împiedica pe copii 
să împroaşte cu noroi pe nobilul bătrân şi pe valetul său. 
Lovitura îşi atinsese ţinta; Balthazar, ale cărui facultăţi se 
conservaseră până atunci prin castitatea firească savanților 
dominați de preocuparea unei descoperiri ce anihilează 
pasiunile, ghici, printr-un brusc fenomen de iluminare, 
secretul, tâlcul acestei scene. Trupul lui decrepit nu suportă 


cumplita cutremurare care-l zgudui în nobila regiune a 
sentimentelor. Se prăbuşi doborât de-un atac de paralizie în 
braţele lui Lemulquinier, care-l duse acasă pe o targă, 
înconjurat de cei doi gineri şi de oamenii lor. Nici o putere 
nu izbuti a împiedica norodul din Donai să escorteze pe 
bătrân până la uşa casei, unde se aflau Felicie şi copiii săi, 
Jean, Marguerite şi Gabriel care, înştiinţat de sora lui, 
venise de la Cambrai, cu soţia. 

Fu un episod plin de oroare, întoarcerea acestui bătrân, 
care se zbătea mai puţin în ghearele morţii, decât de 
spaima că-şi vede copiii pătrunzându-i secretul mizeriei. De 
îndată un pat fu pus în mijlocul salonului, toate îngrijirile 
fură date din plin lui Balthazar, a cărei stare îngădui, spre 
sfârşitul zilei, oarecare speranţe de îndreptare. Paralizia, 
deşi combătută cu abilă înverşunare îi lăsă totuşi destulă 
vreme într-o stare vecină cu copilăria. Când paralizia se 
retrase treptat, stărui numai asupra limbii, pe care o 
vătămase îndeosebi, poate fiindcă mânia concentrase în ea 
toate puterile bătrânului, în clipa când a vrut să apostrofeze 
Copiii. 

Această scenă dezlănţui în oraş o indignare generală, 
Printr-o lege, până acum nedescifrată, care călăuzeşte 
afecțiunile maselor, evenimentul readuse toate spiritele de 
partea domnului Claes. Într-o clipă, el deveni un om mare, 
trezi admiraţia şi dobândi toate sentimentele ce-i fuseseră 
refuzate în ajun. Fiecare preamări răbdarea lui, voinţa, 
curajul şi geniul sau. Magistraţii voiră să pedepsească 
aspru pe făptaşi; însă răul era săvârşit. Familia Claes ceru 
cea dintâi să fie înăbuşită isprava. Marguerite porunci să se 
mobileze salonul, ai cărui pereţi fură în scurtă vreme 
căptuşiţi cu mătase. 

Când, la câteva zile după întâmplare, bătrânul tată îşi 
recăpătă facultăţile şi când se regăsi într-o sferă elegantă, 
înconjurat de tot ce era trebuincios vieţii fericite, înţelese 
că fiică-sa Marguerite trebuia să se fi înapoiat. În clipa când 
ea tocmai intra în salon, văzând-o, Balthazar roşi, ochii i se 


umeziră fără a scoate lacrimi. Putu sa strângă cu degetele-i 
reci mâna fiicei, iar în această strângere puse toate 
sentimentele şi toate gândurile pe care nu le mai putea 
rosti. A fost ceva sfânt şi solemn; bunul-rămas al creierului 
care vieţuia încă, al inimii pe care recunoştinţa o 
reînsufleţea. Vlăguit de încercările-i infructuoase, ostenit de 
lupta cu o problemă uriaşă şi poate deznădăjduit de acel 
incognito pe care-l aştepta memoria lui, acest gigant avea 
să înceteze curând a mai trăi; toţi copiii îl înconjurau cu un 
simţământ de respect, aşa încât ochii i se putură desfăta la 
priveliştile belşugului, ale bogăției şi în faţa tabloului 
mişcător ce-i înfăţişa frumoasa-i familie. Fu mereu afectuos 
în privirile sale prin care-şi putu manifesta simţămintele; 
ochii lui căpătară deodată o atât de mare varietate de 
expresie, încât avură ca un grai de lumină, lesne de 
priceput. 

Marguerite îi plăti datoriile şi în câteva zile, redă casei 
Claes o splendoare modernă ce trebuia să înlăture orice 
idee de decădere. Ea nu mai părăsi căpătâiul lui Balthazar, 
străduindu-se să-i ghicească toate gândurile şi să-i 
îndeplinească cele mai mărunte dorinţe. 

Câteva luni se scurseră în alternativele dintre rău şi bine, 
care vestesc la bătrâni lupta dintre viaţă şi moarte. În 
fiecare dimineaţă, copiii se strângeau lângă dânsul, stăteau 
toată ziulica în salon luând masa înaintea patului său şi nu 
plecau decât în momentul când adormea. Distracţia care-i 
plăcu cel mai mult dintre toate câte se străduiau cu toţii săi 
le ofere, fu citirea ziarelor pe care evenimentele politice le 
făceau atunci foarte Interesante. Domnul Claes ascultă cu 
luare aminte această lectură pe care domnul de Solis o 
făcea cu glas tare şi aproape de el. 

Pe la sfârşitul anului 1332, Balthazar petrecu o noapte 
extrem de grea, în care timp domnul Pierquin, medicul, fu 
chemat de sora de gardă, speriată de brusca schimbare ce 
se vădi la bolnav. Într-adevăr, doctorul voi să rămână de 
veghe, temându-se în fiece clipă să nu-şi dea sfârşitul în 


spasmele unei crize lăuntrice ale cărei efecte aveau 
caracterul unei agonii. 

Bătrânul se deda la mişcări de o forţă de necrezut pentru 
a scutura lanţurile paraliziei; darea să vorbească şi-şi mişca 
limba fără a putea rosti sunete; ochii lui sclipitori proiectau 
gândiri; trăsăturile-i contractate exprimau dureri negrăite; 
degetele i se frământau cu deznădejde, sudoarea-i ţâşnea în 
picuri mari. 

Dimineaţa, copiii veniră să-şi îmbrăţişeze părintele cu acea 
dragoste pe care teama morţii apropiate îi îndemna să şi-o 
reverse cu fiece zi tot mai fierbinte şi mai vie; dar el nu le 
arătă de fel satisfacția ce i-o prilejuiau îndeobşte aceste 
semne de iubire. Emanuel, înştiinţat de Pierquin, dădu să 
desfacă ziarul pentru a vedea dacă nu cumva această 
lectură ar abate crizele lăuntrice care-l munceau pe 
Balthazar. Despăturind foaia, zări aceste cuvinte: 
Descoperirea absolutului. Cuvintele îl izbiră puternic, şi citi 
Margueritei un articol în care era vorba de un proces 
privitor la vânzarea absolutului făcută de un renumit 
matematician polonez. Deşi Emanuel citise cu glas foarte 
încet titlul Margueritei, care-l rugă să sară articolul, 
Balthazar auzise. 

Deodată, muribundul se înălţă pe cei doi pumni, aruncă 
copiilor înspăimântați o privire ce-i străbătu pe toţi ca un 
fulger, părul ce-i acoperea ceafa se mişcă, zbârciturile-i 
tresăltară, faţa lui se însufleţi de un duh de foc, un suflu 
trecu pe acel chip şi-l făcu sublim; ridică o mână crispată de 
mânie şi tună cu o voce răsunătoare faimosul cuvânt al lui 
Arhimede: EVRIKA! Se prăbuşi apoi pe pat cu vuietul greoi 
al unui trup neînsufleţit; muri scoțând un gemăt 
înspăimântător, şi ochii daţi peste cap exprimară, până-n 
clipa când doctorul îi închise, regretul că nu a putut lăsa 
moştenire ştiinţei, dezlegarea unei enigme al cărui văl se 
sfâşiase prea târziu sub degetele descărnate ale morţii. 

Paris, iunie - septembrie 1834 


SFÂRŞIT 


1 Douai - oraş francez din regiunea Flandrei, nu departe 
de Lille şi de graniţa belgiană. Odinioară, prin Flandra se 
înţelegea un ţinut larg făcând parte atât din Franţa, cât şi 
din Belgia de azi; de aceea se şi vorbeşte în roman, în altă 
parte, de „cele două Flandre”; oraşul e aşezat pe râul 
Scarpe, de care de asemenea se vorbeşte în roman. 

2 Michelangelo, Bianca Capello. Domniţoara de la Vallicre, 
Beethoven. Paganini - considerându-i apropiaţi prin 
pasiune, Balzac pune alături favorite celebre (Bianca 
Capello, devenită soţia lui Francesco dei Medici; 
domnişoara de la Vallicre, (una dintre primele favorite ale 
lui Ludovic al XIV-lea) cu mari creatori în arta plastică şi în 
muzică. 

3 Farniente - în limba italiană, „nu face nimic”. 

4 Hansă - în Evul Mediu, asociaţie comercială între unele 
oraşe europene. 

5 Carol-Quintul - rege al Spaniei şi împărat al Germaniei 
(1500-1558); printre nenumăratele sale domenii, se afla şi 
Flandra, ai cărei locuitori nu încetau să lupte pentru 
independenţa lor. 

6 Filip al II-lea - fiu al lui Carol Quintul, rege al Spaniei şi 
al Ţărilor de Jos, a dus o politică de cotropiri şi de teroare, 
tânjind după cucerirea Angliei şi după tronul Franţei. În 
Ţările de Jos a întâlnit o rezistenţă pe care nu a putut-o 
înfrânge. 

7 Gayant - personaj legendar care a dat numele său 
serbărilor populare din oraşul Douai; e un uriaş (gayant 
este forma dialectală a cuvântului francez geant - uriaş) 
reprezentat printr-un manechin de nuiele, îmbrăcat în 
armură medievală şi plimbat pe străzile oraşului. 


8 Van-Huysium - familie de artişti flamanzi din secolele al 
XVII-lea şi al XVIII-lea; unul dintre ei, Jan Van Huysium 
(1682-1749) a fost cel mai mare pictor de flori şi fructe al 
şcolii olandeze. 

9 Artevelde (Jacques d') - fabricant de bere şi consilier 
comunal din oraşul Gând, căpetenie a flamanzilor răsculați 
împotriva împilării franceze, a pierit într-o răscoală (1295- 
1345). 

10 Tribunalul „des Parchons” - în dreptul vechi, carchon 
sau parqon (din latinescul pars - parte) reprezintă dreptul 
copiilor faţă de averea tatălui lor, în cazul când acesta se 
recăsătoreşte. 

11 Gall - născut în Germania, Fr. Joseph Gall (1758-1828) 
este întemeietorul frenologiei - ştiinţă astăzi perimată - 
după care caracterul omului şi posibilităţile sale 
intelectuale puteau fi studiate pe baza conformaţiei 
craniului. 

12 Lavater (Jean-Gaspard) - filosof şi scriitor elveţian 
(1741-1801), inventatorul fiziognomiei, arta de a deduce 
caracterul după trăsăturile feţei. 

13 Biserica swedenborgiană - adepţii teozofului suedez 
Emmanuel Swedenborg (1688-1772) constituiau o grupare 
de vizionari mistici, a cărei influenţă crescuse în anii grei ai 
Restauraţiei. 

14 Doamna Egmont, contele de Horn, prinţul Arenberg, 
Helvetius - reprezentanţi ai unor familii de patrioţi flamanzi 
sau spirite înaintate: Doamna Egmont, fiica mareşalului de 
Richelieu şi soţia contelui Casimir d'Egmont avea la Paris 
un salon cunoscut pentru opoziţia sa faţă de Maupeou, 
cancelarul reacţionar al lui Ludovic al XVI-lea; contele de 
Horn este desigur un descendent al celui din secolul al XVI- 
lea, care apărase, împreună cu alţi patrioţi din familia 
Egmont, libertăţile naţionale flamande şi fusese decapitat la 
Bruxelles din ordinul ducelui de Alba; - prinţul August de 
Arenberg, născut şi mort la Bruxelles (1753-1834) a fost 
prietenul lui Mirabeau şi a participat la lupta pentru 


independenţă a Statelor Unite; - Helvetius (Claude-Adrien) 
este celebrul filosof iluminist francez (1715-1771), autorul 
lucrării Despre spirit, scrisă în sensul concepţiei 
senzualiste. 

15 Lavoisier, (Antoine Laurent de) - celebru chimist, filosof 
şi economist francez (1743-1794). 

16 Principiile filosofice ale veacului al XVIII-lea - erau 
întemeiate pe concepţia materialistă despre lume, venind 
astfel în conflict cu biserica catolică şi cu orice concepţie 
mistico-idealistă. 

17 Cleopatra, Jeana de Napoll, Diana de Poitiers. 
Domniţoara de La Vallicre, doamna de Pompadour - femei 
celebre pentru pasiunile pe care le-au provocat unor 
oameni importanţi; astfel, Cleopatra, regi na învinsă a 
Egiptului, a fost iubită succesiv de învingătorii ei, Cezar şi 
Antoniu; Diana de Poitiers, deşi mult mai în vârstă decât 
regele Henric al II-lea, a fost totdeauna preferata acestuia; 
domnişoara de La Vallicre, care era ţchioapă, a fost una 
dintre marile iubiri ale lui Ludovic al XIV-lea, iar doamna de 
Pompadour, ruda unui lacheu, a rămas până la moartea ei, 
deşi bolnavă şi îmbătrânită, prietenă de predilecție a lui 
Ludovic al XV-lea. 

18 Henric al VIII-lea - rege al Angliei (1491-1547); a fost 
însurat de şase ori: pe două din nevestele sale le-a trimis pe 
eşafod, unde au fost decapitate cu securea. 

19 ducat - monedă de aur, bătută pentru prima dată la 
Veneţia (ducato), în secolul al XIII-lea; valora 10-12 franci. 

20 Rubens, Ruvsdael, Van Dyck, Terburg, Gerard Dow. 
Teniers, Mieris, Paul Potier, Wouwermans, Rembrandt, 
Hobbema, Cranach, Holbein - celebri pictori şi gravori 
flamanzi, olandezi şi germani, din secolele al XVI-lea şi al 
XVII-lea. 

21 piatră filosofală - piatră căutată şi negăsită de 
alchimiştii medievali, care îi atribuiau proprietatea de a 
schimba orice metal în aur. 


22 Fourcroy, Lavoisier, Chaptal, Nollet, Rouelle, Berthollet, 
Gay-Lussac, Spallanzani, Leuwerhoeck, Galvani, Volta - 
nume nu numai de chimişti celebri ai epocii (secolul al 
XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea), dar şi de fizicieni 
şi chiar de naturalişti; - astfel: 

— Fourcroy (Antoine-Frangois de), chimist francez (1755- 
1806), care a participat şi la organizarea învăţământului 
secundar şi superior în Franţa de după Revoluţie; Chaptal 
(Jean-Antoine), chimist francez, inventator al unor procedee 
de vopsire, precum şi de preparare a cimentului şi a 
alaunului (1756-1832); a fost şi ministru sub Napoleon [; - 
Nollet (Jean-Antoine), fizician francez (1700-1770); a 
descoperit andosmoza; Rouelle (Guillaume-Franqois), 
chimist francez (1703-1770); Berthollet (Claude-Louis), 
chimist francez, descoperitor al proprietăţilor decolorante 
ale clorului; purificatoare ale cărbunelui în apă etc. (1748- 
1822); - Gay-Lussac (Joseph-Louis) fizician şi chimist 
francez (1778-1850) a descoperit, printre altele. Faimoasa 
lege a dilatării gazelor, care-i poartă numele; - Soallanzani 
(Lazaro), naturalist italian; a studiat circulaţia sângelui, 
digestia etc. (1729-1799); - Leuwenhoec (Antoine), 
naturalist olandez (1622-1723) a completat descoperirea 
lui Harway asupra circulaţiei sângelui; - Galvani (Ludovico), 
fizician şi medic italian; a descoperit electricitatea 
animalelor (1737-1798); - Volta (Alessandra) fizician italian. 
Inventatorul pilei electrice cu acelaşi nume (1745-1827). 

23 Rafael - celebru pictor italian - practicând atât 
sculptura cât şi arhitectura, Rafael Sanzio (1483-1502) a 
rămas cunoscut prin puritatea desenului şi prin delicateţea 
coloritului pânzelor sale. 

24 Palissy (Bernard) - ceramist, savant, mineralog chimist 
şi scriitor din vremea Renaşterii franceze; pentru a-şi face 
experienţele de artist-ceramist, şi-a ars mobilele şi podeaua 
casei; a murit la Bastilia, victimă a persecuțiilor religioase 
(1510-1583). 


25... acum mobilele se fabricau în stil grec - în timpul 
Imperiului lui Napoleon I, neo-clasicismul la modă se 
extinsese şi la stilul mobilelor, care aveau acum picioare 
drepte şi ornamente severe. 

26 Sevres - localitate în apropierea Parisului, în care se 
află o veche şi celebră manufactură de porţelanuri. 

27 Saxa - ţinutul Saxoniei (Saxa) din Germania de nord e 
cunoscut prin industria sa de porţelanuri. 

28 Luvru - fostă reşedinţă la Paris a regilor Franţei; 
palatul Luvru a fost început în 1204 şi declarat în mod 
oficial terminat în 1848. Încă din vremea lui Napoleon 1, în 
sălile Luvrului se prezentau expoziţii. Astăzi Luvrul este cel 
mai bogat muzeu al Franţei. 

29 fiorin (sau florin) - monedă la început italiană (fiorino) 
cu valoare diferită, după ţări. 

30 prima soţie a lui Napoleon - a fost Josephine Tascher de 
la Pagerie, căsătorită mai întâi cu vicontele de Beauharnais, 
mort pe eşafod în 1794. Generalul Bonaparte a luat-o de 
soţie în 1796, a făcut-o împărăteasă în 1804 şi s-a despărţit 
de ea în 1809, pentru a se încuscri cu împăratul Austriei; 
era cunoscută pentru grija cu care îşi punea în valoare 
frumuseţea. 

31 Polonia fiind ca şi moartă - între 1772 şi 1795 a fost de 
trei ori dezmembrată între autocraţiile vecine; în 1795, cu 
toată bravura lui Kosciuszko, s-ar fi putut crede că nu mai 
există ca naţiune; o serie de revoluţii (1830-1863) au 
dovedit însă că Polonia nu murise. 

32 Cărbunele... pus pe limba lui Isaia - în cartea profetului 
Isaia, cap, IV, se vorbeşte, într-adevăr, de cărbunele trimis 
de Dumnezeu, printr-un serafim lui Isaia, pentru a-i purifica 
acestuia gura şi spusele. 

33 Linne (Charles de) - naturalist suedez, autor al unui 
sistem universal de clasificare a plantelor (1707-1778). 

34 Marele Ternar sau Trismegistul - termeni din ştiinţele 
oculte valorificând importanta numărului 3; în mitologie, 
epitetul de trismegist (de 3 ori foarte mare) era dat zeului 


egiptean Toth, considerat ca inventator al artelor şi lui 
Hermes (Mercur), zeul negoţului. 

35 Stahl, Becher, Paracelsius, Agrippa - Stahl (George- 
Ernest), medic german, (1660-1734), autorul sistemului 
numit animism, după care viaţa materială şi intelectuală s- 
ar datora sufletului; Becher (Johann-loachim), chimist 
german (1625-1682); Paracelsius, alchimist şi medic 
elveţian, părintele medicinii ermetice (1493-1541): Agrippa 
von Nettesheim, medic şi cabalist german (1486-1533). 

36 Prometeu - personaj mitologic; pentru că a răpit focul 
din cer, a fost înlănţuit, din porunca lui Jupiter, pe muntele 
Caucaz, unde un vultur îi sfâşia ficatul: a fost eliberat de 
Hercule. 

37 Berezina - râu din Rusia, pe care l-a avut de trecut, cu 
mari greutăţi, armata învinsă a lui Napoleon [, la sfârşitul 
lui noiembrie 1812; trecerea Berezinei a fost unul dintre 
episoadele cele mai tragice ale înfrângerii armatelor 
franceze. 

38 Doamna de Maintenon în faţa lui Ludovic al XIV-lea - 
Frangoise d'Aubigne, mai târziu marchiza de Maintenon, a 
fost mai întâi guvernanta copiilor regali (cei ai lui Ludovic al 
XIV-lea şi ai doamnei de Montespan) şi apoi favorita şi soţia 
morganatică a regelui pe care l-a îndoctrinat în catolicism. 

39 Comedii ca ambasada regelui Siamului sau a şahului 
Persiei - primirea ambasadorilor care veneau din ţări 
depărtate constituia la curtea lui Lndevic al XIV-lea, mai 
ales către sfârşitul domniei lui, adevărate reprezentații 
pline de fast; astfel, la 19 februarie 1715, Mehmet Riza 
Beg, ambasador persan, a fost primit în galeria oglinzilor de 
la Versailles de către curteni acoperiţi de bijuterii; regele 
însuşi purta - pare-se - perle şi diamante în valoare de 
peste 12 milioane de livre şi era încovoiat sub greutatea lor. 

40 Mirabeau (Honore-Gabriel) - om politic şi orator din 
vremea revoluţiei burgheze de la 1789. 

41 Appetits - plante ingrediente cum ar fi ceapa, usturoiul. 
Pătrunjelul care se pun pe tartina unsă cu unt, pentru a-i da 


gust; cuvântul se mai poate aplica şi altor ingrediente, ca 
scrumbie afumată etc. 

42 dominican - călugăr predicator, din ordinul cu acelaşi 
nume fondat la Toulouse, în anul 1215, de sfântul Dominic; 
acest ordin a fost suprimat în 1792; el avea să fie restabilit 
de Lacordaire în prima jumătate a secolului a XIX-lea. 

43 după cucerirea Belgiei - între 1795 şi 1815, Belgia - 
până atunci stăpânită de Austria - s-a aflat sub dominaţia 
franceză; în 1815 a fost alipită la Olanda; revoluţia din 1830 
i-a a dus independenţa. 

44 domnişoara Bourignon - Antoinette Bourignon (1616- 
1680) a fost o mistică vizionară, care se pretindea inspirată 
de Dumnezeu pentru a restabili puritatea primitivă a 
Evangheliei; ulterior, fiind expulzată din Franţa, ea a 
predicat făţiş Reforma. 

45 Scriitorii iluminaţi şi quietişti - iluminaţii erau o sectă 
de mistici vizionari; quietişlii erau şi ei mistici şi pretindeau 
că perfecţia creştină stă în extazul religios inactiv 
(latinescul quies repaus); şeful lor cel mai cunoscut a fost 
preotul spaniol Molinos, care a trăit în secolul al XVII-lea 

46 Fenelon şi doamna Guyon - scriitorul francez Fenelon şi 
mistica doamnă Guyon au adoptat, la un moment dat. 
Doctrina quietistă (v. Mai sus) lucru pentru care lucrările 
lor au fost cenzurate de papă (1699). 

47 Guido - pictor italian, cunoscut prin expresivitatea 
coloritului (1575-1642). 

48 războiul celor o sută de zile - războiul purtat de 
Napoleon I în perioada dintre 20 martie 1815, când s-a 
întors din insula Elba, şi 22 iunie 1815, data abdicării lui 
definitive, în urma înfrângerii din Belgia, de la Waterloo. 

49 whist - joc de cărţi, de provenienţă engleză, care se 
joacă în echipe adversare - doi contra doi; whistul şi 
bostonul se jucau mult în vremea Restauraţiei şi a 
monarhiei din iulie, constituind una dintre nenumăratele 
forme ale „modelor” aduse din Anglia. 


50 Registrul cel mare - „le grand livre” este evidenţa 
creditorilor Statului; a cumpăra rente de stat, echivalează 
deci cu „a se înscrie în registrul cel mare”. 

51 Hainaut - nume al unei provincii din Belgia, ca şi al 
uneia din Franţa de altădată. 

52 scuzi - traduce cuvântul francez ecus - veche monedă 
de argint, valorând în mod obişnuit cam 3 franci. 

53 Sterne (Laurence) - scriitor englez, foarte apreciat de 
Balzac; este creatorul romanului umoristic şi a lăsat un 
spiritual „voiaj sentimental” (1713-1768). 

54 Talma (Franqois-Joseph) - actor tragic celebru din 
vremea lui Napoleon, care-l aprecia în mod deosebit; 
cunoscut mai ales pentru a fi combătut emfaza şi 
neadevărurile istorice în tragediile pe care le juca. 

55 odraslele lui Sofocle. - poetul grec Sofocle (497-406 
î.e.n.), autorul celebrelor tragedii, a avut mai mulţi copii din 
două căsătorii; neînţelegându-se între ei, aceşti copii au 
creat dificultăţi bătrânului lor tată, pe care au încercat 
chiar să-l pună sub interdicţie. 

56 Vae victis - în limba latină: Vai de cei învinşi! - cuvinte 
adresate romanilor învinşi de către conducătorul gal 
Brennus, în momentul când a aruncat şi sabia sa în balanţa 
cu care se cântărea aurul destinat răscumpărării Romei, 
aur pe care galii îl pretindeau pentru a se retrage. 

57 ilot - (în Sparta antică) sclav obligat să plătească 
dijmă proprietarilor funciari şi să servească în armată. (fig.) 
persoană exploatată, slugă. (fr. Ilote, lat. Ilota)