Honore De Balzac — Banca Nucingen

Honore de BALZAC 
Banca Nucingen 


Ştiţi prea bine cât de subțiri sunt perețu de scânduri care despart 
salorniaşele intirne din cele mai elegante restaurante ale Parisului, La 
feng, de pildă, sala cea mare e tăiată în două de un paravan de 
scânduri ce poate îi ugor scos ori pus la loc după dorință. Scena ce 
urmează nu s-a petrecut acolo, ci într-un alt local de petreceri pe 
care nu-mi vinie la îndemână să-l nurnesc, Luam masa în doi, aşa că 
mă voi rnulțurni să spun ca Prudhornrmne, personajul lui Henri 
Monnieră: „N-ag vrea s-o comprorut”. Ciuguleam din bunătățile ce 
alcătuiau cina noastră, delieioasă în toate primințele, în trip ce 
stăteam de vorbă în soaptă, huindoă ne dădusem seama cât erau de 
subțiri pereți micului salonag în care ne găsearm. Până în mormnentul 
când ajunsesem la friptură nu avusesern nici un vecin în încăperea 
alăturată, de unde nu se auzea decât pâlpântul locului din sobă. 
Când orologiul bătu ora opt „se auziră pazi zaornotagi, forfotă, 
cuminte schimbate la repezeală, apoi chelneru aducând sfeşnice cu 
lumânări aprinse. Era vădit că salonazul vecin fusese ocupat, După 
vaci am înțeles nurmizadecât cine se afla acolo, Erau patru din acei 
aprigi corti de mare, ieşiţi dun spurna ce încununează valurile 
mereu reinnoite ale generației actuale; nişte băieţi de viaţă, ale 
căror rujloace de tra sunt o taină, deoarece mmeni n-a auzit să 
aibă rente sau mosu, dar, cu toate acestea, trăiesc bine. Acegti 


E] 1 Me i 4 ! i E i 


Honore de BALZAC 


Banca Nucingen 


Ştiţi prea bine cât de subţiri sunt pereţii de scânduri care 
despart salonaşele intime din cele mai elegante restaurante 
ale Parisului. La Very, de pildă, sala cea mare e tăiată în 
două de un paravan de scânduri ce poate fi uşor scos ori 
pus la loc după dorinţă. Scena ce urmează nu s-a petrecut 
acolo, ci într-un alt local de petreceri pe care nu-mi vine la 
îndemână să-l numesc. Luam masa în doi, aşa că mă voi 
mulţumi să spun ca Prudhomme, personajul lui Henri 
Monnier3: „N-aş vrea s-o compromit”. Ciuguleam din 
bunătăţile ce alcătuiau cina noastră, delicioasă în toate 
privinţele, în timp ce stăteam de vorbă în şoaptă, fiindcă ne 
dădusem seama cât erau de subţiri pereţii micului salonaş 
în care ne găseam. Până în momentul când ajunsesem la 
friptură nu avusesem nici un vecin în încăperea alăturată, 
de unde nu se auzea decât pâlpâitul locului din sobă. Când 
orologiul bătu ora opt „se auziră paşi zgomotoşi, forfotă, 
cuvinte schimbate la repezeală, apoi chelnerii aducând 
sfeşnice cu lumânări aprinse. Era vădit că salonaşul vecin 
fusese ocupat. După voci am înţeles numaidecât cine se afla 
acolo. Erau patru din acei aprigi corbi de mare, ieşiţi din 
spuma ce încununează valurile mereu reînnoite ale 
generaţiei actuale; nişte băieţi de viaţă, ale căror mijloace 
de trai sunt o taină, deoarece nimeni n-a auzit să aibă rente 
sau moşii, dar, cu toate acestea, trăiesc bine. Aceşti 
spirituali condottieri ai finanţelor moderne4, pe tărâmul 
căreia se dă astăzi cel mai cumplit dintre războaie, lasă 


toate frământările în seama creditorilor, păstrând pentru ei 
numai plăcerile, singura lor preocupare fiind eleganța 
vestimentară. 

Destul de cutezători, de altfel, pentru a-şi fuma trabucul 
şezând pe un butoi cu praf de puşcă, ca Jean Bart5, poate 
numai pentru că şi acest lucru face parte din rolul pe care îl 
joacă; mai zeflemişti decât o gazetă-revolver, zeflemisindu- 
se chiar pe ei înşişi, ageri la minte şi bănuitori, veşnic în 
goană după afaceri, hrăpăreţi şi risipitori, invidioşi pe toată 
lumea, dar mulţumiţi de sine; deşi uneori de o dibăcie 
politică surprinzătoare, în stare să analizeze şi să ghicească 
totul, ei nu izbutiseră încă să-şi croiască drum în lumea în 
care ar fi vrut să-şi desfăşoare talentele. 

Dintre toţi patru numai unul singur s-a ridicat, dar şi 
acesta numai pe prima treaptă a scării sociale. În această 
lume nu-i de ajuns să ai bani, iar un parvenit nu-şi dă seama 
de tot ce-i lipseşte decât după şase luni de linguşiri. Tăcut, 
rece, băţos, lipsit de humor, acest parvenit, anume Andoche 
Finot, a avut destulă tărie pentru a se târi pe brânci 
înaintea celor care-i puteau fi de folos şi destulă şiretenie 
pentru a se obrăznici faţă de cei de care nu mai avea 
nevoie. Asemenea unui personaj grotesc din baletul lui 
Gustave, pare un marchiz când îl priveşti din faţă, iar din 
spate, un bădăran. Acest vlădică al bursei întreţine un 
ţârcovnic, pe Emile Blondet, redactor pe la diferite gazete, 
om plin de duh, dar împrăştiat, sclipitor, capabil, dar leneş, 
care se lasă exploatat cu bună-ştiinţă, când perfid, când 
generos, după toane; unul dintre acei oameni pe care-i 
iubeşti, dar nu-i stimezi. Şiret ca o subretă de comedie, 
incapabil să refuze condeiul său oricui ar vrea să îl cumpere 
şi inima oricui i-o cere cu împrumut, Emile este cel mai 
fermecător dintre acei bărbaţi cu apucături de curtezană, 
despre care cel mai năzdrăvan dintre zeflemiştii noştri a 
spus: „Îmi plac mai mult când poartă pantofiorii de mătase, 
decât cizme”. 


Cel de al treilea, anume Couture, se menţine datorită 
speculațiilor de bursă. El înnădeşte o afacere cu alta: 
câştigul adus de una acoperă pierderea pricinuită de 
cealaltă. Şi astfel izbuteşte să se menţină la suprafaţa apei 
numai datorită încordării nervoase a jocului său, a 
cacialmalelor sale pe cât de neaşteptate, pe atât de 
îndrăzneţe. El înoată când într-o direcţie, când în alta, 
căutând în oceanul afacerilor pariziene o insulă oricât de 
mică, dar destul de litigioasă, ca să se poată cuibări pe ea. 
Fireşte, un asemenea om nu-i nicăieri la locul lui. 

Cât despre ultimul dintre cei patru, cel mai pornit pe 
zeflemea şi ironie, e de ajuns să-i pomenim numele: Bixiou! 
Dar vai, Bixiou din 1836 e cu totul altul decât cel din 1825. 
E] a ajuns bufonul mizantrop, cu cea mai multă vervă şi cu 
cel mai muşcător sarcasm, un diavol înfuriat fiindcă şi-a 
cheltuit în zadar humorul atât de fin şi îndărijit, fiindcă n-a 
izbutit să pescuiască măcar o epavă din marea agitată a 
ultimei revoluţii, gata să dea oricui un picior în spate, ca 
un adevărat Pierrot de la Theâtre Funambules7, cunoscând 
pe degete epoca sa şi aventurile ei scandaloase, înflorindu- 
le cu propriile sale scorneli hazlii, gata să încalece ca un 
clovn pe umerii oricui, ca, apoi, să-i pună pe frunte, 
asemenea unui călău, pecetea infamiei. 

După ce şi-au satisfăcut pe rând primele şi cele mai 
imperioase cerinţe ale unei lăcomii rafinate, vecinii noştri 
au ajuns cu cina acolo unde ne găseam şi noi, şi anume la 
desert, iar datorită tăcerii noastre se crezură singuri. 
Printre divertismentele gastronomice ale desertului, 
mulţumită şampaniei îmbibate cu fumul de trabuc, se 
înfiripă o conversaţie intimă. Pătrunsă ele acea luciditate 
glacială care împietreşte sentimentele cele mai elastice, 
frânează şi inspiraţia cea mai generoasă, imprimând râsului 
o notă stridentă, această convorbire, plină de ironia 
muşcătoare ce schimbă veselia în sarcasm, dădu la iveală 
secătuirea unor suflete care s-au închis în ele însele, fără alt 
scop în viaţă decât satisfacerea propriului egoism, rod al 


huzurului în care trăim. Numai cu Nepotul lui Rameau, 
pamfletul îndreptat împotriva omului pe care Diderot nu s-a 
încumetat să-l publice8, numai cu această carte, voit 
dezmăţată pentru a arăta anumite răni, se poate asemui 
pamfletul rostit fără nici un gând ascuns de vecinii noştri; 
aci cuvântul nu ţinea seamă nici măcar de nedumeririle 
cugetului, totul era clădit din ruine, totul era tăgăduit şi nu 
era admirat decât ceea ce e nevoit să recunoască şi un 
sceptic: forţa atotputernică, atotştiutoare şi 
atotcuprinzătoare a banului. După ce a tras la întâmplare 
câteva gloanţe în cercul cunoştinţelor comune, bârfeala îşi 
îndreptă focul ucigător asupra prietenilor intimi. Un semn a 
fost de ajuns pentru ca să fie înţeleasă dorinţa mea de a 
rămâne şi de a asculta mai departe, atunci când Bixiou 
începu să povestească ceea ce va urma. Ne-a fost dat să 
auzim una dintre acele teribile improvizații care i-au atras 
lui Bixiou reputaţia de artist în rândul câtorva spirite 
blazate, şi pe care memoria mea a înregistrat-o cu 
fidelitatea unei stenograme, în ciuda deselor întreruperi, 
intervenţii şi reluări. Nici părerile, nici forma în care erau 
exprimate nu răspund câtuşi de puţin cerinţelor literare. Cu 
toate acestea, voi reda totul aşa cum a fost: un potpuriu de 
lucruri sinistre, care zugrăveşte vremurile noastre, 
vrednice să asculte numai astfel de istorii; de aceea şi las 
întreaga răspundere povestitorului ei principal. Mimica, 
gesturile corespunzătoare deselor schimbări ale glasului, 
prin oare Bixiou înfăţişa personajele aduse în scenă, trebuie 
să fi fost desăvârşite, judecând după exclamaţiile de 
aprobare şi după interjecţiile de satisfacţie ale celor trei 
ascultători ai săi. 

— Aşadar i-ai propus lui Rastignac şi a refuzat? întrebă 
Blondet pe Finot. 

— Categoric. 

— Şi nu l-ai ameninţat cu ziarele? întrebă Bixiou. 

— Ba da, dar a pufnit în râs, răspunse Finot. 


— Rastignac e moştenitorul direct al răposatului de 
Marsay şi-şi va face drum în politică cum şi-a făcut şi în 
lumea bună, fu de părere Blondet. 

— Dar cum s-o fi îmbogăţit oare? întrebă Couture. În 1819 
locuia cu celebrul Bianchon într-o mizeră pensiune din 
Cartierul Latin9, în timp ce familia lui mânca răbdări prăjite 
şi bea poşircă ţărănească numai ca să-i poată trimite lui o 
sută de franci pe lună, că de! moşia lui taică-său nu valora 
nici trei mii de franci şi pe deasupra mai avea şi două surori 
şi un frate pe cap, iar acum... 

— Acum are un venit de patruzeci de mii de franci, 
răspunse Finot. A dat fiecăruia dintre surori o zestre grasă, 
le-a măritat pe amândouă cu câte un nobil de viţă veche şi a 
lăsat maică-si uzufructul moşiei... 

— În 1827, zise Blondet, îl ştiam fără o leţcaie. 

— Asta a fost în 1827! exclamă Bixiou. 

— Ei bine, continuă Finot, astăzi e pe cale să devină 
ministru, să ajungă pair al Franţeil0 şi tot ce i-o pofti inima! 
De Delphine s-a despărţit în termeni buni încă de acum trei 
ani, şi nu încape îndoială că vânează o partidă grozavă, 
fiindcă nu-l împiedică nimic să ia chiar şi o fată de neam 
mare! Ştrengarul a avut destulă minte să se încurce cu o 
femeie bogată. 

— Ei, prieteni, să-i acordăm circumstanţe atenuante: a 
încăput pe mâna unui om foarte dibaci tocmai când izbutise 
să se smulgă din ghearele mizeriei, zise Blondet. 

— Îl cunoşti prea bine pe Nucingen, interveni Bixiou; la 
început Delphine şi Rastignac îl socoteau un om de treabă; 
părea că vede în femeie o jucărie, o podoabă a casei sale. 
Pentru mine, asta-i încă o dovadă că omul acesta cântăreşte 
toate cu aceeaşi măsură: Nucingen nu se sfieşte să spună 
pe şleau că nevastă-sa este emblema averii lui, un lucru 
foarte necesar, totuşi de importanţă secundară în viaţa 
veşnic sub presiune a oamenilor politici şi a marilor 
financiari. Eram de faţă când a spus că Bonaparte a fost 
mărginit ca un burtă-verde la începutul legăturii lui cu 


Josephine, că, deşi a dovedit apoi destul cura; s-o folosească 
drept trambulină, a fost un caraghios când a vrut s-o facă 
părtaşă la gloria lui11. 

— Orice om superior trebuie să aibă o concepţie orientală 
în ceea ce priveşte femeile, afirmă Blondet. 

— Baronul a contopit teoriile orientale cu cele occidentale 
într-o admirabilă doctrină pariziană. Nu-l putea suferi pe de 
Marsay, care nu era uşor de mânuit. În schimb Rastignac i-a 
plăcut foarte mult şi l-a exploatat, lăsându-i în seamă toate 
îndatoririle lui familiale, fără ca acesta să o simtă măcar; 
toate toanele Delphinei se spărgeau în capul lui Rastignac, 
el trebuia s-o plimbe la Bois de Boulogne12, s-o însoţească 
la toate spectacolele. Ca să ajungă astăzi un viitor mare om 
politic, Rastignac a trebuit să-şi piardă o bună parte din 
viaţă scriind şi citind răvaşe de dragoste. La început, 
Eugene era beţtelit pentru orice fleac; se înveselea când 
era Delphine veselă, se posomora când era ea tristă, 
trebuia să-i suporte migrenele. Confidenţele, să-i consacre 
tot timpul, oră cu oră, cei mai frumoşi ani ai tinereţii lui, ca 
să alunge plictisul din viaţa searbădă a acestei doamne din 
elita Parisului. Cu el se sfătuia îndelung Delphine în privinţa 
toaletelor care ar prinde-o cel mai bine, asupra lui îşi 
descărca furia, el era ţinta nenumăratelor ei bobârnace, aşa 
că baronul avea parte numai de drăgălăşenia soţiei sale. În 
sinea lui, baronul râdea de toate astea, şi, de câte ori îl 
vedea pe Rastignac copleşit de atâtea obligaţii, se prefăcea 
că a căzut la bănuială, şi astfel teama comună îi apropia din 
nou pe cei doi amanți. 

— Înţeleg ca o femeie atât de bogată să-l fi ajutat pe 
Rastignac, ba chiar să-i fi asigurat o situaţie onorabilă, dar 
de unde atâta avere? întrebă Couture. Ca să ajungă la o 
avere atât de considerabilă, ca aceea de astăzi, trebuie să fi 
dat o lovitură, şi, pe câte ştiu, nimeni nu l-a învinuit 
vreodată de a fi pus la cale o afacere bănoasă. 

— O fi moştenit-o, zise Finot. 

— De la cine? întrebă Blondet. 


— De la cine ştie ce neghiobi, adăugă Couture. 

— Ei, nu i-o fijumulit chiar pe toţi, mai sunt destui, dragii 
mei, zise Bixiou: 

Nu vă pierdeţi cu firea, fraţilor; 

Azi mai mult ca oricând e vremea de aura hoţilor. 

Hai să vă povestesc de unde i se trage averea. Să ne 
închinăm în primul rând în faţa talentului său! Prietenul 
nostru nu este un ştrengar, cum pretinde Finot, ci un 
gentleman care ştie regulile jocului, cunoaşte cărţile şi pe 
care galeria îl respectă. Rastignac are prezenţă de spirit, ce 
se cere în anumite împrejurări, şi procedează ca un militar 
care nu-şi împrumută curajul decât contra poliţă cu 
scadenţă peste nouăzeci de zile şi cu trei giruri plus gaj. 
Deşi pare un om slab de înger, un zănatic, un om cu idei 
incoerente, şovăitor, incapabil să ducă ceva la bun sfârşit, 
totuşi, în clipa când se iveşte o afacere serioasă, o 
combinaţie ispititoare, el nu se împrăştie ca Blondet, de 
pildă, care în astfel de împrejurări se zbate pentru alţii; 
dimpotrivă, Rastignac îşi adună toate forţele, cercetează 
temeinic poziţia pe care vrea s-o cucerească, apoi atacă 
fără greş. Cu o îndrăzneală şi o pricepere demne de urmat, 
el ia cu asalt poziţiile adversarului, produce panică printre 
acţionari, în consiliile de administraţie, în sfârşit, zguduie 
din temelii toată şandramaua; apoi, după ce a dat lovitura, 
se domoleşte, îşi reia viaţa de huzur, lipsită de griji, 
devenind iarăşi meridionalul dornic de plăceri, flecarul, 
leneşul Rastignac, care-şi poate îngădui să doarmă până la 
amiază, tocmai fiindcă a fost în stare să vegheze în 
momentul crizei. 

— "Toate bune şi frumoase, dar mai bine ne-ai lămuri odată 
ce-i cu averea lui, zise Finot. 

— Bixiou o să ne înşire câte în lună şi în soare, interveni 
Blondet. Ce mai încolo-încoace, averea lui Rastignac se 
datorează în întregime Delphinei de Nucingen, o femeie 
excepţională, care îmbină îndrăzneala cu prevederea. 

— Nu cumva ţi-a împrumutat nişte bani? întrebă Bixiou. 


Izbucniră cu toţii într-un hohot de râs. 

— "Te înşeli, i se adresă Couture lui Blondet. Inteligența ei 
se reduce la anumite replici mai mult sau mai puţin 
spirituale, la dragostea ei pentru Rastignac, pe care-l 
plictiseşte cu fidelitatea ei supărătoare şi cu supunerea ei 
oarbă... pe scurt, este o adevărată italiancă. 

— Dacă nu ţinem seama de avere, adăugă răutăcios 
Andoche Finot. 

— Ei, vedeţi - continuă Bixiou cu şiretenie - după tot ceea 
ce vorbirăm acum, se mai încumetă vreunul dintre voi să-l 
învinuiască pe bietul Rastignac de a fi trăit pe seama Băncii 
Nucingen, care l-ar fi căpătuit, chipurile, întocmai cum a 
procedat prietenul nostru des Lupeaulx cu la Torpille1 3? În 
cazul acesta aţi fi la fel de vulgari ca oricare mic-burghez 
de pe strada Saint-Denis14. Mai întâi, judecând abstract, 
după cum spune Royer Collard15, chestiunea rezistă la 
critica raţiunii pure16, cât despre raţiunile impure... 

— Iar a luat-o razna! îi spuse Finot lui Blondet. 

— Dar are dreptate! exclamă Blondet, chestiunea asta nu 
se pune de azi, de ieri. Ea este cheia vestitului duel pe viaţă 
şi pe moarte între La Châteigneraie şi Jarnac17. Jarnac a 
fost învinuit de a fi în relaţii prea bune cu soacră-sa, pe 
socoteala căreia acest ginere excesiv de iubit ducea o viaţă 
pe picior mare. Când un fapt e atât de evident, nu se cade 
să vorbeşti despre el. Din devotament pentru regele Henric 
al II-lea, La Châteigneraie a luat bârfeala regelui asupra sa; 
de aici duelul care a îmbogăţit limba franceză cu expresia 
„lovitura lui Jarnac”. 

— Aşa! vasăzică e o expresie nobilă, de vreme ce-i atât de 
veche, zise Finot. 

— Cum, nu ştiai? La urma urmei e firesc, ai fost doar 
proprietar de gazete şi reviste! îl ironiză Blondet. 

— Există anumite femei, ca şi bărbaţi de altfel - continuă 
Bixiou pe un ton grav - care pot să-şi împartă viaţa în două 
şi să nu dăruiască decât o parte (ţineţi seama că vă expun 
părerea mea, folosind o formulă umanitaristă). Pentru 


asemenea oameni, interesele materiale n-au nimic comun 
cu sentimentele. Ei îşi dau viaţa, timpul, onoarea pentru o 
femeie, ei sunt darnici cu bărbaţii, când e vorba de acele 
hârtii cu filigran18 pe care stă scris: Legea prevede 
pedeapsa cu moartea pentru falsificatori. În schimb 
asemenea oameni nu primesc nimic de la o femeie. Şi bine 
fac, deoarece totul devine o infamie atunci când contopirea 
intereselor se confundă cu contopirea sufletelor. Multă 
lume propovăduieşte această doctrină, dar foarte puţini o 
aplică... 

— Fleacuri! exclamă Blondet. Mareşalul de Richelieu, care 
ştia să fie într-adevăr galant, a făcut pensie de o mie de 
galbeni doamnei de La Popelinicre19 după vestita păţanie 
cu placa de marmură de pe cămin. În naivitatea ei, Agnes 
Sorel i-a oferit regelui Carol al VII-lea20 toată averea ei şi 
regele a primit-o. Jacques Coeur21 a subvenţionat 
monarhia franceză, care s-a lăsat întreţinută, pentru ca să 
se dovedească apoi ingrată ca o curtezană. 

— Domnilor, zise Bixiou, eu cred că dragostea, care nu 
implică o prietenie pe viaţă, nu este altceva decât desfrâu şi 
nu poate dura. Cum poţi să te dăruieşti în întregime, când 
nu vrei să dai totul? În zadar ai încerca să împaci aceste 
două teorii, pe cât de opuse, pe atât de profund imorale 
amândouă. După părerea mea, cine se teme de o legătură 
fără rezerve e desigur încredinţat că ea e trecătoare şi 
atunci... adio pasiune! Orice pasiune pe care n-o socoteşti 
veşnică e monstruoasă. (După cum vedeţi, vorbesc ca un 
discipol al lui Fenelon22.) De altfel, cei ce cunosc 
moravurile lumii bune, toţi oamenii cu spirit de observaţie, 
care ştiu să se poarte în societate, bărbaţii eleganţi cu 
mănuşi şi cravate impecabile, pe care faptul de a se însura 
cu o femeie numai de dragul zestrei nu-i face să roşească, 
sunt cei ce susţin sus şi tare că între interesele materiale şi 
sentimente nu trebuie să existe nici o legătură. Toţi ceilalţi 
sunt nişte nebuni care iubesc cu adevărat şi se cred singuri 
pe lume cu iubita lor! Pentru ei, o avere de milioane e 


gunoi, în schimb o camelie, o mănuşă pe care a purtat-o 
idolul lor valorează milioane! La ei n-ai să găseşti niciodată 
mârşavul metal nobil risipit prin casă, dar în schimb ai să 
găseşti flori uscate păstrate cu grijă în elegante casete de 
cedru! Ioţi oamenii de acest soi sunt la fel: ei au pierdut 
până şi noţiunea de eu. TU - iată cuvântul care-i 
caracterizează cu desăvârşire. Ce să le faci? Cine-i poate 
lecui de această boală care le roade inima în taină? 
Totdeauna au existat neghiobi care, atunci când iubesc, nu- 
şi fac nici un fel de socoteli, şi înţelepţi care iubesc cu 
socoteală. 

— Bixiou e de-a dreptul sublim, izbucni Blondet. Nu-i aşa, 
Finot? 

— În orice altă împrejurare, spuse Finot cu un ton 
sentenţios, aş vorbi ca un gentleman, dar în cazul de faţă... 
sunt de părere... 

— De aceeaşi părere cu secăturile ordinare în mijlocul 
cărora ai onoarea să te afli, îi tăie vorba Bixiou. 

— Ai ghicit, mărturisi Finot. 

— Dar tu ce crezi? îl întrebă Bixiou pe Couture. 

— Prostii! exclamă Couture. O femeie care nu face din 
trupul ei o treaptă pentru ca iubitul ei să se ridice, să-şi 
atingă ţinta, este o egoistă fără inimă. 

— Care-i părerea ta, Blondet? 

— Eu prefer practica teoriei. 

— Ei bine, continuă Bixiou pe un ton sarcastic, aflaţi că 
Rastignac nu împărtăşeşte vederile voastre. A primi fără să 
dai nimic în schimb este o purtare josnică şi, pe deasupra, 
destul de nechibzuită; a primi însă pentru a avea dreptul să 
procedezi ca un senior feudal, înapoind însutit, este un gest 
de cavaler. Astfel gândea şi Rastignac. El se simţea profund 
umilit de faptul că avea interese materiale comune cu 
Delphine de Nucingen, pot să vă asigur că această situaţie îl 
făcea să sufere... L-am văzut chiar eu frământându-se, cu 
lacrimi în ochi. Da, da, câteodată plângea cu adevărat! mai 
ales după o cină copioasă. Ei bine, dacă m-aş lua după voi... 


— Asta-i bună! Mi se pare că-ţi baţi joc de noi, spuse Finot. 

— Câtuşi de puţin! E doar vorba de Rastignac, a cărui 
suferinţă voi aţi interpretat-o drept o dovadă de depravare, 
mai ales că pe vremea aceea n-o mai iubea cu aceeaşi 
pasiune pe Delphine! Dar ce să-i faci? Bietul băiat avea 
acest ghimpe în inimă. Vedeţi dumneavoastră, el e un 
gentleman profund imoral, pe când noi suntem nişte artişti 
plini de virtuţi. Aşadar, Rastignac voia cu orice preţ s-o 
îmbogăţească pe Delphine, el fiind un băiat sărac şi ea o 
mare bogătaşă! Pare de necrezut... totuşi a izbutit s-o facă! 
Rastignac, care ar fi fost în stare să se bată în duel ca 
Jarnac, adoptă de atunci punctul de vedere al lui Henric al 
II-lea, rezumat în celebrul lui aforism: virtute absolută nu 
există, ea depinde de împrejurări. Ceea ce vă povestesc 
acum e în strânsă legătură cu îmbogățirea lui Rastignac. 

— Ar fi timpul să-ţi începi odată povestirea, în loc să ne tot 
dai ghes să ne ponegrim singuri, zise blajin Blondet. 

— Bravo, băietei exclamă Bixiou, lovindu-l protector cu 
palma peste ceafă, văd că-ţi prieşte şampania. 

— Hai, spune odată povestea, te implor, în numele 
sfântului acţionar! zise Couture. 

— Voiam tocmai s-o încep, îi întoarse vorba Bixiou, dar cu 
imprecaţia ta m-ai adus la deznodământ. 

— Aha! se vede treaba că or fi amestecați în povestea asta 
şi ceva acţionari? vru să ştie Finot. 

— Putrezi de bogaţi ca şi cei pe care i-ai îmbrobodit tu, îi 
răspunse Bixiou. 

— Cred că ai putea să te porţi mai delicat cu un om de 
treabă la care găseşti oricând la nevoie o bancnotă de cinci 
sute de franci... îl mustră Finot cu un ton înţepat. 

— Chelner! strigă Bixiou. 

— De ce-l chemi? îl întrebă Blondet. 

— Să-i cer cinci sute de franci, spre a-i da înapoi lui Finot; 
când n-o să-i mai datorez nici bani, nici recunoştinţă, n-o să- 
mi mai poată pune poprire pe limbă. 


— Hai, continuă-ţi povestea, îl îndemnă Finot cu un râs 
silit. 

— Sunteţi martori, zise Bixiou, că nu m-am vândut cu trup 
şi suflet acestui individ impertinent, care îşi închipuie că 
tăcerea mea nu face decât cinci sute de franci. N-ai să 
ajungi niciodată ministru, dacă n-ai să înveţi să preţuieşti 
orice conştiinţă la justa ei valoare. Ştii ce, scumpul meu 
Finot, adăugă el cu o voce linguşitoare, ca să mă achit faţă 
de tine, voi spune toată povestea fără a pomeni vreun 
nume. 

— Mu cumva are de gând să ne demonstreze că Nucingen 
l-a îmbogăţit cu bună-ştire pe Rastignac? întrebă Blondet 
zâmbind. 

— Nu eşti chiar atât de departe de adevăr pe cât ţi se 
pare, îşi reluă Bixiou firul povestirii. Habar n-aveţi de ce e 
în stare Nucingen când e vorba de afaceri. 

— N-ai putea să ne spui câte ceva despre începuturile 
carierei lui? interveni Blondet. 

— Eu nu l-am cunoscut decât călare pe situaţie, deşi se 
prea poate ca drumurile noastre să se fi încrucişat pe 
vremuri. 

— Prosperitatea Băncii Nucingen este unul dintre 
fenomenele cele mai umilitoare ale epocii noastre, îşi 
continua Blondet gândul. În 1804, Nucingen era încă un om 
destul de obscur. Pe vremea aceea bancherii ar fi intrat în 
panică dacă ar fi ştiut că pe piaţă se află scrisori de 
acceptare, în valoare de cinci sute de mii de franci, emise 
de Nucingen. Acest mare financiar era conştient pe atunci 
de inferioritatea lui. Şi ce credeţi că a făcut ca să-i meargă 
vestea? A suspendat toate plăţile. Chiar aşa! Şi numele lui, 
care nu era cunoscut decât la Strasbourg şi în mahalaua 
Poissonnicre, a început de atunci să stârnească vâlvă pe 
toate pieţele. Nucingen scapă de creditori, despăgubindu-i 
cu valori moarte, reîncepe plăţile şi deodată acţiunile lui 
ajung să aibă căutare în toată Franţa. Datorită unei 
conjuncturi neaşteptate, valorile socotite moarte reînvie, 


încep să fie cotate şi să dea beneficii. Acţiunile Nucingen 
sunt acum la mare preţ. Vine anul 1815. Şmecherul nostru 
îşi adună întregul capital, răscumpără cu el diferite 
întreprinderi chiar în ajunul bătăliei de la Waterloo, iar în 
momentul crizei suspendă plăţile şi lichidează, plătindu-şi 
creditorii cu acţiuni de-ale minelor din Wortschin pe care şi 
le procurase cu douăzeci la sută sub valoarea la care le-ar fi 
emis el însuşi. Da, domnilor! Apoi ia de la Grandet o sută 
cincizeci de mii de sticle de şampanie23 pentru a avea o 
acoperire, deoarece prevedea falimentul acestui virtuos 
tată al actualului conte d'Aubrion, şi o cantitate egală de vin 
de Bordeaux de la Duberghe, şi aceste trei sute de mii de 
sticle acceptate - da, dragii mei, numai acceptate - la 
treizeci de centime bucata le vâră pe gâtul aliaţilor la 
Palais-Royal, între 1817-181924 cu şase franci sticla. 
Valorile emise de Banca Nucingen, ca şi numele lui încep să 
circule în toată Europa. Acest faimos baron s-a ridicat 
sărind peste o prăpastie, care pe alţii i-ar fi înghiţit cu 
siguranţă. Cele două operaţii de lichidare au adus beneficii 
colosale creditorilor săi: degeaba a căutat el să-i tragă pe 
sfoară, n-a fost chip! Şi astăzi Nucingen trece drept omul 
cel mai cinstit din lume. Când îşi va suspenda plăţile pentru 
a treia oară, acţiunile Băncii Nucingen vor fi căutate în Asia, 
în Mexic, în Australia, până şi-n junglă. Ouvrard25 e 
singurul care l-a pătruns pe acest alsacian, fiul unui evreu 
botezat pentru a parveni: „Când Nucingen lasă să-i scape 
aurul din mână, puteţi fi siguri că a şi înhăţat diamante!” 

— Nici du Tillet, asociatul lui, nu-i mai prejos, zise Finot. Şi 
ţineţi seama că du Tillet n-a căpătat de la părinţi nici titluri 
de nobleţe, nici avere, ci numai viaţa. Totuşi acest individ, 
care în 1814 n-avea o leţcaie, a ajuns la situaţia pe care o 
ştiţi; mai mult, spre deosebire de noi toţi - cu excepţia ta, 
Couture - ela ştiut să-şi facă numai prieteni în loc de 
duşmani. Pe scurt, a izbutit să-şi ascundă atât de bine 
antecedentele, încât a trebuit să se răscolească multe 


haznale până să se descopere că încă în 1814 mai era 
vânzător la o parfumerie din strada Saint-Honor€. 

— Asta-i bună! i-o reteză Bixiou, cum poţi să-l compari pe 
Nucingen cu un şarlatan de duzină ca du Tillet, un şacal 
care adulmecă hoiturile şi izbuteşte totdeauna să ajungă 
primul ca să înhaţe ciolanul cel mai mare? Ajunge să-i 
priveşti pe aceşti doi oameni ca să-ţi dai seama de 
deosebirea dintre ei: unul are expresie ageră de pisică, e 
înalt şi uscăţiv, iar celălalt e otova, burduhănos, greoi ca un 
sac şi ţeapăn ca un diplomat. Nucingen are mâna cărnoasă, 
grea, ochi adânci şi nemişcaţi de linx, cu privirea îndreptată 
parcă înăuntru şi nu în afară; e un om de nepătruns, aşa că 
niciodată nu poţi ghici ce are de gând; în schimb isteţimea 
lui du 'Tillet e ca un fir de aţă prea subţire, care se rupe 
uşor, cum spunea Napoleon nu-mi mai amintesc despre 
cine. 

— După mine, Nucingen e superior lui du Tillet26 într-o 
singură privinţă: pe când Nucingen are destul bun-simţ să- 
şi dea seama că pentru un financiar e de ajuns titlul de 
baron, du Tillet ţine morţiş să devină conte italian, zise 
Blondet. 

— Cum aşa, Blondet? Te cam pripeşti, tinere, îl opri 
Couture. Mai întâi Nucingen a cutezat să spună că nu există 
oameni cinstiţi decât în aparenţă; şi apoi, ca să-l pătrunzi, 
trebuie să fii tu însuţi om de afaceri. În ansamblul afacerilor 
lui, banca ocupă un loc neînsemnat, căci în primul rând vin 
furniturile pentru stat, vinurile, lâna, indigoul, în sfârşit, tot 
ceea ce poate aduce un câştig. Geniul lui le cuprinde pe 
toate. Acest rechin al finanţelor ar fi în stare să vândă 
deputaţi guvernului şi pe greci turcilor. Pentru el, comerţul 
este totalitatea varietăţilor, unitatea particularităţilor, cum 
ar spune Cousin27. Privite astfel, afacerile bancare cer o 
minte pătrunzătoare, o întreagă politică, şi întotdeauna un 
om încercat care să se ridice deasupra legilor impuse de 
cinste, când acestea îl stingheresc. 


— Ai dreptate, dragul meu, încuviinţă Blondet, dar noi 
suntem singurii care ne dăm seama că aici e vorba de un 
adevărat război purtat pe tărâmul financiar. Bancherul e un 
comandant de oşti dornic de cuceriri, care sacrifică mase 
de oameni pentru a-şi atinge scopurile ascunse, ostaşii lui 
fiind interesele particularilor. El trebuie să îmbine 
stratageme, să întindă curse adversarului, să trimită spioni 
în rândurile lui, să cucerească oraşe. Majoritatea oamenilor 
de această categorie au atâtea contingenţe cu politica, încât 
sfârşesc prin a se amesteca în ea. Şi în cele din urmă 
politica le înghite toată averea, aşa cum a dus de râpă 
Banca Necker, sau după cum l-a împins pe vestitul Samuel 
Bernard28 în pragul ruinei. În fiecare secol ai să găseşti 
câte un bancher, putred de bogat, care nu lasă după el nici 
avere, nici urmaşi. Fraţii Paris, care au contribuit la 
prăbuşirea lui Law29, apoi chiar Law însuşi, pe lângă care 
toţi întemeietorii de societăţi anonime sunt nişte pigmei; 
Bourret, Beaujon30 au dispărut cu toţii, fără a lăsa vreun 
descendent vrednic de numele lor. Asemenea lui Cronos, 
banca îşi înghite propriii ei copii. Pentru a se putea 
menţine, bancherul trebuie să devină nobil, să întemeieze o 
dinastie, ca familia Fugger31, zarafii lui Carol al V-lea, care 
au primit titlul de prinți de Babenhausen şi al căror nume îl 
mai întâlneşti şi astăzi... în almanahul lui Gotha32, fireşte. 
Bancherii caută să pătrundă în nobilime din instinct de 
conservare, poate chiar fără să-şi dea seama. Jacques 
Coeur e întemeietorul unui vestit neam de nobili, al familiei 
de Noirmoutier, care s-a stins sub Ludovic al XIII-lea. De 
câtă energie a dat dovadă acest om ruinat de însuşi regele 
legitim pe care s-a zbătut să-l urce pe tron! A murit însă, ca 
prinţ, într-o insulă din arhipelag, unde a zidit o splendidă 
catedrală33. 

— Of, dacă ai de gând să ne ţii un curs de istorie, ne 
îndepărtăm de vremurile noastre, când regelui i s-a luat 
dreptul de a mai acorda titluri de nobleţe şi când titlul de 


baron şi de conte se conferă, din păcate, în şedinţe secrete! 
zise Finot. 

— Îţi pare rău, pesemne, că nu poţi cumpăra şi tu o funcţie 
care să-ţi aducă un titlu de nobleţe, se amestecă Bixiou în 
vorbă. Şi ai dreptate. Dar să ne întoarcem la oile noastre. Îl 
cunoaşteţi pe Beaudenord? După cum văd n-aţi auzit 
niciunul despre el. Bine. Vedeţi cât de trecătoare sunt toate 
pe lumea asta! Acum zece ani, bietul băiat era arbitrul 
eleganţei. Dar s-a scufundat atât de adânc, încât nu ştiţi mai 
mult despre el decât ştia adineauri Finot despre originea 
expresiei „lovitura lui Jarnac”. (O spun doar ca să-mi 
rotunjesc fraza şi nu ca să te necăjesc, Finot!) Era un 
aristocrat autentic din cartierul Saint-Germain34. Ei bine, 
acest Beaudenord este prima gâscă jumulită pe care vreau 
să vi-o prezint. Mai întâi avea avantajul de a se numi 
Godefroid de Beaudenord, avantaj pe care nici Finot, nici 
Blondet, nici Couture, nici chiar eu nu-l putem dispreţui. 
Amorul propriu al acestui băiat putea fi satisfăcut atunci 
când la sfârşitul unui bal îşi auzea strigaţi lacheii în timp ce 
treizeci de femei frumoase, gata de plecare, înconjurate de 
soţii şi de adoratorii lor, îşi aşteptau trăsurile. Apoi, n-avea a 
se plânge de niciunul dintre mădularele cu care Dumnezeu 
a înzestrat omul: era sănătos şi fără cusur, n-avea nici 
albeaţă pe ochi, nici perucă, nici pulpe de vată; picioarele 
nu-i erau nici crăcănate, nici în formă de X, nici genunchii 
nu-i ieşeau în afară; nu era adus de spate, avea mijlocul 
subţire, mâini frumoase şi albe, păr negru, nu era nici 
rumen ca un vânzător de băcănie, nici smead ca un 
calabrez. În sfârşit, lucrul cel mai important: Beaudenord 
nu era supărător de frumos ca unii dintre prietenii noştri, 
care par să facă atâta caz de frumuseţea lor, numai fiindcă 
nu se pot lăuda cu altceva. Dar ajunge, am spus destul; ar fi 
o infamie să stăruim! Trăgea cu pistolul fără greş, călărea 
cu eleganţă, iar când s-a bătut în duel pentru un fleac, n-a 
ţinut să-şi ucidă adversarul. Vă daţi seama că, pentru a 
arăta ce-i trebuie unui om din secolul al XIX-lea, care 


trăieşte la Paris, ca să se bucure de o fericire deplină, 
netulburată de nimic, ba, mai mult, ce-i trebuie unui tânăr 
de douăzeci şi şase de ani spre, a se socoti pe deplin fericit, 
eşti nevoit să intri în cele mai mici amănunte ale vieţii, nu-i, 
aşa? Cizmarul izbutise să-i facă lui Beaudenord un calapod 
fără cusur şi-i furniza o încălţăminte de toată frumuseţea; 
iar croitorul lucra de asemenea cu plăcere pentru 
Beaudenord. Godefroid vorbea frumos şi corect, nu-l 
pronunţa pe r din gât, n-avea nici accent gascon, nici 
normand, şi ştia să-şi lege cravata tot atât de bine ca Finot! 
Fiind văr prin alianţă cu marchizul D'Aiglemont, tutorele 
său (am uitat să vă spun că avea şi norocul de a fi rămas 
orfan de tată şi de mamă), Beaudenord putea să intre 
oricând la orice bancher fără ca cineva din cartierul Saint- 
Germain să-i poată aduce vreodată învinuirea că-l vizitează 
prea des. Un tânăr are, din fericire, dreptul să-şi facă din 
plăceri unica lege, să caute numai locurile vesele şi să fugă 
de ungherele întunecoase, unde se ascunde durerea. În 
sfârşit, Godefroid fusese vaccinat la timp. (Mă înţelegi, 
Blondet!) În ciuda acestor numeroase virtuţi, ar fi putut să 
fie totuşi foarte nenorocit. Că de! din nenorocire, fericirea 
înseamnă în aparenţă ceva absolut şi tocmai de aceea se 
găsesc atâţia neghiobi care să se întrebe: „Ce e fericirea?” 
O femeie foarte spirituală spunea: „Fericirea o găseşti acolo 
unde o pui!” 

— Şi nu făcea decât să afirme un trist adevăr, zise Blondet. 

— Asta-i o întreagă morală, adăugă Finot. 

— Şi încă ce morală! Fericirea, ca şi Virtutea sau Răul este 
o noţiune relativă, îl completă Blondet. La Fontaine, de 
pildă, nădăjduia că până la urmă păcătoşii din iad se vor 
obişnui cu situaţia în care se află şi se vor simţi acolo în 
elementul lor, ca peştele în apă. 

— Numai băcanii îl ştiu pe La Fontaine de-a rostul! 
exclamă Bixiou. 

— Fericirea unui tânăr la 26 de ani, care trăieşte la Paris, 
nu se aseamănă cu aceea a unui tânăr de aceeaşi vârstă din 


Blois, bunăoară, continuă Blondet fără să ţină seama de 
întrerupere. 

— Cei care se folosesc de acest aranjament pentru a 
osândi nestatornicia în păreri sunt ori de rea credinţă, ori 
inculţi cu desăvârşire. Medicina modernă, care socoteşte 
drept cel mai mare merit al său faptul de a fi trecut între 
1799-1837 de la stadiul de presupuneri la acela de ştiinţă 
pozitivă, datorită în primul rând înrâuririi celebrei pleiade 
de analişti de la Paris, a dovedit că, în cursul evoluţiei sale, 
omul s-a schimbat cu totul... 

— Ca şi cuțitul unui scamator: tu-l crezi mereu acelaşi, dar 
de fapt e altul, îşi reluă Bixiou firul povestirii. Aşadar, acest 
costum de arlechin, pe care îl numim fericire, e făcut din 
multe petice; aflaţi însă că al lui Godefroid n-avea nici cea 
mai mică pată sau ruptură. Închipuiţi-vă un tânăr de 
douăzeci şi şase de ani, fericit în dragoste, care, cu alte 
cuvinte, este iubit nu pentru tinereţea lui în plină floare, 
nici pentru inteligenţa sau înfăţişarea lui, nici măcar de 
dragul iubirii însăşi, ci fiindcă femeile se simt irezistibil 
atrase de el, chiar atunci când e vorba de un amor abstract, 
ca să folosim expresia lui Royer Collard; într-o asemenea 
situaţie, tânărul respectiv poate să n-aibă nici o leţcaie în 
punga brodată de adoratoarea lui, să nu-i fi plătit 
proprietarului chiria, nici cizmarului amintit pantofii, să-i fi 
rămas dator croitorului său, care, cu timpul, asemenea 
Franţei, ar înceta să-l mai iubească. Într-un cuvânt, poate fi 
şi sărac! Sărăcia distruge numai fericirea unui tânăr care 
nu împărtăşeşte opiniile noastre transcendentale asupra 
contopirii intereselor materiale cu cele sentimentale. Nu 
cred să existe ceva mai obositor decât a fi foarte fericit din 
punct de vedere moral şi totodată foarte nefericit din punct 
de vedere material. Într-o astfel de situaţie omul se simte ca 
mine în clipa de faţă; cu un picior îngheţat din pricina 
curentului care pătrunde pe sub uşă, iar cu celălalt pârjolit 
de focul din sobă. Sper că am fost înţeles şi că ceea ce am 
spus va găsi ecou în buzunarul tău de la vestă, Blondet, nu-i 


aşa? Când suntem între noi, să nu pomenim de inimă, ca nu 
cumva să mi se întunece inteligenţa. Şi acum să continuăm! 
Aşadar, Godefroid de Beaudenord îşi câştigase stima 
furnizorilor săi, fiindcă, la rândul lor, furnizorii câştigau 
destul de des bani frumoşi de pe urma lui. Femeia spirituală 
de care v-am amintit adineauri şi al cărui nume nu vi-l pot 
spune, deoarece, fiind cu totul lipsită de inimă, mai trăieşte 
încă... 

— Cine o fi? 

— Marchiza d'Espard! Ea spunea că un tânăr burlac 
trebuie să locuiască la parter, într-un mic apartament unde 
nimic să nu aducă aminte de gospodărie, să n-aibă nici 
bucătar, nici bucătăreasă, ci numai un bătrân servitor, şi 
mai ales să nu facă impresia unui om aşezat. După părerea 
ei, orice alt fel de viaţă ar dovedi prost-gust. Respectând 
întocmai aceste cerinţe, Godefroid de Beaudenord locuia pe 
Cheiul Malaguais într-un mic apartament, situat la parter; 
totuşi fusese nevoit să pună în camera lui un pat, care deşi 
ocupa puţin loc, fiind foarte îngust, o făcea să semene 
întrucâtva cu un dormitor conjugal. Dacă o englezoaică ar fi 
intrat, din întâmplare, în locuinţa lui, n-ar fi găsit nimic 
improper35. Finot, să pui pe cineva să-ţi explice ce 
înseamnă cuvântul improper, această lege supremă a 
Angliei! Fiindcă tot suntem legaţi printr-o bancnotă de o 
mie de franci, am să te ajut chiar eu să-ţi faci o idee, căci, 
spre deosebire de tine, eu am fost în Anglia! (În şoaptă, lui 
Blondet, la ureche: îi vând cunoştinţe de cel puţin două mii 
de franci.) Vezi tu, Finot, în Anglia poţi să ajungi oricât de 
departe cu o femeie noaptea, la un bal, sau în altă parte; 
dacă a doua zi o întâlneşti însă pe stradă şi ai aerul c-o 
recunoşti, e improper. Dacă descoperi la un banchet că sub 
fracul vecinului tău din stânga se ascunde un om 
fermecător, spiritual, prietenos şi câtuşi de puţin scrobit, de 
nici n-ai zice că-i englez, şi îi adresezi cuvântul după vechea 
tradiţie a politeţii franceze, e improper. Dacă la un bal inviţi 
la dans o femeie frumoasă, căreia nu i-ai fost prezentat, e 


improper: dacă discuţii cu aprindere, râzi, pui inimă, suflet 
şi spirit într-o conversaţie, sau îţi dai pe faţă sentimentele, 
în sfârşit, dacă joci cărţi fiindcă îţi place, dacă vorbeşti 
fiindcă ai ceva de spus, dacă mănânci fiindcă ţi-e foame, e 
improper, improper, improper. 

Stendhal, unul dintre oamenii cei mai spirituali şi mai 
profunzi36 ai acestei epoci, a caracterizat admirabil 
noţiunea de improper, spunând că un oarecare lord din 
Marea Britanie nu se încumetă să şadă cu picioarele 
încrucişate în faţa focului nici măcar când e singur, de 
teamă să nu fie improper. O doamnă din înalta societate 
engleză, chiar dacă face parte din secta fanatică a 
puritanilor (protestanții cei mai intransigenţi care şi-ar lăsa 
întreaga familie să, moară de foame dacă ar socoti-o 
improper), poate fi oricât de destrăbălată în dormitorul ei, 
fără a vedea nimic improper în asta, dar s-ar considera 
compromisă pentru totdeauna, dacă ar primi vizita unui 
simplu cunoscut în această încăpere. Datorită spaimei de 
improper, ne vom pomeni într-o bună zi că Londra şi 
locuitorii ei s-au schimbat în stane de piatră. 

— Când te gândeşti că există şi în Franţa destui zevzeci 
care vor să importe solemnele neghiobii pe care englezii le 
săvârşesc cu binecunoscutul lor sânge rece, zise Blondet, îl 
înfioară pe oricine cunoaşte Anglia şi îşi aminteşte de 
vechile moravuri franceze atât de elegante şi de 
fermecătoare. Walter Scott, care n-a îndrăznit să 
zugrăvească femeile aşa cum sunt, numai de teamă să nu 
pară improper, îşi făcea remuşcări că a creat în închisoarea 
din Edinburg minunata figură a lui Effie. 

— Vrei să nu fii niciodată improper în Anglia? îl întrebă 
Bixiou pe Finoi. 

— Ei? făcu Finot. 

— Du-te în parcul Tuileries şi studiază pompierul acela 
cioplit în marmură, pe care sculptorul l-a denumit 
Temistocle, apoi încearcă să păşeşti ca statuia comandorului 
şi n-ai să fii niciodată improper. Fericirea lui Godefroid s-a 


întregit datorită aplicării riguroase a legii suverane care 
stabileşte ce-i improper şi ce nu. lată cum s-au petrecut 
lucrurile. El avea un „tigru”, cum li se spune în societatea 
selectă micilor lachei, care n-au altă atribuţie decât aceea 
de a-şi însoţi stăpânul când iese la plimbare, fie în trăsură, 
fie călare. „Iigrul” lui Beaudenord era un mic irlandez 
numit după dorinţă Paddy, Joby sau Toby, un prichindel înalt 
de vreo patru palme şi lat în spate de vreo două, cu o figură 
de nevăstuică, cu nervi de oţel căliţi în gin, sprinten ca o 
veveriţă, în stare să mâne fără cusur un landou, cu o 
dibăcie rar întâlnită la Londra, ca şi la Paris, călăreț la fel de 
iscusit ca bătrânul Franconi37, un băieţel cu ochi de 
şopârlă, ageri ca ai mei, blond ca o madonă de Rubens, cu 
bujori în obraji, prefăcut ca un prinţ, instruit ca un notar la 
pensie, pervers la vârsta de zece ani, pe scurt, o adevărată 
floare de mucegai, care se juca şi înjura cu aceeaşi plăcere, 
se dădea în vânt după dulceaţă şi după punch, bârfitor ca 
un foileton isteţ şi neruşinat ca un ştrengar de pe străzile 
Parisului. La început fusese o mândrie şi un izvor de 
venituri pentru un celebru lord englez care câştigase, de pe 
urma lui, vreo şapte sute de mii de franci la curse. Lordul 
ţinea mult la băiat, căci „tigrul” lui era în acelaşi timp o 
curiozitate: în toată Londra nimeni nu avea unul atât de 
mititel. Călare pe un cal de curse, Joby părea un şoim. Ei 
bine, lordul l-a concediat totuşi pe Toby, dar nu pentru că 
era lacom, nu din pricina vreunui furt sau a unei crime, nici 
pentru felul lui de a vorbi cu totul neîngăduit, nici pentru 
purtarea lui necuviincioasă, nici pentru obrăznicia lui faţă 
de milady, nici pentru faptul de a fi tăiat buzunarele 
cameristei ei preferate, nici fiindcă se lăsase cumpărat de 
adversarul lordului la curse, nici măcar fiindcă îndrăznise 
să se amuze duminica - într-un cuvânt nu-l concediase din 
pricina vreunei fapte condamnabile. Dacă Toby ar fi săvârşit 
toate acestea, chiar dacă s-ar fi adresat lordului fără să fie 
întrebat, milord i-ar fi iertat până şi această crimă împotriva 
protocolului casnic. Milord îl îndrăgise într-atât, încât i-ar fi 


trecut foarte multe cu vederea. Doar „tigrul” lui mâna o 
trăsurică cu două roţi şi eu doi cai înhămaţi unul în urma 
celuilalt, călare pe cel de al doilea, cu picioarele ajungându- 
i abia până la hulube, şi unde mai pui că avea un cap de 
îngeraş, ca aceia cu care pictorii italieni îl înconjoară pe 
Tatăl ceresc. Un gazetar englez a descris acest îngeraş cu 
multă gingăşie, afirmând însă că este prea drăgălaş pentru 
a fi un „tigru” adevărat şi s-a arătat gata de a pune 
rămăşag că 'loby este o mică „tigroaică” domestică. Această 
descriere plină de insinuări veninoase putea avea drept 
urmare o situaţie improper la culme. Superlativul lui 
improper duce la spânzurătoare în Anglia. Milady l-a lăudat 
foarte mult pe milord pentru prudenţa lui. Starea lui civilă 
în zoologia britanică fiind contestată, Toby rămase pe 
drumuri. Pe vremea aceea Godefroid, care avea o situaţie 
strălucită la ambasada Franţei de la Londra, află de păţania 
lui 'Toby, Joby, Paddy. Godefroid fu bucuros să pună mâna pe 
acest „tigru”, pe care-l găsi plângând în faţa unui borcan de 
dulceaţă, deoarece copilul nu mai avea nici măcar cele 
câteva monezi de aur cu care milord îi poleise nenorocirea. 
La întoarcerea lui în ţară, Godefroid de Beaudenord a 
importat la noi pe cel mai fermecător „tigru” al Angliei, 
datorită căruia şi-a cucerit faima, tot aşa cum Couture a 
ajuns celebru datorită nevestelor sale. Acest lucru i-a 
deschis numaidecât porţile unui cerc atât de închis cum 
este clubul ce poartă azi numele de Grammont. După ce 
renunţase la cariera diplomatică, prezenţa lui nu mai 
îngrijora pe nici un om ros de ambiţie, şi cum nu avea un 
spirit primejdios nici o limbă ascuţită, fu bine primit de 
toată lumea. În locul lui, noi ne-am fi simţit jigniţi în amorul 
nostru propriu, întâlnind peste tot numai feţe zâmbitoare. 
Nouă nu ne face plăcere rictusul amar al invidiei. Lui 
Godefroid, însă, nu-i plăcea să stârnească ură. De, fiecare 
cu gustul lui! Să ajungem acum la ceva mai concret, şi 
anume la situaţia lui materială. În locuinţa lui, unde nu o 
dată m-am înfruptat la prânz, te încânta în primul rând 


camera de toaletă, misterioasă, plină de lucruri frumoase şi 
confortabile, în care se găseau un cămin şi o baie; apoi 
ieşirea discretă, pe o scară mică, uşile care se închideau de 
la sine, fără zgomot, balamale bine unse, chei care se 
întorceau uşor în broască, ferestre cu geamuri mate, 
perdele grele, de nepătruns. Dacă în odaia lui domnea, şi 
era firesc să domnească, o dezordine fermecătoare, care ar 
fi plăcut până şi celui mai pretenţios pictor de acuarelă, 
dacă toate la un loc alcătuiau atmosfera boemă, în care se 
desfăşoară de obicei viaţa unui tânăr elegant, în schimb 
camera de toaletă era un adevărat sanctuar: albă, curată, 
într-o ordine desăvârşită, bine încălzită, ferită de orice 
curent, cu un covor făcut parcă anume ca ea să poată 
alerga speriată pe el, numai în cămaşă de noapte şi în 
picioarele goale. Această încăpere e cartea de vizită a unui 
june berbant, care cunoaşte într-adevăr viaţa! fiindcă aici el 
se poate dovedi în câteva clipe fie un prostănac, fie un mare 
rafinat, judecând după micile amănunte ale vieţii care 
trădează caracterul omului. Marchiza de Rochefide a ieşit 
furioasă din această cameră de toaletă a unui burlac şi nu s- 
a mai întors niciodată, fiindcă nu găsise acolo nimic 
improper. Godefroid avea însă în această cameră un mic 
dulap plin de... 

— Capoate de dantelă, îşi dădu cu părerea Finot. 

— Iar ţi-ai dat în petic, eşti mai necioplit ca Turcaret! 38 
(Degeaba mă căznesc să fac din el un om subţire!) Nici 
gând; în dulăpior ţinea prăjituri, fructe, mici sticle de cristal 
cu vin de Malaga, de Lunel, o gustare demnă de Ludovic al 
XIV-lea, în sfârşit, tot ceea ce poate desfăta un stomac 
gingaş şi răsfăţat, într-un cuvânt, un stomac de aristocrat! 
Un bătrân servitor cam năzdrăvan, mare meşter în arta 
veterinară, moştenit de Godefroid de la răposatul său 
părinte, îi servea pe cai de parcă ei i-ar fi fost stăpânii, iar 
pe Godefroid îl doctoricea ca pe cai, dar nutrea pentru el o 
dragoste incurabilă - de acest ulcer al inimii numai casele 
de economii au izbutit să-i lecuiască în cele din urmă pe 


servitori. Orice fericire concretă se întemeiază pe cifre. Voi, 
care cunoaşteţi până şi cele mai tainice plăgi ale vieţii din 
Paris, veţi ghici desigur că Godefroid dispunea de un venit 
de şaptesprezece mii de franci, dacă vă voi spune că plătea 
un impozit de şaptesprezece franci şi îşi îngăduia capricii 
de o mie de galbeni. Aşadar, dragi copii, în ziua când 
Beaudenord a devenit major, marchizul D'Aiglemont, 
tutorele lui, i-a dat socoteală de felul cum îi administrase 
averea, cu o corectitudine de care noi n-am fi în stare faţă 
de nepoţii noştri, şi i-a înmânat titluri de rentă în valoare de 
optsprezece mii de franci, rămăşiţă a bogăției părinteşti, 
redusă mai întâi de restricţiile impuse de Republică şi apoi 
lovită de politica financiară a Imperiului rău platnic. 
Virtuosul său tutore l-a pus pe Godefroid în posesia unor 
economii de vreo treizeci de mii de franci, depuşi la Banca 
Nucingen, spunându-i, pe un ton curtenitor de aristocrat şi 
totodată cu familiaritatea unui soldat al Imperiului, că-i 
adunase această sumă anume pentru trăsnăile lui de om 
tânăr. „Dacă vrei să asculţi sfatul meu, Godefroid, adăugă 
el, în loc să-i cheltuieşti prosteşte aşa cum procedează 
atâţia alţii, mai bine ai face o trăsnaie care să-ţi fie de folos 
mai târziu: primeşte un post de ataşat pe lângă ambasada 
din 'Torino, apoi pleacă la Neapole şi de acolo la Londra; în 
felul acesta ai să te distrezi pe banii tăi şi în acelaşi timp ai 
să te instruieşti, iar în viitor, dacă vei vrea să-ţi alegi o 
carieră, îţi vei da seama că nu ţi-ai irosit nici timpul, nici 
banii.” După cum vedeţi, răposatul D'Aiglemont avea pe 
nedrept o reputaţie proastă, ceea ce nu s-ar putea spune 
despre noi, bunăoară. 

— Pe un tânăr care intră în viaţă la optsprezece ani cu un 
venit de optsprezece mii de franci îl paşte sărăcia, zise 
Couture. 

— Dacă nu-i cărpănos sau foarte înţelept, preciză Blondet. 

— Godefroid a petrecut câtva timp în toate cele patru 
capitale ale Italiei, zise Bixiou. Apoi a vizitat Germania, 
Anglia, a dat o raită pe la Petersburg, a cutreierat Olanda şi 


a risipit cei treizeci de mii de franci, trăind de parcă ar fi 
avut un venit anual de treizeci de mii de franci. A ştiut să 
găsească peste tot fazan, ficat de gâscă în aspic, vinuri şi 
mâncări franţuzeşti; a avut de-a face numai cu oameni care 
vorbeau franţuzeşte, într-un cuvânt, n-a fost în stare să se 
despartă nici o clipă de Paris. Ar fi vrut el să ajungă un om 
fără scrupule, oţelit, să-şi piardă iluziile, să poată asculta 
orice fără a roşi, să vorbească fără a spune nimic, să 
cunoască interesele tăinuite ale marilor puteri, dar n-a fost 
chip. Şi aşa s-a chinuit destul ca să înveţe patru limbi, mai 
bine zis să se înarmeze cu patru cuvinte pentru a ascunde 
aceeaşi idee. S-a întors acasă văduvit de câteva văduve 
bogate şi plictisitoare, socotite în străinătate drept cuceriri 
de invidiat, dar la fel de timid şi lipsit de experienţă, acelaşi 
băiat cumsecade, încrezător, incapabil de a bârfi pe oamenii 
care-i făceau cinstea să-l primească în casă, de o bună- 
credinţă neîngăduită unui diplomat, în sfârşit, a rămas ceea 
ce numim un băiat de treabă. 

— Pe scurt, un ageamiu, gata să-şi vâre venitul de 
optsprezece mii de franci în primele acţiuni care i s-ar oferi, 
completă Couture. 

— Afurisitul ăsta de Couture e atât de obişnuit să prevadă 
dividendele, încât anticipează şi deznodământul povestirii 
mele. Dar unde am rămas? La întoarcerea lui Beaudenord. 
Când s-a mutat pe Cheiul Malagquais, s-a pomenit că mia de 
franci, care-i prisosea, nu-i ajunge totuşi pentru a-şi plăti un 
loc în lojă la Theâtre des Italiens şi la operă. Când pierdea 
douăzeci şi cinci sau treizeci de galbeni la cărţi, jucând pe 
mâna altuia, îi plătea bineînţeles; iar când câştiga, cheltuia 
banii cu uşurinţă, ceea ce am face şi noi dacă ne-am lăsa 
prostiţi să jucăm pe mâna altuia. Văzând că n-o scoate la 
capăt cu venitul lui de optsprezece mii de franci, 
Beaudenord a simţit nevoia să-şi creeze un fond de rulment, 
cum am zice noi astăzi. Şi fiindcă ţinea cu tot dinadinsul să 
nu-şi sape singur groapa, Beaudenorăd a cerut sfatul 
tutorelui său: „Băiete dragă, i-a spus D'Aiglemont, titlurile 


de rentă ajung la valoarea nominală, deci vinde-le, aşa cum 
am făcut şi eu cu ale mele şi ale soţiei. Nucingen are 
întregul meu capital şi îmi plăteşte o dota încă de şase la 
sută; procedează la fel şi vei avea un procent în plus, care 
te va scăpa de orice grijă.” Zis şi făcut: după trei zile 
Godefroid a scăpat de orice grijă bănească. De astă dată, 
venitul lui îi asigura prisosul necesar şi, prin urmare, o 
fericire desăvârşită din punct de vedere material. Dacă ar fi 
cu putinţă să-i întrebi dintr-o privire pe toţi tinerii din Paris 
- aşa cum se pare că se vor petrece lucrurile la judecata de 
apoi cu miliardele de generaţii care se vor fi învârtit pe 
toate globurile, fie că au făcut parte din garda naţională, fie 
dintr-un alt trib sălbatic - şi le-ai pune întrebarea dacă 
fericirea unui tânăr de douăzeci şi şase de ani nu constă în 
următoarele: să poată ieşi oricând la plimbare, călare sau 
într-un tilbury39, ori într-o gabrioletă, însoţit de un lacheu 
de-o şchioapă, trandafiriu şi bucălat ca Toby, Joby, Paddy; să 
poată închiria în fiecare seară cu doisprezece franci un 
cupeu; să fie întotdeauna elegant îmbrăcat, după toate 
legile vestimentare în vigoare, la ora opt dimineaţa, la 
prânz, la patru după-amiază şi seara; să fie oricând 
binevenit la toate ambasadele şi să culeagă acolo florile de 
o zi a unor prietenii cosmopolite şi superficiale; să nu fie 
supărător de chipeş, să poarte cu aceeaşi distincţie un 
nume istoric, un frac impecabil şi un cap frumos; să 
locuiască într-un încântător apartament la parter, mobilat 
cu tot atâta gust ca cel de pe Cheiul Malaquais, pe care vi l- 
am descris; să-şi poată pofti oricând prietenii la un 
restaurant atât de elegant cum este Rocher de Cancate, 
fără a-şi scotoci în prealabil buzunarele, şi niciuna dintre 
pornirile lui fireşti să nu fie frânată de exclamaţia: „Bine, 
dar de unde bani?!” să poată schimba, când vrea, 
pompoanele trandafirii care împodobesc urechile celor trei 
cai pursânge şi să aibă întotdeauna căptuşeala nouă la 
pălăria sa. Oricine, chiar şi nişte oameni superiori ca noi, ar 
răspunde că o asemenea fericire nu e desăvârşită, că 


seamănă cu Biserica Sfânta Magdalena, căreia i-ar lipsi 
altarul, că în viaţă trebuie să iubeşti pentru a fi iubit ori să 
iubeşti fără a fi iubit, ori să fii iubit fără a iubi la rândul tău, 
ori să poţi iubi azi o femeie şi mâine alta. Şi acum, să ne 
oprim la problema fericirii sufleteşti. În ianuarie 1823, după 
ce câştigase teren şi o oarecare trecere în diferitele cercuri 
pariziene, unde ţinuse să fie poftit, Beaudenord simţi nevoia 
să se adăpostească sub o umbreluţă, să se poată plânge de 
o femeie din lumea bună, în loc să morfolească frunzele 
veştede ale unui trandafir cumpărat cu zece centime de la 
madame Prevost, ca acei tineri zevzeci care se îmbulzesc pe 
coridoarele operei ca nişte pui puşi la îngrăşat într-un coteţ. 
În sfârşit, se hotări să-şi concentreze toate sentimentele, 
toate gândurile, toată dragostea asupra unei femei, da, 
asupra unei singure femei! Of! FEMEIA! La început simţi 
dorinţa năstruşnică de a încerca o pasiune neîmpărtăşită şi 
câtva timp dădu târcoale frumoasei sale verişoare, doamna 
D'Aiglemont, fără a bănui că un diplomat dansase cu ea 
dansul lui Faust. În anul 1825 nu făcu decât să-şi încerce 
norocul, să caute şi să cocheteze fără nici un rezultat. Dar 
obiectul dragostei, după care tânjea, nu se ivi. De, pasiunile 
sunt extrem de rare. În epoca noastră, te izbeşti de tot 
atâtea baricade în moravuri ca şi pe străzi. Într-adevăr, 
fraţilor, ne molipsim tot mai mult de improper, s-o ştiţi de la 
mine! Fiindcă şi aşa suntem învinuiți că mergem pe urmele 
pictorilor de portrete, ale comisarilor adjudecatari şi ale 
croitoreselor, n-am să vă mai plictisesc cu o descriere 
amănunţită a făpturii în care Godefroid şi-a recunoscut 
jumătatea. Vârsta: nouăsprezece ani, înălţimea: un metru 
cincizeci; părul blond, sprâncenele idem; ochii albaştri, 
fruntea potrivită, nasul acvilin, gura mică, bărbia scurtă şi 
pronunţată, faţa ovală; semne particulare: n-are. Lată 
semnalmentele fiinţei iubite. Vă rog să nu fiţi mai 
chiţibuşari decât poliţia, decât domnii primari din toate 
comunele urbane şi rurale ale Franţei, decât jandarmii şi 
toate celelalte autorităţi publice. Ce mai încoace, încolo? 


era leită Venus de Medicis, pe cinstea mea! Prima oară când 
Godefroid s-a dus la doamna de Nucingen, la unul dintre 
acele baluri datorită cărora ea şi-a cucerit destul de uşor o 
oarecare faimă mondenă, a zărit acolo fiinţa vrednică de a fi 
iubită, dansând cadrilul, şi, mai mult decât orice, l-a 
fermecat statura ei de un metru cincizeci. Părul ei blond 
cădea în bucle spumoase ca nişte cascade, învăluindu-i 
căpşorul de copil nevinovat şi fraged ca acela al unei 
naiade, care şi-ar fi scos primăvara năsucul pe fereastra 
cristalină a unui izvor să privească florile. (După cum 
vedeţi, ştiu şi eu să folosesc stilul la modă astăzi, să vorbesc 
în fraze lungi şi lunecoase ca macaroanele pe care le-am 
mâncat adineauri.) Să mă ierte prefectura de poliţie, dar 
acel idem ce defineşte sprâncenele ar fi fost descris în şase 
versuri de către gingaşul Parny40, poetul glumeţ, care în 
modul cel mai grațios le-ar fi comparat cu arcul lui Cupidon, 
arătând totodată că săgeata le era îndreptată în jos; mai 
mult, că era o săgeată slabă, cu vârful tocit, deoarece astăzi 
mai are încă trecere acea blândeţe de miel pe care 
paravanele din faţa focului din cămin o atribuie domnişoarei 
de La Vallicre41, în momentul când se leagă înaintea 
Domnului Cristos să devină mireasa lui, fiindcă n-a izbutit 
să-şi lege viaţa de un muritor de rând printr-un contract de 
căsătorie încheiat în faţa notarului. Ştiţi voi ce efect pot 
avea un păr blond şi nişte ochi albaştri, legănându-se în 
ritmul unui dans domol, voluptuos şi în acelaşi timp decent? 
În cazul acesta, o fată tânără nu te loveşte cu îndrăzneală în 
inimă, ca acele femei brune a căror privire pare să-ţi spună, 
asemenea unui cerşetor spaniol: „Punga sau viaţa! îmi dai 
cinci franci sau te dispreţuiesc.” Aceste frumuseți 
provocatoare (destul de primejdioase, de altfel!) pot să 
placă multor bărbaţi; însă, după părerea mea, o blondă 
care are norocul de a părea cât se poate de duioasă şi 
supusă, fără a pierde dreptul de a te mustra, de a te zădări, 
de a-şi ieşi din fire, de a-ţi face scene de gelozie pe nedrept 
şi la tot ceea ce face farmecul unei femei, se va mărita mai 


uşor şi mai bine decât o brună focoasă. Să nu uităm că 
lemnele costă scump Il Fata avea pielea albă de alsaciană 
(văzuse lumina zilei la Strasbourg şi vorbea nemţeşte cu un 
uşor accent francez care te încânta) şi dansa cu o gratie 
desăvârşită. Picioruşele ei, pe care funcţionarul de la politie 
nu le menţionase, deşi ar fi fost locul să le treacă la rubrica 
semne particulare, erau uimitor de mici şi drăgălaşe, ceea 
ce ieşea mai bine la iveală când făcea acea mişcare pe care 
profesorii de dans de odinioară o numeau flic-flac şi care se 
poate compara numai cu glasul atât de melodios al 
domnişoarei Mars42, căci, toate muzele fiind surori, 
dansatorul şi poetul trebuie să fie amândoi cu picioarele pe 
pământ. Picioarele Isaurei îţi vorbeau cu o candoare, o 
precizie, o uşurinţă, o repeziciune foarte promițătoare în 
ceea ce priveşte aptitudinile ei sentimentale. „Are flic-flac!” 
era supremul elogiu adus unei femei de către Marcel, 
singurul profesor de dans care poate fi socotit într-adevăr 
mare. I se spunea marele Marcel, aşa cum se spunea 
Frederic cel Mare contemporanului său. 

— A compus şi vreun balet? întrebă Finot. 

— Da, dacă nu mă înşel unul se numea Cele patru 
elemente, altul Europa galantă. 

— Ciudate vremuri! Pe atunci aristocrații îmbrăcau 
dansatoarele! exclamă Finot. 

— lar eşti improper! continuă Bixiou. Isaure nu se ridica 
pe vârfuri, ci rămânea cu picioarele pe pământ, se legăna 
lin, nici cu prea multă, nici cu prea puţină voluptate decât 
se cade unei tinere fete. Marcel, ca un adevărat filosof ce 
era, spunea că fiecare categorie de oameni îşi are felul său 
de a dansa: o femeie măritată trebuie să danseze altfel 
decât o tânără fată, un jurist altfel decât un bancher, iar un 
militar altfel decât un paj; mergea până acolo încât 
pretindea că un infanterist trebuie să se deosebească la 
dans de un cavalerist; şi, pornind de la acest criteriu, făcea 
analiza întregii societăţi. Dar astăzi nu mai putem vorbi de 
asemenea nuanţe subtile. 


— Ah! exclamă Blondet, acum ai pus degetul pe rană. Dacă 
lumea l-ar fi înţeles pe Marcel, Revoluţia franceză n-ar mai 
fi avut loc. 

— Godefroid cutreierase Europa în lung şi-n lat, aşa că 
avusese fericitul prilej de a cerceta cu de-amănuntul 
dansurile din multe ţări. Fără aceste cunoştinţe temeinice în 
materie de coregrafie, socotite de unii nefolositoare, poate 
că nu s-ar fi îndrăgostit de acea tânără fată; dar aşa stând 
lucrurile, dintre cei trei sute de invitaţi care se îmbulzeau în 
fastuoasele saloane din strada Saint-Lazare, numai el 
singur pricepu potenţialul de dragoste pe care îl trăda 
dansul ei atât de grăitor. Într-adevăr, Isaure d'Aldrigger 
dansa cu o graţie ce nu putea trece neobservată; dar în 
secolul nostru. Când fiecare proclamă: „Să lunecăm uşor, să 
nu batem pasul pe loc!” cineva observă: „lată o tânără fată 
care dansează admirabil” (era un ajutor de notar); altcineva 
exclamă: „Această domnişoară dansează fermecător” (era o 
doamnă în vârstă cu turban pe cap); interveni o a treia 
persoană, o femeie de vreo treizeci de ani: „Da, fetişcana 
asta nu dansează rău!” Dar să ne întoarcem la marele 
nostru Marcel şi să parafrazăm cuvintele lui atât de 
celebre, spunând la rândul nostru: „Câte nu se trag dintr-o 
figură de cadril!” 

— Hai să intrăm odată în subiect! îl întrerupse Blondet, 
prea le înfloreşti. 

— În seara aceea, reluă Bixiou firul povestirii privindu-l 
pieziş pe Blondet, Isaure purta o rochie simplă de mătase 
albă, garnisită cu panglici verzi, o camelie în păr, o camelie 
în talie, alta pe poale şi o a patra camelie... 

— Poftim! asta-i povestea cu cele trei sute de capre ale lui 
Sancho Panca! 

— Păi toată literatura nu-i altceva, dragul meu! Clarisse 
este o capodoperă în patrusprezece volume, 43 iar cel mai 
prost actor de vodeviluri ţi-ar putea-o reda într-un act. De 
vreme ce izbutesc să te amuz, ce te mai plângi?! Rochia o 
prindea de minune, ori poate că ţie nu-ţi plac cameliile? 


Poate preferi daliile? Nici astea nu-ţi plac! Ei bine, atunci na 
o castană, zise Bixiou, aruncându-i pesemne o castana lui 
Blondet, căci noi auzirăm căzând ceva pe o farfurie. 

— Hai, nu te supăra, zi-i-nainte! se scuză Blondet. 

— Bine, atunci să merg mai departe, se învoi Bixiou. „Cât e 
de drăguță, mai că-ţi vine s-o iei de nevastă, nu-i aşa?” îl 
întrebă Rastignac pe Beaudenord, arătându-i fetiţa cu 
cameliile albe, imaculate, fără o petală lipsă. Uitasem să 
spun că Rastignac era prieten intim cu Godefroid. „locmai 
la asta mă gândeam şi eu, îi şopti Godefroid la ureche. Mă 
întrebam chiar, dacă în loc să tremuri în fiecare clipă 
pentru fericirea ta, în loc să cauţi cu nerăbdare prilejul de a 
strecura un cuvinţel unei urechi distrate, să stai pe ghimpi 
la Theâtre des Italiens aşteptând să apară ea cu o floare 
roşie sau albă prinsă în păr, sau o mână înmănuşată 
atârnând molatic dintr-o trăsură la Bois de Boulogne, cum 
se obişnuieşte pe Corso la Milano; în loc să te înfrupţi pe 
furate dintr-o prăjitură, ascuns după uşă ca un servitor care 
dă pe gât ce-a rămas pe fundul unei sticle, în loc să-ţi 
cheltuieşti inteligenţa pentru a primi sau a înmâna o 
scrisoare ca un simplu poştaş; în loc să primeşti mii de 
sărutări cuprinse în două linii aşternute în fugă pe hârtie, 
să ai de citit astăzi cinci volume în folio, iar mâine să te 
mulţumeşti numai cu două foi, ceea ce este foarte obositor 
pentru nervi; în loc să te târăşti prin şanţuri şi după tufişuri, 
oare n-ar fi mai bine să te laşi pradă acelei minunate 
pasiuni după care tânjea şi ].- ]. Rousseau, să iubeşti pur şi 
simplu o fată tânără ca Isaure, cu intenţia de a o lua de 
nevastă, dacă sentimentele împărtăşite vor dovedi că 
inimile sunt făcute una pentru alta, într-un cuvânt, mă 
întreb, dacă n-ar fi mai bine să devii un Werther fericit! 44” 
„E. şi ăsta un fel de a fi caraghios, cu nimic mai prejos decât 
altul, îi răspunse Rastignac cu un aer serios. În locul tău 
poate că m-aş cufunda şi eu în infinita desfătare a unui 
asemenea ascetism, care de altfel e nou, original şi puţin 
costisitor. Monna Lisa45 ta e suavă, dar te previn că e 


stupidă ca o muzică de balet.” Tonul pe care Rastignac 
rostise ultimele cuvinte îl făcu pe Beaudenord să creadă că 
prietenul său avea tot interesul să-l dezamăgească şi, 
bănuitor ca orice fost diplomat, văzu în el un rival. O vocaţie 
ratată îşi pune pecetea pe toată viaţa. Godefroid se 
îndrăgosti în aşa măsură de domnişoara Isaure d'Aldrigger, 
încât Rastignac se apropie de o tânără înaltă, care stătea de 
vorbă cu cineva într-un salon de joc, şi-i spuse la ureche: 
„Malvina, în clipa asta sora dumitale a prins în mrejele ei o 
pradă rară: are optsprezece mii de franci venit, un nume 
răsunător, o oarecare trecere în lumea bună şi maniere 
distinse; nu-i scăpa din ochi, iar dacă vezi că între ei se 
înfiripă o dragoste ideală, fă în aşa fel încât Isaure să-ţi 
mărturisească totul şi n-o lăsa să-i scrie vreun bilet fără a-l 
corecta în prealabil.” Pe la ora două noaptea, un lacheu veni 
să anunţe pe o mică păstoriţă din Alpi, de vreo patruzeci de 
ani, cochetă ca Zerlina din opera Don Juan, lângă care 
şedea Isaure: „lrăsura doamnei baroane aşteaptă la scară”. 
Atunci, Godefroid văzu cum zâna lui, frumoasă ca o eroină 
dintr-o baladă germană, o ia de braţ pe năstruşnica ei 
mamă şi o duce spre salonul de la intrare, unde le ajunse 
din urmă Malvina. Godefroid, prefăcându-se (naivul!) că 
vrea să vadă dacă Joby n-a căzut cumva într-un borcan cu 
dulceaţă, avu fericirea să le zărească pe Isaure şi pe 
Malvina înfofolind-o pe mămica lor cea zvăpăiată într-o 
blană şi gătindu-se una pe alta cu toată grija cerută de o 
călătorie nocturnă prin Paris. Cele două surori îl cercetară 
cu coada ochiului ca nişte pisici bine dresate care pândesc 
un şoarece, prefăcându-se că nici nu-l bagă în seamă. 
Godefroid fu destul de mulţumit de tonul, de îmbrăcămintea 
şi de purtarea alsacianului voinic, în livrea, cu mănuşi 
impecabile, care aduse celor trei stăpâne ale sale pantofi 
îmblăniţi, cu talpă groasă. Nu cred să fi existat vreodată 
două surori care să semene între ele mai puţin decât Isaure 
şi Malvina. Cea mai mare era înaltă şi brună, iar Isaure 
micuță şi firavă, una era trufaşă, cu linii puternic conturate, 


iar cealaltă avea trăsături fine şi gingaşe. Isaure era femeia 
care domină bărbaţii tocmai prin slăbiciunea ei, de până şi 
un licean se simte dator s-o ocrotească, în timp ce Malvina 
era leită eroina din Aţi văzut cumva la Barcelona? 46 Alături 
de sora ei, Isaure părea o miniatură lângă un portret în 
ulei. „E desigur bogată!” îi zise Godefroid lui Rastignac 
când se întoarse în sala de bal. „Cine?” „Fata aceea.” „A, 
Isaure d'Aldrigger! De bună seamă. Maică-sa e văduvă. Pe 
vremuri, la Strasbourg, Nucingen a fost funcţionar la banca 
soţului ei. Dacă vrei s-o mai întâlneşti, fă-i un compliment 
doamnei de Restaud şi o să te poftească la balul pe care îl 
dă poimâine şi unde are să vină cu siguranţă şi baroana 
d'Aldrigger cu cele două fiice ale ei.” Timp de trei zile, 
Godefroid nu văzu în camera obscură a creierului său decât 
pe Isaure a lui, cameliile albe, înclinarea graţioasă a capului 
ei, aşa după cum atunci când ai privit îndelung un obiect 
puternic luminat şi apoi închizi ochii, imaginea lui îţi apare 
mai mică, dar viu colorată şi strălucitoare, sclipind în 
mijlocul întunericului. 

— Eşti fenomenal, Bixiou! Ai de gând să ne mai zugrăveşti 
multe tablouri? îl întrebă Couture. 

— Poftim! continuă Bixiou luând desigur poza unui chelner 
de cafenea care aduce o comandă. lată tabloul comandat de 
dumneavoastră, domnilor! Atenţie, Finot, îi vine omului să-ţi 
dea una peste gură, aşa cum îşi plesneşte un birjar 
mârţoaga peste bot! Doamna Theodore-Marguerite- 
Wilhelmine Adolphus (ştiţi, Banca Adolphus et Comp. Din 
Mannheim), văduva baronului d'Aldrigger, nu era una 
dintre acele nemţoaice durdulii şi blajine, îndesate şi 
chibzuite, bălane, cu faţa aurie ca spuma unei căni cu bere, 
nici nu era înzestrată cu acele virtuţi patriarhale germane 
de care se face atâta caz în romane. Avea încă destulă 
prospeţime în obrajii îmbujoraţi ca ai unei păpuşi de 
Numberg, bucle lungi şi vaporoase la tâmple, ochi jucăuşi, 
nici un fir de păr alb, mijlocul subţire, asupra căruia căuta 
să atragă atenţia, strângându-l în corset. Pe frunte şi la 


tâmple avea câteva cute, pe oare ar fi vrut, ca şi Ninon de 
Lenclos47, să le surghiunească la călcâie; dar aceste 
zbârcituri supărătoare îşi desenau cu îndărătnicie zigzagul 
tocmai acolo unde erau mai vizibile. Pielea i se ofilea mai cu 
seamă împrejurul nasului, al cărui vârf se înroşea tot mai 
des, ceea ce era cu atât mai neplăcut, cu cât se asorta 
perfect cu obrajii ei rumeni. În calitatea ei de moştenitoare 
unică, răzgâiată de părinţi, de soţ, de întregul Strasbourg şi 
răsfăţată în continuare de cele două fiice care o adorau, 
baroana îşi îngăduia să se îmbrace în roz, să poarte fuste 
scurte cu o fundă acolo unde se sfârşea corsetul ce-i 
accentua talia. Când un adevărat parizian o întâlneşte pe 
baroană plimbându-se pe bulevard zâmbeşte pe sub 
mustață şi o condamnă la fel de aspru ca o Curte cu juri de 
astăzi, care nu admite circumstanţe atenuante când e vorba 
de un fratricid! Zeflemistul priveşte lucrurile superficial şi 
de aceea e crud. Zevzecul nu ţine seama de vina ce revine 
societăţii pentru trăsătura ridicolă de care râde, uitând că 
natura n-a creat decât dobitoace, pe când proştii sunt un 
produs al orânduirii sociale. 

— Ceea ce-mi place la Bixiou, interveni Blondet, e 
consecvenţa lui: când nu batjocoreşte pe alţii, îşi bate joc de 
el însuşi. 

— Lasă că ţi-o plătesc eu, Blondet! i se adresă Bixiou cu un 
ton şiret. Dacă mica baroană era zvăpăiată, nechibzuită, 
egoistă, cu capul în nori, vina acestor cusururi o purta 
Banca Adolphus et Comp. Din Mannheim, precum şi 
dragostea oarbă a baronului d'Aldrigger. Această baroană, 
blândă ca un miel, avea o inimă duioasă, emotivă, dar, din 
păcate, emoţiile ei erau de scurtă durată şi de aceea trecea 
uşor de la una la alta. Când a murit baronul, această 
păstoriţă, copleşită de o sinceră şi cumplită durere, fu cât 
pe-aci să-l urmeze. Dar... a doua zi la prânz i s-a servit 
mazăre verde, după care se dădea în vânt, şi delicioasa 
mâncare i-a potolit suferinţa. Atât fiicele ei, cât şi servitorii 
o iubeau la nebunie, de aceea toţi ai casei fură fericiţi când 


găsiră un mijloc de a o cruța pe baroană de spectacolul 
dureros al convoiului funebru. Isaure şi Malvina s-au ferit să 
plângă faţă de mama lor adorată şi au căutat să-i abată 
atenţia, convingând-o să-şi aleagă şi să-şi comande hainele 
de doliu în timp ce se cânta Requiem-ul. Când un coşciug e 
aşezat pe catafalcul negru cu alb, pătat de ceară, înainte de 
a fi dat la reformă, oare a fost întrebuințat pentru a 
înmormânta trei mii de oameni înstăriți, după aprecierea 
unui gropar filosof pe care l-am consultat în această 
privinţă între două pahare de tulburel; când nişte preoţi de 
mâna a doua răcnesc cu nepăsare Dies irae48, când nişte 
înalţi prelați, tot atât de nepăsători, prohodesc mortul, ştiţi 
ce-şi spun în biserică prietenii răposatului îmbrăcaţi în 
negru, fie că şed în bănci, fie că stau în picioare? (Şi asta 
face parte din tabloul comandat.) Ei, puteţi să vă închipuiţi? 
„Cât crezi că lasă papa d'Aldrigger?” l-a întrebat Desroches 
pe 'Iailleier, care înainte de a muri ne-a oferit cea mai 
straşnică orgie din câte s-au pomenit vreodată49. 

— Pe vremea aceea Desroches era deja notar? 

— A ajuns notar în 1822, preciză Couture. S-a ridicat cu 
multă îndrăzneală pentru un fiu de funcţionar prăpădit, 
care n-a avut niciodată un venit mai mare de o mie şi opt 
sute de franci, şi a cărui mamă ţinea un debit de timbre. 
Dar între 1818 şi 1822 a muncit pe brânci, a intrat la 
Derville ca al patrulea conţopist, iar peste un an, în 1819,a 
ajuns al doilea secretar! 

— Desroches! 

— Chiar el, confirmă Bixiou. În tinereţe, Desroches s-a 
zbătut ca şi noi, într-o sărăcie demnă de lov. Sătul de a mai 
purta haine prea strâmte cu mâneci prea scurte, se 
apucase să tocească dreptul cu desperare şi, în momentul 
de care vă vorbesc, îşi cumpărase tocmai un birou de notar, 
fără clientelă însă. Deoarece n-avea un sfanţ în buzunar, 
nici clienţi, nici alţi prieteni afară de noi, fusese nevoit să ia 
cu camătă bani pentru a-şi plăti biroul notarial şi cauţiunea 
legală. 


— Pe atunci îmi făcea impresia unui tigru scăpat din 
grădina zoologică. Sfrijit, cu părul roşu, cu ochii de 
culoarea tutunului din Spania, pământiu la faţă, părea un 
om rece şi flegmatic, dar de fapt era hapsân cu văduvele, 
hrăpăreţ cu orfanii, foarte muncitor, spaima funcţionarilor 
săi, pe care nu-i lăsa nici să răsufle, cult, viclean, făţarnic, 
de o elocvenţă mieroasă, ştiind să se stăpânească 
întotdeauna şi câinos cum poate fi numai un om de lege. 

— Dar are şi părţi bune! exclamă Finot. E devotat faţă de 
prieteni şi prima lui grijă a fost să-l ia ca prim-secretar pe 
Godeschal, fratele Mariettei. 

— La Paris, zise Blondet, nu există decât două categorii de 
notari: notarul cinstit, care nu iese din litera legii, nu 
tărăgăneşte procesele, nu aleargă după afaceri, nu scapă 
nimic din vedere, îşi sfătuieşte clienţii cu bună-credinţă şi-i 
convinge să cadă la învoială în chestiunile îndoielnice, în 
sfârşit, cei de categoria lui Derville. Apoi există notarul 
lihnit de foame, care acceptă orice numai să scoată un ban; 
care ar fi în stare să obţină pedeapsa cu bătaia, nu pentru 
munţi, pe ăştia îi vinde la mezat, ci pentru planete; gata să 
asigure câştig de cauză unui escroc împotriva unui om 
cinstit, dacă, din întâmplare, omul cinstit a uitat să 
îndeplinească vreo formalitate. Când unul dintre notarii de 
teapa acestuia din urmă se întrece cu gluma, Camera îl 
obligă să-şi vândă cancelaria. Amicul nostru Desroches a 
înţeles de la început unde duce această profesie când e 
practicată ca vai de lume de nişte nepricopsiţi ca vai de 
capul lor; de aceea s-a grăbit să răscumpere procese de la 
oameni care tremurau să nu le piardă şi s-a pornit pe 
şicane, ca un om hotărât să scape de mizerie. Şi a avut 
dreptate, a lucrat cinstit în meseria lui: şi-a câştigat 
protectori printre oamenii politici, descurcându-le afacerile 
încurcate, aşa cum a făcut bunăoară cu prietenul nostru 
des Lupeaulx, a cărui situaţie era atât de periclitată. Într- 
adevăr, avea nevoie de acest lucru pentru a scăpa de 
necazuri, căci la început Desroches era foarte rău văzut la 


tribunal. Tocmai el, care îndrepta cu atâta trudă greşelile 
clienţilor săi! Ce-ar fi să revenim la ale noastre, Bixiou? Ce 
căuta Desroches în biserică, la înmormântarea lui 
d'Aldrigger? 

— D'Aldrigger lasă şapte-opt sute de mii de franci”, îl 
lămuri Iaillefer pe Desroches. „Ei aş, un singur om 
cunoaşte precis averea lor”, interveni Werbrust, un prieten 
al răposatului. „Cine anume?” „Să vedeţi că şmecherul de 
Nucingen o să meargă până la cimitir, fiindcă d'Aldrigger i- 
a fost cândva patron; tot din recunoştinţă i-a luat de altfel şi 
capitalul ca să i-l fructifice. Acum, văduva o să se găsească 
într-o situaţie cu totul diferită.” „Ce vrei să spui cu asta?” 
„Păi d'Aldrigger îşi iubea atât de mult soţia! Nu râdeţi, că 
se uită lumea la noi. Uite-l şi pe du Tillet, a sosit cam târziu, 
tocmai la Apostol.” „O s-o ia cu siguranţă pe fata cea mare 
de nevastă.” „E cu putinţă oare? întrebă Desroches. Doar e 
mai legat ca oricând de doamna Roguin.” „EI, legat de 
cineva? Se vede că nu-l cunoşti.” „Ştiţi ce-i cu Nucingen şi 
cu du Tillet?” întrebă Desroches. „lată cum stau lucrurile, îi 
lămuri Taillefer. Nucingen e în stare să mănânce tot 
capitalul fostului său patron şi apoi să i-l restituie.” „Hm! 
Hm! făcu Werbrust. Doamne, ce umezeală e în toate 
bisericile, hm! hm! Şi în ce fel să i-l restituie?” „Uite cum: 
Nucingen ştie că du Tillet e putred de bogat şi ţine morţiş 
să-l însoare cu Malvina; dar du Tillet n-are încredere în 
Nucingen. Cine a priceput jocul asistă la o partidă 
amuzantă.” „Cum? interveni Werbrust. A şi ajuns fată de 
măritat? Da' repede mai îmbătrânim!” „Malvina d'Aldrigger 
a împlinit douăzeci de ani, dragul meu. Babacul d'Aldrigger 
s-a însurat în 1800! Şi ne-a poftit la Strasbourg la două 
serate destul de reuşite, o dată la nunta lui şi altă dată la 
botezul Malvinei. Asta s-a petrecut în 1801, când cu pacea 
de la Amiens. Iar astăzi, papa Werbrust, ne găsim în 1823. 
Pe atunci era Ossian la modăâ50 şi de aceea şi-a botezat fata 
Malvina. Şase ani mai târziu, sub Imperiu, a fost o vreme 
când lumea se dădea în vânt după tot ce amintea evul 


mediu şi pe atunci făcea furori, bunăoară, în drum spre 
Siria şi alte prostii de acest soi. De aceea a şi botezat-o 
Isaure pe cea mică. Azi are şaptesprezece ani. După cum 
vedeţi, sunt amândouă fete de măritat.” „Peste zece ani 
femeile astea or să rămână fără un ban”, îi zise Desroches 
lui Werbrust pe un ton confidenţial. „Nu uita că mai există şi 
valetul care l-a servit până la moarte pe d'Aldrigger, îi 
răspunse Werbrust, uite, bătrânul acela care plânge cu 
hohote în fundul bisericii; cele două domnişoare au crescut 
sub ochii lui şi e în stare de orice ca ele să nu ducă lipsă de 
nimic.” (Cântăreţii: Dies irae! Corul de copii: Dies illa!) 
Taillefer: „Rămâi cu bine, Werbrust, de câte ori aud Dies 
irae mă copleşeşte amintirea bietului meu fiu.” „Plec şi eu 
că m-a pătruns umezeala”, spuse Werbrust. (In favilla.51) 
(Calicii de la uşa bisericii: „Faceţi-vă pomană cu un bănuţ, 
domnilor!”) (Paracliserul: „Poc, poc! Daţi ceva pentru 
biserică.” Cântăreţii: Amen! 

Un prieten: „Din ce i s-a tras moartea?” Un gură cască 
şugubăţ: „I-a plesnit o vână la călcâi”. Un trecător: „Nu ştiţi 
cumva cine-i individul care s-a învoit să moară?” O rudă: 
„Preşedintele de Montesquieu”. Diaconul, către calici: „Hai, 
căraţi-vă, am primit şi partea voastră, aşa că degeaba mai 
cereţi!”) 

— Câtă imaginaţie! se minună Couture. 

(Într-adevăr, am avut şi noi impresia că auzim toată forfota 
din biserică. Bixiou a redat totul cu precizie, a imitat până şi 
paşii celor ce duceau sicriul, tropăind şi târşâindu-şi 
picioarele pe podea.) 

— Există poeţi romantici, într-un cuvânt scriitori care 
descriu foarte frumos moravurile parizienilor, continuă 
Bixiou, dar în realitate aşa se petrec lucrurile la orice 
înmormântare. Dintr-o sută de inşi, veniţi la biserică să-şi ia 
rămas bun de la bietul răposat, nouăzeci şi nouă vorbesc de 
afaceri şi de petreceri. Numai printr-un concurs neînchipuit 
de împrejurări poţi întâlni o fărâmă de durere sinceră! Dar 


şi atunci se naşte întrebarea: există oare durere fără un 
substrat egoist? 

— De! făcu Blondet. Nimic nu inspiră mai puţin respect 
decât moartea. Poate unde nici nu merită să fie respectată, 
aşa-i? 

— Ce banalitate! îi reteză vorba Bixiou. După slujbă, 
Nucingen şi du Tillet însoţiră mortul până la cimitir. 
Bătrânul valet mergea pe jos. Vizitiul mâna trăsura după 
aceea a preoţilor. „Şi-aşa, punul mea amic - zise Nucingen 
lui du 'Tillet în momentul când au cotit spre bulevard - iată 
ocasia faforabil se te înzori cu Malfina: ai se deveniți 
brodectirul la familie asta inturerat, vei afea cine familie, 
ein cămin, vei ghesi ein case gata aranjirt şi plus Malfina e 
dezigur eine adeverat comora.” 

— Parcă-l aud vorbind pe acest bătrân Robert Macaire52 
de Nucingen! exclamă Finot. 

— E o persoană încântătoare”, încuviinţă Ferdinand du 
Tillet cu căldură, dar fără să se înflăcăreze, zise Bixiou. 

— L-ai surprins admirabil pe du Tillet! exclamă Couture. 

— Unui om care n-o cunoaşte poate să i se pară urâţică, 
dar trebuie să recunosc că are un suflet ales”, adăugă du 
Tillet. „Si-aboi, are inime nopile, asta-i mai imbordant în 
diese afasere, dracul meu preden, are să fi zoţia intelighent 
şi defotat. În plestemat al nostru mezerie, nu se pote ştie 
cine reziste şi cine more: e mare vericire chint te poţi 
ingrete în inima de la zoţie. Crede, as zghimba cu plesere pi 
Telvina, cu tote che, tupe cum ştii, mi-a atus peste eine 
milion, cu Malfina cari ori o ţestre mai miche.” „Dar, de fapt, 
ce zestre are?” Eu nu sti preţiz, dar seva tod are., „În orice 
caz are o mamă care se dă în vânt după rochii roz, zise du 
Tillet. Această ironie curmă tentativele lui Nucingen. După 
cină, baronul o înştiinţă pe Wilhelmine Adolphus că nu-i 
rămăseseră decât patru sute de mii de franci, depuşi la 
banca lui. Văzând că dispune numai de un venit de douăzeci 
şi patru de mii de franci, descendenta Băncii Adolphus din 
Mannheim începu să facă fel de fel de socoteli, dar mai rău 


se încurcă. „Cum se poate! îi zicea ea Malvinei. Oare-i cu 
putinţă! Doar am avut întotdeauna şase mii de franci în cont 
la croitorese pentru toaletele noastre! Oare de unde lua 
tatăl tău atâţia bani? Cu douăzeci şi patru de mii de franci 
pe an n-o să putem trăi. Asta-i sărăcie lucie! Of! dacă ar 
vedea taică-meu unde am ajuns, ar muri de amărăciune, 
dacă n-ar fi mort de mult! Biata Wilhelmine!,, Şi se porni pe 
plâns. Malvina, neştiind cum s-o mângâie pe maică-sa, 
încercă să-i abată gândurile, spunându-i că e încă tânără şi 
frumoasă, că-i stă tot atât de bine în roz ca şi până atunci, 
că se va duce la operă şi la Theâtre des Bouffons în loja 
doamnei de Nucingen. Până la urmă izbuti s-o adoarmă şi s- 
o facă să vadă în vis numai petreceri, baluri, muzică, rochii 
frumoase, vis care se înfiripă la umbra unui baldachin de 
mătase albastră, într-o cameră elegantă, alături de aceea 
unde cu două nopţi înainte îşi dăduse sufletul Jean-Baptiste, 
baron d'Aldrigger, a cărui poveste am să v-o spun în câteva 
cuvinte. Acest onorabil alsacian şi bancher de la Strasbourg 
a reuşit să adune o avere de vreo trei milioane. În 1800, la 
vârsta de 36 de ani, ajuns la apogeul unei averi câştigate în 
timpul revoluţiei, s-a căsătorit, atât din interes cât şi din 
dragoste, cu moştenitoarea Băncii Adolphus din Mannheim, 
o tânără fată adorată de toată familia, a cărei bogăţie a 
moştenit-o fireşte în întregime în decurs de zece ani. 
Dublându-i-se averea, d'Aldrigger primi titlul de baron de la 
Majestatea Sa împăratul şi regele; din ziua aceea fu cuprins 
de o adevărată pasiune pentru marele om, care îl ridicase la 
rangul de nobil. Nu-i de mirare că între 1814 şi 1815 s-a 
ruinat, fiindcă luase în serios soarele de la Austerlitz53. 
Acest alsacian de bunăcredinţă n-a suspendat plăţile, nu şi- 
a despăgubit creditorii cu acţiuni pe care le socotea fără 
valoare; şi-a plătit toate datoriile la cerere, apoi s-a retras 
din afaceri, îndreptăţind pe deplin cuvintele lui Nucingen, 
pe atunci mâna lui dreaptă: „E un om cinstit, dar neghiob!,, 
Până la urmă nu s-a ales decât cu cinci sute de mii de franci 
şi cu obligaţiuni emise de Imperiu, care nu mai există. 


„Poftim ce inzeamne să fi avud prea multe încredere în 
Nappolion,, comentă el văzând rezultatele acestei lichidări. 
Când ai făcut parte dintre mărimile unui oraş, oare-i chip să 
mai rămâi acolo când nu mai eşti ce-ai fost? Aşadar, marele 
bancher din Alsacia făcu şi el ceea ce fac toţi provincialii 
scăpătaţi: se stabili la Paris, unde continuă să poarte cu 
curaj bretele tricolore, cu stema imperială brodată pe ele, şi 
nu frecventă decât cercurile bonapartiste. Îşi depuse 
întreaga avere în mâinile baronului de Nucingen, care-i 
plăti opt la sută pentru întregul capital, acceptând şi 
creanţele asupra Imperiului cu o pierdere de numai şaizeci 
la sută din valoarea lor, fapt pentru care d'Aldrigger îi 
strânse mâna, spunsndu-i: „Eram zigur che şi tumniata ai 
un zuflet de elzasian!” Nucingen şi-a scos însă pârleala cu 
vârf şi îndesat pe seama prietenului nostru des Lupeaulx. 
Deşi era acum destul de jumulit, alsacianul se alese totuşi 
cu un venit de patruzeci şi patru de mii de franci. 
Amărăciunea lui fu agravată de acel spleen de care sunt 
cuprinşi toţi oamenii de afaceri, obişnuiţi să trăiască din 
speculaţii, atunci când sunt înţărcaţi de la bursă. 
Bancherul, ca un suflet nobil ce era, socoti drept o datorie 
sfântă să se jertfească pentru soţia sa, a cărei avere o 
făcuse praf, avere pe care ea i-o încredinţase cu 
nechibzuinţa unei femei uşoare, naive şi nepricepute când e 
vorba de chestiuni băneşti. Baroana d'Aldrigger se trezi din 
nou în viitoarea petrecerilor cu care era obişnuită, iar golul 
lăsat de societatea ei din Strasbourg fu împlinit de plăcerile 
oferite de Paris. Banca Nucingen ocupa atunci ca şi astăzi 
un loc de frunte în lumea financiară, iar baronul versat 
socoti că e o datorie de onoare să dea dovadă de mărinimie 
faţă de baronul cinstit. Această frumoasă virtute constituia 
încă o podoabă a salonului Nucingen. Fiecare iarnă cu 
petrecerile ei lăsa o nouă gaură în capitalul lui d'Aldrigger; 
cu toate acestea, el nu-şi îngăduia să atingă nici măcar cu o 
floare, darmite cu o mustrare, mărgăritarul familiei 
Adolphus; nu s-a văzut nicicând în această lume o dragoste 


mai gingaşă, mai ingenioasă, dar nici mai prostească. De, 
omul era cumsecade, dar neghiob! Până şi pe patul de 
moarte îl frământa întrebarea: „Ce se vor face ele fără 
mine?” Şi într-un moment când rămase singur cu bătrânul 
său valet Wirth, între două accese de sufocaţie, bietul om îi 
lăsă în grijă pe soţia şi pe cele două fiice ale sale, ca şi cum. 
Acest Caleb alsacian54 ar fi fost singura fiinţă cu minte din 
casă. Trei ani mai târziu, în 18626, Isaure împlinise douăzeci 
de ani, iar Malvina era tot nemăritată. Ducând o viaţă 
mondenă, Malvina ajunsese să-şi dea seama cât de 
superficiale sunt relaţiile în această lume unde totul este 
cercetat cu de-amănuntul şi categorisit. Ca toate fetele aşa- 
zis binecrescute, Malvina n-avea habar de mecanismul 
vieţii, de însemnătatea averii, de greutatea cu care se 
câştigă un ban, nici de preţul unui lucru. De aceea în aceşti 
ani, fiecare învăţătura, fiecare experienţă nouă i-a lăsat o 
rană în suflet. Cei patru sute de mii de franci rămaşi de la 
răposatul d'Aldrigger la Banca Nucingen fură trecuţi în 
contul baroanei, căci ea avea asupra succesiunii soţului o 
creanţă de un milion şi două sute de mii de franci; aşa că de 
câte ori era strâmtorată păstoriţa din Alpi, lua din ei ca 
dintr-un sac fără fund. În momentul când porumbelul 
nostru se apropia de porumbiţa lui, Nucingen, cunoscând 
caracterul văduvei fostului său patron, se văzu nevoit să-i 
mărturisească Malvinei tot adevărul cu privire la situaţia 
financiară a mamei ei: din capitalul depus la bancă nu-i mai 
rămăseseră decât trei sute de mii de franci, deci venitul 
anual de douăzeci şi patru de mii de franci scăzuse la 
optsprezece mii. Totuşi, timp de trei ani, în viaţa lor nu se 
schimbase nimic datorită lui Wirth! Aflând adevărul de la 
bancher, Malvina renunţă la cai, vându trăsura şi concedie 
vizitiul, fără ştirea mamei ei. Mobila casei lor somptuoase 
nu mai putu fi reînnoită, deşi avea o vechime de zece ani, 
dar din fericire totul se uzase în aceeaşi măsură. Prin 
urmare, pentru cei cărora le place armonia, acest lucru nu 
era prea supărător. Baroana, această floare atât de bine 


păstrată, semăna acum cu un trandafir îngheţat, bolnav de 
guturai, rămas stingher într-un tufiş pe la mijlocul lui 
brumar. Am văzut cu ochii mei cum acest lux pălea pe 
nesimţite, pierzându-şi din ce în ce strălucirea. Îngrozitor 
spectacol, pe cinstea mea! A fost ultima oară când am 
împărtăşit suferinţa cuiva. Dar pe urmă mi-am zis: Trebuie 
să fii prost ca să te frămânţi atâta pentru alţii! Pe când mai 
eram un biet funcţionar, făceam prostia să pun la inimă tot 
ceea ce se petrecea în familiile unde eram poftit la masă, le 
apăram de orice calomnie, iar eu însumi nu le bârfeam 
niciodată, fiindcă... of, ce copil eram pe atunci! După ce fiica 
ei îi lămuri situaţia, mărgăritarul de odinioară începu să se 
văicărească: „Bieţii mei copii! Cu ce o să-mi mai plătesc 
croitoreasa? Vasăzică de acum înainte n-o să mai am nici 
măcar pălării noi, n-o să mai pot primi pe nimeni, n-o să mai 
pot scoate nasul în lume!” După ce credeţi că se poate 
cunoaşte dacă un bărbat iubeşte sincer? întrebă Bixiou 
curmându-şi firul povestirii. Vă pun această întrebare ca să 
putem preciza dacă Beaudenord era într-adevăr îndrăgostit 
de acea păpuşă blondă. 

— Nu-şi mai vede de treburi, răspunse Couture. 

— Schimbă câte trei cămăşi pe zi, spuse Finot. 

— Mai întâi să-mi răspunde-ţi mie la o întrebare, interveni 
Blondet. Oare e cu putinţă, se cade oare ca un om superior 
să se îndrăgostească? 

— Dragi prieteni, îşi reluă vorba Bixiou cu un ton 
sentimental, să vă feriţi ca de un şarpe veninos de omul 
care, dându-şi seama că iubeşte o femeie, pocneşte din 
degete sau îşi azvârle trabucul cât colo, exclamând: „Dă-o- 
ncolo, mai sunt destule femei pe lume!” În schimb guvernul 
poate să angajeze liniştit un astfel de cetăţean la Ministerul 
Afacerilor Străine. Şi îţi atrag atenţia, Blondet, că Godefroid 
părăsise cariera diplomatică. 

— Fireşte, s-a lăsat copleşit de amor, deoarece pentru un 
prost acesta e singurul prilej de a creşte în propriii săi ochi, 
îi întoarse vorba Blondet. 


— Of, Blondet, de ce om fi noi atât de săraci?! strigă 
Bixiou. 

— Şi de ce e oare Finot atât de bogat? îl completă Blondet. 
Lasă că te lămuresc eu altă dată, frate, doar noi ne 
înţelegem fără multă vorbă. Ia te uită, Finot îmi şi umple 
paharul, de parcă ar vrea să-mi cumpere tăcerea. Nici atâta 
lucru nu ştie, că după o cină bună vinul se soarbe pe 
îndelete. Hai, spune mai departe. 

— Godefroid, copleşit de amor, după cum bine ai spus, 
izbuti să se apropie de trupeşa Malvina, de uşuratica 
baroană şi de mica dansatoare. În curând deveni scutierul 
lor, îndeplinind conştiincios până şi cele mai neînsemnate 
îndatoriri impuse de acest rol obositor. Nu l-au îngrozit nici 
rămăşiţele luxului lor intrat în putrefacție. Într-un cuvânt, s- 
a obişnuit treptat cu această sărăcie cu ciucuri. Nu băgă de 
seamă niciodată că tapetul de mătase verde cu desene albe 
din salon era ieşit de soare, vechi, pătat şi trebuia înlocuit. 
Perdelele, masa de ceai, bibelourile chinezeşti înşirate pe 
placa de marmură a căminului, candelabrul rococo, covorul 
imitație de Caşmir, ros de i se vedea urzeala, pianul, 
serviciul de masă cu floricele, folosit în fiecare zi, şervetele 
cu franjuri care aminteau de Spania şi prin găurile lor, 
salonaşul persan de lângă iatacul albastru al baroanei, cel 
mai mic fleac din casă - toate i se păreau sfinte şi 
neprihănite. Numai femeile proaste, a căror frumuseţe 
străluceşte atât de mult încât lasă în umbră inteligenţa, 
inima, calităţile lor sufleteşti, pot face un bărbat să uite de 
toate cele pe lume, căci o femeie subţire nu abuzează 
niciodată de farmecele ei, căci o femeie trebuie să fie 
proastă şi mică La suflet pentru a pune în întregime 
stăpânire pe un bărbat! Beaudenord îl iubea pe bătrânul şi 
ceremoniosul Wirth, după cum mi-a mărturisit chiar el. 
Bătrânul acesta ciudat avea faţă de viitorul său stăpân 
respectul unui catolic evlavios faţă de taina împărtăşaniei. 
Wirth era un om de treabă, un autentic Gaspard neamţ, 
unul dintre acei băutori de bere care-şi ascunde isteţimea 


sub o înfăţişare blajină, aşa cum câte un cardinal din evul 
mediu îşi ascundea pumnalul în mânecă. Văzând în 
Godefroid un soţ potrivit pentru Isaure, Wirth îl învăluia 
într-o plasă de cuvinte în doi peri, pline de subîinţeles, 
țesută cu o dibăcie şi o jovialitate specific alsaciene, care 
este substanţa cea mai lipicioasă dintre toate cleiurile. 
Doamna d'Aldrigger avea un fel de a gândi cu totul 
improper: ea găsea că amorul e ceva cât se poate de firesc. 
De câte ori Isaure şi Malvina se duceau împreună la 
plimbare, fie la Tuileries, fie la Champs-Elysees, unde se 
întâlneau cu tineri din lumea lor, mama le ura: „Petrecere 
bună, fetiţele mele dragi!” Chiar prietenii celor două surori, 
singurii care le-ar fi putut bârfi, le luau întotdeauna 
apărarea, deoarece salonul familiei d'Aldrigger era singurul 
loc din Paris unde fiecare se bucura de cea mai deplină 
libertate. Nici cele mai fastuoase recepții nu se bucurau de 
atâta succes ca aceste serate unde se vorbea despre orice, 
cu inteligenţă şi spirit, unde ţinuta de seară nu era 
obligatorie, unde te simţeai în aşa măsură la largul tău, 
încât nu te sfiai să ceri o gustare la o oră cât de târzie. Cele 
două surori aveau toată libertatea să scrie cui voiau şi să 
primească nestingherite scrisori în văzul mamei lor, fără ca 
baroanei să-i treacă vreodată prin minte să le ceară 
socoteală. Această mamă încântătoare îşi lăsa fiicele să 
tragă toate foloasele de pe urma egoismului ei, meteahna 
cea mai puţin supărătoare din lume, deoarece egoiştii, 
dorind să nu fie stingheriţi de nimeni, nu stânjenesc nici ei 
pe ceilalţi şi nu încurcă viaţa celor din jur în mărăcinii 
poveţelor, în spinii mustrărilor, nici nu-i zădărăsc cu 
înţepături de viespe, cum fac prietenii care te omoară cu 
dragostea, vrând să ştie şi să controleze totul... 

— Vorbele tale îmi merg la inimă, zise Blondet, totuşi, 
dragul meu, în loc să povesteşti ce ne-ai făgăduit, iar ai luat- 
o razna... 

— Dacă n-ai fi cherchelit, Blondet, te-aş compătimi! Că de, 
dintre noi patru, el e singurul care are serioase aptitudini 


literare. Numai de dragul lui vă fac cinstea de a vă trata ca 
pe nişte oameni de gust, de aceea vă povestesc cu atâta 
rafinament. Şi tocmai el se găseşte să mă critice! Dragii 
mei, îngrămădirea faptelor brute e cea mai grăitoare 
dovadă a unui spirit sterp. Mizantropul, această comedie 
sublimă55, dovedeşte că arta constă în a clădi un palat pe 
vârful unui ac. Ideea mea e simbolizată prin bagheta 
magică a zânelor, care pot transforma câmpia de la Sablons 
în peisajul feeric de la Interlacken cât ai clipi din ochi (mai 
bine zis, cât ai goli acest pahar). Nu cumva aţi vrea să 
ascultați o poveste greoaie ca o ghiulea de tun, searbădă ca 
raportul unui general? Noi stăm la taifas, râdem, şi acest 
gazetar, un duşman înverşunat al cărţilor când e treaz, ar 
vrea, când e beat, să mă audă vorbind fără nici un haz, ca 
din carte (se prefăcu că plânge). Vai de spiritul francez! Se 
găsesc destui care ar vrea să-i tocească acele ascuţite ale 
humorului! Dies irae. Să-l prohodim pe Candide56 şi să 
strigăm: Trăiască Critica raţiunii pure57, această carte 
simbolică, precum şi sistemele filosofice în cinci volume 
groase, tipărite de nemți, care habar n-aveau că ele există 
la Paris încă din 1750, cuprinse doar în câteva cuvinte de 
duh, aceste giuvaeruri ale inteligenţei noastre naţionale. 
Blondet se sinucide şi merge în fruntea convoiului său 
funebru, tocmai el, care ticluieşte pentru gazeta lui ultimele 
cuvinte ale tuturor oamenilor noştri celebri ce mor pe 
tăcute! 

— Dă-i înainte, îl încurajă Finot. 

— Am vrut să vă lămuresc în ce constă fericirea unui om 
care nu posedă acţiuni. (Asta din politeţe pentru Couture!) 
Ei bine, acum vă daţi seama cât l-a costat pe Godefroid 
fericirea cea mai deplină la care poate năzui un tânăr? O 
studia pe Isaure cu luare aminte pentru a se convinge dacă 
ea îl înţelege cu adevărat. Pentru a înţelege însă un lucru, 
între tine şi el trebuie să existe o oarecare asemănare, şi e 
ştiut că nu există asemănare mai mare decât între neant şi 
infinit, când zic neant mă gândesc la prostie, iar când zic 


infinit mă refer la geniu. Cei doi îndrăgostiţi îşi scriau cele 
mai stupide scrisori cu putinţă, aruncându-şi ca pe o minge 
cuvintele la modă pe hârtie parfumată: îngerul meu! harfă 
eoliană! tu îmi vei întregi fiinţa! în pieptul meu bate o inimă 
de bărbat! biată femeie fără apărare! sărmanul meu suflet! 
- după cum vedeţi toate vechiturile cu care se 
împopoţonează inima contemporanilor noştri. Godefroid nu 
rămânea mai mult de zece minute într-un salon, vorbea cu 
femeile pe un ton firesc, fără pretenţii, şi de aceea ele îl 
socoteau un om plin de duh. El făcea parte din categoria 
oamenilor care au exact atâta spirit cât li se atribuie. Ce 
mai încolo-încoace, judecaţi singuri cât loc ocupa dragostea 
în viaţa lui, dacă Joby, caii şi trăsurile lui îi păreau acum 
nişte lucruri cu totul neînsemnate. Nu se simţea fericit 
decât atunci când şedea comod în fotoliul lui confortabil, 
faţă în faţă cu baroana, lângă acel cămin antic de marmură 
verde, privind-o pe Isaure sorbindu-şi ceaiul, în timp ce 
stătea de vorbă cu cercul restrâns de prieteni care se 
întâlneau în fiecare seară între ora unsprezece şi miezul 
nopţii în salonul din strada Joubert, unde puteai să joci 
întotdeauna cărţi fără teamă. Credeţi-mă, eu am câştigat de 
fiecare dată. Când Isaure lăsa să i se vadă picioruşul grațios 
în pantoful fin de mătase neagră, Godefroid, după ce-l 
admira cu nesaţ, rămânea ultimul şi-i spunea Isaurei: „Dă- 
mi pantofiorul tău”... Isaure îşi punea piciorul pe un scaun, 
îşi scotea pantoful şi i-l dădea, aruncându-i o privire, ştiţi, 
una dintre acele priviri... Ce să mai lungim vorba, aţi 
înţeles! În cele din urmă, Godefroid descoperi o mare taină 
a Malvinei. De câte ori du Tillet bătea la uşă, obrajii 
Malvinei se îmbujorau şi roşeaţa lor striga parcă: 
Ferdinand! Când îl privea pe acest tigru cu două picioare, 
ochii bietei fete scânteiau ca jăratecul peste care trece un 
vânt puternic; faţa ei trăda o plăcere nespusă de câte ori 
Ferdinand o lua deoparte, lângă o consolă sau lângă o 
fereastră, ca să schimbe cu ea câteva cuvinte între patru 
ochi. Cât de rar ţi se oferă prilejul încântător de a vedea o 


femeie destul de îndrăgostită pentru a deveni naivă şi a te 
lăsa să-i citeşti în suflet. Pe cinstea mea, acest lucru e la fel 
de rar la Paris ca floarea cântătoare în India. Deşi prietenia 
dintre ei se legase chiar din ziua în care familia d'Aldrigger 
apăru în casa lui Nucingen, totuşi Ferdinand nu se hotărâse 
încă să o ia pe Malvina de nevastă. Crudul nostru prieten du 
Tillet nu dădu semne de gelozie atunci când Desroches 
începu să-i facă o curte stăruitoare Malvinei, mai bine zis 
când el, omul legii, consimţi să joace rolul de îndrăgostit 
pentru a pune mâna pe o zestre care, judecând după 
aparenţe, nu putea să fie mai mică de cincizeci de mii de 
franci, ca astfel să scape, în sfârşit, de datoriile făcute la 
cumpărarea biroului său de notar. Deşi se simţea umilită de 
indiferența lui du Tillet, Malvina ţinea prea mult la el pentru 
a-i arăta uşa. În sufletul acestei fete atât de sensibile şi 
spontane, cu sentimente atât de adânci, se dădea o luptă în 
care ba dragostea învingea mândria, ba mândria biruia 
dragostea jignită. Calm şi rece ca de obicei, amicul nostru 
Ferdinand accepta această afecţiune, o adulmeca cu 
satisfacția liniştită a tigrului care linge sângele prăzii ce i se 
prelinge din gură, mai mult, venea să caute noi şi noi dovezi 
şi nu era seară să nu apară în salonul din strada Joubert. 
Şmecherul încropise pe atunci vreun milion opt sute de mii 
de franci, deci zestrea nu putea fi un lucru hotărâtor pentru 
el, dar cu toate acestea nu se lăsa înduplecat nici de 
dragostea Malvinei, nici chiar de străduinţele celor doi 
baroni, de Nucingen şi de Rastignac, care-l mânau zilnic 
câte şaptezeci şi cinci de poşte, cu cai de câte patru franci 
pe zi, prin labirintul dibăciei lor, îndemnând poştalionul să 
gonească din răsputeri fără a-l înarma însă cu firul 
călăuzitor al Ariadnei58. Godefroid nu se putu stăpâni să 
nu-i arate viitoarei sale soacre situaţia ridicolă în care o 
puneau atât bancherul, cât şi notarul. „Vrei să mă dojeneşti 
din pricina lui Ferdinand? Să afli secretul care ne leagă? îl 
întrebă ea cu sinceritate. Dragă Godefroid, să nu mai 
pomeneşti niciodată despre asta. Cum nu poate fi vorba nici 


de originea lui Ferdinand, nici de viaţa lui de până acum, 
nici de averea lui, te rog să crezi că e ceva cu totul 
neobişnuit.” Peste câteva zile, însă, Malvina îl luă deoparte 
pe Beaudenord şi îi zise: „Nu-l socotesc pe domnul 
Desroches un om cinstit (iată ce înseamnă intuiţia pe care 
ţi-o dă dragostea!), ar vrea să mă ia de soţie şi în acelaşi 
timp face curte fiicei unui băcan. Tare aş vrea să ştiu dacă 
nu mă socoteşte manta de vreme rea şi, dacă, în general, nu 
priveşte căsătoria ca pe o afacere bănească.” Deşi foarte 
pătrunzător, Desroches nu izbutise totuşi să ghicească 
intenţiile lui du Tillet şi se temea ca nu cumva acesta să i-o 
sufle pe Malvina. Şi, bineînţeles, omul nostru căutase să-şi 
asigure o portiţă de retragere, deoarece se găsea într-o 
situaţie cât se poate de rea: cu chiu cu vai reuşea să câştige 
atât cât să-şi plătească dobânzile datoriei şi să facă faţă 
cheltuielilor. Dar cum să înţeleagă o femeie o astfel de 
situaţie? Pentru ea, inima preţuieşte milioane! 

— Din moment ce nici Desroches, nici du Tillet nu s-au 
căsătorit cu Malvina. N-ai vrea să ne lămureşti şi pe noi în 
ce constă secretul lui Ferdinand? întrebă Finot. 

— Iată secretul lui, răspunse Bixiou. Există o regulă 
generală: pe o fată tânără care a consimţit o singură dată 
să-şi scoată pantoful şi să-l dea unui bărbat, chiar dacă pe 
urmă i l-ar refuza timp de zece ani... n-o va lua niciodată de 
soţie acela care... 

— Fleacuri! îl întrerupse Blondet, se întâmplă să iubeşti 
tocmai fiindcă ai mai iubit. Să vă spun eu secretul: Regula 
generală e să nu te însori cât eşti sergent, dacă ai 
perspectiva să devii duce de Danzig sau mareşal al 
Franţei59. Vedeţi bine ce partidă strălucită a făcut du Tillet! 
S-a însurat cu o fiică de-a contelui de Graneville, 
descendentul uneia dintre cele mai vechi şi mai vestite 
familii din magistratura franceză. 

— Mama lui Desroches avea o prietenă, urmă Bixiou, soţia 
unui băcan, care se retrăsese din afaceri putred de bogat. 
Băcanii ăştia au câteodată idei năstruşnice: pentru ca fiică- 


sa să aibă parte de o educaţie cât mai aleasă, o dăduse la 
pension. Acest Matifat îşi făcea socoteala să-şi căpătuiască 
fata cât mai bine, bizuindu-se pe zestrea ei de două sute de 
mii de franci, bani peşin, care, bineînţeles, nu miroseau a 
băcănie. 

— Vorbeşti de Matifat al Florinei? întrebă Blondet. 

— Da, fireşte, de cel de la Lousteaux, într-un cuvânt, de-al 
nostru! Familia Matifat, pe care o socoteam pierdută pentru 
noi, se mutase pe strada Cherche-Midi, cartierul cel mai 
depărtat de strada Lombarzilor, unde făcuse avere. Pe 
vremuri eram un oaspete nelipsit în casa lui Matifat! Pe 
când făceam muncă silnică la minister, unde petreceam 
zilnic opt ore cot la cot cu nişte neghiobi de douăzeci şi 
două de carate, am cunoscut nişte oameni cu vederi 
originale care m-au adus la convingerea că şi umbra are 
câteodată asperităţi şi că uneori te poţi lovi de colţuri până 
şi în cea mai mare platitudine! Da, dragii mei, între doi 
burghezi poate fi o deosebire tot atât de izbitoare ca între 
Rafael şi Natoire60. Văduva Desroches se străduia de mult 
să mijlocească fiului ei această căsătorie, în ciuda piedicii, 
greu de trecut, pe care o reprezenta un tânăr funcţionar de 
la Ministerul de Finanţe, anume Cochin, fiul asociatului şi 
comanditarului lui Matifat. După părerea domnului şi a 
doamnei Matifat, profesiunea de notar ar oferi garanţii 
serioase în ceea ce priveşte fericirea unei femei, după cum 
se exprimau chiar ei. Pentru orice eventualitate, Desroches 
încuviinţase planurile mamei sale şi căuta să păstreze 
legături cât mai bune cu familia băcanului de pe strada 
Cherche-Midi. Pentru a vă face să înţelegeţi o fericire de cu 
totul alt soi decât cea descrisă mai înainte, ar trebui să vă 
zugrăvesc această pereche de negustori, care locuiau într-o 
casă frumoasă, cu o grădiniţă în faţă, care se distrau 
privindu-şi fântâna arteziană, înaltă şi subţire ca un spic de 
grâu, ce ţâşnea neîncetat dintr-o măsuţă rotundă de piatră, 
aşezată în mijlocul unui bazin cu diametrul de şase 
picioare61; care se sculau cu noaptea în cap ca să vadă 


dacă n-a mai înflorit vreo floare în grădina lor, şi, deşi n- 
aveau nici o treabă şi nici o grijă, erau totuşi veşnic 
îngrijoraţi; care se îmbrăcau numai fiindcă aşa se cere, se 
duceau la teatru deşi se plictiseau, totdeauna erau pe drum 
între Paris şi vila lor de la Luzarches, unde mă pofteau şi pe 
mine uneori la cină. Închipuieşte-ţi, Blondet, într-o zi când 
au vrut sa se fudulească cu mine faţă de alţi musafiri, am 
început să povestesc o istorie care a durat de la nouă seara 
până la miezul nopţii, ştii, o aventură cu un lanţ nesfârşit de 
peripeții! Aveam tocmai de gând să introduc pe cel de al 
douăzeci şi nouălea personaj (autorii de romane foileton nu 
fac decât să mă imite), când bătrânul Matifat, care în 
calitatea lui de gazdă căuta să se ţină cât mai bine, a 
început să sforăie ca şi ceilalţi comeseni, după ce 
încercaseră o luptă de vreo cinci minute cu somnul, clipind 
cu desperare. Dar a doua zi, ce să vezi: toată lumea m-a 
felicitat pentru deznodământul povestirii mele. Societatea 
acestor băcani era alcătuită din: domnul şi doamna Cochin, 
Adolph Cochin, doamna Desroches, un tânăr anume 
Popinot, care ţinea pe atunci o drogherie şi le aducea veşti 
de pe strada Lombarzilor. (Tu îl cunoşti, desigur, Finot!) 
Doamna Matifat, care preţuia artele frumoase, cumpăra 
litografii, cromolitografii, fel de fel de desene colorate, 
bineînţeles din cele mai ieftine. Stimabilul Matifat se distra 
studiind orice afaceri noi ce se înjghebau, atât ca să se 
informeze în vederea unor eventuale investiţii, cât şi pentru 
a încerca emoţiile jocului. (Florine îl lecuise de apucăturile 
de pe vremea Regenţei.) Ca să vă daţi seama de inteligenţa 
profundă a amicului Matifat, e de ajuns un amănunt. lată 
cum le spunea dumnealui noapte bună nepoatelor sale: 
„Du-te la culcare, fetelor!” Şi se adresa astfel de teama, 
cică, să nu le mâhnească vorbindu-le la persoana a doua 
plural ca unui străin. Fiica lor era o domnişoară destui de 
prost crescută, care aducea cu o cameristă de casă mare, 
cânta cu chiu cu vai la pian o sonată, avea o frumoasă 
caligrafie după moda englezească, vorbea şi scria corect 


franţuzeşte, într-un cuvânt, avea o desăvârşită educaţie 
burgheză. Aştepta cu destulă nerăbdare să se mărite, ca să 
scape din casa părintească, unde se plictisea ca un ofiţer de 
marină când e de cart noaptea, ce-i drept, însă, cartul ei nu 
dura numai patru ore cât e reglementar, ci ziua întreagă. 

Ar fi fost gata să se mărite cu oricine, cu Desroches sau cu 
Cochin-fiul, cu un notar, cu un ofiţer din garda regală sau 
cu un fals lord englez. Cum de bună seamă n-avea nici un 
pic de experienţă, mi-a fost milă de ea şi am vrut să-i 
dezvălui marea taină a vieţii. Dar ce să vezi, soţii Matifat mi- 
au trântit uşa în nas, că de, burghezii nu m-au înţeles 
niciodată, de altfel nici eu pe ei. 

— S-a măritat cu generalul Gourot, interveni Finot. 

— Lui Godefroid de Beaudenord, ca fost diplomat, i-au fost 
de ajuns patruzeci şi opt de ore ca să priceapă ce urmărea 
familia Matifat, aceşti intriganţi hrăpăreţi şi lipsiţi de 
scrupule, îşi reluă Bixiou povestirea. Pe când Godefroid îi 
relata Malvinei cele aflate, Rastignac se găsea din 
întâmplare în salonul uşuraticei baroane, cu care stătea de 
vorbă în faţa focului. Prinzând din zbor cuvinte, el ghici 
numaidecât despre ce e vorba, mai ales după satisfacția 
amară care se citea pe faţa Malvinei. Rastignac rămase 
acolo până la ora două noaptea, închipuiţi-vă tocmai el, pe 
care toată lumea îl socoteşte egoist! Beaudenord plecă în 
momentul când baroana se duse la culcare. „Draga mea 
copilă, îi zise Rastignac Malvinei cu un ton binevoitor şi 
părintesc, atunci când rămaseră singuri. Să nu uiţi 
niciodată că un biet june, căruia i se lipeau ochii de somn, a 
băut un ceai după altul ca să se ţină treaz până la ora două 
noaptea, numai şi numai ca să-ţi spună cu toată 
seriozitatea: Mărită-te! Nu mai face nazuri, nu ţine seama 
de sentimentele dumitale, nu te gândi la calculul mârşav al 
bărbaţilor cu un picior aici şi cu un picior în casa lui Matifat, 
nu sta pe gânduri şi mărită-te! Pentru o fată măritişul 
înseamnă dreptul de a impune unui bărbat nu numai 
obligaţia de a-i asigura un trai mai mult sau mai puţin 


fericit, dar în primul rând datoria de a o pune la adăpost de 
orice griji materiale. Eu cunosc lumea noastră şi te rog să 
mă crezi că toate fetele tinere, ca şi mamele şi bunicele lor 
sunt făţarnice dacă îi dau zor cu dragostea când e vorba de 
căsătorie. De fapt, fiecare se gândeşte doar cum să se 
căpătuiască mai bine. Când o femeie are noroc în căsnicie, 
maică-sa spune că fiica ei a făcut o afacere strălucită.” Şi, 
pornind de aici, Rastignac îi expuse pe larg teoria sa asupra 
căsătoriei, care, după părerea lui, nu-i decât o asociaţie 
comercială, înjghebată pentru a face viaţa cât mai 
suportabilă: „Nu-ţi cer să-mi mărturiseşti secretul dumitale, 
zise el în încheiere Malvinei, fiindcă îl cunosc. Bărbaţii îşi 
destăinuiesc totul când sunt între ei, ca şi voi, femeile, de 
altfel, când vă retrageţi în salon, după cină. Pe scurt, iată 
ultimul meu cuvânt: mărită-te! Iar dacă n-o faci, să-ţi aduci 
aminte că astă-seară, aici, te-am îndemnat din suflet să te 
căsătoreşti!” Rastignac vorbea cu un ton care îi impunea nu 
numai atenţie, dar o punea mai cu seamă pe gânduri. Într- 
adevăr, stăruința lui nu putea să nu-i trezească mirarea. 
Rastignac îşi atinse țelul, izbutind să stârnească o 
asemenea frământare în mintea Malvinei, încât şi a doua zi 
ea se mai gândea la cuvintele lui şi se căznea în zadar să 
găsească substratul acestui sfat. 

— Toate poveştile pe care ni le înşiri nu au nici în clin, nici 
în mânecă cu îmbogățirea lui Rastignac! exclamă Couture. 
Ne crezi, pesemne, nişte Matifat, ba încă şi mai proşti, dat 
fiind că am golit şase sticle de şampanie. 

— Chiar acum ajungeam la ceea ce vă interesează, îi tăie 
vorba Bixiou. Până aici aţi urmărit micile gârle şerpuitoare 
care s-au unit, alcătuind laolaltă acel venit de patruzeci de 
mii de franci, invidiat de atâta lume! Aflaţi că la un moment 
dat, Rastignac a avut în mâna lui soarta tuturor oamenilor 
despre care v-am vorbit. 

— Adică soarta lui Desroches, a familiei Matifat, a lui 
Beaudenord, a lui d'Aiglemont, a baroanei d'Aldrigger şi a 
fiicelor ei. 


— A lor şi încă a cel puţin o sută de inşi, preciza Bixiou. 

— Cum aşa? se miră Finot. Deşi am văzut şi am auzit şi eu 
multe, totuşi enigma asta nu-s în stare s-o dezleg. 

— Blondet v-a expus în linii mari cum s-au desfăşurat 
primele două lichidări ale Băncii Nucingen. Acum ascultaţi- 
o pe a treia în amănunt, îşi continuă Bixiou istorisirea. 
Nucingen a înţeles încă de la pacea din 1815 ceea ce noi 
pricepem de-abia astăzi, şi anume că banul nu reprezintă o 
forţă decât atunci când îl ai în cantităţi cu totul neobişnuite. 
În secret, Nucingen îi pizmuia pe fraţii Rothschild. Adunase 
o avere de cinci milioane, dar voia să aibă zece! Cu zece 
milioane ştia că poate câştiga treizeci, pe când cu cinci n-ar 
fi putut ajunge decât la cincisprezece. De aceea se şi hotărî 
să pună la cale oa treia lichidare! Acest geniu financiar 
avea de gând să scape de creditori cu valori fictive, 
păstrându-şi banii lor. Pe piaţă, o asemenea speculație nu se 
prezintă într-o formă atât de simplă ca o formulă 
matematică. O lichidare de acest soi constă în a da o 
prăjitură în schimbul unui galben unor copii mari, care, 
aidoma copiilor mici de odinioară, preferă o prăjitură unei 
monezi, fiindcă nu ştiu că pe acea monedă şi-ar putea 
cumpăra două sute de prăjituri. 

— Ce vorbeşti, Bixiou! îl apostrofă Couture. Doar asta e o 
operaţie cât se poate de cinstită. În ziua de azi, nu-i 
săptămână în care să nu i se ofere publicului o prăjitură în 
schimbul unui galben. Dar cine sileşte oare publicul să-şi 
dea banii? Cine îl împiedică sa se dumirească? 

— De, ţi-ar plăcea mai mult să-l poţi constrânge să-şi vâre 
banii în acţiuni. 

— Ba nu, răspunse Finot, atunci la ce ţi-ar mai folosi 
talentul? 

— Bine zis, nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva de la Finot, 
încuviinţă Bixiou. 

— De la cine o fi auzit vorba asta? se mira Couture. 

— Aşadar, urmă Bixiou, Nucingen avusese de două ori 
norocul de a fi vândut, fără să vrea, o prăjitură, care se 


nimerise să valoreze mai mult decât primise el în schimb. 
Acest noroc cu ghinion nu-l lăsa să doarmă. Dacă se repetă, 
asemenea noroace pot băga un om în pământ. Nucingen 
aştepta de zece ani un prilej să nu se mai păcălească, cu 
alte cuvinte să poată emite nişte valori care în aparenţă să 
valoreze ceva, dar de fapt... 

— Ei, dacă explici aşa operaţiile bancare, atunci nu mai e 
cu putinţă nici un fel de afacere comercială. Destui 
bancheri corecţi au convins, cu aprobarea unui guvern la 
fel de corect, pe cei mai încercaţi oameni de bursă să 
cumpere acţiuni care aveau să se deprecieze după un timp. 
Apoi, cunoaşteţi alte operaţii şi mai şi. Oare nu s-au emis, 
tot cu încuviințarea, ba chiar cu sprijinul diferitelor 
guverne, valori create numai pentru a plăti dividendele 
anumitor efecte, numai pentru a le menţine cursul şi a le 
putea vinde? Aceste operaţii se aseamănă mai mult sau mai 
puţin cu o lichidare de tip Nucingen. 

— În mic, îl susţinu Blondet, o afacere de acest gen poate 
să pară deocheată, în mare, însă, e o operaţie curentă în 
lumea financiară. lot astfel există anumite acte arbitrare 
care sunt socotite criminal. E când se petrec între doi 
indivizi, dar care încetează de a mai fi condamnabile când 
sunt săvârşite de o întreagă categorie de indivizi, după cum 
o picătură de acid cianhidric devine inofensivă când e 
diluată într-un hârdău cu apă. Dacă ucizi un om, te aşteaptă 
ghilotina, dacă ucizi însă cinci sute de oameni în numele 
unei anumite forme de guvernământ, toată lumea te va 
respecta pentru această crimă politică. Dacă cineva 
şterpeleşte cinci mii de franci din biroul meu, ajunge la 
ocnă. Dacă eşti însă destul de dibaci ca să aţâţi lăcomia a o 
mie de speculanţi de bursă, trecându-le pe la nas momeala 
unui câştig, vei izbuti să le vâri pe gât rente de stat ale nu 
ştiu cărei republici sau monarhii în pragul falimentului, 
emise, după cum bine zice Couture, numai pentru a se 
putea plăti dobânzile aceloraşi rente: nimeni nu va avea 


dreptul să se plângă. Iată adevăratele principii ale veacului 
de aur în care trăim. 

— Montarea unei năzdrăvănii de proporţii atât de vaste 
cerea să se pună în mişcare o mulţime de sfori şi de 
marionete, îşi continuă povestirea Bixiou. În primul rând, 
Banca Nucingen îşi plasase dinadins capitalul de cinci 
milioane în America, într-o afacere care, după toate 
calculele, trebuia să aducă un profit abia mult mai târziu, 
prea târziu. Aşadar, banca se lăsase descoperită cu 
premeditare. Fireşte, orice lichidare trebuie motivată. 
Banca poseda pe atunci un capital de vreo şase milioane, 
alcătuit din depuneri particulare şi din acţiuni emise de ea. 
Intre aceste depuneri ale particularilor se găseau şi cele 
trei sute de mii de franci ale baroanei d'Aldrigger, cele 
patru sute de mii ale lui Beaudenord, un miion al lui 
d'Aiglemont, trei sute de mii aparţinând lui Matifat, iar o 
jumătate de milion lui Charles Grandet, care s-a căsătorit 
cu domnişoara d'Aubrion etc. Dacă ar fi întemeiat el însuşi o 
societate pe acţiuni cu intenţia de a-şi despăgubi creditorii 
cu ele prin tertipuri mai mult sau mai puţin dibace, 
Nucingen ar fi putut să dea de bănuit, de aceea a procedat 
cu mai multă şiretenie: a pus un om de paie... să înjghebe 
această combinaţie menită să joace acelaşi rol ca afacerea 
Mississippi în sistemul născocit de Law. O trăsătură 
caracteristică a lui Nucingen este faptul că se foloseşte de 
cei mai versaţi oameni de afaceri de pe piaţă pentru a-şi 
duce planurile la îndeplinire, fără a le împărtăşi însă ce 
urmăreşte. Aşadar, Nucingen pomeni ca din întâmplare faţă 
cu du Tillet despre o idee colosală cu sorţi siguri de 
izbândă: fondarea unei societăţi pe acţiuni, având la bază 
un capital destul de serios pentru a putea plăti la început 
dividende foarte grase acţionarilor. Această combinaţie - 
pusă în practică pentru prima oară într-un moment când 
piaţa era plină de neghiobi cu capital - trebuia să aducă 
după sine o urcare a acţiunilor respective şi, prin urmare, 
un profit considerabil bancherului care le-ar fi emis. Nu 


uitaţi că asta s-a petrecut în 1826. Deşi interesat de această 
idee, pe cât de ingenioasă, pe atât de promițătoare, du 
Tillet se gândi, după cum era şi firesc, că, dacă 
întreprinderea n-ar izbuti, şi-ar compromite oarecum 
reputaţia. De aceea dădu sugestia ca această combinaţie 
comercială să figureze pe numele unui om de paie. Astăzi 
cunoaşteţi cu toţii secretul Băncii Claparon, întemeiată de 
du 'Tillet, care este una dintre cele mai izbutite invenţii ale 
lui! 

— Da, zise Blondet, cunoaştem: un fel de redactor- 
responsabil în lumea financiară, omul plătit să le facă pe 
toate şi care plăteşte pentru toate, într-un cuvânt, ţapul 
ispăşitor. Azi însă ne-am deşteptat şi noi şi de aceea 
comunicăm: A se adresa administraţiei respective din 
strada cutare, numărul cutare, unde publicul găseşte nişte 
funcţionari cu şepci verzi, prezentabili ca nişte portărei. 

— Nucingen sprijini Banca Charles Claparon cu tot 
creditul său, urmă Bixiou. Aşadar, puteau fi aruncate fără 
teamă pe câteva pieţe un milion de acţiuni Claparon. De 
aceea, du Tillet propuse să se folosească drept paravan 
Banca Claparon care-i aparţinea. Zis şi făcut. În 1825, 
acţionarul nu era încă versat în combinaţii financiare. Nici 
nu ştia măcar de existenţa unui fond de rulment! Pe vremea 
aceea, gestionarii nu-şi luau obligaţia de a nu emite acţiuni 
suplimentare în beneficiul lor, nu erau datori să aibă 
depozite la bancă, pe scurt, nu garantau nimic. Pe atunci, 
nimeni nu catadicsea să explice acţionarului condiţiile unei 
societăţi în comandită şi să-i spună că din mărinimie nu i se 
cer decât o mie cinci sute sau chiar două sute cincizeci de 
franci şi nimic mai mult! Pe atunci nu se dădea publicităţii 
că respectiva experienţă în aere publico62 nu va dura decât 
şapte, cinci sau chiar trei ani, ca omul să ştie pe când să 
aştepte deznodământul. În această perioadă de început 
totul era simplu ca bună ziua. Nici măcar nu-şi făcuse 
apariţia publicitatea, cu reclamele ei uriaşe, care 


stimulează imaginaţia fiecăruia, tocmai fiindcă cere bani de 
la toată lumea. 

— Numai când nimeni nu vrea să dea, recurgi la asemenea 
mijloace, observă Couture. 

— În sfârşit, pe atunci încă nu exista concurenţă în astfel 
de afaceri, reluă Bixiou. Pe vremea aceea fabricanţii de 
carton presat, de stămburi, de tablă de zinc, teatrele, 
ziarele încă nu începuseră să se repeadă la acţionarul în 
agonie ca o haită de câini asupra prăzii. Cele mai grozave 
speculaţii cu acţiuni, în jurul cărora se face astăzi o 
publicitate atât de naivă, cum bine zice Couture, sprijinită 
pe rapoartele unor experţi (aleşi din elita ştiinţei!), se 
încheiau pe atunci ca o tranzacţie ruşinoasă, fără zgomot, 
în ungherele întunecoase ale bursei. În lumea financiară, 
rechinii cântau pe atunci aria calomniei din Bărbierul din 
Sevilla. Începeau piano, piano, şoptind la ureche, în treacăt, 
anumite zvonuri despre rentabilitatea afacerii. Ei nu 
exploatau pacientul, adică acţionarul, decât la domiciliu, la 
bursă, sau la vreo petrecere din lumea bună, folosindu-se 
de aceste zvonuri lansate cu dibăcie, care creşteau din ce în 
ce până la tutti, reprezentat printr-o cotă de patru cifre. 

— Cu toate că suntem între noi şi putem vorbi deschis, eu 
sunt de altă părere, stărui Couture. 

— Nu cumva sunteţi giuvaergiu, domnule Josse? 63 
întrebă Finot. 

— Finot o să rămână până la moarte un adept al 
clasicismului, al constituţiei şi al prejudecăţilor de altădată, 
zise Blondet. 

— Da, recunosc că sunt direct interesat, continuă Couture, 
datorită căruia Cerizet fusese tocmai condamnat de către 
tribunalul corecţional. Eu susţin că noua metodă e mai 
cinstită, cu mult mai puţin perfidă şi criminală decât cea 
veche. Publicitatea îngăduie fiecăruia să cerceteze şi să 
cumpănească lucrurile. Iar atunci când vreun acţionar e 
tras pe sfoară, nu poate da vina decât pe sine însuşi, fiindcă 


nimeni nu i-a vândut mâţa-n sac. Cât despre marea 
finanţă... 

— Aha, iată-ne ajunşi la marea finanţă! exclamă Bixiou. 

— Marea finanţă n-are decât de câştigat, zise mai departe 
Couture, fără să tină seama de întrerupere. De câte ori 
statul se amestecă în comerţ şi nu-l lasă să se desfăşoare 
liber, săvârşeşte o neghiobie costisitoare: ajunge, negreşit, 
fie la preturi maximale, fie la monopol. După părerea mea, 
nimic nu e mai conform cu principiile libertăţii comerţului 
decât societăţile pe acţiuni. A te lega de ele înseamnă că 
vrei să răspunzi de capital, cât şi de beneficii, ceea ce este o 
prostie. În orice afacere beneficiile sunt direct 
proporţionale cu riscurile! Ce-i pasă statului de felul în care 
se stimulează circulaţia banului, de vreme ce ea se 
desfăşoară neîntrerupt? De ce s-ar sinchisi cine-i sărac şi 
cine-i bogat, din moment ce numărul bogaţilor care plătesc 
impozite rămâne acelaşi? De altfel, societăţile pe acţiuni, 
cele în comandită, dividendele, sub toate formele, au ajuns, 
de peste douăzeci de ani, un lucru obişnuit în tara cu cel 
mai dezvoltat comerţ din lume, în Anglia, unde totul e pus la 
îndoială, unde cele două; Camere fabrică în fiecare sesiune 
între o mie şi o mie două sute de legi şi unde totuşi nu s-a 
găsit încă nici un membru al Parlamentului care să ridice 
glasul împotriva acestui procedeu... 

— De întremare a caselor de bani, prin regim lactat, cu 
ajutorul vacilor de muls! completă Bixiou. 

— Ei, aşi se înflăcără Couture. Să zicem că ai zece mii de 
franci şi cumperi pe ei zece acţiuni de câte o mie emise de 
zece societăţi diferite. Să admitem că de nouă vei fi fost 
păcălit... (ceea ce-i cu neputinţă! Publicul e mai pătrunzător 
decât oricine! Dar să presupunem că ar fi posibil!) şi că o 
singură afacere va izbuti! (Din întâmplare! 

— Ştiu, de acord! 

— Din greşeală! 

— Accept orice ironie.) Fraierul, destul de cuminte pentru 
a-şi împărţi astfel capitalul, face o minunată investiţie, cum 


au făcut bunăoară cei care au cumpărat acţiuni de-ale 
minelor din Wortschin. Măcar între noi să recunoaştem, 
domnilor, că cei care se revoltă cel mai tare sunt doar nişte 
făţarnici ajunşi la desperare, fiindcă se ştiu incapabili de a 
combina o afacere, prea slabi pentru a o pune pe picioare şi 
prea neîndemânatici pentru a o exploata. Veţi avea în 
curând dovada că aşa stau lucrurile. Nu va trece mult şi veţi 
vedea aristocrația, curtea regală, actualii, foştii şi viitorii 
miniştri coborând în rânduri strânse povârnişul speculaţiei, 
întinzând mâini mai hrăpăreţe şi născocind tertipuri mai 
perfide decât ale noastre, fără a avea însă calităţile noastre. 
Vă daţi seama ce cap trebuie să ai pentru a pune pe roate o 
societate anonimă în epoca noastră, când lăcomia 
acţionarului nu-i cu nimic mai prejos de a fondatorului?! 
Câtă forţă magnetică trebuie să aibă omul în stare să 
înfiinţeze o firmă Claparon, în stare să găsească noi şi noi 
şmecherii! înţelegeţi ce morală trebuie să tragem de aici? 
Timpul nostru ne-a depăşit! Trăim în epoca avidităţii, când 
nimeni nu pune preţ pe valoarea intrinsecă a unui lucru 
atâta vreme cât poate câştiga revânzându-l vecinului său, şi 
fiecare o face, fiindcă lăcomia acţionarului ahtiat de câştig 
este egală cu aceea a fondatorului, care-l ispiteşte cu acest 
profit! 

— Ştii că-mi place Couture! se adresă Bixiou lui Blondet, în 
curând o să ceară să i se ridice pretutindeni statui ca unui 
binefăcător al omenirii. 

— Ar trebui să-l obligăm să tragă concluzia celor spuse de 
el, şi anume că banii proştilor sunt patrimoniul de drept 
divin al oamenilor isteţi, întări Blondet. 

— Aşa-i, domnilor, încuviinţă Couture, să râdem aici ca să 
ne scoatem pârleala pentru seriozitatea cu care trebuie să 
ascultăm de obicei când se vorbeşte despre atâtea 
neghiobii respectabile, consacrate de nişte legi făcute de 
mântuială. 

— Are dreptate, aprobă Blondet. Ce vremuri mai sunt şi 
astea, domnilor, în care de câte ori se aprinde o scânteie de 


inteligenţă, lumea se grăbeşte să o stingă cu ajutorul unei 
legi ticluite anume. Legiuitorii noştri, mai toţi ieşiţi dintr-o 
biată mahala unde au studiat societatea din gazete, caută 
să înăbuşe focul cu maşina lor legislativă, iar când întregul 
mecanism sare în aer, lumea scrâşneşte din dinţi şi nu mai 
conteneşte cu bocetele. În vremea noastră nu se mai 
întocmesc decât legi penale şi fiscale. Vreţi să vă spun de ce 
se petrec astfel lucrurile? Pentru că statul nu mai 
recunoaşte nici o religie! 

— Ei bravo, Blondet! îl aprobă Bixiou. Ai pus degetul pe 
rana Franţei: fiscalitatea a răpit ţării noastre mai multe 
dintre cuceririle ei decât toate prejudiciile aduse de război. 
În ministerul în care am făcut şase ani de muncă silnică cot 
la cot cu orice burtă-verde, se găsea şi un funcţionar, un om 
foarte priceput, care avea intenţia să schimbe întregul 
nostru sistem financiar. Rezultatul a fost că ne-am 
descotorosit la repezeală de el. Franţa ar fi fost cât se poate 
de fericită, ar fi fost încântată să pornească din nou la 
cucerirea Europei, aşa că noi ne-am îngrijit de liniştea 
popoarelor: eu însumi l-am ucis cu o caricatură! 

— Când zic religie nu vorbesc ca un călugăr misionar, eu 
folosesc acest cuvânt în înţelesul lui politic, ca un om de 
stat, îşi întregi Blondet ideea. 

— Lămureşte-ne şi pe noi, îi ceru Finot. 

— De ce nu? se învoi Blondet. S-a flecărit foarte mult 
despre întâmplările de la Lyon, despre republica sfârtecată 
de obuze pe stradă, dar nimeni n-a spus adevărul. 
Republica s-a repezit să pună mâna pe răscoala de la Lyon, 
aşa cum se repede un răzvrătit la puşcă. Oricât ar părea de 
caraghios, iată care-i adevărul adevărat. Fabricanţii din 
Lyon64 fac negoţ fără pic de îndrăzneală, ei nu fabrică nici 
un cot de mătase care să nu fi fost comandat şi a cărui plată 
să nu fie garantată. Când încetează comenzile, muncitorul 
moare de foame, de altfel şi când are de lucru abia câştigă 
cât să-şi tină zilele. Şi ocnaşii o duc mai bine decât ei. După 
revoluţia din Iulie, mizeria a crescut într-atât, încât ţesătorii 


au ridicat steagul răscoalei sub lozinca „Pâine sau 
moartea!” pe care guvernul ar fi trebuit s-o cerceteze cu 
toată seriozitatea, fiindcă fusese provocată de scumpetea 
de la Lyon. Oraşul Lyon vrea să clădească teatre, să devină 
o capitală, de aici dările comunale nesăbuite. Republicanii 
au dibăcit această revoltă stârnită de foame şi au organizat 
ţesătorii, care s-au bătut astfel pentru ambele cauze. 
Răscoala de la Lyon a durat trei zile, după care s-a 
statornicit din nou ordinea în oraş şi mizeria în cocioaba 
ţesătorului. Muncitorul, care până atunci fusese de bună- 
credinţă şi dădea în ţesături întreaga greutate de mătase 
primită în fire, a lăsat cinstea la o parte, dându-şi seama că 
negustorii îl năpăstuiesc şi a început să-şi ungă degetele cu 
ulei: în felul acesta, greutatea ţesăturii de mătase 
corespundea cu a firelor ea mai înainte, însă acum 
ţesătorului îi mai rămânea şi de vândut o cantitate de 
mătase echivalentă cu greutatea uleiului, iar comerţul 
francez de mătăsuri a fost năpădit de ţesături unsuroase, 
ceea ce ar fi putut aduce după sine ruina oraşului Lyon şi a 
unei ramuri importante a comerţului francez. În loc să 
înlăture pricina răului, fabricanţii şi guvernul au procedat 
ca unii medici care recurg la paleative, dar rezultatul este 
că boala se înrădăcinează şi mai adânc. Ar fi fost mai 
nimerit să se trimită la Lyon un om dibaci, un aşa-zis imoral, 
cum ar fi abatele Terray65 bunăoară, dar nimeni n-a văzut 
altă soluţie decât represiunea armată. Urmarea tulburărilor 
a fost o producţie de mătase grosolană, aşa-numita mătase 
de Neapole, de patruzeci de centime cotul. Mai cu seamă 
această marfă se vinde astăzi pe piaţă, iar fabricanţii 
trebuie să fi născocit fără îndoială un mijloc de a-i controla 
îndeaproape pe ţesători. Acest sistem de fabricaţie, lipsit de 
orice prevedere, era de neînlăturat într-o ţară unde 
Richard Lenoir66, unul dintre cei mai străluciți cetăţeni pe 
care Franţa i-a avut vreodată, s-a ruinat fiindcă a dat de 
lucru, deci o bucată de pâine, la şase mii de muncitori, fără 
a avea comenzi, şi fiindcă s-a ciocnit de nişte miniştri destul 


de neghiobi pentru a-l lăsa să cadă victima răsturnărilor 
survenite pe piaţa textilelor în 1814, când preţurile au 
scăzut brusc. lată singurul negustor care ar fi meritat să i 
se ridice o statuie. Şi, când colo, omul acesta a ajuns să fie 
ajutat printr-o listă de subscripţie, la care nu prea subscrie 
nimeni, în timp ce urmaşilor generalului Foy li s-a dat un 
milion67. Oraşul Lyon nu s-a schimbat nici azi, deoarece 
cunoaşte Franţa şi ştie că ea n-are nimic sfânt. Istoria lui 
Richard Lenoir este una dintre acele greşeli pe care 
Fouchet le socotea mai grave decât o crimă68. 

— Dacă în felul în care sunt prezentate lucrurile, îşi reluă 
Couture vorba de unde fusese întrerupt, există o umbră de 
şarlatanie, cuvânt care a căpătat un înţeles infamant, 
fiindcă şarlatanul e socotit călare pe zidul despărțitor dintre 
ceea ce se cade şi ceea ce nu se cade, atunci vă întreb unde 
începe şarlatania, unde sfârşeşte şi în ce constă? Fiţi, vă 
rog, atât de buni să-mi spuneţi cine nu este şarlatan! Ei? 
Fiţi şi voi o dată de bună-credinţă, deşi în viaţa socială cam 
rar găseşti această însuşire! Comerţul ar deveni o 
absurditate dacă negustorii ar cumpăra noaptea, pe 
nevăzute, ceea ce au de gând să vândă a doua zi, pe lumină. 
Până şi un vânzător de chibrituri e stăpânit de dorinţa de a 
acapara. A aduna cât mai multă marfă e primul gând, atât 
al tejghetarului de pe strada Saint-Denis, socotit drept omul 
cel mai cinstit, cât şi al afaceristului, care trece drept omul 
cel mai neruşinat. Apoi, când magaziile s-au umplut, se 
impune necesitatea de a vinde. Iar pentru a vinde trebuie 
să aţâţi pofta muşteriului. De aici firmele atât de sugestive 
ale breslelor din evul mediu şi reclamele de astăzi! Între 
faptul de a atrage cumpărătorul şi a-l trage de mânecă, a-l 
sili să consume, eu nu văd nici cea mai mică deosebire! Se 
poate întâmpla, e cu neputinţă să nu se întâmple uneori, ba 
chiar se întâmplă foarte des, ca negustorii să se ardă 
cumpărând marfă deteriorată, deoarece vânzătorul caută 
întotdeauna să tragă pe sfoară cumpărătorul. Ei bine, 
întrebaţi negustorii cei mai cinstiţi din Paris, pe cei mai de 


vază comercianţi, în sfârşit, pe orice om de afaceri... fiecare 
se va mândri cu vicleşugul pe care l-a născocit pentru a se 
descotorosi de o marfă proastă, cu care el însuşi fusese 
păcălit. Chiar şi vestita firmă Minard a făcut la începuturile 
ei asemenea operaţii. Negustorii de pe strada Saint-Denis 
pot cel mult să-ţi vândă o rochie de mătase cu pete de 
grăsime. La atât se mărgineşte şmecheria lor. Cei mai 
virtuoşi comercianţi îţi spun, cu aerul cel mai nevinovat, 
deviza celor mai neruşinaţi pungaşi: De o afacere proastă 
scapi cum poţi. Blondet v-a arătat starea de lucruri de la 
Lyon, cauzele şi urmările ei; eu am să vă demonstrez teoria 
mea printr-o anecdotă. Un amărât de pălărier, ros de 
ambiţie şi blagoslovit cu o casă de copii de către preaiubita- 
i soaţă, era un înfocat adept al Republicii. Într-o bună zi, 
omul nostru cumpără o cantitate de lână roşie şi se apucă 
să facă acele şepci de lână împletită pe care le-aţi văzut pe 
capul tuturor ştrengarilor din Paris. Să vedeţi de ce! Puţin 
timp după aceea, Republica a fost răpusă. După istoria de la 
Saint-Merry69, şepcile cu pricina nu se mai puteau vinde. 
Când un meseriaş se trezeşte deodată împovărat cu 
nevastă, copii şi cu zece mii de şepci de lână roşie, pe care 
nici un pălărier nu le mai primeşte spre vânzare, îi trec prin 
minte tot atâtea idei ca şi unui bancher putred de bogat 
care ar vrea să investească acţiuni în valoare de zece 
milioane într-o afacere ce nu inspiră prea multă încredere. 
Ştiţi ce a făcut lucrătorul nostru, acest Law de mahala, 
acest Nucingen al şepcilor? Şi-a găsit un dandy de cârciumă 
- unul dintre acei coţcari ce scot din sărite vardiştii de câte 
ori se dă un bal câmpenesc la vreo barieră - şi l-a rugat să 
se ducă la un pălărier cu capital, care mai avea încă o şapcă 
roşie în vitrină, să se dea drept un căpitan de vapor 
american, care face şi ceva negoţ cu indigeni, să spună că 
stă la Hotel Meurice şi că ar dori zece mii de asemenea 
şepci roşii. Pălărierul, momit de perspectiva unei afaceri cu 
America, dă fuga la lucrător şi cumpără pe loc toate şepcile 
cu bani peşin. Vă daţi seama cu ce s-a ales: cu multe şepci, 


dar fără nici un căpitan american. A te ridica împotriva 
libertăţii comerţului din pricina acestor neajunsuri ar fi 
acelaşi lucru ca şi cum ai ataca justiţia pe motiv că există 
delicte pe care nu le pedepseşte, sau a învinui societatea ca 
e prost organizată, pe temeiul nenorocirilor ce izvorăsc din 
ea! Pornind de la şepcile roşii şi de la strada Saint-Denis, 
treceţi la bursă şi la bănci, apoi trageţi singuri concluzia! 

— Couture, meriţi o coroană! exclamă Blondet, punându-i 
pe cap un şervet răsucit. Eu merg şi mai departe, domnilor. 
Dacă teoria actuală are cusururi, cine-i de vină? Legea, de 
bună seamă! întregul nostru sistem de legi! Acei mari 
oameni de stat din provincie, veniţi la Paris cu capul 
îmbâcsit de principii morale, principii desigur necesare 
pentru a te comporta în viaţă dacă nu vrei să ai de furcă cu 
justiţia, dar stupide atunci când împiedică un om să se 
ridice la înălţimea cerută unui legiuitor! E drept că legile 
ţin în frâu pasiunile (jocurile de noroc, loteria, toate Ninon 
de Lenclos70 ale trotuarului şi tot ce mai vreţi să adăugaţi), 
totuşi ele nu vor izbuti niciodată să stârpească pasiunile. A 
ucide orice patimă ar însemna să ucizi societatea, oare, 
chiar când nu le dă naştere, contribuie măcar la 
dezvoltarea lor. Dacă prin diferite restricţii frânezi, 
bunăoară, ispita jocului de noroc care mocneşte în toate 
inimile, fie că e vorba de o fată tânără, de un provincial 
oarecare sau de un diplomat, fiindcă oricine visează să se 
îmbogăţească peste noapte, atunci jocul de noroc se va 
deplasa numaidecât în alte sfere. S-a făcut greşeala 
prostească de a se suprima loteria, dar să nu credeţi că 
bucătăresele au încetat de a-şi mai fura stăpânii; acum ele 
îşi depun banii furaţi la o casă de economii unde li se cer 
două sute cincizeci de franci, în loc de patruzeci de 
centime, deoarece acţiunile bancare, societăţile în 
comandită iau acum locul loteriei, devenind la rândul lor un 
joc fără masă de joc, unde grebla crupierului nu se vede, iar 
matrapazlâcurile sunt calculate cu precizie. De când 
jocurile de noroc au fost interzise şi loteria nu mai există, 


Franţa a devenit o ţară cu mult mai morală, strigă 
neghiobii, ca şi cum ar fi izbutit să vindece toţi ageamiii de 
patima jocului! E ştiut însă că lumea joacă mai departe, 
numai că de astă dată grosul câştigurilor nu mai revine 
statului, care înlocuieşte azi un impozit plătit cu plăcere 
printr-un impozit supărător, fără a micşora însă numărul 
sinuciderilor. Dar de astă dată cel ce moare nu mai este 
jucătorul, ci victima lui! Nici nu mai vorbesc de capitalurile 
plasate în străinătate, pierdute pentru Franţa, nici de 
loteriile de la Frankfurt, împotriva răspândirii cărora 
Convenţia decretase pedeapsa cu moartea şi pe care 
continuau să le răspândească înşişi procurorii însărcinaţi cu 
aplicarea acestui decret. lată unde duce filantropia 
necugetată a legiuitorilor noştri. Încurajarea caselor de 
economii este o mare gogomănie politică. Închipuiţi-vă că s- 
ar isca oarecare temeri cu privire la bunul mers al 
afacerilor. Atunci însuşi guvernul va fi singur vinovat de 
ivirea cozilor în faţa ghişeelor de bancă, aşa cum în timpul 
revoluţiei au apărut cozi în faţa brutăriilor. Vor izbucni deci 
atâtea răscoale câte case de depuneri. Dacă la un colţ de 
stradă trei ştrengari înalţă un steag, pe loc se iscă o 
revoluţie. Orice mare om politic trebuie să fie, pe plan 
abstract, o canalie fără scrupule, căci altfel o societate nu 
poate fi bine condusă. Un om politic profund moral ar fi ca o 
maşină cu aburi sentimentală, ori ca un timonier, care ar 
îmbrăţişa o femeie în timp ce stă la cârmă: vaporul se va 
scufunda negreşit. Oare nu-i de preferat un prim-ministru 
care-şi însuşeşte o sută de milioane, dar în acelaşi timp 
contribuie la măreţia şi la fericirea Franţei, unui ministru 
care moare sărac şi trebuie îngropat pe cheltuiala statului, 
după ce şi-a dus ţara de râpă? Dacă ar fi să alegeţi între 
Richelieu, Mazarin sau Potemkin, care au avut fiecare la 
vremea lor câte o avere de trei sute de milioane, şi între 
virtuosul Robert Lindet71, care n-a ştiut să tragă foloase 
nici de pe urma asignatelor, nici de pe urma bunurilor 
naţionalizate, sau neghiobii virtuoşi care l-au dus pe 


Ludovic al XVI-lea la pieire, aţi şovăi oare? Şi acum, Bixiou, 
continuă-ţi povestirea. 

— N-am de gând să vă explic natura întreprinderii 
născocite de geniul financiar al lui Nucingen, istorisi mai 
departe Bixiou, deoarece aş comite o indiscreţie cu atât mai 
mare, cu cât ea mai există şi astăzi, acţiunile ei fiind cotate 
la bursă; întreaga combinaţie avea o bază atât de reală, 
obiectul întreprinderii era atât de ispititor, încât acţiunile 
emise la o valoare nominală de o mie de franci, stabilită 
printr-un decret regal, au scăzut la trei sute de franci, apoi 
s-au urcat la şapte sute, ca apoi să se ridice din nou la 
valoarea nominală, după ce au trecut prin toate furtunile 
din anii 27, 30 şi 3272. Criza financiară din 1827 le-a 
clătinat, iar revoluţia din Iulie era cât pe-aci să le dărâme, 
dar afacerea e clădită pe o temelie solidă (Nucingen nici n- 
ar fi în stare să pună la cale o afacere proastă). În sfârşit, n- 
ar fi politic să intrăm în mai multe amănunte, dat fiind că 
aici sunt amestecate mai multe bănci de mâna întâi. 
Capitalul nominal a fost de zece milioane, capitalul real de 
şapte, dintre care trei milioane aparţineau fondatorilor şi 
bancherilor însărcinaţi cu emiterea acţiunilor. Totul fu 
calculat în aşa fel încât fiecare acţiune să aducă în primele 
şase luni un câştig de două sute de franci prin distribuirea 
unor false dividende; ceea ce înseamnă douăzeci la sută la 
zece milioane. Beneficiul lui du Tillet s-a ridicat la cinci sute 
de mii de franci. În limbaj financiar, o asemenea pleaşcă se 
chema partea leului! Nucingen avea de gând să speculeze 
cu milioanele sale fabricate dintr-o testea de hârtie 
trandafirie cu ajutorul unei pietre de litografiat, cu alte 
cuvinte să pună în circulaţie acele drăgălaşe hârtiuţe, 
numite acţiuni, pe care le păstra cu mare grijă în biroul său. 
Acţiunile cu acoperire trebuiau să servească pentru a 
înjgheba afacerea, a cumpăra o splendidă casă boierească 
şi a începe operaţiile la bursă. În momentul acela Nucingen 
mai avea nişte acţiuni ale nu ştiu căror mine de plumb şi 
argint, ale unor mine de huilă şi ale unor întreprinderi care 


urmau să construiască două canale, acţiuni ce reprezentau 
partea lui de câştig ce i se cuvenea pentru a fi regizat şi a fi 
pus pe picioare cu multă iscusinţă aceste patru 
întreprinderi în plină activitate, foarte bine văzute pe piaţă 
datorită dividendelor grase plătite din capital. În cazul când 
acţiunile s-ar fi urcat, Nucingen se putea aştepta la un 
agio73, dar acesta nu intra în socotelile baronului, care lăsă 
această diferenţă să plutească la suprafaţa apei, pe piaţă, 
ca să prindă cât mai mult peşte! Aşadar, Nucingen îşi 
concentrase valorile aşa cum îşi concentra Napoleon 
trupele, spre a putea lichida în timpul crizei ce se ivise la 
orizont, criză ce avea să zdruncine din temelii pieţele 
europene între 1826-1827. Dacă ar fi avut lângă el un om 
de încredere, ar fi putut spune ca Napoleon prinţului 
Wagram7/4 pe muntele Santon: Cercetează bine terenul, 
fiindcă în cutare zi, la cutare oră îl vei găsi invadat de 
capitaluri! Dar în cine putea să se încreadă Nucingen? Du 
Tillet nici n-a bănuit vreodată că în această cârdăşie el nu 
fusese decât un om de paie. Atotputernicul nostru baron 
învățase, din primele două operaţii de lichidare, că trebuie 
să-şi apropie negreşit un om care să-i poată servi de 
pârghie pentru a-şi putea manevra creditorii. Cum 
Nucingen n-avea nici un nepot şi nu îndrăznea să-şi 
încredinţeze secretul unui prieten, avea deci nevoie de un 
om devotat, de un Claparon inteligent, manierat, de un 
veritabil diplomat, cu alte cuvinte de un om demn de a fi 
ministru, deci demn de el. Dar asemenea legături nu se 
stabilesc nici într-o zi, nici într-un an. Pe atunci baronul 
izbutise să-l îmbrobodească atât de bine pe Rastignac, încât 
acesta se credea în situaţia prinţului de la Paz, iubit în 
aceeaşi măsură de regele şi de regina Spaniei, şi ajunsese 
să-l socotească pe Nucingen un încornorat de pe urma 
căruia putea trage multe foloase. După ce-şi bătu joc un 
timp de acest om, de valoarea căruia nu-şi dădu seama 
multă vreme, Rastignac isprăvi prin a avea pentru elun 
adevărat cult, prin a-l respecta şi a-l venera, deoarece 


descoperise în Nucingen o forţă pe care până atunci o 
considerase o însuşire proprie numai lui. De cum sosi la 
Paris, Rastignac fu pus în situaţia de a dispreţui întreaga 
societate. Încă din 1820 el credea, ca şi baronul, că nu 
există oameni cinstiţi decât în aparenţă şi privea lumea 
bună ca o adunătură de destrăbălaţi şi de pungaşi de tot 
soiul. Deşi admitea că există excepţii, el condamna 
societatea în totalitatea ei, nu credea în virtute, ci numai în 
împrejurări în care omul este virtuos. Îşi însuşise această 
ştiinţă într-o clipă, şi anume în fundul cimitirului Pere- 
Lachaise75, în ziua când a fost înmormântat un biet om 
cinstit, tatăl iubitei lui Delphine, mort ca victimă a societăţii 
noastre, a celor mai sincere simţăminte, părăsit până şi de 
fiicele şi de ginerii săi. De atunci, Rastignac luă hotărârea 
să înşele toată această lume, drapat în mantia virtuţii, a 
cinstei şi a unei purtări alese. Acest june nobil trecea prin 
viaţă acoperit din cap până-n picioare de armura 
egoismului. Când tânărul nostru îşi dădu seama că 
Nucingen poartă aceeaşi armură, îl preţui aşa cum în evul 
mediu un cavaler înarmat până-n dinţi, călare pe un cal 
arăbesc, şi-ar fi prețuit la un turnir adversarul tot atât de 
bine echipat şi de asemenea călare pe un cal pursânge. 
Apoi, se lăsă un timp oarecare moleşit de plăcerile 
amorului, asemenea lui Hanibal la Capua76. Legătura cu o 
femeie ca baroana de Nucingen e în stare să facă un bărbat 
să renunţe la orice urmă de egoism. După ce fusese 
dezamăgită în dragoste prima oară, când dăduse peste o 
maşină perfectă, fabricată parcă la Birmingham, cum 
fusese răposatul de Marsay, era firesc ca Delphine să fie 
cuprinsă de o afecţiune fără margini pentru acest tânăr 
care respecta cu evlavie toate prejudecățile provinciale. La 
rândul său, Rastignac nu putu rămâne rece în faţa unui 
asemenea sentiment. După ce Nucingen îi puse pe grumaz 
lui Rastignac şi jugul cu care orice exploatator îl înjugă pe 
cel exploatat, ceea ce s-a întâmplat chiar în momentul când 
plănuia cea de a treia lichidare, el i-a destăinuit situaţia în 


care se găseşte prietenului nevesti-si şi i-a dat a înţelege că 
e de datoria lui, de prieten al casei, să-i răsplătească 
îngăduinţa, preluând şi jucând rolul de părtaş în această 
operaţie. Baronul socoti că ar fi primejdios să încredinţeze 
întregul plan colaboratorului său conjugal. Rastignac fu 
convins că pe Nucingen îl paşte o nenorocire, iar baronul îl 
lăsă să creadă că numai el e în stare să scape întreaga 
şandrama de la prăbuşire. Dar când un scul e alcătuit din 
atâtea fire, e cu neputinţă să nu se încurce. Rastignac, care 
tremura pentru averea Delphinei, îi puse o singură condiţie: 
independenţa totală a baroanei, separaţia de bunuri, 
făgăduindu-şi în acelaşi timp s-o răsplătească, întreindu-i 
averea. Deoarece Eugene nu pretindea nimic pentru sine, 
Nucingen îl imploră să primească, în caz că planul va reuşi 
pe deplin, douăzeci şi cinci de acţiuni, a câte o mie de 
franci, ale minelor de plumb şi argint, iar Rastignac primi 
numai ca să nu-l jignească. Nucingen îl descântase pe 
Rastignac chiar în ajunul acelei seri când amicul nostru o 
sfătui pe Malvina să se mărite. Gândindu-se la cele o sută 
de familii fericite care se plimbau fără grijă prin Paris, 
fiindcă îşi credeau averea la adăpost, ca Godefroid de 
Beaudenord, de pildă, doamna şi domnişoarele d'Aldrigger 
sau soţii d'Aiglemont etc., Rastignac se înfioră întocmai ca 
un general tânăr ce-şi priveşte pentru prima oară armata în 
ajunul bătăliei. Oare sărmana şi nevinovata Isaure, jucându- 
se de-a dragostea cu Godefroid, n-ar fi trezit în mintea 
oricui imaginea lui Acis şi a Galatheei77, îmbrăţişaţi sub 
stânca pe care uriaşul Polyphem se pregăteşte s-o 
prăvălească peste ei? 

— Ia te uită la Bixiou! exclamă Blondet. Mai-mai că îţi vine 
să crezi că maimuţoiul ăsta are talent. 

— Aha, vasăzică acuma nu mai bat câmpii, se împăună 
Bixiou cu succesul său, privindu-şi ascultătorii miraţi. De 
două luni, continuă el după această întrerupere, Godefroid 
era copleşit de toate micile fericiri de care are parte orice 
bărbat înainte de căsătorie. Fiecare seamănă atunci cu 


păsărelele care-şi fac primăvara cuibul, forfotesc 
neastâmpărate, adunând şi ducând în cioc pai cu pai, ca să- 
şi pregătească un adăpost cât mai moale şi mai călduţ 
pentru viitoarele odrasle. Cu o mie de franci logodnicul 
Isaurei închiriase pe strada de la Planche, o mică casă 
boierească, destul de arătoasă, bine împărţită, nici prea 
mică, nici prea mare. În fiecare dimineaţă se ducea la faţa 
locului să vadă cum mai merg reparaţiile şi, îndeosebi, să-i 
supravegheze pe zugravi şi pe pictori. Avusese grijă să 
introducă tot confortul, singurul lucru demn de admiraţie 
din Anglia: calorifer, pentru a menţine o temperatură egală 
în toată casa, mobilă aleasă cu gust, nici prea bătătoare la 
ochi, nici prea somptuoasă, culori plăcute, proaspete, care 
să desfete privirea, obloane şi jaluzele la toate ferestrele; 
argintărie bogată, trăsuri noi. Poruncise să se repare 
grajdul, şelăria şi şoproanele pentru trăsuri unde Toby, Joby, 
Paddy zburda şi se foia fără astâmpăr ca o maimuţă scăpată 
din lanţ, părând în culmea fericirii de când aflase că vor fi şi 
femei în casă şi mai cu seamă o lady. Această pasiune cu 
care un bărbat îşi înjghebează o gospodărie, îşi alege 
orologiile, vine la aleasa inimii lui cu buzunarele ticsite de 
mostre de ţesături, pentru a se sfătui cu ea cum să mobileze 
dormitorul, şi umblă toată ziua forfota, alergând încolo- 
încoace ca un apucat, fiindcă îl îmboldeşte dragostea - toate 
acestea la un loc reprezintă un fenomen dintre cele mai 
îmbucurătoare pentru orice om cinstit şi simţitor, dar mai 
cu seamă pentru negustori. Şi cum nimic nu incintă mai 
mult lumea decât căsătoria unui tânăr chipeş de douăzeci şi 
şapte de ani cu o fermecătoare făptură de douăzeci de ani, 
care dansează minunat, Godefroid pofti la masă pe 
Rastignac şi pe doamna de Nucingen ca să se sfătuiască cu 
ei asupra unei chestiuni extrem de importante, şi anume 
cum să-şi aleagă darul de nuntă pentru mireasă. A mai avut 
şi buna inspiraţie să invite la acest dejun pe vărul său 
d'Aiglemont cu soţia, precum şi pe doamna de Serizy. 
Doamnelor din înalta societate le cam place să se 


aventureze măcar o dată, din întâmplare, în casa unui 
burlac şi să ia masa la el. 

— Fiindcă se simt ca un şcolar care trage la fit, completă 
Blondet. 

— Era un prilej ca să vadă şi cuibul viitorilor soţi din 
strada de la Planche, urmă Bixiou. Femeile se dau în vânt 
după astfel de expediţii, aşa cum căpcăunii mor după carne 
fragedă de copil; ele caută să-şi împrospăteze viaţa, luând 
parte la această bucurie abia înmugurită, care n-a apucat 
să se ofilească prin trăire. Masa era pusă într-un mic salon, 
care fusese împodobit ca un cal de dric, că de, aici avea să- 
şi îngroape Godefroid viaţa de burlac. Prânzul fusese 
alcătuit anume pentru a oferi toate acele mâncări delicate 
pe care femeile le mănâncă, le ronţăie sau le sorb cu mare 
plăcere la amiază, când le încearcă o foame grozavă, deşi 
nemărturisită, deoarece li se pare că s-ar compromite dacă 
ar spune: Mi-e foame! „Dar de ce ai venit singur?” îl 
întâmpină Godefroid pe Rastignac. „Doamna de Nucingen e 
amărâtă, îţi povestesc eu mai târziu de ce”, îl lămuri 
Rastignac care părea şi el necăjit. „V-aţi certat?” întrebă 
Godefroid. „Nu”, răspunse laconic Rastignac. La ora patru, 
după ce femeile plecară să se plimbe la Bois de Boulogne, 
Rastignac rămase în salon, uitându-se melancolic pe 
fereastră la 'Toby, Joby, Paddy, care stătea ţanţoş, cu braţele 
încrucişate ca Napoleon, în faţa unui cal înhămat la o 
cabrioletă uşoară, pe care nu-l putea stăpâni decât prin 
vocea-i piţigăiată şi se vedea că într-adevăr calul se teme de 
Joby, Toby. „Hai, spune, dragul meu, ce ai de pari atât de 
posomorât, atât de îngrijorat, în ciuda veseliei tale 
prefăcute? Te frământă pesemne fericirea asta pe furate! 
Te înţeleg, e desigur o situaţie foarte tristă să nu fii 
căsătorit la primărie şi la biserică cu femeia pe care o 
iubeşti.” „Ie simţi destul de tare, dragul meu, pentru a 
asculta până la capăt ceea ce vreau să-ţi spun? Oare poţi 
să-ţi dai seama cât de mult trebuie să ţii la cineva pentru a 
comite indiscreţia de care mă voi face vinovat acum?” 


începu Rastignac cu un ton care aducea cu o lovitură de 
bici, „Ce s-a întâmplat?” întrebă Godefroid pălind. „Bucuria 
ta m-a întristat, şi, văzând toate aceste pregătiri, această 
fericire care abia înfloreşte, nu mă lasă inima să păstrez o 
asemenea taină.” „Hai, spune mai repede.” „Jură-mi pe 
onoarea ta că vei păstra o tăcere de mormânt asupra celor 
ce-ţi voi spune.” „Îţi jur.” „Şi că n-ai să destăinui secretul 
nici măcar unei rude sau unui prieten intim, chiar dacă i-ar 
privi direct.” „Nici atunci.” „Ei bine, află că Nucingen a 
plecat astă-noapte la Bruxelles: dacă nu izbuteşte să 
lichideze, banca va da faliment. Delphine a cerut chiar azi- 
dimineaţă tribunalului separaţia de bunuri. Trebuie să-ţi 
salvezi numaidecât averea.” „Cum?” întrebă Godefroid 
simțind cum îi îngheaţă sângele în vine. „E de ajuns să-i 
scrii baronului de Nucingen o scrisoare antedatată cu 
cincisprezece zile, prin care îi dai dispoziţia să investească 
întregul tău capital în acţiuni (şi bineînţeles îi indică 
societatea Claparon). Vei avea tot timpul să le vinzi cu 
câştig peste cincisprezece zile, peste o lună, poate chiar 
peste trei, deşi sunt convins că se vor urca mereu.” „Dar ce 
se face d'Aiglemont, care a luat adineauri masa cu noi, 
d'Aiglemont care are un milion depus la Nucingen?” 
„Ascultă: nu ştiu dacă există destule acţiuni din acestea 
pentru a acoperi şi capitalul lui, apoi, nu mi-e prieten, aşa 
că nu pot să-i trădez secretele lui Nucingen. Nici tu n-ai 
dreptul să-i spui nimic. Dacă-i pomeneşti un singur cuvânt, 
am să te trag la răspundere pentru toate consecinţele.” 
Vreo zece minute Godefroid rămase nemişcat ca o stană de 
piatră. „Primeşti, ori ba?” îl întrebă Rastignac scurt şi tăios. 
Godefroid luă o pană şi cerneală, apoi scrise şi iscăli 
scrisoarea pe care i-o dictă Rastignac. „Bietul meu văr!” 
exclamă el cu mâhnire. „Fiecare să se îngrijească de 
interesele sale, spuse Rastignac. Asta-i primul pe care l-am 
băgat în cofă!” adăugă el în gând, după ce plecă de la 
Godefroid. În timp ce Rastignac manevra prin saloanele 
Parisului, iată ce se petrecea la bursă. Am un prieten, un 


dobitoc de provincial, care m-a întrebat odată, pe când 
treceam pe la bursă între orele patru şi cinci, ce rost are 
acel du-te-vino de oameni care stau de vorbă, ce-or fi având 
să-şi spună şi de ce oare s-or fi plimbând după ora când 
cursul acţiunilor a fost definitiv stabilit? De ce te miri, 
amice, oamenii au luat masa şi acum îşi fac digestia, l-am 
lămurit eu, iar în timpul digestiei îşi bârfesc aproapele, 
altfel comerţul din Paris n-ar mai prezenta nici o siguranţă. 
Aici se pun la cale toate afacerile şi există anumiţi oameni, 
bunăoară Palma, al căror cuvânt are tot atâta greutate la 
bursă, ca al lui Sinard la Academia regală de ştiinţe. Dacă el 
spune că o operaţie de bursă are sorţi de izbândă, operaţia 
e ca şi făcută! 

— Ce minte luminată, domnilor! zise Blondet. Evreul 
acesta n-are cultură universitară, în schimb cultura lui e 
universală. Şi nu numai că ştie atâtea lucruri, dar le şi 
cunoaşte temeinic pe toate. Apoi are o intuiţie de-a dreptul 
genială în afaceri. E sfetnicul celor mai temuţi rechini, care, 
deşi domină piaţa Parisului, totuşi nu întreprind nimic 
înainte de a-l fi consultat pe Palma. El ascultă tot ce i se 
spune cu seriozitate, cercetează chestiunea în amănunt, 
chibzuieşte bine şi atunci când cel cu care stă de vorbă, 
văzându-l atât de preocupat, crede că l-a câştigat de partea 
sa, Palma spune pe neaşteptate: Nu, nu-mi convine. Ceea ce 
mi se pare într-adevăr extraordinar e că, deşi Palma a fost 
timp de zece ani asociatul lui Werbrust, n-a existat între ei 
nici cea mai mică neînțelegere. 

— Acest lucru nu-i cu putinţă decât între oameni ori foarte 
tari, ori foarte slabi; cei care se găsesc între aceste două 
extreme ajung negreşit după puţin timp să se despartă 
duşmani de moarte, preciză Couture. 

— Se înţelege, continuă Bixiou, că Nucingen, cu 
priceperea şi dibăcia lui specifice, aruncase între coloanele 
bursei o mică bombă care explodă chiar la ora patru. „Să-ţi 
spun o veste îngrijorătoare: Nucingen a plecat la Bruxelles, 
iar nevastă-sa a cerut tribunalului separaţia de bunuri”, îl 


anunţă du Tillet pe Werbrust, luându-l la o parte. „Mi se 
pare că trage sforile ca să obţină o lichidare?” îl întrebă 
Werbrust zâmbind. „Nu vorbi prostii, Werbrust! îl puse la 
punct du Tillet. Dumneata cunoşti pe toţi cei ce deţin 
acţiunile lui şi de aceea vreau să-ţi propun o combinaţie. 
Acţiunile noii noastre societăţi aduc un câştig de douăzeci la 
sută, care se va urca la douăzeci şi cinci până la sfârşitul 
trimestrului. Îţi dai seama de ce. Pe scurt, ele oferă 
dividende exorbitante.” „Dă-i înainte, vulpe şireată, eşti un 
diavol împeliţat cu nişte gheare lungi şi ascuţite, numai că 
de astă dată le înfigi în unt.” „Dacă nu mă laşi să vorbesc 
până la capăt, n-o să mai avem timp să întreprindem nimic. 
Ideea mi-a venit în clipa când am aflat vestea asta. Şi, 
crede-mă, am văzut-o pe doamna de Nucingen plângând cu 
lacrimi amare. E de înţeles, tremură pentru averea ei.” 
„Biata copilă! exclamă Werbrust cu ironie. Şi ce ai de 
gând?” îl iscodi bătrânul evreu din Alsacia pe du Tillet, 
văzându-l că tace. „Ei bine, află că am la mine o mie de 
acţiuni ia câte o mie de franci bucata, pe care Nucingen mi 
le-a încredinţat ca să le plasez. Pricepi?” „Bună treabă!” 
„Hai să cumpărăm de un milion acţiuni de-ale Băncii 
Nucingen cu zece-douăzeci la sută sub preţul lor; cu acest 
milion o să realizăm un beneficiu serios, pentru că vom fi în 
acelaşi timp creditori şi debitori, ceea ce va produce o 
confuzie, bineînţeles, în favoarea noastră! Dar să acţionăm 
cu îndemânare ca nu cumva deponenţii băncii să-şi 
închipuie că manevrăm în interesul lui Nucingen.” Werbrust 
pricepu numaidecât şmecheria cu toate avantajele ei şi-i 
strânse mâna lui du Tillet, aruncându-i o privire şireată de 
femeie care joacă un renghi vecinei. „Ei, aţi aflat ultima 
noutate? Banca Nucingen îşi suspendă plăţile!” îi întrebă 
Martin Falleix. „Ce ne pasă nouă, răspunse. Werbrust. Nu 
mai răspândi zvonul ăsta, lasă acţionarii să se descurce cum 
or putea.” „Cunoaşteţi cauza dezastrului?” se amestecă şi 
Claparon în discuţie. „Iu n-ai habar de nimic, i-o reteză du 
Tillet, nici nu poate fi vorba de un dezastru, toată lumea va 


fi despăgubită integral. După aceea, Nucingen se va apuca 
din nou de afaceri şi va găsi oricând la mine toate fondurile 
de care va avea nevoie. Eu cunosc adevărata cauză pentru 
care a suspendat plăţile: a pus întregul său capital la 
dispoziţia Mexicului, care îi dă în schimb metale, tunuri 
spaniole turnate cu atâta nechibzuinţă încât găseşti în ele 
destul aur, clopote, odoare bisericeşti, în sfârşit, toate 
edecurile monarhiei spaniole din America. Numai că 
restituirea acestor valori cam întârzie. De aceea prietenul 
meu baronul e cam strâmtorat în momentul de faţă. Atât şi 
nimic mai mult.” „Are dreptate, întări Werbrust, dovadă că 
eu cumpăr acţiunile lui cu un scont de douăzeci la sută.” 
Din clipa aceea vestea se răspândi cu iuţeala focului care 
cuprinde o şiră de paie. Circulau zvonurile cele mai 
contradictorii, însă Banca Nucingen se bucura de atâta 
încredere, tocmai datorită primelor două lichidări, încât 
nimeni nu se grăbea să vândă acţiunile Nucingen. „Trebuie 
să-i cerem o mână de ajutor lui Palma, fu de părere 
Werbrust. Palma este oracolul familiei Keller, care deţine o 
grămadă de acţiuni Nucingen.” Un singur cuvânt de-al lui 
era de ajuns ca să dea alarma. Werbrust îl convinse pe 
Palma să tragă clopotul de alarmă. A doua zi la bursă 
domnea panică. Bancherii Keller, sfătuiţi de Palma, îşi 
vândură acţiunile cu un scăzământ de zece la sută şi toată 
bursa se luă după ei, cunoscându-le dibăcia. Atunci Taillefer 
puse în vânzare acţiuni în valoare de trei sute de mii de 
franci cu un scăzământ de douăzeci la sută, iar Martin 
Falleix în valoare de două sute de mii, cu un scăzământ de 
cincisprezece la sută. Numai Gigonnet pricepu manevra! El 
înteţi panica pentru a-şi procura cât mai multe acţiuni 
Nucingen şi a le revinde lui Werbrust cu un câştig de două- 
trei procente. Din întâmplare îl zări într-un ungher al bursei 
pe bietul Matifat, care avea trei sute de mii de franci depuşi 
la Nucingen. Pe băcanul nostru, palid şi tras la faţă, îl 
trecură fiorii când văzu că se apropie de el, de parcă ar 
vrea să-l sfârtece, cumplitul Gigonnet, care sconta toate 


poliţele din cartierul unde locuise şi el pe vremuri. 
„Treburile merg prost, ne ameninţă o criză. Nucingen a 
încurcat iţele. Dar dumitale ce-ţi pasă, jupâne Miatifat, doar 
te-ai lăsat de afaceri!” „Ba nu, te înşeli, Gigonnet, am intrat 
la apă cu trei sute de mii de franci, pe care aveam de gând 
să-i vâr în rente de stat spaniole.” „Ai scăpat ieftin, fiindcă 
rentele din Spania ţi-ar fi mâncat toţi banii, pe când aşa, tot 
ai să te alegi cu ceva: sunt gata să-ţi dau, să zicem, cincizeci 
la sută din suma depusă la Nucingen.” „Mai bine aştept 
lichidarea, răspunse Matifat, fiindcă niciodată un bancher 
n-a plătit mai puţin de cincizeci la sută. Şi cine ştie, poate 
am noroc şi scap numai cu o pagubă de zece la sută.” 
„Dacă-i aşa, vrei să scapi cu cincisprezece la sută?” îi 
propune Gigonnet. „Văd că te grăbeşti, nu glumă”, zise 
Matifat. „Bună seara”, curmă discuţia Gigonnet. „Cu 
doisprezece la sută le iei?” „Bine, fie”, se învoi Gigonnet. 
Până seara fură răscumpărate acţiuni în valoare de două 
milioane şi depuse la Banca Nucingen de către du Tillet în 
contul celor trei asociaţi întâmplători ai săi, care îşi 
încasară beneficiul chiar a doua zi. Baroana d'Aldrigger cea 
mititică, drăgălaşă şi cam trecută, se găsea tocmai la masă 
împreună cu cele două fiice ale ei şi cu Godefroid, când 
Rastignac sosi pe la amiază, anume ca să aducă vorba cu 
multă diplomaţie despre criza financiară. Le spuse că 
baronul de Nucingen ţine foarte mult la familia d'Aldrigger 
şi de aceea luase toate măsurile ca, în cazul unei nenorociri, 
banii depuşi de baroană să fie garantaţi prin efectele sale 
cele mai sigure şi anume prin acţiuni ale minelor de plumb 
şi argint, dar pentru ca averea ei să fie în cea mai deplină 
siguranţă, e necesar ca baroana însăşi să ceară acest 
plasament. „Bietul Nucingen, dar ce i s-a întâmplat?” 
exclamă baroana. „În momentul acesta se află în Belgia şi 
soţia lui cere separaţia de bunuri, deşi el a întreprins 
această călătorie anume pentru ia obţine un împrumut de la 
bancherii de acolo.” „Doamne, toate acestea îmi amintesc 
de bietul meu soţ! înţeleg, domnule de Rastignac, cât 


trebuie să fii de amărât fiindcă ştiu, dragă prietene, cât eşti 
de legat de această familie.” „De-ar izbuti numai să-i 
despăgubească pe străini, căci prietenii nu se îndoiesc că 
vor fi răsplătiți cu vârf şi îndesat mai târziu; doar e cu 
neputinţă ca un om atât de priceput să n-o scoată cu bine la 
capăt.” „Mai cu seamă un om atât de cinstit”, sublinie 
baroana. După o lună fu lichidat întregul pasiv al Băncii 
Nucingen fără altă procedură decât acele scrisori, prin care 
fiecare depunător cerea ca banii lui să fie plasați în 
acţiunile indicate de el, şi fără altă formalitate din partea 
celorlalte bănci decât remiterea efectelor Nucingen în 
schimbul unor acţiuni din ce în ce mai căutate. În timp ce 
du Tillet, Werbrust, Claparon, Gigonnet şi alţi câţiva, care 
se credeau cu toţii foarte isteţi, răscumpărau din 
străinătate efectele Băncii Nucingen, plătind o primă de 
unu la sută, deoarece şi aşa câştigau schimbându-le pe 
acţiuni în plină urcare, afacerea făcea cu atât mai multă 
vâlvă pe piaţa Parisului, cu cât nimeni nu mai avea motive 
de îngrijorare. Toată lumea flecărea pe socoteala lui 
Nucingen, îl cerceta, îl judeca şi fiecare găsea un motiv să-l 
ponegrească! Se legau de luxul lui, de afacerile lui! Ziceau 
că e cu neputinţă ca un om, care învârteşte atâtea, să nu-şi 
frângă într-o zi gâtul ş.a.m.d. În momentul când zarva era 
în toi, câţiva inşi rămaseră foarte miraţi primind tocmai 
atunci scrisori din Geneva, Bale, Milano, Neapole, Genova, 
Marsilia, Londra, de la corespondenţii lor, care îi vesteau, la 
fel de miraţi, că li se oferă o primă de unu la sută la 
acţiunile Băncii Nucingen, de al cărei faliment fuseseră 
înştiinţaţi. „Aici se petrece ceva necurat”, îşi ziceau rechinii 
bursei. Tribunalul hotărâse separaţia de bunuri a soţilor 
Nucingen. Chestiunea se complică însă şi mai mult atunci 
când gazetele anunţară întoarcerea domnului baron de 
Nucingen din Belgia, unde dusese tratative cu un 
binecunoscut industriaş belgian în vederea exploatării unor 
vechi mine de antracit părăsite, şi anume a puţurilor din 
pădurile de la Bossut. Baronul îşi făcu din nou apariţia la 


bursă, fără a catadicsi măcar să dezmintă, fie prin viu grai, 
fie prin ziare, zvonurile calomnioase care circulaseră pe 
socoteala băncii lui; mai mult, cumpără o splendidă moşie 
de două milioane în imediata apropiere a Parisului. Şase 
săptămâni mai târziu, ziarul din Bordeaux publica ştirea că 
în port au intrat două vase încărcate cu diferite metale, în 
valoare de şapte milioane, pentru Banca Nucingen. Atunci 
Palma, Werbrust şi du Tillet fură singurii care înţeleseră 
scamatoria lui Nucingen. Ei studiară în amănunt pregătirea 
acestei „cacialmale” financiare, îşi dădură seama că fusese 
pusă la cale cu unsprezece luni înainte şi-l proclamară pe 
Nucingen cel mai mare geniu financiar al Europei, faţă de 
care ei înşişi nu erau decât nişte bieţi învăţăcei. Rastignac 
nu pricepu nimic, totuşi câştigă patru sute de mii de franci 
sub oblăduirea lui Nucingen, jumulind destule gâşte ale 
Parisului, bani din care îşi înzestră cele două surori. 
D'Aiglemont, înştiinţat de vărul său Beaudenord, îl 
implorase pe Rastignac să primească zece la sută din 
milionul lui şi în schimb să-l ajute să obţină ca acest milion 
să fie plasat în acţiuni de-ale canalului, care nu s-a construit 
nici până azi, căci în această afacere Nucingen a izbutit să 
tragă statul în aşa fel pe sfoară, încât concesionarii 
canalului au tot interesul să nu-l termine. Însuşi Charles 
Grandet îl rugase, cu lacrimi în ochi, pe amantul Delphinei 
să-i cumpere acţiuni din banii depuşi la Nucingen. În sfârşit, 
timp de zece zile Rastignac a jucat rolul lui Law, pe care 
cele mai fermecătoare ducese îl implorau să le facă rost de 
acţiuni, iar astăzi amicul nostru dispune de un venit de 
patruzeci de mii de franci, cu care s-a ales de pe urma 
acţiunilor asupra minelor de plumb şi argint. 

— Dacă toată lumea a ieşit în câştig, atunci cine a pierdut? 
se miră Finot. 

— Ai să vezi, îşi urmă vorba Bixiou. Ispitiţi de pseudo- 
dividendele pe care le-au încasat timp de câteva luni după 
ce şi-au plasat averea în acţiuni, marchizul d'Aiglemont şi 
Beaudenord le-au păstrat (după cum au făcut cei mai mulţi) 


şi, deoarece capitalul lor le aducea acum cu trei la sută mai 
mult decât înainte, îl ridicau pe Nucingen în slava cerului, 
ba i-au luat apărarea chiar şi atunci când toată lumea 
bănuia că are de gând să-şi suspende plăţile. Godefroid s-a 
căsătorit cu scumpa lui Isaure şi a primit o zestre de o sută 
de mii de franci în acţiuni miniere. Soții Nucingen au dat, în 
cinstea tinerilor căsătoriţi, un bal al cărui fast întrecu toate 
aşteptările. Delphine îi dărui miresei o garnitură de bijuterii 
cu rubine. De astă dată Isaure n-a mai dansat ca o fată 
tânără, ci ca o femeie în culmea fericirii. Drăgălaşa baroană 
semăna mai mult ca oricând cu o păstoriţă din Alpi. Iar în 
toiul acestui bal, Malvina, femeia care aducea cu eroina din 
Aţi văzut cumva la Barcelona? rămase înmărmurită când du 
Tillet o. Sfătui cu răceală să se mărite cu Desroches. Încolţit 
de soţii Nucingen şi de Rastignac, Desroches ţinu să 
lămurească mai întâi aspectul financiar al chestiunii, dar, 
cum auzi că zestrea constă în acţiuni de-ale minelor cu 
pricina, dădu înapoi şi-şi îndreptă din nou privirile spre 
familia Matifat. Dar în casa din strada Cherche-Midi notarul 
dădu peste altă pacoste şi anume peste acţiunile celor două 
canale în construcţie, pe care Gigonnet i le vârâse pe gât lui 
Matifat în schimbul banilor depuşi la Nucingen. Acum 
închipuiţi-vă pe Desroches izbindu-se de Nucingen de 
fiecare diată când dă să pună mâna pe una dintre cele două 
zestre pe care le vâna de atâta timp. Puţin după aceea, 
catastrofele începură să se ţină lanţ. Societatea Claparon se 
lansă în prea multe afaceri, blocându-şi astfel tot capitalul 
şi, ajunsă la impas, încetă de a mai plăti dobânzi şi 
dividende, deşi fiecare operaţie de-a ei, luată în parte, 
fusese excelentă. Această nenorocire fu agravată de 
evenimentele din 1827. În 1829, Claparon era prea 
cunoscut pentru a mai putea fi folosit drept om de paie de 
către doi giganţi ai bursei şi de aceea se prăbuşi de pe 
piedestalul său. Acţiunile lui scăzură de la 1.250 de franci la 
100, deşi valoarea lor intrinsecă era de 600 de franci. 
Nucingen, care le cunoştea valoarea reală, le răscumpără. 


Drăgălaşa baroană d'Aldrigger îşi vânduse pe atunci 
acţiunile miniere, care nu-i aduceau nici un venit, iar 
Godefroid procedase la fel cu ale soţiei sale, din acelaşi 
motiv. Baroana şi Beaudenord îşi schimbaseră acţiunile 
miniere pe acţiuni Claparon şi, din pricina datoriilor, fură 
nevoiţi să le vândă la cursul cel mai scăzut. Dintr-o avere de 
şapte sute de mii de franci nu se aleseră decât cu două sute 
treizeci de mii. Ceea ce le rămăsese după ce-şi plătiră 
datoriile fu plasat cu prudenţă în rente de trei la sută, 
cotate la şaptezeci şi cinci. Godefroid, oare fusese atât de 
fericit, atât de lipsit de griji ca burlac, când toate îi veneau 
de-a gata, se trezi deodată împovărat cu o femeiuşcă 
proastă ca o gâscă, incapabilă de a suporta o asemenea 
lovitură, căci şase luni de căsnicie au fost de ajuns ca 
tânărul soţ să vadă cum zâna lui de odinioară se preface 
într-o biată orătanie şi unde mai pui că sărmanul băiat mai 
avea pe cap şi o soacră lipită pământului, care nu visa decât 
toalete. Uitasem să vă spun că cele două familii, ca să poată 
face faţă greutăților, se mutaseră împreună. Pentru a putea 
obţine un post de trei mii de franci pe an la Ministerul de 
Finanţe, Godefroid se văzu silit să recurgă la toţi protectorii 
lui de odinioară care se purtau acum din ce în ce mai rece 
faţă de el. Când întreba de prieteni, i se răspundea că sunt 
plecaţi la băi. Cât despre rude... îl primeau mirate şi-i 
făgăduiau: „Se poate, dragul meu, bizuie-te pe mine! Bietul 
băiat!” dar peste un sfert de oră uitau cu totul de el. 
Beaudenord îşi căpătă slujba numai datorită intervențiilor 
lui Nucingen şi ale lui Vandenesse. Această familie atât de 
onorabilă locuieşte astăzi pe strada Mont-Thabord, undeva 
la etajul al treilea78, fără să socotim mezaninul. Cel din 
urmă odor al bancherilor Adolphus, Malvina, nu mai are nici 
o leţcaie şi a ajuns să dea lecţii de pian ca să nu devină şi ea 
o povară pentru cumnatul ei. Înaltă, uscată, numai piele şi 
oase, gălbejită, totdeauna îmbrăcată în negru, când o 
întâlneşti străbătând Parisul pe jos îţi pare o mumie scăpată 
de la Passalacqua79. În 1830, Beaudenord şi-a pierdut 


slujba tocmai când nevastă-sa l-a blagoslovit cu al patrulea 
copil. Închipuiţi-vă: opt stăpâni şi doi servitori (bineînţeles 
Wirth şi soţia lui) nevoiţi să trăiască din opt mii de franci pe 
an! În schimb, minele de plumb şi argint dau astăzi 
dividende atât de considerabile, încât o acţiune de o mie de 
franci aduce un venit de o mie de franci. Rastignac şi 
doamna de Nucingen au cumpărat acţiunile lui Godefroid şi 
ale baroanei. Mulțumită revoluţiei din Iulie, Nucingen a 
ajuns pair al Franţei şi cavaler al Legiunii de Onoare80. 
Deşi n-a mai lichidat niciodată după 1830, are astăzi o 
avere între şaisprezece şi optsprezece milioane. Sigur de 
decretele revoluţiei din Iulie, şi-a vândut atunci toate 
efectele, apoi şi-ia plasat cu îndrăzneală întregul capital în 
rente de trei la sută, când cursul lor scăzuse la patruzeci şi 
cinci, dând a înţelege Curţii că o face din devotament 
pentru ea, storcându-i totodată caraghiosului de Philippe 
Bridau trei milioane în cârdăşie cu du Tillet! Trecând 
deunăzi pe strada Rivoli, în drum spre Bois de Boulogne, 
Nucingen o zări sub arcade pe baroana d'Aldrigger. 
Bătrânica purta o pălărioară verde garnisită cu roz, o 
rochie înflorată şi o pelerinuţă, ce mai încolo-încoace, 
aducea şi acum, ba chiar mai mult decât oricând, cu o 
păstoriţă din Alpi, căci baroana n-a izbutit să priceapă de 
unde i se trage nenorocirea, după cum odinioară nu 
pricepuse de unde i se trage belşugul. Se sprijinea de 
braţul Malvinei, această pildă de devotament şi eroism filial, 
care părea să fie ea mama bătrână, pe când baroana îşi 
dădea aere de fată tânără, iar în urma lor venea Wirth, cu o 
umbrelă în mână. „Prifeşte, îi zise baronul domnului 
Cointet, un ministru cu care se plimba adesea, eine familie 
se n-am isputut să împogăţesc. Acum chind furtune de 
prinţip a trecut, ar trebui să tai înaboi sluşba pietului 
Potenor.” Beaudenord a intrat din nou la Finanţe, datorită 
lui Nucingen, pe care toată familia d'Aldrigger îl ridică în 
slava cerului, socotindu-l cel mai devotat prieten din lume, 
fiindcă nici în ziua de azi nu uită s-o poftească la balurile 


sale pe mica păstoriţă din Alpi împreună cu fiicele ei. E cu 
neputinţă de dovedit cum acest om, care la adăpostul legii a 
încercat de trei ori să jecmănească o mulţime de oameni, i-a 
îmbogăţit fără voia lui de fiecare dată. Nimeni nu-l poate 
învinovăţi de nimic. Acela care ar susţine că marile bănci 
sunt adesea un cuib de tâlhari ar minţi cu neruşinare. Dacă 
efectele se urcă sau coboară la bursă, dacă valorile cresc 
sau scad, acest flux şi reflux se datorează unei acţiuni 
reciproce, unor fluctuații atmosferice, sub influenţa lunii, şi 
dacă nu există până astăzi o teorie ştiinţifică asupra acestui 
fenomen, de vină e numai vestitul Arago81. De aici rezultă 
însă un mare adevăr financiar, despre care nu se 
pomeneşte în nici o carte... 

— Şi anume? 

— Debitorul e întotdeauna mai tare decât creditorul. 

— Aha, zise Blondet, după părerea mea tot ceea ce am 
spus noi până acum nu este decât parafraza celebrelor 
cuvinte ale lui Montesquieu, în care acesta a sintetizat 
Spiritul legilor. 

— Care anume? întrebă Finot. 

— Legile sunt o pânză de păianjen82 prin care muştele 
mari trec şi în care cele mici se prind. 

— Dar nu văd unde vrei să ajungi, i se adresă Finot lui 
Blondet. 

— La statul absolutist, singurul în stare să reprime 
născocirile spiritului, îndreptate împotriva legii! Într- 
adevăr, numai o putere arbitrară poate salva popoarele83, 
venind în ajutorul justiţiei, căci dreptul de grațiere nu se 
aplică decât într-o singură direcţie: regele poate graţia un 
falit fraudulos, fără obligaţia de a-i despăgubi pe acţionari. 
Legalitatea duce de râpă societatea modernă. 

— Încearcă de-i fă pe alegători să înţeleagă acest lucru! 
exclamă Bixiou. 

— De asta nu trebuie să ne îngrijim noi. 

— Dar cine? 


— Timpul. Vorba episcopului de Leon84, dacă libertatea 
este o năzuinţă străveche, regalitatea e veşnică. Orice 
naţiune înţeleaptă trebuie să revină la ea sub o formă sau 
alta. 

— Ia te uită, era cineva alături, se miră Finot când ne auzi 
plecând. 

— Totdeauna e cineva alături, zise Bixiou cu un glas de om 
beat. 

Paris, noiembrie 1837 


SFÂRŞIT 


1 Banca Nucingen - anunţată la început şi sub titlul de 
„Marea Finanţă”. 

2 dumneavoastră, doamnă - povestirea este dedicată 
Zulmei Carraud (1796-1889), prietena din copilărie a lui 
Balzac, pe care o aprecia foarte mult, deşi nu aveau 
aceleaşi opinii politice; vorbind despre ea, o numea 
„doamna democrată” şi spunea că e „plină de suflet şi de 
foc”; în casa ei Balzac găsea întotdeauna înţelegere şi o 
atmosferă de destindere. 

3 Prudhomme, personajul lui H. Monnier - Joseph 
Prudhomme este tipul micului burghez pretenţios şi 
mărginit care spune în mod solemn adevăruri banale sau de 
la sine înţelese. Henry Monnier îl prezintă în „Scene 
populare” (1830), şi în „Memoriile lui Joseph Prudhomme” 
(1857). 

4 Condottieri ai finanţei moderne - mercenari, profitori ai 
lumii finanţelor; condottierii erau în Italia conducătorii 
trupelor de mercenari; cuvântul, a căpătat în limba 
franceză un sens peiorativ. 

5 Jean Bart - marinar francez celebru, la început corsar 
îndrăzneţ, apoi şef de escadră în marina franceză (1651- 


1702). 

6 marea agitată a ultimei revoluţii - e vorba de revoluţia 
din 1830, care a răsturnat veleităţile de absolutism, în 
persoana ultimului Bourbon, Carol al X-lea. 

7 teatrul Funambules - teatru de varietăţi, al cărui nume 
venea de la dansatorii pe funie (funis + ambulare). 

8 „Nepotul lui Rameau”... pe care Diderot nu s-a 
încumetat să-l publice - „Nepotul lui Rameau”, satiră 
ascuţită a paraziţilor şi a linguşitorilor, nu a fost, într- 
adevăr, tipărită decât multă vreme după moartea lui 
Diderot. A apărut mai întâi, la începutul secolului al XIX-lea, 
într-o traducere germană, datorită lui Goethe, şi apoi în 
limba franceză. În domeniul public a intrat abia în 1863. 

9... o mizeră pensiune din Cartierul Latin... - pensiunea 
din cartierul studenţilor (numit „latin” fiindcă învăţământul 
mediu şi superior se făcea în evul mediu în limba latină) 
este faimoasa pensiune Vauquer, atât de viguros descrisă de 
Balzac în romanul „Moş Goriot”, unde Rastignac este unul 
dintre personajele principale. 

10 pair al Franţei - membru (numit de rege) al Camerei 
aristocratice, care, de la 1815 până la 1848, a coezxistat cu 
Camera „reprezentanţilor” (deputaţilor), aleşi în anumite 
condiţii (v. Notele la „Slujbaşii”). 

11 Josephine... părtaşă la gloria lui (Napoleon) - Josephine 
Tascher de La Pagerie, văduva vicontelui de Beauharnais, 
mort pe eşafod în 1794, s-a căsătorit în 1796 cu generalul 
Bonaparte, căruia prietenia ei cu Barras, membru al 
Directoriului, i-a putut fi de folos. În 1804, a devenit 
împărăteasă, alături de Napoleon, devenit împărat. Dar 
acesta a repudiat-o în 1809 pentru a se căsători cu o 
prinţesă de viţă veche, Maria-Luiza a Austriei. 

12 Bois de Boulogne - pădurice la marginea Parisului, loc 
de plimbare. 

13 La Torpile (Ilorpila) - numele argotic al unei prostituate 
din romanul lui Balzac „Strălucirea şi suferinţele 
curtezanelor”. 


14 Strada Saint-Denis - stradă specifică pentru micul 
comerţ parizian, în vremea lui Balzac. 

15 Royer-Collard (Pierre-Paul) - mai întâi avocat şi 
participant la revoluţia din 1789-1794, Royer-Collard a 
devenit, sub imperiul I, profesor şi filosof spiritualist. Ela 
combătut şcoala senzualistă a lui Condillac şi a jucat un rol 
de seamă în timpul Restauraţiei difuzând doctrina sa, o 
încercare de compromis între principiul monarhic şi câteva 
din cuceririle revoluţiei; a fost adversarul revoluţiei din 
1830. 

16 chestiunea rezistă la Critica raţiunii pure - joc de 
cuvinte cu titlul cunoscutei opere a lui Kant (1724-1804), 
filosoful german care în această lucrare subliniază de pe 
poziţii idealiste, agnostice contradicţia dialectică a raţiunii. 

17 vestitul duel... între La Châteigneraie şi Jarnac - acest 
duel, ale cărui cauze le arată Blondet, a avut loc în 1547; La 
Châteigneraie a fost ucis de Guy Chabot de Jarnac printr-o 
lovitură neaşteptată, cu dosul săbiei, în picior; de atunci, 
„lovitura lui Jarnac” este expresia care se întrebuinţează în 
limba franceză când e vorba, în orice domeniu, de o lovitură 
decisivă dată prin surprindere adversarului. 

18 acele hârtii cu filigran - e vorba de bancnote. 

19 doamna de la Popelinicre - soţia generalului Le Riche 
de La Popelinicre, prietenul lui Voltaire. 

20 Agnes Sorel... Carol al VII-lea - Agnes Sorel (1422- 
1450) a fost favorita regelui Carol al VII-lea (1403-1461), 
supranumit indolentul pentru nepăsarea cu care asista, din 
Bourges, la cotropirea Franţei de către englezi, cotropire 
combătută prin iniţiativa curajoasă a Jeannei d'Arc. 

21 Jacques Coeur - negustor bogat din Bourges pe care 
Carol al VII-lea, regele Franţei, l-a făcut vistiernic şi de la 
care a primit bani pentru a duce războiul contra 
cotropitorilor englezi; politica regală l-a sacrificat apoi 
intereselor duşmanilor săi, exilându-l (1395-1456). 

22 Frangois de Salignac de La Molhe Fenelon (1651- 
1715), arhiepiscop de Cambrai, este autor de fabule şi de 


tratate de pedagogie, dar mai ales autorul romanului 
moralizator „Ielemaque” (scris pentru elevul său, vlăstar 
regal), roman care i-a adus dizgraţia Curţii, căci în el apar 
critici indirecte la domnia lui Ludovic al XIV-lea. 

23... ia de la Grandet 150.000 de sticle cu şampanie - e 
vorba de tatăl lui Charles Grandet şi de fratele avarului 
Grandet (v. „Eugenie Grandet”). 

24 la Palais-Royal între 1817-1819 - în localurile de 
petrecere din galeriile de la Palais-Royal au benchetuit 
trupele de ocupaţie care readuseseră pe Bourboni şi care 
n-au evacuat Franţa decât în 1818. 

25 Ouvrard (Gabriel-Julien) - financiar veros, îmbogăţit pe 
socoteala furniturilor la care se obligase faţă de armatele 
Republicii şi ale Imperiului (1770-1846). 

26 Nucingen e superior lui du Tillet - pentru cariera şi 
metodele de îmbogăţire ale lui du Tillet, vezi romanul 
„Cesar Birotteau”. 

27 cum ar spune Cousin - Victor Cousin (1792-1867), a 
profesat un spiritualism eclectic, încercând să împace 
raționalismul lui Descartes cu idealismul lui Kant; meritul 
lui este acela de a-l fi făcut cunoscut pe Hegel în Franţa. 

28 Samuel Bernard - financiar bogat de pe vremea lui 
Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea; „regele soare” a 
recurs de mai multe ori la el şi l-a tratat cu multă 
amabilitate pentru a-i stoarce bani (1651-1739); Samuel 
Bernard s-a îmbogăţit şi prin specula cu averile 
protestanților refugiaţi după revocarea Edictului din 
Nantes; ela tratat şi cu Law. 

29 Law (John) - financiar scoţian (1671-1729), devenit în 
Franţa controlor general al finanţelor, apoi organizator al 
unei societăţi de exploatare colonială (Compania Indiilor); 
el e cel care a lansat primele bilete de bancă, organizând la 
Paris, la începutul secolului al XVIII-lea, faimosul sistem 
bancar, ajuns curând falimentar. 

Fraţii Paris care au contribuit la prăbuşirea lui Law - după 
falimentul lui Law, financiarul Joseph Paris-Duverney (1684- 


1770) a fost cel mai cunoscut dintre cei patru fraţi Paris 
care au ocupat scena financiară. 

30 Bouret, Beaujon - financiari parveniţi din secolul al 
XVIII-lea. 

31 familia Fugger - familie de bancheri bogaţi din 
Augsburg, care au ocupat scena financiară timp de trei 
secole. (XIV, XV, XVI) împrumutându-l şi pe Carol Quintul; la 
un moment dat, ei obţinuseră şi dreptul de a bate monedă. 

32 almanahul Gotha - anuar nobiliar şi diplomatic publicat 
la Gotha, începând din 1763, în limba franceză şi germană. 

33 a murit prinţ... - povestirea morţii lui Jacques Coeur e 
de domeniul fanteziei; Jacques Coeur se refugiase la Roma 
şi a murit într-o expediţie împotriva turcilor (1456). 

34 Saint-Germain - cartier select din Paris, locuit de 
familiile nobile. 

35 improper - (engl.) necuviincios, nepotrivit. 

36 Stendhal, unul dintre oamenii cei mai subţiri şi mai 
profunzi... - este unul dintre meritele lui Balzac de a-l fi 
apreciat la timpul său pe autorul romanului „Roşu şi negru” 
a cărui faimă literară s-a stabilit mult mai târziu; în 1839, la 
apariţia romanului „Mănăstirea din Parma”, Balzac a scris 
un articol extrem de elogios despre această carte. 

37 călăreț la fel de iscusit ca bătrânul Franconi - 
veneţianul Franconi (1738-1836) adusese la Paris arta 
manejului; el a organizat spectacole de agerime ecvestră, 
iar copiii lui au înfiinţat primul circ parizian. 

38 mai necioplit ca Turcaret - personaj central al comediei 
cu acelaşi nume a lui Lesage (1709); Turcaret este un 
lacheu parvenit prin camătă şi jafuri; el e la rându-i înşelat 
de aventurieri mai ticăloşi decât el. 

39 tilbury - cabrioletă uşoară, astfel numită după numele 
inventatorului ei englez. 

40 gingaşul Parny - Evariste-Desire de Parny (1753-1814) 
a scris versuri sentimentale şlefuite cu eleganţă. 

41 blândeţea de miel... a doamnei de La Vatlicre - favorită 
a regelui Ludovic al XIV-lea, care o remarcase pentru 


modestia ei printre însoţitoarele reginei; doamna de La 
Vallicre s-a retras la mănăstire în momentul când regele, 
tatăl copiilor ei, a trecut la alte aventuri (1644-1710). 

42 domnişoara Mars (1779-1847) - actriţă celebră, pe 
numele ei adevărat Anne Boutet - a fost una dintre cele mai 
bune interprete ale comediilor clasice şi ale dramelor 
romantice. 

43 Clarisse este o capodoperă în patrusprezece volume - 
„Clarisse Harlowe” este un foarte lung roman socialo- 
sentimental datorat scriitorului englez Samuel Richardson 
(1689-1761); romanul a fost mult apreciat în secolul al 
XVIII-lea. 

44 un Werther fericit - în povestirea lui Goethe, 
„Suferințele tânărului Werther” (1774), eroul e nefericit 
pentru că nu se poate căsători cu iubita lui, candida şi 
gingaşa Charlotte. 

45 Mona-Lisa - tip de frumuseţe feminină suavă, după 
celebrul tablou al lui Leonardo da Vinci, portretul Mona- 
Lisei, soţia florentinului Francesco del Giocondo. 

46 Aţi văzut la Barcelona?,... - primul vers din poemul în 
care Alfred de Musset cântă o brună şi frumoasă andaluză 
(„L'Andalouse”). 

47 Ninon de Lenclos - frumuseţe celebră din secolul al 
XVII-lea (1620-1705), al cărei salon era foarte frecventat şi 
despre a cărei tinereţe prelungită s-a vorbit mult. 

48 Dies irae - lat., „ziua mâniei”: titlul şi primele cuvinte 
ale unei rugăciuni de înmormântare a catolicilor. 

49... orgia oferită de Taillefer - v. Romanul „Pielea de 
sagri”, unul dintre primele romane ale lui Balzac. 

50 Pe-atunci era Ossian la modă - bardul scoţian, evocator 
de peisaje ceţoase şi de acţiuni tragice şi măreţe, cunoscut 
încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea prin imitaţiile lui 
Maopherson, era în adevăr foarte la modă în Franţa, la 
începutul secolului al XIX-lea; volumul lui de versuri îl 
însoţeşte pe Napoleon pe câmpurile de bătaie şi devine o 


sursă de inspiraţie pentru romantici; Malvina era numele 
uneia dintre figurile feminine ale poemelor lui Ossian. 

51 Dies illa... în favilla - lat., „ziua aceea... În cenuşă” (tot 
din rugăciunile de înmormântare la catolici). 

52 Robert Macaire - tip de bandit de drumul mare, 
îndrăzneţ şi fanfaron, popularizat de actorul Frederick 
Lemaitre (1800-1876) în melodrama „Cârciuma din 
Adrets”. 

53 soarele de la Austerlitz - simbolul victoriilor lui 
Napoleon [; în dimineaţa bătăliei de la Austerlitz (2 
decembrie 1805), unde împăratul Franţei a învins doi 
împărați (pe al Austriei şi pe al Rusiei), soarele strălucea cu 
putere; cu aceste cuvinte: „soarele de la Austerlitz” îşi 
electriza apoi Napoleon soldaţii în momentele grele. 

54 acest Caleb alsacian - în romanul lui Walter Scott, 
„Logodnica din Lamermoor”, Caleb este bătrânul servitor 
credincios al eroului. 

55 „Mizantropul”, această comedie sublimă - comedia lui 
Molicre, la care autorul a lucrat mai mulţi ani şi care a fost 
reprezentată pentru prima dată la 4 iunie 1666, trece, în 
adevăr - deşi acţiunea e ca şi inexistentă - drept 
capodopera marelui clasic, prin magistralul tablou de 
moravuri al societăţii mondene a secolului al XVII-lea, satiră 
tot atât de fină ca şi analiza caracterelor. 

56 Candide - povestire filozofico-satirică de mare fineţe 
ironică a lui Voltaire (1759), în care aventurile şi reflecţiile 
eroului cu acelaşi nume contrazic maxima metafizico- 
optimistă a lui Leibnitz: „lotul e cum nu se poate mai bine 
într-o lume cum nu se poate mai bună”. 

57 Critica raţiunii pure - operă (1781) a filosofului german 
Kant, care, în opoziţie cu materialismul şi cu raționalismul 
filosofilor francezi din secolul al XVIII-lea, neagă 
posibilitatea de cunoaştere a „lucrurilor în sine” şi 
îngrădeşte astfel drepturile raţiunii umane. 

58 firul călăuzitor al Ariadnei - firul pe care, în mitologie, îl 
dă Ariadna, fiica lui Minos, iubitului ei, lezeu, pentru ca 


acesta să poată ieşi din labirint; expresie figurativă pentru a 
vorbi de o concepţie călăuzitoare. 

59 să nu te însori cât eşti sergent, dacă ai perspectiva să 
ajungi duce de Danzig sau mareşal al Franţei - aluzie la un 
maregşal al lui Napoleon, Frangois-Joseph Lefebvre (1755- 
1820), care era sergent în 1788; ela ajuns la cele mai mari 
onoruri (duce de Danzig în 1807) alături de soţia lui, femeie 
simplă, a cărei indiferenţă faţă de ceremonialul Curţii 
imperiale i-a adus porecla de Madame Sans-Gene. 

60 Rafael şi Notoire - pe lângă geniul pictural al lui Rafael, 
mediocrul talent academic al pictorului-decorator Charles- 
Joseph Natoire (1700-1777) rămâne mult în urmă. 

61 un bazin cu diametrul de şase picioare - adică nici de 2 
metri; exact 1,95 m. 

62 In aere publico - lat. Prin decizie publică, pe faţă. 

63 „Sunteţi giuvaergiu, domnule Josse” - în comedia lui 
Molicre, „Dragostea e el mai bun medic”, Sganarelle, a 
cărui fiică e bolnavă, primeşte de la cunoscuţii şi rudele sale 
sfaturi interesate; astfel, giuvaergiul Josse e de părere că 
Lucinde nu ar putea fi vindecată decât dacă i s-ar oferi o 
garnitură de diamante sau de rubine; de aici, aplicarea 
citatului la orice sfat interesat. 

64 Întâmplările de la Lyon - revoluţia din 1830, victorie a 
maselor populare, nu a adus acestora drepturile pentru 
care luptaseră; guvernul marii burghezii la putere nu 
satisfăcea nici cele mai modeste revendicări ale 
muncitorimii, nici dreptul la muncă; atunci au avut loc o 
serie de greve şi insurecţii, dintre care cea mai importantă 
a fost cea a ţesătorilor din Lyon (les canuts) în noiembrie 
1831; pe drapelul lor a apărut faimoasa inscripţie: „Să 
trăim muncind sau să murim luptând!” 

65 abatele 'Terray - Joseph-Marie Terray (1715-1778) a 
fost, deşi preoţit, controlor general al finanţelor sub 
Ludovic al XV-lea şi, în această calitate, a dus o politică 
aspră de strângere a impozitelor şi de mărire a lor, 
mergând până la înfometarea satelor; de el se spunea că 


„fură în numele regelui”; la mustrarea că ia banii din 
buzunarul omului, răspundea cinic: „Dar de unde să-i iau?” 

66 Richard-Lenoir - e vorba, de fapt, de firma uneia dintre 
primele întreprinderi textile de bumbac din Franţa, firmă 
ieşită din asocierea lui Richard cu Lenoir-Dutresne. Primul 
a păstrat ca nume propriu numele firmei. 

67 urmaşilor generalului Foy li s-a dat un milion - 
generalul Foy, fruntaş liberal opoziţionist, era atât de 
popular în vremea Restauraţiei încât, după moartea lui, s-a 
strâns peste un milion, prin subscripţie publică, pentru 
copiii pe care-i lăsase. 

68 acele greşeli pe care Fouche te socotea mai grave 
decât o crimă - vorba care a circulat după executarea 
ducelui d'Enghien din ordinul lui Napoleon: - „Moartea 
ducelui d'Enghien e mai mult decât o crimă, e o greşeală”, a 
fost atribuită când lui Talleyrand, când lui Fouche (senator 
sub Napoleon şi ministru al Poliţiei sub Ludovic al XVIII-lea, 
om al tuturor regimurilor, ca şi Talleyrand. 

69 Saint-Merry - la 6 iunie 1832, ţinând piept trupelor 
care voiau să împiedice o manifestaţie democratică, 120 de 
republicani parizieni au apărat cu dârzenie baricada de la 
Saint-Merry; ei erau conduşi de tânărul muncitor Jeanne şi 
au rezistat timp de douăsprezece ore forţelor 
guvernamentale, care au trebuit să aducă tunurile. 

70 Ninon de Lenclos - vezi nota 47. 

71 Robert Lindel - membru al Convenţiunii, ministru de 
Finanţe înainte de lovitura de stat din 1799 a lui Napoleon, 
Robert Lindet (1746-1825) a rămas cunoscut ca om 
integru; el a căutat să ţină piept şi reacţiunii thermidoriene. 

72 toate furtunile din anii 27, 30, 32 - 1827 înseamnă 
momentul culminant al unei crize economice, 1830 este 
anul celei de-a doua revoluţii burgheze, iar 1832 a văzut o 
serie de insurecţii populare. 

73 un agio - câştig rezultând din schimbul de valori sau 
din diferenţele de curs ale acţiunilor. 


74 mareşalul Berthier, prinţ de Wagram, era nelipsit din 
preajma lui Napoleon |. 

75 în fundul cimitirului Pere Lachaise - acolo, după 
înmormântarea lui Moş Goriot, Rastignac a arătat pumnul 
Parisului, declarând că se va măsura cu noua societate (v. 
Sfârşitul romanului „Moş Goriot”). 

76 Hanibal la Capua - cucerind Capua, în anul 215, 
Hanibal a petrecut iarna în acest frumos oraş al Italiei, ceea 
ce a făcut să se spună că „s-a moleşit în deliciile Capuei”. 

77 Acis şi Galateea - în mitologie, păstorul Acis e iubit de 
nimfa Galateea; dar rivalul său, ciclopul Polifem, în 
momentul când îi surprinde, răstoarnă o stâncă din Etna, 
care îl zdrobeşte pe Acis; la rugămintea Galateei, Neptun îl 
transformă pe Acis în fluviu. 

78 undeva, la etajul al treilea - în vremea lui Balzac, 
chiriile se stabileau invers proporţional cu etajele (nu era 
ascensor), aşa încât etajele superioare erau locuite de 
familii modeste. 

79 o mumie Scăpată de la Passalacqua - Passalacqua a fost 
un negustor de antichităţi din vremea Restauraţiei. 

80 „Legiunea de onoare” - decorație franceză, instituită în 
1802 de Napoleon Bonaparte; pe atunci prim-consul, 
pentru a răsplăti serviciile militare şi civile. 

81 Arago (Dominique-Francois) - savant francez (1786- 
1853), cunoscut pentru cercetările sale în domeniul electro- 
magnetismului ca şi în alte domenii ale fizicii şi matematicii; 
a făcut parte din guvernul revoluţionar burghez de la 1848. 

82 „Legile sunt o pânză de păianjen...” - fraza se găseşte, 
înainte de Montesquieu, la Rabelais: Grippeminaud, 
arhiducele Cotoilor îmblăniţi, o spune în cartea V, cap. 12 
din „Gargantua şi Pantagruel”: „legile noastre sunt ca nişte 
pânze de păianjen... musculiţele şi fluturaşii se prind în 
ele... bărzăunii răufăcători le rup... şi trec prin ele”. 

83 numai o putere arbitrară poate salva popoarele - este 
concepţia utopică a lui Balzac, în faţa căruia societatea 
capitalistă apărea cu toate contradicţiile şi racilele ei, dar 


care nu putea vedea încă misiunea istorică a 
proletariatului; de aceea, se întorcea spre ceea ce i se 
părea că reprezintă, „principiul onoarei” şi se declara 
teoretic regalist, adică pentru o putere arbitrară. 

84 vorba episcopului de Leon - Jean-Frangois de la 
Marche (1729-1806) a fost ultimul episcop al diocezei 
Saint-Polde-Leon (Finistere).