Honore De Balzac — Istoria Maririi Si Decaderii Lui Cesar Birotteau

Honore de Balzac 


Honore de Balzac 


Istoria maririi şi decăderii 
lui Cesar Birotteau 


Negustor de articole de parfumerie, ajutor de primar în 
Arondismentul al doilea din Paris, cavaler al Legiunii de 
onoare etc. 


CESAR LA APOGEU. 

În nopţile de iarnă, gălăgia nu se potoleşte decât un 
moment în strada Saint-Honor6; căruțele zarzavagiilor 
continuă, mergând spre Hale, huruiala trăsurilor care se 
întorc de la teatru sau de la bal. În mijlocul acestei pauze 
care, în marea simfonie a larmei pariziene, are loc spre ora 
unu noaptea, nevasta domnului Cesar Birotteau, negustor 
de articole de parfumerie cu prăvălia lângă Piaţa Vendme, 
fu trezită brusc de un vis înspăimântător. 

Se făcea că se vede dedublată, îşi apăruse ei însăşi în 
zdrenţe, apăsând cu o mână uscată şi zbârcită pe clanţa uşii 
propriei ei prăvălii, aflându-se, în acelaşi timp, şi în pragul 
uşii, şi pe jilţul ei de la tejghea; îşi cerea ei însăşi de 
pomană, se auzea vorbind şi la uşă, şi la tejghea. Voi să se 
prindă de bărbatu-său, dar dădu de un loc rece. Se 
înspăimântă atunci atât de tare, încât nu-şi mai putu mişca 
gâtul care se înţepenise, gâtlejul i se strânse, glasul îi pieri; 
rămase ţintuită în capul oaselor, cu ochii măriţi şi pironiţi, 
cu dureri la rădăcina părului, cu urechile pline de sunete 
ciudate, cu inima cât un purice, dar zvâcnind tare, simțind 
cum o trec sudorile deşi e îngheţată, în mijlocul unui alcov 
cu amândouă canaturile deschise. 


Spaima e un sentiment care te îmbolnăveşte pe jumătate, 
care atacă atât de violent maşina omenească, încât 
facultăţile acesteia sunt dintr-o dată împinse fie la cel mai 
înalt grad al forţei lor, fie la ultimul grad al destrămării. 
Fiziologia a fost multă vreme surprinsă de acest fenomen, 
care îi răstoarnă sistemele şi-i dă peste cap ipotezele, deşi 
el nu e altceva decât un fel de trăsnet interior, dar, ca toate 
accidentele electrice, bizar şi capricios în manifestările sale. 
Această explicaţie va deveni banală în ziua când savanții vor 
recunoaşte rolul imens pe care-l joacă electricitatea în 
gândirea umană. 

Doamna Birotteau trăi atunci câteva din suferinţele 
oarecum luminoase pe care le procură aceste teribile 
descărcări ale voinţei răspândite sau concentrate de un 
mecanism necunoscut. Astfel, într-un răstimp foarte scurt 
dacă-l socotim după ceasornicele noastre, dar nemăsurat 
dacă e vorba de numărul impresiilor rapide, biata femeie 
avu nemaipomenita putere de a emite mai multe idei, de a 
trezi mai multe amintiri decât ar fi putut să conceapă într-o 
zi întreagă în starea obişnuită a facultăţilor sale. Acest 
zguduitor monolog se poate rezuma în câteva cuvinte 
absurde, contradictorii şi lipsite de înţeles, cum a şi fost: 
„Nu e nici un motiv care să-l fi putut scula pe Birotteau din 
pat! O fi mâncat prea multă friptură de vițel şi i s-o fi făcut 
rău? Dar dacă i-ar fi fost rău mă trezea şi pe mine. De 
nouăsprezece ani de rând ne culcăm alături în patul ăsta, în 
casa asta, nu i s-a întâmplat niciodată să se scoale fără să- 
mi spuie, bietul sufleţel! Numai când a petrecut noaptea la 
corpul de gardă n-a dormit acasă. Oare s-o fi culcat aseară 
lângă mine? Păi cum de nu, Doamne Dumnezeule, tare mai 
sunt proastă!” 

Se uită în pat şi văzu scufia de noapte a bărbatului ei, care 
păstra forma aproape conică a capului. 

„O fi murit! S-o fi omorât! Dar de ce? Reluă ea. De doi ani, 
de când l-au numit ajutor de primar, parcă nu e în apele lui. 
Nu e glumă, zău aşa, să ai funcţie publică. Treburile îi merg 


bine, că mi-a cumpărat un şal. Da poate îi merg rău? Păi nu, 
că aş şti şi eu. Da parcă ştii vreodată ce are în pungă un 
bărbat? Sau o femeie? Asta n-ar fi o nenorocire. Astăzi am 
făcut însă vânzare de cinci mii de franci! De altfel, un ajutor 
de primar nu se poate omori singur, că doar cunoaşte prea 
bine legile. Atunci unde-o fi?” 

Nu-şi putea întoarce gâtul, nici întinde mâna ca să tragă 
de şnurul clopoţelului care ar fi trezit pe bucătăreasă, pe 
cei trei vânzători, şi pe băiatul de prăvălie. Pradă visului rău 
care mai dăinuia şi în starea de veghe, uitase de fiica ei, 
care dormea liniştită într-o cameră vecină, a cărei uşă 
dădea la picioarele patului. În sfârşit strigă: „Birotteau!” şi 
nu primi nici un răspuns. Crezuse numai că strigă numele, 
de fapt nu-l rostise decât în gând, „O fi având vreo femeie? 
E prea bleg, reluă ea, şi de altfel, mă iubeşte prea mult 
pentru a face una ca asta. Nu i-a spus el doamnei Roguin că 
nu m-a înşelat niciodată, nici măcar cu gândul? Omul ăsta e 
cinstea coborâtă pe pământ. Dacă merită cineva să se ducă 
în rai, apoi el e. Ce păcate o fi mărturisind el în faţa 
duhovnicului? Îi spune fleacuri. Regalist cum e, deşi prea 
bine nici el nu ştie de ce, ar trebui să facă mai mult caz de 
religie. Sărmănelul, pleacă dimineaţa la opt la biserică pe 
ascuns, de parcă s-ar duce la femei. Are frica lui Dumnezeu, 
de dragul lui Dumnezeu: nu la iad se gândeşte. Cum o să 
aibă el o femeie? Atâta nu se dezlipeşte de mine, că uneori 
mă şi plictiseşte. Mă iubeşte mai mult decât ochii din cap, şi 
i-ar da pentru mine. Nouăsprezece anişori n-a ridicat glasul 
niciodată în faţa mea. O iubeşte şi pe fată, dar în rândul al 
doilea. Ei, dar Cesarine e-aici. (Cesarine! Cesarine!) 
Birotteau n-a avut niciodată un gând pe care să nu mi-l 
spuie şi mie. Avea dreptate să pretindă, când venea la Micul 
marinar, că la purtat o să văd eu bine din ce stofă e el! Şi 
uite-l că nu e! Nemaipomenit lucru!” 

Întoarse cu greu capul şi privi pe furiş prin iatacul plin de 
acele efecte pitoreşti ale nopţii pentru care se găsesc greu 
cuvinte şi pe care ai zice că nu le poate zugrăvi decât 


penelul pictorilor de interioare. Prin ce vorbe să redai 
zigzagurile înspăimântătoare pe care le fac umbrele 
înclinate, arătările fantastice ale perdelelor umflate de vânt, 
jocurile de lumină nesigură ale candelei în faldurile de 
stambă roşie, flăcările care parcă ies dintr-un cuier al cărui 
nod sclipitor seamănă cu ochiul unui hoţ, apariţia unei 
rochii îngenuncheate, în fine tot felul de ciudăţenii care 
înspăimântă închipuirea în momentul când ea nu mai are 
putere decât pentru a percepe durerile şi pentru a le 
amplifica? Doamna Birotteau crezu că vede o lumină 
puternică în odaia dinaintea iatacului şi se gândi deodată la 
foc; dar, zărind un fular roşu care i se păru o baltă de 
sânge, îşi întoarse gândul la hoţi, mai ales când porni să 
găsească urme de luptă în poziţia mobilelor. Amintindu-şi 
de suma care se afla în casa de bani, fu cuprinsă de o teamă 
generoasă mai tare decât fiorii reci ai coşmarului; sări din 
pat, în cămaşă în mijlocul odăii, ca să dea ajutor soţului ei, 
pe care-l credea în luptă cu asasinii. 

— Birotteau! Birotteau! Strigă ea în cele din urmă cu o 
voce îngrozită. 

Îl găsi pe negustorul de parfumuri în mijlocul camerei de 
alături, cu un metru în mână, măsurând în dreapta şi în 
stânga; halatul de cât verde cu picăţele cafenii i se 
descheiase, şi picioarele i se înroşiseră de frig, dar el nu 
simţea nimic, atât era de preocupat. Când Cesar se întoarse 
ca să-i spună neveste-sii: „Ei, ce e Constance, ce e?”, figura 
lui de om cu totul cufundat în calcule era atât de 
extraordinar de neroadă, încât doamna Birotteau începu să 
râdă. 

— Doamne, Cesar, tare mai eşti ciudat! Zise ea. De cemă 
laşi singură fără să-mi spui? N-a lipsit mult să mor de frică, 
nu ştiam ce să cred. Ce dracu faci aici aşa dezbrăcat? Ai să 
capeţi un guturai de pomină. Mă auzi, Birotteau? 

— Da, nevastă, am venit, răspunse parfumierul 
întorcându-se în iatac. 


— Hai, vino să te încălzeşti şi spune-mi ce ţi-a trăsnit prin 
cap, reluă doamna Birotteau dând la o parte cenuşa de pe 
jeratic ca să aprindă focul. Am îngheţat. Proastă am fost că 
m-am dat jos din pat în cămaşă. Dar credeam de-a binelea 
că te omoară cineva. 

Negustorul puse sfeşnicul pe cămin, se înfăşură în halat şi 
se duse maşinal să-i aducă neveste-sii o fustă de flanelă. 

— Uite, drăguță, îmbracă-te, zise el. 

— Douăzeci şi doi pe optsprezece, îşi continuă el 
monologul, putem avea un salon straşnic. 

— Ce ţi-e, Birotteau? Ai înnebunit? Visezi? 

— Nu, nevastă, calculez. 

— Dacă-ţi arde de prostii, aşteaptă cel puţin să se facă 
ziuă! Exclamă ea legându-şi fusta sub camizol şi ducându-se 
să deschidă uşa camerei unde dormea fiica ei. 

— Cesarine doarme, zise ea, nu ne aude. Hai, Birotteau, 
vorbeşte. Ce-i cu tine? 

— Putem să dăm balul. 

— Să dăm un bal? Noi? Aiurezi, dragă, zău aşa! 

— Nu aiurez deloc, porumbiţă scumpă. Ştii, trebuie să faci 
întotdeauna ceea ce cere situaţia în care te afli. Guvernul 
m-a făcut om, eu aparţin guvernului; suntem obligaţi să-i 
înţelegem spiritul şi să-i slujim intenţiile, dezvoltându-le. 
Datorită ducelui de Richelieu, trupele de ocupaţie au 
părăsit Franţa. După părerea domnului de La Billardiere, 
funcţionarii municipali ai Parisului au datoria, fiecare în 
raza sa de acţiune, să sărbătorească eliberarea teritoriului. 
Să dăm dovadă de un patriotism adevărat, care să-l 
ruşineze pe cei al aşa-zişilor liberali, al blestemaţilor ălora 
de intriganţi, ce zici? Tu crezi că nu-mi iubesc ţara? Vreau 
să le arăt liberalilor, duşmanilor mei, că a-l iubi pe rege 
înseamnă a iubi Franţa! 

— Vai de tine, Birotteau, crezi că ai duşmani? 

— Păi da, nevastă, avem duşmani. Chiar jumătate din 
prietenii noştri din cartier ne sunt duşmani. Spun toți: 
„Birotteau are noroc, Birotteau e om de jos şi iacătă-l ajutor 


de primar, toate îi merg din plin”. Ei bine, au să mai vadă ei 
ceva. Află tu cea dintâi că sunt cavaler al Legiunii de 
Onoare: regele a semnat ieri decretul. 

— O! Dacă-i aşa, spuse doamna Birotteau foarte 
emoţionată, trebuie să dăm bani, dragă. Dar cam ce-ai făcut 
tu ca să capeţi decorația? 

— Ieri, când domnul de La Billardiere mi-a spus vestea, 
reluă Birotteau încurcat, m-am întrebat şi eu, ca şi tine, 
care sunt meritele mele, dar pe drum mi le-am recunoscut 
şi am aprobat guvernul. Mai întâi sunt regalist, am fost 
rănit la Saint-Roch, în luna vandemiar; e puţin lucru să fi 
ridicat armele în vremurile acelea pentru cauza cea 
dreaptă? Apoi, după câte spun câţiva negustori, mi-am 
îndeplinit funcţia de judecător de comerţ, spre satisfacția 
generală. În sfârşit, sunt ajutor de primar, şi regele acordă 
patru decoraţii corpului municipal al oraşului Paris. 
Judecându-se care dintre ajutorii de primari merită să fie 
decoraţi, prefectul m-a pus cap de listă. De altfel, regele 
trebuie să mă ştie: doar eu îi procur, datorită bătrânului 
Ragon, singura pudră pe care binevoieşte s-o întrebuinţeze; 
numai noi deţinem reţeta pudrei de care se servea răposata 
regină, nefericita şi augusta victimă! Primarul m-a sprijinit 
energic. Ce vrei? Dacă regele îmi dă decorația fără să i-o 
cer, cred că nu pot s-o refuz fără a arăta lipsă de respect. 
Parcă ajutor de primar eu am vrut să fiu? Aşa că, nevastă, 
de vreme ce avem vântul la pompă, cum spune unchiul tău 
Pillerault când e niţeluş mai cu chef, sunt hotărât să trăim 
după cum cere înalta noastră poziţie. Dacă pot s-ajung 
ceva, m-aş încumeta să deviu ce-o vrea bunul Dumnezeu, 
chiar şi subprefect, dacă aşa mi-e soarta. Nevastă, faci o 
mare greşeală dacă crezi că un cetăţean s-a achitat faţă de 
ţară fiindcă a vândut timp de douăzeci de ani articole de 
parfumerie clienţilor lui. Dacă statul are nevoie de luminile 
minţilor noastre, noi i le datorăm, aşa cum îi datorăm 
impozitul mobiliar, imobiliar et caetera. Îţi place să rămâi 
toată viaţa la tejghea? Ai stat destul, slavă Domnului! Balul 


va fi sărbătoarea noastră! Pentru tine s-a zis cu vânzarea 
mărunţişurilor. Pun pe foc firma noastră cu Regina 
trandafirilor, şterg de pe tablă CESAR BIROTTEAU, 
NEGUSTOR DE ARTICOLE DE PARFUMERIE, 
SUCCESORUL LUI RAGON, şi scriu numai Articole de 
parfumerie, cu litere mari de aur. Instalez deasupra 
parterului biroul, casa de bani şi un birouaş pentru tine. Fac 
depozit din odăiţa de din dos, din sufrageria şi bucătăria de 
azi. Închiriez etajul întiâi al casei vecine, unde deschid o uşă 
în perete. Mut scara, ca să trecem direct dintr-o casă în 
alta. Vom avea atunci un apartament mare, mobilat la 
marele fix! Da, îţi renovez iatacul, îţi rezerv un budoar şi-i 
aranjez o cameră frumoasă Cesarinei. Casieriţa pe care o 
vei angaja, vânzătorul principal şi fata în casă (da, doamnă, 
veţi avea şi o fată în casă!) vor locui la etajul al doilea. La al 
treilea va fi bucătăria şi vor sta bucătăreasa şi băiatul de 
prăvălie. Al patrulea va fi depozitul nostru general de sticle, 
cristale şi porţelanuri. La mansardă, atelierul lucrătoarelor! 
Trecătorii nu vor mai vedea cum se lipesc etichetele, cum se 
fac pungile, cum se aleg flacoanele, cum se astupă 
sticluţele. Asta merge pentru strada Saint-Denis; dar în 
strada Saint-Honore, ce mai, e de prost-gust. Magazinul 
nostru trebuie să fie elegant ca un salon. Pai nu suntem noi 
singurii negustori de cosmetice cinstiţi cu onoruri? Există 
negustori de oţet, negustori de muştar care comandă Garda 
naţională şi care sunt foarte bine văzuţi la palat. Să facem 
ca ei, să dăm extindere comerţului nostru şi, în acelaşi timp, 
să căutăm a intra în lumea bună. 

— Uite, Birotteau, ştii la ce mă gândesc când stau şi te 
ascult? Parc-ai fi un om care-şi bate singur cuie-n talpă. 
Adu-ţi aminte ce te-am sfătuit când a fost vorba să te 
numească primar: liniştea ta înainte de toate! „Iu eşti făcut, 
ţi-am spus atunci, să stai în frunte cum e făcut braţul meu 
să fie aripă de moară. Măririle au să te piardă.” Nu m-ai 
ascultat; iată c-a sosit pierzania. Pentru a juca un rol politic 
e nevoie de bani; avem noi bani? Cum aşa? Vrei să pui pe 


foc firma care a costat şase sute de franci şi să renunţi la 
Regina Trandafirilor, adevărata ta faimă? Lasă-i pe alţii să 
fie ambiţioşi. Cine pune mâna pe rug se-alege cu focul, e- 
adevărat sau nu? Politica frige astăzi. Avem o sută de mii de 
franci, plasați în afara prăvăliei, a fabricii şi a mărfii! Dacă 
vrei să-ţi măreşti averea, fă şi azi ca în 1793: rentele sunt la 
şaptezeci şi doi de franci; cumpără rente şi vei avea un 
venit de zece mii de franci fără ca plasamentul să dăuneze 
afacerilor. Profită de întorsătură ca să ne mărităm fata, 
vinde prăvălia şi hai să mergem la tine la ţară. Nu, zău! 
Vreme de cincisprezece ani ai tot spus că ai vrea să 
cumperi Les Tresorieres, moşioara aceea de lângă Chinon, 
cu pâraie, cu fineţe, cu păduri, cu vii, cu două ferme, care 
aduce o mie de scuzi, şi cu o casă care ne place la amândoi; 
o mai putem cumpăra cu şaizeci de mii de franci; da domnul 
vrea acuma să ajungă ceva în guvern! Aminteşte-ţi ce 
suntem, nişte simpli parfumieri. Dacă acum şaisprezece ani, 
înainte de a fi dibăcit Crema dublă a sultanelor şi Apa 
carminativă, ar fi venit cineva să-ţi spuie: „Vei avea banii 
necesari pentru a cumpăra Les Tresorieres”, n-ai fi leşinat 
de bucurie? Ei, iată, poţi cumpăra această proprietate, la 
care râvneai atâta că nu vorbeai decât de ea; şi acum te 
gândeşti să cheltuieşti pe prostii banii adunaţi cu sudoarea 
frunţii noastre, pot să spun noastre pentru că am stat zi de 
zi la tejghea ca un câine în cuşcă. Nu e mai bine să avem 
unde trage la Paris, la fata ta măritată cu un notar, şi să 
trăim opt luni pe an la Chinon decât să începem aici să dăm 
iama în bani? Aşteaptă să se urce rentele publice, îi dai opt 
mii de livre venit fetei, păstrăm două mii pentru noi şi 
cumpărăm Les Tresorieres din vânzarea întreprinderii. 
Acolo, de unde eşti tu, sufleţelule, cu mobila noastră care 
face multe parale, ne vom lăfăi ca nişte prinți, pe când aici 
ne trebuie cel puţin un milion ca să facem faţă. 

— Aici aşteptam s-ajungi, nevastă, zise Cesar Birotteau. 
Nu sunt chiar aşa de prost (deşi tu mă crezi foarte prost) ca 
să nu mă fi gândit la toate. Ascultă ce-ţi spun: Alexandre 


Crottat ne convine foarte bine ca ginere, şi va avea biroul 
lui Roguin; dar crezi că se mulţumeşte el cu o sută de mii de 
franci zestre (presupunând că dăm toată averea noastră 
lichidă pentru a-i face un rost fetei, ceea ce mă şi gândesc; 
m-aş mulţumi cu pâine goală pentru restul vieţii numai s-o 
văd fericită ca o regină, adică soţia unui notar din Paris, 
cum spui tu). Ei bine, cu o sută de mii de franci sau chiar cu 
o rentă de opt mii de livre nu se poate cumpăra biroul lui 
Roguin. Băiatul ăsta, Xandrot, cum îi spunem noi, ne crede, 
ca toată lumea de altfel, mult mai bogaţi decât suntem. 
Dacă tatăl lui, fermierul ăla bogat da' un zgârie-brânză ce 
nu s-a văzut, nu se hotărăşte să vândă pământ de o sută de 
mii de franci, Xandrot nu va fi notar, căci biroul lui Roguin 
face patru sau cinci sute de mii de franci. Dacă Crottat nu 
dă jumătate, bani peşin, cum s-o scoată la capăt? Cesarine 
trebuie să aibă două sute de mii de franci zestre; iar noi 
înţeleg să ne retragem ca nişte burghezi onorabili, cu 
cincisprezece mii de livre venit. Ei, dacă ţi-aş arăta cum 
vine treaba, limpede ca lumina zilei, aşa-i că n-ai mai sufla 
un cuvinţel? 

— Mă rog, dacă ai descoperit comori. 

— Da, am descoperit, porumbiţo. Da, spuse el, luându-şi 
nevasta de talie şi bătând-o uşurel pe spate, plin de o 
bucurie care-i lumina faţa. N-am vrut să-ţi vorbesc de 
afacerea asta înainte de a fi coaptă; dar mâine, poate, se 
alege. Iată: Roguin mi-a propus o afacere atât de sigură, 
încât intră şi el în combinaţie împreună cu Ragon, cu 
unchiul tău Pillerault şi cu doi clienţi ai lui. Vom cumpăra, 
pe lângă biserica Madeleine, nişte terenuri care după 
socoteala lui Roguin, se vând acum pe un sfert din valoarea 
la care vor ajunge peste trei ani, când, după expirarea 
contractelor cu chiriaşii lor, suntem liberi să le exploatăm. 
Toţi şase ne-am înţeles ce părţi luăm fiecare. Eu aduc trei 
sute de mii de franci, ca să iau trei optimi. Dacă vreunul din 
noi are nevoie de bani, Roguin îi va procura prin ipotecă 
asupra părţii respectivului. Ca să ţin tigaia de coadă şi să 


ştiu cum se prăjeşte peştele, am vrut să figurez ca 
proprietar al unei jumătăţi, care ne va aparţine în comun lui 
Pillerault, lui moş Ragon şi mie. Roguin va fi coproprietarul 
meu, sub numele unui domn Charles Claparon; el va da, ca 
şi mine, un contraordin asociaţilor săi. Actele de cumpărare 
se fac prin învoială de vânzare nelegalizată, până ajungem 
stăpânii tuturor terenurilor. Roguin va cerceta ce contracte 
sunt de făcut, căci nu e sigur că ne putem sustrage de la 
înregistrare lăsând taxele pe seama celor cărora le vom 
vinde în detaliu, dar e prea lung să-ţi explic. După ce plătim 
terenurile, nu mai avem decât să ne încrucişăm braţele şi, 
peste trei ani, ne-am îmbogăţit cu un milion. Cesarine va 
avea douăzeci de ani, fondul nostru de comerţ va fi vândut 
şi, atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom urca modest spre 
măriri. 

— Dar cei trei sute de mii de franci de unde îi iei? Zise 
doamna Birotteau. 

— Nu te pricepi la afaceri, pisicuţo. Voi da cei o sută de mii 
de franci care sunt la Roguin, voi împrumuta patruzeci de 
mii de franci pe acareturile şi grădinile unde se află 
fabricile noastre din foburgul Temple şi mai avem douăzeci 
de mii de franci lichizi; cu totul, o sută şaizeci de mii de 
franci. Mai trebuie o sută patruzeci de mii, pentru care 
semnez poliţe domnului Charles Claparon, bancher; el va 
da suma, minus scontul. lată cum am plătit cei o sută de mii 
de scuzi: cine are răgaz la plata datoriilor nu datorează 
nimic. Când poliţele ajung la scadenţă, le plătim din câştig. 
Dacă nu le putem plăti, Roguin îmi împrumută bani cu cinci 
la sută, cu ipotecă pe partea mea de teren. Dar nu va fi 
nevoie de împrumuturi: am descoperit o esenţă care face să 
crească părul, un Ulei comagen! Livingston mi-a instalat o 
presă hidraulică pentru fabricarea uleiului meu din alune; 
alunele, supuse la mare presiune, dau tot uleiul din ele. 
Într-un an, după socotelile mele, am câştigat cel puţin o 
sută de mii de franci. Mă gândesc la un afiş care să înceapă 
cu Jos perucile! Efectul va fi grozav. Tu nici nu bagi de 


seamă că nu mai am somn. De trei luni, succesul Uleiului 
Macassar mă împiedică să dorm. Vreau să-l dau gata pe 
Macassar! 

— Astea sunt, vasăzică, planurile grozave pe care le tot 
frămânţi în căpăţână de două luni fără să-mi spui mie nimic. 
Adineauri m-am visat cerşetoare la propria mea uşă; ce 
semn al cerului! Peste puţină vreme n-o să ne mai rămâie 
decât ochii cu care să plângem. Cât mă aflu în viaţă, nu vei 
face aşa ceva, m-auzi, Cesar? Să ştii c-aicea sunt ceva 
sforării pe care tu nu le bagi de seamă; eşti prea cinstit şi 
deschis ca să bănuieşti matrapazlâcuri la alţii. De ce vin ei 
să-ţi ofere milioane? Dai tot ce ai, te avânţi peste puterile 
tale, şi dacă uleiul tău nu prinde, dacă nu găsim bani, dacă 
valoarea terenurilor nu se ridică, cu ce-o să plăteşti 
poliţele? Cu cojile de alune? Ca să te cocoţi mai sus în 
societate nu-ţi mai pui numele pe firmă, vrei să scoţi firma 
cu Regina trandafirilor şi să-i dai cu afişe şi prospecte care-l 
vor arăta pe Cesar Birotteau pe toţi stâlpii, pe toate ulucile 
şi pe toate zidurile. 

— N-ai nimerit-o. Voi avea o sucursală pe numele lui 
Popinot, într-o casă oarecare de pe lângă strada Lombards, 
unde va sta tânărul Anselme. Voi plăti astfel datoria de 
recunoştinţă către domnul şi doamna Ragon, făcând un rost 
nepotului lor, care va putea face avere. Ragonii par 
strâmtoraţi de câtăva vreme, bieţii de ei. 

— Să ştii că toţi ăştia vor să puie mâna pe banii tăi. 

— Dar care ăştia, draga mea? Unchiul tău Pillerault, care 
ne iubeşte ca ochii din cap şi ia masa cu noi în fiecare 
duminică? Sau bietul moş Ragon, predecesorul nostru, care 
are în urma lui patruzeci de ani de cinste şi cu care jucăm 
regulat cărţi? Sau poate Roguin, notar din Paris, om de 
cincizeci şi şapte de ani, cu douăzeci şi cinci de ani de 
notariat în spate? Un notar din Paris, ăsta ar lua premiu de 
cinste, dacă oamenii cinstiţi n-ar merita toţi premiu. La 
nevoie, mă ajută asociaţii! Aşa că unde e complotul, 
porumbiţă scumpă? Uite, ăsta e cusurul tău! Zău aşa, mă 


ţin de mult să ţi-l spun. Ai fost totdeauna bănuitoare ca o 
pisică! De îndată ce-am avut şi noi ceva bani băgaţi în 
prăvălie, ai şi început să crezi că clienţii sunt hoţi. Pe tine 
trebuie să te roage în genunchi omul care vrea să te 
îmbogăţească! O pariziancă are mai multă ambiţie, ce 
dracu! Fără temerile tale veşnice, n-ar fi fost pe lume om 
mai fericit ca mine! Dacă mă luam după tine, n-aş fi făcut 
niciodată Crema sultanelor, nici Apa carminativă. Din 
prăvălie am trăit, dar dacă avem o sută şaizeci de mii de 
franci sunători, asta o datorăm celor două descoperiri şi 
săpunurilor! Fără geniul meu, căci în parfumerie am talent, 
am fi nişte detailişti, am trage mâţa de coadă s-o scoatem la 
capăt, şi nu aş fi unul din negustorii de seamă din care să 
aleg judecătorii tribunalului de comerţ, n-aş fi fost nici 
judecător, nici ajutor de primar. Ştii ce aş fi? Un prăvăliaş 
cum a fost moş Ragon, asta o spun fără să mă gândesc a-l 
jigni, căci respect prăvăliile - doar de acolo am prins şi noi 
cheag! După patruzeci de ani de vânzare de parfumuri, am 
avea, ca el, trei mii de franci venit; şi, la costul de azi al 
vieţii, care a crescut de două ori, am avea, ca şi el, abia din 
ce trăi. (Pe zi ce trece, mi se strânge mai mult inima când 
mă gândesc la el. Trebuie să mă lămuresc eu cum stau 
lucrurile şi-o voi afla mâine prin Popinot!) Dacă aş fi urmat 
sfaturile taie, cum eşti tu mereu îngrijorată şi te întrebi 
dacă o să ai şi mâine ce ai azi, n-aş avea credit pe piaţă, n- 
aş fi primit crucea Legiunii de Onoare şi n-aş fi pe cale să 
devin om politic. Da, degeaba dai din cap, dacă afacerea 
noastră reuşeşte, pot să ajung şi deputat de Paris. Ah! Nu 
degeaba mă cheamă Cesar; totul mi-a mers din plin. E de 
necrezut! În afara casei, toţi mă considera capabil; dar aici, 
în casă, singura persoană căreia vreau să-i fiu pe plac şi 
pentru a cărei fericire mă fac luntre şi punte este tocmai 
aceea care mă ia drept un neghiob! 

Aceste fraze, deşi întrerupte de pauze elocvente şi 
aruncate ca nişte mingi, cum fac toţi cei care au ceva de 
reproşat, exprimau o afecţiune atât de adâncă şi de 


temeinică, încât doamna Birotteau se înduioşă în sinea ei; 
dar, ca toate femeile, se servi de dragostea pe care o inspira 
pentru a avea câştig de cauză. 

— Ei bine, Birotteau, zise ea, dacă mă iubeşti, lasă-mă să 
fiu fericită după gustul meu. Nici tu, nici eu n-avem 
educaţie; nu ştim să vorbim frumos, nici să spunem sluga 
dumitale ca oamenii de lume; cum vrei să reuşim în posturi 
politice? Eu, una, aş fi tare fericită la Les Tresorieres! Mi-au 
plăcut întotdeauna dobitoacele şi păsărelele; mi-aş petrece 
foarte bine viaţa îngrijind de găini, făcând pe fermiera. Să 
vindem fondul de comerţ, s-o mărităm pe Cesarine va avea 
douăzeci de şi lasă-te de Imogene. Vom veni iama la Paris, la 
ginerele nostru; vom fi fericiţi; nimic, nici politica, nici 
comerţul, nu va putea schimba felul nostru de viaţă. De ce 
vrei să-i striveşti pe ceilalţi? Nu ne ajunge averea noastră 
de azi? Adică, dacă eşti milionar, prânzeşti de două ori? Ori 
poate ai nevoie de altă femeie? Uită-te la unchiul Pillerault! 
S-a mulţumit, ca un înţelept, cu bruma lui de avere şi îşi 
petrece viaţa cu milosteniile. Ce nevoie are el de mobile 
scumpe? Sunt sigură că mi-ai şi comandat mobilierul; l-am 
văzut aici pe Braschon; că nu pentru parfum o fi venit el! 

— Ei, da, draga mea, ţi-am comandat mobile, şi lucrările 
vor începe mâine sub conducerea unui arhitect pe care mi l- 
a recomandat domnul de La Billardiere. 

— Doamne Dumnezeule, exclamă ea, fie-ţi milă de noi! 

— N-ai minte, drăguţo. Vrei să te îngropi la Chinon la 
treizeci şi şapte de ani, sănătoasă şi frumoasă cum eşti? Eu, 
slavă Domnului, n-am decât treizeci şi nouă. Norocul îmi 
deschide un drum frumos, o iau pe el. Păşind cu băgare de 
seamă, pot lăsa un nume onorabil în burghezia pariziană, 
cum se obişnuia odinioară; să se vorbească de Birotteau ca 
de alde Keller, Jules Desmarets, Roguin, Cochin, Guillaume, 
Lebas, Nucingen, Saillard, Popinot, Matifat, care înseamnă 
sau au însemnat ceva în cartierul lor. Haida de! Dacă 
afacerea asta n-ar fi sigură cum e bulgărul de aur. 

— Sigură! 


— Da, sigură. De două luni tot socotesc. Fără să se bage de 
seamă; iau informaţii asupra construcţiilor, de la primărie, 
de la arhitecţi şi de la antreprenori. Domnul Grindot, 
tânărul arhitect care va renova apartamentul nostru, e 
disperat că nu are bani ca să intre şi el în combinaţie. 

— Asta pentru că e rost de clădit; vă împinge ca să cădeţi 
în plasă. 

— Pot oare cădea în plasă oameni ca Pillerault, ca Charles 
Claparon sau ca Roguin? Câştigul e sigur ca şi de la Crema 
sultanelor, să ştii! 

— Dar, dragul meu, ce nevoie are Roguin să facă speculă 
dacă şi-a plătit biroul şi a făcut avere? Îl văd trecând 
câteodată, mai îngândurat decât un ministru, cu priviri 
piezişe care nu-mi plac: ăsta are ceva griji. De vreo cinci ani 
încoace, arată la faţă ca un bătrân desfrânat. Poţi fi sigur că 
n-0 s-o şteargă când va avea în mână banii voştri? S-au mai 
văzut de-astea. Parcă îl cunoaştem bine? E el de 
cincisprezece ani prietenul nostru, dar mâna în foc pentru 
el n-aş pune-o. Uite, are o scurgere pe nas urât mirositoare, 
şi de asta nici nu trăieşte cu nevastă-sa; sigur că are femei 
plătite, care-l ruinează; altă cauză nu văd pentru care ar 
putea fi trist. Când mă îmbrac dimineaţa, mă uit prin 
jaluzele să-l văd întorcându-se acasă pe jos. De unde vine? 
Nimeni nu ştie. Îmi face impresia unui om care mai ţine o 
casă în oraş; el cheltuieşte pe o parte, şi nevastă-sa pc alta. 
Asta-i viaţă de notar? Dacă câştigi cincizeci de mii de franci 
şi cheltuieşti şaizeci, în douăzeci de ani s-a dus averea; 
rămâi gol-goluţ, ca Sfântul Ion. Dar dacă odată te-ai deprins 
să trăieşti pe picior mare, îţi jefuieşti prietenii fără milă; e 
mai aproape cămaşa decât haina. E prieten bun cu 
puşlamaua de du Tillet, fost vânzător la noi. Prietenia asta 
nu-mi miroase a bine. Dacă n-a ştiut el să-l cântărească pe 
du Tillet, înseamnă că e orb de-a binelea; iar dacă îl 
cunoaşte, atunci de ce-i caută atâta în coarne? Ai să-mi spui 
că nevastă-sa îl iubeşte pe du Tillet? Ei bine, ce-i de aşteptat 
de la un bărbat care nu ţine la onoarea lui de soţ? Şi, apoi, 


proprietarii actuali ai terenurilor n-au minte, de vând cu 
cinci franci ceea ce face o sută? Dacă ai da de un copil care 
nu ştie cât valorează un ludovic, nu i-ai spune valoarea? Nu 
vreau să te jignesc, dar afacerea asta a voastră îmi face 
impresia unei hoţii. 

— Doamne, ce ciudate sunt uneori femeile şi cum încurcă 
ele lucrurile! Dacă Roguin n-ar fi fost în combinaţie, mi-ai 
spune: „Bagă de seamă, Cesar, faci o afacere în care nu e şi 
Rogun; înseamnă că e proastă.” Acuma el reprezintă o 
garanţie în afacere şi tu îmi spui. 

— Dar nu figurează el, ci un domn Claparon. 

— Fiindcă un notar nu-şi pate da numele într-o afacere de 
speculă. 

— Atunci de ce face un lucru interzis de lege? Ce-ai de 
spus tu, care nu ieşi din litera legii? 

— Lasă-mă să continui. Roguin participă, şi tu îmi spui că 
afacerea nu fiice două parale! E logic? Îmi mai spui: „Face 
ceva împotriva legii”. Dar, dacă e nevoie, va participa pe 
faţă. Acum vii şi spui: „E bogat”. Nu se poate spune asta şi 
de mine? Cum m-aş simţi dacă Ragon şi Pillerault mi-ar 
spune: „Ce te bagi în afacerea asta când eşti bogat ca un 
negustor de porci?” 

— Negustorii nu sunt în aceeaşi situaţie cu notarii, obiectă 
doamna Birotteau. 

— Şi, în sfârşit, conştiinţa mea e nepătată, continuă Cesar. 
Cei de la care cumpărăm vând pentru că au nevoie să 
vândă; nu-i furăm mai mult decât pe cei de la care 
cumpărăm rente la şaptezeci şi cinci de franci. Astăzi 
cumpărăm terenuri la preţurile de azi; peste doi ani va fi 
altceva, ca şi pentru rente. Află, Constance-Barbe-Josephine 
Pillerault, că n-ai să-l vezi niciodată pe Cesar Birotteau 
făcând ceva împotriva cinstei celei mai severe, sau 
împotriva legii, sau împotriva conştiinţei, sau împotriva 
cuviinţei. Să ai prăvălie de optsprezece ani şi să fii bănuit 
de necinste în propria ta casă! 


— Hai, linişteşte-te, Cesar! O femeie care trăieşte alături 
de tine de atâţia ani te cunoaşte până în adâncul sufletului. 
La urma urmei, tu eşti stăpânul. Tu ai câştigat averea, nu? 
E a ta şi-o poţi cheltui. De-o fi să ajungem şi în sapă de 
lemn, nici eu, nici fiică-ta nu-ţi vom face nici o mustrare. 
Dar ascultă: când inventai Crema sultanelor şi Apa 
carminativă, ce riscai? Cinci sau şase mii de franci. Astăzi îţi 
pui la bătaie toată averea pe o carte; şi nu joci singur, ai 
asociaţi care pot fi mai şmecheri ca tine. Dă balul, 
renovează apartamentul, cheltuieşte zece mii de franci; 
sunt bani aruncaţi, dar nu ne ruinăm dintr-asta. Cât 
priveşte afacerea ta de la Madeleine, mă opun hotărât. Tu 
eşti din branşa parfumeriei, vinde deci parfumuri, nu 
terenuri. Noi, femeile, avem un instinct care nu ne înşeală 
niciodată! Eu te-am prevenit, acum fă după capul tău. Ai 
fost judecător la tribunalul comercial, cunoşti legile, ţi-ai 
mânat bine barca, te voi urma, Cesar! Dar voi tremura până 
ce voi vedea averea noastră temeinic aşezată şi pe Cesarine 
măritată. Să dea Dumnezeu ca visul meu să nu fie o 
profeție! 

Această supunere îl necăji pe Birotteau, care întrebuința 
viclenia nevinovată la care recurgea în asemenea ocazii. 

— Ascultă, Constance, nu mi-am dat cuvântul încă; dar e 
ca şi cum l-aş fi dat. 

— Oh! Cesar, atunci s-a ales, să nu mai vorbim de asta. 
Onoarea e mai scumpă decât averea. Hai, culcă-te, dragă, 
că nu mai sunt lemne. De altfel, dacă vrei, o să putem sta de 
vorbă mai bine în pat. Vai! Ce vis urât! Doamne 
Dumnezeule, să te vezi pe tine însuţi! E îngrozitor! 
Cesarine şi cu mine vom ţine posturi şi rugăciuni de câte 
nouă zile pentru succesul terenurilor tale. 

— Fără îndoiala, ajutorul lui Dumnezeu nu strică, zise grav 
Birotteau; dar şi esenţa de alune e o putere, nevastă! Am 
făcut această descoperire din întâmplare, ca şi pe cea a 
Cremei duble a sultanelor de odinioară; prima dată 
deschizând o carte, de astă dată privind gravura cu Nero şi 


Leandru. Gravura aceea cu o femeie care toarnă ulei pe 
capul iubitului ei; drăguţ, nu? Afacerile cele mai sigure sunt 
cele care se întemeiază pe vanitate, pe amor propriu, pe 
dorinţa de a fi admirat. Sentimentele astea n-au moarte. 

— Asta văd şi eu, din nenorocire. 

— La o anumită vârstă, bărbaţii ar da orice ca să aibă păr 
atunci când n-au. De câtva timp, frizerii îmi spun că nu vând 
numai Macassar, dar şi orice preparat de vopsit părul sau 
care are faimă că-l face să crească. De când e pace, bărbaţii 
stau mai mult pe lângă femei, şi lor nu le place să ai chelie. 
Aşa, drăguţo. Cererea acestui articol se explică, aşadar, prin 
situaţia politică. Un preparat care să întreţină părul sănătos 
s-ar vinde ca pâinea caldă, mai ales că esenţa cu pricina va 
fi aprobată, fără îndoială, de Academia de ştiinţe. Domnul 
Vanquelin e aşa de cumsecade, încât mă va ajuta poate şi de 
data asta. Mă duc mâine să-l consult şi să-i ofer gravura pe 
care am găsit-o, în sfârşit, după doi ani de căutare prin 
Germania. El se ocupă acuma tocmai de analiza părului. Mi- 
a spus asta Chiffreville, asociatul lui de la fabrica de 
produse chimice. Dacă descoperirea mea se potriveşte cu a 
lui, uleiul meu va fi cumpărat de ambele sexe. Ideea mea 
face cât o avere, îţi repet. Nici nu mai dorm, cu gândul la 
ea. Ei, din fericire, tânărul Popinot are un păr foarte 
frumos. Cu o casieriţă care să aibă până-n pământ şi care 
va spune, dacă se poate fără să-l supere nici pe Dumnezeu, 
nici pe aproapele, că asta o datorează şi Uleiului comagen 
(căci ulei va fi neapărat), toţi cei vârstnici se vor năpusti pe 
el ca sărăcia asupra oamenilor. Da' balul, drăguță? Nu sunt 
om rău, dar tare aş vrea să-l întâlnesc pe pramatia aia de 
du Tillet, care face pe grozavul cu averea lui şi care mă 
evită la Bursă. Ştie că eu cunosc o faptă a lui deloc 
frumoasă! Poate c-am fost prea bun cu el. Nu-i curios, 
nevastă, că eşti totdeauna pedepsit pentru faptele tale 
bune, pe pământ, bineînţeles? M-am purtat cu el ca un tată, 
tu nici nu ştii ce-am făcut pentru el. 


— Mi se încreţeşte pielea numai ce te-aud vorbind de el. 
Dacă ai fi ştiut ce figură voia să-ţi facă, n-ai fi lăsat-o moartă 
cu furtul celor trei mii de franci, căci am ghicit felul cum s-a 
terminat afacerea. Dacă-l trimiteai în faţa poliţiei 
corecţionale, făceai poate un bine multor oameni! 

— Ce figură voia să-mi facă? 

— Nimic. Dacă ai vrea să mă asculţi, ţi-aş da un sfat bun, 
Birotteau: să-l laşi în plata Domnului pe du Tillet. 

— Dar n-ar părea foarte ciudat să nu-mi vină în casă un 
vânzător care a avut girul meu pentru primii douăzeci de 
mii de franci cu care şi-a început afacerile? Lasă, să facem 
binele de dragul binelui. De altfel, du Tillet poate că s-a 
îndreptat. 

— Ce harababură o să mai fie la noi în casă! 

— Ce vorbeşti de harababură? O să meargă totul ca pe 
roate. Ai şi uitat ce ţi-am spus cu privire la scară şi la 
închirierea casei vecine, pe care am tratat-o cu Cayron, 
negustorul de umbrele? Mergem mâine amândoi la 
proprietarul luii, domnul Molineux; am mâine atâtea treburi 
pe cap, de parcă aş fi ministru. 

— Atâta m-ai ameţit cu planurile tale, îi spuse Constance, 
de mă pierd în ele. De altfel, Birotteau, am adormit. 

— Bună dimineaţa, răspunse bărbatul. Auzi, îţi spun bună 
dimineaţa, fiindcă s-a făcut ziuă, drăguță. Dar a şi adormit, 
draga de ea! Lasă, vei fi putred de bogată sau nu mai merit 
să mă cheme Cesar. 

Câteva minute mai târziu, Constance şi Cesar sforăiau 
liniştiţi. 

O privire rapid aruncată asupra vieţii anterioare a acestei 
căsnicii va confirma ideile pe care le va fi sugerat cearta 
amicală a celor două personaje principale din această 
scenă. Descriind moravurile detailiştilor, schiţa de faţă va 
explica, de altfel, prin ce împrejurări ciudate ajunsese 
Cesar Birotteau ajutor de primar şi parfumier, fost ofiţer în 
Garda naţională şi cavaler al Legiunii de Onoare. Luminând 
adâncimile caracterului său şi cauzele măririi sale, se va 


putea înţelege cum accidentele comerciale pe care oamenii 
tari le înving, devin catastrofe ireparabile pentru spiritele 
mediocre. Evenimentele nu sunt niciodată absolute, 
rezultatele lor depind în întregime de indivizi: nenorocirea 
este o trambulină pentru geniu, o cristelniţă pentru creştin, 
o comoară pentru omul priceput şi o prăpastie pentru cei 
slabi. 

Un fermier din împrejurimile Chinonului, numit Jacques 
Birotteau, se căsători cu fata în casă a unei cucoane la care 
el lucra în vie şi avu cu ea trei băieţi, nevasta murindu-i la 
naşterea celui de-al treilea. Bietul om nu mai trăi mult după 
ea. Stăpâna ţinea la fata în casă; crescu împreună cu fiii ei 
pe cel mai mare din băieţii fermierului, numit Francois, şi-l 
băgă într-un seminar. leşit popă, Francois Birotteau se 
ascunse în timpul revoluţiei şi duse viaţa rătăcitoare a 
preoţilor care nu prestaseră jurământ şi care erau urmăriţi 
ca fiarele sălbatice şi, în cel mai bun caz, ghilotinaţi. În 
momentul când începe această povestire, el se afla vicar 
Catedrala din Tours şi nu ieşise decât o singură dată din 
acel oraş, pentru a veni să-l vadă pe fratele său Cesar. 
Circulaţia din Paris îl năuci într-atât pe preot, încât nici nu 
îndrăznea să iasă din cameră; numea cabrioletele jumătăţi 
de birjă şi se minuna de toate. După o săptămână se 
întoarse la 'Tours, hotărât să nu mai calce niciodată prin 
capitală. 

Al doilea fiu al podgoreanului, Jean Birotteau, luat în 
armată, ajunse repede la gradul de căpitan în vremea 
primelor războaie ale revoluţiei. La bătălia de la Trebia, 
Macdonald ceru oameni săritori pentru a cuceri o baterie; 
căpitanul Jean Birotteau porni la atac cu compania sa şi fu 
omorât. Soarta familiei Birotteau cerea, pesemne, ca fiii ei 
să fie năpăstuiţi de oameni sau de evenimente, oriunde ar fi 
sălăşluit. 

Ultimul copil este eroul acestei scene. Când ştiu să 
citească, să scrie şi să socotească, la vârsta de paisprezece 
ani, Cesar plecă de-acasă şi veni pe jos la Paris să-şi facă un 


rost; avea un ludovic în buzunar. Datorită recomandării 
unui farmacist din Tours, intră ca băiat de prăvălie la 
domnul şi doamna Ragon, negustori de articole de 
parfumerie. Cesar avea pe atunci o pereche de bocanci cu 
ţinte, pantaloni şi ciorapi albaştri, o vestă înflorată, o haină 
ţărănească, trei cămăşi de pânză groasă şi băţul de drum. 
Purta el părul tuns ca al copiilor din cor, dar avea spinarea 
voinică a ţăranului din Iouraine; se lăsa el uneori pradă 
lenei obişnuite în ţinutul său, dar ea era compensată de 
dorinţa de a face avere; nu prea avea el inteligenţă şi carte, 
dar moştenise de la mamă-sa - fiinţă care, după o expresie 
din Iouraine, era o inimă de aur - o cinste instinctivă şi 
sentimente nobile. Cesar fu angajat cu şase franci, pe lună, 
masă şi casă: dormea pe-un teanc de boarfe, în pod, lângă 
bucătăreasă; vânzătorii care îl învăţară să facă pachete şi 
comisioane, să măture prăvălia şi trotuarul, glumeau pe 
socoteala lui, dar îl învățau în acelaşi timp treaba, aşa cum 
se obişnuieşte pe la prăvălii, unde principalul element de 
instruire e gluma; domnul şi doamna Ragon îi vorbeau ca 
unui câine. Nimeni nu lua în seamă oboseala ucenicului, 
deşi seara îl dureau cumplit picioarele de atâta alergătură 
iar umerii îi erau frânţi. Această crudă aplicare a devizei 
fiecare pentru sine, evanghelia tuturor capitalelor, îl făcu pe 
Cesar să vadă cât de grea e viaţa la Paris. Seara, plângea 
gândindu-se la Touraine, unde ţăranul munceşte mai în 
voie, unde zidarul aşază cărămizile în tihnă, unde lenea e 
înţelept îmbinată cu munca; dar adormea înainte de a 
apuca să se gândească la fugă, căci îl aşteptau alergăturile 
de a doua zi dimineaţă, iar el îşi făcea datoria ca un câine 
de pază. Când se întâmpla să se plângă, vânzătorul 
principal zâmbea plin de voie bună: 

— Ei, băiete, spunea el, nu sunt toate trandafirii la Regina 
trandafirilor, şi puii fripţi nu-ţi cad de-a gata în gură; 
trebuie să alergi după ei, să-i prinzi şi apoi să ai cu ce să-i 
găteşti. 


Bucătăreasa, o picardă grasă, îşi oprea pentru ea 
bucăţelele cele mai bune şi nu vorbea cu Cesar decât ca să 
se plângă de domnul sau de doamna Ragon, care nu se 
lăsau furaţi. Către sfârşitul primei luni, această fată, 
trebuind să stea acasă într-o duminică, intră în vorbă cu 
Cesar. Ursule era acum curată şi gătită şi-i păru 
încântătoare bietului băiat de corvoadă, căruia puţin i-a 
lipsit să nu se poticnească de primul bolovan ieşit în cale. 
Ca toate fiinţele lipsite de ocrotire, se îndrăgosti de prima 
femeie care îl privi cu bunăvoință. Bucătăreasa îl luă pe 
Cesar sub aripa ei: urmă o dragoste tainică, de care 
vânzătorii făceau un haz necruţător. Din fericire pentru 
Cesar, bucătăreasa îl părăsi după doi ani, pentru un tânăr 
dezertor din ţinutul ei, ascuns la Paris, un picard de 
douăzeci de ani, care avea vreo câteva pogoane de pământ 
şi care se lăsă luat de bărbat de Ursule. 

În cei doi ani, bucătăreasa îl hrănise bine pe tânărul Cesar, 
îi lămurise multe mistere ale vieţii pariziene, arătându-i-o 
de jos, şi îi insuflase, din gelozie, o adâncă oroare pentru 
localurile rău famate, ale căror primejdii ei nu-i erau 
necunoscute. În 1792 Cesar era trădat, dar picioarele i se 
obişnuiseră cu caldarâmul, umerii cu lăzile şi mintea cu 
ceea ce ei numea balivernele Parisului. De aceea se consolă 
repede când îl părăsi Ursule, căci ea nu corespunsese 
sentimentalismului său. Pornită spre desfrâu şi ursuză, 
linguşitoare şi hoaţă, egoistă şi beţivană, jignea curăţia lui 
Birotteau fără să-i ofere vreo speranţă financiară. Uneori, 
bietul băiat se vedea cu durere unit, prin legături 
considerate drept cele mai strânse de către inimile naive, 
de o fiinţă pentru care nu avea simpatie. În momentul când 
deveni stăpân pe inima sa, crescuse şi împlinise şaisprezece 
ani. Spiritul lui, dezvoltat de Ursule şi de glumele 
vânzătorilor, îl făcu să studieze comerţul cu o privire 
inteligentă, mascată de simplitate: observă clienţii, cerea în 
timpul liber explicaţii asupra mărfurilor şi ţinu minte 
sorturile şi locul fiecăreia; într-o bună zi ajunse să cunoască 


articolele, preţurile şi cifrele mai bine decât vânzătorii cei 
noi; de-aici încolo, domnul şi doamna Ragon se deprinseră 
să-l aibă în prăvălie. 

În vremea când recrutarea de pomină din anul II, îl lăsă 
fără vânzători pe cetăţeanul Ragon, Cesar Birotteau, ajuns 
vânzător secund, profită de împrejurare pentru a obţine 
cincizeci de livre pe lună şi luă loc la masa Ragonilor cu o 
bucurie de nedescris, Vânzătorul secund al Reginei 
trandafirilor, care strânsese până atunci şase sute de franci, 
căpătă şi o cameră; unde putu să-şi aşeze ca lumea, în 
mobile de mult râvnite, lucruşoarele pe care le adunase. În 
zilele de decadi, îmbrăcat ca tinerii din vremea lui, pe care 
moda îi silea să-şi dea aere brutale, acest ţăran blând şi 
modest părea cel puţin egalul lor; astfel trecu peste 
barierele care erau ridicate altădată între servitorime şi 
burghezie. Către sfârşitul acestui an, datorită cinstei sale, 
ajunse casier. Impunătoarea cetăţeană Ragon îi vedea de 
rufe, şi cei doi negustori se deprinseră cu el. 

În luna vandemiar 1794, Cesar, care strânsese o sută de 
ludovici de aur, îi preschimbă pe asignate de şase mii de 
franci, cumpără rente la treizeci de franci, le plăti în ajunul 
zilei când mai erau depreciate la Bursă şi le puse bine cu 
nespusă satisfacţie. Din acea zi urmări mişcarea fondurilor 
şi evenimentelor publice cu o îngrijorare tainică, palpitând 
la povestirea înfrângerilor sau succeselor din această 
perioadă a istoriei noastre. Domnul Ragon, fost furnizor al 
maiestăţii-sale regina Maria-Antoaneta, îi împărtăşi în 
aceste momente critice ataşamentul său pentru tiranii 
răsturnaţi. Această mărturisire a fost unul din evenimentele 
capitale ale vieţii lui Cesar. Convorbirile de seară, după 
închiderea prăvăliei, potolirea străzii şi încheierea 
socotelilor de casă, îl fanatizară pe ţăranul din Touraine, 
încât deveni regalist, ascultând astfel de sentimente 
înnăscute. Istorisirea faptelor virtuoase ale lui Ludovic al 
XVI-lea, povestirile prin care cei doi soţi proslăveau 
meritele reginei aprinseră imaginaţia lui Cesar. Soarta 


îngrozitoare a acestor două capete încoronate, retezate la 
doi paşi de prăvălie, revoltă inima lui simţitoare, şi-l umplu 
de ură pentru un regim care nu se sfia să verse sânge 
nevinovat. Interesul comercial îl făcu să vadă moartea 
negoţului în legea maximală şi în furtunile politice, 
totdeauna neprielnice afacerilor. Ca un adevărat negustor 
de articole de parfumerie, ura de altfel o revoluţie care 
adusese moda tunsului a la Titus şi care suprima pudra. 
Liniştea pe care o aduce puterea absolută fiind singura în 
stare să dea viaţă banului, Cesar deveni un regalist fanatic. 
Când domnul Ragon îl văzu pe drumul cei bun, îl numi 
vânzător şi-l iniţie în secretele Reginei trandafirilor; câţiva 
clienţi erau cei mai devotați şi mai activi emisari ai 
Bourbonilor şi aici se făcea legătura între Vest şi Paris. 
Târât de înflăcărarea tinereţii, măgulit de relaţiile sale cu 
alde Georges, La Billardiere, Montauran, Bauvan, Longuy, 
Mandat, Bernier, du Guenic şi Fontaine, Cesar se aruncă în 
conspirația condusă de către regalişti şi terorişti, la 13 
vandemiar, împotriva Convenţiei care era pe moarte. 

Cesar avu cinstea să lupte împotriva lui Napoleon pe 
treptele bisericii Saint-Roch şi fu rănit chiar la începutul 
încăierării. Toată lumea cunoaşte rezultatul acestei 
tentative. Dacă aghiotantul lui Barras deveni atunci 
cunoscut, Birotteau scăpă tocmai pentru că era necunoscut. 
Câţiva prieteni îl transportară pe războinicul prim-vânzător 
la Regina trandafirilor, unde stătu ascuns în pod, fu îngrijit 
de doamna Ragon şi din fericire, dat uitării. Cesar Birotteau 
nu avusese decât o fulgerare de curaj, militar. Timp de o 
lună, cât dură convalescenţa, băiatul reflectă serios la 
alianţa ridicolă dintre politică şi parfumerie. Rămase 
regalist, dar hotărât să nu fie altceva decât un parfumier 
regalist, fără a se mai compromite, şi se consacră trup şi 
suflet branşei sale. 

La 18 brumar, domnul şi doamna Ragon, pierzând orice 
nădejde în soarta regalității, se hotărâră să iasă din 
negustorie şi să trăiască onorabil din venit, fără să se mai 


ţină de politică. Ca să-şi recupereze capitalul investit în 
prăvălie, le trebuia un om mai mult cinstit decât ambițios, 
mai plin de bun-simţ decât de capacităţi; Ragon îi făcu deci 
propunerea vânzătorului său principal. Birotteau, posesor 
la douăzeci de ani a o mie de franci venit în rentă de stat, 
nu se hotări uşor. Visul lui era să se aşeze lângă Chinon de 
îndată ce avea o mie cinci sute de franci rentă şi de îndată 
ce primul-consul avea să consolideze împrumutul public, 
consolidându-se pe sine la palatul Tuileries. De ce să-şi 
primejduiască independenţa lui cinstită şi simplă prin 
riscuri comerciale? Îşi spunea el. Nu-şi închipuise niciodată 
că o să câştige o avere atât de mare, datorită tocmai 
acestor riscuri pe care nu ţi le permiţi decât la tinereţe; se 
gândea să se însoare în Iouraine cu o femeie la fel de 
înstărită ca să poată cumpăra şi cultiva Les Tresorieres, o 
moşioară la care râvnea de când ieşise din copilărie, pe 
care visa s-o rotunjească, cu care să ajungă la o mie de 
scuzi rentă, şi unde să ducă o viaţă pe cât de retrasă, pe 
atât de fericită. Era pe cale să refuze, când dragostea îi 
schimbă deodată hotărârile, înzecindu-i cifra ambiţiei. 

De la trădarea Ursulei, Cesar fusese cuminte atât de 
teama primejdiilor care te pândesc în dragoste la Paris, cât 
şi din cauza treburilor sale. Când pasiunile nu sunt 
satisfăcute, ele se transformă în cerinţe; căsătoria devine 
atunci o idee fixă pentru oamenii din clasa de mijloc, căci e 
singura lor cale de a cuceri sau dobândi o femeie. Cesar 
Birotteau acolo ajunsese. Ducea în spate tot magazinul 
Regina Trandafirilor: n-avea nici un moment de dat 
petrecerilor. Într-o asemenea viaţă, cerinţele sunt şi mai 
imperioase; aşa încât întâlnirea unei fete frumoase, la care 
un vânzător uşuratic abia de s-ar fi gândit, era de natură să 
producă cea mai vie impresie asupra retrasului Cesar. Într- 
o zi frumoasă de iunie, intrând în insula Saint-Louis pe 
Podul Mărie, văzu o fată în pragul unei prăvălii aşezate în 
colţul cheiului Anjou. Constance Pillerault era vânzătoare 
principală la magazinul de noutăţi Micul marinar, cel dintâi 


dintre magazinele care au început de-atunci încoace să se 
deschidă la Paris, având firme zugrăvite, banderole în vânt, 
vitrine pline de şaluri întinse ca un leagăn, cravate aranjate 
ca un castel din cărţi de joc şi multe alte atracţii comerciale, 
preţuri fixe, benzi cu anunţuri, afişe, iluzii şi efecte optice 
atât de perfecţionate încât vitrinele prăvăliilor deveniseră 
nişte poeme comerciale. Preţurile ieftine ale tuturor 
articolelor, aşa-numite Noutăţi care se găseau la Micul 
marinar îi creară o faimă nemaipomenită, deşi magazinul se 
afla în locul din Paris cel mai puţin favorabil modei şi 
comerţului. Se vorbea mult de frumuseţea vânzătoarei 
prime, cum s-a vorbit mai târziu de Frumoasa Limonadieră 
de la cafeneaua O mie de coloane şi de multe alte fiinţe 
neînsemnate care au făcut să se lipească de geamurile 
modistelor, limonadierelor, de geamurile magazinelor mai 
multe nasuri tinere şi bătrâne decât are Parisul pietre pe 
străzile sale. Vânzătorul prim de la Regina trandafirilor, 
care locuia între Saint-Roch şi strada Sourdiere şi era 
ocupat numai cu de-ale parfumeriei, habar n-avea de 
existenţa Micului marinar, căci micile negustorii din Paris 
sunt cam străine unele de altele. Cesar fu atât de puternic 
prins de frumuseţea Constancei, încât intră vijelios la Micul 
marinar ca să-şi cumpere şase cămăşi de pânză; se tocmi 
mult pentru ele şi puse să i se desfacă munţi de pânză, de 
parcă ar fi fost o englezoaică la târguială (shoping). 
Vânzătoarea primă binevoi să se ocupe ea de Cesar, băgând 
de seamă, după câteva simptome cunoscute de toate 
femeile, că el venise mai mult pentru vânzătoare decât 
pentru cumpărături. Cesar dictă numele şi adresa sa 
domnişoarei, care, după cumpărătură, se arătă foarte 
nepăsătoare în faţa admiraţiei clientului. Bietul vânzător nu 
se ostenise prea mult ca să intre în grațiile Ursulei; bleg ca 
un vițel, dragostea îl blegea şi mai tare; nu îndrăzni să 
spună un cuvânt şi, de altfel, fu prea uluit ca să bage de 
seamă nepăsarea care luase locul zâmbetului pe faţa 
acestei sirene de magazin. 


Opt seri la rând stătu pironit în faţa Micului marinar, 
cerşind o privire, cum cerşeşte un câine un os la uşa 
vreunei bucătării, nepăsător la ironiile vânzătorilor şi ale 
domnişoarelor, dându-se umil la o parte în faţa 
cumpărătorilor şi a trecătorilor, atent la orice mişcare din 
magazin. După câteva zile intră din nou în paradisul unde 
se afla îngerul său, nu atât ca să cumpere batiste, cât ca să-i 
comunice o idee luminoasă. 

— Dacă aveţi nevoie de articole de parfumerie, 
domnişoară, vă pot servi şi eu la rândul meu, zise el plătind. 
Constance Pillerault primea zilnic propuneri strălucite, în 

care nu era niciodată vorba de căsătorie; şi, cu toate că 
avea sufletul tot atât de curat pe cât era fruntea de albă, 
abia după şase luni, timp în care Cesar arătase, prin 
marşuri şi contramarşuri, cât de neobosită îi era dragostea, 
consimţi să-i primească curtea, dar fără să se pronunţe: era 
prudentă, căci avea un număr nesfârşit de admiratori 
angrosişti de vinuri, cafegii bogaţi şi alţii care-i făceau ochi 
dulci. Îndrăgostitul se bizuia pe tutorele Constancei, 
domnul Claude-Joseph Pillerault, pe atunci marchitan pe 
cheiul Ferraille, pe care ajunsese să-l descopere prin 
spionajul discret al dragostei adevărate. Rapiditatea acestei 
povestiri ne obligă să nu mai vorbim de bucuriile dragostei 
pariziene nevinovate, să trecem sub tăcere atenţiile 
caracteristice vânzătorilor: pepeni galbeni trufanda, mese 
scumpe la Venua urmate de teatru, plimbări cu birja 
duminica afară din oraş. Fără să fie băiat frumos, Cesar n- 
avea o înfăţişare care să îndepărteze dragostea. Viaţa la 
Paris şi şederea într-un magazin întunecos păliseră 
rumeneala obrazului său de ţăran. Părul său negru şi bogat, 
grumazul de cal normand, mâinile şi picioarele mari, aerul 
simplu şi cinstit, toate vorbeau în favoarea lui. Unchiul 
Pillerault, care veghea la fericirea fetei fratelui său, îşi luase 
informaţii: fu de acord cu intenţiile tânărului din 'Touraine. 
În 1800, în frumoasa lună mai, domnişoara Pillerault 
consimţi să se căsătorească cu Cesar Birotteau, care leşină 


de bucurie în momentul când, sub un tei la Sceaux, 
Constance-Barbe-]Josephine îl acceptă de soţ. 

— Fetiţo, îi zise domnul Pillerault, capeţi un bărbat bun. 
Are inimă caldă şi sentimente cinstite: e deschis ca o carte 
şi cuminte ca pruncul Isus; pâinea lui Dumnezeu, nu 
altceva. 

Constance renunţă hotărât la visurile pe care şi le făcuse 
uneori, ca toate fetele de prăvălie; se învoi să fie o femeie 
de treabă, o bună-mamă de familie, şi alese viaţa pe care o 
trăieşte clasa mijlocie după un program urmat cu 
religiozitate. Acest rol se potrivea de altfel mai bine cu 
ideile ei, decât vanitatea primejdioasă care ademeneşte 
imaginaţia atâtor tinere parizience. Nu prea inteligentă, 
Constance era tipul micii burgheze care îşi vede de treburi 
nu fără să bombăne, care mai întâi refuză ceea ce doreşte şi 
se supără când i se ia în serios refuzul, a cărei activitate 
mereu îngrijorată merge de la bucătărie la casa de bani, de 
la chestiunile cele mai grave până la cârpitul rufelor; care 
iubeşte cicălind, nu concepe decât ideile cele mai simple, un 
fel de mărunţiş al spiritului, are păreri despre toate, se 
teme de toate, le cântăreşte pe toate şi se gândeşte mereu 
la viitor. Frumuseţea ei rece, dar nevinovată, aerul ei 
gingaş, prospeţimea ei îl făcură pe Birotteau să nu se 
gândească la cusururi, care, de altfel, erau compensate prin 
onestitatea delicată şi firească a femeilor, prin spiritul ei de 
ordine, prin râvna în muncă şi prin iscusinţa de vânzătoare. 
Constance avea atunci optsprezece ani şi unsprezece mii de 
franci avere. Cesar, îmboldit de dragoste spre cea mai 
nemăsurată ambiţie, cumpără fondul comercial al Reginei 
trandafirilor şi îl transportă lângă Piaţa Vendme, într-o 
clădire impozantă. În vârstă numai de douăzeci şi unu de 
ani, însurat cu o femeie frumoasă pe care o adora, 
proprietar al unei întreprinderi pe trei sferturi plătite, nu 
putea vedea viitorul altfel decât trandafiriu, mai ales dacă 
măsura drumul pe care-l făcuse de la punctul de plecare. 
Roguin, notarul Ragoniior, care redactase contractul de 


căsătorie, dădu sfaturi înțelepte noului parfumier, oprindu-l 
să achite complet datoria cu zestrea nevestei. 

— Păstrează-ţi ceva bani lichizi, tinere, ea să faci cu ei o 
afacere, două, îi spusese el. 

Birotteau îl privi pe notar cu admiraţie, luă obiceiul să-l 
consulte şi se împrieteni cu el. Ca şi Ragon şi Pillerault, 
avea atâta încredere în notari, încât îi spunea lui Roguin tot 
ce făcea, fără cea mai mică bănuială. Cum, datorită sfatului 
dat, Cesar dispunea de cei unsprezece mii de franci ai 
Constancei pentru a începe afacerile, nu şi-ar fi schimbat 
atunci situaţia nici cu primul-consul, oricât de strălucită 
părea să fie situaţia lui Napoleon. La început, Birotteau 
angajă numai o bucătăreasă; îşi instală locuinţa la mezanin, 
deasupra magazinului, într-o chiţimie scundă, altfel bine 
aranjată de un tapiţer, unde tinerii însurăţei începură să 
trăiască o nesfârşită lună de miere. Stând la casă, doamna 
Cesar uimea prin frumuseţea ei, care avea mare greutate în 
vânzare; nu se vorbea decât de frumoasa doamnă Birotteau 
printre eleganţii Imperiului. Că Cesar fu acuzat de 
regalism, asta nu împiedică să i se recunoască cinstea; că 
unii negustori dintre vecini îi pizmuiră fericirea, tot ei 
mărturisiră că e demn de ea. Glonţul primit pe treptele de 
la Saint-Roch îi făcu faimă de om amestecat în secretele 
politice şi de om curajos, deşi n-avea nici un fel de curaj 
militar în inimă şi nici o idee politică în cap. Crezându-se 
toate acestea, oamenii de treabă din arondisment îl numiră 
căpitan în Garda naţională; dar numirea fu anulată de 
Napoleon, care, după părerea lui Birotteau, îi păstra 
duşmănie pentru încăierarea lor din vandemiar. Din atâta 
lucru, Cesar trecu drept un fel de persecutat, ceea ce-l făcu 
interesant în lagărul opoziţiei şi îi dădu oarecare 
importanţă. 

lată care fu soarta acestei căsnicii, care, din punctul de 
vedere al sentimentelor, era neclintit de fericită, fiind 
frământată numai de griji comerciale. 


În primul an, Cesar Birotteau o puse la curent pe nevastă- 
sa cu vânzarea articolelor de parfumerie, meserie pentru 
care ea arătă multă pricepere; parc-ar fi fost făcută şi 
născută pentru a-i atrage pe clienţi. La sfârşitul acelui an, 
ambițiosul parfumier fu însă înspăimântat de inventar: 
scăzând cheltuielile, îi trebuiau douăzeci de ani ca să 
câştige modestul capital de o sută de mii de franci la cât îşi 
calculase el fericirea. Hotări atunci să facă avere mai 
repede şi se gândi mai întâi să se apuce pe lângă vânzare şi 
de fabricaţie. Fără s-o asculte pe nevastă-sa, închirie o 
baracă şi nişte terenuri în foburgul Temple şi puse să se 
scrie cu litere mari: FABRICA LUI CESAR BIROTTEAU. 
Aduse de la Grasse un lucrător cu care începu să fabrice 
săpunuri, parfumuri şi ape de Colonia, împărțind profitul pe 
din două. Asociaţia sa cu acest lucrător nu dură decât şase 
luni şi se încheie cu pierderi pe care le suportă singur. Fără 
să se descurajeze, Birotteau urmări un rezultat cu orice 
preţ numai pentru a nu fi certat de nevastă-sa, căreia îi 
mărturisi mai târziu că în perioada aceea de disperare îi 
fierbea capul ca o oală care clocoteşte şi că, de mai multe 
ori, numai sentimentele lui religioase îl împiedicaseră să se 
arunce în Sena. 

Odată mergea alene pe bulevard, venind spre casă, necâjit 
din cauza unor experienţe care nu reuşiseră, căci un hoinar 
parizian poate fi şi un om deznădăjduit, nu numai un gură- 
cască. Dădu de nişte cărţi de câte trei gologani, puse la 
vedere într-un coş pe jos. Printre ele zări una cu titlul 
îngălbenit de praf: Abdeker sau Arta de a-ţi păstra 
frumuseţea. Deschise această carte aşa-zis arabă, un fel de 
roman scris de un medic din secolul trecut, şi nimeri la o 
pagină unde era vorba de parfumuri. Se rezemă de un 
copac de pe bulevard pentru a răsfoi cartea şi citi o notă în 
care autorul explica natura dermei şi a epidermei şi 
demonstra de ce cutare cremă sau cutare săpun produc 
adesea un efect contrar celui aşteptat dacă crema sau 
săpunul strâng pielea care are nevoie de destindere sau 


destind pielea căreia îi trebuie ceva astringent. Birotteau 
cumpără cartea, care i se păru că închide o avere. Totuşi, 
încrezându-se prea puţin în cunoştinţele sale, se duse la un 
chimist celebru, Vauquelin, căruia îi ceru cu naivitate 
mijlocul de a prepara un cosmetic dublu, care să aibă efecte 
potrivite cu diversele feluri de epidermă. Adevăraţii savanţi, 
oameni cu adevărat mari, în sensul că nu obţin niciodată în 
viaţă renumele care ar trebui să răsplătească munca lor 
nemăsurată şi necunoscută, sunt aproape toţi serviabili şi 
binevoitori faţă de cei săraci cu duhul. Vauquelin acordă 
deci protecţia sa negustorului de parfumuri şi îi îngădui să 
se declare inventatorul unei creme de albit mâinile, a cărei 
reţetă i-o indică. Birotteau boteză acel cosmetic Crema 
dublă a sultanelor. Îşi completă opera aplicând procedeul 
cremei pentru mâini şi unei ape de faţă, pe care o numi Apa 
carminativă. Imită în branşa sa sistemul de la Micul 
marinar: introduse cel dintâi în negoţul de parfumerie 
puzderia de afişe, anunţuri şi reclame, numite, poate pe 
nedrept, şarlatanie. 

Crema sultanelor şi Apa carminativă se făcură cunoscute 
în lumea galantă şi comercială prin afişe colorate în fruntea 
cărora se aflau cuvintele: Aprobate de Institut! Această 
formulă, pentru prima dată folosită, avu un efect magic. Nu 
numai Franţa, ci şi întregul continent fură pavoazate cu 
afişe galbene, roşii, albastre de către suveranul Reginei 
trandafirilor, care ţinea, furniza şi fabrica, la preţuri 
moderate, tot ce privea branşa sa. Într-o vreme când nu se 
vorbea decât de Orient, a boteza un cosmetic oarecare 
Crema sultanelor, contând pe mirajul produs de aceste 
cuvinte într-o ţară unde orice bărbat visează să fie sultan şi 
orice femeie sultană, putea să-i vină în gând şi unui om 
obişnuit, şi unuia inteligent; dar, cum publicul judecă după 
rezultate, Birotteau fu considerat drept un om superior din 
punct de vedere comercial, şi aceasta cu atât mai mult cu 
cât el singur redactase un prospect, care avu succes şi prin 
frazeologia lui ridicolă: în Franţa nu se râde decât de 


lucrurile şi de oamenii care interesează şi nimeni nu se 
interesează de ceea ce nu reuşeşte. Deşi Birotteau nu 
făcuse pe prostul, i se atribui talentul de a şti să facă pe 
prostul când trebuie. Un exemplar din acest prospect a fost 
găsit, nu fără greutate, în magazinul Popinot şi asociaţii, 
droghişti din strada Lombards. Acest document curios se 
numără printre cele pe care, într-o sferă mai înaltă, istoricii 
le numesc piese justificative. 

Aşadar iată-l: 

CREMA DUBLĂ A SULTIANELOR ŞI APA CARMINATIVĂ ale 
lui CESAR BIROTTEAU. 

DESCOPERIRE MIRACULOASĂ APROBATĂ DE 
INSTITUTUL FRANŢEI. 

De multă vreme, o cremă pentru mâini şi o apă pentru faţă 
care să dea rezultate superioare celor obţinute cu Apa de 
Colonia în domeniul toaletei erau în general dorite de 
ambele sexe din Europa. Consacrând veghi îndelungate 
studiului dermei şi epidermei la ambele sexe, care, şi unul şi 
celălalt, dau mare importanţă, pe bună dreptate, fineţei, 
supleţei, luciului şi catifelării pielii, domnul Birotteau, 
parfumier apreciat în capitală şi în străinătate, a descoperit 
o Cremă şi o Apă pe drept cuvânt numite, din primul 
moment, miraculoase de către eleganţii şi elegantele din 
Paris. În adevăr, această Cremă şi această Apă au 
proprietăţi surprinzătoare, acţionând asupra pielii fără a 
produce riduri premature, ceea ce se întâmpla nelipsit cu 
preparatele întrebuințate imprudent până azi şi inventate 
de lăcomie şi de ignoranță. Această descoperire se 
întemeiază pe deosebirea dintre temperamente, care se 
împart în două mari clase, indicate de culoarea Cremei şi a 
Apei: roze pentru derma şi epiderma persoanelor de 
constituţie limfatică, albe pentru cele ale persoanelor 
dotate cu un temperament sanguin. 

Această Cremă este numită Crema sultanelor, pentru că 
această descoperire a fost făcută şi de un medic arab 
pentru seraiul sultanelor. Ea fost aprobată de Institut, în 


urma raportului ilustrului nostru chimist VAUQUELIN, ca şi 
Apa preparată după aceleaşi principiu. 

Această prețioasă Cremă, din care emană cel mai suav 
parfum, face aşadar să dispară pistruii cei mai rebeli, 
albeşte epidermele cele mai recalcitrante şi suprimă 
transpiraţia mâinilor, de care se plâng atât femeile, cât şi 
bărbaţii. Apa carminativă înlătură micile coşuri, care, în 
anumite momente, apar brusc la femei şi le împiedică să se 
ducă la bal; ea împrospătează şi înviorează tenul, 
deschizând sau închizând porii după cerinţele 
temperamentului; ea s-a şi făcut cunoscută ca fiind în stare 
să ţină piept ultragiilor vârstei, fapt pentru care, din 
recunoştinţă, doamnele au numit-o AMICA FRUMUSEŢII. 

Apa de Colonia nu e decât un parfum banal, fără vreo 
eficacitate specială, pe când Crema dublă a sultanelor şi 
Apa carminativă sunt două preparate eficace, cu o putere 
motrice care acţionează fără pericol asupra calităţilor 
organice şi le stimulează; aroma lor îmbălsămată şi 
înviorătoare dispune admirabil inima şi mintea, incintă 
gândirea şi o trezeşte; ele sunt uimitoare prin calităţile şi 
totodată prin simplitatea lor; în fine, constituie o forţă de 
atracţie în plus pusă la dispoziţia femeilor şi un mijloc de 
seducţie, pe care-l pot dobândi şi bărbaţii. 

Folosirea zilnică a Apei înlătură usturimea pricinuită de 
focul briciului; ea apără de asemenea buzele de crăpături şi 
le menţine roşii; cu timpul, face să dispară de la sine pistruii 
şi întăreşte țesuturile. Aceste efecte vădesc întotdeauna la 
om un echilibru perfect al secreţiilor, ceea ce tinde să 
vindece persoanele care suferă de migrene, această boală 
îngrozitoare. În sfârşit, Apa carminativă, care poate fi 
întrebuințată de femei în orice împrejurare, previne bolile 
de piele, deoarece nu stânjeneşte transpiraţia ţesuturilor, 
cărora le dă o catifelare persistentă. 

A se adresa, franco porto, domnului CESAR BIROTTEAU, 
succesorul lui Ragon, fost parfumier al reginei Maria- 


Antoaneta, la Regina trandafirilor, în strada Saint-Honore, 
Paris, lângă Piaţa Vendme. 

Preţul unui borcănaş de cremă este de trei franci şi cel al 
sticlei este de şase franci. 

Pentru a evita orice contrafaceri, d. Cesar Birotteau 
previne publicul că hârtia care înveleşte borcănaşul poarta 
semnătura sa şi ca sticlele au ştampila incrustată pe ele. 

Succesul, fără să-şi dea seama Cesar, s-a datorat 
Constancei, care îl sfătui să trimită Apa carminativă şi 
Crema sultanelor, în lăzi, tuturor parfumierilor din Franţa şi 
din străinătate, oferindu-le un câştig de treizeci la sută dacă 
luau aceste două articole en gros. Crema şi Apa erau, de 
fapt, mai bune decât cosmeticele analoge şi atrăgeau pe 
ignoranţi prin deosebirea stabilită între temperamente: 
ademeniţi de câştig, cei cinci sute de negustori de articole 
de parfumerie din Franţa cumpărară fiecare anual de la 
Birotteau mai mult de trei sute duzini de duzini de Cremă şi 
de Apă, consumaţie care le aduse câştig mic la bucată, dar 
enorm socotind cantitatea generală. Cesar putu atunci să 
cumpere barăcile şi terenul din foburgul Temple; construi 
acolo o fabrică mare şi-şi aranjă somptuos magazinul 
Regina trandafirilor. Din acest moment, în casă la el 
începură să intre micile bucurii ale bunăstării, şi nevastă-sa 
nu mai tremura aşa de mult. 

În 1810, doamna Câsar prevăzu o urcare a chiriilor şi-l 
împinse pe soţul ei să devină principalul locatar al casei în 
care ocupau prăvălia şi mezaninul şi să se instaleze cu 
locuinţa la etajul întâi. O împrejurare fericită o făcu pe 
Constance să închidă ochii în privinţa cheltuielilor mari 
făcute de Birotteau pentru împodobirea apartamentului. 
Parfumierul fusese ales judecător la tribunalul comercial. 
Datora această demnitate, care-l clasă de-atunci înainte 
printre negustorii de seamă din Paris, cinstei, scrupulelor 
sale şi consideraţiei de care se bucura. Birotteau se sculă 
de la cinci dimineaţa ca să-şi îmbogăţească cunoştinţele: citi 
repertoriile de jurisprudenţă şi cărţile care tratau despre 


litigiile comerciale. Sentimentul său de dreptate, 
corectitudinea sa, bunăvoința, calităţi esenţiale în 
aprecierea dificultăţilor supuse judecății comerciale, îl 
făcură unul din judecătorii cei mai stimaţi. Chiar defectele 
pe care le avea contribuiră să-i desăvârşească reputaţia. 
Căci Cesar, simţindu-şi inferioritatea, se înclina bucuros în 
faţa cunoştinţelor şi priceperii colegilor săi, care erau 
măguliţi de atenţia cu care îi asculta: unii căutau aprobarea 
tăcută a unui om care trecea drept profund fiindcă ştia să 
asculte; alţii, încântați de modestia şi de blândeţea lui, îi 
aduseră laude, împricinaţii îi lăudară bunăvoința, spiritul 
împăciuitor şi fu deseori luat de arbitru în judecarea unor 
contestaţii, căci bunul lui simţ îi inspira sentinţe de cadiu. În 
tot timpul cât dură funcţia sa, el ştiu să-şi alcătuiască un 
limbaj plin de locuri comune, presărat cu axiome şi cu 
raționamente exprimate în fraze rotunjite, care, rostite 
liniştit, dădeau impresia de elocinţă oamenilor superficiali. 
Astfel, plăcu acelei majorităţi, firesc mediocre, osândite la 
muncă silnică şi la vederi înguste. Cesar pierdea atâta timp 
la tribunal, încât nevastă-sa îl obligă să renunţe la această 
demnitate costisitoare. 

Prin 1813, căsnicia lor, mereu unită, deşi cunoscuse 
greutăţi, intră într-o eră de prosperitate pe care nimic nu 
părea că o mai poate întrerupe. Aveau un cerc de prieteni: 
pe domnul şi doamna Ragon, predecesorii lor, pe unchiul 
Pillerault, pe Roguin, notarul, pe soţii Matifat, droghişti din 
strada Lombards, furnizori ai Reginei trandafirilor; pe 
Joseph Lebas, negustor de stofe, succesorul lui Guillaume 
de la Motanul cu mingea, unul din oamenii de seamă din 
strada Saint-Denis; pe judecătorul Popinot, fratele doamnei 
Ragon, pe Chiffreville de la magazinul Protez şi Chiffreville, 
pe domnul şi doamna Cochin, funcţionari la Tezaur şi 
comanditari ai soţilor Matifat, pe abatele Loraux, 
duhovnicul şi sfătuitorul evlavioşilor din acest cerc, şi alte 
câteva persoane. 


Cu toate că Birotteau avea sentimente regaliste, opinia 
publică îi era pe atunci favorabilă: trecea drept foarte 
bogat, deşi nu avea decât o sută de mii de franci în afară de 
negoţul său. Putea să se bizuie pe un credit enorm, datorită 
corectitudinii afacerilor sale, punctualităţii, obiceiului de a 
nu datora nimic, de a nu-şi sconta poliţele, ci, dimpotrivă, 
de a primi valori sigure de la cei cărora le putea fi de folos, 
datorită deci şi firii lui îndatoritoare. Câştigase, e drept, 
mulţi bani; dar construcţiile şi fabricile sale îi înghiţiseră o 
mulţime. Apoi, întreţinerea casei îl costa aproape douăzeci 
de mii de franci pe an. În sfârşit, educaţia Cesarinei, fiică 
unică idolatrizată de părinţi, cerea cheltuieli mari. Niciunul 
din soţi nu se uita la bani când era vorba să-i facă o plăcere 
fetei; nu voiseră s-o crească afară din casă. 

Va puteţi închipui ce plăcere era pe bietul ţăran ajuns 
negustor s-o audă pe încântătoarea Cesarine repetând la 
pian o sonată de Steibelt sau ţinând o romanţă; s-o vadă 
scriind corect franţuzeşte; s-o admire cum citeşte din 
Racine tatăl şi fiul şi cum ştie să-i explice şi lui pasajele 
frumoase, cum desenează un peisaj sau lucrează în sepia. 
Ce fericire pe el să retrăiască într-o floare atât de frumoasă 
şi de curată, care nu se rupsese încă de tulpina maternă, un 
înger ale cărui graţii născânde, ale cărui prime zboruri 
fuseseră urmărite, admirate cu pasiune! O fată fără 
pereche, incapabilă să-i fie ruşine de tată-său, să-şi bată joc 
de lipsa lui de cultură! Căci era într-adevăr o fată iubitoare 
şi serioasă. 

La sosirea lui la Paris, Cesar ştia să citească, să scrie şi să 
socotească, dar instrucţiunea lui se oprise aici; treburile nu- 
i îngăduiseră să dobândească idei şi cunoştinţe în afara 
comerţului de parfumerie. Venind mereu în contact cu 
oameni care habar n-aveau de ştiinţe sau de litere şi care 
nu ştiau mai multe decât cerea branşa lor, neavând timp sa 
se consacre unor studii înalte, parfumierul ajunse un om 
practic. Prin forţa lucrurilor, îşi însuşi limbajul, erorile şi 
opiniile burghezului parizian, care admiră pe Moliere, 


Voltaire şi Rousseau fiindcă aşa se cere şi le cumpără 
operele fără să le citească; care susţine că trebuie să 
pronunţi ormoar pentru că în aceste mobile femeile îşi 
ţineau aurul (or) şi rochiile, care altădată erau aproape 
totdeauna de moar, şi că din greşeală deci se zice armoar. 
Că Potier, Talma sau domnişoara Mars erau multimilionari şi 
aveau alte obiceiuri decât muritorii de rând: marele 
tragedian se hrănea cu carne crudă, iar domnişoara Mars 
făcea uneori tocană de perle ca să imite o celebră actriţă 
egipteană. Că împăratul avea buzunare de piele la jiletci ca 
să poată lua tutun cât cuprinde pumnul, că urca în goana 
calului scara serei de portocali de la Versailles. Că scriitorii 
şi artiştii mureau la spital în urma trăsnăilor pe care le 
făceau; că erau, de altfel, toţi atei, şi doamne fereşte să-ţi 
vină în casă. Joseph Lebas cita cu groază istoria căsătoriei 
cumnatei sale Augustine cu pictorul Sommervieux; că 
astronomii mâncau păianjeni. 

Aceste repere luminoase ale cunoştinţelor lor de limbă 
franceză, de artă dramatică, de politică, de literatură, de 
ştiinţă arată mărginirea acestor minţi burgheze. Un poet 
care trece pe strada Lombards poate, dacă-i ajung la nas 
izuri de parfum, să se viseze în Asia, Dacă miroase vetivar 
indian se şi vede admirând dansatoarele într-un 
caravanserai. În strălucirea coşenilei regăseşte poemele 
brahmane, religiile şi castelele lor. Dacă dă de fildeş brut, 
se vede suit pe spinarea unui elefant, într-o cuşcă de 
muselină, unde se drăgosteşte ca regele din Lahore, Dar 
micul negustor nu ştie de unde vin şi unde cresc produsele 
cu care lucrează el. Birotteau, negustor de parfumuri, 
habar n-avea de ştiinţe naturale sau de chimie. Pe 
Vauquelin îl considera un om deosebit, dar o excepţie; el, 
personal, nu ştia mai mult decât acel băcan retras din 
afaceri, care rezuma astfel o discuţie asupra căilor prin 
care e adus ceaiul: „Ceaiul nu vine decât pe două căi: prin 
caravană şi prin Le Havre”, spunea el, cu aerul că se 
pricepe bine. După Birotteau, aloe şi opiu nu se găseau 


decât în strada Lombards. Apa de trandafiri, aşa-zisă de 
Constantinopole, se fabrica la Paris, ca şi apa de Colonia. 
Aceste nume de locuri erau nişte baliverne inventate pentru 
a intra în voia francezilor, care nu pot suferi produsele din 
ţara lor. Un negustor francez trebuia deci să-şi declare 
englezească descoperirea pentru a o impune modei, aşa 
după cum în Anglia un droghist o atribuie pe-a sa Franţei. 
Totuşi, Cesar nu putea trece cu totul drept prost sau 
nerod: pe faptele lui, cinstea şi bunătatea lăsau o lumină 
care le făcea respectabile, căci o faptă frumoasă face să se 
ierte orice ignoranță. Succesul său constant îi dădu 
siguranţă. La Paris, siguranţa e luată drept putere, al cărei 
semn e. Cunoscându-l bine pe Cesar în cursul primilor trei 
ani ai căsniciei lor, nevasta lui trecea prin spaime continui; 
în uniunea lor, ea reprezenta partea cumpănită şi 
prevăzătoare, îndoiala, rezistenţa, teama, pe când Cesar 
întruchipa îndrăzneala, ambiția, acţiunea, norocul 
nemaipomenit pe care ţi-l aduce hazardul. În ciuda 
aparenţelor, negustorul tremura, în timp ce soţia lui avea în 
realitate răbdare şi curaj. Astfel, un om fricos, mediocru, 
fără cultură, fără idei, fără cunoştinţe, fără dârzenie şi care 
n-ar fi trebuit să reuşească pe piaţa cea mai lunecoasă din 
lume, reuşi, prin comportarea lui, prin sentimentul 
dreptăţii, prin bunătatea unui suflet cu adevărat creştinesc, 
prin iubirea pentru singura femeie din viaţa lui, să treacă 
drept un om remarcabil, curajos şi plin de hotărâre. 
Publicul nu vedea decât rezultatele, în afară de Pillerault şi 
de judecătorul Popinot, persoanele din lumea sa nu-l 
vedeau pe Cesar decât în mod superficial şi nu-l puteau 
judeca. De altfel, cei douăzeci sau treizeci de prieteni care 
se vizitau spuneau aceleaşi nerozii, şi se considerau toţi 
oameni superiori în branşă lor. Femeile se dădeau în vint 
după rochii şi se întreceau să dea mese bune; fiecare dintre 
ele se credea grozavă, vorbind cu dispreţ de soţul ei. 
Singură doamna Birotteau avea bunul-simţ să-şi trateze 
soţul, în public, cuviincios şi cu respect: vedea în el pe omul 


care, cu toate lipsurile lui ascunse, câştigase averea şi 
meritase o consideraţie de care se bucura şi ea, Se întreba 
doar uneori cum e făcută lumea şi dacă toţi oamenii pretinşi 
superiori seamănă cu soţul ei. Purtarea ei contribuia mult la 
menţinerea stimei respectuoase acordate negustorului, 
într-o ţară unde nevestele sunt cam înclinate să-şi 
desconsidere bărbaţii şi să se plângă de ei. 

Primele zile ale anului 1814, an fatal pentru Franţa 
imperială, fură marcate la soţii Birotteau prin două 
evenimente, care în altă căsnicie n-ar fi avut cine ştie ce 
însemnătate, dar care erau de natură să impresioneze nişte 
suflete simple ca al lui Cesar şi al soţiei sale, căci ei nu 
avuseseră în trecutul lor decât emoţii plăcute. Angajaseră 
ca prim-vânzător pe un tânăr de douăzeci şi doi de ani, 
numit Ferdinand du Tillet. Tânărul care ieşea dintr-o 
parfumerie unde i se refuzase participarea la beneficii şi 
care trecea drept un geniu, se făcu luntre şi punte să intre 
la Regina trandafirilor, căci îi erau cunoscute persoanele, 
forţele şi moravurile întreprinderii; Birotteau îl primi şi îi 
dădu o mie de franci leafă, având intenţia de a-l lăsa 
succesor. Ferdinand avu asupra soartei familiei Birotteau o 
influenţă atât de mare, încât e nevoie să spunem câteva 
cuvinte despre el. 

Mai întâi, numele lui era Ferdinand, pur şi simplu; nume 
de familie n-avea. Acest anonimat îi păru un imens avantaj 
în momentul când Napoleon ceru cu orice preţ familiilor să- 
i dea soldaţi. Se născuse totuşi undeva, ca urmare a unei 
crude şi voluptuoase fantezii. lată puţinele informaţii care 
au putut fi culese asupra stării lui civile. În 1793, o biată 
fată din Tillet, un sătuc de lângă Andelys, născu într-o 
noapte în grădina parohului bisericii din Tillet şi, după ce 
bătu în oblon, se aruncă în gârlă. Preotul luă copilul, îi dădu 
numele sfântului aflat în calendar în ziua aceea, îl hrăni şi-l 
crescu ca pe copilul său. Parohul muri în 1804, fără a lăsa o 
moştenire destul de mare pentru a fi continuată educaţia 
începută. Zvârlit în Paris, Ferdinand duse o existenţă de 


pirat, cu aventuri care-l puteau duce la eşafod sau la avere, 
la barou, în armată, în negoţ, sau printre servitori. Obligat 
să trăiască în felul unui adevărat Figaro, Ferdinand deveni 
voiajor comercial şi apoi vânzător de parfumerie la Paris, 
unde se întorsese după ce cutreierase Franţa, studiase 
lumea şi hotărâse să parvină cu orice preţ. În 1813, găsi 
necesar să i se constate vârsta şi să capete o stare civilă şi 
ceru tribunalului din Andelys o hotărâre prin care actul său 
de botez să treacă din registrul bisericii în cel al primăriei; 
obţinu şi rectificare, şi anume, să fie înscris cu numele de 
du 'Tillet, sub care era cunoscut, prin faptul că fusese 
lepădat în acea comună. Fără tată, nici mamă, fără alt 
tutore decât procurorul imperial, singur pe lume, neavând 
de dat socoteală nimănui, el se purtă cu Societatea ca 
turcul cu maurul, considerând-o mamă vitregă; nu avu altă 
călăuză decât interesul său, şi orice mijloc îi ieşi în cale îl 
găsi bun. Acest normand cu însuşiri primejdioase alătura 
poftei lui de reuşită aprigele defecte, pe drept sau pe 
nedrept atribuite celor din ţinutul său. Ştia să fie linguşitor 
ca să i se treacă cu vederea spiritul cârcotaş, căci era cel 
mai necruţător duelist judiciar; contesta cu îndrăzneală 
dreptul altuia, dar nu ceda nimic din al său; îşi învingea 
adversarul prin forţa timpului, îl obosea printr-o voinţă 
neînduplecată. Principalul său merit, era cel al Scapinilor 
din comedia de altădată: cunoştea, ca şi ei, mii de 
vicleşuguri, se strecura cu dibăcie, ca şi ei, pe lângă 
nedreptate, îi venea, ca şi lor, să pună mâna pe ce merită să 
fie luat. În sfârşit, avea de gând să aplice la sărăcia lui ceea 
ce abatele 'Terray spunea în numele statului, rămânând să 
devină mai târziu om cinstit. Însufleţit de o râvnă pasionată, 
gata să ceară milităreşte oricui o faptă bună sau rea, 
justificându-şi cererea prin teoria interesului personal, el 
dispreţuia prea mult oamenii, crezându-i pe toţi de vânzare, 
se uita prea puţin la mijloace, găsindu-le pe toate bune, 
privea prea ţintă succesul şi banii ca o dezlegare de orice 
morală pentru a nu reuşi mai devreme sau mai târziu. Un 


asemenea om, situat între ocnă şi milioane, nu putea fi 
decât răzbunător, neîngăduitor, iute în hotărâri, dar 
prefăcut ca un Cromwell care ar vrea să taie capul Cinstei. 
Îşi ascundea adâncimea sub ironie şi glumă. Deşi numai 
vânzător de parfumuri, avea o ambiţie fără margini; 
cuprinsese Societatea cu o privire duşmănoasă, spunându-i: 
„Vei fi a mea!” îşi jurase să nu se însoare decât la patruzeci 
de ani şi se ţinu de cuvânt. Ca fizic, Ferdinand era un tânăr 
subţire, de statură potrivită. Putea să se poarte în diferite 
feluri, ceea ce-i permitea să meargă, la nevoie, după 
diapazonul oricărei societăţi. Figura lui iscoditoare plăcea 
la prima vedere; dar, mai târziu, când aveai de-a face mai 
mult timp cu el, surprindeai expresii ciudate, care apar pe 
faţa oamenilor neîmpăcaţi cu ei înşişi sau a căror conştiinţă 
mârâie în anumite momente. Tenul său, foarte aprins sub 
pielea moale a normanzilor, avea o culoare vineţie. Privirea 
ochilor săi ceacâri, cu pupila înconjurată de un cearcăn 
albicios, era lunecoasă, dar teribilă când o ţintuia asupra 
victimei sale. Vocea îi părea stinsă cum e cea a unui om care 
a vorbit mult. Buzele-i subţiri nu erau lipsite de graţie, dar 
nasul ascuţit şi fruntea uşor bombată trădau neamul de 
rând. În fine, părul său, de culoarea celui vopsit în negru, 
arăta că-i vorba de o coloratură socială, trăgându-şi 
aptitudinile de la un mare senior desfrânat, micimea de la o 
ţarancă sedusă, cunoştinţele dintr-o educaţie neisprăvită, şi 
viciile din situaţia de copii părăsit. Birotteau află cu cea mai 
adâncă mirare că vânzătorul său iese îmbrăcat foarte 
elegant, că se întoarce acasă foarte târziu şi că se duce la 
bal la bancheri sau la notari. Aceste apucături nu-i plăcură 
lui Cesar părerea lui era că vânzătorii trebuie să studieze 
registrele magazinului şi să nu se gândească la altceva 
decât la branşa lor. Parfumierul fu supărat de aceste 
fleacuri, îi reproşă cu blândeţe lui du Tillet că poartă rufărie 
prea fină şi că are cărţi de vizită cu numele gravat astfel: FE. 
DU TILLET, ceea ce, în jurisprudenţa sa comercială era un 
drept exclusiv ai oamenilor din lumea bună. Ferdinand 


intrase la acest Orgon cu intenţiile lui Tartuffe: el îi făcu 
curte doamnei Cesar, încercă s-o seducă, iar pe patronul 
său îl judecă aşa cum îl judeca şi ea, dar cu o iuţeală 
înspăimântătoare. Deşi discret, rezervat, nespunând decât 
ceea ce voia să spună, du Tillet îşi dezvălui în aşa fel opiniile 
asupra oamenilor şi vieţii, încât nu putea decât să 
înspăimânte o femeie fricoasă care împărtăşea credinţele 
soţului ei şi care considera drept o crimă să păgubeşti cât 
de puţin pe aproapele tău. Cu tot tactul doamnei Birotteau, 
du Tillet ghici disprețul pe care-l inspira. Constance, căreia 
Ferdinand îi scrisese câteva scrisori de dragoste, constată 
în curând o schimbare în felul de a fi al vânzătorului său, 
care, faţă de ea, îşi dădea aere, prefăcându-se încântat, şi 
lăsând să se creadă că se înţeleg foarte bine. Fără să-i 
spună soţului ei motivele adevărate, ea îl sfătui să-l dea 
afară pe Ferdinand. Birotteau era de aceeaşi părere cu 
soţia lui. Concedierea vânzătorului fu hotărâtă. Trei zile 
înainte de a-l concedia, într-o sâmbătă seara, încheind 
contul de casă lunar, Birotteau află trei mii de franci lipsă. 
Consternarea lui fu groaznică nu atât din cauza pagubei, 
cât din cauza bănuielilor care planau acum asupra a trei 
vânzători, o bucătăreasă, un băiat de prăvălie şi o seamă de 
lucrători buni. Pe cine să bănuieşti? Doamna Birotteau era 
tot timpul la tejghea, Vânzătorul însărcinat cu casa era un 
nepot al domnului Ragon, numit Popinot, un tinăr de 
nouăsprezece ani, care stătea la ei şi era cinstea 
întruchipată. Cifrele sale, în dezacord cu suma din casă, 
arătau deficitul şi se vedea că suma fusese sustrasă după 
încheierea socotelilor. Cei doi soţi hotărâră să tacă şi să 
supravegheze magazinul. A doua zi, duminică, aveau la 
masă pe prietenii lor. Familiile care compuneau acest cerc 
se invitau pe rând. La jocul de cărţi, notarul Roguin puse pe 
masă câţiva ludovici pe care doamna Cesar îi primise câteva 
zile înainte de la o proaspăt căsătorită, doamna d'Espard. 

— Ai jefuit cutia milelor dintr-o biserică, zise râzând 
parfumierul. 


Roguin spuse că a câştigat banii, în casa unui bancher, de 
la du Tillet, care confirmă răspunsul notarului fără să 
roşească. În schimb, parfumierul se făcu stacojiu. La 
sfârşitul petrecerii, când Ferdinand voia să se ducă la 
culcare, Birotteau îl chemă în magazin, chipurile ca să 
vorbească de afaceri. 

— Du Tillet, îi vorbi Cesar ca un om de treabă ce era; 
lipsesc trei mii de franci din casă şi nu pot bănui pe nimeni; 
întâmplarea cu ludovicii vechi de aur e prea împotriva 
dumitale ca să nu-ţi vorbesc de asta; aşa că nu ne vom culca 
până nu găsim greşeala, căci, la urmă urmei, nu poate fi 
decât o greşeală. Poate că ai luat ceva în contul lefii. 

Du 'Tillet spuse că în adevăr el luase ludovicii. Parfumierul 
deschise registrul cel mare şi nu văzu nimic trecut în contul 
vânzătorului. 

— Eram grăbit şi trebuia să-i pun pe Popinot să treacă 
suma, spuse Ferdinand. 

— Aşa e, zise Birotteau, tulburat de nepăsarea rece a 
normandului, care cunoştea bine cinstita naivitate a 
oamenilor la care venise cu intenţia de a face avere. 

Parfumierul şi vânzătorul său petrecură noaptea cu 
verificări pe care demnul negustor le ştia inutile, Tot 
umblând încoace şi încolo, Cesar strecura trei hârtii de o 
mie de franci în casă, lipindu-le de marginea sertarului, 
apoi se prefăcu doborât de oboseală, păru că doarme şi 
sforăi. Du Tillet îl trezi victorios şi arătă o bucurie cam prea 
mare de a fi lămurit greşeala. A doua zi, Birotteau certa de 
faţă cu ceilalţi pe tânărul Popinot şi pe nevastă-sa şi păru 
furios de neglijenţa lor. Două săptămâni mai târziu, 
Ferdinand du Tillet intră la un agent de schimb. Nu-i 
convenea parfumeria, spunea el; voia să studieze afacerile 
bancare. leşind de la Birotteau, du Tillet vorbi de doamna 
Cesar în aşa fel, încât să se creadă că patronul său îl dăduse 
afară din gelozie. După câteva luni, du Tillet veni la fostul 
său patron şi-i ceru girul pentru douăzeci de mii de franci, 
ca să completeze astfel garanţiile ce i se cereau într-o 


afacere care îi deschidea calea averii. Remarcând uimirea 
lui Birotteau în faţa acestei neruşinări, du Tillet se încruntă 
şi-l întrebă dacă nu are încredere în el. Matifat şi doi 
negustori care tratau cu Birotteau băgară de seamă că 
parfumierul e indignat, deşi acesta îşi stăpânea mânia de 
faţă cu ei. Se gândea că du Tillet redevenise, poate, om 
cinstit, că greşeala lui fusese, poate, pricinuită de o femeie 
disperată sau de o încercare la jocul de cărţi, că reprobarea 
publică din partea unui om cinstit avea să zvârle pe drumul 
crimelor şi al nenorocirilor un om încă tânăr şi care se afla, 
poate, pe calea pocăinţei. Atunci omul lui Dumnezeu luă 
tocul şi semnă un gir pe poliţele lui du Tillet, spunându-i că 
face cu dragă inimă acest mic serviciu unui tânăr care-i 
fusese foarte util. Rostind această minciună pentru alţii, i se 
urcă sângele în obraz. Du Tillet nu se putu uita în ochii lui 
şi, din acel moment, nutri fără îndoială împotriva lui 
Birotteau acea ură nepotolită pe care îngerii tenebrelor au 
resimţit-o faţa de îngerii luminii. Du Tillet îşi ţinu atât de 
bine echilibrul dansând pe sârma întinsă a afacerilor, încât 
fu văzut neîncetat elegant şi bogat, în aparenţă, înainte de a 
fi în realitate. De îndată ce putu să-şi cumpere o cabrioletă, 
nu se mai cobori din ea; se menţinu în sfera înaltă a 
oamenilor care se ţin şi de afaceri, dar şi de plăceri, 
transformând foaierul Operei într-o sucursală a Bursei, ca 
nişte Turcareţi ai epocii lor. Datorită doamnei Roguin, pe 
care o cunoscuse la Birotteau, se infiltra repede printre 
financiarii cei mai importanţi. În acest moment, Ferdinand 
du Tillet ajunsese la o prosperitate care nu mai era doar 
aparentă. Roguin îl introdusese în casa Nucingen, unde era 
cât se poate de bine primit, aşa încât intrase repede în 
relaţii cu fraţii Keller, adică cu bancherii de vază. Nimeni nu 
ştia de unde are acest tânăr capitalurile imense pe care le 
mânuia, dar se presupunea că a reuşit datorită inteligentei 
şi cinstei sale. 

Restauraţia făcu din Cesar cineva şi bineînţeles, vârtejul 
crizelor politice îi scoase din minte cele două întâmplări 


domestice. Opiniile sale neclintit regaliste, la care nu mai 
ţinea deloc de când fusese rănit, dar pe care le păstrase ca 
o faţadă, amintirea devotamentului său din vandemâar îi 
aduseră protectori înalţi tocmai fiindcă nu cerea nimic. Fu 
numit şef de batalion în Garda naţională, deşi nu era în 
stare să repete vreun cuvânt de comandă, în 1815, 
Napoleon, rămas duşman al lui Birotteau, îl destitui, în 
timpul celor O Sută de zile, Birotteau ajunse să fie un spin 
în ochii Liberalilor din cartierul său; căci abia în 1815 
începură sciziunile politice între negustori: ei fuseseră până 
atunci unanimi în dorinţa de linişte de care aveau nevoie 
pentru afaceri. La a doua Restauraţie, guvernul regal trebui 
să remanieze corpul municipal, Prefectul voi să-l numească 
pe Birotteau primar. La intervenţia soţiei sale, parfumierul 
nu acceptă decât locul de ajutor de primar, care îl punea 
mai puţin în evidenţă. Această modestie mări mult stima de 
care se bucura în general şi îi aduse prietenia primarului, 
domnul Flamet de La Billardiere. Birotteau, care-l văzuse 
venind la Regina trandafirilor în vremea când prăvălia 
servea conspiraţiilor regaliste drept depozit de arme, îl 
recomandă el însuşi prefectului Senei, care îl consultase 
asupra alegerii. Domnul şi doamna Birotteau nu fură 
niciodată uitaţi la sindrofiile primarului. lar doamna Cesar 
fu admisă adesea să umble cu cheta pentru săraci, în 
biserica Saint-Roch, alături de cele mai distinse doamne. La 
Billardiere îl susţinu cu căldură pe Birotteau când fu vorba 
de împărţirea decoraţiilor în corpul municipal, subliniind 
rana primită la Saint-Roch, ataşamentul său faţă de 
Bourboni şi consideraţia de care se bucura. Guvernul, care 
voia, împărțind din belşug crucea Legiunii de Onoare, să 
nimicească opera lui Napoleon şi, în aceiaşi timp, să câştige 
adepţi şi să ralieze la tronul Bourbonilor diferitele branşe 
comerciale, ca şi pe artişti şi pe oamenii de ştiinţă, îl trecu 
pe Birotteau în promoţia următoare. Această favoare, 
concordând cu vaza pe care o avea Birotteau în 
arondismentul lui, îi dădea o situaţie care nu putea decât 


să-l îndemne să râvnească la grandoare pe un om căruia 
totul îi reuşise până atunci. Vestea decorării, pe care i-o 
dăduse primarul, fu ultimul argument care îl hotărî pe 
parfumier să se arunce în operaţia financiară pomenită, 
pentru ca să se poată lăsa cât mai curând de parfumerie şi 
să se avânte în sferele marii burghezii din Paris. 

Cesar avea atunci patruzeci de ani. Munca pe care o făcea 
în fabrică îi scosese câteva zbârcituri timpurii şi îi argintase 
uşor părul des şi lung, lustruit circular de apăsarea pălăriei. 
Fruntea să, pe care rădăcinile părului desenau cinci colţuri, 
arăta cât de simplă îi era viaţa. Sprâncenele-i groase nu te 
speriau, căci ochii albaştri se armonizau, prin privirea lor 
totdeauna deschisă, cu fruntea lui de om cinstit. Nasul, 
adâncit la rădăcini şi gros? A capăt, îi dădea aerul mirat al 
atâtor gură-cască din Paris. Avea buze foarte răsfrânte şi o 
bărbie mare şi dreaptă, Faţa-i rumenă, cu linii pătrate, 
vădea, prin aşezarea zbârciturii or şi prin înfăţişarea 
generală, caracterul şiret, fără gând rău, al ţăranului. 
Întreaga forţă a trupului, grosimea membrelor, lăţimea 
spatelui, mărimea picioarelor, totul trăda, de altfel, pe 
săteanul transplantat la Paris. Mâinile sale mari şi păroase, 
oasele groase ale degetelor cu pielea încreţită, unghiile 
mari şi pătrate; i-ar fi arătat singure originea dacă ea n-ar fi 
lăsat urme în toată persoana sa. Avea pe buze zâmbetul 
binevoitor pe care-l au negustorii când intri în prăvălia lor; 
dar acest surâs comercial era imaginea mulţumirii sale 
interioare şi reflecta sufletul său blând. Nu era 
neîncrezător decât în afaceri; şiretenia îl părăsea de îndată 
ce trecea pragul Bursei sau includea registrul de casă. 
Bănuiala era pentru ei ceea ce erau şi facturile tipărite: o 
necesitate a vânzării. Era pe faţa lui un fel de siguranţă 
comică, de încredere în sine amestecată cu blândeţe, care-l 
deosebea de alţii, aşa încât nu semăna chiar aidoma cu un 
burghez parizian de duzină. Fără acest aer de naivă 
admiraţie faţă de persoana sa şi de încredere în sine, ar fi 
inspirat prea mult respect; aşa cum era, se apropia de 


oameni plătind partea lui de ridicol. De obicei, când vorbea, 
ţinea mâinile la spate. Când i se părea că a spus ceva 
amabil sau spiritual, se sălta foarte uşor pe vârful 
picioarelor, de două ori, lăsându-se apoi greu pe călcâie ca 
pentru a-şi sublinia fraza. Uneori, în mijlocul vreunei 
discuţii, îl vedeai învârtindu-se deodată pe loc, făcând câţiva 
paşi ca şi când pornea în căutarea obiecţiilor şi întorcându- 
se apoi spre adversarul său cu o mişcare bruscă. Nu-i 
întrerupea niciodată pe ceilalţi, şi adesea cădea victimă 
acestei respectări întocmai a convenienţelor, căci ceilalţi 
luau singuri cuvântul şi bietul om pleca fără să fi putut 
spune o vorbă. Datorită marii lui experienţe în ale 
comerţului, avea anumite obiceiuri pe care unele persoane 
le considerau drept manii. Dacă vreo poliţă nu-i era plătită, 
o trimitea la portărel şi nu se mai ocupa de ea decât pentru 
a primi capitalul, dobânda şi cheltuielile; portărelul avea 
misiunea să-l urmărească pe negustor până când acesta 
dădea faliment; Cesar înceta atunci orice procedură, nu lua 
parte la nici o adunare a creditorilor şi-şi menținea 
drepturile. Acest sistem şi disprețul neînduplecat pentru 
faliţi le învățase de la domnul Ragon, care se convinsese 
într-atât, în cursul vieţii sale comerciale, că pierzi o mulţime 
de timp cu afacerile litigioase, încât considera dividentul 
nesigur şi redus obţinut prin concordate ca larg compensat 
prin timpul pe care-l câştigi renunțând la drumurile, la 
intervenţiile şi la alergăturile la care te obligă cei necinstiţi. 

— Dacă falitul e om cinstit şi se reface, o să-ţi plătească, 
zicea domnul Ragopn. Dacă rămâne fără un sfanţ şi e pur şi 
simplu nenorocit, de ce să-l mai hărţuieşti? lar dacă e un 
tâlhar, tot nu vezi nimic de la el. Când eşti cunoscut că nu 
stai de vorbă, că eşti neînduplecat, atâta vreme cât e de 
unde să se plătească, dumitale ţi se plăteşte întii. 

Când avea o întâlnire, Cesar sosea la ora stabilită; dar 
după zece minute de aşteptare pleca fără să mai vrea să 
ştie de nimic; aşa încât punctualitatea lui îi făcea punctuali 
şi pe cei care tratau cu el. 


Costumul pe care-l adoptase concorda cu apucăturile şi cu 
înfăţişarea sa. Nici o putere din lume nu l-ar fi putut face să 
renunţe la cravatele de muselina albă cu capetele brodate 
de soţia sau de fiica lui, capete care-i atârnau sub bărbie. 
Jiletca de pichet albă, închisă la două rânduri, cobora foarte 
jos pe abdomenul destul de proeminent, căci era cam gras. 
Purta pantaloni albaştri, ciorapi de mătase neagră şi pantofi 
cu panglici care se dezlegau des. Redingota măslinie, 
totdeauna prea largă, şi pălăria cu boruri late îi dădeau 
aerul unui quaker. Când se îmbrăca mai bine, duminica 
seara, îşi punea pantaloni de mătase până la genunchi, 
pantofi cu catarame de aur şi inevitabila jiletcă la două 
rânduri, întredeschisă acum în aşa fel, încât să se vadă 
partea de sus a jaboului plisat. Fracul de stofă cafenie avea 
piepţi mari şi pulpane lungi. Până în 1819 avu două lanţuri 
de ceas care atârnau paralel, dar pe al doilea nu-l punea 
decât când se îmbrăca elegant. 

Aşa era Cesar Birotteau, om de treabă, căruia misterul 
care hotărăşte soarta oamenilor îi refuzase facultatea de a 
judeca ansamblul politicii şi al vieţii, de a se ridica deasupra 
nivelului social al clasei mijlocii, şi care, în orice 
împrejurare, urma căile rutinei; toate opiniile îi fuseseră 
transmise, şi el le aplica fără nici o cercetare. Orb, dar bun, 
puţin inteligent, dar adânc religios, avea o inimă curată. În 
această inimă strălucea o singură dragoste, care era lumina 
şi forţa vieţii lui, pentru că atât dorinţa lui de înălţare cât şi 
puţinele cunoştinţe pe care le dobândise veneau toate din 
afecțiunea pentru nevastă şi fiică. 

Cât despre doamna Cesar, pe atunci în vârstă de treizeci şi 
şapte de ani, ea semăna atât de bine cu Venus din Milo, 
încât toţi cei care o cunoşteau crezură că frumoasa statuie 
trimisă de ducele de Riviere o reprezintă pe ea. În câteva 
luni, supărările aşternură atât de repede pe albeaţa 
orbitoare a tenului ei tonurile lor galbene, săpară şi 
înnegriră atât de crud cercul albăstrui în care se mişcau 
frumoşii ei ochi verzi, încât căpătă înfăţişarea unei icoane 


vechi, căci păstră mai departe, în mijlocul ruinelor, o blândă 
nevinovăție, o privire curată, deşi tristă, şi, văzând-o, nu era 
posibil să nu spui că e tot o femeie frumoasă, cu ţinuta plină 
de demnitate. La balul proiectat de Cesar, frumuseţea ei 
avea să se bucure, de altfel, de o ultimă strălucire, care fu 
remarcată. 

Orice existenţă are apogeul său, perioadă în care cauzele 
care acţionează sunt în raport exact cu rezultatele. Această 
amiază a vieţii, când forţele vii se echilibrează şi se 
manifestă în toată strălucirea lor, este comună nu numai 
fiinţelor organizate, ci şi oraşelor, naţiunilor, ideilor, 
instituţiilor, negoţurilor, întreprinderilor, care, asemenea 
neamurilor nobile şi dinastiilor, se nasc, se înalţă şi cad. De 
unde vine rigoarea cu care această temă a creşterii şi a 
descreşterii se aplică la tot ce se organizează pe pământ? 
Căci şi moartea cunoaşte, în perioadele când bântuie vreun 
flagel, progresul, încetinirea, recrudescenţa şi potolirea. 
Însuşi globul nostru nu-i, poate, decât o rachetă ceva mai 
durabilă ca celelalte. Istoria, repetând cauzele măririi şi 
decăderii a tot ce a existat pe pământ, ar putea da de veste 
omului când trebuie să se oprească din operaţiile sale; dar 
nici cuceritorii, nici actorii, nici femeile, nici autorii nu-i 
ascultă vocea salutară. 

Cesar Birotteau, care ar fi trebuit să se considere la 
apogeul norocului său, considera acest timp de oprire ca un 
nou punct de plecare. Nu cunoştea - şi de altfel, nici 
naţiunile, nici regii n-au încercat să înfăţişeze vreodată în 
expresii nepieritoare - cauza acestor răsturnări, de care 
Istoria e plină, de care atâtea case domnitoare şi 
comerciale sunt exemple răsunătoare. Ar trebui ca mereu 
alte piramide să amintească neîncetat acest principiu care 
trebuie sa domine politica naţiunilor, ca şi a indivizilor; 
Când efectul produs nu mai e în raport direct nici în 
proporţie egală cu cauza sa, începe dezorganizarea. Dar 
aceste monumente exista peste tot, tradiţiile şi pietrele ne 
vorbesc doar de trecut, consfinţesc toanele Destinului 


neîmblânzit, a cărui mână ne stinge visurile şi ne dovedeşte 
ca evenimentele cele mai mari se rezumă într-o idee. Troia 
şi Napoleon nu sunt altceva decât nişte poeme. Fie ca 
această povestire sa fie poemul vicisitudinilor burgheze la 
care nu s-a gândit nimeni, într-atât par de lipsite de 
măreție, deşi sunt tot atât de grandioase; căci aici nu este 
vorba de un singur om, ci de o lume de dureri. Temându-se 
ca, a doua zi, nevastă-sa să nu-i ridice nişte obiecţii 
hotărâtoare. Cesar adormi cu gândul să se scoale dis-de- 
dimineaţă ca să aranjeze totul. Se sculă deci fără zgomot în 
zori, îşi lăsă nevasta în pat, se îmbrăcă repede şi cobori în 
magazin în momentul când băiatul de prăvălie scotea 
obloanele numerotate. Văzându-se singur în aşteptarea 
sculării vânzătorilor, Birotteau ieşi în prag să vadă cum 
făcea treaba băiatul, numit Raguet, o treabă la care el, 
Birotteau, se pricepea bine! Cu tot frigul, timpul era 
superb. 

— Popinot, ia-ţi pălăria, pune-ţi pantofii şi cheamă-l pe 
domnul Celestin, că noi amândoi mergem să stăm de vorbă 
în grădina Tuileries, i spuse el văzându-l pe Anselme 
coborând. 

Popinot, acest admirabil contrariu al lui du Tillet şi pe care 
una din acele întâmplări fericite care te fac să crezi într-o 
Providenţă îl adusese lângă Cesar, joacă un rol atât de mare 
în această povestire, încât e necesar să-l conturăm aici. 
Doamna Ragon era născută Popinot. Ea avea doi fraţi: unul, 
cel mai mic, era pe atunci judecător supleant la tribunalul 
de primă instanţă al Senei. Cel mare se apucase de negoţul 
de lână, pierduse averea şi murise lăsând în grija Ragonilor 
şi a fratelui său, judecătorul, care nu avea copii, pe fiul său 
unic, lipsit şi de mamă, căci ea murise născându-l. Ca să-i 
facă un rost nepotului ei, doamna Ragon îl băgase în 
parfumerie, sperând să-l vadă succesorul lui Birotteau. 
Anselme Popinot era mărunt şi şchiop, infirmitate pe care 
întâmplarea a dat-o lordului Byron, lui Walter Scott, 
domnului de Talleyrand, ca să nu fie descurajaţi cei care 


suferă de ea. Avea tenul oamenilor cu părul roşu, foarte alb 
şi plin de pistrui, dar fruntea sa lină, ochii de culoarea 
agatei cenuşii dungate, gura frumoasă, albeaţa şi graţia de 
tânăr sfios, timiditatea pe care i-o inspira defectul său de 
conformaţie trezeau sentimente de ocrotire în favoarea lui: 
cei slabi sunt iubiţi. Popinot trezea interesul. Tânărul 
Popinot - aşa-i spuneau toţi - ieşea dintr-o familie adânc 
religioasă, cu virtuţi înțelepte, cu viaţă modestă şi plină de 
fapte frumoase. Aşa încât copilul, crescut de unchiul său 
judecătorul, adunase în el toate calităţile care fac atât de 
frumoasă tinereţea; cuminte şi afectuos, cam ruşinos, dar 
plin de înflăcărare, blând ca un miel, dat curajos la muncă, 
devotat, cumpătat, într-un cuvânt, înzestrat cu toate 
virtuțile unui creştin din primele timpuri ale bisericii. 
Auzind că este vorba de o plimbare la Tuileries, 
propunerea cea mai năstruşnică pe care i-o putea face la 
ora aceea impozantul său patron, Popinot crezu că voia să-i 
vorbească de însurătoare; vânzătorul se gândi deodată la 
Cesarine va avea douăzeci de, veritabilă regină a 
trandafirilor, firma vie a magazinului şi de care se 
îndrăgostise chiar în ziua când - cu două luni înainte de du 
Tillet - intrase la Birotteau. Aşa încât, urcând scara, fu 
nevoit să se oprească, inima îi creştea prea tare, arterele îi 
zvâcneau prea violent; cobori curând urmat de Celestin, 
vânzătorul-prim al lui Birotteau. Anselme şi patronul său se 
îndreptară fără o vorbă spre Tuileries. Popinot avea atunci 
douăzeci şi unu de ani; la această vârstă se însurase 
Birotteau, aşa că Anselme nu vedea nici o piedică pentru 
însurătoarea lui cu Cesarine, deşi averea parfumierului şi 
frumuseţea fetei erau obstacole imense în faţa unor dorinţi 
atât de ambiţioase; dar dragostea cunoaşte avânturile 
speranţei, şi cu cât acestea sunt mai nebuneşti, cu atât se 
încrede mai mult în ele. Cu cât iubita era mai departe de el, 
cu atât dorinţele lui Popinot erau mai vii. Fericit copil care, 
într-o vreme când totul se nivelează, când toate pălăriile 
semănă între ele, reuşea să creeze distanţe între fata unui 


parfumier şi el, odraslă a unei vechi familii pariziene! Cu 
toate îndoielile, cu toate îngrijorările sale, era fericit: nu lua 
el masa în fiecare zi alături de Cesarine? Şi, pe urmă, nu se 
consacra el treburilor magazinului cu un zel şi cu o ardoare 
care dezbărau munca de orice amărăciune?! Şi pentru că 
făcea totul gândindu-se la Cesarine, nu era niciodată obosit. 
La un tânăr de douăzeci de ani, dragostea se hrăneşte cu 
devotament. 

— O să fie un negustor bun, o să parvină, spunea despre el 
Cesar doamnei Ragon, lăudând activitatea lui Anselme în 
fabrică, printre cuvele de săpun topit, apreciind aptitudinea 
lui de a înţelege fineţurile meseriei, amintind râvna cu care 
muncea când erau de făcut multe expediţii şi când, cu 
mânecile suflecate şi cu braţele goale, şchiopul umplea şi 
bătea în cuie mai multe lăzi decât ceilalţi vânzători laolaltă. 

Calitatea de pretendent a lui Alexandre Crottat, prim- 
stagiar de notar la Roguin, calitate cunoscută şi mărturisită, 
averea tatălui său, fermier bogat în regiunea Brie, ridicau 
obstacole mari în calea victoriei orfanului; dar nu aceste 
dificultăţi erau cele mai greu de învins: Popinot ascundea în 
adâncul inimii taine triste care măreau distanţă dintre el şi 
Cesarine. Averea Ragonilor, pe care ar fi putut să se bizuie, 
era compromisă; orfanul era bucuros să-i ajute cu lefuşoara 
lui. Totuşi credea în succes! O surprinsese de mai multe ori 
pe Cesarine privindu-l cu vădită mândrie; în fundul ochilor 
ei albaştri îndrăznise să citească un gând tainic plin de 
speranţe mângâioase. Mergea deci înainte, tulburat de 
speranţa din acel moment, sfios, tăcut, mişcat, aşa cum 
poate fi în asemenea împrejurare orice tânăr căruia viaţa îi 
arată mugurii. 

— Popinot, spuse negustorul, mătuşa ta e bine? 

— Da, domnule. 

— Cu toate astea, de la o vreme încoace îmi pare cam 
îngrijorată; e ceva care nu merge acolo? Ascultă, băiete, nu 
trebuie să ai secrete faţă de mine; eu fac oarecum parte din 
familie, îl cunosc de douăzeci şi cinci de ani pe unchiu-tău 


Ragon. Am intrat la el, venind de la ţară, în bocanci. Deşi 
locul de unde veneam se cheamă Les Tresorieres, toată 
averea mea era un ludovic de aur pe care mi-l dăduse naşa 
mea, răposata doamnă marchiză d'Uxelles, rudă cu domnul 
duce şi cu doamna ducesă de Lenoncourt, care sunt clienţii 
noştri. De aceea am şi făcut rugăciuni în fiecare duminică 
pentru ea şi pentru toată familia ei; eu furnizez toate 
articolele de parfumerie nepoatei sale, doamna de 
Mortsauf, în Touraine. Prin ei capăt mereu clienţi, ca, de 
pildă, domnul de Vandenesse, care cumpără de o mie două 
sute de franci pe an. Măcar din calcul trebuie să fii 
recunoscător, dacă nu de bunăvoie: dar eu îţi vreau binele 
pentru tine şi fără alt gând. 

— Ah, domnule, dumneavoastră aveaţi, dacă-mi daţi voie 
să vă spun, un cap şi jumătate! 

— Nu, băiete, nu, asta nu e de ajuns. Nu zic că sunt mai 
prost decât alţii, dar eram băiat cinstit şi ţineam la asta cu 
încăpățânare. Eu am ştiut să mă port şi n-am iubit niciodată 
decât pe soţia mea. Dragostea este ţin vehicul grozav, 
pentru a întrebuința cuvântul nimerit spus ieri la Cameră 
de domnul de Villifele. 

— Dragostea! Zise Popinot. Vai! Domnule, oare.? 

— Ia stai, stai, uite-l pe moş Roguin venind pe jos de opt 
dimineaţa, prin piaţa Ludovic al XV-lea. Ce naiba face 
bătrânul pe-acolo? Îşi spuse C&sar uitând de Anselme 
Popinot şi de uleiul de alune. 

Presupunerile nevestei îi reveniră în minte şi, în loc să 
intre în grădina Tuileries, Birotteau merse în întâmpinarea 
notarului. Anselme îşi urmă patronul de la distanţă, fără a-şi 
putea explica interesul brusc al acestuia pentru un lucru în 
aparenţă atât de puţin important, dar foarte fericit de 
încurajările pe care le găsea în ceea ce Cesar spusese 
despre bocanci, despre ludovicul său de aur şi despre 
dragoste. 

Roguin, un bărbat înalt şi gras, plin de coşuri, cu mintea 
mult dezgolită şi cu părul negru, făcea impresie altădată; 


fusese îndrăzneţ, în tinereţe, căci din practicant la notariat 
devenise notar; acum insă, pe faţa lui, un observator abil 
putea citi cutele şi oboselile plăcerilor căutate. Când un om 
se cufundă în noroiul exceselor, e greu să nu fie ceva 
noroios şi pe faţa lui: la Roguin, liniile zbârciturilor, 
culoarea tenului erau lipsite de nobleţe, în loc de acea 
flacără curată care arde sub pielea oamenilor cumpătaţi şi 
le dă un aer de sănătate, se întrevedea la el că sângele nu e 
curat şi că e biciuit de eforturi împotriva cărora corpul 
protestează. Nasul îi era scârbos de răsfrânt, cum e la 
oamenii la care secrețiile, luând drumul acestui organ, 
produc o infirmitate secretă, despre care o virtuoasă regină 
a Franţei credea cu naivitate că e o nenorocire comună 
bărbaţilor, căci afară de rege nu se apropiase prea mult de 
nici un altul, ca să-şi dea seama că nu e aşa. Trăgând pe nas 
mult tutun spaniol, Roguin crezuse că-şi poate ascunde 
cusurul; dar, de fapt, îi mărise inconvenientele, şi aceasta fu 
principala cauză a nenorocirilor sale. 

Nu înseamnă oare să linguşeşti prea mult societatea când 
zugrăveşti mereu pe oameni în culori false şi nu descoperi 
unde din adevăratele cauze ale necazurilor lor care se 
datoresc atât de des bolii? Suferințele fizice, considerate în 
ravagiile morale pe care le provoacă, studiate în influenţele 
lor asupra mecanismului vieţii, au fost, poate, prea neglijate 
până acum de către istoricii moravurilor. Doamna Cesar 
ghicise bine secretul menajului. 

Încă din noaptea nunţii, încântătoarea şi unica fiică a 
bancherului Chevrel căpătase o nestăpânită antipatie 
pentru bietul notar şi voise să ceară deîndată divorţul. Dar 
Roguin, bucuros că pusese mâna pe o zestre de cinci sute 
de mii de franci, fără a mai vorbi de perspectiva moştenirii, 
o implorase pe nevastă-sa să nu intenteze acţiune de divorţ, 
făgăduindu-i s-o lase liberă şi să suporte toate consecinţele 
unui asemenea pact. Doamna Roguin, devenind stăpână 
suverană, se purtă cu soţul ei ca o curtezană cu un amant 
bătrân. Roguin găsi, în curând, că nevastă-sa îl costa prea 


scump şi, ca mulţi soţi parizieni, mai ţinu o casă în oraş. 
Fiind făcută la început cu măsură, cheltuiala nu fu prea 
mare. 

În primii ani, Roguin întreţinu, fără mari cheltuieli, grizete 
foarte bucuroase de protecţia lui, dar de trei ani era ros de 
una din acele pasiuni nestăpânite care îi cotropesc pe 
bărbaţii intre cincizeci şi şaizeci de ani şi pe care o justifica 
una din cele mai splendide creaturi din vremea aceea, 
cunoscută în analele prostituţia sub porecla de frumoasa 
olandeză, căci avea să recadă în această prăpastie îţi care 
moartea a făcut-o celebră. O adusese odinioară de la 
Bruges la Paris unul din clienţii lui Roguin, care, obligat să 
plece în urma evenimentelor politice, i-o făcu cadou în 
1816. Notarul cumpărase pentru frumoasa lui o vilişoară pe 
Champs-Elysees, o mobilase somptuos şi pornise pe panta 
de a satisface toate gusturile costisitoare ale acestei femei, 
care arunca în aşa fel banii pe fereastră, încât îi prăpădi 
averea. 

Aerul întunecat de pe faţa lui Roguin, şi care se risipi când 
îşi văzu clientul, era în legătură cu evenimentele 
misterioase care constituiau secretul averii atât de rapide a 
lui du 'Tillet. Du 'Tillet îşi schimbase planul din prima 
duminică în care, în casa patronului său, putuse observa 
raporturile dintre domnul şi doamna Roguin. El intrase la 
Birotteau mai puţin pentru a o seduce pe doamna Cesar cât 
pentru a obţine mâna Cesarinei, ca despăgubire pentru 
pasiunea sa nesatisfăcută, şi îi fu cu atât mai uşor să 
renunţe la această căsătorie, cu cât îl crezuse bogat pe 
Cesar, iar acesta, după părerea lui, era sărac. Îl spionă pe 
notar, îi câştigă încrederea, izbuti să intre în casa frumoasei 
olandeze, observă în ce termeni se găseşte ea cu Roguin şi 
află că avea de gând să-şi concedieze amantul dacă acesta i- 
ar fi tăiat cât de puţin din lux. Frumoasa olandeză era una 
din acele femei nesăbuite care nu se întreabă niciodată de 
unde vin banii, nici cum se câştigă şi care ar da o petrecere 
cu galbenii primiţi de la un paricid. Ea nu se gândea 


niciodată la ziua de mâine. Pentru ea viitorul însemna după- 
amiaza zilei în care se afla, iar sfârşitul lunii însemna 
veşnicia, chiar când avea facturi de plătit, încântat de a fi 
găsit o primă pârghie, du Tillet începu prin a obţine de la 
frumoasa olandeză să-l iubească pe Roguin contra treizeci 
de mii de franci pe an în loc de cincizeci de mii, serviciu pe 
care bătrânii pasionaţi nu-l uită uşor. 

În fine, după o masă bine stropită, Roguin îi destăinui lui 
du Tillet criza financiară în care se afla. Imobilele sale erau 
sub ipoteca legală a nevestei, şi, mânat de pasiune, el luase 
din fondurile clienţilor o sumă mai mare decât jumătatea 
valorii biroului său. Când va termina de mâncat şi restul, 
nefericitul Roguin avea să-şi pună capăt zilelor, cu ideea că, 
provocând mila publică, va micşora oroarea falimentului. 
Du Tillet zări la orizont o avere rapidă şi sigură, care luci ca 
un fulger în bezna beţiei; îl linişti pe Roguin şi-i răsplăti 
încrederea, făcându-l să renunţe la sinucidere: 

— Aventurându-se astfel, îi spuse el, un om de talia 
dumitale nu trebuie să se poarte ca un nepriceput şi să 
meargă dibuind, ci să acţioneze cu îndrăzneală. 

Îl sfătui să scoată deîndată o sumă mare şi să i-o 
încredinţeze ca s-o bage într-o afacere oarecare la Bursă 
sau în vreuna din miile de operaţii financiare care se 
intreprindeau pe atunci. În caz de câştig aveau să 
întemeieze amândoi o bancă, unde vor pune la bătaie 
depunerile, iar cu beneficiile Roguin îşi va satisface 
pasiunea. Dacă ar fi să nu aibă noroc, Roguin ar pleca în 
străinătate în loc să se omoare, fiindcă du Tillet al său îi va 
rămâne fidel până la ultimul gologan. Asta însemna o funie 
întinsă unui om gata să se înece, şi Roguin nu băga de 
seamă că, de fapt, vânzătorul de parfumerie i-o petrecea în 
jurul gâtului. 

Stăpân pe secretul lui Roguin, du Tillet se servi de el 
pentru a-şi statornici puterea asupra nevestei, a amantei şi 
a bărbatului. Doamna Roguin, prevenită că o aşteaptă un 
dezastru pe care nici nu-l bănuia, acceptă curtea lui du 


Tillet, care plecă atunci de la parfumier, sigur de viitorul 
său. Pe amantă o convinse uşor să rişte o sumă oarecare, ca 
să nu fie obligată să recurgă la prostituție dacă cumva s-ar 
întoarce în rău lucrurile. Soţia îşi aranjă afacerile, strânse 
repede un mic capital şi-l încredinţă omului în care soţul ei 
avea încredere, căci notarul cel dintâi dădu complicelui său 
o sută de mii de franci. Având posibilitatea de a transforma 
interesele frumoasei doamne Roguin în afecţiune, du Tillet 
ştiu să-i inspire pasiunea cea mai violentă. Cei trei 
comanditari ai săi îi constituiră, bineînţeles, şi lui o parte; 
dar, nemulţumit de această parte, avu îndrăzneala să se 
înţeleagă cu un adversar care îi înapoia presupusele 
pierderi la Bursă, căci juca şi pentru el, şi pentru clienţii săi. 
De îndată ce avu cincizeci de mii de franci, fu sigur că va 
face o mare avere; îşi aruncă privirea de vultur, care îl 
caracteriza, asupra condiţiilor în care se găsea atunci 
Franţa: jucă „a la baisse” în timpul războaielor din Franţa şi 
„a la hausse” la întoarcerea Bourbonilor. Două luni după 
revenirea lui Ludovic al XVIII-lea, doamna Roguin poseda 
două sute de mii de franci, iar du Tillet o sută de mii de 
scuzi. Notarul, care-l privea pe tânăr ca pe un înger, îşi 
restabilise echilibrul afacerilor. Frumoasa olandeză risipea 
tot: era prada unui cancer ticălos numit Maxime de Trailles, 
fost paj al împăratului. Du Tillet descoperi adevăratul nume 
al acestei femei, încheind un act cu ea. Se numea Sarah 
Gobseck. Izbit de coincidenţa de nume cu celalunui 
cămătar de care auzise şi care, scontând poliţe, era o 
adevărată providenţă pentru tinerii de familie, du Tillet se 
duse la acesta ca să vadă pe ce credit se putea bizui ruda 
sa. Brutusul cămătarilor se arătă neîmblânzit faţă de 
nepoata lui, dar du Tillet ştiu să-i placă, prezentându-se ca 
bancherul ei şi ca posesor de fonduri gata de a circula. 
Firea normandă şi firea cămătărească se înţeleseră între 
ele. Gobseck avea tocmai nevoie de un tânăr abil care să-i 
supravegheze o mică operaţie financiară în străinătate. 


Un funcţionar al Consiliului de stat, surprins de 
întoarcerea Bourbonilor, avusese ideea, pentru a fi bine 
văzut la Curte, să se ducă în Germania şi să răscumpere 
poliţele cu datoriile făcute de familia regală în timpul 
emigrației. Beneficiile acestei afaceri, pentru el pur politice, 
le oferea celor care i-ar fi dat fondurile necesare. 
Cămătarul nu voia să scoată sumele decât pe măsură ce 
erau cumpărate creanţele, care trebuiau să fie cercetate de 
un reprezentant priceput al lui. Cămătarii nu se încred în 
nimeni, ei vor garanţii; ocazia e totul ca să ajungi la ei: sunt 
de gheaţă când n-au nevoie de un om, şi numai miere şi 
bunăvoință când le poate fi cineva folositor. Du Tillet 
cunoştea rolul imens jucat din umbră pe piaţa Parisului de 
către cămătari ca Werbrust şi Gigonnet, specialişti în 
scontarea poliţelor semnate de negustorii din strada Saint- 
Denis şi din strada Saint-Martin, sau ca Palma, bancher din 
foburgul Poissonniere, lucrând de obicei toţi în combinaţie 
cu Gobseck. Oferi deci o cauţiune în bani, cerând să i se 
acorde şi lui o dobândă şi pretinzând ca domnii de mai sus 
să întrebuinţeze fondurile depuse de el în operaţiile lor 
financiare; în acest fel îşi pregătea relaţii şi sprijin. Îl însoţi 
pe domnul Clement Chardin des Lupeauzx într-o călătorie în 
Germania, care avu loc în timpul celor O Sută de zile, şi se 
întoarse în momentul celei de-a doua Restauraţii, mai mult 
cu perspective de a-şi mări averea decât cu o avere 
propriu-zis mărită. Intrase în secretele celor mai abili 
calculatori din Paris, cucerise prietenia omului pe care 
trebuia să-l supravegheze şi care, sforar abil, îi dezvăluise 
resorturile şi culisele politicii înalte. Du Tillet ştia să 
ghicească ce nu i se spunea decât pe jumătate; această 
călătorie îi desăvârşi formaţia. La întoarcere, o găsi pe 
doamna Roguin fidelă. Cât despre bietul notar, el îl aştepta 
pe Ferdinand cu aceeaşi nerăbdare ca şi nevastă-sa: 
frumoasa olandeză îl ruinase din nou. Du Tillet o luă la rost 
pe frumoasa olandeză şi descoperi că sumele risipite nu 
corespund cheltuielilor. El află atunci secretul pe care 


Sarah Gobseck i-l ascunsese cu atâta grijă, pasiunea ei 
nebună pentru Maxime de Trailles, ale cărui debuturi în 
cariera viciilor şi a desfrânării anunțau ceea ce a şi fost de 
altfel: una din haimanalele politice necesare oricărui 
guvern; jocul de cărţi îl făcea nesăţios. Făcând această 
descoperire, du Tillet înţelese indiferența lui Gobseck 
pentru nepoţica sa. În aceste împrejurări, bancherul du 
Tillet, căci devenise bancher, îl sfătui insistent pe Roguin să- 
şi alcătuiască o rezervă, antrenându-i pe clienţii săi cei mai 
bogaţi într-o afacere din care să-şi poată rezerva sume 
importante dacă cumva ar fi fost constrâns la faliment în 
afacerile lui bancare. După perioade de mai bine şi mai rău, 
de care profitau numai du Tillet şi doamna Roguin, notarul 
auzi în cele din urmă bătând ceasul prăbuşirii sale. Agonia îi 
fu atunci exploatată de cel mai bun prieten al său. Du Tillet 
inventă operaţia de speculă cu terenurile din jurul Bisericii 
Madeleine. Bineînţeles, cei o sută de mii de franci depuşi de 
Birotteau la Roguin în aşteptarea unui plasament fură 
înmânaţi lui du Tillet, care, dorind pierzania parfumierului, 
îl convinse pe Roguin că riscă mai puţin dacă prinde în 
plasă pe prietenii intimi. 

— Un prieten, îi spuse el, te menajează chiar când e 
mânios. 

Puţine persoane ştiu astăzi ce ieftină era în vremea aceea 
o prăjină de teren în jurul Madeleinei, dar aceste terenuri 
aveau să se scumpească prin forţa lucrurilor din cauza 
obligaţiei constructorilor de a se adresa proprietarilor, care 
nu puteau să nu profite de ocazie; du Tillet voia să fie în 
măsură a culege beneficiile fără să suporte pierderile unei 
afaceri pe termen lung. Cu alte cuvinte, planul lui era să 
omoare afacerea pentru a pune mâna pe un cadavru pe 
care ştia că-l poate readuce la viaţă. În asemenea 
împrejurări, alde Gobseck, Palma, Werbrust şi Gigonnet se 
ajutau reciproc; dar du Tillet nu era destul de intim cu ei 
pentru a le cere ajutorul; de altfel ţinea să stea atât de bine 
în umbră în timp ce conducea afacerea, încât să culeagă 


profitul hoţiei fără să fie atins de ruşinea ei. Simţi deci 
nevoia unuia din acele manechine vii numite în limbajul 
comercial oameni de paie. Reprezentantul său la Bursă îi 
păru potrivit pentru a trage sforile, şi atunci încălcă 
drepturile divine, creând un om. Dintr-un fost voiajor 
comercial lipsit de mijloace şi de orice capacitate, afară de 
aceea de a trâncăni despre orice subiect fără a spune nimic, 
cu buzunarul gol, dar în stare să înţeleagă un rol şi să-l 
joace fără să compromită piesa, posedând din plin cea mai 
rară onoare, aceea de a păstra un secret şi de a se lăsa 
dezonorat în profitul patronului său, du Tillet făcu un 
bancher care iniţia, chipurile, şi conducea cele mai mari 
afaceri, şeful băncii Claparon. Soarta lui Charles Claparon 
era de a fi dat pradă, într-o bună zi, cămătarilor evrei şi 
fariseilor dacă afacerile lansate de du Tillet aveau nevoie de 
un faliment, şi Claparon ştia acest lucru. Dar, pentru un biet 
coate-goale, care se plimba melancolic pe bulevard având în 
buzunar un viitor de doi franci când îl întâlni colegul său du 
Tillet, părticica pe care o avea de încasat în fiecare afacere 
era un Eldorado. Astfel, prietenia şi devotamentul său 
pentru du Tillet, adăugate unei recunoştinţe necugetate, 
însufleţite de nevoile. Unei vieţi desfrânate şi dezordonate, 
îl făceau să accepte orice. Apoi, după ce-şi vându onoarea, 
văzând că e riscată cu prudenţă, se ataşă de fostul său 
coleg ca un câine de stăpânul său. Claparon era un 
căţelandru foarte urât, dar totdeauna gata să facă saltul lui 
Curtius. În combinaţia actuală trebuia să reprezinte o 
jumătate din cumpărătorii de terenuri, aşa după cum 
Birotteau avea să reprezinte cealaltă jumătate. Valorile pe 
care Claparon avea să le primească de la Birotteau trebuiau 
să fie scontate de unul din cămătarii ale căror nume le 
putea împrumuta du Tillet pentru a-l zvârli pe Birotteau în 
prăpastia unui faliment în momentul când Roguin avea să 
fugă cu fondurile. Sindicii falimentului aveau să procedeze 
după indicaţiile lui du Tillet, care, aflându-se în posesiunea 
banilor lui Birotteau şi fiind creditorul sau sub diferite 


nume, avea să scoată la licitaţie terenurile şi să le cumpere 
la jumătate de preţ, plătindu-le cu fondurile lui Roguin şi cu 
dividendele falimentului. Notarul intrase în combinaţie 
crezând că va avea o parte bună din jefuirea parfumierului 
şi a cointeresaţilor acestuia; dar omul la discreţia căruia se 
lăsa avea să-şi facă partea leului, cum s-a şi întâmplat. 
Roguin, neputând să-l reclame pe du Tillet în faţa nici unui 
tribunal, fu prea fericit să roadă osul care i se arunca lună 
de lună în fundul Elveţiei, unde găsi femei frumoase la preţ 
redus. Împrejurările, şi nu imaginaţia unui autor tragic 
inventând o intrigă, născuseră acest groaznic plan. Ura fără 
dorinţă de răzbunare e ca o sămânță căzută pe piatră; dar 
răzbunarea pe care du Tillet i-o cocea lui Cesar era una din 
pornirile cele mai naturale, căci altfel înseamnă să nu crezi 
în lupta dintre îngerii blestemaţi şi îngerii de lumină. Du 
Tillet nu putea, fără mari inconveniente, să-l ucidă pe 
singurul om din Paris care îl ştia vinovat de o hoţie, dar 
putea să-l azvârle în noroi şi să-l anihileze în aşa fel, încât 
mărturia lui să nu mai însemne nimic. Multă vreme 
răzbunarea îi încolţi în inimă fără să dea floare, căci 
oamenii cei mai duşmănoşi fac foarte puţine planuri la 
Paris; viaţa e aici prea rapidă, prea vânturată, sunt prea 
multe accidente neprevăzute; pe de altă parte, însă, aceste 
necontenite oscilări, chiar dacă nu permit premeditarea, 
servesc în schimb foarte bine o intenţie pitulată în fundul 
unui suflet destul de dibaci pentru a pândi meandrele şi 
cotiturile lor. Când Roguin i se destăinuise lui du Tillet, 
vânzătorul întrevăzuse vag posibilitatea de a-l distruge pe 
Cesar şi nu se înşelase. Pe punctul de a-şi părăsi idolul, 
notarul bea ultimele picături ale elixirului de dragoste într-o 
cupă spartă; se ducea în fiecare zi în Champs-Elysees şi se 
întorcea acasă foarte de dimineaţă. Aşa încât bănuitoarea 
doamnă Cesar avusese dreptate. De îndată ce un om se 
hotărăşte să joace rolul pe care du Tillet i-l dăduse lui 
Roguin, el dobândeşte talentul celui mai mare actor, capătă 
vederea linxului şi pătrunderea unui vizionar, ştie să 


magnetizeze victima: aşa se face că notarul îl zărise pe 
Birotteau mult înainte ca Birotteau să-l vadă, şi, când 
parfumierul îi ieşi înainte, el îi şi întindea mâna de departe. 

— Am fost chemat să primesc testamentul unui mare 
grangur care nu mai are nici o săptămână de trăit, spuse el 
cu aerul cel mai natural din lume; dar am fost tratat ca un 
medic de ţară; au trimis trăsura să mă aducă, şi acum mă 
întorc pe jos. 

Aceste cuvinte risipiră uşorul nor de bănuială care 
întunecase fruntea parfumierului şi pe care Roguin îl 
băgase de seamă; notarul se feri, aşadar, să deschidă vorba 
despre afacerea cu terenurile, căci voia să dea lovitura 
supremă victimei sale. 

— După testamente, contractele de căsătorie, zise 
Birotteau, aşa-i viaţa. Şi fiindcă veni vorba, ia spune, nene 
Roguin, când ne însurăm cu Madeleine? Adăugă el bătându- 
l pe burtă. 

Cei mai caşti burghezi, când se află între bărbaţi, fac pe 
şoltâcii. 

— Păi dacă nu astăzi, răspunse notarul cu un aer 
diplomatic, atunci niciodată. E primejdie să nu răsufle ceva 
despre afacere; îmi dau mereu ghes doi din cei mai bogaţi 
clienţi ai mei că vor să imre în combinaţie. Aşa că, ori albă, 
ori neagră. După douăsprezece întocmesc actele şi nu te 
aştept decât până la ora unu. Salut. Chiar acu mă duc să 
citesc ziarele pe care mi le-a pregătit Xandrot astă-noapte. 

— Ei, atunci, gata, ai cuvântul meu, zise Birotteau 
alergând după notar şi bătând cu el palma. Ia cei o sută de 
mii de franci care erau sortiţi să fie zestrea fetei mele. 

— Bine, zise Roguin, depărtându-se, Făcând cei câţiva paşi 
ca să se întoarcă lângă tânărul Popinot, Birotteau simţi în 
măruntaie o căldură puternică, diafragma i se contractă, 
urechile îi ţiuiră. 

— Ce-aţi păţit, domnule? Întrebă vânzătorul, văzând faţa 
palidă a stăpânului său. 


— Ei, băiete, am încheiat o afacere mare dintr-o singură 
vorbă; nimeni nu-şi poate stăpâni emoția în asemenea 
împrejurare. De altfel, ai şi tu ceva amestec în ea. De asta 
te-am şi adus aici, ca să putem vorbi mai în voie fără să ne 
audă cineva. Mătuşa ta duce lipsă de bani; ia spune-mi, cum 
şi-a pierdut agoniseala? 

— Domnule, unchiul şi mătuşa mea îşi aveau capitalul 
plasat la domnul de Nucingen; au fost obligaţi să primească 
drept despăgubire acţiuni ale minelor din Wortschia, care 
nu dau încă dividende, şi la vârsta lor e greu să trăieşti cu 
speranţa. 

— Şi cu ce trăiesc? 

— Mi-au făcut plăcerea să accepte leafa mea. 

— Bine, foarte bine. Anselme, zise parfumierul mişcat 
până la lacrimi, eşti demn de afecțiunea pe care ţi-o port. 
De asta vei şi primi o înaltă recompensă pentru sârguinţa 
cu care te ocupi de afacerile mele. 

Rosfind aceste cuvinte, negustorul creştea în ochii săi tot 
atât cât şi în cei ai lui Popinot; vorbi cu o emfază burgheză 
şi naivă care reflecta superioritatea lui artificială. 

— Cum, n-aţi ghicit oare pasiunea mea pentru.? 

— Pentru cine? Zise parfumierul. 

— Pentru domnişoara Cesarine. 

— Ei, băiete, eşti tare îndrăzneţ, exclamă Birotteau. Dar 
păstrează-ţi bine taina; eu îţi promit s-o uit, şi mâine pleci 
de la mine. Nu mă supăr; în locul tău, drace! Drace! Aş fi 
făcut la fel. E aşa de frumoasă! 

— Vai, domnule! Zise vânzătorul, care-şi simţea cămaşa 
leoarcă în spinare. 

— Băiete, treaba asta nu e treabă de-o zi: Cesarine 
hotărăşte singură, şi mamă-sa are planurile ei. Aşa că 
reculege-te, şterge-ţi ochii, pune-ţi frâu inimii şi să nu mai 
vorbim de asta. Mie unul nu mi-ar fi ruşine să-mi fii ginere; 
eşti nepotul domnului Popinot, judecător la tribunalul de 
primă instanţă; eşti nepotul Ragonilor, ai dreptul să-ţi 
croieşti drum ca oricare altul; dar, sunt mulţi dar, mulţi căci, 


mult dacă! Ce-mi vii cu de-astea într-o convorbire de 
afaceri! Uite, stai pe scaunul ăsta şi adu-mi-l pe vânzător în 
locul îndrăgostitului. Popinot, ai sânge în vine? Spuse el 
privindu-şi vânzătorul. Te simţi în stare să dai lupta cu unul 
mai tare ca tine, să te iei la trântă? 

— Da, domnule. 

— Să porţi o bătălie lungă, primejdioasă? 

— De ce e vorba? 

— De făcut praf uleiul Macassar! Zise Birotteau, înălţându- 
se pe picioare ca un erou al lui Plutarh. Să nu ne amăgim; 
duşmanul e puternic, bine instalat, de temut. Uleiul 
Macassar e o afacere bine condusă. Ideea e abilă. Sticluţele 
pătrate sunt originale ca formă. În proiectul meu m-am 
gândit ca, pe ale noastre, să le facem triunghiulare; dar, 
după matură chibzuinţă, aş prefera sticluţe subţiri, 
îmbrăcate în papură; ar avea im aer misterios, şi 
consumatorului îi place tot ce aţâţă curiozitatea. 

— E costisitor, zise Popinot. Ar trebui să ieşim la cât mai 
ieftin, că să facem remize mari detailiştilor. 

— Aşa, băiete, ai principii bune. Ia gândeşte-te, uleiul 
Macassar o să se apere! Înşeală uşor, are un nume 
seducător. E prezentat ca un articol de import, pe când noi, 
din nefericire, vom fi marfă din ţară. la să vedem, Popinot, 
te simţi în stare să ucizi Macassarul? În primul rând, vei fi 
mai tare în expedițiile de peste ocean. Se pare că chiar 
există un Macassar în India, aşa că e mai firesc să trimiţi 
produsul francez indienilor decât să le întorci ce pretinzi că 
ne furnizează ei. Pui deci mâna pe cei care lucrează cu 
coloniile! Dar va fi de luptat în străinătate, va fi de luptat 
prin provincie! lar uleiul Macassar a avut o reclamă bună; 
să nu-i micşorăm importanţa, e lansat, publicul îl cunoaşte. 

— Îl voi face praf! Exclamă Popinot cu ochii scânteind. 

— Cu ce? Îi spuse Birotteau, Aşa se înflăcărează tinerii. 
Mai bine ascultă-mă până la capăt. 

Anselme făcu drepţi, ca un soldat în faţa unui mareşal al 
Franţei. 


— Să ştii, Popinot, că am inventat un ulei pentru a face să 
crească părul, a înviora pielea capului, a menţine culoarea 
părului bărbătesc şi femeiesc. Această esenţă o să aibă tot 
atâta succes ca şi crema şi apa mea, dar nu vreau să 
exploatez eu însumi secretul; cred că mă voi retrage din 
comerţ. Tu, copile, vei lansa uleiul meu comagen (de la 
cuvântul latinesc coma, care înseamnă păr, aşa mi-a spus 
domnul Allbert, medicul regelui; acest cuvânt se găseşte în 
tragedia Berenice, unde Racine a creat un rege al 
Comagenului, îndrăgostit de această frumoasă regină atât 
de celebră prin părul său, care îndrăgostit, pentru a o 
măguli fără îndoială, a dat acest nume regatului său. Ce 
spirit au marile genii! Cum coboară ele până la cele mai 
mici detalii!). 

Tânărul Popinot ascultă fără să zâmbească această 
paranteză curioasă, spusă desigur pentru el, fiindcă avea 
cultură. 

— Anselme! Pe tine am pus ochii ca să întemeiem un 
comerţ de drogherie mare în strada Lombards, zise 
Birotteau. Voi fi asociatul tău secret, îţi voi avansa primul 
capital. După Uleiul comagen vom încerca esenţa de vanilie, 
spirtul de mentă. În fine, vom intra în comerţul de 
drogherie revoluţionându-l, vânzând produse concentrate, 
în loc să le vindem naturale. Eşti mulţumit, tinere ambițios? 

Anselme nu putea răspunde, atât era de copleşit, dar ochii 
lui plini de lacrimi răspundeau pentru el. Această 
propunere îi părea inspirată de o paternitate indulgentă 
care îi spunea: „Merit-o pe Cesarine, devenind bogat şi 
stimat”. 

— Domnule, răspunse el în sfârşit, luând emoția lui 
Birotteau drept mirare, şi eu voi izbândi! 

— Aşa eram şi eu, exclamă parfumierul; nici eu n-am spus 
altceva. Chiar dacă n-o s-o ai pe fata mea, o să ai în tot cazul 
o avere. Ei, băiete, da ce te-apucă? 

— Lăsaţi-mă să sper că, dobândind una, o voi căpăta şi pe 
cealaltă. 


— Eu nu te pot împiedica sa speri, dragă, zise Birotteau, 
mişcat de tonul lui Anselme. 

— Atunci, domnule, pot să iau chiar de azi măsurile 
necesare ca să găsesc o prăvălie şi să încep cât mai curând? 

— Da, băiete. Mâine ne închidem amândoi în fabrică. 
Înainte de a merge în cartierul străzii Lombards, treci pe la 
Livingston, să vezi dacă presa mea hidraulică poate 
funcţiona mâine. Astă-seară mergem, pe le ora cinei, la 
ilustrul şi bunul domn Vauquelin, să-l consultăm. Savantul 
ăsta s-a ocupat de curând de compoziţia părului; a cercetat 
care e substanţa lui colorantă, de unde provine ea, care e 
contextura părului. Aici e totul, Popinot. Vei afla secretul 
meu şi nu vei mai avea decât să-l exploatezi în mod 
inteligent. Înainte de a te duce la Livingston, treci pe la 
Pieri Benard. Una din marile dureri ale vieţii mele, copile, 
este că domnul Vauquelin e atât de dezinteresat: e imposibil 
să-l conving să accepte ceva. Noroc că am aflat de la 
Chiffreville că doreşte o Sfântă Fecioară din Dresda, 
gravată de un anume Muller, şi, după doi ani de 
corespondenţă în Germania, Benard a găsit-o în sfârşit, în 
forma primă, pe hârtie chinezească: costă o mie cinci sute 
de franci, băiete. Astăzi, binefăcătorul nostru va putea s-o 
vadă în anticamera lui, când ne va conduce la plecare, căci 
o fi gata încadrată; de-asta te duci, să vezi. Astfel îi vom lăsa 
o amintire, eu şi nevastă-mea, căci de recunoştinţă nu mai 
vorbim; sunt şaisprezece ani de când înălţăm în fiecare zi 
rugăciuni Domnului pentru el. Eu unul n-am să-l uit 
niciodată; dar cufundaţi în ştiinţă, cum sunt ei, savanții uită 
de toate; de neveste, de prieteni, de cci pe care i-au 
îndatorat. Notă, puţina inteligenţă care ne-a fost dată ne 
permite cel puţin să avem inima caldă. Cu asta se mai 
mângâie omul că nu e om mare. Domnii de la Institut sunt 
numai creier, ai să vezi; nu se duc niciodată la biserică. 
Domnul Vaugquelin e veşnic în cabinetul lui sau în laborator; 
îmi place să cred că se gândeşte la Dumnezeu când face 
analizele. Vasăzică ne-am înţeles: îţi dau capital, îţi 


încredinţez secretul meu şi împărţim pe jumătate, fără să 
mai fie nevoie de acte. Numai succes s-avem, că ştim noi 
cum s-o întoarcem. Aleargă, băiete; eu mă duc la treburile 
mele. Încă ceva, Popinot: peste douăzeci de zile dau un bal 
mare; fă-ţi un frac şi tu ca un negustor care s-a şi aşezat. 

Această ultimă dovadă de bunătate îl mişcă într-atât pe 
Popinot, încât apucă mâna mare a lui Cesar şi o sărută. 
Îndrăgostitul fusese măgulit prin această confidenţă, şi 
îndrăgostiţii sunt în stare de orice. 

— Bietul băiat, zise Birotteau, văzându-l cum aleargă prin 
Tuileries, de l-ar iubi Cesarine! Dar e şchiop, are părul 
roşcat, iar fetele au ciudăţeniile lor! Nu prea cred că 
Cesarine. Şi, pe urmă., mamă-sa vrea s-o vadă soţia unui 
notar. Alexandre Crottat s-o facă bogată: bogăţia te face să 
suporţi orice, pe câtă vreme în faţa mizeriei nici o fericire 
nu rezistă. În fine, am decis s-o las pe fată să hotărască 
singură, chiar de-ar fi să facă o nebunie. 

Vecinul lui Birotteau era un mic negustor de umbrele şi de 
bastoane, numit Cayron. Era din Languedoc şi nu-i 
mergeau deloc bine treburile. Birotteau îi făcuse în mai 
multe rânduri servicii. Cayron era bucuros să se restrângă 
la prăvălie şi să cedeze bogatului parfumier cele două odăi 
de la etajul întâi, micşorându-şi astfel chiria. 

— Ei, vecine, îi spuse Birotteau pe un ton familiar intrând 
la el, soţia mea consimte sa ne mărim localul! Dacă vrei, 
mergem la domnul Molineux pe la unsprezece. 

— Dragă domnule Birotteau, reluă negustorul de umbrele, 
nu ţi-am cerut nimic pentru această cedare, dar ştii şi 
dumneata că un negustor bun trebuie să scoată bani din 
orice. 

— Drace! Drace! Răspunse parfumierul, n-am nici eu 
milioane. Nici nu ştiu dacă arhitectul; pe care îl aştept, o să 
găsească posibilă lucrarea, înainte de a contracta, mi-a spus 
el, trebuie să ştim dacă podelele sunt la acelaşi nivel. Pe 
urmă trebuie ca domnul Molineux să admită găurirea 
peretelui, şi peretele, e oare despărțitor? În sfârşit, mai am 


şi de întors scara, la mine, ca să se schimbe. Platforma şi să 
facă una cu a dumitale. Vezi ce de cheltuieli, nu pot nici eu 
să mă ruinez; 

— Vai, domnule, spuse meridionalul, până o să ajungi 
dumneata sa fii ruinat, o să se însoare soarele cu luna şi-o 
să facă şi copii. 

Birotteau îşi mângâie bărbia, ridicându-se în vârful 
picioarelor şi recăzând pe călcâie. 

— De altfel, reluă Cayron, nu-ţi cer altceva decât să-mi 
primeşti valorile astea. 

Şi ti prezenta un borderou de cinci mii de franci, compus 
din şaisprezece poliţe. 

— A! Zise parfumierul, frunzărind hârtiile, flecuşteţe cu 
termen de două, trei luni. 

— la-mi-le măcar cu şase la sută, zise negustorul obidit. 

— Da ce, eu fac camătă? Zise parfumierul cu un aer de 
mustrare. 

— Am fost la fostul dumitale vânzător, du Tillet; zicea că nu 
le ia cu nici un preţ, ca să vadă, desigur, ce sunt dispus să 
pierd. 

— Nici nu cunosc semnăturile astea, zise parfumierul. 

— Păi avem nume de tot felul în comerţul de bastoane şi 
umbrele; ăştia sunt revânzători! 

— Ei bine, nu zic că iau tot, dar am sa mă descurc eu cu 
cele la termen mai scurt. 

— Pentru o mie de franci cu termen la patru luni, nu mă 
lăsa să alerg după lipitorile care ne sug cea mai mare parte 
a câştigurilor ia-mi tot, domnule. Eu recurg atât de puţin la 
scont, ca n-am nici un credit. Asta ne omoară pe noi, micii 
detalişti. 

— Bine, îţi iau mărunţişurile astea. O să facă Celestin 
socoteala. Fii gata la ora unsprezece. lată-l şi pe arhitectul 
meu, domnul Grindot, adăugă parfumierul, văzându-l pe 
tânărul cu care-şi dăduse întâlnire la ajun la domnul de La 
Billardiere. Spre deosebire de alţi artişti, dumneata eşti 
punctual, domnule, îi spuse Cesar, etalând grațiile sale 


comerciale cele mai distinse. Dacă punctualitatea, după o 
vorbă a regelui, care-i om spiritual, nu numai cap politic, 
este politeţea regilor, ea e şi succesul negustorilor. Timpul, 
timpul e aur, mai ales pentru dumneavoastră, artiştii. lar 
arhitectura este împreunarea tuturor artelor, aşa mi s-a 
spus. Nu trecem prin magazin, adăugă el arătând falsa uşă 
dublă a casei. 

Cu patru ani înainte, domnul Grindot obținuse marele 
premiu de arhitectură; se întorcea de la Roma, după o 
şedere de trei ani pe socoteala statului. În Italia, tânărul 
artist se gândea la artă; la Paris se gândea la avere. Numai 
guvernul poate da milioanele necesare unui arhitect pentru 
a-şi construi gloria; întorcându-se de la Roma, e aşa de 
natural pentru orice arhitect să se creadă Fontaine sau 
Percier, încât, dacă e ambițios, înclină să fie guvernamental: 
bursierul liberal, devenit regalist, încerca prin urmare să 
capete protecţia oamenilor influenţi, Când un premiant se 
poartă astfel, colegii lui îl numesc intrigant. Tânărul arhitect 
avea două căi de urmat: să-l servească pe parfumier, sau să- 
Il stoarcă bani. Dar Birotteau ajutorul de primar, Birotteau 
viitorul proprietar al unei jumătăţi din terenurile de la 
Madeleine, în jurul căreia mai curând sau mai târziu avea 
să se construiască un cartier frumos, era un om de menajat. 
Grindot sacrifică deci câştigul prezent beneficiilor viitoare. 
EI ascultă cu răbdare planurile, pisălogeala, ideile unui 
burghez, care de obicei e ţinta săgeţilor şi glumelor 
artiştilor, fiind pentru ei un veşnic obiect de dispreţ, şi 
urmări spusele parfumierului aprobând cu capul, ca şi când 
i-ar fi admirat ideile. După ce parfumierul explică totul în 
amănunt, tânărul arhitect încercă şi el să-i rezume planul. 

— Aveţi trei ferestre spre stradă, plus fereastra de pe 
platforma scării. Adăugaţi la aceste patru ferestre pe cele 
două care sunt la acelaşi nivel în casa vecină şi întoarceţi 
scara ca să se intre direct dinspre stradă în apartament. 

— M-ai înţeles perfect, spuse parfumierul mirat. 


— Ca să vă realizaţi planul, trebuie luminată de sus scara 
cea nouă şi lăsat loc pentru cămăruţa portarului sub soclu. 

— Un soclu? 

— Da, e partea pe care va fi aşezată. 

— Am înţeles, domnule. 

— Cât despre apartamentul dumneavoastră, lăsaţi-mi 
mână liberă să-l împart şi să-l aranjez eu. Vreau să-l fac 
demn. 

— Demn! Bine ai zis, domnule. 

— Cât timp îmi daţi ca să realizez această schimbare de 
decor? 

— Douăzeci de, zile. 

— Şi ce sumă puneţi la bătaie pentru lucrători? Zise 
Grindot. 

— Păi la ce sumă se pot urca reparaţiile? 

— O construcţie nouă poate fi calculată de un arhitect 
până la centimă, răspunse tânărul; dar cum eu nu mă 
pricep să trag pe sfoară un burghez. (iertaţi-mă, domnule, 
mi-a scăpat cuvântul), trebuie să vă previn că reparaţiile şi 
renovările sunt imposibil de calculat. Abia peste o 
săptămână dac-aş putea să fac un deviz aproximativ. 
Acordaţi-mi încrederea: veţi avea o scară încântătoare 
luminată de sus, împodobită cu un vestibul frumos spre 
stradă, şi sub soclu. 

— Iar soclul! 

— N-aveţi nici o grijă, găsesc eu un loc şi pentru cămăruţa 
portarului. Apartamentul dumneavoastră va fi studiat şi 
renovat cu mare atenţie. Da, domnule, eu urmăresc arta, nu 
averea! Oare nu trebuie să mă fac cunoscut ca să parvin? 
După mine, cel mai bun mijloc este să nu te lăcomeşti să 
ciupeşti împreună cu furnizorii, ci să realizezi ieftin efecte 
frumoase. 

— Cu asemenea idei, tinere, zise Birotteau pe un ton 
protector, vei izbândi. 

— Aşa că, reluă Grindot, e bine să trataţi direct cu zidarii, 
cu zugravii, cu lăcătuşii, cu dulgherii, cu tâmplarii. Eu mă 


însărcinez să le achit facturile. Mie acordaţi-mi un onorar 
de două mii de franci; vor fi bani plasați. Daţi-mi mâine, la 
amiază, locurile pe mână şi indicaţi-mi lucrătorii. 

— Şi la cât se poate ridica cheltuiala la prima vedere? Zise 
Birotteau. 

— La zece sau douăsprezece mii de franci, zise Grindot. 
Nu socotesc mobilierul, îl veţi înlocui, desigur. Să-mi daţi 
adresa tapiţerului dumneavoastră, să mă înţeleg cu el 
pentru asortarea culorilor, pentru a realiza un ansamblu de 
bun-gust. 

— Domnul Braschon, din strada Saint-Antoine, primeşte 
comenzile mele, zise parfumierul, luând un aer de duce. 

Arhitectul îşi notă adresa pe unul din acele carneţele- 
amintiri, care sunt totdeauna daruri făcute de o femeie 
frumoasă. 

— Bine, zise Birotteau, mă încred în dumneata, domnule. 
Aşteaptă numai să aranjez cedarea contractului de 
închiriere a celor două camere vecine şi să obţin dreptul de 
a sparge zidul. 

— Anunţaţi-mă printr-un bilet astă-seară, zise arhitectul. 
Trebuie să stau la noapte să fac planurile, şi noi, artiştii, 
preferăm totuşi să lucrăm pentru burghezi decât pentru 
regele Prusiei, adică pentru noi. Iau în tot cazul măsurile, 
înălţimea, dimensiunile tablourilor, lărgimea ferestrelor. 

— Să fim gata la timp, reluă Birotteau, altfel nu dau nimic. 

— Neapărat, răspunse arhitectul. Lucrătorii vor lucra şi 
noaptea, vom întrebuința anumite procedee de uscat 
vopseaua, dar să nu vă lăsaţi dus de antreprenori, cereţi-le 
dinainte preţurile şi autentificaţi contractele! 

— Parisul e singurul loc din lume unde se pot face 
asemenea minuni, zise Birotteau, îngăduindu-şi un gest 
asiatic, demn de O mie şi una de nopţi. Îmi vei face cinstea, 
domnule, să pofteşti la balul meu. Nu toţi artiştii 
dispreţuiesc negustorimea. Vei întâlni, fără îndoială, un 
savant clasa întâi, pe domnul Vauquelin de la Institut! Şi pe 
domnul de La Billardiere, pe domnul conte de Fontaine, pe 


domnul Lebas, judecător şi preşedinte al tribunalului de 
comerţ, o seamă de magistrați; pe domnul conte de 
Grandville de la curtea regală şi pe domnul Popinot de la 
tribunalul de primă instanţă; pe domnul Camusot de la 
tribunalul de comerţ şi pe domnul Cardot, socru-său. În 
fine, poate chiar pe domnul duce de Lenoncourt, primul 
gentilom al camerei regelui. Adun câţiva prieteni atât. 
Pentru a cinsti eliberarea teritoriului. Cât şi pentru a 
sărbători. Decorarea mea cu Legiunea de Onoare. 

Grindot făcu un gest care exprima curiozitate. 

— Poate că. Am meritat această. Neasemănată. Şi. Regală. 
Favoare, îndeplinindu-mi funcţia la tribunalul comercial şi 
luptând pentru Bourboni pe treptele de la Saint-Roch, la 13 
vandemiar, când am fost rănit de Napoleon. Aceste titluri. 

Constance, în haine de dimineaţă, ieşi din camera de 
culcare a Cesarinei, unde se îmbrăcase; prima sa privire 
reteză dintr-o dată verva bărbatului ei, care încerca să 
formuleze o frază obişnuită pentru a-l informa cu modestie 
pe aproapele său despre măririle sale. 

— Uite, drăguță, iată-l pe domnul de Grindot, tânăr distins 
şi posesor al unui mare talent. Domnul este arhitectul pe 
care mi l-a recomandat domnul de La Billardiere ca să 
conducă micile noastre lucrări de-aici. 

Parfumierul se ascunse de nevastă-sa pentru a face un 
semn arhitectului, punând un deget pe buze la cuvântul 
Mic, şi artistul înţelese. 

— Constance, domnul va lua măsurile, înălţimea. Dă-i voie, 
dragă, zise Birotteau, care o şterse în stradă. 

— O să fie scump tare? Îl întrebă Constance pe arhitect. 

— Nu, doamnă, vreo şase mii de franci, la prima vedere. 

— La prima vedere! Exclamă doamna Birotteau. Domnule, 
te rog, nu începe nimic fără un deviz şi învoieli semnate. 
Ştiu eu cum fac antreprenorii: şase mii înseamnă douăzeci 
de mii. Nu ne dă mâna să facem cheltuieli nebuneşti. Te 
rog, domnule, deşi soţul meu e, desigur, stăpân la el în casă, 
dă-i timp să chibzuiască. 


— Doamnă, domnul ajutor de primar mi-a spus să-i dau 
totul gata în douăzeci de zile şi, dacă întârziem, riscaţi să 
începeţi cheltuielile fără rezultat. 

— Sunt cheltuieli şi cheltuieli, spuse frumoasa 
parfumeriţă. 

— Ei, doamnă, credeţi că, pentru un arhitect care vrea să 
înalțe edificii, e cine ştie ce să aranjeze un apartament? N- 
am consimţit la astfel de nimicuri decât pentru a face un 
serviciu domnului de La Billardiere, şi, dacă vă sperii. 

Şi dădu să iasă pe uşă. 

— Bine, bine, domnule, zise Constance, întorcându-se în 
camera ei, unde se aruncă cu capul pe umărul Cesarinei. 
Vai, fată dragă! Tatăl tău se ruinează! A luat un arhitect 
care are mustăţi şi cioc şi care vorbeşte de edificii! O să 
arunce casa pe fereastră ca să ne construiască un Luvru. 
Cesar nu stă mult pe gânduri când e vorba de o nebunie; 
mi-a vorbit de proiectul lui astă-noapte, iar în dimineaţa 
asta îl şi execută. 

— Ei, mamă, lasă-l pe tata să facă ce vrea; bunul 
Dumnezeu l-a ocrotit întotdeauna, zise Cesarine, 
îmbrăţişându-şi mama şi aşezându-se la pian ca să-i arate 
arhitectului că fiicei unui parfumier nu-i sunt străine artele 
frumoase. 

Când arhitectul intră în camera de culcare, fu surprins de 
frumuseţea Cesarinei şi rămase aproape încremenit. 
Cesarine ieşise din odăiţa ei în haine de dimineaţă, 
proaspătă şi trandafirie, atât de proaspătă şi de trandafirie 
cum numai o fată de optsprezece ani poate fi. Blondă şi 
zveltă, cu ochii albaştri, oferea privirilor artistului acea 
mlădiere, atât de rară la Paris, care rotunjeşte carnaţia cea 
mai delicată şi nuanţează cu o culoare iubită de pictori 
albastrul vinelor a căror reţea palpită ta albeaţa tenului. Cu 
toate că trăia în atmosfera limfatică a unei prăvălii 
pariziene, unde aerul se primeneşte greu, unde soarele 
pătrunde rar, felul ei de viaţă îi dădea aceleaşi avantaje ca 
şi viaţa în aer liber a unei transteverine din Roma. Părul ei 


bogat, crescut pe frunte întocmai ca al tatălui ei şi ridicat în 
sus, astfel încât să se vadă gâtul frumos, unduia pe părţi în 
bucle îngrijite, aşa cum le îngrijesc toate domnişoarele de 
magazin cărora dorinţa de a atrage atenţia le inspiră, în 
materie de toaletă, minuţiozitatea cea mai englezească. 
Frumuseţea acestei fete frumoase, nu era nici frumuseţea 
unei lady, nici cea a duceselor franceze, ci rumena şi 
rotunda frumuseţe a flamandelor lui Rubens. Cesarine avea 
nasul cârn al tatălui ei, dar atât de fin modelat încât avea 
ceva spiritual, asemenea nasurilor specific franţuzeşti, atât 
de bine reuşite de Largilliere. Pielea ei, ca o țesătură plină 
şi trainică, vestea vitalitatea unei fecioare. Avea fruntea 
frumoasă a mamei ei, dar luminată de seninătatea unei fete 
fără griji. Ochii albaştri, înecaţi într-un fluid bogat, 
exprimau graţia gingaşă a unei blonde fericite. Dacă 
fericirea ştergea de pe faţa ei acea poezie pe care pictorii 
vor neapărat s-o pună în compoziţiile lor, făcându-le cam 
prea meditative, în schimb vaga melancolie fizică pe care o 
au fetele care n-au ieşit încă de sub aripa mamei îi dădea 
atunci un aer ideal. Cu toată fineţea formelor, era voinică: 
picioarele ei trădau originea ţărănească a tatălui; se vedea 
că nu e de neam, iar roşeaţa mâinilor dovedea o viaţă pur 
burgheză. Fără îndoială că, mai curând sau mai târziu, avea 
să se îngraşe. Văzând mereu în magazin tinere femei 
elegante, învățase să se îmbrace cu gust, deprinsese unele 
poziţii ale capului, un anumit fel de a se mişca şi de a vorbi 
care aduceau cu cele ale femeilor bine şi întorcea capul 
tuturor tinerilor, precum şi vânzătorilor, cărora le părea 
foarte distinsă. Popinot jurase să nu se însoare cu altcineva 
decât cu Cesarine. Această blondă fluidă, prin care părea că 
poţi privi, gata să izbucnească în plâns pentru un cuvânt de 
mustrare, era singura care putea să-i redea sentimentul 
superiorității masculine. Această fată încântătoare inspira 
dragostea fără să-ţi mai lase timp să cercetezi dacă are 
destul spirit ca s-o facă durabilă; dar la ce bun ceea ce se 
numeşte la Paris spirit, într-o clasă unde elementul 


principal al fericirii este bunul-simţ şi virtutea? 
Moralmente, Cesarine era mamă-sa întreagă, perfecționată 
prin superfluităţile educaţiei: îi plăcea muzica, desena cu 
creionul negru Fecioara cu scaunul, citea operele 
doamnelor Cottin şi Riccoboni, pe Bernardin de Saint- 
Pierre, pe Fenelon, pe Racine. Nu apărea niciodată lângă 
mama ei la tejghea decât câteva clipe înainte de masă sau 
ca s-o înlocuiască în rare împrejurări. Tatăl şi mama, ca toţi 
parveniţii, gata să cultive ingratitudinea copiilor aşezându-i 
mai sus decât ei, erau bucuroşi s-o zeifice pe Cesarine, 
care, din fericire, avea virtuțile burgheziei şi nu abuza de 
slăbiciunea lor. 

Doamna Birotteau îl urmă pe arhitect cu un aer îngrijorat 
şi cercetător, privind cu groază şi arătând fiicei sale 
mişcările bizare ale metrului - bastonul de arhitect şi de 
antreprenor - cu care Grindot lua măsurile. Găsea că 
aceste mişcări de baghetă fermecată nu sunt a bună, ar fi 
vrut ca pereţii să fie mai puţin înalţi, odăile mai puţin mari 
şi nu îndrăznea să pună întrebări tânărului asupra efectelor 
acestei vrăjitorii. 

— Fiţi fără grijă, doamnă, nu iau nimic cu mine, zise 
arhitectul, surâzând. 

Cesarine nu-şi putu ţine râsul. 

— Domnule, zise Constance cu o voce rugătoare, 
nebăgând de seamă quiprogquo-ul arhitectului, lucraţi cu 
economie şi, mai târziu, vom putea să vă recompensăm. 

Înainte de a se duce la domnul Molineux, proprietarul 
casei vecine, Cesar trecu să ia de la Roguin actul 
nelegalizat pe care i-l pregătise Alexandre Crottat pentru 
cesiunea contractului de închiriere. Când ieşi, îl văzu pe du 
Tillet la fereastra cabinetului lui Roguin. Deşi legătura 
dintre fostul său vânzător şi nevasta notarului explica faptul 
că du Tillet se afla acolo în momentul când se încheiau 
actele relative la terenuri, Birotteau se îngrijoră, totuşi, cu 
toată încrederea lui extremă. Aerul agitat al lui du Tillet 
arăta că avusese loc o discuţie. „N-o fi cumva şi el în 


combinaţie? Se întrebă cu obişnuita-i prudenţă comercială. 
Bănuiala îi trecu ca un fulger prin suflet. Dar, întorcându- 
se, o văzu pe doamna Roguin, şi atunci prezenţa 
bancherului nu-i mai păru atât de suspectă. Dar dacă o fi 
având dreptate Constance? Îşi zise el. Ei, ce să mă iau după 
femei! O să vorbesc, de altfel, cu unchiul în dimineaţa asta. 
De în Curtea batavă, unde stă domnul Molineux, până în 
strada Bourdonnais nu-i decât un pas”. Un observator 
bănuitor, un negustor care ar fi întâlnit în cariera lui câţiva 
tâlhari, ar fi fost salvat; dar antecedentele lui Birotteau, 
incapacitatea spiritului său, nepregătit de a urca prin lanţul 
inducţiilor la cauze, aşa cum face un om superior, toate 
erau împotriva lui. Îl găsi pe negustorul de umbrele în mare 
ţinută şi tocmai voia să plece cu el la proprietar când 
Virginie, bucătăreasa, îl apucă de braţ. 

— Domnule, doamna nu vrea să mergeţi mai departe. 

— Haida de, exclamă Birotteau, iar prăpăstii femeieşti! 

— Fără să vă luaţi cafeaua, care vă aşteaptă. 

— A, adevărat. Vecine, îi spuse Birotteau lui Cayron, am 
atâtea pe cap, că am şi uitat de stomac. Fii bun şi ia-o 
înainte; ne întâlnim la uşa domnului Molineux, afară doar 
dacă nu preferi să intri şi să-i explici cazul. Aşa, pierdem 
mai puţin timp. 

Domnul Molineux era un mic rentier grotesc de felul celor 
care nu există decât la Paris, aşa cum un anumit lichen nu 
creşte declt în Islanda. Această comparaţie e cu atât mai 
potrivită, cu cât omul acesta avea un fel de natură mixtă; 
ţinea de un soi de regn animal-vegetal pe care un nou 
Mercier ar putea să-l compună din criptogamele care cresc, 
înfloresc sau mor pe, în sau sub zidurile cârpăcite cu ipsos 
ale diferitelor case ciudate şi nesănătoase în care asemenea 
fiinţe se dezvoltă de preferinţă. La prima vedere, această 
plantă omenească, umbeliferă, dacă luai în consideraţie 
şapca albastră umflată pe care o purta pe cap, având 
tulpina înconjurată de un pantalon verzui, şi rădăcini 
bulboase înfăşurate în şoşoni de pâslă, prezenta o înfăţişare 


albicioasă şi turtită care, hotărât lucru, nu vădea nimic 
veninos. În acest produs bizar îl recunoşteai pe acţionarul 
prin excelenţă, crezând în toate veştile pe care presa 
periodică le botează cu cerneala, el, considerând că nu mai 
încape nici o discuţie dacă aşa „scrie în ziar”, pe burghezul 
straşnic iubitor al ordinii, dar în veşnică revoltă morală faţă 
de guvern, de care totuşi ascultă totdeauna, pe o latură 
slabă în grup, dar feroce ca individ, neînduplecată ca un 
portărel când e vorba de dreptul său, dar hrănind cu mei 
proaspăt păsărelele şi cu oase de peşte pisicuţa, 
întrerupând o chitanţă de chirie pentru a-şi giugiuli 
canarul, bănuitor ca un paznic de temniţă, dar pierzându-şi 
banii într-o afacere proastă şi încercând apoi să-şi scoată 
pârleala printr-o zgârcenie nemaipomenită. Această floare 
hibridă nu se dovedea vătămătoare decât atunci când o 
foloseai: pentru a-i simţi greţoasa amărăciune trebuia s-o 
fierbi în anumite relaţii, în care interesele sale se aflau 
amestecate cu ale oamenilor. Ca toţi parizienii, Molineux 
simţea nevoia dominaţiei; dorea acea parte de suveranitate 
mai mare sau mai mică pe care oricine o exercită, chiar şi 
un portar, asupra mai multor sau mai puţinor victime: 
nevastă, copil,. Locatar, vânzător, cal, câine sau maimuţă. 
Acestora le aplici, la rândul tău, umilirile primite în sfera 
superioară la care aspiri. Acest bătrânel plicticos nu avea 
nici nevastă, nici copil, nici nepot, nici nepoată; pe femeia 
care-i făcea menajul o bruftuia prea mult ca să facă din ea o 
victimă; ea îşi făcea conştiincios treaba, evitând să aibă de-a 
face cu el. Pofta lui de tiranie era deci nesatisfăcută; pentru 
a o satisface, studiase cu răbdare legile asupra contractului 
de închiriere şi asupra peretelui despărțitor; aprofundase 
legislaţia caselor din Paris în toate chiţibuşurile referitoare 
la servituţi, dări, sarcini, măturat, pavoazare de sărbători, 
ţevi de scurgere, luminat, drept de avansare în stradă şi 
vecinătate a unor stabilimente insalubre. 

Toată activitatea şi mijloacele de care dispunea, toată 
inteligenţa lui erau întrebuințate în scopul de a-şi menţine 


în cea mai completă stare de război situaţia de proprietar; 
făcuse din asta o distracţie şi distracţia devenea 
monomanie, îi plăcea să-i protejeze pe cetăţeni împotriva 
ilegalităţilor; dar motivele de plângere fiind rare, se ţinea 
mai mult de locatarii săi. Un locatar devenea duşmanul său, 
inferiorul, supusul, vasalul său; credea că are dreptul să i se 
arate respect şi-l considera grosolan pe cel care trecea pe 
scară pe lângă el fără să spună nimic. Îşi scria singur 
chitanţele de chirie şi le trimitea la amiază în ziua 
scadenţei. Datornicul întârziat primea o notificare la oră 
fixă. Apoi sechestrul, despăgubirile de cheltuieli, toată 
cavaleria judiciară dădea îndată atacul, cu rapiditatea a 
ceea ce călăul numeşte maşinărie. Molineux nu acorda nici 
termen, nici amânare; inima lui era neîndurătoare când era 
vorba de chirie. 

— Îţi împrumut bani dacă ai nevoie, îi spunea el unui om 
solvabil; dar plăteşte-mi chiria, căci orice întârziere aduce 
cu sine o pierdere de dobânzi de care legea nu ne 
indemnizează. 

După ce studiase îndelung fanteziile săltăreţe ale 
locatarilor care ieşeau din comun, care se succedau 
răsturnând instituţiile înaintaşilor lor chiar ca nişte dinastii, 
îşi făcuse singur o carte de legi de care se ţinea cu 
sfinţenie. Astfel, proprietarul nu repara nimic: nici un coş 
nu scotea fum, scările erau curate, tavanele albe, cornişele 
fără cusur, parchetele bine aşezate pe căpriori, zugrăveala 
mulţumitoare; broaştele de la uşi n-aveau mai mult de trei 
ani vechime, nici un geam nu lipsea, crăpături nu se 
vedeau, spărturile în mozaic nu apăreau decât la plecarea 
chiriaşului, când proprietarul lua în primire în prezenţa 
unui lăcătuş şi a unui zugrav-geamgiu, oameni, zicea el, cu 
care te poţi înţelege. Noul chiriaş era de altfel liber să facă 
reparaţii; dar dacă imprudentul renova apartamentul, 
Molineux cel mărunţel nu se gândea zi şi noapte declt la 
mijlocul de a-l scoate din casă, ca să închirieze mai scump 
apartamentul proaspăt renovat; îl pândea, îl aştepta şi 


începea cu şicanele. Cunoştea toate sforăriile legislaţiei 
pariziene referitoare la închirieri, îi plăceau procesele, nu 
ieşea din scripte, trimitea scrisori mieroase şi politicoase 
chiriaşilor; dar în dosul stilului său, ca şi al expresiei sale 
fade şi prevenitoare, se ascundea sufletul unui Shylock. 
Cerea întotdeauna să i se plătească chiria cu şase luni 
înainte, până la ultima rată a contractului, şi să se respecte 
cortegiul condiţiilor spinoase pe care le inventase. Controla 
dacă locatarii aveau destule mobile pentru a garanta chiria. 
Pe cei noi îi supunea unor interogări poliţieneşti, căci nu 
voia să aibă de-a face cu anumite meserii; cel mai uşor 
ciocan îl speria. Apoi, când se trecea la facerea contractului, 
ţinea actul şi îl silabisea timp de opt zile, căci se temea de 
ceea ce numea el et caetera-urile notarilor. Când ieşea din 
mentalitatea lui de proprietar, Jean-Baptise Molineux părea 
bun, serviabil; juca boston fără să se plângă că a fost ajutat 
fără rost; râdea de ceea ce-i face să râdă pe burghezi, 
vorbea despre ceea ce vorbesc ei, despre faptele arbitrare 
ale brutarilor care aveau neruşinarea să înşele în cântar, 
despre poliţia care e înţeleasă cu ei, despre cei 
şaptesprezece deputaţi eroici ai stângii. Citea Bunul-simţ al 
abatelui Meslier, şi se ducea la biserică fiindcă nu era în 
stare să aleagă între deism şi creştinism, dar nu sta de 
vorbă în privinţa anafurei şi, în momentul de faţă, pleda 
contra pretențiilor tot mai mari ale clerului. Cum nu se 
ţinea decât de plângeri, scria scrisori ziarelor în această 
privinţă, scrisori pe care ziarele nu le publicau şi cărora nu 
le răspundeau. În sfârşit, era ca oricare burghez 
respectabil, care în seara de Crăciun pune solemn buturuga 
în cămin, care serbează Boboteaza mâncând tradiționala 
plăcintă, care inventează păcăleli de întâi aprilie, ia la rând 
bulevardele când e frumos afară, se duce să-i vadă pe 
patinatori şi, în zilele când se trag artificii, se aşază pe la 
orele două pe terasa din Piaţa Ludovic al XV-lea, cu pline în 
buzunar, ca să fie la stalu-ntâi. 


Curtea batavă, unde locuia acest bătrânel, este produsul 
unei idei atât de bizare, încât nu ţi-o mai poţi explica după 
ce a fost pusă în aplicaţie. Acesta construcţie 
mănăstirească, cu arcade şi cu galerii interioare, clădită din 
piatră, împodobită cu o fântână în fund, o fântână însetată 
care-şi deschide gura de leu parcă pentru a cere apă 
trecătorilor, nu pentru a le-o oferi, a fost fără îndoială 
inventată pentru a înzestra cartierul Saint-Denis cu un fel 
de Palais-Royal. Acest corp de clădiri nesănătoase, închis în 
cele patru părţi ale sale de case înalte, n-are viaţă şi 
mişcare decât în timpul zilei, e centrul unor pasaje 
întunecoase care se întâlnesc aici, legând cartierul Halelor 
cu cartierul Saint-Martin prin faimoasa stradă 
Quincampoix, un fel de cărări umede în care oamenii grăbiţi 
să taie drumul capătă reumatism; dar, noaptea, nici un loc 
din oraş nu e mai pustiu - ai zice acolo sunt catacombele 
comerţului. E plin de ateliere murdare, foarte puţini batavi 
şi mulţi băcani. Bineînţeles, apartamentele acestui palat 
negustoresc n-au vedere decât spre curtea comună spre 
care dau toate ferestrele, aşa încât chiriile sunt ieftine. 
Domnul Molineusx locuia la unul din colţuri, la etajul al 
şaselea, din motive de igienă: aerul nu era curat decât la 
şaptezeci de picioare deasupra pământului. Acolo, 
proprietarul nostru se bucura de priveliştea încântătoare a 
morilor din Montmartre, plimbându-se printre jgheaburi, 
unde cultiva flori, cu toate interdicțiile poliţieneşti relative 
la grădinile suspendate ale Babilonului modern. 
Apartamentul său se compunea din patru camere, în afară 
de preţioasele sale closete englezeşti situate la etajul 
superior avea cheia, erau ale lui, el le instalase, era în 
regulă în această privinţă. Când intrai, goliciunea indecentă 
a odăilor trăda îndată zgârcenia omului: în anticameră, şase 
scaune de pai, sobă de faianţă şi, pe pereţii tapetaţi cu 
hârtie de un verde-închis, patru gravuri cumpărate de 
ocazie; în sufragerie, două cufere, două colivii pline de 
păsări, o masă acoperită cu muşama, un barometru, o uşă- 


fereastră care dădea spre grădinile suspendate şi nişte 
scaune de mahon umplute cu păr de cal; salonul avea 
perdeluţe de mătase verde învechită, mobilă tapisată cu 
catifea de Utrecht verde pe lemnărie vopsită în alb. Cât 
despre iatacul acestui bătrân celibatar, era plin de mobile 
de pe vremea lui Ludovic al XV-lea, desfigurate de prea 
lungă întrebuințare şi atât de murdare, încât o femeie 
îmbrăcată în alb s-ar fi ferit de ele. Căminul era împodobit 
cu un ornic, format din două coloane susţinând cadranul, 
care servea de piedestal zeiţei Pallas cu lancea în mină: o 
alegorie. Pe jos erau tot felul de farfurii pline cu resturi de 
mâncare pentru pisici, de care te puteai împiedica la tot 
pasul. Deasupra unui scrin din lemn de trandafir atârna un 
portret în pastel (Molineux în tinereţe). Apoi cărţi, mese pe 
care se vedeau dosare verzi murdare; pe o consolă zăceau 
răposaţii săi canari împăiaţi; în sfârşit, un pat atât de tare 
că-l întrecea pe cel al unei călugăriţe carmelite. 

Cesar Birotteau fu încântat de politeţea deplină a lui 
Molineux, pe care-l găsi în halat de molton cenuşiu 
supraveghindu-şi laptele, pus pe o mică lampă de tinichea 
pe marginea şemineului, şi apa de cafea care fierbea într-o 
ulcică de pământ şi din care vărsa câte puţin în ibricul cu 
cafea. Ca să nu-şi deranjeze proprietarul, negustorul de 
umbrele se dusese el să-i deschidă lui Birotteau. Molineux 
avea venerație pentru primarii şi ajutorii de primari ai 
oraşului Paris, pe care-i numea ofiţerii săi municipali. La 
intrarea edilului se ridică şi stătu în picioare, cu şapca în 
mână, până se aşeză ilustrul Birotteau. 

— Nu, domnule. Da, domnule. Ah! Domnule, dacă aş fi 
ştiut că voi avea onoarea să posed în sânul modeştilor mei 
penaţi un membru al corpului municipal din Paris, credeţi- 
mă că aş fi considerat de datoria mea să vin eu la 
dumneavoastră, deşi vă sunt proprietar saU. Pe punctul. De 
A. Deveni. 

Birotteau făcu un gest pentru a-l ruga să-şi pună şapca pe 
cap. 


— Vă rog, nu-mi voi pune şapca până nu veţi lua loc şi vă 
veţi pune pălăria pe cap, dacă aveţi guturai; odaia mea e 
cam rece, modestele mele venituri nu-mi permit. Noroc, 
domnule ajutor de primar. 

Birotteau strănutase, căutând actele. Le dădu, adăugând 
pentru a evita orice întârziere că domnul Roguin, notarul, le 
întocmise pe socoteala sa. 

— Nu contest luminile domnului Roguin, vechi nume bine 
cunoscut în notariatul parizian; dar eu am apucăturile mele, 
îmi văd singur de afaceri, ceea ce e o manie destul de 
scuzabilă, iar notarul mei este. 

— Bine, dar afacerea noastră e foarte simplă, zise 
parfumierul, obişnuit să se hotărască repede, ca orice 
negustor. 

— Foarte simplă! Exclamă Molineux. Nimic nu e simplu în 
materie de închiriere. Ah! Dumneavoastră nu sunteţi 
proprietar, domnule, şi e cu aut mai bine pentru 
dumneavoastră. Dacă aţi şti până unde merg chiriaşii cu 
nerecunoştinţa şi alte precauţii suntem obligaţi să luăm! 
Uitaţi, domnule, am un chiriaş. 

Molineux povesti timp de un sfert de oră cum domnul 
Gendrin, desenator de meserie, scăpase de sub 
supravegherea portarului său din strada Saint-Honore. 
Domnul Gendrin comisese nişte infamii demne de Marat, 
făcuse nişte desene obscene pe care poliţia le tolera, căci 
poliţia e totdeauna înţeleasă cu răufăcătorii! Acest Gendrin, 
artist profund imoral, aducea noaptea femei stricate şi 
făcea murdărie pe scară, glumă demnă de un om care 
desena caricaturi împotriva guvernului. Şi de ce toate 
aceste ticăloşii? Pentru că i se cerea chiria în ziua de 15! 
Gendrin şi Molineux erau în proces, căci, deşi nu plătea, 
artistul pretindea să stea mai departe în apartamentul său 
gol. Molineux primea scrisori anonime în care Gendrin, 
desigur, îl ameninţa că va fi asasinat într-o seară pe vreuna 
din străduţele care duc la Curtea batavă. 


— Până într-atât a întrecut măsura, domnule, zise el 
continuând, încât domnul prefect de poliţie, căruia i-am 
destăinuit necazul meu. (şi am profitat de ocazie ca săi 
spun câte ceva şi despre modificările care ar trebui 
introduse în legile respective), m-a autorizat să port 
pistoale pentru siguranţa mea personală. 

Bătrânelul se sculă ca să aducă pistoalele. 

— Astea sunt, domnule, exclamă el. 

— Bine, domnule, dar din partea mea n-aveţi a vă teme 
deloc de aşa ceva, zise Birotteau privindu-l pe Cayron, 
căruia-i zâmbi, aruncându-i o privire în care se citea mila 
pentru un asemenea om. 

Molineux surprinse această privire şi fu jignit de a întâlni o 
asemenea expresie la un ofiţer municipal, a cărui datorie e 
să-i ocrotească pe cei pe care-i administrează. Altuia i-ar fi 
iertat-o, dar lui Birotteau nu i-o iertă. 

— Domnule, reluă el, cu un aer rece, un judecător 
comercial dintre cei mai respectaţi, un ajutor de primar, un 
comerciant onorabil nu s-ar cobori la asemenea micimi, căci 
micimi sunt. În cazul de faţă însă e vorba de o găurire de 
zid la care trebuie să consimtă şi proprietarul 
dumneavoastră, domnul conte de Grandville, de îndoieli de 
stipulat în privinţa reconstruirii zidului la sfârşitul 
închirierii; în fine, chiriile sunt foarte mici şi au să se urce; 
Piaţa Vendme va avea căutare, chiar are căutare! Se va 
construi strada Castiglione! Mă dau legat. Mă dau legat. 

— Să încheiem, zise Birotteau uimit; ce doriţi? Mă pricep 
destul la afaceri ca să ghicesc că argumentele 
dumneavoastră se vor retrage în faţa argumentului suprem, 
banii! Ei bine, de cât aveţi nevoie? 

— De cât se cuvine, domnule ajutor de primar. Pe cât timp 
vreţi să facem contractul? 

— Pe şapte ani, răspunse Birotteau. 

— Peste şapte ani, cine ştie cât vă valora apartamentul de 
la primul etaj! Exclamă Molineux. Cine ştie cu cât se vor 
închiria două camere mobilate în acel cartier? Poate cu mai 


mult de două sute de franci pe lună! Mă dau legat, mă dau 
legat printr-un contract! Aşa că trebuie să urcăm chiria la o 
mie cinci sute de franci. La acest preţ consimt să sustrag 
două camere din contractul domnului Cayron aici de faţă, 
spuse el aruncând o privire suspectă negustorului, vi le dau 
eu chirie pe şapte ani consecutivi. Găurirea zidului vă 
priveşte cu condiţia să-mi aduceţi aprobarea şi renunţarea 
la orice drepturi din partea domnului conte de Graville. Vă 
luaţi întreaga răspundere în legătură cu această mică 
spargere şi, întrucât mă priveşte, nu pretind să reconstruiţi 
peretele; Îmi daţi cinci sute de franci indemnizaţie chiar de 
acum: nu se ştie cine cât are de trăit şi nu vreau să alerg 
după nimeni pentru refacerea zidului. 

— Aceste condiţii îmi par aproape juste, zise Birotteau. 

— Apoi, zise Molineux, îmi veţi număra şapte sute cincizeci 
de franci, hic et nunc, scăzuţi din ultimele şase luni ale 
închirierii; chitanţa va figura pe contract. Oh! Accept mici 
poliţe, cu clauza valoarea în chirie, ca să nu-mi pierd 
garanţia, cu termenul care vă convine. Eu sunt om de 
înţeles în afaceri. Vom stipula că veţi închide uşa spre scara 
mea, pe unde nu veţi avea drept de intrare. Asta pe 
socoteala dumneavoastră. Şi cu cărămizi. N-aveţi nici o 
grijă, nu cer indemnizaţie pentru reconstruire la sfârşitul 
închirierii, consider că intră în cei cinci sute de franci. Eu 
sunt totdeauna drept, domnule. 

— Noi, negustorii, nu suntem atât de tipicari, zise 
parfumierul; cu atâtea formalităţi nici n-am putea face 
afaceri. 

— Oh! În comerţ e cu totul altceva, mai ales în parfumerie, 
unde totul merge ca pe roate, zise bătrânelul cu un zâmbet 
acru. Dar în materie de închiriere, domnule, nimic nu e 
indiferent la Paris. Iată, am avut un chiriaş în strada 
Montorgueil. 

— Domnule, zise Birotteau, mi-ar părea foarte rău să vă 
întârzii la cafeaua cu lapte: iată actele, faceţi rectificări, 
sunt de acord cu tot ce-mi veţi cere; mâine semnăm, astăzi 


să convenim verbal, căci mâine arhitectul meu trebuie să fie 
stăpân pe teren. 

— Domnule, reluă Molineux uitându-se la negustorul de 
umbrele, mai e şi ultima rată; domnul Cayron nu vrea s-o 
plătească. O s-o adăugăm la poliţe, pentru ca chiria să 
curgă din ianuarie în ianuarie. Aşa e mai potrivit. 

— Fie, zise Birotteau. 

— Bacşişul pentru portar. 

— Păi, spuse Birotteau, dacă n-am dreptul la scară şi la 
intrare, nu e just. 

— Oh! Sunteţi chiriaş, zise cu o voce peremptorie 
Molineux cel mărunţel, care ţinea la principii, sunteţi 
obligat să contribuiţi la impunerile pe uşi şi ferestre şi la 
partea dumneavoastră de sarcini. Dacă ne înţelegem în 
toate privinţele, domnule, nu mai e apoi nici o dificultate. Vă 
extindeţi mult, domnule; merg bine afacerile? 

— Da, zise Birotteau. Dar altul e motivul. Adun câţiva 
prieteni atât pentru a cinsti eliberarea teritoriului, cât şi 
pentru a sărbători decorarea mea cu Legiunea de Onoare. 

— Ah! Ah! Zise Molineux, o răsplată binemeritată! 

— Da, zise Birotteau, poate că am meritat această 
neasemuită şi regală favoare, îndeplinindu-mi funcţia la 
tribunalul comercial şi luptând pentru Bourboni pe treptele 
de la Saint-Roch, la 13 vandemiar, când am fost rănit de 
Napoleon; aceste titluri. 

— Fac cât cele ale bravilor noştri soldaţi din vechea 
armată. Panglica e roşie fiindcă e muiată în sângele vărsat. 
La aceste cuvinte luate din Le Constitutionnel, Birotteau 

nu se putu stăpâni să nu-l invite la bal pe Molineux cel 
mărunţel, care se pierdu în mulţumiri şi simţi că e cât pe ce 
să-i ierte disprețul. Bătrânul îl conduse pe noul chiriaş până 
în pragul scării, copleşindu-l cu amabilităţi. Când Birotteau 
ajunse în mijlocul Curţii batave împreună cu Cayron, îşi 
privi vecinul cu un aer ironic. 

— Nu mi-aş fi închipuit că pot exista oameni atât de 
infirmi! Zise el, ţinându-se să nu spună proşti. 


— Ah! Domnule, zise Cayron, n-are toată lumea talentele 
dumneavoastră. 

Birotteau putuse să se creadă un om superior în prezenţa 
domnului Molineux; răspunsul negustorului de umbrele îi 
plăcu şi-l făcu să surâdă: îl salută deci cu un gest regal. 

— Tot sunt în Hale, îşi zise Birotteau, ia să fac târgul cu 
alunele. 

După ce umblă un ceas în sus şi în jos, trimis de 
negustoresele din Hale în strada Lombards, unde alunele se 
cereau pentru drajeuri, Birotteau află de la prietenii săi 
Matifat că fructele uscate erau vândute cu toptanul numai 
de o anume negustoreasă, coana Angelique Madou, din 
strada Perrin-Gasselin; numai în prăvălia ei se găsea 
adevărata alună mare de Provența şi aluna albă autentică 
din Alpi. 

Strada Perrin-Gasselin este una din cărările labirintului 
pătrat închis de chei, de strada Saint-Denis, de strada 
Ferronnerie şi strada Monnaie, labirint care constituie 
parcă măruntaiele oraşului. Aici colcăie o mare mulţime de 
mărfuri de tot felul, de la cele rău mirositoare la cele 
delicate: scrumbia şi muselina, mătasea şi mierea, untul şi 
voalul, şi mai ales multe mici negustorii de care Parisul n- 
are habar, aşa după cum majoritatea oamenilor n-au habar 
de ce se petrece în pancreasul lor; lipitoarea lor era atunci 
un anume Bidault, zis Gigonnet, specialist în scontarea 
poliţelor, şi care locuia în strada Greneta. Ici, în nişte foste 
grajduri, zac tone de ulei, iar magaziile adăpostesc miriade 
de ciorapi de bumbac. Colo e negoţul cu toptanul al 
alimentelor care se vând apoi la Hale cu bucata. Coana 
Madou, altădată negustoreasă de peşte, specializată de 
zece ani în fructe uscate, în urma legăturii ei cu fostul 
proprietar al acestui negoţ, lucru despre care se trăncănise 
mult în Hale, fusese o frumuseţe bărbătească şi 
provocatoare; acum frumuseţea i se înecase în grăsime. 
Locuia la parter, într-o casă gălbuie ruinată, dar pe care o 
mai ţineau cârligele de fier de la fiecare etaj. Răposatul 


reuşise să se descotorosească de concurenţi şi să-şi 
transforme negoţul în monopol; moştenitoarea lui, cu toate 
unele uşoare lipsuri de educaţie, putea deci să-l continue 
lăsându-l să meargă de la sine, învârtindu-se prin 
depozitele ei, care ocupau magazii, grajduri şi foste ateliere 
şi unde combătea cu succes insectele. N-avea tejghea, nici 
casă de plată, nici registre, căci nu ştia să scrie, nici să 
citească; dădea cu pumnul ca răspuns la scrisori, pe care le 
considera nişte insulte. Altfel, femeie de treabă, rumenă la 
faţă, purtând basma pe deasupra scufiei, cucerea, cu glasul 
ei de trâmbiţă, stima căruţaşilor care-i aduceau marfa şi cu 
care, de la ciorovăieli, trecea la o sticlă de vinişor alb. 
Greutăţi nu putea avea cu producătorii care-i expediau 
fructele, căci corespondenţa se făcea în bani lichizi, 
singurul fel în care aveau relaţii, iar mătuşa Madou se 
ducea vara să-i vadă. Birotteau o găsi pe această 
negustoreasă rustică printre saci de alune, de castane şi de 
nuci. 

— Bună ziua, scumpa mea domniţă, zise Birotteau cu un 
aer protector. 

— Scumpa mea! Zise ea. Da ce, băiatule, aşa de bine mă 
cunoşti şi aşa de mult ţi-am plăcut? Om fi mâncat din acelaşi 
blid? 

— Sunt negustor de articole de parfumerie şi, pe 
deasupra, ajutor de primar în arondismentul al doilea din 
Paris; aşa încât, ca magistrat şi consumator, am dreptul să 
mi se vorbească pe alt ton. 

— Eu una mă mărit când vreau, zise bărbătoasa; la 
primărie nu consum nimic, aşa că nu-i obosesc pe ajutorii 
de primari. Cât despre clientela mea, mă adorează şi le 
vorbesc cum am poftă. Dacă nu le place, n-au declt să se 
ducă aiurea. 

— lată efectele monopolului! Murmură Birotteau. 

— Popol! E finu-meu! Te pomeneşti că o fi făcut una 
boacănă; pentru el vi? Dumneata, stimabile magistrat? Zise 
ea încălcându-şi vocea. 


— Nu, am avut onoarea să-ţi spun că în calitate de 
consumator. 

— Şi cum te cheamă, drăguță? Nu te-am mai văzut pe- 
acilea. 

— Cu tonul ăsta cred că-ţi vinzi alunele ieftin, zise 
Birotteau, care îşi spuse numele şi îşi arătă îndeletnicirile. 

— Ah! Eşti faimosul Birotteau, cu nevasta a frumoasă. Şi 
cam câte alune dulci vrei, iubitule? 

— Şase mii, pe cântărite. 

— Mai mult nici n-am, zise negustoreasa, vorbind ca un 
flaut răguşit. Ştiu că ai ceva de lucru cu măritatul şi cu 
parfumatul fetelor, domnule dragă! Să te ţie Dumnezeu că 
văd că degeaba nu stai! Auzi cât îi trebuie! 

O sa fii un muşteriu prima-ntâi şi-am să te scriu în inima 
femeii la care ţin cel mai mult pe lume. 

— Cine e? 

— Păi, scumpa domniţă Madou. 

— Cât costă alunele? 

— Pentru dumneata, coane, douăzeci şi cinci de franci 
suta, dacă iei tot. 

— Douăzeci şi cinci de franci, zise Birotteau, vine o mie 
cinci sute de franci! Şi-o să-mi trebuiască, poate, sute de mii 
pe an! 

— Păi, uite şi dumneata ce marfă, culeasă pe alesele! Zise 
ea, băgându-şi braţul roşu într-un sac de alune mari. Şi nu-i 
niciuna găunoasă, domnule dragă. la gândeşte-te că 
băcanii, când ie amestecă cu stafide şi migdale, cer un franc 
şi douăzeci de bani pe juma de kil, şi un sfert din câte bagă 
sunt seci. N-oi fi vrând să pierd din cost ca să-ţi fac plăcere? 
De drăguţ, eşti drăguţ, da nici aşa! Dacă-ţi trebuie aşa de 
multe, ne-nvoim cu douăzeci de franci, că nu şade frumos să 
laşi să plece un ajutor de primar, asta ar purta nenoroc 
mirilor! Ia pune mâna şi pipăie ce mai marfă, şi grea! Nu 
trag nici cincizeci la juma de kil! Sunt pline-ochi, nici urmă 
de vierme! 


— Bine, trimite-mi vreo şase mii la două mii de franci şi pe 
termen de nouăzeci de zile, în strada Faubourg-du-Temple, 
la fabrica mea, mâine dis-de-dimineaţă. 

— O să mă grăbesc ca o mireasă. Hai noroc, domnule 
primar, şi nu fi supărat. Da mă rog frumos de bunătatea 
'mneatale, zise ea ţinându-se după Birotteau în curte, fă-mi 
poliţe cu termen de patruzeci de zile, că prea ţi-am lăsat 
ieftin, e păcat să mai pierd şi la scont! Că dacă-i pe inima 
duioasă a lui moş GigonneT. Ne suge sufletul cum trage 
păianjenul dintr-o muscă. 

— Bine, să fie pe cincizeci de zile. Dar o să cântărim câte 
cincizeci de kilograme, ca să nu se-ntâmplă să fie seci. Altfel 
nu facem târgul. 

— Ah! Se pricepe, al dracului, zise coana Madou; nu-l poţi 
trage pe sfoară. De bună seamă că derbedeii âia din strada 
Lombards l-au învăţat! Lupoii ăia sunt toţi o apă şi-un 
pământ, când e vorba să-i sfâşie pe bieţii mieluşei. 

Mieluşica avea cinci picioare înălţime şi trei picioare 
împrejur; semăna cu un stâlp gros de piatră îmbrăcat în 
stambă vărgată şi fără betelie. 

Cufundat în planurile lui, parfumierul medita, mergând de- 
a lungul străzii Saint-Honore, la bătălia lui cu uleiul 
Macassar; se gândea la etichete, la forma sticlelor, la tăria 
dopurilor, la culoarea afişelor. Şi se mai spune că nu e 
poezie în comerţ! Newton n-a făcut mai multe calcule 
pentru celebrul său binom decât Birotteau pentru Esenţa 
comagenă, căci Uleiul redevenise Esenţă; Birotteau trecea 
de la o expresie la alta fără să le cunoască bine valoarea. 
Toate combinaţiile i se răsuceau în cap, şi el lua această 
activitate în gol drept talent. Fiind atât de preocupat, trecu 
de strada Bourdonnais şi fu nevoit să se întoarcă, 
amintindu-şi de unchiul său. 

Claude-Joseph Pillerault, fost negustor de unelte de câmp 
şi de gospodărie, cu firma La Clopotul de aur, era unul din 
oamenii dintr-o bucată, demni de admiraţie: hainele şi 
apucăturile, inteligenţa şi inima, limbajul şi gândirea, toate 


se îmbinau la el într-un mod armonios. Ca unica rudă a 
doamnei Birotteau, Pillerault concentrase asupra ei şi a 
Cesarinei toată afecțiunea lui, după ce îşi pierduse, în 
cursul carierei comerciale, nevasta şi fiul, iar apoi un copil 
adoptiv, fiul bucătăresei sale. Aceste pierderi dureroase îl 
aruncaseră într-un stoicism creştin, o doctrină care-i 
însufleţea viaţa şi-i colora ultimii ani cu o nuanţă caldă şi 
rece în acelaşi timp, ca apusurile de soare iarna. Capul său 
slab şi brăzdat, aspru şi colorat în tonuri de galben-închis şi 
de cenuşiu „armonios topite laolaltă semănă mult cu cel pe 
care pictorii îl fac Timpului, dar era mai umanizat: căci 
obiceiurile vieţii negustoreşti micşoraseră la el caracterul 
monumental şi rebarbativ exagerat de pictori, de sculptori 
şi de fabricanţii de pendule. De statură mijlocie, Pillerault 
era mai degrabă îndesat decât gras; natura îl croise pentru 
muncă şi viaţă lungă, lat în spete şi cu oase solide. Avea o 
fire rece, aparent nepăsătoare, dar nu era insensibil. Nu 
prea expansiv dacă te luai după atitudinea lui calmă şi după 
faţa lui imobilă, Pillerault avea totuşi o sensibilitate 
interioară, fără fraze, nici emfaze. Ochii lui, cu lumina verde 
punctată cu negru, erau de o luciditate neclintită. Fruntea, 
brăzdată de linii drepte şi îngălbenită de timp, era îngustă, 
strânsă şi osoasă, încununată de un păr argintiu, tuns scurt 
şi cam lânos. Gura fină arăta prevederea, nu zgârcenia. 
Vioiciunea ochilor vădea o viaţă cumpătată, în sfârşit, 
cinstea, sentimentul datoriei, o modestie adevărată îi 
formau un fel de aureolă, dând figurii sale relieful unei 
sănătăţi depline. Timp de şaizeci de ani, dusese viaţa grea şi 
sobră a unui om care munceşte dârz. Povestea lui i semăna 
cu cea a lui Cesar, afară de noroacele acestuia. Fusese 
vânzător până la treizeci de ani; îşi băgase banii agonisiţi în 
prăvălie pe vremea când Cesar cumpăra cu ai lui rente; în 
sfârşit, trecuse şi el prin legea maximumului; târnăcoapele 
şi obiectele de fier îi fuseseră rechiziţionate, caracterul său 
înţelept şi rezervat, simţul prevederii şi chibzuinţă 
influenţaseră felul lui de a lucra. Majoritatea afacerilor le 


încheiase pe cuvânt şi rareori avusese greutăţi. Ştiind să 
observe, ca toţi oamenii meditativi, studia oamenii, lăsându- 
i să vorbească; aşa se făcea că de multe ori refuza să 
încheie târguri avantajoase, pe care le preluau vecinii săi, 
iar aceştia regretau mai târziu şi-şi spuneau că Pillerault 
ştie să-i miroasă pe potlogari. Prefera câştiguri mici, dar 
sigure, declt lovituri îndrăzneţe unde sunt puse în joc sume 
mari. Avea în prăvălie plăci de cămin, grătare, garnituri 
ieftine de sobă, cazane de fontă sau de fier, târnăcoape şi 
tot ce-i trebuie ţăranului. Această branşă, destul de ingrată, 
cerea o toarte mare muncă mecanică. Câştigul nu era pe 
măsura trudei, căci rămânea puţin de pe urma acestor 
mărfuri grele, greu de mânuit şi de înmagazinat. Multe lăzi 
bătuse el în cuie, multe le împachetase şi le despachetase, 
multe transporturi luase în primire. Nici o avere n-a fost 
vreodată mai demn câştigată, nici mai îndreptăţită, nici mai 
demnă de respect ca a sa. Niciodată nu înşelase, niciodată 
nu alergase după chilipir, în ultimii ani îl vedeai fumându-şi 
pipa în pragul prăvăliei, privind la trecători şi supraveghind 
munca vânzătorilor. În 1814, când s-a retras, averea lui 
consta din şaptezeci de mii de franci plasați în rente de stat, 
care-i aduceau un venit de cinci mii şi câteva sute de franci, 
precum şi din patruzeci de mii de franci plătibili în cinci ani 
fără dobândă, valoarea prăvăliei sale pe care o vânduse 
unuia din vânzători. Timp de treizeci de ani făcuse afaceri 
de o sută de mii de franci anual şi câştigase şapte la sută 
din această sumă, iar jumătate din câştig îi trebuise ca să 
trăiască. Acesta a fost bilanţul său, Vecinii nu-l invidiau 
pentru această mediocritate şi îi lăudau înţelepciunea fără 
ş-o înţeleagă. În locul unde strada Monnaie face colţ cu 
strada Saint-Honore se află cafeneaua David, unde câţiva 
bătrâni negustori, ca Pillerault, veneau seara să-şi bea 
cafeaua. Acolo, de câteva ori, adoptarea fiului bucătăresei 
fusese subiect de glume, dar din cele care se fac cu un om 
respectat, căci negustorul inspira o stimă respectuoasă fără 
să umble după ea: a lui proprie îi era de ajuns. De aceea, 


când Pillerault îl pierdu pe bietul tânăr, mai mult de două 
sute de persoane urmară dricul şi merseră până la cimitir. 
Pillerault avu în momentul acela o purtare eroică. Durerea 
lui, reţinută, cum e durerea tuturor oamenilor cu tărie de 
caracter, mări simpatia cartierului pentru cest om de 
treabă, expresie care se pronunţa, când era vorba de 
Pillerault, cu un accent care îi extindea înţelesul şi îl 
înnobila. 

Cumpătarea lui Claude Pillerault devenise obişnuinţă, aşa 
încât nu se putu împăca cu plăcerile unei vieţi inactive în 
momentul când, părăsind comerţul, intră în acea perioadă 
de odihnă care-l dărâmă pe burghezul parizian; îşi continuă 
felul de viaţă şi-şi învioră bătrâneţea prin convingerile sale 
politice, care, trebuie s-o spunem, erau de extremă stingă. 
Pillerault făcea parte dintre acei muncitori pe care revoluţia 
îi adusese în rândurile burgheziei. Singura pată a 
caracterului său era importanţa pe care o dădea acestei 
cuceriri; ţinea la drepturile, la libertatea, la roadele 
revoluţiei; credea că bunăstarea adusă de ea şi tăria ei 
politică erau compromise de iezuiţi, de a căror putere 
secretă vorbeau liberalii, că aceste cuceriri erau 
amenințate prin ideile pe care Le Constitutionnel le atribuia 
fratelui regelui. Era, de altfel, consecvent cu viaţa şi cu 
ideile sale; nu era nimic meschin în politica sa, nu-şi înjura 
adversarii, se ferea de curteni, credea în virtuțile 
republicane; şi-l închipuia pe Manuel lipsit de orice exces, 
pe generalul Foy om mare, pe Casimir-Perier fără ambiţii, 
pe Lafayette un profet politic, pe Courier om cumsecade. În 
sfârşit, avea o seamă de nobile himere. Acest falnic bătrân 
ducea o viaţă de familie, mergând la Ragoni şi la nepoata 
sa, la judecătorul Popinot, la Joseph Lebas şi la soţii Matifat. 
Pentru el, n-avea nevoie de mai mult de o mie cinci sute de 
franci pe an. Restul veniturilor îl folosea pentru binefaceri 
sau pentru cadouri nepoţicăi; pe prieteni îi trata de patru 
ori pe an, oferindu-le câte o masă la restaurantul Roland, în 
strada Hasard, de unde-i ducea apoi la teatru. Juca rolul 


acelor burlaci bătrâni prin care femeile măritate îşi satisfac 
toate capriciile: o excursie la ţară, o seară la Operă, o ieşire 
la Montagnes-Beaujon. Pillerault era fericit că poate face 
plăcere altora şi se bucura de bucuria lor. După ce-şi 
vânduse prăvălia, nevrând să plece din cartierul unde de 
deprinsese să trăiască, închiriase într-o casă veche din 
strada Bourdonnais un mic apartament cu trei camere la 
etajul al patrulea. 

După cum apucăturile lui Molineux se citeau în mobila lui 
ciudată, tot astfel, viaţa curată şi simplă a lui Pillerault era 
dezvăluită prin aranjamentul apartamentului său, compus 
dintr-o anticameră, un salon şi o cameră de culcare, 
adevărată chilie de călugăr, doar ceva mai mare. 
Anticamera, cu pardoseala de cărămidă cernită, nu avea 
decât o fereastră împodobită cu perdele de percal cu 
borduri roşii şi scaune de mahon acoperite cu o stofă roşie 
ţintuită în cuie aurii; pereţii erau tapetaţi cu o hârtie 
verzuie şi ornaţi cu Jurământul americanilor, cu portretul 
lui Bonaparte, ca prim-consul, şi cu Bătălia de la Austerlitz. 
Salonul, aranjat desigur de tapiţer, avea mobile galbene 
înflorate, un covor, o garnitură de cămin de bronz neaurit, 
un paravan pictat, o consolă cu un vas de flori sub clopot şi 
o masă rotundă cu faţă de masă pluşată pe care se afla un 
serviciu de lichior. Faptul că toate erau noi în această odaie 
vădea lămurit concesia faţă de ce se cade făcută de 
bătrânul negustor, care nu prea avea musafiri. În iatacul lui, 
simplu ca ai unui călugăr sau al unui soldat bătrân, oameni 
care preţuiesc cel mai mult viaţa, un crucifix cu 
agheasmatar, aşezat deasupra patului, atrăgea privirile. 
Această profesiune de credinţă la un republican, stoic era 
profund mişcătoare. O femeie bătrână venea să-i facă 
curăţenie, dar respectul lui pentru femei era atât de mare, 
încât n-o lăsa să-i văcsuiască încălţămintea; era abonat la 
un văcsuitor care i-o curăța regalat. Costumul lui era simplu 
şi neschimbat. Purta de obicei redingotă şi pantaloni de 
postav albastru, vestă de pânză colorată, cravată albă şi 


pantofi cu ghetre; io zilele de sărbătoare îşi punea un frac 
cu nasturi de metal. Se scula, prânzea, ieşea, cina, se ducea 
în vizită şi se întorcea acasă la ore foarte exacte, căci 
regularitatea obiceiurilor aduce sănătate şi viaţă lungă. Nu 
era niciodată vorba de politică între Cesar, soţii Ragon, 
abatele Lorausx şi el, căci oamenii din cercul lui se 
cunoşteau prea bine ca să mai facă prozelitism. Ca şi 
nepotul său, ca şi soţii Ragon, avea mare încredere în 
Roguin. Pentru el, un notar din Paris era o fiinţă venerabilă, 
o întruchipare a cinstei. În afacerea cu terenurile, Pillerault 
analizase situaţia, ceea ce explica îndrăzneala cu care 
Cesar combătuse presimţirile soţiei sale. 

Parfumierul urcă cele şaptezeci şi opt de trepte care 
duceau la mica uşă cafenie a apartamentului unchiului său, 
gândindu-se că bătrânul trebuie să fie foarte robust pentru 
a le urca mereu fără să se plângă. Găsi redingota şi 
pantalonii aşezaţi afară pe un cuier; doamna Vailiant peria 
şi curăța hainele, în timp ce bălanul filosof, îmbrăcat într-un 
halat de molton cenuşiu, lua masa la gura sobei, citind 
dezbaterile parlamentare în Le Constitutionnel sau, cum îi 
zice acum, Journal du Commerce. 

— Unchiule, zise Cesar, afacerea s-a încheiat, se fac actele. 
Dar mai e timp să ne retragem dacă dumneata ai ceva 
temeri sau păreri de rău. 

— De ce să mă retrag? Afacerea e bună, dar va da târziu 
beneficii, ca toate afacerile sigure. Cei cincizeci de mii de 
franci ai mei sunt la bancă, ieri am încasat ultimii cinci mii 
de franci din prăvălie. Cât despre soţii Ragon, ei îşi pun la 
bătaie toată averea. 

— Dar atunci cu ce trăiesc? 

— N-ai nici o grijă, trăiesc ei. 

— Unchiule, am înţeles, zise Birotteau foarte mişcat, 
strângând mâinile batonului auster. 

— Cum se face afacerea? Întrebă brusc Pillerault. 

— Eu iau trei optimi, dumneata şi Ragonii o optime; vă 
trec debitori pe registrele mele până ce se hotărăşte 


chestiunea actelor de autentificat. 

— Bine! Mai băiete, da tu trebuie să fii foarte bogat ca să 
bagi aici trei sute de mii de franci! Nu rişti cam mult în 
afara negoţului tău? N-o să sufere din cauza asta? În fine, 
te priveşte. Dacă ai vreo încurcătură, cum rentele au ajuns 
la optzeci, aş putea vinde de două mii de franci din cele 
consolidate. Dar bagă de seamă, băiete: dacă recurgi la 
mine, te atingi de averea fiicei tale. 

— Unchiule, ce simplu spui dumneata cele mai frumoase 
lucruri! Mi-ai răscolit inima. 

— Mie mi-a răscolit-o mai tare generalul Foy, adineauri! 
Da, da, încheie afacerea: terenurile nu zboară, o să ne revie 
la jumătate de preţ; chiar de-ar fi să aşteptăm şase ani, tot 
o să avem ceva dobânzi închiriindu-le pentru şantiere, aşa 
că nu putem pierde nimic. Un singur ghinion ar fi, dar e 
imposibil. N-o să fugă Roguin cu banii noştri. 

— De asta tocmai îmi vorbea nevastă-mea astă-noapte; ea 
se teme. 

— Auzi vorbă, să fugă Roguin cu banii noştri, zise Pillerault 
râzând. Şi pentru ce? 

— Ea zice că-i miroase nasul şi, ca toţi bărbaţii la care nu 
se uită femeile, moare după. 

Zâmbind cu neîncredere, Pillerault rupse o hârtiuţă dintr- 
un carnet, scrise suma şi semnă: 

— lată pentru bancă un bon de o sută de mii de franci, 
partea Ragonilor şi a mea. Bieţii oameni au trebuit să-i 
vândă haimanalei tale de du Tillet cele cincisprezece acţiuni 
Wortschin ale lor ca să completeze suma. i se strânge 
inima când vezi oameni de treabă în necaz. Şi oameni aşa 
de demni, de nobili, floarea vechii burghezii! Fratele lor, 
Popinot, judecătorul, nu ştie nimic, se ascund de el ca să nu- 
|] stârnească în milosteniile lui. Oameni care au muncit, ca şi 
mine, treizeci de anişori. 

— Dea domnul ca Uleiul comagen să aibă succes! Exclamă 
Birotteau. Aş fi de două ori fericit. Rămâi cu bine, unchiule; 
vii duminică să iei masa cu noi; vin şi Ragonii, Roguin şi 


domnul Claparon, căci semnăm cu toţii poimâine; mâine e 
vineri şi nu vreau să închei afac. 

— Ai căzut în asemenea superstiții? 

— Unchiule, nu voi crede niciodată că ziua în care fiul 
Domnului a fost ucis de oameni este o zi norocoasă. Şi de 21 
ianuarie se-ntrerup afacerile. 

— Pe duminică, zise brusc Pillerault. 

„Dacă n-ar avea opiniile politice pe care le are, îşi spuse 
Birotteau, coborând pe scară, unchiu-meu n-ar avea 
pereche în lume. De ce s-o fi ţinând de politică? Ar fi aşa de 
liniştit dacă nu s-ar gândi la asta! Încăpăţânarea lui 
dovedeşte că nu există om perfect”. 

— S-a şi făcut ceasul trei, zise Cesar întorcându-se acasă. 

— Domnule, aţi luat valorile astea? Îl întrebă Celestin 
arătându-i poliţele negustorului de umbrele. 

— Da, cu şase la sută, fără comision. Nevastă, pregăteşte- 
mi hainele, mă duc la domnul Vaugquelin, ştii de ce. Nu uita 
cravata albă. 

Birotteau dădu câteva ordine vânzătorilor; nu-l văzu pe 
Popinot, ghici că viitorul său asociat se îmbracă, apoi se 
urcă repede în camera lui, unde găsi Sfânta Fecioară din 
Dresda, superb înrămată, aşa cum comandase el. 

— Ei, nu-i drăguță? Îi spuse el fiicei sale. 

— Tată, spune că-i frumoasă; altfel râde lumea de tine. 

— Ia te uită cum îl ceartă fata pe tată-său! Ei bine, dacă-i 
după gustul meu, îmi place mai mult Hero şi Leandru. 
Sfânta Fecioară e un subiect religios care merge într-o 
capelă; dar Hero şi Leandru, ah! Am să-l cumpăr, căci 
flaconul de ulei mi-a dat idei. 

— Tată, nu te înţeleg. 

— Virginie, o birjă! Strigă Cesar cu voce răsunătoare după 
ce se bărbieri şi când timidul Popinot apăru, ferindu-se să 
şchioapete, din cauza Cesarinei. 

Îndrăgostitul nu băgase încă de seamă că infirmitatea lui 
nu mai exista pentru iubita lui. Dovadă încântătoare de 


dragoste pe care numai, cei năpăstuiţi de soartă cu vreun 
defect corporal o pot cunoaşte. 

— Domnule, zise el, presa poate să funcţioneze chiar de 
mâine. 

— Da ce ai, Popinot? Întrebă Cesar, văzându-l roşind pe 
Anselme. 

— Sunt bucuros, domnule, că am găsit o prăvălie, cu odaie 
în dos, bucătărie, camere deasupra şi magazii, la preţul de 
o mie două sute de franci pe an, în strada Cing-Diamants. 

— Trebuie să obţinem un contract pe optsprezece ani, zise 
Birotteau. Dar haidem la domnul Vauquelin, vorbim noi pe 
drum. 

Cesar şi Popinot se urcară în birjă în faţa vânzătorilor 
uimiţi de aceste găteli exorbitante şi de trăsura neobişnuita, 
habar n-aveau de marile planuri ale stăpânului Reginei 
trandafirilor. 

— Vom afla acum adevărul asupra alunelor, zise 
parfumierul. 

— Asupra alunelor? Întrebă Popinot. 

— Acuma cunoşti secretul. Popinot, zise parfumierul, am 
scăpat cuvântul alună, aici e taina. Uleiul de alune este 
singurul care are acţiune asupra părului; la asta nu s-a 
gândit nici o casă de parfumerie. Văzând gravura Hero şi 
Leandru, mi-am spus: Dacă cei vechi întrebuinţau atâta ulei 
pentru părul lor înseamnă că ştiau ei ceva; căci cei vechi 
sunt cei vechi! Cu toate pretenţiile moderne, eu sunt de 
părerea lui Boileau asupra anticilor. De aici am plecat ca să 
ajung la uleiul de alune, datorită tânărului Bianchon, 
student în medicină, ruda ta; el mi-a spus că la facultate 
colegii lui întrebuinţează uleiul de alune pentru a activa 
creşterea mustăţilor şi a favoriţilor. Nu ne mai lipseşte 
decât aprobarea ilustrului domn Vauquelin. Dacă ne 
luminează el, publicul nu va fi înşelat. Adineauri eram în 
Hale, la o negustoreasă de alune, ca să cumpăr materia 
primă; peste un moment voi fi la unul din cei mai mari 
savanţi ai Franţei, ca să aflu ce se poate scoate din ea. 


Proverbele au dreptate: extremele se ating. Vezi, băiete, 
comerţul este un intermediar între produsele vegetale şi 
ştiinţă. Angelique Madou recoltează, domnul Vauquelin 
extrage, şi noi vindem esenţa. Alunele valorează un franc şi 
douăzeci de bani jumătate de kilogram, domnul Vauquelin 
le va însuti valoarea, iar noi vom servi poate omenirea, căci 
dacă vanitatea provoacă mari frământări omului, atunci un 
cosmetic bun e o binefacere. 

Admiraţia religioasă cu care Popinot îl asculta pe tatăl 
Cesarinei stimulă elocinţa lui Birotteau, care-şi permise 
frazele cele mai aiuristice pc care le poate inventa un 
burghez. 

Intrând în strada unde locuia Vauquelin, spuse: 

— Să fii respectuos, Anselme, căci vom pătrunde în 
sanctuarul ştiinţei. Să pui Sfânta Fecioară la vedere, dar 
discret, pe un scaun, în sufragerie. Numai de nu m-aş 
încurca în ce am de spus! Exclamă Birotteau cu naivitate. 
Omul ăsta are un efect chimic asupra mea, Popinot, vocea 
lui îmi aprinde măruntaiele şi-mi provoacă până şi crampe. 
Este binefăcătorul meu, şi peste câteva clipe, Anselme, va fi 
al tău. 

Aceste cuvinte îl îngheţară pe Popinot, care-şi mişcă 
picioarele ca şi când ar fi mers. Pe ouă şi privi îngrijorat 
zidurile. Domnul Vauquelin era în cabinetul său când 
Birotteau îi fu anunţat. Academicianul ştia că parfumierul e 
ajutor de primar şi foarte bine văzut, şi îl primi. 

— Vasăzică nu mă uiţi în mărirea dumitale? Zise savantul; 
dar de la chimist la parfumier nu-i decât un pas. 

— Vai! Domnule, de la geniul dumneavoastră la simplitatea 
unui biet om ca mine e o imensitate. Dumneavoastră vă 
datorez ceea ce numiţi mărirea mea, şi lucrul ăsta n-am să-l 
uit nici pe lumea asta, nici pe cealaltă. 

— Oh! Pe cealaltă se zice că vom fi toţi egali, regi şi 
cârpaci, laolaltă. 

— Adică regii şi cârpacii care se vor fi purtat creştineşte, 
observă Birotteau. 


— E fiul dumitale? Întrebă Vauquelin privindu-l pe tânărul 
Popinot, care era năucit că nu vede nimic extraordinar în 
cabinetul unde credea că va găsi lucruri monstruoase, 
maşini uriaşe, metale zburătoare, substanţe însufleţite. 

— Nu, domnule, e un tânăr la care ţin şi care vine să 
implore marea dumneavoastră bunătate, egală cu talentul 
pe care-l aveţi; nu e ea nemărginită? Zise el pe un ton plin 
de subîinţelesuri. Venim să vă consultăm a doua oară, după 
şaisprezece ani, asupra unei chestiuni importante în care 
sunt ignorant ca un parfumier. 

— Despre ce e vorba? 

— Ştiu că vă consacraţi veghile analizei părului! În vreme 
ce vă gândeaţi la păr pentru glorie, eu mă gândeam la el 
pentru negoţ. 

— Dragă domnule Birotteau, ce doriţi de la mine? Analiza 
părului? 

Şi luă o hârtiuţă. 

— Voi prezenta la Academia de ştiinţe un memoriu asupra 
acestui subiect. Părul e format dintr-o cantitate destul de 
mare de mucus, dintr-o cantitate mică de ulei alb, din mult 
ulei negru-verzui, din fier, din câţiva atomi de oxid, din 
mangan, din fosfat de calciu, dintr-o cantitate foarte mică 
de carbonat de calciu, din siliciu şi din mult sulf. Proporţiile 
diferite ale acestor materii dau culorile diferite ale părului. 
Astfel, părul roşu conţine mult mai mult ulei negru-verzui. 

Cesar şi Popinot căscau nişte ochi caraghios de mari. 

— Nouă lucruri! Exclamă Birotteau. Cum aşa? Într-un fir 
de păr se găsesc metale şi uleiuri? Dacă nu mi-aţi spune 
asta dumneavoastră, un om pe care-l venerez, n-aş putea 
crede. Extraordinar! Mare-i Dumnezeu, domnule Vaugquelin. 

— Firul de păr este produs de un organ folicular, reluă 
chimistul, un fel de buzunar deschis la cele două extremităţi 
ale sale: printr-una e legat de nervi şi de vasele sangvine, 
iar prin cealaltă iese firul de păr. După unii dintre savanții 
noştri confraţi, şi printre ei şi domnul de Biainville, firul de 


păr ar fi o parte moartă expulzată din acest buzunar sau 
criptă, care-i plin de o materie cărnoasă. 

— Cum s-ar zice, un fel de bețe de sudoare, exclamă 
Popinot, căruia parfumierul îi dădu una cu piciorul în călcii. 

Vauguelin zâmbi de imaginea lui Popinot. 

— E deştept, nu? Zise atunci Cesar privindu-l pe Popinot. 
Dacă părul e născut mort, atunci, domnule, e imposibil să-l 
facem să trăiască, suntem pierduţi! Prospectul devine 
absurd; nu ştiţi ce curios e publicul, nu poţi să vii şi să-i 
spui. 

— Că are gunoi pe cap, zise Popinot, ca să-l mai facă să 
râdă pe Vauquelin. 

— Un cimitir Pere-Lachaise capilar, îi răspunse chimistul 
continuând gluma. 

— Şi eu care-am cumpărat alunele! Exclamă Birotteau, 
sensibil la pierderea comercială. Dar atunci de ce vând unii. 

— Linişteşte-te, zise Vauquelin zâmbind; văd că e vorba de 
un secret pentru a împiedica părul să cadă sau să albească. 
Să vă spun părerea mea în chestiune după toate cercetările 
pe care le-am făcut. 

Aici Popinot ciuli urechile ca un iepure speriat. 

— Decolorarea acestei substanţe, moarte sau vii, este 
produsă după mine, de întreruperea secreției materiilor 
colorante, ceea ce ar explica de ce, în ţările cu climă rece, 
părul animalelor cu blană frumoasă păleşte şi albeşte în 
timpul iernii. 

— Auzi. Popinot? 

— Este evident, reluă Vauquelin, că alterarea părului se 
datoreşte schimbărilor care au loc în temperatura 
ambiantă. 

— Ambiantă, Popinot. Ţine minte, ţine minte! Strigă Cesar. 

— Da, zise Vauquelin, frigului şi căldurii alternative sau 
unor fenomene interioare care produc aceiaşi efect. Astfel, 
e probabil că migrenele şi afecțiunile cefalalgice absorb, 
risipesc sau deplasează fluidele generatoare. Interiorul îi 


priveşte pe medici, iar pentru exterior să intre în acţiune 
cosmeticele dumneavoastră. 

— Vai, domnule, zise Birotteau, îmi redaţi viaţa. Eu m-am 
gândit să vând ulei de alune, zicându-mi că cei vechi 
întrebuinţau ulei pentru parul lor, că cei vechi sunt cei 
vechi, în asta sunt de părerea lui Boileau. Pentru ce se 
ungeau atleţii? 

— Uleiul de măsline e tot atât de bun ca şi uleiul de alune, 
zise Vauquelin, care nu-l asculta pe Birotteau. Orice ulei e 
bun pentru a feri bulbul de influenţa dăunătoare 
substanţelor pe care le elaborează, am zice le dizolvă, dacă 
ar fi vorba de chimie. Dar poate că ai dreptate; uleiul de 
alune conţine, mi-a spus Dupuytren, un stimulent. Voi 
încerca să aflu diferenţele care există între toate felurile de 
ulei; de jir, de răpită, de măsline, de nuci et caetera. 

— Vasăzică nu m-am înşelat, zise triumfător Birotteau, m- 
am întâlnit în păreri cu un om mare. Am dat gata 
Macassarul! Macassarul este, domnule, un cosmetic 
distribuit, adică vândut, şi vândut scump, pentru face să 
crească părul. 

— Dragă domnule Birotteau, zise Vauquelin, din Macassar 
n-au fost aduse în Europa nici două drame de ulei. Uleiul 
Macassar n-are nici cea mai mică acţiune asupra părului: 
dar malaezele îl cumpără pe preţ foarte mare crezând că 
conservă părul, fără a şti că tot atât de bun ca şi uleiul de 
balenă. Nici o putere, nici chimică, nici divină. 

— Oh! Divină. Nu spuneţi asta, domnule Vaugquelin. 

— Dar, dragă domnule, prima lege urmată de Dumnezeu 
este de a fi consecvent cu el însuşi: fără unitate, nu e 
putere. 

— Ah! Dacă puneţi aşa chestiunea. 

— Nici o putere, aşadar, nu poate face să le crească părul 
cheilor, aşa după cum nu poate fi vopsit niciodată fără 
pericol părul roşu sau alb; dar, recomandând 
întrebuinţarea uleiului, nu vei comite nici o greşeală, nu vei 


spune nici o minciună, s-ar putea ca celor care îi vor folosi 
să nu le mai cadă părul. 

— Credeţi că Academia regală de ştiinţe ar aproba? 

— Oh! Aici nu e vorba de nici o descoperire zise Vauquelin. 
De altfel, şarlatanii au abuzat aşa de mult de numele 
Academiei, încât nu ţi-ar servi la mare lucru. Conştiinţa mea 
refuză să considere uleiul de alune ca o minune. 

— Care ar fi cel mai bun mod de a-l extrage: prin fierbere 
sau prin presare? Întrebă Birotteau. 

— Prin presare între două plăci calde, uleiul va fi mai 
abundent; dar cel obţinut prin presarea între două plăci 
reci va fi de calitate mai bună. Trebuie aplicat, zise 
Vauquelin cu bunăvoință, chiar pe piele, nu pe păr; altfel n- 
are nici un efect. 

— "Ţine bine minte asta, Popinot, zise Birotteau cu un 
entuziasm care-i aprindea faţa. Aveţi în faţa 
dumneavoastră, domnule, un tânăr cate va socoti ziua de 
azi printre cele mai frumoase ale vieţii sale. Vă cunoştea şi 
vă venera înainte de a vă fi văzut, Ah! E deseori vorba de 
dumneavoastră la mine acasă, căci numele care se află 
veşnic în inimă vine des pe buze. Soţia mea, fiica mea şi cu 
mine înălţăm în fiecare zi rugăciuni pentru dumneavoastră, 
aşa cum se cade pentru un binefăcător. 

— E prea mult pentru prea puţin, zise Vauquelin, stânjenit 
de recunoştinţa flecară a parfumierului. 

— Ne, ne, ne! Făcu Birotteau, nu ne puteţi împiedică să vă 
iubim, căci de primit nu vreţi să primiţi nimic de la mine. 
Sunteţi ca soarele, răspândiţi lumina, şi cei pe care-i 
luminaţi nu vă pot da nimic în schimb. 

Savantul zimbi şi se ridică, iar parfumierul şi Popinot se 
ridicară de asemenea. 

— Uită-te, Anselme, uită-te bine la acest cabinet. Îi daţi 
voie, domnule? Căci poate n-o să mai vină pe-aici, timpul 
dumneavoastră fiind atât de preţios. 

— Ei, dar afacerile cum merg? Îl întrebă Vauquelin pe 
Birotteau; fiindcă, la urma urmei, amândoi aparţinem 


negoţului. 

— Destul de bine, domnule, zise Birotteau retrăgându-se 
spre sufragerie, unde Vanguelin îl urmă. Dar trebuiesc 
sume mari pentru a lansa acest ulei sub numele de Esenţă 
comagenă. 

— Esenţa şi comagenă sunt două cuvinte care nu merg 
împreună. Botează cosmeticul Uleul lui Birotteau. lar dacă 
nu vrei să-ţi pui numele în evidenţă, ia alt nume. Ei, dar ia 
te uită Sfânta Fecioară din Dresda. Ah! Domnule Birotteau, 
văd că vrei că ne certăm. 

— Domnule Vauquelin, zise parfumierul apucând mâinile 
chimistului, această piesă rară nu are preţ decât prin 
persistenţa cu care am căutat-o; a trebuit să scotocim 
Germania întreagă ca s-o găsim, pe hârtie chinezească şi în 
prima formă: ştiam că o doriţi, dar ca ocupațiile 
dumneavoastră nu vă permit să v-o procuraţi, aşa că m-am 
făcut voiajorul dumneavoastră. Fiţi bun şi primiţi nu o biată 
gravură, ci atenţia, grija, căutările şi demersurile care 
dovedesc un devotament absolut. Aş fi vrut să doriţi 
niscaiva substanţe de căutat în fundul prăpăstiilor, şi eu să 
vin să vă spun: „lată-le!” Nu mă refuzaţi. Cum să vă gândiţi 
altfel la noi? Lăsaţi-ne să fim sub ochii dumneavoastră: eu, 
nevastă-mea, fiica mea şi ginerele pe care-l voi avea: O să 
vă spuneţi privind Sfânta Fecioară: „Există oameni de 
ispravă care se gândesc la mine”. 

— Primesc, zise Vauquelin. 

Popinot şi Birotteau îşi şterseră ochii, atât de mişcaţi fură 
de accentul de bunătate cu care academicianul rosti acest 
cuvânt. 

— Aţi vrea să mergeţi şi mai departe cu bunătatea? Zise 
parfumierul. 

— În ce fel? 

— Adun câţiva prieteni. 

Se săltă pe călcâie, luându-şi totuşi un aer umil. 

— Atât pentru a cinsti eliberarea teritoriului, cât şi pentru 
a sărbători decorarea mea cu Legiunea de Onoare. 


— Ah! Zise Vauquelin mirat,. 

— Poate că am meritat această neasemănată şi regală 
favoare, îndeplinindu-mi funcţia la tribunalul comercial şi 
luptând pentru Bourboni pe treptele de la Saint-Roch, la 13 
vandemiar, când am fost rănit de Napoleon. Soţia mea dă 
un bal, duminică, peste douăzeci de zile; veniţi şi 
dumneavoastră, domnule. Faceţi-ne cinstea să luaţi masa cu 
noi în ziua aceea. Pentru mine, asta ar însemna să fiu 
decorat a doua oară. Am să vă scriu cu mult înainte. 

— Bine, fie, zise Vaugquelin. 

— Îmi creşte inima de bucurie, exclamă parfumierul când 
se află în stradă. O să vină în casa mea. Tare mi-e teamă c- 
am uitat ce a spus despre păr; tu ţii minte, Popinot? 

— Da, domnule, şi peste douăzeci de ani o să-mi amintesc. 

— Ce om mare! Ce privire şi ce pătrundere! Zise 
Birotteau. Ah! Nu i-a trebuit mult; dintr-o dată ne-a ghicit 
gândurile şi ne-a dat mijloacele de a nimici uleiul Macassar. 
Aşa, vasăzică, nimic nu poate face să crească părul, eşti un 
mincinos, Macassarule! Popinot, am pus mâna pe-o avere. 
Aşadar, mâine, la şapte dimineaţa, suntem la fabrică, 
primim alunele şi facem ulei. Căci, oricât ar spune elcă 
orice ulei e bun, suntem pierduţi dacă publicul ar şti asta. 
Dacă uleiul nostru n-ar conţine ceva alune şi parfum, sub ce 
pretext am putea vinde patru uncii cu trei sau patru franci? 

— Veţi fi decorat, domnule, zise Popinot. Ce glorie pentru. 

— Pentru comerţ, nu-i aşa, băiete? 

Aerul triumfător a lui Cesar Birotteau, sigur cum era de 
avere, fu observat de vânzătorii săi, care-şi făcură semne 
intre ei, căci drumul cu birja şi ţinuta casierului şi a 
patronului le aprinseseră închipuirea. Satisfacţia reciprocă 
a lui Cesar şi Anselme, trădată prin privirile pe care şi le 
aruncau diplomatic, expresia plină de speranţă cu care 
Popinot se uită de două ori la Cesarine anunțau un 
eveniment grav şi confirmau ipotezele vânzătorilor. În viaţa 
lor veşnic ocupată şi aproape mănăstirească, cele mai mici 
întâmplări căpătau importanţa pe care o dă un întemnițat 


celor ce se petrec în temniţa sa. Atitudinea doamnei Cesar, 
care răspundea privirilor olimpiene ale soţului ei prin aere 
de îndoială, vestea o nouă acţiune, căci altfel doamna Cesar, 
pe care o bucurau succesele vânzării în detaliu, ar fi fost 
mulţumită, în ziua aceea, în mod neobişnuit, încasările se 
urcaseră la şase mii de franci: clienţii achitaseră câteva 
conturi întârziate. 

Sufrageria şi bucătăria care primea lumina de la o 
curticică şi era despărțită de sufragerie printr-un coridor în 
care dădea scara amenajată într-un colţ al odăii din dosul 
magazinului, se aflau la mezanin, unde era altădată 
apartamentul lui Cesar şi al Constancei; aşa încât 
sufrageria, unde se scursese luna lor de miere, avea aerul 
unui salonaş. În timpul mesei, Raguet, băiatul de încredere, 
stătea numai el în magazin; dar la desert vânzătorii 
coborau în magazin şi-l lăsau pe Cesar, pe nevastă-sa şi pe 
fiică-sa să-şi termine masa la gura sobei. Acest obicei venea 
de la Ragoni, la care vechile uzanţe ale comerţului erau în 
vigoare, menţinând între ei şi vânzători enorma distanţă 
care exista odinioară între meşteri şi ucenici. Cesarine sau 
Constance îi pregăteau atunci parfumierului cafeaua şi el o 
sorbea stând într-un fotoliu la gura sobei. În ceasul acesta, 
Cesar îşi punea la curent nevasta cu micile evenimente ale 
zilei, îi povestea ce văzuse prin Paris, ce se petrecea în 
foburgul Temple şi ce greutăţi avea la fabrică. 

— Nevastă, zise el după ce vânzătorii coborâră, iată, 
desigur, una din cele mai importante zile din viaţa noastră. 
Am cumpărat alunele, presa hidraulică e de mâine gata să 
funcţioneze, afacerea cu terenurile s-a încheiat. Uite, pune 
bine bonul ăsta de bancă, zise el dându-i mandatul lui 
Pillerault. Renovarea apartamentului s-a hotărât, 
apartamentul nostru se măreşte. Doamne! Am văzut la 
Curtea batavă un om tare ciudat! 

Şi îl descrise pe domnul Molineux. 

— Văd, îi răspunse nevastă-sa, întrerupându-l în mijlocul 
unei tirade, că te-ai îndatorat cu două sute de mii de franci! 


— Adevărat, nevastă, zise parfumierul cu o falsă umilinţă. 
Cum, Doamne Dumnezeule, o să ne plătim de datorii de 
vreme ce nu fac nici un ban terenurile din jurul Madeleinei, 
sortite să devină odată şi-odată cel mai frumos cartier al 
Parisului?! 

— Odată, Cesar. 

— Vai! Spuse el continuând gluma, cele trei optimi ale 
mele nu-mi vor aduce un milion decât peste şase ani. Şi cu 
ce să plătim două sute de mii de franci? Reluă Cesar cu un 
gest înspăimântat. Ei bine, le vom plăti totuşi cu asta, zise el 
scoțând din buzunar o alună luată de la coana Madou şi 
păstrată cu grijă. 

Arătă aluna, ţinută între două degete, Cesarinei şi 
Constancei. Nevastă-sa nu zise nimic, dar Cesarine, 
intrigată, îi spuse tatălui ei în timp ce-i servea cafeaua: 

— Nu zău, tată, glumeşti? 

Parfumierul, ca şi vânzătorii săi, surprinseseră în timpul 
mesei privirile aruncate de către Popinot Cesarinei; voi să-şi 
lămurească bănuielile. 

— Ei bine, fetiţo, aluna asta e pricina unei revoluţii în casă. 
Chiar de astă-seară cineva va lipsi de sub acoperişul nostru. 

Cesarine îşi privi tatăl cu aerul că spune: Şi ce-mi pasă 
mie! 

— Pleacă Popinot. 

Deşi Cesar era un slab observator şi pregătise ultima frază 
atât pentru a-i întinde o cursă fiicei sale, cât şi pentru a 
ajunge să vorbească despre înfiinţarea firmei A. POPINOT 
ŞI COMPANIA, dragostea părintească îl făcu să ghicească 
sentimentele confuze care izbucniră năvalnic în inima fetei, 
aprinzându-i trandafiri roşii pe obraji şi pe frunte şi făcând- 
o să plece ochii. Cesar crezu atunci că Cesarine şi Popinot 
îşi făcuseră unele declaraţii de dragoste. Nici vorbă de aşa 
ceva: cei doi copii se înțelegeau, ca toţi îndrăgostiţii timizi, 
fără să-şi fi spus un cuvânt. 

Unii moralişti cred că dragostea este pasiunea cea mai 
involuntară, cea mai dezinteresată, cea mai puţin calculată 


din toate, afară doar de dragostea maternă. Această părere 
e o eroare grosolană. Chiar dacă majoritatea oamenilor nu 
cunosc motivele care-i fac să iubească, nu-i mai puţin 
adevărat că orice simpatie fizică sau morală e bazată pe 
calcule făcute de inteligenţă, de sentiment sau de instinct. 
Dragostea este o pasiune adânc egoistă. Iar cine spune 
egoism, spune calcul profund. Astfel, pentru un spirit pe 
care-l impresionează numai rezultatele, poate părea 
neverosimil sau ciudat, la prima vedere, ca o fată frumoasă 
ca Cesarine să fie îndrăgostită de un biet băiat şchiop şi cu 
părul roşu. Totuşi, acest fenomen e în armonie cu aritmetica 
sentimentelor burgheze. Explicându-l, vom lămuri căsătorii 
care produc întotdeauna mirare, fiind încheiate între femei 
înalte şi frumoase şi bărbaţi mărunți sau între creaturi 
urâte şi pipernicite şi băieţi frumoşi. Orice om având un 
defect oarecare de conformaţie, picioare strâmbe, 
şchiopătat, cocoaşe diverse, urâţenie excesivă, pete roşii pe 
obraz, infirmitatea lui Roguin şi alte monstruozităţi 
independente de voinţa fondatorilor, n-are decât două 
lucruri de făcut: sau să ajungă temut, sau să fie deo 
bunătate fără seamăn; nu-i e îngăduit să înoate între două 
ape, ca marea majoritate a oamenilor. În primul caz intervin 
talentul, geniul sau forţa: un om nu inspiră teroare decât 
numai prin puterea răului, respect numai prin geniu, teamă 
numai prin multă inteligenţă. În cazul al doilea inspiră 
adoraţie, supunându-se admirabil tiraniei feminine şi ştiind 
să iubească mai bine decât oamenii cu conformaţie fără 
cusur. 

Anselme, crescut de oameni virtuoşi, de către soţii Ragon, 
modele ale celei mai onorabile burghezii, şi de către unchiul 
său, judecătorul Popinot, ajunsese, datorită candoarei şi 
sentimentelor sale religioase, să răscumpere uşorul sau 
defect corporal prin perfecțiunea caracterului. Impresionaţi 
de această trăsătură care face atât de atrăgătoare 
tinereţea, Constance şi Cesar îi lăudaseră de multe ori pe 
Anselme în faţa Cesarinei. Deşi meschini într-o privinţă, 


aceşti doi prăvăliaşi aveau sufletul mare şi înțelegeau bine 
tot ce ţine de inimă. Elogiile găsiră ecou la o fată care, cu 
toată nevinovăția ei, desluşi în ochii atât de curaţi ai lui 
Anselme. Un sentiment puternic, întotdeauna măgulitor, 
oricare ar fi vârsta, rangul şi înfăţişarea îndrăgostitului. 
Tânărul Popinot avea mai multe motive decât un bărbat 
frumos să iubească o femeie. Dacă femeia ar fi frumoasă, el 
ar iubi-o nebuneşte până la capătul vieţii, dragostea l-ar 
face ambițios, ar munci pe capete ca să-şi facă nevasta 
fericită, ar lăsa-o pe ea stăpână în casă, ar căuta singur să 
se supună. Aşa gândea Cesarine fără să-şi dea seama şi 
poate nu atât de brutal; ea întrevedea din înălţimi recoltele 
iubirii şi judeca prin comparaţie: avea în faţa ochilor 
fericirea mamei sale şi nu dorea altfel de viaţă, instinctul îi 
arăta în Anselme un alt Cesar, perfecţionat prin educaţie, ca 
şi ea. Îl vedea pe Popinot primar al vreunui arondisment şi 
se visa umblând cu cheta într-o bună zi la ei în parohie, ca 
mama ei la Saint-Roch. Ajunsese să nu mai bage de seamă 
la Popinot diferenţa dintre piciorul sting şi piciorul drept; ar 
fi fost în stare să spună: „Dar chiar şchioapătă?!” lubea 
ochii lui limpezi şi-i plăcuse să constate efectul pe care-l 
producea privirea ei asupra acestor ochi care străluceau 
îndată de un foc ruşinat şi se plecau cu melancolie. 
Alexandre. Crottat, secretarul-prim al lui Roguin, înzestrat 
cu o experienţă precoce datorită deprinderii cu afacerile, 
avea un aer pe jumătate cinic şi pe jumătate mieros, care o 
revolta pe Cesarine, aşa cum o revoltau şi banalităţile pe 
care le spunea Crottat când stăteai cu el de vorbă. Tăcerea 
lui Popinot vădea un spirit blând; îi plăcea să-l vadă 
zâmbind cu oarecare melancolie când auzea vulgarităţi fără 
însemnătate; neghiobiile care-l făceau să zâmbească îi 
trezeau şi ei un fel de repulsie, aşa că zâmbeau sau se 
întristau laolaltă. Această superioritate nu-l împiedica pe 
Anselme să muncească cu râvnă, şi ardoarea lui neobosită îi 
plăcea Cesarinei; ea ghicea că, deşi ceilalţi vânzători 
spuneau: „Cesarine se va mărita cu secretarul-prim al 


domnului Roguin”, Anselme cel sărac, şchiop şi cu părul 
roşu nu pierdea speranţa de a-i obţine mâna. O mare 
speranţă dovedeşte o mare dragoste. 

— Unde pleacă? Îl întrebă Csarine pe tatăl ei, încercând 
să-şi ia un aer indiferent. 

— Se instalează în strada Cing-Diamants, şi, pe legea mea! 
Cum o vrea Dumnezeu, zise Birotteau, ale cărui vorbe nu 
fură înţelese nici de soţia, nici de fiica lui. 

Când Birotteau întâlnea o dificultate morală, făcea ca 
insectele în faţa unui obstacol: o lua la stingă sau la 
dreapta; schimbă, aşadar, vorba, zicându-mi că va vorbi el 
cu nevastă-sa despre Cesarine. 

— l-am spus Unchiului temerile şi părerile tale despre 
Roguin, şi a râs, îi spuse Constancei. 

— Să nu dezvălui niciodată, ce ne spunem între noi, 
exclamă Constance. Bietul Roguin e, poate; cel mai cinstit 
om din lume, are cincizeci şi opt de ani şi nu se mai 
gândeşte desigur. 

Se opri brusc văzând-o pe Cesarine atentă şi i-o arătă cu o 
privire lui Cesar. 


— Vasăzică am făcut bine c-am încheiat, zise Birotteau. 

— Tu eşti doar stăpânul, răspunse ea. 

Cesar o luă de mâini pe soţia lui şi o sărută pe frunte. 
Răspunsese aşa cum răspundea întotdeauna când îşi dădea 
consimţământul tacit la proiectele soţului ei. 

— Haidem, exclamă parfumierul coborând în magazin şi 
adresându-se vânzătorilor, închidem la ora zece. Domnilor, 
vă cer să puneţi umărul! Trebuie să transportăm în noaptea 
asta toate mobilele de la etajul întâi la al doilea. Trebuie, 
cum se zice, să facem pe dracu-n patru ca mâine dimineaţă 
arhitectul meu să poată lucra în voie. Popinot a ieşit fără 
învoire, zise Cesar nevăzându-l, Ei, dar uitasem, nu mai 
doarme aici. „S-a dus, gândi el, sau să pună pe hârtie ideile 
domnului Vauquelin, sau să închirieze un magazin.” 

— Noi cunoaştem cauza acestei mutări, zise Celestin, 
vorbind în numele celorlalţi vânzători şi al lui Raguet, 
grupaţi în spatele lui, Ne veţi îngădui să vă felicităm pentru 
o cinste care se răsfrângea asupra întregii prăvălii? Popinot 
ne-a spus că dumneavoastră. 

— Ei, băieţi, ce vreţi! Am fost decorat. Aşa că nu numai din 
cauza eliberării teritoriului, dar şi pentru a sărbători 
decorarea mea cu Legiunea de Onoare strângem ceva 
prieteni. Poate că am meritat această neasemănată şi 
regală favoare, îndeplinindu-mi funcţia la tribunalul 
comercial şi luptând pentru cauza regală pe care am 
apărat-O. La vârsta voastră, pe treptele de la Saint-Roch, la 
13 vandemiar; şi, ce să spun, Napoleon, zis împăratul, m-a 
rănit! Ba încă am fost rănit în pulpă, şi doamna Ragon m-a 
pansat, Când ai curaj, eşti răsplătit! Iată, copii, cum o 
nenorocire slujeşte totdeauna la ceva. 

— N-o să se mai bată lumea pe străzi, zise Celestin. 

— Să sperăm, zise Cesar, care prinse ocazia pentru a se 
lansa în faţa vânzătorilor săi într-un discurs încheiat printr- 
o invitaţie. 

Perspectiva unui bal îi însufleţi pe cei trei vânzători, pe 
Raguet şi pe Virginie, iar ardoarea la treabă îi făcu nişte 


adevăraţi echilibrişti. Toţi umblau încolo şi încoace pe scară, 
cărând diverse obiecte, fără să spargă sau să răstoarne 
ceva. La două noapte mutarea era gata. Cesar şi soţia lui se 
culcară la etajul al doilea. Camera lui Popinot deveni cea a 
lui Celestin şi a vânzătorului secund. La etajul al treilea fu 
pus provizoriu restul mobilei. 

Pradă acelei magnetice înflăcărări pe care o produce 
fluidul nervos şi care transformă diafragma în jeratic la 
oamenii ambiţioşi sau îndrăgostiţi, frământaţi de planuri 
mari, Popinot cel blând şi liniştit tropăise ca un cal de rasă 
înaintea cursei, în magazin, la sfârşitul mesei. 

— Da ce ai? Îl întrebă Celestin. 

— Ah, ce zi! Îi spuse la ureche, mă instalez, dragă, iar 
domnul Cesar e decorat. 

— Ce norocos eşti, te ajută patronul, exclamă Celestin. 

Popinot nu răspunse; dispăru ca împins de un vânt 
năprasnic, vântul succesului! 

— Ei, şi tu, norocos! Îi spuse vecinului săli, care verifica 
etichetele, un vânzător ocupat cu sortarea mănuşilor; 
patronul a băgat de seamă că Popinot îi face ochi dulci 
domnişoarei Cesarine şi, cum e foarte şmecher, a vrut să 
scape de Anselme fiindcă e greu să-l refuze din cauza 
rudelor. lar Celestin ia şmecheria asta drept mărinimie! 

Anselme Popinot cobora strada Saint-Honore şi alerga pe 
strada Deux-Ecus ca să pună mâna pe un tânăr pe care 
simţul lui comercial i-l arăta ca principal instrument al 
succesului. Judecătorul Popinot făcuse un serviciu celui mai 
abil voiajor comercial din Paris, celui care, din cauza 
uşurinţei cu care vorbea şi a activităţii sale, a fost poreclit 
mai târziu Ilustrul. Specializat în pălării şi în articolul 
parizian, acest rege al voiajorilor se numea încă pur şi 
simplu Gaudissart. La douăzeci şi doi de ani era deja 
cunoscut prin puterea magnetismului său comercial. Pe 
vremea aceea subţirel, cu ochi râzători, cu faţa expresivă, 
cu o memorie neobosită, priceput să ghicească dintr-o 
privire gusturile fiecăruia, merita să fie ceea ce a fost mai 


apoi, regele voiajorilor comerciali, francezul prin excelenţă. 
Cu câteva zile mai înainte, Popinot îl întâlnise pe 
Gaudissart, care spunea că e pe punctul de a pleca. 
Sperând să-l mai găsească încă la Paris, îndrăgostitul se 
repezi pe strada Deux-Ecus, unde află că voiajorul îşi 
reţinuse locul la diligenţă. Ca să-şi ia adio de la scumpa lui 
capitală, Gaudissart se dusese să vadă o piesa nouă la 
teatrul Vaudeville: Popinot hotări să-l aştepte. A încredința 
plasarea uleiului de alune acestui preţios animator al 
invențiilor negustoreşti, pe care-l răsfăţau încă de-atunci 
firmele cele mai bogate, nu însemna oare a avea o poliţă din 
partea norocului? Popinot se putea bizui pe Gaudissart. 
Voiajorul comercial, el, care ştia să-i ameţească pe oamenii 
cei mai refractari, pe negustoraşii din provincie, se lăsase 
ameţit şi intrase în prima conspirație urzită împotriva 
Bourbonilor după cele O sută de zile. Aşa încât Gaudissart, 
care nu se simţea bine decât în aer liber, nimeri în 
închisoare sub povara unei acuzaţii capitale. Judecătorul 
Popinot, însărcinat cu instrucţia, îl scosese din cauză pe 
Gaudissart, înțelegând că numai din prostie şi imprudenţă 
fusese compromis în această afacere. Dacă ar fi avut de-a 
face cu un judecător doritor să placă regimului său cu opinii 
regaliste exaltate, bietul voiajor nimerea de-a dreptul pe 
eşafod. Gaudissart, convins că-şi datorează viaţa 
judecătorului de instrucţie, era disperat la culme că nu 
putea să-i poarte salvatorului său decât o recunoştinţă 
sterilă. Necuvenindu-se să-i mulţumească unui judecător că 
judecase bine, se dusese la soţii Ragon pentru a se declara 
omul devotat trup şi suflet familiei Popinot. 

Aşteptându-l, Popinot se duse bineînţeles să-şi mai vadă o 
dată prăvălia din strada Cinq-Diamants şi să ceară adresa 
proprietarului, ca să încheie contractul. Hoinărind prin 
labirintul obscur al Halei celei mari şi gândindu-se la 
mijloacele de a organiza un succes rapid, Popinot puse 
mâna, în strada Aubry-le-Boucher, pe o ocazie unică, un 
semn bun, cu care voia să-l bucure a doua zi pe Cesar. 


Către miezul nopţii, cum stătea de strajă la uşa hotelului 
Commerce de la capătul străzii Deux-Ecus; Popinot auzi în 
depărtare, spre strada Grenelle, un cuplet final cântat de 
Gaudissart, cu acompaniament de baston hârşâit pe pietre. 

— Domnule, zise Anselme, arătându-se deodată din uşă, 
doar două vorbe! 

— Unsprezece, dacă ţii, zise voiajorul comercial, ridicând 
bastonul lui plumbuit asupra agresorului. 

— Sunt Popinot, zise bietul Anselme. 

— Ajunge, zise Gaudissart, recunoscându-l pe nepotul 
binefăcătorului său. Ce-ţi trebuie? Bani? Sunt plecaţi în 
concediu, dar găsim noi. Braţul meu pentru un duel? Al 
dumitale sunt cu totul, din creştet până-n tălpi. Şi cântă: 

Aşa-i, aşa-i Ostaşu-adevărat al Franţei! 

— Vino să stăm de vorbă zece minute, nu în camera 
dumitale, unde ne-ar putea auzi cineva, ci pe cheiul 
Horloge: la ora asta nu e nimeni acolo, zise Popinot; e vorba 
de ceva şi mai important. 

— E groasă, vasăzică? Hai să mergem! 

Pus la curent în zece minute cu secretele lui Popinot, 
Gaudissart recunoscu importanţa lor. 

— Veniţi, parfumieri, frizeri şi negustori! Exclamă 
Gaudissart, maimuţărindu-l pe Lafon în rolul Cidului. Am să 
pun mâna pe toţi prăvăliaşii din Franţa şi Navarra. A! O 
idee! Era să plec, mai stau şi în reprezentanţă, şi 
parfumeria pariziană. 

— Da de ce? 

— Ca să-ţi gâtui rivalii, naivule! Dacă am reprezentanța 
lor, pot să înec în ulei cosmeticele lor perfide, nevorbind şi 
neocupându-mă decât de al dumitale. Grozavă lovitură de 
voiajor. Ah! Ah! Noi suntem diplomaţii comerţului. Grozav! 
Cât despre prospect, lasă-l în seama mea. Am un prieten 
din copilărie, pe Andoche Finot, fiul pălărierului din strada 
Cog, bătrânul care m-a lansat ca reprezentant la pălării; 
Andoche, care e plin de spirit (că doar l-a strâns din toate 
capetele celor care purtau pălării de la tată-său), se ocupă 


de literatură; e cronicarul teatrelor mici la Courier des 
spectacles. Tată-său, om câinos, care are motive să nu 
iubească spiritul, nu crede în spirit; e imposibil să-i 
dovedeşti că spiritul se vinde, că poţi face avere cu el. În 
materie de spirit, el nu cunoaşte docât spirtul de 36 de 
grade. Bătrânul Finot îl stăpâneşte pe tânărul Finot prin 
foame. Andoche, care-i om capabil (e doar prietenul meu şi 
eu nu am raporturi cu proştii decât când e vorba de 
comerţ), face reclame pentru cofetăria Le Fidele Berger, 
care plăteşte, pe când ziarele unde trudeşte ca un ocnaş îl 
duc cu vorba. Ce se mai mănâncă între ei, cei din branşa 
asta! Parc-ar fi voiajori cu articolul parizian. Finot avea o 
comedie superbă într-un act pentru domnişoara Mars, care- 
i cea mai grozavă actriţă, ah! Mult o mai iubesc! Ei bine, ca 
să ajungă să i se joace, a trebuit s-o ducă la teatrul Gaite. 
Andoche se pricepe la prospecte, înţelege gândul 
negustorului şi nu face pe grozavul; o să ne fabrice gratis 
prospectul. Sigur, o să-l tratăm noi cu prăjituri şi cu o 
ceaşcă de punci. Căci, Popinot, să ne înţelegem: voi face 
reprezentanța fără comision şi fără cheltuieli, de plătit vor 
plăti concurenţii dumitale, îi duc eu. Sa fim bine înţeleşi. 
Pentru mine, reuşita asta e o chestiune de onoare. Răsplata 
mea e să fiu cavaler de onoare la nunta dumitale! Mă duc în 
Italia, în Germania, în Anglia! lau cu mine afişe în toate 
limbile, ba chiar în toate limbuţele, şi le pun peste tot: în 
sate, pe uşa bisericilor, în oraşele de provincie, în toate 
locurile bune pe care le cunosc! O să strălucească, o să 
sclipească uleiul ăsta pe toate capetele. Oh! Nunta dumitale 
n-o să fie o nuntă de s-o uiţi a doua zi, ci o nuntă cu surle şi 
tobe! Dacă n-o capeţi pe Cesarine, să nu-mi zici mie 
ILUSTRUL! Nume pe care mil-a dat moş Finot pentru că i- 
am lansat pălăriile gri. Vânzând uleiul dumitale, rămân în 
specialitatea mea: capul omului; se ştie doar că uleiul şi 
pălăria conservă părul cetăţenilor. 

Popinot se întoarse la mătuşa lui, unde avea să doarmă, şi 
era atât de agitat din cauza succesului întrezărit, încât 


străzile i se părură şuvoaie de ulei. Dormi puţin, visă că 
părul îi creşte nebuneşte şi văzu doi îngeri care desfăceau, 
ca în melodrame, o banderolă pe care scria: Ulei cezarian. 
Când se trezi, îşi aminti de vis şi hotări să dea acest nume 
uleiului de alune, considerând arătarea din somn drept un 
ordin ceresc. 

Cesar şi Popinot se aflau în atelier, în foburgul Temple, cu 
mult înainte de sosirea alunelor; aşteptând pe hamalii 
coanei Madou, Popinot povesti triumfător tratatul său de 
alianţă cu Gaudissart. 

— Suntem milionari dacă-i avem pe Ilustrul Gaudissart, 
exclamă parfumierul întinzând mâna casierului său cu aerul 
pe care trebuie să-l avut Ludovic al XIV-lea când l-a primit 
pe mareşalul Villars la întoarcerea acestuia de la Denain. 

— Mai avem şi altceva, spuse fericitul vânzător scoțând din 
buzunar o sticlă turtită, în formă de dovleac şi cu reliefuri, 
am găsit zece mii de flacoane de acest model, gata 
fabricate, la preţul de douăzeci de bani cu termen de şase 
luni. 

— Anselme, zise Birotteau contemplând forma uimitoare a 
flaconului, ieri (şi luă un ton grav), în Tuileries, da, nu mai 
departe decât ieri, spuneai: Voi reuşi. Astăzi, îţi spun eu: Vei 
reuşi. Douăzeci de bani! Cu termen de şase luni! Şi ce 
formă originală! Macassarul e pe ducă; ce lovitură dată 
uleiului Macassar! N-am făcut bine c-am pus mâna pe toate 
alunele din Paris? Da unde ai găsit flacoanele astea? 

— Aşteptam ora întâlnirii cu Gaudissart şi hoinăream. 

— Ca mine odinioară, exclamă Birotteau. 

— Mergând în jos pe strada Aubry-le-Boucher, zăresc la un 
sticlar cu toptanul, la un negustor de sticlă lucrată şi de 
colivii, care are nişte depozite imense, zăresc, zic, acest 
flacon. Ah! Mi-a sărit în ochi ca o lumină bruscă şi o voce 
mi-a strigat: lată ce-ţi trebuie! 

— E născut negustor, ce mai! O să se însoare cu fata mea, 
mormăi Cesar. 

— Intru şi văd mii de asemenea flacoane în lăzi. 


— Şi întrebi de ele? 

— Chiar aşa de nătăfleţ mă credeţi! Exclamă cu durere 
Anselme. 

— E născut negustor! Repetă Birotteau. 

— Cer să văd cutii cu gratii pentru figurine de ceară. 
Tocmindu-mă pentru cutii, aduc vorba de forma urâtă a 
acestor flacoane. Îmboldit spre destăinuiri, negustorul 
mărturiseşte dintr-una în alta că Faille şi Bouchot, care au 
dat de curând faliment, erau pe punctul să lanseze un 
cosmetic şi i-au comandat flacoane de forma asta bizară; 
neavând încredere în ei, le-a cerut jumătate din cost; 
sperând să aibă succes, Faille şi Bouchot i-au plătit; 
falimentul a izbucnit în timpul fabricării; somaţi să 
plătească, sindicii au căzut la tranzacţie cu el, lăsându-i 
flacoanele şi banii încasaţi, ca indemnizaţie pentru o marfă 
găsită ridicolă şi imposibil de plasat. Flacoanele îl costă 
patruzeci de bani, zicea el, şi ar fi bucuros să le dea cu 
douăzeci. Căci Dumnezeu ştie cât va ţine în magazin un 
model care nu se vinde. „Vă angajaţi să ne furnizaţi câte 
zece mii o dată la preţul de douăzeci de bani? Pot să vă scap 
de flacoane, sunt vânzător la domnul Birotteau.” Şi mi ţi-l 
iau, şi mi ţi-l lucrez, şi mi ţi-l încălzesc, şi mi ţi-l conving. 

— Douăzeci de bani! Zise Birotteau. Ştii că putem vinde 
uleiul cu trei franci sticla şi câştiga câte un franc şi 
cincizeci, chiar lăsând un franc detailiştilor? 

— Uleiul cezarian! Strigă Popinot. 

— Uleiul cezarian? Ah! Domnule îndrăgostit, vrei să 
măguleşti şi tatăl şi fiica. Ei bine, fie, fie şi uleiul cezarian! 
Cezarii stăpâneau lumea, trebuie să fi avut ei un păr grozav. 

— Cezar era chel, zise Popinot. 

— Fiindcă nu a întrebuințat uleiul nostru, aşa o să 
spunem! Uleiul cezarian la trei franci! Uleiul Macassar 
costă de două ori pe-atât. Cu Gaudissart alături de noi, 
facem într-un an o sută de mii de franci, căci vom obliga 
toate capetele care se respectă să cumpere douăsprezece 
flacoane pe an, asta face optsprezece franci! Socotind 


optsprezece mii de capete, asta înseamnă o sută optzeci de 
mii de franci pentru noi. Suntem milionari. 

Când au fost aduse alunele, Raguet, cu lucrătorii, cu 
Popinot şi cu Cesar curăţară cât trebuia şi, înainte de ora 
patru, se şi obţinuseră câteva kilograme de ulei. Popinot 
merse să prezinte produsul lui Vauquelin, care îi dărui lui 
Popinot o formulă - pentru a amesteca esenţa de alune cu 
corpuri oleaginoase mai ieftine şi a o parfuma. Popinot 
începu imediat demersurile pentru a obţine un brevet de 
invenţie şi de perfecţionare. Devotatul Gaudissart îi 
împrumută bani pentru fisc lui Popinot, care avea ambiția 
să-şi plătească jumătate din cheltuielile de instalare. 

Prosperitatea aduce cu sine un fel de beţie căreia oamenii 
inferiori nu-i rezistă niciodată. Această exaltare avu un 
rezultat uşor de prevăzut. Când veni Grindot şi arătă un 
desen colorat, reprezentând o delicioasă vedere interioară 
a viitorului apartament cu mobilele sale, Birotteau, sedus, 
consimţi la tot. Îndată, zidarii intrară cu târnăcoapele în 
ziduri, făcând să geamă casa şi pe Constance. Zugravul, 
domnul Lourdois, un antreprenor foarte bogat, care se 
angaja să nu neglijeze nimic, vorbea de ornamente aurite 
pentru salon. Auzind asta, Constance interveni. 

— Domnule Lourdois, zise ea, dumneata ai treizeci de mii 
de franci venit, ai casa dumitale, poţi face ce vrei în ea; dar 
noi, ceştilalţi. 

— Doamnă, comerţul trebuie să strălucească şi să nu se 
lase strivit de aristocrație. De altfel, domnul Birotteau face 
parte din oficialitate, se află pe primul plan. 

— Da, dar tot negustor e, zise Constance în” faţa 
vânzătorilor şi a celor când persoane care erau de faţă; nici 
eu, nici el, nici prietenii, nici duşmanii n-o să uităm asta. 

Birotteau se ridică în vârful picioarelor şi se lăsă pe călcâie 
de mai multe ori, ţinând mâinile la spate. 

— Nevastă-mea are dreptate, zise el. Vom fi modeşti în 
mijlocul prosperității. De altfel, atâta vreme cât un om face 
negoţ, trebuie să fie cumpănit în cheltuielile sale şi rezervat 


în ce priveşte luxul, astea sunt obligaţii prevăzute de lege: 
nu trebuie să se dedea la cheltuieli excesive. Dacă mărirea 
localului meu şi aranjarea lui ar depăşi marginile, ar fi 
imprudent din partea mea să le depăşesc şi mai mult; chiar 
dumneata, Lourdois, m-ai acuza. Cartierul e cu ochii pe 
mine, cad oamenii care au succes trezesc invidie! Ah! 
Tinere, ai să-ţi dai în curând seama de asta, îi spuse el lui 
Grindot; şi-aşa ne calomniază, să nu le dăm cel puţin 
prilejul să clevetească pe seama noastră. 

— Nici calomnia, nici bârfeala nu pot să vă atingă, zise 
Lourdois; aveţi o situaţie excepţională, şi stăpâniţi în aşa 
măsură deprinderea negoţului, încât ştiţi să calculaţi bine 
ceea ce întreprindeţi, sunteţi un om priceput. 

— E-adevărat că am ceva experienţă a afacerilor; ştiţi de 
ce ne extindem? Dacă cer atâta exactitudine, e din cauză 
că. 

— Nu, nu ştiu. 

— Ei bine, soţia mea şi cu mine strângem câţiva prieteni 
atât pentru a cinsti eliberarea teritoriului, cât şi pentru a 
sărbători decorarea mea cu Legiunea de Onoare. 

— Cum, cum! Zise Lourdois, vi s-a dat crucea Legiunii de 
Onoare? 

— Da! Poate că. Am meritat această neasemănată şi regală 
favoare, îndeplinindu-mi funcţia la tribunalul comercial şi 
luptând pentru cauza regalității la 13 vandemiar, la Saint- 
Roch, unde am fost rănit de Napoleon. Poftiţi cu soţia şi cu 
domnişoara. 

— Încântat de cinstea pe care binevoiţi a mi-o face, zise 
liberalul Lourdois, Dar ştii că eşti mare şmecher, taică 
Birotteau; vrei să fii sigur că-ţi dau casa gata la timp, de 
asta mă inviţi. Ei bine, am să iau cd mai buni lucrători, o să 
facem un foc straşnic ca să uscăm zugrăveala, căci nu e 
bine să se danseze în aburul tencuielii proaspete; avem noi 
procedee de uscare. O să dăm lustru ca să nu miroase. 

Trei zile mai târziu, negustorii din cartier nu vorbeau 
decât de balul pregătit de Birotteau, Toţi puteau vedea, de 


altfel, proptelele exterioare, necesare schimbării rapide a 
scării, şi burlanele pătrate de lemn pe unde cădea molozul 
de-a dreptul în nişte cotige care se aflau jos, Trecătorii şi 
cei fără treabă se opreau şi se uitau la lucrătorii zoriţi care 
lucrau la lumina făcliilor, căci se lucra şi ziua şi noaptea, iar 
flecărelile se bizuiau pe aceste pregătiri pentru a vesti un 
fast nemaipomenit. 

În duminica indicată pentru încheierea afacerii, domnul şi 
doamna Ragon, precum şi unchiul Pillerault veniră pe la 
ceasurile patru, după vecernie, Din cauza dărâmărilor, 
spunea Cesar, n-au putut fi invitaţi în ziua aceea decât 
Charles Claparon, Crotiai şi Roguin, Notarul aduse Journal 
des Debats, unde domnul de la - Billardiere înserase 
articolul următor: 

Suntem informaţi că eliberarea teritoriului va fi 
sărbătorită cu entuziasm în întreaga Franţă; dar, la Paris, 
membrii corpului municipal au simţit că a venit momentul 
să redea capitalei acea splendoare care, dintr-un sentiment 
de convenienţă, încetase în timpul ocupaţiei străine, 
Fiecare dintre primari şi ajutorii de primari îşi propune să 
dea un bal: iarna promite deci să fie foarte strălucită, căci 
această mişcare naţională va fi imitată, Printre toate 
serbările care se pregătesc, se vorbeşte mult de balul 
domnului Birotteau, numit cavaler al Legiunii de Onoare, şi 
atât de cunoscut pentru devotamentul său faţă de cauza 
regalității. Domnul. Birotteau, rănit în lupta de la Saint- 
Roch, la 13 vandemiar, şi unul dinte judecătorii comerciali 
cei mai stimaţi, a meritat de două ori această favoare. 

— Ce frumos ştiu să scrie astăzi! Exclamă Cesar. Se 
vorbeşte de noi în ziar, îi spuse el lui Pillerault”. 

— Ei şi? Îi răspunse unchiul său, căruia Journal des Debats 
îi era deosebit de antipatic. 

— Articolul ăsta o să ne-ajute, poate, la vânzarea Cremei 
sultanelor şi a Apei carminative, spuse încet doamna Cesar 
doamnei Ragon, fără a împărtăşi ameţeala soţului ei. 


Doamna Ragon, o femeie înaltă, uscată şi zbârcită, cu 
nasul ascuţit şi cu buzele subţiri, semăna pe departe cu o 
marchiză de la curtea de altădată. Avea pielea din jurul 
ochilor subţiată ca aceea a bătrânelor care au avut multe 
necazuri, '|inuta ei severă şi demnă, deşi binevoitoare, 
inspira respect. Avea, de altfel, în ea acel nu ştiu ce bizar 
care te izbeşte fără să provoace râsul, explicat prin 
îmbrăcămintea şi felul ei de a fi: purta mitene, umbla pe 
orice. Vreme cu o umbrelă-baston, asemenea celei de care 
se servea regina Maria-Antoaneta la Trianon; iar rochiile ci, 
de obicei de culoarea frunzei uscate, erau înfoiate la şolduri 
prin acele cute inimitabile a căror taină au luat-o cu ele 
doamnele bătrâne de altădată. Continua să poarte mantila 
neagră împodobită cu dantele negre cu ochiuri mari şi 
pătrate; bonetele ei, de formă veche, aveau ornamente care 
aminteau de ajururile ramelor de odinioară. Trăgea tutun 
pe nas fără să se murdărească, făcând acele gesturi de 
care-şi pot aminti tinerii care au avut fericirea să vadă pe 
bunicile lor şi pe surorile acestora punând solemn pe o 
masă, lângă ele, cutiuţele de aur şi scuturând firele de 
tutun rătăcite pe şalul lor. 

Domnul Ragon era un omuleţ de cel mult cinci picioare, cu 
o figură stafidită, în care nu vedeai decât ochii, cei doi 
umeri ascuţiţi ai obrazului, un nas şi o bărbie; neavând 
dinţi, mânca jumătate din cuvinte, împroşcând o ploaie 
împrejur; era galant, pretenţios şi zâmbea mereu cu 
zâmbetul pe care-l avea altădată când primea doamnele 
frumoase care-i intrau în magazin. Pudra desena pe craniul 
său o semilună de zăpadă, bine răziută, având în părţi două 
aripioare pe care le despărţea o codiţă strânsă cu o 
panglică. Purta frac albastru-deschis, vestă albă, pantaloni 
până la genunchi, ciorapi de mătase, pantofi cu catarame 
de aur şi mănuşi de mătase neagră. Trăsătura lui cea mai 
caracteristică era că mergea pe stradă ţinându-şi pălăria în 
mână. Avea aerul unui mesager al Camerei pairilor, al unui 
uşier din cabinetul regelui, al unuia din acei oameni care 


stau lângă o anumită putere a cărei lumină cade şi pe ei, 
lăsându-i totuşi neînsemnaţi. 

— Ei, Birotteau, zise el cu un aer magistral, aşa-i că nu-ţi 
pare rău, băiete, că ne-ai ascultat pe vremuri? Ne-am îndoit 
noi oare vreodată de recunoştinţa preaiubiţilor noştri 
suverani? 

— Trebuie să fii foarte fericită, drăguță, îi spuse doamna 
Ragon doamnei Birotteau. 

— Da, desigur, răspunse frumoasa parfumieră, care era 
totdeauna impresionată de umbrele-baston, de bonetele cu 
fluturaşi, de mânecile strimte şi de şalul mare a la Julie pe 
care-l purta doamna Ragon. 

— Cesarine e încântătoare. Vino-ncoace, drăguţo, zise 
doamna Ragon cu vocea-i piţigăiată şi cu un aer protector. 

— Vorbim de afaceri înainte de masă? Zise unchiul 
Pillerault. 

— Îl aşteptăm pe domnul Claparon, zise Roguin; l-am lăsat 
îmbrăcându-se. 

— Domnule Roguin, zise Cesar, l-aţi prevenit, nu-i aşa, că 
vom lua masa într-un mezanin păcătos. 

— Acum şaisprezece ani îl găsea superb, murmură 
Constance. 

— În mijlocul molozului şi printre lucrători? 

— N-are a face! O să faceţi cunoştinţă cu un om de treabă 
care nu e mofturos, zise Roguin. 

— L-am pus pe Raguet de strajă în magazin, fiindcă pe uşă 
nu se mai poate trece; aţi văzut că s-a dărâmat totul, îi 
spuse Cesar notarului. 

— De ce nu v-aţi adus nepotul? Îi spuse Pillerault doamnei 
Ragon. 

— O săi vedem? Întrebă Câsarine. 

— Nu, scumpo, zise doamna Ragon. Anselme munceşte, 
dragul de el, pe rupte. Strada aceea fără aer şi fără soare, 
strada aceea împuţită, Cing-Diamants, mă sperie; lăturile 
din mijlocul ei sunt totdeauna albastre, verzi sau negre. Mi- 
e teamă sa nu se prăpădească acolo. Dar când au tinerii 


ceva în cap! Îi spuse ea Cesarinei făcând un gest care 
traducea cuvântul cap prin cuvântul inimă. 

— Vasăzică a-ncheiat contractul? Întrebă Câsar. 

— De ieri şi în faţa notarului, reluă Ragon. L-a obţinut pe 
optsprezece ani, dar se cere plata pe şase luni înainte. 

— Ei, acum, domnule Ragon, sunteţi mulţumit de mine? 
Zise parfumierul. I-am cedat secretul unei descoperiri. Cam 
aşa ceva! 

— Te cunoaştem bine, Cesar, zise Ragon cel mărunţel, 
luând mâinile lui Cesar şi strângându-le cu o prietenie 
religioasă. 

Roguin era îngrijorat de intrarea în scenă a lui Claparon, 
al cărui ton şi ale cărui apucături puteau speria pe nişte 
burghezi virtuoşi; consideră deci necesar să pregătească 
spiritele. 

— O să vedeţi, îi spuse el lui Ragon, lui Pillerault şi 
doamnelor, un original care-şi ascunde inteligenţa sub o 
mitocănie înspăimântătoare; căci, pornind de jos, a răzbit 
prin inventivitatea sa. Având mereu de-a face cu bancherii, 
o să înveţe el şi bunele maniere. Îl poţi întâlni pe bulevard 
sau într-o cafenea după un chef, dezmăţat, sau jucând 
biliard: pare un lălâu gură-cască. Ei bine, nu; căci studiază 
atunci şi se gândeşte cum sa revoluţioneze industria prin 
noi concepții. 

— Ştiu eu ce-i asta, zise Birotteau; cele mai bune idei mi- 
au venit hoinărind, nu-i aşa, draga mea? 

— Claparon, reluă Roguin, recuperează noaptea timpul pe 
care-l întrebuinţează ziua pentru a căuta şi a combina 
afaceri. Toţi oamenii de mare talent au o viaţă ciudată, 
inexplicabilă. Ei bine, sunt martor că, în ciuda dezordinii, îşi 
ajunge scopul: i-a convins pe toţi proprietarii noştri să 
cedeze; ei nu voiau, bănuiau ceva, dar el le-a spus gogoşi, i- 
a pisat, s-a dus la ei în fiecare zi şi iată-ne stăpâni pe 
situaţie. 

Un ciudat brum! Brum! Caracteristic băutorilor de 
păhărele de rachiu şi de lichioruri tari anunţă sosirea 


personajului celui mai bizar din această povestire, în 
aparenţă arbitrul soartei viitoare a lui Cesar. Parfumierul se 
repezi pe scăriţa întunecoasă, atât ca să-i spună lui Raguet 
să închidă prăvălia, cât şi ca să-i ceară scuze lui Claparon 
că-l primeşte în sufragerie. 

— Vai de mine! Dar e foarte bine aici de halit frip. Vreau să 
zic. De încheiat afaceri. 

Cu toată pregătirea dibace a lui Roguin, domnul şi doamna 
Ragon, burghezi binecrescuţi, Pillerault, cu spiritul lui de 
observaţie, Cesarine şi mama ei fură la început cam 
dezagreabil impresionați de acest pretins bancher din 
lumea mare. 

La vârsta de aproximativ douăzeci şi opt da ani, acest fost 
voiajor comercial nu mai avea nici un fir de păr în cap şi 
purta perucă încârlionţată. 

O asemenea pieptănătură cere o prospeţime de fecioară, o 
transparenţă albă ca laptele, cele mai încântătoare farmece 
feminine; ea scotea, aşadar, în evidenţă, în mod 
dezgustător, o faţă plină de coşuri, roşie-cafenie, aprinsă ca 
faţa unui vizitiu de diligenţă şi ale cărei zbârcituri timpurii 
vădeau, prin strâmbăturile brazdelor adânci şi ţepene, o 
viaţă destrăbălată, mărturisită şi de starea proastă a 
dinţilor şi punctele negre presărate pe o piele scorţoasă. 
Claparon avea aerul unui actor de provincie care cunoaşte 
toate rolurile, face pe grozavul şi e sleit de oboseală, nu-i 
mai (ine nici roşul pe obraz, i se împleticeşte limba, dar nu 
mai conteneşte cu vorba chiar când e beat, are priviri 
neruşinate şi gesturi compromiţătoare. Figura lui, 
înfierbântată de flacăra veselă a punctului, nu se potrivea 
cu gravitatea afacerilor. Aşa încât îi trebuiseră lui Claparon 
lungi exerciţii de mimică pentru a-şi compune o ţinută în 
armonie cu importanţa lui artificială. Du Tillet asistase la 
toaleta lui Claparon ca un director de teatru îngrijorat de 
debutul actorului său principal, căci se temea ca 
apucăturile grosolane ale acestui bancher să nu iasă la 
iveală. 


— Vorbeşte cât mai puţin, îi spusese el. Un bancher nu 
trăncăneşte niciodată, el acţionează, cugetă, meditează, 
ascultă şi chibzuieşte. Aşa încât, pentru a părea într-adevăr 
bancher, nu spune nimic sau spune lucruri fără 
însemnătate. Să nu-ţi mai joace ochii în cap; priveşte grav, 
chiar cu riscul de-a părea prost. În politică să ţii cu 
guvernul şi să te mărgineşti la generalităţi ca: Bugetul e 
împovărat. Nu sunt posibile tranzacţiile între partide, 
liberalii sunt primejdioşi. Bourbonii trebuie să evite orice 
conflict. Liberalismul este învelişul intereselor coalizate. 
Bourbonii ne pregătesc o eră de prosperitate; să-i susţinem, 
chiar dacă nu-i iubim. Franţa a făcut destule experienţe 
politice, etc. Să nu cazi lat pe masă, gândeşte-te că trebuie 
să-ţi păstrezi demnitatea de milionar. Nu sforăi, când tragi 
tutun, ca un militar bătrân; joacă-te cu tabachera, uită-te la 
picioare sau în tavan înainte de a răspunde, în sfârşit, ia-ţi 
un aer profund. Şi, mai ales, lasă-te de obiceiul nefericit de 
a pune mâna pe toate. În societate, un bancher trebuie să 
pară sătul să tot înşface. Nu uita! Veghezi noaptea, cifrele 
te năucesc, trebuie doar adunate atâtea date pentru a lansa 
o afacere! Atâtea studii! Să vorbeşti, mai cu seamă de rău 
afacerile. Afacerile sunt grele, obositoare, dificile, spinoase. 
Nu ieşi din asta şi nu preciza nimic. Vezi să nu te-apuci să 
cânţi la masă caraghioslăcurile lui Beranger şi să nu bei 
prea mult. Dacă te îmbeţi, îţi strici viitorul. O sa te 
supravegheze Roguin; bagă de seamă că te vei afla cu 
oameni morali, cu burghezi virtuoşi; nu cumva să-i sperii 
dând drumul la vreuna din zicalele taie auzite prin 
cârciumi. 

Perdaful acesta produsese asupra spiritului lui Charles 
Claparon un efect asemănător celui pe care îl produceau 
asupra corpului său hainele noi. Acest vesel pierde-vară, 
prieten cu toată lumea, deprins cu haine neglijente şi 
comode în care îşi simţea trupul la largul lui aşa cum îşi 
simţea şi spiritul folosind limbajul pe care-l vorbea, acest 
coate-goale strâns acum în haine noi pe care croitorul le 


adusese târziu şi pe care le punea pentru prima oară, 
ţeapăn ca un par, fiindu-i frică de mişcările ca şi de frazele 
sale, trăgând iute mâna pe care o întinsese imprudent spre 
o sticlă ori spre o cutie sau oprindu-se în mijlocul unei fraze, 
dădu de gândit, prin dezacordurile sale rizibile, lui 
Pillerault, care avea spirit de observaţie. Faţa sa stacojie, 
peruca cu cârlionţi jucăuşi îi dezminţeau ţinuta, aşa după 
cum gândurile îi erau altele decât vorbele. Dar bieţii 
burghezi luară până la urmă aceste continui disonanţe 
drept preocupare. 

— Are atâtea afaceri, spunea Roguin. 

— Afacerile nu prea l-au educat, îi spuse doamna Ragon 
Cesarinei. 

Domnul Roguin o auzi şi puse un deget pe buze. 

— E bogat, abil şi foarte cinstit, zise el, aplecându-se spre 
doamna Ragon. 

— Pentru aceste calităţi i se pot trece eu vederea unele 
lucruri, îi spuse Pillerault lui Ragon. 

— Sa citim actele înainte de masa, zise Roguin, suntem 
singuri. 

Doamna Ragon, Cesarine şi Constance îi lăsară pe 
contractanţi, pe Pillerault, pe Ragon, pe Cesar, pe Raguin şi 
pe Claparon să asculte lectura pe care le-o făcu Alexandre 
Crottat. Cesar semnă, în contul unui client al lui Roguin un 
titlu de patruzeci de mii de franci, cu ipotecă asupra 
terenurilor şi a fabricilor - situate în foburgul Temple; şi 
remise lui Roguin bonul de bancă ai lui Pillerault şi dădu, 
fără chitanţă, cei douăzeci de mii de franci în efecte de 
bancă şi cei o sută patruzeci de mii de franci în poliţe pe 
numele lui Claparon. 

— Nu e cazul să vă dau chitanţă, spuse Claparon, de 
vreme ce lucraţi şi dumneavoastră tot cu domnul Roguin, ca 
şi noi. Vânzători vor primi în biroul lui banii; eu nu mă 
angajez decât să vă asigur terenurile care vă revin în plus 
pentru cei o sută patruzeci de mii de franci în poliţe. 

— E just, zise Pillerault. 


— Ei bine, domnilor, să rechemăm doamnele, căci e frig 
fără ele, zise Claparon privindu-l pe Rogum ca să-şi dea 
seama dacă gluma n-a fost prea tare. Doamnelor! Oh! 
Domnişoara e desigur a dumneavoastră, zise Claparon, 
stând drept şi privindu-l pe Birotteau. Nu se poate spune că 
sunteţi nepriceput. Niciunul din trandafirii din care aţi făcut 
parfum nu-i poate fi asemuit, şi poate tocmai pentru că aţi 
făcut parfum din trandafiri,. 

— Mie, unul, zise Roguin întrerupându-l, mărturisesc că 
mi-e foame. 

— Atunci să mâncăm, zise Birotteau. 

— Vom mânca în faţa notarului, zise Claparon mândru de 
el. 

— Faceţi multe afaceri? Întrebă Pillerault aşezându-se 
dinadins la masă lângă Claparon. 

— Enorm de multe, cu zecile de duzine, răspunse 
bancherul; dar sunt grele, spinoase; bunăoară canalele. Oh! 
Canalele! Nu vă închipuiţi cât ne dau de lucru canalele! Şi e 
lesne de înţeles de ce. Guvernul vrea canale. Canalul e o 
necesitate, ştiţi, care se face în general simțită în provincie 
şi care interesează toate negoţurile! Fluviile, a spus Pascal, 
sunt drumuri care merg. Trebuie să mergi deci la târguială. 
Târguielile depind de terasament, căci se fac nişte lucrări 
de terasament înspăimântătoare; lucrările de terasament 
privesc clasa săracă, de aici împrumuturile, care, în 
definitiv, se întorc tot la săracul Voltaire a spus: Unde sunt 
canale sunt şi canalii. Dar guvernul are inginerii lui care-l îl 
informează; e greu să-l duci, afară doar dacă te înţelegi cu 
ei; căci Camera! Oh! Domnule, ce de bătaie de cap ne dă şi 
Camera! Nu vrea să înţeleagă problema politică din spatele 
problemei financiare. E reacredinţă şi de o parte şi de alta. 
Mă credeţi dacă vă spun? lată, fraţii Keller. Ei bine, 
Francois Keller e un orator, atacă guvernul pe chestia 
rondurilor, pe chestia canalelor. Iar când se întoarce acasă, 
omul nostru găseşte propunerile noastre, care-i par 
convenabile, şi iată că trebuie să cazi la învoială cu 


guvernul dito, pe care l-ai atacat adineauri atât de insolent. 
Interesul oratorului şi cel al bancherului se ciocnesc, 
suntem între două focuri! Înţelegeţi acum de ce afacerile 
devin spinoase, trebuie să mulţumeşti atâta lume: pe 
funcţionari, Camerele, anticamerele, miniştrii. 

— Miniştrii? Zise Pillerault, care voia cu orice preţ să vadă 
ce-nvârte acest coasociat. 

— Da, domnule, miniştrii. 

— Vasăzică au dreptate ziarele, zise Pillerault. 

— Unchiu-meu iar o intrat în politică, zise Birotteau. 
Domnul Claparon îi cântă în strună. 

— Mari poznaşe şi ziarele astea! Zise Claparon. Domnule, 
ziarele încurcă totul; pot fi de folos uneori, dar crunte nopţi 
mă mai fac să petrec; mi-ar plăcea să le petrec altfel; mi se 
strică ochii tot citind şi calculând. 

— Să ne întoarcem la miniştri, zise Pillerault, sperând să 
afle mai multe. 

— Miniştrii au pretenţii pur guvernamentale. Dar ce 
mănânc eu aici, ambrozie? Zise Claparon întrerupându-se. 
Astea sunt sosuri pe care nu le mănânci decât la un 
burghez acasă; la cârciumă niciodată. 

La acest cuvânt, florile de la boneta doamnei Ragon 
săltară ca nişte căpriţe. Claparon înţelese că a scăpat un 
cuvânt deocheat şi voi să repare ce spusese. 

— În lumea băncilor mari, zise el, se numesc cârciumi 
cabareturile elegante, Very sau Fraţii provensali. Ei bine, 
nici aceşti infami cârciumari, nici savanții noştri bucătari nu 
fac sosuri gustoase; unii fac apă chioară acrită cu lămâie, 
alţii fac chimie curată. 

În tot timpul mesei, Pillerault dădu atacuri, încercând să 
sondeze omul şi nimerind mereu în gol; îl consideră un ins 
primejdios. 

— Merge bine, spuse Roguin la urechea lui Charles 
Claparon. 

— Uf! M-oi dezbrăca eu astă-seară, răspunse Claparon, 
care se înăbuşea. 


— Domnule, îi spuse Birotteau, dacă suntem obligaţi să 
transformăm sufrageria în salon, asta e pentru că strângem 
câţiva prieteni peste optsprezece zile, atât pentru a cinsti 
eliberarea teritoriului. 

— Foarte bine, domnule; şi eu sunt omul guvernului. 
Aparţin, prin opiniile mele, statu-quo-ului marelui bărbat 
care conduce destinele casei de Austria, un om şi jumătate! 
A conserva pentru a dobândi şi mai ales a dobândi pentru a 
conserva. lată temelia opiniilor mele, care au onoarea de a 
fi cele ale prinţului Metternich. 

— Cât şi pentru a sărbători decorarea mea cu Legiunea de 
Onoare, reluă Cesar. 

— Da, da, ştiu. Cine mi-a vorbit de curând de asta? Fraţii 
Keller, ori Nucingen? 

Roguin, uimit de atâta îndrăzneală, făcu un gest admirativ. 

— A, ba nu, la Cameră. 

— La Cameră, domnul de La Billardiere? Întrebă Cesar. 

— Întocmai. 

— E încântător, spuse Cesar unchiului său. 

— Înşiră la fraze, la fraze, zise Pillerault, la fraze în care te 
îneci. 

— Poate că am meritat această favoare. Reluă Birotteau. 

— Prin lucrările dumneavoastră în domeniul parfumeriei; 
Bourbonii ştiu să răsplătească toate meritele. Ah! Să ne 
mulţumim eu aceşti generoşi prinți legitimi, cărora le vom 
datora o prosperitate nemaiauzită. Căci, fiţi siguri, 
Restauraţia simte că trebuie să se ia la întrecere cu 
Imperiul; va face cuceriri paşnice, veţi vedea ce cuceriri! 

— Domnul ne va face, desigur, onoarea să poftească la 
balul nostru? Zise doamna Cesar. 

— Pentru a petrece o seară cu dumneavoastră, doamnă, aş 
renunţa să câştig milioane. 

— Hotărât lucru, e mare flecar, zise Cesar către unchiul 
său. 

În timp ce gloria parfumeriei, în declin, avea să 
strălucească pentru ultima dată, un nou astru răsărea 


încetişor la orizontul comercial. Tânărul Popinot aşeza, 
chiar în acel moment, temeliile averii sale în strada Cinq- 
Diamants. Strada Cing-Diamants, străduţă îngustă pe unde 
abia pot trece căruțele încărcate, dă la un capăt în strada 
Lombardo, iar la celălalt în strada Aubry-le-Boucher, în faţa 
străzii Quincampoix, stradă ilustră a Parisului vechi, unde 
istoria Franţei a lăsat multe urme. Cu tot acest dezavantaj, 
gruparea droghiştilor aici făcea să aibă vad bun strada şi, 
din acest punct de vedere, Popinot nu alesese prost. Casa, a 
doua când vii din strada Lombardo, era atât de întunecoasă, 
încât în unele zile trebuia să aprinzi lumina în plină zi. 
Debutantul luase în stăpânire, în seara dinainte, încăperile 
cele mai prost luminate şi mai murdare. Predecesorul său, 
negustor de melasă şi de zahăr nerafinat, lăsase urmele 
negoţului său pe ziduri, în curte şi în magazin. Închipuiţi-vă 
o prăvălie mare şi spațioasă, cu uşi mari ferecate, vopsite în 
verde-închis, cu drugi de fier pe dinafară, având piroane cu 
capetele ca nişte ciuperci, o prăvălie cu grilaje împletite din 
sârmă şi umflate în partea de jos ca ale brutarilor de 
altădată, pardosită cu pietre albe mai mult sparte, cu 
pereţii galbeni şi goi ca ai unei cazarme. În spate erau 
prăvălia din dos şi o bucătărie, luminate dinspre curte; în 
sfârşit, în colţ, altă prăvălie, care trebuie să fi fost odată 
grajd. Din odaia din dos, pe o scară interioară, urcai la două 
camere care dădeau spre stradă şi unde Popinot avea de 
gând să-şi instaleze casa de fier, biroul şi registrele. 
Deasupra magazinelor erau trei camere înguste, lipite de 
zidul despărțitor, cu vederea spre curte; în ele voia să-şi 
facă locuinţa. Toate trei erau dărăpănate şi n-aveau altă 
privelişte decât curtea strâmbă, întunecoasă, înconjurată 
de ziduri, care, din cauza umezelii, păreau, chiar pe vremea 
cea mai uscată, proaspăt tencuite; intre pietrele cu care era 
pavată curtea se afla o zgură neagră şi puturoasă, rămasă 
de la melasă şi de la zahărul nerafinat. Toate aceste camere 
erau fără tapet şi pardosite cu cărămidă, iar cămin cu coş 
avea doar una singură. De la începutul dimineţii, Gaudissart 


şi cu Popinot, ajutaţi de un lucrător de care făcuse rost 
voiajorul, lipeau ei înşişi un tapet de şaptezeci şi cinci de 
bani metrul pe pereţii acestei groaznice odăi date de 
lucrător cu clei. Mobila consta dintr-un pat de lemn vopsit 
în roşu, ca de internat, o măsuţă de noapte prăpădită, un 
scrin străvechi, o masă, două fotolii şi şase scaune, dăruite 
de judecătorul Popinot nepotului său. Gaudissart pusese pe 
cămin o ramă cu o oglindă proastă, cumpărată de ocazie. 

Pe la opt seara, stând în faţa căminului unde ardeau nişte 
surcele, cei doi prieteni se pregăteau să mănânce ce le 
rămăsese de la prânz. 

— Jos cu friptura rece! Nu se potriveşte asta cu 
inaugurarea unei locuinţe, strigă Gaudissart. 

— Dar, zise Popinot arătând unica monedă de douăzeci de 
franci pe care o păstra ca să plătească prospectul, eu. 

— Eu? Zise Gaudissart punându-şi pe ochi o monedă de 
patruzeci de franci. 

În aceeaşi clipă se auzi o bătaie în uşă, care răsună tare în 
curtea pustie duminica, zi când fabricanţii se împrăştie 
care-ncotro, părăsindu-şi laboratoarele. 

— lată-l şi pe fidelul nostru amic din strada Poterie. Eu, 
reluă Ilustrul Gaudissart, iau! Nu eu! 

Într-adevăr, un chelner urmat de doi rândaşi aduseră în 
trei coşuri o cină împodobită cu şase sticle de vin alese cu 
pricepere. 

— Cum o să fim noi în stare să mâncăm atâta? Zise 
Popinot. 

— Da pe literat îl uiţi? Exclamă Gaudissart. Finot se 
pricepe grozav la fasturi şi la deşertăciuni; o să vină, copil 
naiv, cu un prospect, de să ţi se facă părul măciucă. E bine 
spus, nu? Prospectelor le e totdeauna sete. Sămânţa 
trebuie stropită dacă vrei să ai flori. Haideţi, sclavilor, spuse 
el rândaşilor cu un aer teatral, iată aur. 

Şi le dădu cincizeci de centime cu un gest demn de 
Napoleon, care era idolul lui. 


— Mulţumim, domnule Gaudissart, răspunseră rândaşii, 
mai bucuroşi de glumă decât de bani. 

— Tu, fiule, îi spuse el chelnerului care rămăsese să 
servească, ascultă: există o portăreasă ascunsă în 
adâncimile unei văgăuni unde găteşte uneori, aşa cum 
Nausicaa spăla rufe, numai ca să se distreze. Du-te le ea, 
imploră-i nevinovăția, fă-o tinere, să se intereseze de 
căldura mâncărurilor. Spune-i că va fi binecuvântată şi mai 
ales respectată, foarte respectată, de câtre Felix 
Gaudissart, fiul lui Jean-Franqcois Gaudissart, din neamul 
Gaudissart, neam de proletari amărâţi, de viţă veche. Du-te 
şi vezi să fie toate bune, că, dacă nu, îţi trântesc un do 
major pe toba din spate. 

Altă bătaie răsună în uşă. 

— lată-l pe spiritualul Andoche, zise Gaudissart. 

Se arătă un tânăr grăsun şi bucălat, de statură mijlocie şi 
care, din creştet până-n tălpi, aducea a fiu de pălărier; avea 
trăsături rotunde şi viclenia îi era ascunsă sub un aer băţos. 
Faţa lui, întristată cum e aceea a unui om sătul de mizerie, 
luă o expresie de veselie când văzu masa pusă şi sticlele cu 
capsule promițătoare. La strigătul lui Gaudissart îi 
scânteiară ochii de un albastru-deschis, capul lui mare cu 
fata teşită de caimac se-ntoarse la stânga şi la dreapta şi îl 
salută pe Popinot într-un chip ciudat, fără umilinţă şi fără 
respect, ca un om care simte că locul lui nu-i acolo şi care 
nu face nici o concesie. În vremea aceea începea şi el să 
recunoască în sine că nu are nici un talent literar şi se 
gândea să rămână în sectorul literaturii ca exploatator, 
trăind de pe urma oamenilor de spirit şi făcând afaceri în 
loc să facă lucrări prost plătite. În acel moment terminase 
cu demersurile timide şi cu încercările umilitoare şi era 
tocmai pe punctul, ca şi oamenii din marea finanţă, să 
întoarcă foaia şi să devină obraznic cu bună-ştiinţă Dar îi 
trebuia un capital de început şi Gaudissart îi spusese că 
poate face rost de el punând în valoare uleiul lui Popinot. 


— Să tratezi în numele lui cu ziarele, dar să nu-l tragi pe 
sfoară; altfel ne certăm de moarte; să-i dai ce trebuie 
pentru ce-ţi plăteşte. 

Popinot îl privi pe autor cu îngrijorare. În lumea cu 
adevărat negustorească, autorii sunt priviţi cu un sentiment 
în care intră teroare, milă şi curiozitate. Deşi Popinot avea o 
bună educaţie, obiceiurile rudelor sale, ideile lor, treburile 
abrutizante ale prăvăliei şi ale casieriei îi modulaseră 
inteligenţa, supunând-o uzanțelor meseriei sale, fenomen 
care poate fi observat când urmăreşti schimbările suferite 
după zece ani de o sută de colegi de şcoală, ieşiţi cam la fel 
unul cu altul din colegiu sau din pension. Andoche luă 
această îngrijorare drept o admiraţie adâncă. 

— Aşa, să turnăm prospectul înainte de masă, ca apoi să 
putem bea fără grijă, zise Gaudissart. După masă se citeşte 
greu, că şi limba digerează. 

— Domnule, zise Popinot, un prospect înseamnă adesea o 
avere întreagă. 

— Şi adesea, răspunse Andoche, pentru oameni de rând ca 
mine, averea nu înseamnă decât un prospect. 

— Ah! Foarte nostim, zise Gaudissart. Al dracului Andoche, 
are spirit cât patruzeci! 

— Cât o sută, zise Popinot, impresionat de această glumă. 

Nerăbdătorul Gaudissart luă manuscrisul şi citi cu voce 
tare şi cu emfază: ULEI CEFALIC! 

— Aş prefera Ulei cezarian, zise Popinot. 

— Dragă, zise Gaudissart, nu-i cunoşti pe oamenii din 
provincie: există o operaţie chirurgicală cu numele ăsta, şi 
ei sunt aşa de proşti, încât vor crede că uleiul tău e bun la 
faceri; îţi închipui ce greu ar fi să-i convingem că e vorba de 
păr. 

— Nu vreau să-mi apăr termenul, zise autorul, dar v-aş 
ruga să remarcaţi că Ulei cefalic înseamnă ulei pentru cap, 
ceea ce vă rezumă intenţiile. 

— Să auzim! Zise Popinot nerăbdător. 


Iată prospectul, aşa cum circulă şi astăzi în comerţ în mii 
de exemplare (Alt act justificativ). 

BREVETE DE INVENŢIE ŞI DE PERFECŢIONARE. 

Nici un cosmetic nu poate face să crească părul, aşa după 
cum nici un preparat chimic nu-l vopseşte fără pericol 
pentru sediul inteligenţei. Ştiinţa a declarat recent că părul 
este o materie moartă şi că nici o substanţă nu-l poate 
împiedica să cadă sau să albească. Pentru a preveni Xerasia 
şi Calviţia e de ajuns să fie apărat bulbul din care iese firul 
de păr de orice influenţă exterioară atmosferica şi să fie 
menţinut capul la temperatura care-i e necesară. ULEIUL 
CEFALIC, bazat pe aceste principii stabilite de Academia de 
ştiinţe, produce acest rezultat important, la care ajunseseră 
cei vechi, romanii, grecii şi naţiunile nordice, care ţineau la 
păr. O serie de cercetări ştiinţifice au demonstrat că nobilii, 
care se deosebeau odinioară prin lungimea părului, nu 
întrebuinţau alt mijloc; atât doar că procedeul lor, regăsit 
cu abilitate de A. Popinot, Inventatorul ULEIULUI CEFALIC, 
fusese pierdut. 

A păstra, în loc să caute a provoca o stimulare Imposibilă 
sau dăunătoare dermei care conţine bulbii, iată. Deci scopul 
ULEIULUI CEFALIC. În adevăr, acest ulei, care opreşte 
exfolierea mătreţei, care exală un parfum suav şi care, prin 
substanţele din care e compus, printre care intră ca 
element principal esenţa de alune, împiedică orice acţiune a 
aerului exterior asupra capului, previne astfel guturaiul, 
catarul şi toate afecțiunile dureroase ale encefalului, 
păstrându-i temperatura interioară, în acest fel, bulbii care 
conţin licorile generatoare ale părului nu sunt niciodată 
surprinşi nici de frig, nici de căldură. Părul, acest produs 
minunat, la care bărbaţii şi femeile ţin atât de mult, 
conservă astfel, până la vârsta înaintată a persoanei care 
întrebuinţează ULEIUL CEFALIC, acea strălucire, acea 
fineţe, acel luciu care fac atât de încântătoare capetele 
copiilor. 


MODUL DE ÎNTREBUINŢARE este ataşat la fiecare flacon, 
servindu-i de înveliş. 

MOD DE ÎNTREBUINŢARE A ULEIULUI CEFALIC. 

Este cu totul inutil să ungeţi părul; acest lucru constituie 
nu numai o prejudecată ridicolă, dar şi un obicei jenant, în 
sensul că acest cosmetic lasă urme peste tot. E de ajuns ca, 
în fiecare dimineaţă, să muiaţi un mic burete fin în ulei, să 
despărțiți părul cu pieptenele, să îmbibaţi părul la rădăcină 
din cărare în cărare, aşa încât pielea să primească un strat 
subţire, după ce mai înainte capul a fost curăţat cu peria şi 
cu pieptenele. 

Acest ulei se vinde în flacoane purtând semnătura 
inventatorului, pentru a împiedica orice contrafacere, şi la 
preţul de TREI FRANCI, la A. POPINOI, în strada Cinqg- 
Diamants, în cartierul Lombards, la Paris. 

SUNTEŢI RUGAŢI SA SCRIEŢI FRANCO. 

Notă - Magazinul A. Popinot ţine şi uleiuri de drogherie, 
ca: esenţă de flori de portocal şi de levănţică, ulei de 
migdale dulci, unt de cacao, unt de cafea, ulei de riţin şi 
altele. 

— E scris perfect, dragă, îi spuse Ilustrul Gaudissart lui 
Finot, Măi, al dracului, ce ne aruncăm la ştiinţă înaltă! Şi nu 
ne încurcăm cu vorba, mergem drept la ţintă. Ah! Te felicit 
sincer, asta zic şi eu literatură utilă. 

— Ce frumos prospect! Zise Popinot entuziasmat. 

— Un prospect care de la primele cuvinte dă gata 
Macassarul, zise Gaudissart sculându-se cu un aer 
magistral pentru a rosti vorbele următoare, scandate cu 
gesturi parlamentare: „Părul - nu - poate - fi - făcut - să 
crească! Nu - poate - fi - vopsit - fără - pericol!” Ah! Ah! 
Aici e succesul. Ştiinţa modernă e de acord cu obiceiurile 
celor vechi. Poţi să te-nţelegi şi cu bătrânii şi cu tinerii. 
Dacă ai de-a face cu un bătrân: „Ah! Ah! Domnule, cei 
vechi, grecii, romanii, aveau dreptate şi nu erau aşa de 
proşti cum ni se spune!” Dacă tratezi cu un tânăr; „lată, 
băiete dragă, încă o descoperire datorită progreselor 


ştiinţei. Progresăm. Câte nu putem aştepta de la abur, de la 
telegraf şi altele! Acest ulei este rezultatul unui raport al 
domnului Vauquelin!” Ce-ar fi dacă am tipări un pasaj din 
memoriul domnului Vauquelin la Academia de Ştiinţe, care 
să confirme afirmaţiile noastre, ce zici? E grozav! Hai, 
Finot, la masă. Să halim bunătăţile! Să bem şampanie 
pentru succesul tânărului nostru prieten! 

— M-am gândit, spuse autorul cu modestie, că epoca 
prospectului uşurel şi glumeţ a trecut; noi intrăm în 
perioada ştiinţei; trebuie un aer doctoral şi tonul unei 
autorităţi pentru a ne impune publicului. 

— O să trâmbiţăm uleiul ăsta de-o să fiarbă; mă mănâncă 
şi limba şi picioarele. Am reprezentanța tuturor, celor din 
branşa părului: niciunul nu dă mai mult de treizeci la sută; 
să lăsăm noi cu patruzeci la sută şi garantez o sută de mii 
de sticle în şase luni, Voi da asalt farmaciştilor, băcanilor, 
frizerilor! Dacă le dăm patruzeci la sută remiză, vor face 
toţi capul tobă clienţilor, Cei trei tineri mâncau ca nişte lei, 
beau ca nişte elveţieni şi se ameţeau de viitorul succes al 
Uleiului cefalic. 

— Uleiul ăsta ţi se urcă la cap, zise Finot zâmbind, 
Gaudissart epuiză diferitele serii de jocuri de cuvinte 
despre ulei, păr, cap etc. În mijlocul râsetelor homerice ale 
celor trei prieteni, când ajunseră la desert, răsună o bătaie 
în uşă, care fu auzită cu toate toasturile şi urările de fericire 
reciprocă. 

— E unchiu-meu! E în stare să vină să mă vadă, exclamă 
Popinot. 

— Un unchi? Zise Finot, şi noi nu mai avem un pahar! 

— Unchiul prietenului meu Popinot este judecător de 
instrucţie, îi spuse Gaudissart lui Finot, nici gând să ne 
batem joc de el, mi-a salvat doar viaţa. Ah! Când te-ai afla 
ca mine în asemenea nenorocire, în faţa eşafodului, unde 
ţac, şi adio păr! Făcu el imitând cu un gest cuțitul fatal, nu-l 
poţi uita pe virtuosul magistrat datorită căruia ţi-ai păstrat 
jgheabul pe unde torni şampania! Ţii minte, beat-mort de-ai 


fi. Şi-apoi nu poţi să ştii, Finot, dacă n-o să ai cumva nevoie 
şi dumneata de domnul Popinot! Aşa că să-i dăm drumul la 
saluturi pe necântăritelea. 

Virtuosul judecător de instrucţie întreba, într-adevăr, de 
nepotu-său la portăreasă, Recunoscându-i vocea, Anselme 
cobori cu un sfeşnic, ca să-i lumineze calea. 

— Vă salut, domnilor, zise magistratul. 

Ilustrul Gaudissart se înclină adânc. Finot îl examină pe 
judecător cu ochii cam tulburi şi-l găsi cam prostănac. 

— Lux nu e, spuse grav judecătorul privind camera; dar ca 
să ajungi ceva mare, băiete, trebuie să ştii să nu fii nimic la 
început. 

— Ce om înţelept! Îi spuse Gaudissart lui Finot. 

— Asta-i o cugetare bună de pus într-un articol, zise 
ziaristul. 

— A! Dumneata eşti, domnule, zise judecătorul 
recunoscându-l pe comis-voiajor. Ei, ce cauţi pe-aici? 

— Vreau să contribui, domnule, prin toate modestele mele 
mijloace la averea iubitului dumneavoastră nepot. Am 
chibzuit tocmai asupra prospectului despre ulei, şi domnul 
este autorul acestui prospect, care ni se pare una din cele 
mai frumoase bucăţi din literatura perucilor. 

Judecătorul îl privi pe Finot. 

— Domnul, zise Gaudissart, este domnul Andoche Finot, 
unul dintre tinerii cei mai distinşi ai literaturii; scrie, în 
ziarele guvernamentale, articole de politică înaltă şi face 
cronica teatrelor mici. E un ministru pe cale să devină 
autor. 

Finot îl trăgea pe Gaudissart de pulpana redingotei. 

— Bine, copii, zise judecătorul, căruia aceste cuvinte îi 
explicară aspectul mesei, care păstra urmele unui ospăț pe 
de-a-ntregul scuzabil. Dragă, îi spuse judecătorul lui 
Popinot, îmbracă-te, mergem astă-seară la domnul 
Birotteau, căruia îi sunt dator o vizită. O să semnaţi actul de 
asociere, pe care l-am examinat cu atenţie. Cum fabrica de 
ulei se va afla pe terenurile din foburgul Temple, cred că 


trebuie să-ţi dea cu chirie atelierul, la nevoie prin interpuşi; 
când toate sunt în regulă, se evită discuţiile. Dar pereţii 
ăştia îmi par cam umezi: să pui rogojini, Anselme, în dreptul 
patului tău. 

— Îmi daţi voie, domnule judecător de instrucţie, zise 
Gaudissart cu tonul mieros al unui curtean, am lipit chiar 
noi tapetul astăzi şi. Nu s-a. Uscat încă. 

— Economie! Bine, spuse judecătorul. 

— Ştii ce, îi spuse Gaudissart la ureche lui Finot, prietenul 
meu Popinot e un tânăr virtuos, se duce cu unchiu-său; noi 
hai să mergem, ca să încheiem seara, pe la fete. 

Ziaristul arătă căptuşeala buzunarului de la jiletcă, 
Popinot văzu gestul şi strecură douăzeci de franci autorului 
prospectului. Judecătorul avea o birjă la capătul străzii; îl 
luă pe nepotu-său la Birotteau. Când judecătorul Popinot şi 
Anselme sosiră, Pillerault, domnul şi doamna Ragon şi 
Roguin jucau boston, iar Cesarine broda o eşarfa. Roguin, 
care se afla în faţa doamnei Ragon, lângă care stătea 
Cesarine, băgă de seamă bucuria fetei când îl văzu intrând 
pe Anselme; şi o arătă cu un gest, roşie ca o rodie, 
stagiarului său. 

— Aşadar, e ziua actelor? Zise parfumierul când, după 
saluturi, judecătorul îi spuse de ce venise. 

Cesar, Anselme şi judecătorul se suiră la al doilea etaj, în 
camera provizorie a parfumierului, pentru a discuta 
închirierea şi actul de asociere întocmit de magistrat. 
Contractul fu făcut pe optsprezece ani, ca să concorde cu 
cel din strada Cing-Diamants, detaliu minim în aparenţă, 
dar care mai târziu îi fu de folos lui Birotteau. Când Cesar şi 
judecătorul se întoarseră la mezanin, magistratul, mirat, 
întrebă care-i cauza zăpăcelii din casă şi a prezenţei 
lucrătorilor, duminica, la un om atât de credincios ca 
parfumierul. Acesta abia aştepta întrebarea. 

— Deşi nu prea ieşiţi în lume, domnule, nu veţi găsi 
nepotrivit că cinstim eliberarea teritoriului. Dar nu-i numai 


asta. Strâng câţiva prieteni şi pentru a sărbători decorarea 
mea cu Legiunea de Onoare. 

— Ah! Făcu judecătorul, care nu era decorat. 

— Poate că am meritat această neasemănată şi regală 
favoare îndeplinindu-mi funcţia la tribunalul. Oh! De 
comerţ, şi luptând pentru Bourboni pe treptele. 

— Da, zise judecătorul. 

— De la Saint-Roch, la 13 vandemiar, când am fost rănit de 
Napoleon. 

— Bucuros, zise judecătorul. Dacă soţia mea nu va fi 
suferindă, vin cu ea. 

— Xandrot, îi spuse Roguin la plecare stagiarului său, să-ţi 
iei gândul de la căsătoria cu Cesarine, şi peste şase 
săptămâni vei vedea că ţi-am dat un sfat bun. 

— De ce? Zise Crottat. 

— Birotteau, dragul meu, o să cheltuiască o sută de mii de 
franci cu balul lui, iar averea şi-o bagă, deşi eu l-am sfătuit 
să nu facă asta, în afacerea cu terenurile. Peste şase 
săptămâni, oamenii ăştia n-o să aibă ce mânca. Însoară-te 
cu domnişoara Lourdois, fata antreprenorului cu zugrăvitul: 
are trei sute de mii de franci zestre; am avut eu grijă să 
găseşti ceva în schimb! Dacă-mi cumperi biroul numai cu o 
sută de mii de franci peşin, ţi-l dau mâine. 

Minunăţiile balului pe care-l pregătea parfumierul şi pe 
care ziarele le anunțau Europei erau vânturate în lumea 
comerţului prin zvonurile provocate de lucrările ce nu 
încetau nici ziua, nici noaptea. Ici se spunea că Cesar a 
închiriat trei case; acolo, că îşi aureşte saloanele; mai 
departe, că la masă se vor servi mâncăruri inventate 
anume; dincolo, că negustorii nu vor fi invitaţi, serbarea 
fiind dată pentru reprezentanţii guvernului; dincoace, 
parfumierul era sever condamnat pentru ambiția lui, 
pretenţiile politice fiindu-i luate în râs, ba, mai mult, i se 
contesta chiar rana primită! Balul dădea naştere la multe 
intrigi în al doilea arondisment; prietenii stăteau liniştiţi, 
dar simplele cunoştinţe se zbăteau teribil. Când eşti bine 


văzut, găseşti mulţi lingugşitori. Foarte mulţi făcură 
demersuri peste demersuri pentru o obţine o invitaţie. Soții 
Birotteau fură uimiţi de numărul prietenilor de care habar 
n-aveau până acum. Această năvală de oameni o speria pe 
doamna Birotteau, care se întuneca din ce în ce mai tare la 
faţă cu cât se apropia data solemnităţii. Îi mărturisi mai 
întâi lui Cesar că n-o să ştie ce atitudine să aibă, apoi se 
înspăimântă de nenumăratele amănunte ale unei asemenea 
petreceri; unde să găseşti argintăria, sticlăria, trataţiile, 
vesela şi cine să servească? Şi cine să supravegheze totul? 
Îl ruga pe Birotteau să stea la uşa apartamentului şi să nu-i 
lase să intre decât pe invitaţi; auzise lucruri ciudate despre 
indivizi care veneau la baluri burgheze invocând prietenii 
ale căror nume nu-l ştiau. Când, înainte cu zece zile, 
Braschon, Grindot, Lourdois şi Chaffaroux, antreprenorul 
de construcţii, afirmară că apartamentul va fi gata pentru 
faimoasa duminică de 17 decembrie, în modestul salonaş de 
la mezanin avu loc seara, după cină, o consfătuire 
caraghioasă între Cesar, nevastă-sa şi fiică-sa, pentru a 
alcătui lista invitaţilor şi a trimite, după codul politeţii 
stângace şi cinstite, invitaţiile pe hârtie roz şi cu litere 
aplecate, primite de dimineaţă de la tipograf. 

— Băgaţi de seamă! Să nu uităm pe nimeni, zise Birotteau. 

— Dacă uităm pe cineva, zise Constance, nu se uită el. Cu 
doamna Derville, cu care nu suntem în vizită, ne-am 
pomenit aseară; îşi dădea nişte aere! 

— Era foarte drăguță, zise Cesarine, mi-a plăcut. 

— Şi, totuşi, înainte de-a se mărita era chiar mai săracă 
decât mine: lucra într-un atelier de lenjerie, în strada 
Montmartre: a cusut cămăşi pentru taică-tău. 

— Ei, atunci, să-ncepem lista, zise Birotteau, cu oamenii 
cei mai de vază. Scrie, Cesarine: domnul duce şi doamna 
ducesă de Lenoncourt. 

— Doamne! Cesar, zise Constance, nu te apuca să trimiţi 
invitaţii persoanelor pe care nu le cunoşti decât în calitate 
de furnizor. Crezi c-o poţi invita pe prinţesa de Blamont- 


Chauvry, care e mai rudă cu răposata ta naşă, marchiza 
d'Uxelles, decât ducele de Lenoncourt? Crezi că-i poţi invita 
pe cei doi domni de Vandenesse, pe domnul de Marsay, pe 
domnul de Ronquerolles, pe domnul d'Ailemont, în fine, pe 
clienţii tăi? Eşti nebun, te ameţesc măririle. 

— Bine! Dar domnul conte de Fontaine şi familia sa? Ce 
zici? Ăsta venea la Regina trandafirilor înainte de bătălia de 
la 13 vandemiar, sub numele de JACQUES CEL MARE, 
împreună cu FLĂCĂUL, care era domnul marchiz de 
Montauran, şi cu domnul de La Billardiere, care se chema 
NANTEZUL.. Ce ne-am mai dat mâna unii cu alţii! „Dragă 
Birotteau, curaj! Dă-ţi viaţa ca noi pentru cauza cea 
dreaptă!” Suntem vechi tovarăşi de conspirație. 

— Pune-i, zise Constance. Dacă vine domnul de La 
Billardiere cu fiu-său, să aibă cu cine să stea de vorbă. 

— Scrie, Cesarine, zise Birotteau. Primo, domnul prefect al 
Senei: o veni, n-o veni, dar el e şeful corpului municipal: 
fiecăruia după rangul lui! Domnul de La Billardiere şi fiul 
său, primar. Pune la capăt numărul invitaţilor. Colegul meu, 
domnul Granet, ajutorul de primar, cu nevastă-sa. E urâtă 
foc, dar n-are a face, trebuie s-o punem! Domnul Curel, 
giuvaergiul, colonelul Gărzii naţionale, cu nevastă-sa şi cele 
două fete. Astea ar fi autorităţile. Acum oamenii de seamă! 
Domnul conte şi doamna contesă de Fontaine cu fiica lor, 
domnişoara Emilie de Fontaine. 

— O obraznică pentru care trebuie să ies din prăvălie şi 
să-i vorbesc la uşa cupeului, pe orice vreme, zise doamna 
Cesar. Dacă vine, o să vină numai ca să râdă de noi. 

— Atunci poate c-o să vină, zise Cesar, care voia neapărat 
lume bună. Continuă, Cesarine. Domnul conte şi doamna 
contesă de Grandville, proprietarul meu, capul cel mai 
grozav de la curtea regală, cum spune Derville. Ia stai! 
Domnul de La Billardiere a aranjat ca mâine să mi se dea 
decorația de către domnul conte de Lacepede în persoană. 
Se cade să-i strecor o invitaţie la bal şi cină marelui 
cancelar. Domnul Vaugquelin. Pune bal şi cină, Cesarine. Şi, 


ca să nu-i uităm, toţi alde Chiffreville şi Protez. Domnul şi 
doamna Popinot, judecător la tribunalul Senei. Domnul şi 
doamna Thirion, uşier la cabinetul regelui, prietenii lui 
Ragon, şi fata lor care se va mărita, pare-se cu unul din 
băieţii din prima căsătorie ai domnului Camusot. 

— Cesar, nu-l uita pe tânărul Horace Bianchon, nepotul 
domnului Popinot şi vărul lui Anselme, zise Constance. 

— Ei aş! Cesarine a şi notat patru la capătul familiei 
Popinot. Domnul şi doamna Rabourdin, unul dintre şefii de 
birou din secţia domnului de La Billardiere. Domnul Cochin, 
din acelaşi minister, cu nevastă-sa şi cu fiu-său, comanditarii 
soţilor Matifat, şi domnul, doamna şi domnişoara Matifat, 
fiindcă veni vorba de ei. 

— Soții Matifat, zise Cesarine, au intervenit pentru domnul 
şi doamna Colleville, pentru domnul şi doamna Thuilier, 
prietenii lor, şi pentru soţii Saillard. 

— O să vedem, zise Cesar, Agentul nostru de schimb, 
domnul şi doamna Desmarets. 

— Asta o să fie regina balului! Zise Cesarine; grozav de 
mult îmi place, mai mult ca toate. 

— Derville şi nevastă-sa. 

— Pune-i şi pe domnul şi doamna Coquelin, succesorii 
unchiului Pillerault, zise Constance. Aşa de mult îşi 
închipuie că vor veni, încât biata femeie şi-a comandat la 
croitoreasa mea o rochie superbă de bal: atlaz alb pe 
dedesubt şi pe deasupra tul brodat cu flori de cicoare. N-a 
lipsit mult să-şi facă o rochie de lame, ca pentru a merge la 
curte. Dacă nu-i invităm, ni-i facem duşmani de moarte. 

— Pune-i Cesarine; trebuie să cinstim comerţul, că doar şi 
noi facem parte din el. Domnul şi doamna Roguin. 

— Mamă, doamna Roguin o să-şi pună colierul de briliante, 
toate bijuteriile şi rochia cu dantelă de Malines. 

— Domnul şi doamna Lebas, zise Cesar. Apoi, domnul 
preşedinte al tribunalului de comerţ, nevastă-sa şi cele 
două fete. I-am uitat când am trecut autorităţile. Domnul şi 
doamna Lourdois şi fata lor. Domnul Claparon, bancher, 


domnul du Tillet, domnul Grindot, domnul Molineux, 
Pillerault şi proprietarul lui, domnul şi doamna Camusot, 
negustorii cei bogaţi de mătase, cu toţi copiii lor, cel de la 
Şcoala politehnică şi avocatul. 

— O să fie numit judecător, fiindcă se însoară cu 
domnişoara Thinon, însă în provincie, zise Cesarine. 

— Domnul Cardot, socrul lui Camusot, şi toţi copiii Cardot. 
Ia stai! Şi soţii Guillaume, din strada Colombier, socrul şi 
soacra lui Lebas, doi bătrâni care vor întreţine conversaţia 
pe de lături; Alexandre Crottat, Celestin. 

— Tată, nu-i uita pe domnul Andoche Finot şi pe domnul 
Gaudissart, doi tineri foarte folositori domnului Anselme. 

— Gaudissart? A făcut puşcărie. Dar n-are a face; pleacă 
peste câteva zile şi o să ne plaseze uleiul. Pune-l! Cât 
despre musiu Andoche Finot, cine-i ăsta? 

— Domnul Anselme spune că va ajunge cineva, e plin de 
spirit ca Voltaire. 

— E autor? Ăştia sunt toţi atei. 

— Pune-l, tata; şi-aşa avem prea puţin dansatori. De altfel, 
prospectul cel frumos despre ulei, e făcut de el. 

— Crede în uleiul nostru, zise Cesar, atunci pune-l, 
drăguță. 

— Îi pun şi pe protejaţii mei, zise Cesarine. 

— Pune-l pe domnul Mitral, executorul meu; şi pe domnul 
Handry, medicul nostru, doar de formă, că n-o să vină. 

— O să vină pentru jocul de cărţi, zise Cesarine. 

— Ia stai! Sper, Cesar că-l vei invita la masă pe domnul 
abate Loraux?! 

— l-am şi scris, zise Cesar. 

— Oh! Să n-o uităm pe cumnata lui Lebas, pe doamna 
Augustine de Sommervieux, zise Cesarine. Sărăcuţa de ea! 
Ne-a spus Lebas că e foarte suferindă, se prăpădeşte de 
inimă rea. 

— Aşa e când te măriţi cu un artist, exclamă parfumierul. 
Ia uită-te la maică-ta cum moţăie, spuse el foarte încet fetei. 


Aşa, aşa, somn uşor, doamnă Cesar. Ei, da rochia maică-ti? Îi 
spuse Cesar Cesarinei. 

— Da, tată, o să fim gata. Mama se gândeşte la o rochie de 
crepe de Chine doar, ca a mea; croitoreasa e sigură că n-o 
să fie nevoie de probă. 

— Câte persoane? Zise Cesar cu voce tare, văzând-o pe 
nevastă-sa că deschide ochii. 

— O sută nouă, socotind şi pe vânzători, zise Cesarine. 

— Unde-o să băgăm atâta lume? Zise doamna Birotteau. 
Dar, în sfârşit, reluă ea cu naivitate, o trece şi duminica 
asta. 

La oamenii care urcă de la un etaj social la altul, nimic nu 
se face în mod simplu. Nimeni n-avea voie, sub nici un 
pretext, să intre în apartamentul care era în transformare, 
nici chiar Cesar sau doamna Birotteau. Cesar îi promisese 
lui Raguet, băiatul de prăvălie, un rând de haine noi de ziua 
baiului dacă face pază bună şi-şi execută bine consemnul. 
Ca şi împăratul Napoleon la Compiegne, când cu renovarea 
castelului pentru căsătoria lui cu Marian-Luiza de Austria, 
Birotteau nu voia să vadă nimic: parţial, voia sa se bucure 
de surpriză. Cei doi foşti adversari se întâlniră încă o dată, 
fără ştirea lor, dar nu pe un câmp de bătaie, ci pe terenul 
vanităţii burgheze. Domnul Grindot trebuia, aşadar, să-l ia 
de mână pe Cesar şi să-i arate apartamentul, aşa după cum 
un ghid arată o galerie ne tablouri unui vizitator, De altfel, 
fiecare în casă pregătise o surpriză a lui. Cesarine, draga 
de ea, pusese la bătaie toate economiile ei, o sută de 
ludovici, ca să cumpere cărţi pentru tatăl ei. Domnul 
Grindot îi spusese în secret, într-o dimineaţă, că în camera 
tatălui ei, care avea să fie şi un fel de cabinet, asta fiind 
surpriza arhitectului, vor exista două dulapuri-bibliotecă 
Cesarine îşi cheltuise toate economiile în prăvălia unui 
librar, ca să ofere tatălui ei pe; Bossuet, Racine, Voltaire. 
Jean-Jacques Rousseau, Montesquieu, Monere, Buffon, 
Fenelon, Delille, Bernardin de Saint-Pierre, La Fontaine, 
Corneille, Pascal, La Harpe, în sfârşit, biblioteca obişnuită 


care se găseşte peste tot şi pe care taică-său n-avea s-o 
citească niciodată; Probabil că factura de la legător avea să 
fie foarte sărată. Nepunctualul şi celebrul legător 
Thoavenin, un artist de altfel, făgăduise să predea volumele 
în ziua de 16, la amiază. Cesarine destăinuise unchiului 
Pillerault încurcătura în care se afla şi unchiul luase pe 
seama lui factura. Surpriza lui Cesar pentru soţia lui era o 
rochie de catifea vişinie, împodobită cu dantele, despre care 
vorbise cu fiica lui, ce-i era complice. Surpriza doamnei 
Birotteau pentru noul cavaler al Legiunii de Onoare consta 
într-o pereche de catarame de aur şi un ac de cravată cu 
briliant. În sfârşit, pentru toată familia se pregătea surpriza 
apartamentului, care avea să fie urmată, în mai puţin de 
două săptămâni, de marea surpriză a facturilor de plătit. 
Cesar chibzui îndelung ce invitaţii să facă în persoană şi pe 
care să le trimită cu Raguet, seara. Luă o birjă, o urcă pe 
nevastă-sa, gătită cu o pălărie cu pene, care o urâţea, şi cu 
ultimul şal dăruit de el, un caşmir pe care şi-l dorea de 
cincisprezece ani. Astfel, în mare ţinută, parfumierii făcură 
douăzeci şi două de vizite într-o singură dimineaţă. 

Cesar o scutise pe nevastă-sa de greutăţile pregătirii în 
casă a diferitelor comestibile necesare unei petreceri 
splendide. Se încheiase un tratat diplomatic între ilustrul 
Chevet şi Birotteau, Chevet furniza o argintărie superbă, 
care produce cât un teren când e închiriată, furniza cina, 
vinurile şi chelnerii în frunte cu un şef arătos, aceştia 
cunoscându-şi cu toţii răspunderea faptelor şi a gesturilor. 
Chevet cerea să i se pună la dispoziţie bucătăria şi 
sufrageria de la mezanin ca să-şi instaleze acolo cartierul 
general, căci trebuia să se lucreze încontinuu pentru a servi 
la ora şase o cină de douăzeci de persoane şi la unu 
noaptea o masă rece foarte bogată. Birotteau se înţelesese 
cu cafeneaua Foy pentru casatele în formă de fructe, care 
aveau să fie servite în ceşti frumoase, cu linguriţe aurite, pe 
tăvi de argint. Ianrade, altă celebritate, furniza 
răcoritoarele şi fructele. 


— Să n-ai nici o grijă, îi spuse Cesar soţiei sale, văzând-o 
cam prea îngrijorată cu două zile înainte, Chevet, Tanrade 
şi cafeneaua Foy vor fi la mezanin. Virginie va veghea la 
etajul al doilea, prăvălia va fi închisă bine. Nouă nu ne mai 
rămâne decât să ne lăfăim la etajul întâi. 

În ziua de 16, la ora două, domnul de La Billardiere veni 
să-l ia pe Cesar pentru a-l duce la Cancelaria Legiunii de 
Onoare, unde avea să primească decorația de cavaler, 
împreună cu vreo zece alţi cavaleri, din mâna domnului 
conte de Lacâpdde. Primul îl găsi pe parfumier cu ochii în 
lacrimi: Constance îi făcuse tocmai surpriza cataramelor de 
aur şi a briliantului. 

— E tare bine să fii iubit astfel, zise el urcându-se în 
trăsură, de faţă cu vânzătorii adunaţi, cu Cesarine şi cu 
Constance. 

Toţi îl admirau pe Cesar îmbrăcat în pantaloni până la 
genunchi de mătase neagră, cu ciorapi de mătase şi cu 
fracul cel nou albastru-deschis pe care avea să strălucească 
panglica muiată în sânge, după vorba lui Molineux. Când 
Cesar se întoarse la masă, era palid de bucurie şi se uita în 
toate oglinzile ca să-şi vadă crucea; căci, în prima ameţeală, 
nu se mulţumi cu panglica şi lăsă la o parte orice modestie. 

— Nevastă, spuse el, domnul Mare Cancelar e un om 
încântător; de cum i-a spus o vorbă La Billardiere, a şi 
acceptat invitaţia mea; vine împreună cu domnul Vauquelin. 
Domnul de Lacepede e un om mare, da, ca şi domnul 
Vauquelin; a scris patruzeci de volume! E adevărat că e şi 
autor şi pair al Franţei. Să nu uităm să-i spunem: „Domnia- 
voastră” sau „Domnule conte”. 

— Da' ia şi mănâncă, îi spuse nevastă-sa. Tatăl tău e mai 
rău ca un copil, îi spuse Constance Cesarinei. 

— Ce bine-ţi stă cu decorația, zise Cesarine. [i se vor da 
onorurile şi o să ieşim împreună. 

— O să mi se dea onorurile oriunde sunt santinele. 

În acest moment, Grindot cobori cu Braschon. După masă, 
domnul, doamna şi domnişoara, spuseră ei, vor putea 


arunca o privire în apartament, unde meşterul lui Braschon 
termina de fixat nişte cuiere şi unde trei oameni aprindeau 
luminările. 

— Trebuie o sută douăzeci de lumânări, zise Braschon. 

— O factură de două sute de franci la Trudon, spuse 
doamna Cesar, ale cărei jeluiri le opri cu o privire cavalerul 
Birotteau. 

— O să aveţi o serbare extraordinară, domnule cavaler, 
zise Braschon. 

Birotteau îşi spuse lui însuşi: „Au şi început linguşitorii! 
Abatele Loraux m-a sfătuit să nu cad în cursa lor şi să 
rămân modest. Îmi voi aminti de originea mea.” 

Cesar nu înţelese ce voia să spună bogatul tapiţer din 
strada Saint-Antoine. Braschon făcu unsprezece încercări 
inutile pentru a fi invitat el, nevastă-sa, fiică-sa, soacră-sa şi 
mătuşă-sa. Braschon deveni duşmanul lui Birotteau. La 
plecare nu-i mai spunea „domnule cavaler”. 

Începu repetiţia generală. Cesar, nevastă-sa şi Cesarine 
ieşiră din prăvălie şi intrară în casă pe uşa dinspre stradă. 
Uşa casei fusese refăcută în stil mare, cu două canaturi 
împărţite în panouri egale şi pătrate, în mijlocul cărora se 
afla câte un ornament arhitectural de fontă turnată şi 
vopsită. Această uşă, ajunsă atât de comună la Paris, era pe 
atunci o noutate. În fundul vestibulului se vedea scara, 
împărţită în două suişuri drepte intre care se afla acel soclu 
care-l neliniştea pe Birotteau şi care forma un fel de cuşcă 
unde putea locui o femeie bătrână. Acest vestibul, pardosit 
cu marmură albă şi neagră şi a cărui zugrăveală imita 
marmura, era luminat de o lampă în stil antic, cu patru 
ciocuri. Arhitectul unise bogăţia cu simplitatea. Un covor 
roşu îngust punea în valoare albeaţa treptelor, care erau de 
piatră de calcar şlefuită cu piatră ponce. De pe prima 
platformă se intra la mezanin. Uşa apartamentului era în 
genul uşii de la stradă, dar de lemn mai subţire. 

— Câtă graţie! Zise Cesarine Şi totuşi nimic nu opreşte 
privirea. 


— Tocmai asta e, domnişoară, graţia provine din 
proporţiile juste dintre stilobati, plinte, cornişe şi 
ornamente; afară de asta, n-am aurit nimic, culorile sunt 
sobre şi nu au tonuri ţipătoare. 

— Mare ştiinţă, zise Cesarine. 

Intrară apoi cu toţii într-o anticameră de bun-gust, 
parchetată, spațioasă, cu ornamente simple. Urma un salon 
cu trei ferestre spre stradă, în alb şi roşu, cu cornişe 
elegant profilate, cu motive decorative fine, şi unde nimic 
nu obosea privirea. Pe un şemineu de marmură albă cu 
coloane se afla o garnitură aleasă cu gust, care n-avea 
nimic ridicol şi se potrivea cu celelalte detalii. Domnea acolo 
acea suavă armonie pe care numai artiştii ştiu s-o 
alcătuiască urmărind un sistem decorativ până în cele mai 
mici accesorii, de care burghezii n-au habar, dar care-i 
uimeşte. Un policandru cu douăzeci şi patru de lumânări 
făcea să strălucească draperiile de mătase roşie, iar 
parchetul avea un luciu aţâţător care o făcu pe Cesarine să 
danseze. Printr-un budoar verde şi alb treceai în cabinetul 
lui Cesar. 

— Am pus aici un pat, zise Grindot, desfăcând canaturile 
unui alcov ascuns cu dibăcie între cele două biblioteci. 
Dumneavoastră sau doamna puteţi fi bolnavi, şi atunci 
fiecare are camera sa. 

— Da uite că biblioteca e plină de cărţi legate. Oh, 
nevastă! Nevastă! Zise Cesar. 

— Nu, asta e surpriza Cesarinei. 

— Să iertaţi emoția unui tată, spuse el arhitectului 
sărutându-şi fata. 

— Vai de mine, domnule, zise Grindot, Sunteţi doar la 
dumneavoastră acasă. 

În acest cabinet dominau culorile cafenii, subliniate de 
ornamente verzi, căci trecerile armonice cele mai dibace 
legau una de alta toate odăile apartamentului. Astfel, 
culoarea care constituia fondul unei odăi servea drept 


ornamentaţie celeilalte şi viceversa. Gravura cu Hero şi 
Leandru strălucea pe un panou în cabinetul lui Cesar. 

— O să-mi plăteşti tu toate astea, zise vesel Birotteau. 

— Această frumoasă stampă ţi-e oferită de domnul 
Anselme, spuse Cesarine. 

Căci şi Anselme îşi permisese o surpriză. 

— Bietul băiat, a făcut ca mine cu domnul Vauquelin. 

Apoi venea camera doamnei Birotteau Arhitectul o 
umpluse de minunâăţii ca să facă plăcere acestor oameni de 
treaba pe care voia să-i câştige, căci se ţinuse de vorba şi 
studiase atent aceasta renovare. Camera era tapetată cu 
mătase albastră cu ornamente albe, mobila era capitonată 
cu lânică albă cu motive albastre. Pendula de pe şemineul 
de marmură albă reprezenta o Venera şezând pe un bloc 
frumos de marmură; o mochetă cu desen turcesc unea 
această odaie de camera Cesarinei, care era tapetată în 
albastru-verde şi era foarte cochetă: un pian, un garderob 
frumos cu oglinda, un pătuc cast cu perdele simple şi toate 
mobilele mărunte care fac plăcerea tinerelor fete, 
Sufrageria se afla în spatele camerei lui Birotteau şi a celei 
a soţiei sale şi dădea spre scară; fusese lucrată în stil zis 
Louis XIV, cu pendulă Boulle, cu bufete în alămuri şi sidef, 
cu tapetul prins în cuie aurite. Bucuria acestor trei 
persoane nu se poate descrie, mai ales când, întorcându-se 
în camera ei, doamna Birotteau găsi pe pat rochia de 
catifea vişinie împodobită cu dantele, pe care i-o oferea 
bărbatu-său şi pe care Virginie o adusese între timp, 
mergând în vârful picioarelor. 

— Domnule, apartamentul acesta vă va aduce multă faimă, 
îi spuse Constance lui Grindot Mâine seară vom avea peste 
o sută de persoane în casa şi veţi primi elogiile tuturor. 

— O să te recomand, zise Cesar. Vei vedea crema 
comerţului şi vei fi cunoscut într-o singură seară mai abitir 
decât dacă ai fi clădit o sută de case, Constance era mişcată 
şi nu se mai gândea la cheltuială, nici nu-şi mai critica 
bărbatul, Iată de ce, de dimineaţă, aducând pe Hero şi 


Leandru, Anselme Popinot, pe care Constance îl considera 
ca foarte inteligent şi cu mari posibilităţi, îi afirmase 
succesul Uleiului cefalic, la care lucra cu o dârzenie fără 
seamă. Îndrăgostitul făgăduise că, în ciuda sumei 
importante la care se ridicau nebuniile lui Birotteau, aceste 
cheltuieli aveau să fie acoperite în şase luni prin partea sa 
din beneficiile aduse de ulei. După nouăsprezece ani de 
temeri, era atât de plăcut să te laşi măcar o zi în voia 
bucuriei, încât Constance făgădui fiicei sale să nu strice 
fericirea soţului ei prin nici o reflecţie şi să se lase şi ea pe 
de-a-ntregul pradă acestei bucurii, Pe la unsprezece, când 
plecă Grindot, se aruncă de gâtul bărbatului ei şi plânse 
puţin de mulţumire, zicând: 

— Cesar! Mă faci nebună de fericire. 

— Dar numai să ţină, nu? Zise zâmbind Cesar. 

— O să ţină, nu mă mai tem, spuse doamna Birotteau. 

— Aşa da, zise parfumierul, în sfârşit mă apreciezi. 

Oameni destul de nobili pentru a-şi recunoaşte slăbiciunile 
vor mărturisi că o biată orfană care, înainte cu optsprezece 
ani, era vânzătoare la Micul marinar din insula Saint-Louis 
şi un biet ţăran venit pe jos din 'Touraine la Paris, cu băţul în 
mână şi cu bocanci cu cuie, nu puteau să nu fie măguliţi şi 
fericiţi de a da o asemenea petrecere pe motive atât de 
lăudabile. 

— Zău că aş da o sută de franci, zise Cesar, ca să ne vină 
acum cineva în vizită. 

— lată-l pe domnul abate Loraux, zise Virginie. 

Abatele Loraux intră. Era pe atunci vicar la Saint-Suplice. 
Niciodată puterea sufletească nu s-a relevat mai bine ca la 
acest preot, adevărat sfânt: toţi cei care l-au cunoscut l-au 
păstrat adânc întipărit în memorie. Avea o faţă 
morocănoasă şi era atât de urât, încât parcă nu-ţi venea să 
ai încredere în el, dar practica virtuţilor catolice îi făcuse 
figura sublimă: strălucea pe faţa lui, înainte de a se fi urcat 
în cer, o splendoare cerească. O curăţie intrată în sânge 
dădea unitate trăsăturilor lui dizgraţioase, şi flacăra 


milosteniei purifica liniile neregulate printr-un fenomen 
contrar celui care animalizase şi degradase totul la 
Claparon. În zbârciturile lui se reflecta noblețea celor trei 
frumoase virtuţi omeneşti: Speranţa, Credinţa, Mila. Avea o 
rostire blândă, înceată şi pătrunzătoare. Costumul lui era 
cel al preoţilor din Paris; îşi îngăduia să poarte redingota 
cafeniu-închis. Nici o ambiţie nu se strecurase în această 
inimă curată, pe care probabil că îngerii au dus-o Domnului 
tot atât de nevinovată ca în primul moment. A fost nevoie de 
blânda insistenţă a fiicei lui Ludovic al XVI-lea pentru a-l 
face pe abatele Loraux să accepte o parohie la Paris, şi încă 
una din cele mai modeste. Privi cam îngrijorat toate 
minunăţiile din casa lui Birotteau, zâmbi celor trei 
personaje din lumea comerţului care erau atât de încântate 
şi-şi plecă fruntea albită. 

— Dragii mei, le spuse el, rolul meu nu e să iau parte la 
petreceri, ci să alin necazurile celor amărâţi. Am venit să-i 
mulţumesc domnului Cesar pentru invitaţie şi să vă felicit. 
Pentru o singură petrecere voi veni aici, la cununia acestei 
frumoase copile. 

După un sfert de oră, abatele plecă fără ca parfumierul 
sau soţia acestuia să fi îndrăznit să-i arate apartamentul. 
Această apariţie gravă stropi cu câteva picături reci bucuria 
clocotitoare a lui Cesar. Se culcară fiecare în camera sa 
luxoasă, luând în primire mobilele frumoase pe care le 
dorise. Cesarine o ajută pe mama ei să se dezbrace în faţa 
unei mese de toaletă de marmură albă cu oglindă. Cesar îşi 
cumpărase câteva nimicuri, pe care voi numaidecât să le 
încerce. Toţi adormiră cu gândul la bucuriile de a două zi. 
După ce se duseră la biserică să asculte liturghia şi-şi citiră 
rugăciunile de vecernie şi după ce încredinţară mezaninul 
braţelor lumeşti ale oamenilor lui Chevet, cam pe la ora 
patru. Cesarine şi mama ei începură să se îmbrace. Nici o 
toaletă nu-i venise atât de bine doamnei Cesar ca rochia 
asta de catifea vişinie, garnisită cu dantele şi având franjuri 
la mânecile scurte: braţele ei frumoase, încă tinere şi 


proaspete, pieptul strălucitor de albeaţă, gâtul, umerii cu 
linie atât de frumoasă, toate erau puse în valoare de 
țesătura bogată şi de culoarea minunată. Mulţumirea naivă 
pe care o simte orice femeie când se vede în plinătatea 
farmecelor ei făcea şi mai suav profilul grec al parfumierei, 
a cărei frumuseţe apăru în toată fineţea ei de camee. 
Cesarine, îmbrăcată într-o rochie de crep alb, avea pe cap o 
cunună de trandafiri albi şi la cingătoare de asemenea un 
trandafir; o eşarfă feciorelnică îi acoperea umerii şi pieptul; 
Popinot înnebuni văzând-o. 

— Oamenii ăştia ne strivesc cu luxul lor, spuse doamna 
Roguin soţului ei, vizitând apartamentul. 

Notăreasa era furioasă că nu e tot atât de frumoasă ca 
doamna Cesar, căci orice femeie cunoaşte singură adevărul 
în privinţa superiorității sau inferiorităţii unei rivale. 

— Lasă! Că astea nu vor ţine mult. În curând, o vei 
împroşca cu noroi din trăsură pe biata femeie, căci o vei 
întâlni mergând pe jos, ruinată! Îi spuse Roguin încet 
nevestei sale. 

Vauquelin fu cât se poate de binevoitor veni cu domnul de 
Lacepede, colegul său de la Institut, care trecuse să-l ia cu 
trăsura. Văzând-o pe parfumieră în toată splendoarea 
frumuseţii ei, cei doi savanţi îi făcură complimente 
ştiinţifice. 

— Aveţi, desigur, doamnă, un secret pe care ştiinţa nu-l 
cunoaşte, de aţi rămas atât de tânără şi frumoasă, zise 
chimistul. 

— Sunteţi aici oarecum ca la dumneavoastră acasă, 
domnule academician, zise Birotteau. Da, domnule conte, 
reluă el, întorcându-se spre marele cancelar al Legiunii de 
Onoare, eu datoresc succesul meu domnului Vauguelin. Am 
onoarea să prezint domniei-voastre pe domnul preşedinte 
al tribunalului de comerţ. Domnul conte de Lacepede, pair 
al Franţei, unul din oamenii mari ai Franţei; a scris 
patruzeci de volume, îi spuse el lui Joseph Lebas, care îl 
însoțea pe preşedintele tribunalului. 


Invitaţii la masă fură punctuali. Cina a fost cum sunt de 
obicei mesele negustorilor: foarte veselă, nescrobită, 
presărată cu glume ieftine care te fac întotdeauna să râzi. 
Mâncărurile gustoase şi vinurile de calitate fură preţuite 
cum se cuvine. Când oaspeţii se întoarseră în saloane să ia 
cafeaua, era ora nouă şi jumătate. Câteva birje le şi 
aduseseră pe unele dansatoare nerăbdătoare. După o oră, 
salonul fu plin şi balul începu să semene a sindrofie 
mondenă. Domnul de Lacâpdde şi domnul Vauquelin 
plecară, spre marea disperare a lui Birotteau, care-i urmă 
până la scară implorându-i, dar fără succes, să rămână. 
Izbuti să-i reţină pe domnul Popinot judecătorul şi pe 
domnul de La Billardidre. Cu excepţia celor trei femei care 
reprezentau Aristocraţia, Finanţele şi Administraţia: 
domnişoara de Fontaine, doamna Jules, doamna Rabourdin, 
şi a căror frumuseţe strălucitoare, a căror îmbrăcăminte şi 
fel de a se purta contrastau cu restul adunării, celelalte 
femei aveau toalete greoaie, ţepene, un nu ştiu ce prea 
încărcat care dă un aspect comun reuniunilor burgheze şi 
care era crud subliniat de graţia vaporoasă a acestor trei 
femei. 

Burghezia din strada Saint-Denis se lăfăia maiestuos, 
înfăţişându-se în toată plenitudinea drepturilor ei de a-şi 
etala prostia bufonă. Era acea burghezie care-şi îmbracă 
copiii în uniformă de cavalerişti sau de guarzi naţionali, 
care cumpără Victorii şi cuceriri sau Soldatul plugar, 
admiră înmormântarea săracului, se bucură când îi vine 
rândul la gardă, se duce duminica la ţară în casă proprie, 
ţine sa aibă un aer distins şi visează la onoruri municipale; 
acea burghezie lacomă de toate şi totuşi bună, serviabilă, 
devotată, sensibilă, miloasă, care subscrie pentru copiii 
generalului Foy, pentru greci, ale căror piraterii nu le 
cunoaşte, pentru Champ-d'Asile în momentul când aceasta 
nu mai există, care e victima propriilor sale virtuţi şi e 
batjocorită pentru cusururile ei de o societate mai puţin 
bună decât ea, căci ea are inimă tocmai pentru că n-are 


habar de convenienţe; acea burghezie virtuoasă care-şi 
creşte fetele păstrându-le sufletul curat şi deprinzându-le 
cu munca, dându-le însuşiri care se topesc de îndată ce ele 
se avântă în clasele superioare, fete nu prea sclipitoare, 
dintre care Chrysale şi-ar fi ales nevasta; în fine, o 
burghezie reprezentată admirabil prin soţii Matifat, 
droghişti din strada Lombards, a căror întreprindere era de 
şaizeci de ani furnizoarea Reginei trandafirilor. 

Doamna Matifat, care voise să aibă o ţinută demnă, dansa 
gătită cu un turban şi îmbrăcată într-o rochie greoaie, roşie 
ca focul şi ţesută cu fir, toaletă care se potrivea cu aerul ei 
înfipt, cu nasul ei roman şi cu splendorile tenului ei 
cărămiziu. Domnul Matifat, care era grozav când defila cu 
Garda naţională şi i se zărea de la cincizeci de paşi 
pântecele rotunjor cu lanţul de ceas şi-o grămadă de 
brelocuri, era dominat de această Ecaterina a Il-a a 
tejghelei. Gras şi scund, cu hamurile ochelarilor pe nas, cu 
gulerul cămăşii înalt de-i ajungea deasupra cefei, se 
distingea prin vocea sa de bas şi prin bogăţia vocabularului. 
Când vorbea de Corneille nu spunea decât „sublimul 
Corneille”, Racine era „duiosul Racine”, Voltaire! Oh? 
Voltaire, „al doilea în toate genurile, mai mult spirit decât 
geniu, şi totuşi om de geniu!”, Rousseau „spirit bănuitor, om 
înzestrat cu orgoliu şi care a sfârşit prin a se spânzura”. 
Povestea greoi anecdotele curente despre Piron, care 
trecea drept un om extraordinar în cercurile burgheze. 
Pasionat după actriţe, Matifat era uşor înclinat spre 
obscenităţi, căci, imitându-l pe Cardot, predecesorul lui 
Camusot, şi pe bogatul Camusot însuşi, întreținea şi el o 
amantă. Uneori, când vedea că se pregăteşte să 
povestească vreo anecdotă, doamna Matifat se grăbea să-l 
întrerupă: „Bagă de seamă, bolobocelule, la ce-ai să ne 
spui!” Aşa-l numea ea familiar; bolobocelule. Această 
voluminoasă regină a articolelor de drogherie o făcu pe 
domnişoara de Fontaine să-şi piardă gravitatea 


aristocratică: mândra domnişoară nu se putu împiedica să 
zâmbească auzind-o spunându-i lui Matifat: 

— Nu te repezi aşa la îngheţată, bolobocelule! Că nu-i 
distins. 

E mai greu să explici diferenţa dintre lumea mare şi 
burghezie decât îi e burgheziei să şteargă această 
diferenţă. Femeile acestea, proţăpite în toaletele lor, ştiau 
că sunt gătite şi manifestau cu naivitate o bucurie care 
dovedea că balul e un eveniment în viaţa lor atât de 
ocupată; pe când cele trei femei care reprezentau fiecare o 
sferă din lumea mare arătau atunci aşa cum aveau să arate 
şi a doua zi, nu păreau a se fi gătit dinadins, nu se înfoiau în 
minunăţiile neobişnuite ale gătelilor, nu ţineau să facă efect; 
nu se mai gândeau la toaletă după ce o desăvârşiseră în 
faţa oglinzii; pe feţele lor nu era nici o expresie forţată, 
dansau cu graţia şi cu naturaleţea pe care genii 
necunoscute au dat-o unor statui antice. Celelalte, 
dimpotrivă, purtau pecetea zilelor de muncă, aveau 
atitudini vulgare şi râdeau prea mult; ochii lor erau 
iscoditori mai mult decât se cade, vocile lor nu se 
mențineau la acel murmur uşor care dă conversaţiilor din 
timpul balului o savoare inimitabilă; nu aveau mai ales acea 
seriozitate obraznică anunțând săgeți de ironie, nici acea 
atitudine calmă, după care se recunosc oamenii deprinşi cu 
stăpânirea deplină de sine. Aşa încât doamna Rabourdin, 
doamna Jules şi domnişoara de Fontaine, care îşi puseseră 
în gând să se distreze la acest bal de parfumier, contrastau 
faţă de burghezie prin graţia lor molatică, prin toaletele de 
un gust desăvârşit şi prin felul lor de a fi, aşa după cum trei 
prime balerine de la Operă ies în relief pe fundalul 
cavaleriei grele a figuranţilor. Asupra lor erau aţintite 
priviri năucite, invidioase. Doamna Roguin, Constance şi 
Cesarine formau un fel de grup intermediar între figurile 
negustoreşti şi cele trei tipuri de aristocrație feminină. Ca 
la toate balurile, veni un moment de însufleţire când 
torentele de lumină şi de veselie, muzica şi antrenul 


dansului provocară un fel de beţie care şterse aceste 
nuanţe în crescendo-ul general. Balul avea să devină 
zgomotos. Domnişoara de Fontaine voi să se retragă; dar, 
când îl căută pe venerabilul vendean ca să-i dea braţul, 
Birotteau cu soţia şi fiica lui alergară să împiedice 
dezertarea întregii aristocrații din casa lor. 

— E în acest apartament un parfum de bun-gust care într- 
adevăr mă miră, îi spuse parfumierului obraznica 
domnişoară, şi vă felicit. 

Birotteau era atât de îmbătat de felicitări publice, încât nu 
înţelese; dar nevastă-sa roşi şi nu ştiu ce să răspundă. 

— Iată o petrecere naţională care vă onorează, îi spunea 
Camusot! 

— Rar am văzut un bal atât de frumos, spunea domnul de 
La Billardiere, pe care nu-l costa nimic o minciună oficioasă. 

Birotteau lua în serios trate complimentele. 

— Ce tablou încântător! Şi ce bună orchestră! O să ne daţi 
des baluri? Îi spunea doamna Lebas. 

— Ce frumos apartament! L-aţi aranjat după gustul 
dumneavoastră? Îi spunea doamna Deşpiarets. 

Birotteau îndrăzni să mintă lăsând-o să creadă că era 
gustul lui. Cesarine, care avea să fie invitată la toate 
contradansurile, avu ocazia să vadă cită delicateţe era în 
caracterul lui Anselme. 

— Dacă nu mi-aş asculta decât dorinţa, îi spuse ella 
ureche la sfârşitul mesei, v-aş ruga să-mi acordaţi un 
contradans, dar bucuria mea ar fi prea scump plătită de 
amorul propriu şi al unuia, şi al celuilalt. 

Cesarine, care găsea că bărbaţii merg fără graţie când au 
picioarele drepte, voi să deschidă balul împreună cu 
Popinot. Popinot, încurajat de mătuşa lui, care îi spusese să 
îndrăznească, îndrăzni să vorbească de dragostea sa 
acestei fete încântătoare, în timpul contradansului, 
servindu-se însă de ocolişurile obişnuite ale îndrăgostiţilor 
timizi. 

— Norocul meu depinde de dumnevoastră, domnişoară. 


— Cum aşa? 

— Numai o anumită speranţă mi l-ar asigura. 

— Puteţi spera. 

— Vă daţi seama bine ce mi-aţi spus numai prin două 
vorbe? Reluă Popinot. 

— Speraţi în noroc, zise Cesarine cu un zâmbet şăgalnic. 

— Gaudissart! Gaudissart! Îi spuse Anselme prietenului 
său, după contradans, strângându-l de braţ cu forţă 
herculeană, dacă nu reuşeşti, îmi zbor creierii. Reuşita 
înseamă căsătoria cu Cesarine, aşa mi-a spus chiar ea, şi 
uite-o ce frumoasă e! 

— Da, e faină! Zise Gaudissart, şi bogată. Lasă c-o înhăţăm 
noi. 

Semnele de simpatie intre domnişoara Lourdois şi 
Alexandre Crottat, succesorul lui Roguin recunoscut de 
acesta, fură remarcate de doamna Birotteau, care nu 
renunţă fără o mare durere la ideea de a face din fiică-sa 
soţia unui notar din Paris. Unchiul Pillerault, care se 
salutase cu Molineux cel mărunţel, se instală într-un fotoliu 
lângă bibliotecă, de unde se uita la cei ce jucau cărţi şi 
asculta conversațiile; din când în când venea să privească. 
Din pragul uşii coşurile de flori săltătoare; capetele 
dansatoarelor pe care le învârteau cavalerii. Atitudinea lui 
era cea a unui adevărat filosof. Bărbaţii erau oribili, cu 
excepţia lui du Tillet, care prinsese manierele lumii bune; a 
tânărului La Billardiere, viitoare figură de jurnal de modă; a 
domnului Jules Desmarets şi a personajelor oficiale. Dar 
printre toate aceste figuri mai mult sau mai puţin comice, 
care dădeau adunării fizionomia ei proprie, se afla una 
deosebit de ştearsă, tocită ca o piesă de cinci franci de pe 
vremea Republicii, dar pe care îmbrăcămintea o făcea tare 
curioasă. Aţi ghicit că e vorba de micul tiran din Curtea 
batavă, care-şi pusese rufăria fină îngălbenită în dulap şi se 
mândrea cu un jabou de dantelă moştenit, prins cu o camee 
albăstruie; purta pantaloni până la genunchi de mătase 
neagră, ceea ce-i trăda fusele pe care avea îndrăzneala să 


se sprijine. Cesar îi arătă triumfător cele patru odăi create 
de arhitecţi la etajul întâi al proprietăţii sale. 

— A! E treaba dumitale, domnule, îi spuse Molmeux. Aşa 
aranjat, etajul meu o sa facă mai bine de o mie de scuzi. 

Birotteau răspunse printr-o glumă, dar simţi ca o 
împunsătură de ac accentul cu care bătrânelul pronunţase 
fraza. „Îmi reiau în curând etajul, omul ăsta se ruinează!”, 
acesta era sensul cuvintelor o să facă, pe care Molineux le 
zvârlise ca o zgârietură de gheare” 

Faţa gălbioară şi ochii ucigaşi ai proprietarului îl 
impresionară pe du Tillet, a cărui atenţie fusese mai întâi 
atrasă de un lanţ de ceas de care atârna o jumătate de 
kilogram de diverse brelocuri sunătoare şi de un frac verde 
cu alb, cu gulerul răsfrânt în chip ciudat, care-i dădeau 
bătrânului aerul unui şarpe cu clopoței. Bancherul veni deci 
la mărunţelul cămătar spre a afla ce-l înveseleşte anume. 

— Aici, zise Molineux, punând un picior în budoar, sunt pe 
proprietatea domnului conte de Grandville; dar aici, spuse 
el arătând celălalt picior, sunt la mine; căci eu sunt 
proprietarul acestei case. 

Molineux vorbea aşa de bucuros când găsea pe cineva să-l 
asculte, încât, încântat de atenţia lui du Tillet, se prezentă, 
îşi povesti obiceiurile, relată insolenţele lui musiu Gendrin, 
precum şi învoielile sale cu parfumierul, învoieli fără de 
care balul n-ar fi avut loc. 

— A! Domnul Cesar v-a plătit chiria, spuse du Tillet, asta 
nu-i stă în obicei. 

— O! Eu i-am cerut-o, sunt atât de bun cu chiriaşii mei! 

„Dacă babacul Birotteau dă faliment, îşi spuse du Tillet, 
caraghiosul ăsta o să fie un foarte bun sindic, Chiţibuşăria 
lui e prețioasă; ăsta când e singur acasă se distrează 
desigur omorând muşte, ca Domițian.” 

Du Tillet se aşeză la joc, unde-i dăduse şi lui Claparon 
ordin să se aşeze; se gândise că, sub abajurul unui sfeşnic 
de masă, aşa-zisul bancher o să scape de priviri. Făcură 
amândoi atât de bine pe străinii unul faţa de celălalt, încât 


nici cel mai bănuitor om n-ar fi putut descoperi nimic care 
să le dezvăluie complicitatea, Gaudissart, care ştia că 
Claparon se îmbogăţise, nu îndrăzni să-i mai abordeze când 
bogatul comis-voiajor îi aruncă privirea rece şi solemnă a 
parvenitului care nu vrea să fie salutat de un fost coleg. Ca 
un foc strălucitor de artificii, balul se stinse pe la cinci 
dimineaţa. Cam pe atunci, din cele o sută şi mai bine de 
trăsuri care umpleau strada Saint-Honore, nu mai 
rămăseseră decât vreo patruzeci. La ora aceea se dansa 
hora brutăresei şi cotilionul, detronate mai târziu de 
galopul englezesc. Du Tillet, Roguin, Caidot-fiul, contele de 
Grandviile şi Jules Desmarets jucau builotă; du Tillet câştigă 
trei mii de franci. Zorile se iviră, făcând să pălească 
lumânările, şi jucătorii asistară la ultimul cadril, în casele 
burgheze, această bucurie din urmă nu se îndeplineşte fără 
extravaganţe. Personajele impozante au plecat; beţia 
mişcărilor de dans, căldura comunicativă a atmosferei, 
spiriduşii ascunşi în băuturile cele mai nevinovate au 
înmuiat bătăturile femeilor bătrâne, care catadicsesc să 
intre şi ele în cadril şi iau parte la nebunia acelui moment; 
bărbaţii sunt încinşi, iar părul desfăcut le cade pe ochi şi le 
dă aspecte groteşti care provoacă râsul; femeile tinere sunt 
mai uşoare şi câteva flori îi s-au desprins din păr. Apare 
Momusul burghez cu giumbuşlucurile lui! Râsetele răsună, 
fiecare face glume gândindu-se că a doua zi munca îşi va 
relua drepturile. Matifat dansa cu o pălărie de femeie pe 
cap; Celestin îi maimuţărea pe ceilalţi, Câteva doamne 
băteau exagerat din palme la anumite figuri ale acestui 
interminabil contradans. 

— Ce se mai distrează! Spunea fericitul Birotteau. 

— De n-ar sparge ceva, spuse Constance unchiului ei. 

— Aţi dat cel mai minunat bal pe care l-am văzut, şi am 
văzut multe, spuse du Tillet fostului sau patron, luându-şi 
rămas bun. 

În opera compusă din opt simfonii a lui Beethoven există o 
fantezie, lungă cât un poem, care domină finalul simfoniei în 


do minor. Poeţii - a căror inimă palpită când, după lungi 
pregătiri ale sublimului magician atât de bine înţeles de 
Habeneck, un gest al şefului de orchestră entuziast ridică 
bogata cortină a acestui tablou indicând prin bagheta sa 
strălucitorul motiv spre care s-au îndreptat toate forţele 
muzicale - vor înţelege că balul lui Birotteau produce 
asupra sufletelor lor acest motiv fecund, datorită căruia, 
poate, simfonia în do se ridică deasupra strălucitelor sale 
surori. O zână luminoasă se avântă înălţând beţişorul. Se 
aude foşnetul perdelelor de mătase purpurie pe care le 
ridică îngerii. Porţi de aur sculptate ca ale baptisteriului din 
Florenţa se desfac pe ţâţânile lor de diamant. Privirea se 
pierde în privelişti splendide, cuprinde un şir întreg de 
palate minunate de unde ies fiinţe de o natură superioară. 
Tămâia prosperității fumegă, altarul fericirii arde, un aer 
înmiresmat adie! Fiinţe cu zâmbet divin, înveşmântate în 
tunici albe cu marginile albastre, îţi trec uşor pe ochi, 
arătând feţe supraomenesc de frumoase şi forme de o 
neasemuită fineţe. Din torţele amoraşilor care roiesc ies 
flăcări! 'Te simţi iubit, te simţi fericit, într-o fericire pe care o 
respiri fără s-o înţelegi, te scalzi în valurile acestei armonii 
care se revarsă dăruind fiecăruia ambrozia pe care şi-a 
ales-o. 'Ţi se topeşte inima, căci cele mai tainice dorinţe ţi se 
realizează pentru o clipă. După ce te-a plimbat, prin ceruri, 
vrăjitorul, prin profunda şi misterioasa tranziţie a notelor 
de bas, te cufundă din nou în mlaştina realităţilor reci, de 
unde te scoate când eşti însetat de melodiile sale divine şi 
când sufletul strigă: Mai vreau! Aspectul psihic al punctului 
culminant al acestui frumos final este acelaşi cu emoția 
provocată Constancei şi lui Cesar de petrecerea lor. Collinet 
compusese la clarinet finalul simfoniei lor comerciale. 
Obosiţi, dar fericiţi, cei trei Birotteau adormiră dimineaţa 
în zumzetul acestei petreceri care, socotind construcţiile, 
reparaţiile, mobila, consumaţiile, toaletele şi biblioteca 
pentru care Cesarine primise înapoi banii, se ridica, fără ca 
Cesar să bănuiască, la suma de şaizeci de mii de franci. lată 


cât costa fatala panglică roşie pusă de rege la butoniera 
unui parfumier! Dacă i s-ar întâmplat vreo nenorocire 
financiară lui Cesar, era de ajuns această cheltuială 
nebunească pentru a putea fi dat pe mâna poliţiei 
corecţionale. Un negustor se află în situaţia de faliment 
simplu când face cheltuieli socotite excesive. E poate mai 
groaznic să ajungi la secţia a şasea a tribunalului pentru 
nişte fleacuri neroade sau pentru stângăcii, decât la Curtea 
cu juri o fraudă imensă. În ochii anumitor oameni e mai 
bine să fii criminal decât nătâng. 

CESAR ÎN LUPTĂ CU NENOROCIREA. 

La o săptămână după această petrecere când ultima 
flăcăruie din focul de paie al unei prosperităţi de 
optsprezece ani sta să se stingă, Cesar se uita la trecători 
prin vitrina prăvăliei, gândindu-se la extinderea afacerilor 
sale pe care le găsea apăsătoare. Până atunci totul fusese 
simplu în viaţa lui: vindea ce fabrica, sau cumpăra pentru a 
vinde. Astăzi, afacerea cu terenurile, participarea la 
întreprinderea A. POPINOT ŞI COMPANIA, rambursarea 
celor o sută şaizeci de mii de franci aruncaţi pe piaţă şi care 
aveau să facă necesare fie schimburi de poliţe neplăcute 
soţiei sale, fie succese nemaipomenite în negoţul lui 
Popinot, toate aceste complicaţii îl speriau pe bietul om; 
simţea că are în mână mai multe fire decât poate ţine. Cum 
îşi conducea oare barca Popinot? Birotteau îl trata pe 
Popinot aşa cum un profesor din clasa de retorică tratează 
un elev; nu avea încredere în posibilităţile lui şi-i părea rău 
că nu poate sta la spate ca să-i sufle. Dovada temerilor pe 
care tânărul negustor i le inspira parfumierului era semnul 
cu piciorul pe care Cesar i-l făcuse la Vauquelin. Birotteau 
avea grijă ca soţia, fiica şi vânzătorul său sa nu-i ghicească 
gândurile; dar era ca un biet luntraş de pe Sena, căruia, din 
întâmplare, un ministru i-ar, fi dat comanda unei fregate. 
Aceste gânduri se lăsau ca o ceaţă pe inteligenţa lui, care 
nu era deprinsă cu meditarea, aşa că stătea în picioare 
încercând să-şi limpezească mintea. În acel moment apăru 


pe stradă o figură pentru care el avea o profundă antipatie, 
cea a mărunţelului Molineux, al doilea proprietar al său. 
Oricui i se întâmplă să aibă vise pline de peripeții care ar 
umple o viaţă întreagă şi în care revine adesea o fiinţă 
fantastică aducătoare de nenorocire, ca trădătorul dintr-o 
piesă de teatru. Lui Birotteau i se părea că soarta îi dăduse 
lui Molineux un asemenea rol în viaţa sa. Faţa acestuia 
avusese o strâmbătură diabolică în toiul petrecerii, privind 
luxul din casă cu ochii plini de ură. Revăzându-l, Cesar îşi 
aminti cu atât mai viu impresia pe care i-o lăsase acest 
zgârie-brânză (un termen din vocabularul lui), cu cât 
Molineux îi provocă un nou sentiment de repulsie ivindu-se 
deodată în toiul meditaţiei lui. 

— Domnule, spuse omuleţul cu vocea sa îngrozitor de 
ştearsă, am încheiat lucrurile atât de repede, încât aţi uitat 
să semnaţi actul. 

Birotteau luă contractul pentru a repara omisiunea. Atunci 
intră şi arhitectul, care-l salută pe parfumier şi se învârti cu 
un aer diplomatic în jurul lui. 

— Domnule, îi spuse în sfârşit la ureche, ştiţi ce grele sunt 
începuturile într-o meserie; de vreme ce sunteţi mulţumit 
de mine, mi-aţi face un mare serviciu achitându-mi 
onorariul. 

Birotteau, care rămăsese fără bani, fiindcă dăduse rentele 
şi banii lichizi, îi spuse lui Celestin să facă o poliţă de două 
mii de franci cu scadenţă peste trei luni şi să pregătească o 
chitanţă. 

— Am fost foarte bucuros că aţi luat pe seama 
dumneavoastră chiria vecinului, zise Molineux cu un aer de 
zeflemisire reţinută, Portarul a venit să mă anunţe azi 
dimineaţă că judecătorul a pus sigilii în urma dispariţiei lui 
Cayron. 

„De nu m-aş arde cu cinci mii de franci 
Birotteau. 

— Trecea drept un om pierdut în afaceri, zise Lourdois, 
care venise şi el să prezinte parfumierului nota de plată. 


V 


gândi în sinea lui 


— Un negustor nu e la adăpost de loviturile soartei decât 
atunci când s-a retras, zise Molineux îndoindu-şi actul cu o 
grijă minuțioasă. 

Arhitectul îl privi pe bătrânel cu plăcerea pe care o are 
orice artist când vede o caricatură ce-i confirmă părerile 
despre burghezi. 

— Când stai cu capul sub umbrelă, îţi închipui de obicei că, 
dacă plouă, eşti apărat, zise arhitectul. 

Privindu-l, Molineux studie mult mai mult mustăţile şi 
aluniţa de sub buză decât faţa arhitectului şi îl dispreţui tot 
atâta cât îl dispreţuia şi domnul Grindot pe el. Rămase 
locului ca să-i dea una cu gheara la ieşire. Tot trăind cu 
pisicile, Molineux avea în ochi, ca şi în felul de a fi, ceva din 
rasa felină. 

În acel moment, intrară Ragon şi Pilleraut. 

— Am vorbit de afacerea noastră judecătorului, îi spuse 
Ragon la ureche lui Cesar: el pretinde că într-o combinaţie 
de genul ăsta ar trebui o chitanţă de la vânzători şi să 
facem actele, ca să fim toţi cu adevărat proprietari în 
indivizie.,. 

— A! Faceţi afacerea de la Madeleine? Zise Lourdois. Se 
vorbeşte de ea, va fi ceva de construit acolo! 

Zugravul venise să încaseze repede ce-avea de încasat, 
dar găsi că nu e în interesul lui să-l grăbească pe parfumier. 
— V-am remis factura fiindcă e sfârşitul anului, îi spuse el 

la ureche lui Cesar, dar nu e nici o grabă. 

— Dă ce ai, Cesar! Zise Pillerault remarcând surprinderea 
nepotului său, care, uimit de ce vedea în factură, nu-i 
răspundea nici lui Ragon, nici lui Lourdois. 

— A, un fleac, am luat nişte poliţe de cinci mii de franci de 
la negustorul de umbrele, vecinul meu, care dă faliment. 
Dacă mi-a dat poliţe fără acoperire, rămân păcălit ca un 
neghiob. 

— Şi doar ţi-am spus de multă vreme, exclamă Ragon; cel 
care se îneacă se agaţă până şi de piciorul lui tată-său şi-l 
îneacă şi pe el. Am văzul, doar, atâtea falimente! La 


începutul dezastrului nu eşti numaidecât hoţ, dar devii de 
nevoie. 

— Adevărat, zise Pillerault. 

— Ah! Dacă vreodată ajung la Camera deputaţilor sau am 
vreo influenţă în guvern. Zise Birotteau înălțându-se pe 
vârfuri şi lăsându-se pe călcâie. 

— Ce-aţi face? Zise Lourdois, căci sunteţi om înţelept. 

Molineux, pe care-l interesa orice discuţie juridică, rămase 
în prăvălie; şi, cum atenţia altora te face atent, Pillerault şi 
Ragon, care cunoşteau părerile lui Cesar, îl ascultară totuşi 
cu aceeaşi gravitate ca şi cei trei străini. 

— Aş dori, zise parfumierul, un tribunal de judecători 
inamovibili şi un procuror general care să judece ca şi când 
ar fi vorba de o crimă. După instrucţie, în timpul căreia un 
judecător ar îndeplini pe loc funcţiile actuale ale agenţilor, 
ale sindicilor şi ale judecătorului-comisar, negustorul să ne 
declarat falit reabilitabil sau falit fraudulos. Ca falit 
reabilitabil, să fie obligat să plătească tot; în acest caz, să 
aibă în grijă averea sa şi cea a soţiei sale; căci bunurile, 
moştenirile, totul ar aparţine creditorilor; el să le 
administreze sub supraveghere şi în numele lor; în fine, să- 
şi continue afacerile, dar semnând: cutare, falit, asta până 
la rambursarea completă a datoriilor. Ca falit fraudulos, să 
fie condamnat, aşa cum se făcea altădată, la stâlpul 
infamiei, în sala Bursei, unde să stea două ceasuri cu scufia 
verde în cap. Bunurile sale, ale soţiei şi orice drepturi să 
revină creditorilor, iar el să fie surghiunit din regat. 

— Aşa ar fi ceva mai sigur comerţul, zise Lourdois, şi te-ai 
gândi bine de tot până să te apuci de operaţii. 

— Nici legea actuală nu e respectată, zise Cesar 
exasperat. Din o sută de negustori, mai mult de cincizeci 
sunt cu şaptezeci şi cinci la sută sub cifra afacerilor lor sau 
vând cu douăzeci şi cinci la sută sub preţul de inventar şi 
ruinează astfel comerţul. 

— Domnul are dreptate, zise Molineux, legea actuală e 
prea îngăduitoare. Ar trebui sau predarea totală a averii 


sau stâlpul infamiei. 

— Păi cum! Zise Cesar, după cum merg lucrurile, un 
negustor o să devină un boţ patentat. Cu semnătura lui 
poate băga mâna în casa de bani a oricui. 

— Nu eşti deloc indulgent, domnule Birotteau, zise 
Lourdois. 

— Are dreptate, zise bătrânul Ragon. 

— "Toţi faliţii sunt suspecți, zise Cesar, exasperat de mica 
pierdere care-i suna în urechi ca primul sunet al goarnei 
pentru cârnul încolţit. 

În acel moment, şeful chelnerilor de la Chevet aduse 
factura. Apoi sosiră un băiat de la Felix, un chelner de la 
cafeneaua Foy, clarinetistul lui Collinet, fiecare cu nota de 
plată a patronului său. 

— Sfertul de oră al lui Rabelais, zise Ragon zâmbind. 

— Zău aşa, frumoasă petrecere aţi mai dat, zise Lourdois. 

— Sunt ocupat, spuse Cesar tuturor băieţilor, care plecară 
lăsând facturile. 

— Domnule Grindot, zise Lourdois văzându-l pe arhitect că 
îndoaie o poliţă semnată de Birotteau, eşti bun să verifici 
factura mea şi să dai bon de plată pe ea; numai 
măsurătorile trebuie controlate, preţurile le-ai aprobat 
dumneata în numele domnului Birotteau. 

Pillerault îi privi pe Lourdois şi pe Grindot. 

— Preţuri convenite între arhitect şi antreprenor, spuse 
unchiul la urechea nepotului; te-au jefuit. 

Grendot plecă, Molineux îl urmă şi îl abordă cu un aer 
misterios. 

— Domnule, îi spuse el, m-ai ascultat, dar nu m-ai înţeles; 
îţi doresc o umbrelă. 

Grendot fu cuprins de spaimă. Căci cu cât un beneficiu e 
mai ilegal, cu atât omul ţine mai mult la el: aşa e făcută 
inima omului. Artistul dăduse, într-adevăr, mare atenţie 
apartamentului, îi consacrase toată ştiinţa şi tot timpul său, 
se ostenise pentru zece mii de franci şi căzuse victimă 
propriului său orgoliu; antreprenorilor nu le fusese prea 


greu să-l momească. Avusese greutate nu atât argumentul 
ameninţător şi irezistibil că va fi înnegrit prin calomnie, cât 
observaţia lui Lourdois asupra afacerii terenurilor de la 
Madeleine: Birotteau nu avea de gând să construiască nici o 
casă, specula doar preţurile terenurilor. Arhitecţii şi 
antreprenorii sunt între ei ca un autor cu actorii, depind 
unii de alţii. Grindot, însărcinat de Birotteau să discute 
preţurile, trecu de partea oamenilor de meserie împotriva 
burghezului. De aceea trei mari antreprenori, Lourdois, 
Chaffaroux şi Thorein dulgherul, îl proclamară unul din 
băieţii buni cu care e o plăcere să lucrezi. Grindot înţelese 
că facturile, din care avea şi el o parte, vor fi plătite, ca şi 
onorariul său. În poliţe, şi iată că bătrânelul îl făcea să aibă 
îndoieli chiar asupra plăţii lor. Grindot avea să fie 
neînduplecat, aşa cum sunt artiştii, oamenii cei mai cruzi 
faţă de burghezi. 

Către sfârşitul lui decembrie, Cesar avu de plătit facturi de 
şaizeci de mii de franci. Felix, cafeneaua Foy, lanrade şi 
creditorii mărunți, care trebuiau plătiţi cu bani gheaţă, 
trimiseră de trei ori la parfumier. În comerţ fleacurile 
acestea fac mai mult rău decât o nenorocire: o anunţă. 
Pierderile cunoscute le poţi defini; dar panica nu are 
margini. Birotteau îşi văzu goală casa de bani. Asemenea 
lucru nu i se întâmplase niciodată de-a lungul întregii sale 
vieţi comerciale, aşa încât fu cuprins de spaimă. Cum se 
întâmplă cu toţi oamenii care n-au avut niciodată de luptat 
multă vreme cu mizeria şi care sunt slabi, această 
împrejurare, obişnuită în viaţa celor mai mulţi dintre micii 
negustori parizieni, tulbură mintea lui Cesar. 

Parfumierul îi dădu ordin lui Celestin să trimită facturile 
muşteriilor spre încasare; dar vânzătorul prim mai întrebă 
o dată înainte de a executa acest ordin nemaiauzit. Clienţii, 
termen nobil care începea atunci să fie aplicat de detailişti 
muşteriilor lor şi de care Cesar se folosea spre 
nemulţumirea soţiei sale, care-i spusese până la urmă: „Zi- 
le cum vrei, numai să plătească!”, clienţii, aşadar, erau 


persoane bogate cu care nu riscai nici o pagubă, dar care 
plăteau când le abătea şi de la care Cesar avea deseori 
cincizeci sau şaizeci de mii de franci de luat. Vânzătorul al 
doilea luă registrul de facturi şi începu să le copieze pe cele 
mai importante. Cesar se ferea de sofia lui. Ca să-i ascundă 
întristarea pe care i-o provoca simunul nenorocirii, vru să 
iasă puţin. 

— Bună ziua, domnule, zise Grindot intrând cu acel aer 
degajat pe care-l iau artiştii când vorbesc de interese de 
care pretind că sunt total străini. Nu pot găsi deloc bani 
lichizi pe poliţa dumneavoastră; sunt obligat să vă rog a mi- 
o preschimba în scuzi. Îmi pare nespus de rău că trebuie să 
fac acest demers, dar au ştiu să mă descurc cu cămătarii, n- 
aş vrea să colportez poliţe cu semnătura dumneavoastră, 
am destule noţiuni de comerţ pentru a înţelege că ar 
însemna s-o discreditez; e deci în interesul dumneavoastră 
ca. 

— Domnule, zise Birotteau năucit, mai încet, te rog: sunt 
surprins cum nu se mai poate. 

Atunci intri Lourdois. 

— Lourdois, zise Birotteau zâmbind, cum ţi se pare? 

Dar se opri. Bietul om voia să-l roage pe Lourdois să preia 
el poliţa lui Grindot, luându-l peste picior pe arhitect, cu 
buna-credinţă a negustorului sigur de el; dar zări un nor pe 
fruntea lui Lourdois şi se cutremură văzând că era cât pe- 
aici să comită o imprudenţă. O asemenea glumă nevinovată 
înseamnă moartea creditului asupra căruia încep să apese 
bănuielile. În asemenea caz, un negustor bogat îşi reia 
poliţa, nu o oferă altuia. Birotteau îşi simţea capul ameţit, 
ca şi când s-ar fi uitat în fundul unui abis prăpăstios. 

— Dragă domnule Birotteau, zise Lourdois trăgându-l într- 
un colţ al magazinului, factura mea a fost măsurată, 
controlată, verificată, te rog să-mi pregăteşti banii pentru 
mâine. Îmi mărit fata şi trebuie să-i dau bani peşin, notarii 
nu lucrează cu poliţe; de altfel semnătura mea n-a circulat 
niciodată. 


— Trimite poimâine, zise de sus Birotteau, care se bizuia 
pe plăţile clienţilor săi. Şi dumneata aşijderea, domnule, îi 
spuse el lui Grindot. 

— Şi de ce nu chiar acum? Întrebă arhitectul. 

— Am de făcut plăţile lucrătorilor mei de la fabrică, zise 
Cesar, care nu minţise niciodată. 

Îşi luă pălăria să iasă cu ei; dar zidarul împreună cu 
Thorein şi Chaffaroux îl opriră în momentul când închidea 
uşa. 

— Domnule, îi spuse Chaffaroux, avem mare nevoie de 
bani. 

— Ei, că n-oi fi având minele din Peru, zise Cesar iritat, şi 
se depărtă repede de ei. „E ceva la mijloc, Afurisit bal! 
Toată lumea te crede milionar. Totuşi, gândi el, aerul lui 
Lourdois nu era firesc, aici se ascunde ceva.” 

Mergea pe strada Saint-Honore fără să ştie încotro, 
simțindu-se ca topit, când se ciocni de Alexandre la colţul 
unei străzi aşa cum un berbec sau un matematician 
absorbit de rezolvarea unei probleme s-ar fi ciocnit ca altul. 

— A, domnule, zise viitorul notar, o întrebare! Roguin a 
predat cei patru sute de mii de franci ai dumneavoastră 
domnului Claparon? 

— Afacerea s-a încheiat de faţă fiind cu toţii. Domnul 
Claparon nu mi-a dat nici o chitanţă. Aveam valori. De 
negociat. Roguin trebuie să-i fi dal. Cei două sute patruzeci 
de mii de franci ai mei în scuzi. Era vorba să încheiem 
definitiv actele de vânzare, Domnul Popinot, judecătorul, 
pretinde. Chitanţa. Dar. Pentru ce această întrebare? 

— Pentru ce aş putea să vă pun o asemenea întrebare? 
Pentru a şti dacă cei două sute patruzeci de mii, de franci ai 
dumneavoastră sunt la Claparon sau la Roguin. Roguin era 
de-atâta vreme prieten ou dumneavoastră, ar fi putut avea 
scrupulul să-i predea lui Claparon şi astfel aţi scăpa ca prin 
minune! Dar prost mai sunt! I-a luat şi pe ei o dată cu banii 
domnului Claparon, care, din fericire, nu trimisese încă 
decât o sută de mii de franci, Roguin a fugit. A luat şi de la 


mine o sută de mii de franci pentru birou şi nu mi-a dat 
chitanţă; i-am dat banii aşa cum v-aş încredința 
dumneavoastră punga, Vânzătorii terenurilor n-au primit 
nici o para; acum au fost la mine. Banii împrumutaţi de 
dumneavoastră pe baza terenurilor nu existau nici la 
dumneavoastră, nici la cel care vi-i împrumuta. Roguin îi 
mâncase, ca şi cei c sută de mii de franci ai dumneavoastră. 
Pe care. De multă vreme nu-i mai avea. Aşa că ultima sută 
de mii ai dumneavoastră i-a luat, mi-aduc aminte că m-am 
dus să-i încasez la Bancă. 

Pupilele lui Cesar se dilatară aşa de tare, încât nu mai 
văzu înaintea ochilor decât o flacără roşie. 

— O sută de mii de franci de la Bancă ai dumneavoastră, o 
sută de mii de franci ai mei plătiţi pentru birou, o sută de 
mii de franci ai domnului Claparon, iată trei sute de mii de 
franci de care ne-am lins pe bot, fără să mai socotim hoţiile 
care se vor descoperi, reluă tânărul notar. Doamna Roguin 
e rău de tot, domnul du Tillet a stat lângă ea toată noaptea. 
El, du Tillet, a scăpat ca prin minune. O lună întreagă l-a 
pisat Roguin ca să-l bage în afacerea cu terenurile, dar, din 
fericire, avea toţi banii băgaţi într-o combinaţie cu banca 
Nucingen. Roguin i-a lăsat nevesti-si o scrisoare 
înspăimântătoare! Am citit-o adineauri. De cinci ani intrase 
în banii clienţilor, şi pentru ce? Pentru o amantă, frumoasa 
olandeză; a părăsit-o cu două săptămâni înainte de a da 
lovitura. Cum era risipitoare, ea a rămas fără o para şii s- 
au vândut mobilele. Ba semnase şi nişte poliţe. Ca să scape 
de urmărire, s-a refugiat într-o casă de prostituție de la 
Palais-Royal, unde a fost asasinată aseară de un căpitan. A 
mâncat ea averea lui Roguin, dar curând, curând a 
pedepsit-o Dumnezeu. Sunt femei pentru care nimic nu e 
sfânt; auzi, să mănânci un notariat! Doamna Roguin nu 
rămâne cu ceva avere decât făcând uz de ipoteca ei legală, 
căci toate bunurile ticălosului sunt grevate peste valoarea 
lor. Cabinetul e vândut cu trei sute de mii de franci! Şi eu, 
care credeam că fac o afacere bună şi m-apuc să plătesc cu 


o sută de mii de franci mai mult, nici chitanţă n-am, Sunt 
cheltuieli ale cabinetului care au să mănânce şi cabinetul, şi 
cauţiunea; creditorii au să creadă că m-am înţeles cu el 
dacă vorbesc de cei o sută de mii de franci ai mei, şi, când 
eşti la începutul carierei, trebuie să bagi de seamă să nu-ţi 
fie terfelită reputaţia. De luat, dac-o să puteţi lua treizeci la 
sută. La vârsta mea să intru la apă în halul ăsta! Un om de 
cincizeci şi nouă de ani să lină o femeie! Puşlama bătrână! 
Acum douăzeci de zile mi-a spus să nu mă însor cu 
Cesarine, că în curând n-o să aveţi nici după ce bea apă, 
monstrul! 

Alexandre ar fi putut vorbi multă vreme aşa; Birotteau 
stătea ca o stana de piatră. Câte fraze, atâtea lovituri de 
măciucă pentru el. Nu mai auzea decât un sunet de clopote 
de mort, aşa cum la început nu văzuse decât focul 
prăpădului său. Alexandre Crottat, care-l credea pe demnul 
parfumier un om tare şi capabil, fu înspăimântat de 
paloarea şi de împietrirea lui Cesar. Succesorul lui Roguin 
nu ştia că notarul îi luase lui Cesar mai mult decât averea. 
Ideea sinuciderii imediate trecu prin mintea acestui 
negustor, altfel atât de adânc religios. Sinuciderea este în 
asemenea cazuri un mijloc de a scăpa de o mie de morţi şi 
pare logic să vrei numai una. Alexandre Crottat îi dădu 
braţul lui Cesar şi voi să-l urnească din loc. N-a fost posibil; 
îi fugea pământul de sub picioare de parcă era beat. 

— Dar ce-aveţi? Zise Crottat. Dragă domnule Cesar, puţin 
curaj! Nu e moarte de om! De altfel, o să recuperaţi 
patruzeci de mii de franci; de vreme ce persoana care 
trebuia să vi-i dea cu împrumut nu avea această sumă şi ea 
nu v-a fost remisă, este cazul să cereţi desfacerea 
contractului. 

— Balul, decorația, poliţe de două sute de mii de franci pe 
piaţă, nimic în casa de bani. Soții Ragon, Pillerault. Şi 
nevastă-mea care ştia ea ce spune! 

O ploaie de cuvinte încâlcite care trezeau o mulţime de 
idei copleşitoare şi de suferinţe nemaiauzite căzu ca o 


grindină secerând toate florile din grădina Reginei 
trandafirilor. 

— Mai bine mi s-ar tăia capul, zise în sfârşit Birotteau, mă 
stinghereşte cu greutatea lui şi nu-mi serveşte la nimic. 

— Bietul nenea Birotteau! Zise Alexandre, da cum aşa, e 
vreo primejdie? 

— Primejdie! 

— Aveţi curaj, luptaţi! 

— Luptaţi! Repetă parfumierul. 

— Dar Tillet v-a fost vânzător; el are cap bun, o să vă ajute. 

— Du Tillet? 

— Hai să mergem. 

— Doamne, n-aş vrea să mă întorc acasă în halul în care 
sunt, zise Birotteau. Dumneata care eşti prietenul meu, 
dacă există prieteni, dumneata care mi-ai inspirat interes şi 
care te-ai ospătat la mine în casă, Xandrot, în numele soţiei 
mele, du-mă undeva cu birja, însoţeşte-mă. 

Noul notar ridică cu mare greutate într-o birjă maşina 
inertă care purta numele de Cesar. 

— Xandrot, zise parfumierul cu vocea tulburată de lacrimi, 
căci în acel moment putu vărsa lacrimi, ceea ce-i descleştă 
puţin cercul de fier care-i strângea ţeasta, să trecem pe la 
mine şi să vorbeşti cu Celestin în locul meu. Spune-i acestui 
bun Crevel, prietene, că e în joc viaţa mea şi a soţiei mele. 
Să nu vorbească nimănui, sub nici un pretext, de dispariţia 
lui Roguin. Cheam-o pe Cesarine şi roag-o să împiedice pe 
oricine să-i vorbească maică-sii de afacerea asta. Trebuie să 
ne ferim de cei mai buni prieteni, de Pillerault, de Ragoni, 
de toată lumea. 

Vocea schimbată a lui Birotteau îl impresionă mult pe 
Crottat, care înţelese importanţa acestei recomandări. Cum 
strada Saint-Honore era în drumul spre magistratul la care 
se ducea, el îi îndeplini rugăminţile; Celestin şi Cesarine îl 
văzură cu groază pe parfumier; mut, palid şi prostit parcă, 
în fundul birjei. 


— Să nu suflaţi nici o vorbă despre treaba asta, zise 
parfumierul. 

„Ah! Îşi zise Xandrot, îşi revine! Îl credeam pierdut.” 

Consfătuirea dintre Alexandre Crottat şi magistrat dură 
multă vreme: fu chemat preşedintele camerei notarilor; 
Cesar fu transportat peste tot ca un pachet, nu mişca şi nu 
spunea nici un cuvânt, Către ora şapte seara, Alexandre 
Crottat îl aduse pe parfumier acasă. Gândul că va da ochii 
cu Constance îl mai scutură pe Cesar, Tânărul notar îi făcu 
binele să intre înainte ca s-o prevină pe doamna Birotteau 
că soţul ei a avut un fel de congestie. 

— E cam tulburat la cap, zise el făcând gestul prin care se 
arăta înnegurarea creierului. Ar trebui, poate, să i se lase 
sânge sau să i se pună lipitori. 

— Trebuia să se întâmple una ca asta, zise Constance, care 
era la o mie de poşte de a bănui un dezastru: nu şi-a luat 
doctoria preventivă la începutul iernii; şi de două luni 
încoace trudeşte ca un ocnaş, de parcă n-ar avea ce mânca. 

Soţia şi fiica lui îl rugară pe Cesar să se suie în pat şi 
trimiseră să-l cheme pe bătrânul doctor Haudry, medicul lui 
Birotteau. Bătrânul Haudry era un medic din şcoala lui 
Moliere, vechi practician şi partizan al vechilor formule 
spiţereşti; îşi trata bolnavii ca un felcer, deşi era medic 
consultant. Veni şi cercetă facies-ul lui Cesar, apoi prescrise 
să i se pună numaidecât cataplasme cu muştar la tălpile 
picioarelor: recunoştea simptomele unei congestii 
cerebrale. 

— De unde să-i fi venit asta? Întrebă Constance. 

— De la timpul umed, răspunse doctorul, căruia Cesarine îi 
şoptise ceva. 

Medicii sunt adesea obligaţi să spună cu bună-ştiinţă 
nerozii ca să salveze onoarea sau viaţa oamenilor sănătoşi 
din jurul bolnavului. Bătrânul doctor văzuse atâtea, încât n- 
a fost nevoie să i se explice prea mult. Cesarine cobori după 
el pe scară, întrebându-l ce e de făcut. 


— Linişte şi tăcere, apoi, când capul va fi limpezit, vom 
încerca întăritoare. 

Doamna Cesar petrecu două zile la căpătâiul soţului ei, 
care-i păru uneori că delirează. Instalat în frumoasa cameră 
albastră a soţiei sale, spunea lucruri de neînțeles pentru 
Constance, privind draperiile, mobilele gl lut luxul costisitor 
din casă. 

— E nebun, îi spuse ea Cesarinei într-un moment când 
Cesar se ridicase în capul oaselor şi cita cu voce solemnă 
fragmente din articolele Codului comercial. 

— Dacă cheltuielile sunt considerate excesive. Scoateţi 
draperiile! 

După trei zile groaznice, în timpul cărora raţiunea lui 
Cesar fu în primejdie, organismul puternic al ţăranului din 
Touraine învinse şi capul i se limpezi; domnul Haudry îi 
dădu să la întăritoare, hrană înviorătoare şi, după o ceaşcă 
de cafea dată la timp, negustorul fu pe picioare. Constance, 
obosită, îi luă locul. 

— Biata femeie! Zise Cesar când o văzu adormită. 

— Hai, tată, curaj! Eşti un om aşa de superior că vei 
învinge. N-o să fie nimic grav. O să te ajute domnul 
Anselme, Cesarine rosti cu blândeţe aceste cuvinte vagi pe 
care afecțiunea le îndulci şi mai mult şi care pot da curaj 
celor mai abătuţi, aşa după cum cântecele unei mame alină 
durerile unui copil căruia-i cresc dinţii. 

— Da, copila mea, voi lupta; dar să nu spui nici o vorbă 
nimănui pe lume, nici lui Popinot, care ne iubeşte, nici 
unchiului tău Pillerault. Întâi am să-i scriu fratelui meu; e 
canonic, cred, vicar al unei catedrale; nu cheltuieşte nimic, 
trebuie să aibă bani. Dacă a economisit numai o mie de 
scuzi pe an, de douăzeci de ani trebuie să aibă o sută de mii 
de franci. Şi apoi, în provincie, preoţii au credit. 

Sărind să aducă tatălui ei o măsuţă şi tot ce trebuie de 
scris, Cesarine îi dădu şi restul invitaţiilor la bal tipărite pe 
hârtie roz. 


— Arde toate astea! Strigă negustorul. Numai diavolul a 
putut să-mi dea ideea balului ăstuia. Dacă sunt înfrânt, voi 
trece drept hoţ. Dar ce să mai vorbim! 

SCRISOAREA LUI CESAR CĂTRE FRANCOIS BIROTTEAU 

„lubite frate, Mă aflu într-o criză comercială atât de grea, 
încât te implor să-mi trimiţi toţi banii de care poţi dispune, 
chiar dacă ar trebui să-i iei cu împrumut. 

Al tău, CESAR. 

„Nepoata ta Cesarine, care e lângă mine când îţi scriu, în 
timp ce biata mea soţie doarme, te roagă să-ţi aduci aminte 
de ea şi-ţi trimite afecțiunea ei.” 

Acest post-scriptum fu adăugat la rugămintea Cesarinei, 
care-i dădu scrisoarea lui Raguet. 

— Tată, spuse ea revenind, vrea să-ţi. Vorbească domnul 
Lebas. 

— Domnul Lebas! Exclamă Cesar, speriat, ca şi când 
dezastrul său făcuse din el un criminal; un judecător! 

— Dragă domnule Birotteau, spuse negustorul de postav 
intrând, îţi port prea mult interes, ne cunoaştem de prea 
multă vreme, am fost aleşi amândoi odată judecători prima 
oară, ca să nu-ţi spun că un anume domn Bidault, zis 
Gigonnet, un cămătar, are poliţe de-ale dumitale trecute lui, 
fără garanţie, de către banca Claparon. Aceste două cuvinte 
sunt nu numai un afront, dar înseamnă moartea creditului 
dumitale. 

— Domnul Claparon doreşte să vă vorbească, zise Celestin 
apărând, să-i spun să urce? 

— Vom cunoaşte cauza acestei insulte, zise Lebas. 

— Domnule, îi spuse parfumierul lui Claparon văzându-l 
intrând, iată pe domnul Lebas, judecător la tribunalul de 
comerţ; prietenul meu. 

— A, domnul este domnul Lebas, întrerupse Claparon, sunt 
încântat de împrejurare, domnule Lebas de la tribunal, că 
sunt atâţia Lebas, fără să mai socotim les hauts et les bas.” 

— Dânsul a văzut, reluă Birotteau întrerupându-l pe flecar, 
poliţele pe care vi le-am remis şi despre care spuneaţi că nu 


vor circula; le-a văzut cu aceste cuvinte; fără garanţie” 

— Păi da, zise Claparon, chiar că nu vor circula, se află în 
mâinile unui om cu care fac multe afaceri, moş Bidault. lată 
de ce am pus fără garanţie. Dacă poliţele ar fi trebuit să 
circule, le-aţi fi făcut direct pe numele lui. Domnul 
judecător va înţelege situaţia mea. Ce reprezintă aceste 
poliţe? Preţul unui imobil, plătit de cine? De Birotteau. De 
ce pretindeţi să-l garantez pe Birotteau prin semnătura 
mea? Avem de plătit, fiecare pentru sine, partea noastră în 
acest preţ. N-ajunge că suntem solidari faţă de vânzători. 
Eu am o regulă comercială pe care n-o calc niciodată: nu 
dau în mod inutil garanţia mea şi nici chitanţă pentru o 
sumă pe care n-am încasat-o încă. Orice e posibil. Cine 
semnează plăteşte. Nu vreau să risc să plătesc de trei ori. 

— De trei ori! Zise Cesar. 

— Da, domnule, răspunse Claparon. Am garantat o dată 
pentru Birotteau faţă de vânzători, de ce să mai garantez şi 
faţă de bancher? Împrejurările în care ne aflăm sunt grele. 
Roguin mă jefuieşte de o sută de mi de franci. Aşa încât 
partea mea de jumătate din terenuri mă costă deja cinci 
sute de mii în loc de patru sute de mii de franci. Roguin ia 
două sute patruzeci de mii de franci de la Birotteau. Ce-aţi 
face în locul meu, domnule Lebas? Puneţi-vă în pielea mea. 
N-am onoarea să fiu cunoscut de dumneavoastră mai mult 
decât îl cunosc eu pe Birotteau. Fiţi atent. Facem împreună 
o afacere jumătate şi jumătate. Pentru partea 
dumneavoastră aduceţi toţi banii; eu o achit pe a mea în 
valori; vi le ofer; dumneavoastră vă însărcinaţi, dintr-o 
amabilitate excesivă, să le transformați în bani lichizi. Şi 
aflaţi că Claparon, bancher, bogat, stimat, accept toate 
virtuțile din lume, că virtuosul Claparon se află în faliment 
având a rambursa şase milioane; v-aţi apuca, în acel 
moment chiar, să vă daţi semnătura ca s-o garantaţi pe-a 
mea? Aţi fi nebun! Ei bine, domnule Lebas, Birotteau se află 
în situaţia în care-l presupun pe Claparon. Nu vedeţi că, în 
acest caz, aş putea fi obligat să plătesc vânzătoritor ca fiind 


solidar şi să mai rambursez şi partea lui Birotteau, care e în 
poliţe, dacă le-aş garanta, şi asta fără să. 

— Cui? Întrebă parfumierul întrerupându-l 

— Fără să am jumătatea lui de terenuri, zise Claparon 
neţinând seamă de întrerupere, căci n-aş avea niciun 
privilegiu; vasăzică ar trebui s-o cumpăr! Deci risc să 
plătesc de trei ori. 

— Să rambursaţi cui? Repetă Birotteau întrebarea. 

— Păi, purtătorului al treilea al poliţelor, dacă le-aş 
garanta şi vi s-ar întâmpla o nenorocire. 

— Voi face fată plăţilor, domnule, zise Birotteau. 

— Bine, zise Claparon. Aţi fost judecător, sunteţi un 
negustor priceput, ştiţi că omul trebuie să prevadă orice. 
De ce vă miraţi că-mi fac meseria? 

— Domnul Claparon are dreptate, zise Joseph Lebas. 

— Am dreptate, reluă Claparon, dreptate din punct de 
vedere comercial. Dar această afacere este imobiliară. lar 
eu ce am de primit? Bani, căci bani trebuie să dăm 
vânzătorilor. Să lăsăm deoparte cei două sute patruzeci de 
mii de franci pe care domnul Birotteau îi va găsi, sunt sigur, 
zise Claparon, privindu-l pe Lebas. Veneam să vă cer un 
fleac de douăzeci şi cinci de mii de franci, zise el, uitându-se 
la Birotteau. 

— Douăzeci şi cinci de mii de franci! Exclamă Cesar 
simțind gheaţă în vine în loc de sânge. Dar pentru ce, 
domnule? 

— Ei, dragă domnule, suntem obligaţi să legalizăm 
vânzările la notariat. Şi dacă, în privinţa preţului, ne mai 
putem înţelege între noi, apoi cu Fiscul, adio! Fiscul nu stă 
să spună vorbe de clacă, creditul lui e de la mână la 
buzunar, şi trebuie să-i vărsăm săptămâna asta taxe de 
patruzeci şi patru de mii de franci. Eram foarte departe de 
a mă aştepta la mustrări venind încoace, deoarece, 
gândindu-mă că aceşti douăzeci şi cinci de mii de franci ar 
putea să vă stingherească, voiam să vă anunţ că, printr-o 
adevărată minune, v-am salvat. 


— Ce? Zise Birotteau cu strigătul omului disperat, strigăt 
pe care-l recunoaşte oricine. 

— Un fleac! Cei douăzeci şi cinci de mii de franci de poliţe 
la diverşi pe care mi le dăduse Roguin spre negociere, v-am 
creditat cu ei la înregistrare şi la cheltuieli, a căror 
socoteală o să v-o trimit; trebuie să scădem şi mica 
negociere, îmi mai datoraţi vreo şase sau şapte mii de 
franci. 

— Toate astea îmi par perfect juste, zise Lebas. În locul 
dumnealui, care pare a se pricepe foarte bine la afaceri, aş 
proceda la fel faţă de un necunoscut. 

— Domnul Birotteau n-o să moară din atâta lucru, zise 
Claparon, n-ajunge o lovitură ca să omori un lup bătrân; am 
văzut lupi cu gloanţe în cap alergând ca. Ei, drace, alergând 
ca lupii. 

— Cine putea să prevadă o ticăloşie ca a lui Roguin?! Zise 
Lebas, speriat atât de tăcerea lui Cesar, cât şi de proporţiile 
unei asemenea afaceri în afara parfumeriei. 

— Puțin a lipsit să nu-i dau chitanţă de patru sute de mii 
de franci domnului, zise Claparon, şi eram curăţat. Îi 
dădusem o sută de mii de franci lui Roguin în ajun. 
Încrederea noastră reciprocă m-a salvat. Că sumele erau la 
notariat sau la mine până la încheierea contractelor 
definitive, asta ne părea tuturor indiferent. 

— Ar fi fost mai bine ca fiecare să-şi fi ţinut banii la bancă 
până în momentul plăţii, zise Lebas. 

— Roguin era pentru mine banca, zise Cesar. Dar e şi el în 
afacere, reluă parfumierul privindu-l pe Claparon. 

— Da, cu un sfert, pe cuvânt, răspunse Claparon. După ce- 
am făcut prostia să-l las să fugă cu banii mei, mai lipseşte 
una şi mai gogonată, să-i dau eu lui. Dacă-mi trimite suta de 
mii de franci a mea şi alte două sute de mii partea lui, mai 
vedem! Dar nu e el prost să mi-i trimită pentru o afacere 
care cere cinci ani de fiertură până să iasă prima supă. 
Dacă n-a luat, cum umblă vorba, decât trei sute de mii de 
franci, are nevoie de ei, căci îi trebuie cel puţin 


cincisprezece mii de livre ca să trăiască cât de cât în 
străinătate. 

— Banditul! 

— Ei, Doamne, patima l-a adus aici pe Roguin, zise 
Claparon. Care bătrân poate garanta că nu se va lăsa 
stăpânit, târât de ultima lui fantezie? Nimeni dintre noi, 
chipurile înţelepţi, nu ştie cum v-a sfârşi. Iubirea din urmă, 
ei! E cea mai aprinsă. Uitaţi-vă la alde Cardot, alde 
Camusot, alde Matifat. Toţi au amante! Şi dacă ne-a tras pe 
sfoară, nu-i vina noastră? Cum de n-am intrat la bănuială 
văzând un notar care se bagă într-o combinaţie? Orice 
notar, orice agent de schimb, orice curtier care face afaceri 
este suspect. Falimentul înseamnă pentru ei bancrută 
frauduloasă, ceea ce îi duce la Curtea cu juri, aşa că preferă 
să se ducă ei la o curte străină. Eu unul nu mă mai las dus 
de nas a doua oară. Ei bine, uite că suntem slabi şi nu 
cerem condamnarea în contumacie a unor oameni care ne- 
au invitat la masă, care ne-au dat baluri frumoase, oameni 
de lume, în fine! Nimeni nu se plânge, şi rău facem. 

— Foarte rău, zise Birotteau; legea asupra falimentelor şi 
a încetărilor de plăţi trebuie refăcută. 

— Dacă ai nevoie de mine, îi spuse Lebas lui Birotteau, 
sunt al dumitale. 

— Domnul n-are nevoie de nimeni, zise neobositul flecar, 
căruia du Tillet îi ridicase stăvilarele după ce-i dăduse 
drumul la apă. (Claparon repeta lecţia pe care i-o suflase du 
Tillet cu mare dibăcie). Situaţia sa c clară: creditorii lui 
Roguin vor primi o cotă de cincizeci la sută, după câte 
spune tânărul Crottat. În afară de această cotă, domnul 
Birotteau recuperează patruzeci de mii de franci pe care 
nu-i avea cel ce trebuia să-l împrumute; apoi poate să se 
împrumute pe baza proprietăţilor. De plătit, n-avem de 
plătit două sute de mii de franci vânzătorilor decât peste 
patru luni. Până atunci, domnul Birotteau o să-şi plătească 
poliţele, căci, desigur, nu conta pe ce a luat Roguin ca să le 
achite. Şi chiar dacă domnul Birotteau ar fi oarecum la 


strâmtoare. Ei bine, se descurcă cu câteva poliţe trecute 
din mână în mână. 

Parfumierul recăpătase curaj auzind felul cum Claparon îi 
analizează situaţia şi cum o rezumă, indicându-i oarecum şi 
planul de conduită. Aşa încât luă un aer mai ferm şi mai 
hotărât, iar despre inteligenţa fostului voiajor îşi făcu o idee 
foarte bună. Du Tillet crezuse nimerit să treacă drept 
victima lui Roguin prin intermediul lui Claparon. Îi 
încredinţase lui Claparon o sută de mii de franci ca să-i dea 
lui Roguin, şi acesta îi dăduse înapoi banii. Claparon, care 
era îngrijorat, îşi juca foarte natural rolul, spunând oricui îi 
ieşea înainte că Roguin îl costă o sută de mii de franci. Du 
Tillet nu-l considera pe Claparon destul de şmecher ca să-i 
încredinţeze toate planurile lui; presupunea că mai are încă 
prea multă cinste şi prea multe scrupule şi, de altfel, îl ştia 
incapabil să-i ghicească intenţiile. 

— Dacă primul nostru prieten nu e şi prima noastră 
victimă, pe a doua n-am mai găsi-o, îi spuse el lui Claparon 
în ziua când, auzind văicărelile proxenetului său comercial, 
îl zdrobi ca pe un instrument uzat. 

Domnul Lebas şi Claparon plecară împreună de la 
Birotteau. 

„Aş putea să mă descurc, îşi spuse Birotteau. Pasivul meu 
în poliţe de plătit se ridică la două sute treizeci şi cinci de 
mii de franci, adică şaptezeci şi cinci de mii de franci pentru 
casă şi o sută şaptezeci şi cinci de mii pentru terenuri. Or, 
pentru a face faţă acestor plăţi, am cota Roguin, care se va 
ridica, poate, la o sută de mii de franci, pot anula 
împrumutul pe terenuri, cu totul o sută patruzeci de mii. 
Totul e să câştig o sută de mii de franci cu Uleiul cefalic şi să 
pot ajunge, punând câteva poliţe în circulaţie sau 
împrumutându-mă la un bancher, la momentul când voi fi 
reparat pierderea şi când terenurile îşi vor, mări valoarea.” 

Când, în toiul nenorocirii, un om îşi poate construi un 
roman de speranţe în urma unor raționamente mai mult 
sau mai puţin juste cu care-şi umple perna ca să aibă pe ce- 


şi pune capul, atunci, deseori, e salvat. Mulţi oameni au luat 
încrederea pe care o dă iluzia drept energie. Poate că 
speranţa e jumătate din curaj, de aceea şi face din ea o 
virtute religia catolică. N-a sprijinit oare speranţa pe mulţi 
necăjiţi, dându-le răgazul să aştepte hazardul vieţii? 
Hotărând să se ducă la unchiul soţiei sale pentru a-i expune 
situaţia înainte de a căuta ajutor în altă parte, Birotteau 
porni pe strada Saint-Honore spre strada Bourdonnais, 
simțind însă o nelinişte până atunci necunoscută lui, care-l 
zgudui atât de puternic, încât crezu că e bolnav. I se părea 
că-i ard măruntaiele. Într-adevăr, oamenii a căror simţire e 
legată de diafragmă acolo simt suferinţa, ap după cum 
oamenii care trăiesc prin cap simt dureri cerebrale. În 
momentele de mare criză, fizicul este atins acolo unde 
individul are temperamental sediul vieţii: cei slabi au 
crampe, iar Napoleon adoarme. Pentru a cuceri încrederea 
cuiva trecând peste toate barierele mândriei, oamenii 
cinstiţi nu se hotărăsc uşor: trebuie să simtă de mai multe 
ori în inimă pintenul Necesităţii, neînduplecată călăreaţă! 
Birotteau fusese îmboldit de acest pinten cu două zile 
înainte de a se duce la unchiul său; nu se hotăripână la 
urmă decât din motive familiale; în orice caz trebuia să 
lămurească situaţia sa în faţa severului negustor. Totuşi 
ajungând la uşă, simţi acea slăbiciune interioară pe care a 
încercat-o orice copil când intră la dentist; dar la el această 
slăbire a inimii era legată de viaţa întreagă, nu de o durere 
trecătoare. Birotteau urcă încet, îl găsi pe bătrân citind Le 
Constitutionnel la gura sobei, în fata măsuţei rotunde pe 
care era dejunul lui frugal; o franzeluţă, uni, brânză de Brie 
şi o ceaşcă de cafea. 

— Iată-l pe adevăratul înţelept, zise Birotteau invidiind 
viaţa unchiului său. 

— Ei, îi spuse Pillerault, scoţându-şi ochelarii, am aflat ieri 
lă cafeneaua David istoria cu Roguin şi asasinarea 
frumoasei olandeze, amanta lui! Sper că, aşa cum te-am 


prevenit noi, care voiam să fim proprietari reali, te-ai dus să 
iei chitanţă de la Claparon. 

— Vai, unchiule, aici e buba, ai pus degetul pe rană. Nu m- 
am dus. 

— Ah! Drace, eşti ruinat, zise Pillerault lăsând să-i cadă 
jurnalul, pe care Birotteau îl ridică, deşi era Le 
Constitutionnel. 

Pillerault căzu atât de adânc pe gânduri, încât figura lui de 
medalie severă deveni ca de bronz, asemeni metalului sub 
bătaia ciocanului: rămase nemişcat, privi prin geamuri zidul 
din faţă, fără să-l vadă, în timp ce Birotteau vorbi multă 
vreme. Era evident că ascultă, judecă şi chibzuieşte ce e 
sau ce nu e de făcut cu neînduplecarea unui Minos care a 
trecut Styxul comerţului, plecând de pe cheiul Morfondus şi 
instalându-se în micul său apartament de la etajul al treilea. 

— Ei, ce zici, unchiule? Spuse Birotteau, care aştepta un 
răspuns, deoarece îşi încheiase vorbirea rugându-l pe 
Pillerault să vândă rente de şaizeci de mii de franci. 

— Ei bine, dragă nepoate, nu pot face asta, eşti prea 
compromis. Soții Ragon şi cu mine pierdem fiecare partea 
noastră de cincizeci de mii de franci. Bieţii oameni şi-au 
vândut acţiunile minelor din Wortschin fiindcă i-am sfătuit 
eu: mă simt obligat, în caz de pierdere, nu să le restitui 
capitalul, dar să-i ajut, s-o ajut şi pe nepoata mea şi pe 
Cesarine. Poate c-o să aveţi toţi nevoie de o pâine, o veţi 
găsi la mine. 

— Pâine, unchiule? 

— Ei, da, pâine. Trebuie să priveşti lucrurile în faţă: nu te 
vei descurca! Din renta de cinci mii şase sute de franci pe 
care o am, voi putea lua patru mii ca să-i împart intre voi şi 
Ragoni. O cunosc pe Constance: după nenorocire, o să 
muncească ca o nebună, o să renunţe la tot, şi tu la fel, 
Cesar! 

— Dar nu e chiar disperată situaţia, unchiule. 

— Eu nu văd lucrurile ca tine. 

— Îţi voi dovedi contrarul. 


— Îmi vei face cea mai mare plăcere. 

Birotteau plecă de la Pillerault fără să mai spună nimic. 
Venise să caute mângâieri şi încurajări şi primise a doua 
lovitură, e-adevărat mai puţin puternică decât primă, dar 
care, în loc să-l lovească în cap, îl lovise în inimă: iar în 
inimă era toată viaţa bietului om. După ce cobori câteva 
trepte, se întoarse. 

— Domnule, zise el cu glas rece, Constance nu ştie nimic, 
păstrează cel puţin secretul; şi roagă-i pe Ragoni să nu-mi 
tulbure acasă liniştea de care am nevoie ca să lupt cu 
nenorocirea. 

Pillerault făcu semn că consimte. 

— Curaj, Cesar! Adăugă el. Te văd supărat pe mine, dar 
mai târziu îmi vei da dreptate, când te vei gândi la soţia şi la 
fiica ta. 

Descurajat de părerea unchiului său, despre care ştia cât 
de limpede judecă, Cesar căzu din înălţimea speranţei în 
mlaştina noroioasă a nesiguranţei. În aceste groaznice crize 
comerciale, când un om n-are sufletul călit ca Pillerault, el 
devine jucăria evenimentelor: se ia după unul şi după altul, 
cum aleargă călătorul după licurici. Se lasă târât de vârtej 
în loc să se întindă pe jos şi să-l lase să treacă fără a se uita 
la el, sau în loc să se înalțe şi să meargă în direcţia lui ca să 
scape de el, întristat cum era Birotteau îşi aminti de 
procesul privind împrumutul său şi se duse în strada 
Vivienne, la Derville, avocatul lui, pentru a începe cât mai 
repede procedura în cazul când avocatul ar vedea vreo 
şansă de a anula contractul. Parfumierul îl găsi.pe Derville 
înfăşurat în halatul său de molton alb, la gura sobei, calm şi 
liniştit, ca toţi avocaţii deprinşi să audă cele mai groaznice 
secrete. Birotteau remarcă pentru prima dată această 
răceală necesară, care-l îngheaţă pe omul înfierbântat, 
lovit, cuprins de frigurile intereselor sale primejduite şi 
dureros atins în existenţa, în onoarea sa, în soţia şi copiii 
săi, aşa cum era Birotteau în timp ce-şi povestea 
nenorocirea. 


— Dacă se poate dovedi, îi spuse Derville după ce-l ascultă, 
că persoana care trebuia să dea banii cu împrumut nu mai 
avea la Roguin suma pe care Roguin zicea că o ia pentru 
dumneata, cum banii n-au fost vărsaţi, e cazul de anulare: 
despăgubirea va veni din cauţiune ca pentru cei o sulă de 
mii de franci ai dumitale. În acest caz, răspund de proces 
atât cât se poate răspunde; proces câştigat dinainte nu 
există. 

Părerea unui jurisconsult atât de priceput îi dădu iarăşi 
puţin curaj parfumierului, care îl rugă pe Derville să obţină 
termen în următoarele două săptămâni. Avocatul răspunse 
că ar putea avea până în trei luni hotărârea care să anuleze 
contractul. 

— Peste trei luni! Zise parfumierul, care credea că a şi 
găsit fonduri. 

— Chiar dacă am obţine să fim trecuţi repede pe rol, tot nu 
putem să-l obligăm pe adversarul dumitale la aceeaşi 
iuţeală: el va uza de aminările procedurii, căci avocaţii pot fi 
absenţi; cine ştie dacă partea adversă nu va lăsa să fie 
condamnată în lipsă? Nu merge cum ar vrea omul, dragă 
maestre! Zise Derville surâzând. 

— Dar la tribunalul comercial cum de se poate? Spuse 
Birotteau. 

— Oh! Zise avocatul, judecătorii de la tribunalul de comerţ 
sunt altceva decât judecătorii de primă instanţă. 
Dumneavoastră tăiaţi în carne vie! La tribunal, avem forme. 
Formele sunt protectoarele dreptului. Ţi-ar conveni un 
termen de judecată la repezeală din cauza căruia ai pierde 
cei patruzeci de mii de franci? Ei bine, adversarul dumitale, 
care îşi va vedea compromisă această sumă, se va apăra. 
Termenele sunt barierele judiciare. 

— Aveţi dreptate, zise Birotteau, care îl salută pe Dendlle 
şi ieşi cu moartea în suflet. Toţi au dreptate. Bani! Bani! 
Striga parfumierul vorbind cu sine însuşi pe stradă aşa cum 
fac toţi oamenii aferaţi din Parisul zgomotos şi agitat pe 
care un poet modern îl numeşte un cazan clocotitor. 


Văzându-l intrând, vânzătorul care se dusese cu facturile îi 
spuse că, din cauză că se apropia Anul nou, toată lumea 
semna de primirea facturii şi o păstra. 

— Cum adică, nu sunt bani nicăieri! Vorbi tare parfumierul 
în mijlocul prăvăliei. 

Dar îşi muşcă buzele, căci vânzătorii îşi ridicaseră toţi 
capetele spre el. 

Trecură astfel cinci zile în timpul cărora Braschon, 
Lourdois, Thorein, Grindot, Chaffaroux, toţi creditorii 
neachitaţi trecură prin fazele cameleonice prin care trece 
creditorul înainte de a ajunge la starea potolită pe care i-o 
dă încrederea în culorile sângerânde ale Bellonei 
comerciale. La Paris, perioada astringentă a neîncrederii 
vine tot atât de repede pe cât de încet se porneşte mişcarea 
expansivă a încrederii: o dată căzut în sistemul restrictiv al 
temerilor şi precauţiilor comerciale, creditorul ajunge la 
nişte laşităţi sinistre care-l fac inferior debitorului. De la 
politeţea mieroasă, creditorii trecură la roşul nerăbdării, la 
pâlpâirile sumbre ale vizitelor nepotrivite, la stridenţele 
dezamăgirii, la răceala albastră a pisălogelii şi la neagra 
insolentă a dării în judecată. Braschon, bogatul tapiţer din 
foburgul Saint-Antoine, care nu fusese invitat la bal, sună 
goarna atacului, ca un creditor rănit în amorul propriu ce 
se afla: cerea să fie plătit în următoarele douăzeci şi patru 
de ore; pretindea garanţii nu în bunuri mobile, ci cu ipotecă 
înscrisă imediat după cei patruzeci de mii de franci asupra 
terenurilor. 

Cu toate recriminările lor violente, creditorii îi mai lăsară 
lui Birotteau câteva intervale de răgaz, aşa că acesta îşi 
putea trage puţin sufletul. Dar, în loc să învingă primele 
hărţuieli ale situaţiei lui grele printr-o hotărâre fermă, 
Cesar îşi munci creierul ca s-o împiedice pe nevastă-sa, 
singura persoană care l-ar fi putut sfătui, să afle de ele. 
Făcea de strajă în pragul uşii, în jurul prăvăliei. Îi vorbise lui 
Celestin de greutăţile lui momentane, iar Celestin îşi 
examina patronul cu o privire pe cât de curioasă, pe atât de 


mirată: în ochii lui, Cesar era micşorat, aşa cum sunt 
micşoraţi în nenorocire oamenii deprinşi cu succesul şi a 
căror forţă stă numai în ceea ce dobândesc, prin rutină, 
inteligenţele mijlocii. Lipsit de energia şi capacitatea 
necesare pentru a se apăra în toate punctele în care era 
ameninţat deodată, Cesar găsi totuşi curajul să privească 
situaţia în faţă. 

Pentru sfârşitul lunii decembrie şi pentru 15 ianuarie, îi 
trebuia, atât pentru cheltuiala casei, cât şi pentru scadenţe, 
pentru chirii şi pentru plăţile în bani lichizi, o sumă de 
şaizeci de mii de franci, din care treizeci de mii chiar pentru 
30 decembrie; tot ce putea aduna se ridica abia la douăzeci 
de mii; îi lipseau deci zece mii de franci. Situaţia nu-i păru 
disperată, căci nu mai trăia decât în prezent, ca aventurierii 
care trăiesc de pe o zi pe alta. Hotări deci, înainte ca zvonul 
despre greutăţile lui să devină publice să încerce ceea cei 
se părea o mare lovitură: să se adreseze faimosului 
Francois Keller, bancher, orator şi filantrop, vestit prin 
binefacerile sale şi prin dorinţa de a fi de folos comerţului 
parizian, în scopul de a rămâne la Cameră unul din 
deputaţii Parisului. Bancherul era liberal, Birotteau era 
regalist; dar parfumierul judecă după inima lui şi găsi că 
diferenţa de opinii e un motiv în plus pentru a obţine un 
cont. În cazul când ar fi necesare garanţii în valori, cum nu 
se îndoia de devotamentul lui Popinot, avea de gând să-i 
ceară lui poliţe de vreo treizeci de mii de franci; asta l-ar 
ajuta să ţină până la câştigarea procesului, care servea de 
garanţie creditorilor celor mai hămesiţi. 

Parfumierul expansiv, care era obişnuit să împărtăşească, 
noaptea, scumpei lui Constance cele mai mărunte emoţii 
din viaţa sa, sorbind astfel curaj şi aflând lumină în 
discuţiile cu ea, acum nu putea sta de vorbă despre situaţia 
sa nici cu vânzătorul prim, nici cu unchiul său, nici cu soţia 
sa, Gândurile îi păreau de două ori mai grele. Dar acest 
martir generos prefera să sufere decât să arunce jarul 
frământărilor în sufletul soţiei sale; avea de gând să-i 


povestească primejdia după ce va fi trecut. Îi venea, poate, 
greu să-i facă această groaznică mărturisire. Găsea curaj în 
teama pe care o avea de nevastă-sa. Se ducea în fiecare 
dimineaţă să asculte slujba la biserica Saint-Roch şi îl lua pe 
Dumnezeu drept martor. 

„Dacă nu întâlnesc nici un soldat când mă întorc acasă de 
la Saint-Roch înseamnă că mi se împlineşte cererea. Ăsta va 
fi răspunsul lui Dumnezeu”, îşi spunea el după ce se rugase 
cerând ajutor. 

Şi era fericit când nu întâlnea nici un soldat. Dar inima îi 
era apăsată, îi trebuia altă inimă care să-i înţeleagă 
gemetele. Cesarine, pe care o pusese la curent chiar din 
momentul când aflase vestea fatală, îi cunoscu întreg 
secretul. Schimbau priviri furişe, priviri pline de disperare 
şi de nădejdi înăbuşite, rugăminţi aruncate cu ardoare 
reciprocă, întrebări şi răspunsuri cu înţeles, fulgerări ie la 
suflet la suflet. Birotteau se arăta vesel şi jovial faţă de soţia 
lui. Când Constance îi punea vreo întrebare, ei! Totul 
mergea bine; Popinot, la care de fapt Cesar nu se mai 
gândea, avea succes! Uleiul se vindea ca pâinea caldă! 
Poliţele Claparon vor fi plătite, nici o grijă. Această falsă 
veselie era înspăimântătoare. După ce adormea nevastă-sa 
în patul lor somptuos, Birotteau se ridica în capul oaselor şi 
se cufunda în măsurarea nenorocirii sale. Cesarine venea 
uneori în cămaşă, în picioarele goale, cu un şal pe umerii ei 
albi. 

— Tată, te aud, plângi, spunea ea plângând cu el. 

După ce scrise scrisoarea prin care-i cerea o întâlnire 
ilustrului Francois Keller, Birotteau1 fu atât de abătut, încât 
fiică-sa îl luă la plimbare prin oraş. Abia atunci zări pe străzi 
afişe roşii, enorme, şi privirea îi căzu pe cuvintele: ULEI 
CEFALIC. 

În timpul catastrofelor ce vesteau apusul Reginei 
trandafirilor, întreprinderea A. Popinot se ridica radioasă în 
luminile de răsărit ale succesului. Sfătuit de Gaudissart şi 
de Finot, Anselme lansase cu îndrăzneală uleiul. Două mii 


de afişe fuseseră puse de o lună de zile în locurile cele mai 
la vedere din Paris. Nimeni nu putea evita să se afle faţă în 
faţă cu Uleiul cefalic şi să citească o frază concisă, inventată 
de Finot, asupra imposibilității de a face să crească părul şi 
asupra primejdiei de a-l vopsi, însoţită de citatul din 
memoriul prezentat la Academia de Ştiinţe de câtre 
Vauquelin; un adevărat certificat de viaţă pentru părul 
mort, făgăduit celor care vor întrebuința Uleiul cefalic. Toţi 
coaforii din Paris, toţi frizerii, toţi parfumierii îşi puseseră 
pe uşi nişte rame aurite, care încadrau un frumos imprimat 
pe hârtie velină, având în partea de sus reproducerea 
redusă a gravurii Hero şi Leandru, iar ca epigraf această 
aserţiune: Vechile popoare ale antichităţii îşi păstrau - părul 
întrebuinţând Uleiul cefalic. 

— A inventat ramele permanente, anunţul etern! Îşi spuse 
Birotteau, care rămase uimit privind vitrina Clopotului de 
argint. 

— Cum, n-ai văzut la tine, îi spuse fiică-sa, o ramă pe care 
a adus-o personal domnul Anselme când i-a dat lui Celestin 
trei sute de sticle de ulei? 

— Nu, răspunse el. 

— Celestin a şi vândut cincizeci unor trecători şi şaizeci 
unor clienţi! 

— Da? Zise Cesar. 

Parfumierul, ameţit de miile de clopote pe care le sună 
mizeria la urechile victimelor sale, trăia într-o agitaţie 
vertiginoasă; în ajun, Popinot îl aşteptase un ceas şi plecase 
după ce stătuse de vorbă ţu Constance şi cu Cesarine, care- 
i spuseseră că Cesar e absorbit de marea sa afacere. 

— A! Da, afacerea cu terenurile. 

Din fericire, Popinot, care nu ieşise de o lună din strada 
Cing-Diamants şi-şi petrecea nopţile şi duminicile lucrând la 
fabrică, nu-i văzuse pe Ragoni, nici pe Pillerault, nici pe 
unchiul său judecătorul, Nu dormea decât două ceasuri pe 
noapte, bietul băiat! Nu avea decât două ajutoare şi, aşa 
cum mergeau lucrurile, avea în curând să-i trebuiască 


patru. În comerţ, ocazia e totul. Cine nu încalecă pe succes, 
ţinându-se de coama lui, îşi pierde norocul. Popinot îşi 
spunea că va fi urcat în slavă când, după şase luni, le va 
spune mătuşii şi unchiului său: „Sunt salvat, iată că mi-am 
deschis drumul!”, urcat în slavă de Birotteau când îi va 
aduce treizeci sau patruzeci de mii de franci, partea lui 
după şase luni. Aşa că habar, n-avea de fuga lui Roguin, de 
dezastrele şi de strâmtoarea lui Cesar şi astfel nu comise 
nici o indiscreţie faţă de doamna Birotteau. Popinot îi 
făgădui lui Finot cinci sute de franci de fiecare jurnal mare 
- şi erau zece! 

— Trei sute de franci de fiecare jurnal de mâna a doua - şi 
erau alte zece! 

— Asta dacă se va vorbi în ele, de trei ori pe lună, de Uleiul 
cefalic. Finot văzuse că e rost de trei mii de franci pentru el 
din aceşti opt mii, adică de prima lui miză pe imensa masă 
verde a Speculei! Aşa că se aruncase ca un leu asupra 
prietenilor şi Cunoştinţelor: aproape că se mutase cu 
locuinţa în birourile de redacţie; dimineaţa se strecura la 
căpătâiul tuturor Redactorilor; iar seara măsura în lung şi 
în lat foaierurile tuturor teatrelor. „Gândeşte-te la uleiul 
meu, dragă, nu e pentru mine, e o chestie de camaraderie, 
ştii! Gaudissart, băiat de viaţă.” Aşa începeau şi aşa se 
încheiau toate intervenţiile lui. Luă cu asalt partea de jos a 
coloanelor finale ale jurnalelor pentru articole făcute de el, 
dar a căror plată îi lăsa pe redactori s-o încaseze. Şiret ca 
un figurant care vrea să ajungă actor, sprinten ca un 
trepăduş care câştigă şaizeci de franci pe lună, se apucă să 
scrie scrisori de iâmiiere, măguli toate amorurile-proprii, 
făcu servicii mârşave redactorilor-şefi ca să-şi plaseze 
articolele. Bani, mese, slugărnicii, întrebuința totul în 
activitatea lui pasionată. Cumpără cu bilete de teatru pe 
lucrătorii care, către miezul nopţii, completează coloanele 
ziarelor cu mici articole de fapte diverse dinainte pregătite, 
ca rezervă* în momentul acela, Finot se nimerea să fie 
totdeauna în tipografie, chipurile pentru a revedea un 


articol al său. Fiind prieten cu toată lumea, asigură triumful 
Uleiului cefalic asupra Bomboanelor de tuse Regnault, 
asupra Mixturii braziliene, asupra tuturor invențiilor care 
ştiuseră, cele dintâi, să înţeleagă influenţa ziarelor şi efectul 
de piston produs asupra publicului de un articol repetat, în 
epoca aceea de nevinovăție, mulţi jurnalişti erau ca boii, nu- 
şi cunoşteau puterea, şi se ocupau de actriţe, de Florine, de 
Tullia, de Mariette etc. Ei dirijau totul şi nu se alegeau cu 
nimic. Pretenţiile lui Andoche nu se refereau nici la succesul 
vreunei actriţe, nici la reprezentarea vreunei piese sau la 
acceptarea vreunui vodevil al său, nici la articole cu plată; 
dimpotrivă, el oferea bani când era nevoie sau câte o masă 
când era cazul; aşa încât n-a fost ziar care să nu vorbească 
de Uleiul cefalic, de concordanța lui cu analizele lui 
Vauquelin, n-a fost ziar care să nu ia peste picior pe cei care 
cred că există produse pentru a face să crească părul, care 
să nu proclame primejdia vopsirii lui. 

Aceste articole înveseleau sufletul lui Gaudissart, care se 
înarma cu ziare pentru a distruge prejudecățile şi care 
pornise asupra provinciei ceea ce speculanţii au numit după 
el atacul masiv. În vremea aceea, ziarele pariziene dominau 
viaţa din provincie, care, nefericita, n-avea încă organe 
propriii în provincie, ziarele erau deci citite cu atenţie, de la 
titlu până la numele tipografului, căci şi în ultimul rând se 
puteau ascunde ironii din partea opoziţiei persecutate. 
Sprijinindu-se pe presă, Gaudissart obţinu succese 
strălucite chiar în primele oraşe în care dădu cu gura. Toţi 
prăvăliaşii din provincie cereau rame şi imprimate cu 
gravura cu Hero şi Leandru. Finot îndreptă împotriva 
uleiului Macassar gluma nostimă de care râdea atâta lume 
la teatrul Funambules, când Pierrot ia o ţesală veche din 
care nu se mai văd decât găurile, toarnă peste ea ulei 
Macassar, şi peria devine stufoasă ca o pădure. Această 
scenă ironică stârnea râsul tuturor. Mai târziu, Finot 
povestea râzând că, fără acea mie de scuzi, ar fi murit de 
mizerie şi de întristare. Pentru el, o mie de scuzi era o 


avere. El, cel dintâi, întrezări în cursul acestei campanii 
puterea Anunţului, de care a ştiut apoi să se servească atât 
de bine. Trei luni mai târziu, era redactor-şef al unui mic 
ziar, pe care-l cumpără şi care constitui temelia averii sale. 

După cum atacul masiv asupra provinciei şi peste graniţă 
al Ilustrului Gaudissart - un adevărat Murat al voiajorilor 
comerciali - aduse triumful comercial al întreprinderii A. 
Popinot, tot astfel firma triumfă în opinia publică datorită 
asaltului nebunesc dat ziarelor, asalt care produse o vie 
publicitate pentru încă două articole, Mixtura braziliană şi 
Bomboanele de tuse Regnault. Această luare cu asalt a 
opiniei publice dădu naştere, la început, la trei succese, la 
trei averi, şi determină invazia a mii de ambiţii care, 
grupate în batalioane strânse, intrară în arena ziarelor, 
unde creară anunţul plătit, revoluţie imensă! În acel 
moment, firma A. Popinot şi compania se răsfăţa pe toate 
zidurile şi în toate vitrinele. 

Nefiind în stare să măsoare importanţa unei asemenea 
publicităţi, Birotteau se mulţumi să-i spună Cesarinei: 
„Tânărul Popinot calcă pe urmele mele!”, fără să înţeleagă 
că se schimbaseră vremurile, fără să aprecieze forţa noilor 
mijloace a căror rapiditate şi întindere cuprindeau mult mai 
repede ca altădată lumea comercială. Din ziua balului, 
Birotteau nu mai pusese piciorul pe la fabrică: habar n-avea 
de fierberea şi de activitatea pe care o desfăşura Popinot 
acolo. Anselme pusese la treabă pe toţi lucrătorii lui 
Birotteau, dormea chiar la fabrică; i se părea c-o vede pe 
Cesarine stând pe toate lăzile, scrisă pe toate adresele 
coletelor, imprimată pe toate facturile; iar când, cu haina 
scoasă, cu mânecile cămăşii suflecate, bătea voiniceşte cuie 
într-o ladă în lipsa băieţilor trimişi după treburi, îşi spunea: 
„Va fi nevasta mea!” 

După ce se gândi o noapte întreagă la ce să spună şi ce să 
nu spună în faţa unuia dintre oamenii mari ai înaltei finanţe, 
Cesar pomi şi, ajungând în strada Houssaye, intră cu 
groaznice palpitaţii în somptuoasa reşedinţă a bancherului 


liberal, care aparţinea partidului pe drept cuvânt acuzat că 
vrea să-i răstoarne pe Bourboni. Ca toţi negustorii parizieni 
detailişti, parfumierul nu cunoştea moravurile şi oamenii 
din marea finanţă. 

La Paris, între marea finanţă şi comerţ există instituţii de 
mâna a doua, un fel de intermediare utile Băncii, care le 
consideră o garanţie în plus. Constance şi Birotteau, care 
nu depăşiseră niciodată ceea ce le îngăduiau mijloacele lor, 
a căror casă de bani nu fusese niciodată goală şi care nu 
aveau poliţe în circulaţie, nu se adresaseră niciodată 
acestor bănci de mâna a doua; erau deci cu atât mai mult 
necunoscuţi în sferele înalte ale băncilor. E poate o greşeală 
să nu ai un credit deschis, chiar fără a-l folosi: în această 
privinţă, părerile sunt împărţite. Oricum ar fi, lui Birotteau 
îi părea rău acum că semnătura lui nu circulă pe piaţă. 
Crezu totuşi, cunoscut cum era ca ajutor de primar şi ca om 
politic, că n-are decât să-şi spună numele ca să fie primit; 
nu ştia că la acest bancher era afluenţă ca într-o 
anticameră regală. 

Introdus în salonul care preceda cabinetul omului în 
atâtea privinţe celebru, Birotteau se pomeni în mijlocul unei 
adunări numeroase, compusă din deputaţi, scriitori, ziarişti, 
agenţi de schimb, mare comercianţi, oameni de afaceri, 
ingineri şi, mai ales, oameni de-ai casei, care treceau 
printre grupuri şi se duceau să bată într-un anumit fel la 
uşa cabinetului, unde aveau acces de favoare. 

„Ce însemn eu în această maşinărie?” îşi spuse Birotteau, 
năucit de mişcarea acestui cuptor intelectual unde se 
pregătea pâinea zilnică a Opoziţiei, unde se repetau rolurile 
marii tragicomedii jucate de Stânga. La dreapta lui auzea 
discutându-se despre chestiunea împrumutului pentru 
terminarea principalelor canale, propus de Direcţia 
podurilor şi şoselelor, şi era vorba de milioane! La stânga 
lui, nişte ziarişti, trăind de pe urma amorului-propriu al 
bancherului, vorbeau de şedinţa din ajun şi de discursul 
improvizat al şefului. În timpul a două ore de aşteptare, 


Birotteau îl zări de trei ori pe bancherul politic, care însoțea 
trei paşi de la uşa cabinetului pe oamenii de seamă. Pe 
ultimul, pe generalul Foy, Frangois Keller îl conduse până în 
anticameră. 

„Sunt pierdut 
inima. 

De câte ori bancherul se întorcea în cabinetul lui, ceata de 
curteni, de prieteni, de interesaţi îl asalta, aşa cum se dau 
câinii la o căţeluşă frumoasă. Câţiva căţei mai îndrăzneţi se 
strecurau fără voia lui în sanctuar. Convorbirile durau cinci 
minute, zece minute, un sfert de ceas. Unii plecau plouaţi, 
alţii arborau un aer satisfăcut sau făceau pe oamenii 
importanţi. Timpul se scurgea, Birotteau privea neliniştit 
pendula. Nimeni nu dădea nici cea mai mică atenţie acestei 
dureri ascunse care gemea pe un fotoliu aurit, lângă sobă, 
la uşa cabinetului unde se afla leacul universal: creditul! 
Cesar se gândea cu durere că fusese şi el odată, rege la el 
acasă, aşa după cum omul acesta era rege în fiecare 
dimineaţă, şi măsura adâncimea prăpastiei în care căzuse. 
Amar gând! Câte lacrimi înghiţite în timpul petrecut acolo! 
De câte ori nu îl rugă Birotteau în gând pe Dumnezeu să-l 
facă pe omul acela binevoitor faţă de el! Căci i se părea că 
omul acela are, sub un înveliş de îngăduinţă populară, o 
insolenţă, o tiranie bătăioasă şi o poftă brutală de dominație 
care înspăimântau firea lui blândă. În sfârşit, când nu mai 
rămăseseră decât zece sau douăsprezece persoane, 
Birotteau se hotări să se ridice când va auzi scârţiind uşa 
exterioară a cabinetului şi să-i arate marelui orator că e şi 
el cineva spunându-i: „Sunt Birotteau!” Grenadierul, care s- 
a aruncat primul să ia cu asalt reduta Moscovei, n-a dovedit 
mai mult curaj decât parfumierul în timp ce se pregătea să 
execute această manevră. 

„La urma urmei, sunt ajutorul lui de primar”, îşi spuse el, 
ridicându-se pentru a se prezenta. 

Fizionomia lui Francois Keller deveni zâmbitoare, voia, 
desigur, să fie amabil; se uită la panglica roşie a Legiunii de 


VW 


îşi zise Birotteau, simțind că i se strânge 


Onoare de la pieptul parfumierului, se dădu la o parte, 
deschise uşa cabinetului, îi arătă drumul, dar mai rămase 
ceva timp de vorbă cu două persoane care se repeziseră 
valvârtej dinspre scară: 

— Decazes vrea să vă vorbească, spuse unul din ei. 

— E vorba să dăm gata pavilionul Marsan! Regele vede 
limpede lucrurile, se apropie de noi! Exclamă celălalt. 

— Vom merge împreună la Cameră, zise bancherul 
umflându-se în pene, ca în povestea broaştei care voia să 
devină mare decât un bou. 

„Cum de se mai poate gândi la afaceri?” se întrebă 
Birotteau nespus de tulburat. 

Soarele superiorității strălucea şi-l orbea pe parfumier, 
aşa cum lumina orbeşte insectele care au nevoie de o zi 
blândă ori de semiintunericul unei nopţi frumoase. Pe o 
masă imensă zăceau proiectul de buget, nenumăratele 
tipărituri de la Cameră, volumele din Le Moniteur deschise, 
consultate şi însemnate pentru a zvârli în capul unui 
ministru cuvintele rostite chiar de el şi acum uitate, pentru 
a-l face să se contrazică în aplauzele unei mulţimi 
neghioabe care nu e în stare să înţeleagă că totul poate fi 
schimbat de împrejurări. Pe altă masă erau îngrămădite 
dosare, memorii, proiecte, miile de informaţii necesare unui 
om la a cărui casă de bani apelau toate industriile tinere. 
Luxul regesc al acestui cabinet plin de tablouri, de statui, 
de opere de artă, îngrămădeala de obiecte de pe tăblia 
şemineului, mormanele de înscrisuri naţionale sau străine 
puse ca nişte baloturi unele peste altele, totul îl impresiona 
pe Birotteau, îl micşora în propriii săi ochi, îi mărea groaza 
şi îi îngheţa sângele în vine. Pe biroul lui Francois Keller 
zăceau teancuri de poliţe, de ordine de plată, de circulare 
comerciale, Keller se aşeză şi începu să semneze repede 
scrisorile care n-aveau nevoie să fie cercetate. 

— Cărei împrejurări datorez, domnule, onoarea vizitei 
dumneavoastră? Întrebă Keller. 


La aceste cuvinte rostite numai pentru el de vocea care 
vorbea Europei, în timp ce mâna lacomă luneca pe hârtii, 
bietul parfumier simţi ca un fier roşu în pântece. Luă un aer 
zâmbitor, pe care bancherul îl recunoştea de zece ani la iei 
ce voiau să-i atragă într-o afacere interesantă doar pentru 
ei, ceea ce îi asigura de la început superioritatea asupra lor. 
Frangois Keller îi aruncă deci lui Cesar o privire care-l 
fulgeră, o privire napoleoneană. Imitarea privirii lui 
Napoleon era o trăsătură uşor ridicolă a unor parveniţi din 
vremea aceea, care nu semănau nici pe departe cu 
împăratul. Privirea aceasta căzu asupra lui Birotteau, omul 
Dreptei, partizan devotat al guvernului, element iubit al 
monarhiei, ca plumbul vameşului pe o marfă. 

— Domnule, nu vreau să vă răpesc prea mult timp. Voi fi 
scurt. Viu pentru o afacere pur comercială: să vă întreb 
dacă pot obţine un împrumut de la dumneavoastră. Am fost 
judecător la tribunalul de comerţ şi sunt cunoscut lă 
Bancă. Înţelegeţi deci că, dacă aş lucra cu efecte, n-aş avea 
decât să mă adresez acolo unde dumneavoastră sunteţi 
regent. Am avut onoarea să stau la tribunal alături de 
domnul baron Thibon, şeful comitetului de scont, care, 
desigur, nu m-ar refuza. Dar n-am uzat niciodată de creditul 
meu, nici de semnătura mea; semnătura mea e virgină şi, în 
asemenea cazuri, ştiţi câte dificultăţi prezintă o negociere. 

Keller dădu din cap şi Birotteau luă această mişcare drept 
un semn de nerăbdare. 

— Domnule, iată faptele, reluă el. M-am angajat într-o 
afacere de terenuri, în afara comerţului meu. 

Frangois Keller, care semna mereu şi citea fără să pară că- 
| ascultă pe Cesar întoarse capul şi îi făcu un semn de 
aprobare, care îl încurajă pe acesta. Birotteau crezu că 
afacerea lui e pe cale bună şi răsuflă uşurat. 

— Continuaţi, vă ascult, îi spuse Keller cu bunăvoință. 

— Sunt cumpărătorul unei jumătăţi din terenurile situate 
în jurul Madeleinei. 


— Da, am auzit la Nucingen de această afacere imensă 
întreprinsă de banca Claparon. 

— Ei bine, reluă parfumierul, un împrumut de o sută de 
mii de franci, garantat prin jumătatea mea de terenuri sau 
prin proprietăţile mele comerciale, ar fi de ajuns pentru a- 
mi permite să aştept momentul când voi realiza câştigurile 
pe care mi le va da în curând o invenţie de pură parfumerie. 
Dacă e nevoie, v-aş da acoperire prin poliţele unei noi 
întreprinderi, întreprinderea Popinot, o tânără 
întreprindere care. 

Întreprinderea Popinot nu păru să-l intereseze prea mult 
pe Keller, şi Birotteau înţelese că a pornit pe o cale greşită; 
se opri, apoi, speriat de tăcere, reluă: 

— Cât despre dobândă, vom. 

— Da, da, zise bancherul, se poate face ceva, vă rog să nu 
vă îndoiţi de dorinţa mea de a vă servi. Dar cum sunt foarte 
ocupat, căci am pe umeri finanța europeană, iar Camera îmi 
ia tot timpul, să nu vă miraţi că las pe seama birourilor mele 
studierea multor afaceri. Duceţi-vă jos, la fratele meu 
Adolphe, explicaţi-i natura garanţiilor pe care le aduceţi; 
dacă el aprobă operaţia, reveniţi cu el mâine sau poimâine, 
la ora când cercetez cu atenţie afacerile, la cinci dimineaţa. 
Vom fi încântați şi onoraţi de a fi câştigat încrederea 
dumneavoastră, sunteţi doar unul din regaliştii consecvenţi 
pe care-l poţi avea drept inamic politic, dar a cărui stimă te 
măguleşte. 

— Domnule, spuse parfumierul transportat de această 
frază de tribună, sunt tot atât de demn de onoarea pe care 
mi-o faceţi, cât şi de neasemănata şi regala favoare. Am 
meritat-o, îndeplinindu-mi funcţia la tribunalul comercial şi 
luptând. 

— Da, reluă bancherul, reputaţia de care vă bucuraţi e ca 
un paşaport, domnule Birotteau. Dumneavoastră nu puteţi 
propune decât afaceri acceptabile. Vă puteţi bizui pe 
concursul nostru. 


O femeie, doamna Keller, una din cele două fiice ale 
contelui de Gondreville, pair al Franţei, deschise o uşă pe 
care Birotteau n-o observase. 

— Sper să te văd înainte de a te duce la Cameră, dragul 
meu, zise ea. 

— E ora două, exclamă bancherul, bătălia a început. 
Scuzaţi-mă, domnule, e vorba de răsturnat guvernul. Vorbiţi 
cu fratele meu. 

Îl însoţi pe. Parfumier până la uşa salonului şi spuse unuia 
din lachei: 

— Condu pe domnul la domnul Adolphe. 

Prin labirintul de scări pe unde-l călăuzea omul cu livrea 
spre un cabinet mai puţin luxos decât cel al stăpânului 
casei, dar mai util, parfumierul, călare pe un dacă, cea mai 
blândă mârţoagă a Speranţei, îşi mângăia bărbia socotind 
de bun augur măgulirile omului celebru, îi părea rău numai 
că un duşman al Bourbonilor e atât de amabil, atât de 
capabil şi atât de mare orator. 

Cu asemenea iluzii intră într-un cabinet gol, rece, mobilat 
cu două birouri cu capac, cu fotolii meschine, cu perdele 
foarte uzate şi cu un covor sărăcăcios. Faţă de celălalt, 
cabinetul acesta era ca o bucătărie faţă de sufragerie, ca un 
atelier faţă de magazinul de desfacere. Aici erau dezvelite 
măruntaiele afacerilor de bancă şi de comerţ, se analizau 
întreprinderile şi se smulgea partea băncii din toate 
beneficiile industriilor socotite rentabile. Aici se puneau la 
cale acele lovituri îndrăzneţe prin care Kellerii s-au făcut 
cunoscuţi în comerţul mare şi prin care ştiau să-şi creeze 
pentru câteva zile un fel de monopol exploatat rapid. Aici se 
studiau părţile slabe ale legislaţiei şi se stabilea fără ruşine 
ceea ce Bursa numeşte Partea mâncăului; comisioanele 
pretinse pentru cele mai mici servicii, ca, de pildă, 
sprijinirea unei întreprinderi cu numele lor şi creditarea ei. 
Aici se urzeau înşelăciunile cu floricele legale, constând în 
comanditarea fără angajament a întreprinderilor dubioase, 
pentru a pândi apoi succesul acestora şi a pune mâna pe ele 


cerând restituirea capitalului într-un moment critic: 
manevră îngrozitoare în plasa căreia se lăsaseră prinşi 
atâţia acţionari. 

Cei doi fraţi îşi împărţiseră rolurile. Sus, Frangois, om 
politic şi inteligenţă scânteietoare, făcea pe suveranul, 
împărțea zâmbete şi făgăduieli, era amabil cu toată lumea. 
Când vorbeai cu el, totul părea uşor; trata afacerile pe ton 
nobil şi îi ameţea pe noii-veniţi şi pe speculanţii proaspeţi cu 
vinul favorurilor sale şi cu vorbirea sa meşteră care ştia să 
le dezvolte propriile lor idei. Jos, Adolphe îl scuza pe fratele 
său, arătând câte preocupări politice are şi aduna cu 
dibăcie de crupier banii de pe masa de joc; el era fratele 
compromis, omul cu care e greu să tratezi. Trebuia deci să 
obţii de două ori consimţământul ca să închei o afacere cu 
această bancă perfidă. Adesea, graţiosul da din cabinetul 
somptuos devenea un nu uscat în cabinetul lui Adolphe. 
Această manevră de tărăgănare permitea chibzuiala şi era 
de folos pentru a ţine în loc pe concurenţii nedibaci. Fratele 
bancherului stătea tocmai de vorba cu faimosul Palma, 
consilierul intim al băncii Keller, care se retrase la apariţia 
parfumierului. După ce Birotteau îi arătă despre ce e vorba, 
Adolphe, cel mai şmecher dintre fraţi, un adevărat linx, cu 
ochii pătrunzători, cu buzele subţiri şi cu pielea vânătă, 
aruncă asupra lui, peste ochelari şi plecând capul, o privire 
care trebuie numită privirea bancherului şi care are ceva 
din privirea vulturului şi a avocatului: e, în acelaşi timp, 
lacomă şi indiferentă, limpede şi obscură, luminoasă şi 
întunecată. 

— Binevoiţi a-mi trimite actele pe care se întemeiază 
afacerea de la Madeleine, zise el, aici e baza garanţiei 
pentru contul pe care îl cereţi; înainte de a vi-l deschide şi 
de a discuta dobânda, trebuie să cercetăm actele. Dacă 
afacerea e bună, am putea, pentru a nu vă împovăra, să ne 
mulţumim cu o parte din beneficii în loc de dobândă. 

— Asta e, îşi zise Birotteau întorcându-se acasă, văd 
despre ce e vorba. Trebuie să las o parte din piele, cum face 


castorul când e urmărit. Mai bine jupuit decât mort. 

În ziua aceea veni acasă foarte vesel, şi veselia lui nu mai 
era prefăcută. 

— Sunt salvat, îi spuse el Cesarinei, capăt un împrumut de 
la Kelleri. 

Abia în ziua de 29 decembrie putu Birotteau să ajungă din 
nou în cabinetul lui Adolphe Keller. Prima dată când 
revenise, Adolphe se afla la şase leghe de Paris pentru a 
vizita o proprietate pe care marele orator voia s-o cumpere. 
A doua oară, cei doi Kelleri erau ocupați toată dimineaţa: 
trebuiau să-şi ia sarcina unui împrumut propus Camerelor 
şi-l rugau pe domnul Birotteau să revină vinerea 
următoare. Aceste amânări îl prăpădeau pe parfumier, dar, 
în sfârşit, sosi şi vinerea mult aşteptată, Birotteau se afla în 
cabinet, stând lângă şemineu, în bătaia luminii de la 
fereastră, iar Adolphe Keller, de cealaltă parte a şemineului. 

— Foarte bine, domnule, îi spuse bancherul arătându-i 
actele: dar cât aţi plătit din preţul terenurilor? 

— O sută patruzeci de mii de franci. 

— În bani? 

— În poliţe. 

— Sunt plătite? 

— N-au ajuns încă la scadenţă. 

— Bine, dar dacă aţi plătit mai mult terenurile faţă de 
valoarea lor actuală, unde e garanţia noastră? Ea nu s-ar 
întemeia decât pe buna impresie pe care o faceţi şi pe 
consideraţia de care vă bucuraţi. Dar afacerile nu se 
tratează pe baza sentimentelor. Dacă cele două sute de mii 
de franci ar fi plătite, chiar ţinând seama de faptul că o sută 
de mii de franci au fost daţi în plus pentru a pune mână pe 
terenuri, atunci am avea o garanţie de o sută de mii de 
franci corespunzători celor împrumutaţi. Ar însemna că am 
deveni noi proprietarii părţii dumneavoastră, plătind în 
locul dumneavoastră, şi chiar atunci e de văzut dacă 
afacerea a bună. Căci dacă-i vorba să aştepţi cinci ani ca să- 
ţi dublezi capitalul, unde e afacerea? E mai bine să-l 


fructifici la bancă. Fiindcă se pot întâmpla atâtea lucruri! 
Vreţi un împrumut ca să plătiţi poliţele care ajung la 
scadenţă? Manevra e primejdioasă! Dai puţin înapoi ca să 
te prăbuşeşti mai sigur, Afacerea nu ne convine, Această 
frază îl lovi pe Birotteau ca şi când călăul l-ar fi însemnat cu 
fierul roşu pe umăr, îşi pierdu capul. 

— Acum să vedem, zise Adolphe, fratele meu vă poartă 
mare interes, mi-a vorbit de dumneavoastră. Să vedem cum 
staţi, spuse el aruncând parfumierului o privire de 
prostituată grăbită. 

Birotteau deveni atunci Molineux, de care-şi bătuse joc 
privindu-l de sus. Dus de nas de bancher, care se complăcu 
să depene ghemul gândurilor bietului om şi care se 
pricepea să ia interogatoriul unui negustor, aşa cum se 
pricepea judecătorul Popinot să-l facă pe un criminal să 
vorbească, Cesar expuse situaţia: vorbi de Dubla cremă a 
sultanelor, de Apa carminativă, de afacerea Roguin, de 
procesul său în legătură cu împrumutul ipotecar din care 
nu primise nimic. Văzându-l pe Keller aprobând cu capul, 
zâmbitor şi gânditor, Birotteau îşi spunea: „Mă ascultă! Îl 
interesez! O să obţin împrumutul!” Adolphe Keller râdea de 
parfumier aşa cum parfumierul râsese de Molineux. Furat 
de dorinţa de vorbă caracteristică la oamenii care se lasă 
ameţiţi de nenorocire, Cesar îl dezvălui pe adevăratul 
Birotteau: arătă - ce poate, propunând ca garanţie Uleiul 
cefalic şi întreprinderea Popinot, ultimă sa miză, Bietul om, 
amăgit de o falsă speranţă, se lăsă sondat şi cercetat de 
Adolphe Keller, care văzu că are de-a face cu un nerod 
regalist în pragul falimentului. Încântat de a vedea fălit pe 
un ajutor de primar din arondismentul lui, pe un om recent 
decorat, pe un om care ţinea cu guvernul, Adolphe îi spuse 
atunci făţiş lui Birotteau că nu poate să-i deschidă mei un 
cont şi nici să vorbească, în favoarea lui, fratelui său 
Frangois, marele orator. Dacă Franqois avea slăbiciunea să 
facă generozităţi prosteşti, sărind în ajutorul oamenilor de 
opinii contrare alor sale şi duşmani politici ai săi, Adolphe 


se va opune din toate puterile ca fratele său să se lase 
înşelat şi îl va împiedica să întindă mâna unui vechi 
adversar al lui Napoleon, unuia care a fost rănit la Saint- 
Roch, Birotteau, exasperat, voi să spună ceva despre 
aviditatea marii finanţe, despre duritatea ei, despre falsa ei 
filantropie; dar fu cuprins de o durere atât de mare, încât 
abia putu, bâlbâindu-se, să lege câteva fraze despre 
instituţia Băncii Franţei, de unde Kellerii luau cât voiau. 

— Banca, spuse Adolphe Keller, nu va face niciodată un 
scont pe care îl refuză un simplu bancher. 

— Banca, spuse Birotteau, mi-a părut întotdeauna că nu-şi 
îndeplineşte misiunea când se laudă, la prezentarea 
gestiunii, că n-a pierdut decât o sută sau două sute de mii 
de franci cu comerţul parizian, a cărui tutoare este. 

Adolphe începu să zâmbească ridicându-se cu un gest de 
om plictisit. 

— Dacă Bănea s-ar apucă să comanditeze toate persoanele 
cu încurcături financiare de pe piaţa cea mai nesigură şi 
mai tare în potlogării din lumea financiară, ar fi nevoită, 
după un an, să-şi depună bilanţul. Şi-aşa se apără cu mare 
greutate împotriva poliţelor care circulă şi a falselor valori. 
Ce-ar mai fi dacă ar trebui să stea să analizeze afacerile 
celor care îi cer sprijinul! 

„Unde să găsesc cei zece mii de franci care-mi lipsesc 
pentru mâine. 

— Sâmbătă TREIZECI?” îşi spunea Birotteau traversând 
curtea. 

Căci obiceiul era să se facă plăţile în ziua de 30 dacă 31 
era zi de sărbătoare. 

Ajungând la poartă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, 
parfumierul abia de zărea prin ceaţă un frumos cal 
englezesc în spume care opri brusc la poarta bancherului 
una din cele mai frumoase cabriolete din tot Parisul de pe 
atunci. Ar fi primit bucuros să fie călcat de această 
cabrioletă, asta ar fi însemnat că a murit într-un accident, 
iar neregulile afacerilor sale ar fi fost puse pe socoteala 


acestei întâmplări. Nu-l recunoscu pe du Tillet, zvelt, într- 
un costum elegant de dimineaţă, pe du Tillet care aruncă 
hăţurile servitorului şi o pătură pe spinarea asudată a 
calului său de rasă. 

— Ei, prin ce întâmplare aici? Îl întrebă du Tillet pe fostul 
său patron. 

Du Tillet cunoştea prea bine cauza: Kellerii ceruseră 
informaţii lui Claparon, care, referindu-se la du Tillet, 
dărâmase vechea reputaţie a parfumierului. Deşi pe loc 
înghiţite, lacrimile bietului negustor spuneau tot. 

— Ai venit cumva să ceri vreun serviciu acestor cămătari 
lacomi, întrebă du Tillet, acestor măcelari ai comerţului, 
care au jucat renghiuri mârşave, ca, de pildă, urcarea 
preţului la indigo după ce l-au acaparat, scăderea preţului 
la orez pentru a sili pe deținători să-l vândă pe-al lor ieftin 
ca să pună mâna pe el şi să domine piaţa, acestor indivizi 
care n-au nici credinţă, nici lege, nici suflet? Da nu ştii de ce 
sunt în stare? Îţi deschid un credit când deţii o afacere 
bună şi ţi-l retrag în momentul când eşti bine prins în 
angrenaj, ca să te oblige să le-o cedezi pe nimic. La Havre, 
Bordeaux şi Marsilia ştiu multe pe socoteala lor. Politica le 
serveşte ca să-şi acopere multe murdării, da, da. De aceea-i 
şi exploatez eu fără nici un scrupul! Să facem câţiva paşi, 
dragă Birotteau. Joseph, plimbă-mi calul, îi e prea cald, şi o 
mie de scuzi cât face el nu-s de aruncat. 

Şi se îndreptă spre bulevard. 

— la să vedem, dragă patroane, căci ai fost patronul meu, 
ai cumva nevoie de bani? Ticăloşii ăştia ţi-au cerut, desigur, 
garanţii! Eu te cunosc, îţi ofer bani numai pe poliţe. Averea 
mea e făcută cinstit, cât nespusă trudă. Tocmai în Germania 
m-am dus s-o caut! Astăzi îţi pot spune cum am făcut-o: am 
cumpărat creanţele asupra regelui cu remiză de şaizeci la 
sută; girul dumitale mi-a fost de mare folos atunci, şi eu 
sunt recunoscător! Dacă ai nevoie de zece mii de franci, ţi-i 
ţin la dispoziţie. 


— Cum, du Tillet, exclamă Cesar, adevărat? Nu-ţi baţi joc 
de mine? Da, sunt puţin strâmtorat, dar numai pentru 
moment. 

— Ştiu, istoria cu Roguin, răspunse du Tillet. Ei, şi eu am 
păţit-o cu zece mii de franci, pe care puşlamaua bătrână mi 
i-a cerut cu împrumut ca să plece: o să mi-i restituie 
doamna Roguin din ce recuperează. Am sfătuit-o pe biata 
femeie să nu facă prostia să-şi dea averea pentru a plăti 
datoriile făcute pentru o stricată; ar mai merge dacă ar 
achita tot, dar cum să favorizezi pe unii creditori în dauna 
celorlalţi? Dumneata nu eşti însă un Roguin; te cunosc, zise 
du Tillet, mai curând ţi-ai zbura creierii decât să mă 
păgubeşti cu cinci parale. Uite, am ajuns în strada 
Chaussde-d'Antin, să urcăm puţin la mine. 

În loc să-l ducă pe fostul său patron direct în birouri, 
parvenitul îşi făcu plăcerea să-l plimbe încet prin 
apartamentul său, ca să poată vedea pe îndelete o 
sufragerie spațioasă şi luxoasă, cu tablouri cumpărate din 
Germania, şi două saloane de o eleganţă şi de un lux pe 
care Birotteau nu le mai admirase decât la ducele de 
Lenoncourt. Ochii burghezului fură orbiţi de aurituri, de 
opere de artă, de bibelouri originale, de vase preţioase, de 
mii de amănunte care făceau să pălească luxul 
apartamentului Constancei; şi, cunoscând preţul nebuniei 
sale proprii, îşi spunea: „De unde-o fi luat atâtea milioane?” 
Intră într-un iatac pe lângă care cel al soţiei sale îi păru ca 
locuinţa de la etajul al treilea al unei figurante faţă de 
palatul unei prime-balerine de la Operă. Tavanul, tapetat cu 
satin violet, era pus în valoare prin cute de satin alb. O 
blană de hermină, în faţa patului, ieşea în relief pe culorile 
bătând în violet ale unui covor oriental. Mobilele şi obiectele 
mărunte aveau forme noi şi extravagante. Parfumierul se 
opri în faţa unei pendule minunate cu grupul lui Amor şi 
Psyche, care fusese de curând executată pentru un bancher 
celebru; du Tillet obținuse de la el să aibă al doilea 
exemplar, singurul care exista. În sfârşit, fostul patron şi 


fostul său vânzător ajunseră într-un birou de coconaş, 
elegant şi cochet, mai potrivit pentru dragoste decât pentru 
finanţe. Doamna Roguin, desigur, îi dăruise drept 
recunoştinţă pentru grija de averea sa un coupepapier de 
aur sculptat şi nişte presse-papier-uri de malachită cizelată, 
toate nimicurile costisitoare ale unui lux deşănţat. Covorul, 
unul din cele mai bogate produse ale Belgiei, uimea privirea 
în aceeaşi măsură în care surprindea piciorul prin 
moliciunea lui. Du Tillet îl pofti la gura şemineului său pe 
bietul parfumier orbit şi năucit. 

— Vrei să iei masa cu mine? 

Sună, Apăru un lacheu mai bine îmbrăcat decât Birotteau. 

— Spune-i domnului Legras să vină sus; apoi, du-te de-i 
spune lui Joseph să se întoarcă acasă; îl vei găsi în poarta 
casei Keller; intră şi spune-i Sui Adolphe Keller că, în loc să 
mă duc eu la el, îl voi aştepta la mine până la ora Bursei. Să 
mi se servească masa, dar repede! 

Aceste fraze îl încremeniră pe parfumier. 

„Îl cheamă la el pe temutul Adolphe Keller, îl fluieră ca pe 
un căţel, el, du Tillet!” 

Un „tigru”, mic cât pumnul, desfăcu o masă pe care 
Birotteau nici n-o văzuse, atât era de subţire, şi puse pe ea 
un pateu de ficat de gâscă, o sticlă de vin de Bordeaux, 
toate bunătăţile care nu se vedeau pe masa lui Birotteau 
decât de două ori pe trimestru, la zile mari. Du Tillet nu-şi 
mai încăpea în piele de plăcere. Ura lui împotriva singurului 
om care avea dreptul să-l dispreţuiască se răsfăţa atât de 
deplin, încât Birotteau îi dădu senzaţia profundă pe care ar 
provoca-o priveliştea unei oi în ghearele unui tigru, îi trecu 
prin inimă o intenţie generoasă: se întreba dacă 
răzbunarea lui nu e împlinită, şovăia între îndemnurile milei 
trezite şi cele ale urii aţipite. 

„Pe omul ăsta pot să-l nimicesc din punct de vedere 
comercial, se gândea el; am drept de viaţă şi de moarte 
asupra lui, asupra nevesti-sii, care şi-a bătut joc de mine, 
asupra fiică-sii, a cărei zestre mi s-a părut într-o vreme că 


reprezintă o întreagă avere. I-am luat banii; să mă 
mulţumesc, prin urmare, să-l las pe bietul neghiob să înoate 
la capătul funiei pe care o ţin eu în mână.” 

Oamenii cinstiţi nu au tact, n-au nici o măsură în bunele 
lor intenţii, fiindcă pentru ei totul este fără ocolişuri şi fără 
gând ascuns. Birotteau îşi desăvârşi nenorocirea iritându-l 
pe tigru, străpungându-i inima fără să-şi dea seama; îl făcu 
neînduplecat printr-un cuvânt, printr-o laudă, printr-o 
vorbă de om cinstit, prin însăşi bunătatea probităţii. Când 
veni casierul, du Tillet i-l arătă pe Cesar. 

— Domnule Legras, adu-mi zece mii de franci şi o poliţă 
pentru aceeaşi sumă la ordinul meu şi pe nouăzeci de zile 
din partea domnului, care e domnul Birotteau, ştii, nu? 

Du Tillet îl servi cu pateu pe parfumier, îi turnă un pahar 
de vin de Bordeaux. Cesar, văzându-se salvat, rădea nervos, 
îşi mângâia lanţul de ceas şi nu lua o îmbucătură decât când 
fostul său vânzător îi spunea: „Nu mănânci?” 

Birotteau dezvăluia astfel adâncimea prăpastiei în care îl 
aruncase mâna lui du 'Tillet, din care îl scotea acum şi în 
care putea din nou să-l arunce. Când casierul se întoarse şi 
când, după ce semnase poliţa, Cesar simţi în buzunar cele 
zece hârtii de o mie, nu se mai putu stăpâni. Cu o clipă 
înainte, cartierul său, Banca, toată lumea erau cât pe-aci să 
afle că nu plăteşte şi ar fi fost obligat să-i mărturisească şi 
soţiei sale ruina: acum, totul era reparat! Bucuria salvării 
era tot atât de intensă ca şi chinurile înfrângerii. Ochii 
bietului om se umeziră fără voia lui. 

— Da ce ai, scumpe patroane? Spuse du Tillet. Dumneata 
n-ai face pentru mine mâine ceea ce fac eu azi pentru 
dumneata? Nu e simplu ca bună ziua? 

— Du Tillet, zise cu emfază şi cu gravitate bietul om, 
ridicându-se şi apucând mâna fostului său vânzător, îţi 
redau întreaga mea stimă. 

— Cum? O pierdusem? Spuse du Tillet, simțindu-se atât de 
puternic atins în deplinătatea reuşitei sale încât roşi. 


— Pierdută. Nu tocmai, zise parfumierul, trăsnit de prostia 
pe care o făcuse; mi se povestiseră unele lucruri despre 
legătura dumitale cu doamna Roguin. Oricum! Să iei femeia 
altuia. 

„Baţi câmpii, dragă”, se gândi du Tillet, regăsindu-şi 
limbajul din prima sa meserie. 

Şi spunându-şi asta reveni la proiectul său de a călca în 
picioare această virtute, de a dobori pe omul cinstit şi 
onorabil care-l prinsese cu mâţa în sac, de a-l face de ocară 
pe piaţa Parisului. Toate duşmăniile, politice sau personale, 
între femei sau între bărbaţi, pot porni de la o astfel de 
scăpare. Oamenii nu se urăsc pentru interese compromise, 
pentru o rană primită în duel, nici chiar pentru o palmă; 
totul se poate repara în asemenea cazuri. Dar să fi fost 
prins în flagrant delict de laşitate! Duelul care urmează 
între criminal şi martorul crimei nu se sfârşeşte decât prin 
moartea unuia din ei. 

— O, doamna Roguin, spuse du Tillet batjocoritor; e 
dimpotrivă o floare la pălăria unui tânăr! Dar ştiu ce vrei să 
spui, dragă patroane: îţi va fi ajuns la ureche că mi-a 
împrumutat bani. Ei bine, dimpotrivă, eu îi refac averea atât 
de compromisă prin afacerile soţului ei. Originea averii 
mele e curată, cum spuneam adineauri. După cum ştii, n- 
aveam un sfanţ! Tinerii se află uneori în momente de 
groaznică strâmtorare. Poţi să nu te mai supraveghezi cum 
trebuie când eşti în plină mizerie. Dar dacă se întâmplă să 
faci împrumuturi forţate, ca Republica, ei bine, le restitui şi 
eşti atunci mai cinstit decât Franţa. 

— Aşa e, zise Birotteau. Băiete dragă. Dumnezeu. Voltaire 
parcă a spus despre el: 

Căinţa a făcut-o virtute printre oameni. 

— Totul e, reluă du Tillet, din nou înjunghiat prin, acest 
citat, totul e să nu pui mâna pe averea vecinului în mod laş 
şi josnic, cum ar fi, de pildă, dacă dimineaţa ai da faliment 
înainte de trei luni, şi cei zece mii de franci ai mei s-ar duce 
pe copcă. 


— Eu să dau faliment! Zise Birotteau, care băuse trei 
pahare de vin şi pe care bucuria îl ameţea. Sunt doar 
cunoscute părerile mele despre faliment! Falimentul este 
moartea unui negustor, aş fi mort! 

— În sănătatea dumitale! Zise du Tillet. 

— Pentru prosperitatea ta! Răspunse parfumierul. Da de 
ce nu cumperi de la mine de-ale parfumeriei? 

— Ce să spun zise du Tillet, mărturisesc că mă cam tem de 
doamna Cesar, mă impresionează teribil! Şi, dacă n-ai fi 
patronul meu, ce să zic, aş. 

— Ah! Nu eşti primul care o găseşte frumoasă, şi mulţi au 
umblat după ea, dar ea mă iubeşte! Da ştii ce, du Tillet, 
prietene, reluă Birotteau, nu face lucrurile pe jumătate! 

— Cum adică? 

Birotteau îi explică lui du Tillet afacerea cu terenurile, iar 
acesta deschise ochii mari şi-l felicită pe parfumier pentru 
pătrunderea şi prevederea lui, lăudând afacerea. 

— Ei bine, sunt foarte bucuros de aprobarea ta; ai faimă 
de om care se pricepe în lumea bancară, du Tillet! Băiete 
dragă, îmi poţi procura un împrumut la banca Franţei ca să 
pot aştepta beneficiile Uleiului cefalic? 

— Pot face o recomandaţie către Banca Nucingen, 
răspunse du Tillet, cu gândul să-i dea victimei sale ocazia de 
a trece prin toate figurile de cadril ale faliţilor. 

Ferdinand se aşeză la birou pentru a scrie următoarea 
scrisoare: 

DOMNULUI BARON DE NUCINGEN 

„Dragă baroane, Purtătorul acestei scrisori este domnul 
Cesar Birotteau, ajutor de primar în arondismentul al doilea 
şi unul din industriaşii cei mai renumiţi ai parfumeriei 
pariziene; doreşte să intre în relaţii cu dumneata: poţi 
acorda cu încredere tot ce îţi cere; îndatorându-l, 
îndatorezi pe prietenul dumitale. 

F. DU TILLET”. 

Du Tillet nu puse punct pe i-ul numelui său. Această 
greşeală voită era un semn convenţional pentru cei cu care 


făcea afaceri. În acest caz, recomandările cele mai aprinse, 
insistenţele cele mai călduroase şi mai favorabile din 
scrisoarea sa nu însemnau nimic. Însemna că o asemenea 
scrisoare, în care până şi semnele de exclamaţie implorau, 
în care du Tillet se ruga în genunchi, îi fusese smulsă de 
consideraţii puternice; n-o putuse refuza; trebuia să fie 
privită ca neavenită. Văzând i-ul fără punct, prietenul său îl 
servea atunci cu vorbe goale pe solicitator. Mulţi oameni din 
lumea bună, şi chiar dintre cei mai de seamă, sunt înşelaţi 
astfel, de parcă ar fi copii, de către oamenii de afaceri, de 
către avocaţi care au toţi o semnătură dublă, una moartă şi 
cealaltă vie. Şi cei mai ageri cad în cursă. Ca să pătrunzi 
această viclenie, trebuie să fi încercat efectul dublu al unei 
scrisori calde şi al unei scrisori reci. 

— Mă salvezi, du Tillet! Zise Cesar citind scrisoarea. 

— Ei, doamne, zise du Tillet, du-te şi cere-i bani; citind 
biletul meu, Nucingen o să-ţi dea câţi vrei. Fondurile mele 
sunt, din nefericire, prinse pe câteva zile; altfel nu te-aş 
trimite la prinţul marii finanţe, căci Kellerii nu sunt decât 
nişte pigmei pe lângă baronul de Nucingen. În Nucingen 
retrăieşte Law. Cu scrisoarea mea faci faţă la 15 ianuarie şi 
după aceea vom vedea, Nucingen şi cu mine suntem cei mai 
buni prieteni din lume; nu mă refuză el nici pentru un 
milion. 

„Asta e ca un gir, îşi spunea sie însuşi Birotteau, care plecă 
pătruns de recunoştinţă pentru du Tillet. lată: gândea el, o 
faptă bună e totdeauna răsplătită!” Şi-i dădea cu filosofia. 
Totuşi, un gând îi strica bucuria. Putuse, timp de câteva zile, 
s-o împiedice pe nevastă-sa să-şi bage nasul în registre, 
lăsând casieria pe seama lui Celestin, pe care-l ajuta, şi 
pretinzând ca soţia şi fiica lui să se bucure de frumosul 
apartament pe care i-l aranjase şi mobilase; dar, după 
deprinderea cu aceste mici bucurii, doamna Birotteau 
murea dacă nu controla ea însăşi toate detaliile comerţului 
lor, dacă nu ţinea, după vorba ei, tigaia de coadă. Birotteau 
nu mai ştia ce să facă; întrebuinţase toate mijloacele pentru 


a ascunde soţiei sale simptomele strâmtorării lui. Constance 
dezaprobase categoric trimiterea facturilor, îi certase pe 
vânzători şi-l acuzase pe Celestin că vrea să ruineze firma, 
crezând că numai de la el porneşte ideea. Celestin, din 
ordinul lui Birotteau, se lăsase certat. Vânzătorii credeau că 
doamna Cesar îl dirijează pe parfumier, căci pe cei din afară 
îi poţi înşela, dar cei ai casei ştiu cine are superioritatea 
reală într-o căsnicie. Birotteau era obligat să-i 
mărturisească soţiei sale situaţia, căci împrumutul de la du 
Tillet trebuia justificat. La întoarcere, Birotteau se înfioră 
văzând-o pe Constance la tejghea, verificând registrul de 
scadenţe şi făcând, fără îndoială, socoteala disponibilului 
din casă. 

— Cu ce-o să plăteşti mâine? Îi spuse la ureche când Cesar 
se aşeză lângă ea. 

— Cu bani, răspunse el, scoțând bancnotele şi făcând semn 
lui Celestin să vină să le ia. 

— De unde le ai? 

— O să-ţi povestesc diseară. Celestin, înscrie pentru 
sfârşitul lunii martie o poliţă de zece mii de franci, la 
ordinul lui du Tillet. 

— Du Tillet! Repetă Constance îngrozită. 

— Mă duc să-l vad pe Popinot, zise Cesar. E urât din partea 
mea că n-am fost încă pe la el. Se vinde uleiul lui? 

— Cele trei sute de sticle pe care ni le-a dat s-au vândut. 

— Birotteau, nu ieşi, am să-ţi vorbesc, spuse Constance, 
luându-l pe Cesar de braţ şi trăgându-l în camera ei cu o 
grabă care ar fi stârnit râsul în altă împrejurare. 

— Du Tillet! Spuse ea când se încredința că e singură în 
cameră cu soţul ei şi cu Cesarine, du Tillet care ne-a furat o 
mie de scuzi! Faci afaceri cu monstrul de du Tillet. Care 
voia să mă seducă, îi spuse ea la ureche. 

— Nebunie de tinereţe, zise Birotteau devenit dintr-o dată 
om fără prejudecăţi. 

— Ascultă, Birotteau, tu nu eşti în apele tale, nu te mai 
duci la fabrică. E ceva, simt eu! Ai să-mi spui, vreau să ştiu 


tot. 

— Ei bine, zise Birotteau, era cât pe-aci să fim ruinaţi: azi- 
dimineaţă încă era pericol, dar totul s-a reparat. 

Şi povesti groaznica istorie a celor două săptămâni. 

— Vasăzică dintr-asta ţi s-a tras boala! Exclamă Constance. 

— Da, mamă, sări Cesarine. Să ştii că tata a fost foarte 
curajos. Nu-mi doresc altceva decât să fiu iubită cum te 
iubeşte el. Nu se gândea decât la necazul tău. 

— S-a adeverit visul meu, spuse biata femeie, căzând pe 
canapeaua de lângă cămin, palidă, lividă, înspăimântată. 
Prevăzusem toate astea. Ţi-am spus în noaptea aceea fatală, 
în fostul nostru dormitor pe care l-ai dărâmat, că n-o să ne 
mai rămână decât ochii ca să plângem. Cesarine, sărăcuţo! 
Eu. 

— Vezi, uite cum eşti! Exclamă Birotteau. Vrei să mă faci 
să-mi pierd curajul de care am nevoie! 

— Iartă-mă, dragul meu, zise Constance apucând mâna lui 
Cesar şi strângându-i-o cu o dragoste care-i merse la inimă 
bietului om. Greşesc, acum că ne-a ajuns nenorocirea, voi fi 
mută, resemnată şi plină de putere. Nu, n-o să mă auzi 
niciodată văitându-mă. 

Se aruncă în braţele lui Cesar şi spuse plângând: 

— Curaj, dragul meu, curaj! Voi avea eu pentru amândoi, 
dacă e nevoie. 

— Uleiul, nevastă, uleiul o să ne salveze. 

— Dumnezeu să ne ocrotească, zise Constance. 

— Dar Anselme nu-l va ajuta pe tata? Zise Cesarine. 

— Mă duc să-l văd, zise Cesar, mişcat din cale-afară de 
accentul sfâşietor al soţiei sale, pe care nu o cunoscuse cu 
desăvârşire nici după nouăsprezece ani. Constance, să nu-ţi 
mai fie teamă. Uite, citeşte scrisoarea lui du Tillet câtre 
domnul de Nucingen, suntem siguri de un împrumut. Până 
atunci, câştig procesul. De altfel, adăugă el spunând o 
minciună necesară, îl avea şi pe unchiul Pillerault; nu ne 
trebuie decât curaj. 

— Dacă numai atâta trebuie! Zise Constance zâmbind. 


Uşurat de o mare apăsare, Birotteau pomi ca un om căruia 
i s-a dat drumul din temniţă, deşi simţea în sinea lui 
istovirea nedesluşită care urmează după frământările 
morale excesive, când se cheltuieşte mai mult fluid nervos, 
mai multă voinţă decât trebuie să se emită zilnic şi când iei, 
pentru a spune astfel, din capitalul existenţei. Birotteau era 
acum un om îmbătrânit. 

Întreprinderea A. Popinot, din strada Cing-Diamants, se 
schimbase mult de două luni. Prăvălia fusese zugrăvită din 
nou. Rafturile, vopsite în alt ton şi pline de sticle, bucurau 
ochii oricărui negustor care cunoaşte semnele prosperității. 
Podeaua gemea de hârtie de ambalaj. În magazin se mai 
aflau şi nişte butoiaşe cu diferite uleiuri a căror 
reprezentanţă o obținuse pentru Popinot devotatul 
Gaudissart. Registrele, contabilitatea şi casa de bani se 
aflau deasupra prăvăliei şi a odăii din dos. O bucătăreasă 
bătrână îngrijea de Popinot şi de cei trei vânzători. Pe 
Popinot îl găseai într-un colţ al prăvăliei, la o tejghea închisă 
cu geamuri, purtând un şorţ de stofă şi mânecuţe de pânză 
verde şi având tocul după ureche. Când sosi Birotteau, era 
cufundat într-un maldăr de hârtii, căci îşi citea 
corespondenţa, plină de comenzi şi de trate. La cuvintele: 

— Ei, cum merge, băiatule? Rostite de fostul lui patron, 
ridică ochii, închise cuşca cu cheia şi se apropie vesel; avea 
nasul roşu: în prăvălie nu era foc şi uşa stătea mereu 
deschisă. 

— Mi-era teamă că nici nu mai daţi pe-aici, răspunse 
Popinot pe un ton respectuos. 

Vânzătorii alergară să-l vadă pe marele om al parfumeriei, 
pe ajutorul de primar decorat, pe asociatul patronului lor. 
Aceste omagii mute îl măguliră pe parfumier. Birotteau, 
adineauri atât de prăpădit la Kelleri, simţi nevoia să-i imite; 
îşi mângâie bărbia şi se săltă trufaş pe călcâie, îndrugând 
banalităţile lui obişnuite. 

— Ei, dragul meu, ne sculăm dis-de-dimineaţă, aşa-i? 
Întrebă el. 


— Ba nu, nici nu ne culcăm uneori, zise Popinot. Trebuie să 
ne ţinem strâns de succes. 

— Ei, ce-ţi spuneam eu? Uleiul meu e o avere. 

— Da, domnule, dar şi mijloacele de realizare au 
importanţa lor: v-am montat bine diamantul. 

— În definitiv, zise parfumierul, cum stăm? E câştig? 

— Doar după o lună! Exclamă Popinot, cum vă închipuiţi? 
Prietenul meu Gaudissart n-a plecat decât de douăzeci şi 
cinci de zile şi a angajat un poştalion fără să-mi spună mie 
nimic. Oh! E foarte devotat. Vom fi mult îndatoraţi unchiului 
meu! Ziarele, îi spuse ella ureche lui Birotteau, o să ne 
coste douăsprezece mii de franci. 

— Ziarele! Exclamă ajutorul de primar. 

— Cum, nu le-aţi citit? 

— Nu. 

— Atunci, nu ştiţi nimic, zise Popinot. S-au băgat douăzeci 
de mii de franci în afişe, rame şi imprimate! S-au cumpărat 
o sută de mii de sticle! Ah! În momentul de faţă facem toate 
sacrificiile. Fabricăm pe scară întinsă. Dacă aţi fi dat pe la 
fabrică, unde eu am petrecut multe nopţi, aţi fi văzut un mic 
spărgător de alune, inventat de mine, care nu e de lepădat. 
În ceea ce mă priveşte, am încasat în ultimele cinci zile trei 
mii de franci numai din comisioanele la uleiurile de 
drogherie. 

— Grozav cap! Spuse Birotteau punând mâna în părul 
tânărului Popinot şi ciufulindu-l ca pe un copilaş, l-am 
dibăcit eu. 

Intrară mai multe persoane. 

— Pe duminică. Luăm masa la mătuşa ta Ragon, zise 
Birotteau, care îl lăsă pe Popinot la treburile lui, văzând că 
nu era încă tăiată în bucăţi carnea proaspătă pe care venise 
s-o adulmece. „Extraordinar! Un vânzător devine negustor 
în douăzeci şi patru de ore, se gândea Birotteau, căruia nu-i 
puteau ieşi din cap nici siguranţa şi norocul lui Popinot, nici 
luxul lui du Tillet. Anselme s-a înţepat niţeluş, când i-am pus 
mâna în păr, de parcă a şi ajuns Frangois Keller.” Birotteau 


nu se gândise că vânzătorii se uitau la ei şi că un stăpân 
trebuie să-şi păstreze demnitatea. Aici ca şi la du Tillet, 
bietul om făcuse o prostie din bunătate, neputându-şi 
stăpâni un sentiment sincer, dar manifestat în mod 
burghez. Oricare altul decât Anselme s-ar fi simţit jignit. 

Masa de duminică la soţii Ragon avea să fie ultima bucurie 
din cei nouăsprezece ani fericiţi ai căsniciei lui Birotteau, 
bucurie de altfel completă. Ragon locuia pe strada Petit- 
Bourbon-Saint-Sulpice, la etajul al doilea, într-o casă 
străveche cu înfăţişare demnă, într-un apartament 
bătrânesc cu panouri pe care se vedeau dansând 
păstoriţele cu fuste înfoiate şi păscând oiţele din secolul al 
optsprezecelea, secol a cărui burghezie gravă şi serioasă, 
cu moravuri comice, respectuoasă faţă de nobilime, 
devotată faţă de suveran şi de biserică, era atât de bine 
reprezentată de Ragoni. Mobilele, pendulele, albiturile, 
farfuriile, totul părea patriarhal, cu forme atât de vechi că 
păreau noi. Salonul, tapetat cu țesătura de damasc şi 
împodobit cu perdele de imitație de brocart, era plin de 
canapeluţe, de scrinuri mici şi de tablouri: un portret 
superb al unui Popinot, consilier municipal la Sancerre, 
tatăl doamnei Ragon, picat de Latour, o figură foarte 
reuşită, care zâmbea ca un parvenit în plină glorie. Acasă, 
stilul doamnei Ragon se completa printr-un căţeluş 
englezesc din rasa celor ai lui Carol al II-lea, care era de un 
mare efect pe o mică sofa rococo, al cărei rol nu fusese 
niciodată desigur, cel al sofalei lui Crfibillon. Printre toate 
calităţile lor, soţii Ragon o mai aveau şi pe aceea dea şti să 
păstreze vinurile vechi, devenite esențe, şi de a poseda 
câteva sticle din lichiorurile doamnei Amphoux, pe care unii 
admiratori (fără speranţă, zicea lumea) ai frumoasei 
doamne Ragon i le aduseseră din colonii. Aşa încât mesele 
date de ei aveau mare faimă! O bucătăreasă în vârstă, 
Jeannette, îi slujea pe cei doi bătrâni cu un devotament orb; 
ar fi furat fructe ca să le facă dulceţuri în loc să-şi ţină banii 
la Casa de economie, îi juca cu chibzuială la loterie, cu 


speranţa că va câştiga într-o bună zi lozul cel mare pentru 
stăpânii ei. La duminicile în care stăpânii aveau musafiri, o 
vedeai, deşi avea şaizeci de ani, şi la bucătărie, unde 
pregătea bucatele, şi la masă, unde servea cu o 
sprinteneală care o întrecea pe cea a domnişoarei Mars în 
rolul Suzanei din Nunta lui Figaro. 

Invitaţii erau judecătorul Popinot, unchiul Pillerault. 
Anselme, cei trei Birotteau, cei trei Matifat şi abatele 
Loraux. Doamna Matifat, care îşi pusese un turban la bal, 
veni îmbrăcată într-o rochie de catifea albastră, cu ciorapi 
groşi de bumbac, cu pantofi de piele de capră, cu mânuşi de 
antilopă tivite cu pluş verde şi cu o pălărie cu borurile 
căptuşite cu roz şi garnisită cu flori de ciuboţica-cucului. 
Aceste zece persoane sosiseră toate la ora când. Bătrânii 
Ragon îi rugau insistent pe oaspeţii lor să fie punctuali. Şi 
când erau ei invitaţi, lumea avea grijă să servească masa la 
ora aceea, căci stomacurile de şaptezeci de ani nu se 
împacă cu orele pe care le vrea acum moda. 

Cesarine ştia că doamna Ragon o s-o aşeze lângă Anselme: 
toate femeile, chiar cele habotnice şi neroade, se pricep 
când e vorba de dragoste. Fiica parfumierului se îmbrăcase 
deci în aşa fel, încât să-i sucească lui Popinot capul. 
Constance, care renunţase, nu fără durere, la notar - în 
mintea ei, acesta juca rolul unui prinţ moştenitor - 
contribuise, făcând reflecţii amare, la această toaletă. Ca 
mamă prevăzătoare, lăsă mai jos eşarfa de voal, ca să se 
vadă puţin umerii Cesarinei şi încheietura gâtului ei, 
deosebit de elegantă. Corsajul în stil grec, petrecut de la 
stânga la dreapta, cu cinci pliuri, se putea întredeschide şi 
arăta rotunjimi delicioase. Rochia de stofă gri-închis, cu 
volane tivite cu verde, scotea bine în relief o talie care era 
mai subţirică şi mai mlădioasă ca niciodată. Urechile erau 
împodobite cu cercei lungi de aur cizelat. Părul, ridicat în 
sus, ca la chinezoaice, permitea privirilor să admire 
frăgezimea gingaşă a unui ten nuanţat de fineţea vinelor, în 
care zvâcnea sângele cel mai curat, în sfârşit, Cesarine era 


atât de frumoasă şi de atrăgătoare, încât doamna Matifat 
nu se putu împiedica să recunoască faptul, fără să bage de 
seamă că mama şi fiica înţeleseseră amândouă nevoia de a-l 
fermeca pe tânărul Popinot. 

Nici Birotteau, nici nevasta lui, nici doamna Matifat, 
nimeni nu tulbură dulcea convorbire pe care cei doi tineri, 
înflăcăraţi de dragoste, o avură în şoaptă, în pervazul unei 
ferestre, pe unde trăgea zdravăn, ca în toiul iernii. De altfel, 
convorbirea persoanelor în vârstă se însufleţi când 
judecătorul Popinot aruncă o vorbă despre fuga lui Roguin, 
atrăgând atenţia că e al doilea notar rău platnic şi că o 
asemenea crimă nu se pomenea altădată. La numele lui 
Roguin, doamna Ragon îl împinsese cu piciorul pe fratele ei, 
iar Pillerault vorbise tare de altceva şi amândoi i-o 
arătaseră pe doamna Birotteau. 

— Ştiu tot, spuse Constance prietenilor săi cu voce blândă 
şi mâhnită totodată. 

— la spune, zise doamna Matifat către Birotteau, care-şi 
pleca umilit capul, cât ţi-a luat? Umblă zvonul că ai fi ruinat. 

— Aveam la el două sute de mii de franci. Cât despre cei 
patruzeci de mii, pe care mi i-a împrumutat pe hârtie de la 
unul din clienţii lui, ai cărui bani îi mâncase, suntem în 
proces. 

— O să se judece săptămâna asta, zise Popinot. M-am 
gândit că n-ai să te superi dacă expun situaţia dumitale 
domnului preşedinte; el a dat ordin ca hârtiile lui Roguin să 
fie aduse în Camera de consiliu pentru a se examina de la 
ce dată au fost deturnate fondurile clientului, precum şi 
dovezile acestui fapt susţinut de Derville, care a pledat el 
însuşi pentru a vă scuti de cheltuieli. 

— Vom câştiga? Întrebă doamna Birotteau. 

— Nu ştiu, răspunse Popinot. Deşi ţin de secţia care va 
judeca procesul, mă voi abţine de la deliberare chiar dacă 
sunt chemat. 

— Dar ce îndoială poate fi asupra unui proces atât de 
simplu? Zise Pillerault. Actul trebuie doar să menţioneze 


predarea banilor, iar notarii trebuie să fi declarat că au 
asistat la remiterea sumei de către creditor în mâinile 
debitorului. Roguin ar fi trimis la ocnă dacă ar încăpea pe 
mâna justiţiei. 

— După mine, răspunse judecătorul, creditorul ar trebui 
să ceară despăgubirea de la Roguin, din preţul biroului de 
notariat şi din cauţiune: dar în procese şi mai simple îi se 
întâmplă uneori consilierilor de la Curtea regală să fie şase 
contra şase. 

— Cum, domnişoară, domnul Roguin a fugit? Spuse 
Popinot, înțelegând în sfârşit despre ce era vorba. Şi 
domnul Cesar nu mi-a spus nimic, mie, care mi-aş da viaţa 
pentru el. 

Cesarine înţelese că în acest pentru el era cuprinsă toate 
familia, căci chiar o fată nevinovată, care nu bagă de seamă 
accentul, nu se poate înşela asupra unei priviri înflăcărate. 

— Eu ştiam şi i-am şi apus asta, dar el i-a ascuns mamei 
totul şi n-a stat de vorbă decât cu mine. 

— I-ai vorbit de mine în această împrejurare, zise Popinot; 
citeşti aşadar în inima mea, dar oare citeşti tot? 

— Poate că da. 

— Sunt foarte fericit, zise Popinot. Dacă vrei să nu-mi mai 
laşi nici o îndoială, peste un an o sa fiu atât de bogat, încât 
tatăl dumitale n-o să mai mai arate atâta răceală când o să-i 
vorbesc de căsătoria noastră. N-am să mai dorm decât când 
ore pe noapte. 

— Să nu te îmbolnăveşti, zise Cesarine cu un accent de 
neimitat, aruncându-i lui Popinot o privire în care i se citea 
tot gândul. 

— Nevastă, zise Cesar când se termină masa, mi se pare 
că tinerii ăştia se iubesc. 

— Ei, cu atât mai bine, zise Constance cu o voce gravă, 
fiica mea va fi soţia unui om capabil şi energic. Însuşirile 
proprii sunt zestrea cea mai frumoasă a unui pretendent. 

Şi se grăbi să iasă din salon şi să se ducă în camera 
doamnei Ragon. În timpul mesei, C&sar spusese câteva 


fraze dovedind atâta ignoranță încât îi făcuseră să 
zâmbească pe Pillerault şi pe judecător, iar nefericitei femei 
îi amintiseră ce slabe forţe avea bietul ei bărbat pentru a 
ţine piept nenorocirii. Constance era foarte amărâtă; de du 
Tillet se temea instinctiv, căci toate mamele cunosc, fără să 
ştie latineşte, dictonul: Timeo Danaos et dona ferentes. Îşi 
vărsă amarul plângând în braţele fiicei sale şi ale doamnei 
Ragon, dar fără să le mărturisească pricina amărăciunii. 

— E ceva nervos, spuse ea. 

În restul serii, bătrânii jucară cărţi, iar tinerii, acele 
plăcute jacuri aşa-zise nevinovate, pentru că în dosul lor se 
ascund nevinovatele viclenii ale amorurilor burgheze. 
Familia Matifat participă la aceste jocuri. 

— Cesar, zise Constance în drum spre casă, să, te duci 
chiar din ziua de 3 la domnul baron de Nucingen, că să fii 
sigur cu mult înainte de plăţile din ziua de 15. Dacă se 
iveşte vreo încurcătură, cum ai să poţi găsi bani de pe ozi 
pe alta? 

— Mă duc, nevastă, răspunse Cesar, strângând mâna 
Constancei şi pc cea a fiicei sale şi adăugând: Dragele mele 
porumbiţe, urâte daruri dr Anul Nou v-am mai făcut! 

Cele două femei, care nu-l puteau vedea pe bietul 
parfumier în întunericul cupeului, simţiră lacrimi calde pe 
mâinile lor. 

— Să avem nădejde, dragul meu, zise Constance. 

— Se va aranja totul, tată; domnul Anselme Popinot mi-a 
spus că şi-ar da şi viaţa pentru tine. 

— Pentru mine şi pentru familie, nu-i aşa? Zise Cesar 
luând un ton vesel. 

În primele trei zile ale anului, Birotteau primi vreo două 
sute de cărţi de vizită cu felicitări. Această afluenţă de 
prietenii false, aceste mărturii de simpatie sunt îngrozitoare 
pentru oamenii târâţi de curentul nenorocirii. Birotteau se 
duse de trei ori degeaba la vestitul bancher, baronul de 
Nucingen. Absența financiarului era oarecum justificată de 
sărbătorile Anului Nou. Ultima oară, parfumierul reuşise să 


pătrundă până în cabinetul bancherului, unde primul său 
secretar, un neamţ, îi spusese că domnul de Nucingen, care 
se întorsese la cinci dimineaţa de la un bal dat de fraţii 
Keller, nu putea primi la nouă şi jumătate. Birotteau stătu 
aproape o jumătate de ora cu secretarul prim şi reuşi să-i 
câştige simpatia. Peste zi, acest ministru al casei Nucingen 
îl anunţă că baronul îl va primi a doua zi, în ziua de 12, la 
amiază. Deşi fiecare ceas aducea cu el o picătură de amar, 
ziua trecu cu o repeziciune înspăimântătoare. Parfumierul 
veni cu birja şi opri la câţiva paşi de curtea plină de trăsuri. 
Bietului om, cinstit cum era, i se strânse inima la vederea 
splendorilor acestui palat vestit. 

„Şi când te gândeşti că a lichidat totuşi de două ori”, îşi 
spuse el urcând scara superbă împodobită cu flori şi 
traversând apartamentul luxos care făcuse faima baroanei. 
Delphine de Nucingen. 

Baroana avea ambiția să rivalizeze cu cele mai bogate 
case din foburgul Saint-Germain, unde nu era încă primită. 
Baronul era la masă cu soţia lui. Deşi în birouri îl aşteptau o 
mulţime de persoane, el trimise vorbă că prietenii lui du 
Tillet pot intra la orice oră. Birotteau tresări, cuprins de 
nădejde, când văzu schimbarea produsă de ordinul 
baronului pe faţa obraznică la început a lacheului. 

— Zcuză-mă, traga mea, îi spuse baronul soţiei sale, 
ridicându-se şi salutând uşor din cap pe Birotteau, tar 
tomnul e ein pun regalist şi brieden vorbe intim cu ti Dilet. 
Te aidfel, tomnul e şi ajudor de brimar în arondismentul al 
toilea şi tă baluri de o pogăţie haziatigă. Fei vace tisigur 
gunoştinţă cu el gu blăţere. 

— Cum de nu, aş fi încântată să iau lecţii de la doamna 
Birotteau, căci Ferdinand. (Aha, gândi parfumierul, îi spune 
pe nume!) ne-a vorbit de balul acela cu o admiraţie cu atât 
mai prețioasă, cu cât el nu admiră nimic. Ferdinand e un 
critic sever, trebuie să fi fost torni perfect. Veţi da curând 
alt bal? Întrebă ea cu aerul cel mai amabil din lume. 


— Doamnă, oamenii ca alde noi se distrează rar, răspunse 
parfumierul, neştiind dacă e vorba de o batjocură, sau de 
un compliment banal. 

— 'Tomnul Crintod a tirişat rezdaurarea abardamentului 
tumnefostra, zise baronul. 

— A! Grindot! Un arhitect tânăr şi drăguţ care s-a întors 
de la Roma? Zise Delphine de Nucingen. Mor după el, îmi 
face desene minunate în album. 

Nici un conspirator dat pe mâna călăilor din Veneţia nu s-a 
simţit mai rău în aparatele de tortură ca Birotteau în 
hainele sale. Fiecare cuvânt i se părea o ironie. 

— Auch noi tăm mici paluri, zise baronul aruncând o 
privire iscoditoare asupra parfumierului. Feteţi gă doadă 
lumea îşi fără nazul în drepturile mele. 

— Domnul Birotteau nu vrea să ia masa cu noi, aşa, fără 
pretenţii? Zise Delphine arătând masa luxos servită. 

— Doamnă baroană, eu am venit pentru afaceri şi sunt. 

— Ta! Spuse baronul. Toamnă, bermideţi să forpim te 
avageri? 

Delphine făcu un semn uşor de aprobare şi-i spuse 
baronului: 

— Ai să cumperi articole de parfumerie? 

Baronul dădu din umeri şi se întoarse spre Cesar, care se 
simţea disperat. 

— Ti Dilet se enderresează vorbe muld de tumnefosdra, 
zise el „În sfârşit, gândi bietul negustor, ajungem la 
chestiune.” 

— Gu zgrisoarea sa, tumnefosdra afeţi en gasa mea ein 
gretid gare nu e limidad tegâd te marcinile brobriei mele 
aferi. 

Balsamul dătător de viaţă din apa pe care îngerul i-a dat-o 
lui Agar în pustiu trebuie să fi semănat cu roua pe care o 
răspândiră în vinele parfumierului aceste cuvinte 
semifranţuzeşti, Pentru a putea reveni asupra unor cuvinte 
date care nu-i mai conveneau şi de care putea spune că n- 


au fost bine înţelese, şmecherul baron păstrase pronunția 
stâlcită a evreilor germani care zic că vorbesc franţuzeşte. 

— Şi feţi afea un gond gurând. lată cum fom brogeda, 
spuse cu o bunăvoință aisaciană bunul, venerabilul şi 
marele financiar. 

Birotteau nu se mai îndoia acum. Era negustor şi ştia că 
cei care nu sunt dispuşi să facă cuiva un serviciu nu intră 
niciodată în amănunte. 

— Nu drepuie să fă zbun eu că şi la mari şi la mici panga 
cere drei zemnături. Feţi vace, teci boliţe la ortinul 
brietenului nostru ti Dilet şi eu le foi drimide în ageeaşi zi 
cu zemăntura mea la pangă, şi feţi afea la ora badru 
faloarea în pani a boliţelor zubscrise timineaţa şi cu topânta 
păngii. Eu nu freau nigi gomision, nigi zgond, nimig, găgi 
îmi vace blăcere ca să serfesc. 'Tar bun eine dondiţie! Spuse 
el, atingându-şi uşor nasul cu arătătorul stâng, mişcare de 
om foarte şiret. 

— Domnule baron, e dinainte acceptată, spuse Birotteau, 
care crezu că e vorba de oarecare participare la beneficii. 

— Eine gondiţie la gare ţin vorde muld, bendru gă freau ca 
montani ti Nişinghen să ia legţii, cum a zbus ea, et la 
montam Pirodo. 

— Domnule baron, vă rog din suflet, nu vă bateţi joc de 
mine! 

— Tomnule Pirodo, spuse financiarul cu un aer serios. 
Zundem înţeleşi, ne infidaţi la fiidorul tumnefosdra pal. 
Zoţia mea e jelosă, frea să fadă habardamendul 
tumnefoasdra, te gare a auzit adâda pine. 

— Domnule baron! 

— Oh, tagă revuzaţi, nichts gont! Tumnefosdra afeţi mare 
dregere. Tal ştiu că aţi afut be brevegtul te Sena în gasă. 

— Domnule baron! 

— A vost La Pillarture, ein şentilom bermanend al Gamerii, 
von Fentiheine, te obiniile tumnefosdra gare aţi vost rănid. 
La Saint. 

— La 13 vandemiar, domnule baron. 


— Era şi tomnul te Lassebette, tomnul Faugquelin te la 
agatemie. 

— Domnule baron! 

— E, terteufel, nu viţi aşa motest, tomnule aşadar te 
primar, am auzid că rejele a zbus gă palul tumnefosdră. 

— Regele? Zise Birotteau, care nu putu afla mai mult. 

Un tânăr intră degajat în apartament. Pasul lui, pe care 
frumoase Delphine de Nucingen îl recunoscuse de departe, 
o făcuse să roşească tare. 

— Ponşur, tragă te Marsay, zise baronul de Nucingen, la 
logul meu; mi s-a zbus că e o lume nepună în pirourile mele. 
Jdiu te ce! Minele te la Wortschinne iau fenid te touă ori 
gabitalul! Ta, am brimit gonturile! Montam ti Nişinghen, 
afeţi femd o zudă te mii te vrangi mai muld. Budeţi să fă 
gumbăraţi genduri şi alde vleaguri, ga să viţi vrumosa ga şi 
gânt ar mai vi nefoie! 

— Doamne! Şi Ragonii care şi-au vândut acţiunile! 
Exclamă Birotteau. 

— Cine sunt domnii aceştia? Întrebă zâmbind tânărul 
elegant. 

— Unde, zise domnul de Nucingen întorcându-se, căci 
ajunsese deja la uşa, gret gă ajeste bersoane. Te Marsay, îţi 
brezind pe tomul Pirodo, barvumierul tumidale, gare tă 
paluri te o pocăţie haziadiagă şi de gare l-a tegorad rejele. 

De Marsay îşi puse monoclul şi zise: 

— A, adevărat, mi se părea mie că nu mi-e necunoscută 
figura. Ai de gând să-ţi parfumezi afacerile cu vreun 
cosmetic virtuos, să le ungi cu ceva? 

— Ei pine, aceşti Rakoni, reluă baronul făcând o 
strâmbătură de om nemulţumit, afeau ein gond la mine, le- 
am tad ogazia să vacă afere şi n-au şdiud să aşdebde o zi în 
blus. 

— Domnule baron! Exclamă Birotteau. 

Bietul parfumier nu mai ştia ce să creadă despre afacerea 
lui şi, fără să salute pe baroană şi pe de Marsay, alergă 
după bancher. Nucingen era pe prima treaptă a scării, 


Birotteau îl ajunse jos, când intra în birouri. Deschizând 
uşa, domnul de Nucingen văzu gestul disperat ai 
nefericitului, care simţea că se cufundă într-o prăpastie, şi îi 
spuse: 

— Aţa, ne-am înţelez? Tugeţi-fă la ti Dilet şi haranşaţi 
dodul cu el. 

Închipuindu-şi că de Marsay ar putea interveni pentru el 
pe lângă baron, Birotteau zbură din nou pe scară în sus, ca 
o rândunică, şi se strecură în sufragerie, unde trebuiau să 
mai fie baroana şi de Marsay: o lăsase doar pe Delphine 
aşteptând cafeaua cu lapte, Cafeaua era într-adevăr servită, 
dar baroana şi tânărul elegant dispăruseră. Lacheul zâmbi 
de mirarea parfumierului, care cobori scara, de astă dată 
încet. Cesar alergă la du Tillet, dar, când sosi, află că e la 
ţară la doamna Roguin. Parfumierul angajă o cabrioletă şi 
plăti cât i se ceru ca să ajungă la Nogent-sur-Mame cu 
iuţeala poştalionului. 

La Nogent-sur-Marne, portarul îi spuse că domnul şi 
doamna plecaseră la Paris. Birotteau se întoarse zdrobit. 
Când povesti acasă, nevestei şi fiicei sale, turneul pe care-l 
făcuse, fu uimit văzând cum Constance, care de obicei, când 
se iveau cele mai mici greutăţi comerciale, era o adevărată 
cobe, îi spune acum vorbe blânde de îmbărbătare şi îl 
asigură că lucrurile vor merge bine. 


A doua zi dis-de-dimineaţă, de la ora şapte, Birotteau era 
de strajă în strada lui du Tillet. Dând zece franci bacşiş 
portarului du Tillet, îl rugă să-l pună în legătură cu lacheul 
stăpânului său, Cesar obţinu favoarea să vorbească cu 
lacheul lui du Tillet şi îi ceru acestuia, strecurându-i două 
monede de aur în mână, să-l introducă la du Tillet, de 
îndată ce se va scula. Aceste mici sacrificii şi aceste mari 
umilinţe, comune celor care au ceva de cerut sau celor care 
stau pe lângă rege, îi permiseră să-şi ajungă scopul. La opt 
şi jumătate, în momentul când fostul său vânzător îşi 
îmbrăca halatul de casă şi se scutura de amorţeala 
somnului întinzându-se şi căscând, lucru pentru care îi 
cerea scuze fostului patron, Birotteau se pomeni faţă în faţă 
cu tigrul flămând de răzbunare, pe care îl credea singurul 
sau prieten. 

— Nu te deranja, spuse Birotteau. 

— Ce vrei, nea Cesar? Întrebă du Tillet. 

Cesar expuse, nu fără groaznice bătăi de inimă, răspunsul 
şi pretenţiile baronului de Nucingen. Du Tillet nu era atent, 
căuta foalele de aţâţat focul şi-l certa pe lacheu pentru 
neîndemânarea lui. 

Lacheul trăgea cu urechea, Cesar nu-l observase, dar, 
când îl văzu, se opri jenat. Continuă, când du Tillet îi dădu 
pinteni: 

— Zi, zi, te ascult, spuse distrat bancherul. 

Nefericitul de Birotteau îşi simţea cămaşa leoarcă în spate. 
Sudoarea îi îngheţă când du Tillet întoarse spre el o privire 
fixă, arătând nişte pupile argintii tigrate cu fire de aur, care 
te străpungeau cu o lucire drăcească. 

— Dragă patroane, Banca a refuzat nişte poliţe ale 
dumitale, trecute lui Gigonnet de către casa Claparon fără 
garanţie. E vina mea? Se poate, dumneata, vechi judecător 
de comerţ, să faci asemenea stângăcii? Eu sunt bancher, 
înainte de toate. Îţi dau bani dacă e nevoie, dar nu-mi pot 
expune semnătura unui refuz din partea Băncii. Căci pentru 
mine creditul e totul. Toţi depindem de el. Vrei bani? 


— Poţi să-mi dai cât am nevoie? 

— Depinde de sumă! Cât îţi trebuie? 

— Treizeci de mii de franci! 

— Mă iei cam repede! Zise du Tillet izbucnind în râs. 

Înşelat de luxul lui du Tillet, parfumierul îşi făcu curaj, 
spunându-şi că aşa râde un om pentru care o asemenea 
sumă e lucru de nimic. Şi răsuflă uşurat. Du Tillet sună. 

— Cheamă-l pe casier. 

— N-a venit încă, domnule, răspunse lacheul. 

— Puşlamalele astea îşi bat joc de mine! Uite, e opt şi 
jumătate, până acuma trebuia să fi făcut afaceri de un 
milion. 

După cinci minute, urcă şi domnul Legras. 

— Cât avem în casă? 

— Numai douăzeci de mii de franci. Aţi dat ordin să 
cumpărăm cu bani gheaţă rente de treizeci de mii de franci, 
plătibili la 15. 

— Aşa e, sunt încă buimac de somn. 

Casierul se uită în mod ciudat la Birotteau şi ieşi. 

— Dacă adevărul ar fi surghiunit de pe pământ, ultimul 
cuvânt l-ar spune unui casier, zise du Tillet. Iar după o 
pauză îngrozitoare, în timpul căreia broboane de sudoare 
ieşiră pe fruntea parfumierului: Nu ai ceva fonduri la 
tânărul, Popinot, care s-a instalat acum? 

— Ba da, spuse Birotteau cu naivitate. Crezi că ai putea 
sconta semnătura lui pentru o sumă mare? 

— Adu-mi accepte de cincizeci de mii de franci pe numele 
lui, am să le scontez cu o dobândă convenabilă la unul 
Gobseck, care e de înţeles când are bani de plasat, şi are. 

Birotteau se întoarse acasă prăpădit, fără să fi băgat însă 
de seamă că bancherii şi-l zvârleau unul altuia ca rachetele 
mingea; dar Constance ghicise că nu se mai putea spera 
într-un împrumut. Dacă trei bancheri îl refuzaseră, fără 
îndoială că toţi se informaseră asupra unui om cu atâta vază 
ca ajutorul de primar şi că, prin urmare, nu se mai putea 
recurge la Banca Franţei. 


— Încearcă se preschimbi poliţele, îi spuse Constance; du- 
te la domnul Claparon, coasociatul tău, la toţi cei cărora le- 
ai semnat poliţe pentru ziua de 15 şi propune-le 
preschimbarea. Cu poliţele lui Popinot ai oricând timp să te 
duci la cămătari. 

— Mâine e în 13! Zise Birotteau nespus de abătut. 

După expresia întrebuințată în prospectul său, Birotteau 
era dotat cu un temperament sangvin, care consumă enorm 
prin emoţii şi prin gândire şi care are absolută nevoie de 
somn pentru a-şi recupera pierderile. Cesarine îl duse pe 
tatăl său în salon şi-i cântă la pian, ca să-l distreze, Visul lui 
Rousseau, o bucată foarte frumoasă de Herold, în timp ce 
Constance cosea lângă el. Bietul om se întinse pe o sofa şi, 
de câte ori ridica ochii spre soţia lui, o vedea zâmbind 
blând; adormi aşa. 

— Săracul de el! Zise Constance, ce chinuri are de trăit! 
Numai de-ar putea rezista! 

— Dar ce ai, mamă? Întrebă Cesarine, văzând-o plângând. 

— Dragă fată, văd apropiindu-se falimentul. Dacă tatăl tău 
va fi obligat să-şi depună bilanţul, să nu cerşim mila 
nimănui. Copila mea, fii pregătită să devii o simplă 
vânzătoare. Dacă te voi vedea privind cu curaj situaţia, voi 
avea şi eu puterea să reîncep viaţa. Îl cunosc pe tatăl tău, 
nu va sustrage nici un gologan, iar eu voi renunţa la 
drepturile mele; se va scoate în vânzare tot ce avem. Tu, 
copila mea, du-ţi mâine bijuteriile şi rochiile la unchiul 
Pillerault, căci tu n-ai nici o obligaţie. 

Cesarine fu cuprinsă de o spaimă fără margini auzind 
aceste cuvinte spuse cu o simplitate cucernică. Făcu planul 
să-l caute pe Anselme, dar scrupulele o împiedicară să-i 
pună în aplicare. 

A doua zi, la ora nouă, Birotteau se afla în strada 
Provence, pradă unor îngrijorări cu totul diferite de cele 
prin care trecuse. A cere un împrumut este o acţiune foarte 
simplă în comerţ. De câte ori începi o afacere, e nevoie să 
găseşti capitaluri. Dar să ceri preschimbări de poliţe este, 


în jurisprudenţa comercială, ceea ce e poliţia corecțională 
faţă de Curtea cu juri, un prim pas spre faliment, aşa cum 
delictul duce la crimă. În acest caz, secretul neputinței de a 
face faţă plăţilor şi al strâmtorării în care te afli ajunge pe 
alte mâini. Un negustor se dă legat de mâini şi de picioare 
altui negustor, iar mila nu este o virtute care se practică la 
Bursă. 

Parfumierul, care mergea altădată prin oraş cu fruntea sus 
şi cu ochii scânteietori de încredere, era acum sleit din 
pricina îndoielilor şi şovăia să intre la bancherul Claparon: 
începea să înţeleagă că, la bancheri, inima nu-i decât un fel 
de pipotă, îl văzuse pe Claparon atât de brutal în veselia lui 
zgomotoasă şi atât de prost crescut, încât tremura la 
gândul să dea ochii cu el. 

„E totuşi mai aproape de popor, poate că va avea mai mult 
suflet!” 

Acesta fu cel dintâi cuvânt acuzator pe care i-l dictă 
situaţia sa disperată. 

Cesar se înarmă cu ultima picătură de curaj pe care o mai 
avea în fundul sufletului şi urcă scara spre un mezanin mic 
şi prăpădit, la ferestrele căruia zărise perdele verzi, 
îngălbenite de soare. Citi pe uşă cuvântul Birouri gravat în 
negru pe un oval de alamă; bătu, nimeni nu răspunse, intră. 
În încăperile mai mult decât modeste se simţea mizeria, 
zgârcenia sau neglijenţa. Nici un funcţionar nu se arătă în 
dosul grilajelor de sârmă, aşezate la înălţimea mâinii pe 
tăblii de lemn alb, nevopsit, care împrejmuiau mese şi 
pupitre de lemn înnegrit. Aceste birouri părăsite erau pline 
de călimări cu cerneală mucegăită, de pene de gâscă 
zbârlite ca părui unui ştrengar sau răsfirate ca razele de 
soare, în sfârşit, de Coşare, de hârtii, de imprimate, desigur 
nefolositoare. Pe locul de trecere, parchetat semăna ai cel 
al unui vorbitor de unteraat, atât era de ros, de murdar şi 
de jilav. A doua cameră, pe uşa căreia scria, mă rog, CASA, 
dădea şi ea impresia de glumă sinistră ca şi primul birou. 
Într-un colţ se afla un fel de cuşcă mare din lemn de stejar, 


cu zăbrele de sârmă, cu ferestruică mobilă, în interiorul 
căreia se vedea o ladă enormă de fier, năpădită fără 
îndoială de şoareci. Această cuşcă, a cărei uşă era deschisă, 
mai conţinea un birou groaznic de stricat şi un fotoliu oribil, 
ciuruit, verde, cu fundul spart, din care ieşea părul de cal în 
cârlionţi zglobii, ca peruca patronului. Această cameră, de 
bună seamă salonul de altădată al apartamentului, devenit 
acum birou de bancă, avea ca podoaba principală o masă 
rotundă acoperită ai postav verde, cu câteva scaune 
împrejur, şi ele vechi, din marochin negru, prins în linte 
ruginite. Pe şemineul, destul de elegant, nu se vedea nici o 
urmă de funingine, semn că nu se făcea foc în el; şi placa 
din faţa lui era curată, iar oglinda de deasupra, pângărită 
de muşte, avea un aspect meschin, ca şi pendula de lemn de 
mahon, care provenea, desigur, din vânzarea mobilelor 
vreunui notar bătrân şi care nu făcea nici o plăcere 
ochiului. De altfel, la întristarea ochiului contribuiau şi cele 
două sfeşnice fără lumânări, şi praful lipicios de peste tot. 
Tapetul cenuşiu, cu margini roz, avea dâre de fum, semn că 
sălăşluiseră acolo ceva fumători. Încăperea amintea cum nu 
se poate mai bine de salonul banal numit de ziare Cabinet 
de redacţie. Birotteau, temându-se să nu fie indiscret, bătu 
scurt de trei ori la uşa din faţa celei prin care intrase. 

— Intră! Strigă Claparon, iar tonul vocii arătă că venea de 
departe, trecând printr-o cameră goală în care parfumierul 
auzea pârâind focul, dar în care nu se afla bancherul. 

Camera aceasta îi servea într-adevăr, drept cabinet 
particular. Între audiența fastuoasă de la Keller şi 
nepăsarea ciudată a acestui pretins mare industriaş era 
aceeaşi diferenţă ca între palatul din Versailies şi coliba 
unui şef al huronilor. Parfumierul văzuse grandorile Băncii, 
acum avea să-i vadă giumbugşlucurile. 

Claparon era culcat într-un fel de săliţă lunguiaţă din 
spatele cabinetului; şi aici deprinderile unei vieţi 
nepăsătoare stricaseră, prăpădiseră, unseseră, 
amestecaseră, rupseseră, ruinaseră toată mobila, care la 


început fusese aproape elegantă. Văzându-l pe Birotteau, 
bancherul îşi puse un halat jegos, lăsă pipa din gură şi trase 
perdelele patului cu o repeziciune care-i dădu de gândit 
naivului parfumier. 

— Luaţi loc, domnule, spuse bancherul improvizat. 

Claparon, fără perucă şi cu capul înfăşurat într-un fular 
strâmb, îi apăru lui Birotteau cu atât mai hidos, cu cât 
halatul întredeschis lăsa să se vadă un fel de flanelă albă 
tricotată, acum cafenie: fusese purtată un timp mult prea 
îndelungat. 

— Vreţi să luaţi dejunul cu mine? Zise Claparon, 
amintindu-şi de balul parfumierului şi voind atât să se 
revanşeze, cât şi să-i alunge bănuielile prin această 
invitaţie. 

O masă rotundă, de pe care fuseseră ridicate la repezeală 
hârtiile, trăda, într-adevăr, o tovărăşie plăcută: se vedeau 
pe ea un pateu, stridii, vin alb şi obişnuita tocană de rinichi 
cu sos de şampanie, acum sleită. În faţa căminului cu 
cărbuni se rumenea o omletă cu trufe. În sfârşit, două 
tacâmuri şi două şervete pătate de la masa din ajun ar fi 
lămurit pe cel mai nevinovat om din lume. Crezându-se 
dibaci, Claparon insistă, cu tot refuzul lui Birotteau. 

— Aşteptam pe cineva, dar acel cineva mi-a trimis vorbă că 
nu vine, rosti tare şiretul voiajor, ca să fie bine auzit de 
persoana ascunsă, desigur, în pături. 

— Domnule, zise Birotteau, vin numai pentru afaceri şi nu 
vă rețin mult. 

— Sunt peste cap de ocupat, răspunse Claparon arătând 
un birou cu capac şi nişte mese pline de hârtii, n-am timp 
nici să răsuflu. Nu primesc decât sâmbăta, dar pentru 
dumneata, scumpe domn, sunt totdeauna acasă! Nu mai 
găsesc timp nici să iubesc, nici să hoinăresc, pierd şi simţul 
afacerilor, care, pentru a funcţiona cum trebuie, are nevoie 
de răgazuri dozate ştiinţific. Nu mă mai vede nimeni pe 
bulevarde dispus să casc gura. Ce mai! Afacerile mă 
plictisesc, nici nu mai vreau să aud de ele; am bani destui, 


dar nu voi avea niciodată fericire destulă. Ce să zic, aş vrea 
să călătoresc, să văd Italia! Oh! Scumpă Italie! Frumoasă 
chiar în mijlocul nenorocirilor, pământ minunat, unde voi 
întâlni fără îndoială o italiancă blândă şi maiestuoasă! 
Totdeauna mi-au plăcut italiencele! Ai cunoscut vreodată de 
aproape o italiancă? Nu? Ei, atunci vino cu mine în Italia. O 
să vizităm Veneţia, reşedinţa dogilor, căzută atât de 
nepotrivit în mâinile lipsite de inteligenţă ale Austriei, unde 
artele sunt necunoscute! Ce mai! Să lăsăm în plata 
domnului afacerile, canalele, împrumuturile şi guvernele. 
Eu sunt băiat bun când am buzunarul plin. La naiba! Hai să 
plecăm. 

— Un singur cuvânt, domnule, şi vă las, zise Birotteau. Aţi 
trecut poliţele mele domnului Bidault. 

— Vrei să spui lui Gigonnet, drăguţul de Gigonnet, un om 
înţe. LegătoR. Ca un laţ. 

— Da, reluă Cesar. Aş vrea. Şi pentru aceasta mă bizui pe 
onoarea şi pe delicateţea dumneavoastră. 

Claparon făcu o plecăciune. 

— Aş vrea să le preschimb. 

— Imposibil, răspunse răspicat bancherul, nu sunt singur 
în afacere. Ne adunăm în consiliu, un adevărat parlament, 
dar în care ne înţelegem ca boabele în păstaie. Să vezi ce 
mai deliberări! 'Terenurile de la Madeleine sunt fleacuri; noi 
operăm în altă parte. Ei, dragă domnule, dacă nu ne-am fi 
angajat pe Champs-Elysees, în jurul Bursei care e pe 
terminate, în cartierul Saint-Lazare şi la Tivoli, s-ar chema 
că n-am fi, cum spune butoiul de Nucingen, în avageri. Ce 
reprezintă Madeleine? O prăpădită de afacere, acolo! Hei! 
Noi nu ne ţinem de ciubucuri mărunte, iubitule, spuse el 
bătându-l pe burtă pe Birotteau şi luându-l de mijloc. Hai, 
acum să luăm masa şi vorbim noi, reluă Claparon ca să-şi 
îndulcească refuzul. 

— Bucuros, zise Birotteau. „Şi-atâta pagubă pentru 
musafiră”, se gândi parfumierul, care-şi puse în gând să-l 


cherchelească pe Claparon ca să afle care erau adevărații 
lui asociaţi într-o afacere ce începea să-i pară suspectă. 

— Bun! 

— Victorie! Strigă bancherul. 

La această chemare, apăru o adevărată Leonarde, 
înzorzonată ca o negustoreasă de peşte. 

— Spune funcţionarilor mei că nu sunt acasă pentru 
nimeni, nici chiar pentru Nucingen, Keller, Gigonnet şi 
ceilalţi! 

— N-a venit decât domnul Lempereur. 

— Să primească el pe oamenii de vază. Plevuşcă să nu 
păşească dincolo de primul birou. Să se spună că eu. Cuget 
la o înghiţitură. De şampanie. 

Să-l chercheleşti pe un fost comis-voiajor e lucru imposibil. 
Cesar luă flecăreala de om prost crescut a asociatului său 
drept simptomele beţiei şi încercă să-l descoasă. 

— Ticălosul de Roguin mai are legături cu dumneata, zise 
Birotteau, ar trebui să-i scrii să ajute un prieten pe care l-a 
compromis, un om cu care, lua masa în fiecare duminică şi 
pe care-l cunoaşte de douăzeci de ani. 

— Roguin? Un prost! Partea lui e acum a noastră. Nu fi 
trist, dragă, o să fie bine. Plăteşte la 15, şi data următoare 
vedem noi! Spun şi ei aşa: vedem noi. (un pahar de vin!) 
căci fondurile nu mă privesc în nici un fel. Ei, şi dacă nu 
plăteşti, nu mă supăr, eu nu particip la afacere decât pentru 
comisionul de cumpărare şi un beneficiu asupra 
realizărilor; drept care îi lucrez pe proprietari. Înţelegi? 
Dumneata ai asociaţi solizi, aşa că nu mi-e teamă, dragă 
domnule. În ziua de azi se adună mai mulţi pentru o 
afacere! O afacere necesită concursul atâtor capacităţi! 
Intră cu noi în afaceri. Nu-ţi pierde vremea cu borcane de 
pomadă şi cu piepteni: asta-i prost! Foarte prost! Publicul 
trebuie ras şi tuns, fă Speculă. 

— Speculă? Zise parfumierul, ce fel de comerţ e ăsta? 

— E comerţul abstract, răspunse Claparon, un comerţ 
care nu va ieşi la iveală decât peste vreo zece ani, după 


părerea marelui Nucingen, Napoleonul finanţei; prin el, 
omul cuprinde totalitatea cifrelor şi ştie să ia smântâna 
veniturilor înainte ca ele să existe; e o concepţie uriaşă, un 
mijloc de a exploata speranţa, în sfârşit o nouă Cabală! Nu 
suntem încă decât zece sau douăsprezece capete pricepute, 
iniţiate în secretele cabalistice ale acestor minunate 
combinaţii. Cesar deschidea ochii mari şi ciulea urechile, 
încercând să înţeleagă acest mişmaş frazeologic. 

— Ştii, zise Claparon după o pauză, pentru asemenea 
lovituri trebuie oameni, nu glumă. lată, de pildă, pe omul cu 
idei care n-are nici o para, ca toţi oamenii cu idei. Oamenii 
ăştia gândesc şi cheltuiesc cu capul aiurea. Ia închipuieşte- 
ţi un porc care umblă lela într-o pădure în care sunt trufe! 
Se ţine de el un îndrăzneţ, omul banilor, care aşteaptă 
grohăitul porcului când a găsit trufele. Tot aşa, când omul 
cu idei a găsit o afacere bună, omul banilor îl bate pe umăr 
şi îi spune: „Cum vine asta? Te duci de râpă, dragă, nu eşti 
destul de solid; uite o mie de franci şi, lasă-mă pe mine să 
pun în scenă afacerea!” Bun, Bancherul îi convoacă atunci 
pe industriaşi. „Prieteni, la lucru! Prospecte! Trâmbiţă!” Se 
ia cornul de vânătoare şi se anunţă: „O sută de mii de franci 
pentru cinci parale!” sau cinci parale pentru o sută de mii 
de franci, mine de aur, mine de cărbuni. În fine. Toată 
cacealmaua comerţului. Se cumpără părerea oamenilor de 
ştiinţă sau de artă, începe bâlciul, publicul intră, plăteşte şi 
e mulţumit, iar noi avem încasările. Porcul e pus în coteţ cu 
cartofi, ca să aibă ce mânca, iar ceilalţi se scaldă în 
bancnote. Uite-aşa, dragă domnule. Intră în afaceri. Ce vrei 
să fii? Porc, curcan, paiaţă sau milionar? Gândeşte-te, la 
asta: ţi-am formulat teoria împrumuturilor moderne. Vino 
pe la mine, vei găsi întotdeauna un băiat vesel. Veselia 
franceză, gravă şi uşuratică totodată, nu strică în afaceri, 
dimpotrivă! Oamenii care ciocnesc un pahar de vin sunt 
gata să cadă la înţelegere! Hai, încă un pahar de şampanie? 
E de bună calitate, să ştii! Mi-a trimis-o cineva chiar din 
Epernay, cineva care a vândut multe sticle şi pe preţ bun 


datorită mie (eram pe-atunci băgat în vinuri). Se arată 
recunoscător şi-şi aminteşte de mine, deşi îmi merge bine. 
Asta-i rar, Birotteau, mirat de uşurătatea şi de tonul 
nepăsător al acestui om pe care lumea îl credea deosebit de 
adânc şi de capabil, nu mai îndrăznea să-i pună nici o 
întrebare. Stârnit şi ameţit totodată de şampanie, îşi aminti 
totuşi de un nume pe care îl rostise du Tillet şi întrebă cine 
este şi unde locuieşte domnul Gobseck, bancherul. 

— Aici ai ajuns oare, dragă domnule? Zise Claparon. 
Gobseck e bancher aşa după cum călăul Parisului e medic. 
Primul său cuvânt este „cincizeci la sută”; e din şcoala lui 
Harpagon: îţi pune la dispoziţie canari, şerpi împăiaţi, 
blănuri vara şi pânză de bumbac iarna. Şi cu ce valori poţi 
să-l asiguri? Ca să primească o poliţă, trebuie să-i laşi zălog 
nevasta, fiica, umbrela, totul, până la cutia de pălării, 
papucii (curată comedie!)! Lopăţica, cleştele de la sobă şi 
lemnele pe care le ai în pivniţă! Gobseck! Gobseck! 
Prăpădenie! Cine te-a îndrumat la ghilotina asta financiară? 

— Domnul du Tillet. 

— Ah, puşlamaua, îl recunosc. Am fost prieteni pe vremuri. 
Dacă ne-am certat de nu ne mai salutăm, poţi să mă crezi 
că scârba mea e întemeiată: m-a lăsat să citesc până în 
fundul sufletului lui mocirlos şi mi s-a făcut greață la balul 
strălucit pe care ni l-ai dat; nu-l pot suferi, îngâmfat cum e, 
din pricină că se ţine cu o notăreasă. Eu, dacă vreau, găsesc 
marchize, iar el n-o să aibă niciodată stima mea! Ah! Stima 
mea e o prinţesă care n-o să ajungă niciodată în patul lui. 
Da' ia spune, nenişorule, ştii că ai haz, cum vine asta, ne 
trăsneşti cu ditai balul şi, după două luni, ceri preschimbări 
de poliţe! Să ştii că ajungi departe. Hai să facem afaceri 
împreună. Dumneata ai o reputaţie care-mi poate servi. Oh! 
Du 'Tillet era sortit să-l înţeleagă pe Gobseck. Du Tillet n-o 
să sfârşească bine pe piaţă. Dacă e, cum umblă vorba, 
informatorul bătrânului Gobseck, apoi nu-i merge multă 
vreme. Gobseck stă în colţul plasei lui, pitulat ca un 
păianjen bătrân care a făcut înconjurul lumii. Mai curând 


sau mai târziu, hârşt, cămătarul mi ţi-l înghite, cum fac eu 
cu paharul ăsta de vin. Cu atât mai bine. Du Tillet mi-a jucat 
o festa. Tii! Ce festă îngrozitoare! 

După o oră şi jumătate petrecută în flecăreli fără nici o 
noimă, Birotteau voi să plece, mai ales când văzu că fostul 
comis-voiajor se pregăteşte să-i povestească istoria unui 
deputat din Marsilia, îndrăgostit de o actriţă care juca rolul 
FRUMOASEI ARSENE şi pe care publicul regalist din sală o 
fluiera. 

— Se ridică, zise Claparon, şi se apleacă din lojă în afară. 
Vai de cini o şuierat! Dacă-i o fimei, o însemn eu; dacă-i un 
bărbat, videm noi; dacă nu-i niciuna, nici alta, să-l ferească 
Dumnezeu! Ştii cum s-a terminat istoria? 

— Bună ziua, domnule, zise Birotteau. 

— O să trebuiască să mai vii pe la mine, îi spuse atunci 
Claparon. Prima poliţă Cayron ni s-a întors protestată şi, eu 
fiind girantul, am plătit-o. O să ţi-o expediez dumitale, căci 
afacerile sunt afaceri. 

Birotteau se simţi lovit tot atât de adânc în inimă de 
această serviabilitate rece şi maimuţărească, pe cât fusese 
de asprimea lui Keller sau de batjocura nemţească a lui 
Nucingen. Familiaritatea acestui om şi confidenţele lui 
groteşti, stârnite de şampanie, îl scârbiseră pe parfumier, 
care, om cinstit cum era, avu impresia că iese dintr-un local 
rău famat al finanţei. Cobori scara şi porni pe străzi fără să 
ştie încotro merge. Luă la rând bulevardele, ajunse în 
strada Saint-Denis, îşi aminti de Molineux, şi se îndreptă 
spre Curtea batavă. Urcă scara murdară şi sucită pe care 
nu de mult o urcase plin de glorie şi de trufie. Îşi aminti 
zgârcenia meschină a lui Molineux, şi nevoia de a se ruga 
de el îl cutremură. Ca şi la prima vizită a parfumierului, 
proprietarul era la gura sobei, dar acum îşi digera dejunul; 
Birotteau îşi formulă cererea. 

— Să preschimbaţi o poliţă de o mie două sute de franci? 
Spuse Molineux arătând o neîncredere batjocoritoare. Nu 
se poate să fi ajuns acolo, domnule. Dacă n-aveţi o mie două 


sute de franci în ziua de 15 ca să-mi plătiţi poliţa înseamnă 
că o să-mi trimiteţi înapoi neplătită şi chitanţa de chirie? 
Ah! Mi-ar părea rău, fiindcă eu nu fac politeţuri când e 
vorba de bani; tot venitul meu e doar din chirii. Altfel, cum 
aş plăti la rându-mi ceea ce datorez? Un negustor nu poate 
dezaproba acest principiu salutar. Banul nu ţine seamă de 
nimeni; banul n-are urechi; anul n-are inimă. larna e grea, 
uite că s-au scumpit şi lemnele. Dacă nu plătiţi în ziua de 
15, veţi primi în ziua de 16, la amiază, o mică notificare. Ei, 
da Mitral, portărelul dumneavoastră, e şi al meu; osăvă 
trimită notificarea în plic, cu toate menajamentele cerute de 
înalta dumneavoastră situaţie. 

— Domnule, eu n-am fost în viaţa mea dat în judecată, zise 
Birotteau. 

— Totul are un început, spuse Molineux. 

Consternat de ferocitatea făţişă a bătrânelului, 
parfumierul se simţi doborât, căci auzi sunându-i în urechi 
clopotele falimentului. Fiecare dangăt îi amintea ce spusese 
el despre falimente, principiile lui neînduplecate. Propriile 
lui păreri i se înfigeau ca nişte săgeți de foc în substanţa 
moale a creierului. 

— Încă ceva, zise Molineux, aţi uitat să scrieţi pe poliţe: 
valoarea primită în chirie, ceea ce îmi poate da avantaj 
printre creditori. 

— Situaţia mea îmi interzice să fac ceva în detrimentul 
creditorilor mei, zise parfumierul, năucit în faţa prăpastiei 
pe care o vedea întredeschizându-se. 

— Bine, domnule, foarte bine! Credeam că nu mai am 
nimic de învăţat în materie de contracte de la domnii 
chiriaşi. Acum învăţ de la dumneavoastră că nu trebuie să 
primeşti niciodată plată în poliţe. Ah! Voi face proces, căci 
răspunsul pe care mi l-aţi dat arată că nu vă veţi onora 
semnătura. Speţa interesează pe toţi proprietarii din Paris. 

Birotteau plecă dezgustat de viaţă. Este în firea oamenilor 
simţitori şi slabi să se descurajeze la primul refuz, aşa după 
cum un prim succes îi încurajează. Cesar nu-şi mai puse 


nădejdea decât în devotamentul tânărului Popinot, la caţe 
se gândi, bineînţeles, când ajunse în piaţa Innocents. 

— Bietul băiat, cine s-ar fi gândit la asta, acum şase 
săptămâni, în grădina Tuileries, când îl lansam! 

Era aproape de ora patru, când magistraţii pleacă de la 
tribunal. Din întâmplare, judecătorul de instrucţie venise 
să-şi vadă nepotul. Judecătorul acesta, unul din spiritele 
cele mai pătrunzătoare în materie de morală, avea un fel de 
al şaselea simţ care-i permitea să vadă intenţiile secrete, să 
recunoască semnificaţia faptelor omeneşti celor mai 
indiferente, germenii unei crime, rădăcinile unui delict; se 
uită la Birotteau fără ca Birotteau să bage de seamă. 
Parfumierul, nemulţumit de prezenţa unchiului, îi păru 
stingherit, preocupat, gânditor. Tânărul Popinot, prins cu 
treburi, cu pana după ureche, era, ca de obicei, plin de 
umilinţă în faţa tatălui Cesarinei. Frazele banale spuse de 
Cesar asociatului său îi părură judecătorului că ascund o 
cerere importantă. În loc să plece, iscusitul magistrat 
rămase la nepotul său peste voinţa acestuia, căci bănuia că 
parfumierul va încerca să scape de el plecând cel dintâi. 
Când plecă Birotteau, plecă şi judecătorul, dar îl zări pe 
Birotteau făcându-şi de lucru pe partea străzii Cing- 
Diamants care dă în strada Aubry-le-Boucher. Această 
măruntă împrejurare dădu de bănuit bătrânului Popinot în 
privinţa intenţiilor lui Cesar; ieşi atunci în strada Lombards 
şi, când îl văzu pe parfumier întorcându-se la Anselme, se 
întoarse repede şi el. 

— Dragă Popinot, îi spuse Cesar asociatului său, vin să-ţi 
cer un serviciu. 

— Ce trebuie să fac? Zise Popinot cu o căldură generoasă. 

— Ah! Îmi salvezi viaţa! Exclamă parfumierul, fericit de 
această căldură sufletească ce scânteia în mijlocul 
gheţurilor prin care rătăcea de douăzeci şi cinci de zile. Ar 
trebui să-mi dai cincizeci de mii de franci avans din partea 
mea de beneficii, o să vedem cum facem cu plata. 


Popinot se uită fix la C&sar. Cesar plecă ochii. În acel 
moment reapăru judecătorul. 

— Băâiete. Ah! Mă ierţi, domnule Birotteau! 

— Băiete, am uitat să-ţi spun. 

Şi, cu un gest poruncitor de magistrat, judecătorul îl 
scoase pe nepot în stradă şi-l sili, deşi era numai în haină şi 
cu capul gol, să-l asculte în timp ce mergea spre strada 
Lombards. 

— Nepoate, mă tem că fostul tău patron e aşa de încurcat 
în afaceri, încât poate fi obligat să depună bilanţul. Înainte 
de a ajunge aici, oamenii care numără patruzeci de ani de 
cinste, oamenii cei mai virtuoşi, în dorinţa de a-şi păstra 
neatinsă onoarea, fac ca jucătorii cei mai pătimaşi; sunt în 
stare de orice: îşi vând nevestele, se slujesc de fetele lor, îşi 
compromit cei mai buni prieteni, pun amanet ceea ce nu le 
aparţine; se apucă să joace, devin actori, mincinoşi; ştiu să 
verse lacrimi. În sfârşit, am văzut lucrurile cele mai 
extraordinare. Tu însuţi ai fost martor ce om cumsecade 
părea Roguin, căruia i-ai fi dat totul pe mână. Nu apuc 
aceste concluzii severe domnului Birotteau, îl cred cinstit; 
dar dacă îţi cere ceva împotriva legilor comerţului, ca, de 
pildă, să semnezi poliţie de complezenţă sau să te lansezi 
într-un sistem de efecte trecute din mână în mână, care, 
după mine, este un început de tâlhărie, căci seamănă cu 
banii falşi, făgăduieşte-mi să nu semnezi nimic fără să mă 
consulţi. Gândeşte-te că, dacă o iubeşti pe fata lui, chiar în 
interesul iubirii tale nu trebuie să-ţi distrugi viitorul. Dacă 
domnul Birotteau trebuie să se prăbuşească, la ce bun să vă 
prăbuşiţi amândoi? Ar însemna să vă lipsiţi şi unul şi celălalt 
de toate perspectivele întreprinderii tale comerciale, care 
va fi pentru el un refugiu. 

— Îţi mulţumesc, unchiule: e bine de ştiut, spuse Popinot, 
care-şi explică atunci exclamaţia disperată a patronului său. 

Negustorul de uleiuri fine şi de altele se întoarse în 
prăvălia lui întunecoasă, întunecat la faţă. Birotteau băgă 
de seamă schimbarea. 


— Fiţi bun şi veniţi în camera mea, vom sta mai bine de 
vorbă decât aici. Ne-ar putea auzi vânzătorii, deşi sunt 
foarte ocupați. 

Birotteau îl urmă pe Popinot cu neliniştea condamnatului 
care se află între casarea sentinţei şi respingerea 
recursului. 

— Scumpul meu binefăcător, zise Anselme, să nu vă îndoiţi 
de devotamentul meu, e nemărginit. Îngăduiţi-mi doar să vă 
întreb dacă această sumă vă salvează cu totul sau foloseşte 
numai la amânarea unei catastrofe, şi atunci la ce bun să 
mă târâţi şi pe mine? Aveţi nevoie de poliţe pe nouăzeci de 
zile. Ei bine, peste trei luni îmi va fi, desigur, imposibil să le 
plătesc. 

Birotteau se ridică palid şi solemn şi-l privi pe Popinot. 

Popinot, înspăimântat, exclamă: 

— Le fac, dacă ţineţi. 

— Nerecunoscătorule! Zise parfumierul, adunându-şi 
toate forţele pe care le mai avea pentru a azvârli acest 
cuvânt în faţa lui Anselme ca o pecete a nelegiuirii. 

Birotteau merse spre uşă şi ieşi. Popinot, revenindu-şi din 
impresia pe care i-o produsese acest cuvânt îngrozitor, se 
repezi pe scară, alergă în stradă, dar nu mai dădu de 
parfumier. 1 se părea iubitului Cesarinei că are mereu în 
urechi groaznica sentinţă, că înaintea ochilor îi stă mereu 
figura descompusă a bietului Cesar; i se păru, în sfârşit, că 
trăieşte, ca Hamlet, cu un spectru înspăimântător alături. 

Birotteau se învârti pe străzile cartierului ca un om beat. 
Nimeri, în cele din urmă, pe chei, o luă înainte şi ajunse la 
Sevres, unde petrecu noaptea într-un han, înnebunit de 
disperare; iar nevastă-sa, înspăimântată, nu îndrăzni să-l 
caute nicăieri, căci într-o asemenea împrejurare o alarmă 
necugetată e fatală. Înţeleapta Constance îşi jertfi 
îngrijorarea reputației comerciale; aşteptă toată noaptea, 
când rugându-se, când tresărind de spaimă. Să fi murit 
Cesar? Sau se dusese undeva, afară din oraş, minat de o 
ultimă speranţă? A doua zi dimineaţă se prefăcu că are 


cunoştinţă de cauza absenței lui; dar văzând că la ora cinci 
Birotteau nu se întorsese încă, trimise să-l cheme pe 
unchiu-său şi-l rugă să se ducă la morgă. În tot acest timp 
curajoasa femeie nu se mişcă din prăvălie, iar fiică-sa stătu 
alături de ea, brodând. Amândouă răspundeau clienţilor, 
impunându-şi o expresie calmă a feţei, nici tristă, nici 
zâmbitoare. Când Pillerault se înapoie, era însoţit de Cesar. 
La întoarcerea de la Bursă, îl găsise dând târcoale 
tripourilor de la Palais-Royal, nehotărât dacă să intre sau nu 
în sălile de joc. Ziua aceea era ziua de 14, Cesar nu putu lua 
nimic în gură la cină. Stomacul lui, prea tare contractat, nu 
primea alimentele. Seara fu şi ea groaznică, negustorul 
trecu pentru a suta oară prin acele alternative teribile de 
speranţă şi de disperare care, făcând sufletul să urce pe 
toată gama simţirilor vesele şi prăbuşindu-l apoi în cea mai 
cruntă simţire a durerii, macină firile slabe. Derville, 
avocatul lui Birotteau, intră iute în salonul splendid unde 
doamna Cesar abia-l putea ţine pe bietul ei, soţ, care voia 
neapărat să se culce la etajul al cincilea, „ca să nu mai văd, 
spunea el, monumentele nebuniei mele”. 

— Procesul a fost câştigat, zise Derville. 

La aceste cuvinte, figura crispată a lui Cesar se destinse, 
dar bucuria lui îi sperie pe unchiul Pillerault şi pe Derville. 
Femeile ieşiră înspăimântate şi se duseră să plângă în 
camera Cesarinei. 

— Atunci pot împrumuta? Exclamă parfumierul. 

— Ar fi imprudent, zise Derville, căci ei fac apel şi Curtea 
poate reveni asupra hotărârii; dar într-o lună avem sentinţa 
definitivă. 

— O lună! 

Cesar căzu într-o toropeală din care nimeni nu încercă să-l 
scoată. Acest soi de catalepsie inversă, în timpul căreia 
corpul trăia şi suferea, în vreme ce funcţiile inteligenţei 
erau suspendate, acest răgaz binevenit fu socotit ca o 
binefacere dumnezeiască de Constance, de Cesarine, de 
Pillerault şi de Derville, care chibzuiseră bine. Astfel, 


Birotteau putu suporta sfâşietoarele emoţii din noaptea 
aceea. Şedea într-un fotoliu adânc la gura sobei; de partea 
cealaltă stătea nevastă-sa, care-l privea atent, cu un zâmbet 
blând pe buze, unul din acele zâmbete care dovedesc că 
femeile sunt mai aproape decât bărbaţii de firea îngerilor, 
pentru că ştiu să îmbine mila deplină cu o duioşie 
nemărginită; această taină o deţin doar îngerii, care apar 
doar în acele vise presărate de providenţă la lungi 
răstimpuri în viaţa omului. Cesarine stătea pe un scăunel la 
picioarele maică-si şi se apleca din când în când peste 
mâinile tatălui ei, atingându-le uşor cu părul, mângâiere în 
care încerca să exprime simţirile pentru care vocea e 
nepotrivită în asemenea crize. 

Stând în fotoliu, aidoma cancelarului de l!'Hospital a cărui 
statuie se află în peristilul Camerei deputaţilor, Pillerault, 
filosoful pregătit pentru orice împrejurare, avea imprimată 
pe faţă înţelepciunea sfincşilor egipteni şi stătea de vorbă, 
încet, cu Derville. Constance fusese de părere să fie 
consultat avocatul, a cărui discreţie nu putea fi pusă la 
îndoială. Cunoscând pe dinafară bilanţul, ea expusese 
situaţia, în şoaptă, lui Derville. După o consfătuire de vreo 
oră, de faţă cu parfumierul toropit, Cire n-auzea nimic, 
avocatul dădu din cap, privindu-l pe Pillerault. 

— Doamnă, zise el, eu oribilul sânge rece al oamenilor de 
afaceri, Trebuie depus bilanţul. Chiar presupunând că, 
printr-o manevră oarecare, reuşiţi să faceţi plăţile de 
mâine, aveţi de achitat cel puţin trei sute de mii de franci 
înainte de a putea face vreun împrumut asupra tuturor 
terenurilor. Faţă de un pasiv de cinci sute cincizeci de mii 
de franci, prezentaţi un activ foarte frumos, foarte 
productiv, dar nerealizabil imediat, aşa că după un timp veţi 
fi la pământ. Părerea mea e că-i mal bine să sari pe 
fereastră, decât să te laşi dat de-a dura pe scară. 

— Asta-i şi părerea mea, copila mea, zise Pillerault. 

Doamna Cesar şi Pillerault îl conduseră pe Derville până la 
scară. 


— Bietul tata! Zise Cesarine, care se ridică încetişor ca să-l 
sărute pe frunte pe Cesar. Anselme n-a putut face nimic? 
Întrebă ea când unchiul şi mama ei se întoarseră în salon. 

— Nerecunoscătorul! Exclamă Cesar, izbit de acest nume, 
în singurul loc viu al memoriei sale, ca o clapă de pian a 
cărei coardă a lovit-o ciocănaşul. 

Din momentul când acest cuvânt îi fusese aruncat ca un 
blestem, tânărul Popinot nu mai putuse închide ochii nici o 
clipă şi nici o clipă nu se putuse linişti. 1 se părea 
nenorocitului că unchiul său merită să fie blestemat; se 
dusese la el. Pentru a face să capituleze vechea lui 
experienţă judiciară, desfăşurase elocinţa dragostei, cu 
speranţa de a convinge un om asupra căruia cuvintele 
omeneşti alunecau ca apa pe o muşama: un judecător! 

— Din punct de vedere comercial, îi spuse el, uzanţele 
permit ca asociatul care conduce afacerea să remită o 
anumită sumă asociatului comanditar ca avans asupra 
beneficiilor, şi asociaţia noastră va realiza beneficii. 
Examinând bine situaţia, mă simt în stare să plătesc 
patruzeci de mii de franci în trei luni! Cinstit cum e, domnul 
Cesar va întrebuința aceşti patruzeci de mii de franci ca să- 
şi plătească poliţele: nu ne putem îndoi de aceasta. Aşa 
încât, în caz de faliment, creditorii nu ne vor putea învinui 
cu nimic! De altfel, unchiule, prefer să pierd patruzeci de 
mii de franci decât s-o pierd pe Cesarine. În clipa asta, ea a 
aflat, desigur, refuzul meu şi e pe cale să mă dispreţuiască. 
Doar am făgăduit să-mi dau şi viaţa pentru binefăcătorul 
meu. Sunt în situaţia tânărului marinar care n-are altceva 
de făcut decât să se scufunde ţinând mâna căpitanului, sau 
a soldatului care trebuie să moară alături de generalul său. 

— Eşti un negustor prost, dar ai o inimă bună, nu-ţi pot 
retrage stima mea, zise judecătorul strângând mâna 
nepotului. M-am gândit mult la istoria asta, reluă el, ştiu că 
o iubeşti la nebunie pe Cesarine şi cred că poţi satisface şi 
legile inimii, şi legile comerţului. 


— Ah, unchiule, dacă ai găsit mijlocul, mi-ai salvat 
onoarea! 

— Avansează-i lui Birotteau cincizeci de mii de frânei, 
făcând un act de răscumpărare asupra părţii lui din 
afacerea cu uleiul, care a devenit un fel de proprietate; îţi 
redactez eu altul. 

Anselme îl îmbrăţişă pe unchiul său, se întoarse acasă, 
semnă poliţe de cincizeci de mii de franci şi alergă din 
strada Cing-Diamants în Piaţa Vendome, aşa încât, în 
momentul când Cesarine, maică-sa şi unchiul lor Pillerault îl 
priveau pe parfumier uimiţi de tonul sepulcral cu care 
pronunţase cuvântul „Nerecunoscătorul!” ca răspuns la 
întrebarea fetei, uşa salonului se deschise şi Popinot se 
arătă. 

— Dragul şi multiubitul meu patron, zise el ştergându-şi 
fruntea asudată, iată ceea ce mi-ai cerut. 

Şi întinse poliţele. 

— Da, am studiat bine situaţia mea, n-aveţi nici o grijă, voi 
plăti; dar salvaţi-vă, salvaţi-vă onoarea! 

— Eram sigură de el! Exclamă Cesarine, apucând mâna lui 
Popinot şi strângând-o cu puterea emoţiei. 

Doamna Cesar îl sărută pe Popinot. Parfumierul se sculă ca 
un drept-credincios care iese din mormânt la auzul 
trâmbiţei vestind Judecata de Apoi şi întinse mina, cu o 
mişcare frenetică, pentru a lua cele cincizeci de hârtii 
timbrate. 

— O clipă! Spuse înfricoşătorul unchi Pillerault, smulgând 
poliţele lui Popinot, o clipă! 

Cele patru persoane constituind familia, Cesar şi soţia lui, 
Cesarine şi Popinot, fură zăpăciţi de gestul şi de accentul 
unchiului lor şi-l priviră cu groază cum rupe poliţele şi le 
aruncă în foc, fără ca cineva să se împotrivească. 

— Unchiule! 

— Unchiule! 

— Unchiule! 

— Domnule! 


Cele patru voci se auziră deodată, ca patru inimi bătând în 
una singură într-o unanimitate înspăimântătoare. Unchiul 
Pillerault îl luă pe după gât pe tânărul Popinot, îl strânse la 
piept şi-l sărută pe frunte. 

— Eşti vrednic să fii iubit de toţi oamenii de inimă, îi spuse 
el. Dac-ai iubi-o pe fata mea şi ea ar avea un milion, iar tu 
numai atât (îi arătă cenuşa neagră a poliţelor), şi dacă ea 
te-ar iubi, aţi fi căsătoriţi în două săptămâni. Patronul tău, 
spuse el arătându-i-l pe Cesar, e nebun. Nepoate, reluă 
grav Pillerault, adresându-se parfumierului, nepoate, nu-ţi 
mai face iluzii. Afacerile se fac cu bani, nu cu sentimente. 
Fapta lui Popinot e sublimă, dar zadarnică. Am stat două 
ceasuri la Bursă, nu ai credit nici de doi bani; toată lumea 
vorbea de dezastrul tău, de preschimbările de poliţe care ţi- 
au fost refuzate, de tentativele tale pe lângă mai mulţi 
bancheri, de refuzul lor, de acţiunile tale disperate, de cele 
şase etaje pe care le-ai urcat să ceri unui proprietar, flecar 
ca o moară stricată, să-ţi preschimbe o poliţă de o mie două 
sute de franci, de balul pe care l-ai dat ca să arunci praf în 
ochii oamenilor. Până acolo merge lumea, încât spune că n- 
aveai nici un ban la Roguin. Duşmanii voştri pretind că 
Roguin e un pretext. Un prieten al meu, pe care l-am rugat 
să afle tot, a venit şi mi-a confirmat bănuielile. Fiecare se 
aşteaptă să apară poliţe Popinot; se spune că l-ai făcut 
negustor dinadins, ca să-ţi servească de fabrică de poliţe. În 
sfârşit, circulă în lumea negustorească, la ora actuală, toate 
calomniile şi bârfelile pe care şi le atrage un om doritor de 
a urca o treaptă mai mult pe scara socială. Poţi colinda o 
săptămână cu cele cincizeci de poliţe ale lui Popinot pe la 
toate băncile; nu vei obţine decât refuzuri umilitoare, 
nimeni nu ţi le va primi: cu ce e garantată suma la care le 
emiţi? Toţi cred că-l sacrifici pe bietul băiat pentru a te 
salva. N-ai să faci altceva decât să distrugi de pomană 
creditul firmei Popinot. Ştii cât ţi-ar oferi cămătarul cel mai 
îndrăzneţ pe aceste cincizeci de mii de franci? Douăzeci de 
mii, douăzeci de mii, m-auzi?! În comerţ sunt momente 


când trebuie să poţi da lumii impresia că ai o indigestie, 
când tu n-ai mâncat de trei zile; în ziua a patra eşti primit în 
cămara Creditului. Tu nu poţi rezista cele trei zile, aici e 
buba. Sărmane nepoate, ai curaj, trebuie să depui bilanţul. 
Popinot e aici, eu sunt aici; vom lucra amândoi, de îndată ce 
se vor culca vânzătorii, ca să te cruţăm pe tine de chinurile 
astea. 

— Unchiule! Spuse parfumierul împreunând mâinile. 

— Cesar, vrei să ajungi la un bilanţ ruşinos, fără nici un 
activ? Partea ta la Popinot îţi salvează onoarea. 

Cesar, fulgerat de această ultimă ţâşnitură de lumină, văzu 
în sfârşit adevărul îngrozitor în toată întinderea lui; căzu 
din nou pe fotoliu, apoi în genunchi, gândurile i se rătăciră, 
dădu în mintea copiilor; nevastă-sa îi crezu pe moarte şi 
îngenunche şi ea ca să-l ridice; dar făcu ca el când îl văzu că 
împreunează mâinile, că ridică ochii spre cer şi că rosteşte, 
cu o solemnitate resemnată, în faţa unchiului său, a fiicei 
sale şi a lui Popinot, sublima rugăciune a catolicilor: 

— Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele 
tău, vie împărăţia ta, facă-se voia ta precum în cer, aşa şi pe 
pământ. PÂINEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE DĂ-NE- 
O NOUĂ ASTĂZI, şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum 
şi noi iertăm greşiţilor noştri. Amin! 

Ochii stoicului Pillerault se umplură de lacrimi. Cesarine, 
copleşită, plângea, cu capul pe umărul lui Popinot, care 
stătea palid şi ţeapân ca o statuie. 

— Hai să mergem jos, îi spuse tânărului fostul negustor, 
luându-l de braţ. 

La unsprezece şi jumătate, îl lăsară pe Cesar în grija soţiei 
şi a fiicei saie. În acel moment, primul vânzător, C6lestin, 
care condusese magazinul în timpul acestei furtuni ţinute 
secretă, urcă scara ca să intre în salon. Auzindu-i pasul, 
Cesarine alergă să-i deschidă, ca să nu-l lase să vadă halul 
în care se afla patronul său. 

— Printre scrisorile primite astă-seară, zise el, era una din 
Tours, venită cu întârziere din cauza adresei greşite. Mi-am 


închipuit că e de la fratele domnului şi nu am deschis-o. 

— Tată, spuse Cesarine, o scrisoare de la unchiul din 
Tours! 

— Ah! Sunt salvat, strigă Cesar. Fratele meu! Fratele meu! 
Spuse el, sărutând scrisoarea. 

RĂSPUNSUL LUI FRANCOIS CĂTRE CESAR BIROTTEAU. 

Tours, 17 ale lunii. 

„Multiubitul meu frate, scrisoarea ta mi-a pricinuit cea mai 
adâncă mâhnire; de aceea, după ce am citit-o, m-am dus sa 
închin Domnului, în numele tău, sfânta jertfă a liturghiei, 
pentru ca prin mijlocirea sângelui vărsat de fiul său, 
dumnezeiescul nostru Mântuitor, să privească cu îndurare 
spre necazurile tale. În clipa când am rostit în rugăciunea 
mea Pro meo fratre Caesare, mi s-au umplut ochii de 
lacrimi gândindu-mă la tine, de care, din nefericire, sunt 
departe în zilele când vei fi având nevoie de ajutorul 
prieteniei frăţeşti. Dar mi-am spus că demnul şi venerabilul 
domn Pillerault mă va înlocui, fără îndoială, Dragul meu 
Cesar, nu uita, în mijlocul necazurilor tale, că viaţa aceasta 
e o viaţă de încercări şi că-i trecătoare; că într-o zi vom fi 
răsplătiți fiindcă am suferit pentru sfântul nume al 
Domnului, pentru sfânta sa biserică şi pentru că am 
respectat cuvântul evangheliei şi am ţinut calea cea 
dreapta; altminteri, lucrurile din lumea aceasta n-ar avea 
înţeles. Îţi amintesc aceste învățături, deşi ştiu cât eşti de 
cucernic şi de bun, căci îi se poate întâmpla oamenilor care, 
ca şi tine, sunt aruncaţi în furtunile lumeşti şi zvârliţi pe 
marea primejdioasă a poftelor omeneşti să-şi îngăduie a 
huli în mijlocul nenorocirii, târâţi fiind ei de durere. Să nu 
blestemi nici pe oamenii care te vor lovi, nici pe Somnul a 
cărui voie e să toarne amărăciune în viaţa ta. Să nu te uiţi 
spre pământ, ci, dimpotrivă, ridică totdeauna ochii spre cer: 
de acolo vin mângâierile pentru cei slabi, acolo e bogăţia 
celor săraci, acolo e înfricoşarea bogatului.” 

— Lasă astea, Birotteau, îi spuse nevastă-sa, şi vezi dacă 
ne trimite ceva. 


— O s-o mai citim noi, deseori, reluă negustorul, 
ştergându-şi lacrimile şi despăturind scrisoarea, din care 
căzu un mandat asupra Tezaurului Regal. Eram sigur de el, 
bietul frate-meu, zise Birotteau, ridicând mandatul. 

„„ M-am dus la doamna de Listomere, reluă el citind cu 
vocea sugrumată de lacrimi, şi, fără să-i spun pricina cererii 
mele, am rugat-o să-mi împrumute atât cât poate dispune în 
favoarea mea ca să adaug la economiile mele. Mărinimia ei 
mi-a îngăduit să împlinesc suma de o mie de franci; ţi-o 
trimit sub forma unui mandat asupra Tezaurului din partea 
perceptorului general din Tours.” 

— Mare scofală! Zise Constance, uitându-se la Cesarine. 

„Lipsindu-mă de unele lucruri de prisos pentru viaţa mea, 
voi putea să înapoiez în trei ani doamnei de Listomere cei 
patru sute de franci pe care mi i-a împrumutat, aşa că, 
dragă Cesar, nu te gândi la ei. Îţi trimit tot ce am pe lume, 
dorind ca această sumă să poată contribui la încheierea cu 
bine a greutăților tale comerciale, care sunt, fără îndoială, 
trecătoare. Cunosc scrupulele tale şi vreau să-ţi 
preîntâmpin obiecțiile. Nu te gândi nici să-mi dai vreo 
dobânda la această sumă, nici să mi-o restitui în zilele de 
belşug, care nu vor întârzia să vină pentru tine, dacă 
Domnul va binevoi să asculte rugăciunile pe care le voi 
înălța zilnic. După ultima ta scrisoare, primită acum doi ani, 
credeam că eşti bogat mă gândeam să împart cu cei săraci 
economiile mele; dar acum tot ce am ealtău. Când corabia 
ta va ieşi cu bine din această furtună trecătoare, păstrează 
suma pentru nepoata mea Cesarine, ca, la măritişul ei să-şi 
poată cumpăra un fleac oarecare şi să-şi amintească astfel 
de un unchi bătrân ale cărui mâini se vor ridica întotdeauna 
spre cer pentru a cere Domnului s-o binecuvânteze pe ea şi 
pe toţi cei dragi ei. În sfârşit, dragul meu Cesar, gândeşte-te 
că nu sunt decât un biet preot, care trăieşte în voia 
Domnului ca şi ciocârlia timpului, care păşeşte pe cărarea 
sa, fără zgomot, străduindu-se să asculte de poruncile 
dumnezeiescului nostru Mântuitor, şi căruia, prin urmare, îi 


trebuiesc prea puţine lucruri pentru trai. Astfel încât nu 
avea nici un scrupul în împrejurarea grea în care te găseşti 
şi gândeşte-te la mine ca la cineva care-ţi poartă o mare 
dragoste. Preabunul nostru abate Chapeloud, căruia nu i- 
am dezvăluit situaţia ta, dar care ştie că îţi scriu, m-a 
însărcinat să-ţi transmit cele mai bune gânduri pentru toată 
familia şi-ţi urează mai departe noroc în afaceri. Cu bine, 
scumpe şi multiubite frate; doresc ca, în împrejurările în 
care te afli, îndurarea Domnului să-ţi ocrotească sănătatea, 
ţie, soţiei tale şi fiicei tale; vă urez tuturor răbdare şi curaj 
în nenorocire. 

FRANCOIS BIROTTEAU. 

Preot, vicar al bisericii catedrale şi parohiale Saint-Gatien 
din Tours” 

— O mie de franci! Zise doamna Birotteau furioasă. 

— Pune-i bine, spuse Cesar grav, n-are mai mult. De altfel 
sunt ai fetei, şi cu ei vom putea trăi fără să cerem nimic 
creditorilor. 

— Au să creadă că le-ai sustras sume importante. 

— O să le arăt scrisoarea. 

— Au să zică că asta-i de ochii lumii. 

— Doamne Dumnezeule! Strigă Birotteau îngrozit, când 
mă gândesc că şi eu am crezut astfel despre atâţia bieţi 
oameni care se aflau, desigur, în situaţia mea de azi. 

Foarte îngrijorate de starea în care se afla Cesar, mama şi 
fiica nu se clintiră de lângă el, cosând în tăcere. La două 
noaptea, Popinot deschise încet uşa salonului şi-i făcu semn 
doamnei Cesar să coboare. Când îşi văzu nepoata, unchiul 
îşi scoase ochelarii. 

— Copila mea, sunt speranţe, îi spuse el, nu e totul 
pierdut; dar bărbatul tău nu va putea rezista alternativelor 
unor tratative, aşa că le vom încerca noi, Anselme şi cu 
mine. Mâine stai tot timpul în magazin şi notează toate 
adresele de pe poliţe. Aici mai avem de lucru până pe la 
patru. Uite ce plan am. De mine şi de domnul Rogon n-aveţi 
a vă teme ca creditori. Presupune apoi că cei o sută de mii 


de franci depuşi la Roguin au fost remişi celor în drept, deci 
tot nu i-aţi avea, aşa cum nu-i aveţi astăzi. Rămân, aşadar, 
cei o sută patruzeci de mii de franci subscrişi la Claparon, 
pe care în tot cazul trebuia să-i plătiţi; aşa că nu de 
falimentul fraudulos al lui Roguin sunteţi ruinaţi. Eu cred 
că, pentru a face faţă obligaţiilor, ar fi o dată patruzeci de 
mii de franci de împrumutat mai curând sau mai târziu, pe 
baza fabricilor, şi o dată şaizeci de mii de franci în poliţe 
Popinot. Aşadar, se poate lupta. Căci, mai târziu, veţi putea 
face împrumuturi asupra terenurilor de la Madeleine. 

Dacă creditorul vostru principal consimte să vă ajute, eu 
nu mă mai uit la averea mea, vând rentele, rămân sărac. 
Popinot va fi şi el între viaţă şi moarte; iar voi veţi depinde 
de orice fluctuaţie a pieţei. Dar uleiul va da, desigur, 
beneficii mari. Popinot şi cu mine ne-am consultat, o să vă 
sprijinim în această luptă. Ah, ce bucuros aş mânca pâine 
goală, numai să văd succesul mijind. Dar totul depinde de 
Gigonnet şi de asociaţii lui Claparon. Popinot şi cu mine ne 
ducem la Gigonnet, între şapte şi opt, ca să ştim ce intenţii 
au. 

Constance se aruncă, nebună de bucurie, în braţele 
unchiului ei, fără glas, plângând şi suspinând. Nici Popinot, 
nici Pillerault nu puteau şti că Bidault, zis Gigonnet, şi cu 
Claparon nu erau decât du Tillet sub altă formă şi că du 
Tillet ţinea să citească la Anunţurile judiciare acest groaznic 
articol: „Conform hotărârii tribunalului de comerţ, numitul 
Cesar Birotteau, negustor de articole de parfumerie, 
locuind la Paris, în strada Saint-Honore, nr. 397, este 
declarat în stare de faliment; se fixează provizoriu 
deschiderea falimentului la 16 ianuarie 1819. Jude-comisar, 
domnul Gobenheim-Keller. Agerit, domnul Molineux.” 

Anselme şi Pillerault cercetară până la ziuă afacerile lui 
Cesar. La opt dimineaţa, aceşti doi eroici prieteni, unul 
militar bătrân, celălalt sublocotenent abia ieşit, ei care 
numai prin procură aveau să cunoască groaznica nelinişte a 
celor ce urcaseră scara lui Bidault, zis Gigonnet, se 


îndreptară tăcuţi spre strada Greneta. Se frământau, 
Pillerault îşi trecu de mai multe ori mâna pe frunte. 

Strada Greneta e o stradă în care toate casele, năpădite 
de tot felul de negoţuri, au un aspect respingător. Clădirile 
sunt groaznice. Domină murdăria urâcioasă a fabricilor. 
Bătrânul Gigonnet locuia la etajul al treilea al unei case cu 
ferestrele basculante făcute din ochiuri de geam murdare. 
Scara cobora până în stradă. Portăreasa locuia la mezanin, 
într-un fel de cuşcă unde nu intra decât lumina de pe scară. 
Afară de Gigonnet, toţi locatarii aveau o meserie. Tot timpul 
intrau şi ieşeau lucrători, aşa încât treptele erau pline de un 
strat de noroi, fie uscat, fie jilav, după cum era vremea, şi de 
tot felul de gunoaie. La fiecare etaj al acestei scări 
puturoase se putea citi numele fabricantului locatar, sens 
cu litere aurii pe o placă de tinichea vopsită în roşu şi 
lăcuită, pe care mai puteai vedea şi mostre din 
capodoperele Hale. De cele mai multe ori zăreai prin uşile 
deschise amestecul ciudat de gospodărie şi de atelier, 
auzeai ţipete şi mârâituri nemaipomenite, cântece şi 
fluierături care aminteau de ce se întâmplă la ora patru cu 
animalele din Jardin des Plantes. La etajul întâi, într-o 
cocină infectă, se făceau cele mai frumoase bretele, 
constituind un articol parizian. L-a al doilea, în mijlocul 
celor mai murdare gunoaie, se confecţionau ambalajele de 
carton cele mai elegante care împodobesc vitrinele 
magazinului lui Sasse de Anul Nou. Gigonnet avea o avere 
de un milion opt sute de mii de franci, când a murit la etajul 
al treilea din această casă, de unde nimeni şi nimic nu l-a 
putut scoate, deşi nepoată-sa, doamna Sailiard, îi oferise un 
apartament într-o casă boierească din Place Royale. 

— Curaj! Zise Pillerault trăgând de şnurul soneriei, 
terminat cu un picior de căprioară, în faţa uşii cenuşii şi 
curate a lui Gigonnet. 

Gigonnet veni el însuşi să deschidă uşa. Cei doi ocrotitori 
ai parfumierului, care dădeau bătălia în arena falimentului, 
traversară mai întâi o cameră corectă şi rece, fără perdele 


la ferestre. Apoi, se aşezară toţi trei în a doua cameră, unde 
cămătarul stătea în faţa unei vetre pline de cenuşă sub care 
lemnele se apărau de foc. Popinot simţi că îngheaţă la 
vederea dosarelor verzi ale cămătarului, a răcelii 
mănăstireşti a acestui cabinet în care trăgea ca într-o 
pivniţă. Privi năucit la tapetul prost de hârtie albăstruie 
presărată cu flori tricolore, lipit de pereţi de vreo douăzeci 
şi cinci de ani, şi-şi întoarse ochii întristaţi spre căminul 
împodobit cu o pendulă în formă de liră şi cu nişte vase 
lunguieţe de porțelan albastru de Sevres, montate luxos în 
alamă aurită. Aceste epave, culese de Gigonnet în 
naufragiul palatului Versailles, unde mulţimea sfărâmase 
totul, proveneau din budoarul reginei; dar alături de aceste 
lucruri minunate se aflau nişte sfeşnice de fier dintre cele 
mai sărăcăcioase, amintind, prin contrast puternic, 
împrejurarea datorită căreia le stăpânea Gigonnet. 

— Ştiu că nu veniţi pentru voi, zise Gigonnet, ci pentru 
faimosul Birotteau. Ei bine, despre ce-i vorba, dragii mei? 

— Ştiu că dumneata eşti la curent cu toate, aşa că vom fi 
scurţi, spuse Pillerault. Ai poliţe la ordinul lui Claparon? 

— Da. 

— Vrei să schimbi primele cincizeci de mii cu poliţe din 
partea domnului Popinot, aici de faţă, contra scont, 
bineînţeles? 

Gigonnet îşi scoase groaznica şapcă verde, care părea 
născută o dată cu el, îşi arătă ţeasta fără păr de culoarea 
untului proaspăt, făcu o strâmbătură în genul lui Voltaire şi 
zise: 

— Vreţi să mă plătiţi cu ulei de păr, dar ce-oi face cu el? 

— Dacă glumeşti, nu ne mai rămâne decât să spălăm 
putina, zise Pillerault. 

— Vorbeşti ca un înţelept ce eşti, îi spuse Gigonnet cu un 
zâmbet măgulitor. 

— Şi dacă garantez eu poliţele domnului Popinot? Zise 
Pillerault făcând o ultimă sforţare. 


— Dumneata eşti aur curat, domnule Pillerault, dar eu n- 
am nevoie de aur, am nevoie numai de banii mei. 

Pillerault şi Popinot salutară şi ieşiră. După ce cobori 
scara, lui Popinot îi tremurau încă picioarele. 

— Oare om e ăsta? Îi spuse el lui Pillerault. 

— Aşa pretinde lumea, răspunse bătrânul. Aminteşte-ţi 
totdeauna de scurta şedinţă la care ai asistat, Anselme! Ai 
putut vedea Banca fără masca formelor plăcute. 
Evenimentele neprevăzute sunt şurubul teascului, noi 
suntem strugurii, iar bancherii sunt butoaiele. Afacerea cu 
terenurile e, fără îndoială, bună; Gigonnet sau altcineva din 
spatele lui vrea să-l sugrume pe Cesar ca să se îmbrace cu 
pielea lui; acuma, gata, nu mai e nici un leac. Asta-i Banca: 
să nu recurgi la ea niciodată! 

În această dimineaţă îngrozitoare, pentru prima dată, 
doamna Birotteau luă adresele celor care veneau să-şi 
încaseze banii şi îi trimise înapoi pe încasatorul de la bancă 
fără să-i plătească. Pe la unsprezece, curajoasa femeie, 
fericită de a-l fi cruțat pe soţul ei de aceste dureri, îi văzu 
întorcându-se pe Anselme şi pe Pillerault, pe care-i aştepta 
cu nelinişte crescândă; citi sentinţa pe feţele lor. Depunerea 
bilanţului era inevitabilă. 

— O să moară de durere, spuse biata femeie. 

— I-o doresc, spuse grav Pillerault; este însă destul de 
religios pentru ca, în împrejurările actuale, duhovnicul său, 
abatele Loraux, să-l poată salva, Pillerault, Popmot; şi 
Constance aşteptară ca un vânzător să-l aducă pe abatele 
Loraux înainte de a-i prezenta lui Cesar bilanţul pe care 
Celestin îl pregătise pentru semnătură. Vânzătorii erau 
disperaţi, Îşi iubeau patronul. La ora patru preotul sosi, 
Constance îl puse la curent cu nenorocirea ce se abătuse 
asupra lor, şi abatele urcă scara cum urcă un soldat la asalt. 

— Ştiu pentru ce veniţi, exclamă Birotteau. 

— Fiule, zise preotul, sentimentele dumitale de resemnare 
faţă de voinţa dumnezeiască îmi sunt de multă vreme 
cunoscute, dar acum trebuie să le pui în aplicare: ţine ochii 


îndreptaţi mereu spre cruce, priveşte-o neîncetat şi 
gândeşte-te la umilinţele pe care le-a îndurat Mântuitorul 
oamenilor şi cât de crude au fost patimile lui; astfel vei 
putea suporta umilirea pe care ţi-o trimite Domnul. 

— Fratele meu, abatele, m-a şi pregătit, spuse Cesar 
arătându-i scrisoarea, pe care o recitise, şi întinzându-i-o. 

— Ai un frate bun, zise domnul Loraux, o soţie virtuoasă şi 
blândă, o fiică iubitoare, doi prieteni adevăraţi, pe unchiul 
dumitale şi pe dragul de Anselme, doi creditori îngăduitori, 
pe soţii Ragon; toate aceste inimi bune vor turna neîncetat 
balsam pe rănile dumitale şi te vor ajuta să-ţi porţi crucea, 
Făgăduieşte-mi să ai tăria unui martir şi să primeşti lovitura 
fără să te pierzi. 

Abatele tuşi ca să-l prevină pe Pillerault, care era în salon. 

— Resemnarea mea este nemărginită, zise Cesar liniştit. A 
venit dezonoarea, nu trebuie să mă gândesc decât la 
reabilitare. 

Cesarine şi preotul fură surprinşi de vocea bietului 
parfumier şi de aerul lui. Dar nimic nu era mai natural. Toţi 
oamenii suportă mai uşor o nenorocire cunoscută, 
precizată, decât alternativele crude ale soartei, care aduce, 
de la o clipă la alta, fie bucurii fără margini, fie durerea 
extremă. 

— Douăzeci şi doi de ani am visat întruna, iar acum mă 
trezesc cu băţul meu de ţară în mână, zise Cesar, redevenit 
ţăran din Touraine. 

Auzind aceste cuvinte, Pillerault îşi strânse nepotul în 
braţe. Cesar zării pe soţia sa, pe Anselme şi pe Celestin. 
Hârtiile din mâna primului vânzător vorbeau singure. Cesar 
privi liniştit acest grup, unde toate privirile erau triste, dar 
prieteneşti. 

— O clipă! Spuse el, desprinzându-şi decorația, pe care o 
întinse abatelui Loraux, să mi-o daţi înapoi atunci când o voi 
putea purta fără să-mi fie ruşine. Celestin, adăugă el 
adresându-se vânzătorului, scrie demisia mea din funcţia de 
ajutor de primar. O să-ţi dicteze scrisoarea, domnul abate, o 


datezi din ziua de 14 şi apoi o trimiţi cu Raguet la domnul 
de La Billardiere. 

Celestin şi abatele Loraux coborâră. Timp de un sfert de 
oră, o tăcere adâncă domni în cabinetul lui Cesar. Familia fu 
surprinsă de atâta tărie. Celestin şi abatele se întoarseră. 
Cesar îşi semnă demisia. Când unchiul Pillerault îi prezentă 
bilanţul, bietul om nu-şi putu stăpâni un groaznic gest 
nervos. 

— Doamne, ai milă de mine! Zise el semnând hârtia 
îngrozitoare şi întinzând-o lui Celestin. 

— Domnule şi doamnă, spuse atunci Anselme Popinot, pe a 
cărui frunte înnourată trecu un fulger luminos, vă rog să-mi 
faceţi cinstea de a-mi acorda mâna domnişoarei Cesarine. 

La această frază, tuturor celor de faţă le dădură lacrimile, 
cu excepţia lui Cesar, care se ridică, luă mâna lui Anselme şi 
îi spuse cu voce adâncă: 

— Dragul meu, nu te vei căsători niciodată cu fiica unui 
falit. 

Anselme se uită ţintă la Birotteau. 

— Domnule, vă luaţi angajamentul, în prezenţa întregii 
dumneavoastre familii, să consimţiţi la căsătoria noastră, 
dacă domnişoara mă acceptă ca soţ, în ziua când veţi fi 
reabilitat? 

Urmă un moment de tăcere, în timpul căruia toţi fură 
mişcaţi de sentimentele care se zugrăviră pe faţa prăpădită 
a parfumierului. 

— Da, zise el în sfârşit. 

Anselme făcu un gest gingaş pentru a lua mâna Cesarinei, 
care i-o întinse, iar el i-o sărută. 

— Şi dumneata consimţi? O întrebă el pe Cesarine. 

— Da, zise ea. 

— Atunci fac parte în sfârşit din familie, am dreptul să mă 
ocup de afacerile ei, zise el cu o expresie ciudată. 

Anselme ieşi repede ca să nu-şi arate bucuria care 
contrasta prea mult cu durerea patronului său. Nu că 
Anselme era chiar fericit de faliment, dar dragostea e atât 


de absolută, atât de egoistă! Cesarine ea însăşi simţea o 
emoție care se împotrivea amarei ei tristeţi. 

— Dacă tot e fierul cald, zise Pillerault la urechea 
Cesarinei, să dăm toate loviturile. 

Doamna Birotteau scoase un suspin de durere, nu de 
consimţire. 

— Nepoate, spuse Pillerault adresându-se lui Cesar, ce-ai 
de gând să faci? 

— Să continui comerţul. 

— Nu sunt de aceeaşi părere, zise Pillerault. Lichidează şi 
împarte-ţi activul la creditori, nu mai apărea pe piaţa 
Parisului. M-am gândit şi eu adesea că aş putea fi într-o 
situaţie ca a ta. (Ah! Trebuie să prevezi totul în comerţ! 
Negustorul care nu se gândeşte la faliment e ca un general 
care crede că nu va fi niciodată înfrânt; e numai pe 
jumătate negustor). Eu unul n-aş fi continuat pentru nimic 
în lume. Cum! Să roşesc tot timpul în faţa unor oameni pe 
care i-am păgubit, să suport privirile lor bănuitoare şi 
reproşurile lor tăcute. Mai degrabă ghilotina! Acolo, într-o 
clipă, s-a încheiat povestea. Dar să ai un cap care se reface 
şi să simţi că ţi-e tăiat în fiecare zi, asta-i un chin de la care 
m-aş fi sustras. Mulţi reiau afacerile ca şi când nu li s-ar fi 
întâmplat nimic! Cu atât mai bine. Înseamnă că sunt mai 
tari decât Claude-]Joseph Pillerault. Dacă faci negustorie cu 
bani peşin, şi nici nu poţi altfel, lumea o să spună că ai ştiut 
să tragi deoparte ceva din avere; iar dacă n-ai nici un ban, 
nu te mai poţi reface niciodată. Adio! E mai bine, aşadar, să 
predai tot activul, să laşi să ţi se vândă fondul de comerţ şi 
să te-apuci de altceva. 

— Dar de ce? Spuse Cesar. 

— Ei, zise Pillerault, caută-ţi o slujbă Ai doar atâţia 
protectori, pe ducele şi pe ducesa de Lenoncourt, pe 
doamna de Mortsauf, pe domnul de Vandenesseu scrie-le, 
du-te la ei, îţi vor găsi ei ceva în casa regală cu vreo mie de 
scuzi pe an; nevastă-ta va câştiga şi ea cam tot atăt, fiică-ta 
poate la fel. Situaţia nu e disperată. Toţi trei laolaltă puteţi 


ajunge la aproape zece mii de franci pe an. În zece ani poţi 
plăti o sută de mii de franci, căci nu vei lua nimic din ce veţi 
câştiga, femeile vor avea la mine o mie cinci sute de franci 
pe an de cheltuială, cât despre tine, vom vedea! 

Constance, mai mult decât Cesar, căzu pe gânduri auzind 
aceste cuvinte înțelepte. Pillerault se îndreptă spre Bursă, 
care funcţiona pe atunci într-o construcţie provizorie de 
scânduri, formând o sală rotundă unde intrai prin strada 
Feydeau. Falimentul parfumierului, negustor cu vază şi 
pizmuit, se şi aflase, stârnind o vâlvă generală în marele 
comerţ, dominat pe atunci de opinii constituţionale. 
Negustorii liberali văzuseră în petrecerea lui Birotteau o 
încălcare îndrăzneață a sentimentelor lor. Opoziția voia să 
aibă monopolul patriotismului. Toată voia regaliştilor să-l 
iubească pe rege, dar iubirea de patrie era privilegiul 
Stângii: poporul îi aparţinea ei. Stăpânirea făcuse rău că se 
bucurase, prin organele sale, de un eveniment a cărui 
exploatare exclusivă o voiau Liberalii. Prăbuşirea unui 
protejat al palatului, a unui om al guvernului, a unui regalist 
incorigibil care, la 13 vandemiar, insultase Libertatea, 
luptând împotriva glorioasei Revoluții franceze, această 
prăbuşire stârnea vorbăria şi jubilarea Bursei. Pillerault 
ţinea să cunoască, să studieze opinia generală. Într-unui din 
grupurile cele mai animate îi găsi pe du Tillet, pe 
Gobenheim-Keller, pe Nucingen, pe bătrânul Guillaume şi 
pe ginerele său Joseph Lebas, pe Claparon, Gigonnet, 
Mongenod, Camusot, Gobseck, Adolphe Keller, Palma, 
Chiffreville, Matifat, Grindot şi Lourdois. 

— Ai văzut ce prudent trebuie să fii! Îi spuse Gobenneim 
lui du Tillet, puţin a lipsit ca şi cumnaţii mei să-i acorde 
credit lui Birotteau! 

— Eu m-am pârlit cu zece mii de franci, pe care mii-a 
cerut acum două săptămâni; i-am dat doar pe semnătura 
lui, zise du Tillet. Dar mi-a făcut pe vremuri un serviciu, nu- 
mi pare rău că-i pierd. 


— Nepotul dumitale a făcut ca toţi ceilalţi, îi spuse 
Lourdois lui Pillerault, a dat petreceri! Mai înţeleg ca un 
pungaş să încerce să arunce praf în ochi, ca să câştige 
încrederea; dar e prea de tot ca un om care trecea drept 
floarea oamenilor cinstiţi, să recurgă la vicleniile 
binecunoscutului şarlatanism care ne agaţă întotdeauna. 

— Ca nişte lipitori! Zise Gobseck. 

— Nu trebuie să ai încredere decât în cei care locuiesc ca 
vai de lume, ca alde Claparon, zise Gigonnet. 

— Ei pine, îi spuse mătăhălosul baron de Nucingen lui de 
Tillet, ai frud să-mi şoci eine vestă drimiţând la mine be 
Pirodo. Nu jdiu bendru ţe, spuse el întorcându-se spre 
Gobenheim, manufacturierul, n-a drimis Pirodo la mine să 
ia gingizeci de mii de vraci, gă i-aş vi tat. 

— O! Nu domnule baron, spuse Joseph Lebas. Dumneata 
ştiai doar bine că banca îi refuzase poliţa; n-o trimiseseşi 
înapoi chiar dumneata a comitetul de scont? Ceea ce i se 
întâmplă acestui biet om, pentru care am încă toată stima, 
este o istorie care are unele părţi curioase. Mâna lui 
Pillerault o strânse pe cea a lui Joseph Lebas. 

— E imposibil, într-adevăr, zise Mongenod, să-ţi explici 
ceea ce se întâmpla altfel decât printr-o manoperă a unor 
bancheri care se ascund în spatele lui Gigonnet şi vor să 
distrugă afacerea de la Madeleine. 

— A păţit ce păţesc întotdeauna cei care ies din 
specialitatea lor, zise Claparon, întrerupându-l pe 
Mongenod. Dacă şi-ar fi văzut el însuşi de Uleiul cefalic în 
loc să se apuce să ne scumpească terenurile din Paris, 
repezindu-se la ele, ar fi pierdut cei o sută de mii de franci 
pe care-i avea la Roguin, dar n-ar fi dat faliment. Acum o să 
lucreze sub numele lui Popinot. 

— Atenţie la Popinot, spuse Gigonnet. 

Roguin era, după vorba acestui grup de afacerişti, 
nefericitul Roguin, dar parfumierul, bietul Birotteau. Cel 
dintâi părea scuzat prin marea lui pasiune, celălalt părea 
mai vinovat din cauza pretențiilor lui. Plecând de la Bursă, 


Gigonnet trecu prin strada Perrin-Gasselin, înainte de a se 
întoarce în strada Greneta, şi se duse la coana Madou, 
negustoreasa de fructe uscate. 

— Ei, mămucă, îi spuse el cu cruda lui familiaritate, cum 
merge negoţul? 

— lavaş-iavaş, zise respectuos coana Madou, oferind 
cămătarului unicul său fotoliu, cu o supunere atentă, pe 
care n-o avusese decât pentru scumpul răposat. 

Coana Madou, care dădea de pământ pe-un căruţaş 
îndărătnic sau prea glumeţ, care nu s-ar fi temut să 
pornească la asaltul Tuileries-ilor în Zece Octombrie, care 
lua peste picior pe cei mai buni muşterii ai ei, ea, care era 
în stare să vorbească fără sfială chiar cu regele în numele 
negustoreselor de la Hale, ea Angelique Madou, îl primea 
pe Gigonnet cu adânc respect. Îşi pierdea puterile în faţa lui 
şi se cutremura sub privirea lui hapsână. Oamenii din popor 
vor tremura încă multă vreme în faţa călăului, iar Gigonnet 
era călăul acestui comerţ. La Hale, nici o putere nu este mâi 
respectată ca a omului care stabileşte cât te costă banii cu 
împrumut. Celelalte instituţii omeneşti nu sunt nimic lângă 
ea. Justiţia însăşi se întruchipează în ochii Halei prin 
comisar, personaj cu care se poate sta de vorbă. Dar 
Camăta, pitită în spatele dosarelor verzi, Camăta de care te 
rogi cu teama în suflet, îţi taie pofta de glumă, îţi usucă 
gâtlejul, îţi îngenunche semeţia din privire şi face poporul 
temător. 

— Aveţi să-mi cereţi ceva? Întrebă ea. 

— O nimica toată, un fleac; pregăteşte-te să-mi plăteşti 
poliţele Birotteau; cetăţeanul a dat faliment, aşa că tot ce e 
semnat de el devine exigibil; mâine dimineaţă îţi trimit 
socoteala. 

Pupilele coanei Madou se micşorară mai întâi ca ale 
pisicilor, iar apoi vărsară flăcări. 

— Ah! Golanul! Ah! Ticălosul! A venit în persoană aici să- 
mi spună că e ajutor de primar, să-mi toarne baliverne! 
Care va să zică, aşa merge negoţul! Nici primarii nu se mai 


ţin de cuvânt, chiar guvernul te trage pe sfoară. Lasă, că 
mă duc eu să-i cer banii, nu merge aşa cu mine. 

— Ei, în afaceri de-astea fiecare se descurcă cum poate, 
dragă copilă! Zise Gigonnet ridicând piciorul, cu mişcarea 
bruscă a unei pisici care vrea să treacă peste un loc ud, 
mişcare căreia îi datora numele. Sunt vreo câţiva granguri 
care speră să-şi scape punga. 

— Bine: bine! O să-mi scap şi eu alunele. Marie-Jeanne, dă- 
mi repede galenţii şi şalul de ţâr de iepure, da repede, c- 
acuma-ţi ard una pe obraz. 

„O să fie lată-n mahala, îşi zise Gigonnet frecându-şi 
mâinile, Du Tillet o să fie mulţumit, iese scandal în cartier. 
Nu ştiu ce i-o fi făcut prăpăditul ăla de parfumier; mie mi-e 
milă de el, ca de un câine care-şi rupe laba. Asta nu-i 
bărbat, nu-i bun de afaceri.” 

Coana Madou se năpusti, ca o răscoală din foburgul Saint- 
Antoine, pe la şapte seara, la uşa bietului Birotteau, pe care 
o deschise cu multă violenţă, căci mersul o înfierbântase şi 
mai mult. 

— Nepricopsiţilor, îmi trebuie banii, să-mi daţi banii mei! 
Dacă nu-mi daţi banii, iau de-aici perniţe cu parfumuri, 
flecuşteţe de atlaz, evantaie, în fine, marfă de cei două mii 
de franci ai mei! Unde s-a mai văzut primar care să-i fure 
pe cetăţeni! Dacă nu-mi plătiţi, îl trimit la ocnă, mă duc la 
procurorul regal, urnesc toate judecăţile! Da nici nu ies de- 
aici fără gologanii mei. 

Şi dădu să ridice geamul unui dulap în care erau obiecte 
de preţ. 

— Să ştii că Mădouoaica e-n stare să ia, spuse încet 
Celestin celui de lângă el. 

Negustoreasa auzi cuvântul, căci în momentele de 
paroxism simţurile slăbesc sau se ascut, după organisme; îi 
arse lui Celestin peste ureche cea mai straşnică palmă care- 
a fost vreodată trasă într-un magazin de parfumerie. 

— Învaţă-te să respecţi femeile, puişorule, zise ea, şi să nu- 
ţi baţi joc de numele celor pe care îi furi. 


— Doamnă, zise doamna Birotteau ieşind din odaia din 
dos, unde se afla din întâmplare soţul ei, pe care unchiul 
Pillerault voia să-l ia cu el şi care, ca să respecte legea, 
împingea până acolo umilinţa încât voia să aştepte să fie 
inclus; doamnă, pentru Dumnezeu, să nu se-adune 
trecătorii. 

— Ei şi, n-au decât să intre, zise femeia, le-oi spune şi lor 
cum stă chestia, să râdem niţel! Păi da, marfa mea, 
bănişorii mei, adunaţi cu sudoarea frunţii, vă servesc să daţi 
baluri, ai? Păi cum? Dumneata umbli îmbrăcată ca regina 
Franţei, din lâna jumulită de la nişte bieţi mieluşei ca mine! 
lisuse Cristoase! Pe mine m-ar arde în spate să ştiu că sunt 
bani de furat! Eu n-am în spinare decât păr de iepure, dar e 
al meu! Bandiţi de hoţi, să-mi daţi banii, sau. 

Şi se repezi la o cutie frumoasă de lemn incrustat în care 
se aflau obiecte de toaletă foarte scumpe. 

— Lăsaţi cutia, doamnă, zice Cesar ieşind din odaie, nimic 
din ce este aici nu e al meu, totul aparţine creditorilor. Eu 
nu mai am decât persoana mea şi, dacă voiţi să puneţi 
stăpânire pe ea, să mă duceţi la închisoare, vă dau cuvântul 
meu de onoare (o lacrimă îi lunecă din ochi) că voi aştepta 
portărelul şi pe comisarul comercial cu agenţii săi. 

Tonul şi gestul în armonie cu fapta muiară mânia coanei 
Madou. 

— Banii mei au fost jefuiţi de un notar, iar eu nu sunt 
vinovat de dezastrele pe care le pricinuiesc, reluă Cesar; 
dar am să vă plătesc cu încetul, chiar de-ar fi să mor 
muncind şi să muncesc ca salahor la Hale, luându-mi 
meseria de hamal. 

— Ei, văd că eşti un om de ispravă, zise femeia din Hale. 
Să-mi iertaţi vorbele, doamnă; dar se cheamă că trebuie să 
mă duc să mă înec, căci Gigonnet o să mă urmărească şi n- 
am decât valori cu scadenţa peste zece luni ca să plătesc 
afurisitele astea de poliţe. 

— Vino mâine dimineaţă la mine, zise Pillerault, arătându- 
se şi el, o să-ţi înlesnesc ceva cu cinci la sută la unul din 


prietenii mei. 

— Iote! Uite-l şi pe taica Pillerault! Aşa e, că-i doar unchiul 
dumitale, zise ea către Constance. Bine, sunteţi oameni 
cinstiţi, n-o să mă păgubiţi, nu-i aşa? Pe mâine, taică Brutus, 
îi spuse ea fostului marchitan. 

Cesar ţinu neapărat să rămână în mijlocul dărâmăturilor 
averii sale, spunând că astfel poate lămuri situaţia cu 
fiecare creditor. Cu toate rugăminţile nepoatei sale, unchiul 
Pillerault îi aprobă pe Cesar şi-l îndemnă să urce iar în 
apartament. Şiretul bătrân alergă la domnul Haudry, îi 
explică situaţia lui Birotteau, obţinu o reţetă pentru un 
somnifer, se duse să-l comande şi se înapoie să petreacă 
seara la nepotul său. În înţelegere cu Câsarine, îl sili pe 
Cesar să bea ca şi ei. Narcoticul îl adormi pe parfumier, 
care se trezi, după paisprezece ore, în camera unchiului 
său Pillerault, din strada Bourdonnais, întemnițat de 
bătrân, care se culcase în salon pe un pat de chingi. Când 
Constance auzi pornind birja în care unchiul Pillerault îl 
ducea pe Cesar, o părăsi curajul. Forţele noastre sunt 
adesea stimulate de nevoia de a sprijini o fiinţă mai slabă 
decât noi. Biata femeie plânse văzându-se singură acasă, 
numai cu fiica ei, ca şi când ar fi plâns moartea lui Cesar. 

— Mamă, spuse Cesarine aşezându-se pe genunchii mamei 
ei şi alintând-o cu acele graţii de pisicuţă pe care le au 
femeile mai ales intre ele, mi-ai spus că, dacă privesc cu 
îndrăzneală situaţia, o să ai şi tu putere împotriva 
nenorocirii. Aşa că nu plânge, dragă mamă. Sunt gata să 
intru în vreun magazin şi n-am să mă mai gândesc la ce-am 
fost noi. Am să fiu, cum ai fost tu în tinereţe, simplă 
vânzătoare, şi n-ai să auzi din gura mea nici un vaiet, nici o 
părere de rău. Am un viitor. Nu l-ai auzit pe domnul 
Popinot? 

— Dragul de el, n-o să fie ginerele meu. 

— Oh! Mamă. 

— O să fie fiul meu cu adevărat. 


— Nenorocirea, spuse Cesarine sărutându-şi mama, are o 
parte bună: ne învaţă să cunoaştem pe adevărații prieteni. 
Cesarine alină până la urmă durerea bietei femei, jucând la 
rându-i rolul de mamă. A doua zi dimineaţă, Constance se 
duse ut auceie de Lenoncourt, unul din gentilomii primi ai 
camerei regale, şi lăsă o scrisoare prin care îi cerea o 
audientă la o anumită oră din aceeaşi zi. Între timp, veni la 
domnul de La Billardiere, îi arată situaţia în care-l punea pe 
Cesar fuga notarului şi-l rugă s-o sprijine pe lângă duce şi 
să vorbească în locul ei, căci ea se temea că nu va şti să 
lămurească bine totul. Voia un post pentru Birotteau. 
Birotteau avea să fie casierul cel mai cinstit, dacă există 
grade în materie de cinste. 

— Regele tocmai l-a numit pe contele de Fontaine la o 
direcţie generală în Ministerul Domeniilor, nu-i timp de 
pierdut. 

La ora două, La Billardiere şi doamna Cesar urcau scara 
cea mare a palatului de Lenoncourt, din strada Saint- 
Dominique, şi fură introduşi la gentilomul pe care regele îl 
prefera dintre toţi, dacă se poate spune că regele Ludovic 
al XVIII-lea a avut preferinţe. Primirea binevoitoare a 
acestui mare senior, dintre puţinii gentilomi adevăraţi pe 
care secolul precedent i-a lăsat moştenire acestuia, dădu 
speranţe doamnei Birotteau. Soţia parfumierului se vădi 
demnă şi simplă în durerea ei. Durerea înnobilează 
persoanele cele mai vulgare, căci are măreţia ei: şi, pentru 
a te împărtăşi de la această lumină, e de ajuns să fii sincer. 
Constance era o femeie lipsită de orice prefăcătorie. Acuma 
totul era să se vorbească cât mai repede cu regele. 

În mijlocul consfătuirii, fu anunţat domnul de Vandenesse, 
şi ducele exclamă: 

— lată salvatorul dumneavoastră! 

Doamna Birotteau nu-i era necunoscută acestui tânăr, 
care venise în magazinul ei o dată sau de două ori să 
cumpere unele lucruri de nimic, adesea tot atât de 
importante ca lucrurile mari. Ducele arătă care erau 


intenţiile lui La Billardidre. Aflând de nenorocirea care se 
abătuse pe capul finului marchizei d'Uxelles, Vandenesse se 
duse îndată cu La Billardiere la contele de Fontaine, 
rugând-o pe doamna Birotteau să aştepte. 

Domnul conte de Fontaine era, ca şi La Billardiere unul din 
bravii gentilomi din provincie, eroi aproape necunoscuţi, 
care au participat la mişcarea din Vendde. Îl cunoştea pe 
Birotteau, îl văzuse odinioară la Regina trandafirilor. Cei 
care-şi vărsaseră sângele pentru cauza regală se bucurau 
în vremea aceea de privilegii pe care regele le ţinea 
secrete, ca să nu-i sperie pe Liberali. Domnul de Fontaine, 
unul din favoriţii lui Ludovic al XVIII-lea, trecea drept un om 
care cunoaşte toate gândurile regelui! Contele nu numai că 
promise categoric un post, dar şi veni la ducele de 
Lenoncourt, care era tocmai de serviciu la curte, pentru a-l 
ruga să-i obţină un moment de audienţă chiar în seara 
aceea şi să ceară pentru La Billardiere o audienţă la 
MONSIEUR, care ţinea în mod deosebit la fostul diplomat 
vendeean. 

Chiar în seara aceea, domnul conte de Fontaine veni de la 
Tuileries la doamna Birotteau ca să-i anunţe că soţul ei va fi 
numit oficial, după încheierea concordatului cu creditorii, 
într-un post cu două mii cinci sute de franci pe an, la Casa 
de amortizare, toate serviciile casei regale fiind în 
momentul acela ocupate de nobili supranumerari, faţă de 
care existau obligaţii. 

Succcesul acesta nu era decât o parte din sarcina pe care 
şi-o luase doamna Birotteau. Biata femeie se duse în strada 
Saint-Denis, la Motanul cu mingea, să-l vadă pe Joseph 
Lebas. Pe drum întâlni un echipaj de toată frumuseţea, în 
care se afla doamna Roguin, plecată, desigur, după 
cumpărături. Ochii ei şi ai frumoasei notărese se 
încrucişară. Ruşinea pe care femeia huzurind nu şi-o putu 
ascunde văzând femeia ruinată îi dădu curaj Constancei. 

„Niciodată nu voi face lux cu banii altora”, îşi spuse ea. 


Fu primită bine de Joseph Lebas şi îl rugă să găsească 
pentru fiica sa un loc într-o Casă de comerţ respectabilă. 
Joseph Lebas nu făgădui nimic; dar, după o săptămână, 
Cesarine obţinu masă, casă şi o mie de scuzi pe an în cea 
mai bogată Casă de noutăţi din Paris, care deschidea un 
nou magazin în cartierul Italiens. Casa şi supravegherea 
magazinului fură încredințate fiicei parfumierului, care 
avea astfel o situaţie superioară primei-vănzătoare, 
înlocuind pe stăpânul şi pe stăpâna casei. 

Cât despre doamna Cesar, ea se duse în aceeaşi zi la 
Popinot şi-i ceru să-i dea pe seama ei casa, scriptele şi 
menajul. Popinot înţelese că magazinul său era singurul 
unde soţia parfumierului putea găsi respectul ce i se 
cuvenea şi o situaţie care să n-o pună în stare de 
inferioritate. Inimosul tânăr îi dădu trei mii de franci pe an, 
hrană şi propria lui locuinţă anume aranjată, luând pentru 
el mansarda unui vânzător. Astfel, frumoasa parfumieră, 
după ce se bucurase timp de o lună de luxul apartamentului 
ei, trebui să locuiască în camera groaznică ce dădea spre 
curtea întunecoasă şi umedă şi în care Gaudissard, Anselme 
şi Finot inauguraseră Uleiul cefalic. 

Când Molineux, numit agent de către tribunalul de comerţ, 
veni să ia în primire activul lui Cesar Birotteau, Constance, 
ajutată de Celestin, verifică împreună cu el inventarul. Apoi, 
mama şi fiica porniră pe jos, simplu îmbrăcate, şi se duseră 
la unchiul lor Pillerault fără a mai întoarce capul, deşi 
locuiseră în casa aceea o treime din viaţa lor. Merseră 
tăcute spre strada Bourdonnais, unde luară masa cu Cesar 
prima oară de la despărţire. A fost o masă tristă. Fiecare 
avusese timp să-şi adune gândurile, să-şi măsoare 
întinderea sarcinilor şi să-şi sondeze curajul. Erau toţi trei 
ca nişte marinari gata să lupte cu furtuna, fără a-şi ascunde 
primejdia. Birotteau recăpătă curaj auzind cu câtă atenţie 
se ocupaseră de el persoane influente, care-i găsiseră ceva 
de lucru; dar lăcrimă când află ce avea să facă fiica sa. Apoi 


întinse mână soţiei lui, văzând curajul cu care reîncepea ea 
să lucreze. 

Unchiul Pillerault avu, pentru ultima dată în viaţa lui, ochii 
plini de lacrimi la priveliştea mişcătoare a acestor trei fiinţe 
unite, contopite într-o îmbrăţişare strânsă, când cel mai 
slab din toţi trei şi cel mai abătut, Birotteau, ridică mâna, 
spunând: 

— Să sperăm! 

— Pentru a face economie, spuse unchiul, vei locui cu 
mine; rămâi în camera mea şi vom împărţi pâinea. De multă 
vreme mă plictisesc singur, îl vei înlocui pe bietul copil pe 
care l-am pierdut. De aici n-ai decât câţiva paşi de făcut 
până în strada Oratoire la Casa de amortizare. 

— Dumnezeule bun, exclamă Birotteau, în toiul furtunii o 
stea mă călăuzeşte. 

Cel ce se află în nenorocire pune capăt nenorocirii 
resemnându-se. Prăbuşirea lui Birotteau era acum fapt 
împlinit. Birotteau o accepta şi astfel redevenea puternic. 

După ce şi-a depus bilanţul, un negustor n-ar mai trebui să 
se ocupe de altceva decât de a găsi o oază în Franţa sau în 
străinătate unde să trăiască fără să mai facă nimic, ca un 
copil ce e; căci Legea îl declară minor şi incapabil de orice 
act legal, civil şi cetăţenesc. Dar nu e aşa. Ca să reapară, 
are nevoie de un permis, pe care niciodată vreun jude- 
comisar sau vreun creditor nu l-au refuzat, căci, dacă falitul 
e întâlnit fără acest exeat, e băgat în închisoare, pe când 
dacă îl are, se plimbă ca un sol prin tabăra duşmană, nu din 
curiozitate, ci pentru a dejuca relele intenţii ale legii 
privitoare la faliţi. Efectul oricărei legi care se referă la 
averea particulară este de a dezvolta la maximum 
potlogăriile. Intenţia faliţilor, ca a tuturor celor loviți în 
interesele lor de o lege oarecare, este de a anula legea 
întrucât îi priveşte. Situaţia de moarte civilă, în care falitul 
stă închistat ca o crisalidă, durează cam trei luni, timpul 
necesar pentru formalităţile care duc la adunarea unde se 
semnează intre creditori şi debitori un tratat de pace, o 


tranzacţie numită concordat. Acest cuvânt arată limpede 
că, după furtuna stârnită între interese care se opun în mod 
violent, domneşte concordia. 

Odată depus bilanţul, tribunalul de comerţ numeşte 
deîndată un jude-comisar, care veghează asupra intereselor 
grupului de creditori necunoscuţi, dar trebuie să-l 
ocrotească şi pe falit împotriva acţiunilor vexatorii ale 
creditorilor iritaţi: rol dublu, care ar fi foarte frumos dacă 
judecătorii-comisari ar avea timp să-l joace. Judele-comisar 
investeşte pe un agent cu dreptul de a lua în primire 
capitalul, valorile, mărfurile, verificând activul indicat în 
bilanţ; în fine, Grefa stabileşte convocarea tuturor 
creditorilor, care se face prin trâmbiţa anunţurilor în ziare. 
Creditorii, falşi sau adevăraţi, sunt obligaţi să dea fuga şi să 
se adune pentru a numi sindicii provizorii care iau locul 
agentului, se substituie falitului, devin adică prin ficţiunea 
legii falitul însuşi, şi pot să lichideze, să vândă, să cadă la 
înţelegere în toate privinţele, în sfârşit, să topească toată 
averea în favoarea creditorilor, dacă falitul nu se opune. 
Cea mai mare parte a falimentelor pariziene se opresc la 
sindicii provizorii, şi iată de ce. 

Numirea unuia sau mai multor sindici definitivi este una 
din acţiunile cele mai pătimaşe la care se pot deda nişte 
creditori însetaţi de răzbunare, traşi pe sfoară, batjocoriţi, 
sâcâiţi, îmbrobodiţi, jumuliţi, jefuiţi şi înşelaţi. Deşi, în 
general, creditorii sunt înşelaţi, jefuiţi, jumuliţi, îmbrobodiţi, 
slăbiţi, batjocoriţi şi traşi pe sfoară, nu există totuşi la Paris 
patimă comercială care să ţină nouăzeci de zile. În lumea 
afacerilor, doar efectele comerciale pot aştepta, însetate de 
achitare, până la trei luni. După nouăzeci de zile, toţi 
creditorii, sleiţi de oboseala marşurilor şi contra marşurilor 
pe care le cere un faliment, aţipesc lângă soţioarele lor. 

Asta îi poate ajuta pe străini să înţeleagă cât de definitiv e 
provizoratul în Franţa: dintr-o mie de sindici provizorii, abia 
dacă ajung cinci definitivi. Motivul acestei capitulări a urilor 
stârnite de faliment va putea fi înţeles, dar devine necesar 


să explicăm celor ce n-au fericirea să fie negustori cum se 
desfăşoară drama unui faliment, ca să înţeleagă în ce fel 
constituie el la Paris una din cele mai monstruoase farse 
legale şi cum falimentul lui Cesar avea să fie o enormă 
excepţie. 

Această frumoasă dramă comercială are trei acte 
distincte: actul agentului, actul sindicilor, actul 
concordatului. Ca toate piesele de teatru, ea înseamnă un 
spectacol dublu: punerea în scenă pentru public şi sforile 
ascunse; reprezentaţia văzută din sală şi reprezentaţia 
văzută din culise, în culise sunt falitul şi apărătorul său, 
avocatul negustorilor, sindicii şi agentul, în fine, judele- 
comisar. Nimeni din afara Parisului nu ştie, şi toţi cei ce 
trăiesc la Paris ştiu că un judecător de la tribunalul de 
comerţ este magistratul cel mai ciudat pe care şi-a permis 
vreo Societate să-l creeze. Căci acest judecător se poate 
teme oricând să nu i se aplice lui însuşi propria judecată. S- 
a văzut la Paris un preşedinte al tribunalului de comerţ 
nevoit să-şi depună bilanţul. În loc să fie un negustor bătrân 
retras din afaceri şi pentru care această magistratură să 
reprezinte plata unei vieţi curate, acest judecător e un 
comerciant supraîncărcat de afaceri enorme, în fruntea 
unei întreprinderi imense. Condiţia sine qua non a alegerii 
acestui judecător, care are de judecat avalanşele de 
procese comerciale ale capitalei, este ca el însuşi să aibă 
multe greutăţi în conducerea propriilor sale afaceri. Acest 
tribunal de comerţ, în loc să fie instituit ca o treaptă utilă de 
trecere a negustorimii spre sferele aristocratice, trecere 
care să nu-l facă ridicol pe negustor, se compune din 
comercianţi în funcţiune, care pot avea de suferit de pe 
urma sentinţelor lor când se întâlnesc cu partea 
nemulțumită, aşa cum s-a întâlnit Birotteau cu du Tillet. 1 

Judele-comisar este deci în mod fatal un personaj în faţa 
căruia se vorbeşte mult, care ascultă gândindu-se la 
afacerile sale, iar în privinţa cauzei discutate se bizuie pe 
sindici şi pe avocatul falitului, afară doar de unele cazuri 


deosebite şi ciudate, în care furturile se prezintă în 
împrejurări curioase şi care-l conving că creditorii sau 
debitorul sunt oameni abili. Acest personaj, situai în dramă 
ca un bust regal într-o sală de audienţă, poate fi văzut 
dimineaţa, intre cinci şi şapte, la şantierul lui dacă e 
negustor de lemne; în prăvălia lui dacă e, ca Birotteau 
odinioară, parfumier, sau seara la sfârşitul cinei, dar 
întotdeauna teribil de grăbit. Astfel, acest personaj e de 
obicei mut. Dar ce-i al Legii e al Legii: făcută la repezeală, 
legislaţia asupra acestei materii leagă mâinile 
judecătorului-comisar, aşa încât, în multe împrejurări, el 
consfinţeşte fraudele fără să le poată împiedica, după cum 
veţi vedea. 

Agentul poate deveni omul debitorului în loc să fie omul 
creditorilor. Fiecare speră să-şi mărească partea fiind 
avantajat de falit, despre care se presupune întotdeauna că 
are comori ascunse. Agentul poate fi folosit de ambele părţi, 
fie pentru a nu turna gaz peste afacerile falitului, fie pentru 
a ciupi câte ceva în interesul creditorilor influenţi: el 
împacă deci şi capra, şi varza. Deseori, un agent dibaci 
poate să anuleze hotărârea răscumpărând creanţele şi 
pupându-l pe picioare pe negustor, care sare atunci din nou 
în sus ca o minge elastică. Agentul trage la ieslea cea mai 
plină de nutreţ, fie apărându-i pe creditorii cei mai 
puternici şi persecutându-l pe debitor, fie iertându-i pe 
creditori în interesul negustorului, lată de ce actul în care 
apare agentul este actul decisiv. Omul acesta şi avocatul 
falitului au în piesă rolurile de mâna a doua cele mai 
importante şi nu le joacă, niciunul, nici celălalt, decât când 
sunt siguri de onorarii. La o medie de o mie de falimente, 
agentul este în nouă sute cincizeci de cazuri omul falitului. 
La epoca în care s-a petrecut aceasta istorie, aproape toţi 
avocaţii faliţilor veneau la judele-comisar şi îi prezentau pe 
cineva pentru a fi numit agent, un om al lor, care să 
cunoască afacerile negustorului şi să poată împăca 
interesele grupului cu cele ale onorabilului lovit de 


nenorocire! De câţiva ani, Judecătorii abili cer să îi se indice 
agentul dorit, ca să nu-l accepte şi să încerce a numi pe 
unul cât de cât cinstit. 

În cursul acestui act se prezintă creditorii, falşi sau reali, 
pentru a desemna pe sindicii provizorii, care sunt, de fapt, 
cum s-a spus, definitivi. În această adunare electorală au 
drept de vot atât cei cărora îi se datorează doi franci 
jumate, ca şi creditorii de cincizeci de mii de franci: voturile 
se numără, nu se cântăresc. Această adunare, în care se 
află alegători falşi strecuraţi de falit - şi aceştia sunt 
singurii care nu lipsesc niciodată de la alegeri - propune 
drept candidaţi pe creditorii dintre care judecătorul- 
comisar, preşedinte fără putere, are obligaţia să aleagă 
sindicii. Astfel, judecătorul-comisar primeşte aproape 
întotdeauna din mâna falitului sindicii care-i convin 
acestuia: alt abuz care face din această catastrofă una din 
comediile cele mai burleşti pe care le ocroteşte Justiţia. 
Onorabilul lovit de nenorocire devine astfel stăpân pe 
situaţie şi legalizează furtul pe care l-a pus la cale. În 
general, aceste matrapazlăcuri nu se referă la micul comerţ 
din Paris. Când un prăvăliaş ajunge să-şi depună bilanţul, 
înseamnă că bietul om a vândut până şi şalul nevestei, că şi- 
a amanetat argintăria, că a încercat să scoată bani din 
piatră seacă şi că s-a prăbuşit cu mâinile goale, ruinat, 
nemaiavând cu ce să plătească nici măcar avocatul, care în 
consecinţă nu-i dă nici o atenţie. 

După Lege, concordatul care acordă negustorului o 
reducere a datoriei şi-i permite să-şi reia afacerile trebuie 
să fie votat de o majoritate în bani şi în persoane. Operația 
aceasta necesită o diplomaţie abilă din partea falitului, a 
sindicilor şi a avocatului său, ei trebuind să se strecoare 
printre interese contrare, care se încrucişează şi se 
ciocnesc. Manevra obişnuită, vulgară, constă în a oferi 
părţii creditorilor, care formează majoritatea cerută de 
lege, prime poliţe plătite de debitor peste cotele admise 
prin concordat. Împotriva acestei fraude imense nu se 


poate face nimic: cele treizeci de tribunale de comerţ care 
s-au succedat unele după altele o cunosc pentru că au 
practicat-o. Lămurite de o lungă experienţă, de s-au hotărât 
în ultimul timp să anuleze poliţele frauduloase; şi cum faliţii 
au interes să se plângă de această extorcare, judecătorii 
speră sa moralizeze astfel falimentul; dar vor ajunge să-l 
facă şi mai imoral; creditorii vor inventa acţiuni şi mai 
tâlhăreşti, pe care judecătorii le vor condamna ca 
judecători şi de care vor profita ca negustori. 

O altă manevră foarte întrebuințată, căreia i se datorează 
expresia de creditor serios şi legitim, constă în a crea 
creditori aşa cum du Tillet crease o bancă şi a introduce o 
anumită cantitate de Claparoni sub pielea cărora se 
ascunde falitul, care, din acel moment, scade cota 
creditorilor adevăraţi şi-şi creează astfel resurse pentru 
viitor, asigurându-şi în acelaşi timp numărul de voturi şi de 
sume necesare pentru obţinerea concordatului. Creditorii 
glumeţi şi nelegitimi sunt un fel de alegători falşi introduşi 
în colegiul electoral. Ce poate face creditorul serios şi 
legitim împotriva creditorilor glumeţi şi nelegitimi? Să 
scape de ei, atacându-i! Bine. Dar ca să-l alunge pe intrus, 
creditorul serios şi legitim trebuie să-şi neglijeze afacerile, 
să se adreseze unui avocat comercial, care avocat, neavând 
cine ştie ce de câştigat cu asta, preferă să dirijeze falimente 
şi lasă mai încet asemenea procesuţ. Ca să-l demaşti pe 
creditorul glumeţ trebuie să intri în labirintul operaţiilor 
comerciale, să cercetezi lucrurile cu mulţi ani în urmă, sa 
scotoceşti scriptele, să obţii aprobare judecătorească 
pentru aducerea lor de către falsul creditor, să descoperi 
latura neverosimilă a ficţiunii, s-o demonstrezi în faţă 
judecătorilor tribunalului, să faci proces, să umbli, să alergi, 
să interesezi multe inimi reci; şi să faci această meserie de 
Don Quijote faţă de fiecare creditor nelegitim şi glumeţ, 
care, dacă i se dovedeşte până la urnă gluma, se retrage 
salutându-i pe judecători şi spunând: „Mă iertaţi, dar vă 
înşelaţi; eu sunt foarte serios”. Toate acestea fără a 


prejudicia cu nimic drepturile falitului, care poate să-l 
cheme pe Don Quijote în faţa Curţii regale de apel. În 
timpul acesta, afacerile lui Don Quijote merg prost şi el 
riscă să ajungă la depunerea bilanţului. 

Morala: debitorul îşi numeşte el sindicii, îşi verifică el 
creanţele şi-şi aranjează el concordatul. 

Cunoscând aceste date, vă puteţi uşor închipui cum cele 
două sisteme dezvoltă toate intrigile şi matrapazlâcurile lui 
Sganarelle, toate şmecheriile lui Frontin, toate minciunile 
lui Mascarille şi toţi sacii goi ai lui Scapin. Nu există 
faliment în care să nu se ivească dintr-astea, şi încă atât de 
multe încât autorului care ar vrea să le descrie i s-ar putea 
furniza material cât pentru cele paisprezece volume ale 
romanului Clarissa Harlowe. Un singur exemplu e de ajuns. 
Ilustrul Gobseck, maestrul unora ca Palma, Gigonnet, 
Werbrust, Keller şi Nucingen, aflându-se amestecat într-un 
faliment în cursul căruia avea de gând să-l scuture tare pe 
un negustor care reuşise să-l tragă pe sfoară, primi, sub 
formă de poliţe cu scadenţa după concordat, suma de 
adăugat dividendelor pentru a i se completa plata integrală 
a creanţei. Avizul lui Gobseck fu hotărâtor pentru a se 
accepta un concordat care acorda şaptezeci şi duci la sută 
reducere falitului. Aşadar, creditorii erau păcăliţi în 
favoarea lui Gobseck. Dar negustorul semnase poliţele 
frauduloase fiind în stare de faliment, aşa că putu aplica şi 
acestor poliţe reducerea de şaptezeci şi cinci la sută. 
Gobseck, marele Gobseck, încasă deci numai cincizeci la 
sută din creanţă. După asta îşi scotea pălăria ironic în faţa 
debitorului său, de câte ori îl întâlnea. 

Toate operaţiile făcute cu un falit în cele zece zile 
dinaintea falimentului puţind fi contestate, unii oameni 
prevăzători au grijă să înceapă tratative cu un oarecare 
număr de creditori, al căror interes este, ca şi cei al 
falitului, să ajungă la un concordat rapid. Creditorii mai 
ageri se duc la creditorii mai nerozi sau mai ocupați, le 
zugrăvesc falimentul în culori sumbre şi cumpără de la ei 


creanţele cu jumătate din preţul pe care-l vor avea la 
picioare; reintră astfel în posesiunea banilor lor prin cotele 
propriilor creanţe şi prin jumătatea, treimea sau sfertul pe 
care-l câştigă la creanţele cumpărate. 

Falimentul înseamnă închiderea mai mult sau mai puţin 
ermetică a unei case în care jaful a lăsat totuşi câţiva saci 
de bani. Fericit negustorul care se strecoară pe fereastră, 
prin acoperiş, prin pivniţă, prin orice gaură, la un sac şi-şi 
măreşte astfel partea în această debandadă, în care se 
strigă ca la Berezina: să scape cine poate! Totul este ilegal 
şi legal, fals şi adevărat, cinstit şi necinstit. Eşti admirat 
dacă ştii să te acoperi. A te acoperi înseamnă a pune mâna 
pe unele valori în detrimentul celorlalţi creditori. Au iscat 
mare vâlvă în Franţa dezbaterile unui faliment imens dintr- 
un oraş reşedinţă de tribunal regal, unde magistrați, având 
conturi curente la faliţi, şi-au făcut nişte mantale de cauciuc 
atât de grele, încât mantia justiţiei a ieşit găurită. A fost 
nevoie, atât de legitimă era suspiciunea, să se transfere 
judecarea falimentului la o altă Curte. În locul unde 
izbucnise bancruta nu te puteai bizui pe nici un jude- 
comisar, pe nici un agent, pe nici o curte suverană. 

Această groaznică harababură comercială e aşa de mult 
preţuită la Paris, încât orice negustor, cât de redusă i-ar fi 
negustoria, afară de cazul când e interesat în faliment cu o 
sumă capitală, acceptă falimentul ca pe o calamitate pentru 
care nu e asigurat, trece paguba la câştiguri şi pierderi nu 
face prostia să-şi irosească timpul; îşi vede mai departe de 
afaceri. Cât despre micul negustor, hărțuit de grija 
sfârşitului de lună, preocupat să nu rămână de căruţă, pe el 
îl înspăimântă gândul începerii unui proces foarte lung şi 
costisitor; nu are ambiția să se lămurească, îl imită pe 
marele negustor şi-şi pleacă grumazul constatând 
pierderea. 

Marii negustori nu-şi mai depun bilanţul, lichidează prin 
bună înţelegere: creditorii dau chitanţă, luând ce îi se oferă. 
Astfel se evită dezonoarea, amânările de judecată, onorările 


avocaţilor, deprecierea mărfurilor. Fiecare e convins că prin 
faliment s-ar obţine mai puţin decât prin lichidare. La Paris 
se văd mai multe lichidări decât falimente. 

Actul sindicilor are rostul de a dovedi că orice sindic este 
incoruptibil, că nu există nici o cârdăşie între ei şi falit. Dar 
spectatorii, care au fost mai mult sau mai puţin sindici, ştiu 
prea bine că orice sindic este un creditor acoperit. El 
ascultă, crede ce-i convine şi ajunge la ziua concordatului 
după trei luni de verificare a creanţelor pasive şi a 
creanţelor active. Sindicii provizorii prezintă atunci 
adunării un mic raport care sună cam aşa: „Domnilor, ni se 
datora la toţi în bloc un milion. Noi l-am desfăcut în 
bucățele pe omul nostru ca pe o corabie scufundată. Din 
cuie, fiare, lemnărie, alămuri am scos trei sute de mii de 
franci. Avem deci treizeci la sută din creanţele noastre. 
Bucuroşi de a fi strâns această sumă când debitorul nostru 
putea să nu ne lase decât o sută de mii de franci, îl 
declarăm un Aristide, votăm pentru el prime de încurajare 
şi cununi şi propunem, să-i lăsăm activul, acordându-i zece 
sau doisprezece ani ca să ne plătească cincizeci la sută, cât 
binevoieşte să ne promită. Acesta-i concordatul, treceţi la 
birou şi semnaţi-l” 

După un asemenea discurs, fericiţii negustori se felicită şi 
se îmbrăţişează. Când concordatul e omologat, falitul iar 
negustor ca înainte; i se dă înapoi activul şi-şi reîncepe 
afacerile, fără a-şi pierde dreptul de a da faliment şi faţă de 
cotele făgăduite, un fel de faliment la faliment, care apare 
adesea ca un copil născut de o mamă la nouă luni de la 
nunta fiicei sale. 

Dacă concordatul nu reuşeşte, atunci creditorii numesc 
sindici definitivi şi iau măsuri extraordinare, asociindu-se 
pentru a exploata bunurile şi magazinul debitorului, 
sechestrând tot ce i-ar reveni în viitor, moştenirea tatălui 
său, a mamei, a mătuşii etc. Această măsură riguroasă se 
execută printr-un contract de uniune. 


Există, aşadar, două feluri de falimente: falimentul 
negustorului care vrea să se apuce din nou de afaceri şi 
falimentul negustorului care, o dată căzut în apă, se lasă să 
cadă la fund. Pillerault cunoştea bine această diferenţă. 
După părerea lui, ca şi a lui Ragon, era tot atât de greu să 
ieşi curat din primul ca şi să ieşi bogat din al doilea. După 
ce dădu sfatul să se predea totul, se duse la cel mai cinstit 
avocat de pe piaţă ca să-l pună să execute predarea, 
lichidând falimentul şi punând valorile la dispariţia 
creditorilor. Legea cere ca, pe toată durata acestei drame, 
creditorii să servească o pensie alimentară falitului şi 
familiei sale. Pillerault făcu cunoscut judelui-comisar că va 
avea el grijă de întreţinerea nepoatei şi a nepotului său. 

Totul fusese aranjat de du Tillet în aşa fel ca falimentul să 
devină o tortură de fiecare clipă pentru fostul lui patron. 
lată cum. Timpul e atât de preţios la Paris, încât de obicei, 
în falimente, din cei doi sindici numai unul se ocupă cu 
afacerile. Celălalt e de formă: îşi dă aprobarea, aşa cum 
face al doilea notar în actele de notariat. Sindicul activ lasă 
destul de des totul pe spinarea avocatului. În felul acesta, la 
Paris, falimentele de primul fel merg atât de repede, încât, 
la termenul cerut de lege, totul e încheiat, parafat, servit, 
aranjat! În o sută de zile, judele-comisar poate rosti fraza 
fioroasă a unui ministru: „Ordinea domneşte la Varşovia”. 

Du Tillet dorea moartea comercială a parfumierului. De 
aceea, numele sindicilor, numiţi prin influenţa lui du Tillet, 
fu semnificativ pentru Pillerault. Domnul Bidault, zis 
Gigonnet, creditorul principal, n-avea a se ocupa de nimic. 
Molineux, bătrânelul cârcotaş care nu voia să piardă nimic, 
avea să se ocupe de tot. Du Tillet aruncase acestui mic şacal 
nobilul cadavru comercial ca să-l înghită sfâşiindu-l. 

După adunarea în care creditorii numiseră sindicatul, 
Molineux cel mărunţel se întoarse acasă onorat, zicea el, de 
sufragiile concetăţenilor săi, bucuros de a-l avea pe 
Birotteau de mugştruluit, aşa cum e bucuros un copil când 
are de chinuit o insectă. Proprietarul, nedezlipit de lege, îl 


rugă pe du Tillet să-l ajute cu cunoştinţele sale şi cumpără 
Codul comerţului. Din fericire, Joseph Lebas, prevenit de 
Pillerault, obținuse de la început de la preşedinte să dea 
sarcina de jude-comisar unui om chibzuit şi binevoitor. 
Gobenheim-Keller, la care se aştepta du Tillet, se văzu 
înlocuit de domnul Camusot, judecător supleant, negustor 
bogat de mătăsuri şi liberal, proprietar al casei unde locuia 
Pillerault şi om cunoscut ca onorabil. 

Una din scenele cele mai groaznice din viaţa lui Cesar fu 
convorbirea sa obligatorie cu Molineux cel mărunţel, cu 
fiinţa pe care o considera atât de nulă şi care, printr-o 
ficţiune a legii, devenise Cesar Birotteau. Trebui să se ducă, 
însoţit de unchiul său, la Curtea batavă, să urce cele şase 
etaje şi să intre din nou în apartamentul oribil al acestui 
bătrân, devenit tutorele său, aproape judecătorul său, 
reprezentantul grupului de creditori. 

— Ce ai? Îl întrebă Pillerault pe C&sar auzind o exclamaţie. 

— Ah, unchiule, dumneata nu ştii ce fel de om e Molineux 
ăsta? 

— Îl văd din când în când, de cincisprezece ani, la 
cafeneaua David, unde joacă domino seara; de asta am şi 
ţinut să te însoțesc. 

Domnul Molineux fu extrem de politicos faţă de Pillerault 
şi plin de condescendenţă dispreţuitoare faţă de falitul său. 
Bătrânelul se gândise cum să se poarte, studiase toate 
nuanțele atitudinii sale, îşi pregătise ideile. 

— Ce informaţii doreşti? Zise Pillerault. Nu există nici o 
contestaţie referitoare la creanţe. 

— Oh, zise Molineux cel mărunţel, creanţele sunt în 
regulă, totul e verificat. Creditorii sunt serioşi şi legitimi! 
Dar legea, domnule, legea! Cheltuielile falitului sunt 
disproporţionate faţă de averea sa. Fie că balul. 

— La care ai asistat şi dumneata, zise Pillerault 
întrerupându-l. 

— A costat aproape şaizeci de mii de franci, fie că această 
sumă a fost cheltuită cu ocazia balului, în tot cazul activul 


falitului nu se ridica atunci la mai mult de o sută şi câteva 
mii de franci. Este cazul să-l deferim pe falit judecătorului 
extraordinar, sub inculpare de bancrută simplă. 

— Asta-i părerea dumitale? Zise Pillerault văzând cât îl 
mâhnise acest cuvânt pe Birotteau. 

— Domnule, fac o deosebire: numitul Birotteau era ofiţer 
municipal. 

— Îmi închipui că nu ne-ai chemat ca să ne spui că vom fi 
daţi pe seama poliţiei corecţionale? Zise Pilleraut. Toată 
cafeneaua David ar râde astă-seară de purtarea dumitale. 

Părerea cafenelei David păru a-l speria mult pe bătrânel, 
care-l privi cam zăpăcit pe Pillerault. Sindicul credea că o 
să stea de vorbă singur cu Birotteau, şi avea de gând să 
facă pe arbitrul suveran, pe Jupiter. Se pregătea să-l 
înspăimânte pe Cesar prin fulgerătorul rechizitoriu 
întocmit, să-i învârtească deasupra capului securea 
corecțională, să jubileze de spaima şi de panica lui, iar apoi 
să se îmblânzească lăsându-se mişcat şi să facă din victima 
sa un suflet recunoscător pe veci. Dar, în loc să dea de 
insectă, dădea de bătrânul sfinx comercial. 

— Domnule, îi spuse el, nu-i nimic de râs. 

— Ba să mă ierţi, răspunse Pillerault. Dumneata tratezi 
cam larg cu domnul Claparon; neglijezi interesele grupului, 
ca să se ia hotărârea să fie privilegiată creanţa dumitale. 
Dar eu pot, fiind creditor, să intervin. Îl am pe judecătorul- 
comisar. 

— Domnule, spuse Molineux, eu sunt incoruptibil. 

— Ştiu. 

— Zise Pillerault; numai că ai vrut, cum s-ar zice, să ieşi 
fără pagubă. Eşti ager, ai lucrat aici ca şi cu chiriaşul 
dumitale. 

— Oh, domnule, zise sindicul redevenind proprietar, aşa 
cum pisica metamorfozată în femeie aleargă după un 
şoarece, procesul meu din strada Montorguell nu s-a 
judecat încă. A intervenit ceea ce se cheamă un incident. 
Chiriaşul e chiriaş principal. Acest intrigant pretinde astăzi 


că, deoarece a plătit pe un an înainte şi deoarece nu mai 
are decât un an de. 

Aici Pillerault îi aruncă o privire lui Cesar ca să-l facă 
foarte atent. 

— Şi că, deoarece a plătit pe un an, are dreptul să scoată 
mobila. Acum alt proces. Căci, într-adevăr, eu trebuie să am 
garanţii până la plata totală, fiindcă s-ar putea să-mi 
datoreze bani pentru reparaţii. 

— Dar, zise Pillerault, legea nu-ţi asigură garanţie asupra 
mobilelor decât pentru chirii. 

— Şi pentru accesorii! Zise Molineux atins în măruntaie. 
Articolul Codului este interpretat prin hotărârile 
pronunţate în materie; ar trebui totuşi o rectificare 
legislativă. În acest moment elaborez un memoriu pentru 
Eminenţa-sa ministrul de justiţie asupra acestei lacune a 
legislaţiei. Ar fi de datoria guvernului să se ocupe de 
interesele proprietăţii. Aici e totul pentru stat, noi suntem 
temelia impozitului. 

— Dumneata eşti în stare să lămureşti guvernul, zise 
Pillerault; dar cum putem noi să te lămurim pe dumneata în 
privinţa afacerilor noastre? 

— Vreau să ştiu, spuse Molineux cu o autoritate emfatică, 
dacă domnul Birotteau a primit oarecare sume de la 
domnul Popinot. 

— Nu, domnule, zise Birotteau. 

Urmă o discuţie asupra părţii lui Birotteau în 
întreprinderea Popinot, din care rezultă că Popinot avea 
dreptul să fie plătit integral pentru avansurile făcute, fără a 
intra în faliment cu jumătatea cheltuielilor de instalare 
datorate de Birotteau. Manevrat de Pillerault, sindicul 
Molineux reveni pe nesimţite la forme blânde, care 
dovedeau de de mult ţinea el la părerea obişnuinţelor 
cafenelei David. Până la urmă, îl consolă pe Birotteau şi-l 
pofti, împreună cu Pillerault, la cina lui modestă. Dacă fostul 
parfumier ar fi venit singur, l-ar fi iritat poate pe Molineux, 
şi lucrurile s-ar fi înveninat, şi în această împrejurare, ca şi 


în vreo câteva altele, bătrânul Pillerault a fost un înger 
păzitor. 

Există o tortură groaznică pe care legea comercială o 
impune faliţilor: ei trebuie să se prezinte în persoană, 
încadraţi de sindicii lor provizorii şi de judecătorul-comisar, 
la adunarea în care creditorii le hotărăsc soarta. Pentru un 
om încrezut, ca şi pentru negustorul care urmăreşte o 
revanşă, această tristă ceremonie nu e prea de temut; dar 
pentru un om ca Cesar Birotteau, această scenă reprezintă 
un chin care nu se poate asemăna decât cu ultima zia unui 
condamnat la moarte. Pillerault făcu totul ca să facă 
suportabilă pentru nepotul său această zi groaznică. 

lată care au fost operaţiile lui Molineux, aprobate de falit. 
Procesul în legătură cu terenurile situate în strada 
Faubourg-du-Temple fu câştigat la Curtea de apel regală. 
Sindicii hotărâră să vândă proprietăţile, şi Cesar nu se 
opuse. Du 'Tillet, informat de intenţiile guvernului 
referitoare la un canal care trebuia să lege localitatea 
Saint-Denis cu Sena superioară, trecând prin foburgul 
Temple, cumpără terenurile lui Birotteau pentru suma de 
şaptezeci de mii de franci. Drepturile lui Cesar în afacerea 
terenurilor de la Madeleine fură cedate domnului Claparon, 
cu condiţia ca acesta, de partea lui, să renunţe la orice 
pretenţie privitoare la jumătatea datorată de Birotteau 
pentru cheltuielile de efectuare şi de înregistrare a 
contractelor şi cu obligaţia de a plăti preţul terenurilor prin 
încasarea, de la masa falimentului a cotei care revenea 
vânzătorilor. Partea parfumierului în întreprinderea Popinot 
şi compania fu vândută sus-zisului Popinot pentru suma de 
patruzeci şi opt de mii de franci. Fondul de comerţ al 
Reginei trandafirilor fu cumpărat de Celestin Crevel cu 
cincizeci şi şapte de mii de franci, cu drept asupra 
contractului, cu mobila, cu proprietatea Cremei sultanelor 
şi a Apei carminative şi cu închirierea pe doisprezece ani a 
fabricii, ale cărei instalaţii îi fură de asemenea vândute. 
Activul lichid se ridică la o sută nouăzeci şi cinci de mii de 


franci, la care sindicii adăugară şaptezeci şi cinci de mii de 
franci proveniţi din drepturile lui Birotteau în lichidarea 
nefericitului Roguin. Astfel totalul atinse două sute cincizeci 
şi cinci de mii de franci. Pasivul fiind de patru sute 
patruzeci, asta însemna pentru creditor mai mult decât 
cincizeci la sută. 

Falimentul este ca o operaţie chimică, din care negustorul 
dibaci încearcă să iasă corp gras. Birotteau, distilat în 
întregime în alambic, dădea un rezultat care îl înfurie pe du 
Tillet. Du Tillet conta pe un faliment necinstit şi dădea de un 
faliment virtuos. Nepăsându-i prea mult de câştig, căci 
obținea terenurile de la Madeleine fără să-l coste un ban, el 
ar fi dorit să-l vadă pe bietul detailist dezonorat, disprețuit, 
terfelit. lar creditorii aveau fără îndoială să-l poarte în 
triumf pe parfumier la adunarea generală. 

Pe măsura ce lui Birotteau îi revenea curajul, unchiul său, 
ca un medic înţelept, grada dozele iniţierii lui în operaţiile 
falimentului. Aceste măsuri violente erau tot atâtea lovituri. 
Un negustor nu află fără durere că lucrurile care 
reprezintă pentru el atâţia bani şi atâta grijă sunt 
depreciate. Veştile pe care i le dădea unchiul său îl 
încremeneau. 

— Cincizeci şi şapte de mii de franci Regina trandafirilor! 
Dar magazinul a costat zece mii de franci; dar 
apartamentul costă patruzeci de mii de franci; dar zestrea 
fabricii, uneltele, formele, cazanele au costat treizeci de mii 
de franci; dar, socotind chiar o remiză de cincizeci la sută, 
am în prăvălie marfa de zece mii de franci; dar Crema şi 
Apa constituie o proprietate care face cât o fermă! 

Aceste tânguieli ale bietului Cesar ruinat nu-l 
înspăimântau pe Pillerault. Fostul negustor le asculta aşa 
cum primeşte un cal, care aşteaptă la poartă, o răpăială de 
ploaie. Era însă speriat de tăcerea posomorâtă a 
parfumierului când venea vorba de adunare. Cine înţelege 
vanităţile şi slăbiciunile omului din orice sferă socială îşi dă 
seama ce tortură groaznică însemna pentru bietul om să 


revină ca falit în Palatul de justiţie comercial unde intrase 
ca judecător, să primească ocări acolo unde i se mulţumise 
de atâtea ori pentru serviciile aduse, el, Birotteau, ale cărui 
păreri neînduplecate în privinţa faliţilor erau cunoscute de 
toată negustorimea pariziană; el, care spusese: „Mai eşti 
încă om cinstit când îţi depui bilanţul, dar ieşi pungaş dintr- 
o adunare de creditori!” Unchiul său alese momentele cele 
mai potrivite pentru a-l familiariza cu ideea de a se 
prezenta în faţa creditorilor adunaţi, după cum cere legea. 
Această obligaţie era ucigătoare pentru Birotteau. 
Resemnarea lui tăcută îl impresiona adânc pe Pillerault, 
care-l auzea deseori, noaptea, prin perete, exclamând; 

— Nu se poate! Nu se poate! Mai bine mor. 

Pillerault, acest om atât de puternic prin simplitatea vieţii 
sale, înţelegea slăbiciunea. Hotări să-l cruţe pe Birotteau de 
emoţiile care-l puteau distruge în scena groaznică a 
prezentării sale în faţa creditorilor, scenă imposibil de 
evitat! Legea e, în această privinţă, precisă şi categorică. 
Negustorul care refuză să se prezinte e pasibil, pentru 
acest singur fapt, de poliţia corecțională, sub inculpare de 
bancrută simplă. Dar, dacă Legea îl sileşte pe falit să se 
prezinte, ea n-are puterea de a-l aduce pe creditor. O 
adunare de creditori nu e o ceremonie importantă decât în 
cazuri anumite; de exemplu, dacă urmează să fie deposedat 
un pungaş şi să se facă un contract de uniune, dacă e 
neînțelegere intre creditorii favorizați şi creditorii păgubiţi, 
dacă concordatul este ultra hoţesc, iar falitul are nevoie de 
o majoritate îndoielnică. Dar în cazul unui faliment unde 
totul este realizat, ca şi în cazul unui faliment unde 
pungaşul a aranjat totul dinainte, adunarea nu-i decât o 
formalitate. 

Pillerault se duse la fiecare creditor în parte să-l roage a 
semna o procură pentru avocatul său. Toţi creditorii, în 
afară de du Tillet, îl compătimeau sincer pe Cesar după ce-l 
nimiciseră. Toţi ştiau cum se comportă parfumierul, cât de 
corecte îi erau registrele, cât de clare îi erau afacerile. Erau 


toţi mulţumiţi că nu se află printre ei nici un creditor 
glumeţ. Molineux, mai întâi agent şi apoi sindic, găsise 
acasă la Cesar tot ce avea bietul om, până şi gravura cu 
Hero şi Leandru oferită de Popinot, până şi bijuteriile sale 
personale, acul de cravată, cataramele de aur, cele două 
ceasornice, lucruri pe care orice om onest le-ar fi luat fără a 
se socoti necinstit. Constance lăsase şi ea modesta ei cutie 
de bijuterii. Această înduioşătoare supunere faţă de lege 
impresionă adânc Negustorimea, Duşmanii lui Birotteau 
prezentară aceste fapte ca semne de prostie; dar oamenii 
cu judecată le arătară în adevărata lor lumină, ca un 
minunat exces de cinste. După două luni, la Bursă se 
schimbase atmosfera. Cei mai indiferenți mărturiseau că 
acest faliment era una din cele mai rare curiozităţi 
comerciale care se văzuseră vreodată pe piaţă. Aşa încât 
creditorii, ştiind că aveau să încaseze cam şaizeci la sută 
făcură tot ce dorea Pillerault. Cum avocaţii comerciali nu 
sunt numeroşi, se întâmplă şi ca mai mulţi creditori să aibă 
acelaşi împuternicit. Pillerault ajunse până la urmă să 
reducă această adunare formidabilă la câteva persoane; 
trei avocaţi, el, Ragon, cei doi sindici şi judele-comisar. 

În dimineaţa acelei zile solemne, Pillerault îi spuse 
nepotului său: 

— Cesar, poţi să te duci fără teamă astăzi la adunare; n-ai 
să găseşti pe nimeni. 

Domnul Ragon ţinu să-l însoţească pe debitorul său. Când 
auzi vocea subţire şi uscată a fostului stăpân al Reginei 
trandafirilor, fostul său succesor se îngălbeni; dar bunul 
bătrâne îi deschise braţele, Birotteau i se aruncă la piept 
ca un copil în braţele tatălui său şi cei doi parfumieri 
lăcrimară împreună. Falitul recăpăta curaj văzând atâta 
indulgență şi se urcă în birjă cu unchiul său. La zece şi 
jumătate fix, toţi trei sosiră la mănăstirea Saint-Merry, unde 
era pe vremea aceea sediul tribunalului comercial. La ora 
aceea nu era nimeni în sala falimentelor. Ora şi ziua 
fuseseră alese de acord cu sindicii şi cu judecătorul comisar. 


Avocaţii erau acolo, reprezentând pe clienţii lor: astfel că 
nimic nu-l putea intimida pe Cesar Birotteau. Totuşi, bietul 
om intră profund emoţionat în cabinetul domnului Camusot, 
care se nimeri a fi fost al său, şi era înfricoşat la gândul de a 
trece în sala falimentelor. 

— E frig, îi spuse domnul Camusot lui Birotteau, domnii nu 
se vor supăra dacă vom rămâne aici, în loc să ne ducem să 
îngheţăm în sală (nu pronunţă cuvântul de faliment). Luaţi 
loc, domnilor. 

Fiecare luă un scaun, iar judecătorul îi oferi fotoliul său lui 
Birotteau, care se simţea jenat. Avocaţii şi sindicii semnară. 

— Deoarece aţi predat toate valorile ce vă aparţineau, îi 
spuse Camusot lui Birotteau, creditorii, în unanimitate, vă 
reduc restul creanţelor; concordatul este conceput în 
termeni care vă pot alina supărarea; avocatul va proceda 
deîndată la omologarea lui; iată-vă liber. Toţi judecătorii 
tribunalului, iubite domnule Birotteau, spuse Camusot 
luându-i mâinile, sunt mişcaţi de situaţia dumneavoastră, 
fără a fi surprinşi de curajul pe care l-aţi dovedit, şi toată 
lumea vă recunoaşte cinstea. Aţi fost demn, în nenorocire, 
de postul pe care-l aveaţi aici. De douăzeci de ani sunt în 
comerţ, dar e abia a doua oară când văd un negustor, deşi 
căzut, câştigând şi mai mult în stima generală. 

Birotteau luă mâinile judecătorului şi le strânse cu 
lacrimile în ochi; Camusot îl întrebă ce are de gând să facă 
şi Birotteau răspunse că se va strădui să-şi plătească 
integral creditorii. 

— Dacă pentru a realiza acest nobil ţel v-ar trebui câteva 
mii de franci, să ştiţi că le găsiţi oricând la mine, zise 
Camusot; le-aş da cu mare plăcere pentru a fi martorul unui 
fapt atât de rar la Paris. 

Pillerault, Ragon şi Birotteau se retraseră. 

— Ei, vezi că nu era cine ştie ce, îi spuse Pillerault în 
pragul tribunalului. 

— Recunosc mâna dumitale, unchiule, zise bietul om 
înduioşat. 


— lată-te iar pe picioare, suntem la doi paşi de strada 
Cing-Diamants; haidem la nepotul meu, îi spuse Ragon. 

Birotteau avea să încerce o emoție dureroasă găsind-o pe 
Constance într-un mic birou de la mezaninul întunecos şi cu 
tavanul jos, situat deasupra prăvăliei, cu fereastra o treime 
astupată de firma impunătoare de afară, pe care scria: A. 
POPINOT 

— lată-l pe unul din locotenenţii lui Alexandru cel Mare, 
zise Birotteau cu veselia nefericirii, arătând firma. 

Această veselie forţată, care trăda în mod naiv 
sentimentul, încă viu al superiorității închipuite a lui 
Birotteau, îl înfioră pe Ragon, în ciuda celor şaptezeci de 
ani ai săi. Când Cesar o văzu pe soţia lui coborând ca să-i 
prezinte lui Popinot nişte scrisori de semnat, nu-şi putu 
stăpâni lacrimile, nici paloarea. 

— Nu te întreb dacă te simţi bine aici, spuse Cesar 
privindu-i pe Popinot. 

— Ca la fiul meu, răspunse ea cu un aer înduioşat, care-l 
impresionă pe fostul negustor. 

Birotteau îl îmbrăţişă pe Popinot, spunând; 

— Am pierdut pentru totdeauna dreptul de a-l numi fiu! 
Meu. 

— Să tragem nădejde, zise Popinot. Uleiul dumneavoastră 
merge, datorită străduinţelor mele la ziare şi străduinţelor 
lui Gaudissart, care a cutreierat Franţa întreagă, care a 
potopit-o cu afişe şi cu prospecte şi care acum tipăreşte la 
Strasbourg prospecte în limba germană şi-o să se arunce ca 
o invazie asupra Germaniei. Am obţinut plasarea a treizeci 
şi şase de mii de duzini. 

— Treizeci şi şase de mii de duzini! Zise Cesar. 

— Şi am cumpărat în foburgul Saint-Marceau un teren, nu 
prea scump, unde construim o fabrica. Am s-o ţin şi pe cea 
din foburgul Temple. 

— Nevastă, spuse Birotteau la urechea Constancei, cu 
puţin ajutor putem ieşi din încurcătură. 


Din acea zi fatală, Cesar, soţia şi fiica sa fură înţeleşi. 
Bietul slujbaş voia să ajungă la un rezultat, dacă nu 
imposibil, în tot cazul uriaş: la plata integrală a datoriilor 
sale! Aceste trei fiinţe, unite printr-un sentiment de cinste 
sălbatică, deveniră zgârcite şi renunţară la tot: o centimă le 
părea sfântă. Cu bună ştiinţă, Cesarine se devotă tinereşte 
magazinului ei. Stătea nopţile, îşi bătea capul cum să 
mărească vânzarea, inventa desene de stofe şi desfăşura un 
geniu comercial înnăscut. Patronii fură siliţi să-i tempereze 
râvna de muncă; o răsplăteau prin gratificaţii; dar ea refuza 
podoabele şi bijuteriile oferite de patroni. Bani! Atâta cerea. 
În fiecare lună îşi aducea leafa şi micile câştiguri unchiului 
Pillerault. Tot aşa făcea şi Cesar, la fel făcea şi doamna 
Birotteau. Ştiindu-se toţi trei nepricepuţi şi niciunul din ei 
nevoind să-şi asume răspunderea mânuirii fondurilor, îi 
încredinţaseră lui Pillerault direcţia supremă a 
plasamentului economiilor lor. Redevenit negustor, unchiul 
fructifica banii la Bursă. S-a aflat mai târziu că fusese ajutat 
în această operă de Jules Desmarets şi de Joseph Lebas, 
amândoi gata să-i indice afacerile fără riscuri. 

Fostul parfumier, care trăia lângă unchiul său, nu 
îndrăznea să-l întrebe cum mânuieşte sumele dobândite 
prin munca sa şi prin cea a fiicei şi soţiei lui. Mergea pe 
stradă cu capul plecat, ferindu-şi de priviri faţa abătută, 
descompusă, prostită. Cesar îşi făcea reproşuri că poartă 
haine de stofă bună. 

— Cel puţin nu mănânc pâinea creditorilor mei, spunea el 
cu o privire îngerească unchiului său. Deşi oferită din milă, 
pâinea dumitale îmi pare dulce când mă gândesc că 
datorită acestei sfinte milostenii, nu fur nimic din leafa mea. 
Negustorii care-i întâlneau pe slujbaş nu mai recunoşteau 
în el nici pe departe pe parfumier. Indiferenţii aveau o 
imagine măreaţă a prăbuşirilor omeneşti la vederea acestui 
om cu faţa îndoliată de durerea cea mai neagră şi care 
părea răscolit de ceva care nu se văzuse niciodată la el: 
gândirea! Nu oricine poate fi distrus. Oamenii uşuratici, 


fără conştiinţă, cărora totul le e indiferent, nu pot oferi 
niciodată spectacolul unui dezastru. Doar religia pune o 
pecete deosebită pe fiinţele prăbuşite: ele cred într-un 
viitor, într-o Providenţă; e în ele un fel de lumină care te 
face să le deosebeşti, o resemnare sfântă amestecată cu 
speranţă care provoacă un fel de înduioşare. Oamenii 
aceştia înţeleg tot ce au pierdut, ca şi îngerul alungat care 
plânge la poarta cerului. Faliţii nu pot intra la Bursă. Cesar, 
izgonit din domeniul cinstei, era întruchiparea îngerului 
care suspină după iertare. 

Timp de paisprezece luni, plin de gândurile cucernice pe 
care i le inspira prăbuşirea sa, Birotteau refuză orice 
plăcere. Deşi era sigur de prietenia soţilor Ragon, n-a fost 
chip să fie convins să vină la masă la ei şi nici la familiile 
Lebas, Matifat, Protez şi Chiffreville, nici chiar la domnul 
Vauquelin, care erau toţi gata să cinstească în Cesar o 
virtute superioară. Cesar prefera să stea singur în camera 
lui decât să dea ochii cu vreun creditor. Atenţiile cele mai 
amicale ale prietenilor săi îi aminteau amarnic de situaţia 
sa. Constance şi Cesarine nu se duceau nici ele atunci 
nicăieri. Duminicile şi sărbătorile, singurele zile când erau 
libere, cele două femei veneau la biserică la ora slujbei să-l 
ia pe Cesar şi stăteau cu el la Pillerault, după îndeplinirea 
datoriilor religioase. Pillerault îl invită şi pe abatele Loraux, 
ale cărui cuvinte îl sprijineau pe Cesar în viaţa sa greu 
încercată, şi astfel stăteau adunaţi în familie. Fostul 
marchitan avea fibra cinstei prea sensibilă pentru a 
dezaproba scrupulele lui Cesar. Aşa că se gândise să 
mărească numărul persoanelor printre care falitul putea să 
se arate cu fruntea sus şi cu ochii neplecaţi. 

În luna mai 1821, această familie în luptă cu nenorocirea 
fu răsplătită pentru străduinţele sale printr-o primă 
petrecere pregătită de arbitrul soartei ei. Ultima duminică 
a acelei luni era aniversarea consimţământului dat de 
Constance la căsătoria ei cu Cesar. Pillerault închiriase, de 


acord cu soţii Ragon, o căsuţă la ţară, la Sceaux, şi fostul 
negustor voia s-o inaugureze cu voioşie. 

— Cesar, îi spuse Pillerault nepotului său sâmbătă seară, 
mâine mergem la ţară şi vii şi tu. 

Cesar, care avea o scriere foarte frumoasă, făcea seara 
lucrări de copiere pentru Derville şi alţi câţiva procedjurişti. 
Iar duminica, având dezlegare de la biserică, lucra ca un 
negru. 

— Nu, răspunse el, domnul Derville aşteaptă să-i dau un 
cont de tutelă. 

— Nevastă-ta şi fiică-ta au şi ele dreptul la o răsplată. Nu 
vor mai fi acolo decât prietenii noştri: abatele Loraux, 
Ragonii, Popinot şi unchiu-său. De altfel, îţi cer să vii. 

Cesar şi soţia lui, luaţi de vârtejul afacerilor, nu mai 
trecuseră pe la Sceaux, deşi amândoi doreau din când în 
când să se mai ducă pentru a revedea copacul sub care era 
să leşine vânzătorul prim de la Regina trandafirilor. Făcură 
drumul în trăsură, toţi trei, împreună cu Popinot, care 
mâna; pe drum, Constance îl privi de mai multe ori pe soţul 
ei cu înţeles, fără a reuşi însă să-l facă să zâmbească. Când 
îi spuse câteva cuvinte la ureche, el dădu din cap fără să 
scoată o vorbă. Duioasele manifestări ale acestei iubiri 
neclintite, dar forţate, în loc să lumineze faţa lui Cesar, o 
întunecară şi mai tare şi-i aduseră în ochi câteva lacrimi 
abia stă omite. Bietul om făcuse drumul acesta cu douăzeci 
de ani în urmă, când era bogat, tânăr, plin de speranţe, 
îndrăgostit de o fată tot atât de frumoasă ca şi Cesarine 
acum; pe vremea aceea visa fericirea, iar astăzi vedea în 
fundul trăsurii pe copila lui cu suflet atât de nobil pălită de 
nopţi de veghe şi pe curajoasa lui soţie nemaiavând decât 
frumuseţea oraşelor peste care a trecut lava unui vulcan. 
Numai dragostea rămăsese! Atitudinea lui Cesar îngheţa 
bucuria din inima fiicei sale şi a lui Anselme, care-i 
aminteau de gingaşa scenă de altădată. 

— Fiţi fericiţi, copii, voi aveţi dreptul, le spuse bietul tată 
cu un ton sfâşietor. Puteţi să vă iubiţi fără nici un gând 


ascuns, adăugă el. 

Spunând aceste din urmă cuvinte, Birotteau luă mâinile 
soţiei sale şi le sărută cu o afecţiune plină de admiraţie şi de 
evlavie care o mişcă pe Constance mai mult decât cea mai 
vioaie veselie. Când ajunseră la casa unde îi aşteptau 
Pillerault, Ragonii, abatele Lorausx şi judecătorul Popinot, 
aceste cinci suflete de elită se purtară şi vorbiră în aşa fel, 
încât Cesar se simţi la largul său; toţi erau mişcaţi văzându- 
| pe omul acesta tot atât de abătut ca în prima zi a 
nenorocirii sale. 

— Duceţi-vă de vă plimbaţi în pădurea Aulnay, zise unchiul 
Pillerault punând mâna lui Cesar în mâna Constancei, 
duceţi-vă cu Anselme şi cu Cesarine, şi să vă întoarceţi la 
ora patru. 

— Bieţii oameni, noi i-am stingheri, zise doamna Ragon, 
înduioşată de durerea adevărată a debitorului său, dar 
curând o să aibă de ce se bucura. 

— lată o pocăință fără de păcat, zise abatele Loraux. 

— Nu se putea înălța decât prin nenorocire, zise 
judecătorul. 

A uita este marele secret al firilor tari şi creatoare, a uita 
asemenea naturii care nu-şi cunoaşte trecutul, care 
reîncepe neîncetat tainele zămislirilor ei neobosite. Firile 
slabe, cum era Birotteau, trăiesc în dureri, în loc să le 
transforme în învăţăminte ale experienţei; ele se îmbibă de 
suferinţă şi se irosesc, retrăind în fiece zi nenorocirile 
trecute. Când cele două perechi ajunseră pe cărarea care 
duce la pădurea Aulnay, aşezată ca o cunună pe una din 
cele mai frumoase coline din împrejurimile Parisului, şi când 
Valea Lupilor se arătă cu toate podoabele ei, atunci 
frumuseţea zilei, gingăşia peisajului, verdeaţa proaspătă şi 
amintirile minunate ale celei mai frumoase zile din 
tinereţea sa destinseră coardele triste din sufletul lui Cesar; 
strânse braţul soţiei sale de pieptul lui care bătea cu 
putere, iar privirile nu-i mai fură înnegurate, ci pline de 
lumina plăcerii. 


— În fine, spuse Constance bărbatului ei, te regăsesc, 
bietul meu Cesar! Cred că avem o purtare destul de bună 
ca să ne îngăduim din când în când câte-o mică plăcere. 

— Dar oare pot eu asta? Zise bietul om. Ah! Constance, 
afecțiunea ta e singurul bun care-mi mai rămâne. Da, am 
pierdut până şi încrederea pe care o aveam în mine, nu mai 
am putere, singura mea dorinţă este de a trăi destul pentru 
a muri cu toate datoriile plătite. Tu, dragă nevastă, tu care 
eşti înţelepciunea şi prevederea mea, tu care ai văzut 
limpede, tu care eşti fără nici o pată, tu poţi fi veselă; dintre 
noi trei, eu sunt singurul vinovat. Acum optsprezece luni, în 
toiul acelei petreceri fatale, o vedeam pe Constance a mea, 
pe singura femeie pe care am iubit-o, mai frumoasă poate 
decât era tânără fată cu care alergam pe cărarea asta acum 
douăzeci de ani, aşa cum aleargă acum copiii noştri! În 
douăzeci de luni, i-am ofilit frumuseţea, care era mândria 
mea, o mândrie îngăduită şi legitimă. Te iubesc mai mult, 
acum când te cunosc mai bine. Oh! Scumpo! Spuse el, cu un 
accent care mişcă inima soţiei sale, aş prefera să te aud 
certându-mă decât să te văd că-mi mângâi durerea. 

— Nu credeam, spuse ea, că după douăzeci de ani de 
căsnicie dragostea unei femei pentru soţul ei poate fi mai 
mare. 

Aceste cuvinte îl făcură pe Cesar să-şi uite pentru o clipă 
toate necazurile, căci avea atâta sunet încât vorba asta era 
o avere pentru el. Se îndreptă deci aproape vesel spre 
copacul lor, care, din întâmplare, nu fusese doborât. Cei doi 
soţi se aşezară lângă ei, privindu-i pe Anselme şi pe 
Cesarine care se învârteau pe aceeaşi pajişte fără să-şi dea 
seama, crezând, poate că merg drept înainte. 

— Domnişoară, spunea Anselme, mă crezi oare atât de laş 
şi de lacom încât să profit de cumpărarea părţii tatălui 
dumitale la Uleiul cefalic? Îi păstrez cu drag jumătatea lui şi 
am grijă de ea. Cu capitalul lui scontez poliţe; când primesc 
valori dubioase le trec de partea mea. Nu ne vom putea 


căsători decât după reabilitarea tatălui dumitale şi eu 
grăbesc acea zi cu puterea pe care o dă dragostea. 

Îndrăgostitul nu vorbise de acest secret soacrei sale. În 
ochii iubitei lor, nu ai altora, îndrăgostiţii cei mai candizi ţin 
să pară oameni fără pereche. 

— Şi va fi pe curând? Întrebă ea. 

— Pe curând, zise Popinot. 

Răspunsul fu dat pe ton atât de convins, încât casta şi 
nevinovata Cesarine întinse fruntea dragului ei Anselme, 
care o sărută înflăcărat, dar respectuos, atâta nobleţe era 
în gestul acestei copile. 

— Tăticule, să ştii c-o să fie bine, îi spuse ea lui Cesar cu un 
aer şmecher. Fii drăguţ, stai de vorbă cu noi, lasă tristeţea. 

Când această familie atât de unită se înapoie în casa lui 
Pillerault, Cesar, deşi nu prea era bun observator, băgă de 
seamă o schimbare în felul de a fi al Ragonilor, care trăda 
ceva neobişnuit. Primirea doamnei Ragon fu deosebit de 
binevoitoare, privirea şi tonul ei păreau a-i spune lui Cesar: 
Ne-ai plătit datoria. 

La desert se prezentă notarul din Sceaux; unchiul 
Pillerault îl rugă să se aşeze şi-l privi pe Birotteau, care 
începea să bănuiască o surpriză, dar nu-şi închipuia 
proporţiile ei. 

— Nepoate, de optsprezece luni, economiile soţiei tale, ale 
fiicei tale şi ale tale au produs douăzeci de mii de franci. Eu 
am primit treizeci de mii de franci, cota din creanţa mea, 
avem deci cincizeci de mii de franci de dat creditorilor tăi. 
Domnul Ragon a primit cota lui de treizeci de mii de franci, 
aşa că domnul notar din Sceaux îţi aduce, din partea 
prietenilor tăi, o chitanţă de plată integrală, inclusiv 
dobânzile. Restul sumei este la Crottat, pentru Lourdois, 
pentru mătuşa Madou, pentru zidar, pentru dulgher şi 
pentru creditorii cei mai grăbiţi. Anul viitor, vom vedea. Cu 
timp şi cu răbdare ajungi departe. 

Bucuria lui Cesar nu se poate descrie; se aruncă plângând 
în braţele unchiului său. 


— Să-şi pună astăzi decorația, spuse Ragon abatelui 
Loraux. 

Duhovnicul legă panglica roşie la butoniera slujbaşului, 
care se privi în timpul serii de zeci de ori în oglinzile din 
salon, vădind o bucurie de care ar fi ris unii oameni care se 
cred superiori, dar pe care aceşti burghezi cumsecade o 
găseau firească. A doua zi Birotteau se duse la coana 
Madou. 

— Ah, dumneata eşti, pramatie, zise ea, nu te mai 
cunoşteam, aşa ai albit. Da chiar aşa de rău nu vă merge: 
aveţi slujbe. Eu mă zbat ca un câine care întoarce o morişcă 
şi care ar merita să fie botezat 

— Dar, doamnă. 

— Ei, nu-ţi fac nici o vină, zise ea, eşti în regulă. 

— Vin să vă anunţ că am să vă plătesc la notarul Crottat, 
astăzi, restul creanţei dumneavoastră şi dobânzile. 

— Adevărat? 

— Să fiţi la el la unsprezece şi jumătate. 

— Asta zic şi eu cinste, bine cântărită şi cu patru peste 
fiecare sută, spuse ea admirându-l cu naivitate pe 
Birotteau. Uite, dragă domnule, fac afaceri bune cu 
roşcovanul dumitale, e drăguţ, mă lasă să câştig bine, nu se 
tocmeşte ca să mă despăgubească; ştii ce, îţi dau chitanţă şi 
ţine-ţi banii, amărâtule! Madouoaia se aprinde ea, e ea 
gură-spartă, dar are ceva acilea, spuse femeia bătându-se 
în dreptul inimii pe cele mai voluminoase perne de carne 
omenească pe care le-au cunoscut vreodată Halele. 

— Nu se poate! Zise Birotteau; legea e precisă, vreau să 
vă plătesc integral. 

— Atunci, n-am să mă las mult rugată, zise ea. Şi mâine la 
Hală am să spun la toţi ce om cinstit eşti. Ah! Mai rar aşa 
comedie! 

Birotteau trăi aceeaşi scenă la zugrav, socrul lui Crottat, 
dar cu variante. Afară ploua. Cesar îşi lăsă umbrela în colţul 
uşii. Zugravul îmbogăţit, văzând că apa se prelinge în 


frumoasa sufragerie unde lua masa împreună cu soţia lui, 
nu fu amabil. 

— la să vedem, ce vrei, nea Birotteau? Spuse el cu tonul 
aspru al multora faţă de cerşetorii nepoftiţi. 

— Domnule, ginerele dumneavoastră nu v-a spus? 

— Ce? Întrerupse Lourdois, iritat, crezând că e vorba de o 
cerere. 

— Să veniţi astăzi la el, la unsprezece jumătate, ca să-mi 
daţi chitanţă pentru plata integrală a creanţei 
dumneavoastră? 

— Ah, aşa. Stai, te rog, domnule Birotteau; gustă ceva cu 
noi. 

— Faceţi-ne plăcerea să luaţi dejunul cu noi, zise doamna 
Lourdois. 

— Merge bine, vasăzică, îl întrebă Lourdois cel gras. 

— Nu, domnule, a trebuit să mă mulţumesc zi de zi la 
birou cu o chiflă în loc de masă, ca să strâng ceva bani; dar, 
cu timpul, sper să repar pagubele făcute aproapelui meu. 

— Nimic de zis, spuse zugravul înfulecând o tartină cu 
pateu de ficat de gâscă, eşti un om de onoare. 

— Şi ce face doamna Birotteau? Zise doamna Lourdois. 

— Ţine registrele şi casa la domnul Anselme Popinot. 

— Bieţii oameni! Spuse încet doamna Lourdois soţului ei. 

— Dacă ai nevoie de mine, dragă domnule Birotteau, vino 
să mă vezi, zise Lourdois, aş putea să te ajut. 

— Am nevoie de dumneata la ora unsprezece, domnule, 
zise Birotteau plecând. 

Acest prim rezultat îi dădu curaj falitului, dar nu şi linişte; 
căci dorinţa de a recuceri onoarea îl frământa peste 
măsură; îşi pierdu cu totul rumeneala feţei, ochii i se 
stinseră, obrajii i se scofâlciră. Când foştii cunoscuţi îl 
întâlneau pe Cesar dimineaţa la opt sau după-masa la 
patru, ducându-se în strada Oratoire sau întorcându-se de- 
acolo, îmbrăcat cu redingota pe care o purta în momentul 
prăbuşirii şi de care avea grijă cum are grijă un 
sublocotenent sărac de uniforma lui, cu părul complet alb, 


palid, mergând cu frică parcă, unii îl opreau, dar fără voia 
lui, căci el se ferea să fie văzut şi se strecura pe lângă 
ziduri, ca hoţii. 

— E cunoscută purtarea dumitale, prietene, spuneau unii. 
Toată lumea deplânge viaţa aspră la care te supui şi la care 
supui pe fiica şi pe soţia dumitale. 

— Mai răsuflă niţel, spuneau alţii, rana de bani nu omoară. 

— Nu, dar omoară rana din suflet, îi răspunse într-o zi lui 
Matifat bietul Cesar, istovit. 

La începutul anului 1823 se hotărî construirea canalului 
Saint-Martin. Terenurile din foburgul Temple ajunseră la 
preţuri fantastice. Proiectul de construcţie se întâmplă să 
treacă prin mijlocul proprietăţii lui du Tillet, altădată a lui 
Cesar Birotteau. Societatea care avea concesiunea 
canalului se învoise să plătească un preţ extrem de mare 
dacă bancherul îi putea preda terenul până la un anumit 
termen. Dar contractul de închiriere făcut de Popinot cu 
Cesar era o piedică. Bancherul veni în strada Cing- 
Diamants să vorbească cu droghistul. Popinot îi era 
indiferent lui du Tillet, dar logodnicul Cesarinei avea faţă de 
el o ură instinctivă. El nu avea cunoştinţă despre furt şi nici 
despre combinaţiile ticăloase ale norocosului bancher, dar o 
voce lăuntrică îi striga: „Omul acesta e un hoţ nepedepsit”. 
Popinot n-ar fi făcut nici cea mai mică afacere cu el, simpla 
lui prezenţă îi era odioasă. În momentul acela, mai ales, îl 
vedea pe du Tillet îmbogăţindu-se de pe urma jefuirii 
fostului său patron, căci terenurile de la Madeleine 
începeau să urce, atingând nişte preţuri care prevesteau 
sumele exorbitante la care aveau să ajungă în 1827. De 
aceea, după ce bancherul îi expuse scopul vizitei sale, 
Popinot îl privi cu o indignare concentrată. 

— Nu vreau să vă refuz renunţarea mea la contract, dar 
am nevoie de şaizeci de mii de franci, şi nici un ban mai 
puţin. 

— Şaizeci de mii de franci?! Exclamă du Tillet, dându-se cu 
un pas înapoi. 


— Mai am dreptul la cincisprezece ani prin contract, voi 
avea de cheltuit trei mii de franci în plus pe an ca să-mi fac 
altă fabrică. Aşadar, şaizeci de mii de franci, şi mai mult nu 
stăm de vorbă, zise Popinot intrând în prăvălie, unde du 
Tillet îl urmă. 

Discuţia se aprinse, numele lui Birotteau fu pronunţat, 
doamna Cesar cobori şi-l văzu pe du Tillet pentru prima 
dată de la faimosul bal. Bancherul nu-şi putu stăpâni o 
mişcare de surprindere văzând cât de schimbată era fosta 
lui patroană şi-şi plecă ochii, înspăimântat de propria lui 
operă. 

— Domnul, îi spuse Popinot doamnei Cesar, câştigă trei 
sute de mii de franci de pe urma terenurilor dumnevoastră, 
şi ne refuză o indemnizaţie de şaizeci de mii de franci 
pentru contractul nostru. 

— Asta înseamnă trei mii de franci venit, zise du Tillet cu 
emfază. 

— Trei mii de franci! Repetă doamna Cesar cu un ton 
simplu şi grav. 

Du Tillet păli. Popinot o privi pe doamna Birotteau. Urmă 
un moment de tăcere adâncă, ceea ce făcu şi mai de 
neînțeles pentru Anselme această scenă. 

— Semnaţi-mi renunţarea pe care o am redactată de 
Crottat, zise du Tillet scoțând o hârtie timbrată din 
buzunarul lateral, am să vă fac un bon de şaizeci de mii de 
franci pentru Bancă. 

Popinot o privi pe doamna Cesar fără a-şi ascunde mirarea 
adâncă; i se părea că visează. În timp ce du Tillet semna 
bonul pe un pupitru înalt, Constance dispăru, urcându-se 
iar la mezanin. Droghistul şi bancherul îşi schimbară 
hârtiile. Du Tillet ieşi salutându-l cu răceală pe Popinot. 

— În fine, peste câteva luni, zise Popinot privind în urma. 
Lui du Tillet care mergea spre strada Lombards unde-şi 
oprise cabrioleta, datorită acestei afaceri curioase, 
Cesarine va fi a mea. Scumpa mea soţioară nu se va mai 
chinui muncind. Dar cum aşa! A fost de ajuns o privire a 


doamnei Cesar! Ce e între ea şi tâlharul ăsta? Ceea ce s-a 
petrecut e într-adevăr extraordinar. 

Popinot trimise la Bancă să se încaseze bonul şi se urcă să- 
i vorbească doamnei Birotteau: dar n-o găsi la casierie; era 
în camera ei, fără îndoială. Anselme şi Constance trăiau 
cum trăiesc un ginere şi soacra sa când un ginere şi o 
soacră se înţeleg; se duse deci în apartamentul doamnei 
Cesar cu graba firească a unui îndrăgostit pe punctul de a- 
şi vedea cu ochii fericirea. Tânărul negustor fu nespus de 
mirat găsind-o pe viitoarea lui soacră, lângă care ajunsese 
cu un salt de pisică, cu o scrisoare de la du Tillet în mână, 
căci Anselme recunoscu scrisul fostului vânzător-prim al lui 
Birotteau. O lumânare aprinsă, fantomele negre şi săltânde 
ale scrisorilor arse pe podeaua de cărămidă, toate acestea îl 
înfiorară pe Popinot; având o vedere pătrunzătoare, văzuse 
fără să vrea această frază la începutul scrisorii din mâna 
soacrei sale: „Ie ador! Ştii că te ador, înger al vieţii mele, şi 
de ce.” 

— Ce influenţă ai dumneata asupra lui du Tillet ca să-l faci 
să încheie o asemenea afacere? Îi spuse el cu râsul 
convulsiv pe care-l provoacă o bănuială urâtă, 
nemărturisită. 

— Să nu vorbim despre asta, spuse ea adânc tulburată 

— Da, răspunse Popinot năucit, să vorbim despre sfârşitul 
necazurilor dumneavoastră. 

Anselme se întoarse pe călcâie şi se duse la fereastră, 
unde începu să bată darabana cu degetele în geam, 
uitându-se în curte. 

„Ei şi ce, îşi spuse el, presupunând că l-a iubit pe du Tillet, 
de ce nu m-aş purta ca un om cumsecade?” 

— Ce ai, băiatule? Zise biata femeie. 

— Contul câştigurilor nete de la Uleiul cefalic se ridică la 
două sute patruzeci şi două de mii de franci, jumătatea este 
de o sută douăzeci şi unu, zise brusc, Popinot. Dacă scad din 
această sumă cei patruzeci şi opt de mii de franci daţi 
domnului Birotteau, rămân şaptezeci şi trei de mii, care, 


adăugaţi la cei şaizeci de mii din renunţarea la contract, vă 
dau o sută treizeci şi trei de mii de franci. 

Doamna Cesar asculta cu neliniştea unei bucurii care o 
făcu să palpite atât de tare, încât Popinot îi auzi bătăile 
inimii. 

— Aşa, eu l-am considerat întotdeauna pe domnul 
Birotteau drept asociatul meu, reluă el, putem dispune, prin 
urmare, de această sumă pentru a-i plăti creditorii. 
Adăugând-o celei de douăzeci şi opt de mii de franci din 
economiile dumneavoastră plasate de unchiul Pilleraul, 
avem o sută şaizeci şi unu de mii de franci. Şi nici o putere 
din lume nu mă poate împiedica să-i dau cu împrumut 
socrului meu, în contul beneficiilor din anul viitor, suma 
necesară pentru a completa totalul datorat creditorilor săi. 
Şi. Va fi. Reabilitat. 

— Reabilitat! Exclamă doamna Cesar îndoind genunchiul 
pe scaun. Scăpând scrisoarea, ea împreună mâinile şi rosti 
o rugăciune. 

— Anselme dragă! Spuse după ce făcu semnul crucii, 
copile scump! 

Îi luă capul, îl sărută pe frunte, îl strânse în braţe şi nu mâi 
ştiu ce să facă de bucurie. 

— Cesarine e a ta şi o meriţi! Fata mea va fi, aşadar, 
fericită. O să iasă de la magazinul acela unde se ucide. 

— Din dragoste, zise Popinot. 

— Da, răspunse mama zâmbind. 

— Să vă spun un mic secret, zise Popinot, privind 
scrisoarea fatală cu coada ochiului. I-am făcut un serviciu 
lui Celestin ca să-i uşurez cumpărarea prăvăliei 
dumneavoastră, dar i-am făcut acest serviciu cu o condiţie. 
Apartamentul dumneavoastră e aşa cum l-aţi lăsat. Mă 
gândeam eu la ceva, dar nu credeam că o să ne ajute atât 
de mult întâmplarea. Celestin are obligaţia să vă 
subînchirieze fostul dumneavoastră apartament, unde n-a 
pus piciorul şi unde veţi regăsi toate mobilele. Eu mi-am 
rezervat etajul al doilea, unde voi locui cu Cesarine, de care 


nu veţi fi despărțiți niciodată. După căsătorie, voi lucra ziua 
aici de la opt dimineaţa până la şase seara. Ca să vă refac 
averea, voi cumpăra cu o sută de mii de franci partea 
domnului Cesar şi veţi avea astfel, socotind şi slujba lui, 
zece mii de franci venit. Veţi fi fericită, nu-i aşa? 

— Nu-mi mai spune nimic, Anselme, că înnebunesc. 
Atitudinea îngerească a doamnei Cesar şi curăţia privirii 
ei, nevinovăția frunţii ei frumoase dezminţeau atât de făţiş 

miile de închipuiri care roiau în creierul îndrăgostitului, 
încât voi să pună capăt monstruozităţii gândurilor sale. O 
pată nu se potrivea cu viaţa şi cu sentimentele nepoatei lui 
Pillerault. 

— Scumpă mamă adorată, zise Anselme, mi-a intrat în 
suflet, fără voia mea, o bănuială groaznică. Dacă vrei să mă 
vezi fericit, spulber-o pe loc” 

Popinot întinsese mână şi apucase scrisoarea. 

— Fără să vreau, reluă el înspăimântat de groaza care se 
zugrăvea pe faţa Constancei, am citit primele cuvinte din 
această scrisoare scrisă de du Tillet. Cuvintele acestea 
coincid în mod am de curios cu efectul pe care l-ai produs 
adineaori hotărându-l să consimtă repede la pretenţiile 
mele exagerate, încât orice bărbat ar găsi explicaţia pe care 
demonul mi-o dă mie fără voia mea. Au fost de ajuns trei 
cuvinte, privirea dumitale. 

— Nu mai continua, zise doamna Cesar reluând scrisoarea 
şi arzând-o sub ochii lui Anselme. 

— Copilul meu, sunt crunt pedepsită pentru o greşeală 
neînsemnată. Află aşadar totul, Anselme. Nu vreau ca 
bănuiala inspirată de mamă să dăuneze fiicei, şi de altfel n- 
am de ce roşi: i-aş spune şi soţului meu ceea ce-ţi 
mărturisesc acum. Du Tillet a vrut să mă seducă, soţul meu 
a fost îndată prevenit, du Tillet a trebuit să fie dat afară, în 
ziua tind soţul meu voia să-l concedieze, du Tillet ne-a luat 
trei mii de franci! 

— Bănuiam aşa ceva, zise Popinot punându-şi toată ura în 
intonaţie. 


— Anselme, viitorul şi fericirea ta cer această mărturisire, 
dar ea trebuie să moară în inima ta, aşa cum a murit în a 
mea şi în a lui Cesar. Cred că-ţi aminteşti de burzuluiala 
soţului meu în legătură cu o eroare de casă. Ca să evite un 
proces şi să nu-l nenorocească pe omul acela, domnul 
Birotteau a pus la loc în casă trei mii de franci, preţul 
şalului de caşmir pe care n-a putut să mi-l cumpere decât 
după trei ani. lată cum se explică exclamaţia mea. Vai! 
Dragul meu, să-ţi mărturisesc şi ce copilărie am făcut. Du 
Tillet îmi scrisese trei scrisori de dragoste, care îl înfăţişau 
atât de bine, zise ea suspinând şi plecând ochii, încât le-am 
păstraT. Ca o curiozitate. Nu le-am recitit mai mult decât o 
dată. Dar e drept că nu era prudent să le păstrez. Când |- 
am revăzut pe du Tillet, mi-am adus aminte de ele şi m-am 
urcat ca să le ard; mă uitam la ultima când ai intrat. Asta-i 
tot, dragul meu. 

Anselme îngenunche şi sărută mâna doamnei Cesar cu o 
expresie atât de admirabilă, încât amândurora le veniră 
lacrimile în ochii. Soacra îl ridică pe ginere, îi întinse 
braţele şi-l strânse la piept. 

Ziua aceea avea să fie o zi de bucurie pentru Cesar. 
Secretarul particular al regelui, domnul de Vandenesse, 
veni să-l caute la birou. leşiră amândoi în curticica din faţa 
Casei de amortizare. 

— Domnule Birotteau, zise vicontele de Vandenesse, 
străduinţele dumneavoastră pentru a plăti creditorii au 
ajuns din întâmplare la urechea regelui. Maiestatea-sa, 
mişcată de o purtare atât de rară şi ştiind că, din spirit de 
umilinţă, nu purtaţi decorația Legiunii de Onoare, mă 
trimite să vă comunic ordinul său de a o purta din nou. 
Apoi, voind să vă ajute a vă îndeplini obligaţiile, m-a 
însărcinat să vă remit această sumă din caseta sa 
particulară, cu regretul că nu poate face mai mult. Toate 
acestea trebuie să rămână în cel mai adânc secret. 
Majestatea-sa nu găseşte de demnitatea sa regală 
divulgarea oficială a binefacerilor sale, spuse secretarul 


intim, remiţându-i şase mii de franci slujbaşului, care, în 
timpul acestui discurs, încerca sentimente de nedescris. 

Birotteau nu putu decât să îngaime vorbe fără şir; 
Vanaenesse îl salută cu mâna, zâmbind. Principiile care-l 
însufleţeau pe bietul Cesar sunt atât de rare la Paris, încât 
viaţa sa trezise pe nesimţite admiraţia. Vorbiseră de ea 
Joseph Lebas, judecătorul Popinot, Camusot, abatele 
Loraux, Ragon, stăpânul magazinului important unde lucra 
Cesarine, Lourdois, domnul de La Billardiere. Opinia 
publică, schimbată în favoarea sa, îl urca în slăvi. 

„lată un om de onoare!” Vorbele acestea răsunară de mai 
multe ori la urechile lui Cesar când trecea pe stradă, 
dându-i emoția pe care o simte un autor când aude: Elel. 
Această reputaţie frumoasă îl făcea să moară de necaz pe 
du Tillet. Când Cesar primi bancnotele trimise de suveran, 
primul său gând fu să plătească cu ele pe fostul său 
vânzător. Se duse în strada Chaussee-d'Antin şi-l întâlni pe 
scară pe bancher, care se întorcea de la treburi. 

— Ce mai e, săracul meu Birotteau! Zise el cu un aer 
mieros. 

— Sărac?! Exclamă cu mândrie debitorul. Sunt foarte 
bogat. Îmi voi pune astă-seară capul pe pernă cu satisfacția 
de a şti că ţi-am plătit. 

Aceste cuvinte pătrunse de cinste fură un chin adânc 
pentru du Tillet. Cu toată stima generală, el nu se stima pe 
sine; o voce care nu putea fi înăbuşită îi striga: „Omul 
acesta e sublim!” 

— Să-mi plăteşti! Da ce afaceri învârteşti? 

Fiind sigur că du Tillet n-avea să repete confidenţa sa, 
fostul parfumier spuse: 

— N-o să mă mai apuc niciodată de afaceri, domnule. Nici 
o putere omenească nu putea să prevadă ce mi s-a 
întâmplat. Aş putea fi din nou victima altul Roguin. Dar 
purtarea mea a fost adusă la cunoştinţa regelui, inima sa î 
binevoit să se înduioşeze de străduinţele mele şi le-a 


încurajat trimiţându-mi chiar acum o sumă destul de 
importantă, care. 

— Îţi trebuie o chitanţă? Spuse du Tillet întrerupându-l. 
Plăteşti? 

— Integral, chiar şi dobânzile; aşa că te rog să vii la doi 
paşi de-aici, la domnul Crottat. 

— În faţa notarului! 

— Vezi că, domnule, nu mi-e interzis să mă gândesc la 
reabilitare şi, pentru a nu fi recuzate, actele trebuie să fie 
autentificate. 

— Haidem, zise du Tillet ieşind cu Birotteau, haidem, e 
foarte aproape. Dar de unde iei atâţia bani? Reluă el. 

— Nu-i iau, zise Cesar, îi câştig cu sudoarea frunţii. 

— Datorezi o sumă enormă băncii Claparon. 

— Vai! Da, asta-i cea mai grea datorie a mea, mi se pare c- 
am să mor trăgând la jug. 

— N-o s-o poţi plăti niciodată, spuse aspru du Tillet. 

„Are dreptate, gândi Birotteau”. 

Înapoindu-se acasă, bietul om trecu prin strada Saint- 
Honore din nebăgare de seamă, căci făcea totdeauna un 
ocol ca să nu-şi vadă prăvălia nici ferestrele 
apartamentului. Pentru prima dată de la prăbuşirea sa, 
revăzu această casă unde optsprezece ani de fericire 
fuseseră şterşi de chinurile din trei luni. 

„Credeam şi eu c-aici o să-mi închei zilele, îşi spuse el.” 

Şi grăbi pasul, căci zărise noua firmă: 

CELESTIN CREVEL. 

SUCCESORUL LUI CESAR BIROITTEAU 

— Am vedenii. Parcă era Cesarine? Exclamă el, amintindu- 
şi că zărise un cap blond la fereastră. 

Îi văzu într-adevăr pe fiica sa, pe soţia sa şi pe Popinot. 
Îndrăgostiţii ştiau că Birotteau nu trece niciodată prin faţa 
fostei sale case, şi, neputându-şi închipui ce i se întâmplase, 
veniseră să facă unele aranjamente pentru petrecerea pe 
care voiau să i-o dea lui Cesar. Această aparţie ciudată îl 


miră atât de tare pe Birotteau, încât rămase locului, înfipt 
pe picioare. 

— Uite-l pe domnul Birotteau, se uită la fosta lui casă, 
spuse domnul Molineux negustorului a cărui prăvălie se afla 
în faţa Reginei trandafirilor. 

— Bietul om, spuse fostul vecin al parfumierului, a dat 
acolo unul din cele mei frumoase baluri. Erau două sute de 
trăsuri. 

— Am fost şi eu; a dat faliment după trei luni, zise 
Molineux, eu am fost sindic. 

Birotteau fugi, cu picioarele tremurând, şi alergă la 
unchiul său Pillerault. 

Pillerault, informat de ce se petrecuse în strada Cinqg- 
Diamants, se gândea că nepotul său va suporta greu şocul 
unei bucurii atât de mari ca aceea a reabilitării sale, căci 
era martorul zilnic al încercărilor morale ale bietului om, 
care avea mereu înaintea ochilor neînduplecatele sale 
principii relative la faliţi şi care îşi încorda ceas de ceas 
toate forţele. Onoarea era pentru Cesar un mort care putea 
cunoaşte ziua învierii. Această speranţă îi ţinea mereu 
activă durerea. Pillerault luă asupra sa sarcina de a-l 
pregăti pe nepotul său să primească vestea cea bună. 
Tocmai se gândea la mijloacele de a-şi ajunge scopul, când 
intră Birotteau. Bucuria cu care slujbaşul povesti dovada de 
interes pe care i-o dăduse regele îi păru de bun augur lui 
Pillerault, iar mirarea de a fi văzut-o pe Cesarine la Regina 
trandafirilor, o foarte bună intrare în materie: 

— Ei, Cesar, zise Pillerault, ştii de unde ţi se trage totul? 
Din nerăbdarea lui Popinot de a se însura cu Cesarine. Nu- 
şi găseşte locul şi nu e drept ca, din pricina exagerărilor 
taie în materie de cinste, să-şi prăpădească tinereţea cu 
ochii la stele. Popinot vrea să-ţi dea fondurile necesare 
pentru plata integrală a creditorilor. 

— Îşi cumpără nevasta, zise Birotteau. 

— Nu e oare onorabil să-ţi reabilitezi socrul? 

— Dar asta ar da loc la contestaţii. De altfel. 


— De altfel, zise unchiul prefăcându-se furios, tu poţi avea 
dreptul de a te jertfi, dar n-o poţi sacrifica pe fiică-ta. 

Se iscă o discuţie foarte aprinsă, pe care Pillerault o aţâţa 
dinadins. 

— Ei, dar să zicem că Popinot nu ţi-ar împrumuta nimic, 
exclamă Pillerault, că te-ar considera ca asociatul său, că. 
Ar privi suma dată creditorilor drept partea ta din Ulei ca 
un avans la beneficii, ca să nu te despoaie. 

— Ar părea că, în înţelegere cu el, am vrut să-mi înşel 
creditorii. 

Pillerault se prefăcu că cedează în faţa acestui argument. 
Cunoştea destul sufletul omenesc ca să ştie că, peste 
noapte, Birotteau avea să se hărţuiască cu el însuşi asupra 
acestui punct şi că această discuţie interioară avea să-l 
deprindă cu ideea reabilitării. 

— Dar de ce oare, spuse parfumierul la cină, nevasta şi cu 
fiica mea se aflau în fostul meu apartament? 

— Anselme vrea să-l închirieze ca să stea acolo cu 
Cesarine. Nevastă-ta ţine cu el. Nu ţi-au spus nimic, dar s- 
au dus să facă strigările de nuntă ca să te forţeze să 
consimţi. Popinot spune că meritul lui va fi mai mic dacă se 
va căsători cu Cesarine după reabilitarea ta. Zi, aşa. lei şase 
mii de franci de la rege şi nu vrei să primeşti nimic de la 
rudele tale. Parcă eu nu pot să-ţi dau chitanţă pentru 
partea mea, ce, m-ai refuza? 

— Nu, spuse Cesar, dar asta nu m-ar împiedica să 
economisesc pentru a-ţi plăti, cu toată chitanţa. 

— Parafastâcuri, zise Pillerault, şi în chestii de cinste mă 
poţi crede pe cuvânt Ce prostie ai spus adineaori? Adică ţi- 
ai înşela creditorii când le-ai plăti la toţi? 

În clipa aceea, Câsar se uită la Pillerault, şi Pillerault fu 
mişcat văzând, după trei ani, un zâmbet larg însufleţind 
pentru prima oară trăsăturile mâhnite ale nepotului său. 

— E-adevărat, spuse el; ar fi buni plătiţi. Dar asta 
înseamnă să-mi vând fata! 


— Da eu vreau să fiu cumpărată, strigă Cesarine, apărând 
împreună cu Popinot. 

Cei doi îndrăgostiţi auziseră ultimele cuvinte, intrând în 
vârful picioarelor în anticamera micului apartament al 
unchiului lor, iar doamna Birotteau îi urma. Toţi trei 
alergaseră cu trăsura la creditorii care mai erau de plătit ca 
să-i convoace seara la Alexandre Crottat, unde se 
pregăteau chitanţele. Forţa logicii îndrăgostitului Popinot 
învinse scrupulele lui Cesar, care se încăpăţâna să se 
declare debitor şi să pretindă că înşală legea printr-o 
schimbare de creanţă. Chiţibuşăriile conştiinţei sale cedară 
în faţa unui strigăt al lui Popinot: 

— Vreţi să vă ucideţi fiica? 

— Să-mi ucid fiica! Zise Cesar buimăcit. 

— Ei bine, spuse Popinot, am dreptul să vă fac o donaţie, în 
timpul vieţii, reprezentând suma care, cu mâna pe 
conştiinţă, cred ca vi se cuvine în afacerea mea. M-aţi 
refuza? 

— Nu, zise Cesar. 

— Ei, atunci mergem astă-seară la Alexandre Crottat, ca 
să nu mai fie nici o discuţie; vom stabili şi ce e de stabilit în 
legătură cu contractul de căsătorie. 

O cerere de reabilitare împreună cu toate actele 
doveditoare fură depuse, prin grija lui Derville, la parchetul 
procurorului general al Curţii regate din Paris. 

În luna cât durară formalităţile şi strigările pentru 
căsătoria Cesarinei cu Anselme, Birotteau fu scuturat de 
friguri. Era neliniştit, îi era teamă că n-o să apuce ziua cea 
mare când va ieşi hotărârea. Spunea că-i bate inima tare, 
fără să ştie de ce. Se plângea de dureri surde în inimă, 
inimă istovită de emoţiile durerii şi obosită de bucuria 
supremă pe care o aştepta. Hotărârile de reabilitare sunt 
atât de rare în resortul Curţii regale din Paris, încât abia 
dacă se pronunţă una în zece ani. Pentru oamenii care iau 
în serios Societatea, aparatul judiciar reprezintă ceva grav 
şi măreț. Instituţiile depind în întregime de sentimentele pe 


care oamenii le leagă de ele şi de prestigiul cu care gândul 
lor le îmbracă. De aceea, când nu mai există nu religie, ci 
credinţă la un popor, când educaţia din primii ani desface 
toate legăturile tradiţionale, deprinzându-l pe copil cu o 
analiză necruțătoare, atunci o naţiune se descompune; căci 
ea nu mai formează o unitate decât prin sudurile mârşave 
ale interesului material, prin comandamentele cultului 
creat de Egoismul valorificat din plin. Hrănit cu idei 
religioase, Birotteau privea Justiţia aşa cum ar trebui ea să 
apară în ochii oamenilor, ca o reprezentare a Societăţii 
înseşi, ca o reflectare augustă a legii acceptate de toţi, 
independentă de forma prin care se exprimă: cu cât 
magistratul este mai bătrân, mai încovoiat, mai albii, cu atât 
mai solemnă este exercitarea sacerdoţiului său, care cere o 
cunoaştere atât de adâncă a oamenilor şi a lucrurilor, încât 
sacrifică inima şi o face să reziste celor mai palpitante 
interese. Sunt din ce în ce mai rari oamenii care urcă cu 
mare emoție scara Curţii regale, în vechiul Palat de Justiţie 
din Paris, şi fostul negustor era unul dintre aceştia. Puţine 
persoane au remarcat solemnitatea maiestuoasă a acestei 
scări, aşezate parcă dinadins în aşa fel încât să producă 
efect: se află deasupra peristilului exterior care 
împodobeşte curtea Palatului, iar uşa sa este în mijlocul 
unei galerii care duce, la un capăt, în imensa sală a Paşilor- 
Pierduţi, şi la celălalt capăt, în Sfânta-Capelă, două 
monumente care pot face să pară meschin tot ce e în jurul 
lor. Biserica lui Ludovic cel Sfânt este unul dintre edificiile 
cele mai impozante din Paris, şi accesul în ea, prin fundul 
acestei galerii, are ceva întunecat şi romantic. Sala cea 
mare a Paşilor-Pierduţi oferă, dimpotrivă, un spaţiu luminos 
şi e greu să uiţi că istoria Franţei e legată de această sală. 
Scara are, desigur, un caracter grandios, de vreme cenue 
prea strivită de aceste două măreţii. Poate că, urcând-o, ţi-e 
sufletul răscolit şi de priveliştea pieţei unde se execută 
sentinţele şi pe care o vezi prin grilajul bogat al Palatului. 
Scara dă într-o sală imensă, anticamera celei în care Curtea 


ţine şedinţele secţiei a şasea şi care constituie sala Paşilor- 
Pierduţi a Curţii. Vă închipuiţi ce emoţii trebuie să fi 
încercat falitul, care a fost bineînţeles impresionat de acest 
decor, urcând spre curte însoţit de prietenii săi: Lebas, pe 
atunci preşedinte al tribunalului de comerţ; Camusot, fostul 
său judecător-comisar; Ragon, patronul său; domnul abate 
Loraux, duhovnicul său. Cucernicul preot puse în valoare 
aceste splendori omeneşti printr-o reflecţie care le făcu şi 
mai impunătoare în ochii lui Cesar, Pillerault, filosof practic, 
avusese ideea să mărească dinainte bucuria nepotului său 
pentru a-l feri de primejdiile evenimentelor neprevăzute ale 
acestei sărbători. În momentul când fostul negustor îşi 
termina toaleta, văzuse sosind pe adevărații săi prieteni, 
care considerau că e de datoria lor să-l însoţească în faţa 
barei. Cortegiul acesta născu în sufletul lui Cesar o 
mulţumire care îl aduse în starea de exaltare necesară 
pentru a suporta spectacolul impunător ai Curţii. Birotteau 
găsi alţi prieteni adunaţi în sala şedinţelor solemne, unde se 
aflau în şedinţă vreo doisprezece consilieri. 

După apelul proceselor, avocatul lui Birotteau prezentă 
cererea în câteva cuvinte. La un gest al primului 
preşedinte, avocatul general, invitat să pună concluziile, se 
ridică. În numele parchetului, procurorul generai, omul 
care reprezintă acuzarea publică, avea să ceară el însuşi să 
se redea onoarea negustorului care nu făcuse decât s-o 
amaneteze: ceremonie unică, deoarece condamnatul nu 
poate fi decât grațiat. Oamenii de inimă îşi pot închipui 
emoția lui Birotteau când îl auzi pe domnul de Grandville 
pronunţând un discurs care poate fi rezumat astfel: 

— Domnilor, spuse celebrul magistrat, la 16 ianuarie 1820 
Birotteau a fost declarat în stare de faliment printr-o 
hotărâre a tribunalului comercial al Senei. Depunerea 
bilanţului nu a fost prilejuită nici de imprudenţa acestui 
comerciant, nici de afaceri incorecte, de nici un motiv care 
să-i păteze onoarea. Ţinem să spunem aceasta cu tărie: 
nenorocirea a fost pricinuită de unul din acele dezastre 


care, spre marea durere a justiţiei pariziene şi a oraşului 
Paris, s-au repetat în ultimul timp. Era dat secolului nostru, 
în care va rodi încă multă vreme sămânţa rea a moravurilor 
şi a ideilor revoluţionare, să vadă notariatul din Paris 
îndepărtându-se de tradiţiile glorioase ale secolelor 
precedente şi provocând în câţiva ani un număr de 
falimente egal cu cel înregistrat în două secole sub vechea 
monarhie. Setea de a dobândi repede aur a cuprins pe 
slujbaşii ministeriali, pe aceşti tutori ai averii publice, pe 
aceşti magistrați intermediari! 

Urmă o tiradă asupra acestui subiect în care procurorul 
general, devotat Bourbonilor, găsi mijlocul de a-i acuza pe 
liberali, pe bonapartişti şi pe ceilalţi inamici ai tronului. 
Evenimentele au dovedit că acest magistrat avea dreptate 
în temerile sale. 

— Fuga din Paris a unui notar care şi-a însuşit fondurile 
depuse la el de Birotteau a dus la ruina solicitantului, reluă 
el. Curtea a pronunţat, în această afacere, o sentinţă care 
dovedeşte în ce măsură şi de de nedemn a fost înşelată 
încrederea clienţilor lui Roguin. A intervenit un concordat. 
Vom atrage atenţia, spre cinstea solicitantului, asupra 
faptului că operaţiile s-au remarcat printr-o corectitudine 
neîntâlnită în niciunul din falimentele scandaloase care 
mânjesc zilnic comerţul parizian. Creditorii lui Birotteau au 
găsit cele mai mărunte obiecte pe care le poseda 
nefericitul. Au găsit, domnilor, hainele sale, bijuteriile, în 
sfârşit lucrurile de folosinţă strict personală, şi nu numai ale 
lui, ci şi ale soţiei sale, care e renunţat la toate drepturile 
pentru a mări activul. Birotteau, în această împrejurare, a 
fost demn de consideraţia pe care i-o adusese funcţia sa 
municipală; căci era atunci ajutor de primar în 
arondismentul al doilea şi primise tocmai decorația Legiunii 
de Onoare, acordată atât devotamentului regalistului care a 
luptat în vandemiar pe treptele de la Saint-Roch, stropite 
atunci cu sângele său, cât şi magistratului comercial stimat 
pentru cunoştinţele sale, iubit pentru spiritul său 


împăciuitor, şi modestului ofiţer municipal care refuzase 
tocmai onorurile primariatului, indicând ca primar pe 
cineva şi mai demn, pe onorabilul baron de La Billardiere, 
unul dintre cei mai nobili vendeeni pe care-l putuse preţui 
în zilele grele. 


(„Fraza asta e mai bună decât a mea”, îi spuse Cesar la 
ureche unchiului său.) 

De aceea creditorii, obţinând şaizeci la sută din creanţele 
lor prin renunţarea acestui leal negustor, a soţiei şi a fiicei 
sale, la tot ce posedau, au consemnat expresia stimei lor în 
concordatul care a intervenit intre ei şi debitor şi prin care 
îl achitau de restul creanţelor. Aceste mărturii merită să 
reţină atenţia Curţii prin felul în care au fost concepute. 


(Aici procurorul general citi motivările concordatului.) 

În faţa acestor depoziţii binevoitoare, domnilor, mulţi 
negustori s-ar fi putut crede dezlegaţi şi ar fi păşit mândri 
în piaţa publică. Departe de a face acest lucru, Birotteau, 
fără să se lase doborât, a făurit, în conştiinţa sa, planul de a 
ajunge la ziua glorioasă care începe aici pentru el. Nimic nu 
l-a descurajat. Când multiubitul nostru suveran a acordat 
un post pentru a asigura pâinea rănitului de la Saint-Roch, 
falitul a păstrat salariul pentru creditori, fără a-şi opri nimic 
pentru întreţinere, căci devotamentul familiei nu i-a lipsit. 


(Birotteau strânse mâna unchiului său, plângând.) 

Soţia şi fiica sa aduceau şi ele la tezaurul comun rodul 
muncii lor, căci împărtăşeau nobila intenţie a lui Birotteau. 
Fiecare dintre ele a coborât din poziţia pe care o avea şi s-a 
mulţumit cu o situaţie inferioară. Aceste sacrificii, domnilor, 
trebuie onorate în cel mai înalt grad, căci sunt cele mai 
greu de făcut. lată sarcina pe care şi-a impus-o Birotteau. 


(Aici procurorul general citi rezumatul bilanţului, indicând 
sumele care rămâneau datorate şi numele creditorilor.) 


Fiecare din aceste sume, inclusiv dobânzile, a fost plătită, 
domnilor, nu prin chitanţe cu semnătură privată, care cer o 
anchetă riguroasă, ci prin chitanţe legalizate prin care 
Curtea nu poate fi indusă în eroare, ceea ce, de altfel, nu i-a 
împiedicat pe magistrați să-şi facă datoria, procedând la 
ancheta cerută de lege. Îi veţi reda lui Birotteau nu 
onoarea, ci drepturile de care se afla lipsit şi veţi face 
dreptate! Asemenea spectacole sunt atât de rare la 
şedinţele dumneavoastră, încât nu ne putem împiedica să 
arătăm solicitantului cât de mult apreciem o asemenea 
purtare, care a şi fost încurajată de o augustă protecţie. 

Apoi citi concluziile formale, în stil judecătoresc. 

Curtea deliberă fără să iasă şi preşedintele se ridică 
pentru a pronunţa sentinţa. 

— Curtea, spuse el terminând, mă însărcinează să-i exprim 
lui Birotteau satisfacția sa de a pronunţa o asemenea 
sentinţă. Grefier, strigă procesul următor. 

Birotteau, înveşmântat deja în hlamida de onoare pe care 
i-o făcuseră frazele ilustrului procuror general, fu trăsnit de 
bucurie auzind fraza solemnă pronunţată de primul- 
preşedinte al primei Curți regale din Franţa şi care vădea 
emoția din inima impasibilei justiţii umane. Nici nu putu să 
se mişte de la locul lui la bară, păru țintuit acolo, privind 
buimac pe magistrați ca pe nişte îngeri care îi deschiseseră 
porţile vieţii sociale; unchiul său îl luă de braţ, îl scoase din 
sală. Cesar, care nu ascultase de ordinul lui Ludovic al 
XVIII-lea, îşi prinse atunci maşinal, la butonieră, panglica 
Legiunii de Onoare şi fu îndată înconjurat de prietenii săi şi 
dus în triumf la trăsură. 

— Unde mă duceţi, dragii mei? Spuse el lui Joseph Lebas, 
lui Pillerault şi lui Ragon. 

— Acasă la dumneata. 

— Nu este ora trei; vreau să intru la Bursă şi să uzeze de 
dreptul meu. 

— La Bursă, îi spuse Pillerault birjarului, făcând un semn 
lui Lebas, căci observase simptome îngrijorătoare la cel 


reabilitat; se temea să nu-l vadă înnebunind. 

Fostul parfumier intră la Bursă, la braţul unchiului său şi 
al lui Lebas, doi negustori veneraţi. Reabilitarea sa era 
cunoscută. Prima persoană care îi zări pe cei trei negustori, 
urmaţi de bătrânul Ragon, fu du Tillet. 

— Ah, scumpe patron, sunt încântat că ai ieşit cu faţa 
curată. Am contribuit, poate, şi eu la acest fericit 
deznodământ al necazurilor dumitale prin uşurinţa cu care 
l-am lăsat pe tânărul Popinot să mă jumulească de o pană 
din aripă. Sunt bucuros de fericirea dumitale, ca şi când ar 
fi a mea. 

— Altfel nici nu poţi fi, spuse Pillerault. Aşa ceva n-o să ţi 
se întâmple niciodată. 

— În ce sens spuneţi asta, domnule? Zise du Tillet. 

— Ei! În sensul cel bun, zise Lebas, zâmbind de ironia 
răzbunătoare a lui Pillerault, care, fără să ştie ceva, îl 
considera pe omul acela un ticălos. 

Matifat îl recunoscu pe C&sar. Îndată, negustorii cei mai 
bine văzuţi îl înconjurară pe fostul parfumier şi îi făcură o 
ovaţie de Bursă; Birotteau primi complimentele cele luai 
măgulitoare şi strângeri de mână care trezeau multe invidii 
şi aţâţau câteva remuşcări, căci din o sută de persoane care 
se învârteau pe acolo mai mult de cincizeci trecuseră prin 
lichidare. Gigonnet şi Gobseck, care stăteau de vorbă într- 
un colţ, îl priviră pe virtuosul parfumier aşa cum trebuie să 
fi privit fizicienii primul gymnot electric care le-a fost adus. 
Acest peşte, încărcat cu electricitate ca o butelie de Leyda, 
este cea mai mare curiozitate a regnului animal. După ce 
respiră tămâia triumfului, Cesar se urcă din nou în birjă şi 
pomi spre casă, unde trebuia să fie semnat contractul de 
căsătorie al dragei lui Cesarine cu devotatul Popinot. Avea 
un râs nervos care-i impresionă pe cei trei vechi prieteni ai 
lui. 

Un defect al tinerilor este să creadă ca toată lumea e 
puternică, aşa cum sunt ei, defect legat de altfel de 
calităţile lor: un loc să vadă oamenii şi lucrurile prin 


ochelari, ei le colorează cu reflexele înflăcărării lor şi 
împrăştie prisosul lor de viaţă asupra oamenilor în vârstă. 
Ca şi Cesar şi Constance, Popinot păstra în memorie o 
imagine falnică a balului dat de Birotteau. În cei trei ani de 
încercări, Constance şi Cesar auziseră adesea, fără să-şi 
spună unul altuia, orchestra lui Collinet, revăzuseră în 
închipuire adunarea scânteind de podoabe şi savuraseră 
această bucurie atât de crud pedepsită, aşa după cum 
Adam şi Eva se vor fi gândit uneori la acel fruct oprit care a 
adus moartea şi viaţa întregii lor posterităţi, căci se pare că 
înmulţirea îngerilor este unul din misterele cerului. Dar 
Popinot se putea gândi la această petrecere fără nici o 
remuşcare, cu deliciu; atunci, Cesarine, în toată gloria ei, 
făgăduise să-l ia, pe el, băiat sărac. În seara aceea căpătase 
siguranţa că e iubit pentru el însuşi. Aşa încât, cumpărând 
de la Celestin apartamentul restaurat de Grindot, stipulând 
că totul va rămâne aşa cum era, păstrând cu religiozitate 
cele mai mărunte obiecte care aparținuseră lui Cesar şi 
Constancei, el visa să dea şi el un bal, balul de nuntă. 
Pregătise sărbătoarea cu dragoste, imitându-şi patronul 
numai în privinţa cheltuielilor necesare, nu în nebunii: 
nebuniile erau gata făcute. Astfel, cina trebuia să fie servită 
de Chevet, iar comesenii erau cam aceiaşi. Abatele Loraux îl 
înlocuia pe marele cancelar al Legiunii de Onoare, 
preşedintele tribunalului de comerţ Lebas era şi el. Popinot 
îl invită pe domnul Camusot ca să-i mulţumească pentru 
atenţiile lui faţă de Birotteau. Domnul de Vandenesse şi 
domnul de Fontaine veniră în locul lui Roguin şi al soţiei 
sale. Cesarine şi Popinot trimiseseră invitaţiile pentru bal cu 
chibzuinţă. Amândoi erau de părere că nu trebuie 
publicitate în jurul unei nunţi şi voiseră să evite jena pe 
care o simt cu această ocazie sufletele curate şi duioase, 
dând balul în ziua contractului de căsătorie, nu în ziua 
cununiei. Constance regăsise rochia vişinie care îi dăduse 
atâta strălucire numai o singură zi! Cesarine voise să-i facă 
lui Popinot surpriza de a apărea în aceeaşi toaletă de bal 


despre care îi vorbise el de-atâtea ori. Aşa încât Birotteau 
avea să vadă apartamentul sub aspectul încântător de care 
se bucurase doar o singură seară. Nici Constance, nici 
Cesarine, nici Anselme nu se gândiseră ce primejdie 
reprezenta pentru Cesar această surpriză enormă, şi îl 
aşteptau la ora patru cu o bucurie copilărească. 

După emoţiile de nedescris pe care i le pricinuise 
întoarcerea sa la Bursă, o emoție şi mai puternică îl aştepta 
în strada Saint-Honore pe acest erou al cinstei comerciale. 
Când intră în fosta lui casă şi văzu în capul scării rămase noi 
pe soţia lui în rochie de catifea vişinie, pe Cesarine, pe 
contele de Fontaine, pe vicontele de Vandenesse, pe 
baronul de La Billardiere, pe ilustrul Vauquelin, un văl i se 
aşeză pe ochi, iar unchiul Pillerault, care-l ţinea de braţ, îl 
simţi cutremurându-se adânc. 

— E prea mult, zise filosoful îndrăgostitului Anselme, nu va 
suporta tot vinul pe care i-l torni. 

Bucuria era atât de mare în toate inimile, încât fiecare 
atribui emoția lui Cesar şi clătinarea lui unei amețeli fireşti, 
adesea însă mortale. Trezindu-se din nou acasă la el, 
revăzând salonul, invitaţii, printre care erau femei gătite de 
bal. Cesar auzi deodată explodându-i în cap măsura eroică 
a finalului din marea simfonie a lui Beethoven. Această 
muzică splendida radie, scânteie în toate chipurile, iar 
trâmbiţele sale răsunară în meningele creierului său obosit, 
pentru care se pregătea marele final. 

Copleşit de această armonie lăuntrică, Cesar luă braţul 
soţiei sale şi îi spuse la ureche cu o voce înăbuşită de un val 
de sânge stăpânit: 

— Nu mă simt bine! 

Constance, speriată, îl conduse cu greutate în camera ei, şi 
el se aruncă într-un fotoliu, spunând: 

— Domnul Haudry! Domnul Loraux! 

Abatele Loraux veni, urmat de invitaţi şi de femeile în 
rochie de bal, care se opriră formând un grup înmărmurit. 
De faţă cu această lume gătită, Cesar strânse mâna 


duhovnicului său şi-şi plecă fruntea pe pieptul soţiei sale 
îngenuncheate. Un vas de sânge i se rupsese în piept şi, pe 
deasupra, anevrismul îi sugruma ultima răsuflare. 

— lată moartea celui drept, zise abatele Loraux cu o voce 
gravă, arătându-l pe Cesar cu unul din acele gesturi divine 
pe care Rembrandt a ştiut să-l imagineze pentru tabloul său 
Cristos înviindu-l pe Lazăr. 

În tablou, Isus porunceşte Pământului să dea înapoi prada, 
iar cucernicul preot arăta Cerului un martir al cinstei 
comerciale demn de cununa veşnică. 

Paris, noiembrie 1837 


SFÂRŞIT