Honore De Balzac — Colonelul Chabert

Honore de BALZAC 


Colonelul Chabert 


Le Colonel Chabert, 1833 


— Haide, iarăşi gioarsa aia bătrână! 

P.ceastă exclarnație o scosese un secretărag de soiul celara ce se 
numesc prin birourile de notariat trepăduşi şi care în chpa asta 
musca cu mare poftă dintr-o bucată de pâine, scoase din ea nițelug 
miez, făcu un cocolag şi îl azvărh prin vazistasul unei terestre pe 
care se sprijinea. Bine țintit, cocologul sări îndărăt până aproape de 
înălțimea geamului, după ce a lovit pălăria unui necunoscut care 
tocmai străbătea curtea unei case agezate pe strada Vienne, unde 
locuia domnul Dermlle, avocat. 

— lsprăveste o dată, Sirnonin, nu rnai face sotii oamenilor, că te 
dau afară, Clhentul, oricât ar îi el de sărac, e tot or, ce naiba, spuse 
prirnul-secretar, întrerupându-se din venhicarea unei socoteli, 

Îndeobşte, trepădusul este, cum era şi Sirmonin, un băiat de 
treisprezece-patrusprezece anu, care în toate birounle de notariat se 
află sub ocărriuirea specială a primului-secretar, de ale cărui 
carnzioarie şi bilețele de dragoste are erijă, tot ducându-se cu 
ardine de urmărire pe la portărei şi cu jalbe la tribunal. Prin 
apucăturile sale aduce cu gtrengarul Parisului şi meseria îi impune 
ză umble cu chichiţe gi cârcate. Copilul acesta e aproape 
întotdeauna nernilos, neînfrânat, nesupus, tace cuplete, e mucalit, 


F] d LE că E m 1 FL 


Honore de BALZAC 
Colonelul Chabert 


Le Colonel Chabert, 1835 


— Haide, iarăşi gioarsa aia bătrână! 

Această exclamaţie o scosese un secretăraş de soiul celora 
ce se numesc prin birourile de notariat trepăduşi şi care în 
clipa asta muşca cu mare poftă dintr-o bucată de pâine; 
scoase din ea niţeluş miez, făcu un cocoloş şi îl azvârli prin 
vasistasul unei ferestre pe care se sprijinea. Bine ţintit, 
cocoloşul sări îndărăt până aproape de înălţimea geamului, 
după ce a lovit pălăria unui necunoscut care tocmai 
străbătea curtea unei case aşezate pe strada Vivienne, unde 
locuia domnul Derville, avocat. 

— Isprăveşte o dată, Simonin, nu mai face şotii oamenilor, 
că te dau afară. Clientul, oricât ar fi el de sărac, e tot om, ce 
naiba, spuse primul-secretar, întrerupându-se din 
verificarea unei socoteli. 

Îndeobşte, trepăduşul este, cum era şi Simonin, un băiat 
de treisprezece-patrusprezece ani, care în toate birourile 
de notariat se află sub ocârmuirea specială a primului- 
secretar, de ale cărui comisioane şi bileţele de dragoste are 
grijă, tot ducându-se cu ordine de urmărire pe la portărei şi 
cu jalbe la tribunal. Prin apucăturile sale aduce cu 
ştrengarul Parisului şi meseria îi impune să umble cu 
chichiţe şi cârcote. Copilul acesta e aproape întotdeauna 
nemilos, neînfrânat, nesupus, face cuplete, e mucalit, lacom 
şi trândav. Totuşi, aproape toţi secretarii aceştia au câte o 


mamă bătrână, locuind la al cincilea, şi cu care-şi împart cei 
treizeci-patruzeci de franci, leafa lor pe o lună. 

— Dacă şi el e om, de ce îi zici gioarsă bătrână? Zise 
Simonin, cu o mutră de şcolar care şi-a prins profesorul cu 
o greşeală. 

Şi începu iarăşi să-şi mănânce pâinea şi brânza, proptindu- 
şi umărul în pervazul ferestrei, căci se odihnea în picioare 
ca şi caii de birja, cu un picior ridicat şi sprijinit pe celălalt, 
pe vârful pantofului. 

— Ce festă i-am mai putea juca chinezului ăstuia? Întrebă 
pe şopti te cel de-al treilea secretar, pe nume Godeschal, 
oprindu-se în mijlocul unei argumentări pe oare o redacta 
într-o petiție transcrisă de către al patrulea secretar şi ale 
cărei copii erau făcute de doi învăţăcei veniţi din provincie. 
Apoi continuă să improvizeze. Dar în binevoitoarea şi înalta 
sa înţelepciune, Maiestatea Sa Ludovic al 18-lea (în litere, 
hei, Desroches, cel plin de ştiinţă, tu care faci transcrierea!) 
în clipa în care a luat din nou în mână frânele regatului său: 
a înţeles. (ce-o fi înţeles, şmecherul ăsta bătrân?) înalta 
misiune la care o chema divina Providenţă. (semn de mirare 
şi şase puncte: cei de la tribunal sunt destul de evlavioşi ca 
să ne treacă asta cu vederea) şi cel dintâi gând al său a fost, 
după cum o dovedeşte data decretului mai sus-arătat, de a 
înlătura nenorocirile pricinuite de către groaznicele şi 
jalnicele dezastre ale vremurilor noastre revoluţionare, 
restituind credincioşilor şi numeroşilor săi servitori 
(numeroşilor, e o măgulire care va plăcea tribunalului) 
toate bunurile lor nevândute, fie că ele se găsesc în 
domeniul public, fie că se găsesc în domeniul ordinar sau 
extraordinar al Coroanei, fie, în sfârşit, că se găsesc în 
daniile către aşezămintele publice, căci suntem şi ne 
socotim în stare de a susţine că acesta e spiritul şi înţelesul 
faimosului şi atât de loialului decret dat în ziua de. Luaţi 
seama. 

— Zise Godeschal celor trei secretari - păcătoasa asta de 
frază mi-a umplut tot restul paginii. Ei bine, reluă el, muind 


cu limba marginea caietului ca să poată întoarce fila groasă 
a colii timbrate, ei bine dacă vreţi să-i jucaţi o festă, spuneţi- 
i că patronul nu poate vorbi cu clienţii decât între orele 
două şi trei dimineaţa: să vedem dacă o să mai vină 
hoţomanul ăla bătrân! Şi Godeschal reluă fraza începută: 
dat în ziua de. Aţi scris? Întrebă el. 

— Da, strigară tustrei copiştii. 

Toate mergeau în acelaşi timp, petiția, statul de vorbă şi 
uneltirea. 

— Dată în ziua de. Hei, moş Boucard, ce dată avea 
decretul? Trebuia să punem punctul pe i, carnacsi! 1 asta 
lungeşte cererea. 

— Carnacsi, repetă unul dintre copişti, înainte ca Boucard, 
primul-secretar, să fi putut răspunde. 

— Cum a sta? Ai scris carnaxi? Strigă Godeschal, uitându- 
se la noii veniţi cu un aer aspru şi mucalit totodată. 

— Păi da, zise Desroches, cel de-al patrulea secretar, 
aplecându-se peste copia vecinului său, a scris: trebuie să 
punem punctele pe i şi carnacsi cu x. 

Toţi secretarii izbucniră într-un hohot de râs. 

— Cum asta, domnule Huret, dumneata iei carnacsi drept 
un termen juridic, şi mai spui că eşti din Montagne! 
Exclamă Simonin. 

— Şterge bine de tot, zise primul-secretar. Dacă 
judecătorul însărcinat cu dosarul vede una ca asta, o să 
spună că ne batem joc de mâzgăleală. O să se supere 
patronul. Haide! Nu mai face prostii de astea, domnule 
Huret. Un normand nu are voie să dea rasol când scrie o 
cerere. Asta e „prezentaţi arm” al breslei notarilor. 

— Dat în ziuA. Dat în ziua. Întrebă Godeschal. Spune-mi o 
dată Boucard, când a fost dată? 

— Iunie 1814, răspunse primul-secretar, fără să-şi lase 
lucrul. 

O bătaie în uşă întrerupse fraza acestei petiţii, îmbâcsite 
de amănunte de prisos. Cinci secretari rânjiţi până la 
urechi, cu ochii vioi şi ironici, cu părul creţ, se întoarseră cu 


nasul spre uşă, după ce strigară cu toţii, cu glasul unui 
cântăreţ de strană: intră. Boucard rămase cu faţa îngropată 
într-un maldăr de acte, numite, în stil de grefă, vreascuri, şi 
continuă să-şi întocmească darea de seamă a cheltuielilor, 
la care tocmai lucra. 

Biroul de notariat era o încăpere mare, împodobită cu 
soba clasică ce se găseşte în toate vizuinile sâcâielii. 
Burlanele străbăteau odaia în diagonală şi ajungeau la un 
cămin nefolosit pe a cărui tăblie de marmură se vedeau 
felurite bucăţi de pâine, triunghiuri de brânză de Brie, 
costiţe de porc proaspete, pahare, sticle şi ceaşca de 
ciocolată a primului-secretar. Aroma acestor bunătăţi se 
amesteca atât de bine cu mirosul sobei încinse peste 
măsură, cu izul anumit al birourilor şi al hârţoagelor, încât 
nici duhoarea unei vulpi n-ar fi putut fi simțită. Podeaua era 
de mult acoperită de noroiul şi de zăpada adusă de 
secretari. Lângă fereastră se afla masa de scris cu oblon a 
primului-secretar şi de oare se sprijinea măsuţa celui de-al 
doilea. În clipa aceasta, al doilea secretar făcea tribunalul. 
Era cam între opt şi nouă dimineaţa. Drept orice podoabă, 
secretariatul nu avea decât acele afişe mari, care anunţă 
sechestre imobiliare, vânzări, licitaţii între majori şi minori, 
adjudecări definitive sau în pregătire, mândria birourilor de 
notariat. În spatele primului-secretar se afla un dulap uriaş 
cu rafturi, care acoperea tot peretele şi în care fiece 
despărţitură era îndesată cu teancuri de hârtie de unde 
atârna un număr nesfârşit de etichete şi capete de sfoară 
roşie ce dădeau o înfăţişare cu totul deosebită dosarelor de 
procedură. Rafturile de jos ale dulapului erau pline de 
cartoane îngălbenite de atâta întrebuințare, mărginite cu 
hârtii albastre şi pe care se puteau citi numele clienţilor de 
seamă ale căror afaceri mănoase erau în lucru în acel 
moment. Lumina zilei pătrundea anevoie prin geamurile 
murdare. La Paris, de altminteri, sunt prea puţine birouri 
de notariat în care se poate lucra fără lampă, în luna 
februarie înainte de ora zece, căci toate sunt într-o stare de 


neîngrijire care se poate lesne înţelege. Toată lumea trece 
pe acolo, nimeni nu rămâne, nici nu arată vreun interes faţă 
de ceea ce este atât de banal, nici avocatul, nici împricinaţii, 
nici secretarii nu ţin la eleganța unui loc care pentru unii e 
o şcoală, pentru alţii un loc de trecere, iar pentru maestru 
un laborator. Plin de jeg, mobilierul trece din mână în mână, 
de la avocat la avocat, cu o evlavie atât de mare, încât unele 
secretariate mai păstrează încă cutii de rămăşiţe, ghemuri 
de şnururi de hârtie, formulare de la procurorii de la Chlet, 
prescurtare de la Châtelet2, jurisdicție care în vechea 
orânduială însemna ceea ce numim astăzi un tribunal de 
primă instanţă. Secretariatul acesta întunecos, năclăit de 
praf, avea deci la fel ca toate celelalte, ceva pe care 
împricinaţii îl găseau respingător şi care din această pricină 
era unul dintre cele mai hâde şi mai monstruoase lucruri 
din Paris. Desigur, dacă paraclisele umede în care 
rugăciunile sunt cântărite şi plătite ca mirodeniile, dacă 
prăvăliile telalilor în care se răsfaţă zdrenţele ce-ţi spulberă 
toate iluziile vieţii, arătându-ţi cum sfârşesc toate gloriile 
noastre; dacă aceste două haznale ale poeziei n-ar fi existat, 
secretariatul unui avocat ar fi fost, dintre toate dughenele 
lumii noastre, cea mai îngrozitoare. Dar tot aşa stau 
lucrurile cu tribunalul, cu tripourile, cu colecturile şi cu 
localurile deocheate. De ce? Poate că în aceste locuri 
drama, desfăşurându-se în sufletul omului, face ca 
accesoriile să-i fie indiferente; ceea ce ar explica 
simplicitatea marilor cugetători şi a marilor ambiţioşi. 

— Unde mi-e briceagul? 

— Îmi iau dejunul. 

— Hai te cară, am făcut o pată pe petiție. 

— Sssst! Domnilor! 

Aceste felurite exclamaţii se auziră toate deodată în clipa 
în care bătrânul pricinaş închise uşa, cu acel soi de umilinţă 
ce schimonoseşte toate mişcările unui om nenorocit. 
Necunoscutul încercă să zâmbească, dar muşchii obrazului 
i se destinseră, după ce căutase în zadar un semn de 


bunăvoință pe chipurile neînduplecat de nepăsătoare ale 
celor şase secretari. Obişnuit, fără îndoială, să judece 
oamenii, el se adresă cu multă cuviinţă trepăduşului, 
nădăjduind că acest topor de oase o să-i răspundă cu 
blândeţe. 

— Domnule, patronul dumitale e dispus să mă primească? 

Mucalitul trepăduş nu-i răspunse bietului om decât dându- 
şi binişor, de câteva ori la rând, cu mâna stângă peste 
ureche, de parcă ar fi spus: „Sunt surd”. 

— Ce doreşti, domnule? Întrebă Godeschal care, pe când 
punea această întrebare, înfuleca o bucată de pâine cu care 
s-ar fi putut încărca o ţeavă de tun. Îşi ridică în aer cuțitul şi 
se aşeză picior peste picior, ridicându-l pe cel de deasupra 
la înălţimea ochilor. 

— Domnule, vin aici a cincea oară. Aş dori să vorbesc cu 
domnul Derville. 

— Aveţi treabă cu dânsul? 

— Da, dar nu pot vorbi decât cu dânsul. 

— Patronul doarme; dacă doriţi să-l consultaţi asupra unor 
lucruri grave, dânsul nu lucrează serios decât la miezul 
nopţii. Dar dacă vreţi să ne spuneţi nouă despre ce e vorba, 
am putea tot ca şi dânsul să vă. 

Necunoscutul nici nu clipi. Se uită cu sfială în jurul lui, ca 
un câine care, strecurându-se într-o bucătărie străină, se 
teme să nu fie bătut. Datorită stării lor, secretarii de avocat 
nu se tem niciodată de hoţi; ei nu aruncară deci nici o 
bănuială asupra omului cu manta cu mai multe gulere şi-l 
lăsară să cerceteze încăperea în care zadarnic se uita după 
un scaun pe care să-şi odihnească trupul, căci se vedea bine 
că era obosit. Avocaţii lasă într-adins foarte puţine scaune 
în birourile lor. Clientul de rând, plictisit să tot aştepte în 
picioare, pleacă bombănind, dar nu răpeşte un timp care 
după vorba unui vechi procuror nu e socotit în onorar. 

— Domnule, răspunse el, am avut cinstea să vă înştiinţez 
că nu pot să expun chestiunea care mă aduce decât 
domnului Derville; am să aştept până se trezeşte. 


Boucard îşi sfârşise adunarea. Simţi aroma ciocolatei lui, 
se ridică din jilţul său de paie, veni lângă cămin, îl măsură 
pe bătrân cu privirea, se uită la mantaua lui cu trei gulere şi 
făcu o schimă ce nu se poate descrie. Se gândi pesemne, că 
oricât l-ar stoarce cineva pe acest client, i-ar fi fost cu 
neputinţă să scoată de la el un ban; se amestecă atunci în 
vorbă răspicat şi scurt, în dorinţa de a se dezbăra de un 
client păgubos. 

— V-au spus adevărul, domnule. Patronul nu lucrează 
decât noaptea. Dacă pricina dumneavoastră e gravă, vă 
sfătuiesc să veniţi la unu noaptea. 

Împricinatul se uită la primul-secretar cu un aer năuc şi 
rămase o clipă nemişcat. Obişnuiţi cu toate schimbările de 
fizionomie şi cu toanele ciudate care fac pe oamenii ce se 
ţin de procese să pară când nehotărâţi, când îngânduraţi, 
secretarii îşi văzură de prânzul lor, făcând tot atâta zgomot 
cu fălcile cât ar face nişte cai la ieslele lor, fără a se mai 
sinchisi de bătrân. 

— Domnule, am să vin deseară, zise în cele din urmă 
bătrânul care, cu o îndârjire proprie oamenilor nenorociţi, 
căuta să prindă în greşeală pe toată lumea. Singura 
epigramă îngăduită mizeriei este de a sili justiţia şi 
milostenia la denegări nedrepte. După ce nenorociţii au dat 
societatea de minciună, se aruncă şi mai cu ardoare la sânul 
lui Dumnezeu. 

— Ia uite, ce îndrăzneţ fără pereche, zise Simonin, cât încă 
bătrânul n-apucase să închidă uşa. 

— Parcă a ieşit din mormânt, răspunse secretarul. 

— O fi vreun colonel care-şi cere vreo restanţă, spuse 
primul-secretar. 

— Nu, e un fost portar, zise Godeschal. 

— Pun rămăşag că e nobil, strigă Boucard. 

— Mă prind că a fost portar, răspunse Godeschal. Numai 
portarii sunt înzestrați din fire cu mantale cu mai multe 
gulere, soioase şi rupte ferfeniţă la poale, ca a acestui 


unchiaş. Nu i-aţi văzut cizmele scâlciate în care intră apa, şi 
cravata care îi ţine loc de cămaşă? A dormit pe sub poduri. 

— Ar putea să fie nobil şi să fi tras cordonul3, strigă 
Desroches. Asta s-a mai văzut. 

— Nu, reluă Boucard printre hohote de râs, eu susţin că a 
fost berar în 1789 şi colonel pe vremea republicii. 

— Pun rămăşag cu fiecare din voi, pe câte un bilet de 
teatru, că a fost soldat, zise Godeschal. 

— S-a făcut! Răspunse Boucard. 

— Domnule, domnule! Strigă micul secretar, deschizând 
fereastra. 

— Ce faci, Simonin, ce faci? Întrebă Boucard. 

— Îl chem ca să-l întreb dacă e colonel sau portar; el 
trebuie să ştie. 

Toţi secretarii izbucniră în râs. Cât despre bătrân el şi 
urca scările. 

— Ce-o să-i spunem? Strigă Godeschal. 

— Las pe mine! Răspunse Boucard. 

Bietul om intră cu teamă, plecând ochii în jos, poate ca să 
nu-şi trădeze foamea uitându-se cu prea mare lăcomie la 
mâncăruri. 

— Domnule, îi zise Boucard, vreţi să fiţi aşa de bun şi să ne 
spuneţi cum vă numiţi, pentru ca patronul să ştie dacă. 

— Chabert. 

— O fi colonelul mort la Eylau4? Întrebă Huret care, 
pentru că nu spusese nici un cuvânt până atunci, era dornic 
să adauge şi el o batjocură pe lângă toate celelalte. 

— EL însuşi, domnule, răspunse bietul om cu o antică 
simplitate. Şi se retrase. 

— Tiiii! 

— Ramolit! 

— Pfiiiu! 

— Of! 

— Ah! 

— Bum! 

— Ah, caraghios bătrân! 


— 'Tralala, lala! 

— Dus pe copcă! 

— Domnule Desroches, te duci la teatru fără să plăteşti, 
zise Huret celui de al patrulea secretar, dându-i o asemenea 
palmă peste umăr că ar fi putut ucide un rinocer. 

Se porni un puhoi de strigăte, de râsete şi de exclamaţii, 
pe care, ca să-l poţi descrie, ar trebui să foloseşti toate 
onomatopeele graiului. 

— La care teatru mergem? 

— La Operă, strigă primul-secretar. 

— Mai întâi, strigă Godeschal, nu s-a fixat un anume 
teatru. Dacă vreau, pot să vă duc la madame Saqui5. 

— La madame Saqui nu e un spectacol, spuse Desroches. 

— Dar ce e un spectacol? Reluă Godeschal. Să stabilim mai 
întâi faptele. Pe ce am pus rămăşag, domnilor? 

— Pe un spectacol. Ce e un spectacol? Un lucru pe care îl 
vezi. 

— Dar în felul acesta o să scapi ducându-ne să vedem cum 
curge apa pe sub Pont-Neuf, strigă Simonin, întrerupându-l. 

— Pe care-l vezi pe bani, zise Godeschal în continuare. 

— Apăi pe bani vezi o mulţime de lucruri care nu sunt un 
spectacol. Definiţia nu e exactă, vorbi Desroches. 

— Ci ascultaţi-mă o dată! 

— Baţi câmpii, dragule, zise Boucard. 

— La Curtius e oare un spectacol? Zise Godeschal. 

— Nu, răspunse primul-secretar, e o sală în care sunt 
expuse chipuri de oameni, de animale. 

— Mă prind pe o sută de franci contra unui gologan, reluă 
Godeschal, că şi sala lui Curtius alcătuieşte un ansamblu de 
lucrări căruia îl poate fi atribuit numele de spectacol. El 
presupune un lucru care poate fi văzut la diferite preţuri, 
după locul pe care vrei să-l ocupi. 

— Hodoronc-tronc, zise Simonin. 

— la vezi să nu te pocnesc! Spuse Godeschal. 

Secretarii ridicară din umeri. 


— De altfel, nu e deloc sigur că maimuţoiul ăsta bătrân nu 
şi-a bătut joc de noi, zise el, punând capăt argumentării 
sale, înăbuşită de râsul celorlalţi secretari. Într-adevăr, 
colonelul Chabert e mort de-a binelea, soţia lui s-a 
recăsătorit cu contele Ferraud, consilier de stat. Doamna 
Ferraud este una dintre clientele biroului. 

— Procesul se amână pe mâine, spuse Boucard. La lucru 
domnilor! 

— Daţi-o naibii! Nu ne ţinem de treabă. Isprăviţi cu 
cererea ceea, trebuie să fie înregistrată înainte de şedinţa 
secţiei a patra. Procesul se judecă astăzi. Haideţi, în galop. 

— Dac-ar fi fost colonelul Chabert, nu i-ar fi tras un picior 
undeva, şolticului ăstuia de Simonin care făcea pe surdul? 
Zise Huret, socotind că observaţia aceasta e mai 
convingătoare decât a lui Godeschal. 

— Deoarece n-am hotărât nimic, continuă Boucard, hai să 
ne-nvoim să luăm o lojă de rangul al doilea la Comedia 
Franceză, să-l vedem pe Talma6 în Nero. Simonin merge la 
parter. 

Spunând aceasta, primul-secretar se aşeză la biroul său şi 
ceilalţi făcură la fel. 

— Dată în iunie 1814 (în litere), zise Godeschal. Gata? 

— Da, răspunseră cei doi copişti dimpreună cu cei care 
transcriau, şi penele începură să scârţâie pe hârtia 
timbrată, făcând în birou zgomotul a o sută de cărăbuşi 
închişi de nişte şcolari în cornete de hârtie. 

— Şi nădăjduim că domnii care alcătuiesc tribunalul. Zise 
cel care dicta. Staţi! Trebuie să-mi recitesc fraza, nu mai 
înţeleg nici eu. 

— Patruzeci şi şasE. Ar trebui să se întâmple mai des! Şi 
cu trei, patruzeci şi nouă, zise Boucard. 

— Nădăjduim. 

— Reluă Godeschal după ce recitise totul - că domnii care 
alcătuiesc tribunalul, nu vor fi mai puţin mărinimoşi de cum 
a fost augustul autor al decretului şi că vor da dreptate 
neînsemnatelor cereri ale administraţiei marii cancelarii a 


Legiunii de Onoare?7, fixând jurisprudenţa în sensul larg pe 
care îl stabilim noi aici. 

— Domnule Godeschal, doriţi un pahar de apă? Întrebă 
secretăraşul. 

— Afurisitul ăsta de Simonin! Zise Boucard. Hai, 
pregăteşte-ţi caii cu două rânduri de talpă şi şterge-o până 
la palatul invalizilor. 

Pe care îl stabilim noi aici, reluă Godeschal. Adăugaţi: în 
interesul doamnei. (scrieţi cuvintele întregi) vicontesa de 
Grandlieu. 

— Cum? Strigă primul-secretar, vă apucaţi de făcut o jalbă 
într-un proces Grandlieu pentru Legiunea de Onoare - o 
afacere angajată în interesele biroului, revenindu-i 
cheltuielile şi cheltuielile în bloc! 

— Ah, nătângi mai sunteţi! Puneţi-mi vă rog la o parte 
copiile şi ciorna, păstraţi-mi-le pentru procesul Navarin 
împotriva ospiciilor. E târziu, mai fac o scurtă petiție cu 
„având în vedere” şi mă duc chiar eu la tribunal. 

Scena aceasta dezvăluie una dintre miile de plăceri, care 
mai târziu te fac să spui în treacăt tineretului: erau vremuri 
frumoase! 

Pe la ceasurile unu din noapte, pretinsul colonel Chabert, 
bătu la poarta domnului Derville, avocat pe lângă tribunalul 
de primă instanţă din departamentul Senei. Portarul îi 
răspunse că domnul Derville n-a venit acasă încă. Bătrânul 
însă spuse că are întâlnire cu dânsul şi urcă scările la acest 
faimos jurist care, cu toată tinereţea sa, trecea drept unul 
dintre capetele cele mai luminate de la Palatul de Justiţie. 
După ce a sunat, nu mică îi fu mirarea acestui bănuielnic 
solicitator când îl văzu pe primul-secretar că orânduia în 
sufrageria patronului său numeroasele dosare ale 
proceselor care veneau la rând a doua zi. Nu mai puţin 
mirat, secretarul îl salută pe colonel, rugându-l să ia loc; 
ceea ce clientul şi făcu. 

— Pe legea mea domnule, am crezut că glumeaţi ieri, când 
mi-aţi dat o oră aşa de cu noapte, zise bătrânul cu veselia 


falsă a unui om ruinat, care se sileşte totuşi să zâmbească. 

— Secretarii glumeau şi spuneau totodată şi adevărul, 
reluă primul-secretar văzându-şi de treabă. Domnul 
Derville a ales ceasul acesta ca să-şi cerceteze procesele, 
să-şi aleagă mijloacele, să pună totul în ordine şi să 
hotărască în privinţa apărării. Inteligența sa uimitoare e 
mai liberă în această clipă, singura în care poate avea 
liniştea şi tihna trebuitoare unei bune chibzuieli. De când e 
dumnealui avocat sunteţi al treilea căruia îi dă o consultaţie 
la acest ceas din noapte. După ce se întoarce, patronul 
discută fiecare afacere, citeşte totul, îşi petrece patru-cinci 
ore cu lucrul; pe urmă sună şi mă lămureşte asupra 
intenţiilor sale. Dimineaţa, de la zece ceasuri până la două, 
îşi ascultă clienţii, apoi tot restul zilei îl foloseşte pentru 
felurite întâlniri. Seara iese în lume ca să-şi întreţină 
relaţiile. Nu-i rămâne deci decât noaptea ca să-şi studieze 
cu atenţie procesele ce le are, să scotocească în arsenalul 
codului şi să-şi întocmească planul de bătaie. Nu vrea să 
piardă nici un proces, e îndrăgostit de meseria lui. El nu ia 
asupră-şi, aşa cum fac colegii lui, orice fel de afaceri. lată 
cum e viaţa sa, care e deosebit de activă. Şi câştigă mulţi 
bani. 

Ascultând aceste lămuriri, bătrânul rămase mut şi figura 
lui ciudată luă o expresie atât de lipsită de deşteptăciune, 
încât secretarul, după ce se uită lung la dânsul, nu-l mai 
băgă în seamă. Puțin după aceasta intră şi Derville în ţinută 
de bal; primul-secretar îi deschise uşa şi căută să 
isprăvească cu orânduirea dosarelor. Tânărul avocat 
rămase o clipă uluit zărind în penumbră pe ciudatul client 
care-l aştepta. Colonelul Chabert era tot aşa de nemişcat ca 
figurile de ceară din cabinetul lui Curtius, unde Godeschal 
voise să-şi ducă colegii. Nemişcarea aceasta n-ar fi avut 
poate nimic surprinzător dacă n-ar fi întregit priveliştea 
neobişnuită, pe care o înfăţişa personajul acesta din cap 
până în picioare. Bătrânul soldat era slab şi uscăţiv. Fruntea 
lui, dinadins ascunsă sub o perucă lucioasă, îi dădea un aer 


misterios; ochii păreau acoperiţi de-o albeaţă străvezie, ai fi 
zis un sidef murdar, ale cărui răsfrângeri albăstrii sclipeau 
la flacăra luminărilor. Obrazul său palid şi gălbejit, lung şi 
subţire, tăiş de cuţit, dacă e îngăduit să folosim această 
expresie comună, părea al unui mort. Grumazul îi era 
strâns înfăşurat într-o cravată proastă de mătase neagră. 
Clar-obscurul îi ascundea atât de bine trupul, începând de 
la dunga întunecată pe care o făcea această zdreanţă, încât 
un om cu imaginaţie ar fi putut să ia acest cap de bătrân 
drept un desen în profil după umbra unei figuri, datorit 
întâmplării, sau drept un portret fără ramă a lui 
Rembrandt. Marginile pălăriei care acopereau fruntea 
bătrânului aruncau o umbră neagră pe partea de sus a 
chipului său. Acest efect ciudat, deşi natural, scotea în 
relief, prin violenţa contrastului, zbârciturile albe, 
adânciturile îngheţate, expresia lâncedă şi searbădă a 
acestei fizionomii cadaverice. În sfârşit, înţepeneala 
trupului, lipsa de căldură din privire, se acordau cu o 
anumită expresie de nebunie tristă, cu semnele degradante 
caracteristice idioţiei, ca să facă din acest chip un nu ştiu ce 
jalnic, care nu poate fi redat în cuvinte. Dar un observator 
şi mai ales un avocat ar mai fi găsit în acest om ca lovit de 
trăsnet, semnele unei dureri adânci, urmele unei mizerii 
care îi schimonosise chipul, întocmai cum picăturile de 
ploaie căzute din cer pe o marmură frumoasă o strică în 
cele din urmă. Un medic, un scriitor, un magistrat ar fi 
presimţit o întreagă dramă, văzând această sublimă 
grozăvenie, care se putea făli doar cu atât că semăna cu 
acele schiţe pe care le desenează pictorii în joacă, pe 
marginea pietrelor litografice, stând de vorbă cu prietenii. 
Văzându-l pe avocat, necunoscutul tresări, cu o mişcare 
convulsivă, ca aceea care îi scutură pe poeţi când un 
zgomot neaşteptat îi trezeşte dintr-o adâncă visare în toiul 
tăcerii şi al nopţii. Bătrânul îşi scoase grabnic pălăria şi se 
ridică în picioare ca să-l salute pe acest tânăr; pielea care îi 
căptuşea pălăria, fiind fără îndoială foarte unsuroasă, 


peruca îi rămase lipită înăuntru, fără ca el să-şi dea seama, 
şi îi ieşi la iveală creştetul gol, mutilat îngrozitor de o 
cicatrice transversală, care pornea dinapoia capului şi 
ajungea până la ochiul drept, alcătuind peste tot un fel de 
cusătură grosolană ieşită în relief. Dezlipirea neaşteptată a 
acestei peruci murdare, pe care bietul om o purta ca să-i 
ascundă rana nu stârni câtuşi de puţin râsul celor doi tineri 
jurişti, atâta era de cumplit la vedere craniul acesta crăpat. 
Primul gând pe care ţi-l trezea înfăţişarea acestei răni, iată- 
|: pe acolo s-a scurs inteligenţa. 

— Dacă nu e colonelul Chabert, trebuie să fie un straşnic 
ostaş, se gândi Boucard. 

— Domnule, îi zise Derville, cu cine am onoarea să stau de 
vorbă? 

— Colonelul Chabert. 

— Care? 

— Cel care a murit la Eylau, răspunse bătrânul. 

Auzind fraza aceasta ciudată, secretarul şi avocatul îşi 
aruncară o privire care însemna: e nebun! 

— Domnule, reluă colonelul, aş dori să vă încredinţez 
numai dumneavoastră taina situaţiei mele. 

Un lucru vrednic de luat în seamă este îndrăzneala 
naturală a avocaţilor. Fie obişnuinţa de a primi un mare 
număr de persoane, fie sentimentul adânc al sprijinului pe 
care li-l dă legea, fie încrederea în menirea lor, ei pătrund 
pretutindeni fără teamă; întocmai ca preoţii şi ca medicii. 
Derville făcu un semn lui Boucard, care dispăru. 

— Domnule, spuse avocatul, ziua nu sunt prea zgârcit cu 
timpul meu; dar la miezul nopţii, clipele îmi sunt preţioase. 
Aşadar, fii scurt şi precis. Vino la chestie fără ocoluri. Îţi voi 
cere eu însumi lămuririle de care voi avea nevoie. Vorbeşte! 

După ce-l pofti pe ciudatul său client să şadă, tânărul se 
aşeză şi el la masă, însă pe când asculta cele ce îi spunea 
răposatul colonel, îşi răsfoia dosarele. 

— Domnule, începu răposatul, ştii poate că eu comandam 
un regiment de cavalerie la Eylau. Am avut o parte 


însemnată la reuşita faimoasei şarje a lui Murat, care a 
hotărât soarta bătăliei. Din nefericire pentru mine, moartea 
mea este un fapt istoric, consemnat în Victorii şi Cuceriri, 
unde este descrisă în amănunţime. Am rupt în două cele 
trei fronturi ruseşti care, realcătuindu-se îndată, ne siliră să 
le străbatem din nou în sens contrar. În clipa în care ne 
întorceam la împărat, după ce îi risipiserăm pe ruşi, am 
întâlnit cavaleria duşmană cu arme grele. Mă repezii la 
îndărătnicii aceştia. Doi ofiţeri ruşi, doi adevăraţi uriaşi, mă 
atacară În acelaşi timp. Unul dintr-înşii îmi dădu în cap o 
lovitură de sabie care despică totul, până şi boneta de 
mătase neagră pe care o aveam pe cap şi îmi crăpă adânc 
ţeasta. Căzui de pe cal. Murat îmi veni în ajutor, trecu peste 
trupul meu, el şi toţi ai lui, o mie cinci sute ide oameni, o 
nimica toată, nu-i aşa? Moartea mea fu adusă la cunoştinţa 
împăratului care, din prevedere (mă iubea niţeluş, 
ocrotitorul), vru să ştie dacă mai erau ceva sorţi de scăpare 
pentru omul căruia îi datora un atac atât de puternic. 
Trimise doi doctori ca să mă caute şi să mă aducă la 
ambulanţă, spunându-le poate cam prea cu nepăsare, 
fiindcă avea altceva de făcut: „la duceţi-vă şi vedeţi dacă nu 
cumva mai trăieşte bietul meu Chabert”! Afurisiţii aceia de 
studenţi în medicină, care mă văzură călcat în picioare de 
caii a două regimente, fără îndoială că nu şi-au mai dat 
osteneala să-mi pipăie pulsul şi au spus că eram mort de-a 
binelea. Actul morţii melc a fost pesemne întocmit după 
regulile stabilite de jurisprudenţa militară. 

Când îşi auzi clientul că se exprimă cu o atât de 
desăvârşită limpezime şi povesteşte fapte aşa de posibile, 
deşi ciudate, avocatul îşi lăsă dosarele, îşi puse cotul stâng 
pe masă, îşi sprijini capul în pumn şi privi ţintă la colonel. 

— Ştii domnule, îi spuse întrerupându-l, că sunt avocatul 
contesei Ferraud, văduva colonelului Chabert? 

— Soţia mea? Da domnule. Aşa că după sute de încercări 
fără rezultat pe lângă oameni de legi, care toţi m-au luat de 
nebun, m-am hotărât să vin la dumneata. Îţi voi vorbi mai 


târziu despre nenorocirile melc. Lasă-mă mai întâi să expun 
faptele, să-ţi lămuresc mai degrabă cum au trebuit să se 
petreacă, decât cum s-au petrecut. Oarecare împrejurări, 
care trebuie să fie cunoscute numai de Cel de Sus, mă silesc 
şi-ţi înfăţişez multe dintre ele ca pe nişte ipoteze. Aşadar, 
domnule, rănile pe care le-am primit mi-au dat pesemne un 
tetanos, care mi-a pricinuit o criză asemenea unei boli 
numită, pare-mi-se, catalepsie. Altfel, cum să-mi explic, că 
după obiceiul războiului, am fost despuiat de haine şi 
aruncat în groapa comună, de către cei însărcinaţi să 
îngroape morţii! Aici, îngăduie-mi să aduc un amănunt pe 
care m-am putut să-l cunosc decât după întâmplarea pe 
care trebuie să o numesc moartea mea. Am întâlnit în 1814 
la Stuttgart un fost sergent din regimentul meu. Dragul de 
el, singurul care a voit să mă recunoască şi despre care îţi 
voi vorbi îndată, îmi lămuri fenomenul conservării mele, 
spunându-mi că şi calul meu primise un glonţ în coastă, în 
clipa în care am fost rănit eu însumi. Cal şi călăreț s-au 
prăbuşit ca un castel de cărţi de joc. Căzând fie la dreapta 
fie la stânga, am fost desigur acoperit de trupul calului 
meu, care a împiedicat să fiu călcat în picioarele cailor sau 
lovit de vreun glonţ. Când îmi venii în fire, domnule, eram 
într-o poziţie şi într-o atmosferă de care nu ţi-aş putea da 
vreo idee nici dacă ţi-aş povesti până mâine. Am vrut să mă 
mişc, dar nu găseam loc. Deschizând ochii, nu văzui nimic. 
Lipsa de aer era lucrul cel mai primejdios şi care mă lumină 
cum nu se poate mai bine asupra stării mele. Înţelesei că 
acolo unde mă aflam, aerul nu se primenea deloc şi că urma 
să mor. Gândul acesta făcu să-mi înceteze senzaţia de 
durere cumplită care mă trezise. Urechile îmi ţiuiau 
îngrozitor. Auzii, sau mi se păru că aud, nu vreau să dau ca 
sigur nimic, gemete care ieşeau din acea lume de cadavre 
în mijlocul căreia zăceam. Deşi amintirea acelor clipe mi-e 
destul de întunecată, deşi aducerile aminte îmi sunt foarte 
nedesluşite, cu toate impresiile de suferinţă cu mult mai 
puternice pe care trebuie să le fi îndurat şi care mi-au 


încurcat gândurile, câteodată noaptea mi se mai pare că 
aud suspinele acelea înăbugşite! Dar a fost ceva şi mai 
cumplit decât strigătele, o tăcere pe care n-am regăsit-o 
nicăieri niciodată, adevărata tăcere a mormântului. În 
sfârşit, ridicând mâinile, pipăii morţii, găsii un gol între 
capul meu şi acel gunoi omenesc de deasupra mea. Putui 
deci să măsor spaţiul, pe care mi-l lăsase o întâmplare a 
cărei pricină mi-era necunoscută. Se pare că, mulţumită 
nepăsării sau grabei cu care ne aruncase claie peste 
grămadă, doi morţi se încrucişaseră pe deasupra mea, 
astfel încât descriau un unghi asemănător cu acel format de 
două cărţi de joc sprijinite una de alta de către un copil 
care pune temeliile unul castel. Scotocind cu grabă, căci nu 
era timp de pierdut, am dat din fericire peste un braţ 
desprins de trupul său, braţul unui Hercule! Un ciolan 
zdravăn, căruia îi datorez scăparea mea. Fără acest ajutor 
nesperat aş fi murit. Dar cu o înverşunare lesne de 
închipuit, am început să dau la o parte cadavrele care mă 
despărţeau de stratul de pământ aruncat peste noi, zic noi, 
ca şi cum ar mai fi fost şi oameni vii acolo. M-am străduit din 
răsputeri, domnule şi iată-mă aici. Dar nici astăzi nu-mi dau 
seama cum de am izbutit să răzbesc prin pătura de carne 
care punea o stavilă între mine şi viaţă. Îmi vei spune că 
aveam trei braţe. Pârghia aceasta de care mă slujeam cu 
dibăcie, îmi procura puţin din aerul care se găsea între 
cadavrele pe care le urneam din loc şi îmi economiseam 
răsuflările. În sfârşit zării lumina zilei, dar prin zăpadă, 
domnule! În clipa aceea, îmi dădui seama, că ţeasta mi-era 
despicată. Din fericire, sângele meu, acela al camarazilor 
mei sau poate pielea cu vânătăi a calului meu - ştiu şi eu? 
— Îmi făcuse, închegându-se, un plasture natural. Cu toată 
coaja aceasta am leşinat în clipa în care ţeasta mea a venit 
în atingere cu zăpada. Între timp, puţina căldură care îmi 
mai rămăsese, topind zăpada din jurul meu, mă găsii, când 
mi-am venit în fire, în mijlocul unei mici deschizături, prin 
care am strigat cât am putut. Dar tocmai atunci răsărea 


soarele şi nu prea trăgeam nădejde să fiu auzit. Să fi ieşit 
oare lumea la câmp? Mă ridicai, opintindu-mă pe picioarele 
mele sprijinite în morţii aceia cu spete zdravene. Vă daţi 
seama că nu era momentul potrivit să spun: respect 
curajului fără noroc. Pe scurt, domnule, după ce am avut 
durerea, dacă vorba asta poate să redea furia mea, să văd 
mereu, da, mereu, pe afurisiţii de nemți fugind când auzeau 
un glas acolo unde nu zăreau pe nimeni, am fost în cele din 
urmă tras afară de o femeie destul de îndrăzneață sau 
destul de curioasă ca să se poată apropia de capul meu care 
părea crescut din pământ ca o ciupercă. Femeia aceasta s-a 
dus să-şi caute bărbatul şi amândoi m-au dus pe braţe în 
căscioara lor săracă. Se pare că am avut un nou atac de 
catalepsie, daţi-mi voie să mă exprim astfel, ca să vă 
zugrăvesc o stare de care n-am nici cea mai mică idee, dar 
pe care am socotit-o, după spusele gazdelor mele, că ar fi o 
urmare a acestei boli. Şase luni am fost între viaţă şi 
moarte, fără să pot vorbi, sau vorbind fără şir. În sfârşit, 
gazdele mele au făcut să fiu primit în spitalul din Heilsberg. 
Înţelegi, domnule, că am ieşit din pântecele gropii tot aşa 
de gol ca din al maicii mele; astfel că, după şase luni, când 
într-o bună dimineaţă îmi adusei aminte că am fost 
colonelul Chabert şi venindu-mi în minţi, vrui să capăt de la 
îngrijitoare mai mult respect decât îi arăta unui biet om ca 
mine, toţi tovarăşii mei de cameră începură să râdă. Din 
fericire pentru mine, chirurgul îşi luase din amor-propriu, 
pe a lui răspundere, sarcina vindecării mele şi, bineînţeles, 
se interesa de bolnavul său. Când îi vorbii cu şir de traiul 
meu de înainte, acest om de treabă, căruia îi zice 
Sparchmann, a consemnat, după cum o cereau legile ţării, 
felul în care ieşisem, ca prin minune, din groapa morţilor, 
ora şi ziua când am fost găsit de binefăcătoarea mea şi de 
bărbatul ei; starea, poziţia exactă a rănilor mele şi 
adăugând la aceste felurite procese verbale o descriere a 
persoanei mele. Ei bine, domnule, nu am nici aceste 
documente importante, nici declaraţia pe care am făcut-o la 


un notar din Heilsberg, în vederea stabilirii identităţii mele. 
Din ziua în care am fost izgonit din acest oraş, de 
evenimentele războiului, am rătăcit neîncetat ca un 
vagabond cerşindu-mi pâinea, luat drept nebun când 
povesteam întâmplarea mea şi fără să pot găsi sau câştiga 
bani ca să-mi procur actele care puteau să dovedească 
spusele mele şi să mă redea vieţii sociale. Adesea, durerile 
mă ţintuiau câte şase luni la rând prin orăşele unde se 
dădea ajutor din plin francezului bolnav, dar unde i se râdea 
în nas acestui om, de îndată ce pretindea că e colonelul 
Chabert. Multă vreme, râsetele acestea, îndoielile acestea 
mă aduceau într-o stare de furie care îmi strică şi chiar mă 
făcu să fiu închis la Stuttgard ca nebun. La drept vorbind, 
puteţi judeca după cele ce v-am povestit că aveau tot 
dreptul să închidă un astfel de om. După doi ani de 
închisoare, pe care am trebuit să-i îndur, după ce am auzit 
de o mie de ori pe paznici spunând: „lată un biet om care 
crede că e colonelul Chabert!” unor oameni care le 
răspundeau: „Bietul om”, m-am convins de imposibilitatea 
celora ce mi se întâmplaseră, am devenit trist, resemnat, 
liniştit şi am renunţat să mă mai numesc colonelul Chabert, 
numai ca să pot ie şi din închisoare şi să văd iar Franţa. Ah, 
domnule, să revăd Parisul; era o nebunie pe care n-o. 

În cursul acestei fraze neisprăvite, colonelul Chabert, căzu 
într-o visare adâncă, pe care Derville se feri să o tulbure. 

— Domnule, într-o bună zi - reluă clientul - într-o zi de 
primăvară, îmi îngăduiră să ies din închisoare, îmi dădură 
zece taleri, spunându-mi-se că vorbeam foarte cuminte 
despre toate subiectele şi că nu mai îmi ziceam colonelul 
Chabert. Pe legea mea, de pe atunci - şi încă şi astăzi 
uneori - numele meu mi-e foarte neplăcut. Aş vrea să nu 
mai fiu eu. Sentimentul drepturilor mele mă omoară. Dacă 
boala mi-ar fi răpit orice amintire a existenţei mele trecute, 
a ş fi fost fericit! M-aş fi reangajat sub un nume oarecare - 
şi - cine ştie? 

— Poate că aş fi ajuns feldmareşal în Austria sau în Rusia. 


— Domnule, spuse avocatul, m-ai ameţit; mi se pare, 
ascultându-te, că visez. Pentru Dumnezeu, să ne oprim o 
clipă. 

— Eşti singurul om, zise colonelul cu amărăciune, care m-a 
ascultat cu atâta răbdare. Nici un jurist n-a vrut să-mi 
avanseze zece napoleoni ca să pot aduce din Germania 
actele trebuincioase ca să-mi încep procesul. 

— Ce proces? Zise avocatul, care uitase de situaţia 
dureroasă a clientului său, ascultând povestirea 
nenorocirilor lui trecute. 

— Dar bine domnule, contesa Farraud nu e nevasta mea? 
Are o rentă de treizeci ele mii de franci care e a mea şi nu 
vrea să-mi dea nici o lescaie. Când spun acest lucru 
avocaţilor, oamenilor cu dreaptă judecată; când propun eu, 
un cerşetor, să mă judec cu un conte şi o contesă; când mă 
ridic eu, un mort, împotriva unui act de deces, unui act de 
căsătorie şi unor acte de naştere, mă trimit la plimbare, 
fiecare după cum îi e firea, fie cu acel aer politicos şi rece 
pe care ştiţi să vi-l luaţi ca să vă descotorosiţi de un 
nenorocit, fie cu brutalitate, ca nişte oameni care cred că 
au de-a face cu un intrigant sau un nebun. Am: fost 
îngropat printre morţi, dar acum sunt îngropat între vii, sub 
acte, sub fapte, sub societatea întreagă. Care vrea să mă 
bage iar în pământ! 

— Domnule, fii bun şi continuă, spuse avocatul. 

— Fii bun! Strigă bietul bătrân, apucându-l de mână pe 
tânăr, iată cel dintâi cuvânt cuviincios pe care îl aud de 
când. 

Colonelul începu să plângă. Recunoştinţa îi înăbuşi glasul. 
Acea elocinţă pătrunzătoare şi negrăită care e în privire, în 
gest şi chiar în tăcere, îl convinse în cele din urmă pe 
Derville şi-l tulbură adânc. 

— Ascultă domnule, îi zise el clientului, am câştigat astă- 
seară trei sute de franci la cărţi. Pot să întrebuinţez 
jumătate din suma aceasta, ca să fac fericirea unui om. Am 
să încep urmărirea şi demersurile necesare pentru 


procurarea actelor de care mi-ai vorbit. Şi, până la venirea 
lor, am să-ţi dau cinci franci pe zi. Dacă dumneata eşti 
colonelul Chabert, ai să ierţi modestia acestui împrumut din 
partea unui tânăr care trebuie să-şi facă o stare. Continuă. 

Pretinsul colonel rămase o clipă nemişcat şi uluit!; fără 
îndoială că marea lui nenorocire nimicise într-însul 
încrederea în oameni. Dacă gonea astfel după faima lui 
militară, după averea lui, după el însuşi, poate că o făcea 
ascultând de sentimentul acela de neînțeles, care încolţeşte 
în sufletul tuturor oamenilor şi căruia îi datorăm cercetările 
alhimiştilor, setea de glorie, descoperirile astronomiei, ale 
fizicii, tot ceea ce îl îndemna pe om să se înalțe, întrecându- 
se pe sine prin fapte şi idei. „Ego”8, în gândul său, nu era 
decât un obiect secundar, după cum deşertăciunea izbânzii 
sau plăcerea câştigului sunt mai scumpe celui ce pune 
rămăşag, decât însuşi obiectul rămăşagului. 

Vorbele tânărului avocat au fost o adevărată minune 
pentru acest om, respins vreme de zece ani de soţia sa, de 
justiţie, de toată orânduirea socială. Să găsească el la un 
avocat acele zece monede de aur care i-au fost refuzate 
atâta vreme de atâta lume, şi în atâtea chipuri! Colonelul 
era ca şi femeia aceea care, după ce a suferit de friguri 
timp de cincisprezece ani, în ziua când s-a, vindecat, i se 
păru că are o altă boală. Sunt fericiri în care nu mai crezi. 
Ele sosesc ca o lovitură de trăsnet şi te mistuie. Astfel, şi 
recunoştinţa bietului om era prea vie ca s-o poată exprima. 
Oamenii uşuratici l-ar fi găsit nesimţitor, dar Derville îşi 
dădu seama cită cinste se ascundea în uluirea lui. Un 
pungaş ar fi ştiut să vorbească. 

— Unde am rămas? Întrebă colonelul cu naivitatea unui 
copil său a unui soldat, căci adesea este ceva din sufletul 
copilului într-un adevărat soldat, şi aproape întotdeauna 
ceva din soldat în fiecare copil, mai ales în Franţa. 

— La Stuttgart. leşeai din închisoare, răspunse avocatul. 

— O cunoşti pe soţia mea? Întrebă colonelul. 

— Da, răspunse Derville înclinând din cap. 


— Cum îţi pare? 

— Totdeauna încântătoare. 

Bătrânul făcu un semn cu mâna şi păru că îşi mistuie o 
durere ascunsă, cu acea resemnare solemnă şi gravă, care 
caracterizează pe oamenii căliţi în sânge şi foc pe câmpul 
de luptă. 

— Domnule, zise el cu un fel de veselie în glas, fiindcă 
putea în sfârşit să răsufle, bietul colonel; ieşea pentru a 
doua oară din mormânt, topise un strat de zăpadă care se 
dezgheţa mai greu decât acela care odinioară îi îngheţase 
capul; trăgea aerul în piept, ca şi cum ar fi ieşit din temniţă. 
Domnule, spuse el, dacă aş fi fost băiat frumos, niciuna 
dintre nenorocirile care m-au izbit nu mi s-ar fi întâmplat. 
Femeile îi cred pe bărbaţi când îşi împănează frazele cu 
cuvinte de dragoste. Să le vezi cum mai dau fuga, cum se 
reped, se fac luntre şi punte, vorbesc sus şi tare, fac şi pe 
dracu-n patru pentru cel care le place. Dar cum aş fi putut 
eu să-i plac unei femei? Aveam un cap de înmormântare, 
eram îmbrăcat ca un golan din timpul revoluţiei, semănam 
mai degrabă cu un eschimos decât cu un francez, eu, care 
odinioară treceam drept cel mai frumos şi elegant tânăr din 
1799! Eu, Chabert, conte al imperiului! În sfârşit, chiar în 
ziua în care m-au aruncat pe uliţe ca pe un câine, m-am 
întâlnit cu sergentul de care ţi-am vorbit. Camaradul se 
numea Boutin. Bietul băiat şi cu mine eram două gloabe 
cum n-am mai văzut. L-am zărit pe promenadă. Cu toate că 
eu l-am recunoscut numaidecât, lui însă, i-a fost cu 
neputinţă să ghicească cine eram. Am intrat împreună într- 
o cârciumă, când mi-am spus numele, gura lui Boutin se 
despică într-un hohot de râs, întocmai ca o tencuială care se 
crapă. Veselia asta, domnule, mi-a pricinuit una dintre 
durerile mele cele mai mari. Îmi descoperea, fără 
prefăcătorie, schimbarea care se făcuse în mine. Eram deci 
de nerecunoscut chiar pentru ochiul celui mai umil şi celui 
mai recunoscător dintre prietenii mei! Pe vremuri îi 
scăpasem viaţa lui Boutin, dar îi datoram aceasta ca 


revanşă. Nu-ţi voi spune cum mi-a făcut binele acesta. 
Scena a avut loc în Italia, la Ravena. Casa în care Boutin a 
împiedicat să fiu înjunghiat, era cam deocheată. Pe atunci 
nu eram colonel, eram un simplu cavalerist ca şi Boutin. Din 
fericire, întâmplarea aceea avea unele amănunte care nu 
puteau să fie cunoscute decât de noi doi. Şi când i le-am 
amintit, neîncrederea lui se micşoră. Apoi i-am povestit 
întâmplările ciudatei mele vieţi. Deşi ochii şi glasul îmi erau 
simţitor schimbate, după cum spunea el, deşi nu aveam nici 
păr, nici dinţi, nici sprâncene şi eram alb ca un albinos, în 
cele din urmă şi după o mie de întrebări la care am răspuns 
cu succes, el regăsi în cerşetor pe colonelul său. Îmi povesti 
păţaniile lui. Erau tot atât de nemaipomenite ca ale mele. 
Se întorcea de la hotarele Chinei, unde voise să pătrundă 
după ce fugise din Siberia. Îmi povesti despre dezastrul 
campaniei din Rusia şi despre prima abdicare a lui 
Napoleon. Ştirea aceasta este unul dintre lucrurile care m- 
au durut cel mai mult. Eram iată, două rămăşiţe ciudate, 
după ce ne rostogoliserăm pe întinsul pământului, aşa cum 
se rostogolesc pietrele în ocean, împinse de furtuni de la un 
țărm la altul. Noi văzuserăm Egiptul, Siria, Spania, Rusia, 
Olanda, Germania, Italia, Dalmația, Anglia, China, Tartarla, 
Siberia. Nu ne mai lipsea decât să fi mers în India şi în 
America! În sfârşit, mai sprinten decât mine, Boutin şi-a 
luat însărcinarea să se ducă la Paris cât mai repede cu 
putinţă, ca să o înştiinţeze pe soţia mea de starea în care 
mă aflam. Am scris doamnei Chabert o scrisoare foarte 
amănunţită. Era a patra, domnule! Dacă aş fi avut rude, 
poate că toate acestea nu: s-ar fi întâmplat; dar trebuie să-ţi 
fac o mărturisire, sunt un copil găsit, un soldat care nu avea 
altă avere decât curajul său, alta familie decât toată lumea, 
altă patrie decât Franţa, alt protector decât bunul 
Dumnezeu. Mint! Aveam un tată, pe împărat! Ah! De-ar fi în 
viaţă, dragul de el, şi l-ar vedea pe Chabert al lui, cum îmi 
zicea, în starea în care mă aflu, s-ar mânia straşnic. Ce vrei! 
Soarele nostru a apus, ni-e frig acum la toţi. La urma urmei, 


evenimentele politice puteau îndreptăţi tăcerea soţiei mele! 
Boutin plecă. Era fericit. Avea doi urşi albi, bine dresați, de 
pe urma cărora putea să trăiască. Nu puteam să-l însoțesc, 
durerile nu mă lăsau să fac drumuri lungi pe jos. Am plâns, 
domnule, când ne-am despărţit, după ce l-am petrecut pe el 
şi pe urşii lui, atât cât mi-a îngăduit. Starea în care mă 
aflam. La Karlsruhe am avut iarăşi o criză de dureri de cap 
şi am zăcut şase săptămâni pe paie, într-un han. N-aş mai 
isprăvi niciodată, domnule, dacă m-aş apuca să-ţi povestesc 
toate nenorocirile vieţii mele de cerşetor. Suferințele 
morale, pe lângă care pălesc durerile fizice, stârnesc mai 
puţină milă, fiindcă nu se văd. Îmi amintesc că am plâns în 
faţa unui hotel din Strassbourg în care odinioară făcusem o 
petrecere şi unde n-am căpătat nimic, nici măcar o bucăţică 
de pâine. Fiindcă hotărâsem cu Boutin drumul pe care 
trebuie să-l urmez, mă duceam la fiecare oficiu poştal să. 
Întreb dacă ei a vreo scrisoare şi bani pentru mine. Am 
ajuns la Paris fără să fi găsit ceva. Ce deznădejde m-a 
cuprins! Îmi ziceam: „Boutin o fi murit”. În adevăr, bietul 
băiat murise la Waterloo. Am aflat de moartea lui mai târziu 
şi numai întâmplător. Misiunea lui pe lângă soţia mea a dat 
desigur greş. În sfârşit, am intrat în Paris odată cu cazacii. 
Asta însemna pentru mine dureri peste dureri. Văzându-i 
pe ruşi în Franţa, nu mă mai gândeam că nu aveam nici 
ghete în picioare, nici bani în buzunar. Da, domnule, hainele 
mele erau ferfeniţite. În ajunul sosirii mele, am fost nevoit 
să poposesc în pădurile de la Claye. Pesemne că răcoarea 
nopţii mi-a pricinuit o criză de nu mai ştiu ce boală, care m- 
a apucat când străbăteam cartierul Saint-Martin. Căzui 
aproape leşinat la uşa unui negustor de fierărie. Când m-am 
trezit, eram într-un pat la HOtel-Dieu9. Acolo am stat o lună 
de zile destul de fericit. În curând, mi s-a dat drumul; n- 
aveam bani, dar eram sănătos şi mă găseam pe caldarâmul 
mult dorit al Parisului. Cu câtă grabă şi bucurie m-am dus în 
strada Montblanc, unde ar fi trebuit să locuiască soţia mea 
într-una dintre casele mele! Aş! Strada Montblanc devenise 


strada Chaussee d'Antin10. Nu-mi mai văzui casa. Fusese 
vândută şi dărâmată. Speculanţii clădiseră mai multe case 
în grădinile mele. Neştiind că nevasta mea se măritase cu 
domnul Ferraud, n-am putut căpăta nici o lămurire. În 
sfârşit, m-am dus la un avocat bătrân, care pe vremuri se 
ocupa de treburile mele. Bietul om murise după ce-şi 
cedase clientela unui tânăr. Acesta îmi aduse la cunoştinţă, 
spre marea mea uimire, deschiderea şi lichidarea 
succesiunii mele, căsătoria neveste-mi şi naşterea celor doi 
copii ai ei. Când i-am spus că sunt colonelul Chabert, a 
început să râdă cu atâta poftă, că plecai fără să-i fac nici 
cea mai mică dojană. Deţinerea în închisoarea de la 
Stuttgart m-a făcut să mă gândesc la Charenton11 şi m-am 
hotărât să lucrez cu băgare de seamă. Astfel că, domnule, 
ştiind unde locuia soţia mea, m-am îndreptat spre casa ei, 
cu inima plină de nădejde. Ei bine, spuse colonelul, cu o 
mişcare de furie stăpânită, n-am fost primit atunci când m- 
am anunţat sub un nume de împrumut, iar în ziua când l-am 
luat pe al meu, am fost lăsat la uşă afară. Nopți întregi am 
stat ghemuit lângă stâlpul dinaintea porţii mari, pe unde 
intra ea cu trăsura, ca să o pot vedea pe contesă 
întorcându-se de la bal sau de la teatru, în zorii zilei. 
Privirea mea se scufunda în trăsura care trecea pe 
dinaintea ochilor mei cu iuţeala fulgerului şi în care de-abia 
o zăream pe această femeie care este a mea şi totuşi nu mai 
este a mea! Oh! Din acea zi am trăit numai pentru 
răzbunare! Strigă bătrânul cu o voce înăbuşită, ridicându- 
se deodată în picioare în faţa lui Derville. Ea ştie că trăiesc; 
a primit de la mine, de când m-am întors, două scrisori 
scrise chiar de mâna mea. Nu mă mai iubeşte! Eu nu ştiu 
dacă o iubesc sau dacă o urăsc! O doresc şi o blestem, rând 
pe rând. Îmi datorează averea, fericirea ei; ei bine, nu mi-a 
trimis nici cel mai mic ajutor! Uneori sunt într-o mare 
încurcătură. Spunând aceste cuvinte, bătrânul soldat căzu 
din nou pe scaun şi rămase nemişcat Derville tăcea uitându- 
se lung la clientul său. 


— E o afacere gravă, spuse el maşinal, în cele din urmă. 
Chiar admițând autenticitatea actelor care trebuie să se 
afle la Heilsberg, nu sunt sigur că vom putea câştiga chiar 
de la început. Procesul se va înfăţişa pe rând dinaintea a 
trei tribunale. Trebuie să ne gândim cu mintea liniştită la o 
pricină ca aceasta, care e cu totul excepţională. 

— Oh răspunse cu răceală colonelul, ridicând capul cu 
mândrie, dacă o fi să mă prăpădesc, voi şti să mor, dar nu 
singur. 

Zicând acestea, bătrânul se făcuse nevăzut. Acum 
scăpărau aprinşi de focul dorinţei şi al răzbunării, ochii unui 
bărbat plin de vlagă. 

— Poate că va trebui să cădem la învoială, spuse avocatul. 

— Să cădem la învoială? Repetă colonelul Chabert. Am 
murit, sau mai trăiesc? 

— Domnule, reluă avocatul, sper că te vei ţine de sfaturile 
mele. Cauza dumitale va fi şi cauza mea. Îţi vei da seama în 
curând de interesul pe care îl port situaţiei dumitale 
aproape fără precedent în analele judiciare. Până atunci, 
am să-ţi dau o scrisoare către notarul meu, care îţi va da, 
contra chitanţă, cincizeci de franci din zece în zece zile. N- 
ar fi cu cale să vii aici să ceri ajutor. Dacă eşti colonelul 
Chabert, nu trebuie să fii la cheremul cuiva. Am să dau 
acestor avansuri forma unui împrumut. Ai bunuri de 
redobândit, eşti un om bogat. 

Această ultimă gingăşie îi stoarse lacrimi bătrânului. 
Derville se ridică deodată în picioare, fiindcă nu era 
pesemne ceva obişnuit ca un avocat să pară înduioşat; trecu 
în camera sa de lucru, de unde se întoarse cu o scrisoare 
deschisă, pe care o dădu colonelului Chabert. Când bietul 
om 0 pipăi, simţi că înăuntru sunt două monede de aur. 

— Eşti bun să-mi spui despre ce acte e vorba şi cum se 
numeşte oraşul, regatul? Zise avocatul. 

Colonelul îi dădu toate desluşirile, verificând ortografia 
numelor de localităţi; apoi îşi luă pălăria într-o mână, se uită 


la Derville, îi întinse cealaltă mână, o mână învârtoşată şi îi 
spuse cu glas molcom: 

— Pe legea mea, domnule, după împăratul, dumneata eşti 
omul căruia îi voi fi cel mai îndatorat. Eşti cineva! 

Avocatul bătu palma cu colonelul, îl duse până la scară, îl 
însoţi cu lumânarea. 

— Boucard, zise Derville către primul său secretar, am 
ascultat o poveste care poate că o să mă coste douăzeci şi 
cinci de ludovici. Dacă m-a păcălit, n-o să-mi pară rău de 
banii daţi, fiindcă am cunoscut pe cel mai dibaci comediant 
al vremii noastre. 

Când colonelul se văzu în stradă, în faţa unui felinar, 
scoase din scrisoare cele două monede de câte douăzeci de 
franci, pe care i le dăduse avocatul, şi le privi o clipă la 
lumină, Vedea iar aur pentru întâia oară după nouă ani. 

— Am să pot fuma deci ţigări de foi, îşi zise. 

Cam la trei luni după această consultaţie dată de Derville, 
colonelului Chabert în timpul nopţii, notarul însărcinat să 
plătească semi-solda pe care avocatul o făcuse ciudatului 
său client, veni să-l vadă ca să-i vorbească despre o afacere 
gravă şi începu prin a-i cere cei şase sute de franci daţi 
bătrânului militar. 

— Aşadar, îţi face plăcere să întreţii fosta armata 
imperială? Îl întrebă râzând acest notar, care se numea 
Crottat, un tânăr care tocmai cumpărase biroul de notariat 
în care era prim-secretar şi al cărui patron dăduse bir cu 
fugiţii, după un faliment înspăimântător. 

— Îţi mulţumesc scumpe maestre, îţi mulţumesc, îi 
răspunse Derville, că mi-aduci aminte de afacerea asta. 
Filantropia mea n-o să treacă de douăzeci şi cinci de 
ludovici; tare mă tem că am şi fost victima patriotismului 
meu. 

În clipa în care Derville îşi isprăvi fraza, zări pe masa lui 
de lucru teancul de scrisori pe care i-l pusese acolo primul 
său secretar. Privirea lui fu atrasă ie înfăţişarea mărcilor 
lungi, pătrate, triunghiulare, roşii, albastre, lipite pe o 


scrisoare de către poşta prusacă, austriacă, bavareză şi 
franceză. 

— Ah, spuse el râzând, iată deznodământul comediei, o să 
vedem dacă am fost tras pe sfoară. Luă scrisoarea, o 
deschise, dar nu putu să o citească, fiindcă era în limba 
germană. Boucard, du-te chiar dumneata, dă să se traducă 
această scrisoare şi întoarce-te numaidecât, spuse Derville, 
crăpând uşa biroului său şi întinzând scrisoarea primului 
său secretar. 

Notarul din Berlin, căruia i se adresase avocatul, îi dădea 
de ştire că actele cerute le va primi la câteva zile după 
sosirea acestei scrisori de înştiinţare. Documentele, spunea 
el, se aflau în cea mai perfectă regulă şi prevăzute cu toate 
formele legalizării, în aşa fel ca să facă dovadă în justiţie. 
Mai mult încă, îl şi înştiinţa că toţi martorii faptelor 
consemnate în procesele-verbale trăiau la Prussisch-Eylau 
şi că femeia căreia domnul conte Chabert îi datora viaţa 
trăia încă într-unul dintre cartierele Heilsbergului. 

— Se-ngroaşă gluma! Exclamă Derville după ce Boucard îi 
împărtăşi în cele din urmă cuprinsul scrisorii. 

— Ia spune drăguţule, reluă el adresându-se notarului, o 
să am nevoie de ceva informaţii care se găsesc negreşit în 
biroul tău de notariat. Nu-i aşa că Roguin, hoţomanul acela 
bătrân. 

— Noi îi zicem nenorocitul, bietul Roguin, răspunse 
Alexandre Crottat, râzând şi întrerupându-l pe Derville. 

— Nenorocitul acela, care a şterpelit opt sute de mii de 
franci clienţilor şi a aruncat deznădejdea în mai multe 
familii, a făcut tot el şi lichidarea succesiunii Chabert? Mi se 
pare că am văzut aşa ceva în dosarul nostru Ferraud. 

— Da, răspunse Crottat, eram pe atunci al treilea secretar, 
am copiat această lichidare şi am studiat-o bine. Rose 
Chapeautel, soţia şi văduva lui Hyacinthe, zis Chabert, 
conte al imperiului, mare ofiţer al Legiunii de Onoare; se 
căsătoriseră fără act dotal, aveau deci averea în comun. Pe 
câte îmi amintesc, activul se ridica la şase sute de mii de 


franci. Înainte de căsătorie, contele Chabert făcuse un 
testament în favoarea spitalelor din Paris, prin care le lăsa 
un sfert din averea pe care o va avea în clipa morţii sale; 
statul moştenea celălalt sfert. S-a ţinut licitaţie, s-a făcut 
vânzare şi partaj, pentru că avocaţii s-au ţinut de treabă. În 
timpul lichidării, monstrul care guverna pe atunci 
Franţa12, a dat printr-un decret partea fiscului văduvei 
colonelului. 

— Aşadar, averea personală a contelui Chabert nu s-ar 
ridica deci decât la trei sute de mii de franci? 

— Chiar aşa, dragul meu! Răspunse Crottat. Voi, avocaţii, 
aveţi uneori simţul dreptăţii, cu toate că sunteţi învinuiți că 
pledaţi la fel de bine şi pro şi contra. 

Contele Chabert, a cărui adresă se citea pe marginea 
primei chitanţe pe care i-o dăduse notarul, locuia în 
cartierul Saint-Marceau, strada Petit Banquier, la un fost 
sergent de cavalerie din garda imperială, ajuns crescător 
de vite şi căruia i se zicea Verginiaud. Sosind acolo, Derville 
fu nevoit să meargă pe jos în căutarea clientului, căci 
birjarul refuză s-o pornească pe o stradă nepavată şi ale 
cărei gropi erau prea adânci pentru roţile unei gabriolete. 
Uitându-se în toate părţile, avocatul găsi în cele din urmă, 
pe partea care se învecinează cu bulevardul, între două 
ziduri făcute din bolovani, oseminte şi pământ, doi stâlpi de 
piatră necioplită, ştirbiţi de trăsurile care au tot trecut, cu 
toate că erau apăraţi de două bucăţi de lemn puse ca 
apărătoare. Pe aceşti stâlpi, se afla o grindă acoperită cu o 
glugă de ţiglă pe care erau scrise cu litere roşii 
următoarele cuvinte: VERGINIAUD CRESCATORIU DE 
VITE. La dreapta numelui, se vedeau zugrăvite nişte ouă şi 
la stânga o vacă; totul vopsit în alb. Poarta era deschisă şi 
fără îndoială că rămânea astfel toată ziua. În dreptul porţii, 
în fundul unei ogrăzi destul de largi, se înălța o casă, dacă 
se poate numi astfel una dintre acele şandramale clădite în 
cartierele mărginaşe ale Parisului şi care nu seamănă cu 
nimic, nici cu cele mai prăpădite locuinţe de la ţară. Mizeria 


lor e aceeaşi, dar nu şi poezia. Într-adevăr, în mijlocul 
câmpiilor, bordeiele tot mai au o frumuseţe, pe care le-o dă 
aerul curat, verdeaţa, înfăţişarea pajiştilor, un deal, un 
drum cotit, nişte vii, un gard viu, muşchiul de pe acoperişuri 
şi uneltele muncii câmpului. Dar la Paris, mizeria nu e 
sporită decât de grozăvenia ei. Deşi de curând clădită, casa 
aceasta părea că e gata să se năruie. Nici un material nu 
avusese aci adevărata lui întrebuințare; toate veneau de la 
dărâmăturile care se fac zilnic în Paris. Derville citi pe un 
oblon făcut din scândurile unei firme: Magazin de noutăţi. 
Ferestrele nu semănau deloc între ele şi erau aşezate 
alandala. Parterul ce părea să fie partea locuită era ridicat 
într-o parte, pe când în cealaltă camerele erau îngropate 
sub o ridicătură de pământ. Intre poartă şi casă, se întindea 
o băltoacă plină cu gunoi, în care se scurgeau apa de ploaie 
şi lăturile. Zidul pe care se sprijinea locuinţa aceasta 
şubredă şi care părea să fie mai trainică decât celelalte era 
garnisit cu nişte cuşti cu gratii, în care iepuri de casă îşi 
prăseau numeroasele lor familii. La dreapta porţii mari se 
afla staulul de vite, în podul căruia se ţinea fânul şi care 
dădea de-a dreptul în casă printr-o lăptărie. La stânga, era 
o poiată, un grajd, o cocină de porci, făcută ca şi acoperişul 
casei, din scânduri şubrede de brad, bătute în cuie unele 
peste altele şi prost acoperite cu papură. Ca aproape toate 
locurile unde se pregătesc cele de trebuinţă marelui prânz 
pe care Parisul îl înghite zilnic, ograda în care intră Derville 
oferea semnele unui zor cerut de nevoia de a ajunge la oră 
fixă. Vase mari de tinichea scofâlcite, în care se transporta 
laptele şi oale în care se punea smântâna erau aruncate 
unele peste altele în faţa lăptăriei, cu dopurile lor de cârpă. 
Zdrenţele găurite cu care le ştergeau, atârnau la soare, 
întinse pe frânghii legate de ţăruşi. Calul paşnic, a cărui 
rasă nu se găseşte decât la lăptărese, făcuse câţiva paşi 
înaintea caretei lui şi stătea în faţa grajdului, a cărui uşă 
era închisă. O capră rodea mugurii viței pipernicite şi 
prăfuite care împodobea zidul galben şi crăpat al casei. O 


pisică şedea ghemuită pe oalele de smântână şi le lingea. 
Găinile, speriate de apropierea lui Derville, o luară la fugă 
cârâind şi câinele de pază lătră. 

— Aici locuieşte omul care a hotărât soarta bătăliei de la 
Eylau! Îşi zise Derville, cuprinzând dintr-o aruncătură 
deochi toartă această hâdă privelişte. 

Casa rămăsese în paza a trei ştrengari. Unul, cocoţat pe 
capra unei căruţe încărcate cu nutreţ abia cosit, arunca cu 
pietre în coşul casei vecine, nădăjduind că vor cădea în 
căldarea cu mâncare. Altul se străduia să suie un porc pe 
scândura căruţei, lăsată la pământ, pe când cel de-al 
treilea, căţărat la celălalt capăt, aştepta urcarea porcului ca 
să-l ridice în văzduh prin cumpănire. Când Derville îl 
întrebă dacă domnul Chabert locuia acolo, niciunul nu 
răspunse şi tustrei îl priviră într-un fel tâmp şi plin de haz, 
dacă ne e îngăduit să alăturăm aceste cuvinte. Derville, îşi 
repetă întrebarea, dar fără succes. Scos din răbdări de 
înfăţişarea mucalită a celor trei derbedei, el îi dojeni cu 
acele vorbe glumeţe pe care tinerii se cred îndreptăţiţi să le 
spună copiilor şi ştrengarii rupseră tăcerea printr-un hohot 
de râs sălbatic. Derville se supără. Colonelul, care îl auzi, 
ieşi dintr-o odăiţă scundă de lângă lăptărie şi se ivi în 
pragul uşii cu un aer marţial ce nu se poate descrie. Ţinea 
în colţul gurii o pipă dintre acelea bine înnegrite (expresie 
tehnică a fumătorilor), o pipă scurtă de argilă, din cele 
numite ciubeici. Îşi ridică cozorocul şepci sale îngrozitor de 
soioase, îl zări pe Derville şi trecu de-a dreptul prin gunoi, 
ca să ajungă mai repede la binefăcătorul său, strigând la 
copii cu un glas prietenos: „Linişte în front”! Copiii păstrară 
numaidecât o tăcere plină de respect, ceea ce dovedea de 
câtă autoritate se bucura bătrânul ostaş în ochii lor. 

— De ce nu mi-ai scris? Îl întrebă el pe Derville. Ia-o 
înainte pe lângă staul! Uite, pe acolo drumul e pietruit, zise 
el, dându-şi seama că avocatul se codea să-şi bage 
picioarele în gunoi. 


Sărind din loc în loc, Derville ajunse până în pragul uşii pe 
unde ieşise colonelul. Chabert păru foarte nemulţumit 
văzându-se silit să-l primească în odaia în care locuia. În 
adevăr, Derville nu zări în ea decât un singur scaun. Patul 
colonelului era făcut din câteva braţe de paie peste care 
gazda lui aruncase două-trei zdrenţe din acele petice de 
covor vechi, adunate nu se ştie de unde, pe care lăptăresele 
le aştern pe băncile caretelor. Pardoseala nu era decât 
pământ bătut. Pereţii mucegăiţi, verzui, crăpaţi, 
răspândeau o umezeală aşa de puternică, încât zidul de-a 
lungul căruia se culca colonelul era acoperit cu o rogojină. 
Faimosul palton cu mai multe gulere atârna într-un cui. 
Două perechi de cizme, vechi, stricate, zăceau aruncate 
într-un colţ. Nici urmă de rufărie. Pe masa roasă de cari se 
vedeau deschise buletinele Marii Armate, retipărite de 
Plancher şi alcătuiau pesemne lectura obişnuită a 
colonelului, a cărui înfăţişare era liniştită şi senină În 
mijlocul acestei mizerii. Vizita lui la Derville părea că îi 
schimbase expresia trăsăturilor în care avocatul desluşi 
urmele unei gândiri senine, o lumină deosebită pe care o 
împrăştiase speranţa. 

— Te supără fumul pipei? Îi zise el, întinzând avocatului 
scaunul pe jumătate desfundat. 

— Dar, colonele, stai foarte rău aici. 

Fraza aceasta i-a fost smulsă lui Derville de neîncrederea 
obişnuită a avocaţilor şi de trista experienţă pe care le-o dă 
de cu vreme cumplitele drame necunoscute la care iau 
parte. 

„lată, îşi zise el, un om care cu siguranţă a întrebuințat 
banii mei ca să-şi satisfacă cele trei virtuţi teologale ale 
soldatului: jocul, vinul şi femeile!” 

— E adevărat domnule, că nu excelăm aici prin lux. E un 
bivuac pe care-l încălzeşte prietenia; dar. (aici soldatul 
aruncă o privire pătrunzătoare omului de legi), dar nu fac 
rău nimănui, n-am respins niciodată pe nimeni şi dorm 
liniştit. 


Avocatul se gândi că ar fi nedelicat din partea lui să ceară 
socoteală clientului de sumele pe care i le avansase şi se 
mulţumi să-i spună: 

— De ce n-ai vrut să vii la Paris, unde ai fi putut să trăieşti 
tot aşa de ieftin cum trăieşti şi aici, dar unde ai fi stat mai 
bine? 

— Dar bine, răspunse colonelul, oamenii de treabă la care 
mă aflu m-au primit, m-au hrănit pe degeaba timp de un an! 
Cum era să-i părăsesc în clipa când am avut şi eu câţiva 
bani? Şi apoi, tatăl acestor trei ştrengari e un fost egiptean. 

— Cum asta, egiptean? 

— Aşa le zicem noi soldaţilor care s-au întors din expediţia 
în Egipt, din care am făcut şi eu parte. Nu numai că toţi cei 
ce s-au întors sunt niţel fraţi, dar Verginiaud era atunci din 
regimentul meu şi, în deşert, am împărţit cu el apa. Şi pe 
urmă, nu l-am învăţat încă pe mucogşii ăştia să citească. 

— Ar fi putut să te găzduiască mai bine pentru banii 
dumitale. 

— Da de unde, zise colonelul, copiii lui se culcă pe paie ca 
şi mine! Nici el nici nevastă-sa n-au un pat mai bun; sunt 
foarte săraci, asta-i. S-au băgat într-o întreprindere peste 
puterile lor. Dar dacă îmi recapăt averea! În sfârşit! Destul! 

— Colonele, mâine sau poimâine trebuie să primesc actele 
dumitale de la Heilsberg. Salvatoarea dumitale mai 
trăieşte! 

— Afurisiţii de bani, când te gândeşti că n-am deloc! Strigă 
el, dând cu luleaua de pământ. 

Pentru un fumător, o lulea bine înnegrită e o lulea 
prețioasă, dar gestul a fost atât de firesc, mişcarea atât de 
generoasă, încât toţi fumătorii şi chiar regia l-ar fi iertat 
pentru crima asta de lese-tutun. Poate că îngerii ar fi strâns 
cioburile. 

— Colonele, afacerea dumitale este foarte încurcată, îi zise 
Derville, ieşind din odaie ca să se plimbe la soare prin faţa 
casei. 


— Mie mi se pare foarte simplă, spuse soldatul. M-au 
crezut mort şi acuma iată-mă! Daţi-mi îndărăt nevasta şi 
averea, daţi-mi gradul de general la care am dreptul, 
fiindcă am fost înaintat colonel în garda imperială. În ajunul 
bătăliei de la Eylau! 

— Lucrurile nu merg aşa în lumea judecătorească, spuse 
Derville. Ascultă-mă; eşti contele Chabert, n-am nimic de 
zis. Dar trebuie să o dovedeşti juridiceşte unor oameni care 
vor avea interes să-ţi tăgăduiască existenţa. Astfel că actele 
dumitale vor fi discutate. Discuţia aceasta va atrage după 
sine alte zece-douăsprezece chestiuni preliminarii. Toate 
vor fi duse în contradictoriu până la Curtea Supremă şi vor 
alcătui tot atâtea procese costisitoare, care se vor tărăgăni, 
oricâtă osteneală mi-aş da eu. Adversarii dumitale vor cere 
o anchetă, pe care noi nu o putem refuza, şi care va 
necesita poate o comisie rogatorie13 în Prusia. Să 
presupunem, însă, că toate vor merge cât se poate de bine, 
să admitem că justiţia va recunoaşte îndată că eşti colonelul 
Chabert. Putem noi oare să ştim cum va fi judecată bigamia 
foarte nevinovată a contesei Ferraud? În speța dumitale, 
cazul de drept e în afara Codului şi nu poate să fie judecat 
de către judecători decât urmând legile conştiinţei, cum 
face Curtea cu Juri în chestiunile gingaşe pe care le 
înfăţişează ciudăţeniile sociale ale unor procese criminale. 
Or, dumneata n-ai avut copii din căsătoria dumitale, iar 
domnul conte Ferraud are doi din a sa; judecătorii deci pot 
să declare nulă căsătoria în care legăturile sunt cele mai 
slabe, în folosul căsătoriei care le are pe cele mai trainice, 
de vreme ce a existat bună-credinţă din partea 
contractanţilor. Crezi oare că te vei găsi într-o bună poziţie 
morală să ţii morţiş să ai, la vârsta dumitale şi în 
împrejurările în care te găseşti, o femeie care nu te mai 
iubeşte? Vei avea împotrivă şi pe soţia dumitale şi pe 
bărbatul ei, două persoane cu trecere, care vor putea să 
influenţeze tribunalele. Procesul are deci sorţi să se 


tărăgănească. Ai vreme să îmbătrâneşti în cele mai crunte 
supărări. 

— Şi averea mea? 

— Crezi că ai avere mare? 

— Nu aveam oare o rentă de treizeci de mii de franci? 

— Dragul meu colonel, ai făcut în 1799, înaintea 
căsătoriei, un testament prin care lăsai azilurilor un sfert 
din bunurile dumitale. 

— Aşa e. 

— Ei bine, dacă ai fost dat mort, nu a trebuit oare să se 
facă un inventar şi să se procedeze la, o lichidare, pentru ca 
sfertul acesta să fie atribuit azilurilor? Soţia dumitale nu s-a 
sfiit să înşele pe săraci. Inventarul, în care fără îndoială că 
ea s-a ferit să înscrie banii în numerar, pietrele preţioase, şi 
în care nu a trecut decât prea puţină argintărie, şi în care 
mobilierul a fost prețuit cu două treimi sub preţul lui 
adevărat, fie ca să o favorizeze pe ea, fie ca să plătească 
mai puţine taxe fiscului, şi apoi pentru că experţii sunt 
răspunzători pentru prețuirea pe care o fac, inventarul 
astfel întocmit a stabilit şase sute de mii de franci în valori. 
Ca parte a ei, văduva avea dreptul la jumătate. Totul a fost 
vândut, răscumpărat de ea, care a câştigat din toate aceste 
operaţiuni, şi azilurile şi-au dobândit partea lor de şaptezeci 
şi cinci de mii de franci. Pe urmă, de vreme ce fiscul te 
moştenea pe dumneata şi ţinând seama că nu ţi-ai 
menţionat soţia în testament, împăratul i-a dat văduvei 
dumitale, printr-un decret, partea care revenea domeniului 
public. La cât mai ai dreptul acum? La trei sute de mii de 
franci, mai puţin cheltuielile. 

— Şi asta o numeşti dreptate? Zise colonelul uluit. 

— Fireşte că da! 

— Frumoasă dreptate! 

— Aşa e şi nu e altfel, dragă colonele. Vezi prin urmare, că 
ceea ce ţi s-a părut un lucru lesne, nu e deloc aşa. Doamna 
Ferraud poate chiar să vrea să păstreze partea care i-a fost 
dată de împărat. 


— Dar nu era văduvă, decretul e nul. 

— Fireşte. Dar orice se poate pleda. Ascultă-mă. În 
asemenea împrejurări, cred că o tranzacţie ar fi şi pentru 
dânsa şi pentru dumneata cel mai bun deznodământ al 
procesului. În felul acesta, câştigi o avere mai mare decât 
aceea la care ai avea dreptul. 

— Asta ar însemna să-mi vând soţia! 

— Cu douăzeci şi patru de mii de franci venit, ai putea să 
ai în situaţia în care te găseşti femei mai potrivite pentru 
dumneata şi care te vor face mai fericit. Am de gând să mă 
duc chiar astăzi să o văd pe doamna contesă Ferraud, să 
sondez terenul. Dar n-am vrut să fac acest demers fără să-ţi 
dau de ştire. 

— Să mergem la ea împreună. 

— Aşa cum eşti? Întrebă avocatul. Nu, nu colonele, nu. Ai 
putea să-ţi pierzi procesul cu desăvârşire.! 

— Procesul se poate oare câştiga? 

— Pe principalele puncte, răspunse Derville. Dar scumpul 
meu colonel Chabert, nu bagi de seamă un lucru. Nu sunt 
bogat, biroul meu de avocatură nu e încă plătit. Dacă 
tribunalele ţi-acordă o proviziune, adică un avans asupra 
averii dumitale, nu vor acorda-o decât după ce-ţi vor fi 
recunoscut calitatea de conte Chabert, mare ofiţer al 
Legiunii de Onoare. 

— Aşa e, sunt mare ofiţer al Legiunii, nici nu mă mai 
gândeam la asta, spuse el cu naivitate. 

— Ei bine, până atunci, reluă Derville, nu trebuie să te 
judeci? Să plăteşti avocaţi, să obţii hotărâri şi să plăteşti 
timbrele? Să ai de-a face cu portărei şi să mai şi trăieşti? 
Cheltuielile primelor instanţe se vor ridica dintr-un condei 
la mai bine de douăsprezece până la cincisprezece mii de 
franci. Eu nu-i am, eu care sunt copleşit de dobânzile uriaşe 
pe care le datorez celui ce m-a împrumutat ca să-mi 
răscumpăr biroul. Şi dumneata unde o să-i găseşti? 

Lacrimi mari picurară din ochii stinşi ai bietului soldat şi i 
se rostogoliră pe obrajii zbârciţi. La auzul acestor greutăţi, 


rămase descurajat. Lumea întreagă, cea socială şi cea 
judiciară, îi apăsa pieptul ca un vis urât. 

— Am să mă duc la picioarele coloanei Vend6me14, 
exclamă el, şi acolo am să strig: „Sunt colonelul Chabert, cel 
care a străpuns marele careu al ruşilor la Eylau!” Bronzul, 
el, are să mă recunoască! 

— Şi ai să fii, desigur, trimis la Charenton. 

La auzul acestui nume temut, curajul militarului pieri. 

— Nu crezi că aş putea avea ceva noroc la Ministerul de 
Război? 

— Oficialităţile? Spuse Derville. Du-te, dar numai cu o 
hotărâre în toată regula, care să declare nul actul dumitale 
de deces. Oficialităţile ar vrea să poată nimici pe toţi 
oamenii imperiului. 

Colonelul rămase o clipă uluit, nemişcat, privind fără să 
vadă, cufundat într-o deznădejde fără margini. Justiţia 
militară este sinceră, rapidă, şi în toate hotărârile ei o ia 
turceşte şi aproape întotdeauna judecă bine; justiţia 
aceasta era singura pe care o cunoscuse Chabert. În faţa 
labirintului de greutăţi în care trebuia să pătrundă, dându- 
şi seama cât de mulţi bani îi trebuiau ca să pornească la 
drum, bietul soldat primi o lovitură de moarte în acea 
putere deosebită a omului, numită voinţă. 1 se păru cu 
neputinţă să-şi petreacă viaţa în judecăţi fără sfârşit, i se 
părea de o mie de ori mai uşor pentru el să rămână sărac, 
cerşetor, să se angajeze ca simplu cavalerist, dacă vreun 
regiment ar fi vrut să-l primească. Suferințele fizice şi 
morale îi slăbiseră trupul, vătămându-i unele organe dintre 
cele mai de seamă. Îl ameninţa una dintre acele boli, pentru 
care medicina nu are încă nume, al cărei centru este 
oarecum mobil, cum este şi sistemul nervos, care pare cel 
mai şubred dintre toate în maşinăria omenească, boală pe 
care ar trebui s-o numim spleenul restriştii. Oricât de grav 
ar fi fost acest rău nevăzut, dar real, se putea totuşi lecui 
printr-un deznodământ fericit. Ca să zdruncine cu 
desăvârşire acest puternic organism, ar fi fost de ajuns o 


piedică nouă, vreun fapt neprevăzut care să rupă legăturile 
slăbită şi să dea naştere acelor şovăieli, acelor fapte de 
neînțeles, neduse până la capăt, pe care fiziologii le observă 
la fiinţele măcinate de suferinţe. 

Recunoscând atunci la clientul său semnele unei adânci 
deznădejdi, Derville îi spuse: 

— Ai curaj, deznodământul acestei afaceri nu-ţi poate fi 
decât favorabil. Caută numai să-ţi dai seama dacă poţi sau 
nu să-ţi pui toată încrederea în mine şi să primeşti orbeşte 
dezlegarea pe care aş socoti-o eu că e cea mai bună pentru 
dumneata. 

— Fă cum vrei, spuse Chabert. 

— Bine, dar te laşi în voia mea întocmai ca un om care 
merge la moarte? 

— Să rămân fără nume, fără stare? E cu putinţă una ca 
asta? 

— N-am spus asta, zise avocatul. Vom căuta prin bună 
înţelegere să obţinem o hotărâre ca să anulăm actul 
dumitale de deces şi căsătoria, ca să-ţi redobândeşti 
drepturile. Mulțumită trecerii de care se bucură contele 
Ferraud, vei fi chiar admis în cadrele armatei ca general şi 
vei căpăta, fără îndoială, o pensie. 

— Fie şi aşa, răspunse Chabert, mă las cu totul în mâinile 
dumitale. 

— Am să-ţi trimit deci o procură să o iscăleşti, spuse 
Derville. Adio, curaj! Dacă îţi trebuie bani, te poţi bizui pe 
mine. 

Chabert strânse cu căldură mâna lui Derville şi rămase cu 
spatele rezemat de perete, fără să aibă puterea să-l 
petreacă altfel decât cu ochii. Ca toţi oamenii care nu se 
pricep în treburile judecătoreşti, se îngrozea la gândul 
acestei lupte la care nu se aşteptase. De mai multe ori, în 
răstimpul acestei convorbiri se ivise, în spatele unui stâlp de 
la poartă, chipul unui om care stătea de strajă în uliţă, ca să 
pândească ieşirea lui Derville şi care îl întâmpină când ieşi. 
Era un bătrân îmbrăcat cu o vestă albastră, cu un halat alb 


în cute, aşa cum poartă berarii şi care avea în cap o şapcă 
de lutru. Faţa lui era arămie, brăzdată, zbârcită, dar cu 
umerii obrajilor roşii de prea multă muncă şi bronzată de 
vânt. 

— Mă ierţi domnule, îi spuse lui Derville, apucându-l de 
braţ, mă ierţi că mă încumet să-ţi vorbesc, dar mi-am dat 
seama văzându-te că dumneata trebuie să fii prietenul 
generalului nostru. 

— Ei şi? Zise Derville. De ce te interesezi de el? Cine eşti 
dumneata? Spuse bănuitor avocatul. 

— Sunt Louis Verginiaud, răspunse el, şi aş vrea să-ţi spun 
două vorbe. 

— Şi dumneata eşti acela care găzduieşti pe contele 
Chabert în halul acesta? 

— Să fie cu iertare, domnule, dânsul are cea mai frumoasă 
cameră. Dacă n-aş fi avut decât una, i-aş fi dat-o lui, iar eu 
m-aş fi culcat în grajd. Un om care a suferit ca dânsul, care 
îi învaţă pe plozii mei să citească, un general, un egiptean, 
primul locotenent sub care mi-am făcut serviciul. 

— Poţi să-ţi închipui! 

— Dintre noi toţi, dânsul locuieşte cel mai bine. Am 
împărţit cu dânsul tot ce aveam. Din păcate nu e mare 
lucru, pline, lapte, ouă. În sfârşit, facem şi noi ce putem! 
Dar e din toată inima. El însă ne-a jignit. 

— El? 

— Da, domnule, ne-a jignit, în adevăratul înţeles al 
cuvântului. El vedea bine că m-am băgat într-o 
întreprindere peste puterile mele. Asta nu-i plăcea deloc şi 
îmi îngrijea calul! Eu îi spuneam: „Dar bine, domnule 
general!” „Păi - zicea el - nu vreau să stau ca un trântor şi 
mă pricep la ţesălat de multă vreme.” Aşadar, eu dădusem 
nişte poliţe pentru lăptăria mea, unuia pe care-l cheamă 
Grados. Îl cunoşti domnule? 

— Dar, dragul meu, n-am timp să te ascult. Spune-mi 
numai cum de te-a jignit colonelul? 


— Ne-a jignit, domnule, e adevărat, cum mă cheamă pe 
mine Louis Verginiaud şi nevastă-mea a şi plâns din pricina 
asta. A aflat de la vecini că n-avem nici o lescaie de plătit 
poliţa. Bătrânul veteran fără să spună nimic, a strâns tot ce- 
i dădeai dumneata, a pândit termenul şi a plătit. Păcăleală, 
zău! Că nevastă-mea şi cu mine ştiam că el n-are nici de 
tutun, şi că se lipsea. Oh! Acuma are ţigări în fiecare 
dimineaţă! Mai bine m-aş vinde cu totul. Nu, zău, ne-a 
jignit! Aşa că aş fi vrut să te rog să ne împrumuţi trei sute 
de franci pe întreprinderea noastră, că ne-a spus că eşti un 
om de ispravă, ca să-i facem haine şi să-i mobilăm odaia. A 
crezut că se plăteşte de noi, nu-i aşa? Ei vezi că dimpotrivă, 
bătrânul ne-a îndatorat şi ne-a jignit! Nu trebuia el să ne 
facă necazul ăsta, ne-a jignit! Şi încă pe noi, ca prieteni! Pe 
cinstea mea, aşa cum mă cheamă pe mine Louis Verginiaud, 
mai bine m-aş reangaja decât să nu-ţi dau banii înapoi. 

Derville se uită la văcar, făcu apoi câţiva paşi îndărăt, ca să 
vadă din nou casa, ograda, gunoaiele, grajdul, iepurii, 
Copiii. 

„Pe legea mea, cred că una dintre cerinţele virtuţii e să nu 
fi proprietar”, îşi spuse el. 

— Lasă, că o să capeţi cele trei sute de franci, şi chiar mai 
mult. Dar n-o să ţi-i dau eu, colonelul o să fie destul de 
bogat ca să te ajute şi n-aş vrea să-l lipsesc de bucuria asta. 

— O să fie pe curând? 

— Vezi bine. 

— Of, Doamne, ce fericită o să fie nevastă-mea! 

Şi chipul ars de soare al crescătorului păru că se 
luminează. 

„Acum - îşi zise Derville, suindu-se în birjă - să mergem la 
adversar, să nu ne descoperim jocul, să căutăm să-l ghicim 
pe al său şi să câştigăm partida dintr-o singură lovitură. Ar 
trebui poate s-o sperii. Că doar e femeie. Ce le sperie oare 
mai mult pe femei? Dar femeile nu se sperie decât.” 

Începu să studieze cazul contesei şi căzu pe gânduri, aşa 
cum li se întâmplă marilor oameni politici când îşi pun la 


cale planurile şi încearcă să pătrundă în tainele guvernelor 
duşmane. Nu sunt oare şi avocaţii un fel de oameni de stat 
însărcinaţi cu treburile particularilor? O privire aruncată 
asupra situaţiei domnului conte Ferraud şi a soţiei sale e 
necesară acum, pentru a putea înţelege geniul acestui 
avocat. 

Domnul conte Ferraud era fiul unui fost consilier al 
parlamentului din Paris, care emigrase pe vremea erorii şi 
care, dacă îşi scăpase de la tăiere capul, îşi pierduse în 
schimb averea. Se întoarse sub consulat şi rămase întruna 
credincios lui Ludovic al XVIII-lea, pe lângă care se afla şi 
tatăl său înainte de revoluţie. El făcea deci parte din acele 
cercuri ale cartierului Saint-Germain 15 care ţinut piept cu 
mândrie momelilor lui Napoleon. Faima de om destoinic pe 
care şi-o dobândise tânărul conte, care pe atunci nu se 
numea decât domnul Ferraud, a făcut să fie ţinta 
atenţiunilor ademenitoare ale împăratului, care adesea era 
tot atât de fericit de victoriile lui asupra aristocrației, ca şi 
de câştigarea unei bătălii. 1 se făgădui contelui restituirea 
titlului, a bunurilor sale nevândute, îl făcură să 
întrezărească un loc de ministru sau de senator. Împăratul 
dădu greş. Domnul Ferraud era, la moartea colonelului 
Chabert, un tânăr de douăzeci şi şase de ani, fără avere, 
înzestrat cu o înfăţişare plăcută, care avea succese şi pe 
care cartierul Saint-Germain îl înfiase ca pe o glorie a sa; 
dar doamna contesă Chabert ştiuse atât de bine să tragă 
foloase de pe urma moştenirii soţului ei, încât după 
optsprezece luni de văduvie, avea ca la vreo patruzeci de 
mii de franci venit. Măritişul ei cu tânărul conte nu fu primit 
ca o veste bună de către clica din cartierul Saint-Germain. 
Încântat de această căsătorie, care se potrivea cu ideile sale 
de unire, Napoleon dădu doamnei Chabert partea din 
moştenirea contelui, care se cuvenea fiscului. Dar şi de data 
aceasta nădejdile lui Napoleon fură înşelate. Nu numai că 
doamna Ferraud îşi iubea amantul în făptura acestui tânăr, 
dar mai fusese ispitită şi de gândul de a pătrunde în acea 


societate plină de ifose, care, cu toată decăderea ei, domina 
curtea imperială. Această căsătorie îi satisfăcea deopotrivă 
şi patimile şi deşertăciunile. Avea în sfârşit să ajungă o 
Doamnă din lumea mare. Când cartierul Saint-Germain află 
în sfârşit că această căsătorie nu însemna o trecere la 
inamic, îşi deschise uşile saloanelor. Veni Restauraţia 16; 
cariera politică a contelui Ferraud fu destul de înceată. El 
înţelegea greutăţile politice ale lui Ludovic al XVIII-lea17, 
făcea parte dintre cei iniţiaţi care aşteptau „să se închidă 
prăpastia revoluțiilor”; fiindcă această frază regală, de care 
şi-au bătut joc atât de mult liberalii, ascundea un înţeles 
politic. Totuşi decretul citat în fraza avocăţească atât de 
lungă cu care începe această povestire, îi înapoiase două 
păduri şi o moşie, a căror valoare crescuse mult în timpul 
sechestrului. În clipa aceasta, deşi contele Ferraud era 
consilier de stat, director general, el nu privea situaţia sa 
decât ca un început al carierii lui politice. Prins cu totul de 
grijile unei ambiţii mistuitoare, îşi luase ca secretar pe un 
fost avocat ruinat, care se numea Delbecqg, un om mai mult 
decât dibaci, care cunoştea de minune toate tertipurile 
sâcâielii avocăţeşti şi căruia îi lăsase în seamă treburile lui 
particulare. Vicleanul om de legi îşi înţelesese prea bine 
locul său pe lângă conte, ca să nu fie cinstit din interes. 
Trăgea nădejde să dobândească o slujbă mulţumită trecerii 
de care se bucura patronul său de a cărui avere el se 
îngrijea cât putea mai bine. Purtarea lui contrasta atât de 
mult cu viaţa sa de mai înainte, încât trecea drept cineva 
care fusese defăimat. Cu tactul şi fineţea cu care sunt 
înzestrate mai mult sau mai puţin toate femeile, contesa îl 
înţelesese bine pe intendent, îl supraveghea deci cu dibăcie 
şi ştia să-l mânuiască cu atâta măiestrie, încât trăsese mari 
foloase de pe urma lui, pentru sporirea averii ei particulare. 
Ştiuse să-l convingă pe Delbecq că ea îl stăpânea cu totul pe 
domnul Ferraud şi-i făgăduise că dacă se va închina cu totul 
intereselor ei, va face ca el să fie numit preşedinte la un 
tribunal de primă instanţă, într-unul dintre cele mai 


însemnate oraşe ale Franţei. Făgăduiala că va căpăta un 
post inamovibil, care i-ar înlesni să facă o însurătoare bună 
şi să cucerească mai târziu un loc de seamă în cariera 
politică, ajungând chiar deputat, făcu din Delbecg un om 
devotat orbeşte contesei. Nu o lăsa să piardă niciunul 
dintre prilejurile favorabile pe care viaţa bursei şi 
scumpirea proprietăţii le puseră la îndemâna oamenilor 
dibaci în răstimpul primilor trei ani ai Restauraţiei. Îi 
întreise protectoarei sale capitalurile, cu atât mai uşor cu 
cât contesei i se păru bun orice mijloc, ca să-şi sporească în 
timpul cel mai scurt averea într-o măsură uriaşă. Folosea 
lefurile funcţiunilor ocupate de conte la cheltuielile 
gospodăriei, ca să poată capitaliza veniturile şi Delbecq 
dădea o mână de ajutor tuturor socotelilor caliciei ei, fără 
să caute a-şi explica pricina. Astfel de oameni nu se 
îngrijesc decât de tainele a căror descoperire este de folos 
intereselor lor. De altfel, el găsea o explicaţie firească în 
setea de aur de care sunt stăpânite pariziencele; şi era 
nevoie de o avere atât de mare ca să sprijine năzuinţele 
contelui Ferraud, încât intendentului i se părea uneori că 
întrezăreşte în lăcomia contelui o urmare a devotamentului 
ei pentru omul de care era întruna îndrăgostită. Contesa îşi 
ascunsese în adâncul sufletului tainele purtării ei. Acolo 
erau taine de viaţă şi de moarte pentru ea, acolo era tocmai 
nodul acestei povestiri. 

La începutul anului 1818, Restauraţia se aşezase pe 
temelii ce păreau de neclintit la prima vedere; principiile ei 
de guvernare, Înţelese de spiritele înalte, erau socotite de 
către acestea că vor aduce Franţei o eră nouă de 
prosperitate şi atunci societatea pariziană se schimbă la 
faţă. Din întâmplare, se nimerise ca doamna contesă 
Ferraud să fi făcut totodată o căsătorie din dragoste, din 
ambiţie şi din interes. Încă tânără şi frumoasă, doamna 
Ferraud juca rolul unei femei la modă şi trăia în atmosfera 
curţii regale. Bogată ea însăşi şi bogată şi prin soţul ei care, 
privit ca unul dintre oamenii cei mai destoinici ai partidului 


monarhist şi prieten personal al regelui, părea menit să fie 
ministru, ea făcea parte din aristocrație şi îi împărtăşea 
strălucirea. În mijlocul acestui triumf, fu atinsă de un 
cancer moral. Sunt unele simţăminte pe care o femeie le 
ghiceşte, oricâtă grijă ar avea bărbatul să i le ascundă. La 
prima întoarcere a regelui, contele Ferraud avu oarecare 
păreri de rău în legătură cu căsătoria sa. Văduva 
colonelului Chabert nu-l înrudise cu nimeni, era singur şi 
fără sprijin ca să-l îndrume într-o carieră plină de primejdii 
şi de duşmani. Se mai poate apoi spune, că atunci când îşi 
judecase în linişte soţia, găsise la dânsa unele lipsuri de 
bună creştere care o făceau nepotrivită să-l ajuta în 
planurile lui. O vorbă rostită de el despre căsătoria lui 
Talleyrand18, îi dezvălui totul contesei, care avu astfel 
dovada că dacă ar trebui să se facă din nou căsătoria asta, 
ea n-ar mai fi niciodată doamna Ferraud. Care femeie oare 
ar putea ierta o astfel de părere de rău? Nu cuprinde ea, în 
germene, toată hula, toate fărădelegile şi toate lepădările? 
Dar ce rană deschidea acest cuvânt în inima contesei, dacă 
ţinem seamă că ea se temea ca nu cumva să i se întoarcă 
bărbatul dintâi? Ştiuse că e în viaţă şi îl respinsese. Apoi, o 
vreme cât nu mai auzise vorbindu-se de el, îi plăcuse să 
creadă că a murit la Waterloo cu acvilele imperiale, în 
tovărăşia lui Boutin. Totuşi, plănui să-l lege pe conte de ea 
prin cea mai puternică legătură, prin lanţul de aur şi vru să 
fie atât de bogată, încât averea ei să facă de nedezlegat a 
doua căsătorie dacă din întâmplare colonelul Chabert s-ar fi 
ivit din nou, fără ca ea să-şi poată explica de ce nu începuse 
încă lupta de care se temea. Boala, suferinţele, o scăpaseră 
poate de omul acesta. Poate că era pe jumătate nebun şi 
balamucul îi putea fi de ajutor. Nu voise să se încredinţeze 
nici lui Delbecg, nici poliţiei, de teamă de a nu încăpea pe 
mâna cuiva sau de a grăbi catastrofa. Sunt la Paris multe 
femei care, ca şi contesa Ferraud, trăiesc cu un monstru 
moral nevăzut înlăuntrul lor sau care umblă pe marginea 


unei prăpăstii; peste rana lor se aşterne o pojghiţă şi ele pot 
să râdă şi să se veselească mai departe. 

— E ceva foarte ciudat în situaţia domnului conte Ferraud, 
îşi zise Derville, trezindu-se din lunga lui visare în clipa în 
care trăsura se oprea în strada Varenne, la poarta casei 
Ferraud. Cum se face că el, care e atât de bogat şi iubit de 
rege, nu e încă pair al Franţei19? E poate adevărat, după 
cum îmi spunea doamna de Grandlieu, că politica regelui 
urmăreşte să dea o mare însemnătate demnităţii de pair, 
nefăcând risipă cu ea. De altfel, fiul unui consilier în 
parlament nu e nici un Crillon, nici un Rohan20. Contele 
Ferraud nu ar putea intra în Camera înaltă decât pe furiş. 
Dar dacă i-ar fi anulată căsătoria, nu s-ar putea oare trece 
asupra capului său, spre marea mulţumire a regelui, pairia 
vreunui senator bătrân care nu are decât fete? Iată deci o 
gogoriţă grozavă cu care aş putea-o speria pe contesa 
noastră, îşi zise el urcând treptele scării din faţă. 

Fără să ştie, Derville pusese degetul pe rana tainică, îşi 
băgase mâna de-a binelea în cancerul care o rodea pe 
doamna Ferraud. A fost primit de dânsa într-o frumoasă 
sufragerie de iarnă, unde îşi lua dejunul, jucându-se cu o 
maimuţă legată cu un lanţ de un stâlp mititel înconjurat de 
vergele de fier. Contesa era înfăşurată într-un halat elegant, 
zulufii ei, prinşi fără prea multă grijă, scăpau din boneta 
care îi dădea o înfăţişare ştrengărească. Era fragedă şi 
zâmbitoare. Masa strălucea de sidefuri, de argint şi aur şi în 
jurul ei erau flori ciudate, sădite în minunate vase de 
porțelan. Văzând-o pe soţia contelui Chabert, în toată 
bogăţia prăzilor ei, în mijlocul luxului, în cea mai înaltă 
societate, în vreme ce nenorocitul trăia la un biet crescător 
de vite printre dobitoace, avocatul îşi zise: „Trebuie trasă 
de aici învăţătura că o femeie frumoasă n-o să vrea cu nici 
un chip să-şi recunoască bărbatul şi nici măcar amantul 
într-un om cu un palton demodat şi vechi, cu o perucă de 
câlţi şi cu cizmele crăpate”. Un zâmbet răutăcios şi 
muşcător tălmăci gândurile pe jumătate filosofice, pe 


jumătate glumeţe care-i puteau veni în minte unui om 
aşezat într-un loc atât de prielnic pentru a cunoaşte 
adevărata stare a lucrurilor, în pofida minciunilor sub care 
îşi ascund viaţa cele mai multe dintre familiile pariziene. 

— Bună ziua, domnule Derville, zise ea, continuând să dea 
cafea maimuţei. 

— Doamnă, zise el cam răstit. 

— Căci îl supărase tonul uşuratic cu care contesa îi 
spusese: „Bună ziua, domnule Derville” - vin să-ţi vorbesc 
de o afacere destul de gravă. 

— Îmi pare nespus de rău, domnul conte lipseşte. 

— Eu sunt încântat doamnă. Ar fi nespus de rău dacă ar 
lua parte la convorbirea noastră. Ştiu de altfel de la 
Delbecqg că-ţi place să te ocupi singură de afacerile 
dumitale, pentru a-l scuti pe domnul conte. 

— Atunci să-l chem pe Delbecqg, spuse ea. 

— Nu ţi-ar fi de nici un folos, cu toată iscusinţa lui, reluă 
Derville. Ascultă-mă doamnă, te rog; un singur cuvânt va fi 
de ajuns ca să-ţi piară râsul. Contele Chabert trăieşte. 

— Şi spunând asemenea caraghioslăcuri vrei să mă faci să 
nu mai râd? Zise ea izbucnind în hohot. 

Dar contesa se potoli îndată, sub privirea aţintită, plină de 
o ciudată luciditate, prin care Derville o întreba, părând că 
îi citeşte până în adâncul sufletului. 

— Doamnă, răspunse el grav, pe un ton tăios şi rece, nu-ţi 
dai seama de întinderea primejdiilor care te ameninţă. Nu- 
ţi vorbesc de autenticitatea de netăgăduit a actelor, nici de 
seriozitatea dovezilor, care demonstrează existenţa contelui 
Chabert. Ştii foarte bine că nu-s omul care să se 
împovăreze cu o cauză nedreaptă. Dacă te opui înscrierii 
noastre în fals împotriva actului de deces, vei pierde acest 
prim proces, şi o dată această chestiune rezolvată în 
favoarea noastră, le câştigăm pe toate celelalte. 

— Şi despre ce vrei dumneata să-mi vorbeşti? 

— Nici despre colonel, nici despre dumneata. N-am să-ţi 
vorbesc nici despre memoriile pe care le-ar putea face unii 


avocaţi plini de duh, care ar cunoaşte faptele ciudate ale 
acestui proces şi nici de foloasele pe care le-ar trage din 
scrisorile pe care le-ai primit de la primul dumitale soţ 
înainte de celebrarea căsătoriei cu cel de-al doilea. 

— Asta nu e adevărat, zise ea izbucnind ca o femeiuşcă. N- 
am primit nici o scrisoare de la contele Chabert şi dacă 
cineva se dă drept colonelul, nu poate fi vorba decât de 
vreun intrigant, vreun ocnaş liberat, cum era Cognard de 
pildă. Mă înfior numai la gândul ăsta. Poate oare colonelul 
să învie? Nu mi-a anunţat oare Bonaparte moartea lui 
eroică printr-un aghiotant? Şi astăzi mai primesc încă trei 
mii de franci pensie acordată văduvei de către cele două 
Camere. Am avut toate motivele să-i resping pe toţi 
Chaberţii care s-au înfiinţat, cum o să-i resping şi pe toţi cei 
ce vor mai veni. 

— Din fericire doamnă, suntem singuri. Putem minţi cât ne 
place, spuse el cu răceală, plăcându-i să întărâte mânia 
contesei pentru a-i smulge câte o destăinuire, printr-o 
manevră obişnuită avocaţilor, deprinşi să rămână calmi 
atunci când adversarii sau clienţii lor îşi ies din fire. 

„Dacă-i aşa, o să vedem care pe care”, îşi zise în sinea lui, 
născocind pe loc o cursă care să-i dovedească slăbiciunea 
contesei. 

— Dovada predării primei scrisori există, doamnă, reluă el 
cu glas tare, ea conţinea nişte valori. 

— O, cât despre valori, nu conţinea nici o valoare. 

— Aşadar ai primit acea primă scrisoare, îi răspunse 
Derville zâmbind. 'le-ai şi prins în prima cursă pe care ţi-o 
întinde un avocat şi crezi totuşi că ai să poţi lupta cu 
justiţia. 

Contesa se înroşi, păli, îşi ascunse faţa în mâini. Apoi lăsă 
ruşinea la o parte şi spuse cu liniştea firească unor astfel de 
femei: 

— De vreme ce eşti avocatul pretinsului Chabert, fă-mi 
plăcerea. 


— Doamnă, o întrerupse Derville, în clipa asta mai sunt 
încă şi avocatul dumitale, aşa cum sunt şi al colonelului. 
Crezi oare că aş vrea să pierd o clientă atât de prețioasă ca 
dumneata! Dar nu vrei să mă asculţi. 

— Vorbeşte domnule, zise ea cu bunăvoință. 

— Averea îţi venea de la contele Chabert şi l-ai respins. 
Averea dumitale e uriaşă şi îl laşi să cerşească. Doamnă, 
avocaţii sunt elocvenţi, când pricina e elocventă în sine: te 
găseşti în nişte împrejurări în stare să ridice opinia publică 
împotriva dumitale. 

— Dar bine domnule, zise contesa, scoasă din răbdări de 
felul în care Derville o sucea şi o răsucea pe jeratic, 
admițând chiar că domnul Chabert există, tribunalele vor 
menţine căsătoria mea de-a doua, din pricina copiilor şi o să 
scap dând două sute douăzeci şi cinci de mii de franci 
domnului Chabert. 

— Doamnă, nu ştim încă în ce fel vor privi tribunalele 
latura sentimentală a chestiunii. Deoparte avem o mamă şi 
copiii săi, de cealaltă un om copleşit de nenorociri, 
îmbătrânit din pricina dumitale şi a refuzului dumitale. 
Unde o să mai poată el găsi o nevastă? Şi pe urmă, pot oare 
judecătorii să calce legea? Căsătoria dumitale cu colonelul 
are legea de partea ei, are întâietatea. Dar, dacă ai fi 
zugrăvită în culori urâte, s-ar putea să ai un adversar la 
care nu te-aştepţi. Asta e, doamnă, primejdia de care aş 
vrea să te apăr. 

— Încă un adversar? Zise ea. Cine? 

— Domnul conte Ferraud. 

— Domnul Ferraud ţine prea mult la mine şi are pentru 
mama copiilor săi prea mult respect. 

— Lasă neroziile astea, spuse Derville întrerupând-o, când 
vorbeşti cu un avocat obişnuit să citească în adâncul 
sufletelor. În clipa asta, domnul Ferraud nu are nici o poftă 
să rupă căsătoria şi sunt convins că te adoră. Dar dacă ar 
veni cineva să îi spună că îi poate fi anulată căsătoria, că 
soţia lui va fi adusă ca o criminală de rând în faţa juraţilor. 


— M-ar apăra, domnule! 

— Nu, doamnă! 

— Şi ce motiv ar avea să mă părăsească, domnule? 

— Ca să se căsătorească cu fiica unică a unui pair al 
Franţei, al cărui loc i s-ar transmite prin decret regal. 

Contesa păli. 

„Am nimerit-o! Îşi zise Derville. Foarte bine, te-am prins, 
procesul bietului colonel e ca şi câştigat.” 

— De altfel, doamnă, reluă el cu glas tare, el ar avea cu 
atât mai puţin remuşcări, cu cât un om acoperit de glorie, 
general conte, mare ofiţer al Legiunii de Onoare, nu e de ici 
de colo. Şi dacă acest om îi cere înapoi nevasta. 

— Ajunge domnule, ajunge! Zise ea. N-o să-mi mai iau alt 
avocat decât pe dumneata. Ce-i de făcut? 

— Cădeţi la învoială! Zise Derville. 

— Mă mai iubeşte? Întrebă ea. 

— Nu cred că s-ar putea să fie altfel. 

La auzul acestor cuvinte, contesa îşi ridică fruntea. O 
străfulgerare de nădejde îi luci în ochi; socotea pesemne că 
ar putea să se folosească de dragostea primului ei soţ ca să 
câştige procesul printr-un vicleşug femeiesc. 

— Aştept ordinele dumitale, doamnă, ca să ştiu dacă 
trebuie să-ţi notific actele noastre, sau dacă te învoieşti să 
vii la mine, ca să punem bazele unei înţelegeri, zise Derville 
salutând-o pe contesă. 

La opt zile după cele două vizite făcute de Derville, într-o 
frumoasă dimineaţă de iunie, cei doi soţi despărțiți de o 
întâmplare aproape supranaturală, porniră din două puncte 
cele mai opuse ale Parisului, ca să se întâlnească în biroul 
avocatului lor comun. Banii daţi înainte cu mărinimie 
colonelului Chabert de către Derville îi îngăduiseră să se 
îmbrace potrivit rangului său. Răposatul sosi deci tolănit 
într-o birjă foarte curăţică. Avea capul acoperit cu o perucă 
potrivită cu figura lui, era îmbrăcat în postav albastru, cu o 
cămaşă albă şi purta pe sub jiletcă panglica roşie de mare 
ofiţer al Legiunii de Onoare. Reluându-şi obiceiurile 


bunăstării, îşi recăpătase vechea lui eleganţă marţială. Se 
ţinea drept. Chipul lui misterios şi grav, pe care se zugrăvea 
fericirea şi nădejdile lui toate, părea întinerit şi mai împlinit, 
ca să împrumutăm din pictură o expresie din cele mai 
pitoreşti. Nu mai semăna cu Chabert cel cu paltonul vechi şi 
demodat, cum nu seamănă un gologan de zece cu o monedă 
de patruzeci de franci de curând bătută. Văzându-l astfel, 
trecătorii ar fi recunoscut cu uşurinţă în el una dintre acele 
frumoase rămăşiţe ale vechii noastre armate, unul dintre 
acei bărbaţi viteji asupra căruia se răsfrânge gloria noastră 
naţională şi care o reprezintă, aşa cum un ciob de oglindă 
luminat de soare pare că îi răsfrânge toate razele. Aceşti 
bătrâni soldaţi sunt totodată şi tablouri, şi cărţi. Când 
contele cobori din trăsură ca să urce scările la Derville sări 
uşor cum ar fi făcut un băiat tânăr. Birja lui de-abia 
întorsese, că se opri o cupea frumoasă cu stemă. Din ea 
cobori doamna contesă Ferraud, într-o rochie simplă, dar 
întocmită cu dibăcie, ca să-şi arate sprinteneala trupului. 
Purta o frumoasă pălărie cu căptuşeală trandafirie, care-i 
încadra nespus de bine chipul, ascunzându-i contururile şi 
înviorându-i culorile. Dacă clienţii întineriseră, în schimb 
secretariatul rămăsese acelaşi şi înfăţişa aidoma tabloul 
zugrăvit la începutul acestei povestiri. Simonin înfuleca 
ceva, cu umărul sprijinit de fereastra care acum era 
deschisă şi privea albastrul cerului prin deschizătura 
acestei curţi, înconjurată de patru corpuri de case 
înnegrite. 

— Ah, zise secretăraşul, cine pune rămăşag pe un bilet de 
teatru că acest colonel Chabert e general şi are cordonul 
roşu? 

— Patronul e un vrăjitor şi jumătate, zise Godeschal. 

— De data asta nu-i jucăm nici un renghi? Întrebă 
Desroches. 

— Las că are grijă nevastă-sa, contesa Ferraud, zise 
Boucard. 


— Aşadar, zise Godeschal, contesa Ferraud va fi silită să fie 
a amândurora. 

— Uite-o, răspunse Simonin. 

În clipa aceasta intră colonelul şi întrebă de Derville. 

— Este aici, domnule conte, zise Simonin. 

— Carevasăzică nu eşti surd, ştrengarule? Zise Chabert, 
luându-l pe trepăduş de ureche şi răsucindu-i-o, spre 
mulţumirea secretarilor care începură să râdă şi se uitară 
la colonel cu deosebitul respect datorat acestui ciudat 
personaj. 

Contele Chabert era la Derville, în clipa în care soţia sa 
intra pe uşa secretariatului. 

— Ce zici, Boucard, o să se petreacă o scenă puţin 
obişnuită în cabinetul patronului! lată o femeie care poate 
să se ducă în zilele cu soţ la contele Ferraud şi în zilele fără 
soţ la contele Chabert. 

— În anii bisecți, zise Godeschal, contelui îi va merge în 
plin. 

— Tăceţi o dată, domnilor, se aude înăuntru! Rosti 
Boucard cu asprime. N-am văzut niciodată un secretariat în 
care să se ia în batjocură clienţii, cum faceţi 
dumneavoastră. 

Derville îl închisese pe colonel în camera de culcare când 
se ivi contesa. 

— Doamnă, zise el, neştiind dacă ţi-ar face plăcere să-l vezi 
pe domnul conte Chabert, v-am despărţit. Totuşi dacă 
doreşti. 

— Domnule. Este o atenţie pentru care îţi mulţumesc. 

— Am pregătit ciorna unui act ale cărui condiţii pot fi 
discutate de dumneata şi de domnul Chabert chiar acum. 
Voi merge pe rând de la dumneata la el, ca să vă înfăţişez şi 
unuia şi altuia punctul de vedere al fiecăruia. 

— Să văd, domnule, zise contesa, lăsând să-i scape un gest 
de nerăbdare. 

Derville citi: „Între subsemnaţii: domnul Hyacinthe zis 
Chabert, conte, general de brigadă, mare ofiţer al Legiunii 


de Onoare, locuind la Paris, strada Petit Banquier, pe de o 
parte, şi doamna Rase Chapotel, soţie a domnului conte 
Chabert mai sus-numit, născută.” 

— Treci mai departe, zise ea, să lăsăm introducerile, să 
vedem condiţiile. 

— Doamnă, zise avocatul, introducerea lămureşte pe scurt 
poziţia în care vă aflaţi şi unul şi altul. Apoi, în primul articol 
recunoşti faţă de trei martori, adică doi notari şi crescătorul 
la care a locuit soţul dumitale şi căruia i-am încredinţat în 
taină afacerea aceasta şi care vor păstra cea mai 
desăvârşită tăcere - recunoşti, deci, că individul de care se 
vorbeşte în actele alăturate la cel sub semnătură privată, a 
cărui stare civilă se află de altfel stabilită printr-un act de 
notorietate pregătit la Alexandre Crottat, notarul dumitale, 
este contele Chabert primul dumitale soţ. Prin articolul al 
doilea, contele Chabert, dornic de a te face fericită, se 
obligă să nu se folosească de drepturile sale decât în 
cazurile prevăzute de actul însuşi. Şi aceste cazuri, zise 
Derville, făcând un fel de paranteză, nu sunt altceva decât 
neexecutarea clauzelor acestei convenţii secrete. La rândul 
său, reluă el, domnul Chabert consimte să urmărească, prin 
bună înţelegere cu dumneata, un proces care va anula actul 
său de deces şi va pronunţa desfacerea căsătoriei. 

— Asta nu-mi convine deloc, zise contesa mirată. Nu vreau 
nici un fel de proces. Ştii de ce. 

— Prin articolul al treilea, zise avocatul continuând cu o 
linişte netulburată, îţi iei angajamentul de a constitui pe 
numele Hyacinthe conte Chabert, o rentă viageră de 
douăzeci şi patru ele mii de franci, înscrisă în registrul 
datoriei publice, dar al cărei capital ţi-ar rămâne dumitale 
la moartea lui. 

— Dar e mult prea scump, zise contesa. 

— Poţi dumneata s-o scoţi mai ieftin? 

— Poate că da. 

— Ce vrei oare, doamnă? 

— Vreau, nu vreau nici un proces, vreau. 


— Să rămână mort, zise Derville cu vioiciune, întrerupând- 
0. 

— Domnule, spuse contesa, dacă trebuie să dau o rentă de 
douăzeci şi când de mii de franci, o să ne judecăm. 

— Da, o să ne judecăm! Rosti cu glas înăbuşit colonelul, 
care deschise uşa şi se ivi deodată dinaintea soţiei sale, 
ţinând o mână în jiletcă şi cealaltă îndreptată în jos, gest 
care, amintind de păţania lui, era de o cumplită energie. 

„E el!” zise în sinea ei contesa. 

— Prea scump! Reluă bătrânul soldat. Ţi-am dat aproape 
un milion şi te tocmeşti cu nenorocirea mea. Ei bine, te 
vreau atunci pe dumneata şi averea dumitale. Suntem 
căsătoriţi fără act dotal, căsătoria noastră n-a fost 
desfăcută. 

— Dar domnul nu e colonelul Chabert! Exclamă contesa, 
prefăcându-se că e uimită. 

— A-ha! Zise bătrânul cu adâncă ironie în glas. Vrei 
dovezi? Te-am luat de la Palais Royal. 

Contesa păli. Când o văzu că se îngălbeneşte sub roşul ei, 
bătrânul soldat înduioşat de suferinţa vie pe care o 
pricinuia unei femei pe care o iubise pe vremuri cu patimă, 
se opri; dar ea îi aruncă o privire atât de veninoasă, încât 
el: spuse deodată: 

— Erai la. 

— Pentru Dumnezeu, domnule, zise contesa avocatului, nu 
te supăra, lasă-mă să plec, n-am venit aici să aud asemenea 
grozăvii. 

Se ridică în picioare şi ieşi. Derville se repezi în biroul de 
notariat. Contesa îşi luase zborul de parcă ar fi avut aripi. 
Întorcându-se în biroul său, avocatul îl găsi pe colonel într- 
un groaznic acces de furie, plimbându-se cu paşi mari. 

— Pe vremea aceea, fiecare îşi lua nevastă de unde voia, 
spuse el. Dar rău am făcut că am ales-o prost. M-am lăsat 
înşelat de înfăţişarea ei. N-are inimă! 

— Ei bine, colonele, n-aveam dreptate când te-am rugat să 
nu vii? Acum sunt sigur de identitatea dumitale. Când ai 


apărut, contesa a făcut o mişcare al cărei înţeles nu poate fi 
pus la îndoială. Dar ţi-ai pierdut procesul. Soţia dumitale 
ştie că eşti de nerecunoscut! 

— Am s-o ucid. 

— Nebunie, ai să fii prins şi ghilotinat ca un ticălos. De 
altfel s-ar putea să n-o nemereşti. Ar fi de neiertat, nu 
trebuie să dai greş când vrei să-ţi omori nevasta. Lasă-mă 
să-ţi dreg prostiile, copil bătrân ce eşti! Hai, du-te! La 
seama, ar fi în stare să te facă să cazi în vreo capcană şi să 
te închidă la Charenton. Am să-i notific actele noastre, ca să 
te feresc de orice surpriză. 

Sărmanul colonel se supuse tânărului său binefăcător şi 
ieşi, bolborosind cuvinte de iertare. Cobori încet treptele 
scării negre, adâncit în gânduri întunecate, copleşit 
pesemne de lovitura pe care o primise, cea mai crudă 
dintre toate pentru el, cea mai adânc împlântată în inima 
lui, când ajungând în tinda scării auzi foşnetul unei rochii 
de femeie şi soţia sa îi ieşi înainte. 

— Vino domnule, îi zise ea, luându-l de braţ cu o mişcare la 
fel cu acelea pe care le făcea altădată din obişnuinţă. 

Fapta contesei, mlădierea glasului ei care devenise iarăşi 
duios, au fost de ajuns ca să potolească mânia colonelului. 
Se lăsă dus până la trăsură. 

— Ei, hai, urcă-te! Îi spuse contesa, după ce feciorul lăsă 
treapta. Şi, ca prin farmec, se pomeni aşezat în cupeu, 
lângă soţia sa. 

— Unde merge doamna? Întrebă feciorul. 

— La Graslay, spuse ea. 

Caii porniră şi străbătură tot Parisul. 

— Domnule! Îi spuse contesa colonelului cu o mlădiere în 
glas, care trăda una dintre acele tulburări rar întâlnite în 
viaţă, şi care răscolesc totul în sinea noastră. 

În asemenea clipe, inima, fibrele, nervii, fizionomia, 
sufletul, trupul, până şi fiecare por, se înfioară. Viaţa parcă 
nu mai e înăuntrul nostru; iese din noi şi ţâşneşte, devine 
molipsitoare, se transmite printr-o privire, prin sunetul 


glasului, printr-un gest, impunând altora voinţa noastră. 
Bătrânul soldat tresări la auzul acestui cuvânt, primul, cel 
mai cumplit: „Domnule”! Dar era totodată o mustrare, o 
rugăminte, o iertare, o nădejde, o deznădejde, o întrebare 
şi un răspuns. Cuvântul acesta cuprindea totul. Trebuia să 
fii actriţă ca să pui atâta elocvenţă, atâtea sentimente, într- 
un singur cuvânt. Adevărul nu e niciodată atât de complet 
în expresia lui, nu dezvăluie totul afară, ci lasă să se vadă 
numai ceea ce e înăuntru. Colonelul simţi mii de remuşcări, 
din pricina bănuielilor, a cererilor lui, a mâniei lui şi îşi 
plecă ochii să nu lase să i se ghicească tulburarea. 

— Domnule, spuse contesa după o pauză abia simțită, te- 
am recunoscut, fireşte! 

— Rosine, îi răspunse bătrânul soldat, cuvântul ăsta 
conţine singurul balsam care mă poate face să-mi uit 
nenorocirea. 

Două lacrimi mari se rostogoliră fierbinţi pe mâinile soţiei 
sale, pe oare el le strânse ca să-i arate o iubire părintească. 
— Domnule, reluă ea, cum de n-ai înţeles cât de mult mă 
costa să apar în faţa unui străin într-o situaţie atât de falsă 

ca a mea. Dacă trebuie să roşesc de starea mea, să fie cel 
puţin în familie. Taina aceasta nu trebuie oare să rămână 
înmormântată în sufletele noastre? Ai să mă ierţi, sper, 
pentru nepăsarea aparentă pe care am arătat-o faţă de 
nenorocirea unui Chabert, în a cărui existenţă eu nu 
trebuia să cred. Am primit scrisorile dumitale, spuse ea 
repede, citind pe chipul soţului ei, obiecţia care se 
zugrăvea, dar mi-au ajuns de-abia după treisprezece luni de 
la bătălia de la Eylau. Erau deschise, murdare, scrisul era 
de nerecunoscut şi am fost nevoită să cred, după ce 
căpătasem iscălitura lui Napoleon pe noul meu act de 
căsătorie, că un intrigant dibaci încerca să-şi bată joc de 
mine. Ca să nu tulbur liniştea domnului conte de Ferraud şi 
să nu vatăm legăturile de familie, a trebuit deci să iau 
măsuri împotriva unui fals Chabert. Ce zici? N-aveam 
dreptate? 


— Da, aveai dreptate, eu sunt un nerod, un dobitoc, o 
bestie, că n-am ştiut să calculez mai bine urmările unei 
asemenea situaţii. Dar unde mergem? Zise colonelul, când 
se văzu la bariera Chapelle. 

— La moşia mea lângă Groslay, în valea Montmorency. 
Acolo domnule, o să chibzuim împreună ce hotărâre să 
luăm. Îmi cunosc datoria. Dacă de drept, sunt a dumitale, în 
fapt însă, nu-ţi mai aparţin. Vrei oare să ajungem de 
batjocura întregului Paris? Nu trebuie să dăm în vileag 
situaţia asta, care în ce mă priveşte are o latură 
caraghioasă, ci să facem tot ce-i posibil să ne salvăm 
demnitatea. Dumneata mă mai iubeşti şi acum, reluă ea, 
aruncând colonelului o privire tristă şi dulce. Dar eu, n-am 
fost eu oare îndreptăţită să-mi fac alte legături? În această 
ciudată situaţie un glas tainic îmi spune să-mi pun nădejdea 
în bunătatea dumitale pe Care o cunosc atât de bine. 
Greşesc oare luându-te drept singur şi unic arbitru al sorții 
mele? Fii şi judecător, şi parte. Mă încred în noblețea 
caracterului dumitale. Ai să fii atât de bun să-mi ierţi 
urmările unor greşeli nevinovate. Am să-ţi mărturisesc deci 
că îl iubesc pe domnul Ferraud. M-am crezut îndreptăţită 
să-l iubesc. Nu roşesc făcând mărturisirea aceasta în faţa 
dumitale: dacă pe dumneata te jigneşte, pe noi nu ne 
dezonorează. Nu pot să-ţi ascund faptele. Când întâmplarea 
m-a făcut văduvă, nu eram mamă. 

Colonelul făcu soţiei sale un semn cu mâna ca să-i impună 
tăcere şi rămaseră fără să mai spună un cuvânt o jumătate 
de leghe. Lui Chabert i se părea că vede pe cei doi copilaşi 
în faţa lui. 

— Rosine! 

— Domnule? 

— Aşadar morţii fac rău că se întorc? 

— Ah nu, domnule, nu! Să nu mă crezi nerecunoscătoare. 
Numai că găseşti o amantă, o mamă, acolo unde lăsaseşi o 
soţie. Dacă nu-mi mai stă în putere să te iubesc, ştiu tot ce- 


ţi datorez şi pot încă să-ţi dăruiesc toată afecțiunea unei 
fiice. 

— Rosine, îi răspunse bătrânul cu voce duioasă, nu mai 
sunt deloc supărat pe tine. O să uităm totul, adăugă el cu 
unul dintre acele zâmbete a căror gingăşie oglindeşte 
totdeauna un suflet mare. Nu sunt atât de puţin delicat ca 
să cer semne de dragoste de la o femeie care nu mai 
iubeşte. 

Contesa îi aruncă o privire plină de atâta recunoştinţă, 
încât bietul Chabert ar fi vrut să intre din nou în groapa lui 
de la Eylau. Sunt oameni cu suflet destul de mare ca să 
dovedească asemenea devotamente, a căror răsplată o 
găsesc în certitudinea că au făcut fericirea unei fiinţe iubite. 

— Dragul meu, vom vorbi despre toate acestea mai târziu 
şi în tihnă, spuse contesa. 

Convorbirea luă un alt curs, fiindcă era cu neputinţă să 
mai continue multă vreme pe tema aceasta. Cu toate că cei 
doi soţi reveniră adesea asupra ciudatei lor situaţii, fie mai 
pe departe, fie direct, făcură o călătorie încântătoare, 
amintindu-şi întâmplări din căsnicia lor de odinioară şi 
împrejurările din timpul imperiului. 

Contesa ştiu să imprime un farmec dulce acestor amintiri 
şi răspândi în convorbire o umbră de melancolie necesară 
ca să-i păstreze gravitatea. Ea făcea să reînvie dragostea, 
fără să stârnească nici o dorinţă şi lăsă pe primul ei soţ să 
întrezărească toate bogăţiile morale pe care ea le 
dobândise, căutând să-l deprindă cu gândul de a-şi 
restrânge fericirea la singurele plăceri pe care le gustă un 
părinte lângă fiica sa iubită. Colonelul cunoscuse pe contesa 
Imperiului, el regăsea acum o contesă a Restauraţiei. În 
sfârşit, cei doi soţi o luară pe un drum peste câmp şi 
ajunseră la un parc mare aşezat în vâlceaua care desparte 
dealurile de la Margency de fermecătorul sat Groslay. 
Contesa avea aici o casă încântătoare în care, de cum sosi, 
colonelul văzu toate pregătirile ce se făcuseră pentru 
şederea lui şi a soţiei sale. Nenorocirea e un talisman care 


are puterea de a întări constituţia noastră primitivă; la unii 
oameni sporeşte neîncrederea şi răutatea, aşa cum creşte 
bunătatea celor care au un suflet ales. Nenorocirea îl 
făcuse pe colonel mai milos şi mai bun decât fusese înainte, 
putea deci să se iniţieze în taina suferințelor femeieşti care 
sunt necunoscute celor mai mulţi bărbaţi. Deşi nu se prea 
îndoia de ea, nu 1se putu împiedica să-i spună soţiei sale: 

— Aşadar erai sigură că ai să mă aduci aici? 

— Da, răspunse ea, dacă-l găseam pe colonelul Chabert în 
persoana adversarului meu din proces. 

Aparenţa de adevăr pe care ştiu să o imprime acestui 
răspuns spulberă uşoarele bănuieli de care colonelul se 
ruşină că fusese încercat. Vreme de trei zile, contesa a fost 
într-adevăr încântătoare lângă primul ei soţ. Cu îngrijiri 
duioase şi cu o statornică blândeţe părea că vrea să şteargă 
amintirea suferințelor pe care el le îndurase, să facă să-i fie 
iertate nenorocirile pe care, după mărturisirea ei, le 
pricinuise cu nevinovăție; îi făcea plăcere să-şi desfăşoare 
pe lângă el farmecele pentru oare ştia că are o slăbiciune, 
făcându-l să întrezărească în ea un fel de melancolie; 
fiindcă suntem mai cu deosebire simţitori la unele maniere 
ceremonioase, la unele vrăji ale inimii şi ale minţii, cărora 
nu ne putem împotrivi; ea voia să-l facă să se intereseze de 
starea în care se afla ea, şi să-l înduioşeze îndeajuns ca să 
poată pune stăpânire pe spiritul lui şi să dispună cu putere 
suverană de dânsul. Hotărâtă la orice numai ca să-şi ajungă 
țelul, nu ştia încă ce avea să facă din omul acesta, dar era 
sigur că voia să-l nimicească ca om de societate. În seara 
zilei de a treia ea simţi că oricâtă osteneală şi-ar fi dat, nu-şi 
putea ascunde temerile pe care i le pricinuiau rezultatul 
uneltirilor ei. Ca să răsufle o clipă în voie, se urcă în camera 
ei, se aşeză la masa de scris, lepădă masca de linişte pe 
care o păstra în faţa colonelului Chabert, întocmai ca o 
actriţă care, întorcându-se obosită în cabina ei după al 
cincilea act foarte greu, cade pe jumătate moartă şi lasă în 
sală o imagine a ei, cu care nu mai seamănă deloc. Se apucă 


să sfârşească o scrisoare începută, pe care i-o scria lui 
Delbecg, căruia îi spunea să se ducă să-i ceară în numele ei 
lui Derville să-i comunice actele privitoare la colonelul 
Chabert, să le copieze şi să vină îndată la ea la Groslay. De- 
abia isprăvise că auzi pe coridor zgomotul paşilor 
colonelului, care foarte îngrijorat, venea să o caute. 

— Vai, rosti ea cu glas tare, aş vrea să mor! Situaţia mea e 
de neîndurat. 

— Bine, dar ce ai? Întrebă omul nostru aşa de uşor de 
înşelat. 

— NIMIC, nimic, zise ea. 

Se ridică în picioare, îl lăsă singur pe colonel şi cobori să 
stea de vorbă între patru ochi cu camerista ei, pe care o 
trimise la Paris, poruncindu-i să înmâneze ea însăşi lui 
Delbecqg epistola pe care-o scrisese şi să i-o aducă înapoi 
îndată ce acesta o va fi citit. Apoi conte. Sa se duse şi se 
aşeză pe o bancă, unde putea fi uşor zărită, aşa încât 
colonelul să vină să o vadă oricând ar fi voit. Colonelul, care 
tocmai îşi căuta soţia, sosi în goană şi se aşeză lângă ea. 

— Rosine, o întrebă el, ce ai? 

Ea nu-i răspunse. Era una dintre acele seri minunate şi 
liniştite ale căror tainice armonii răspândesc în luna iunie, 
atâta farmec în amurguri. Aerul era curat şi tăcerea 
adâncă, astfel că se puteau auzi În depărtările parcului 
glasurile unor copii care adăugau un soi de melodie măreţei 
peisajului. 

— Nu-mi răspunzi? Întrebă colonelul pe soţia sa. 

— Soţul meu. Spuse contesa, dar deodată se opri, făcu o 
mişcare şi se întrerupse ca să-l întrebe înroşindu-se: Cum 
să-i spun când vorbesc de domnul Ferraud? 

— Spune-i soţul tău, bietul meu copil, răspunse blând 
colonelul, nu e oare tatăl copiilor tăi? 

— Ei bine, dacă domnul mă întreabă te am căutat aici, 
dacă află că m-am ascuns cu un necunoscut, ce să-i spun? 
Ascultă, domnule, continuă ea, luându-şi o înfăţişare plină 
de mândrie, hotărăşte-mi soarta, mă supun la orice. 


— Draga mea, spuse colonelul, luând mâinile soţiei sale, 
am hotărât să mă jertfesc cu totul pentru fericirea dumitale. 

— E cu neputinţă, exclamă ea, scăpându-i o mişcare 
convulsivă. Gândeşte-te că ar trebui atunci să renunţi la 
dumneata însuţi şi cu formele legale prevăzute. 

— Cum, zise colonelul, cuvântul meu nu ţi-e de ajuns? 

Cuvântul „legal” căzu pe inima bătrânului şi-i trezi fără 
voie unele bănuieli. Îi aruncă soţiei sale o privire care o făcu 
să roşească, ea îşi plecă ochii. El se temu să nu fie silit să o 
dispreţuiască. Contesei îi fu frică să nu fi jignit cumva 
pudoarea sălbatică, cinstea severă a unui om al cărui 
caracter mărinimos şi ale cărui virtuţi primitive îi erau bine 
cunoscute. Cu toate că aceste gânduri le înneguraseră 
frunţile, buna înţelegere se stabili din nou îndată între ei şi 
iată cum: un țipăt de copil răsună în depărtare. 

— Jules, las-o pe sora ta în pace! Strigă contesa. 

— Cum asta? Copiii dumitale sunt aci? Zise colonelul. 

— Da, dar nu le-am dat voie să te supere. 

Bătrânul soldat înţelese toată delicateţa şi fineţa de spirit 
femeiască exprimată în această purtare atât de gingaşă şi 
luă mina contesei să o sărute. 

— Lasă-i să vină, zise el. 

Fetiţa veni în goană ca să se plângă de fratele ei. 

— Mamă! 

— Mamă! 

— Ele. 

— Eae. 

Erau cu mâinile întinse către mama lor, iar glasurile lor 
copilăreşti se împleteau. Priveliştea era neaşteptată şi 
încântătoare. 

— Bieţii copii! Exclamă contesa nemaiputând să-şi 
stăpânească lacrimile, va trebui să-i părăsesc: cui oare îi va 
da tribunalul? O inimă de mamă nu se împarte, eu îi vreau 
pe amândoi! 

— Dumneata o faci să plângă pe mama! Spuse Jules 
aruncând o privire mânioasă colonelului. 


— "Taci, Jules, spuse mama pe un ton poruncitor. 

Cei doi copii rămaseră în picioare, tăcuţi, uitându-se la 
străin şi la mama lor cu o curiozitate, ce nu se poate tălmăci 
în cuvinte. 

— Ah, da, reluă ea, dacă mă desparte de conte să-mi lase 
copiii şi mă supun la orice. 

Acesta fu cuvântul hotărâtor, prin care dobândi tot ce 
nădăjduise. 

— Da, exclamă colonelul ca şi cum ar fi isprăvit o frază 
începută în gând, trebuie să intru iarăşi în pământ. Mi-am 
mai spus-o eu. 

— Cum pot să primesc o astfel de jertfă? Răspunse 
contesa. Dacă unii oameni au murit ca să salveze cinstea 
iubitei lor, ei nu şi-au dat viaţa decât o dată. Dar în ce ne 
priveşte, ţi-ai da viaţa în fiecare zi, nu, asta e cu neputinţă. 
Dacă n-ar fi vorba decât de existenţa dumitale n-ar fi nimic; 
dar să iscăleşti că nu eşti colonelul Chabert, să recunoşti că 
eşti un şarlatan, să renunţi la onoarea dumitale, să spui o 
minciună în fiecare clipă, nici o jertfă omenească nu ar 
putea merge până acolo. Gândeşte-te! Nu. De n-ar fi bieţii 
mei copii, aş fi fugit cu dumneata la capătul lumii. 

— Dar n-aş putea oare trăi aici, reluă Chabert, în 
pavilionul acesta, ca o rudă de a dumitale? Sunt uzat ca un 
tun de lepădat, nu-mi mai trebuie decât niţel tutun şi 
Constituţionalul. 

Contesa izbucni în lacrimi. Între contesa Ferraud şi 
colonelul Chabert avu loc o întrecere de mărinimie, din care 
soldatul ieşi învingător. 

Într-una dintre acele seri, soldatul văzând-o pe această 
mamă între copiii săi, a fost cucerit de farmecele 
emoţionante ale acestui tablou de familie în liniştea şi 
umbra vieţii de la ţară; a luat deci hotărârea să rămână 
mort şi nemaifiindu-i frică de autenticitatea unui act. 
Întrebă ce ar trebui să facă pentru a asigura pe veci 
fericirea acestei familii. 


— Fă ce vrei, îi răspunse contesa, află că n-o să mă 
amestec câtuşi de puţin în acea st a afacere. Nu trebuie. 

Delbecq sosise de câteva zile şi, urmând îndrumările 
primite prin viu grai din partea contesei, intendentul izbuti 
să-i câştige încrederea bătrân ul ui ostaş. Aşadar, a doua zi 
dimineaţa, colonelul Chabert plecă împreună cu fostul 
avocat la Saint-Leu Tavemy, unde Delbecqg pregătise la 
notar un act redactat în termeni atât de tari, încât colonelul 
ieşi deodată din birou, după ce ascultase citirea lui. 

— Mii de trăsnete! Aş fi un mare guguman. Şi aş mai fi şi 
falsificator! Exclamă el. 

— Domnule, îi spuse Delbecqg, nu te sfătuiesc să iscăleşti 
prea repede. În locul dumitale, aş scoate din procesul ăsta 
cel puţin treizeci de mii de franci rentă, căci doamna 
contesă desigur ţi i-ar da. 

După ce îl fulgeră pe acest ticălos de frunte cu privirea 
scăpărătoare a omului cinstit şi indignat, colonelul se 
depărtă în grabă, luat şi dus de mii de gânduri potrivnice. 
Deveni din nou încrezător, se mânie şi se potoli rând pe 
rând. În sfârşit intră în parcul de la Groslay, prin spărtura 
unui zid şi cu paşi înceţi se duse să se odihnească şi să 
cugete în voie într-o mică încăpere făcută sub un chioşc de 
unde se vedea drumul care duce La Saint-Leu. Aleea fiind 
acoperită cu acea humă galbenă prin care se înlocuieşte 
pietrişul de râu, contesa care tocmai se găsea în salonaşul 
acestui pavilion, nu-l auzi pe colonel. Era prea absorbită de 
reuşita uneltirilor sale ca să dea vreo cât de mică atenţie 
zgomotului uşor pe care-l făcu soţul ei. Nici bătrânul soldat 
nu-şi zări soţia în micul pavilion de deasupra. 

— Ei, domnule Delbecqg, a iscălit? Întrebă contesa pe 
intendentul pe care-l văzu întorcându-se singur pe drum, 
pe deasupra gardului viu al şanţului despărțitor. 

— Nu, doamnă. Nici nu ştiu ce s-a făcut omul nostru. Calul 
bătrân s-a ridicat în două picioare. 

— În cele din urmă va trebui să-l ducem la Charenton, zise 
ea, fiindcă îl avem în mână. 


Colonelul îşi regăsi toată sprinteneala tinereţii ca să sară 
şanţul şi într-o clipă se găsi în faţa intendentului, căruia îi şi 
trase cea mai zdravănă pereche de palme primite vreodată 
de obrajii vreunui mijlocitor. 

— Ai uitat să spui că şi caii bătrâni ştiu să zvârle, îi zise el. 

După ce îi trecu mânia, colonelul nu mai avu puterea să 
mai ia vreo hotărâre. Adevărul i se arătase în toată 
goliciunea lui. Cele spuse de contesă şi răspunsul lui 
Delhocqg îi dezvăluiseră uneltirea a cărei victimă era să fie. 
Îngrijirile ce i se dăduseră din belşug nu fuseseră decât O. 
Momeală, ca. Să-l atragă într-o cursă. Vorbele contesei au 
fost ca o picătură dintr-o pătrunzătoare otravă, care trezi în 
bătrânul soldat dureri şi fizice şi morale. Se îndreptă spre 
chioşc pe poarta parcului, mergând încet ca un om copleşit. 
Aşadar, nu putea avea nici pace, nici răgaz. Din clipa 
aceasta, trebuia să înceapă cu această femeie războiul 
scârbos, despre care îi vorbise Derville, să înceapă o viaţă 
de procese, să-şi otrăvească viaţa, să golească în fiecare 
dimineaţă paharul amărăciunilor. Apoi, gând cumplit, unde 
să găsească banii trebuincioşi să plătească cheltuiala de la 
prima instanţă de judecată? Îl cuprinse o atât de mare silă 
de viaţă, încât dacă ar fi avut un pistol şi-ar fi zburat 
creierii. Pe urmă se adânci din nou într-un noian de îndoieli 
care, de la convorbirea avută cu Derville la crescătorul de 
vite, îi schimbase dispoziţia sufletească. În sfârşit, când 
ajunse în faţa chioşcului, se urcă în cămăruţa de deasupra, 
prin ale cărei ochi un de geam colorat, se vedea toată 
încântătoarea desfăşurare a văii şi unde o găsi pe soţia sa 
pe un scaun. Contesa cerceta priveliştea, păstrându-şi o 
ţinută liniştită şi acea fizionomie de nepătruns pe care o iau 
femeile hotărâte la orice. Îşi şterse ochii, ca şi cum ar fi 
plâns şi începu să se joace dusă pe gânduri cu panglica 
lungă şi trandafirie de la cingătoare. Cu toate acestea, în 
ciuda liniştii ei prefăcute, nu-şi putu stăpâni tulburarea, 
când văzu în, fată pe venerabilul ei binefăcător, în picioare, 
cu braţele încrucişate, palid, încruntat. 


— Doamnă, îi zise după ce o privi ţintă o clipă şi o făcu să 
se înroşească, doamnă, nu te blestem, te dispreţuiesc. Şi 
mulţumesc acum întâmplării că ne-am despărţit. Nu simt 
nici măcar vreo dorinţă de răzbunare, nu te mai iubesc. Nu 
vreau nimic de la dumneata. Poţi trăi în pace, pe cuvântul 
meu, care face mai mult decât toate mâzgălelile notarilor 
din Paris. Nu voi mai cere niciodată acel nume căruia i-am 
dat mi se pare oarecare faimă. Nu mai sunt decât un biet 
om pe care-l cheamă Hyacinthe şi nu-şi cere decât locul lui 
sub soare. Adio. 

Contesa se aruncă la picioarele colonelului şi voi să-l 
oprească, luându-i mâinile, dar el o respinse cu scârbă, 
zicându-i: „Nu m-atinge!” 

Când auzi zgomotul paşilor bărbatului său, contesa făcu 
un gest care nu se poate tălmăci. Apoi, cu adânca 
pătrundere pe care o dă numai o mare ticăloşie sau 
egoismul sălbatic al oamenilor, îşi dădu seama că poate să 
trăiască în tihnă mulţumită făgăduinţei şi dispreţului 
acestui soldat leal. 

Într-adevăr, Chabert dispăru. Crescătorul de vite dădu 
faliment şi se făcu birjar. Poate că la început şi colonelul a 
îmbrăţişat vreo meserie la fel. Poate că, întocmai ca o piatră 
azvârlită într-o prăpastie, a ajuns, din cădere în cădere, să 
se prăpădească în acea mizerie în zdrenţe care mişună pe 
străzile Parisului. 

La şase luni după această întâmplare, Derville care nu mai 
auzise vorbindu-se nici de colonelul Chabert nici de contesa 
Ferraud, se gândi că fără îndoială a avut loc între ei o 
tranzacţie pe care, din răzbunare. Contesa a redactat-o 
într-un alt birou de notariat. Deci, într-o dimineaţă, făcu 
socoteala sumelor avansa te numitului Chabert, adăugă 
cheltuielile, şi o rugă pe contesa Ferraud să ceară contelui 
Chabert suma acelui cont, presupunând că dânsa ştie unde 
se găseşte primul ei soţ. 

Chiar a doua zi, intendentul contelui Ferraud, de curând 
numit preşedinte al unui tribunal de primă instanţă într-un 


oraş de seamă, scrise lui Derville aceste rânduri într-adevăr 
jalnice: 

Domnule, Doamna contesă Ferraud mă roagă să-ţi aduc la 
cunoştinţă că clientul dumitale a abuzat în totul de 
încrederea dumitale şi că individul care susţinea că e 
contele Chabert a recunoscut că şi-a însuşit pe nedrept o 
calitate pe care nu o avea. 

Te rog să primeşti. 

Delbecqg 

— Sunt oameni, pe cuvântul meu de onoare, care proşti se 
nasc, proşti trăiesc şi proşti mor! Nu-i învaţă nimic viaţa! 
Când eşti avocat, om de omenie, mărinimos şi filantrop, toţi 
te trag pe sfoară! Uite o treabă care mă costă peste două 
hârtii de o mie. 

La câtva timp după primirea acestei scrisori, Derville 
căută la tribunal pe un avocat căruia avea să-i vorbească şi 
care pleda la tribunalul corecţional. Întâmplarea vru ca 
Derville să intre la secţia a şasea în clipa când preşedintele 
condamna la două luni închisoare, ca vagabond, pe numitul 
Hyacinthe şi ordona ca după aceea să fie internat la Azilul 
cerşetorilor din Saint-Denis, condamnare care, după 
jurisprudenţa prefecţilor de poliţie, înseamnă închisoare pe 
viaţă. La numele de Hyacinthe, Derville se uită cu luare 
aminte la delincventul care şedea între doi jandarmi pe 
banca acuzaților şi recunoscu în persoana condamnatului 
pe falsul său colonel Chabert. Bătrânul soldat era liniştit, 
nemişcat, aproape nepăsător. Cu toate zdrenţele de pe el, 
fizionomia lui, pe care era întipărită mizeria, exprima o 
nobilă mândrie. Privirea lui avea o expresie de stoicism pe 
care un magistrat n-ar fi trebuit să o treacă cu vederea. Dar 
de îndată ce un om încape pe mâinile justiţiei, nu mai e 
decât o fiinţă morală, o problemă de drept sau de fapt, după 
cum în ochii statisticienilor nu e decât o cifră. Când soldatul 
a fost dus la grefă, ca să fie transportat mai târziu cu ceata 
de vagabonzi care erau judecaţi atunci, Derville se folosi, de 
dreptul pe care-l au avocaţii de a intra la tribunal peste tot, 


îl însoţi până la grefă şi se uită timp de câteva clipe la el şi 
la ciudaţii cerşetori printre care se găsea. Anticamera 
grefei înfăţişa atunci o privelişte din acelea pe care din 
nefericire nici legiuitorii, nici filantropii, nici pictorii, nici 
scriitorii nu vin. Să o studieze. Ca în toate laboratoarele 
gâlcevii, această anticameră e un loc întunecos, cu miros 
greu, de ai cărui pereţi se sprijină o bancă de lemn 
înnegrită de necontenita şedere a nenorociţilor care vin la 
această întâlnire a tuturor mizeriilor sociale şi de la care nu 
lipseşte niciuna. Un poet ar putea spune că zilei îi e ruşine 
să lumineze această îngrozitoare cloacă, prin care trec 
atâtea nenorociri. Nu e locşor pe care să nu se fi aşezat o 
crimă în germene sau săvârşită; nu e colţişor pe care să nu 
fi stat vreun om care, deznădăjduit de uşoara înfierare cu 
care justiţia a pecetluit prima lui greşeală, să nu fi început o 
viaţă la capătul căreia trebuia să se înalțe ghilotina sau să 
detune pistolul sinucigaşului. Toţi cei ce cad pe caldarâmul 
Parisului ricoşează, ajungând în aceste ziduri îngălbenite, 
între care un filantrop, care n-ar fi speculant, ar putea să 
desluşească pricina numeroaselor sinucideri de care se 
plâng scriitorii făţarnici, incapabili să facă un pas spre a le 
preveni, pricină întipărită în această anticameră, prefaţă la 
dramele morgii sau la acele din Place de la Gr&ve21. În 
clipa aceea, colonelul Chabert se aşeză printre oamenii 
aceia cu chipurile dârze, îmbrăca. i în groaznicele 
uniforme ale mizeriei, uneori tăcuţi, alteori vorbindu-şi în 
şoaptă, fiindcă trei jandarmi de gardă se plimbau 
zăngănindu-şi săbiile de podea. 

— Mă recunoşti? Zise Derville bătrânului soldat, aşezându- 
se în spatele lui. 

— Da domnule, zise Chabert ridicându-se în picioare. 

— Dacă eşti om cinstit, reluă Derville în şoaptă, cum de ai 
putut să-mi rămâi dator? 

Bătrânul soldat se roşi ca o fată învinuită de mama sa, de o 
dragoste ascunsă. 


— Cum asta? Nu ţi-a plătit doamna Ferraud? Întrebă el cu 
glas tare? 

— Să-mi plătească? Zise Derville. Mi-a scris că eşti un 
intrigani. 

Colonelul îşi ridică ochii, într-o pornire sublimă de scârbă 
şi de blestem, ca pentru a da de ştire providenţei despre 
această nouă înşelătorie. 

— Domnule, zise el cu o voce potolită fiindcă îi ardea gâtul 
de sete, cere voie jandarmilor să mă lase să intru la grefă, 
să-ţi iscălesc un mandat, care iţi va fi plătit fără doar şi 
poate. 

Derville spuse un cuvânt brigadierului şi acesta îi îngădui 
să-şi ducă clientul la grefă, unde Hyacinthe scrise câteva 
rânduri contesei Ferraud. 

— Trimite asta la ea acasă, spuse soldatul, şi ţi se vor plăti 
cheltuielile şi avansurile ce le-ai făcut. Crede-mă, domnule, 
că dacă nu ţi-am arătat recunoştinţa pe care ţi-o datorez 
pentru ajutorul dumitale, ea e totuşi aici, zise el, ducându-şi 
mâna la inimă. Da, e aici, deplină şi întreagă. Dar ce pot 
face nenorociţii? lubesc, asta-i tot! 

— Cum? Îi spuse Derville. N-ai prevăzut clauza unei rente 
pentru dumneata? 

— Nu-mi vorbi de asta, răspunse bătrânul militar. Nu poţi 
şti până unde merge disprețul meu pentru această viaţă 
dinafară, la care ţine atât de mult cea mai mare parte 
dintre oameni. Am fost cuprins deodată de o boală, 
dezgustul de oameni. Când mă gândesc că Napoleon e la 
Sfânta Elena, totul de pe pământ mi-e indiferent. Nu mai 
pot să fiu soldat, uite toată nenorocirea mea. În sfârşit, 
adăugă el cu un gest copilăros, e mai bine să te mândreşti 
cu sentimentele decât cu veşmintele pe care le porţi. Eu 
unul, nu mă tem de disprețul nimănui. 

Şi colonelul se duse să se aşeze pe bancă. Derville se 
depărtă. Când se întoarse la biroul său, îl trimise pe 
Godeschal, atunci al doilea secretar al său, la contesa 


Ferraud. După ce citi biletul, ea plăti numaidecât suma 
datorată de contele Chabert avocatului. 

În anul 1840, către sfârşitul lunii iunie, Godeschal pe 
atunci avocat, se ducea la Ris însoţit de Derville, 
predecesorul său. Când ajunseră pe aleea care duce de la 
drumul mare la Bicetre, zăriră sub un ulm de pe marginea 
şoselei, pe unul dintre acei bătrâni calici albiţi şi încovoiaţi, 
care au căpătat bastonul de mareşal al cerşetorilor, trăind 
la Bicetre, cum femeile nevoiaţe trăiesc la Salpetricre22. 
Omul acesta, unul dintre cei două mii de nenorociţi găzduiţi 
în azilul de bătrâni, şedea pe o piatră şi părea că-şi 
concentrează toate gândurile într-o ocupaţie bine 
cunoscută tuturor invalizilor şi anume: îşi usucă la soare 
batistele de culoarea tutunului ca să nu fie nevoiţi să le mai 
spele pesemne. Bătrânul acesta avea o fizionomie 
atrăgătoare. Era îmbrăcat cu haina aceea de stofă roşietică, 
un fel de livrea îngrozitoare, cu care ospiciul îşi îmbrăca 
pensionarii. 

— Ia te uită Derville, spuse Godeschal tovarăşului său de 
călătorie, ia te uită la bătrânul ăsta. Nu-i aşa că seamănă cu 
figuri şi desene caraghioase care ne vin din Germania! Şi 
ăsta trăieşte şi o mai fi poate şi fericit! 

Derville îşi luă monoclul, se uită la sărac, lăsă să-i scape o 
mişcare de uimire şi spuse: 

— Bătrânul acesta, dragul meu, e un adevărat poem, sau 
după cum spun romanticii, o dramă! Ai întâlnit vreodată pe 
contesa Ferraud? 

— Da, zise Godeschal, e o femeie de spirit şi foarte 
simpatică, dar cam prea evlavioasă. 

— Acest bătrân din Bicetre e soţul ei legitim, contele 
Chabert, fost colonel, şi fără îndoiala că dânsa l-a băgat aici. 
Dacă astăzi se găseşte aici în azilul acesta, în loc să 
locuiască într-o casă boierească, e datorită numai faptului 
că a reamintit frumoasei contese Ferraud că a luat-o, pe 
vremuri, ca pe o birjă, din piaţă. Mi-aduc şi acum aminte de 
privirea de tigru pe care i-a aruncat-o în clipa aceea. 


Acest început de povestire stârnind curiozitatea lui 
Godeschal, Derville îi istorisi cele arătate până aici. Peste 
alte două zile, într-o luni dimineaţă, întorcându-se la Paris, 
cei doi prieteni aruncară o privire asupra Bicetrei, ţi 
Derville propuse să meargă să-l vadă pe colonelul Chabert. 
La jumătatea drumului, pe alee, cei doi avocaţi găsiră, 
şezând pe un butuc de copac retezat, pe bătrânul care 
ţinea în mână un baston şi se juca trăgând linii pe nisip. 
Privindu-l cu luare-aminte, băgară de seamă că nu mâncase 
la azil, ci într-altă parte. 

— Bună ziua, colonele Chabert, îi zise Derville. 

— Nu-s Chabert, nu-s Chabert! Mă cheamă Hyacinthe, 
răspunse bătrânul. Nu mai sunt om, sunt numărul 164, din 
sala a şaptea, adăugă el, uitându-se cu o nelinişte plină de 
teamă la Derville, cu acea frică a bătrânilor şi copiilor. O să 
vedeţi un condamnat la moarte, zise el după o clipă de 
tăcere. Ala nu e însurat, ferice de el! 

— Bietul om! Spuse Godeschal. Nu vrei nişte bani să-ţi 
cumperi tutun? 

Cu o nevinovăție de ştrengar de Paris, colonelul întinse cu 
lăcomie mâna spre fiecare din cei doi necunoscuţi, care îi 
dădură câte o piesă de douăzeci de franci. Le mulţumi cu o 
privire tâîmpă, spunând: 

— Vrednici ostaşi! Apoi le prezentă arma, se făcu a-i lua la 
ochi şi strigă cu un zâmbet: „Foc, din două piese! Trăiască 
Napoleon” şi descrise în aer cu bastonul o figură imaginară. 

— O fi dat în mintea copiilor, din pricina rănii lui, zise 
Derville. 

— Să dea în mintea copiilor, cine, el? Exclamă un bătrân 
pensionar care se uita la ei. Ah, în anumite zile nu trebuie 
să-i stai în cale. E un bătrân şiret, plin de înţelepciune şi de 
imaginaţie. Dar astăzi, ce vreţi, nu lucrează lunea. Ele aici, 
domnule, încă din 1820. Atunci un ofiţer prusac, a cărui 
caleaşca urca dealul spre Villejuif, trecu pe jos pe aici. Noi 
doi, Hyacinthe şi cu mine, ne aflam pe marginea drumului. 
Ofiţerul aceştia vorbea din mers cu un altul, cu un muscal 


sau cu o altă lighioană de acelaşi soi, când deodată, 
zărindu-l pe bătrân prusacul îi zise, chipurile în glumă: 
„Uite un bătrân voltijor care trebuie să fi fost la Rosbach”. - 
„Eram prea tânăr ca să fi fost acolo, îi răspunse el, dar sunt 
destul de bătrân ca să fi fost la lena23.” Atunci, prusacul a 
şters-o, fără să mai pună alte întrebări. 

— Ce soartă! Exclamă Derville. leşit din azilul de Copii 
găsiţi, sfârşeşte în Azilul de bătrâni, după ce l-a ajutat între 
timp pe Napoleon să cucerească Egiptul şi Europa. Ştii, 
dragul meu, reluă Derville după o clipă de tăcere, în 
societatea noastră sunt trei feluri de oameni, preotul, 
medicul şi omul de legi, care nu pot avea o bună părere 
despre lume? Au veşminte negre, poate fiindcă poartă 
doliul după toate virtuțile, după toate iluziile. Cel mai 
nenorocit dintre ei trei e avocatul. Când omul se duce la 
preot, e împins de căinţă, de remuşcare, de credinţe care-l 
fac interesant, care-l înalţă şi mângâie sufletul 
mijlocitorului, a cărui sarcină nu e lipsită de un fel de 
bucurie; el, preotul, curăţă, vindecă şi împacă. Dar noi, noi 
avocaţii, vedem repetându-se mereu aceleaşi sentimente 
rele, nimic nu le îndreaptă, birourile noastre sunt nişte 
haznale ce nu pot fi curăţite. Câte lucruri n-am aflat 
făcându-mi meseria! Am văzut un tată murind într-un 
hambar, fără o para chioară, părăsit de două fiice cărora le 
dăduse o rentă de patruzeci de mii de franci24. Am văzut 
arzându-se testamente; am văzut mame jefuindu-şi copiii, 
soţi furându-şi nevestele, soţii omorându-şi bărbaţii, 
folosindu-se de dragostea pe care le-o insuflau ca să facă 
din ei nişte imbecili sau nişte nebuni, ca să poată apoi trăi în 
linişte cu vreun amant. Am văzut femei deprinzându-şi 
copilul din prima căsătorie cu apucături care trebuiau să-i 
aducă moartea, numai ca să îmbogăţească pe copilul făcut 
din dragoste. Nu pot să-ţi spun tot ce am văzut, căci am 
văzut crime împotriva cărora justiţia e neputincioasă. În 
sfârşit, toate grozăviile pe oare romancierii îşi închipuie că 
le născocesc, sunt întotdeauna mai prejos decât realitatea. 


Ai să le cunoşti şi dumneata toate frumuseţile astea; eu mă 
duc să trăiesc la ţară cu soţia mea. Parisul mă îngrozeşte. 
Paris, februarie-martie 1830 


SFÂRŞIT 


1 Carnâcsi - interjecţie, blestem; expresie învechită, aici 
cu sensul de: „Drace!”, „Fir-ar să fie!” 

2 Châtelet - în vechiul Paris, fortăreaţa numită marele 
Châtelet, pe malul drept al Senei, era sediul de jurisdicție 
penală a Parisului; marele Châtelet a fost dărâmat în 1802; 
astăzi mai există doar micul Châtelet, fostă închisoare, pe 
malul stâng al Senei. 

3 Cordonul - sfoara pe care o trag portarii când deschid 
uşa. 

4 Eylau - oraş din Prusia, locul unde s-a dat celebra bătălie 
în care Napoleon Ia înfrânt armatele prusiene şi ruse 
(februarie 1807). 

5 Madame Saqui - acrobată dansatoare pe sârmă, din 
prima jumătate a secolului al XIX-lea (1786-1866). 

6 'Talma - celebru actor francez (1763-1826). 

7 „Legiunea de onoare” - decorație franceză, instituită în 
1802 de Napoleon Bonaparte; pe atunci prim-consul, 
pentru a răsplăti serviciile militare şi civile. 

8 „Ego” - în limba latină: eu; colonelul Chabert uitase de 
sine, de nevoile existenţei sale. 

9 H6tel-Dieu - „casa lui Dumnezeu”, aşa se numea cel mai 
vechi spital din Paris. 

10 Chaussee d'Antin - stradă şi cartier al familiilor 
parvenite de bancheri. 

11 Charenton - azil de nebuni din localitatea cu acest 
nume. 


12 Monstrul care guverna pe atunci Franţa - e vorba de 
Napoleon I, numit astfel în cercurile monarhiste ale 
Restauraţiei, pentru care în termenii cei mai blânzi era un 
uzurpator. 

13 Comisia rogatorie - comisă trimisă de un tribunal altuia 
cu rugămintea de a face, în resortul său, o anchetă sau un 
act de procedură. 

14 La picioarele coloanei Vendâme - în vârful coloanei 
VendOme, ridicată la Paris pentru glorificarea armatelor 
napoleoniene, se afla statuia lui Napoleon. 

15 Acele cercuri ale cartierului Saint-Germain - în 
cartierul Saint-Germain locuiau familiile aristocratice, din 
care unele n-au putut fi câştigate de curtea imperială a lui 
Napoleon şi-au rămas credincioase monarhiei, reprezentată 
prin Ludovic al XVIII-lea. 

16 Restauraţia - epoca dintre 1814 şi 1830, timp în care, 
cu ajutorul armatelor străine, a avut loc în Franţa 
restaurarea dinastiei Bourbonilor. 

17 Greutățile politice ale lui Ludovic al XVIII-lea - deşi 
„restaurată”, dinastia Bourbonilor trebuia să ţină seama de 
efectele revoluţiei din 1789-94 şi să facă oarecare concesii 
burgheziei. 

18 Căsătoria lui Talleyrand - Talleyrand (1754-1838), 
diplomat francez, fără scrupule, dar dibaci, care, după ce s- 
a răspopit, a servit toate guvernele din prima jumătate a 
secolului al XIX-lea. Se căsătorise civil în 1802 cu o femeie 
frumoasă dar puţin inteligentă, doamna Grand, de care s-a 
despărţit în 1815. 

19 Pair al Franţei - membru al Camerei superioare, în 
timpul Restauraţiei. 

20 Crillon. Rohan - nume de familii aristocratice; un 
Crillon a fost proclamat de Henric al IV-lea „primul căpitan 
al lumii” - un Rohan a fost şeful protestanților sub Ludovic 
al XIII-lea. 

21 Place de la Greve - în această piaţă a vechiului Paris 
avea loc execuţia criminalilor. 


22 Bicetre. Saptetricre - la Bicetre, sat din regiunea 
Parisului, se afla un vechi azil de bătrâni şi de nebuni, iar la 
Paris, azilul Salpetriere, tot atât de vechi (secolul al XVIII- 
lea), adăposteşte pe femeile bătrâne. 

23 Rossbach. lena - Rossbach, sat din Saxonia, unde 
francezii au fost bătuţi în 1757 de armatele lui Frederic al 
II-lea; iar la lena, oraş din Turingia (Germania), armatele 
lui Napoleon I au înfrânt pe prusaci (1806). 

24 Vezi romanul lui Balzac, Le Pere Goriot, 1835 (Moţ 
Goriot) (1835).